Elisabeth Hand — Francezul

Elisabeth Hand 


Francezul 


după episodul TV scris de 


Chris Carter 


PROLOG 

Vine cam aşa: strigăte înfundate, gâfâieli, un val 
purpuriu clipocind la picioarele lui. Ochi neclintiţi, care nu 
vor să-şi întoarcă privirile, apăsarea moale a unei guri lipite 
de vintrele lui; valuri purpurii care se sparg din ce în ce mai 
sus, până când simte în gură gustul amărui, coclit, sângele 
care ţâşneşte din colţurile ochilor săi, iar vocea pe care o 
aude îi aparţine, strigătele sunt ale sale, deşi sângele nu 
este, sau cel puţin nu întotdeauna. 

Aşa se întâmplă, iar după aceea rămâne gâfâind pe 
tărm, în timp ce fluxul se retrage şi singura amintire este 
gustul din gură şi urma sângelui în palme. 


CAPITOLUL 1 

Stătea la mică distanţă de alee, încovoiat în ploaia 
îngheţată de februarie care sclipea pe trotuarul spart şi 
făcea ca reclama de neon a clubului să semene cu un far 
stacojiu. 

THE RUBY TIP 

CEL MAI TARE BAR DIN SEATTLE FETE PÂNĂ LA 2:00 AM 

Citi cuvintele pentru a suta oară, cu gura întredeschisă, 
aşa încât dinţii de sus să i se înfigă în buză. Se strâmbă, ca 
şi cum ar fi gustat ceva rânced, apoi îşi înfundă pe cap 
şapca de base-ball, ca să se apere de ploaie, traversă aleea 
şi îşi croi drum spre uşa grea de oţel. 

O muzică de duzină se revărsa pe holul întunecat. Vibra 
în acelaşi timp cu sângele care-i pulsa în cap. Duhoarea de 
dezinfectant cu aromă de brad se amesteca ameţitor cu 
fumul de ţigară, parfumul şi mirosul trupurilor excitate. Uşi 
roşii şi verzi încadrau coridorul de-o parte şi de alta. Ici şi 
colo, pe uşă se vedeau dâre de vopsea crăpată, mucuri de 
ţigară, reclame mototolite: TIFFANEE BRIGHT: SUNĂ-MĂ 24 
DE ORE DIN 24!!! SUSHI CHIEF: LA DOMICILIU. Se auzi un 
sunet înfundat când una dintre uşi se deschise şi se 
închise, îşi ridică privirile şi văzu o tânără cu păr negru şi o 
haină mare de piele, care se îndrepta spre el, însoţită de 
sunetul tocurilor ei înalte pe linoleum. Se deschiseră şi alte 
uşi. Bărbaţii treceau în tăcere unii pe lângă alţii. Privirile lor 
reci ca ploaia se revărsau asupra fetei. Bruneta îşi dădu 
părul pe spate, strânse buzele şi evită privirile lor lacome. 
Pentru o clipă, bărbatul cu şapcă de base-ball rămase 


acolo, urmărind-o din priviri. Apoi se întoarse repede şi 
dispăru în spatele uneia dintre uşile verzi. 

Femeia îşi văzu de drum mai departe, cu mâinile în 
buzunare. Când ajunse la ghişeul de bilete, îi făcu cu mâna 
tânărului dinăuntru - Sammy, un băiat cumsecade, care nu 
agasa fetele şi se străduia să le ferească de tipii mai 
ciudaţi. 

- Am plecat, zise ea. 

Sammy băgă un teanc de monede în sertar şi îşi ridică 
ochii spre ea. 

- Bine. 

O văzu îndreptându-se spre uşă şi ţinând-o deschisă, ca 
să dea voie unei siluete îmbrăcate cu o haină leoarcă de 
ploaie şi cu nişte blugi strâmţi. Intră repede, cu capul în jos, 
ca să evite privirile clienţilor care mişunau pe hol. 

- Ei, Tuesday, zâmbi Sammy, mângâindu-şi bărbiţa pe 
care şi-o îngrijea de două săptămâni. Cum merge? 

Tuesday ridică din umeri. 

- Ce să-ţi spun? Am venit. 

- Foarte bine. 

Sammy se răsuci pe scaun ca să discute cu următorul 
client. 

- Vorbim mai târziu... 

Tuesday o porni repede pe coridor, făcându-şi loc cu 
coatele printre bărbaţii care se opreau să se zgâiască la ea, 
şi în cele din urmă deschise uşa garderobei dansatorilor. Fu 
întâmpinată de un fum gros şi de ritmul trepidant al unui 
cântec interpretat de Nine Inch Nails, dare răsuna din 
spatele altei uşi, dinspre scenă. Două canapele uzate se 
aliniau lângă perete, sub nişte afişe muzicale rupte şi un 
poster promoţional al Centrului de îngrijire a Sănătăţii 
pentru Femei din Puget Sound. Trei dansatoare în uniformă 
de lucru - bustier negru de piele, rochie roz, ca de păpuşă, 
şi pantaloni negri şi mulaţi din satin - stăteau pe canapele 
şi răsfoiau ultimul număr al revistelor cumpărate de 
Sammy. Îşi, ridicară privirile când Tuesday se apropie de 
hainele aşezate pe umeraşe şi îşi luă costumul de noapte. 

- Bună, Tues. 

- Îţi merge mai bine maşina? 

- Uite nişte cafea. Este proaspătă... 

Tuesday încuviinţă din cap şi zâmbi, în timp ce îşi atârna 


haina udă. Apoi începu să-şi scoată puloverul cu model din 
plasă. 

- Mulţumesc. Da, a fost doar o defecţiune electrică. 
Mecanicul mi-a reparat-o imediat şi nu m-a costat decât 
patruzeci de dolari. Slavă Domnului... 

În spatele ei se deschise uşa care dădea spre scenă şi 
apăru o blondă în bikini roşii şi sutien asortat, cu faţa 
scăldată de transpiraţie şi fire de păr lipite de frunte. 

- Bună, Calamity, o salută Tuesday. Cum merge? 

- Bine. 

Calamity se uită peste umăr şi se îndreptă grăbită spre 
peretele opus, de care era fixat un telefon public, lângă o 
listă cu numere de telefon. 

- Vreau să mă asigur că fata pe care am lăsat-o cu 
copilul n-a plecat. 

Vâri o monedă în aparat, formă numărul şi se sprijini 
nerăbdătoare de zid, strâmbându-se când îşi dădu părul 
lung de pe frunte. 

- Ei, Tuesday, să ştii că francezul acela ciudat s-a întors. 

Tuesday îşi scoase sutienul alb, simplu, şi îşi puse unul 
mai provocator, cu jumătate de cupă, din dantelă neagră. 

- Tipul cu poezia? 

Calamity încuviinţă din cap. 

- Da... Ah, bună, draga mea. Sunt eu, mama! Cindy este 
acolo? Mi-o dai la telefon? 

Tuesday zâmbi înţelegătoare, în timp ce o urmărea pe 
femeia care vorbea la telefon. Apoi îşi scoase blugii, îşi 
puse nişte bikini negri cu şnur şi se îndreptă spre oglinda 
ieftină cât peretele de lângă uşa care dădea spre scenă. 
Melodia celor de la Nine Inch Nails se termină şi începură 
acordurile cântecului More Human Than Human al lui White 
Zombie. Tuesday îşi trecu degetele prin părul des, dându-l 
la o parte de pe faţă, iar apoi începu să se fardeze cu o 
mână sigură: îşi rujă buzele, îşi dădu cu rimel şi cu fard de 
pleoape, înainte să iasă pe scenă, mai aruncă o ultimă 
privire în oglindă. 

Fetele o porecliseră Cuşca. Scena era o suprafaţă de 
vreo şase metri pătraţi, viu luminată de flashurile colorate 
ale stroboscopului, care se întunecau brusc în violet sau în 
roşul stacojiu al tăciunilor mocniţi. De jur împrejur existau 
câteva mici ferestre pătrate. Prin ele puteai zări figuri 


întunecate, stând jos sau în picioare, în timp ce le 
urmăreau pe fetele de pe scenă cu ochii lor opaci. Tuesday 
se învârti pe lângă celelalte patru dansatoare, simțind că 
atenţia spectatorilor se concentrase asupra ei: era Fata cea 
Nouă. Închise ochii pe jumătate şi îşi linse buzele 
seducător, în timp ce îşi trecea degetele prin păr, 
răsucindu-se pentru a lăsa să i se vadă mai întâi la prima 
fereastră şi apoi la cea de-a doua sânii strânşi în sutien şi 
pântecele suplu care se curba spre zona pubiană. Observă 
prin sticla întunecată o pereche de ochi şi o gură, când lăsă 
mâinile în jos şi îşi puse degetele lascive pe marginile 
sutienului. Pentru o clipă închise ochii, mimând extazul, 
apoi îi deschise din nou. 

În faţa ei era una dintre ferestre, în spatele ei stătea 
cineva. Francezul. Venea acolo de două sau trei ori pe 
săptămână, îmbrăcat întotdeauna la fel, cu o şapcă neagră 
de base-ball şi ochelari fumurii, şi oferea de fiecare dată 
acelaşi lucru femeilor din Cuşcă - o bucată de hârtie pe 
care scria ceva într-o limbă străină. Calamity spunea că era 
în franceză, deşi nici una dintre fete nu fusese capabilă să 
descifreze ce spuneau mesajele. 

- Ce contează, pufnise Britanny odată, când Calamity îşi 
exprimase curiozitatea. Este un tip ciudat, ce mai vrei să 
ştii? 

Acum era în faţa lui Tuesday şi ţinea o bucată de hârtie 
scrisă de mână şi lipită de sticlă. Zâmbetul lui Tuesday 
semăna mai mult a rânjet. Fata se apropie de fereastră şi 
începu să-l tachineze. Puse mână pe bikini, iar apoi îşi lăsă 
palmele să alunece între coapse, pe abdomenul suplu, pe 
când sânii amenințau să se reverse din sutien. Se juca cu 
închizătoarea, cu capul dat pe spate şi ochii închişi doar 
pentru o clipă... 

Dar, când îi deschise din nou, bărbatul dispăruse. 


CAPITOLUL 2 

În cabina din culise, Britanny termină cu machiatul şi 
intră în Cuşcă, în spatele ei, Calamity îşi încheie nasturii 
cămăşii, îşi puse un pulover larg de lână şi pardesiul. Se 
uită la ceas - unu şi zece - şi înjură pe înfundate, îi 
promisese  baby-sitter-ei că avea să se întoarcă la 
douăsprezece şi jumătate. 


- Am fugit, le strigă ea celorlalte fete, luându-şi poşeta. 
Pa. 

Exact atunci, Sammy băgă capul pe uşă. 

- Hei, zise el, arătând-o cu degetul pe Calamity. Eşti 
solicitată. 

Calamity clătină din cap. 

- Am plecat, zise ea, trăgându-şi fermoarul, îmi pare rău. 

- lei două sute de dolari pentru zece minute. Fetele de 
pe canapea se întoarseră să se zgâiască mirate mai întâi la 
Sammy, apoi la Calamity. 

- Mă rog, la dracu', zise fata după o clipă. Mai bine o sun 
pe tipa care stă cu copilul... 

Şi începu să se dezbrace. 

Separeul este o beznă fierbinte. Miroase a cocleală, 
mucegai, sudoare, tutun umezit şi sex. La câţiva centimetri 
de faţa lui, mica fereastră pătrată se abureşte de la 
răsuflare. De cealaltă parte a geamului se mişcă o femeie. 
Părul blond, care i se revarsă pe umeri, este dat din nou la 
o parte, în timp ce se unduieşte ademenitor în muzica 
languroasă care se revarsă în separeu dintr-un dispozitiv 
sonor ascuns. 

- Iti place să mă priveşti? 

Femeia îşi lasă mâinile în jos şi le aşază sugestiv pe sâni. 

- Știu ca îţi place sa mă priveşti... Bărbatul nu spune 
nimic. 

- Spune-mi ce vrei, murmură femeia. 

Îşi ţuguie buzele şi închide ochii pe jumătate, în timp ce 
se apropie de fereastră şi îşi linge buzele. 

- Hai, spune-mi... 

Bărbatul din separeu se dă un pas înapoi. Inima îi bate 
să-i sară din piept când dă din cap repede şi murmură: 

- Vreau să te văd dansând... Vreau să te văd dansând pe 
un val însângerat. 

- ți place să mă priveşti, nu-i aşa? 

Bărbatul expiră şi trupul dansatoarei înfloreşte într-o 
explozie de negru şi purpuriu. Se deschid flori caustice, în 
timp ce ochii ei se retrag în orbite negre şi buzele se cojesc 
de pe gingii, dezgolind osul gol. Sângele se prelinge din 
alveolele unde au fost dinţii. Gâfâie, sudoarea i se scurge în 
colţurile gurii, în spatele femeii, o sclipire palidă de forme 
roşietice apare pe pereţi când femeia îşi cuprinde sânii în 


palme şi se apleacă înainte. Acum nu i se mai pare un 
cadavru în descompunere: este din nou tânără şi 
atrăgătoare; gura ei este o dungă purpurie, iar coapsele 
îmbietoare i se deschid, deşi el n-o mai vede. Ochii lui sunt 
atraşi de peretele din spatele ei, unde sclipirea opacă şi 
purpurie s-a transformat într-o panglică, într-un pârâu. 
Sângele picură şi apoi se adună pe podea, unde curge şi se 
înfoaie, clipocind pe lângă tocurile înalte ale femeii. 

- Îți place să-mi priveşti corpul, murmură ea, răsucindu- 
se pe un picior, aşa încât sângele să-i împroaşte glezna 
goală. Știu că-ți place... 

Bărbatul respiră din ce în ce mai rapid şi începe să-i 
tremure mâna. Se apropie de fereastră. 

li tremură vocea când şopteşte, dar cuvintele i se pierd 
în beznă. 

lar femeia din faţa lui se mişcă mai repede, în ritm cu 
respiraţia lui sacadată, îşi dezmiardă gâtul, umerii, 
stomacul. | se prelinge sânge din vârful degetelor, în timp 
ce îşi explorează corpul, sub buric, până pe şolduri. Pereţii 
par să respire, să se cutremure. Sângele se prelinge de-a 
lungul lor, până când camera se umple de sânge. E sânge 
peste tot... 

- ... ştiu că-ți place. Nu fi timid. 

... peste tot, mâinile lui sunt umede de sânge, din părul 
ei curg picături roşii, în timp ce îşi arcuieşte spatele şi 
scutură din cap. Bărbatul ţine ochii închişi strâns, în timp 
ce geme şi gura se luptă să vorbească... 

- ... aceasta este a doua moarte... 

Sângele continuă să curgă. Acum s-a transformat într-o 
cascadă sangvină, care clipoceşte în jurul coapselor ei în 
timp ce dansează. lar el o priveşte. Acum vorbeşte mai 
tare, în timp ce se încleştează de fereastra din faţa lui. 

- ... abominabil, mormăie el, deşi femeia nu-l aude. 

II priveşte şi gura lui nu se mişcă. 

- Ştiu că-ți place, repetă ea, umbrindu-şi privirile cu 
genele, în timp ce îşi înclină capul. 

Apoi se uită la el printr-o perdea de fum şi flăcări. 

- Știu că-ți place... 

Bărbatul geme şi clipeşte. | se sfâşie ochii. 

Flăcări ţâşnesc din pereţi, duduind, ca şi cum sângele ar 
fi o hârtie îmbibată în combustibil, ţinută deasupra unei 


lumânări. Lacul de sânge sclipeşte şi apoi izbucneşte într-o 
vâlvătaie orbitoare, aurie, neagră şi stacojie. Flăcările 
trosnesc şi dansează, încercuind-o pe femeia care se mişcă 
derutată prin foc, în timp ce i se încreţeşte pielea. 
Grăsimea sfârâie, împroşcându-se pe geam, pe când gura i 
se mişcă dezarticulat. Se uită la părul ei care se preface în 
cenuşă, la degetele contorsionate, transformate în fum. 
Propriul lui glas răsună tunător în gol, în timp ce geme şi 
cade pe spate, pe un scaun, în urechi îi răsună ultimele 
cuvinte ale femeii, pe măsură ce flăcările cuprind 
încăperea. Mirosul pătrunzător al sângelui îi umple nările, 
iar o lacrimă singuratică i se prelinge pe obraz. 
- Știu că-ți place. 


CAPITOLUL 3 

Dimineaţa se lăsă asupra oraşului, înlocuind ceața şi 
ploaia obişnuită cu soarele. Pe un deal îndreptat spre est, 
Frank Black îşi conducea maşina roşie Cherokee, clipind în 
lumina care pătrundea prin parbriz şi i se aşternea pe faţa-i 
trasă. 

- Cred că cineva încearcă să tragă cu ochiul, zise el 
zâmbind, în timp ce se uita la soţia lui care stătea alături 
de el. 

O ţinea în braţe pe fetiţa lor de şase ani, Jordan, care-şi 
pusese mâinile peste cele ale mamei sale, în aşa fel încât 
să nu vadă nimic. 

- Nu trage cu ochiul, mămico! 

Catherine surâse şi clătină din cap, fără să-şi ia mâinile 
de la ochi. 

- Bine, spune-mi tu când să mă uit, Jordan. 

Frank zâmbi încântat. Luă o curbă şi trecu pe sub un măr 
care avea să fie plin de frunze şi flori la primăvară, iar apoi 
intră pe o stradă lată, cu bungalouri şi căsuțe de lemn în 
stil gotic, împrăştiate ca nişte jucării de copii pe o pajişte 
îngrijită. Garduri vii şi o grădină cu floarea soarelui pleoştită 
defilară pe lângă ei. Un băiat trecu cu bicicleta pe trotuar şi 
se întoarse să se uite curios la maşină. Frank încuviinţă din 
cap, ca şi cum el ar fi orchestrat toată această atmosferă, 
iar apoi opri maşina în curbă, la jumătatea străzii, în 
spatele unui camionete în mişcare. Se întoarse spre Jordan, 
care se uita la el printre buclele ei negre, ca ale mamei 


sale. Un timp se lăsă în voia plăcerii deosebite care-l 
cuprindea ori de câte ori le privea, încerca să-şi alunge 
agitația obişnuită care pusese stăpânire pe el pe drum, să 
destrame groaza delirantă ca amintirea unui coşmar pe 
care reuşise în cele din urmă să-l uite: totul era de 
domeniul trecutului, aceasta era o casă nouă, o viaţă 
nouă... 

- Tăticule? 

Glasul lui Jordan îl trezi din reverie. Frank clipi şi, când îşi 
ridică privirile, o văzu fâţâindu-se în poala lui Catherine. 

- Acum? 

Frank râse şi încuviinţă din cap: 

- Acum. 

- Gata, mămico! strigă Jordan, aplecându-se să bată în 
fereastră. Acum poţi să te uiţi! 

Catherine îşi luă mâinile de la ochi şi se uită pe 
fereastră. Frank îi urmări reacţiile cu sufletul la gură. 

- Ah, Frank! exclamă ea. Parcă ar fi o carte ilustrată... 

lar când o văzu dându-se jos din maşină, entuziasmată, 
cu Jordan după ea, se convinse în sfârşit că totul avea să 
fie în ordine. 

- Este noua noastră casă, tăticule? strigă Jordan. Este 
aici? 

Frank se dădu jos din maşină şi se apropie de ele, 
încuviinţând din cap. 

- Este noua noastră casă galbenă, zise el. Deasupra 
pajiştii în pantă, cu iarbă frumos tunsă şi trifoi, sclipea un 
bungalou însorit, cu ferestre albe. Geamul plumbuit de la 
ferestrele celui de-al doilea etaj strălucea în soarele 
dimineţii. Pe verandă atârnau câţiva cerceluşi în coşuri de 
răchită, un cadou de la agentul imobiliar. Catherine se uită 
impresionată şi apoi începu să meargă visătoare de-a 
lungul potecii. Jordan, de mână cu tatăl ei, o urmă. 

În interiorul locuinţei, cei de la agenţia de transport 
aranjaseră deja mobila: canapeaua, fotoliile, balansoarul lui 
Jordan în camera de zi, mese de răchită şi veioze în solar şi 
tot felul de cutii pretutindeni. 

Dumnezeule! Frank clătină din cap. Se întrebă ce-o fi în 
ele. Cărţi? Vase? Colecţia de Lego a lui Jordan? La câţiva 
metri depărtare, un cuier vechi în stil victorian stătea 
sprijinit de perete, lângă oglinda de la masa de toaletă a lui 


Jordan. Se zări pentru o clipă, încadrat de rama roz cu 
galben: era un bărbat înalt, suplu, cu păr cărunt şi ochi 
serioşi, fără să fie însă lipsiţi de umor; riduri adânci se 
întindeau în jurul ochilor şi gurii. Nu avea o faţă 
zâmbitoare, dar inspira încredere. Un coleg de serviciu de- 
al lui spusese odată că Frank ar putea poza drept model 
pentru Arhanghelul Gavril: „Asemenea mutră nu poate fi 
decât aducătoare de veşti proaste de la Dumnezeu”. 
Remarca nu-l deranjase, pentru că ştiau cu toţii adevărul. 

Activitatea lui Frank fusese strâns legată de veşti foarte 
proaste, într-adevăr. 

- Uite-le, tăticule! 

Fiica lui alergă pe lângă el chiuind de bucurie când văzu 
o cutie de carton cu numele ei pe ea şi începu să-şi scoată 
jucăriile. Frank zâmbi şi se dădu la o parte când cărăuşii 
intrară din nou, de data aceasta ca să aducă o masă de 
bucătărie. Când îi văzu, îl apucă cheful de muncă şi ridică o 
cutie. Tocmai se pregătea să-i urmeze în bucătărie, când 
auzi glasul lui Catherine. 

- Poţi să vii până aici, Frank? 

Tonul ei serios îi acceleră pulsul. Când se uită în sus, o 
văzu la etaj, trasă la faţă. Trânti cutia şi o luă la fugă pe 
scări. 

- Catherine, strigă el, când ajunse la etaj, stăpânindu-se 
cu greu să-şi păstreze calmul. 

Dar nu primi nici un răspuns. 

- Catherine! 

O porni pe hol, îngrijorat. Abia când ajunse în dormitor şi 
o văzu stând ca vrăjită, se linişti. 

- Ce este? o întrebă el blând. 

Dar ea nu-i spuse nimic, îşi puse doar braţele de gâtul lui 
şi-l trase spre ea. Căldura şi atingerea mâinilor ei îi erau la 
fel de cunoscute ca propriile bătăi ale inimii. Preţ de o clipă, 
rămaseră aşa, sprijiniți de uşă. Apoi Frank se desprinse 
puţin din îmbrăţişarea ei, ca s-o privească în ochii verzi şi 
să vadă ce căuta. 

- Acum sunt aşa de fericită, murmură ea. Pentru o clipă, 
i se umeziră ochii. 

- Cred că este foarte bine că ne-am mutat, Frank. 

- Şi eu cred la fel, zise el, simțind cum neliniştea se 
desprindea de el ca vopseaua veche. Mă simt ca acasă. 


De afară se auzi un zgomot înfundat şi, când se uitară 
amândoi pe fereastră, îl văzură pe acelaşi băiat pe care-l 
zăriseră mai devreme, cu un ziar în mână, gata să-l lase în 
faţa uşii. II urmăriră din priviri până când dispăru şi apoi 
începură să râdă. Totul era minunat. 

Frank zâmbi şi clătină din cap. 

- Ciupeşte-mă ca să ştiu că nu visez. Catherine îl ciupi 
de fund în glumă, trăgându-l spre ea. Se sărutară din nou. 
Frank simţi lumina soarelui în ochi în timp ce şoptea: 

- Aici chiar că mă simt acasă. 


CAPITOLUL 4 

Era târziu după-amiaza când se duse să ia ziarul. Soarele 
se lăsase după deal, aruncând umbre lunguieţe pe pajiști şi 
o suflare hibernală în aer. Frank îl ridică şi tocmai se 
pregătea să-l deschidă când se auzi strigat de pe pajiştea 
învecinată: 

- Bună! 

Când se întoarse, văzu un bărbat cu chelie, cam pe la 
şaizeci de ani, care-şi flutura propriul său ziar. Avea o figură 
bonomă şi era îmbrăcat într-o canadiană roşie, puţin cam 
strânsă peste burtă. 

- Bună, sunt Jack Meredith, spuse omul în timp ce 
străbătea pajiştea. Cred că o să fim vecini. 

- Frank Black. 

Celălalt bărbaţii strânse mâna încântat, îşi puse ziarul 
sub braţ şi se răsuci pe călcâie. 

- la spune-mi, de unde veniţi, Frank? 

Pe moment îl cuprinse neliniştea, dar se linişti imediat. 

- Am stat la Washington, D.C. timp de zece ani, îi 
răspunse el. Dar soţia mea este din Seattle. 

Jack Meredith îşi înclină capul într-o parte. 

- Serios? Şi ce v-a adus înapoi? 

- Am vrut să ne întoarcem acasă, să prindem rădăcini. 

Meredith dădu din cap înţelegător. 

- Sigur, mi se pare logic. 

Apoi se uită cu luare-aminte la Frank. 

- Cu ce te ocupi, Frank? 

- Trec printr-o schimbare de carieră. 

Meredith ridică din sprâncene. 

- Şi ai vreun plan? 


Frank îl măsură din cap până-n picioare şi apoi zâmbi. 

- Dau consultanţă. 

- Serios? 

Meredith păru încântat. 

- Putem să vă invităm la cină săptămâna aceasta? 
Zâmbi şi se uită peste umăr la veranda de un galben 
aprins, pe care apăruseră deja o bicicletă şi o casă de 
păpuşi. 

- Am văzut că aveţi o fetiţă. 

- Mulţumesc, o să-i spun soţiei mele. 

- Te rog, spuse Meredith. 

În timp ce se întorcea pe verandă, Frank auzi din urmă 
vocea vecinului. 

- Hei, Frank, nici nu puteaţi să alegeţi un loc mai bun ca 
să vă întoarceţi. 

Frank zâmbi din nou şi apoi îşi concentra atenţia asupra 
ziarului din mâna lui. Scoase elasticul, îl despături şi-l 
parcurse repede din priviri, până dădu de un titlu care-i 
atrase atenţia. Se întindea cu litere de-o şchioapă în partea 
de sus a paginii. AI 5 î 

MAMA GASITA MOARTA ACASA 
Fiica de cinci ani se ascunde de asasin 

Sub titlu apărea faţa dulce şi zâmbitoare a unei tinere cu 
păr blond, lung. 

- Frank? 

Catherine scoase capul pe uşa verandei şi se uită 
curioasă la soţul ei. 

- Frank, cu cine... 

Dar se întrerupse când îi văzu chipul în razele palide ale 
soarelui. Se uita la ea fără s-o vadă, spunându-şi în sinea 
lui: Nu se termină niciodată, în vecii vecilor. 


CAPITOLUL 5 

Dimineaţa, devreme, se trezi în faţa sediului Serviciului 
Social din Seattle. Ploua mărunt, îl cuprinse o senzaţie 
ciudată când văzu clădirea cunoscută, din beton - agitaţie, 
presentimente, amintirea atâtor nopţi nedormite, 
alimentate de cafea proastă şi coşmaruri. Pentru o clipă 
rămase în loc, zgâindu-se la uşile ude de ploaie; apoi îşi 
strânse umbrela şi intră, îşi făcu loc printre cei care se 
duceau la serviciu: consilieri sociali, ofiţeri în uniformă, 


avocaţi, lucrători administrativi care căscau încă, în timp ce 
se dădeau la o parte ca să-l lase pe Frank să se urce în 
ascensor. Mirosea la fel, a aer stătut, cerneală pentru 
imprimante şi aburi care veneau din cantina angajaţilor de 
la subsol. Până şi oamenii care veneau la lucru erau la fel şi 
se confruntau, cu un calm profesionist, cu aceleaşi 
coşmaruri şi nenorociri sfâşietoare. 

Nici cel de-al treilea etaj nu se schimbase cu nimic. Şiruri 
nesfârşite de birouri, fiecare cu computerul lui; bărbaţi şi 
femei ale căror priviri agitate te făceau să râzi ironic; 
ţârâitul ocazional al staţiilor radio. Frank trecu pe lângă toţi, 
fără să bage în seamă privirile lor curioase. Se mai oprea 
din când în când ca să citească numele scrise pe uşa 
birourilor, încruntându-se, până găsi în cele din urmă ce 
căuta. 

11 ROBERT BLETCHER, OMUCIDERI, 
scria pe o plăcuţă prinsă în perete, lângă o uşă deschisă. 

Frank ezită înainte să intre. 

În cameră, un tip înalt, bine făcut, într-un costum 
cenuşiu discret şi cu o cravată galbenă, stătea la un birou 
mare, ascultându-l pe unul dintre cei trei detectivi, care 
citea ceva de pe monitorul unui computer. 

- Nu s-a primit nimic pe această rută, spunea detectivul. 

Apoi se uită la nişte foi scrise de pe masă. 

- Cât despre restul informaţiilor, va mai dura câteva ore 
până să fie procesate... 

Locotenentul Bletcher încuviinţă din cap. 

- Spune-le că nu vor obţine mai mult de câteva ore, zise 
el, răsucind un creion între degete. Şi sună-l pe tipul... 

Bletcher amuţi brusc când îl zări pe bărbatul uscăţiv din 
prag. 

- Cred că am văzut o fantomă, zise el şi se ridică în 
picioare. 

Frank zâmbi reţinut. 

- Bună, Bletch. 

Detectivii se întoarseră spre ei, când locotenentul cel 
solid străbătu încăperea şi îi strânse mâna lui Frank cu 
atâta bucurie, încât fu cât pe ce să-l dărâme. 

- Doamne! Ce faci aici, Frank? 

Frank ridică din umeri, lăsându-se condus înăuntru. 

- Ne-am întors la Seattle. 


- Tu şi Catherine? 

- Da, ne era dor de vreme. 

Bletcher se întoarse spre ceilalţi, cu mâna pe umărul lui 
Frank. 

- El este Frank Black. A lucrat aici, la omucideri, înainte 
să devină mare vedetă în FBI. Frank, ţi-i prezint pe Bob 
Giebelhouse, Pete Norton şi Roger Kamm. 

După ce se salutară, unul dintre ei, Giebelhouse, se 
aplecă peste masă, ca să se uite mai bine la Frank. 

- Eşti cel care l-a prins pe criminalul acela în serie care-şi 
mânca victimele. Cum îl chema... 

- Leon Gole Pigget, îi răspunse Frank impasibil, 
încuviinţând din cap. 

Giebelhouse pocni din degete. 

- Eram curios să aflu, cum îi gătea? 

Frank se încorda, dar figura lui rămase la fel de 
impenetrabilă. 

- La tigaie, cu cartofi şi ceapă. 

Giebelhouse pufni dezgustat. 

- Isuse Cristoase! exclamă el, întorcându-se ca să 
împărtăşească amuzamentul şi celorlalţi detectivi. Vă vine 
să credeţi? 

Frank îi privi rece pe toţi trei, după care îşi îndreptă 
privirile spre Bletcher. 

- Ai o clipă liberă? îl întrebă el pe un ton scăzut. 

- Da, sigur. leşiră pe hol. 

- Cum merge treaba? îl întrebă Frank. 

- Rata omuciderilor a scăzut, zâmbi el. Anul acesta au 
fost treizeci şi patru. 

- Felicitări. 

Bletcher chicoti şi ridică o mână ca să salute câţiva 
oameni. 

- Aş vrea să mă împăunez, dar adevărul este că avem 
nişte echipe medicale de intervenţie foarte eficiente. 

Frank zâmbi ironic. Ajunseră în capătul culoarului şi 
porniră pe un altul, care avea însă mai puţine birouri şi nu 
era atât de aglomerat. 

- Şi femeia de acum două zile? Cea cu fetiţa? întreba el. 

Bletcher se întunecă la faţă. 

- Era stripteusă. Îşi făcea numărul într-un spectacol. Se 
pare că cineva nu s-a mulţumit doar cu atât. 


Frank îl privi cu luare-aminte. 

- Nu ai oferit nici un detaliu presei, zise el, într-un târziu. 

Bletcher oftă. 

- A fost o crimă sângeroasă şi crudă, spuse el 
posomorât. 

Frank nu-i răspunse şi se mulţumi să încuviinţeze din 
cap. Abia după un timp îl întrebă: 

- Fetiţa ce face? 

- Este în custodie la DSHS. 

- A fost martoră la crimă? 

Bletcher se opri în faţa ieșirii de incendiu. 

- Nu, nu a fost. Ai venit să cauţi de lucru, Frank? îl 
întrebă detectivul, fixându-l din priviri. 

În ochii reci ai lui Frank se reflecta luminiţa roşie a 
indicatorului pe care scria IEŞIRE. 

- Crimele sexuale au fost specialitatea mea în ultimii 
zece ani, Bletch. 

- Şi am auzit că asta te-a făcut să te pensionezi înainte 
de vreme. 

Tonul locotenentului se mai îmblânzi. Se uită la Frank, 
aşteptându-l să continue, dar prietenul lui nu spuse nimic. 
Rămase acolo, în umbră. Abia după un minut îl auzi 
vorbind. 

- Ai putea să mă duci să văd cadavrul? . 

Bletcher continuă să se zgâiască la el. In cele din urmă, 
încuviinţă din cap. 

- Vino. 

În perioada cât lucrase la FBI, auzise diverse descrieri 
ale morgii: abator, laborator, chiar şi catedrală; spaţii 
desacralizate sau  sanctificate de moarte, care se 
deosebeau însă de lumea profană, populată de medici, 
procurori, cercetători medicali şi, bineînţeles, cadavre. 

Dar, pentru Frank, morga era pur şi simplu o fabrică. 
Erau aduşi morţii, unii cu carnea caldă încă şi hainele pline 
de sânge. Dar fiecare cadavru era o carte care trebuia 
deschisă, un mister de rezolvat în cadrul spiralelor de ADN, 
în labirintul arterelor, viscerelor, dinţilor şi unghiilor. Morţii 
veneau la morgă învăluiţi în traumele lor, protejaţi chiar de 
secretele lor. Dar, când plecau, arătau toţi la fel: curaţi, cu 
etichete, băgaţi în saci de plastic, la fel ca o marfă. 

Fabrici, îşi zise Frank posomorit, în timp ce-l urma pe 


Bletcher pe scări. 

Această morgă era la fel ca celelalte. O încăpere 
spațioasă, cât o magazie, luminată de tuburi fluorescente, 
care atârnau atât de sus din tavan, încât lumina care 
atingea podeaua era verzuie ca o pojghiţă de gheaţă pe 
gresie. Mese metalice se ridicau ca nişte insule pe o mare 
arctică. Câte un tehnician sau un infirmier era aplecat 
asupra unei forme palide şi printre ei erau împrăştiate tărgi 
ca nişte vase gata să intre în port. Mirosea vag a carne 
putrezită, alcool, dezinfectant şi chimicale folosite la 
îmbălsămare. Era suficient de frig să scoţi aburi pe gură şi 
Frank se cutremură, strângându-şi geaca din piele de 
căprioară în jurul lui. 

- Pe aici. 

Bletcher arătă din cap în direcţia unui medic în halat alb 
şi ochelari cu ramă de metal, care răsfoia un dosar cu 
rapoarte de autopsie. 

- Am sunat, ne aşteaptă... 

Medicul îşi înălţă capul şi se ridică în picioare. 

- Curt Massey, zise el. 

- Frank Black. Am venit pentru stripteusă. 

Massey studie faţa ofilită a lui Frank şi intensitatea 
tulburătoare a ochilor lui spălăciţi. După un timp, se uită 
din nou la hârtiile din mâna lui. 

- Pot să vă spun că s-a luptat. 

Frank îşi înclină capul imperceptibil, ca şi cum ar fi 
ascultat o muzică îndepărtată. Medicul continuă: 

- Traumatisme şi zgârieturi în partea superioară a 
corpului. Era o femeie puternică. N-a fost uşor s-o lichideze. 

Din spatele lor se auzea zgomotul surd al roţilor de 
cauciuc pe podeaua lustruită. Frank şi Bletcher se 
întoarseră amândoi şi văzură un asistent care împingea o 
targa din inox în capătul opus al încăperii. Pe targa se 
vedea un sac negru de plastic. 

- Dar nici ucigaşul nu era un tip pipernicit, spuse 
doctorul. _ 

Îi făcu semn asistentului să tragă targa lângă masă. În 
momentul acela, Frank simţi o mică înţepătură la baza 
craniului şi o senzaţie familiară de căldură, care se întinse 
până la ochi, orbindu-l pentru o clipă. Clipi şi înghiţi în sec. 
Apoi clătină repede din cap, încercând să prindă viziunea 


înainte ca aceasta să dispară. 

Dar dispăruse prea rapid. Se trezi în schimb sub privirile 
asistentului - un tânăr cu faţa ca o lună plină, sub treizeci 
de ani, cu o piele spongioasă, ciupită de vărsat. Se uită un 
timp în ochii lui Frank. Avea o privire inexpresivă, după câte 
văzuse. Apoi se întoarse, îi dădu o foaie lui Massey s-o 
semneze, o luă şi plecă. 

Medicul trase targa mai aproape de Bletcher şi Frank. 
Când întinse mâna ca să tragă fermoarul sacului, Frank îl 
opri, atingând uşor, dar hotărât, mâna lui Massey, în timp 
ce se uita la Bletcher. 

Țipete... 

Bletcher se încruntă. 

- Ce este, Frank? 

Ţipete. 

Vocea plângăreaţă, subţire, a unui copil îngrozit. Apoi o 
altă voce, printre urlete şi gemete, şi un trosnet de pânză 
sfâşiată cu cuțitul. Mai era un sunet, complet deosebit de 
toate acestea; un glas profund, nebunesc, de bărbat. 
Căldura de la baza craniului lui Frank radiază într-un 
evantai de flăcări care-i încinge pielea şi ochii. Vede o 
lampă aruncată pe covor, reviste care zboară în aer. Un 
ursuleţ care apare de sub o canapea. Un braţ inert pe 
covor. O căldură sangvină i se întinde pe obraji, în colţul 
ochilor, pe întreaga faţă. 

- l-a tăiat capul. 

Cuvintele îi scăpaseră fără voia lui. Bletcher îl privi uluit. 
Medicul aşteptă o clipă, după care dădu din cap. 

- Vă asigur că nu este uşor deloc, zise el, strâmbându- 
se. 
Frank îşi linse buzele şi simţi un gust sărat, coclit, 
încercă să-şi stăpânească greaţa şi senzaţia de sufocare. 

- In ce poziţie se afla corpul când a fost găsit? 

Massey îi răspunse pe un ton rece, stăpânit, dar ochii lui 
trădau teama. 

- Era întoarsă pe spate, cu braţele încrucişate peste 
piept. 

Frank se încruntă. Se încordase ca un câine de vânătoare 
şi se uita fix la sacul din faţa lui. 

Incăperea începe treptat să se transforme. Pereţii sunt 
stropiţi cu roşu. Umbre negre şi roşii dansează pe un fond 


alb, incandescent. Urmează o clipă de linişte. Ţipetele 
încetează, ca o ploaie care s-ar fi oprit. Doar că, în loc de 
vânt sau soare, un gâfâit îngrozitor umple încăperea şi de 
undeva din depărtare răsună foşnetul unui animal speriat, 
care încearcă să scape. O duhoare metalică îi invadează 
nările, precum şi un miros de arsură de la un bec care arde 
covorul ieftin. Simte o muşcătură rece, unsuroasă, între 
degetele lui. La picioare sale, o femeie adormită stă întinsă 
pe spate. 

Frank clipi: nu, nu doarme. 

- N-aţi găsit arma crimei, spuse el, dar a luat ceva de la 
locul crimei. 

Bletcher, care-l privea fascinat, îl aprobă din cap. 

- Era îmbrăcată, continuă Frank, vorbind ca-n vis. Nu s-a 
găsit nici o dovadă de agresiune sexuală. 

Medicul se uită uimit la Frank. După un timp, se întoarse 
derutat spre Bletcher. 

Dar locotenentul nu se uită la el, pentru că îi era 
imposibil să-şi desprindă privirile de la acest om, de la 
acest vizionar. 

- Ce mai vezi? îl întrebă Bletcher. 

Stă pe covor, cu braţele împreunate ca pentru 
rugăciune, cu părul blond în jurul feţei. Parcă ar avea 
mănuşi roşii pe mâini şi petale roşii împrăştiate pe obraji şi 
pe frunte. Mirosul de poliester ars aproape că nu se mai 
sesizează în duhoarea de sânge şi fecale. 

- l-a tăiat degetele, zise Frank cu greu, ca şi cum de-abia 
ar fi reuşit să-şi scoată cuvintele din gură. 

Medicul exclamă uluit şi dezgustat în acelaşi timp: 

- Omul cu ochi-radiografie! 

Frank continua să se uite fix, obsesiv, la sacul în care se 
afla cadavrul, îi tresări un muşchi din colţul gurii, o pojghiţă 
de gheaţă care cedă în faţa tumultului apelor. 

- Ce-aţi aflat după ce aţi analizat firele de păr? 

Bletcher zâmbi. Părea la fel de dezgustat ca medicul. 

- Poate că ar trebui să ne spui tu. 

Dar, văzând că Frank nu-i răspundea, adăugă: 

- Două fire de păr de la un bărbat de culoare. Frank 
închise ochii pentru o clipă şi apoi îi deschise din nou. 
Dădea impresia că avea să vorbească. Bletcher de-abia 
aştepta să-l audă. Dar, în loc să deschidă gura, se răsuci pe 


călcâie şi se îndepărtă. Paşii lui răsunară în camera 
cavernoasă şi uşa de oţel a ieşirii de incendiu se trânti în 
urma lui când o porni în jos pe scară. 

Medicul îl urmări din priviri, clătinând din cap. 

- Cum a făcut asta? 

Bletcher se uită după Frank şi se strâmbă când iţi uşa. 

- Nu ştiu, zise el în cele din urmă. O fi ghicit. Apoi plecă 
fără să-şi ia rămas-bun. Când ajunse pe scări, Bletcher sări 
câte două trepte deodată, gâfâind puţin din cauza efortului. 

- Frank! îl strigă el. Frank! 

Frank îl aştepta calm în capătul scărilor. Bletcher se 
apropie de el epuizat. 

- Este evident că n-ai venit doar ca să mă saluţi. Ce cauţi 
aici, Frank? 

Black ezită înainte să-i răspundă. 

- Cazul mi se pare cunoscut. 

Bletcher se întunecă la faţă, dar Frank continuă la fel de 
calm şi convins. 

- Cunosc psihologia acestui gen de criminal şi ştiu cum 
acţionează. 

Locotenentul se legănă de pe un picior pe altul, 
stăpânindu-şi cu greu nerăbdarea. 

- Şi cum o să acţioneze? 

- O să ucidă din nou. 

Bletcher inspiră adânc. 

- Uite ce-i, era o stripteuză, o victimă sigură, zise el în 
cele din urmă, vărsându-şi năduful. 

Frank clătină din cap. 

- Nu de asta a ales-o. 

- Atunci de ce? 

- Încă nu ştiu. 

Locotenentul se încorda, dar Frank se grăbi să intervină, 
privindu-l împăciuitor. 

- Lucrez cu un grup de consultanţi, Bletch. Colegii mei 
au multă experienţa în astfel de cazuri. N-ar strica să-i laşi 
să se uite. 

- Şi eu am oameni buni, Frank. 

- Ştiu. 

- Am pus trei detectivi să se ocupe de acest caz, 
continuă Bletcher agitat, ridicând glasul. Ce să le spun? 

- Că ucigaşul va fi greu de prins şi că nu le-ar strica puţin 


noroc... 

- Sau ajutor, îl completă locotenentul, deschizând uşa 
spre ieşire. 

Locotenentul îl urmări din priviri. Frank îşi încovoie 
umerii, în timp ce îşi croia drum prin holul aglomerat. Când 
dispăru, înghiţit de mulţime, Bletcher oftă uşurat. Uşa se 
închise încet când se întoarse şi o porni spre biroul lui. 

Se duse la localul The Ruby Tip. Se afla pe o stradă unde 
soarele nu atingea niciodată trotuarul şi unde Frank era 
aproape recunoscător pentru duhoarea de mâncare şi 
mucegai: altfel Dumnezeu ştie la ce mirosuri te-ai fi putut 
aştepta. Nu mai fusese acolo, dar ştia unde se află. Era 
unul dintre acele locuri în care totul era temporar - 
realitatea, încrederea, fidelitatea, chiar şi credinţa. O fac 
numai pentru bani. O fac numai pentru un timp. O fac 
numai până le cresc copiii. O fac numai pentru că trebuie. 
Dar nimic nu le opreşte s-o facă, îşi zise Frank sumbru, 
rămas timp de câteva minute în ploaia măruntă, uitându-se 
la bărbaţii care treceau în tăcere unul pe lângă altul la 
intrarea în bar. Nimic nu le opreşte pe aceste fete să 
danseze şi nimic nu-i opreşte pe aceşti tipi să vină, nici 
măcar o crima, îşi încleşta bărbia, simțind aceeaşi presiune 
cunoscută la baza gâtului. Apoi îşi strânse geaca pe umeri 
şi intră. 

Muzica ritmată se revărsa pe coridor. Frank se strâmbă 
când trecu pe lingă un bărbat care spăla podeaua. Nişte uşi 
vopsite în roşu şi verde mărgineau coridorul, ca nişte dinţi 
stricaţi care aşteptau să fie scoşi dintr-o gură bolnavă, 
încetini pasul ca să se uite la fotografiile polaroid prinse în 
separeuri, înfăţişau femei cu păr lung, sâni mari şi nume de 
băuturi siropoase, cum ar fi: Tiffannee, Brandy, Amber Lee. 
Când ajunse la uşa pe care scria TUESDAY, se opri. Se uită 
la fotografie şi se întrebă pentru o clipă în sinea lui de ce 
ucigaşul o alesese pe Calamity şi nu pe această fată. Aveau 
amândouă acelaşi păr blond şi acelaşi decolteu. Se 
încruntă, dar nu simţi nici un val de căldură pe şira spinării, 
nu-i defila prin faţa ochilor nici o imagine infernală care ar 
fi putut să-i dea un răspuns. Inspiră adânc şi păşi înăuntru. 

Era un spaţiu claustrofobic, luminat slab de un singur 
bec roşu, care atârna deasupra. O muzică unsuroasă făcea 
spaţiul să pară şi mai mic. Voci feminine, distorsionate de 


sintetizator, scoteau gemete şi oftaturi. În cameră existau 
un scaun de metal pliabil şi o cutie mototolită cu şerveţele 
lângă el. Mirosul de dezinfectant cu aromă de pin era atât 
de puternic, încât îţi umezea ochii. Frank dădu la o parte 
scaunul din faţa ferestrei care umplea tot peretele. Cealaltă 
parte a geamului era acoperită de o perdea roşie şi vulgară 
de catifea. Văzu o gaură în peretele de lângă fereastră. 
Scoase portofelul, extrase câteva bancnote şi le îndesă 
înăuntru. 

Apoi aşteptă. După o clipă, la fereastră apăru o mână 
care dădu perdeaua la o parte şi îşi făcu apariţia tânăra din 
fotografia polaroid. Era mai drăguță decât în poză, dar mai 
vulnerabilă şi obosită: fardată strident, cu rimel negru şi 
ruj. Purta nişte bikini roşii şi un sutien asortat. Când dispăru 
perdeaua, privirea ei se încrucişa doar pentru o clipă cu 
cea a lui Frank. Apoi îi zâmbi provocator. 

- Bună, m-ai prins. 

Işi arcui spatele, aşa încât părul i se revărsă peste umeri 
şi îşi trasă conturul sânilor cu mâinile. 

Avea o vocea dulce, prefăcut copilărească, şi ochi 
albaştri, sinceri. 

- Mă gândeam la ceva nebunesc. 

Frank clătină din cap. 

- Vreau doar să vorbim. 

Tuesday se unduia în ritm cu muzica, cu gura 
întredeschisă, imitând gemetele care umpleau camera. 

- Vorbeşte-mi, murmură ea, spune-mi ce vrei. Frank îşi 
vâri mâna în haină şi scoase ziarul cu fotografia lui 
Calamity. Apoi o ridică la fereastră fără să scoată un 
cuvânt. Un timp, Tuesday continuă să se unduiască, dar se 
opri brusc când văzu fotografia. Se îndreptă de spate şi îşi 
încrucişa braţele protector peste piept, în timp ce se uita la 
Frank. 

- O cunoşteai, nu-i aşa? o întrebă el. 

La început, se gândi că va fi o pierdere de timp, pentru 
că nu va dori să-i răspundă. Ochii albaştri şi sinceri 
deveniseră reci. | se părea chiar că-l priveau cu ură. 
Probabil că nici nu avea ochi albaştri. Dacă s-ar uita mai 
atent, ar observa mai mult ca sigur lentilele de contact. 

- Asta nu este o cameră de interogatoriu, pufni ea în 
cele din urmă. 


- Nici eu nu sunt poliţist. 

Fata îşi linse buzele, dar gestul nu mai avea nimic 
seducător. Trăda mai mult nervozitatea. 

- Am dat deja o declaraţie la poliţie. 

Frank încercă să-i prindă privirea. Părea hotărâtă să nu 
se uite în ochii lui. 

- Poate că o să aflu cine a ucis-o, zise el. 

- Serios? 

De data aceasta îl privi în sfârşit în ochi. 

- Cum? 

Frank îşi înclină uşor capul. 

- Povesteşte-mi despre ea, o rugă el. Tuesday îşi strânse 
mai tare braţele în jurul ei. 

Apoi se uită de jur împrejurul spaţiului îngust în care se 
aflau, ca şi cum ar fi încercat să găsească un răspuns. În 
cele din urmă, începu să vorbească. 

- O chema Calamity. Nu se prostitua, nu consuma 
droguri, nici măcar nu fuma. Dansa pentru bani, ca să-şi 
poată creşte fetiţa. Nu prea sunt multe lucruri de spus, zise 
ea cu tristeţe, în final. 

- Avea admiratori? Obsedaţi? 

Ochii lui Tuesday sclipiră ciudat. 

- Dacă n-ai observat, clienţii de aici nu sunt un model de 
moralitate, spuse ea pe un ton sec. Mai aplaudă, dar 
pentru asta ai nevoie de două mâini. 

Mi-a zis-o, îşi spuse Frank, schiţând un zâmbet. Tuesday 
îl privi pentru o clipă şi, în momentul acela, citi totul în ochii 
ei obosiţi: cartiere mărginaşe, un tată din cauza căruia 
fugise la Seattle, înregistrările video la care se preta, 
apartamentul cu un dormitor pe care-l împărțea cu alte 
două fete, ca să aibă destui bani să-şi termine liceul. Dacă 
se mai uita mult la ea, avea impresia că putea să-i 
ghicească şi numele. 

- Ai văzut pe cineva aici în noaptea în care a fost ucisă? 
o întrebă el blând. Crezi că a urmărit-o cineva acasă? 

- Am încetat de mult să mă mai uit la feţele lor. 

Încercă să-şi ascundă nerăbdarea din glas. 

- Crezi că ar putea exista un motiv care să explice 
crima? 

- Un motiv? Tuesday se uită la el mirată şi apoi îşi feri 
repede privirile. 


- Bărbaţii nu au nevoie de motive. 

Îi tremura vocea de frică şi furie şi văzu cum încerca să- 
şi înăbuşe lacrimile. 

- N-au nevoie decât de o scuză. 

| se făcu milă de ea. Lăsă ochii în jos. Ce rost avea s-o 
mai chinuie? Apoi o privi pentru ultima oară, înainte să 
plece. 

Arde. Flăcările se încolăcesc în jurul sânilor ei, sutienul 
se carbonizează, părul se lasă ca nişte fire topite. Deschide 
gura, dar nu iese nici un sunet, doar un gâlgâit de sânge 
care se transformă în aburi şi fum, când se prăbuşeşte în 
infern. Sângele clipoceşte în jurul coapselor şi taliei, îi 
curge pe umeri şi-i stropeşte faţa. 

În timp ce o privea, Frank gemu şi porni fără să vrea spre 
ea. 

Apoi dispăru totul: şi flăcările, şi sângele. Nu mai rămase 
decât o femeie tânără, obosită, cu unghii cojite de ojă şi 
sutienul pătat de transpiraţie. Frank se uită la ea. După un 
timp dădu din cap, scoase încă o bancnotă din buzunar şi o 
vâri în gaura din perete. 

- Îmi pare rău. Mulţumesc pentru timpul acordat. Dar, în 
drum spre uşă, vocea lui Tuesday îl opri. 

- Ar fi un tip. 

Vorbea resemnat, dar ochii ei trădau o umbră de 
recunoştinţă. 

- Ne întinde poezii spre fereastră. 

- Şi ce spune în ele? Fata clătină din cap. 

- Nu ştiu. Sunt în franceză. L-am poreclit Francezul. 

- A solicitat-o pe vreuna dintre voi? 

- Nu, dar a plătit-o pentru un număr privat. 

Frank încuviinţă din cap, încercând să-şi păstreze calmul. 

- Aici există vreo cameră de luat vederi? Fata ezită. Era 
ilegal, bineînţeles, dar ştia o mulţime de localuri care 
aveau, înainte să apuce să spună ceva, Tuesday făcu un 
pas înapoi. Dădu capul pe spate şi făcu un semn cu degetul 
deasupra capului lui Frank. 

- Să nu le spui că ştii de la mine, zise ea în şoaptă. 

Frank se uită în colţul îndepărtat al cabinei. Un punct 
roşu ca un laser lucea sugestiv. 

Asta e, îşi zise el. Se uită la Tuesday şi-i zâmbi 
recunoscător. Fata îl privi şi ea cu o expresie indescifrabilă. 


Apoi perdeaua grea se catifea de trase la loc şi rămase din 
nou singur. 


CAPITOLUL 7 

Se lasă noaptea; dar pentru el este întotdeauna noapte, 
întotdeauna întuneric. Ploaia alunecă pe parbriz şi se aude 
un murmur îndepărtat, ca de valuri sau tunet. Trece podul 
cu maşina, în sens contrar fluxului de trafic, în drum spre 
oraşul din spatele lui. Vede în oglinda retrovizoare o sclipire 
verzuie,  roşiatică, gălbuie şi albicioasă pe fundalul 
întunecat. Cerul seamănă cu un pom de Crăciun căzut; 
luminile se aprind şi se răspândesc. Oamenii se plâng de 
lumini, spun că distrug cerul, că nu pot vedea stelele - de 
parcă ai putea vedea vreodată stelele în acest oraş unde 
plouă în continuu -, că aprind noaptea şi alungă bezna. 

Dar omul poreclit Francezul de Tuesday ştie că este 
nebunie curată. Ştie că nu sunt destule lumini pe întreg 
pământul ca să alunge această beznă. Nu acum. 

Nu în noaptea aceasta. 

Dinaintea lui, o rampă de ieşire duce pe o stradă puţin 
umblată, paralelă cu cartierele periculoase din Volunteer 
Park. Întoarce şi merge câteva minute în linişte. Nu se aud 
decât fâşâitul ştergătoarelor şi propria sa respiraţie, ca un 
zid între el şi noapte. Drumul este întrerupt aici. Asfaltul s-a 
crăpat şi a lăsat loc pământului bătut de paşi. Chiar şi din 
maşină se simte mirosul de pământ umed şi frunze 
mucegăite, precum şi aroma puţin sărată a ploii din Seattle 
care se adună în bălți pe drum. Conduce prudent, încet, îşi 
spune că merge aşa pentru că drumul este prost şi îşi 
strică suspensia şi pentru că nu se grăbeşte să ajungă 
acasă, îşi spune multe lucruri şi ţine mâinile încordate pe 
volan. Există un punct în care drumul coteşte, unde, pentru 
o ultimă clipă, noaptea este doar beznă. Atunci începe să-i 
bată inima. Dar nu repede, nu de la început; încet, deşi 
destul de tare. Parcă l-ar lovi cineva cu pumnul în piept. 
Inspiră adânc, luptă împotriva panicii, dar ştie că este 
altceva, ştie că are un nume, dar nu poate să-l audă; zidul 
este aici şi nu va auzi ce spun în spatele lui, cum îl numesc, 
cum l-ar numi, dacă ar şti. Respiră sacadat şi luptă 
împotriva agitaţiei, încearcă să-şi ţină degetele încleştate 
pe volan. Pentru că, de data aceasta, n-o să oprească. De 


data aceasta va merge mai departe. Va apăsa cu piciorul 
pe acceleraţie, iar sedanul negru va ţâşni mai departe şi nu 
se va opri până nu va ajunge acasă. 

Coteşte, iar acolo, înaintea lui, se află porţiunea de drum 
întunecat. Dar bezna este pângărită acum de primele 
lumini roşietice ale stopurilor maşinii din faţa lui. Apasă pe 
acceleraţie şi sedanul zboară. Ploaia se prelinge pe parbriz. 
Şoseaua pe care merge s-a transformat acum în apă. Se 
deplasează fără să scoată nici un sunet. Nu au cum să-l 
audă. Nori de gaze de eşapament se ridică din asfaltul 
crăpat, îşi trage şapca de base-ball, ca şi cum ar vrea să se 
apere de duhoarea lor otrăvitoare. Nu departe este podul 
pe care tocmai l-a traversat, pierdut în ceaţă ca un giulgiu 
cu pilonii săi imenşi de susţinere, în timp ce-l priveşte, i se 
accelerează respiraţia; clipeşte, îşi descleştează degetele 
de pe volan pentru o clipă, în timp ce se luptă să ţină zidul 
la locul lui, ca să nu vadă ce se mişcă în beznă. Dar nu va fi 
acolo, nu se va duce acolo... 

Zidul rezistă pentru o clipă. 

Maşinile încep să apară prin ceaţă. Unele sunt goale, dar 
cele mai multe nu sunt: distinge siluetele bărbaţilor care 
stau şi vorbesc, se îmbrăţişează. Cineva dă repede din cap. 
Mişcarea seamănă cu aceea a unui flash. | se accelerează 
respiraţia, îl doare inima, ca şi cum l-ar fi înjunghiat cineva, 
ca şi cum ar fi aruncat cu pietre în el. Deschide gura şi 
geme. Respirația izbucneşte şi încremeneşte într-un urlet 
mut. Pentru că acum zidul se sfărâmă. Il simte. Lespezi de 
întuneric se sparg de pieptul lui. Parcă ar muşca din metal, 
până îi sângerează gingiile. Se aud zgomote înfundate de 
portiere care se închid şi se deschid. Clatină din cap, 
înnebunit să găsească acceleratorul, dar i-a amorţit 
piciorul. Nu mai simte volanul în mâini, nu-şi mai simte nici 
inima, nici aerul care-i intră în gât - pentru că asta face 
zidul când se prăbuşeşte. Greutatea lui te zdrobeşte. Cum 
să mai simţi ceva sub o asemenea greutate? 

- Hei... 

Se aude o voce. Zăreşte o faţă albă, care se întoarce să-l 
urmărească. Scoate un strigăt şi îşi fereşte privirile. Se 
apleacă asupra volanului, forţându-se să-l simtă. Pentru că 
o să se ducă direct acasă. A cotit pe unde nu trebuie, a 
luat-o pe o scurtătură, a venit doar să se uite... 


Aşa începe întotdeauna. Apoi apare gustul acela ciudat 
în gură, în timp ce încetineşte maşina. Se întoarce să se 
uite la siluetele care se mişcă printre copaci. Este gustul 
sângelui, al pământului şi al lichidului seminal, gustul 
pietrei acolo unde cedează zidul - aşa începe. 

Şi aşa se sfârşeşte întotdeauna. 

Parchează. Mai departe de celelalte maşini, dar nu foarte 
departe, ca să nu atragă atenţia asupra lui. In curând, vor 
apărea şi alte maşini lângă a lui. Timp de câteva minute stă 
acolo, în beznă. Aude vântul gemând prin geamul deschis, 
foşnetul crengilor şi râsete înfundate de la liziera pădurii. 
Altă maşină se strecoară lângă a lui. Se opreşte suficient de 
mult ca să zărească o faţă prin geam şi nişte ochi 
întrebători, îşi ţine respiraţia şi îşi fereşte privirile. Se uită 
fără să clipească în oglinda retrovizoare, dar nu vede nimic. 
După un timp, cealaltă maşină pleacă. Aşteaptă până 
dispare şi îşi trage şapca de base-ball pe frunte. Apoi se dă 
jos şi o porneşte spre pădure. 

Susur de voci, frunze moarte, huruitul îndepărtat al 
traficului. Pământul de sub picioarele lui este spongios. 
Fiecare pas scoate ceva din pământ: gaze urât mirositoare, 
duhoare, putreziciune, ciuperci palide, ca nişte burice de 
degete care ies şi străpung mucegaiul. Aerul care-i adie pe 
faţă miroase a carne stricată. Clipeşte, străduindu-se să 
vadă prin ceața care seamănă mai mult cu un lichid gros, 
cenuşiu, brăzdat de tăieturi, stacojiu ca sângele care curge 
dintr-o rană. Copacii se mişcă încet în vântul care miroase 
a amoniac şi formaldehidă. Ramurile lor scriu cuvinte în aer 
şi i se umezesc ochii în timp ce le citeşte, îşi mişcă buzele, 
deşi nu pronunţă cuvintele cu voce tare. 

Acesta este ceasul vrăjit al nopții, Când cimitirele cască 
şi iadul însuşi se deschide 

Contaminând lumea... 

Acum sunt acolo, îi vede: merg printre puieţi uscați, la 
baza podului. Ceaţa se rostogoleşte la picioarele lor. Ochi 
ca nişte luminări arse, negri, cu cearcăne stacojii, feţe pline 
de pământ şi urme de putreziciune: carnea care cade ca o 
dantelă însângerată, în timp ce creaturi minuscule le sapă 
obrajii. Gurile le sunt cusute; urmele negre se văd pe pielea 
fără sânge. Unii au şi ochii cusuţi. Firele se încordează când 
încearcă să-i deschidă, întind braţele, în timp ce se 


bălăbănesc orbi prin pădure. Rododendronii se agaţă de ei. 
Frunzele biciuiesc tendoanele expuse, ciotul înnegrit al unui 
braţ din care mâna a fost retezată. Deşi au gurile 
sfârtecate, le aude gemetele lichide, în timp ce cad în 
genunchi şi se împreunează acolo, pe pământul reavăn, 
fără ochi, fără gură, frământându-se ca viermii care se 
îngroapă în noroi. Acolo unde se aşază, ţâşnesc flăcări din 
pământ şi ard corpurile, dar cadavrele continuă să se 
împerecheze. Se opreşte, se sprijină de copac şi geme, 
încercând cu disperare să nu le mai vadă, să nu le mai 
audă, să zărească zidul acolo, între el şi morţi, sub pod. 

Şi, încet-încet, reuşeşte. Piatră cu piatră, umbră cu 
umbră, zidul se ridică dinaintea lui. Flăcările din colţul 
ochilor dau înapoi; formele dezmembrate se topesc. Vocile 
şoptite se estompează de asemenea, deşi ştie că sunt 
acolo, la fel cum simte prezenţa bărbaţilor care merg 
repede pe cărările bătătorite care duc sub pod. Insă, pentru 
o clipă, nu-i vede; deocamdată zidul rezistă. Se întoarce şi 
se înapoiază împleticindu-se la maşina lui, mergând fără 
ţintă prin tufişuri. Pietrele zboară sub picioarele lui. 
Sesizează vag feţele întoarse spre el şi o mână care 
încearcă să-l liniştească. Aude ce-i spune: 

- Hei, omule, linişteşte-te, nu s-a întâmplat nimic. 

Apoi se aude un şuierat. Cineva şopteşte: 

- Parcă ai fi văzut o fantomă... 

Ajunge din nou pe şosea, pe asfaltul crăpat. Pădurea se 
retrage în beznă în spatele lui. La câţiva metri înainte este 
maşina. Ar putea să ajungă la ea, să dea la cheie, să 
răsucească volanul, să lase în urmă toate astea şi să fie 
acasă într-o jumătate de oră. Această experienţă n-o să se 
mai întâmple niciodată, o să se termine, o să se termine în 
sfârşit... 

Ajunge la maşină. O deschide, se strecoară înăuntru şi 
închide portiera, îi bate inima să-i sară din piept şi respiră 
sacadat. L-a cuprins greaţa. Are senzaţia că o să leşine. Se 
apleacă până când atinge volanul cu fruntea, rămâne acolo 
şi inspiră adânc, eliminând aerul încet, de frică să nu se 
prăbuşească zidul. După câteva minute, reuşeşte să se 
liniştească; inima îi bate la fel de tare, dar nu mai poate 
număra intervalul dintre bătăi. Este mai bine. Pune cu grijă 
mâinile pe volan, zicându-şi: pot s-o fac, pot, de data 


aceasta o să reuşesc. Dar în momentul acela aude o bătaie 
în geam. 

Tresare atât de violent, încât se loveşte cu genunchii de 
marginea de jos a volanului. Ciocănitul răsună din nou, de 
data aceasta şi mai insistent. Se întoarce încet ca să se 
uite pe fereastră, în geam se reflectă faţa unui tânăr cu păr 
negru, cămaşă de bumbac şi o geacă din piele de căprioară 
umezită de ceaţă. Tânărul înclină capul într-o parte şi se 
uită la el. După câteva clipe, îi zâmbeşte încurajator: 

- Hei, omule, totul este în ordine... 

Francezul se uită la el. În jurul lui răsună un sunet 
înfundat. Pietrele încep să se prăbuşească de la o înălţime 
inimaginabilă, între el şi fereastră înfloresc mici pete de 
întuneric şi într-una dintre ele vede faţa tânărului. Gura nu 
mai zâmbeşte, pentru că are ceva între buze, iar ochii nu 
se mai uită la bărbatul din maşină, pentru că sunt astupaţi 
cu leucoplast. Sângele picură pe geaca de piele de 
căprioară, formând un pârâiaş care curge în jos şi i se 
îmbibă în cămaşa de bumbac. 

De departe, se aude un zgomot. Portiera se deschide şi 
apoi se închide la loc. Dar el nu aude. Acum tunetul din 
urechile Francezului a devenit asurzitor. Este zgomotul 
zidului care se prăbuşeşte, al valurilor care se sparg pe un 
țărm, al fluxului stacojiu care se ridică, până când scufundă 
oraşul. Este zgomotul sfârşitului lumii, care se transpune 
nu într-o explozie, nu într-o şoaptă, ci în huruitul motorului 
unei maşini, în scrâşnetul pietrişului zdrobit sub roţi, în 
timp ce farurile străpung ceața ca un giulgiu şi sedanul 
negru se îndepărtează de pod. 

Cerul este plin de găuri, în ele vede stelele, ca şi cum ar 
fi reflectarea minunatei panorame a oraşului de dedesubt. 
Acum s-a calmat. Mintea şi trupul s-au golit. Zidul nu mai 
este decât ceva la care visează uneori. Este un om care 
locuieşte într-un oraş mare, pe malul mării, un om care are 
un serviciu, o casă şi o mamă care-l iubeşte, un om care 
acum are ceva de rezolvat. Merge pe un drum întunecat. 
Maşina se hurducă peste pietre şi şanţuri. Când se opreşte 
şi deschide uşa, aerul miroase dulceag a pământ, sudoare 
şi putreziciune; miroase a pace. Are mirosul mării. Stă 
acolo pentru o clipă şi nu face altceva decât să respire. 
Iubesc acest oraş, îşi zice el. Işi spune ce bine este să poţi 


salva un lucru pe care-l iubeşti. De departe răsună 
murmurul traficului, sirena unui feribot care trage în 
capătul nordic din Pioneer Square. Acum îi place acest 
sunet. Este din nou o lume în care poate trăi. 

Se duce la portiera din dreapta şi o deschide, înăuntru se 
mişcă ceva, iar asta îl face să încremenească pentru o 
clipă; un corp se rostogoleşte încet de pe scaun la 
picioarele lui. Stă într-o poziţie ciudată, cu o mână întinsă 
spre uşa deschisă. Palma se sprijină acolo şi apoi alunecă, 
lăsând o urmă întunecată, ca o dâră de melc. Se apleacă să 
ridice cadavrul de glezne şi începe să-l târască spre spatele 
maşinii. Şi-a pus mănuşi de plastic; simte prin ele conturul 
gleznelor şi marginea cizmelor, în timp ce-l târăşte, se uită 
impasibil la faţa desfigurată, la ochii, buzele şi gura 
transformate într-o chisăliţă. 

Aşa te vei hrăni cu moartea care se hrăneşte 

cu oameni, 

Și Moartea odată moartă, 

nu va mai muri nimeni... 

Când ajunge în spatele maşini, se mişcă repede. Lasă 
cadavrul jos şi deschide portbagajul. Este căptuşit cu 
plastic gros. Se apleacă şi ridică din nou corpul, gemând 
înfundat până când îl trânteşte în portbagaj. Apoi rămâne 
mult timp în loc, ca să-l privească, trăgându-se fără să-şi 
dea seama de cozorocul şepcii de base-ball. In cele din 
urmă închide portbagajul, se urcă repede în maşină şi 
porneşte. Aproape că s-a luminat de ziuă şi are multă 
treabă. 

Îi revine o mare responsabilitate acum, la sfârşitul lumii: 
trebuie să spele de păcate un oraş muribund. 


CAPITOLUL 9 

Dimineaţa se iveşte strălucitoare ca un giuvaer. Soarele 
atinge ferestrele oblice ale dormitorului lui Frank, 
transformându-le în prisme. Stă în pat şi se uită la 
curcubeul reflectat pe podea, în timp ce afară copacii se 
unduiesc în vântul blând. În spatele lui, Catherine stă cu 
pătura trasă până la bărbie, cu ochii închişi, dar zâmbeşte. 
Se preface că doarme, în faţa lui, Jordan stă cu picioarele 
încrucişate peste pătură, uitându-se încruntată la ziarul de 
ieri. De afară se aude fâşâitul familiar al bicicletelor care 


trec în viteză, clinchetul claxoanelor lor demodate 
acoperind pentru o clipă trilurile unei păsări care cântă din 
tufiş. 

- Ce este un boxer? 

Frank îşi înălţă privirile zâmbitor şi se uită la faţa 
derutată a fiicei sale. 

- Un câine mare cu o faţă cam aşa, îi răspunse el în 
şoaptă, alegând un căţeluş de care n-ar fi trebuit să ştie 
Catherine şi strâmbându-se ca să semene cât mai bine cu 
un exemplar canin foarte urât. 

Jordan îl studie ridicând din sprâncene şi în cele din urmă 
clătină din cap. 

- Nu cred, zise ea şi continuă să citească. Zâmbetul lui 
Catherine se lăţi. Parcă puteai să ascunzi ceva de mama! 

- Ce-aţi zice de un baset? le sugeră ea. 

Jordan îl privi vinovată pe tatăl ei. Îi prinsese, ce mai. Dar 
nu spuse nimic. Aşteptă să vadă ce avea să hotărască. 

- Nu, zise el zâmbind. Sunt deja destui urecheaţi în casa 
aceasta. 

Catherine se ridică şi-i aruncă o privire serioasă. 

- Acum ştim de ce are tata o faţă de boxer. Jordan se 
zgudui de râs. Ziarul foşni zgomotos când mama ei se 
întinse s-o ia în braţe. 

- Ce puneaţi la cale voi doi? zise ea. 

Dar, în momentul acela, pacea dimineţii fu întreruptă de 
ţârâitul telefonului. 

- Alo? răspunse Frank. 

- Frank. 

Vocea de la celălalt capăt al firului suna înfundat. 
Vorbea, probabil, de la un telefon portabil. 

- Sunt Bob Bletcher. Am găsit un cadavru şi m-am gândit 
că vrei să-l vezi. 

Frank se întoarse dintr-o mişcare şi se aşeză pe 
marginea patului, lângă noptieră. Simţi ochii lui Catherine 
care-l priveau insistent, când spuse: 

- Da, cred că aş vrea. 

- Este pe autostrada 90, către Snoqualmie. Bletcher se 
auzea din ce în ce mai prost. 

- Vei vedea încercuirea... 

- Bine, ne întâlnim acolo, spuse Frank. Legătura se 
întrerupse şi Black se ridică să pună receptorul în furcă. 


Catherine îl privi curioasă. 

- Cine era? 

Frank nu-i răspunse imediat. 

- Bob Bletcher, zise el în cele din urmă. Vrea să-i fac un 
serviciu. 

Catherine încerca să-şi ascundă agitația. 

- Ce anume? 

- Nimic deosebit. 

Se întoarse şi o privi drept în ochi, înclinând capul 
semnificativ spre Jordan. 

- Terminăm mai târziu, draga mea, zise el, sărutând-o pe 
fetiţă pe frunte. 

- Sigur, tăticule, zâmbi copilul. 

Rămase în loc un timp, ca s-o privească pe Jordan, îşi 
amintea când fusese la spital cu soţia sa după ce o 
apucaseră durerile naşterii; îşi amintea de orele lungi de 
aşteptare, terminate cu miracolul pe care el şi Catherine nu 
se aşteptaseră niciodată să-l vadă - fiica lor, ţinută în braţe 
de moaşă, aşezată după câteva minute lângă mama ei. 
Fusese o sarcină grea, dar şi mai dificili fuseseră anii 
dinainte, când toţi specialiştii le spuseseră că era imposibil 
să aibă un copil. 

Dar se înşelaseră. Se uită la Jordan, care începuse din 
nou să citească reclamele din ziar. Doctorii se înşelaseră şi 
Jordan era cea mai bună dovadă: minunea lor, şansa de 
unu la un milion, biletul lor câştigător. 

Şi nimic nu putea schimba acest lucru. Nimic nu avea s-o 
ia de lângă ei. 

Clătină repede din cap, încercând să-şi alunge valul de 
emoție care-l cuprinsese brusc.  Traversă camera, 
aplecându-se să culeagă paginile căzute din ziar, în drum 
spre dulap. Deschise un sertar şi începu să-şi caute cu o 
mână lenjeria şi o pereche de şosete. Cu cealaltă mână vru 
să arunce ziarul pe birou, când sesiză titlul de pe prima 
pagină. 

SUSPECT CĂUTAT ÎN BARURI STRIPTEASE 

Alături era fotografia lui Calamity şi sub ea cuvintele: 

Raportul medico-legal indică, se pare, un bărbat de 
culoare... 

Işi luă hainele şi băgă ziarul sub braţ. 

- O să vin acasă la cină, zise el peste umăr, înainte să 


intre în grabă în baie ca să se îmbrace. 

O porni spre est, pe autostrada 90, către râul 
Snoqualmie. Dacă urmai râul spre nord, către Cascades, 
dădeai de Cascada Snoqualmie, o spectaculoasă revărsare 
de apă înspumată, cu celebra ei cabană care dădea spre 
apele presărate cu culorile curcubeului. Dar nu era nevoie 
să se ducă atât de departe, nu azi. 

Îi veni uşor să ajungă la scena crimei. O recunoscu după 
maşinile de poliţie şi ambulanţele oprite la vreo douăzeci 
de mile de oraş, pe iarba moartă. Dincolo de ele era o 
potecă lată, stearpă, în pantă, care ducea la râul împădurit 
cu mesteceni şi stejari tineri descărnaţi de frunze, zgâriind 
cerul greu, de culoarea prafului de puşcă. 

Frank îşi parcă maşina acolo unde se termina şoseaua şi 
începu să urce. Muşchiul îngheţat scârţâia sub picioarele 
lui; gerul poleise frunzele moarte şi trunchiul copacilor, în 
porţiunea în care dealul se lăţea către bazinul râului, câţiva 
poliţişti în uniformă  împânziseră pământul îngheţat. 
Undeva, departe, se auzea huruitul unui elicopter. Răsunau 
ţărâituri şi păcănituri de la aparatele radio portabile 
conectate la staţia elicopterului, precum şi lătratul câinilor 
de patrulă. Frank observa tot ce se petrecea, dar, înainte să 
pornească în jos pe deal, un poliţist în uniformă alergă 
gâfâind după el. 

- Îmi pare rău, domnule, această zonă este închisă. Doar 
personale autorizate... 

- Lasă-l să treacă, se auzi glasul lui Bletcher peste 
hărmălaie. 

Polițistul se întoarse de unde venise, când Bletcher i se 
alătură lui Frank. 

- Te-am chemat repede. 

Bletcher făcu semn cu capul să-l urmeze în jos, pe deal. 

- Ce este? 

- Cadavrul unui bărbat. 

Polițistul sublinie ultimul cuvânt, uitându-se pieziş la 
Frank când adăugă: 

- A fost carbonizat într-o asemenea măsură, încât ne-a 
venit greu să recunoaştem sexul la început. 

Frank ezită, uitându-se la un grup de poliţişti în uniformă 
şi detectivi care se adunaseră în cerc, în jurul unei prelate. 

- l-a dat foc, nu? 


Bletcher încuviinţă din cap şi puse radioul portabil 
deoparte. Deşi ororile făceau parte din activitatea lui de zi 
cu zi, tot nu putea să-şi ascundă dezgustul. 

- A fost decapitat înainte sau după. Nu ne dăm seama 
încă. 

Frank îl privi, remarcând ridurile care-i brăzdau gura şi 
cearcănele de sub ochi. Apoi îşi îndreptă din nou atenţia 
spre grupul de la poalele dealului, îi recunoscu pe 
Giebelhouse şi pe ceilalţi detectivi din biroul lui Bletcher. 
Când şeful lor se apropie cu Frank, amuţiră, îl priviră cu 
răceală pe noul venit. Acceptau cadavrele şi brutalitatea 
pentru că făceau parte din meseria lor, dar nu şi pe intruşi. 
Frank trecu pe lângă ei, fără să bage în seamă expresiile lor 
glaciale, gelozia ironică de profesionist, împletită cu o 
sinceră curiozitate, îi ignoră complet, atent la corpul de sub 
prelată. 

- A fost atins sau mişcat? se interesă el. Bletcher clătină 
din cap. Radioul portabil; păcăni şi-l închise. 

Frank întoarse capul şi se uită dincolo de cercul de 
bărbaţi îmbrăcaţi în haine de culoare închisă. Studia copacii 
care încadrau albia spălată de ape şi pietrele îngrămădite 
la baza unui arbore imens, căzut. 

La marginea viziunii lui începură să apară nişte forme. 

- Se pare că ucigaşul l-a omorât în altă parte şi după 
aceea l-a adus aici, continuă Bletcher. Probabil că a parcat 
pe şoseaua de sus şi l-a împins la vale. 

Frank dădu din cap. De-abia îl mai auzea. La câţiva paşi 
depărtare, Giebelhouse înălţă capul şi rosti cu un glas 
înciudat: 

- Probabil că vrei să vezi cadavrul. 

Frank se încruntă. Se uita într-un punct între puieţii 
descărnaţi. 

- Nu este nevoie, zise el şi o, porni brusc spre copaci. 

- Frank! îl strigă Bletcher. 

Frank nu scoate nici un cuvânt. Înaintează ca-n transă, 
fără să simtă crengile care-i biciuiesc faţa şi mâinile sau 
umezeala îngheţată care i se strecoară în pantofi. Umbrele 
plutesc în raza câmpului său vizual. Simte în gură un gust 
de sânge şi pământ, ceva moale şi umed, ca o bucată de 
țesut sfâşiat. Cerul păleşte. Devine argintiu. O sclipire 
rozalie s-a ivit către est. Sunt zorile. Dar sclipirea creşte, 


devine prea strălucitoare, prea rapidă. Nu sunt zorile, ci 
flăcările. O siluetă se clatină printre copaci, înnegrindu-se şi 
ofilindu-se ca o muscă prinsă în văpaia unei lumânări. 
Flăcările ţâşnesc din braţe şi din cap. Frank inspiră adânc şi 
este cât pe ce să se înece cu mirosul înecăcios de păr ars şi 
carne prăjită. O voce inumană se aude zbierând. Trosnetul 
flăcărilor aproape că astupă urletele agonizante, gemetele 
cuiva care încearcă să ţipe în timp ce limba i se transformă 
în cenuşă. De jur împrejurul lui, peisajul se topeşte în 
nuanţe de negru şi roşu aprins. Copacii şi tufişurile 
izbucnesc în flăcări. Siluete fantomatice, fără ochi şi gură, 
se târăsc pe pământ. Duhoarea de arsură îl îngreţoşează. 
Vrea să-şi desprindă privirile de la această grozăvie, dar nu 
poate. Omul care arde fuge spre el. Sar scântei din el ca 
nişte licurici. În infernul care i-a înlocuit faţa, Frank îi vede 
ochii, ca două şiruri gemene de raze X minuscule, acolo 
unde au fost cusuţi, precum şi gura topită, ale cărei 
cusături s-au transformat în flăcări. 

- Frank... 

Glasul lui Bletcher se face simţit ca o lumină în beznă. 

- Poţi să... 

Dar Frank nu-i răspunde, pentru că acum distinge o altă 
siluetă, care stă pe jumătate ascunsă pe după doi copaci, 
cu mâinile atârnându-i moi, de-o parte şi de alta a corpului. 
Este un bărbat în blugi şi geacă neagră, cu o şapcă de 
base-ball care-i ascunde faţa. 

- Frank? 

- Este acelaşi ucigaş. 

- Ce? 

Frank clipi din ochi ca să-şi revină şi sesiză figura uimită 
a lui Bletcher. 

- Aici l-a ucis. 

In timp ce vorbea, viziunea se estompă. Duhoarea 
greţoasă de carne arsă lăsă loc mirosului umed de ploaie, 
iar strigătele cumplite păliră, lăsând să se audă huruitul 
elicopterului de patrulare, deasupra capetelor lor. Frank 
inspiră şi expiră repede de câteva ori, ca şi cum ar fi vrut 
să testeze aerul, iar apoi îşi plecă privirile. 

- Victimei i s-a dat foc aici, în pădure. Începu să meargă 
repede, răvăşind frunzele în calea lui, în timp ce cobora în 
grabă panta, căutând urme de arsură, bucăţi de haine 


carbonizate, cenuşă albă. 

- Cât este până la râu? îi strigă el lui Bletcher. 

- O jumătate de kilometru, îi răspunse detectivul-şef în 
timp ce se îndrepta spre el. 

Vocea lui Frank se făcu clar auzită peste huruitul 
elicopterului. 

- De acolo au venit. Bletcher se opri. 

- Cine se crede tipul ăsta? îi strigă unul dintre detectivi. 
Sherlock Holmes? 

- Nu ştiu, bombăni Bletcher. Cred că o să ne lămurim! 

O luă la goană în jos pe deal, după Frank. li auzi pe 
ceilalţi bombănind în spatele lui şi apoi strigându-se unul 
pe altul să-l urmeze. Radioul portabil fâşâi şi răsună o voce: 

- Unitatea mobila către bază. Am depistat ceva aproape 
de drum. 

- Bine, zise Bletcher posomorât, pornind din nou la 
drum. 

II găsi pe Frank lângă marginea drumului. Covorul gros 
de frunze din perimetrul acela fusese răscolit: se distingeau 
urme de paşi. Puțin mai departe, ravagiile erau şi mai clare 
- pietre întoarse, ciuperci rupte, frunze împrăştiate. Frank 
stătea în mijlocul acestei scene, studiind pământul şi 
tufişurile din jur. 

- Au fost aici, jos, zise el. Bletcher veni lângă el gâfâind. 

- Şi ce au făcut? 

- Nu ştiu, zise omul cu faţă suptă, încruntându-se. 

Bletcher ridică din umeri. 

- Atunci de ce... 

- UITAȚI-VĂ ACOLO! 

Cei doi bărbaţi se întoarseră să-i vadă pe Giebelhouse şi 
pe detectivul Kamm făcându-le semn agitaţi din spatele 
unui pâlc de mesteceni. La picioarele lor, doi poliţişti în 
uniformă săpau furibund printre frunze. Frank alergă spre 
ei, alături de Bletcher. 

- Am găsit, anunţă unul dintre poliţişti şi apoi trase o 
înjurătură. 

Frank şi Bletcher veniră lângă ceilalţi şi se uitară să vadă 
ce descoperiseră poliţiştii. 

Un sicriu din lemn nefinisat, cu aşchii sărite acolo unde 
cuiele fuseseră bătute în grabă. Pe capac fusese scrijelit un 
cuvânt: 


PESTE 

Frank îi urmări din priviri pe oamenii care dădeau 
frunzele la o parte, căutând marginile capacului. Mirosul de 
mucegai se intensifică, iar el clătină din cap. Il dureau ochii 
şi gâtul. Căldura de la baza craniului dispăruse; se simţea 
zăvorit în gheaţă. 

- Este gol, zise el pe un ton amorţit. 

După o clipă, unul dintre ofiţeri scoase un strigăt când 
găsi marginile dreptunghiului îngropat. Lemnul pârâi când 
smulseră capacul sicriului, iar înăuntru... 

Nu era nimic. Câteva frunze moarte alunecară înăuntru 
când poliţiştii îngenuncheară să se uite. Absolut nimic; doar 
o pată de culoarea ruginii într-un colţ. 

- Uitaţi-vă! 

Unul dintre poliţişti făcu semn spre capacul interior şi 
ceilalţi se uitară în tăcere la ce era acolo. Nişte zgârieturi în 
lemnul natur, presărate cu pete brun-roşcate. Erau urmele 
lăsate de cineva care se zbătuse să iasă. 

- Pe toţi dracii! înjură Bletcher pe înfundate. Când îşi 
ridică din nou privirile, îl văzu pe Frank îndepărtându-se. Şi, 
fără să le spună un cuvânt celorlalţi, se grăbi să-l ajungă. 

- Cred că ar trebui să discutăm. 

Frank nu spuse nimic. Merseră în linişte până când 
ajunseră la maşina lui Frank. Bletcher îl aşteptă să 
deschidă portiera şi să urce înăuntru. Se instala la volan, 
privindu-l pe detectivul-şef fără să scoată o vorbă, în cele 
din urmă, când huruitul elicopterului se intensifică şi începu 
să se audă o larmă de glasuri dinspre râu, Frank încuviinţă 
din cap. 

- Urcă, zise el. Te duc în oraş. 

Conduseră fără să vorbească prin peisajul încremenit de 
iarnă de la periferia oraşului, până în centru. Când ajunseră 
în oraş, ploua din nou. Traficul încetinise ca de obicei după- 
amiaza. Frank deschise radioul şi căută până găsi un post 
cu muzică clasică. Bletcher se uita la el cum stătea 
impasibil la volan, zgâindu-se la şirul de maşini din faţa lor, 
în timp ce ştergătoarele se mişcau ritmic, înainte şi înapoi, 
înainte şi înapoi, în cele din urmă, detectivul întinse mâna 
şi închise radioul. 

- Asociatul tău a fost la morgă de dimineaţă, ca să se 
uite la cadavru, zise el. Ne-a spus că-l chemă Watts. 


- Încă n-am vorbit cu el, zise Frank, ridicând din umeri. 

- În schimb, au vorbit câţiva dintre detectivii mei. Le-a 
spus că face parte dintr-o organizaţie numită Grupul 
Millennium. 

- Da, zise Frank, tot fără să se uite în ochii lui. Dar 
Bletcher n-avea de gând să se dea bătut. 

- Cu ei lucrezi? 

- Da. 

Detectivul întinse degetele, se uită la propriile palme şi 
apoi la ploaia de afară. 

- Şi cine sunt? 

Frank îi răspunse pe un ton măsurat, aproape indiferent: 

- Nişte tipi care au lucrat în poliţie. 

- FBI? 

- Da, unii dintre ei. 

Bletcher îl studie atent, îl cunoştea pe Frank Black de 
destulă vreme ca să-şi dea seama când îi ascundea ceva. 
Dar tocmai pentru că-l cunoştea ştia că nimic, nici 
amenințările, nici rugăminţile, nu l-ar fi putut determina să 
vorbească dacă nu voia. In faţa lor, traficul începu să se 
mişte spre intersecţia unde clădirea poliţiei se profila în 
zare prin ploaie. Detectivul oftă, clătinând din cap. Ridică 
uşor tonul. O să-l roage, indiferent dacă-i convenea sau nu. 

- Oamenii mei vor să ştie de ce eşti aici. Şi nu ştiu ce 
explicaţie să le dau. 

Frank dădu drumul la radio şi se făcu auzit cvartetul 
Kronos, cu melodia „Îngerii negri” a lui George Crumbs. 
Opriră din nou la un alt semafor, iar Black se întoarse spre 
Bletcher: 

- Sunt aici pentru că am o soţie şi un copil şi vreau să 
crească într-un loc unde să se simtă în siguranţă. 

Bletcher spera că n-o să se rezume la această explicaţie 
şi, văzând că nu continua, îl întrebă: 

- Asta-i tot? 

Frank încuviinţă şi întoarse capul să se uite la ploaie şi la 
puzderia de umbrele negre îngrămădite pe trotuar. Bletcher 
inspiră adânc şi continuă pe un ton blând: 

- Vrei să discuţi despre ce s-a întâmplat? De ce ai ieşit 
din FBI? 

- Nu. 

Maşina se opri brusc în faţa tribunalului. Bletcher oftă, 


ţuguiindu-şi buzele, şi deschise uşa. Cobori, dar, înainte s-o 
închidă, băgă din nou capul înăuntru. 

- Cum o faci, Frank? 

- Sunt un bun ghicitor, zise el, sfredelindu-l cu ochii lui 
calmi. 

Bletcher se zgâi la el încruntat. După o clipă, portiera se 
trânti şi Frank îl urmări indiferent cu privirea pe detectivul 
care alerga să se adăpostească de ploaie. 


CAPITOLUL 11 

Se făcuse întuneric până să ajungă acasă. Parcă maşina 
şi rămase nemişcat câteva minute, uitându-se la pajiştea 
îngrijită a casei. La Washington petrecuseră luni de zile 
depănându-şi amintirile despre Seattle, atât înainte, cât şi 
după căsătorie. Catherine scotea albume pline de fotografii 
vechi şi se uita la ele. De data asta nu mai erau interesaţi 
de feţele prietenilor şi ale membrilor de familie, ci de 
casele şi cartierele care serviseră drept fundal pentru 
pozele de nuntă, pentru petrecerile în aer liber, meciurile 
de base-ball şi Sărbătoarea Căpşunii de pe Insula Vashon. 
Case modeste, din Capitol Hill; reşedinţe moderne, ascunse 
între brazi, cu vedere spre Lake Washington; case mai noi, 
de-a lungul malului nordic al lui Green Lake. Se dusese cu 
Jordan să caute o locuinţă potrivită - timp de două 
săptămâni urmăriseră anunţurile imobiliare, se plimbaseră 
cu diverşi agenţi, verificaseră robinete şi subsoluri, atenţi la 
cel mai mic semn de igrasie, zgâriaseră podelele de lemn, 
să vadă dacă nu erau putrezite. 

Această casă nici măcar nu fusese pe lista lor. O zărise 
Jordan într-o după-amiază, când un agent imobiliar îi 
conducea cu maşina înapoi la hotel. 

- Uite, tăticule! strigase ea, cât pe ce să sară de pe 
scaun. 

Le făcea semn spre un mic bungalou cu un gard de 
azalee. 

- Uite casa! 

Frank se întorsese amuzat spre Catherine. 

- Parcă ar fi fetiţa din Miracolul de pe strada 34. 
Catherine zâmbise, dar Jordan fusese gata să sară de pe 
scaun. 

- Văd că scrie DE VÂNZARE, remarcase Catherine, 


uitându-se la agentul imobiliar. 

- Am putea opri să ne uităm? 

Agentul nu se arătase prea convins. 

- Nu este pe lista noastră. 

Dar se răzgândise când văzuse ce nerăbdători erau toţi 
trei. 

- Oricum, ne putem uita pe dinafară. 

Se întorsese a doua zi, iar în după-amiaza celei de-a 
treia zile fusese făcută oferta. Atunci casa era maro, cu 
ferestre verzi, cojite, dar Jordan şi Catherine ştiuseră de la 
bun început că avea să fie galbenă. 

- Casa însăşi vrea să fie galbenă, insistase Jordan. 

- Nu poţi să contrazici o casă, recunoscuse Frank. 

De aceea, când se întorseseră la Washington, se 
ocupaseră nu numai cu împachetatul, dar şi cu studierea 
mostrelor de culoare. Galben ca floarea soarelui, galben de 
Paris, galben ca lămâia, galben ca grâul. Cine ar fi crezut 
că existau atâtea nuanţe de galben! Dar Catherine şi 
Jordan se hotărâseră în sfârşit: galben pal cu o margine 
albă, strălucitoare. 

lar acum, în timp ce stătea în maşină, Frank începu să 
zâmbească. Căsuţa sclipea feeric în lumina gălbuie a 
felinarului. Fluturii zburau pe verandă. Una dintre ferestrele 
de la etaj ale dormitoarelor sclipea auriu. Semăna cu o 
casă de turtă dulce din poveşti. 

Poate că, nu e chiar ca în rai, dar nici nu-i departe. Se 
dădu jos din maşină şi o porni spre casă. Aproape că 
ajunsese când îl opri în loc o portieră trântită. 

- Frank Black...? 

Încremeni şi strânse mâinile în pumni, fără să-şi dea 
seama. De partea cealaltă a străzii parcase o maşină. Un 
om traversă cu paşi hotărâți spre el. 

Frank aşteptă. 

Când se apropie, începu să distingă trăsăturile omului. 
Era înalt, musculos, cam de vârsta lui Frank, ras în cap, cu 
mustață, îmbrăcat cu un impermeabil Burberry şi încălţat 
cu pantofi scumpi, la fel ca şi haina. Absolut totul în ceea 
ce-l privea - haine, trăsături, privire - degaja siguranţă, 
putere. 

- Sunt Peter Watts. 

Avea un glas scăzut, frumos modulat, şi un ton sigur pe 


sine. 

- Sunt din partea grupului. Puteam să-ţi trimit un fax, dar 
am vrut să mă prezint. 

Frank se relaxa, zâmbi cordial şi-i întinse mâna. 

- Am aflat că ai fost să vezi cadavrul. Ai descoperit ceva? 

Watts îi întinse un plic mare. 

- Câteva lucruri care s-au omis. 

- Ce este, Frank? 

Cei doi bărbaţi se întoarseră şi o văzură pe Catherine în 
uşa casei. Lumina de pe verandă îi poleia părul şi gulerul 
halatului alb de baie. Frank dădu din cap, ca s-o asigure că 
totul era bine. 

- Vin imediat, Catherine. 

Rămase în uşă o clipă, aşteptând o explicaţie. Văzând că 
nu primea nici una, intră la loc în casă. Watts aşteptă până 
îi văzu umbra în fereastra camerei de zi şi apoi continuă. 

- Erau câteva semne pe cadavru, greu de remarcat. Pe 
coapsa stângă a victimei am găsit o înţepătură de ac. 

Frank ridică din sprâncene. 

- De la ce? De la o seringă? 

- Poate. Dar nu s-a găsit nici o substanţă adipoasă în 
țesutul din jur. 

După o scurtă ezitare, Watts adăugă: 

- Poliţia crede că ucigaşul este un bărbat de culoare, 
dar... 

Frank încuviinţă din cap, privindu-şi fix interlocutorul. 

- Am scos din calcul această posibilitate. 

Watts îl privi şi el drept în ochi, zâmbind reţinut. Frank se 
simţi mândru într-un fel. 

- Decapitarea şi tăierea degetelor s-au făcut cu precizie. 

Watts aşteptă până când Frank îi luă plicul şi se uită la 
el. 

- Ştii de ce? 

- Ucigaşul îşi acoperea urmele. Probabil că victima l-a 
zgâriat sau l-a muşcat. Poate că nu s-a dus acolo ca s-o 
ucidă. 

Watts îl aprobă. 

- Cuţitul de bucătărie îi era la îndemână, dar chiar şi cu o 
unealtă atât de rudimentară, s-a descurcat perfect. Şi a 
lucrat cu sânge-rece, judecând după cât de bine a curăţat 
tot. 


Frank încuviinţă din cap cu o satisfacţie sumbră. 

- Ce părere are grupul? 

- Că instinctele nu te înşală. Ucigaşul este mânat de un 
factor extern. Nu mai este capabil să se controleze. 

- Altceva? 

Watts zâmbi. Semăna cu un antrenor care primea un nou 
jucător celebru în echipă. 

- Eşti omul potrivit pentru această meserie şi o bună 
achiziţie pentru grupul nostru. Ai la dispoziţie toate 
resursele noastre. 

Frank înclină din cap, acceptând felicitările nerostite din 
cuvintele celuilalt bărbat. Watts ridică mâna în semn de 
rămas-bun, se întoarse şi se îndreptă spre maşina lui. Frank 
îl urmări din priviri până când maşina se încadra în trafic. 
Apoi intră în casă, aplecându-se să ia ziarul de dimineaţă, 
împachetat în plastic, împotriva ploii. 

Casa era cufundată în beznă, înainta prudent pe holul 
principal - mai rămăseseră cutii goale, care trebuiau duse 
la centrul de reciclare - şi se duse în bucătărie. Mirosul 
dulceag de scorţişoară îl acoperise pe cel de vopsea 
proaspătă şi lemn. Frank zâmbi, amintindu-şi cum în 
dimineaţa aceea, înainte de şcoală, Jordan o rugase pe 
mama ei să-i prepare prăjituri. 

Şi iată-le pe bufet, împachetate în celofan. Puse ziarul 
lângă ele, ridică marginea de celofan, luă una şi o mâncă 
din două înghiţituri. Apoi mai luă una, îşi turnă un pahar cu 
lapte şi rămase câteva minute lângă chiuvetă, uitându-se 
în curtea vecinului. Cum îl chema? Parcă Meredith - Jack 
Meredith. Părea un om cumsecade. Poate că avea nepoți 
de vârsta lui Jordan. Ar fi bine. Să nu uite s-o întrebe pe 
Catherine dacă discutase cu Meredith sau cu soţia lui 
despre invitaţia la cină. Termină de băut laptele, puse 
paharul pe chiuvetă, mai luă o prăjitură şi se duse la 
culcare. 

În dormitor lumina era stinsă. Catherine era în pat, sub 
pătură, cu spatele la el. Părul ei ondulat se revărsa pe 
pernă în bucle negre. Pentru o clipă rămase în prag, 
ascultând respiraţia regulată a lui Catherine, întrebându-se 
dacă adormise deja. Însă nici vorbă. 

- Cine era? îl întrebă ea, fără să se întoarcă să-l 
privească. 


Frank inspiră adânc şi băgă plicul sub braţ. 

- Îl cheamă Watts. Avea nişte informaţii pentru mine. 

- A aşteptat o oră afară. Ar fi putut să intre în casă. 

- Probabil că n-a vrut să deranjeze. 

Catherine se ridică şi dădu pătura la o parte. 

- Suport mai bine deranjul decât secretele, zise ea. O 
spusese pe un ton încordat, dar nu furios; nu era prima 
oară când aveau discuţii pe această temă. Soţul ei se aşeză 
pe pat, lângă ea. f 

- Doar ştii că nu am secrete față de tine. lţi spun ce 
doreşti. 

- Crezi că mă protejezi, dar este mai rău, Frank. 

Clătină din cap, dar continuă să vorbească pe un ton 
măsurat. 

- Nu poţi să mă ţii departe de lume. Nu poţi să-mi ceri să 
mă prefac că nu ştiu cu ce te ocupi. 

Frank puse plicul pe noptieră şi se aplecă s-o mângâie pe 
braţ. 

- Toţi ne prefacem. Oamenii aceştia pe care îi prindem 
ne obligă s-o facem. 

- Avem un copil de crescut. Lumea reală începe să se 
facă simțită. N-ai cum s-o opreşti. 

O luă în braţe şi o sărută pe frunte. 

- Vreau să te fac să crezi că pot. Catherine îl privi un 
timp gânditoare. Apoi se pierdu în îmbrăţişarea lui şi-l lăsă 
s-o strângă, în timp ce-i căuta gura. 

Şi, un timp, reuşiră într-adevăr să-şi imagineze că lumea 
nu exista. 


CAPITOLUL 12 

Mai târziu era tot în pat, treaz, lângă soţia sa. Cel puţin 
deocamdată nu trebuia să-şi imagineze doar că era în 
siguranţă. Râmase acolo, ascultându-i în tăcere respiraţia 
liniştită, în cele din urmă oftă. Nu putea să doarmă. O 
sărută pe obraz, o înveli şi se dădu jos din pat. 

Jordan dormea în camera ei, întinsă peste pătură. 
Semăna atât de mult cu mama sa! Frank o privi un timp, 
ţinându-şi respiraţia ca s-o audă - un obicei căpătat după 
prea multe nopţi nedormite, care păreau să nu se mai 
sfârşească. Apoi se desprinse cu greu, luă plicul de pe 
noptieră şi cobori la parter. 


Era atât de linişte în casă, încât se auzeau ticăitul 
ceasului din camera de zi şi scârţâitul scărilor. Se duse în 
bucătărie să-şi mai ia nişte prăjituri şi îşi pregăti ceva de 
băut. Apoi luă ziarul de dimineaţă, scoţându-l din 
învelitoarea de plastic şi uitându-se la titluri în drum spre 
pivniţă. 

Un aparat de absorbţie a umidității zumzăia într-un colţ 
şi noul boiler duduia în altul, între ele - lângă un zid 
neterminat de doi pe patru, care marca locul unde, într-o zi, 
va fi biroul lui - Frank îşi instalase sediul temporar. Un 
pătrat mare, dintr-un covor vechi, acoperea podeaua de 
ciment. Mai erau acolo un scaun tapisat care se putea 
ridica şi cobori şi câteva mese pe care se aflau 
echipamentele - imprimante, faxuri, veioze, un telefon, un 
televizor, un video. Pe câteva rafturi se aflau dicţionare, o 
agendă medicală şi alte cărţi. Pe o pancartă prinsă în 
perete erau lipite fotografii polaroid şi articole de ziar care 
relatau despre uciderea lui Calamity. Pe un birou de stejar 
restaurat se afla computerul lui Frank, cu ecranul sclipind 
albastru-argintiu. lar lângă el un scanner digital şi un 
videocasetofon. Frank îşi luă ochelarii de citit de unde îi 
lăsase, lângă monitor. Dădu la o parte nişte hârtii, puse în 
locul lor plicul pe care i-l dăduse Peter Watts şi se răsuci pe 
scaun, înşfăcând mouse-ul şi manevrându-l cu grijă. 

In momentul acela, apăru în mijlocul ecranului o cutiuţă 
cu litere sclipitoare. 

CiNECuiiEOHHDDEiMP MD. MDO-ILENNDIIfIM 

Se auziră câteva ţârâituri şi şuierături, până când 
modemul formă numărul şi se conecta. De îndată ce se 
asigură că stabilise legătura, Frank luă plicul, îl deschise cu 
grijă şi deşertă conţinutul pe birou. Fotografii, o casetă 
audio, una video, faxuri şi câteva pagini de notițe 
dactilografiate. Se uită la toate acestea şi apoi îşi 
concentra din nou atenţia spre ecranul computerului, când 
răsună un ţiuit. Pe ecran nu scria decât: 

Se ridică, luă caseta video pe care i-o dăduse Watts şi o 
băgă în aparat. Apoi se răsuci pe scaun, în aşa fel încât să 
se poată uita la monitor şi să ţină hârtiile în poală, cu 
telecomanda videocasetofonului într-o mână şi cu pixul 
într-alta. Apărură imagini alb-negru cu purici. Frank se 
încruntă. 


Rezoluţia era atât de slabă, încât îşi dădu seama abia 
după câteva clipe ce reprezentau imaginile. 

Pe ecran apăruse separeul de la barul Ruby Tip, văzut de 
deasupra, din unghiul amplu al camerei de supraveghere, 
în dreapta ecranului se observa o rază oblică de lumină, 
care venea de la fereastră. În spatele ei se distingea cu 
greu o siluetă întunecată. Mişcările ei seducătoare se 
reduceau la câteva gesturi de fundal. Majoritatea ecranului 
era ocupată de o umbră mai mare, aproape de sticlă. Era 
silueta unui bărbat în profil, cu trăsăturile ascunse de o 
şapcă de base-ball. Caseta audio reda un cântec trepidant, 
dar, dincolo de ritmul lui, Frank distingea un alt sunet - 
glasul unui bărbat care vorbea în şoaptă. Deşi nu se 
desluşeau cuvintele, se remarca agitația din tonul lui. 

Frank se aplecă înainte, până ajunse la câţiva centimetri 
de ecran, derula banda înapoi şi apăsă pe butonul de 
redare. Ascultă şi mai atent decât prima oară, studiind 
umbra oblică a feţei bărbatului, crăpătura întunecată din 
locul unde era gura, în timp ce-i şoptea femeii din spatele 
paravanului de sticlă. Frank nu-şi dezlipi ochii de la ecranul 
TV. 

Îşi mişcă mâna repede pe foile carneţelului din poală, 
transcriind cuvinte. 

Derulă din nou banda, copiind şi mai multe propoziţii, 
tăindu-le şi scriind unele noi: 

MAREE TIVITĂ CU SÂNGE 

MAREE ÎNMUIATĂ ÎN SÂNGE 

UNDE SUNT AERUL ŞI BANII INOCENŢEI 

UNDE SE ÎNEACĂ CEREMONIA 

INOCENTEI SE ÎNEACĂ 

Se frecă la ochi clipind, în timp ce derula banda pentru a 
zecea oară. De data aceasta, copie cuvintele mai încet. 
Acum începeau să fie ecoul celor pe care le auzea pe 
monitor. 

ACOLO UNDE SE ÎNEACĂ CEREMONIA INOCENTEI 

... peste tot, ceremonia inocenței... 

Se întrerupse. Opri banda şi încetă să scrie. 

Parcă mai auzise undeva această exprimare, îşi muşcă 
buzele, se încruntă şi apoi se întoarse gânditor spre raftul 
de cărţi de pe care alese citatele cunoscute ale lui Bartlett. 
Răsfoi volumul gros până găsi ceea ce căuta. 


Ceremonie, distincţii, la c., 101a 

idol c., 244b 

cunoscut ca ceai de după-amiază, 798a 

despre iubire, c., 256a 

despre inocenţa înecată, 882a 

Agitat, dădu din nou la pagina 882. Şi iat-o - poezia lui 
Yeats „Cea de-a doua venire”, de care-şi amintea de la 
orele de engleză din colegiu. 

În timp ce se roteşte în cercuri largi, Şoimul nu are cum 
sa audă vânătorul; Se distruge totul, centrul nu mai rezistă, 
Anarhia se dezlănţuie-asupra lumii, Mareea înmuiata în 
sânge este eliberată şi peste tot Se îneacă ceremonia 
inocenței... 

Parcurse toată strofa până ajunse la versurile finale. 

ȘI cine este fiara a cărei oră 

a sosit în sfârşit, 

Care se bălăbăne spre Bethleem 

ca să se nască? 

- Asta este, murmură el. 

- Marea molimă din oraşul maritim, strigă răguşit vocea 
vrăjită. Vei avea şi tu partea ta din lacul care arde cu foc şi 
pucioasă... 

Inchise cartea şi se uită la pancarta pe care erau prinse 
lugubrele fotografii polaroid. Fuseseră făcute la locul crimei 
şi înfăţişau diverse porţiuni din trupul măcelărit al lui 
Calamity, un picior, braţe fără mâini încrucişate pe un 
trunchi însângerat, şuviţe de păr. Trei dintre fotografii erau 
puse una lângă alta: erau prim-planuri ale unei suprafeţe 
de piele palidă, greu de identificat, plină de vânătăi şi 
sânge. Doar în cea de-a treia era marcată o porţiune, 
printr-un cerc roşu. În centru, Frank distinse clar un 
minuscul punct negru. 

Pe partea interioară a coapsei stângi a victimei am găsit 
o înțepătură de ac... 

Se întoarse agitat spre video, apăsă pe un buton de pe 
telecomandă şi puse din nou banda în funcţiune, în timp ce 
asculta sonorul distorsionat, luă un mic teanc de fotografii 
polaroid de lângă tastatură şi le răsfoi din nou, sperând că, 
de data aceasta, va remarca ceva care-i scăpase, ceva în 
afară de sânge şi carne măcelărită. ...marea molimă din 
oraşul maritim, spunea o voce la televizor. Vei avea şi tu 


partea ta din lacul care arde cu foc şi pucioasă. 

Ajunse la ultimele din teanc. Erau fotografiile luate de 
poliţie la locul crimei, unde fusese de dimineaţă. Se vedeau 
frunze arse, urme de paşi, câteva imagini cu sicriul 
îngropat şi capacul scrijelit pe care scria ca o ameninţare: 

PESTE 

- Exact, murmură Frank. 

Puse fotografiile polaroid la loc, derula banda şi o viziona 
pentru ultima oară. Între timp, se întoarse cu faţa la 
computer, dactilografie o serie de comenzi şi apoi apăsă pe 
tasta finală. Lângă cursor apărură cuvintele TRANSMITEREA 
UNEI ÎNREGISTRĂRI VIDEO. Dactilografie încă un rând - 
TRANSMITEREA GIF-ului FOTOGRAFIILOR DE LA LOCUL 
CRIMEI - se ridică şi duse teancul de fotografii polaroid 
lângă scanner. Lumina aparatului sclipea orbitor, 

În timp ce le copia digital. Aşteptă gânditor să se 
termine. Când ajunse la fotografiile capacului sicriului, se 
încruntă. 

Era ceva acolo. 

întinse mâna după ziarul pe care-l adusese cu el şi-l 
despături, încercând să-şi stăpânească agitația în timp ce 
citea prima pagină. 

POLIŢIA A CERCETAT TOT PARCUL 

Lângă titlu era fotografia unui loc în care victima din 
noaptea trecută fusese văzută de câţiva martori anonimi. 
Poza înfăţişa zona împădurită de la baza podului, în colţul 
cadrului, pe piciorul podului scria un singur cuvânt cu 
vopsea galbenă: PESTE 


CAPITOLUL 13 

Ştia, bineînţeles, de Volunteer Park; fusese un loc notoriu 
de întâlnire pentru homosexuali, încă de la începutul anilor 
‘70. Dar nu fusese niciodată noaptea acolo şi nici nu 
condusese pe acest drum de acces accidentat, cu pietriş şi 
sticlă spartă, care scârţâia sub cauciucurile maşinii. Locul 
părea o ruină. Ceaţa se strecura printre copacii cu aspect 
fantomatic. Un înveliş de muşchi atârna de brazii mai mari. 
Sticle sparte şi cutii strivite de bere erau împrăştiate peste 
tot. lar deasupra lor se profila umbra monolitică a podului, 
ca o imagine de coşmar, ca o prezenţă întunecată, 
amenințătoare. Sub pod se întindeau pădurile, alcătuind un 


dezolant peisaj nocturn. 

Dar pădurile nu erau nici pe departe pustii. Un şir de 
maşini şerpuiau pe drumul îngust şi altele erau parcate de- 
a lungul lui, îngreunând circulaţia. Frank se strecură printre 
vehicule, în viteza întâi. Ceilalţi pasageri se uitau atent la el 
pe fereastră. În cele din urmă găsi un loc unde să parcheze. 
Trase fermoarul canadienei, îşi vâri mâinile în buzunar şi 
cobori. Aburii respirației sale pluteau în ceața rece care se 
ridica din pământ. De deasupra se auzea huruitul traficului 
de pe pod. Distingea voci în apropiere: oameni care 
discutau şi se strigau unul pe celălalt, râsete înfundate. 
Păşi uşor peste o bară şi o porni spre pădure, mergând 
aiurea câteva minute, până găsi o cărare de bicicletă, 
acum plină de bărbaţi şi băieţi, singuri sau perechi. 
Grupurile de trei sau patru erau destul de rare. Pe măsură 
ce se apropiau de Frank pe cărare, ochii lor îl studiau 
curioşi, remarcând statura lui înaltă, suplă, părul des, 
răvăşit de vânt. Dar când îi observau figura chinuită de 
ceva foarte asemănător urii, îşi fereau imediat privirile şi 
ieşeau de pe potecă, retrăgându-se la adăpostul copacilor. 

După câteva minute, găsi ceea ce căuta: o cărare lată, 
care ducea la un zăgaz abrupt, spre pod. Mergea grăbit, 
ignorând privirile curioase, uneori chiar ostile, ale celor 
obişnuiţi să se retragă aici pentru practicile lor obişnuite. 
Roiau pe acolo o mulţime de tineri, sprijinindu-se sugestiv 
de perete, aşteptând să se apropie cineva, pândind o 
umbră care să apară din beznă. Din când în când sclipeau 
luminile chibriturilor, ale brichetelor, sau câte o etichetă 
albăstruie a unei sticle. Fumul de marijuana se amesteca 
ameţitor cu mirosul de colonie scumpă, transpiraţie şi 
carne încălzită. 

Frank se stăpâni cu greu să strige „Foc!”, să-l înşface pe 
unul dintre băieţii de acolo, atât de tineri, încât îi apucase 
căscatul la această oră târzie de noapte, şi să zbiere la el: 
Ţi-ai pierdut minţile? Dar dorinţa era mai puternică decât 
raţiunea, chiar şi în umbra unei crime violente. 

Mai ales în umbra unei crime violente, îşi zise Frank şi se 
cutremură când îşi aminti ce-i spusese lui Catherine cu 
numai câteva ore în urmă: Toţi se prefac. Toţi ne prefacem. 
Îşi ridică privirile şi timp de o secundă îl privi drept în ochi 
pe un băiat care ezita la câţiva paşi de el, ca să vadă dacă 


Frank avea să-l bage în seamă. Băiatul se întoarse cu o 
figură complet inexpresivă. Ne prefacem. Ne comportăm ca 
şi cum n-ar fi nimic rău, îşi zise Frank cu amărăciune în 
timp ce urca dealul. 

Acum traficul se auzea mai tare, la fel ca şi zgomotul 
vocilor. Doi bărbaţi bine îmbrăcaţi, în costume de oameni 
de afaceri şi mantouri elegante, râseră amuzaţi de o 
glumă, uitându-se pieziş la Frank cu figuri sincere; de data 
acesta, Frank fu acela care-şi feri privirile. Alunecă pe 
pietriş şi fu cât pe ce să cadă. Dar, în cele din urmă, ajunse 
în vârful dealului. Se opri să-şi tragă respiraţia şi, când îşi 
înălţă capul, văzu pentru ce venise - vopseaua galbenă, 
mâzgălită deasupra capetelor tuturor acelor figuri învăluite 
în umbră. 

PESTE 

Rămase în picioare gânditor şi privi acest cuvânt timp de 
câteva clipe. Peste însemna „molimă” în franceză, o altă 
informaţie pe care şi-o amintea din şcoală. O epidemie 
ucigătoare. Şi, bineînţeles, cine ar fi remarcat această 
inscripţie, mâzgălită printre altele, la fel de lipsite de sens, 
cum ar fi BAT 47, SAMO, BLEDSOE BLUES? Oricine şi-ar fi 
pierdut vremea să le citească ar fi ajuns la aceeaşi 
concluzie. Şi anume că erau opera unui fanatic religios 
homosexual. 

Numai că acest fanatic religios avea, se părea, o misiune 
letală. Frank se încruntă, uitându-se la cuvântul ciudat, 
până când acesta începu să plutească pe dinaintea ochilor 
săi. Clipi de câteva ori şi îşi feri privirile, încercând să-şi 
alunge ameteala de moment. 

În jurul lui sunt numai cadavre, înaintează înţepenite 
spre el, cu braţele întinse, şi în ultimul moment se retrag în 
umbră, văzând că nu le îmbrăţişează. În spatele siluetelor 
lor torturate, copacii zgârie cerul cu crengile lor golaşe. 
Fuioare de fum se înalţă din ele şi din pământ. Frank se 
strâmbă când simte în nări o duhoare pestilenţială, de 
carne putrezită, în gură are un gust de cenuşă rece şi de 
încă ceva - este aroma sărată a sângelui. Işi înfige mâinile 
adânc în buzunare, zgâindu-se ca în transă. Doi bărbaţi se 
apropie de el pe cărare, ezitând. Abia când ajung la câţiva 
metri de el Frank vede cum se desprinde carnea de pe faţa 
lor, expunând oasele mâinilor care străpung pielea 


înnegrită ca hârtia carbonizată, îşi ţine respiraţia şi face un 
pas înapoi; n-au cum să-l vadă, trec încet pe lângă el, 
aproape ca într-un vis, cu feţele desfigurate întoarse spre 
el, în aşa fel încât să vadă cum li s-au cusut ochii şi gura cu 
catgut, cum li s-a sfâşiat carnea în colţul gurii. Trec 
clătinându-se pe lângă el şi-l fac să geamă înfundat. 

Ceva se zbate înăuntrul lui - dorinţa, furia, disprețul, 
oroarea sfâşietoare care se reflectă în cadavrele care 
bântuie prin pădurea dezgolită. Se străduieşte să respire 
calm, să-şi stăpânească bătăile nebuneşti ale inimii, iar 
apoi se întoarce ca să se uite la cele două spectre care se 
topesc în noapte. 

În momentul acela, Frank îl văzu în sfârşit. O siluetă 
singuratică, mergând încet pe cărare, cu umerii aplecaţi. 
Era îmbrăcat în blugi, cu o geacă sport şi o şapcă de base- 
ball trasă pe frunte. Sub cozoroc, Frank îi zări ochii mici, 
adânci, care priveau pe furiş în jur, observând cuplurile 
care îşi făceau loc prin mulţime. Şoaptele gâfâite pe care le 
auzise cu numai câteva clipe mai înainte se legară în 
cuvinte: 

Mareea înmuiată, în sânge se dezlănțuie 

Şi Frank văzu din nou scheletul arzând în pădure, auzi 
din nou urletele sale care clătinau copacii, în timp ce o 
siluetă privea din umbră. Cineva în blugi, geacă neagră şi 
şapcă de base-ball care-i ascundea trăsăturile. 

Francezul. 

Frank se uită la el cu gura întredeschisă. Dar, înainte să 
apuce să spună ceva, înainte să fie în stare să se mişte, 
celălalt înalţă capul. Şi-l văzu pe Frank stând acolo, 
urmărindu-l. 

Şi într-un fel îl recunoscu; aşa cum îl recunoscuse şi 
Frank pe ucigaş. Pentru o clipă, se uitară unul la celălalt, 
încordaţi. Dar momentul se destramă când Francezul o 
rupse la fugă. 

Frank se năpusti după el, alergând printre copaci şi 
tufişuri, fără să-i pese de crengile care-i biciuiau faţa, 
alunecând pe pietre şi sticle sparte. Respira greoi şi 
sacadat în timp ce alerga. Părăsi cărarea principală, 
urmându-l pe celălalt în sus, pe deal, spre pod. Din faţa 
răsunară strigăte revoltate, când Francezul dărâmă pe 
cineva în goana lui, urmate de alte strigăte şi înjurături, în 


timp ce oamenii se fereau din calea lui. Frank gâfâi, 
aplecându-se când ajunse la un frunziş des, fără să observe 
ghimpii care-i sfâşiau mânecile şi i se înfigeau în mână. Se 
părea că Francezul cunoştea potecile ascunse de aici. 
Alerga în zigzag pe coama dealului şi dispărea uneori câte 
un minut, până când Frank îl zărea din nou, căţărându-se 
pe cărare. Francezul sări peste piciorul podului, dărâmând 
un bărbat solid, şi pentru o clipă se împiedică. Frank se 
avântă, dar celălalt se ridicase deja şi o luase din nou la 
fugă. 

Acum ajunse sub pod. Bărbaţii îl priveau uimiţi; alţii se 
retrăgeau în pădure. Frank zări spatele Francezului lovindu- 
se de un tufiş stufos, după ultimul stâlp masiv de beton. Şi 
o luă după el, croindu-şi drum prin hăţişuri, până când 
ajunse la un alt povârniş, care ducea de data aceasta la 
şosea. 

Francezul nu era nicăieri. Frank se opri, uitându-se 
disperat în jur, dar nu zări nimic. Peste câteva secunde, 
ceva întunecat pulsa în extremitatea câmpului său vizual. 
Când se uită, îl văzu pe Francez pe pod, deasupra lui. Frank 
o luă din nou la fugă în sus pe deal, ţinându-se de tufişuri şi 
de arborii tineri. 

Când ajunse, sări peste parapetul podului pe trotuar. 
Timp de câteva clipe fu orbit de lumina felinarelor şi a 
farurilor şi asurzit de huruitul traficului de noapte. Clipi 
umbrindu-şi ochii şi atunci îl văzu cum alerga pe trotuarul 
îngust. Se năpusti după el. k 

În momentul acela, Francezul se uită în spate. ÎI văzu iar 
pe Frank, se schimonosi la față şi, fără să se uite, se 
năpusti direct în trafic. Răsunară claxoane şi un scrâşnet de 
cauciucuri, în timp ce maşinile încercau să-l evite. Frank 
încetini pasul, aşteptând un moment prielnic, iar apoi o luă 
după el. 

Francezul alerga printre maşini pe banda din stânga, 
urmat de Frank. Urmărirea lor crease un vacarm de 
nedescris pe pod: strigăte, claxoane, tamponări, faruri 
sparte. O camionetă scăpă de sub control pe banda opusă, 
îndreptându-se spre Frank. Se aruncă în calea ei cu un 
strigăt, se rostogoli şi camioneta reuşi să frâneze la câţiva 
centimetri de el. Dar, înainte ca şoferul să-şi revină din şoc, 
Frank dispăruse. Se ridicase în picioare şi o luase la fugă pe 


banda din mijloc. Aici începu din nou să alerge cât îl ţineau 
picioarele. 

Dar Francezul ajunsese şi el pe banda centrală şi reuşise 
să se îndepărteze, îndreptându-se acum spre capătul 
podului. Frank îl zări pentru o clipă, năpustindu-se din nou 
în fluxul traficului. Răsunară alte claxoane şi înjurături, iar 
apoi Francezul dispăru complet. 

Maşinile se tamponară în lanţ, ajungând până unde 
alerga Frank, croindu-şi drum printre vehiculele oprite. Sări 
pe trotuarul de vizavi, se opri şi se întoarse, uitându-se în 
zadar după Francez. 

Nu era nicăieri. 

Frank rămase acolo un timp, încleştându-şi şi 
descleştându-şi pumnii. După aceea o porni din nou printre 
maşini, uitându-se atent după fugar. 

Nimic. Apoi de departe, mai în jos pe pod, un bărbat 
deschise portiera şi ieşi din maşină. 

- A sărit! strigă el. L-am văzut eu! 

Frank alergă la el. 

- Unde? Şoferul făcu semn peste parapetul podului. 

- Acolo. 

Frank se întoarse şi alergă pe marginea podului. Apucă 
parapetul cu mâinile şi se uită la apa neagră, mişcătoare, 
înfiorată de mici valuri stârnite de vântul nopţii. 

Era o distanţă mare până jos. Săritura n-ar fi fost 
sinucigaşă, dar destul de periculoasă ca să-l oprească pe 
orice om întreg la cap, care n-ar fi avut un motiv întemeiat. 

Însă Francezul avea un motiv foarte întemeiat. Frank 
clătină din cap, uitându-se neputincios la râu. Nu se vedea 
nici o mişcare în apă, în afară de curgerea ei firească. Nici 
un înotător, nici un cap plutind în beznă. 

Cum o fi scăpat? 

Rămase acolo câteva minute, studiind apa agitată, în 
cele din urmă se întoarse, stăpânindu-şi furia, şi o porni 
încet de-a lungul podului, printre şoferi furioşi, pasageri 
agitaţi, vehicule avariate şi maşini de poliţie cu sirenele în 
funcţiune, care se apropiau de locul accidentelor. Merse 
până ajunse la bara metalică, sări peste ea şi o luă pe 
cărarea din pădure, în drum spre maşina lui. 

N-avu cum să vadă, bineînţeles, silueta întunecată care 
atârna de unul dintre stâlpii de susţinere ai podului. Se 


ţinea de structura metalică de sub şosea, în timp ce 
sângele i se prelingea pe braţ din rana de la mână. 
Francezul întoarse capul ca să se uite în depărtare la o altă 
figură solitară, care înainta cu capul plecat, departe de 
pod. 

Frank se trezi a doua zi de dimineaţă prea devreme, din 
cauza ploii care bătea în geamuri. Se ridică gemând şi se 
uită la ceas. Era 7:30. Patul de lângă el era gol. Catherine îl 
lăsase să doarmă. Un timp rămase nemişcat, în linişte, 
ascultând sunetele înfundate de la parter. Jordan fugea de 
colo-colo, adunându-şi lucrurile pentru şcoală. Catherine 
strângea masa şi se pregătea să iasă. In cele din urmă se 
ridică, făcu un duş, se îmbrăcă repede şi cobori să-şi ia 
rămas-bun de la Jordan. 

Fetiţa stătea la masa de bucătărie, dând din picioare şi 
ciugulind o felie de pâine prăjită. 

- Bună, tăticule, zise ea fonfăită. 

Se aplecă s-o sărute. 

- Mi se pare că ai răcit. 

- Mda, spuse Jordan. 

- Directorul de la noua ei şcoală spune că bântuie o 
gripă. leri au lipsit mai mulţi copii, îl lămuri Catherine. 
Termină-ţi sucul de portocale, draga mea. Doar nu vrei să 
întârzii la şcoală din prima săptămână... 

Apoi el şi Catherine îşi urmăriră din prag fiica în timp ce 
se îndrepta spre autobuzul de şcoală. Pelerina ei roz şi 
umbrela asortată ieşeau în evidenţă în ploaie. Când 
autobuzul scoase fum pe ţeava de eşapament şi porni din 
loc, Catherine se întoarse spre soţul ei şi-l întrebă: 

- Unde ai fost? M-am trezit la ora două şi plecaseşi. 

Frank îşi trecu mâna peste ochi. 

- Am avut nişte treabă. 

- La două noaptea? 

Glasul coborât al lui Catherine şi figura ei uimită erau 
mai mult decât putea suporta. 

- Frank, credeam că ne-am mutat aici ca să lăsăm în 
urmă tot ce a fost. Credeam că o să se termine. 

Frank o privi zâmbitor, o mângâie pe obraz şi se aplecă 
s-o sărute. 

- Ştiu, zise el. O să se termine, îţi promit. 

Dar, în timp ce o urmărea din priviri, pe când se 


îndepărta cu maşina, îşi spuse în sinea lui: Wu se termină 
niciodată cu adevărat. Indiferent cât de departe te-ai duce, 
nu se termină niciodată. 

După două ore, era în biroul lui Bob Bletcher. Detectivul 
se uită la omul din faţa tablei acoperite cu expresii bizare: 
crâmpeie din poezii, cuvinte fără legătură între ele, extrase 
de pe caseta video adusă de Frank Black. În jurul 
locotenentului se adunaseră vreo  zece-doisprezece 
detectivi şi alţi oameni ai săi. Îi chemase la această 
instruire după ce Frank îl sunase la miezul nopţii ca să-i 
spună despre bărbatul pe care-l urmărise pe pod şi-l 
convinsese pe detectiv să-i permită să facă această 
prezentare. Bletcher acceptase fără prea mare plăcere, în 
dimineaţa aceea îşi adunase personalul, întrerupând multe 
pauze de cafea şi pe diverşi detectivi care lucraseră non- 
stop la acest caz. 

lar acum Bletcher era şi mai nervos. Nu neapărat pentru 
că se îndoia de Frank - doar îl văzuse de atâtea ori în 
acţiune; Frank devenise o adevărată legendă - ci tocmai 
pentru că nu se îndoia. Bletcher voia să-l creadă pe Frank 
Black; şi, la un anumit nivel, probabil subconştient, 
detectivul ştia că-l credea într-adevăr. Frank avea ceva 
deosebit, îţi atrăgea atenţia, chiar dacă nu erai de acord cu 
tot ce spunea. Faţa lui capta lumina într-un fel aparte. Chiar 
şi într-o încăpere plină de oameni, pe el îl remarcai primul. 
Pe acest om liniştit, cu picioare lungi şi ochi pătrunzători, 
care stătea deoparte şi-i studia pe toţi. Era ca şi cum ar fi 
posedat o densitate corporală mai mare ca ceilalţi; ca şi 
cum restul ar fi fost simple umbre în comparaţie cu el. 

O exclamaţie de dispreţ îl readuse pe Bletcher cu 
picioarele pe pământ. Se uită pieziş şi-i remarcă pe doi 
dintre detectivii săi privind neîncrezători. Frank îndreptase 
telecomanda spre videocasetofonul adus de Bletcher şi 
făcea semn spre ecranul TV, de lângă tabla şi măsuţa pe 
care erau împrăştiate însemnările sale. 

- Acesta este, rosti Frank pe un ton scăzut, dar hotărât. 

Apoi se aplecă să regleze contrastul televizorului. Pe 
ecran apăruse o imagine cenuşie, mult mărită, un 
aranjament digital de pixeli negri şi cenuşii, care alcătuiau 
un fel de viziune impresionistă a feţei unui bărbat. O faţă 
porcească, întunecată, cu trăsături aspre. Cicatricele lăsate 


de acnee se vedeau limpede chiar şi în această imagine 
imperfectă. Buzele subţiri se mişcau încet, formând 
cuvinte; dar, în momentul acela, Frank făcu un stop-cadru. 
Încă nu dăduse drumul la sonor. Le aruncă o privire celor 
din jurul său - cei mai mulţi erau detectivi cu figuri 
belicoase, cu braţele încrucişate şi priviri neîncrezătoare. 
Doar câţiva păreau mai interesaţi. Dar toţi îl ascultau. 
Bletcher observă că Frank oftase adânc şi simţi o undă de 
simpatie faţă de el. 

Bine, Frank, îşi zise el. Aceasta este şansa ta. Profită cât 
mai bine de ea. 

- Dansatoarele l-au poreclit Francezul, începu Frank, 
indicând imaginea îngheţată de pe monitor, pentru că le 
întindea poezii la fereastră. Poezii scrise în franceză. Am 
reuşit să-i obţin imaginea şi vocea de pe caseta originală... 

Se îndepărtă de monitor, manevrând în acelaşi timp 
telecomanda. Imaginea video prinse din nou viaţă. Vocea 
Francezului umplu camera. Avea o rezonanţă cibernetică, 
înfundată, şi semăna foarte vag cu cea umană, dar 
cuvintele erau clare. 

Vreau să te văd dansând pe mareea înmuiată în sânge... 

În timp ce vorbea, Frank transcrise cuvintele pe tablă: 

VREAU SĂ TE VĂD DÂNSÂND PE MAREA ÎNMUIATĂ ÎN 
SÂNGE - UNDE SE ÎNEACĂ CEREMONIA INOCENTEI. 

Puse creta jos, luă telecomanda şi opri din nou banda. 
Când îşi ridică privirile, dădu de cincisprezece feţe care-l 
priveau cu mirare. 

Bletcher îşi încrucişa braţele. 

- Şi ce înseamnă asta? întrebă el cu o voce autoritară, 
dar nu ostilă. 

Frank dădu din cap. 

- Acest citat este dintr-o poezie numită „Cea de-a doua 
venire” de William Butler Yeats. 

Vreo doi dintre cei prezenţi scoaseră sunete de apreciere 
când recunoscură titlul. Frank continuă şi începu să recite: 

- Totul se destramă, centrul cedează. Anarhia se abate 
asupra lumii. Mareea înmuiată în sânge se dezlănţuie şi 
ceremonia inocenţței se îneacă peste tot. 

Se opri doar atât cât să lase aceste cuvinte să-şi facă 
efectul şi spuse: 

- Se referă la Apocalipsă. 


Apoi porni din nou banda, întorcându-se la tablă şi 
transcriind litania întortocheată a francezului. 

Acesta este cea de-a doua moarte - păcătoşii şi 
desfrânaţii - aceasta este cea de-a doua moarte - vei avea 
partea ta din lacul... 

Bletcher îşi schimbă poziţia, uitându-se pe furiş în jur ca 
să observe reacţia celorlalţi. Ascultau concentrați. 

Cel puţin a reuşit să le capteze atenția, îşi zise Bletcher. 

Giebelhouse se foi în scaunul lui, încruntându-se. 

- Cea de-a doua moarte? întrebă el. Ce dracu' înseamnă 
asta? 

Detectivul Kamm de lângă el îşi înclină capul. 

- Este din Biblie, spuse el. 

După tonul şi figura lui, Bletcher îşi dădu seama că 
măcar Kamm nu-l considera nebun pe Frank. 

- ... marea molimă din oraşul maritim, intona Francezul 
cu glasul său şoptit, infernal. Ve; avea partea ta din lacul 
care arde cu foc şi pucioasă. 

Frank se aşeză în faţa televizorului, când banda porni din 
nou. 

- Acest citat este din Revelaţii. Moartea şi iadul au fost 
aruncate în lacul de foc. Păcătoşii şi desfrânaţii. Aceasta 
este cea de-a doua moarte. 

Bletcher încuviinţă din cap aproape imperceptibil. Toţi 
ochii din cameră erau concentrați asupra lui Frank Black. 

- În concluzie, ce încearcă să ne spună? izbucni 
Giebelhouse neliniştit. 

- Se roagă, sugeră Bletcher. 

- Este o profeție, zise Frank. 

Giebelhouse îşi înălţă bărbia şi spuse pe un ton 
provocator: 

- Şi ce profeţeşte? Sfârşitul lumii?! 

Frank indică ultimele două versuri de pe tablă. 

- Marea molimă din oraşul maritim. 

Se opri să lase cuvintele să facă impresie şi apoi traduse: 

- La grande peste de la cite maritime. „Peste” a fost 
cuvântul scris pe capacul sicriului îngropat. 

Detectivii se uitară la el fără să priceapă nimic. Câţiva 
clătinară din cap. Se auziră şi câteva murmure de 
neîncredere. 

- Este din Nostradamus, le explică Frank. Poetul 


Apocalipsei din secolul al şaisprezecelea. A scris sute de 
catrene - poezii cu patru versuri, care profeţesc sfârşitul 
lumii. 

Giebelhouse încuviinţă din cap în bătaie de joc. 

- A profeţit şi sfârşitul muzicii rap? 

Câţiva râseră nervos, dar majoritatea continuară să se 
zgâiască la Frank, cu o ostilitate de-abia reţinută. Bletcher 
îşi lăsă braţele pe jos şi spuse pe un ton cât mai bonom: 

- În concluzie, crezi că ucigaşul împlineşte profeția? 

Frank îi aruncă în grabă o privire care ar fi putut fi 
interpretată drept recunoştinţă şi-l aprobă din cap. 

- Marea molimă din oraşul maritim nu va înceta până 
când nu va fi răzbunată moartea, recită el. Cu sângele unui 
om cinstit, care nu a fost condamnat pentru nimic. Marea 
doamnă este revoltată de prefăcătorie. 

Se opri, uitându-se la ceilalţi. Aştepta să vadă dacă-i vor 
răspunde, dacă pricepuseră. Dar nu scoase nimeni un 
cuvânt. 

- Seattle, continuă el, încercând să-şi păstreze calmul, 
este un oraş maritim. SIDA este marea molimă. Moartea 
este răzbunată de un om drept, care nu a fost niciodată 
condamnat pentru nimic. 

Kamm încuviinţă din cap de pe scaunul lui. 

- Ucigaşul crede că el este acel om cinstit, fără pată. 

- Da, spuse Frank, cu ochii sclipind. 

Bletcher îşi lăsă capul pe spate. Acum nu se mai arăta 
atât de binevoitor. 

- Atunci cine este marea doamnă şi de ce este revoltată? 

Frank zâmbi palid. 

- Ucigaşul se află într-o relaţie conflictuală cu 
sexualitatea sa. Se simte vinovat. Probabil că este ceva 
legat de mama lui. Ea este marea doamnă. De aceea face 
un efort de a se simţi normal şi se duce în baruri de 
striptease, încercând să simtă ceva faţă de femei - dorinţă, 
iubire, ceva. Dar nu simte decât furie. lar furia alimentează 
o psihoză care distorsionează viziunea sa asupra realităţii. 

Giebelhouse pufni. 

- O distorsionează în aşa fel încât să se potrivească 
întocmai cu o poezie franţuzească? 

Frank îl privi impasibil. 

- Ucigaşul nu vede lumea ca un om obişnuit. Urmă un 


lung moment de linişte. Apoi răsună glasul lui Bletcher, 
care i se adresă pe un ton provocator. 

- Atunci cum o vede? 

Detectivul îl privi fix pentru o clipă, îmboldindu-l să 
spună adevărul, să dezvăluie viziunile lui Frank Black. 

Dar Frank îi răspunse printr-un singur cuvânt. 

- Diferit, zise el, întorcându-se spre video. 

- O clipă, îl opri Giebelhouse, înfierbântat. Spui că tipul 
este furios pe femei. Caută băieţi ca parteneri sexuali, dar 
l-a ucis pe tipul ăla, pe care l-am găsit ars în pădure. Cum 
vine asta? Cum dracu’ se explică această atitudine? 

- Este foarte derutat, spuse Frank. 

- Fără îndoială, pufni Giebelhouse. 

- Soluţia lui este să îndeplinească o profeție. Să răzbune 
marea  molimă care tulbură propriile sale dorințe 
tenebroase şi justifică revolta mamei sale. De aceea a 
schimbat poziţia femeii pe care a ucis-o şi i-a încrucişat 
braţele pe piept. Dintr-un fel de respect paranoic. 

Dar Giebelhouse clătină din cap cu încăpăţânate. 

- Pe mine nu m-ai convins. 

Kamm, care stătea lângă el, încuviinţă din cap, dar 
spuse cu părere de rău: 

- Este o poveste bună, dar dovezile nu o susţin. 

- Firele de păr prelevate de pe corpul femeii aparţin unui 
bărbat de culoare, zise Bletcher. 

Frank ridică glasul pentru prima oară. 

- A existat un singur ucigaş în serie de culoare. Statistic 
vorbind, este puţin probabil. 

- Consideri că nu trebuie să ţinem cont de dovezi, nu? 
rosti Giebelhouse furios, dar Frank îl întrerupse. 

- Acele fire de păr puteau fi puse înainte de crimă. Poate 
că au rămas din sacul pentru cadavre. N-ar fi pentru prima 
oară. 

Giebelhouse îi aruncă o privire impacientată şi apoi se 
întoarse spre Bletcher. 

- Uite ce este, Bob, noi nu suntem de la FBI. Avem 
resurse limitate. Dacă nu urmărim pe cine trebuie, ne vom 
trezi cu şi mai multe victime. Nu cred că avem timp de 
pierdut, ce părere ai? 

Bletcher rămase tăcut, studiindu-i pe toţi. Oamenii lui 
erau fie consternaţi, fie iritaţi, fie pur şi simplu plictisiţi. 


Imaginea video de coşmar îşi intona litania sa lugubră a 
sângelui şi a mântuirii. 

lar în faţa lor, a tuturor, trona figura hotărâtă a lui Frank 
Black, cu telecomanda în mână ca o armă de atac. 
Detectivul aşteptă. Nu voia să admită că i se strângea 
inima, că dorea ca Frank să-şi apere mai mult cauza, să 
ofere ceva în plus ca explicaţie a crimei, în afară de 
aiurelile apocaliptice ale unui nebun. 

Dar Frank nu spuse nimic. Studie calm feţele detectivilor, 
care se uitau ba la Giebelhouse, ba la Bletcher, iar apoi îl 
privi drept în ochi pe detectivul-şef. 

Bletcher mai aşteptă o clipă şi apoi spuse: 

- Nu. 

Cuvântul avea greutatea tuturor celor optsprezece ani 
de experienţă ca poliţist. 

- Îmi pare rău, Frank. 

O linişte încordată se lăsă în încăpere. Se trasase o linie. 
De o parte se aflau Bletcher, Giebelhouse şi ceilalţi, iar de 
cealaltă el, un intrus. Frank se întoarse fără nici un cuvânt, 
scoase caseta din videocasetofon şi i-o dădu lui Bletcher. 

- Trebuie să mă duc acasă, la familia mea, zise el şi 
plecă. 


CAPITOLUL 15 

Găsi maşina în garajul de la subsolul clădirii Serviciilor 
Sociale, se sui înăuntru şi închise portiera. Acolo, în lumina 
slabă şi artificială, sub mii de tone de oţel şi beton, îşi 
permise o clipă de eliberare - dar numai o clipă, o secundă 
de claritate în care nu era nici soţul lui Catherine, nici tatăl 
lui Jordan, nici o matriţă albă, strălucitoare, în care Răul 
putea să-şi scrie numele la nesfârşit, până când îl distrugea 
- o clipă în care nu era decât Frank Black, o mică scânteie 
de luciditate, lipsită de conştiinţa sau cunoaşterea 
necesară pentru a-l lega de acest oraş, de această lume. 

Nu dură mai mult de-o clipă. Pentru că lumea era acolo, 
îşi lipea faţa de fereastră şi cerea să-i acorde atenţie. 
Catherine avea dreptate: n-o să dispară şi, oricât s-ar 
preface, nu va schimba această realitate. Când îşi aminti 
de Catherine, greaţa şi înfrângerea ghemuite în piept 
începură să se topească; apoi, cu gândul la Catherine, îi 
veni în minte figura lui Jordan, cu ochii închişi, în timp ce 


chicotea veselă, strecurându-se în patul părinţilor într-o 
dimineaţă de duminică. Şi faptul că le vedea pe amândouă, 
cele mai preţioase fiinţe din lume pentru el, îl făcu să se 
bucure pe moment că nu se prefăcea. 

O maşină trecu în goană pe lângă el. Şuieratul se 
amplifică în spaţiul închis al garajului subteran. Frank 
tresări clipind, în timp ce-şi limpezea mintea de tot ceea ce 
o aglomerase până atunci: Catherine, Bletcher, Francezul. 
Porni motorul şi se pregăti să iasă din parcare. 

Era la jumătatea rampei şi încerca să se acomodeze cu 
lumina orbitoare a zilei, în contrast cu semiobscuritatea din 
garaj, când o siluetă voluminoasă ţâşni în faţa maşinii. 
Frank apăsă pe frână. Omul lovi capota furios şi se îndreptă 
spre portiera dinspre şofer. Frank se încorda când văzu că 
era Bletcher. 

Lăsă geamul în jos. Ploua. Haina detectivului era udă 
leoarcă, dar nu-i păsa. 

- Spune-mi de ce mă înşel! îi strigă el. 

Îşi încleştase mâinile de marginea ferestrei lui Frank. 

- De ce ar trebui să te ascult? 

Frank clătină din cap, încercând să-şi păstreze calmul şi 
să nu i se adreseze cu reproş. 

- Te afli într-o poziţie dificilă, Bob. Ai o responsabilitate 
faţă de oamenii tăi, faţă de departamentul pe care-l 
conduci... 

- Spune-mi de unde ştii - cum poţi fi atât de sigur! 

Era agitat, aproape că-l implora. 

- Cum reuşeşti, Frank? 

Black nu-i răspunse. După un timp, Bletcher îşi înălţă 
capul. 

- Ai viziuni, sau cum faci? 

Frank oftă. 

- Este complicat, Bletch. 

- Vezi nişte chestii, nu-i aşa? 

Frank rămase tăcut. Ploaia bătea în parbriz prin uşa 
deschisă a garajului. 

- Văd ce vede şi ucigaşul, zise el în cele din urmă. 

- Ce? 

Bletcher băgă capul pe geam. 

- Ca un vizionar? 

- Nu, spuse Frank încet, cu răbdare, ca şi cum i-ar fi 


explicat un mecanism complicat fiicei sale. Pătrund în 
mintea lui. Devin lucrul de care ne temem cel mai mult. 

- Cum? 

- Devin acţiune, groază. 

Vorbele lui Frank căzură ca nişte pietre aruncate din 
vârful unei stânci. 

- În adâncul beznei noastre, devenim ceea ce ştim. Este 
darul meu... blestemul meu. De aceea m-am retras din FBI, 
zise el, uitându-se pentru prima oară în ochii aproape 
speriaţi ai lui Bletcher. 

- Atunci ce dracu' cauţi aici, Frank? murmură detectivul. 
Pleacă. Lasă totul baltă... 

- Am încercat, zise el, dezarmat. 

- Ce te-a făcut să revii? se interesă Bletcher. 

Dar Frank se mulţumi să clatine din cap. 

- O să-ţi povestesc altă dată, Bletch, zise el pe un ton 
blând, ridicând geamul. 

Şi, în timp ce detectivul se uita sumbru după el, ieşi din 
garaj şi se pierdu în ploaie. 

Maşina lui Catherine nu era în parcare când ajunse 
acasă. Frank se uită la ceas - era trecut de trei. Jordan ar fi 
trebuit să se fi întors de la şcoală. O luă la fugă prin ploaie 
spre verandă şi se opri. 

Uşa din faţă era deschisă. Dar nu se auzea nici un sunet 
dinăuntru: nici vocea lui Jordan, în timp ce răspundea la 
întrebările blânde ale lui Catherine, nici radioul, nici vreo 
temă muzicală veselă din Wishbone sau alte spectacole 
muzicale preferate ale fiicei sale. Împinse uşa încet şi intră 
pe hol. 

- Catherine? 

Nu primi nici un răspuns. Cutiile pe care soţia sa trebuia 
să le ducă la centrul de reciclare se aflau în acelaşi loc. 
Ziarul era unde îl lăsase de dimineaţă, necitit, învelit în 
plastic. 

- Catherine! strigă el din nou, îndreptându-se spre 
bucătărie. Jordan! 

Bucătăria era goală. Soţia lui nu-i lăsase nici un bileţel 
pe dulap. Nu existau mesaje nici pe robotul telefonic, în 
mijlocul podelei se găsea o revistă cu foile în sus, aşa cum 
căzuse. 

- Catherine! strigă Frank şi se năpusti la etaj. 


Patul fusese făcut în camera lui Jordan. Era acoperit cu 
noua cuvertură roz şi noul buldog de pluş stătea de pază 
lângă perna fiicei sale. Se întoarse şi o porni spre celalalt 
dormitor, oprindu-se ca să se uite în baie. Coşul de gunoi 
se răsturnase şi şerveţelele se împrăştiaseră pe jos. Pe 
marginea căzii albe de porțelan sclipea urma însângerată a 
unei mâini de copil, ca un far prevenitor. 

- Jordan! exclamă Frank. 

O luă la fugă din cameră. Paşii lui răsunau în toată casa, 
în timp ce cobora la parter, în drum spre ieşire. 

Ajunsese la jumătatea pajiştii. Inima îi bătea să-i sară din 
piept şi ploaia îi biciuia faţa, când auzi deodată o uşă 
trântindu-se. 

- Stai, Frank! 

Ferindu-şi ochii de ploaie, Frank se întoarse şi-l văzu pe 
vecinul său, Jack Meredith, ieşind în grabă din casa lui. 

- Frank... 

- Le-ai văzut pe Catherine şi pe fiica mea? strigă Black. 

Meredith încuviinţă din cap. Era roşu la faţă şi agitat. 
Gâfâia şi se trăgea de glugă, în timp ce vorbea. 

- Am venit să-ţi las un bileţel, zise el cu răsuflarea tăiată. 
Nu a avut cum să dea detine şi... 

- Unde sunt? 

- S-au dus la spital... 

- Ce s-a întâmplat? 

Meredith clătină din cap, încercând să-şi tragă sufletul. 

- Fetiţa ta a avut o criză... 

Dar nu mai avea rost să continue. Jack Meredith rămase 
singur în ploaie, urmărindu-l pe Frank, care se urcase deja 
în maşina lui. După câteva clipe, Cherokee-ul se puse în 
mişcare. 

Bătrânul îşi ridică mâna în semn de rămas-bun, după 
care se întoarse şi o porni spre casa lui. 


CAPITOLUL 16 

De-a lungul anilor, Frank petrecuse prea multe ore prin 
spitale. Şi singurul moment de care merita să-şi 
amintească era noaptea când se născuse Jordan, cu 
aproape şapte ani în urmă. 

În timp ce se grăbea spre salonul de urgente, îi reveni în 
gând acel moment: simţi aceleaşi mirosuri familiare de 


deodorant şi aer condiţionat, auzi acelaşi zumzet de 
anunţuri, pagere, telefoane şi glasuri. 

Dar acum totul i se părea ciudat de sinistru. Doctorii 
stăteau pe culoare, discutând în surdină; asistentele 
medicale îşi vedeau de treburile lor; brancardieri în halate 
verzi intrau şi ieşeau din lifturi. Frank stătea neajutorat în 
mijlocul coridorului, gândindu-se cui să ceară informaţii, în 
momentul acela văzu doi brancardieri care împingeau o 
targa. Şi pe targa distinse o siluetă micuță, cu cearşaful 
tras până la bărbie. O mască de oxigen acoperea faţa 
copilului, aşa că nu putea să-şi dea seama dacă era sau nu 
Jordan. Lângă targa mergea un doctor care parcurgea în 
grabă o fişă. Halatele medicilor şi cearşaful care îl acoperea 
pe copil erau pătate de sânge. 

- Jordan, murmură Frank. 

O porni grăbit după targa şi fu cât pe ce să dea peste o 
asistentă. 

- Fiica mea a fost adusă aici, zise el. Jordan Black... 

Asistenta se încruntă. 

- Jordan Black? 

Se uită la hârtiile din mâna ei, dar, înainte să apuce să-i 
răspundă, Frank auzi o altă voce. 

- Frank... 

- Catherine! 

Alergă la soţia lui, care stătea epuizată în uşa liftului, şi o 
apucă de braţe. 

- Ce s-a întâmplat? 

Catherine clătină din cap, încercând să-şi stăpânească 
lacrimile. 

- Eram în bucătărie, când am auzit o buşitură la etaj. Am 
găsit-o căzută în baie. A leşinat şi s-a lovit cu capul de 
chiuvetă, îi fac analize. 

- Unde este? 

Catherine îi făcu semn spre ascensor. 

- La reanimarea de la pediatrie. Acum doarme. l-au 
administrat un calmant... are febră mare. 

Când se deschiseră uşile ascensorului, o urmă înăuntru, 
făcându-şi loc cu coatele printre asistente, medici şi o 
femeie care ţinea un balon de heliu în formă de inimă şi un 
ursuleţ de pluş. Coborâră la pediatrie şi o porni alături de 
soţia sa. Pereţii veseli, galbeni, cu postere colorate şi 


desene de copii i se păreau monstruoşi. Parcă şi-ar fi bătut 
joc de figurile palide pe care le zărea în saloanele pe unde 
trecea. O fetiţă rasă-n cap, slabă ca o aşchie, stătea în faţa 
unui televizor şi se uita la Barney; un bărbat stătea cu 
capul plecat lângă un pat îngust de spital, în vreme ce doi 
copii mici se jucau cu fratele lor mai mare şi-l trăgeau de 


pijama. 

- Aici este. 

Catherine se opri în faţa unei încăperi cu uşa 
întredeschisă. Intră urmat de soţia lui. li trebuiră câteva 


clipe ca să-şi găsească fiica, înconjurată de monitoare, fire 
sau tuburi transparente şi barele patului de spital. 

lată-i trupul micuţ sub cearşafurile galbene şi pătura cu 
lalele brodate. Frank clipi, îşi trecu mâna peste faţă şi se 
apropie de pat. Jordan era albă la faţă ca varul. Părul ei 
ondulat i se lipise de cap. Pe frunte avea un bandaj care-i 
astupa cucuiul şi braţul era înţepat de o perfuzie. De sub 
pătură ieşea o mânuţă cu palma deschisă. Frank se aplecă 
şi-i puse mâna pe frunte. 

- Sunt aproape siguri că suferă de o formă rebelă de 
gripă, zise Catherine pe un ton blând. Doctorul spune că 
unii copii leşină când au febră mare. 

Frank clătină din cap. | se încordase gâtul. 

- Când o să ştim cu siguranţă? 

- Au chemat un specialist. 

- Şi de ce nu este aici? 

Catherine oftă. 

- O să vină. 

Frank îşi lipi buzele de obrazul fiicei sale. 

- Este atât de fragilă, gemu el. 

Rămase câteva minute, ascultând respiraţia lui Jordan şi 
bâzâitul aparatelor, în cele din urmă, se uită la Catherine. 

- Încearcă să te odihneşti, zise el. 

Îi făcu semn cu capul spre patul de lângă perete, înfăşat 
cu cearşafuri albe, curate, şi o pernă. 

- O să stau aici. 

- O să stăm amândoi, îi răspunse Catherine, trăgându-şi 
un scaun lângă el. 

Era târziu când se trezi întins pe scaunul unde adormise 
până la urmă. Cineva micşorase lumina în cameră. Se 
făcuse linişte. Catherine se întinsese pe pat fără să se 


învelească. lar Jordan stătea în aceeaşi poziţie, doar că 
ținea gura întredeschisă şi îşi încleştase mâna. Frank 
rămase nemişcat pe scaunul lui, contemplându-şi fiica. 

Probabil că aţipise din nou, pentru că îl trezi un zgomot 
şi, când deschise ochii, o văzu intrând pe asistenta de 
noapte. Avea o tavă cu medicamente şi instrumente în 
mână. Frank o urmări nemişcat. Femeia se apropie de patul 
lui Jordan şi scoase perfuzia. Apoi luă braţul firav al fetiţei 
şi-l înţepă. Jordan se mişcă şi asistenta îi spuse ceva ca s-o 
liniştească. După câteva secunde tubul transparent prins 
de ac deveni purpuriu, când începu să curgă sângele. 

Asistenta îi aruncă o privire peste umăr şi apoi se 
întoarse spre Jordan. Black se uită fix la acul înfipt în braţul 
fetiţei. 

- Frank? răsună glasul lui Catherine din partea cealaltă a 
camerei. 

Clipi din ochi somnoroasă şi se uită spre Jordan, ca să se 
asigure că fetiţa era bine. Apoi îl privi din nou pe soţul ei. 

- Ce este, Frank? 

Îi încremeniseră privirile în acelaşi punct. 

- la sânge. 

Simţi o fierbinţeală pe coloana vertebrală. 

Catherine clătină din cap, derutată. 

- Cine? 

- Ucigaşul. 

Se ridică în picioare, o privi drept în ochi şi dădu din cap. 

- Are mai multe trupuri. Le-a îngropat de vii. Catherine 
ezită, îi aruncă o privire lui Jordan şi se întoarse din nou 
spre soţul ei. 

- Du-te, Frank, îl îndemnă ea în cele din urmă. 

Black îşi luă haina în linişte şi ieşi grăbit din cameră. 


CAPITOLUL 17 

Bletcher şi oamenii lui erau deja în pădure când sosi 
Frank. Văzu maşinile de poliţie parcate de-a lungul şoselei 
pustii şi auzi lătratul îndepărtat al ogarilor. O luă la fugă 
prin tufişuri şi nu se opri până nu zări lumina lanternelor în 
beznă, printre copaci. Vântul bătea rece dinspre râu şi 
aducea un miros de piatră şi zăpadă topită. Deasupra lor 
luna străpunsese norii, poleind crengile şi frunzele înainte 
să dispară din nou. Când se apropie, zumzetul staţiilor 


radio portabile distruseră iluzia peisajului tăcut, feeric. 

II găsi pe Bletcher urmându-şi grupul. La fel ca ceilalţi, 
era gros îmbrăcat şi scotea aburi pe gură. Ridică mâna să-l 
salute când îl văzu pe Frank şi apoi duse la ureche aparatul 
radio care începuse să ţârâie. 

- ...am cercetat zona pe o distanța de o milă, în aval de 
râu, şi nu am găsit nimic. 

Bletcher se încruntă, încetini pasul, ca să-l lase pe Frank 
să-l ajungă din urmă. 

- O să anulez acţiunea. Echipele de căutare sunt aici de 
aproape o oră şi oamenii mei tot de atunci. Nu au 
descoperit nimic. O să revenim mâine, pe lumină. 

Se opri, aşteptând să vadă reacţia prietenului său, dar 
Frank continuă să meargă. Pipăi cu mâinile trunchiurile 
copacilor şi marginile bolovanilor. 

- S-ar putea să moară până atunci, zise el, mergând mai 
departe. 

Giebelhouse şi Kamm se apropiară de şeful lor, care-l 
urmărea din priviri pe Frank. Lui Giebelhouse nu-i venea să 
creadă pur şi simplu. 

- Isuse Cristoase, ce-şi imaginează? pufni el, scrâşnind 
din dinţi. Că-i păstrează criogenie? 

- Ce face? se întrebă Kamm. Bletcher clătină uimit din 
cap. 

- Habar n-am. 

O luă la fugă după Frank, care o cotise pe o potecă de 
căprioare, spre râu. 

- Dar o să aflu. 

Ploile recente făcuseră râul să iasă din matcă. Apa 
neagră se întindea până la marginea pădurii, mişcându-se 
sub razele lunii. Echipa de căutare se oprise în acest punct. 
Lanternele lor formau o barieră ciudată la marginea râului, 
în timp ce se tot mişcau înainte şi înapoi, luminând malul 
opus. Câinii scânceau şi trăgeau de lese, adulmecând apa. 
Bletcher clipi, ferindu-şi ochii, când fasciculul lanternelor se 
întoarse spre el. 

- Asta este, Bob! strigă cineva. Ne întoarcem? 
Detectivul-şef se îndreptă spre ei, încercând să-l zărească 
pe Frank. Un pleoscăit îl făcu să se oprească brusc, îşi 
înălţă gâtul, până când văzu silueta deşirată a lui Frank 
Black în apă. 


- Ce dracu' faci, Frank, o să mori îngheţat! îi strigă 
Bletcher. 

Dar Frank nu se opri. Înainta mai departe, croindu-şi cu 
grijă drum prin torent. Bletcher înjură furios, văzând cum 
apa se ridica din ce în ce mai sus, până ajunse la şoldurile 
lui Frank. 

- Fir-ar să fie, Frank! 

Detectivul-şef îşi făcu loc prin mulţime, urmărind uluit 
silueta singuratică. Se uită fix, timp de un minut, la 
prietenul său care ţinea piept curentului. Apoi inspiră adânc 
şi se băgă în râu. 

- Isuse! 

Apa rece îl săgeta ca o muşcătură feroce şi, pentru o 
clipă, îi fu imposibil să se mişte. Dar, fără să stea prea mult 
pe gânduri, începu să meargă prin apă. |n spatele lui, 
ceilalţi detectivi şi membrii echipei de salvare strigau în 
gura mare: 

- Ai înnebunit, Bletch? 

- Nu te lua după el! 

- Pentru Dumnezeu, Bob! 

Bletcher nu-i băgă în seamă. Merse mai departe, 
gemând când apa îi ajunse la glezne, ridicându-se apoi 
până la gambă, la coapse şi în cele din urmă la vintre. 

- Bine că am deja o familie, bombăni el, ieşind pe mal. 

Mai înainte, lanterna lui Frank lumina trunchiurile 
Copacilor. 

- Aşteaptă-mă, Frank! îi strigă Bletcher, clătinându-se pe 
picioare şi aprinzându-şi propria lanternă. 

O luă la fugă mai mult ca să-şi dezmorţească picioarele 
şi fu cât pe ce să cadă pe pământul îngheţat. Când ajunse 
aproape de copaci, reuşi să-şi păstreze mai uşor echilibrul, 
ancorându-şi călcâiele în pietrişul şi frunzele moarte, 
încerca să nu-l scape din ochi pe Frank. Lumina lanternei lui 
se mişca de colo-colo. 

- Frank! strigă el din nou şi, în momentul acela, dădu cu 
piciorul de ceva tare. 

Bletcher încremeni în loc şi se uită în jos. Ridică piciorul 
şi-şi lăsă călcâiul în jos, cu toată puterea. 

Buf. 

Suna a gol. Era ceva dedesubt. 

- Frank! strigă el, lăsându-se în genunchi. Am găsit ceva. 


Dădu frunzele la o parte, înnebunit. Frank veni alergând 
şi îngenunche lângă el, ajutându-l să împrăştie frunzele mai 
repede, în câteva secunde, le dădură la o parte. Bletcher 
încremeni în loc. 

- Isuse! 

În locul frunzelor, se vedea acum capacul de lemn al 
unui sicriu. Era perforat de câteva găuri, ca să pătrundă 
aerul. Literele strâmbe fuseseră zgâriate pe lemnul aspru. 

MAREA DOAMNA 

Frank şi Bletcher lucrau furibund. 

- Găseşte marginile! îi strigă Frank. Acolo... Îi arătă un 
colț al sicriului ieşit din pământ. 

Bletcher îl apucă şi trase de el. În momentul acela, nişte 
urlete inumane răsunară de sub capac. Detectivul 
încremeni îngrozit. 

- Dumnezeule... 

- Găseşte celelalte şuruburi! îi strigă Frank. Scoase un 
cuţit din buzunar şi-l înfipse în locul indicat de Frank, chiar 
în mijlocul unui şurub metalic, în timp ce-l răsucea, 
strigătele înfundate se amplificară. Capacul sicriului începu 
să tremure, împins de cel care se zbătea să se elibereze. 

- Aici! strigă Bletcher, smulgând cuțitul din mâna lui 
Frank şi răsucind un alt şurub. 

Dar mâinile îi tremurau atât de tare, încât îi căzu cuțitul 
din mână. Frank îl luă şi termină treaba. 

Acum o margine era desprinsă. Strigătele se 
transformară în urlete de groază. Frank şi Bletcher trăgeau 
de capac, încercând să-l scoată. Lemnul începu să pârâie şi 
cedă în cele din urmă. 

Cei doi căzură pe spate, căutându-şi lanternele, în 
momentul acela, apăru o siluetă din sicriu. Duhoarea de 
excremente şi putreziciune era atât de puternică, încât lui 
Bletcher i se puse un nod în gât, uitându-se îngrozit la 
arătarea care apăruse lângă ei... 

Era un tânăr atât de murdar, încât era imposibil să-ţi dai 
seama ce culoare avea pielea lui sau dacă îi mai rămăsese 
carne pe oase. Se bălăbănea, urlând pe covorul de frunze. 
Acum Bletcher se lămuri de ce scotea sunete înfundate: 
gura şi ochii îi fuseseră cusuţi. Până şi mâinile îi fuseseră 
cusute una lângă alta, la încheieturi. Pleoapele îi sângerau 
acolo unde reuşise să le deschidă pe jumătate. Faţa lui 


oglindea cea mai adâncă groază pe care o văzuse vreodată 
Bletcher. 

- Dumnezeule, murmură detectivul. Băiatul făcu un pas 
spre el şi Bletcher se feri. 

Apoi, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-un coşmar, începu să 
strige cât îl ţineau plămânii. 

- Să vină echipa sanitară! AJUTOR! 

De pe malul celălalt răsunară strigătele de răspuns ale 
celorlalţi şi se auziră câteva pleoscăituri când echipa de 
intervenţie intră în apă. Strigătele băiatului se 
transformaseră în gemete. Frank îl luă încet în braţe şi-l 
ridică, aşteptându-l pe Bletcher să se ridice şi să-l ajute. 
Apoi îl cărară împreună, departe de mormântul lui. Avea 
pielea umedă şi îngheţată. Frank se uită la fiinţa 
însângerată, plină de murdărie, şi o strânse în braţe, 
încercând s-o încălzească. Băiatul se zbătu în îmbrăţişarea 
lui, cutremurându-se de frig şi spaimă. Lui Black îi amintea 
de Jordan când avusese varicelă. Corpul micuţ al fetiţei se 
zguduise ba înfierbântat, ba îngheţat, o noapte întreagă, îl 
strânse mai tare, murmurând şoapte de alint. Şi, pentru o 
clipă, încercă să-şi spună că lumea se întorcea la normal; 
că totul va fi bine; că acest coşmar se terminase în sfârşit. 

Deşi ştia foarte bine că nu era aşa. Era perfect conştient 
că, pentru unii oameni, coşmarul nu se termina niciodată. 

Işi înălţă gâtul ca să vadă luminile lanternelor echipei de 
salvare, care înaintau repede prin beznă. La câţiva metri 
depărtare, Bletcher îngenunche din nou lângă coşciugul 
improvizat, acoperindu-şi nasul şi gura cu mâna, din cauza 
mirosului pestilenţial. Se aplecă şi vâri mâna înăuntru. 

Era ceva acolo, într-un colţ; o pungă de plastic. Bletcher 
o apucă şi o trase cu nişte degete tremurânde. Era grea, iar 
plasticul i se părea vâscos şi lipicios la pipăit. O lumină cu 
lanterna ca să vadă ce conţinea. 

In punga de plastic era un cap omenesc. Ochii fuseseră 
deja mâncaţi de viermi, iar părul blond şi încâlcit îi încadra 
obrajii livizi. Hălci cenuşii de carne atârnau de vertebrele 
de la baza gâtului. O ureche fusese aproape retezată. 
Atârna ca un fruct răscopt lângă bărbie. Pe frunte fusese 
scrijelit un cuvânt: 

MISTER 

- Calamity, murmură Bletcher. 


Lacrimi de groază şi silă îi înceţoşară ochii. Se ridică în 
picioare tremurând şi se întoarse spre Frank. În momentul 
acela apărură primii membri ai echipei de intervenţie, care 
încremeniră şocaţi când îl văzură pe detectiv cu macabrul 
său trofeu. 

- Au venit să te ajute, îi şopti Frank tânărului, care 
continua să se zbată şi să geamă. 

Apoi îl lăsă în seama medicilor şi se adresă întregului 
grup. 

- S-ar putea să mai fie şi alţii, zise el, făcând semn cu 
mâna spre pădure. 

Se auziră murmure de aprobare, însoţite de lătratul unui 
ogar nerăbdător. Apoi se răspândiră şi începură adevărata 
vânătoare. 


CAPITOLUL 18 

Aproape că se luminase de ziuă când Frank şi Bletcher 
se întoarseră la sediul poliţiei. O lumină posomorâtă se 
filtra prin geamurile biroului  detectivului-şef. Oamenii 
intrau şi ieşeau, lăsând hârtii, faxuri, dosare. Frank se 
aşeză într-un scaun rotativ, cu ochii închişi, tras la faţă. 
Bletcher stătea la biroul lui, cu telefonul la ureche. O umbră 
apăru în prag. Cineva se apropie în tăcere şi-l bătu pe umăr 
pe Frank. Black deschise ochii şi-l văzu pe Giebelhouse. 

- Poftim. Mă gândeam că ţi-ar prinde bine, zise el, 
întinzându-i o ceaşcă de cafea. 

Frank o luă recunoscător. 

- Mulţumesc. 

Giebelhouse încuviinţă din cap şi se aplecă peste masă. 

- Au găsit încă două sicrie. Erau goale. Frank îi aruncă o 
privire rece. 

- Probabil că nu de mult timp. 

După ce termină de vorbit la telefon, Bletcher se 
întoarse repede spre cei doi. 

- L-a descris pe suspect. Un bărbat alb, în jur de 
douăzeci şi opt de ani. Poartă o şapcă de base-ball. 
Lucrează la portretul robot. 

Se opri, uitându-se fix la Giebelhouse, apoi adăugă: 

- A luat sânge de la victimă. Giebelhouse nu făcu nici un 
comentariu. Se uită la Bletcher, apoi la Frank şi în cele din 
urmă încuviinţă din cap. 


- O să transmit informaţiile mai departe, zise el, ieşind în 
grabă. 

Bletcher aşteptă să plece, după care se întoarse spre 
Frank, ridicând din sprâncene. 

- Ucigaşul îşi împlineşte profeția, spuse Frank sigur pe 
sine. Probabil că testează sângele şi apoi îşi execută 
victimele. 

Detectivul îşi înălţă mâinile neputincios. 

- Şi atunci cum o să-l prindem? 

-  Supravegheaţi locurile crimelor. Criminalii revin 
adeseori unde au mai ucis. Trimite toţi oameni disponibili în 
pădure. Finalizaţi portretul robot. Verificaţi la băncile de 
sânge. Bletcher încuviinţă din cap. 

- Am luat deja legătura cu laboratoarele de recoltare a 
sângelui. 

Frank oftă şi se ridică în picioare. Hainele lui erau pline 
de noroi şi sânge şi avea cearcăne negre sub ochi. 

- Trebuie s-o sun pe Catherine. 

Bletcher împinse telefonul spre el. Când Frank puse 
mâna pe receptor, detectivul îi spuse pe un ton încordat: 

- Sunt detectiv de optsprezece ani, Frank, dar nu cred că 
am văzut ceva mai cumplit ca în noaptea aceasta. 

Frank îl privi drept în ochi. 

- Ţi-ai văzut vreodată copilul zăcând pe un pat de spital? 

Bletcher inspiră adânc şi încuviinţă din cap. Când Frank 
începu să formeze numărul, se ridică să iasă, dar se opri la 
uşă. 

- În noaptea aceasta am înţeles de ce te-ai retras, 
Frank... 

Black se uită la el şi puse receptorul la loc în furcă. Apoi 
oftă şi îşi trecu mâna peste faţa epuizată. 

- Cruzimea, crimele astea atroce te paralizează. Vorbea 
ca şi cum ar fi învăţat pe dinafară acest discurs, ca şi cum 
l-ar fi repetat de sute de ori. 

- După un timp, nu mai simţi nimic. 

Bletcher ridică din umeri. 

- Atunci ce te-a făcut să renunti? 

Frank oftă şi se aşeză pe marginea biroului lui Bletcher. 

- Am avut de-a face cu un criminal în serie în Minnesota, 
îl chema Ed Cuffle. Îşi alegea victimele la întâmplare. Se 
ducea într-un cartier şi, dacă găsea o uşă deschisă, 


considera că era o invitaţie să intre şi să-i măcelărească pe 
cei din casă. Apoi făcea fotografii polaroid şi le trimitea la 
poliţie. 

Inspiră adânc şi continuă. 

- Aşa lucrează criminalii în serie - de aceea se numesc 
criminali în serie. Sunt îmboldiţi de actul ucigaş în sine şi 
apoi de faptul că nu sunt prinşi. Aşa că o fac la nesfârşit. 
Este ca un drog. Dar chiar şi aşa, sunt prinşi în cele din 
urmă. Pentru că simt mereu nevoia să ucidă şi, de cele mai 
multe ori, lasă urme. Intre ei şi poliţie este un fel de joc de- 
a şoarecele cu pisica. De aceea a fost atât de greu să-l 
prindem pe Cuffle. Faptele lui erau lipsite de logică. Era ca 
şi cum ar fi trebuit să descifrezi un cod alcătuit de un 
nebun. Ne-a luat luni de zile, dar până la urmă l-am prins. 
Execută o triplă condamnare pe viaţă. 

Se uită la mâinile lui. Bletcher aşteptă să continue. 
Văzând că nu mai spunea nimic îl întrebă: 

- Asta a fost tot? 

Frank îşi înălţă capul, îi ardeau ochii. 

- După un an, am găsit un plic în cutia de scrisori, îmi 
era adresat. La expeditor nu scria nimic. lar înăuntru... 

Vorbea greoi, ca şi cum de-abia mai putea rosti 
cuvintele. 

- Înăuntru erau nişte fotografii polaroid ale lui Catherine 
la piaţă, la şcoală. De atunci, amorţeala a dispărut. Şi a fost 
înlocuită de o frică paralizantă. 

Bletcher se uită cu milă şi groază la vechiul său prieten. 

- Ai aflat vreodată cine le-a trimis? 

- Nu. Nici măcar n-am mai putut să ies din casă. Ce rost 
avea să-i apăr pe alţii, când nu eram în stare să-mi protejez 
nici propria familie? Jordan a fost ca o minune pentru noi. 
Doctorii ne-au spus că nu vom putea niciodată să avem 
copii. Cum să mă suport, ştiind că-i primejduiam viaţa? 

- Dar ai triumfat, Frank, îi spuse Bletcher plin de 
admiraţie. Ai învins spaima. Cum? 

- Am fost abordat de un grup de bărbaţi şi femei care m- 
au ajutat să înţeleg ciudata mea capacitate. Darul meu. 

Bletcher încuviinţă din cap, încurajându-l să continue. 

- De acest Grup Millennium? 

- Da. 

- Ăştia chiar cred în lucruri de acest gen, nu? În 


Nostradamus, în Revelaţii...? În distrugerea lumii? 

Frank se uită la el. Trecu un minut până să răspundă. 

- Cred că nu putem să stăm impasibili şi să aşteptăm un 
sfârşit fericit. 

Puse mâna pe receptorul telefonului, îl ridică şi începu să 
formeze numărul spitalului. Bletcher îl urmări un timp, 
după care se întoarse şi plecă. Frank se uită după el, 
încruntându-se când auzi tonul de ocupat. Apăsă pe un 
buton şi în momentul acela sună telefonul. 

- Biroul lui Bob Bletcher, spuse Frank, uitându-se la uşă, 
ca să vadă dacă detectivul era acolo. 

- Bob? 

Era o voce de bărbat. 

- Nu, tocmai a ieşit. 

Omul de la celălalt capăt al firului pufni impacientat. 

- Poţi să-i transmiţi nişte informaţii din partea mea? Sunt 
urgente... 

Frank se întoarse repede, ca să caute o foaie de hârtie. 

- Stai să iau un pix. 

- Anunţă-l că am descoperit mostrele de sânge pe care 
le caută. Au fost trimise la un laborator din Seattle. 

Frank simţi un ţiuit în urechi. Glasul interlocutorului său 
se auzea din ce în ce mai slab. Înghiţi în sec. Gustul coclit, 
de fiere, se făcu simţit din nou. 

- De unde au fost trimise? întrebă el. 

- Tocmai asta este, zise bărbatul pe un ton uimit. Au fost 
transmise prin serviciul de curierat al poliţiei. 

- Al poliţiei... 

Frank se uită la uşă. | se uscase gâtul. Fără să spună la 
revedere, puse receptorul în furcă şi se ridică. Avea 
senzaţia că se învârtea camera în jurul lui. Scaunele, 
mesele începeau să semene cu o pădure scufundată, cu 
debarcaderele putrezite şi aleile unui oraş inundat de un 
val atât de mare, de rapid şi de atotcuprinzător, încât nu 
puteai decât să contempli îngrozit sfârşitul lumii. Se făcu 
simţit un miros de canalizare, gaz ars, carne şi fire de păr 
prăjite. Particulele de praf care se roteau încet deasupra 
lămpii de birou a lui Bletcher se contopiră în silueta fluidă a 
unei femei care se unduia seducător în spatele unei 
ferestre de sticlă, un, cadavru decapitat, într-un sac de 
plastic negru. 


- Bob. 

Vocea lui răsuna aspru în biroul gol. leşi în; fugă pe hol, 
uitându-se dintr-o parte într-alta. 

- Bob! 

Dar nu primi nici un răspuns. Cu inima bătându-i să-i 
sară din piept, alergă pe culoar până ajunse la ascensorul 
de marfă. Trecură câteva minute până să vină. Uşile grele 
se deschiseră enervant de încet. Sări grăbit înăuntru şi 
apăsă furibund pe butoane, până se închiseră la loc. 

Când porni, i se păru că mergea şi mai încet decât 
venise. Se lipi cu spatele de perete, uitându-se la luminiţele 
care indicau etajele, până ajunse la destinaţia sa marcată 
cu litere roşii, stridente. 


CAPITOLUL 19 

leşi din ascensor înainte ca uşile să se deschidă complet. 
Străbătu un culoar pustiu, fără ferestre. Paşii lui răsunau pe 
podeaua rece de gresie. Deschise uşile duble care duceau 
la morgă, ignorând semnele de atenţionare lipite pe uşi şi 
perete: 

ACCESUL PERMIS NUMAI 

PERSOANELOR AUTORIZATE! 

PERICOL DE CONTAMINARE! 

RESPECTAŢI INSTRUCŢIUNILE 

DE SIGURANŢĂ! 

ÎI învălui un aer rece, îngheţat, şi un miros dulceag de 
lactoză, formaldehidă, alcool şi dezinfectant, amestecat cu 
un iz de putreziciune. În jurul lui era un arhipelag sinistru 
de tărgi din inox, încărcate cu cadavre şi saci sprijiniți de 
pereţi. Trecu peste câteva şanţuri de scurgere din podea, 
peste canale înguste, în pantă, care duceau de la masele 
de autopsie încastrate în peretele opus. În faţa uneia dintre 
ele, un bărbat într-un halat alb era aplecat peste un set de 
bisturie, lentile şi cuțite chirurgicale ascuţite. Lângă el, pe 
masă, zăcea o formă palidă, umflată, cu toracele deschis, 
lăsând să se vadă coastele ca o carenă de vas. 

- Vă rog să mă scuzaţi... Frank se apropie de el gâfâind. 

- II caut pe şeful laboratorului medico-legal. Pe Massey. 
Curt Massey. 

- Imi pare rău. Nu este aici. 

Omul aproape că nu-l băgă în seamă, concentrat asupra 


muncii lui. 

- Biroul lui este acolo. Puteţi să-i lăsaţi un... 

Dar Frank nu mai auzi ce spunea. Auzi în schimb alte 
cuvinte. O şoaptă răguşită care repeta la nesfârşit: Vreau 
să te văd dansând, vreau să te văd dansând. Se uită fix la 
celălalt bărbat, remarcând mănuşile din mâinile lui, 
expresia satisfăcută în timp ce se apleca asupra cadavrului 
fără sânge. 

- ... mesaj... 

Vocea omului se pierdu. Bărbatul în halat alb se îndreptă 
de spate şi pentru prima oară se uită la Frank, care stătea 
în spatele lui. Privirile lor se intersectară la fel ca pe poteca 
din Volunteer Park. Şi înăuntrul acelor ochi Frank citi tot, 
dezvăluind secretele la fel de clar ca organele cadavrului 
pe care-l diseca: trupul lui Tuesday în flăcări; trunchiul lui 
Calamity aranjat cu grijă, cu braţele încrucişate peste 
pieptul însângerat; gura desfigurată, fără buze, a altui 
cadavru, gura încremenită într-un rictus de groază a 
trupului întemnițat în sicriul improvizat. 

Frank se văzu şi el acolo. Propria lui faţă se oglindea în 
aceea a ucigaşului, îl remarcă şi Francezul. Era îngerul 
răzbunării, venit să-l pedepsească pe sângerosul profet. 

- Nu! strigă Francezul. 

Se schimonosi la faţă, îngrozit că fusese descoperit. 
Apucă cuțitul de pe masă dintr-o mişcare. Avea o lamă 
lungă, zimţată, şi era folosit la tăierea oaselor şi a 
muşchilor, îl învârti prin aer, ţintind spre gâtul lui Frank. 
Black se feri, ascunzându-se după un cadavru de pe o 
targa. Apoi o împinse cu toată puterea spre Francez, 
trăgându-se înapoi când acesta se aplecă, învârtind cuțitul 
periculos de aproape de faţa lui Frank. Pe urmă împinse din 
nou targa, obligându-l pe Francez să se retragă spre 
dulapul metalic din spatele lui. 

- Cine eşti tu să mă condamni? urlă el, cu nişte ochi 
sălbatici. 

- Pune cuțitul jos şi o să discutăm, îi răspunse Frank, 
încercând să-şi păstreze calmul. 

Dar Francezul îl atacă din nou şi de data aceasta cuțitul 
fu cât pe ce să-i străpungă obrazul. Frank propti targa cu 
toată greutatea, lipindu-l pe Francez de dulap. Ucigaşul se 
zbătu, încercând să scape. 


- Ei sunt vinovaţi! zbieră el. Doar știi! 

- Pune cuțitul jos! 

- Mi-am luat responsabilitatea, continuă criminalul 
agitat. Cineva trebuia să şi-o asume. Doar i-ai văzut... 

Învârti cuțitul ca un nebun. 

- „acolo este tronul Satanei. Marea molimă. Cineva 
trebuia s-o facă. Nu întreabă nimeni niciodată - cine îşi 
asumă responsabilitatea? 

Frank îi ascultă elucubraţiile, studiindu-l atent, în timp ce 
încerca să calculeze următoarea lui mişcare. Uşa era 
departe; toate instrumentele de disecţie se aflau pe masa 
din spatele Francezului. Frank încercă repede să-şi dea 
seama dacă putea ajunge la vreunul din ele, când 
Francezul se năpusti din nou asupra lui, dându-l pe spate. 
Apoi împinse targa spre el şi-l dărâmă. Frank se strădui în 
zadar să se întoarcă. Cadavrul de pe targă căzu peste el şi-l 
ţintui la podea, încercă disperat să-l dea la o parte, ca să 
scape. Era prea târziu; Francezul se aplecase asupra lui şi-i 
pusese cuțitul la gât. 

- Acesta este profeția, şuieră el. Între ei doi nu mai era 
decât cadavrul. 

- Judecata de Apoi şi victoria! Aşa se sfârşeşte totul. 
Doar ştii asta foarte bine... 

Îşi schimonosi gura într-un zâmbet hidos. 

- Vezi şi tu, nu-i aşa? Vezi la fel ca mine. Frank se uită la 
faţa lui desfigurată şi îşi dădu seama că spunea adevărul; 
ucigaşul îl văzuse, îl recunoscuse. Recunoscuse viziunile 
sale, la fel cum Frank le recunoscuse pe ale lui. 

- Ştii că sfârşitul se apropie! strigă Francezul. Cei o mie 
de ani s-au încheiat... 

Intinse brusc cuțitul spre Frank, care reuşi să pareze 
lovitura cu cadavrul. Apoi dădu din picioare, încercând să 
se întoarcă. 

Dar Francezul se dovedi mult mai rapid. Scoase cuțitul 
din cadavru şi-l ridică, pregătindu-se pentru lovitura finală. 

- Crezi că eşti singurul care poate opri sfârşitul lumii! 
strigă el. Crezi că poate fi oprit... 

Ţinti cuțitul în jos, direct spre inima adversarului său. 
Frank gemu, zbătându-se să scape, când o explozie 
asurzitoare cutremură încăperea. Deasupra lui, Francezul 
tresări şocat când trupul lui fu proiectat pe spate, îi ţâşni 


sângele din piept şi căzu pe podea. Frank se întoarse şi-l 
văzu pe Bob în pragul uşilor duble de la intrarea în morgă. 
Rămăsese cu pistolul îndreptat spre bărbatul căzut. 

- Frank, zise el, făcând semn cu capul. Black se ridică în 
genunchi şi se uită în spate, la Francez. Se ghemuise cu 
mâinile la piept. | se prelingea sângele din gură pe halatul 
alb şi mănuşile de latex, în timp ce se uita fix la Frank. 

- N-ai cum să-l opreşti, murmură el cu un glas slab. 

lar în adâncurile glaciare ale ochilor lui, Frank citi 
blestemul şi prorocirea. 

- N-ai... cum... să-l... opreşti... 


CAPITOLUL 20 

După câteva zile, Catherine stătea în bucătărie, 
terminându-şi în grabă cafeaua de dimineaţă. Frank ieşise 
mai devreme, spunând că trebuia să facă un comision 
urgent, şi o lăsase cu Jordan. Fetiţa fusese externată cu o zi 
înainte. Rezultatele analizelor nu ieşiseră încă, dar doctorul 
îi asigurase pe Catherine şi Frank că fetiţa era în afara 
oricărui pericol imediat. 

- Copiii mai fac uneori asemenea crize, le spusese el la 
ultima întâlnire. Ştiu că pentru părinţi este o experienţă 
cumplită. Dar, atâta timp cât există o cauză, cum ar fi o 
febră ridicată, nu sunt motive de îngrijorare, în orice caz, 
vom aştepta rezultatele analizelor, ca să fim siguri. 

Aşa că o aduseseră acasă. lar Catherine îşi aranjase un 
interviu pentru un loc de muncă în dimineaţa aceasta şi 
avea să întârzie dacă Frank nu se întorcea mai repede. 
Puse ceaşca de cafea pe farfurie, îşi aranja fusta pentru a 
suta oară şi îşi netezi părul strâns în coadă. Apoi îşi luă 
cerceii de pe birou şi câteva exemplare din lucrările ei 
trimise de la Washington. 

- Catherine. 

Când se întoarse, îl văzu pe Frank băgând capul pe uşa 
care dădea în sufragerie şi-i zâmbi. 

- Mă bucur că ai venit acasă. Altfel aş fi întârziat la 
interviu. _ 

Îşi puse cerceii şi se uită din nou la soţul ei. Încremenise 
acolo, iar această atitudine ciudată îi stârnise brusc 
curiozitatea. 

- Ce faci, Frank? 


- Unde este Jordan? o întrebă el în şoaptă. 

- In camera ei. Ce faci, Frank? 

După ce se asigură că nu mai era nimeni în încăpere în 
afară de soţia lui, deschise uşile şi intră în bucătărie. Din 
haina lui ieşea un mic ghem de blană alb cu negru. 

- O, Doamne! 

Catherine ridică mâinile bucuroasă şi alergă la el. 

- la-te uită! 

li întinse căţeluşul, ca să-l ia în braţe. Animalul se agită, 
cât pe ce să-i lingă machiajul aplicat cu atâta grijă. 

- Este un collie, îi explică Frank. Nu mai aveau baseţi. 
Haide... 

li luă căţeluşul şi-i făcu semn să urce. Catherine o porni 
pe scări, urmată de Frank, care încerca să-l liniştească pe 
căţeluş, în capul scărilor, auzi glasul entuziasmat al lui 
Jordan. 

- Ce este? Haide, spuneţi-mi! 

- Inchide ochii, draga mea. Este o surpriză, pentru că ai 
fost o fetiţă atât de curajoasă. 

Aşteptă în faţa camerei ei, până se asigură că închisese 
ochii. Fetiţa era în pat, în pijama, cu buldogul de jucărie în 
poală şi ochii închişi. Catherine, care stătea lângă ea, îi 
făcu semn să intre. 

- Cred că cineva încearcă să tragă cu ochiul, îi reproşa 
mama ei. 

- Ce este? strigă Jordan nerăbdătoare. 

Frank îi puse repede căţeluşul în poală. Jordan deschise 
ochii şi scoase un strigăt de bucurie când cățelul o linse pe 
faţă. 

- Ah, tăticule! exclamă ea, strângându-l la piept fericită. 
Cum îl cheamă? 

Frank se aşeză pe pat, zâmbind. 

- Incă nu are un nume. 

- Pot să-i pun eu unul? 

- Sigur, doar este al tău. 

Căţeluşul se instalase în braţele lui Jordan. Fetiţa oftă 
fericită. 

- Ah, taţi, îl iubesc atât de mult! 

Catherine îl luă de mână pe soţul ei, privindu-l cu lacrimi 
în ochi. 

- S-a zis cu machiajul meu de femeie sobră, spuse ea. 


Mă întorc imediat. 

Frank rămase singur cu fiica lui, uitându-se cum se juca 
fericită cu căţeluşul. Soarele se strecura oblic pe fereastră 
şi în casă mirosea a cafea proaspăt râşnită. Pentru o clipă, 
reuşi să se simtă cu adevărat fericit, reuşi să se prefacă, 
să-şi spună că totul era bine. 

- Cred că o să vă las să vă cunoaşteţi, zise el în cele din 
urmă, simțind cum i se umezeau ochii. 

O mângâie pe Jordan pe picior şi ieşi pe hol. În drum spre 
scări, băgă capul în baie, unde Catherine se ruja din nou. 

- Succes la interviu. 

- Mulţumesc. 

Soţia lui se întoarse şi-i zâmbi aproape la fel de fericită 
ca Jordan. 

- Va fi totul bine, nu-i aşa, Frank? Toate astea... 

Făcu un gest cuprinzător, care reunea camera, 
dormitorul fetiţei, căţeluşul, casa însăşi. 

- Acesta este doar începutul, nu? 

Frank îi zâmbi. 

- Cred că ai dreptate, zise el şi cobori la parter. 

La uşă, găsi poşta de dimineaţă. Sortă revistele, 
reclamele, notele de plată trimise de la Washington şi se 
opri când dădu de altceva. Era o scrisoare care îi era 
adresată. Numele lui era dactilografiat clar pe o etichetă şi 
sub el era scrisă noua adresă: 

FRANK BLACK 1910 EZEKIEL DRIVE 

Nu era recomandată şi nu avea nici un nume la 
expeditor, începu să-i bată inima când o deschise şi simţi 
înăuntru familiara suprafaţă lucioasă a câtorva fotografii 
polaroid. 

Inainte să apuce să le scoată, Catherine apăru la parter. 

- Cred că ai deja ce curăța, îl anunţă ea, făcând semn 
spre etaj. 

- Da, sigur, îi răspunse el mecanic. Soţia lui îşi luă 
geanta şi servieta. 

- Urează-mi noroc, îi spuse ea, sărutându-l. Apoi observă 
că era încordat şi-l întrebă: 

- Ce este? 

O privi atent. Soarele care se reflecta în părul ei 
alungase toată oboseală şi grijile ultimilor zile. 

- Nimic, îi răspunse el, ai grijă, da? Catherine încuviinţă 


din cap zâmbind, îşi netezi haina şi ieşi. Frank o privi cum 
se îndrepta spre maşină. După ce se urcă la volan şi plecă, 
se uită din nou la plic. II deschise cu mâini tremurânde şi 
scoase fotografiile polaroid. 

Erau pozele lui Catherine şi Jordan. Într-una dintre ele, 
stăteau amândouă pe bancheta din spate a maşinii 
Cherokee. În alta, Catherine stătea în faţa unor uşi batante 
şi se grăbea să intre, ca să se adăpostească de ploaie. Se 
vedea şi capul lui Jordan. 

lar în cea de-a treia, Catherine şi Jordan erau pe o stradă 
aglomerată. Se ţineau de mână, aşteptând să se schimbe 
culoarea semaforului, în timp ce se uita la fotografie, Frank 
începu să respire întretăiat. Simţi din nou o presiune în cap 
şi îşi apropie fotografia de faţă cu mâini tremurânde. 

Dincolo de imaginile fragile ale soţiei şi fiicei, surprinse 
fără să ştie de obiectivul aparatului foto, văzu clar conturul 
unei maşini de un galben aprins, pe uşa căreia scria: 

COMPANIA DE TAXIMETRE SEATTLE: 

VĂ GĂSIM ÎNTOTDEAUNA, ORIUNDE AŢI FI