Alexandre Dumas Fiul — Dama Cu Camelii

Alexandre Dumas, fiul 


Alexandre Dumas, fiul 


Dama cu camelii 


[. 

Eu sunt de părere că nu poţi crea personaje decât dacă ai 
studiat îndelung oamenii, după cum nu poţi vorbi o altă 
limbă decât cu condiţia să o fi învăţat temeinic. 

Nefiind încă la vârsta la care imaginezi, mă voi mulţumi 
doar să povestesc. 

Îl rog, deci, pe cititor să fie convins că această povestire 
este adevărată, iar personajele, cu excepţia eroinei, sunt 
toate în viaţă. 

De altminteri, se găsesc la Paris destui martori care au 
asistat la cea mai mare parte a faptelor adunate aici şi care 
ar putea să le confirme dacă mărturia mea nu este 
îndestulătoare. Printr-o împrejurare deosebită, numai eu 
puteam să le aştern pe hârtie, fiindcă am fost singurul 
confident al celor din urmă amănunte, fără de care ar fi fost 
cu neputinţă să se închege o povestire interesantă şi 
completă. 

lată cum am aflat aceste amănunte. 

În ziua de 12 martie 1847 am văzut, pe rue Lafitte, un afiş 
mare, galben, care încunoştinţa pe trecători despre 
vânzarea la licitaţie a unor mobile şi a unor obiecte rare şi 
scumpe. Vânzarea avea loc în urma unui deces. Anunţul nu 
menţiona numele persoanei decedate; vânzarea urma să 
aibă loc în rue d'Antin nr. 9, în ziua de 16, între orele 12 şi 5 
după amiaza. 

Afişul mai spunea că atât apartamentul, cât şi mobilele 
puteau fi văzute în zilele de 13 şi 14. 

Am fost totdeauna amator de curiozităţi. Mi-am spus că nu 
trebuie să scap această ocazie; chiar de n-ar fi să cumpăr 


nimic, cel puţin să văd despre ce este vorba. 

A doua zi m-am dus în rue d'Antin nr. 9. 

Era încă devreme, dar apartamentul roia de vizitatori şi 
chiar de vizitatoare, care, deşi îmbrăcate în catifele 
scumpe, învăluite în caşmiruri şi aşteptate la intrare de 
cupeurile lor elegante, priveau cu mirare, cu admiraţie 
chiar, la luxul ce se desfăşura sub ochii lor. 

Ara înţeles mai târziu această admiraţie şi uimire; privind 
şi eu mai cu atenţie, mi-am dat cu uşurinţă seama că mă 
aflam în apartamentul unei femei întreţinute. Or, dacă 
există un lucru pe care doamnele din lumea bună doresc să- 
l privească - şi se aflau acolo destule doamne din lumea 
bună - este tocmai interiorul unor asemenea femei, ale 
căror echipaje le împroaşcă zilnic cu noroi pe ale lor, care 
au, ca şi ele şi alături de ele, loja rezervată la Operă sau la 
„Theâtre des Italiens”, şi care îşi etalează, la Paris, 
neruşinata opulenţă a frumuseţii lor, a bijuteriilor şi a 
scandalurilor. 

Aceea la care mă aflam nu mai era în viaţă: chiar femeile 
cele mai virtuoase puteau deci să pătrundă până în alcovul 
ei. Moartea purifica aerul acestei splendide cloace, şi, de 
altminteri, ele puteau invoca, la nevoie, scuza că nimeriseră 
la o licitaţie fără să ştie despre cine era vorba. Citiseră 
afişele, voiau să vadă lucrurile despre care era vorba în 
aceste afişe şi să-şi facă alegerea din vreme; nimic mai 
simplu; ceea ce nu le împiedica să adulmece, în mijlocul 
tuturor acestor minunăţii, urmele vieţii de curtezană, 
despre care, fără îndoială, li se spuseseră atâtea lucruri 
stranii. 

Din nenorocire, tainele muriseră o dată cu zeiţa, şi, cu tot 
zelul lor, doamnele nu putură să afle decât ceea ce era de 
vânzare după deces, dar nimic din ce se vindea în timpul 
vieţii locatarei. 

De altfel, aveai de unde să alegi. Mobilierul era superb. 
Mobile din lemn de trandafir, mobile de Boule, vase de 


Sevres, vaze chinezeşti, statuete do Saxa, atlazuri, catifele 
şi dantele, nimic nu lipsea. 

M-am plimbat şi eu prin apartament şi m-am luat după 
doamnele curioase care sosiseră înaintea mea. Ele intrară 
într-o cameră tapisată cu stofă persană, şi eram să intru şi 
eu acolo, când deodată le-am văzut cum se dau înapoi 
zâmbind, ca şi cum le-ar fi fost ruşine de această nouă 
curiozitate. Acum doream cu atât mai mult să pătrund în 
acea încăpere. Era camera de toaletă, din care nu lipseau 
nici cele mai minuţioase detalii, unde setea de risipă a celei 
ce murise părea să fi atins culmea. 

Pe o masă mare, lipită de perete, o masă lată de trei 
picioare şi lungă de şase, străluceau toate comorile lui 
Aucoc şi Odiot. Era o colecţie magnifică, şi niciunul din 
zecile de obiecte atât de necesare toaletei unei femei de 
felul aceleia la care ne aflam nu era din alt metal decât din 
aur sau argint. lotuşi, această colecţie nu putuse fi adunată 
decât încetul cu încetul, şi nu acelaşi amor o completase. 

Pe mine, care nu mă înspăimânta spectacolul camerei de 
toaletă a unei femei întreţinute, mă amuza să examinez 
detaliile, oricare ar fi fost ele; am observat că toate aceste 
ustensile splendid cizelate purtau iniţiale felurite şi coroane 
diferite. 

Priveam la toate aceste obiecte - care dezvăluiau fiecare 
prostituarea sărmanei fete - şi îmi spuneam în sinea mea că 
Dumnezeu a fost îndurător cu ea, pentru că a cruţat-o de 
obişnuita pedeapsă, lăsând-o să moară în mijlocul luxului şi 
în plină frumuseţe, înainte de bătrâneţe, această primă 
moarte a curtezanelor. 

Într-adevăr, ce poate fi mai jalnic decât bătrâneţea viciului, 
mai cu seamă la femei? Este lipsită de orice demnitate şi nu 
inspiră nici un interes. Această căinţă veşnică, nu din 
pricina drumului greşit pe care au apucat, ci a socotelilor 
proaste şi a banilor rău întrebuinţaţi, este unul din cele mai 
triste lucruri ce pot fi auzite. 


Am cunoscut o bătrână curtezană căreia, din tot trecutul 
ei, nu-i mai rămăsese decât o fată, care, după spusele 
contemporanilor săi, era aproape tot atât de frumoasă pe 
cât fusese şi mama. Această biată copilă, căreia mama sa 
nu-i spusese „tu eşti fata mea” decât pentru a-i porunci să-i 
aducă bani ca să aibă cu ce-şi îngriji bătrâneţele, după cum 
şi ea o îngrijise pe când era copil, această biată fată, cu 
numele de Louise, ascultându-şi mama, se dăruia fără 
voinţă, fără pasiune, fără plăcere, ca şi cum ar fi făcut 
meseria, dacă s-ar fi gândit cineva s-o înveţe vreuna. 

Neîncetatul spectacol al desfrâului, un desfrâu precoce, 
întreţinut şi de veşnica stare bolnăvicioasă a fetei, 
stinseseră în ea puterea de înţelegere a răului şi a binelui, 
pe care poate că Dumnezeu i-o sădise, dar pe care nimeni 
nu se gândise să i-o cultive. 

N-am să uit niciodată această tânără fată, care ieşea pe 
bulevarde, mai în fiecare zi la aceeaşi oră. Mama sa o 
însoțea de fiecare dată, cu conştiinciozitatea unei adevărate 
mame care şi-ar fi însoţit o adevărată fiică. Eram tinerel pe 
vremea aceea şi dispus să accept morala uşuratică a 
secolului în care trăiam. Îmi amintesc totuşi că spectacolul 
acestei supravegheri revoltătoare îmi inspira şi dispreţ, şi 
dezgust. 

Mai adăugaţi faptul că niciodată pe chipul vreunei fecioare 
nu s-a desluşit un asemenea sentiment do nevinovăție, o 
asemenea expresie de suferinţă melancolică. 

Părea întruchiparea resemnării. 

Într-o zi, însă, figura fetei se lumină. 

În mijlocul desfrâului, al cărui program era întocmit de 
mama sa, i se păru păcătoasei că Dumnezeu i-a îngăduit să 
guste şi ea un strop din fericire. Şi de ce oare, la urma 
urmei, Dumnezeu, care o crease plină de slăbiciuni, ar fi 
lăsat-o fără nici o consolare, sub povara dureroasă a vieţii 
sale? Într-o zi, prin urmare, Louise îşi dădu seama că va 
avea un copil, şi tot ce mai rămăsese curat în fiinţa ei 
tresări de bucurie. Sufletul are tainiţe ciudate. Louise 


alerga să-i împărtăşească şi mamei sale vestea care o făcea 
atât de fericită. 

Este ruşinos de spus, totuşi noi nu vorbim aici despre 
imoralitate din plăcere, noi povestim un fapt adevărat, pe 
care poate că am face mai bine să-l trecem sub tăcere dacă 
nu am fi încredinţaţi că trebuie, din timp în timp, dezvăluit 
martiriul acestor fiinţe, care sunt condamnate fără a fi 
ascultate şi care sunt dispreţuite fără a fi judecate; este 
ruşinos, spuneam, dar mama îi răspunse fetei că n-aveau 
îndeajuns nici pentru ele două şi, prin urmare, cu atât mai 
mult n-au să aibă pentru trei; că astfel de copii sunt 
nefolositori şi că o sarcină înseamnă timp pierdut. 

A doua zi, o moaşă, de care vom spune doar că era o 
prietenă a mamei sale, veni să o vadă pe Louise, care zăcu 
la pat câteva zile şi se sculă apoi mai palidă şi mai slăbită ca 
înainte. 

Trei luni mai târziu, un bărbat se înduioşă de soarta fetei 
şi se consacră tămăduirii ei sufleteşti şi trupeşti; dar ultima 
lovitură fusese prea violentă, şi Louise muri din cauza 
urmărilor avortului. 

Mama sa trăieşte încă şi astăzi. Cum? Numai Dumnezeu 
ştie. 

Toate aceste amintiri mi se depănaseră prin minte cât timp 
contemplasem serviciile de toaletă de argint şi de aur şi, 
după cât se pare, se scursese o bună bucată de vreme, 
deoarece în tot apartamentul nu mă mai aflam decât eu şi 
un paznic, care, din pragul uşii, mă observa cu mare atenţie 
să nu şterpelesc ceva. 

M-am apropiat de omul acesta de treabă, căruia îi 
prilejuisem atâta nelinişte: 

— Domnule, îi zisei, ai putea să-mi spui numele persoanei 
care locuia aici? 

— Domnişoara Marguerite Gautier. 

O cunoşteam pe fata aceasta şi după nume, şi din vedere. 

— Cum, spusei paznicului, a murit Marguerife Gautier? 

— Da, domnule. 


— Şi când asta? 

— Acum trei săptămâni, cred. 

— Şi pentru ce se permite vizitarea apartamentului? 

— Creditorii s-au gândit că acest lucru o sa atragă mulţi 
amatori. Cumpărătorii pot vedea din timp efectul pe care îl 
fac stofele şi mobilele; înţelegeţi, desigur, în chipul acesta 
se decid mai uşor la cumpărat... 

— Avea deci datorii? 

— Oh, domnule, o grămadă! 

— Dar banii scoşi din vânzare o să le acopere, fără 
îndoială? 

— O să le şi depăşească. 

— Şi surplusul, atunci, cui o să-i revină? 

— Familiei. 

— Are deci o familie? 

— După cât se pare, da. 

— Mulţumesc, domnule. 

Paznicul, liniştit asupra intenţiilor mele, mă salută, iar eu 
plecai. 

„Sărmana fată, îmi spuneam întorcându-mă acasă, de 
bună seamă ca a avut o moarte jalnică, pentru că, în lumea 
ei, nu ai prieteni decât dacă eşti bun-zdravăn.” Şi fără să 
vreau m-am înduioşat gândind la soarta Margueritei 
Gautier. 

Poate are să pară multora ridicol, dar în ceea ce mă 
priveşte, am o îngăduinţă fără margini pentru curtezane, şi 
nici nu-mi dau măcar osteneala să analizez această 
îngăduinţă. 

Într-o zi, pe când mergeam la prefectura să-mi ridic un 
paşaport, am văzut, pe una din străzile laterale, cum doi 
jandarmi duceau cu ei o tânără femeie. Nu ştiu ce făcuse 
această fată. Tot ce pot să spun este că plângea în hohote, 
ţinând la piept un copil de câteva luni, de care, arestată 
fiind, trebuia să se despartă. Din acea zi n-am mai putut să 
dispreţuiesc o femeie la prima vedere. 

II. 


Licitaţia era fixată pentru ziua de 16. 

Fusese lăsată o zi între vizitare şi vânzare, pentru a da 
răgaz tapiţerilor să demonteze draperiile, perdelele etc. 

În acea vreme eu tocmai mă întorsesem dintr-o călătorie. 
Era destul de firesc ca ştirea despre moartea Margueritei 
să nu-mi fi fost adusă la cunoştinţă ca una din noutăţile 
importante pe care prietenii le comunică întotdeauna 
aceluia care se reîntoarce în capitala noutăţilor. Marguerite 
era frumoasă, dar pe cât de mult zgomot face viaţa 
complicată a acestor femei, pe atât de puţin zgomot 
provoacă moartea lor. Ele sunt ca soarele, care, uneori, 
apune la fel cum răsare, fără strălucire. Moartea lor, atunci 
când mor de tinere, este aflată de toţi amanţii lor în acelaşi 
timp, deoarece la Paris aproape toţi amanţii unei „fete” 
cunoscute se învârtesc în acelaşi cerc. Se mai schimbă 
câteva amintiri despre ea, şi viaţa unora şi a altora 
continuă, fără ca să fie tulburată de acest incident, măcar 
cu o lacrimă. 

Astăzi, la 25 de ani, lacrimile au devenit un lucru atât de 
rar, încât nu poţi să le dăruieşti primei-venite. Abia dacă 
obţin acest lucru părinţii, care plătesc pentru a fi plânşi, şi 
asta în raport cu cât au dat. 

În ceea ce mă priveşte, deşi inițialele mele nu se aflau 
gravate pe niciunul din lucrurile care aparținuseră 
Margueritei, această îngăduinţă instinctivă, această milă 
naturală pe care o mărturiseam adineauri mă făceau să 
reflectez asupra morţii ei mai îndelung poate decât ar fi 
meritat. 

Îmi aminteam că o întâlnisem adeseori pe Marguerite la 
Champs-Elysees, unde venea cu regularitate, în fiecare zi, 
într-un mic cupeu albastru, tras de doi splendizi armăsari 
murgi. De câte ori o vedeam, mă impresiona în făptura ei o 
distincţie puţin obişnuită la semenele ei, distincţie pe care o 
accentua încă şi mai mult o frumuseţe cu adevărat 
excepţională. 


Aceste nefericite creaturi, când ies, sunt însoţite 
totdeauna de nu se ştie cine. Cum nici un bărbat nu 
consimte să-şi arate în văzul lumii dragostea nocturnă ce Ie- 
o nutreşte, şi cum acestor fiinţe le e groază de singurătate, 
ele ies însoţite fie de altele, care, mai puţin norocoase, nu 
posedă trăsuri, fie de câte o bătrână elegantă, al cărei lux 
rămâne o taină, şi căreia i te poţi adresa fără nici o teamă 
dacă vrei să afli amănunte despre femeia pe care o 
însoţeşte. 

La Marguerite nici vorbă de aşa ceva. Sosea la Champs- 
Elysees totdeauna singură, în trăsura ei, în care stătea într- 
un colţ, cât mai retrasă cu putinţă, iarna înfăşurată într-un 
şal lung de caşmir, vara purtând rochii foarte simple; şi deşi 
pe aleea ei preferată se plimbau multe persoane cunoscute, 
atunci când, întâmplător, le surâdea, acel surâs nu putea fi 
văzut decât de cei cărora le era destinat, şi chiar şi o 
ducesă ar fi putut să surâdă astfel. 

Nu se plimba niciodată prin piaţa circulară de unde începe 
Champs-Elysees, aşa cum fac şi o făceau colegele ei. Caii o 
duceau într-o goană până în pădure. Acolo cobora din 
trăsură, se plimba vreme de o oră, apoi se urca din nou în 
cupeu şi se întorcea acasă în trapul vioi al celor doi murgi. 

Toate aceste scene, la care asistasem uneori, se perindau 
acum din nou prin faţa ochilor mei, şi regretam moartea 
acestei femei, aşa cum îţi pare rău de distrugerea totală a 
unei frumoase opere de artă. 

Era cu neputinţă să întâlneşti frumuseţe mai fermecătoare 
decât a Margueritei. 

Înaltă şi subţire până la exagerare, ea poseda în ce! Mai 
înalt grad arta de a ascunde această mică scăpare a naturii 
doar prin simpla aranjare a lucrurilor ce le purta. Şalul ei 
de caşmir, atât de lung că aproape atingea pământul, lăsa 
să se întrevadă, de o parte şi de alta, volanele bogate ale 
unei rochii de mătase, iar manşonul stufos care îi ascundea 
mâinile, şi pe care îl ţinea la piept, era mărginit de nişte 
cutuliţe atât de meşteşugit aranjate, încât chiar ochii cei 


mai pretenţioşi cu putinţă n-ar fi putut să găsească nici un 
cusur formelor sale. 

Capul, O adevărată minune, era obiectul unei cochetării 
deosebite. Un cap micuţ, pe care maică-sa, cum ar li spus 
Alfred de Musset, părea să-l fi făcut anume aşa pentru a-l 
face mai cu grijă. 

Într-un oval de o graţie ce nu poate fi descrisa, puneţi doi 
ochi negri, cu nişte sprâncene atât de fin arcuite, încât 
păreau pictate; peste ochii aceştia, aruncaţi vălul genelor 
lungi, care, plecându-se, umbreau frăgezimea trandafirie a 
obrajilor; trageţi şi un nas fin, drept, spiritual, cu nările 
uşor deschise de o năzuinţă arzătoare câtre viaţa senzuală; 
desenaţi o gură frumos conturată, cu buzele întredeschise 
grațios, pentru a lăsa să se vadă nişte dinţi albi ca laptele; 
colorați pielea cu puful mătăsos al piersicilor neatinse de 
mână omenească, şi veţi obţine tabloul complet al acestui 
căpşor fermecător. 

Părul negru ca tăciunele, ondulat natural sau nu, se 
despărţea pe frunte în două şuviţe dese, care se pierdeau 
înapoia capului, lăsând să se vadă vârful urechilor, la care 
străluceau două diamante, fiecare în valoare de câte patru- 
cinci mii de franci. 

Cum de s-a putut ca viaţa ci mistuitoare să nu schimbe de 
pe figura Margueritei expresia feciorelnică, copilărească 
chiar, ce o caracteriza, iată un lucru pe care suntem nevoiţi 
să-l constatăm fără a-l înţelege. 

Marguerite poseda un minunat portret al ei, făcut de Vidal 
(Vincent Vidal, 1811-1887, pictor francez, autorul a 
numeroase lucrări - portrete, peisaje şi scene de gen - 
realizate în pastel), singurul om al cărui talent putea să-i 
redea frumuseţea. După moartea ei, am avut la mine acest 
portret pentru câteva zile, şi asemănarea era atât de 
uimitoare, încât, mulţumită lui, am putut da unele 
amănunte, pentru care n-ar fi fost suficiente, poate, numai 
amintirile mele. 


Unele detalii din acest capitol nu le-am aflat decât mai 
târziu; le scriu totuşi acum, pentru a nu mai reveni asupra 
lor când voi începe să povestesc viaţa acestei femei. 

Marguerite asista la toate premierele şi îşi petrecea toate 
serile la spectacole sau la baluri. Ori de câte ori se juca o 
piesă nouă, puteai fi sigur că ai s-o vezi, împreună cu trei 
lucruri de care nu se despărţea niciodată şi care se găseau 
aşezate totdeauna în faţa ei, pe balustrada lojii de rangul 
întâi: binoclul de teatru, o pungă cu bomboane şi un buchet 
de camelii. 

Timp de douăzeci şi cinci de zile pe lună, cameliile erau 
albe, cinci zile, roşii; nimeni n-a cunoscut vreodată cauza 
schimbării culorii, fapt pe care îl menţionez fără a-l putea 
explica, şi pe care îl remarcaseră de asemenea şi obişnuiţii 
teatrelor pe care le frecventa cel mai des, ca şi prietenii ei. 

Niciodată Marguerite n-a fost văzută purtând alte flori 
decât camelii. Din această pricină, cei de la doamna Barjon, 
florăreasa ei, o porecliseră „Dama cu camelii”, şi aşa avea 
să-i rămână numele. 

Mai ştiam, de altminteri ca toţi cei care trăiesc într-o 
anumită lume la Paris, că Marguerite fusese iubita tinerilor 
celor mai eleganţi, că nu se sfia s-o mărturisească şi că ei 
înşişi, de asemenea, se lăudau cu asta; ceea ce dovedea că 
şi amanţii şi amanta fuseseră mulţumiţi unii de alţii. 

Totuşi, de vreo trei ani încoace, în urma unei călătorii la 
Bagneres, se spunea că trăia doar cu un bătrân duce străin, 
enorm de bogat, şi care încercase sa o rupă de viaţa ei 
trecută, ceea ce ea, de altminteri, păruse să accepte de 
bunăvoie. 

lată ce mi s-a povestit în această privinţă. 

În primăvara anului 1842, Marguerite era atât de slăbită, 
atât de schimbată, încât medicii îi prescriseră o cură de 
ape, drept care plecă la Bagneres. 

Acolo, printre bolnavi, se afla şi fiica ducelui de care a fost 
vorba mai sus şi care nu numai că suferea de aceeaşi boală, 
dar semăna leit cu Marguerite, încât ai fi putut jura că erau 


surori. Numai că tânăra ducesă era bolnavă de ftizie în 
ultimul grad şi, la puţine zile după sosirea Margueritei, îşi 
dădu sfârşitul. 

Într-o dimineaţă, ducele, care rămăsese la Bagneres, 
neîndurându-se să părăsească pământul în care îşi 
înmormântase o parte din sufletul său, o zări pe Marguerite 
la încrucişarea unor alei. 

I se păru că vede trecând umbra copilei sale şi, 
îndreptându-se spre ea, îi luă mâinile, plângând, o îmbrăţişă 
şi, fără s-o întrebe cine era, o imploră să-i îngăduie s-o 
revadă şi s-o iubească întocmai ca pe imaginea vie a fiicei 
sale moarte. 

Marguerite, care se afla la Bagneres singură, doar cu 
camerista, şi neavând, de altminteri, nici o teamă de a se 
compromite, acceptă rugămintea ducelui. Erau la Bagneres 
unele persoane care o cunoşteau şi care se prezentară, 
îndatoritoare, să-l informeze pe duce asupra situaţiei exacte 
a domnişoarei Gautier. Pentru bătrân a fost o adevărată 
lovitură, deoarece aici înceta asemănarea cu fiica sa, dar 
era prea târziu. Tânăra femeie devenise pentru sufletul său 
o adevărată necesitate, era singurul pretext, singura scuză 
de a mai trăi încă. 

Nu-i făcu nici un reproş, nici nu avea dreptul să-i facă, dar 
o întrebă dacă se simţea în stare să-şi schimbe viaţa, 
oferindu-i în schimbul acestui sacrificiu toate compensaţiile 
pe care ea le-ar dori. Marguerite îi promise. 

Trebuie să spunem că în vremea aceea, Marguerite, o fire 
atât de entuziastă, era suferindă. Trecutul îi apărea ca una 
din cauzele principale ale bolii ei, şi un fel de superstiție o 
făcea să spere că Dumnezeu se va îndura şi că în schimbul 
pocăinţei şi al îndreptării sale îi va lăsa frumuseţea şi 
sănătatea. 

Într-adevăr, datorită apelor, plimbărilor, oboselii naturale 
şi somnului, era aproape restabilită când sosi sfârşitul verii. 

Ducele o întovărăşi pe Marguerite la Paris, unde continua 
să vină să o vadă, întocmai ca la Bagneres. 


Această legătură, a cărei adevărată origine nu se 
cunoştea, după cum nici adevăratul motiv, provoca la Paris 
o mare senzaţie, fiindcă ducele, cunoscut pentru bogăţia sa, 
devenea acum cunoscut pentru dărnicia sa. 

Apropierea dintre bătrânul duce şi tânăra femeie fu pusă 
pe seama libertinajului, des întâlnit la bătrânii bogaţi. Se 
presupuneau atâtea, doar adevărul, nu. 

Totuşi, sentimentele acestui tată faţă de Marguerite 
izvorau dintr-o sursă atât de pură, încât orice altă legătură 
cu ea, în afară de cea sufletească, i s-ar fi părut un incest, şi 
niciodată el nu i-a adresat vreun cuvânt pe care fiica sa nu 
l-ar fi putut auzi. 

Departe de noi gândul de a face din eroina noastră altceva 
decât era. Vom spune deci că atâta timp cât ea rămăsese la 
Bagneres, promisiunea făcută ducelui nu fusese greu de 
ţinut şi că fusese ţinută chiar; dar după întoarcerea la Paris, 
acestei fete, obişnuită cu viaţa de petreceri, cu baluri, cu 
orgii chiar, i s-a părut că singurătatea, curmată doar de 
vizitele regulate ale ducelui, are s-o facă să moară de 
plictiseală, iar suflul dogoritor al vieţii ei de altădată se 
abătea şi peste mintea şi peste inima sa. 

Mai adăugaţi că Marguerite se reîntorsese din această 
călătorie mai frumoasă ca oricând, că avea 20 de ani şi că 
suferinţa adormită, dar nu învinsă, făcea să trezească, 
iarăşi, acele dorinţi înfierbântate, care sunt aproape 
întotdeauna urmarea bolii de piept. 

Ducele suferi nespus de mult în ziua în care prietenii săi, 
veşnic la pândă să descopere vreun scandal de-al 
Margueritei - cu care, după spusa lor, acesta se 
compromitea - veniră să-l informeze şi să-i aducă dovezi că, 
la orele când ea era sigură că ducele nu va veni s-o vadă, 
primea vizite care adeseori se prelungeau până a doua zi. 

Întrebată, Marguerite mărturisi ducelui tot, sfătuindu-l, 
fără nici un gând ascuns, să înceteze de a se mai ocupa de 
ea, fiindcă nu se mai simţea în stare să-şi respecte 


angajamentele luate şi nu voia să se bucure mai departe de 
ajutorul unui om pe care-l înşela. 

Timp de opt zile ducele nu-şi făcu apariţia; atâta a fost în 
stare să reziste, fiindcă în cea de a noua zi veni s-o implore 
pe Marguerite să-l primească iarăşi, promiţându-i s-o 
accepte aşa cum este, numai să-l lase s-o vadă, şi jurându-se 
că nu-i va mai face niciodată vreun reproş, chiar de-ar fi să 
moară. 

Aşa stăteau lucrurile trei luni după reîntoarcerea 
Margueritei, adică prin noiembrie sau decembrie 1842. 

III. 

În ziua de 16, la ora 1, m-am dus în rue d'Antin. 

Încă de la poartă se auzea cum strigă portăreii şi 
funcţionarii care se ocupau de licitaţie. 

Apartamentul gemea de curioşi. 

Toate celebrităţile viciului îşi dăduseră întâlnire aici, 
examinate pe furiş de câteva doamne din lumea mare, care 
se folosiseră încă odată de pretextul licitaţiei pentru ca să 
vadă mai de aproape unele femei cu care, altminteri, n-ar fi 
avut niciodată prilejul să se găsească laolaltă şi pe care le 
invidiau, poate, în taină pentru plăcerile lor atât de lesne 
obţinute. 

Doamna ducesă de F... stătea cot la cot cu domnişoara 
A..., unul din exemplarele cele mai jalnice printre 
curtezanele noastre moderne; doamna marchiză de 1... 
ezita să cumpere o mobilă pentru care licita şi doamna D..., 
cea mai elegantă şi mai cunoscută femeie adulteră a epocii 
noastre; ducele de Y..., despre care la Madrid se spunea că- 
şi toacă averea la Paris, iar la Paris că se ruinează la 
Madrid, şi care, în realitate, nu-şi cheltuia nici măcar 
venitul, în timp ce vorbea întruna cu doamna M... - una 
dintre cele mai spirituale povestitoare ale noastre, care 
binevoieşte din când în când să scrie ceea ce spune şi să 
semneze ceea ce scrie - schimba priviri tainice cu frumoasa 
doamnă de N..., fidelă plimbărilor lungi pe Champs-Elysees, 
aproape totdeauna îmbrăcată în trandafiriu sau albastru şi 


proprietară a unui echipaj tras de doi armăsari negri, pe 
care Tony i-a vândut ei cu zece mii de franci şi pe care, 
culmea, ea i-a plătit; în sfârşit, domnişoara R..., care numai 
cu talentul ei îşi poate oferi dublul a ceea ce femeile din 
lumea buna îşi iau cu dota lor şi triplul a ceea ce altele obţin 
cu trupul lor, venise şi ea, cu toată vremea rece, să cumpere 
unele lucruri, şi nu s-ar fi putut spune că nu erau destule 
priviri aţintite asupra sa. 

Am putea să mai cităm încă inițialele multor persoane 
adunate în acest salon, şi tare mirate de a se găsi laolaltă; 
dar ne este teamă să nu-l plictisim pe cititor. 

Să spunem doar că toată lumea era de o veselie nebună, şi 
că multe din doamnele ce se aflau acolo, o cunoscuseră pe 
decedată, dar nu păreau să-şi reamintească de ea. 

Se râdea tare; portăreii strigau cât îi ţinea gura; 
negustorii, care invadaseră băncile aşezate în faţa meselor 
de licitaţie, cereau zadarnic să se facă linişte, ca să-şi 
încheie afacerile în voie. Cred că nu mi-a fost dat să văd o 
adunare de oameni mai pestriță, mai zgomotoasă. 

Mă strecurai, smerit, prin vârtejul acestui tumult, care nu 
putea să nu mă întristeze, gândindu-mă că avea loc lângă 
camera unde-şi dăduse sfârşitul biata fiinţă căreia i se 
vindeau acum mobilele pentru a i se plăti datoriile. Venit 
aici mai mult să observ decât să cumpăr, priveam la mutrele 
furnizorilor care scoseseră lucrurile la mezat: feţele li se 
umpleau de bucurie ori de câte ori un obiect atingea un 
preţ la care nu se aşteptaseră. 

Oameni în aparenţă cinstiţi, care speculaseră prostituarea 
acestei femei, care câştigaseră sută la sută la ce-i 
vânduseră, care n-au lăsat-o în pace nici în ultimele clipe 
ale vieţii, urmărind-o cu tot felul de popriri şi de citaţii, şi 
care veneau acum, după moartea ei, să culeagă fructele 
„onorabilelor” lor calcule şi dobânzile obţinute din creditele 
lor ruşinoase. 

Câtă dreptate au avut cei din antichitate când au 
consacrat negustorilor şi hoţilor acelaşi zeu. 


Rochii, caşmiruri, bijuterii se vindeau cu o iuţeala de 
necrezut. Dar nimic din toate acestea nu mă ispitea, şi 
aşteptam încă. 

Deodată am auzit strigându-se: 

— Un volum, foarte frumos legat, cu marginile aurite, 
intitulat: Manon Lescaut. Are ceva scris de mână pe prima 
pagină. Zece franci... 

— Doisprezece, rosti o voce după o linişte destul de lungă. 

— Cincisprezece, spusei eu. 

De ce? Nici eu nu ştiam. Fără îndoială din pricina acelui 
ceva scris de mână. 

— Cincisprezece, repetă agentul judecătoresc. 

— Treizeci! Exclamă primul licitator pe un ton care părea 
să desfidă orice concurenţă. 

Chestiunea luase întorsătura unei lupte. 

— Treizeci şi cinci! Am strigat şi eu atunci, pe aceiaşi ton. 

— Patruzeci! 

— Cincizeci! 

— Şaizeci! 

— O sută! 

Mărturisesc că dacă aş fi avut de gând să produc senzaţie, 
atunci reuşita ar fi fost deplină, deoarece, la auzul acestei 
sume, se aşternu o mare tăcere, şi fiecare mă privea, vrând 
să ştie cine era acest domn care părea atât de hotărât să 
intre în posesia acelui volum. 

Se pare că modul în care am accentuat ultimul meu cuvânt 
l-a convins pe adversarul meu; preferă deci să se retragă 
dintr-o lupta care nu ar fi avut alt rezultat decât sa mă facă 
să plătesc acest volum de zece ori cât valora şi, închinându- 
se, îmi spuse cu foarte multa amabilitate, deşi cu oarecare 
întârziere: 

— Am cedat, domnule. 

Nimeni nemaiadăugând nimic, cartea mi-a fost adjudecată. 

Cum mă temeam acum de vreo nouă încăpățânare, pe 
care amorul meu propriu ar fi încurajat-o poate, dar de pe 
urma căreia, cu siguranţă, punga mea s-ar fi resimţit, mi- 


am înscris numele, am cerut ca volumul sa fie pus deoparte 
şi am plecat. De bună seamă, că am dat mult de gândit 
celor care, martori ai acestei scene, se întrebau fără 
îndoială în ce scop venisem să plătesc o sută de franci 
pentru o carte pe care puteam s-o obţin de oriunde pentru 
zece sau cel mult pentru cincisprezece franci. 

O oră mai târziu, am trimis sa mi se aducă ceea ce 
cumpărasem. 

Pe prima pagină, scrisă elegant, cu pana, dedicaţia celui 
care dăruise cartea. Dedicaţia nu cuprindea decât 
următoarele cuvinte: „Manon, Margueritei, 

Umilinţă” 

Era semnată: Armand Duval. 

Ce voia să însemne acest cuvânt: „Umilinţă”? 

Recunoştea oare Manon în Marguerite, prin opinia acestui 
domn Armand Duval, o superioritate în privinţa desfrânării, 
sau a inimii? 

Cea de-a doua interpretare era mai verosimilă, deoarece 
prima nu ar fi însemnat decât o impertinenţă, sinceritate pe 
care Marguerite n-ar fi acceptat-o, oricare ar fi fost opinia 
ei asupra propriei sale persoane. 

Am ieşit din nou în oraş şi nu m-am mai interesat de carte 
decât seara, la culcare. 

Desigur, Manon Lescaut este o povestire emoţionantă, şi 
nici un amănunt al ei nu-mi este necunoscut, şi totuşi, ori de 
câte ori am la îndemână cartea, mă simt din nou atras de 
ea, o deschid, şi pentru a suta oară trăiesc alături de eroina 
abatelui Prevost. Şi eroina aceasta este atât de adevărată, 
încât am impresia că am şi cunoscut-o. În noile împrejurări, 
acea comparaţie făcută între ea şi Marguerite dădea un 
farmec neaşteptat acestei lecturi, iar indulgenţei mele i se 
alătură şi mila, încercând un sentiment aproape de iubire 
faţă de sărmana fată, de pe urma căreia dobândisem 
cartea. Este adevărat, Manon murise într-un deşert, însă 
murise în braţele bărbatului care o iubea din tot sufletul şi 
care, după ce şi-a dat sfârşitul, i-a săpat un mormânt, l-a 


udat cu lacrimile sale şi şi-a îngropat şi inima în acel 
mormânt; în timp ce Marguerite, care păcătuise ca şi 
Manon şi poate, ca şi ea, se pocăise, murise în mijlocul unui 
lux somptuos, dacă mă luam după ceea ce văzusem, în patul 
în care îşi trăise trecutul, dar şi în mijlocul acelui deşert al 
inimii, mult mai sterp, mult mai întins, mult mai nemilos 
decât cel în care fusese îngropată Manon. 

Într-adevăr, Marguerite, aşa cum am aflat de la câţiva 
prieteni care cunoşteau ultimele amănunte din viaţa ei, nu 
avusese parte să aibă la căpătâi o consolare adevărată în 
timpul celor două luni cât durase lenta şi dureroasa sa 
agonie. 

De la Manon şi de la Marguerite gândurile mi se 
îndreptară spre alte fete pe care le cunoşteam şi pe care le 
vedeam cum păşesc, cântând, pe acelaşi drum, spre o 
moarte întotdeauna aceeaşi. 

Sărmane creaturi! Dacă a le iubi înseamnă o greşeală, cel 
puţin să le compătimim. Compătimiţi pe orbul care n-a 
văzut niciodată lumina zilei, pe surdul care n-a auzit 
niciodată acordurile naturii, pe mutul care n-a putut 
niciodată să-şi exprime prin viu grai ceea ce simte, şi, sub 
un fals pretext al pudoarei, nu voiţi să deplângeţi această 
orbire a inimii, această surzenie a sufletului, acest mutism 
al conştiinţei care duc la nebunie pe nefericita îndurerată şi 
care, fără voia ei, o fac incapabilă să vadă binele, să audă 
vocea Domnului şi să rostească graiul curat al dragostei şi 
al credinţei. 

Hugo a scris Marion Delorme, Musset a scris Bernerette, 
Alexandre Dumas, Fernande, gânditorii şi poeţii din toate 
timpurile au adus curtezanei ofranda iertării, iar uneori 
vreun om mare le-a reabilitat prin dragostea lui sau 
dăruindu-le chiar numele. Dacă insist asupra acestui punct, 
asta se datoreşte faptului că printre cei ce mă vor citi se vor 
afla poate mulţi gata să arunce această carte, în care se 
tem să nu găsească decât o apologie a viciului şi a 
prostituţiei, iar vârsta autorului contribuie fără îndoială la 


justificarea acestor temeri. Să-i liniştim pe cei ce gândesc 
astfel; pot citi mai departe, dacă îi reţine numai această 
teamă. 

Eu sunt doar convins de un principiu şi anume: femeii 
căreia educaţia nu i-a arătat ce înseamnă binele, Dumnezeu 
aproape întotdeauna îi deschide două cărări ce o duc spre 
tărâmul binelui; aceste cărări sunt durerea şi iubirea. 
Amândouă sunt spinoase şi acelea care o apucă pe această 
cale îşi sângerează picioarele, îşi rănesc mâinile, dar îşi 
lasă, în acelaşi timp, în mărăcinii de pe drum gătelile 
viciului şi ajung la capătul lui în acea stare de goliciune de 
care nu te ruşinezi în faţa Domnului. 

Cei ce întâlnesc în cale aceste drumeţe curajoase trebuie 
să le întărească, să spună tuturor că le-au întâlnit şi, 
vorbind astfel şi altora despre fapta lor, să le arate calea pe 
care trebuie s-o apuce. 

Nu este vorba aici de a pune orbeşte, la intrarea vieţii, doi 
stâlpi, unul purtând inscripţia: Calea binelui, iar celălalt 
avertismentul: Calea răului, nici de a le spune celor care 
vor să intre: „Alegeţi“; trebuie, ca şi Isus, să arăţi celor ce- 
au căzut pradă ispitelor întâlnite cărările care duc de la a 
doua cale la cea dintâi, şi mai ales nu trebuie ca primii paşi 
pe această cale să fie prea dureroşi, şi nici ca ea să pară 
prea de nestrăbătut. 

Creştinismul, cu minunata parabolă a fiului risipitor, ne 
îndeamnă la indulgență şi la iertare. Isus a arătat o iubire 
neţărmurită faţă de aceste suflete rănite de patimele 
omeneşti, oblojindu-le cu balsamul scos din propriile lor 
răni şi aducându-le tămăduirea. Astfel, Isus spunea Mariei 
Magdalena: „Multe îţi vor fi iertate, pentru că mult ai iubit”, 
sublimă iertare ce avea să trezească o credinţă sublimă. 

Şi noi de ce-am fi mai aspri decât Isus? De ce, luându-ne 
cu încăpățânare după părerile acestei lumi, care se face 
mai aspră decât e pentru ca să se creadă în puterea ei, de 
ce-am respinge, alături de această lume, suflete ale căror 
răni sângerează adesea şi prin care, întocmai ca sângele 


stricat al unui bolnav, se scurge tot răul trecutului, suflete 
ce nu aşteaptă decât o mână prietenă care să le aducă 
alinarea şi tămăduirea? 

Mă adresez generaţiei mele, acelora pentru care teoriile 
domnului Voltaire nu mai au, din fericire, nici o valoare, 
acelora care înţeleg, ca şi mine, că omenirea s-a lansat de 
vreo cincisprezece ani încoace într-unul din cele mai 
îndrăzneţe avânturi. Ştiinţa binelui şi a răului a fost 
cucerită pentru totdeauna, credinţa se reclădeşte, 
respectul lucrurilor sfinte ne-a fost redat; şi dacă lumea nu 
devine cu desăvârşire buna, cel puţin, se face mai bună. 
Strădaniile tuturor oamenilor inteligenţi tind către acelaşi 
ţel, şi toate marile voințe slujesc aceluiaşi principiu: să fim 
buni, să fim tineri, să fim adevăraţi! Răul nu este decât o 
vanitate, să avem orgoliul binelui, şi mai cu seamă să nu 
deznădăjduim. Să nu dispreţuim femeia care nu este nici 
mamă, nici soră, nici fiică, nici soţie. Sa nu restrângem 
stima numai la familie, indulgenţa la egoism. Din moment ce 
cerul se bucură mai mult de pocăinţa unui păcătos decât de 
o sută de drepţi care nu au greşit niciodată, să încercăm să 
bucurăm cerul. Poate că ne va răsplăti însutit. Sa semănăm 
pe drumul nostru milostenia iertării faţă de cei pe care 
dorinţele pământeşti i-au pierdut, pe care o speranţă divină 
îi va salva poate, căci, cum spun bătrânele atunci când te 
sfătuiesc să iei vreun leac pregătit de ele, chiar dacă n-are 
să-ţi facă bine, în orice caz rău nu poate să-ţi facă. 

Cu siguranţa, trebuie să pară cam îndrăzneţ clin partea 
mea să încerc să obţin atât de mari rezultate din firavul 
subiect de care mă ocup; dar suit dintre aceia care cred că 
în puţin se afla totul. Copilul este mic, dar în el este cuprins 
omul; creierul este strâmt, dar el adăposteşte cugetarea; 
ochiul nu este decât un punct, clar îmbrăţişează spaţii 
imense. 

IV. 

Două zile mai târziu, vânzarea era complet terminată. 
Rezultatul: o sută cincizeci de mii de franci. 


Creditorii îşi împărţiseră două treimi din sumă, iar familia, 
alcătuită dintr-o soră şi un nepoţel, moştenise restul. 

Soră-sa holbase straşnic ochii când agentul judecătoresc a 
înştiinţat-o în scris că moştenea cincizeci de mii de franci. 

De mai bine de şase-şapte ani fata nu-şi mai văzuse sora, 
care dispăruse într-o bună zi, fără să se mai afle, din 
momentul dispariţiei, nici de la ea, nici de la alţii, cel mai 
mic amănunt în legătură cu viaţa ei. 

Prin urmare, sosise în mare grabă la Paris, şi nespusă a 
fost uimirea celor ce o cunoscuseră pe Marguerite văzând 
că unica sa moştenitoare era o fată zdravăână şi frumoasă de 
la ţară, care până atunci nu mai scosese nasul din satul ei. 

Aceasta se trezi deodată bogată, fără ca măcar să ştie de 
unde îi pică această avere nesperată. 

Mi s-a spus mai târziu că s-a reîntors acasă, la ţară, 
ducând cu sine, de la moartea surorii ei, o mare tristeţe, 
compensată totuşi de plasamentul cu patru şi jumătate la 
sută dobândă pe care îl făcuse. 

Peste toate aceste întâmplări cu mare ecou în Paris, 
oraşul-mamă al scandalurilor, începuse să se aştearnă 
uitarea, iar cât despre mine, aproape că nu-mi mai 
aminteam în ce măsură luasem parte la aceste evenimente, 
când o nouă întâmplare mă făcu să cunosc întreaga viaţă a 
Margueritei şi să aflu amănunte atât de emoţionante, încât 
mă cuprinse dorinţa să scriu povestea ei, ceea ce am şi 
făcut. 

Apartamentul, golit de toate mobilele vândute, era de 
închiriat de trei sau patru zile, când, într-o dimineaţă, 
cineva sună la mine la uşă. 

Valetul, sau, mai degrabă, portarul meu, care îndeplinea şi 
această slujbă, se duse să deschidă şi sa înapoie cu o carte 
de vizită, spunându-mi că persoana care i-o înmânase dorea 
să-mi vorbească. 

Îmi aruncai ochii pe cartea de vizită şi citii aceste două 
cuvinte: Armand Duval. 


Mă străduii să-mi amintesc unde mai întâlnisem acest 
nume, şi mi-am adus aminte de prima pagină din volumul 
Manon Lescaut. 

Oare ce dorea de la mine persoana care dăruise acea 
carte Margueritei? Am dat poruncă să fie poftit imediat 
înăuntru. 

Pe uşă intră un tânăr blond, înalt, palid, în haine de drum, 
pe care părea că nu şi le scosese de pe el de câteva zile şi 
nici măcar nu-şi dăduse osteneala să le perie la sosirea în 
Paris, atâta erau de pline de praf. 

Domnul Duval, adânc emoţionat, nu făcu nici un efort 
pentru a-şi ascunde emoția şi, cu lacrimi în ochi şi vocea 
tremurândă, îmi spuse: 

— Domnule, să-mi scuzaţi, vă rog, vizita şi îmbrăcămintea; 
dar în afară de faptul că tinerii nu sunt prea protocolari 
între ei, ţineam atât de mult să vă văd încă astăzi, încât nu 
mi-am îngăduit nici să trec pe la hotelul unde mi-am trimis 
cuferele, şi am venit într-o fugă la dumneavoastră, cu teama 
totuşi că, deşi atât de devreme, n-am să vă găsesc. 

Îl rugai pe domnul Duval să se aşeze lângă foc; se aşeză şi 
îşi scoase din buzunar o batistă, cu care îşi acoperi o clipă 
faţa. 

— De bună seamă că nu înţelegeţi, reluă el suspinând trist, 
ce vrea de la dumneavoastră un vizitator necunoscut la o 
asemenea oră, într-o astfel de ţinută şi plângând, după cum 
vedeţi. Vin, domnule, numai pentru a vă ruga să-mi faceţi 
un mare serviciu. 

— Vorbiţi, domnule, sunt cu totul la dispoziţia 
dumneavoastră: 

— Aţi asistat la vânzarea lucrurilor Margueritei Gautier? 

Pronunţând numele acesta, emoția pe care tânărul şi-o 
stăpânise o clipă deveni mai puternică decât el şi se văzu 
silit să-şi ducă mâinile la ochi. 

— Trebuie să vă par nespus de ridicol, adăugă el, vă rog să 
mă scuzaţi încă o dată, şi fiţi convins că n-am să uit 
răbdarea cu care binevoiţi să mă ascultați. 


— Domnule, i-am răspuns eu, dacă serviciul pe care se 
pare ca aş putea sa vi-l fac este în măsura să vă îndulcească 
puţin tristeţea, spuneţi-mi repede cu ce vă pot fi de folos, şi 
veţi găsi în mine un om fericit să vă îndatoreze. 

Durerea domnului Duval îmi inspira simpatie, şi, fără să-mi 
dau seamă de ce, aş fi vrut să-i tiu agreabil. 

Îmi spuse atunci: 

— Dumneavoastră aţi cumpărat ceva la licitaţia 
Margueritei? 

— Da, domnule, o carte. 

— Manon Lescaut? 

— Întocmai. 

— Mai aveţi aceasta carte? 

— Se află la mine, în camera de dormit. 

La auzul acestei ştiri, Armand Duval îmi apăru parcă 
uşurat de o mare povară şi îmi mulţumi, ca şi cum aş fi 
început să-i fac un serviciu păstrând acest volum. 

Atunci m-am ridicat, m-am dus în camera de culcare să iau 
cartea şi i-am dat-o. 

— Da, aceasta este, spuse el privind dedicaţia de pe prima 
pagină ţi răsfoind filele, aceasta este cartea, şi două lacrimi 
mari picară pe pagini. Ei bine, domnule, spuse el ridicându- 
şi privirea spre mine, fără ca măcar sa încerce să-mi 
ascundă ca plânsese şi că era pe punctul să plângă iarăşi, 
ţineţi mult la această carte? 

— De ce mă întrebaţi? 

— Pentru că am venit să vă rog să mi-o cedaţi. 

— lertaţi-mi curiozitatea, spusei atunci. Aşadar, 
dumneavoastră i-aţi dat cartea Margueritei Gautier? 

— Eu însumi. 

— Aceasta carte este a dumneavoastră, domnule, luaţi-o, 
sunt fericit că pot să v-o înapoiez. 

— Dar, reluă domnul Duval încurcat, cel puţin să vă achit 
suma pe care aţi plătit-o pentru ea. 

— Permiteţi-mi să vă ofer această carte. Preţul unui singur 
volum la o vânzare asemănătoare este o nimica toată, şi nu- 


mi amintesc cât l-am plătit. 

— L-aţi plătit o sută de franci. 

— Este adevărat, spusei, aflându-mă la rândul mea în 
încurcătură. De unde ştiţi? 

— Este foarte simplu. Speram să sosesc la timp la Paris, ca 
să iau parte la vânzarea lucrurilor Margueritei, dar n-am 
ajuns decât în dimineaţa asta. Voiam neapărat să am un 
lucru de-al ei, şi am alergat într-un suflet la portărel, să-i 
cer voie să-mi arunc ochii pe lista obiectelor vândute şi a 
numelor cumpărătorilor. Am văzut că acest volum fusese 
cumpărat de dumneavoastră şi m-am hotărât să vă rog să 
mi-l cedaţi, deşi preţul pe care l-aţi plătit m-a făcut să mă 
tem ca nu cumva şi pe dumneavoastră să vă lege vreo 
amintire de această carte. 

Vorbind astfel, părea evident că Armand se temea să n-o fi 
cunoscut şi eu pe Marguerite aşa cum o cunoscuse el. 

M-am grăbit să-l liniştesc: 

— N-am cunoscut-o pe domnişoara Gautier decât din 
vedere, i-am spus. Moartea sa m-a impresionat cum 
impresionează totdeauna pe orice tânăr moartea unei femei 
frumoase, pe care o întâlnea cu plăcere. Am vrut să cumpăr 
ceva cu ocazia vânzării, şi m-am încăpățânat să supralicitez 
acest volum, nici eu nu ştiu de ce, poate pentru plăcerea de 
a-l face să turbeze pe un oarecare domn care îşi pusese în 
cap să-l aibă şi care părea să desfidă că l-aş putea obţine 
eu. Vă repet, deci, domnule, această carte vă stă la 
dispoziţie şi vă rog din nou s-o primiţi, ca să n-o aveţi de la 
mine în aceleaşi condiţii în care am dobândit-o eu de la 
portărel şi ca ea să însemne pentru noi făgăduiala unei 
cunoştinţe mai îndelungate şi a unor legături mai trainice. 

— Bine, domnule, îmi spuse Armand, strângându-mi mâna, 
primesc şi vă voi fi recunoscător toată viaţa. 

Ardeam de dorinţa să-l descos pe Armand despre 
Marguerite, fiindcă dedicaţia cărţii, călătoria tânărului, 
dorinţa lui de a avea acest volum îmi aţâţau curiozitatea; 
dar mi-era teamă ca, punându-i întrebări vizitatorului meu, 


să nu creadă că nu i-am primit banii decât spre a avea 
dreptul să mă amestec în chestiunile sale personale. 

El parcă mi-ar fi ghicit dorinţa, fiindcă îmi spuse: 

— Dumneavoastră aţi citit acest volum? 

— În întregime. 

— Ce-aţi gândit despre cele două rânduri pe care le-am 
scris? 

— Numaidecât am înţeles că în ochii dumneavoastră biata 
fată căreia i-aţi dăruit această carte ieşea din categoria 
obişnuită, căci nu puteam să nu văd în aceste rânduri 
altceva decât un compliment banal. 

— Şi aveţi dreptate, domnule. Această fată era un înger. 
lată, îmi spuse el, citiţi această scrisoare. 

Şi îmi întinse o hârtie ce părea să fi fost citită şi recitită de 
nenumărate ori. 

Am deschis-o; iată ce cuprindea: „Scumpul meu Armand, 
am primit scrisoarea pe care mi-ai trimis-o, văd ca ai rămas 
la fel de bun, şi pentru asta îi mulţumesc Domnului. Da, 
sunt bolnavă, prietene, de o boală care nu cruţă; dar 
atenţia pe care mi-o arăţi încă îmi alină mult din suferinţă. 
Fără îndoială, n-am să mai trăiesc îndeajuns încât să am 
fericirea să strâng mâna care a scris calda scrisoare pe 
care am primit-o de curând şi ale cărei cuvinte m-ar 
însănătoşi, dacă ar mai exista ceva care să mă poată 
vindeca. N-am să te mai văd, fiindcă sunt foarte aproape de 
clipa morţii, şi fiindcă te despart de mine sute de kilometri. 
Bietul meu prieten! Marguerita ta de odinioară e tare 
schimbată, şi poate că e mai bine - decât să o vezi în starea 
în care se află - să n-o mai vezi niciodată. Mă întrebi dacă te 
iert; oh! Din tot sufletul, dragă prietene, căci răul pe care ai 
vrut să mi-l faci nu era altceva decât o dovadă a dragostei 
tale pentru mine. A trecut o lună de când stau în pat, şi ţin 
atât la stima ta, încât scriu zi de zi la jurnalul vieţii mele, din 
clipa în care ne-am despărţit şi până în clipa în care nu voi 
mai avea puterea să scriu. Dacă interesul pe care mi-l arăţi 
tu, Armand, este sincer, atunci, când ai să te întorci, du-te la 


Julie Duprat. Ea are să-ţi înmâneze acest jurnal. În el ai să 
găseşti motivul şi scuza celor ce s-au petrecut între noi. 
Julie este atât de buna cu mine; vorbim adesea despre tine. 
Era aici când a sosit scrisoarea ta şi, citind-o, am plâns 
amândouă. 

O rugasem, în cazul în care nu mi-ai fi dat nici o ştire, ca la 
sosirea ta în Franţa să-ţi înmâneze aceste hârtii. Nu ai de ce 
să-mi fii recunoscător. Reamintirea zilnică a singurelor clipe 
fericite din viaţa mea îmi face nespus de bine, şi dacă, 
citindu-mi însemnările, ai să găseşti în ele scuza trecutului, 
eu, recitindu-le, găsesc o necontenită uşurare. 

Aş dori să-ţi las ceva care să-ţi reamintească întotdeauna 
de mine, dar la mine totul este sechestrat, şi nimic nu-mi 
mai aparţine. 

Înţelegi, dragă prietene? Sunt pe moarte, şi din camera de 
culcare aud cum păşeşte prin salon paznicul pe care 
creditorii mei l-au instalat acolo pentru ca nu cumva să se 
scoată ceva din casă şi să nu-mi rămână nimic dacă o fi să 
nu mor. Să sperăm că au să aştepte să-mi dau sfârşitul şi 
după aceea au să înceapă să vândă. 

Vai! Oamenii sunt fără milă! Sau, mai degrabă, mă înşel. 
Dumnezeu este drept şi neînduplecat. 

Ei bine, iubitul meu, ai să vii la licitaţie şi ai să cumperi 
ceva, căci dacă aş pune deoparte pentru tine un lucruşor 
cât de mic şi s-ar afla, ar fi în stare să te dea în judecată 
pentru sustragere de obiecte sechestrate. 

Tristă viaţă părăsesc! 

Ce milostiv ar fi Dumnezeu de mi-ar îngădui să te mai văd 
o dată înainte de a închide ochii pentru totdeauna! Este 
cazul, cred, să-ţi spun adio, dragul meu prieten; iartă-mă 
dacă nu-ţi scriu mai mult, dar cei ce spun căau sămă 
vindece îmi sleiesc puterile luându-mi sânge, iar mâna mea 
nu mai este în stare să scrie nimic. 

MARGUERITE GAUTIER. 

Într-adevăr, ultimele cuvinte de-abia se mai puteau 
desluşi. 


I-am înapoiat lui Armand scrisoarea, pe care, de bună 
seamă că, în timp ce eu o citeam pe hârtie, el o recitise în 
minte, deoarece îmi spuse: 

— Cine ar putea crede vreodată că această scrisoare a fost 
scrisă de o fată întreţinută! 

Şi cu totul copleşit de amintiri, privi câtva timp rândurile 
de pe scrisoare, apoi o duse la buze şi o sărută. 

— Şi când mă gândesc, reluă el, că a murit fără s-o pot 
revedea, că n-am s-o mai văd niciodată, când mă gândesc că 
ea a făcut pentru mine ceea ce nici o soră n-ar fi făcut, nu- 
mi pot ierta că am lăsat-o să moară astfel! Moartă! A murit 
gândindu-se la mine, scriindu-mi şi rostindu-mi numele, 
sărmana, scumpa mea Marguerite! Şi Armand, dând frâu 
liber gândurilor şi lacrimilor, îmi întinse mâna, continuând: 
Lumea m-ar socoti tare copilăros dacă m-ar vedea jeluindu- 
mă atât după o fiinţă ca ea; oamenii nu pot şti cât am făcut- 
o să sufere pe această femeie, cât am fost de crud şi cât de 
bună şi de resemnată a fost ea. Credeam că eu sunt acela 
care aveam de iertat, dar astăzi mă găsesc nedemn de 
iertarea pe care ea mi-o acordă. Oh, aş da zece ani din viaţă 
să pot să plâng o oră la picioarele ei! 

E tare greu să alini o durere de care eşti străin, clar cum 
prinsesem o deosebită simpatie pentru acest tânăr, care îmi 
mărturisea cu atâta sinceritate nefericirea lui, am socotit că 
nu-i vor fi indiferente câteva cuvinte din partea mea: 

— Nu aveţi rude, prieteni? Nu fiţi deznădăjduit. Căutaţi-i, 
au să vă consoleze. Eu tot ce pot face este să vă 
compătimesc. 

— Este adevărat, spuse el ridicându-se şi plimbându-se cu 
paşi mari prin cameră, vă plictisesc. Scuzaţi-mă, nu mă 
gândisem că nu are de ce să vă pese prea mult de durerea 
mea şi că vă inoportunez cu un lucru care nu poate şi nu 
trebuie să vă intereseze întru nimic. 

— Vă înşelaţi asupra înţelesului cuvintelor mele, şi sunt cu 
totul la dispoziţia dumneavoastră; numai că regret că nu 
sunt în măsură sa vă alin suferinţa. Dacă compania mea şi 


aceea a prietenilor mei pot să va mai distragă de la 
gândurile dumneavoastră, în sfârşit, dacă aveţi nevoie de 
mine câtuşi de puţin, ţin să vă asigur că mi-ar face mare 
plăcere să vă fiu agreabil. 

— Iertaţi-mă, vă rog să mă iertaţi, îmi spuse el, durerea 
mă orbeşte. Îngăduiţi-mi să mai zăbovesc câteva clipe aici, 
să-mi şterg ochii, pentru ca gură-cască de pe stradă să nu 
se minuneze la vederea unui tânăr care plânge. M-aţi făcut 
foarte fericit dându-mi această carte; nu ştiu cum am să-mi 
pot arăta vreodată recunoştinţa pentru ceea ce vă datorez. 

— Acordându-mi puţin din prietenia dumneavoastră, i-am 
răspuns eu lui Armand, şi încredinţându-mi pricina 
nefericirii dumneavoastră. Destăinuindu-ţi suferinţele, îţi 
alini durerea. 

— Aveţi dreptate; dar astăzi simt prea tare nevoia sa plâng 
şi n-aş putea rosti decât cuvinte fără şir. Într-o zi am să vă 
povestesc pe îndelete totul, şi veţi vedea câtă dreptate am 
s-o regret pe biata fată. Şi acum, adăugă el, ştergându-şi 
pentru ultima oară ochii şi privindu-se în oglindă, spuneţi- 
mi că nu vă par prea caraghios şi îngăduiţi-mi sa mai vin să 
vă vizitez. 

Privirea tânărului era deschisă şi blândă; eram gata-gata 
să-l îmbrăţişez. 

Cât despre el, ochii începuseră din nou să i se 
împăienjenească de lacrimi; observând că băgasem de 
seamă acest lucru, îşi întoarse privirea în altă parte. 

— Acum, curaj, i-am spus eu. 

— Adio, îmi răspunse. 

Şi făcând un efort nemaipomenit ca să nu-l podidească 
plânsul, aş putea spune că mai degrabă fugi decât ieşi pe 
uşă. 

Am dat la o parte perdeaua de la fereastră şi l-am văzut 
urcându-se în gabrioleta care îl aştepta la poartă; dar nici 
nu se suise bine, că şi izbucni iar în lacrimi, ascunzându-şi 
faţa în batistă. 

V, 


Se scursese destulă vreme fără să mai fi auzit ceva despre 
Armand, în schimb, despre Marguerite venise adesea 
vorba. 

Nu ştiu dacă aţi observat, este de-ajuns ca numele unei 
persoane ce părea că-ţi va rămâne necunoscută sau cel 
puţin indiferentă să fie pronunţat o singură dată în faţa ta, 
pentru ca apoi în jurul acestui nume să se grupeze o serie 
întreagă de amănunte şi pentru ca toţi prietenii să înceapă 
să-ţi vorbească de lucruri despre care mai înainte nu 
aduseseră niciodată vorba. 

Descoperi atunci că persoana aceea îţi era destul de 
apropiată, îţi dai seama că a trecut de multe ori prin viaţa 
ta, fără s-o fi remarcat; găseşti în întâmplările care ţi se 
povestesc despre ea, coincidenţe, afinități cu anumite 
întâmplări din propria ta existenţă. Nu mă aflam, desigur, în 
această situaţie în privinţa Margueritei, pentru că o 
văzusem, o întâlnisem şi pentru că o cunoşteam din vedere 
şi ştiam ce fel de viaţă duce; totuşi, cu începere de la acea 
licitaţie, atât de des îmi ajunsese la ureche numele ei, iar în 
împrejurarea pe care am relatat-o în capitolul anterior 
acest nume era atât de strâns legat de o nefericire aşa de 
adâncă, încât mirarea îmi crescu, sporindu-mi neîncetat 
curiozitatea. 

Ajunsesem până într-acolo încât nu-mi mai întâmpinam 
altfel prietenii, cărora nu le vorbisem niciodată despre 
Marguerite, decât întrebându-i: 

— Aţi cunoscut pe o anume Marguerite Gautier? 

— Dama cu camelii”? 

— Chiar ea. 

— Bine de tot! 

Acest „bine de tot” era însoţit uneori de surâsuri ce nu 
puteau să lase nici o îndoială asupra semnificației lor. 

— Ei bine, cine era fata aceasta? Continuam eu. 

— O fată bună. 

— Asta-i tot? 


— Doamne sfinte! Da, mai mult cap şi poate ceva mai mult 
suflet decât celelalte. 

— Şi nu ştiţi nimic deosebit despre ea? 

— A ruinat pe baronul de G... 

— Numai pe el? 

— A fost iubita bătrânului duce de... 

— Era într-adevăr amanta lui? 

— Aşa se spune; în orice caz, îi dădea mulţi bani. 

Şi totdeauna urmau aceleaşi detalii generale. 

Totuşi, aş fi fost curios să aflu ceva despre legătura dintre 
Marguerite şi Armand. 

Am întâlnit într-o bună zi pe unul dintre aceia care trăiesc 
de obicei în intimitatea femeilor cunoscute. L-am descusut. 

— Dumneavoastră aţi cunoscut-o pe Marguerite Gautier? 

Mi-a răspuns cu acelaşi „bine de tot”. 

— Ce fel de fată era? 

— O fată frumoasă şi cumsecade. Vestea morţii ei m-a 
mâhnit adânc. 

— N-a avut ea oare un amant cu numele de Armand 
Duval? 

— Un tânăr blond şi înalt? 

— Da. 

— A avut. 

— Cine era acest Armand? 

— Un băiat care, cred, şi-a tocat cu ea puţina avere pe 
care-o poseda şi care a fost nevoit s-o părăsească. Se spune 
că aproape înnebunise, nu altceva, din aceasta pricină. 

— Şi ea? 

— Ea îl iubea la fel de mult, spune lumea, dar în felul în 
care iubesc astfel de fete. Nu trebuie sa le ceri mai mult 
decât pot da. 

— Şi ce a devenit Armand? 

— Nu ştiu nimic. L-am cunoscut foarte puţin. A rămas cinci 
sau şase luni cu Marguerite, dar la ţară. Când ea s-a întors 
la Paris, el a plecat. 

— Şi nu l-aţi mai revăzut de atunci? 


— Niciodată. 

Nici eu nu-l mai revăzusem pe Armand. Ajunsesem să mă 
întreb dacă atunci când venise la mine, sentimentele de 
odinioară nu-i fuseseră cumva exagerate de vestea recentă 
a morţii Margueritei, pe care poate c-o şi uitase între timp, 
după cum îşi uitase şi făgăduiala de a reveni să mă vadă. 

Această presupunere ar fi fost verosimilă pentru oricare 
altul, dar în disperarea lui Armand erau accente prea 
sincere, şi trecând de la o extremă la alta, mi-am închipuit 
că tristeţea se transformase în boală, iar dacă nu mai 
aveam ştiri despre el, însemna că era bolnav, sau poate 
mort de-a binelea. 

Mă interesa tânărul chiar fără să vreau. Poate că în acest 
interes era şi o doză de egoism; poate că sub această 
durere întrevăzusem o mişcătoare, poveste de dragoste; 
poate, în sfârşit, că dorinţa mea de a cunoaşte povestea lor 
juca un rol însemnat în îngrijorarea pe care mi-o pricinuia 
tăcerea lui Armand. 

Şi deoarece domnul Duval nu venea la mine, m-am hotărât 
să mă duc eu la el. Pretextul n-ar fi fost greu de găsit; 
numai că, din nenorocire, nu-i cunoşteam adresa, iar cei pe 
care-i întrebasem n-o ştiau nici ei. 

M-am dus în rue d'Antin. Poate că portarul casei unde 
locuise Marguerite ştia adresa lui Armand. Dar portarul era 
nou. Nici el n-o cunoştea. M-am interesat atunci de cimitirul 
unde fusese îngropată domnişoara Gautier. La cimitirul 
Montmartre. 

Aprilie îşi făcuse din nou apariţia, timpul era frumos, şi de 
bună seamă că mormintele nu mai aveau acel aspect 
dureros şi dezolant pe care li-l dă iarna; în sfârşit, era 
destul de cald pentru ca cei vii să-şi amintească de morţi şi 
să-şi îndrepte paşii spre cimitir. M-am dus la cimitir, 
zicându-mi: „O simplă privire la mormântul Margueritei îmi 
va fi de-ajuns ca să ştiu dacă durerea lui Armand mai 
dăinuieşte încă, şi poate am să şi aflu ce s-a mai întâmplat 
cu el”. 


Am intrat în încăperea paznicului şi l-am întrebat dacă în 
ziua de 22 februarie o femeie cu numele de Marguerite 
Gautier nu fusese înmormântată în cimitirul Montmartre. 

Omul răsfoi un registru gros, unde erau trecuţi şi 
numerotaţi toţi cei care intră în acest ultim lăcaş, şi îmi 
răspunse că, într-adevăr, în ziua de 22 februarie, la prânz, 
fusese înmormântată o femeie care purta acest nume. 

L-am rugat să mă conducă la mormântul ei. Deoarece este 
foarte greu să te descurci fără călăuză în acest oraş al 
morţilor, care îşi are străzile sale, întocmai ca şi oraşele 
celor vii. Paznicul chemă un grădinar, căruia îi dădu 
indicaţiile necesare, dar acesta îl întrerupse spunând: 

— Ştiu, ştiu... Oh, este foarte uşor de recunoscut 
mormântul! Continuă el, întorcându-se spre mine. 

— De ce? Îl întrebai eu. 

— Pentru că pe mormânt sunt flori cu totul deosebite de 
altele. 

— Dumneavoastră aveţi grijă de el? 

— Da, domnule, şi aş dori ca toate rudele să aibă grijă de 
morţii lor aşa cum are tânărul care mi-a dat în grijă acest 
mormânt. 

După câteva ocoluri, grădinarul se opri şi îmi spuse: 

— lată că am ajuns... 

Într-adevăr, în faţa ochilor îmi apăru un răzor de flori, pe 
care nu l-ai fi luat niciodată drept mormânt dacă acest lucru 
n-ar fi fost indicat de o placă de marmoră albă, cu un nume 
gravat pe ea. 

Placa de marmoră era aşezată drept, un grilaj de fier 
mărginea bucata de pământ cumpărată, şi tot locul era 
acoperit de camelii albe. 

— Ce părere aveţi? Mă întrebă grădinarul. 

— Este foarte frumos. 

— Şi de fiecare dată când se ofileşte o camelie, am primit 
ordinul să pun alta. 

— Şi cine a dat acest ordin? 


— Un tânăr care a plâns mult de tot când a venit prima 
oară; vreun vechi prieten de-al moartei, fără îndoială, 
fiindcă mi se pare că era cam uşuratică dânsa. Se spune că 
era foarte frumoasă. Domnul a cunoscut-o? 

— Da. 

— La fel ca celălalt domn? Îmi spuse grădinarul, cu un 
zâmbet şiret. 

— Nu, nici măcar nu i-am vorbit vreodată. 

— Şi dumneavoastră veniţi s-o vedeţi aici; este foarte 
frumos din partea dumneavoastră, deoarece nu se prea 
înghesuie nimeni s-o vadă pe biata fată... 

— Nu vine, prin urmare, nimeni? 

— Nimeni, în afară de acest tânăr, care a venit o singură 
dată. 

— O singură dată? 

— Da, domnule! 

— Şi n-a mai fost de atunci. 

— Nu, dar are sa vină din nou la întoarcere. 

— Este deci plecat în călătorie? 

— Da. 

— Şi ştiţi cumva unde se află? 

— Cred că este la sora domnişoarei Gautier. 

— Şi ce caută acolo? 

— Vrea să-i ceară autorizaţia s-o deshumeze pe moartă şi 
s-o îngroape în altă parte. 

— Şi de ce n-ar lăsa-o aici? 

— Ştiţi, domnule, că, şi în privinţa morţilor, fiecare îşi are 
ideile lui. Noi, ăştia de aici, vedem în fiecare zi tot felul de 
lume. Acest teren n-a fost cumpărat decât pentru cinci ani, 
şi tânărul vrea un loc de veci şi un teren mai mare; în 
cartierul nou ar fi mai bine. 

— Ce numiţi dumneavoastră cartierul nou? 

— Terenurile noi care se vând acum, în partea stingă. Dacă 
cimitirul ar fi fost întreţinut totdeauna atât de bine ca acum, 
n-ar exista un altul la fel în toată lumea; dar sunt încă multe 


de făcut până să fie cum ar trebui. Şi apoi oamenii sunt atât 
de caraghioşi. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că există oameni pe care nu-i părăseşte 
mândria nici aici. Această domnişoară Gautier se pare că şi- 
a cam făcut de cap în viaţă, scuzaţi-mi expresia. Acum, 
sărmana, e moartă; şi o să se aleagă din ea tot atâta cât o să 
se aleagă şi din cele despre care n-are nimeni nimic de zis 
şi pe care le udăm în fiecare zi. Ei bine, când rudele 
persoanelor care sunt îngropate alături de ea au aflat cine 
era, ce crezi că le-a trecut prin cap? Au spus că se opun ca 
să fie îngropată aici şi că ar trebui să existe locuri separate 
pentru astfel de femei, ca şi pentru săraci. S-a văzut 
vreodată aşa ceva? Le-am tras o săpuneală straşnică; mari 
rentieri care nu vin nici măcar de patru ori pe an să-şi 
viziteze morţii, care îşi aduc singuri florile - şi priviţi ce 
flori! 

— Care se calicesc să pună pe cineva să îngrijească 
mormintele celor pe care pretind că-i jelesc, care pun să se 
incrusteze pe aceste morminte lacrimi pe care ei niciodată 
nu le-au vărsat, şi care vin să facă pe grozavii în ceea ce 
priveşte vecinii! O să mă credeţi dacă o să vreţi, domnule, 
n-o cunosc pe această domnişoară şi nici nu ştiu ce-a făcut, 
dar cu toate acestea, ei bine! Eu ţin la ea, la această 
sărmană micuță, am grijă de ea, şi-i dau toate cameliile la 
preţul cel mai modest. Este moarta mea preferată. Noi, 
ăştia, domnule, suntem nevoiţi să ţinem la morţi, deoarece, 
fiind atât de ocupați, aproape că nu avem timpul să ţinem la 
altceva. 

Priveam la acest om, şi unii dintre cititorii mei, fără să mai 
fie nevoie să le explic de ce, vor înţelege emoția pe care o 
resimţeam ascultându-l. 

EI îşi dădu seama, fără îndoială, de acest lucru, deoarece 
continuă: 

— Se spune că au fost oameni care s-au ruinat pentru 
această fată şi că avea iubiţi care o adorau. Ei bine, când 


stau şi mă gândesc că astăzi unul nu-i cumpără măcar o 
floare, mi se pare un lucru nespus de trist şi de ciudat. Şi 
încă moarta asta e fericită că are barem un mormânt şi că 
există totuşi cineva care-şi mai aduce aminte de ea. Dar 
avem aici fete de aceeaşi teapă şi de aceeaşi vârstă cu ea, 
care sunt aruncate în groapa comună, şi mi se rupe inima 
de durere când aud cum li se prăvălesc bietele trupuri în 
pământ. O dată ce-au murit, nimeni nu se mai îngrijeşte de 
ele. Nu-i totdeauna veselă meseria noastră, mai ales atâta 
timp cât ne mai rămâne un dram de inimă. Ce vreţi? Asta-i 
ceva mai puternic decât mine. Am şi eu o fată frumoasă, de 
douăzeci de ani, şi ori de câte ori e adusă aici vreo moartă 
de vârsta ei, mă gândesc la ea, şi fie că este vorba de vreo 
doamnă din lumea bună, fie de vreo fată fără căpătâi, nu 
pot să mă împiedic să nu fiu mişcat. Dar fără îndoială că vă 
plictisesc cu poveştile mele, şi dumneavoastră n-aţi venit 
aici ca să mă ascultați pe mine. Mi s-a spus să vă conduc la 
mormântul domnişoarei Gautier, iată-vă în faţa lui; pot să vă 
mai fiu de folos cu altceva? 

— Ştiţi cumva adresa domnului Armand Duval? L-am 
întrebat pe grădinar. 

— Da, locuieşte în strada... Acolo, cel puţin, am fost ca să 
încasez preţul tuturor acestor flori pe care le vedeţi aici. 

— Mulţumesc, prietene. 

Am aruncat o ultimă privire asupra mormântului înflorit şi, 
fără voia mea, scrutai adâncimile pentru a vedea ce făcuse 
pământul din frumoasa fiinţă care-i fusese încredinţată, 
apoi m-am îndepărtat, copleşit de tristeţe. 

— Domnul doreşte oare să-l vadă pe domnul Duval? Reluă 
conversaţia grădinarul, care mergea alături de mine. 

— Da! 

— Sunt absolut sigur ca nu s-a întors din călătorie, 
altminteri l-aş fi văzut aici. 

— Sunteţi deci convins că n-a uitat-o pe Marguerite? 

— Nu numai că sunt convins, dar aş pune şi rămăşag că 
dorinţa dânsului de a-i schimba mormântul nu înseamnă 


decât dorinţa de a o revedea. 

— Cum asta? 

— Primele cuvinte pe care mi le-a adresat venind la cimitir 
au fost: „Ce să fac ca s-o mai văd o dată?” Acest lucru nu 
putea avea loc decât prin schimbarea mormântului, şi 
atunci l-am lămurit asupra tuturor formalităţilor ce 
trebuiau îndeplinite ca să obţină schimbarea, deoarece ştiţi 
ca pentru a muta morţii dintr-un mormânt într-altul trebuie 
să fie recunoscuţi, şi numai familia poate să-şi dea 
încuviințarea la această operaţie, la care trebuie să asiste şi 
un comisar de poliţie. Tocmai pentru a obţine această 
autorizaţie s-a dus domnul Duval la. Sora domnişoarei 
Gautier, iar prima sa vizită va fi, fără îndoială, aici. 

Ajunsesem la poarta cimitirului; am mulţumit încă o dată 
grădinarului, punându-i în palmă câteva monede, şi m-am 
îndreptat către adresa pe care mi-o dăduse. 

Armand nu se înapoiase. 

I-am lăsat câteva rânduri, rugându-l să vină să mă vadă de 
îndată ce va sosi, sau să mă anunţe într-un fel unde l-aş 
putea găsi. 

A doua zi, dimineaţa, am primit o scrisoare de la Duval, în 
care mă încunoştinţa despre întoarcerea sa şi mă ruga să 
trec pe la el, adăugind că, frânt de oboseală, îi era cu 
neputinţă să iasă. 

VI. 

L-am găsit pe Armand în pat. 

Văzându-mă, îmi întinse mâna, ce-i ardea de febră. 

— Ai febră, i-am spus. 

— Nu-i nimic, doar oboseala unei călătorii făcute în mare 
grabă, asta-i tot. 

— Vii de la sora Margueritei? 

— Da, de unde ştii? 

— Ai obţinut ceea ce doreai? 

— Am obţinut şi acest lucru; dar cine te-a informat despre 
călătorie şi despre scopul pe care îl urmăream? 

— Grădinarul cimitirului. 


— Ai văzut mormântul? 

Abia dacă îndrăznii să mai răspund, deoarece tonul 
ultimelor cuvinte îmi dovedea că cel care le pronunţase era 
iarăşi pradă emoţiei la care mai fusesem martor, şi că ori de 
câte ori gândurile sale sau vorbele cuiva îl vor duce din nou 
la acest subiect dureros, multă vreme încă această emoție 
va fi mai tare decât voinţa de a şi-o înfrâna. 

M-am mulţumit deci să-i răspund dând din cap. 

— L-a îngrijit bine? Continuă Armand. 

Două lacrimi mari se rostogoliră peste obrajii bolnavului, 
care îşi întoarse capul spre a şi le ascunde de mine. M-am 
făcut că nu le observ şi am încercat să schimb subiectul 
discuţiei. 

— Iată că s-au scurs trei săptămâni de când ai plecat, am 
spus. 

Armand îşi trecu mâna peste ochi şi îmi răspunse: 

— Exact trei săptămâni. 

— A fost o călătorie lungă. 

— Oh, n-am fost toată vremea pe drum! Timp de 
cincisprezece zile am fost bolnav, altminteri m-aş fi înapoiat 
de mult; de-abia ajuns acolo, m-au apucat frigurile şi am 
fost silit să stau în casă. 

— Şi ai pornit din nou la drum fără să fii complet vindecat? 

— Dacă mai rămâneam încă opt zile pe meleagurile acelea, 
sunt sigur că aş fi murit acolo. 

— Dar acum, că te-ai înapoiat, trebuie să te îngrijeşti; 
prietenii dumitale au să vină să te vadă. Eu, cel dintâi, dacă 
o să-mi îngădui. 

— Peste două ore am să mă scol. 

— Ce imprudenţă! 

— Trebuie! 

— Dar ce ai de făcut atât de urgent? 

— Trebuie să mă duc la comisarul de poliţie. 

— De ce nu rogi pe altcineva să se ocupe de această 
chestiune, care ar putea să-ţi agraveze boala? 


— Dimpotrivă, este singurul lucru care ar putea să mă 
vindece. Trebuie să o văd. De când am aflat că a murit, şi 
mai ales de când i-am văzut mormântul, nu mai pot să 
dorm. Nu-mi pot închipui că femeia aceasta, pe care am 
părăsit-o atât de tânără şi atât de frumoasă, a murit. 
Trebuie să mă conving cu ochii mei. Trebuie să văd cea 
făcut Dumnezeu din această fiinţă pe care am iubit-o atâta, 
şi poate că oroarea priveliştii va înlocui deznădejdea 
amintirii. O să vii cu mine, nu-i aşa?... Bineînţeles, dacă 
acest lucru nu te plictiseşte prea mult... 

— Ce a spus sora ei? 

— Nimic. A părut foarte mirată de faptul că un străin vrea 
să cumpere un loc de veci şi să-i facă Margueritei un 
mormânt; mi-a semnat numaidecât autorizaţia pe care i-o 
cerusem. 

— Ascultă-mă, te rog, şi pe mine, aşteaptă mai întâi să te 
însănătoşeşti de-a binelea şi apoi să faci strămutarea. 

— Oh, mă voi ţine tare, fii fără grijă! De altminteri, simt că 
am să înnebunesc dacă nu duc la capăt, cât mai repede, 
hotărârea pe care am luat-o şi a cărei îndeplinire a devenit 
o necesitate a durerii mele. Jur că nu pot să mă liniştesc 
până n-o văd pe Marguerite. Poate că e din pricina febrei 
care mă arde, poate e urmarea insomniilor mele, sau vreo 
consecinţă a delirului; chiar de-o fi să intru în ordinul 
trapiştilor (Ordin religios înfiinţat în 1140, care impune 
adepților săi restricţii severe - interzicerea cărnii şi a 
peştelui, obligativitatea muncilor manuale, izolarea 
completă etc), ca domnul de Ronce, trebuie s-o privesc, şi 
după aceea voi vedea eu ce-i de făcut. 

— Pricep, i-am spus eu lui Armand, şi sunt cu totul alături 
de dumneata. Pe Julie Duprat ai văzut-o? 

— Oh, da, am văzut-o chiar în ziua în care am sosit! 

— Ţi-a dat hârtiile pe care le-a lăsat Marguerite pentru 
dumneata? 

— Ilată-le! 


Armand scoase de sub pernă un sul mare, pe care-l puse 
apoi numaidecât la loc. 

— Ştiu pe dinafară tot ce scrie în ele, îmi spuse el. De trei 
săptămâni le-am recitit de câte zece ori pe zi. Ai să le citeşti 
şi dumneata, dar mai târziu, când voi fi mai calm şi când am 
să pot să te fac să înţelegi cât suflet şi câtă iubire dezvăluie 
această confesiune. Deocamdată, te-aş ruga să-mi faci un 
serviciu. 

— Care? 

— Te aşteaptă jos o trăsură? 

— Da! 

— Atunci, vrei să iei paşaportul meu şi să mergi să întrebi 
la poştă dacă sunt scrisori pentru mine? Tatăl şi sora mea 
mi-au scris desigur la Paris, dar cum am plecat într-o atât 
de mare grabă, n-am mai avut timpul să mă interesez 
înainte de plecare. Când ai să te reîntorci, vom merge 
împreună să-l anunţăm pe comisarul de poliţie despre 
ceremonia de mâine. 

Armand îmi înmână paşaportul, aşa că mă dusei în rue 
Jean-Jacques Rousseau. 

Erau două scrisori pe numele Duval; le-am ridicat şi m-am 
întors la Armand. 

L-am găsit complet îmbrăcat şi gata de plecare. 

— Mulţumesc, îmi spuse el luând scrisorile. Da, adăugă 
după ce privi adresele, da, sunt de la tatăl meu şi de la sora 
mea. Cu siguranţă că n-au ştiut ce să creadă despre tăcerea 
mea. 

Deschise scrisorile şi le ghici mai degrabă decât le citi - 
fiecare se întindea pe câte patru pagini - căci după câteva 
clipe le împături şi-mi spuse: 

— Să plecăm, am să le răspund mâine. 

Ne-am dus la comisarul de poliţie. Armand îi remise 
procura surorii Margueritei. 

Comisarul îi dădu în schimb o înştiinţare către paznicul 
cimitirului; se înţeleseră ca strămutarea să aibă loc a doua 
zi dimineaţa, la orele 10; eu aveam să vin să-liau cu ooră 


mai devreme, pentru ca apoi să ne ducem împreuna la 
cimitir. 

Eram curios şi eu să asist la acest spectacol şi mărturisesc 
că n-am închis ochii toată noaptea. 

Dacă mie nu-mi dădeau pace gândurile, ce noapte fără de 
sfârşit trebuie să fi fost pentru Armand! 

A doua zi, la orele 9, când am intrat la el, era îngrozitor de 
palid, dar părea calm. 

A schiţat un surâs şi mi-a întins mâna. 

Lumânările arseseră până la capăt, şi înainte de a ieşi, 
Armand luă cu el o scrisoare voluminoasă, adresată tatălui 
său, în care, fără îndoială, îşi destăinuise gândurile ce-l 
stăpâniseră peste noapte. 

O jumătate de oră mai târziu soseam la cimitirul 
Montmartre. 

Comisarul ne aştepta. 

Pornirăm încet către mormântul Margueritei. Comisarul 
păşea în frunte, Armand şi cu mine îl urmam la câţiva paşi. 

Simţeam din când în când braţul prietenului meu 
tresărind convulsiv, ca şi cum fiori de gheaţă i-ar fi străbătut 
brusc trupul. Mă uitam atunci la el; îmi înţelegea privirea şi 
îmi surâdea, însă din clipa în care porniserăm la drum n-am 
schimbat nici o vorbă. 

Cu puţin timp înainte de a ajunge la mormânt, Armand s-a 
oprit ca să-şi şteargă faţa acoperită de broboane mari de 
sudoare. 

Am profitat de acest popas să răsuflu, deoarece şi eu îmi 
simţeam inima ca strânsă într-o menghină. 

De unde va fi venind dureroasa plăcere pe care o resimţi 
la astfel de privelişti? Când am ajuns la mormânt, 
grădinarul scosese toate ghivecele cu flori, grilajul de fier 
fusese dat la o parte, şi doi oameni săpau pământul. 

Armand se sprijini de un copac, cu privirea aţintită spre 
mormânt. 

Părea că toată viaţa i se concentrase în ochi. 


Deodată se auzi scrâşnetul unei cazmale izbindu-se într-o 
piatră. 

La acest zgomot, Armand se zvârli înapoi ca trăsnit de o 
descărcare electrică şi-mi strânse braţul cu atâta putere, că 
mă duru. 

Un gropar luă o lopată lată şi goli încetul cu încetul 
groapa; când nu mai rămaseră decât pietrele cu care se 
acoperă coşciugul, le aruncă afară una câte una. 

Nu-l scăpam din ochi pe Armand, deoarece în orice clipă 
mi-era teamă să nu fie zdrobit de impresiile prea puternice 
pe care se străduia să şi le înăbuşe; dar el privea mereu, cu 
ochii ficşi şi larg deschişi, ca într-un acces de nebunie, şi 
doar un tremur uşor al obrajilor şi al buzelor trăda că era 
pradă unei violente crize nervoase. 

În ceea ce mă priveşte, nu pot să spun decât un lucru: 
regretam că venisem. 

Sicriul fu complet descoperit, şi comisarul spuse 
groparilor: 

— Deschideţi-l. 

Oamenii se supuseră, ca şi cum lucrul acesta ar fi fost cel 
mai simplu de pe lume. 

Sicriul era din stejar; începură să deşurubeze capacul. 
Umezeala pământului ruginise şuruburile, aşa că n-a fost 
lesne de deschis. Când îi scoaseră capacul răbufni un miros 
îngrozitor, deşi înăuntru erau presărate plante aromatice. 

— Oh, Doamne! Doamne! Murmură Armand, şi se făcu şi 
mai palid. 

Chiar şi groparii se traseră înapoi. 

Un giulgiu mare, alb, acoperea cadavrul, conturând câteva 
sinuozităţi. La unul din capete giulgiul era aproape complet 
ros, lăsând descoperit un picior al moartei. 

Nu mai lipsea mult ca să leşin, şi în momentele în care 
scriu aceste rânduri, amintirea scenei acesteia îmi apare 
din nou în toată cruda ei realitate. 

— Să ne grăbim, spuse comisarul. 


Atunci, unul dintre gropari întinse mâinile, începu să 
descoase giulgiul şi. Apucându-l de unul din capete, 
descoperi brusc chipul Margueritei. 

Era îngrozitor de privit, şi e groaznic acum de descris. 

Ochii nu mai erau decât două găuri, buzele dispăruseră, 
iar dinţii, albi îi erau încleştaţi. 

Părul lung, negru, fără luciu, era strâns pe tâmple şi 
ascundea puţin scobiturile verzi ale obrajilor; şi, totuşi, în 
această figură recunoşteam chipul alb, trandafiriu şi voios 
pe care îl văzusem de atâtea ori. 

Armand, fără să-şi poată lua privirea de pe chipul moartei, 
îşi dusese batista la gură şi muşca din ea. 

În ce mă priveşte, mi se părea că un cerc de fier îmi 
strângea capul, că o perdea mi se lasă peste ochi, iar 
urechile îmi vâjâiau îngrozitor; tot ce am putut să mai fac a 
fost să deschid o sticluţă pe care o luasem pentru orice 
eventualitate cu mine şi să respir cu nesaţ sărurile pe care 
le conţinea. 

Ca prin ceaţă, l-am auzit pe comisar întrebându-l pe 
domnul Duval: 

— O recunoaşteţi? 

— Da, răspunse înăbuşit tânărul. 

— Atunci închideţi sicriul la loc şi transportaţi-l, zise 
comisarul. 

Groparii traseră din nou giulgiul peste faţa moartei, 
închiseră coşciugul, îl apucară fiecare de câte un cap şi 
porniră spre locul ce le fusese arătat. 

Armand nu se clinti din loc. Ochii îi erau pironiţi pe groapa 
goală; era tot atât de palid ca şi cadavrul pe care-l văzusem 
cu câteva clipe mai înainte... Ai fi zis că e o stană de piatră. 

Am priceput ce avea să urmeze când durerea se va mai 
atenua, o dată cu dispariţia groaznicei privelişti, când nu va 
mai fi împietrit de durere. 

M-am apropiat de comisar. 

— Prezenţa domnului, i-am spus arătând spre Armand, 
mai este necesară? 


— Nu, mi-a răspuns el, şi chiar vă sfătuiesc să-l duceţi de 
aici. Pare bolnav. 

— Să mergem, i-am spus atunci lui Armand, luându-l de 
braţ. 

— Ce? Zise el, privindu-mă ca şi cum nu m-ar fi 
recunoscut. 

— S-a sfârşit, am adăugat, trebuie să vii, prietene, eşti 
palid, ţi-e frig, ai să te omori cu emoţiile astea. 

— Ai dreptate, să mergem, răspunse ca un automat, dar 
fără să facă un pas. 

L-am apucat atunci de braţ şi l-am luat cu mine. Se lăsa 
dus ca un copil, murmurând doar din timp în timp: 

— Ochii... I-ai văzut ochii? 

Şi se uita îndărăt, ca şi cum viziunea aceasta l-ar fi chemat 
înapoi. 

Mersul îi devenise sacadat; înainta parcă numai în 
smucituri; dinţii îi clănţăneau, mâinile îi erau de gheaţă, o 
violentă agitaţie nervoasă pusese stăpânire pe el. 

Îi vorbeam, dar nu-mi răspundea. 

Tot ce mai putea, să facă era să se lase condus. 

La poarta cimitirului găsirăm o trăsură. Era şi timpul. 

De-abia se aşeză pe pernă, că frigurile se înteţiră şi se 
declanşă o adevărată criză de nervi; doar teama dea nu mă 
înspăimânta îl făcea să şoptească, strângându-mi mâna: 

— Nu e nimic, nu e nimic, aş vrea să plâng. 

Îi vedeam pieptul dilatându-i-se, vedeam cum sângele îi 
năvăleşte în ochi, dar lacrimile îi secaseră. 

I-am dat să respire flaconul cu săruri, de care mă 
folosisem şi eu, iar când ajunserăm la el acasă, doar 
frigurile îl mai scuturau încă. 

L-am culcat cu ajutorul feciorului, am pus să i se facă un 
foc bun în cameră şi am alergat după doctorul meu, căruia 
i-am povestit tot ce se întâmplase. 

A venit într-un suflet. 

Faţa lui Armand era roşie ca purpura, aiura şi bolborosea 
cuvinte fără şir, printre care se auzea limpede doar numele 


Margueriitei. 

— Ce are? L-am întrebat pe doctor după ce l-a examinat. 

— Are o febră cerebrală, nici mai mult, nici mai puţin, şi 
asta este un mare noroc, fiindcă, să mă ierte Dumnezeu, 
altfel cred că şi-ar fi pierdut minţile. Din fericire, boala 
trupească are să învingă boala sufletească, şi într-o lună, 
poate că va fi scăpat şi de una, şi de alta. 

VII. 

Bolile de felul celei de care suferea Armand au o parte 
bună: sau omoară dintr-o dată, sau trec foarte repede. 

Cincisprezece zile după întâmplările pe care le-am 
povestit, Armand se afla în plină convalescenţă, iar între noi 
se legase o strânsă prietenie. Aproape că nu mă mişcasem 
de la căpătâiul lui tot timpul cât a fost bolnav. 

Primăvara îşi adusese prinosul de flori, de frunze, de 
păsări, de cântece, iar ferestrele prietenului meu priveau 
cu voioşie spre grădina ale cărei miresme îşi făceau drum 
până la el. 

Doctorul îi dăduse voie să se scoale din pat, aşa că stăteam 
adeseori de vorbă lângă fereastra deschisă, când soarele e 
mai puternic, de la amiază până pe la 2. 

Mă feream cu grijă să aduc vorba despre Marguerite, 
temându-mă mereu ca numele ei să nu trezească vreo tristă 
amintire ce mocnea sub calmul aparent al bolnavului; însă, 
dimpotrivă, se părea că lui Armand îi face plăcere să 
vorbească despre ea, nu ca odinioară, cu ochii înotând în 
lacrimi, ci cu un surâs blând, care mă liniştea asupra stării 
sale sufleteşti. 

Băgasem de seamă că, după ce fusese ultima oară la 
cimitir, după spectacolul zguduitor care-i dezlănţuise acea 
criză violentă, durerea morală părea să fi fost depăşită de 
gravitatea bolii, iar moartea Margueritei n-o mai privea cu 
ochii trecutului. După certitudinea dobândită astfel, urmase 
un fel de consolare, şi pentru a izgoni imaginea tragică ce-i 
apărea adeseori, se cufunda în amintirile fericite ale zilelor 


petrecute cu Marguerite şi părea că nu vrea să-şi mai 
amintească de nimic altceva. 

Trupul îi era sleit de violenţa crizei şi de vindecarea bolii, 
pentru a mai îngădui şi spiritului o emoție puternică, iar 
bucuria universală din preajma lui Armand, iscată de 
venirea primăverii, îi ducea gândurile, fără voia lui, spre 
amintiri senine. 

Tot timpul Armand refuzase, cu încăpățânare, să dea vreo 
veste familiei sale despre primejdia prin care trecea, iar 
când, în sfârşit, fu salvat, tatăl său încă nu aflase nimic 
despre boala prin care trecuse. 

Într-o seară rămăseserăm la fereastră mai târziu ca de 
obicei; vremea fusese splendidă şi soarele apunea într-o 
strălucitoare lumină de azur şi de aur. Deşi ne aflam la 
Paris, toată verdeaţa ce ne înconjura părea că ne izolează 
de restul lumii, şi doar zgomotul vreunei trăsuri dacă ne 
tulbura din când în când convorbirea. 

— Când am cunoscut-o pe Marguerite, era cam pe vremea 
asta, în seara unei zile la fel cu cea de azi, îmi spuse 
Armand, ascultându-şi propriile sale gânduri, şi nu ceea ce-i 
spuneam eu. 

N-am răspuns nimic. 

Atunci se întoarse spre mine şi-mi spuse: 

— Trebuie totuşi să-ţi împărtăşesc povestea mea; poate ai 
să scrii vreo carte, căreia lumea nu-i va da crezare, dar 
care cred că va fi interesantă de aşternut pe hârtie. 

— Ai să-mi povesteşti totul mai târziu, dragă prietene, am 
spus eu; deocamdată nu eşti încă destul de întremat. 

— Seara este caldă, pieptul de pui l-am mâncat, îmi spuse 
el surâzând; nu mai am febră, n-avem nimic de făcut, aşa că 
îţi pot povesti totul acum. 

— Dacă ţii cu tot dinadinsul, te ascult. 

— E o poveste cât se poate de simplă, adăugă el, şi am să 
ţi-o spun în ordinea întâmplărilor. Dacă ai de gând, mai 
târziu, s-o scrii, eşti liber s-o povesteşti cum îţi place. 


Am redat întocmai ce mi-a spus, şi doar pe ici, pe colo dacă 
am schimbat câteva cuvinte din această mişcătoare poveste. 

— Da, reluă Armand, rezemându-şi din nou capul de 
speteaza fotoliului, da, era o seară întocmai ca aceasta. Îmi 
petrecusem ziua la ţară, cu un prieten de-al meu, Gaston 
R... Seara ne-am înapoiat la Paris, şi, neavând ce face, am 
intrat la „Iheâtre des Varietes”. 

Într-una din pauze am ieşit; tocmai atunci trecea pe 
coridor o femeie înaltă, pe care prietenul meu o salută. 

— Pe cine ai salutat? L-am întrebat. 

— Pe Marguerite Gautier, mi-a răspuns el. 

— Mi se pare că e foarte schimbată, fiindcă n-am mai 
recunoscut-o, am spus eu cu o emoție pe care ai s-o înţelegi 
îndată. 

— A fost bolnavă; biata fată, n-are s-o mai ducă mult. 

Îmi amintesc aceste cuvinte ca şi cum mi-ar fi fost spuse 
ieri. 

Trebuie să-ţi mărturisesc, dragă prietene, că de doi ani, 
această fată îmi provoca, de câte ori o întâlneam, o impresie 
neobişnuită. 

Fără să ştiu de ce, mă făceam palid, iar inima începea să- 
mi bată nebuneşte. Unul dintre prietenii mei, care se ocupă 
cu ştiinţele oculte, ar numi ceea ce simţeam eu, „afinitatea 
fluidelor”; cât despre mine, cred, pur şi simplu, că mi-era 
hărăzit să mă îndrăgostesc de Marguerite şi că presimţeam 
acest lucru. 

Fapt este că îmi provoca o tulburare reală şi că mai mulţi 
prieteni de-ai mei s-au amuzat grozav văzând cine era 
persoana care îmi provoca o astfel de stare. 

Am văzut-o pentru prima oară în Place de la Bourse, la 
Porte Susse. Dintr-o caleaşcă descoperită, oprită acolo, 
coborâse o femeie îmbrăcată în alb. Un murmur de 
admiraţie întâmpinase intrarea ei în magazin. Cât despre 
mine, am rămas pironit locului din clipa în care a păţit 
înăuntru până în momentul în care a ieşit. Mă uitam în 
prăvălie, prin geamurile vitrinei, cum îşi alegea lucrurile pe 


care venise să le cumpere. Aş fi putut să intru, dar nu 
îndrăzneam. Nu ştiam cine este şi-mi era teama să nu 
ghicească motivul intrării mele în magazin şi să se supere. 
Totuşi, nu credeam că-mi va fi dat s-o mai revăd. 

Era îmbrăcată elegant; purta o rochie de muselină, toată 
numai volane, un şal indian, pătrat, cu colţurile brodate cu 
fir de aur şi flori de mătase, o pălărie de pai de Italia şi o 
singură brățară - un lanţ gros de aur - care începuse să fie 
la modă în acel timp. 

S-a urcat din nou în caleaşca şi a plecat. 

Unul dintre băieţii din magazin rămăsese în pragul uşii, 
urmărind cu ochii caleaşca elegantei cliente. M-am apropiat 
de el şi l-am rugat să-mi spună cine era. 

— Domnişoara Marguerite Gautier, îmi răspunse el. 

N-am îndrăznit să-i cer adresa, aşa că am plecat. 

Amintirea acestei apariţii, fiindcă era într-adevăr o 
apariţie, nu mi-a ieşit din minte, ca multe altele; aşa că am 
început s-o caut pretutindeni pe această femeie ca de nea, 
neasemuit de frumoasă. 

Câteva zile mai târziu a avut loc un spectacol la „Opera- 
Comique”. M-am dus şi eu. Prima persoană pe care am 
zărit-o într-o lojă de rangul întâi a fost Marguerite Gautier. 

Tânărul cu care eram a recunoscut-o şi el; rostindu-i 
numele, îmi spuse: 

— Priveşte, te rog, la fata aceea frumoasă! 

Chiar în acel moment, Marguerite începu să privească cu 
binoclul spre locul unde ne aflam; zărindu-l pe prietenul 
meu, îi surâse şi-i făcu semn să vină s-o viziteze în lojă. 

— Mă duc să-i spun bună seara, îmi zise el, şi mă reîntorc 
numaidecât. 

Nu m-am putut stăpâni să nu-i spuni 

— Ce fericit eşti! 

— Pentru ce? 

— Pentru că o vei vedea pe această femeie. 

— Nu cumva eşti îndrăgostit de ea? 


— Nu, am rostit repede, înroşindu-mă, fiindcă nici eu nu 
eram prea lămurit asupra sentimentelor mele, dar aş dori 
tare mult s-o cunosc. 

— Vino cu mine, şi am să ite prezint. 

— Cere-i mai întâi permisiunea. 

— Ei, la naiba, nu-i cazul să faci atâtea fasoane cu ea! Hai, 
vino... 

Vorbele pe care mi le-a spus mă durură. Tremuram la 
gândul că am să mă conving că Marguerite nu merita 
sentimentele pe care i le nutream. 

Există într-o carte a lui Alphonse Karr (Alphonse-Jean- 
Baptiste Karr (1808-1890), scriitor francez cunoscut prin 
spiritul şi verva sa satirică), intitulată 'Am Rauchen, un 
bărbat care urmăreşte într-o seară o femeie elegantă şi atât 
de frumoasă, încât se îndrăgosteşte de ea pe loc, cum o 
zăreşte. Ca să sărute mâna acestei femei, simte în el 
puterea de a încerca totul, voinţa de a cuceri totul, curajul 
de a face totul. Dar abia dacă îndrăzneşte să-i privească 
glezna cochetă ce rămâne puţin descoperită când îşi saltă 
uşor rochia, să nu se murdărească. În timp ce el visează la 
tot ceea ce ar fi capabil să facă pentru a avea această 
femeie, ea îl opreşte la un colţ de stradă şi îl întreabă dacă 
nu vrea să urce sus, la ea. 

El întoarce capul, traversează strada şi se înapoiază acasă, 
copleşit de tristeţe. 

Îmi reaminteam acest episod; aş fi fost gata să sufăr din 
pricina acestei femei, şi mă temeam să nu mă accepte prea 
repede, să nu-mi acorde prea prompt o dragoste pe care aş 
fi dorit-o cu preţul unei îndelungi aşteptări sau al unui mare 
sacrificiu. Aşa suntem noi, bărbaţii; din fericire, imaginaţia 
dăruieşte simţurilor această poezie, iar dorinţele trupului 
acordă această îngăduinţă visărilor sufletului. În sfârşit, de 
mi s-ar fi spus: „O vei avea pe această femeie astă-seară, iar 
mâine vei fi ucis”, aş fi acceptat. Dacă mi s-ar fi spus: „Dă 
zece ludovici, şi vei fi amantul ei”, n-aş fi primit şi aş fi plâns 


ca un copil care vede năruindu-i-se, la deşteptare, castelul 
pe care şi-l făurise peste noapte. 

Voiam totuşi s-o cunosc, era un mijloc, şi, de altminteri, 
singurul, de a şti la ce mă puteam aştepta din partea ei. 

I-am spus deci prietenului meu că ţineam ca ea să-i acorde 
permisiunea de a-i fi prezentat, după care am început să 
dau târcoale pe culoar, spunându-mi că peste o clipă aveam 
să fiu în faţa ei, iar eu nu ştiam încă ce atitudine să iau când 
ea o să mă privească. 

Mă străduiam să-mi pregătesc în minte cuvintele pe care 
urma să i le spun. 

Ce sublimă copilărie este şi amorul! 

O clipă mai târziu, prietenul meu cobora. 

— Ne aşteaptă, îmi spuse el. 

— E singură? L-am întrebat. 

— Cu o altă doamnă. 

— Nu sunt şi bărbaţi? 

— Nu. 

— Haidem! 

Prietenul meu se îndreptă spre ieşirea din teatru. 

— Stai! Nu pe acolo, i-am spus. 

— Mergem să-i cumpărăm bomboane. M-a rugat să-i aduc 
o pungă... 

Intrarăm într-o cofetărie din Passage de l'Opera. 

Aş fi vrut să cumpăr toată prăvălia, şi stăteam în cumpănă 
ce să aleg, când prietenul meu ceru: 

— O jumătate de kilogram de struguri glasaţi. 

— Ştii bine că-i plac? 

— Niciodată nu mănâncă alte bomboane, ăsta-i doar un 
lucru ştiut. Ah, continuă el când ieşirăm, ştii cărei femei 
urmează să te prezint? Să nu-ţi închipui cumva că e vorba 
de vreo ducesă, ci pur şi simplu de o femeie întreţinută, 
întreţinută în cel mai larg sens, dragul meu; prin urmare, să 
nu te jenezi, poţi să-i spui tot ce-ţi va trece prin cap. 

— Bine, bine, am mormăit eu, ţinându-mă după el şi 
spunându-mi că probabil mă voi lecui de pasiunea mea. 


În momentul în care am intrat în lojă, Marguerite râdea cu 
hohote. 

Aş fi vrut să fie trista. 

Prietenul meu mă prezentă. Marguerite înclină uşor din 
cap şi spuse: 

— Şi bomboanele mele? 

— Ilată-le! 

În timp ce le lua, mă privi. Am lăsat ochii în jos şi m-am 
înroşit. 

Se aplecă la urechea vecinei şi-i şopti câteva cuvinte, după 
care amândouă izbucniră apoi în râsete. 

Fără nici o îndoială, eu eram cauza acestor râsete; acum 
mă aflam în şi mai mare încurcătură. Aveam pe atunci ca 
amantă o mică burgheza foarte tandră şi foarte 
sentimentală, dar iubirea şi scrisorile sale melancolice mă 
făceau să pufnesc în râs. Am înţeles cât sânge rău trebuie 
să-i fi făcut, după simţămintele pe care le încercam eu 
acum, şi vreme de cinci minute am iubit-o aşa cum niciodată 
n-a mai fost iubită vreo femeie. 

Marguerite îşi mânca boabele de strugure fără să se mai 
ocupe de mine. 

Prietenul care mă introdusese n-a vrut să mă lase în 
această situaţie ridicolă. 

— Marguerite, zise el, nu trebuie să te mire dacă domnul 
Duval nu-ţi spune nimic. L-ai zăpăcit în aşa hal, încât nu mai 
e în stare să scoată un singur cuvânt. 

— Cred mai degrabă că domnul te-a însoţit aici fiindcă te 
plictiseai să vii singur. 

— Dacă ar fi adevărat acest lucru, am spus la rândul meu, 
nu l-aş fi rugat pe Ernest să vă ceară permisiunea de a vă fi 
prezentat. 

— N-a fost poate decât un mijloc de a mai amâna 
momentul fatal... 

Oricât de puţin ai venit în contact cu fete de genul 
Margueritei, e cunoscută totuşi plăcerea pe care o resimt 
ele să facă spirite gratuite şi să ia peste picior persoanele 


pe care le văd pentru prima oară. Fără îndoială că acest 
lucru constituie o răzbunare pentru umilinţele pe care 
adeseori sunt silite să le îndure din partea celor pe care-i 
văd în toate zilele. 

De aceea, pentru ca să le poţi da replica cuvenită, trebuie 
să ai o anumită obişnuinţă a lumii lor, pe care eu, din 
păcate, n-o aveam; apoi, imaginea pe care mi-o făurisem 
despre Marguerite a făcut ca felul ei de a glumi să mi se 
pară de-a dreptul exagerat. Nimic însă nu-mi era indiferent 
din partea acestei femei. De aceea m-am ridicat şi i-am 
spus, cu o emoție în glas pe care mi-a fost cu neputinţă s-o 
ascund complet: 

— Dacă gândiţi astfel despre mine, doamnă, nu-mi mai 
rămâne decât să vă cer iertare pentru indiscreţia mea şi să 
plec, asigurându-vă că nu se va mai repeta. 

Cu acestea, am salutat şi am ieşit. 

De-abia am închis uşa, că am şi auzit răsunând un al 
treilea hohot de râs. Tare-aş fi vrut să m-atingă cineva, cu 
cotul, în acel moment... 

M-am întors înapoi în stal. 

Se auzeau loviturile care anunțau ridicarea cortinei. 

Ernest îşi reluă locul lângă mine. 

— Cum te-ai purtat! Îmi spuse el aşezându-se. Fetele te 
socotesc nebun. 

— Ce-a spus Marguerite după ce-am plecat? 

— A râs, şi m-a asigurat că în viaţa ei n-a mai văzut pe 
cineva atât de caraghios ca tine. Dar nu trebuie să te 
declari învins; nu trebuie să le faci fetelor de genul ăsta 
onoarea de a le lua în serios. Ele nu ştiu ce înseamnă 
eleganța şi politeţea; seamănă cu câinii când îi dai cu 
parfum. Îşi închipuie că miros urât şi se duc repede să se 
tăvălească în noroi. 

— La urma urmei, ce mă priveşte? Am spus eu, încercând 
să iau un ton cât mai degajat. N-am s-o mai văd niciodată, şi 
dacă-mi plăcea înainte de-a o cunoaşte, lucrurile s-au 


schimbat cu desăvârşire acum, când mi-am dat seama cu 
cine am de-a face... 

— Aida, de! Nu m-ar mira să te văd într-o bună zi în loja ei 
şi să aud spunându-se că te ruinezi pentru ea. De altfel, ai 
avea dreptate, e prost-crescută, adevărat, dar ce lovitură ai 
da să ai o amantă atât de frumoasă! 

Din fericire, se ridică cortina, şi prietenul meu tăcu. Să-ţi 
spun ce se juca pe scenă, mi-ar fi cu neputinţă. Tot ceea ce 
îmi reamintesc este că din timp în timp îmi ridicam ochii 
spre loja pe care o părăsisem atât de brusc şi unde 
vizitatorii se perindau într-una. 

Totuşi, eram departe de a nu mă mai gândi la Marguerite. 
Un alt sentiment începea să pună stăpânire pe mine. Mi se 
părea că trebuie, că sunt obligat să fac să se şteargă şi 
insulta şi ruşinea mea; îmi spuneam că voi avea-o pe 
această fată chiar de-ar trebui să-mi cheltuiesc toată 
averea, că voi avea de drept locul pe care îl abandonasem 
atât de repede. 

Marguerite şi prietena sa părăsiră loja mai înainte de 
terminarea spectacolului. 

Fără să vreau, m-am ridicat şi eu din fotoliu. 

— Pleci? Mă întrebă Ernest. 

— Da. 

— Pentru ce? 

În acel moment Ernest observă că loja Margueritei era 
goală. 

— Du-te, du-te, şi reuşită bună, sau, mai degrabă, o mai 
bună reuşită. 

Am ieşit. 

Pe scară am auzit fâşâitul rochiilor şi zgomotul câtorva 
voci. M-am tras la o parte şi, fără ca să fiu zărit, le-am văzut 
pe cele două femei plecând însoţite de doi tineri. 

În dreptul coloanelor de la intrarea în teatru le întâmpină 
un lacheu tinerel. 

— Du-te de spune vizitiului să aştepte în faţă la „Cafe 
Anglais”, spuse Marguerite. Noi o să venim pe jos până 


acolo. 

Câteva minute după aceea, tot învârtindu-mă încoace şi 
încolo pe bulevard, am zărit-o pe Marguerite la fereastra 
unuia din saloanele restaurantului. Stătea rezemată de 
balcon şi rupea, una câte una, petalele unui buchet de 
camelii. 

Unul dintre cei doi bărbaţi, aplecat peste umărul ei, îi 
vorbea pe şoptite. 

Am intrat la „Maison-d'Or”, am luat loc într-unui din 
saloanele de la primul etaj, şi de aci n-am mai pierdut o 
clipă din ochi fereastra despre care vorbeam. 

La ora 1 noaptea, Marguerite, împreună cu cei trei 
prieteni, s-au urcat în trăsura care-i aştepta afară. 

Am luat şi eu o gabrioletă şi m-am ţinut după ea. 

Trăsura se opri în rue d'Antin nr. 9. 

Marguerite cobori şi intră singură în casă. 

Era, fără îndoială, o întâmplare, dar această întâmplare 
mă făcu grozav de fericit. 

Din ziua aceea am întâlnit-o deseori pe Marguerite, la 
spectacole, sau pe Champs-Elysees. Şi întotdeauna aceeaşi 
veselie la ea, întotdeauna aceeaşi emoție la mine. 

Trecură totuşi cincisprezece zile fără s-o mai văd nicăieri. 

Întâlnindu-l pe Gaston, m-am interesat despre ea. 

— E tare bolnavă, biata fată, îmi răspunse el. 

— Dar ce are? 

— E bolnavă de piept, şi cum a dus o viaţă care nu era 
menită s-o vindece, acum zace la pat şi se stinge... 

Ciudat mai este sufletul omului; am fost aproape bucuros 
din pricina bolii. 

M-am dus zi de zi să aflu veşti despre ea, fără să-mi las 
numele sau cartea de vizită. Am aflat astfel despre 
convalescenţa ei şi despre plecarea la Bagneres. 

Apoi, timpul începu să se scurgă, impresia puternică pe 
care mi-o făcuse păru să se şteargă încetul cu încetul din 
mintea mea. Am călătorit; relaţiile, obiceiurile, diversele 
activităţi au luat locul acestor gânduri, iar când reflectam la 


această primă aventură, nu voiam să văd în ea decât una 
din acele pasiuni pe care le ai când eşti foarte tânăr şi de 
care râzi mai târziu. 

De altminteri, n-ar fi fost un merit să birui aceste amintiri, 
deoarece o pierdusem din vedere pe Marguerite încă de la 
plecarea ei, şi, după cum ţi-am spus, când a trecut pe lângă 
mine, pe culoar, la „Iheâtre des Varietes”, nici n-am mai 
recunoscut-o. 

Purta voaletă, este adevărat, dar oricât de ascunsă i-ar fi 
fost faţa, cu doi ani mai înainte, nici n-ar fi fost nevoie s-o 
văd pentru a o recunoaşte: aş fi simţit că era ea. 

Cu toate astea, când am ştiut că era ea, inima a început să- 
mi bată mai tare; iar cei doi ani care trecuseră fără s-o vad, 
ca şi urmările pe care se părea că le avusese această 
despărţire, se risipiră în neant doar la simpla atingere a 
rochiei sale. 

VIII. 

Deşi, continuă Armand după o pauză, înţelegeam că eram 
încă îndrăgostit, mă simţeam mai puternic decât altădată, şi 
la dorinţa de a o revedea pe Marguerite se mai adăuga şi 
voinţa de a o face să simtă că acum îi eram superior. 

Câte căi urmează şi câte argumente găseşte inima pentru 
a ajunge acolo unde vrea! 

N-am putut să mai rămân mult timp pe culoare, aşa că m- 
am întors să-mi ocup fotoliul, aruncând o privire rapidă în 
sală, ca s-o văd în ce lojă se află. 

Stătea într-o lojă din avanscena parterului şi era singură. 
Era schimbată, după cum am mai spus, nu-i mai regăseam 
pe buze surâsul indiferent. Suferise; suferea încă. 

Deşi ne aflam în aprilie, era îmbrăcată ca de iarnă, numai 
în catifele. 

Mă uitam la ea atât de insistent, încât privirea mea îi 
atrase privirile spre mine. 

Mă examină cu atenţie câteva clipe, îşi duse binoclul la 
ochi, spre a mă vedea mai bine, şi crezu, fără îndoială, că 
mă recunoaşte, fără a putea spune cu siguranţă cine eram, 


deoarece, când îşi luă binoclul de la ochi, un surâs, acel 
fermecător salut al femeilor, îi flutura pe buze, pentru a 
răspunde la salutul pe care avea aerul că îl aşteaptă de la 
mine; dar nu i-am răspuns, vrând parcă să înregistrez o 
victorie asupra ei şi să pară că eu am uitat-o, în timp ce ea 
îşi mai aduce aminte de mine. 

Crezând că s-a înşelat, ea îşi întoarse capul în altă parte. 

Se ridică cortina. 

Am întâlnit-o de multe ori pe Marguerite la teatru, dar n- 
am văzut-o niciodată dând vreo atenţie jocului de pe scenă. 

Nici pe mine nu prea mă interesa spectacolul. Eram cu 
ochii numai la ea, dar străduindu-mă în acelaşi timp să nu 
bage de seamă acest lucru. Am văzut-o schimbând priviri cu 
o persoană care stătea în loja din faţa ei; mi-am îndreptat 
ochii într-acolo şi am văzut o femeie pe care o cunoşteam şi 
cu care mă aflam în relaţii destul de prieteneşti. 

Persoana era o fostă femeie întreţinută, care încercase să 
facă teatru, nu reuşise, şi care, bazându-se pe relaţiile sale 
cu elegantele Parisului, se apucase de comerţ şi deschisese 
un salon de mode. 

Am întrevăzut în ea un mijloc de a mă întâlni cu 
Marguerite şi am profitat de un moment în care privea spre 
mine, pentru a o saluta din ochi, schiţând şi un gest uşor cu 
mâna. 

Ceea ce prevăzusem se adeveri - mă pofiti în loja ei. 
Prudence Duvernoy era fericitul nume al modistei; era o 
femeie rotofeie, de vreo 40 de ani, una din acele femei faţă 
de care n-ai nevoie de prea mare diplomaţie ca să afli tot 
ceea ce vrei să ştii, mai ales când ceea ce doream să ştiu 

era atât de simplu, ca şi lucrul pe care voiam să i-l cer. 

Am profitat de un moment în care şi-a reluat conversaţia, 
prin semne, cu Marguerite şi am întrebat-o: 

— Cui îi faci semne? 

— Margueritei Gautier. 

— O cunoşti? 

— Da, sunt modista ei şi e vecină cu mine. 


— Locuieşti, aşadar, în rue d'Antin? 

— La numărul 7. Fereastra camerei ei de toaletă dă spre 
camera mea. 

— Se spune că-i o fata încântătoare. 

— N-o cunoşti? 

— Nu, dar aş ţine foarte mult s-o cunosc. 

— Vrei să-i spun să vină în loja noastră? 

— Nu, aş ţine mai mult să mă prezinţi la ea acasă. 

— La ea acasă? 

— Da. 

— E mai greu. 

— De ce? 

— Pentru că este protejata unui duce bătrân şi foarte 
gelos. 

— Ce încântător sună „protejata”. 

— Da, protejata, reluă Prudence. Bietul bătrân, cred că ar 
fi în mare încurcătură dacă ar fi vorba să-i fie amant. 

Prudence începu atunci să-mi povestească cum a făcut 
cunoştinţă Marguerite cu ducele la Bagne res. 

— De aceea, va să zică, este singură aici, am continuat eu. 

— Exact. 

— Şi cine are s-o conducă acasă? 

— EL. 

— Va veni, prin urmare, s-o ia? 

— Dintr-o clipă într-alta... 

— Şi pe dumneata cine te conduce acasă? 

— Nimeni. 

— Mă ofer eu. 

— Dar bănuiesc că eşti cu un prieten. 

— Atunci ne oferim amândoi. 

— Şi cine e prietenul dumitale? 

— Un băiat fermecător, tare spiritual, şi care va fi încântat 
să te cunoască. 

— Bine, ne-am înţeles! Plecăm toţi patru după scena asta, 
fiindcă pe ultima o cunosc. 

— Cu plăcere. Mă duc să-i spun şi prietenului meu. 


— Du-te... Stai! Îmi spuse Prudence în momentul în care 
mă pregăteam să ies. Uite-l pe duce, intră chiar acum în 
loja Margueritei. 

Am privit într-acolo. 

Un om într-adevăr de 70 de ani tocmai se aşezase în 
spatele fetei şi îi întindea o pungă cu bomboane, din care ea 
se servi imediat; surâzând apoi, puse punga în faţa ei şi 
începu să facă Prudencei nişte semne care s-ar fi putut 
traduce astfel: 

— Vrei să iei? 

— Nu, răspunse Prudence. 

Marguerite luă din nou punga şi, întorcându-se, începu să 
discute cu ducele. 

Povestirea tuturor acestor amănunte pare o copilărie, dar 
tot ceea ce e legat de Marguerite îmi este încă atât de viu în 
minte, încât nu mă pot opri să nu le reamintesc astăzi. 

Am coborât să-l anunţ pe Gaston ceea ce aranjasem 
pentru noi amândoi. 

A acceptat. 

Ne-am părăsit locurile noastre de la parter pentru a ne 
duce în loja doamnei Duvernoy. 

Dar abia deschisesem uşa, că a trebuit să ne oprim, ca să 
facem loc Margueritei şi ducelui, care plecau. 

Aş fi dat zece ani din viaţă ca să fiu în locul bătrânului. 

Ajunşi în bulevard, ducele o invită să se urce într-o 
gabrioletă înaltă, condusă de el însuşi; curând se făcură 
nevăzuţi, duşi în trapul bătut a doi cai de o frumuseţe rară. 

Am intrat în loja Prudencei. 

După terminarea spectacolului, ne-am urcat într-o trăsură 
modestă, care ne-a dus în rue d'Antin numărul 7. La poarta 
casei, Prudence ne-a invitat să ne urcăm la ea, ca să ne 
arate salonul de mode pe care-l ţinea, de care părea să fie 
foarte mândră, şi pe care niciunul din noi nu-l mai văzuse. 
Va închipuiţi cu ce graba am acceptat invitaţia. 

Mi se părea că mă apropiam încetul cu încetul de 
Marguerite. Numaidecât adusei vorba despre ea. 


— Bătrânul duce se află la vecina dumitale? Am întrebat-o 
pe Prudence. 

— Nu; trebuie să fie singura. 

— Dar se plictiseşte îngrozitor, spuse Gaston. 

— Ne petrecem împreună aproape toate serile, iar când se 
întoarce acasă, mă cheamă la ea. Marguerite nu se culcă 
niciodată mai devreme de ora două noaptea. Nu poate să 
adoarmă înainte. 

— De ce? 

— Pentru că este bolnavă de piept şi mai întotdeauna are 
febră. 

— Marguerite nu are amanți? Am întrebat-o eu. 

— Niciodată n-am văzut ca cineva să fi rămas la ea după ce 
plec eu; dar nu garantez că nu vine nimeni când nu sunt eu 
la ea; adeseori, seara, îl întâlnesc acolo pe un anume conte 
de N., care crede că îşi netezeşte drumul făcându-i vizite la 
ora unsprezece noaptea şi oferindu-i bijuterii cu duiumul; 
numai că ea, să nu-l vadă în ochi. Marguerite nu 
procedează bine, pentru că acest conte e un băiat foarte 
bogat. Degeaba îi tot bat eu capul: „Draga mea copilă, ăsta 
e omul care îţi trebuie!” Ea, care, de altminteri, îmi 
urmează de obicei sfaturile, îmi întoarce spatele şi îmi 
răspunde că prea-i dobitoc. O fi el dobitoc, sunt de acord; 
dar pentru ea ar însemna o situaţie, în timp ce bătrânul 
duce poate să moară de pe o zi pe alta. Bătrânii sunt 
egoişti; familia îi reproşează neîncetat dragostea ce i-o 
poartă Margueritei: iată două motive pentru care n-o să-i 
lase nimic moştenire. Eu îi fac mereu morală, dar ea îmi 
răspunde că are destulă vreme să-l ia pe conte când o să 
moară ducele. Nu-i totdeauna prea amuzant, continuă 
Prudence, să trăieşti cum trăieşte Marguerite. Eu, să fiu în 
locul ei, cu mine n-ar merge şi l-aş trimite iute-iute la 
plimbare pe moşulică ăsta. E tare searbăd, bătrânul; îi 
spune „fata mea”, are grijă de ea ca de un copil, se ţine scai 
de capul ei. Sunt sigură că în acest moment vreunul dintre 


servitorii lui dă târcoale pe stradă, să vadă cine iese, şi mai 
cu seamă cine intră. 

— Vai! Sărmana Marguerite! Spuse Gaston, aşezându-se la 
pian şi începând să cânte un vals. Nu ştiam toate astea. De 
altfel, de la o vreme încoace o vedeam eu că nu mai este la 
fel de voioasă ca mai înainte... 

— Ssst! Spuse Prudence, devenind atentă. 

Gaston se opri din cântat. 

— Cred că mă cheamă... 

Am ascultat şi noi. 

Într-adevăr, o voce o striga pe Prudence. 

— Gata, domnilor, vă rog să vă retrageţi, ne spuse doamna 
Duvernoy. 

— Aha! Aşa înţelegi dumneata ospitalitatea? Spuse Gaston 
râzând. O să plecăm când vom avea noi poftă. 

— De ce să plecăm? 

— Fiindcă mă duc la Marguerite. 

— O să aşteptăm aici... 

— Asta nu se poate. 

— Atunci mergem şi noi cu dumneata. 

— Asta se poate şi mai puţin. 

— De altminteri, eu o cunosc pe Marguerite, pot foarte 
bine să merg să-i fac o vizită. 

— Dar Armand n-o cunoaşte. 

— Am să i-l prezint. 

— Cu neputinţă. 

Auzirăm din nou vocea Margueritei, care o chema într-una 
pe Prudence. 

Prudence dete fuga în camera de toaletă. Eu şi cu Gaston 
ne luarăm după ea. Prudence deschise fereastra... 

Ne ascunserăm astfel încât să nu fim văzuţi de afară. 

— De zece minute te tot strig! Spuse Marguerite de la 
fereastră, pe un ton aproape poruncitor. 

— Ce doreşti? 

— Vreau să vii imediat la mine. 

— De ce? 


— Deoarece contele de N... e încă aici şi mă plictiseşte de 
moarte. 

— Nu pot să vin acum. 

— Cine te împiedică? 

— Am la mine doi tineri care nu vor să plece. 

— Spune-le că trebuie să ieşi... 

— Le-am spus-o. 

— Ei bine, lasă-i la dumneata; când or să te vadă ieşind, au 
să plece şi ei. 

— După ce-or întoarce casa cu susul în jos? 

— Dar ce vor? 

— Vor să te vadă. 

— Cum îi cheamă? 

— Pe unul îl cunoşti, e domnul Gaston R... 

— Ah, da, îl cunosc! Şi celălalt? 

— Domnul Armand Duval. Nu-l cunoşti? 

— Nu; adu-i totuşi încoace; prefer pe oricine contelui. Vă 
aştept, veniţi repede. 

Marguerite închise fereastra ei, iar Prudence pe a sa. 

Marguerite, care îşi reamintise o clipă de figura mea, nu-şi 
aducea aminte de numele meu. Aş fi fost mai bucuros de o 
amintire chiar defavorabilă pentru mine decât de această 
uitare. 

— Ştiam bine, spuse Gaston, că are să fie încântată să ne 
vadă. 

— Încântată nu este cuvântul cel mai potrivit, răspunse 
Prudence, punându-şi şalul şi pălăria. Vă primeşte ca să-l 
facă pe conte să-şi ia tălpăşiţa. Daţi-vă osteneala să fiţi mai 
drăguţi decât el, sau altminteri, cum o cunosc eu pe 
Marguerite, are să se supere rău pe mine. 

Ne-am luat după Prudence, care se şi afla pe scară. 

Tremuram; mi se părea că această vizită avea să aibă o 
mare înrâurire asupra vieţii mele. 

Eram şi mai emoţionat încă decât în seara când îi fusesem 
prezentat în loja de la „Ope ra-Comique”. 


Ajungând în faţa uşii apartamentului pe care îl cunoşti, 
inima îmi bătea atât de puternic, încât îmi era cu neputinţă 
să-mi mai adun gândurile. 

Câteva acorduri de pian răzbăteau până la noi. 

Prudence sună. 

Pianul încetă. 

O femeie, care avea mai degrabă înfăţişarea unei doamne 
de companie decât a unei cameriste, veni să ne deschidă. 

Am păşit în salon, şi din salon în budoar, care la acea dată 
arăta cum l-ai văzut mai târziu. 

Un tânăr stătea rezemat de cămin. Marguerite, aşezată la 
pian, lăsa să-i alerge degetele pe clape, începând mereu 
bucăţi pe care nu le termina. 

Întreaga scenă trăda plictiseala, izvorâtă la bărbat din 
situaţia penibilă în care îl punea nulitatea sa, iar la femeie 
din pricina vizitei acestui sinistru personaj. 

La vocea Prudencei, Marguerite se ridică de la pian; 
îndreptându-se spre noi, după ce schimbă mai întâi o 
privire de recunoştinţă cu doamna Duvernoy, ne spuse: 

— Intraţi, domnilor, şi fiţi bineveniţi. 

IX 

— Bună seara, scumpul meu Gaston, spuse Marguerite 
prietenului meu, sunt foarte bucuroasă să te văd. De ce n-ai 
venit în loja mea, la „Vari € t 6 s”? 

— Mi-a fost teamă să nu deranjez. 

— Prietenii nu deranjează niciodată, şi Marguerite 
accentuă asupra cuvântului „prieteni”, ca şi cum ar fi vrut 
să-i facă pe cei de faţă să înţeleagă că Gaston, cu toată 
primirea familiară de care se bucurase, nu era şi nu fusese 
pentru ea niciodată altceva decât un prieten. 

— Atunci, îmi permiţi să ţi-l prezint pe domnul Armand 
Duval. 

— Dar am şi încuviinţat-o pe Prudence sa facă acest lucru. 

— De altminteri, doamnă, am spus eu înclinându-mă şi 
reuşind cu greu să scot nişte sunete aproape de neînțeles, 
am mai avut onoarea să vă fiu prezentat. 


Fermecătorii ochi ai Margueritei păreau că scrutează în 
noianul de amintiri, dar nu-şi reaminti, sau păru că nu-şi 
reaminteşte. 

— Doamnă, am luat eu cuvântul din nou, vă sunt 
recunoscător că aţi uitat această primă prezentare, 
deoarece am fost tare ridicol, şi de bună seamă ca am 
apărut în ochii dumneavoastră ca un om foarte plicticos. 
Lucrurile s-au întâmplat acum doi ani, la „Op e ra- 
Comique”; eram cu Ernest de X... 

— Ah! Îmi aduc aminte! Reluă Marguerite surâzând. Nu 
dumneavoastră aţi fost ridicol, ci eu am fost răutăcioasă, 
cum de altfel mai sunt şi acum câteodată, dar totuşi mai 
puţin. M-aţi iertat, domnule, nu-i aşa? 

Şi îmi întinse mâna, pe care, plecându-mă, i-am sărutat-o. 

— Este adevărat, reluă ea. Închipuiţi-vă că m-am deprins 
cu un prost obicei: îmi place să-i pun în încurcătură pe 
oamenii pe care-i văd pentru prima oară. E curată 
neghiobie. Doctorul care mă îngrijeşte spune că asta se 
datoreşte faptului că sunt nervoasă şi mereu suferindă: vă 
rog să-i daţi crezare medicului. 

— Dar păreţi foarte sănătoasă. 

— Oh, am fost tare bolnavă... 

— Ştiu! 

— Cine v-a spus? 

— Toată lumea ştie; am venit adeseori să aflu veşti despre 
dumneavoastră şi am aflat cu plăcere despre convalescenţa 
dumneavoastră. 

— Nu mi s-a remis niciodată cartea dumneavoastră de 
vizită. 

— Nu mi-am lăsat-o niciodată. 

— Oare să fiţi dumneavoastră tânărul acela care venea în 
fiecare zi să se intereseze despre mine cât am fost bolnavă 
şi care n-a vrut niciodată să-şi spună numele? 

— Da, eu sunt. 

— Atunci, sunteţi mai mult decât indulgent, sunteţi 
generos. Dumneavoastră, conte, n-aţi fi făcut asta, adaugă 


ea, întorcându-se spre domnul de N..., după ce şi-a aruncat 
asupra mea una din acele priviri prin care femeile îşi 
completează părerea despre un bărbat. 

— Eu nu vă cunosc decât de două luni, replică contele. 

— Şi domnul, care nu mă cunoaşte decât de cinci minute... 
Totdeauna spuneţi prostii! 

Femeile sunt fără milă cu oamenii la care nu ţin. 

Contele se înroşi şi îl văzui cum îşi muşcă buzele. 

Mi-a fost milă de el, deoarece părea îndrăgostit ca şi mine, 
iar sinceritatea crudă a Margueritei de bună seamă că îl 
făcuse tare nefericit, mai ales în prezenţa a doi străini. 

— Când am intrat, cântaţi la pian, am spus eu pentru a 
schimba subiectul conversaţiei. N-aţi vrea să-mi faceţi 
plăcerea să mă consideraţi ca pe o veche cunoştinţă şi să 
continuaţi? 

— Oh, zise ea lăsându-se pe canapea şi făcându-ne semn 
să ne aşezăm şi noi, Gaston cunoaşte bine calitatea muzicii 
mele! Este bună când sunt singură cu contele, dar n-aş vrea 
să vă fac să înduraţi un asemenea supliciu. 

— Îmi faceţi mie aceasta favoare? Replică domnul de N... 
cu un surâs pe care încercă să-l compună fin şi ironic. 

— Nu aveţi ce să-mi reproşaţi; este singura favoare. 

Era parcă hotărât ca bietul tânăr să n-apuce să spună o 
vorbă. Îndreptă spre Marguerite o privire cu adevărat 
imploratoare. 

— Spune, te rog, Prudence, continuă ea, ai făcut ceea ce 
te-am rugat? 

— Da. 

— Bine, o să-mi povesteşti asta mai târziu. Avem de 
discutat, să nu pleci până nu vorbim. 

— Suntem, fără îndoială, indiscreţi, am spus eu atunci, şi 
acum, după ce noi, sau mai degrabă eu am avut prilejul 
unei a doua prezentări, spre a fi uitată prima, acum o să ne 
retragem, Gaston şi cu mine. 

— Nici vorbă de aşa ceva! Cuvintele mele nu s-au referit la 
dumneavoastră. Din contra, ţin ca dumneavoastră să 


rămâneţi. 

Contele îşi scoase ceasornicul foarte elegant. 

— Este timpul să mă duc la club, spuse el. 

Marguerite nu răspunse nimic. 

Contele se depărtă de cămin şi se îndreptă spre ea: 

— Cu bine, doamnă. 

Marguerite se ridică. 

— Cu bine, dragă domnule conte. Aţi şi plecat? 

— Da, mi-e teamă să nu vă plictisesc. 

— Nu mă plictisiţi astăzi mai mult decât în celelalte zile. 
Când o să vă vedem din nou? 

— Când o să-mi permiteţi. 

— Atunci, adio. 

Fără pic de cruţare, trebuie să recunoaşteţi. 

Din fericire, contele avea o foarte bună educaţie şi un 
caracter excelent. Se mulţumi să sărute mâna pe care 
Marguerite i-o întinsese destul de nepăsător şi să plece 
după ce ne-a adresat şi nouă un salut. 

În momentul în care ieşea pe uşă, aruncă o privire spre 
Prudence. Aceasta ridică din umeri cu un aer care voia să 
spună: „Ce vreţi? Eu am făcut tot ce-am putut.” 

— Nanine! Strigă Marguerite. Luminează drumul 
domnului conte. 

Am auzit apoi cum se deschide uşa şi se închide la loc. 

— În sfârşit! Exclamă Marguerite, apărând din nou. Iată-l 
plecat. Băiatul ăsta îmi calcă îngrozitor pe nervi. 

— Scumpa mea copilă, spuse Prudence, cu adevărat, eşti 
prea din cale-afară de rea cu el, care este atât de bun şi de 
îndatoritor cu tine. Uite, chiar acum, pe cămin, ceasul pe 
care ţi l-a dăruit, şi care l-a costat, sunt sigură, cel puţin o 
mie de scuzi. 

Doamna Duvernoy se apropie între timp de cămin, şi 
începu să se joace cu bijuteria, de la care nu-şi mai dezlipea 
privirile aprinse de lăcomie. 

— Draga mea, spuse Marguerite, aşezându-se la pian, 
dacă pun în cumpănă, pe de o parte, ceea ce-mi dă şi, pe de 


altă parte, ceea ce-mi spune, găsesc că vizitele sale nu-l 
costă mare lucru. 

— Bietul băiat, este aşa de îndrăgostit de tine. 

— Dacă ar trebui să-i ascult pe toţi cei ce sunt îndrăgostiţi 
de mine, nu mi-ar mai rămâne timp nici măcar să mănânc. 

Marguerite îşi trecu degetele peste clapele pianului; apoi 
se întoarse către noi şi spuse: 

— Vreţi să gustaţi ceva? Am o poftă straşnică de nişte 
lichior. 

— Mie mi-e poftă de o bucăţică de pui, spuse Prudence. 
Ce-ar fi să mâncăm? 

— De acord! Hai să mergem să luăm masa, spuse Gaston. 

— Nu, o să mâncăm aici. 

Marguerite sună. Apăru Nanine. 

— Trimite să ne aducă de mâncare. 

— Ce trebuie să comand? 

— Ce vrei, numai repede de tot, cât mai repede! 

Nanine ieşi. 

— Minunat! Spuse Marguerite, sărind în sus de bucurie, 
ca un copil. Acum o să mâncăm. Ce plicticos mai e şi 
imbecilul ăsta de conte. 

Cu cât o priveam mai mult pe Marguerite, cu atât mă 
încânta mai tare. Era de o frumuseţe răpitoare. 

Chiar şi slăbiciunea sa era pentru mine plină de farmec. 

Eram într-o adevărată contemplaţie. 

Ce se petrecea cu mine, mi-ar veni greu să explic. Eram 
plin de îngăduinţă faţă de viaţa sa, plin de admiraţie pentru 
frumuseţea sa. Dezinteresarea de care dădea dovadă 
refuzând un bărbat tânăr, elegant şi bogat, dispus să se 
ruineze de dragul ei, o scuza, în ochii mei, de toate greşelile 
trecute. 

Un aer de candoare se desluşea în această femeie. 

Vedeai că nu depăşise încă virginitatea viciului. Mersul 
sigur, talia suplă, nările trandafirii şi întredeschise, ochii 
mari, uşor cerniţi, trădau una din acele naturi fierbinţi, care 
răspândesc în jurul lor un parfum de voluptate, ca şi acele 


sticluţe din Orient, care, oricât de bine ar fi închise, lasă să 
răzbată din ele mireasma licorii. 

În sfârşit, fie că era ceva firesc, fie că era ca o urmare a 
bolii sale, din timp în timp îi străluceau în ochi fulgere de 
dorinţe. Împărtăşirea acestor dorinţe ar fi însemnat o 
adevărată deschidere a cerurilor pentru cel iubit. Dar cei 
care o iubiseră pe Marguerite nu se mai socoteau, iar cei pe 
care îi iubise ea nu se numărau încă. 

Pe scurt, recunoşteai în această fată fecioara pe care o 
nimica toată o făcuse curtezană, şi curtezana pe care o 
nimica toată ar fi făcut-o fecioara cea mai îndrăgostită şi 
mai pură. Mai întâlneai la Marguerite mândrie şi 
independenţă: două sentimente care, rănite, sunt în stare 
să genereze aceleaşi reacţii ca şi pudoarea. Rămăsesem 
mut, sufletul parcă mi se scursese cu totul în inimă, iar 
inima în ochi. 

— Aşadar, reluă ea deodată, dumneavoastră eraţi cel care 
venea să afle veşti despre mine când eram bolnavă? 

— Da! 

— Să ştiţi că este o faptă foarte frumoasă! Şi cum aş putea 
să vă mulţumesc? 

— Să-mi permiteţi din când în când să vin să vă vizitez. 

— Ori de câte ori doriţi, între orele cinci şi şase, şi de la 
orele unsprezece până la miezul nopţii. Ştii ce, Gaston? 
Cântă-mi Invitaţia la vals. 

— Pentru ce? 

— Ca să-mi faci plăcere în primul rând, şi apoi pentru că 
eu nu reuşesc s-o cânt cum trebuie. 

— Unde te încurci? 

— La partea a treia, pasajul în diez. 

Gaston se ridică, se aşeză apoi la pian şi începu minunata 
melodie a lui Weber; notele stăteau deschise pe pupitru. 

Cu o mână rezemată de pian, Marguerite privea partitura, 
urmărind cu ochii fiecare notă pe care o acompania 
încetişor din gură. Când Gaston ajunse la pasajul pe care i-l 


indicase, Marguerite începu să fredoneze, plimbându-şi 
degetele pe capacul pianului: 

— Re, mi, re, do, re, fa, mi, uite, aici nu merge. la-o de la 
început... 

Gaston reîncepu; apoi Marguerite îi spuse: 

— Acum lasă-mă şi pe mine să încerc... 

Marguerite se aşeză în locul lui şi începu să cânte, dar 
degetele sale îndărătnice se înşelau întotdeauna asupra 
vreuneia sau alteia din notele despre care am pomenit mai 
sus. 

— Este de necrezut, exclamă Marguerite, răsfăţându-se ca 
un copil, cum de nu reuşesc să cânt acest pasaj! Mă credeţi 
că rămân câteodată să repet până la două dimineaţa? Şi 
când mă gândesc că acest imbecil de conte îl cântă fără 
note, şi încă admirabil! Asta mă face, cred, să fiu aşa de 
furioasă pe el. 

Şi Marguerite o luă de la capăt, dar mereu cu aceleaşi 
rezultate. 

— Să se ducă la dracu şi Weber, şi muzica, şi pianele! 
Exclamă ea, aruncând partitura la capătul celălalt al 
camerei. Pricepeţi că nu pot să execut opt diezi unul după 
altul? 

Şi Marguerite îşi încrucişă mâinile, privindu-ne şi bătând 
din picior. 

Sângele i se urcase în obraji, şi o tuse uşoară îi 
întredeschise buzele. 

— Haide, haide, rosti Prudence, care îşi scosese pălăria şi- 
şi netezea părul în faţa oglinzii, te înfurii, şi iarăşi o să-ţi fie 
rău; haidem să mâncăm, e un lucru mult mai înţelept; cât 
despre mine, mor pur şi simplu de foame. 

Marguerite sună din nou, apoi se aşeză iarăşi la pian şi 
începu sa cânte, cu jumătate de voce, un cântec decoltat, 
fără să se încurce de loc la acompaniament. 

Gaston cunoştea cântecul, aşa că alcătuiră un fel de duet. 

— Nu mai cântaţi cântece din astea fără perdea, mă 
adresai Margueritei familiar şi pe un ton de rugăminte. 


— Oh! Cât sunteţi de cast! Îmi zise ea surâzând şi îmi 
întinse mâna. 

— Nu pentru mine, ci pentru dumneavoastră. 

Marguerite făcu un gest care voia să spună: „Oh! E mult 
de când am terminat eu cu castitatea.” 

În acel moment apăru Nanine. 

— E gata masa? Întrebă Marguerite. 

— Da, doamnă, într-o clipa. 

— Apropo, îmi spuse Prudence, dumneata n-ai vizitat 
apartamentul Margueritei. Vino să ţi-l arăt. Îl ştii, salonul 
era o adevărată minune. 

Marguerite ne însoţi câţiva paşi, apoi îl chemă pe Gaston şi 
trecu cu el în sufragerie să vadă dacă e gata masa. 

— Ia te uită! Spuse Prudence cu voce tare, privind o 
etajeră şi luând de pe ea o figurină de Saxa. Nu ţi-l ştiam pe 
prichindelul ăsta! 

— Care? 

— Ciobănaşul care ţine în mână o colivie cu o păsărică. 

— la-l dacă-ţi face plăcere. 

— Ah! Dar n-aş vrei să te lipseşti de el. 

— Voiam să-l dau cameristei. Eu îl găsesc groaznic, dacă 
însă îţi place, ia-l. 

Prudence nu vedea decât darul, nu şi chipul în care era 
făcut. 

Îşi puse bibeloul deoparte şi mă conduse în budoar; 
Prudence îmi arătă două miniaturi aşezate faţă în faţă, apoi 
îmi spuse: 

— Iată-l pe contele de G..., care a fost foarte îndrăgostit de 
Marguerite; el a lansat-o. Îl cunoşti? 

— Nu. Şi ăstălalt? O întrebai, arătându-i cealaltă 
miniatură. 

— E micul viconte de L.... A fost nevoit să plece... 

— Pentru ce? 

— Pentru că era aproape ruinat. Ăsta ştiu că o iubea pe 
Marguerite! 

— Probabil că şi ea îl iubea la fel de mult, nu? 


— Este o fată atât de ciudată, că nu ştii niciodată la ce te 
poţi aştepta de la ea. În aceeaşi zi în care plecase vicontele, 
Marguerite a fost văzută seara, ca de obicei, la spectacol, şi 
totuşi vărsase lacrimi destule în clipa despărțirii. 

În acel moment apăru Nanine, care ne anunţă că supeul 
era servit. 

Când am intrat în sufragerie, Marguerite stătea rezemată 
de perete, iar Gaston îi strângea mâinile într-ale lui şi-i 
vorbea în şoaptă. 

— Eşti nebun, îi răspundea Marguerite, ştii foarte bine că 
nu te doresc. Când cunoşti o femeie ca mine, nu aştepţi să 
treacă doi ani ca să-i ceri să-ţi devină amantă. Noi, femeile 
astea, ori ne dăm imediat, ori niciodată. Poftiţi la masă, 
domnilor. 

Şi desprinzându-se din mâinile lui Gaston, Marguerite îl 
aşeză în dreapta sa, pe mine în stânga, apoi spuse Naninei: 

— Înainte de a te aşeza, spune la bucătărie să nu deschidă 
dacă are să sune cineva. 

Această dispoziţie era dată la ora 1 noaptea. 

La masă s-a râs, s-a băut şi s-a mâncat mult. 

Numai după câteva clipe, şi veselia ajunsese în toi; din 
când în când ţâşneau, în aclamaţiile entuziaste ale Naninei, 
Prudencei şi Margueritei, cuvinte pe care o anumită lume le 
găseşte pline de haz, dar care pătează întotdeauna buzele 
ce le rostesc. Gaston se distra în lege; era un băiat cu suflet 
bun, dar o cam luase încă din tinereţe pe căi greşite. Un 
moment, am vrut să mă ameţesc şi eu, să rămân insensibil 
cu sufletul şi cu gândul la spectacolul ce se desfăşura sub 
ochii mei şi să-mi iau şi eu partea mea din această veselie, 
care părea a fi unul din felurile ce se serveau la masă; dar 
încetul cu încetul m-am izolat de larmă, paharul mi-a rămas 
plin şi am devenit aproape trist văzând-o pe frumoasa fiinţă 
de 20 de ani bând, vorbind ca un hamal şi râzând cu atât 
mai zgomotos cu cât ceea ce se spunea era mai scandalos. 

Totuşi, această veselie, acest fel de a vorbi şi de a bea, care 
la ceilalţi invitaţi păreau a fi urmările desfrâului, ale unei 


sănătăţi robuste sau ale obişnuinţei, la Marguerite îmi 
apăreau ca o nevoie imperioasă de a se uita pe sine, ca un 
fel de friguri, ca o excitare a nervilor. La fiecare pahar de 
şampanie, obrajii i se acopereau de o roşeaţă aprinsă, ca 
atunci când ai febră, iar tuşea, uşoară la începutul mesei, 
devenise, pe măsură ce trecea timpul, destul de puternică, 
silind-o să-şi rezeme capul de speteaza scaunului şi să-şi 
apese tot mai des pieptul cu mâinile. 

Sufeream nespus, gândindu-mă cât rău îi făceau acestei 
fiinţe plăpânde excesele sale zilnice. 

În fine, lucrul pe care-l prevăzusem şi de care mă temeam 
se întâmplă. Spre sfârşitul mesei, o apucă pe Marguerite un 
acces de tuse mai violent decât toate celelalte pe care le 
avusese de când venisem. Mi se părea că simte o sfâşiere 
lăuntrică în tot pieptul. Biata fată se făcu purpurie şi, eu 
ochii închişi de durere, îşi duse la gură şervetul, pe care 
apăruseră câteva picături de sânge. Ridicându-se, 
Marguerite dete fuga în camera de toaletă. 

— Dar ce are Marguerite? Întrebă Gaston. 

— A râs prea mult şi scuipă sânge, spuse Prudence. Oh, n- 
o să fie nimic, asta i se întâmplă în fiecare zi! O să se 
întoarcă înapoi. S-o lăsăm singură, îi place mai mult aşa. 

Eu n-am putut să rezist şi, spre marea uimire a Prudencei 
şi a Naninei, care mă chemau înapoi, m-am dus după 
Marguerite. 

X. 

Camera unde se refugiase nu era luminată decât de o 
singura lumânare, aşezată pe o masă. Răsturnată pe o 
canapea, cu rochia desfăcută, Marguerite îşi ţinea o mână 
pe inimă, iar cealaltă îi atârna pe podea. Pe masă se afla un 
lighean de argint, plin pe jumătate cu apă; apa era 
străbătută de firişoare de sânge, ca o marmoră. 

Marguerite, foarte palidă şi cu gura întredeschisă, încerca 
să-şi vină în fire. Din când în când, pieptul i se umplea de un 
suspin adânc, care, o dată gonit, părea să o mai uşureze 


puţin, dându-i pentru câteva secunde impresia că se simte 
bine. 

M-am apropiat fără ca ea să facă vreo mişcare; m-am 
aşezat şi i-am luat mâna care i se odihnea pe piept. 

— Ah, dumneata erai? Îmi spuse ea, schiţând un surâs. 

Probabil că aveam o figură grozav de tulburată, deoarece 
ea adăugă: 

— Eşti şi dumneata bolnav? 

— Nu; spune-mi, îţi mai este rău? 

— Foarte puţin, şi îşi şterse cu batista lacrimile pe care 
tusea i le adusese în ochi. M-am obişnuit acum. 

— Dumneata te sinucizi, doamnă, i-am spus eu atunci, cu o 
voce emoţionată. Aş vrea să-ţi fiu prieten, rudă, ca să te 
împiedic să-ţi faci, cu bunăştiinţă, atâta rău. 

— Ah, nu face să te alarmezi pentru asta... Replică 
Marguerite pe un ton puţin amar. Priveşte şi vezi dacă 
ceilalţi se ocupă de mine: fiindcă ei ştiu bine că nu e nimic 
de făcut împotriva bolii de care sufăr. 

Apoi se ridică, luă lumânarea, o puse pe cămin şi se privi în 
oglindă. 

— Cât de palidă sunt! Exclamă ea, încheindu-şi rochia şi 
trecându-şi degetele peste părul despletit. Eh! Să ne 
întoarcem la masă. Vii? 

Eu însă stăteam jos şi nu mă mişcăm. 

Marguerite înţelese emoția pe care mi-o provocase 
această scenă, deoarece se apropie de mine şi, întinzându- 
mi mâna, îmi spuse: 

— Haide, vino. 

I-am luat mâna şi i-am dus-o la buze; fără să vreau, două 
lacrimi, multă vreme stăpânite, îi picurară pe mână. 

— Ce-i asta?! Dar ce copil eşti! Spuse Marguerite, 
reaşezându-se lângă mine. Uite că plângi! Dar ce ai? 

— De bună seamă că-ţi par tare caraghios, dar ce-am 
văzut mi-a făcut îngrozitor de rău. 

— Eşti tare bun! Ce vrei? Nu pot să dorm, trebuie să mă 
distrez şi eu puţin. Şi, la urma urmei, când e vorba de fete 


uşoare ca mine, una în plus sau în minus, ce contează? 
Doctorii îmi spun că sângele pe care îl scuip este din 
bronhii. Îmi iau aerul că-i cred - este tot ce pot să fac 
pentru ei. 

— Te rog să mă asculţi, Marguerite, i-am spus cu o 
intonaţie pe care n-am putut să o ascund. Nu ştiu ce 
înrâurire o să ai asupra vieţii mele, dar ceea ce ştiu este că 
în acest moment nu există nimeni, nici chiar sora mea, la 
care să ţin ca la dumneata. Şi asta din prima clipă în care 
te-am văzut. În numele cerului, îngrijeşte-te şi renunţă la 
viaţa pe care o duci. 

— Dacă m-aş îngriji, aş muri. Ceea ce mă susţine este 
tocmai viaţa febrilă şi intensă pe care o duc. Şi apoi, doar 
femeile din lumea bună, care au familie şi prieteni, au 
posibilitatea să se îngrijească; cât despre noi, din momentul 
în care nu mai putem măguli vanitatea amanţilor noştri, 
aceştia ne părăsesc, şi seri nesfârşite urmează unor zile la 
fel de nesfârşite. Oh, le cunosc bine, am stat la pat două 
luni! După trei săptămâni, nimeni n-a mai venit să mă vadă. 

— E adevărat că nu sunt pentru dumneata decât un străin, 
am continuat eu, dar dacă ai vrea, te-aş îngriji ca un frate, 
nu te-aş părăsi şi te-aş vindeca. lar când îţi vei fi recăpătat 
forţele, n-ai decât să-ţi reiei, dacă ai să vrei, viaţa pe care o 
duci acum; dar sunt convins că-ţi va plăcea mai mult o viaţă 
liniştită, care te-ar face mai fericită şi te-ar păstra 
frumoasă. 

— Vorbeşti aşa în astă seară pentru că atunci când bei, 
devii mărinimos, dar nu te cred capabil de răbdarea cu care 
te lauzi atâta. 

— Dă-mi voie să-ţi amintesc, Marguerite, că ai fost bolnavă 
vreme de două luni şi că în tot acest răstimp n-a existat o 
singură zi în care să nu vin să mă interesez cum îţi merge. 

— Asta-i adevărat; dar de ce n-ai urcat niciodată la mine? 

— Pentru că atunci nu te cunoşteam. 

— Dar cine se sinchiseşte de o fată ca mine? 


— Totdeauna trebuie să te arăţi respectuos în faţa unei 
femei; aceasta e cel puţin părerea mea. 

— Aşadar, m-ai îngriji? 

— Da. 

— Ai fi în stare să stai zi de zi lângă mine? 

— Da. 

— Chiar şi nopţile? 

— Atâta vreme cât nu te-aş plictisi. 

— Şi cum numeşti dumneata asta? 

— Devotament. 

— Şi de unde vine acest devotament? 

— Dintr-o simpatie irezistibilă pe care o am pentru 
dumneata. 

— Aşadar, eşti îndrăgostit de mine? Spune-o numaidecât, e 
mult mai simplu... 

— Se poate, dar dacă va trebui să ţi-o spun vreodată, aş 
vrea să nu fie astăzi. 

— Ai face mai bine să nu mi-o spui niciodată. 

— Pentru ce? 

— Pentru că din această mărturisire nu pot urma decât 
două lucruri. 

— Care? 

— Sau nu te voi accepta, şi atunci ai să mă urăşti, sau am 
să te accept, şi atunci ai să ai o amantă tristă; o femeie 
nervoasă, bolnavă, posomorită sau de o veselie mai tristă 
decât cea mai adâncă mâhnire. O femeie care scuipă sânge 
şi care cheltuieşte o sută de mii de franci pe an este bună 
pentru un bogătaş bătrân ca ducele, dar este grozav de 
plictisitoare pentru un tânăr ca dumneata, şi dovada e că 
toţi tinerii amanți pe care i-am avut m-au părăsit foarte 
repede. 

Nu răspundeam nimic: o ascultam. Această sinceritate 
care aducea aproape a spovedanie, această viaţă dureroasă 
întrezărită prin vălul aurit care o acoperea, şi de asprimea 
căreia biata fată se refugia în desfrâuri, beţie şi insomnie, 


toate acestea mă impresionau în aşa măsură, încât nu 
găseam de spus nici un cuvânt potrivit. 

— Haide, reluă Marguerite, am început să spunem 
copilării. Dă-mi braţul şi să ne reîntoarcem în sufragerie. 
Nu trebuie să se ştie de ce am zăbovit atâta aici. 

— Poţi să te întorci dacă ţii, dar eu te rog să-mi îngădui să 
rămân aici. 

— Pentru ce? 

— Pentru că veselia dumitale îmi face prea mult rău. 

— Ei bine, am să fiu tristă. 

— Te rog, Marguerite, îngăduie-mi să-ţi spun un lucru care 
fără îndoială că ţi-a mai fost spus, iar obişnuinţa de a-l tot 
auzi te va împiedica poate să-i dai crezare. Totuşi, este 
foarte adevărat, şi nu ţi-l voi mai repeta niciodată. 

— Spune..., rosti ea cu acel surâs ce luminează faţa 
mamelor tinere când îşi ascultă copilaşul care le 
mărturiseşte vreo poznă. 

— Chiar din prima clipă în care te-am văzut, nu-mi dau 
seama nici cum, nici de ce, ai intrat în viaţa mea; în zadar 
am încercat să-ţi gonesc imaginea din gândurile mele, 
întotdeauna a revenit; astăzi, când te-am reîntâlnit, după ce 
au trecut doi ani fără să te revăd, ai pus şi mai mult 
stăpânire pe inima şi pe mintea mea; în fine, acum, când am 
venit la tine, când te cunosc, când ţi-am pătruns tainiţele 
ciudate ale sufletului, nu mă mai pot lipsi de tine, şi simt că 
aş înnebuni nu numai dacă nu m-aiiubi, dar chiar dacă nu 
mi-ai îngădui să te iubesc. 

— Vai, sărmanul de tine, am să-ţi repet ce spunea doamna 
D... asta înseamnă că eşti foarte bogat! Dar nu ştii oare că 
eu cheltuiesc pe lună şase sau şapte mii de franci, şi că 
aceste cheltuieli au devenit o necesitate a vieţii pe care o 
duc? Nu ştii, aşadar, bietul meu prieten, că am să te duc la 
ruină repede de tot şi că familia ta o să te pună sub 
interdicţie, ca să te înveţe minte să trăieşti cu o creatură ca 
mine? lubeşte-mă cât vrei, ca un bun prieten, dar numai 
aşa! Vino să mă vezi, o să râdem, o să vorbim, dar să nu mă 


ridici în slava cerului, fiindcă nu preţuiesc mare lucru. Ai un 
suflet bun, ai nevoie să fii iubit, eşti prea tânăr şi prea 
sensibil ca să trăieşti în lumea noastră. la-ţi o femeie 
măritată. Vezi că sunt o fată cumsecade şi-ţi vorbesc 
deschis... 

— Dar ce-i asta? Ce dracu faceţi voi acolo? Strigă 
Prudence, pe care n-am auzit-o venind şi care îşi făcu 
apariţia în pragul camerei, cu părul cam răvăşit şi cu rochia 
descheiată. 

Am recunoscut în această dezordine mâinile lui Gaston. 

— Vorbim lucruri serioase, spuse Marguerite. Lasă-ne 
puţin, o să venim şi noi imediat. 

— Bine, bine, vorbiţi, copii, spuse Prudence plecând şi 
închizând uşa, ca pentru a mai accentua o dată tonul cu 
care pronunţase ultimele cuvinte. 

— Aşadar, ne-am înţeles, continuă Marguerite când 
ramaserăm singuri. Nu mă vei mai iubi. 

— Am să plec. 

— Chiar aşa? 

Mersesem prea departe ca să mai dau înapoi, şi, de 
altminteri, fata aceasta mă tulburase cu totul. Acest 
amestec de veselie, de tristeţe, de candoare, de prostituție, 
chiar şi boala ei, care de bună seamă că îi sporea forţa 
impresiilor, ca şi sensibilitatea nervilor, totul mă făcea să 
înţeleg că dacă, de la bun început, nu reuşeam să domin 
natura aceasta distrată şi uşoară, ea era pierdută pentru 
mine. 

— la te uită! Aşadar, e serios ce spui! Zise ea. 

— Foarte serios. 

— Dar de ce nu mi-ai spus toate astea mai repede? 

— Când să ţi le fi spus? 

— A doua zi după ce mi-ai fost prezentat la „Ope ra- 
Comique”. 

— Cred că m-ai fi primit foarte prost dacă aş fi venit să te 
văd. 

— Pentru ce? 


— Pentru că în ajun fusesem tare stupid! 

— Asta este adevărat. Dar totuşi mă iubeai încă de pe 
atunci. 

— Da. 

— Ceea ce nu te-a împiedicat să te duci să te culci şi să 
dormi foarte liniştit după spectacol. Cunoaştem noi ce 
înseamnă aceste amoruri grozave... 

— Ei bine, te înşeli! Ştii ce-am făcut în seara aceea, după 
spectacolul de la „Ope ra-Comique”? 

— Nu. 

— Te-am aşteptat la intrarea la „Cafe Anglais”. M-am luat 
după trăsura în care te-ai urcat, împreună cu cei trei 
prieteni, şi când te-am văzut coborând singură şi intrând în 
casă tot singură, am fost tare fericit. 

Marguerite se porni pe râs. 

— De ce râzi? 

— Fără motiv. 

— Spune-mi de ce-ai râs, te implor, sau am să cred că iar 
îţi baţi joc de mine. 

— N-ai să te superi? 

— Cu ce drept m-aş supăra? 

— Ei bine, exista un motiv temeinic ca să intru singură. 

— Care? 

— Acela că mă aştepta cineva aici. 

De mi-ar fi dat o lovitură de cuţit, şi nu m-ar fi durut mai 
tare. M-am ridicat şi, întinzându-i mâna, i-am spus: 

— Adio! 

— Eram convinsă că ai să te superi, spuse ea. Bărbaţii sunt 
stăpâniţi de furia de a afla tot ceea ce poate să-i facă să 
sufere. 

— Dar te asigur, am adăugat pe un ton rece, ca şi cum aş fi 
vrut să dovedesc că mă lecuisem pe vecie de pasiunea mea, 
te asigur că nu sunt supărat. Era foarte firesc să te aştepte 
cineva, după cum este foarte firesc să mă retrag la orele 
trei dimineaţa. 

— Ai şi dumneata pe cineva care te aşteaptă acasă? 


— Nu, dar trebuie să plec. 

— Adio, atunci. 

— Mă goneşti? 

— Câtuşi de puţin. 

— De ce mă chinuieşti? 

— Cu ce te-am chinuit? 

— Mi-ai spus că te aştepta cineva. 

— Nu m-am putut stăpâni să nu râd la gândul că ai fost 
atât de fericit văzându-mă intrând singură în casă, când 
exista un motiv atât de temeinic pentru asta. 

— Adeseori te bucuri nespus de o copilărie, şi găsesc ca e 
o adevărată răutate să destrami o asemenea bucurie; pe 
când lăsând-o să dăinuiască, îl faci şi mai fericit pe cel ce se 
bucura de ea. 

— Dar cu cine crezi că ai de-a face? Nu sunt nici fecioară, 
nici ducesă. Nu te cunosc decât de astăzi şi nu am de ce să- 
ţi dau socoteală de faptele mele. Admiţând că-ţi voi deveni 
într-o zi amantă, trebuie să fii bine lămurit că am avut alţi 
amanți înaintea ta. Dacă ai şi început să-mi faci scene da 
gelozie înainte, ce are să fie prin urmare după, dacă are să 
existe vreodată acest după! N-am mai văzut în viaţa mea un 
om ca tine! 

— Pentru că nimeni nu te-a iubit aşa cum te iubesc eu. 

— Spune sincer, mă iubeşti, aşadar, mult de tot? 

— Atât cât este cu putinţă să iubeşti, aşa cred... 

— Şi de când a început? 

— Din ziua în care te-am văzut coborând din caleaşca şi 
intrând la Susse, acum trei ani. 

— Ştii că-i încântător? Ei bine! Ce trebuie să fac pentru a- 
mi arăta recunoştinţa faţă de această iubire înflăcărată? 

— Să ţii puţin la mine, am spus eu, iar inima îmi bătea în 
piept aşa de tare, încât aproape că nu mai puteam scoate o 
vorbă, fiindcă mi se părea că Marguerite, cu toate 
surâsurile pe jumătate ironice cu care însoţise întreaga 
conversaţie, începuse şi ea să-mi împărtăşească tulburarea, 


şi simţeam că mă apropii de clipele aşteptate de atâta amar 
de vreme. 

— Ei, bine, şi ducele? 

— Care duce? 

— Bătrânul meu gelos. 

— N-are să ştie nimic. 

— Şi dacă o să afle? 

— Are să te ierte. 

— A, nu! Are să mă părăsească, şi ce-am să ajung atunci? 

— Dar văd că te expui să fii părăsită pentru un altul. 

— Cum ai aflat? 

— Din dispoziţia pe care ai dat-o să nu se deschidă 
nimănui în noaptea aceasta. 

— Este adevărat, dar e vorba de un prieten serios. 

— La care nu ţii de loc, pentru că-l opreşti să vină să te 
vadă la o asemenea oră. 

— Nu eşti de loc îndreptăţit să-mi reproşezi acest lucru, 
pentru că l-am făcut ca să vă primesc, pe tine şi pe 
prietenul tău. 

Încetul cu încetul mă apropiasem de Marguerite; mi-am 
petrecut mâinile în jurul taliei sale şi îi simţeam trupul suplu 
apăsându-mi uşor palmele. 

— Dacă ai şti cât te iubesc..., am rostit eu încetişor. 

— Adevărat de tot? 

— Îţi jur! 

— Ei bine, dacă-mi promiţi că ai să-mi îndeplineşti toate 
dorinţele fără să spui vreo vorbă, fără să-mi faci vreo 
observaţie, fără să mă descoşi, poate că am să te iubesc. 

— Tot ce ai să vrei! 

— Dar ţin să te previn, vreau să fiu liberă, să fac ce am 
poftă, fără să-ţi dau cel mai mic amănunt asupra vieţii 
mele... De multă vreme caut un amant tânăr, supus, 
îndrăgostit fără bănuieli, iubit fără drepturi. N-am reuşit 
niciodată să-l găsesc. Bărbaţii, în loc să fie mulţumiţi că li se 
acordă pentru vreme îndelungată ceea ce de-abia sperau să 
obţină o singură dată, cer socoteală amantei lor de prezent, 


de trecut şi chiar de viitor. Pe măsură ce se obişnuiesc cu 
ea, vor s-o domine, şi devin cu atât mai pretenţioşi cu cât li 
se dă tot ceea ce vor. Dacă mă hotărăsc să-mi iau acum un 
nou amant, vreau să aibă trei calităţi destul de rare: să fie 
încrezător, supus şi discret. 

— Ei bine, am să fiu exact aşa cum ai să doreşti! 

— O să vedem. 

— Şi când o să vedem? 

— Mai târziu. 

— Pentru ce? 

— Pentru că, spuse Marguerite desprinzându-se din 
braţele mele şi luând dintr-un buchet mare de camelii roşii 
o camelie pe care mi-o prinse la butonieră, pentru că nu 
poţi întotdeauna să aduci la îndeplinire un angajament în 
aceeaşi zi în care l-ai semnat. 

Era uşor de înţeles. 

— Şi când am să te revăd? Am întrebat-o eu, strângând-o 
în braţe. 

— Când această camelie îşi va schimba culoarea. 

— Şi când are să-şi schimbe culoarea? 

— Mâine, de la orele 11 noaptea până la miezul nopţii. Eşti 
mulţumit? 

— Mă mai întrebi? 

— Şi nu sufla o vorbă nici prietenului tău, nici Prudencei, 
nimănui. 

— Îţi promit. 

— Acum sărută-mă şi să ne întoarcem în sufragerie. 

Mi-a întins buzele, şi-a netezit din nou părul, şi am ieşit din 
cameră, ea cântând, iar eu pe jumătate nebun. 

În salon s-a oprit şi mi-a spus pe şoptite: 

— Trebuie să ţi se pară ciudat că las impresia că, sunt gata 
să te accept numaidecât. Ştii care este motivul? Pentru că, 
urmă ea luându-mi mâna şi punându-mi-o pe inimă, ale 
cărei palpitaţii violente mă cutremurau, pentru că având de 
trăit mai puţin decât ceilalţi, mi-am îngăduit să trăiesc mai 
repede. 


— Nu-mi mai vorbi astfel, te implor. 

— Oh, consolează-te! Continuă ea râzând. Oricât de puţin 
timp aş mai avea de trăit, să fii sigur că tot am să trăiesc 
mai multă vreme decât ai să mă iubeşti. 

După care începu din nou să cânte şi păşi în sufragerie. 

— Unde este Nanine? Întrebă ea văzându-i singuri pe 
Gaston şi pe Prudence. 

— Doarme în camera ta, tot aşteptând să te duci la 
culcare, răspunse Prudence. 

— Nenorocita! O omor! Haideţi, domnilor, este timpul să 
vă retrageţi. 

Zece minute mai târziu, plecam împreună cu Gaston. 
Marguerite îmi strânse mâna la plecare şi rămase cu 
Prudence. 

— Ei bine, mă întrebă Gaston când ajunserăm afară, ce 
spui despre Marguerite? 

— Este un înger, şi sunt nebun după ea. 

— Îmi închipuiam; i-ai spus-o? 

— Da. 

— Şi ţi-a promis că o să te creadă? 

— Nu. 

— Nu-i ca Prudence. 

— Ea ţi-a promis ceva? 

— A făcut mai mult, scumpul meu! Nici n-ai crede! Se ţine 
încă foarte bine grăsuna asta de Duvernoy! 

XI. 

Ajuns aici cu povestirea, Armand se opri. 

— Eşti aşa de amabil să închizi fereastra? Îmi spuse el. 
Începe să-mi fie frig. Între timp eu am să mă lungesc în pat. 

Am închis fereastra. Armand, care era încă foarte slăbit, îşi 
scoase halatul şi se culcă. Câteva momente îşi lăsă capul să 
se odihnească pe pernă, ca un om istovit de un drum lung 
sau chinuit de amintiri dureroase. 

— Poate că ai vorbit prea mult, i-am spus eu. Nu vrei mai 
bine să plec şi să te las să dormi? Ai să-mi povesteşti în altă 
zi sfârşitul. 


— Te plictiseşte cumva? 

— Dimpotrivă. 

— Am să continuu atunci: daca mă laşi singur, n-am să pot 
dormi. 

Când m-am înapoiat acasă, reluă Armand, fără a avea 
nevoie de vreo pauză ca să-şi adune gândurile, atât de vii îi 
erau încă în minte toate aceste amănunte, nu m-am culcat; 
am început să reflectez asupra neaşteptatelor întâmplări 
din ziua aceea. Întâlnirea, prezentarea, promisiunea făcută 
de Marguerite, totul se desfăşurase atât de rapid, fusese 
atât de nesperat, încât aveam momente în care credeam că 
visez. 'Totuşi, n-ar fi fost pentru prima oară când o fată ca 
Marguerite, căreia îi ceri azi să fie a ta, să-ţi îndeplinească a 
doua zi rugămintea. 

În zadar îmi treceau astfel de gânduri prin minte; prima 
impresie pe care mi-o făcuse viitoarea mea amantă fusese 
atât de puternică, încât dăinuia, la fel de vie. Nu voiam 
nicidecum să văd în ea o fată uşoară, asemenea celorlalte, 
şi, stăpânit de vanitatea atât de caracteristică bărbaţilor, 
eram gata să cred că şi ea nutrea faţă de mine, irezistibil, 
aceeaşi atracţie pe care o resimţeam eu pentru ea. 

Îmi amintii însă că era o fire plină de contraste şi auzisem 
adeseori spunându-se despre Marguerite că-şi vindea 
iubirea ca pe o marfă, când mai scump, când mai ieftin, 
după sezon. 

Pe de altă parte, cum se putea împăca oare această faimă 
cu respingerea neîncetată a tânărului conte pe care-l 
întâlnisem la ea? O să-mi spuneţi că nu-l găsea pe placul ei, 
şi deoarece ducele îi asigura un trai pe picior mare, dacă 
este vorba să-şi ia un alt amant, desigur că prefera un 
bărbat care să-i şi placă. De ce oare atunci nu-l voia pe 
Gaston, bărbat fermecător, spiritual, bogat, şi părea să mă 
prefere pe mine, pe care mă găsise atât de ridicol întâia 
oară? 

Este adevărat că sunt mici întâmplări de moment care 
cântăresc mai mult decât dacă ai face cuiva curte un întreg 


an. 

Dintre toţi cei care ne găseam atunci la masă, numai pe 
mine m-a cuprins îngrijorarea când ea s-a sculat şi a plecat. 
M-am dus după ea, am fost atât de mişcat încât nici nu mi- 
am mai putut ascunde emoția şi am început să plâng, 
sărutându-i mâna. Această împrejurare, împreună cu 
vizitele mele zilnice, timp de două luni, cât fusese bolnavă, 
poate că au făcut-o să vadă în mine un om deosebit de toţi 
cei pe care-i cunoscuse până atunci, şi e posibil ca 
Marguerite să-şi fi spus că putea lesne să facă pentru o 
iubire mărturisită în acest chip ceea ce mai făcuse de atâtea 
ori pentru alţii, acest fapt nemaiprezentând pentru ea nici o 
însemnătate. 

Toate aceste presupuneri, după cum vezi, păreau destul de 
adevărate; dar, oricare ar fi fost motivul consimţământului 
ei, un lucru era sigur, acela că Marguerite consimţise. 

Cum eu eram îndrăgostit de Marguerite, şi în curând urma 
să fie a mea, nu puteam să-i cer nimic mai mult. lotuşi, 
repet, deşi era o femeie întreţinută, îmi făurisem despre 
această iubire, poate pentru a o idealiza, imaginea unei 
iubiri fără de speranţă, şi de aceea”, cu cât se apropia mai 
mult clipa în care speranţa mea s-ar fi înfăptuit, cu atât mă 
îndoiam mai mult. 

N-am închis ochii toată noaptea. 

Nu mă mai recunoşteam. Eram pe jumătate nebun. Aci nu 
mă mai găseam nici destul de frumos, nici destul de bogat, 
nici destul de elegant ca să am o asemenea femeie, acimă 
simţeam plin de vanitate la ideea acestei posesiuni; apoi 
începeau să mă cuprindă temerile că Marguerite s-ar putea 
să nu aibă faţă de mine decât un capriciu trecător, şi, 
presimţind o adevărată nenorocire în eventualitatea unei 
rupturi rapide, îmi spuneam că aş proceda poate mai 
înţelept dacă nu m-aş duce în seara următoare la ea, dacă 
aş pleca, aşternându-i într-o scrisoare temerile mele. 

De la aceste gânduri treceam la speranţe neţărmurite, la o 
încredere fără margini. Îmi făuream pentru viitor visuri de- 


a dreptul himerice; îmi spuneam că Marguerite o să-mi 
datoreze vindecarea ei trupească şi sufletească, năzuiam 
să-mi petrec toată viaţa alături de ea, şi eram sigur că 
dragostea ei mă va face mai fericit decât cele mai 
neprihănite iubiri. 

În sfârşit, n-aş putea sa repet miile de gânduri care îşi 
făceau drum dinspre inimă către cap şi care se topeau 
încetul cu încetul în somnul care mă cuprinse spre ziuă. 

Când m-am deşteptat, era 2 după-amiază. Vremea era 
minunată. Nu-mi amintesc ca viaţa să-mi mai fi părut 
vreodată atât de frumoasă şi de desăvârşită. Amintirile din 
ajun îmi reapăreau în minte fără umbre, fără obstacole şi 
însoţite de speranţele serii ce avea să urmeze. M-am 
îmbrăcat în grabă. 

Eram mulţumit şi mă simţeam în stare de cele mai măreţe 
fapte. Din timp în timp inima îmi tresălta în piept de bucurie 
şi de dragoste. O înfrigurare dulce mă tulbura. Nu mă mai 
frământau toate acele motive care mă preocupaseră atât 
înainte de a aţipi, nu vedeam acum decât rezultatul, nu mă 
mai gândeam decât la clipa în care aveam să o revăd pe 
Marguerite. 

Mi-a fost cu neputinţă să mai rămân acasă. Încăperea mi 
se părea acum prea mică pentru a putea să cuprindă 
fericirea ce mă stăpânea; aveam nevoie de natura întreagă 
spre a-mi deschide inima. 

Am ieşit. 

Am trecut pe rue d'Antin. Cupeul Margueritei aştepta la 
poartă; mi-am îndreptat paşii spre Champs-Elys6es. Îmi 
erau dragi toţi oamenii pe care îi întâlneam. 

Ce bun te face iubirea! 

M-am tot plimbat timp de vreo oră, de la Caii din Marly 
(Les Chevaux de Marly: grup de statui de marmoră, 
sculptat de Guillaume Coustou, la Champs-Elyse es) până în 
Place Ronde, şi din Place Ronde până la Caii din Marly, când 
am văzut, de departe, trăsura Margueritei; n-am 
recunoscut-o, dar am simţit că era ea. 


În momentul în care trăsura urma să cotească spre 
Champs-Elyse e, Marguerite porunci vizitiului să oprească, 
şi un tânăr înalt se desprinse din mijlocul unui grup şi veni 
în întâmpinarea ei. 

Vorbiră câteva momente; după care tânărul îşi ajunse din 
urmă prietenii, caii porniră din nou, iar eu, apropiindu-mă 
de grup, am recunoscut în persoana care vorbise cu. 
Marguerite pe acel conte de G... al cărui portret îl văzusem 
şi pe care Prudence mi-l indicase drept omul căruia 
Marguerite îi datora situaţia sa. 

Pentru el dăduse Marguerite dispoziţie cameristei, în ajun, 
să nu deschidă; am presupus că Marguerite oprise trăsura 
spre a-i explica motivul şi am sperat că totodată va avea să 
găsească vreun nou pretext pentru a nu-l primi nici în 
noaptea următoare. 

Cum a trecut restul zilei, nu ştiu; am umblat, am fumat, am 
vorbit, dar la orele 10 seara nu-mi mai aduceam aminte 
nimic nici despre ceea ce am spus, nici despre cei pe care i- 
am întâlnit. 

Tot ceea ce-mi mai amintesc este că m-am înapoiat acasă, 
că mi-am pierdut trei ore cu aranjarea toaletei şi că m-am 
uitat de o sută de ori şi la pendulă şi la ceasornic, care, din 
nefericire, mergeau la fel. 

Când a sunat de zece şi jumătate, mi-am zis că era timpul 
să pornesc. 

În acea vreme locuiam în rue de Provence; am ţinut-o pe 
rue du Mont-Blanc, am traversat bulevardul, am luat-o pe 
rue Louis-le-Grand, pe rue de Port-Mahon şi am ajuns în rue 
d'Antin. Am privit spre ferestrele Margueritei. Era lumină. 

Am sunat. 

L-am întrebat pe portar dacă domnişoara Gautier era 
acasă. 

Mi-a răspuns că niciodată nu se înapoia acasă mai înainte 
de orele unsprezece sau unsprezece şi un sfert. 

M-am uitat la ceas. 


Crezusem că am mers foarte încet; nu-mi trebuiseră însă 
decât cinci minute ca să ajung din rue de Provence până la 
Marguerite. 

Am început atunci să mă plimb pe strada aceasta fără 
prăvălii şi pustie la acea oră. 

Cam după o jumătate de oră sosi şi Marguerite. Cobori din 
cupeu privind în jur, ca şi cum ar fi căutat pe cineva. 

Trăsura porni din nou, la pas, grajdurile şi remiza fiind în 
alta parte. În momentul în care Marguerite se pregătea să 
sune, m-am apropiat de ea şi i-am spus: 

— Bună seara... 

— Ah! Dumneata erai? Îmi spuse ea pe un ton care nu 
prea lăsa să se întrevadă plăcerea de a mă revedea. 

— Nu mi-ai permis să te vizitez astăzi? 

— Adevărat, uitasem. 

Aceste cuvinte îmi dădeau peste cap toate reflecţiile pe 
care le făcusem dimineaţa, toate speranţele de peste zi. 
Totuşi, începusem să mă obişnuiesc cu astfel de fasoane şi 
n-am plecat, cum aş fi făcut, fără îndoială, altădată. 

Intrarăm. 

Nanine deschisese poarta mai dinainte. 

— Prudence s-a înapoiat? Întrebă Marguerite. 

— Nu, doamnă. 

— Du-te şi spune ca de îndată ce soseşte să vină aici. Mai 
înainte, însă, stinge lampa din salon, şi dacă vine cineva, 
spune că nu m-am înapoiat şi că nici nu mă voi înapoia. 

Era vădit preocupată de un anume lucru şi poate plictisită 
de vreun pisălog. Eu nu ştiam nici ce mină să iau şi nici ce 
să spun. Marguerite se îndreptă spre camera de culcare; eu 
am rămas unde mă aflam. 

— Vino, îmi spuse ea. 

Îşi scoase pălăria, mantia de catifea şi şi le aruncă pe pat, 
apoi se lăsă într-un fotoliu larg, lângă focul pa care îl făcea 
până la începutul verii, şi îmi spuse pe când se juca cu 
lanţul de la ceas: 

— Ei, ce noutăţi îmi aduci? 


— Nimic, afară de faptul că am greşit venind în astă seară. 

— Pentru ce? 

— Pentru că pari supărată şi fiindcă fără îndoială că te 
plictisesc. 

— Nu mă plictiseşti; numai că sunt bolnavă, nu m-am 
simţit bine toată ziua, n-am dormit şi am o durere de cap 
îngrozitoare. 

— Vrei să mă retrag, ca să te poţi culca? 

— Oh, poţi să rămâi. Dacă vreau să mă culc, am să mă culc 
foarte bine şi cu tine de faţă. 

În acel moment se auzi sunând. 

— Cine a mai venit? Exclamă ea, schiţând un gest de 
enervare. 

Câteva clipe mai târziu se auzi sunând din nou. 

— Nu e oare nimeni care să deschidă? Va trebui să-i 
deschid eu. 

Într-adevăr, se sculă şi-mi zise: 

— Aşteaptă-mă aici. 

Marguerite străbătu apartamentul şi o auzii deschizând 
uşa de la intrare. Am tras cu urechea. 

Persoana căreia îi deschisese Marguerite se opri în 
sufragerie. După primele cuvinte am recunoscut vocea 
tânărului conte de N... 

— Cum te mai simţi în astă seară? Întrebă el. 

— Rău, răspunse rece Marguerite. 

— Te deranjez cumva? 

— Poate. 

— Ce primire! Ce ţi-am făcut, scumpa mea Marguerite? 

— Dragă prietene, nu mi-ai făcut nimic. Sunt bolnavă, 
trebuie să mă culc, aşa că o să-mi faci plăcerea să pleci. 
Este insuportabil, nu pot să mă întorc seara acasă ca să nu 
te văd făcându-i apariţia după cinci minute. Ce pofteşti? Să 
fiu amanta dumitale? Ei bine! 'Ți-am spus până acum de o 
sută de ori că nu, că mă plictiseşti groaznic şi că poţi să te 
adresezi în altă parte. Ţi-o repet astăzi pentru ultima oară: 


nu te vreau, e lucru stabilit. Acum, adio! Poftim, uite că vine 
Nanine; are să-ţi lumineze calea. Bună seara. 

Şi fără să mai adauge un cuvânt, fără să asculte bâlbâielile 
tânărului, Marguerite se întoarse în camera ei, închizând 
uşa cu violenţă; aproape imediat intră şi Nanine după ea. 

— Ascultă, Nanine, zise Marguerite, ai să-i spui totdeauna 
imbecilului ăstuia că nu sunt acasă sau că nu vreau să-l 
primesc. A ajuns să-mi fie lehamite să tot văd bărbaţi care 
vin să-mi ceară acelaşi lucru, care mă plătesc şi care îşi 
închipuie că asta-i totul. Dacă cele care o apucă pe drumul 
ruşinoasei noastre meserii ar şti ce înseamnă asta, s-ar face 
mai degrabă cameriste. Dar nu, deşertăciunea de a avea 
rochii, trăsuri, diamante nu ne dă pace şi ne atrage; dai 
crezare la tot ce ţi se spune, deoarece prostituţia îşi are 
legea ei, şi încetul cu încetul îţi distrugi sufletul, trupul, 
frumuseţea; lumea se fereşte de tine ca de o fiară, eşti 
dispreţuită ca un paria, nu eşti înconjurată decât de oameni 
care îţi iau întotdeauna mai mult, decât îţi dau, şi într-o 
bună zi mori ca un câine, după ce-ai nenorocit pe alţii şi te- 
ai nenorocit şi pe tine. 

— Vă rog, doamnă, liniştiţi-vă, spuse Nanine, sunteţi 
enervată în astă seară. 

— Şi rochia asta, care mă supără atâta! Continuă 
Marguerite, desfăcându-şi copcile de la corsaj. Dă-mi un 
capot. Ei bine! Ce-i cu Prudence? 

— Nu s-a întors încă acasă, dar i-am lăsat vorbă să vină la 
dumneavoastră de îndată ce se va înapoia. 

— Uite încă una, continuă Marguerite scoţându-şi rochia şi 
punând pe ea un capot, uite încă una care mă nimereşte 
întotdeauna când are nevoie de mine şi care nu mi-ar face 
nici cel mai mic serviciu din simpla plăcere de a-l face. Ştie 
bine că aştept un răspuns în seara asta, că sunt îngrijorată, 
şi ea mai mult ca sigur că umblă aiurea, fără să-i pese de 
mine. 

— Poate că a fost reţinută de ceva. 

— Adu-ne nişte punch. 


— Are să vă facă şi mai rău, spuse Nanine. 

— Cu atât mai bine! Adu-mi şi câteva fructe, pateuri sau o 
aripă de pui, adu-mi ceva, că mor de foame. 

Să-ţi mai descriu impresia pe care mi-a făcut-o această 
scenă, ar fi inutil; o ghiceşti, nu-i aşa? 

— Eşti invitatul meu la masă, îmi spuse ea; până atunci, ia 
şi răsfoieşte o carte, eu am să trec o clipă în camera de 
toaletă. 

După ce aprinse lumânările unui candelabru, deschise o 
uşă ce se găsea la capătul patului şi dispăru. 

Rămas singur, am început să reflectez asupra vieţii acestei 
fete, şi un sentiment de milă se alătură dragostei ce i-o 
purtam. 

Mă plimbam cu paşi mari prin cameră, îngândurat, când 
îşi făcu apariţia Prudence. 

— Ia te uită, dumneata aici? Mă întrebă ea. Unde este 
Marguerite? 

— În camera de toaletă. 

— Am s-o aştept. Zi aşa, Marguerite te găseşte încântător; 
ştiai asta? 

— Nu. 

— Ce, ea nu ţi-a scăpat nici o vorbă? 

— Niciuna! 

— Cum de eşti aici? 

— Am venit să-i fac o vizită. 

— La miezul nopţii? 

— De ce nu? 

— Pe cine vrei să duci? 

— Pot să spun chiar că m-a primit foarte prost. 

— Are să te primească mai bine acum. 

— Crezi? 

— Îi aduc o veste bună. 

— N-are importanţă. Aşadar, Marguerite ţi-a vorbit despre 
mine? 

— Ieri seară, sau mai degrabă noaptea trecută, după ce ai 
plecat cu prietenul dumitale... Apropo, ce mai face 


prietenul dumitale, Gaston R... dacă nu mă înşel, parcă aşa- 
| cheamă? 

— Da, aşa se numeşte, i-am răspuns eu, fără să mă pot 
abţine să nu surâd, amintindu-mi de confidenţele pe care mi 
le făcuse Gaston şi văzând că Prudence de-abia îi ştia 
numele. 

— E drăguţ băiatul ăsta; cu ce se ocupă? 

— Are douăzeci şi cinci de mii de franci rentă. 

— Ah! Serios? Ei bine, ca să revenim la ce discutam, 
Marguerite m-a descusut în ce te priveşte; m-a întrebat 
cine eşti, cu ce te ocupi, ce amante ai avut; în fine, tot ce se 
poate întreba despre un bărbat de vârsta dumitale. I-am 
spus tot ceea ce ştiam, am adăugat că eşti un băiat 
încântător, şi asta-i tot. 

— Îţi mulţumesc; spune-mi acum ce comision te-a rugat 
ieri să-i faci. 

— Niciunul; spunea doar aşa, ca să plece contele; în 
schimb m-a rugat să-i fac un comision astăzi, iar acum am 
venit să-i aduc răspunsul. 

În această clipă Marguerite se reîntoarse din camera de 
toaletă, purtând pe cap o boneţică de noapte, foarte 
cochetă, cu multe panglicuţe galbene, numite, cu un termen 
tehnic, verzişoare. 

Era încântătoare, nu altceva. 

Îşi scosese ciorapii, şi în picioarele goale avea nişte papuci 
de satin; era preocupată să-şi termine lustruitul unghiilor. 

— În sfârşit! Exclamă ea văzând-o pe Prudence. L-ai văzut 
pe duce? 

— Bineînţeles! 

— Şi ce ţi-a spus? 

— Mi-a dat. 

— Cât? 

— Şase mii. 

— Îi ai? 

— Da. 

— Părea supărat? 


— Nu... 

— Bietul om... 

Cuvintele „bietul om” fură rostite pe un ton imposibil de 
reprodus. Marguerite luă cele şase bilete a o mie de franci. 
— Era şi timpul, zise ea. Draga mea Prudence, ai cumva 

nevoie de bani? 

— Ştii bine, fetiţa mea scumpă, că peste două zile ne aflăm 
în 15 ale lunii. Dacă ai putea să-mi împrumuţi trei sau patru 
sute de franci, mi-ai face un serviciu. 

— Trimite după ei mâine dimineaţă, acum este prea târziu 
ca să-i mai schimb. 

— Să nu uiţi. 

— Fii liniştită. lei masa cu noi? 

— Nu, mă aşteaptă Charles la mine. 

— Va să zică, tot atât de îndrăgostită eşti de el? 

— Nebună, nu altceva, scumpa mea! Pe mâine. Adio 
Armand. 

Doamna Duvernoy ieşi. 

Marguerite deschise un scrin şi aruncă înăuntru biletele 
de bancă. 

— Îmi dai voie să mă culc? Spuse Marguerite surâzând, 
îndreptându-se spre pat. 

— Nu numai că-ţi dau voie, dar chiar te şi rog. 

Marguerite trase cuvertura de mătase la capătul patului şi 
se culcă. 

— Acum, rosti ea, vino să te aşezi lângă mine şi să stăm de 
vorbă. 

Prudence avea dreptate: răspunsul pe care i-l adusese 
Margueritei o înveselise. 

— Îmi ierţi proasta dispoziţie de astă-seară? Îmi spuse ea 
luându-mi mâna. 

— Sunt gata să-ţi iert multe... 

— Şi mă iubeşti? 

— Mi-e teamă să nu-mi pierd minţile. 

— Cu tot caracterul meu urât? 

— Cu tot. 


— Îmi juri? 

— Da, am rostit eu încetişor. 

Nanine intră pe uşă în acel moment, aducând farfurii, 
friptură de pui rece, o sticlă cu vin de Bordeaux, fragi şi 
două tacâmuri. 

— Nu v-am mai pregătit punch-ul, spuse Nanine. 
Bordeaux-ul este mai indicat pentru dumneavoastră. Nu 
este aşa, domnule? 

— Desigur, răspunsei eu foarte emoţionat încă de ultimele 
cuvinte ale Margueritei, iar ochii mi se pironiseră cu 
înfocare asupra făpturii ei. 

— Bine, spuse ea. Pune totul pe măsuţă şi ad-o lângă pat; o 
să ne servim singuri. De trei nopţi nu te-ai odihnit ca lumea, 
trebuie să pici de somn. Du-te de te culcă; nu mai am nevoie 
de nimic. 

— Să încui poarta de două ori? 

— Cred şi eu! Şi, mai ales, spune portarului să nu lase 
mâine pe nimeni înăuntru mai înainte de amiază. 

XII. 

Pe la 5 dimineaţa, când zorile începuseră să răzbată 
printre perdele, Marguerite îmi spuse: 

— Iartă-mă că te gonesc, dar trebuie. Ducele vine aici în 
toate dimineţile; are să i se spună că dorm când o să-şi facă 
apariţia, şi poate că va aştepta să mă trezesc. 

I-am luat căpşorul în mâini, iar părul despletit parcă i se 
revărsa în râuri; i-am dat o ultimă sărutare, după care am 
întrebat-o: 

— Când te revăd? 

— Ascultă, răspunse ea, ia cheiţa aurită de pe cămin şi du- 
te de deschide uşa; adu-mi cheia şi apoi pleacă. În cursul 
zilei ai să primeşti o scrisoare cu ce ai de făcut, şi să ştii că 
trebuie să mă asculţi orbeşte. 

— Da, şi dacă ţi-aş cere încă de pe acum ceva? 

— Ce anume? 

— Să-mi laşi această cheie. 


— Lucrul pe care mi-l ceri nu l-am mai făcut niciodată 
pentru nimeni. 

— Ei bine, fă-l pentru mine, fiindcă îţi jur că eu nu te 
iubesc aşa cum te iubeau ceilalţi. 

— Bine, păstreaz-o; dar ţin să te anunţ că depinde de mine 
ca această cheie să nu-ţi servească la nimic. 

— De ce? 

— Fiindcă sunt zăvoare şi pe dinăuntrul uşii. 

— Ce rea eşti! 

— Am să pun să le scoată. 

— Aşadar, mă iubeşti un pic? 

— Nu ştiu cum se face, dar mi se pare ca da. Acum du-te, 
pic de somn. 

Am mai rămas câteva clipe înlănţuiţi, şi apoi am plecat. 

Străzile erau pustii, marele oraş dormea încă, o dulce 
prospeţime se revărsa prin cartierele pe care vuietul 
oamenilor avea să le năpădească câteva ore mai târziu. 

Mi se părea că oraşul adormit este al meu; răscoleam în 
amintire numele acelora pe care îi invidiasem cândva 
pentru fericirea lor; şi nu-mi aminteam măcar de unul 
singur fără să nu mă socotesc mai fericit decât el. 

Să fii iubit de o fată castă, să fii primul care îi dezvălui 
straniul mister al dragostei, înseamnă, desigur, o mare 
fericire, dar este lucrul cel mai simplu de pe lume. Să pui 
stăpânire pe o inimă neobişnuită cu atacurile, înseamnă să 
intri într-un oraş deschis şi fără pază. Educaţia, sentimentul 
îndatoririlor şi familia sunt santinele foarte puternice, dar 
nu există mici o santinelă, oricât de vigilentă, pe care să n-o 
înşele o fată de 16 ani, căreia natura, prin glasul bărbatului 
iubit, îi dă primele poveţe ale dragostei, poveţe care sunt cu 
atât mai fierbinţi cu cât par mai pure. 

Cu cât fata este mai încrezătoare în existenţa binelui, cu 
atât mai uşor se lasă în voia, dacă nu a iubitului, cel puţin în 
voia dragostei, deoarece, lipsită de bănuieli, este fără de 
apărare, şi să reuşeşti să fii iubit de ea înseamnă un triumf 
pe care orice bărbat de 25 de arii îl poate obţine oricând 


vrea. Lucrul acesta este foarte adevărat. De aceea vedeţi cu 
câte măsuri de supraveghere şi cu câte ziduri de apărare 
sunt înconjurate tinerele fete. Mănăstirile nu au însă ziduri 
destul de înalte, mamele zăvoare atât de solide, religia 
porunci îndeajuns de multe ca să închidă aceste 
fermecătoare păsărele în coliviile lor, peste care nu se 
ostenesc măcar să presare nişte flori. Şi cât de mult trebuie 
să dorească ele această lume care le este ascunsă, cât de 
ispititoare trebuie s-o socotească, cu ce nesaţ vor fi 
ascultând de bună seamă primul glas, care, printre zăbrele, 
vine să le împărtăşească secretele, şi cum vor fi 
binecuvântând mâna care, cea dintâi, ridica un colţ al 
vălului cel plin de mistere! 

Dar să fii cu adevărat iubit de o curtezană, înseamnă o 
victorie cu mult mai grea. La ele trupul a tocit sufletul, 
simţurile au mistuit inima, desfrâul a făurit sentimentelor o 
adevărată platoşă. Vorbele care li se spun le cunosc pe 
dinafară, şiretlicurile pe care le folosesc bărbaţii le ştiu de 
mult, şi-au vândut până şi iubirea pe care le-o inspiră. Ele 
iubesc fiindcă asta le e meseria, nu din elan. Sunt mai bine 
apărate de calculele lor decât este păzită o fecioară de 
către mamă-sa sau de zidurile mănăstirilor; din această 
pricină au inventat ele cuvântul capriciu, pentru aceste 
amoruri fără profit, pe care şi le oferă din timp în timp ca 
odihnă, ca scuză sau drept consolare; se aseamănă cu 
cămătarii care jupoaie mii de oameni şi care cred că şi-au 
răscumpărat toate păcatele dacă împrumută o dată 
douăzeci de franci unui nenorocit muritor de foame, fără 
să-i mai ia dobânzi şi fără să-i mai ceară chitanţă. 

Iar când Dumnezeu îngăduie unei curtezane iubirea 
adevărată, aceasta iubire, care apare la început ca o 
iertare, ajunge pentru ea, aproape totdeauna, o pedeapsă. 
Căci nu există iertare a păcatelor fără pedeapsă. Dacă o 
fiinţă care are să-şi reproşeze întreg trecutul se simte 
deodată cuprinsă de o iubire adâncă, sinceră, de nepotolit, 
de care nu s-ar fi crezut în stare niciodată, şi dacă ea îşi 


mărturiseşte această iubire, cât de mică se va simţi în faţa 
bărbatului iubit! Ce puternic se va simţi el dispunând de 
nemilosul drept de a-i spune: „Nu dai mai mult din dragoste 
decât ai dat pentru bani!” 

Şi atunci ele nu ştiu ce dovezi să-i mai dea. Un copil, la 
câmp, povesteşte fabula, îşi găsise de joacă să tot strige: 
„Ajutor!” ca să-i păcălească pe cei din jur. Dar într-o bună zi 
a fost mâncat de un urs, fiindcă cei pe care îi înşelase de 
atâtea ori n-au mai vrut să dea crezare ţipetelor sale, de 
data aceasta adevărate. La fel se întâmplă şi cu aceste fiinţe 
nenorocite când iubesc cu adevărat. Au minţit de atâtea ori, 
încât nimeni nu vrea să le mai creadă, şi în vâltoarea 
remuşcărilor, sunt mistuite de iubirea lor. 

De aici izvorăsc acele mari devotamente, acele izolări 
austere de care au dat dovadă câteva dintre ele. 

Dar când bărbatul care trezeşte această dragoste 
izbăvitoare are sufletul destul de generos pentru a-i primi 
iubirea fără să-şi mai amintească de trecut, când se lasă 
pradă acestei iubiri, când, în sfârşit, iubeşte tot atât de mult 
pe cât este iubit, acest om soarbe dintr-o dată toate emoţiile 
pământene, iar după această iubire, inima sa îi va fi 
ferecată pentru oricare altă dragoste. 

Reflecţiile de mai sus nu le făceam în acea dimineaţă în 
care mă întorceam acasă. Ele n-ar fi putut să însemne decât 
o presimţire a ceea ce urma să mi se întâmple, şi, cu toată 
iubirea mea pentru Marguerite, nu întrezăream atare 
urmări. Astfel de gânduri îmi trec prin minte astăzi. Totul 
fiind sfârşit pentru totdeauna, aceste reflecţii rezultă în 
mod firesc din ceea ce s-a întâmplat. 

Dar să revenim la cea dintâi zi a legăturii noastre. Când m- 
am înapoiat acasă, mă aflam într-o stare de euforie nebună. 
Gândindu-mă că toate obstacolele ridicate de imaginaţia 
mea între Marguerite şi mine dispăruseră, că Marguerite 
era a mea, că eram prezent în gândurile sale, că ţineam în 
buzunar cheia de la apartamentul ei şi aveam dreptul să mă 
servesc de această cheie, eram mulţumit de viaţă, mândru 


de mine, şi-l veneram pe Dumnezeu, care îmi îngăduia toate 
acestea. 

Într-o bună zi, un tânăr trece pe stradă, atinge cu cotul o 
femeie, se uită la ea, îşi întoarce capul şi pleacă mai 
departe. Pe femeie n-o cunoaşte; ea îşi are bucuriile, 
supărările, iubirile ei, în care el nu ocupă nici cel mai mic 
loc. El nu există pentru ea, şi poate că dacă i s-ar adresa, ea 
şi-ar bate joc de el, aşa cum făcuse Marguerite cu mine. 
Săptămâni, luni, ani se scurg, şi deodată, după ce fiecare şi- 
a urmat destinul pe un drum diferit, logica hazardului îi 
pune faţă în faţă. Femeia devine amanta acestui bărbat şi îl 
îndrăgeşte. Cum? Pentru ce? Cele două existenţe nu mai 
alcătuiesc decât una; de-abia s-a înfiripat intimitatea dintre 
ei, şi li se pare că a existat de la începutul începuturilor, şi 
tot ceea ce s-a petrecut mai înainte se şterge din memoria 
celor doi amanți. Să recunoaştem că e ciudat. 

În ceea ce mă priveşte, nu-mi mai aminteam cum trăisem 
până în ajun. Întreaga mea fiinţă tresălta de o bucurie fără 
margini la amintirea vorbelor pe care le rostisem noi în 
această primă noapte. Sau Marguerite era dibace în arta 
înşelătoriei, sau avea pentru mine una din acele pasiuni 
subite, care izbucnesc la prima sărutare şi care mor 
câteodată tot atât de repede cum s-au şi născut. 

Cu cât reflectam mai mult la toate acestea, cu atât îmi 
spuneam că Marguerite nu avea nici un motiv să simuleze o 
dragoste pe care n-ar fi împărtăşit-o, şi îmi mai spuneam că 
femeile iubesc în două chipuri, care pot decurge unul dintr- 
altul: ele iubesc sau cu inima, sau cu simţurile. Adeseori o 
femeie îşi ia un amant pentru a asculta doar de porunca 
simţurilor, şi află, fără să se fi aşteptat, taina dragostei 
imateriale, pentru ca apoi să nu mai existe pentru ea decât 
sufletul; adeseori, o fată tânără, necăutând în căsătorie 
decât unirea a două afecţiuni curate, află brusca revelare a 
dragostei fizice, viguroasă urmare a celor mai caste simţiri 
sufleteşti. 


Am aţipit în noianul acestor gânduri. Am fost trezit din 
somn de primirea unei scrisori, trimisă de Marguerite, şi 
care conţinea următoarele cuvinte: „lată ce am hotărât: 
Astă-seară, la «Vaudeville». Vino în pauza a treia. 

M. G.” 

Am pus cu grija biletul într-un sertar, ca să am oricând 
realitatea sub ochi, în cazul în care aş mai fi avut încă 
îndoieli, aşa cum mi se întâmplase în unele clipe. 

Marguerite nu-mi spunea să mă duc să o văd peste zi, şi n- 
am îndrăznit să mă prezint la ea; dar simţeam o dorinţă 
atât de mare să o întâlnesc înainte de teatru, încât m-am 
dus la Champs-Elysees, unde, ca şi în ajun, am văzut-o 
trecând şi apoi coborând din trăsură. 

La orele 7 mă aflam la „Vaudeville”. 

Niciodată nu intrasem atât de devreme într-un teatru. 

Una după alta, toate lojile se umplură. Una singură 
rămânea goală: cea din avanscena parterului. 

La începutul actului al treilea am auzit deschizându-se şi 
uşa acestei loji, de la care aproape că nu-mi mai 
desprinsesem privirile. Marguerite îşi făcu apariţia. 

Imediat veni în faţă, cercetă din ochi fotoliile de orchestră, 
mă zări şi-mi mulţumi din privire. 

Era minunat de frumoasă în seara aceea. 

Să fi fost eu pricina acestei cochetării? Mă iubea ea oare 
aşa de mult ca să se facă atât de frumoasă pentru mine, să 
mă simt eu fericit? Nu ştiam încă; dar dacă acesta îi fusese 
gândul, îi reuşise pe deplin, deoarece, când apăru în lojă, 
toate capetele prinseră să se agite, de păreau nişte valuri, 
iar actorul de pe scenă se uită el însuşi la aceea care 
tulbura în aşa chip întreaga sală doar prin simpla ei 
apariţie. 

lar eu aveam cheia apartamentului acestei femei, şi peste 
trei sau patru ore ea avea să fie din nou a mea! 

Sunt aspru osândiţi cei care se ruinează pentru actriţe şi 
femei întreţinute; ceea ce mă miră este faptul că nu comit 
pentru ele de douăzeci de ori mai multe nebunii. Trebuie să 


fi trăit, ca mine, în mijlocul acestei vieţi, ca să ştii ce 
însemnătate au micile vanităţi de fiecare zi pe care ele le 
oferă iubitului lor. Aceste vanităţi sudează - spun astfel 
pentru că nu am găsit alt termen - sudează puternic în 
sufletul bărbatului dragostea ce o poartă femeii iubite. 

Prudence luă apoi loc şi ea în lojă, iar un bărbat, pe care l- 
am recunoscut a fi contele de G..., se aşeză în spatele ei. 

La vederea lui, un fior rece îmi trecu prin inimă. 

Fără îndoială, Marguerite şi-a dat seama de impresia pe 
care mi-o produsese prezenţa acestui bărbat în loja ei, 
deoarece îmi surâse din nou şi, întorcându-se cu spatele la 
conte, păru că este foarte atentă la desfăşurarea piesei. În 
cel de-al treilea antract, ea îşi întoarse capul şi rosti câteva 
cuvinte; contele părăsi loja, iar Marguerite îmi făcu semn să 
vin să 0 vizitez. 

— Bună seara, îmi spuse ea în clipa în care am intrat, şi îmi 
întinse mâna. 

— Bună seara, răspunsei eu, adresându-mă Margueritei şi 
Prudencei. 

— Ia loc. 

— Dar iau locul cuiva. Domnul conte de G... nu se mai 
întoarce? 

— Ba da. L-am trimis după bomboane, ca să putem vorbi 
singuri câteva clipe. Doamna Duyernoy cunoaşte secretul. 

— Da, copii, spuse ea, fiţi fără grijă, n-am să scot o vorbă. 

— Dar ce ai în astă seară? Spuse Marguerite, apoi se 
ridică, veni spre partea mai puţin luminată a lojii şi mă 
sărută pe frunte. 

— Sunt puţin suferind. 

— Trebuie să te duci să te culci, reluă ea cu acel aer ironic 
care se potrivea aşa de bine capului ei fin şi spiritual. 

— Unde? 

— La tine. 

— Ştii prea bine că n-aş putea să dorm. 

— Atunci să nu vii să faci aici pe bosumflatul fiindcă ai 
văzut un bărbat în lojă la mine! 


— Nu din cauza asta! 

— Ba da, lasă, că pricep eu, dar să ştii că n-ai dreptate; 
nici să nu mai discutăm despre asta. Ai să vii după spectacol 
la Prudence şi ai să rămâi acolo până ce am să te chem. Ai 
înţeles? 

— Da. 

Puteam oare să nu o ascult? 

— Mă iubeşti încă? Reluă ea. 

— Mă mai întrebi? 

— Te-ai gândit la mine? 

— Toată ziua. 

— Ştii că mi-e tare teamă că m-am îndrăgostit de tine? 
Întreab-o mai bine pe Prudence. 

— Ah, răspunse rotofeia, e plictisitor la culme! 

— Acum te rog să te întorci la locul tău, contele trebuia să 
se întoarcă şi nu trebuie să te găsească aici. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu-ţi va face plăcere să-l vezi. 

— De ce nu mi-ai spus că doreşti să vii în astă seară la 
„Vaudeville”? Aş fi putut să-ţi ofer eu loja asta, tot atât de 
bine ca şi el. 

— Din nenorocire, mi-a adus biletul fără ca eu să i-l fi 
cerut, oferindu-se să mă însoţească. Ştii foarte bine, nu 
puteam să-l refuz. Tot ceea ce puteam face era să-ţi scriu 
unde mă duc, pentru ca să mă vezi şi pentru că eu însămi 
simţeam plăcerea să te revăd cât mai curând; deoarece, 
însă, îmi mulţumeşti în acest chip, am să trag învăţăminte 
pentru viitor. 

— Am greşit, iartă-mă. 

— Perfect! Întoarce-te frumuşel la locul tău, şi mai ales nu 
mai face pe gelosul. 

Mă sărută din nou, după care ieşii. 

Pe culoar m-am întâlnit cu contele, care se înapoia. 

M-am întors la fotoliul meu. 

La urma urmei, prezenţa domnului de G... în loja 
Margueritei era cel mai firesc lucru. Fusese amantul ei, îi 


aducea o lojă, o întovărăşea la spectacol, toate acestea erau 
foarte naturale, şi din moment ce aveam ca amantă o fată 
ca Marguerite, hotărât că trebuia să-i accept obiceiurile. 

Cu toate acestea, am fost foarte nefericit restul serii, iar la 
plecare m-a cuprins o adâncă întristare când am văzut-o pe 
Marguerite, însoţita de Prudence şi de conte, urcându-se în 
caleaşca ce-i aştepta la poartă. 

Şi, totuşi, un sfert de oră mai târziu mă aflam la Prudence. 
Cam tot atunci ajunsese şi ea. 

XIII 

— Ai sosit aproape la fel de repede ca şi noi, îmi spuse 
Prudence. 

— Da, am răspuns eu maşinal. Unde este Marguerite? 

— La ea. 

— Singură? 

— Cu domnul de G... 

Am început să mă plimb, cu paşi mari, prin salon. 

— Bine, dar ce ai? 

— Vrei să sar în sus de bucurie că stau aici şi aştept ca un 
caraghios ca domnul de G... să iasă de la Marguerite? 

— Nici dumneata n-ai mai multă minte ca ceilalţi. Înţelege 
că Marguerite nu poate să-l dea pe uşă afară pe conte. 
Domnul de G... a fost mult timp împreună cu ea, i-a dat 
totdeauna mulţi bani, şi-i mai dă încă. Marguerite 
cheltuieşte mai mult de o sută de mii de franci pe an; areo 
groază de datorii. Ducele îi trimite ceea ce ea îi cere, dar 
Marguerite nu îndrăzneşte totdeauna să-i ceară atât cât are 
nevoie. Nu trebuie ca Marguerite să se certe cu contele, 
care înseamnă pentru ea cel puţin douăsprezece mii de 
franci pe an. Marguerite te iubeşte mult, scumpul meu 
prieten, dar legătura dumitale cu ea, atât în interesul ei, cât 
şi al dumitale, nu trebuie să devină serioasă. Doar n-o să 
plăteşti dumneata luxul fetei ăsteia cu cei şapte sau opt mii 
de franci pe care-i primeşti de acasă; banii ăştia nu i-ar 
ajunge nici pentru întreţinerea trăsurii. la-o pe Marguerite 
drept cine este, o fată bună, spirituală şi frumoasă; fii 


iubitul ei o lună, două, dăruieşte-i flori, bomboane, şi loji la 
teatru; dar nu-ţi mai vâri nimic altceva în cap, şi nu-i face 
scene de gelozie ridicola. Ştii bine cu cine ai de-a face; 
Marguerite nu este o virtute. le place, o iubeşti, ce-ţi mai 
pasă de rest? Eşti tare nostim când faci pe susceptibilul! Ai 
cea mai agreabilă metresă din Paris! Te primeşte într-un 
apartament magnific, este încărcată de diamante, n-are să 
te coste un ban, dacă vrei, şi domnul nu este mulţumit. Ce 
dracu, prea pretinzi multe! 

— Ai dreptate, dar anumite lucruri sunt mai puternice 
decât mine, gândul că acest om este amantul ei mă 
chinuieşte îngrozitor. 

— Mai întâi de toate, reluă Prudence, oare mai este el încă 
amantul ei? Este un om de care ea are nevoie, asta-i totul. 
De două zile încoace, Marguerite nu l-a mai primit; a venit 
azi dimineaţa, şi ea n-a avut încotro, a trebuit să primească 
loja şi să accepte să o însoţească la teatru. Ela condus-o 
acasă, s-a urcat o clipă la ea şi n-are să rămână, fiindcă 
aştepţi aici. Toate astea sunt cât se poate de fireşti, mi se 
pare. De altminteri, văd că pe duce îl accepţi... 

— Da, dar acela este bătrân, şi sunt convins că Marguerite 
nu este amanta lui. Apoi, poţi adeseori să accepţi o legătură 
şi să nu accepţi două. Uşurinţa asta aduce prea mult a 
calcul şi-l apropie pe bărbatul care consimte la o asemenea 
treabă, chiar din dragoste, de cei care-şi fac o meserie 
consimţind la astfel de lucruri şi un profit din această 
meserie. 

— Ah, scumpul meu, cât eşti de înapoiat! Câţi am văzut eu 
dintr-ăştia, şi încă dintre cei mai nobili, dintre cei mai 
eleganţi, dintre cei mai bogaţi, făcând ceea ce te sfătuiesc 
eu să faci, şi asta fără eforturi, fără ruşine, fără remuşcări! 
Lucrul ăsta poţi, de altfel, să-l vezi în toate zilele! Dar cum 
ai vrea oare să procedeze femeile întreţinute din Paris ca 
să-şi asigure banii pentru viaţa luxoasă pe care o duc dacă 
nu având trei sau patru amanți în acelaşi timp? Nu există 
avere, oricât de considerabilă ar fi, care să poată susţine 


singură cheltuielile unei femei ca Marguerite. O avere cu un 
venit anual de cinci sute de mii de franci înseamnă o avere 
enormă în Franţa; ei bine, scumpul meu prieten, un bărbat 
cu un venit de cinci sute de mii de franci n-ar scoate-o la 
capăt, şi iată pentru ce: bărbatul cu un astfel de venit ţine o 
casă pe picior mare, şi apoi caii, servitorii, trăsurile, 
partidele de vânătoare, prietenii; adeseori este căsătorit, 
are copii, are cai de curse, joacă cărţi, călătoreşte şi mai 
ştiu eu ce! Toate aceste obiceiuri sunt atât de înrădăcinate, 
încât nu poate să renunţe la ele fără ca să treacă drept 
ruinat şi fără ca să provoace scandal. În concluzie, un om cu 
un venit de cinci sute de mii de franci pe an nu poate să dea 
unei femei mai mult de patruzeci sau cincizeci de mii de 
franci, şi încă asta înseamnă mult. Ei bine, alte amoruri 
completează cheltuielile anuale ale femeii. Cu Marguerite 
treaba este încă mai uşoară; printr-o minune a cerului a 
căzut peste un bătrân bogat, cu zece milioane de franci, 
căruia i-au murit soţia şi fata, care nu mai are decât nepoți, 
bogaţi şi ei, un bătrân care îi dă tot ce vrea, fără să-i ceară 
nimic în schimb; dar ea nu poate să-i ceară mai mult de 
şaptezeci de mii de franci pe an, şi sunt sigură că dacă 
Marguerite i-ar cere mai mult, cu toată averea pe care o 
posedă şi cu toată afecțiunea pe care i-o poartă, el ar 
refuza-o. 

La Paris, toţi aceşti tineri care au douăzeci sau treizeci de 
mii de livre venit, adică de-abia cu ce să trăiască în lumea 
pe care o frecventează, ştiu foarte bine, când sunt amanţii 
unei femei ca Marguerite, că ea n-ar putea să-şi plătească 
nici măcar apartamentul şi servitorii cu ce capătă de la ei. 
Ei nu-i spun că ştiu toate acestea, au aerul că nu văd nimic, 
iar când se satură, îşi iau tălpăşiţa. Dacă au vanitatea să 
facă singuri faţă la toate cheltuielile, se ruinează ca nişte 
proşti şi apoi se duc să-şi lase pielea în Africa, după ce-au 
lăsat la Paris datorii de o sută de mii de franci. Crezi că 
femeia le este recunoscătoare pentru asta? Câtuşi de puţin. 
Dimpotrivă, ea va spune că şi-a sacrificat situaţia şi că în 


timp ce era cu el, păgubea. Ah! Găseşti ruşinoase toate 
aceste amănunte, nu este aşa? Dar sunt adevărate. Eşti un 
băiat încântător, la care ţin din toată inima, îţi spun că 
trăiesc de douăzeci de ani printre femei întreţinute, ştiu ce 
sunt şi cât fac, şi n-aş vrea să te văd luând în serios capriciul 
pe care l-a avut pentru dumneata o fată frumoasă. Apoi, în 
afară de asta, continuă Prudence, să admitem că 
Marguerite te iubeşte îndeajuns ca să renunţe la conte şi la 
duce; în cazul în care acesta şi-ar da seama de legătura 
voastră şi i-ar spune să aleagă între dumneata şi el, 
sacrificiul pe care l-ar face pentru dumneata ar fi enorm, 
ceea ce nu poate fi contestat. Ce sacrificiu la fel ai putea 
face dumneata pentru ea? Când ai să începi să te saturi, 
când, în sfârşit, n-o să mai ai poftă de ea, ce ai să faci ca s-o 
despăgubeşti de tot ceea ce ai făcut-o să piardă? Nimic. Ai 
reuşit s-o desparţi de lumea în care se găseau norocul, 
viitorul ei, îţi va fi dăruit cei mai frumoşi ani ai ei, iar peste 
ea se va aşterne uitarea. Sau te vei purta ca un om de rând, 
şi atunci, azvârlindu-i în faţă trecutul, ai să-i spui că, 
părăsind-o, nu faci decât să procedezi la fel cu ceilalţi 
amanți, şi ai lăsa-o pradă unei sărăcii sigure; sau te vei 
purta ca un om cinstit, şi crezându-te obligat să o păstrezi 
lângă dumneata, te vei condamna dumneata însuţi la o 
nenorocire de neînlăturat, întrucât această legătură, 
scuzabilă la un tânăr, nu mai este de iertat la un om matur. 
Ea îţi va deveni o piedică în toate, nu-ţi va îngădui nici 
înjghebarea unei familii, nici realizarea ambițiilor, care 
constituie pasiunile imediat următoare şi cele din urmă ale 
bărbatului. Crede-mă, aşadar, dragă prietene, este bine să 
preţuieşti lucrurile la justa lor valoare, pe femei să le iei 
drept ce sunt, şi să nu-i îngădui unei femei întreţinute de a 
se socoti câtuşi de puţin creditoarea dumitale. 

Totul era înţelepţeşte judecat şi trăda o logică de care n-aş 
fi crezut-o niciodată în stare pe Prudence. N-am găsit nimic 
ce să-i răspund, afară de faptul că avea dreptate; i-am întins 
mâna şi i-am mulţumit pentru sfaturi. 


— Haide, haide, îmi spuse ea, scoate-ţi acum din cap toate 
teoriile astea uricioase şi fii vesel; viaţa îşi are farmecul ei, 
scumpul meu, depinde numai cu ce ochi o priveşti. Dacă 
vrei, întreabă-l pe prietenul dumitale Gaston; cred că-i unul 
care înţelege dragostea la fel cum o înţeleg şi eu. Dacă vrei 
să nu ajungi un tânăr nesărat, trebuie să te gândeşti doar la 
faptul că la doi paşi de aici se află o fată frumoasă, care 
aşteaptă cu nerăbdare să plece bărbatul ce se află la ea, 
care se gândeşte la dumneata, care ţi-a rezervat noaptea şi 
care sunt convinsă că te iubeşte. Acum vino la fereastră, 
alături de mine, şi să privim cum pleacă contele, care n-o să 
întârzie prea mult şi-o să ne lase nouă locul. 

Prudence deschise o fereastră şi ne rezemarăm unul de 
altul pe pervaz. 

Ea privea la rarii trecători de pe stradă, iar eu visam. 

Tot ceea ce-mi spusese îmi vuia în cap, şi nu puteam să nu 
admit că avea dreptate, dar dragostea adevărată ce i-o 
purtam Margueritei greu se putea împăca cu aceste 
argumente. De aceea, din când în când scoteam nişte 
suspine care o făceau pe Prudence să se întoarcă spre mine 
şi să ridice din umeri la fel ca un doctor care şi-a pierdut 
orice speranţă în vindecarea unui bolnav. 

„Cât de bine ne dăm seama că viaţa este scurtă, îmi 
spuneam în sinea mea, după rapiditatea senzaţiilor! De-abia 
de două zile o cunosc pe Marguerite, nu-mi este amantă 
decât de ieri, şi mi-a şi robit într-atât gândurile, inima, mi-a 
pătruns atât de mult în viaţă, încât vizita acestui conte de 
G... înseamnă pentru mine o nenorocire.” 

În sfârşit, contele ieşi, se urcă în trăsura ce-l aştepta şi 
dispăru. Prudence închise fereastra. 

În aceeaşi clipă Marguerite ne chemă. 

— Veniţi repede, se pune masa! Spuse ea. Haideţi să 
mâncăm. 

Când am intrat la ea, Marguerite alergă spre mine, îmi 
sări de gât şi mă sărută cu înfocare. 

— Tot mai suntem supăraţi? Mă întrebă ea. 


— Nu, s-a terminat, răspunse Prudence. l-am făcut morală, 
şi a promis că are să fie cuminte. 

— Foarte bine! 

Fără voia mea, mi-am aruncat ochii spre pat: nu era 
desfăcut; cât despre Marguerite, ea îşi şi pusese un capot 
alb. 

Ne-am aşezat la masă. 

Farmec, drăgălăşenie, exuberanţă, nimic nu-i lipsea 
Margueritei, şi mă vedeam obligat, din timp în timp, să 
recunosc că nu aveam dreptul să-i cer altceva; ca mulţi 
bărbaţi ar fi fost fericiţi să fie în locul meu, şi că, la fel cu 
păstorul lui Vergiliu, nu aveam decât să mă bucur de clipele 
de fericire pe care un zeu sau mai degrabă o zeiţă mi le 
dăruia. 

Am încercat să pun în practică teoriile Prudencei şi să fiu 
la fel de vesel ca şi ele; dar ceea ce la ea şi la Marguerite 
era natural, pentru mine însemna sforţare, iar râsul nervos 
ce mă stăpânea şi care a reuşit să le înşele se înrudea mult 
cu plânsul. 

În sfârşit, masa se termină şi am rămas singur cu 
Marguerite. Aşa cum era obişnuită, Marguerite se duse şi 
se aşeză pe covor, în faţa căminului, de unde începu să 
privească, cu tristeţe, flăcările. 

Se gândea! La ce? Nu ştiu. O priveam cu dragoste şi 
aproape cu groază, gândindu-mă la câte eram gata să sufăr 
pentru ea. 

— Ştii la ce mă gândeam? 

— Nu. 

— La combinaţia pe care am găsit-o. 

— Şi care este această combinaţie? 

— Nu pot încă să ţi-o destăinuiesc, dar pot să-ţi spun la ce 
rezultat are să ducă. Rezultatul are să fie că de acum într-o 
lună am să fiu liberă, n-am să mai fiu datoare cu nimic 
nimănui şi o să mergem să na petrecem împreună vara la 
ţară. 

— Şi nu poţi să-mi spui prin ce mijloc? 


— Nu, trebuie doar să mă iubeşti aşa cum te iubesc eu, şi 
totul are să reuşească. 

— Şi tu singură ai găsit această combinaţie? 

— Da. 

— Şi ai să o pui în aplicare tot singură? 

— Eu singură am să îndur neplăcerile, îmi spuse 
Marguerite, cu un surâs pe care nu-l voi uita niciodată, dar 
amândoi vom împărţi foloasele. 

Nu m-am putut stăpâni să nu roşesc la auzul cuvântului 
foloase; mi-am reamintit de Manon Lescaut tocând cu Des 
Grieux banii domnului de B... 

Ridicându-mă, am răspuns pe un ton ceva cam aspru: 

— Ai să-mi îngădui, scumpa mea Marguerite, să nu împart 
beneficiile decât din afacerile pe care le plănuiesc singur şi 
de care mă ocup singur. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că tare mă tem că domnul conte de G... 
este asociatul tău în această fericită combinaţie, de care nu 
vreau să aud nici în ceea ce priveşte obligaţiile, nici 
beneficiile. 

— Eşti un copil. Credeam că mă iubeşti, dar m-am înşelat. 
E limpede. 

După care, imediat, se sculă, deschise pianul şi începu să 
cânte Invitaţia la vals, până la faimosul pasaj la care se 
poticnea întotdeauna. 

Cânta Invitaţia din obişnuinţă, sau pentru a-mi reaminti 
ziua în care ne cunoscusem? Ce ştiu bine este că la auzul 
acestei melodii amintirile mă copleşiră şi, apropiindu-mă de 
ea, î-am luat căpşorul între mâini şi am sărutat-o. 

— Mă ierţi? Am întrebat-o. 

— Vezi bine, îmi răspunse ea, dar trebuie să observi că au 
trecut de-abia două zile, şi s-a şi ivit ocazia să te iert. Nu 
prea îţi respecţi de loc promisiunile de a-mi da ascultare 
deplină. 

— Ce să fac, Marguerite, te iubesc prea mult şi sunt gelos 
din pricina oricărui gând al tău. Ce mi-ai propus adineauri 


m-a făcut nebun de fericire, dar misterul în care învălui 
punerea în aplicare a acestor proiecte îmi strânge inima. 

— Haide să judecăm puţin, continuă Marguerite, luându- 
mi mâinile şi privindu-mă cu un surâs fermecător, la care-mi 
era cu neputinţă să rezist. Mă iubeşti, nu-i aşa? Şi ai fi 
fericit să petreci trei sau patru luni la ţară cu mine; şi eu, de 
asemenea, aş fi fericită de această singurătate în doi, şi nu 
numai că aş fi fericită, dar îmi este şi necesară pentru 
sănătate. Nu pot să părăsesc Parisul pentru un răstimp atât 
de îndelungat fără să pun ordine în toate treburile mele, iar 
afacerile unei femei ca mine sunt totdeauna foarte 
încurcate; ei bine, am găsit mijlocul să le împac pe toate, 
treburile mele şi dragostea ce o am pentru tine, da, pentru 
tine, nu râde - comit nebunia să te iubesc! 

— Şi iată că dânsul îşi dă nişte aere grozave şi îmi înşiră 
vorbe umflate. Copil, de trei ori copil, ţine minte doar că te 
iubesc, şi să nu-ţi pese de nimic altceva. Ne-am înţeles, nu-i 
aşa? 

— Sunt de acord cu tot ceea ce vrei tu, ştii prea bine! 

— Atunci, până într-o lună, o să ne aflăm la ţară, o să ne 
plimbăm pe malul apei şi o să bem lapte. [i se pare ciudat 
că îţi vorbesc astfel, eu, Marguerite Gautier; şi ştii de ce, 
dragă prietene? Fiindcă viaţa la Paris, care pare să mă facă 
atât de fericită, când nu este mistuitoare, mă plictiseşte, şi 
atunci năzuiesc pe neaşteptate spre o existenţă mai calmă, 
care să-mi aducă aminte de copilărie. Nu există om care să 
nu fi avut copilărie, indiferent ce va fi devenit mai târziu. 
Oh, fii liniştit, n-am să-ţi spun că sunt fiica unui colonel la 
pensie şi că am fost crescută la „Saint-Denis” 41). Sunto 
sârmană fată de la ţară, care acum şase ani nici nu ştia 
măcar să se iscălească. Te-ai liniştit, nu-i aşa? De ce eşti 
oare primul căruia mă adresez pentru a împărţi cu el 
bucuria dorinţei care m-a cuprins? Fără îndoială pentru că 
am simţit că mă iubeşti pentru mine şi nu pentru tine, în 
timp ce ceilalţi nu m-au iubit niciodată decât pentru ei. Am 
fost de multe ori la ţară, dar niciodată aşa cum aş fi vrut. Pe 


tine mă bizui ca să am şi eu parte de aceste zile de fericire, 
nu fi deci rău şi dăruieşte-mi-le. Spune-ţi aşa: „Ea n-o să 
mai apuce să fie bătrână, şi într-o zi am să mă căiesc că nu 
i-am ascultat prima rugăminte pe care mi-a făcut-o şi care 
era atât de lesne de îndeplinit”. 

Ce şi răspunzi la asemenea cuvinte, mai ales că stăruia în 
mine amintirea primei nopţi de dragoste, şi eram în 
aşteptarea celei de-a doua? 

O oră după aceea, Marguerite se găsea în braţele mele, şi 
chiar de mi-ar fi cerut să făptuiesc o crimă, aş fi ascultat-o. 

La orele 6 dimineaţa am plecat, iar mai înainte de a ieşi i- 
am spus: 

— Pe astă-seară? 

Marguerite m-a îmbrăţişat mai puternic, dar nu mi-a 
răspuns. 

Peste zi am primit o scrisoare care cuprindea rândurile de 
mai jos: „Copilul meu scump, sunt puţin cam suferindă, şi 
doctorul mi-a prescris odihnă. Am să mă culc devreme astă- 
seară, aşa ca n-am să te văd. Dar, ca sa te despăgubesc, am 
să te aştept mâine la amiază. 

Te iubesc.” 

Primul gând ce mi-a apărut în minte a fost „Mă înşeală! 

O sudoare de gheaţă mi-a acoperit fruntea, fiindcă o 
iubeam prea mult pe această femeie pentru ca bănuiala să 
nu mă tulbure cumplit. 

Şi, totuşi, cu Marguerite trebuia să mă aştept la astfel de 
fapte aproape în fiecare zi, iar lucrul acesta mi se 
întâmplase adeseori cu celelalte iubite, fără ca să mă 
preocupe peste măsură. De unde izvora, prin urmare, 
puterea pe care o exercita această femeia asupra vieţii 
mele? 

M-am gândit atunci, pentru că aveam cheia de la locuinţa 
ei, să mă duc să o văd. În acest chip aveam să aflu foarte 
repede adevărul, iar dacă găseam la ea un bărbat, aveam 
să-l pălmuiesc. 


În aşteptare, m-am dus la Champs-Elys6es. Am rămas aici 
patru ore. Marguerite nu şi-a făcut apariţia. 

Seara, am intrat prin toate teatrele unde avea obiceiul sa 
se ducă. Nu se afla nicăieri. 

La orele 11 m-am îndreptat spre rue d'Antin. 

Nici o lumină la ferestrele Margueritei. Am sunat totuşi. 

Portarul mă întrebă încotro mă duc. 

— La domnişoara Gautier, i-am răspuns eu. 

— Nu s-a înapoiat încă. 

— Am să urc s-o aştept. 

— Nu este nimeni la dânsa. 

Fără îndoială că era vorba de un consemn peste care 
puteam trece, deoarece aveam cheia, dar m-am temut de 
vreun scandal ridicol şi am plecat. 

Numai că nu m-am înapoiat la mine, nu puteam să mă 
dezlipesc de acea stradă, şi nu pierdeam din ochi casa 
Margueritei. Mi se părea că mai aveam încă ceva de aflat, 
sau cel puţin că bănuielile mele aveau să se adeverească. 

Spre miezul nopţii, un cupeu pe care îl cunoşteam foarte 
bine se opri în dreptul numărului 9. 

Contele de G... cobori din el şi intră în casă, după ce dădu 
mai întâi drumul trăsurii. 

Am sperat, o clipă, că avea să i se spună şi lui, ca şi mie, că 
Marguerite nu este acasă şi că am să-l văd ieşind; dar la 
orele 4 dimineaţa aşteptam încă. 

De trei săptămâni încoace am suferit cumplit, dar asta 
cred că nu-i nimic în comparaţie cu ce-am suferit în noaptea 
aceea. 

XIV. 

Întors acasă, am început să plâng ca un copil. Nu există 
bărbat care să nu fi fost înşelat cel puţin o dată în viaţă şi 
care să nu ştie cât suferi din această pricină. 

Sub imperiul hotărârilor luate în timpul febrei, hotărâri pe 
care crezi întotdeauna că ai tăria să le respecţi, mi-am spus 
că trebuia să rup numaidecât cu această iubire şi aşteptam 
nerăbdător să se facă ziuă, spre a-mi reţine un bilet la 


diligenţă, ca să mă reîntorc lângă tatăl şi sora mea, îndoită 
dragoste de care eram sigur şi care nu avea să mă 
dezamăgească. 

Totuşi, nu voiam să plec fără ca Marguerite să ştie bine 
pentru ce plecam. Doar un bărbat care nu mai simte nimic 
pentru iubita lui o părăseşte fără să-i scrie. 

Am făcut şi refăcut în minte douăzeci de scrisori. 

Avusesem de-a face cu o fată asemenea tuturor fetelor 
întreţinute, o idealizasem mult prea mult, iar ea mă tratase 
ca pe-un şcolar, folosindu-se, spre a mă înşela, de-un şiretlic 
de o simplitate insultătoare - totul era limpede. Amorul meu 
propriu, pus în joc, învinsese. Trebuia s-o părăsesc pe 
această femeie fără să-i dau satisfacția de a şti cât mă făcea 
să sufăr ruptura aceasta; şi iată ce i-am scris, cu scrisul cel 
mai elegant, dar cu lacrimi de furie şi de durere în ochi: 
„Scumpa mea Marguerite, 

Sper că indispoziţia ta de ieri a fost trecătoare. Pe la 11 
am trecut să mă interesez de starea ta, şi mi s-a răspuns că 
nu te-ai întors. Domnul de G... a fost mai fericit decât mine, 
deoarece s-a prezentat câteva momente mai târziu, şi la 4 
dimineaţa se afla încă la tine. 

Iartă-mi cele câteva ore plicticoase pe care te-am făcut să 
le înduri şi fii convinsă că nu voi uita niciodată clipele 
fericite pe care ţi le datorez. 

Aş fi venit, desigur, astăzi să mă interesez de sănătatea ta, 
dar urmează să mă înapoiez la tatăl meu. 

Adio, scumpa mea Marguerite, eu nu sunt nici destul de 
bogat ca să te iubesc aşa cum aş vrea, nici îndeajuns de 
sărac ca să te iubesc aşa cum ai vrea. Să uităm, deci, tu, un 
nume care de bună seamă ţi-e aproape indiferent, iar eu, o 
fericire care îmi devine imposibilă. 

Îţi restitui cheia, de care nu m-am folosit niciodată şi care 
ar putea să-ţi fie utilă dacă ai să mai fii vreodată bolnavă 
aşa cum ai fost ieri.” 

După cum vezi, n-am avut puterea să termin scrisoarea 
fără o ironie impertinentă, ceea ce dovedea cât eram de 


îndrăgostit încă. 

Am citit şi recitit de zece ori scrisoarea, şi gândul că are 
să-i facă rău Margueritei m-a liniştit puţin. Încercam să mă 
aventurez în descifrarea sentimentelor sale, şi la 8, când îşi 
făcu apariţia valetul meu, i-am înmânat scrisoarea, ca s-o 
ducă numaidecât la destinaţie. 

— Va trebui să aştept răspuns? Mă întrebă Joseph (pe 
valetul meu îl chema Joseph, ca pe toţi valeţii). 

— În cazul în care ai să fii întrebat dacă aştepţi răspuns, ai 
să spui că nu ştii nimic şi ai să aştepţi. 

Mă legam de speranţa că Marguerite avea să-mi 
răspundă. 

Biete şi slabe fiinţe ce suntem! 

Tot timpul cât Joseph a lipsit, am fost într-o agitaţie 
grozavă: aci, amintindu-mi cum mi se dăruise Marguerite, 
mă întrebam cu ce drept îi scriam o scrisoare impertinentă, 
când ea putea să-mi răspundă foarte bine că nu domnul de 
G... era acela care mă înşela, ci că eu îl înşelam pe domnul 
de G... (raţionament care permite multor femei să aibă mai 
mulţi amanți), aci, amintindu-mi de jurămintele acestei fete 
uşoare, voiam să mă conving că scrisoarea mea era încă 
prea blândă şi că nu existau cuvinte îndeajuns de tari 
pentru a înfiera o femeie care îşi bătea joc de o dragoste 
atât de sinceră ca a mea. Mai apoi îmi spuneam că aş fi 
procedat mai bine dacă nu-i scriam, ci să mă fi dus la ea 
peste zi, şi în acest chip aş fi putut să mă bucur în voie de 
priveliştea lacrimilor ce le-ar fi vărsat din pricina mea. 

În sfârşit, mă întrebam ce avea să-mi răspundă, gata fiind, 
chiar în acea clipă, sa înghit orice scuză mi-ar fi invocat. 

Se întoarse şi Joseph. 

— Ei bine? L-am întrebat. 

— Domnule, îmi răspunse el, doamna dormea încă, însă de 
îndată ce va suna, i se va înmâna scrisoarea, şi dacă vă va 
da un răspuns, îl veţi primi. 

Ea dormea! 


De douăzeci de ori am fost pe punctul de a trimite să iau 
înapoi scrisoarea, dar îmi ziceam mereu: „Poate că i-a şi fost 
dată, şi aş avea aerul că mă căiesc”. 

Cu cât se apropia ora la care era de aşteptat că-mi va 
răspunde, cu atât mai mult regretam faptul că i-am scris. 

Bătu de orele 10, de 11, de amiază... 

La amiază am fost pe punctul să mă duc la întâlnire, ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În sfârşit, nu ştiam ce să mai 
fac spre a scăpa din cercul de fier care mă strângea. 

Am crezut atunci, împărtăşind superstiţia oamenilor ce 
sunt în aşteptare, că dacă am să plec pentru puţin timp, la 
înapoiere am să găsesc răspunsul. 

Răspunsurile aşteptate cu mare nerăbdare îţi sosesc 
totdeauna când nu eşti acasă. 

Am ieşit sub pretextul că mă duc să dejunez. 

În loc să iau masa la „Cafe Foy”, în colţul bulevardului, 
cum făceam de obicei, am preferat să mănânc la Palais- 
Royal şi să trec prin rue d'Antin. Ori de câte ori zăream de 
departe vreo femeie, credeam că o văd pe Nanine, care îmi 
aduce un răspuns. Am trecut prin rue d'Antin fără să zăresc 
măcar un comisionar. Ajuns la Palais-Royal, am intrat la 
„Very”. Chelnerul mi-a servit ce-a vrut el. Mi-era absolut 
indiferent, fiindcă eu tot nu m-am atins de mâncare. 

Fără voie, ochii mi se îndreptau mereu asupra pendulei. 

M-am reîntors acasă, convins că aveam să găsesc o 
scrisoare de la Marguerite. 

Portarul nu primise nimic. Mai trăgeam nădejde la valet. 
Însă el nu mai văzuse pe nimeni de la plecarea mea. 

Dacă Marguerite ar fi găsit cu cale să-mi răspundă, ar fi 
făcut-o de mult. 

Din clipa aceea am început să regret termenii în care îi 
scrisesem; ar fi trebuit să păstrez o tăcere absolută, ceea 
ce, fără îndoială, i-ar fi sporit neliniştea; Marguerite, văzând 
că nu vin la întâlnirea fixată, m-ar fi întrebat despre 
motivele care m-au făcut să lipsesc, şi de-abia atunci ar fi 
trebuit să i le spun. În acest chip, ea n-ar fi putut face 


altceva decât să se dezvinovăţească, iar ceea ce voiam ea 
era tocmai ta ea să se dezvinovăţească. Simţeam de pe 
acum că, orice motive ar fi invocat, ar fi fost primite, că aş fi 
acceptat orice, numai s-o mai pot vedea. 

Am ajuns să cred că avea să vină ea însăşi la mine, dar 
orele treceau, şi Marguerite nu sosea. 

Hotărât lucru, Marguerite nu era ca toate celelalte femei, 
deoarece tare puţine ar fi fost acelea care să nu răspundă 
ceva la primirea unei asemenea scrisori. 

La 5 am dat fuga la Champs-Elysees. 

„Dacă o întâlnesc, gândeam în sinea mea, am să-mi iau un 
aer indiferent şi are să fie convinsă că nici nu mă mai 
gândesc la ea.” 

La colţul dinspre rue Royale am văzut-o trecând în 
trăsură; întâlnirea a fost atât de neaşteptată, încât am pălit. 
Nu ştiu dacă mi-a observat emoția, cât despre mine, eram 
atât de tulburat, încât n-am mai văzut altceva decât trăsura. 

Nu mi-am continuat plimbarea la Champs-Elysees. Am 
privit afişele teatrelor, deoarece mai aveam încă o şansă s-o 
văd. 

Avea loc o premieră la „Palais-Royal”. Fără îndoială că 
Marguerite avea să asiste şi ea. 

M-am înfiinţat la teatru de la 7. 

Toate lojile se umplură, dar Marguerite nu-şi făcu apariţia. 

Am plecat atunci de la „Palais-Royal şi am întrat prin toate 
teatrele unde obişnuia să se ducă, la „Vaudeville”, la 
„Varietes”, la „Opera-Comique”. 

Nu era nicăieri. 

Sau scrisoarea mea îi făcuse prea mult rău ca să se mai 
intereseze de spectacole, sau îi era teamă că o să se 
întâlnească cu mine, şi voia să evite o explicaţie. 

Gândurile astea mi le şoptea vanitatea, în timp ce 
mergeam pe bulevard. La un colţ de stradă m-am întâlnit cu 
Gaston, care mă întrebă de unde veneam. 

— De la „Palais-Royal”. 


— Iar eu de la Operă, îmi spuse el; credeam că te voi 
întâlni şi pe tine. 

— Pentru ce? 

— Pentru că Marguerite era şi ea acolo. 

— Ah! Era acolo? 

— Da! 

— Singură? 

— Nu, cu una din prietenele ei. 

— Şi altcineva? 

— Contele de G... a venit o clipă în loja ei; dar ea a plecat 
cu ducele. Credeam că o să te văd apărând dintr-o clipă 
într-alta. Alături de mine era un fotoliu care a rămas 
neocupat întreaga seară, şi eram convins că a fost reţinut 
de dumneata. 

— Dar de ce aş merge şi eu unde se duce Marguerite? 

— Pentru că eşti amantul ei, la naiba! 

— Şi cine ţi-a spus asta? 

— Prudence, pe care am întâlnit-o ieri. Te felicit, scumpul 
meu! Este o amantă frumoasă, pe care n-o are cine vrea. 
Păstreaz-o, are să-ţi facă cinste... 

Această simplă reflecţie a lui Gaston îmi arătă cât erau de 
ridicole susceptibilităţile mele. 

Dacă l-aş fi întâlnit în ajun şi mi-ar fi vorbit astfel, ou 
siguranţă că n-aş mai fi scris prosteasca scrisoare din 
dimineaţa aceea. 

O clipă am fost pe punctul să mă duc la Prudence, s-o rog 
să-i spună Margueritei că voiam să-i vorbesc; dar mi-a fost 
teamă ca, vrând să se răzbune, să nu-mi trimită vorbă că nu 
mă poate primi, şi atunci m-am înapoiat acasă după ce-am 
trecut prin rue d'Antin. 

L-am întrebat din nou pe portar dacă nu avea vreo 
scrisoare pentru mine. 

Nimic! 

„Marguerite o fi voit să vadă ce am de gând să fac şi dacă 
nu cumva retractez cele scrise astăzi, mi-am spus eu pe 


când mă culcam, dar văzând că eu nu-i scriu, are să-mi 
scrie ea mâine.” 

Seara, mai ales, m-am câit de ceea ce făcusem. Eram 
singur acasă şi nu puteam adormi, mistuit de nelinişte şi de 
gelozie; dacă aş fi lăsat lucrurile să-şi urmeze calea lor 
firească, m-aş fi aflat acum lângă Marguerite, ascultându-i 
vorbele pline de vrajă, pe care le auzisem doar în două 
rânduri şi care, în singurătatea mea, parcă-mi sfredeleau 
urechile. 


Îngrozitor în situaţia asta era faptul că raţiunea îmi 
spunea că greşisem; într-adevăr, totul îmi spunea că 
Marguerite mă iubeşte. Mai întâi, acel proiect de a petrece 
singură cu mine o vară la ţară, apoi certitudinea că nimic n- 
o obliga să-mi fie amantă, deoarece averea mea nu i-ar fi 
ajuns pentru cât avea ea nevoie şi nici măcar pentru a-şi 
satisface unele capricii. Aşadar, la ea n-a fost decât 
speranţa că va găsi în mine o afecţiune sinceră, care să o 
poată odihni de iubirile mercenare în mijlocul cărora trăia, 
iar eu, chiar din cea de a doua zi, îi năruiam această 
speranţă şi îi răsplăteam cu o ironie impertinentă dragostea 
împărtăşită timp de două nopţi. Ceea ce făptuisem era deci 
mai mult decât ridicol, era nedelicat. O plătisem cel puţin 
pe această femeie, pentru a avea dreptul să-i judec 
purtarea, şi retrăgându-mă chiar a doua zi, nu aveam oare 
aerul unui parazit al amorului, care se teme ca nu cumva să 
i se prezinte nota de plată? Cum adică! O cunoşteam pe 
Marguerite de treizeci şi şase de ore; eram amantul ei de 
douăzeci şi patru de ore, şi făceam pe susceptibilul; iar în 
loc să mă consider fericit că fata mi se dădea şi mie, eu 
voiam totul numai pentru mina singur. Voiam s-o silesc să 
rupă dintr-o dată legăturile trecutului, care însemnau 
pentru ea siguranţa viitorului. Dar ce aveam sări reproşez? 
Nimic! Îmi scrisese că este suferindă, când ar fi putut să-mi 
spună, fără milă, cu hidoasa sinceritate a anumitor femei, 
că urma să-şi primească un amant; şi în loc să dau crezare 
celor scrise, în loc să merg să mă plimb pe toate străzile din 
Paris, în afară de rue d'Antin, în loc să-mi petrec seara cu 
prietenii şi să mă prezint a doua zi la ora indicată, făceam 
pe Othello, spionam, şi socoteam că o pedepsesc dacă nu 
aveam s-o mai văd. Insă ea, dimpotrivă, fără îndoială că era 
încântată de această despărţire, cu siguranţă că mă găsea 
un prost fără pereche, iar tăcerea ei nu însemna nici măcar 
ranchiună; de bună seamă că era dispreţ. 

Ar fi trebuit atunci să-i fac Margueritei un cadou, care să 
nu-i lase nici o îndoială asupra generozităţii mele şi care mi- 


ar fi permis, tratând-o ca pe-o femeie întreţinută, să mă 
socotesc dezlegat de orice obligaţie faţă de ea; dar am 
socotit că prin cea mai neînsemnată aparenţă de târg aş fi 
jignit dacă nu dragostea ce-o avea ea faţă de mine, cel puţin 
dragostea pe care i-o purtam eu, şi pentru că această 
dragoste era atât de pură încât nu admitea o împărţeală, n- 
ar fi putut răsplăti printr-un dar, oricât ar fi fost el de 
frumos, fericirea care-i fusese dăruită, oricât de scurtă va fi 
fost această fericire. 

lată ce mi-am repetat toată noaptea, iată gândurile pe 
care eram gata să mă duc în orice clipă să le mărturisesc 
Margueriitei. 

Când se iviră zorile, eram încă treaz, aveam febră şi-mi 
era cu neputinţă să mă gândesc la altceva decât la 
Marguerite. 

Înţelegi, desigur, că trebuia să iau o hotărâre decisivă şi să 
termin sau cu această femeie sau cu scrupulele mele, cu 
condiţia, bineînţeles, ca ea să consimtă să mă mai 
primească. 

Dar, după cum ştii, întotdeauna amâni o hotărâre decisivă; 
de aceea, nemaiputând să rămân acasă, neîndrăznind să 
mă duc la Marguerite, am încercat o cale spre a mă apropia 
de ea, procedeu pe care amorul meu propriu ar fi putut să-l 
pună pe socoteala întâmplării în cazul în care ar fi reuşit. 

Era 9; am dat fuga la Prudence, care m-a întrebat cărui 
fapt se datora această vizită matinală. 

N-am îndrăznit să-i spun deschis ce mă aducea la ea. l-am 
răspuns că ieşisem dis-de-dimineaţă ca să rețin un loc la 
diligenta de C..., unde locuia tatăl meu. 

— Eşti tare fericit că poţi pleca din Paris pe o vreme aşa de 
frumoasă, îmi spuse ea. 

M-am uitat la Prudence, întrebându-mă dacă nu cumva îşi 
bate joc de mine. 

Dar faţa ei era serioasă. 

— Ai să te duci să-ţi iei rămas bun de la Marguerite? Reluă 
ea cu aceeaşi seriozitate. 


— Nu. 

— Bine faci. 

— Găseşti... 

— Fireşte. Deoarece ai rupt cu ea, la ce bun s-o revezi? 

— Ştii deci despre ruptura dintre noi? 

— Marguerite mi-a arătat scrisoarea dumitale. 

— Şi ce ţi-a spus? 

— Mi-a spus: „Scumpa mea Prudence, protejatul tău nu-i 
de loc politicos: poţi să gândeşti asemenea scrisori, dar nu 
să le scrii”. 

— Şi cu ce ton ţi-a spus aceste vorbe? 

— Răzând, şi apoi a adăugat: „A luat de două ori masa la 
mine şi nu mi-a făcut nici măcar o vizită de politeţe”. 

Acesta era, aşadar, efectul pe care l-au avut scrisoarea şi 
gelozia mea. M-am simţit cumplit de umilit în vanitatea 
iubirii mele. 

— Şi ce-a făcut Marguerite ieri seară? 

— S-a dus la Operă. 

— Ştiu. Şi apoi? 

— A luat masa la ea. 

— Singură? 

— Cu contele de G..., cred... 

Aşadar, ruptura mea nu schimbase nimic din obiceiurile 
Margueriitei. 

În astfel de împrejurări anumite persoane îţi spun: 
„Trebuia nici să nu te mai gândeşti la femeia asta, care nu 
te iubea!” 

— Sunt foarte bucuros să aud că Marguerite nu este 
întristată din pricina mea, am continuat eu cu un surâs 
forţat. 

— Şi are perfectă dreptate. Dumneata ai făcut ceea ce 
trebuia să faci, ai fost mai înţelept decât ea, deoarece fata 
asta te iubea, nu vorbea decât de dumneata, şi ar fi fost în 
stare de cine ştie ce nebunie. 

— Atunci, dacă mă iubeşte, de ce nu mi-a răspuns? 


— Pentru că Marguerite a înţeles ca face o greşeală 
iubindu-te. Apoi, femeile îngăduie câteodată să le fie 
înşelată dragostea, dar nu permit niciodată să le fie rănit 
amorul propriu, şi totdeauna răneşti amorul propriu al unei 
femei când, după ce te-ai culcat cu ea de două ori, o 
părăseşti, oricare ar fi motivele invocate pentru această 
ruptură. Eu o cunosc pe Marguerite - mai degrabă ar muri 
decât să-ţi răspundă. 

— Ce trebuie să fac atunci? 

— Nimic. Ea are să te uite, dumneata ai s-o uiţi, şi nu veţi 
avea nimic să vă reproşaţi unul altuia. 

— Dar dacă i-aş scrie ca să-i cer iertare? 

— Fereşte-te de aşa ceva, ar fi în stare să te ierte. 

Cât pe-aci să sar de gâtul Prudencei de bucurie. 

Un sfert de oră mai târziu, mă înapoiam la mine şi îi 
scriam Margueritei: „Cineva care se căieşte pentru o 
scrisoare pe care a scris-o ieri, care va pleca mâine daca 
nu-l ierţi, ar dori să ştie la ce oră va putea să-şi aştearnă la 
picioarele tale toate părerile sale de rău. 

Când te va găsi singură? Deoarece, după cum ştii, 
mărturisirile trebuie făcute fără martori.” 

Am împăturit această specie de madrigal în proză şi l-am 
trimis prin Joseph, care i l-a înmânat personal Margueritei; 
Marguerite i-a comunicat că avea să-mi răspundă mai 
târziu. 

N-am ieşit decât o clipă, ca să mă duc să iau masa; la 11 
noaptea încă nu primisem nici un răspuns. 

Atunci m-am hotărât să nu mai îndur mai departe şi să 
plec chiar a doua zi. 

Ca urmare a acestei hotărâri, convins că nu voi închide 
ochii o clipă dacă am să mă culc, am început să-mi fac 
bagajele. 

XV. 

Trecuse aproape o oră de când tot împachetam împreună 
cu Joseph, în vederea plecării, când auzii sunând violent la 
poartă. 


— Să mă dus să deschid? Spuse Joseph. 

— Deschide, i-am spus, întrebându-mă cine putea să vină 
la mine la o asemenea oră, nemaiindrăznind să sper că ar 
putea fi Marguerite. 

— Domnule, îmi spuse Joseph reîntorcându-se, sunt două 
doamne... 

— Noi suntem, Armand, îmi strigă o voce în care am 
recunoscut glasul Prudencei. 

Am ieşit din cameră. 

Prudence, în picioare, privea cele câteva lucruri mai 
interesante din salonul meu: Marguerite, aşezată pe 
canapea, stătea gânditoare. 

Când am intrat, m-am dus la Marguerite, am îngenuncheat 
la picioarele ei, i-am luat mâinile într-ale mele şi, cu o 
nesfârşită emoție, am rostit: 

— Ilartă-mă! 

Marguerite m-a sărutat pe frunte şi mi-a spus: 

— Este pentru a treia oară că te iert. 

— Urma să plec mâine... 

— Şi întrucât vizita asta poate să-ţi schimbe hotărârea? N- 
am venit să te împiedic să pleci din Paris. Am venit pentru 
că peste zi n-am avut timp să-ţi răspund, şi nu voiam să 
crezi că aş fi supărată pe tine. De altminteri, Prudence nu 
voia să vin, spunea că s-ar putea să te deranjez. 

— Tu să mă deranjezi, tu, Marguerite?! Şi în ce chip? 

— Mai ştii? Ai fi putut să ai o femeie la dumneata, răspunse 
Prudence, şi n-ar fi fost de loc amuzant pentru ea să vadă 
venind alte două. 

În timpul cât Prudence se amestecase în vorbă, 
Marguerite mă privea cu atenţie. 

— Scumpa mea Prudence, am răspuns eu, nu ştii ce 
vorbeşti! 

— E foarte drăguţ apartamentul dumitale, replică 
Prudence. Poate fi văzută şi camera de culcare? 

— Da! 


Prudence trecu în dormitor nu atât ca să-l viziteze, cât 
pentru a repara prostia pe care o spusese şi ca să ne lase 
singuri, pe Marguerite şi pe mine. 

— Pentru ce-ai adus-o şi pe Prudence? Am întrebat. 

— Pentru că se afla cu mine la spectacol şi pentru că 
voiam, după ce voi pleca de aici, să am pe cineva care să mă 
însoţească. 

— Dar nu eram eu oare? 

— Da; dar în afară de faptul că nu voiam să te deranjez, 
eram sigură că o dată ajuns la poarta casei mele, vei voi să 
urci sus, şi cum eu n-aş îi putut să-ţi îndeplinesc această 
dorinţă, nu voiam să te desparţi de mine reproşându-mi 
refuzul. 

— Şi pentru ce oare n-ai fi putut să mă primeşti? 

— Pentru că sunt foarte supravegheată, iar cea mai mică 
bănuială ar putea să-mi facă cel mai mare rău. 

— E într-adevăr ăsta singurul motiv? 

— Dacă ar fi un altul, ţi l-aş spune; noi nu mai suntem în 
situaţia de a avea secrete unul faţă de celălalt. 

— Uite ce-i, Marguerite, nu vreau sa apuc pe drumuri 
ocolite ca să ajung la ceea ce vreau să-ţi spun. Sincer, mă 
iubeşti puţin? 

— Mult. 

— Atunci, de ce m-ai înşelat? 

— Dragă prietene, dacă aş fi doamna ducesă cutare sau 
mai ştiu eu ce altceva, dacă aş avea două sute de mii de 
livre venit pe an, dacă ţi-aş fi iubită şi dacă aş mai avea un 
alt amant în afară de tine, atunci ai avea dreptul să mă 
întrebi pentru ce te înşel; dar eu nu sunt decât domnişoara 
Marguerite Gautier, am patruzeci de mii de franci datorii, 
nici o leţcaie avere, şi cheltuiesc o sută de mii de franci pe 
an, iar întrebarea ta devine de prisos şi răspunsul meu 
inutil. 

— Este adevărat, spusei eu, lăsându-mi capul pe genunchii 
Margueritei, dar eu te iubesc ca un nebun. 


— Ei bine, dragă prietene, ar fi trebuit să mă iubeşti ceva 
mai puţin sau să mă înţelegi ceva mai bine. Scrisoarea ta m- 
a mâhnit foarte mult. Dacă aş fi fost liberă, mai întâi nu l-aş 
fi primit alaltăieri pe conte, sau dacă l-aş fi primit, aş fi venit 
să-ţi cer scuzele pe care mi le pretindeai adineauri, şi în 
viitor n-aş mai fi avut alt amant în afară de tine. Am crezut o 
clipă că aş putea să-mi dăruiesc această fericire timp de 
şase luni; n-ai vrut acest lucru; ţineai să cunoşti mijloacele. 
Eh, Doamne, mijloacele erau destul de uşor de ghicit! Era 
un sacrificiu mai mare decât crezi, pe care-l făceam 
recurgând la aceste mijloace. Aş fi putut să-ţi spun: „Am 
nevoie de douăzeci de mii de franci”; erai îndrăgostit de 
mine, i-ai fi găsit, cu riscul de a mi-i reproşa mai târziu. Am 
preferat sa nu-ţi datorez nimic; n-ai înţeles această 
delicateţe, deoarece este o delicateţe. Noi, femeile ca mine, 
când mai avem încă un dram de inimă, dăm cuvintelor şi 
lucrurilor un sens mai larg şi mai profund, necunoscut 
celorlalte femei; îţi repet, aşadar, că pentru Marguerite 
Gautier, mijlocul pe care-l găsise de a-şi plăti datoriile fără 
să-ţi ceară banii necesari însemna o delicateţe de care ar fi 
trebuit să profiţi fără să mai obiectezi nimic. Dacă m-ai fi 
cunoscut abia astăzi, ai fi fericit pentru tot ce ţi-aş promite 
şi n-ai mai întreba ce-am făcut alaltăieri. Suntem silite câte- 
odată să ne plătim bucuriile inimii cu preţul trupului nostru 
şi suferim cu atât mai mult când, până la urmă, n-avem 
parte de această bucurie. 

O ascultam şi o priveam pe Marguerite cu admiraţie. 
Gândindu-mă că această minunată fiinţă, căreia altădată 
râvneam să-i sărut până şi picioarele, îmi îngăduia să ocup 
un loc în gândurile sale, consimţea să-mi acorde un rol în 
viaţa ei, iar eu tot nu mă mulţumeam cu ceea ce-mi dăruia, 
mi-am pus întrebarea dacă dorinţele bărbatului au oare 
vreo margine, deoarece - împlinite aşa de repede cum 
fuseseră dorinţele mele - năzuiesc mereu spre altceva. 

— Este adevărat, reluă ea; noi, aceste creaturi ale 
hazardului, avem dorinţe tare ciudate şi iubiri de neînțeles. 


Ne dăruim când pentru un lucru, când pentru altul. Sunt 
bărbaţi care se ruinează fără să obţină nimic de la noi, şi 
sunt alţii care ne au graţie unui buchet de flori. Inima 
noastră are capricii; este singura sa distracţie şi unica ei 
scuză. M-am dăruit ţie mai repede decât oricărui alt bărbat, 
îţi jur! Şi pentru ce? Fiindcă văzându-mă cum scuip sânge, 
mi-ai luat mâna într-a ta, fiindcă ţi-au dat lacrimile, fiindcă 
tu eşti singura fiinţă omenească ce s-a îndurat să mă 
compătimească. Am să-ţi mărturisesc un lucru caraghios: 
aveam odinioară un căţel care mă privea atât de trist când 
tuşeam... A fost unica fiinţă pe care am iubit-o. Când a 
murit, am plâns mai mult decât la moartea mamei mele. Nu- 
i mai puţin adevărat că mama m-a bătut timp de 
doisprezece ani. Ei bine, te-am iubit numaidecât, tot atât de 
mult ca şi pe căţeluşul meu. Dacă bărbaţii ar şti ce se poate 
obţine cu o lacrimă, ar fi mai iubiţi, iar noi i-am ruina mai 
puţin. Scrisoarea ta te-a contrazis, mi-a dezvăluit ca nu erai 
dotat cu toate subitilităţile inimii, şi te-a coborât mai mult 
decât orice altceva în dragostea pe care ţi-o purtam. Trăda 
gelozie, este adevărat, dar o gelozie ironică şi impertinentă. 
Eram copleşită de tristeţe înainte de a primi scrisoarea; 
speram să te văd la amiază, să luăm masa împreună, să 
şterg, în sfârşit, din minte, prin prezenţa ta, un gând care 
mă obseda şi pe care, înainte de a te cunoaşte pe tine, îl 
suportam fără efort. Apoi, continuă Marguerite, tu erai 
singura fiinţă faţă de care am crezut imediat că pot să 
gândesc şi să vorbesc liber. Toţi cei care se învârtesc în 
jurul fetelor ca mine caută să le cântărească cele mai 
neînsemnate cuvinte, să tragă concluzii din faptele lor 
oricât de mărunte. Fireşte, noi nu avem prieteni. Avem 
amanți egoişti, care îşi cheltuiesc averile nu pentru noi, cum 
afirmă, ci pentru vanitatea lor. Pentru oamenii de teapa asta 
trebuie să fim vesele când ei sunt bine dispuşi, înfloritoare 
de sănătate când au chef să luăm masa cu ei, să fim 
sceptice ca şi ei. Nu ne este îngăduit să avem suflet, fiindcă 
riscăm să fim gonite şi insultate şi să nu mai avem nici o 


trecere. Noi nu ne mai aparţinem. Nu mai suntem fiinţe, ci 
lucruri... Suntem cele dintâi în amorul lor propriu, cele de 
pe urmă în stima lor. Avem prietene, dar sunt prietene de 
felul Prudencei, femei întreţinute şi ele pe vremuri, care au 
încă pofta de risipă, dar pe care vârsta nu le-o mai permite. 
Atunci devin prietenele noastre sau mai degrabă 
comesenele noastre. Prietenia lor merge până la 
slugărnicie, niciodată însă până la dezinteresare. Niciodată 
n-au să-ţi dea un sfat decât dacă le va aduce un profit. Puțin 
le pasă dacă avem zece amanți în plus, totul e să le iasă lor, 
din asta, rochii sau brățări, să se poată plimba din când în 
când în trăsura noastră, să vină la spectacole în lojile 
noastre. Ele se aleg cu buchetele de flori pe care le-am 
primit în ajun şi ne cer să le împrumutăm şalurile. Nu ne fac 
niciodată vreun serviciu, ori-cât de mic ar fi, fără ca să le fi 
plătit îndoit decât ar merita. Ai văzut cu ochii tăi cum în 
seara când Prudence mi-a adus cei şase mii de franci, pe 
care o rugasem să-i ceară ducelui pentru mine, mi-a cerut 
cu împrumut cinci sute de franci; n-o să mi-i mai dea 
niciodată înapoi, sau o să mi-i plătească în pălării care n-au 
să iasă niciodată din cutiile lor. Prin urmare, noi, sau mai 
degrabă eu nu puteam spera decât într-o fericire, şi anume 
- tristă, aşa cum sunt câteodată, suferindă, aşa cum sunt 
totdeauna - să găsesc un bărbat atât de deosebit ca sa nu- 
mi ceară socoteală despre viaţa mea şi care să-mi fie mai 
mult amantul sufletului decât al trupului. Pe acest om îl 
găsisem în persoana ducelui, dar ducele este bătrân, şi 
bătrâneţea nici nu te apără, nici nu te consolează. 
Crezusem că aş putea accepta viaţa pe care mi-o oferea; 
dar ce vrei? Muream de plictiseală, şi dacă tot trebuie să 
mă prăpădesc, mai bine să mă arunc în para focului decât 
să mă asfixiez cu cărbuni. Atunci te-am întâlnit pe tine, 
tânăr, înflăcărat, fericit, şi am încercat să fac din tine 
bărbatul pe care îl chemam în mijlocul zgomotoasei mele 
singurătăţi. Ceea ce iubeam în tine nu era omul care erai, ci 
cel care trebuia să fie. Tu nu accepţi acest rol, îl respingi ca 


nedemn de tine, eşti un amant vulgar; fă ca ceilalţi, 
plăteşte-mă, şi să nu mai discutăm despre aceste lucruri. 

Marguerite, obosită de lunga confesiune, se lăsă pe 
speteaza canapelei şi, spre a-şi înăbuşi un uşor acces de 
tuse, îşi duse batista la gură, acoperindu-şi aproape faţa. 

— lartă-mă, iartă-mă, murmurai eu, am înţeles de mult 
toate astea, dar voiam să le aud de la tine, Marguerita mea 
adorată. Să uităm totul şi să nu ne amintim decât de un 
lucru: suntem unul al altuia, suntem tineri şi ne iubim. 
Marguerite, fă din mine tot ce voieşti, sunt sclavul tău, 
câinele tău; dar în numele cerului, rupe scrisoarea pe care 
ţi-am scris-o ţi nu mă lăsa să plec mâine; altfel, simt ca aş 
muri. 

Marguerite scoase scrisoarea din corsajul rochiei şi, 
înmânându-mi-o, îmi spuse cu un surâs de o dulceaţă cu 
neputinţă de redat: 

— Uite-o, ţi-o adusesem. 

Am rupt scrisoarea în zeci de bucățele şi am sărutat cu 
lacrimi mâna ce mi-o întinsese. 

În acea clipă Prudence îşi făcu din nou apariţia. 

— Ascultă, Prudence, ştii ce-mi cere? Spuse Marguerite. 

— Îţi cere iertare. 

— Ai ghicit. 

— Şi îl ierţi? 

— Vezi bine că trebuie, dar mai vrea şi altceva. 

— Ce anume? 

— Vrea să vină să ia masa cu noi. 

— Şi eşti de acord? 

— Tu ce crezi? 

— Cred că sunteţi doi copii, care nu aveţi minte niciunul, 
nici celălalt. Dar mă gândesc de asemenea că mi-e grozav 
de foame, şi cu cât o să cădeţi mai degrabă la învoială, cu 
atât o să mâncăm mai repede. 

— Haidem, spuse Marguerite, încăpem trei în caleaşca 
mea. Uite, adăugă ea întorcându-se spre mine, Nanine o să 


fie culcată, ai să descui poarta, ia cheia mea, şi încearcă să 
n-o mai pierzi. 

Am îmbrăţişat-o pe Marguerite de eram s-o înăbuş. 

Chiar în acel moment intră Joseph. 

— Domnule, îmi spuse el cu aerul unui om încântat de el, 
bagajele sunt gata. 

— Complet? 

— Da, domnule! 

— Ei bine, despachetează totul; nu mai plec. 

XVI. 

Aş fi putut să-ţi povestesc în câteva fraze începuturile 
acestei legături, îmi spuse Armand, dar voiam să ştii bine 
care au fost întâmplările prin care am ajuns să consimt la 
tot ceea ce voia Marguerite, iar Marguerite să nu mai poată 
trăi fără mine. 

A doua zi, după seara în care venise la mine acasă, i-am 
trimis volumul Manon Lescaut. 

Cu începere din acel moment, dat fiind că eu nu puteam 
schimba viaţa amantei mele, mi-am schimbat-o pe a mea. 
Voiam, mai înainte de orice, să nu las răgaz minţii să 
reflecteze asupra rolului pe care îl acceptasem, deoarece, 
fără voie, o mare tristeţe m-ar fi cuprins. De aceea, viaţa 
mea, de obicei atât de calmă, luă deodată un aspect 
zgomotos şi dezordonat. Să nu credeţi cumva că, oricât de 
dezinteresată ar fi, dragostea ce ţi-o poartă o femeie 
întreţinută nu te costă nimic. Nimic nu este mai scump 
decât miile de capricii, flori, loji la spectacole, mese, 
excursii la ţară, pe care nu poţi niciodată să i le refuzi. 

După cum ţi-am spus, eu nu aveam avere. Tatăl meu era şi 
este încă perceptor general la C... Se bucură de o frumoasă 
reputaţie de om cinstit, graţie căreia a şi găsit garanţia ce 
trebuia depusă pentru a putea ocupa o asemenea funcţie. 
Slujba îi aduce patruzeci de mii de franci pe an, şi de zece 
ani de când ocupă această funcţie, a restituit garanţia şt s-a 
străduit să pună deoparte banii pentru zestrea surorii mele. 
Tatăl meu este omul cel mai onorabil pe care îl poţi întâlni. 


Mama mea, la moartea ei, a lăsat o rentă de şase mii de 
franci, pe care tatăl meu a împărţit-o între mine şi sora mea 
în ziua în care a obţinut slujba pe care o ceruse; mai târziu, 
când am împlinit 21 de ani, a adăugat la acest mic venit o 
rentă anuală de cinci mii de franci, asigurându-mă că aş 
putea să trăiesc foarte mulţumit la Paris cu aceşti opt mii de 
franci dacă ţineam ca, pe lângă această rentă, să-mi mai 
creez o situaţie, fie în avocatură, fie ca medic. Am venit, 
prin urmare, la Paris, am urmat Facultatea de drept, m-am 
înscris ca avocat şi, ca mulţi alţi tineri, mi-am pus diploma în 
buzunar şi m-am lăsat un pic antrenat de viaţa trândavă a 
Parisului. Cheltuielile mele erau foarte modeste; numai că 
în opt luni cheltuiam venitul pe tot anul, iar cele patru luni 
de vară le petreceam la tatăl meu, ceea ce făcea în total 
douăsprezece mii de livre rentă, şi îmi creasem şi reputaţia 
de fiu iubitor. De altminteri, nu aveam o centimă datorii. 

Aşa stăteau lucrurile când am cunoscută pe Marguerite. 

Ai să înţelegi, deci, că, fără să vreau, am început să duc o 
viaţă mult mai largă. Marguerite era o natură foarte 
capricioasă şi făcea parte dintre acele femei care n-au privit 
niciodată ca o cheltuială serioasă miile de distracţii din care 
li se compune viaţa. Rezultatul a fost că, vrând să fie alături 
de mine cât mai multă vreme cu putinţă, îmi scria dimineaţa 
că are să ia cina cu mine, dar nu la ea acasă, ci la vreun 
local, fie din Paris, fie din împrejurimi. Mă duceam s-o iau, 
cinam, mergeam la vreun spectacol, adeseori ne mai 
duceam şi după spectacol la vreun restaurant, şi uite aşa 
cheltuiam într-o seară patru sau cinci ludovici, ceea ce 
însemna două mii cinci sute sau trei mii de franci pe lună, 
reducându-mi astfel anul la trei luni şi jumătate şi punându- 
mă în situaţia sau să fac datorii, sau să o părăsesc pe 
Marguerite. 

Or, aş fi acceptat totul, în afară de această ultimă 
eventualitate. 

Să mă ierţi dacă îţi dau toate aceste amănunte, dar ai să 
vezi că ele au fost cauza întâmplărilor ce aveau să urmeze. 


Ceea ce-ţi povestesc este o istorie adevărată, simplă, căreia 
îi las neatinsă întreaga naivitate a detaliilor şi toată 
simplitatea desfăşurărilor. 

Am înţeles, aşadar, că nimic pe lume nu m-ar fi putut 
înrâuri să-mi uit iubita, şi ca atare trebuia să găsesc 
mijloacele necesare pentru a face faţă sumelor ce le 
cheltuiam cu ea. 

Apoi, această dragoste mă răscolea şi mă tulbura în aşa 
măsură, încât toate clipele pe care le petreceam departe de 
Marguerite însemnau pentru mine ani; am resimţit atunci 
nevoia să mistui aceste clipe în focul vreunei pasiuni, să le 
trăiesc atât de repede încât nici să nu-mi dau seama când 
au trecut. 

Am început prin a împrumuta cinci sau şase mii de franci 
în contul micului meu capital, şi m-am apucat să joc, 
deoarece, de când au fost desfiinţate casele de joc, se joacă 
pretutindeni. Altădată, când intrai la „Frascati”, aveai şansa 
să dai lovitura şi să te îmbogăţeşti: se juca pe bani peşin, şi 
dacă pierdeai, aveai cel puţin o consolare spunânduc-ţi ca ai 
fi putut câştiga; pe când acum, cu excepţia cercurilor, unde 
există încă o anumită severitate în privinţa plăţii, ai aproape 
certitudinea în clipa în care ai câştigat o sumă importantă 
că n-ai s-o mai primeşti niciodată. Vei înţelege lesne de ce. 

Jocurile de noroc nu sunt practicate decât de tineri foarte 
strâmtoraţi şi cărora le lipseşte averea necesară pentru a 
face faţă vieţii pe care o duc; prin urmare, se apucă de joc, 
şi în mod firesc se ajunge la următoarea situaţie: în cazul 
când câştigă, cei ce pierd vor avea de plătit echipajele şi 
amantele acestor domni, ceea ce este foarte dezagreabil. 
Se contractează datorii, relaţiile începute în jurul mesei 
verzi sfârşesc prin certuri, din care onoarea şi viaţa ies 
întotdeauna un pic şifonate; iar când eşti om cinstit, te vezi 
ruinat de nişte tineri foarte cumsecade, care nu aveau alt 
cusur decât acela ca nu posedau un venit de două sute de 
mii de livre. 


Nu este nevoie să-ţi mai vorbesc despre cei care trişează 
la joc. Într-o bună zi afli despre plecarea lor forţată şi 
despre condamnarea lor în lipsă. 

M-am aruncat deci în această viaţă tumultuoasă, 
zgomotoasă, vulcanică, ce mă înspăimânta altădată, când 
mă gândeam la ea, şi care a devenit pentru mine 
completarea inevitabilă a dragostei pentru Marguerite. Ce 
voiai să fac? 

Dacă nopţile pe care nu le petreceam în rue d'Antin le-aş fi 
petrecut singur la mine, ar fi însemnat să nu închid ochii o 
clipă. Gelozia m-ar fi ţinut treaz şi mi-ar fi pârjolit gândurile 
şi sângele, în timp ce jocul îmi abătea pentru o clipă febra 
care mi-ar fi năpădit inima, îndreptând-o asupra unei 
pasiuni care-mi subjuga voinţa, dar numai până la ora când 
trebuia să mă duc în braţele iubitei mele. Atunci - şi 
datorită acestui fapt îmi dădeam seama de furia dragostei 
mele - fie că pierdeam sau câştigam, părăseam 
neînduplecat jocul, compătimindu-i pe cei care rămâneau, 
ca nu-i aşteaptă, ca pe mine, fericirea când vor părăsi masa 
de joc. 

Pentru cea mai mare parte dintre ei jocul era o necesitate; 
pentru mine, un remediu. 

Vindecat de Marguerite, aş fi fost vindecat şi de joc. 

De aceea, în mijlocul acestei agitaţii, îmi păstram o doză 
destul de mare de sânge rece; nu pierdeam decât ceea ce 
puteam plăti, şi nu câştigam decât ceea ce aş fi putut 
pierde. 

De altminteri, norocul mă favoriza. Nu făceam datorii şi 
cheltuiam de trei ori mai mulţi bani decât mai înainte, când 
nu jucam. Nu era uşor să rezişti la o viaţă care îmi îngăduia, 
fără să mă strâmtorez, să satisfac miile de capricii ale 
Margueritei. lar ea mă iubea tot aşa de mult, ba poate chiar 
mai mult. 

După cum ţi-am spus, am început prin a fi primit mai întâi 
doar de la miezul nopţii până la 6 dimineaţa, apoi am fost 
admis din când în când în lojă, mai apoi Marguerite a ieşit 


uneori să cineze fu mine. Într-o dimineaţă am rămas până la 
8, iar în altă zi s-a întâmplat să nu mai plec decât la amiază. 

În aşteptarea schimbării morale, se produsese la 
Marguerite o schimbare fizică. Mă ocupasem de vindecarea 
ei, iar biata fată, ghicind ce scop urmăream, se supunea, 
spre a-mi dovedi recunoştinţa sa. Reuşisem, fără mari 
eforturi, să o dezbar aproape de vechile ei obiceiuri. 
Doctorul meu, pe care îl chemasem să o examineze, îmi 
spusese că numai repaosul şi viaţa liniştită puteau să-i 
păstreze sănătatea, astfel încât ajunsesem să înlocuiesc 
supeurile de după spectacol şi insomniile cu un regim 
igienic şi un somn regulat. 

Fără să-şi dea seama, Marguerite începuse să se 
obişnuiască cu această nouă existenţă, resimţindu-i efectele 
binefăcătoare. Începuse chiar să-şi petreacă unele seri la ea 
acasă, sau, dacă era vreme frumoasă, se înfăşură într-un şal 
de caşmir, se acoperea cu un voal şi ne duceam pe jos, ca 
doi copii, să colindăm, pe înserat, aleile întunecoase de pe 
Champs-Elysees. Marguerite se înapoia obosită, mânca 
ceva uşor şi se culca, după ce făcea puţină muzică, sau 
după vreo lectură, lucru ce nu i se mai întâmplase 
niciodată. Accesele de tuse, care îmi sfâşiau inima ori de 
câte ori le auzeam, dispăruseră aproape cu totul. 

La capătul a şase săptămâni, nu se mai punea problema 
contelui, definitiv sacrificat; numai ducele mă obliga încă să 
ţin ascunsă legătura dintre mine şi Marguerite, dar chiar şi 
el a fost expediat adeseori pe când mă aflam la ea, sub 
pretext că doamna dormea şi interzisese să fie trezită din 
somn. 

Din pricina obişnuinţei şi chiar a nevoii pe care o simţea 
Marguerite de a mă vedea mereu în preajma ei, am părăsit 
jocul de cărţi exact în momentul în care l-ar fi părăsit şi un 
jucător foarte priceput. În concluzie, ca urmare a 
câştigurilor realizate, mă aflam în posesia a vreo 
douăsprezece mii de franci, care îmi păreau un capital 
inepuizabil. 


Între timp sosise vremea să mă înapoiez acasă la tatăl şi la 
sora mea, dar eu nu mă urneam din Paris, drept care am 
început să primesc repetate scrisori, atât de la unul, cât şi 
de la celălalt, în care mă rugau să vin neîntârziat. 

La toate aceste rugăminţi stăruitoare răspundeam cum mă 
pricepeam şi eu mai bine, repetând mereu că eram sănătos 
şi că nu aveam nevoie de bani, două lucruri care, socoteam 
eu, puteau să-l consoleze într-o oarecare măsură pe tatăl 
meu pentru amânarea vizitei mele anuale. 

Într-o bună dimineaţă, Marguerite, trezită de razele unui 
soare strălucitor, sări jos din pat şi mă întrebă dacă n-aş 
vrea să ne petrecem ziua la ţară. 

Am trimis vorbă Prudencei şi am pornit toţi trei, după ce 
mai întâi Marguerite a învăţat-o pe Nanine să-i spună 
ducelui că, vrând să profite de o zi atât de frumoasa, 
plecase la ţară cu doamna Duvernoy. 

În afară de faptul că prezenţa prietenei sale era necesară 
pentru a-l linişti pe bătrânul duce, Prudence era una din 
acele femei care păreau făcute anume pentru aceste 
petreceri la ţară. 

Cu veselia sa inepuizabilă şi cu veşnica sa poftă de 
mâncare, nu-i lăsa o clipă să se plictisească pe cei din jur, şi 
se pricepea de minune să comande un meniu variat: ouă, 
cireşe, lapte, iepure, în sfârşit, tot ceea ce compune dejunul 
tradiţional din împrejurimile Parisului. 

Nu ne mai rămânea decât să ne decidem unde mergem. 

Tot Prudence ne-a scos din încurcătură. 

— Şi vreţi să mergeţi undeva cu adevărat la ţară? Ne 
întrebă ea. 

— Da. 

— Ei bine, haidem la Bougival, la „Zori de zi”, la mama 
Arnould. Armand, du-te de închiriază o caleaşcă. 

O oră şi jumătate mai târziu, iată-ne ajunşi la mama 
Arnould. 

Cunoşti poate acest han, un fel de hotel peste săptămână, 
iar duminica cârciumă. Din grădina aflată cam la înălţimea 


unui etaj obişnuit, se deschide o privelişte magnifică. La 
stânga, apeductul de la Marly închide zarea; la dreapta, 
privirea se revarsă peste un infinit de coline; apa, aproape 
nemişcată în acest loc, se desfăşoară ca o panglică lată, albă 
şi unduioasă, între plaiurile Gabillons şi insula Croissy, 
veşnic legănată de freamătul plopilor singuratici şi de 
murmurul sălciilor. Departe, la orizont, scăldate în soare, se 
înalţă căsuțe albe cu acoperişuri roşii, iar clădirile 
manufacturilor, care, văzute de departe, nu-şi mai 
păstrează aspectul aspru şi comercial, întregesc admirabil 
peisajul. 

La depărtări se zărea Parisul, pierdut în ceaţă. 

Cum ne spusese Prudence, eram cu adevărat la ţara şi, 
trebuie să mărturisesc, a fost şi un adevărat dejun. 

Nu spun toate acestea din recunoştinţă pentru fericirea pe 
care i-o datoram, dar Bougival, cu tot numele său 
îngrozitor, este unul din cele mai încântătoare colţuri de 
ţară care se pot închipui. 

Am călătorit mult, am văzut privelişti mai măreţe, dar nu 
mai încântătoare decât acest cătun, pitulat voios la 
picioarele colinei care îl străjuieşte. 

Mama Arnould se oferi să ne aranjeze o plimbare cu 
barca, ceea ce Marguerite şi Prudence primiră cu bucurie. 

Totdeauna au fost puse în legătură natura, viaţa în aer 
liber cu dragostea, şi bine s-a făcut: nimic nu dă un cadru 
mai frumos femeii pe care o iubeşti decât cerul albastru, 
miresmele, florile, adierile vântului, singurătatea 
strălucitoare a câmpurilor sau a pădurilor. Oricât de mult ai 
iubi o femeie, oricâtă încredere ai avea în ca, oricare ar fi 
siguranţa în viitor pe care ţi-o dă trecutul ei, eşti 
întotdeauna mai mult sau mai puţin gelos. Dacă ai fost 
îndrăgostit, cu adevărat îndrăgostit, desigur că ai resimţit 
aceasta nevoie de a izola de restul lumii fiinţa în a cărei 
inimă ai vrea să fii numai tu. Mi se pare că oricât ar fi de 
indiferentă la ceea ce o înconjoară, femeia iubită îşi pierde 
din parfumul şi din armonia ci în contact cu oamenii şi cu 


lucrurile. În ce mă priveşte, simţeam aceasta mai bine decât 
oricare altul. lubirea mea nu era o iubire asemenea 
celorlalte; eram îndrăgostit pe cât poate fi îndrăgostită 
orice fiinţă, însă de Marguerite Gautier, ceea ce însemna că 
la Paris, la tot pasul, mă puteam izbi de un bărbat care îi 
fusese amant, sau care putea să-i devină a doua zi. În timp 
ce la ţară, în mijlocul unor oameni pe care nu-i mai văzusem 
niciodată şi cărora puţin le păsa de noi, în sânul unei naturi 
minunat împodobite de primăvară - această reînviere de 
fiecare an - şi izolată de vuietul oraşului, puteam să-mi 
ascund dragostea şi să iubesc fără ruşine şi fără teamă. 

Puțin câte puţin, curtezana dispărea aici. Aveam lângă 
mine o femeie tânără, frumoasă, pe care o iubeam, de care 
eram iubit şi care se numea Marguerite: trecutul nu mai 
avea contururi, iar viitorul îmi apărea fără pic de nori. 
Soarele îmi lumina iubita ca şi cum şi-ar fi aruncat razele 
asupra celei mai caste logodnice. Ne plimbam amândoi prin 
aceste încântătoare locuri, care păreau făcute anume 
pentru a-ţi reaminti de versurile lui Lamartine sau de 
melodiile lui Scudo (Paul Scudo (1806-1864), muzicolog şi 
compozitor francez, autorul câtorva apreciate studii de 
specialitate). 

Marguerite purta o rochie albă şi se rezema de braţul 
meu, repetându-mi seara, sub cerul înstelat, cuvintele dragi 
pe care mi le şoptise şi în ajun, iar lumea îşi urma mai 
departe viaţa, fără să întineze, cu umbra ei, tabloul 
surâzător al tinereţii şi iubirii noastre. 

Era un vis pe care mi-l dăruia, printre desişuri de frunze, 
soarele arzător al acestei zile, pe când, culcat în iarbă, pe 
insuliţa unde trăsesem, îmi lăsam gândurile, libere de toate 
legăturile omeneşti care le încătuşau mai înainte, să alerge 
şi să culeagă toate speranţele ce le ieşeau în cale. 

Să mai adăugăm la acestea că, din locul în care mă aflam, 
vedeam pe mal o căsuţă încântătoare, cu două caturi, cu un 
grilaj în semicerc, că printre zăbrele zăreai, în faţa casei, o 
pajişte verde, deasă ca o catifea, iar în spatele casei, o 


pădurice plină de ascunzişuri tainice, unde în fiecare 
dimineaţă poteca croită în ajun nu se mai cunoştea sub 
covor muşchi. 

Flori agăţătoare ascundeau peronul casei, ce părea 
nelocuită, şi o îmbrăţişau până la primul etaj. 

Tot privind întruna la această căsuţă, am ajuns să mă 
conving că era a mea, într-atât de bine întruchipa visul ce-l 
trăiam. 

O vedeam acolo pe Marguerite, împreună cu mine, ziua 
prin pădurea ce acoperea colina, seara aşezaţi pe pajişte, şi 
mă întrebam dacă vor fi fost vreodată creaturi pământene 
atât de fericite ca noi. 

— Ce casă drăguță! Îmi spuse Marguerite, care îmi 
urmărise privirea şi poate şi gândurile mele. 

— Unde? Întrebă Prudence. 

— Colo, jos..., şi Marguerite arătă cu degetul casa de care 
era vorba. 

— Ah, încântătoare! Replică Prudence. Îţi place? 

— Mult de tot. 

— Ei bine, spune ducelui că-ţi place; are s-o închirieze, 
sunt convinsă. Mă ocup eu de această chestiune, dacă vrei. 

Marguerite se uită la mine, ca pentru a mă întreba ce 
gândesc despre această idee. 

Întregul meu vis îşi luase zborul o dată cu ultimele cuvinte 
ale Prudencei şi mă azvârlise atât de brutal, iarăşi, în 
realitate, încât eram cu totul zăpăcit din pricina căderii. 

— Într-adevăr, ideea este excelentă, m-am bâlbâit eu, fără 
să-mi dau seama de ceea ce spuneam. 

— Bine, am să aranjez acest lucru, spuse Marguerite, 
strângându-mi mâna şi interpretându-mi cuvintele după 
dorinţa sa. Să mergem numaidecât să vedem dacă este de 
închiriat. 

Casa era liberă, iar chiria era de două mii de franci. 

— Ai să fii fericit aici? Mă întrebă ea. 

— În primul rând, nu ştiu dacă am să am dreptul să vin... 


— Dar pentru cine crezi ca aş veni să mă îngrop în locurile 
astea, dacă nu pentru tine? 

— Atunci, Marguerite, lasă-mă pe mine să plătesc chiria. 

— Eşti nebun? Nu numai c-ar fi inutil, dar ar fi ţi 
primejdios; ştii bine că n-am dreptul să primesc decât de la 
un singur om, prin urmare nu te mai opune, copil ce eşti, şi 
nu mai spune nimic. 

— Să ştiţi, când am să am doua zile libere, am să vin să le 
petrec la voi, spuse Prudence. 

Am părăsit casa şi ne-am reluat drumul, discutând întruna 
despre noua hotărâre. O ţineam pe Marguerite strâns în 
braţe, şi nu ştiu cum, coborând din trăsură, am şi început să 
privesc propunerea amantei mele cu mai puţine scrupule. 
XVII. 

A doua zi, Marguerite mă rugă să plec mai vreme, 
deoarece ducele urma să vină dis-de-dimineaţă; îmi făgădui 
însă să-mi dea de veste de îndată ce acesta va pleca, spre a 
ne întâlni, ca de obicei. 

Într-adevăr, peste zi am primit următorul bilet: „Mă duc la 
Bougival cu ducele; fii astă-seară, la 8, la Prudence.” 

La ora fixată Marguerite era înapoi şi veni să mă 
întâlnească la doamna Duvernoy. 

— Află că totul s-a aranjat, zise ea intrând. 

— A închiriat casa? Întrebă Prudence. 

— Da; a consimţit numaidecât. 

Nu-l cunoşteam pe duce, dar mi-era ruşine că-l înşel, aşa 
cum o făceam. 

— Dar asta nu-i tot! Reluă Marguerite. 

— Ce mai e încă? 

— M-am îngrijit şi de locuinţa lui Armand. 

— În aceeaşi casă? Întrebă Prudence râzând. 

— Nu, ci la, Zori de zi”, unde am luat dejunul ducele şi cu 
mine. În timp ce admira priveliştea am întrebat-o pe mama 
Arnould - aşa o cheamă, mama Arnould, nu-i aşa? 

— Dacă nu are vreun apartament potrivit. Mi-a răspuns că 
tocmai avea unul, cu salon, anticameră şi cameră de 


culcare. E, cred, tot ce trebuie. Şaizeci de franci pe lună. Şi 
mobilat în aşa fel încât până şi un ipohondru s-ar înveseli 
acolo. Am reţinut apartamentul. Am procedat bine, nu-i 
aşa? 

De bucurie, am sărit de gâtul Margueritei. 

— Are sa fie minunat! Continuă ca. Vei avea o cheie de la 
portiţa din dos; ducelui i-am promis o cheie de la poarta 
principală, pe care însă n-are s-o ia, fiindcă n-o să vină 
decât ziua, atunci când o să vină. Fie vorba între noi, cred 
că este încântat de capriciul meu, care mă îndepărtează 
pentru câtva timp de Paris şi care o sa mai astupe puţin şi 
gura familiei lui. Totuşi, m-a întrebat cum este cu putinţă că 
eu, care mă simt aşa de bine la Paris, m-am hotărât să mă 
îngrop la ţară; i-am răspuns că sunt suferindă şi că mă duc 
să mă odihnesc. N-a prea dat el crezare spuselor mele. 
Bietul bătrân, este cumplit de bănuitor! O să luăm, prin 
urmare, scumpul meu Armand, toate precauţiile, fiindcă 
ducele are să pună pe cineva să mă supravegheze; şi n-am 
nici un interes să rup relaţiile cu el, fiindcă, pe lângă chiria 
casei, trebuie să-mi mai plătească şi datoriile, care, din 
nenorocire, sunt destule. Îţi convine situaţia asta? 

— Da, răspunsei eu, silindu-mă să-mi înăbuş scrupulele, pe 
care mi le trezea din când în când acest fel de viaţă. 

— Am vizitat casa cu de-amâănuntul, o să ne simţim de 
minune. Ducele se va îngriji de tot. Ah, scumpul meu, 
adăugă ea zvăpăiată, sărutându-mă, nu poţi să te plângi că 
eşti nefericit când un milionar îţi aşterne în persoană patul! 

— Şi când o sa te muţi? Întrebă Prudence. 

— Cât mai repede cu putinţă. 

— lei cu tine trăsura şi caii? 

— Iau cu mine toată casa. Cât am să lipsesc, ai să te ocupi 
tu de apartamentul meu. 

Opt zile mai târziu, Marguerite intrase în posesia casei de 
la ţară, iar eu eram instalat la „Zori de zi”. 

A început atunci o viaţă despre care-mi vine foarte greu să 
vorbesc. 


La început, când s-a instalat la Bougival, Marguerite n-a 
putut rupe complet cu vechile sale obiceiuri, şi cum casa 
avea veşnic un aer de sărbătoare, toate prietenele ei 
veneau s-o vadă; timp de o lună n-a fost măcar o zi în care 
Marguerite să nu aibă opt sau zece persoane invitate la 
masă. Prudence, pe de altă parte, îşi aducea toate 
cunoştinţele şi le făcea onorurile de parcă i-ar fi aparţinut ei 
casa. 

Totul era plătit cu banii ducelui, cum cred că uşor îţi poţi 
închipui, şi totuşi se întâmpla din când în când ca Prudence 
să-mi ceară câte un bilet de o mie de franci, chipurile din 
partea Margueritei. Cum ştii, câştigasem nişte bani la joc; 
m-am grăbit, prin urmare, să-i remit Prudencei banii pe 
care mi-i cerea pentru Marguerite şi temându-mă să nu 
aibă nevoie de sume şi mai mari, m-am dus la Paris să iau cu 
împrumut nişte bani. Am împrumutat aceeaşi sumă ca şi 
rândul trecut, sumă pe care o restituisem foarte punctual. 

Mă aflam, deci, din nou în fonduri, cu cei zece mii de 
franci, fără să mai pun la socoteală renta. 

Totuşi, plăcerea pe care o resimțea Marguerite primindu- 
şi prietenele se mai potoli un pic din pricina cheltuielilor 
ivite şi mai cu seamă fiindcă era nevoită uneori să-mi ceară 
bani mie. Ducele, care închiriase casa spre a-i da 
posibilitatea Margueritei să se odihnească, nu-şi mai făcu 
apariţia, temându-se să nu dea ochii cu obişnuita societate 
veselă şi numeroasă, de care se ferea. Şi asta din ziua când, 
venind să cineze singur cu Marguerite, a picat în toiul unui 
dejun de cincisprezece persoane, care se lungise până la 
ora când sosise el să ia cina. Fără să bănuiască nimic, a 
deschis uşa sufrageriei, dar întâmpinat de un hohot general 
de râs, a fost obligat să se retragă brusc în faţa veseliei 
obraznice a fetelor ce se aflau acolo. 

Marguerite s-a ridicat de la masă, s-a dus după el în 
camera vecină şi a încercat, pe cât i-a fost cu putinţă, să-l 
facă să uite aceasta întâmplare; dar bătrânul, rănit în 
amorul propriu, îi păstrase pică; i-a spus sărmanei fete, cu 


destulă cruzime, că se plictisise să tot plătească nebuniile 
unei femei care nu era în stare să-l facă respectat măcar la 
ea acasă, şi a plecat foarte mâniat. 

Din acea zi Marguerite n-a mai auzit nimic despre el. 
Zadarnic şi-a expediat musafirii, zadarnic şi-a schimbat 
obiceiurile, ducele n-a mai dat nici un semn de viaţă. Din 
toate astea, câştigasem eu, amanta aparţinându-mi acum cu 
totul numai mie, iar visul mi se împlinise în sfârşit. 
Marguerite nu se mai putea lipsi de mine. Fără să se 
îngrijoreze de ce avea să urmeze, ca afişa în văzul lumii 
legătura dintre noi, iar eu ajunsesem să nu mai plec de la 
ea. Servitorii mă numeau „domnul” şi mă considerau în mod 
oficial drept stăpânul lor. 

În legătură cu noua situaţie, Prudence i-a făcut multe 
mustrări Margueritei; dar Marguerite i-a răspuns că mă 
iubeşte, că nu mai poate trăi fără mine şi că, orice s-ar 
întâmpla, nu avea de gând să renunţe la fericirea de a mă 
avea mereu lângă ea, adăugând că toţi cei cărora nu le 
convenea situaţia, erau liberi să nu mai vină. 

Auzisem aceste lucruri într-o zi în care Prudence îi 
spusese Margueritei că vrea să-i comunice ceva foarte 
important şi când, curios, ascultasem la uşa camerei unde 
se încinseseră. 

Câtăva vreme după aceea, Prudence îşi făcu din nou 
apariţia. Când a venit, eu mă aflam în fundul grădinii, aşa că 
nu m-a văzut. Bănuiam, după felul în care i-a ieşit în 
întâmpinare Marguerite, că vor avea o conversaţie 
asemănătoare cu aceea pe care o surprinsesem mai demult, 
şi voiam neapărat s-o aud şi eu. 

Cum cele două femei se închiseseră în budoar, am tras cu 
urechea. 

— Ei bine? Întrebă Marguerite. 

— Ei da! L-am văzut pe duce! 

— Ce ţi-a spus? 

— Că îţi iartă bucuros prima scenă, dar că a auzit că 
trăieşti, în văzul lumii, cu domnul Armand Duval, şi că 


aceasta nu ţi-o mai iartă. „Marguerite să-l părăsească pe 
acest tânăr, mi-a spus ducele, şi atunci îi voi da, ca şi 
altădată, tot ce-o să vrea; dacă nu, va trebui să renunţe de 
a-mi mai cere ceva...” 

— Şi tu ce i-ai răspuns? 

— Că am să-ţi comunic hotărârea lui, făgăduindu-i 
totodată ca o să te sfătuiesc de bine. Gândeşte-te, scumpa 
mea copilă, la situaţia pe care o pierzi şi pe care Armand 
niciodată n-o să ţi-o poată oferi. El te iubeşte din tot 
sufletul, dar nu este destul de bogat ca să-ţi poată da tot ce 
ai nevoie, şi va veni o zi în care va trebui să te părăsească, 
dar va fi probabil prea târziu, fiindcă ducele nu va mai voi 
să te ajute cu nimic. Vrei să vorbesc eu cu Armand? 

Marguerite păru să reflecteze, deoarece nu răspundea. 
Inima îmi bătea cu putere în aşteptarea răspunsului. 

— Nu, relua ea, n-am să-l părăsesc pe Armand, şi nici n-am 
să mă ascund ca să trăiesc cu el. Poate că este o nebunie 
ceea ce fac, dar îl iubesc, ce vrei? Şi apoi, acum s-a obişnuit 
să mă iubească fără să mai întâlnească piedici; ar suferi 
prea mult dacă l-aş obliga să mă părăsească fie şi numai 
pentru un ceas. De altminteri, n-o să mai trăiesc cine ştie 
cât, ca să fiu obligată să satisfac toanele unui unchiaş, pe 
care doar când îl văd, şi simt că îmbătrânesc. N-are decât 
să-şi păstreze banii ş o să mă lipsesc de ei. 

— Dar cum ai s-o scoţi la capăt? 

— Habar n-am! 

Fără să mai aştept răspunsul Prudencei, am dat buzna pe 
uşă şi m-am aruncat la picioarele Margueritei, acoperindu-i 
mâinile cu lacrimile care izvorau din bucuria de a fi iubit 
astfel. 

— Viaţa mea îţi aparţine, Marguerite, tu nu mai ai nevoie 
de acest om; nu sunt oare eu aici? le voi părăsi eu 
vreodată? Cum aş putea să-ţi răsplătesc îndeajuns fericirea 
pe care mi-o dăruieşti? Să înlăturăm toate piedicile, scumpa 
mea Marguerite, noi ne iubim! Ce ne mai interesează 
restul? 


— Oh, da, te iubesc, scumpul meu Armand! Murmură ea, 
înlănţuindu-mi gâtul cu braţele. Te iubesc aşa cum n-aş fi 
crezut vreodată că pot iubi. Vom fi fericiţi, o să trăim 
liniştiţi, iar eu am să spun adio pe veci acestei vieţi, de care 
roşesc acum. lar tu niciodată n-ai să-mi reproşezi trecutul, 
nu-i aşa? 

Lacrimile mă împiedicară să vorbesc. 

N-am putut să-i răspund Margueritei decât strângând-o 
tare la piept. 

— Aşadar, spuse ea cu o voce gâtuită de emoție, 
întorcându-se către Prudence, ai să relatezi ducelui această 
scenă şi ai să adaugi ca nu mai avem nevoie de el. 

Din acea zi n-a mai venit niciodată vorba despre duce. 
Marguerite nu mai era fiinţa pe care o cunoscusem. Evita 
tot ceea ce ar fi putut să-mi reamintească viaţa în mijlocul 
căreia o întâlnisem. Niciodată vreo soţie, niciodată vreo 
soră n-au avut pentru soţul sau pentru fratele ei dragostea 
şi grija pe care le-a avut Marguerite pentru mine. Această 
natură plăpândă era receptivă la toate impresiile, cu inima 
deschisă tuturor sentimentelor. Marguerite rupsese cu 
prietenele, ca şi cu obiceiurile ei, cu vechiul limbaj, ca şi cu 
risipa de altădată. 

Văzându-ne cum ieşim din vilă, ca să ne plimbăm cu barca 
drăguță pe care o cumpărasem, nimeni n-ar fi crezut 
vreodată că această femeie, îmbrăcată într-o rochie albă, pe 
cap cu o pălărie mare de pai şi purtând pe braţ o simplă 
pelerină de mătase, care s-o ferească de răcoarea apei, era 
una şi aceeaşi Marguerite Gautier care, cu patru luni în 
urmă, provoca atâta larmă cu luxul şi cu scandalurile ei. 

— Vai! Ne grăbeam într-adevăr să gustăm din fericire, ca 
şi cum am fi ghicit că ea va fi de scurtă durată. 

Trecuseră două luni de când nu mai puseserăm piciorul 
prin Paris. Nimeni nu venise să ne vadă, în afară de 
Prudence şi de această Julie Duprat, de care ţi-am mai 
vorbit, şi căreia Marguerite avea să-i remită, mai târziu, 
emoţionanta povestire pe care o am aici. 


Petreceam zile întregi la picioarele iubitei mele. 
Deschideam larg ferestrele care dădeau în grădină şi 
priveam cum vara se cobora voios peste florile pe care le 
deschidea năvalnic, sau, aşezaţi la umbra arborilor, gustam 
alături această viaţă adevărată, pe care nici Marguerite, 
nici eu n-o înţeleseserăm până atunci. 

Marguerite se minuna ca un copil de cele mai neînsemnate 
lucruri. Erau zile în care alerga prin grădină, ca o fetiţă de 
10 ani, după vreun fluture sau după vreo libelulă. Această 
curtezană, pentru care se cheltuiseră numai pe flori mai 
mulţi bani decât i-ar fi trebuit unei familii ca să trăiască 
fericită, se aşeza câteodată pe pajişte şi privea o oră 
întreagă floarea modestă al cărei nume îl purta. 

În aceasta vreme Marguerite a citit şi recitit de 
nenumărate ori Manon Lescaut. 

Am surprins-o de multe ori făcând observaţii pe marginea 
paginilor. Îmi spunea întotdeauna că o femeie care iubeşte 
nu poate să facă ceea ce făcea Manon. 

De două sau de trei ori a primit scrisori de la duce. Ea îi 
recunoscu scrisul şi îmi dădu mie scrisorile, fără să le 
desfacă. 

Unele pasaje din scrisori mă făceau să-mi dea lacrimile. 

El crezuse că, închizându-şi băierile pungii, o s-o readucă 
pe Marguerite la el; dar când s-a convins că acest mijloc era 
zadarnic, n-a mai putut rezista; i-a scris, cerându-i iarăşi, ca 
odinioară, îngăduinţa de a veni din nou să o vadă, oricare ar 
fi fost condiţiile puse de Marguerite. 

Citisem, aşadar, aceste scrisori stăruitoare, care se 
repetau; le-am rupt, fără să-i spun Margueritei ce 
conţineau, ferindu-mă s-o sfătuiesc să-l revadă pe bătrân, 
deşi un sentiment de milă pentru durerea bietului om m-ar 
fi îndemnat poate s-o fac; dar mă temeam ca Marguerite să 
nu vadă în acest sfat - datorită căruia ducele şi-ar fi reluat 
vechile vizite - dorinţa mea de a-l obliga să reia cheltuielile 
casei; mă temeam mai presus de orice ca. Marguerite să nu 
creadă că fug de răspunderea de a avea grijă de ea, 


indiferent de situaţia în care ar fi împins-o dragostea ce mi- 
o purta. 

Urmarea a fost ca ducele, neprimind nici un răspuns, a 
încetat să-i mai scrie, iar Marguerite şi cu mine am rămas 
mai departe împreună, fără să ne pese de viitor. 

XVIII. 

Să-ţi dau amănunte despre noua noastră viaţă ar fiun 
lucru din cale-afară de greu. Viaţa aceasta era alcătuită 
dintr-o serie de copilării, încântătoare pentru noi, dar fără 
însemnătate pentru cei cărora li le-aş povesti. Ştii, desigur, 
ce înseamnă să iubeşti o femeie, ştii cât trec de uşor zilele, 
şi cu câtă lenevie te laşi în voia zilei de mâine. Cunoşti, 
desigur, această uitare de tot şi de toate, care izvorăşte 
dintr-o iubire pătimaşă, încrezătoare şi împărtăşită. Orice 
fiinţă, alta decât femeia iubită, ţi se pare inutilă pe lumea 
asta. Regreţi că ai dăruit mai înainte şi altor femei părticele 
din inima ta, şi nu-ţi închipui cum ai mai putea mângâia 
vreodată cu dragoste mâna altei femei în afară de aceea pe 
care o strângi acum în mâinile tale. Creierul nu acceptă nici 
o activitate, nici o amintire, nimic din ceea ce ar putea să-l 
abată de la unicul gând ce i se înfăţişează neîncetat. În 
fiecare zi descoperi iubitei tale un farmec nou, o voluptate 
necunoscută până atunci. 

Existenţa nu mai înseamnă decât împlinirea repetată a 
unei dorinţe continue, inima nu mai este decât vestala 
chemată să întreţină focul sacru al dragostei. 

Mergeam adeseori, când se cobora înserarea, să ne 
aşezăm în păduricea care străjuia casa. Ascultam acolo 
armoniile voioase ale serii, gândindu-ne amândoi la clipa ce 
se apropia, care avea să ne arunce pe unul în braţele 
celuilalt până a doua zi. Alteori rămâneam culcaţi întreaga 
zi, nelăsând să pătrundă nici măcar razele soarelui în 
camera noastră. Perdelele erau bine trase, iar lumea 
dinafară îşi oprea o vreme pentru noi mersul. Doar Nanine 
avea dreptul să deschidă uşa, dar numai ca să ne aducă 
mâncare; chiar şi mesele le luam fără să ne sculăm, 


întrerupte doar de neîncetate râsete şi nebunii. Urma apoi 
un somn doar de câteva clipe, căci, cufundându-ne în 
iubirea noastră, eram ca doi înotători îndărătnici, care nu 
ies la suprafaţă decât pentru a-şi reimprospăta forţele. 

Am surprins totuşi unele momente de tristeţe şi câteodată 
chiar lacrimi în ochii Margueritei. Întrebată care e pricina 
acestei întristări neaşteptate, mi-a răspuns: 

— Iubirea noastră nu este o iubire obişnuită, scumpul meu 
Armand. Tu mă iubeşti ca şi cum n-aş mai fi aparţinut 
niciodată altuia, şi tremur ca nu cumva mai târziu, căindu- 
te de dragostea ta şi considerând o crimă trecutul meu, să 
nu mă sileşti să mă arunc iarăşi în viaţa din mijlocul căreia 
m-ai scos. Gândeşte-te că acum, când am gustat dintr-o 
viaţă nouă, aş muri dacă m-aş reîntoarce la cealaltă. Spune- 
mi, aşadar, că n-ai să mă părăseşti niciodată! 

— Ţi-o jur! 

După ce am pronunţat aceste cuvinte, Marguerite m-a 
privit ca şi cum ar fi vrut să citească în ochii mei dacă 
jurământul pe care-l rostisem era sincer, apoi s-a aruncat în 
braţele mele şi, ascunzându-şi capul la pieptul meu, mi-a 
spus: 

— Tu nu ştii cât te iubesc! 

Într-o seară stăteam rezemaţi unul de altul pe pervazul 
ferestrei, uitându-ne la luna care se ridica alene din 
culcuşul ei de nori şi ascultând foşnetul viu al arborilor 
bătuţi de vânt; ne ţineam de mână, iar de aproape un sfert 
de ceas nu mai scosesem nici o vorbă; deodată Marguerite 
îmi spuse: 

— Se apropie iarna, vrei să plecăm? 

— Încotro? 

— În Italia. 

— Prin urmare, te plictiseşti? 

— Mă tem de iarnă, mi-e teama mai cu scamă de 
reîntoarcerea noastră la Paris. 

— De ce? 


— Din pricina multor lucruri... Şi relua brusc, fără să-mi 
spună motivele temerilor sale: Vrei să plecăm? Am sa vând 
tot ce am; vom merge să trăim acolo, n-o să mai rămână în 
mine nici urmă din ceea ce am fost şi nimeni n-are să ştie 
cine sunt. Vrei? 

— Să plecăm dacă îţi face ţie plăcere, Marguerite; haide să 
facem o călătorie, i-am spus eu, dar nu văd necesitatea să 
vinzi lucruri pe care ai fi fericită să le regăseşti la 
întoarcere! N-am atâta avere ca să primesc un asemenea 
sacrificiu, dar am îndeajuns ca să putem călători confortabil 
timp de cinci sau şase luni, dacă lucrul acesta te distrează 
cât de puţin. 

— De fapt, nu, continuă ea plecând de la fereastra şi 
ducându-se să se aşeze pe canapea, în întunericul camerei. 
La ce bun să mergem şi să cheltuim banii acolo? Cheltuieşti 
şi aşa destui bani cu mine aici! 

— Tu-mi reproşezi acest lucru, Marguerite? Nu-i prea 
frumos din partea ta. 

— Iartă-mă, dragă prietene, spuse ca, întinzându-mi mâna. 
Furtuna care se apropie mă face foarte nervoasă; nu spun 
ceea ce vreau să spun... 

Şi după ce m-a îmbrăţişat, a căzut într-o lungă visare. 

Scene asemănătoare, a căror cauză n-o cunoşteam, s-au 
petrecut în mai multe rânduri; surprindeam totuşi la 
Marguerite un sentiment de îngrijorare pentru viitor. Nu se 
putea îndoi de dragostea ce i-o purtam, fiindcă pe zi ce 
trecea iubirea mea devenea mai puternica; o vedeam totuşi 
adeseori abătută, motivându-şi aceasta tristeţe prin starea 
şubredă a sănătăţii sale. 

Temându-mă să nu se plictisească din pricina unei vieţi 
prea monotone, i-am propus să se înapoieze la Paris, dar 
Marguerite respingea mereu această propunere şi mă 
asigura că nicăieri n-ar putea fi mai fericită decât era la 
ţară. 

Prudence nu mai venea decât rareori, dar în schimb 
trimitea scrisori, pe care niciodată nu am cerut sa le văd, 


deşi, de fiecare dată, lectura lor o cufunda pe Marguerite 
într-o stare de adâncă preocupare. 

Într-o zi Marguerite rămase în camera ei. Am intrat. Scria. 

— Cui scrii? Am întrebat-o. 

— Prudencei. Vrei să-ţi citesc ce-i scriu? 

Aveam oroare de tot ceea ce ar fi putut să semene a 
bănuială; i-am răspuns, prin urmare, că nu mă interesa să 
ştiu ce-i scria, şi totuşi eram convins că această scrisoare 
mi-ar fi dat posibilitatea să aflu adevărata cauză a tristeţii 
Margueriitei. 

A doua zi era o vreme splendidă. Marguerite îmi propuse 
să facem o plimbare cu barca şi să vizităm insula Croissy. 
Părea foarte veselă; ne-am întors pe la 5. 

— A venit doamna Duvernoy, spuse Nanine când intrarăm 
în casă. 

— Şi a şi plecat? Întrebă Marguerite. 

— Da, cu trăsura dumneavoastră; mi-a spus că aşa v-aţi 
înţeles. 

— Foarte bine, spuse cu vioiciune Marguerite. Să ni se 
servească masa. 

Două zile mai târziu, sosi o scrisoare de la Prudence, şi 
timp de cincisprezece zile Marguerite păru ca a rupt cu 
misterioasele ei melancolii, din pricina cărora nu mai 
contenea să-mi ceară iertare de când ele dispăruseră. 

Totuşi, trăsura nu se mai întorcea. 

— Dar de ce Prudence nu-ţi trimite înapoi cupeul? Am 
întrebat-o într-o zi pe Marguerite. 

— Unul dintre cai este bolnav, şi trebuie făcute şi unele 
reparaţii la cupeu. Este mai bine ca lucrurile astea să fie 
făcute acum, când suntem încă aici, unde nu avem nevoie 
de trăsură, decât să aşteptăm să ne întoarcem la Paris. 

Prudence veni să ne vadă, câteva zile mai târziu, şi îmi 
întări cele spuse de Marguerite. 

Amândouă se plimbară singure prin grădină, iar când le- 
am reîntâlnit mai târziu, schimbară subiectul discuţiei. 


Seara, când să plece, Prudence se plânse că-i este răcoare 
şi o rugă pe Marguerite să-i împrumute un şal de caşmir. 

Se scurse astfel o lună, timp în care Marguerite a fost mai 
voioasă şi mai drăgăstoasă ca niciodată. 

Totuşi, cupeul nu se înapoiase şi nici şalul nu fusese 
restituit; toate acestea mă intrigau, şi cum ştiam în ce 
sertar îşi ţinea Marguerite scrisorile primite de la 
Prudence, am profitat de o clipă când Marguerite se afla în 
grădină, am dat fuga la sertar şi am încercat să-l deschid; 
dar a fost zadarnic, deoarece era încuiat cu grijă. 

Am răscolit atunci sertarele unde se aflau de obicei 
bijuteriile şi diamantele. Sertarele astea se deschiseră fără 
nici o rezistenţă, dar cutiuţele dispăruseră, cu conţinut cu 
tot, bineînţeles. 

O teamă sfâşietoare îmi strânse inima. 

M-aş fi dus la Marguerite să mă lămurească asupra 
acestor dispariţii, dar cu siguranţă că nu mi-ar fi spus nimic. 

— Draga mea Marguerite, i-am zis eu, vin să-ţi cer 
permisiunea să mă reped până la Paris. La mine acasă 
nimeni nu ştie unde mă găsesc, şi trebuie să fi sosit scrisori 
de la tatăl meu; fără îndoială că-i neliniştit; trebuie să-i 
răspund. 

— Du-te, dragul meu prieten, dar să te înapoiezi devreme. 

Am pornit. 

Am alergat imediat la Prudence. 

— Haide, i-am spus eu fără altă introducere, răspunde-mi 
sincer, unde sunt caii Margueritei? 

— Vânduţi. 

— Caşmirul? 

— Vândut. 

— Diamantele? 

— Amanetate. 

— Şi cine a vândut şi amanetat aceste lucruri? 

— Eu! 

— Pentru ce nu m-ai înştiinţat despre toate acestea? 

— Pentru că m-a oprit Marguerite. 


— Şi pentru ce nu mi-ai cerut mie bani? 

— Pentru că nu voia ca. 

— Şi la ce-au folosit aceşti bani? 

— La plăţi. 

— Are, prin urmare, atât de multe datorii? 

— Încă treizeci de mii de franci, sau pe aproape. Ah, 
dragul meu, degeaba ţi-am tot spus! N-ai vrut să mă crezi. 
Ei bine, acuma te-ai convins. Tapiţerul faţă de care 
garantase ducele a fost dat pe uşă afară când s-a prezentat 
la duce, care i-a şi scris a doua zi că nu mai este dispus să 
facă nimic pentru domnişoara Gautier. Omul a vrut sa fie 
plătit, i s-au dat ceva bani drept aconto, care sunt cele 
câteva mii de franci pe care ţi le-am cerut; apoi, suflete 
miloase l-au înştiinţat că datornica lui, părăsită de către 
duce, trăieşte cu un băiat fără avere; ceilalţi creditori, 
preveniţi şi ci, la fel, şi-au cerut banii şi au făcut popriri; 
Marguerite a vrut să vândă tot, dar nu mai are timp, şi, de 
altminteri, m-aş fi opus eu. Trebuia neapărat sa plătească, 
şi ca să nu-ţi ceară bani, şi-a vândut caii, şalurile şi şi-a 
amanetat bijuteriile. Vrei chitanţele cumpărătorilor şi 
recipisele de la „Muntele de pictate”? 

Şi Prudence, deschizând un sertar, îmi arătă hârtiile. 

— Ah, voi credeaţi - continuă ca cu insistența femeii care 
are dreptul să spună: „Aveam dreptate!” - ah, voi credeaţi 
ca era deajuns să vă iubiţi şi să vă duceţi să trăiţi la ţară o 
viaţă pastorală şi diafană?! Nu, prietene, nu! Alături de 
viaţa sufleteasca se află şi cea materială, şi sentimentele 
cele mai curate sunt prinse bine de pământ, cu fire ridicole, 
este adevărat, dar de fier, pe care nu-i chiar aşa de uşor să 
le rupi. Dacă Marguerite nu te-a înşelat până acum de 
douăzeci de ori, aceasta se datoreşte faptului că este o 
fiinţă cu totul deosebită. Eu nu socot un păcat faptul că am 
sfătuit-o să te înşele, fiindcă mi-era milă văzând-o cum îşi 
vindea lucrurile. Dar ea n-a vrut! Mi-a răspuns că te iubeşte 
şi că nu te-ar înşela pentru nimic în lume. 'Ioate acestea 
sunt foarte frumoase, foarte poetice, dar nu cu acest gen de 


monedă se plătesc creditorii, iar astăzi ca nu mai poate să 
iasă la liman fără treizeci de mii de franci, ţi-o repet încă o 
dată. 

— Bine, am să-i dau eu această sumă. 

— Ai să te împrumuţi? 

— Doamne! Da! 

— Mare ispravă ai să faci! Ai să te cerţi cu tatăl dumitale şi 
ai să-ţi secătuieşti resursele, că nu se găsesc aşa treizeci de 
mii de franci, de azi pe mâine. Crede-mă, scumpul meu 
Armand, eu le cunosc mai bine pe femei decât le cunoşti 
dumneata; să nu faci nebunia asta, de care ai să te căieşti 
într-o bună zi. Fii cu scaun la cap. Eu nu-ţi spun s-o 
părăseşti pe Marguerite, dar trăieşte cu ea cum trăiai la 
începutul verii. Las-o pe ea să găsească mijloacele prin care 
să iasă din încurcătură. Ducele, încetul cu încetul, are să se 
întoarcă la ea. Contele de N..., dacă ea o să-l accepte, chiar 
ieri îmi spunea, are să-i plătească toate datoriile şi are să-i 
dea patru sau cinci mii de franci pe lună. Poate nu ştii că 
are două sute de mii de livre rentă. Ar fi o situaţie pentru 
ea, în timp ce dumneata va trebui oricum s-o părăseşti; nu 
aştepta pentru acest pas să te ruinezi mai întâi, cu atât mai 
mult cu cât acest conte de N... este un imbecil, şi nimic nu 
te-ar împiedica să fii amantul Margueritei. Are să plângă ea 
un pic la început, dar are să se obişnuiască cu această idee 
şi are să-ţi mulţumească într-o zi pentru ceea ce ai făcut. N- 
ai decât sa presupui că Marguerite este măritată şi că-l 
înşeli pe bărbatu-său, asta-i tot... Eu ţi-am mai spus o dată 
lucrurile astea; numai că pe vremea aceea nu însemnau 
decât un sfat, pe când astăzi ele înseamnă aproape o 
necesitate. 

Prudence avea, din păcate, dreptate. 

— Asta-i situaţia, continuă ea, punând la loc hârtiile pe 
care mi le arătase. Femeile întreţinute prevăd întotdeauna 
că au să fie iubite, dar niciodată că vor iubi şi ele, altminteri 
ar pune bani deoparte, şi la treizeci de ani ele şi-ar putea 
plăti luxul de a avea un amant pe nimica toată. Dacă aş fi 


ştiut eu altădată ce ştiu acum! În fine, nu spune nimic 
Margueritei şi adu-o înapoi la Paris. Ai petrecut patru sau 
cinci luni singur cu ea, e foarte bine; închide ochii, atât ţi se 
cere. După cincisprezece zile, o să pună mâna pe contele de 
N..., are să facă economii în iarna asta, iar în vara viitoare o 
luaţi de la început. Uite aşa se procedează, scumpul meu! 

Prudence părea încântată de sfaturile ei, pe care le-am 
respins cu indignare. 

Nu numai că dragostea şi demnitatea mea nu mi-ar fi 
permis să mă port astfel, dar, în afară de asta, eram absolut 
convins că, aşa cum mă iubea acum Marguerite, mai 
degrabă ar fi murit decât să accepte o împărţeală. 

— Am glumit destul, i-am spus Prudencei. În concluzie, de 
câţi bani are nevoie Marguerite? 

— 'Ţi-am spus, de treizeci de mii de franci... 

— Şi când îi trebuie această sumă? 

— Înainte de două luni. 

— Are s-o aibă. 

Prudence ridică din umeri. 

— Am să-i dau banii, am continuat eu, dar vei jura că n-ai 
să-i spui Margueritei că eu ţi i-am dat. 

— Fii liniştit. 

— Şi dacă îţi mai trimite altceva să vinzi sau să amanetezi, 
dă-mi numaidecât de ştire. 

— Nu e nici un pericol, nu mai are nimic de vândut... 

Am trecut apoi pe la mine, să văd dacă îmi sosiseră scrisori 
de la tatăl meu. 

Mă aşteptau patru... 

XIX. 

În primele trei scrisori tatăl meu se arăta nemulţumit din 
pricina tăcerii mele şi mă întreba care este motivul; în 
ultima mă lăsa să întrevăd că fusese informat despre 
schimbarea ivită în viaţa mea şi îmi vestea apropiata sa 
sosire. 

Am avut întotdeauna un mare respect şi o sincera 
afecţiune faţă de tatăl meu. l-am răspuns, prin urmare, că 


tăcerea mea se datoreşte faptului că fusesem plecat într-o 
scurtă călătorie şi că îl rugam să mă înştiinţeze despre ziua 
sosirii, pentru a-i putea ieşi în întâmpinare. 

L-am dat apoi valetului adresa mea de la ţară, cerându-i 
să-mi aducă neîntârziat tot ce va purta ştampila oraşului 
C..., după care am plecat de îndată spre Bougival. 

Marguerite mă aştepta în poarta grădinii. 

Privirea sa exprima îngrijorare. Îmi sări de gât şi nu se 
putu stăpâni să mă întrebe: 

— Ai văzut-o pe Prudence? 

— Nu! 

— Ai stat cam multişor la Paris! 

— Am găsit scrisori de la tatăl meu, la care a trebuit să 
răspund. 

Doar câteva clipe după aceea, intră pe uşă Nanine, 
gâfâind. Marguerite se ridică şi se duse să vorbească cu ea 
în şoaptă. 

După ce Nanine plecă, Marguerite se aşeză din nou lângă 
mine şi, luându-mi mâna, îmi spuse: 

— Pentru ce m-ai înşelat? Te-ai dus la Prudence. 

— Cine ţi-a spus? 

— Nanine. 

— Şi de unde ştie ca? 

— Te-a urmărit. 

— Ai pus-o, aşadar, sa mă urmărească? 

— Da. M-am gândit că trebuia să fie vorba de un motiv 
puternic care să te facă să pleci la Paris pe tine, care nu m- 
ai părăsit de patru luni încoace. Mă temeam să nu ţi se fi 
întâmplat vreo nenorocire, sau să nu te duci poate să vezi o 
altă femeie. 

— Copil ce eşti! 

— Acum m-am liniştit, ştiu ce-ai făcut, dar nu ştiu încă ce- 
ai vorbit. 

I-am arătat Margueritei scrisorile primite de la tatăl meu. 

— Nu asta te-am întrebat; ceea ce mă interesează e să ştiu 
de ce te-ai dus la Prudence. 


— S-o văd. 

— Minţi, scumpul meu. 

— Ei bine, m-am dus s-o întreb dacă îi merge mai bine 
calului şi dacă ea mai are nevoie de şalul şi de bijuteriile 
tale. 

Marguerite se roşi, dar nu-mi răspunse. 

— Şi, am continuat eu, am aflat ce s-a întâmplat şi cu caii, 
şi cu şalul, şi cu diamantele. 

— Şi eşti supărat pe mine? 

— Sunt supărat că nu te-ai gândit să-mi ceri mie banii de 
care aveai nevoie. 

— Într-o legătură ca a noastră, dacă femeia mai are încă 
puţină demnitate, trebuie să-şi impună orice sacrificiu cu 
putinţă decât să ceară bani amantului, întinându-şi iubirea 
cu lucruri meschine. Tu mă iubeşti, sunt convinsă de acest 
lucru, dar nu ştii cât de fragil este firul de care atârnă 
dragostea pentru fiinţe ca mine. Cine ştie? Poate că într-un 
moment de plictiseală sau ide strâmtorare, ai fi putut vedea 
în legătura noastră un calcul făcut cu dibăcie. Prudence 
este o flecară. Ce nevoie aveam cu oare de aceşti cai? 
Vânzându-i, am realizat o economie; pot foarte bine să mă 
lipsesc de ei, şi nici nu mai cheltuiesc un ban pentru ei; 
numai tu să mă iubeşti, asta este tot ce-ţi cer, iar tu aisămă 
iubeşti tot atât de mult şi fără cai, şi fără şaluri, şi fără 
diamante... Nu-i aşa? 

Toate acestea erau spuse pe un ton atât de natural, încât 
ascultând-o îmi dăduseră lacrimile. 

— Dar, draga mea Marguerite, răspunsei eu, luându-i 
mâinile şi strângându-i-le cu dragoste, ştiai bine că într-o zi 
am să aflu de acest sacrificiu, iar în ziua în care am să aflu, 
nu-l voi accepta. 

— Şi de ce? 

— Deoarece, copila mea scumpă, nu înţeleg ca iubirea pe 
care mi-o porţi să te lipsească nici măcar de o bijuterie. Nu 
vreau nici eu ca, într-o clipă de plictiseală sau de 
strâmtorare, să-ţi poată trece prin minte gândul că dacă ai 


fi fost iubita altui bărbat, acele clipe n-ar fi existat. Nu 
vreau să te câieşti, nici chiar un moment, că ai trăit cu 
mine. Am să-ţi înapoiez în câteva zile echipajul, diamantele, 
şalurile. Îţi sunt la fel de necesare ca şi aerul, şi poate să-ţi 
pară caraghios, dar eu te iubesc mai mult strălucitoare şi 
elegantă decât simplă şi modestă. 

— Înseamnă că nu mă iubeşti. 

— Vorbeşti prostii. 

— Daca m-ai iubi, m-ai lăsa să te iubesc aşa cum înţeleg 
eu; dar tu, dimpotrivă, continui să vezi în mine doar o 
femeie pentru care luxul este absolut necesar şi pe care te 
crezi mereu obligat s-o plăteşti. Ţi-e ruşine să accepţi 
dovezile dragostei mele. Fără să-ţi dai seama, te gândeşti să 
mă părăseşti într-o bună zi şi ţii să te pui la adăpost de orice 
bănuială. Ai dreptate, draga prietene, dar mă aşteptam la 
mai mult de la tine. 

Şi Marguerite dădu să se ridice; reţinând-o, i-am spus: 

— Vreau să fii fericită şi să n-ai nimic ce-mi reproşa, asta-i 
totul. 

— Şi ne vom despărţi! 

— Pentru ce, Marguerite? Cine poate să ne despartă? Am 
strigat eu. 

— Tu, care nu vrei să mă laşi să înţeleg situaţia în care te 
afli şi care ai vanitatea să mi-o menţii pe a mea; tu, care, 
întreţinându-mă mai departe în luxul de odinioară, vrei să 
păstrezi distanţa morală care ne separă; tu, în sfârşit, care 
nu-mi crezi iubirea destul de dezinteresată ca să împarţi cu 
mine avutul tău, cu care am putea trăi fericiţi împreună, şi 
preferi să te ruinezi, sclav al unei prejudecăţi ridicole. Crezi 
tu oare că pot pune trăsura şi bijuteriile alături de 
dragostea ta? Crezi că fericirea înseamnă pentru mine 
vanităţile deşarte cu care te mulţumeşti când nu ţii la nimic, 
dar care ţi se par atât de meschine când iubeşti? Ai să-mi 
plăteşti datoriile, ai să-ţi prăpădeşti averea şi, în sfârşit, ai 
să mă întreţii! Cât timp o să dureze toate astea? Două sau 
trei luni, dar atunci are să fie prea târziu ca să mai poţi 


duce viaţa pe care ţi-o propun, fiindcă ar trebui să primeşti 
totul de la mine, ceea ce un om de onoare nu poate să facă. 
În timp ce acum tu ai opt sau zece mii de franci venit, cu 
care putem trăi. Am să vând lucrurile ce-mi prisosesc, şi cu 
ce scot de pe urma lor voi avea un venit de două mii de livre 
pe an. O să închiriem un apartament mic şi drăguţ, unde o 
să locuim noi doi. Vara o să mergem la ţară, dar n-o să stăm 
într-o casă mare ca asta, ci într-o căsuţă buna pentru noi 
amândoi. Tu n-ai să dai socoteală la nimeni, eu sunt liberă, 
suntem tineri; în numele cerului, Armand, nu mă azvârli 
iarăşi în viaţa pe care am fost nevoită să o duc altădată! 

Nu puteam să răspund nimic, lacrimi de recunoştinţă şi de 
iubire îmi scăldau ochii, şi mă aruncai în braţele 
Margueriitei. 

— Voiam să aranjez totul, reluă ea, fără să-ţi spun nimica, 
să-mi plătesc toate datoriile şi să-mi pregătesc noul 
apartament. În luna octombrie ne-am fi întors la Paris, şi te- 
aş fi lămurit atunci; dar din moment ce Prudence ţi-a 
povestit totul, trebuie să-ţi dai consimţământul înainte, şi nu 
după. Mă iubeşti îndeajuns ca să faci acest lucru? 

Era cu neputinţă să rezişti la atâta devotament. l-am 
sărutat Margueritei mâinile cu nespusă căldură şi i-am 
spus: 

— Am să fac tot ceea ce vei voi! 

M-am învoit, prin urmare, la ceea ce decisese Marguerite. 

Într-o clipită Marguerite deveni de o veselie nebună, 
dansa, cânta, se bucura grozav de simplitatea noului ei 
apartament, ba mai mult, începu să se consulte cu mine 
despre cartierul unde aveam să locuim şi despre felul în 
care ne vom aranja apartamentul. 

O vedeam fericită şi mândră de această hotărâre, care 
părea că avea să ne apropie definitiv unul de altul. 

De aceea, n-am vrut să rămân mai prejos decât ea, 

Mi-am hotărât soarta într-o clipă. Mi-am socotit averea şi 
m-am decis să-i cedez Margueritei renta pe care o aveam 


de la mama, dar care mi s-a părut tare neîndestulătoare 
pentru a răsplăti sacrificiul pe care îl acceptam. 

Îmi rămâneau cei cinci mii de franci pe care îi primeam de 
la tatăl meu; orice s-ar mai fi întâmplat, acest venit anual 
mi-ar fi ajuns ca să mă descurc. 

Nu i-am spus nimic Margueritei despre ceea ce 
hotărâsem, convins fiind că ar fi refuzat această donaţie. 

Renta de care vorbeam provenea de la o ipotecă în valoare 
de şaizeci de mii de franci asupra unei case pe care nici 
măcar nu 0 văzusem vreodată. Tot ceea ce ştiam era că la 
sfârşitul fiecărui trimestru notarul tatălui meu, vechi 
prieten al familiei noastre, îmi înmâna şapte sute cincizeci 
de franci doar pe baza simplei mele chitanţe. 

În ziua în care Marguerite şi cu mine ne-am înapoiat la 
Paris, ca să ne căutăm casă, m-am dus la notarul meu şi l- 
am întrebat cum trebuia să procedez ca să transfer renta 
pe numele altei persoane. 

Îndatoritorul meu notar mă crezu ruinat şi mă întrebă 
care era cauza acestei hotărâri. Or, cum mai devreme sau 
mai târziu tot trebuia să-i spun cui făceam donația, am 
preferat să-i povestesc numaidecât cum stăteau exact 
lucrurile. 

Nu mi-a făcut niciuna dintre obiecțiile pe care situaţia sa 
de notar şi de amic al familiei l-ar fi îndreptăţit să le facă şi 
m-a asigurat că are să aranjeze lucrurile cât mai bine cu 
putinţă. 

I-am recomandat, natural, cea mai mare discreţie faţă de 
tatăl meu şi m-am dus să o reîntâlnesc pe Marguerite, care 
mă aştepta la Julie Duprat; preferase să tragă la ca, ca să 
nu mai asculte predica Prudencei. 

Am pornit apoi să căutăm locuinţă. Pe cele pe care am 
apucat să le vedem, Marguerite le găsea prea scumpe, iar 
eu, prea simple. Totuşi, până în cele din urmă am căzut 
amândoi de acord şi ne-am decis asupra unui mic pavilion, 
izolat de corpul principal, într-unul din cartierele cele mai 
liniştite ale Parisului. 


În spatele pavilionului se întindea o grădină fermecătoare, 
care ţinea de casă. Zidurile ce înconjurau grădina erau 
destul de înalte pentru a ne despărţi de vecini şi destul de 
scunde pentru a nu ne stânjeni perspectiva. 

Era mai bine decât sperasem. 

În timp ce mă duceam la vechea locuinţă, sa liberez 
apartamentul, Marguerite s-a dus la un misit, care, după 
cum spunea ea, mai aranjase înainte pentru una dintre 
prietenele ci ceea ce voia să-i ceară ca acum. 

Hotărâsem să ne reîntâlnim în rue de Provence, 
Marguerite se reîntoarse încântată. Misitul îi promisese să-i 
plătească toate datoriile, să-i dea chitanţă la mână şi să-i 
mai dea şi douăzeci de mii de franci în schimbul mobilelor. 

Am văzut, după suma la care s-a ridicat vânzarea 
lucrurilor, că preacinstitul personaj ar fi câştigat mai mult 
de treizeci de mii de franci de pe urma clientei sale. 

Foarte voioşi, am luat înapoi drumul spre Bougival, 
împărtăşindu-ne fără încetare unul altuia proiectele de 
viitor, pe care, datorită nepăsării şi mai cu seamă marii 
noastre iubiri, îl vedeam în culorile cele mai trandafirii. 

Opt zile mai târziu, pe când ne aflam la dejun, Nanine 
intră şi mă anunţă că valetul meu dorea să-mi vorbească. 

I-am spus să-l poftească înăuntru. 

— Domnule, îmi spuse el, tatăl dumneavoastră a sosit la 
Paris şi vă roagă să veniţi numaidecât acasă la 
dumneavoastră, unde vă aşteaptă. Această ştire era lucrul 
cel mai simplu din lume, şi totuşi, când am aflat-o, 
Marguerite şi cu mine ne-am privit lung unul pe altul. 

Am presimţit că ne paşte o nenorocire. 

Şi deşi ea nu-mi destăinuise nimic despre impresia pe care 
ţ-o făcuseră aceste vorbe, i-am luat mâna şi i-am spus: 

— Nu-ţi fie teamă. 

— Întoarce-te cât poţi mai repede, murmură Marguerite 
îmbrăţişându-mă. le voi aştepta la fereastră. 

L-am trimis pe Joseph să-i dea de ştire tatălui meu că 
aveam sa vin. 


Într-adevăr, două ore mai târziu mă aflam în rue de 
Provence. 

XX. 

Tatăl meu se afla în salon, îmbrăcat într-un halat de casă, 
şi scria. 

Am înţeles numaidecât, după felul în care şi-a ridicat ochii 
spre mine când am intrat, că era vorba de lucruri grave. 

L-am întâmpinat, totuşi, ca şi cum n-aş fi citit nimic pe 
figura lui şi l-am îmbrăţişat. 

— Când ai sosit, tată? 

— leri seară. 

— Ai tras la mine, ca de obicei? 

— Da. 

— Îmi pare tare rău că nu m-ai găsit acasă, spre a te primi. 

Mă aşteptam să văd explodând încă de la aceste cuvinte 
morala pe care mi-o promitea figura sa rece; dar nu-mi 
răspunse nimic, împături şi lipi scrisoarea pe care o 
terminase de scris şi i-o înmână lui Joseph, ca să o ducă la 
poştă. 

Când rămaserăm singuri, tatăl meu se ridică şi, 
sprijinindu-se de cămin, îmi spuse: 

— Scumpul meu Armand, avem de vorbit lucruri serioase. 

— Te ascult, tată. 

— Îmi promiţi că ai să fii sincer? 

— Acesta mi-e obiceiul. 

— Este adevărat că trăieşti cu o femeie numită Marguerite 
Gautier? 

— Da. 

— Ştii cine a fost femeia asta? 

— O femeie întreţinută. 

— Pentru ea ai uitat oare anul acesta să vii să ne vezi, pe 
sora ta şi pe mine? 

— Da, tată, recunosc. 

— Prin urmare, o iubeşti pe această femeie...? 

— Vezi bine, tată, deoarece m-a făcut să nu-mi respect o 
îndatorire sfântă, lucru pentru care îţi cer astăzi smerit 


iertare. 

Tatăl meu nu se aştepta, fără îndoială, la răspunsuri atât 
de categorice, deoarece păru să reflecteze un moment, 
după care continuă: 

— Ai înţeles, desigur, că nu vei putea sa trăieşti aşa mereu. 

— Mi-era teamă că ai să mă întrebi acest lucru, tată, dar 
nu înţeleg de ce. 

— Dar ar fi trebuit totuşi să înţelegi, continuă tatăl meu pe 
un ton ceva mai aspru, că nu voi îngădui eu acest lucru! 

— Mi-am spus că atâta timp cât nu voi făptui nimic care să 
fie împotriva respectului pe care-l datorez numelui dumitale 
şi cinstei tradiţionale a familiei, voi putea trăi aşa cum 
trăiesc, ceea ce m-a liniştit puţin asupra temerilor pe care 
le aveam. 

Pasiunile te întăresc împotriva sentimentelor. Eram gata 
pentru orice luptă, chiar împotriva tatălui meu, pentru a o 
păstra pe Marguerite. 

— Atunci, să ştii că a sosit momentul să trăieşti altfel. 

— Eh! Pentru ce, tată? 

— Pentru că te afli pe punctul de a săvârşi lucruri care 
ştirbesc respectul pe care crezi că-l porţi familiei tale. 

— Aceste cuvinte nu-s prea lămurite pentru mine! 

— Am să ţi le lămuresc eu. Ca ai o amantă, e foarte bine; 
că o plăteşti aşa cum un bărbat din lumea bună trebuie să 
plătească dragostea unei femei întreţinute, e cum nu se 
poate mai bine; dar ca să uiţi, din pricina ei, îndatoririle 
cele mai sfinte, ca să îngădui ca ecoul vieţii tale scandaloase 
să răzbată până în colţul de provincie unde trăiesc eu şi să 
arunce umbra unei pete pe numele onorabil pe care ţi l-am 
dat, iată ceea ce nu poate să se întâmple, iată ceea ce nu se 
va întâmpla. 

— Îngăduie-mi, tată, să-ţi spun că cei care ţi-au vorbit pe 
socoteala mea au fost prost informaţi. Sunt iubitul 
domnişoarei Gautier, trăiesc cu ea, este lucrul cel mai 
simplu din lume. Nu dau domnişoarei Gautier numele pe 
care l-am moştenit de la dumneata. Cheltuiesc cu ea ceea 


ce îmi îngăduie mijloacele mele să cheltuiesc, n-am făcut 
nici o datorie şi nu m-am găsit, în sfârşit, în niciuna din 
acele situaţii care să îndreptăţească pe un tată să spună 
fiului său ceea ce mi-ai spus adineauri. 

— Un tată este întotdeauna îndreptăţit să-şi readucă fiul 
pe calea cea bună. N-ai făptuit încă nimic rău, dar o să vină 
vremea când ai s-o faci. 

— Tată! 

— Domnule, cunosc viaţa mai bine decât dumneata. Nu 
există sentimente cu totul pure decât la femei cu totul 
caste. Orice Manon poate crea un Des Grieux, dar timpurile 
şi obiceiurile s-au schimbat. Ar fi zadarnic dacă lumea ar 
îmbătrâni fără să se îndrepte. Ai să-ţi părăseşti prietena! 

— Sunt mâhnit că nu-ţi pot da ascultare, tată, dar acest 
lucru este cu neputinţa. 

— Am să te silesc. 

— Din nenorocire, tată, nu mai există insule ca Sfânta 
Margareta, unde să fie trimise curtezanele, şi chiar de-ar fi 
să mai existe încă, aş urma-o chiar şi acolo pe domnişoara 
Gautier, dacă ai izbuti să fie trimisă pe o astfel de insulă. Ce 
vrei? Poate că greşesc, dar nu pot fi fericit decât dacă 
rămân mai departe iubitul acestei femei. 

— Haide, Armand, deschide-ţi ochii, ascultă-l pe tatăl tău, 
care te-a iubit întotdeauna şi care nu-ţi vrea decât fericirea. 
Îţi face oare cinste să trăieşti ca soţ şi soţie cu o femeie pe 
care a avut-o toată lumea? 

— Ce-mi mai pasă, tată, de ce-a fost dacă nu o va mai avea 
nimeni de aici încolo? Ce mă mai priveşte, din moment ce 
această fată mă iubeşte şi a devenit alta graţie dragostei ce 
mi-o poartă şi graţie dragostei ce i-o port eu? În sfârşit, ce 
mă mai interesează ce-a fost dacă a apucat-o pe calea cea 
bună? 

— Eh! Crezi, prin urmare, domnule, că menirea unui om 
de onoare este de a aduce femeile uşoare pe calea cea 
bună? Crezi, aşadar, că Dumnezeu a dat vieţii acest ţel 
grotesc, şi că inima nu trebuie să aibă şi un alt clan? Care o 


să fie urmarea acestei vindecări miraculoase, şi ce-ai să 
gândeşti despre vorbele pe care le rosteşti astăzi când ai să 
ai patruzeci de ani? Ai să râzi de iubirea ta, dacă îţi va mai fi 
îngăduit să râzi şi dacă nu va fi lăsat urme prea adânci în 
trecutul tău. Ce-ai fi oare în clipa aceasta dacă tatăl 
dumitale ar fi avut ideile pe care le ai dumneata şi s-ar fi 
lăsat pradă tuturor acestor toane amoroase, în loc să-şi fi 
clădit o viaţă temeinică, bazată pe onoare şi lealitate? 
Chibzuieşte bine, Armand, şi nu mai spune asemenea 
prostii. Haide, părăseşte această femeie, te imploră tatăl 
tău! 

N-am răspuns nimic. 

— Armand, continuă tatăl meu, în numele sfintei tale 
mame, crede-mă, renunţă la această viaţă, pe care ai s-o 
uiţi mai repede decât îţi închipui, şi de care te ţin înlănţuit 
nişte principii - imposibile. Ai douăzeci şi patru de ani, 
gândeşte-te la viitor. N-ai s-o iubeşti veşnic pe această 
femeie, care nici ea nu te va iubi mereu. Amândoi credeţi că 
ţineţi mai mult unul la altul decât ţineţi în realitate. Îţi 
închizi drumurile spre orice carieră. Un pas mai mult, şi n- 
ai să mai poţi părăsi drumul pe care ai apucat, iar 
remuşcările tinereţii au să te urmărească toată viaţa. 
Pleacă de lângă ea, vino să petreci o lună sau două lângă 
sora ta. Odihna şi dragostea curată a familiei te vor tămădui 
repede de aceste friguri ale iubirii, fiindcă altceva nu sunt. 
În acest timp, iubita ta are să se consoleze, îşi va lua un alt 
amant, şi când ai să vezi pentru cine erai să te cerţi cu tatăl 
tău, din pricina cui era să-ţi pierzi dragostea lui, ai să 
recunoşti că bine am făcut venind la tine să-ţi vorbesc şi ai 
să mă binecuvântezi. Aşadar, pleci, nu-i aşa, Armand? 
Simţeam că tatăl meu avea dreptate în privinţa tuturor 
femeilor, dar eram convins că în ceea ce o privea pe 
Marguerite, nu avea dreptate. Totuşi, tonul cu care rostise 
ultimele cuvinte era atât de blând, atât de rugător, încât nu 
îndrăzneam să-i răspund. 

— Ei bine? Întrebă el cu o voce plină de emoție. 


— Ei bine, tată, nu pot să-ţi promit nimic, am rostit eu în 
cele din urmă. Ceea ce îmi ceri este peste puterile mele. 
Crede-mă, am continuat eu văzându-l cum face o mişcare 
de nerăbdare, dumneata exagerezi consecinţele acestei 
legături. Marguerite nu este femeia pe care o crezi. Această 
iubire, departe de a mă arunca pe o cale greşită, este în 
stare, dimpotrivă, să cultive în mine cele mai cinstite 
sentimente. Iubirea adevărată te face întotdeauna mai bun, 
oricare ar fi femeia care o inspiră. Dacă ai cunoaşte-o pe 
Marguerite, ai înţelege că nu mă expun la nimic. Este tot 
atât de nobilă ca şi cele mai nobile femei. Dar pe cât sunt de 
lacome celelalte, pe atât este ea de dezinteresată. 

— Ceea ce nu o împiedică, totuşi, să-ţi accepte întreaga ta 
avere, întrucât cei şaizeci de mii de franci pe care îi ai de la 
mama ta, şi pe care i-i dai, reprezintă, ţine bine minte ceea 
ce îţi spun, singura ta avere. 

Tatăl meu păstrase probabil această peroraţie, ca şi 
ameninţarea, pentru a-mi da lovitura de graţie. 

Eram însă mai puternic în faţa amenințărilor sale decât în 
faţa rugăminţilor. 

— Cine ţi-a spus că va trebui să-i cedez această sumă? 
Reluai eu. 

— Notarul meu. Ar fi putut oare un om cinstit să facă un 
asemenea act fără să mă prevină? Ei bine, am venit la Paris 
ca să te împiedic să te ruinezi pentru o stricată. Mama ta ţi- 
a lăsat la moartea ei să ai cu ce trăi în mod onorabil, şi nu 
ca să faci pe generosul cu amantele tale. 

— Îţi jur, tată, Marguerite nu ştia nimic despre această 
donaţie. 

— Atunci pentru ce-o făceai? 

— Pentru că Marguerite, această femeie pe care o 
calomniezi şi pe care vrei s-o părăsesc, îşi sacrifică tot ce 
are ca să trăiască împreună cu mine. 

— Şi dumneata accepţi acest sacrificiu? Dar ce fel de om 
eşti, domnule, ca să permiţi unei oarecare domnişoare 
Marguerite să-ţi facă vreun sacrificiu? Gata, asta le întrece 


pe toate! Ai s-o părăseşti pe această femeie. Adineauri te 
rugam, acum îţi ordon; nu vreau asemenea murdării în 
familia mea. Fă-ţi bagajele şi pregăteşte-te să mă urmezi! 

— lartă-mă, tată, am rostit eu atunci, dar n-am să plec. 

— De ce? 

— Pentru că am împlinit vârsta la care nu mai asculţi de un 
ordin. 

La acest răspuns, tatăl meu păli. 

— Bine, domnule, reluă el. Ştiu ce-mi rămâne de făcut. 

Sună. 

Joseph îşi făcu apariţia. 

— Să mi se ducă cuierele Ia „Hotel de Paris”, se adresă el 
valetului. 

Şi imediat trecu în camera sa, spre a se îmbrăca. 

Când se reîntoarse, i-am ieşit înainte. 

— Îmi promiţi, tată, i-am spus eu, că n-ai sa faci nimic care 
ar putea să-i pricinuiască Margueritei vreo neplăcere? 

Tatăl meu se opri, mă privi cu dispreţ şi se mulţumi să-mi 
răspundă: 

— Cred că eşti nebun! 

După care ieşi, închizând cu violenţă aşa în urma lui. 

Am coborât şi eu, am luat o gabrioletă şi am pornit spre 
Bougival. 

Marguerite mă aştepta la fereastră. 

XXI 

— În sfârşit! Strigă ea, sărindu-mi de gât. lată-te! Cât eşti 
de palid! 

I-am povestit atunci scena petrecută între mine şi tatăl 
meu. 

— Ah, Doamne, presimţeam asta! Rosti ea. Când a venit 
Joseph să ne anunţe sosirea tatălui tău, am tresărit ca la 
vestea unei nenorociri. Bietul meu prieten! Eu îţi 
pricinuiesc toate necazurile acestea. Poate că ai face mai 
bine să mă părăseşti decât să te cerţi cu tatăl tău. Şi, totuşi, 
eu nu i-am făcut nimic! Noi trăim foarte liniştiţi, o să trăim 
încă şi mai liniştiţi. Ştie bine că trebuie să ai o amantă, şi ar 


trebui să fie bucuros că eu sunt aceea, deoarece te iubesc şi 
nu râvnesc la mai mult decât ţi-o îngăduie situaţia ta. I-ai 
spus ce planuri am făcut pentru viitor? 

— Da, şi lucrul acesta l-a iritat cel mai mult, deoarece a 
văzut în această hotărâre dovada iubirii ce ne-o purtăm 
unul altuia. 

— Ce este de făcut atunci? 

— Să rămânem împreună, scumpa mea Marguerite, şi să 
lăsăm să treacă această furtună. 

— Va trece oare? 

— Trebuie să treacă. 

— Dar tatăl tău are să se oprească oare aici? 

— Dar ce vrei să facă? 

— Ce pot să ştiu eu? Tot ce este în stare să facă un tată 
pentru ca să-i dea ascultare copilul lui. Îţi va reaminti 
despre viaţa mea trecută şi îmi va face poate onoarea sa 
inventeze vreo nouă istorie ca să mă părăseşti. 

— Tu ştii prea bine cât te iubesc. 

— Da, dar ştiu, de asemenea, că mai curând sau mai târziu 
trebuie să-ţi asculţi tatăl, şi tu vei sfârşi poate prin a te lasă 
convins. 

— Nu, Marguerite, eu am să-l conving pe el. De bună 
seamă că bârfelile câtorva prieteni ai lui i-au provocat 
mânia asta grozavă; el este însă bun şi drept, şi are să-şi 
schimbe prima impresie. Şi apoi, la urma urmei, puţin îmi 
pasă! 

— Nu spune asta, Armand; aş prefera orice altceva decât 
să se creadă că te-am pus rău cu familia ta; lasă să treacă 
ziua de astăzi, şi mâine reîntoarce-te la Paris. Tatăl tău va fi 
reflectat şi el la rândul lui, cum ai făcut şi tu, şipoate că o 
să vă înţelegeţi mai bine. Nu-i jigni principiile, ia aerul că-i 
faci concesii şi dă-i impresia că nu ţii atât de mult la mine, şi 
el o să lase lucrurile în starea în care sunt. Să ai speranţă, 
dragul meu prieten, şi să fii pe deplin convins de un lucru: 
orice s-ar întâmpla, Marguerite a ta nu te va părăsi. 

— Mi-o juri? 


— Mai este oare nevoie să ţi-o jur? 

Cât este de dulce să te laşi convins de glasul iubit! Ne-am 
petrecut întreaga zi, Marguerite şi cu mine, depănându-ne 
iarăşi planurile de viitor, ca şi cum am fi simţit nevoia de a 
le aduce cât mai grabnic la îndeplinire. Amândoi ne 
aşteptam în fiecare clipă la vreun alt eveniment, dar, din 
fericire, ziua se scurse fără să mai aducă nimic nou. 

A doua zi am plecat la 10 şi am ajuns la hotel pe la 12. 

Tatăl meu ieşise între timp în oraş. 

M-am repezit la mine acasă, sperând că poate se dusese 
într-acolo. Nu venise. Am trecut pe la notarul meu. Nimeni! 
M-am reîntors la hotel şi am aşteptat până la 6. Domnul 

Duval încă nu se întorsese. 

Am luat drumul înapoi spre Bougival. 

Am găsit-o pe Marguerite nu ca în ajun, aşteptându-mă la 
fereastră, ci aşezată în faţa căminului, în care ardea focul 
din pricina vremii reci care se lăsase. 

Era tare cufundată în gânduri, astfel încât am putut să mă 
apropii de fotoliul ei fără să mă audă şi fără să se întoarcă. 
Când i-am atins fruntea cu buzele, a tresărit, ca şi când 
această sărutare ar fi trezit-o brusc. 

— M-ai speriat, îmi spuse ea. Şi tatăl tău? 

— Nu l-am văzut. Nu ştiu ce poate să însemne asta. Nu l- 
am găsit nici la el, nici în vreunul din locurile unde arii 
putut să fie. 

— Atunci o să-l cauţi mâine din nou. 

— Aş prefera să aştept până mă va. Chema el. Am făcut, 
cred, tot ceea ce trebuia să fac. 

— Nu, dragul meu, nu este nicidecum de-ajuns, trebuie să 
te duci din nou la tatăl tău chiar mâine. 

— Pentru ce chiar mâine, de ce nu într-o altă zi? 

— Pentru că, spuse Marguerite, care mi se păru că roşeşte 
puţin la întrebarea pusă, pentru că va fi mai evidentă 
insistența ta, iar iertarea noastră va urma în acest chip mai 
repede. 


Tot restul zilei Marguerite a fost preocupată, distrată, 
tristă. Eram nevoit să-i repet de două ori ceea ce-i spuneam 
până când să-mi răspundă. Marguerite punea starea ei de 
surescitare pe seama temerilor ce le avea pentru viitor, în 
urma celor întâmplate de două zile încoace. 

Mi-am petrecut noaptea încercând s-o liniştesc; a doua zi 
ea insistă s-o pornesc la drum, mânată de o îngrijorare pe 
care nu mi-o puteam explica. 

Întocmai ca şi în ajun, tatăl meu era absent; însă, la 
plecare, îmi lăsase scrisoarea următoare: „Dacă revii să mă 
vezi astăzi, aşteaptă-mă până la 4; dacă nu m-am întors 
până la 4, vino mâine seară să iei masa cu mine: trebuie să- 
ţi vorbesc.” 

Am aşteptat până la ora indicată. Tatăl meu nu reapăru; 
am plecat. 

Dacă în ajun o găsisem pe Marguerite tristă, de astă dată 
am găsit-o cuprinsă de friguri şi agitată. Când m-a văzut 
intrând, s-a aruncat de gâtul meu şi mi-a plâns îndelung în 
braţe. 

Am întrebat-o ce înseamnă durerea aceasta neaşteptată, a 
cărei înteţire continuă mă îngrijora profund. Nu mi-a dat un 
răspuns precis, pretextând tot ceea ce poate să pretexteze 
o femeie când nu vrea să spună adevărul. 

Când s-a mai liniştit puţin, i-am povestit rezultatele 
călătoriei mele; i-am arătat apoi scrisoarea ce mi-o lăsase 
tatăl meu şi am făcut reflecţia că o puteam socoti drept un 
semn bun. 

La vederea scrisorii şi auzindu-mi cuvintele, lacrimile i se 
înteţiră atât de mult, încât am chemat-o pe Nanine, şi 
temându-mă de o criză de nervi, am culcat-o în pat pe biata 
fată, care plângea în hohote, fără să scoată măcar o silabă, 
ţinându-mi mâinile într-ale ei şi sărutându-le necontenit. 

Am întrebat-o pe Nanine dacă în timpul cât am lipsit, 
stăpâna sa nu primise cumva vreo scrisoare sau vreo vizită 
care ar fi putut să explice starea în care o găseam; Nanine 


îmi răspunse că nu venise nimeni şi nici nu se primise vreo 
scrisoare. 

Cu toate acestea, se petrecuse ceva din ajun, şi cu atât mai 
îngrijorător cu cât Marguerite îmi ascundea acest lucru. 

Spre seară păru ceva mai calmă; însă după ce m-a rugat 
să mă aşez pe pat, la picioarele ei, mi-a reîntărit, de 
nenumărate ori, credinţa în dragostea ce mi-o purta. Apoi 
îmi surâse, dar cu efort, căci, fără să vrea, ochii i se 
acopereau mereu de lacrimi. 

Am întrebuințat toate mijloacele ca s-o fac să-mi 
mărturisească adevărata pricină a profundei sale tristeţi, 
dar Marguerite se încăpăţâna să vină cu aceleaşi pretexte 
vagi pe care le-am pomenit mai înainte. 

Într-un târziu reuşi să adoarmă în braţele mele, dar 
somnul îi era dintre acelea care mai mult zdrobesc trupul 
decât îl odihnesc; din timp în timp scotea câte un țipăt, se 
trezea brusc, şi după ce se convingea că mă găseam într- 
adevăr lângă ea, mă punea să jur că o voi iubi veşnic. 

Nu înţelegeam nimic din toate aceste torente de durere, 
care o ţinură până spre dimineaţă. În zori Marguerite căzu 
într-un fel de somnolenţă. Nu închisese ochii de două nopţi. 

Odihna nu i-a fost prea lungă. 

Cam pe la 11, Marguerite se trezi şi, văzându-mă şi pe 
mine treaz, aruncă o privire în jur şi strigă speriată: 

— Ai şi plecat? 

— Nu, i-am răspuns eu, luându-i mâinile, dar am vrut să te 
las să dormi. Este încă devreme. 

— La ce oră pleci la Paris? 

— La patru. 

— Aşa de repede? Până atunci ai să rămâi cu mine, nu-i 
aşa? 

— Bineînţeles, ca de obicei. 

— Ce fericire! Mergem să mâncăm? Reluă ea cu un aer 
distrat. 

— Dacă vrei... 


— Şi pe urmă ai să mă îmbrăţişezi mult, mult, până în clipa 
plecării? 

— Da, şi am să mă întorc cât mai repede cu putinţă. 

— Ai să te întorci? Rosti ea, privindu-mă cu nişte ochi 
rătăciţi. 

— Bineînţeles! 

— Desigur, ai să te reîntorci deseară, şi eu te voi aştepta 
ca de obicei, şi mă vei iubi, şi vom fi fericiţi, aşa cum suntem 
de când ne cunoaştem. 

Toate aceste cuvinte rostite pe un ton atât de sacadat 
păreau să ascundă acelaşi şir neîntrerupt de gânduri 
dureroase, încât tremuram de frică, în fiece clipă, să n-o 
văd căzând în delir. 

— Ascultă, Marguerite, i-am spus eu, tu eşti bolnavă, nu 
pot să plec şi să te las astfel. Am să scriu tatălui meu să nu 
mă mai aştepte. 

— Nu, nu! Strigă ea brusc. Să nu faci asta. Tatăl tău m-ar 
acuza, pe lângă altele, că te împiedic să te duci la el când 
vrea să te vadă; nu, nu, trebuie sa te duci la el, trebuie! De 
altminteri, nu sunt bolnavă, mă simt minunat. Am avut un 
vis urât, şi nu mă trezisem bine, asta-i tot. 

Din acest moment, Marguerite încercă să pară mai veselă. 
Nici nu mai plânse. 

Când sosi ora la care trebuia să plec, am îmbrăţişat-o şi 
apoi am întrebat-o dacă n-ar vrea să mă întovărăşească 
până la gară: nădăjduiam că plimbarea o va mai distra 
puţin, iar aerul are să-i facă bine. [ineam, mai cu seamă, să 
rămân cât mai mult timp cu putinţă alături de ea. 

Marguerite acceptă, îşi luă o mantilă pe ea şi mă întovărăşi 
împreună cu Nanine, ca să nu se întoarcă singură. 

De douăzeci de ori am fost pe punctul de a nu mai pleca. 
Dar speranţa de a mă reîntoarce curând şi teama de a nu-l 
supăra din nou pe tata mă întăriră în hotărâre, şi până în 
cele din urmă mă urcai în tren. 

— Pe deseară, i-am spus Margueritei în clipa despărțirii. 

Nu mi-a răspuns. 


S-a mai întâmplat o dată ca Marguerite să nu-mi răspundă 
exact la aceleaşi cuvinte, şi contele de G..., îţi aminteşti, 
petrecuse noaptea la ea; dar aceste timpuri erau atât de 
îndepărtate, încât mi se păreau şterse din memorie, şi dacă 
mă temeam de ceva, în nici un caz nu-mi era teamă că 
Marguerite ar putea să mă înşele. 

Cum am sosit la Paris, ara dat fuga la Prudence, s-o rog să 
vină să-i ţină de urât Margueritei; speram că verva şi 
veselia ei o vor distra. 

Am intrat fără să mă anunţ şi am găsit-o pe Prudence 
făcându-şi toaleta. 

— Ah! Exclamă ea pe un ton neliniştit. Marguerite e cu 
dumneata? 

— Nu! 

— Cum se simte? 

— E suferinda. 

— Prin urmare, n-o sa vină? 

— Trebuia să vină? 

Doamna Duvernoy se roşi şi îmi răspunse, puţin încurcată: 

— Voiam să spun... Deoarece ai venit la Paris, n-o să vină şi 
ea să vă întâlniți aici? 

— Nu. 

M-am uitat la Prudence; şi-a plecat ochii, iar pe figura ei 
mi s-a părut că citesc teama ca nu cumva vizita mea să se 
prelungească prea mult. 

— Veneam chiar să te rog, scumpa mea Prudence, dacă n- 
ai altceva de făcut, să te duci s-o vezi pe Marguerite în astă- 
seară; ai să-i ţii de urât şi poţi să rămâi peste noapte la ea. 
Niciodată n-am mai văzut-o în starea în care se afla astăzi, 
şi tremur de teamă sa nu se îmbolnăvească. 

— Iau masa în oraş, îmi răspunse Prudence, aşa ca n-am s- 
o pot vedea astă-seară pe Marguerite; am s-o văd în schimb 
mâine. 

Mi-am luat ziua bună de la doamna Duvernoy, care mi s-a 
părut la fel de preocupată ca şi Marguerite, şi am pornit 


spre tatăl meu, care, când m-a văzut, mi-a aruncat o privire 
scrutătoare. Apoi mi-a întins mâna. 

— Cele două vizite ale tale mi-au făcut plăcere, Armand, 
îmi spuse el, şi m-au făcut să sper că vei fi reflectat la cele 
discutate, după cum şi eu, la rândul meu, am reflectat... 

— Pot să-mi îngădui, tată, să te întreb, care este rezultatul 
reflecţiilor dumitale? 

— Rezultatul la care am ajuns, prietene, este că am 
exagerat importanţa informaţiilor primite şi mi-am permis 
să fiu mai puţin sever cu tine. 

— Ce spui, tată?! Am strigat eu, plin de bucurie. 

— Spun, scumpul meu copil, că trebuie ca orice tânăr să-şi 
aibă o iubită, iar după noile informaţii, prefer să te ştiu 
amantul domnişoarei Gautier decât al alteia. 

— Ce minunat eşti, tată! Cât mă faci de fericit! 

Mai vorbirăm astfel câtva timp şi apoi ne aşezarăm la 
masă. Tot timpul cât a durat cina tata a fost încântător. 

Ardeam de nerăbdare să mă reîntorc la Bougival, să-i 
povestesc Margueritei fericita întorsătură. În fiecare clipă 
priveam la pendulă. 

— Te uiţi într-una la ceas, îmi spuse tata, eşti nerăbdător 
să mă părăseşti. Oh! Voi, tinerii! Jertfiţi, aşadar, întotdeauna 
iubirile sincere pentru iubirile îndoielnice? 

— Nu spune asta, tată! Marguerite mă iubeşte, sunt 
convins. 

Tatăl meu nu-mi răspunse; nu avea aerul nici să se 
îndoiască, nici să-mi dea crezare. 

A insistat mult de tot să rămân cu eltoată seara şi să nu 
mă întorc decât a doua zi; dar i-am spus că Marguerite nu 
se simţea prea bine şi i-am cerut permisiunea să mă întorc 
la ea devreme, promiţându-i să revin a doua zi. 

Era o vreme foarte frumoasă; tata a ţinut să mă 
întovărăşească până la gara. Niciodată nu fusesem atât de 
fericit. Viitorul îmi apărea acum aşa curta îl întrevăzusem 
eu mai înainte. 

Îl iubeam pe tatăl meu mai mult decât îl iubisem vreodată. 


În momentul plecării, a mai insistat pentru ultima oară să 
rămân; am refuzat. 

— Prin urmare, o iubeşti mult de tot? Mă întrebă el. 

— Ca un nebun! 

— Du-te atunci! Şi îşi trecu mâna peste frunte, ca şi cum 
ar fi vrut să gonească un gând, apoi deschise gura, parcă 
pentru a-mi spune ceva; dar s-a mulţumit să-mi strângă 
mâna şi, părăsindu-mă brusc, strigă: Pe mâine, prin 
urmare! 

XXII. 

Aveam impresia ca trenul stă pe loc. 

Am ajuns la Bougival la 11. 

În casă nu era lumină la nici o fereastră; am sunat, dar nu 
mi-a răspuns nimeni. 

Pentru prima dată mi se întâmpla aşa ceva. În sfârşit, 
apăru grădinarul. Am intrat. 

Nanine îmi ieşi în cale cu o lampă. M-am îndreptat spre 
camera Margueritei. 

— Unde este doamna? 

— Doamna a plecat la Paris, îmi răspunse Nanine. 

— La Paris? 

— Da, domnule. 

— Când? 

— O oră după ce aţi plecat dumneavoastră. 

— Nu ţi-a lăsat nimic pentru mine? 

— Nimic. 

Nanine ieşi. 

„Marguerite o fi avut bănuieli, mi-am zis eu, şi s-o fi dus la 
Paris să se convingă dacă nu cumva vizita pe care am 
făgăduit s-o fac tatii nu era doar un pretext pentru a avea o 
zi de libertate. Sau poate i-o fi scris Prudence despre vreo 
afacere importantă”, mi-am spus eu când am rămas singur; 
o văzusem însă pa Prudence la sosire şi nu mi-a spus nimic 
din care sa presupun că i-ar fi scris Margueritei. 

Deodată mi-am amintit de întrebarea pe care mi-o pusese 
doamna Duvernoy: „Prin urmare, n-o să vină azi?” când îi 


spusesem că Marguerite era bolnavă. Mi-am reamintit 
totodată şi de aerul încurcat al Prudencei când am privit-o 
după ce rostise cuvintele acelea, ce păreau că trădează o 
întâlnire aranjată dinainte. La aceste amintiri se mai 
adăuga şi imaginea lacrimilor de pe obrajii Margueritei, pe 
care primirea călduroasă a tatii mă făcuse să le mai uit. 

Din clipa aceea, toate întâmplările de peste zi se adunară 
în jurul primei mele bănuieli şi mi-o întăriră în aşa măsură, 
încât totul, până şi clemenţa tatălui meu, mi-o confirma. 

Marguerite aproape că mă obligase să mă duc la Paris; 
calmul ei fusese desigur simulat atunci când i-am propus să 
rămân lângă ea. Căzusem cumva într-o cursă? Mă înşela 
oare Marguerite? Socotise că se va înapoia destul de 
devreme pentru ca lipsa ei să treacă neobservată, dar 
hazardul o făcuse sa în-târzie? Pentru ce nu spusese nimic 
Naninei, sau de ce nu mi-a lăsat câteva rânduri? Ce 
însemnau lacrimile ei, ce însemna această absenţă, ce era 
cu misterul în care pluteam? 

lată ce fel de întrebări îmi puneam îngrozit, în mijlocul 
camerei goale, cu ochii aţintiţi asupra pendulei, care, 
arătând miezul nopţii, voia parca să mă convingă că era 
prea târziu să mai sper că iubita mi se va reîntoarce. 

Şi, totuşi, după hotărârile pe care le luasem împreună, 
după acel sacrificiu oferit de ea şi acceptat de mine, mai era 
oare posibil să mă înşele? Nu! Am încercat să înlătur 
primele mele presupuneri. 

Biata fată, o fi găsit vreun cumpărător pentru mobile şi s-o 
fi dus la Paris să încheie târgul. N-o fi vrut să mă prevină; 
deşi acceptasem această vânzare, absolut necesară fericirii 
noastre, ea ştia că acest lucru îmi era totuşi din cale-afară 
de neplăcut, aşa ca s-o fi temut, probabil, să-mi vorbească 
despre astfel de treburi ca sa nu-mi rănească amorul 
propriu şi susceptibilitatea. Mai mult ca sigur că nu se va 
întoarce decât după ce-şi va fi isprăvit cu totul treburile. 
Sigur că în acest scop o aştepta şi Prudence, care s-a trădat 
fără să vrea faţă de mine. Mai mult ca sigur că Prudence n- 


a putut încheia târgul astăzi, aşa că o fi rămas peste noapte 
la ea, sau cine ştie, poate sa sosească dintr-un moment într- 
altul, cu atât mai mult cu cât bănuie în ce stare de nelinişte 
mă aflu şi n-o să aibă inima să mă lase să mă frământ atât. 

Dar atunci, pentru ce acele lacrimi? Probabil pentru că nu 
se putuse hotărî, cu toată dragostea pe care mi-o purta, să- 
şi abandoneze luxul în mijlocul căruia trăise până atunci şi 
care o făcuse atât de fericită şi de invidiată. 

Îi iertam, cu dragă inimă, Margueritei toate aceste 
regrete. O aşteptam cu nerăbdare, ca să-i spun, copleşind-o 
de sărutări, că ghicisem cauza misterioasei sale absenţe. 

Între timp se făcuse noapte, târziu, şi Marguerite nu mai 
venea. 

Îngrijorarea mea creştea din ce în ce, strângându-mi 
mintea şi inima ca într-o menghină. Poate că i se întâmplase 
ceva! Poate că era rănită, bolnavă, moartă! Poate că nu 
peste mult timp cineva va veni să-mi aducă la cunoştinţă 
cine ştie ce accident tragic! S-ar putea ca zorii zilei să mă 
găsească zbătându-mă în aceeaşi nesiguranţă, chinuit de 
aceleaşi temeri! 

Nici nu-mi trecea prin minte că în timp ce eu o aşteptam, 
copleşit de toate spaimele pe care mi le pricinuia absenţa 
ei, Marguerite m-ar fi putut înşela. Trebuia să existe o 
cauză independentă de voinţa ei care o ţinea departe de 
mine, şi cu cât mă gândeam mai mult la acest lucru, cu atât 
eram mai convins că această cauză nu putea fi decât vreo 
nenorocire. O, vanitate bărbătească, în cât de felurite 
chipuri te poţi înfăţişa! 

Bătu ora 1. M-am gândit să mai aştept un ceas, iar dacă la 
2 Marguerite nu va fi sosit încă, s-o pornesc spre Paris. 

În aşteptare, căutai o carte, fiindcă n-aveam curajul nici să 
mai gândesc. 

Manon Lescaut stătea deschisă pe masă. Mi se păru că pe 
alocuri paginile erau ude de lacrimi. După ce-am răsfoit 
cartea, am închis-o; prin vălul îndoielilor ce mă stăpâneau, 
personajele îmi păreau lipsite de sens. 


Timpul înainta mult prea încet. Cerul era acoperit de nori. 
O ploaie de toamnă biciuia geamurile. Patul gol mi se părea 
că ia uneori înfăţişarea unui mormânt. Mi se făcu frică. 

Am deschis uşa. Am ascultat, dar n-am auzit nimic altceva 
decât vuietul vântului care gonea printre arbori. Nici o 
trăsură nu trecea pe drum. În clopotniţa bisericii ceasul 
bătu trist unu şi jumătate. 

Tremuram de frică să nu bată cineva la uşă. Căci la acest 
ceas târziu din noapte, şi pe o vreme atât de mohorâtă, 
doar vestea unei nenorociri putea să mai ajungă. 

Bătu şi ora 2. Mai aşteptai puţin. Singură pendula tulbura 
liniştea cu zgomotul ei monoton şi cadenţat. 

În sfârşit, părăsii încăperea, în care până şi acela mai mici 
obiecte căpătaseră acel aer plin de tristeţe pe care îl ia tot 
ce înconjoară neliniştea unui suflet stingher. 

În camera de alături am găsit-o pe Nanine, care adormise 
cu lucrul în mână. Trezită de zgomotul uşii. 

— M-a întrebat dacă i se întorsese stăpâna. 

— Nu, dar dacă se întoarce, să-i spui că n-am mai putut să 
îndur neliniştea şi că am plecat ia Paris. 

— La ora asta? 

— Da. 

— Dar cum? N-o să găsiţi trăsură. 

— Am să merg pe jos. 

— Dar plouă. 

— Ce are a face? 

— Doamna are să se întoarcă, sau dacă nu se întoarce, 
aveţi timp destul să vă duceţi şi dimineaţa, pe lumină, ca să 
vedeţi ce anume a reţinut-o. Altfel, o să vă omoare bandiții 
pe drum. 

— Nu-i nici o primejdie, scumpa mea Nanine. Pe mâine! 

Devotata Nanine se duse să-mi caute pelerina, mi-o aruncă 
pe umeri şi se oieri s-o scoale pe mama Arnould, ca s-o 
întrebe dacă nu era cu putinţă să capăt o trăsură; dar m-am 
opus, fiind convins că aş fi pierdut cu această încercare, 


poate infructuoasă, mai mult timp decât mi-ar fi trebuit ca 
să fac jumătate din drum. 

Şi apoi aveam nevoie de aer, de o oboseală fizică spre a-mi 
mai potoli starea de surescitare în care mă găseam. 

Am băgat în buzunar cheia de la apartamentul din rue 
d'Antin, mi-am luat rămas bun de la Nanine, care m-a 
condus până la poartă, şi am pornit spre Paris. 

La început am alergat, dar cum pământul era proaspăt 
udat de ploaie, obosii de două ori mai repede. După o 
jumătate de oră de alergat, lac de sudoare, a trebuit să mă 
opresc. Mi-am mai tras sufletul şi am pornit mai departe. 
Noaptea era atât de întunecoasă încât mă temeam la tot 
pasul să nu mă izbesc pe drum de arborii iviţi atât de 
neaşteptat în faţa ochilor, încât îmi păreau nişte fantome 
uriaşe» care se năpusteau spre mine. 

Am întâlnit pe drum vreo două camioane cu mărfuri, pe 
care le-am lăsat curând în urmă. 

O caleaşcă gonea în trap întins spre Bougival. În clipa în 
care a trecut pe lingă mine, m-am gândit că Marguerite ar 
putea fi înăuntru. 

M-am oprit şi am început să strig: „Marguerite! 
Marguerite!” 

Dar nimeni nu mi-a răspuns, şi caleaşca şi-a continuat 
drumul. Am privit-o cum se îndepărta şi-am pornit-o apoi 
din nou la drum. 

Mi-au trebuit două ore ca să ajung la bariera Etoile. 

Vederea Parisului mi-a redat forţele şi am parcurs 
alergând lunga alee pe care o străbătusem de atâtea ori. 

În noaptea aceea nu se vedea pe ea ţipenie de om. 

Ai fi zis că-i locul de promenadă al unui oraş mort. 

Începuse să mijească de zi. 

Când am sosit în rue d'Antin, marele oraş tocmai începuse 
să se trezească, înainte de a se deştepta cu totul. 

În clipa în care am pătruns în casa Margueritei, la biserica 
Saint-Roch bătea de ora 5. 


Mi-am spus în grabă numele portarului, căruia îi dădusem 
destule piese de douăzeci de franci ca să ştie că aveam 
dreptul să vin la 5 dimineaţa! A domnişoara Gautier. 

Am trecut deci mai departe, fără nici o piedică. 

Aş fi putut să-l întreb dacă Marguerite era acasă; s-ar fi 
putut însă să-mi răspundă negativ, şi eu preferam să mai 
plutesc în îndoială încă două minute în plus, deoarece 
îndoindu-mă, mai speram încă. 

Am ascultat la uşă, încercând să surprind vreun zgomot, 
vreo mişcare. 

Nimic. Liniştea de la ţară se întindea parcă până aici. 

Am deschis uşa şi am intrat. 

Toate draperiile de la ferestre erau trase. 

Le-am dat la o parte pe cele din sufragerie şi m-am 
îndreptat apoi spre dormitor, împingând cu putere uşa. 

M-am repezit la şnurul draperiilor şi am tras violent de el. 

Draperiile se deteră în lături; o lumină palidă pătrunse în 
încăpere; am alergat spre pat. Era gol! 

Am deschis uşile unele după altele, am inspectat toate 
camerele. 

Nimeni. 

Simţeam că-mi pierd minţile, nu altceva. 

Am trecut în camera de toaletă, am deschis fereastra şi am 
strigat-o pe Prudence de mai multe ori. 

Dar nimeni nu deschise fereastra la doamna Duvernoy. 

Atunci am coborât la portar, pe care l-am întrebat dacă 
domnişoara Gautier venise acasă în cursul zilei. 

— A fost, îmi răspunse portarul, împreună cu doamna 
Duvernoy. 

— Şi n-a lăsat nici o vorbă pentru mine? 

— Niciuna! 

— Ştii cumva ce au mai făcut după aceea? 

— Ş-au urcat într-o trăsură. 

— Ce fel de trăsură? 

— Un cupeu particular. 

Ce însemnau oare toate acestea? 


Am sunat la poarta vecină. 

— Unde vă duceţi, domnule? Mă întrebă portarul după ce 
mi-a deschis. 

— La doamna Duvernoy. 

— Nu s-a înapoiat. 

— Eşti sigur? 

— Da, domnule; iată aici o scrisoare care a fost adusă ieri 
seară pentru dânsa şi pe care încă nu i-am dat-o. 

Şi portarul îmi arătă o scrisoare pe care îmi aruncai fără 
voie ochii. 

Recunoscând scrisul Margueritei, am luat soarea. 

Adresa suna astfel: 

Doamnei Duvernoy, pentru a fi înmânată domnului Duval. 

— Această scrisoare este pentru mine, i-am spus 
portarului, şi i-am arătat adresa. 

— Dumneavoastră sunteţi domnul Duval? Mă întrebă el. 

— Da! 

— Ah, vă recunosc! Veneaţi deseori pe la doamna 
Duvernoy. 

Ajuns în stradă, am rupt plicul. 

De mi-ar fi căzut un trăsnet la picioare, n-aş fi fost mai 
îngrozit decât la citirea acestei scrisori: „În momentul în 
care vei citi această scrisoare, Armand, eu voi fi amanta 
unui alt bărbat. Prin urmare, totul s-a sfârşit între noi. 

Întoarce-te lângă tatăl tău, dragă prietene, du-te să-ţi 
revezi sora, tânăra neprihănită ce nu cunoaşte niciuna din 
nenorocirile noastre, şi alături de care ai să uiţi foarte 
repede de suferinţa pe care ţi-a pricinuit-o această fată 
pierdută, numită Marguerite Gautier, pe care ai binevoit s-o 
iubeşti o clipă şi căreia i-ai dăruit singurele momente 
fericite dintr-o viaţă care, aşa cum speră ea, nu va mai dura 
mult de aici înainte.” 

Când am citit ultimul cuvânt, am crezut că am să-mi pierd 
minţile. 

O clipă mi-a fost chiar teamă cu adevărat că am să mă 
prăbuşesc pe caldarâmul străzii. Un nor mi se lăsase pe 


ochi, iar sângele îmi zvâcnea cu putere la tâmple. 

În sfârşit, mi-am mai revenit, am privit în jur, foarte mirat, 
văzând cum viaţa celorlalţi îşi urmează cursul, fără să le 
pese de nenorocirea mea. 

Nu eram destul de puternic spre a putea suporta singur 
lovitura pe care mi-o dăduse Marguerite. 

Mi-am amintit atunci că tatăl meu se afla în acelaşi oraş cu 
mine, că în zece minute puteam fi lingă el şi că oricare ar fi 
fost cauza durerii mele, desigur el avea să mi-o 
împărtăşească. 

Am alergat ca un nebun, ca un hoţ, până la „HO tel de 
Paris”; la apartamentul tatii, cheia era în uşă. Am intrat. 

Citea. 

După cât de puţin mirat s-a arătat văzându-mă, ai fi spus 
că mă aştepta. 

M-am aruncat în braţele lui fără să-i spun un cuvânt, i-am 
dat să citească scrisoarea Margueritei, şi căzând apoi în 
genunchi la picioarele patului său, am plâns cu lacrimi 
fierbinţi. 

XXIII. 

Când viaţa îşi reluă cursul, nu puteam crede că ziua care 
începea avea să fie pentru mine altfel decât cele de mai 
înainte. Erau clipe în care îmi închipuiam că o împrejurare 
oarecare, pe care nu mi-o aminteam, mă făcuse să-mi 
petrec noaptea departe de Marguerite, dar, dacă m-aş 
înapoia la Bougival, aş găsi-o neliniştită, aşa cum fusesem şi 
eu neliniştit, întrebându-mă ce anume mă reţinuse atâta 
vreme departe de ea. 

Când te-ai deprins în viaţă cu un obicei, aşa cum mă 
deprinsesem eu cu această dragoste, îţi pare cu neputinţă 
să renunţi la el fără să sfărâmi în acelaşi timp toate celelalte 
resorturi ale vieţii. 

Eram silit, aşadar, să recitesc, din când în când, scrisoarea 
Margueritei, ca să mă conving de-a binelea că nu visasem. 

Trupul meu, cedând sub lovitura morală, era incapabil să 
facă cea mai mică mişcare. Zbuciumul, marşul nocturn, 


vestea primită în zori mă epuizaseră. Tatăl meu profită de 
faptul că eram zdrobit sufleteşte şi sleit fiziceşte şi-mi ceru 
să-i promit formal că am să plec cu el. 

I-am făgăduit tot ce-a vrut. Eram incapabil să susţin vreo 
discuţie şi aveam nevoie, după tot ce se întâmplase, de o 
afecţiune reală, care să mă ajute să trăiesc. 

Eram foarte bucuros că tatăl meu se străduia să mă 
consoleze în nenorocire. 

Tot ceea ce-mi amintesc este că în acea zi, cam pe la 5, m- 
am urcat alături de el într-o diligenţă. Fără să-mi spună 
nimic, dăduse dispoziţii să mi se pregătească cuferele şi să 
fie legate la spatele diligenţei, alături de ale sale. 

Mi-am dat seama de ce se întâmplă cu mine doar când am 
văzut dispărând oraşul, şi când singurătatea drumului îmi 
reaminti de golul din inimă. 

Atunci mă podidiră din nou lacrimile. 

Tata, înțelegând că vorbele, chiar venite de la el, n-ar fi 
putut să mă consoleze, mă lăsă să plâng fără să-mi spună 
un cuvânt, mulţumindu-se să-mi strângă uneori mâna, ca 
pentru a-mi reaminti că aveam alături un prieten. 

Noaptea am închis ochii doar câteva clipe. Am visat-o pe 
Marguerite. 

M-am trezit deodată, speriat, neînţelegând pentru ce mă 
găseam într-o diligenţă. 

Apoi mi-am amintit şi, trist, mi-am lăsat capul să-mi cadă 
pe piept. 

Nu îndrăzneam să vorbesc cu tata de teamă să nu-l aud 
spunându-mi: „Vezi câtă dreptate aveam când nu mă 
încredeam în dragostea acestei femei?” 

Dar el n-a abuzat de acest succes, aşa că iată-ne sosiți în 
oraşul G... fără să-mi fi spus altceva decât cuvinte cu totul 
străine de întâmplarea care mă determinase să plec. 

În clipa în care mi-am îmbrăţişat sora, mi-au venit în minte 
cuvintele din scrisoarea Margueritei privitoare la ea; dar 
am înţeles îndată că, oricât de bună ar fi sora mea cu mine, 
nu mă va putea face să-mi uit iubita. 


Cum tocmai se deschisese sezonul de vânătoare, tatăl meu 
se gândi că aşa ceva ar putea să mă distreze. Începu deci să 
organizeze partide de vânătoare împreună cu vecinii şi 
prietenii. Luam parte la ele fără silă, dar şi fără entuziasm, 
cu acea apatie care, de la plecare, îmi caracteriza toate 
acţiunile. 

Vânam cu gonaci. Mi se desemna un loc. Puneam puşca 
descărcată alături de mine şi visam. 

Priveam cum trec norii. Îmi lăsam gândurile să rătăcească 
peste câmpiile solitare, şi din timp în timp mă auzeam 
strigat de vreun vânător, care îmi arăta un iepure la zece 
paşi de mine. 

Niciunul din aceste amănunte nu-i scăpară tatălui meu, 
care nu se lăsa înşelat de calmul meu exterior. Înţelegea 
bine că, oricât de abătut aş fi fost, inima mea avea să aibă 
într-o zi o răbufnire teribilă, poate chiar primejdioasă; de 
aceea, ferindu-se să pară că mă consolează, făcea tot ce-i 
stătea în putinţă ca să mă distreze. 

Sora mea, fireşte, nu ştia nimic din cele întâmplate şi nu-şi 
putea explica de ce eu, aşa de vesel altădată, devenisem 
deodată atât de dus pe gânduri şi de trist. 

Uneori, cufundat în mâhnirea mea, eram surprins de 
privirea îngrijorată a tatii; îi luam atunci mâna într-a mea, 
ca pentru a-i cere discret iertare de tot răul pe care i-l 
făceam, fără voie. 

S-a scurs astfel o lună de zile, dar după aceasta lună n-am 
mai putut să îndur să fiu departe de Marguerite. 

Amintirea ei mă urmărea fără încetare. O iubisem prea 
mult şi o mai iubeam încă nebuneşte pe această femeie 
pentru ca să-mi poată deveni deodată indiferentă. Trebuia 
sau s-o iubesc, sau s-o urăsc. Trebuia mai ales, indiferent ce 
sentimente aş fi nutrit pentru ea, s-o văd, şi asta 
numaidecât. 

Această dorinţă, o dată încolţită în minte, mi se fixă cu 
toată puterea asupra voinţei, care în cele din urmă reapăru 
în trupul meu de multă vreme inert. 


Simţeam nevoia s-o văd pe Marguerite nu în viitor, nu 
peste o lună, nu peste o săptămână, ci chiar a doua zi; aşa 
că m-am dus la tatăl meu să-l anunţ că plec la Paris după 
nişte treburi, dar că aveam să mă întorc repede înapoi. 

Fără îndoială că a ghicit motivul pentru care plecam, 
deoarece a stăruit multă vreme să rămân; văzându-mă însă 
în ce stare de surescitare mă aflam, şi-a dat seama că 
nesatisfacerea acestei dorinţe ar putea să aibă pentru mine 
urmări fatale, aşa încât m-a îmbrăţişat şi m-a rugat, 
aproape cu lacrimi în ochi, să mă întorc cât mai neîntârziat. 

N-am închis ochii până la Paris. 

Ce aveam să fac o dată ajuns acolo? Nu ştiam; dar mai 
înainte de orice trebuia să mă interesez de Marguerite. 

M-am dus acasă să-mi schimb hainele, şi cum era un timp 
foarte frumos şi încă destul de devreme, am pornit spre 
Champs-Elysees. 

După vreo jumătate de oră am zărit, de departe, trăsura 
Margueritei, între rond şi Place de la Concorde. 

Îşi răscumpărase caii; trăsura era la fel ca odinioară, însă 
Marguerite nu se afla înăuntru. 

Aruncându-mi ochii în jur, o văzui pe Marguerite 
plimbându-se pe jos, însoţită de o femeie pe care n-o 
văzusem niciodată. 

Trecând pe lângă mine, a devenit albă la faţă, şi un surâs 
nervos i-a crispat buzele. Cât despre mine, inima îmi bătea 
cu putere, gata să-mi spargă pieptul; dar am reuşit să-mi 
iau 0 expresie nepăsătoare şi am salutat-o cu răceală pe 
fosta mea amanta, care se îndreptă imediat spre trăsură, 
unde se urcă împreună cu prietena ei. 

O cunoşteam bine pe Marguerite. Întâlnirea neaşteptată 
cu mine de bună seamă că o tulburase profund. Fără 
îndoială că aflase de plecarea mea, care o liniştise asupra 
urmărilor rupturii dintre noi; dar văzând că m-am reîntors 
şi găsindu-se faţă în faţă cu mine, palid cum eram, 
înţelesese că reîntoarcerea mea avea un scop, întrebându- 
se desigur ce putea să urmeze. 


Dacă aş fi regăsit-o pe Marguerite nenorocită, dacă, spre a 
mă răzbuna pe ea, i-aş fi putut sări în ajutor, poate că aş fi 
iertat-o, şi cu siguranţă că nu m-aş mai fi gândit să-i fac 
vreun rău; dar o vedeam fericită, cel puţin în aparenţa; un 
altul îi oferise acum luxul pe care eu nu fusesem în stare să 
i-l asigur; ruptura noastră, pornită de la ea, îmbrăca prin 
urmare caracterul celui mai josnic interes; eram umilit în 
amorul meu propriu, cât şi în dragostea mea, trebuia 
neapărat să-mi plătească pentru tot ceea ce suferisem. 

Faptele acestei femei nu mă puteau lăsa nepăsător; prin 
urmare, ceea ce de bună seama avea să-a facă cel mai mult 
rău era indiferența mea; trebuia deci să mă prefac 
indiferent nu numai faţă de ea, ci şi faţă de toţi ceilalţi. 

Am încercat să iau o figură surâzătoare şi am pornit-o spre 
Prudence. 

Camerista se duse să mă anunţe şi mă lăsă să aştept 
câteva clipe în salon. 

În sfârşit, doamna Duvernoy apăru şi mă pofti în budoarul 
ei; în momentul în care luam loc, am auzii deschizându-se 
uşa de la salon şi un pas uşor făcu să scârţâie parchetul, 
apoi uşa de la vestibul fu închisă cu violenţă. 

— Te deranjez? Am întrebat-o pe Prudence. 

— De loc. Marguerite a fost şi ea aici. Când a auzit că ai 
venit să mă vezi, a fugit; ea e persoana care a plecat 
adineauri. 

— Aşadar, am ajuns acum s-o sperii? 

— Nu, dar se teme că ţi-ar fi neplăcut s-o revezi. 

— De ce? Am întrebat eu, făcând eforturi să respir normal, 
deoarece emoția mă sugruma. Biata fată, m-a părăsit ca să- 
şi recapete trăsura, mobilele şi diamantele, a procedat bine 
şi nu trebuie să-i port pică din această pricină. Am întâlnit-o 
astăzi, am continuat eu nepăsător. 

— Unde? Se interesă Prudence, care mă privea 
întrebându-se parcă dacă acest om era cu adevărat unul şi 
acelaşi cu cel pe care îl ştiuse odinioară atât de îndrăgostit. 


— Pe Champs-Elysees; era împreună cu o altă femeie, 
foarte frumoasă. Cine-i femeia aceea? 

— Cum arată? 

— O blondă subţirică, cu bucle lungi, ochi albaştri, foarte 
elegantă. 

— Ah, asta-i Olympe! Într-adevăr, e o fată foarte frumoasă. 

— Cu cine trăieşte? 

— Cu nimeni şi cu toată lumea. 

— Şi unde locuieşte? 

— Rue Tronchet, numărul... Aa, aşa, vrei să-i faci curte? 

— Nu se ştie ce se poate întâmpla! 

— Şi Marguerite? 

— Dacă ţi-aş spune că nu mă mai gândesc de loc la ea, ar 
însemna să mint; dar fac parte dintre oamenii pentru care 
contează foarte mult modul în care te desparţi de cineva. 
Or. Marguerite m-a expediat într-un chip atât de nesocotit, 
încât m-am considerat un neghiob de a fi fost aşa de 
îndrăgostit de ea, fiindcă într-adevăr am fost foarte 
îndrăgostit de această fată. 

Îţi imaginezi pe ce ton m-am silit să rostesc aceste cuvinte: 
sudoarea îmi şiroia pe frunte. 

— Nu mai vorbi aşa, ea te-a iubit mult de tot, şi te iubeşte 
şi acum; dovadă ca după ce te-a întâlnit astăzi, a venit 
numaidecât să-mi spună. Când a sosit la mine, tremura 
toată, gata să i se facă rău. 

— Ei bine, şi ce ţi-a spus? 

— Mi-a spus: „Cu siguranţă că are sa vină să te vadă”, şi 
m-a rugat să te implor s-o ierţi. 

— Am iertat-o, poţi să-i spui asta. E o femeie de treabă, dar 
o femeie uşoară; trebuia să mă aştept la ceea ce mi-a făcut. 
Îi sunt chiar recunoscător pentru hotărârea luată, fiindcă 
mă întreb astăzi unde ne-ar fi dus ideea mea dea nu mă 
mai despărţi de ea. Ar fi fost desigur o nebunie. 

— Marguerite are să fie foarte mulţumită aflând că te-ai 
resemnat şi ai înţeles situaţia grea în care se afla. Sosise 
momentul să te părăsească, dragul meu. Nemernicul acela 


de misit căruia Marguerite îi propusese să-i vândă toate 
mobilele s-a dus pe la creditorii ei ca să-i întrebe cât le 
datorează; creditorii, speriindu-se că nu vor fi plătiţi, au 
scos totul la mezat în două zile. 

— Şi acum au fost achitate datoriile? 

— Aproape. 

— Şi cine a scos banii? 

— Contele de N... Ah, scumpul meu, există oameni născuţi 
anume pentru aşa ceva! Pe scurt, i-a dat douăzeci de mii de 
franci, dar şi-a atins scopul urmărit. Ştie foarte bine că 
Marguerite nu ţine la el, ceea ce nu-l împiedică să fie foarte 
drăguţ cu ea. Ai văzut, i-a răscumpărat caii, i-a scos 
bijuteriile de la „Muntele de pietate” şi îi dă atâţia bani cât 
îi dădea şi ducele; dacă s-ar hotări să ducă o viaţă mai 
liniştită, omul ăsta ar rămâne multă vreme cu ea. 

— Şi-acum ea ce face? Stă numai la Paris? 

— Marguerite n-a mai vrut să se mai ducă la Bougival de 
când ai plecat. M-am dus eu după lucrurile ei şi chiar după 
ale dumitale, din care am făcut un pachet, pe care poţi să-l 
ridici de aici. Sunt toate lucrurile, afară de un mic portofel, 
cu inițialele dumitale, la care Marguerite ţine foarte mult. 
Daca vrei neapărat, am să i-l cer înapoi. 

— Să-l păstreze, am îngăimat eu, simțind cum mi se 
umezeau ochii la amintirea satului unde fusesem atât de 
fericit şi la gândul că Marguerite ţinea să aibă un lucru de- 
al meu, care să-i reamintească de mine. 

Dacă Marguerite ar fi intrat pe uşă în acel moment, toate 
hotărârile mele de răzbunare s-ar fi risipit şi m-aş fi aruncat 
la picioarele ei. 

— Do altminteri, reluă Prudence, n-am văzut-o niciodată în 
starea de acum: nu mai doarme aproape de loc, aleargă de 
la un bal la altul, supează la restaurante, ba chiar se 
îmbată. Nu de mult, după un supeu, a stat opt zile în pat; 
iar când doctorul i-a permis să se scoale, a luat-o de la 
capăt, cu riscul de a se prăpădi. Ai sa te duci s-o vezi? 


— La ce bun? Am venit să te văd pe dumneata, pentru că 
ai fost totdeauna foarte binevoitoare faţă de mine şi pentru 
că te-am cunoscut mai înainte de a o cunoaşte pe 
Marguerite. Dumitale îţi datorez faptul că am fost amantul 
Margueritei, după cum dumitale îţi datorez şi faptul că nu 
mai sunt, nu-i aşa? 

— De! Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să te 
părăsească, şi cred că mai târziu n-ai să-mi porţi pică clin 
această pricină. 

— Îţi păstrez o îndoită recunoştinţă, am adăugat eu, 
ridicându-mă să plec, pentru că resimţeam un adevărat 
dezgust faţă de femeia asta când o vedeam cum ia în serios 
tot ceea ce-i spuneam. 

— Pleci? 

— Da. 

Aflasem destul. 

— Când te mai văd? 

— În curând. La revedere. 

— La revedere. 

Prudence mă conduse până la uşă; m-am înapoiat acasă cu 
lacrimi de furie în ochi şi cu inima însetată de răzbunare. 

Aşadar, Marguerite era indiscutabil o stricată, la fel cu 
celelalte; aşadar, cu toată dragostea profundă pe care o 
avea pentru mine, nu reuşise să-şi învingă dorinţa de a-şi 
relua viaţa de orgii, nu putuse lupta împotriva nevoii de a 
avea o trăsură şi de a se destrăbăla. 

Toate acestea mi le spuneam în chinul insomniilor; căci 
dacă aş fi judecat cu răceala pe care o afectam, aş fi înţeles 
că existenţa aceasta zgomotoasă a Margueritei era de fapt 
un mijloc de a-şi înăbuşi gândurile ce o obsedau, amintirile 
pe care nu şi le putea goni din minte. 

Din nefericire, o răutate pătimaşă pusese stăpânire pe 
mine, şi nu mă mai preocupa decât mijlocul de a-i produce 
cât mai multă suferinţă. 

Oh, cât sunt de mici şi de josnici bărbaţii când le este 
rănită vreuna din meschinele lor pasiuni! 


Această Olympe cu care o văzusem, daca nu-i era chiar 
prietenă Margueritei, era în orice caz cunoştinţa cu care se 
vedea cel mai des după ce se reîntorsese la Paris. Ea urma 
să dea un bal, şi cum presupuneam că Marguerite avea să 
vină şi ea, m-am străduit să obţin o invitaţie, şi am izbutit. 

Când am sosit, copleşit de dureroasele mele emoţii, balul 
era în toi. Se dansa, se vorbea tare, aproape că se striga; în 
timpul unui cadril, am zărit-o pe Marguerite dansând cu 
contele de N..., care, foarte mândru de a se arăta alături de 
ea, părea că spune lumii întregi: „Această femeie îmi 
aparţine!” 

M-am dus şi m-am rezemat de cămin chiar în faţa 
Margueritei şi am început s-o privesc cum dansează. De- 
abia m-a zărit, şi s-a şi tulburat. M-am uitat la ea şi am 
salutat-o distrat, cu privirea şi cu un gest al mâinii. 

Când m-am gândit că după bal avea să plece nu cu mine, ci 
cu acest imbecil bogat, şi când mi-am închipuit ce avea 
desigur să urmeze după ce se vor întoarce la ea acasă, 
sângele mi s-a suit în obraji şi am simţit brusc nevoia să le 
tulbur amorul. 

După contradans, m-am dus s-o salut pe stăpâna casei, 
care etala în faţa invitaţilor nişte umeri splendizi şi 
jumătatea unor sâni ameţitori. 

Fata era frumoasă, iar în ceea ce privea trupul, mai 
frumoasă chiar decât Marguerite. Acest lucru l-am înţeles şi 
mai bine după anumite priviri pe care Marguerite i le 
arunca Olympiei în timp ce-i vorbeam. Bărbatul care ar fi 
fost amantul acestei femei putea fi tot atât de mândru pe 
cât era şi domnul de N..., iar ea era destul de frumoasă ca 
să inspire o pasiune la fel cu cea pe care mi-o inspirase 
Marguerite. 

În acea vreme Olympe n-avea nici o legătură. N-ar fi fost 
greu să devin amantul ei. Totul era să arunci banii în 
dreapta şi în stânga, ca să fii remarcat. 

Hotărârea mea fu luată. Femeia aceasta avea să-mi fie 
amantă. 


Am început să-mi joc rolul de adorator dansând cu 
Olympe. 

O jumătate de oră mai târziu, Marguerite, palidă ca o 
moartă, îşi punea blana şi părăsea balul. 

XXIV, 

Înseamnă şi aceasta ceva, dar nu era de-ajuns. Îmi 
dădeam seama de puterea pe care o exercitam asupra 
acestei femei şi de faptul că abuzam de ea în mod laş. 

Când mă gândesc că acum e moartă, mă întreb dacă 
Dumnezeu îmi va ierta vreodată tot răul pe care i l-am 
făcut. 

După supeu, care a fost foarte zgomotos, începu jocul de 
cărţi. 

M-am aşezat alături de Olympe: şi am pontat cu atâta 
îndrăzneală, încât era exclus ca ea să nu observe, într-o 
clipă, am câştigat o sută cincizeci sau două sute de ludovici, 
pe care i-am etalat în faţa mea şi asupra cărora Olympe 
pironise nişte priviri aprinse. 

Eram singurul pe care jocul nu-l absorbise complet şi care 
se ocupa de Olympe. Tot restul nopţii am câştigat şi i-am dat 
bani ca să poată juca, deoarece pierduse tot ce avusese în 
faţa ei pe masă, ba chiar mai mult ca sigur că şi ce avusese 
în casă. 

La 5 dimineaţa jocul se sparse şi invitaţii plecară. 

Câştigasem trei sute de ludovici. 

Toţi jucătorii ajunseseră la uşă, numai eu rămăsesem în 
urmă, fără să observe cineva, deoarece nu eram prieten cu 
niciunul dintre ei. 

Olympe tocmai se pregătea să-mi lumineze scara, urmând 
sa cobor şi eu, când deodată, întorcându-mă spre ea, i-am 
spus: 

— Trebuie să vă vorbesc. 

— Mâine, îmi spuse ea. 

— Nu, acum! 

— Ce aveţi să-mi spuneţi? 

— Veţi vedea. 


Şi am intrat din nou în apartament. 

— Ai pierdut, i-am spus eu. 

— Da... 

— Toţi banii pe care îi aveai? 

Ea ezită să răspundă. 

— Fii sinceră. 

— Ei bine, da! 

— Am câştigat trei sute de ludovici, iată-i, dacă accepţi să 
rămân peste noapte aici. 

Şi, în acelaşi timp, am aruncat aurul pe masă. 

— Şi pentru ce această propunere? 

— Pentru că te iubesc, la naiba! 

— Nu, ci pentru că eşti îndrăgostit de Marguerite şi 
pentru că vrei să te răzbuni pe ea, devenind amantul meu. 
Pe o femeie ca mine nu poţi s-o înşeli, aşa uşor, scumpul 
meu; din nefericire, sunt încă prea tânără şi prea frumoasă 
ca să accept rolul pe care mi-l propui. 

— Aşadar, refuzi? 

— Da! 

— Preferi să mă iubeşti pe degeaba? Asta n-aş primi eu. 
Gândeşte-te puţin, scumpa mea Olympe; dacă ţi-aş fi trimis 
o persoană oarecare spre a-ţi înmâna aceste trei sute de 
ludovici din partea mea, în condiţiile despre care ţi-am 
vorbit, ai fi acceptat. Am preferat sa tratez direct. Acceptă, 
fără să mai cercetezi motivele care mă determină să 
procedez astfel 5 spune-ţi că eşti frumoasă şi că nu-i de 
mirare să fiu îndrăgostit de tine. 

Marguerite era, ca şi Olympe, o fată întreţinută, şi totuşi n- 
aş fi îndrăznit niciodată să-i spun, de la prima vedere, ceea 
ce-i spusesem Olympei. Şi asta fiindcă pe Marguerite o 
iubeam, fiindcă ghicisem în ea simţăminte ce lipseau 
celeilalte, şi chiar în momentul în care îi propuneam 
Olympei acest târg, în ciuda deosebitei sale frumuseți, nu 
simţeam pentru ea decât dezgust. 

Bineînţeles că Olympe sfârşi prin a accepta, iar la amiază, 
când am plecat, devenisem amantul ei; dar îi părăseam 


patul fără să duc cu mine amintirea mângăierilor şi a 
şoaptelor cu care se crezuse obligată să mă copleşească în 
schimbul celor şase mii de franci pe care i-i lăsasem. 

Şi totuşi erau bărbaţi care se ruinaseră pentru această 
femeie. 

Începând din aceeaşi zi, am supus-o pe Marguerite unor 
persecuții cumplite, ceas de ceas, clipă de clipă. Olympe şi 
cu Marguerite încetară să se mai vadă, şi e lesne de înţeles 
pentru care motiv. l-am dăruit noii mele amante o caleaşcă, 
bijuterii, am jucat, am făcut, în fine, toate nebuniile care se 
cădea să le facă un bărbat îndrăgostit de o femeie ca 
Olympe. Zvonul despre noua mea pasiune se răspândi cât ai 
bate din palme. 

Însăşi Prudence se lăsă înşelată, ajungând să creadă că o 
uitasem cu totul pe Marguerite. Aceasta, fie că ghicise 
motivul care mă făcea să mă port astfel, fie că se înşela o 
dată cu ceilalţi, dar răspundea cu o rară demnitate la 
jignirile pe care i le aduceam zi de zi. Părea însă că suferă 
cumplit, deoarece, pretutindeni unde o întâlneam, o 
vedeam din ce în ce mai palidă, din ce în ce mai tristă. 
Dragostea pe care i-o nutream, exaltată în aşa măsură încât 
părea că se transformase în ură, se desfăta la priveliştea 
acestor dureri de zi de zi. De mai multe ori, în împrejurări 
în care am fost de o cruzime infamă, Marguerite a ridicat 
spre mine nişte priviri atât de rugătoare, încât am roşit din 
pricina rolului pe care îl jucam, şi eram gata să-i cer iertare. 

Dar aceste păreri de rău ţineau exact cât lumina 
fulgerului, iar Olympe, căreia nu-i mai rămăsese nici cea 
mai mică umbră de amor propriu şi care înţelesese că, 
făcându-i rău Margueritei, avea să obţină de la mine tot ce 
voia, mă aţâţa fără încetare împotriva ei şi o insulta ori de 
câte ori găsea prilejul, cu acea persistentă laşitate a femeii 
care se simte susţinută de un bărbat. 

Marguerite ajunsese să nu mai meargă nici la baluri, nici 
la spectacole, de teamă să nu ne întâlnească pe Olympe şi 
pe mine. Şi atunci scrisorile anonime au luat locul 


obrăzniciilor făţişe, şi câte lucruri ruşinoase nu mi-am 
îndemnat amanta să povestească despre Marguerite; ba 
mai mult, le povesteam chiar eu însumi. 

Trebuie să fi fost într-adevăr nebun ca să ajung atât de 
departe. Eram ca un om care, îmbătat cu vin prost, cade 
într-una din acele exaltări în care mâna este în stare sa 
făptuiască o crimă, fără ca mintea să aibă nici cel mai mic 
amestec. În tot acest tumult, înduram totuşi cele mai 
cumplite chinuri. Calmul fără indignare, demnitatea fără 
dispreţ cu care Marguerite răspundea tuturor atacurilor, şi 
care mi-o făceau, de fapt, superioară, mă îndârjeau şi mai 
mult împotriva ei. 

Într-o seară, Olympe s-a dus nu ştiu bine unde şi s-a 
întâlnit cu Marguerite, care de data aceasta a învăţat-o 
minte pe netrebnica ce-o insulta, dar în aşa fel încât Olympe 
a fost nevoită să dea bir cu fugiţii. Olympe se întoarse 
tremurând de furie, iar Marguerite a fost dusă acasă 
leşinată. 

Povestindu-mi ce se petrecuse, Olympe, convinsă că 
Marguerite voise să se răzbune fiindcă îmi era amantă, mi-a 
cerut să-i scriu de îndată câteva rânduri, în care să-i cer s-o 
respecte pe femeia pe care o iubeam. 

Nu-i nevoie să mai spun că am acceptat pe loc acest lucru 
şi că i-am scris Margueritei tot ce mi-a trecut prin minte 
mai jignitor, mai ruşinos şi mai crud, iar scrisoarea i-am 
trimis-o chiar în aceeaşi zi. 

De data aceasta lovitura era prea brutală pentru ca 
nenorocita s-o suporte fără să mai spună nimic. 

Bănuiam că voi primi un răspuns, şi de aceea m-am 
hotărât să rămân acasă toată ziua. 

Cam pe la orele 2 cineva sună, şi o văzui pe Prudence 
intrând. 

Am întrebat-o cu aerul cel mai indiferent din lume cărui 
fapt îi datoram vizita; dar în ziua aceea doamnei Duvernoy 
nu-i ardea de glume, şi cu un ton grozav de emoţionat îmi 
spuse că de la reîntoarcerea mea, adică de vreo trei 


săptămâni încoace, n-am scăpat nici un prilej ca să nu-mi 
bat joc de Marguerite; mi-a mai spus ca Marguerite era 
bolnavă, iar că scena din ajun şi mai ales scrisoarea primită 
în dimineaţa aceea o făcuseră să cadă la pat. 

Pe scurt, fără să-mi facă reproşuri, Marguerite o trimitea 
să-mi ceară îndurare, spunându-mi că nu mai avea nici forţa 
morală, nici forţa fizică să rabde chinurile la care o 
supuneam. 

— Dacă domnişoara Gautier m-a părăsit, era în dreptul ei 
s-o facă, îi spusei Prudencei, dar ca să insulte o femeie pe 
care o iubesc, pe motiv că această femeie îmi este amantă, 
lucrul acesta nu-l voi îngădui niciodată. 

— Dragul meu, îmi spuse Prudence, dumneata eşti sub 
influenţa unei stricate fără inimă şi fără minte; eşti 
îndrăgostit de ea, este adevărat, dar ăsta nu-i un motiv ca 
să torturezi o femeie care nu se poate apăra. 

— Domnişoara Gautier să-mi trimită pe contele de N... al 
dumneaei, şi atunci partida va fi egală. 

— Ştii prea bine că ea nu va face acest lucru. Aşadar, 
dragă Armand, las-o în pace; dac-ai vedea-o, ţi-ar fi ruşine 
de modul în care te porţi cu ea. E palidă, tuşeşte mereu, n-o 
s-o mai ducă mult... Şi Prudence îmi întinse mâna 
adăugând: Vino s-o vezi, vizita dumitale are să-i facă mare 
plăcere. 

— N-am nici o poftă să-l întâlnesc acolo pe domnul de N... 

— Domnul de N... nu vine niciodată la ea. Nu poate să-l 
sufere. 

— Dacă Marguerite ţine să mă vadă, ştie unde stau, să 
vină; eu nu voi mai pune niciodată piciorul în rue d'Antin. 

— Şi ai s-o primeşti bine? 

— Fără îndoiala că da. 

— Ei bine, sunt sigură că are să vină. 

— Să vină. 

— leşi în oraş azi? 

— Am să fiu acasă toată seara. 

— Mă duc să-i spun. 


Prudence plecă. 

Nici măcar nu i-am scris Olympei să nu mă mai aştepte. De 
altfel, nu prea mă sinchiseam eu de femeia asta. De-abia 
dacă petreceam la ea o noapte pe săptămână. Cred, de 
altfel, că se consola cu un actor de la nu ştiu ce teatru de pe 
bulevard. 

Am ieşit să iau masa şi m-am întors aproape imediat. Am 
poruncit să se facă focul în toate sobele şi i-am spus lui 
Joseph că în seara aceea era liber. 

Mi-ar fi greu să-ţi redau stările sufleteşti atât de deosebite 
pe care le-am trăit în intervalul acelei ore de aşteptare; 
când însă, pe la ceasurile 9, am auzit sunând, m-a cuprins o 
asemenea emoție, încât, ducându-mă să deschid uşa, am 
fost nevoit să mă sprijin de pereţi ca să nu cad. 

Din fericire, anticamera nu era prea bine luminată, aşa că 
emoția întipărită pe figura mea era greu de observat. 

Marguerite păşi înăuntru. 

Era îmbrăcată toată în negru, iar faţa îi era acoperită de o 
voaletă. Abia dacă i-am recunoscut chipul sub dantelă. 

Marguerite trecu în salon şi îşi ridică voaleta. 

Era albă ca marmora. 

— Lată-mă, Armand, rosti ea. Ai dorit să mă vezi, am venit. 

Şi lăsându-şi capul între mâini, izbucni în plâns. 

M-am apropiat de ea. 

— Ce ai? l-am spus eu cu o voce sugrumată. 

Marguerite îmi strânse mâna fără să-mi răspundă, 
deoarece lacrimile îi înecau încă glasul. Dar câteva clipe 
mai târziu, după ce se mai calmă puţin, îmi spuse: 

— Mi-ai făcut tare mult rău, Armand, fără ca eu să-ţi fi 
făcut nimic. 

— Nimic? Am replicat eu cu un surâs amar. 

— Nimic altceva decât ce m-au silit împrejurările să fac. 

— Nu ştiu dacă ai încercat sau vei încerca vreodată în 
viaţă ceea ce am simţit eu privind-o pe Marguerite. 

Ultima dată când venise la mine, se aşezase tot pe locul 
unde sta şi acum; numai că de atunci ea fusese amanta 


altuia; alte sărutări decât ale mele îi atinseseră buzele, 
după care gura mea tânjea atâta, şi totuşi simţeam că o 
iubesc pe această femeie tot atât, ba poate chiar mai mult 
decât o iubisem vreodată. 

Cu toate acestea, îmi venea foarte greu să deschid discuţia 
despre motivul care o aducea la mine. Marguerite a înţeles 
fără îndoială acest lucru, deoarece îmi spuse: 

— Am venit să te plictisesc, Armand, deoarece am să-ţi cer 
două lucruri: iertare pentru ceea ce i-am spus ieri 
domnişoarei Olympe şi îndurare pentru ceea ce eşti poate 
gata să-mi mai faci. Cu bună-ştire sau nu, de când te-ai 
reîntors, mi-ai făcut atâta rău, încât n-aş mai fi în stare să 
suport de aci înainte nici un sfert din emoţiile pe care le-am 
suportat până azi-dimineaţă. Are să-ţi fie milă de mine, nu-i 
aşa? Şi ai să înţelegi că pentru un om de suflet există 
preocupări mai nobile decât să se răzbune pe o femeie 
bolnavă şi tristă ca mine. Uite, ia-mi mâna. Mă scutură 
frigurile; m-am sculat din pat ca să vin să-ţi cer nu 
prietenia, ci indiferența ta. 

Într-adevăr, mâna Margueritei ardea; biata femeie 
tremura sub veşmântu-i de catifea. 

Am împins lângă focul din cămin fotoliul în care stătea. 

— Crezi că eu n-am suferit în noaptea aceea în care, după 
ce te-am aşteptat la Bougival, am pornit să te caut la Paris, 
unde n-am găsit decât scrisoarea ta, care a fost gata să mă 
scoată din minţi? Cum ai putut să mă înşeli, Marguerite, pe 
mine, care te iubeam atât? 

— Să nu vorbim de asta, Armand, nu pentru asta am venit. 
Am vrut să te văd cu alţi ochi decât ca pe un duşman, asta-i 
tot, şi am vrut să-ţi mai strâng o dată mâna. Ai o amantă 
tânără, frumoasă, pe care se spune că o iubeşti: fii fericit cu 
ea şi uită-mă pe mine. 

— Şi tu, tu eşti fericită, nu-i aşa? 

— Am eu oare înfăţişarea unei femei fericite, Armand? Nu- 
ţi bate joc de durerea mea, tu, care cunoşti mai bine decât 
oricine pricina durerii mele şi ştii cât e ea de profundă. 


— Nu depindea decât de tine ca să nu mai fii niciodată 
nefericită, dacă eşti într-adevăr aşa cum spui. 

— Nu, dragul meu, împrejurările au fost mai puternice 
decât voinţa mea. Am ascultat nu de instinctele mele de 
cocotă, cum s-ar părea că vrei să spui, ci de o necesitate 
imperioasă şi de motive pe care ai să le afli într-o zi şi care 
te vor face să mă ierţi. 

— Pentru ce nu-mi spui acum care sunt aceste motive? 

— Pentru că ele n-ar restabili o apropiere imposibilă între 
noi şi pentru că te-ar îndepărta poate de unele fiinţe de 
care nu trebuie să te îndepărtezi. 

— Şi cine sunt aceste fiinţe? 

— Nu pot să-ţi spun. 

— Atunci, minţi. 

Marguerite se ridică şi se îndreptă spre uşă. 

Nu puteam să asist la această durere mută şi totodată 
grăitoare fără să fiu profund mişcat când o comparam, în 
minte, pe această femeie palida şi înlăcrimată cu fata 
nebunatică ce-şi bătuse joc de mine la „Opera-Comique”. 

— Nu te las să pleci, am rostit eu, aşezându-mă în faţa uşii. 

— Pentru ce? 

— Pentru că te iubesc încă, cu toate câte mi-ai făcut, şi 
vreau să rămâi aici, la mine. 

— Ca să mă goneşti mâine, nu-i aşa? Nu, e cu neputinţă! 
Destinele noastre s-au despărţit, să nu încercăm să le unim 
din nou; ai să ajungi să mă dispreţuieşti, poate, în timp ce 
acum nu poţi decât să mă urăşti. 

— Nu, Marguerite! Am strigat eu, simțind cum mi se 
redeşteaptă întreaga dragoste şi toate dorinţele în prezenţa 
acestei femei. Nu, am să uit totul, şi vom fi fericiţi, aşa cum 
ne făgăduisem că vom fi. 

Marguerite dădu din cap în semn de îndoială şi spuse: 

— Nu sunt eu oare sclava ta, câinele tău? Fă din mine ce 
vrei, ia-mă, sunt a ta. 

Şi scoţându-şi mantoul şi pălăria, le azvârli pe canapea, 
după care începu să-şi descheie grăbită corsajul rochiei, 


deoarece, datorită unei reacţii atât de frecvente în boala ei, 
sângele îi năvălea de la inimă spre cap şi o înăbuşea. 

Urmă o tuse seacă şi răguşită. 

— Trimite vorbă vizitiului meu, rosti ea apoi, să ducă 
trăsura acasă. 

Am coborât eu însumi să-i dau aceasta poruncă. 

Când m-am întors, Marguerite era întinsă în faţa focului, 
iar dinţii îi clănţăneau de frig. 

Am luat-o în braţe, am dezbrăcat-o fără ca ea să facă vreo 
mişcare, şi, îngheţată cum era, am dus-o în patul meu. 

M-am aşezat apoi alături şi am încercat s-o încălzesc cu 
mângâierile mele. Marguerite nu scotea o vorbă, însă îmi 
surâdea. 

Oh, a fost o noapte stranie! Toată viaţa Margueritei părea 
că se concentrase în sărutările cu care mă acoperea, şi eu 
simţeam c-o iubesc atât, încât, în mijlocul pasiunii 
dezlănţuite a dragostei ei înfierbântate, mă întrebam dacă 
nu cumva 0 voi ucide, pentru ca niciodată să nu mai fie a 
altuia. 

După o lună numai de dragoste ca aceasta, împărtăşită şi 
de trup şi de inimă, nu mai eşti decât un cadavru. 

Zorii zilei ne găsiră treji pe amândoi. 

Marguerite era albă ca varul. Nu rostea nici un cuvânt. 
Lacrimi mari şi grele îi curgeau din când în când din ochi şi 
se opreau pe obraji, strălucitoare ca nişte diamante. Braţele 
sale, lipsite de vlagă, se deschideau din timp în timp spre a 
mă cuprinde, şi cădeau apoi fără putere pe pat. O clipă am 
crezut că aş putea uita tot ceea ce se petrecuse după 
plecarea mea din Bougival şi i-am spus Margueritei: 

— Vrei să plecăm, să părăsim Parisul? 

— Nu, nu, îmi spuse ea aproape înspăimântată, am fi prea 
nenorociţi, eu n-aş mai putea contribui la fericirea ta, dar 
atâta timp cât îmi va mai rămâne un strop de viaţă în mine, 
voi fi sclava capriciilor tale. La orice oră din zi sau din 
noapte mă vei voi, vino, voi fi a ta; dar nu-ţi mai lega viitorul 
de al meu, ai fi din cale-afară de nenorocit şi m-ai face şi pe 


mine la fel de nenorocită. Voi mai fi o bucată de vreme 
femeie frumoasă, aşa că profită de asta, dar nu-mi cere 
altceva. 

Când a plecat, m-am înspăimântat de singurătatea în care 
mă lăsase. Două ore după plecarea ei, mă aflam încă aşezat 
pe patul pe care îl părăsise, privind pernele ce-i mai 
păstrau urmele trupului şi întrebându-mă ce se va alege de 
mine, sfâşiat cumplit între dragoste şi gelozie. La 5, fără să 
ştiu bine ce aveam să fac, mi-am îndreptat paşii spre rue 
d'Antin. 

Mi-a deschis Nanine. 

— Doamna nu poate să vă primească, îmi spuse ea 
încurcată. 

— De ce? 

— Deoarece domnul conte de N... este înăuntru şi fiindcă 
mi-a poruncit să nu las pe nimeni să intre. 

— Adevărat, bâiguii eu, uitasem. 

M-am reîntors acasă ca un om beat şi ştii ce am făcut în 
acele câteva momente de delir al geloziei, suficiente pentru 
a comite o faptă ruşinoasă ca aceea pe care am comis-o? 
Ştii ce am făcut? Mi-am spus că această femeie îşi bate joc 
de mine şi mi-o înfăţişam în cea mai netulburată intimitate 
cu contele, repetându-i aceleaşi cuvinte pe care mi le 
şoptise şi mie în noaptea care trecuse; şi atunci, luând o 
hârtie de cinci sute de franci, i-am trimis-o, însoţită de 
următoarele cuvinte î „Ai plecat atât de repede azi de 
dimineaţa, încât am uitat să te plătesc. 

lată preţul nopţii tale.” 

Apoi, după ce am expediat scrisoarea, am plecat de acasă, 
ca şi când aş fi vrut sa fug de remuşcarea ce m-a cuprins 
imediat din pricina infamiei pe care o fâptuisem. 

M-am dus la Olympe, pe care am găsit-o probându-şi nişte 
rochii şi care, după ce-am rămas singuri, a început să-mi 
cânte nişte cântece obscene ca să mă distreze. 

Olympe întruchipa foarte bine tipul curtezanei fără ruşine, 
fără inimă şi iară minte, cel puţin după părerea mea, căci, 


cine ştie, poate că pentru un alt bărbat întruchipa acelaşi 
vis pe care îl întruchipa Marguerite pentru mine. 

Mi-a cerut bani, şi după ce i-am dat, m-am întors acasă. 

Marguerite nu-mi răspunsese nimic. 

Cred că nu-i nevoie să-ţi spun în ce stare de agitaţie am 
fost toată ziua următoare. 

La şase şi jumătate, un comisionar îmi aduse un plic în 
care se aflau scrisoarea mea şi biletul de cinci sute de 
franci, fără nici un cuvânt în plus. 

— Cine ţi-a dat plicul? L-am întrebat pe comisionar. 

— O doamnă care pleca, împreună cu camerista ei, cu 
diligenta de Boulogne şi care mi-a spus să nu-l duc decât 
după ce va porni diligenţa. 

Am alergat la Marguerite într-un suflet. 

— Doamna a plecat în Anglia astăzi la şase, îmi răspunse 
portarul. 

Nimic nu mă mai reţinea la Paris, nici ură, nici iubire. Tot 
acest zbucium mă epuizase. Unul dintre prietenii mei urma 
să pornească într-o călătorie în Orient; m-am dus să-i spun 
tatălui meu că doream să plec cu el; tata mi-a dat câteva 
poliţe şi recomandaţii, iar opt sau zece zile mai târziu mă 
îmbarcam la Marsilia. 

La Alexandria am aflat de la un ataşat de ambasadă, care o 
vizita uneori pe Marguerite, că biata fată e grav bolnavă. 

I-am scris atunci o scrisoare, la care am primit răspuns la 
Toulon şi al cărui cuprins îl cunoşti. 

Am pornit numaidecât spre Paris şi ştii ce-a urmat, Nu-ţi 
mai rămâne acum decât să citeşti cele câteva foi pe care mi 
le-a înmânat Julie Duprat şi care reprezintă completarea 
absolut necesară a celor ce ţi-am povestit. 

XXV. 

Obosit de lunga lui istorisire, adeseori întrerupta de 
lacrimi, Armand, după ce mi-a dat paginile scrise de mâna 
Margueritei, îşi duse mâinile la frunte şi închise ochii, fie ca 
să se gândească, fie ca să încerce sa adoarmă. 


Câteva clipe mai târziu, o respiraţie ceva mai iute îmi 
arăta că Armand adormise, dar era un somn dintr-acelea 
nespus de agitate, căruia cel mai neînsemnat zgomot îi 
pune capăt. 

Iată rândurile pe care le-am citit şi pe care le transcriu 
fără să adaug sau să şterg măcar o silabă. 

„Astăzi este 15 decembrie. Sunt suferindă de trei sau 
patru zile. Dimineaţa am rămas în pat; timpul e mohorât, 
sunt tristă; nimeni nu se află lângă mine; mă gândesc la 
tine, Armand. Şi tu unde eşti oare în clipele în care eu 
aştern aceste rânduri? Departe de Paris, tare departe, mi s- 
a spus, şi poate că ai şi uitat-o pe Marguerite. În sfârşit; îţi 
doresc să fii fericit, Armand, căci ţie îţi datorez singurele 
clipe de bucurie din viaţa mea. 

N-am putut să rezist dorinţei de a-ţi explica purtarea mea 
şi ţi-am scris o scrisoare; dar scrisă de o fiinţă ca mine, o 
asemenea scrisoare ar putea fi privită ca o minciună, afară 
numai dacă moartea n-o va sfinţi prin pecetea ei şi dacă în 
loc să fie o scrisoare, nu va fi cumva o spovedanie. 

Sunt bolnavă; pot să mor de pe urma acestei boli, 
deoarece am avut întotdeauna presimţirea că voi muri 
tânără. Mama a murit şi ea tot de piept, şi felul în care am 
trăit până acum n-a putut decât să-mi înrăutăţească boala, 
singura moştenire pe care mi-a lăsat-o; însă nu vreau să 
mor înainte de a te fi lămurit în privinţa mea, dacă totuşi, 
când ai să te întorci, are să-ţi mai pese cumva de sărmana 
fată pe care o iubeai înainte de plecare. 

lată ce conţinea scrisoarea pe care voi fi fericită s-o 
rescriu numai ca să-ţi fac dovada nevinovâăţiei mele. 

Îţi reaminteşti, Armand, cât de mult ne-a surprins, la 
Bougival, sosirea tatălui tău; îţi aminteşti de groaza pe care 
mi-a provocat-o, fără să vreau, venirea lui, de scena care a 
avut loc între tine şi el şi pe care mi-ai povestit-o în seara 
aceea. 

A doua zi, în timp ce te aflai la Paris şi îţi aşteptai tatăl, 
care nu se mai întorcea, s-a prezentat la mine o persoană, 


care mi-a remis o scrisoare din partea domnului Duval. 

În scrisoarea pe care o alătur la cea pe care ţi-o scriu 
acum eram rugată, în termenii cei mai gravi, să te 
îndepărtez a doua zi din Bougival, sub un pretext oarecare, 
şi să-l primesc pe tatăl tău; dorea să-mi vorbească, şi îmi 
recomanda, mai cu seamă, să nu-ţi pomenesc nimic despre 
demersul lui. 

Ştii cu câtă insistenţă te-am sfătuit, când te-ai întors, să te 
duci din nou la Paris a doua zi. 

Plecaseşi de o oră, când a sosit tatăl tău. Te scutesc să-ţi 
mai spun ce impresie mi-a făcut înfăţişarea sa severă. Tatăl 
tău era pătruns de vechile teorii, după care orice curtezană 
este o fiinţă fără inimă, fără rațiune, un fel de maşină care 
înghite aur, totdeauna gata, ca şi maşinile, să zdrobească 
mâna care îi întinde ceva şi să sfâşie fără milă, fără alegere, 
pe acela care o îngrijeşte şi o face să funcţioneze. 

Tatăl tău îmi trimisese un bilet foarte cuviincios, rugându- 
mă să consimt a-l primi. La început mi-a vorbit cu atâta 
dispreţ, pe un ton atât de necuviincios şi chiar ameninţător, 
încât m-a silit să-i atrag atenţia ca mă aflam la mine acasă şi 
că nu aveam să-i dau socoteală de viaţa mea decât din 
pricina sincerei afecţiuni pe care o nutream fiului său. 

Domnul Duval s-a liniştit puţin, dar a început totuşi să-mi 
spună că nu mai putea suporta ca fiul său să se ruineze din 
cauza mea; că eram frumoasă, este adevărat, dar oricât de 
frumoasă aş fi fost, nu trebuia sa mă slujesc de frumuseţea 
mea ca să distrug viitorul unui tânăr prin cheltuieli ca 
acelea pe care le făceam. 

La toate astea nu exista decât un răspuns de dat, nu-i aşa? 
Acela de a-i dovedi că de când eram iubita ta, n-am 
precupeţit nici un sacrificiu spre a-ţi rămâne credincioasă, 
fără ca să-ţi cer mai mulţi bani decât ai fi putut să-mi dai. I- 
am arătat recipisele de la «Muntele de pietate», chitanţele 
de la persoanele cărora le vândusem obiectele pe care nu 
putusem să le amanetez, i-am împărtăşit tatălui tău 
hotărârea de a-mi vinde toate mobilele spre a-mi plăti 


datoriile şi spre a trăi alături de tine, fără ca să-ţi fiu o 
povară. l-am vorbit de fericirea noastră, de revelaţia pe 
care am avut-o, graţie ţie, că pot duce o viaţă mai liniştită şi 
mai fericită. În cele din urmă, tatăl tău şi-a dat seama de 
adevăr şi mi-a întins mâna, cerându-mi iertare pentru 
modul în care se prezentase la început. 

Apoi mi-a spus: 

— Atunci, doamnă, nu prin mustrări şi ameninţări, ci prin 
rugăminţi am să încerc să obţin de la dumneata un 
sacrificiu şi mai mare decât toate acelea pe care le-ai făcut 
până acum pentru fiul meu. 

Am început să tremur la această introducere. Tatăl tău s-a 
apropiat de mine, mi-a luat mâinile într-ale sale şi a 
continuat pe un ton afectuos: 

— Copila mea, nu-mi lua în nume de rău ceea ce am de 
gând să-ţi spun; înţelege numai că viaţa cere uneori jertfe 
dureroase, cărora trebuie să li te supui. Eşti bună, şi 
sufletul dumitale a dat dovadă de o generozitate 
necunoscută multor altor femei, care poate că te 
desconsideră, dar nu preţuiesc cât dumneata. Gândeşte-te 
însă că pe lângă iubită mai există şi familia; că în afară de 
dragoste sunt şi datoriile; că după vârsta pasiunilor 
urmează vârsta la care bărbatul, pentru a fi respectat, 
trebuie să aibă o poziţie socială bine consolidată. Fiul meu 
nu are avere, şi totuşi este gata să-ţi cedeze moştenirea 
primită de la mama sa. Dacă ar accepta sacrificiul pe care 
eşti gata să-l faci, ar fi de datoria şi de demnitatea lui să-ţi 
facă în schimb această donaţie, care te-ar pune pentru 
totdeauna la adăpost de vremuri grele. Dar acest sacrificiu 
Armand nu-l poate accepta, deoarece lumea care nu te 
cunoaşte ar pune la baza unui asemenea consimţământ un 
motiv necinstit, care nu trebuie să întineze numele pe care 
îl purtăm. Lumea nu se va întreba dacă Armand te iubeşte, 
dacă îl iubeşti, dacă această dragoste împărtăşită este 
pentru el o fericire şi pentru dumneata o reabilitare; toţi n- 
ar vedea decât un singur lucru, anume că Armand Duval a 


admis ca o femeie întreţinută - să mă ierţi, copila mea, 
pentru tot ceea ce sunt nevoit să-ţi spun - să vândă pentru 
el tot ceea ce avea. Apoi, fii sigură de aceasta, ar sosi şi ziua 
reproşurilor şi a regretelor pentru dumneata, la fel ca şi 
pentru familia lui, şi veţi avea de purtat amândoi un lanţ pe 
care nu-l veţi mai putea sfărâma. Ce-o să faceţi atunci? 
Tinereţea dumitale va fi pierdută, viitorul fiului meu distrus; 
iar eu, tatăl său, n-aş avea decât de la unul din copii 
răsplata pe care o aşteptam de la amândoi. Dumneata eşti 
tânără, eşti frumoasă, viaţa are să te consoleze; ai un suflet 
nobil, şi amintirea unei fapte frumoase îţi va răscumpăra 
multe din trecutul dumitale. De şase luni încoace, de când 
te cunoaşte, Armand m-a uitat. De patru ori i-am scris, fără 
să se gândească o dată să-mi răspundă. Aş fi putut să şi 
mor, fără ca el să ştie! Oricare ar fi hotărârea dumitale de a 
trăi altfel decât ai trăit până acum, Armand, care te iubeşte, 
nu va consimţi să duci viaţa izolată la care te-ar condamna 
modesta sa situaţie şi care nu-i făcută pentru frumuseţea 
dumitale. Cine ştie de ce-ar fi în stare atunci! A jucat, ştiu; 
fără să-mi fi spus nimic, ştiu şi asta; dar într-o clipă de beţie 
el ar fi putut să piardă o parte din ceea ce adun, de ani şi 
ani de zile, pentru zestrea fetei mele, pentru el şi pentru 
liniştea bătrâneţelor mele. Ceea ce nu s-a întâmplat încă se 
mai poate întâmpla. În afară de asta, eşti oare sigură că 
viaţa pe care o părăseşti, de dragul lui, n-ar putea să te 
atragă din nou? Eşti sigură oare, dumneata, care îl iubeşti, 
că n-ai să mai iubeşti pe un altul? În sfârşit, crezi că n-ai să 
suferi din pricina piedicilor pe care legătura voastră le va 
pune în viaţa iubitului dumitale şi pe care, cine ştie, nu-l vei 
mai putea consola dacă, o dată cu vârsta, ambiția de a reuşi 
în viaţă va lua locul viselor de iubire? Gândeşte-te la toate 
acestea, doamnă; dumneata ţii la Armand, dovedeşte-o prin 
singurul mijloc ce-ţi rămâne spre a i-o proba încă o dată: 
jertfindu-ţi iubirea pentru viitorul lui. Nu s-a întâmplat încă 
nici o nenorocire, e adevărat, dar are să se întâmple, şi 
poate şi mai mare decât toate acelea pe care le prevăd. 


Armand poate deveni gelos pe un bărbat care te-a iubit; 
poate să-l provoace la duel, poate să se bată, în fine, poate 
să fie ucis, şi gândeşte-te cât vei avea de suferit atunci în 
faţa acestui tată, care îţi va cere socoteală pentru viaţa 
fiului său. În sfârşit, copila mea, află întregul adevăr, 
deoarece nu-ţi spusesem totul până acum. Află, prin 
urmare, ce m-a adus la Paris. Am o fiică, după cum ţi-am 
spus, tânără, frumoasă, curată ca un înger. E îndrăgostită 
şi, întocmai ca şi dumneata, şi-a făurit şi ea din această 
iubire visul vieţii ei. l-am scris toate acestea lui Armand, 
dar, preocupat cu totul de dumneata, nu mi-a răspuns 
nimic. Ei bine, fiica mea urmează să se mărite. Se 
căsătoreşte cu bărbatul pe care-l iubeşte, intră într-o 
familie onorabilă, care vrea ca şi în familia mea totul să fie 
onorabil. Familia celui care trebuie să-mi devină ginere a 
aflat în ce chip îşi petrece viaţa Armand la Paris şi mi-a 
declarat că-şi ia cuvântul înapoi dacă Armand mai continuă 
acest fel de viaţă. Soarta unei copile care nu ţi-a făcut 
niciun. Rău şi care e îndreptăţită să aibă încredere în viitor 
se află în mâinile dumitale. Ai oare dreptul, te simţi oare în 
stare să-i distrugi acest viitor? În numele iubirii dumitale şi 
al pocăinţei dumitale, Marguerite, dăruieşte-mi fericirea 
copilei mele. 

Plângeam pe tăcute, dragul meu, auzind aceste lucruri, 
care adeseori îmi trecuseră şi mie prin minte, şi care, 
rostite de tatăl tău, dobândeau acum o realitate şi mai 
gravă. Îmi spuneam în gând tot ceea ce tatăl tău nu 
îndrăznea să-mi spună, şi ceea ce-i plutise pe buze desigur, 
de douăzeci de ori: că, la urma urmei, eu nu eram decât o 
femeie întreţinută, şi orice argument aş fi invocat în 
sprijinul legăturii noastre, s-ar fi zis că-l invoc din calcul; că 
trecutul meu nu-mi dădea nici un fel de drept să visez la un 
asemenea viitor, şi că îmi asumam răspunderi pentru care 
obiceiurile şi reputaţia mea nu prezentau nici o garanţie. 
Apoi, te iubeam, Armand. Tonul părintesc cu care îmi 
vorbea domnul Duval, sentimentele pure pe care le 


redeştepta în mine, stima pe care aveam s-o dobândesc în 
ochii acestui bătrân cinstit, stima ta, pe care eram convinsă 
că o voi căpăta mai târziu, toate acestea îmi trezeau în 
suflet gânduri nobile, care mă înălţau în propriii mei ochi, 
dând glas unor orgolii pioase, necunoscute mie până atunci. 
Când mă gândeam că într-o zi acest bătrân, care mă 
implora pentru viitorul fiului său, avea să-i spună fiicei sale 
ca în rugile ei să rostească şi numele meu, al unei prietene 
misterioase, mă transfiguram şi eram mândră de mine. 

Exaltarea momentului exagera poate realitate acestor 
simţăminte, dar acestea erau, dragă prietene, stările 
sufleteşti prin care treceam, iar sentimentele noi pe care le 
încercam mă făceau surdă la sfaturile pe care mi le dădeau 
amintirile zilelor fericite petrecute cu tine. 

— Bine, domnule, i-am spus eu tatălui tău, ştergându-mi 
lacrimile. Credeţi că-l iubesc pe fiul dumneavoastră? 

— Da, zise domnul Duval. 

— Că este vorba de o iubire dezinteresată î 

— Da. 

— Credeţi că-mi făurisem din această iubire speranţa, 
visul şi iertarea vieţii mele? 

— Sunt pe deplin convins. 

— Bine, domnule, sărutaţi-mă o singură dată aşa cum v-aţi 
săruta propria fiică, şi vă jur că această sărutare, singura 
cu adevărat castă pe care am pripit-o până acum, îmi va da 
puteri să rezist împotriva iubirii mele, şi în mai puţin de opt 
zile fiul dumneavoastră se va întoarce la familia sa, poate 
nefericit pentru câtăva vreme, dar vindecat pentru 
totdeauna. 

— Eşti o fiinţă nobilă, mi-a răspuns tatăl tău, sărutându-mă 
pe frunte, şi încerci să făptuieşti un lucru pentru care 
Dumnezeu te va răsplăti; dar mă tem foarte mult că nu ai să 
obţii nimic de la fiul meu. 

— Oh, fiţi liniştit, domnule, are să mă urască! Trebuia să 
existe între noi un obstacol de netrecut, atât pentru unul, 
cât şi pentru celălalt. 


I-am scris Prudencei ca acceptam propunerile domnului 
conte de N... şi că o rugam să-i transmită că aveam să iau 
masa împreună cu ea şicu el. 

Am lipit plicul şi, fără să-i spun ce conţinea scrisoarea, l- 
am rugat pe tatăl tău ca la sosirea în Paris s-o trimită la 
destinaţie. 

M-a întrebat totuşi ce cuprindea scrisoarea. 

— Fericirea fiului dumneavoastră, i-am răspuns eu. 

Tatăl tău m-a sărutat pentru ultima dată. Am simţit pe 
frunte picurându-mi două lacrimi de recunoştinţă, care mi- 
au părut ca un botez ce venea să-mi spele păcatele de 
odinioară, iar în clipa în care tocmai consimţisem să fiu a 
altui bărbat, radiam de mândrie gândindu-mă ce 
răscumpăram prin această nouă greşeală. 

Era foarte firesc, Armand: mi-ai spus doar că tatăl tău era 
omul cel mai cinstit pe care puteai să-l întâlneşti. 

Domnul Duval s-a urcat în trăsură şi a plecat. 

Totuşi, eu nu eram decât o femeie, şi când te-am prevăzut, 
nu m-am putut opri să nu izbucnesc în plâns, dar m-am 
ţinut tare. 

Am făcut oare bine ce-am făcut? Iată ce mă întreb astăzi, 
când, doborâtă de boală, am căzut la patul pe care nu-l voi 
mai părăsi poate decât moartă. Ai fost martor la tot ceea ce 
am îndurat pe măsură ce se apropia clipa inevitabilei 
noastre despărţiri; tatăl tău nu se mai afla acolo spre amă 
încuraja şi a existat o clipă în care am fost gata să-ţi 
mărturisesc totul, într-atât eram de înspăimântată la gândul 
că aveai să mă urăşti şi să mă dispreţuieşti. 

Află, Armand, un lucru căruia poate că ai să-i dai crezare: 
l-am rugat pe Dumnezeu să mă întărească, iar dovadă că el 
mi-a primit jertfa e că mi-a dat această forţă pe care i-o 
imploram. 

La masa ce-a urmat mai târziu, am avut iarăşi nevoie de 
ajutor, deoarece gândindu-mă la ceea ce aveam de făcut, 
din nou m-am temut să nu mă părăsească curajul. 


Cine ar fi putut să-mi spună mie, Margueritei Gautier, că 
am să sufăr atât de mult doar la gândul că voi avea un nou 
amant? 

Am băut ca să uit, şi când m-am deşteptat a doua zi, mă 
aflam în patul contelui. 

lată adevărul şi numai adevărul, dragul meu, judecă-mă şi 
iartă-mă, aşa cum ţi-am iertat şi eu tot răul pe care mil-ai 
făcut de atunci încoace.” 

XXVI 

„Ştii la fel de bine ca şi mine ce-a urmat după acea noapte 
fatală, dar ceea ce nu ştii, ceea ce nu poţi să bânuieşti este 
cât am suferit eu după despărţirea noastră. 

Aflasem că tatăl tău te luase cu el, dar mă îndoiam că ai să 
poţi trăi mult timp departe de mine, aşa că în ziua în care 
te-am întâlnit pe ChampsElysees, am fost, e adevărat, 
grozav de emoţionată, dar nu mirată. 

Atunci a început şirul acelor zile care-mi aduceau fiecare o 
nouă insultă din partea ta, insulte pe care le primeam 
aproape cu bucurie, deoarece, în afară de faptul că 
dovedeau că încă mă mai iubeai, mi se părea că, cu câtmă 
vei persecuta mai mult, cu atât voi creşte în ochii tăi în ziua 
în care vei şti tot adevărul. 

Să nu te mire, Armand, că înduram cu bucurie acest 
martiriu. Dragostea ce mi-ai purtat-o mi-a deschis inima 
pentru cele mai nobile avânturi. 

Totuşi, n-am fost dintru început atât de tare. 

Între împlinirea sacrificiului făcut pentru tine 
reîntoarcerea ta s-a scurs un timp destul de lung, timp în 
care m-am văzut silită să recurg la felurite mijloace ca să 
nu-mi pierd minţile, şi ca să uit ororile vieţii în care mă 
aruncam din nou. Prudence ţi-a spus, nu-i aşa? Că eram 
nelipsită de la toate petrecerile, de la toate balurile, de la 
toate orgiile? 

S-ar fi zis că nutream speranţa să mă omor repede, graţie 
atâtor excese, şi cred că această speranţă nu va întârzia să 
se realizeze. În chip firesc, starea sănătăţii mele se înrăutăţi 


din ce în ce mai mult, şi în ziua în care am trimis-o pe 
doamna Duvernoy să te roage să mă cruţi, eram la capătul 
puterilor, trupeşte şi sufleteşte. 

N-am să-ţi reamintesc, Armand, în ce chip ai răsplătit 
ultima mărturie de dragoste pe care ţi-am dat-o şi cu ce 
grozavă jignire ai izgonit din Paris pe femeia care, aproape 
pe moarte, nu putuse rezista la chemarea ta când i-ai cerut 
o noapte de iubire, şi care, ca o nesocotită, a crezut, o clipă, 
că ar putea lega iar firul trecutului cu cel al prezentului. 
Aveai dreptul să faci ceea ce ai făcut, Armand: nu mi s-au 
plătit întotdeauna atât de scump nopţile! 

Am părăsit atunci totul! Olympe m-a înlocuit pe lângă 
domnul de N... şi mi s-a spus că şi-a luat sarcina să-i aducă 
la cunoştinţă motivul plecării mele. Contele de G... se afla la 
Londra. Face parte dintre acei bărbaţi care, neacordând 
dragostei cu femei ca mine decât exact atâta importanţă 
câtă trebuie pentru ca amorul să constituie o distracţie 
agreabilă, rămân prietenii femeilor pe care le-au avut şi nu 
cunosc ura pentru că n-au ştiut niciodată ce este gelozia; el 
este, în sfârşit, unul dintre acei mari seniori care nu ne 
deschid decât o parte a inimii lor, dar care ne deschid cu 
amândouă mâinile băierile pungii lor. La el m-am gândit 
numaidecât. M-am dus să-l întâlnesc. M-a primit minunat, 
dar cum avea acolo o amantă ce făcea parte din lumea 
bună, s-a temut să nu se compromită arătându-se în 
compania mea. M-a prezentat prietenilor, care m-au invitat 
seara la o masă, după care unul dintre ei m-a luat cu el. 

Ce voiai să fac, dragul meu? 

Să mă omor? Ar fi însemnat să-ţi împovărez cu remuşcări 
inutile viaţa, care trebuie să-ţi fie fericită; apoi, la ce bun să 
mă mai omor, când sunt atât de aproape de moarte? 

Devenisem un trup fără suflet, un obiect lipsit de cugetare; 
am dus câtva timp această viaţă de automat, apoi m-am 
reîntors la Paris şi m-am interesat de tine; am aflat că 
plecaseşi într-o lungă călătorie. Nu mai era nimic care să 
mă susţină. Viaţa îmi deveni la fel de goală ca în urmă cu doi 


ani, înainte de a te cunoaşte pe tine. Am încercat să-l 
recâştig pe duce, dar prea îl rănisem, iar bătrânii n-au 
răbdare, pentru că îşi dau seama, fără îndoială, că nu sunt 
nemuritori. Boala mă măcina din zi în zi tot mai mult, eram 
palidă, tristă, devenisem încă şi mai slabă. Bărbaţii care 
cumpără amorul examinează marfa înainte de a încheia 
târgul. Se găseau la Paris atâtea femei mai sănătoase, mai 
voinice decât mine; am început deci să fiu dată uitării. Astea 
s-au întâmplat până mai ieri. Acum sunt bolnavă de-a 
binelea. I-am scris ducelui, cerându-i câţiva bani, deoarece 
nu mai am de loc, iar creditorii au revenit şi îmi prezintă 
notele cu o îndârjire lipsită de orice milă. Are să-mi 
răspundă oare ducele? De ce nu eşti la Paris, Armand! Tu ai 
veni să mă vezi, şi vizitele tale mi-ar aduce multă alinare. 

20 decembrie. 

Afară este o vreme îngrozitoare, ninge, sunt singură în 
casă. De trei zile încoace am o asemenea febră, încât n-am 
fost în stare să-ţi scriu nici un singur rând. Nimic nou, 
dragul meu; în fiecare zi trag nădejdi deşarte că voi primi o 
scrisoare de la tine, dar scrisoarea nu mai soseşte, şi fără 
îndoială că nu va mai sosi niciodată. Numai bărbaţii au 
puterea să nu ierte. Ducele nu mi-a răspuns nimic. 

Prudence şi-a reînceput drumurile la «Muntele de 
pietate». 

Scuip într-una sânge. Oh, ţi-ar face atât de rău dacă m-ai 
vedea! Cât de fericit eşti că te afli sub un cer cald şi că nu te 
apasă pe piept, ca pe mine, grozăvia unei ierni, cu zăpezi şi 
gheţuri. Astăzi m-am ridicat puţin din pat şi am privit 
dinapoia perdelelor de la fereastră cum Parisul îşi duce 
înainte viaţa, de care cred că cu m-am despărţit pentru 
totdeauna. Am văzut trecând pe stradă câteva chipuri 
cunoscute, grăbite, vesele, fără griji. Nimeni nu şi-a ridicat 
privirile-spre fereastra mea. Totuşi, câţiva tineri au venit să 
se intereseze de soarta mea şi şi-au lăsat numele. Altădată, 
când am mai fost bolnavă, tu, care nu mă cunoşteai, de care 
mi-am bătut joc când te-am văzut pentru prima oară, veneai 


în fiecare dimineaţă ca să afli cum mă mai simt. lată-mă din 
nou bolnavă. Am petrecut împreună şase luni. Ţi-am purtat 
o dragoste nemărginită, atât cât poate să cuprindă şi să 
dăruiască inima unei femei, iar tu eşti departe, şi mă urăşti, 
şi nu-mi trimiţi nici o vorbă de alinare. 

Sunt convinsă că doar întâmplarea face să fiu acum 
părăsită, altminteri, dacă te-ai afla la Paris, n-ai mai pleca 
nici o clipă de la căpătâiul meu, din camera mea. 

25 decembrie. 

Doctorul îmi interzice să mai scriu în fiecare zi. Într- 
adevăr, cortegiul de amintiri ce mi se perindă prin faţa 
ochilor îmi sporeşte febra; ieri, însă, am primit o scrisoare 
care mi-a făcut bine, mai mult prin sentimentele pe care le 
exprima decât prin ajutorul material pe care mi-l aducea. 
Aşadar, astăzi mă simt în stare să-ţi scriu. Scrisoarea era de 
la tatăl tău, şi iată ce cuprindea: «Doamnă, 

Am aflat chiar acum că sunteţi bolnavă. Daca aş fi la Paris, 
aş veni eu însumi să mă interesez de starea dumneavoastră, 
iar dacă fiul meu s-ar găsi lângă mine, l-aş trimite pe el; dar 
eu nu pot să plec din oraşul în care mă aflu şi Armand se 
găseşte la şase sau şapte sute de leghe de aici; îngăduiţi-mi, 
aşadar, doamnă, să vă mărturisesc cât sunt de mâhnit din 
pricina acestei boli şi să-mi exprim cele mai sincere urări 
pentru grabnica dumneavoastră însănătoşire. 

Unul dintre bunii mei prieteni, domnul H..., are să vină la 
dumneavoastră; vă rog să-l primiţi. Este însărcinat din 
partea mea cu o misiune al cărei rezultat îl aştept cu 
nerăbdare. 

Vă rog să primiţi, doamnă, asigurarea sentimentelor mele 
cele mai deosebite.» 

Acesta era cuprinsul scrisorii pe care o primisem. Tatăl tău 
are un suflet nobil, să-l iubeşti, dragul meu, fiindcă sunt 
puţini oameni pe lume care merită să fie iubiţi ca el. Biletul 
acesta, semnat de el, mi-a făcut mai bine decât toate 
reţetele reputatului meu medic. 


Azi-dimineaţă s-a prezentat domnul H... Părea foarte 
încurcat din pricina delicatei misiuni pe care i-o 
încredinţase domnul Duval. Venea pur şi simplu să-mi aducă 
o mie de scuzi din partea tatălui tău. Mai întâi am vrut să-i 
refuz, dar domnul H... mi-a spus că acest refuz l-ar ofensa 
pe domnul Duval, care îl autorizase să-mi dea mai întâi 
această sumă, urmând ca apoi să-mi remită tot ceea ce îmi 
va mai trebui. Am acceptat acest serviciu, care, venind din 
partea tatălui tău, nu poate fi luat drept o pomană. Daca 
atunci când ai sa te întorci n-ai să mă mai găseşti în viaţă, 
arată-i tatălui tău ceea ce am scris despre el şi spune-i că 
pe când aşternea aceste rânduri, sărmana fată căreia 
avusese bunăvoința să i le scrie vărsa lacrimi de 
recunoştinţă şi se ruga lui Dumnezeu pentru el. 

4 ianuarie. 

Am trecut prin nişte zile nespus de dureroase. Nu ştiam că 
trupul te poate face să suferi atât. Oh, trecutul meu îl 
plătesc îndoit astăzi! 

M-au vegheat noapte de noapte. Nu mai puteam să respir. 
Delirul şi tusea îşi împărțeau ce mai rămăsese din biata mea 
viaţă. 

Sufrageria îmi este plină de bomboane, de tot felul de 
daruri pe care mi le-au adus prietenii. Fără îndoială că 
printre aceşti oameni se găsesc şi unii care speră că mai 
târziu am să le fiu amantă. Dacă ar vedea în ce stare m-a 
adus boala, ar fugi înspăimântați. 

Prudence împarte daruri de Anul nou din cadourile 
primite de mine. 

Afară a început să îngheţe, şi doctorul mi-a spus că aş 
putea să ies din casă peste câteva zile dacă are să continue 
să fie timp frumos. 

8 ianuarie. 

Am ieşit ieri în trăsură. Era un timp splendid. Champs- 
Elys6es foia de lume. Ai fi putut spune că era primul surâs 
al primăverii. Totul în jurul meu avea un aer de sărbătoare. 


Niciodată până ieri n-am bănuit că o rază de soare poate 
ascunde atâta bucurie, dulceaţă, mângâiere. 

Mi-am întâlnit aproape toţi cunoscuţii, mereu veseli, veşnic 
preocupaţi de plăcerile lor. Câţi fericiţi care nici nu-şi dau 
seama de acest lucru! Am văzut-o pe Olympe trecând într-o 
caleaşca elegantă, pe care i-a dat-o domnul de N... A 
încercat să-mi arunce insulte din privire. Ea nici nu ştie cât 
de departe sunt eu acum de toate vanităţile astea. Un tânăr 
cumsecade, pe care îl cunosc de multă vreme, m-a întrebat 
dacă n-aş vrea să iau masa cu el şi cu unul dintre prietenii 
iui, care, spunea el, doreşte foarte mult să mă cunoască. 

Am surâs trist şi i-am întins mâna, arzând de febra. 

N-am văzut niciodată o figură mai mirată. 

M-am reîntors la 4 şi am mâncat cu destulă pofta. 

Plimbarea mi-a făcut bine. 

Dacă m-aş vindeca! 

Cum de se redeşteaptă setea de a trăi - în faţa 
spectacolului vieţii şi al fericirii altora - la cei care abia în 
ajun, în singurătatea sufletului lor şi în întunecimea camerei 
lor de suferinţa, îşi doreau cât mai neîntârziat sfârşitul? 

10 ianuarie. 

Speranţa de însănătoşire n-a fost decât un vis, lată-mă din 
nou zăcând la pat, cu trupul acoperit de plasturi care mă 
ard. Mai du-te de oferă cuiva corpul acesta, atât de scump 
plătit altă dată, şi ai să vezi cât îţi mai dă pe el astăzi! 

Trebuie să fi făptuit tare mult rău înainte de a ne naşte, 
sau de bună seamă că ne vom bucura de o imensă fericire 
după moarte, pentru ca Dumnezeu să poată îngădui să 
înduri în această viaţă toate chinurile ispăşirii şi toate 
durerile suferinţei. 

12 ianuarie. 

Sufăr îngrozitor... 

Contele de N... mi-a trimis ieri bani; nu i-am primit. Nu 
vreau nimic de la omul acesta. Din pricina lui nu eşti acum 
lângă mine. 

Oh, frumoasele noastre zile din Bougival, unde sunteţi? 


Dacă mai ies vie din această încăpere, am să fac un 
pelerinaj acolo, la casa unde am locuit împreună... Dar n- 
am să mai ies decât moartă. 

Cine ştie dacă am să pot să-ţi mai scriu mâine? 

25 ianuarie. 

S-au scurs unsprezece nopţi de când n-am închis ochii, de 
când mă înăbuş şi de când cred, în fiecare clipă, că-mi dau 
sfârşitul. Doctorul a dat dispoziţie să nu mai fiu lăsată să iau 
pana în mână. Julie Duprat, care veghează la căpătâiul meu, 
mi-a îngăduit să-ţi mai scriu aceste câteva rânduri. N-ai să 
te mai întorci oare înainte ca eu să închid ochii pentru 
totdeauna? Oare s-a sfârşit totul între noi pentru vecie? Mi 
se pare că dacă ai veni, m-aş vindeca. Dar la ce bun să mă 
vindec? 

28 ianuarie. 

Azi-dimineaţă am fost trezită de o mare zarvă. Julie, care 
dormea în camera mea, s-a dus repede în sufragerie. Am 
auzit voci de bărbaţi împotriva cărora vocea ei lupta în 
zadar. S-a întors plângând. 

Veniseră să pună sechestru. l-am spus Juliei să-i lase să 
facă ceea ce ei numesc justiţie. Portărelul a intrat în cameră 
la mine, fără să-şi ia pălăria de pe cap. A deschis toate 
sertarele, a înregistrat tot ce a văzut şi a avut aerul că nu 
observă ca o muribundă zace în patul pe care, din fericire, 
mila legii mi-l mai lăsa. 

Plecând, a binevoit să-mi spună că pot să lac contestaţie în 
termen de două zile, dar a lăsat un paznic! Ce-o să se mai 
întâmple cu mine. Dumnezeule! Scena aceasta mi-a 
înrăutățit şi mai mult boala. Prudence voia să se ducă să 
ceară bani de la prietenul tatălui tău, dar n-am lăsat-o. 

Azi-dimineaţă am primit scrisoarea ta. Câtă nevoie aveam 
de ea! Răspunsul meu are să-ţi mai sosească la timp? Ai să 
mă mai vezi oare? lată o zi fericită, care mă face să le uit pe 
toate celelalte ce s-au scurs de şase săptămâni încoace. Mi 
se pare că-mi merge mai bine, cu tot sentimentul de tristeţe 
care mă, copleşeşte şi sub impresia căruia ţi-am răspuns. 


La urma urmei, nu trebuie să fii totdeauna nenorocit. 

Când mă gândesc că s-ar putea întâmpla să nu mor şi să te 
întorci, să văd din nou primăvara, să mă iubeşti iarăşi şi să 
reîncepem viaţa noastră de anul trecut! 

Nebună ce sunt! Abia dacă mai pot să ţin în mână pana cu 
care îţi mărturisesc acest vis nesăbuit al inimii mele. 

Orice s-ar întâmpla, te-am iubit atâta, Armand, că aş fi fost 
de multă vreme moartă dacă nu m-ar fi întărit amintirea 
acestei iubiri şi umbra speranţei de a te mai vedea lângă 
mine! 

4 februarie. 

Contele de G... s-a reîntors. Amanta l-a înşelat. E foarte 
trist, căci o iubea mult. A venit să-mi povestească toate 
amănuntele. Bietul tânăr, stă destul de prost cu banii, ceea 
ce nu l-a împiedicat, însă, să-mi plătească portărelul şi să 
mă scape de paznic. 

I-am vorbit despre tine, Armand, iar el mi-a promis că are 
să-ţi vorbească despre mine. Uitam în acele clipe că 
fusesem amanta lui, şi se străduia şi el, de asemenea, să mă 
facă să uit acest lucru! Are un suflet cu totul deosebit. 

Ducele a trimis ieri pe cineva să se intereseze cum îmi 
merge, iar azi-dimineaţă a venit să mă viziteze. Nu ştiu ce-l 
mai ţine în viaţă pe bătrânul acesta. A rămas trei ore lângă 
mine şi nu mi-a spus nici douăzeci de vorbe. Când m-a văzut 
atât de palidă, două lacrimi mari i s-au prelins din ochi. Fără 
îndoială că plângea amintindu-şi de moartea fiicei sale. Era 
ca şi când o vedea murind a doua oară. Spinarea îi este 
încovoiată, capul plecat, buzele îi atârnă, privirea îi este 
stinsă. Vârsta şi durerea îi apasă, cu îndoita lor povară, 
trupul sleit. Nu mi-a făcut nici o mustrare. S-ar fi putut 
chiar spune că se bucura în sinea lui de ravagiile pe care le 
făcuse boala în trupul meu. Părea mândru că el se ţine pe 
picioare, pe când eu, încă tânără, eram zdrobită de 
suferinţă. 

Vremea rea s-a întors. Nimeni nu vine să mă vadă. Julie 
veghează la căpătâiul meu mai mult decât îi îngăduie 


puterile. Prudence, căreia nu mai pot să-i dau atâţia bani ca 
altădată, a început să găsească tot felul de pretexte ca să 
nu se mai arate. 

Acum, când sunt pe pragul morţii, în ciuda celor ce-mi 
spun medicii - acum văd mai mulţi doctori la căpătâi, ceea 
ce dovedeşte că boala progresează - aproape că regret că l- 
am ascultat pe tatăl tău; dacă aş fi ştiut că nu-ţi răpesc 
decât un an din viaţă, n-aş fi putut rezista dorinţei de a 
petrece acest an cu tine, şi acum cel puţin aş muri 
strângând mâna unui prieten. Adevărat este însă că dacă 
am fi trăit împreună acest an, eu n-aş fi murit atât de 
curând. 

Facă-se voia Domnului! 

5 februarie. 

Oh! Vino, Armand, vino, sufăr îngrozitor, am să mor, 
Dumnezeule! Eram atât de tristă ieri, încât am vrut să plec 
de acasă, să-mi petrec undeva seara care se anunţa la fel de 
nesfârşită ca şi cea din ajun. Ducele fusese de dimineaţă la 
mine. Mi se pare că vederea acestui bătrân, uitat de 
moarte, mă face să mă apropii mai repede de clipa din 
urmă. 

Cu toată febra puternică ce mă dogorea, am rugat să fiu 
îmbrăcată şi condusă la «Vaudeville». Julie mi-a dat cu roşu 
pe obraji, altminteri aş fi arătat ca un cadavru. M-am dus în 
loja unde ţi-am dat prima întâlnire; tot timpul mi-am aţintit 
ochii asupra fotoliului în care stăteai tu în seara aceea şi 
care era ocupat ieri de un bădăran ce râdea zgomotos la 
toate inepţiile spuse de actori. M-au adus acasă pe jumătate 
moarta. Toată noaptea am tuşit şi am scuipat sânge. Astăzi 
nu mai pot vorbi, de-abia dacă mai sunt în stare să-mi mişc 
braţele. Doamne, Doamne, mi se apropie ultimele clipe! Mă 
aşteptam să mor, dar nu pot să mă obişnuiesc cu ideea că aş 
putea să sufăr mai mult decât sufăr acum, şi dacă...” 

Începând de la acest cuvânt, cele câteva litere pe care 
Marguerite mai încercase să le aştearnă erau cu neputinţă 
de desluşit; mai departe scrisese Julie Duprat. 


18 februarie „Domnule Armand, 

Din ziua în care Marguerite a ţinut să meargă la teatru, 
starea ei s-a înrăutățit din ce în ce mai mult. Şi-a pierdut cu 
totul graiul, apoi n-a mai putut să-şi mişte nici mâinile, nici 
picioarele. Este cu neputinţă de spus ceea ce suferă 
sărmana noastră prietenă. Eu nu sunt obişnuită cu acest fel 
de emoţii, şi o duc numai într-o spaimă. 

Cât de mult aş vrea să fiţi lângă noi! Aproape tot timpul 
aiurează, dar fie că delirează, fie că este lucidă, când mai 
poate să scoată un cuvânt, numai numele dumneavoastră îl 
pronunţa. 

Doctorul mi-a spus că nu mai are mult de trăit. De când 
este atât de grav bolnavă, ducele n-a mai venit pe aici. 

I-a spus doctorului că priveliştea aceasta tragică îl 
răscoleşte peste măsură. 

Doamna Duvernoy nu se poartă de loc frumos. Femeia 
aceasta, care spera să stoarcă cât mai mulţi bani de la 
Marguerite şi pe spinarea căreia trăia aproape tot timpul, a 
contractat tot felul de angajamente pe care nu poate să le 
respecte. Văzând că vecina sa nu-i mai este utilă la nimic, 
nici măcar nu mai vine să o vadă. Toată lumea o părăseşte. 
Domnul de G..., hărțuit pentru datorii, a fost silit să plece 
din nou la Londra. Înainte de a pleca, ne-a trimis ceva bani; 
a făcut tot ceea ce a putut, dar iarăşi ni s-a pus sechestru, şi 
creditorii nu aşteaptă decât să moară Marguerite ca să 
scoată totul în vânzare. 

Am vrut să-mi dau ultimele mele economii ca să împiedic 
toate sechestrele astea, dar portărelul mi-a spus că ar fi un 
lucru zadarnic, întrucât mai erau şi alte hotărâri 
judecătoreşti pe care trebuia să le execute. Deoarece 
Marguerite tot se va prăpădi, mai bine să abandoneze totul 
decât să salveze ceva pentru familia pe care ea n-a vrut s-o 
vadă niciodată, fiindcă această familie n-a iubit-o câtuşi de 
puţin. Nu vă puteţi închipui în mijlocul cărei sărăcii aurite 
se stinge biata fată. Ieri n-am avut nici un ban. Tacâmuri, 
bijuterii, şaluri, toate sunt amanetate, iar restul a fost 


vândut sau este sechestrat. Marguerite îşi dă seama de 
ceea ce se petrece în jurul ei, şi o chinuieşte şi trupul, şi 
mintea, şi inima. 

Lacrimi mari îi şiroiesc pe obrajii aşa de slăbiţi şi de palizi, 
încât dacă aţi vedea-o, nici n-aţi mai recunoaşte chipul 
aceleia pe care aţi iubit-o atât de mult. Marguerite m-a pus 
să-i făgăduiesc că am să vă scriu eu când n-are s-o mai 
poată face ea, şi acum vă scriu în faţa ei. Îşi îndreaptă ochii 
spre mine, dar nu mă vede; vălurile negre ale morţii au şi 
început să-i întunece privirea; totuşi mai surâde, şi sunt 
convinsă că toate gândurile ei sunt îndreptate către 
dumneavoastră, că inima îi mai bate doar pentru 
dumneavoastră. 

De fiecare dată când se deschide uşa, ochii i se luminează 
şi crede mereu că aţi sosit; când vede însă că s-a înşelat, nu 
mai citeşti pe figura ei decât durere adâncă, o sudoare rece 
îi acoperă faţa şi obrajii îi devin purpurii. 

19 februarie, miezul nopţii. 

Ce tristă a fost ziua de astăzi, sărmane domnule Armand! 
Azi de dimineaţă Marguerite se sufoca, doctorul i-a luat 
sânge, iar vocea i-a revenit un pic. Doctorul a sfătuit-o apoi 
să cheme un preot. Marguerite a spus că primeşte, aşa că s- 
a dus chiar el să aducă un preot de la biserica Saint-Roch. 

Între timp, Marguerite m-a chemat lângă patul ei, m-a 
rugat să deschid şifonierul, şi arătându-mi o bonetă şi o 
cămaşă lungă numai în dantele, mi-a spus cu o voce stinsă: 

— După ce am să mă spovedesc, am să mor şi atunci să mă 
îmbraci cu lucrurile astea; e cochetăria unei muribunde. 

Apoi m-a îmbrăţişat plângând şi a adăugat: 

— Pot să vorbesc, dar mă înăbuş prea tare ori de câte ori 
deschid gura; mă înăbuş! Aer! 

Am izbucnit în lacrimi, am deschis fereastra, şi peste 
câteva clipe a sosit şi preotul. 

M-am dus să-l întâmpin. 

Când a aflat la cine se găsea, părea că se teme că va fi 
prost primit. 


— Intraţi fără sfială, părinte, i-am spus eu. 

A rămas puţină vreme în camera bolnavei; pe când ieşea, 
mi-a spus: 

— A trăit ca o păcătoasă, dar va muri ca o creştină. 

S-a întors puţin mai târziu, însoţit de un copil din cor, ce 
ducea un crucifix, şi de un paracliser, ce mergea înaintea 
lor, sunând dintr-un clopoțel, vestind astfel ca Dumnezeu se 
pogora la cea care avea să moară. 

Au intrat toţi trei în această cameră de culcare, în care 
altădată răsunaseră atâtea vorbe ciudate, dar care acum 
devenise un lăcaş sfânt. 

Am căzut în genunchi. Nu ştiu câtă vreme are să-mi 
rămână întipărită în minte impresia pe care mi-a făcut-o 
priveliştea la care am fost martoră, dar până la ceasul din 
urmă, nu cred să mai existe pe lume vreun lucru care să mă 
impresioneze mai mult. Preotul mirui cu uleiuri sfinţite 
picioarele, mâinile şi fruntea fiinţei ce se stingea, rosti o 
scurtă rugăciune, şi Marguerite era acum gata să se înalțe 
spre ceruri, unde fără îndoială că va merge dacă Dumnezeu 
va fi văzut toate câte le-a îndurat în viaţa, ca şi sfinţenia 
morţii sale. 

Din acea clipă Marguerite n-a mai rostit nici un cuvânt şi 
n-a mai făcut vreo mişcare. De douăzeci de ori aş fi crezut-o 
moartă dacă nu i-aş fi auzit răsuflarea zbuciumată. 

20 februarie, orele 5 seara. 

Totul s-a sfârşit. 

Marguerite a intrat în agonie astă-noapte pe la 2. Nu cred 
să fi fost martir care să fi suferit asemenea torturi, 
judecând după ţipetele pe care le scotea. De două sau de 
trei ori s-a ridicat în capul oaselor, ca şi cum ar fi vrut să 
apuce din nou cu mâinile viaţa care i se înălța spre Domnul. 

La fel, de două sau de trei ori v-a şoptit numele, apoi totul 
s-a acoperit de tăcere şi a căzut înapoi, sleită, pe pernă. 
Lacrimi tăcute au început să-i curgă din ochi şi s-a stins. 

Atunci m-am apropiat de ea, am strigat-o, şi cum nu mi-a 
mai răspuns, i-am închis ochii şi am sărutat-o pe frunte. 


Sărmană, scumpă Marguerite, în acea clipă aş fi vrut să fiu 
o sfântă, pentru ca această sărutare să-ţi fie o chezăşie 
înaintea lui Dumnezeu. 

După aceea am îmbrăcat-o aşa cum mă rugase, m-am dus 
să caut un preot la Saint-Roch, am aprins două lumânări 
pentru sufletul ei şi m-am rugat la biserică vreme de un 
ceas. 

Banii pe care îi aveam de la ea i-am dat la săraci. 

Nu mă pricep prea bine în cele ale religiei, dar mă 
gândesc că bunul Dumnezeu are să ştie că lacrimile mele 
erau adevărate, ruga fierbinte, milostenia sinceră, şi are să 
aibă milă de aceea care, moartă atât de tânără şi frumoasă, 
nu m-a avut decât pe mine ca să-i închid ochii şi s-o îngrop. 

22 februarie. 

Astăzi a avut loc înmormântarea. Multe dintre prietenele 
Margueritei au venit la biserică. Câteva plângeau sincer. 
Când a pornit convoiul spre cimitirul Montmartre, numai 
doi bărbaţi urmau dricul: contele de G..., care se înapoiase 
special de la Londra, şi ducele, care mergea susţinut de doi 
valeţi. 

Vă scriu toate aceste amănunte de la ea de acasă, printre 
lacrimile ce mă podidesc mereu şi în faţa lămpii care arde 
trist lângă o cină de care nu mă ating, cum cred că lesne vă 
închipuiţi, dar pe care Nanine mi-a adus-o, deoarece n-am 
luat nimic în gură de mai bine de douăzeci şi patru de ore. 

Ştiu că n-am să pot păstra multă vreme aceste jalnice 
amintiri, întrucât existenţa mea nu-mi aparţine mai mult 
decât îi aparţinea Margueritei viaţa ei, şi de aceea vă scriu 
toate aceste amănunte chiar aici, în locul unde s-au 
petrecut, de teamă ca nu cumva, scurgându-se un timp mai 
îndelungat între săvârşirea lor şi întoarcerea 
dumneavoastră, să nu vi le mai pot împărtăşi în toată trista 
lor exactitate.” 

XXVII 

— Ai citit totul? Mă întrebă Armand când am terminat 

lectura manuscrisului. 


— Înţeleg, dragă prietene, cât trebuie să fi suferii dacă tot 
ceea ce am citit este adevărat. 

— Tatăl meu mi-a confirmat totul într-o scrisoare. Am mai 
vorbit încă o bucată de vreme despre tristul destin al cărui 
ultim act se încheiase, şi m-am înapoiat la mine, să mă 
odihnesc puţin. 

Armand, tot trist, dar oarecum mai uşurat după 
destăinuirile făcute, s-a restabilit repede şi ne-am dus 
împreună să facem câte o vizită Prudencei şi Juliei Duprat. 

Prudence fusese declarată insolvabilă. Ne-a spus că din 
pricina Margueritei; că i-a împrumutat mulţi bani în timpul 
bolii, pentru care a semnat poliţe pe care mai târziu nu le-a 
mai putut achita, iar Marguerite a murit fără să-i restituie 
banii sau să-i dea chitanţe. 

Cu ajutorul acestei născociri, pe care doamna Duvernoy o 
povestea peste tot, în gura mare, ca să explice astfel 
încurcăturile urâte în care intrase, a reuşit să scoată o 
hârtie de o mie de franci de la Armand, care nu credea o 
iotă din cele auzite, dar care s-a prefăcut că-i dă crezare, 
într-atât respecta tot ce o înconjurase pe iubita sa. 

Ne-am dus apoi la Julie Duprat. Ne-a povestit tristele 
întâmplări la care fusese martoră, vărsând lacrimi sincere 
la amintirea prietenei sale. 

În sfârşit, ne-am dus la mormântul Margueritei, pe care se 
iviseră cele dintâi frunze în lumina primelor raze ale 
soarelui de aprilie. 

Lui Armand îi mai rămăsese o singură îndatorire de 
împlinit: să se ducă să-l vadă şi pe tatăl sau. A ţinut să-l 
întovărăşesc şi aici. 

Am sosit în oraşul C..., unde l-am văzut pe domnul Duval, 
aşa cum mi-l închipuiam după portretul pe care mi-l făcuse 
fiul său: înalt, demn, binevoitor. L-a întâmpinat pe Armand 
cu lacrimi de bucurie şi mi-a strâns mâna afectuos. Mi-am 
dat numaidecât seama ca simţămintele părinteşti le 
copleşeau pe toate celelalte în inima domnului Duval. 


Fiica sa, Blanche, avea o limpezime a ochilor şi a privirii, o 
seninătate a gurii care mărturiseau că în sufletul ei nu 
sălăşluiesc decât gânduri pioase, iar buzele ei nu rostesc 
decât cuvinte curate. Surâdea suav, bucurându-se de 
reîntoarcerea fratelui ei, neştiind, casta fecioară, ca 
departe de ea o curtezană îşi sacrificase fericirea doar la 
simpla invocare a numelui ei. 

Am rămas câtva timp în mijlocul acestei familii fericite, ale 
cărei gânduri se îndreptau toate către cel ce se înapoiase 
cu sufletul vindecat. 

M-am reîntors apoi la Paris, unde am scris această 
istorisire, aşa cum îmi fusese povestită. Ea nu are decât un 
merit, care îi va fi poate contestat: acela de a fi adevărată. 

Nu trag concluzia din această istorisire că toate fiinţele de 
felul Margueritei sunt în stare să facă ceea ce a făcut ea; 
departe de mine acest gând, dar ştiu că una dintre ele a 
încercat o dragoste adevărată în viaţă, din pricina căreia a 
suferit şi din pricina căreia a murit. Am povestit cititorului 
ceea ce am aflat. Era pentru mine o datorie. 

Nu sunt apostolul viciului, dar mă voi face ecoul 
nenorocirii nobile oriunde o voi auzi pocăindu-se. 

Povestea Margueritei, repet, este o excepţie; dacă ar fi fost 
ceva obişnuit, nici n-ar fi meritat osteneala de a fi scrisă. 


SFÂRŞIT 


11) Mănăstiri lângă Paris, unde funcţiona o şcoală pentru 
fiicele celor care erau decoraţi cu Legiunea de Onoare