Alexandre Dumas — O aventura de dragoste Herminie

pe ati $ O aventură 
de dragoste 


Herminie 


Editura Eminescu 


Alexandre Dumas 


ALEXANDRE DUMAS 


O aventură de dragoste 


Herminie 


+ 


Traducere de Mihaela Protopopescu 


EDITURA EMINESCU 
1972 


O aventură de dragoste Y Herminie 


Cuprins 
O AVENTURĂ DE DRAGOSTE 4 
| 5 
II 13 
III 17 
IV 36 
V 44 
VI 50 
VII 61 
VIII 68 
IX 76 
X 90 
XI 99 
XII 104 
HERMINIE 113 
CUVÂNT ÎNAINTE 114 
I Căutarea unei locuinţe 115 
II O partidă de lansquenet 122 
III Sub mască 129 
IV Cheia enigmei 136 
V Cu faţa descoperită 143 
VI Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg 
152 


Alexandre Dumas 


O AVENTURĂ DE DRAGOSTE 


O aventură de dragoste Y Herminie 


ÎNTR-O DIMINEAŢĂ DIN TOAMNA 
anului 1856, servitorul meu, cu toate că îi poruncisem în 
mod special să nu mă deranjeze, deschise uşa şi, 
răspunzând grimasei deosebit de semnificative care mi se 
citea pe chip, spuse: 

— Domnule, e foarte drăguță... 

— Cine, nătărăule? 

— Persoana pentru care îmi permit să-l deranjez pe 
domnul. 

— Şi ce-mi pasă mie că e drăguță? Ştii bine că atunci 
când lucrez nu sunt acasă pentru nimeni. 

— Şi apoi, continuă el, vine din partea unui prieten al 
domnului... 

— Cum îl cheamă pe acest prieten? 

— Care locuieşte la Viena. 

— Cum îl cheamă? 

— Oh! domnule, un nume caraghios, parcă Rubin sau 
Diamant. 

— Saphir? 

— Da, domnule, Saphir, ăsta e. 

— Atunci, se schimbă lucrurile; condu-o în atelier şi 
adu-mi un halat. 

Servitorul meu ieşi. 

Auzii un pas uşor trecând prin faţa uşii cabinetului; apoi 
domnul Theodore cobori cu halatul meu pe braţ. 

Când dau unui servitor acest semn de consideraţie 
numindu-l domnul, înseamnă că excelează în nerozie şi 
pungăşie. 


Alexandre Dumas 


Am avut parte de cele mai frumoase specimene de 
acest gen; Theodore, Joseph şi Victor. 

Domnul Theodore nu era decât nerod, dar era cu 
prisosinţă. 

Fac această remarcă în trecere, pentru ca stăpânul la 
care se află acum, dacă o avea vreunul, să nu-l confunde 
cu ceilalţi doi. 

De altfel, nerozia are un mare avantaj faţă de 
pungăşie: observi întotdeauna destul de curând că ai un 
servitor nerod; în schimb, remarci întotdeauna prea târziu 
că ai un servitor pungaş. 

Theodore avea protejaţii săi; masa are întotdeauna o 
circumferință destul de mare ca să primească doi sau trei 
prieteni nechemaţi. Nu găsesc întotdeauna o cină bună, 
dar sunt întotdeauna bine primiţi. Ei bine, în zilele în care 
aveam o cină bună, după gustul domnului Theodore, el îi 
anunţa pe aceia dintre prietenii sau cunoscuţii mei pe 
care îi prefera. 

Numai că, după gradul de susceptibilitate al oamenilor, 
le spunea uneori: 

— Domnul Dumas zicea azi dimineaţă: „De multă 
vreme nu l-am mai văzut pe dragul meu cutărică; ar 
trebui să vină azi la cină”. 

lar prietenul, sigur că vine în întâmpinarea unei dorinţe, 
se înfiinţa la cină. 

Celorlalţi, mai puţin susceptibili, Theodore se mulțumea 
să le spună, făcându-le semn cu cotul: 

— Astă-seară avem o cină bună; veniţi pe la noi... 

Şi, la această invitaţie, prietenul, care probabil altfel n- 
ar fi venit, sosea la cină. 

Amintesc doar un amănunt din marea personalitate a 
domnului Theodore; dacă ar fi să-i completez portretul, 
mi-ar trebui un capitol întreg. 

Să revenim deci la vizita anunţată de domnul 
Theodore. 

Îmbrăcat în halatul meu de casă m-am încumetat să 
urc până în atelier. Intr-adevăr, am găsit acolo o tânără 


O aventură de dragoste Y Herminie 


încântătoare, înaltă, de o albeaţă strălucitoare, cu ochi 
albaştri, părul castaniu şi nişte dinţi superbi; avea o 
rochie de tafta „gris-perle” cu guler înalt, un şal arăbesc 
de stofă, şi una din acele pălării încântătoare, din 
nefericire oarecum dezaprobate de moda de la Paris, care 
le stau atât de bine chiar şi femeilor urâte sau celor care 
nu mai sunt tinere, şi pe care Germania le-a denumit „o 
ultimă încercare”. 

Necunoscuta mi-a întins o scrisoare pe a cărei adresă 
recunoscui mâzgăleala indescifrabilă a sărmanului Saphir. 

Am pus scrisoarea în buzunar. 

— Ei bine, îmi spuse vizitatoarea, cu un foarte 
pronunţat accent străin, nu citiţi? 

— Inutil, doamnă, i-am răspuns; am recunoscut scrisul, 
iar gura dumneavoastră este atât de încântătoare încât 
doresc să-mi spună ea cărui fapt datorez onoarea vizitei 
dumneavoastră. 

— Vreau să vă văd, asta este tot. 

— Bun! dar n-aţi făcut călătoria de la Viena special 
pentru asta?! 

— Ce vă face să credeţi? 

— Modestia mea. 

— Mă iertaţi, dar totuşi nu păreţi un om modest. 

— E adevărat, am zilele mele de vanitate. 

— Care? 

— Cele în care ceilalţi mă judecă şi în care eu mă 
compar... 

— Cu cei care vă judecă? 

— Sunteţi spirituală, doamnă... Vă rog să luaţi loc, 

— Dacă n-aş fi fost decât drăguță, nu mi-aţi fi făcut 
deci această invitaţie? 

— Nu, v-aş fi făcut alta. 

— Doamne! Cât sunt francezii de înfumuraţi. 

— Nu e chiar numai vina lor. 

— Ei bine, eu, părăsind Viena ca să vin în Franţa, am 
făcut un legământ. 

— Care? 


Alexandre Dumas 


— Să stau jos, pur şi simplu. 

M-am ridicat şi am făcut o plecăciune: 

— Îmi veţi face favoarea să-mi spuneţi cui am onoarea 
să vorbesc? 

— Sunt actriţă de teatru, de naţionalitate ungară; mă 
numesc doamna Lilla Bulyowsky; am un soţ pe care îl 
iubesc şi un copil pe care îl ador. Dacă aţi fi citit 
scrisoarea prietenului nostru comun Saphir, aţi fi aflat 
toate acestea. 

— Nu credeţi că aţi câştigat spunându-mi-le chiar 
dumneavoastră? 

— Nu ştiu ce să spun; cu dumneavoastră conversaţia ia 
nişte întorsături atât de ciudate! 

— Aveţi libertatea să o aduceţi pe făgaşul care vă 
convine. 

— Bine! dar dumneavoastră o tot faceţi să alunece spre 
dreapta sau spre stânga. 

— Spre stânga, mai ales. 

— Este tocmai partea spre care nu vreau să merg. 

— Atunci să mergem drept înainte; 

— Mi-e tare teamă că nu este posibil. 

— Veţi vedea că este... Mai spuneţi-mi încă o dată ce 
mi-aţi spus adineauri; sunteţi?... 

— Actriţă de teatru. 

— Ce jucaţi? 

— De toate: dramă, comedie, tragedie. Am jucat, de 
pildă, aproape toate piesele dumneavoastră, de la 
Catherine Howard până la Mademoiselle de Belle-Isle. 

— Şi, pe care scenă? 

— La Teatrul din Pesta. 

— În Ungaria, deci? 

— V-am spus că sunt de origină ungară. 

Am oftat. 

— Oftaţi? mă întrebă doamna Bulyowsky. 

— Da; una dintre cele mai frumoase amintiri din viaţa 
mea este legată de o compatrioată de-a dumneavoastră. 

— Bine! iată că faceţi din nou să alunece conversaţia... 


O aventură de dragoste Y Herminie 


— Conversaţia, nu pe dumneavoastră. Închipuiţi-vă... 
Ba nu, continuaţi... 

— Deloc. Voiaţi să-mi povestiţi ceva; vă ascult 

— La ce bun? 

— Ca să mă distrez! Toată lumea poate să vă citească, 
dar nu le e dat tuturor să vă asculte. 

— Vreţi să mă câştigaţi contând pe amorul meu 
propriu. 

— Eu nu vreau să vă câştig deloc. 

— Atunci să nu ne ocupăm de mine. Sunteţi actriţă de 
teatru, de origine ungară, vă numiţi doamna Lilla 
Bulyowsky, aveţi un soţ pe care îl iubiţi, un copil pe care îl 
adoraţi şi veniţi la Paris ca să mă vedeţi! 

— In primul rând. 

— Foarte bine; şi după mine? 

— Să văd tot ce se poate vedea la Paris. 

— Şi cine vă va arăta tot ce se poate vedea la Paris? 

— Dumneavoastră, dacă doriţi. 

— Ştiţi că va fi de-ajuns să fim văzuţi de trei ori 
împreună ca să se spună... 

— Ce? 

— Că sunteţi amanta mea. 

— Şi ce importanţă are? 

— Asta e minunat! 

— Fără îndoială că e minunat; cei care mă cunosc vor fi 
convinşi de contrariul, iar cât despre cei care nu mă 
Cunosc, ce-mi pasă de părerea lor? 

— Sunteţi filosoafă. 

— Nu, sunt logică. Am douăzeci şi cinci de ani: mi s-a 
spus atât de des că sunt drăguță, încât m-am gândit că 
este mai bine să cred asta atâta timp cât este adevărat, 
decât atunci când nu va mai fi aşa. Doar nu vă închipuiţi 
că am părăsit Pesta ca să vin la Paris singură, fără o 
cameristă măcar, cu convingerea că lumea nu va încerca 
să clevetească. Ei bine, acest lucru nu m-a oprit; n-au 
decât să clevetească! Arta mea înainte de toate! 

— Atunci, călătoria dumneavoastră la Paris este o 


Alexandre Dumas 


afacere de artă? 

— Nimic altceva; am vrut să-i văd pe marii 
dumneavoastră poeţi, ca să ştiu dacă seamănă cu ai 
noştri, şi pe marii dumneavoastră actori de teatru, ca să 
ştiu dacă am ceva de învăţat de la ei; am cerut lui Saphir 
o scrisoare pentru dumneavoastră, el mi-a dat-o, şi iată- 
mă. Puteţi să-mi consacraţi câteva ore? 

— Toate orele pe care le veţi dori. 

— Ei bine, am o lună de stat la Paris, şase mii de franci 
ca să cheltuiesc aici atât pentru cumpărături, cât şi 
pentru plăcerea mea, şi o mie de franci ca să mă întorc la 
Pesta. Presupuneţi că Saphir v-a trimis un student de la 
Leipzig sau de la Heidelberg în locul unei actriţe de la 
teatrul din Pesta, şi procedaţi în consecinţă. 

— Atunci, veţi lua masa cu mine? 

— De câte ori veţi fi liber. 

— Vom merge la spectacole... 

— Foarte bine. 

— Ţineţi să fie cu noi o a treia persoană? 

— Deloc. 

— Şi n-o să vă pese de ce va spune lumea? 

— Dacă aţi fi citit scrisoarea lui Saphir, aţi fi văzut un 
paragraf întreg consacrat acestui capitol. 

— Voi citi scrisoarea lui Saphir. 

— Când? 

— După ce veţi pleca. 

— Atunci,  daţi-mi două sau trei scrisori de 
recomandaţie, şi plec: una pentru Lamartine, una pentru 
Alphonse Karr, una pentru fiul dumneavoastră. Apropo, i- 
am jucat Dama cu Camelii. 

— Nu este nevoie să vă dau o scrisoare pentru el; vom 
cina mâine împreună dacă vreţi! 

— Cu multă plăcere. Mi s-a spus că doamna Doche este 
încântătoare în Dama cu Camelii. 

— Doamna Doche va cina cu noi şi va avea grijă să vă 
conducă undeva... 

— Unde? 


10 


O aventură de dragoste Y Herminie 


— Unde o să vrea. În lumea asta, trebuie să mai laşi 
ceva şi în seama hazardului. 

— O să-mi istorisiţi într-o zi povestea cu compatrioata 
mea? 

— Dacă asta vă face într-adevăr plăcere. 

— Da. 

— Când? 

— Când o să vă rog eu. 

— Minunat! 

— Acum, scrisorile mele; înţelegeţi, de şase ani fac 
economii ca să vin la Paris; probabil că n-o să mai vin 
niciodată; nu am timp de pierdut 

Am coborât în biroul meu, şi am scris cele două sau trei 
scrisori pe care mi le ceruse doamna Bulyowsky; apoi am 
urcat din nou şi i le-am dat. 

Voiam tocmai să-i sărut mâna când deodată ea mă 
sărută prieteneşte pe amândoi obrajii. 

— Nu v-am prevenit că aveţi de-a face cu un student 
de la Leipzig sau de la Heidelberg? 

— Ba da. 

— Ei bine, atunci, după obiceiul nemţesc: sau o 
strângere de mână sau o îmbrăţişare. 

— Fie, aleg îmbrăţişarea; există un proverb francez 
care spune că dintr-o plată proastă trebuie să profiţi cum 
poţi. Aşa deci, pe mâine, la cină. 

— Pe mâine, la cină. Unde? 

— Aici. 

— La ce oră? 

— La ora şase. 

— Foarte bine; dacă întârzii câteva minute, să nu vă 
supăraţi. 

— Aşa cum, dacă veniţi mai devreme cu câteva minute, 
trebuie să vă fiu recunoscător. 

— Nu, îmi face plăcere să fiu cu dumneavoastră şi, 
dacă vin mai devreme, o fac pentru propria mea 
satisfacţie. Pe mâine. 

Şi cobori uşor scara, întorcând capul pe palier ca să-mi 


11 


Alexandre Dumas 


facă un ultim semn de prietenie. 

La uşa cabinetului meu de lucru, l-am găsit pe domnul 
Theodore, cu ochii holbaţi şi o mână surâăzătoare, 

— Ei bine, domnul a văzut că nu sunt chiar aşa de prost 
cum o spune? 

— Nu, eşti şi mai neghiob decât credeam, şi intrai din 
nou în cabinet, lăsându-l uluit. 


12 


O aventură de dragoste Y Herminie 


TIMP DE O LUNĂ AM CINAT DE 
două sau trei ori pe săptămână cu doamna Bulyowsky şi, 
de două sau trei ori pe săptămână, am condus-o la 
spectacole. 

Trebuie să spun că „stelele” noastre n-au prea orbit-o, 
în afară de Rachel. Doamna Ristori nu se afla la Paris. 

Intr-o dimineaţă, veni la mine. 

— Plec mâine, spuse ea. 

— De ce plecaţi mâine? 

— Pentru că nu-mi mai rămân decât banii cu care să 
mă întorc la Pesta. 

— Doriţi bani? 

— Nu; am văzut la Paris tot ce voiam să văd. 

— Câţi bani v-au mai rămas? 

— O mie de franci. 

— E mai mult decât vă trebuie, jumătate vă ajung. 

— Nu; căci nu plec direct la Viena. 

— la să vedem ce itinerar aveţi? 

— lată: mă duc la Bruxelles, la Spa, la Colonia; urc pe 
Rin până la Mainz şi, de acolo, la Mannheim. 

— Ce naiba o să faceţi la Mannheim? Werther şi-a 
zburat acolo creierii, iar Charlotte a dat ortul popii. 

— Mă duc s-o văd pe doamna Schroeder. 

— Tragediana? 

— Da; o cunoaşteţi? 

— Am văzut-o o dată jucând la Frankfurt, dar i-am 
cunoscut bine pe cei doi fii şi pe fiica ei. 

— Cei doi fii? 


13 


Alexandre Dumas 


— Da. 

— Nu-l cunosc decât pe unul, Devrient. 

— Actorul de comedie; eu îl cunosc pe celălalt, preotul, 
care locuieşte la Colonia, în spatele bisericii Saint- 
Gedeon; dacă doriţi, vă dau o scrisoare pentru el. 

— Mulţumesc, eu am treabă cu mama lui. 

— Ce doriţi de la ea? 

— Eu sunt unguroaică, cum v-am spus; joc comedie, 
dramă şi tragedie în limba maternă. Ei bine, m-am săturat 
să vorbesc numai la şase sau şapte milioane de 
spectatori; aş vrea să joc comedie în limba germană, ca 
să pot vorbi la treizeci sau patruzeci de milioane de 
oameni. Pentru aceasta, vreau s-o văd pe doamna 
Schroeder, să repet în germană o scenă în faţa ei şi, dacă 
ea îmi dă speranţe că după un an de muncă pot să pierd 
şi urma de accent pe care o mai am, voi vinde câteva 
diamante, voi locui în oraşele în care locuieşte ea, o voi 
urma ca doamnă de companie, sau cameristă, dacă vrea, 
şi, după un an, mă voi lansa pe scenele teatrelor din 
Germania... Ei bine, ce s-a întâmplat? 

— Nimic, doar că vă admir. 

— Nu, nu mă admiraţi; găsiţi asta foarte simplu; sunt 
îngrozitor de ambițioasă, am avut mari succese şi vreau 
să am încă şi mai mari. 

— Cu voinţa aceasta, le veţi avea. 

— Acum, cinăm împreună, nu-i aşa? Mergem la 
spectacol pentru ultima oară; îmi daţi nişte scrisori pentru 
Bruxelles, unde mă voi opri o zi sau două şi de unde îmi 
voi expedia toate bagajele la Viena; ne luăm rămas bun, 
şi eu plec. 

— De ce să ne luăm rămas bun? 

— Dar, vă repet, pentru că plec. 

— Mi-a venit o idee. 

— Care? 

— Am treabă la Bruxelles. Ori, în loc să vă dau nişte 
scrisori, plec cu dumneavoastră; singură, v-aţi plictisi de 
moarte, fiţi sinceră. 


14 


O aventură de dragoste Y Herminie 


Ea începu să râdă. 

— Eram sigură că-mi veţi face această propunere, îmi 
spuse ea. 

— Şi eraţi dinainte hotărâtă să o acceptaţi? 

— Să fiu sinceră, da. De fapt, ţin mult la 
dumneavoastră. 

— Mulţumesc. 

— Şi cine ştie dacă ne vom revedea vreodată! Deci. Ne- 
am înţeles, plecăm mâine. 

— Mâine; cu ce tren? 

— Cu cel de ora opt dimineaţa. Acum trebuie să vă 
părăsesc... 

— Aşa curând? 

— Am foarte multe de făcut; înţelegeţi, ultima zi... 
Apropo... 

— Ce? 

— Nu plecăm împreună, ne întâlnim acolo ca din 
întâmplăre... 

— De ce asta? 

— Pentru că plec cu nişte cunoscuţi. 

— Vienezi? 

— Da. 

— Conştiinţa dumneavoastră deci nu vă ajunge? 

— Sunt nişte imbecili. 

— Să procedăm mai bine decât aşa. 

— Mai bine este duşmanul lui bine. 

— În loc să plecaţi mâine dimineaţă, plecaţi mâine 
seară. 

— Şi ei vor pleca tot mâine seară; sunt hotărâți să 
plece cu mine. 

— Şi până unde merg aşa? 

— Numai până la Bruxelles. 

— Staţi; iată ce facem: plecăm mâine seară. 

— Insistaţi? 

— Insist; veţi face asta pentru mine, ce naiba, n-aţi 
venit mai devreme... 

— Mi-o reproşaţi? 


15 


Alexandre Dumas 


— Nu, constat. 

— Ei bine, spuneţi, vom vedea după aceea. 

— Plecăm deci cu trenul de seară; nici măcar nu ne 
întâlnim; urcați într-un vagon oarecare cu vienezii 
dumneavoastră; vă văd urcând şi spun unuia dintre 
funcţionari să reţină figura dumneavoastră; eu urc într-un 
vagon, singur; la a doua sau a treia staţie, 
dumneavoastră vă plângeţi că nu aveţi aer; funcţionarul 
de la căile ferate vă propune să veniţi într-un vagon mai 
liber; acceptaţi, veniţi în vagonul meu, unde aveţi tot 
aerul care vă trebuie... şi unde veţi dormi liniştită toată 
noaptea. 

— Şi unde voi dormi liniştită? 

— Pe cuvânt de onoare. 

— Într-adevăr, lucrurile se pot aranja în felul acesta. 

— Deci, merge? 

— Perfect. 

— Atunci, pe diseară? 

— Nu, pe mâine, 

— Cinăm mâine împreună? 

— Imposibil; plecând seara, sunt obligată să cinez cu 
vienezii mei. 

— Deci nu ne vom vedea decât în tren? 

— Voi încerca să vin să vă văd în cursul zilei. 

— Veniti. 

Incepeam să mă obişnuiesc să descopăr un încântător 
camarad sub taftaua şi mătasea aceasta unde crezusem 
că voi găsi o femeie frumoasă. 

Ne-am strâns mâna, şi Lilla a plecat. 

A doua zi, am primit acest bileţel: 


„Imposibil să trec să vă văd, mă ciondănesc cu 
croitoresele şi cu modistele mele. Împachetez atâtea 
lucruri că voi putea deschide un magazin la Pesta. Nu ştiu 
cum aş fi făcut dacă ar fi trebuit să plec azi dimineață. 

Pe diseară. Noapte bună. 

Lilla” 


16 


O aventură de dragoste Y Herminie 


Cuvântul noapte bună, foarte subliniat, mi se părea 
cam ironic. 

— Noapte bună! repetai; totuşi, nu se ştie ce se poate 
întâmpla. 


17 


Alexandre Dumas 


SEARA, ERAM ÎN TREN, CU O JU- 
mătate de oră mai devreme. Nu ştiu dacă voi găsi 
vreodată o ocazie să mulţumesc Căilor Ferate în masă 
pentru toate atenţiile de care sunt înconjurat din partea 
funcţionarilor, de îndată ce mă văd apărând pe unul din 
culoarele acelea pe a căror uşă scrie cu litere mari aceste 
cuvinte sacramentale: 


ACCESUL PUBLICULUI INTERZIS 


M-am dus să-l caut pe şeful gării; i-am explicat situaţia. 

Începu să râdă. 

— Ei bine, nu, îi spusei. 

— Într-adevăr? 

— Pe cuvânt de onoare! 

— Oh! da; dar în timpul drumului... 

— Nu cred. 

— Nu contează. Noroc! 

— Aveţi grijă: nu se urează vânătoare bună unui 
vânător. 

Urcai în vagonul meu, în care şeful gării mă închise 
ermetic, atârnând de clanţa uşii o tăbliță pe care scria cu 
litere mari: 


COMPARTIMENT REZERVAT 


Când auzii zgomotul pe care-l făceau călătorii alergând 
să-şi ocupe locurile, scosei capul pe uşă, îl chemai pe 


18 


O aventură de dragoste Y Herminie 


şeful trenului şi i-o arătai pe doamna Bulyowsky urcând 
într-un vagon cu cei trei vienezi şi cele patru vieneze, şi-i 
explicai ce aşteptam de la el. 

— Care este? mă întrebă el. 

— Cea mai drăguță. 

— Atunci trebuie să fie cea cu pălărie de muşchetar. 

— Exact. 

— N-aveţi gusturi rele! 

— Asta este părerea dumitale? 

— Păi, de! 

— Ei bine, nu este şi a mea. 

Şeful trenului mă privi cu un aer şiret şi se îndepărtă 
dând din cap. 

— Dă din cap cât vrei, asta este, îi spusei, înciudat că 
nu puteam să-l fac să creadă că sunt nevinovat. 

Trenul porni. La staţia Pontoise, începu să se lase 
noaptea. 

Uşa se deschise, şi auzii vocea şefului de tren care 
spunea: 

— Urcaţi, doamnă, aici este. 

Întinsei mâna şi o ajutai pe frumoasa mea tovarăşă de 
călătorie să urce cele două trepte. 

— Ah! iată-vă în sfârşit! exclamai. 

— Timpul vi s-a părut lung? 

— Cred şi eu, eram singur. 

— Ei bine, mie, dimpotrivă, mi s-a părut lung pentru că 
eram cu cineva. Din fericire închideam ochii şi mă 
gândeam la dumneavoastră. 

— Vă gândeaţi la mine? 

— De ce nu? 

— Nu sunt eu acela care să vă certe pentru asta. Numai 
că, în ce fel vă gândeaţi la mine? 

— În felul cel mai tandru cu putinţă. 

— Aş! 

— Da, vă jur că vă sunt profund recunoscătoare pentru 
felul în care vă purtați cu mine. 

— Ah! Într-adevăr? 


19 


Alexandre Dumas 


— Pe cuvânt de onoare! 

— Tot e bine. Numai că, ajungând la Viena, vă veţi bate 
joc de mine. 

— Nu, şi asta nu numai pentru că sunt o femeie 
cinstită, dar cred că sunt şi o femeie de spirit. 

— Şi eu, eu nu sunt un bărbat de spirit? 

— Cu toată lumea şi pentru toată lumea, da. 

— Da, dar pentru dumneavoastră? 

— Pentru mine sunteţi mai mult decât atât: sunteţi un 
om de suflet. Acum sărutaţi-mă şi uraţi-mi noapte bună; 
mă simt foarte obosită. 

O sărutai după obiceiul nemţesc sau englezesc, cum 
doriţi. Ea îmi dădu o sărutare care ar fi fost foarte 
semnificativă pentru o franţuzoaică; apoi se aşeză în 
colţul ei. 

În acest timp o priveam, spunându-mi că, fără îndoială, 
atunci când un bărbat e nerespectuos cu o femeie este 
pentru că ea doreşte acest lucru. 

Îşi schimbă de două-trei ori poziţia, gemu încetişor, 
deschise din nou ochii, mă privi şi spuse: 

— Cu siguranţă că voi sta mai bine cu capul sprijinit de 
umărul dumneavoastră. 

— Poate că veţi sta mai bine, îi răspunsei eu râzând; 
dar precis că eu voi sta mai prost. 

— Aşa că mă refuzaţi? 

— La naiba! Nici nu mă gândesc. 

Stăteam unul în faţa celuilalt. Îmi schimbai locul şi mă 
aşezai lângă ea. Îşi scoase pălăria, îşi înnodă o batistă de 
mătase la gât, se aşeză pe umărul meu şi, după o clipă: 

— Mă simt foarte bine aşa, spuse ea; dar 
dumneavoastră? 

— Eu n-am nicio părere. 

— Atunci, pe mâine dimineaţă; poate că până atunci vă 
veţi face una. Noaptea este sfetnic bun. 

Apoi se mai mişcă uşor de două sau de trei ori, ca 
pasărea când îşi potriveşte capul sub aripă, îmi căută 
mâna, mi-o strânse încetişor în semn de noapte bună, 


20 


O aventură de dragoste Y Herminie 


mişcă buzele ca să-mi spună un cuvânt neinteligibil şi 
adormi. 

N-am încercat niciodată o senzaţie mai stranie ca 
atunci când părul acestei fiinţe fermecătoare îmi mângâie 
obrajii, când răsuflarea ei îmi atinse faţa. Chipul ei 
căpătase o expresie copilărească, virginală, liniştită, pe 
care nu o mai văzusem niciodată la o femeie dormind pe 
pieptul meu. 

Am stat mult timp s-o privesc; apoi, încetul cu încetul, 
ochii mi s-au închis, s-au redeschis, s-au închis din nou. 
Mi-am apropiat buzele de fruntea ei, şoptind la rândul 
meu: „Noapte bună!” şi m-a cuprins un somn uşor, 
delicios. 

La Valenciennes, şeful trenului în persoană deschise 
uşa compartimentului nostru, strigând: 

— Valenciennes, douăzeci de minute! 

Am deschis ochii în acelaşi timp şi am început să 
râdem. 

— De fapt, cred că n-am dormit niciodată atât de bine, 
îmi spuse Lilla. 

— Într-adevăr, îi spusei, ceea ce vă voi răspunde, poate 
că nu este prea politicos: dar nici eu. 

— Sunteţi un om fermecător, îmi spuse ea, şi aveţi un 
mare merit. 

— Care? 

— Că sunteţi greşit judecat; ceea ce provoacă surprize 
celor care ajung să vă cunoască. 

— Îmi promiteţi că o să mă reabilitaţi în faţa lui Saphir? 

— Vă jur. 

— Şi că-mi veţi mai trimite şi pe altele? 

— Oh! cât despre asta, nu vă promit. 

— Totuşi, dacă m-aş purta cu femeile pe care mi le veţi 
recomanda aşa cum mă port cu dumneavoastră? 

— Aş fi îngrozitor de mâhnită. 

— Şi dacă m-aş purta cu totul altfel? 

— Aş fi îngrozitor de furioasă. 

— Dar, în sfârşit, ce-aţi prefera? 


21 


Alexandre Dumas 


— Inutil să vă spun, pentru că tot n-o să vă trimit pe 
nimeni. 

— Coborâţi sau rămâneţi aici? 

— Rămân, mă simt prea bine. Numai că, lăsaţi-mă să- 
mi schimb locul şi să mă sprijin pe umărul dumneavoastră 
drept. 

— Găsiţi că asemenea sfântului Laurenţiu, sunt destul 
de fript pe partea stângă, nu-i aşa? Vă rog, aşezaţi-vă... 

Se sprijini cât mai bine pe umărul meu stâng, adormi 
din nou şi nu se trezi decât la Bruxelles. 

— Coborâţi, îmi spuse. 

— Bine! dar vienezii dumneavoastră ce vor spune 
văzându-ne împreună? 

— Adevărat, îi uitasem. Unde locuiţi de obicei? 

— La Hotel Europa; dar au o părere aşa de proastă 
despre mine, încât aş prefera să mergem în altă parte. 

— Alegeţi. 

— Atunci, la Hotel Suedia. 

— Ei bine, cum veţi ajunge înainte, având în vedere 
cele zece sau douăsprezece colete ale mele, rugaţi să-mi 
pregătească o cameră. 

— Fiţi liniştită. 

— Nu mă sărutaţi? 

— Eu, nu; dumneavoastră trebuie să mă sărutaţi dacă 
aveţi chef. 

— Sunteţi într-adevăr fiinţa cea mai pretențioasă pe 
care o cunosc, spuse ea. 

Şi mă sărută râzând în hohote. 

O oră mai târziu era la Hotel Suedia. Am condus-o în 
camera ei, i-am sărutat respectuos mâna şi am ieşit 
murmurând: 

— Ce minunat ar fi dacă ai putea să ai ca prieten o 
femeie! 

Se înţelege că îmi rezervasem o cameră situată de 
cealaltă parte a palierului. 

Am făcut o baie şi m-am culcat. Când m-am trezit, m- 
am interesat de tovarăşa mea de călătorie. leşise în oraş 


22 


O aventură de dragoste Y Herminie 


şi-şi expediase cele zece sau douăsprezece colete care 
trebuiau să ajungă la destinaţie cu un tren de marfă, în 
timp ce ea îşi făcea turneul artistic în căutarea doamnei 
Schroeder. 

Ca toţi artiştii care sunt obişnuiţi cu deplasările rapide, 
tovarăşa mea de călătorie avea ceva admirabil şi anume, 
se descurca tot atât de bine ca un bărbat, îşi făcea şi-şi 
desfăcea valizele, îşi umplea până la refuz şi-şi închidea 
sacii de călătorie, şi era întotdeauna gata cu cinci minute 
înainte de ora fixată; ceea ce nu trebuie niciodată să te 
osteneşti să-i pretinzi unei femei din lumea bună. 

În timp ce întrebam de ea, tocmai se înapoia. 

— Ah! în sfârşit, îi spusei, credeam că v-aţi luat zborul! 

— Intr-adevăr, chiar aşa a fost. 

— Da, dar ziceam că pentru totdeauna. 

— Eu semăn cu rândunelele, mă întorc la cuib. 

— Ce-aţi făcut? 

— Mi-am expediat toate geamantanele şi am primit în 
schimb chitanţe; aşa încât am rămas cu rochia de pe 
mine, alta în sacul de voiaj şi şase cămăşi. Vedeţi, m-am 
descurcat mai bine ca un student. 

— Şi când plecaţi? 

— Când o să vreţi. 

— Doriţi, totuşi, să vedeţi Bruxellesul? 

— Ce este de văzut la Bruxelles? 

— Biserica Sainte-Gudule, Piaţa Primăriei şi pasajul 
Saint-Hubert. 

— Şi apoi? 

— Apoi Aleea Verde. 

— Şi apoi? 

— Şi apoi nimic. 

— Ei bine, duceţi-mă într-un local oarecare. Vă invit la 
masă. 

— Dumneavoastră? 

— Da... Transportul bagajelor mă costă mult mai puţin 
decât credeam: sunt bogată. Ce se mănâncă pe aici? 

— Stridii de Gstende, carne afumată, raci. 


23 


Alexandre Dumas 


Şi ce se bea? 

— Faro! şi lambic’. 

— Hai să bem faro şi lambic, şi să mâncăm raci, carne 
afumată şi stridii de Ostende. 

— Să mergem. 

Vă jur că dacă tovarăşa mea ar fi purtat pantaloni şi 
redingotă în loc de rochie şi pelerină cu glugă, aş fi fost 
înşelat de aparenţe şi m-aş fi crezut mentorul unui tânăr 
frumos, în loc să fiu cavalerul unei femei îneântătoare. 

Am luat masa; apoi am vizitat biserica Sainte-Gudule, 
pasajul Saint-Hubert, Piaţa Primăriei; am dat o raită pe 
Aleea Verde, şi ne-am întors la hotel. 

— Deci, am văzut tot ce se poate vedea la Bruxelles? 
mă întrebă tovarăşa mea de drum. 

— Totul, în afară de muzeu. 

— Ce pot vedea la muzeu? 

— Sunt patru sau cinci tablouri magnifice de Rubens şi 
două sau trei Van Dyck-uri minunate. 

— De ce nu mi-aţi spus de la început? 

— Uitasem. 

— Grozav ghid!... Hai să vedem muzeul. 

Ne-am dus să vedem muzeul. Marea actriţă, care-l 
cunoştea pe Shakespeare la fel ca pe Schiller, pe Victor 
Hugo ca pe Shakespeare, pe Calderon ca pe Victor Hugo, 
îi cunoştea pe Rubens şi pe Van Dyck ca pe Calderon, şi 
vorbea despre pictură ca despre teatru. 

Am stat peste două ore la muzeu. 

— Ei bine, îmi spuse ea la ieşire, ce mai am de văzut în 
capitala Belgiei? 

— Pe doamna Pleyel, dacă vreţi. 

— Doamna Pleyel! Doamna Pleyel, marea actriţă? Cea 
despre care Liszt mi-a vorbit atât de mult? 

— Ea însăşi. 

— O cunoaşteţi? 

— Perfect. 


1 Bere de Bruxelles. 
? Bere tare care se fabrică în Belgia. 


24 


O aventură de dragoste Y Herminie 


— Şi puteţi să mă prezentaţi? 

— Intr-o jumătate de oră. 

— O trăsură! 

Şi entuziasta mea unguroaică făcu semn unui vizitiu, 
care veni în grabă şi care, recunoscându-mă, deschise 
portiera curtenitor. 

Tovarăşa mea de călătorie era uimită, printre altele, de 
această popularitate care făcea ca nu numai pe străzile 
Parisului, din zece persoane pe lângă care treceam, cinci 
să mă salute dând din cap sau făcându-mi semn cu 
mâna, cât şi de faptul că, după ce mă însoţise în 
provincie, trecea cu mine frontiera şi mă urma în 
străinătate. 

Or, ajunsesem la Bruxelles şi, la Bruxelles, punând şi 
vizitiii la socoteală, nu cinci, opt persoane din zece mă 
cunoşteau. 

Am urcat în trăsură; doamna Pleyel locuia foarte 
departe, la capătul cartierului Schaerbeek; aşa încât 
frumoasa mea tovarăşă de călătorie avu destul timp ca să 
mă întrebe despre marea actriţă pe care urma s-o 
vizităm, iar eu am avut destul timp ca să-i răspund la 
întrebări. 

Erau cam douăzeci şi cinci de ani de când o cunoşteam 
pe doamna Pleyel. Mi-a fost anunţată într-o zi, pe când nu 
avea altă aureolă în afară de celebritatea comercială a 
soţului său. Nu o cunoşteam personal; văzui că intră o 
tânără femeie slabă, brunetă, cu dinţii albi, nişte ochi 
negri, magnifici şi o uimitoare mobilitate a feţii. 

La prima vedere, am înţeles că aveam de-a face cuo 
artistă. Şi, într-adevăr, plutind în nesiguranţă, simțind 
cum bate în ea o inimă entuziastă, încă nu ştia cărei arte 
să se dedice şi venea să-mi ceară sfatul. 

Pe vremea aceea, credea că viitorul ei este teatrul. 

Tocmai lucram la Kean. M-am dus la masa de lucru, mi- 
am luat manuscrisul, l-am deschis la scena dintre Kean şi 
Anna Damby, şi i-am citit-o; situaţia era identică. 

In plus, doamna Pleyel nu era liberă: avea un soţ; ca să 


25 


Alexandre Dumas 


intre în teatru, trebuia să renunţe la convenienţele 
sociale, ruptură care este întotdeauna dureroasă. 

Am avut fericirea să o conving, pentru moment cel 
puţin, că toate gloriile scenei nu valorează cât monotonia 
liniştită a căminului. 

„Ea rămase acasă să toarcă lână”, scriau vechii romani 
pe mormântul soțiilor lor. 

N-am mai auzit vorbindu-se despre doamna Pleyel, un 
an sau doi. Deodată, am aflat că i s-a întâmplat. O 
nenorocire. 

Am uitat cărei maşinaţii infame îi căzuse victimă. 

Fusese obligată să se exileze. 

In nenorocirea ei atât de mare, nu s-a gândit la altceva 
decât să părăsească Franţa. 

A plecat împreună cu mama ei. 

Erau amândouă la Hamburg, aproape muritoare de 
foame, când, într-o zi, trecând pe lângă un magazin cu 
instrumente muzicale, doamna Pleyel fu cuprinsă de o 
puternică dorinţă de a intra în acest magazin, ca şi cum 
voia să-şi cumpere un pian pentru a-şi mai îndulci inima 
cu puţină muzică. 

Pe atunci nu era deloc admirabila actriţă de azi; totuşi, 
nenorocirea înviorase în ea flacăra geniului. S-a aşezat în 
faţa instrumentului, a lăsat să-i cadă degetele pe clape şi, 
de la primele acorduri, a scos nişte sunete sfâşietoare. 

Negustorul, care nu o cunoştea, şi n-avusese pentru ea 
decât politeţea mercantilă pe care o ai pentru o clientă 
obişnuită, se apropie şi ascultă. 

Nu cânta nicio melodie cunoscută: improviza. Dar 
această improvizație ascundea toate suferinţele ei de trei 
luni: decepţie în dragoste, dureri, deziluzii, lacrimi, exil; 
erau până şi ţipetele înfiorătoare ale vulturului care plana 
deasupra ei şi care se numeşte foame. 

— Cine sunteţi şi ce pot face pentru dumneavoastră? o 
întrebă negustorul după ce termină. 

Ea izbucni în plâns şi îi povesti totul. 

Atunci negustorul, care era un om deosebit, o făcu să 


26 


O aventură de dragoste Y Herminie 


înţeleagă ce sever, dar şi ce sublim dascăl este durerea; îi 
arătă calea tainică pe care providenţa o mâna spre 
bogăţie, spre celebritate, chiar spre glorie; ea nu avea 
încredere în sine; el o încurajă, îi trimise acasă cel mai 
bun pian al său, şi o convinse să dea un concert. 

Un concert! Să dea un concert, ea care, până mai ieri, 
nu ştia că are flacăra geniului! Negustorul insistă, luând 
asupra lui toate cheltuielile, răspunzând de toate. 

Sărmana Marie se hotărî. 

Se numea Marie, ca Malibran, ca Dorval. 

Am fost prietenul intim al acestor trei femei celebre şi 
nefericite. Greşesc când spun nefericite, căci numelui 
Mariei Pleyel trebuie, dimpotrivă, să i se alăture epitetul 
de fericită. 

Fericită, deoarece concertul ei a avut succes; deoarece 
atunci a întrevăzut viitorul plin de glorie care o aştepta. 

Timp de zece ani, Petersburgul, Viena, Dresda au 
răsunat de succesele ei. Se reîntoarse în Belgia, patria sa 
şi, împotriva tuturor tradiţiilor, i se făcu dreptate. 

Fu numită profesoară la Conservator. 

Atunci reveni la Paris, unde numele ei era cunoscut; 
dădu concerte şi avu mare succes. 

Am revăzut-o. Apoi, la rândul meu, după 2 decembrie, 
am plecat în Belgia şi, pentru a treia oară, am regăsit-o. 

Când am sunat la uşa ei, doamna Bulyowsky o 
cunoştea tot atât de bine ca şi mine. Camerista scoase un 
strigăt de bucurie când mă recunoscu. 

— Oh! cât de bucuroasă va îi doamna! strigă ea. 

Şi, fără să se mai gândească să închidă uşa în urma 
noastră, se repezi în salon, strigând numele meu. 

— Ei bine, o întrebai pe tovarăşa mea de călătorie, vă 
mai îndoiţi că vom fi bine primiţi? 

Nu avu timp să răspundă, căci Marie Pleyel venea să ne 
întâmpine, majestuoasă ca o regină, graţioasă ca o 
artistă. 

— Mai întâi îmbrăţişaţi-vă, le spusei celor două femei, 
după aceea veţi face cunoştinţă. 


27 


Alexandre Dumas 


Tovarăşa mea de călătorie se aruncă de gâtul Mariei 
Pleyel şi, o clipă, le-am admirat pe aceste două făpturi 
atât de diferite ca înfăţişare şi într-adevăr atât de 
frumoase, fiecare cu frumuseţea ei. 

Doamna Bulyowsky, subţire, zveltă, blondă şi roză, 
plină de efuziune, ca nemţoaicele şi unguroaicele. 
Doamna Pleyel, înaltă, cu forme admirabil proporţionate, 
brună, calmă, aproape severă. 

Sculptorul care ar fi putut reda acest grup, care ar fi 
putut reproduce aceste două naturi atât de opuse, ar fi 
avut un succes remarcabil. 

După ce se desprinseră din îmbrăţişare, le luai pe 
amândouă de braţ şi intrai cu ele în salon; o aşezai pe 
una în dreapta şi pe cealaltă în stânga mea. Apoi, îi 
explicai doamnei Pleyel motivul vizitei noastre. 

— Deci, doriţi să mă ascultați? spuse doamna Pleyel 
vizitatoarei. 

— Mai mult ca orice pe lume! 

— Dar e foarte, simplu! Sunteţi cu un om care are 
privilegiul de a mă determina să fac tot ceea ce vrea. 

l-am sărit de gât; eu nu o îmbrăţişasem încă. 

— Ce vreţi să-i cânt tragedienei dumneavoastră? îmi 
şopti ca. 

— Ceva la fel ca atunci când aţi cântat la negustorul 
acela de piane din Hamburg. 

Ea surâse cu un aer trist şi plin de farmec care 
aminteşte de suferinţele trecute, şi lansă un preludiu 
uluitor. 

— Ah! Marie, Marie, îi spusei, eşti fericită! Nu fericire îţi 
cerem noi. 

— Şi dacă inima mea explodează ca cea a Antoniei? 

— Bun! Voi pune mâna mea deasupra şi o voi împiedica 
să se spargă. 

Ea mă privi şi ridică uşor din umeri: 

— Înfumuratule! îmi spuse. 

Şi începu. 

Nu voi încerca să vă spun ce ne-a cântat marea artistă. 


28 


O aventură de dragoste Y Herminie 


Niciodată, sub nicio mână, fildeşul şi lemnul n-au scos 
asemenea acorduri; fără întrerupere, timp de o oră, s-au 
succedat senzațiile cele mai sfâşietoare, durerile cele mai 
ameţitoare; instrumentul însuşi părea că suferă, plânge, 
geme, se tânguie. 

In sfârşit, după o oră, se sculă strigând: 

— Nu vă este milă de mine; nu vedeţi că mă ucideţi? 

O privii pe doamna Bulyowsky. Era palidă, tremura, 
aproape leşinată. Auditorul şi instrumentistul erau demni 
unul de celălalt. 

Cele două femei se îmbrăţişară din nou; am condus-o 
afară pe': doamna Bulyowsky; mă temeam mai mult 
pentru această fire delicată şi nervoasă decât pentru 
Marie Pleyel, care avea o constituţie solidă, viguroasă. 

— Ei bine, o întrebai, odată ajunşi în stradă, mai doriţi 
să vedeţi ceva la Bruxelles? 

— Ce-aş putea să mai văd, după ce am văzut-o şi am 
ascultat-o pe această femeie admirabilă? mă întrebă ea. 

— Atunci ce facem? 

— Eu plec la Spa... Dar dumneavoastră? 

— Pe Dumnezeul meu, eu vă urmez... 

Un sfert de oră mai târziu, eram în tren şi plecam spre 
oraşul apelor şi al jocurilor, pe care nu avusesem 
curiozitatea să merg să-l vizitez în timpul celor trei ani cât 
am stat în Belgia. 

Odată ajunşi în compartiment, tovarăşa mea de 
călătorie îşi dădu drumul: 

— Ce artistă admirabilă! îmi spuse ea. 

— Dumneata eşti tot atât de mare ca şi ea, dragă Lilla, 
pentru că o înţelegi. 

— Ascultând-o, m-am îmbolnăvit pentru opt zile. 

— Ei! Cum aşa? 

— Nu mi-a rămas niciun nerv în tot corpul care să nu fie 
distrus. 

Oftă. 

— Vreţi să încerc să vă liniştesc? o întrebai. 

— Cum? 


29 


Alexandre Dumas 


— Vă sugestionez. Suntem singuri în vagon, şi aveţi 
destulă încredere în mine, nu-i aşa, ca să vă lăsaţi 
adormită o clipă? Vă veţi trezi, dacă nu vindecată, cel 
puţin uşurată. 

— Sunt de acord, încercaţi; dar vă previn că psihiatrii 
au dat întotdeauna greş când au vrut să mă adoarmă. 

— Pentru că aţi opus rezistenţă. Faceţi un efort de 
voinţă ca să mă ajutaţi, şi veţi vedea că, dacă nu vă 
adorm complet, cel puţin vă voi face să aţipiţi. 

— Nu mă voi opune, vă promit. 

— Ce simţiţi? 

— O căldură puternică la cap. 

— Deci capul trebuie mai întâi potolit. 

— Da... Cum veţi proceda? 

— Oh! nu mă întrebaţi; n-am studiat hipnotismul ca 
ştiinţă, l-am simţit din instinct. L-am practicat, ca să-mi 
dovedesc mie însumi puterea şi efectele lui, pe când 
scriam Ba/samo şi, de atunci, de câte ori am fost rugat, 
dar niciodată pentru plăcerea mea; mă oboseşte prea 
tare. 

— Minunat! iată măcar ceva care dovedeşte că sunteţi 
de bună-credinţă. Deci, hipnotismul este ceva în afara 
lucrurilor materiale? 

— Să ne înţelegem; după părerea mea, există o latura 
a forţei magnetice care ţine de lumea fizică, deci, 
materială. Voi încerca să vă explic filosofic această latură. 
Când natura a creat bărbatul şi femeia, oricât de 
prevăzătoare ar fi fost, n-a avut nici cea mai mică idee 
despre legile care urmau să guverneze societăţile 
omeneşti: înainte de a se gândi să creeze bărbatul şi 
femeia, s-a gândit, ca şi la celelalte specii de animale, să 
creeze masculul şi femela. Principala treabă a marei zeițe 
Isis, cea cu o sută de mamele, a zeiţei Cybele a grecilor, a 
zeiţei Bune a romanilor, era reproducerea speciilor. De 
aici, eterna luptă a instinctelor carnale împotriva legilor 
sociale, de aici, în sfârşit, forţa de dominare a bărbatului 
asupra femeii, şi de atracţie a femeii faţă de bărbat. Ei 


30 


O aventură de dragoste Y Herminie 


bine, unul din miile de mijloace folosite de natură pentru 
a-şi atinge scopul este magnetismul. Efluviile fizice sunt 
ca nişte curenţi care mână pe cel slab către cel puternic. 

— Şi îmi mărturisiţi acest lucru? 

— De ce nu vi l-aş mărturisi? 

— În clipa în care îmi propuneţi să mă adormiţi! 

— Mă credeţi sau nu un om cinstit? 

— Vă cred un om cinstit; dovadă, felul în care procedez 
cu dumneavoastră; căci, în sfârşit, cine v-ar împiedica să 
spuneţi că am fost amanta dumneavoastră? 

— Şi ce-aş câştiga spunând această minciună? 

— De! eu nu ştiu ce câştigă bărbaţii cu aventuri 
galante. 

— Ei! dragă Lilla, m-aţi insulta crezând că aş avea 
pretenţia să fiu sau să trec drept un bărbat cu aventuri 
galante... 

— Mi s-a spus că sunteţi bărbatul cel mai vanitos din 
Franţa. 

— Se poate; dar vanitatea mea, chiar când eram foarte 
tânăr, n-a avut niciodată ca obiect ceea ce numiţi 
„aventuri galante”. Pe o anumită treaptă a bogăției sau a 
celebrităţii, n-ai timp să cauţi, n-ai nevoie să minţi. Am 
ţinut la braţ pe cele mai frumoase femei din Paris, din 
Florenţa, din Roma, din Neapole, din Madrid şi din Londra, 
de cele mai multe ori nu numai pe cele mai frumoase 
femei, dar şi pe cele mai mari doamne, şi nu am spus 
niciodată un cuvânt care ar fi putut lăsa să se creadă - 
oricine-ar fi fost cea care se sprijinea de braţul meu: 
vânzătoare, actriţă, prinţesă sau regină - că nutresc 
altceva pentru acea femeie decât respectul sau 
recunoştinţa, pe care am avut-o întotdeauna pentru 
femeia care se afla sub protecţia mea dacă era slabă, sau 
care mă lua sub protecţia ei dacă era puternică. 

Lilla mă privi, şi murmură printre buze: 

— Ce straniu, cum se pot face reputaţiile oamenilor! 

Apoi, de îndată, fără nicio legătură, adăugă: 

— Imi arde capul; adormiţi-mă. 


31 


Alexandre Dumas 


M-am ridicat, i-am scos pălăria şi i-am suflat pe frunte, 
trecându-i mâna prin păr, după fiecare răsuflare, până 
când îmi spuse: 

— Ah! mă simt mai bine, capul mi se linişteşte... 

Atunci m-am aşezat în faţa ei şi i-am pus mâna pe 
partea de sus a frunţii, spunându-i cu voce scăzută, dar 
pe un ton imperativ: 

— Acum, dormi! 

După două minute dormea, liniştită, ca un copil. 

Un lucru ciudat: nici tovarăşa mea de călătorie, nici eu 
nu fusesem niciodată la Spa; nici ea, nici eu nu 
cunoşteam numele staţiilor; ei bine, începând de la 
penultima staţie şi până la ultima, începu să se agite, să 
se frământe şi bolborosi câteva cuvinte de neînțeles. 

l-am atins buzele cu vârful degetului şi am întrebat-o: 

— Ce este? 

Atunci, fără niciun efort, îmi răspunse: 

— Ajungem la ţintă; treziţi-mă... 

Am trezit-o şi, într-adevăr, după cinci minute şuieratul 
locomotivei anunţa că ajunsesem la destinaţie. 

Se simţea mult mai bine. 

Am tras la Hotel Orange, cel mai bun din oraş. Cum era 
încă sezonul băilor, hotelul era aproape plin. Nu mai erau 
decât două camere care comunicau între ele; numai că 
uşa de comunicaţie era blocată, de fiecare parte, de câte 
un pat. De o parte, siguranţa călătorului era asigurată de 
broască, de cealaltă parte, de un zăvor. 

Se înţelege că uşa se deschidea pe partea unde se afla 
broasca. 

l-am arătat tovarăşei mele de călătorie topografia 
hotelului. Am adus-o sus pe proprietăreasă pentru ca s-o 
asigure ea însăşi că nu se află nicio capcană în cele două 
încăperi alăturate, şi i-am dat să aleagă una dintre ele. 

A ales partea cu zăvorul, rugându-mă numai să-mi mut 
patul lângă perete, în loc să-l las lângă uşă; ceea ce m- 
am şi grăbit să fac. 

Era ora zece seara; tovarăşa mea de călătorie bău o 


32 


O aventură de dragoste Y Herminie 


ceaşcă cu lapte şi se culcă: n-o mai durea capul, dar avea 
nişte dureri la stomac. 

Am mâncat mai consistent, mi-am luat din valiză un 
volum de Michelet, m-am aşezat în pat şi am început să 
citesc. După o oră de lectură, şi în clipa în care tocmai 
stinsesem lumânarea, auzii bătind încetişor în uşa de 
comunicaţie. 

Crezui că m-am înşelat; dar chemarea fu urmată de 
acest cuvânt rostit cu voce înceată: 

— Dormiţi? 

— Nu încă; şi se pare că nici dumneavoastră nu dormiţi. 

— Mi-e rău. 

Intr-adevăr, vocea se stinsese. 

— Ce aveţi? 

— Nişte crampe îngrozitoare la stomac. 

— Dumnezeule! 

— Nu vă neliniştiţi: mi se mai întâmplă câteodată, e 
dureros, dar nu este nimic îngrijorător. 

— Vreţi să chem pe cineva? 

— Nu, nici eterul nu are niciun efect. 

— Credeţi că eu pot să vă ajut mai mult decât eterul? 

— Poate... 

— Cum aşa? 

— Incercaţi să mă adormiţi. Prin uşă? 

— Da. 

— Mă îndoiesc că am să reuşesc; voi încerca. 

Încercai să fac să-mi pătrundă voinţa în această 
cameră din care pudoarea bolnavului mă exila: dar nu am 
reuşit decât pe jumătate. 

— Ei bine? o întrebai. 

— Simt că amorţesc; dar cu toată amorţeala tot mă mai 
doare. 

— Ar trebui să pot să vă ating pieptul aşa cum v-am 
atins fruntea, atunci durerea va înceta. 

— Credeţi? 

— Sigur. 

— Ei bine, dacă vreţi, puteţi deschide uşa, am tras 


33 


Alexandre Dumas 


zăvorul. 

Mi-am tras nişte pantaloni şi, călăuzit de flacăra 
lumânării care lumina crăpăturile uşii, m-am dus spre 
cheie, am întors-o şi, cum trăsesem ivărul de sus şi de 
jos, cele două canaturi se deschiseră. Prima mea privire 
fu net scrutătoare: vecina mea juca teatru, sau suferea cu 
adevărat? 

Era palidă, cu gura într-adevăr crispată şi muşchii feţei 
agitaţi de mici mişcări convulsive. l-am luat mâna: era 
rece, umedă, tremurândă: suferea cu adevărat. 

— Nu vi se pare ciudat, îmi spuse, că în loc să sun o 
femeie din hotel şi să cer un calmant oarecare, vă chem 
pe dumneavoastră şi nu vă las să dormiţi? 

— Deloc; dimpotrivă, mi se pare foarte simplu, foarte 
natural. 

— O să vă mărturisesc ceva. 

— Oh! că mă iubiţi, poate? 

— Ştiţi bine că vă iubesc şi încă mult; dar nu despre 
asta e vorba... Staţi, mă doare... 

Şi chipul bolnavei exprima într-adevăr atâta durere, 
încât nu te puteai înşela. 

Îi trecui braţul pe sub cap şi îl ridicai: se înţepeni, 
corpul îi fu străbătut de frisoane, apoi se imobiliză. 

— A trecut, spuse ea. 

— Voiaţi să-mi spuneţi ceva, să-mi faceţi o mărturisire? 

— Da, voiam să vă mărturisesc că somnul meu în 
vagon nu numai că m-a liniştit, dar că mi-a dat şi un 
sentiment plăcut pe care nu l-am mai simţit niciodată. 
Adormiţi-mă, vă rog, şi sunt sigură că durerile vor înceta. 

— Şi nu vă e teamă să vă adorm, dumneavoastră în 
pat, iar eu lângă pat? 

Îşi aţinti asupra mea ochii mari, albaştri plini de uimire. 

— Nu m-aţi întrebat, îmi spuse ea, dacă vă consider un 
om cinstit, şi nu v-am răspuns că da? 

— Este adevărat, nu mă gândeam la asta. 

— Ei bine, atunci, încercaţi să mă adormiţi; căci sufăr 
într-adevăr foarte tare. 


34 


O aventură de dragoste Y Herminie 


Îmi luă mâna şi şi-o puse pe frunte. 

— De data aceasta, îi spusei, durerea nu este la cap, şi 
pentru ca să dispară o dată cu venirea somnului, cred că 
mâna mea trebuie să atingă locul unde se află răul... 

Îmi coborî mâna până la nivelul stomacului, dar lăsând 
cearceaful şi cuvertura între mână şi pieptul său. 

Dădui din cap şi ridicai uşor din umeri. 

— Mai încercaţi aşa, îmi spuse. 

— Este bine: priviţi-mă. Nu mă îndoiesc că vă voi 
adormi, dar mă îndoiesc că vă voi vindeca. 

Ea nu răspunse, şi continuă, privindu-mă, să-mi ţină 
mâna în locul în care se afla. În curând pleoapele i se 
lăsară încetişor, se închiseră, se deschiseră din nou, apoi 
iar se închiseră: dormea. 

După o clipă: 

— Dormiţi? o întrebai. 

— Prost. 

— Ce-i de făcut ca să dormiţi mai bine? 

— Puneţi-mi mâna pe frunte. 

— Dar crampele dumneavoastră de stomac? 

— Mai întâi adormiţi-mă. 

Îmi lăsă mâna, şi i-o pusei pe frunte. După cinci minute 
o întrebai din nou: 

— Dormiţi? 

— Da. Îmi spuse ea. 

— Un somn bun? 

— Somnul este bun: totuşi mă doare... 

— Ce-ar trebui făcut ca să nu vă mai doară? 

— Puneţi-mi mâna pe piept cu intenţia de a-mi lua 
durerea. 

— In ce loc pe piept? 

— In dreptul stomacului. 

— Puneţi-o dumneavoastră acolo unde credeţi că 
trebuie. 

Atunci, fără nicio ezitare, ridică cuvertura, cobori mâna 
şi, pe cămaşa strânsă la gât ca cea a unui copil, îmi aşeză 
mâna cu castitatea unei surori. 


35 


Alexandre Dumas 


Am îngenuncheat ca să stau mai comod şi mi-am 
sprijinit capul de pat. 

După o jumătate de oră, îmi eliberă mâna. 

— Ei bine? întrebai. 

— Nu mă mai doare... 

— Trebuie să rămân lângă dumneavoastră? 

— Incă două, trei clipe... 

Apoi, după cinci minute: 

— Mulţumesc, spuse ea. Ah! doamne, fără 
dumneavoastră aş fi avut două sau trei zile nişte dureri 
îngrozitoare! Acum... 

Ezită. 

— Ce? 

— Fiţi bun cu mine, am avut încredere în 
dumneavoastră... 

— Bine, îi spusei zâmbind; vă înţeleg. Îmi retrăsei 
mâna. Mi-o căută şi mi-o strânse uşor. 

— Să sting lumânarea? 

— Dacă vreţi... 

— Dar dacă vă revin durerile? 

— Nu vor reveni. De altfel, aveţi chibrituri în sertarul 
noptierei dumneavoastră. 

Stinsei lumânarea, căutai fruntea Lillei şi i-o atinsei cu 
buzele. 

— Noapte bună! îmi spuse ea cu seninătatea unei 
fecioare. 

Închisei uşa şi mă culcai din nou. 

A doua zi când m-am trezit, Lilla cânta ca 
privighetoarea la răsăritul soarelui. 

— Ei bine, dragă vecină, o întrebai, v-aţi însănătoşit? 

— Perfect. 

— Într-adevăr? 

— Pe cuvânt de onoare. 

Era atât de adevărat, încât am putut să acceptăm un 
excelent dineu pe care ni-l oferi în aceeaşi zi inspectorul 
general al pădurilor, şi în aceeaşi seară să plecăm la Aix- 
la-Chapelle. 


36 


O aventură de dragoste Y Herminie 


Stabilisem în timpul zilei că voi merge până la 
Mannheim. 


37 


Alexandre Dumas 


IV 


AZI MERGEM CU TRENUL DE LA 
Spa la Colonia. Pe vremuri, adică acum douăzeci de ani, 
calea ferată se oprea la Liege, iar restul drumului se făcea 
cu trăsura. Administraţia trăsurilor era prusacă şi, în 
consecinţă, supusă acelei rigidităţi devenită proverbială în 
regatul marelui Frederic. 

Biletele care ţi se distribuiau erau jumătate germane, 
jumătate franceze. Una dintre clauzele înscrise pe acesta 
bilete, care fixau fiecăruia un număr, era următoarea: 

„Este interzis călătorilor să schimbe locul cu vecinii lor, 
chiar cu consimţământul acestora.” 

Odinioară, erai nevoit să te opreşti la Liege. Azi drumul 
se face fără întrerupere. 

Am ocazia să mă bucur că nu ne mai oprim la Liège. 
Sunt în război de mai mulţi ani cu bunul oraş valon care 
încă nu mi-a iertat că am spus, în /mpresii de călătorie, că 
era să mor de foame acolo, şi am fost asigurat că 
proprietarul Hotelului Albion, unde era să mi se întâmple 
această nenorocire, mă căutase prin toată Europa ca să- 
mi ceară socoteală pentru aceste cuvinte abominabile. 

Din fericire, pe atunci mă aflam în Africa unde, trebuie 
să mărturisesc, mâncam şi mai prost ca la el. 

Cu atât mai puţin aş fi scăpat de soarta pe care mi-o 
rezervase, cu cât, în goana lui, recrutase un alt duşman 
de al meu: proprietarul Hotelului Poştei din Martigny, cel 
care îmi servise, în 1832, acel renumit biftec de urs care 
a făcut pur şi simplu ocolul lumii, şi care, ca şarpele de 
mare, ne-a parvenit prin jurnalele din America. 


38 


O aventură de dragoste Y Herminie 


De fapt, mă destăinui aici cu privire la aceşti doi 
venerabili domni. Dacă unul dintre ei, proprietarul 
Hotelului Albion, avea dreptate să-mi poarte pică, celălalt, 
proprietarul Hotelului Poştei, nu avea decât să-mi 
mulţumească. 

Un hangiu francez ar fi plătit cu aur o reclamă atât de 
minunat reuşită; şi-ar fi pus firma „La biftecul de urs” şi ar 
fi făcut avere. 

De altfel, poate că a făcut avere şi fără asta. 

După 1832, am mai trecut cu poştalionul prin Martigny. 
Proprietarul s-a grăbit,  nerecunoscându-mă, să-mi 
schimbe caii de la trăsură; era rotofei şi gras ca un om 
care nici nu urăşte, nici nu are remuşcări. Dacă ar fi ştiut 
că eu sunt acela, ce-ar mai fi fost, Dumnezeule!... 

Ajunserăm la Colonia, pe la şase dimineața, pe o vreme 
superbă. Am alergat la agenția de vapoare cu aburi; 
vaporul cu aburi pleca la ora opt: aveam la dispoziție 
două ore. 

— Dormiţi sau faceţi o baie? o întrebai pe tovarăşa mea 
de călătorie. 

— Fac o baie. 

— Vă conduc. 

— Ştiţi unde este? 

— Ştiu întotdeauna unde se află băile oraşelor prin care 
am trecut. 

O condusei la baie. 

Pudoarea o făcu puţin să roşească la întrebarea: „Luaţi 
o singură cameră sau două?” Dar mă grăbii să răspund: 
„Două”. Şi furăm conduşi în două camere de baie 
alăturate cum fuseseră şi dormitoarele noastre. 

Trimiseserăm direct bagajele - reduse, pentru Lilla, la o 
valiză, pentru mine la un sac de voiaj - pe vaporul cu 
aburi din Mainz. leşind de la baie nu aveam deci decât să 
urmăm acelaşi drum ca şi bagajele noastre. 

De la intrarea în Prusia, tovarăşa mea de călătorie 
simţise că-l creşte importanţa; devenise interpreta mea, 
şi era ocupată cu discuţiile băneşti. 


39 


Alexandre Dumas 


Călătoria pe Rin este, de altfel, una dintre cele mai 
ieftine călătorii care există pe lume: pentru patru sau 
cinci taleri, cred, adică pentru vreo douăzeci de franci, 
urci fluviul descris de Boileau şi cântat de Koerner, de la 
Colonia la Mainz şi, pentru acelaşi preţ, cobori de la Mainz 
până la Colonia. 

Rămâne problema culinară: hrana este ieftină, dar 
execrabilă; vinurile sunt scumpe... şi proaste. 

S-a făcut acestor vinuri acre de Rin, din struguri copti la 
strălucirea pietrelor, o reputaţie foarte uzurpată, după 
părerea mea. „Liebfraumilch”-ul şi, „Brauneberger”-ul - 
Laptele Fecioarei şi Sucul muntelui cafeniu, - sunt 
singurele mai acătării. Cât despre /ohannesberg, mi-aş 
permite acest paradox, şi anume că nu cunosc un vin bun 
care să coste douăzeci şi cinci de franci sticla. 

Pornind de la Colonia, cu toate că harta este franco- 
germană, bucătăria este numai prusacă. Te aştepţi să 
mănânci o mâncare acră, mănânci o mâncare dulce; ceri 
ceva dulce, ţi se serveşte ceva pipărat; înmoi pâinea într- 
un sos care seamănă a rântaş, şi mănânci marmeladă. 

Prima oară când am cerut salată în Germania, i-am 
înapoiat-o chelnerului spunându-i: 

— Aţi uitat să scurgeţi salata asta, este plină de apă. 

Chelnerul luă salatiera, o înclină, apoi mă privi cu 
uimire. 

— Ei bine? îi spusei. 

— Ei bine, domnule, reluă el, nu este apă, este oţet. 

Credeam că o să-mi ia gura foc de la salata asta: dar 
nu mirosea a absolut nimic. În toate ţările din lume, se 
pune oţet în salată; în Germania se pune salata în oţet. 

Sunt multe obiceiuri nemţeşti în bucătăria germană. Se 
pune zahăr în oţet, şi miere în ură. 

Dar nu ştiu ce se pune în cafeaua cu frişcă. 

Serviţi tot ce doriţi pe un vapor cu aburi de pe Rin, 
serviţi apă de Seltz, apă de Spa, apă de Hamburg, apă de 
Baden, chiar şi apă de Sedlitz, dar nu serviţi cafea cu 
frişcă, dacă sunteţi francez. Nu vreau să spun cu asta că 


40 


O aventură de dragoste Y Herminie 


în Franţa găseşti o cafea bună cu frişcă; spun numai că, 
peste tot în afară de Franţa, şi mai ales în Germania, se 
serveşte o cafea execrabilă. 

Asta începe la Quiévrain şi merge mereu crescând 
până la Viena. 

N-aţi crede că această problemă, care pare foarte 
simplă: „De ce se serveşte în general cafea proastă în 
Franţa?”, are o soluţie foarte politică. Foarte politică, 
repet. 

Se servea cafea bună în Franţa de la invenţia cafelei 
până la sistemul continental, adică de la 1600 până la 
1809. 

În 1809, zahărul costa opt franci livra; asta ne-a adus 
zahărul din sfeclă. În 1809, cafeaua costa zece franci 
livra; asta ne-a adus cicoarea. 

Sfecla mai merge. În calitatea mea de vânător, nu mă 
supăr când grânele sunt secerate, ovăzul cosit, trifoiul şi 
lucerna cosite, şi mai găsesc două sau trei pogoane de 
sfeclă, în care risc să fac o entorsă la fiecare pas, dar 
unde se adăpostesc potârnichile şi se cuibăresc iepurii. 

În plus, sfecla în spuză - înţelegeţi bine, nu la cuptor - 
murată douăzeci şi patru de ore în oţet bun - nu în oţet 
nemţesc - nu este un aperitiv de lepădat... 

Dar cicoarea! Căror zei infernali li se va închina 
cicoarea? 

Un linguşitor al Imperiului a spus: Cicoarea este 
răcoritoare. 

Este de necrezut ce poate fi determinat să facă poporul 
francez cu cuvântul răcoritor. 

S-a spus că poporul francez este poporul cel mai 
spiritual de pe pământ: ar fi trebuit să se spună poporul 
cel mai încălzit. 

Bucătăresele au pus stăpânire pe cuvântul răcoritor. şi 
la adăpostul acestui cuvânt, ele îşi otrăvesc în fiecare 
dimineaţă stăpânii amestecând o treime de cicoare în 
cafea. 

Veţi obţine totul de la bucătăreasa dumneavoastră, să 


41 


Alexandre Dumas 


pună mai puţină sare, mai mult piper, să se mulţumească 
doar cu un ban câştig la o livră, de la măcelar, băcan, sau 
de la negustorul de fructe. Dar nu veţi obţine niciodată de 
la bucătăreasa dumneavoastră să nu vă pună cicoare în 
cafea. 

Bucătăreasa cea mai mincinoasă este insolentă în ceea 
ce priveşte cicoarea. Ea mărturiseşte că pune cicoare, se 
laudă cu asta, spune stăpânului său: 

— Sunteţi încălzit, domnule; este spre binele 
dumneavoastră. 

Dacă o daţi afară, iese cu capul sus, insultându-vă cu 
privirea. 

Este o martiră a cicoarei! 

Sunt perfect convins că există o societate secretă a 
bucătăreselor; o casă de ajutor pentru cicoreene. 

Or, când băcanii au văzut asta, şi-au aplicat maxima: 
Audite et  intelligite. Au înţeles, ei care nu au 
„pricepătoarea prea uşoară”, cum spun belgienii. 

Odinioară vindeau ciocoarea separat, rămăşiţă de 
pudoare. Acum, se vinde cafea cu cicoare, cum se vinde 
ciocolată cu vanilie. 

Dumneavoastră ştiţi asta, dumneavoastră, amatorii de 
cafea, care serviţi moca curată şi nu cu o treime de 
martinica şi o treime de burbon. Dumneavoastră vă 
cumpăraţi cafeaua moca boabe. 

Vă spuneţi: „O voi prăji, o voi râşni eu însumi. O voi 
pune sub cheie şi voi ţine cheia la mine în buzunar. Am o 
spirtieră pentru făcut cafea, îmi voi face singur cafeaua, 
la masă, şi, în felul acesta, voi scăpa de cicoare.” 

Sunteţi otrăvit de ea! 

Băcanii au inventat un tipar pentru boabe de cafea, aşa 
cum armurierii au inventat un tipar pentru gloanţe. 

Aveţi o treime de cicoare în cafeaua dumneavoastră 
moca, prăjită,  râşnită, încuiată, pregătită de 
dumneavoastră! De când cu cicoarea, băcanii au devenit 
foarte vicioşi! 

lată ce-i spusei tovarăşei mele de călătorie când o auzii 


42 


O aventură de dragoste Y Herminie 


cerând în nemţeşte: 

— Cafea cu friscă. 

Dar ştiţi ce mi-a răspuns la diatriba mea? 

— Nu detest cicoarea, este bună pentru sânge. 

Astfel a pătruns această teorie, nu numai anticulinară, 
ci aş spune mai mult, antiartistică, până în Germania, 
chiar până în Ungaria: Cicoarea este răcoritoare! 

Mă îndepărtai de Lilla. Simţeam o oarecare repulsie 
văzând aceste buze, fragede ca două petale de trandafir, 
aceşti dinţi albi ca nişte perle intrând în contact cu 
îngrozitoarea băutură. 

Mă dusei să mă plimb. 

In zarea albăstruie începea să se vadă conturându-se 
azurul mai închis al colinelor înalte care străjuiesc Rinul şi 
care, apropiindu-se, formează atât de pitoreasca 
trecătoare Loreley. 

Am rămas până când am presupus că bolul de cafea cu 
frişcă fusese consumat. Apoi m-am întors. 

Mi-am găsit tovarăşa de călătorie discutând foarte 
aprins cu o femeie încântătoare de douăzeci şi trei sau 
douăzeci şi patru de ani, blondă, cu o înfăţişare plăcută şi 
talia mlădioasă. 

Avui impresia că cele două femei vorbeau despre mine. 

Nu numai că ghicii că vorbeau despre mine, dar crezui 
chiar că înţeleg subiectul discuţiei lor. 

Văzându-ne sosind împreună pe vapor, pe Lilla şi pe 
mine, frumoasa vieneză - doamna blondă era din Viena - 
o întrebase ce era între noi. lar tovarăşa mea de călătorie 
i-a spus adevărul: că eram pur şi simplu prieteni. Era clar 
că interlocutoarea ei n-o credea de fel. 

Mă apropiai şi, după felul deosebit de respectuos în 
care mă adresai doamnei Bulyowsky, compatrioata sa a 
putut să-şi dea seama că Lilla îi spusese purul adevăr. 

Discuţia deveni generală. 

Lilla mă prezentă frumoasei călătoare drept prietenul 
său, apoi mi-o prezentă pe aceasta ca pe o admiratoare 
pasionată a literaturii franceze, ceea ce îmi permitea să- 


43 


Alexandre Dumas 


mi iau partea din admiraţia împărţită confraţilor mei. 

Frumoasa vieneză vorbea franceza ca o pariziană. 

Nu-i cunosc numele şi, în consecinţă, nu pot s-o 
compromit cu portretul pe care i l-am schiţat; dar am 
toate motivele să cred că, dacă aş fi făcut cu ea călătoria 
pe care o făceam cu Lilla, şi după patru zile şi patru nopţi 
m-ar fi prezentat ca un prieten, ar fi spus o mare 
minciună. 

În acest timp soarele se ridica la orizont. 

— Unde mi-aţi pus umbrela de soare? mă întrebă 
tovarăşa mea de călătorie. 

— Jos, în salon, împreună cu sacul meu de călătorie. 

Mă ridicai. Lila îmi întinse mâna cu acea graţie 
încântătoare care făcea meritul principal al domnişoarei 
Mars. 

— lertaţi-mă că vă deranjez, adăugă ea. 

Mă aplecai să-i sărut mâna. 

— Oh! aşteptaţi. 

Işi scoase mânuşa. 

li sărutai mâna şi plecai să aduc umbrela de soare. 

Punând piciorul pe prima treaptă a scării, am întors 
capul. O văzui pe tânăra vieneză luându-i cu efuziune 
mâna şi având aerul că-i cere ceva. 

— Duceţi-vă, duceţi-vă, îmi spuse Lilla. 

Coborâi şi, după cinci minute, urcai din nou cu umbrela. 
Lilla era singură. 

— Ce vă spunea femeia încântătoare care era cu 
dumneavoastră şi care a plecat? o întrebai. 

— Când? 

— În momentul în care am întors capul. 

— Curios? 

— Spuneţi, vă rog. 

— Nu, nici vorbă; aveţi şi aşa destul de mult amor 
propriu. 

— Dacă nu-mi spuneţi, mă voi duce s-o întreb chiar pe 
ea. 

— Să nu faceţi una ca asta! 


44 


O aventură de dragoste Y Herminie 


— Atunci, spuneţi. 

— Vreţi să ştiţi ce mă ruga? 

— Da. 

— Ei bine, mă ruga s-o las să-mi sărute mâna în locul în 
care mi-aţi sărutat-o dumneavoastră. 

— Şi i-aţi permis, sper? 

— Fără îndoială... Este tipic nemtesc, nu-i aşa? 

— Da; numai că aş da orice să fie tipic franțuzesc. 

— Dar care una din reginele dumneavoastră n-a sărutat 
chiar buzele unui poet pe când acesta dormea? 

— Da, dar această regină era scoțiană, şi a murit, 
otrăvită de soţul ei, spunând: „Dispreţuiesc viaţa, nu o 
regret deloc...” Este adevărat că regina era soţia lui 
Ludovic al XI-lea. 


45 


Alexandre Dumas 


DE ÎNDATĂ CE FRUMOASA VIE- 
neză mă văzuse apropiindu-mă de doamna Bulyowsky, 
venise în grabă să se aşeze lângă ea, fără să se preocupe 
de cele ce-mi povestea aceasta. 

Nemţoaicele au o calitate admirabilă, aceea că nu-şi 
ascund entuziasmul şi că gura lor nu le dezminte nici 
ochii, nici inima: spun ceea ce gândesc, simplu, dar, 
sincer. 

Nu cred să existe în acelaşi timp o impresie mai plăcută 
şi mai măgulitoare decât cea de a te auzi lăudat cu 
naivitate de gura unei femei frumoase, născută la cinci 
sute de leghe de tine, vorbind o altă limbă decât a ta şi 
pe care întâmplarea ţi-a scos-o în cale, care nu avea cum 
să te cunoască niciodată, şi se felicită, cu bucurie, că te-a 
cunoscut. Când compari aceste efluvii mângâietoare ale 
inimii şi ale ochilor pe care le întâlneşti din momentul în 
care ai trecut frontiera, cu acea disecare rece a talentului, 
cu eterna negare a geniului, cu care ne obişnuiesc 
gazetele noastre cotidiene, săptămânale sau lunare, te 
întrebi de ce găseşti întotdeauna în ţara ta şi printre 
compatrioţii tăi această dezamăgire, care nu te-ar mâna 
decât spre descurajare, dacă n-ai pleca din când în când 
în străinătate să prinzi noi puteri. Anteu îşi regăsea forţele 
atingând pământul Africii. Eu nu sunt Anteu, dar ştiu că 
îmi pierd puterile de câte ori ating părnântul Franţei. 

De altfel, mă aştepta o a doua surpriză de acelaşi gen 
ca şi prima: o dată cu noi, se îmbarcase un grup alcătuit 
din doi bărbaţi de treizeci-treizeci şi cinci de ani, două 


46 


O aventură de dragoste Y Herminie 


femei de douăzeci şi cinci-treizeci de ani şi un copil de 
şapte-opt ani. 

Grupul avea un aer străin, caracteristic locuitorilor unei 
lumi mai apropiate de soarele tropicelor decât de a 
noastră; copilul mai ales, cu părul său lung, negru, cu 
tenul mat, ochii învăpăiaţi, era un exemplar tipic din 
America de Sud. 

Una dintre cele două femei spusese, o clipă după ce 
vaporul pornise, câteva cuvinte la urechea copilului şi, de 
atunci, acesta nu încetase să mă privească cu o 
curiozitate naivă. 

Cum grupul din care făcea parte se afla în faţa noastră, 
şi cum nu eram despărțiți unii de alţii decât prin distanţa 
care există între banca de lângă învelitoare şi banca de la 
bastingaj, mi-am adunat toate cunoştinţele filologice ca 
să-i spun în spaniolă: 

— Copilul meu, vrei să-i ceri mamei dumitale 
îngăduinţa, în numele meu, să te îmbrăţişez? 

Spre marea mea uimire, una dintre cele două femei îi 
spuse atunci într-a franceză excelentă: 

— Alexandre, du-te să-ţi îmbrăţişezi naşul. 

Copilul, încurajat de această autorizaţie, veni alergând 
să se arunce în braţele mele. 

— Ah! Extraordinar, răspunsei, asta-i bună! Că lui don 
Juan, care de la un mal la celălalt al fluviului Manganares 
tot cerea un foc să-şi aprindă ţigara, Satan i-a răspuns 
întinzând braţul pe deasupra fluviului, şi că de la ţigara 
ivită în mâna înmănuşată a acestuia, don Juan şi-a aprins- 
o pe a lui, asta este minunat. Dar că eu, fără să ştiu, am 
întins amândouă mâinile ca să ţin un copil deasupra 
cristelniţei, la Rio de Janeiro sau la Buenos Aires, asta n- 
aş fi bănuit niciodată. 

— De fapt, îmi răspunse doamna străină, lucrurile nu s- 
au petrecut chiar aşa. 

— Este o indiscreţie dacă insist? întrebai. 

— Oh! nicidecum, îmi răspunse americana. Nu suntem 
nici din Buenos Aires, nici din Rio de Janeiro: suntem din 


47 


Alexandre Dumas 


Montevideo. Ori, după ce Rosas a fost înfrânt, s-a făcut 
pace şi am răsuflat uşuraţi, prima noastră dorinţă a fost, 
ca să fim în pas cu civilizaţia, să imităm principalele oraşe 
din Europa în crearea celor mai utile sau filantropice 
aşezăminte. Primul, sau unul dintre primele, a fost un azil 
de copii găsiţi. Ei bine, copilul pe care-l vedeţi a fost cel 
care a inaugurat aşezământul, iar numele dumneavoastră 
este atât de popular la Montevideo, încât i s-a dat acest 
nume, ca să poarte noroc, noului azil. Nu aveam copii; ne- 
am hotărât să luăm unul de la Copiii-Găsiţi. L-am ales pe 
acesta din cauza numelui. 

Ţineam drăgălaşul copil în braţe: îl strângeam la piept 
foarte mândru că am avut, de la un capăt la altul al lumii, 
o influenţă atât de bună asupra acestei biete mici 
existenţe. 

Din braţele mele, acesta trecu în braţele celor două 
tovarăşe de călătorie ale mele; apoi, nu ştiu cum, mâinile 
copilului, mâna Lillei, cea a doamnei vieneze şi a mea se 
găsiră înlănţuite, şi rămaseră astfel aproape o jumătate 
de oră, vorbindu-şi prin acei fiori de simpatie care ating 
extazul. 

Poate că această jumătate de oră n-a fost cea mai 
fericită, dar a fost cu siguranţă cea mai plăcută din viaţa 
mea. 

Deodată, cu un zâmbet şi un sărut, copilul se desprinse 
şi alergă la familia sa adoptivă, ca pasărea care îşi ia 
zborul pentru a se întoarce la cuib. 

Mi-am desprins mâna din dulcea strânsoare, l-am 
urmat pe copil şi m-am dus să le cer spaniolilor mei din 
America de Sud câteva informaţii despre oamenii pe care- 
i cunoscusem şi care locuiau la Montevideo. 

Primul despre care m-am informat a fost un compatriot 
de-al meu, un tânăr armurier din Senlis. Îl ajutasem să 
vină să se stabilească la Paris. Afacerile lui prosperau, 
când izbucni revoluţia din 1848, care, răsturnând un tron, 
a zguduit în acelaşi timp atâtea existenţe. În consecinţă, 
l-am recomandat generalului Pacheco Y Obe&s, cu ocazia 


48 


O aventură de dragoste Y Herminie 


misiunii pe care acesta o îndeplinise la Paris. Generalul îl 
trimisese la Montevideo, şi îl numise armurier al 
guvernului. Începuse să facă avere. 

L-am revăzut mai târziu, cu ocazia uneia dintre 
călătoriile sale în Franţa. Mi-a înapoiat cele câteva 
bancnote de o mie de franci pe care mi le datora şi, în 
contul dobânzilor, mi-a dăruit o minunată piele de urs. 

Aceasta m-a făcut să vorbesc despre un alt francez pe 
care de asemenea îl recomandasem generalului Pacheco: 
era contele de Horbourg, fiul unui aghiotant al tatălui 
meu. 

Intr-o zi, pe când vâna în delta Nilului împreună cu tatăl 
meu, contele de Horbourg, tatăl celui despre care 
vorbesc, calcă pe coadă un mic şarpe boa din specia 
numită pitoni. 

Şarpele se ridică şi se repezi, cu capu-i enorm, să-l 
muşte. 

Dar, mai iute decât şarpele, tatăl meu a ochit, a tras şi 
l-a omorât, fără ca vreun glonte să-l atingă pe aghiotant. 

Contele de Horbourg şi-a făcut o cingătoare pentru 
spadă din pielea acostui şarpe. Apoi, la moartea sa, mi-a 
lăsat moştenire cingatoarea. 

Mi-o adusese fiul său, îmbrăcat în doliu. Aşa l-am 
cunoscut. 

Servise în Africa şi nu era lipsit de cultură: dar 
sănătatea şi inteligenţa îi erau măcinate de băutură. Dacă 
aveai nevoie de el fizic, avea temperatură: dacă aveai 
nevoie de el intelectual, era beat. 

Pe acesta nu eu îl recomandasem generalului Pacheco: 
generalul îmi ceruse acest lucru. L-a făcut ofiţer 
instructor. 

De Horbourg murise în exerciţiul funcţiunii şi în condiţii 
tragice. 

Într-o zi, pe când făcea manevre cu un regiment în 
mijlocul ierburilor înalte, sabia îi scăpă din mână, şi căzu. 
Cu agitația febrilă care nu-l părăsea, cobori de pe cal. 
Sabia rămăsese în picioare, cu mânerul în pământ şi lama 


49 


Alexandre Dumas 


în aer. În mişcarea bruscă pe care o făcu nimeri drept în 
tăişul ei şi nu mai supravieţui decât două ore de la 
accident. 

Cât despre Pacheco y Obe&s, omul cel mai important al 
tuturor revoluțiilor montevidene, murise şi el, în dizgrație, 
ca Scipion. Sărac ca Cincinnatus, manevrase ca şi 
Lamartine, milioane; numai că era dintre acei poeţi cu 
mână spartă cărora li se scurg milioane printre degete. 

Ajuns la Paris cu o misiune de încredere, fusese luat în 
râs de micile gazete. Batjocura ajunsese până la ofensă. 
Ceruse satisfacţie şi îi fusese refuzată; atunci recurse la 
poliţia corecțională şi, deşi vorbea destul de prost 
franţuzeşte, voise să-şi pledeze singur cauza. 

Făcuse, în faţa tribunalului, una dintre acele 
demonstraţii de elocinţă caracteristice sufletelor mari, 
cum aveau generalul Foy, generalul Lamarque, domnul 
de Fitz-James. 

Fusese luat în râs mai ales pentru micimea republicii 
sale, pentru cauza neînsemnată pentru care lupta. 

Răspunsese: 

— Măreţia devotamentului nu se măsoară cu mărimea 
lucrului pe care-l aperi. Dacă am fericirea să-mi vărs tot 
sângele pentru libertatea oraşului Montevideo, înseamnă 
că voi face tot atât cât Hector care şi-a vărsat sângele 
pentru apărarea Troiei. 

Acest suflet mare s-a stins, acest mare apărător al unei 
cauze mici a murit; a murit atât de sărac, încât acel tânăr 
armurier pe care i-l recomandasem pe vremea gloriei sale 
l-a întreţinut în ultimele sale zile şi a suportat până şi 
cheltuielile de înmormântare. 

Erau triste aceste veşti. Din păcate, ajungi la o vârstă 
la care, privind în jur, vezi peste tot numai pete negre: 
sunt petele de doliu. Medicii spun că vederea slăbeşte, 
retina se injectează şi că pupila este atinsă de amoroză; 
ei numesc aceasta „muştele zburătoare”. 

Când nu mai vezi aceste muşte, înseamnă că ai murit şi 
tu. 


50 


O aventură de dragoste Y Herminie 


Mă întorsei la cele două tovarăşe ale mele după ce le- 
am căutat în locul în care le lăsasem: se mutaseră la o 
masă pe care se aflau hârtie, cerneală şi pene de scris. 

Am înţeles: eram condamnat la tortura autografelor; 
tortură obişnuită care se transformă firesc în neobişnuită. 

Din momentul în care pusesem piciorul pe vapor se 
ştiuse cine eram. Din momentul în care pusei mâna pe 
pană, se făcu coadă. 

Din nefericire, se afla pe bord un număr oarecare de 
englezi şi, mai ales, de englezoaice. 

În materie de autografe, englezii sunt indiscreţi, iar 
englezoaicele sunt nesătule. Pe deasupra, timpul pe care 
mi-l petrecui în mijlocul a vreo douăsprezece englezoaice 
de toate vârstele de la doisprezece până la şaizeci de ani, 
mă ajută să fac o mare descoperire filologică şi 
fiziologică. 

Remarcai că deformația gurii, atât de obişnuită la 
englezoaicele bătrâne, survenea numai la o anumită 
vârstă, că toţi englezii şi englezoaicele tinere aveau, în 
general, nişte guri încântătoare. 

Ce a putut deforma oare gura englezilor şi 
englezoaicelor bătrâne în aşa fel încât să o transforme la 
unii în bot, iar la alţii în trompă? Este th-ul. 

— Cum! th-ul? veţi spune dumneavoastră. 

Ei bine! Da. Th-ul. 

Intrebaţi-l pe profesorul dumneavoastră de engleză 
cum se ajunge la şuieratul necesar pentru pronunţarea lui 
th. 

Vă va răspunde: 

— Apăsaţi puternic limba pe maxilarul superior şi 
inferior în acelaşi timp şi pronunţaţi th. 

Ei bine, tot pronunţând acest th, care apare la fiecare 
secundă în vocabularul englez, tot apăsând maxilarul 
inferior şi superior pentru pronunţarea acestui blestemat 
th, corpul moale - limba - a învins corpul tare dinţii; şi, 
aşteptând să fie răsturnată complet, baricada s-a înclinat 
sub presiune. 


51 


Alexandre Dumas 


Dacă cunoaşteţi, scumpe cititor sau frumoasă cititoare, 
o altă soluţie la această problemă: „De ce englezii şi 
englezoaicele între cincisprezece şi douăzeci de ani au 
aproape toţi o gură încântătoare, şi de ce englezii şi 
englezoaicele între cincizeci şi şaizeci de ani au aproape 
toţi o gură îngrozitoare?” dacă, spun, cunoaşteţi o altă 
soluţie, daţi-mi-o; iar eu, vă voi da un autograf. 


52 


O aventură de dragoste Y Herminie 


VI 


PE LA ORA NOUĂ SEARA AM 
ajuns la Coblentz. 

Tovarăşa mea de călătorie se obişnuise atât de bine cu 
camaraderia noastră, încât nu-şi mai făcea griji în privinţa 
topografiei camerelor şi chiar dacă ni s-ar fi dat aceeaşi 
cameră, cu condiţia ca aceasta să fi avut două paturi, n- 
ar fi făcut nicio obiecţie. 

Camerele noastre erau alăturate; cea a Lillei avea două 
paturi. 

Am cinat toţi trei; prietena noastră, doamna vieneză, 
acceptase  triumfeminavirat-ul.  Petrecusem o după- 
amiază adorabilă. 

Intr-adevăr, dacă bărbaţii ar şti cât de încântătoare 
poate fi prietenia unei femei, şi chiar a două femei, ar 
vărsa poate o lacrimă de bucurie, dar cu siguranţă o 
lacrimă de regret în ziua în care ar depăşi graniţele 
prieteniei pentru a pune piciorul pe meleagurile 
dragostei. 

Petrecurăm o seară încântătoare. Ni se servi ceaiul în 
camera Lillei, şi-l băurăm lângă o fereastră largă ce 
dădea mai întâi spre Rin, puţin mai sus de podul care 
duce spre fortăreaţa Ehrenbreitstein, apoi, dincolo de Rin, 
spre colinele care încep să se prefacă în munţi. 

Se ridicase luna împrăştiind peste munţi valuri de 
lumină blândă care ajungeau până la Rin, transformându-l 
într-o imensă oglindă de argint. 

Ce-am spus în faţa acestei naturi minunate? Nu-mi mai 
amintesc; probabil că am vorbit despre Shakespeare şi 


53 


Alexandre Dumas 


Hugo, despre Goethe şi Lamartine. Marii poeţi cântă 
marile spectacole ale naturii şi, cu siguranță 
recunoscătoare, marile spectacole ale naturii amintesc de 
marii poeţi. 

Fără îndoială pentru a continua, atât cât era cu putinţă, 
această frumoasă intimitate, prietena noastră vieneză o 
rugă pe Lilla să stea cu ea în cameră. Lilla se întoarse 
spre mine vrând parcă să mă întrebe dacă acest lucru nu 
mă supără. 

Am izbucnit în râs. 

M-am retras în camera mea şi le-am lăsat pe cele două 
doamne împreună. 

Ca să văd din patul meu luna aceasta frumoasă după 
ce aveam să sting lumânarea, lăsasem obloanele 
deschise şi perdelele date în lături, astfel încât, prin 
geamuri, vedeam bolta de azur a cerului brăzdată de o 
dungă lată, alburie - calea lactee - în timp ce în înaltul 
cerului zăream tremurând o stea când roşie, când albă, 
când albastră - Aldebaran. 

Nu ştiu cât timp am contemplat cu ochii deschişi sau pe 
jumătate deschişi spectacolul acesta blând şi melancolic. 
În cele din urmă am adormit; când am deschis din nou 
ochii încă plini de acel azur nocturn şi de albăstrelele 
acelea de flacără, am crezut că mă aflu în faţa unui 
incendiu. 

Tot ce fusese albastru în ajun, acum era de culoarea 
purpurei. Pe cerul atât de liniştit şi senin cu câteva ore 
înainte, păreau că se rostogolesc valuri de foc. Se iveau 
zorile, anunțând răsăritul soarelui. 

Eram extaziat în faţa acestui spectacol când, deodată, 
mi s-a părut că mă strigă cineva din camera de alături. 

Am ascultat cu atenţie şi, într-adevăr, mi-am auzit 
numele: Alexandre. 

— Dumneavoastră sunteţi, Lilla? întrebai din camera 
mea, doar cu jumătate de glas. 

— Da; sunteţi treaz, cu atât mai bine! continuă ea tot în 
şoaptă. Nu găsiţi magnific decorul pe care îl creează 


54 


O aventură de dragoste Y Herminie 


Dumnezeu pentru noi în această clipă? 

— Splendid! Păcat că vedem un cer atât de frumos 
fiecare din camera sa! 

— Cine vă împiedică să veniţi să-l vedeţi de aici? 

— Dar oare vieneza noastră e de acord? 

— Aş! Doarme. 

— Atunci, deschideţi-mi uşa. 

— Deschideţi-o singur; nu e încuiată. 

Sării jos din pat, îmi pusei nişte pantaloni, halatul şi 
papucii şi intrai încetişor în camera vecinelor mele. 

Lilla, ca să-mi servească elemente de teatru, era 
culcată în dreapta scenei, iar vecina sa, în stânga. 
Fereastra înaltă lăsa să pătrundă razele aurorii 
împurpurându-i patul şi chipul care păreau scăldate într-o 
lumină roz. Am luat o oglindă şi, ferindu-mă din calea 
razelor, i-am dat-o ca să se privească. 

Nu mi-a fost greu să desluşesc după surâsul ei că-mi 
era recunoscătoare de a se vedea atât de frumoasă. 

— Ei bine, îi spusei, sărutaţi-vă. 

Şi apropiai oglinda de buzele ei. 

— Nu, spuse ea, sărutaţi-mă dumneavoastră, va fi mai 
bine. 

O sărutai, urându-i un lung şir de aurori tot atât de 
frumoase ca cea pe care o vedeam ivindu-se, apoi agăţai 
oglinda la loc, în cui. 

— Luaţi un scaun şi aşezaţi-vă lângă patul meu, spuse 
ea; am o dorinţă. 

— Care? 

— Să-mi spuneţi o poveste care va rămâne veşnic 
legată în amintirea mea de acest frumos răsărit de soare. 

— Ce vreţi să vă povestesc în faţa unui spectacol atât 
de grandios? Cunoaşteţi Werther, cunoaşteţi Paid şi 
Virginia... 

— Nu mi-aţi spus că una dintre cele mai frumoase 
amintiri din viaţa dumneavoastră este legată de una 
dintre compatrioatele mele? 

— Este adevărat; v-am spus asta. 


55 


Alexandre Dumas 


— Nu mi-aţi spus că această amintire n-a fost umbrită 
de niciun nor, şi că singurele lacrimi pe care le-aţi vărsat 
în trei luni de fericire au fost cele din momentul 
despărțirii? 

— Şi asta este adevărat. 

— Consideraţi că ar fi o indiscreţie dacă mi-aţi povesti 
această întâmplare? 

— Nu, din nefericire; căci sunt doi ani de când persoana 
a murit. 

— Mi-aţi spus că era nu numai compatrioata mea, ci şi 
actriţă dramatică, ca mine. 

— Da; numai că ea era cântăreaţă. 

— Povestiţi-mi, vă rog; dar vorbiţi în şoaptă, din cauza 
vecinei noastre care doarme. 

— Era prin 1839; eram bătrân, aveam, cum vedeţi, 
treizeci şi şapte de ani. 

— Oare dumneavoastră veţi fi vreodată bătrân? 

— Să vă audă Dumnezeu! Mă aflam pentru a treia oară 
la Neapole, şi tot sub alt nume. De data aceasta, mă 
numeam destul de puţin poetic, domnul Durand. 

Voiam să văd din nou Sorento, Amalfi, Pompei, pe care 
nu le vizitasem cum trebuie în prima mea călătorie, şi pe 
care, de altfel, niciodată nu le vezi destul. Prin urmare, 
fidel tradiţiilor mele, m-am dus în port şi am închiriat una 
dintre bărcile acelea mari, siciliene, cu care mai făcusem 
călătoria din 1835. 

De astă dată, eram singur, nu-i mai aveam cu mine pe 
cei doi buni tovarăşi care se numeau Jadin şi Milord. 

De astă dată, Duprez nu mai era la Neapole, Malibran 
nu mai era la Neapole, Persiani nu mai era la Neapole. 

De aceea Neapole mi se păru tare trist. 

Totuşi, în ajunul zilei în care urma să închiriez o barcă, 
asistasem la o mare solemnitate muzicală. 

Compatrioata dumneavoastră, doamna D... pe care-mi 
veţi permite să n-o pomenesc decât cu numele de Maria, 
dăduse ultima sa reprezentaţie la Neapole; urma să cânte 
la teatrul din Palermo. 


56 


O aventură de dragoste Y Herminie 


Doamna D... era o femeie înaltă şi frumoasă, de treizeci 
de ani, vorbind ca şi dumneavoastră toate limbile, cu o 
voce minunată, dar mai ales o voce deosebit de 
dramatică. 

Triumful său era opera Norma. 

O cunoscusem la Paris, unde fusese distribuită în roluri 
comice, cel al Zerlinei printre altele, în care avusese un 
foarte mare succes. 

Îi fusesem prezentat, după o reprezentaţie cu Don Juan 
şi am simţit că se naşte între noi o simpatie atât de mare, 
încât atunci când i-am spus foarte simplu că o găsesc 
încântătoare şi că eram foarte fericit că pleacă peste 
două zile, îmi răspunsese cu naivitate; 

— Dimpotrivă, ce nenorocire! 

Dar, mă grăbii să-i spun, în două zile sunt patruzeci şi 
opt de ore, în patruzeci şi opt de ore sunt două mii opt 
sute optzeci de minute; este o veşnicie, când ştii să profiţi 
de ele. 

Dar ea dăduse din cap şi răspunsese: 

— Nu... In patruzeci şi opt de ore, aş avea timpul să vă 
fac să vedeţi că îmi plăceţi, dar nu mi-ar mai rămâne timp 
să vă dovedesc că vă iubesc... 

Răspunsul mi se păruse concludent; n-am mai insistat. 
l-am sărutat mâna când ne-am despărţit. Pleca în 
Germania; eu plecam în Italia; nu ne-am mai revăzut. 

Întâmplarea făcu să ne întâlnim din nou la Neapole. 

Doar că, aflându-mă sub un alt nume, venit abia în 
ajun, nu ştia că eram eu;. În timp ce eu îi cunoşteam 
succesele, aplauzele, triumfurile. Numele ei nu se afla 
numai pe toate afişele, ci şi pe toate buzele, 

Mă interesasem despre ea; întrebasem unde locuia. Mi 
se răspunsese: Strada Toledo şi mi se dăduse adresa 
exactă. Eram gata să alerg la ea, când am auzit aceste 
câteva cuvinte: 

— Ştiţi că se mărită? 

Înţelegeţi ce duş cu apă rece ca gheaţa îmi turna în cap 
această frază! 


57 


Alexandre Dumas 


— Se mărită! Şi cu cine? 

— Cu unul dintre compatrioţii dumneavoastră, un tânăr 
compozitor pe care desigur că-l cunoaşteţi; scrie muzică 
însă ca amator: baronul Ferdinand de S... 

— Ah! Doamne! strigai. 

Şi, într-adevăr, nimic nu putea să mă uimească mai 
mult decât această împerechere. 

Dar, cum lucrurile de necrezut sunt mai ales cele în 
care cred în primul rând, având în vedere că trebuie ca un 
lucru de necrezut să existe ca să se vorbească despre el, 
am rămas uimit, dar convins. 

Din acel moment, nici nu-mi mai trecuse prin minte s-o 
revăd pe Maria, dacă nu socotise nimerit să-mi acorde 
atenţie când urma să plece peste două zile, cu atât mai 
mult nu m-ar mai cunoaşte când urma să se mărite peste 
opt zile. 

Poate, fără această veste, aş mai fi rămas câteva zile la 
Neapole, cu riscul de a fi arestat ca şi prima oară; 
dimpotrivă, însă, aceasta îmi grăbi plecarea. M-am dus, 
deci, cum spuneam, în port; am închiriat singurul 
speronare pe care l-am găsit şi am luat-o spre hotel. 

Pe dig, mă întâlnii nas în nas cu Maria şi cu Ferdinand. 

Amândoi scoaseră un strigăt de uimire. 

— Cum de sunteţi aici şi noi nu ştim? mă întrebară 
amândoi într-un glas. 

— Pentru simplul motiv că nimeni nu ştie că sunt aici, 
având în vedere  preafericita antipatie pe care 
majestatea-sa regele Neapolelui o nutreşte pentru 
preaumilul dumneavoastră servitor. 

— Dar ştiaţi că noi ne aflarn aici, îmi spuse Ferdinand; 
cum de n-aţi venit să ne vedeţi? 

— Ştiam că doamna este aici, şi, ieri seară, la San 
Carlo, i-am plătit tributul meu de elogii. 

— Şi n-aţi venit să mă vedeţi la teatru? îmi spuse Maria, 
la rândul ei. 

— Nu, şi asta din două motive. 

— Pariez că niciunul dintre ele nu este bun. 


58 


O aventură de dragoste Y Herminie 


— Dimpotrivă, eu pariez că sunt bune ammdouă. 

— Să vedem! 

— Primul este că, pentru a intra în teatru, ar fi trebuit 
să-mi spun numele; că spunându-mi numele adevărat, 
adică Alexandre Dumas, aş fi fost arestat imediat şi dus la 
poliţie; că spunându-mi numele fals, Pierre Durand, 
nimeni nu m-ar fi recunoscut, este adevărat, dar nici 
dumneavoastră şi că, prin urmare, n-ajungeam până la 
cabina dumneavoastră. 

— Hm! făcu Maria, trebuie să spun că, dacă primul 
motiv nu este chiar bun, nu este nici prea rău. Să-l vedem 
pe al doilea. 

— Al doilea este că, aflând de viitoarea dumneavoastră 
căsătorie, n-am vrut să mă arunc în calea dragostei 
dumneavoastră ca să fiu primit ca un câine într-un joc de 
popice. 

— Şi de unde ştiţi că aţi fi fost primit astfel? 

— Ce, eu nu-i cunosc pe îndrăgostiţi, eu care îmi petrec 
viaţa scriind despre ei? 

— V-am primit noi astfel? 

— Cred şi eu, pe stradă! Nu v-ar mai lipsi decât să-mi 
faceţi o scenă pentru că vă tulbur, eu al patru sute mii- 
lea. 

— Totuşi eu aş face-o, în ceea ce mă priveşte, spuse 
baronul. 

— Cum aşa? 

— Pentru că sunt furios. 

— Şi dumneavoastră, doamnă, sunteţi furioasă? 

— Eu, ca să fiu în ton. 

— Numai ca să fiţi în ton, mulţumesc... 

— Ce vi s-a întâmplat? 

— Ni s-a întâmplat... Pentru că ştiţi că ne căsătorim, nu 
mai am nimic să vă spun în acest sens... 

— Nu. 

— Numai că nu ştiţi unde voiam să ne căsătorim? 

— Nu bănuiesc. 

— Ei bine, voiam să ne căsătorim la Sfânta Rozalia din 


59 


Alexandre Dumas 


Palermo, pentru care doamna are o devoțiune cu totul 
deosebită. Ştiţi cine a fost sfânta Rozalia? 

— Sigur! Era fiica unui senior bogat din Roma, urmaş al 
lui Carol cel Mare, care s-a retras într-o grotă a muntelui 
Pellegrino, unde a murit pe la începutul secolului al 
doisprezecelea sau spre sfârşitul secolului al 
unsprezecelea. 

— Thiii! Grozav cunoscător al acestei sfinte! 

— Cred şi eu! Mă aflam la Palermo cu ocazia sărbătoririi 
sale, şi cum ea este patroana oraşului, am avut grijă să 
nu lipsesc. 

— Şi asta-i tot ce ştiţi despre sfânta Rozalia? 

— Ba nu, mai ştiu că îndeplineşte la Palermo aceleaşi 
funcţii pe care le îndeplineşte un oarecare fierar la 
Gretna-Green. 

— Ei bine, tocmai pentru asta voiam să mergem la 
sfânta Rozalia din Palermo, ca s-o facem să-şi exercite 
aceste funcțiuni în ceea ce ne priveşte... 

— Ah! perfect!... Ei bine, şi-a refuzat? 

— Nu, nicidecum. 

— Spuneţi că sunteţi furios, dragă prietene. 

— Sunt furios, pentru că doream să plecăm mâine cu 
vaporul cu aburi, din Sicilia. 

— Bun! Şi nu pleacă? 

— Este în reparaţie, are o roată stricată. 

— Ah! Neîndemânatecul! Ei bine, faceţi ca mine, atunci. 

— Ce-aţi făcut dumneavoastră? 

— Am închiriat un speronare. Duceţi-vă în port şi 
închiriaţi şi dumneavoastră unul. 

— Tocmai venim de-acolo: nu mai sunt; un oarecare 
domn Durand tocmai îl închiriase pe singurul care era... 
Ah! Acum îmi dau seama! strigă baronul. 

— Ce? întrebă Maria. 

— Păi dânsul este domnul Durand; doar ne-a spus... 

— Fără îndoială, eu sunt. 

— Cedaţi-ne vaporul dumneavoastră. 

— Ei bine, şi eu? 


60 


O aventură de dragoste Y Herminie 


— Veţi pleca mai târziu; dumneavoastră nu sunteţi 
grăbit, nu vă căsătoriţi. 

— Fericită ignoranță! 

— Cedaţi-ne vaporul dumneavoastră. 

— Şi dacă sunt recunoscut, şi dacă mă arestează? 

— Pe dracu'! Cedaţi-ni-l totuşi. 

— Nu pot! 

— Staţi puţin! Vă ducem gratis până la Messina sau 
până la Palermo. 

— Dar eu nu merg nici la Messina, nici la Palermo. 

— Veţi merge; pentru numele lui Dumnezeu! ce mare 
nenorocire poate fi asta? 

— Tocmai îi lipseste Mariei un martor, puteţi fi 
dumneavoastră. 

— Să mă invite doamna, şi voi vedea ce voi face. 

— Îl auzi, Maria? 

Dar Maria tăcea, şi cum sângele i se urca în obraji, se 
înroşise până la urechi. 

— Ei bine, făcu baronul, nu spui nimic? 

— Nu îndrăznesc. 

Încurcătura doamnei D... era răzbunarea mea; m-am 
hotărât s-o duc până la capăt. 

Pentru prima oară am fost ranchiunos. 

— Ei bine, îi spusei, accept, dar cu o condiţie. 

— Care? 

— Ca eu să vă conduc, să vă împrumut vaporul meu, şi 
să vă depun pe pământul Siciliei. 

— Bate palma! spuse Ferdinand, primesc. 

— Oh! murmură Maria, este de o indiscreţie... 

— De! Scopul scuză mijloacele, şi eu urmăresc scopul. 

— Taci odată... 

— Ba nu, nu vreau să tac. Dimpotrivă, vreau să strig 
asta de pe acoperişuri, şi este cu atât mai comod cu cât 
aici acoperişurile sunt plate. 

— Haideţi doamnă, îi spusei Mariei, lăsaţi-vă convinsă. 

— Cum! Şi dumneavoastră? 

— Bineînţeles că şi eu, ba eu chiar primul... 


61 


Alexandre Dumas 


— Nu, vă rog, dumneavoastră al doilea. 

— Aşa se cuvine. Şi când plecăm? 

— Când aveţi de gând să plecaţi? 

— Mâine în zori, dacă vântul este bun. 

— Să plecăm mâine în zori. 

— Trebuia să plecăm abia poimâine. 

— Cu un speronare vom face oricum o zi mai mult 
decât cu vaporul cu aburi; va fi acelaşi lucru. 

— Dar rochia mea? 

— Am stabilit că te căsătoreşti în rochie gri şi cu 
pălărie. 

— Dar paşapoartele noastre? 

— Dragul meu Dumas, luaţi-o de braţ pe doamna şi 
plimbaţi-vă puţin cu ea la Chiaja; trec pe la ambasada 
franceză, apoi pe la ministerul afacerilor externe şi aduc 
paşapoartele. 

— Ferdinand! Ferdinand! 

Ferdinand era însă departe. 

Luai braţul Mariei pe care-l simţii fremătând la 
atingerea braţului meu, şi mă îndreptai cu ea spre Chiaja. 

Am ajuns, fără să rostim un singur cuvânt, până la digul 
în care lovea marea. 

Apoi ne-am oprit tăcuţi, cu ochii pierduţi în depărtare. 

După o clipă, scosei un oftat la care Maria îmi răspunse 
cu un alt oftat. 

— Cred, draga mea Maria, îi spusei, că faceţi amândoi o 
mare nebunie. 

— Dumneavoastră credeţi, îmi spuse ea, iar eu sunt 
sigură... 


În clipa aceea, prietena noastră vieneză se mişcă în 
patul său. Am întors capul spre ea. 

— Nu-i daţi atenţie, îmi spuse Lilla, s-a întors ca să 
respire mai bine. 

— Nu cumva, îi spusei, eu, ca să asculte mai bine? 

— Sunteţi nebun! Doarme ca Eva înaintea păcatului. 


62 


O aventură de dragoste Y Herminie 


— Nu zău! Ca Eva înaintea păcatului! Nu numai că văd 
un măr, ba văd chiar două. 

Nu se vedea absolut nimic: ceea ce n-o împiedică pe 
vieneza noastră să scoată un țipăt şi să facă o mişcare 
prodigioasă pentru a-şi trage cearceaful până la ochi. 

— Ah! îi spusei, te prind eu, curioaso! 

Îşi scoase mâinile din aşternut şi şi le împreună ca un 
copil. 

— Vă implor! spuse ea. 

— Fie; dar nu pot vorbi în acelaşi timp pentru două 
persoane, să vorbesc la dreapta şi să privesc la stânga; în 
cel mai bun caz poate să-mi înţepenească gâtul. 

— Atunci ce doriţi? spuse frumoasa vieneză. 

— Eu nu doresc, eu pretind. 

— Oh! pretindeţi? spuse Lilla. 

— Da, pretind sau tac. 

— Nu, nu, nu... Ce pretindeţi? întrebă vieneza. 

— Voi închide ochii, iar dumneavoastră veţi veni să vă 
aşezaţi în acelaşi pat cu prietena dumneavoastră. O să 
înnebunesc poate văzând două capete atât de frumoase 
pe aceeaşi pernă; dar cel puţin n-o să-mi înţepenească 
gâtul. 

— Să fac ce vrea dânsul, Lilla? 

— Fără îndoială, dacă eşti la discreţia lui... 

— Dar o să închideţi ochii? 

— Pe cuvânt de onoare! 

— Îşi va ţine cuvântul de onoare, Lilla? 

— Răspund pentru el. 

— Atunci, închideţi ochii. 

O auzii mergând ca o umbră, apoi simţii o undă 
parfumată; pe urmă o voce mică, tremurătoare îmi spuse: 

— Gata, puteţi să vă uitaţi. 

Cele două femei încântătoare erau aşezate una lângă 
alta, cu braţele înlănţuite; obrazul vienezei era sprijinit de 
capul Lillei. 

Ah! dacă aş fi putut spune asemeni lui Correggio: Anch’ 
la sono pittore! 


63 


Alexandre Dumas 


VII 


RELUAI: 

— Ferdinand pusese în practică axioma italienească;. 
Cine vrea, se duce singnr, cine nu vrea, trimite pe altul. 

Se dusese şi, după o jumătate de oră, aşa cum 
promisese, se întorcea cu paşapoartele. 

După cum am spus, ne lăsase pe mine şi pe Maria pe 
malul mării. 

În timpul discuţiei noastre, Maria îmi povestise, cu acea 
amabilitate pe care o are o femeie lipsită de cochetărie 
când istoriseşte asemenea lucruri, cum Ferdinand se 
îndrăgostise de ea nebuneşte; cum, neiubindu-l îndeajuns 
pentru a răspunde acestei pasiuni, îl ţinuse la distanţă; 
cum această rezistenţă, la care nu se aşteptase, îl 
înnebunise pe Ferdinand şi cum, pierzându-şi nădejdea de 
a o avea ca amantă, o ceruse de soţie. 

Trebuie să existe, pentru sărmana fiinţă care se află în 
afara condiţiilor generale ale societăţii, ceva foarte 
seducător în aceste trei cuvinte: Fii soția mea, căci 
aproape întotdeauna este prinsă, nu ca o minge în zbor, 
ci chiar înainte de a fi atins pământul. Maria era 
frumoasă; avea un talent încununat de minunate 
triumfuri şi de o bucurie plină de mândrie; câştiga cu 
acest talent cincizeci de mii de franci pe an, din care, cu 
toată viaţa largă pe care o ducea, abia cheltuia o treime; 
nu avea nici tată, nici mamă care ar fi putut să-i ceară 
socoteală pentru purtarea ei; putea să se lase în voia 
surprizelor inimii şi chiar ale simţurilor, fără ca cineva să-i 
facă vreun reproş; să se bucure de frumuseţea, de 


64 


O aventură de dragoste Y Herminie 


averea, de inteligenţa sa în toată plenitudinea unei 
libertăţi care nu avea de dat socoteală nimănui. 

Ferdinand, dimpotrivă, nu avea nicio avere, era un 
talent contestat, şi, oricât de inteligent şi spiritual, oricât 
de manierat ar fi fost, avantajele sale fizice nu erau prea 
mari, aşa cum s-a văzut, pentru a combate o oarecare 
repulsie pe care Maria o avea faţă de el. Ei bine, de 
îndată ce spusese aceste trei cuvinte magice: Fii nevasta 
mea, vraja operase. Şi bărbatul care nu era destul de 
simpatic pentru a deveni un amant, fusese privit ca 
suficient de bun pentru un soţ. 

Este adevărat că, asemenea cavalerului Ubald, fusese 
deajuns să suflu în bagheta mea ca să risipesc toată vraja 
pădurii fermecate, şi ca răspuns la cuvintele mele: „Cred 
că faceţi amândoi o mare nebunie”, Maria lăsase să-i 
scape acest strigăt involuntar: 

— lar eu sunt sigură! 

Dar nu era tot atât de puţin adevărat că, fie datorită 
fascinaţiei căsătoriei, fie că îi era ruşine să nu se ţină de 
cuvânt sau că avea o repulsie pentru viaţa dusă înainte, 
Maria se hotărâse să nu mai fie Maria D... adică o artistă 
inegalabilă, şi să devină doamna baroană Ferdinand de 
S..., ceea ce putea fi oricine. 

Lucrul acesta mi-a fost clar demonstrat prin acceptarea 
plecării de a doua zi. 

M-am întors acasă gândindu-mă la rolul ciudat pe care 
întâmplarea, care mă aducea la Neapole, mă făcea să-l 
joc în viaţa îndrăgostiţilor noştri. Spun îndrăgostiţilor 
noştri, pentru că Ferdinand mi se părea că are, numai el, 
destulă dragoste pentru amândoi. 

De ce mă alesese întâmplarea pe mine şi nu pe un 
altul? Mărturisesc că mi-a venit ideea că zeul acela care 
este reprezentat cu ochii legaţi îşi ridicase totuşi puţin 
legătura de pe ochi în momentul în care treceam, şi 
astfel, nu fără vreo intenţie ascunsă, pusese mâna pe 
mine. 

Dar mărturisesc că această intenţie era atât de bine 


65 


Alexandre Dumas 


ascunsă, că mi-era imposibil să ghicesc cea mai mică 
părticică din ea. 

Poziţia mi se păru chiar, la un moment dat, atât de 
ridicolă pentru mine, că fui gata să le las speronarele 
celor doi pelerini ai mei şi să călătoresc cu cabrioleta. 

Gândindu-mă bine ce sentiment m-a reţinut, cred că a 
fost acelaşi care-l ţinea pe Mercier în viaţă: curiozitatea. 

Fie din curiozitate, fie datorită altui sentiment, am 
dormit prost: a doua zi trebuia să plecăm în zori; dar, 
când merge şi o femeie la drum oricât de puţin cochetă ar 
fi, nu se pleacă niciodată la ora fixată; la ora opt coboram 
spre Sainte-Lucie, de unde trebuia să ne îmbarcăm. 

Căpitanul micului vas ne însoțea. 

De abia făcusem o sută de paşi, că ne întâlnirăm cu un 
preot; ne încrucişarăm cu el şi trecu şi prin stânga 
noastră; de două ori, deci, semn rău. 

Căpitanul dădu din cap. 

— Ce este, căpitane? îl întrebai. 

— Cred, spuse căpitanul, superstiţios ca un adevărat - 
sicilian ce era, că dacă m-aţi asculta... 

Se opri, parcă ruşinat de ce avea să spună. 

— Ei bine, dacă v-am asculta, căpitane, ce-am face? 

— Aţi amâna plecarea pentru o altă zi. 

— De ce? 

— Păi n-aţi văzut?... 

— Ba da; un preot. 

— Ei bine? 

M-am întors spre Ferdinand. 

— Ei bine? repetai. 

— Aş! spuse râzând baronul, nu mi-e frică de un preot. 
Tocmai asta căutăm şi noi. 

— Nu-i niciun rău să întâlneşti preoţii pe care-i cauţi, 
spuse căpitanul; dar când te întâlneşti cu cei pe care nu-i 
cauţi, asta-i altceva... 

— Şi dumneavoastră credeţi că acest preot ne va 
aduce nenorocire? 

— Fie dumneavoastră, fie planurilor dumneavoastră. 


66 


O aventură de dragoste Y Herminie 


— Cât despre mine, spusei, eu n-am niciun plan, iar ca 
dovadă, credeam că voi pleca la Amalfi sau la Sorento, şi 
iată că mă duc la Palermo. Deci, adăugai râzând şi 
întorcându-mă spre Maria şi Ferdinand, aviz celor care îşi 
fac planuri. 

Ferdinand începu să cânte aria din Muta din Portici: 


„Cerul este frumos, marea este frumoasă.” 


Era şi ăsta un răspuns, ba chiar mai bun decât oricare 
altul. Ne-am continuat deci drumul spre port. 

Micul nostru speronare se legăna grațios. Echipajul, 
format din zece marinari şi un tânăr matelot, fiul 
căpitanului, ne aştepta în ţinută de sărbătoare. Patru 
dintre ei stăteau la cele două extremităţi ale unei 
scânduri aruncate de pe mal pe vas, ţinând două vâsle în 
chip de balustradă dublă. 

Maria trecu prima. Remarcai că era foarte palidă şi că 
mâna cu care se sprijinea de balustrada improvizată 
tremura foarte tare. 

Ferdinand o urma, sprinten şi vesel ca un cintezoi. 

Eu  trecui ultimul, gândindu-mă la prezicerea 
căpitanului şi întrebându-mă care era planul ce urma să 
eşueze din cauza nefericitei întâlniri cu preotul; şi 
nevenindu-mi în minte niciun plan al cărui eşec ar fi putut 
să mă coste un oftat, începui să cred că prevestirea nu 
mă privea pe mine. 

Scândura fu adusă pe vas şi se ridică ancora. 

Mateloţii începură să vâslească cântând o melodie 
nespus de duioasă, şi pornirăm, lunecând între un cer şi o 
mare de azur. 

Ne purta o briză uşoară, favorabilă din toate punctele 
de vedere, care era tocmai ce trebuia ca să vedem 
Neapolul îndepărtându-se încet şi majestuos, Capri, 
scăldată în soarele dimineţii, apărea ca un nor luminos, în 
timp ce întreaga coastă a golfului Castellamare îşi profila, 
în stânga noastră, silueta graţioasă de azur. 


67 


Alexandre Dumas 


Era ora unsprezece dimineaţa. 

— Bun! strigă deodată Ferdinand, şi masa? 

— Cum! îl întrebă Maria, nu te-ai gândit să iei de 
mâncare? 

— Eu? De loc; oare căpitanul să fi uitat proviziile, din 
întâmplare? 

— Ah! E nebun de-a binelea! strigă Maria. 

— O! sau îndrăgostit, doamnă, îi spusei. Din fericire eu 
am fost mult mai precaut decât Ferdinand. 

— Ceea ce dovedeşte, spuse Maria râzând, că 
dumneavoastră nu sunteţi nici nebun, nici îndrăgostit. 

— Din fericire, nu numai pentru mine, dar pentru toată 
lumea, spusei înclinându-mă: căci dacă aş fi fost atins de 
una dintre aceste două boli în acelaşi grad ca şi prietenul 
nostru Ferdinand, nu riscam mai puţin să murim de 
foame. 

— Aş! spuse Ferdinand, trăim cu dragoste. 

— Da, spusei: dar cei care-i privesc pe îndrăgostiţi 
mâncând ambrozie şi bând nectar... A! de altfel, dragă 
prietene, continuai făcând semn unuia dintre mateloţii 
care îndeplinea pe bord funcţia de bucătar, şi care, la 
semnul meu, aduse un coş enorm, - de altfel, nu aveţi 
decât să trăiţi cu dragoste şi să jucaţi rolul de spectator; 
cât despre doamna, cum a mărturisit că mai este cumva 
pământeană printr-un colţ de stomac, mă voi grăbi să-i 
ofer o felie din friptura aceasta la tavă, sau bucata 
aceasta de aripă de curcan. — Adu cel de-al doilea coş, 
Retro. Al doilea coş, prietene, este şi mai demn de dispreţ 
pentru un îndrăgostit, decât curcanul şi friptura: este cu 
vin de Bordeaux; de aceea, în locul dumneavoastră, 
dragă prietene, n-aş gusta din el nici cu vârful buzelor. 

— Ei! spuse Ferdinand, dacă dumneavoastră mâncaţi, 
voi mânca şi eu. 

— Asta ca să ne faceţi plăcere; haideţi, zău, mărturisiţi 
că vă e foame. 

— Nu, pe cuvânt de onoare, dumneavoastră m-aţi făcut 
să mă gândesc la aşa ceva. 


68 


O aventură de dragoste Y Herminie 


Maria ronţăi, cu vârful dinţilor, o coajă de pateu şi aripa 
de curcan; îşi înmuie vârful buzelor într-un pahar de vin 
de Bordeaux; în sfârşit, avu acea supremă îndemânare pe 
care o au femeile de a mânca poate tot atât cât şi 
bărbaţii fără să pară însă că se ating de ceva! 

Ferdinand devoră. 

După cum se vede, călătoria nu părea să înceapă chiar 
aşa de prost cum prevăzuse căpitanul.Aveam briză bună, 
făceam două leghe pe oră, şi era posibil ca, înaintând tot 
mai mult în largul mării, vântul să se întărească şi, prin 
urmare, să mergem mai repede. 

Dar, în ciuda acestei previziuni - care era a căpitanului 
însuşi - spre seară, dimpotrivă, vântul se linişti, iar 
înaintarea micii ambarcaţiuni încetini în mod vizibil. 

Începurăm atunci pregătirile pentru noapte. 

Vasul era prevăzut la partea din spate, cu un fel de cort 
făcut din cercuri mari care mergeau de la un bordaj la 
celălalt şi acoperite cu o pânză cerată; în acest cort 
destinat la început să fie camera mea de dormit, 
adusesem, atunci când credeam că voi călători singur, o 
saltea de marochin, cea mai bună dintre saltele, în ţările 
calde, având în vedere că rămâne întotdeauna răcoroasă. 

Mai târziu, gândindu-mă că, după toate probabilitățile, 
călătoria va dura patru sau cinci zile şi tot atâtea nopţi, 
mai adusesem două saltele. 

Apoi, după o discuţie în care îl întrebasem pe Ferdinand 
cât mai discret posibil, despre gradul de intimitate în care 
se afla cu Maria, discuţie al cărui rezultat făcu cinste 
celebrei artiste, stabilisem ca în fiecare seară să scoatem 
afară din cort două din cele trei saltele, iar Ferdinand şi 
cu mine să dormim pe punte în timp ce cabina să-i 
rămână în întregime Mariei. 

Nişte perdele care alunecau pe o vergea închideau 
acest sanctuar, care adăpostea mai bine decât porţile de 
fier din Derbent respectul nostru comun. 

Urmarăm deci programul şi, la venirea nopţii, 
scoaserăm cele două paturi pe punte: dar noaptea era 


69 


Alexandre Dumas 


atât de frumoasă, cerul era presărat cu atâtea stele care 
se oglindeau în mare, că ar fi fost un păcat, cum spun 
napolitanii, să închizi ochii. 

Ne aşezarăm deci pe punte şi deschiserăm ochii mari. 

Unul dintre mateloţi avea un soi de ghitară cu trei corzi. 
Maria o luă şi începu să cânte. 

După cinci minute, căpitanul şi mateloţii se adunaseră 
în jurul nostru. După zece minute, formaseră un cor şi 
repetau, cu admirabila uşurinţă muzicală a popoarelor din 
sud, refrenele melodiilor sau ale ariilor pe care le cânta 
Maria. 

Deodată, Maria dansă şi cântă în acelaşi timp, fără 
nicio introducere, un dans popular italian săltăreţ şi vioi. 

Întreg echipajul strigă de bucurie. Timp de câteva 
minute, din respect, oamenii se stăpâniră, mulţumindu-se 
să se legene pe un picior sau pe celălalt, apoi începură să 
tropăie şi, în sfârşit, să danseze. 

După un sfert de oră, balul era general, cu atât mai 
complet cu cât dansurile din sud fuseseră aranjate de un 
mare maestru de balet necunoscut care avusese în 
vedere că va veni probabil un timp când va fi lipsă de 
femei. 

Femeia deci nu este un element absolut necesar pentru 
dansurile din sud. 

În acest timp, vaporul, profitând de o urmă de briză, 
mergea singur, în voia sa, ca o fiinţă inteligentă. S-a 
dansat şi s-a cântat până la ora unu dimineaţa 

În cele din urmă Maria se retrase în cabină; Ferdinand 
şi cu mine ne culcarăm pe punte; mateloţii coborâră prin 
tambuchii, iar pilotul rămase singur la cârmă. 

Vântul slăbea din ce în ce, marea era liniştită ca o 
oglindă, de abia se mai simţea mişcarea vasului. 

Ai fi spus că zbura prin aer. 


70 


O aventură de dragoste Y Herminie 


VIII 


NE-AM TREZIT O DATĂ CU PRIMII 
zori. 

Vaporul nu făcuse toată noaptea nicio leghe. 
Adormisem pe când eram în dreptul insulei Capri. Era o 
vreme splendidă: cerul era minunat; numai îndrăgostiţii, 
dacă erau grăbiţi, se puteau plânge de o asemenea 
vreme. Maria îşi scoase capul blond printre perdelele 
cabinei. 

— Ei bine? întrebă ea. 

— Ei bine, dragă prietenă, îi spusei, mai avem opt zile 
de drum. 

— Avem provizii pentru opt zile? 

— De, cu pescuitul, putem face faţă unei săptămâni de 
calm. 

— Atunci, să fie o săptămână de calm. 

Şi-şi băgă capul înapoi în cabină; perdelele se închiseră 
peste apariţia blondă. 

— Dar eu? spuse Ferdinand, nu mai este nimic în plus 
pentru mine? 

— Ba da, răspunse vocea din fundul cabinei, mii de 
mângâieri. 

— Hm! făcu Ferdinand, mii de mângâieri, e totuşi cam 
puţin... 

Mă apropiai de căpitan. 

— Dar dumneavoastră, îl întrebai, câte zile credeţi că 
va mai ţine vremea asta? 

— Nu ştiu, întrebaţi „profetul”. 

„Profetul” era pilotul, bătrân lup de mare, care se 


71 


Alexandre Dumas 


numea Nunzio; se îmbarcase la zece ani şi naviga de 
patruzeci de ani. 

Mă apropiai de el. 

— Vreme frumoasă, profetule? îl întrebai. 

Se uită spre apus. 

— O să vedem, spuse el. 

— Cum adică, o să vedem? 

— Da. 

— Ce? 

— Cât o să ţină. 

— Dacă se schimbă şi vom avea puţin vânt, n-o să fie 
rău. 

— Da; dar dacă se schimbă şi vom avea prea mult... 

— Ce numeşti dumneata prea mult? 

— Prea mult, asta înseamnă foarte mult. 

— Ah! Ah! Te temi de vreo furtună? 

— Nu, de-o vijelie; dar să nu-i spuneţi doamnei. 

— De ce? 

— Poate că nu va mai cânta. 

— Oh! bătrâne profet, după câte văd ne aflăm în ţara 
sirenelor. 

— Ah! leri, a cântat tot felul de melodii de-ale noastre, 
şi nu ştiţi ce plăcut este când te afli între cer şi apă, să 
asculţi un cântec de pe meleagurile tale. 

— Ei bine, fii liniştit, va cânta. 

— Rugaţi-o să cânte cât mai aproape de cârmă. 

— Îi voi spune dorinţa ta, şi, cum dorinţa ta este un 
compliment, va consimţi. 

In clipa aceea, simţii ca o zguduitură uşoară. Nu aveam 
decât focul şi un fel de pânză la al doilea catarg din faţă; 
crezul că se porneşte din nou vântul 

— Nu, îmi spuse Nunzio, care observă greşeala mea; 
sunt băieţii care vor încerca să vâslească. 

Într-adevăr, şase din mateloţii noştri trăseseră dintre 
cele două punți şase rame lungi, şi începură să vâslească. 

Văslele, ca şi la corăbiile obişnuite, se amarau de 
tacheţi; numai că oamenii vâsleau în picioare pentru ca 


72 


O aventură de dragoste Y Herminie 


extremitatea ramelor să atingă şi să lovească apa. 

Era o muncă grea, dar în curând o mai îndulciră 
cântând un cântec deosebit de melancolic, care începea 
cu cuvintele: 


„Sparano la vela...” 


La sfârşitul primului cuplet, Maria ieşise din cabină şi 
stătea în picioare, ascultând, în timp ce Ferdinand, cu 
albumul său în mână, nota această melodie, deosebit de 
simplă. 

La al doilea cuplet, Maria se apropie de mine: 

— Faceţi-mi nişte versuri pe această melodie, îmi 
spuse. 

— Bine! îi spusei, dar n-o s-o cântaţi la un concert? 

— Nu, dar mi-o voi cânta mie; va fi o amintire. 

— Recunoaşteţi că sunt foarte bun ajutându-vă să 
păstraţi o amintire din pelerinajul dumneavoastră 
conjugal la Santa Rozalia? 

— Mă refuzaţi? 

— Doamne fereşte! 

— De fapt, vă jur că aţi fi greşit; căci intenţia mea este 
să izolez această amintire de tot prezentul, pentru a o 
lega de o altă amintire din trecut. 

— Doamnă baroană, doamnă baroană.. 

— Nu sunt încă baroană. 

— Nici măcar puţin? 

— Absolut deloc. 

Mă înclinai. 

— Veţi avea versurile într-un sfert de oră. 

Mă dusei să mă aşez în partea opusă celei în care 
stătea Ferdinand şi, în timp ce-şi copia muzica la babord, 
eu scandam versurile mele la tribord. 

După un sfert de oră, Maria era în posesia versurilor. 

— Staţi, îi spusei, este altceva mai bun de făcut decât 
asta. 

— Ce? 


73 


Alexandre Dumas 


— Să copiaţi cântecul original. 

— Şi apoi? 

— Voi face un refren care va fi repetat în cor. 

— Şi apoi? 

— Ferdinand va face pe loc muzica. 

— Şi apoi? 

— Ei bine, şi apoi, asta va fi tot; dumneavoastră veţi fi 
solista, iar toţi mateloţii noştri vor relua refrenul în cor. 

— la te uită! E o idee. 

— Mi se întâmplă uneori să am idei, de pildă cea pe 
care v-o spuneam ieri. 

— Unde asta? 

— Pe malul mării. 

— Care idee? 

— Că faceţi o prostie căsătorindu-vă. 

— Să nu mai vorbim despre asta. Am face alta. 

— Da; dar cel puţin aceea n-ar fi ireparabilă. 

— De ce? 

— Pentru că noi n-am fi atât de proşti să ne căsătorim. 

— Om imoral ce sunteţi! Lăsaţi-mă... 

— Haideţi, copiaţi-vă versurile şi studiaţi muzica. 

— Oh! muzica, o şi ştiu. 

Şi începu să cânte melodia. 

— Vedeţi, îi spusei, faceţi efect. 

— Nu vă ocupați de mine şi compuneţi-vă refrenul. 

Am compus un refren din două versuri italieneşti în 
sensul cântecului. 

Apoi mă dusei să duc aceste două versuri căpitanului, 
ca să le transpună în dialect sicilian. 

N-a durat mult. In Sicilia ca şi în Calabria, fiecare om 
este poet şi muzician. 

li dusei lui Ferdinand cele două versuri în dialect, care, 
într-o clipă, făcu muzica. 

— Atenţie, acum! spusei văslaşilor noştri. 

Ferdinand se ridică şi repetă cu ei refrenul. 

Atunci Maria se apropie de ei, şi, pe punte, în picioare, 
cu privirea spre cer, începu melodioasa cantilenă. 


74 


O aventură de dragoste Y Herminie 


După primul cuplet, mateloţii cântară refrenul într-un 
admirabil unison. 

Apoi interveni Maria. 

Mi-ar fi imposibil să redau farmecul acestei scene: 
pilotul se culcase pe acoperişul cabinei şi nu se mai ocupa 
deloc de cârmă; fiecare matelot îşi trecuse vâsla pe sub 
picior şi o ţinea cu încheietura genunchiului pentru a avea 
amândouă mâinile libere ca să aplaude; iar noi o priveam 
pe Maria - Ferdinand, cu o dragoste nespusă - eu, cu o 
adevărată admiraţie, 

Numai Pietro, ieşind printr-un tambuchi cu o farfurie în 
fiecare mână şi o pâine sub braţ, avu puterea să ne 
scoată din contemplaţia noastră. 

Mateloţii se grăbiră să ne întindă o pânză şi ne 
aşezarăm la masă la umbra acestei pânze. 

După masă, îl lăsai pe Ferdinand să stea de vorbă cu 
Maria, şi mă apropiai de pilot. 

— Ei bine, vântul acela faimos, îi spusei, se pare că nu 
se prea grăbeşte? 

— Aţi mâncat bine? întrebă pilotul. 

— Foarte bine. 

— Atunci, dacă pot să vă dau un sfat, cinaţi şi mai bine. 

— De ce aşa? 

— Pentru că mâine, nu veţi putea deloc să luaţi masa 
de prânz, ba nici chiar pe cea de seară. 

— Glumiţi... 

— Cred că băieţii v-au spus că nu glumesc niciodată. 

— Şi spui, profetule... 

— Spun că o să avem noroc dacă n-o să înceapă vijelia 
chiar în noaptea asta. 

— Ei bine, atunci de ce nu vâslim ca să ajungem în 
vreun golfuleţ de pe coasta Calabriei? 

Nunzio îşi aruncă privirea spre coasta Calabriei care 
apărea la stânga noastră ca o linie de azur uşor ondulată. 

Apoi, dând din cap: 

— N-am avea timp, spuse el; ne-ar trebui zece sau 
douăsprezece ore. 


75 


Alexandre Dumas 


— În timp ce vijeliei, nu-i va trebui decât...? 

— Decât şapte sau opt... 

Îmi scosei ceasul. 

— Atunci, spusei, va fi pe la ora nouă? 

— Da, cam atunci, spuse Nunzio, o oră sau o oră şi 
jumătate după Ave Maria. Dar nu le spuneţi nimic; este 
inutil s-o neliniştim dinainte pe micuța doamnă. 

— Bătrâne profet, îi spusei râzând, ai o slăbiciune 
pentru ea. 

— Nu înţeleg, răspunse el. 

— Spun că eşti îndrăgostit de frumoasa noastră 
călătoare, ce mai! 

— Da. Dar aşa cum sunt îndrăgostit de o madonă. 

Şi salută cum saluţi când treci prin faţa unei icoane. 

Mă dusei să-mi găsesc prietenii. Ziua trecu cântându-se 
la chitară şi din gură. Recitai versuri din Hugo, Lamartine 
şi Auguste Barbier, şi-i auzii pe mateloţi, care nu mă 
înțelegeau şi care nu credeau că repet din memorie, ci că 
compun, numindu-mă improvisatore. 

Aceasta îi făcu să mă stimeze foarte mult. La Neapole, 
improvizatorul este un semizeu: în Sicilia, este un zeu în 
toată puterea cuvântului. 

În timpul după-amiezii, azurul atât de adânc şi de 
transparent al cerului se şterse încetul cu încetul: bolta 
cerului căpătă o tentă lăptoasă şi bolnăvicioasă: soarele 
dispăru în norii care semănau cu aburii mlaştinilor 
Pontins. 

Venise ora rugăciunii de seară. Pilotul îl luă în braţe pe 
fiul căpitanului, îl aşeză în genunchi pe acoperişul cabinei, 
iar copilul rosti pentru el şi pentru noi Ave Maria, 
rugăciune de seară atât de solemnă în Italia, iar pe mare 
şi mai solemnă decât oriunde altundeva. 

În timp ce copilul îşi spunea rugăciunea, pe cer urca un 
nor gros şi negru, mânat de un vânt dinspre sud-vest. 

Era vijelia promisă de Nunzio. 

De aceea, după terminarea rugăciunii, mă atinse cu 
cotul, ducându-şi un deget la buze. 


76 


O aventură de dragoste Y Herminie 


— Îl văd foarte bine! îi răspunsei. 

Din când în când marinarii, şi chiar căpitanul îşi 
întorceau privirea spre norul care înainta cu iuţeală 
întinzându-şi, ca un vultur gigantic, una din aripi spre 
nord, iar cealaltă spre sud. 

Luna apăru sau mai degrabă se zări în mijlocul unui 
abur alburiu care avea să fie în curând acoperit de norul 
ce înainta vertiginos. 

Din când în când, marginile sale întunecate se crăpau 
şi un fulger alerga ca un şarpe de foc în bezna adâncă. 

Nu auzeam încă tunetul, dar îl simţeam apropiindu-se. 

Marea, fără ca vreo boare de vânt să adie încă, începea 
să clipocească de parcă nu ştiu ce foc subteran 
încrucişându-se între Vezuviu şi Etna o făcea să freamăte. 

În curând, la orizont, de unde venea norul, şi părând că 
merge în acelaşi pas cu el, văzurăm înaintând o linie de 
spumă, în timp ce, din loc în loc, se vedeau conturându-se 
la suprafaţa valurilor unduirile acelea pe care marinarii le 
numesc „labe de pisică”. 

În sfârşit, o adiere fierbinte trecu peste parâmele 
noastre şi făcu să tremure singura pânză care, împreună 
cu focul, rămăsese pe vas. 

— Strângeţi puţin pânzele! strigă pilotul echipajului, în 
acelaşi timp, căpitanul, înaintând spre noi, şi adresându- 
se în mod special Mariei, spuse: 

— Signora, şi dumneavoastră, domnilor, nu am ce 
sfaturi să vă dau; dar, după părerea mea, aţi face mai 
bine să intraţi în cabină. 

— E vreun pericol? întrebă Maria pe un ton destul de 
calm. 

— Nu; dar vom avea furtună, adică ploaie şi vânt, şi nu 
veţi putea rămâne pe punte, unde veţi fi, în câteva clipe, 
muiaţi până la piele, şi unde, de altfel, veţi stânjeni 
manevra. 

Cunoaştem acest gen de recomandări, aşa că mă 
întorsei spre Maria: 

— Auziţi, doamnă? o întrebai. Veţi binevoi să ne 


77 


Alexandre Dumas 


găzduiţi în această noapte? 

— Cred că nu vă îndoiţi, spuse ea; sper cel puţirn 

În acel moment, de-a curmezişul vasului, trecu o pală 
de vânt atât de violentă încât speronarele se înclină pe o 
parte şi înmuie capătul vergei în apă. 

În acelaşi timp, un fulger, în timpul căruia se văzu tot 
atât de bine ca ziua, brazdă cerul. 

— Să intrăm, să intrăm înăuntru, îi spusei Mariei. 
Căpitanul are dreptate, am stingheri manevra. 

In aceeaşi clipă, se auzi vocea lui Nunzio. 

— Tutto a basso” strigă el. 

Mateloţii se repeziră spre pânza care îndoia verga ca 
pe o trestie. 

Am dus-o pe Maria în cabină. L-am împins şi pe 
Ferdinand înăuntru şi am intrat după ei. 

De abia căzuseră perdelele în urma mea că răsună un 
tunet înspăimântător, iar vasul se zgudui atât de tare, 
încât Maria căzu pe salteaua ei scoțând un țipăt, în timp 
ce noi, Ferdinand şi cu mine, nu puteam sta în picioare 
decât agăţându-ne unul de celălalt. 


3 Toate pânzele jos! 


78 


O aventură de dragoste Y Herminie 


IX 


ERA PRIMUL AVERTISMENT AL 
furtunii: ca o duşmancă generoasă, care vrea să-i lase 
timp adversarului să-şi adune forţele împotriva ei, păru că 
acceptă să ne acorde câteva minute de odihna. 

Totul intrase din nou în beznă, în linişte, aş spune chiar 
în nemişcare. 

Am profitat de acest armistițiu ca să ne aşezăm, 
Ferdinand şi cu mine, pe salteaua din faţa celei pe care se 
culcase Maria. 

O lampă, agăţată de plafon, ne lumina cu licărirea ei 
tremurătoare. 

Maria ne privea când pe unul, când pe celălalt şi părea 
că se întreabă căruia dintre noi îi va cere ajutor în 
momentul pericolului. 

Ferdinand era mic, slab şi palid; constituţia sa plăpândă 
şi nervoasă dădea puţine garanţii în caz de catastrofă; 
dimpotrivă, viguros clădit, puternic, fără să resimt nicio 
indispoziţie, chiar pe timp de furtună, înfăţişarea mea 
exprima forţa şi calmul care, pe drept sau pe nedrept, 
inspiră încredere şi siguranţă. 

Privirea Mariei se opri în cele din urmă asupra mea; 
privirea aceea îmi spunea limpede: „Să ştiţi că pe 
dumneavoastră mă bizui!” 

Mărturisesc că m-am simţit foarte mândru de această 
preferinţă, care nu părea, de altfel, să-l facă gelos pe 
Ferdinand. 

Ferdinand avea cu totul altceva de făcut decât să fie 
gelos! Avea rău de mare. 


79 


Alexandre Dumas 


Înţelesei că nemişcarea şi paloarea lui nu se datorau 
fricii; asistasem de atâtea ori la simptomele indispoziţiei 
îngrozitoare care te cuprinde încetul cu încetul, încât nu 
mai avui nicio clipă de îndoială. 

— Vă este rău? îi spusei. 

Imi făcu semn cu capul că da. 

Orice te oboseşte în această stare, şi o monosilabă 
pronunţată este un chin. 

— Oricum ar fi vremea, îi spusei, dacă aveţi rău de 
mare, vă veţi simţi mai bine afară decât aici. 

— Într-adevăr, spuse el, mirosul acestei lămpi îmi face 
rău. 

Este de necrezut ce ascuţit devine simţul mirosului în 
asemenea ocazie; ai spune că s-a întărit din slăbirea 
celorlalte patru. Eu nici nu simţeam mirosul pe care 
baronul pretindea că nu poate să-l suporte. 

Ferdinand îşi adunase toate puterile ca să rostească 
această frază. Mă apucă de braţ. Mă sculai în picioare şi, 
ridicându-mă, îl trăsei după mine. De două-trei ori furăm 
gata să cădem amândoi înainte de a ajunge la uşă - atât 
de tare se clătina barca. În sfârşit, mă agăţai de perdea, 
şi ajunsei, poticnindu-mă, să mă prind de o parâmă. 

Căpitanul, văzându-ne că ieşim afară pe o astfel de 
vreme, înţelese că se petrecea ceva neobişnuit şi veni în 
grabă. 

Ferdinand îl luă de gât. 

Un om care se îneacă, se spune că s-ar agăța şi de o 
bară de fier înroşit. Un om care are rău de mare e şi mai 
tenace. 

— Ah! căpitane, spuse Ferdinand dându-mi drumul 
pentru a se agăța de proprietarul vasului, duceţi-mă, vă 
rog, la celălalt capăt al bărcii. 

Era evident că, nu numai în situaţia în care se afla, dar 
şi în cea mai gravă, pe care o prevedea, avea impresia că 
tot nu este destul de departe de Maria. 

Dorinţa îi fu împlinită. Cu un pas ferm, atât cât putea 
să-i permită o asemenea furtună, căpitanul îl luă pe 


80 


O aventură de dragoste Y Herminie 


Ferdinand pe care-l văzui sprijinindu-se, nu numai de 
umărul căpitanului, ci şi de tot ce-i ieşea în cale, oameni, 
pânze şi frânghii, cum se afundă în beznă. 

Atât cât puteam să apreciez după lunga mea 
experienţă, treburile pe care le avea de rezolvat 
Ferdinand în partea dinainte a vasului, aveau să dureze 
cel puţin două sau trei ore. 

Nu puteam s-o las pe Maria singură; furtuna se înteţea 
din clipă în clipă, putea să aibă nevoie de ajutorul meu; 
nu numai ciuma este contagioasă. 

Mă întorsei în cabină; Maria era departe de a fi liniştită, 
dar nu avea nici cea mai mică urmă de indispoziţie; era la 
cea de-a cincea sau a şasea călătorie pe mare, şi, din 
anumite puncte de vedere, se călise. 

Revăzându-mă, nu încercă să-şi ascundă bucuria. 

— Ah! îmi spuse ea, mi-era teamă că nu vă mai 
întoarceţi. 

— Aţi auzit strigând: „Un om în mare?” 

Nu, cu toate că am ascultat cât se poate de atentă. 

— Ei bine, atunci eraţi foarte sigură că o să mă 
revedeţi. 

— Putea să vă fie rău, ca lui Ferdinand. 

— lar dumneavoastră eraţi gata să râdeţi de noi, 
dumneavoastră, femeia puternică din Evanghelie. 

— Nu. Ştiţi ce-mi spuneam adineaori privindu-vă unul 
lângă altul? 

— Spuneţi. 

— Ei bine, îmi spuneam că în caz de pericol, în 
dumneavoastră aş avea încredere şi nu în el. 

Îi întinsei palma, iar ea mi-o strânse cu amândouă 
mâinile. 

Această strângere de mână tocmai coincidea cu un 
tunet înspăimântător. Fără îndoială că mă considera un 
cârmaci prea bun; căci, împingându-mă uşurel: 

— Acolo, îmi spuse; culcaţi-vă acolo pe salteaua din 
faţa mea; nu puteţi rămâne în picioare când se clatină 
vasul în felul acesta. 


81 


Alexandre Dumas 


Într-adevăr, valurile, care izbeau de-a latul mica 
ambarcaţiune, o făceau să se clatine atât de tare, încât 
de două-trei ori fusesem gata să cad. 

Cum, într-adevăr, simţeam că sfatul pe care mi-l 
dădea Maria era plin de prudenţă, şi că, îndepărtându- 
mă, de ea, riscam mai puţin să calc sfintele legi ale 
prieteniei, ajunsei, nu cu prea mare neîndemânare, să mă 
arunc pe salteaua mea. 

Ne aflam unul în faţa celuilalt, despărțiți numai de un 
spaţiu de vreun metru care se afla între cele două saltele. 

Ea sprijinită în cotul drept; eu, în cotul stâng, privindu- 
ne şi zâmbind. 

Uleiul fiind pe sfârşite, lampa ameninţa din clipă în 
clipă să se stingă. 

Furtuna devenea tot mai violentă; se auzea tropăitul 
marinarilor, trosnetul catargului şi al parâmelor, ordinele 
scurte şi sacadate ale lui Nunzio. 

Din când în când, Maria întreba cu vocea sa limpede şi 
sonoră: 

— Non c'e pericole, capitano? 

Şi, dintr-un loc sau altul, căpitanul răspundea: 

— NO, no, no; siate quieta, signora. 

Şi o rafală de vânt mai violentă, un val mai puternic, 
venind să desmintă spusele căpitanului, o făceau pe 
Maria să scoată un ţipăt.. 

Lampa începu să sfârâie. 

— Oh! Doamne! spuse Maria, o să rămânem fără 
lumină! 

— Vom trage perdelele, îi spusei, iar fulgerele vor 
înlocui lampa. 

— Nu spuse ea, prefer întunericul decât lumina aceea. 

Mişcarea vasului, bubuitul tunetului care nu mai 
contenea, strigătele: „Burrasca! Sirocco! Mistrale! care 
răsunau  înlănţuindu-se, parcă vestind pericolul care 
trebuia înfruntat, ca un apel la curajul mateloţilor, toate 
acestea sporeau, cu un accent din ce în ce mai 
îngrijorător. 


82 


O aventură de dragoste Y Herminie 


Maria repeta aproape mecanic fraza: 

— Non c'e pericolo, capitano? 

În acest timp, lampa noastră îşi arunca, sfârâind, 
ultimele pâlpâiri. 

Deodată, strigătele „Burrasca! Burrasca!”: se înteţiră. 
Tunetul răsună ca şi cum ar fi căzut chiar pe micul vas. 
Un val enorm îl ridică lovindu-l în plină coastă. 

Maria îşi pierdu echilibrul, pe care şi-l păstra doar cu 
greu pe salteaua ei, şi alunecând pe panta podelei, 
înclinată ca cea a unui acoperiş, se pomeni în braţele 
mele. 

Lampa se stinse. 

— Questa volta, c'e pericolo, îi spusei râzând. 

Într-adevăr, pericolul era mare; numai că era de altă 
natură. 

— Ah! îmi spuse Maria, respirând uşurată, după 
încetarea pericolului, cine îşi va închipui că în asemenea 
clipă nu sunteţi deloc emoţionat! 


Furtuna ţinu toată noaptea. Binecuvântată furtună! Nu 
ştia de fel că, printre toţi acei pe care-i ameninţase cu 
moartea, se afla un om care-i va fi veşnic recunoscător. 

Dimineaţa, marea începu să se liniştească. Il înlocuisem 
pe Ferdinand în partea din faţă a corăbiei, şi priveam 
surâzând munţii aceia care ne ridicau, văile acelea care 
păreau că vor să ne înghită. Respiram cu plenitudinea 
omului tânăr, puternic şi fericit. 

Simţii un braţ care se strecoară sub braţul meu şi se 
sprijină de el. 

Întorsei încet capul şi văzui chipul dulce al Mariei, 
privindu-mă galeş. 

— II pericolo è sparito, îi spusei râzând. 

— Sst! îmi răspunse ea, şi să vorbim serios 

— Cum, serios? 

— Uite aşa, foarte serios. 

— Şi Ferdinand? 


83 


Alexandre Dumas 


— Este frânt după noaptea pe care a avut-o, şi doarme 
ud leoarcă. 

— lată ce îndeamnă să ai rău de mare, îi spusei. 

— Nu râdeţi, mă întristaţi. 

— Adevărat? 

— Fără îndoială, bietul băiat! 

— Bun! Chiar că-i de plâns! 

— Nici nu ştiţi cât mă iubeşte! 

— Ei bine, cine îi va spune vreodată ce s-a întâmplat? 

— Eu, bineînţeles. 

— Cum, dumneavoastră? 

— Da, eu; credeţi că mă voi căsători cu Ferdinand după 
cele ce s-au petrecut între noi? 

— Drace! E chiar atât de grav? 

— Bineînţeles, domnule, e chiar atât de grav... 

— Fiţi serioasă, doamnă! un simplu accident... 

— lată, tocmai aici este răul. 

— Explicaţi-mi. 

— Că nu este chiar un simplu accident. 

— Aş! 

— Din clipa în care v-am revăzut... 

— Ei bine? 

— Ei bine, inima mi-a spus că într-o zi sau alta voi fi a 
dumneavoastră. 

— Adevărat? 

— Pe onoarea mea! Totul nu era decât o chestiune de 
timp şi de împrejurare. 

— Aşa încât astă-noapte... 

— Când mi-aţi întins mâna... 

— Aţi ghicit că venise timpul şi împrejurarea decisiva. 

— Dacă râdeţi, nu numai că nu vă mai spun ce 
urmează, dar nu vă mai vorbesc în viaţa mea. 

— Să mă ferească Dumnezeu de o asemenea 
pedeapsă! lată, nu mai râd, vă privesc. 

Nu ştiu ce expresie căpătaseră ochii mei, dar fără 
îndoială că exprimau ceea ce gândeam. 

— Mă iubiţi deci puţin? îmi spuse ea. 


84 


O aventură de dragoste Y Herminie 


— Vă ador pur şi simplu. 

— Mai spuneţi o dată, ca să mă consolaţi. 

— Şi dumneavoastră, terminaţi ce aveţi de spus. Vedeţi 
bine că nu mai râd.. 

— Ei bine, voiam să vă spun că, astă-noapte, nu m-am 
agăţat destui de tare de saltea aşa cum ar fi trebuit să 
fac, şi că la accidentul care mi s-a întâmplat legănarea 
vasului a contribuit mai puţin decât aţi crede. 

— Oh! îi spusei, sunteţi într-adevăr făptura adorabilă pe 
care o bănuisem de când ne-am întâlnit la Paris! 

— Da, îmi răspunse ea cu seriozitate; dar adorabilă sau 
nu, această fiinţă este o femeie cinstită. Mă înţelesesem 
cu Ferdinand să nu vorbim niciodată despre trecut; dar 
furtuna de astă-noapte este ceva prezent; nu m-am ţinut 
deci de cuvânt şi această căsătorie nu mai poate avea 
loc. 

— Mărturisiţi că nu vă pare rău că aţi găsit un pretext, 

— la te uită, dumneavoastră v-ar părea rău să petreceţi 
cu mine o lună de zile în cea mai frumoasă ţară din lume? 

— Nu, căci această lună ar fi poate cea mai frumoasă 
din viaţa mea. 

— Ei bine, iată ce veţi face ajungând la Palermo... 

— În primul rând, trebuie să vă spun că mergem la 
Mesina şi nu la Palermo. 

— De ce? 

— Pentru că vântul ne duce la Mesina şi nu la Palermo, 
iar căpitanul mi-a spus că dacă ne îndreptăm spre 
Mesina, vom ajunge mâine seară, în timp ce, dacă ne 
încăpăţânăm să mergem la Palermo, dumnezeu ştie când 
vom ajunge. 

— Ei bine, fie; să mergem la Mesina, puţin îmi pasă. Voi 
face pe uscat restul călătoriei. lată deci ce veţi face 
ajungând la Mesina... 

— Porunciţi, mă voi supune întocmai. 

— Ne veţi părăsi, pe Ferdinand şi pe mine, pentru a vă 
continua călătoria; o dată plecat, îi spun totul... 

Făcui un gest involuntar. 


85 


Alexandre Dumas 


— O! fiţi liniştit! îmi spuse ea, voi fi la fel de sinceră cu 
el cum am fost şi cu dumneavoastră; se va întoarce la 
Neapole cu primul vapor cu aburi. 

— Vă veţi lăsa înduioşată... 

— Nu; sunt de neclintit când fac o greşeală. 

— lar eu, ce voi face? 

— Dumneavoastră, dacă nu sunteţi grăbit să mă 
revedeţi, veţi face ocolul Siciliei; dacă, dimpotrivă, sunteţi 
nerăbdător, veţi lua nişte cai sau catâri la Girgenti sau la 
Selimonte, veţi traversa Sicilia, şi veţi veni să mă întâlniți 
la Palermo. 

— Voi lua nişte cai sau catări, şi voi veni să vă întâlnesc 
la Palermo... 

— Bineînţeles. 

— O! puteţi fi sigură că voi veni. 

Îmi întinse mâna. 

— Sunt sigură, spuse ea; până atunci, niciun cuvânt, 
nu-i aşa? Niciun cuvânt care ar putea da naştere la cea 
mai mică bănuială despre cele întâmplate. Nu trebuie să 
se ghicească, trebuie să mărturisesc. 

Toate acestea erau de o logică atât de plină de 
sensibilitate, încât nu puteau fi contrazise. 

Promisei deci să mă conformez exact instrucţiunilor 
Mariei. 

Tocmai încheiasem acest pact, când apăru Ferdinand 
având un aer de parcă venea de pe lumea cealaltă. 

Cum Maria nu-şi manifesta niciodată prea mult 
sentimentele faţă de el, nu fu nevoită să-şi schimbe cu 
nimic atitudinea. 

Îi lăsai singuri. Mărturisesc că eram foarte stingherit în 
faţa bietului meu prieten, cu toate că vina nu era a mea, 
ci a furtunii. 

Ca şi cum nu ieşise din grota lui Eol decât pentru a 
provoca accidentul pe care l-am povestit, furtuna se 
potolea cu repeziciune. Vânturilor acelora venite din cele 
patru colţuri ale văzduhului le urmase o briză plăcută din 
nord-vest care liniştea marea şi alunga norii de pe cer. 


86 


O aventură de dragoste Y Herminie 


Coastele Calabriei apăreau ca o linie de azur, şi pe la ora 
patru după-amiaza înaintam destul de aproape de-a 
lungul coastei, încât căpitanul ne spuse denumirile 
tuturor acelor aglomerări de puncte albe care începeau să 
se contureze pe mal. 

Seara, când fiul căpitanului spuse rugăciunea, marea 
era netedă ca o oglindă; nu mai era niciun nor pe cer. 

Bineînţeles că în noaptea aceea Ferdinand şi cu mine 
am fost exilați din cabină, şi ne-am culcat pe punte. 

Nimic nu poate fi mai încântător decât furtunile de vară 
pe coastele Neapolelui şi ale Siciliei. Seamănă cu certurile 
dintre îndrăgostiţi; natura strigă, face gălăgie, plânge, 
apoi se încheie pacea, se lasă liniştea, zâmbetul soarelui 
apare din nou pe cerul albastru, lacrimile se usucă, s-au 
reîntors zilele frumoase. 

Am navigat toată ziua, cu şapte-opt noduri pe oră, 
astfel că, pe la ora patru după-amiaza, am început să 
distingem capul Palmieri; din direcţia din care veneam, 
părea că închide complet trecerea; strâmtoarea Messina 
nu se vedea deloc şi parcă înaintam drept spre coastă. 

La stânga noastră se profila alb oraşul Scylla, 
asemenea unei cascade de case, care din vârful colinei se 
revărsau în mare. 

Pe măsură ce ne apropiam, vedeam marea înfigându- 
se ca o lance între coastele Siciliei şi ale Calabriei. 

În sfârşit, desluşirăm strâmtoarea. 

Trecurăm de Caribda îndreptându-ne spre vechiul port 
Zanele, căruia i s-a dat acest nume având forma unei 
coase, unde urma să ancorăm. 

Era prea târziu ca să debarcăm. 

Mateloţii noştri, îneântaţi că au ajuns şi că-şi 
încheiaseră socotelile cu furtuna, petrecură toată seara 
cântând şi dansând. În timpul acestor cântece şi dansuri, 
Maria găsi ocazia să-mi strângă mâna şi să-mi spună în 
şoaptă: 

— Rămine stabilit, plecaţi mâine dimineaţă. Ferdinand 
pleacă cu primul vapor cu aburi, iar noi ne vom reîntâlni 


87 


Alexandre Dumas 


la Palermo. 

li întorsei strângerea de mână, repetând: 

— Rămâne stabilit. 

Noaptea se scurse, minunată, înstelată, transparentă. 
Briza, uşoară ca o mângâiere, înmiresmată ca un parfum, 
părea că vrea să acopere întreg pământul cu sărutările ei. 

Am dormit puţin; dar ceea ce dădea un farmec 
insomniei mele, era faptul că simţeam, deşi departe de 
ea, că nici Maria nu dormea, ca şi mine. 

De două-trei ori, înfăşurată în capotul ei de muselină, 
întredeschise perdelele ca să privească cerul şi să 
descopere la răsărit primele raze ale aurorii. 

O dată ieşi afară, înaintă pe punte, uşoară ca o umbră 
şi trecu destul de aproape de salteaua mea ca să-i pot 
prinde poalele capotului şi să i le sărut. 

Ferdinand dormea buştean, şi se refăcea după 
oboseala furtunii. 

De două-trei ori în timpul zilei, făcând aluzie la preotul 
pe care-l întâlnisem pe când ne îmbarcam, spusese: 

— Al naibii preot! Nu sunt superstiţios, totuşi trebuie să 
vă mărturisesc că avea dreptate căpitanul. 

Ce avea să spună allând că făcuse o călătorie inutilă? 

Se lumina de ziuă; portul se trezi primul, apoi oraşul, 
bărcile se desprinseră de țărm venind să viziteze vasele 
sosite fie de cu seară, fie în timpul nopţii, La un semnal al 
căpitanului, sosi controlul sanitar. O dată terminate 
verificările, am putut cobori. 

Sosise clipa despărțirii. Strânsei mâna lui Ferdinand cu 
un oarecare sentiment de remuşcare amestecat cu 
ruşine. O îmbrăţişai pe Maria care, pe când primea şi-mi 
înapoia sărutarea, îmi şopti: 

— La Palermo! 

Cobori prima în barcă. Ferdinand o urmă. Barca se 
desprinse de vas şi se îndreptă spre Mesina. 

— Maria se aşezase în aşa fel încât să nu mă piardă o 
clipă din ochi. Mă privea şi îmi zâmbea. Privirea şi surâsul 
ei îmi spuneau vădit: „Sunt liniştită, sunt fericită, am 


88 


O aventură de dragoste Y Herminie 


încredere în tine.” 

Femeia cea mai blândă, cea mai miloasă este crudă 
atunci când nu iubeşte. Maria îşi spunea în sinea ei că 
face un lucru cinstit şi după îndemnul conştiinţei, 
dezvăluindu-i totul lui Ferdinand. Dar nu se gândea deloc 
la efectul pe care îl va avea mărturisirea ei asupra omului 
care o iubea şi pe care ea nu-l iubea; îndeplinise ceea ce 
considera ea o datorie; aceasta îi era de ajuns. 

Ajunsă în port, îmi făcu un ultim semn de rămas bun cu 
batista; îi făcui şi eu un ultim semn cu pălăria; sări pe 
mal, refuză braţul lui Ferdinand, nu ştiu sub ce pretext, 
merse alături de el vreo sută de paşi, întoarse capul 
pentru ultima oară şi, ca o umbră, dispăru după colţul 
unei străzi. 

Căpitanul îi însoţise; se înapoie cu actele verificate. 
Nimic nu mă reţinea la Mesina, unul dintre oraşele cele 
mai plictisitoare din lume şi pe care, de altfel, îl 
cunoşteam. 

Făcurăm deci provizii de carne, de peşte şi de legume 
proaspete, şi, profitând de vânt bun, ridicarăm ancora în 
aceeaşi zi. 

După opt zile, eram la Girgenti, vechiul Agrigento; am 
lăsat vasul în port, dând ordin să ocolească pe la Marsala 
şi să vină apoi la Palermo; am închiriat nişte cai, m-am 
înţeles cu un şef de bandiți ca să nu fiu oprit pe drum şi, 
după trei zile de călătorie pe uscat, ajungeam la Palermo 
şi întrebam de hotelul Quatre-Nations unde trebuia să 
tragă Maria. 

Acolo, culesei informaţii. Venise singură, avusese un 
succes enorm, şi locuia într-adevăr la acest hotel. 

Tocmai plecase la repetiţie. 

Am luat o cameră la acelaşi etaj, nici prea aproape, nici 
prea departe de apartamentul ei. 

Apoi am alergat la baie; ţineam să fiu acasă la 
întoarcerea ei. 

Ajunsesem la hotel şi stăteam aplecat peste rampă, în 
susul scării. Când i se spuse jos că un domn întrebase de 


89 


Alexandre Dumas 


ea şi o aştepta, strigă: 

— Oh! el este! 

Şi se repezi pe scări. 

Urcă în goană fără să-i pese dacă servitorii o urmăreau, 
dacă ceilalţi călători o vedeau şi o auzeau, şi intră, 
strigând, în apartamentul său: 

— Sunt liberă! Sunt liberă! O! înţelegi câtă fericire este 
în acest cuvânt: liberă, liberă, liberă! 

Într-adevăr, niciodată o pasăre în văzduh, o mânză pe 
câmpie, o veveriţă în pădure nu-mi sugeraseră atât de 
mult splendoarea, aş spune chiar măreţia acestui cuvânt: 
LIBER! 

Maria îmi promisese o lună de fericire în cea mai 
frumoasă ţară din lume; îmi oferi cincisprezece zile în plus 
pe care nu mi le promisese. După douăzeci de ani, spun: 

Mulţumesc, Maria! niciodată un debitor n-a plătit ca 
dumneata capitalul şi dobânda! 

Cât despre Palermo ce să spun? E Paradisul pe pământ. 
Fie binecuvântat de poeţi! 

După şase săptămâni a trebuit să ne despărţim. 
Cincisprezece zile trecuseră în sfâşieri disperate. In 
fiecare zi, trebuia să plec; în fiecare zi, hotărârea aceasta 
se spulbera în mijlocul lacrimilor. 

În fiecare zi, spuneam: „Voi pleca mâine”. 

In cele din urmă, sosi clipa despărțirii: urcai pe vas, 
Maria cobori abia atunci când se ridică ancora. Cânta în 
seara aceea: trebuie să fi fost sublimă. 

Vântul era prielnic. Mai aveam de văzut insulele din 
arhipelag pe care nu le vizitasem la ultima mea călătorie. 
Ne îndreptarăm spre Alicuri. 

Timp de cincisprezece sau douăzeci de mile, vântul 
continuă să bată destul de tare încât făceam cinci până la 
şase leghe pe oră; apoi slăbi din ce în ce şi simţirăm că 
intrăm în calm. 

Am regretat atunci că nu-mi amânasem plecarea cu o 
Zi, căci şi aşa nu-mi servea la nimic. 

Am trăit una din acele nopţi minunate în care te bucuri 


90 


O aventură de dragoste Y Herminie 


din toată fiinţa de toate farmecele naturii: cer senin, mare 
transparentă,  înstelată, splendidă, miresmele plăjii, 
mirosul valurilor, freamătul invizibilului în jurul vizibilului; 
existau toate condiţiile ca să mă facă să uit ce pierdusem, 
sau ca să mă facă să înţeleg că-mi lipsea numai ceea ce 
pierdusem ca să devin unul din privilegiaţii sorții. 

Adormii spre ziuă, cu gândul la Maria, spunându-mi: 

— Ea se gândeşte la mine! 

Pe la ora şapte dimineaţa, căpitanul mă trezi 
spunându-mi că o barcă plecase din port şi se îndrepta 
spre noi făcând semnale. 

Mă repezii afară din cabină, cu gândul că această barcă 
îmi aducea o scrisoare de la Maria. 

Era mai mult decât atât: mi-o aducea chiar pe Maria. 

În zori, adorabila femeie se informase: aflase că marea 
era liniştită, că speronarele se mai vedea încă; alergase 
în port să închirieze o barcă şi plecase să-şi mai ia încă o 
dată rămas bun de la mine. 

Nu ştiu dacă vreodată în viaţa mea am avut o bucurie 
atât de mare ca atunci când am simţit-o fremătând la 
pieptul meu. 

Râdea, plângea, striga de bucurie. O! natură! Cât eşti 
de frumoasă când înfloreşti, atunci când femeia iubeşte, 
sau când floarea se deschide! 

Mateloţii băteau din palme. Nu uitaseră ziua cu cântece 
şi dansuri pe care le-o dăruise Maria. 

— Da, le spunea ea, foarte recunoscătoare, da, fiţi 
liniştiţi; vom cânta, veţi dansa. 

Apoi, întorcându-se către mine, cu acea dublă pasiune 
tandră şi furioasă în acelaşi timp a gazelei şi a leoaicei: 

— lar noi, noi ne vom iubi, nu-i aşa? 

Pentru ca sărbătoarea să fie generală, Maria îşi 
umpluse barca cu friptură rece şi cu vin. Friptura şi vinul 
fură împărţite celor două echipaje, al bărcii şi al 
speronarelui. 

Incepu banchetul. 

Banchetul nostru erau privirile pline de dragoste şi de 


91 


Alexandre Dumas 


lacrimi, cuvintele întretăiate de sărutări, suspinele de 
bucurie, suspinele de tristeţe. 

Ziua trecu în cântece şi dansuri. 

Veni noaptea. Barca fusese amarată de speronare. Cei 
doi mateloţi din Palermo se alăturaseră alor noştri. 

Marea continua să fie liniştită. 

Frumoasă noapte, dulce noapte, noapte prea scurtă, 
noapte a cărei dată a rămas întipărită în străfundul inimii 
mele cu litere de foc! 

Se făcu ziuă. Dar vai! o dată cu ziua, începu să bată 
briza. 

Trebuia să ne despărţim: Maria cânta în seara aceea. 

Voia să înfrunte totul pentru a mai rămâne o oră în 
plus. Era imposibil. 

Asemenea condamnatului, ea ceru o jumătate de oră 
de răgaz, un sfert de oră, cinci minute. 

A trebuit s-o luăm şi s-o ducem în barcă. 

O! cât de departe de realitate este frumuseţea 
dramatică şi teatrală! 

O văzusem pe Maria în Norma, în Othello, în Don Juan; 
o aplaudasem din toate puterile. 

Dar cât de cu totul altfel de frumoasă era în adevărata, 
în reala sa disperare! Simţeam cum admiraţia mi se 
împletea cu dragostea şi, pe măsură ce ea se îndepărta, 
cu braţele întinse spre mine, iar eu mă îndepărtam, cu 
braţele întinse sprea ea, îi strigam: 

— Te iubesc, eşti frumoasă! Eşti frumoasă! Te iubesc! 

Briza se răcea. Ne îndepărtam cu iuţeală. 

La rândul lor, mateloţii din barcă vâsleau cu putere. Se 
temeau ca un vânt prea puternic să nu-i împiedice să se 
întoarcă în port. 

Ea, fără să ţină seama de pericol, stând în picioare, 
flutura batista, şi fiecare mişcare a acestui nor alb, care 
se spulbera cu fiecare minut, îmi spunea: 

„Te iubesc!” 

In sfârşit, distanţa şterse totul; barca dispăru. 

Rămăsei cu ochii aţintiţi asupra portului, încă multă 


92 


O aventură de dragoste Y Herminie 


vreme, bineînţeles, după ce Maria ajunsese la țărm. 

N-am mai revăzut-o niciodată. 

N-am mai revăzut-o niciodată,. Sunt douăzeci de ani de 
atunci, şi nici cel mai mic nor nu umbreşte splendoarea 
acelei luni şi jumătate petrecute la Palermo. 

Timp de o lună şi jumătate, două fiinţe au avut aceeaşi 
inimă, aceeaşi existenţă, aceeaşi răsuflare. 

Oh! în timpul acestei luni şi jumătate sunt sigur că 
Dumnezeu şi-a îndreptat mai mult decât o dată privirea 
spre Palermo. 


Mă întorsei spre tovarăşele mele de călătorie. 

Mă priveau zâmbind şi cu răsuflarea tăiată. 

— lată povestea mea, le spusei. Să nu-mi cereţi alta 
asemănătoare. Nu ai decât una ca asta în viaţă. 


93 


Alexandre Dumas 


VAPORUL CU ABURI PLECA LA 
ora zece. Istorisirea mea durase până la ora şapte. 
Doamnelor le rămânea timpul să se scoale, să-şi facă 
toaleta şi să ia micul dejun. 

M-am retras discret în camera mea. 

Este de necrezut ce farmec necunoscut avea această 
călătorie. Era prima oară când mi se prezenta o situaţie 
atât de stranie: intimitate fără posesiune şi familiaritate 
fără dragoste. 

Tandreţea frăţească n-ar putea exprima aşa ceva. De 
altfel, tandreţea frăţească nu merge până la această 
uitare de sine a femeilor germane faţă de un prieten. 

Apoi mai trebuie adăugat: ele au - cel puţin toate cele 
pe care le-am cunoscut - un mare avantaj asupra 
femeiilor noastre: sunt întotdeauna gata la ora fixată fără 
ca toaleta lor să pară a suferi din cauza acestei 
promptitudini. 

Un sfert de oră după ce le părăsisem, tovarăşele mele 
de călătorie mă chemau. Eu eram în întârziere. Este 
adevărat că îmi petrecusem cam zece minute visând. 
Comandaseră micul dejun. Apoi trebuia să dejunăm la 
bordul vasului. 

Nu ştiu dacă am mai admirat pe undeva felul în care se 
mănâncă în Germania; nu vorbesc de calitate, vorbesc de 
cantitate. Aşa încât m-am întrebat uneori dacă nu se 
făcuse nemţoaicelor o falsă reputaţie de visătoare; dacă, 
atunci când credem că ele visează, nu-şi fac pur şi simplu 
digestia. 

să recapitulăm. 


94 


O aventură de dragoste Y Herminie 


Dimineaţa, la ora şapte, deschizând ochii se ia micul 
dejun, adică se mănâncă mai nimic: două ouă, o ceaşcă 
cu cafea, puţin cozonac, tocmai atât cât trebuie ca să 
spui că nu te expui cu stomacul gol ultimei adieri a nopţii. 

La ora unsprezece, se ia al doilea dejun, care se 
compune din biftec, cotlete, cartofi sau alte legume. Ceea 
ce-l deosebeşte de celălalt este că se bea vin, în timp ce 
la primul nu se bea decât apă. 

La ora unu, se serveşte micul prânz. Acesta se 
compune din şuncă, friptură rece şi câteva aperitive. Este 
un mijloc ingenios de aţi deschide pofta pentru marele 
prânz. 

La ora trei se serveşte marele prânz. De obicei la 
această masă se mănâncă ciorbă de perişoare, rasol de 
vacă cu hrean, iepure cu dulceaţă, mistreţ cu cireşe, 
omletă cu zahăr, cu şofran şi cu vanilie, şi smântână de 
toate felurile. 

La ora cinci, se gustă ceva, mai puţin pentru a mânca, 
trebuie să mărturisim, cât pentru a spune că nu se pierde 
tradiţia unei mese bune. In sfârşit, ieşind de la teatru, 
urmează un supeu copios, având în vedere gustarea 
frugală de după-amiază, apoi culcarea. 

În aceste mese nu sunt incluse ceaiul, prăjiturile şi 
sandvişurile care se servesc în intervaluri. 

De la ultimele mele călătorii în Germania, trebuie să 
spun că în hotelurile de pe Rin paturile îşi schimbaseră 
complet înfăţişarea. Avui înfumurarea să atribui această 
schimbare reclamaţiilor mele. 

Chiar şi pâinea suferise îmbunătăţiri. Prăjitura cu orez 
şi pumpernickel-ul aproape -că dispăruseră pentru a face 
loc unui soi de cozonac smălţuit cu cu care se numeşte 
pâine de Viena. Era un oarecare progres. 

Am avut deci la micul dejun ouă, cafea cu frişca, - citiţi 
cicoare cu lapte, - unt ireproşabil şi feţe de masă albe, 
frumoase, care mai târziu, cu ocazia călătoriei mele în 
Rusia, mi-au apărut atât de des în vis şi atât de rar în 
realitate. 


95 


Alexandre Dumas 


De la hotelul unde ne aflam auzirăm clopotul vaporului 
cu aburi - ancorat la aproape cinci sute de paşi de noi, pe 
malul stâng al Rinului - dând primul semnal, în clipa în 
care terminam masa. 

Mai aveam o jumătate de oră înaintea noastră; dar 
tovarăşele mele de călătorie au vrut să plecăm ca să 
avem „locuri bune”. 

De ce oare nemţoaicele, cărora le place atât de mult să 
stea comod pe scaun, s-au hotărât timp de atâtea secole, 
să doarmă atât de prost? 

Şi totuşi, trebuie spus că, în ciuda felului nemaiauzit în 
care dorm treizeci de milioane de nemți şi de nemţoaice, 
Germania este ţara cea mai prolifică din lume. 

Indreptându-ne spre vaporul cu aburi, am avut un viu 
exemplu al acestei înmulţiri recomandate de Evanghelie: 
o luasem pe o alee care merge de-a lungul Rinului şi, 
după puţină vreme, întâlnirăm o tânără femeie de 
douăzeci şi patru de ani. Ţinea de mână o fetiţă de vreo 
şase-şapte ani. Un copil dolofan de cinci-şase ani, cu 
obrajii rotunzi ca merele roşioare, se juca cu mingea în 
spatele ei. Era urmat de două surori mai mici, de patru- 
cinci ani care se ţineau de mână; o doică grasă, ţărancă 
din Pădurea Neagră, venea după ei, ţinând în braţe un 
copil de doi ani şi trăgând un cărucior în care îşi sugea 
degetul un bebeluş de opt-zece luni. Lângă el era aşezată 
o păpuşă care părea să aparţină în comun familiei. 

Toată această familie, compusă din şapte persoane, 
putea să reprezinte un total de patruzeci şi şase până la 
patruzeci şi opt de ani. 

Ne îmbarcarăm. Doamnele îşi aleseră locurile, lucru 
uşor de făcut şi, după o jumătate de oră, vasul o porni la 
drum. 

Un mic castel, aparţinând regelui actual al Prusiei, îmi 
trezi o amintire destul de ciudată. 

In 1838, călătoream pentru prima oară pe Rin. Ştiind că 
acest mic castel aparţinea prinţului moştenitor al Prusiei - 
actualul rege al Prusiei nu era pe atunci decât prinţ 


96 


O aventură de dragoste Y Herminie 


moştenitor - şi că, din acest castel, prinţul moştenitor 
făcuse un muzeu de tablouri, de arme şi de mobilier din 
secolul al şaisprezecelea, m-am oprit în faţa clădirii, am 
coborât şi am cerut s-o vizitez. Mi s-a răspuns că, de trei 
zile, intendentul prinţului moştenitor primise ordin să 
închidă pentru moment porţile pentru curioşi; totuşi, 
aceşti curioşi erau rugaţi să-şi înscrie numele într-un 
registru care se afla la portar, făcându-se unele excepţii 
dacă rangul persoanelor respective părea să justifice 
aceste excepţii. 

Cu toate că rangul meu mi se păru infim faţă de un 
intendent al prinţului moştenitor, cum eram condamnat 
să rămân până a doua zi într-un mic han izolat, îmi 
înscrisei la întâmplare numele, indicând şi hanul care 
trebuia să-mi servească drept domiciliu pentru douăzeci 
şi patru de ore. 

M-am dus apoi la douăzeci de paşi mai încolo să arunc 
cu pietre în Rin, făcând rotocoale, ceea ce era, după cum 
se ştie, marea distracţie a lui Scipion pe când se afla în 
exil. Este nevoie să adaug că Scipion făcea rotocoale în 
Marea Tireniană şi nu în Rin? 

Eram la cea de-a treia piatră şi la cel de-al 
cincisprezecelea sau optsprezecelea  rotocol, când 
portarul ajunse la mine cu sufletul la gură şi, luându-mă 
drept un prinţ oarecare călătorind incognito, îmi spuse 
salutând până în pământ, că în ceea ce mă privea, 
interdicţia respectivă era anulată, şi că puteam vizita 
nestingherit castelul. Adăugă că intendentul mă aştepta 
ca să-mi facă onorurile. 

Nefiind imperios reţinut de plăcerea căreia mă 
consacram, şi mai ales nevrând să-l fac pe intendentul 
alteţei-sale să aştepte, mă întorsei la castel. 

Intendentul mă aştepta la intrarea în sala de arme. Era 
un bărbat de aproximativ treizeci şi şase până la treizeci 
şi opt de ani, cu faţa rumenă, părul blond şi ochii albaştri. 
Mă primi cât se poate de amabil, scuzându-se că portarul, 
sclavul consemnului său, şi incult ca un adevărat elveţian 


97 


Alexandre Dumas 


ce era, nu înţelesese că un asemenea consemn nu putea 
să-mi fie adresat mie. 

La rândul meu, mă pierdui în mulţumiri; intendentul 
vorbea franceza ca un locuitor din Touraine; evident că 
era un om cult. Avea o figură plăcută şi o înfăţişare 
distinsă. l-am întins mâna în (semn de mulţumire, şi ne- 
am scuturat mâinile ca doi vechi camarazi. 

Trecuse câtva timp de când călătoream prin Germania 
şi nemţii mă învăţaseră cu aceste obiceiuri cordiale şi 
sincere. 

Felul meu apropiat de a fi păru de altfel să-i convină de 
minune. Imi spuse că dorea să-mi fie ghid şi să-mi facă 
onorurile castelului. 

Manierele intendentului îmi plăcură foarte mult; numai 
că mi se păreau prea alese pentru un intendent. 

Am vizitat castelul, cameră cu cameră; l-am examinat 
în toate detaliile; am trecut de la un turn la celălalt, peste 
podul suspendat care se zăreşte de pe vapor, şi care 
seamănă cu pânza unui păianjen uriaş; apoi ne-am oprit 
în biblioteca cuprinzând cele mai frumoase ediţii care 
fuseseră publicate din operele lui Goethe, Schiller şi 
Shakespeare. 

Între timp sosise ora micului prânz; domnul intendent 
fu anunţat că masa este servită. 

— Nu ştiu dacă v-aţi obişnuit cu orele noastre de masă, 
îmi spuse el; dar m-am gândit că îmi veţi face onoarea să 
dejunaţi cu mine, şi am pus un tacâm pentru 
dumneavoastră. 

Nu aveam cum să refuz o invitaţie făcută cu atâta 
amabilitate. Am acceptat. 

Pe când coboram în sufragerie, gazda mea îmi spuse: 

— M-am gândit că de când sunteţi în Germania aţi 
suferit destul de pe urma bucătăriei nemţeşti şi, ca să nu 
păstraţi o amintire prea proastă despre bietul nostru 
castel, v-am comandat un dejun franțuzesc. 

Mărturisesc că această atenţie foarte delicată n-a fost 
dintre cele în faţa cărora să fiu prea puţin sensibil. Ideea 


98 


O aventură de dragoste Y Herminie 


de a mânca pâine adevărată în loc de cozonac sau 
pumpernickel îmi surâdea grozav. De aceea scosei un 
strigăt de bucurie când văzui ceea ce brutarii numesc o 
coroană. 

Cei care-mi cunosc părerile ştiu că nu mă bucura 
forma, ci fondul. 

Masa era excelentă, şi cu siguranţă pregătită de un 
compatriot. Mă interesai de naționalitatea artistului: era 
bineînţeles un francez. Alteţa-sa prefera bucătăria 
franceză, îmi spuse intendentul; iar bucătarul era angajat 
permanent la castel cu toate că nu era folosit decât în 
timpul popasurilor estivale ale prinţului. 

După dejun, intendentul declară că, deoarece căzusem 
în „cursă”, nu puteam ieşi decât cu consimţământul său. 
In consecinţă, îmi dădea să aleg între o partidă de table, o 
partidă de biliard sau o plimbare călare. 

N-am înţeles niciodată jocul de table. De când i-am 
câştigat prietenului meu Cartier, după cum se poate 
vedea în Memoriile mele, cele opt sute de păhărele şi cele 
optzeci de ceşcuţe cu care am făcut călătoria la Paris, 
hotărâtoare pentru viitorul meu, nu cred să fi atins de trei 
ori un tac de biliard. Am preferat deci o plimbare călare. 

La un semn al intendentului, fură aduşi la peronul 
castelului doi cai înşăuaţi. Am încălecat fiecare pe câte 
unul şi ne-am îndreptat, printr-o vale pitorească, până la 
ruinele unui vechi castel. Pe drum îmi spuse povestea 
castelului pe care-l vizitasem. 

Era proprietatea oraşului Goblentz, care l-a scos în 
vânzare timp de mai mulţi ani pentru o sumă de vreo trei 
sute de franci, cred, fără să se găsească niciun amator. 
Văzând aceasta, bunul oraş îl dărui prinţului moştenitor al 
Prusiei, care apreciase cadoul, cheltuind pentru el un 
milion. 

După trei ore de plimbare în munţi, ne-am întors la 
castel; marele prânz ne aştepta. 

Acceptând micul prânz, nu vedeam niciun motiv să nu-l 
accept şi pe cel mare; numai că, văzând somptuozitatea 


99 


Alexandre Dumas 


cu care era servit, îi făcui o sumedenie de reproşuri 
intendentului pentru cheltuielile la care îl supunea pe 
prinţul moştenitor. Îmi răspunse că prinţul moştenitor, 
alegându-l pe el, ştiuse bine la ce se expune. 

Reproşurile mele se dovedeau din ce în ce mai 
întemeiate pe măsură ce se serveau felurile de mâncare. 
După vinurile de Bordeaux urmaseră vinurile de Rin, după 
vinurile de Rin, vinurile de Champagne, iar după vinurile 
de Champagne, vinurile ungureşti. Era într-adevăr un 
păcat toată această măreție care se adresa unui atât de 
sărman băutor ca mine. 

Cafeaua ne aştepta pe terasa castelului. 

Nimic nu poate fi mai minunat decât perspectiva care ţi 
se dezvăluie de pe această terasă: munţi, văi, fluvii, 
ruine, sate, toate la un loc alcătuiesc o privelişte unică. 
Nicăieri, poate, Rinul nu este mai însufleţit decât acolo; 
fluviul şi marile drumuri sunt acoperite: fluviul, de corăbii 
de pescuit, de vapoare cu aburi, de acele mari plute de 
buşteni pe care coboară o întreagă populaţie; marile 
drumuri, de călăreţi, de pietoni, de vizitii, de şarete, de 
cupeuri, de trăsuri. Aceasta deoarece ne aflăm, numai la 
patru sau cinci mile de Coblentz, care este unul dintre 
oraşele cele mai zgomotoase şi cele mai animate de pe 
malurile Rinului. 

Imi petrecui acolo două sau trei ore dintre cele mai 
pitoreşti din viaţa mea. 

Gazda mea cunoştea toate legendele Rinului, de la 
Loreley până la cea a autografului dat de Yanin domnului 
de Metternich; ştia pe dinafară toate baladele lui Uhland, 
de la Fiica gazdei până la Menestrel. Am discutat cu 
înflăcărare despre Goethe şi Schiller; ca toţi germanii, 
puţin dramatici dar foarte visători, îl prefera pe Goethe lui 
Schiller; eu dimpotrivă, puţin visător şi foarte dramatic, îl 
preferam pe autorul Hoți/or autorului Contelui Egmont. 
Mai mult decât atât, şi asta i se păruse gazdei o idee 
condamnabilă: Faust, întruchiparea geniului german, 
părându-mi-se mai slab decât Goetz von Berlichingen, am 


100 


O aventură de dragoste Y Herminie 


avut îndrăzneala să-l refac de la un capăt la altul, aşa 
cum îi înţelegeam eu; gazda mea fu gata să-şi acopere 
faţa, nici mai mult nici mai puţin, ca regele regilor în 
frumoasa scenă din Euripide dintre Menelaos şi 
Agamemnon, scenă pe care Racine s-a ferit atât de mult 
s-o imite, de teamă ca domnul de Montespan să nu fie 
recunoscut în Menelaos. 

Într-un cuvânt, cu toate contradicţiile mele, gazda mea 
care, după cum am mai spus, nu numai că era foarte 
cultă, dar mai şi folosea în discuţie toate subtilităţile 
limbii franceze, părea că se amuză foarte tare de 
conversaţia care, pe mine mă interesa enorm. In sfârşit, 
începând să se întunece, orele fiind înaintate, mă ridicai 
să-mi iau rămas bun: atunci însă îmi declară că, nevrând 
să mă lase să dorm într-unul din paturile acelea pe carei 
le descrisesem, trimisese să mi se ia valiza de la hotel, 
anunțând că nu voi dormi acolo, deoarece mi se pregătise 
o cameră la castel. 

Ajuns cu indiscreţia mea până aici, cel mai bine era să 
merg până la capăt. Am acceptat deci camera, aşa cum 
acceptasem marele şi micul prânz, dar cu condiţia să plec 
neapărat cu vaporul de a doua zi. 

Gazda îmi dădu în mod formal această asigurare. 

Venise ora supeului. Ceaiul, prăjiturile, sandvişurile, 
brioşele, zaharicalele ne aşteptau; a trebuit să gustăm din 
zaharicale, brioşe, sandvişuri, prăjituri şi ceai. 

Trebuie să spun că, de când mă aflam în Germania, mă 
obişnuisem cu acest fel de abuzuri, şi că făceam faţă 
destul de onorabil pentru un om care, la Paris, nu ia decât 
două mese pe zi şi uneori chiar una singură. 

Este adevărat că gazda mă încuraja foarte mult. 

În sfârşit, pendula bătu miezul nopţii. Era, după toate 
regulile, ora să mă retrag. Mă ridicai. Gazda mea sună, şi 
un valet mă conduse în apartamentul meu. 

Mi se oferise pur şi simplu camera de onoare, cea cu 
portretele de familie; eram păzit de un regiment întreg de 
margrafi, de duci şi de regi, începând cu întemeietorul 


101 


Alexandre Dumas 


ordinului teutonic până la Frederic Wilhelm. În sfârşit, 
eram culcat într-un pat de lemn sculptat, în care ar fi 
putut încăpea şase călători de talia mea, străjuit de un 
vultur de stejar ţinând în gheare perdelele de brocart. 

M-am gândât la preascumpul meu Victor Hugo şi le-am 
povestit tuturor acestor cavaleri, duci, margrafi şi regi 
frumoasa scenă a portretelor din Hernani. 

După care, m-am hotărât să urc cele trei trepte ale 
podiumului pe care era aşezat patul, să încalec peste 
tăblia sculptată care-l făcea să semene cu o ladă enormă 
şi să mă încumet să intru în el. 

Trebuie să fi fost patul lui Frederic Barbarosa sau al 
împăratului Henric al IV-lea. 

Am dormit în el ca şi cum ar fi fost al meu. Este 
adevărat că eu nu fusesem excomunicat ca cei doi 
înaintaşi ai mei şi, mai ales, nu fusesem împărat, poziţie 
socială care, îndeosebi după ce ai pierdut-o, nu face 
decât să-ţi tulbure somnul. 

M-am trezit la ora opt dimineaţa. Mi-au trebuit zece 
minute ca să mă orientez şi să ghicesc unde mă aflam: în 
sfârşit, m-am dumirit. Auzii bătând un orologiu din secolul 
şaisprezece şi, gândindu-mă că un orologiu care merge 
de atâta vreme trebuia în mod firesc să fie în urmă, sării 
jos din pat. 

La primul zgomot pe care-l auzi în camera mea, valetul 
care-mi fusese pus la dispoziţie, intră. Micul dejun mă 
aştepta, iar gazda mea se sculase de la ora şase 
dimineaţa. 

Am trecut literalmente din pat la masă. 

La ora nouă şi jumătate, m-am gândit că era timpul să 
mă pregătesc. M-am sculat, am luat amândouă mâinile 
gazdei şi le-am scuturat cordial. El îmi înapoie politeţile 
cu aceeaşi monedă, 

Apoi îi cerui voie să urc pe terasă ca să mai salut 
pentru ultima oară priveliştea şi să văd venind vaporul cu 
aburi. 

Vaporul cu aburi fu de o politeţe regească; apăru exact 


102 


O aventură de dragoste Y Herminie 


la ora fixată. La ora zece şi zece minute, la un semn care i 
se făcu de pe terasă, se opri. 

Am coborât, căci gazda voia să mă conducă până la 
chei; acolo, m-am întors şi, întinzându-i mâinile: 

— Scumpa mea gazdă, îi spusei, nu pot, mulţumindu-vă 
pentru toate amabilităţile dumneavoastră, să vă ofer 
decât un lucru: şi anume, dacă veniţi vreodată la Paris, să 
vă înapoiez de bine, de rău, ospitalitatea pe care mi-aţi 
acordat-o pe malurile Rinului. 

— La fel şi dumneavoastră, îmi răspunse gazda ocolind 
problema. Dacă veniţi vreodată la Berlin vreau să am 
plăcerea să vă fac onorurile de gazdă. 

— Cât despre asta, vă promit că voi veni, dar unde să 
vă caut? 

— La palatul regal, bineînţeles. 

— De cine să întreb? 

— A! De cine să întrebaţi? 

— Da. 

— Întrebaţi de prinţul moştenitor. 


103 


Alexandre Dumas 


XI 


ÎN CURÂND CASTELUL HOLZENFELS 
nu se mai văzu - acum îmi amintesc că aşa se numeşte 
castelul ale cărui onoruri mi le făcuse Alteța sa regală; 
apoi, ceva mai departe, lăsarăm în urmă oraşul 
Orberlahnstein, acoperit cu turnuri, apoi oraşul Rheinsel, 
unde se afla pe vremuri renumitul Koenigstuhl. 

Dacă nu sunteţi familiarizați cu limba germană, mă veţi 
întreba, dragi cititori, ce înseamnă acest renumit 
Koenigstuhl. 

Voi descompune deci cuvântul ca să vă fac plăcere şi 
vă voi spune că Koenig înseamnă rege, iar stuhl, jilt, cu 
alte cuvinte: jilţul regelui. 

Pun prinsoare că, în ciuda explicaţiei, tot n-aţi înţeles 
nimic. Ascultaţi deci şi instruiţi-vă. 

Acolo, în mijlocul râului, în locul în care se văd azi patru 
pietre de mărime mijlocie, se adunau principii electori ai 
Rinului pentru a hotărî interesele Germaniei; şi se adunau 
acolo pentru că cele patru teritorii ale celor patru electori 
se întâlneau în acest loc ca razele unei stele: din înaltul 
jilţurilor, se vedeau în acelaşi timp patru orăşele: 
Lahnstein, pe teritoriul Mainz-ului; Capellen pe cel al 
Trier-ului; Rheinsel, pe cel al Coloniei; şi, în sfârşit, 
Braubach, domeniu palatin. 

In capela mică din faţă, în 1400, electorii, după ce 
deliberaseră asupra Koenigstuhl-ului, l-au declarat pe 
împăratul Venceslas deposedat de tron. 

Koenigstuhl-ul a dăinuit până în 1802. În 1802, francezii 
l-au dărâmat. 


104 


O aventură de dragoste Y Herminie 


Ceea ce este cât se poate de trist în cuceriri şi revoluţii, 
nu este soarta regilor care sunt răsturnaţi, pentru că, mai 
devreme sau mai târziu, aceşti regi tot trebuie să moară: 
ci soarta monumentelor pe care le distrug; când nu ştiu 
împotriva cui să-şi îndrepte mânia, poporul şi soldaţii se 
răzbună pe pietre şi, indiferent că aceste pietre au fost 
cioplite de domnul Fontaine sau sculptate de Fidias, puţin 
le pasă, ei distrug, şi după ce le-au călcat în picioare, cred 
că au cucerit o libertate nouă sau că au câştigat o nouă 
victorie. 

Apoi urmează Saint-Goar, un mic port încântător 
străjuit de ruinele unui castel căruia noi i-am aruncat în 
aer o bucată dintr-un zid în 1794. De data aceasta 
cucerirea a fost în folosul unui hangiu - lucru pe care 
inginerii erau departe de a-l bănui; acesta a intrat prin 
spărtură şi a construit acolo un han. 

Tovarăşa mea de călătorie susţinu că acesta era hanul 
pomenit de Uhland în frumoasa lui baladă Fiica gazdei. 

De altfel, ajunsesem în adevăratul regat al baladei: 
după Fiica gazdei, urma Zâna Lore, mai cunoscută sub 
numele de Lore/ey sau Lore din stâncă. 

Şi trebuie să spunem că sirena medievală îşi alesese ca 
lăcaş regiunea cea mai pitorească a Rinului. Vârful stâncii 
pe care stătea de obicei, cu harfa în mână, ademenind 
pescarii cu vocea sa dulce şi seducătoare, străjuieşte 
Rinul pe o înălţime de peste patru sute de picioare. 
Prăpastia care îi înghiţea pe imprudenţi mai vuieşte şi 
acum ca Scylla, se mai învolburează precum Caribda, la 
poalele acestei stânci. Rinul, restrâns într-un spaţiu de 
două sute de paşi, se rostogoleşte cu furie pe o pantă de 
cinci picioare, pe o distanţă de patru sute de metri, iar 
ecoul repetă la nesfârşit zgomotul care i se transmite: 
sunet de corn sau bubuit de tun. 

De aceea, există obiceiul, atunci când trec vapoarele 
cu aburi, să se tragă cu un tun mic pentru a oferi 
călătorilor una dintre cele mai rare plăceri: uimirea. 

Era a treia sau a patra oară când făceam călătoria pe 


105 


Alexandre Dumas 


Rin; frumoasele mele însoţitoare o făceau pentru prima 
oară. Scrisesem o carte întreagă despre legendele care 
circulă pe cele două maluri ale bătrânului fluviu german; 
devenisem deci un ghid preţios. 

După plăcerea de a vizita pentru prima oară o localitate 
pitorească, urmează plăcerea, încă şi mai mare, de ao 
revedea cu oameni pe care îi iubeşti şi cărora le arăţi 
locuri cunoscute, aşa cum le-ai văzut tu. Ţineam, la 
fiecare braţ, o făptură îneântătoare care, cu capul dat pe 
spate, cu privirea zâmbitoare, asculta poveştile mele; 
vremea era frumoasă; cerul, smălţuit cu câţiva nori lăsa, 
să cadă peste această natură uriaşă pete mari de lumirâă 
şi de umbră. Poezia se afla în faţa mea, în jurul meu, în 
mine; aveam în acelaşi timp, pentru plăcerea simţurilor, 
la orizont, vechi castele, iar alături de mine femei tinere; 
aerul era plăcut şi îl respiram plin de bunăvoință şi de 
tandreţe. Dacă omul ar avea voie să spună: „Sunt fericit!” 
aş fi spus că sunt fericit. 

Ziua trecu ca o oră; apoi veni seara cu toate încântările 
ei, cu reflexele acelea roşii în apele Rinului, cu tonurile de 
cer verzi-gălbui pe care nicio paletă nu le poate reda, cu 
acele dulci melancolii la gândul apropiatei despărţiri, 
oricât de simpatici ne-am fi unii altora, pentru a nu ne 
mai  revedea poate niciodată; în sfârşit, toate 
sentimentele pe care le naşte această oră a serii, care de 
mult timp nu mai este zi, dar care nu este încă noapte, şi 
care tremură confuz în adâncul inimii văzând cum urcă la 
orizont albăstreaua aceea de flacără care se numeşte 
Venus seara, iar Lucifer dimineaţa, 

În sfârşit, o masă neagră, găurită cu puncte de foc 
apăru la orizont; era Mainz. 

Acolo, ne despărţeam de cineva dintre noi. Frumoasa 
noastră vieneză care se abătuse din drumul său, 
magnetizată cum era, pe de o parte de Lilla, pe de altă 
parte de mine, trebuia să-şi ia rămas bun de la noi. Urma 
să luăm trenul de Manheim, ţinta călătoriei noastre. 

Am ajuns la Mainz pe la zece seara; după zece minute 


106 


O aventură de dragoste Y Herminie 


eram aşezaţi la o masă bând ceai, băutură care devenise, 
datorită englezilor, aproape universală. Ca şi la Coblentz, 
doamnele ceruseră o cameră cu două paturi, iar eu 
alesesem o cameră vecină cu a lor. 

Probabil că vitalitatea franceză, chiar şi transportată în 
străinătate, este foarte puternică. În Franţa, stai numai de 
vorbă; în alte părţi discuţi, perorezi, declami, visezi, te 
plictiseşti. Ei bine, acolo unde este un francez, aduce cu 
el, dacă ne putem servi de această expresie, 
electricitatea conversaţiei. Puneţi un italian în locul meu: 
acesta ar fi cântat; un englez ar fi băut; un neamt ar fi 
dormit; un rus ar fi dansat; noi am stat de vorbă până la 
ora două dimineaţa. Despre ce? O! Întrebaţi vântul din ce 
parte sufla în seara aceea, şi aşa cum nici vântul nu va şti 
din ce parte sufla, nici eu nu ştiu ce-am vorbit; numai că 
pendula a bătut de două ori. Am crezut că bătea greşit 
orele, la fel ca cea din Pă/ăria ceasornicarului, a sărmanei 
mele prietene Delphine de Girardin. Ne-am consultat 
ceasurile; lucru la care nu putuse ajunge Carol al V-lea, 
arătau toate aceeaşi oră şi dădeau dreptate pendulei. 

Trebuia să ne despărţim. Era prima oară când noaptea 
ni se părea o absenţă; într-adevăr, a doua zi avea loc 
prima despărţire care nu era decât preludiul celei de a 
doua. 

De data aceasta Lilla nu mai putea să mă trezească ca 
să văd răsăritul soarelui: soarele era gata să răsară în 
clipa în care ne culcam. 

Ca să mai petrecem câteva momente împreună, 
hotărâsem să plecăm cu trenul de ora unsprezece 
dimineaţa; aşadar, la ora opt, toată lumea era în picioare. 

Cu cât ne apropiam de ora despărțirii, cu atât discuţia 
era mai puţin însufleţită; în schimb ne aruncam priviri 
triste, zâmbete duioase. Înaintaşii noştri, care nu ştiau ce 
e melancolia, oare nu cunoşteau sentimentul despărțirii? 

Prietena noastră veni să ne conducă până la peron. 
Acolo, s-a crezut desigur că se despărţea de tatăl ei şi de 
vreo soră, căci izbucni de-a dreptul în plâns. 


107 


Alexandre Dumas 


Dacă modernii ar trebui să reprezinte Necesitatea, în 
loc să o aşeze, ca strămoşii, în colţul unei pieţe cu 
instrumente de supliciu în mână, ar pune-o într-o gară, cu 
o pendulă la gât. 

Trebuia să ne urcăm în vagon. Prietena noastră se sui 
împreună cu noi ca să profite de ultimul răgaz acordat 
călătorilor - dar, la sunetul clopoţelului, fu obligată să 
coboare, şi sări jos în clipa în care trenul se punea în 
mişcare: 

Ne-am şters ochii, ne-am privit şi i-am spus Lillei: 

— Ce femeie încântătoare! Cum o cheamă? 

— Habar n-am. 

O luasem drept prietena ei apropiată; nu era nici măcar 
o cunoştinţă. 

Oare cine era? 

Ei! Doamne, era pur şi simplu ceea ce este mai 
puternic în lume: o prietenă. 


108 


O aventură de dragoste Y Herminie 


XII 


RĂMĂSESEM DIN NOU SINGURI; 
dar, trebuie să ne grăbim să spunem, că de la plecare şi 
până acum relaţiile noastre făcuseră un pas imens. 

In ceea ce mă privea, trecusem de la dorinţa 
înflăcărată la cea mai tandră, dar şi cea mai cucernică 
prietenie; cât despre prietena mea, ajunsese de la teama 
ruşinoasă la cea mai încrezătoare uitare de sine. Se 
născuse ceva între noi care se situa între dragostea dintre 
doi îndrăgostiţi şi dragostea dintre frate şi soră, sentiment 
plin de farmec şi încă neînregistrat în gama tandreţii 
umane. 

Şi voi mărturisi că eram încântat că făcusem cunoştinţă 
cu acest nou sentiment. 

Era clădit pe un fond calm şi blând ca o pajişte a 
maeştrilor italieni acoperită de covoare şi de perne 
mătăsoase, luminat de un cer de azur a cărui puritate nu 
putea fi pătată. Furtuna nu era posibilă, pentru că nu 
exista pasiune, ci deplina libertate de spirit; într-un 
cuvânt, calm şi prospeţime, mare uşurinţă de a trăi, 
intuiţia fericirii unei lumi superioare. 

Lilla, ca toate compatrioatele sale distinse, avea un 
caracter foarte drept; primise o educaţie foarte aleasă; cu 
ea puteai vorbi orice; înţelegea chiar şi atunci când nu 
cunoştea subiectul. 

Cineva care ar fi văzut-o sprijinită de umărul meu, 
privind cu surâsul ei blând iepurii ţopăind pe câmpie, ne- 
ar fi luat, era să spun drept doi îndrăgostiţi dacă nu-mi 
aminteam că am de două ori vârsta ei; eram mai mult 


109 


Alexandre Dumas 


decât atât: doi prieteni apropiaţi, pe punctul de a ne 
despărţi, dar siguri că vom păstra fiecare amintirea 
celuilalt. 

Spre seară am ajuns la Manheim: era pentru a treia 
oară când treceam prin acest melancolic orăşel din 
Germania, pe care Goethe l-a ales ca teatru pentru 
dragostea dintre Charlotte şi Werther. Trebuie să 
mărturisesc că scena este admirabil aleasă pentru dramă: 
un castel solid, un parc singuratic, arbori uriaşi, străzi 
aliniate, fântâni mitologice, totul se armonizează cu 
teribila elegie a poetului german. 

Ultima oară când am fost aici, eram preocupat să caut 
ceva: documentele privitoare la asasinarea lui Kotzebue 
de către Sand: vizitasem casa autorului cărţii Mizantropie 
şi Remuşcare; vizitasem celula lui Sand. Întâlnisem chiar 
pe locul unde fusese executat Sand, şi care se numeşte 
de atunci Câmpia  înălţării lui Sand la cer 
(Sandshimmelfahrstswiese), pe directorul închisorii unde 
fusese închis. In sfârşit, mă dusesem să-l vizitez pe 
doctorul Widemann, care nu era altul decât fiul călăului 
din Manheim, astăzi şi el călău, în virtutea legii 
succesiunii încă în vigoare în Germania. 

De altfel, în Germania, călăii nu sunt consideraţi paria 
şi excluşi din societate; asta se datoreşte fără îndoială 
faptului că execuţia făcându-se cu spada, mai păstrează 
încă ceva războinic. Călăul german are chiar şi rang: este 
ultimul dintre nobili şi primul dintre burghezi. La serbările 
publice, el merge între nobilime şi burghezie. 

Am povestit undeva, nu-mi mai amintesc unde, cauza 
acestui favor. Într-o seară, la un bal mascat, călăul intră 
în palatul imperial, îmbrăcat într-un costum magnific, şi, 
la un cadril, atinse mâna împărătesei. 

Recunoscut cine era de fapt, împăratul decise ca, 
pentru a ispăşi crima de lesmajestate, tăietorului de 
capete să i se taie la rândul său capul. Dar atunci, 
păstrându-şi întreaga prezenţă de spirit, călăul spuse: 

— Majestatc, chiar dacă-mi vei tăia capul, tot nu vei 


110 


O aventură de dragoste Y Herminie 


putea face ca mâna împărătesei să n-o fi atins pe cea a 
călăului, adică fiinţa pe care disprețul public o situează pe 
ultima treaptă a scării sociale. Fă-mă nobil, şi pata nu mai 
există. 

Împăratul se gândi o clipă, după care îi spuse: 

— Bine, începând de azi, vei fi ultimul dintre nobili şi 
primul dintre burghezi. 

De atunci, în Germania călăul este plasat la rangul 
indicat de însuşi împăratul. 

Dar de Manheim se lega o altă amintire şi anume, 
călătoria, acele căutări, acea explorare, făcute în 
tovărăşia sărmanului Gerard de Nerval. 

Era în 1838. Pe vremea aceea nu dăduse încă niciun 
semn de alienaţie mintală; totuşi, pentru prietenii săi era 
evident că bariera cerebrală care despărţea la el 
imaginaţia de nebunie era atât de slabă, că uneori, fără 
ştirea lui, imaginaţia făcea incursiuni în domeniile vecinei 
sale. 

— Eu, departe de a bănui această tendinţă, şi având un 
spirit logic căruia îi plac lucrurile stabile, avusesem cu el 
lungi discuţii care se terminau întotdeauna cu aceste 
cuvinte: „Dragul meu Gerard, eşti nebun!” - ceea ce era 
mai mult decât o prezicere - era o realitate. 

El surâdea blând şi spunea: 

— Dumneata nu vezi ceea ce văd eu, dragă prietene. 

Şi eu mă încăpăţânam, fiindcă voia să mă facă să văd 
ceea ce vedea el. 

Atunci se avânta în deducţii atât de subtile, atât de 
fragile, încât raţionamentele lui îmi dădeau senzaţia 
acelor nori de ceaţă pe care vântul îi împrăştie în toate 
direcţiile şi care, după ce au căpătat forma aparentă a 
unui munte, a unei câmpii, a unui lac, sfârşesc prin a se 
risipi şi a se pierde ca fumul. 

După doi ani, sărmanul băiat era complet nebun, dar 
de o nebunie blândă, poetică, visătoare, foarte puţin 
schimbat faţă de starea sa obişnuită; bariera de care v- 
am vorbit se rupsese, asta era tot. 


111 


Alexandre Dumas 


Într-o zi, un prieten comun veni la mine. 

— Ce e? îl întrebai înainte ca el să fi deschis gura. 

— S-a întâmplat o mare nenorocire azi dimineaţă! 

— Ce nenorocire? 

— Sărmanul nostru Gerard a fost găsit spânzurat. 

— Unde? 

— In strada Vieille-Lanterne. 

— Sinucidere sau asasinat? 

— Nu ştiu; îşi petrecuse noaptea-într-o casă rău famată 
de pe strada aceea mizerabilă şi, azi dimineaţă, a fost 
găsit spânzurat de gratiile unei ferestre, cu cordonul unui 
şorţ de bucătărie. 

— Să mergem să vedem. 

— Să mergem; mă aşteaptă jos o trăsură, vino. 

Am plecat. 

Intre Piaţa Châtelet, cred, şi primărie, era o stradă 
mizerabilă, infectă, murdară, a cărei scurgere se făcea 
printr-un canal cu gratii; când ploua, apa năvălea săltând 
ca o cascadă pe treptele unei scări cleioase. Deasupra 
scării se afla o balustradă de fier; pe această balustradă 
croncănea corbul unui lăcătuş din a cărui dugheană, plină 
de foc şi de zgomot, ieşeau scântei de zgură. 

Deasupra ultimelor trei trepte ale scării se afla o 
fereastră întunecată, boltită, cu gratii de fier, ca cea a 
unei închisori: de una din aceste gratii transversale 
fusese găsit spânzurat Gerard. 

Celălalt capăt al străzii era în demolare. La mijlocul ei 
se afla casa, sau mai degrabă cocioaba în care Gerard îşi 
petrecuse noaptea. 

Unul dintre primele semne de nebunie este uitarea de 
sine. 

Aproape că nu s-a mai auzit ca un nebun să-şi fi păstrat 
obiceiurile de curăţenie. Curăţenia este mai mult decât un 
instinct, este o lege a civilizaţiei. 

Cocioaba era încuiată; dar, prin ferestre şi uşi transpira 
neliniştea interioară; ai fi spus că locuitorii ei aşteptau o 
vizită a poliţiei. 


112 


O aventură de dragoste Y Herminie 


Vizita nu avu loc. Nu ştiu de ce, căci mulţi dintre 
prietenii lui Gerard cred că această moarte nu s-a datorat 
unei sinucideri. Într-un cuvânt, sinucidere sau nu, bietul 
Gerard trecuse în lumea visurilor sale; ceea ce nu mă 
împiedica să intru în Manheim, trei sau patru ani după 
moartea sa, sprijinindu-mă tot la fel de braţul său, ca şi 
cum ar fi fost viu. 

Ce minunat lucru este amintirea! 

A fost nevoie de duioasa melodie a vocii tovarăşei mele 
de călătorie ca să mă aducă la realitate. 

După cum vă amintiţi, Manheim-ul era scopul călătoriei 
noastre. La Manheim trebuia s-o găsească pe marea 
actriţă dramatică pe care o căuta. Lilla era atât de grăbită 
să-şi cunoască soarta, încât deşi era opt seara, se hotări 
să se ducă imediat să-i facă o vizită. 

La Manheim nu există staţii de trăsuri. l-am oferit 
braţul, care mi-a fost acceptat, şi de-a lungul străzilor pe 
care gazul de iluminat nu pătrunsese încă, ne-am 
îndreptat, foarte  resemnaţi, spre locuinţa doamnei 
Schroeder. 

Se afla, bineînţeles, la celălalt capăt al oraşului. 

În tot timpul drumului, întâlneam grupuri de burghezi: 
soţi, soţii, copii, întorcându-se acasă; la Manheim, 
oamenii se întorc seara acasă la ora nouă. 

Acest lucru mă făcu să înţeleg Orăşelul lui Picard şi, 
mult mai bine, pe cel al lui Kotzebue, din care s-a inspirat 
Picard. 

Oh! oraş cinstit, oraş liniştit, în care lumea se întoarce 
seara acasă la ora nouă, în care la ora zece toţi sunt 
culcaţi, şi în care femeile, mame bune de familie, ca să 
nu-şi piardă timpul, tricotează la spectacol! 

Am ajuns în sfârşit în faţa unei mici case izolate; ne 
informasem de la fiecare grup, iar informaţiile succesive 
ne aduseseră aici. 

Am bătut la uşă cu o oarecare jenă. La marea biserică a 
lezuiţilor tocmai suna ora nouă; oră deci foarte 
nepotrivită. Ne mai rămânea doar o speranţă: cum aveam 


113 


Alexandre Dumas 


de-a face cu o bătrână tragediană, aceasta să-şi fi păstrat 
obiceiurile sale de teatru, şi să se culce la ora 
unsprezece. 

Speranţa nu ne-a fost deloc înşelată: doamna 
Schroeder, nu numai că nu se culcase, dar cum numele 
tovarăşei mele de călătorie îi era cunoscut, ne putea 
primi. 

Am fost introduşi într-un salonaş, în care decana 
tragedienelor germane, femeia care a fost aplaudată de 
toate mâinile ducale, regale, imperiale ale prinților şi 
suveranilor din Nord, aşezată lângă foc în faţa unei mese 
luminate de o lampă, citea mângâind în acelaşi timp o 
pisică mare, culcată pe genunchii săi. Citea, fără ochelari, 
în ciuda celor şaptezeci de ani pe care-i avea. 

Se ridică auzindu-ne intrând şi făcu doi paşi spre noi, cu 
zâmbetul acela placid şi blând al geniului care şi-a 
îndeplinit misiunea. 

Lilla, foarte emoţionată, se aruncă în braţele ei; şi cred 
că marii actriţe îi plăcu tot atât de mult acest mod de a 
proceda ca şi cele mai respectoase formule ale politeţii 
germane, cea mai ceremonioasă dintre toate politeţile. 

Apoi prietena mea îmi spuse numele şi un oh! dintre 
cele mai expresive scăpă de pe buzele doamnei 
Schroeder. 

— Ei! îmi spuse ea într-o franceză stâlcită, vă cunosc 
bine, stimate domnule Dumas: mai întâi, de la unul dintre 
fiii mei, pastorul, care vă poartă un adânc respect, apoi 
de la fiul meu actorul, care v-a tradus şi vă joacă piesele; 
în sfârşit de la fiica mea, cântăreaţa, care v-a cunoscut la 
Paris, nu-i aşa? 

— Chiar aşa, doamnă, îi răspunsei, şi speranţa de a nu 
vă fi cu totul străin mi-a dat îndrăzneala să mă prezint la 
dumneavoastră, împreună cu doamna, la o asemenea 
oră. _ 

— La o asemenea oră! reluă ea. In realitate, mă trataţi 
puţin prea mult ca pe o locuitoare a Manheimului. Uitaţi 
că sunt o citadină a capitalelor şi că mi-am petrecut 


114 


O aventură de dragoste Y Herminie 


cincizeci de ani din viaţă la Viena, la Berlin, la Munchen şi 
la Dresda. Vedeţi doar, citeam... 

Şi ne arătă cartea întoarsă pe masă. 

— Scuzaţi-mi curiozitatea, doamnă, îi spusei, dar ce 
citeaţi? 

— O nouă tragedie, în care aş fi avut un rol foarte 
frumos, dacă mai jucam: Contele de Essex. 

— Ah! da, de Laube, răspunsei. 

— Cum! O cunoaşteţi? mă întrebă doamna Schroeder 
mirată. 

— Fără îndoială, o cunosc, răspunsei râzând, aşa cum 
cunosc tot ce se scrie în Rusia şi în Anglia. 

— Ştiţi deci germana? 

— Nu, dar am un traducător. 

— Ah! făcu doamna Schroeder dând din cap, sărmanul 
nostru teatru a ajuns foarte rău! Autorii şi actorii au 
decăzut; totul ne vine acum din Franţa. Marile noastre 
lumini s-au stins. l-am văzut pe lffland, pe Schiller, l-am 
cunoscut pe Goethe, a venit timpul să mă duc după ei. 
Voi găsi o tovărăşie mai bună acolo sus decât aici, pe 
pământ; dar iertaţi-mă, mă las cuprinsă de amărăciunile 
mele de femeie bătrână. Copiii mei, fiţi bineveniţi... 

Ne îmbrăţişă pe amândoi cu aceeaşi privire. 

li întinsei mâna Lillei, care mi-o strânse zâmbind. 

— Este rândul dumneavoastră să vorbiţi, îi spusei 
tovarăşei mele de călătorie; numai că, vorbiţi nemţeşte şi 
nu vă faceţi griji pentru mine; în timp ce veţi vorbi, îmi voi 
întipări această cameră în memorie. 

Lilla se aşeză lângă doamna Schroeder şi, cu mâna în 
mâna ei, îi explică scopul vizitei sale. Bătrâna actriţă o 
ascultă cu o atenţie duioasă şi binevoitoare. Apoi, după 
ce termină: 

— Să vedem, replică ea, recitaţi-mi ceva în germană. 
Ce ştiţi din marii maeştri? 

— Tot. 

— Să începem cu /ntrigă şi iubire. 

Lilla îşi duse mâna la inimă - inima îi bătea cum nu 


115 


Alexandre Dumas 


bătuse niciodată în faţa celei mai majestuoase adunări - 
şi începu. 

Ştiam /ntrigă şi iubire pe dinafară, aşa încât nu 
pierdeam niciun cuvânt din ce recita actriţa şi, cum 
uşoarele ei defecte de pronunție treceau neobservate 
pentru mine, eram fermecat de simplitatea şi patetismul 
dicţiunii. 

Doamna Schroeder asculta şi ea făcându-i semne de 
încurajare. 

Apoi, după ce Lilla termină: 

— Să vedem acum, spuse ea, ceva în versuri... 

Lilla recită un pasaj din Logodnica din Messina. 

— Bun!... Bine! Bravo! spunea doamna Schroeder în 
timp ce asculta. La Marguerite au rouet, şi cu asta totul 
va fi spus... 

Lilla se aşeză, îşi sprijini capul de perete şi recită toată 
poezia care începe cu aceste cuvinte: „Meine Ruhe ist 
hin” (Liniştea mea este departe), cu o asemenea tristeţe, 
cu o atât de adâncă melancolie, încât îmi dădură 
lacrimile, şi de data aceasta am început eu să aplaud. 

Doamna Schroeder ascultase cu gravitate; cuvintele ei 
erau hotărâtoare. 

— Dacă aţi fi venit aici ca să primiţi complimente, îi 
spuse ea, m-aş fi mulţumit să vă spun: este foarte bine; 
dar aţi venit ca să-mi cereţi un sfat, ei bine: vă trebuie 
şase luni de muncă asiduă, conştiincioasă, îndârjită, şi, 
după şase luni, veţi vorbi germana ca o saxonă; puteţi să 
vă consacraţi şase luni acestei munci? 

— Mă gândisem la un an, răspunse Lilla. 

— Atunci cu siguranţă veţi face o treabă bună. Dar cu 
cine veţi lucra? 

Cu o graţie încântătoare, Lilla se aşeză în genunchi în 
faţa doamnei Schroeder. 

— Aveam o speranţă! spuse ea împreunând mâinile şi 
privind-o cu o expresie de rugăminte nesfârşită. 

— Ah! înţeleg: să fiu eu profesoara dumneavoastră? 

Lilla dădu afirmativ din cap. 


116 


O aventură de dragoste Y Herminie 


Niciodată nu fusese mai seducătoare ca în clipa aceea, 
cu ochii ei mari, albaştri, fixând-o pe marea actriţă. 
Doamna Schroeder îi cuprinse căpşorul încântător şi, 
apropiindu-i fruntea de buzele sale, spuse: 

— Fie, sunt de acord, veţi fi ultima mea elevă. 

— Oh, vă sunt foarte recunoscătoare, vă jur! strigă Lilla 
acoperind cu sărutări faţa bătrânei tragediene. 

Am părăsit-o la miezul nopţii. Ne-am întors la hotel. 
Lilla era beată de fericire. 

A doua zi ne-am despărţit. N-am mai revăzut-o de 
atunci. 

Dar, în iulie trecut, am primit această scrisoare: 


„Bunul şi dragul meu prieten, 

Lăsaţi-mă să vă împărtăşesc toată fericirea mea: am 
jucat, în limba germană, pe scenele primelor teatre din 
Germania, principalele capodopere ale marilor noştri 
maeştri. 

Datorită lecţiilor doamnei Schroeder, am avut un 
succes imens. Toate aspiraţiile mele artistice sunt deci 
satisfăcute... 

Vă scriu de la Ostende, unde fac băi de mare. Dacă aş 
şti că vă mai amintiţi de tovarăşa dumneavoastră de 
călătorie, v-aş spune: Veniti să mă vedeți. 

În orice caz, fie că vă revăd sau nu, vă rog să credeţi că 
vă păstrez o afecţiune frățească. 

Fiul meu se simte bine şi este mai încântător ca 
niciodată. De doi ani, ştie numele dumneavoastră; peste 
Zece, vă va cunoaşte operele. 

Cu mare părere de rău v-aş spune adio. Aşa deci, la 
revedere! 

L.B... 


Primul meu impuls a fost să mă scol şi să alerg la 
poliţie să-mi iau paşaportul. Dar, împotriva obiceiului, am 
rezistat primului impuls. 

Este adevărat că cel de al doilea, cel bun de data 


117 


Alexandre Dumas 


aceasta, îl succedase cu promptitudine pe primul şi îmi 
şoptea: „La ce bun? N-o vei iubi mai mult decât o iubeşti 
ca prietenă; şi ştii că ar fi inutil s-o iubeşti altfel.” 


118 


O aventură de dragoste Y Herminie 


HERMINIE 


Alexandre Dumas 


CUVÂNT ÎNAINTE 


UNUL:DINTRE CELE MAI MARI 
neajunsuri ale adevărului este neverosimilul. De aceea el 
este ascuns regilor cu ajutorul linguşirii, iar cititorilor cu 
ajutorul romanului, care nu este, aşa cum cred unii, o 
exagerare a posibilului, ci o slabă imitație a realității. 

Intr-o zi când voi obosi să mai fiu romancier, voi deveni 
poate istoric, şi voi povesti unele aventuri contemporane 
şi autentice care vor fi atât de adevărate, încât nimeni nu 
le va crede. Aşteptând vremea aceea, şi cum scrierile 
mele, de pe acum destul de numeroase, nu pot decât să 
sporească în viitor, voi desprinde pentru cititorii care nu 
doresc decât lucruri întâmplate aievea, o poveste simplă 
în care nu voi schimba decât numele, bineînţeles. 

După moartea mea, vor fi găsite în hârtiile mele 
numele adevărate ale personajelor principale. 

A.D. 


120 


O aventură de dragoste Y Herminie 


Căutarea unei locuinţe 


ÎNTR-O DIMINEAŢĂ DIN LUNA 
dimineaţa din luna septembrie 185..., un tânăr mergea pe 
una din străzile acelea pustii ale cartierului Saint-Germain 
care par atât de potrivite pentru meditaţie şi studiu, 
privind pe fiecare poartă să vadă dacă nu zăreşte vreo 
tăbliță tradiţională, al cărui text şi ortografie sunau de 
obicei aşa: 


MIC APARTAMENT DE CELIBATAR 
DE INCHIRIAT PE TERMEN 
A se adersa /a portar 


Ultimele cuvinte, se ştie, sunt de cele mai multe ori 
scrise de mâna portarului; de aceea găsim unele greşeli 
care denotă, la acest om onorabil, întotdeauna mândru 
de educaţia sa, un fel ciudat de a interpreta limba. 

Este adevărat că dacă intraţi, vă daţi seama că o 
vorbeşte şi mai prost decât o scrie; este o compensație 
foarte slabă. 

Deci, tânărul nostru îşi continua cercetările, când, 
lângă o poartă mare, citi deasupra unei porţi mai umile 
tăbliţa ospitalieră. Intră, caută la geamurile portarului 
cheia, care nu se găseşte niciodată şi, după o lungă 
căutare infructuoasă, resemnat, aşteptă ca respectabilul 
bătrân - căci trebuie să fi fost unul dintre aceştia - să 
binevoiască să-şi dea seama de prezenţa lui. 

Bătrânelul se ridică şi puse pe un scaun calapoadele şi 
cureaua de cizmărie; după ce-şi ridică ochelarii puţin mai 


121 


Alexandre Dumas 


sus pe nasul său ireverenţios de lung, deschise şi, fără să 
scoată un cuvânt, se propti ca un semn de întrebare. 

Tânărul răspunse la această frază mută cu întrebarea 
obişnuită: 

— Aveţi un mic apartament de închiriat? 

— Da, domnule. 

— La ce preţ? 

— Şase sute cincizeci. 

— Şi la ce etaj? 

— La al patrulea. 

— Din ce se compune? 

— Păi, are o anticameră, o mică sufragerie, un 
dormitor, şi o cameră din care s-ar putea face un mic 
salon. 

— Pot să-l văd? 

— Se înţelege. 

Portarul ieşi, închise uşa, puse cheia lojei în buzunar, o 
luă pe cea a apartamentului în mână, se uită să vadă 
dacă nu vine cineva şi urcă înaintea tânărului. 

Apartamentul era liber şi putea fi ocupat imediat: 
tânărul trecu dintr-o cameră în alta, cercetă, trebuie s-o 
spunem, foarte superficial, dacă era confortabil sau nu, 
ocupându-se numai de tapet, de uşi şi de plafoane, pe 
care le găsi destul de convenabile. 

In sfârşit, portarul îi arătă un cabinet de toaletă, pe 
care uitase să-l menţioneze, care dădea într-o curticică 
pătrată, foarte strâmtă, închisă în faţă de casa vecină, 
care avea cinci ferestre aşezate perpendicular pe această 
curte. 

In cel din urmă, cabinetul îl încântă pe tânărul nostru, 
care întreabă dacă cei şase sute cincizeci de franci 
anunţaţi erau ultimul preţ al apartamentului. 

— De fapt, reluă portarul, a fost închiriat chiar cu şapte 
sute unui bărbat cu nevastă, nişte oameni foarte liniştiţi 
de altfel, şi cărora le-a părut foarte rău când au plecat. 
Dar soţul a fost numit membru al Institutului; atunci au 
fost nevoiţi să-şi reducă cheltuielile, iar proprietarul a 


122 


O aventură de dragoste Y Herminie 


spus că pentru un celibatar ar sacrifica cincizeci de franci. 
Domnul este celibatar? 

— Da. 

— Ei bine, domnule, pentru un celibatar este exact 
ceea ce trebuie: e cu faţa spre sud, bate soarele toată 
ziua; sunt trei ferestre care dau spre stradă şi un cabinet 
mare, foarte comod, care are şi el fereastră. S-ar putea 
pune acolo chiar şi un pat: pentru un prieten sau pentru 
un servitor. Domnul are servitor? 

— Nu. 

— Ei bine, dacă domnul vrea, soţia mea sau eu, putem 
să-i facem menajul. 

— Bun. Apartamentul îmi convine, spuse vizitatorul 
ieşind, în timp ce portarul încuia uşa, dar nu vreau să 
plătesc decât şase sute de franci. 

— Dacă domnul vrea să-mi lase adresa, am să vorbesc 
cu proprietarul şi o să-i aduc răspunsul. De altfel, domnul 
vede că locuinţa este foarte liniştită. La primul etaj stă o 
doamnă bătrână, singură; al doilea, nu este închiriat; al 
treilea e liber, iar deasupra domnului stă doar un tânăr 
care e supranumerar la Ministerul instrucţiunii publice, 
domnul Alfred; dar locuieşte tot timpul la mama lui care 
se află în provincie. Nu suportăm nici pisici, nici câini în 
casă. Domnul are animale? 

=> Nu. 

In clipa aceea, ajunseră la lojă; portarul deschise, căută 
câtva timp pe o comodă unde se aflau două vaze mici cu 
flori artificiale, dădu viitorului său locatar o pană 
problematică ce nu făcea cinste nici gâştii care o 
procurase, nici celui care o tăiase, puse pe masă o coală 
de hârtie de scrisori lângă o călimară de porțelan care-l 
înfăţişa pe împărat având cerneală în pălărie, şi tânărul îşi 
scrise adresa: „Edouard Didier, strada etc.” 

— E foarte bine, reluă portarul citind adresa. Mâine, voi 
trece pe la domnul, continuă, conducându-l până la 
poarta din stradă. Nu e nevoie să-i spun domnului că 
proprietarul şi cu noi ţinem să avem numai persoane 


123 


Alexandre Dumas 


liniştite. Ştim bine ce înseamnă un tânăr; dar sunt unii 
care abuzează, care primesc... multe... în sfârşit lume 
care jac gălăgie şi asta ne-ar face să avem neplăceri... 

— Nu primesc decât strictul necesar, spuse tânărul 
îndepărtându-se. 

Portarul începu să surâdă cu aerul acela dizgraţios al 
cărui privilegiu aparţine imbecililor. 

La câţiva paşi mai încolo, Edouard întâlni un prieten 
care plecase de trei sau patru luni într-o călătorie, şi se 
înapoiase de câteva zile. După primele cuvinte de uimire 
şi de bucurie ale revederii: 

— De unde vii? spuse noul venit, care se numea 
Edmond L... 

— Tocmai am văzut o locuinţă pe care o voi închiria. 

— Şi eu caut una. E departe? 

— Nu. 

— Ei bine, dacă vrei să urcăm, aş putea s-o văd; dacă 
tu nu te hotărăşti şi îmi convine mie, o iau eu. 

— Din nefericire, spuse Edouard, sunt multe şanse să o 
iau eu. 

— Totuşi, s-o vedem. 

Au urcat din nou cu portarul, şi Edmond fu extaziat de 
comoditatea locuinţei. 

— Dragul meu, spuse el, de opt zile de când am sosit şi 
de când caut un apartament, a fost imposibil să găsesc 
unul atât de încântător ca acesta. Ai de gând să-l iei? 

— Sigur. 

— Ce nenorocire! Nu mai aveţi altul asemănător? 
continuă el adresându-se portarului. 

— Nu, domnule, toate sunt mai mari şi mai scumpe. 

— Ce nenorocire! repetă Edmond. 

— Ai călătorit bine? spuse Edouard pe când coborau. 

— Da. 

— Ai avut vreo aventură? 

— Vai nu! Ştii că am douăzeci şi doi de ani şi că, de 
şase ani, caut o pasiune; nu găsesc, aşa cum nu găsesc 
locuinţă, dragul meu. M-am dus în Italia pentru că mi se 


124 


O aventură de dragoste Y Herminie 


spunea că francezii sunt iubiții fireşti ai italiencelor. Ei 
bine, da! Imi râdeau toate în nas. 

— Astfel încât te-ai întors... 

— Aşa cum plecasem. Dar am scris ieri unei femei: 
trebuie să mă duc să iau răspunsul. 

— Ei bine, mult noroc! 

— Să-mi spui dacă nu iei locuinţa asta, repetă Edmond 
despărţindu-se de Edouard. 

— Da. 

— Adio. 

După cum se vede, Edmond era un tip, dar un tip 
plicticos. Nu s-a mai pomenit ceva mai ţeapăn şi mai 
dizgraţios ca acest biet băiat, mereu în urma modei şi 
mereu stingherit în hainele sale; unul dintre bărbaţii aceia 
pe care femeile nu-i pot suferi, pentru că, deşi nu sunt 
înarmaţi decât cu teoriile unui colegian îşi dau faţă de ele 
aere impertinente de şmecheri, astfel că de îndată ce află 
cu cine au de-a face, râd de ei dacă au suflet bun sau îi 
dau pe uşă afară dacă sunt rele. Dacă un prieten, care 
avea o iubită, făcea greşeala să i-l prezinte pe Edmond, 
era sigur că va auzi după două zile: 

— Cine este domnul acela pe care mi l-ai prezentat? 

— Este unul dintre prietenii mei. 

— Spune-i că e un impertinent dacă îşi permite să-mi 
scrie ce mi-a scris, şi că îi interzic să mai vină pe aici. 

Unii, mai întâi se supăraseră; dar, cum s-a văzut că era 
un rău incurabil, nimeni nu-i mai dădea atenţie; cu atât 
mai puţin cu cât aceste scrisori, erau fără urmări; şi ca şi 
cum toate femeile s-ar fi înţeles, răspunsul era acelaşi. 

Cât despre Edouard, cu care trebuie să facem mai bine 
cunoştinţă, era ceea ce se cheamă un băiat bun şi de 
treabă, pe care îţi făcea întotdeauna plăcere să-l vezi: 
destul de bogat ca să fie independent, dar făcând dreptul 
pentru a avea dreptul să nu facă nimic, gata să se lase 
omorât pentru un prieten, încântător, vioi, indiscret, 
incapabil de o dragoste serioasă dar visând o legătură 
veşnică; înfăţişare mândră, figură ironică şi peste care 


125 


Alexandre Dumas 


trecea uneori un văl de melancolie, ca şi cum ar fi văzut 
trecând prin faţa lui umbra tatălui ori a mamei sale, două 
afecţiuni care deschid celorlalţi porţile vieţii şi pe care el 
nu le cunoscuse niciodată. 

Fără să sufere în prezent, fără să aibă presentimentul 
vreunei amărăciuni în viitor, trăia ceasuri de adâncă 
tristeţe în care sufletul se reculege; în care, chiar în toiul 
veseliei din timpul zilei, întrezăreşte printre plăcerile 
efemere vreun chip dispărut, idealizat de vreme, care-i 
surâde luminos ca în pruncie, şi care se şterge încetul cu 
încetul până ce, ochii umplându-i-se de lacrimi, dispare 
de tot. 

In timpul acestor ore de reculegere, Edouard se gândea 
la toate acele iubiri de o zi în care îşi fărâmiţase inima şi 
care, în clipele de melancolie pe care le aşterne 
întotdeauna trecutul asupra prezentului, nu puteau să-l 
consoleze în singurătatea lui de moment. Doar prezenţa 
unui prieten vesel ar fi putut să-i alunge aceste imagini 
dureroase şi trecătoare. 

Acestea erau zilele în care timpul era mohorât, în care 
neştiind ce să facă, se întorcea devreme acasă şi în 
liniştea odăii sale luminate de două lumânări, avea ca 
oaspeţi amintirile care-i aduceau, dintr-un portret, dintr-o 
mobilă, dintr-un nimic, una din bucuriile acelea copilăreşti 
care sfârşesc aproape întotdeauna prin a deveni un motiv 
de tristeţe; apoi se culca, lua o carte a poeţilor noştri cu 
care să poată sta de vorbă despre tristeţe, adormea şi, a 
doua zi, dacă timpul era frumos, fantomele dispăreau, iar 
el devenea din nou veselul camarad din zilele precedente. 

Era deci una dintre acele firi bune, cu adevărat 
pariziene, cum se pare că există atât de multe şi cum 
totuşi există atât de puţine. Vizitele, rare este adevărat, 
la Şcoala de Drept, iar pe de altă parte obiceiurile lui cam 
aristocratice îl făcuseră să frecventeze două lumi, de 
studenţi dezmăţaţi şi de tineri trândavi; şi ajunsese să fie 
foarte iubit de toţi, unora împrumutându-le bani cu care 
se duceau la balul public Chaumiere din Montparnasse, 


126 


O aventură de dragoste Y Herminie 


iar altora împrumutându-le inteligenţa sa pe care aceştia 
o repetau seara prietenilor sau amantelor care le erau 
foarte recunoscătoare. 

Edouard îşi opri aici căutările; se duse să mănânce. 
Întors acasă, compară apartamentul pe care avea să-l 
închirieze cu cel pe care urma să-l părăsească, văzu că nu 
câştigă nimic în afară de schimbare, şi încercă regretul pe 
care-l ai atunci când îţi părăseşti locuinţa de holtei, oricât 
de mică şi de incomodă ar fi ea. Îţi aminteşti tot ce s-a 
petrecut de când locuieşti acolo, emoţiile de fiecare zi pe 
care le-ai văzut născându-se şi murind, flori ale dimineţii, 
înflorite între patru pereţi, şi care nu mai au decât acel 
parfum pe care-l numim amintire. Ajungi atunci să regreţi 
totul, până şi pianul insipid al vecinei, pian blestemat pe 
care-l găseşti în toate casele în care locuieşti, miorlăindu- 
şi dimineaţa şi seara eterna gamă neînvăţată, până şi 
portarul care îţi dădea seara sfeşnicul şi cheia, şi uneori o 
scrisoare aşteptată, atât de mult încât aproape că 
binecuvântai la fel mâna care ţi-o dădea ca pe cea care o 
scrisese. 

Apoi soseşte ajunul mutării. Cu o seară înainte, sub 
pretextul că trebuie să-ţi faci bagajele, te întorci devreme 
acasă, uneori cu un prieten care vine să te ajute, dar de 
cele mai multe ori singur, deschizi dulapurile, mobilele; 
răscoleşti totul, pui mâna pe o sută de lucruri fără să le 
iei, nu ştii cu ce să începi; apoi, deodată, într-un sertar 
uitat, găseşti o scrisoare uitată şi ea, apoi alta, şi alta, te 
aşezi pe marginea patului şi începi să-ţi citeşti trecutul, 
întrerupând lectura cu aceste monologuri mute: 
„Sărmana fată! Buna Louise. Mă iubea poate! Ce-o fi 
făcând?” 

Şi seara trece, fără să fi făcut nimic, nu ştiu cum, 
evocând dulci amintiri de femei, care fără îndoială, chiar 
în ceasul în care îţi aduci aminte de ele, spun altora 
lucrurile încântătoare şi neadevărate pe care ţi le 
spuneau ţie odinioară! 

A doua zi, când te scoli, şi nu mai ai decât două ore ca 


127 


Alexandre Dumas 


să te muţi, totul este şi mai în dezordine decât în ajun. 
După cum se înţelege, portarul venise să-i aducă lui 
Edouard un răspuns afirmativ. Edouard, în loc de răspuns, 
îi dăduse bacşişul cuvenit şi, cum locuinţa era liberă, 
începuse de îndată să se mute. 
După două zile, era complet instalat într-o nouă 
locuinţă, cu şase sute de franci pe an. 


128 


O aventură de dragoste Y Herminie 


O partidă de lansquenet* 


TRECUSE APROAPE O LUNA DE 
când se petrecuseră cele arătate când, într-o zi, în timp 
ce ieşea în oraş, Edouard văzu intrând în casa vecină o 
femeie bătrână, căreia, trebuie s-o spunem, nu-i dădu 
prea mare atenţie, cu o fată atât de frumoasă încât, 
asemenea unei zeițe, lumina totul în calea ei. Ea întoarse 
o clipă capul spre el; dar, oricât de scurtă fusese această 
clipă, Edouard putuse să vadă nişte ochi albaştri, un păr 
negru, un ten palid şi nişte dinţi albi aşa cum visează 
pictorii-poeţi; iar în expresia feţei, în linia corpului, o notă 
de îndrăzneală şi de forţă care vădea o natură pasionată 
şi excentrică. 

Tânăra intră pe poarta mare a casei, care se închise în 
urma ei, şi dispăru ca o nălucă. Edouard îşi continuă 
drumul, iar după ce ajunse în bulevard, unde venea în 
fiecare zi, sigur că întâlneşte aici vreun prieten, 
fermecătoarea imagine îi şi dispăruse din minte. 

Intr-adevăr, după ce se plimbă câtva timp, după ce 
salută câţiva cunoscuţi, găsi în cele din urmă unul care 
să-i fie pe plac; căci îl luă de braţ şi făcu două, trei tururi 
cu el. 

— Vrei să luăm masa împreună, îi spuse Edouard şi să 
urcăm o clipă la Marie? De două zile n-am mai văzut-o pe 
fata asta. 


1 Lansquenet: joc de cărţi adus în Franţa de mercenarii germani 
(Landsknechte) în timpul războaielor religioase (sec. XVI); în prezent, 
complet ieşit din uz. (N. tr.) 


129 


Alexandre Dumas 


Cei doi tineri traversară bulevardul, intrară într-o casă 
de pe strada Vivienne, urcară la etajul al cincilea şi 
sunară foarte familiar. Un fel de cameristă veni să le 
deschidă. 

— Marie este acasă? 

— Da, domnule, 

Intrară într-un soi de salon în care se aflau tot felul de 
mobile. Două femei şi doi tineri stăteau în jurul unei mese 
şi discutau zgomotos. 

— la te uită! Henri şi Edouard, spuse un căpşor 
fermecător alb, blond, roz ca un pastel de Muler. Ce 
noroc! Facem o partidă de lansquenet. Luaţi loc dacă 
găsiţi scaune şi jucaţi dacă aveţi bani. 

In cele din urmă găsiră două scaune. 

— Cine câştigă? spuse Edouard. 

— Clemence. Trişează. 

Edouard se plecă la urechea Mariei şi o sărută 
şoptindu-i: 

— Eşti bine sănătoasă? 

— Foarte bine. 

— De ce n-ai venit ieri? 

— Am fost bolnavă. 

— Minti! 

— Pun un franc şi jumătate, spuse Clémence. 

— Eu un franc, spuse Marie. Edouard, pune pentru 
mine; pierd. 

Cei doi tineri îşi strânseră mâna. 

— Cine face banca? spuse Henri. 

— Eu, răspunse Clémence. 

— Tot ea? E a şaptesprezecea oară de când o face! 

— Ce facem, jucăm sau nu? strigă Clémence. Eu pun un 
franc şi jumătate. 

— Eu ţin un franc, spuse Marie. 

— Eu, cincizeci de centime, spuse Edouard. 

— Eu, restul, spuse Henri. 

— As şi valet, spuse Clemence. 

— Asul e bun. 


130 


O aventură de dragoste Y Herminie 


— Galuchet este mai bun. 

— Ce-i asta Ga/uchet? 

— E valetul. 

— Şi ce, se numeşte Ga/uchet? 

— Zău, dar cum vrei să se numească? 

— la spune, Henri, ştii cum se prind crocodilii? 

— Nu. 

— Ei bine, nici eu. 

— Asul câştigă. 

— Bineînţeles... Galuchet n-a pierdut niciodată. 

— Pasează mâna. 

— Pun cinci franci, spuse Edouard. 

— Eu, patru franci, spuse Marie. 

— Cred şi eu! interveni Clemence. 

— Eu un franc, spuse altcineva. 

— Eu, restul, spuse Henri. 

— Henri - pune mereu restul, şi nu rămâne niciodată 
nimic pe masă: o să-şi cumpere cu asta o trăsură. 

— Ah! apropo de trăsură, Augustine şi-a luat una... 

— Aş! 

— Da. 

— Îa te uită! 

— Şapte şi zece, spuse Edouard. 

— Zece e bun. 

— Şapte câştigă, reluă bancherul. 

— Dublezi? 

— Da. 

— Pun şapte franci, spuse Marie. 

— Doi franci şi jumătate, spuse Clemence. 

— Ramân cincizeci de centime; le pui tu, Henri? 

— Nu. 

— Păi sigur! N-o să te ruinezi cu meseria asta, tot 
punând când nu rămâne nimic şi nepunând nimic atunci 
când rămâne. 

— Dama nu e bună, reluă Henri; a mai ieşit de patru 
ori. 

Cele două tinere femei, sprijinindu-şi mâinile lor mici şi 


131 


Alexandre Dumas 


albe pe masă, zâmbitoare şi atente, îşi fixară ochii asupra 
cărţilor care cădeau una câte una şi, văzând că se succed 
fără să aducă nimic, începură să le insulte. 

Jocul de cărţi cu femeile este încântător pentru că le 
imprimă pe chip toate expresiile unei dureri reale sau ale 
unei bucurii nebune, după cum pierd, sau câştigă; ele nu- 
şi dau osteneala, ca noi, să ascundă ceea ce simt. 

— Dama câştigă! spuse Clemence. Să-l ia naiba pe 
rege. 

— Sunt douăzeci de franci în joc, spuse Edouard. 

— Eu pun zece, spuse Marie. 

— Eu... nimic, răspunse Clemence numărând ce avea în 
faţă. De fapt, dacă aş pune cinci franci? 

— Eu, restul, spuse Henri, cu un aer resemnat 

— Doi optari! zise Edouard. 

— lţi datorez zece franci, îi spuse Marie. 

— Mi-ar conveni mai mult ca altcineva să nu-mi 
datoreze decât cinci, aş mai câştiga cinci. 

— Nici eu nu plătesc, zise Clemence: a ieşit de trei ori! 
Dar pun zece franci. 

— Eu, zece. 

— Eu, cinci. 

— Cinci! 

— Zece! 

Jocul era făcut. Edouard trase cărţile. 

— Doi valeţi! spuse el râzând. 

— Ticălosul de valet, spuseră cele două femei. 

— Acum îţi datorez douăzeci de franci, continuă Marie. 

— Vând datoria asta cu un franc şi jumătate, reluă 
Edouard. 

Nimeni nu răspunse 

— Fericită încredere! şopti Henri. 

— Poftim, uite cei zece franci ai mei, spuse Clemence 
cu o mică strâmbătură roz; nu mai joc. 

— Pasez mâna, spuse Edouard. 

Şi, adresându-se Mariei, care nu mai avea bani în faţa 
ei: 


132 


O aventură de dragoste Y Herminie 


— Uite, Marie, tu-mi datorezi douăzeci de franci, poftim 
patruzeci: asta înseamnă că nu-mi mai datorezi nimic. 

— Câţi bani erau în joc? îl întrebă Clemence pe 
Edouard. 

— Optzeci de franci. 

— Preiau din nou banca la optzeci de franci. 

In acel moment, se auzi soneria. 

— Ssst... făcu Marie. 

Se auzi uşa deschizându-se, apoi începu o discuţie între 
cel care sunase şi cea care deschisese; după care uşa se 
închise cu zgomotul acela care dovedeşte că vizitatorul, a 
fost lăsat pe dinafară. 

Camerista intră şi îi prezentă Mariei o carte de vizită; 
după ce citi numele, i-o dădu zâmbind lui Edouard, care i- 
o trecu Clemencei, care i-o întinse vecinului ei, astfel 
încât înconjură masa şi toată lumea începu să râdă. 

— Ce i-ai răspuns? o întrebă Marie pe Josephine. 

— Că doamna este la sora ei la Auteuil. 

— Votez un ludovic pentru Josephine, spuse unul dintre 
jucători. 

— Camerele sunt de acord. 

Josephine primi un ludovic. 

— Acum, că domnul a plecat, reluă Clemence, să 
continuăm! Optzeci de franci! 

— Douăzeci, spuse Edouard. 

— Zece, spuse Marie. 

— Cincisprezece. 

— Cinci. 

— Restul. 

Clemence ezită o clipă; o frământa ideea că putea să 
piardă optzeci de franci. Se uită dacă nu putea să trişeze; 
văzând că toţi stăteau cu ochii ţintă la cărţi, se hotărî, şi 
scoase o damă şi un valet. 

— Plătesc jumătate şi mă retrag. 

Dama ieşise până acum de cinci ori. 

— Nu suntem de acord. 

— Bravo! Galuchet! 


133 


Alexandre Dumas 


— Tot dama, începu să cânte Clémence. Continui; şi 
pun optzeci de franci; norocul mă ajută. 

— Pardon, trebuie să pasezi mâna, n-ai decât o 
lovitură. 

— E adevărat. Ei bine, îngeraşii mei, nu mai joc. 

— Bun! Uite-o iar pe Clémence cum se retrage când 
câştigă. 

— Asta-i bună! nu câştig decât cincizeci de franci. 

— Îi pun eu, spuse Marie. 

Clémence îşi duse mâinile mici spre vârful nasului, îşi 
împreună degetul gros şi degetul mic, şi făcu un gest 
cunoscut. 

— Atunci, spuse Marie, dacă Clemence iese din joc, nu 
mai jucăm. 

— Ei bine, pun douăzeci de franci, spuse Clemence 
răzgindindu-se. 

— Şi eu tot douăzeci. 

Şi cărţile începură să cadă. 

— Îl cunoşti bine pe Lambert? îl întrebă Henri pe 
Edouard. 

— Da, cel care studia dreptul. 

— A ieşit medic. 

— Ei, uite unul pe care l-aş pune să-mi îngrijească 
unchiul. 

— Câştig, spuse Marie luând cei douăzeci de franci de 
la Clémence. 

— Pun treizeci de franci, spuse aceasta, cu condiţia să- 
mi pasezi mâna... Grăbeşte-te, trebuie să plec. 

— Accept. 

Clemence scoase şapte şi nouă: nouă câştigă. 

Nu cred să fi existat o figură mai consternată; făcea să 
plângă şi pietrele. 

— Pun ce mi-a rămas, spuse ea. 

— Şi eu, spuse Marie. 

După trei cărţi, Marie câştigase. 

De data aceasta, făcea să plângă şi un cămătar. 

— Votăm douăzeci şi două de parale pentru Clémence 


134 


O aventură de dragoste Y Herminie 


pentru o cabrioletă milord, spuse Henri. 

— Duceţi-vă naibii! reluă aceasta punându-şi pălăria. 

— Poftim, Clemence, spuse Edouard, pun pentru tine 
douăzeci de franci, îi pierd sau îi câştig. Dacă pierd, ai 
câştigat tu. 

— Sunt de acord. 

Clemence câştigă cei douăzeci de franci, îi luă, îşi puse 
şalul şi dispăru ca o săgeată. 

— Biata Clemence! spuse Edouard. 

— la lasă! reluă Marie, a câştigat optsprezece ludovici 
ieri seară la Juliette. 

Incepură să discute; apoi încetul cu încetul plecară. 

Edouard şi Henri fură ultimii, şi Marie nu-i lăsă să plece 
decât cu condiţia că se vor întoarce după cină. 

— Ce fată bună e Marie! spuse Edouard coborând 
scara. 

— Unde ai cunoscut-o? 

— La sărmanul Alfred, care e în Africa. 

— E mult mai bună decât Clemence. 

— Nu se poate compara. 

Şi cei doi tineri se îndepărtară lăudând-o pe tânăra 
femeie care se aşezase la fereastră şi care îi urmări cu un 
zâmbet adresat lui Henri şi cu o privire adresată lui 
Edouard, până ce amândoi dispărură la colțul 
bulevardului. 

După cină, Edouard se întoarse singur în strada 
Vivienne. 

— Acum că am rămas între noi, domnule, îi spuse Marie 
pe un ton puţin îmbufnat, ia te rog să-mi spui ce-ai făcut 
de două zile de ai uitat să mai vii pe aici... 

Edouard se culcă la picioarele drăguţului şi severului 
său preşedinte şi începu să dezvolte un sistem de apărare 
care ar fi făcut cinste până şi unui mare avocat. 

Dezbaterile au ţinut multă vreme. Juriul intră în 
deliberare; având în vedere dragostea pe care i-o purta 
acuzatului, i se acordară circumstanţe atenuante şi fu 
declarat nevinovat. 


135 


Alexandre Dumas 


Cam asta era viaţa de fiecare zi a lui Edouard, când 
graţioasa imagine din dimineaţa aceea veni să-i aducă 
câteva clipe de dulce reverie. 


136 


O aventură de dragoste Y Herminie 


Sub mască 


BALURILE OPEREI SE APROPIAU. 
Ori, balul Operei este locul din Paris unde te plictiseşti cel 
mai mult şi unde, nu ştiu de ce, revii cu cea mai mare 
plăcere. Marie aştepta deci cu bucurie venirea acestei 
perioade şi avea de gând să nu piardă niciunul. 

De altfel, Marie făcea parte dintre femeile inteligente 
care nu cer braţul cavalerului lor decât până la intrarea la 
bal şi care, o dată ajunse în foaier, îi redau libertatea 
până în clipa în care trebuie să-l găsească fie pentru a se 
întoarce acasă, fie pentru a merge să supeze. 

În prima sâmbătă, totul se petrecu deci ca de obicei. 
Numai că, de îndată ce Marie îl părăsi pe Edouard, acesta 
simţi că îl ia cineva de mână. 

Se întoarse. 

— Nu aştepţi pe nimeni? îi spuse un domino ascuns, 
înfăşurat, crenelat într-o pelerină cu glugă, şi imposibil de 
recunoscut. 

— Nu. 

— Vrei să-mi dai braţul? 

— Cu plăcere, răspunse Edouard strângând o mână fină 
şi aristocratică, şi străduindu-se să recunoască după ochi 
pe cea care venea în felul acesta la el. 

— Inutil să te uiţi, îi spuse dominoul, nu mă cunoşti. 

— Poate că mă cunoşti tu? 

— Foarte bine. 

— Dovedeste-mi-o. 

— Nimic mai uşor; dar cum ceea ce am să-ţi spun nu te 


137 


Alexandre Dumas 


priveşte decât pe tine, este inutil ca să asculte şi alţii. 
Urmează-mă, deci... 

Şi necunoscuta începu să străbată cu îndrăzneală toată 
mulţimea aceea; ajunse la o lojă şi bătu în geam. Un alt 
domino veni să deschidă, ieşi şi o lăsă singură cu 
Edouard. 

— Spune-mi, o iubeşti pe Marie? zise ea. 

— Depinde de împrejurări. 

— Cum, depinde de împrejurări? 

— Da. Ca prietenă, o iubesc mult, ca amantă, o iubesc 
rezonabil. 

— Dar pe Louise, o iubeşti? 

— Mai puţin decât credeam, dar poate mai mult decât 
cred, spuse el zâmbind. 

— În ce zile eşti trist? 

— După balurile mascate, mâine, de exemplu... 

— Şi de ce? 

— Pentru că va fi după ce te-am văzut prea mult şi 
totuşi prea puţin... 

— Nu poţi să mă vezi mai mult astăzi. Aşa că 
resemnează-te. Îţi voi spune însă, ca să te consolez, că 
sunt tânără şi frumoasă... 

— Voi fi cu atât mai trist mâine. 

— Şi ce-ţi trebuie ca să te înveseleşti? 

— Ar trebui să te revăd sau mai degrabă să te văd. 

— Mă vei vedea. 

— Când? 

— Mâine. 

— Unde? 

— Ce te interesează, din moment ce ai să mă vezi? 

— Şi, după mâine, te voi revedea? 

— Poate... 

— Şi te voi recunoaşte? 

— Nu. 

— Dar cine eşti? 

— Cine sunt? Sunt o femeie care n-a vorbit niciodată cu 
tine şi care voia să te cunoască. 


138 


O aventură de dragoste Y Herminie 


— Ah! 

— Şi acum, adio! 

— Pleci? 

— Da. 

— De ce? 

— Trebuie să plec. 

— Ai un soţ? spuse Edouard ştiind că această 
presupunere flatează întotdeauna o femeie la un bal 
mascat. 

— Nu. 

— Plecăm împreună? 

— Ce copil eşti! 

— De ce, copil? 

— Pentru că este eu neputinţă. 

— Şi de ce este cu neputinţă? 

— Pentru că nu te iubesc încă destul, dar te iubesc, 
totuşi prea mult. 

— Vorbeşti ca sfinxul. 

— Incearcă să răspunzi ca Oedip. 

— Eşti spirituală? 

— Uneori. 

— Şi curajoasă. 

— Intotdeauna. 

— Ştii că te voi urmări? 

— Ştii că îţi interzic acest lucru? 

— Cu ce drept? 

— Cu dreptul pe care-l are orice femeie asupra unui om 
de lume. 

— Adio deci! 

— La revedere, uitueule! 

Edouard sărută mâna necunoscutei, care deschise uşa 
lojei şi dispăru în mulţime. 

Porni apoi în căutarea Mariei, o găsi şi, tot restul nopţii 
fu, dacă nu foarte trist, cel puţin foarte intrigat. 

A doua zi, nu făcu niciun pas fără să nu se uite în faţă, 
în spate sau într-o parte, fără să cerceteze cu privirea 
toate chipurile, fără să chestioneze toţi ochii. Nu găsi 


139 


Alexandre Dumas 


niciun indiciu care să-l facă să-şi recunoască dominoul. 
Seara, era dezolat. 

Când se întoarse acasă, portarul îi dădu o scrisoare cu 
un scris fin şi fermecător. lată ce conţinea: 


„Deci tu eşti ca oamenii din Evanghelie care au ochi şi 
care nu văd? Dacă, pe când te plimbai, în loc să te uiţi în 
spatele şi în faţa ta, te-ai fi uitat în sus, ai fi văzut. 

«Fericirea vine din cer», deci într-acolo trebuie să 
priveşti... Încă o zi pierdută. Cu atât mai rău pentru tine! 
Pe sâmbătă... 

Să nu spui nimănui ceva din toate astea, altfel n-o să 
mă mai revezi. Noapte bună!” 


Edouard se lovi peste frunte, îşi scărpină vârful nasului, 
îl întrebă pe portar, rămase în picioare timp de o oră 
privind cum arde lumânarea, reciti scrisoarea şi, 
neputând să descopere nimic, se hotărî să se culce. 

Totuşi, oricât de neîncrezător, oricât de indiscret ar fi 
fost Edouard, nu îndrăznea să le vorbească prietenilor săi 
despre această aventură; se temea de o mistificare şi, ori 
de câte ori i se spunea vreo vorbă în legătură cu balul 
Operei, credea că avea să fie ceea ce se numeşte 
„fotografiat” şi luat în bătaie de joc. Aştepta deci sâmbăta 
următoare cu o oarecare nerăbdare pe care amorul său 
propriu o numea curiozitate. 

De altfel, până atunci nu prea crezuse în intrigile 
balului mascat; le socotea un procedeu de roman şi nu o 
posibilitate a vieţii reale. Aventurile lui se terminaseră 
întotdeauna în aceeaşi zi cu un supeu, şi îl încredinţaseră 
că era singurul deznodământ verosimil. Totuşi, în tonul, în 
înfăţişarea, în firea dominoului său fusese ceva atât de 
deosebit, în ordinul pe care i-l dăduse să n-o urmărească, 
un accent atât de demn, iar în scrisoarea de a doua zi, 
nişte cuvinte atât de misterioase, încât se pierdea în 
presupuneri ca Tezeu în mijlocul subteranelor, şi îi venea 
foarte greu să aştepte sâmbăta fără să arate scrisoarea 


140 


O aventură de dragoste Y Herminie 


vreunui prieten, şi fără să-i ceară, negăsind nicio 
lămurire, o explicaţie posibilă. 

Sosi şi sâmbăta atât de mult aşteptată. Edouard îşi 
petrecu seara cu Marie, care şovăia dacă să meargă sau 
nu la bal şi care până la urmă se hotărî să rămână acasă. 
Crezu că vede în acest refuz punctul principal al unui 
complot; o privi pe tânăra femeie cât putu de atent; dar 
oricum ar fi luat-o nu citi nimic pe chipul ei, în afară de 
faptul că era obosită şi că nedistrându-se de loc la balul 
trecut, se temea că la acesta se va plictisi şi mai tare. 

Cât despre el, pretextă o întâlnire cu doi prieteni şi, la 
miezul nopţii, o părăsi pe Marie. Se duse mai întâi să se 
uite în loja în care fusese condus cu opt zile în urmă. 

Nu era nimeni. 

Intră din nou în foaier, înapoindu-se din când în când la 
acea binecuvântată lojă; în sfârşit pe la ora vnv 
dimineaţa, simţi o mână care îl bătea pe umăr, şi auzi o 
voce şoptindu-i: 

— Sunteţi aşteptat. 

— Unde? 

— În loja numărul 20. 

— Mulţumesc. 

Într-adevăr, ajunse la numărul 20, unde-şi găsi 
dominoul. 

Avu o tresărire. 

— Sunt punctuală? îi spuse vocea pe care o auzea 
neîncetat în minte de opt zile. 

— Da, ca o creditoare. 

— Frumoase comparații! 

— Nu am să vă plătesc o datorie? O datorie de 
recunoştinţă pentru scrisoarea aceea încântătoare care 
mă face să visez ziua, iar noaptea nu mă lasă să dorm? 

— O să fiţi mereu atât de banal? 

— O să fiţi mereu atât de răutăcioasă? 

— Şi de ce sunt, mă rog? 

— lmi spuneţi dumneavoastră! 

— Poate că este un progres. 


141 


Alexandre Dumas 


— Şi atunci îl alegeţi pe cel mai lung. 

— Să nu mai glumim, sunt tristă. 

— Ce aveţi? spuse Edouard cu tonul unui om serios 
afectat. 

— Ce am? reluă necunoscuta, aţintindu-şi privirea 
asupra lui ca şi cum ar fi vrut să citească în străfundurile 
inimii şi gândului său. Mi-e teamă că vă iubesc... 

— Dacă îmi spuneţi asemenea lucruri, o să mă faceţi să 
înnebunesc. Şi care ar fi nenorocirea dacă m-aţi iubi? 

— Nenorocirea ar fi că eu nu sunt dintre acele femei 
care promit mult şi nu dau nimic, şi iubindu-vă cred că m- 
aş pierde. 

„Bun! îşi spuse Edouard, iată că lucrurile iau cursul 
obişnuit. Trei franci pentru trăsură la dus, şaizeci de 
franci pentru supeu, trei franci pentru trăsură la 
înapoiere. Asta face şaizeci şi şase de franci.” 

— La ce vă gândiţi? 

— Mă gândesc, reluă Edouard, neputând să-şi ascundă 
un zâmbet, că de când Eva i-a spus lui Adam fraza aceea 
în paradisul terestru, prea a fost repetată în lumea asta, 
şi că ar fi timpul să se inventeze ceva mai nou. 

— Adio! 

— Plecaţi? 

— Vă detest! 

— Luaţi loc. 

— Ascultaţi, reluă dominoul, nu mă cunoaşteţi. Sunt 
una dintre acele femei în stare să-şi dea viaţa, sufletul 
bărbatului pe care îl iubesc; pasionate în dragoste, dar 
teribile în ură. Asta vă sperie, nu-i aşa? 

— Numai ura. 

— Credeţi în ceva? 

— In orice... Credeţi că un bărbat de vârsta mea şi-a 
pierdut credinţa? 

— Cred că la vârsta dumneavoastră încă nu o aveţi. 

— De ce? 

— Pentru că nu aţi suferit destul şi aţi iubit prea mult 

— Vă înşelaţi, doamnă; iubirilor efemere, în care părem 


142 


O aventură de dragoste Y Herminie 


că ne irosim sufletul, de-abia dacă le împrumutăm ceva 
din spiritul nostru; şi, într-o zi, vine o femeie care este 
foarte uimită că găseşte sub cenuşa acestor iubiri stinse, 
o inimă intactă, ca Pompeiul sub cenuşa Vezuviului. 

— Da, intactă, murmură tânăra femeie, dar moartă. 

— Ei bine, puneţi-mă la încercare. 

— Dacă v-aş spune: trebuie să sacrificați totul pentru 
mine, să sfârşiţi cu iubirile efemere şi cu amantele 
dumneavoastră, să vă riscaţi zilnic viaţa pentru a mă 
vedea o clipă, să nu spuneţi niciodată, nici celui mai bun 
prieten, nici mamei dumneavoastră, nici lui Dumnezeu 
ceea ce voi face pentru dumneavoastră şi, în schimbul 
pericolului din fiecare zi, a tăcerii din fiecare clipă, v-aş 
oferi o dragoste cum n-aţi mai avut niciodată? 

— Aş accepta. 

— Dacă v-aş mai spune: poate că într-o zi n-am să vă 
mai iubesc, atunci nu veţi mai avea ce căuta în viaţa 
mea. Va trebui să nu-mi faceţi niciun reproş, să nu 
spuneţi niciun cuvânt; şi dacă până atunci vă călcaţi 
jurământul sau sunteţi indiscret... vă ucid! 

— Tot aş accepta, spuse Edouard cu tonul unui Horaţiu 
jurând să salveze Roma, spunându-şi totuşi în sinea lui: 
„La naiba! aş fi curios să găsesc o femeie ca asta, aş 
pune s-o împăieze imediat”. 

— Acum, rupeţi scrisoarea mea... Foarte bine... Mâine 
veţi afla numele meu. 

— Cine mi-l va spune? 

— ÎI veţi ghici. 

— După ce? 

— Dacă vă spun după ce, nu mai las nimic în seama 
inteligenţei dumneavoastră. Când veţi şti numele meu, 
mă veţi vedea şi, la ora patru, vă veţi întoarce acasă să 
primiţi ordinele mele. Aveţi timp până mâine ca să vă 
luaţi rămas bun de la Marie. Pe curând! 

— Îmi promiteţi? 

— V-o jur. 

Se duse s-o găsească pe femeia care o însoțea 


143 


Alexandre Dumas 


întotdeauna şi coborâră amândouă scara cea mare fără 
să se sinchisească de glumele şi de invitaţiile deocheate 
pe care se auzeau în urma lor. 


144 


O aventură de dragoste Y Herminie 


IV 


Cheia enigmei 


EDOUARD SE ÎNTOARSE ACASĂ 
de la balul Operei, neînţelegând nimic din ceea ce i se 
întâmplase. Auzise o mulţime de femei vorbindu-i despre 
reputaţie, nume, familie, şi spunându-i că pot lăsa totul 
pentru el, apoi într-o zi dispăruseră şi începuseră să se 
poarte la fel cu altul; dar nu i se ceruseră niciodată nişte 
jurăminte atât de precis formulate, nicio tăcere atât de 
constantă; încă mai şovăia dacă să continue această 
poveste. 

Dar încetul cu încetul, văzând în jurul său lumea aceea 
frivolă, plină de flori, de spirit şi de veselie, fu convins că 
toate femeile erau ca cele pe care le avea în faţa ochilor, 
şi că cea de care tocmai se despărţise nu voise decât să 
râdă puţin pe socoteala lui şi să-l supună, pentru a fi 
amantul ei, la un examen mai dificil. 

Îşi spuse deci, că a doua zi va cunoaşte cheia enigmei 
şi că totul se va termina spre marea lui satisfacţie. Dacă 
ar fi putut lua o clipă în serios o asemenea aventură, nu 
s-ar fi angajat niciun minut. El, băiatul nepăsător prin 
excelenţă, urmărind legături frivole şi distracţii uşoare, 
să-şi îngroape viaţa într-una din iubirile acelea teribile 
care mai întâi te îmbată, iar apoi te ucid, asta i se păru 
imposibil sau „cel puţin, i se păru imposibil atâta timp cât 
era la bal şi ţinea la braţ pe una dintre acele femei a căror 
dragoste este durată din vânt, căreia îi recunoştea chipul 
sub mască, iar inima după fire. Dar, atât de nestatornic îi 
era caracterul, încât ajungând acasă începu să-şi 


145 


Alexandre Dumas 


făurească, asemenea lui Pygmalion, o statuie de care se 
îndrăgosti. Nu-şi mai dori decât o pasiune ca a lui 
Werther, în afară de sinucidere, bineînţeles; visă scări de 
frânghie, meditații de seară, răpiri, poştalioane, dueluri; 
şi, cum era obosit, iar urechile îi mai ţiuiau încă de muzica 
de la bal totul se sfârşi în capul său cu un galop general în 
care adormi foarte agitat. 

Când se trezi, se făcuse ziuă de-a binelea; soarele 
răsărise din întâmplare, şi ca şi cum nu ştia unde se află, 
Edouard se frecă la ochi, se uită la ceas, deschise uşa 
dormitorului, şi-l văzu pe portar dereticând liniştit. II 
întrebă dacă nu avea nimic pentru el. 

— Nu, domnule, răspunse bătrânelul. Oh! ba da! o listă 
de subscripţie care i-a fost adusă domnului pentru un biet 
muncitor care şi-a rupt piciorul, ieri seară, în cartierul 
nostru, căzând de pe schela pe care lucra. E un biet tată 
de familie... 

— Dă-mi-o, spuse Edouard luând lista. Începu s-o 
parcurgă, ca să vadă, după cât dăduseră ceilalţi, cât 
trebuia să dea el. 

Ultimul nume era cel al domnişoarei Herminie de***, 
înscrisă cu cinci sute de franci. 

— Cine este persoana aceasta care a dat mai mult 
decât toată lumea? întrebă Edouard. 

— Oh! este o duduie foarte respectabilă, reluă portarul, 
care face mult bine săracilor. Locuieşte alături. 

— Nu este o tânără înaltă, brunetă, puţin palidă? 

— Ba da. Domnul o cunoaşte? 

— Nu; dar am văzut-o zilele trecute intrând în casa de 
alături şi, după cele ce spuneţi, presupun că ea este. 

— Da, domnule, ea este. Domnişoara Herminie 
locuieşte acolo cu mătuşa ei. Inchipuiţi-vă, domnule, că 
femeia asta călăreşte şi face scrimă ca un bărbat. 

— Mătuşa ei? 

— Nu, domnişoara Herminie. 

— Adevărat? E o educaţie foarte frumoasa pentru o 
fată! 


146 


O aventură de dragoste Y Herminie 


— Am fost maestru de scrimă în regimentul meu, 
continuă portarul, şi pot să spun că mânuiam spada cu 
multa îndrăzneală. Ei bine, domnule, ea a aflat acest 
lucru, şi nu a avut linişte până nu am duelat cu ea. Imi voi 
aminti întotdeauna de asta: era într-o dimineaţă din luna 
trecută; dumneavoastră încă nu eraţi locatarul nostru. Ba 
da! eraţi. Ea trimite după mine. Sunt introdus într-o mică 
sală de arme foarte drăguță, unde găsesc un bărbat tânăr 
şi frumos. Ea voia să atace. Mi se dă un plastron, o 
floretă. Îmi pun o mască şi o mănuşă, şi iată-ne în gardă. 
Ah! domnule, un adevărat diavol! Cinci lovituri înainte ca 
eu măcar să fi putut să parez! Şi nişte degajări, nişte 
contracarări, nişte lovituri! Merita s-o vedeţi! Ai fi zis că e 
sabia arhanghelului Mihail! Pe cuvânt de onoare, mi se 
tăiase răsuflarea, nu mai puteam, iar ea era la fel de 
liniştită ca la început! Ah! Ce mai diavoliţă! 

— Şi ce zice mătuşa de deprinderile ei? 

— Ce vreţi să spună, biata femeie? Din moment ce asta 
o amuză pe faţă, nu poţi s-o împiedici... E greşeala tatălui 
ei... 

— De ce? 

— După cât se pare, tatăl ei era un vechi soldat, bine 
clădit, pe care împăratul îl iubea foarte mult. Ardea să 
aibă un băiat, ca să-l facă soldat aşa cum apucase şi el de 
la tatăl său. lată că nevasta lui rămâne însărcinată; omul 
nostru e mulţumit: crede că o să fie băiat; aşi! e fată, iar 
biata mamă moare din cauza naşterii. Pe urmă, cum o 
nenorocire nu vine niciodată singură, iată-l pe împărat că 
se întoarce de la Waterloo, vine marea prăbuşire, lumea e 
dată peste cap şi, pe scurt, iată-l pe veteranul meu trăind 
singur la ţară, între mormântul nevestei şi leagănul fiicei. 
Aşa stând lucrurile, când fetiţa s-a făcut puţin mai mare, a 
vrut să facă din ea un băiat; o învăţă să călărească, să 
tragă cu pistolul, să înoate, să mânuiască spada şi să facă 
scandal. Astfel încât voinicuţa noastră, care avea o 
sănătate de fier, ducea o viaţă îndrăcită şi cotonogea pe 
toţi băieţii de vârsta ei, ceea ce îl distra foarte mult pe 


147 


Alexandre Dumas 


tată. 

— Ah! dar asta e foarte drăguţ! Continuă, moşule. 

Edouard, văzmdu-l pe portar zâmbind, întoarse capul. 

Povestitorul se propti în mătură şi continuă: 

— Dar asta nu e tot... Tatăl fusese de multe ori rănit, şi 
se pricopsise cu multe reumatisme după urma rănilor, iar 
într-o bună zi dădu ortul popii, cum se spune la militărie. 
Aşa că domnişoara Herminie, care avea pe atunci 
cincisprezece ani, rămase la mătuşa ei, căreia îi place 
destul de mult societatea, şi care, sătulă de viaţa de ţară, 
veni să locuiască la Paris cu nepoata ei mutându-se în 
casa vecină. Când împlini şaptesprezece ani, i se vorbi de 
măritiş. Ei bine, a spus că nu se mărită decât cu un 
bărbat care să reteze ca ea douăzeci şi cinci de gloanţe 
unul după altul pe lama unei săbii şi care s-o nimerească 
de zece ori contra cinci. Aşa că până la urmă pretendenţii 
au plecat cu împunsături de floretă şi nimic mai mult. 

— Foarte curios, spuse Edouard pe un ton sceptic. Dă- 
mi ghetele. Trebuie să ies în oraş. 

— Da, domnule. 

— Şi este bogată? 

— Foarte bogată. Ah! trebuie s-o vedeţi călărind, 
urmată de un servitor. John îmi spunea ieri că după ce o 
însoţeşte la Bois, nu mai poate, este la capătul puterilor... 
Acum lumea s-a obişnuit cu ea; -nimeni nu se mai miră; o 
tratează exact ca pe un bărbat. 

— Poftim, iată douăzeci de franci pentru chetă. 

— Trebuie ca domnul să semneze... 

— Ah! adevărat... 

Edouard luă o pană şi se iscăli deasupra numelui 
frumoasei amazoane; apoi, deodată, se opri spunând: 

— E imposibil. 

— Domnul refuză să dea cei douăzeci de franci? 
Domnul este liber să facă cum doreşte. 

— Cunosc acest scris, murmură Edouard. 

— Ce spune domnul? 

— Nu mai am nevoie de dumneata. Poţi pleca; Păstrez 


148 


O aventură de dragoste Y Herminie 


această listă; o să ţi-o înapoiez când vor veni s-o ceară... 
Unde naiba am mai văzut scrisul ăsta? îşi spuse Edouard 
când rămase singur. 

Apoi, deodată, se lovi peste frunte şi se duse să 
scotocească în buzunarul hainei ca să găsească 
scrisoarea primită de la dominoul său; dar îşi aminti că i-o 
dăduse înapoi sau mai degrabă că o rupsese sub ochii săi, 
şi se întoarse din nou să se uite la listă pentru a fi sigur că 
e acelaşi scris. 

Era atât de neverosimil, ca această fată, pe care nu o 
zărise decât o singură dată, să fie eroina celor două baluri 
mascate, încât înlătură orice presupunere în privinţa ei. Şi 
totuşi, la fiecare minut, privea din nou numele de pe listă 
şi, cât timp îl avea sub ochi, era convins să scrisoarea 
fusese scrisă de aceeaşi mână care semnase ofranda 
celor cinci sute de franci. 

Era de necrezut, de aceea Edouard credea din ce în ce 
mai mult. 

„La naiba! gândi el, mi-a spus că astăzi îi voi afla 
numele: iată numele ei. Mi-a spus că o voi vedea: ei bine, 
voi ieşi în oraş, şi fără îndoială că o voi vedea.” 

Incepu să se îmbrace şi trecu în cabinetul de toaletă 
care, după cum vă amintiţi, dădea într-o curticică. 
Portarul lăsase fereastra deschisă şi, în momentul în care 
Edouard se ducea să o închidă o văzu pe fată trecând prin 
spatele ferestrei de vis-ă-vis privindu-l şi ducând un deget 
la gură, semn care, în toate limbile, înseamnă tăcere! 
Apoi perdeaua căzu la loc şi cu asta totul fu spus. 

Edouard rămase ca împietrit. Inima îi bătea să-i spargă 
pieptul. Inchise fereastra, apoi se aşeză şi începu să se 
gândească. 

Cu cât se gândea mai mult, nu mai înţelegea nimic. 

Îşi termină toaleta, şi ieşi. 

„Cred şi eu că voi fi discret! îşi spunea Edouard. Cât e 
de frumoasă! Şi când te gândeşti că i-am promis că mă 
despart de Marie! Cum să fac să mă cert cu ea?” 

Tot vorbind în sinea, lui, ajunse în strada Vivienne şi o 


149 


Alexandre Dumas 


găsi pe Marie stând îmbufnată în faţa căminului. 

— Bună ziua, spuse el intrând. 

— Bună ziua, răspunse tânăra femeie pe un ton sec. 

— Eşti bolnavă? 

— Nu. 

— Ce ai? 

— N-am nimic. 

— De ce eşti bosumflată? 

— Uite-aşa. 

— Prost motiv. Adio. 

— Pleci? 

— Da. 

— Drum bun! 

Edouard ieşi. După ce cobori un etaj, o auzi pe 
Josephine strigând peste balustradă: 

— Domnule! 

— Ce este? spuse el ridicând capul. 

— Doamna vrea să vă vorbească. 

Edouard urcă din nou. 

— Ce vrei de la mine? spuse el intrând. 

— Asează-te acolo. 

— Şi de ce mă rog? continuă el făcând la rândul lui pe 
supăratul. 

— Cu cine ai fost ieri la bal? 

— Cu Henri şi cu Emile. 

— Şi cine e femeia cu care ai stat de vorbă toată 
noaptea? 

— Mătuşa mea. 

— Ah! Mai glumeşte tu aşa!... Ascultă, Edouard, dacă 
nu mă mai iubeşti, mai bine spune-mi decât să mă faci să 
joc un rol ridicol şi să ajung să aud de peste tot că m-ai 
părăsit, fiind bolnavă, ca să conduci pe nu ştiu cine la 
balul Operei... 

— Asta mai lipsea, balul Operei... 

Şi tânărul începu să aţâţe focul cu vătraiul. 

— Mai întâi, continuă Edouard râzând, că n-am condus 
pe nimeni la balul Operei. A venit o femeie să-mi 


150 


O aventură de dragoste Y Herminie 


vorbească şi nu puteam să pun guarzii municipalităţii s-o 
oprească. 

— Cine e această femeie? 

— N-o cunoşti. 

— Minti! 

— Îți jur. Şi de altfel, nu ştiu ce te-a apucat. Vin să te 
văd, în loc să lucrez sau să mă duc la şcoală, şi uite că... 

— Azi e duminică, nu se merge la şcoală. 

— Da, dar puteam să studiez. 

— Atunci du-te, drăguţul meu, du-te; ştiu ce-mi rămâne 
de făcut. 

— Fă ce vrei. Poţi chiar, dacă te amuză, să scrii cărţi 
despre morală; dar te previn că n-o să le citesc. 

— Crezi că e frumos ce-mi spui? 

— Ştii că eşti bine! Până şi academicienii şi senatorii 
scriu cărţi din astea. E foarte frumos. 

— Du-te, că de nu îţi dau eu vătraiul în cap! 

— Nu era nevoie să-mi aminteşti de asta ca să plec. 

— Vreau să mă duci la circ, astă-seară. 

— N-ai continuitate în idei. E imposibil. 

— De ce? 

— Pentru că cinez în oraş. 

— Bine! O să mă mai vezi, când va fi cald afară. 

— Vara viitoare, dragă prietenă. 

Marie trecu într-o cameră alăturată şi trânti uşa. lar 
Edouard, ieşi spunându-şi: 

— lată-mă certat. Să mai spui că nu există o 
Providenţă! 

Era aproape ora patru. Edouard luă o trăsură şi se 
întoarse acasă. Portarul îi dădu o scrisoare; o deschise şi 
citi: 


„Am auzit vorbindu-se despre un bărbat care, a doua zi 
după ce a observat că femeia pe care o iubea locuieşte 
peste drum de el, a găsit mijlocul să arunce o punte între 
cele două ferestre şi să vină la ea la miezul nopții. 

Este adevărat că era un om inteligent, curajos şi bun.” 


151 


Alexandre Dumas 


Edouard primi şi cartea de vizită a lui Edmond, pe care 
scria că la ora cinci îl aştepta în faţa cafenelei Paris. 


152 


O aventură de dragoste Y Herminie 


V 


Cu fața descoperită 


EDOUARD URCĂ ÎN CAMERA LUI. 

Trebuia să măsoare distanţa dintre cele două ferestre şi, 
cum scria în scrisoare, să arunce o punte. Nu era un lucru 
prea uşor, cu atât mai puțin cu cât nu se puteau lua decât 
măsuri aproximative. In sfârşit, cum nu avea timp de 
pierdut, calculă cât putu mai bine, coborî din nou, intră la 
un dulgher pe care îl găsi în drum şi îi spuse că-i trebuia 
pentru a doua zi o scândură de un picior lăţime, lungă de 
zece picioare şi groasă de trei degete; apoi îi dădu adresa 
şi ieşi. 

La ora cinci, îl găsi pe Edmond aşteptându-l pe 
bulevard. 

— Ce e nou? spuse Edouard, 

— Nimic. 

— Ţi-a răspuns la scrisoare? 

— Da, poftim, uite răspunsul; Edouard citi: 


„Domnule, drept cine mă luaţi? Sunteţi un pruost!” 
ELEONORE 


Edouard nu se putu abţine să nu râdă. 

— Ce spui de asta? spuse Edmond. 

— Spun că nu e un răspuns foarte încurajator. 

— Tu care cunoşti atâtea femei, fă-mi şi mie cunoştinţă 
cu una. 

— Eşti tot liber? 

— Tot. 


153 


Alexandre Dumas 


A fost un „tot” dintre cele mai triste care s-au spus 
vreodată. 

— Ei bine, o să-ţi fac cunoştinţă cu una. 

— Adevărat? 

— Da. 

— Când? 

— Chiar astăzi. 

— Blondă? 

— Da. 

— O femeie cinstită? 

— Pe naiba! Dar foarte sensibilă. 

— O să mă prezinţi? 

— Te vei duce singur. 

— O să mă dea afară. 

— li vei da ceva din partea mea. Trebuie să-i fac un 
cadou oarecare. Aşa că tu vei profita de buna dispoziţie 
care va urma după aceea. 

Edouard intră la Marcé şi alese o brățară căreia îi 
alătură această scrisoare: 


„Draga mea Marie, uită ce-am fost până ieri pentru 
tine; aminteşte-ţi intotdeauna se voi fi de-acum înainte: 
un prieten sincer şi devotat. 

Permite-mi să ofer brațului tău drept această brățară; 
dacă n-o vrea, atunci s-o ofere brațului tău stâng. 

Cel care ţi-o va înmâna este unul dintre bunii mei 
prieteni, care ar voi să devină şi unul dintre prietenii tăi.” 


— Acum, continuă Edouard, du astea domnişoarei 
Marie în strada Vivienne, 49. 

Edmond dispăru ca îngerul Vizitării. 

Cât despre Edouard, neavând cum să-şi umple seara, 
se întoarse foarte devreme acasă, studie din nou 
împrejurimile, se gândi multă vreme la tot ce i se 
întâmpla şi adormi. 

A doua zi dimineaţa, îl trezi dulgherul, care-i aducea 
scândura. Bietul om era foarte intrigat şi voia să ştie cu 


154 


O aventură de dragoste Y Herminie 


orice preţ ce se putea face cu o scândură de zece picioare 
într-un apartament atât de mic. Nu putea să-şi explice 
acest lucru decât printr-o dragoste exagerată pentru 
lemn şi din nevoia pe care o simţea cumpărătorul de a-l 
avea mereu lângă el. Nu putu să se stăpânească şi 
întrebă unde trebuia să pună scândura. 

— In cabinetul de toaletă. 

— Şi cum trebuie s-o aşez? 

— Dreaptă, sprijinită de perete. 

— Dacă domnul ar vrea să-mi spună la ce serveşte, am 
putea s-o aşezăm imediat... Dacă veţi pune pe ea obiecte 
grele, căci obiectele trebuie să fie grele de vreme ce 
domnul a comandat-o atât de groasă, - punând, 
dedesubt, suporturi solide... 

— E pentru un joc chinezesc, spuse Edouard. Restul mă 
priveşte. 

Dulgherul ieşi. După câtva timp, intră Edmond. 

— Ce noutăţi? îl întrebă Edouard. 

— Ei! Păi nu m-a primit prea bine. 

— Ce ţi-a spus? 

— Aproape nimic. Mi-a dat scrisoarea asta pentru tine. 

Edouard o deschise şi citi: 


„Dragul mea Edouard, îţi mulțumesc pentru brățară; 
dar când ai să vrei ca darurile tale să-mi facă plăcere, să 
nu mi le mai trimiti prin nişte ambasadori de-o prostie 
atât de insolentă ca prietenul tău...” 


— Vorbeşte despre mine? spuse Edmond. 

— De loc! sunt nişte lucruri particulare. 

— O să mă duc din nou azi. 

— Fă cum vrei. 

Ziua trecu la fel ca toate zilele la sfârşitul cărora 
trebuie să faci un lucru mai important decât în ajun, într- 
un cuvânt, Edouard nu avea decât un singur gând, iar cei 
pe care îi întâlni trecură prin faţa lui ca nişte umbre, fără 
să-i lase nici cea mai mică amintire. Perdelele ferestrei 


155 


Alexandre Dumas 


vecine rămaseră trase cu străşnicie; erau clipe în care 
Edouard credea că visase, şi nu mai ştia ce-i rămâne de 
făcut. Acele pendulei care, după toate probabilitățile 
aveau să meargă atât de repede pentru el începând cu 
miezul nopţii, mergeau foarte încet până atunci. 

Una dintre ciudăţeniile omului este că atunci când 
aşteaptă ceva cu nerăbdare, vrea să facă timpul să 
zboare la fel de iute ca gândul. Astfel, Edouard se plimba 
prin camera lui, reconstituia în minte începuturile acestei 
aventuri, îşi imagina toate urmările posibile, visa o 
întreagă lume necunoscută, şi rămânea foarte mirat că 
totul nu durase decât cel mult cinci minute. 

Dar, în sfârşit, oricât de încet pare să înainteze ceasul, 
trebuie ca până la urmă cea pe care o aştepţi să 
sosească; şi atunci, de îndată ce a venit, toate lucrurile 
indiferente pe care le-ai făcut se şterg, şi ţi se pare că a 
sosit destul de repede. 

Bătu miezul nopţii. 

Edouard se aşeză în spatele ferestrei ca să vadă dacă 
zăreşte vreo mişcare la fereastra frumoasei sale vecine, 
care să-l aducă la realitate. După două sau trei minute, 
văzu perdeaua ridicându-se pe nesimţite şi, ca şi cum 
inima lui n-ar fi aşteptat decât acest semnal, începu să 
bată cu îndârjire. 

Edouard deschise fereastra cât era de largă. 

Cealaltă fereastră răspunse deschizându-se şi ea. 

Se făcuse întuneric de-a binelea. Edouard se duse să ia 
scândura. Scândura fiind, însă, grea, nu era prea simplu 
să aşezi un asemenea monument între cele două case. 

„Dacă o să fie prea scurtă!” se gândi el. 

Şi, tot făcând reflecţiile pe care le inspira împrejurarea, 
îşi apropie podul şi se uită în jur dacă nu-l vede careva. 
Se asigură că totul dormea atât în casă cât şi afară, de la 
Neptun şi până la portar, şi începu să facă să alunece 
„acoperitoarea sa de prăpastie” pe marginea ferestrei 
până ce aceasta atinse pervazul ferestrei opuse. 

Se chinui îngrozitor ca să ducă la bun sfârşit această 


156 


O aventură de dragoste Y Herminie 


manevră; trebui să se lase cu toată greutatea pe bucata 
de scândură pe care o ţinea, ca să nu-i scape, ca o 
săgeată, şi să cadă peste ferestrele de jos sculând toată 
lumea. Nu numai că o asemenea neîndemânare l-ar fi 
făcut să piardă tot beneficiul aventurii, dar căderea n-ar fi 
avut nicio scuză în ochii vecinilor. Oricât de bizare şi 
excentrice ar fi obiceiurile unui locatar, nu putea să-i 
convingă că ele pot merge până acolo încât să arunci, 
după miezul nopţii, scânduri de zece picioare lungime şi 
de trei degete grosime în geamurile caselor. N-ar fi găsit 
nicăieri înţelegere decât printre geamgii. 

Trebuie să mărturisim, ca să fim drepţi, că jumătate din 
emoția pe care o încercă Edouard când puse piciorul pe 
scândură era teama să nu-şi frângă gâtul. 

După cum vă închipuiţi, nu rămase în picioare pe podul 
mişcător decât exact timpul necesar, şi se pomeni foarte 
repede stând călare pe scândură, care, oricât ar fi fost de 
solidă, nu era totuşi lipsită de o oarecare elasticitate de 
trambulină, foarte plăcută într-un gimnaziu, dar foarte 
neplăcută deasupra a patru etaje. 

In sfârşit, cum nu mai putea da înapoi, Edouard înainta, 
dar cu o precauţie care dovedea tot preţul pe care-l 
acorda existenţei sale. 

Ajuns la mijloc, se gândi la Marie, spunându-şi că va 
iubi şi mai mult virtutea ei de ocazie, pe care o găsea 
întotdeauna la capătul a douăzeci şi patru de trepte, 
decât această virtute foarte nouă pe care o va găsi, pe un 
drum mai scurt, ce-i drept, dar mult mai greu, obligându-l 
la un exerciţiu care îl făcea cât se poate de ridicol. 

In cele din urmă atinse pervazul, şi nu putu să nu 
scoată un oftat de uşurare în care era mai mult bucuria 
de a fi ajuns teafăr decât fericirea că-şi vede iubita. 

De-abia încălecase fereastra, că auzi încântătoarea 
voce de la bal spunându-i: 

— Trageţi scândură. 

— Ei drăcie! îşi spuse Edouard, asta nu e dragoste, e o 
mutare. 


157 


Alexandre Dumas 


Şi începu să-fi tragă calea. 

Camera în care se trezi, era cufundată în întuneric, aşa 
că stătea pironit, strângând în braţe scândura aceea 
stupidă şi neştiind unde s-o pună. Dacă ar fi fost ziuă şi ar 
fi putut să vadă ce mutră avea, s-ar fi aruncat pe 
fereastră în aceeaşi clipă şi catastrofa l-ar fi salvat de 
ridicol. 

Cum nu auzea nimic, se încumetă să spună: 

— Unde pot aşeza scândura? 

Simţi o mână care îl călăuzea prin întuneric, şi, 
întâlnind un perete, îi încredința ceea ce, peste o oră sau 
două, avea să-i fie cel mai scump lucru de pe lume. Apoi 
continuă să urmeze mâna, care îl trase şi îl aşeză pe o 
sofa. Şi atunci, în mijlocul întunericului, începu pe şoptite 
acest dialog istoric: 

— Vă veţi ţine promisiunile? 

— Da. 

— Ştiţi ce risc eu primindu-vă aici? 

— Ştiţi la ce mă expun eu venind aici? 

— Pot să-mi pierd reputaţia! 

— lar eu, pot să-mi rup gâtul! 

— Viaţa contează atât de puţin... 

— lertaţi-mă, vă rog... dacă dumneavoastră nu ţineţi la 
viaţă, nu-i dezgustaţi şi pe ceilalţi. 

— V-am spus foarte clar că veţi avea de învins un 
pericol de fiecare zi pentru a mă vedea. Mai aveţi încă 
timp, dacă nu mă iubiţi destul pentru a vă expune acestui 
pericol, să vă întoarceţi acasă şi să mă uitaţi aşa cum vă 
voi uita şi eu. 

— Vă iubesc, spuse Edouard, luându-i mâinile. 

— Purtarea mea trebuie să vi se pară stranie; dar vă 
amintiţi că v-am spus că nu sunt o femeie ca toate 
celelalte. Vă iubesc ca amant dar v-aş uri ca soţ. Numai 
ideea că cineva ar fi primit de la o forţă mai tare decât a 
mea dreptul să mă împiedice să fiu liberă, ar fi un chin 
fără sfârşit pentru mine. Sunteţi prima mea dragoste; dar 
nu vă spun că veţi fi ultima. Eu n-am iubit niciodată, nu 


158 


O aventură de dragoste Y Herminie 


ştiu cât timp poţi iubi şi, din ziua în care n-o să vă mai 
iubesc ca azi, consider că trebuie să fim din nou liberi 
amândoi; până atunci vreau să nu existe nicio indiscreţie 
din partea dumneavoastră, aşa cum nu va exista nicio 
îndoială în privinţa indiscreţiei mele, iar odată despărțiți, 
numai din voinţa mea, orice s-ar întâmpla, nu mă veţi mai 
cunoaşte continuându-vă drumul fără să priviţi înapoi. 

„Femeia asta îşi ia un amant aşa cum iei un servitor, se 
gândi Edouard. Să vedem leafa!” 

— Alta în locul meu, continuă fata, s-ar fi măritat şi şi-ar 
fi ascuns amorurile sub noua sa poziţie, amanţii în spatele 
soţului, şi l-ar fi făcut ridicol în ochii lumii, pe un om de 
onoare care i-ar fi dat jumătate din viaţă şi i-ar fi 
încredinţat numele. Eu nu înşel pe nimeni; sunt stăpână 
pe dragostea mea ca şi pe gândul meu; am venit la 
dumneavoastră pentru că vă iubeam şi pentru că, oricât 
de curajos aţi fi, n-aţi fi îndrăznit să veniţi la mine. 

„Foarte bine, îşi spuse Edouard; iată-mă pus în rând cu 
câinii şi caii.” 

— O singură persoană cunoaşte secretul nostru; dar va 
fi mută ca şi mine, pentru că îmi datorează totul, nu crede 
şi nu speră decât în mine, şi pentru că din ziua în care ar 
încerca să mă piardă, s-ar pierde pe ea. Aşa că este mai 
mult decât un martor, este un ajutor... 

Dacă dragostea aceasta spontană şi violentă a fetei 
flata vanitatea lui Edouard, poziţia pe care i-o rezerva nu 
era deloc măgulitoare pentru amorul său propriu; 
rămânea, aşa cum spunea, în categoria animalelor 
domestice; devenea pentru iubita lui ceva mai mult decât 
camerista ei, ceva mai puţin decât câinele ei, un 
accesoriu, un fleac, o distracţie ca să-şi treacă vremea, şi 
era folosit, la rândul său, ca să stingă o pasiune aşa cum, 
de altfel, folosise şi el o mulţime de femei ca să-şi 
satisfacă un capriciu. 

Totuşi, oricât de umilitor devenea rolul său, îl acceptă 
gândindu-se că, din ziua în care va fi într-adevăr amantul 
acestei femei, va avea destulă influenţă asupra minţii 


159 


Alexandre Dumas 


dacă nu asupra inimii ei, ca să treacă măcar de la poziţia 
de accesoriu la cea de utilitate. 

Edouard era dintre acei care cred că dragostea este 
marele lucru din viaţa femeilor, şi că acela care ajunge să 
pună mâna pe această dragoste devine stăpânul lor. Se 
înşela, mai ales în privinţa Herminiei căreia, educaţia 
deosebită pe care o primise, îi exaltase mai mult 
imaginaţia decât inima. Ea se cunoştea perfect şi trebuie 
spus, spre lauda ei, că era cinstită cu el. ÎI iubea, găsea 
foarte firesc să i-o spună, şi tot atât de firesc să-i închidă 
fereastra, în ziua în care îi va închide inima ei. Dar, 
socotind dragostea o distracţie destul de plăcută, găsea 
totodată că lumea este încântătoare, şi nu voia să 
sacrifice lumea pentru această distracţie. De aceea, 
dorea să se păstreze o discreţie absolută. 

Cât despre Edouard, el n-o iubea. Dacă ar fi fost o fată 
dulce şi timidă, s-ar fi simţit puternic lângă ea, şi poate că 
ar fi iubit-o, fie numai pentru a avea în viaţă o dragoste 
de roman. Dacă Herminie, care înfrunta prejudecățile 
între patru ochi, le-ar fi înfruntat în faţa tuturor; dacă l-ar 
fi ales pe el, tânăr, necunoscut, în disprețul lumii, şi 
scriindu-i, ca să spunem aşa, pe frunte: „Acest bărbat, 
este amantul meu!” ar fi înnebunit pentru că plăcerea şi 
vanitatea i-ar fi fost satisfăcute. Dar o legătură 
tenebroasă, însoţită de ameninţări cu moartea la cea mai 
mică indiscreţie, toate astea nu erau deloc încurajatoare 
pentru un om obişnuit cu inimi fără garnizoană, care se 
predau ca fortărețele spaniole, la primul atac, şi negăsind 
niciodată o armă împotriva asediatorilor, de îndată ce 
aceştia au devenit stăpâni. Drept care, nu acceptă ceea 
ce-i oferea Herminie decât pentru că, la urma urmei, nu 
găseşti în fiecare zi o fată frumoasă care-şi varsă peste 
tine tot focul primei sale iubiri, şi deoarece îşi spunea că 
va fi întotdeauna liber să rupă această căsătorie 
nocturnă, şi să termine aventura cu deznodământul dorit. 

Trebuie spus totuşi că aceste gânduri, care aveau să 
devină, evident, mai precise cu fiecare zi, nu puteau fi la 


160 


O aventură de dragoste Y Herminie 


început în mintea lui Edouard, în prezenţa fetei, decât în 
stadiul de vag instinct. Ascultând-o, luându-i mâna 
adorabilă, se crezu în stare să înfrunte totul pentru ea, 
pentru femeia a cărei inimă îi cerea cu atâta naivitate 
dezvăluirea unei fericiri necunoscute, al cărei suflet i se 
dăruia cu toate uimirile şi toate bucuriile unei prime iubiri. 
Şi ea, care îşi analizase la început cu atâta răceală 
pasiunea, părea complet schimbată; îl iubea, uitând de 
lume şi de viitor? Astfel, că pe la ora trei dimineaţa, când 
Edouard reluă, pentru a se întoarce acasă, exerciţiul făcut 
la plecare, totul se poetizase în ochii săi, şi nu ţinea la 
viaţă decât pentru a putea din nou, a doua zi, să se 
expună morții. 


161 


Alexandre Dumas 


VI 


Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg 


CÂND EDOUARD SE TREZI, SE ÎN- 
ţelege că era îndrăgostit ca un nebun de Herminie. Făcea 
jurăminte de credinţă şi de discreţie, şi nu visa decât la 
clipa fericită când se va putea întoarce lângă ea. Totul se 
petrecu a doua zi ca şi în ajun. Numai că Edouard era 
ceva mai călit şi traversa podul său cu o iuţeală şi o 
nepăsare fermecătoare. După două zile, aceeaşi 
dragoste, aceeaşi încredere. In sfârşit, cum zilele se 
succedau şi semănau între ele, după o săptămână, nu 
exista în Paris un om în stare să meargă atât de bine peo 
scândură ca Edouard. Presupunând că povestea ar fi 
durat un an, ar fi devenit unul dintre acrobaţii cei mai 
aleşi ai capitalei. 

Primele zece sau douăsprezece zile nu i s-au părut 
lungi lui Edouard. Le umplea cu amintirile din ajun şi cu 
speranţa serii; dar încetul cu încetul i se păru că zilele 
devin pustii, şi simţi nevoia să-şi revadă vechii prieteni pe 
care îi neglijase pentru noua sa iubire. 

Cât despre Marie, care păruse că se resemnează atât 
de uşor de pe urma dezertării amantului ei, ar fi dorit 
foarte mult să ştie ce se întâmplase cu el, şi nu s-ar fi 
supărat dacă întâmplarea ar fi răzbunat-o într-un fel 
oarecare; dar în orice chip procedase, nu putuse afla 
nimic, doar că Edouard nu mai era văzut nicăieri, nici la 
plimbare, nici la teatru, şi că lumea începea să creadă că, 
asemenea lui Curtius, se aruncase într-o prăpastie. Atunci 
reapăru deodată pe bulevard, locul de întâlnire cotidiană 


162 


O aventură de dragoste Y Herminie 


al prietenilor săi. 

Unul dintre primii pe care-i revăzu fu Edmond, care 
căuta mereu o locuinţă şi o iubită, şi se înţelege de la sine 
că nu găsea niciuna nici alta. 

— Ah! dragul meu, îi spuse el lui Edouard, o femeie ca 
Marie şi o locuinţă ca ata mi-artrebui! 

— Marie tot nu vrea să te iubească? 

— Din păcate, nu... 

— Cum te primeşte? 

— Uneori prost, dar deseori foarte prost. 

— la-o altfel... 

— Nu cunosc niciun altfel. 

— Ce vrei să-ţi spun? Aşteaptă... 

— Dacă aş putea măcar să mă mut! Dar e imposibil să 
găsesc o locuinţă. Tu, în schimb, găseşti imediat! 

— Caută. 

— Numai asta fac. Mută-te şi dă-mi mie locuinţa ta. 

— Imposibil. 

— Atunci, adio. 

— Adio. 

Şi, la miezul nopţii, Edouard reluă traseul aerian pe 
care îl făcuse în ajun şi pe care avea să-l facă a doua zi. 

Totuşi existenţa aceasta devenea cam monotonă. De 
mai multe ori refuzase nişte partide pe care, cu 
cincisprezece zile în urmă, le-ar fi acceptat cu entuziasm 
şi care pe deasupra l-ar fi şi amuzat foarte mult, în ciuda 
noii situaţii. Îşi vedea toţi prietenii continuând viaţa pe 
care o dusese şi el odinioară, şi începea să-i socotească 
mai fericiţi decât el. Primele ore de beţie o dată trecute, 
începu să se gândească la situaţia ridicolă în care se afla. 
Când din întâmplare avea o seară liberă, se datora 
faptului că Herminie se ducea la bal şi închina unor rochii, 
unor flori şi dansului, timpul pe care ar fi trebuit să îl 
consacre lui în fiecare zi. După cum am văzut, nu era 
foarte serios îndrăgostit; dar raţiona ca şi cum ar fi fost şi 
se supăra pe Herminie pentru un lucru care ar fi fost 
foarte plăcut pentru el. Ori, dacă beneficiile erau mari, în 


163 


Alexandre Dumas 


schimb obligaţiile erau imense, astfel încât, fie că nu 
putea să suporte insomniile, fie că Herminie îi cerea prea 
mult, Edouard se plictisea pe zi ce trecea. 

Balurile continuau; Herminie ţinea foarte mult să 
meargă la bal, dar nu înţelegea ca amantul ei să-şi 
petreacă altfel serile de libertate, decât gândindu-se la 
ea; şi, cum avea, datorită femeii care o însoțea 
întotdeauna la balurile Operei, o poliţie foarte bine 
organizată, dacă ar fi aflat că Edouard nu-şi petrecuse 
noaptea acasă, i-ar fi făcut a doua zi o scenă de gelozie. 
Edouard simţea că cu cât mergea înainte, cu atât poziţia 
sa devenea mai de nesuportat şi că cel mai mic accident 
avea să-l facă de ruşine, atât pe el cât şi scândura lui, în 
faţa prietenilor. 

De mai multe ori încercase să împartă cu Herminie 
orele lui de tristeţe care, de câtva timp, deveniseră tot 
mai frecvente. Atunci se aşeza la picioarele ei şi timp de 
câteva minute voia să vadă în ea o prietenă uitând că îi 
este amantă; dar îşi dădea în curând seama că aceste 
clipe de visare pe care le au chiar şi oamenii cei mai 
fericiţi şi care sunt odihnitoare ca un somn, erau total 
necunoscute fetei. Nu avea nici măcar bunătatea 
sufletească a Mariei, care, oricât de nebună ar fi fost, 
înceta să mai zâmbească cu buzele ei roze atunci când 
Edouard era trist. De douăzeci de ori îi luase mâinile şi cu 
fericirea aceea pe care o simte orice om când vorbeşte 
despre viaţa lui, oricât de indiferentă le-ar părea ea celor 
din jur, oricât de plată ar fi fost pentru el, îi povestise 
Herminiei prima sa tinereţe, şi căutase, ca să spunem 
aşa, în dragostea iubitei, continuarea dragostei mamei 
sale; dar niciodată un cuvânt de consolare nu ieşise din 
gura fetei, a cărei inimă arzătoare, deschisă pasiunilor, 
părea să fie închisă sentimentelor. 

Acceptând această legătură cu toată excentricitatea şi 
ineditul pe care i le oferea, Edouard dorise pe cât era cu 
putinţă s-o poetizeze; dar nu reuşise, trebuia să 
recunoască, şi se simţea foarte fericit că n-o iubeşte pe 


164 


O aventură de dragoste Y Herminie 


Herminie. În cele din urmă, se întâmplă ceea ce trebuia 
să se întâmple şi anume, negăsind nimic real la această 
femeie, în afara pasiunii, ajunse s-o dispreţuiască şi nu se 
mai gândi decât la mijlocul de a rupe o legătură care dura 
abia de două luni. 

În ajunul joii de la jumătatea postului Paştelui, ca şi în 
celelalte zile, Edouard îşi aşeză scândura între cele două 
ferestre, trecu peste ea, o trase, o aşeză din nou, făcu 
drumul înapoi, iar o luă, şi toate astea, cu un aer foarte 
resemnat. 

— Mâine, sunteţi liber, îi spuse Herminie; este ultimul 
bal al Operei şi vreau să merg şi eu. O să fiţi acolo, nu-i 
aşa? 

Trecuse atâta timp de când Edouard nu mai fusese la 
bal, încât se bucură ca un copil că i se dă această 
permisiune şi, a doua zi la ora unu se afla în foaier. 

Primul care-l întâmpină fu din nou Edmond. 

— Ei bine, îi spuse Edouard, nimic nou? Ai găsit o 
locuinţă? 

— Nu. 

— O femeie? 

— Nici atât. 

— Dar cea care era adineuori la braţul tău? 

— Era Marie. 

— Şi tot neînduplecată? 

— Tot. 

— Cu atât mai bine pentru tine, pentru că nu-i totul roz 
când ai de-a face cu femeile. 

— Ai cumva necazuri în dragoste? 

— Nu; dar trebuie să-ţi mărturisesc că sunt foarte 
îngrijorat. 

— Povesteşte-mi... 

— Eşti prea guraliv. 

— Hai, povesteşte-mi. 

încă de multă vreme Edouard simţea nevoia să-i 
împărtăşească cuiva aventurile şi necazurile sale. Începu 
deci să-i povestească lui Edmond, care-l încredinţă că va 


165 


Alexandre Dumas 


păstra secretul, cum o cunoscuse pe Herminie, scrisorile 
pe care le primise de la ea, întâlnirile din fiecare seară, 
excentricitatea caracterului ei, şi, în sfârşit, să-i dezvăluie 
toate motivele care-l determinau să rupă această 
legătură. Edmond asculta cu mare atenţie. După ce 
Edouard termină: 

— Nu-ţi rămâne decât un singur lucru de făcut. 

— Care? 

— Să pleci. 

— Şi eu mă gândeam la asta. Apropo... 

— Ce? 

— Dacă vrei, plec şi îţi las locuinţa mea. 

— Tocmai voiam să-ţi cer acest lucru. De când? 

— De mâine. Marile hotărâri trebuie luate repede. De 
mult doream să mă duc să văd Piramidele. Voi profita de 
ocazie. 

„Sunt cel mai fericit dintre oameni!” gândi Edmond. 

— S-a făcut, continuă Edouard. Îţi las mobilele. O să mi 
le dai când mă întorc. 

— Perfect! 

— Dar nu spui nimănui! 

— Fii liniştit. 

— Ei bine, atunci mâine, la prânz, la mine. 

— Voi fi acolo; adio. 

Edouard deschise loja nr. 20, unde se afla Herminie. 
Cât despre Edmond, nu mai putea de bucurie că avea în 
sfârşit locuinţa pe care o dorise atât de mult. Un domino îl 
luă de braţ. O recunoscu pe Marie, 

— Edouard este aici? spuse ea. 

— Da. 

— În loja nr. 20, nu-i aşa? L-am văzut adineaori acolo 
cu o femeie. 

— Poate. 

— O cunoaşteţi? 

— Nu. 

— Spuneţi-mi doar numele ei. 

— Nu-l ştiu. 


166 


O aventură de dragoste Y Herminie 


— Minţiţi. 

— Tot ce pot să vă spun este că mâine mă mut în 
locuinţa lui; dacă vreţi să veniţi... 

— Şi el unde se duce? 

— Pleacă... 

— De ce? 

— Asta-i bună! spuse Edmond, cu tonul omului care 
ştie un secret pe jumătate şi care face pe discretul. 

— Micuţul meu Edmond, spuse Marie pe un ton calm, 
spune-mi de ce? 

— Sunteţi prea vorbăreaţă... 

— Vă rog! O să vă iubesc mult... 

— Precis? Şi nu veţi spune nimănui acest secret? 

— Veţi vedea. 

Şi Edmond începu să-i povestească cuvânt cu cuvânt 
Mariei ceea ce îi spusese Edouard. 

— Ah! ce mai poveste! spuse Marie. 

— Dar mai ales nu scoateţi o vorbă! 

— Contaţi pe mine. lertaţi-mă, văd pe cineva cunoscut. 

Marie îl lăsă pe Edmond ca şi cum ar fi trebuit să 
vorbească cu cineva, apoi părăsi foaierul şi se duse să se 
uite prin geamul lojei nr. 20. Edouard mai era încă acolo; 
dar după câteva clipe ieşi. După plecarea lui, Marie se 
ridică pe vârful picioarelor sprijinindu-se cu mâinile de 
deschizătura ferestruicii şi spuse: 

— Scândura e tot aşa de solidă? 

Herminie se întoarse, parcă muşcată de o viperă; dar 
Marie dispăruse râzând ca o nebună. 

Herminie deschise loja şi părăsi şi ea balul. 

Edouard se dusese acasă să se culce ca să se poată 
scula devreme şi să facă toate pregătirile plecării. Dis-de- 
dimineaţă ieşi în oraş, alergă să reţină un loc la diligenţa 
de Marsilia, îşi viză paşaportul, se duse să ia bani de la 
notarul său şi, la unsprezece şi jumătate, era înapoi. 

La prânz, Edmond sosi. 

— Tot pleci? 

— Doar vezi şi tu! spuse Edouard arătând valizele pe 


167 


Alexandre Dumas 


jumătate făcute. 

— Deci pot să-mi aduc aici toate lucrurile? 

— Bineînţeles. 

— Voi rămâne cu tine până la ora şase; te conduc la 
diligenţa poştei. 

— Foarte bine. 

Edmond începu să-şi viziteze radios noul apartament. 
Când ajunse în cabinetul de toaletă: 

— Ah! asta-i faimoasa scândură? spuse el. 

— Da. 

— Ah! înţeleg, o sprijineai de cele două pervazuri şi 
treceai peste ea; mare norocos eşti! Şi la miezul nopţii te 
duceai? 

— Da. 

— Dădeai vreun semnal? 

— Deschideam fereastra, ea o deschidea pe a ei şi 
treceam. 

— Dar dacă te vedea cineva? 

— Nu era lumină nici la ea nici la mine şi, de altfel, casa 
nu e locuită. Camera în care mă primea se află departe 
de celelalte apartamente, iar mătuşa ei locuieşte în 
cealaltă parte a casei. 

După ce făcură bagajele, cei doi prieteni ieşiră 
împreună. 

— Plec, spuse Edouard portarului. Domnul va ocupa 
locuinţa mea cât voi lipsi. Mă voi întoarce peste patru 
luni. De altfel am plătit pentru şase luni. 

— Da, domnule. lată o scrisoare care a sosit... 

— Daţi-mi-o. 

Edouard recunoscu scrisul Herminiei. 

— Îmi recomandă să vin negreşit astă-seară, îi spuse el 
lui Edmond după ce citi scrisoarea. Astă-seară, voi fi la 
douăzeci de leghe de Paris! 

Într-adevăr, la ora şase, Edouard plecă. 

La miezul nopţii, Edmond, instalat în noua sa locuinţă, 
trecu în cabinet şi deschise fereastra. Cea a Herminiei se 
deschise în acelaşi timp. Era o ceaţă că nu se vedea la doi 


168 


O aventură de dragoste Y Herminie 


paşi. Luă scândura, o făcu să alunece şi simţi cum o mână 
o apucă de celălalt capăt. 

„În sfârşit, gândi el, iată o femeie! E dracul gol dacă nu 
reuşesc de data asta s-o fac să mă adore.” 

Şi începu să încalece scândura, nu fără o oarecare 
teamă. După o clipă, simţi o mână care îl împiedica să 
mai înainteze, şi auzi o voce care îi spunea: 

— Ştiţi ce v-am spus prima oară când v-am văzut? 

— Ce anume? 

— Că dacă vorbiţi vreodată despre mine, am să vă 
ucid! Mă ţin de cuvânt... 

Şi, în aceeaşi clipă, tânăra femeie împinse scândura 
care căzu, înăbuşind în zgomotul căderii ultimul strigăt al 
lui Edmond. 


Diipă patru luni, aşa cum spusese, Edouard se înapoie. 
Ajungând pe strada lui, văzu că se demola casa 
Herminiei. Întrebă dacă Edmond era acasă. Atunci 
portarul îi povesti că a doua zi după plecarea lui, cadavrul 
prietenului său fusese găsit în curte împreună cu o 
scândură care căzuse şi îi zdrobise capul. 

— Nu s-a aflat ce voia să facă cu această scândură, 
adăugă portarul. 

Edouard ghici totul şi rămase stupefiat. 

— Şi pentru ce se demolează casa de alături? întrebă 
el. 

— Pentru că domnişoara Herminie, plecând acum trei 
luni în Italia, a vândut-o, iar noul proprietar a revândut-o 
ca să se poată face o stradă în acest loc. 

Edouard parcă înnebunise. Urcă în apartamentul său, 
găsi totul neschimbat, revăzu fereastra, care nu fusese 
încă dărâmată, aşa cum o lăsase, se îmbrăcă, ieşi în oraş, 
alergă la Marie şi găsi acolo exact aceleaşi persoane pe 
care le găsise cu şase luni în urmă, vremea la care a 
început această poveste. Numai că în loc de lansquenet 


169 


Alexandre Dumas 


se juca o partidă de douăzeci şi unu. 
Asta era tot ce se schimbase în viaţa fostei sale iubite. 


170 


Lei 5 Colecţia 
«Romanul de dragoste » 
43 
În colecția 
«ROMANUL DE DRAGOSTE» 
au apărut: 
20 Panait Istrati m Nerantula 
21 jane Austen m Mindrie și prejudecată 
22 xxx m Tristan și Iseut 
Abatele Prevost m Manon Lescaut 
Bernardin de m Paul și Virginia 
Saint-Pierre 
23 Honoré de Balzac m Șuanii 
24 Guy de Maupassant æ Mont-Oriol 
25 Guy de Maupassant g Bel-Ami 
26 G. Călinescu m Enigma Otiliei 
27 André Maurois m Climate 
28 Camil Petrescu m Ultima noapte de dragoste, 
intiia noapte de război 
29 Eugen Lovinescu m Mite + Bălăuca 
30 Anisoara Odeanu pp Anotimpul pierdut 
31 George Sand m Mauprat 
32 L.S. Turgheniev m Prima iubire e Fum 
33—34 Bolesiaw Prus m Păpușa 
35 Daphne du Maurier pp Rebecca 
36 Petru Popescu m Prins 


37 Jožo Niinânsky 
38 Emile Zola 

39 Zaharia Stancu 
40 Stefan Zweig 
41 Claude Anet 

42 Charlotte 


m Pădurea nebună 
m Suflete zbuciumate 
m Mayerling 

i 


Jane Eyre 
ERS i 


E A 
PITAKA sa