Petre Bellu — Cazul doamnei Predescu

r | 
k a 
ii 
È d 
i s 
f ] | 

i = 
j ] 
j t k 

k 


i 


a 
m h i 


mey au 


n 


P 
" a 


Fay 
O „A 


am y y 


E 
a 
inig ari 
k + 
E" » 5 z 
5, 
a 
E 


ia 


roe noa aa Ma Bi Bl 


îm aa n alia Aee a Er—S 


PETRE BELLU 


CAZUL 
DOAMNEI 
PREDESCU 


EDITOR N. D. RĂDUCAN 
1991 


Către cititori 


Acum unsprezece ani, îi scriam la Paris lui Panait 
Istrati, mărturisindu-i bucuria ce-o aveam cu 
prilejul apariției primei sale opere. Eram în 
Bucureşti un cerc de prieteni, care nu mai mâncam 
şi nu mai beam altceva decât izbânda acestui 
hoinar cu suflet fără pereche, căruia mai zilele 
trecute, cu umerii noştri, i-am ajutat să-şi 
desăvârşească ultima călătorie, spre locaşul de 
veci. 

Acum unsprezece ani eram mulţi entuziaşti. La 
mormântul lui Istrati m-am găsit singur însă... 
Lipseau aceia cu care am pornit să credem 
necondiţionat în sinceritatea lui Panait Istrati şi în 
marea lui prietenie. 

Am fost printre cei mai oropsiţi prieteni ai lui. El 
m-a înţeles şi mi-a întins cea mai caldă mână, pe 
care n-o întinsese nimănui vreodată. Când, în ziua 
de 15 august anul trecut, prima ediţie a cărţii mele 
se epuizase până seara, am înţeles că acest 
„Succes” se datora în primul rând cuvântului dat de 
Panait Istrati. Miile de admiratori anonimi ai acestui 
om îmi dovediseră că nu sunt singurul care 
credeam în sufletul său. 

Acum, după ce ochii lui s-au închis pe vecie, 
vorbele sunt de prisos. Panait Istrati a fost un suflet 
ales. Să ne gândim numai astfel la el. Să nu-i 


măsurăm viaţa cu centimetrul. 
* 


Mă adresez de aici cititorilor - singurul loc unde- 
mi este îngăduit să scriu liber - celor care mi-au 
întins o mână caldă şi frățească, cu prilejul apariției 
primei mele cărți „Apărarea are cuvântul”. Celor 
cunoscuţi şi necunoscuți care m-au chemat la ei şi 
m-au primit cu sufletul deschis. Aşa am să le 
vorbesc şi eu. Căci m-am convins că nu există alt 
criteriu pentru  selecţionarea valorilor decât 
această masă anonimă de cititori, care ştie să 
ridice şi să doboare la timpul cuvenit, pe oricine. 

Din mahalaua mea noroioasă, am ieşit cu o 
cărțulie săracă şi ieftină şi le-am întins-o 
prieteneşte, ca să fiu înțeles. Şi m-au înţeles. 

Pentru aceasta le mulţumesc! 

Aş putea să mai adaug acum: Mulţumesc postum 
lui Panait Istrati pentru frumoasa prefaţă pe care a 
dat-o cărţii mele. Dar, nu: Acestui om datorez mai 
mult chiar sufletul curat şi prietenesc al cititorilor. 
El a deschis calea spre adevăr, mie, cititorilor şi 
editurii care a tipărit „Apărarea are cuvântul”. 

Cititorii m-au încredinţat de acest adevăr. 

Prima întrebare a miilor de oameni care m-au 
întâmpinat peste tot locul, a fost: „Ce face Panait 
Istrati?...” Prin dragostea pentru el, cititorii au 
dovedit că ştiu să iubească şi să respecte. Nu ştiu 
dacă eu merit, în întregime, atenţia acestor 
oameni, dar îi asigur că salutul lor, transmis prin 
mine marelui nostru prieten Panait Istrati, rămâne 
cea mai frumoasă dovadă a solidarităţii umane. 

* 


De când a apărut prima mea carte, cu toată 


sărăcia ei aparentă, a avut darul să stârneasca 
răutatea unor oameni, a căror atenţie eu n-am 
dorit-o nicicând. S-a năpustit asupra mea o 
mulţime de aşa-zişi meşteşugari ai condeiului, 
căutând să lovească în mine cu toată puterea de 
care dispun. 

Nu înţeleg pentru ce... 

N-am jinduit la masa nimănui. N-am cerut 
ajutorul niciunuia dintre aceşti oameni şi nu m-am 
gândit niciodată că pot fi scriitor, alături de ei. Am 
dorit şi am visat o mână prietenească, dar ei m-au 
înjurat ca pe cel din urmă răufăcător. Am tăcut. Au 
lovit în mine şi în editura care nu şi-a făcut decât 
datoria, satisfăcând cititorii. Oare suntem noi 
vinovaţi pentru că cititorii ne-au urmat cu 
sinceritate, cu zecile de mii? 

Să răspundă cititorul care se simte vinovat de 
încurajarea pe care ne-a dat-o. Am fost acuzat că 
sunt analfabet, că am adus o carte plină de 
obscenităţi, că am ridicat în slăvi nişte femei cu 
moravuri urâte. 

Dacă la cea dintâi acuzare las cititorilor să 
aprecieze până unde este adevărată, iar pe a doua 
o resping cu indignare, pe a treia o primesc 
bucuros. 

Da, am dat o frăţească mână de ajutor femeilor 
pierdute şi am unit puterea mea cu durerea lor, 
strigând umanității greşeala pe care o face 
neglijând aceste fiinţe nenorocite, care sunt suflete 
tot aşa de bune sau rele, ca şi noi, ba uneori chiar 
demne de admirat. Regret că puterile mele au fost 
prea slabe. Dacă cititorii mei mă cred vinovat, să 
mi-o spună. Lor, sunt gata să le răspund. 


L-au acuzat pe editorul meu că este speculant, 
corupător şi... „evreu”. Sau că Panait Istrati m-ar fi 
„vândut” lui. 

Am mai spus şi-o repet: Editura lg. Hertz nu are 
nevoie de apărarea mea. Dar eu mă simt obligat să 
dau o explicaţie pentru cititorii care poate au dat 
crezare acuzațiilor de mai sus. 

Nu m-a vândut nimeni Editurii Hertz. Eu l-am dus 
pe Panait Istrati acolo, când cartea mea era 
aproape tipărită. Nu este vorba nici de corupţie, 
nici de speculă. Nu este întrebat nimeni în ţara 
asta cât câştigă, sau cât pierde - în aceste vremuri 
de criză - cu întreprinderile sale, şi nu cred că 
tocmai Editura Hertz trebuie luată la rost. 

Cât priveşte pe „evreii hrăpăreţi” din această 
editură, am şi eu de spus ceva, din constatările 
proprii pe care le-am făcut. Vorbesc ca oricare 
cititor. 

Citesc cărţi literare de la vârsta de şase ani, deci 
de vreo 62 de ani. Pe stradă sau în tramvai, la 
umbră sau la soare, la muncă sau acasă în pat, 
flămând sau sătul, am citit cu toată patima sute de 
pagini zilnic şi nu m-am gândit niciodată că voi 
deveni scriitor. Mi-am îndeplinit doar o datorie de 
cetăţean conştient al acestei ţări. Ei bine, mai mult 
de trei sferturi din lectura mea zilnică mi-au 
furnizat-o două edituri: Hertz şi Alcalay. 

Eu afirm că aceste două edituri au cultivat şi au 
ridicat procentul de cititori în această ţară. In 
prezent Editura Hertz deţine un număr de cititori 
de trei ori mai mare decât toate celelalte edituri la 
un loc. Dacă scriitorii mari neglijează această masă 
de cititori, nu este vina editurii. Uşile ei au fost 


deschise pentru mine, care eram amărât şi 
necunoscut, iar pentru ceilalţi scriitori sunt cu atât 
mai mult date la perete. 

Vorbesc cititorilor, pentru că ei mi-au acordat 
încredere şi mă simt dator să le dau aceste 
lămuriri. Îndreptând privirea lor spre mine, au 
zvârlit mânuşa celor care le-au negat existenţa. Nu 
caut să măgulesc pe nimeni când spun că am 
încredere în cavalerismul cititorilor mei. M-au 
chemat în mijlocul lor şi m-au primit frăţeşte. Am 
simţit în căldura mâinii lor, căldura sufletului meu. 
Pretutindeni unde am fost chemat, dragostea lor 
mi-a umezit ochii. Nu voi uita niciodată pledoariile 
maeştrilor: Titu Bădescu şi Eugen lonescu din 
Caracal, Vasiliu, Cotlaru, Ciofu, Solomon, din 
Galaţi; Radu Petrescu din Brăila; Willy Katz din 
Focşani, Kauşanschi din laşi; Filderman din Bârlad, 
sau pe preoţii: Noapteş din Brăila şi inimosul fără 
pereche I. Sfârâială din Romanați, sau pe d. Coca 
Vidraşcu din Roman. Nu voi uita nici primirea 
frumoasă din oraşul meu natal Roşiorii de Vede, 
unde am fost invitat în primele zile. 

Tuturor le mulţumesc de aici. 

Cred în prietenia cititorilor! 


AUTORUL 


PARTEA ÎNTÂIA 


Domnului lon Eliad, avocat. 


Sunt o femeie! 

Învinsă de fatalitate, sau de legea supremă a 
dreptății umane. Mi-am înfrânt sufletul care mă 
covârşea dureros, m-am luptat cu mine, ca să mă 
pot alătura legilor, cărora trebuie să ne supunem 
cu toții. Am primit dreptatea umană şi m-am jertfit 


pentru ea. 

Ce mai vreți? 

Eu nu cer iertare de la nimeni, am făcut un gest 
şi sunt gata să suport toate neajunsurile lui. 
Învățați-vă cu oamenii sinceri, cu acei oameni care 
sunt gata de jertfă pentru apărarea credinței care-i 
stăpâneşte. 

Alerg pe străzi urmărită de sfânta dreptate, mă 
strecor prin mulțime şi caut să mă asimilez ei, 
pentru ca loviturile dreptății să fie mai puțin 
dureroase. 

Ce mai vreți de la mine? Sunt o femeie! Aţi făcut 
din mine tot ce s-a putut. Am greşit. Lăsaţi-mă să- 
mi ordonez mintea, pentru ca să pot spune sincer: 
da, aveți dreptate! 

Paragrafele legilor stau agățate de inima mea ca 
nişte copci ascuțite, mă chinuiesc şi mă fac să cred 
că nu vor decât distrugerea mea. 

În cele din urmă sunt nevoită să primesc orice. 
Dar să nu credeți că aveti dreptate, fiindcă 
dreptatea voi o faceți. Voi, bărbații care vă uitati şi 
vă rugați lui Dumnezeu pentru dreptate. 

Nu! 

Legea mi-a tulburat mintea, încât nu ştiu dacă 
sunt sau nu vinovată prin gestul pe care l-am făcut 
fată de sotul meu, lipsindu-l de bucuria unei familii 
create. El era bărbat, bărbatul de-atâtea veacuri, 
iar în fața mea n-a fost decât ce credea că trebuie 
să fie. Dacă şi-a impus părerile, n-a făcut altceva 
decât să consfințească o lege: dreptul de a face 
dreptatea şi a o împărți în virtutea tradiţiei care ne- 
a robit. Că mai eram şi eu un suflet oarecare; că în 
vederea trăiniciei asociației noastre trebuia să tie 


seamă şi de mine o clipă pe zi, asta n-a vrut să ştie 
soțul meu. Era bărbat, iar eu eram femeie. Sclava 
şi stăpânul! 

Poate să existe un punct de împăcare între 
aceste două elemente? Nu. Va fi veşnic o ciocnire 
de sentimente între aceşti doi poli, care poate că 
va duce umanitatea de râpă. Pentru că baza de 
durată a unei societăți nu va fi decât armonia 
elementelor ce o constituiesc. Priviţi peştii în apă şi 
păsările în zbor, şi veţi vedea ce inseamnă 
armonia. Câtă ambianță se află între ele! Aceste 
vietăți nu au nici universități, nici crescătorii pentru 
sugacii lor, totuşi perseverează, deşi ochiul omului 
le pândeşte. 

Nu tot acelaşi lucru se petrece cu fiarele 
codrului, care nu cunosc armonia şi care se ucid la 
prima, întâlnire. Aşa fac şi oamenii. 

Soțul meu a vrut să mă lovească impunându-se 
tot timpul, eu am căutat să mă feresc, iar din 
aceste mişcări a ieşit un dezastru. Sunt învinuită că 
am greşit. 

Vreti oare să mă despart de sufletul meu şi să 
mă subordonez fără protest altei voințe? Nu, nu 
mai sunt nici la vârsta, nici la mintea unei novice 
care se mărită pentru a avea un bărbat 
convențional. Eu aveam nevoie de un prieten 
sufletesc. Greşeala soțului meu a fost că n-a căutat 
să mă înțeleagă. Desigur că nu era nevoie de 
formulat într-un contract aceste preferințe, dar 
totdeauna am sperat că Predescu să ajungă la ce 
gândeam eu. M-am înşelat. Am ajuns aici. 

Domnule Eliad, înainte de a-ţi explica greutatea 
pasului de care-ţi vorbesc, ar fi bine să cunoşti 


viaţa mea, drumul pe care l-am parcurs atâţia ani 
pentru ca să ajung unde sunt. Imi scrii că astă 
seară te duci să-ți întâlneşti logodnica într-o 
familie, acolo vei găsi pe toți prietenii care ne 
cunosc. Te temi că vei fi întrebat, şi că vei fi nevoit 
să dai lămuriri asupra „cazului” Predescu. În acest 
moment nu pot să-ți dau alte lămuriri, decât cele 
pe care le ştii. Ai fost prietenul şi uneori confidentul 
nostru, ai aflat destul pentru ca să satisfaci lumea 
curioasă. Nu am de ascuns nimic. Îmi scrii că vrei 
să mă aperi. Frumos! Nu mă apăra până ce nu vei 
cunoaşte în întregime viata mea. Va fi mai bine, 
atât pentru mine, cât şi pentru dumneata. Te rog! 

Nu mă gândeam niciodată, în serile frumoase pe 
care le petreceam în casa noastră, alături de 
nefericiții noştri copii, că va veni o zi în care 
dumneata vei fi nevoit să mă aperi. Nu m-am 
gândit nici atunci, în ultima seară petrecută în trei, 
când te rugam să iei apărarea unui om nefericit. 

Dar, ce vrei? Eu sunt o femeie, după cum soțul 
meu a fost un bărbat, iar amândoi am fost 
victimele marelui conflict uman, care dăinuieşte de 
veacuri pe pământ. Puteam, noi, doi, să punem 
umărul şi să răsturnăm ordinea socială? Eu sunt o 
frunză stingheră în lupta vijelioasă a omenirii. Câte 
frunze ca mine nu sunt azvârlite în largul lumii, 
fără nicio speranță de scăpare? Mă gândesc de 
multe ori dacă luxura străzilor nu înglobează în 
cireada femeilor pierdute, multe suflete 
deznădăjduite ca şi mine. 

Norocul meu, a fost viața pe care am trăit-o din 
copilărie, loviturile soartei, pe care le-am primit cu 
mult înainte de adolescență, în focul acestor 


lovituri, mi-am format şi mi-am călit sufletul cu 
care astăzi încerc să rezist împrejurărilor. 

Vei primi în curând pvestea vieții mele la care 
scriu acum. 

Viata mea a fost tristă de la început... 


MARIA PREDESCU 


CAPITOLUL | 


— PLICTISITOARE SEARĂ, zău! 
— Da. Insă nu ştiu de ce! Oare nu suntem aceiaşi 
din săptămâna trecută? Drept să-ţi spun, obiceiul 


acesta cu sindrofiile s-a învechit. Observi că am 
rămas în urmă ca nişte neputincioşi, faţă de 
moravurile de aici? Ne-o iau tinerii înainte, cu felul 
lor de a petrece nopţile de iarnă, aşa cum ştiu ei. 

— Nu trebuie să disperi, draga mea, aşa sunt 
sindrofiile, unele vesele, altele triste... Altele 
plictisitoare. 

— Dacă ar fi între noi avocatul Eliad, ne-am simţi 
mai bine. 

— Dar unde a plecat? A fost aici mai înainte... 

— Asistă la o partidă de şah, în fumoar. Pare 
foarte trist. 

— Oare, de ce o fi trist? 

— A fost la înmormântarea unui prieten. 

— Să-l chemăm aici. 

— Ar fi greu. Poate domnișoara Marineanu să 
aibă puterea de a-l aduce. S-o rugăm pe ea. 

Domnișoara Marineanu primi cu plăcere această 
obligaţie. Despre domnișoara Marineanu şi despre 
avocatul Eliad se vorbiseră destule. Până în cele 
din urmă cineva pomeni de-o viitoare logodnă. 
întrebaţi de prieteni, cei doi tineri confirmară 
zvonul. Astfel că de două luni erau logodiţi. 

După cinci minute domnișoara Marineanu sosi, 
aducând de mână pe avocatul Eliad. lubitul său era 
un tânăr de 31 de ani şi trecea drept un avocat 
priceput. Chiar aşa şi era. Uitase de mult tinereţea, 
vorbea ca un om bătrân şi judeca la fel. Logodnica 
lui, în schimb, era destul de zvăpăiată. Nicio clipă 
nu-l lăsa în pace, în serile când se-ntâlneau în 
salonul părinţilor ei. Dacă întâlnirile aveau loc ziua, 
atunci însemnau trei ore de colindat pe la toţi 
furnizorii de mode. Avocatul Eliad îşi iubea 


logodnica şi dorea s-o vadă fericită. 

— Domnule Eliad, eşti ciudat astă seară! Ce ai? îl 
întrebă amfitrioana. 

— Sunt mâhnit, răspunse el. 

— Ştim, dar aşa de mare este mâhnirea dumitale 
încât ai uitat şi de logodnică!... 

— Am rugat-o din vreme să mă ierte. 

— Este adevărat, confirmă domnișoara 
Marineanu, zâmbind. 

O altă doamnă, probabil slabă de auz, îl întrebă: 

— Nu cumva a fost vreo chestie de dragoste? 

Ceilalţi râseră. Eliad se grăbi să explice: 

— Nu, cu totul altceva: am pierdut zilele acestea 
un amic bun. Astăzi a avut loc înmormântarea lui. 
A fost destul de dureros pentru mine, mi-a fost un 
bun prieten în barou... 

— Avocat? întrebă domnul Leonte Rădulescu, un 
musafir rar prin saloane, venit de la ţară unde avea 
câteva pogoane cu viţă americană. 

— Da, un avocat de seamă, se numea Alex. 
Predescu. 

Domnul Leonte Rădulescu sări ca fript: 

— Cum ai spus? A murit Alecu Predescu?!... 

— A murit. 

— Extraordinar! Bine, dar cum aşa?! Fără să ştie 
cineva!... Extraordinar! Mi-a fost un bun prieten, 
domnule... Sărmanul Predescul!... 

Domnul Rădulescu îşi lăsă capul în mâini. 

— Bietul Predescu! E drept, cinci ani nu ne-am 
mai văzut... Eu la ţară, el aici. Bine frate, dar 
Predescu, care, oricum, n-a fost un om de rând, să 
dispară dintre noi, aşa?... A fost un om de valoare! 

— Adevărat, dar cu toate acestea, la 


înmormântarea lui n-au fost decât câteva 
persoane. A avut o înmormântare simplă, aşa cum 
i-a fost viaţa toată... 

Doamna Zimbru, o altă invitată, o cucoană destul 
de simțită, interveni în discuţie: 

— Cunosc şi eu ceva din viaţa lui Alex. Predescu; 
după câte ştiu, era în divorţ cu nevastă-sa. Aşa am 
auzit. Un divorţ care dura de câţiva ani. 

— Nu cred! protestă domnul Rădulescu. Ţin 
minte că Predescu era foarte mulţumit în căsnicie. 

— Erau în divorţ, confirmă avocatul Eliad. 

— Tot mai ciudat! 

— Am auzit - reluă una dintre doamnele 
prezente - că soţia l-ar fi părăsit pentru a pleca cu 
un om de rând. 

Domnul Eliad protestă: 

— Nu este adevărat! Doamna Predescu, vă 
asigur, nu s-a gândit vreodată să-şi părăsească 
soţul pentru altcineva, nu este adevărat!... Vă rog 
să mă credeţi. 

Se produse o rumoare printre asistenţi. Tonul cu 
care protestase avocatul Eliad emoţionă pe toţi. 
Domnul Rădulescu, de altfel om în vârstă, găsi 
energia trebuitoare să se ridice şi să străbată la 
iuţeală salonul. 

— Lămuriţi-mă odată, pentru Dumnezeu! Ce s-a 
întâmplat, ce tragedie s-a petrecut? Ce enigmă 
planează asupra morţii prietenului meu, Alecu 
Predescu?... 

— Nicio enigmă, lucrurile s-au desfăşurat simplu. 

— Lămureşte-mi această simplitate!... 

Urmă un moment de tăcere adâncă. O doamnă 
îşi privea unghiile cu foarte mare atenţie, 


domnișoara Marineanu mângâia cu degetele blana 
unei pisicuţe ce se aşezase somnoroasă alături de 
dânsa. O doamnă bătrână dormita şi ea pe un 
scaun pluşat. Amfitrioana surâdea mulţumită că 
musafirii săi nu se mai plictiseau. Doar domnul 
Rădulescu se oprise, cu o atitudine de luptător, cu 
mâinile înfipte în şolduri, în faţa avocatului Eliad. 

— Doriţi ceva, domnule Rădulescu? 

— Da, să-mi spui cum a murit Predescu. 

— Bucuros, dar, vezi dumneata, ar fi o poveste 
destul de lungă, pe care nu pot să v-o spun în 
două, trei cuvinte: Alaltăieri a murit într-un 
sanatoriu, avocatul Predescu. In momentul în care 
a murit se afla lângă el soţia lui... 

— A! Nu... Ştim asta. Vreau ceva mai amănunţit. 

— Altfel, trebuie să consultăm doamnele. 

Doamna Rădulescu, care privea totdeauna prin 
lornetă, îşi retrase brusc sticlele şi vorbi aproape 
nervoasă: 

— Leonte!... Nu te mai înţeleg defel, dragă! Mă 
rog dumitale, avocatul Predescu ţi-a fost frate? 

— A fost prietenul meu. 

În cele din urmă toate doamnele consimţiră să 
asculte, pentru că altfel tot nu aveau ce să facă. 
Era ora zece şi douăzeci de minute. 


CAPITOLUL II 


— POVESTEA ESTE FOARTE COMPLICATĂ; pentru 
a vă face dovada de cele ce urmează, deci, am 
nevoie de acte, pe care nu le am la mine. Nu ştiam 
că voi fi nevoit, imediat după înmormântarea 
scumpului meu prieten Predescu, să dau explicaţii. 
Sunt sigur că de aici adevărul spuselor mele se va 
răspândi în mijlocul celor care l-au cunoscut. 
Doresc acest lucru. lar la întâlnirea următoare voi fi 
nevoit să vă citesc câteva scrisori pe care le am 
acasă. Însă până atunci ştiţi cu toţii că Alex. 
Predescu a fost avocat în oraşul acesta. Cu bună 
dreptate s-ar putea spune că nu era un avocat de 
rând, ci unul dintre cei mai buni din baroul 


Capitalei, cotat ca atare de toată lumea. Înzestrat 
cu cele mai alese însuşiri profesionale, era cult, aşa 
cum rar se găsesc oameni. 

Strângând cu pasiune cunoştinţe peste 
cunoştinţe din toate părţile şi din toate domeniile 
ştiinţei, nu a fost de mirare că de la un timp 
prietenul nostru îşi formase o pricepere personală 
cu care cerceta toate chestiunile ce-l interesau. 
Vedea, judeca şi hotăra numai cu mintea lui. 

Dar în aceste condițiuni nu putea trece cu 
uşurinţă prin mijlocul oamenilor fără a stârni ura 
sau bunătatea lor. Trebuie să zâmbim amar. Nu, 
aşa s-a întâmplat. Şi pentru aceasta îşi creease 
foarte mulţi duşmani, amicul Predescu 

Nu vreau să exagerez - spuse avocatul Eliad - nu 
erau chiar duşmani, aceşti «duşmani», erau doar 
nişte prieteni cu păreri, pentru moment opuse, 
pentru că, mai curând sau mai târziu, cu talentul 
său Predescu reuşea să-i cucerească. 

— Exact, ca şi la mine! strigă domnul Rădulescu. 

Pentru Predescu nu era un lucru greu să-şi facă 
din duşmani prieteni, sau din prieteni, duşmani. A 
fost singurul om în viaţa mea la care am văzut că 
prietenii se confundau cu duşmanii. 

Cucerea pe oricine; înfrunta adversarul foarte 
uşor. Pentru părerea celor mulţi avea prea puţină 
atenţie, nu-l interesa mai defel. Părerea mulţimii 
nu valora nimic, atunci când Predescu se hotăra să 
lupte. Lupta cu oricâţi duşmani i s-ar fi ivit în cale. 
Tresărea, deschidea puţin ochii, totdeauna uimit, 
pe urmă întindea mâna cavalereşte, parcă ar fi 
spus: «da, primesc să mă bat şi cu gloata». 

Nu se poate spune că în toată ţinuta lui de titan, 


nu avea şi momente de oboseală. Stăpânea pe toţi, 
dar numai atunci când împrejurarea era de prea 
mare importanţă, când el, înflăcărat, căuta să se 
impună. Altfel, Predescu nu avea de gând să se 
afirme. Prietenul nostru răposat, se asemăna cu 
animalul acela din junglă care nu porneşte la atac 
dacă nu simte mirosul de sânge. Rămânea mut, 
părea absent şi inofensiv. Rămânea în umbră cu o 
nepăsare revoltătoare pe care alţii o speculau, 
crezându-l slab. Era un animator, dar nu era om 
politic. 

Nu era nici conservator, nici comunist, nimic. 
Combătea toate sistemele politice şi filosofice, pe 
care le cunoştea amănunţit. La el nu încăpea jocul 
de cuvinte încrucişate pe care îl găsim la toţi 
oamenii politici de azi. Predescu spunea totdeauna 
«nu», şi era convins până în inimă de acest nu. Era 
neînțeles, dar cucerea. 

Nu-l înţelegeam, rătăcea în haos, sau noi eram 
prea mici pentru el! 

L-a întrebat cineva odată, într-un moment de 
tăcere sufletească: pentru care fond sau formă 
politică se pronunţă. A răspuns, dar cred că mai 
mult şi-a bătut joc: «Sunt pentru nimic!». 

Prea era pronunţată batjocura ca să-l mai fi 
ascultat cineva. Ce însemna, nimic? O religie, o 
profesie de credinţă? Un plan de luptă?... Un 
cuvânt spus la întâmplare? 

Cu acest răspuns s-a achitat pentru totdeauna, 
lăsând sn jurul sau o atmosferă de om neînțeles. 
Oricine, de atunci, când nu-l înţelegea, spunea 
simplu de tot: nimic. 

Tristă situaţie. 


Pentru că nu era adevărat, Predescu vroia prea 
mult de la viaţă. Toată înţelepciunea lui era pentru 
frumos şi adevăr. El spusese «nimic» oamenilor 
care nu-l înțelegeau şi acestor oameni le-a fost mai 
uşor să pună temei pe o vorbă neînţeleasă, fără să 
simtă ironia ei. Aşa s-a făcut că Predescu a rămas 
neînțeles toată viaţa lui. 

Bătrâna doamnă Breazu se ridică domol de pe 
fotoliul în care şezuse, stăpânindu-şi cu mare 
greutate o căscătură somnoroasă: 

— Pe mine să mă scuzaţi, plec. Sunt prea 
bătrână ca să mai iau lecţii despre caracter, mai 
ales despre caracterul bărbaţilor. Cunosc bărbaţii. 
Am avut până acum trei, şi toţi au fost încăpăţânaţi 
ca ăsta despre care vorbeşti dumneata, domnule 
Eliad. Am crezut că ai să ne povesteşti ceva despre 
căsnicia lui. 

— Dar tocmai acolo vreau să ajung, doamnă, 
răspunse avocatul Eliad - daţi-mi voie vă rog. 

— Nu mă interesează defel pasiunea lui 
Predescu. 

— Veţi vedea că această pasiune l-a zdrobit pe 
el. Ascultaţi-mă puţin. 

— Bine, dă-i drumul, nu plec. Să vedem pentru 
ce lupta omul dumneatale. Oare pe el nu-l bătea 
nimeni? 

— La luptă, Predescu era greoi, - continuă 
avocatul Eliad - lovea cu hotărâre, fără cruţare, pe 
oricine. Nu dezarma până ce nu avea triumful 
asigurat. După luptă se retrăgea în colţul său şi 
cugeta cu mărinimie. 

Atunci jubila Predescu. Cu câtă plăcere se juca cu 
duşmanii, răsucindu-i în vârful cuvintelor ca într-o 


spadă! Îi lăsa să se creadă victorioşi câtăva vreme, 
până când dintr-odată, îi răsucea pe loc, zdrobindu- 
i cu patimă. 

Abia atunci sfârşea într-adevăr lupta. 

— Foarte frumos! strigă domnul Leonte 
Rădulescu, admirativ - straşnic om! 

— Domnule Eliad, spuse doamna Breazu - după 
câte înţeleg, dumneata ai fost un bun prieten al 
familiei Predescu. 

— Da, doamnă. 

— Spune-ne, frate, ceva şi despre nevasta lui, nu 
numai despre Predescu. Vorbeşti de aproape un 
ceas şi nici măcar nu ai pomenit numele acestei 
femei. E frumos ce spui despre Predescu, dar vrem 
să ştim şi cauza despărțirii lui de nevastă-sa. 
Pentru că a fost o neînțelegere! 

Domnul Rădulescu se ridică, mai ofensat decât 
avocatul Eliad. Roti privirea deasupra tuturor şi 
văzând că soţia lui nu-i face niciun semn, se adresă 
doamnei Breazu: 

— Dumneata, cucoană Aglaie, eşti pornită contra 
bărbaţilor, nu poţi suferi când cineva îi laudă. 

Doamna Breazu sări ca friptă: 

— Auziţi vorbă! De unde ştii dumneata asta? Eu 
am ţinut trei bărbaţi, puteam să ţiu numai unul 
dacă era vorba de asta. 

Domnul Rădulescu vroi să mai spună ceva, dar 
vocea soţiei sale se auzi, ascuţită: 

— Leonte! 

Atunci se lăsă din nou pe scaun, spunând 
avocatului Eliad: 

— Spune mai departe, domnule. 

— Tocmai aici am ajuns cu povestirea, doamnă. 


Relaţiile dintre soţii Predescu au fost partea tragică 
în tot deznodământul ce va urma. Neînţelegerea, 
pentru că neînțelegere a fost, a făcut să se 
petreacă o dramă cu urmări mult mai triste ca de 
obicei. Dumneavoastră aţi bănuit că a fost o 
neînțelegere. 

— Da, am bănuit, era şi firesc. Un om ca Alex. 
Predescu, care se războia cu toată lumea, desigur 
că nici cu soţia lui nu putea să fie altfel. 

— De-o egală forţă i-a fost soţia, dar cu o mare 
deosebire de temperament. Forma tocmai polul 
opus concepţiilor lui. Şedea pe un plan de viaţă 
contrariu, iar între amândoi nu era trasată o axă 
definitivă. Nu ştiu cum să precizez mai bine. Unul 
avea calităţile care lipseau celuilalt. Pe când el era 
rece şi hotărât, dânsa era meditativă şi şovăitoare. 
Când el învingea, dânsa suferea alături de cei 
învinşi, fără a cerceta cine avea dreptate. Pentru 
doamna Predescu, învinşii erau mai nobili decât 
învingătorii. 

— Chiar dacă la început învinşii au fost nişte 
ticăloşi? întrebă domnișoara Marineanu. 

— După părerea doamnei Predescu, da. 

— Dacă Predescu era un om cult, desigur că nu 
s-a putut împăca cu soţia sa, pentru acest motiv. 
Desigur că a fost o mare deosebire între amândoi. 

— Ciudat însă. Luaţi amândoi şi priviţi aparent, 
formau omul perfect, fără niciun cusur. Despărţiţi, 
erau două legiuni de gândiri revoluţionare, care, 
deşi urmăreau acelaşi scop, se urau pe motive 
tactice. 

— Ce vroia Predescu şi ce vroia soţia lui? întrebă 
doamna Zimbru. 


— M-am convins personal că în fond nu-i 
despărţea nimic, sau mai nimic, şi cu toate 
acestea, cât de vulcanic era terenul dintre 
amândoi! 

Când am cunoscut mai de aproape această 
căsnicie, mi-am spus convins: despărțire 
inevitabilă. De ce? Pentru că erau ca doi frați care 
moşteniseră o avere fără testament. Fraţi şi 
duşmani. 

— In cazul acesta, întrebă amfitrioana, pentru ce 
oare nu s-a produs mai devreme ruptura? După cât 
aflai, ei totuşi s-au despărțit... 

— Poate chiar din cauza copiilor nu se 
despărţeau. 

— Nu mă pot pronunţa de ce doamna Predescu 
nu părăsise casa mai devreme. Despre el cred că 
n-ar fi făcut niciodată acest gest. Sunt convins că 
era mulţumit. 

Doamna Zimbru interveni în discuţie: 

— Cred că se iubeau. 

— Poate! reluă Eliad. 

— Pot afirma un lucru sigur: Predescu îşi iubea 
soţia, până la idolatrie. Omul acesta nu se prea 
juca cu inima. In mintea lui, doamna Predescu 
luase proporţii de ideal. Aşa a fost, fiindcă într-o zi 
când şedeam de vorbă despre diferite cazuri 
sentimentale, el mi-a declarat hotărât: dacă 
vreodată vei auzi că eu, Alex. Predescu, m-am 
împuşcat, să ştii că am făcut acest gest 
pedepsindu-mă pentru greşeala de a mă fi gândit o 
clipă la altă femeie... 

Declaraţia era categorică şi sinceră. Nici nu 
putea să fie altfel la el, care lupta contra minciunii 


şi laşităţii. Avea nevoie totdeauna de mâna caldă a 
unei femei scumpe. O femeie înţelegătoare, 
supusă şi iertătoare. 

— Poate că şi ea îl iubea tot aşa de mult! îşi dădu 
cu părerea cineva dintre ascultători. 

Avocatul Eliad rămase pe gânduri puţin. Şovăia 
să-şi exprime o părere. 

— Acum când din Predescu n-a mai rămas decât 
amintirea, când am văzut cu ochii mei pământul 
prăvălindu-se peste corpul lui neînsufleţit, pot 
spune cinstit: totdeauna doamna Predescu şi-a 
respectat soţul. A fost un respect care a înlocuit 
foarte bine iubirea. Avea pentru soţul său un cult 
deosebit de mare. Era ciudată poziţia lor şi prea se 
urmăreau până în cele mai mici amănunte, ca să 
se cunoască! Era o frământare adâncă în ochii 
amândurora, atunci când neînțelegerile îi agitau. 
Când el se asemăna cu un leu, rece şi încrezut în 
forţele sale, ea părea un sclav care cugeta frenetic 
în lanţuri. Nu înţeleg ce vroia această femeie 
sortită prin tradiţie să suporte jugul umilinţei. Sunt 
în lume milioane de femei care suportă, senine, 
încătuşarea voinței. Pentru ce tânjea tocmai 
sufletul ei după o libertate cu care, în cele din 
urmă, nu avea ce face? 

— Ai putea să precizezi cine era vinovat? 

Întrebarea i-o pusese avocatului Eliad, tocmai 
logodnica sa. 

— Nu pot stabili acest lucru, răspunse el 
zâmbind. Dumneavoastră care mă ascultați puteţi 
să vă daţi seama, mai uşor decât mine; pentru 
aceasta povestesc. Sau, dacă vroiţi, în curând voi 
avea povestea vieţii doamnei Predescu pe care o 


scrisese acum două luni, când se hotărâse să 
divorţeze de soţul ei. Eram apărătorul unei părţi în 
acest proces şi doamna Predescu scrisese anume 
pentru mine această poveste. 

— Pe cine apărai? întrebă domnul Rădulescu. 

— Daţi-mi voie să nu spun decât că sufleteşte 
eram pentru o împăcare. Doamna Predescu 
înţelesese intenţia mea şi de aceea şi scrisese 
povestea vieţii sale. 

— Dar cum se face că erai pentru împăcare când 
mai adineauri ai spus că nimic n-ar fi fost mai bun 
în familia Predescu decât o despărţire? întrebă 
doamna Zimbru. 

— Da, am spus, dar mai târziu m-am convins că 
aceşti doi oameni nu puteau trăi decât împreună. 
Dovada o am că unul dintre ei a căzut imediat. 

Domnișoara Marineanu părăsi locul pe care 
şedea şi trecu, în picioare, lângă fereastră. 

— Eu cred - spuse dânsa - că Maria Predescu era 
vinovată, tocmai pentru că încerca să aibă păreri 
deosebite faţă de soţul său. Este o lege stabilită: 
bărbatul hotărăşte în casă. De unde-şi ia dreptul o 
femeie să se opună bărbatului care aduce pâinea 
necesară? 

— Eu, dimpotrivă, zise avocatul Eliad, cred că 
Predescu era dator să ţină seama de valoarea 
soţiei sale. Aici a fost marea greşeală. O ţinea 
departe de tot ce făcea el afară din casă şi nu-i 
dădea dreptul la niciun discernământ. 

Într-o seară pe când dânsa ajunsese să ne 
convingă într-o discuţie pe care am avut-o, el care 
nu vroia să cedeze, i-a spus supărat: «Eşti mamă 
de copii şi nimic mai mult 


Această metodă se poate întrebuința cu un om 
înapoiat, dar nu cu o femeie care se dovedeşte 
superioară. Vroia Predescu să domine cu orice 
preţ? Nici eu nu permit autoritatea femeii în casă, 
dar când îmi dovedeşte un adevăr îl respect, 
pentru că atunci femeia nu mai este tovarăşul 
impus de lege, ci prietenul meu sufletesc. Este o 
teorie ciudată căsnicia legala, ea opreşte pe soţi să 
devină prieteni. Or, cel mai trainic sentiment 
rămâne tot prietenia. Dacă doi soţi nu sunt şi 
prieteni, căsnicia lor nu are niciun farmec. Legea 
interzice de la început prietenia soţilor, ea pune 
formule reci prin care bărbatul devine stăpân pe 
femeia sclavă. Femeia, după lege, nu trebuie să 
aibă nici cap, nici inimă. În căsnicie femeia nu are 
ce face cu aceste două aparate nefolositoare. De 
aceea de multe ori uită că le are. Atunci pentru ce 
bărbaţii urlă pe la toate colţurile de stradă când 
femeia săvârşeşte o greşeală, fără cap sau inimă? 
Noi ştim doar, că nefuncţiunea anihilează organul. 
Predescu s-a repezit şi a strigat soţiei sale, când ea 
şi-a permis să-şi spună o părere: «Eşti mamă şi... 
nimic mai mult!». 

— Poate că a avut dreptate, spuse domnișoara 
Marineanu. 

— Nu! Datoria de mamă şi-o îndeplinea cu 
prisosinţă doamna Predescu, nu mai era nevoie să i 
se atragă atenţia, iar când Predescu făcea asta o 
jignea profund. Un singur gest făcut de el, putea să 
suprime toate piedicile: mâna prietenească întinsă 
soţiei sale. În toate discuţiile pe care le aveau, 
chiar în cele mai mici, el avea aerul să spună: Eu 
sunt superiorul, prin urmare eu domin, inteligenţa 


mea lucrează tot!» 

In cele din urmă, suferea! 

Suferea, pentru că nu era obişnuit cu niciun fel 
de înfrângere. Timp de doisprezece ani au dus 
viaţa aşa, nimic nu a intervenit ca să tulbure bunul 
mers al căsniciei lor. 

— Eşti sigur? întrebă bătrâna doamnă Breazu. 

— Atât cât poate fi sigur un prieten bun. 

— Nu cred. Eu m-am despărţit de trei ori de 
primul meu soţ, dar n-a bănuit evenimentele nici 
chiar mama mea. 

— Se poate să aveţi dreptate. Am observat în 
căsnicia Predescu o fatalitate care menținea 
atmosfera într-un tempo permanent. Credeam că 
va merge aşa până ce una dintre aceste două inimi 
agitate avea să cedeze, desăvârşind o căsnicie 
imposibilă. Cerul acestei familii era veşnic înnourat, 
ca un cer din regiunea arctică, pe care soarele nu 
apare decât ca o pată cenușie. 

Nu spun că în mijlocul familiei Predescu era 
totdeauna o agitaţie supărătoare. Dimpotrivă, am 
cunoscut la ei momente rare. În afară de clipele 
tulburate, erau clipe de adevărată fericire, 
Predescu şi nevastă-sa erau doi iubitori de artă. 
Dânsa era muzicantă, picta cu mult talent şi zilnic 
era la punct cu toate manifestările artistice şi 
literare. O oră petrecută în casa lor era o revizuire 
a tot ce este mai frumos în lume. Numai în aceste 
momente, Predescu se pierdea cu desăvârşire. ÎI 
vedeam retras pe un divan, uitat de sine, cucerit 
până în albul ochilor. Muzica îl stăpânea, vocea ei 
topea sufletul lui, răscolindu-l. Când muzica înceta, 
ochii lui Predescu lăcrimau. Era alt om. 


Alecu Predescu, în tinereţe a fost un duşman al 
căsătoriei, nu credea în această fericire. De aceea 
s-a căsătorit după ce trecuse de treizeci de ani. 
Alături de soţia sa, mai târziu s-a convins că nu 
avea dreptate. Aşa spunea tuturor. 


CAPITOLUL III 


PRINTRE ASISTENŢI ERA 0 DOAMNĂ, singura care 
nu participase nici măcar cu un gest, la discuţie. 
Doamna Zahareanu părea să fie cu totul absentă 
printre ascultători. Urmărea tăcută toate mişcările 
şi vorbele. Părea mai mult că îndeplinea un 
surghiun, asistând. Era o doamnă mititică şi 
gingaşă, cu o figură de copil. Poate de aceea puse 
şi întrebarea pe care nimeni nu o pusese: 

— Vreau să ştiu înainte de toate: copiii acestor 


doi oameni cum îşi petreceau viaţa lângă părinţii 
lor? 

— Foarte frumos. Desigur că soţii Predescu erau 
destul de civilizaţi ca să nu introducă pe copii în 
pasiunile lor. lubeau foarte mult copiii. Bineînţeles 
în feluri deosebite, fiecare după principiile sale. Cu 
această ocazie să vă povestesc un moment din 
viaţa lor, pentru ca să fiţi lămuriţi. Mă invitaseră 
într-o seară la masă. Vorbind, timpul a trecut 
neobservat, iar când să plec începuse o ploaie 
torențială. De plecat cu umbrela nu se putea. 
Toată truda servitorului de a găsi o maşină de 
piaţă, a fost de prisos. Atunci am fost invitat să 
rămân peste noapte în casa lor. Cum nu aveam 
nicio obligaţie urgentă la mine acasă, am primit cu 
plăcere. O casă ca a lor, extrem de primitoare, mă 
tenta totdeauna, deşi niciodată nu m-am simţit mai 
fericit într-altă parte ca în patul meu. 

De dimineaţă, a doua zi, eu şi cu Predescu ne 
aflam în sufragerie, sorbind cafelele. Era ora şapte 
şi noi, avocaţii, la ora aceasta avem mai mult de 
lucru decât în orele de tribunal. De dimineaţă 
punem la punct treburile zilei în curs de 
desfăşurare. Atunci avem nevoie de mai multă 
linişte, orice zgomot străin de noi ne stinghereşte. 
Dar, tocmai atunci apărură, în stol, cei trei copii ai 
soţilor Predescu, toţi trei îmbrăcaţi în cămăşute 
albe, sclipitoare, întrecându-se în gălăgie. 

— Bună dimineaţa, domnilor! 

Predescu, foarte supărat, îi întrebă: 

— Cine v-a spus să vă sculaţi aşa de dimineaţă? 

— Mama! răspunseră copiii în cor. 

— Înapoi, în pat!... se răsti Predescu. 


Copiii ieşiră zburdând, reuşind prin mişcările lor 
nevinovate să scoată un zâmbet tatălui lor. Dar 
reveniră imediat, însoţiţi de doamna Predescu. 

— Eu am dat voie copiilor să se scoale, 
Alexandre, spuse dânsa după ce ne salută. 

— Mi-au spus ei mai înainte, zise Predescu - 
foarte rău ai făcut. Pentru ce nu laşi copiii să 
doarmă? 

— Am socotit că aerul de dimineaţă, răcorit după 
ploaie, nu le poate face decât bine. 

— Eşti greşită, copiii trebuie să doarmă. 

— Dar au dormit destul nouă ore! 

Observam cum Predescu se enerva. Pasiunea de 
a se afirma îl stăpânea cât mai mult. Se ridică de 
pe scaun şi adăugă, hotărât: 

— Nu are nicio importanţă, doamnă, află că 
somnul nu se măsoară cu ora... deci, la culcare, 
copii! 

Copiii ridicară din umeri, privind nemulţumiţi 
spre părinţii lor. 

— Să ne ducem, mamă? întrebară ei supăraţi. 

Doamna Predescu, la rândul ei, ridică din umeri 
şi le spuse zâmbind: 

— Da, dacă spune tata!... 

— Şi până când să dormim? 

— Ştiu eu!... Până la prânz. Aflaţi şi voi că 
somnul nu se măsoară cu ora. 

Copiii plecară trişti. 

După plecarea lor, am crezut că discuţia se va 
opri la cele petrecute până atunci. Se încinse însă o 
discuţie vie asupra creşterii copiilor, în care 
Predescu ţinu să demonstreze părerile sale în 
această chestiune. Fără să vreau mă angajai şi eu 


cu o părere. Nu vreau să părtinesc pe nimeni, dar 
părerea soţiei lui Predescu mi se păru dreaptă. 
Consultase o mulţime de manuale în această 
privinţă, aducând dovezi cărora Predescu personal 
nu le-a găsit nicio greşeală. 

Acum, vă rog să-mi îngăduiţi a face o paranteză. 
O  obiecţiune critică asupra felului cum sunt 
crescuţi copiii în zilele noastre. 

— Mi se pare că lungeşti discuţia, domnule Eliad, 
spuse domnul Leonte Rădulescu. Am aşteptat până 
acum să ne spui cum a murit Alex. Predescu. După 
cât observ, vrei să ne mai ţii un curs despre 
creşterea copiilor. 

— Poate că are nevoie, domnule Rădulescu, zise 
domnişoara Marineanu. 

— Nu înţeleg ce rost are creşterea copiilor cu 
moartea lui Predescu. Vedeţi dumneavoastră vreo 
apropiere? 

— Niciuna - spuse avocatul Eliad - dar voi fi 
scurt, tocmai pentru că nu are nicio legătură 
obiecţiunea mea cu cazul familiei Predescu. 

— De ce dar cauţi să întârzii sfârşitul povestirii 
dumneatale? 

— Veni vorba de copii, neînțelegerile pe această 
chestiune există în toate familiile. 

— Fiindcă mâine este sărbătoare şi am timp de 
pierdut în noaptea aceasta, dă-i drumul. 

— In familiile sărace, îşi reluă povestirea avocatul 
Eliad, ca şi-n familiile bogate, creşterea copiilor 
rămâne o problemă greu de rezolvat. Cu toţii am 
fost copii şi avem (sau vom avea) copii, dar cu 
toate acestea nu ştim formal cum se cresc copiii, 
ce educaţie să le dăm pentru ca, în viitor, ei să fie 


adevăraţi cetăţeni conştienţi pentru societate. 
Statul ne oferă şcoala, dar această instituţie 
primeşte copiii prea târziu şi-i lasă prea devreme 
liberi împrejurărilor neprevăzute. Vorbesc de cursul 
primar, majoritatea copiilor se folosesc numai de 
acest curs. Ce educaţie poate primi copilul în 
cursul primar? Desigur, prea puţină, nici nu se 
poate altfel. Adevărata şi cea mai trainică 
educaţie, copilul trebuie s-o capete în cei şapte ani 
de acasă. Dar cine să i-o facă, dacă părinţii au fost 
şi ei la timpul lor copiii altor generaţii, trecută prin 
aceeaşi lipsă de educaţie? În orice familie, bogată 
sau săracă, tatăl totdeauna este extrem de ocupat 
cu lupta pentru existenţă. El trebuie să se ocupe cu 
agonisirea pâinii necesare, ceea ce, de multe ori, îi 
răpeşte toată ziua şi o parte din noapte. Tatăl 
familiei vede foarte rar copiii. De multe ori este 
nevoit să-i sărute dormind, pentru că ziua nu se 
întâlneşte cu ei decât din duminică în duminică. 
Rămâne mamei toată grija educaţiei copiilor. Da, 
mamei. Mama! Ea este bună, duioasă şi harnică. 
Ochii ei veghează ziua şi noaptea asupra copiilor. 
Ea plânge când îi doare ceva, ea cântă când copiii 
vor să doarmă, ea nu are odihnă şi fericirea ei este 
fericirea copiilor. În mâinile mamei stă totdeauna 
viitorul societăţii umane, şi ea are răspundere 
pentru nefericirea copilului. Mama este aceea care 
cultivă geniile şi le îndrumează spre făgaşul 
adevărat. Mama săracă, sau mama bogată, au 
aceleaşi obligaţii, deşi n-au aceeaşi libertate. 
Sărăcia este o robie în plus, pentru mama de jos. 
Dar aceste mame nu sunt recunoscute de 
societate ca educatoare de copii şi nu sunt formate 


pentru această îndeletnicire. Societatea nu le 
recunoaşte ca educatoare, iar bărbatul îşi bate 
nevasta când copilul a apucat pe căi greşite. 
Femeia nu este primită la masa unde se discută 
existenţa societăţii. Femeia n-are dreptul la cuvânt, 
dar este obligată să creeze soldaţi pentru apărarea 
patriei. Pentru noi bărbaţii, femeia nu este decât o 
maşină care n-a putut fi concurată pe cale 
mecanică. N-avem niciun pic de respect pentru 
mama noastră. Pentru educarea ei nu există niciun 
curs necesar. Nici nu-i simţim nevoia, deşi 
desăvârşirea celor şapte ani de acasă ai copiilor, o 
lăsăm pe seama femeilor. Legile existenţei ne 
răpesc pe noi bărbaţii, fără să ştim ce s-a petrecut 
în timpul zilei cu copiii noştri, lăsaţi în seama unei 
femei căreia nu-i recunoaştem niciun drept 
omenesc, în grija femeii pe care o jignim în fiecare 
clipă, obligând-o să poarte cercei şi să-şi fardeze 
obrajii pentru nevoile noastre de alt soi. Femeia pe 
care o forţăm să ne duşmănească. Femeia-mamă 
care n-are nici personalitate, nici educaţie, nici 
cuvânt. 

Revin la cazul familiei Predescu. 

Vreau să vă spun că, în ciuda tuturor 
interzicerilor, a piedicilor pe care le punem noi 
bărbaţii, femeilor, răsar totuşi multe femei care-şi 
dau seama de situaţia societăţii de azi. Femeile 
acestea înţeleg răspunderea pe care o au faţă de 
viitorul copiilor. Cu toată nedreptatea ce li se face, 
ele se străduiesc să dea copiilor educaţia ce li se 
cuvine. Acestea sunt femeile conştiente de datoria 
lor. 

O astfel de femeie a fost doamna Predescu. Am 


spus că avea priceperea mamei bune. Ştia să-şi 
crească copiii cum trebuia. Nu avea nevoie să 
capete ordine de la cineva. Dar Predescu era tot 
timpul contra soţiei sale. Atunci, desigur, copiii 
erau hărţuiţi. 

În dimineaţa aceea l-am cunoscut bine pe 
Predescu: voia să fie numai el în tot ce-l înconjura. 

Predescu, cu firea lui, n-a reuşit decât să 
stârnească sufletul soţiei sale şi să-l pună în gardă. 
Această situaţie l-a transformat cu totul, în cursul 
vremii. Mergeam de multe ori acolo, dar mereu ne 
găseam faţă-n faţă tăcuţi, de teamă de a nu 
dezlănţui o nouă furtună. Nu-mi dau seama de ce, 
dar presimţeam ceva nou care avea să provoace o 
schimbare în casa lor. Cunoşteam tăria de caracter 
a fiecăruia şi-mi dădeam seama că niciunul nu 
dorea să făptuiască ceva care ar atrage după sine 
o nenorocire.  Presimţirea mea  persevera, 
înrădăcinându-se în eul meu, mă frământa zi şi 
noapte. Niciodată nu mă duceam la ei fără ca 
inima să nu-mi bată puternic. 

Uneori îmi venea să strig din toate puterile 
teama ce mă cuprindea văzându-i în plină agitaţie. 

Evenimentul sosi. A fost ceva fără importanţă, 
faţă de cele ce se-ntâmplau zilnic. Dar cele mai 
mari focuri iau naştere de la scântei, atunci când 
totul este prielnic pentru foc. 

Am spus că în ultimul timp Predescu se 
schimbase mult. Se înrăise şi totdeauna răspundea 
mahmur la orice întrebare. Nu mai răspundea la 
saluturi, nu mai făcea vizite, ocolea ocaziile de a 
mai face prietenii noi. Se-nchidea tot timpul liber în 
biblioteca sa şi când mă duceam la el, mă lăsa câte 


o oră singur în birou. Barba, pe care altă dată o 
îngrijea cu măiestrie, crescuse neregulată dându-i 
un aspect de om chinuit. Numai ochii lui vioi şi 
aprinşi dovedeau că Predescu nu era un ratat. 
Ochii lui scânteiau tot mai puternic. Restul era 
schimbat. Aşa mi se părea mie, sau poate căuta să 
fie numai faţă de mine aşa. Pentru aceasta îmi 
rărisem vizitele la ei. Mă duceam foarte rar, doar 
atunci când aveam de consultat vreo carte de 
specialitate din biblioteca lui. Uneori nici nu ştiau 
de prezenţa mea acolo decât după ce plecam. 
Veneam, citeam şi ieşeam ca dintr-o bibliotecă 
publică, ocolind orice întâlnire. 

Într-una din zile Aspasia, o servitoare bătrână, 
îmi spuse pe când intram, că ar vrea să vorbească 
cu mine ceva mai ferit. Era o bătrână totdeauna cu 
faţa îngrijorată. O ascultai. Nu era frumos pentru 
mine ca să stau să ascult ce spun servitorii, 
înţelesesem însă că trebuia să fie ceva dureros. Imi 
destăinui că „domnul” s-a făcut foarte rău şi că ea 
de multe ori o găseşte pe cucoana cu ochii roşii de 
plâns, după ce domnul a făcut mare gălăgie. 

Am rămas mâhnit. 

— Poate ţi se pare, i-am spus. 

— Nu, de când îi cunosc, nu a mai fost aşa. 

— Nu ştii nici măcar din ce cauză? 

— Nu, sau, pe cât ştiu, din lucru de nimic. Şi-apoi 
cuconiţa nu mai are voie să iasă nicăieri singură. A 
schimbat şi pe profesorul de pian al copiilor şi a 
adus o nemţoaică bătrână. 

Am rămas şi mai mult pe gânduri. Pentru ce 
toate aceste schimbări la Predescu? Ce-l făcea să 
ia măsuri contra soţiei sale? Gelozia? Nu cred. 


Această teamă n-o putea nutri Predescu nici în 
gând. Femeia aceea îşi respecta bărbatul cu o 
pasiune mai tare decât iubirea. 


CAPITOLUL IV 


MĂ HOTĂRÂSEM SĂ MĂ FAC FORTE să-l conving 
pe Predescu să meargă cu mine pentru vreo două 
luni în străinătate. Nici eu, nici el, nu mai 
depăşisem graniţele ţării de foarte mult timp. 
Tocmai se anunţa o mare expoziţie la Paris şi eram 
sigur că era un bun pretext de călătorie. Vroiam 
să-i ofer ocazia de a vedea Franţa, ţara pe care n-o 
putea suferi din cauză că Germania studiilor lui îl 
fanatizase şi-i formase o părere greşită despre 
spiritul francez. Franţa, mă gândeam eu, are să-l 
schimbe, va face din el omul adevărat. Tot sufletul 
pe care-l pierde cineva colindând prin lume, în 


Franţa reînvie în clipa când pune piciorul pe 
pământul ei. Chiar germanii deseori se duc la Paris 
pentru o cură de suflet. 

Aşteptam momentul prielnic ca să-i fac lui 
Predescu propunerea. Nu ştiu de ce, dar eram sigur 
că va accepta. Insă după vreo săptămână de la 
convorbirea avută cu servitoarea, primesc o 
scrisoare de la doamna Predescu, prin care mă 
ruga, deşi Alecu era plecat în provincie pentru un 
proces, să vin la dânsa, având să-mi facă o 
rugăminte. 

Credeam că voi afla ceva referitor la cele 
comunicate de servitoare şi mă jenam. M-am dus 
foarte îngrijorat să nu cumva să comit o 
indelicateţe faţă de acest bun amic al meu. 

A fost cu totul altceva. Mi-a vorbit foarte frumos 
despre situaţia lor, fără să uite a-mi reproşa rărirea 
vizitelor mele. M-am scuzat cum am putut. 

— Nu încape altă scuză, decât aceea pe care o 
bănuieşte Alexandru, îmi spuse doamna Predescu, 
zâmbind. 

— Anume? 

— Ţi-o va spune el, mai cu haz. 

— Îmi închipui, Alexandru greşeşte. 

— În sfârşit, din partea mea eşti iertat şi-apoi 
dacă va fi ce crede el, foarte frumos! Să-ţi spun 
pentru ce te-am chemat. Este un caz de 
specialitatea avocaţilor. Eu sunt femeie şi poate nu 
mă pricep. Mă adresez deci dumneatale, om de 
legi, care trebuie să veghezi totdeauna ca 
dreptatea să fie aplicată imparţial. Dumneata eşti 
avocat şi ca atare în măsură să mă înţelegi. Ţi-am 
spus: sunt o femeie şi te rog să ţii seama de 


această afirmaţie când va fi nevoie ca să spui ceva 
ce mie nu mi-ar conveni. Nu pretind ca toată lumea 
să aibă gândul meu. Dar să vezi: ieri a venit la 
mine o femeie, o bătrână necăjită. O bătrânică 
slabă, cu ochii înlăcrimaţi. A întrebat de Alexandru. 
Când a auzit că nu este în Bucureşti, s-a aşezat 
plângând pe scaun şi mi-a povestit necazul ce-o 
aducea aici. Este o văduvă, are un singur fiu. 
Acesta a fost lucrător într-o uzină de la marginea 
Capitalei, până mai acum o lună, când dimpreună 
cu ceilalţi lucrători au făcut grevă. Pentru ce, nici 
bătrâna nu ştia să-mi spună mai lămurit. Patronul 
uzinei credea că fiul văduvei, care este printre 
maiştrii din ateliere, ar fi primul instigator al 
grevei. Astfel într-o zi l-a chemat în biroul său şi i-a 
propus ca, în schimbul unei sume de bani, să 
convingă pe ceilalţi grevişti să reia lucrul în vechile 
condiţii. S-a întâmplat ca tânărul acesta să fie, în 
sufletul lui, un om cinstit şi să refuze propunerea. 
Patronul, obişnuit probabil cu oameni care să-l 
asculte, n-a înţeles cinstea lucrătorului şi, enervat 
din cauza refuzului, l-a pălmuit. 

Nimic nu ar fi grav, dacă lucrurile se opreau aici. 
Un om sărac pălmuit de un om bogat, nu este un 
caz tocmai rar în zilele noastre. Lucrătorul, fără a-şi 
da seama de gravitatea faptului, a ridicat mâna şi 
a lovit şi el pe patron. Acest gest nu mai este fără 
importanţă. Adică a răsplătit cu aceeaşi monedă cu 
care fusese plătit. Spune-mi sincer, dumneata ce ai 
fi făcut în locul lucrătorului? 

— Acelaşi gest ca şi el, am răspuns prompt d-nei 
Predescu. 

— La fel şi eu. 


Dar, de aici a urmat arestarea lucrătorului şi 
trimiterea lui în judecată. Procesul este în curs. 
Bătrâna se teme că fiul ei va fi condamnat, mai 
ales că patronul l-a angajat ca avocat pe 
Alexandru. Îmi cere să determin pe soţul meu ca să 
renunţe şi să se retragă din proces. 

Încheind această povestire, doamna Predescu 
mă întrebă: 

— Ce zici? 

— Ştiu eu, doamnă!... Dacă Predescu s-a angajat, 
cred că cunoaşte situaţia conflictului mai bine 
decât bătrâna mamă a lucrătorului. Alecu este un 
om care cugetă. 

— Uite ce vreau să te rog, adăugă doamna 
Predescu, dacă lucrurile s-au petrecut aşa cum mi 
le-a narat bătrâna, fă-i dumneata serviciul pe care 
mi-l cere mie. Este o chestiune simplă, totuşi nu 
vreau să-l rog eu pe Alecu, deşi cred că nu m-ar 
refuza. Primeşti? 

— Bucuros, dacă este numai atât. 

— Bun. Mâine seară vino la noi la masă. Vom fi 
toţi trei. Vreau să satisfacem această mamă 
nefericită, care suferă destul. Nu-i oferim salvarea 
fiului ei, dar cel puţin îi spulberăm îngrijorarea care 
o chinuieşte. 

Am primit şi am plecat. 

În seara zilei următoare m-am prezentat la ora 
obişnuită, în casa familiei Predescu. L-am găsit pe 
Alecu Predescu răsfoind ziarele de seară, foarte 
bine dispus. Când m-a văzut, i-a făcut plăcere. Mă 
privea vesel pe deasupra ochelarilor. 

— Sunt mulţumit că te văd, dragul meu. Trebuie 
să fie ceva de mare importanţă dacă te-ai hotărât 


să mai dai pe la noi, după atâta vreme. Probabil o 
invitaţie la nuntă, mai ştii!... 

— Aşi, te-nşeli! Sunt eu invitat la masă, aici. 

— Aşa?! N-am ştiut. 

— Da, adăugă doamna Predescu - este invitat de 
mine. 

— Foarte bine ai făcut. la loc, dragă. 

Luai loc şi  discutarăm despre diferite 
evenimente, cu foarte multă înflăcărare. Ba, 
făcurăm mare haz despre unele chestiuni nostime, 
impresii aduse de Predescu din provincie. Era bine 
dispus în urma succesului obţinut pe unde fusese. 
Nu observai nimic din răceala despre care-mi 
vorbise bătrâna servitoare cu câteva săptămâni 
mai înainte. Doar aerul gânditor al lui Predescu, 
parcă se mai accentuase pe figura lui. Acest aer i-l 
scuza şi vârsta. Avea aproape cincizeci de ani şi 
tinereţea lui, cu care totdeauna ne concurase, se 
mai trecuse şi ea. 

După câteva minute, servitoarea ne anunţă 
masa. 

Mâncarăm păstrând între noi aceeaşi notă hazlie, 
timp de o oră. Ca să-mi  reamintească 
angajamentul luat de mine, doamna Predescu 
aducea mereu în discuţie diferite cazuri 
profesionale petrecute în ultimul timp. 

Predescu deschise singur vorba, fără a fi întrebat 
de cineva. El spuse: 

— Voi avea în curând un proces interesant. 

— Anume? întrebai eu fără a fi sigur de ce-mi va 
răspunde. 

— Este vorba de un lucrător care a avut 
îndrăzneala să lovească pe un mare industriaş, 


patronul său. 

Mărturisesc, când am auzit cuvântul „interesant” 
cu atât mai puţin m-am gândit la procesul în 
chestiune. Nu mi s-ar fi părut de fel interesant un 
astfel de proces pentru forţa lui Predescu. Procesul 
acela nu avea decât o singură calitate: interesul 
doamnei Predescu, care se sesizase de el. Cu atât 
mai mult, cu cât doamna Predescu, auzind despre 
ce proces era vorba, a întrebat puţin emoţionată, 
pe soţul său: 

— Pe cine aperi Alexandre? 

Dacă nu se grăbea cu această întrebare care a 
stârnit atenţia lui Predescu, el poate n-ar fi răspuns 
contrariat: 

— Pe cine! Desigur că numai pe patron îl voi 
apăra. 

Răspunsul lui hotărât ne amuţi, dar nu atât ca să 
dispară dintre noi toată buna dispoziţie de până 
atunci. Predescu îşi pipăia tâmplele cu un calm 
aparent, soţia lui rămăsese cu privirea pe un 
tablou din perete, iar eu loveam nervos cu 
degetele în marginea mesei. Nu ştiam ce trebuia 
să mai fac. Pe urmă privirăm cu toţi fundul 
farfuriilor ce se perindau înaintea noastră. 

Începusem să sper că discuţia despre proces se 
terminase la cele câteva fraze. Mă gândeam să 
înfiripez o discuţie prin care să-mi aranjez o 
plecare deghizată, dar cât mai urgentă. Sincer 
spus: îmi părea rău că venisem. Nu se-ntâmplase 
ceva extraordinar, dar complicitatea aceea tăcută 
mă jena. Mai bine ar fi făcut doamna Predescu 
dacă nu mi-ar fi spus nimic. Apărarea lucrătorului o 
luam eu, fără cererea dumisale. Fiindcă era o 


chestiune de dreptate. 

Noroc că sosi vinul care ne mai învioră puţin. 
Predescu făcu o aluzie nostimă care ne făcu să 
zâmbim. Atunci îmi veni în minte o întâmplare de 
la tribunal, pe care, povestind-o, stârnii râsul. 
Doamna Predescu se asocie la hazul nostru şi pe 
negândite buna dispoziţie se restabili între noi. 

Dar  promisesem că voi interveni pentru 
lucrătorul arestat. Puteam să plec fără a satisface 
cererea unei femei? Oricât mi-ar fi venit de greu, 
nu trebuia să uit promisiunea. Simulai un calm 
desăvârşit şi într-un moment de linişte, întrebai: 

— Ce zici despre lucrătorul acela, Alecule, ce-a 
făcut? 

— Nimic altceva decât că a tras o palmă 
patronului său. 

— Pentru ce? 

— Pentru că mai înainte primise şi el o palmă de 
la celălalt. 

— Aşadar, avea dreptate! 

— Ba, defel, n-avea nicio dreptate. 

— Se apărase! 

— Legea spune: dacă eşti lovit, reclamă, dar nu 
aplica singur pedeapsa. Pentru ce sunt autorităţi şi 
tribunale? Pentru ce avem legi şi judecători? Or, 
lucrătorul acela a sfidat legile... 

— Dar atunci când este cineva atacat se mai 
poate gândi la legi? Noi ştim, suntem oameni de 
legi, dar oricât am fi de superiori tot nu putem sta 
liniştiţi când cineva ne-ar pălmui, cu drept sau fără. 
Lucrătorul nu s-a gândit nici el. 

— Dacă nu s-a gândit, să sufere... Patronul era o 
persoană onorabilă, oricând putea să răspundă în 


faţa legii de greşeala pe care o făcuse... 

Această discuţie, în sufletul meu, trecuse de 
limita unei promisiuni. Simţeam ceva personal. De- 
aceea insistai cu îndărătnicie. 

— Spune-mi, care este originea conflictului? 

— Lucrătorul era grevist. 

— Cum de-au ajuns la bătaie? 


— A fost invitat în biroul fabricii, să zicem că a 
fost chemat într-adins spre a fi mituit pentru 
trădarea grevei, fiind considerat cap de instigaţie. 
Cu toate acestea nu trebuia să lovească, atunci 
când patronul, supărat că nu primeşte târgul 
necinstit, l-a lovit el mai întâi... 

— Până acum văd că lucrătorul avea dreptate. 
Era conştiincios faţă de camarazi. 

— Să fie sănătos, să-şi fi luat pălăria şi să fi 
plecat. 

— Pălmuit? 

— Da, pălmuit. 

— Dar e înjosire asta pentru un om care se 
simte! 

— Nu văd nicio înjosire când avea justiţia la 
îndemână, căreia putea să-i ceară aplicarea 
sancţiunilor cuvenite. 

Aici interveni doamna Predescu, care asistase 
înfrigurată: 

— Totuşi era un om, dragă Alexandre!... 

Alexandru Predescu, după ce-şi privi soţia mirat, 
adăugă cu vocea ceva mai ridicată: 

— Legea poate fi înţeleasă mai uşor de un om, 
decât de o brută. Omul conştient ştie că legea 
pedepseşte toate abaterile de la litera ei. 


Soţia sa nu-i răspunse, dar întristată, suspină. El 
privind-o mohorât, o întrebă: 

— Pentru ce suspini? 

— Pentru omul acela nedreptăţit. Poate pe lângă 
el mai suferă şi altcineva. 

Predescu bătu uşor cu palma pe masă. 

— Trebuia să se gândească la toate neajunsurile 
când a ridicat mâna! 

Se făcu din nou tăcere, din nou nu mai aveam ce 
vorbi. Predescu se menținea dârz, neînduplecat. 
Eu, din nou mă gândeam la plecare. Eram gata să 
mă ridic, când observai că ochii doamnei Predescu, 
luceau. Mă lăsai înfrânt pe scaun; plângeam şi eu 
în inima mea. Mă dureau lacrimile femeii care se 
simţea datoare să plângă pentru suferinţa unui 
nenorocit. Atunci mi-am zis: Femeia aceasta a 
cunoscut suferinţa! Unde şi-o fi petrecut viaţa până 
ce a întâlnit pe bărbatul său? Prin ce chinuri o fi 
trecut? De ce nu rămâne nepăsătoare azi, faţă de 
orice nenorocire a semenului său? De ce se 
zbuciumă de prisos când mii de oameni nu au 
habar de un lucrător căzut la închisoare? Câte mii 
de oameni nu stau nevinovaţi prin închisori! 

Amărăciune şi lacrimi de prisos! 

Soţia prietenului meu se ridică, emoţionată: 

— Alexandre, zise dânsa, omul acesta are o 
mamă bătrână, ea a fost zilele acestea aici ca să te 
roage acelaşi lucru ca şi mine: să nu intervii în 
proces acuzând pe fiul său, căci se teme de o 
condamnare sigură. Aşa crede ea. Te rog 
gândeşte-te că în aceste momente, când noi 
suntem îndestulaţi, când copiii noştri sunt fericiţi, 
dincolo, la mahala, o femeie bătrână suferă. Ea 


crede că intervenţia ta poate să agraveze situaţia 
fiului ei. Lasă pe alţii să facă acest lucru... 

Drept răspuns, Predescu ridică braţele în semn 
de încurcătură, pe urmă se sculă şi începu să se 
plimbe prin cameră foarte agitat. 

— Imposibil! zise el. 

— Te rog foarte mult, Alexandre! 

— Nu pot, mi-am luat această sarcină faţă de un 
client vechi al meu. Refuzându-l pierd o afacere. 
Trebuie să merg până la capăt, nu pot altfel. 

Priveam tăcut spre cele două fiinţe zbuciumate şi 
mă gândeam nelămurit: Ce lege tainică împinge pe 
oamenii aceştia spre nefericire? 

Lacrimile femeii, intransigenţa lui, nu erau decât 
opera unei legi necunoscute care frământa 
sufletele lor şi-i ducea spre destrămare. Când 
doamna Predescu a strigat disperată: „Te roagă 
mama copiilor tăi!”, atunci am înţeles clar că din 
răspunsul lui Alecu, răspuns pe care-l bănuiam, 
începe deznodământul fatal. Predescu s-a uitat 
spre mine, parcă ar fi avut nevoie de un ajutor, şi- 
mi spuse obosit: 

— Înţelege-mă tu, nu pot, ar fi o abatere de 
conştiinţă. 

Zarul negru căzuse. Ridicai umerii nedumerit. 
Doamna Predescu tresări, o privii, era palidă. 
Ridică puţin capul întrebând: 

— Cum? Eşti convins că omul acela trebuie să 
suporte o pedeapsă? E vinovat? 

— Da, răspunse Predescu, hotârât. 

Soţia sa luă o atitudine care-mi dădu să înţeleg 
că într-adevăr, deznodământul începe. După o 
tăcere de câteva clipe, vorbi cu tot calmul posibil: 


— Nu vreau să par extraordinară, dimpotrivă, aşa 
cum am fost totdeauna, sinceră din experienţa 
mea şi din a altora care m-au inspirat. Sunt o 
femeie şi după legile şi mentalitatea societăţii n- 
am dreptul la cuvânt. Cuvântul femeii nu contează. 
Nu face nimic. Împotriva legilor, eu mă voi impune 
cu sufletul meu pe care-l cred cinstit. Legea este 
omenească, dar un suflet curat este mai presus, 
fiindcă ne trezeşte la adevăr. Tu Alexandre, eşti 
supusul formulelor reci, calci în picioare chiar 
sufletul meu. Vrei să ajuţi pe un om nedrept ca să 
se răzbune pe un om cinstit care nu s-a lăsat 
pălmuit. lartă-mă, dar sunt contra părerilor tale. 
Vreau să fiu sinceră cum ai fost şi tu, aşa cum mă 
cunoşti. Împotriva părerii tale, vreau să ajut 
personal pe acest om, demn prin gestul său. 

Predescu, roşu la faţă de mânie o întrerupse: 

— Eşti contra părerilor mele? 

— Da, răspunse nevastă-sa. 

— Suntem duşmani? 

— Dacă după socoteala pe care o faci ne numim 
aşa, suntem. 

Văzui cum Predescu îşi stăpânea cu mare 
greutate furia, în timp ce dânsa devenea tot mai 
liniştită. Doi luptători cu două arme deosebite: furia 
şi calmul. Care va învinge? 

— Ei bine, nu! strigă Predescu - nu permit soţiei 
mele ca să-mi ordone ce fel de procese să iaul!... 
Orice abatere de la voinţa mea o consider un atac 
contra casei noastre! i 

Se aşeză pe scaun obosit. Intrebuințase o 
metodă pe care de obicei nu şi-o permitea. Soţia îl 
înţelese, ştia că mai departe de aici nu se mai 


putea merge. De aceea începu să şovăie. Nu dorise 
o astfel de înăsprire a lucrurilor. Adresându-mi-se, 
glăsui: 

— Vom face un compromis, domnule Eliad: 
pentru bunul mers al căsniciei noastre, mă supun 
voinţei soţului meu. Dar vreau să aflu şi părerea 
dumneatale asupra procesului. 

Mă ridicai şi spusei liniştit: 

— De acord cu dumneavoastră, doamnă. 

Predescu mă fixă cu privirea speriată. 

— Dragă Eliad, zise el - într-adevăr sunt eu un 
om nebun? 

— Nu, am răspuns eu scurt - dar este vorba de 
sinceritate. 

— Mă rog! îngână el. 

— Te rog pe dumneata, domnule Eliad, să 
primeşti apărarea acestui om nenorocit, pentru 
care în clipa asta nu am decât milă şi respect. 
Mama lui a fost aici şi din sărăcia ei nu are cu ce 
plăti un avocat care să lupte cu aceşti domni 
hotărâți să-l doboare ca pe un criminal odios. 
Primeşti propunerea mea? 

— Ştiu eu... răspunsei încurcat - sunt pus într-o 
dilemă, pe neaşteptate. Daţi-mi timp să mă 
gândesc. 

Eram îngrijorat de Predescu, dar hotărârea de a 
apăra pe omul acela o luasem înainte de a fi rugat. 

— Nicio dilemă, ripostă Predescu - e o chestiune 
foarte simplă: din partea mea... bucuros, mergem 
la judecată. Dacă judecata va găsi că omu-i 
vinovat, mă închin... 

— În cazul acesta - mă adresai d-nei Predescu - 
dacă nu se va găsi altcineva mai priceput ca mine, 


primesc să-l apăr. 
După puţin timp, plecai. 


CAPITOLUL V 


A DOUA ZI m-am dus la închisoarea Văcăreşti, 
unde se afla depus noul meu client. Ţineam să mă 
conving cât mai repede dacă omul acela merita 
într-adevăr atenţia doamnei Predescu. Există în 
popor o vorbă: „La pomul lăudat să nu te duci cu 
sacul”. 

Ca măsură de prevedere îmi pusesem în gând 
proverbul acesta, în momentul când păşeam 
pragul închisorii. Noi, avocații, nu suntem 
sentimentali, nici nu putem fi, pentru că sarcina 
noastră socială se aseamănă cu a medicilor 
chirurgi. Ce s-ar face un doctor atunci când are de 
îndeplinit o operație, oricât de mică ar fi ea, dacă 
şi-ar privi cu duioşie clientul? Ar însemna să 
plângă, sau să sufere alături cu el. Dar se mai 
poate numi bună o operație făcută de o mână 
tremurătoare? Doctorii nu au nevoie de inimă în 
clipele când stau lângă o masă de operație. Pentru 


această prudenţă au fost numiţi „măcelari”. 
Proastă  comparaţie!... Măcelarul când ridică 
toporul cu acelaşi sânge rece care este atribuit 
medicului, nu are ca principiu salvarea unei vieţi, ci 
zdrobirea ei. Este o mică deosebire de scop. Dar 
tocmai în această mică deosebire stă măreţia 
actului chirurgical. In asta stă sentimentul de 
umanitate fără pereche, de care este animat 
doctorul: salvarea omului! 

După cum medicilor chirurgi li se spune 
„mMăcelari” tot aşa avocaţilor li se spune „câini”, 
adică suntern oameni răi. Avocaţii, ca şi câinii, sunt 
sinceri cu acei care le încredinţează apărarea. Noi 
avocaţii suntem creaţi pentru apărare. După cum 
medicii primesc în cabinetul lor putreziciunea fizică 
fără a pune mâna la nas, tot aşa primim şi noi 
altfel de putreziciune fără a ne simţi jigniţi. Noi 
apărăm pentru că omul care a făcut apel la forţele 
noastre ne-a acordat încrederea fără şovăială. 
Apărăm!... 

Când doamna Predescu mi-a încredințat 
apărarea lucrătorului grevist, am înţeles că trebuie 
apărată virtutea umană care sălăşluieşte şi în cel 
din urmă individ, aşa cum medicul salvează viaţa 
criminalului odios care, după aceea, va urca poate 
treptele eşafodului. Sănătatea şi virtutea sunt două 
forţe ale progresului uman. 

Deci, oricine ar fi fost lucrătorul, eu eram obligat 
să-l apăr. Frumos sau urât, tânăr sau bâtrân, bogat 
sau sărac, eu aveam datoria profesională să întind 
o mână salvatoare acelui om. Pe Dumitru Moraru, 
lucrătorul grevist, l-am găsit rezemat de tocul uşii 
de la celulă. Răsucea liniştit o ţigaretă, când m-am 


dus la el. Era un tânăr de vreo treizeci de ani, sau 
poate ceva mai mult, cu o figură blajină, fără nicio 
urmă de violenţă în privirea lui. De statură mijlocie, 
nu prea slab, dar muşchiulos, cu braţele încordate, 
obişnuite cu duritatea ciocanului profesional. La 
zâmbetul meu obişnuit de încurajare, a răspuns cu 
un zâmbet de mulţumire. Vorbea calm şi destul de 
frumos pentru situaţia lui socială. Era vădit tipul 
omului cumsecade. 

Fără nicio introducere i-am spus că, auzind de 
conflictul său cu patronul, m-am hotărât să-l apăr, 
fără vreo pretenţie în plus peste aceea de a primi 
admiraţia mea. Desigur că a rămas uimit. 
Povestindu-mi amănunţit întâmplarea, am rămas 
convins că tot ce spusese doamna Predescu, 
despre el era adevărat. 

Am rămas de atunci apărătorul lui, aşteptând 
ziua procesului în care dreptatea avea să iasă la 
suprafaţă. Mă întâlneam zilnic cu Predescu la 
tribunal, prin oraş, sau prin diferite birouri ale 
colegilor noştri, fără să aducem vorba vreodată 
despre procesul în chestiune. Nu ştiu cum, dar 
parcă mă feream (poate şi Predescu făcea la fel) ca 
să pomenesc ceva despre el. De altfel eram 
înţeleşi: eu apăram, el acuza. Cercetasem special 
legile şi articolele lor în care era încadrată vina 
lucrătorului. Ţin să spun dinainte că se comisese o 
ilegalitate, pe care Predescu, omul dreptăţii, o 
trecuse uşor cu vederea. Anume: fapta săvârşită 
de inculpat, palma pe care o dăduse patronului 
său, intra în prevederile articolului 238 din codul 
penal. Pentru această vină, pedeapsa cea mai 
gravă este de trei luni închisoare; aşa scria legea 


pe care Predescu o respecta. Dar când am cercetat 
dosarul la instrucţie am văzut cu totul altceva. Am 
rămas surprins. Cum venea această întorsătură de 
lege, când lucrătorul se făcea vinovat de lovire? 
Foarte uşor. Lucrătorul era acuzat de o faptă mai 
gravă în primul rând: îndemn la rebeliune; palma 
venea pe planul al doilea. Îndemnul la rebeliune 
intra în prevederile articolelor 170 - 173, acestea 
combinate cu art. 238. Aici consta ilegalitatea pe 
care Predescu o trecuse cu vederea. Pentru ce 
îndemn la rebeliune? Pentru ce, după trei 
săptămâni de la declararea grevei în fabrică, este 
trimis în judecată unul dintre lucrători? Cum, până 
atunci nu se ştia că Dumitru Moraru există în 
Bucureşti şi că este cap de instigaţie într-o grevă? 

Predescu a trecut cu vederea această schimbare. 
Dar eu nu-l mai înţelegeam! inţelegeam pe patron 
foarte bine, ceruse aplicarea articolelor 170 - 173, 
pentru că rămânând la art. 238 însemna să fie traşi 
la răspundere amândoi la fel, dacă era caz de 
judecată, căci amândoi săvârşiseră aceeaşi faptă. 

Totuşi nu-i cerui vreo explicaţie lui Predescu, nici 
măcar atunci când ne întâlnirăm la instrucţie. Lăsai 
toate pentru ziua procesului, care veni curând. Nici 
pe doamna Predescu nu o mai văzui. Nu ştiam ce 
părere mai avea despre proces, sau dacă mai era 
aşa de pasionată. Destul că mă pasiona pe mine şi 
eram mulţumit că aveam ocazia să verific civismul 
prietenului meu Predescu. 

Întârzierea nu ţinu mai mult de o lună de la 
prima vizită pe care o făcusem acuzatului la 
Văcăreşti. Era o zi frumoasă de toamnă. De obicei 
toamna zilele sunt mohorâte şi ploioase. Această zi 


însă a fost plină de soare şi mă simţeam mulţumit. 
De dimineaţă luai telefonul ca să amintesc 
doamnei Predescu că mă ţin de făgăduială. O 
anunţai că-mi menţin angajamentul şi că după 
amiază voi fi la proces. Era mulţumită de 
promptitudinea mea şi căută cu toată fineţea să 
mă încurajeze. Nu numai că nu uitase, dar îmi vorbi 
cu aceeaşi  înflăcărare din seara când ne 
despărţisem. La fel ca şi mine nu mai schimbase o 
vorbă cu Predescu asupra procesului. Era fericită 
că nu cedasem. Altfel ar fi fost nenorocită. Mă rugă 
să-i telefonez imediat după terminarea procesului, 
dorind să afle rezultatul cât de curând. 

Mă uimea înflăcărarea nealterată cu care-mi 
vorbise după atâta vreme. Ce o făcea să se ocupe 
de o chestiune fără importanţă, când viaţa sa era 
viaţa unei femei care trebuia să se numească 
fericită? Linişte, tihnă, odihnă, îndestulare, ceva ce 
nu se găseşte la orice colţ de stradă. Când mi-a 
strigat prin telefon: „Vreau ca omul acela să se 
înapoieze cât mai curând lângă mama lui!”, am 
zâmbit. Ce uşor lucru este să vrei! Cât de greu este 
însă să realizezi o dorinţă! Noi, avocaţii, n-ar trebui 
să avem inimă. La ce ne-ar folosi inima, dacă 
trebuie să iubim şi să urâm în acelaşi timp? Trebuia 
să spun la telefon, doamnei Predescu: „Doamnă, 
nu-mi iau decât angajamentul de a vă apăra 
protejatul!...” Aveam dreptul să spun aceasta 
pentru că ştiam abaterea legală ce se săvârşise, 
cunoşteam patima ce se punea pentru pedepsirea 
lucrătorului, omul acela, chiar dacă ar trebui să 
rămân în locul lui: „Da, va pleca spre mama lui”! 

Până aici ajunsesem eu cu entuziasmul. 


Plecând, pe drum plângeam pe Predescu, care 
poate în urma tăcerii de acasă credea că nevastă- 
sa ar fi uitat. Mă prezentai la proces cam agitat. 
Neastâmpărul meu era firesc, pentru că de la 
început constatasem câteva lucruri supărătoare. 
Situaţia procesului mi se păruse de la început 
scandaloasă. Nu numai că patronul era liber, dar 
angajase pe lângă Predescu, încă trei avocaţi. 
Masa lor părea un arsenal de corpuri delicte, 
tomuri, legi şi dosare. Parcă s-ar fi judecat procesul 
cine ştie cărui mare asasin. 

Mai revoltătoare a fost atitudinea patronului 
reclamant: până să înceapă procesul s-a tot 
plimbat la braţ cu toţi magistraţii care mai târziu 
trebuiau să dea hotărârea în judecata noastră. 
Domnul acela se credea stăpân în incinta dreptăţii, 
pentru că era bogat, avea burtă şi inele scumpe în 
degete. Găsise câţiva magistrați tinerei care se 
lăsau măguliţi de ţigările lui oferite cu o politeţe 
dubioasă. La adăpostul acestui soi de gesturi îşi 
făcea mendrele pe spinarea unui om, în cele din 
urmă nevinovat. Judecata care urma era prea 
deocheată. Cusută cu aţă albă peste tot. Unul avea 
libertatea să cucerească grațiile magistraţilor cum 
vroia, pe când celălalt aştepta în boxa acuzaților, 
cu două santinele în spate, dreptatea... dreptatea 
oarbă!... Era scandalos!... lar Predescu îmi vorbea 
de o judecată la care să ne închinăm cu smerenie! 

Atunci m-am convins că procesul acela era o 
parodie, în care eram batjocorit eu şi lucrătorul 
împricinat. Eram sfidaţi amândoi... 

Vă declar pe conştiinţă: nu mă tem de nicio 
judecată. Apar alături de orice client, fie el cel mai 


odios criminal. Nu există faptă fără apărare! Pentru 
orice vină legea are între paragrafele ei motive de 
apărare. Legiuitorii ştiu că mâna care loveşte este 
condusă de un instinct creat de Dumnezeu. Fiecare 
individ trebuie să îndeplinească defectele şi 
calităţile omeneşti. Acest lucru legiuitorul îl ştie şi 
ţine seama de el. Dar legiuitorul nu spune nicăieri 
că judecata trebuie să fie  părtinitoare, să 
favorizeze pe cel puternic împotriva celui slab. 
Poate dimpotrivă. Vina cea mare a nenorociţilor de 
pe pământ o poartă împărţitorii de dreptate. Ei nu 
mai ţin seama de lege atunci când ajută celui tare 
ca să subjuge pe cel slab. Dacă legile ar domni 
cinstit, omenirea nu ar mai fi zbuciumată, 
dreptatea ar fi dreptate şi adevărul, adevăr. 
Credeţi oare că ar fi nevoie de revoluţii 
sângeroase, dacă legile ar fi aplicate sincer? Nimic 
nu ne îndreptăţeşte să credem că legile nu sunt 
bune, atunci când nu le respectăm. Respectul 
legilor este prima lege pe care noi o călcăm. Nu mă 
îndoiesc că sunt judecători tineri care pentru un 
fleac de nimic uită litera legii, dar sunt şi alţii care 
fac din respectul legilor un crez dumnezeiesc. 

Aşa gândeam când vedeam că tot procesul nu 
era decât o parodie. Ştiindu-mă incapabil de a 
crede într-o astfel de glumă tristă, mă consultai cu 
clientul meu în pripă şi amândoi am fost de acord 
că era de prisos orice apărare. Să te aperi atunci 
când duşmanul vine în luptă cu arme egale. Dar 
când în vârful spadei lui a pus otravă, atunci 
înseamnă că te lupţi numai aşa... de dragul morţii! 
În faţa unor astfel de duşmani, singura armă ce-ţi 
mai rămâne este sfidarea. Eu nu eram un luptător 


medieval care să mă fi luptat cu morile de vânt ca 
să mă creadă lumea luptător. 

Eram de acord să-i lăsăm să facă dreptatea după 
placul lor, dar nu cu concursul nostru. 

La deschiderea şedinţei anunţai retragerea mea 
de pe banca apărării. Noutatea provocă îngrijorare. 
Era şi firesc, pentru că fiecare, începând cu 
patronul-reclamant şi sfârşind cu Predescu, aveau 
un plan stabilit. Cunoşteau pasiunea mea pentru 
apărarea lucrătorului şi se organizaseră în vederea 
ei. Atacurile lor aveau să fie îndreptate spre 
atacurile mele, centrul lor de lovire aveam să fiu 
eu. Dar eu plecam de pe teren, iar planul lor 
anticipat cădea în baltă. În locul meu fu orânduit 
din oficiu un apărător. 

Predescu, pe urmă, şi-a făcut datoria: a pledat ca 
în contra ucigaşului copiilor săi. 

Justiţia, luminată pe deplin, a condamnat pe 
lucrător, la câteva luni de închisoare. Dreptatea s-a 
urcat pe una din scările principale ale tribunalului 
şi a strigat mulţimii care forfotea prin sala paşilor 
pierduţi: „Voi care umblaţi cu limba scoasă după 
mine, priviţi-mă! Exist!... Vin acum de la procesul 
lui Dumitru Moraru, unde am lăsat o parte din 
sufletul meu...” 

Pe urmă a plecat dreptatea, obosită ca şi 
judecătorii, mulţumită. Numai noi nu am fost 
mulţumiţi. Dreptatea cunoaşte proverbul: „nu poţi 
împăca pe toată lumea şi pe cei de-acasă”. 

Se prea poate sa nu fiu eu drept, nici doamna 
Predescu; se prea poate ca fabricantul să fi fost 
omul căruia i se cuvenea dreptatea, se prea poate! 
Eu nu am să judec şi n-am să condamn pe nimeni, 


de teama de a nu cădea în păcat. Dreptatea este o 
teorie foarte ciudată; noi avocaţii, ştiam acest 
lucru. Foarte ciudată teorie! E sensibilă ca argintul 
viu şi lungă cât postul Paştelui. Dacă ai porni de la 
prima intrare în tribunal şi ai colinda prin toate 
secţiile şi coridoarele instituţiei, prin birouri sau 
prin beciurile de arest, fiecare individ întâlnit în 
cale îţi va spune că dreptatea este cu el. Criminal 
sau victimă, hoţ sau păgubaş, laş sau erou, escroc 
sau cinstit, toţi aceşti oameni au câte zece avocaţi 
în spatele lor care jură cu mâna pe cruce pentru 
dreptatea clienţilor. Fiecare avocat poartă în 
geanta sa dreptatea celui pe care-l apără. 

Judecătorii nu au de făcut altceva decât să 
controleze legea şi să aplice sancţiuni, după ce 
apărătorul a făcut lumina cuvenită. Judecătorilor nu 
li se cere să-şi facă datoria, ar fi prea puţin. Datoria 
este o vorbă goală, ea nu are niciun interes în 
momentul când o singură clipă din viaţa altui om 
este în pericol. Datoria este ceva banal. Toţi 
oamenii îşi fac datoria ca o obligaţie zilnică. Dar un 
judecător când îşi face datoria trebuie să-şi calce 
pe inimă cu picioarele, să se jertfească cu 
sentimentele lui cu tot. Judecata este divină. Orice 
greşeală a judecătorului se poate pune alături de 
greşeala lui Pilat din Pont, care s-a spălat pe mâini 
nepăsător, în loc să se jertfească pentru Isus. 
Fiecare împricinat este un Isus nevinovat până în 
clipa când judecata sinceră şi-a spus cuvântul. 

De aceea vă spun: în cazul lucrătorului nostru nu 
vreau să-mi dau o părere, tocmai din teama de a 
nu greşi. Dar sunt liber să am o filosofie asupra 
oricărei întâmplări şi să cuget retras. Filosofia mea 


mi-a impus ca să nu mai am nimic cu Predescu. 
Plecând de la proces i-am întins mâna 
camaradereşte şi i-am spus: 

— E pentru ultima oară! 

El s-a uitat la mine descurajat, fără a-mi 
răspunde măcar o vorbă. Cred că se aştepta la 
acest gest din partea mea. L-am văzut cum şi-a 
luat geanta de pe birou, cu mâna tremurătoare, pe 
urmă, cu pălăria sub braţ, a ieşit pe uşă, privindu- 
mă foarte ciudat. Eram într-un birou din sala cea 
mare a tribunalului, în mijlocul a cel puţin douăzeci 
de colegi. Câţiva au încercat să afle cauza acestui 
schimb de priviri dintre mine şi Predescu. Drept 
orice explicaţie, am ridicat din umeri. Cum se 
putea explica o răceală într-o prietenie rară cum 
era a noastră?... Pentru un proces?... Dar astfel de 
certuri erau zilnic în barou. 

La telefon, am spus doamnei Predescu, după ce 
i-am comunicat rezultatul, că doresc ca persoana 
mea să fie exclusă cu desăvârşire de pe lista 
prietenilor casei Predescu. 

Ce puteam face mai mult? 

Credeam că lucrurile s-au oprit aici, că Predescu 
şi-a luat satisfacția pe care o dorea, şi că numai eu 
rămâneam păgubit de-o prietenie folositoare şi cu 
o jignire sufletească în plus. Eram mulţumit că 
paguba o suportasem singur. Mă gândeam să plec 
singur undeva departe şi să uit în alergătură toată 
durerea pierderilor suferite. Căci era dureroasă 
pentru mine această pierdere. O prietenie de 
aproape cincisprezece ani, în care timp zi cu zi am 
fost frământaţi de aceleaşi idei, nu se poate găsi 
aşa de uşor. Bazat pe prietenia lui Predescu, nu 


mai cultivasem nicio altă prietenie în acest timp. 
Am fost ca şi elevul său la început, i-am ascultat 
sfaturile, şi orice mişcare făceam în tribunal o 
supuneam părerilor lui. Era mai în vârstă decât 
mine şi când a înţeles că sunt un om cumsecade, 
nu m-a părăsit o clipă. Când m-a prezentat prima 
dată soţiei sale acum şase ani, mi-aduc aminte că 
i-a spus, zâmbind: 

— Acest tânăr calcă pe urmele mele. 

Pe urmă doamna Predescu m-a privit zâmbind la 
rândul său, neîncrezătoare parcă, pentru că după 
vreo şase luni stând toţi trei la masă, dânsa mi-a 
spus: „Alexandru se înşală, dumneata na calci pe 
urmele lui”. 

Predescu, sigur de sine, a lăsat pleoapele în jos şi 
a zis, visător: 

— „Eu niciodată nu mă înşel!” 

Părerea aceasta a avut-o totdeauna despre mine. 
De aceea când a plecat fără a răspunde ceva, după 
ce eu îi spusesem că nu vreau să-l mai cunosc, am 
văzut în ultima lui privire ciudată, acelaşi reproş: 
Nu eşti un elev ascultător! 

Poate era sigur că voi reveni. Era prima dată 
când încercam serios să evadez din cercul lui de 
idei bizare. Dar, adevărat, viaţa are multe porniri 
necunoscute, unele uşoare altele mai grele, porniri 
care în procesul lor de dezvoltare, procură surprize 
şi ameţesc chiar şi pe omul cel mai puternic. 

Cine era ameţit, eu sau Predescu? 

Predescu a fost un om superior. Mândru de 
această calitate, sconta orice succes fără 
cercetare. Lovea fără cruţare, desfătându-se la 
zvârcolirile celor căzuţi. Dacă făcea bine sau nu, iar 


nu vreau să judec. A judeca înseamnă a te lăsa 
judecat şi orice om cu mintea liberă trebuie să se 
ferească de acest joc. Greşeala vine mai repede 
atunci când te fereşti de ea. Există o vorbă în 
popor: „Dracul nu clădeşte biserici”. Predescu nu s- 
a gândit că orice lovitură are un efect dublu, şi că 
de multe ori mâna care loveşte se frânge. 
Loviturile sunt ca mingiile legate la capătul unei 
sfori elastice: o trimiţi, dar vine înapoi cu viteza 
sporită. De multe ori pentru un cuvânt spus la 
mânie, cineva capătă luni de închisoare. 

Un astfel de joc s-a petrecut la Predescu. Nu 
vreau să cred că a încercat o lovitură contra soţiei 
sale, însă nu se poate numi altfel atitudinea sa în 
procesul acela. Dacă ceda rugăminţilor doamnei 
Predescu, dovedea că era un om bun. Procesul 
avea să se judece şi lucrătorul cu pricina tot 
aceeaşi pedeapsă avea să ia, pentru că patronul 
dovedise că poate să facă orice. Nu pledoaria lui 
Predescu convinsese pe judecători, aceia erau de 
mai înainte hotărâți să pedepsească pe inculpat. 
Predescu a făcut jocul cu mingea pentru ca să-mi 
dea mie şi soţiei sale dovada că era un om hotărât. 
Rezultatul a fost dureros pentru toţi trei. 


CAPITOLUL VI 


LA CÂTEVA ZILE, într-o dimineaţă, pe când mă 
pregăteam de plecare, aud telefonul sunând. 
Recunoscui, spre mirarea mea, vocea lui Predescu. 
Nu ştiam ce să cred. Il întreb liniştit ce doreşte. Nu- 
mi spune decât atât: „Înlătură pentru un moment 
orice supărare şi vino până la mine imediat. Caz 
grav”. 

Pe urmă am auzit telefonul închizându-se. 

Pe drum n-am vrut să-mi închipui nimic. Mai bine 
să văd totul la faţa locului. Ajuns acolo, găsesc 
casa complet răscolită. Nimic la locul obişnuit. De 
la prima ochire am observat lipsa doamnei 
Predescu. Perdelele neridicate, aer închis, tăcere, 
tristeţe şi ruină. 

Predescu şedea în biroul său, cu capul sprijinit în 
palme. Nici măcar nu a simţit intrarea mea, a 
trebuit să-i pun mâna pe umăr şi să-l trezesc dintr- 
un somn letargic. A ridicat privirea spre mine şi m- 
am îngrozit. Era de nerecunoscut, îmbătrânit cu 
douăzeci de ani, slab, gârbov, nebărbierit, cu părul 
vâlvoi, el care mai înainte era de o corectitudine 
fără pereche. Ochii înfundaţi în cap, mocneau ca 
doi tăciuni aproape stinşi. L-am privit îngrijorat, 
socotind că era grav bolnav. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebai. 


S-a ridicat puţin, sprijinindu-se cu pumnii de 
marginea biroului. 

— Nu înţelegi? m-a întrebat el, tremurând. 

— Te-a părăsit soţia? 

— Da! Când am venit acasă în seara procesului 
acela blestemat, nu am mai găsit-o. Plecase fără 
să-mi spună un cuvânt. A luat copiii cu dânsa. Din 
seara aceea nu m-am clintit de aici. Cât este de 
atunci, nu ştiu. Au trecut zile şi nopţi, sau n-au 
trecut, nu-mi dau seama. Ştiu doar că sufăr 
groaznic şi că-mi va plesni capul de această 
suferinţă. Simt cum mi se duc toate puterile, că am 
să cad jos, fără să mă mai pot ridica vreodată dacă 
Maria nu va fi aici, dacă n-am să-mi mai văd copiii 
alergând prin aceste camere. Te-am chemat să-mi 
curmi suferinţa. Du-te la dânsa şi spune-i tot, roag- 
o să se reîntoarcă. Sunt sigur că nu şi-a dat seama 
de lovitura ce mi-a dat. Eşti cel mai bun prieten al 
nostru, ţi-ai crescut omenia între noi, ne cunoşti 
bine şi cred că suferi ca şi mine în clipele acestea. 
Vorba ta va avea greutate. Spune-i că uit toate, că 
mă închin la tot ce va zice şi că voi fi sclavul ei 
necondiţionat. 

Apropiindu-se de mine cât mai mult, parcă vrând 
a-mi spune ceva la ureche, Predescu şopti învins: 

— Recunosc că am fost nedrept. Tot timpul cât 
am stat în camera asta mi-am revizuit conştiinţa: 
Are dreptate, Maria!... Am chinuit-o şi am supus-o 
la nedreptăţi, ca un tiran. Du-te şi spune-i 
adevărul. Cazi în genunchi pentru mine, dacă va fi 
nevoie, şi roag-o să se reîntoarcă. 

Îşi puse mâinile pe obraji şi adăugă tot mai 
disperat: 


— Ce va spune lumea când va afla!... 

— Ha, ha, ha!... izbucni în râs domnul Leonte 
Rădulescu, care, ca şi ceilalţi ascultători, nu mai 
scosese o vorbă de mult timp. 

Se ridică apoi de pe scaun şi rotindu-şi privirea 
pe deasupra celorlalţi, întrebă trist, în contrast cu 
hohotele de râs de mai înainte: 

— Ce ziceţi despre acest om? 

Nimeni nu-i răspunse un cuvânt. Toţi ascultătorii 
priveau în jos, tăcuţi. Parcă nici nu auziseră 
întrebarea domnului Leonte Rădulescu. Văzându-se 
singur în picioare se ruşină şi se grăbi să se aşeze 
din nou pe scaun, stingherit. 

— Cel puţin spune-ne dacă te-ai dus la soţia lui 
Predescu? adăugă domnul Rădulescu, ca să mai 
dreagă puţin din ce stricase. 

— M-am dus, desigur, continuă avocatul Eliad - 
era doar în joc prestigiul familiei Predescu, pe care 
o respectam. Pe drum mă gândeam: Ce pot vorbi 
eu doamnei Predescu, ca s-o conving să se 
reîntoarcă?... Afară de asta, eram eu cinstit, 
rugând-o să revină?... Eu, care totdeauna îi 
recunoscusem dreptatea?... Grea misiune îmi 
luasem! Adică, mi se dăduse, fără a fi întrebat 
dacă-mi convine sau nu. Lui Predescu i-ar fi fost 
mai uşor să facă pasul acesta. El nu mai avea de 
pierdut nimic din momentul în care renunţase la 
personalitatea sa. Eu trebuia să-mi calc conştiinţa 
faţă de o femeie căreia îi recunoscusem suferinţele 
îndurate. Pentru că totdeauna mă întrebam de ce 
această fiinţă nu protestează în virtutea drepturilor 
pe care le are şi cea din urmă femeie. Pentru ce 
femeia de azi nu mai este nici măcar sclava de 


altădată? Să se ştie acest lucru. Eu n-am să spun 
femeilor să-şi părăsească bărbaţii, dacă nu le 
convine viaţa cu ei, dar am să recunosc că au 
acest drept. A trecut vremea când bărbatul îşi 
biciuia femeia şi sluga. Trăim într-o epocă 
civilizată, când slugile nu mai sunt biciuite la scară 
de către boierii nebuni şi orice animal îşi are 
societatea lui de protecţie. Ne revoltăm în stradă şi 
facem paradă de suflet când vedem că un om 
chinuieşte caii, iar acasă la noi torturăm femeile ca 
nişte barbari. Nu ne place, putem lua foarte uşor 
calea despărțirii, dacă nu vrem să facem altceva. 
Dar să nu facem, din sufletul femeii noastre, pe 
care spunem că o iubim, un fel de darabană pe 
care să ciocănim cu nervii noştri!... 

Plecai spre orăşelul unde doamna Predescu era 
refugiată la tatăl ei. 

Ajuns în faţa acelei femei eram dezarmat 
complet de propria mea conştiinţă. Incurcat, am 
început să repet vorbele lui Predescu, iar de la 
mine adăugai atât: „M-am achitat de obligaţia ce 
am luat-o faţă de prietenul Predescu, vă rog să 
meditaţi asupra celor ce v-am comunicat, iar 
mâine, înainte de a părăsi oraşul dumneavoastră, 
voi trece pe aici să-mi răspundeţi”. 

Vroiam să-mi iau pălăria şi să plec, dar doamna 
Predescu mă reţinu. 

— Nu pleca, nu este nevoie de nicio pauză 
pentru gândire şi răspuns. Crezi că abia de acum 
înainte trebuie să cuget la ce am de făcut? Timp de 
doisprezece ani am meditat în fiecare clipă. Ce-aş 
mai gândi acum după ce fapta s-a consumat? 
Pentru mine toate s-au terminat în clipa când am 


părăsit casa soţului meu, hotărâtă să mă despart. 
Nu mai am de schimbat nimic din ceea ce am 
făcut! Te rog să crezi că gestul meu s-ar fi produs 
acum câţiva ani, dacă nu ar fi fost copiii. Au fost ei, 
şi a trebuit să sufăr pentru viaţa şi sufletul lor. Mi- 
am apărat copiii, atât. Spune-i soţului meu că nu 
mă voi reîntoarce, căci mă tem de sufletul copiilor 
mei. Pentru ei renunţ la fericirea ce-mi propune în 
viitor. Mi-e teamă să nu pierd sufletul copiilor. Îmi 
spui că este hotărât să fie sclavul meu... Sunt 
împotriva sclaviei şi nu am să mă apuc s-o practic 
tocmai eu. Nu am plecat pentru ca să târguim 
revendicări, nu am făcut grevă! Am plecat cu 
hotărârea de a nu mă mai reîntoarce. Te rog să 
crezi aceasta cu toată convingerea. Soţul meu m-a 
nesocotit totdeauna, iar la primul gest al meu mă 
proclamă stăpâna lui. Nu-l credeam aşa de slab. Eu 
refuz această calitate de eroină ieftină. L-am dorit 
om cu suflet, nu slugă. Deci, domnule Eliad, nu 
revin. 

Vorbea calm. Am înţeles că este zadarnic să mai 
insist, deşi mă gândeam că dacă doamna Predescu 
l-ar fi văzut pe soţul său în halul în care l-am lăsat 
acasă, nu ar mai fi vorbit cu atâta hotărâre. 
Greşeala amândurora a fost că nu s-au cunoscut 
timp de doisprezece ani decât sub o singură formă: 
duşmănia. S-au duşmănit. El nu s-a gândit că 
refuzând categoric de a reveni, va fi rău. Nu s-au 
cunoscut. 

Aici a culminat deznodământul fatal şi tragic. 

L-am regăsit pe Predescu în locul unde l-am 
lăsat. A ridicat puţin capul şi mai mult cu privirea 
m-a întrebat: 


— Vine? 

Nu a fost nevoie să pronunţ rezultatul, îl ghicise 
de pe faţa mea, sau poate că-l socotise mai din 
vreme. 

Aţi văzut vreodată cum cad pomii sub securea 
pădurarului?... Când eram copil mă atrăgea 
pădurea cu această senzaţie. Tocmai ca un copac 
uriaş s-a prăbuşit Predescu pe parchet. 

M-am plecat repede şi i-am dat ajutor. 
Servitoarea a adus în grabă un medic din 
apropiere. S-a constatat că avusese un acces 
puternic de inimă, boală despre care-mi pomenise 
Predescu de vreo câteva ori în trecut, dar cu 
zâmbetul pe buze. 

L-am transportat imediat la un sanatoriu. Am 
anunţat despre această nenorocire pe doamna 
Predescu, care a sosit imediat. Trei săptămâni se 
trudiră cei mai specialişti medici ca să-l salveze de 
la moarte. Au reuşit. Dar cum?... Au reuşit să 
salveze umbra lui Predescu de altădată. Nu mai era 
în el nici mintea lui, nici ochii lui, nici vocea lui cu 
care odinioară ne fermecase. Rămăsese un mort 
viu, care-şi petrecea zilele în suferinţă, duşmănind 
pe toată lumea. Se făcuse rău şi cu cât se simţea 
mai neputincios, cu atât ura lui pentru oameni 
creştea. Sufleteşte era un stârv. 


CAPITOLUL VII 


AVOCATUL ELIAD SE OPRI şi se aşeză pe scaun, 
obosit. Vorbise două ore fără întrerupere. De altfel 
toţi ascultătorii au rămas tăcuţi. Singură bătrâna 
doamnă Breazu făcu o mişcare spre a-şi duce 
batista la ochi. Atunci se observă că şi domnișoara 
Marineanu plângea. 

— Pe cine plângeţi? îatrebă cineva. 

— Parcă poţi să ştii!... răspunse doamna Breazu, 
socotindu-se întrebată. 

— Trăiesc de şaizeci de ani, dar nu m-am gândit 


că sunt egală cu bărbatul meu. Am avut trei 
bărbaţi şi toţi mi-au făcut toate plăcerile, de ce să 
vorbesc greşit... 

— Dar dumneata, domnişoară Marineanu? 

Domnișoara Marineanu răspunse suspinând: 

— Îi plâng pe amândoi... Dar parcă mai mult pe 
ea... a fost o femeie bună, el a fost râul... 

Apoi izbucnind pe neaşteptate, strigă, dând 
drumul lacrimilor: 

— Mă mai plâng pe mine, eu care sunt o frunză 
în vijelie!... 

Avocatul Eliad se repezi să-şi  consoleze 
logodnica, îngrijorat. Pentru prima dată o vedea 
plângând. Domnișoara Marineanu întinse o palmă 
în spaţiu, vrând să pareze apropierea lui. 

— Te rog, iartă-mă, spuse dânsa - dar nu pot să 
mai raţionez nimic în astă seară, sunt tulburată. 
Cred că are să-mi treacă... 

— De ce, sufleţelul meu? Ce ai? 

— Nimic. Dar parcă în fiecare bărbat văd pe 
Alecu Predescu. Mi-e teamă!... 

Gesturile şi vorbele fetei făcură asistenţa să 
zâmbească. Zâmbi chiar şi domnișoara Marineanu, 
tocmai la timpul potrivit, pentru că avocatul Eliad 
începuse să se întristeze. 

— Dragul meu, adăugă ea - nu fi supărat. Dar 
gândeşte şi tu... pot fi toate femeile ca Maria 
Predescu?.. 


Amfitrioana întrebă: 

— Domnule Eliad, nu ne-ai spus sfârşitul. 

— Adevărat, reluă povestitorul - dar sfârşitul este 
prea tragic. Dacă v-aş spune că, cu toată starea 


dureroasă a lui Predescu, soţia sa totuşi a intentat 
acţiunea de divorţ, o veţi condamna, desigur. 

— Ce are a face? Dumneata te pricepi de minune 
ca s-o aperi, îşi dădu cu părerea doamna Zimbru. 

— Am apărat dreptatea, doamnă! 

— Da, dreptatea doamnei Predescu, înţeleg. Sunt 
sigur că tot dumneata ai apărat-o în procesul de 


divorţ. 

— Exact. 

— Dumneata, doamnă Zimbru, vorbeşti cu 
răutate, zise domnișoara Marineanu - doamna 


Predescu a fost nevinovată!... 

Fără a-i răspunde ceva, doamna Zimbru îndreptă 
privirea spre avocatul Eliad: 

— la notă stimate domn, are păreri periculoase! 


Domnul Eliad, urmărind pe sub gene fumul 
ţigaretei cum ieşea din nările nasului, răspunse 
domol: 

— Doresc să aibă totdeauna aceste păreri, 
pentru că sunt în întregime părerile mele... Cât 
despre sfârşitul povestirii, fiindcă orele sunt 
înaintate, la şedinţa viitoare, dacă veţi binevoi să 
fiţi prezenţi, vom da cuvântul doamnei Predescu 
să-şi apere singură cauza... 

— Cum?!... izbucniră toţi - va veni aici doamna 
Predescu? 

— Nu. Doamna Predescu nici nu este în 
Bucureşti. Dar înainte de procesul care nu a avut 
loc, domnia-sa, pentru ca să mă lămurească, mi-a 
trimis scrisă, toată povestea vieţii sale. Acolo vom 
găsi cu toţii sfârşitul. 

— Păcat, zise domnul Leonte Rădulescu - am 


tăcut într-adins aşteptând cu nerăbdare sfârşitul 
vieţii lui Alecu Predescu. Mă interesa foarte mult. 
Dar... poate să mă reped pe-aici săptămâna 
viitoare. 

— Asta să nu faci! strigă soţia sa. N-ai fi vrând să 
se prăpădească vinul la cramă pentru poveştile 
tale!... Tu eşti podgorean, nu eşti avocat. Să-ţi 
spună acum domnul Eliad sfârşitul... 

— Nu pot, pentru că nu ştiu nici eu, până ce nu 
citesc. 

— Atunci trimite-mi o carte poştală, domnule 
Eliad, săptămâna viitoare, sunt foarte nerăbdător 
să aflu sfârşitul vieţii amicului meu... spuse domnul 
Rădulescu, împăciuitor. 

Lumea se ridicase de plecare. Avocatul Eliad 
oferi braţul domnişoarei Marineanu. 

— Draga mea, părinţii tăi mi te-au încredinţat 
astă seară. Vreau ca înainte de a bate miezul 
nopţii, conform obligaţiei luate, să te prezint lor. 
Hai să mergem. Şi acum, doamnelor şi domnilor, 
noapte bună!... 


Sfârşitul primei părți 


PARTEA A DOUA 


CAPITOLUL | 


TATĂL MEU A FOST NEFERICIT, toată viaţa lui. 
Mama era o femeie ciudată şi nu i-a oferit nicio zi 
frumoasă. Noi, copiii, o vedeam pe mama rar, la 
zile mari, fiindcă aproape tot timpul anului era 
plecată în străinătate. Ne pomeneam fără ea într-o 
dimineaţă şi după aceea urmau luni întregi de lipsă 
şi tăcere. Atunci tata spunea tuturor că mama este 
dusă, undeva departe. Nu ne făgăduia niciodată 
fericirea de a o mai revedea, pentru că nici el, 
probabil, nu mai spera în reîntoarcerea ei. 
Dispariţia mamei a fost pentru copilăria mea un 
mister. 

Proprietar al unei mari moşii, tata îşi administra 
singur pământurile. De aceea vara ne-o petreceam 
la ţară, iar toamna, după culesul viilor, plecam spre 
oraş. 

Eram doi copii, un băiat şi o fată. Fratele meu, 
mai mare cu trei ani decât mine era o fire tot atât 
de ciudată ca şi mama. Nu ştia decât să călărească 
şi să fugă dimineaţa în pădure, de unde se 
reîntorcea seara frânt de oboseală. Atunci înjura pe 
toată lumea. Avea numai opt ani, dar ştia să 
ocărască mai bine ca un om mare. Când se 
întâmpla să nu aibă la îndemână calul, urla ca un 
nebun şi alerga furios prin curtea conacului, lovind 
în oameni fără milă. Desigur că tata nu ştia nimic 
din toate acestea, el se scula mai târziu decât noi 
şi nu-i spunea nimeni nimic. Odată a văzut pe un 
ţăran cu capul umflat şi plin de sânge şi l-a întrebat 
ce are. 

El a spus că l-a împuns un bou. Adevărul era că-l 
bătuse fratele meu cu lopata, fiindcă nu-i potcovise 


calul la timp. Toţi argaţii din curte fugeau din calea 
fratelui meu, Costin. Femeile şi fetele de la 
bucătărie îl priveau cu teamă şi-l blestemau urât 
de tot. 

Uneori, Costin nu mă lăsa nici pe mine în pace. 
Îmi cerea să-i dau jucăriile şi păpuşile mele pe care 
le îngrijeam cu sfinţenie. Avea şi el jucării, dar 
toate stricate încă din ziua în care le primise. 

Dacă nu mă supuneam, trebuia să-i suport 
ciupiturile şi ghionţii pe care mi-i dădea pe 
înfundate. Mama, când era acasă, îi ţinea partea şi- 
| încuraja la răutăţi. Eu nu mă bucuram de 
protecţia ei, eram copilul simpatizat de tata. Erau 
două tabere în casă şi pe chestia asta se porneau 
discuţii aprinse. Tata, om mai cumpătat, îşi mai 
dădea puţin seama, dar mama nu voia să ştie de 
nimic, striga în gura mare că-şi va lua băiatul şi va 
pleca cu el în lume. Insă totdeauna pleca singură. 
Atunci Costin rămânea câteva zile trist şi se ferea 
de răzbunarea noastră. Mă făceam forte să-l 
înveselesc, oferindu-i tot ce aveam mai bun, ca să-l 
conving de dragostea mea. Când nu-l mai durea 
lipsa mamei, începea din nou să-şi facă de cap. Lua 
calul şi pornea val-vârtej peste câmpii, gata în 
orice moment să fie aruncat la pământ. 

Doamne, ce neastâmpărat mai era! Stăteam în 
pridvorul casei şi îi  urmăream  înfiorată 
năzdrăvăniile. Costin era un copil ciudat. Uneori 
parcă mă simţeam mândră de curajul fratelui meu. 
De ce alerga sau de ce se chinuia atât de mult nu 
puteam să ştiu. Avea în el ceva bizar şi neînțeles 
care mă făcea să cred că e nebun. Când îl aduceau 
ţăranii schilodit, cules de pe drumuri, pe unde-l 


azvârlise calul nărăvaş, îmi făcea frică şi plângeam. 
El urla de durere, şi se zbătea neputincios şi lovea 
oamenii care căutau să-l îngrijească. Zăcea zile 
întregi în pat, refuzând orice ajutor. Numai de tata 
se temea, pentru că îl pedepsea adesea. 

Eu eram altfel decât fratele meu. Pe cât era 
Costin de nebunatic, pe atât eram eu de liniştită. 
Îmi plăcea să stau întinsă pe pat sau în hamac 
afară, visând ore întregi, cu ochii deschişi. Când 
tata pleca pe moşie, nimeni nu se mai ocupa de 
mine. Femeile din casă nu mă înțelegeau. Credeau 
că sufăr de o boală necunoscută, se apropiau de 
mine sfioase şi mă întrebau ce mă doare. Ele ştiau 
că omul care stă în pat toată ziua trebuie să fie 
bolnav. Cum puteau femeile acelea să pătrundă în 
sufletul meu? Pe Costin îl înțelegeau mai uşor, cu 
toată sălbăticia lui; el urla, bătea, chinuia oamenii 
şi animalele, pe când eu tăceam şi eram cuminte. 
Dacă începeam să plâng, femeile plângeau şi ele, 
dacă râdeam, făceau la fel. 

Erau şi fetiţe de vârsta mea, mai mari sau mai 
mici, dar aşa de sperioase, încât nu mă puteam 
apropia de ele. Când mă zăreau venind spre ele, 
fugeau  înspăimântate ca un stol de vrăbii, 
ascunzându-se prin coteţe sau prin stivele de 
lemne din curtea conacului. Uneori îmi făcea 
plăcere să le fugăresc, şi când prindeam pe câte 
una, se lăsa moale în braţele mele şi nu scotea o 
vorbă, chiar dacă nu i-aş fi dat drumul toată ziua. 
Le auzeam doar inima bătând de spaimă. Când le 
dădeam drumul alergau orbeşte şi se poticneau de 
toate pietrele din curte. N-am putut să mă 
împrietenesc cu nicio fată. Eram condamnată la 


singurătate. 

lubirea tatălui meu era pentru mine prea rece, 
lipsită de farmec. Supărările lui, căci avea multe 
supărări, nimeni nu le putea ghici. Cine putea să-i 
pătrundă în suflet? Lipsa mamei întuneca zilele 
noastre care ar fi putut să fie vesele totdeauna. 
Tata umbla, din această cauză, mohorât, visător; 
prezenţa mamei ar fi fost necesară pentru pacea 
lui sufletească. Tocmai târziu de tot am înțeles eu 
zbuciumul de atunci al tatei. 

Mamei nu-i plăcea viaţa de la ţară. Nu putea 
suferi provincia. Când, în sfârşit, se reîntorcea 
acasă, se-nchidea în camera ei şi nu apărea decât 
la masă. 

Era totdeauna obosită. Venea la ţară numai ca să 
se odihnească o lună sau două pe an. Când 
socotea că e timpul de plecare, ne părăsea fără 
niciun regret. 

Pe mama o chema Matilda, pe tata, loan. Ea îi 
spunea însă „Jean” şi obliga pe toţi să-i spună aşa. 
Nu putea suferi pe ţărani fiindcă aceştia nu vroiau 
să-i spună altfel decât „boierul lonică”. Dar „Jean” 
sau „lonică”, sub un nume sau altul, ea îl părăsea 
când o apuca dorul de ducă. Nu era din motive 
materiale, căci avea o avere moştenită de la 
părinţi, mai mare ca a tatei. Purtarea mamei îmi 
dădea de gândit. Eram o copilă într-adevăr, dar 
cazanul care clocotea în familia noastră, oare nu 
mă maturizase atât cât să înţeleg ce se petrece în 
jurul meu? Oare ce aveam de făcut altceva decât 
să gândesc şi să discern cu mintea tot ce auzeam 
şi vedeam! Eu nu eram ca toţi copiii care pleacă 
ziua pe stradă şi nu văd nimic din cele ce se petrec 


între părinţii lor. Eu auzeam pe mama aruncând 
tatei vorbe grele, ameninţări cu plecarea definitivă, 
supărări fără rost, la masă sau seara în grădină. 
Când se retrage cineva seara în mijlocul 
trandafirilor se impune un pic de poezie, respectul 
pentru frumuseţile naturii. Aerul este îmbălsămat, 
visurile vin de la sine, omul devine om. 

Vai de poezia pe care o simţea tata alături de 
mama! Nu asculta supărările mamei prea mult: 
doar zece sau cincisprezece minute. Dacă nu 
termina, îşi lua luleaua şi cutia cu tutun şi pleca în 
biroul său. Nu-l intimidau nici leşinurile mamei. Dar 
îi respecta toate dorinţele oricât de absurde ar fi 
fost. Căci mama avea multe dorinţe şi pasiuni. 
Unele dintre ele erau bune. De pildă grădina din 
curtea conacului nostru, îngrijitul ei costa o avere. 
Grădina era o pasiune a mamei care avea pentru 
flori o adoraţie nespus de mare. Tinea la flori mai 
mult decât la noi toţi. Pentru flori lua şi Costin 
bătaie de la mama. Se aduceau din străinătate 
cutii încărcate cu răsaduri din cele mai frumoase 
flori. 

Să ferească Dumnezeu să fi pus cineva mâna pe 
o floare; chiar tata să fi fost acela, era ca şi cum s- 
ar fi comis cine ştie ce crimă în curtea noastră. 
Când o vedeam între flori pe mama, o iubeam; 
avea parcă alt suflet, mâna ei era caldă pe fruntea 
mea, avea ochii umezi şi blânzi. Numai în mijlocul 
florilor mama mă săruta. 

A doua slăbiciune a mamei mele era dragostea 
pentru animale şi mai ales pentru câini. Dar patima 
ei pentru câini era curioasă: nu iubea (cum ar fi 
fost normal) pe cei de rasă, ci, dimpotrivă, iubea 


tocmai pe cei mai nesuferiţi, dulăii, sau câinii 
vagabonzi, jigăriţi, răpănoşi şi schilozi. Orice câine 
intra în curtea noastră, era bine primit şi curtea era 
paradisul. Dacă vreun argat voia să se pună bine 
cu mama aducea câinii pripăşiţi de pe câmp. Cu 
mâinile ei albe şi îngrijite, mama curăța şi spăla 
nenorocitele animale. În fundul grădinii construise 
nişte cămăruţe anume pentru câini. În jurul acestor 
cămăruţe, erau făcute ogrăjoare mici din sârmă, 
unde toată ziua se zbenguiau animalele salvate de 
la moarte. Închipuiţi-vă ce mai hărmălaie era 
dimineaţa când mama se ducea la ei. Pe fiecare în 
parte îl mângâia, dându-i de mâncare. Aproape trei 
ore pe zi se ocupa numai de câini. Când ieşea de la 
ei, era plină de noroi pe rochie, foarte mulţumită şi 
cu ochii blânzi ca ai unei mame adevărate. 

Graţie acestor animale mă apropiam şi eu de 
mama din când în când. Imi plăceau şi mie câinii, 
mai mult aceia mici. De cei mari îmi era frică. 
Fugeam plângând, când se apropiau de mine. 
Spaima mea o supăra pe mama şi nu-mi dădea 
voie să merg la câini niciodată. Dacă vroiam să mă 
joc cu căţeluşii, trebuia să mă duc în lipsa ei la 
gardul curţii lor şi să-i ating doar cu un deget prin 
sârmă. 

Despre tata pot să spun că se simţea fericit când 
era mama acasă, cu toate supărările ce i le 
pricinuiau metehnele ei. O iubea mult pe mama! 
Remarcam acest lucru din fiecare gest al lui faţă de 
dânsa. Dorinţele ei deveneau datorii sfinte. Ar fi 
alergat în miezul nopţii călare peste câmpuri ca să- 
i aducă de la oraş un lucru de nimic, dar care era 
dorinţa ei. 


Mama mea suferea de o boală grea, pe care n-o 
cunoşteam. Avea uneori crize teribile care o făceau 
să cadă la pat pe neaşteptate. Ce mai rămânea 
atunci din liniştea conacului nostru e greu de spus. 
Lumea forfotea agitată, nu trebuia să fie zgomot. 
Orice activitate era suspendată, nu se mai făcea 
nicio treabă, nimic, trebuia să fie linişte, linişte... 
Veneau trei medici aduşi de tata cu automobilul. Ei 
făceau consult peste consult pentru că tata nu se 
uita la bani atunci când sănătatea mamei era în 
joc. 

Mie, drept să spun, nu-mi părea rău când venea 
mama acasă, dar nici tocmai bine, fiindcă ştiam că 
aveau să se întâmple atâtea evenimente 
neprevăzute care aveau să mă întristeze mai mult. 
Costin, într-adevăr se bucura când venea mama. El 
lua calul şi alerga pe şosea înaintea trăsurii care 
aducea pe mama de la oraş. Oamenii din sat 
împărtăşeau bucuria acestui eveniment, dar ştiau 
bine că zilele fericite aveau să se numere pe 
degete în casa noastră. 

Dar ce-i păsa mamei! Ea bătea din picior şi, 
începând cu tata, toţi trebuiau s-o asculte fără să 
crâcnească. Tata îşi ruga slugile să treacă cu 
vederea răutatea stăpânei lor. Dacă n-ar fi fost 
bunătatea tatei, multe barbarii s-ar fi comis în 
conacul nostru. Nu vreau să spun despre mama că 
era crudă, dar avea stări sufleteşti ciudate şi nu 
putea suferi pe nimeni în apropierea ei. Chiar pe 
mine uneori nu avea ochi să mă vadă! Îmi 
pretindea totdeauna lucruri imposibile. Dacă nu le 
realizam, mă  dispreţuia şi mă persecuta. 
Persecuţia ei se mărginea desigur numai la mici 


răutăţi capricioase. Îşi aducea aminte că, de pildă, 
la Paris văzuse o fetiţă cântând. Mă punea şi pe 
mine să cânt. Dar n-aveam voce, nu puteam cânta. 
Ea nu voia să ştie, trebuia să îngân ceva, dar cum 
nu corespundeam fetiţei de la Paris, ea se enerva 
şi mă pedepsea tăindu-mi dreptul la prăjiturile de 
la masă. Dacă tata intervenea, era rău, dacă tăcea, 
era tot rău. Îl socotea indiferent faţă de educaţia 
copiilor săi. 

Cu fratele meu se purta altfel. Tot ce făcea el era 
bine. Într-o zi el, jucându-se cu arma lui 
copilărească, împuşcă un câine, tocmai unul din 
câinii mamei care şedea liniştit în curtea lor 
îngrădită cu sârmă. Mama auzind detunătura puştii 
şi schelălăitul câinelui, a ieşit îngrijorată afară. 
Cazul era extraordinar. Câinii cuprinşi de panică 
alergau speriaţi prin cuştile lor. Cel rănit şedea 
întins la pământ şi gemea dureros. Alicele îl 
loviseră în burtă, dar nu aşa de rău ca să-l ucidă. 
Costin dispăruse pe câmp şi se ascunsese în grâu. 

Întâmplarea era fără mare importanţă dar un 
copil nu trebuia să umble cu o armă periculoasă. 
Puşca o adusese mama de la Paris anume pentru 
Costin. În timp ce mama deplângea suferinţele 
bietului animal împuşcat, tata era revoltat de 
gestul mamei de a face cadou unui copil o armă. 
Observaţia aceasta nu i-a convenit mamei. De 
aceea Costin n-a căpătat nicio pedeapsă. 
Dimpotrivă, mama l-a apărat când tata a vrut să-l 
pedepsească. 

Mama îl iubea pe Costin foarte mult, dar tot aşa 
mă iubea pe mine, tata. Cât de frumoase erau 
momentele petrecute alături de el! Eu cred că nu 


sunt mulţi copii pe lume iubiţi de părinţii lor aşa 
cum mă iubea pe mine tata. Imi aducea în dar tot 
ce găsea mai frumos pe-acolo unde se ducea după 
treburi. Camera mea era un adevărat bazar de 
jucării, o ţară de păpuşi şi urşi colorați. In mijlocul 
lor rămâneam zile întregi îngrijindu-mi ca un avar 
comorile. Banul, pentru tata, nu avea mare valoare 
când putea cu el să mă fericească pe mine. 
Creeasem o împărăție de păpuşi peste care 
domneam eu. Şi eram fericită. Inchisă cu păpuşile 
în camera mea, uitam de restul lumii. Ce-mi păsa 
mie de vrajba celorlalţi oameni când aveam cu 
mine o altă omenire ascultătoare şi înţelegătoare? 
Nu aş mai fi dorit nimic dacă ceilalţi m-ar fi lăsat în 
pace. 

De la vârsta de şapte ani începusem să mă 
prepar pentru viaţă. Era nevoie. Vremea şcolii mă 
găsise destul de conştientă pentru cele ce aveam 
de făcut. Costin era în anul al treilea de învăţătură. 
Din cauza lui tata schimbase opt profesori 
particulari. Avea o reputaţie de copil rău. Când a 
fost vorba să se angajeze şi pentru mine o 
profesoară, cu multe dificultăţi, după multe 
refuzuri s-a găsit una care a primit să vină în casa 
noastră. Eu învăţam liniştită, nu-mi supăram 
profesoara, lecţiile le aveam totdeauna făcute şi 
îndeplineam conştiincios tot ce mi se comanda. 
Costin, desigur că era foarte neastâmpărat. Când 
uneori trebuia să învăţ alături de el, sufeream 
cumplit. Dacă profesorul îi reproşa lipsa de atenţie 
sau îi făcea alte observaţii, devenea un copil 
nebunatec, bun de legat. Intâi azvârlea cărţile şi 
caietele lui, pe urmă pe ale mele, după aceea se 


urca cu picioarele pe scaune şi sărea de pe o masă 
pe alta, până ce-l auzea tata sau mama. Numai la 
sosirea lor, Costin se potolea. Cu toate acestea 
fratele meu avea o calitate: prindea lecţia uşor. Cel 
din urmă profesor al său îi remarcase această 
însuşire. De aceea îi aplică o metodă nouă, 
potrivită cu temperamentul lui. În felul acesta, în 
zece minute învăţa totul ca după ore întregi de 
repetiţie. 

Tare nebunatec era Costin! Toată lumea se luase 
de gânduri cu el. Nu-i mai folosea nicio pedeapsă. 
Până şi mama care-l proteja, îşi pierduse speranţa 
într-o corijare a fratelui meu. Negreşit, era sortit să 
rămână fără niciun căpătâi. Incercam de multe ori 
să-l fac să înţeleagă durerea pe care o pricinuia 
părinţilor care doreau să-l vadă sârguitor la 
învăţătură. Ei sufereau văzând alţi copii veniţi în 
vizită la noi, copii cuminţi şi ascultători faţă de 
părinţii lor. Costin asculta reproşurile şi mi se părea 
că mă înţelege, dar imediat ce terminam vorba 
sărea în spinarea mea, mă lua de păr şi mă târa 
prin casă. 

Nu era de făcut nimic cu el. Chiar dacă prindea 
uşor lecţiile, era tot de prisos. In fiecare toamnă 
rămânea la moşie până cădea zăpada, altfel 
aveam supărări cu el la oraş. larna o petreceam în 
orăşelul liniştit de provincie. Acolo mergeam la 
şcoală. Tata fiind moşier şi neguţător de grâne, era 
toată ziua ocupat ca şi la ţară. Eu rămâncam 
singură numai cu o guvernantă bătrână, care mă 
ducea duminica de dimineaţă la biserică. 

N-am avut o copilărie frumoasă, senină, cum mi 
s-ar fi cuvenit. Trăiam în singurătate şi tristeţe 


chiar atunci când eram între ai mei. De multe ori îl 
socoteam îndreptăţit pe Costin să facă nebunii. 
Cum ar fi putut să scape de plictiseala odăilor reci 
şi mohorâte în care zilele noastre se scurgeau 
monotone? Mama ne părăsea cu lunile, iar bietul 
tata surmenat cu ocupațiile sale care-l absorbeau 
complet, nu mai avea timp să se ocupe de noi. 

Dacă ar fi fost numai atât! Tot ce am spus până 
aici au fost lucruri văzute cu ochii mei de copil şi 
înţelese cu aceeaşi minte. Dar a venit o vreme 
când mintea mea maturizată timpuriu a putut 
pătrunde nişte taine înfiorător de triste, secrete ce 
se petreceau dincolo de uşa camerei de culcare a 
părinţilor mei. Acolo uşa cădea ca o lespede de 
mormânt, închizând sub ea grozăvii despre care 
nimeni nu aflase încă nimic. Nici eu, până la vârsta 
de opt ani. Camera mea era la capătul unui coridor 
al casei. La celălalt capăt era camera lui Costin. În 
mijloc era camera mamei, unde noi nu pătrundeam 
decât foarte rar. La culcare seara plecam din 
sufragerie după ce luam masa cu toţii. Părinţii 
rămâneau mai departe acolo. Intre camera mea şi 
camera părinţilor mai erau alte două salonaşe 
pentru musafiri. Acestea rămâneau totdeauna 
închise şi mi-era frică să trec prin ele, din cauza 
întunericului în care erau cufundate. Din dormitorul 
mamei nu se putea auzi nimic din pricina 
depărtării. 

Într-o noapte m-am trezit din somn, fără să-mi 
dau seama de ce. In camera mea licărea tot timpul 
o lumină de candelă. Nu am văzut nimic în jurul 
meu ca să-mi stârnească curiozitatea. Eram gata 
să adorm din nou, când desluşii parcă nişte glasuri 


înăbuşite... Am recunoscut întâi vocea tatei şi pe 
urmă suspinele mamei. Tata o mustra pe mama în 
camera de alături unde mama se refugiase 
probabil de frica lui. Lângă patul meu era o uşă 
care dădea în camera aceea. Era la trei sau patru 
zile după sosirea mamei din străinătate. 

Deşi le recunoscusem vocile, totuşi am îngheţat 
de frică. Ce căutau ei acolo, într-o cameră care nu 
se deschidea decât foarte rar? Am făcut în noaptea 
aceea o descoperire grozavă: bătaia. Bătaia 
administrată mamei mele! Nu credeam că un om 
aşa de blând ca tata poate să bată un servitor, dar 
încă pe mama! De aceea am îngheţat de frică 
auzind şoaptele rugătoare ale mamei mele: „Lasă- 
mă! Nu este adevărat nimic din ce-ţi închipui!”... 
lar pe tata scuipând un cuvânt înfiorător: „Târfă!... 
Unde ai fost tot timpul?” 

După fiecare vorbă a tatei, urmau lovituri surde. 

Tata o bătea pe mama din gelozie. Ştiu, nu 
credea că eu aud cuvintele lor. Dar putea să-şi 
închipuie foarte uşor. Poate ştia. Atunci, la vârsta 
aceea, nu înţelegeam nimic, dar acum ştiu că sunt 
bărbaţi care-şi bat nevestele faţă de copiii lor. 
Tristă situaţie! 

Aş vrea să strig întregii omeniri durerea copilului 
care asistă la asemenea scene ce nu se pot numi 
omeneşti. Bătaia! Pentru ce această practică 
odioasă, pentru ce scrâşniri din dinţi şi pumni sau 
lovituri de călcâie date, mai ales, unei femei? 

Bătaia în faţa copiilor! Părinţii mei credeau că 
dorm. Credeau ei. Eu de atunci tresăream în 
fiecare noapte la aceeaşi oră; tremuram înfiorată şi 
mă treceau năduşeli de spaimă. N-am spus 


nimănui nimic. Dar când mama nu apărea ziua, ca 
de obicei, în sufragerie, atunci ştiam că tata o 
bătuse în noaptea trecută. Servitoarea spunea: 
„Cucoana este bolnavă!” Adică, înţelegeam că 
mama era plină de vânătăi pe faţă şi aştepta două- 
trei zile în pat ca să i se şteargă urmele. 

De aceea, în locul veseliei mele de copil neştiutor 
mi-a pătruns sufletul o stare dureroasă care nu m-a 
părăsit toată viaţa. 

Despre aceste întâmplări Costin nu ştia nimic la 
început. Într-o noapte a fost nevoit să afle şi el. Era 
cu câteva zile înainte de a pleca mama în 
străinătate, ca de obicei toamna. Abia ne 
întorsesem de la ţară. Ştiam că va pleca, pentru că 
vedeam servitoarele preparându-i rufăria. Nouă 
copiilor ni se spunea tocmai la urmă. In faţa 
noastră nu se discuta nimic. Doar în ultima seară 
mama ne săruta deosebit înainte de a pleca la 
culcare. Când avea lacrimi în ochi ştiam că de 
atunci nu o vom mai vedea toată iarna. 

După o astfel de seară de adio, noaptea ce a 
urmat am fost trezită din nou de un țipăt puternic. 
Numai un singur țipăt a fost. Am sărit din pat şi am 
deschis uşa  înspăimântată. Zgomotul nu mai 
venea din camera alăturată. Am vrut să mă duc 
spre camera guvernantei mele, dar, zăpăcită cum 
eram, m-am dus spre camera mamei. Cum 
alergam cu picioarele goale pe scândurile lucioase 
ale coridorului, m-am împiedicat de un corp 
omenesc, lungit de-a curmezişul scândurilor, şi am 
căzut peste el. Era mama, leşinată, în faţa uşii 
camerei sale. Poate dacă ar fi fost prima dată când 
aflam despre aceste întâmplări aş fi ţipat îngrozită. 


Dar, cum eram obişnuită cu aceste lucruri, nu am 
zis nimic, mi-am înăbuşit lacrimile cum am putut, 
ca să nu mă audă tata pe care îl bănuiam prin 
apropiere. Dar el se dusese în biroul său. Mama 
zăcea pe podea, parcă ar fi fost moartă. Ziua 
începuse să mijească la ferestre. Am luat capul 
mamei în palme, încercând s-o trezesc din leşin. 
Nu mi-a trebuit mult. Era lovită la ochi şi gemea. 

Când s-a luminat mai mult în coridor, l-am 
descoperit şi pe Costin ghemuit lângă uşă sub o 
draperie groasă de catifea. Auzise şi el ţipătul 
mamei şi ieşise speriat ca şi mine din camera lui. 
Adormise acolo, neputând să-şi învingă somnul. 
Deşteptându-l, a rămas încurcat văzându-mă. 

— Tu ai ţipat aşa de tare? m-a întrebat el, gata 
să se supere. 

— Nu eu, mama a tipat, i-am răspuns. 

— Mama? De ce? 

— A bătut-o tata. 

El s-a ridicat repede şi când a văzut-o pe mama 
jos, a început să plângă. Atunci am început şi eu să 
plâng. Mama ne-a luat în braţe şi ne-a strâns la 
piept, uitându-şi durerea. A trecut cu noi în 
dormitor, căutând să ne liniştească cu blândeţe. 
Abia putea să vorbească de durere. Când a venit 
servitoarea la prânz, ne-a găsit pe toţi trei adormiţi 
în pat. 

Tata n-a aflat nimic. La masă am mâncat singuri, 
numai eu cu Costin. Tata a apărut spre seară, când 
noi eram ocupați cu lecţiile. Nu ştiu cum putea tata 
să fie aşa de bun cu noi, când o chinuia pe mama 
îngrozitor! Ştiu că suferea; asta se vedea pe figura 
lui veşnic tristă. Nu l-am văzut de multe ori 


zâmbind. Toată ziua era ocupat, poate într-adins 
căuta aceste preocupări, ca să-şi uite suferinţele 
lăuntrice. 


CAPITOLUL II 


AFACERILE TATII MERGEAU BINE, dar dacă le-ar fi 
slăbit din ochi o clipă, s-ar fi dus de râpă. 

Era o vreme de criză grozavă, oamenii nu mai 
aveau ce mânca sau ce munci. Ziarele aduceau 
veşti triste din Rusia, unde era revoluţie, după ce 
armatele fuseseră înfrânte într-un război cu 
japonezii. Ţăranii de acolo se rasculaseră şi cereau 
pământul de la boieri. Auzeam pe tata spunând că 
la Constanţa a venit un vapor rusesc cu refugiaţi 
care cereau adăpost la noi. Desigur că nu 
înţelegeam nimic la vârsta mea de opt ani. Dar 
simţeam cum mă durea în suflet auzind atâtea 
veşti triste. Vedeam la oraş, ca şi la ţară, prin 
fereastra camerei mele, numai feţe mohorâte, 
oameni slabi, topiţi, ţărani oropsiţi, copii sărmani şi 
bolnavi, femei prăpădite. 

De mila copiilor nu ştiam ce să fac. Le zvârleam 
pe fereastră păpuşile mele, crezând că asta le va 
face bucurie. Copiii, mâhniţi, le luau, se uitau la 
ele, apoi le lăsau în drum cu aceeaşi mină tristă. 
Niciun zâmbet nu se ivea pe feţele lor. N-aveau ce 
face cu ele, vroiau bani, sau pâine. Dar bani nu 
aveam nici eu. Nu ajunsesem să înţeleg valoarea 
banilor. Cât pentru pâine, da, îmi era uşor să iau 
din sufragerie bucăţile rămase de la masa noastră 
şi să le dau copiilor de afară. Dar nu zâmbeau nici 


atunci!... Luau pâinea şi plecau tăcuţi. 

De multe ori am întrebat pe tata de ce sunt 
oamenii atât de trişti şi tata zâmbea fără să 
răspundă. Şi zâmbetul lui era trist. Într-o zi când 
eram la ţară, l-am întrebat pe Costin. El mi-a 
răspuns răstit şi grăbit: 

— „Oamenii ăştia de care ai tu milă, vor să ia 
pământul tatii!...” 

De când m-am născut ştiam că toată averea tatii 
era numai pământul. Pământul era o idee fixă a 
noastră. Din el trăiam şi pentru el trăiam. Ca să ni-l 
râvnească cineva, ni se părea o crimă. Noi aveam 
pentru pământ evlavia pe care o aveam pentru 
Dumnezeu. Tata nu era un arendaş venetic pripăşit 
acolo de pe alte drumuri, era proprietar acolo din 
zece neamuri. Pentru pământ îi pulsa ultima 
picătură de sânge în vine. Cine-i dorea pământul, 
vroia să-i ia viaţa. 

Eu credeam că toată lumea are pământ cum 
avea tata. Când mi-a spus Costin că toţi ţăranii 
care vin în curtea noastră, nu au pământ, dar 
muncesc în dijmă la tata, m-am întristat. Oare de 
ce nu vor fi având pământ? mă întrebam singură. 
Credeam că tot pământul din jurul nostru este al 
ţăranilor. Mai târziu am aflat că era al nostru şi m- 
am cutremurat. Mă gândeam cu răutate la tata, 
care întotdeauna era curat îmbrăcat, pe când 
ţăranii plini de noroi, cu cămăşile rupte, împingeau 
la coarnele plugului, flămânzi. Tata nu făcuse acest 
lucru, era gras, bine hrănit totdeauna. Dar era 
stăpânul! Ei şi? Stăpân cu forţa, pe nedrept. 
Pământul trebuie să fie al acelora care-l muncesc! 


Ce crudă disperare m-a cuprins din ziua în care 
am aflat adevărul! Şedeam în pat şi mi se părea că 
plapuma de pe mine era de pământ şi că apăsa cu 
putere asupra mea ca să mă înăbuşe. Săream 
tulburată din somn şi  bolboroseam vorbe 
neînţelese. 

Nici la oraş, nici la ţară nu am cunoscut lumea 
din jurul meu. Pe oamenii mari îi vedeam de 
departe, pe copii mai de aproape, care, după cum 
am spus, fugeau de mine. La nouă ani meditam 
singură asupra problemelor vieţii, făcându-mi 
închipuiri fantastice care îmi prilejuiau visuri urâte. 
Năzuiam împărţirea pământului la ţărani şi mai 
doream să văd pe tata umblând cu picioarele goale 
prin nămol, ca şi ţăranii din curtea lui. 

Singurii oameni cu care am avut ocazia să stau 
de vorbă mai mult au fost Mituş şi Toporan. Mituş a 
fost copilul unui rotar vecin cu noi la oraş, iar 
Toporan păzitorul de porci din satul nostru. g 

Acest Toporan era o figură ciudată de om. Inalt, 
slab şi foarte palid. Ca toţi țăranii avea ochii vii, 
părul neîngrijit şi lipit de frunte. Il vedeam 
totdeauna trecând pe lângă fereastra mea cu un 
băț lung în mână, alungându-şi porcii care căutau 
să treacă prin curtea conacului. Vorba lui era seacă 
şi îndârjită. Mă împrietenisem cu el mai mult din 
ochi. Se oprea sub fereastra mea şi cânta din 
fluier. Primea bucuros tot ce-i dădeam, fără să-mi 
mulţumească, cum făceau ceilalţi. Numai când 
mânca, i se mai odihnea fluierul. La vorbă era 
foarte zgârcit, dar răspundea frumos la toate 
întrebările mele. Îmi plăcea că nu era slugarnic şi-şi 
spunea gândul întreg, când era de spus câte ceva. 


Nu se asemăna deloc cu ceilalţi ţărani. Toporan 
părea prea prost pentru că nu-şi reţinea înjurăturile 
faţă de mine. Dar când vorbea despre un om, îl 
descria uimitor. Ştia întotdeauna să-şi motiveze în 
mod sincer părerile, nu cum făceau ceilalţi oameni 
care răspundeau la o întrebare, doar cu un da sau 
nu. Carte nu ştia Toporan, dar ciudat era că ştia 
unele lucruri mai bine decât mine, care pe vremea 
aceea citeam mult. Il rugam să-mi povestească 
întâmplări din sat. Atunci dădea drumul la vrute şi 
nevrute. De fiecare locuitor ştia câte ceva. Când 
pomenea numele cuiva, mi-arăta un porc din 
grămadă. Ş 

— Uite, vezi matale porcul ăla? Ala bălanul cu 
pete pe el, al lui este. 

Fiecare porc era pentru Toporan, cutare sau 
cutare om din sat. 

Dacă se-ntâmpla ca unul din ţăranii de care 
vorbea, să nu aibă porc în grămadă, spunea: 

— Ala n-are porc. Dacă avea, ţi-l arătam. 

De la Toporan aflam multe ştiri, dar anapoda 
spuse. De pildă l-am întrebat odată ce ştia despre 
Rusia. El a stat şi s-a gândit puţin: 

— Nu ştiu nimic. 

Dar tot el a revenit şi a zis: 

— Rusia?... Da, ştiu... 

— Ce ştii? Spune-mi... 

N-a ştiut nimic. Doar a ridicat din umeri încurcat. 
După două zile, fără să-l întreb ceva a pomenit aşa 
din senin: 

— În Rusia e pârjol mare!... 

Dar numai atât a ştiut. Probabil că auzise între 
timp despre cele ce se petreceau în Rusia. Era, 


pare-mi-se, în anul o mie nouă sute cinci, sau şase. 

Îmi plăcea sinceritatea lui Toporan, mai cu 
seamă când vorbea despre oamenii din sat. li 
înjura pe toţi. 

Avea şase copii şi toţi erau mititei. Copiii lui îi 
aduceau de mâncare şi-i păzeau porcii când el se 
întindea la umbră sub pom. Nevastă-sa era foarte 
slabă şi galbenă, ca şi el, ca şi copiii lor şi era aşa 
de posomorâtă încât îmi făcea teamă. Mi se părea 
totdeauna că plânge. Odată i-am dat nişte bani şi a 
zâmbit. De atunci îi dădeam mereu toţi banii, pe 
care îi aveam la mine. Dar se vede treaba că 
tristeţea ei era ecoul şi al altor amărăciuni, fiindcă 
mai târziu lua banii fără să mai zâmbească. Am 
încercat de câteva ori să o iscodesc ca să-i aflu 
cauza tristeţii, dar ca şi Toporan nu mi-a răspuns 
mare lucru. Tăcerea lor era greoaie şi ciudată ca şi 
vorba şi mersul lor. N-am observat la Toporan nicio 
umbră de sentiment ales pentru femeia sau copiii 
lui. Ţinea la ei cum ţinea la animale. Toporan îşi 
bătea şi el nevasta, chiar acolo la câmp. li trântea 
un pumn peste ceafă ca din senin. Ea se-nghesuia 
la pământ şi dacă furia lui nu se potolea îi mai 
dădea o lovitură în spinare cu toată talpa opincii 
lui. Nevastă-sa se ridica repede, îşi lua copilul cel 
mai mic şi fugea cu el pe câmp. Toporan, de necaz, 
mai zvârlea cu ciomagul după ea fără s-o 
nimerească. Pe urmă tot restul zilei femeia şedea 
la o depărtare de vreo cincizeci de paşi sub alt pom 
alăptându-şi copilul. Desigur că o bătea şi acasă, 
fiindcă uneori o vedeam cu vânătăi în jurul ochilor. 

Aşa trăia menajul Toporan, era şi la ei moda 
bătăii. 


L-am văzut într-o zi foarte amărât pe Toporan, 
avea ochii roşii, se cunoşteau urmele de lacrimi pe 
obraji. Când l-am întrebat ce are, mi-a răspuns că i- 
a murit un copil. Tocmai era pe vremea aceea în 
judeţ o molimă care decima copiii ţăranilor. Era 
foarte amărât şi îndurerat. Dar tot aşa era şi atunci 
când o altă molimă ucidea vitele şi-i răpusese 
singurul cal pe care îl avea. 

Toate aceste ciudăţenii ale lui Toporan nu le 
puteam înţelege. Cu cât îl cunoşteam mai mult, cu 
atât parcă se schimba ceva în mine. Prin el 
cunoşteam forma adevărată a lumii. Imi părea rău 
când Toporan nu trecea pe sub fereastra mea; 
aşteptam noutăţi de la el. Dar când îi vedeam faţa 
neagră de tristeţe regretam că l-am dorit. 
Niciodată nu mi-a dat bună ziua. Dacă-l strigam se 
oprea, dacă nu, trecea mai departe, cântând din 
fluier sau îmboldind porcii. Câmpul întins din faţa 
ferestrei mele era o arenă în care se reprezenta 
spectacolul omenirii, scena vieţii lui Toporan şi a 
familiei lui. 

Într-o zi am pierdut şi prietenia lui. L-am oprit din 
drum şi i-am dat o bucată de cozonac care-mi 
rămăsese din ziua trecută. Eram sigură că-i va face 
plăcere. S-a uitat la cozonac, învârtindu-l în mână, 
parcă neştiind din care parte să-l muşte. După cel- 
a mâncat, a scos limba şi şi-a lins firimiturile de pe 
mustăţile ce-i atârnau deasupra gurii. 

— Ţi-a plăcut, Toporane? 

— Da, a răspuns el privind în jos - dar ăsta tot 
din grâu o fi făcut, de-i aşa de dulce? 

Atunci nu ştiu ce mi-a venit, în loc să-i răspund 
ce trebuia, l-am întrebat: 


— Tu ai pământ, Toporane? 

El a  tresărit cu o încruntare masivă a 
sprâncenelor. S-a uitat la mine fulgerător şi a 
pornit fără să-mi răspundă ceva. 

— Te-am întrebat dacă ai pământ, Toporane? 

— N-aml... 

— Pentru ce nu ai?... 

— L-a luat boierul pe tot. 

Ultimele cuvinte le-a rostit foarte amărăt. 
Priveam în urma lui cum se ducea ca un om bătut 
şi înfrânt. Atunci mi-a trecut prin gând să-i spun 
tatei ca să-i dea lui Toporan o bucată de pământ. 
Curajul acesta mi-a lipsit, însă. Toporan n-a mai 
trecut pe sub fereastra mea mult timp. Când fl 
vedeam era totdeauna departe, de unde nu-l 
puteam chema. Pe urmă l-am dat uitării. 


CAPITOLUL III 


AL DOILEA PRIETEN AL MEU era la oraş şi se 
numea Mituş, copilul unui rotar vecin cu curtea 
noastră. 

Venea adesea la noi în casă, adus de fratele 
meu, cu care era de o vârstă şi tot aşa de 
nebunatec ca şi Costin. Cum învățau la aceeaşi 
şcoală amândoi, era şi firesc ca să fie nedespărţiţi. 
Pe lângă nebuniile pe care le făcea cu fratele meu, 
Mituş avea însă momente liniştite atunci când era 
alături cu mine. Vorbea calm, era corect în mişcări, 
căutând să pară manierat. Avea părul blond, ochii 
albaştri şi un nas cârn, foarte simpatic. Pe urmă 
mai avea altă gingăşie: vorbea din vârful limbii şi 
când vroia să spună ceva mai repede se încurca 
stârnind hohote de râs. li jucau ochii în cap, iar 
fălcile lui grăsune erau totdeauna îmbujorate. Când 
venea de la şcoală, toată strada ştia că a venit 
Mituş nebunul. Se bătea cu toţi copiii lovindu-i cu 
ghiozdanul pe care-l răsucea de curea. Costin era 


partizanul lui. Nu ştiu cum se făcea că aveau 
amândoi aceiaşi rivali. Când intrau în sufragerie la 
noi, aveau destul timp să discute în gura mare 
succesele obţinute în bătăliile din stradă. Fiecare 
striga entuziasmat: „Ai văzut cum l-am lovit?” „Ai 
văzut cum i-am rupt chipiul?” Dar fiecare avea 
grija să-şi ascundă zgâărieturile şi „pierderile” 
căpătate la bătălie. 

Mituş avea şi o fire de vântură-lume. Orăşelul 
nostru era prea mic pentru visurile lui de 
aventurier precoce. Mituş cerceta cu pasiune 
geografia. Cunoştea toate ţările cu negri şi 
sălbatici, toate mările, toate pădurile exotice, cu 
fiare uriaşe. Numai lei, tigri, elefanţi şi alte animale 
sălbatice mişunau în visurile lui Mituş. Orăşelul 
nostru nu-i oferea însă decât micile lupte „de-a 
haiducii” ori „steaua” de Crăciun, sau „Moş 
Ajunul”. Toate acestea erau pentru dânsul fleacuri. 
Lui îi trebuia un eveniment mult mai mare şi mai 
aventuros. Acest eveniment sosi pe negândite. 

În orăşelul nostru veni odată, într-o toamnă, un 
circ ambulant. Noutatea aceasta se răspândi 
fulgerător, în oraş. Primii copii care o auziră la 
şcoală au fost fratele meu şi Mituş. Seara, după 
terminarea lecţiilor, amândoi erau prezenţi în piaţa 
oraşului, unde se instala arena circului. Pe Costin îl 
pasionau numai caii, pe Mituş tot ce văzuse acolo. 
Timp de două săptămâni au fost suspendate toate 
jocurile şi bătăliile obişnuite. Se vorbea numai de 
circ şi în fiecare seară amândoi erau prezenţi în 
piaţa în care se afla instalat. Toate cuvintele 
tehnice ale artiştilor le erau cunoscute şi redate pe 
de rost. Pentru Costin erau mai grele escapadele, 


pentru Mituş mai uşoare. Costin nu putea să 
lipsească de acasă, celălalt nu se prea grăbea să 
ceară voie părinţilor săi. Până la miezul nopţii se 
învârtea ca un nebun în jurul arenei circului. 
Învăţase toate cântecele şi trapurile cailor. Într-o zi 
i-am dat eu bani ca să intre, după cum spunea, la 
„galerie”. A fost o nenorocire pentru Mituş, gestul 
meu. De atunci a ţinut-o numai într-un oftat. 
Mirajul circului îl ameţise şi-l stăpânea. 

Ce-i puteam eu face lui Mituş? Nu puteam să-l 
ajut decât cu un oftat. Două săptămâni a zăcut 
într-o stare disperată şi slăbise ca un om bolnav. 
După acest timp, într-o duminică seară, circul a dat 
ultima reprezentaţie, reprezentaţia de adio. Mituş a 
venit în dimineaţa aceea foarte trist şi slăbit. 
Roşeaţa din obraji i se dusese, ochii i se făcuseră 
aproape cenuşii. 

— Ce ai tu, Mituş? De ce eşti trist?... 

El nu mi-a răspuns la întrebările ce-i puneam. A 
lăsat privirea în jos, încă amărât şi a oftat adânc. 

— Te rog să-mi împrumuţi încă cincisprezece 
bani, zise el cu vocea peltică. 

— Ce faci cu ei, Mituş? 

— Vreau să mă duc la reprezentaţia de adio. 

l-am dat cincisprezece bani. De atunci, unde a 
fost şi ce-a mai făcut nu se ştie. A doua zi a venit 
tatăl său şi ne-a întrebat, foarte îngrijorat: 

— Mituş nu este la dumneavoastră?... 

Era tocmai în timpul prânzului şi stăteam la 
masă. Tata l-a invitat pe vecin să ia loc. 

— Nu-i la noi, i-a răspuns el apoi. 

— A dispărut de-aseară, azi dimineaţă nu l-am 
găsit în patul lui. 


Mituş rămânea la noi să doarmă uneori, dar 
numai atunci când făcea cu Costin repetiţii pentru 
„Moş Ajun”. În momentul când tatăl său spuse că 
nu l-a găsit dimineaţa în pat, am avut o presimţire 
stranie. Am bănuit imediat că Mituş fugise cu circul 
ambulant care trecuse prin oraşul nostru. 

— Tu nu ştii nimic, Costine? a întrebat tata pe 
fratele meu. 

— Nu. 

Dar după cum spusese acest „nu” am bănuit că 
ştia adevărul. Atunci tata s-a ridicat şi l-a luat de 
urechi. 

— Să spui unde este Mitugş.!... 

Nu a mai fost nevoie de a doua întrebare. 

— A plecat cu circul, spunea că vrea să se facă 
„barist”. 

Cu toate că nu dormise acasă, Mituş fusese de 
dimineaţă la şcoală, dar dispăruse în timpul 
recreaţiei. Tatăl lui a plecat repede la poliţie, ca să 
reclame cazul. Cu toată stăruința lui, timp de trei 
săptămâni, nu s-a auzit nimic de Mituş. Nu se ştia 
în ce direcţie plecase circul. După trei săptămâni s- 
a aflat că poposise într-un bâlci foarte îndepărtat. 

Au trecut zile după zile, apoi câteva săptămâni, 
până ce într-o dimineaţă, tot la recreaţie, când 
Costin se juca cu colegii lui în curtea şcolii, au zărit 
printre uluci, în stradă, un copil care-i privea, foarte 
ciudat îmbrăcat. Avea un costum de marinar pe el 
şi în cap o beretă cu moţul roşu. 

Deodată unul dintre copii a strigat emoţionat: 

— Mituş!... 

Mituş a intrat în curtea şcolii salutând milităreşte. 
Copiii s-au strâns în jurul lui şi nu l-au mai slăbit cu 


întrebări de tot felul. El şi-a suflecat mânecile 
bluzei de marinar şi şi-a arătat muşchii. 

— Sunt „barist”, a spus mândru. 

A povestit pe urmă copiilor toată aventura sa. 
Plecase cu circul şi i-a mers bine, dar i se făcuse 
dor de acasă. A fugit într-o noapte, după 
reprezentaţie, cu un tren de marfă. În timpul 
povestirii şi-a adus aminte de ceva şi a început să 
plângă. 

— Unde-mi sunt cărţile? a întrebat el. Are să mă 
omoare tata când va vedea că vin fără ele. 

De la gară venise drept la şcoală ca să-şi ia 
cărţile pe care le lăsase în bancă în ziua plecării. 
Cărţile le adusese încă de atunci Costin. 

A aşteptat până ce s-a dat drumul copiilor la 
prânz şi toată clasa lui l-a condus până în poarta 
noastră. Eram la fereastră când el a intrat cu toată 
ceata de copii în curte. Tatăl lui Mituş era acolo, 
potrivind o roată la un car. S-a uitat la copilul lui şi 
nu l-a mai recunoscut. Ceilalţi copii i-au luat vorba 
mai înainte, strigând: — „lartă-l meştere, că n-are 
să mai facă”. 

Mituş a îndreptat privirea spre fereastra mea şi s- 
a făcut că nu mă vede. Era radios. Eu nu mai 
puteam de bucurie că singurul meu prieten se 
reîntorsese. 

Tatăl său a ridicat ochelarii pe frunte şi după ce 
s-a frecat la ochi cu amândouă mâinile, şi-a 
recunoscut copilul. 

— Mituş! a strigat emoţionat, cuprinzându-l cu 
braţele, plângând. 

— Unde ai fost, diavole?... 

Copiii ceilalţi băteau din palme bucuroşi. Nu pot 


să uit moţul roşu de la bereta lui Mituş; era umflat 
cât pumnul meu. De pedeapsă nu a mai fost vorba 
atunci. De bucurie, tatăl său a trimis ucenicul de a 
cumpărat bomboane, pe care le-a împărţit la toţi 
camarazii lui Mituş. 

În ziua aceea a fost sărbătoare la vecinii noştri. 
Abia după trei zile a venit rândul pedepsei 
cuvenite. Mituş a mâncat o bătaie, cu frânghia udă. 
La noi acasă nu a mai avut trecere de atunci. Tata 
i-a interzis lui Costin de a mai fi prieten cu el. Astfel 
că nici de prietenia lui Mituş nu am avut parte. 


CAPITOLUL IV 


SE PETRECU ÎN TIMPUL ACELA un eveniment 
uluitor şi sângeros: revoltele ţărăneşti de la 1907. 

Aveam atunci zece ani şi-mi dădeam seama 
destul de bine de cele ce se petreceau în jurul 


meu. În primăvara aceea mama era acasă şi cu 
ocazia aceasta ne-am dus la ţară mai devreme ca 
de obicei. Trăgeam cu urechea la tot ce discutau 
părinţii mei. În primăvara aceea tata a fost cu totul 
alt om faţă de mama. Niciun țipăt de durere nu ne- 
a mai trezit din somn. Evenimentele îl făcuseră să 
uite orice supărare de alt soi. Mama însă tremura 
de frica ţăranilor. 

— M-am purtat bine cu ei, spunea tata când vroia 
s-o încurajeze. 

— Nu cred că-mi vor face vreun rău. Numai dacă 
am pleca de-aici, ar distruge. 

Doar Costin nu voia să audă de revolte, alerga 
mai departe nebuneşte pe câmp şi nu se-ntorcea 
din pădure decât spre seară. Eu şedeam la 
fereastră şi priveam atentă pe fiecare ţăran care 
trecea prin curte. Aveam două ferestre la camera 
mea, una spre curte şi alta spre câmp. Toţi oamenii 
mi se păreau mai întunecaţi şi mai învrăjbiţi, gata 
de ceartă cu oricine. Toporan dispăruse, nimeni nu- 
i mai ştia de urmă. Doar pe nevastă-sa o vedeam 
în fiecare zi, trecând pe câmp, ducând un copil în 
braţe şi altul de mână. Pare-mi-se că mai era şi 
însărcinată. Mergea cu capul în pământ, îngreunată 
de atâta povară. l-am bătut în geam de vreo 
câteva ori, dar nu m-a auzit. Vroiam să-i dau câte 
ceva, ca de obicei, şi s-o întreb ce s-a făcut 
Toporan. 

Simţeam furtuna apropiindu-se şi de satul nostru. 
Costin nu mai avea voie să iasă pe câmp dintr-o zi 
când vreo câţiva ţărani îl loviseră pe ascuns cu 
pietre, iar mama şedea numai în pat fiind bolnavă. 
Dar tata era liniştit şi încrezător. Privea toată ziua 


pe deasupra satului, parcă aştepta să sosească 
cineva. Ţăranii dăduseră semnalul de revoltă, nu 
ieşiseră la câmp ca în toţi ceilalţi ani. Tata a 
chemat vreo câţiva şi i-a întrebat pentru ce nu vor 
să înceapă munca, au răspuns, posomorâţi: 

— Să ne mai gândim, boierule... 

— Spuneţi-mi ce vreţi?... i-a întrebat din nou 
tata.. 

— Nu vă spunem nimic, să ne mai gândim. 

Se zvonise că din celelalte sate boierii erau 
alungaţi, iar ţăranii luau pământul pentru ei. 
Aşteptau poate să se-ntâmple şi cu noi la fel. Când 
au plecat din curtea noastră, tata le-a mai spus: 

— Gândiţi-vă, dar nu întârziaţi, trece vremea 
degeaba. Unul dintre ţărani s-a întors şi i-a răspuns 
mai îndrăzneţ; 

— Tot aia are să fie şi de-om începe şi de n-om 
începe... 

Zilnic, de dimineaţa pâna-n seară, sătenii şedeau 
în mijlocul drumului, în ploaia care cădea măruntă 
şi rece. Ce aşteptau, nici ei nu ştiau. Se mutau din 
loc în loc, mohorâţi, uzi de apă, înotând prin noroi, 
sau se chirceau pe sub streşinile caselor. Tata îi 
vedea, dar nu le mai spunea nimic. Aştepta şi el 
să-i vadă ce vor face. A vrut de câteva ori să 
meargă la ei să încerce o înţelegere, dar nu s-a 
dus. Primarul satului venea mereu la tata, noaptea, 
pe ascuns, să-i comunice tot ce se mai vorbea prin 
sat. Primarul îndemna pe tata să telefoneze la 
prefectura judeţului, ca să mărească numărul 
jandarmilor din sat. 

„Pentru ce?” întrebă tata, „oamenii sunt tot aşa 
de liniştiţi ca întotdeauna”. 


Avea dreptate tata. Oamenii nu munceau, dar nu 
făceau nicio stricăciune, nu se revoltau, şedeau 
liniştiţi. Din alte sate veneau veşti triste. Poate că 
ţăranii noştri aşteptau momentul. Un gest greşit al 
tatei şi ar fi izbucnit explozia! Nu vroia să ne 
trimită pe noi la oraş, tocmai ca să nu se creadă în 
sat că tata s-ar teme, sau se pregătea pentru ceva. 
Nici la oraş nu am fi fost în mare siguranţă. Şi acolo 
erau oameni nemulţumiţi... La ţară, cel puţin, eram 
sub ochii tatei. Casa noastră era ca o fortăreață pe 
care ţăranii o atacau din toate părţile, doar cu 
ochii. Un vecin care ţinea în arendă moşia unui 
general, venea şi el în fiecare zi la noi. Era un om 
pe care ţăranii îl urau, pentru apucăturile lui de 
avar. Crâcneau puţin când îl vedeau venind. Se 
adunau pe câmp şi vociferau aproape de fereastra 
mea până când pleca vecinul. Atunci tăceau, 
niciunul nu-şi scotea căciula. 

Era ceva care pe mine mă chinuia, iar pe tata îl 
îngândura tot mai mult. 

Dar ce se putea face? Vedeam toate de la 
fereastra mea. Câmpul era întins, întins până la 
nesfârşit. Oamenii umblau pe el agitaţi, îl 
pătrundeau cu privirea, vociferau, gesticulau şi 
uneori câte un ţăran făcea măsurătoare cu pasul, 
parcă ar fi vrut să ştie cât este de mare pământul 
şi cât i s-ar fi cuvenit lui în caz de împărţeală. 

La început nu ştiam ce vroiau să facă, erau prea 
departe şi nu le auzeam vorbele. Dar de la o zi la 
alta ţăranii veneau tot mai aproape de fereastra 
mea. Atunci am început să prind crâmpeie din 
discuţiile lor. Vroiau să ia pământul tatei! M-am 
îngrozit. Cele mai urâte vorbe le spuneau despre 


mama şi tata. Nici fratele meu nu era cruțat. Doar 
despre mine nu am auzit nimic. Inmărmurită, 
şedeam ascunsă după perdeaua mare de pluş de 
la fereastră şi priveam printr-o crăpătură. Vedeam 
tot şi auzeam tot ce se vorbea. Aveam o părere 
vagă despre pământ şi despre rostul lui. Nu ştiam 
pentru ce oamenii îl doreau aşa de mult şi de ce 
tata îi stăpânea cu aceeaşi patimă. Dacă ar fi fost 
după mintea mea, ieşeam afară şi strigam 
oamenilor să-şi ia fiecare cât pământ vroia. Visam 
chiar o împărţeală făcută de mine. Țăranilor 
bătrâni le-aş fi dat pământul din spatele conacului, 
la cei tineri pe cel mai îndepărtat. Numai lui 
Toporan îi rezervasem pământul din faţa ferestrei 
mele. 

Acesta era visul meu, numai al meu. Ţăranii însă 
se înverşunau tot mai mult din cauza tăcerii tatei, 
şi tot mai mulţi se adunau sub fereastra mea, 
scoțând ţipete, şi certându-se între ei. Nu mai era 
nevoie să-mi lungesc urechile ca să aud ce 
vorbeau. Dimineaţa, când încă nu se lumina bine 
de ziuă apăreau, luptându-se cu noroiul de 
primăvară, tremurând chirciţi în cojoacele lor 
peticite, scuipând zgomotos sau tuşind din cauza 
tutunului. Atunci mă sculam din pat numai în 
cămaşă şi alergam la fereastră. Vedeam mutrele 
lor întunecate, înfundate până la urechi în căciuli. 
Mi se părea că văd nişte fantome sau vrăjitoare 
urâte din cărţile mele de basme. Mereu îmi 
puneam întrebarea: „Ce este de făcut?" Vroiam să 
soluţionez eu această problemă pe care nu o 
înţelegeam, dar care într-alte locuri provocase 
vărsări de sânge şi pârjol. Vroiam să mă duc la tata 


să-l rog să dea pământ ţăranilor. 

Intr-o dimineaţă, mai devreme ca oricând, am 
auzit o voce ascuţită de femeie sub fereastra mea, 
o voce cunoscută. Era prea întuneric şi nu-i puteam 
desluşi figura. N-am recunoscut în vocea ei pe 
vreuna din curte, singurele femei pe care le 
cunoşteam. Femeia striga învrăjbită de tânjeala 
încare căzuseră ţăranii. 

— Ce staţi, mă? răcnea ea. 

— Nu vă e vouă ruşine, oameni în toată firea? 
Aşteptaţi să vă dea boierul pământul de bună voie? 
Asta aşteptaţi?... 

Gura femeii mergea aşa fără oprire. Ţăranii nu 
scoteau o vorbă, ascultau tăcuţi dojenile ei. Dar 
unul spuse după un timp: 

— Are dreptate muierea! 

Recunoscui vocea lui Toporan, porcarul satului. 
Printr-o fulgerare a minţii mele înţelesei că femeia 
care vorbise până atunci era nevasta lui. Dar cum 
se făcea că femeia aceea tăcută şi chinuită să 
vorbească cu atâta îndârjire? Apăruse Toporan. 

In dimineaţa aceea vorbele lor erau mai aspre şi 
mai hotărâtoare. Dar din câte vorbeau nimic nu era 
de înţeles. Unii spuneau că ar fi bine să se ducă la 
judecătorie şi să ceară judecătorului să meargă cu 
ei la tata pentru împărţeala pământului. Alţii vroiau 
să meargă la prefectura de judeţ. Dar cei mai mulţi 
nu vroiau niciuna nici alta. 

— Ce prefectură! Ce judecătorie! striga Toporan 
mai învrăjbit. 

— Parcă nu s-au dus alţii şi i-au oprit acolo. O să 
ne deznoade şi pe noi cu bătaia când ne-or prinde! 
N-am fost eu cu alţii şi am văzut? Care cum venea, 


se puneau cu ciomagul pe el. Pământ? Na-vă 
pământ! Le-au dat la toţi câte-o gură de pământ în 
dosu’ bisericii. Pământul să ni-l dea boierul! 

— Dacă nu ni-l dă, măi Toporane?... întrebă altul. 

— L-om lua şi noi, că doar avem mâini... 

Se făcu din nou tăcere. Frica de bătaie îi mai 
potolise puţin. E drept că în satul nostru jandarmii 
băteau îngrozitor pe ţărani pentru lucru de nimic. 
Aproape în fiecare zi veneau ţăranii la tata să se 
plângă. Erau unii plini de sânge şi vânătăi. Tata era 
un om bun, dar cu toată bunătatea lui nu spunea 
jandarmilor să înceteze cu bătaia. Mai bine dădea 
el ţăranilor un mic ajutor, ca să-i împace. Nu am 
înţeles niciodată pentru ce tata nu se ducea la 
jandarmerie să protesteze. 

Nevasta lui Toporan strigă după o pauză: 

— Bărbaţi în toată firea sunteţi voi? Vai de capul 
vostru! 

Se făcu din nou mişcare printre ţăranii adunaţi 
acolo şi gălăgia reîncepu. Se luminase de ziuă şi-i 
vedeam pe toţi. Nevasta lui Toporan umbla de colo 
până colo, neastâmpărată. Purta o fustă largă, 
neagră şi un cojoc fără mâneci. Capul şi-l avea 
acoperit cu un tulpan negru. Vorbea aprinsă: 

— Măi proştilor! Ce mai aşteptaţi? Ce mai staţi 
pe gânduri? Trece timpul de arat şi-o să vă apuce 
toamna cu grâul necopt pe câmp. Nu vedeţi că au 
dat muguri la pom? Haideţi odată să vorbiţi cu 
boierul să vă dea pământul, că doar n-r să-l are 
singur... 

Aceste vorbe i-au convins definitiv. Grija lor mare 
era că trece vremea aratului. Al oricui ar fi fost 
pământul, dar nearat nu putea să rămână. 


— Haideţi mă, zise un bătrân - am ajuns să ne 
poarte muierile de grijă. Haideţi la boier să vorbim 
cu el. 

Porniră toţi. Erau mulţi cum nici nu-mi 
închipuiam. Atunci a fost ultima oară când i-am 
mai văzut sub fereastra mea. Cei din faţă erau mai 
semeţi, cei din urmă erau trişti, aduşi de spinare şi 
cu mâinile înfundate în mânecile cojoacelor. 
Mergeau greu, trăgând cu putere picioarele înfipte 
în pământul noroios din câmp. 

Parcă i-ar fi atras pământul spre el. 


CAPITOLUL V 


PENTRU CE POVESTESC toate acestea? O 
spovedanie se va numi această  înşiruire 
plictisitoare de evenimente. Vreau să mă 
spovedesc unui preot, sau unui avocat. Pentru 
femeia de azi, avocatul este mai necesar decât un 
preot. Miile de divorţuri ce se perindă în faţa 
tribunalelor poartă în ele germenul discordiei 
matrimoniale. Pentru ce pomenesc de asemenea 
lucruri, când încă nu este nevoie? E vorba de viaţa 
mea, de adolescenţa mea. Pe urmă voi povesti de 
căsătoria mea. După căsătorie a venit un divorţ, o 
moarte... Bestialitatea umană!... Ar fi mai bine 
spus: Umanitatea bestială!... De o mie de ori ar fi 
mai bine. Să fie fericiţi toţi acei care condamnă 
sufletul femeii. Pentru fericirea lor iau şi eu viaţa 
mea. 


În seara aceea eram în salon. De dimineaţă nu- 
mi dăduseră voie să ascult discuţia dintre tata şi 
ţărani. După plecarea răzvrătiţilor de sub fereastra 
mea am auzit închizându-se cu zgomot mai multe 
uşi, pe urmă în sufragerie m-am întâlnit cu 
guvernanta care era foarte speriată. 

— Înapoi în cameră! strigă ea. Domnul nu vă dă 
voie să ieşiţi tocmai acum. 

Tata, în acelaşi timp striga către mama: 

— Matilda, ia copiii în camera ta. 

Alte uşi trântite cu grabă, pe urmă tăcere. Mama 
nu apăruse de fel. Şedea în camera ei aproape 
leşinată. Guvernanta m-a luat de mână şi m-a tras 
în odaia fratelui meu pe care l-am găsit foarte 
agitat că nu putea să-şi încarce puşca la iuţeală. 
Era aceeaşi puşcă mică pe care i-o adusese mama 


de la Paris. 

— Ce faci cu puşca? l-am întrebat eu, ştiind că nu 
mai avea voie să umble cu ea. 

— Vreau să împuşc ţăranii!... 

Guvernanta a încercat să-l oprească de-a ieşi din 
cameră. Dar a lovit-o cu picioarele, furios. La urmă 
tot a ieşit. Ne aşteptam la lucruri grozave şi 
tremuram amândouă îngrozite, când am auzit 
dincolo de uşa care nu se închisese bine, două 
palme zdravene aplicate pe obrajii lui Costin. 
Mama a apărut cu el de urechi. Am fost nevoită să 
râd cu hohote de situaţia caraghioasă în care se 
afla voinicosul meu frăţior. 

Mama, foarte palidă, s-a aşezat lângă noi. Nu 
ştiam pentru ce atâta spaimă. Eu nu ştiam însă că 
în ziua trecută au fost rase până la pământ toate 
hambarele pline cu cereale la o moşie vecină şi că 
ni se putea întâmpla şi nouă la fel. Proprietarul 
moşiei scăpase cu viaţă şi se refugiase, noaptea 
trecută, chiar în casă la noi. De asemenea nu 
aflasem că un alt proprietar nici nu avusese timp 
să fugă şi-l uciseseră ţăranii după ce-l chinuiseră 
două zile. 

De afară, din curte, ajungea până la noi un 
murmur nedesluşit de glasuri. Ţăranii vorbeau cu 
tata. După două ore nu se mai auzea nimic, 
rămăsese casa într-o linişte impresionantă. Nu mai 
auzeam nici vocea tatei, nici murmurul ţăranilor. 

Mama a deschis uşa şi s-a uitat pe coridor. Pe 
urmă a făcut doi paşi mai departe, semn că nu era 
niciun pericol. Uşa s-a închis în urma ei. După zece 
minute s-a reîntors liniştită. Ţăranii plecaseră. Nu 
ştiu ce aranjase tata cu ei, dar nu mai erau în 


curte. Ne-am împrăştiat fiecare prin camerele 
noastre. Câmpul era cenuşiu şi gol. 

Tata nu a luat masa cu noi. După masă m-am 
dus din nou la fereastra mea. Mă obişnuisem cu 
evenimentele acelea şi nu-mi plăcea defel tăcerea 
câmpiei. Fereastra era singura mea legătură cu 
lumea de afară. 

Restul din casă nu mă interesa. Ţăranii îmi 
plăceau, erau uniformi. Purtau aceleaşi haine, 
aveau obraji supţi şi chinuiţi, mustăţile mari şi 
neregulate, sprâncenele stufoase, erau totdeauna 
nebărbieriţi. Când râdeau căscau gura cât puteau 
şi li se însenina toată faţa. 

Obosită, am adormit la fereastră până-n seară 
când a venit guvernanta şi m-a sculat. Mi-a spus că 
avem musafiri şi că trebuie să îmbrac o rochie 
curată ca să pot apare în faţa lor. 

În salon, după masa de seară am văzut musafirii 
care luaseră masa cu tata în birou. Erau trei domni. 
Un arendaş grec, vecinul nostru din apropiere, gras 
şi negricios, cu mustaţa subţire şi ochii mici. II mai 
văzusem într-o iarnă la oraş, înfăşurat într-o şubă 
mare, la poarta noastră. Părea un om rău. Al doilea 
musafir era un domn spân cu părul spălăcit şi ochii 
cenuşii. Nu avea nicio vârstă. Inalt, slab şi vorbea 
atât de repede încât cred că nimeni nu înţelegea 
toate vorbele lui. Nu-mi aduc aminte numele lor, 
dar ştiu că mi-au fost nesuferiţi amândoi. Amândoi 
se-ntreceau în jelanii şi erau revoltați de faptele 
ţăranilor, de frica cărora fugiseră la noi. Rugau în 
gura mare pe tata ca să ceară ajutor cât mai 
grabnic de la prefectura judeţului. Atunci am aflat 
pentru prima dată că tata era deputat. 


Tata era alesul lor şi trebuia să-i apere, dar cred 
că nici el nu-i putea suferi pe acei doi domni. 
Spânului i se distrusese averea, dar grecului nu; el 
mai putea să zâmbească uneori, având speranţă că 
soţia lui fiind fata primarului, ţăranii nu vor îndrăzni 
să le facă ceva. Era arendaş. Totuşi, nu isprăvea de 
insultat ţăranii, întrecându-se cu celălalt să 
găsească modalităţi pentru pedepsirea 
răzvrătiţilor. 

Am spus că erau trei domni în vizită la tata. Am 
lăsat la urmă pe domnul Comănescu. A fost un om 
care a avut asupra vieţii mele, de atunci încolo, o 
influenţă  covârşitoare. Pot spune că toate 
cunoştinţele mele, tot binele şi tot răul întâmpinat 
le datoresc acelui om. A apărut la cea mai fragedă 
vârstă a mea, când lumea o cunoşteam privind pe 
o fereastră, vara o câmpie vastă fără sfârşit, iarna 
prietenia mea cu Mituş, copilul aventurier de la 
oraş. Nicolae Comănescu era o namilă de om, 
uriaş, cu un cap mare, cu o barbă tot mare, 
aproape albă, despărțită în două. Totul era mare la 
el, nasul, ochii, gura, urechile, palmele, inelele din 
degete. Mai târziu am văzut că şi bunătatea îi era 
tot aşa de mare. Ce căuta el alături de grecul acela 
şi de spânul plângăreţ, sau chiar de tata? Când a 
dat mâna cu mine m-a cuprins spaima de mărimea 
lui. Dar imediat am surprins sub sprâncenele-i 
stufoase o privire frumoasă care m-a schimbat 
imediat. Atunci am simţit că-mi era drag. 

Eram pe vremea aceea o copilă plăpânaă, 
nedezvoltată, nici măcar pentru vârstă pe care o 
aveam. Poate pentru aceste lipsuri m-a îndrăgit 
acel uriaş. Ştiu de-atunci că Nicolae Comănescu nu 


trăia decât pentru apărarea celor slabi. Venise într- 
adins, ştia că la tatăl meu se punea la cale 
pedepsirea ţăranilor. 

Cei din jurul lui vorbeau cu sfială, el tăcea, sau 
spunea: „Să ne mai gândim”. 

Moşia lui Comănescu era foarte mare, ca şi 
neamul Comăneştilor. Boier de viţă veche, el 
trecea drept cel mai bogat om din judeţ. Nu avea 
arendaşi, dădea pământul țăranilor fără 
intermediarii care să le speculeze munca. De 
aceea pe moşia lui nu era niciun semn de revoltă. 
Comănescu venise invitat de tata ca să-şi dea o 
părere despre cele ce aveau de făcut. Când ceilalţi 
au cerut arestarea ţăranilor, el a strigat, ieşit din 
fire: 

— Nu mai dijmuiţi atât de mult oamenii! Lăsaţi 
ţăranilor putinţa de a câştiga ceva din munca lor. 

Ceilalţi s-au supărat. Dar el s-a ridicat şi le-a mai 
spus: 

— Eu nu-mi iau nicio răspundere dacă nu veţi 
potoli pe ţărani, nici cu armata. Gândiţi-vă: dacă 
oamenii aceştia s-au răsculat, după ce au suferit 
atât de mult, nu pot fi domoliţi uşor. Va veni 
armata, va ucide o parte dintre ei, dar după ce va 
pleca armata rămâneţi cu ceilalţi. Noi nu am 
împins la plug niciodată, nu cunoaştem munca 
câmpului. Eu cred că mai mult drept să 
stăpânească pământul au ţăranii, decât noi care ne 
numim proprietari. 

Exact ceea ce gândeam şi eu! Din seara aceea 
ştiam ce luptă mă aşteaptă în viitor. Târziu am 
adormit cu figura uriaşă a lui Comănescu în vis. 
Personalitatea lui mă subjugase. A fost omul care 


mi-a definit sufletul meu răzleţit şi nepriceput. El 
m-a convins că gândurile mele erau bune. Îl ştiam 
în apropiere de mine şi a doua zi aveam să-l revăd. 

A doua zi de dimineaţă, desigur. Dar când m-am 
deşteptat am văzut ceva îngrozitor. În fundul 
câmpiei, unde credeam că nu există decât pământ 
şi cer, am zărit o flacără uriaşă de foc şi o 
imensitate de fum negru. Ardeau hambarele 
grecului care era musafirul nostru. Am alergat să 
văd ce se petrecea la noi în casă. Am auzit urlete 
înfricoşătoare în salon. Grecul şedea pe un scaun 
plângând şi smulgându-şi părul. Ceilalţi, în picioare 
în jurul lui, căutau să-l încurajeze. Doar Nicolae 
Comănescu privea liniştit pe fereastră. Tinea 
luleaua în gură şi mâinile înfundate în buzunare. 
Când am văzut bine spectacolul acela, am început 
să plâng şi eu. Comănescu m-a luat lângă el, 
îngrijorat. 

— Linişteşte-te, domnule, spuse Comănescu 
supărat - ai speriat copiii!... 

Atunci grecul a început să plângă mai încet. 
Gemea îndurerat şi murmura cuvinte greceşti. 
Plictisit, Comănescu m-a luat de mână şi ne-am 
dus în biroul tatei şi acolo, tremurând, am îndrăznit 
să-i spun că-mi era frică. 

— Să n-ai nicio teamă, sunt eu şi tatăl tău aici. 

Aveam mai multă încredere în el decât în tata. 
Câţiva oameni trimişi să iscodească ţăranii din sat 
s-au întors cu o veste care, pentru mine mai mult, 
a fost senzaţională: toată isprava din satul vecin 
era a ţăranilor conduşi de Toporan. Cum se făcea 
că omul acela, Toporan, pe care nimeni nu-l punea 
să facă o treabă mai bună decât aceea de a păzi 


porcii, să fi fost de data asta cap de instigaţie? Era 
considerat om de nimic şi luat în râs de toată 
lumea. Mai târziu am înteles rostul adevărat al 
lucrurilor, am aflat fără prea multă bătaie de cap, 
de ce Toporan îndemna ţăranii să dea foc averilor 
boiereşti. Toporan era printre ţăranii săraci lipiţi 
pământului, nu avea ce pierde, dacă trăia sau 
murea. Copiii lui erau cei mai goi din sat, femeia lui 
cea mai necăjită, iar el ajunsese porcar ca să poată 
scoate câţiva saci de mălai pe an pentru hrana 
copiilor. Nu avea nicio palmă de pământ, nici 
măcar un bordei, dormea cu nevasta şi copiii la un 
ţăran mai înstărit, care-i dăduse loc de dormit într- 
un hambar gol, alături de păsări şi de vite, la un loc 
cu porcii pe care-i păzea ziua. 

Ce-avea de pierdut Toporan? El era pălmaş, 
toată averea lui erau cele două braţe cu care 
muncea. Dar pălmaşi în sat erau mulţi. Aproape 
jumătate satul se compunea din oameni care nu 
aveau altă avere decât un bordei dărăpănat. În 
bătătura lor nu era nici pasăre, nici vită, nici 
unealtă de muncă. Când plecau la câmp, nu 
rămâneau în sat decât sărăcia şi pustiul. Deci nu 
le-a fost prea greu să se hotărască a da foc averilor 
boiereşti, boieri care făceau averi speculând 
braţele lor nenorocite. După ei potopul. Ei şi? 
Toporan a păzit porcii anii de zile lângă casa 
noastră, a suferit în văzul nostru, nu s-a plâns 
nimănui, dar toată lumea ştia că-i moare în fiecare 
vară câte un copil din cauza mizeriei, nimeni nu l-a 
ajutat, a lăsat să fiarbă în el setea de răzbunare. 
Ţăranii erau siguri că vor fi ucişi dacă vine armata. 
Moartea pentru ei era o salvare. Aşa era şi părerea 


lui Comănescu. Când a auzit că Toporan a dat foc 
la averea grecului, a spus: 

— Îl cunosc pe Toporan, a fost şi la mine vreo doi 
ani. Era un om de ispravă!... 

— Şi eu tot aşa l-am cunoscut! a strigat tata. 

M-a uimit liniştea cu care vorbea Comănescu. 

— Dar la dumneata nu se-ntâmplă nimic, acum? 
l-am întrebat eu, curioasă. 

— Nu, la mine ţăranii au început munca de mult 
şi sunt liniştiţi. 

Un argat refuză să meargă în căutarea lui 
Toporan. Pe rând refuzară toţi oamenii din curte să 
primească însărcinarea aceasta. Dar ce era de 
făcut? Mai târziu rebelii ar fi aţâţat toate satele. 
Dincolo de câmpia noastră, spre satul grecului care 
plângea lângă noi, norii de fum se ridicau tot mai 
mari şi mai negri. 

— Ce facem? întrebă tata pe grec. 

— Să vină armata, spuse el înfuriat - să împuşte 
câţiva ţărani!... 

Nicolae Comănescu se întunecă auzind dorinţa 
grecului. 

— Ce are armata de făcut aici? întrebă el. 

— Să-i împuşte! 

— Dar pe urmă cu cine mai lucrezi câmpul?... 

Întrebarea rămase fără răspuns. Comănescu roti 
privirea cu o hotărâre în gând. 

— Să mi se aducă imediat calul! porunci el unui 
servitor. 

— Mă duc eu în satul vecin!... 

Rămaserăm îngroziţi de hotărârea lui. Dar nu 
mult timp, căci mama apăru speriată pe uşă, 
strigând: 


— Vin ţăranii!... 

Tata ieşi repede pe terasă. După el porni şi 
Comănescu, ceilalţi doi domni rămaseră lângă noi. 
Mă dusei la fereastră. Peste câmp o mulţime de 
ţărani veneau alergând, înotând prin noroi, sărind 
peste  băltoace, alunecând pe pământul ud. 
Niciodată nu văzusem o masă atât de mare de 
oameni. Fiecare avea câte ceva în mâini: uluci, 
pari, coase, seceri, lopeţi, hârleţe. Era un vuiet 
care sporea tot mai mult, apropiindu-se. Ţăranii 
erau ameţiţi de băutură. Devastaseră toate 
cârciumile din drumul lor. 

Grecul făcu gestul cu mâna spre buzunarul de la 
spate unde avea revolverul, dar nu-l scoase. 
Comănescu se-ntoarse spre noi şi ne spuse: 

— Staţi liniştiţi!... 

Mama şedea cu Costin pe pat, îngrozită. Eu nu 
m-am mişcat de la fereastră. Ţăranii se 
apropiaseră mult, îi vedeam bine. Toporan era în 
fruntea lor. Dar greu l-am recunoscut. Nu mai era 
Toporan acela care trecea spre pădure cu porcii pe 
sub fereastra mea. Era mai înalt, semet, fără haină 
pe el, doar cu cămaşa murdară de pământ. Cu 
pieptul desfăcut şi mânecile sumese, parcă ar fi 
venit de la o muncă grea. Privirea lui Toporan era 
sălbatică. Ceilalţi ţărani erau la fel. Dar în faţă erau 
o mulţime de femei, care făceau gălăgia cea mai 
mare. Păreau un roi de albine năvălitoare. Oamenii 
aceia nu mai vedeau nimic înaintea ochilor. Au 
trecut peste grădina din faţa conacului, devastând- 
o fără milă. Când au ajuns lângă scările casei, s-au 
oprit, urlând şi mai tare. Tata şi Comănescu şedeau 
mai departe pe terasă. 


— Toporane!  Ce-nseamnă asta? a strigat 
Comănescu. 

Atunci am observat şi eu, ca şi ceilalţi, ceva 
interesant: Toporan nu era beat, se prefăcea. 
Văzând pe Comănescu, pe care nu se aştepta să-l 
întâlnească la noi, a încercat să pară ameţit de 
băutură. A vrut să spună ceva, dar nevastă-sa i-a 
luat-o înainte. Ea era beată. 

— Ce vrei, boierule? Am venit să ne daţi 
pământul. Nouă să ne daţi pământ şi vă lăsăm în 
pace... auziţi?... 

Ceilalţi au urlat după ea: 

— Pământ! Pământ!... 

— Aşa, veniţi să vă dea pământ? 

Toporan prinzând curaj, a venit mai în faţă: 

— Dar cum? Nu ne-am rugat destul de boier!... 

Nu era nici urmă de beţie la el. In schimb femeile 
urlau ca nebunele. 

— Tăceţi odată! a strigat Comănescu puternic. 

Toţi au tăcut, înghesuindu-se în jurul lui Toporan. 
Speranţa lor era el. Atunci am văzut pe Toporan, 
altfel decât era un ţăran. A ridicat capul înfruntând 
toate privirile şi a strigat cu aceeaşi voce: 

— Ce vrei, boierule? Ce zbieri aşa la noi?... Nu 
înţelegi că am venit pentru pământ?... 

Tata s-a apropiat de marginea terasei şi privind 
crunt spre Toporan, l-a întrebat: 

— Măi Toporane, spune drept, numai pentru 
pământ aţi venit aici?... 

Toporan a privit în jos îndurerat: 

— Să ne bată Dumnezeu, boierule, dacă mai 
vrem altceva. Dă-ne pământ, atât!... 

Ceilalţi ţărani au început să răcnească. 


— Dă-ne, boierule, pământul!... 

Tata a privit spre Comănescu, întrebător. Celălalt 
a ridicat din umeri nedumerit. Tata s-a întors din 
nou spre ţărani şi le-a spus: 

— Pământul nu pot să vi-l dau, din el trăiesc şi eu 
ca şi voi. Dar să facem altceva: vă dau sămânță, 
unelte şi vitele pe care le am. Vreţi aşa?... 

Ţăranii tăcură. 

— Răspundeţi la ce vă întrebă dumnealui, zise 
Comănescu. 

Se mişcă un ţăran mai bătrân. Privi spre Nicolae 
Comănescu cu o faţă aşa de îndurerată, încât la 
început am crezut că plânge. 

— O fi bine ce spune boierul lonică, dar despre 
partea împărţelii nu pomeneşte nimic dumnealui, 
zise bătrânul învârtind căciula de zor în mâini. 

— Cum despre partea împărţelii? întrebă tata. 

— Păi, da, rodul. Cu noi cum rămâne la urmă?... 

— Tăiem pe din două. 

— Adică tot ca mai înainte? Numai că nu punem 
noi sămânţa şi vitele. 

— Aşa este, zise tata, dar după cinci ani fiecare 
din dumneavoastră rămâne stăpân pe jumătate din 
pământ. 

— Rămâne bun stăpân? 

— Bun stăpân, fără nicio plată. 

Bătrânul se-ntoarse către ceilalţi, mai înveselit. 

— Auziţi voi ce spune boierul? 

Alt ţăran ieşi din gloată. 

— Boierul zice bine, să-i dăruiască Dumnezeu 
sănătate, dar, vorba este, se ţine boierul de ce 
spuse?... 

— Eu mă ţin de vorbă, răspunse tata zâmbind - 


facem contract. Domnul Comănescu este de faţă, 
tot aşa a făcut şi dânsul. Dar voi sunteţi oameni de 
treabă?... 

— Cum să nu fim boierule! strigară câţiva ţărani 
mai tineri. 

— Dar foc de ce aţi dat la boierul vecin? 

— N-am dat noi, boierule. 

— Cine a dat? 

— Oamenii din sat de-acolo. 

— Voi n-aţi fost cu ei? 

— N-am fost. 

— Nici Toporan? Ne-a spus un om că Toporan a 
fost. 

Ţăranii se încurcară. 

— Poate că el o fi fost, de, ştim noi! Noi ne-am 
întâlnit cu el când veneam încoace. 

Tocmai atunci s-a băgat de seamă că Toporan 
dispăruse din mulţimea de ţărani cu care venise. 
Parcă-l înghiţise pământul. Nimeni nu l-a văzut 
când plecase din faţa scării. Nici eu, deşi am fost 
mai mult cu ochii la el. 

— Duceţi-vă acasă şi mâine dimineaţă veniţi aici 
ca să facem contractul. Domnul Comănescu nu 
pleacă, rămâne aici. 

— Să trăieşti, boierule!... 

Ţăranii au plecat. Spre seară am auzit goarnele 
militare. Sosise armata. Când m-au sculat a doua zi 
de dimineaţă nu mai era niciun soldat în satul 
nostru. Dintre musafiri rămăsese doar Comănescu. 

Pe la prânz se terminase cu formalităţile 
contractului, toţi ţăranii erau adunaţi în curtea 
noastră şi pe câmp, mulţumiţi că nu se-ntâmplase 
nenorocirea. Într-o clipă toate gurile au amuţit, se 


auzea prima bubuitură de tun în satul vecin. 
Armata bombarda casele răzvrătiţilor. 

— Nebunie! a strigat Comănescu. 

Toţi oamenii îngălbeniseră de frică. Nu a trecut 
mult şi am văzut ţărani vecini pe câmp, fugăriţi de 
soldaţi călări. După bombardare armata şarja satul. 
Vaietele ţăranilor ajungeau până la noi. 

Se aplica metoda arendaşului vecin. 

Comănescu încălecă repede pe un cal. 

— Ce vrei să faci? l-a întrebat tata. 

— Mă duc să opresc măcelul. 

— N-ai să poţi. Te vor aresta. 

— Mai bine să mă omoare, decât să văd această 
nelegiuire. 

Calul lui a pornit glonţ pe câmpie. Abia plecase 
Comănescu, când ne-am pomenit cu nişte ţipete 
de femeie. Dinspre spatele conacului venea 
nevasta lui Toporan văitându-se cât o ţinea gura. 

— Aoleo! Omul meu şi-a făcut singur seama!... 

— Cum femeie? au întrebat-o oamenii. 

— În pădure, s-a spânzurat. 

Bietul Toporan! Ştia ce-l aşteaptă. 


CAPITOLUL VI 


RĂSCOALA ŢĂRANILOR a fost primul meu contact 
cu viaţa. Pentru mine, până atunci nu fusese nici 
bine, nici rău. Nu puteam să deosebesc aceste 
două noţiuni. Viaţa mi se părea într-un singur fel, 
aşa cum era. Nu puteam pricepe de ce oamenii 
aleargă şi muncesc, nici dacă aleargă sau 
muncesc. Vedeam nişte oameni, mai bine sau mai 
rău îmbrăcaţi, dar ce făceau ei, ce lupte duceau, 
nu pricepeam. Fereastra camerei mele era un 
ochean de înregistrare a evenimentelor zilnice, 
fără să pricep conflictele vieţii. Toporan, pentru 
mine era o piesă de studii, viaţa pe care o ducea 
credeam că era firesc să fie aşa. Sărăcia, ca şi 
bogăţia, mi se părea ceva fără care omenirea nu 
putea trăi. Credeam în Dumnezeu şi ştiam că el 
orânduia lucrurile bine. Aşa-mi spuneau toţi care 
mă înconjurau. Zbuciumul revoltelor mi-a deschis 
mintea şi am început să discern toate 
evenimentele. Nu le mai lăsam în sarcina lui 
Dumnezeu. Gândeam şi cercetam tot ce vedeam 
cu ochii. Mă gândeam la cel din urmă ţăran, la 
fiecare femeie, la gesturile şi la vorbele lor. Câte 
nopţi n-am pierdut gândind la acei nenorociţi 
însetaţi după un petec de pământ! Pământul acela 
care chinuia pe tata şi pe ţărani când seceta se 
abătea peste meleagurile noastre. Nimic nu 
zăpăcea minţile oamenilor, ca pământul. Uneori 
mă revoltam contra ţăranilor care nu mai ştiau 
altceva decât pământ, pământ, pământ!... Schiţam 


gesturi de revoltă, întinsă pe pat, noaptea, şi 
strigam enervată către cineva imaginar, reproşând 
nedreptatea făcută ţăranilor. Uneori venea 
guvernanta speriată în camera mea. Minţeam că 
am visat urât. Nu vroiam să ştie nimeni ce 
gândeam. Mă revoltam împotriva lui Dumnezeu 
care conducea omenirea. Dar nici ţăranii, nici tata, 
nici Dumnezeu, niciunul nu auzea reproşurile mele. 
Vroiam să strig cuiva nedreptăţile pe care le 
înţelegeam. 

Nu-mi ieşea din minte figura crispată din ultima 
zi a lui Toporan. Părul acela vâlvoi care totdeauna 
îl ştiam lipit pe frunte, ochii lui deschişi peste 
măsură, cu privirea rătăcită. II vedeam tremurând 
cu lopata în mână, gata pentru orice atac. Apărea 
şi dispărea în negura ferestrei mele. Aci îl vedeam 
calm, rezemat de un pom, bătrân fără viaţă, 
aruncând în silă ciomagul după porci. Aci apărea 
înflăcărat, cu pieptul gol, strigând disperat: 
«Pământ!... Să mă ardă focul, boierule, dacă vrem 
altceva decât pământ»... 

Câmpii imense de pământ se rostogoleau pe 
dinaintea ochilor mei, se ridicau ca valurile, cădeau 
în van, iar se ridicau. Uneori mi se părea că sunt 
sus de tot, pe o margine de pământ, de unde 
ameţită strigam speriată: Toporan! Toporan!... 
Totdeauna Toporan răspundea la chemarea mea. 
Când apărea el, eram din nou în pat lucidă, 
liniştită, leoarcă de năduşeală. 

Într-o noapte Toporan apăru altfel ca de obicei, îl 
văzul întâi ca o umbră lungă cenuşie, apoi mai clar, 
un om atârnat de creanga unui copac din pădure. l- 
am văzut limba ieşită afară şi ochii bulbucaţi. Nu 


mai văzusem niciodată un om spânzurat. M-am 
îngrozit, am început să strig înfricoşată, fără 
întrerupere, strigam adevărat. Simţeam că mă 
prăvălesc vertiginos pe o pantă până-n pat. Am 
căzut leşinată pe podea. La început parcă am auzit 
zgomot de uşi trântite, vocea guvernantei, vocea 
mamei, vocea tatei. Pe urmă n-am mai auzit nimic. 
Coşmarul s-a sfârşit cu un leşin vecin cu moartea. 
Trei săptămâni m-am zbătut între viaţă şi moarte. 

Când m-am trezit după atâta timp, am văzut 
lângă patul meu un om pe care nu l-am recunoscut 
de la început. Era Nicolae Comănescu. Simţeam 
mâna lui prietenoasă pe frunte şi nu m-am speriat. 
Am pus mâna mea slabă în mâna lui uriaşă şi 
fiindcă nu mai aveam altă putere, am zâmbit. Au 
venit doi doctori dintr-o cameră alăturată şi au 
confirmat salvarea mea. Nu înţelegeam nimic, nici 
de ce deasupra patului meu, ca niciodată, ardea 
candela lângă o icoană. 

Am auzit pe doctor spunând tatei: 

— Hrană multă, după regim, are nevoie să se- 
ntărească. 

Nu era nevoie de îndemn - în zilele următoare 
mâncam mult şi strigam că mi-era foame. 


Tata era pentru vechiul principiu de educaţia 
copiilor: copiii nu trebuie să cunoască viaţa până la 
majorat. Niciun secret până atunci, niciun 
sentiment afară de acela al dragostei pentru 
familie sau pentru păpuşi. Comănescu era de altă 
părere, de la el am înţeles sensul vieţii. El nu avea 
copii, nu se însurase deşi avea aproape şaizeci şi 
cinci de ani. lubea copiii. L-am cunoscut foarte bine 


mai târziu când ne-am dus şi am stat toată vara la 
moşia lui. Trecea printre vecini drept un om ciudat. 
Mie nu mi s-a părut ciudat, numai eu îl înţelegeam. 
Poate unde-l iubeam foarte mult. Tata era singurul 
lui prieten bun, dar şi el spunea despre Comănescu 
că era ciudat. Ciudăţenia lui era simplă: cheltuia 
averea altfel decât voiau rudele sale. 

Nicolae Comănescu avea o cultură mare. Toată 
viaţa colindase şi cunoscuse tot ce era mai frumos 
în lume. Era prieten cu cei mai mari oameni. Nu 
era o noutate pe care el să n-o cunoască, nu era 
idee politică sau de artă pe care să nu o fi cercetat. 
Când se-ntorcea primăvara din călătorie, aducea 
cu el lăzi pline cu cărţi interesante. Purta 
corespondențe în câteva limbi străine. Casa lui era 
plină cu portretele oamenilor învăţaţi, însoţite de 
omagii la adresa lui. Şi totuşi prin împrejurimi 
rudele lui care râvneau la averea sa, lansaseră 
zvonul că era «nebun». Nicolae Comănescu avea o 
«nebunie» binefăcătoare pentru sătenii lui. Când 
m-am dus în satul lui, atunci am înțeles de ce acel 
om a avut curajul să-şi lase averea pe seama 
țăranilor când focul ardea în vecini. Ce mic mi se 
părea tata pe lângă el! Eram copilă şi am rămas 
uimită de marea deosebire dintre satul nostru şi al 
lui Comănescu. La noi ţăranii mergeau goi şi 
flămânzi, pentru că tata îi punea să muncească pe 
un lucru de nimic. Uliţele satului erau iarna, 
toamna şi primăvara băltoace de noroi şi mlaştine 
pline cu țânțari. În satul lui Comănescu nu exista 
aşa ceva. Ţăranii erau harnici, pentru că nu robeau 
la boieri - curaţi, pentru că aveau cu ce; sănătoşi, 
pentru că satul lor era îngrijit. 


Comănescu făcea drumurile cu banii lui, făcea 
spitale şi şcoli. Dacă se comitea vreo nelegiuire în 
satul acela, vinovatul primea pedeapsa de la întreg 
satul: trebuia să plece într-altă parte. Oamenii 
bătrâni erau scutiţi de muncă şi întreţinuţi de 
Comănescu. Ajuta pe toţi săracii din judeţ. 

Vorbesc mult despre acest om, pentru că după 
cum am spus mai sus, lui îi datorez binele ca şi răul 
din viaţa mea. Dacă n-ar fi fost el, altfel ar fi fost 
sufletul meu. L-am cunoscut la vârsta la care orice 
copil se gândeşte la viitor. Toată gândirea mea 
despre viaţă mi-a format-o Nicolae Comănescu. El 
mi-a sugerat ideile bizare de care sunt acuzată azi. 
Camera mea de copil era plină cu cadourile lui 
Comănescu. Imi aducea din ţările pe care le 
colinda, lucrurile cele mai ciudate. Timp de cinci 
ani care au urmat, ochii lui nu m-au slăbit o singură 
clipă. Dragostea lui pentru mine era încă o dovadă 
de «nebunie». 

Datorez acelui om multă recunoştinţă. 

Işi concentrase toată atenţia timp de cinci ani 
asupra mea. Nu ştiu pentru ce. Poate simţea că 
mintea mea de copil îl înţelege mai bine decât 
oamenii mari. Nu i-am spus niciodată că-l înţeleg, 
nici el nu m-a întrebat, dar între noi amândoi a fost 
înţelegere tăcută timp de cinci ani, cât a mai trăit, 
după ce l-am cunoscut. Când toată lumea îl bârfea, 
când rudele lansau felurite versiuni despre nebunia 
lui, Nicolae Comănescu găsea în copilăria mea un 
sprijin puternic. Era sigur de acest lucru. 

Imi dădeam silinţa să-l mulţumesc. 

Aveam paisprezece ani când învăţasem bine să 
vorbesc două limbi străine. Făceam planuri mari 


pentru viitor. Eram sigură că voi pleca peste doi ani 
în străinătate la studii. O şcoală de la Paris visam. 
Câte speranţe! Zi şi noapte îmi dădeam silinţa ca 
să fiu la înălţimea fericirii ce mă aştepta. 
Comănescu vroia să facă din sufletul meu ceva 
ideal. Eram sufletul lui, copilul lui, tot ce avea el 
mai scump. M-a divinizat şi m-a înălţat, cu o 
singură convingere: eram demnă de atenţia lui. Am 
fost conştientă de această demnitate. 

De altfel era într-o vreme când pământul tatei nu 
mai producea atât de mult, încât chiar mama 
consimţise la micşorarea cheltuielilor personale. 


Era un obicei al pământului ca proprietarii de 
moşii să-şi petreacă viaţa în două ţări: România şi 
Franţa. Toți vecinii plecau la Paris pentru 
«emancipare». În salonul nostru de la oraş la zile 
onomastice, era vorba numai de Paris. Copiii 
boierilor plecau la Paris după terminarea cursurilor 
primare. Eu întârziasem plecarea pentru că eram 
slabă fiziceşte. Parisul nu mă ispitea, deoarece toţi 
se reîntorceau din el, aşa cum plecaseră. Fetele 
vecinilor noştri care învățau acolo, în vacanţă 
păreau mai proaste decât cele rămase acasă. Era o 
modă, atât. Eu pentru modă nu mă dădeam în 
vânt. Am fost un copil precoce, raţionam şi 
împărţeam timpul cu singura speranţă că odată voi 
fi de folos societăţii... Voiam să-l satisfac pe 
Comănescu care avea încredere în mine. Acest 
bătrân uriaş, cu fruntea lată şi cu ochelari mari, 
când privea spre mine mă înviora şi-mi dădea 
puteri noi. Credea în mine cum credeam şi eu în el. 

Dar l-am pierdut prea de timpuriul!... 


Rudele nesăţioase care doreau să pună mâna pe 
averea lui, pentru cheltuielile la Paris, îl săpau. 
Greşeala lui Comănescu a fost că nu a dat 
importanţă  uneltirilor lor. Când auzea câte-o 
nemernicie lansată de ei, râdea cu hohote. An cu 
an s-au ţinut de capul lui ca să-l facă în ochii lumii 
nebun. O luptă înverşunată era pornită contra 
acelui om cu suflet rar. Şi au reuşit. Inţelegeam 
bine cum îl încercuiau ca să-l dărâme. Ajunsese că 
peste tot locul unde mergea Comănescu, lumea 
fugea din drumul lui, ca de frica unui nebun 
adevărat. Nici săracii nu-i mai ieşeau în cale. 
Despre copii nici vorbă nu mai era. 

Au mers şi mai departe cu mişelia. Povestesc ca 
să se vadă de cât rafinament diabolic dispun 
oamenii când vor să se distrugă. Comănescu nu 
era nebun, dărnicia lui nu era fără judecată. Ajuta 
oamenii ca să îndeplinească un precept biblic: 
«lubirea aproapelui tău». 

Voi povesti un caz care va părea ciudat, dar care 
nu va fi o dovadă a nebuniei lui Comănescu. Dacă 
reiese nebunia lui, atunci sunt alături de el şi 
primesc şi eu acelaşi calificativ. 

Comănescu iubea animalele, caii frumoşi, câinii 
inteligenţi şi mai cu deosebire vieţuitoarele 
dresate. Era un gust de om bogat care nu uita nici 
pe semenii lui, dar vroia să aibă şi un capriciu 
bizar. Avea la conacul său o reptilă dresată, un 
şarpe mare adus din străinătate, la care ţinea 
foarte mult. Nu făcea nimănui niciun rău. Dovada 
este că trei ani l-a îngrijit un om care nu s-a plâns 
de nimic. De ce ţinea Comănescu la el? Poate unde 
era frumos şi mare. L-am văzut şi eu de multe ori şi 


am rămas impresionată. Costa mult întreţinerea 
şarpelui şi de multe ori Comănescu se plângea că 
nu găseşte o menajerie căreia să-l dăruiască, dacă 
l-ar îngriji bine. 

De vreo câteva ori în ultimul timp, reptila era 
mereu bolnavă. A fost adus un veterinar specialist, 
de la Viena, pentru a-l consulta. O nebunie! Bani 
cheltuiţi pentru boala unui şarpe! Comănescu 
făcea cheltuielile din două motive: ţinea la şarpe şi 
i se părea ciudată boala lui. Doctorul a găsit că 
şarpele era otrăvit. Cine să-l fi otrăvit? 

ÎI otrăviseră rudele care lansaseră zvonul că 
Comănescu avea în casa lui un balaur uriaş căruia i 
se datoresc toate bolile răspândite prin judeţ. 

Auzind toate acestea, Comănescu nu a mai râs. 
Dar a fost prea târziu. Izolat şi ocolit de toţi, a 
început să sufere. li lipsea energia de a lupta cu 
duşmanii. Aşa sunt toți oamenii buni: nu au 
puterea sa lovească nici chiar atunci când sunt 
loviți. Un om bun face cum a spus Isus: «Intoarce şi 
obrazul celălalt». Chiar atunci când oamenii buni 
se hotărăsc să reacționeze, sunt stângaci, fără 
pricepere. Comănescu a vroit să reacționeze şi a 
săvârşit o greşeală. 

Şarpele a murit. Îl ucisese îngrijitorul plătit de 
rude, motivând că şarpele sărise la el ca să-l 
muşte; şarpele, care nu mai avea colţi veninoşi! 
înfuriat, Comănescu a scos revolverul şi l-a 
împuşcat pe îngrijitor într-un picior. A urmat un joc 
periculos pentru Comănescu. Au urmat procese, 
consulturi medicale, expertize. Pentru a scăpa de 
urmări judiciare pentru «crimă săvârşită, dar 
neizbutită» cum scria legea, a trebuit să asculte 


nişte sfaturi «prieteneşti» şi a primit un certificat 
medical de iresponsabilitate. «Prietenii» l-au mai 
sfătuit să intre într-un sanatoriu... 

Procesul s-a terminat în favoarea lui. Dar de 
atunci «nebunia» lui Comănescu era legalizată. 
Rudele aveau dovezi /egale. 

Reuşiseră să-l înfrângă cu desăvârşire. Alterna 
între luciditate şi nebunie. Continua să vină mai 
departe la noi, dar nu mai era omul dinainte; avea 
ochii tulburi, era slab, adus de spinare şi se văita 
mereu de dureri de cap. Rudele, în setea lor după 
avere, loviseră într-un om fără apărare. Lupta nu 
se mai ducea acum în ascuns, trecuse pe stradă, în 
văzul lumii, prin cafenele, toată lumea ştia şi 
conlucra la această luptă. Nu mai era un secret că 
rudele lui Comănescu vroiau să pună mâna pe 
averea lui. Cine se opunea, era plătit - avocat, 
judecător, doctor, toţi cedau până la cel din urmă 
sub presiunea banului atotcumpărător. 

Rămăsesem eu singură alături de el. Păstra 
aceeaşi dragoste pentru atenţiunea mea. Când 
şedeam de vorbă amândoi, nu-mi dădea să-nţeleg 
nimic din necazurile ce-l chinuiau. Venea regulat în 
camera mea, discutam cu aceeaşi aprindere 
despre lucrurile văzute sau aduse de el pentru 
mine. Totuşi îi înţelegeam gravitatea mâhnirii ce-l 
stăpânea. Se oprea în mijlocul vorbei obosit, punea 
mâna pe piept în dreptul inimii şi respira greu. Fără 
să-l întreb îmi spunea, închizând puţin ochii: 

— Nu ştiu ce am, sunt obosit. 

Intr-o seară când eram la masă cu toţii, l-am 
auzit spunând foarte trist: 

— larna asta nu mai plec nicăieri, nu mai pot!... 


Am tresărit speriată. Era tocmai toamna în care 
eu trebuia să plec la Paris. Pentru mine, vorbele lui 
au fost o lovitură grozavă. Se năruiau toate 
speranţele mele. M-am ridicat de la masă şi m-am 
dus mâhnită în camera mea. Aşa a fost norocul 
meu, totdeauna sterp. M-am aşezat pe pat şi am 
început să plâng. Dacă nu pleca Comănescu la 
Paris, eu nu aveam cu cine să mă duc. Toate 
prietenele mele se duceau la Paris plictisite de 
dorinţa părinţilor care vroiau să le-nveţe cu sila. Eu 
vroiam să învăţ, să-mi desăvârşesc studiile în 
Cetatea culturii, şi nu puteam. Aveam şaisprezece 
ani şi încă nu plecasem. Plângeam îndurerată. 

— Te-nşeli, mi-a spus Comănescu mai târziu - nu 
mai plânge, ai să pleci la Paris în iarna asta. Am 
aranjat cu direcţia unui pension unde vei fi 
internată. Crezi tu, copilule, că te-am uitat tocmai 
pe tine?... 

Fericire, fericire! 

De-atunci am trăit numai pentru fericirea de a 
pleca la învăţătură. Şedeam numai la oraş; la ţară 
se ducea tata singur câteva zile pe lună. 

Toată lumea ştia de fericirea mea şi toată lumea 
trebuia să zâmbească de bucurie auzind de 
călătoria pe care aveam să o fac. Desigur că 
vorbesc de lumea din jurul meu. 

Numai Mituş era trist. El nu vroia să plec. După 
ce terminase şcoala primară, tatăl său îl luase 
ucenic pe lângă el la rotărie. II vedeam toată ziua 
umblând cu o caschetă pe cap şi cu un şort de 
piele pe dinainte. Era grăsuţ, roşcovan şi foarte 
simpatic. Cum avea puţin timp liber, venea la noi în 
curte şi-l striga pe Costin. Mituş se cuminţise, 


pentru că tatăl său avusese grijă să-i aplice 
pedepse la timpul cuvenit. Citea cărţi multe şi de 
câte ori mă vedea, îmi cerea altele. În faţa mea era 
foarte stângaci şi căuta să fie cât mai manierat. 
Alegea cuvinte prinse de prin cărţi şi niciodată nu 
ştia ce să facă cu mâinile. Ziua nu mai slăbea din 
ochi fereastra unde ştia că am să apar eu. De câte 
ori mă vedea ziua, de atâtea ori mă saluta, uitând 
că mă salutase cu o oră sau două mai înainte. Sau, 
poate era un exces de politeţe. Uneori îmi făcea şi 
cadouri. Tatăl său îi dădea bani duminica pentru 
nevoile lui, iar el cumpăra cu ei prăjituri pentru 
mine. Dar prăjituri aveam destule, mult mai bune 
decât acelea cumpărate de el. Eu însă primeam 
prăjiturile fiindcă erau de la Mituş. Totdeauna 
duminica aveam dureri de stomac din cauza 
prăjiturilor lui. 

Când a auzit Mituş că plec la Paris, a rămas trist 
şi o săptămână încheiată nu s-a mai uitat la 
fereastra unde şedeam eu. Nici cărţi nu mi-a mai 
cerut. Indignată, într-o duminică l-am strigat. 
Vroiam să vorbesc cu el, nu puteam să-i suport 
supărarea. Intre mine şi el era o legătură 
sufletească, pornită din copilărie, care nu se putea 
numi nici dragoste, nici prietenie. Era un sentiment 
aparte. Ştiam că Mituş mă iubea, dar mai ştiam că 
el era gata să se sacrifice pentru mine. 

— Mituş, eu tot am să plec la Paris, deşi eşti 
supărat, am zis eu. 

— Ştiu, mi-a răspuns el, mai bosumflat, ştiu că ai 
să pleci... Ce-i dacă nu vreau eu?... 

— Dar tu să nu fii supărat pe mine, Mituş. Eu am 
să-ţi scriu mereu. 


— Nu am să fiu supărat, dar am să fiu totdeauna 
trist. 

Stătea în picioare în sufrageria noastră. Eu 
şedeam pe scaun şi începui să râd de tonul 
plângăreţ cu care vorbea. Cine ştie, poate că 
râdeam ca să nu mă înăbușe tristeţea! 

— Mituş, nu am să te uit niciodată. 

— Cine ştie!... 

Ochii lui vioi erau plini de lacrimi şi nasul cârn 
parcă se roşise. M-am ridicat de pe scaun la iuţeală 
şi l-am cuprins cu braţele pe după gât. Fără să-mi 
dau seama l-am sărutat. Pe urmă am fugit în 
camera de alături, ruşinată. 


Doi prieteni am avut în copilăria mea: pe Mituş şi 
pe Nicolae Comănescu. Dacă pe cel dintâi îl 
simţeam cum se dezvolta, cum prindea viaţă şi 
speranţe în ochii mei, pe cel de al doilea îl simţeam 
cum se pierdea. Am avut noroc cu presimţirile care 
m-au pregătit pentru orice nenorocire. Parcă eu nu 
ştiam că fericirea mea era plăpândă! Pentru că 
eram îndurerată. 


CAPITOLUL VII 


CU CÂTEVA ZILE înainte de plecarea mea la Paris 
a murit Nicolae Comănescu. A murit! A fost un om 
mare, nu-l pot descrie cât de mare l-am simţit în 


sufletul meu. Pentru aceasta am insistat asupra 
personalităţii sale. Vă rog opriţi-vă cu gândirea 
câteva clipe asupra acestui om şi mă veţi înţelege 
pe mine, care am fost şi mai sunt încă o umbră a 
lui pe pământ. 

Nicolae Comănescu a murit într-o seară de 
toamnă, nu ţin minte dacă era veselă sau tristă. 
Era cu noi la masă, a ridicat paharul cu vin şi a 
spus vesel: 

— Să bem pentru fericirea Mioarei... 

Adică pentru fericirea mea. In loc să bea vinul, a 
pus paharul pe masă şi şi-a dus mâna la frunte. 

— Mi-e rău! a spus el - chemaţi un doctor. 

Pe urmă s-a prăbuşit cu capul pe masă, întinzând 
o mână care a încremenit pe mâna mea. 

Dacă ar fi fost numai atât! Mama era în dormitor, 
bolnavă. Nu i s-a comunicat nenorocirea decât 
când doctorul ne-a confirmat moartea lui 
Comănescu. Dar când a aflat despre cele 
întâmplate, şi-a pierdut dintr-odată minţile. A 
rămas complet lipsită de rațiune, nu a mai 
recunoscut pe nimeni din jurul său. Bietul tata, 
complet îndurerat ca şi mine, nu ştia pentru cine să 
alerge, pentru mort sau pentru bolnava din casă. 

Costin, care de la început se dovedise un 
element rău, se transformase imediat. Avea 
nouăsprezece ani, cu trei ani mai mare decât mine, 
dar cu prilejul nenorocirii a ştiut să fie bărbat. Tata 
slăbise mult. Inmormântarea lu Comănescu a fost 
un chin pentru el. 

Eu am privit cortegiul funebru din dosul 
perdelelor de la fereastră şi eram sigură că odată 
cu acel mort se-ngropau şi visurile mele. Da, da! 


Visurile mele de adolescentă naivă. Visam Parisul, 
dar erau fete în jurul meu care nu aveau ce să 
mănânce şi ce să îmbrace. Eu însă, să se ştie, nu 
visam Parisul pentru amuzament îl visam pentru 
învăţătura lui, vroiam să mă fac doctoriţă ca să pot 
îngriji gratuit pe toţi oamenii săraci. Aş vrea să 
spun fetelor sărace, că în viaţa mea, pe care o 
descriu aici, descriu viaţa noastră, a femeilor din 
orice categorie socială. Eu plâng durerea mea de 
femeie care sunt în afară de cadrul legilor de stat. 
Atunci când priveam cortegiul trecând, plângeam 
femeia din mine. 

In urma dricului nu era decât Costin, având 
alături de el pe Mituş. Sărmanul Mituş! Ce 
frumoasă era ziua aceea când el se reîntorsese din 
vagabondaj cu circul, înconjurat de şcolarii care 
strigau în cor: lartă-l, meştere, că n-are să mai 
facă!... 

Mi-am adus aminte atunci de bereta lui cu moţul 
roşu, de bluza lui marinărească şi cum tatăl lui 
covârşit de fericirea revederii a strigat: «Mituş!... 
Unde ai fost, măi diavole?!»... 

In dosul perdelelor grele de pluş, am zâmbit, deşi 
eram nefericită. Zâmbetul meu era o dovadă că 
sufletul îmi rămăsese neatins. 

Aşa a fost. Sufletul era opera răposatului 
Comănescu. De la el învăţasem să fiu tare şi orice 
durere s-ar fi abătut asupra mea, s-o înfrunt cu 
străşnicie. Tata era un învins, mama distrusă, eu şi 
cu Costin trebuia să rămânem întregi. Ne-am 
consultat amândoi şi am aşternut în faţa noastră, 
fără înconjur, adevărul gol. l-am spus lui Costin: 
«De acum, să ne dăm seama, suntem scoşi în faţa 


vieţii, înainte de vreme. Ar fi firesc să cădem 
neputincioşi.» 

L-am luat de mână şi i-am arătat pe mama 
zăcând în pat, lipsită de cunoştinţă, pe tata, bătrân 
gârbovit, care şedea pe o bancă din grădină, 
distrus de gânduri negre: 

— Priveşte-i, i-am spus lui Costin - aceşti doi 
oameni nu vor mai fi de-acum, deşi trăiesc. Toată 
munca, deci, rămâne în sarcina noastră, dar mai 
mult într-a ta, pentru că eşti bărbat. Vei fi în stare 
să duci mai departe munca tatălui nostru? 

Costin a rămas câteva minute îngândurat. Pe 
urmă şi-a pus mâinile pe umerii mei şi m-a privit în 
ochi. Îi simţeam tremurătura braţelor. 

— Da, Maria, mi-a spus el - îmi dau seama de tot 
ce ne aşteaptă. Mi-am dat seama din prima zi a 
nenorocirii. Tu eşti o fată cuminte. Ai făcut bine că 
ai vorbit de la început deschis. Da, voi fi om, aşa 
cum a fost şi tata. Ai încredere în mine! 

Costin mai avea un an până ce termina liceul, eu 
mai aveam trei ani. Am renunţat amândoi la şcoală 
şi ne-am dedicat vieţii grele care ne-aştepta. 

Am trăit mai departe înfrăţiţi cu adevărat. 

Tata, după ce a înţeles hotărârea noastră, nu a 
mai ieşit din casă, nici măcar pentru a face un pas 
dincolo de poartă. A trăit retras în camera sa, în 
tovărăşia gândurilor. Ajunsese un bătrân ursuz, 
care bea cafele, făcea pasenţe, sau citea două-trei 
ziare zilnic. Singurul contact cu lumea îl avea 
atunci când se certa cu servitorii pentru lucruri de 
nimic. Nu vedea şi nu dorea pe nimeni, nici măcar 
pe noi. Dacă vreodată se întâmpla să dea ochii cu 
noi, striga furios: 


— Lăsaţi-mă în pace.!... 

Dincolo, în aripa opusă a casei, şedea mama, 
lungită pe pat, tăcută, cu ochii aproape albi de 
turburare, complet amuţită, o ruină omenească, 
fără pic de energie în ea. Nu ieşea din cameră 
decât noaptea, când străbătea coridorul în halatul 
cenuşiu, spre a merge în balconul din spatele 
casei, unde şedea o oră, două, fie iarna, fie vara. 

Grija casei o duceam eu, ajutată de două femei. 
Grija moşiei o ducea Costin, ajutat de prietenul 
nostru Mituş. Tânărul acesta a înţeles în tăcere 
nenorocirea noastră. A rămas necondiţionat lângă 
noi. Ne-a fost de mare folos. Treburile pe care le 
făcea, erau isprăvite repede şi bine. La el nu 
încăpea întârziere, pretutindeni avea trecere şi era 
iubit. Cu mine se vedea foarte rar, dar atunci călca 
în străchini. Eram sigură că mă iubeşte. Dar 
niciodată nu mi-a spus. Nu avea curajul sau nu 
vroia? Cred că mă respecta mai mult decât mă 
iubea. Nu vroiam nici eu să iubesc. lubeam pe 
Mituş ca pe un frate, ca pe Costin. Mă gândeam în 
acelaşi fel la amândoi. Atât. Fiindcă dincolo de 
inima mea exista un caz de conştiinţă, respectul 
pentru casa părintească. lubirea lui Mituş rămânea 
ideală. Gândeam amândoi sau visam împreună 
ceva frumos pentru o vreme îndepărtată, iar când 
eram unul în faţa celuilalt, nimic nu se vedea din 
tot ce ascundeam în suflet. Pentru asta ne vedeam 
rar. Săptămâni întregi nu auzeam decât nechezatul 
calului său când pleca la ţară alături de Costin. 
Uneori aveam dorinţa să fug la fereastră şi să-i 
privesc plecând. Atunci nu ştiam, priveam pe Mituş 
sau pe Costin. Totdeauna când calul pornea, ochii 


lui Mituş mai priveau o dată rugători spre 
fereastră. Pe urmă îşi făcea cruce şi pleca. Dacă în 
gândul lui se ruga atunci cu speranţa la mine, 
Dumnezeu nu i-a ajutat. 

Dar oricum ei erau băieţi, viaţa lor era liberă şi 
veselă. A mea era tristă. Toată bucuria mea era în 
cele două ore petrecute după amiază în camera în 
care ţineam amintirile de la Comănescu. Cărţile lui 
îmi rămăseseră mie prin testament. Acolo îl 
găseam pe el întreg. Lungită pe un divan, citeam 
cu voce tare, ca atunci când el se afla lângă mine 
şi parcă mai simţeam mâna lui pe părul meu, parcă 
mai auzeam vocea lui de aramă spunându-mi: 
«Citeşte, învaţă carte multă! Multă!...» 

Uneori adormeam obosită cu cartea în mână. 
Atunci apărea Comănescu, formidabil de mare, 
impunător şi neînfrânt. 

Când mă trezeam din somn eram refăcută, toată 
şovăiala din mine dispărea. Atunci reluam viaţa, cu 
însufleţire. 


Nu era de invidiat viaţa mea lângă doi oameni 
morţi, despre care nu ştiam dacă se urau sau nu. 
Poate tata gândea ceva despre mama. Nu ştiu. Şi 
nici nu vreau să ştiu. li vedeam în fiecare zi în 
parte, dar niciunul nu mă întreba dacă celălalt 
trăieşte. M-aş fi îngrozit dacă aş fi aflat ceva. 
Vremea mi-i formase în mintea mea la fel. Mi se 
părea uneori că voi înnebuni între ei, pe 
neaşteptate. Uneori aveam impresia că toată casa 
se va rostogoli într-o prăpastie în al cărei fund, 
ultima zdruncinătură îmi va zdrobi creierii. 

La dispariţia părinţilor mei nu mă gândeam. Îmi 


formasem părerea că toată viaţa mea vor fi polii 
potrivnici ai casei şi că legătura de la unul la altul 
se răsucea prin inima mea. M-am gândit şi la 
moartea mea. Dar foarte puţin. Totdeauna am avut 
părere bună despre viaţă. Nu o trăiam eu bine, dar 
viaţa era destul de frumoasă. Altfel cum ar fi 
umanitatea! Oamenii trăiesc prost - bogaţi sau 
săraci. Umanitatea astfel suferă. Dar trei sferturi 
din suferinţele umanităţii le deţine femeia. Nu este 
nevoie să înşirui pilde, femeia este robită de două 
ori, ca femeie şi ca legionară a umanităţii. 

Umanitatea!... Cât sunt de mâhnită acum când 
scriu, nu mă pot opri să nu zâmbesc. După cum 
văd eu, pentru contemporani, umanitarismul va 
mai rămâne mult timp încă o năzuinţă ce se va 
realiza prin sabie. Ea va fi mai mult timp visul 
naivilor. Umanitatea noastră de azi este tiparul 
tunurilor de calibru mare, laboratorul gazelor 
asfixiante, clădire construită din iluziile moştenite 
de la Adam şi Eva. 

Visători naivi!... Noi nu ştiam cât ne-nşelăm cu 
umanitatea noastră! 

Trei ani de la moartea lui Comănescu am meditat 
zilnic în camera mea, alături de cărţile lui. Trăiam o 
viaţă interioară, adunând cugetarea şi simţirea 
cărturarilor. Era o îmbinare a visului cu realitatea. 
În ultimul timp ajunsesem să uit, să nu mai simt 
prezenţa celor ce mă înconjurau. 

Cel puţin dacă viaţa s-ar fi desfăşurat aşa. Nu mi- 
a fost dat să rămân condamnată la un singur soi de 
supliciu. Atmosfera de cavou din casa noastră a 
fost sfâşiată de un slab țipăt într-o noapte. Abia mă 
culcasem când am auzit paşii mamei străbătând ca 


de obicei coridorul. Pe urmă am auzit uşa de la 
balcon deschizându-se şi închizându-se la loc. 
După vreo jumătate de oră am auzit ţipătul. M-am 
sculat şi am ieşit pe coridor fără să fac zgomot. Am 
privit spre balcon. Tata şedea în picioare, rezemat 
de balustradă, iar mama pe un scaun în faţa lui. Ce 
vroiau aceşti oameni care nu se mai văzuseră de 
câţiva ani? 

— Taci, striga tata, furios. 

Mama plângea, cu faţa acoperită cu palmele. 

— Nenorocito! Haimana! Ai alergat ca o nebună 
prin lume. M-ai minţit toată viaţa! 

Abia am avut timp să fug spre celălalt capăt al 
coridorului, pentru că tata a ieşit furios din balcon, 
lăsând-o pe mama acolo. 

Ce răfuială fusese între ei şi de ce ţipase mama, 
nu ştiu. M-am culcat şi am avut un somn foarte 
agitat. De dimineaţă m-au deşteptat ciocăniturile 
violente ale servitoarei. 

— Domnişoară, s-a întâmplat o nenorocire!... 
Cucoana a căzut azi noapte din balcon şi a murit... 


CAPITOLUL VIII 


CÂND A ÎNCEPUT RĂZBOIUL în 1916 eu aveam 
douăzeci de ani, Costin douăzeci şi trei, la fel ca 
Mituş. Amândoi făceau armata. Moşia o dădusem 
în arendă ţăranilor cu trei ani mai înainte. Cu 


declararea războiului, speranţa în reîntoarcerea lui 
Costin se spulberase. Atunci m-am hotărât să fac 
un pas mare. Până când aveam să lâncezesc între 
pereţii casei părinteşti, uitată de oameni şi de 
soartă?... Fetele de vârsta mea cunoşteau şi pe 
dracul. Eu nu văzusem nici măcar un înger. 

Într-o zi i-am spus tatei: 

— A început războiul, vreau să ne mutăm la 
Bucureşti. Cred că mă înţelesese destul de bine, 
fiindcă nu spuse un cuvânt de împotrivire. Am 
încărcat lucrurile mai trebuincioase, iar casa am 
lăsat-o în grija unei rude ce urma să locuiască în 
ea. 

La Bucureşti, ca să am o ocupaţie m-am angajat 
ca infirmieră la un spital militar. Acolo am legat 
prietenii multe şi am rămas până la reîntoarcerea 
armatelor noastre. Pe cât mi-a fost cu putinţă am 
căutat să-mi înăbuş sufletul ca să nu mai simt nicio 
suferinţă de-a oamenilor pe care-i îngrijeam în 
spital. Eram sătulă de durerile întâmpinate până 
atunci. 

Pe lângă suflet, mi-am păstrat şi conştiinţa 
curată. 

După încetarea ostilităţilor, Costin s-a reîntors 
din război, tot aşa de sănătos cum plecase. Nu ne 
lăsase nicio urmă furia măcelului care trecuse pe 
deasupra noastră. O singură schimbare se făcuse: 
Costin, care plecase cu Mituş, se reîntorsese cu o 
femeie. O rusoaică infirmieră ca şi mine, care-l 
îngrijise cu devotament în spital. Era o blondă 
simpatică, de care am fost mulţumiţi de la început. 
Nu am avut de spus nimic contra. Lipsea Mituş. 

— Unde este Mituş? l-am întrebat pe Costin. 


— A dispărut. 

Nu credeam. Dispariţia lui Mituş era singurul 
eveniment dureros, ca o consecinţă a războiului. 

— Spune-mi drept, a murit... 

— Nu, a dispărut într-o noapte din spital. Eram în 
două saloane îndepărtate, dar ne vedeam în 
fiecare zi. Intr-o dimineaţă când m-am dus să-l 
întâlnesc, nu l-am mai găsit; dispăruse. Am căutat 
foarte mult ca să dau de el dar nu l-am aflat 
nicăieri. Tu ştii cum era Mituş totdeauna, misterios. 

Fratele meu credea că dacă a zâmbit după 
cuvântul «misterios» a cicatrizat durerea pricinuită 
de dispariţia lui Mituş. Nu, eu ştiam pentru ce 
dispăruse Mituş: pentru ca să facă loc căsătoriei 
mele. El nu mai era aventurierul din copilărie. 

Intr-o seară Costin mi-a spus: 

— Vreau să ne reîntoarcem acasă, nevastă-mea 
este gravidă n-o pot ţine aici. Simt că nu suntem la 
locul nostru în Bucureşti. Când plecăm? 

Fără să mă gândesc prea mult, i-am răspuns: 

— Duceţi-vă voi, eu rămân aici. Mi-e groază să 
mai reintru de bună voie în mormântul în care am 
zăcut douăzeci de ani. Eu rămân aici, mă simt mai 
bine. Sunt sora ta şi trebuie sa ai încredere în mine 
şi să mă înţelegi. 

Costin m-a înţeles. A plecat cu nevastă-sa şi a 
luat şi pe tata cu ei. Am rămas singură în 
Bucureşti. Aş putea spune ca am rămas singură în 
viaţă. Aveam douăzeci şi doi de ani, fără nicio pată 
pe conştiinţă şi fără niciun gând negru. Voiam să 
trăiesc şi să muncesc. De atunci am cunoscut 
oameni buni şi oameni răi. De prietenia bărbaţilor 
m-am ferit, pentru că bărbaţii, fie buni, fie răi, au 


acelaşi gând când cunosc o femeie fără apărare: s- 
o cucerească pentru nevoile lor. Aşa au încercat să 
facă şi cu mine. Bărbaţii se nasc cu instinctul de a 
predomina femeia? Nu ştiu. Femeia, ca şi bărbatul, 
sunt făcuţi să se caute reciproc. De unde vine, 
deci, pretenţia absurdă a bărbatului: Eşti femeie, 
trebuie să mi te supui?!... 

Suntem oameni egali înaintea oricărei divinităţi. 
Suntem oameni! Pentru ce facem legi împotriva lui 
Dumnezeu, căruia ne închinăm? 

Nu puteam suferi bărbaţii pentru că mai erau şi 
materialişti. Bărbaţii când fac cunoştinţă cu o 
femeie se gândesc la o afacere. Nici nu o cunoaşte 
bine sufleteşte când începe târgul: Ce ai? Cât ai? 
Cum îţi stau părinţii cu averea? Gândul lor este 
zestrea femeii, câştigul pe care îl pot avea din 
afacerea căsătoriei. Dacă îi întorci vorba, răspund 
gravi şi îngâmfaţi: Suntem bărbaţi! 

Mă gândeam la Ana, nevasta lui Costin. Ea nu-l 
întrebase nimic pe fratele meu. L-a iubit şi l-a 
urmat mii de kilometri, fără nicio pretenţie. 

In realitate bărbaţii sunt mai laşi şi mai falşi 
decât femeile. Femeia se dă orbeşte, natural. lar 
când greşeşte, are curajul să spună: am greşit. 
Observaţi cât curaj au femeile de stradă pe care le 
dezavuăm, pe bună dreptate. Pentru cine colindă 
ele străzile întunecate ale oraşelor? Desigur, 
pentru bărbaţi. Observaţi cu cât curaj afirmă 
aceste nenorocite femei, greşeala?... Bărbaţii trec 
prin faţa lor, le înjură, le scuipă, le bat, conform 
moralei publice. Femeile acestea trăiesc, dacă nu 
mă înşel, din banii luaţi de pe dragostea vândută 
bărbaţilor. Aceiaşi bărbaţi care, după satisfacerea 


poftelor, sunt din nou moralişti. 

Nu mi-a plăcut caracterul bărbaţilor şi m-am ferit 
de ei. 

Pentru că, cu toată neîncrederea mea, eu 
căutam un suflet care să mă înţeleagă. Aveam 
nevoie de el în singurătatea mea. Totdeauna am 
fost singură, în casă, pe stradă, în mijlocul 
cunoscuţilor sau necunoscuţilor, căci pretutindeni 
nu mi-am găsit perechea sufletului. Şi doar eram o 
fire comunicativă! Eram vioaie, prietenoasă şi 
căutată de toţi. Toată lumea mă credea fericită. 
Numai seara când mă reîntorceam acasă, mi se 
părea că nimic n-a fost din cele petrecute. Acolo-mi 
dădeam curs lacrimilor în toată voia. Plângeam în 
tăcere, sufeream în tăcere, căutând să uit toate. În 
singurătatea nopţilor, regretam copilăria, care 
oricât de ştearsă a fost, totuşi mi-a oferit prietenii 
multumitoare, pe Nicolae Comănescu, pe Mituş şi 
pe nefericitul Toporan. De la dispariţia lor n-am mai 
realizat nici măcar o umbră de prietenie. Vedeam 
lumea roind în jurul meu agitată, prindeam câteva 
ore pe zi curaj şi mă avântam în munca zilei 
disperată, sperând să obosesc. 


CAPITOLUL IX 


DACĂ AM INSISTAT în unele locuri din povestirea 
mea, am vrut să redau mai pe larg atmosfera în 
care am trăit şi m-am format. Viaţa nu mi-a fost 
prea bogată în întâmplări, dar cei câţiva oameni pe 
care i-am cunoscut în cursul ei, m-au depărtat de 
la viaţa banală care mi se cuvenea. Mama mea cu 
firea ei rece şi călătoare; tata, calculat şi bun cu 
mine, dar rău cu mama; Costin, răutăcios şi 
neastâmpărat; Mituş, aventurier; Toporan, ţăranul 
năpăstuit de soartă; şi la urmă de tot, colosul, 
bătrânul meu prieten, Comănescu. Aceşti oameni 
au răscolit adânc sufletul meu, încât nu mai 
puteam să fiu o femeie cum mă cerea societatea. 
Când se spune «femeie», acum după război, se- 
nţelege mai repede, frivolitate. Eu n-am fost 
frivolă. Eram contra tuturor oamenilor. Părerile 
mele spuse cinstit, dar supărător, oamenilor din 


jurul meu, erau primite, cu toate acestea, ca o 
doctorie  binefăcătoare. Simţeau nevoia să fie 
flagelaţi. lar dacă lumea mă privea aşa cum eram, 
simţeam puţină fericire sufletească. 

Ce aveam de făcut dacă viaţa asta mi-ar fi 
devenit chinuitoare? Eu nu aveam un spirit inventiv 
cu care să creez metode pentru consumat timpul şi 
odată cu el şi viaţa mea. Intrebarea de mai sus îmi 
sfredelea inima, îmi ciocănea porţile minţii, ca un 
călător întârziat pe drumuri. Să mă fi măritat? Da, 
ar fi fost o soluţie satisfăcătoare, poate chiar era 
gândul şi speranţa mea de totdeauna. Un soţ 
iubitor şi respectuos, o casă cu copii, o casă în care 
să primesc musafiri!... Acestea erau visurile mele. 
Să muncesc alături de un bărbat, să-mi cresc copiii 
conştiincioasă, liberi, culţi, superiori tuturor copiilor 
pe care îi cunoscusem. Da! Altă salvare a sufletului 
meu nu vedeam, decât căsătoria. Cunoşteam trei 
limbi străine, cunoşteam toate operele celor mai 
mari învăţaţi ai omenirii, metodele lor de a creşte 
copii buni şi înţelepţi. Mă oprisem cu gândul la un 
scriitor mare, la Tolstoi. A fost omul în care am 
crezut. Pentru mine era tot ce vroiam eu. Poate să 
fi fost greşită, dar spre el mă îndreptase 
Comănescu. Când vedeam portretul lui Tolstoi, 
bătrân, cu barba mare, cu mâna înfiptă la brâu, cu 
picioarele goale, pe câmp, vedeam în el toată 
sinceritatea posibilă. Dacă am simpatizat în viaţa 
mea cu răzvrătiţii, am făcut-o numai pentru că 
oamenii aceştia accelerau, prin jertfele lor, 
realizarea  sincerităţii  tolstoiene. Numai o 
sinceritate desăvârşită poate să  regenereze 
omenirea distrusă atât moraliceşte cât şi fiziceşte. 


Ar fi timpul să ne trezim. Am trăit un moment de 
trezire socială după război când am văzut că li se 
recunoştea ţăranilor dreptul la stăpânirea 
pământului. Pământul este al pământului! Aşa 
striga odată Comănescu. Bietul Toporan, ţăranul 
gloduros, când trecea prin câmpia vâscoasă din 
faţa ferestrei mele, era şi el o bucată de pământ, 
vie, care-şi striga deznădejdea: Pământ!... Să ne 
dea pământ, domnişoară!... 

În lumina acestor gânduri aşteptam omul care 
avea să-mi fie tovarăşul de viaţă. 

A venit. 

Eram într-o seară la o serbare de binefacere în 
preajma unui Crăciun. A venit în seara aceea când 
stăteam de vorbă cu mai mulţi invitaţi. Era un 
bărbat de-o vârstă nehotărâtă. Socotind după 
tâmplele pe care mijeau câteva fire de păr alb, 
părea un om de aproape patruzeci de ani. Dar 
întreaga lui faţă cu privirea extrem de copilăroasă, 
în acelaşi timp încruntată forţat, îl arăta sub 
treizeci de ani. îmbrăcămintea nu tocmai modernă, 
ba chiar puţin degajată, îl punea în contrast cu 
ceilalţi bărbaţi din jurul meu, la rândul lor foarte 
eleganti. 

Privind câteva clipe spre acel om care venea 
spre mine încet, am rămas surprinsă. Deşi nu avea 
în prezenţa sa nimic din Comănescu, totuşi m-a 
făcut să-mi reamintesc de el. Aveau amândoi un fel 
de a fi asemănător. Mă refer la aerul ce se 
desprinde din personalitatea a doi oameni, deşi nu 
au nimic asemănător fiziceşte. Insă imediat ce vezi 
pe unul, îţi aminteşti de celălalt. Bărbatul care se 
apropia de mine, îmi întinse mâna ca unui vechi 


amic. A fost primul bărbat care nu s-a aplecat 
asupra mâinii mele ca să mi-o sărute. Gestul 
acesta mi-a întărit încrederea în el de la început. 
Vorbea tare, dar calm, fără emoție, lucru care iar 
m-a surprins. 

— Mă numesc Alexandru Predescu îmi vorbi el - 
sunt avocat, locuiesc în acest cartier pentru copiii 
căruia dumneavoastră strângeţi bani. Vreau să 
donez şi eu o sumă. 

— Vă mulţumesc, domnule!... i-am răspuns eu, 
prima dată stingherită în faţa unui om. 

Mâna mea, nu ştiu din ce cauză a întârziat puţin 
în mâna lui. 

Pentru că grupul de bărbaţi în care mă aflam ne 
privea cu atenţie, mi-am revenit imediat şi am 
căutat să-mi maschez tulburarea cu o notă veselă 
mai accentuată. 

— Priviţi, domnilor! am zis către ceilalţi - domnul 
Predescu binevoieşte să ne vină în ajutor. 

Aproape cu toţii cunoşteau din auzite pe avocatul 
Predescu, cu care erau mulţumiţi să facă 
cunoştinţă. Au schimbat câteva păreri împreună şi 
mai târziu, adresându-mi-se mie, Predescu a spus: 

— Am două mii de lei rezervaţi pentru 
dumneavoastră, mâine un funcţionar al meu are să 
vă aducă banii. 

Cum în momentul acela orchestra reîncepuse, el 
s-a uitat la mine, zâmbind. 

— Îmi acordaţi un vals? 

De obicei dansam foarte puţin, ca să nu zic defel. 
Bărbaţii obişnuiţi din jurul meu, renunţaseră de a 
mă mai invita la dans. Eram gata să-l refuz şi pe 
Predescu, dar simţii că-mi pierd din nou prezenţa 


de spirit în faţa lui şi nu-l putui întâmpina cu un 
refuz. După două dansuri îl rugai să ne oprim. 

— Doresc chiar prietenia  dvumneavoastră, 
domnişoară! spuse Predescu ca din senin. 

M-am uitat la el mirată. 

— Pentru ce vă miraţi? Vă surprinde această 
propunere? 

— Mă surprinde sinceritatea dumneavoastră. 

Intr-adevăr, omul acela aducea o notă de 
sinceritate, pe care n-o mai întâlnisem de mult în 
viaţa mea. 

— Vă rog să credeţi în această sinceritate, insistă 
el. 

— Dar mă gândesc la ce vă va folosi prietenia 
mea, răspunsei eu. 

— Pentru că şi eu, ca şi dumneavoastră, duc 
lipsă de o prietenie sinceră. 

— De unde ştiţi că «şi eu» duc lipsă de o 
prietenie sinceră? 

El tăcu. Omul acela, despre care nu mă gândeam 
că va deveni curând soţul meu, părea calm şi 
şedea rezemat de canatul unei uşi. În jurul nostru, 
invitaţii forfoteau însulfeţiţi. Eu eram alături de el, 
fără a ne privi în faţă. Doar umărul i-l simţeam 
lângă al meu. 

— Dacă aţi şti că vă cunosc foarte bine!... 

— Cum!?... 

— O doamnă mi-a vorbit de dumneavoastră. 

In clipa aceea îmi trecu prin gând ceva care mă 
făcu să roşesc. Mă-ntorsei spre el şi-l privii puţin 
agitată. 

— Nu cumva cunoştinţa noastră a fost pusă la 
cale de cineva? 


Predescu zâmbi, calm. 

— Liniştiţi-vă, zise el - doamna de care vorbesc 
lipseşte dintre cei vii de două luni. 

Fără să mai ezit, ghicii. 

— Doamna Eremia? 

Adevărat, doamna Eremia murise de vreo două 
luni. Era o femeie pe care eu o evitasem, tocmai 
pentru că nu-mi arătase o prietenie adevărată. 

— Şi, ce v-a spus despre mine? 

— Numai cuvinte frumoase. 

— Curios! 

— Pentru ce? 

— Pentru că femeia aceea nu mi-a arătat 
niciodată că-mi era prietenă. Aş putea să spun că, 
din contra, a nutrit sentimente urâte faţă de mine. 
Am motivele mele să bănuiesc aşa ceva. 

Predescu puse o mână sub bărbie şi luă o poziţie 
gânditoare, privind în jos. Atunci avui ocazia să-l 
studiez puţin. Avea o figură de om muncit de 
gânduri, ochii mari, pleoapele nervoase, fruntea 
lată, puţin cutată, nasul potrivit, o figură cu bărbia 
scurtă. Simţeam o atracţie către el. Eu, femeia care 
nu-şi oprise ochii pe un bărbat niciodată până în 
seara aceea. 

— Acum, după cele auzite, sunt şi eu puţin 
contrariat, zise Predescu într-un târziu. Vă 
mărturisesc sincer că totdeauna când mă întâlnea, 
îmi vorbea numai de dumneavoastră, ca de cineva 
pe care-l iubea foarte mult. Am fost avocatul ei 
vreo cinci ani, nu mi-a spus o vorbă despre alte 
femei care roiau în casa ei. Într-o zi mi-a pomenit 
numele dumneavoastră. 

— V-a îndemnat să-mi faceţi cunoştinţă? 


— Nu. 

— Nici măcar nu v-a invitat să veniţi, vreodată 
când aveam să fiu eu la dânsa?... 

— Niciodată. Ce-i drept, din curiozitate am rugat- 
o odată să-mi ofere ocazia să vă cunosc. Mi-a 
răspuns vag: «Bine, am să mă mai gândesc...» De 
atunci n-am mai insistat. Dar mi-a vorbit mai 
departe de dumneavoastră. 

Predescu puse uşor o mână pe braţul meu şi 
spuse, schimbând vorba: 

— Doriţi să luaţi o limonadă la bufet? 

— Cu plăcere. 

Străbăturăm salonul ieşind pe uşa opusă aceleia 
lângă care şezusem până atunci. Desigur că 
cunoştinţele mele erau mirate văzându-mă stând 
de vorbă cu un bărbat mai mult de zece minute. La 
bufet ne aşezarăm faţă-n faţă, ţinând paharele în 
mâini. Nu eram nici veseli, nici trişti, eram 
îngrijoraţi parcă de cele ce aveam să vorbim. Ne 
cercetam la intervale scurte cu privirea, căutând să 
ne ghicim gândurile. 

— Aţi putea să-mi spuneţi, zise Predescu - pentru 
ce nu v-aţi căsătorit până acum? 

Îmi pusese acesta întrebare cu un ton atât de 
prietenesc, încât în loc să mă supăr, râsei în 
hohote. Simţeam că vroiam sa par cât mai cochetă 
şi prelungii într-adins râsul ca să nu creadă că m-a 
jignit. 

— Vorbesc serios, adăugă el. 

— Cred. Altfel întrebarea dumneavoastră n-ar fi 
avut rost. 

Izbucnii într-un hohot de râs, care dispuse şi mai 
mult pe Predescu. 


— Dar nu sunt atât de bătrână pe cât se pare... 

— Nici n-am vrut să spun asta. Vorbesc numai că 
altă fată la vârsta dumneavoastă s-ar fi măritat. 

În clipa aceea am suspinat, drept orice răspuns. 
Predescu tăcu, la fel şi eu, câteva minute. li 
ghiceam gândul, şi cred că şi el, pe al meu. Ne 
îndreptarăm dintr-odată amândoi spre o fereastră 
din apropiere. Ajunşi acolo, puserăm paharele pe o 
măsuţă. 

— Unde locuiesc părinţii dumneavoastră? mă 
întrebă el, grav. 

— Am numai tată; locuieşte în provincie. Dar 
pentru ce mă întrebaţi?... răspunsei eu, căutând 
să-i înfrunt gravitatea spontană. 

Fără să şovăie o clipă, Predescu îmi răspunse, 
ceva mai luminat la faţă: 

— Pentru că vreau să vă cer tatălui 
dumneavoastră... 

Nu am avut cum să-mi maschez tulburarea, 
decât cu un hohot de râs. Cred că în minutul acela 
eram caraghioasă. 

— Vi se pare neserioasă propunerea mea? 

Ca să fiu în notă, răspunsei prompt: 

— Defel. Dar nu înţeleg urgenţa! 

— Nu este defel urgenţă, am meditat asupra 
acestei hotărâri aproape trei luni. 

— Dar eu până azi nu v-am mai văzut niciodată! 


lar cum stângăcia mea dispăruse, îi vorbii pe un 
ton mai accentuat: 

— Oricum, dar cred că va fi nevoie de o 
înţelegere a noastră în primul rând. 

— Nu pricep!... spuse el, surprins. 


Atunci vorbii mai deschis: 

— Este vorba de un lucru la care constat că nu v- 
aţi gândit: părerea mea! Dumneavoastră v-aţi 
gândit trei luni, dar eu?... 

— Adevărat, aveţi dreptate. 

Tocmai atunci un grup de invitaţi năvăli voios în 
jurul nostru. 

— Conspiraţi în tăcere! strigă o domnişoară. 

Predescu a fost acaparat de un grup, eu de altul. 

Din tot acest schimb de cuvinte am rămas 
impresionată de sinceritatea cu care-mi vorbise. 
Era o sinceritate pe care o căutam. Desigur că, cu 
originalitatea sa, Predescu trecea ca şi mine, drept 
un om ciudat. Desigur că se aştepta, din partea 
mea, la un răspuns tot aşa de sincer. Nici nu aş fi 
fost altfel, dar totuşi şovăisem. Tonul sincerităţii lui 
Predescu stârnise în sufletul meu o teamă - teama 
de a nu pierde libertatea pe care mi-o păstram. 
Pretendentul meu fusese prea sincer, dezvăluise 
prea mult atitudinea sa de bărbat. 

Oare nu aveam şi eu dreptul să cuget? Nu ştia el 
oare, că vremurile acelea în care fetele se măritau 
după dorinţa părinţilor, trecuseră de mult?... 

In felul acesta, şovăiam. Predescu era un om 
superior şi dacă-mi ceruse mâna se convinsese că-i 
corespund, dar pentru că eram o femeie, socotise 
că nu era prea mare nevoie să afle şi părerea mea. 
Deci prejudecata masculină mocnea şi-ntr-un suflet 
sincer cum era al lui. Niciodată nu şi-a dat silinţa s- 
o înlăture. 

La despărţire, în seara aceea, mi-a întins mâna, 
zâmbind prieteneşte: 

— Eşti supărată de atitudinea mea? 


— Nu aş putea să-ţi răspund, căci sunt încă 
nelămurită. Dumneata nu ai fost destul de clar, sau 
poate eu nu te-am înţeles... 

Apropiindu-se de mine, Predescu mi-a şoptit: 

— Sunt la dispoziţia dumitale pentru tot ce am 
discutat. Te rog să mă scuzi dacă am fost atât de 
îndrăzneţ, dar am vroit să fiu mai liber pentru 
sinceritatea mea. 

— Ai făcut bine! i-am răspuns eu grăbită - crede- 
mă, din prima clipă am fost sigură de sinceritatea 
dumitale. Altfel de oameni nu vreau să cunosc. 

— Deci, suntem înţeleşi? 

— Nu încă, i-am răspuns eu zâmbind, dă-mi 
răgaz până mâine după amiază. 

— Cum doreşti. 

A doua zi la ora patru îi scriam: „Sunt de acord”. 
Scrisoare la care mi-a răspuns: „Sunt, pentru prima 
dată în viaţa mea, fericit”. 

Aşa am ajuns la căsătorie. 

Sfârşitul părții a doua 
PARTEA A TREIA 


CAPITOLUL | 


M-AM MĂRITAT CU UN OM pe care nu-l 
cunoscusem decât într-o seară la o serbare de 
binefacere, dar era omul pe care-l căutasem ani de 
zile. Fatalitatea mi l-a scos în cale tocmai când 
aveam nevoie de el. Altfel nu ştiu ce s-ar fi ales din 


sufletul meu!... La început eram căutată de toată 
lumea, curtată de bărbaţi şi alintată de femei, cu 
speranţa că voi fi una care avea să se acomodeze 
curând cu firea şi apucăturile lor, pe urmă ocolită 
de toţi când au văzut că sufletul meu refuză să 
primească drept bune toate manifestările în care 
mai mult zăceau, decât trăiau ei. 

Alexandru Predescu a fost pentru mine salvarea. 
L-am urmat cu toată încrederea şi n-a fost o clipă 
care să mă dezmintă că el nu a fost singurul om 
demn, dintre toţi care s-au perindat prin faţa mea 
în cei câţiva ani până la căsătorie. Dar între mine şi 
el a fost o prăpastie. Deşi mare ca om, cult, destul 
de luminat spre a fi un membru marcant al 
societăţii civilizate, sufleteşte rămăsese mic, ca şi 
ceilalţi. Sufleteşte faţă de femei. Pentru el, eu eram 
tot o umbră a bărbatului, femeia care nu trebuia să 
gândească nimic, ci numai să orânduiască treburile 
casnice. Ruşine nu mi-a fost niciodată de această 
îndeletnicire. De copilă am dat dovadă că pot 
orândui o casă care să pară omenească, dar n-am 
înţeles niciodată că trebuia să rămân la rând cu 
maşina de gătit, sau cu câinele care păzeşte casa. 
Dincolo de atribuţiile casnice, eu eram un om ca 
toţi oamenii. Bărbatul în atribuţiile sale zilnice îşi 
contopeşte creierul cu inima, el este liber, cugetă 
şi iubeşte laolaltă fără distincţie, iar când vine 
acasă este sătul şi obosit de viaţă. Dar femeia 
exilată toată ziua între ocupațiile pe care le are, nu 
se găseşte în aceeaşi situaţie ca şi bărbatul. Ea 
oare nu are dreptul să gândească? Nu, spun 
bărbaţii, ea este femeie. Atâta tot, femeie. Dar ce 
înseamnă femeie? Păpuşă?... Unealtă casnică?... 


Pentru ce societatea condusă de bărbaţi nu a 
desăvârşit această păpuşă, ca să nu fi rămas tot o 
unealtă casnică? Sau să-i fi stâlcit creierul în cap ca 
să fi rămas nepăsătoare atunci când întâlneşte o 
foaie de hârtie tipărită. 

Femeia pentru bărbaţi nu este nici măcar acelaşi 
lucru ca păpuşa pentru copil. S-a comparat greşit 
femeia cu păpuşa. Păpuşii s-a simţit nevoia ca săi 
se adauge un mecanism cu care să pronunţe 
„mamă” sau „tată” la anumite ocazii. Femeia nu 
are voie să spună nici măcar în glumă un cuvânt. 
Ea este maşina care trebuie să gătească mâncare, 
să-şi îndeplinească obligaţiile sexuale şi să facă 
copiii necesari societăţii. 

Acestea erau părerile lui Predescu, iar eu, femeia 
care alergasem toată viaţa după un vis, trebuia să 
mă supun. M-am supus. O dovadă că m-am supus 
este că mi-am călcat pe suflet şi am continuat să 
trăiesc cu soţul meu. lar din ziua când am devenit 
mamă, am uitat şi de pasiunea sufletului meu. 
Eram de atunci legată prin instinct de casa lui 
Predescu. 

Primul meu copil a fost o fetiţă. Pentru sufletul 
copilei mele jertfisem sufletul meu. În ea mă 
vedeam pe mine. Descătuşarea ei o doream. Ştiam 
ce o aşteaptă, ce situaţie i se rezerva, viitorul ei 
era viaţa pe care o trăiam eu. Am pornit cu viaţa şi 
cu nădejdea, mai departe. Am întruchipat în fetiţa 
mea tot idealul şi soţul meu nu a ştiut pentru ce, la 
botez, am dat ca nume copilei mele, Speranţa. 
Făcusem cum fac toţi idealiştii. Am întâlnit un 
muncitor idealist care-şi botezase copilul cu 
numele de Libertatea. Fiecare visează în felul lui! 


Muncitorii au ajuns până acolo cu lupta lor, ca să 
poată cugeta la libertate. Noi, femeile, am rămas 
numai cu speranţa. 

„Speranţa” mea creştea mare, şi tot aşa cum 
altă dată Comănescu mă formase pe mine şi mă 
umanizase sufleteşte, doream şi eu atunci să fac 
din fetiţa mea o femeie superioară. Aşa am făcut şi 
cu cei doi băieţi pe care i-am căpătat mai târziu. 
Am dorit ridicarea copiilor mei spre cele mai înalte 
culmi sufleteşti. 

Predescu s-a opus. Era contra gândurilor şi 
faptelor mele. Predescu era bărbat autoritar şi 
vroia să i se facă voia şi să nu i se iasă din cuvânt. 
Asta nu am putut să primesc atunci când erau în 
joc copiii. Dar el nu a vrut să ţină socoteală de 
mine. A deschis lupta pe faţă şi s-a străduit să mă 
covârşească. Recunosc, era mult mai tare decât 
mine, era omul care-şi cultivase voinţa şi nergia 
fenomenal. Era omul argumentelor puternice, ştia 
să-şi insinueze motivele pentru a învinge. ÎI 
admiram pentru marele lui talent, chiar atunci 
când mă simţeam învinsă de el. Dar în acelaşi timp 
îl şi uram. Nu l-am iubit niciodată, n-am avut când, 
pentru că din prima zi am văzut în el bărbatul 
dominator. L-am luat din calcul, am ştiut ce mă 
aştepta, dar am socotit că mai convenabil ar fi fost 
el în locul oricăruia dintre bărbaţii care mă curtau 
jignitor. Nu mă consider o excepţie, subconştient 
toate femeile fac la fel, pentru că nu se poate 
altminteri. Bărbaţii, prin forţa lor transformă 
femeile în duşmani. Dacă n-ar fi instinctul care 
impune viaţa prin legătura dintre femeie şi bărbat, 
cărţile s-ar da pe faţă. 


Am aşteptat ani de-a rândul ca Predescu să-mi 
întindă o mână prietenească, să sudăm prin 
prietenie viaţa noastră şi să formăm viaţa copiilor 
noştri pe care amândoi îi iubeam deopotrivă. Nu a 
primit. Am căzut la picioarele lui şi i-am cerşit 
prietenia, rugându-l să ţină seamă că sunt şi eu un 
om. M-a refuzat. Nu eram om, eram femeie. 
Întindea mâna prieteneşte tuturor duşmanilor care 
doreau să-l suprime. Mie totdeauna când pleca de 
acasă, îmi săruta mâna, dar ştiam că în sărutul lui 
stătea tocmai gestul cel mai jignitor pentru o 
femeie. Nu se sărută mâna cuiva pe care nu-l 
recunoşti ca om egal, decât numai când vrei să-l 
umileşti. 


CAPITOLUL II 


ODATĂ AM ÎNCERCAT să rup căsnicia care nu-mi 
convenea. Era cam la patru ani după ce ne luasem. 
Tocmai atunci mai aveam puţin până să nasc al 
doilea copil. Încercai să plec prin surprindere, de 
aceea anunţasem mai din vreme pe Costin. El îmi 
răspunsese că sunt bine venită în casa lor. Vroiam 
să-mi părăsesc soţul şi primul copil, refugiindu-mă 
departe, fără alt gând decât acela de a rupe orice 
legătură cu lumea. Credeam că voi reuşi să dispar. 
Ştiam că săvârşesc o nedreptate ca mamă, dar eu 
încercasem toate posibilităţile de împăcare, iar în 
loc să reuşesc, am întărit şi mai mult asperităţile. 


Eram învinsă. 

Intr-o zi când soţul meu lipsea de acasă, am 
strâns în două geamantane toate lucrurile 
necesare. N-am spus nimănui nimic, am complotat 
în tăcere. Seara la masă, Predescu nu a înţeles 
emoția mea. După ce am trimis fetiţa la culcare am 
simulat o indispoziţie şi m-am retras în camera 
mea. Intrând acolo nu m-am dezbrăcat ca de 
obicei, am luat o carte şi m-am aşezat la masă 
încercând să mă liniştesc în vederea actului pe 
care-l săvârşeam. Cartea îmi tremura în mână. Am 
lăsat capul deasupra cărţii, pe masă, neputând să- 
mi înfrânez emoția. Am plâns. Mă gândeam la viaţa 
care trecuse fără niciun rost, mă gândeam la 
Comănescu, şi mă mai gândeam că toate visurile 
mele rămăseseră tot vise. Dacă Comănescu m-ar fi 
lăsat aşa cum eram, o fată de boier, ca toate fetele 
din jurul meu, mărginită la tot ce vedeam, aş fi 
rămas ca ele, mă măritam şi eu cum s-au măritat 
ele, şi poate eram fericită în felul meu. A venit el, 
cu ideile şi cărţile lui, m-a cucerit şi mi-a dat o altă 
îndrumare, alt crez despre viaţă, nefericindu-mă 
până acolo încât să nu pot suporta viaţa alături de 
un om cumsecade ca Predescu. A fost prima dată 
când am regretat că l-am cunoscut pe Comănescu. 
Vinovată eram eu, Predescu a fost bun. Nu-l 
iubeam. Il respectam doar, ca pe orice om 
cumsecade. Plângeam. Covârşită de amărăciune 
sufletească, am adormit cu capul pe masă. 

M-am deşteptat simțind o greutate pe umăr. Era 
mâna lui Predescu. Mă privea foarte îngrijorat. Era 
ceasul unsprezece seara şi el nu se culca decât 
după miezul nopţii. edea până atunci în biroul său 


unde-şi aranja treburile pentru ziua următoare. 

— Maria! mi-a zis el, îngrijorat. Ce faci aici? 
Pentru ce nu te-ai culcat încă până acum? 

— Nu pot dormi, am răspuns eu. 

— Dar te-am găsit dormind cu capul pe masă! 

M-a apucat de umeri şi m-a privit în faţă. 

— Ce ai tu, Maria? 

Nu am putut să-i răspund nimic, am lăsat din nou 
capul pe masă şi am început să plâng cu hohote. 
Predescu m-a cuprins în braţe, mai îngrijorat. 

— Linişteşte-te, treci în pat. Ce ai? 

Nici el nu ştia ce să-mi vorbească. Ştia bine ce 
aveam, dar nu-şi închipuia ce vroiam să fac. 
Credea că sunt într-o indispoziţie trecătoare, care 
poate se datora în mare parte sarcinii. 

— Gândeşte-te că-ţi poate face rău această 
greşeală! îmi reproşa el, ajutându-mă să mă întind 
pe pat. 

Când se aşeză lângă mine aşteptând să mă 
liniştesc, mă gândeam să-i mărturisesc intenţia pe 
care o aveam în noaptea aceea. Nu a mai fost 
nevoie; cele două geamantane care erau lângă 
patul meu, m-au trădat. 

— Pentru ce sunt geamantanele acestea aici? m- 
a întrebat el foarte mirat. Nu i-am răspuns nimic; 
întorsei, doar, capul, în altă parte. El se ridică şi 
apucă unul dintre geamantane cu o mână. Era 
greu. Cheile atârnau legate de mâner. Tot mai 
surescitat, Predescu deschise unul şi găsi înăuntrul 
lui lucrurile mele adunate pentru plecare, aşa cum 
le pusesem. 

— Ce-ai vrut să faci? întrebă el, îngrozit. 

Nu i-am răspuns nici de data aceea, dar am 


început iarăşi să plâng. 

— Maria, ai vrut să pleci, spune?... 

Acoperindu-mi faţa cu mâinile, am răspuns: 

— Da. 

S-a lisat o tăcere între noi, câteva minute. El 
privea în jos, eu aşteptam cu faţa acoperită, 
dojana. S-a sculat de pe scaunul pe care se 
aşezase şi a pornit abătut prin casă. A ocolit de 
câteva ori patul meu şi mai târziu s-a oprit pe 
neaşteptate lângă mine. Tocmai atunci ridicasem 
capul ca sa văd dacă batista mea era pe noptieră. 

— Pentru ce? m-a întrebat el încet. 

Am ridicat din umeri şi i-am răspuns: 

— Nu pot şi-ţi spun. 

A continuat să se plimbe, agitat. 

— Maria!... Te-nţeleg, vrei să pleci pentru că 
viaţa lângă mine ţi se pare nesuferită... aşa este?... 

Nu era adevărat, viaţa lângă el nu era mai 
nesuferită decât lângă alt bărbat. Nu viaţa lângă el, 
ci viaţa mea de femeie mi se părea nesuferită, 
căsătoria mea era lipsită de plăcere. Eu eram 
femeie, el era bărbat, nu putea sa mă înţeleagă, nu 
putea să ştie ce-i lipseşte sufletului meu. Nu 
aveam ce să răspund soţului meu, am căutat să 
tac şi să-i evit privirea. 

— Spune-mi pentru ce vrei să pleci? 

Ştergându-mi lacrimile i-am răspuns: 

— Alexandre!... Te rog, nu mai insista, nu-ţi pot 
răspunde. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu se poate spune. 

El se apropie mai mult de mine şi-mi puse o 
mână tremurătoare pe umăr. 


— Vrei să-ţi spun eu pentru ce ai încercat să 
pleci? 

— Nu, i-am răspuns eu scurt. 

Şi mă uitai îngrozită în ochii lui. 

— Ţi-e teamă! spuse el agitat. 

— Nu mi-e teamă! strigai eu. Nu ai să-mi spui, 
pentru că, după cât observ, nici nu bănuieşti 
măcar... dar ai să mă jigneşti, sunt sigură... 

— Ba ştiu!... 

— Alexandre, nu poţi să ştii. Dacă ai fi bănuit, 
lucrurile n-ar fi ajuns aici. N 

Alexandru Predescu era o fire nervoasă. In 
sufletul său fremătau uneori şi fiorii geloziei, pe 
care se pricepea s-o mascheze fin. Am observat 
acest sentiment, din obiceiul pe care-l avea de a 
căuta în lucrurile mele, fără ca eu să ştiu. Ani de 
zile am găsit cutiile şi dulapurile mele cercetate cu 
multă atenţie. Credea că nu ştiu, dar de la prima 
oară am observat că eram spionată. Nu i-am 
reproşat nimic. Dacă eu eram nevinovată, prea 
puţin îmi păsa de lipsa lui de încredere. Pe urmă 
am crezut că-i face plăcere această ocupaţie. 

În noaptea aceea am simţit că voia să-mi strige 
în faţă această acuzaţie şi l-am oprit: 

— Nu-mi spune nicio vorbă grea! Avem copii care 
ne leagă, ei nu trebuie să suporte greşelile 
noastre!... 

— Dar spune-mi odată, ce ai?... ce vrei?... 

— Nimic. Sunt lucruri care nu se spun. Lasă-mă 
să plec, atâta vreaul!... 

— Nu te mai poate reţine nimic în casa aceasta, 
nici măcar copilul?... Copiii noştri, Maria!... 

Am voit să strig: nimic! dar privirea lui era atât 


de îndurerată, că am căzut învinsă pe pat. Aş fi 
vrut să mi se-nchidă ochii pe vecie, sau să fi fost 
un vis toată întâmplarea. Nu am mai spus o vorbă, 
nici el nu m-a mai întrebat ceva. Am rămas 
amândoi muţi, unul lângă altul, până a doua zi de 
dimineaţă. Când deschideam ochii şi-l vedeam, era 
un om înfrânt, care şedea cu capul în palme, 
deznădăjduit, ca şi mine. 

Tocmai la ziuă am îndrăznit să-l întreb: 

— Nu te culci. Alexandre? Eşti obosit. 

— Da, a răspuns el. 

A tras la o parte aşternutul şi s-a întins pe pat, 
îmbrăcat cu halatul. Mi-a luat o mână lângă obrazul 
lui şi am simţit-o caldă de lacrimi. L-am lăsat 
adormit şi am ieşit afară pentru treburile casei. 
Când ne-am revăzut, nu am mai pomenit nicio 
vorbă despre cele petrecute. Am trecut cu vederea 
şi am uitat amândoi. 

„Copiii noştri, Maria!”... 

Ah, da! copiii noştri... Aceste două cuvinte îmi 
sfredeliseră inima, nu mai eram a mea, nici a lui, 
eram mama copiilor noştri. Un copil era în camera 
de alături sub supravegherea unei femei străine, 
altul... în drum spre lume, alături cu durerea mea, 
cu sufletul meu şi cu legea maternității care nu 
vrea să ştie de nimic, care nu cruţă şi nu îngăduie 
luxul meu de idealism. 

Sunt mamă!... Ce frumos sunau aceste cuvinte! 
Ce mândră eram când simţeam puţin mai jos de 
inima mea încă o bătaie uşoară, încă o inimioară 
scumpă, zvâcnind! Uneori noaptea, întinsă pe pat, 
îmi tineam răsuflarea, pentru ca să aud şi să simt 
mişcările năzdrăvanului mititel care se frământa în 


corpul meu. Pe al doilea copil l-am iubit înainte de 
a-l naşte. Nici nu voiam să cred că nu va fi băiat. 
Băiat a fost. Când, după o lună de zile l-am văzut 
lângă mine în pat, dolofan şi cu pumnişorii strânşi 
ghem, cu toate durerile ce le aveam, am început 
să hohotesc de bucurie: 

— Măi copilule, de ce n-ai fost cuminte?... De ce 
ai supărat pe mămica ta mereu?... 

Nu avea mai deloc nas şi plângea de foame. 
Când l-am pus la piept s-a năpustit ca un purceluş 
obraznic. Totdeauna Grigoraş a fost dolofan, 
mâncăcios şi cârn. 


CAPITOLUL III 


AM CĂUTAT SĂ RĂMÂN mama copiilor mei. După 
câţiva ani am mai căpătat un băiat. Aveam trei 
copii. Fetiţa cea mare începuse să meargă la 
şcoală, Grigoraş zburda şi el prin casă voios. Numai 
cel mai mic, când împlinise doi ani părea încă slab. 
Eram îngrijoraţi de el. Medicul a insistat să duc 
copiii la aer, undeva prin apropierea munţilor. M- 
am sfătuit cu soţul meu şi am hotărât să ascultăm 


îndemnul medicului. 

Pe la începutul unei veri frumoase am pornit cu 
copiii la o rudă a lui Predescu, într-o staţiune 
climaterică. Era pentru prima dată când evadam 
din locuinţa noastră într-un oraş mai îndepărtat. 
Până atunci petrecusem verile toate la o vie în 
apropierea Capitalei. Nici măcar nu mă dusesem 
să-l văd pe tata. Costin venea la noi foarte rar, 
uneori aducându-şi cu el soţia şi copiii. De la Costin 
nu m-am aşteptat niciodată să facă lucruri 
extraordinare, de aceea când îl vedeam în fiecare 
an tot mai gras şi mai nepăsător, nu mă miram 
prea mult. Vizitele lui nu-mi procurau mare 
plăcere. 

Avea acelaşi, mereu acelaşi subiect de discuţie: 
afacerile comerciale şi procesele pe care i le aranja 
Alexandru. Avea multe procese. Redevenise Costin 
din copilărie: arţăgos, brutal şi hrăpăreţ. Predescu 
era uimit de nelegiuirile lui Costirn şi dacă n-ar fi 
fost fratele meu, nu l-ar fi dorit nici măcar ca client. 
Soţia lui nu era nici ea mai bună, se asemuise cu el 
ca două picături de apă. 

Plecând la munte, a mers şi Alexandru cu noi 
pentru câteva zile. Pe urmă ne vizita în fiecare 
duminică. 

Eram foarte mulţumită, aerul era prielnic copiilor, 
orăşelul era foarte liniştit şi cum eram printre 
primii vizitatori, o duceam foarte bine. Dimineaţa 
plecam cu copiii afară la câmp, până la vremea 
prânzului. Acolo, lângă ei, nu mai eram mama lor, 
alergam cu toţii pe câmp, culegeam flori sau 
mergeam la o stână de unde cumpăram lapte 
proaspăt. Aerul era tare, înviorător, soarele cald şi 


izbea cu razele sale în pereţii munţilor pe care îi 
vedeam ca nişte pete cenuşii în zare. 

După masă copiii se culcau, eu luam o carte şi 
treceam peste drum de casa noastră, într-un parc 
mititel, unde citeam la umbră pe o bancă până 
spre seară, când servitoarea venea cu copiii ca să 
ascultăm muzica militară. 

In fiecare zi viaţa aceasta se repeta şi mi se 
părea tot mai frumoasă. Sâmbătă seară mergeam 
cu toţii la gară şi aşteptam pe Predescu. Când ne 
revedea după fiecare săptămână de absenţă, era 
foarte încântat de progresele sănătăţii noastre. 

Parcă-l aud spunându-mi, râzând: 

— Ai întinerit!... Parcă ai fi o fetiţă de vârsta 
Sperantei. Parcă ai fi soră cu ea, nu mama ei!... 

Duminica familia noastră făcea vizite. Ne duceam 
la rudele lui Alexandru, sau la alte familii de 
vizitatori ca şi noi. 

Luni de dimineaţă Predescu pleca, lăsându-ne 
iarăşi o săptămână întreagă să petrecem în voia 
noastră. 

Intr-o după amiază şedeam ca de obicei în parc 
pe o bancă, la umbră. Citeam cu foarte mare 
atenţie o carte. Nu-mi plăcea să privesc lumea din 
jurul meu, foarte rar ridicam privirea de pe carte, 
poate numai ca să mă uit în balconul casei de 
peste drum, unde ştiam că dorm copiii mei. De 
obicei la ora aceea era lume foarte puţină în parc. 
Nu ştiu ce m-a făcut să ridic o clipă privirea spre un 
bărbat care se aşezase pe o bancă puţin mai 
departe de mine. L-am privit doar o clipă şi foarte 
puţin i-am observat profilul. Mi-a rămas în minte 
acel profil neclar şi nu puteam să-l mai uit. Totuşi 


nu vroiam să mai privesc încă o dată spre el. Mi se 
părea ceva cunoscut. Am întâlnit multe figuri, dar 
toate trecătoare, nu reţinusem pe niciuna şi nu mă 
interesase niciuna. Simţii că nu voi mai înţelege 
nimic din carte, dacă nu voi mai privi încă o dată 
omul de pe banca vecină. O astfel de impresie 
ciudată nu mai avusesem până atunci. Fără să 
vreau privirile mi se duseră spre el. Prostie! L-am 
privit în faţă, dar n-am recunoscut pe nimeni. Insă 
bărbatul a tresărit şi a rămas cu privirea fixă spre 
mine. Părea un convalescent sau chiar bolnav 
pentru că, deşi era zi de vară, purta pardesiu. 
Odată curiozitatea satisfăcută, nu am mai avut 
pentru ce să mă uit. Nu-l cunoşteam. 

Dar străinul a rămas cu privirea pironită la mine. 
Îi simţeam luminile ochilor asupra frunţii mele. 

Cine era omul acela?... 

După vreo jumătate de oră am observat, pe 
deasupra cărţii mele, cum străinul s-a ridicat şi a 
pornit spre alee, spre partea unde mă aflam eu. li 
auzeam paşii apropiindu-se. In dreptul meu s-a 
oprit, adresându-mi-se încurcat şi cu o voce slabă: 

— Dacă nu vă supăraţi, doamnă, îmi pare că vă 
cunosc!... 

Am ridicat privirea încruntată, gata să-i strig în 
faţă indignarea ce-mi stârnise îndrăzneala lui. 

„Desigur”, gândeam, „un obraznic, ca mulţi alţii, 
care caută să intre în vorbă cu orice femeie pe care 
o vede singură”. Întâlneam zilnic bărbaţi care mă 
salutau, fără să mă cunoască. Am rămas cu 
privirea fixă spre omul acela, căutând să-mi înăbuş 
indignarea. 

— Nu mă mai cunoaşteţi? Sunt eu... 


Am pus mâna la gură uimită şi am exclamat 
aproape cu lacrimi în ochi, terminându-i vorba: 


Întâi i-am recunoscut vocea, apoi figura. 

— Da, eu sunt!... 

— „Unde ai fost, măi diavole?!”... 

Am repetat într-adins vorbele tatălui său, cu 
lacrimi în ochi ca şi Mituş. El zâmbea printre 
lacrimi. 

— Ce mai faci, Mituş? Unde ai fost până acum?... 

Cum nu-l recunoscusem, deşi nu se schimbase 
mai deloc? Era acelaşi Mituş din copilărie, cu ochii 
negri, cu faţa bucălată şi tot aşa de dolofan şi 
nostim. Doar mustaţa o avea în plus. 

— Am fost plecat în străinătate, mi-a răspuns el 
cu vorba lui în vârful limbii - iarna trecută m-am 
înapoiat. Nu v-a spus Costin? 

— Nu mi-a spus nimic! 

— Da, zise Mituş trist - Costin, acum este alt om, 
nu am mai reluat prietenia veche. Pe urmă, nici eu 
nu am rămas mult timp acolo, am plecat la 
Bucureşti. 

— Ce-ţi mai fac părinţii?... 

— Tata a murit. 

— A murit tatăl tău, Mituş?!... 

— Da. 

— Sărmanul! Dar mama? 

— Mama este cu mine la Bucureşti. Eu am fost 
bolnav, m-am făcut bine şi acum sunt aici la aer. 

Amicul meu din copilărie, Mituş!... Câte amintiri 
despre el nu mi-au venit potop în minte, văzându-l. 
Aproape că-l şi uitasem în ultimul timp. Rar, când şi 
când mă gândeam la năzdrăvăniile pe care le 


făcea în tovărăşia lui Costin. Dragostea ascunsă ce 
o nutrea pentru mine. Fiorii tinereţii!... Fiecare fată 
a avut un tânăr care o iubea în ascuns. Am avut şi 
eu pe Mituş. Toate trecuseră, eu eram acum 
măritată, aveam trei copii... 

— ţi mai aduci aminte, Mituş, de când ai fugit de 
la şcoală, cu circul ambulant?... 

— Da, mi-aduc aminte. 

— Ce-ai făcut cu bereta marinărească? 

— O păstrez şi-acum. 

— Glumeşti, Mituş?... 

— Nu. Mama a pus-o bine. Când am venit mi-a 
arătat-o. Mai am încă una, pentru că tot în marinar 
am venit îmbrăcat şi de data asta. Am lucrat pe un 
vapor francez, cinci ani. 

Am început să râd cu hohote. Era nostim cum 
povestea despre beretele lui. 

— La Bucureşti ce faci? 

— Lucrez, sunt maistru la o fabrică. 

Am observat la Mituş că-şi ascundea tristeţea cu 
o bucurie forţată. Era aceeaşi tristeţe pe care o 
avea şi înainte de a pleca în război. Atunci ştiam că 
mă iubea, dar după atâţia ani trecuţi... Ochii care 
nu se văd, se uită. 

Toată noaptea m-am gândit la Mituş. Eram 
mulţumită că viaţa lui aventuroasă nu-l schimbase 
defel. Mituş a fost singurul meu prieten din 
copilărie, revederea lui îmi trezise amintiri. Atunci 
când el mă iubea în ascuns, eu îl iubeam ca pe un 
frate. Apropierea noastră ar fi fost o aventură de 
roman. Cred că Mituş a gândit la fel cu mine. 

Dar în noaptea aceea nu mă gândeam atât de 
mult la trecut cât la prezent. Am fost doi copii 


visători, el visa la aventuri, poate punând la rând şi 
dragostea ce o avea pentru mine; eu visam la o 
viaţă superioară, la o căsnicie ideală, la o luptă 
contra relelor pământeşti, alături de un om care 
să-mi fie prieten. Ce realizasem eu, şi ce realizase 
Mituş? El se reîntorsese, după câţiva ani de 
aventuri, acelaşi care plecase, gata să reia seria 
aventurilor, dacă nu l-ar fi oprit mamă-sa. Nu 
pierduse nimic din energia sa, doar o boală 
trecătoare îl oprise puţin din drum. Dar eu? O 
femeie înfrântă, mamă a trei copii care dormeau 
obosiţi, alături de camera mea. Realizasem trei 
copii, atât!... Dar la acest rezultat ajungeam fără 
să fi visat douăzeci de ani. Copii realizează orice 
femeie, dar curajul lui Mituş nu-l avea orice bărbat. 
Era energic şi hotărât, era superior, nimic nu-l 
oprea din drum. Privirile pe care le-arunca ferestrei 
mele în adolescență, le-am socotit gesturi 
copilăreşti. În ziua aceea îmi spunea foarte simplu: 

— Vreau să plec iarăşi în străinătate, sunt altfel 
de oameni acolo, de pildă francezii, oameni 
respectuoşi, înţelegători... am învăţat multe lucruri 
frumoase de la ei. 

— Pentru ce ai venit? l-am întrebat eu. 

— Am fost puţin bolnav şi după moartea tatei, 
mama rămăsese singură. Pe urmă vroiam să mai 
văd lumea de aici, încă o dată. Acum când voi 
pleca nu mă mai reîntorc, plec pentru totdeauna. 

Se vedea că dragostea pentru bătrâna lui mamă 
îl oprea să plece. Am vroit să-l mai revăd în grădina 
publică, dar dispăruse. Nu ştiam ce s-a făcut. In 
fiecare zi îl căutam cu privirea printre vizitatori. O 
singură dată l-am zărit din balconul casei, dar până 


să mă dau jos, dispăruse. Într-o zi l-am surprins pe 
o alee din parc, gânditor. 

— Mituş! i-am reproşat. Pentru ce nu te mai vezi? 

A îngânat o scuză pe care n-am înţeles-o. A 
vorbit puţin cu mine şi n-a avut nici cel mai mic 
zâmbet de bucurie. Ne-am despărţit promiţându-mi 
că va veni duminică în parc ca să-i fac cunoştinţă 
cu soţul meu. Nu a venit. Nici nu l-am mai văzut 
cât timp am stat în localitate. 


CAPITOLUL IV 


AU TRECUT DE ATUNCI VREO DOI ANI fără să mai 
aud de Mituş. Dispăruse fără urmă. Revederea lui 
trezise în mintea mea amintiri duioase. Preocupată 
de viaţa familiei mele, de îndatoririle de mamă şi 
soţie, uitasem de singurul meu prieten din 
copilărie, aşa cum uitasem de nefericitul Toporan, 
sau de Comănescu. Mă pasiona creşterea copiilor, 
viaţa şi mai ales viitorul lor. Eram hotărâtă să 
rămân aşa. 

Apăruse pe neaşteptate  Mituş, el, care 


supravieţuise celorlalţi, copilul care mă amuzase 
cu năzdrăvăniile lui, odinioară. L-am revăzut astfel, 
deşi se maturizase şi vroia să pară mai serios, de 
aceea poate dispăruse într-un mod atât de 
misterios. Nu-i convenise, desigur, primirea mea. 
Am aşteptat mereu să mai dea un semn de viaţă. 
Costin, de câte ori l-am întrebat de Mituş, nu a avut 
ce să-mi răspundă. Eram sigură că plecase din nou 
în alte meleaguri. Pasăre călătoare; Mituş!... Tu nu 
eşti făcut pentru a te statornici. De când erai copil 
cercetai geografiile şi te pasionau călătoriile peste 
mări şi ţări. 

Mă obişnuisem cu gândul că Mituş dispăruse, şi 
de aceea nu am mai pomenit nimănui despre el. 
Acest om fusese pentru mine de o mare 
importanţă sufletească, era singurul care se 
gândise la fericirea mea şi singurul care oftase 
pentru mine. Avusese atâta simţire încât înţelesese 
că pentru fericirea mea el trebuia să se sacrifice. 
Eu eram pentru el un vis ce nu avea să se 
realizeze. Credea că nu-l înţeleg şi sunt sigură că-n 
adâncul sufletului mă ura crezându-mă 
nesimţitoare. L-am înţeles totdeauna şi l-am stimat 
pentru nefericirea sa. De când l-am văzut în parcul 
orăşelului de la munte m-am gândit mereu la el, 
am plâns uneori pentru viaţa lui pierdută şi mă 
condamnam singură, socotindu-mă vinovată de 
suferinţele acelui om. Îi hrănisem iluziile cu 
prietenia mea. Bunătatea mea îl încurajase să 
creadă că eu voi răspunde vreodată la dragostea 
lui. Mituş a fost pentru mine un suflet ales, dar nu 
am crezut în el. Mi se părea nestatornic, un om 
care nu se gândea decât să evadeze, poate chiar şi 


de lângă mine. Pentru asta nu am crezut în el. Dar 
am fost înşelată-n socotelile mele. 


CAPITOLUL V 


AVOCATUL  ELIAD a cunoscut prea bine 
atmosfera casei noastre. Cred că a simţit toate 
neînțelegerile sufleteşti dintre mine şi Predescu. 
Am observat de multe ori că se insinua în mijlocul 
nostru pentru ca să afle toate secretele ce ne 
diferenţiau. L-am lăsat şi chiar l-am ajutat uneori, 
ca să afle mai mult decât trebuia să afle un 
prieten. Aveam nevoie de un om cinstit şi altul mai 
bun decât el nu aveam. Am avut nevoie de cineva 
care să mă înţeleagă şi să mă apere, pentru că în 
ultimul timp simţeam fugindu-mi terenul de sub 
picioare. Eram zdrobită. Dacă nu ar fi fost avocatul 
Eliad care să mă apere, simţeam că va trebui să 
ies în stradă şi să urlu de durere. Ştiam că am să 
cad, fără putinţa de a-mi mai reface cândva 
personalitatea pierdută. El a fost ultimul meu 
sprijin. Prietenia noastră a enervat pe soţul meu, 
deşi el mi l-a recomandat. Asta era la început. Pe 
urmă mi-a dat să înţeleg că pune la îndoială 
sinceritatea prieteniei noastre. Era gelos. Am plâns 
şi am renunţat într-o noapte, după o discuţie 
aprinsă, la prietenia acelui om. De atunci am 
rămas cu desăvârşire singură. Câteva luni de zile 


avocatul Eliad nu a mai venit pe la noi; auzeam de 
la servitoare că trece rar prin biblioteca noastră. 
Într-o seară Predescu a căutat să mă convingă că 
nu a fost gelos, dar că se temea să nu bată la ochi 
prietenia unui bărbat neînsurat. Atunci am strigat 
revoltată toată lipsa de încredere ce-mi acorda şi 
suferinţa ce o înduram în casă alături de el. 
Pătruns de revolta mea, Predescu a cedat, lăsându- 
mi libertatea ca să invit în casa noastră pe oricine 
vroiam. Totuşi eram hotărâtă să nu mai reiau 
prietenia cu avocatul Eliad. 


Dar iată că într-o zi, domnule Eliad, apare 
evenimentul fatal, evenimentul care avea să 
distrugă căsnicia noastră, iremediabil. Atunci te-am 
chemat la mine şi ţi-am vorbit de o bătrână 
necunoscută, care a venit să mă roage ca să 
derutez pe Predescu în procesul intentat fiului său. 
Te-am minţit. Bătrâna nu era o necunoscută, era 
mama prietenului meu din copilărie, mama lui 
Mituş. El a fost lucrătorul pe care l-ai apărat în 
proces. Cred că s-a preparat, undeva în spaţiu, 
această întâmplare atât de potrivită pentru 
nenorocirea noastră. Dar prin această nenorocire 
am mai putut afla de soarta prietenului meu Mituş. 
N-am spus nimănui că cunoşteam pe acel om, nici 
măcar dumneatale. Credeam că va trece totul sub 
tăcere. Cred că oricine ar fi făcut la fel. Dar 
Predescu, care era om inteligent, a bănuit ceva. 
Greşeala mea a fost că nu i-am spus de la început 
adevărul, deşi acelaşi rezultat ar fi fost. În seara 
când te-am rugat pe dumneata să iei apărarea 
lucrătorului împricinat, Predescu nu ştia nimic, dar 


nu ştiu cum că în ziua următoare a căutat să afle 
tot secretul, fără ca să ştiu eu. După trei zile am 
primit o scrisoare de la Mituş, trimisă prin mama 
lui: 

„Doamnă, vă rog să renunţaţi la tot ce aţi plănuit 
pentru apărarea mea. Vă mulţumesc pentru acest 
bine şi sunt fericit, că-n aceste momente de grea 
cumpănă pentru mine, tocmai sufletul 
dumneavoastră m-a înţeles. Domnul avocat 
Predescu a fost la mine şi mi-a cerut explicaţii. Am 
căutat să-l conving că totul n-a fost decât explozia 
bunătăţii de care dumneavoastră sunteţi animată. 
A plecat neîncrezător. Încă o dată vă mulţumesc şi 
vă mai rog să renunţaţi la orice”. 

Bătrâna nu ştia nimic, nici dumneata care te 
angajaseşi ca să-l aperi. Ştiam numai eu, Predescu 
şi Mituş. 

Ce aveam de făcut atunci? Am cugetat toată 
ziua, fără folos. Seara, după masă, am întins 
scrisoarea lui Predescu. Şedea pe scaun, citind 
ziarul liniştit. Aruncă o privire asupra scrisorii, apoi 
mi-o înapoie: 

— Da, este adevărat. 

Pe urmă a continuat să cerceteze ziarele pe care 
le-avea în mână. O linişte aparentă domnea între 
noi amândoi, dar desigur, în suflet eram agitaţi 
peste măsură. Vedeam bine cum degetele lui 
Predescu ţineau încordate ziarul, ca să-şi ascundă 
emoția. La fel eram şi eu. 

— Nu te-nţeleg defel. Alexandre, i-am zis eu, 
pentru ce ai fost la închisoare? 

El m-a privit pe deasupra ziarului, încruntat. 

— Ar trebui să înţelegi fără explicaţii: ţi-ai permis 


lucruri care te dezonorează!... 

— Nu este adevărat, nu am greşit cu nimic. Am 
vrut să dau o mână de ajutor unui om pe care-l 
cunosc din copilărie! Oare tu n-ai fi făcut la fel?... 

— Nu se face nimic fără consimţământul 
bărbatului... Te rog să crezi că ai săvârşit cea mai 
gravă abatere faţă de mine. Am bănuit ceva de la 
început şi m-am informat. Bănuiala mea a fost 
întemeiată. 

— Pentru ce nu m-ai întrebat pe mine? 

— Pentru că nu ai procedat sincer. Ai înarmat 
oameni contra mea... 

Altădată poate, la o astfel de acuzaţie, m-aş fi 
pierdut. De data aceea am rămas calmă. M-am 
apropiat de e şi l-am privit în faţă fără nicio teamă. 

— Tu eşti de vină, Alexandre!... i-am strigat. 

El a început să râdă cu hohote, batjocoritor. 
Râsul lui m-a indignat. 

— Ei bine... am adăugat eu - cu toată acuzaţia 
pe care mi-o aduci, eu nu mă consider vinovată!... 
Dimpotrivă, te acuz că nu ai ştiut să fii faţă de 
mine decât bărbatul căruia nu am îndrăznit să-i 
comunic o rugăminte atât de puţin importantă. Ce 
ai făcut din mine, dumneata care râzi cu atâta 
plăcere când inima mea este îndurerată?... 

S-a ridicat de pe scaun şi prea puţin formalizat 
de vorbele mele, mi-a spus, vroind parcă să închidă 
discuţia: 

— Te-am respectat destul. 

— Mulţumesc! A fost respectul pe care-l acorzi şi 
şoferului. Poate mai puţin... 

— Cum de ai ajuns la această constatare?!... 

— Pentru că într-o chestiune cu vreun om de 


serviciu, nu ţi-ai fi permis să jigneşti în felul acesta. 
Pe mine m-ai batjocorit, mi-ai călcat în picioare 
sufletul, pentru ca să mă poţi înfrânge, la orice 
ocazie. Acum, mă întrebi pentru ce te-am neglijat. 
Prea târziu. Ai făcut din mine un duşman cu care să 
te lupţi, în lipsa altuia veritabil, dar un duşman de 
care erai sigur că nu va reacţiona niciodată, un 
duşman pe care oricând puteai să-l sfidezi, să-l 
învingi, fără nicio teamă de răspundere. Da, pentru 
că eram soţia ta, femeia din care puteai face orice, 
căci nimeni nu are dreptul să te tragă la 
răspundere... 

Mi-am adus aminte de un scandal petrecut cu 
câteva zile mai înainte, alături, la un vecin al 
nostru. Era un cizmar care venise beat acasă şi 
toată ziua aceea îşi bătuse nevasta. Când lumea a 
vroit să intre în curte ca să salveze femeia, 
cizmarul a luat un topor în mână şi s-a apropiat de 
poartă, strigând înfuriat: „Este nevasta mea, o 
omor, fac ce vreau cu ea!”... 

— Nu te deosebeşti cu nimic de vecinul care şi-a 
maltratat soţia zilele trecute. Ţi-am citit pe faţă 
plăcerea ce-ţi făcea ticăloşia cizmarului - erai 
satisfăcut. Doar mai târziu când şi-a bătut ucenicul, 
ai protestat. Pe ucenic nu avea voie să-l bată, 
săvârşea o cruzime - pe femeia lui, însă, avea 
toată libertatea s-o schingiuiască!... 

Până aici Predescu a ascultat tăcut, cu un calm 
care-i masca totdeauna enervarea lui obişnuită. 
Niciodată nu vorbisem în faţa lui atât de mult şi 
tare. Dar ce vorbeam!... Cuvinte grele pe care nici 
nu le gândisem vreodată. Mă oprii ca să-mi pun 
mintea în ordine. Apăsa deasupra capului meu o 


greutate de fier. 

Atunci el avu timp să spună cu vocea domoală, 
plictisit şi supărat: 

— M-am convins demult, că pentru femei a fost o 
nenorocire cultura. Din această cauză sunt 
zăpăcite şi-şi iau lumea în cap. Cred că ar fi făcut 
mai bine, acel Comănescu de care-mi vorbeai 
mereu, dacă în loc de ideile dezastruoase pe care 
ţi le-a transmis, îţi băga în cap câte ceva despre 
îndatoririle femeilor. Ar fi fost mult mai bine, 
desigur!... 

Abia stăpânindu-mi lacrimile, am strigat: 

— Te rog să nu insulţi o amintire pe care eu o 
stimez!... Nu ai nimic cu acel om. 

— Ba da!... Te-a făcut să uiţi că eşti femeie şi 
mamă. Te-ai înhăitat cu o haimana fără niciun rost, 
iar pentru că ţi-a fost prieten în copilărie, vrei să 
înşeli bunăvoința mea!... 

Am înţeles pornirea lui Predescu şi dacă mai 
rămâneam în faţa lui trebuia să urmeze ceva rău. 
Enervată, am deschis uşa şi am vrut să plec în 
camera mea. În momentul acela, furios cum era, a 
strigat: 

— Eşti o aventurieră!... 

M-am răsucit pe loc şi am venit în faţa lui, uluită. 

— Cum ai spus?!... l-am întrebat eu - sunt o 
aventurieră?... 

— Nici nu înţeleg altfel!... 

Am strâns pumnii foarte emoţionată şi l-am privit 
în faţă, duşmăneşte: 

— Eşti un mizerabil!... 

În clipa aceea nu am mai văzut nimic, am simţit 
doar o palmă puternică peste obraz şi am asurzit. 


Am căzut pe covor aproape leşinată. Bătrâna 
Aspasia, auzind zgomotul, a venit şi m-a ridicat, 
ducându-mă în odaia copiilor. 

De atunci nu-l mai vedeam pe Predescu, nici 
măcar la masă. El mânca în sufragerie singur, eu 
mâncam cu copiii în camera lor. Treceau zile 
întregi când nu-l vedeam defel. Îi auzeam doar 
paşii prin coridor sau prin biroul său. Din nicio 
parte nu s-a încercat împăcarea. Nu ştiam ce să 
fac. Să fi plecat? Unde? Unde să mă fi dus când 
lumea era plină de bărbaţi ca Predescu, sau de 
femei ca mine! Aveam trei copii, trei greutăţi 
legate de picioarele mele, care aveau să-mi dea 
pace, doar în mormânt. 


CAPITOLUL VI 
Jurnal 


IARNA 


Cerul este înnourat, aproape negru. Stau la 
fereastra casei părinteşti şi scriu. Scriu pentru 
copiii mei, pentru ca mai târziu să cunoască şi ei 
vinovăția mea. Să afle şi ei pentru ce am părăsit pe 
tatăl lor bolnav şi singur. In ziua când soţul meu a 
ieşit din sanatoriu, m-am refugiat din nou aici. Nu 


vreau să mă reîntorc în casa lui! În întunecimea 
norilor care planează deasupra oraşului acesta, 
văd sufletul soţului meu. Cine vrea să mă 
condamne, e liber. Eu am rămas cu inima de piatră 
şi sufăr în tăcerea casei în care mă aflu. M-am 
retras la fereastra copilăriei mele. Peste tot văd 
pustiul. Dincolo în ograda vecină nu mai este nici 
atelierul de rotărie de odinioară, nici Mituş - ruină 
peste tot. Doar bătrâna mamă a lui Mituş s-a retras 
şi ea aici ca să aştepte eliberarea fiului ei din 
puşcărie. E îndurerată de gândul că singurul ei 
copil pe care-l iubeşte, va fi nevoit să poarte 
pentru toată viaţa stigmatul: puşcăriaş!... Da, ea 
nu vrea să ştie de greva pentru care fiul ei este 
condamnat, ea ştie că toată lumea îl va arăta cu 
degetul şi va râde de el. 

De câte ori vine la mine, plânge îndurerată. 
Această lovitură e groaznică pentru bătrână. Intr-o 
zi mi-a spus foarte lucidă: „Aş vrea să-mi ştiu mort 
copilul! Decât în puşcărie, mai bine în pământ! Ce 
va spune lumea? Cum îl va mai privi în faţă ştiind 
de unde vine?...” 

Femeia aceasta este de aceeaşi părere cu 
Predescu. Lumea judecă, lumea condamnă, de 
gura lumii să ne ferim ca de foc!... 

In fiecare săptămână primesc câte o scrisoare de 
la Predescu în care-mi scrie: „Intoarce-te acasă! Mă 
feresc să dau ochii cu lumea, de teamă să nu audă 
ceva despre întâmplarea noastră!...” Despre copii 
nu pomeneşte mai nimic, o vorbă-două, la sfârşitul 
fiecărei scrisori. Pentru el lumea preţuieşte mai 
mult decât sufletul nostru neîmpăcat. 

Nu vreau să ştiu de lume!... Dacă lumea mă 


condamnă, să fie sănătoasă!... Vreau să fac toate, 
împotriva lumii. Mai mult: vreau să mă răzbun pe 
lume. Ce vrea lumea de la mine? Vrea să-mi smulg 
inima din piept şi să i-o dau, o satisfacţie pentru 
aprobările şi dezaprobările ei?... Nu fac aşa ceva! 
Cer oamenilor să mă lase-n pace, să nu-mi dea 
sfaturi. Nu am nevoie. Am în inima şi-n mintea mea 
o lume mai complexă şi mai sinceră, cu care eu mă 
sfătuiesc la orice nevoie. Acestei lumi m-am 
adresat şi ea m-a sfătuit ce trebuie să fac. 

Am nevoie să fiu tare - plec mâine pentru câteva 
zile la Bucureşti, la prima înfăţişare a procesului 
nostru de divorţ. Avocatul Eliad îmi scrie că trebuie 
să mă prezint, deoarece Predescu care-mi trimite 
scrisori de împăcare, pe de altă parte a făcut o 
cerere ca tribunalul să-i aprobe până la sfârşitul 
procesului, trimiterea copiilor într-un internat. Ştiu, 
Predescu cunoaşte durerea ce mi-ar pricinui 
despărţirea de copiii mei şi vrea să mă forţeze ca 
să primesc împăcarea cu el. 

Să mă împac cu un om al cărui pumn a lovit 
obrazul meu şi m-a batjocorit!... Niciodată! De 
aceea scrisorile lui Predescu rămân fără răspuns. 
Avocatul Eliad nu cunoaşte acel eveniment când 
prietenul său care nu a pălmuit niciun om, m-a 
pălmuit pe mine, soţia lui. A debutat cu femeia pe 
care acum o iubeşte la nebunie, aşa cum fac 
oamenii ordinari care-şi bat amantele din prea 
mare dragoste ce au pentru ele. Inapoi, la şatra 
primitivă, oricine vrea să-şi chinuiască femeia pe 
care o iubeşte! Eu nu vreau să mă întorc la 
primitivismul soţului meu. Nu l-aş fi părăsit 
niciodată, dar după o lună de zile, când 


rămăsesem pălmuită în casa lui, în loc să-mi 
întindă el o mână de împăcare, mă sfidase pledând 
cu răutate la procesul unui om care nu-i făcuse 
niciun rău. 

În dimineaţa acelei zile, m-am dus în biroul lui 
înainte de a pleca. În zilele când avea procese 
interesante, nu mânca la prânz acasă. Lua ceva 
frugal pe la ora 11, care-i ţinea de foame până la 
reîntoarcere. L-am găsit fumând; mâncase. Fără 
nicio altă introducere, ca şi când nu s-ar fi 
întâmplat nimic, l-am întrebat, umilă: 

— Te duci astăzi la procesul acela? 

El, dându-se puţin pe spătarul scaunului în care 
şedea, mi-a răspuns, plin de trufie: 

— Ar fi fost mai bine să fi venit mâine, după 
proces, nu astăzi, înaintea procesului. Aşa, te-aş fi 
iertat... 

— Dar n-am venit să mă ierţi!... 

Predescu s-a ridicat puţin de pe scaun, cu 
ţigareta între degetele de la mâna stângă şi cu 
mâna dreaptă întinsă spre uşă, a strigat: 

— leşi afară!... 

Am ieşit. Dar apostrofarea lui nu mă mişcase 
defel - mi s-a părut caraghios aşa cum nu l-am 
crezut niciodată. Am intrat în camera mea, foarte 
liniştită. Numai atmosfera casei îmi devenise 
insuportabilă. Simţeam nevoia să ies undeva la 
aer, să fug pe o câmpie întinsă, să cad undeva 
frântă de oboseală şi pe urmă să dorm toată viaţa 
mea. Când au venit copiii, nevinovăția lor m-a 
înviorat puţin. 

Fără să vreau le-am spus: 

— Azi plecăm, dragii mei. 


— Unde, mamă? 

— Undeva, departe. 

Simţeam nevoia să execut dorinţa soţului meu, 
vroiam să „ies”. Tocmai atunci sună telefonul. 
Avocatul Eliad mă anunţă trist că procesul s-a 
terminat cu condamnarea lui Mituş. Am trântit 
receptorul enervată, m-am dus în camera copiilor, 
i-am luat repede şi într-o jumătate de oră eram 
complet echipați de plecare. Servitoarea care a 
bănuit de la început intenţia mea, a încercat să 
spună câteva cuvinte: 

— Doamnă, nu trebuie să plecaţi!... Rămâneţi... 

— Nu vreau să ştiu de nimic!... am strigat eu. 
Renunţ la tot ce-mi aparţine!... Eu plec!... plec!... 
plec!... 

Nu vorbeam, mi se pare că urlam şi că simţeam 
în sufletul meu o bucurie necunoscută până atunci. 
Simţeam descătuşarea!... 

După ce a venit avocatul Eliad, trimis de soţul 
meu ca să-mi ofere împăcarea în condiţiile cele 
mai jignitoare pentru mândria unui bărbat ca 
Predescu, am râs cu hohote. Proastă femeie am 
fost!... Am crezut în bărbăţia unui om fals până la 
revoltă. Mă dăduse afară din casa lui, ca pe cea 
mai din urmă femeie, şi-mi oferea sclavia preţ 
pentru reîntoarcere, după trei zile. Ah, nu!... Nu mă 
voi reîntoarce la acest om, chiar dacă mi s-ar lua 
copiii. Subscriu şi resubscriu aceasta cu toată 
îndărătnicia. M-am dus la sanatoriu când a fost 
bolnav, ca să-i arăt până unde merge bunătatea 
mea; l-am îngrijit acolo pentru că era tatăl copiilor 
mei. M-am dus, dar în casa lui n-am mai intrat, nici 
măcar pentru a-mi lua singurul portret al mamei 


mele care se afla acolo şi la care ţin tot atât de 
mult ca la copiii mei. 


CAPITOLUL VII 


AM SALVAT COPIII!... Judecata nu a admis 
cererea pentru internarea copiilor. Era nevoie de o 
dovadă a imoralităţii mele, în virtutea căreia 
tribunalul putea să dea câştig de cauză soţului 
meu. El s-a sfiit s-o facă. Avocatul pus de soţul meu 
să-l apere a mormăit ceva neînțeles, dar forţat de 
domnul Eliad, nu a mai avut curajul să repete. 
Copiii au rămas ai mei până la viitoarea înfăţişare, 
tocmai peste trei luni. Sunt fericită. 

Întâlnirea cu Predescu la tribunal a fost foarte 
rece. Am răspuns la salutul său fără răutate, dar şi 
fără emoție. Avocatul Eliad s-a aşezat între noi 
simulând ceva interesant, pentru a nu da putinţa 
lui Predescu să fie prea mult timp alături de mine. 
Acestea s-au petrecut înainte de începerea 
şedinţei. La sfârşit Predescu s-a apropiat de Eliad, 
foarte enervat, zicându-i: 

— Observ că ai devenit tutorele soţiei mele. 

— Sunt avocatul doamnei Maria Predescu, a 


răspuns Eliad. 

— Ingăduie-mi, te rog, să-i vorbesc două cuvinte 
deoparte. 

— Dacă doamna primeşte, nu am nimic de zis. 

— Nu! am intervenit eu adresându-mă lui 
Predescu - să lăsăm pentru sfârşitul procesului tot 
ce avem să ne spunem... 

Predescu a rămas încruntat. A privit câteva clipe 
în jos şi pe urmă, ridicând faţa îndurerată spre 
mine, a zis: 

— Vreau să-mi văd copiii!... 

Copiii erau averea noastră comună: răpindu-i 
dreptul de a-i vedea îl chinuiam. Or, eu nu m-am 
gândit niciodată să înmulţesc suferinţele soţului 
meu. Chiar copiii sufereau de lipsa tatălui lor. De 
aceea i-am răspuns, fără să stau mult pe gânduri: 

— Oricând poţi veni să-i vezi. 

Ingânând, Predescu a răspuns: 

— Voi veni de Crăciun. 

Salutându-ne, după aceste cuvinte, a plecat 
repede. Ceva mai departe l-am văzut punându-şi 
batista la ochi. 

Am observat la Predescu o schimbare mare. Nu 
mai avea nimic din omul trufaş, părea o umbră a 
celui de mai înainte. Faţă de cum se purta 
altădată, acum părea dezmăţat. Nici pieptănătura, 
nici ochii, nici barba, nu mai erau ale lui Predescu 
de acum câteva luni. Desigur că evenimentele 
petrecute între noi îl consumaseră. Ştiu că şi 
activitatea lui nu mai este atât de prodigioasă ca 
mai înainte. S-a schimbat foarte mult. Nu ştiu dacă 
cu mine s-a petrecut acelaşi lucru. Mă simt foarte 
slăbită şi din zi în zi tot mai învinsă. Am un singur 


suport de rezistenţă: copiii. În ei îmi găsesc un 
refugiu şi o întremare. Dar Predescu?... Nicăieri, 
desigur. Maşinăria vieţii noastre comune s-a stricat 
de tot. Oare o împăcare ne-ar redresa?... Nu! 

Reîntorcându-mă acasă am fost întâmpinată cu 
vestea unui eveniment nou: Mituş a fost eliberat 
din închisoare. Mama lui a venit şi mi-a comunicat 
a doua zi de dimineaţă. Ştiam de la servitoare. 
Bătrâna era veselă şi tristă în acelaşi timp. Oricum, 
faţa i se-nseninase mult, ochii nu-i mai erau umezi 
şi tot timpul mi-a vorbit de planurile făcute pentru 
viitor. 

— Mituş rămâne aici cu mine, nu mai pleacă 
nicăieri. Unde să se mai ducă? E om în toată firea! 
Când era mai tânăr, treacă-meargă, aşa sunt 
tinerii! Am vorbit cu el să deschidem atelierul lui 
tată-său; are toate sculele complete şi în bună 
stare. Cum a trăit bătrânul, o să trăiască şi Mituş. 
Să ne ţinem de capul lui să se-nsoare. S-o găsi o 
creştină şi pentru el!... Crezi că nu o să-l ia nicio 
femeie? E cam trecut de vârstă, are aproape 
treizeci şi cinci de ani!... 

Bătrâna era mulţumită, avea poftă de vorbă şi de 
făcut planuri. Ori poate nu avea nici ea încredere în 
cele ce spera şi ducea dorul ascuns de cineva care 
s-o încurajeze. Eu tăceam, priveam amuţită mâinile 
mele, rochia mea, pe urmă mâinile uscăţive ale 
bătrânei, rochia ei de stambă proastă, dar tăceam 
pentru că la sinceritatea ei nu aveam cu ce 
răspunde. Mituş, copilul ei năzdrăvan! Trăise ca să 
se îngrijească de soarta lui la treizeci şi cinci de 
ani, să-l însoare cu o femeie care ar vrea să-l ia, 
aşa bătrân. Toată averea lui erau sculele 


bătrânului şi poate cele două berete de marinar. 
Da! da!... El trebuie de acum încolo să-şi formeze o 
familie, o casă, un atelier, să lucreze mult, până 
noaptea târziu, pentru pâinea zilnică. Copiii mei vor 
vedea prin aceeaşi fereastră, ca şi mine, cum copiii 
lui Mituş se duc la şcoală. Poate Grigoraş al meu, 
ca şi Costin, se va înhăita cu un alt Mituş, să facă 
năzdrăvănii, alt circ ambulant va veni atunci, alte 
bătăi de cap, alergături şi, care din copiii noştri va 
aduce de data aceasta trofeu, bereta cu moțul 
roşu!... 

Şedeam pătrunsă de gânduri într-o linişte 
aparentă, uitasem de bătrâna de alături care 
aştepta o vorbă de încurajare de la mine. 

— Ai dreptate, mamă dragă, ai dreptate!... Aşa 
trebuie să facă Mituş. Ai nevoie şi dumneata, acum 
la bătrâneţe, de o zi liniştită!... 

— Am nevoie, gemu bătrâna  ştergându-şi 
lacrimile ce lunecau pe obrajii ei uscați - sunt 
oropsită de Dumnezeu, de când a murit bătrânul, 
nu mai am parte de odihnă, totdeauna sunt pe 
drumuri... Să-i mai spui matale lui Mituş să se lase 
de hoinăreală. Zău, să-i spui!... 

Nu l-am văzut pe Mituş câteva zile de când 
venise acasă. Auzeam zgomot în curtea lor, ştiam 
că se afla acolo, dar nu mă duceam nici măcar să-l 
văd prin perdele, ca altădată. Aveam o mustrare 
de cuget: îmi închipuiam că eu sunt vinovată de 
suferinţele lui. Poate că intervenţia mea agravase 
situaţia în procesul său. Il îndârjisem pe Predescu. 
Oare dacă l-aş fi rugat pe bărbatul meu altfel, de 
pildă punând situaţia făţiş, spunându-i cine era 
lucrătorul care şi-a pălmuit patronul, nu ar fi fost 


mai bine?... Poate, da!... Ba nu! Nu!... Nu vreau să 
cred că Predescu ar fi fost altul, mi-e groază de 
acest gând!... Sunt o femeie slabă, fără puteri, fără 
sprijin, n-am alt ajutor decât ochii copiilor mei 
cuminţi şi dragi. De când sunt acasă nu a venit o 
prietenă măcar să mă viziteze. Nici Costin, care 
este mutat la ţară, nici nevasta lui, nici tata nu m-a 
chemat ca să mă vadă. Copiii mei nu au un prieten 
de joacă. Fiecare şade pe scaunul lui în salon, sunt 
tăcuţi, stăpâniţi de aceeaşi tristeţe ca şi mine, şi 
uneori îi găsesc plângând. 

Singurul om care se gândeşte la mine, este tot 
Mituş. L-am surprins într-o zi în curtea lor, privind 
spre fereastra mea. Întocmai ca odinioară. Şedea 
pe gânduri, rezemat de o scândură. Nu-l mai 
văzusem din vara în care ne-am întâlnit în 
localitatea de la poalele munţilor. Atunci era cam 
palid, acum pare mai bine, e voinic şi plin de 
sănătate. Şedea în zi de iarnă afară, în curte, cu 
mânecile cămăşii sumese, cu pieptul desfăcut. L- 
am privit mult, iar el nu cobora privirea de la 
fereastra mea decât foarte rar. Atunci fără să mă 
mai gândesc, am deschis fereastra repede. Aerul 
rece de afară m-a izbit puternic în faţă şi m-a 
înviorat. Mituş a tresărit şi nemaiştiind ce să facă, a 
rămas cu privirea ţintă la mine. 

— Ce mai faci, Mituş? l-am întrebat eu 
bucuroasă. 

încurcat de apariţia mea neaşteptată, m-a 
salutat foarte stângaci. Desigur că nu mă credea la 
fereastra aceea. Eram în camera mea din copilărie, 
pe care acum nu o mai întrebuinţez decât ca odaie 
de vechituri. Dar el privea aceeaşi fereastră, pe 


care se obişnuise a o privi. 

— Eşti supărat pe mine, Mituş?... 

— Deloc, doamnă! mi-a răspuns el, mai înviorat. 
Vă mulţumesc foarte mult pentru atenţie!... Tocmai 
târziu de tot am aflat de la domnul Eliad, că a fost 
rugat de dumneavoastră să mă apere. Nu ştiu dacă 
nu aţi avut supărări cu soţul dumneavoastră, 
pentru mine. 

— Nicio supărare, dragă prietene, nimic!... Îmi 
pare numai rău că intervenţia mea nu ţi-a folosit. 

El a ridicat braţele, în semn de resemnare. 

— Toate au trecut, doamnă!... 

Am închis fereastra din cauza gerului de afară. 
Ca să mai pot vorbi cu Mituş m-am coborât, spre 
seară, ducându-mă în casa lor. Nu fusesem 
niciodată la ei. Atunci am cunoscut şi eu cu 
adevărat pe Mituş. Era cu mult mai interesant 
decât mi-l închipuisem. Am văzut la el o casă de 
oameni cinstiţi şi muncitori, pentru prima oară, 
pentru că totdeauna am ocolit oamenii săraci. Nu 
ştiu, nu sunt nesuferiţi aceşti oameni, au un aer 
umil şi sincer când îi vezi pe străzi, binevoitori i-am 
găsit totdeauna, răbdători, dar eu n-am putut 
suferi sărăcia, cum n-am putut suferi nici bogăţia. 
Mi s-au părut aceste două categorii sociale, ceva 
imposibil de suportat. Am respectat oamenii bogaţi 
care munceau de dimineaţă până-n seară în biroul 
lor, tot aşa cum am respectat oamenii săraci, 
muncind în fabrici sau la câmp. Aşa l-am respectat 
pe Predescu. Acest om muncea cu adevărat. 

În casa lui Mituş am cunoscut prima dată 
atmosfera prietenească şi sinceră care a lipsit 
casei mele. Nimic decorativ, nimic fals, pereţii plini 


cu  fotografii-amintiri, portretele părinţilor săi, 
făcute mari, cu o stângăcie plăcută, o şuviţă din 
părul lui din copilărie, alături de portretul lui de 
când era la şcoală. Am râs foarte mult când l-am 
revăzut pe Mituş şcolarul zburdalnic, posomorât, 
de parcă ar fi fost supus la nişte cazne mari, cu 
ghiozdanul sub braţ. Ciudat, atunci nu-i plăcea 
cartea, dar acum am văzut în casa lui un raft mare 
cu cărţi foarte interesante. Credeam că Mituş nu 
prea citeşte. 

Am plecat din casa lor complet refăcută. Mă 
încurajase entuziasmul lui Mituş. Pentru el, trei luni 
de închisoare nu au însemnat nicio deceptie. Nu a 
dat niciun pas înapoi de la credinţa lui. Era un 
iluminat hotărât şi tot atât de convins. 

— Vreau să plec, îmi spunea el visător - să plec 
iarăşi, n-am ce face aici, mă împiedic tot de 
oameni care nu sunt hotărâți la nimic. În alte ţări 
acţiunile sunt conduse de oameni cu altă energie. 
Cazul meu ar fi stârnit discuţii, presa ar fi sărit întru 
apărarea mea, intelectualii m-ar fi apărat. Era un 
caz de dreptate!... Oricine aş fi fost eu, dacă 
aveam dreptate m-ar fi apărat chiar fratele 
rivalului meu. Aici soţul dumneavoastră a făcut un 
caz de conştiinţă dintr-un lucru de nimic, fără să se 
gândească puţin la omenia mea. A venit la 
închisoare şi m-a sfidat cu privirea, m-a jignit faţă 
de ceilalţi cu titlul de «individ». Nu i-am răspuns la 
nicio întrebare. De aceea aş vrea să plec!... 

— Nu ai să pleci, Mituş! am zis eu. Ai pe mama 
ta, care are nevoie de ajutorul tău. 

— Da, mama!... 

Bătrâna plângea pe un scaun. 


— Vrea să plece băiatul meul!... Să plece, dacă 
nu-l doare inima de mine. Nu am fost eu singură, 
până acum?... 


Am făcut din Mituş un prieten sufletesc. Aveam 
nevoie de el, cum avea şi el nevoie de mine. Eram 
doi  singuratici,  idealişti, în acelaşi timp şi 
decepţionaţi de realismul vieţii. Prietenia este un 
sex superior, ea nu îngăduie nicio abatere morală. 
Sunt sigură de devotamentul prieteniei lui Mituş, 
cum sunt sigură de dragostea copiilor mei. Nu vom 
fi niciodată altceva decât prieteni, dar niciodată nu 
ne vom îndepărta prea mult unul de altul. Suntem 
prea încercaţi în viaţă, spre a ne mai gândi să 
începem altceva decât prietenia sufletească. 

Aproape în fiecare seară cobor în casa lor pentru 
ca să stăm de vorbă. Vremea copilăriei a revenit 
prin amintiri şi poveşti cu haz. Odinioară ne 
strângeam toţi trei: eu, el şi Costin în camera 
fratelui meu şi spuneam poveşti cu zmei şi cu 
haiduci. Aceeaşi viaţă trăim şi acum. Doar zmeii şi 
haiducii sunt înlocuiţi cu oamenii pe care i-am 
cunoscut. Mituş a văzut multe, a auzit multe şi a 
trăit multe evenimente pe unde a fost. La o cană 
cu ceai, închide pe jumătate ochii, visător şi 
vorbeşte: 

— Era pe un vapor francez, era un căpitan, un 
om foarte bun... 

Mamă-sa îl întrerupe naivă: 

— Purta şi el beretă ca şi tine, maică?... 

Toată atitudinea visătoare a lui Mituş, se 
spulberă, izbucnim în hohote de râs şi nu mai 
puteam continua decât râzând. Nicio poveste nu 


poate fi terminată din cauza asta. 

În zilele următoare sunt mulţumită, vin serile 
voioase care-mi reîmprospătează sufletul lihnit de 
duh. Când lipsesc o seară din casa amicilor mei, a 
doua zi de dimineaţă bătrâna apare, îngrijorată: 

— Pentru ce nu ai venit la «şedinţă»?... 

La ea toate întâlnirile noastre sunt şedinţe. 
Începe să se radicalizeze bătrâna. O punem să 
pronunţe cuvinte franţuzeşti şi se opune cu 
încăpățânare. 

— Nu vreau să învăţi... Ce-mi trebuie mie 
franţuzeşte acum la bătrâneţe?!... 

Clipele acestea sunt cele mai vesele din viaţa 
mea. 


CAPITOLUL VIII 


RÂNDURILE CE URMEAZĂ SUNT TRISTE. Sunt 
triste ca ochii lupoaicei care-şi găseşte puii 


măcelăriți. Am crezut în viată şi m-am închinat ei. 
Am crezut în Dumnezeu şi m-am închinat Lui. Nu 
am găsit nici viața sperată, nici pe Dumnezeu. Dar 
am mai crezut şi-n Om, pentru că-l vedeam alături 
de mine urând şi iubind. Pentru că-l vedeam 
suferind. Pentru că-l vedeam robind vieții şi lui 
Dumnezeu, murind în numele lor. Pe Om l-am 
găsit, da!... L-am găsit pe culmea suferințelor 
scrâşnind nedreptăţit. Si-am zis: dreptate, omului! 
„.. Și omul m-a învins pe mine, în clipa când îl 
iubeam mai mult... 

Haide, tu care stai ascuns după pânza veşniciei, 
înger sau diavol, ce eşti... dacă ţinteşti inima mea. 
Loveşte-o odată!... Ce mai stai?... Sunt un suflet 
chinuit, ca toate sufletele distruse până acum. 
Pentru ce m-ai lăsat pe mine la urmă?... Oare sunt 
eu mai vinovată ca toţi ceilalţi?... Oare este nevoie 
ca să asist la toate durerile izvorâte din răutatea 
ta?... Dă-mi lovitura de graţie şi ucide-mă. Pentru 
ce nu m-ai ucis pe mine înaintea tuturor?... 

Am fost lăsată la urmă pentru ca să scriu aceste 
rânduri, cu ochii plini de lacrimi. După toată 
durerea înşirată aici, era nevoie de o femeie care 
să sufere nevinovată, să cunoască maximum de 
umilinţe şi să fie arătată cu degetul. Pentru ce?... 
Pentru ce nu-mi pierd minţile, să cunosc măcar aşa 
veşnicia tăcerii fericite?... 

Am fost învinsă alături de învingătorii învinşi. 
Spadele lor au fost înveninate cu otrava soartei. 
Luptătorii au murit. Am rămas eu ca să trăiesc 
durerea lor, pentru că ei făcându-şi datoria au 
murit înseninaţi de gândul că eu trăiesc. 

Trăiesc lângă copiii mei, salvaţi!... 


La ultima întâlnire pe care am avut-o cu 
Predescu pe sala tribunalului din Capitală, în 
prezenţa domnului avocat Eliad, soţul meu mi-a 
comunicat că doreşte să vadă copiii. Hotărâserăm 
să vină de Crăciun. Îi înţelegeam durerea şi nu m- 
aş fi gândit niciodată că-l pot opri să-şi sărute 
copiii, pe care eram sigură că-i iubeşte ca şi mine. 
Pe urmă şi copiii aveau nevoie de mângă:ierile 
tatălui lor. Când am spus copiilor că va veni «tata», 
au delirat de bucurie, ei nu înțelegeau că pe mine 
mă întrista această fericire. Pentru că i-am ferit 
totdeauna să înțeleagă nemulțumirea mea 
sufletească. Am crescut copiii departe de toate 
neajunsurile noastre omeneşti. 

Dacă pentru copii, fericirea se apropia odată cu 
sărbătorile Crăciunului, eu aşteptam să treacă mai 
curând această sărbătoare spre a reintra în liniştea 
aparentă, care, oricum era, mă mulțumea. Cu 
câteva zile mai înainte am suspendat vizitele la 
familia lui Mituş şi l-am chemat pe tata să vină la 
noi de sărbători. Dacă tata a primit invitaţia mea, a 
venit, însă, cu gând să ne împace. La cei cincizeci 
şi nouă de ani pe care îi avea, tata ar fi fost 
mulţumit ca înainte de a muri, să-şi vadă copiii 
fericiţi. Pentru el fericirea mea nu era decât alături 
de soţul meu. Ce-l privea pe el că Predescu îmi 
dăduse o palmă pe acelaşi obraz pe care-l 
mângâliase şi-l sărutase fericit altădată? Tata avea 
un principiu matrimonial: Dacă bărbatul sărută 
obrazul femeii pe care a lovit-o, femeia trebuie să 
uite. Obrazul ei trebuie să fie mulţumit cu palme, 
ca şi cu sărutări. 

Tot aşa făcuse şi tata, o bătea pe mama 


îngrozitor, pe înfundate, o supunea la chinuri 
sadice... pentru că o iubea foarte mult. Eu nu 
vroiam să primesc această regulă, eu eram pentru 
respectul obrazului, fie al meu, fie al soţului meu. 
Am fost femeia care nu am insultat pe cineva, nici 
măcar cu gândul. Când am spus tatălui meu că nu 
mă voi reîntoarce lângă un om care m-a lovit şi m- 
a umilit, el a strigat, plângând: 

— Gândeşte-te la mama ta!... 

Mama!... Gândeam multe despre mama, dar i-am 
răspuns atât: 

— Dacă mama a primit să fie roabă, eu nu 
primesc!... 

— Astea sunt roadele emancipării femeilor! a 
spus el. 

Foarte frumos!... Suntem şi noi femeile la nivelul 
civilizaţiei moderne. Odinioară când stăpânul 
biciuia sluga, sluga tăcea şi se mulțumea cu 
bătaia. Astăzi, Mituş nu a primit această sclavie, a 
răspuns cu aceeaşi plată la palma patronului. Că a 
fost condamnat pentru îndrăzneală, înseamnă că 
societatea umană nu este pe deplin civilizată, sau 
emancipată. Dar s-au găsit oameni care să ia 
apărarea lui Mituş. 

Eu, ca femeie, sexul slab, cum suntem numite, 
nu am avut puterea să răspund soţului meu cu 
aceeaşi monedă, dar am dreptul să uzez de 
mijloacele de care dispun. Sunt vinovată?... 

Voi spune şi eu ca şi Isus: «Cine se crede curat 
să ridice piatra şi să dea în mine...» 


A venit Predescu, în noaptea ajunului de Crăciun. 
Şedeam la fereastră şi priveam întunericul întins 


deasupra oraşului. Nu-l aşteptam să vină chiar 
atunci, nici măcar nu era ora de sosire a trenului. 
Credeam că va veni în ziua de Crăciun, cum ar fi 
trebuit. Pe străzi copiii cântau colindul şi câinii 
lătrau pe la garduri, învrăjbiţi. Era o noapte 
pâcloasă şi rece, care întuneca şi mai mult oraşul 
îngropat sub zăpadă. Stelele licăreau plăpânde prin 
ceaţă. Vocile copiilor întârziaţi îmi păreau mai mult 
zumzetul unui roi de albine năpădit pe colibe. 
Cântau, sau plângeaul!... 

In noaptea aceea nu mă gândeam la nimic, 
aveam mintea oprită şi obosită. Vroiam să uit de 
tot că mai trăiam. 

Prin uşa întredeschisă la camera de alături, 
zăream, de câte ori întorceam capul, luminile 
pomului de Crăciun, pregătit pentru copii. De cu 
seară tata-mi spuse: 

— Ne culcăm devreme şi după miezul nopţii, 
când Mântuitorul Isus va fi născut, sculăm copiii din 
somn şi-i aducem să vadă pomul şi jucăriile primite 
cadou. Va fi mai frumos!... Pe urmă îi culcăm cu 
jucăriile lângă ei. Eu am să mă îmbrac în haine de 
moş Crăciun. Nu mă vor recunoaşte... De 
dimineaţă când se vor culca, vor crede că a fostun 
VIS... 

Aşa ne păcălea şi pe noi când eram mici. 

Fiindcă nu mă simţeam obosită, nu m-am culcat 
deloc. Mă simţeam tot mai învinsă, şi mă temeam 
la gândul că evenimentul sosirii lui Predescu în 
casa aceasta, ar aduce după sine, împăcarea. Nu 
mai voiam să reiau viaţa părăsită. Căsnicia mi se 
părea o piatră care nu mai avea loc în sufletul 
meu. 


Priveam spre fereastra lui Mituş şi mă miram de 
ce camera lui era întunecată, când el nu stingea 
lumina decât după miezul nopţii. Mă gândeam, 
zâmbind: «Desigur, Mituş şi-a adus aminte de 
copilărie, a plecat cu colindul!>... Mituş era 
oarecum mai fericit decât mine. 

Aşa gândeam, când dincolo de raza de lumină a 
felinarului de peste drum am observat umbra unui 
bărbat retras aproape de gardul unui loc viran. 
Când venise acel om acolo, nu băgasem de seamă. 
Dar cine era şi ce aştepta?... Mi-a trecut fiorul unui 
gând prin minte şi-un lac de sudoare peste tot 
corpul... Predescu!... Era el! li cunoşteam silueta şi 
umbra dintr-o mie de oameni. Mi-am lipit faţa mai 
mult de geam şi am privit cu toată puterea ochilor 
până am pătruns întunericul în care şedea ascuns: 
era Predescu!... 

Tremuram atât de tare, încât făceam sforţări 
uriaşe ca să nu-mi clănţăne dinţii. Credeam că nu 
mă vor mai ţine picioarele. 

Ce vroia omul acela în mijlocul nopţii?! Spiona!... 
Ce spiona, nenorocitul? O oră întreagă, poate două 
sau trei, l-am privit aşa. Nu s-a clintit un pas măcar 
în lături din locul unde şedea. Stătea încremenit ca 
o stâncă de piatră. El care era fumător pasionat, nu 
a fumat nicio ţigară cât timp am privit spre el. Dar 
nici eu nu m-am clintit din loc. Înfipsesem coatele 
în pervazul ferestrei şi privirile în umbra lui. 

Deodată am auzit în stradă paşi de om, scârţâind 
pe zăpada geruită. Am văzut o umbră, pe urmă 
silueta omului întârziat se profila tot mai mult în 
raza felinarului. Mituş se reîntorcea acasă. L-am 
văzut bine. Avea pălăria lăsată puţin pe spate şi 


gulerul paltonului ridicat. Când a vroit să pună 
mâna pe poartă, umbra de peste drum s-a desprins 
din întuneric şi a trecut imediat pe partea cealaltă. 
Atunci m-am convins cu adevărat că era Predescu. 
Era la fel ca şi Mituş, cu gulerul paltonului ridicat. 
Doar pălăria lui era mai mult lăsata pe ochi. A 
rămas ţeapăn, cu mâinile în buzunare, în faţa lui 
Mituş. Îi vedeam foarte bine, căci nu erau nici la 
trei metri depărtare de fereastra unde şedeam eu. 
Poarta curţii lui Mituş era alături de poarta noastră. 
Căsuţa lor era mai în fund, casa noastră începea 
chiar de la stradă. Eu priveam de la prima 
fereastră a casei. 

Curios de apariţia străinului, Mituş a întors puţin 
privirea spre el. 

— Mă cunoşti?... l-a întrebat Predescu, rece. 

— Da, a răspuns Mituş, întorcându-şi toată faţa 
spre el. 

— Eşti amantul soţiei mele!... 

Mituş a strâns pumnii şi încordându-şi braţele în 
faţa lui Predescu, i-a răspuns scrâşnind: 

— Nul!... 

Predescu şedea tot nemişcat. 

— Ticălosule!... Eşti amantul soţiei mele!... 

Atunci Mituş, fără să mai răspundă ceva, a întors 
spatele şi a deschis poarta enervat. In clipa aceea 
Predescu a scos o mână din buzunarul paltonului şi 
a ridicat-o spre Mituş. În mână avea un revolver. 
Două detunături au sfâşiat tăcerea nopţii. In 
aceeaşi clipă câinii din împrejurimi au început să 
urle. 

Am stat tot timpul încremenită cu ochii la cei doi 
oameni; nu puteam să mai mişc măcar pleoapa 


unui ochi. Dar nu am mai văzut de atunci nici cum 
a căzut Mituş, nici cum a plecat celălalt. Leşinasem 
pe scaunul unde mă aflam. 

M-am trezit în pat cu tata şi cu servitoarea lângă 
mine. 


— Ce s-a întâmplat?!... i-am mtrebat eu. 
Tata a ridicat din umeri neputincios. 
— Ce s-a făcut cu Mituş?!... am urlat eu, 


înspăimântată. 

Atunci tata, covârşit de durere, a îngânat: 

— L-au dus la spital. 

Bătrânul avea ochii plini de lacrimi. Am întors 
capul într-o parte şi am leşinat din nou. 


CAPITOLUL IX 


PRIMA ZI A CRĂCIUNULUI. Mituş a fost dus la 


spital grav rănit. Cele două gloanţe îi pătrunseseră 
în spate. Mamă-sa, trezită din somn de detunături, 
a ieşit în curte, speriată. Şi-a găsit copilul căzut în 
zăpadă. În acelaşi timp vecinii alarmaţi au ieşit de 
prin case şi s-au strâns în curtea lui Mituş. Pe urmă 
a venit poliţia. Deşi mai putea să vorbească, Mituş 
nu a spus nimic. Gura lui s-a încleştat într-o 
muţenie desăvârşită. Cine trăsese?... Toată lumea 
întreba revoltată: Cine a tras?... Niciun indiciu de 
nicăieri. 

La noi în casă tristeţea luase locul veseliei 
aşteptate. Pomul de Crăciun a rămas izolat, 
lumânările au fost stinse, copiii şi-au luat singuri 
jucăriile de acolo. 

Pe la ora unu ziua eram încă în pat, bolnavă. Nu 
am putut să mă scol nici pentru a merge la masă. 
Copiii erau în sufragerie cu tata şi cu nişte copii din 
vecini, invitaţi de mine pentru pomul de Crăciun. 

Atunci a venit servitoarea şi mi-a spus că un 
domn vrea să mă vadă. 

— Un domn? am întrebat-o eu. 

— Ce fel de domn?.. 

— Spune că vine de la Bucureşti. 

Tocmai când vroiam sa strig: «Afară cu el!... Să 
nu intre aici!...», Predescu a apărut pe uşă, 
groaznic de schimbat. Ţinea pălăria într-o mână şi 
două pachete sub braţ. 

— leşi afară!... am urlat eu, înnebunită de 
prezenţa lui. 

M-am ridicat în capul oaselor şi am repetat poate 
de zece ori cuvintele acestea. Copiii au năvălit pe 
uşă împreună cu tata. Văzându-l pe Predescu, 
copiii au început să strige bucuroşi: 


— Tata!... Tata!... 

— Nu, copii!... Nu vă atingeţi de acest om!... E 
plin de sânge. Nu puneţi mâna pe el. 

Copiii, speriaţi de strigătele mele, s-au retras 
deoparte, sfioşi. Tata înlemnise lângă uşă. 

Sărmanii mei copii!... Toată dimineaţa au spus, 
dezolaţi: 

— Mamă, nu mai vine tata!... 

Predescu nu se predase, încă. Venise la mine. 
Pentru ce?... Răpise copilul unei mame în ziua de 
Crăciun, şi-n aceeaşi zi venise să-şi vadă copiii lui! 


Neaşteptându-se ca eu să ştiu adevărul, 
Predescu a lăsat capul în jos, înfrânându-şi un gest 
de durere pe faţă. Apoi s-a întors spre uşă. Tata s-a 
dat la o parte din drumul lui. 

După ce a plecat Predescu, copiii s-au năpustit 
înfricoşaţi peste patul meu. l-am strâns pe 
câteşitrei la piept, plângând. Pe deasupra lor, 
privirea mea s-a întâlnit cu privirea tatei. Bătrânul 
m-a întrebat ceva, doar cu o fulgerătură a ochilor 
săi. Eu am ştiut ce mă întreabă şi am răspuns cu 
vocea stinsă: 

— Da. 


În aceeaşi zi după amiază m-am dus la spital. 
Mituş trăia ultimele lui clipe de viaţă. l-am strâns 
mâna şi el a deschis ochii. Era conştient. L-am 
întrebat: 


— Cine a tras?... 
— Nu ştiu!... a răspuns el. 
— Eu ştiul... 


— Nu, nu este adevărat... 


În timpul cât am fost eu acolo, a murit. Mamă-sa, 
alături, plângea: 


— Eu sunt vinovată!... Mai bine îl lăsam să 
plece... Pe el îl mai aveam pe lume, ce mă fac eu 
acum  singură!... Ah, Doamne, Dumnezeule!... 


Barim nu spuse cine-l omori!... 
* 

Mult stimată doamnă Predescu, 

Această scrisoare este a treia pe care v-o trimit 
în timp de o săptămână. Nu mai vorbesc de cele 
patru telegrame. Sper de data aceasta să primesc 
un răspuns. 

Azi, după cum ştiţi, a avut loc înmormântarea 
soțului dumneavoastră şi prietenul meu, Alex. 
Predescu. Sunt numai două ore de când ultimii 
bulgări de pământ au căzut pe mormântul său. Să 
ne rugăm pentru odihna celui care s-a dus. 

Casa a fost complet sigilată şi cheile se află în 
posesia tribunalului, dimpreună cu testamentul 
răposatului. 

Cât priveşte pentru cheltuieli, au fost suportate 
de mine şi vă rog să le lăsați în sarcina mea, vroind 
să am o ultimă amintire de la prietenul meu 
Predescu. 

Regret că sunteți aşa de grav bolnavă şi vă urez 
din tot sufletul sănătate. Curaj! Gândiţi-vă la copii! 


Cât de mult am fost impresionat când am auzit 
de moartea nefericitului dumneavoastră prieten 
din copilărie!... Vai... atât de tristă este soarta unor 
oameni!... Atât de tristă ca şi sufletul nostru, al 
celor care rămân în urma lor să-i plângă. Încă o 
dată: curaj! Curaj, doamnă... 


Al dumneavoastră amic devotat, 
ION ELIAD 
Avocat 


CAPITOLUL X 


ŞI ACUM, pentru că suntem adunaţi cu toţii... 

— Pentru a zecea oară!... completă domnul 
Rădulescu. 

— ... Exact, pentru a zecea oară, reluă avocatul 


Eliad - vă rog să-mi spuneţi, cu toată sinceritatea, 
părerea ce aveţi despre această întâmplare?... 

Doamna Breazu se ridică de pe scaun şi trecu 
lângă fereastră vorbind ca pentru sine: 

— Nu înţeleg ce rost mai are părerea noastră!... 

— Nu sunt de părerea dumneavoastră!... ripostă 
domnișoara Marineanu - noi, cei tineri, avem ceva 
de învăţat din toată drama familiei Predescu. 

— Nu ai de învăţat nimic, fetiţo!... Ascultă-mă pe 
mine, nimic!... Fiecare viaţă se trage pe calapodul 
ei. Crezi oare că Maria Predescu n-a presimţit 
pericolul care venea asupra ei?... Ba da!... Dar 
fiecare om crede altfel decât vecinul său. Când 
vede un pericol venind, în loc să se dea la o parte 
din drumul lui, el începe să-şi ascută cuţitele, gata 
de luptă. Dacă a învins, râde. Dacă a fost învins, 
plânge. Aşa este!... 

— După părerea matale, cucoană Brezeancă, 
omul nu mai trebuie să facă nimic, să stea ca 
lemnul, hai?... se înfurie domnul Rădulescu. 

Doamna Breazu se-ntoarse spre el cu o mutră 
acră, măsurându-l de câteva ori, cu privirea. 

— Dumneata, domnule, eşti boier aşezat, n-ai 
copii, nevasta ţi-e mulţumită, ce-ţi pasă!... In loc să 
te duci la teatru să vezi drama pe scenă, vrei s-o 
vezi naturală... De ce nu o faci dumneata?... Te-ai 
plâns într-o seară că ţi-e greu să vii mereu la ţară, 
ca să asculţi ce a citit omul ăsta... darmite să 
petreci dumneata aşa o viaţă!... 

Dacă ceilalţi musafiri nu ar fi început să râdă cu 
hohote, domnul Rădulescu ar fi ieşit înfrânt. Acest 
om nu se prea pricepea să lupte cu cineva. Era mai 
mult un ascultător cu mâncărime de limbă. De 


aceea soţia sa, puţin cam supărată, îi zise: 

— Leonte!... Pentru ce te cerţi tu cu oamenii?... 

Dacă cucoanei nu-i plăcea ceva, domnul Leonte 
Rădulescu nu mai stăruia defel; ştia să se oprească 
la timp. Se mulţumi deci să închidă discuţia cu un 
oftat ascuns. 

— Dar eu v-am întrebat ce părere aveţi?... repetă 
avocatul Eliad. 

— Ce părere vrei să afli, domnule Eliad?... strigă 
înciudată doamna Breazu. 

— Nicio părere nu se poate spune!... Părerea 
spusă este curat un testament!... Lasă oamenii să- 
şi înghită părerile. Nu-i nevoie de nicio părere. 
Fiecare, creadă ce-o vrea... 


SFÂRŞIT