Carlo Collodi — Pinocchio

CARLO COLLODI 


CARLO COLLODI 


Aventurile lui Pinocchio 
(POVESTEA UNEI PĂPUŞI DE LEMN) 


Î. 

Cum a găsit meşterul tâmplar Cireaşă, o bucată de lemn 
care plângea şi râdea, ca un copil. 

— A fost odată... 

— Un împărat! Se vor grăbi să mă întrerupă micuţii mei 
cititori. 

— Nu, dragii mei copii, v-aţi înşelat. A fost odată o bucată 
de lemn. 

Nu era un lemn de mare preţ, ci un lemn ca toate lemnele, 
din cele pe care iarna le punem în sobă, ca să facem focul şi 
să încălzim odăile. 

Nu ştiu cum s-a făcut, dar într-o bună zi, bucata asta de 
lemn s-a pomenit în prăvălia unui tâmplar bătrân, pe care-l 
chema, meşterul Anton, dar pe care lumea îl poreclise 
meşterul Cireaşă, din pricină că avea nasul roşu şi lustruit, 
ca o cireaşă coaptă. 

De-abia dădu cu ochii de bucata de lemn şi meşterului 
Cireaşă începu să-i salte inima de bucurie şi frecându-şi 
mâinile mulţumit, bolborosi cu vocea pe jumătate: 

— Lemnul a sosit taman la vreme, am să fac din elun 
picior la o masă. 

Zis şi făcut. Puse numaidecât mâna pe bardă, ca să-l 
curețe de coajă şi să-l subţieze dar nu apucă bine să-i 
scoată prima aşchie şi rămase încremenit pe loc, deoarece 
auzise un glas piţigăiat, care începuse să strige: 

— Nu da în mine că mă doare! 

Vă puteţi lesne închipui cum a rămas bietul unchiaş, 
meşterul Cireaşă. 


Aruncă o privire speriată prin odaie ca să vadă dincotro 
venea vocea, dar nu văzu pe nimeni. Se uită sub masă, 
nimeni se uită într-un dulap care stătea veşnic închis, 
nimeni se uită în coşul cu răzătură şi talaşe, nimeni 
deschise uşa ca să dea o ochire în stradă, dar nimeni. Ei, 
atunci? 

— Am înţeles! Adăugă el îndată, râzând şi scărpinându-şi 
„peruca”, se vede că mi s-a părut. Haidem la lucru. 

Şi după ce luă iarăşi barda în mână, trase o lovitură 
zdravână bucâţii de lemn. 

— Aoleu! Cum mă doare! Strigă văicărindu-se aceeaşi voce 
piţigăiată. 

De rândul acesta, meşterul Cireaşă rămase înlemnit, cu 
ochii ieşiţi din cap de spaimă, cu gura căscată şi cu limba 
scoasă de un cot şi mai bine. 

După ce îşi veni puţin în fire, începu să îngâne, tremurând 
de frică: 

— De unde o fi ieşit glasul ăla, care a strigat „aoleu”. Nu e 
nici ţipenie de om. Nu cumva bucata asta de lemn a învăţat 
să plângă şi să miorlăie ca un copil? Aşa ceva nu-mi vine să 
cred. Lemnul, uite-l aici: e un lemn de ars în sobă, ca atâtea 
altele şi dacă îl pui pe foc poţi să-ţi fierbi o oală cu fasole. 
Ori poate că s-o fi ascuns cineva înăuntru? Dacă e aşa, atât 
mai rău pentru el. Îi arăt eu lui acum! 

Şi zicând acestea, apucă bucata de lemn cu amândouă 
mâinile şi începu s-o lovească fără milă de pereţii odăii. 

Apoi se puse să asculte, ca să vadă dacă se mai vaită 
cineva. Aşteptă două minute, nimic, cinci minute, nimic zece 
minute, tot nimic! 

— Am înţeles, zise el, căznindu-se să râdă şi îndreptându-şi 
peruca, se vede că mi s-a părut numai că aud un glas care 
să fi strigat „aoleo”! Haidem înapoi la lucru. 

Şi deoarece îi intrase frica în oase, începu să cânte, ca să 
prindă niţel curaj. 

Apoi, după ce puse jos barda, luă rindeaua, ca să subţieze 
şi să netezească bucata cea de lemn dar pe când dădea cu 


rindeaua în sus şi în jos, auzi din nou acelaşi glas, care îi 
spuse râzând: 

— Astâmpăra-te! Astâmpără-te că mă gâdil! 

De data aceasta, bietul meşter Cireaşă căzu ca trăsnit. 
Când deschise ochii, se pomeni lungit la pământ. Faţa lui 
părea schimbată cu totul, iar vârful nasului, din roşu cum 
era, se făcuse vânăt de groază. 

II. 

Meşterul Cireaşă dăruieşte bucata de lemn prietenului său 
Geppetto, ca să-şi facă o păpuşă cu meşteşug care ştie să 
joace, să mânuiască sabia şi să se dea tumba. 

În clipa aceea cineva bătu la uşă. 

— Intră, îngână tâmplarul, fără să aibă putere să se scoale 
de jos. 

Şi iată că intră în prăvălie un unchiaş plăcut la înfăţişare, 
pe care îl chema Geppetto dar copiii din sat, când îşi 
puneau în gând să-l necăjească, îi ziceau „Mămăliguţă”, din 
pricina perucii lui galbene, care semăna foarte mult cu 
mămăliga. 

Geppetto era tare ţâfnos. Vai şi amar dacă îi zicea cineva 
„Mămăliguţă”! Se înfuria ca un taur şi nu era chip s-o scoţi 
la cale cu el. 

— Bună ziua, meştere Anton, zise Geppetto. 

— Ce faci aici pe jos? 

— Învăţ furnicile să socotească. 

— Frumoasă petrecere! Dar ce te-aduce pe la mine, 
cumetre Geppetto? 

— Ce să m-aducă? Părdalnicele de picioare. Uite ce, 
meştere Anton, am venit să-ţi cer o favoare. 

— La porunca dumitale, răspunse tâmplarul, sculându-se 
în genunchi. 

— Azi dimineaţă mi-a trăsnit prin cap o idee. 

— S-o auzim. 

— Mi-am pus de gând să-mi fac o păpuşă de lemn; dar o 
păpuşă cum nu e alta, o păpuşă care să ştie să joace, să 
mânuiască sabia şi să se dea tumba. Cu păpuşa asta vreau 


să colind lumea, ca să-mi câştig o bucată de pâine şi o leacă 
de vin: ce zici? 

— Bravo, „Mămăliguţă”! Strigă glasul cel piţigăiat, care nu 
se ştia de unde vine. 

Când a auzit că i se zice „Mămăliguţă”, cumătrul 
Geppetto, de turbăciune se făcu roşu ca un ardei şi 
întorcându-se către tâmplar, îi strigă înfuriat: 

— De ce-ţi baţi joc de mine? 

— Cine, eu? 

— Pentru ce mi-ai zis „Mămăliguţă”? 

— Nu ţi-am zis eu. 

— D-apoi cine, eu? Dumneata mi-ai zis. 

-— Banu! 

— Ba da! 

-— Banu! 

— Ba da! 

Şi aprinzându-se din ce în ce mai tare, trecură de la vorbe 
la fapte şi înşfăcându-se unul pe altul, s-au zgâriat cu 
unghiile, s-au muşcat cu dinţii, s-au păruit în lege. 

Când s-a isprăvit chelfăneala, meşterul Anton se pomeni 
cu peruca galbenă a lui Geppetto în mână, iar Geppetto 
băgă de seamă că ţine în gură peruca cârlionţată a 
tâmplarului. 

— Dă-mi înapoi peruca! Strigă meşterul Anton. 

— Dă-mi-o şi tu pe a mea şi să facem pace. 

Şi amândoi unchiaşii, după ce fiecare şi-a luat peruca, îşi 
strânseră mâinile, jurându-şi prietenie unul altuia, pentru 
toată viaţa. 

— Şi cum spuneai, cumetre Geppetto începu tâmplarul în 
semn de pace cu ce pot să te slujesc? 

— Mi-ar trebui o bucată de lemn din care să-mi fac păpuşa 
mi-o dai? 

Meşterul Anton, uimit de mulţumire, se repezi numai 
decât să ia de pe laviţă bucata cea de lemn, care îi 
pricinuise atâta frică. 


Dar când fu s-o dea prietenului său, bucata de lemn se 
zvârcoli deodată şi alunecându-i din mâini, trase o lovitură 
zdravănă în ţurloaiele bietului Geppetto. 

— Ah! Aşa ştii dumneata, meştere Anton, să-ţi dăruieşti 
lucrurile? Mai cotonogit! 

— Îţi jur că nu e vina mea! 

— Nu cumva o fia mea! 

— Vina e a blestematului ăstuia de lemn... 

— Ştiu că e a lemnului dar dumneata mi l-ai aruncat peste 
picioare! 

— Nu ţi l-am aruncat eu! 

— Mincinosule! 

— Geppetto, nu mă batjocori, c-acuma îţi zic 
„Mămăliguţă”. 

— Strigoiule! 

— Mămăliguţă! 

— Vită încălţată! 

— Mămăliguţă! 

— Maimuţoiul dracului! 

— Mămăliguţă! 

Când a auzit că-i zice „Mămăliguţă” pentru a treia oară, lui 
Geppetto i se făcu negru înaintea ochilor, se aruncă asupra 
tâmplarului şi o nouă păruială, mai zdravănă ca cea dintâi, 
se încinse între dânşii. 

După ce s-au săturat bine de trânteală, meşterul Anton se 
pomeni cu două zgârieturi de-a lungul nasului, iar celălalt 
cu doi nasturi lipsă la jiletcă. Socoteala astfel făcută, îşi 
strânseră mâinile, jurându-şi din nou prietenie pentru toată 
unul altuia, viaţa. 

Apoi Geppetto îşi luă la subţioară bucata de lemn şi 
mulţumind meşterului Anton, se întoarse şchiopătând 
acasă. 

III. 

Geppetto, întors acasă, se apucă numaidecât să-şi facă 
păpuşa, pe care o botează cu numele de Pinocchio. Întâile 
ştrengării ale păpuşii. 


Casa lui Geppetto se compunea dintr-o odăiţă în pământ, 
luminată cu o ferăstruică de sub scară. Mobila era nu se 
poate mai sărăcăcioasă: un scaun stricat, un pat ca vai de el 
şi o măsuţă hodorogită. În peretele din fund se afla o sobă, 
în care ardea focul dar focul era numai zugrăvit şi lângă foc 
era zugrăvită o tingire care dădea în clocote şi scotea nişte 
aburi de-ai fi zis că sunt aburi adevăraţi. 

Abia ajuns acasă, Geppetto luă repede uneltele şi începu 
să-şi facă păpuşa mult dorită. 

— Ce nume să-i pun? Se întrebă în sine Geppetto. 

— Am să-i zic Pinocchio. Numele ăsta o să-i poarte noroc. 
Am cunoscut o familie întreagă care se chema aşa: 
Pinocchio tatăl, Pinocchioaia mama, Pinoccheii copiii şi toţi 
o duceau destul de bine. Cel mai bogat din ei era cerşetor. 

Şi-acum că găsise numele păpuşii lui, începu să lucreze cu 
nădejde şi îi făcu mai întâi părul, apoi fruntea, apoi ochii. 

După ce i-a făcut ochii, care nu-i fu mirarea când văzu că 
ochii păpugşii se mişcau şi se uitau ţintă la el. 

Geppetto, văzând că ochii îl privesc întruna era cât p-aci 
să se înfurie şi zise pe un ton cam supărat: 

— Ochi de lemn, ce vă tot zgăiţi aşa la mine? 

Nimeni nu răspunse. 

I-a făcut apoi nasul; dar n-apucă să-l isprăvească bine şi 
nasul începu să crească: şi crescu şi crescu, până ce în 
câteva minute ajunse un nas care părea că nu se mai 
sfârşeşte. 

În zadar bietul Geppetto, se trudea să-l mai scurteze cu 
cât îl tăia, cu atât nasul se făcea mai lung. 

După nas i-a făcut gura. 

Dar gura nici nu era sfârşită bine şi începu numaidecât să 
râdă şi să-l îngâne. 

— Încetează cu atâta râs! Strigă Geppeto furios; aşa ca şi 
cum ar fi vorbit pământului. 

— N-auzi să încetezi cu râsul? Urlă el cu voce 
amenințătoare. 


Atunci gura încetă să râdă, dar scoase toată limba afară. 
Geppetto, ca să nu-şi piardă vremea degeaba, s-a făcut că 
nu bagă de seamă şi îşi văzu înainte de lucru. 

După gură îi făcu barba, apoi gâtul, apoi umerii, pântecele, 
braţele şi mâinile. 

De-abia sfârşise mâinile şi Geppetto simţi că-i zboară 
peruca din cap. Se ridică şi ce să vadă? Peruca lui galbenă 
în mâinile păpuşi. 

— Pinocchio, dă-mi îndărăt peruca! 

Însă Pinocchio în loc să i-o dea înapoi, şi-o îndesă pe cap, 
până peste urechi, aproape să se înăbuşească sub ea. 

În faţa unei asemenea îndrăzneli nemaipomenite şi 
batjocoritoare, Geppetto deveni trist şi gânditor, cum nu 
mai fusese în toată viaţa şi întorcându-se către Pinocchio îi 
spuse: 

— Copil afurisit! Nici n-ai făcut bine ochi şi ai şi început să 
nu-l respecţi pe tatăl tău! Rău, băiete dragă, foarte rău! 

Şi îşi şterse o lacrimă. 

Mai rămâneau de făcut picioarele. Când Geppetto le 
isprăvi şi pe acestea, se pomeni deodată cu o lovitură de 
călcâi în vârful nasului. 

— Aşa îmi trebuie, îşi zise el în gând. Trebuia să mă aştept 
şi la asta. Acum e prea târziu. 

Apoi luă păpuşa de subţiori şi o puse jos, pe pardoseala 
odăii ca s-o facă să umble. 

Pinocchio avea picioarele amorţite şi nu ştia să le mişte, 
aşa că Geppetto îl ducea de mână ca să-l înveţe cum să facă 
paşii unul după altul. 

Când i s-au dezmorţit picioarele, Pinocchio începu să 
umble singur şi să alerge de colo până colo prin odaie: dar 
când ajunse în dreptul uşii, se repezi în uliţă şi o luă la 
goană. Bietul Geppetto s-a luat în fugă după el fără însă ca 
să-l poată ajunge, căci împieliţatul de Pinocchio sărea ca un 
iepure şi lovind cu picioarele în pietrele de pe drum, făcea 
un zgomot cât douăzeci de cizme soldăţeşti. 


— Puneţi mâna pe el! Puneţi mâna pe el! Urlă Geppetto 
dar lumea de pe drum, văzând păpuşa de lemn care fugea 
ca un cal, se oprea fermecată s-o privească şi râdea, râdea, 
râdea cât o ţineau puterile. 

În sfârşit, din nefericire, sosi un gardian care auzind 
gălăgia şi crezând că e o slugă care a ridicat mâna asupra 
stăpânului său, se înfipse îndrăzneţ pe amândouă picioarele 
în mijlocul drumului, hotărât să-l prindă şi să împiedice 
astfel alte nenorociri viitoare. 

Dar păpuşii, când văzu de departe că gardianul îi stă în 
drum, îi veni în minte să-i tragă o păcăleală şi să se 
strecoare binişor printre picioarele lui, dar când colo s-a 
întâmplat să dea greş. 

Gardistul, fără să se sinchisească îl apucă frumuşel de nas 
(nasul era parcă înadins făcut ca să aibă gardiştii de ce să-l 
prindă) şi îl dădu în primirea lui Geppetto. Acesta, drept 
pedeapsă, vroia să-i tragă o straşnică urecheală. Dar, 
închipuiţi-vă mutra lui, când băgă de seamă că n-are de ce 
să-l apuce: şi ştiţi pentru ce? Pentru că, în graba de a-l 
isprăvi cât mai repede, uitase să-i facă urechile. 

Îi înfipse atunci mâna în ceafă şi pe când îl împingea 
înainte, îi striga dând din cap ameninţător. 

— Haidem repede acasă. N-avea grijă c-o să ne răfuim noi 
acolo. 

Păpuşa, când auzi ce-o aşteaptă, se trânti jos şi nu mai vru 
să meargă cu nici un chip. 

În vremea aceasta toţi curioşii se strânseră în jurul lor şi 
începură să-şi dea părerea. 

Unul zicea una, altul zicea alta. 

— Biata păpuşică! Spuneau unii, bine face că nu vrea să se 
întoarcă acasă! Cine ştie ce bătaie îi pregăteşte nesuferitul 
ăsta de Geppetto. 

Iar alţii adăugau: 

— Geppetto măcar că pare om de treabă, dar cu copiii se 
poartă ca un sălbatic! Dacă-i lasă păpuşa pe mână, e în 
stare s-o sfărâme în bucățele! 


În sfârşit, atâta au ţipat şi au murmurat, încât gardistul i-a 
dat drumul lui Pinocchio, iar pe bietul Geppetto îl duse la 
închisoare. Unchiasul neştiind cum să se apere, plângea ca 
un vițel şi murmura printre sughiţuri: 

— Afurisit copil! Şi când mă gândesc că m-am trudit atâta 
până să-l fac! Dar lasă! Aşa îmi trebuie! Cine m-a pus. 

Ce s-a întâmplat mai pe urmă, e o povestire aşa de ciudată 
că nu-ţi vine să crezi: am să v-o spun totuşi în capitolele 
următoare. 

IV. 

Povestea păpuşii cu Greieraşul vorbitor, din care se vede 
cum copiii îndărătnici nu vor s-asculte de cei care ştiu mai 
mult decât el. 

Aşadar, aflaţi copiii mei, că pe când bietul Geppetto era 
dus fără nici o vină la închisoare, ştrengarul de Pinocchio, 
scăpat din ghearele gardistului, a rupt-o la fugă peste câmp 
ca să se întoarcă mai repede acasă; şi în iuţeala fugii, sărea 
peste movile, peste garduri, peste gropi pline cu apă, 
întocmai ca o căprioară ori ca un iepure urmărit de 
vânători. 

Ajuns în faţa casei, găsi uşa întredeschisă. O împinse, 
intră, trase zăvorul şi se trânti pe jos, scoțând un lung 
suspin de mulţumire. 

Dar mulţumirea lui nu ţinu mult, deoarece auzi în odaie pe 
unul care făcea: 

— Cri-cri-cri! 

— Cine mă strigă? Zise Pinocchio tremurând de spaimă. 

— Eu sunt! 

Pinocchio se întoarse şi văzu un greier cât toate zilele, 
care sărea sprinten pe zid. 

— la spune, greiere, cine eşti? 

— Sunt Greieraşul vorbitor şi locuiesc în odaia asta de mai 
bine de o sută de ani. 

— Bine, dar astăzi odaia e a mea, răspunse Pinocchio şi 
dacă vrei să-mi faci o mare plăcere, şterge-o repede de aici, 
fără să te mai uiţi îndărăt. 


— N-am să plec, adăugă Greierul, până când nu ţi-oi spune 
un lucru. 

— Haide, spune mai repede şi şterge-o. 

— Vai de copiii care nu-şi ascultă părinţii şi fug din casa 
părintească. N-or să aibă noroc pe lume; şi mai curând sau 
mai târziu amar o să se căiască. 

— Cântă Greiere dragă, cântă cât vrei şi cât îţi place. Eu 
ştiu una şi bună: mâine cum s-o lumina de ziuă, îmi iau 
catrafusele şi pe aici mi-e drumul că dacă rămân ştiu eu ce 
m-aşteaptă, o să mi se întâmple ca celorlalţi copii: o să mă 
trimită la şcoală şi de voie de nevoie o să fiu silit să învăţ şi 
îţi spun curat, chef de carte nu prea am: îmi place mai bine 
să alerg după fluturi cât e ziua de mare şi să mă sui prin 
pomi după cuiburi de păsărele. 

— Sărmane neghiob! Dar tu nu ştii că în ziua când te vei 
face mare, o să fii un nătărău şi jumătate şi toată lumea o 
să-şi bată joc de tine? 

— Ia slăbeşte-mă cu marafeturile tale, cobe ce eşti, strigă 
Pinocchio. 

Dar Greierul, liniştit şi cuminte, în loc să se supere de 
obrăznicia păpuşii, urmă pe acelaşi ton: 

— Bine, dacă nu-ţi place cartea, de ce nu te apuci şi tu de 
vreun meşteşug ca să-ţi câştigi prin muncă pâinea de toate 
zilele. 

— Vrei să-ţi vorbesc pe şleau? Răspunse Pinocchio al 
nostru, care cam începuse să-şi piardă răbdarea. Din toate 
meşteşugurile din lume, numai unul singur îmi place cu 
adevărat. 

— Care anume? 

— Cel de a mânca, a bea, a dormi şi a petrece şi de a 
hoinării de dimineaţa până seara. 

— Însă, adăugă Greieraşul vorbitor pe acelaşi ton liniştit, 
toţi cei care fac aşa, sfârşesc la spital ori la puşcărie. 

— Ascultă, Greier împieliţat, dacă mai urmezi cu fleacurile 
tale, îmi ies din pepeni şi e vai de tine! 

— Săârmane Pinocchio, mi-e milă de tine! 


— Pentru ce ţie milă? 

— Pentru că eşti păpuşă şi ce e mai rău, ai şi capul de 
lemn. 

La auzul acestor vorbe, Pinocchio sări turbat de mânie, 
puse mâna pe un ciocan de lemn şi azvârli cu el în Greier. 

Poate că nu-şi închipuia să-l nimerească, însă din păcate îl 
nimeri drept în cap, aşa că bietul Greiere abia mai putu să 
strige „cri-cri-cri”, îşi dădu sufletul şi rămase sleit de 
perete. 

V, 

Lui Pinocchio i se face foame şi caută un ou ca să-şi facă 
omletă dar când nici nu se aştepta, omleta îi zboară pe 
fereastră. 

În vremea aceasta începuse să se înnopteze şi Pinocchio, 
aducându-şi aminte că n-a mâncat nimic, simţi la stomac, o 
împunsătură, care aducea foarte mult cu foamea. 

Dar foamea la copii creşte repede aşa că după câteva 
clipe, bietului Pinocchio îi chiorăiau maţele şi nu ştia ce să 
facă, ce să dreagă, ca să găsească ceva de îmbucat. 

Dădu fuga la vatra în care fierbea o tingire, ca să-i ridice 
în sus capacul şi să vadă ce e înăuntru: însă tingirea era 
numai zugrăvită pe zid. Închipuiţi-vă cum a rămas păpuşica 
noastră. Nasul, din lung cum era, se făcu şi mai lung cu 
patru degete cel puţin. 

Începu atunci să alerge prin odaie şi să scotocească prin 
toate colţurile, prin toate cutiile ca să găsească un codru de 
pâine, măcar o bucată cât de mică, un os care se aruncă la 
câini, niţică fasole fiartă, o coadă de peşte, un sâmbure de 
cireaşă, în sfârşit ceva de mestecat: dar nu găsi nimic, 
nimic, absolut nimic. 

Şi în vremea aceasta foamea creştea, creştea mereu bietul 
Pinocchio n-avea altă mângâiere decât să caşte şi trăgea 
nişte căscaturi de-i ajungea gura până la urechi. Şi după ce 
căscă, scuipă şi simţi că i se duce stomacul din trup. 

Apoi deznădăjduit îşi zise plângând: 


— Bine îmi spunea mie Greieraşul vorbitor. Am făcut rău 
că n-am ascultat pe tata şi am fugit de-acasă... Dacă tata ar 
fi lângă mine, n-aş mai căsca atât! Oh! Ce boală îndrăcită e 
şi foamea! 

Care însă nu-i fu mirarea când zări sus pe o laviţă ceva 
rotund şi alb, care semăna grozav cu un ou. Dintr-o săritură 
fu lângă el. Era un ou, un ou adevărat. 

E peste putinţă să descriem bucuria lui Pinocchio. De 
teamă că e prada unui vis, învârtea oul în mână, îl pipăia, îl 
săruta şi sărutându-l zicea: 

— Cum să-l fac? Omletă? Nu, mai bine ochiuri! Adică, n-ar 
fi mai gustos dacă l-aş coace în cenuşă? Or să-l beau aşa 
crud? Nu, tot mai bine să-l fac omletă sau ochiuri ard de 
dorinţă să-l mănânc! Zis şi făcut, puse o tigaie deasupra 
unor vreascuri aprinse: iar în tigaie, în loc de untură sau 
unt, apă şi când apa începu să scoată aburi, ţac! Sparse 
coaja oului, gata să-l toarne înăuntru. 

Dar în loc de albuş şi gălbenuş se pomeni că iese din ou un 
pui vesel şi sprinten, care ploconindu-se înaintea lui îi 
spuse: 

— Mii de mulţumiri, domnule Pinocchio, că mai scutit de 
oboseala de a-mi sparge singur coaja! Să ne vedem cu bine 
şi multă sănătate celor de acasă. 

Zicând acestea, întinse aripile şi îşi luă zborul prin 
fereastra care era deschisă. 

Biata păpuşica rămase ca vrâjită locului, cu privirea ţintă, 
cu gura căscată şi cu cojile oului în mână. Când îşi veni în 
fire, începu să plângă, să ţipe, să bată din picioare şi 
plângând zicea: 

— Bine îmi spunea mie Greieraşul-vorbitor! Dacă n-aş fi 
fugit de-acasă şi dacă tata ar fi acum lângă mine, n-aş muri 
de foame ca un câine. Oh! Ce boală îndrăcită mai e şi 
foamea! Şi deoarece maţele îi chiorăiau tot mai tare şi nu 
ştia cum să le potolească, se hotări să iasă din casă şi să dea 
o fugă până în satul vecin, nădăjduind să găsească o fiinţă 
milostivă, care să-i facă pomană cu o felioară de pâine. 


VI. 

Pânocchio adoarme cu picioarele în ligheanul cu tăciuni 
aprinşi şi dimineaţa se trezeşte cu ele arse. 

Afară era o noapte de iad. Tuna de rupea pământul”, 
fulgera ca şi cum s-ar fi aprins cerul şi un vânt rece şi 
pătrunzător, suflând cu furie şi ridicând nori întregi de praf, 
făcea să scârţâie şi să geamă toţi copacii din câmpie. 

Lui Pinocchio îi clănţăneau dinţii de frica tunetelor şi a 
fulgerelor dar foamea era mai tare decât frica, aşa că 
deschise uşa, o porni la drum şi dintr-o sută de sărituri 
ajunse în satul vecin abia trăgându-şi sufletul şi cu limba 
scoasă ca un câine de vânătoare. 

Însă peste tot, pustiu şi întuneric. Prăvăliile erau închise; 
uşile caselor închise, ferestrele închise, iar pe uliţă, nici 
ţipenie de om. Parcă ar fi fost un cimitir. 

Bietul Pinocchio, nebun de deznădejde şi de foame, trase 
de clopoţelul unei case şi începu să sune, zicându-şi în 
gând: 

— Poate o ieşi cineva! 

Într-adevăr iată că se arată un bătrân, cu scufia în cap, 
care îl întreabă necăjit: 

— Ce pofteşti la ceasul ăsta? 

— Fii aşa de bun şi dă-mi o bucăţică de pâine! 

— Aşteaptă că mă întorc îndată, răspunse unchiaşul, 
crezând că are aface cu o haimana care-şi petrece noaptea 
sunând clopotele caselor, ca să deştepte pe bieţii oameni 
din somn. 

După câteva clipe fereastra se deschise şi vocea unchia- 
şului strigă către Pinocchio. 

— Vino mai aproape şi ţine pălăria. 

Pinocchio era cu capul gol: se apropie şi simţi cum se 
revarsă peste el o găleată cu apă udându-l din cap până în 
picioare. 

Se întoarse acasă ud ca un şoarece, mort de oboseală şi de 
foame şi nemaiputându-se ţine pe picioare, se întinse pe jos 


punându-ş picioarele zdrelite şi zgâriate deasupra unor 
vreascuri aprinse. 

Apoi îl fură somnul dar pe când dormi, picioarele lui fiind 
de lemn au luat foc şi încet încet s-au prefăcut în cenuşă. 

Şi Pinocchio dormea mereu şi sforăia, ca şi cum picioarele 
nici n-ar fi fost ale lui. În sfârşit când s-a luminat de ziuă, s-a 
deşteptat, pentru că cineva bătuse în uşă. 

— Cine e? Întrebă el căscând şi frecându-se la ochi. 

— Eu sunt! Răspunse un glas. Era glasul lui Geppetto. 

VII. 

Geppetto se întoarce acasă şi îi dă păpuşii mâncarea pe 
care o pregătise pentru el. 

Biata păpuşă cu ochii lipiţi de somn, nu băgase încă de 
seamă că picioarele îi erau arse; aşa că îndată ce auzi glasul 
tatălui său, se rezemă de un scaun ca să se ridice şi să tragă 
zăvorul; însă după câteva zvârcoliri zadarnice, căzu întins 
pe pardoseală. 

Şi în căderea lui, făcu atâta zgomot, ca şi cum ar fi căzut 
din pod un sac cu nuci. 

— Deschide! Strigă Geppetto de afară. 

— Nu pot, dragă tată, răspunse păpuşica plângând şi 
rostogolindu-se pe jos. 

— De ce nu poţi? 

— Pentru că mi-a mâncat picioarele? 

— Cine ţi le-a mâncat? 

— Pisica, adăugă Pinocchio, văzând cum în faţa lui o pisică 
se juca de zor cu nişte surcele. 

— Deschide, n-auzi! Strigă iarăşi Geppetto: dacă nu, când 
voi intra în casă ţi-arăt eu ţie pisică! 

— Nu pot să stau în picioare, crede-mă. Oh! Săracul de 
mine! Săracul de mine! Să fiu silit să mă târăsc pe genunchi 
toată viaţa. 

Geppetto, crezând că toate văicărelile acestea erau alte 
ştrengării de-ale păpuşii, se hotări să isprăvească la un fel: 
şi, agăţându-se de zid, intră în casă pe fereastră. 


Era furios şi hotărât: dar când văzu pe bietul Pinocchio 
întins pe jos şi fără picioare, începu să se înduioşeze şi 
luându-l repede în braţe începu să-l sărute, să-l mângâie şi 
să-l răsfeţe, şi, cu lacrimile cât pumnul pe obraz, îl întrebă, 
sughiţând: 

— Dragul meu băieţel! Cum se face că ţi-ai ars picioarele? 

— Nu ştiu, tată, dar crede-mă c-am petrecut o noapte 
cumplită de care o să-mi aduc aminte toată viaţa. Tuna, 
fulgera şi eu nu mai puteam de foame. Greieraşul-vorbitor 
mi-a spus: „Aşa-ţi trebuie: n-ai vrut s-asculţi” şi eu i-am 
răspuns: „la slăbeşte-mă, Greier împieliţat” şi el mi-a mai 
spus: „Eşti o păpuşă şi ai capul de lemn”, iar eu l-am pocnit 
cu ciocanul în cap şi l-am omorât dar vina a fost a lui, eu nu 
vroiam să-l omor şi dovadă e c-am pus o tigaie pe foc, însă 
puiul a luat-o la sănătoasa şi mi-a zis: „Rămâi cu bine şi 
multă sănătate celor de acasă”. Şi foamea creştea mereu, 
aşa că bătrânul ăla cu scufia de noapte, arătându-se la 
fereastră mi-a zis: „Vino mai aproape şi ţine pălăria” şi m- 
am pomenit cu o găleată de apă în cap, căci să ceri o bucată 
de pâine nu e ruşine, nu-i aşa? M-am întors numaidecât 
acasă şi cum mi-era foame mereu, mi-am pus picioarele 
deasupra vreascurilor ca să se usuce şi dumneata te-ai 
întors şi le-am găsit arse şi de foame tot n-am scăpat şi-am 
rămas şi fără picioare: Ih!... Ih! Ih! Ih! 

Şi bietul Pinocchio începu să plângă, să se jelească aşa de 
tare, că se auzea cale de-o poştă. 

Geppetto, care din tot ce îndrugase Pinocchio înţelese un 
singur lucru şi anume că păpuşica era lihnită de foame, 
scoase din buzunar trei pere, pe care i le dete, spunându-i: 

— Uite aceste trei pere, erau tot prânzul meu: însă ţi le 
dau bucuros. Mănâncă-le şi astâmpără-ţi foamea. 

— Dacă vrei să le mănânc, fii aşa de bun şi curăţă-le de 
coajă. 

— Să le curăţ de coajă? Se minună Geppetto. Nu te ştiam 
aşa de mofturos şi cu cerul gurii aşa de delicat. Rău, băiete 
dragă! Află de la mine că omul trebuie să se înveţe cu de 


toate, că niciodată nu se ştie ce se poate întâmpla. Se văd 
atâtea lucruri în lume! 

— Ai dreptate dumneata, adăugă Pinocchio, însă eu nu pot 
să mănânc o poamă, până nu e curățată de coajă. Nu pot să 
sufăr cojile. 

Şi bietul Geppetto, om blând din fire, scoase un briceag, 
curăţă perele şi puse cojile într-un colţ al mesei. 

Pinocchio dintr-o înghiţitură mancă întâia pară, vru să-i 
arunce cotorul, însă Geppetto îl opri, spunându-i: 

— Nu-l arunca: în lumea asta toate lucrurile au rostul lor. 

— Bine, dar n-o să mănânc şi cotorul! Strigă păpuşica 
înfuriindu-se ca o viperă. 

— Cine ştie! S-ar putea întâmpla! Mai adăugă Geppetto 
liniştit. 

Şi într-adevăr cele trei cotoare, în loc să fie aruncate pe 
fereastră, au fost puse pe masă alături de coji. 

După ce a mâncat, sau mai bine zis, după ce a înghiţit cele 
trei pere, Pinocchio trase o căscătură zdravănă şi zise 
tânguindu-se: 

— Nu m-am săturat! 

— Dar, băiatul tatii, nu mai am ce să-ţi dau. 

— Nimic, nimic? 

— Nimic altceva decât aceste trei cotoare de pere şi cojile. 

— Ce să fac! Răspunse Pinocchio, dacă nu e altceva, fie şi-o 
coajă. 

Şi începu să mestece. La început cam strâmbă din gură, 
însă încet, încet, una după alta înghiţi toate cojile şi după 
coji, cotoarele iar când isprăvi de mâncat, bătu mulţumit 
din palme, zicând: 

— Aşa da, acum zic şi eu că m-am săturat! 

— Apoi adăugă Geppetto vezi că am avut dreptate când îţi 
spuneam că nu trebuie să fii mofturos şi nici să nu faci pe 
boierul. Dragul meu în lumea asta să te aştepţi la orice. 
Cine ştie ce se poate întâmpla! 

VIII. 


Geppetto îi face la loc picioarele lui Pinocchio şi îşi vinde 
sumanul ca să-i cumpere un Abecedar. 

Păpuşica, de-abiaîşi astâmpără foamea şi începu să plângă 
şi să se scâncească, cerând o pereche de picioare noi. 

Însă Geppetto, ca să-l pedepsească pentru ştrengăriile 
făcute, îl lasă ca să plângă şi să se vaite o jumătate de zi 
apoi îi zise: 

— Pentru ce să-ţi fac alte picioare? Ca să te vad ca-mi fugi 
iar de acasă? 

— Îţi făgăduiesc răspunse păpuşica sughiţând ca de azi 
încolo am să fiu cuminte. 

— Toţi copiii zic aşa când au ceva de cerut, adăugă 
Geppetto. 

— Îţi făgăduiesc c-am să mă duc la şcoală, c-am sa învaţ şi 
am să mă fac model de băiat. 

— Toţi copiii când au ceva de cerut, îndrugă acelaşi basm. 

— Dar eu nu sunt ca alţi copii! Eu sunt mai bun decât toţi 
şi nu mint niciodată. Îţi făgăduiesc, dragă tată, c-am să m- 
apuc de un meşteşug şi am să fiu mângâierea şi sprijinul 
bătrâneţilor dumitale. 

Geppetto, care deşi îşi luase o înfăţişare aspră, avea ochii 
umezi de lacrimi şi inima înduioşată; văzând pe Pinocchio 
pocăit şi plin de supunere, nu spuse nici un cuvânt, însă, 
puse mâna pe unelte, luă două bucăţi de lemn şi începu să 
lucreze cu nădejde. 

Şi în mai puţin de un ceas, picioarele erau gata, două 
picioruşe sprintene, subţirele şi nervoase, ca şi cum ar fi 
fost făcute de un meşter fără pereche. 

Apoi Geppetto spuse păpuşii. 

— Închide ochii şi dormi! 

Pinocchio închise ochii şi se prefăcu imediat că doarme. 
Iar în vremea aceasta, Geppetto cu niţel clei făcut într-o 
coajă de ou, îi lipi picioarele la loc şi i le lipi aşa de bine, că 

nu se cunoştea defel unde au fost arse. 

De-abia simţi că a căpătat picioarele şi păpuşica noastră 
sări jos de pe masa pe care era întinsă şi începu să facă tot 


felul de sărituri şi de comedii, ca şi cum ar fi înnebunit de 
mulţumire. 

— Drept răsplată pentru tot ce ai făcut pentru mine spuse 
Pinocchio tatălui său vreau să mă duc numaidecât la şcoală. 

— Bravo, băiatul tatei! 

— Dar ca să mă duc la şcoală, îmi trebuie haine. 

Geppetto care era sărac şi n-avea în buzunar nici o lescaie 
frântă, îi croi un costum din hârtie cu flori, o pereche de 
ghete din coajă de lemn şi o şapcă din miez de pâine. 

Pinocchio se repezi să se oglindească în putină cu apă şi 
rămase aşa de mulţumit de el însuşi, că zise îngâmfându-se: 

— Par că sunt un boier de neam. 

— Ai dreptate adăugă Geppetto dar s-o ştii de la mine, nu 
haina frumoasă face pe om, ci haina curată. 

— A! Eram să uit zise păpuşica dar ca să umblu la şcoală 
mai îmi lipseşte ceva: lucrul cel mai de căpetenie. 

— Ce? 

— Abecedarul. 

— Aşa e: dar cum să facem? 

— Foarte uşor: te duci la un librar şi îl cumperi. 

— Bine, dar banii? 

— Eu n-am. 

— Şi nici eu, adăugă bietul bătrân, întristându-se. 

Şi Pinocchio măcar că din fire era vesel, se întristă şi el: 
pentru că sărăcia, când e sărăcie, o pricepe oricine: chiar şi 
Copiii. 

— Aşteaptă! Strigă Geppetto deodată sculându-se în 
picioare: şi după ce îşi luă pe umeri sumanul plin de petice 
şi de găuri, ieşi în fugă, din casă. 

După câteva clipe se-ntoarse: şi când se întoarse, avea 
Abecedarul copilului în mână, dar sumanul nu-l mai avea. 
Bietul unchiaş era numai în cămaşă şi afară ningea. 

— Dar sumanul ce l-ai făcut, tată? 

— L-am vândut. 

— De ce l-ai vândut? 

— Pentru că prea îmi ţinea de cald. 


Pinocchio pricepu cum stau lucrurile şi nemaiputându-şi 
stăpâni avântul inimii lui plăpânde, sări de gâtul lui 
Geppetto şi îi acoperi faţa cu sărutări. 

IX. 

Pinocchâo îşi vinde Abecedarul ca să vadă teatrul de 
păpuşi. 

Când a încetat ninsoarea, păpuşa cu Abecedarul nou la 
subţioară, apucă pe uliţa care ducea la şcoală: mergând pe 
drum îşi făcea în cap tot felul de planuri unul mai măreț 
decât altul. 

Şi vorbind cu el însuşi, zicea: 

Astăzi, la şcoală, vreau să învăţ numaidecât să citesc: 
mâine învăţ să scriu şi poimâine am să învăţ să socotesc. Pe 
urmă, cu îndemânarea mea, o să câştig bani mulţi şi cu 
banii ce-i voi câştiga, am să fac tatei un suman de postav de 
toată frumuseţea. Dar ce zic eu de postav? Am să i-l fac tot 
numai cu fire de argint şi aur şi cu nasturi de diamant. 
Bietul bătrân, i se cuvine şi lui atâta lucru: pentru că, la 
urma urmei, ca să-mi cumpere cărţi şi să mă dea la şcoală, 
a rămas doar în cămaşă pe frigul ăsta! Numai părinţii sunt 
în stare să facă asemenea jertfe! 

Pe când mişcat cu totul îşi zicea aşa în gând, i se păru că 
aude de departe o muzică de trâmbiţe şi tobe: hi-hi-hi-hi, 
ZUM, ZUM, ZUM, Zum. 

Se opri să asculte. Sunetele acelea, veneau din fundul unei 
străzi lungi, care ducea la un mic bâlci, aşezat pe marginea 
mării. 

— Ce să fie muzica asta? Păcat că trebuie să mă duc la 
şcoală, altfel. 

Şi rămase pe loc năucit. Într-un fel sau într-altul, trebuia 
să se hotărască: ori la şcoală, ori să asculte muzica. 

— Astăzi mă duc să ascult fanfara şi mâine la şcoală. 
Pentru şcoală am destulă vreme, zise în sfârşit ştrengarul, 
dând din umeri. 

Zis şi făcut, o luă pe uliţa cea lungă şi începu să fugă de-i 
sfârâiau picioarele. Cu cât fugea, cu atât se auzea mai 


desluşit sunetul trompetelor şi al tobelor: hi-hi-hi, hi-hi-hi, 
ZUM, Zum. 

Şi iată că se pomeni în mijlocul unui bâlci plin de lume 
care se îngrămădea în jurul unei barăci mari de lemn şi 
pânză zugrăvită cu mii şi mii de culori. 

— Ce este în baraca asta, întrebă Pinocchio întorcându-se 
către un băieţel care era de-acolo din bâlci. 

— Citeşte afişul, stă scris pe el. 

— Aş citi bucuros însă astăzi nu ştiu să citesc. 

— Atunci să-ţi citesc eu. Pe afişul ăla cu litere roşii ca focul, 
stă scris: „MARE TEATRU DE PĂPUŞI”. 

— A început de mult? 

— Acuma începe. 

— Şi cât se plăteşte pentru un bilet? 

— Patru gologani de câte cinci. 

Păpuşa care ardea de nerăbdare să vadă şi ea, pierdu 
orice sfială şi fără un pic de ruşine zise băieţaşului cu care 
vorbea: 

— Eşti bun să mă împrumuţi cu patru gologani până 
mâine. 

— Te-aş împrumuta bucuros, răspunse celălalt îngânându- 
I, dar azi nu pot. 

— Uite, îţi vând hainele pentru patru gologani îi spuse 
atunci păpuşica. 

— Şi ce vrei să fac eu cu nişte haine din hârtie colorată? 
Dacă te plouă nu le mai poţi scoate de pe tine. 

— Vrei să-mi cumperi ghetele? 

— Sunt bune de aţâţat focul. 

— Cât îmi dai pe şapcă? 

— Ce mai marfă? O şapcă din miez de pâine. Vrei să mi-o 
mănânce şoarecii din cap! 

Pinocchio stătea ca pe mărăcini. Era cât p-aci să-i mai facă 
o propunere dar nu îndrăznea: se codea, şovăia, stătea ca 
pe ghimpi, suferea. În sfârşit zise: 

— Vrei să-mi dai patru gologani pe Abecedarul ăsta nou? 


— Eu nu sunt decât un copil şi de la copii nu cumpăr, îi 
răspunse celălalt, care avea mai multă minte decât el. 

— Îţi dau eu patru gologani pe Abecedar, strigă un 
negustor de lucruri vechi, care fusese faţă la convorbirea 
lor. 

Cartea fu vândută fără multă tocmeală. 

Şi când te gândeşti că bietul Geppetto rămăsese acasă, să 
tremure de frig în cămaşă, numai pentru ca să cumpere 
copilului Abecedarul. 

X. 

Păpuşile recunosc pe fratele lor „Pinocchio „ şi îl primesc 
cu alai dar tocmai atunci soseşte păpuşarul „Mănâncă foc” 
şi Pinocchio e în mare primejdie. 

Când Pinocchio intră în teatrul păpugşilor, s-a întâmplat o 
harababură întreagă. 

Trebuie să ştiţi că perdeaua era ridicată şi reprezentaţia 
începuse. 

Pe scenă, Arlecchino şi Pulcinella se ciorovăiau, ca de 
obicei, se amenințau unul pe altul că-şi vor trage palme şi 
se luau la păruială. 

Lumea asculta cu luare aminte şi se prăpădea de râs, 
văzând tărăboiul pe care-l făceau păpugşile: acestea dădeau 
din mâini şi ţipau cu atâta năzdrăvănie, ca şi cum ar fi fost 
două fiinţe vii. 

lată însă că deodată, nu ştiu cum se făcu, Arlecchino se 
opri din joc şi întorcându-se către lume şi arătând cu mâna 
spre unul din fundul sălii, începu să urle ca scăpat din gură 
de şarpe: 

— Sfinte Dumnezeule! Sunt treaz ori visez? 

Ăla de colo e Pinocchio...! 

— Ele în carne şi oase, strigă Pulcinella. 

— Ele! Adăugă altă păpuşă scoțând capul din fundul 
scenei. 

— Pinocchio e! Pinocchio! 'Țipară într-un glas toate 
păpuşile sărind de după perdele. 


— Pinocchio e; fratele nostru Pinocchio! Să trăiască 
Pinocchio! Pinocchio, vino repede încoace! Îi strigă 
Arlecchino, vino în braţele fraţilor tăi de lemn! 

Când se văzu întâmpinat cu atâta căldură, Pinocchio dintr- 
un salt, se pomeni în scaunele din faţă: mai făcu unul şi se 
pomeni în capul şefului muzicii, încă unul şi iată-l sus pe 
scenă. 

Nu vă puteţi închipui, sărutările, mângâierile, strângerile 
de mână, îmbrăţişările frăţeşti, pe care Pinocchio le primi în 
mijlocul mulţimii de actori şi actriţe, care alcătuiau trupa 
teatrului de păpuşi. 

Nu mai încape vorbă că priveliştea era înduioşătoare, însă 
lumea din sală, văzând că se întrerupse jocul, începu să se 
neliniştească şi să strige: vrem să vedem comedia, vrem să 
vedem comedia! 

Îşi răcea gura degeaba, căci păpuşile, în loc să se apuce de 
treabă, îşi îndoiră strigătele de bucurie, şi, luând pe 
Pinocchio în cârcă, îl plimbară în triumf cât era scena de 
mare. 

lată însă că soseşte păpuşarul cel mare, tartorul, un om 
aşa de urât că te-apuca spaima numai când îl vedeai. Avea 
barba neagră ca cerneala şi aşa de lungă, că-i da de 
pământ: când umbla o călca în picioare. Gura lui era largă 
cât gura sobei, iar ochii păreau două felinare roşii aprinse 
în mână ţinea un gârbaci făcut din şerpi împletiţi cu cozi de 
vulpe. 

La ivirea neaşteptată a tortorului, amuţiră cu toţii nimeni 
nu mai suflă. Se auzea musca zbârnâind. Bietele păpuşi, 
atât bărbaţii cât şi femeile, tremurau ca frunza. 

— Ce-ai căutat să-mi faci tărăboi în teatru la mine? Întrebă 
păpuşarul pe Pinocchio, cu o voce groasă de părea că vine 
din, lumea cealaltă. 

— Crede-mă, prea mărite domnule, că nu sunt eu de vină! 

— Destul! O să încheiem noi socotelile diseară. 

Şi-ntr-adevăr, după ce s-a sfârşit comedia, tartorul se duse 
în bucătărie, unde îşi pregătise de mâncare un berbec, care 


se învârtea încet deasupra focului, înfipt într-o frigare. Şi 
deoarece n-avea lemne destule ca să-l frigă bine şi să-l 
rumenească, chemă pe Arlecchino şi pe Pulcinella şi le zise: 

— Să-mi aduceţi încoace pe păpuşica aia străină pe care 
am legat-o. Pare a fi făcută dintr-un lemn foarte bun şi sunt 
sigur că dacă o voi pune pe foc o să facă o flacără minunată 
pentru friptura mea. 

Arlecchino şi Pulcinella, la început se codir dar 
înspăimântați de privirea încruntată a stăpânului lor, s-au 
supus; şi după câteva clipe se întoarseră în bucătărie, 
aducând în braţe pe bietul Pinocchio, păpuşa 
neascultătoare, care zvârcolindu-se ca un şarpe, striga cât 
îl ţinea gura: 

— Tată, scapă-mă! Nu vreau să mor, nu, nu vreau să mor! 

XI. 

Mănâncă-foc strănută şi iartă pe Pinocchio, iar acesta 
salvează de la moarte pe prietenul său Arlecchino. 

Păpuşarul Mangiafoco sau „Mănâncă-foc” (aşa îl chema) 
părea un om îngrozitor, nu e vorbă, mai cu seamă cu barba 
lui neagră, care-i acoperea pieptul şi picioarele; însă de fapt 
nu era om rău. Probă că, văzându-l adus înaintea lui pe 
Pinocchio al nostru, care se zbătea, urlând: „Nu vreau să 
Mor, nu vreau îl să mor!”, începu să se înduioşeze şi să se 
înmoaie şi după ce se ţinu cât putu, la sfârşit n-a mai avut 
încotro şi îi trase un strănutat zgomotos. 

La auzul acestui strănut, Arlecchino care până atunci 
stătuse zgribulit şi trist ca o salcie plângătoare, se înveseli 
deodată şi aplecându-se către Pinocchio, îi şopti la ureche: 

— Veste bună, frăţioare! Stăpânul a strănutat, semn că i s- 
a făcut milă de tine acum eşti scăpat. 

Pentru că trebuie să ştiţi că, în vreme ce la toţi oamenii 
când li se face milă de cineva, ori plâng, ori cel puţin se 
prefac că-şi şterg lacrimile, Mănâncă-foc dimpotrivă, de 
câte ori se înduioşa îl apuca strănutatul. 

În chipul acesta arăta el altora slăbiciunea inimii lui. 


După ce a strănutat, tartorul făcând tot pe supăratul. Îi 
strigă lui Pinocchio: 

— Încetează cu plânsul! Văicărelile tale m-au adus în stare 
să simt aici la stomac un fel de sfârşeală parcă, parcă. 
Hapciu! Hapciu! Şi iarăşi strănută. 

— Să-ţi fie de bine! Zise Pinocchio. 

— Mulţumesc. Tatăl tău şi mama ta trăiesc? Îl întrebă 
Mănâncă-foc. 

— Tata, da: pe mama însă n-am cunoscut-o. 

— Cine ştie cât de dureros ar fi pentru tatăl tău dacă te-aş 
arunca pe jăratic. Bietul unchiaş! Mi-e milă de el... Hapciu! 
Hapciu! Hapciu! Şi-i trase alte trei strănuturi. 

— Să-ţi fie de bine! Adăugă Pinocchio. 

— Mulţumesc. De altfel şi eu sunt de plâns, căci, după cum 
vezi, nu mai am lemne cu ce să prăjesc berbecul şi tu, să-ţi 
spun drept, mi-ai fi fost de mare folos! Dar acum m-am 
înduioşat şi n-am încotro. În locul tău o să pun sub frigare 
vreo păpuşă din ale, mele. Hei, jandarmilor! 

La strigătul acesta, sosiră în grabă, doi jandarmi de lemn, 
înalţi-înalţi şi subţiri-subţiri, cu chipiul în cap şi cu săbiile 
scoase. 

Tartorul le zise cu vocea poruncitoare: 

— Puneţi mâna pe Arlecchino, legaţi-l bine şi pe urmă 
aruncaţi-l în foc. Vreau ca berbecul să-mi fie bine fript. 

Închipuiţi-vă pe bietul Arlecchino! Aşa de grozav s-a 
speriat, că i se înmuiară picioarele şi căzu grămadă la 
pământ. 

Pinocchio în faţa unei privelişti atât de sfâşietoare 
îngenunche la picioarele tartorului şi plângând cu hohote şi 
udând cu lacrimi calde toată barba lui cea lungă. Începu să- 
l roage cu glas tânguitor: 

— Ai milă, stăpâne! 

— Aici nu e nici-un stăpân! 

— Atunci, ai milă, Domnule director! 

— Aici nu e nici un director! 


— Atunci, ai milă, Măria ta! Când a auzit că-i zice „Măria 
ta”, tartorul se simţi măgulit şi făcându-se deodată mai 
blând şi mai milostiv, zise lui Pinocchio! 

— Ei bine, ce pofteşti de la mine? 

— Îţi cer să-l ierţi pe bietul Arlecchino! 

— Aici nu încape iertare. le-am scăpat pe tine, trebuie să 
pun pe altcineva pe foc, altfel rămân cu berbecul nefript. 

— Dacă e vorba pe aşa strigă mândru Pinocchio, 
azvârlindu-şi din cap şapca lui din miez de pâine, ştiu care 
mi-e datoria. Haideţi, domnilor jandarmi, legaţi-mă şi 
arunca-ţi-mă pe jăratec. Nu, nu e drept, ca bietul 
Arlecchino, adevăratul meu prieten, să moară în locul meu! 

Cuvintele acestea, rostite cu glas tare şi cu bărbăţie, 
făcură să plângă pe toate păpuşile care erau de faţă. Chiar 
jandarmii, măcar că erau de lemn, plângeau ca nişte 
mieluşei neînţărcaţi. 

Mănâncă-foc la început se arătă neînduplecat şi rece ca un 
bulgăre de gheaţă, însă, încet încet începu şi el să se 
înduioşeze şi să strănute. Şi după ce trânti patru, cinci 
strănuturi, desfăcu braţele cu voiciune şi spuse lui 
Pinocchio: 

— Eşti un băiat cum rar se găseşte! Vino încoace şi sărută- 
mă. 

Pinocchio atât aşteptă şi agăţându-se ca o veveriţă de 
barba tartorului, îl sărută drăgăstos pe vârful nasului. 

— Prin urmare, m-aţi iertat? Întrebă bietul Arlecchino, cu 
un glas care de-abia se auzea. 

— Da, te-am iertat! Răspunse Mănâncă-foc apoi adăugă 
oftând şi dând din cap: 

— Ce să fac! Astă-seară o să mănânc şi eu berbecul pe 
jumătate crud însă altă dată, vai de acela care o cădea la 
loterie! 

La vestea că Arlecchino fusese iertat, păpuşile se repeziră 
în goana mare pe scenă şi aprinzând luminile ca în zi de 
sărbătoare, începură să sară şi să joace de pârâiau 
scândurile sub ele. 


Se revărsase de ziuă şi ele tot jucau. 

XII. 

Păpuşarul Mănâncă-foc dăruieşte cinci bani de aur lui 
Pinocchio ca să-i dăruiască tatălui său Geppetto însă 
Pinocchio se lasă să Re amăgit de Vulpe şi de Pisică şi 
pleacă împreună cu ele. 

A doua zi, Mănâncă-foc cheamă deoparte pe Pinocchio şi îl 
întreabă: 

— Cum îl cheamă pe tatăl tău? 

— Geppetto. 

— Şi ce meserie are? 

— Face pe săracul. 

— Câştigă mult din asta? 

— Câştigă atât ca să n-aibă para chioară în buzunar. 
Închipuieşte-ţi şi dumneata: ca să-mi cumpere un Abecedar 
a trebuit să-şi vândă singurul lui suman: un suman rupt şi 
prăpădit de ţi-era mai mare jalea. 

— Săracul! Mi-e milă de el. Uite, ţine cinci bani de aur. Du- 
te repede şi-i dă şi spune-i multă sănătate din partea mea. 
Pinocchio, nu mai încape îndoială, mulţumi de mii de ori 

tartorului: se duse să îmbrăţişeze rând pe rând toate 
păpuşile din trupă, chiar şi pe cei doi jandarmi şi nebun de 
mulţumire, porni la drum ca să se întoarcă acasă. 

Dar nu făcuse nici zece paşi şi iată că-i ies în caje: un 
Vulpoi şchiop de un picior şi un Cotoi orb, care mergeau 
încet-încet, sprijinindu-se între ei, ca doi tovarăşi de 
suferinţă. Vulpoiul, care era şchiop, mergea sprijinindu-se 
de Cotoi: iar Cotoiul, fiind orb, se lăsa să-i arate Vulpoiul 
drumul. 

— Bună ziua, Pinocchio îi zise Vulpoiul închinându-se cu 
smerenie înaintea lui. 

— De unde ştii cum mă cheamă? O întrebă păpuşica. 

— Cunosc foarte bine pe tatăl tău. 

— Unde l-ai văzut? 

— L-am văzut ieri în pragul uşii. 

— Şi ce făcea? 


— Era numai în cămaşă şi tremura de frig. 

— Bietul tata! Dar, slavă Domnului, de azi încolo n-are să 
mai tremure! 

— Cum asta? 

— Foarte bine, am ajuns bogat. 

— Bogat tu? Zise Vulpoiul şi începu să râdă cu un râs 
mojicesc şi batjocoritor: Cotoiul râdea şi el, dar ca să nu fie 
văzut, se făcea că-şi piaptănă mustăţile cu ghearele de 
dinainte. 

— N-ai de ce să râzi strigă Pinocchio arţăgos. 

Îmi pare rău că vă lasă gura apă, însă ăştia, dacă nu vă 
supăraţi sunt cinci bănuţi de aur. 

Şi scoase din buzunar, banii pe care i-i dăruise Mănâncă 
foc. 

La sunetul plăcut al banilor, Vulpoiul fără să vrea întinse 
laba care părea că se vindecase şi Cotoiul holbă amândoi 
ochii, care luceau ca două felinare verzi: dar îi închise 
numaidecât, aşa că Pinocchio nu băgă de seamă nimic. 

— Şi acum îl întrebă Vulpoiul ce ai de gând să faci cu banii 
ăştia. 

— Mai întâi, răspunse păpuşica vreau să cumpăr tatei un 
surtuc ţesut numai în fire de aur şi de argint şi cu nasturi 
de diamant: şi-apoi vreau să-mi cumpăr pentru mine un 
abecedar. 

— Pentru tine? 

— Negreşit: deoarece vreau să mă duc la şcoală şi să mă 
pun cu tot dinadinsul pe învăţătură. 

— Uită-te la mine! Spuse Vulpoiul. Din pricina patimii 
ăsteia neghioabe de a învăţa, mi-am pierdut piciorul. 

— Uită-te la mine! Spuse şi Cotoiul. Din pricina patimii 
ăşteia de a învăţa mi-am pierdut lumina ochilor. 

În vremea aceasta o mierlă albă, care stătea pe un 
mărăcine din marginea şanţului, ciripi şi zise: 

— Pinocchio, n-asculta de poveţele viclene ale tovarăşilor 
tăi: altfel o să te căieşti! 


Biata mierlă, mai bine ar fi tăcut. Cotoiul dintr-o săritură, 
se repezi asupra ei şi fără să-i dea răgaz să ţipe, o înghiţi 
dintr-o dată cu fulgi cu tot. 

După ce o mâncă şi îşi curăţă gura de pene, închise iarăşi 
ochii şi începu din nou să facă pe orbul. 

— Biata păsărică! Spuse Pinocchio pisicii, ce-ai avut cu ea? 

— Ca să o învăţ minte. Altă dată n-o să-şi mai vâre nasul 
unde nu-i fierbe oala. 

Ajunseră la mijlocul drumului, când Vulpoiul, oprindu-se 
deodată în loc, spuse păpuşii! 

— Vrei tu să-ţi înmulţeşti banii? 

— Cum? 

— Vrei tu, ca din ăşti cinci bani de aur, să faci o sută, o 
mie, două mii? 

— În ce chip. 

— Foarte uşor. În loc să te întorci acasă, hai cu noi. 

— Unde să merg? 

— În Ţara Neghiobilor. 

Pinocchio se gândi puţin, apoi zise cu hotărâre: 

— Nu, nu vreau să merg. Acum sunt aproape de casă, mă 
duc că mă aşteaptă tata. Cine ştie, bietul unchiaş, cât o fi 
oftat ieri când a văzut că nu mă mai întorc. Am fost un copil 
neascultător şi bine îmi spunea mie Greieraşul-vorbitor: 
„copiii neascultători n-or să aibă parte de nimic pe lume”. Şi 
numai eu ştiu cât am suferit că nu l-am ascultat chiar 
aseară în casa lui Mănâncă-foc era s-o păţesc de-a binelea. 
Brrr! Numai când mă gândesc mi se face părul măciucă! 

— Aşadar, mai zise Vulpoiul, vrei cu orice preţ să te întorci 
acasă? Umblă sănătos şi atât mai rău pentru tine. 

— Atât mai rău pentru tine! Repetă Cotoiul. 

— Gândeşte-te bine, Pinocchio, tu dai cu piciorul 
norocului. 

— Norocului! Adăugă Cotoiul. 

— Cei cinci bănuţi de aur ai tăi, mâine ar spori la două mii. 

— Două mii! Repetă Cotoiul. 


— Dar cum e cu putinţă una ca asta? Întrebă Pinocchio, cu 
gura căscată de mirare: 

— Te lămuresc eu numaidecât, zise Vulpoiul, trebuie să ştii 
că în Ţara Neghiobilor se află o câmpie binecuvântată, care 
se cheamă Câmpia Minunilor. Ai să sapi acolo o gropiţă, 
unde o să pui, de pildă, un ban de aur. Astupi gropiţa cu 
pământ; o stropeşti cu puţină apă de izvor, arunci peste ea 
o mână de sare şi seara te duci frumuşel să te culci. În 
vremea asta, peste noapte, banul încolţeşte, iar dimineaţa 
când te scoli, întorcându-te în câmpie, ce găseşti? Găseşti 
un pom încărcat cu atâţia bani de aur, câte boabe are spicul 
grâului în luna lui cuptor. 

— Aşa că zise Pinocchio din ce în ce mai uimit dacă mi-aş 
sădi aceşti cinci banii, a doua zi dimineaţa, câţi bani aş găsi? 

— Socoteala e cât se poate de simplă, răspunse Vulpoiul, 
poţi s-o faci pe degete. Pune că fiecare ban o să-ţi aducă 
cinci sute: înmulţeşte pe cinci sute cu cinci şi ai să vezi că a 
doua zi dimineaţa, o să găseşti în buzunar două mii cinci 
sute de bani lucioşi şi sunători. 

— Oh! Ce minune neauzită! Strigă Pinocchio, începând să 
joace de bucurie. Cum mi-oi aduna banii îmi opresc pentru 
mine două mii şi ceilalţi cinci sute am să vi-i dăruiesc vouă 
la amândoi. 

— Nouă? Strigă Vulpoiul, prefăcându-se că a fost jignit. Să 
ne ferească Dumnezeu! 

— Să ne ferească! Repetă Cotoiul. 

— Ce fiinţe cumsecade! Se gândi în sine Pinocchio: şi 
uitându-şi de teatrul păpuşilor, de tatăl său, de surtucul cel 
nou, de abecedar şi de toate planurile frumoase ce-şi 
făurise, rosti către Vulpoi şi Cotoi: 

— Să mergem, vin şi eu cu voi. 

XIII. 

Hanul „La Racul Roşu ,„ 

Şi au mers, au mers, au mers, până când spre seară sosiră 
morţi de oboseală la hanul „La Racul Roşu”. 


— Să poposim niţel aici, zise Vulpoiul, să îmbucăm ceva şi 
să ne odihnim oleacă. 

Pe la miezul nopţii ne aşternem iarăşi la drum şi când s-or 
revărsa zorile ajungem tocmai bine în Câmpia Minunilor. 

După ce au intrat în han, se aşezară câteşitrei la masă: dar 
nici unul n-avea poftă de mâncare. 

Cotoiul săracul simțindu-se rău la stomac nu putu să 
mănânce mai puţin de treizeci şi cinci de peşti făcuţi în 
zeamă de pătlăgele roşii şi patru talere de macaroane cu 
brânză şi cum macaroanele i s-au părut cam uscate, mai 
ceru de vreo trei ori unt şi brânză ca să le înmoaie. 

Vulpoiul bucuros ar fi mestecat şi el ceva: dar deoarece 
doctorul îl oprise, a trebuit să se mulţumească doar cu un 
iepure fraged şi rumen, garnisit cu piepturi şi picioare de 
pui îngrăşaţi şi de cocoşi, care altă dată cântau aşa de 
frumos. 

După iepure, ca să mai schimbe bucatele, ceru să i se 
aducă o friptură de potârniche, de bibilică, de şopârlă şi o 
porţie de struguri. Altceva n-a mai cerut. Simţea atâta 
scârbă pentru mâncare, spunea dânsa, că nu mai putea să 
ia nimic în gură. 

Cine a mâncat mai puţin din toţi a fost Pinocchio. Ceru 
câteva nuci şi un colţ de pâine şi nu le-a mâncat nici p-alea. 
Bietul băiat cu gândul tot mereu la Câmpia Minunilor, 
numai de mâncare nu-i mai ardea. 

Când au sfârşit ospăţul, Vulpoiul spuse hangiului: 

— Pregăteşte două odăi: una pentru domnul Pinocchio şi 
alta pentru mine şi tovarăşul meu. Înainte de plecare să-i 
tragem un pui de somn. Numai să ai grijă să ne scoli pe la 
miezul nopţii ca s-o pornim iar la drum. 

— Bine, domnule, răspunse hangiul, făcând cu ochiul 
Vulpoiului şi Cotoiului, ca şi cum le-ar fi spus: „N-aveţi nici o 
teamă, am priceput cum stau lucrurile”. 

De-abia Pinocchio se vâri în aşternut, că adormi adânc şi 
începu să viseze. În vis i se părea că se află în mijlocul unei 
câmpii şi că această câmpie era plină de copăcei încărcaţi 


de ciorchini şi că ciorchinii aceia erau plini cu bănuţi de aur, 
care legănaţi de adierea vântului, făceau zing, zing, zing, ca 
şi cum ar fi zis: „Cine ne vrea, să vină să ne ia”. Dar tocmai 
când visul era mai frumos, adică atunci când Pinocchio 
întinse mâna ca să culeagă toţi ciorchinii cu bani de aur şi 
să-i pună în buzunar, se pomeni deşteptat deodată cu trei 
bătăi puternice în uşa de la odaie. 

Era hangiul care venise să-i spună că sunase miezul nopţii. 

— Tovarăşii mei sunt gata? Îl întrebă păpuşica. 

— Oho! Şi încă de când! Sunt două ceasuri de când au 
plecat! 

— De ce aşa degrabă? 

— Cotoiul a primit veste că pisoiul lui cel mare, s-a 
îmbolnăvit de guturai şi e pe moarte. 

— Masa au plătit-o? 

— Se poate una ca asta? Dumnealor sunt persoane prea 
bine crescute, ca să vă aducă asemenea jignire. 

— Păcat! Jignirea asta mi-ar fi făcut multă plăcere! 
Răspunse Pinocchio scărpinându-se în cap. 

Apoi îl întrebă: 

— Şi unde ţi-au spus prietenii mei că mă aşteaptă? 

— În Câmpia Minunilor, mâine dimineaţă, cum s-o revărsa 
de ziuă. 

Pinocchio dădu un ban de aur pentru ospăţul lui şi al celor 
doi prieteni şi plecă. 

Dar când ieşi afară era un întuneric de nu vedeai la doi 
paşi. In câmpia dimprejur nu se auzea nici foşnetul unei 
frunze. Numai câteva păsări de noapte trecând drumul 
dintr-un mără-ciniş într-altul, fâlfâiau din aripi în nasul lui 
Pinocchio. Acesta de frică sărea îndărăt, strigând: Cine e 
acolo? Şi ecoul dealurilor care-l înconjurau repeta în 
depărtare: Cine e acolo? Cine e acolo? Cine e acolo? 

Pe când tot mergea înainte, văzu pe trunchiul unui arbore 
o gânganie micuță, care arunca o lumină slabă şi 
nestrăvezie, ca o lumânare de noapte pusă într-un glob de 
porțelan. 


— Cine eşti tu? O întrebă Pinocchio. 

— Sunt umbra Greieraşului-vorbitor răspunse gângania cu 
o voce slabă şi ciudată, care părea că vine de pe tărâmul 
celălalt. 

— Ce vrei de la mine? Zise păpuşica. 

— Vreau să-ţi dau o povaţă. Întoarce-te îndărăt şi cei patru 
bănuţi de aur ce ţi-au rămas, du-i lui bietul tată al tău, care 
plânge şi se vaită că nu te-a mai văzut de atâta vreme! 

— Mâine tata o să fie boier mare, pentru că ăştia patru 
bănuţi o să-mi facă două mii. 

— Nu te lua, băiete dragă, după cei care-ţi făgăduiesc să 
te facă bogat de azi pe mâine. De obicei ori sunt nebuni ori 
încurcă-lume. Ascultă-mă pe mine: întoarce-te acasă. 

— Se poate, dar eu vreau să mă duc înainte. 

— E târziu! 

— Vreau să mă duc înainte. 

— Noaptea e întunecoasă... 

— Vreau să mă duc înainte. 

— Drumul e primejdios... 

— Vreau să mă duc înainte. 

— Adu-ţi aminte că cine n-ascultă şi se încăpăţânează, mai 
curând ori mai târziu, o să se căiască amar. 

— Mereu aceeaşi poveste. Noapte bună, greiere. 

— Noapte bună, Pinocchio şi Dumnezeu să te ferească de 
rele şi de tâlhari. 

După ce rosti cuvintele acestea, Greieraşul-vorbitor se 
stinse ca prin farmec, cum s-ar stinge o lumânare când sufli 
întrânsa, iar drumul rămase şi mai în întuneric ca la 
început. 

XIV. 

Pinocchio al nostru fiindcă n-a ascultat de poveţele 
înțelepte ale Greieraşului-vorbitor se întâlneşte cu tâlharii. 

„Fie că urâtă soartă mai avem şi noi copiii, îşi zise în gând 
păpuşica, pornind din nou la drum. Toţi ne ceartă, toţi 
strigă la noi, toţi ne plictisesc cu fel de fel de sfaturi. Dacă 
nu le dai peste nas din când în când, toţi o să facă pe taţii 


noştri, pe profesorii noştri; toţi, chiar şi Greierii-vorbitori. 
Uite de pildă: pentru că nu m-am luat după palavrele 
gugumanului ăla de greier, cine ştie câte necazuri ar trebui 
să mi se întâmple! Aş putea să mă întâlnesc chiar cu 
tâlharii! Noroc însă că de tâlhari nu prea mă tem şi nici nu 
m-am temut vreodată. Eu cred că povestea cu tâlharii a fost 
născocită într-adins de către părinţi, ca să sperie pe copii să 
nu iasă noaptea din casă. Şi-apoi, chiar dacă mi-ar ieşi în 
cale, aş da eu bir cu fugiţii? Nici prin gând nu-mi trece, m- 
aş duce drept la ei şi le-aş spune: „Ce poftiţi, măi tâlharilor? 
Să vă intre în cap că eu nu glumesc! Vedeţi-vă de drum şi 
lăsaţi lumea în pace”. Când or auzi tâlharii că n-am chef de 
vorbă lungă, parcă-i văd cum o s-o ia la sănătoasa. Şi dacă 
nu s-ar grăbi ei să se facă nevăzuţi, atunci o şterg eu şi 
gata.” 

Dar Pinocchio n-apucă să sfârşească bine şi deodată i se 
păru că aude îndărătul lui un foşnet de frunze. 

Se întoarse să se uite şi văzu în întuneric două mogâldeţe 
negre, înfofolite în doi saci de cărbuni care alergau după el 
sărind în vârful picioarelor ca două stafii. 

— Uite-i! Zise el în gând: şi neştiind unde să ascundă cei 
patru bani de aur, îi vâri în gură, pitindu-i sub limbă. 

Apoi încercă să fugă. Dar abia făcu doi paşi şi se simţi 
apucat de braţe, iar două voci înfiorătoare şi groase, îi 
ziseră: 

— Banii sau viaţa! 

Pinocchio neputând să vorbească din pricina banilor din 
gură, începu să dea din mâini şi să se strâmbe în tot chipul, 
ca să arate celor doi hoţi cărora nu li se vedeau decât ochii 
prin găurile sacilor, că el era o biată păpuşică şi că n-avea în 
buzunar nici o para chioară. 

— Haide, haide, că n-avem vreme! Scoate banii! Strigară 
ameninţător tâlharii. 

lar păpuşa făcu un semn din cap şi din mâini ca şi cum ar 
fi zis: „N-am. 

— Scoate banii, ori te omoram! Rosti tâlharul cel mai înalt. 


— Te omoram! Repetă celălalt. 

— Şi după ce te omoram pe tine, omoram şi pe tatăl tău! 

— Şipe tatăl tău! 

— Nu, nu, nu, pe bietul tata, nu! Strigă Pinocchio 
deznădăjduit; dar strigând, i-au sunat banii în gură. 

— Ah! Ticălosule! Aşadar ai ascuns banii sub limbă? 
Scuipă-i jos! 

Însă Pinocchio deloc. 

— Ah! Te faci că n-auzi? Aşteaptă tu c-o să te facem noi să-i 
] scuipi! 

— Într-adevăr, unul dintre ei apucă zdravăn păpuşică de 
vârful nasului, iar celălalt de bărbie şi începură să tragă 
unul în sus altul în jos ca să o facă să deschidă gura dar n-a 
fost chip. Gura păpuşii părea încleştată şi bătută în cuie. 

Atunci tâlharul cel mai mărunt, scoase un cuţit şi încercă 
să i-l vâre între buze: dar Pinocchio mai iute ca fulgerul, îi 
apucă mâna cu dinţii şi după ce i-o reteză dintr-o 
muşcătură, o scuipă jos închipuiţi-vă însă mirarea lui când, 
în loc de mână, observă că scuipase o labă de pisică. 

Îmbărbătat de această primă izbândă, se zvârcoli din 
mâinile bandiţilor şi sărind peste şanţul drumului, începu să 
fugă peste câmpie. Tâlharii se luară după el ca doi câini 
după un iepure: şi cel care îşi pierduse laba alerga într-un 
picior ca vai de el. După o goană de aproape o poştă, 
Pinocchio nu mai putea. Atunci, simțind că nu mai e 
scăpare, se agăţă de crengile unui pom înalt şi se ascunse 
între frunze. Tâlharii încercară şi ei să se urce, dar ajunşi la 
jumătatea trunchiului, alunecară şi căzură la pământ, 
jupuindu-şi mâinile şi picioarele. Totuşi nu se dădură bătuţi: 
adunară un braţ de lemne uscate la rădăcina copacului şi 
aprinseră focul. Cât ai clipi din ochi, copacul începu să ardă 
şi să pâlpâie ca o lumânare când adie vântul. 

Pinocchio, văzând că flăcările se urcă tot mai sus şi 
nevrând să moară prăjit, sări din vârful pomului şi începu 
iarăşi să gonească peste câmpuri. Tâlharii după el, după el, 
fără să obosească deloc, în vremea aceasta începuse să se 


crape de ziuă şi Pinocchio se pomeni deodată în faţa unei 
gropi largi şi (adânci, plină cu apă murdară, de culoarea 
cafelei cu lapte. Ce să facă? Una, două, trei! Strigă păpuşica 
şi repezindu-se cu o iuţeală uimitoare, sări de partea 
cealaltă. Tâlharii săriră şi ei, dar, greşind măsura gropii 
căzură înăuntru. Pinocchio al nostru care auzi zgomotul 
apei, începu să râdă tot alergând mereu: 

— Să vă fie de bine, bandiţilor. 

Şi îi credea înecaţi de-a binelea, când, întorcându-se să se 
uite înapoi, îi văzu pe amândoi alergând după el, înfofoliţi în 
sacii lor din care curgea apa ca din două coşuri de nuiele. 

XV. 

Tâlharii, urmăresc pe Pinocchio şi după ce-l prind, îl 
spânzură de craca Stejarului-uriaş. 

Pinocchio, nemaiputând să răsufle fu cât pe aci să se 
arunce la pământ şi să se dea învins, când rotindu-şi ochii 
împrejur, văzu printre copacii înverziţi strălucind în 
depărtare o căsuţă albă ca zăpada. 

— Dacă aş putea să ajung până la casa aceea, poate c-aş fi 
salvat, îşi zise în gândul lui. 

Şi, fără să se mai codească o clipă, reîncepu să alerge cu 
mai multă putere prin pădure. Tâlharii mereu după el. 

După o goană deznădăjduită de aproape două ceasuri, 
aproape mort de oboseală, sosi în sfârşit la uşa căsuţei şi 
bătu. 

Nimeni nu răspunse. 

Bătu atunci mai tare, căci simţea cum se apropie zgomotul 
paşilor şi respiraţia greoaie şi obosită a prigonitorilor lui. 

Aceeaşi tăcere. 

Văzând că aşa nu e chip, începu să dea cu călcâiele în uşă. 
Şi iată că se arată la fereastră o fetiţă frumoasă, cu părul 
bălai şi cu faţa palidă ca a unei figuri de ceară, cu ochii 
închişi şi cu mâinile încrucişate pe piept, care zise cu un 
glas ce părea că vine din lumea cealaltă. 

— În casa asta nu locuieşte nimeni; toţi am murit. 


— Deschide-mi tu, măcar! Strigă Pinocchio plângând şi 
spunând cine e. 

— Şă eu am murit! 

— Şi tu? Atunci ce faci acolo la fereastră? 

— Aştept coşciugul să vină, să mă ducă. 

Abia rosti astfel şi copila se făcu nevăzută, iar fereastra se 
închise fără zgomot. 

— O, fetiţă frumoasă cu părul bălai, strigă Pinocchio, 
deschide-mi, fie-ţi milă! Fie-ţi milă de un biet copil urmărit 
de tâlhar. 

N-apucă bine să sfârşească şi se simţi apucat de guler, iar 
aceleaşi două răguşite voci îi spuseră ameninţător: 

— Acum nu ne mai scapi! 

Păpuşa, văzând că-i trece moartea pe dinaintea ochilor, 
începu să tremure aşa de tare că îi sunau încheieturile 
picioarelor de lemn şi cei patru bani pe care îi ascunsese 
sub limbă, se scuturau şi ei. 

— Care va să zică, îl întrebară bandiții, tot nu vrei să 
deschizi gura? Ah! Răspunzi? Lasă că de rândul ăsta te 
facem noi s-o deschizi! Şi scoțând două cuțite lungi şi 
ascuţite ca briciul, îi traseră două lovituri în şale. 

Dar, spre norocul lui, Pinocchio era făcut dintr-un lemn 
foarte tare, aşa că tăişurile se rupseră în bucățele, iar 
tâlharii, cu mânerele cuţitelor în mână, se uitau unul la altul 
încremeniţi. 

— Am înţeles: zise atunci unul dintre ei, trebuie să-l 
spânzurăm. 

— Să-l spânzurăm! Repetă celălalt. 

Zis şi făcut: îi legară mâinile la spate şi trecându-i o funie 
după găt, îl atârnară de craca unui copac gros care se 
chema Stejarul-uri aş. 

Apoi se aşezară pe iarbă, aşteptând ca păpuşa să-şi dea 
sufletul dar după trei ceasuri, păpuşica avea ochii tot 
deschişi, gura tot închisă şi respira în toată voia. 

Plictisiţi de atâta aşteptare, se întoarseră către Pinocchio 
şi îi ziseră rânjind: 


— Să ne vedem pe mâine. Şi mâine când ne-om întoarce, 
sperăm c-o să ne faci plăcerea să te găsim mort şi cu gura 
căscată! 

Apoi plecară. 

În vremea aceasta se ridicase un vânt puternic, care 
suflând şi mugind cu furie, împingea încoace şi încolo pe 
bietul spânzurat, făcându-l să se legene ca limba unui 
clopot în zilele de sărbătoare. Şi legănarea aceasta îi 
pricinuia dureri cumplite, iar funia strângându-se tot mai 
tare în jurul gâtului, îi tăia răsuflarea. 

Încet-încet, ochii i se întunecară şi cu toate că simţea 
moartea apropiindu-se, totuşi nădăjduia mereu că dintr-o 
clipă într-alta o să-i vină într-ajutor vreo fiinţă milostivă. 

Dar, după atâta aşteptare, văzând ca nu soseşte nimeni, îşi 
aduse aminte de bietul lui tată... Şi îngână aproape 
muribund: 

— Oh, tăticul meu! Să fi fost tu aici! 

Şi nu mai putu să zică decât atât. Închise ochii, deschise 
gura, întinse picioarele şi după o ultimă zvârcolire, rămase 
nemişcat. 

XVI. 

Fetiţa frumoasă cu părul bălai îl salvează pe Pinocchio, îl 
pune în pat şi cheamă trei doctori ca să afle dacă e viu sau 
mort. 

Pe când bietul Pinocchio spânzurat de către bandiți de 
craca Stejarului-uriaş, părea mai mult mort decât viu, Fetiţa 
frumoasă cu părul bălai se arătă iarăşi la fereastră şi 
înduioşându-se la vederea acelui nenorocit, care atârnat de 
gât, se legăna la adierea vântului, bătu de trei ori din 
palme. 

La semnalul acesta se auzi un zgomot mare de aripi care 
zburau grăbite şi un vultur falnic se aşeză în dreptul 
ferestrei. 

— Ce porunciţi, frumoasă Zână? Zise Vulturul aplecându-şi 
ciocul spre semn de închinăciune; pentru că trebuie să ştiţi 
că, Fetiţa cu părul bălai, nu era altceva decât o Zână cu 


sufletul blând, care de mai bine de o mie de ani locuia prin 
vecinătatea acelei păduri. 

— Vezi tu păpuşica aia agăţată de craca Stejarului-uriaş? 

— O văd. 

— Bine: zboară repede acolo; şi rupe cu ciocul tău 
puternic nodul care-l ţine spânzurat în aer şi întinde-l 
binişor pe iarbă la rădăcina Stejarului. 

Vulturul zbură repede şi după două minute se întoarse 
spunând: 

— Am făcut tot ce mi-aţi poruncit. 

— Cum l-ai găsit? Viu sau mort? 

— Când îl vezi, pare mort, dar nu cred să fi murit de-a 
binelea, pentru că de îndată ce i-am desfăcut nodul 
dimprejurul gâtului, a scos un oftat, îngânând cu voce 
înceată: „Acum mă simt mai bine.!” 

Atunci Zâna, bătu din palme de două ori şi apăru un Câine 
lăţos minunat, care mergea pe picioarele dinapoi, întocmai 
ca şi un om. 

Câinele era îmbrăcat ca un vizitiu în haină de gală. În cap 
avea un chipiu în trei colţuri cu galoane de aur, o perucă 
blondă cu cârlionţi care îi cădeau în jos pe gât, o haină de 
culoarea ciocolatei cu nasturi de diamant şi cu două 
buzunare mari pentru ca să pună oasele, pe care i le dăruia 
la masă stăpâna, o pereche de pantaloni scurţi de catifea 
cenuşie, ciorapi de mătase, pantofi şi dinapoi un fel de 
săculeţ, din satin albastru, pentru ca să-şi ascundă coada pe 
timp de ploaie. 

— Bine-ai venit, Medoro! Zise Zâna Câinelui lăţos. Du-te 
repede şi pregăteşte trăsura cea mai mândră din grajdul 
meu şi ia drumul spre pădure. Ajuns sub Stejarul-uriaş, ai 
să găseşti întinsă pe iarbă o biată păpuşica aproape moartă. 
Ia-o binişor de-acolo, aşeaz-o pe pernele trăsurii şi adu-mi-o 
încoace. Ai înţeles? 

Medoro ca să arate că a înţeles, dădu de câteva ori din 
săculeţul de satin albastru pe care îl purta dinapoi şi porni 
ca vântul. 


Peste câteva clipe, ieşea din grajd o trăsurică frumoasă 
albastră ca cerul, toată împletită în pene de canar şi pe 
dinăuntru căptuşită cu borangic ca aurul de strălucitor. 
Trăsurică era trasă de o sută de perechi de şoareci albi, iar 
Câinele lăţos înţepenit pe capră, plesnea din bici în dreapta 
şi în stânga, întocmai ca un vizitiu care se teme c-a 
întârziat. 

Nici nu trecu un sfert de ceas şi trăsurica se întoarse, iar 
Zâna, care aştepta în prag, luă păpuşica în braţe şi ducând- 
o într-o odăiţă cu pereţii de sidef, trimise repede după 
doctorii cei mai renumiţi din împrejurimi. 

Doctorii sosiră repede unul după altul şi anume: un Corb, 
o Bufniţă şi un Greier-vorbitor. 

— Aş vrea să ştiu domnilor vorbi Zâna îndreptându-se 
către. Ei trei doctori strânşi în jurul patului lui Pinocchio, aş 
vrea să ştiu, domnilor, dacă nefericita aceasta de păpuşă 
trăieşte sau a murit! 

La această întrebare, Corbul înaintând cel dintâi, pipăi 
pulsul lui Pinocchio, apoi nasul, apoi degetul mic de la 
picior: şi după ce pipăi bine-bine, rosti pompos aceste 
cuvinte: 

— După părerea mea, păpuşica a murit; dar dacă din 
nenorocire n-a murit, atunci e semn că trăieşte încă. 

— Îmi pare rău adăugă Bufnița că sunt silită să mă 
împotrivesc părerii Corbului, strălucitul meu prieten şi 
coleg; după mine. Păpugşica trăieşte; dar dacă din nefericire 
nu trăieşte, atunci e semn c-a murit de-a binelea. 

— Dar dumneata nu zici nimic? Întrebă Zâna pe Greierul- 
vorbitor. 

— Eu zic că un doctor prudent, când nu ştie ce spune, cel 
mai bun lucru ce-l are de făcut, e să tacă. De altfel păpuşica 
asta, nu-mi e o figură nouă o cunosc de atâta vreme! 

Păpuşa, care până atunci stătuse nemişcată ca lemnul, se 
zvârcoli puternic, de zgâlţâi tot patul. 

— Prichindelul ăsta urmă Greierele-vorbitor e un ştrengar 
de n-are pereche. 


Pinocchio deschise ochii şi îi închise numaidecât. 

— Un drac şi jumătate, un împieliţat, o haimana. 

Pinocchio îşi ascunse faţa sub plapumă. 

— Prichindelul ăsta e un copil neascultător, care o să-i 
scurteze zilele lui bietul tată-său... 

În clipa aceasta răsună în odaie un scâncet înăbuşit de 
plâns şi de sughiţuri. Închipuiţi-vă mutra tuturor, când 
ridicând plapuma, băgară de seamă că cel care plângea şi 
sughiţa era Pinocchio. 

— Când mortul plânge e semn că e pe cale să se lecuiască 
adăugă solemn Corbul. 

— Mă doare în suflet că nu sunt de părerea ilustrului meu 
prieten şi coleg rosti Bufnița - dar după mine, când mortul 
plânge, e semn că nici nu se gândeşte să mai moară. 

XVII. 

Pinocchio mănâncă zahărul, dar nu vrea să ia purgativul, 
însă când vede c-au venit cioclii să-l ducă, se supune. Apoi 
spune o minciună şi drept pedeapsă îi creşte nasul. 

Îndată ce doctorii au ieşit din odaie, Zâna se apropie de 
Pinocchio şi după ce-i atinse fruntea băgă de seamă că era 
scuturat de nişte friguri grozave. 

Turnă nişte prafuri albe într-un pahar cu apă şi întinzând 
păpugşii paharul îi spuse: 

— Bea-l şi în câteva zile te vindeci. 

Pinocchio se uită lung la pahar, strâmbă din gură şi 
întrebă cu voce miorlăită: 

— E dulce ori amară? 

— E amară, dar o să-ţi facă bine. 

— Dacă e amară n-o beau. 

— Ascultă-mă pe mine: bea-o! 

— Dacă e amară, nu-mi place. 

— Bea-o mai întâi şi pe urmă îţi dau o bucată de zahăr, ca 
să-ţi îndulceşti gura. 

— Unde e bucata de zahăr? 

— Uite-o, zise Zâna, scoțând o bucată de zahăr dintr-o 
zaharniţă de aur. 


— Dă-mi întâi zahărul şi pe urmă-beau şi doctoria. 

— Îmi făgăduieşti? 

— Da! 

Zâna îi dete bucata de zahăr şi Pinocchio după ce o ronţăi 
şi o înghiţi într-o clipă, zise lingându-şi buzele: 

— Ce bine ar fi să fie şi doctoria dulce ca zahărul! Aş lua în 
toate zilele. 

— Acum ţine-te de făgăduială şi bea picăturile astea de 
apă, c-o să-ţi facă bine. 

Pinocchio, de voie de nevoie, luă în mână paharul şi îşi vâri 
în el vârful nasului; apoi îl duse la gură; iar îşi vâri nasul 
înăuntru şi zise în sfârşit: 

— Prea e amară! Prea e amară! Nu pot s-o beau! 

— De unde ştii, dacă nici n-ai gustat-o? 

— Lasă că ştiu eu! Se cunoaşte după miros. Mai dă-mi o 
bucată de zahăr şi pe urmă o beau. 

Zâna răbdătoare şi blândă ca o mamă, îi puse în gură încă 
o bucată de zahăr. Apoi îi întinse din nou paharul. 

— Aşa nu pot s-o beau! Se miorlăi păpuşa, strâmbându-se 
mereu. 

— Pentru ce? 

— Pentru că mă supără perna de la picioare. 

Zâna îi luă perna. 

— Degeaba! Nici aşa nu pot s-o beau. 

— Acum ce te mai supără? 

— Nu vezi? Uşa, că nu e închisă bine. 

Zâna se duse şi închise uşa odăii. 

— În sfârşit, strigă Pinocchio izbucnind în plâns, doctoria 
asta amară, nu vreau s-o beau nu nu nu! 

— Dragă băieţaşule, o să-ţi pară rău. 

— Puțin îmi pasă... 

— Frigurile o să te trimită pe lumea cealaltă mai iute decât 
îţi închipui... 

— Nu-mi pasă... 

— Nu ţi-e frică de moarte? 


— Nu mi-e frică! Mai bine să mor decât să beau din 
doctoria asta nesuferită. 

În clipa aceasta, uşa odăii fu dată de perete şi intrară 
patru iepuri negri ca cerneala, care duceau pe umeri un 
COŞCiUg. 

— Ce vreţi cu mine! Strigă Pinocchio, sculându-se îngrozit 
din pat. 

— Am venit să te luăm! Răspunse iepurele cel mai mare. 

— Să mă luaţi? Bine, dar eu n-am murit încă. 

— Încă nu: însă nu-ţi mai rămân de trăit decât câteva 
clipe, pentru că te-ai încăpățânat şi n-ai vrut să iei doctorii 
ca să te vindeci de friguri. 

— O, Zână, Zâna mea! Începu atunci să strige păpuşica, 
dă-mi repede paharul. Mai repede, pentru Dumnezeu, că 
nu vreau să mor, nu, nu vreau să mor. 

Şi înhăţând paharul cu amândouă mâinile, îl goli dintr-o 
înghiţitură. 

— Nu face nimic! Îngânară iepurii. De rândul ăsta am 
făcut drumul degeaba. Şi luând iarăşi pe umeri coşciugul, 
ieşiră din odaie bufnind şi scrâşnind din dinţi de necaz. 

Iar după câteva minute, Pinocchio sări jos din pat, 
însănătoşit de-a binelea pentru că trebuie să ştiţi că 
păpuşile de lemn se îmbolnăvesc repede dar se vindecă şi 
mai repede. 

Zâna, când îl văzu că aleargă şi sare prin odaie vesel şi 
sprinten ca un Cocoş, îi spuse: 

— Aşadar doctoria mea ţi-a făcut bine? 

— Şi încă ce bine! M-a înviat din morţi! 

— Atunci de ce aştepţi să fii rugat atât? 

— Vezi că noi copiii suntem toţi la fel! Mai frică ne e de 
doctorie decât de boală. 

— Ce ruşine! Copiii ar trebui să ştie că o doctorie bună, 
dacă o iei la vreme, poate să te scape de boala cea mai rea 
şi chiar de la moarte. 

— Oh! Lasă că altă dată n-o să mai aştept să fiu rugat! O 
să-mi aduc aminte de iepurii ăia negri, cu coşciugul pe 


umeri şi atunci pun repede mâna pe pahar şi îl dau pe gât 

— Acum vino aici lângă mine şi povesteşte-mi cum se face 
de ai încăput pe mâna tâlharilor? 

— Uite cum: Păpuşarul Mănâncă-foc, îmi dădu cinci bani 
de aur şi îmi zise: a-i şi du-i tatălui tău! Şi eu, în loc de asta, 
m-am întâlnit pe drum cu un Vulpoi şi un Cotoi, două fiinţe 
foarte cumsecade, care mi-au spus: Vrei să faci o mie, două 
mii din banii tăi? Vino cu noi, în Câmpia Minunilor. lar eu le 
răspunsei: Haidem; şi ei îmi mai spuseră: Să ne oprim niţel 
la hanul „La Racul Roşu” şi după miezul nopţii, pornim iar ia 
drum. Însă când m-am trezit, tovarăşii mei nu mai erau 
acolo, plecaseră de mult. Atunci am pornit şi eu în toiul 
nopţii şi era un întuneric de iad, aşa că mi-au ieşit în cale 
doi tâlhari înfofoliţi în nişte saci de cărbuni, care mi-au 
spus: Scoate banii; şi eu le-am răspuns: N-am de unde 
pentru că banii de aur îi ascunsesem sub limbă; unul din 
tâlhari încearcă să-mi vâre mâna în gură, însă i-am retezat- 
o cu dinţii şi când scuipai jos, băgai de seamă că în loc de 
mână, scuipasem o labă de pisică. Tâlharii s-au luat după 
mine, eu am rupt-o la fugă şi în sfârşit m-au ajuns, m-au 
spânzurat de gât în pădure, spunându-mi: Mâine o să ne 
întoarcem şi o să te găsim mort şi cu gura căscată, aşa că o 
să-ţi luăm frumugşel banii de aur pe care i-ai ascuns sub 
limbă. 

— Şi unde sunt cei patru bani? Îl întrebă Zâna. 

— l-am pierdut! Răspunse Pinocchio dar minţea pentru că 
îi avea în buzunar. 

De-abia trântise minciuna şi nasul lui care era destul de 
lung, îi mai crescu de două degete. 

— Şi unde i-ai pierdut? 

— În pădurea din apropiere. 

La această a doua minciună, nasul i se mai lungi niţel. 

— Dacă i-ai pierdut în pădurea din apropiere, zise Zâna, 
hai să-i căutăm şi o să-i găsim: pentru că tot ce se pierde în 
pădurea aceasta, se găseşte. 


— Ah! Acum mi-aduc aminte adăugă păpuşa încurcându-se 
cei patru bani nu i-am pierdut, dar fără să bag de seamă, i- 
am înghiţit când am băut doctoria. 

La această a treia minciună, nasul i se lungi atât de tare, 
că bietul Pigocchio nu putea să se mai mişte din loc. Dacă se 
întorcea la dreapta, se lovea cu nasul de pat sau de 
geamurile de la fereastră, dacă se întorcea la stânga, se 
lovea de perete sau de uşa odăii, dacă ar fi ridicat niţel 
capul, i-ar fi scos ochii Zânei. 

Zâna se uita la el şi râdea. 

— De ce râzi? O întrebă păpugşica ruşinată şi îngrijorată de 
nasul acela care nu mai înceta să crească. 

— Râd de minciuna pe care ai spus-o. 

— De unde ştii c-am spus o minciună? 

— Minciunile, băiete dragă, se cunosc uşor; ele sunt de 
două feluri: minciuni care au picioare scurte şi minciuni 
care au nasul lung: ale tale sunt din cele care au nasul lung. 

Pinocchio, neştiind unde să se mai ascundă de ruşine, 
încercă să fugă din odaie, dar nu izbuti. Nasul îi crescuse 
aşa de mult că nu mai încăpea pe uşă. 

XVIII. 

Pinocchio se întâlneşte iarăşi cu Vulpoiul şi cu Cotoiul şi se 
duc împreună ca să semene cei patru bani în Câmpia 
Minunilor. 

Cum lesne vă puteţi închipui, Zâna îl lăsă pe Pinocchio să 
plângă şi să urle aproape o jumătate de ceas din pricina 
nasului care nu-i mai încăpea pe uşă: şi l-a lăsat să plângă 
ca să-l înveţe minte să se lase de năravul de a spune 
minciuni, cel mai urât nărav ce-l pot avea copiii. Dar când îl 
văzu tras la faţă şi cu ochii ieşiţi din cap de bocet, i se făcu 
milă de el şi bătu din palme. La semnul acesta, intrară în 
odaie prin fereastră mii şi mii de păsărele care, aşezându-se 
pe nasul lui Pinocchio, începură să i-l ciugule şi i l-au 
ciugulit aşa de bine încât peste câteva minute, nasul 
nesfârşit de lung al păpuşii, îşi căpătă iarăşi mărimea 
obişnuită. 


— Ce bună eşti, Zâna mea, zise păpuşica, ştergându-şi 
lacrimile şi ce mult te iubesc! 

— Şi eu te iubesc, răspunse Zâna şi dacă vrei să rămâi cu 
mine, tu mi-ai fi frăţior şi eu ţie surioară. 

— Aş rămâne bucuros dar bietul tata? 

— Am îngrijit eu şi de asta. Tatăl tău a şi fost înştiinţat: şi 
până să se înnopteze, soseşte. 

— Adevărat? Strigă Pinocchio sărind în sus de bucurie. 
Dacă-i aşa, Zânişoară dragă, lasă-mă să-i ies înainte. Ard de 
dorinţa să-l strâng în braţe pe bietul bătrân, care a suferit 
atât din pricina mea! 

— Du-te, dar bagă de seamă să nu te rătăceşti. Apucă pe 
poteca din pădure şi sunt sigură c-o să-l întâlneşti. 

Pinocchio porni: şi de-abia intrat în pădure, începu săi 
alerge ca o căprioară. Dar când ajunse în dreptul 
Stejarului-uriaş, se opri în loc, pentru că i se păruse c-a 
zărit mişcare printre copaci. Într-adevăr pe cine credeţi că 
văzu în mijlocul drumului? Pe Vulpoi şi pe Cotoi, adică pe cei 
doi tovarăşi de călătorie cu care poposise la hanul „La Racul 
Roşu”. 

— Uite-l pe Pinocchio! Strigă Vulpoiul, îmbrăţişându-l şi 
sărutându-l. Ce cauţi pe aici? 

— Ce cauţi pe aici? Repetă Cotoiul. 

— E o poveste lungă răspunse păpuşica şi o să v-o spun pe 
îndelete. Ştiţi că alaltăieri noaptea când m-aţi lăsat singur 
la han, mi-au ieşit tâlharii în cale? 

— Tâlharii? Bietul băiat! Şi ce voiau cu tine? 

— Voiau să-mi fure banii. 

— 'Ticăloşii! Zise Vulpoiul. 

— Nelegiuiţii! Adăugă Cotoiul. 

— Dar am luat-o la fugă urmă să spună păpuşica şi ei s-au 
luat după mine, până când m-au ajuns şi m-au spânzurat de 
craca stejarului de colo. 

Şi Pinocchio arată spre Stejarul-uriaş, care era la doi paşi 
de ei. 


— S-a mai pomenit aşa ceva? Zise Vulpoiul. În ce lume 
trăim! Ce să mai zicem atunci noi ăştia oameni cumsecade? 

Pe când vorbeau astfel, Pinocchio băgă de seamă că pisoiul 
era şchiop de piciorul drept de dinainte, pentru că îi lipsea 
toată laba cu gheare cu tot: asta îl făcu să întrebe: 

— Unde ţi-e laba? 

Cotoiul vru să răspundă ceva, dar se încurcă. Atunci 
Vulpoiul zise repede: 

— Pisoiul e cam ruşinos şi de aceea tace. O să răspund eu 
în locul lui. Acum un ceas ne-am întâlnit în cale cu un lup, 
aproape leşinat de foame, care ne-a cerut ceva de pomană. 
Şi cum n-aveam nici un os de peşte măcar, ce a făcut 
prietenul meu, care are o inimă de aur? Şi-a smuls cu dinţii 
o labă de la picioarele de dinainte şi a aruncat-o bietului 
lup, ca să-şi astâmpere foamea. 

Şi zicând acestea, Vulpoiul îşi şterse o lacrimă. Pinocchio, 
înduioşându-se şi el, se apropie de Cotoi şi îi şopti la ureche: 
— Dacă toate pisicile ar semăna cu tine, ferice de şoareci! 
— Şi acum ia spune, ce cauţi prin locurile astea? Întrebă 

Vulpoiul pe păpuşă. 

— Aştept pe tata, care trebuie să sosească dintr-o clipă 
într-alta. 

— Dar banii tăi de aur? 

— Îi am în buzunar, afară de unul pe care l-am cheltuit la 
hanul „La Racu Roşu”. 

— Şi când te gândeşti că, în loc de patru bani, ar putea să 
se facă mâine o mie, două mii chiar. De ce nu m-asculţi pe 
mine? De ce nu mergi să-i semeni în Câmpia Minunilor? 

— Astăzi nu pot: o să mă duc în altă zi. 

— În altă zi o să fie târziu! Zise Vulpoiul. 

— Pentru ce? 

— Pentru că acea câmpie a fost cumpărată de un boier 
mare şi de mâine încolo nu mai dă voie să se semene bani. 

— E departe de aici Câmpia Minunilor? 

— Să tot fie cam doi kilometri. Vrei să vii cu noi? Într-o 
jumătate de ceas am ajuns: semeni numaidecât banii şi 


după câteva minute culegi două mii, aşa că diseară te 
întorci acasă cu buzunarele doldora. Vrei să mergi cu noi? 

Pinocchio se codi puţin până să răspundă, deoarece îşi 
aduse aminte de Zâna cea drăguță, de bătrânul Geppetto şi 
de prevestirile Greieraşului-vorbitor; dar la urma urmei a 
făcut şi el ca toţi copiii fără un pic de judecată şi fără inimă: 
dădu din cap şi spuse Vulpoiului şi Cotoiului: 

— Atunci fie, merg cu voi. 

Şi porniră. 

După ce-au umblat cale de o jumătate de zi, ajunseră într- 
un oraş care se cheamă Azilul nătărăilor. De-abia intrară în 
oraş şi Pinocchio văzu toate străzile pline de câini numai 
pielea şi oasele de ei, oi tunse care tremurau de frig, găini 
fără creastă şi fără barbeţi, care cereau de pomană o boabă 
de porumb, fluturi mari care nu mai puteau să zboare 
pentru că-şi vânduseră aripile lor frumoase şi colorate, 
păuni ciunti de coadă, cărora le era ruşine să apară aşa în 
lume şi fazani care mergeau agale, trişti, jelindu-şi 
strălucitoarele lor pene de aur şi de argint, acum pierdute 
pentru vecii vecilor. 

În mijlocul acestor lepădaţi ai sorții, trecea din când în 
când câte-o trăsurică mândră şi în ea, ori o vulpe, ori o 
gaiţă hoaţă, ori vreo altă pasăre de pradă. 

— Dar Câmpia Minunilor unde e? Întrebă Pinocchio. 

— E aici la doi paşi. 

După aceea, ieşind din oraş, se opriră într-o câmpie 
singuratică ce nu se deosebea cu nimic de celelalte câmpii. 

— Am ajuns spuse păpuşii Vulpoiul acum aşează-te jos, 
sapă cu mâinile o gropiţă şi pune înăuntru cei patru 
galbeni. 

Pinocchio se supuse. Sapă groapa, puse înăuntru banii ce-i 
mai rămăseseră şi apoi o astupă cu pământ. 

— Acum, zise Vulpoiul, du-te la izvorul de colo, umple o 
cană cu apă şi stropeşte locul unde ai semănat. 

Pinocchio se duse la izvor şi cum n-avea cană, îşi scoase un 
pantof din picior, îl umplu cu apă şi udă pământul unde 


săpase groapa. Apoi întrebă: 

— Ce mai e de făcut? 

— Nimic, răspunse Vulpea, acum putem să mergem. Tu 
întoarce-te peste douăzeci de minute şi o să găseşti pomul 
crescut şi cu crăcile încărcate d bani. 

Biata păpuşă, nebună de bucurie, mulţumii din inimă 
Vulpoiului şi Cotoiului şi le făgădui o răsplată împărătească. 

— Nu vrem nici o răsplată! Răspunseră cei doi ticăloşi. Noi 
suntem fericiţi că te-am învăţat cum să te îmbogăţeşti fără 
trudă. 

Şi zicând acestea îşi luară rămas bun de la Pinocchio şi 
urându-i rod îmbelşugat îşi văzură de drum. 

XIX. 

Lui Pinocchio i se fură galbenii de aur şi drept pedeapsă 
primeşte patru luni de închisoare. 

Pinocchio întorcându-se în oraş, începu să numere 
secundele una câte una; şi când i se păru c-a sosit ceasul, 
porni pe drumul care ducea în Câmpia minunilor. 

Pe când mergea cu pas grăbit, inima îi bătea cu putere şi 
făcea tic-tac-tic-tac, ca un ceasornic de perete iar el îşi 
zicea în gând: 

Ce ar fi să găsesc în copac în loc de o mie, două mii de 
galbeni? Ori în loc de două mii, cinci mii? Sau în loc de cinci 
mii, o sută de mii? Oh! Ce boier mare m-aş mai face! Aş 
vrea să am un palat măreț, o mie de cai de lemn şi o mie de 
grajduri, o pivniţă încărcată cu vinurile cele mai scumpe şi o 
cofetărie plină de prăjituri, de bomboane, de ciocolată şi de 
tot felul de lichioruri. 

Şi tot aiurind aşa, ajunse aproape de câmpie şi se opri în 
loc ca să se uite dacă nu cumva se zăreşte vreun pom cu 
crăcile încărcate de bani, dar nu văzu nimic. Mai merse 
câţiva paşi, tot nimic intră în câmpie se duse chiar lângă 
groapa unde-şi semănase banii şi tot nimic! Atunci căzu pe 
gânduri şi uitând regulile bunei-cuviinţe, scoase o mână din 
buzunar şi se scarpină zdravăn în cap. 


În vremea aceasta i se păru că-i râde cineva în ureche; şi 
când se întoarse, văzu pe craca unui copac un papagal 
mare, care-şi scărpina puţinii fulgi de pe el! 

— De ce râzi? Îl întrebă Pinocchio arţăgos. 

— Râd pentru că pe când mă scărpinam m-am gâdilat sub 
aripi. 

Păpuşa nu răspunse. Se duse la gârlă şi umplându-şi 
pantoful cu apă, se puse din nou să stropească pământul 
care acoperea bănuţii lui de aur. 

lată însă că un alt hohot de râs şi mai obraznic decât cel 
dintâi, răsună în singurătatea tăcută a câmpiei. 

— În sfârşit, strigă Pinocchio scos din fire, aş putea să ştiu, 
papagal împieliţat, pentru ce râzi. 

— Râd de toţi gugumanii, care cred în toate prostiile şi se 
lasă să fie traşi pe sfoară de unii mai vicleni decât dânşii. 

— Vorbeşti poate de mine? 

— Da, vorbesc de tine, sărmane Pinocchio, de tine, care 
eşti aşa de neghiob încât ai crezut că banii se pot semăna în 
pământ, cum s-ar semăna fasolea ori dovlecii. Şi eu am 
crezut odată, însă azi văd bine că rău am făcut. Astăzi, (dar 
este cam târziu!) m-am învăţat minte că pentru ca să pui 
deoparte un ban, doi, trebuie să-i câştigi ori prin munca 
mâinilor, ori prin a creierului. 

— Nu te înţeleg! Spuse păpuşa, care începuse să tremure 
de frică. 

— Ai răbdare! O să te lămuresc numaidecât, adaugă 
papagalul. Află că, pe când tu erai în oraş, Vulpoiul şi 
Cotoiul s-au întors aici în câmpie; au dezgropat banii şi s-au 
făcut nevăzuţi. Acum prinde-i dacă poţi. 

Pinocchio rămase cu gura căscată şi nevrând să dea 
crezământ cuvintelor papagalului, începu cu mâinile şi cu 
unghiile să sape pământul pe care-l stropise cu apă. Şi sapă 
şi sapă şi sapă, până când făcu o groapă adâncă de ar fi 
încăput în ea o şiră de paie, dar banii i-ai de unde nu-s. 

Nebun de deznădejde, alergă degrabă în oraş şi se duse 
drept la tribunal, ca să-i dea pe mâna judecătorului pe cei 


doi pungaşi care îl jefuiseră. 

Judecătorul era un maimuţoi din neamul gorilelor; un 
maimuţoi bătrân şi cu înfăţişarea serioasă, din pricina 
vârstei lui înaintate, a bărbii lui albe şi mai cu seamă din 
pricina ochelarilor lui de aur, fără geam, pe care era silit să- 
i poarte întruna, din cauză că suferea de o umflătură de 
ochi, care îl chinuia de câţiva ani de zile. 

Pinocchio, în faţa judecătorului povesti din fir în păr 
ticăloasa întâmplare, a cărui jertfă căzuse, spuse numele, 
prenumele şi semnalmentele tâlharilor şi sfârşi cerând să i 
se facă dreptate. 

Judecătorul îl ascultă cu multă bunăvoință, luă parte şi el 
la povestire, se înduioşa şi îşi şterse chiar o lacrimă şi când 
păpugşica isprăvi ce avea de spus, întinse mâna şi sună din 
clopoțel. 

La sunetul clopoţelului se iviră în grabă doi câini „mopşi” 
îmbrăcaţi în uniformă de jandarmi. 

Judecătorul, arătând jandarmilor pe Pinocchio le spuse: 

— Nenorocitul ăsta a fost jefuit de patru galbeni de aur, 
luaţi-l şi băgaţi-l la închisoare. 

Păpuşica, auzind această sentinţă nedreaptă, rămase 
înlemnită şi voia să protesteze, dar jandarmii, care n-aveau 
vreme de pierdut, îi astupară gura şi o duseră n carceră. 

O ţinură închisă patru luni patru luni care păreau că nu se 
mai sfârşesc şi ar fi stat şi mai mult dacă nu s-ar fi întâmplat 
un eveniment fericit. 

Trebuie să ştiţi că tânărul împărat care domnea peste 
oraşul Azilul nătărăilor, biruindu-şi într-un război duşmanii, 
porunci să se dea serbări mari pentru popor, cu luminaţii de 
artificii, focuri bengale, alergări de biciclete şi în semn de 
bucurie şi mai mare, dădu poruncă să se deschidă uşile 
temniţelor şi toţi tâlharii să fie eliberaţi. 

— Dacă le dă drumul la toţi, să-mi dea şi mie, spuse 
Pinocchio temnicerului. 

— Dumitale nu, răspunse temnicerul, pentru că nu faci 
parte dintre ei. 


— Ba să mă ierţi dumneata, îngână Pinocchio şi eu sunt 
tâlhar. 

— Atunci se schimbă lucrurile, spuse temnicerul şi 
scoţându-şi cu respect şapca şi salutându-l, îi deschise uşa 
carcerii şi îl lăsă ca să plece. 

XX. 

Eliberat din închisoare, Pinocchio vrea să se întoarcă spre 
locuinţa Zânei, dar în drum întâlneşte un Şarpe îngrozitor 
şi e prins într-o cursă de dihori. 

Închipuiţi-vă bucuria păpuşii, când se văzu liberă. Fără să 
mai stea pe gânduri, ieşi repede din oraş şi apucă pe 
drumul care ducea la căsuţa Zânei. 

Din pricina timpului ploios, drumul se făcuse ca terciul şi 
înota în noroi până la genunchi. 

Dar păpuşa nu se dădea bătută. 

Chinuit de dorul să-l vadă cât mai repede pe tatăl său şi pe 
surioara lui cu părul bălai, Pinocchio alerga sprinten ca un 
câine de vânătoare şi puţin îi păsa că noroiul îl stropea în 
obraz. Fugea mereu zicându-şi în gând: 

Câte necazuri n-au dat peste mine! Aşa îmi trebuie, pentru 
că sunt o păpuşă încăpăţânată şi neascultătoare. Toate le 
fac după capul meu, fără să ascult de cei care mă învaţă de 
bine şi care au de o mie de ori mai multă judecată decât 
mine! Dar de rândul ăsta m-am hotărât să mă schimb şi să 
mă fac băiat de treabă şi ascultător! Cu atât mai mult cu cât 
am băgat de seamă că atunci când copiii n-ascultă, o 
nimeresc întotdeauna rău, niciodată nu se întâmplă cum 
visează ei. Dar tata m-o fi aşteptat oare? L.-oi găsi eu la 
locuinţa Zânei? De atâta vreme, bietul unchiaş, nu m-a 
văzut! Am să-l înăbuş cu mângăierile şi îmbrăţişările mele. 
Dar Zâna o să mă ierte că m-am purtat aşa de rău? Şi când 
mă gândesc c-am găsit la dânsa atâta bunătate şi atâta 
îngrijire drăgăstoasă. Numai ei îi datorez minunea că mai 
sunt încă în viaţă! S-a mai văzut un copil mai 
nerecunoscător şi mai lipsit de inimă decât mine? 


Pe când cugeta astfel, se opri deodată îngrozit şi se dădu 
cu patru paşi înapoi. 

Ce văzuse? 

Un Şarpe mare, întins de-a curmezişul drumului, care 
avea pielea verde, ochii de foc şi prin coada lui ascuţită 
ieşea fum ca dintr-un Coş. 

Nu e cu putinţă să descriem frica păpugşii care depărtân- 
du-se la vreo jumătate de kilometru, se aşeză pe o movija de 
pietriş, aşteptând ca Şarpele să plece să-şi vadă de treaba 
lui şi să elibereze calea trecătorilor. 

Aşteptă un ceas, două, trei, însă Şarpele nu se mişca din 
loc şi tocmai de acolo i se vedea scânteierea ochilor lui de 
foc şi coloana de fum care îi ieşea prin vârful cozii. 

Atunci Pinocchio, luându-şi inima în dinţi, se apropie la 
câţiva paşi şi cu grai dulce, stăruitor şi subţirel, spuse 
şarpelui: 

— lartă-mă, domnule Şarpe, dar eşti aşa de bun să te dai 
niţel la o parte şi să mă laşi să trec? 

Ca şi cum ar fi vorbit pământului. 

Începu din nou cu acelaşi glas subţirel: 

— Trebuie să ştii, domnule Şarpe, că mă duc spre casă 
unde mă aşteaptă tata de atâta amar de vreme!... Îmi dai 
voie să-mi văd de drum? 

Aşteptă un răspuns la întrebarea lui, dar de răspuns nici 
vorbă ceva mai mult, Şarpele, care până atunci păruse 
îndârjit şi plin de viaţă, se făcu deodată nemişcat şi aproape 
amorţit. Ochii i se închiseră, iar din coadă nu-i mai ieşea 
fum. 

— Oare să fi murit? Zise Pinocchio, frecându-şi mâinile de 
bucurie; şi fără să mai stea la gânduri, se pregătea să sară 
peste el, ca să treacă de cealaltă parte a drumului. Dar nici 
n-apucase să mişte piciorul şi deodată şarpele se ridică, iar 
păpuşa, dându-se îndărăt, se împiedică şi căzu la pământ. 

Şi căzu aşa de rău, că rămase cu capul îngropat în mijlocul 
drumului şi cu picioarele în sus. 


La vederea păpuşii, care dădea din picioare şi se zvârcolea 
ca un peşte în undiţă, Şarpele începu să râdă şi râse, râse, 
aşa de tare, încât de prea mult râs îi plesni o vână în piept şi 
muri pe loc. 

Atunci Pinocchio începu să alerge ca să ajungă la locuinţa 
Zânei până nu se înnoptează. Dar pe drum, nemaiputându- 
şi stăpâni foamea care-l chinuia, sări sub o boltă de viţă din 
apropiere ca să culeagă câţiva ciorchini de struguri. 

Mai bine s-ar fi lipsit! 

Abia ajuns sub boltă, crac. 

Simţi că i se prind picioarele între două fiare ascuţite, care 
îl făcură să vadă stele verzi. 

Biata păpuşică fusese prinsă într-o capcană pe care ţăranii 
o întinseseră acolo ca să prindă dihorii, care de câtăva 
vreme mâncau puii de găină. 

XXI. 

Pe Pinocchio îl prinde un ţăran, care îl pune în locul unui 
câine să păzească un coteţ de păsări. 

Pinocchio, după cum lesne vă puteţi închipui, începu să 
plângă, să strige, să cheme într-ajutor; dar toate fură în 
zadar, deoarece prin apropiere nu se vedea nici urmă de 
casă, iar pe drum nu trecea ţipenie de om. 

Se înnoptase. 

Fie de durerile ce-i pricinuia strânsura capcanei, fie de 
spaima că se găseşte singur şi pe întuneric în mijlocul 
câmpului, păpuşica era cât pe-aci să leşine, când deodată, 
văzând că-i trece pe deasupra capului un licurici, îl strigă şi 
îi zise: 

— O, Licuriciule dragă, ai milă de mine şi scapă-mă de 
chinul ăsta. 

— Bietul băiat! Răspunse Licuriciul, oprindu-se înduioşat 
să-l privească. Cum se face că ţi-ai prins picioarele între 
fiarele astea încleştate? 

— Am intrat în boltă ca să culeg un ciorchine, doi, de 
struguri, Şi... 

— Strugurii erau ai tăi? 


— Nu. 

— Cine te-a învăţat să iei ce nu e altău? 

— Mi-era foame... 

— Foamea, dragă băiete, nu e un motiv să iei lucrul altuia. 

— Adevărat, ai dreptate! Strigă păpuşa plângând, dar altă 
dată n-am să mai fac. 

Convorbirea lor fu întreruptă de un zgomot de paşi, care 
se apropiau. Era stăpânul viei care venea în vârful 
picioarelor să vadă dacă nu cumva vreuna din dihăniile care 
îi mănâncă puii noaptea, nu s-a prins în capcană. 

Şi mirarea lui fu nespusă când, scoțând felinarul de sub 
haină, văzu că în loc de un dihor, fusese prins un copil. 

— Ah! Tâlharule! Strigă ţăranul înfuriat, care va să zică tu 
îmi furi găinile? 

— Nu eu, nu eu! Strigă Pinocchio, ptârigând. Am intrat în 
boltă ca să culeg doi ciorchini de struguri! 

— Cine fură struguri, fură şi găinile. Lasă că ţi-arăt eu ţie, 
să mă ţii minte. 

Şi deschizând capcana, luă păpuşa în braţe şi o duse acasă 
ca şi cum ar fi dus un miel de lapte. 

Ajuns în bătătură, îl trânti jos şi punându-i un picior în gât, 
îi spuse: 

— E târziu şi mă duc să mă culc. Ne răfuim noi mâine. Şi 
deoarece mi-a murit chiar azi câinele care mă păzea 
noaptea, să faci bunătate să-i iei locul. O să fii câinele meu 
de pază. 

Zis şi făcut, îi atârnă de gât o zgardă ţintuită în cuie de 
aramă şi o strânse bine ca să nu-i iasă de pe cap. De zgardă 
era legat un lanţ lung de fier; iar lanţul era înţepenit de zid. 

— Dacă la noapte o ploua zise ţăranul poţi să te culci în 
coteţul ăsta de lemn înăuntru sunt aşternute paiele pe care 
s-a odihnit bietul meu câine timp de patru ani şi ascute-ţi 
bine urechile: dacă din păcate vin hoţii, să latri. 

După aceea, ţăranul intră în casă închizând uşa cu zăvorul, 
iar bietul Pinocchio rămase în bătătură mai mult mort decât 
viu, din pricina frigului, a foamei şi a urâtului. Şi din când în 


când, vârându-şi mâinile furios sub zgarda care îl strângea 
de beregată, spunea plângând: 

— Frumos îmi şade, n-am ce zice! Aşa îmi trebuie. Am vrut 
să fac pe încăpăţânatul, pe haimanaua, m-am luat după toţi 
derbedeii, de aceea mi Se întâmplă tot felul de necazuri. 
Dacă aş fi fost un băiat cuminte ca atâţia alţii, dacă mi-ar fi 
plăcut să învăţ şi să muncesc, dacă n-aş fi fugit de acasă de 
la tata, n-aş fi acum aici, în mijlocul câmpului, să fac pe 
câinele de pază la casa unui ţăran. Oh! Dacă m-aş mai naşte 
o dată! Acum însă e prea târziu şi trebuie să rabd! 

După ce îşi descarcă astfel sufletul, intră în cuşcă şi se 
culcă. 

XXII. 

Pinocchio prinde pe hoţi şi drept răsplată că a fost 
credincios este pus în libertate. 

Trecuseră două ceasuri de când dormea adânc şi iată că 
aproape de miezul nopţii fu deşteptat de un murmur de 
glasuri ciudate, care i se părea că vine din văzduh. Scoţând 
vârful nasului din cuşcă, văzu adunate la sfat patru dihănii 
negre care semănau cu pisicile. Dar nu erau pisici, erau 
nevăstuici, animale mâncătoare de carne, care umblă după 
ouă şi după pui de găină. 

Unul din aceşti dihori, despărţindu-se de ceilalţi tovarăşi 
se duse la uşa coteţului şi zise încetişor: 

— Bună seara, Melampo. 

— Pe mine nu mă cheamă Melampo răspunse păpuşica. 

— Dar atunci cine eşti? 

— Pinocchio. 

— Şi ce faci aici? 

— Fac pe câinele de pază. 

— Dar Melampo unde e? Unde e câinele care locuia în 
cuşca asta? 

— A murit azi dimineaţă. 

— A murit? Săracul de el! Era aşa de blând! Însă când mă 
uit bine la tine şi tu îmi pari un câine de ispravă. 

— Te rog să mă ierţi, dar eu nu sunt câine! 


— Atunci ce eşti? 

— O păpuşica. 

— Şi faci pe câinele de pază? 

— Cum vezi, asta drept pedeapsă! 

— Ei bine, aş vrea să fac cu tine o învoială, cum făceam şi 
cu Melampo şi o să fii mulţumit. 

— Ce învoială? 

— Noi o să venim o dată pe săptămână, ca şi până acum, 
să vizităm noaptea coteţul de unde o să furăm opt găini. Din 
găinile astea, şapte le mâncăm noi şi una ţi-o dăm ţie, cu 
condiţia, bineînţeles, să te prefaci că dormi şi să nu-ţi vină 
poftă să latri şi să-ţi deştepţi stăpânul. 

— Aşa făcea Melampo? Întrebă păpuşica. 

— Aşa făcea şi ne înţelegeam de minune. Prin urmare 
dormi în pace şi n-avea nici o grijă că înainte de a pleca o 
să-ţi lăsăm în cuşcă o găină grasă şi durdulie pentru 
prânzul de mâine. Ne-am înţeles? 

— Da, da, vezi bine! Răspunse Pinocchio şi clătină din cap 
în chip ameninţător ca şi cum ar fi vrut să zică: O să vorbim 
noi îndată! 

Când cei patru dihori se crezură siguri de învoiala făcută, 
se duseră întinşi spre coteţul găinior care era aproape de 
cuşca lui Pinocchio şi după ce deschiseră cu unghiile portiţa 
de lemn, care închidea intrarea, se repeziră înăuntru unul 
după altul. Dar n-apucară să intre bine şi simţiră că se 
închide uşa după dânşii. 

Cel care o închise era Pinocchio cel credincios, care nu s-a 
mulţumit numai c-a închis-o şi mai puse în dreptul ei un 
bolovan mare, ca s-o înţepenească bine şi începu să latre. Şi 
lătrând întocmai ca un câine de pază, făcea din gură: ham, 
ham, ham, ham. 

La auzul lătratului, ţăranul sări din pat şi luând puşca şi 
deschizând fereastra, întrebă: 

— Cine e acolo? 

— Hoţii! Răspunse Pinocchio. 

— Unde sunt? 


— În coteţ. 

— Vin acum. 

Şi într-adevăr într-o clipă, ţăranul sosi, intră repede în 
coteţ şi după ce prinse şi vâri într-un sac pe cei patru 
dihori, le zise nespus de mulţumit: 

— În sfârşit am pus mâna pe voi! Aş putea să mă răzbun, 
însă nu sunt aşa de mişel. Mă mulţumesc numai să vă duc 
mâine la birtul din comuna vecină, care o să vă gătească 
repede cu bulion de pătlăgele roşii. Nu meritaţi atâta 
cinste, dar oamenii cumsecade ca mine nu se uită la 
asemenea fleacuri! 

Apoi, apropiindu-se de Pinocchio, începu să-l mângâie şi 
printre altele îl întrebă: 

— Cum se face c-ai descoperit pe tâlharii ăştia tuspatru? Şi 
când te gândeşti că Melampo, credinciosul meu Melampo, 
nu băgase nimic de seamă! 

Păpuşica ar fi putut prea bine să povestească tot ce ştia, ar 
fi putut, adică, să povestească învoielile ruşinoase dintre 
câine şi dihori dar aducându-şi aminte că Melampo murise, 
îşi zise în gând: La ce bun să învinuieşti morţii? Morţii sunt 
morţi şi cel mai bun lucru ce putem face pentru dânşii e să-i 
lăsăm să doarmă în pace! 

— Când au intrat dihorii în curte, erai treaz ori dormeai? 
Mai îl întrebă ţăranul. 

— Dormeam, răspunse Pinocchio, însă dihorii m-au 
deşteptat cu gălăgia lor, ba unul din ei a venit până la uşă şi 
mi-a spus: „Dacă făgăduieşti că n-o să latri şi n-ai să 
deştepţi pe stăpânul tău, o să-ţi dăruim o găină grasă şi 
durdulie”, înţelegi? Să îndrăznească să-mi facă mie o 
asemenea propunere! Pentru că trebuie să ştii că sunt o 
păpuşă care o fi având toate cusururile din lume, dar n-am 
pe acela de a şovăi şi de a-mi da coate cu persoanele 
necinstite. 

— Bravo băiat! Strigă ţăranul, bătându-l pe umeri. Aceste 
simţăminte îţi fac mare cinste şi ca să-ţi dovedesc 


nemărginita mea recunoştinţă, îţi dau drumul să te întorci 
acasă. 

Şi îi scoase zgarda. 

XXIII. 

Pinocchio deplânge moartea Fetiţei cu părul bălai, apoi 
găseşte un Porumbel care îl duce pe ţărmul mării şi de 
acolo se aruncă în apă ca să vină în ajutorul tatălui său 
Geppetto. 

De-abia scăpă Pinocchio de povara umilitoare a zgardei 
din jurul gâtului şi începu să alerge peste câmp şi nu se mai 
opri deloc până nu ajunse în drumul mare, care trebuia să-l 
ducă drept la locuinţa Zânei. 

Ajuns în drumul cel mare, se uită de jur-împrejur şi văzu 
cu och. Iul liber, pădurea unde întâlnise Vulpoiul şi Cotoiul, 
văzu printre copaci, înălțându-se vârful Stejarului uriaş, 
unde fusese spânzurat de gât, dar nici încoace, nici încolo, 
nu-i fu cu putinţă să zărească locuinţa Fetiţei frumoase cu 
părul bălai. 

Atunci avu deodată un presentiment trist şi începând să 
alerge cu câtă putere îi mai rămăsese în picioare, se pomeni 
peste câteva clipe în livada unde se ridica odinioară căsuţa 
cea albă. Dar căsuţa nu mai era acolo. În. Locul ei se afla o 
lespede de marmură, pe care erau scrise cu litere de tipar, 
aceste rânduri sfâşietoare: 

AICI ZACE FETIŢA CU PĂRUL BĂLAI. 

MOARTĂ DE DURERE. 

PENTRU CĂ A FOST PĂRĂSITĂ. 

DE FRĂŢIORUL El PINOCCHIO. 

Cum a rămas păpuşa, după ce a silabisit acele cuvinte, vă 
las să vă închipuiţi voi singuri. Căzu grămadă la pământ şi 
acoperind cu mii de sărutări marmura mortuară, izbucni 
într-un nesfârşit hohot de plâns. Plânse toată noaptea şi 
dimineaţa următoare, când se ivise ziua, el tot plângea, 
măcar că în ochi nu mai avea un pic de lacrimi iar strigătele 
şi tânguirile lui erau aşa de sfâşietoare şi triste, încât toate 
văile dimprejur le repetau ecoul. Şi plângând spunea: 


— O, Zâna mea dragă, pentru ce ai murit? Pentru ce n-am 
murit eu în locul tău, eu, care sunt atât de rău, pe când tu 
erai aşa de bună? Şi tata unde o fi? O, Zâna mea dulce, 
spune-mi unde pot să-l găsesc, ca să rămân veşnic lângă el 
şi să nu-l mai părăsesc niciodată! Niciodată! Niciodată! O, 
Zâna mea scumpă, spune-mi că nu e adevărat c-ai murit! 
Dacă într-adevăr mă iubeşti. Dacă-ţi iubeşti frăţiorul, învie, 
trăieşte iarăşi ca altădată! Nu te doare că mă vezi singur, 
părăsit de toţi? Dacă mă prind hoţii iar o să mă spânzure de 
craca Stejarului... Atunci o să mor de-a binelea. Ce vrei să 
mă fac singur pe lume? Acum când te-am pierdut pe tine şi 
pe tata, cine o să-mi mai dea de mâncare? Unde o să dorm 
noaptea! Cine o să-mi mai facă haine? Oh! Ar fi mai bine, de 
o mie de ori mai bine, dacă aş muri şi eu! Da, vreau să mor! 
Ih! Ih! Ih! 

Şi pe când se tânguia astfel, încercă să-şi smulgă părul din 
cap, dar părul lui fiind de lemn, n-avu de ce să apuce. 

În vremea aceasta, trecu pe deasupra un Porumbel uriaş, 
care oprindu-se din zbor, dar cu aripile tot întinse, îi strigă 
din înălţimea văzduhului: 

— Ascultă băietele, ce faci acolo jos? 

— Nu vezi ce fac? Plâng! Răspunse Pinocchio ridicând 
capul şi ştergându-şi ochii cu mâneca de la haină. 

— la spune-mi, adăugă Porumbelul, nu cumva cunoşti 
printre prietenii tăi, o păpuşă pe care o cheamă Pinocchio? 

— Pinocchio? Ce ai spus? Pinocchio? Repetă păpuşica 
sărind în picioare. Pinocchio sunt eu. 

Porumbelul auzind aceasta, cobori numaidecât şi se aşeză 
pe pământ. Era mai mare decât un curcan. 

— Atunci cunoşti şi pe Geppetto? Întrebă el pe păpuşica. 

— Dacă îl cunosc! Dar mi-e tată! Ţi-a vorbit de mine! Mă 
duci la el? Trăieşte? Răspunde, fie-ţi milă, trăieşte? 

— L-am lăsat acum trei zile pe malul mării. 

— Ce făcea? 

— Îşi cioplea singur o luntrişoară, ca să treacă peste 
ocean. Bietul bătrân, de mai bine de patru luni de când 


colindă lumea ca să te caute şi neputându-te găsi, s-a 
hotărât să treacă în ţările depărtate din lumea nouă ca să te 
caute şi acolo. 

— E departe de aici până la malul mării? Întrebă Pinocchio 
înduioşat. 

— Peste o mie de kilometri. 

— O mie de kilometri? O, Porumbelule drag, ce bine ar fi 
să am aripi ca tine! 

— Dacă vrei să mergi, te duc eu. 

— Cum? 

— Încaleci pe spinarea mea. Eşti greu? 

— Greu? Dimpotrivă. Sunt uşor ca frunza. 

Şi, fără vorbă multă, Pinocchio sări în spinarea 
Porumbelului şi punându-şi un picior într-o parte şi unul în 
cealaltă, cum fac călăreţii, strigă plin de mulţumire: 

— Zboară, zboară, căluţule, că ard de dorinţă s-ajung cât 
mai repede! 

Porumbelul, întinse aripile şi peste câteva clipe zburase 
atât de sus că aproape atingea norii. Ajuns la înălţimea 
aceea ameţitoare, Pinocchio fu curios să se uite în jos, dar l- 
a apucat o frică şi o ameţeală aşa de mare, încât ca să nu se 
pomenească răsturnat, îşi încleştă braţele de gâtul calului 
său înaripat. 

Zburară toată ziua. Către seară, Porumbelul îi spuse: 

— Tare mi-e sete! 

— lar mie tare mi-e foame! Adăugă Pinocchio. 

— Să ne oprim niţel lângă porumbarul ăsta şi pe urmă o 
pornim iarăşi la drum ca s-ajungem mâine în revărsatul 
zorilor pe ţărmul mării. 

Intrară într-un porumbar, unde nu era decât o doniţă plină 
cu apă şi un coşuleţ plin cu mazăre. 

Păpuşica, toată viaţa, nu putuse să sufere mazărea. Numai 
când o vedea îi şi venea rău, îl apuca stomacul, dar în seara 
aceea a mâncat ca un lup şi după ce o isprăvi, se întoarse 
către Porumbel şi îi spuse: 

— N-aş fi crezut niciodată ca mazărea să fie aşa de bună! 


— Trebuie să înveţi, dragă băiete, răspunse Porumbelul, că 
atunci când ţi-e foame şi n-ai altceva de mâncat, chiar şi 
mazărea este gustoasă! Foamea nu cunoaşte mofturi sau 
nazuri! 

Pinocchio încalecă iarăşi pe spinarea Porumbelului, 
porniră la drum şi du-te! A doua zi dimineaţa ajunseră pe 
tarmul mării. 

Porumbelul puse jos păpuşa şi nevrând să aştepte 
mulţumiri pentru fapta bună ce făcuse, îşi luă zborul înapoi 
şi se făcu nevăzut. 

Pe țărm era o grămadă de lume, care ţipa şi dădea din 
mâini, uitându-se în largul mării. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Pinocchio pe o babă. 

— Ce să se întâmple? Un biet tată, care şi-a pierdut 
copilul, s-a suit într-b luntre ca să treacă oceanul să-l caute, 
însă astăzi marea e furioasă, aşa că luntrea e gata să se 
scufunde. 

— Unde e luntrea? 

— Uite-o colo, în dreptul degetului meu, răspunse baba, 
arătând o luntre care, de leparte părea cât o coajă de nucă 
şi în ea un om mic, mititel. 

Pinocchio îşi aruncă privirea acolo şi după ce s-a uitat 
bine, scoase un țipăt ascuţit. 

— Acolo e tata! Acolo e tata! 

În vremea aceasta, luntrea izbită de furia furtunii aici 
apărea printre valuri, aici părea să se răstoarne, iar 
Pinocchio, din vârful unei stânci înalte, nu mai sfârşea 
chemându-şi tăticul pe nume şi făcându-i semne cu mâna, 
cu batista şi chiar cu şapca din cap. 

Părea că Geppetto, măcar că era departe de țărm, îşi 
recunoscuse băiatul, pentru că îşi scoase şapca şi el şi îl 
salută, iar prin tot felul de semne din mâini, îi lăsa să 
înţeleagă că s-ar întoarce bucuros, dar că marea era 
furioasă şi îl împiedica să vâslească pentru ca să se apropie 
de mal. 


Deodată, se năpusti un val năprasnic şi luntrea se făcu 
nevăzută. Aşteptară s-o mai vadă apărând, dar luntrea nu 
se mai ivi. 

— Bietul unchiaş, spuseră atunci pescarii care se 
adunaseră pe mal şi îngânând încet o rugăciune se 
îndreptară către casele lor. 

lată însă că auziră un țipăt deznădăjduit şi uitându-se 
înapoi văzură un copil care, din vârful unei stânci se 
aruncase în mare strigând: 

— Vreau să-l salvez pe tata! 

Pinocchio, fiind de lemn, plutea deasupra apei şi înota ca 
un peşte. Aici îl vedeai dispărând în apă, luat de furia 
valurilor, dincolo îl vedeai apărându-i, ba un picior, ba o 
mână, la o mare depărtare de mal. În cele din urmă fu 
pierdut din ochi şi nu l-au mai văzut. 

— Bietul băiat! Spuseră atunci pescarii, care se adunaseră 
pe mal şi îngânând încet o rugăciune, se întoarseră pe la 
casele lor. 

XXIV. 

Pinocchio soseşte în „Insula Albinelor harnice” şi o 
regăseşte pe Zână. 

Pinocchio, însufleţit de nădejdea de a ajunge la vreme ca 
să-l scape pe bietul său tată, înotă toată noaptea. 

Şi ce noapte îngrozitoare! Turna cu găleata, bătea 
grindina, tuna groaznic şi fulgere scăpărau, de părea că e 
ziuă. 

Spre dimineaţă, izbuti să vadă nu tocmai departe o bucată 
lungă de pământ. Era o insulă în mijlocul mării. 

Începu să facă sforţări disperate ca s-ajungă la mal, dar în 
zadar. Valurile legănându-se furioase, îl purtau în voia lor ca 
pe un fir de pai. În sfârşit, spre norocul lui, veni un val cu 
atâta furie, încât îl aruncă dintr-o dată pe insulă. 

Aruncătura a fost aşa de violentă, că izbindu-se de 
pământ, i-au pârâit toate încheieturile, dar se mângâie 
repede, zicându-şi: Scăpai şi de rândul ăsta ca prin urechile 
acului. 


În vremea aceasta cerul se înseninase, soarele se ivi în 
toată strălucirea lui, iar marea se făcu liniştită şi netedă ca 
oglinda. 

Atunci păpuşica întinzându-şi hainele la soare ca să le 
usuce, începu să se uite încoace şi încolo doar o zări pe 
întinderea nesfârşită a mării vreo luntrişoară cu un om 
înăuntru. Dar după ce s-a uitat bine în toate părţile, nu văzu 
înaintea lui decât cer, apă şi o mică pânză de corabie, dar 
aşa de departe, încât părea o muscă. 

— Dacă aş şti cel puţin cum se numeşte insula, îşi zicea el 
în gând. Dacă aş şti măcar că insula e locuită de oameni 
cumsecade, vreau să zic de oamenii care să n-aibă urâtul 
obicei de a spânzura copiii de crăcile copacilor! Pe cine să 
întreb că nu văd pe nimeni? 

Gândul că se află singur, singurel, în mijlocul acelui ţinut 
deşert, îl umplu de atâta tristeţe că era mai mai să plângă, 
când deodată se văzu că trece nu tocmai departe de țărm, 
un peşte uriaş caje înota agale cu capul afară din apă. 

Neştiind cum să-i zică pe nume, păpuşica îi strigă cu glas 
tare, ca să fie auzită. 

— Ei, domnule Peşte, îmi dai voie să-ţi spun o vorbă? 

— Şi două, răspunse Peştele, care era un Delfin atât de 
politicos, cum se găsesc prea puţini în lume. 

— Eşti aşa de bun să-mi spui dacă în insula asta se găsesc 
sate unde să poţi să mănânci fără primejdia de a fi tu însuţi 
mâncat? 

— Se găsesc bineînţeles! Răspunse Delfinul şi chiar nu 
tocmai departe de aici. 

— Pe unde trebuie s-o apuc? 

— Ia-o pe potecuţa aia de colo, la stânga şi ţine-o drept 
înainte. N-ai grijă că nu te rătăceşti. 

— Încă ceva, te rog. Dumneata care te plimbi toată ziua şi 
toată noaptea prin mare, n-ai întâlnit cumva o luntre în care 
se afla tata? 

— Dar cine e tatăl tău? 


— E tatăl cel mai bun din lume, după cum eu sunt copilul 
cel mai rău. 

— Cu furtuna de astă-noapte, răspunse Delfinul, luntrea 
cred că s-a scufundat. 

— Şi tata? 

— Poate că l-a şi înghiţit fioroasa Balenă, care de câteva 
zile răspândeşte groaza şi urgia în apele noastre. 

— Şi e mare Balena asta? Întrebă păpuşa, care începuse 
să tremure de frică. 

— Dacă e mare!... Răspunse Delfinul. Ca să-ţi faci o idee, 
află că e mai mare decât o clădire cu cinci etaje şi are o 
gură atât de largă şi adâncă, încât ar încăpea prea bine în 
ea un tren cu locomotivă cu tot. 

— Vai de mine! Strigă îngrozit Pinocchio şi îmbrăcându-se 
în grabă, se întoarse către Delfin şi îi spuse: 

— Să ne vedem cu bine, domnule Peşte, iartă-mă că te-am 
supărat şi îţi mulţumesc de bunăvoință. 

Zicând acestea, apucă repede pe potecuţă şi începu să 
meargă aşa de iute că părea că aleargă. La cel mai mic 
zgomot, se întorcea să se uite înapoi de frică să nu fie 
urmărit de Balena aceea mare cât o casă cu cinci etaje şi cu 
gura largă şi adâncă unde încăpea un tren cu locomotivă cu 
tot. 

După ce-a mers mai mult de o jumătate de ceas, sosi într-o 
ţărişoară care se numea „|ara Albinelor harnice”. Uliţele 
furnicau de fiinţe care alergau încoace şi încolo după 
treaba, toate lucrau, toate aveau ceva de făcut. Nu se găsea 
un trândav sau o Haimana, de l-ai fi căutat cu lumânarea 
aprinsă. 

— Am înţeles, răspunse repede, deşucheatul de Pinocchio, 
ţara asta nu face de mine! Eu nu sunt născut ca să 
muncesc. 

În vremea aceasta foamea îl chinuia, pentru că de 
douăzeci şi patru de ceasuri, nu băgase nimic în gură, nici 
măcar o porţie de mazăre! 

Ce să facă? 


Nu-i rămânea decât două căi ca să-şi potolească foamea: 
sau să ceară ceva de lucru, sau să ceară de pomană un 
gologan ori un codru de pâine. 

Să ceară de pomană îi era ruşine, pentru că tatăl său îi 
spusese mereu că pomană n-au dreptul să ceară decât 
bătrânii şi neputincioşii săraci cu adevărat, în lumea asta şi 
care, merită milă şi sprijin, sunt numai aceia care, fie din 
pricina vârstei, fie din pricină de boală sunt osândiţi să nu-şi 
mai poată câştiga pâinea de toate zilele prin munca lor. Toţi 
ceilalţi sunt datori să muncească şi dacă nu muncesc şi 
îndură foamea, cu atât mai rău pentru ei. 

În clipa aceea, trecu pe drum un om plin de sudoare şi 
sfârşit de oboseală, care trăgea singur cu multă greutate 
două cărucioare încărcate cu cărbuni. 

Pinocchio, judecându-l după înfăţişare că e om bun, se 
apropie de el şi plecându-şi ochii de ruşine îi spuse încet: 

— Fii milostiv şi dă-mi un ban că nu mai pot de foame! 

— Nici o para chioară! Răspunse cărbunarul. Îţi dau patru, 
numai să-mi ajuţi să duc până acasă aste două cărucioare 
cu cărbuni. 

— Ştii că mă uimeşti! Răspunse păpuşa aproape supărată. 
N-am făcut în viaţa mea pe hamalul; n-am tras niciodată la 
cărucior. 

— Cu atât mai bine pentru tine! Răspunse cărbunarul. 
Atunci, băiete dragă, dacă e adevărat că mori de foame, 
cere mândriei tale să-ţi dea să mănânci, dar bagă de seamă 
să nu-ţi cadă cu greu la burtă. 

După câteva cli-pe trecu pe drum un zidar care ducea pe 
umeri un hârdău cu var. 

— Eşti aşa de bun să-ţi faci pomană cu un ban pentru un 
biet copil care moare de foame. 

— Bucuros, vino cu mine de cară var, îi răspunse zidarul şi 
în loc de un ban îţi dau cinci. 

— Dar varul e greu, răspunse Pinocchio şi nu vreau să mă 
obosesc. 


— Dacă nu vrei să te oboseşti băiete dragă, du-te la altul 
să-ţi dea să mănânci pe degeaba. 

În mai puţin de o jumătate de ceas trecură pe acolo 
douăzeci de inşi şi tuturor Pinocchio le-a cerut de pomană, 
dar toţi îi răspunseră: „Nu ţi-e ruşine? În loc să umbli cască 
gura pe uliţă, du-te mai bine de-ţi caută de lucru şi învaţă 
cum se câştigă pâinea!” 

În sfârşit trecu o femeiuşcă drăguță, care ducea pe umeri 
două ulcioare cu apă. 

— Îmi dai voie, bună femeie, să beau o gură de apă din 
doniţele dumitale? Întrebă păpuşa, care se frigea de sete. 

— Bea, băietele dragă! Spuse femeia, punând doniţele jos. 

După ce Pinocchio sorbi ca un burete, bolborosi cu vocea 
pe jumătate, ştergându-se la gură. 

— Setea mi-a trecut! Dacă aş putea să-mi astâmpăr şi 
foamea! 

Femeia, auzind aceste cuvinte, adăugă repede: 

— Dacă mi-ajuţi să duc până acasă una din doniţele astea, 
îţi dau o felie de pâine. 

Pinocchio se uită la doniţă şi nu răspunse nici da, nici nu. 

— Şi odată cu felia de pâine o să-ţi dau şi o strachină de 
conopidă prăjită în oţet şi untdelemn, continuă femeia. 

Pinocchio se uită încă o dată la doniţă şi iarăşi nu răspunse 
nici da, nici nu. 

— Şi după conopidă, îţi dau şi o prăjitură cu dulceaţă şi cu 
poame. 

Ispitit de lăcomie, Pinocchio nu se mai putu împotrivi şi 
luându-şi inima în dinţi, zise: 

— Ce să fac! La urma urmei o să-ţi duc doniţa până acasă! 

Doniţa era foarte grea şi păpuşica, neputând s-o ducă în 
mâini, şi-o puse în cap. 

Ajunşi acasă, femeia, pofti pe Pinocchio să se aşeze la o 
măsuţă întinsă şi îi puse dinainte pâine, conopidă călită şi 
prăjitura făgăduită. Pinocchio înghiţea pe nemestecate. 
Stomacul lui părea o casă rămasă pustie şi nelocuită de 
cinci luni. 


După ce îşi potoli muşcăturile îndrăcite ale foamei, se uită 
în sus ca să mulţumească binefăcătoarei lui, dar n-apucase 
să-şi îndrepte bine privirea spre dânsa şi scoase un oftat 
lung de mirare, rămânând înmărmurit, cu ochii zgâiţi, cu 
furculiţa în aer şi cu gura plină de pâine şi de conopidă. 

— Vezi că răspunse bâlbâindu-se Pinocchio, vezi că 
dumneata semeni dumneata îmi aduci aminte da da, da, 
aceeaşi voce aceiaşi ochi acelaşi păr da, da şi dumneata ai 
părul bălai ca dânsa! O, Zânişoara mea, Zânişoara mea! 
Spune-mi că eşti dumneata chiar dumneata! Nu mă face să 
plâng iarăşi! Dacă ai şti! Am plâns atât! Am suferit atât! 

Şi zicând astfel, Pinocchio plângea cu hohote şi căzându-i 
la picioare, îmbrăţişă genunchii acelei femei misterioase. 

XXV, 

Pinocchio făgăduieşte Zânei să fie cuminte şi să se pună pe 
învăţătură, pentru că s-a săturat să mai fie păpuşă şi vrea 
să devină un băiat ca toţi băieţii. 

La început, femeia se încăpăţână să spună că nu era dânsa 
Zâna cu părul bălai, dar, văzându-se descoperită şi nevrând 
să întindă gluma prea departe, sfârşi prin a recunoaşte şi 
spuse lui Pinocchio: 

— Prichindel ştrengar! Cum ai băgat de seamă că sunt eu? 

— Dragostea ce-ţi păstrez m-a făcut să ghicesc. 

— Ţi-aduci aminte? M-ai lăsat fetiţă şi acum mă găseşti 
femeie; atât de femeie c-aş putea să-ţi fiu mamă. 

— Îmi pare şi mai bine, căci astfel, în loc de surioară o să-ţi 
zic mămică. De-atâta vreme mă topesc de dor să am şi eu o 
mamă ca toţi copiii! Dar cum se face că ai crescut aşa de 
repede? 

— E o taină. 

— Spune-mi-o şi mie: aş vrea să cresc şi eu niţel. Nu vezi? 
Am rămas tot ca un bâţ de chibrit. 

— Dar tu nu poţi să creşti! Răspunse Zâna. 

— Pentru ce? 

— Pentru că păpuşile nu cresc niciodată. Se nasc păpuşi, 
trăiesc păpuşi şi mor păpuşi. 


— Oh! Sunt sătul să fiu mereu păpuşă, strigă Pinocchio, 
scărpinâdu-se în cap. Cred c-a sosit vremea să intru şi eu în 
rândul oamenilor. 

— Numai să meriţi. 

— Adevărat? Şi ce trebuie să fac ca să merit? 

— Un lucru foarte uşor: să te sileşti să devii băiat cuminte. 

— Dar ce, nu sunt? 

— Deloc! Copiii cuminţi sunt ascultători pe câtă vreme tu. 

— Eu n-ascult niciodată de alţii. 

— Copiilor cuminţi le place cartea şi lucrul, însă tu. 

— Eu fac pe trântorul şi pe haimanaua toată ziulica. 

— Copiii cuminţi spun întotdeauna adevărul... 

— Eu spun numai minciuni. 

— Copiii cuminţi se duc bucuroşi la şcoală. 

— Şi pe mine m-apucă frigurile când mă gândesc. Dar de 
azi înainte vreau să mă schimb. 

— Îmi făgăduieşti? 

— Îţi făgăduiesc. Vreau să mă fac băiat cuminte şi să fiu 
mângâierea tatei. Dar unde-o fi dânsul la ceasul ăsta? 

— Nu ştiu. 

— O să mai am eu parte să-l mai văd vreodată şi să-l 
îmbrăţişez? 

— Cred că da: sunt chiar sigură. 

La răspunsul acesta, mulţumirea lui Pinocchio fu aşa de 
mare, încât luă mâinile Zânei şi începu să i le sărute cu 
atâta foc, că părea ieşit din minţi. Apoi ridicând ochii şi 
privind-o cu drag, o întrebă: 

— la spune-mi mamă: aşadar nu e adevărat c-ai murit? 

— Se vede că nu! Răspunse Zâna zâmbind. 

— Dacă ai şti cât am suferit şi cum era să cad grămadă, 
când am citit „Aici zace.” 

— Ştiu şi tocmai pentru asta te-am iertat. Mărturia durerii 
tale m-a făcut să văd că ai inimă bună: şi de la copiii cu 
inimă bună chiar de sunt puţin cam ştrengari şi cu 
apucături rele, tot te mai aştepţi la ceva, adică tot mai 
nădăjduieşti c-or să se întoarcă pe calea cea bună. lată 


pentru ce am venit să te caut până aici. Vreau să-ţi ţin loc 
de mamă. 

— Oh! Ce bine îmi pare! Strigă Pinocchio, sărind de 
bucurie. 

— O să m-asculţi şi o sa faci întotdeauna ce-ţi voi spune? 

— Bucuros, bucuros, bucuros! 

— Chiar de mâine, adăugă Zâna, o să începi să te duci la 
şcoală. 

Pinocchio se făcu numaidecât mai puţin vesel. 

— Apoi o să-ţi alegi după placul tău un meşteşug. 

Pinocchio se făcu serios. 

— Ce tot bolboroseşti printre dinţi? Întrebă Zâna cu un ton 
cam supărat. 

— Spuneam, îngână păpuşa cu vocea pe jumătate, că, 
acum pentru ca să mă duc la şcoală mi se pare cam târziu... 

— Nu, domnule. Află de la mine că pentru învăţătură nu e 
niciodată prea târziu! 

— Dar nu vreau să învăţ, nici să m-apuc de meşteşug... 

— De ce! 

— Pentru că lucrul mă oboseşte. 

— Băiete dragă spuse Zâna cei care spun aşa, sfârşesc 
întotdeauna în temniţă ori la spital. Ascultă ce-ţi spun eu, 
omul fie că s-a născut bogat, fie că s-a născut sărac, cât 
trăieşte trebuie să facă ceva, să nu stea degeaba, să 
lucreze. Vai de tine dacă te înveţi trândav. Trândăvia e o 
boală foarte urâtă şi trebuie să ne vindecăm cât mai 
degrabă de ea, chiar din copilărie; altfel când ajungem 
mari, nu ne mai vindecăm. 

Cuvintele acestea îi merseră la inimă păpugşii căci ridică 
iute capul şi spuse Zânei: 

— Am să învăţ, am să lucrez, am să fac tot ce-mi vei spune, 
pentru că la urma urmei, mi s-a urât cu traiul ăsta de 
păpuşă şi vreau să devin băiat ca toţi băieţii, cu orice preţ. 
Mi-ai făgăduit, nu e aşa? 

— Ţi-am făgăduit: acum nu depinde decât de tine. 

XXVI. 


Pinocchio se duce cu colegii lui de şcoală pe ţărmul mării 
ca să vadă un peşte groaznic care se numeşte Balenă. 

A doua zi Pinocchio se duse la şcoala primară, închipuiţi-vă 
pe ştrengarii de copii, când văzură intrând în şcoală o 
păpuşă! A fost un râs, care nu se mai isprăvea. Care îi 
trăgea o păcăleală, care alta, care îi lua şapca din mână, 
care îl trăgea de haină pe la spate, care încerca să-i facă 
repede cu cerneală două mustăţi mari sub nas şi care căuta 
să-i lege picioarele şi mâinile cu sfoară, ca să-l facă să joace. 

La început Pinocchio nu-i luă în seamă şi îi lăsă în pace, 
dar în cele din urmă depăşindu-i răbdarea, se întoarse 
către cei care îl necăjeau şi îşi bate joc de el şi le spuse 
drept în faţă: 

— Ia, vă rog să vă vedeţi de treabă, n-am venit aici ca să 
fiu caraghiosul vostru. Eu respect pe alţii şi vreau să fiu şi 
eu respectat. 

— Bravo, paiaţo! Ai vorbit ca din carte! Urlară ştrengarii 
de copii, prăpădindu-se de râs şi unul din ei mai obraznic 
decât toţi, întinse mâna ca să apuce păpuşa de nas. 

Dar nu-i prea merse bine, pentru că Pinocchio întinse 
piciorul pe sub masă şi îi trase o lovitură zdravănă în 
ţurloaie. 

— Aoleo, ce mai cotonoage ai! Zbieră copilul frecându-şi 
vârtătaia pe care i-o făcuse păpuşica. 

— Şi ce coate! Şi mai tari decât picioarele! Spuse un altul 
care, din pricina glumelor lui nesăbuite, se alesese cu un 
ghiont în burtă. 

Ce mai încoace încolo, cu o lovitură de picior şi cu un 
ghiont, păpuşa câştigase stima şi dragostea tuturor 
şcolarilor şi toţi îl mângâiau şi-l iubeau din suflet. 

Chiar dascălul se fălea cu Pinocchio, pentru că îl vedea 
plin de luare aminte, silitor, deştept şi totdeauna sosind cel 
dintâi şi ridicându-se cel din urmă, când erau gata de 
plecare. 

Singurul lui cusur era că prea se înhăita cu toţi copiii şi 
printre ei erau mulţi ştrengari, cunoscuţi pentru lenea la 


învăţătură şi apucăturilor lor deşucheate. 

Şi tot îi spunea dascălul în toate zilele şi Zâna de 
asemenea nu uita să-i repete mereu: 

— Bagă de seamă, Pinocchio! 'Tovarăşii tăi de şcoală, o să 
te facă mai curând sau mai târziu să nu-ţi mai placă 
învăţătura şi din pricina lor cine ştie ce nenorocire te 
aşteaptă. 

— Nu mi-e frică! Răspunse Pinocchio, făcând pe grozavul 
şi atingându-şi fruntea cu degetul arătător, ca şi cum ar fi 
vrut să zică: „Am destulă minte în cap”. 

Se întâmplă însă că într-o bună zi, când se ducea la şcoală 
să întâlnească o ceată din tovarăşii lui obişnuiţi, care 
ieşindu-i înainte, îi ziseră: 

— Ai aflat ultima noutate? 

— Nu. 

— In marea noastră a sosit o Balenă mare cât un munte. 

— Adevărat? Nu cumva o fi tot Balena din ziua când s-a 
înecat bietul tata? 

— Ne ducem la țărm s-o vedem. Vrei să mergi şi tu? 

— Nu: eu mă duc la şcoală. 

— Las-o încolo de şcoală! Vom merge mâine. Cu o lecţie 
mai mult ori mai puţin, tot acolo ajungi. 

— Şi ce-o să zică dascălul? 

— Treaba lui! D-aia ia leafă, ca să bombănească toată 
ziulica. 

— Dar mama? 

— Mamele nu ştiu niciodată nimic, răspunseră derbedeii. 
— Ştiţi ce-am să fac? Spuse Pinocchio. Balena vreau s-o 
văd ştiu eu pentru ce dar o să mă duc după ce-oi ieşi de la 

şcoală. 

— Aoleo! Găgăuţă! Spuse unul din ceată. Dar ce crezi tu, 
că un peşte de mărimea aia o să te aştepte pe tine? Cum i s- 
a urât, a şi pornit-o în altă parte şi cine l-a văzut, bine cine 
nu, rabdă. 

— E departe de aici până la țărm? Întrebă Pinocchio. 

— Într-un ceas ne şi întoarcem. 


— Atunci, haidem! Să ne luăm la întrecere cine aleargă 
mai iute! Strigă păpuşa. 

Semnalul plecării odată dat, ceata ştrengarilor cu cărţile şi 
caietele la subţioară, începu să fugă peste câmpie Pinocchio 
era mereu în frunte, ca şi cum ar fi avut aripi la picioare. 

Din când în când, întorcându-şi privirea înapoi, le dădea cu 
tifla tovarăşilor lui rămaşi departe de tot şi văzându-i 
obosiţi, gâfâind, plini de praf şi cu limba scoasă de un cot, 
râdea din toată inima. 

Nefericitul, în clipa aceea, nu ştia ce grozăvii şi ce 
nenorociri cumplite îl aşteptau. 

XXVII. 

Mare păruială între Pinocchio şi colegii lui unul dintre ei 
fiind rănit, Pinocchio e arestat de jandarmi. 

Ajuns la ţărmul mării, Pinocchio aruncă repede o privire 
pe întinderea apei; dar nu văzu nici o Balenă. Marea era 
liniştită şi netedă ca oglinda. 

— Unde vă e Balena? Întrebă el, întorcându-se către 
tovarăşii lui. 

— S-o fi dus să mănânce! Răspunse unul din ei râzând. 

— Ori poate s-o fi întins pe pat ca să tragă un pui de somn, 
adăugă altul, râzând şi mai tare. 

Din răspunsurile fără noimă şi din râsetele lor deşucheate, 
Pinocchio înţelese că colegii lui îi trăseseră o păcăleală, 
spunându-i un lucru care nu era adevărat; şi necăjindu-se, 
strigă la ei cu o voce înţepată: 

— Ia vă rog să-mi spuneţi, ce-aţi câştigat născocind 
povestea cu Balena? 

— Ştim noi ce!... Răspunseră ştrengarii într-un glas. 

— Ce anume? 

— Am câştigat că te-am făcut să nu te duci la şcoală şi să 
vii cu noi. Nu ţi-e ruşine să faci toată vremea pe silitorul la 
învăţătură? Nu ţi-e ruşine să înveţi cu atâta sârguinţă? 

— Şi dacă învăţ, ce vă pasă vouă? 

— Vezi bine că ne pasă, pentru că ne dai de gol dascălului. 

— Cum asta? 


— Foarte uşor: Şcolarii care învaţă, fac să se cunoască de 
la o poştă cei ca noi, care numai chef de carte n-au. Şi noi 
nu vrem să trecem drept leneşi. Avem şi noi mândria 
noastră...! 

— Atunci ce trebuie să fac, ca să vă fiu pe plac? 

— Trebuie să-ţi fie şi ţie urâtă şcoala, lecţia, dascălul, care 
sunt duşmanii noştri cei mai mari. 

— Şi dacă eu vreau să-mi văd înainte de carte? 

— Nici n-o să ne mai uităm la tine şi când te vei aştepta 
mai puţin, ai să ne-o plăteşti. 

— Ştiţi că mă faceţi să râd! Răspunse păpuşa dând din 
cap. 

— Ei, Pinocchio! Strigă atunci cel mai mare dintre copii, 
venind drept la dânsul. Să nu-mi faci mie pe grozavul nu-mi 
tot face mie pe isteţul; pentru că dacă ţie nu ţi-e frică de 
noi, apoi nici nouă nu ne e frică de tine! Bagă de seamă că 
tu eşti singur, iar noi suntem şapte. 

— Şapte ca cele şapte păcate din Biblie! Spuse Pinocchio, 
izbucnind într-un hohot de râs. 

— Aţi auzit? Îşi bate joc de noi! Ne-a zis cele şapte păcate 
din Biblie! 

— Pinocchio, cere iertare, pentru că ne-ai jignit... Altfel... 
E vai de tine! 

— Cucu! Strigă păpuşa, dându-le cu tifla. 

— Pinocchio, o păţeşti! 

— Cucu! 

— O să te întorci acasă cu nasul jerpelit. 

— Cucu! 

— Te mănâncă spinarea! 

— Cucu! 

— Stai că ţi-arăt eu ţie Cucu! Strigă cel mai îndrăzneţ 
dintre ştrengari. Până una alta, ţine asta, ca să ai pentru 
masa de diseară. 

Şi zicând aşa, îi trase un pumn în ceafă. Atât a fost de- 
ajuns. Pinocchio, după cum era de aşteptat, răspunse şiel 


cu un pumn şi în câteva clipe se încinse o bătaie în toată 
regula. 

Pinocchio, măcar că era singur, se lupta ca un viteaz. Cu 
picioarele lui de lemn, lucra aşa de bine, că-şi ţinea 
duşmanii la o bună depărtare. Şi unde picioarele lui puteau 
să ajungă, lăsau întotdeauna o vânătaie spre amintire. 

Atunci copiii, văzând ca nu se pot măsura cu păpuşa în 
luptă corp la corp, se gândiră să-l lovească de departe; şi 
scoțând cărţile din ghiozdane, începură să arunce în el cu 
gramatici, istorii, geografii, matematici şi alte cărţi de 
şcoală; dar păpuşa care avea privirea vie şi şireată, se ferea 
la vreme, aşa încât cărţile, trecândui pe deasupra capului, 
cădeau toate în mare. 

Închipuiţi-vă bucuria peştilor! Peştii, crezând că e ceva de 
mâncat, ieşeau în pâlcuri la suprafaţa mării; dar după ce 
morfoleau în gură o foaie sau o copertă, o scuipau 
numaidecât strâîmbând din nas, ca şi cum ar fi vrut să zică: 
„Nu e de noi: noi suntem obişnuiţi să mâncăm lucruri mai 
de soi decât acestea”. 

În timpul ăsta. Bătaia se îndârjea şi mai tare, când iată că 
un Rac de mare, care ieşise afară din apă şi care se târâse 
încet-încet până pe mal, strigă cu un glas de butie dogită: 

— Ia astâmpăraţi-vă, dezmăţaţilor! Bătăile astea dintre 
copii, rareori se sfârşesc cu bine. Mai întotdeauna se 
întâmplă o nenorocire...! 

Bietul Rac! Ca şi cum ar fi vorbit vântului. Ceva mai mult. 
Pungaşul de Pinocchio, întorcându-se şi uitându-se chiorâş 
la el, îi zise mojiceşte: 

— Ia slăbeşte-ne, Rac nesuferit! Ai face mai bine să înghiţi 
două guri de licheni ca să-ţi treacă răguşeala. Du-te mai 
bine acasă, vâră-te în pat şi caută de năduşeşte. 

În vremea aceasta copiii, care isprăviseră de aruncat toate 
cărţile lor, zăriră ceva mai încolo, ghiozdanul cu cărţile 
păpugşii şi cât ai clipi din ochi şi puseră mâna pe ele. 

Între cărţile acelea, era una învelită cu coperţi groase, iar 
colţurile şi marginile le avea de pergament. Era o carte de 


Aritmetică. Vă puteţi închipui cât era de grea. 

Unul dintre ştrengari puse mâna pe carte, ţinti bine drept 
în capul lui Pinocchio şi o azvâli cu toată puterea: dar în loc 
să izbească păpuşa, nimeri în capul unuia din tovarăşi, care 
se făcu alb ca zidul şi nu rosti decât aceste cuvinte: 

— Oh, mamă ajută-mă că mor! Apoi căzu întins pe țărm. 

La vederea mortului, copiii îngroziţi o luară la fugă şi în 
câteva secunde se făcură nevăzuţi. 

Dar Pinocchio rămase pe loc; şi măcar că de durere şi 
spaimă părea şi el mai mult mort decât viu, totuşi se duse 
deşi înmuie batista în apa mării şi începu să ude tâmplele 
nefericitului său coleg de şcoală. Şi, plângând cu hohote 
disperate, îl striga pe nume şi îi spunea: 

— Eugen! Dragă Eugen! Deschide ochii şi uită-te la mine! 
De ce nu-mi răspunzi? Ştii prea bine că nu te-am lovit eu! 
Crede-mă, că nu eu! Deschide ochii, Eugen. Dacă ţii ochii 
închişi, mă faci să mor şi eu. Oh! Doamne, Dumnezeule 
sfinte! Cum o să mă mai întorc acasă?! Cu ce curaj o să mă 
înfăţişez înaintea mamei? Ce-o să mă fac? Unde să fug? 
Unde să mă ascund? Oh! Ce bine era, de o mie de ori mai 
bine, dacă mă duceam la şcoală! De ce m-am luat după 
tovarăşii mei de şcoală ei sunt toată nenorocirea mea! Şi 
doar dascălul mi-a spus-o; şi mama de asemenea: „Păzeşte- 
te de tovarăşii deşucheaţi!” Dar eu sunt un îndărătnic, un 
încăpățânat. Îi las să spună şi fac tot după capul meu! Şi pe 
urmă numai eu ştiu ce păţesc. Din pricina asta, de când 
sunt pe lume, n-am avut o clipă de linişte. Doamne, 
doamne! Ce-o să mă fac? Ce-o să mă fac? Ce-o să mă fac? 

Şi Pinocchio plângea mereu, se văicărea, îşi dădea cu 
pumnii în cap şi striga pe nume pe bietul Eugen, când auzi 
deodată un zgomot surd de paşi, care se apropiau. 

Se întoarse: erau doi jandarmi. 

— Ce faci aici, întins pe pământ? Întrebară jandarmii pe 
Pinocchio. 

— Îngrijesc de colegul meu de şcoală. 

— E bolnav? 


— Da, aşa se pare! 

— Cu siguranţă! Zise unul din jandarmi, aplecându-se şi 
uitându-se la Eugen de aproape. Copilul ăsta a fost lovit în 
tâmplă: Cine l-a lovit? 

— Nu eu! Bâlbâi păpuşa care nu mai avea un pic de viaţă 
în trup. 

— Dacă nu tu, atunci cine l-a lovit? 

— Eu nu! Repetă Pinocchio. 

— Şi cu ce-a fost lovit? 

— Cu cartea asta! Şi păpuşica ridică de jos cartea de 
Aritmetică, legată în carton şi hârtie pergamentată, ca s-o 
arate jandarmului. 

— Şi a cuie cartea? 

— A mea! 

— Ajunge atât: nu mai ne trebuie nimic. Hai, scoală repede 
şi urmează-ne. 

— Dar! 

— Urmează-ne! 

— Dar eu sunt nevinovat. 

— Urmează-ne! 

Înainte de a pleca, jandarmii chemară nişte pescari, care 
tocmai treceau pe acolo cu barca, aproape de mal şi le 
spuseră: 

— Vă încredinţăm copilul ăsta cu capul spart. Duceţi-l 
acasă la voi şi îngrijiţi-l. Mâine ne întoarcem să-l vedem. 

Apoi se întoarseră spre Pinocchio şi după ce îl luară în 
ijlocul lor, îi porunciră cu glas milităresc: 

— Înainte! Şi umblă în pas gimnastic! Altfel vai de tine! 

Fără să mai aştepte să-i spună de două ori, păpuşa începu 
să meargă pe potecuţa care ducea în sat. Dar bietul băiat 
nu ştia nici el pe ce lume se află. 1 se părea că visează şi ce 
vis urât! Îşi pierduse minţile. Ochii lui vedeau toate 
anapoda: picioarele îi tremurau: limba i se lipise de cerul 
gurii şi nu mai putea să închege o vorbă măcar. Totuşi, în 
mijlocul acestei zăpăceli grozave, un ghimpe ascuţit îi 
sângeră inima: gândul că o să trebuiască să treacă pe sub 


ferestrele scumpei lui Zâne între doi jandarmi. Ar fi vrut 
mai bine să moară. 

Ajunseră şi erau gata să intre în oraş, când un vârtej 
neaşteptat îi luă lui Pinocchio şapca din cap şi i-o duse la o 
depărtare de vreo zece paşi. 

— Vă rog, spuse jandarmilor păpuşa, daţi-mi voie să-mi iau 
şapca. 

— Du-te; măcar că n-ar trebui să te lăsăm. 

Păpuşica se duse, îşi luă şapca de jos... Dar în loc s-o pună 
în cap, şi-o puse în gură şi începu să fugă de-i sfârâiau 
picioarele spre ţărmul mării. Alerga mai iute decât un glonţ 
de puşcă. 

Jandarmii, văzând că le e greu săajugă, asmuţiră pe elun 
câine mops care câştigase premiul întâi la toate alergările 
de câini. 

Pinocchio fugea şi câinele după el; iar lumea ieşea la 
ferestre ori se năpustea în drum, curioasă să vadă sfârşitul 
unei goane atât de îndârijite. Dar riii putu să-şi satisfacă 
gustul, pentru că Pinocchio şi câinele ridicau în urma lor 
atâta praf, încât după câteva clipe nu se mai vedea nimic. 

XXVIII. 

Pinocchio e în primejdie să fie fript în tigaie cu un peşte. 

În timpul acestei goane disperate fu o clipă îngrozitoare, o 
clipă în care Pinocchio se crezu pierdut: pentru că trebuie 
să ştiţi că Alidor (aşa îl chema pe dulău) tot gonind, gonind 
mereu, era cât p-aci să-l ajungă. 

Destul dacă vă spun că păpuşa auzea în urma ei la o 
depărtare de un pas, gâfâitul obosit al acelei javre şi îi 
simţea până şi aburii calzi ai respirației. 

Noroc pentru el că ţărmul era aproape şi marea se vedea 
la câţiva paşi. 

Abia se văzu pe mal şi păpuşica dintr-o săritură, se azvârli 
în apă ca o broască. Alidor vroia să stea locului: însă împins 
de furia alergatului, sări în apă şi el. Dar nenorocitul nu ştia 
să înoate începu să dea din labe ca să se ţină deasupra apei; 


dar cu cât se zbătea mai mult, cu atât se ducea cu capul la 
fund. 

Când mai scoase o dată capul afară, bietul câine, avea 
ochii speriaţi şi rătăciţi, şi, lătrând striga: 

— Mă înec! Mă înec! 

— Crapă! Îi răspunse Pinocchio de departe, ştiindu-se 
astfel scăpat de orice primejdie. 

— Ajută-mă, Pinocchio, scapă-mă de la moarte...! 

La auzul acestor strigăte sfâşietoare, păpuşa, care la urma 
urmei avea o inimă minunată, se înduioşa şi întorcându-se 
către câine, îi spuse: 

— Dar dacă te scap, îmi făgăduâeşti c-ai să mă laşi în pace 
şi n-o să mai alergi după mine? 

— Îţi făgăduiesc! Îţi făgăduiesc! Grăbeşte-te pentru 
Dumnezeu, căci dacă mai întârzii puţin, sunt pierdut! 

Pinocchio se codi o clipă; dar aducându-şi aminte că tatăl 
său îi spusese de nenumărate ori, să nu se dea în lături de 
la o faptă bună, se duse înotând spre Alidor şi apucându-l 
de coadă cu amândouă mâinile, îl duse teafăr şi nevătămat 
pe ţărmul stâncos al mării. 

Bietul câine nu se mai putea ţine pe picioare. Înghiţise 
fără să vrea, atâta apă sărată, că se umflase ca un balon. Şi 
păpuşa, neavând încredere deplină în el, găsi cu cale să se 
arunce iarăşi în mare; şi depărtându-se de mal, strigă către 
prietenul scăpat de la înec: 

— Rămâi cu bine Alidor; călătorie bună şi multă sănătate 
celor de aca, să. 

— Adio, Pinocchio, răspunse câinele, mii de mulţumiri că 
m-ai scăpat de la moarte. Mi-ai făcut un mare bine; şi în 
lumea asta binele trebuie răsplătit. Dacă vreodată o sosi 
prilejul, vom mai vorbi. 

Pinocchio continuă să înoate, ţinându-se aproape de mal. 
În sfârşit i se păru că a ajuns într-un loc sigur; şi aruncând o 
privire spre țărm, văzu printre stânci un fel de peşteră din 
care ieşea o coloană lungă de fum. 


Odată hotărârea luată se apropie de stânci, dar când dădu 
să se agate, simţi că ceva sub apă se urcă, se urcă, se urcă 
şi îl ridică în sus. Încercă numaidecât să fugă, dar era prea 
târziu; spre marea lui mirare se pomeni prins într-o plasă 
cât toate zilele, în mijlocul unui roi de peşti de toate felurile 
şi mărimile, care se zvârcoleau şi se zbăteau ca atâtea 
suflete chinuite. 

Şi în acelaşi timp văzu ieşind din peşteră un pescar aşa de 
urât, dar aşa de urât, că părea un monstru marin. În loc de 
păr pe cap avea un mâănunchi de iarbă verde verde era şi 
pielea de pe trupul lui, verzi ochii, verde barba lui cea 
lungă, care îi atârna de pământ. Părea o şopârlă uriaşă, 
ridicată în două picioare. 

Când pescarul îşi trase plasa din mare, strigă plin de 
mulţumire: 

— Slavă ţie Doamne! Şi astăzi prinsei pentru o ciorbă de 
peşte straşnică! 

— Păcat numai că eu nu sunt peşte! Îşi zise Pinocchio în 
gând, făcându-şi niţel curaj! 

Plasa plină de peşte fu trasă în peştera dintre stânci, o 
peşteră întunecoasă şi îmbâcsită de fum în mijlocul căreia 
sfârâia o tigaie mare cu untdelemn care răspândea un 
miros de candelă, de-ţi tăia respiraţia. 

— la să vedem acum cam ce peşte am prins! Zise pescarul 
cel verde şi vârând în plasă o mână mare cât o lopată o 
scoase plină de roşioare. Oh! Ce mai roşioare frumoase! 
Spuse. El, privindu-le şi mirosindu-le mulţumit. Şi după ce 
le-a mirosit, le-a arunct într-un hârdău fără apă. 

Apoi făcu de mai multe ori acelaşi lucru şi pe măsură ce 
scotea peştii afară, simţea cum îi lasă gura apă şi îngâna 
mereu: 

— Sunt buni şi guvizii! 

— Foarte gustoşi şi calcanii! 

— D-apoi chefalii. 

— Uite şi scrumbii. 

— Nici lacherda nu e de lepădat! 


Cum lesne vă puteţi închipui, guvizii, calcanii, chefalii, 
scrumbiile şi lacherda se duseră cu toţii în hârdău ca să ţină 
de urât roşioarelor. 

Cel din urmă care rămase în plasă fu Pinocchio. De-abia 
pescarul îl scoase afară şi holbă de mirare ochii lui verzi, 
strigând aproape înfricoşat: 

— Ce fel de peşte e ăsta? Nu mi-aduc aminte să fi mâncat 
vreodată asemenea peşte. 

Şi începu să se uite la el cu multă luare aminte şi după ce-l 
privi bine, bine din toate părţile, spuse: 

— Am înţeles; trebuie să fie un rac de mare. 

Pinocchio, încremenit c-a fost luat drept un rac, spuse pe 
un ton cam supărat: 

— Ce tot dai zor cu rac de mare? Vezi cum te porţi cu 
mine! Dacă nu te superi matale, află că eu sunt o păpuşă. 

— O păpuşă? Întrebă pescarul. Să-ţi spun drept, peştele- 
păpuşă e pentru mine un peşte nou! 

— Cu atât mai bine: O să te mănânc şi cu mai multă poftă. 

— Să mă mănânci? Dar nu vrei să înţelegi că eu nu sunt 
peşte? Nu vezi că vorbesc şi cuget ca şi dumneata? 

— Aşa e adăugă pescarul şi deoarece eşti un peşte 
înzestrat cu darul vorbirii şi al cugetării ca şi mine, vreau să 
mă port cu tine într-un chip cu totul deosebit. 

— În ce chip? 

— În semn de prietenie şi de stimă, te las să-ţi alegi singur 
felul cum vrei să fii prăjit. Doreşti să te prăjesc în tigaie ori 
îţi place maibine să te coc la tingire cu zeamă de pătlăgele 
roşii? 

— Să-ţi spun drept, răspunse Pinocchio, dacă mă laşi să 
aleg, grozav aş dori să-mi dai drumul să mă înapoiez acasă. 

— Glumeşti! Crezi c-o să pierd eu prilejul să gust dintr-un 
peşte aşa de rar? Nu ţi se întâmplă în toate zilele să prinzi 
un peşte-păpuşă în mările noastre. Lasă că ştiu eu ce-o să 
fac; o să te prăjesc în tigaie la un loc cu ceilalţi peşti, unde o 
să te simţi foarte mulţumit. Să fii prăjit în tovărăşie, e o 
mângâiere. 


Nefericitul Pinocchio, auzindu-şi sentinţa, începu să 
plângă, să se scâncească, să se roage şi plângând spunea: 

— Ce bine era să mă fi dus la şcoală! M-am luat după 
colegi aşa îmi trebuie! Ih! Ih!... Ih! 

Şi pentru că se zvârcolea ca un şarpe şi făcea sforţări de 
necrezut ca să scape din ghearele pescarului verde, acesta 
luă o frânghie şi după ce îl legă de mâini şi de picioare, ca 
pe un sac, îl aruncă în hârdău lângă ceilalţi peşti. 

Apoi, se puse să tăvălească toţi peştii într-o strachină cu 
făină şi pe măsură ce-i tăvălea, îi arunca în tigaie să se 
prăjească. 

Cei dintâi care începură să sfârâie în untdelemn fură 
guvizii, apoi veni rândul calcanilor, apoi al chefalilor, apoi al 
scrumbiilor şi al lacherdei şi în sfârşit veni şi rândul lui 
Pinocchio. Păpuşa văzându-se aşa de aproape de moarte (şi 
ce moarte urâtă) fu apucată de un tremur şi de o spaimă 
aşa de grozavă, că nu mai avea nici grai, nici respiraţie ca 
să se roage. 

Bietul copil se ruga din ochi. Dar pescarul cel verde, îl 
învârti de cinci-şase ori în făină, umplându-l aşa de bine din 
cap până în picioare, că părea o păpuşă de ipsos. 

Apoi îl apucă de cap şi. 

XXIX. 

Pinocchio se întoarce la locuinţa Zânei, care îi făgăduieşte 
că a doua zi n-are să mai fie păpuşă, ci băiat ca toţi băieţii. 
Ospăţ mare ca să se sărbătorească această întâmplare 
fericită. 

Pe când pescarul se pregătea să-l arunce pe Pinocchio în 
tigaie, intră în peşteră un câine mare, împins de mirosul 
puternic şi ispititor al prăjelii. 

— leşi afară! Strigă la el pescarul ameninţându-l cu 
Pinocchio în mână. 

Dar bietul câine flămând cât patru, chelălăind şi dând din 
coadă, părea că zice: 

— Dă-mi o bucată de peşte şi te las în pace. 


— leşi afară, n-auzi! Îi strigă iarăşi pescarul şi întinse 
piciorul ca să-l lovească. 

Câinele, care când era flămând de-a binelea, nu se da 
înapoi cu una cu două, se întoarse mârâind la pescar, 
arătându-i colții lui cei ascuţiţi. 

În vremea aceasta se auzi în peşteră un glas stins care 
zise: 

— Scapă-mă, Alidor! Dacă nu mă scapi, mă prăjeşte! 

Câinele recunoscu repede glasul lui Pinocchio şi observă, 
spre marea lui surprindere, că glasul ieşea din cocoloşul 
plin de făină, pe care pescarul îl ţinea în mână. 

Şi ce credeţi c-a făcut el atunci? Dintr-o săritură se repezi 
şi smulse cocoloşul din mâinile pescarului şi ţinându-l 
frumos între dinţi, buzna afară din peşteră şi o luă la fugă 
cu iuţeala fulgerului. 

Pescarul furios că i-a smuls din mână un peşte pe care 
ardea de dorinţa să-l mănânce, se repezi după câine, dar nu 
făcu nici doi paşi că, i se puse un nod de tuse în gât, aşa că 
fu nevoit să se întoarcă. 

În vremea aceasta Alidor, ajungând la potecuţa care ducea 
în sat, se opri şi puse încetişor jos pe prietenul său 
Pinocchio. 

— Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc! Zise păpuşa. 

— Nu e nevoie, răspunse câinele, tu m-ai scăpat pe mine, 
la rândul meu mi-am plătit datoria. Lia nevoie trebuie să ne 
ajutăm unii pe alţii. 

— Dar cum se face de-ai nimerit în peşteră? 

— Stăteam întins pe mal, mai mult mort decât viu, când 
vântul mi-a adus de departe un miros de prăjeală. Mirosul 
mi-a deschis pofta şi m-am luat după el. Dacă mai întârziam 
o clipă...! 

— Taci, nu mai vorbi! Urlă Pinocchio, tremurând încă de 
spaimă. Nu mai vorbi! Dacă soseai cu o secundă mai târziu, 
în clipa de faţă aş fi fost prăjit, mâncat şi mistuit. Brrr! Mă 
furnică prin piele numai când mă gândesc! 


Alidor, râzând, întinse laba dreaptă păpuşii, care i-o 
strânse tare în semn de prietenie şi se despărţiră. Câinele 
apucă spre casă, iar Pinocchio rămas singur, se duse la o 
colibă din apropiere şi întrebă pe un unchiaş care stătea în 
prag şi se încălzea la soare: 

— Ascultă, moşule, n-ai auzit cumva de un copil cu capul 
spart, care se cheamă Eugen? 

— Ba da! L-au adus nişte pescari în coliba asta şi acum... 

— O fi murit! Întrerupse Pinocchio, adânc îndurerat. 

— Nu, acum e sănătos şi s-a întors acasă. 

— Adevărat? Adevărat? Strigă păpuşica, sărind de 
bucurie. Aşadar rana nu era primejdioasă? 

— Dar ar fi putut să fie chiar mortală, răspunse unchiaşul, 
pentru c-a fost lovit în cap cu o carte cu scoarţele de carton. 

— Şi cine l-a lovit? 

— Un coleg de şcoală, unul Pinocchio... 

— Cine e Pinocchio ăsta? 

— Se zice că e un derbedeu, o haimana, un descreierat de 
n-are margini. 

— Bârfeii! Toate sunt numai bârfeii! 

— Da ce, îl cunoşti pe Pinocchio? 

— Din vedere! Răspunse păpuşa. 

— Şi tu ce crezi despre el? Îl întrebă moşneagul. 

— Mie mi se pare un băiat foarte cumsecade, cu tragere 
de inimă la învăţătură, ascultător şi care îşi iubeşte mult 
părinţii. 

Pe când păpuşa îndruga la minciuni, fără nici un pic de 
ruşine, îşi pipăi nasul şi băgă de seamă că i se lungise cu 
mai mult de o palmă. Atunci, apucat de groază începu să 
strige: 

— Nu crede, moşule, nimic din ce ţi-am spus, pentru că îl 
cunosc foarte bine pe Pinocchio şi pot să te încredinţez şi eu 
că într-adevăr e un derbedeu, un neascultător, un 
descreierat şi că în loc să se ducă la şcoală, umblă cu colegii 
după ştrengării! 


Abia rosti aceste cuvinte şi nasul i se micşoră şi îşi 
recăpătă forma şi mărimea de mai înainte. 

— Şi de ce eşti aşa de alb? Îl întrebă deodată unchiaşul. 

— Să vezi fără să bag de seamă, m-am atins de un zid care 
era văruit de curând, răspunse păpuşa, fiindu-i ruşine să 
povestească moşneagului cum fusese tăvălit în făină ca un 
peşte şi cum era să-l prăjească în tigaie. 

— Dar ce ţi-ai făcut, haina, pantofii şi şapca? 

— Mi-au ieşit hoţii în cale şi m-au prădat. Ascultă, moşule 
dragă, n-ai din întâmplare o haină, ca să mă pot întoarce 
acasă? 

— De băiete; nu prea am, dar uite colo un săculeţ în care 
ţin orzul pentru păsări. la-l dacă vrei. 

Pinocchio n-aşteptă să-i spună de două ori; luă repede 
săculeţul care era gol şi după ce-i tăie cu foarfecile o gaură 
în fund şi câte una de amândouă părţile, îl trase pe cap 
drept cămaşă. Şi îmbrăcat astfel, se îndreptă spre sat. Dar 
pe drum nu se simţea deloc la largul lui, aşa că făcea când 
un pas înainte, când unul înapoi şi vorbind singur, spunea: 

— Cum o să mă înfăţişez înaintea Zânei? Ce o să spună 
când m-o vedea? O să-mi ierte şi ştrengăria asta? Mi-e 
teamă că n-o să mi-o ierte! Oh! Nu, n-o să mi-o ierte 
desigur! Şi mi se cuvine, pentru că făgăduiesc mereu să mă 
îndrept şi nu mă ţin niciodată de promisiune! 

Ajunse în sat când se înnoptase de-a binelea şi deoarece 
era o vreme urâtă şi ploua cu găleata, se duse drept la 
locuinţa Zânei, hotărât să bată la i uşă ca să-i deschidă. 

Dar când fu aproape, simţi că nu îndrăzneşte şi în loc să 
bată se depărta în goană la vreo douăzeci de paşi. Apoi se 
întoarse încă o dată la uşă şi degeaba, se apropie a treia 
oară, tot nimic a patra oară, apucă tremurând mânerul 
ciocănelului de metal de la uşă şi bătu încetişor. 

Aşteptă, aşteptă, în sfârşit după o jumătate de ceas se 
deschise o fereastră de la etajul de sus de tot (casa era cu 
patru etaje) şi Pinocchio văzu că se arată un Melc uriaş, 
care avea pe cap o lumânare aprinsă şi care întrebă: 


— Cine bate la ceasul ăsta? 

— Zâna e acasă? Întrebă păpuşa. 

— Zâna doarme şi nu vrea să fie deşteptată, dar tu cine 
eşti? 

— Sunt eu! 

— Care eu! 

— Pinocchio. 

— Care Pinocchio? 

— Păpuşa care locuieşte în casa Zânei. 

— Ah! Am înţeles, răspunse melcul, aşteaptă niţel, cobor 
numaidecât să-ţi deschid. 

— Grăbeşte-te, pentru numele lui Dumnezeu, că mor de 
frig. 

— Băâiete dragă, eu sunt Melc şi melcii nu se grăbesc 
niciodată. 

Trecu un ceas, trecură două şi uşa nu se mai deschidea, 
iar păpuşa, care tremura de frig şi de frică, îşi luă inima în 
dinţi şi mai bătu o datăjn uşă şi de rândul acesta ceva mai 
tare. 

La această a doua bătaie se deschise o fereastră de la 
etajul de dedesubt şi se arătă acelaşi Melc. 

— Melcuşorule frumos, strigă Pinocchio din drum, de două 
ceasuri te tot aştept! Şi două ceasuri, pe timpul ăsta 
afurisit, îmi par mai lungi decât doi ani. Grăbeşte-te pentru 
Dumnezeu! 

— Copile dragă, îi răspunde de la fereastră gângania 
tacticoasă şi liniştită, ţi-am mai spus-o: eu sunt Melc şi 
melcii nu se grăbesc niciodată. 

Şi fereastra se închise iarăşi. 

Peste câteva clipe sună miezul nopţii, apoi unu, apoi două 
după miezul nopţii şi uşa tot închisă era. Atunci Pinocchio, 
pierzându-şi răbdarea, apucă furios mânerul de la uşă ca să 
tragă o lovitură să răsune casa întreagă dar mânerul care 
era de fier se prefăcu într-un ţipar viu, care, alunecându-i 
din mână, se făcu nevăzut într-un râuleţ, care curgea prin 
mijlocul drumului. 


— Ah! Aşa? Strigă Pinocchio şi mai orbit de mânie. Dacă 
mânerul s-a făcut nevăzut, o să bat cu călcâiele. 

Şi dându-se puţin înapoi trânti o lovitură puternică în uşă. 
Lovitura a fost atât de tare, încât piciorul pătrunşese în 
lemn până la gleznă şi când păpuşa încercă să-l tragă afară, 
se trudi degeaba, pentru că piciorul rămăsese prins în uşă 
ca într-un cleşte. 

Închipuiţi-vă pe bietul Pinocchio! Fu silit să-şi petreacă tot 
restul nopţii, cu un picior pe pământ şi cu altul spânzurat în 
văzduh. 

Dimineaţa, când s-a luminat de ziuă, uşa se deschise în 
sfârşit. Melcului cel harnic, pentru ca să coboare de la 
etajul al patrulea, i-au trebuit nu mai puţin de nouă ceasuri. 
Şi trebuie să mai adăugăm că era leoarcă de năduşeală. 

— Ce faci acolo cu piciorul vârât în uşă? Îl întrebă Melcul 
râzând. 

— O nenorocire, ce să fie! la vezi, Melcuşorule dragă, nu 
poţi să mă scapi de chinul ăsta? 

— Dragă băiete, pentru asta trebuie un dulgher şi eu în 
viaţa mea n-am făcut pe dulgherul. 

— Roagă pe Zână din partea mea! 

— Zâna doarme şi nu-i place s-o trezească nimeni. 

— Dar ce vrei să fac toată ziulica spânzurat de uşă? 

— Numără furnicile care trec pe drum. 

— Adu-mi măcar ceva de mâncare, că mă sfârşesc de 
foame. 

— Îndată! Spuse Melcul. 

Şi într-adevăr după trei ceasuri şi jumătate, Pinocchio îl 
văzu întorcându-se cu un vas de argint în cap în vas era 
pâine, un pui fript şi patru caise coapte. 

— Uite cina pe care ţi-o trimite Zâna, spuse Melcul. 

La vederea unei asemenea minuni cereşti, păpuşica nu 
mai putea de mulţumire. Care însă nu-i fu mirarea, când 
începând să mănânce, băgă de seamă că pâinea era de 
ipsos, puiul de carton şi cele patru caise erau de piatră, 
vopsite ca şi cum ar fi fost adevărate. 


Îi venea să plângă, să-şi muşte degetele de turbare, îi 
venea să azvârle cât colo vasul cu tot ce era în el, dar în loc 
de asta, fie din pricina durerii, fie din pricina sfârşelii de 
stomac, leşină. 

Când îşi veni în fire, se pomeni întins pe un divan şi lângă 
el se afla Zâna. 

— Te iert şi de rândul ăsta, îi spuse dânsa, dar e vai de tine 
dacă mai faci...! 

Pinocchio îi făgădui c-o să se pună pe învăţătură şi c-o să 
se poarte cât s-o putea mai bine. Şi se ţinu de cuvânt tot 
restul anului. Într-adevăr la examen, a ieşit întâiul din toată 
şcoala şi conduita lui a fost aşa de frumoasă şi de laudă, 
încât Zâna pe deplin mulţumită, îi spuse: 

— În sfârşit mâine, dorinţa ta o să fie împlinită. 

— Cum asta? 

— De mâine încolo n-ai să mai fii o păpuşă de lemn, ciun 
băiat ca toţi băieţii! 

Cine n-a văzut bucuria lui Pinocchio la auzul acestei veşti 
neaşteptate, n-a văzut nimic. Toţi prietenii şi colegii lui de 
şcoală trebuiau să fie poftiţi a doua zi la o petrecere mare în 
casa Zânei, ca să serbeze împreună fericita întâmplare. Şi 
Zâna pregătise două sute de ceşti cu cafea cu lapte şi patru 
sute de pâinişoare făcute cu unt. Ziua aceea făgăduia să fie 
foarte frumoasă şi foarte veselă, dar din păcate, în viaţa 
păpuşilor, e totdeauna un „dar”, care strică totul. 

XXX. 

Pinocchio, în loc să devină băiat, pleacă pe furiş cu 
prietenul său Fitil în „[ara Distracţiilor”. 

Cum era firesc, Pinocchio rugă pe Zână să-i dea voie să 
umble prin oraş ca să-şi poftească musafirii; Zâna îi spuse: 

— Du-te de-ţi pofteşte prietenii la petrecerea de mâine: 
dar bagă bine de seamă să te întorci acasă până nu se 
înnoptează. Ai înţeles? 

— Îţi făgăduiesc că într-un ceas mă şi întorc, răspunse 
păpugşica. 


— Bagă de seamă, Pinocchio, puiule! Copiii se grăbesc 
întotdeauna să făgăduiască, dar de cele mai multe ori nu se 
prea ţin de vorbă. 

— Dar eu nu sunt ca alţii: eu, când spun ceva şi fac. 

— Să vedem: Ş-apoi dacă n-asculţi, atât mai rău pentru 
tine. 

— Pentru ce? 

— Pentru că, dragul meu, copiilor care nu ascultă de 
poveţele celor mari, li se întâmplă întotdeauna o 
nenorocire. 

— Lasă c-am păţit destule! Spuse Pinocchio. Dar acum m- 
am învăţat minte. 

— O să vedem noi dacă e aşa. 

Fără să mai stea mult la taifas, păpuşica spuse bună ziua 
Zânei, care îi ţinea loc de mamă şi cântând şi jucând ieşi în 
stradă. 

În mai puţin de un ceas toţi prietenii lui fură poftiţi. Unii 
primiră repede şi cu dragă inimă, alţii, mai făcură puţine 
nazuri; dar când aflară că pâinişoarele erau cu unt, spuseră 
cu toţii: 

— Fiindcă stăruieşti atât, o să venim şi noi. 

Acum trebuie să ştiţi că Pinocchio, printre prietenii şi 
colegii lui de şcoală, avea unul mai bun şi mai drag, pe care 
îl chema Romeo; dar toţi îl porecliseră „Fitil”, din pricina 
staturii lui slăbănoage, lungă şi subţire ca un fitil de lampă. 

Fitil era copilul cel mai neastâmpărat şi mai ştrengar din 
toată şcoala, dar Pinocchio ţinea la el foarte mult. Într- 
adevăr se duse acasă la dânsul să-l poftească la petrecere, 
însă nu-l găsi; se întoarse a doua oară, dar Fitil tot nu erea; 
mai trecu şi a treia oară pe acolo, degeaba. 

Unde să dea de el? Caută-l încoace, caută-l încolo, în 
sfârşit îl văzu ascuns sub un gard. 

— Ce faci aici? Îl întrebă Pinocchio înaintând. 

— Aştept miezul nopţii ca să plec. 

— Unde? 

— Departe, departe, foarte departe! 


— Şi eu care te-am căutat pe-acasă de vreo trei ori! 

— Ce vrei-cu mine? 

— Nu ştii noutatea cea mare? Nu ştii ce noroc a dat peste 
mine? 

— Nu! 

— De mâine încolo nu mai sunt păpuşă, o să mă fac şi eu 
un băiat ca tine şi ca toţi ceilalţi. 

— Să-ţi fie de bine. 

— Aşa că mâine te aştept la masă la mine. 

— Dar n-auzi că plec diseară. 

— La ce oră? 

— Cât mai curând. 

— Şi unde te duci? 

— Mă duc să locuiesc într-o ţară care e ţara cea mai 
frumoasă din lume: un adevărat rai! 

— Şi cum îi zice? 

— Îi zice „Ţara Distracţiilor”. De ce nu mergi şi tu? 

— Eu? Niciodată. 

— Rău faci. Pinocchio! Ascultă-mă pe mine, dacă nu mergi, 
o să te căieşti. Unde vrei să găseşti o ţară mai nimerită 
pentru noi copiii? Acolo nu sunt nici şcoli, nici dascăli, nici 
cărţi. În ţara aia binecuvântată nu se învaţă. Joia nu se ţine 
şcoală şi fiecare săptămână se compune din şase joi şi o 
duminică. Inchipuieşte-ţi că vacanţa începe la întâi ianuarie 
şi se sfârşeşte în ultima zi a lui decembrie. Asta mai zic şi eu 
ţară! Toate ţările din lume ar trebui să fie aşa! 

— Şi ce face lumea în Ţara Distracţiilor? 

— Se joacă toată ziulica şi se petrece de dimineaţă şi până 
seara. Seara se duce la culcare, iar dimineaţa o ia de la 
început. Ei, ce zici? 

— Hm! Făcu Pinocchio, dând din cap ca şi cum ar fi vrut să 
zică: Şi mie mi-ar plăcea o asemenea viaţă. 

— Ei, atunci mergi cu mine? Răspunde? Da ori nu? 

— Nu, nu, nu şi nu. Am făgăduit scumpei mele Zâne ca să 
mă fac băiat cuminte şi vreau să-mi ţin făgăduiala. Şi 


deoarece soarele a început să apună, telas. Aşadar rămâi 
sănătos şi călătorie bună. 

— Unde te duci aşa grăbit? 

— Acasă. Zâna mea dragă mi-a spus să mă întorc până nu 
se înnoptează. 

— Mai aşteaptă, că nu mori. 

— Se face târziu. 

— Două minute numai. 

— O să mă certe Zâna. 

— Las-o să te certe. O să ţipe niţel şi o să-i treacă, 
răspunse ticălosul de Fitil. 

— Şi pleci singur ori ai vreun tovarăş? 

— Singur? Suntem peste o sută de copii. 

— Şi vă duceţi pe jos? 

— Acum 0 să treacă pe aici carul să mă ia şi să mă ducă 
între îotarele acelei ţări fericite. 

— Ce n-aş da dacă ar sosi carul mai iute! 

— Pentru ce? 

— Ca să vă văd şi eu plecând. 

— Mai stai şi tu niţel şi o să ne vezi. 

— Nu, nu; vreau să mă înapoiez acasă. 

— Numai două minute. 

— Am întârziat. Zâna trebuie să fie îngrijorată. 

— Biata Zână! Ce, îi e frică să nu te mănânce liliecii? 

— Dar ia spune-mi, adăugă Pinocchio, eşti sigur că acolo 
nu sunt şcoli? 

— Nici urmă de şcoală. 

— Şi nici dascăli? 

— Nici măcar unul. 

— Şi nici nu eşti silit să înveţi? 

— Doamne fereşte! 

— Ce ţară frumoasă! Exclamă Pinocchio, lăsându-i gura 
apă. Ce ţară frumoasă! N-am fost niciodată pe acolo, dar 
mi-o închipui...! 

— De ce nu mergi şi tu? 


— Degeaba încerci să mă duci în ispită! Am făgăduit Zânei 
să devin cuminte şi nu vreau s-o trag pe sfoară. 

— Atunci adio şi salută din parta mea toate şcolile 
gimnaziale! Şi chiar şi pe cele liceale, dacă le întâlneşti în 
drum. 

— Adio, Fitil dragă; călătorie bună, petrecere frumoasă şi 
adu-ţi aminte din când în când şi de prieteni. 

Zicând acestea, păpuşica făcu doi paşi ca să se ducă: dar 
se opri şi întorcându-se către prie. Tenul său Fitil, îl întrebă: 

— Dar eşti absolut sigur că în ţara aia, săptămâna are şase 
joi şi o duminică? 

— Foarte sigur. 

— Şi ştii tu bine că vacanţa începe la 1 ianuarie şi se 
isprăveşte la 31 decembrie? 

— Foarte bine. 

— Ce ţară frumoasă! Repeta Pinocchio. 

Apoi, luându-şi inima în dinţi, adăugă repede şi tare: 

— Atunci, adio şi călătorie bună. 

— Adio. 

— Când o să plecaţi? 

— În curând. 

— Păcat! Dacă aţi pleca cel puţin peşte un ceas, aş putea 
să mai stau. 

— Dar Zâna? 

— Tot am întârziat eu! Aşa că un ceas mai devreme, ori un 
ceas mai târziu, tot acolo iese. 

— Bietul Pinocchio! Dar dacă o să te certe? 

— Nu face nimic. O s-o las să mă certe! Ţipă niţel la mine şi 
îi trece. 

În vremea aceasta se înnoptase de-a binelea deodată 
văzură mişcându-se în depărtare o lumină şi auziră un 
zgomot de clopoței şi un sunet de trompetă, aşa de slab şi 
ascuţit, că părea zbârnăitul unui ţânţar. 

— Uite-l, strigă Fitil, ridicându-se în picioare. 

— Pe cine? Întrebă încet Pinocchio. 

— Vine carul să mă ia. Ei, ce faci, mergi şi tu? 


— Bine, dar e adevărat, întrebă păpuşa, că în ţara aceea 
copiii nu sunt siliţi să înveţe? 

— Nici gând de aşa ceva! 

— Ce ţară minunată! Ce ţară minunată! Ce ţară minunată! 

XXXI. 

După cinci luni de fericire, Pinocchio simte spre marea lui 
mirare că-i cresc urechile şi se preface în măgar. 

În sfârşit sosi şi carul şi sosi fără cel mai mic zgomot, 
pentru că avea roatele de câlţi înfăşuraţi în pânză. 

Carul era tras de douăsprezece perechi de măgari, toţi de 
aceeaşi mărime, dar cu pielea de altă culoare. 

Unii erau cenuşii, alţii albi, alţii pestriţi, alţii vărgaţi cu 
dungi galbene şi albastre. Dar lucrul cel mai curios era că 
cele douăsprezece perechi, adică cei douăzeci şi patru de 
măgăruşi, în loc să fie potcoviţi ca toate animalele de 
muncă, purtau în picioare cizmuliţe albe de piele. 

Dar vizitiul? 

Închipuiţi-vă un pitic mai mult gros decât înalt, roşcovan şi 
grăsuliu, cu obrazul roşu ca mărul, o surită care râdea 
mereu şi o voce subţire şi miorlăită ca a unei pisici care se 
linguşeşte pe lângă stăpână-sa. 

Toţi copiii, cum îl vedeau, se îndrăgosteau numaidecât de 
el şi se luau la întrecere care mai de care să se urce în 
diligenţă, ca să-i ducă în ţara făgăduinţei, cunoscută pe 
harta geografică sub numele ispititor de Ţara Distracţiilor. 

Într-adevăr, diligenta era plină de copii între opt şi zece 
ani, îngrămădiţi unii peste alţii ca sardelele în cutie. Şedeau 
rău, şedeau înghesuiți, abia puteau să răsufle, dar nimeni 
nu zicea nici pis, nimeni nu se văita. Mângâierea că peste 
câteva ceasuri urmau să sosească într-o ţară unde nu erau 
nici cărţi, nici dascăli. Îi făcea atât de fericiţi şi răbdători, că 
nu mai simțeau nici înghesuiala, nici hodorogeala carului, 
nici foamea, nici setea, nici somnul. 

De-abia se opri carul şi piticul întorcându-se spre Fitil cu 
fel de fel de strâmbături şi ploconeli, îl întrebă zâmbind: 

— Ascultă, băietele, vrei să vii şi tu cu noi? 


— Vezi bine că vreau! 

— Dar te înştiinţez, dragul meu, că în car nu mai e loc. 
Cum vezi, e plin! 

— Nu face nimic! Răspunse Fitil, dacă nu e loc înăuntru, o 
să stau pe hulubele de la roţi. Şi dintr-un salt, încălecă pe 
hulube. 

— Dar tu, puişorule, spuse piticul întorcându-se 
ademenitor spre Pinocchio, ce-ai de gând să faci? Vii cu noi 
ori rămâi? 

— Rămân, răspunse Pinocchio. Vreau să mă întorc acasă, 
vreau să mă pun pe carte să se mândrească şcoala cu mine, 
cum se mândreşte cu toţi băieţii silitori. 

— Să-ţi fie cu noroc! 

— Pinocchio! Spuse atunci Fitil, ascultă-mă pe mine, vino 
cu noi şi n-o să te căieşti! 

— Nu, nu, nu! 

— Vino cu noi şi n-o să te căieşti! Strigară alte patru 
glasuri din fundul diligentei. 

— Vino cu noi şi n-o să te căieşti! Urlară deodată peste o 
sută de glasuri. 

— Dar dacă vin cu voi. Ce o să zică draga mea Zână? 
Spuse păpuşa care începuse să şovăie mototolindu-şi în 
gură mâneca de la haină. 

— Nu-ţi mai umple capul cu astfel de bazaconii. Gândeşte- 
te că mergem într-o ţară unde suntem liberi să hoinărim de 
dimineaţa până seara! 

Pinocchio nu răspunse, dar scoase un oftat, apoi încă unul, 
apoi un al treilea oftat, până când zise în sfârşit: 

— Faceţi-mi niţel loc, vreau să merg şi eu! 

— 'Toate locurile sunt ocupate, răspunse piticul, dar ca să- 
ţi dovedesc cât ţin la tine, pot să îţi dau locul meu de pe 
capră. 

— Şi dumneata? 

— Eu merg pe jos. 

— Ah! Nu, asta n-o vreau. Îmi place mai bine să încalec pe 
unul din măgăruşii ăştia! Strigă Pinocchio. 


Zis şi făcut, se apropie de măgăruşul de la roata din 
dreapta şi vru să-l încalece, dar dobitocul, întorcându-se cu 
spatele îi trase o lovitură în burtă şi îl dădu de-a 
berbeleacul. 

Închipuiţi-vă hohotul de râs obraznic şi deşucheat al 
copiilor, care văzuseră întâmplarea. 

Numai piticul nu râse. Se apropie cu blândeţe de 
măgăruşul răzvrătit şi prefăcându-se că-l sărută. Îi smulse 
cu dinţii jumătate din urechea dreaptă. 

În vremea aceasta Pinocchio, ridicându-se furios, se 
aruncă dintr-o dată călare pe spinarea măgarului. Săritura 
a fost aşa de frumoasă, încât copiii începură să urle: 
„Trăiască Pinocchio!” şi izbucniră în aplauze, care păreau 
că nu se mai sfârşesc. 

Când deodată pe neaşteptate, măgăruşul se ridică de 
picioarele dinapoi şi dintr-o aruncătură, trânti biata păpuşă 
în mijlocul drumului, pe o movilă de pietriş. 

Hohotele de râs începură iarăşi, dar piticul, în loc să râdă, 
simţi atâta milă pentru bietul măgăruş, încât cu o sărutare, 
îi smulse jumătate din cealaltă ureche. Apoi spuse păpuşii: 

— Acum poţi să încaleci şi să n-ai nici o frică. Măgăruşul 
avea gărgăuni în cap, dar i-am şoptit eu două vorbuliţe la 
ureche şi sper că l-am învăţat minte. 

Pinocchio sări în şa, iar carul se puse în mişcare; dar pe 
când măgăruşii galopau şi carul alega prin glodurile 
drumului, păpuşii i se păru că aude o voce tainică aproape 
neînţeleasă, care îi spuse: 

— Găgăuţă! Găgăuţă! Iar ai făcut cum ţi-a trăsnit prin cap! 
Lasă c-o să te căieşti tu! 

Pinocchio, aproape îngrozit, se uită în dreapta, se uită în 
stânga, să vadă de unde venea glasul, dar nu văzu pe 
nimeni, măgăruşii galopau, carul alerga, copiii dinăuntru 
dormeau. Fitil sforăia ca un trântor şi piticul pe capră 
fredona printre dinţi: 

Toată lumea doarme noaptea. 

Numai eu nu dorm deloc. 


Mai merseră o jumătate de kilometru şi Pinocchio iarăşi 
auzi glasul cel tainic spunând: 

— Bagă bine la cap, haimana ce eşti! Copiii care fug de 
învăţătură şi dau cu piciorul căiţilor, şcolilor şi dascălilor, ca 
să se ţină numai de hoinăreală şi de joacă, sfârşesc 
întotdeauna rău! Eu sunt Stan păţitul aşa că ţi-o pot spune 
şi ţie! O să vină o zi când o să plângi şi tu, cum plâng eu 
acum dar atunci o să fie târziu! 

La auzul acestor cuvinte rostite în şoaptă, păpuşa speriată 
mai tare ca oricând, sări jos din şa şi se duse să-l prindă pe 
măgăruş de bot. 

Închipuiţi-vă însă mutra lui, când băgă de seamă că 
măgăruşul plângea... Şi plângea ca un copil! 

— E, domnule pitic, strigă Pinocchio vizitiului, ştii un 
lucru? Măgăruşul ăsta plânge. 

— Lasă-l să plângă, o să râdă el când s-o însura? 

— Nu cumva l-ai învăţat şi să vorbească? 

— Nu, a învăţat el singur să îndruge câteva slove, cât a 
stat în tovărăşia unor câini dresați. 

— Bietul dobitoc! 

— Haide, haide, spuse piticul, să nu ne pierdem vremea 
jelind un măgar. Încalecă şi la drum, noaptea e răcoroasă şi 
calea destul de lungă. 

Pinocchio se supuse fără o vorbă. Carul porni iarăşi la 
drum şi spre dimineaţă, când s-au ivit zorile, sosiră sănătoşi 
în Ţara Distracţiilor. 

Ţara asta nu seamănă cu nici o altă ţară din lume. 
Populaţia ei era compusă numai din copii. Cei mai în vârstă 
aveau paisprezece ani, cei mai mici de-abia aveau opt ani. 
Pe străzi o veselie, un zgomot, o gălăgie de-ţi hăuia capul! 

Cete de ştrengari pe toate ulițele: care se jucau biloaie, 
care cu mingea, care umblau pe bicicletă, care călărea pe 
un căluţ de lemn: unii se jucau de-a baba-oarba, alţii se 
întreceau din fugă, alţii îmbrăcaţi ca paiaţele înghiţeau foc, 
unii spuneau poezii, alţii cântau, alţii se dădeau de-a 
berbeleacul, alţii umblau în mâini cu picioarele în sus, unii 


se jucau cu cercul, unii strigau, unii băteau din palme, unii 
râdeau, alţii cântau ca găina când ouă, în sfârşit era o 
harababură, o gălăgie şi un zgomot aşa de îndrăcit, că 
trebuia să-ţi astupi urechile ca să nu asurzeşti. La toate 
răspântiile se aflau teatre de pânză, pline de copii de 
dimineaţa până seara şi pe zidurile caselor erau scrise cu 
cărbune lucruri ca acestea: Trăiască distraţile (în loc de 
Trăiască distracţiile), nu mai vrem soli (în loc de nu mai 
vrem şcoli), jos cu Artin Mitică (în loc de aritmetică) şi câte 
alte prostii de felul ăsta. 

Pinocchio, Fitil şi toţi copiii pe care-i adusese piticul, cum 
au pus piciorul în oraş, se amestecară numaidecât în ceata 
derbedeilor şi în câteva minute, cum lesne vă puteţi 
închipui, se împrieteniră cu toţii. Cine era mai fericit şi mai 
mulţumit decât ei? În mijlocul atâtor plimbări şi petreceri 
de tot felul, ceasurile, zilele, săptămânile treceau cu iuţeala 
fulgerului. 

— Oh! Ce viaţă minunată! Spunea Pinocchio de câte ori se 
întâlnea cu Fitil. 

— Vezi, nu-ţi spuneam eu? Îi răspundea acesta. Şi când te 
gândeşti că mai făceai mofturi. Voiai în ruptul capului să te 
întorci acasă la Zână, ca să-ţi pierzi vremea cu învăţătura! 
Dacă astăzi ai scăpat de plictiseala cărţilor şi a şcolii, mie 
mi-o datorezi, sfaturilor mele, nu-i aşa? 

Numai adevărații prieteni sunt în stare să-ţi facă 
asemenea servicii. 

— Adevărat, Fitil dragă! Dacă astăzi sunt mulţumit pe 
deplin, numai ţie ţi-o datorez. Şi ştii ce-mi spunea dascălul 
de tine? Îmi spunea mereu: „Nu te lua după deşucheatul ăla 
de Fitil, pentru că e un tovarăş primejdios şi nu poate să te 
îndemne decât la rele!”. 

— Vai de capul lui de dascăl! Răspunse celălalt, dând din 
cap. Ştiu că nu putea să mă sufere şi simţea o mare plăcere 
să mă vorbească de rău, dar eu am inimă bună şi îl iert! 

— Ce suflet de aur! Spuse Pinocchio îmbrăţişându-şi 
călduros prietenul şi sărutându-l pe amândoi obrajii. 


Trecură cinci luni de când copiii o duceau într-o petrecere 
de dimineaţă până seara, fără să vadă dinaintea lor nici 
cărţi, nici şcoli, când într-o bună dimineaţă, Pinocchio, 
trezindu-se, se pomeni cu o surpriză neaşteptată, care nu i- 
a venit deloc la socoteală şi i-a stricat tot cheful. 

XXXII. 

Lui Pinocchio îi cresc urechile, se preface în măgar şi 
începe să zbiere. 

Şi care credeţi că fu surpriza? 

O să v-o spun eu, scumpii şi micuţii mei cititori: Surpriza fu 
că lui Pinocchio, dimineaţa când s-a deşteptat, îi veni să se 
scarpine în cap şi scărpinându-se băgă de seamă că. 

Ia închipuiţi-vă ce? 

Băgă de seamă, spre marea lui mirare, că urechile îi 
crescuseră de-o palmă şi mai bine. 

Ştiţi că păpuşa, din naştere avea urechile mici mititele: aşa 
de mici încât cu ochii nu le puteai vedea! Închipuiţi-vă cum 
a rămas, când pipăindu-şi urechile cu mâna, simţi că peste 
noapte i se lungiseră atât de mult, încât păreau două foi de 
varză. Se duse repede să caute o oglindă, dar negăsind, 
umplu o putină cu apă şi oglindindu-se în ea, văzu ce n-ar fi 
vrut să vadă: îşi văzu chipul împodobit cu o pereche 
măreaţă de urechi de măgar. 

Vă las să vă închipuiţi durerea, ruşinea şi deznădejdea 
bietului Pinocchio. 

Începu să plângă, să strige, să se dea cu capul de pereţi: 
dar cu cât se necăjea mai tare, cu atât urechile, îi creşteau, 
îi creşteau şi se făceau păroase la vârf. 

La zgomotul acestor ţipete ascuţite, intră în odaie un 
guzgan mare, care locuia în etajul de sus, acesta văzând pe 
păpuşă amărâtă, o întrebă repede: 

— Ce ai, dragul meu vecin? 

— Sunt bolnav, guzgane dragă, foarte bolnav... Şi sunt 
bolnav de o boală care mă îngrozeşte, te pricepi să pipăi 
pulsul? 

— Puțin. 


— Ia caută de vezi dacă am friguri. 

Guzganul ridică laba dreaptă de dinainte: şi după ce pipăi 
ml sul lui Pinocchio, îi spuse oftând: 

— Dragă prietene, îmi pare rău că sunt silit să-ţi dau o 
veste rea! 

— Gare anume? 

— Ai nişte friguri îndrăcite! 

— Ce fel de friguri? 

— Friguri măgăreşti. 

— Nu înţeleg ce fel de friguri sunt astea! Răspunse 
păpuşa, care totuşi părea că înţelesese destul de bine. 

— Atunci să te lămuresc eu, adăugă guzganul, află că 
peste două cel mult trei ceasuri n-ai să mai fii nici păpuşă, 
nici băiat. 

— Atunci ce-o să fiu? 

— Peste două-trei ceasuri, o să fii un măgăruş în carne şi 
oase, ca acei care trag la căruţă şi duc varza şi salata în 
piaţă. 

— Oh! Săracul de mine! Săracul de mine! Strigă 
Pinocchio, apucându-se cu mâinile de urechile amândouă şi 
trăgând de ele şi zgâlţâindu-le furios ca şi cum n-ar fi fost 
ale lui. 

— Dragul meu, îi spuse guzganul ca să-l mângâie, ce vrei 
să faci? E scris în cartea destinului şi a înţelepciunii, că toţi 
copiii descreieraţi care nu pot să sufere cărţile, şcoala şi pe 
dascăli şi îşi petrec zilele în haimanalăc, în jocuri şi 
petreceri, mai curând ori mai târziu se prefac în măgari. 

— Să fie cu putinţă? Întrebă sughiţând păpuşa. 

— Vezi bine că e! Şi acum toate văicărelile sunt de prisos. 
Trebuia să te gândeşti de la început! 

— Dar nu sunt eu de vină crede-mă, guzganule, vina toată 
e a lui Fitil! 

— Cine e Fitil ăsta? 

— Un coleg de şcoală. Vroiam să mă întorc acasă, vroiam 
să fiu ascultător, vroiam să-mi văd de şcoală, dar Fitil mi-a 
spus: „Ce tot umbli după plictiseala aia de carte? De ce ţii în 


ruptul capului să te duci la şcoală? Haide mai bine cu mine, 
în Ţara Distracţiilor: acolo n-avem grijă de învăţat, acolo o 
să ne jucăm de dimineaţa până seara şi o s-o ducem numai 
într-o petrecere”. 

— Şi de ce te-ai luat după sfaturile acestui prieten 
prefăcut şi stricat? 

— Pentru ce? Pentru că, guzgane dragă, eu sunt o păpuşă 
fără de minte şi fără inimă. Oh! Dacă as fi avut un dram de 
inimă, n-aş fi părăsit niciodată pe blânda mea Zână, care 
mă iubea ca o mamă şi care ar fi făcut orice pentru mine! În 
ceasul ăsta n-aş mai fi fost păpuşă... Aş fi fost şi eu un băiat 
întreg ca atâţia alţii. Oh! Dar dac-oi pune mâna pe Fitil, e 
vai de el! Am să-i spun una să mă ţină minte. 

Şi dădu să iasă. Dar când ajunse în prag, şi-aduse aminte 
că avea urechi de măgar şi fiindu-i ruşine să se arate în 
lume, ce-i trăsni prin gând? Luă un capişon mare de pânză 
şi punându-l în cap, şi-l îndesă până peste urechi. 

Apoi ieşi şi începu să-l caute pe Fitil pretutindeni. Îl căută 
pe toate ulițele, în pieţe, pe la teatre, peste tot, însă nu-l 
găsi. Pe cine întâlnea, îl întreba de el, dar nimeni nu-l 
văzuse. 

Atunci se duse să-l caute acasă şi ajungând la uşă, bătu. 

— Cine e? Întrebă Fitil dinăuntru. 

— Eu sunt! Răspunse prichindelul. 

— Aşteaptă niţel că-ţi deschid. 

După o jumătate de ceas uşa se deschise: închipuiţi-vă 
cum a rămas păpuşa, când, intrând în odaie, îşi văzu 
prietenul cu un capişon mare de pânză în cap, îndesat până 
în dreptul gurii. 

La vederea capişonului, Pinocchio se simţi mângâiat şi se 
gândi în sine. 

— Să fie oare şi el bolnav de aceeaşi boală, să aibă şi el 
friguri măgăreşti? 

Şi prefăcându-se că n-a băgat de seamă nimic, îl întrebă 
zâmbind: 

— Ce mai faci, dragă Fitil? 


— Foarte bine: ca un şoarece într-o roată de caşcaval. 

— Vorbeşti serios? 

— Adică de ce-aş minţi? 

— Iartă-mă, prietene, dar pentru ce ţi-ai pus în cap 
capişonul ăsta de pânză, care ţi-acoperă până şi urechile? 

— Doctorul mi l-a dat, fiindcă mi-am jupuit genunchiul. Dar 
tu, dragă Pinocchio, de ce ţi-ai pus în cap capişonul ăsta şi l- 
ai îndesat până între urechi? 

— Doctorul mi l-a dat, pentru că m-am lovit la un picior. 

— Oh! Bietul Pinocchio! 

— Oh! Bietul Fitil! 

După aceste cuvinte, urmă o lungă tăcere, în timpul căreia 
cei doi prieteni se uitau nedumeriţi unul la altul. În sfârşit 
păpuşa, cu un glas şiret şi diplomat, spuse tovarăşului său: 

— Ia spune-mi, dragă Fitil, n-ai fost niciodată bolnav de 
urechi? 

— Niciodată! Dar tu? 

— Nici eu! Insă de azi dimineaţă mă doare o ureche de nu 
mai pot. 

— Şi pe mine tot aşa. 

— Şi pe tine? Şi care ureche te doare? 

— Amândouă. Dar pe tine? 

— Tot amândouă. Să suferim oare de aceeaşi boală? 

— Mi-e teamă că da. 

— Vrei să-mi faci o plăcere, Fitil? 

— Bucuros! Din toată inima. 

— Arată-mi urechile. 

— De ce nu? Dar mai întâi să le văd pe ale tale, dragă 
Pinocchio. 

— Nu, dragul meu, întâi tu şi pe urmă eu. 

— Ei bine! Spuse atunci păpuşa, să facem o învoială 
prietenească. 

— S-o auzim. 

— Hai să ne scoatem amândoi deodată capişonul: 
primeşti? 

— Primesc. 


— Aşadar primeşti! 

Şi Pinocchio începu să numere tare: 

— Una, două, trei! 

Când a numărat „trei”, amândoi îşi scoaseră capişoanele şi 
le aruncară în sus. 

Şi s-a întâmplat o drăcie, care s-ar părea de necrezut, 
dacă n-ar fi adevărată. S-a întâmplat că Pinocchio şi Fitil 
când se văzură loviți de aceeaşi nenorocire, în loc să 
rămână înmărmuriţi şi trişti, începură să-şi arate unul altuia 
cu degetul urechile crescute din cale afară şi după mii şi mii 
de glume, izbucniră într-un nesfârşit hohot de râs. 

Şi-au râs, au râs, au râs până n-au mai putut: când 
deodată Fitil încetă şi clătinându-se şi schimbându-se la 
faţă, spuse prietenului său: 

— Ajutor, ajutor, Pinocchio! 

— Ce ai? 

— Vai de mine! Nu mă mai pot ţine pe picioare. 

— Nici eu! Strigă Pinocchio, plângând şi clătinân-du-se. 

Şi pe când vorbeau astfel, se aplecară în jos şi mergând în 
patru labe începură să alerge şi să ocolească odaia. Pe când 
alergau, mâinile li s-au preschimbat în copite, feţele lor în 
boturi de animale, iar pe spinare le-a crescut un fel de păr 
cenuşiu, care bătea în negru. 

Dar clipa cea mai grozavă pentru aceşti doi nenorociţi, 
care credeţi c-a fost? A fost atunci când au simţit că le 
creşte câte o coadă la spate. Zdrobiţi de durere şi ruşine, 
începură să-şi jelească amar soarta lor nemiloasă. Mai bine 
s-ar fi lipsit, căci în loc de bocete de plâns, din gâtlejurile lor 
ieşeau zbierete de măgar. În vremea aceasta cineva bătu 
încetişor la uşă şi o voce de-afară spuse: 

— Deschideţi! Eu sunt, piticul, căruţaşul care v-a adus 
până aici. Deschideţi repede! Altfel e vai de pielea voastră. 

XXXIII. 

Prefăcut în măgar, îl cumpără directorul unui circ, ca să-l 
înveţe să joace şi să sară prin cercuri, dar într-o seară îşi 


scrânteşte picioarele şi atunci îl cumpără altul, ca să facă o 
tobă din pielea lui. 

Văzând că uşa nu se deschide, piticul cu o lovitură de 
călcâi o dădu de perete şi după ce intră în odaie, le spuse cu 
zâmbetul lui obişnuit: 

— Ah! Ce mai copii! Rageţi bine, v-am cunoscut 
numaidecât după voce, şi-am şi venit. 

La aceste cuvinte cei doi măgăruşi rămaseră nemişcaţi, cu 
capul în jos, cu urechile lăsate şi cu coada între picioare. La 
început piticul îi netezi cu mâna, îi mângâie, îi pipăi, apoi 
scoțând ţesala, începu să-i ţesale cum trebuie. Şi după ce îi 
ţesălă bine şi îi făcu strălucitori ca oglinda, le puse 
căpăstrul pe cap şi îi duse în oborul de vite, nădăjduind să-i 
vândă şi să ia pe ei o sumuşoară cât mai mare de bani. 

Şi cumpărătorii, slavă domnului, nu lipseau. 

Fitil fu cumpărat de un ţăran, căruia în ajun îi murise 
măgarul, iar Pinocchio fu vândut directorului unui circ, care 
îl cumpără ca să-l înveţe să joace şi să sară dimpreună cu 
celelalte animale ale trupei. 

Aţi înţeles, micii mei cititori, ce meserie înpărţea piticul? 
Ticălosul acesta, care la înfăţişare era dulce ca mierea, din 
când în când colinda lumea cu carul lui şi cu fel de fel de 
şiretlicuri şi făgăduieli aduna pe toţi copiii dezmăţaţi, care 
fugeau de şcoală şi după ce-i urca în car, îi ducea în [ara 
Distracţiilor unde să-şi petreacă vremea numai în jocuri şi 
petreceri. lar după ce bieţii copii, bucuroşi că au scăpat de 
şcoală şi că se pot astfel juca nesupăraţi de nimeni, erau 
preschimbaţi în măgari, se făcea frumuşel stăpânul lor şi îi 
scotea la vânzare, în oborul de vite sau prin iarmaroace. 
Astfel că în câţiva ani strânsese grămezi de aur şi se 
îmbogăţise ca un cămătar. 

Ce s-a mai întâmplat cu Fitil, nu ştiu, ştiu însă că Pinocchio 
din prima zi dădu cu ochii de o viaţă grea şi necăjită. Când îl 
duse în grajd, noul lui stăpân îi umplu ieslea de paie dar 
Pinocchio de-abia le vâri în gură ca să le mestece şi le 
scuipă repede jos. 


Atunci stăpânul, mormăind, umplu ieslea cu fân, dar nici 
fânul nu-i plăcu. 

— Aha! Nu-ţi place nici fânul? Îi strigă arţăgos stăpânul. 
Lasă, măgăruşule dragă, dacă faci nazuri, ştiu eu să ţi le tai! 

Şi ca să-l înveţe minte îl arse cu biciul peste picioare. 
Pinocchio de durere, începu să plângă şi să zbiere şi 
zbierând zicea: 

— I-ha, i-ha! Paiele nu pot să le mistui! 

— Atunci mănâncă fân! Îi repetă stăpânul, care înţelegea 
foarte bine limba măgărească. 

— I-ha, i-ha! De fân m-apucă durerea de burtă! 

— Nu cumva pofteşti, măgăruşule mofturos, să te hrănesc 
cu friptură de pui şi cu prăjituri? Adăugă stăpânul 
înfuriindu-se şi mai tare şi arzându-l încă o dată cu biciul. 

De frica biciului, Pinocchio se linişti şi nu mai scoase o 
vorbuliţă măcar. 

Apoi grajdul fu închis, iar Pinocchio rămase singur şi 
deoarece de multă vreme nu băgase nimic în gură, începu 
să caşte că nu mai putea de foame. Şi căscând făcea o gură 
cât gura sobei de largă. 

La urma urmei, negăsind altceva în iesle, se mulţumi să 
rumege niţel fân şi după ce îl mestecă bine de tot, închise 
ochii şi îl dădu pe gât. 

Fânul ăsta nu e tocmai rău: îşi zise în gând, dar tot ar fi 
fost de o mie de ori mai bine dacă îmi vedeam de şcoală! 
Acum în loc de fân aş fi mâncat o bucată de pâine caldă şi o 
felie de salam. Aşa îmi trebuie! 

Dimineaţa când s-a deşteptat, căută să vadă dacă mai e 
fân în iesle dar nu găsi nici un fir măcar, îl mâncase pe tot 
peste noapte. 

Atunci luă o gură de paie tocate şi pe când le mesteca, 
băgă de seamă că paiele nu se asemănau la gust, nici cu 
pilaful de găină, nici cu macaroanele cu brânză. 

Aşa îmi trebuie! Zise iar mestecând mereu. Cel puţin dacă 
păţaniile mele ar servi de învăţătură tuturor copiilor 


neascultători şi cărora nu le place să înveţe. Aşa îmi 
trebuie! Aşa îmi trebuie! 

— Ia ascultă! Urlă stăpânul, intrând în grajd. Nu cumva vei 
fi crezând, măgăruşule dragă, că te-am cumpărat numai ca 
să-ţi dau să bei şi să mănânci? le-am cumpărat ca să 
munceşti şi să câştig parale cu tine. Haide, scoală-te! Vino 
cu mine în circ să te învăţ să sari prin cercuri şi să joci 
valsul şi polca în două picioare. 

Bietul Pinocchio, de voie de nevoie, a trebuit să înveţe 
toate acestea, dar până să le înveţe, au trebuit trei luni de 
lecţii şi câte lovituri de bici, numai pielea lui ştie. 

Sosi în sfârşit ziua în care stăpânul lui putu să vestească o 
reprezentaţie într-adevăr neobişnuită. Afişe de toate 
culorile erau lipite pe străzi, cu următorul cuprins: 

MARE REPREZENTAȚIE. 

DE GALĂ. 

Astă-seară în afară de programul obişnuit la care vor lua 
parte toţi artiştii şi caii de toate felurile ai trupei, se va 
înfăţişa înaintea publicului pentru întâia dată, celebrul. 

MĂGĂRUŞ PINOGCHIO. 

Supranumit STEAUA DANSULUI. 

Circul va fi luminat ca ziua. 

În seara aceea, cum vă puteţi lesne închipui, cu un ceas 
înainte de începutul reprezentaţiei, teatrul gemea de lume. 
Nu se mai găsea un loc, de-ai fi dat o mie de franci pe el. 

Galeria circului furnica de copii, băieţi şi fete de toate 
vârstele, care ardeau de dorinţă să vadă jucând pe 
renumitul măgăruş Pinocchio. 

Sfârşindu-se partea întâi a spectacolului, directorul trupei, 
îmbrăcat în frac, pantaloni albi şi cizme de piele până peste 
genunchi, se înfăţişă înaintea numerosului public şi, 
închinându-se până la pământ, rosti cu glas răspicat 
următorul discurs fără noimă: 

Onorat public, domnilor şi doamnelor, subsemnatul fiind în 
trecere prin acest oraş minunat, am vrut să am onoarea sau 
mai bine zis plăcerea de a înfăţişa înaintea acestui public 


inteligent şi ales, un măgăruşul miraculos, care a avut 
ocazia să joace alături de Măria Saj împărtul celor mai de 
seamă ţări din Europa. 

Mulţumindu-vă, eu vă rog să ne încurajați cu prezenţa 
dumneavoastră binefăcătoare şi să ne compătimiţi”. 

Acest discurs fu primit cu multe râsete şi cu multe 
aplauze, dar aplauzele se îndoiră, devenind un fel de 
uragan, când apăru Pinocchio în mijlocul Circului. 

Era gătit ca în zi de sărbătoare. Avea un căpăstru nou de 
piele de lac, cu zăbale şi catarame de alamă, două camelii 
albe la urechi coama împletită în cârlionţi cu funduliţe de 
mătase roşii pe sub burtă era încins cu un cordon mare de 
aur şi de argint, iar coada îi, era împodobită cu panglici 
violete şi albastre de catifea. În sfârşit un măgăruş de-ţi era 
mai mare dragul! 

Directorul îl prezentă publicului prin următoarele cuvinte: 
„Respectabili spectatori! N-o să vă îndrug greutăţile prin 
care am trecut ca să mă înţeleg şi să îmblânzesc acest 
mamifer, pe când păştea în voie din munte în munte în 
platourile zonei toride. Ia priviţi, vă rog, câtă sălbăticie 
ţâşneşte din ochii lui, aşa că, deoarece au dat greş toate 
mijloacele întrebuințate ca să-l domesticesc să trăiască în 
felul patrupedelor civilizate, am fost silit să recurg deseori 
la ajutorul biciului. Dar cu toate drăgălăşeniile mele, în loc 
să fiu răsplătit cu recunoştinţă din partea lui, n-am primit în 
schimb decât o ură înverşunată. Totuşi eu, urmând sistemul 
lui Galles, găsii în craniul lui un mic „Cartagine” pe care 
Facultatea de Medicină din Paris l-a recunoscut că este 
bulbul regenerator al părului şi al dansului. Tocmai de 
aceea am căutat să-l învăţ să sară nu numai peste 
obstacole, dar şi prin cercuri căptuşite cu hârtie. Admiraţi-l 
şi pe urmă judecaţi-l! Înainte însă de a vă părăsi, daţi-mi 
voie, domnilor, să vă poftesc la spectacolul de mâine seară: 
dar în caz când ne-ar ameninţa ploaia, spectacolul se 
amână pentru mâine dTmineaţă, la orele unsprezece 


înainte de prânz”. Aici directorul făcu încă o plecăciune 
adâncă: apoi întorcându-se spre Pinocchio îi spuse: 

— Curaj, Pinocchio! Înainte de a-ţi începe exerciţiile, 
închină-te înaintea acestui onorabil public compus din 
domni, doamne şi copii! 

Pinocchio se supuse: îngenunche pe picioarele de dinainte 
şi rămase astfel până când directorul trosnind din bici, îi 
strigă: 

— La pas! 

Măgăruşul se ridică în picioare şi începu să ocolească 
circul, mergând la pas. 

Puțin după aceea, Directorul strigă: 

— La trap! Şi Pinocchio, ascultând de comandă, începu să 
meargă la trap. 

— La galop! Şi Pinocchio o luă în galop. 

— În goana mare! Şi Pinocchio începu să fugă de-i sfârâiau 
copitele. Dar pe când fugea ca un iepure directoruă 
ridicând mâna în sus, trase un foc de pistol. 

La auzul detunăturii, măgăruşul, prefăcându-se c-a fost 
lovit, căzu lungit în circ, ca şi cum ar fi murit de-a binelea. 

Când se ridică de jos în mijlocul unui ropor de aplauze, de 
urlete şi strigăte, care umpeau văzduhul, îi veni fără 
îndoială să-şi arunce ochii în sus şi văzu într-o lojă o 
cucoană frumoasă, care purta la gât un lanţ gros de aur, de 
care atârna un medalion. Pe medalion era pictat portretul 
unei păpuşi de lemn. 

Portretul ăla e al meu! Doamna aceea e Zâna! Îşi zise în 
gând Pinocchio, recunoscând-o numaidecât: şi nebun de 
bucurie, încercă să strige: 

— Oh! Zâna mea! Zâna mea dragă! 

Dar în loc de vorbe, îi ieşi din gătlej un zbieret aşa de spart 
şi prelung, încât făcu să râdă pe toţi spectatorii şi mai cu 
seamă pe toţi copiii care se aflau în Circ. 

Atunci directorul, ca să-l înveţe minte că nu stă frumos să 
răgi în faţa publicului, îi trase o lovitură cu coada biciului 
peste bot. 


Bietul măgăruş, scoțând limba d-un cot, începu să-şi lingă 
nasul şi-l linse aproape cinci minute crezând că poate astfel 
să-şi potolească durerea. 

Dar care nu-i fu deznădejdea când uitându-se în sus încă o 
dată, văzu că loja era goală şi Zâna se făcuse nevăzută! 

Simţi că se sfârşeşte: ochii i se umplură de lacrimi şi 
începu să plângă cu hohote. Nimeni însă nu băgă de seamă 
şi mai puţin decât toţi, directorul, care trosnind iarăşi din 
bici, strigă: 

— Haide, Pinocchio! Arată acum acestor domni cu câtă 
graţie ştii să sari prin cercuri. 

Pinocchio încercă de două sau de trei ori: dar de câte ori 
ajungea în faţa cercului, în loc să treacă prin el, trecea 
frumuşel pe dedesubt. În sfârşit, făcu o sforţare şi trecu 
prin el, dar picioarele de dinapoi îi rămaseră prinse în cerc; 
aşa că bietul măgăruş căzu grămadă la pământ. 

Când se sculă, era şchiop de amândouă picioarele şi cu 
mare greutate putu să se întoarcă în grajd. 

— Să vină Pinocchio! Vrem să vedem măgăruşul! Strigau 
copiii mişcaţi şi înduioşaţi de trista întâmplare. 

Dar în seara aceea măgăruşul nu se mai arătă. A doua zi 
dimineaţa, veterinarul, adică doctorul dobitoacelor, 
consultându-l, a declarat că rămâne şchiop toată viaţa. 
Atunci directorul spuse grăjdarului: 

— Ce vrei să fac cu un măgar şchiop? Să-l ţin pe mâncare 
degeaba? Du-l în obor şi vinde-l. 

Sosiţi în obor, găsiră repede un cumpărător, care întrebă 
pe grăjdar: 

— Cât ceri pe măgăruşul ăsta şchiop? 

— Douăzeci de galbeni. 

— Eu îţi dau douăzeci de parale. Crede-mă că nu-l iau ca 
să mă slujesc de el, îl iau pentru piele. Văd că are pielea 
tare şi vreau să-mi fac din ea o tobă pentru banda de 
muzicanți din sat de la noi. 

Vă puteţi lesne închipui, dragii mei copii, ce plăcere simţi 
măgăruşul, când auzi că o să-i facă pielea tobă. 


Cumpărătorul, după ce plăti cele douăzeci de parale, duse 
măgăruşul pe o stâncă din marginea mării şi după ce-i 
atârnă un bolovan de gât şi îl legă de un picior cu o funie pe 
care o avea în mână, îi dădu un brânci şi îl aruncă în apă. 

Măgăruşul cu bolovanul de gât, căzu repede la fund, iar 
cumpărătorul, ţinând mereu funia în mână se aşeză pe 
stâncă, aşteptând ca măgarul să moară înecat şi pe urmă 
să-l jupoaie de piele. 

XXXIV. 

Pinocchio aruncat în mare, e mâncat de peşti şi se preface 
iarăşi în păpuşă ca mai înainte, dar pe când înota ca să iasă 
din apă, e înghiţit de Balena cea îngrozitoare. 

După cincizeci de minute de când măgăruşul se afla în 
fundul apei, cumpărătorul îşi zise: 

Până acum bietul meu măgăruş şchiop trebuie să se fi 
înecat. Ia să-l scoatem şi să facem din pielea lui o tobă 
straşnică. 

Şi începu să tragă de funia cu care îl legase de picior şi 
trase, trase, trase, până când văzu că iese la suprafaţa apei 
ia ghiciţi ce? În loc de un măgăruş mort, văzu ieşind din apă 
păpugşica vie care se zvârcolea ca un ţipar. 

Când dădu cu ochii de păpuşa de lemn, bietului om i se 
păru că visează şi rămase încremenit locului, cu gura 
căscată şi cu ochii zgâiţi. 

După ce îşi veni în fire, zise plângând şi bombănind: 

— Dar măgăruşul pe care l-am aruncat în mare, unde e? 

— Măgăruşul acela sunt eu! Răspunse păpuşa râzând. 

— Tu? 

— Eu. 

— Ah! Pungaşule! Vrei să-ţi baţi joc de mine? 

— Să-mi bat joc de dumneata? Nicidecum, jupâne: îţi 
vorbesc serios. 

— Dar cum se face că tu, care până mai adineauri erai 
măgar, cât stătuşi în fundul apei, te făcuşi păpuşe de lemn? 

— Poate că din pricina apei de mare. Marea îţi joacă 
uneori asemenea feste. 


— 'Ţineţi gura, prichindelule! Ia te rog să nu mai râzi pe 
socoteala mea. Vai de tine, dacă-mi ies din balamale. 

— Ei bine, jupâne, vrei să ştii toată povestea? Dezleagă-mă 
de picior şi ţi-o spun. 

Bietul cumpărător păgubaş, curios să cunoască povestea, 
desfăcu nodul funiei cu care era legată păpuşa. Pinocchio 
simțindu-se slobod ca păsările văzduhului, începu să-i 
povestească aşa: 

— Trebuie să ştii ca mai-nainte eram o păpuşă de lemn 
cum sunt acum: dar era gata gata să devin băiat ca atâţia 
alţii. Însă din pricină că nu prea aveam gust de carte m-am 
luat după nişte haimanale de prieteni, am fugit de acasă şi 
într-o bună dimineaţă când m-am deşteptat din somn, m-am 
pomenit preschimbat într-un măgar cu nişte urechi şi cu o 
coadă atât! Cât mi-era de ruşine, nu poţi să-ţi închipui! O 
ruşine, jupâne dragă, cum nu ţi-aş dori-o deloc dumitale! 
Scos la vânzare în oborul de vite, fui cumpărat de directorul 
unui Circ, care îşi puse în cap să facă din mine un dansator 
de forţă şi să mă înveţe să sar prin cercuri; dar într-o seară 
în timpul spectacolului, căzui rău şi rămăsei şchiop de 
amândouă picioarele din faţă. Atunci directorul nemaiavând 
ce să facă cu un măgar şchiop, m-a scos şi el la vânzare şi 
dumneata m-ai cumpărat. 

— Păcatele mele! Şi te-am plătit cu douăzeci de parale. 
Acuma, ia să-mi spui, cine îmi plăteşte mie paguba? 

— Şi pentru ce m-ai cumpărat? Ca să-ţi faci din pielea mea 
o tobă! 

— Vezi bine, unde să mai găsesc eu altă piele. 

— Nu te frământa degeaba, jupâne. Lumea e plină de 
măgari! 

— Dar ia spune-mi, ştrengar obraznic: povestea ta s-a 
sfârşit? 

— Nu, răspunse păpuşa, numai două vorbe şi-am isprăvit. 
După ce m-ai cumpărat, m-ai adus aici ca să mă omori, dar, 
învins de un simţământ de milă, mi-ai legat un bolovan de 
gât şi m-ai aruncat în fundul apei. Simţământul ăsta de 


delicateţe, îţi face multă cinste şi o să-ţi fiu veşnic 
recunoscător. Numai că dragă jupâne, când ţi-ai întocmit 
socotelile nu te-ai gândit şi la Zână. 

— Care Zână? 

— Măicuţa mea, care, ca toate mamele bune, îşi iubeşte 
mult copiii şi nu-i pierde din ochi niciodată, îi ajută în 
nenorocire, chiar când copiii din pricina neascultării şi relei 
lor purtări, ar merita să fie lăsaţi de capul lor. Aşadar îţi 
spunem că Zâna, cum mă văzu în primejdie de înec, trimise 
repede în ajutorul meu o sumedenie de peşti, care, 
crezându-mă mort de-a binelea, începură să mă mănânce! 
Şi cu câtă lăcomie! N-am crezut niciodată că peştii sunt mai 
nesăţioşi decât copiii! Care îmi mănâncă urechile, care 
botul, care gâtul, care coama, care pielea de pe picioare, 
care pielea de pe spinare şi printre toţi, fu şi un peştişor 
atât de delicat, c-a binevoit să-mi mănânce coada. 

— De azi înainte, spuse cumpărătorul scârbit, mă jur să nu 
mai mănânc carne de peşte. Mi-ar veni greață să spintec o 
guvidă sau un calcan prăjit şi să găsesc înăuntru o coadă de 
măgar! 

— Te cred, adăugă păpuşa râzând. De altfel trebuie să ştii 
că după ce peştii au isprăvit de mâncat tot învelişul 
măgăresc, care mă acoperea din cap până în picioare, au 
dat bineînţeles de os sau mai bine zis, au dat de lemn, 
pentru că, după cum vezi, sunt croit dintr-un lemn foarte 
tare. Dar după ce muşcară de câteva ori, peştii cei lacomi 
băgară numaidecât de seamă că lemnul nu era marfă 
pentru dinţii lor şi scârbiţi de mâncarea asta nemistuitoare 
îşi căutară de drum, fără măcar să-mi mulţumească. Şi uite 
cum se face că dumneata, când ai tras de funie, ai găsit o 
păpuşe vie în loc de un măgar mort. 

— Nu-mi pasă de povestea ta! Strigă cumpărătorul 
îndârjit. Eu ştiu c-am cheltuit douăzeci de parale ca să te 
cumpăr şi nu vreau să rămân păgubit. Ştii ce am să fac? O 
să te vând pentru ars în foc. 


— N-ai decât să mă vinzi: mi-ar părea foarte bine! Spuse 
Pinocchio. 

Şi zicând acestea, dintr-o săritură se azvârli în apă. 
Înotând voios şi depărtându-se de mal, îi strigă bietului 
cumpărător: 


— Rămâi cu bine jupâne; dacă ai nevoie de o piele pentru 
tobă, adu-ţi aminte de mine şi râzând, înotă mereu; apoi, 
uitându-se înapoi, urlă şi mai tare: 

— Rămâi cu bine, jupâne dacă ai nevoie de lemne de foc, 
să-mi scrii. 

Cât ai clipi din ochi atât se depărtase de țărm că aproape 
nu se mai vedea; pe luciul mării nu se zărea decât un 
punctuleţ negru, care din când în când scotea picioarele din 
apă şi da din ele, ca un delfin când se joacă. 

Pe când Pinocchio înota la voia întâmplării, zări în mijlocul 
mării, o stâncă, albă ca marmura şi în vârful stâncii, o 
căpriţă drăgălaşă, care behăia rugător şi îi făcea semn să se 
apropie. Lucrul cel mai ciudat era că lâna căpriţei, în loc să 
fie albă, neagră, sau de culori amestecate, cum au toate 
caprele, era aurie, dar de un auriu aşa de strălucitor, că 
semăna foarte mult cu părul Copiliţei celei frumoase. 

Vă puteţi lesne închipui cât de tare începuse să-i bată 
inima bietului Pinocchio! Îndoindu-şi puterile şi avântul, se 
îndreptă înot spre stânca cea albă trecuse de calea 
jumătate, când ieşi deodată din fundul apei şi veni spre el 
un cap îngrozitor de monstru marin, cu gura căscată ca o 
prăpastie şi cu trei rânduri de măsele ai fi îngheţat de frică 
de l-ai fi văzut zugrăvit numai. 

Ştiţi cine era acel monstru marin? 

Era nici mai mult nici mai puţin decât uriaşa Balenă 
despre care am pomenit de atâtea ori în povestea noastră şi 
care pentru prăpădul ce-l făcea şi pentru lăcomia ei 
nesăţioasă, fusese supranumită „Spaima peştilor şi a 
pescarilor”. 

Închipuiţi-vă groaza bietului Pinocchio la vederea 
monstrului: încercă să-l ocolească, să schimbe drumul; 
încercă să fugă dar acea imensă gură căscată se apropia 
mereu cu iuţeala unei săgeți. 

— Grăbeşte-te, Pinocchio, pentru Dumnezeu! Strigă 
behăind căpriţa. 


Pinocchio înota deznădăjduit dând din mâini şi din 
picioare. 

— Fugi, Pinocchio, iute! Se apropie monstrul! 

Şi Pinocchio adunându-şi toate puterile, înaintă cu mai 
multă furie. 

— Păzeşte, Pinocchio! Monstrul te ajunge! Uite-l! Uite-l! 
Fugi pentru Dumnezeu, ori eşti pierdut. 

Iar Pinocchio, înotând mai repede ca oricând, înainta, 
înainta, înainta, ca un glonţ de puşcă. 

Deja se apropiase de stâncă şi căpriţa se pregătea să-i 
întindă picioruşele ca să-i ajute să iasă din apă dar! 

Dar era prea târziu! Monstrul îl ajunsese. Monstrul, 
trăgându-şi răsuflarea, sorbi pe biata păpuşă, cum ar fi 
sorbit un ou de găină şi o dădu pe gât cu atâta repeziciune 
şi lăcomie, încât păpuşa căzând în trupul Balenei, se izbi 
aşa de tare c-a rămas năucită aproape un sfert de ceas. 

Când îşi veni în fire, nu putu să-şi dea seama pe ce lume se 
află. În preajma lui Pinocchio era un întuneric aşa de negru 
şi adânc, încât i se părea că intrase cu capul într-o călimară 
cu cerneală. Trase cu urechea, dar nu auzi nici o şoaptă, 
doar din când în când simţea că-i atinge faţa puternice 
adieri de vânt. La început nu se dumiri cam de unde venea 
vântul; dar pricepu numaidecât că ieşea din plămânii 
monstrului. Pentru că trebuie să ştiţi că Balena suferea 
grozav de înecăciune şi când răsufla părea că urlă crivățul. 

Pinocchio încercă să-şi facă puţin curaj: dar când se 
convinse că se află închis în pântecele unui monstru marin, 
începu să plângă şi. Să ţipe şi plângând spunea: 

— Ajutor! Ajutor! Oh! Săracul de mine! Nu e nimeni care 
şa vină să mă scape! 

— Cine vrei să te scape, nefericitule? Răsună în întuneric o 
voce răguşită ca de chitară spartă. 

— Cine vorbeşte acolo? Întrebă Pinocchio, simțind că 
îngheaţă de frică. 

— Eu sunt! Biata Lacherdă, înghițită de Balenă odată cu 
tine. Dar tu ce fel de peşte eşti? 


— Eu n-am de-aface nimic cu peştii. Eu sunt păpuşă. 

— Atunci dacă nu eşti peşte, de ce te-ai lăsat să fii înghiţit 
de monstru? 

— Nu m-am lăsat eu; el m-a înghiţit! Şi acum ceo să ne 
facem în întunericul ăsta? 

— Să răbdăm şi sa aşteptăm până când Balena ne-o mistui 
pe amândoi... 

— Dar eu nu vreau să fiu mistuit! Urlă Pinocchio, începând 
din nou să plângă. 

— Nici eu n-aş vrea să fiu mistuită, adăugă Lacherdă, dar 
sunt destul de înţeleaptă şi mă mângâi cu gândul că atunci 
când te naşti Lacherdă, e mai frumos să mori în apă decât 
în untdelemn! 

— Prostii! Strigă Pinocchio. 

— Asta e părerea mea! Răspunse Lacherdă şi, cum zice 
orice L.acherdă care gândeşte, părerile trebuiesc 
respectate! 

— În sfârşit vreau să plec de aici vreau să fug. 

— Fugi, dacă poţi! 

— E mare Balena asta care ne-a înghiţit? Întrebă păpuşa... 

— Închipuieşte-ţi că e lunga de un kilometru, fără să 
socoteşti coada. 

Pe când convorbeau astfel prin întuneric, lui Pinocchio i se 
păru că vede departe, departe, o lumină. 

— Ce o fi lumina aia de acolo de departe? Spuse Pinocchio. 

— O fi vreun tovarăş de nenorocire, care aşteaptă ca şi noi 
să fie mistuit! 

— Mă duc să-l găsesc. Nu s-ar putea oare să fie vreun 
peşte bătrân care să-mi arate pe unde să fug? 

— Îţi doresc din inimă, dragă păpuşo! 

— Rămâi cu bine, Lacherdo! 

— Umblă sănătoasă, păpuşico! Şi izbândă bună. 

— Când ne mai vedem? 

— Cine ştie? Mai bine nici să nu ne mai gândim! 

XXXV. 


Pinocchio găseşte în pântecul Balenei... Ia ghiciţi pe cine? 
Citiţi capitolul acesta şi-o să aflaţi. 

Pinocchio, de-abia îşi luă ziua bună de la prietena sa 
Lacherda şi începu să bâjbâie prin întuneric şi mergând pe 
dibuite prin pântecul Balenei, se îndreptă încet-încet, spre 
lumina ce se vedea licărind în depărtare. 

Pe când mergea, simţea că i se afundă picioarele într-o 
mocirlă alunecoasă şi moale, care împrăştia un miros de 
peşte prăjit, ca în postul cel mare. 

Cu cât înainta, cu atât lumina se făcea mai vie şi mai 
strălucitoare, până când ajunse în sfârşit; şi când ajunse, ce 
credeţi c-a găsit? Găsi o măsuţă întinsă şi pe măsuţă o 
lumânare aprinsă înfiptă într-o sticlă verde, iar la masă 
şedea un unchiaş cu părul alb ca zăpada care ronţăia nişte 
peştişori vii, dar aşa de vii că uneori îi scăpau din gură. 

În faţa acestei privelişti, pe Pinocchio îl apucă o veselie aşa 
de mare şi neaşteptată, că pe-aci, pe-aci era să leşine. 

Îi venea să râdă, să plângă, îi venea să spună mii de 
lucruri: şi în loc de acestea îngână cuvinte neînţelese şi 
încurcate. În sfârşit, izbuti să scoată un strigăt de bucurie şi 
desfăcându-şi braţele şi aruncându-se de gâtul unchiaşului, 
începu să urle: 

— Oh! Tată dragă! Te-am găsit în sfârşit! De acum încolo 
nu te mai părăsesc niciodată, niciodată, niciodată! 

— Oare ochii nu mă înşeală? Adăugă unchiaşul, frecându- 
se la ochi. Aşadar tu eşti dragul meu Pinocchio? 

— Da, da, eu sunt, chiar eu! Nu-i aşa că m-ai iertat, spune? 
Oh! Tăticul meu scump, cât eşti de bun!... Şi când mă 
gândesc că eu... Oh! Dacă ai şti câte necazuri au căzut 
peste capul meu şi câte am pătimit! Închipuieşte-ţi că în 
ziua în care ţi-ai vândut sumanul şi mi-ai cumpărat un 
Abecedar ca să mă duc la şcoală, m-am dus să văd păpuşile 
şi tartorul lor a vrut să mă pună pe foc ca să-şi frigă 
berbecul, apoi tot el îmi dete cinci galbeni de aur ca să ţi-i 
aduc, dar m-am întâlnit cu Vulpoiul şi Cotoiul, iar ei m-au 
dus la Hanul Racului Roşu, unde s-au ospătat ca nişte lupi şi 


plecând singur pe câmp mi-au ieşit tâlharii în cale şi s-au 
luat după mine, eu am rupt-o la fugă, ei după mine, până 
când m-au spânzurat de craca Stejarului-uriaş, de unde 
Copiliţa cu părul bălai a trimis o trăsurică să mă ia şi 
doctorii când m-au consultat, au spus numaidecât: „Dacă n- 
a murit, atunci e semn că trăieşte încă”, atunci mi-a scăpat 
o minciună şi nasul a început să-mi crească de nu mai 
încăpea pe uşă, aşa că am plecat cu Vulpoiul şi Cotoiul să 
sădesc cei patru galbeni de aur, pentru că unul îl 
cheltuisem la han şi papagalul a început să râdă şi în loc de 
două mii de galbeni, n-am mai găsit nici unul, iar 
judecătorul când a aflat c-am fost jefuit, m-a băgat la 
închisoare, ca să dea satisfacţie hoţilor, de unde, ieşind, am 
văzut o boltă de struguri în câmp, am fost prins în cursa 
dihorilor şi ţăranul mi-a pus zgarda de câine ca să-i păzesc 
coteţul şi când mi s-a recunoscut nevinovăția mi-a dat 
drumul, iar şarpele cu coada din care ieşea fum, începu să 
râdă şi îi plesni o vână din piept, aşa că m-am întors la 
Copiliţa cea frumoasă, care murise şi Porumbelul văzându- 
mă că plâng, mi-a spus: „Am văzut pe tatăl tău că-şi cioplea 
o luntrişoară ca să plece să te caute” şi eu îi zisei: „Oh! 
Dacă aş avea şi eu aripi!”, iar el îmi spuse: „Vrei să vii la 
tatăl tău?” şi eu îi spusei: „Vezi bine, dar cine mă duce?” iar 
el îmi spuse: „Ie duc eu” iar eu îl întrebai: „Cum?” iar el îmi 
răspunse: „Încalecă pe mine” şi astfel am călătorit toată 
noaptea, apoi dimineaţa toţi pescarii care se uitau pe mare 
mi-au spus: „E un biet tată într-o barcă, gata să se înece” şi 
eu de departe te-am recunoscut numaidecât, pentru că mi-o 
spunea inima şi ţi-am făcut semn să te întorci pe mal. 

— Te-am recunoscut şi eu, spuse Geppetto şi m-aş fi întors 
bucuros la mal; dar cum era să fac? Marea era înfuriată şi 
un val mi-a răsturnat luntrea. Atunci o Balenă groaznică 
care se găsea pe aproape, de-abia m-a văzut în apă şi s-a 
repezit la mine, scoțând limba afară, mă apucă dintr-o dată 
şi m-a înghiţit ca pe-o alună. 


— Şi de câtă vreme stai închis aici înăuntru? Întrebă 
Pinocchio. 

— De atunci şi până acum, trebuie să fie doi ani: doi ani 
Pinocchio, doi ani care mi-au părut ca două veacuri! 

— Şi cum ai făcut să trăieşti până acum? Lumânarea unde- 
ai găsit-o? Chibriturile cu care ai aprins-o, cine ţi le-a dat? 

— O să-ţi povestesc totul. Trebuie să ştii că tot furtuna 
care mi-a răsturnat barca, a făcut să se scufunde şi un 
vapor eu marfă. Marinarii au scăpat toţi, dar vaporul a 
căzut la fund şi aceeaşi Balenă, care în ziua aceea avea o 
poftă de mâncare grozavă, înghiţi şi vaporul... 

— Cum! L-a înghiţit dintr-o dată? Întrebă Pinocchio mirat. 

— Pe tot dintr-o dată: a scuipat numai catargul pentru că-i 
rămăsese printre dinţi. Noroc pentru mine că vaporul era 
încărcat nu numai de carne păstrată în cutii de cositor, dar 
şi de pesmeţi, adică de pâine prăjită, de sticle cu vin, de 
struguri uscați, de caş, de cafea, de zahăr, de lumânări de 
stearină şi de cutii cu chibrituri de ceară. Aşa că mulţumită 
lui Dumnezeu, am putut s-o duc astfel doi ani: astăzi însă 
toate sunt pe isprăvite: nu mai am nimic de mâncat şi 
lumânarea asta aprinsă, e singura lumânare ce mi-a mai 
rămas. 

— Atunci? 

— Atunci, dragul meu, o să rămânem amândoi pe 
întuneric. 

— Ascultă, tăticule drag, spuse Pinocchio, nu mai e vreme 
de pierdut. Trebuie să fugim repede. 

— Să fugim? Dar cum? 

— Să ieşim prin gura Balenei şi să ne aruncăm înot în 
mare. 

— Bine vorbeşti tu: însă eu, dragă Pinocchio nu ştiu să 
înot. 

— Ce are a face? Încaleci pe mine, eu ştiu să înot bine şi te 
duc sănătos până la țărm. 

— Degeaba încerci, copile dragă! Adăugă Geppetto dând 
din cap şi zâmbind cu amărăciune. [i se pare cu putinţă ca 


o păpuşă, înaltă de-abia d-un metru cum eşti tu, să aibă 
atâta putere să mă ducă înot în spinare? 

— Încearcă şi-o să vezi! În orice caz, dacă ne e scris să 
murim, o să ne mângâiem cel puţin c-am murit împreună. 

Şi fără să mai stea la gânduri, Pinocchio puse mâna pe 
lumânare şi luând-o înainte ca să lumineze calea, spuse 
tatălui său: 

— 'Ţine-te după mine şi n-avea nici o frică. 

Merseră astfel o bună bucată de drum şi trecură prin tot 
corpul şi stomacul Balenei. Dar când ajunseră aproape de 
gura enormă a monstrului, se opriră puţin ca să arunce o 
privire şi să aleagă momentul prielnic pentru fugă. 

Trebuie să ştiţi că monstrul fiind tare bătrân şi bolnav de 
înecăciune şi de bătaie de inimă, era silit să doarmă cu gura 
deschisă: aşa că Pinocchio ducându-se până unde începea 
gâtlejul monstrului şi uitându-se în sus, putu să vadă afară 
un crâmpei de cer şi minunata lumină a lunii. 

— Acum e momentul s-o ştergem, şopti el întorcându-se 
către tatăl său. Balena doarme dusă, marea e liniştită şi 
luminată ca ziua. Vino, ţine-te după mine, peste puţin timp 
suntem scăpaţi. 

Zis şi făcut, săriră peste gâtlejul monstrului şi ajungând în 
gura lui nesfârşită, începură să umble în vârful picioarelor 
pe limba lui, o limbă aşa de lată şi lungă, încât părea un 
bulevard. 

Tocmai se pregăteau să se arunce înot, când, deodată, 
Balena strănută şi strănutând, făcu o zguduitură aşa de 
puternică încât Pinocchio şi Geppetto se pomeniră aruncaţi 
din nou în adâncul stomacului monstrului. 

Iar în furia aruncăturii, lumânarea se stinse şi tatăl şi fiul 
rămaseră pe întuneric. 

— Ei acum? Întrebă Pinocchio, posomorându-se. 

— Acum, băiatul tatei, s-a sfârşit cu noi. 

— Pentru ce s-a sfârşit? Dă-mi mâna şi bagă de seamă să 
nu te împiedici. 

— Unde mă duci? 


— Trebuie să încercăm iarăşi să fugim. Vino cu mine şi n- 
avea nici o frică. 

Zicând acestea, Pinocchio luă pe tatăl său de mână şi 
umblând în vârful picioarelor, săriră amândoi peste gâtlejul 
monstrului; apoi păşiră pe limbă şi trecură şi peste cele 
(trei şiruri de dinţi. Înainte însă de-a face săritura 
hotărâtoare, prichindelul spuse lui Geppetto. 

— Încalecă pe spinarea mea şi ţine-te bine. De restmă 
îngrijesc eu. 

De-abia Geppetto se aşezase bine în spinarea fiului său şi 
îndrăzneţul Pinocchio, sigur de ce făcea, se aruncă în apă şi 
începu să înoate. Marea era liniştită ca untdelemnul, luna 
strălucea în toată măreţia ei şi Balena dormea un somn aşa 
de adânc, încât nu l-ar fi deşteptat nici tunul. 

XXXVI. 

În sfârşit Pinocchio încetează de a mai fi păpuşă şi devine 
băiat. 

Pe când Pinocchio înota sprinten ca să ajungă la țărm, 
băgă de seamă că tatăl său, care stătea călare pe spinarea 
lui cu picioarele pe jumătate în apă, tremura ca şi cum ar fi 
fost scuturat de friguri. 

Tremura de frig sau de frică? Cine ştie? Poate şi una şi 
alta. Dar păpuşa, crezând că tremură de frică, îl îmbărbăta 
spunându-i: 

— Curaj, tată! Peste câteva minute ajungem la țărm şi 
suntem scăpaţi. 

— Dar unde vezi tu ţărmul? Întrebă unchiaşul devenind şi 
mai îngrijorat şi strângând din ochi, cum fac croitorii când 
bagă aţa în urechile acului. Mă tot uit în toate părţile şi nu 
văd decât cer şi apă. 

— Dar eu văd şi ţărmul! Spuse păpuşa. Trebuie să ştii că 
sunt ca pisica: văd mai bine noaptea decât ziua. 

Bietul Pinocchio se căznea să fie vesel: dar încet, încet, 
începu să se descurajeze: puterile îi slăbeau, respiraţia îi 
era greoaie şi obosită. În sfârşit nu mai putea şi ţărmul era 
încă departe. 


Înotă până nu mai putu: apoi întorcând capul spre 
Geppetto, îi spuse cu vocea întretăiată: 

— Tată, ajută-mă că mor. 

Şi tatăl şi fiul erau gata să se înece, când auziră o voce ca 
de chitară spartă care zise: 

— Cine ţipă că moare? 

— Eu şi cu bietul tata! 

— Cunosc glasul ăsta! Tu eşti Pinocchio! Eu sunt 
Lacherdă, tovarăşul tău de închisoare din pântecul Balenei. 

— Cum ai scăpat de acolo? 

— Am făcut ca tine. Tu mi-ai arătat drumul şi după tine am 
fugit şi eu. 

— Lacherdo dragă, soseşti la vreme! 'Te rog, pentru 
dragostea ce-o porţi copiilor tăi: ajută-ne, că suntem 
pierduţi. 

— Bucuros, din toată inima. Agăţaţi-vă amândoi de coada 
mea. În patru minute vă duc la mal. 

Geppetto şi Pinocchio, după cum lesne vă puteţi închipui, 
primiră numaidecât dar în loc să se agaţe de coadă, găsiră 
mai nimerit să se aşeze pe spinarea Lacherdei. 

— Suntem prea grei? O întrebă Pinocchio. 

— Grei? Nici gând: parcă duc în spinare două coji de nucă! 
Răspunse Lacherdă, care avea un trup aşa de robust că 
părea un vițel de doi ani. 

Ajunşi la țărm, Pinocchio sări pe mal ca să ajute pe tatăl 
său să sară şi el: apoi se întoarse spre L.acherdă şi cu glasul 
mişcat îi spuse: 

— Prietene, mi-ai salvat tatăl! Aşa că nu găsesc cuvinte ca 
să-ţi mulţumesc îndeajuns! Dă-mi voie cel puţin să te sărut 
în semn de veşnică recunoştinţă! 

Lacherdă scoase botul din apă şi Pinocchio, îngenunchidd 
la pământ, îi dădu o sărutare călduroasă pe gură. La 
această pornire de dragoste duioasă şi sinceră, biata 
Lacherdă, care nu era obişnuită, se simţi atât de mişcată, 
încât de ruşine să nu plângă ca un copil, îşi vâri repede 
capul în apă şi se făcu nevăzută. 


În vremea aceasta se făcuse ziuă. 

Atunci Pinocchio, dând braţul tatălui său, care abâa se 
ţinea pe picioare, îi spuse: 

— Sprijină-te de mine, dragă tăticule şi să mergem. 

O să păşim încet-încet, ca furnicile şi când vom obosi, o să 
stăm jos să ne odihnim. 

— Şi unde mergem? Întrebă Geppetto. 

— Să găsim vreo casă sau o colibă, unde să ne dea un 
codru de pâine şi niţele paie să ne culcăm. 

Nu făcuseră nici o sută de paşi şi văzură în marginea 
şanţului doi cerşetori, care cu mâinile întinse cereau de 
pomană. Erau Vulpoiul şi Cotoiul: dar nu mai semănau 
deloc cu cei de altădată. Închipuiţi-vă că Cotoiul, tot 
prefăcându-se orb, orbise de-a bine-lea iar Vulpoiul 
îmbătrânit, cu pielea jigărită şi buburoasă, nu mai avea nici 
coadă. Aşa e. Acest jalnic hoţoman, căzut în mizeria cea mai 
ticăloasă, a fost silit într-o bună zi să-şi vândă până şi coada 
lui frumoasă unui negustor ambulant, care o cumpărase ca 
să-şi facă o apărătoare de muşte. 

— O! Pinocchio! Strigă Vulpoiul cu voce jalnică, fie-ţi milă 
de aceşti doi bieţi schilozi! 

— Schilozi! Repetă Cotoiul. 

— Cale bună, şarlatanilor! Răspunse păpuşa. M-aţi păcălit 
o dată, acum vă pierdeţi vremea degeaba. 

— Crede-ne, Pinocchio, astăzi suntem săraci lipiţi 
pământului şi foarte nenorociţi! 

— Foarte nenorociţi! Repetă Cotoiul. 

— Dacă sunteţi săraci, vina e a voastră. Amintiţi-vă de 
proverbul care zice: „Banul de haram, de haram se duce”. 
Rămas bun şarlatanilor. 

— Fie-ţi milă de noi! 

— De noi! Repetă Cotoiul. 

— Rămas bun, şarlatanilor! Aduceţi-vă aminte de 
proverbul care zice: „Cine fură haina oaspetelui său, de 
obicei moare fără cămaşă”. 


Şi zicând astfel, Pinocchio şi Geppetto îşi văzură liniştiţi de 
drum. După ce făcură încă o sută de paşi, văzură în capul 
unei cărări, în mijlocul câmpiei, o colibă frumoasă de paie, 
cu acoperişul din olane şi cărămidă. 

— Coliba aceea trebuie să fie locuită de cineva, spuse 
Pinocchio. Haidem acolo şi să batem la uşă. 

Într-adevăr se duseră şi bătură la uşă. 

— Cine e? Spuse o voce dinăuntru. 

— Un biet tată cu fiul său, fără pâine şi fără adăpost, 
răspunse prichindelul. 

— Întoarce cheia şi uşa se deschide, spuse aceeaşi voce. 

Pinocchio întoarse cheia şi uşa se deschise. Abia intraţi 
înăuntru, se uitară încoace, se uitară încolo, dar nu văzură 
pe nimeni. 

— Unde o fi stăpânul colibei? Spuse Pinocchio mirat. 

— Uite-mă colea sus! 

Tatăl şi fiul se uitară în tavan şi văzură aşezat pe o grindă 
pe Greieraşul-vorbitor. 

— Oh! Scumpul meu Greieraş spuse Pinocchio închinându- 
se până la pământ. 

— Acuma îmi zici „scumpul tău Greieraş” nu e aşa? Dar ţi- 
aduci aminte de atunci, când ca să mă goneşti din casă, mi- 
ai tras cu ciocanul în cap? 

— Ai dreptate Greieraşule! Goneşte-mă şi tu la rândul tău 
trage-mi şi tu cu ciocanul în cap: dar ai milă de bietul meu 
tată... 

— Lasă... Nu te mai tângui: o să am milă şi de tată şi de 
fiu! Dar am vrut să-ţi aduc aminte de mojicia ta, ca să te 
înveţi minte că în lume, pe cât poţi e bine să fii îndatoritor 
cu toţi, dacă vrei să fie şi alţii cu tine la vreme de nevoie. 

— Ai dreptate, Greieraşule, ai multă dreptate; şi o să-mi 
bag bine în cap lecţia ce mi-o dăduşi. Dar, ia spune-mi, cum 
ai făcut de ţi-ai cumpărat coliba asta frumoasă? 

— Coliba mi-a dăruit-o ieri o capră drăguță, cu lâna 
galbenă ca aurul. 


— Şi capra unde s-a dus? Întrebă Pinocchio foarte curios 
să afle. 

— Nu ştiu. 

— Când o să se întoarcă? 

— Niciodată: A plecat ieri amărâtă şi tristă şi behăind, 
părea că zice: „Bietul Pinocchio!... De-acum n-am să-l mai 
văd! Nu mai încape vorbă că l-a mâncat Balena!” 

— A spus aşa? Atunci e dânsa? Chiar dânsa, Zâna mea 
dragă! Începu să urle Pinocchio, sughiţând şi plângând cu 
hohot. 

După ce plânse bine, îşi şterse ochii şi pregătind un pătuţ 
de paie îl culcă pe bătrânul Geppetto. Apoi întrebă pe 
Greieraşul-vorbitor: 

— Ascultă, Greieraşule, unde aş putea să găsesc un pahar 
de lapte pentru bietul tata? 

— Peste trei ogoare de-aici se află un grădinar Giangio, 
care are vaci. Du-te la el şi-o să găseşti laptele ce-ţi trebuie. 

Pinocchio se duse într-un suflet acasă la grădinarul 
Giangio, dar grădinarul îi spuse? 

— Cât lapte vrei? 

— Un pahar plin. 

— Un pahar de lapte costă un gologan şi banii înainte. 

— N-am nici o para chioară! Răspunse Pinocchio, 
încremenit şi descurajat. 

— Rău, păpuşico dragă, adăugă grădinarul. Dacă n-ai nici 
o para chioară, nici eu n-am un pic de lapte. 

— Bine! Spuse Pinocchio şi dădu să plece. 

— Aşteaptă puţin! Îi spuse Giangio. Poate c-o să ne învoim. 
Vrei să învârteşti la roată? 

— Ce e aia roată? 

— O unealtă pe lemn care serveşte să scoţi apa din puț ca 
să uzi zarzavaturile. 

— O să încerc. 

— Aşadar, scoate-mi o sută de găleți cu apă şi în schimb îţi 
dau un pahar de lapte. 

— Foarte bine. 


Giangio duse păpugşica în grădină şi îi arătă cum să 
învârtească roata. 

Pinocchio se puse numaidecât pe lucru; dar până să scoată 
cele o sută de găleți cu apă, era lac de sudoare din tălpi şi 
până în creştet. O astfel de caznă nu încercase niciodată. 

— Până astăzi, mi-a învârtit la roată, măgăruşul meu, 
spuse grădinarul; dar astăzi bietul dobitoc e gata să-şi dea 
sufletul. 

— Mă laşi să-l văd şi eu? Spuse Pinocchio. 

— Bucuros. 

Când Pinocchio intră în grajd, văzu întins pe paie un 
măgăruş plăpând, sfârşit de foame şi de oboseală. După ce 
s-a uitat lung la el, îşi zise în gând, tulburându-se puţin: 

— Şi totuşi pe măgăruşul ăsta îl cunosc! Figura lui nu mi-e 
nouă! 

Şi aplecându-se spre el, îl întrebă pe limba măgărească: 

— Cine eşti? 

La întrebarea aceasta, măgăruşul deschise ochii istoviţi şi 
răspunse silabisind pe aceeaşi limbă: 

— Sunt Fitil. 

Apoi închise ochii şi îşi dădu sufletul. 

— Oh! Bietul Fitil! Spuse Pinocchio cu glasul pe jumătate; 
şi luând un smoc de paie îşi şterse o lacrimă care-i aluneca 
pe obraz. 

— Te prăpădeşti cu firea pentru un măgar care nu te costă 
nimic? Spuse grădinarul. Ce trebuie atunci să fac eu care 
an dat pe el o grămadă de parale? 

— Ştii de ce?... Îmi era prieten... 

— Prieten cu tine? 

— Coleg de şcoală! 

— Cum?! Strigă grădinarul, izbucnind într-un hohot de 
râs. Cum? Aveai măgari drept colegi de şcoală? Ne putem 
lesne închipui ce mai carte ai învăţat! 

Păpuşica, simțindu-se atinsă de aceste cuvinte, nu 
răspunse: îşi luă paharul cu lapte aproape cald şi se 
întoarse spre colibă. 


Din ziua aceea, cinci luni în şir, se scula de dimineaţă, cu 
noaptea în cap, ca să se ducă să învârtească la roată şi să 
câştige astfel paharul de lapte care îi făcea atât de bine 
sănătăţii zdruncinate a tatălui său. Nu se mulţumi cu atât: 
încet-încet învăţă să împletească coşuleţe de răchita şi cu 
banii pe care îi lua pe ele, îndestulă cu multă chiverniseală 
nevoile zilnice. Ba făcu singur singurel un cărucior minunat 
ca să ducă la plimbare pe bietul lui tată în zile cu soare, să 
mai înghită oleacă de aer. 

lar seara, se trudea să scrie şi să citească. 

Îşi cumpărase din satul vecin o carte mare, căreia îi 
lipseau scoarţele şi prima pagină şi cu ea îşi făcea lecţiile. În 
ce priveşte scrisul, se servea de un fus pe care îl ascuţise în 
formă de condei şi deoarece n-avea nici călimară, nici 
cerneală, înmuia într-o sticluţă plină cu zeamă de dude şi de 
cireşe. 

Aşa că mulţumită voinţei lui de a învăţa, de a munci şia 
merge mereu înainte, nu numai că izbutise sg îngrijească 
destul de binişor de părintele lui bolnav, dar, ceva mai mult 
pusese de-o parte douăzeci de gologani ca să-şi cumpere o 
hăinuţă nouă. 

Într-o dimineaţă spuse tatălui său: 

— Mă duc colea în târgul vecin să-mi cumpăr o haină, o 
şapcă şi o pereche de ghete. Când m-oi întoarce acasă, 
adăugă râzând, o să fiu aşa de frumos îmbrăcat, încât o să 
semăn a boier mare. 

Şi după ce ieşi din casă, începu să alerge vesel şi mulţumit. 
Când deodată i se păru că-l cheamă cineva şi întorcându-se, 
văzu un Melc care ieşea din iarbă. 

— Nu mă recunoşti? Întrebă Melcul. 

— Parcă da, parcă nu... 

— Nu-ţi aduci aminte de melcul care era fată în casă la 
Zâna cu părul bălai? Nu-ţi aduci aminte de atunci când am 
coborât să-ţi deschid şi tu ai rămas cu piciorul prins în uşă? 

— Mi-aduc aminte de tot, strigă Pinocchio! Dar, ia spune- 
mi, Melcule dragă, unde ai lăsat-o pe Zâna? Ce face? M-a 


iertat? Îşi mai aminteşte de mine? Mă mai iubeşte? E 
departe de aici? M-aş putea duce s-o văd? 

La toate întrebările acestea, făcute în pripă şi pe 
nerăsuflate, Melcul răspunse tacticos ca de obicei: 

— Pinocchio dragă! Biata Zână zace într-un pat la spital! 

— La spital? 

— Aşa cum îţi spun. Lovită de tot felul de necazuri, s-a 
îmbolnăvit greu de tot şi nu mai are cu ce să-şi cumpere o 
felioară de pâine. 

— Adevărat? Oh! Ce durere grozavă mi-ai pricinuit! Oh! 
Biata Zânişoară! Biata Zânişoară! Biata Zânişoară! Dacă aş 
avea un milion aş alerga degrabă să i-l duc. Dar n-am decât 
două lire... Uite-le! Mă duceam să-mi cumpăr o haină nouă. 
Ia-le, Melcule şi du-te repede de le du Zânei mele scumpe. 

— Dar haina cea nouă? 

— Ce îmi pasă mie de haina cea nouă? Mi-aş vinde şi 
zdrenţele astea de pe mine, ca să-i vin într-ajutor! Du-te, 
Melcule, nu mai pierde vremea şi peste două zile întoarce- 
te ca să-ţi mai dau ceva parale. Până acum am muncit ca să 
îngrijesc de tata, de-acum încolo o să muncesc cinci ceasuri 
mai mult ca să îngrijesc şi de măicuţa mea iubită. Mergi cu 
bine, Melcule, te aştept peste două zile. 

Melcul, împotriva obiceiului său, începu să alerge ca o 
şopârlă în luna lui cuptor. 

Când Pinocchio se-ntoarse acasă, tatăl său îl întrebă: 

— Unde ţi-e haina cea nouă? 

— N-am putut să găsesc una care să-mi vină bine. Aşa că o 
să-mi cumpăr altă dată! 

În seara aceea, Pinocchio, în loc să stea de veghe până la 
zece, a stat până la miezul nopţii şi în loc de opt coşuleţe de 
nuiele făcu şaisprezece. 

Apoi se aruncă în pat şi adormi. Pe când dormea i s-a părut 
că o vede în vis pe Zână, frumoasă şi zâmbitoare, care, 
după ce l-a sărutat, i-a spus: 

Bravo Pinocchio! Pentru inima ta bună, îţi iert toate 
ştrengăriile de până astăzi. Copiii care îi ajută cu drag pe 


părinţii lor la nevoie şi îi îngrijesc în caz de boală, merită 
multă laudă, chiar dacă nu pot fi luaţi drept modele de 
supunere şi de purtare bună. Fii cuminte de-acum încolo, şi- 
o să fii fericit. Şi în clipa aceea visul se sfârşi, iar Pinocchio 
se trezi cu ochii holbaţi. 

Închipuiţi-vă mirarea lui nespusă, când deşteptându-se, 
băgă de seamă că nu mai era o păpuşă de lemn, dar că 
devenise un băiat ca toţi băieţii. Aruncă o privire în jurul lui 
şi în loc de coliba de paie, văzu o odăiţă curată şi gătită de 
ţi-era mai mare dragul. Sărind jos din pat, găsi un costum 
de haine nou, o şapcă nouă şi o pereche de ghete, care îi 
veneau turnate pe picior. 

Îndată ce se îmbrăcă, îşi vâri mâinile în buzunar şi scoase 
un portofel de piele, pe care erau scrise aceste cuvinte: 
„Zâna cu părul bălai îi înapoiază scumpului ei Pinocchio 
cele două lire şi îi mulţumeşte pentru inima lui bună”. 
Deschizând portofelul, în loc de două lire, găsi patruzeci de 
napoleoni de aur noi-nouţi. 

Apoi se duse să se uite în oglindă şi i se păru că e altul. Nu 
mai văzu chipul obişnuit al păpuşii de lemn, ci văzu chipul 
rumen şi frumos al unui băieţel cu părul castaniu, cu ochii 
albaştri şi cu înfăţişarea veselă şi zâmbitoare ca un buchet 
de trandafiri, în mijlocul atâtor minuni, care veneau una 
după alta, Pinocchio nu mai ştia nici el dacă era treaz ori 
visa cu ochii deschişi. 

— Dar tata unde e? Strigă el deodată; şi intrând în odaia 
de alături, găsi pe bătrânul Geppetto sănătos, vioi şi bine 
dispus ca altădată, care, îşi reluase vechea lui meserie de 
tâmplar şi tocmai făcea o ramă frumoasă, împodobită cu 
frunze, flori şi capete de tot felul de animale. 

— Lămureşte-mi un lucru tăticule: cum se explică 
schimbarea asta neaşteptată? Îl întrebă Pinocchio, sărindu-i 
de gât şi acoperindu-l de sărutări. 

— Această schimbare neaşteptată din casa noastră, e 
meritul tău, răspunse Geppetto. 

— Cum meritul meu? 


— Pentru că atunci când copiii, din răi se fac buni, aduc 
veselia şi fericirea în sânul familiilor lor. 

— Dar fostul Pinocchio de lemn unde s-o fi ascuns? 

— Uite-l colo! Răspunse Geppetto şi îi arătă o păpuşă 
sprijinită de un scaun, cu capul lăsat într-o parte, cu braţele 
în jos şi cu picioarele unul peste altul şi îndoite de la 
genunchi. 

Pinocchio se întoarse să-l privească şi după ce se uită o 
clipă la el, îşi zise în gând cu mulţumire: 

Ce caraghios păream, când eram păpuşă! Şi ce mulţumit 
sunt acum c-am devenit şi eu băiat ca toţi băieţii! 


SFÂRŞIT