Alexandre Dumas — O aventura de dragoste . Herminie

ALEXANDRE DUMAS 


O AVENTURĂ DE DRAGOSTE 


HERMINIE 


ALEXANDRE DUMAS 


O AVENTURĂ DE 
DRAGOSTE 


HERMINIE 


O AVENTURĂ DE DRAGOSTE 


1 


ÎNTR-O DIMINEAŢĂ DIN TOAMNA 
anului 1856, servitorul meu, cu toate că îi poruncisem în 
mod special să nu mă deranjeze, deschise uşa şi, 
răspunzând grimasei deosebit de semnificative care mi se 
citea pe chip, spuse: 

— Domnule, e foarte drăguță... 

— Cine, nătărăule? 

— Persoana pentru care îmi permit să-l deranjez pe 
domnul. 

— Şi ce-mi pasă mie că e drăguță? Ştii bine că atunci 
când lucrez nu sunt acasă pentru nimeni. 

— Şi apoi, continuă el, vine din partea unui prieten al 
domnului... 

— Cum îl cheamă pe acest prieten? 

— Care locuieşte la Viena. 

— Cum îl cheamă? 

— Oh! domnule, un nume caraghios, parcă Rubin sau 
Diamant. 

— Saphir? 

— Da, domnule, Saphir, ăsta e. 

— Atunci, se schimbă lucrurile; condu-o în atelier şi adu- 
mi un halat. 

Servitorul meu ieşi. 

Auzii un pas uşor trecând prin faţa uşii cabinetului; apoi 
domnul [Theodore cobori cu halatul meu pe braţ. 

Când dau unui servitor acest semn de consideraţie 
numindu-l domnul, înseamnă că excelează în nerozie şi 
pungăşie. 

Am avut parte de cele mai frumoase specimene de acest 
gen; Theodore, Joseph şi Victor. 

Domnul Theodore nu era decât nerod, dar era cu 
prisosinţă. 


Fac această remarcă în trecere, pentru ca stăpânul la 
care se află acum, dacă o avea vreunul, să nu-l confunde cu 
ceilalţi doi. 

De altfel, nerozia are un mare avantaj faţă de pungăşie: 
observi întotdeauna destul de curând că ai un servitor 
nerod; în schimb, remarci întotdeauna prea târziu că ai un 
servitor pungaş. 

Theodore avea protejaţii săi; masa are întotdeauna o 
circumferință destul de mare ca să primească doi sau trei 
prieteni nechemaţi. Nu găsesc întotdeauna o cină bună, dar 
sunt întotdeauna bine primiţi. Ei bine, în zilele în care 
aveam o cină bună, după gustul domnului Theodore, el îi 
anunţa pe aceia dintre prietenii sau cunoscuţii mei pe care 
îi prefera. 

Numai că, după gradul de susceptibilitate al oamenilor, le 
spunea uneori: 

— Domnul Dumas zicea azi dimineaţă: „De multă vreme 
nu l-am mai văzut pe dragul meu cutărică; ar trebui să vină 
azi la cină”. 

Iar prietenul, sigur că vine în întâmpinarea unei dorinţe, 
se înfiinţa la cină. 

Celorlalţi, mai puţin susceptibili, Theodore se mulțumea 
să le spună, făcându-le semn cu cotul: 

— Astă-seară avem o cină bună; veniţi pe la noi... 

Şi, la această invitaţie, prietenul, care probabil altfel n-ar 
fi venit, sosea la cină. 

Amintesc doar un amănunt din marea personalitate a 
domnului Theodore; dacă ar fi să-i completez portretul, mi- 
ar trebui un capitol întreg. 

Să revenim deci la vizita anunţată de domnul Theodore. 

Îmbrăcat în halatul meu de casă m-am încumetat să urc 
până în atelier. Într-adevăr, am găsit acolo o tânără 
încântătoare, înaltă, de o albeaţă strălucitoare, cu ochi 
albaştri, părul castaniu şi nişte dinţi superbi; avea o rochie 
de tafta „gris-perle” cu guler înalt, un şal arăbesc de stofă, 
şi una din acele pălării încântătoare, din nefericire oarecum 


dezaprobate de moda de la Paris, care le stau atât de bine 
chiar şi femeilor urâte sau celor care nu mai sunt tinere, şi 
pe care Germania le-a denumit „o ultimă încercare”. 

Necunoscuta mi-a întins o scrisoare pe a cărei adresă 
recunoscui mâzgăleala indescifrabilă a sărmanului Saphir. 

Am pus scrisoarea în buzunar. 

— Ei bine, îmi spuse vizitatoarea, cu un foarte pronunţat 
accent străin, nu citiţi? 

— Inutil, doamnă, i-am răspuns; am recunoscut scrisul, 
iar gura dumneavoastră este atât de încântătoare încât 
doresc să-mi spună ea cărui fapt datorez onoarea vizitei 
dumneavoastră. 

— Vreau să vă văd, asta este tot. 

— Bun! dar n-aţi făcut călătoria de la Viena special 
pentru asta?! 

— Ce vă face să credeţi? 

— Modestia mea. 

— Mă iertaţi, dar totuşi nu păreţi un om modest. 

— E adevărat, am zilele mele de vanitate. 

— Care? 

— Cele în care ceilalţi mă judecă şi în care eu mă 
compar... 

— Cu cei care vă judecă? 

— Sunteţi spirituală, doamnă... Vă rog să luaţi loc, 

— Dacă n-aş fi fost decât drăguță, nu mi-aţi fi făcut deci 
această invitaţie? 

— Nu, v-aş fi făcut alta. 

— Doamne! Cât sunt francezii de înfumuraţi. 

— Nu e chiar numai vina lor. 

— Ei bine, eu, părăsind Viena ca să vin în Franţa, am 
făcut un legământ. 

— Care? 

— Să stau jos, pur şi simplu. 

M-am ridicat şi am făcut o plecăciune: 

— Îmi veţi face favoarea să-mi spuneţi cui am onoarea să 
vorbesc? 


— Sunt actriţă de teatru, de naţionalitate ungară; mă 
numesc doamna Lilla Bulyowsky; am un soţ pe care îl iubesc 
şi un copil pe care îl ador. Dacă aţi fi citit scrisoarea 
prietenului nostru comun Saphir, aţi fi aflat toate acestea. 

— Nu credeţi că aţi câştigat spunându-mi-le chiar 
dumneavoastră? 

— Nu ştiu ce să spun; cu dumneavoastră conversaţia ia 
nişte întorsături atât de ciudate! 

— Aveţi libertatea să o aduceţi pe făgaşul care vă 
convine. 

— Bine! dar dumneavoastră o tot faceţi să alunece spre 
dreapta sau spre stânga. 

— Spre stânga, mai ales. 

— Este tocmai partea spre care nu vreau să merg. 

— Atunci să mergem drept înainte; 

— Mi-e tare teamă că nu este posibil. 

— Veţi vedea că este... Mai spuneţi-mi încă o dată ce mi- 
aţi spus adineauri; sunteţi?... 

— Actriţă de teatru. 

— Ce jucaţi? 

— De toate: dramă, comedie, tragedie. Am jucat, de pildă, 
aproape toate piesele dumneavoastră, de la Catherine 
Howard până la Mademoiselle de Belle-Isle. 

— Şi, pe care scenă? 

— La Teatrul din Pesta. 

— În Ungaria, deci? 

— V-am spus că sunt de origină ungară. 

Am oftat. 

— Oftaţi? mă întrebă doamna Bulyowsky. 

— Da; una dintre cele mai frumoase amintiri din viaţa 
mea este legată de o compatrioată de-a dumneavoastră. 

— Bine! iată că faceţi din nou să alunece conversaţia... 

— Conversaţia, nu pe dumneavoastră. Închipuiţi-vă... Ba 
nu, continuaţi... 

— Deloc. Voiaţi să-mi povestiţi ceva; vă ascult 

— La ce bun? 


— Ca să mă distrez! Toată lumea poate să vă citească, dar 
nu le e dat tuturor să vă asculte. 

— Vreţi să mă câştigaţi contând pe amorul meu propriu. 

— Eu nu vreau să vă câştig deloc. 

— Atunci să nu ne ocupăm de mine. Sunteţi actriţă de 
teatru, de origine ungară, vă numiţi doamna Lilla 
Bulyowsky, aveţi un soţ pe care îl iubiţi, un copil pe care îl 
adoraţi şi veniţi la Paris ca să mă vedeţi! 

— În primul rând. 

— Foarte bine; şi după mine? 

— Să văd tot ce se poate vedea la Paris. 

— Şi cine vă va arăta tot ce se poate vedea la Paris? 

— Dumneavoastră, dacă doriţi. 

— Ştiţi că va fi de-ajuns să fim văzuţi de trei ori împreună 
ca să se spună... 

— Ce? 

— Că sunteţi amanta mea. 

— Şi ce importanţă are? 

— Asta e minunat! 

— Fără îndoială că e minunat; cei care mă cunosc vor fi 
convinşi de contrariul, iar cât despre cei care nu mă cunosc, 
ce-mi pasă de părerea lor? 

— Sunteţi filosoafă. 

— Nu, sunt logică. Am douăzeci şi cinci de ani: mi s-a 
spus atât de des că sunt drăguță, încât m-am gândit că este 
mai bine să cred asta atâta timp cât este adevărat, decât 
atunci când nu va mai fi aşa. Doar nu vă închipuiţi că am 
părăsit Pesta ca să vin la Paris singură, fără o cameristă 
măcar, cu convingerea că lumea nu va încerca să 
clevetească. Ei bine, acest lucru nu m-a oprit; n-au decât să 
clevetească! Arta mea înainte de toate! 

— Atunci, călătoria dumneavoastră la Paris este o afacere 
de artă? 

— Nimic altceva; am vrut să-i văd pe marii 
dumneavoastră poeţi, ca să ştiu dacă seamănă cu ai noştri, 
şi pe marii dumneavoastră actori de teatru, ca să ştiu dacă 


am ceva de învăţat de la ei; am cerut lui Saphir o scrisoare 
pentru dumneavoastră, el mi-a dat-o, şi iată-mă. Puteţi să- 
mi consacraţi câteva ore? 

— 'Toate orele pe care le veţi dori. 

— Ei bine, am o lună de stat la Paris, şase mii de franci ca 
să cheltuiesc aici atât pentru cumpărături, cât şi pentru 
plăcerea mea, şi o mie de franci ca să mă întorc la Pesta. 
Presupuneţi că Saphir v-a trimis un student de la Leipzig 
sau de la Heidelberg în locul unei actriţe de la teatrul din 
Pesta, şi procedaţi în consecinţă. 

— Atunci, veţi lua masa cu mine? 

— De câte ori veţi fi liber. 

— Vom merge la spectacole... 

— Foarte bine. 

— 'Ţineţi să fie cu noi o a treia persoană? 

— Deloc. 

— Şi n-o să vă pese de ce va spune lumea? 

— Dacă aţi fi citit scrisoarea lui Saphir, aţi fi văzut un 
paragraf întreg consacrat acestui capitol. 

— Voi citi scrisoarea lui Saphir. 

— Când? 

— După ce veţi pleca. 

— Atunci, daţi-mi două sau trei scrisori de recomandaţie, 
şi plec: una pentru Lamartine, una pentru Alphonse Karr, 
una pentru fiul dumneavoastră. Apropo, i-am jucat Dama cu 
Camelii. 

— Nu este nevoie să vă dau o scrisoare pentru el; vom 
cina mâine împreună dacă vreţi! 

— Cu multă plăcere. Mi s-a spus că doamna Doche este 
încântătoare în Dama cu Camelii. 

— Doamna Doche va cina cu noi şi va avea grijă să vă 
conducă undeva... 

— Unde? 

— Unde o să vrea. În lumea asta, trebuie să mai laşi ceva 
şi în seama hazardului. 


— O să-mi istorisiţi într-o zi povestea cu compatrioata 
mea? 

— Dacă asta vă face într-adevăr plăcere. 

— Da. 

— Când? 

— Când o să vă rog eu. 

— Minunat! 

— Acum, scrisorile mele; înţelegeţi, de şase ani fac 
economii ca să vin la Paris; probabil că n-o să mai vin 
niciodată; nu am timp de pierdut 

Am coborât în biroul meu, şi am scris cele două sau trei 
scrisori pe care mi le ceruse doamna Bulyowsky; apoi am 
urcat din nou şi i le-am dat. 

Voiam tocmai să-i sărut mâna când deodată ea mă sărută 
prieteneşte pe amândoi obrajii. 

— Nu v-am prevenit că aveţi de-a face cu un student de la 
Leipzig sau de la Heidelberg? 

— Ba da. 

— Ei bine, atunci, după obiceiul nemţesc: sau o strângere 
de mână sau o îmbrăţişare. 

— Fie, aleg îmbrăţişarea; există un proverb francez care 
spune că dintr-o plată proastă trebuie să profiţi cum poți. 
Aşa deci, pe mâine, la cină. 

— Pe mâine, la cină. Unde? 

— Aici. 

— La ce oră? 

— La ora şase. 

— Foarte bine; dacă întârzii câteva minute, să nu vă 
supăraţi. 

— Aşa cum, dacă veniţi mai devreme cu câteva minute, 
trebuie să vă fiu recunoscător. 

— Nu, îmi face plăcere să fiu cu dumneavoastră şi, dacă 
vin mai devreme, o fac pentru propria mea satisfacţie. Pe 
mâine. 

Şi cobori uşor scara, întorcând capul pe palier ca să-mi 
facă un ultim semn de prietenie. 


La uşa cabinetului meu de lucru, l-am găsit pe domnul 
Theodore, cu ochii holbaţi şi o mână surâzătoare, 

— Ei bine, domnul a văzut că nu sunt chiar aşa de prost 
cum o spune? 

— Nu, eşti şi mai neghiob decât credeam, şi intrai din nou 
în cabinet, lăsându-l uluit. 


II 


TIMP DE O LUNĂ AM CINAT DE 
două sau trei ori pe săptămână cu doamna Bulyowsky şi, de 
două sau trei ori pe săptămână, am condus-o la spectacole. 

Trebuie să spun că „stelele” noastre n-au prea orbit-o, în 
afară de Rachel. Doamna Ristori nu se afla la Paris. 

Într-o dimineaţă, veni la mine. 

— Plec mâine, spuse ea. 

— De ce plecaţi mâine? 

— Pentru că nu-mi mai rămân decât banii cu care să mă 
întorc la Pesta. 

— Doriţi bani? 

— Nu; am văzut la Paris tot ce voiam să văd. 

— Câţi bani v-au mai rămas? 

— O mie de franci. 

— E mai mult decât vă trebuie, jumătate vă ajung. 

— Nu; căci nu plec direct la Viena. 

— Ia să vedem ce itinerar aveţi? 

— lată: mă duc la Bruxelles, la Spa, la Colonia; urc pe Rin 
până la Mainz şi, de acolo, la Mannheim. 

— Ce naiba o să faceţi la Mannheim? Werther şi-a zburat 
acolo creierii, iar Charlotte a dat ortul popii. 

— Mă duc s-o văd pe doamna Schroeder. 

— Tragediana? 

— Da; o cunoaşteţi? 

— Am văzut-o o dată jucând la Frankfurt, dar i-am 
cunoscut bine pe cei doi fii şi pe fiica ei. 

— Cei doi fii? 

— Da. 

— Nu-l cunosc decât pe unul, Devrient. 

— Actorul de comedie; eu îl cunosc pe celălalt, preotul, 
care locuieşte la Colonia, în spatele bisericii Saint-Gedeon; 
dacă doriţi, vă dau o scrisoare pentru el. 

— Mulţumesc, eu am treabă cu mama lui. 


— Ce doriţi de la ea? 

— Eu sunt unguroaică, cum v-am spus; joc comedie, 
dramă şi tragedie în limba maternă. Ei bine, m-am săturat 
să vorbesc numai la şase sau şapte milioane de spectatori; 
aş vrea să joc comedie în limba germană, ca să pot vorbi la 
treizeci sau patruzeci de milioane de oameni. Pentru 
aceasta, vreau s-o văd pe doamna Schroeder, să repet în 
germană o scenă în faţa ei şi, dacă ea îmi dă speranţe că 
după un an de muncă pot să pierd şi urma de accent pe 
care o mai am, voi vinde câteva diamante, voi locui în 
oraşele în care locuieşte ea, o voi urma ca doamnă de 
companie, sau cameristă, dacă vrea, şi, după un an, mă voi 
lansa pe scenele teatrelor din Germania... Ei bine, ce s-a 
întâmplat? 

— Nimic, doar că vă admir. 

— Nu, nu mă admiraţi; găsiţi asta foarte simplu; sunt 
îngrozitor de ambițioasă, am avut mari succese şi vreau să 
am încă şi mai mari. 

— Cu voinţa aceasta, le veţi avea. 

— Acum, cinăm împreună, nu-i aşa? Mergem la spectacol 
pentru ultima oară; îmi daţi nişte scrisori pentru Bruxelles, 
unde mă voi opri o zi sau două şi de unde îmi voi expedia 
toate bagajele la Viena; ne luăm rămas bun, şi eu plec. 

— De ce să ne luăm rămas bun? 

— Dar, vă repet, pentru că plec. 

— Mi-a venit o idee. 

— Care? 

— Am treabă la Bruxelles. Ori, în loc să vă dau nişte 
scrisori, plec cu dumneavoastră; singură, v-aţi plictisi de 
moarte, fiţi sinceră. 

Ea începu să râdă. 

— Eram sigură că-mi veţi face această propunere, îmi 
spuse ea. 

— Şi eraţi dinainte hotărâtă să o acceptaţi? 

— Să fiu sinceră, da. De fapt, ţin mult la dumneavoastră. 

— Mulţumesc. 


— Şi cine ştie dacă ne vom revedea vreodată! Deci. Ne- 
am înţeles, plecăm mâine. 

— Mâine; cu ce tren? 

— Cu cel de ora opt dimineaţa. Acum trebuie să vă 
părăsesc... 

— Aşa curând? 

— Am foarte multe de făcut; înţelegeţi, ultima zi... 
Apropo... 

— Ce? 

— Nu plecăm împreună, ne întâlnim acolo ca din 
întâmplăre... 

— De ce asta? 

— Pentru că plec cu nişte cunoscuţi. 

— Vienezi? 

— Da. 

— Conştiinţa dumneavoastră deci nu vă ajunge? 

— Sunt nişte imbecili. 

— Să procedăm mai bine decât aşa. 

— Mai bine este duşmanul lui bine. 

— În loc să plecaţi mâine dimineaţă, plecaţi mâine seară. 

— Şi ei vor pleca tot mâine seară; sunt hotărâți să plece 
cu mine. 

— Şi până unde merg aşa? 

— Numai până la Bruxelles. 

— Staţi; iată ce facem: plecăm mâine seară. 

— Insistaţi? 

— Insist; veţi face asta pentru mine, ce naiba, n-aţi venit 
mai devreme... 

— Mi-o reproşaţi? 

— Nu, constat. 

— Ei bine, spuneţi, vom vedea după aceea. 

— Plecăm deci cu trenul de seară; nici măcar nu ne 
întâlnim; urcați într-un vagon oarecare cu vienezii 
dumneavoastră; vă văd urcând şi spun unuia dintre 
funcţionari să reţină figura dumneavoastră; eu urc într-un 
vagon, singur; la a doua sau a treia staţie, dumneavoastră 


vă plângeţi că nu aveţi aer; funcţionarul de la căile ferate vă 
propune să veniţi într-un vagon mai liber; acceptaţi, veniţi 
în vagonul meu, unde aveţi tot aerul care vă trebuie... şi 
unde veţi dormi liniştită toată noaptea. 

— Şi unde voi dormi liniştită? 

— Pe cuvânt de onoare. 

— Într-adevăr, lucrurile se pot aranja în felul acesta. 

— Deci, merge? 

— Perfect. 

— Atunci, pe diseară? 

— Nu, pe mâine, 

— Cinăm mâine împreună? 

— Imposibil; plecând seara, sunt obligată să cinez cu 
vienezii mei. 

— Deci nu ne vom vedea decât în tren? 

— Voi încerca să vin să vă văd în cursul zilei. 

— Veniţi. 

Începeam să mă obişnuiesc să descopăr un încântător 
camarad sub taftaua şi mătasea aceasta unde crezusem că 
voi găsi o femeie frumoasă. 

Ne-am strâns mâna, şi Lilla a plecat. 

A doua zi, am primit acest bileţel: 

„Imposibil să trec să vă văd, mă ciondâănesc cu 
croitoresele şi cu modistele mele. Împachetez atâtea lucruri 
că voi putea deschide un magazin la Pesta. Nu ştiu cum aş 
fi făcut dacă ar îi trebuit să plec azi dimineaţă. 

Pe diseară. Noapte bună. 

Lilla” 

Cuvântul noapte bună, foarte subliniat, mi se părea cam 
ironic. 

— Noapte bună! repetai; totuşi, nu se ştie ce se poate 
întâmpla. 


III 


SEARA, ERAM ÎN TREN, CU O JU- 
mătate de oră mai devreme. Nu ştiu dacă voi găsi vreodată 
o ocazie să mulţumesc Căilor Ferate în masă pentru toate 
atenţiile de care sunt înconjurat din partea funcţionarilor, 
de îndată ce mă văd apărând pe unul din culoarele acelea 
pe a căror uşă scrie cu litere mari aceste cuvinte 
sacramentale: 

ACCESUL PUBLICULUI INTERZIS 

M-am dus să-l caut pe şeful gării; i-am explicat situaţia. 

Începu să râdă. 

— Ei bine, nu, îi spusei. 

— Într-adevăr? 

— Pe cuvânt de onoare! 

— Oh! da; dar în timpul drumului... 

— Nu cred. 

— Nu contează. Noroc! 

— Aveţi grijă: nu se urează vânătoare bună unui vânător. 

Urcai în vagonul meu, în care şeful gării mă închise 
ermetic, atârnând de clanţa uşii o tăbliță pe care scria cu 
litere mari: 

COMPARTIMENT REZERVAT 

Când auzii zgomotul pe care-l făceau călătorii alergând 
să-şi ocupe locurile, scosei capul pe uşă, îl chemai pe şeful 
trenului şi i-o arătai pe doamna Bulyowsky urcând într-un 
vagon cu cei trei vienezi şi cele patru vieneze, şi-i explicai 
ce aşteptam de la el. 

— Care este? mă întrebă el. 

— Cea mai drăguță. 

— Atunci trebuie să fie cea cu pălărie de muşchetar. 

— Exact. 

— N-aveţi gusturi rele! 

— Asta este părerea dumitale? 

— Păi, de! 


— Ei bine, nu este şi a mea. 

Şeful trenului mă privi cu un aer şiret şi se îndepărtă 
dând din cap. 

— Dă din cap cât vrei, asta este, îi spusei, înciudat că nu 
puteam să-l fac să creadă că sunt nevinovat. 

Trenul porni. La staţia Pontoise, începu să se lase 
noaptea. 

Uşa se deschise, şi auzii vocea şefului de tren care 
spunea: 

— Urcaţi, doamnă, aici este. 

Întinsei mâna şi o ajutai pe frumoasa mea tovarăşă de 
călătorie să urce cele două trepte. 

— Ah! iată-vă în sfârşit! exclamai. 

— Timpul vi s-a părut lung? 

— Cred şi eu, eram singur. 

— Ei bine, mie, dimpotrivă, mi s-a părut lung pentru că 
eram cu cineva. Din fericire închideam ochii şi mă gândeam 
la dumneavoastră. 

— Vă gândeaţi la mine? 

— De ce nu? 

— Nu sunt eu acela care să vă certe pentru asta. Numai 
că, în ce fel vă gândeaţi la mine? 

— În felul cel mai tandru cu putinţă. 

— Aş! 

— Da, vă jur că vă sunt profund recunoscătoare pentru 
felul în care vă purtaţi cu mine. 

— Ah! Într-adevăr? 

— Pe cuvânt de onoare! 

— Tot e bine. Numai că, ajungând la Viena, vă veţi bate 
joc de mine. 

— Nu, şi asta nu numai pentru că sunt o femeie cinstită, 
dar cred că sunt şi o femeie de spirit. 

— Şi eu, eu nu sunt un bărbat de spirit? 

— Cu toată lumea şi pentru toată lumea, da. 

— Da, dar pentru dumneavoastră? 


— Pentru mine sunteţi mai mult decât atât: sunteţi un om 
de suflet. Acum sărutaţi-mă şi uraţi-mi noapte bună; mă 
simt foarte obosită. 

O sărutai după obiceiul nemţesc sau englezesc, cum 
doriţi. Ea îmi dădu o sărutare care ar fi fost foarte 
semnificativă pentru o franţuzoaică; apoi se aşeză în colţul 
ei. 

În acest timp o priveam, spunându-mi că, fără îndoială, 
atunci când un bărbat e nerespectuos cu o femeie este 
pentru că ea doreşte acest lucru. 

Îşi schimbă de două-trei ori poziţia, gemu încetişor, 
deschise din nou ochii, mă privi şi spuse: 

— Cu siguranţă că voi sta mai bine cu capul sprijinit de 
umărul dumneavoastră. 

— Poate că veţi sta mai bine, îi răspunsei eu râzând; dar 
precis că eu voi sta mai prost. 

— Aşa că mă refuzaţi? 

— La naiba! Nici nu mă gândesc. 

Stăteam unul în faţa celuilalt. Îmi schimbai locul şi mă 
aşezai lângă ea. Îşi scoase pălăria, îşi înnodă o batistă de 
mătase la gât, se aşeză pe umărul meu şi, după o clipă: 

— Mă simt foarte bine aşa, spuse ea; dar dumneavoastră? 

— Eu n-am nicio părere. 

— Atunci, pe mâine dimineaţă; poate că până atunci vă 
veţi face una. Noaptea este sfetnic bun. 

Apoi se mai mişcă uşor de două sau de trei ori, ca 
pasărea când îşi potriveşte capul sub aripă, îmi căută mâna, 
mi-o strânse încetişor în semn de noapte bună, mişcă 
buzele ca să-mi spună un cuvânt neinteligibil şi adormi. 

N-am încercat niciodată o senzaţie mai stranie ca atunci 
când părul acestei fiinţe fermecătoare îmi mângâie obrajii, 
când răsuflarea ei îmi atinse faţa. Chipul ei căpătase o 
expresie copilărească, virginală, liniştită, pe care nu o mai 
văzusem niciodată la o femeie dormind pe pieptul meu. 

Am stat mult timp s-o privesc; apoi, încetul cu încetul, 
ochii mi s-au închis, s-au redeschis, s-au închis din nou. Mi- 


am apropiat buzele de fruntea ei, şoptind la rândul meu: 
„Noapte bună!” şi m-a cuprins un somn uşor, delicios. 

La Valenciennes, şeful trenului în persoană deschise uşa 
compartimentului nostru, strigând: 

— Valenciennes, douăzeci de minute! 

Am deschis ochii în acelaşi timp şi am început să râdem. 

— De fapt, cred că n-am dormit niciodată atât de bine, 
îmi spuse Lilla. 

— Într-adevăr, îi spusei, ceea ce vă voi răspunde, poate că 
nu este prea politicos: dar nici eu. 

— Sunteţi un om fermecător, îmi spuse ea, şi aveţi un 
mare merit. 

— Care? 

— Că sunteţi greşit judecat; ceea ce provoacă surprize 
celor care ajung să vă cunoască. 

— Îmi promiteţi că o să mă reabilitaţi în faţa lui Saphir? 

— Vă jur. 

— Şi că-mi veţi mai trimite şi pe altele? 

— Oh! cât despre asta, nu vă promit. 

— Totuşi, dacă m-aş purta cu femeile pe care mi le veţi 
recomanda aşa cum mă port cu dumneavoastră? 

— Aş fi îngrozitor de mâhnită. 

— Şi dacă m-aş purta cu totul altfel? 

— Aş fi îngrozitor de furioasă. 

— Dar, în sfârşit, ce-aţi prefera? 

— Inutil să vă spun, pentru că tot n-o să vă trimit pe 
nimeni. 

— Coborâţi sau rămâneţi aici? 

— Rămân, mă simt prea bine. Numai că, lăsaţi-mă să-mi 
schimb locul şi să mă sprijin pe umărul dumneavoastră 
drept. 

— Găsiţi că asemenea sfântului Laurenţiu, sunt destul de 
fript pe partea stângă, nu-i aşa? Vă rog, aşezaţi-vă... 

Se sprijini cât mai bine pe umărul meu stâng, adormi din 
nou şi nu se trezi decât la Bruxelles. 

— Coborâţi, îmi spuse. 


— Bine! dar vienezii dumneavoastră ce vor spune 
văzându-ne împreună? 

— Adevărat, îi uitasem. Unde locuiţi de obicei? 

— La Hotel Europa; dar au o părere aşa de proastă 
despre mine, încât aş prefera să mergem în altă parte. 

— Alegeţi. 

— Atunci, la Hotel Suedia. 

— Ei bine, cum veţi ajunge înainte, având în vedere cele 
zece sau douăsprezece colete ale mele, rugaţi să-mi 
pregătească o cameră. 

— Fiţi liniştită. 

— Nu mă sărutaţi? 

— Eu, nu; dumneavoastră trebuie să mă sărutaţi dacă 
aveţi chef. 

— Sunteţi într-adevăr fiinţa cea mai pretențioasă pe care 
O Cunosc, spuse ea. 

Şi mă sărută râzând în hohote. 

O oră mai târziu era la Hotel Suedia. Am condus-o în 
camera ei, i-am sărutat respectuos mâna şi am ieşit 
murmurând: 

— Ce minunat ar fi dacă ai putea să ai ca prieten o 
femeie! 

Se înţelege că îmi rezervasem o cameră situată de 
cealaltă parte a palierului. 

Am făcut o baie şi m-am culcat. Când m-am trezit, m-am 
interesat de tovarăşa mea de călătorie. leşise în oraş şi-şi 
expediase cele zece sau douăsprezece colete care trebuiau 
să ajungă la destinaţie cu un tren de marfă, în timp ce ea îşi 
făcea turneul artistic în căutarea doamnei Schroeder. 

Ca toţi artiştii care sunt obişnuiţi cu deplasările rapide, 
tovarăşa mea de călătorie avea ceva admirabil şi anume, se 
descurca tot atât de bine ca un bărbat, îşi făcea şi-şi 
desfăcea valizele, îşi umplea până la refuz şi-şi închidea 
sacii de călătorie, şi era întotdeauna gata cu cinci minute 
înainte de ora fixată; ceea ce nu trebuie niciodată să te 
osteneşti să-i pretinzi unei femei din lumea bună. 


În timp ce întrebam de ea, tocmai se înapoia. 

— Ah! în sfârşit, îi spusei, credeam că v-aţi luat zborul! 

— Într-adevăr, chiar aşa a fost. 

— Da, dar ziceam că pentru totdeauna. 

— Eu semăn cu rândunelele, mă întorc la cuib. 

— Ce-aţi făcut? 

— Mi-am expediat toate geamantanele şi am primit în 
schimb chitanţe; aşa încât am rămas cu rochia de pe mine, 
alta în sacul de voiaj şi şase cămăşi. Vedeţi, m-am descurcat 
mai bine ca un student. 

— Şi când plecaţi? 

— Când o să vreţi. 

— Doriţi, totuşi, să vedeţi Bruxellesul? 

— Ce este de văzut la Bruxelles? 

— Biserica Sainte-Gudule, Piaţa Primăriei şi pasajul 
Saint-Hubert. 

— Şi apoi? 

— Apoi Aleea Verde. 

— Şi apoi? 

— Şi apoi nimic. 

— Ei bine, duceţi-mă într-un local oarecare. Vă invit la 
masă. 

— Dumneavoastră? 

— Da... Transportul bagajelor mă costă mult mai puţin 
decât credeam: sunt bogată. Ce se mănâncă pe aici? 

— Stridii de Gstende, carne afumată, raci. 

Şi ce se bea? 

— Faro! şi lambic!Z.. 

— Hai să bem faro şi lambic, şi să mâncăm raci, carne 
afumată şi stridii de Ostende. 

— Să mergem. 

Vă jur că dacă tovarăşa mea ar fi purtat pantaloni şi 
redingotă în loc de rochie şi pelerină cu glugă, aş fi fost 
înşelat de aparenţe şi m-aş fi crezut mentorul unui tânăr 
frumos, în loc să fiu cavalerul unei femei îneântătoare. 


Am luat masa; apoi am vizitat biserica Sainte-Gudule, 
pasajul Saint-Hubert, Piaţa Primăriei; am dat o raită pe 
Aleea Verde, şi ne-am întors la hotel. 

— Deci, am văzut tot ce se poate vedea la Bruxelles? mă 
întrebă tovarăşa mea de drum. 

— Totul, în afară de muzeu. 

— Ce pot vedea la muzeu? 

— Sunt patru sau cinci tablouri magnifice de Rubens şi 
două sau trei Van Dyck-uri minunate. 

— De ce nu mi-aţi spus de la început? 

— Uitasem. 

— Grozav ghid!... Hai să vedem muzeul. 

Ne-am dus să vedem muzeul. Marea actriţă, care-l 
cunoştea pe Shakespeare la fel ca pe Schiller, pe Victor 
Hugo ca pe Shakespeare, pe Calderon ca pe Victor Hugo, îi 
cunoştea pe Rubens şi pe Van Dyck ca pe Calderon, şi 
vorbea despre pictură ca despre teatru. 

Am stat peste două ore la muzeu. 

— Ei bine, îmi spuse ea la ieşire, ce mai am de văzut în 
capitala Belgiei? 

— Pe doamna Pleyel, dacă vreţi. 

— Doamna Pleyel! Doamna Pleyel, marea actriţă? Cea 
despre care Liszt mi-a vorbit atât de mult? 

— Ea însăşi. 

— O cunoaşteţi? 

— Perfect. 

— Şi puteţi să mă prezentaţi? 

— Într-o jumătate de oră. 

— O trăsură! 

Şi entuziasta mea unguroaică făcu semn unui vizitiu, care 
veni în grabă şi care, recunoscându-mă, deschise portiera 
curtenitor. 

Tovarăşa mea de călătorie era uimită, printre altele, de 
această popularitate care făcea ca nu numai pe străzile 
Parisului, din zece persoane pe lângă care treceam, cinci să 
mă salute dând din cap sau făcându-mi semn cu mâna, cât 


şi de faptul că, după ce mă însoţise în provincie, trecea cu 
mine frontiera şi mă urma în străinătate. 

Or, ajunsesem la Bruxelles şi, la Bruxelles, punând şi 
vizitiii la socoteală, nu cinci, opt persoane din zece mă 
cunoşteau. 

Am urcat în trăsură; doamna Pleyel locuia foarte departe, 
la capătul cartierului Schaerbeek; aşa încât frumoasa mea 
tovarăşă de călătorie avu destul timp ca să mă întrebe 
despre marea actriţă pe care urma s-o vizităm, iar eu am 
avut destul timp ca să-i răspund la întrebări. 

Erau cam douăzeci şi cinci de ani de când o cunoşteam 
pe doamna Pleyel. Mi-a fost anunţată într-o zi, pe când nu 
avea altă aureolă în afară de celebritatea comercială a 
soţului său. Nu o cunoşteam personal; văzui că intră o 
tânără femeie slabă, brunetă, cu dinţii albi, nişte ochi negri, 
magnifici şi o uimitoare mobilitate a feţii. 

La prima vedere, am înţeles că aveam de-a face cu o 
artistă. Şi, într-adevăr, plutind în nesiguranţă, simțind cum 
bate în ea o inimă entuziastă, încă nu ştia cărei arte să se 
dedice şi venea să-mi ceară sfatul. 

Pe vremea aceea, credea că viitorul ei este teatrul. 

Tocmai lucram la Kean. M-am dus la masa de lucru, mi- 
am luat manuscrisul, l-am deschis la scena dintre Kean şi 
Anna Damby, şi i-am citit-o; situaţia era identică. 

În plus, doamna Pleyel nu era liberă: avea un soţ; ca să 
intre în teatru, trebuia să renunţe la convenienţele sociale, 
ruptură care este întotdeauna dureroasă. 

Am avut fericirea să o conving, pentru moment cel puţin, 
că toate gloriile scenei nu valorează cât monotonia liniştită 
a căminului. 

„Ea rămase acasă să toarcă lână”, scriau vechii romani 
pe mormântul soțiilor lor. 

N-am mai auzit vorbindu-se despre doamna Pleyel, un an 
sau doi. Deodată, am aflat că i s-a întâmplat. O nenorocire. 

Am uitat cărei maşinaţii infame îi căzuse victimă. 

Fusese obligată să se exileze. 


În nenorocirea ei atât de mare, nu s-a gândit la altceva 
decât să părăsească Franţa. 

A plecat împreună cu mama ei. 

Frau amândouă la Hamburg, aproape muritoare de 
foame, când, într-o zi, trecând pe lângă un magazin cu 
instrumente muzicale, doamna Pleyel fu cuprinsă de o 
puternică dorinţă de a intra în acest magazin, ca şi cum 
voia să-şi cumpere un pian pentru a-şi mai îndulci inima cu 
puţină muzică. 

Pe atunci nu era deloc admirabila actriţă de azi; totuşi, 
nenorocirea înviorase în ea flacăra geniului. S-a aşezat în 
faţa instrumentului, a lăsat să-i cadă degetele pe clape şi, 
de la primele acorduri, a scos nişte sunete sfâşietoare. 

Negustorul, care nu o cunoştea, şi n-avusese pentru ea 
decât politeţea mercantilă pe care o ai pentru o clientă 
obişnuită, se apropie şi ascultă. 

Nu cânta nicio melodie cunoscută: improviza. Dar 
această improvizație ascundea toate suferinţele ei de trei 
luni: decepţie în dragoste, dureri, deziluzii, lacrimi, exil; 
erau până şi ţipetele înfiorătoare ale vulturului care plana 
deasupra ei şi care se numeşte foame. 

— Cine sunteţi şi ce pot face pentru dumneavoastră? o 
întrebă negustorul după ce termină. 

Ea izbucni în plâns şi îi povesti totul. 

Atunci negustorul, care era un om deosebit, o făcu să 
înţeleagă ce sever, dar şi ce sublim dascăl este durerea; îi 
arătă calea tainică pe care providenţa o mâna spre bogăţie, 
spre celebritate, chiar spre glorie; ea nu avea încredere în 
sine; el o încurajă, îi trimise acasă cel mai bun pian al său, şi 
o convinse să dea un concert. 

Un concert! Să dea un concert, ea care, până mai ieri, nu 
ştia că are flacăra geniului! Negustorul insistă, luând 
asupra lui toate cheltuielile, răspunzând de toate. 

Sărmana Marie se hotări. 

Se numea Marie, ca Malibran, ca Dorval. 


Am fost prietenul intim al acestor trei femei celebre şi 
nefericite. Greşesc când spun nefericite, căci numelui 
Mariei Pleyel trebuie, dimpotrivă, să i se alăture epitetul de 
fericită. 

Fericită, deoarece concertul ei a avut succes; deoarece 
atunci a întrevăzut viitorul plin de glorie care o aştepta. 

Timp de zece ani, Petersburgul, Viena, Dresda au răsunat 
de succesele ei. Se reîntoarse în Belgia, patria sa şi, 
împotriva tuturor tradiţiilor, i se făcu dreptate. 

Fu numită profesoară la Conservator. 

Atunci reveni la Paris, unde numele ei era cunoscut; dădu 
concerte şi avu mare succes. 

Am revăzut-o. Apoi, la rândul meu, după 2 decembrie, am 
plecat în Belgia şi, pentru a treia oară, am regăsit-o. 

Când am sunat la uşa ei, doamna Bulyowsky o cunoştea 
tot atât de bine ca şi mine. Camerista scoase un strigăt de 
bucurie când mă recunoscu. 

— Oh! cât de bucuroasă va îi doamna! strigă ea. 

Şi, fără să se mai gândească să închidă uşa în urma 
noastră, se repezi în salon, strigând numele meu. 

— Ei bine, o întrebai pe tovarăşa mea de călătorie, vă mai 
îndoiţi că vom fi bine primiţi? 

Nu avu timp să răspundă, căci Marie Pleyel venea să ne 
întâmpine, majestuoasă ca o regină, graţioasă ca o artistă. 

— Mai întâi îmbrăţişaţi-vă, le spusei celor două femei, 
după aceea veţi face cunoştinţă. 

Tovarăşa mea de călătorie se aruncă de gâtul Mariei 
Pleyel şi, o clipă, le-am admirat pe aceste două făpturi atât 
de diferite ca înfăţişare şi într-adevăr atât de frumoase, 
fiecare cu frumuseţea ei. 

Doamna Bulyowsky, subţire, zveltă, blondă şi roză, plină 
de efuziune, ca nemţoaicele şi unguroaicele. Doamna 
Pleyel, înaltă, cu forme admirabil proporţionate, brună, 
calmă, aproape severă. 

Sculptorul care ar fi putut reda acest grup, care ar fi 
putut reproduce aceste două naturi atât de opuse, ar fi avut 


un succes remarcabil. 

După ce se desprinseră din îmbrăţişare, le luai pe 
amândouă de braţ şi intrai cu ele în salon; o aşezai pe una 
în dreapta şi pe cealaltă în stânga mea. Apoi, îi explicai 
doamnei Pleyel motivul vizitei noastre. 

— Deci, doriţi să mă ascultați? spuse doamna Pleyel 
vizitatoarei. 

— Mai mult ca orice pe lume! 

— Dar e foarte, simplu! Sunteţi cu un om care are 
privilegiul de a mă determina să fac tot ceea ce vrea. 

I-am sărit de gât; eu nu o îmbrăţişasem încă. 

— Ce vreţi să-i cânt tragedienei dumneavoastră? îmi şopti 
ca. 

— Ceva la fel ca atunci când aţi cântat la negustorul acela 
de piane din Hamburg. 

Ea surâse cu un aer trist şi plin de farmec care aminteşte 
de suferinţele trecute, şi lansă un preludiu uluitor. 

— Ah! Marie, Marie, îi spusei, eşti fericită! Nu fericire îţi 
cerem noi. 

— Şi dacă inima mea explodează ca cea a Antoniei? 

— Bun! Voi pune mâna mea deasupra şi o voi împiedica 
să se spargă. 

Ea mă privi şi ridică uşor din umeri: 

— Înfumuratule! îmi spuse. 

Şi începu. 

Nu voi încerca să vă spun ce ne-a cântat marea artistă. 
Niciodată, sub nicio mână, fildeşul şi lemnul n-au scos 
asemenea acorduri; fără întrerupere, timp de o oră, s-au 
succedat senzațiile cele mai sfâşietoare, durerile cele mai 
ameţitoare; instrumentul însuşi părea că suferă, plânge, 
geme, se tânguie. 

În sfârşit, după o oră, se sculă strigând: 

— Nu vă este milă de mine; nu vedeţi că mă ucideţi? 

O privii pe doamna Bulyowsky. Era palidă, tremura, 
aproape leşinată. Auditorul şi instrumentistul erau demni 
unul de celălalt. 


Cele două femei se îmbrăţişară din nou; am condus-o 
afară pe': doamna Bulyowsky; mă temeam mai mult pentru 
această fire delicată şi nervoasă decât pentru Marie Pleyel, 
care avea o constituţie solidă, viguroasă. 

— Ei bine, o întrebai, odată ajunşi în stradă, mai doriţi să 
vedeţi ceva la Bruxelles? 

— Ce-aş putea să mai văd, după ce am văzut-o şi am 
ascultat-o pe această femeie admirabilă? mă întrebă ea. 

— Atunci ce facem? 

— Eu plec la Spa... Dar dumneavoastră? 

— Pe Dumnezeul meu, eu vă urmez... 

Un sfert de oră mai târziu, eram în tren şi plecam spre 
oraşul apelor şi al jocurilor, pe care nu avusesem 
curiozitatea să merg să-l vizitez în timpul celor trei ani cât 
am stat în Belgia. 

Odată ajunşi în compartiment, tovarăşa mea de călătorie 
îşi dădu drumul: 

— Ce artistă admirabilă! îmi spuse ea. 

— Dumneata eşti tot atât de mare ca şi ea, dragă Lilla, 
pentru că o înţelegi. 

— Ascultând-o, m-am îmbolnăvit pentru opt zile. 

— Ei! Cum aşa? 

— Nu mi-a rămas niciun nerv în tot corpul care să nu fie 
distrus. 

Oftă. 

— Vreţi să încerc să vă liniştesc? o întrebai. 

— Cum? 

— Vă sugestionez. Suntem singuri în vagon, şi aveţi 
destulă încredere în mine, nu-i aşa, ca să vă lăsaţi adormită 
o clipă? Vă veţi trezi, dacă nu vindecată, cel puţin uşurată. 

— Sunt de acord, încercaţi; dar vă previn că psihiatrii au 
dat întotdeauna greş când au vrut să mă adoarmă. 

— Pentru că aţi opus rezistenţă. Faceţi un efort de voinţă 
ca să mă ajutaţi, şi veţi vedea că, dacă nu vă adorm 
complet, cel puţin vă voi face să aţipiţi. 

— Nu mă voi opune, vă promit. 


— Ce simţiţi? 

— O căldură puternică la cap. 

— Deci capul trebuie mai întâi potolit. 

— Da... Cum veţi proceda? 

— Oh! nu mă întrebaţi; n-am studiat hipnotismul ca 
ştiinţă, l-am simţit din instinct. L-am practicat, ca să-mi 
dovedesc mie însumi puterea şi efectele lui, pe când scriam 
Balsamo şi, de atunci, de câte ori am fost rugat, dar 
niciodată pentru plăcerea mea; mă oboseşte prea tare. 

— Minunat! iată măcar ceva care dovedeşte că sunteţi de 
bună-credinţă. Deci, hipnotismul este ceva în afara 
lucrurilor materiale? 

— Să ne înţelegem; după părerea mea, există o latura a 
forţei magnetice care ţine de lumea fizică, deci, materială. 
Voi încerca să vă explic filosofic această latură. Când natura 
a creat bărbatul şi femeia, oricât de prevăzătoare ar fi fost, 
n-a avut nici cea mai mică idee despre legile care urmau să 
guverneze societăţile omeneşti: înainte de a se gândi să 
creeze bărbatul şi femeia, s-a gândit, ca şi la celelalte specii 
de animale, să creeze masculul şi femela. Principala treabă 
a marei zeițe Isis, cea cu o sută de mamele, a zeiţei Cybele 
a grecilor, a zeiţei Bune a romanilor, era reproducerea 
speciilor. De aici, eterna luptă a instinctelor carnale 
împotriva legilor sociale, de aici, în sfârşit, forţa de 
dominare a bărbatului asupra femeii, şi de atracţie a femeii 
faţă de bărbat. Ei bine, unul din miile de mijloace folosite de 
natură pentru a-şi atinge scopul este magnetismul. Efluviile 
fizice sunt ca nişte curenţi care mână pe cel slab către cel 
puternic. 

— Şi îmi mărturisiţi acest lucru? 

— De ce nu vi l-aş mărturisi? 

— În clipa în care îmi propuneţi să mă adormiţi! 

— Mă credeţi sau nu un om cinstit? 

— Vă cred un om cinstit; dovadă, felul în care procedez 
cu dumneavoastră; căci, în sfârşit, cine v-ar împiedica să 
spuneţi că am fost amanta dumneavoastră? 


— Şi ce-aş câştiga spunând această minciună? 

— De! eu nu ştiu ce câştigă bărbaţii cu aventuri galante. 

— Ei! dragă Lilla, m-aţi insulta crezând că aş avea 
pretenţia să fiu sau să trec drept un bărbat cu aventuri 
galante... 

— Mi s-a spus că sunteţi bărbatul cel mai vanitos din 
Franţa. 

— Se poate; dar vanitatea mea, chiar când eram foarte 
tânăr, n-a avut niciodată ca obiect ceea ce numiţi „aventuri 
galante”. Pe o anumită treaptă a bogăției sau a celebrităţii, 
n-ai timp să cauţi, n-ai nevoie să minţi. Am ţinut la braţ pe 
cele mai frumoase femei din Paris, din Florenţa, din Roma, 
din Neapole, din Madrid şi din Londra, de cele mai multe 
ori nu numai pe cele mai frumoase femei, dar şi pe cele mai 
mari doamne, şi nu am spus niciodată un cuvânt care ar fi 
putut lăsa să se creadă - oricine-ar fi fost cea care se 
sprijinea de braţul meu: vânzătoare, actriţă, prinţesă sau 
regină - că nutresc altceva pentru acea femeie decât 
respectul sau recunoştinţa, pe care am avut-o întotdeauna 
pentru femeia care se afla sub protecţia mea dacă era 
slabă, sau care mă lua sub protecţia ei dacă era puternică. 

Lilla mă privi, şi murmură printre buze: 

— Ce straniu, cum se pot face reputaţiile oamenilor! 

Apoi, de îndată, fără nicio legătură, adăugă: 

— Îmi arde capul; adormiţi-mă. 

M-am ridicat, i-am scos pălăria şi i-am suflat pe frunte, 
trecându-i mâna prin păr, după fiecare răsuflare, până când 
îmi spuse: 

— Ah! mă simt mai bine, capul mi se linişteşte... 

Atunci m-am aşezat în faţa ei şi i-am pus mâna pe partea 
de sus a frunţii, spunându-i cu voce scăzută, dar pe un ton 
imperativ: 

— Acum, dormi! 

După două minute dormea, liniştită, ca un copil. 

Un lucru ciudat: nici tovarăşa mea de călătorie, nici eu nu 
fusesem niciodată la Spa; nici ea, nici eu nu cunoşteam 


numele staţiilor; ei bine, începând de la penultima staţie şi 
până la ultima, începu să se agite, să se frământe şi 
bolborosi câteva cuvinte de neînțeles. 

I-am atins buzele cu vârful degetului şi am întrebat-o: 

— Ce este? 

Atunci, fără niciun efort, îmi răspunse: 

— Ajungem la ţintă; treziţi-mă... 

Am trezit-o şi, într-adevăr, după cinci minute şuieratul 
locomotivei anunţa că ajunsesem la destinaţie. 

Se simţea mult mai bine. 

Am tras la Hotel Orange, cel mai bun din oraş. Cum era 
încă sezonul băilor, hotelul era aproape plin. Nu mai erau 
decât două camere care comunicau între ele; numai că uşa 
de comunicaţie era blocată, de fiecare parte, de câte un 
pat. De o parte, siguranţa călătorului era asigurată de 
broască, de cealaltă parte, de un zăvor. 

Se înţelege că uşa se deschidea pe partea unde se afla 
broasca. 

l-am arătat tovarăşei mele de călătorie topografia 
hotelului. Am adus-o sus pe proprietăreasă pentru ca s-o 
asigure ea însăşi că nu se află nicio capcană în cele două 
încăperi alăturate, şi i-am dat să aleagă una dintre ele. 

A ales partea cu zăvorul, rugându-mă numai să-mi mut 
patul lângă perete, în loc să-l las lângă uşă; ceea ce m-am şi 
grăbit să fac. 

Era ora zece seara; tovarăşa mea de călătorie bău o 
ceaşcă cu lapte şi se culcă: n-o mai durea capul, dar avea 
nişte dureri la stomac. 

Am mâncat mai consistent, mi-am luat din valiză un 
volum de Michelet, m-am aşezat în pat şi am început să 
citesc. După o oră de lectură, şi în clipa în care tocmai 
stinsesem lumânarea, auzii bătind încetişor în uşa de 
comunicaţie. 

Crezui că m-am înşelat; dar chemarea fu urmată de acest 
cuvânt rostit cu voce înceată: 

— Dormiţi? 


— Nu încă; şi se pare că nici dumneavoastră nu dormiţi. 

— Mi-e rău. 

Într-adevăr, vocea se stinsese. 

— Ce aveţi? 

— Nişte crampe îngrozitoare la stomac. 

— Dumnezeule! 

— Nu vă neliniştiţi: mi se mai întâmplă câteodată, e 
dureros, dar nu este nimic îngrijorător. 

— Vreţi să chem pe cineva? 

— Nu, nici eterul nu are niciun efect. 

— Credeţi că eu pot să vă ajut mai mult decât eterul? 

— Poate... 

— Cum aşa? 

— Încercaţi să mă adormiţi. Prin uşă? 

— Da. 

— Mă îndoiesc că am să reuşesc; voi încerca. 

Încercai să fac să-mi pătrundă voinţa în această cameră 
din care pudoarea bolnavului mă exila: dar nu am reuşit 
decât pe jumătate. 

— Ei bine? o întrebai. 

— Simt că amorţesc; dar cu toată amorţeala tot mă mai 
doare. 

— Ar trebui să pot să vă ating pieptul aşa cum v-am atins 
fruntea, atunci durerea va înceta. 

— Credeţi? 

— Sigur. 

— Ei bine, dacă vreţi, puteţi deschide uşa, am tras 
zăvorul. 

Mi-am tras nişte pantaloni şi, călăuzit de flacăra 
lumânării care lumina crăpăturile uşii, m-am dus spre 
cheie, am întors-o şi, cum trăsesem ivărul de sus şi de jos, 
cele două canaturi se deschiseră. Prima mea privire fu net 
scrutătoare: vecina mea juca teatru, sau suferea cu 
adevărat? 

Era palidă, cu gura într-adevăr crispată şi muşchii feţei 
agitaţi de mici mişcări convulsive. I-am luat mâna: era rece, 


umedă, tremurândă: suferea cu adevărat. 

— Nu vi se pare ciudat, îmi spuse, că în loc să sun o 
femeie din hotel şi să cer un calmant oarecare, vă chem pe 
dumneavoastră şi nu vă las să dormiţi? 

— Deloc; dimpotrivă, mi se pare foarte simplu, foarte 
natural. 

— O să vă mărturisesc ceva. 

— Oh! că mă iubiţi, poate? 

— Ştiţi bine că vă iubesc şi încă mult; dar nu despre asta 
e vorba... Staţi, mă doare... 

Şi chipul bolnavei exprima într-adevăr atâta durere, încât 
nu te puteai înşela. 

Îi trecui braţul pe sub cap şi îl ridicai: se înţepeni, corpul 
îi fu străbătut de frisoane, apoi se imobiliză. 

— A trecut, spuse ea. 

— Voiaţi să-mi spuneţi ceva, să-mi faceţi o mărturisire? 

— Da, voiam să vă mărturisesc că somnul meu în vagon 
nu numai că m-a liniştit, dar că mi-a dat şi un sentiment 
plăcut pe care nu l-am mai simţit niciodată. Adormiţi-mă, vă 
TOg, şi sunt sigură că durerile vor înceta. 

— Şi nu vă e teamă să vă adorm, dumneavoastră în pat, 
iar eu lângă pat? 

Îşi aţinti asupra mea ochii mari, albaştri plini de uimire. 

— Nu m-aţi întrebat, îmi spuse ea, dacă vă consider un 
om cinstit, şi nu v-am răspuns că da? 

— Este adevărat, nu mă gândeam la asta. 

— Ei bine, atunci, încercaţi să mă adormiţi; căci sufăr 
într-adevăr foarte tare. 

Îmi luă mâna şi şi-o puse pe frunte. 

— De data aceasta, îi spusei, durerea nu este la cap, şi 
pentru ca să dispară o dată cu venirea somnului, cred că 
mâna mea trebuie să atingă locul unde se află răul... 

Îmi coborî mâna până la nivelul stomacului, dar lăsând 
cearceaful şi cuvertura între mână şi pieptul său. 

Dădui din cap şi ridicai uşor din umeri. 

— Mai încercaţi aşa, îmi spuse. 


— Este bine: priviţi-mă. Nu mă îndoiesc că vă voi adormi, 
dar mă îndoiesc că vă voi vindeca. 

Ea nu răspunse, şi continuă, privindu-mă, să-mi ţină 
mâna în locul în care se afla. În curând pleoapele i se lăsară 
încetişor, se închiseră, se deschiseră din nou, apoi iar se 
închiseră: dormea. 

După o clipă: 

— Dormiţi? o întrebai. 

— Prost. 

— Ce-i de făcut ca să dormiţi mai bine? 

— Puneţi-mi mâna pe frunte. 

— Dar crampele dumneavoastră de stomac? 

— Mai întâi adormiţi-mă. 

Îmi lăsă mâna, şi i-o pusei pe frunte. După cinci minute o 
întrebai din nou: 

— Dormiţi? 

— Da. Îmi spuse ea. 

— Un somn bun? 

— Somnul este bun: totuşi mă doare... 

— Ce-ar trebui făcut ca să nu vă mai doară? 

— Puneţi-mi mâna pe piept cu intenţia de a-mi lua 
durerea. 

— În ce loc pe piept? 

— În dreptul stomacului. 

— Puneţi-o dumneavoastră acolo unde credeţi că trebuie. 

Atunci, fără nicio ezitare, ridică cuvertura, cobori mâna 
şi, pe cămaşa strânsă la gât ca cea a unui copil, îmi aşeză 
mâna cu castitatea unei surori. 

Am îngenuncheat ca să stau mai comod şi mi-am sprijinit 
capul de pat. 

După o jumătate de oră, îmi eliberă mâna. 

— Ei bine? întrebai. 

— Nu mă mai doare... 

— Trebuie să rămân lângă dumneavoastră? 

— Încă două, trei clipe... 

Apoi, după cinci minute: 


— Mulţumesc, spuse ea. Ah! doamne, fără 
dumneavoastră aş fi avut două sau trei zile nişte dureri 
îngrozitoare! Acum... 

Ezită. 

— Ce? 

— Fiţi bun cu mine, am avut încredere în 
dumneavoastră... 

— Bine, îi spusei zâmbind; vă înţeleg. Îmi retrăsei mâna. 
Mi-o căută şi mi-o strânse uşor. 

— Să sting lumânarea? 

— Dacă vreţi... 

— Dar dacă vă revin durerile? 

— Nu vor reveni. De altfel, aveţi chibrituri în sertarul 
noptierei dumneavoastră. 

Stinsei lumânarea, căutai fruntea Lillei şi i-o atinsei cu 
buzele. 

— Noapte bună! îmi spuse ea cu seninătatea unei 
fecioare. 

Închisei uşa şi mă culcai din nou. 

A doua zi când m-am trezit, Lilla cânta ca privighetoarea 
la răsăritul soarelui. 

— Ei bine, dragă vecină, o întrebai, v-aţi însănătoşit? 

— Perfect. 

— Într-adevăr? 

— Pe cuvânt de onoare. 

Era atât de adevărat, încât am putut să acceptăm un 
excelent dineu pe care ni-l oferi în aceeaşi zi inspectorul 
general al pădurilor, şi în aceeaşi seară să plecăm la Aix- la- 
Chapelle. 

Stabilisem în timpul zilei că voi merge până la Mannheim. 


IV 


AZI MERGEM CU TRENUL DE LA 
Spa la Colonia. Pe vremuri, adică acum douăzeci de ani, 
calea ferată se oprea la Liege, iar restul drumului se făcea 
cu trăsura. Administraţia trăsurilor era prusacă şi, în 
consecinţă, supusă acelei rigidităţi devenită proverbială în 
regatul marelui Frederic. 

Biletele care ţi se distribuiau erau jumătate germane, 
jumătate franceze. Una dintre clauzele înscrise pe acesta 
bilete, care fixau fiecăruia un număr, era următoarea: 

„Este interzis călătorilor să schimbe locul cu vecinii lor, 
chiar cu consimţământul acestora.” 

Odinioară, erai nevoit să te opreşti la Liege. Azi drumul 
se face fără întrerupere. 

Am ocazia să mă bucur că nu ne mai oprim la Liege. Sunt 
în război de mai mulţi ani cu bunul oraş valon care încă nu 
mi-a iertat că am spus, în Impresii de călătorie, că era să 
mor de foame acolo, şi am fost asigurat că proprietarul 
Hotelului Albion, unde era să mi se întâmple această 
nenorocire, mă căutase prin toată Europa ca să-mi ceară 
socoteală pentru aceste cuvinte abominabile. 

Din fericire, pe atunci mă aflam în Africa unde, trebuie să 
mărturisesc, mâncam şi mai prost ca la el. 

Cu atât mai puţin aş fi scăpat de soarta pe care mi-o 
rezervase, cu cât, în goana lui, recrutase un alt duşman de 
al meu: proprietarul Hotelului Poştei din Martigny, cel care 
îmi servise, în 1832, acel renumit biftec de urs care a făcut 
pur şi simplu ocolul lumii, şi care, ca şarpele de mare, ne-a 
parvenit prin jurnalele din America. 

De fapt, mă destăinui aici cu privire la aceşti doi 
venerabili domni. Dacă unul dintre ei, proprietarul 
Hotelului Albion, avea dreptate să-mi poarte pică, celălalt, 
proprietarul Hotelului Poştei, nu avea decât să-mi 
mulţumească. 


Un hangiu francez ar fi plătit cu aur o reclamă atât de 
minunat reuşită; şi-ar fi pus firma „La biftecul de urs” şi ar 
fi făcut avere. 

De altfel, poate că a făcut avere şi fără asta. 

După 1832, am mai trecut cu poştalionul prin Martigny. 
Proprietarul s-a grăbit, nerecunoscându-mă, să-mi schimbe 
caii de la trăsură; era rotofei şi gras ca un om care nici nu 
urăşte, nici nu are remuşcări. Dacă ar fi ştiut că eu sunt 
acela, ce-ar mai fi fost, Dumnezeule!... 

Ajunserăm la Colonia, pe la şase dimineaţa, pe o vreme 
superbă. Am alergat la agenţia de vapoare cu aburi; 
vaporul cu aburi pleca la ora opt: aveam la dispoziţie două 
ore. 

— Dormiţi sau faceţi o baie? o întrebai pe tovarăşa mea 
de călătorie. 

— Fac o baie. 

— Vă conduc. 

— Ştiţi unde este? 

— Ştiu întotdeauna unde se află băile oraşelor prin care 
am trecut. 

O condusei la baie. 

Pudoarea o făcu puţin să roşească la întrebarea: „Luaţi o 
singură cameră sau două?” Dar mă grăbii să răspund: 
„Două”. Şi furăm conduşi în două camere de baie alăturate 
cum fuseseră şi dormitoarele noastre. 

Trimiseserăm direct bagajele - reduse, pentru Lilla, la o 
valiză, pentru mine la un sac de voiaj - pe vaporul cu aburi 
din Mainz. leşind de la baie nu aveam deci decât să urmăm 
acelaşi drum ca şi bagajele noastre. 

De la intrarea în Prusia, tovarăşa mea de călătorie 
simţise că-l creşte importanţa; devenise interpreta mea, şi 
era ocupată cu discuţiile băneşti. 

Călătoria pe Rin este, de altfel, una dintre cele mai ieftine 
călătorii care există pe lume: pentru patru sau cinci taleri, 
cred, adică pentru vreo douăzeci de franci, urci fluviul 
descris de Boileau şi cântat de Koerner, de la Colonia la 


Mainz şi, pentru acelaşi preţ, cobori de la Mainz până la 
Colonia. 

Rămâne problema culinară: hrana este ieftină, dar 
execrabilă; vinurile sunt scumpe... şi proaste. 

S-a făcut acestor vinuri acre de Rin, din struguri copţi la 
strălucirea pietrelor, o reputaţie foarte uzurpată, după 
părerea mea. „Liebfraumilch“-ul şi, „Brauneberger”-ul - 
Laptele Fecioarei şi Sucul muntelui cafeniu, - sunt 
singurele mai acătării. Cât despre /Johannesberg, mi-aş 
permite acest paradox, şi anume că nu cunosc un vin bun 
care să coste douăzeci şi cinci de franci sticla. 

Pornind de la Colonia, cu toate că harta este franco- 
germană, bucătăria este numai prusacă. le aştepţi să 
mănânci o mâncare acră, mănânci o mâncare dulce; ceri 
ceva dulce, ţi se serveşte ceva pipărat; înmoi pâinea într-un 
sos care seamănă a rântaş, şi mănânci marmeladă. 

Prima oară când am cerut salată în Germania, i-am 
înapoiat-o chelnerului spunându-i: 

— Aţi uitat să scurgeţi salata asta, este plină de apă. 

Chelnerul luă salatiera, o înclină, apoi mă privi cu uimire. 

— Ei bine? îi spusei. 

— Ei bine, domnule, reluă el, nu este apă, este oţet. 

Credeam că o să-mi ia gura foc de la salata asta: dar nu 
mirosea a absolut nimic. În toate ţările din lume, se pune 
oţet în salată; în Germania se pune salata în oţet. 

Sunt multe obiceiuri nemţeşti în bucătăria germană. Se 
pune zahăr în oţet, şi miere în ură. 

Dar nu ştiu ce se pune în cafeaua cu frişcă. 

Serviţi tot ce doriţi pe un vapor cu aburi de pe Rin, serviţi 
apă de Seltz, apă de Spa, apă de Hamburg, apă de Baden, 
Chiar şi apă de Sedlitz, dar nu serviţi cafea cu frişcă, dacă 
sunteţi francez. Nu vreau să spun cu asta că în Franţa 
găseşti o cafea bună cu frişcă; spun numai că, peste tot în 
afară de Franţa, şi mai ales în Germania, se serveşte o cafea 
execrabilă. 


Asta începe la Quievrain şi merge mereu crescând până 
la Viena. 

N-aţi crede că această problemă, care pare foarte simplă: 
„De ce se serveşte în general cafea proastă în Franţa?”, are 
o soluţie foarte politică. Foarte politică, repet. 

Se servea cafea bună în Franţa de la invenţia cafelei până 
la sistemul continental, adică de la 1600 până la 1809. 

În 1809, zahărul costa opt franci livra; asta ne-a adus 
zahărul din sfeclă. În 1809, cafeaua costa zece franci livra; 
asta ne-a adus cicoarea. 

Sfecla mai merge. În calitatea mea de vânător, nu mă 
supăr când grânele sunt secerate, ovăzul cosit, trifoiul şi 
lucerna cosite, şi mai găsesc două sau trei pogoane de 
sfeclă, în care risc să fac o entorsă la fiecare pas, dar unde 
se adăpostesc potârnichile şi se cuibăresc iepurii. 

În plus, sfecla în spuză - înţelegeţi bine, nu la cuptor - 
murată douăzeci şi patru de ore în oţet bun - nu în oţet 
nemţesc - nu este un aperitiv de lepădat... 

Dar cicoarea! Căror zei infernali li se va închina 
cicoarea? 

Un linguşitor al Imperiului a spus: Cicoarea este 
răcoritoare. 

Este de necrezut ce poate fi determinat să facă poporul 
francez cu cuvântul răcoritor: 

S-a spus că poporul francez este poporul cel mai spiritual 
de pe pământ: ar fi trebuit să se spună poporul cel mai 
încălzit. 

Bucătăresele au pus stăpânire pe cuvântul răcoritor: şi la 
adăpostul acestui cuvânt, ele îşi otrăvesc în fiecare 
dimineaţă stăpânii amestecând o treime de cicoare în cafea. 

Veţi obţine totul de la bucătăreasa dumneavoastră, să 
pună mai puţină sare, mai mult piper, să se mulţumească 
doar cu un ban câştig la o livră, de la măcelar, băcan, sau de 
la negustorul de fructe. Dar nu veţi obţine niciodată de la 
bucătăreasa dumneavoastră să nu vă pună cicoare în cafea. 


Bucătăreasa cea mai mincinoasă este insolentă în ceea ce 
priveşte cicoarea. Ea mărturiseşte că pune cicoare, se 
laudă cu asta, spune stăpânului său: 

— Sunteţi încălzit, domnule; este spre binele 
dumneavoastră. 

Dacă o daţi afară, iese cu capul sus, insultându-vă cu 
privirea. 

Este o martiră a cicoarei! 

Sunt perfect convins că există o societate secretă a 
bucătăreselor; o casă de ajutor pentru cicoreene. 

Or, când băcanii au văzut asta, şi-au aplicat maxima: 
Audite et  intelligite. Au înţeles, ei care nu au 
„pricepătoarea prea uşoară”, cum spun belgienii. 

Odinioară vindeau ciocoarea separat, rămăşiţă de 
pudoare. Acum, se vinde cafea cu cicoare, cum se vinde 
ciocolată cu vanilie. 

Dumneavoastră ştiţi asta, dumneavoastră, amatorii de 
cafea, care serviţi moca curată şi nu cu o treime de 
martinica şi o treime de burbon. Dumneavoastră vă 
cumpăraţi cafeaua moca boabe. 

Vă spuneţi: „O voi prăji, o voi râşni eu însumi. O voi pune 
sub cheie şi voi ţine cheia la mine în buzunar. Am o spirtieră 
pentru făcut cafea, îmi voi face singur cafeaua, la masă, şi, 
în felul acesta, voi scăpa de cicoare.” 

Sunteţi otrăvit de ea! 

Băcanii au inventat un tipar pentru boabe de cafea, aşa 
cum armurierii au inventat un tipar pentru gloanţe. 

Aveţi o treime de cicoare în cafeaua dumneavoastră 
moca, prăjită,  râşnită, încuiată, pregătită de 
dumneavoastră! De când cu cicoarea, băcanii au devenit 
foarte vicioşi! 

lată ce-i spusei tovarăşei mele de călătorie când o auzii 
cerând în nemţeşte: 

— Cafea cu friscă. 

Dar ştiţi ce mi-a răspuns la diatriba mea? 

— Nu detest cicoarea, este bună pentru sânge. 


Astfel a pătruns această teorie, nu numai anticulinară, ci 
aş spune mai mult, antiartistică, până în Germania, chiar 
până în Ungaria: Cicoarea este răcoritoare! 

Mă îndepărtai de Lilla. Simţeam o oarecare repulsie 
văzând aceste buze, fragede ca două petale de trandafir, 
aceşti dinţi albi ca nişte perle intrând în contact cu 
îngrozitoarea băutură. 

Mă dusei să mă plimb. 

În zarea albăstruie începea să se vadă conturându-se 
azurul mai închis al colinelor înalte care străjuiesc Rinul şi 
care, apropiindu-se, formează atât de pitoreasca trecătoare 
Loreley. 

Am rămas până când am presupus că bolul de cafea cu 
frişcă fusese consumat. Apoi m-am întors. 

Mi-am găsit tovarăşa de călătorie discutând foarte aprins 
cu o femeie încântătoare de douăzeci şi trei sau douăzeci şi 
patru de ani, blondă, cu o înfăţişare plăcută şi talia 
mlădioasă. 

Avui impresia că cele două femei vorbeau despre mine. 

Nu numai că ghicii că vorbeau despre mine, dar crezui 
chiar că înţeleg subiectul discuţiei lor. 

Văzându-ne sosind împreună pe vapor, pe Lilla şi pe 
mine, frumoasa vieneză - doamna blondă era din Viena - o 
întrebase ce era între noi. lar tovarăşa mea de călătorie i-a 
spus adevărul: că eram pur şi simplu prieteni. Era clar că 
interlocutoarea ei n-o credea de fel. 

Mă apropiai şi, după felul deosebit de respectuos în care 
mă adresai doamnei Bulyowsky, compatrioata sa a putut să- 
şi dea seama că Lilla îi spusese purul adevăr. 

Discuţia deveni generală. 

Lilla mă prezentă frumoasei călătoare drept prietenul 
său, apoi mi-o prezentă pe aceasta ca pe o admiratoare 
pasionată a literaturii franceze, ceea ce îmi permitea să-mi 
iau partea din admiraţia împărţită confraţilor mei. 

Frumoasa vieneză vorbea franceza ca o pariziană. 


Nu-i cunosc numele şi, în consecinţă, nu pot s-o 
compromit cu portretul pe care i l-am schiţat; dar am toate 
motivele să cred că, dacă aş fi făcut cu ea călătoria pe care 
o făceam cu Lilla, şi după patru zile şi patru nopţi m-ar fi 
prezentat ca un prieten, ar fi spus o mare minciună. 

În acest timp soarele se ridica la orizont. 

— Unde mi-aţi pus umbrela de soare? mă întrebă 
tovarăşa mea de călătorie. 

— Jos, în salon, împreună cu sacul meu de călătorie. 

Mă ridicai. Lilla îmi întinse mâna cu acea graţie 
încântătoare care făcea meritul principal al domnişoarei 
Mars. 

— lertaţi-mă că vă deranjez, adăugă ea. 

Mă aplecai să-i sărut mâna. 

— Oh! aşteptaţi. 

Îşi scoase mănuşa. 

Îi sărutai mâna şi plecai să aduc umbrela de soare. 

Punând piciorul pe prima treaptă a scării, am întors 
capul. O văzui pe tânăra vieneză luându-i cu efuziune mâna 
şi având aerul că-i cere ceva. 

— Duceţi-vă, duceţi-vă, îmi spuse Lilla. 

Coborâi şi, după cinci minute, urcai din nou cu umbrela. 
Lilla era singură. 

— Ce vă spunea femeia încântătoare care era cu 
dumneavoastră şi care a plecat? o întrebai. 

— Când? 

— În momentul în care am întors capul. 

— Curios? 

— Spuneţi, vă rog. 

— Nu, nici vorbă; aveţi şi aşa destul de mult amor 
propriu. 

— Dacă nu-mi spuneţi, mă voi duce s-o întreb chiar pe ea. 

— Să nu faceţi una ca asta! 

— Atunci, spuneţi. 

— Vreţi să ştiţi ce mă ruga? 

— Da. 


— Ei bine, mă ruga s-o las să-mi sărute mâna în locul în 
care mi-aţi sărutat-o dumneavoastră. 

— Şi i-aţi permis, sper? 

— Fără îndoială... Este tipic nemţesc, nu-i aşa? 

— Da; numai că aş da orice să fie tipic franțuzesc. 

— Dar care una din reginele dumneavoastră n-a sărutat 
chiar buzele unui poet pe când acesta dormea? 

— Da, dar această regină era scoțiană, şi a murit, otrăvită 
de soţul ei, spunând: „Dispreţuiesc viaţa, nu o regret 
deloc...” Este adevărat că regina era soţia lui Ludovic al XI- 
lea. 


V 


DE ÎNDATĂ CE FRUMOASA VIE- 
neză mă văzuse apropiindu-mă de doamna Bulyowsky, 
venise în grabă să se aşeze lângă ea, fără să se preocupe de 
cele ce-mi povestea aceasta. 

Nemţoaicele au o calitate admirabilă, aceea că nu-şi 
ascund entuziasmul şi că gura lor nu le dezminte nici ochii, 
nici inima: spun ceea ce gândesc, simplu, dar, sincer. 

Nu cred să existe în acelaşi timp o impresie mai plăcută şi 
mai măgulitoare decât cea de a te auzi lăudat cu naivitate 
de gura unei femei frumoase, născută la cinci sute de leghe 
de tine, vorbind o altă limbă decât a ta şi pe care 
întâmplarea ţi-a scos-o în cale, care nu avea cum să te 
cunoască niciodată, şi se felicită, cu bucurie, că te-a 
cunoscut. Când compari aceste efluvii mângâietoare ale 
inimii şi ale ochilor pe care le întâlneşti din momentul în 
care ai trecut frontiera, cu acea disecare rece a talentului, 
cu eterna negare a geniului, cu care ne obişnuiesc gazetele 
noastre cotidiene, săptămânale sau lunare, te întrebi de ce 
găseşti întotdeauna în ţara ta şi printre compatrioţii tăi 
această dezamăgire, care nu te-ar mâna decât spre 
descurajare, dacă n-ai pleca din când în când în străinătate 
să prinzi noi puteri. Anteu îşi regăsea forţele atingând 
pământul Africii. Eu nu sunt Anteu, dar ştiu că îmi pierd 
puterile de câte ori ating părnântul Franţei. 

De altfel, mă aştepta o a doua surpriză de acelaşi gen ca 
şi prima: o dată cu noi, se îmbarcase un grup alcătuit din 
doi bărbaţi de treizeci-treizeci şi cinci de ani, două femei de 
douăzeci şi cinci-treizeci de ani şi un copil de şapte-opt ani. 

Grupul avea un aer străin, caracteristic locuitorilor unei 
lumi mai apropiate de soarele tropicelor decât de a noastră; 
copilul mai ales, cu părul său lung, negru, cu tenul mat, 
ochii învăpăiaţi, era un exemplar tipic din America de Sud. 


Una dintre cele două femei spusese, o clipă după ce 
vaporul pornise, câteva cuvinte la urechea copilului şi, de 
atunci, acesta nu încetase să mă privească cu o curiozitate 
naivă. 

Cum grupul din care făcea parte se afla în faţa noastră, şi 
cum nu eram despărțiți unii de alţii decât prin distanţa care 
există între banca de lângă învelitoare şi banca de la 
bastingaj, mi-am adunat toate cunoştinţele filologice ca să-i 
spun în spaniolă: 

— Copilul meu, vrei să-i ceri mamei dumitale îngăduinţa, 
în numele meu, să te îmbrăţişez? 

Spre marea mea uimire, una dintre cele două femei îi 
spuse atunci într-a franceză excelentă: 

— Alexandre, du-te să-ţi îmbrăţişezi naşul. 

Copilul, încurajat de această autorizaţie, veni alergând să 
se arunce în braţele mele. 

— Ah! Extraordinar, răspunsei, asta-i bună! Că lui don 
Juan, care de la un mal la celălalt al fluviului Manganares 
tot cerea un foc să-şi aprindă ţigara, Satan i-a răspuns 
întinzând braţul pe deasupra fluviului, şi că de la ţigara ivită 
în mâna înmănuşată a acestuia, don Juan şi-a aprins-o pe a 
lui, asta este minunat. Dar că eu, fără să ştiu, am întins 
amândouă mâinile ca să ţin un copil deasupra cristelniţei, la 
Rio de Janeiro sau la Buenos Aires, asta n-aş fi bănuit 
niciodată. 

— De fapt, îmi răspunse doamna străină, lucrurile nu s-au 
petrecut chiar aşa. 

— Este o indiscreţie dacă insist? întrebai. 

— Oh! nicidecum, îmi răspunse americana. Nu suntem 
nici din Buenos Aires, nici din Rio de Janeiro: suntem din 
Montevideo. Ori, după ce Rosas a fost înfrânt, s-a făcut pace 
şi am răsuflat uşuraţi, prima noastră dorinţă a fost, ca să 
fim în pas cu civilizaţia, să imităm principalele oraşe din 
Europa în crearea celor mai utile sau filantropice 
aşezăminte. Primul, sau unul dintre primele, a fost un azil 
de copii găsiţi. Ei bine, copilul pe care-l vedeţi a fost cel 


care a inaugurat aşezământul, iar numele dumneavoastră 
este atât de popular la Montevideo, încât i s-a dat acest 
nume, ca să poarte noroc, noului azil. Nu aveam copii; ne- 
am hotărât să luăm unul de la Copiii-Găsiţi. L-am ales pe 
acesta din cauza numelui. 

Ţineam drăgălaşul copil în braţe: îl strângeam la piept 
foarte mândru că am avut, de la un capăt la altul al lumii, o 
influenţă atât de bună asupra acestei biete mici existenţe. 

Din braţele mele, acesta trecu în braţele celor două 
tovarăşe de călătorie ale mele; apoi, nu ştiu cum, mâinile 
copilului, mâna Lillei, cea a doamnei vieneze şi a mea se 
găsiră înlănţuite, şi rămaseră astfel aproape o jumătate de 
oră, vorbindu-şi prin acei fiori de simpatie care ating 
extazul. 

Poate că această jumătate de oră n-a fost cea mai fericită, 
dar a fost cu siguranţă cea mai plăcută din viaţa mea. 

Deodată, cu un zâmbet şi un sărut, copilul se desprinse şi 
alergă la familia sa adoptivă, ca pasărea care îşi ia zborul 
pentru a se întoarce la cuib. 

Mi-am desprins mâna din dulcea strânsoare, l-am urmat 
pe copil şi m-am dus să le cer spaniolilor mei din America 
de Sud câteva informaţii despre oamenii pe care-i 
cunoscusem şi care locuiau la Montevideo. 

Primul despre care m-am informat a fost un compatriot 
de-al meu, un tânăr armurier din Senlis. Îl ajutasem să vină 
să se stabilească la Paris. Afacerile lui prosperau, când 
izbucni revoluţia din 1848, care, răsturnând un tron, a 
zguduit în acelaşi timp atâtea existenţe. În consecinţă, l-am 
recomandat generalului Pacheco Y Obes, cu ocazia misiunii 
pe care acesta o îndeplinise la Paris. Generalul îl trimisese 
la Montevideo, şi îl numise armurier al guvernului. Începuse 
să facă avere. 

L-am revăzut mai târziu, cu ocazia uneia dintre călătoriile 
sale în Franţa. Mi-a înapoiat cele câteva bancnote de o mie 
de franci pe care mi le datora şi, în contul dobânzilor, mi-a 
dăruit o minunată piele de urs. 


Aceasta m-a făcut să vorbesc despre un alt francez pe 
care de asemenea îl recomandasem generalului Pacheco: 
era contele de Horbourg, fiul unui aghiotant al tatălui meu. 

Într-o zi, pe când vâna în delta Nilului împreună cu tatăl 
meu, contele de Horbourg, tatăl celui despre care vorbesc, 
calcă pe coadă un mic şarpe boa din specia numită pitoni. 

Şarpele se ridică şi se repezi, cu capu-i enorm, să-l 
muşte. 

Dar, mai iute decât şarpele, tatăl meu a ochit, a tras şi l-a 
omorât, fără ca vreun glonte să-l atingă pe aghiotant. 

Contele de Horbourg şi-a făcut o cingătoare pentru 
spadă din pielea acostui şarpe. Apoi, la moartea sa, mi-a 
lăsat moştenire cingatoarea. 

Mi-o adusese fiul său, îmbrăcat în doliu. Aşa l-am 
cunoscut. 

Servise în Africa şi nu era lipsit de cultură: dar sănătatea 
şi inteligenţa îi erau măcinate de băutură. Dacă aveai 
nevoie de el fizic, avea temperatură: dacă aveai nevoie de el 
intelectual, era beat. 

Pe acesta nu eu îl recomandasem generalului Pacheco: 
generalul îmi ceruse acest lucru. L-a făcut ofiţer instructor. 

De Horbourg murise în exerciţiul funcţiunii şi în condiţii 
tragice. 

Într-o zi, pe când făcea manevre cu un regiment în 
mijlocul ierburilor înalte, sabia îi scăpă din mână, şi căzu. 
Cu agitația febrilă care nu-l părăsea, cobori de pe cal. Sabia 
rămăsese în picioare, cu mânerul în pământ şi lama în aer. 
În mişcarea bruscă pe care o făcu nimeri drept în tăişul ei şi 
nu mai supravieţui decât două ore de la accident. 

Cât despre Pacheco y Obes, omul cel mai important al 
tuturor revoluțiilor montevidene, murise şi el, în dizgrație, 
ca Scipion. Sărac ca Cincinnatus, manevrase ca şi 
Lamartine, milioane; numai că era dintre acei poeţi cu 
mână spartă cărora li se scurg milioane printre degete. 

Ajuns la Paris cu o misiune de încredere, fusese luat în 
râs de micile gazete. Batjocura ajunsese până la ofensă. 


Ceruse satisfacţie şi îi fusese refuzată; atunci recurse la 
poliţia corecțională şi, deşi vorbea destul de prost 
franţuzeşte, voise să-şi pledeze singur cauza. 

Făcuse, în faţa tribunalului, una dintre acele demonstraţii 
de elocinţă caracteristice sufletelor mari, cum aveau 
generalul Foy, generalul Lamarque, domnul de Fitz-James. 

Fusese luat în râs mai ales pentru micimea republicii 
sale, pentru cauza neînsemnată pentru care lupta. 

Răspunsesse: 

— Măreţia devotamentului nu se măsoară cu mărimea 
lucrului pe care-l aperi. Dacă am fericirea să-mi vărs tot 
sângele pentru libertatea oraşului Montevideo, înseamnă că 
voi face tot atât cât Hector care şi-a vărsat sângele pentru 
apărarea Troiei. 

Acest suflet mare s-a stins, acest mare apărător al unei 
cauze mici a murit; a murit atât de sărac, încât acel tânăr 
armurier pe care i-l recomandasem pe vremea gloriei sale l- 
a întreţinut în ultimele sale zile şi a suportat până şi 
cheltuielile de înmormântare. 

Erau triste aceste veşti. Din păcate, ajungi la o vârstă la 
care, privind în jur, vezi peste tot numai pete negre: sunt 
petele de doliu. Medicii spun că vederea slăbeşte, retina se 
injectează şi că pupila este atinsă de amoroză; ei numesc 
aceasta „muştele zburătoare”. 

Când nu mai vezi aceste muşte, înseamnă că ai murit şi 
tu. 

Mă întorsei la cele două tovarăşe ale mele după ce le-am 
căutat în locul în care le lăsasem: se mutaseră la o masă pe 
care se aflau hârtie, cerneală şi pene de scris. 

Am înţeles: eram condamnat la tortura autografelor; 
tortură obişnuită care se transformă firesc în neobişnuită. 

Din momentul în care pusesem piciorul pe vapor se ştiuse 
cine eram. Din momentul în care pusei mâna pe pană, se 
făcu coadă. 

Din nefericire, se afla pe bord un număr oarecare de 
englezi şi, mai ales, de englezoaice. 


În materie de autografe, englezii sunt indiscreţi, iar 
englezoaicele sunt nesătule. Pe deasupra, timpul pe care 
mi-l petrecui în mijlocul a vreo douăsprezece englezoaice 
de toate vârstele de la doisprezece până la şaizeci de ani, 
mă ajută să fac o mare descoperire filologică şi fiziologică. 

Remarcai că deformația gurii, atât de obişnuită la 
englezoaicele bătrâne, survenea numai la o anumită vârstă, 
că toţi englezii şi englezoaicele tinere aveau, în general, 
nişte guri încântătoare. 

Ce a putut deforma oare gura englezilor şi englezoaicelor 
bătrâne în aşa fel încât să o transforme la unii în bot, iar la 
alţii în trompă? Este th-ul. 

— Cum! th-ul? veţi spune dumneavoastră. 

Ei bine! Da. Th-ul. 

Întrebaţi-l pe profesorul dumneavoastră de engleză cum 
se ajunge la şuieratul necesar pentru pronunţarea lui th. 

Vă va răspunde: 

— Apăsaţi puternic limba pe maxilarul superior şi inferior 
în acelaşi timp şi pronunţaţi th. 

Ei bine, tot pronunţând acest th, care apare la fiecare 
secundă în vocabularul englez, tot apăsând maxilarul 
inferior şi superior pentru pronunţarea acestui blestemat 
th, corpul moale - limba - a învins corpul tare dinţii; şi, 
aşteptând să fie răsturnată complet, baricada s-a înclinat 
sub presiune. 

Dacă cunoaşteţi, scumpe cititor sau frumoasă cititoare, o 
altă soluţie la această problemă: „De ce englezii şi 
englezoaicele între cincisprezece şi douăzeci de ani au 
aproape toţi o gură încântătoare, şi de ce englezii şi 
englezoaicele între cincizeci şi şaizeci de ani au aproape 
toţi o gură îngrozitoare?” dacă, spun, cunoaşteţi o altă 
soluţie, daţi-mi-o; iar eu, vă voi da un autograf. 


VI 


PE LA ORA NOUĂ SEARA AM 
ajuns la Coblentz. 

Tovarăşa mea de călătorie se obişnuise atât de bine cu 
camaraderia noastră, încât nu-şi mai făcea griji în privinţa 
topografiei camerelor şi chiar dacă ni s-ar fi dat aceeaşi 
cameră, cu condiţia ca aceasta să fi avut două paturi, n-ar fi 
făcut nicio obiecţie. 

Camerele noastre erau alăturate; cea a Lillei avea două 
paturi. 

Am cinat toţi trei; prietena noastră, doamna vieneză, 
acceptase triumfeminavirat-ul. Petrecusem o după-amiază 
adorabilă. 

Într-adevăr, dacă bărbaţii ar şti cât de încântătoare poate 
fi prietenia unei femei, şi chiar a două femei, ar vărsa poate 
o lacrimă de bucurie, dar cu siguranţă o lacrimă de regret 
în ziua în care ar depăşi graniţele prieteniei pentru a pune 
piciorul pe meleagurile dragostei. 

Petrecurăm o seară încântătoare. Ni se servi ceaiul în 
camera Lillei, şi-l băurăm lângă o fereastră largă ce dădea 
mai întâi spre Rin, puţin mai sus de podul care duce spre 
fortăreaţa Ehrenbreitstein, apoi, dincolo de Rin, spre 
colinele care încep să se prefacă în munţi. 

Se ridicase luna împrăştiind peste munţi valuri de lumină 
blândă care ajungeau până la Rin, transformându-l într-o 
imensă oglindă de argint. 

Ce-am spus în faţa acestei naturi minunate? Nu-mi mai 
amintesc; probabil că am vorbit despre Shakespeare şi 
Hugo, despre Goethe şi Lamartine. Marii poeţi cântă marile 
spectacole ale naturii şi, cu siguranţă recunoscătoare, 
marile spectacole ale naturii amintesc de marii poeţi. 

Fără îndoială pentru a continua, atât cât era cu putinţă, 
această frumoasă intimitate, prietena noastră vieneză o 
rugă pe Lilla să stea cu ea în cameră. Lilla se întoarse spre 


mine vrând parcă să mă întrebe dacă acest lucru nu mă 
supără. 

Am izbucnit în râs. 

M-am retras în camera mea şi le-am lăsat pe cele două 
doamne împreună. 

Ca să văd din patul meu luna aceasta frumoasă după ce 
aveam să sting lumânarea, lăsasem obloanele deschise şi 
perdelele date în lături, astfel încât, prin geamuri, vedeam 
bolta de azur a cerului brăzdată de o dungă lată, alburie - 
calea lactee - în timp ce în înaltul cerului zăream 
tremurând o stea când roşie, când albă, când albastră - 
Aldebaran. 

Nu ştiu cât timp am contemplat cu ochii deschişi sau pe 
jumătate deschişi spectacolul acesta blând şi melancolic. În 
cele din urmă am adormit; când am deschis din nou ochii 
încă plini de acel azur nocturn şi de albăstrelele acelea de 
flacără, am crezut că mă aflu în faţa unui incendiu. 

Tot ce fusese albastru în ajun, acum era de culoarea 
purpurei. Pe cerul atât de liniştit şi senin cu câteva ore 
înainte, păreau că se rostogolesc valuri de foc. Se iveau 
zorile, anunțând răsăritul soarelui. 

Eram extaziat în faţa acestui spectacol când, deodată, mi 
s-a părut că mă strigă cineva din camera de alături. 

Am ascultat cu atenţie şi, într-adevăr, mi-am auzit 
numele: Alexandre. 

— Dumneavoastră sunteţi, Lilla? întrebai din camera 
mea, doar cu jumătate de glas. 

— Da; sunteţi treaz, cu atât mai bine! continuă ea tot în 
şoaptă. Nu găsiţi magnific decorul pe care îl creează 
Dumnezeu pentru noi în această clipă? 

— Splendid! Păcat că vedem un cer atât de frumos 
fiecare din camera sa! 

— Cine vă împiedică să veniţi să-l vedeţi de aici? 

— Dar oare vieneza noastră e de acord? 

— Aş! Doarme. 

— Atunci, deschideţi-mi uşa. 


— Deschideţi-o singur; nu e încuiată. 

Sării jos din pat, îmi pusei nişte pantaloni, halatul şi 
papucii şi intrai încetişor în camera vecinelor mele. 

Lilla, ca să-mi servească elemente de teatru, era culcată 
în dreapta scenei, iar vecina sa, în stânga. Fereastra înaltă 
lăsa să pătrundă razele aurorii împurpurându-i patul şi 
chipul care păreau scăldate într-o lumină roz. Am luat o 
oglindă şi, ferindu-mă din calea razelor, i-am dat-o ca să se 
privească. 

Nu mi-a fost greu să desluşesc după surâsul ei că-mi era 
recunoscătoare de a se vedea atât de frumoasă. 

— Ei bine, îi spusei, sărutaţi-vă. 

Şi apropiai oglinda de buzele ei. 

— Nu, spuse ea, sărutaţi-mă dumneavoastră, va fi mai 
bine. 

O sărutai, urându-i un lung şir de aurori tot atât de 
frumoase ca cea pe care o vedeam ivindu-se, apoi agăţai 
oglinda la loc, în cui. 

— Luaţi un scaun şi aşezaţi-vă lângă patul meu, spuse ea; 
am o dorinţă. 

— Care? 

— Să-mi spuneţi o poveste care va rămâne veşnic legată 
în amintirea mea de acest frumos răsărit de soare. 

— Ce vreţi să vă povestesc în faţa unui spectacol atât de 
grandios? Cunoaşteţi Werther, cunoaşteţi Paid şi Virginia... 

— Nu mi-aţi spus că una dintre cele mai frumoase 
amintiri din viaţa dumneavoastră este legată de una dintre 
compatrioatele mele? 

— Este adevărat; v-am spus asta. 

— Nu mi-aţi spus că această amintire n-a fost umbrită de 
niciun nor, şi că singurele lacrimi pe care le-aţi vărsat în trei 
luni de fericire au fost cele din momentul despărțirii? 

— Şi asta este adevărat. 

— Consideraţi că ar fi o indiscreţie dacă mi-aţi povesti 
această întâmplare? 


— Nu, din nefericire; căci sunt doi ani de când persoana 
a murit. 

— Mi-aţi spus că era nu numai compatrioata mea, ci şi 
actriţă dramatică, ca mine. 

— Da; numai că ea era cântăreaţă. 

— Povestiţi-mi, vă rog; dar vorbiţi în şoaptă, din cauza 
vecinei noastre care doarme. 

— Era prin 1839; eram bătrân, aveam, cum vedeţi, 
treizeci şi şapte de ani. 

— Oare dumneavoastră veţi fi vreodată bătrân? 

— Să vă audă Dumnezeu! Mă aflam pentru a treia oară la 
Neapole, şi tot sub alt nume. De data aceasta, mă numeam 
destul de puţin poetic, domnul Durand. 

Voiam să văd din nou Sorento, Amalfi, Pompei, pe care nu 
le vizitasem cum trebuie în prima mea călătorie, şi pe care, 
de altfel, niciodată nu le vezi destul. Prin urmare, fidel 
tradiţiilor mele, m-am dus în port şi am închiriat una dintre 
bărcile acelea mari, siciliene, cu care mai făcusem călătoria 
din 1835. 

De astă dată, eram singur, nu-i mai aveam cu mine pe cei 
doi buni tovarăşi care se numeau Jadin şi Milord. 

De astă dată, Duprez nu mai era la Neapole, Malibran nu 
mai era la Neapole, Persiani nu mai era la Neapole. 

De aceea Neapole mi se păru tare trist. 

Totuşi, în ajunul zilei în care urma să închiriez o barcă, 
asistasem la o mare solemnitate muzicală. 

Compatrioata dumneavoastră, doamna D... pe care-mi 
veţi permite să n-o pomenesc decât cu numele de Maria, 
dăduse ultima sa reprezentaţie la Neapole; urma să cânte 
la teatrul din Palermo. 

Doamna D... era o femeie înaltă şi frumoasă, de treizeci 
de ani, vorbind ca şi dumneavoastră toate limbile, cu o voce 
minunată, dar mai ales o voce deosebit de dramatică. 

Triumful său era opera Norma. 

O cunoscusem la Paris, unde fusese distribuită în roluri 
comice, cel al Zerlinei printre altele, în care avusese un 


foarte mare succes. 

Îi fusesem prezentat, după o reprezentaţie cu Don Juan şi 
am simţit că se naşte între noi o simpatie atât de mare, 
încât atunci când i-am spus foarte simplu că o găsesc 
încântătoare şi că eram foarte fericit că pleacă peste două 
zile, îmi răspunsese cu naivitate; 

— Dimpotrivă, ce nenorocire! 

Dar, mă grăbii să-i spun, în două zile sunt patruzeci şi opt 
de ore, în patruzeci şi opt de ore sunt două mii opt sute 
optzeci de minute; este o veşnicie, când ştii să profiţi de ele. 

Dar ea dăduse din cap şi răspunsese: 

— Nu... În patruzeci şi opt de ore, aş avea timpul să vă 
fac să vedeţi că îmi plăceţi, dar nu mi-ar mai rămâne timp 
să vă dovedesc că vă iubesc... 

Răspunsul mi se păruse concludent; n-am mai insistat. I- 
am sărutat mâna când ne-am despărţit. Pleca în Germania; 
eu plecam în Italia; nu ne-am mai revăzut. 

Întâmplarea făcu să ne întâlnim din nou la Neapole. 

Doar că, aflându-mă sub un alt nume, venit abia în ajun, 
nu ştia că eram eu;. În timp ce eu îi cunoşteam succesele, 
aplauzele, triumfurile. Numele ei nu se afla numai pe toate 
afişele, ci şi pe toate buzele, 

Mă interesasem despre ea; întrebasem unde locuia. Mi se 
răspunsese: Strada Toledo şi mi se dăduse adresa exactă. 
Eram gata să alerg la ea, când am auzit aceste câteva 
cuvinte: 

— Ştiţi că se mărită? 

Înţelegeţi ce duş cu apă rece ca gheaţa îmi turna în cap 
această frază! 

— Se mărită! Şi cu cine? 

— Cu unul dintre compatrioţii dumneavoastră, un tânăr 
compozitor pe care desigur că-l cunoaşteţi; scrie muzică 
însă ca amator: baronul Ferdinand de S... 

— Ah! Doamne! strigai. 

Şi, într-adevăr, nimic nu putea să mă uimească mai mult 
decât această împerechere. 


Dar, cum lucrurile de necrezut sunt mai ales cele în care 
cred în primul rând, având în vedere că trebuie ca un lucru 
de necrezut să existe ca să se vorbească despre el, am 
rămas uimit, dar convins. 

Din acel moment, nici nu-mi mai trecuse prin minte s-o 
revăd pe Maria, dacă nu socotise nimerit să-mi acorde 
atenţie când urma să plece peste două zile, cu atât mai mult 
nu m-ar mai cunoaşte când urma să se mărite peste opt 
zile. 

Poate, fără această veste, aş mai fi rămas câteva zile la 
Neapole, cu riscul de a fi arestat ca şi prima oară; 
dimpotrivă, însă, aceasta îmi grăbi plecarea. M-am dus, 
deci, cum spuneam, în port; am închiriat singurul speronare 
pe care l-am găsit şi am luat-o spre hotel. 

Pe dig, mă întâlnii nas în nas cu Maria şi cu Ferdinand. 

Amândoi scoaseră un strigăt de uimire. 

— Cum de sunteţi aici şi noi nu ştim? mă întrebară 
amândoi într-un glas. 

— Pentru simplul motiv că nimeni nu ştie că sunt aici, 
având în vedere preafericita antipatie pe care majestatea- 
sa regele Neapolelui o nutreşte pentru preaumilul 
dumneavoastră servitor. 

— Dar ştiaţi că noi ne aflarn aici, îmi spuse Ferdinand; 
cum de n-aţi venit să ne vedeţi? 

— Ştiam că doamna este aici, şi, ieri seară, la San Carlo, 
i-am plătit tributul meu de elogii. 

— Şi n-aţi venit să mă vedeţi la teatru? îmi spuse Maria, 
la rândul ei. 

— Nu, şi asta din două motive. 

— Pariez că niciunul dintre ele nu este bun. 

— Dimpotrivă, eu pariez că sunt bune ammdouă. 

— Să vedem! 

— Primul este că, pentru a intra în teatru, ar fi trebuit să- 
mi spun numele; că spunându-mi numele adevărat, adică 
Alexandre Dumas, aş fi fost arestat imediat şi dus la poliţie; 
că spunându-mi numele fals, Pierre Durand, nimeni nu m-ar 


fi recunoscut, este adevărat, dar nici dumneavoastră şi că, 
prin urmare, n-ajungeam până la cabina dumneavoastră. 

— Hm! făcu Maria, trebuie să spun că, dacă primul motiv 
nu este chiar bun, nu este nici prea rău. Să-l vedem pe al 
doilea. 

— Al doilea este că, aflând de viitoarea dumneavoastră 
căsătorie, n-am vrut să mă arunc în calea dragostei 
dumneavoastră ca să fiu primit ca un câine într-un joc de 
popice. 

— Şi de unde ştiţi că aţi fi fost primit astfel? 

— Ce, eu nu-i cunosc pe îndrăgostiţi, eu care îmi petrec 
viaţa scriind despre ei? 

— V-am primit noi astfel? 

— Cred şi eu, pe stradă! Nu v-ar mai lipsi decât să-mi 
faceţi o scenă pentru că vă tulbur, eu al patru sute mii-lea. 

— "Totuşi eu aş face-o, în ceea ce mă priveşte, spuse 
baronul. 

— Cum aşa? 

— Pentru că sunt furios. 

— Şi dumneavoastră, doamnă, sunteţi furioasă? 

— Eu, ca să fiu în ton. 

— Numai ca să fiţi în ton, mulţumesc... 

— Ce vi s-a întâmplat? 

— Ni s-a întâmplat... Pentru că ştiţi că ne căsătorim, nu 
mai am nimic să vă spun în acest sens... 

— Nu. 

— Numai că nu ştiţi unde voiam să ne căsâtorim? 

— Nu bănuiesc. 

— Ei bine, voiam să ne căsătorim la Sfânta Rozalia din 
Palermo, pentru care doamna are o devoțiune cu totul 
deosebită. Ştiţi cine a fost sfânta Rozalia? 

— Sigur! Era fiica unui senior bogat din Roma, urmaş al 
lui Carol cel Mare, care s-a retras într-o grotă a muntelui 
Pellegrino, unde a murit pe la începutul secolului al 
doisprezecelea sau spre sfârşitul secolului al unsprezecelea. 

— Thiii! Grozav cunoscător al acestei sfinte! 


— Cred şi eu! Mă aflam la Palermo cu ocazia sărbătoririi 
sale, şi cum ea este patroana oraşului, am avut grijă să nu 
lipsesc. 

— Şi asta-i tot ce ştiţi despre sfânta Rozalia? 

— Ba nu, mai ştiu că îndeplineşte la Palermo aceleaşi 
funcţii pe care le îndeplineşte un oarecare fierar la Gretna- 
Green. 

— Ei bine, tocmai pentru asta voiam să mergem la sfânta 
Rozalia din Palermo, ca s-o facem să-şi exercite aceste 
funcțiuni în ceea ce ne priveşte... 

— Ah! perfect!... Ei bine, şi-a refuzat? 

— Nu, nicidecum. 

— Spuneţi că sunteţi furios, dragă prietene. 

— Sunt furios, pentru că doream să plecăm mâine cu 
vaporul cu aburi, din Sicilia. 

— Bun! Şi nu pleacă? 

— Este în reparaţie, are o roată stricată. 

— Ah! Neîndemânatecul! Ei bine, faceţi ca mine, atunci. 

— Ce-aţi făcut dumneavoastră? 

— Am închiriat un speronare. Duceţi-vă în port şi 
închiriaţi şi dumneavoastră unul. 

— Tocmai venim de-acolo: nu mai sunt; un oarecare domn 
Durand tocmai îl închiriase pe singurul care era... Ah! Acum 
îmi dau seama! strigă baronul. 

— Ce? întrebă Maria. 

— Păi dânsul este domnul Durand; doar ne-a spus... 

— Fără îndoială, eu sunt. 

— Cedaţi-ne vaporul dumneavoastră. 

— Ei bine, şi eu? 

— Veţi pleca mai târziu; dumneavoastră nu sunteţi grăbit, 
nu vă căsătoriţi. 

— Fericită ignoranță! 

— Cedaţi-ne vaporul dumneavoastră. 

— Şi dacă sunt recunoscut, şi dacă mă arestează? 

— Pe dracu'! Cedaţi-ni-l totuşi. 

— Nu pot! 


— Staţi puţin! Vă ducem gratis până la Messina sau până 
la Palermo. 

— Dar eu nu merg nici la Messina, nici la Palermo. 

— Veţi merge; pentru numele lui Dumnezeu! ce mare 
nenorocire poate fi asta? 

— Tocmai îi lipseste Mariei un martor, puteţi fi 
dumneavoastră. 

— Să mă invite doamna, şi voi vedea ce voi face. 

— Îl auzi, Maria? 

Dar Maria tăcea, şi cum sângele i se urca în obraji, se 
înroşise până la urechi. 

— Ei bine, făcu baronul, nu spui nimic? 

— Nu îndrăznesc. 

Încurcătura doamnei D... era răzbunarea mea; m-am 
hotărât s-o duc până la capăt. 

Pentru prima oară am fost ranchiunos. 

— Ei bine, îi spusei, accept, dar cu o condiţie. 

— Care? 

— Ca eu să vă conduc, să vă împrumut vaporul meu, şi să 
vă depun pe pământul Siciliei. 

— Bate palma! spuse Ferdinand, primesc. 

— Oh! murmură Maria, este de o indiscreţie... 

— De! Scopul scuză mijloacele, şi eu urmăresc scopul. 

— Taci odată... 

— Ba nu, nu vreau să tac. Dimpotrivă, vreau să strig asta 
de pe acoperişuri, şi este cu atât mai comod cu cât aici 
acoperişurile sunt plate. 

— Haideţi doamnă, îi spusei Mariei, lăsaţi-vă convinsă. 

— Cum! Şi dumneavoastră? 

— Bineînţeles că şi eu, ba eu chiar primul... 

— Nu, vă rog, dumneavoastră al doilea. 

— Aşa se cuvine. Şi când plecăm? 

— Când aveţi de gând să plecaţi? 

— Mâine în zori, dacă vântul este bun. 

— Să plecăm mâine în zori. 

— Trebuia să plecăm abia poimâine. 


— Cu un speronare vom face oricum o zi mai mult decât 
cu vaporul cu aburi; va fi acelaşi lucru. 

— Dar rochia mea? 

— Am stabilit că te căsătoreşti în rochie gri şi cu pălărie. 

— Dar paşapoartele noastre? 

— Dragul meu Dumas, luaţi-o de braţ pe doamna şi 
plimbaţi-vă puţin cu ea la Chiaja; trec pe la ambasada 
franceză, apoi pe la ministerul afacerilor externe şi aduc 
paşapoartele. 

— Ferdinand! Ferdinand! 

Ferdinand era însă departe. 

Luai braţul Mariei pe care-l simţii fremătând la atingerea 
braţului meu, şi mă îndreptai cu ea spre Chiaja. 

Am ajuns, fără să rostim un singur cuvânt, până la digul 
în care lovea marea. 

Apoi ne-am oprit tăcuţi, cu ochii pierduţi în depărtare. 

După o clipă, scosei un oftat la care Maria îmi răspunse 
cu un alt oftat. 

— Cred, draga mea Maria, îi spusei, că faceţi amândoi o 
mare nebunie. 

— Dumneavoastră credeţi, îmi spuse ea, iar eu sunt 
sigură... 


În clipa aceea, prietena noastră vieneză se mişcă în patul 
său. Am întors capul spre ea. 

— Nu-i daţi atenţie, îmi spuse Lilla, s-a întors ca să 
respire mai bine. 

— Nu cumva, îi spusei, eu, ca să asculte mai bine? 

— Sunteţi nebun! Doarme ca Eva înaintea păcatului. 

— Nu zău! Ca Eva înaintea păcatului! Nu numai că văd 
un măr, ba văd chiar două. 

Nu se vedea absolut nimic: ceea ce n-o împiedică pe 
vieneza noastră să scoată un țipăt şi să facă o mişcare 
prodigioasă pentru a-şi trage cearceaful până la ochi. 

— Ah! îi spusei, te prind eu, curioaso! 


Îşi scoase mâinile din aşternut şi şi le împreună ca un 
copil. 

— Vă implor! spuse ea. 

— Fie; dar nu pot vorbi în acelaşi timp pentru două 
persoane, să vorbesc la dreapta şi să privesc la stânga; în 
cel mai bun caz poate să-mi înţepenească gâtul. 

— Atunci ce doriţi? spuse frumoasa vieneză. 

— Eu nu doresc, eu pretind. 

— Oh! pretindeţi? spuse Lilla. 

— Da, pretind sau tac. 

— Nu, nu, nu... Ce pretindeţi? întrebă vieneza. 

— Voi închide ochii, iar dumneavoastră veţi veni să vă 
aşezaţi în acelaşi pat cu prietena dumneavoastră. O să 
înnebunesc poate văzând două capete atât de frumoase pe 
aceeaşi pernă; dar cel puţin n-o să-mi înţepenească gâtul. 

— Să fac ce vrea dânsul, Lilla? 

— Fără îndoială, dacă eşti la discreţia lui... 

— Dar o să închideţi ochii? 

— Pe cuvânt de onoare! 

— Îşi va ţine cuvântul de onoare, Lilla? 

— Răspund pentru el. 

— Atunci, închideţi ochii. 

O auzii mergând ca o umbră, apoi simţii o undă 
parfumată; pe urmă o voce mică, tremurătoare îmi spuse: 

— Gata, puteţi să vă uitaţi. 

Cele două femei încântătoare erau aşezate una lângă 
alta, cu braţele înlănţuite; obrazul vienezei era sprijinit de 
capul Lillei. 

Ah! dacă aş fi putut spune asemeni lui Correggio: Anch” 
la sono pittore! 


VII 


RELUAI: 

— Ferdinand pusese în practică axioma italienească;. 
Cine vrea, se duce singnr,; cine nu vrea, trimite pe altul. 

Se dusese şi, după o jumătate de oră, aşa cum promisese, 
se întorcea cu paşapoartele. 

După cum am spus, ne lăsase pe mine şi pe Maria pe 
malul mării. 

În timpul discuţiei noastre, Maria îmi povestise, cu acea 
amabilitate pe care o are o femeie lipsită de cochetărie 
când istoriseşte asemenea lucruri, cum Ferdinand se 
îndrăgostise de ea nebuneşte; cum, neiubindu-l îndeajuns 
pentru a răspunde acestei pasiuni, îl ţinuse la distanţă; cum 
această rezistenţă, la care nu se aşteptase, îl înnebunise pe 
Ferdinand şi cum, pierzându-şi nădejdea de a o avea ca 
amantă, o ceruse de soţie. 

Trebuie să existe, pentru sărmana fiinţă care se află în 
afara condiţiilor generale ale societăţii, ceva foarte 
seducător în aceste trei cuvinte: Fii soția mea, căci aproape 
întotdeauna este prinsă, nu ca o minge în zbor, ci chiar 
înainte de a fi atins pământul. Maria era frumoasă; avea un 
talent încununat de minunate triumfuri şi de o bucurie plină 
de mândrie; câştiga cu acest talent cincizeci de mii de 
franci pe an, din care, cu toată viaţa largă pe care o ducea, 
abia cheltuia o treime; nu avea nici tată, nici mamă care ar 
fi putut să-i ceară socoteală pentru purtarea ei; putea să se 
lase în voia surprizelor inimii şi chiar ale simţurilor, fără ca 
cineva să-i facă vreun reproş; să se bucure de frumuseţea, 
de averea, de inteligenţa sa în toată plenitudinea unei 
libertăţi care nu avea de dat socoteală nimănui. 

Ferdinand, dimpotrivă, nu avea nicio avere, era un talent 
contestat, şi, oricât de inteligent şi spiritual, oricât de 
manierat ar fi fost, avantajele sale fizice nu erau prea mari, 
aşa cum s-a văzut, pentru a combate o oarecare repulsie pe 


care Maria o avea faţă de el. Ei bine, de îndată ce spusese 
aceste trei cuvinte magice: Fii nevasta mea, vraja operase. 
Şi bărbatul care nu era destul de simpatic pentru a deveni 
un amant, fusese privit ca suficient de bun pentru un soţ. 

Este adevărat că, asemenea cavalerului Ubald, fusese 
deajuns să suflu în bagheta mea ca să risipesc toată vraja 
pădurii fermecate, şi ca răspuns la cuvintele mele: „Cred că 
faceţi amândoi o mare nebunie”, Maria lăsase să-i scape 
acest strigăt involuntar: 

— lar eu sunt sigură! 

Dar nu era tot atât de puţin adevărat că, fie datorită 
fascinaţiei căsătoriei, fie că îi era ruşine să nu se ţină de 
cuvânt sau că avea o repulsie pentru viaţa dusă înainte, 
Maria se hotărâse să nu mai fie Maria D... adică o artistă 
inegalabilă, şi să devină doamna baroană Ferdinand de S..., 
ceea ce putea fi oricine. 

Lucrul acesta mi-a fost clar demonstrat prin acceptarea 
plecării de a doua zi. 

M-am întors acasă gândindu-mă la rolul ciudat pe care 
întâmplarea, care mă aducea la Neapole, mă făcea să-l joc 
în viaţa îndrăgostiţilor noştri. Spun îndrăgostiţilor noştri, 
pentru că Ferdinand mi se părea că are, numai el, destulă 
dragoste pentru amândoi. 

De ce mă alesese întâmplarea pe mine şi nu pe un altul? 
Mărturisesc că mi-a venit ideea că zeul acela care este 
reprezentat cu ochii legaţi îşi ridicase totuşi puţin legătura 
de pe ochi în momentul în care treceam, şi astfel, nu fără 
vreo intenţie ascunsă, pusese mâna pe mine. 

Dar mărturisesc că această intenţie era atât de bine 
ascunsă, că mi-era imposibil să ghicesc cea mai mică 
părticică din ea. 

Poziţia mi se păru chiar, la un moment dat, atât de 
ridicolă pentru mine, că fui gata să le las speronarele celor 
doi pelerini ai mei şi să călătoresc cu cabrioleta. 

Gândindu-mă bine ce sentiment m-a reţinut, cred că a 
fost acelaşi care-l ţinea pe Mercier în viaţă: curiozitatea. 


Fie din curiozitate, fie datorită altui sentiment, am dormit 
prost: a doua zi trebuia să plecăm în zori; dar, când merge 
şi o femeie la drum oricât de puţin cochetă ar fi, nu se 
pleacă niciodată la ora fixată; la ora opt coboram spre 
Sainte-Lucie, de unde trebuia să ne îmbarcăm. 

Căpitanul micului vas ne însoțea. 

De abia făcusem o sută de paşi, că ne întâlnirăm cu un 
preot; ne încrucişarăm cu el şi trecu şi prin stânga noastră; 
de două ori, deci, semn rău. 

Căpitanul dădu din cap. 

— Ce este, căpitane? îl întrebai. 

— Cred, spuse căpitanul, superstiţios ca un adevărat - 
sicilian ce era, că dacă m-aţi asculta... 

Se opri, parcă ruşinat de ce avea să spună. 

— Ei bine, dacă v-am asculta, căpitane, ce-am face? 

— Aţi amâna plecarea pentru o altă zi. 

— De ce? 

— Păi n-aţi văzut?... 

— Ba da; un preot. 

— Ei bine? 

M-am întors spre Ferdinand. 

— Ei bine? repetai. 

— Aş! spuse râzând baronul, nu mi-e frică de un preot. 
Tocmai asta căutăm şi noi. 

— Nu-i niciun rău să întâlneşti preoţii pe care-i cauţi, 
spuse căpitanul; dar când te întâlneşti cu cei pe care nu-i 
cauţi, asta-i altceva... 

— Şi dumneavoastră credeţi că acest preot ne va aduce 
nenorocire? 

— Fie dumneavoastră, fie planurilor dumneavoastră. 

— Cât despre mine, spusei, eu n-am niciun plan, iar ca 
dovadă, credeam că voi pleca la Amalfi sau la Sorento, şi 
iată că mă duc la Palermo. Deci, adăugai râzând şi 
întorcându-mă spre Maria şi Ferdinand, aviz celor care îşi 
fac planuri. 

Ferdinand începu să cânte aria din Muta din Portici: 


„Cerul este frumos, marea este frumoasă.” 

Era şi ăsta un răspuns, ba chiar mai bun decât oricare 
altul. Ne-am continuat deci drumul spre port. 

Micul nostru speronare se legăna grațios. Echipajul, 
format din zece marinari şi un tânăr matelot, fiul 
căpitanului, ne aştepta în ţinută de sărbătoare. Patru dintre 
ei stăteau la cele două extremităţi ale unei scânduri 
aruncate de pe mal pe vas, ţinând două vâsle în chip de 
balustradă dublă. 

Maria trecu prima. Remarcai că era foarte palidă şi că 
mâna cu care se sprijinea de balustrada improvizată 
tremura foarte tare. 

Ferdinand o urma, sprinten şi vesel ca un cintezoi. 

Eu trecui ultimul, gândindu-mă la prezicerea căpitanului 
şi întrebându-mă care era planul ce urma să eşueze din 
cauza nefericitei întâlniri cu preotul; şi nevenindu-mi în 
minte niciun plan al cărui eşec ar fi putut să mă coste un 
oftat, începui să cred că prevestirea nu mă privea pe mine. 

Scândura fu adusă pe vas şi se ridică ancora. 

Mateloţii începură să vâslească cântând o melodie nespus 
de duioasă, şi pornirăm, lunecând între un cer şi o mare de 
azur. 

Ne purta o briză uşoară, favorabilă din toate punctele de 
vedere, care era tocmai ce trebuia ca să vedem Neapolul 
îndepărtându-se încet şi majestuos, Capri, scăldată în 
soarele dimineţii, apărea ca un nor luminos, în timp ce 
întreaga coastă a golfului Castellamare îşi profila, în stânga 
noastră, silueta graţioasă de azur. 

Era ora unsprezece dimineaţa. 

— Bun! strigă deodată Ferdinand, şi masa? 

— Cum! îl întrebă Maria, nu te-ai gândit să iei de 
mâncare? 

— Eu? De loc; oare căpitanul să fi uitat proviziile, din 
întâmplare? 

— Ah! E nebun de-a binelea! strigă Maria. 


— O! sau îndrăgostit, doamnă, îi spusei. Din fericire eu 
am fost mult mai precaut decât Ferdinand. 

— Ceea ce dovedeşte, spuse Maria râzând, că 
dumneavoastră nu sunteţi nici nebun, nici îndrăgostit. 

— Din fericire, nu numai pentru mine, dar pentru toată 
lumea, spusei înclinându-mă: căci dacă aş fi fost atins de 
una dintre aceste două boli în acelaşi grad ca şi prietenul 
nostru Ferdinand, nu riscam mai puţin să murim de foame. 

— Aş! spuse Ferdinand, trăim cu dragoste. 

— Da, spusei: dar cei care-i privesc pe îndrăgostiţi 
mâncând ambrozie şi bând nectar... A! de altfel, dragă 
prietene, continuai făcând semn unuia dintre mateloţii care 
îndeplinea pe bord funcţia de bucătar, şi care, la semnul 
meu, aduse un coş enorm, - de altfel, nu aveţi decât să trăiţi 
cu dragoste şi să jucaţi rolul de spectator; cât despre 
doamna, cum a mărturisit că mai este cumva pământeană 
printr-un colţ de stomac, mă voi grăbi să-i ofer o felie din 
friptura aceasta la tavă, sau bucata aceasta de aripă de 
curcan. — Adu cel de-al doilea coş, Retro. Al doilea coş, 
prietene, este şi mai demn de dispreţ pentru un îndrăgostit, 
decât curcanul şi friptura: este cu vin de Bordeaux; de 
aceea, în locul dumneavoastră, dragă prietene, n-aş gusta 
din el nici cu vârful buzelor. 

— Ei! spuse Ferdinand, dacă dumneavoastră mâncaţi, voi 
mânca şi eu. 

— Asta ca să ne faceţi plăcere; haideţi, zău, mărturisiţi că 
vă e foame. 

— Nu, pe cuvânt de onoare, dumneavoastră m-aţi făcut 
să mă gândesc la aşa ceva. 

Maria ronţăi, cu vârful dinţilor, o coajă de pateu şi aripa 
de curcan; îşi înmuie vârful buzelor într-un pahar de vin de 
Bordeaux; în sfârşit, avu acea supremă îndemânare pe care 
o au femeile de a mânca poate tot atât cât şi bărbaţii fără să 
pară însă că se ating de ceva! 

Ferdinand devoră. 


După cum se vede, călătoria nu părea să înceapă chiar 
aşa de prost cum prevăzuse căpitanul.Aveam briză bună, 
făceam două leghe pe oră, şi era posibil ca, înaintând tot 
mai mult în largul mării, vântul să se întărească şi, prin 
urmare, să mergem mai repede. 

Dar, în ciuda acestei previziuni - care era a căpitanului 
însuşi - spre seară, dimpotrivă, vântul se linişti, iar 
înaintarea micii ambarcaţiuni încetini în mod vizibil. 

Începurăm atunci pregătirile pentru noapte. 

Vasul era prevăzut la partea din spate, cu un fel de cort 
făcut din cercuri mari care mergeau de la un bordaj la 
celălalt şi acoperite cu o pânză cerată; în acest cort destinat 
la început să fie camera mea de dormit, adusesem, atunci 
când credeam că voi călători singur, o saltea de marochin, 
cea mai bună dintre saltele, în ţările calde, având în vedere 
că rămâne întotdeauna răcoroasă. 

Mai târziu, gândindu-mă că, după toate probabilitățile, 
călătoria va dura patru sau cinci zile şi tot atâtea nopţi, mai 
adusesem două saltele. 

Apoi, după o discuţie în care îl întrebasem pe Ferdinand 
cât mai discret posibil, despre gradul de intimitate în care 
se afla cu Maria, discuţie al cărui rezultat făcu cinste 
celebrei artiste, stabilisem ca în fiecare seară să scoatem 
afară din cort două din cele trei saltele, iar Ferdinand şi cu 
mine să dormim pe punte în timp ce cabina să-i rămână în 
întregime Mariei. 

Nişte perdele care alunecau pe o vergea închideau acest 
sanctuar, care adăpostea mai bine decât porţile de fier din 
Derbent respectul nostru comun. 

Urmarăm deci programul şi, la venirea nopţii, scoaserăm 
cele două paturi pe punte: dar noaptea era atât de 
frumoasă, cerul era presărat cu atâtea stele care se 
oglindeau în mare, că ar fi fost un păcat, cum spun 
napolitanii, să închizi ochii. 

Ne aşezarăm deci pe punte şi deschiserăm ochii mari. 


Unul dintre mateloţi avea un soi de ghitară cu trei corzi. 
Maria o luă şi începu să cânte. 

După cinci minute, căpitanul şi mateloţii se adunaseră în 
jurul nostru. După zece minute, formaseră un cor şi 
repetau, cu admirabila uşurinţă muzicală a popoarelor din 
sud, refrenele melodiilor sau ale ariilor pe care le cânta 
Maria. 

Deodată, Maria dansă şi cântă în acelaşi timp, fără nicio 
introducere, un dans popular italian săltăreţ şi vioi. 

Întreg echipajul strigă de bucurie. Timp de câteva 
minute, din respect, oamenii se stăpâniră, mulţumindu-se 
să se legene pe un picior sau pe celălalt, apoi începură să 
tropăie şi, în sfârşit, să danseze. 

După un sfert de oră, balul era general, cu atât mai 
complet cu cât dansurile din sud fuseseră aranjate de un 
mare maestru de balet necunoscut care avusese în vedere 
că va veni probabil un timp când va fi lipsă de femei. 

Femeia deci nu este un element absolut necesar pentru 
dansurile din sud. 

În acest timp, vaporul, profitând de o urmă de briză, 
mergea singur, în voia sa, ca o fiinţă inteligentă. S-a dansat 
şi s-a cântat până la ora unu dimineaţa 

În cele din urmă Maria se retrase în cabină; Ferdinand şi 
cu mine ne culcarăm pe punte; mateloţii coborâră prin 
tambuchii, iar pilotul rămase singur la cârmă. 

Vântul slăbea din ce în ce, marea era liniştită ca o 
oglindă, de abia se mai simţea mişcarea vasului. 

Ai fi spus că zbura prin aer. 


VIII 


N'E-AM TREZIT O DATĂ CU PRIMII 
Zori. 

Vaporul nu făcuse toată noaptea nicio leghe. Adormisem 
pe când eram în dreptul insulei Capri. Era o vreme 
splendidă: cerul era minunat; numai îndrăgostiţii, dacă 
erau grăbiţi, se puteau plânge de o asemenea vreme. Maria 
îşi scoase capul blond printre perdelele cabinei. 

— Ei bine? întrebă ea. 

— Ei bine, dragă prietenă, îi spusei, mai avem opt zile de 
drum. 

— Avem provizii pentru opt zile? 

— De, cu pescuitul, putem face faţă unei săptămâni de 
calm. 

— Atunci, să fie o săptămână de calm. 

Şi-şi băgă capul înapoi în cabină; perdelele se închiseră 
peste apariţia blondă. 

— Dar eu? spuse Ferdinand, nu mai este nimic în plus 
pentru mine? 

— Ba da, răspunse vocea din fundul cabinei, mii de 
mângâieri. 

— Hm! făcu Ferdinand, mii de mângâieri, e totuşi cam 
puţin... 

Mă apropiai de căpitan. 

— Dar dumneavoastră, îl întrebai, câte zile credeţi că va 
mai ţine vremea asta? 

— Nu ştiu, întrebaţi „profetul”. 

„Profetul” era pilotul, bătrân lup de mare, care se numea 
Nunzio; se îmbarcase la zece ani şi naviga de patruzeci de 
ani. 

Mă apropiai de el. 

— Vreme frumoasă, profetule? îl întrebai. 

Se uită spre apus. 

— O să vedem, spuse el. 


— Cum adică, o să vedem? 

— Da. 

— Ce? 

— Cât o să ţină. 

— Dacă se schimbă şi vom avea puţin vânt, n-o să fie rău. 

— Da; dar dacă se schimbă şi vom avea prea mult... 

— Ce numeşti dumneata prea mult? 

— Prea mult, asta înseamnă foarte mult. 

— Ah! Ah! Te temi de vreo furtună? 

— Nu, de-o vijelie; dar să nu-i spuneţi doamnei. 

— De ce? 

— Poate că nu va mai cânta. 

— Oh! bătrâne profet, după câte văd ne aflăm în ţara 
sirenelor. 

— Ah! Ieri, a cântat tot felul de melodii de-ale noastre, şi 
nu ştiţi ce plăcut este când te afli între cer şi apă, să asculţi 
un cântec de pe meleagurile tale. 

— Ei bine, fii liniştit, va cânta. 

— Rugaţi-o să cânte cât mai aproape de cârmă. 

— Îi voi spune dorinţa ta, şi, cum dorinţa ta este un 
compliment, va consimţi. 

În clipa aceea, simţii ca o zguduitură uşoară. Nu aveam 
decât focul şi un fel de pânză la al doilea catarg din faţă; 
crezul că se porneşte din nou vântul. 

— Nu, îmi spuse Nunzio, care observă greşeala mea; sunt 
băieţii care vor încerca să vâslească. 

Într-adevăr, şase din mateloţii noştri trăseseră dintre cele 
două punți şase rame lungi, şi începură să vâslească. 

Vâslele, ca şi la corăbiile obişnuite, se amarau de tacheţi; 
numai că oamenii vâsleau în picioare pentru ca 
extremitatea ramelor să atingă şi să lovească apa. 

Era o muncă grea, dar în curând o mai îndulciră cântând 
un cântec deosebit de melancolic, care începea cu 
cuvintele: 

„Sparano la vela...” 


La sfârşitul primului cuplet, Maria ieşise din cabină şi 
stătea în picioare, ascultând, în timp ce Ferdinand, cu 
albumul său în mână, nota această melodie, deosebit de 
simplă. 

La al doilea cuplet, Maria se apropie de mine: 

— Faceţi-mi nişte versuri pe această melodie, îmi spuse. 

— Bine! îi spusei, dar n-o s-o cântaţi la un concert? 

— Nu, dar mi-o voi cânta mie; va fi o amintire. 

—  Recunoaşteţi că sunt foarte bun ajutându-vă să 
păstraţi o amintire din pelerinajul dumneavoastră conjugal 
la Santa Rozalia? 

— Mă refuzaţi? 

— Doamne fereşte! 

— De fapt, vă jur că aţi fi greşit; căci intenţia mea este să 
izolez această amintire de tot prezentul, pentru a o lega de 
o altă amintire din trecut. 

— Doamnă baroană, doamnă baroană.. 

— Nu sunt încă baroană. 

— Nici măcar puţin? 

— Absolut deloc. 

Mă înclinai. 

— Veţi avea versurile într-un sfert de oră. 

Mă dusei să mă aşez în partea opusă celei în care stătea 
Ferdinand şi, în timp ce-şi copia muzica la babord, eu 
scandam versurile mele la tribord. 

După un sfert de oră, Maria era în posesia versurilor. 

— Staţi, îi spusei, este altceva mai bun de făcut decât 
asta. 

— Ce? 

— Să copiaţi cântecul original. 

— Şi apoi? 

— Voi face un refren care va fi repetat în cor. 

— Şi apoi? 

— Ferdinand va face pe loc muzica. 

— Şi apoi? 


— Ei bine, şi apoi, asta va fi tot; dumneavoastră veţi fi 
solista, iar toţi mateloţii noştri vor relua refrenul în cor. 

— Ia te uită! E o idee. 

— Mi se întâmplă uneori să am idei, de pildă cea pe care 
v-o spuneam ieri. 

— Unde asta? 

— Pe malul mării. 

— Care idee? 

— Că faceţi o prostie căsătorindu-vă. 

— Să nu mai vorbim despre asta. Am face alta. 

— Da; dar cel puţin aceea n-ar fi ireparabilă. 

— De ce? 

— Pentru că noi n-am fi atât de proşti să ne căsătorim. 

— Om imoral ce sunteţi! Lăsaţi-mă... 

— Haideţi, copiaţi-vă versurile şi studiaţi muzica. 

— Oh! muzica, o şi ştiu. 

Şi începu să cânte melodia. 

— Vedeţi, îi spusei, faceţi efect. 

— Nu vă ocupați de mine şi compuneţi-vă refrenul. 

Am compus un refren din două versuri italieneşti în 
sensul cântecului. 

Apoi mă dusei să duc aceste două versuri căpitanului, ca 
să le transpună în dialect sicilian. 

N-a durat mult. În Sicilia ca şi în Calabria, fiecare om este 
poet şi muzician. 

Îi dusei lui Ferdinand cele două versuri în dialect, care, 
într-o clipă, făcu muzica. 

— Atenţie, acum! spusei vâslaşilor noştri. 

Ferdinand se ridică şi repetă cu ei refrenul. 

Atunci Maria se apropie de ei, şi, pe punte, în picioare, cu 
privirea spre cer, începu melodioasa cantilenă. 

După primul cuplet, mateloţii cântară refrenul într-un 
admirabil unison. 

Apoi interveni Maria. 

Mi-ar fi imposibil să redau farmecul acestei scene: pilotul 
se culcase pe acoperişul cabinei şi nu se mai ocupa deloc de 


cârmă; fiecare matelot îşi trecuse vâsla pe sub picior şi o 
ţinea cu încheietura genunchiului pentru a avea amândouă 
mâinile libere ca să aplaude; iar noi o priveam pe Maria - 
Ferdinand, cu o dragoste nespusă - eu, cu o adevărată 
admiraţie, 

Numai Pietro, ieşind printr-un tambuchi cu o farfurie în 
fiecare mână şi o pâine sub braţ, avu puterea să ne scoată 
din contemplaţia noastră. 

Mateloţii se grăbiră să ne întindă o pânză şi ne aşezarăm 
la masă la umbra acestei pânze. 

După masă, îl lăsai pe Ferdinand să stea de vorbă cu 
Maria, şi mă apropiai de pilot. 

— Ei bine, vântul acela faimos, îi spusei, se pare că nu se 
prea grăbeşte? 

— Aţi mâncat bine? întrebă pilotul. 

— Foarte bine. 

— Atunci, dacă pot să vă dau un sfat, cinaţi şi mai bine. 

— De ce aşa? 

— Pentru că mâine, nu veţi putea deloc să luaţi masa de 
prânz, ba nici chiar pe cea de seară. 

— Glumiţi... 

— Cred că băieţii v-au spus că nu glumesc niciodată. 

— Şi spui, profetule... 

— Spun că o să avem noroc dacă n-o să înceapă vijelia 
chiar în noaptea asta. 

— Ei bine, atunci de ce nu vâslim ca să ajungem în vreun 
golfuleţ de pe coasta Calabriei? 

Nunzio îşi aruncă privirea spre coasta Calabriei care 
apărea la stânga noastră ca o linie de azur uşor ondulată. 

Apoi, dând din cap: 

— N-am avea timp, spuse el; ne-ar trebui zece sau 
douăsprezece ore. 

— În timp ce vijeliei, nu-i va trebui decât...? 

— Decât şapte sau opt... 

Îmi scosei ceasul. 

— Atunci, spusei, va fi pe la ora nouă? 


— Da, cam atunci, spuse Nunzio, o oră sau o oră şi 
jumătate după Ave Maria. Dar nu le spuneţi nimic; este 
inutil s-o neliniştim dinainte pe micuța doamnă. 

— Bătrâne profet, îi spusei râzând, ai o slăbiciune pentru 
ea. 

— Nu înţeleg, răspunse el. 

— Spun că eşti îndrăgostit de frumoasa noastră 
călătoare, ce mai! 

— Da. Dar aşa cum sunt îndrăgostit de o madonă. 

Şi salută cum saluţi când treci prin faţa unei icoane. 

Mă dusei să-mi găsesc prietenii. Ziua trecu cântându-se 
la chitară şi din gură. Recitai versuri din Hugo, Lamartine şi 
Auguste Barbier, şi-i auzii pe mateloţi, care nu mă 
înțelegeau şi care nu credeau că repet din memorie, ci că 
compun, numindu-mă improvisatore. 

Aceasta îi făcu să mă stimeze foarte mult. La Neapole, 
improvizatorul este un semizeu: în Sicilia, este un zeu în 
toată puterea cuvântului. 

În timpul după-amiezii, azurul atât de adânc şi de 
transparent al cerului se şterse încetul cu încetul: bolta 
cerului căpătă o tentă lăptoasă şi bolnăvicioasă: soarele 
dispăru în norii care semănau cu aburii mlaștinilor Pontins. 

Venise ora rugăciunii de seară. Pilotul îl luă în braţe pe 
fiul căpitanului, îl aşeză în genunchi pe acoperişul cabinei, 
iar copilul rosti pentru el şi pentru noi Ave Maria, 
rugăciune de seară atât de solemnă în Italia, iar pe mare şi 
mai solemnă decât oriunde altundeva. 

În timp ce copilul îşi spunea rugăciunea, pe cer urca un 
nor gros şi negru, mânat de un vânt dinspre sud-vest. 

Era vijelia promisă de Nunzio. 

De aceea, după terminarea rugăciunii, mă atinse cu 
cotul, ducându-şi un deget la buze. 

— Îl văd foarte bine! îi răspunsei. 

Din când în când marinarii, şi chiar căpitanul îşi 
întorceau privirea spre norul care înainta cu iuţeală 


întinzându-şi, ca un vultur gigantic, una din aripi spre nord, 
iar cealaltă spre sud. 

Luna apăru sau mai degrabă se zări în mijlocul unui abur 
alburiu care avea să fie în curând acoperit de norul ce 
înainta vertiginos. 

Din când în când, marginile sale întunecate se crăpau şi 
un fulger alerga ca un şarpe de foc în bezna adâncă. 

Nu auzeam încă tunetul, dar îl simţeam apropiindu-se. 

Marea, fără ca vreo boare de vânt să adie încă, începea 
să clipocească de parcă nu ştiu ce foc subteran 
încrucişându-se între Vezuviu şi Etna o făcea să freamăte. 

În curând, la orizont, de unde venea norul, şi părând că 
merge în acelaşi pas cu el, văzurăm înaintând o linie de 
spumă, în timp ce, din loc în loc, se vedeau conturându-se la 
suprafaţa valurilor unduirile acelea pe care marinarii le 
numesc „labe de pisică”. 

În sfârşit, o adiere fierbinte trecu peste parâmele noastre 
şi făcu să tremure singura pânză care, împreună cu focul, 
rămăsese pe vas. 

— Strângeţi puţin pânzele! strigă pilotul echipajului, în 
acelaşi timp, căpitanul, înaintând spre noi, şi adresându-se 
în mod special Mariei, spuse: 

— Signora, şi dumneavoastră, domnilor, nu am ce sfaturi 
să vă dau; dar, după părerea mea, aţi face mai bine să 
intraţi în cabină. 

— E vreun pericol? întrebă Maria pe un ton destul de 
calm. 

— Nu; dar vom avea furtună, adică ploaie şi vânt, şi nu 
veţi putea rămâne pe punte, unde veţi fi, în câteva clipe, 
muiaţi până la piele, şi unde, de altfel, veţi stânjeni 
manevra. 

Cunoaştem acest gen de recomandări, aşa că mă întorsei 
spre Maria: 

— Auziţi, doamnă? o întrebai. Veţi binevoi să ne găzduiţi 
în această noapte? 

— Cred că nu vă îndoiţi, spuse ea; sper cel puţirn 


În acel moment, de-a curmezişul vasului, trecu o pală de 
vânt atât de violentă încât speronarele se înclină pe o parte 
şi înmuie capătul vergei în apă. 

În acelaşi timp, un fulger, în timpul căruia se văzu tot atât 
de bine ca ziua, brazdă cerul. 

— Să intrăm, să intrăm înăuntru, îi spusei Mariei. 
Căpitanul are dreptate, am stingheri manevra. 

În aceeaşi clipă, se auzi vocea lui Nunzio. 

— Tutto a basso!'“- strigă el. 

Mateloţii se repeziră spre pânza care îndoia verga ca pe 
o trestie. 

Am dus-o pe Maria în cabină. L-am împins şi pe 
Ferdinand înăuntru şi am intrat după ei. 

De abia căzuseră perdelele în urma mea că răsună un 
tunet înspăimântător, iar vasul se zgudui atât de tare, încât 
Maria căzu pe salteaua ei scoțând un țipăt, în timp ce noi, 
Ferdinand şi cu mine, nu puteam sta în picioare decât 
agăţându-ne unul de celălalt. 


IX 


ERA PRIMUL AVERTISMENI AL 
furtunii: ca o duşmancă generoasă, care vrea să-i lase timp 
adversarului să-şi adune forţele împotriva ei, păru că 
acceptă să ne acorde câteva minute de odihna. 

Totul intrase din nou în beznă, în linişte, aş spune chiar în 
nemişcare. 

Am profitat de acest armistițiu ca să ne aşezăm, 
Ferdinand şi cu mine, pe salteaua din faţa celei pe care se 
culcase Maria. 

O lampă, agăţată de plafon, ne lumina cu licărirea ei 
tremurătoare. 

Maria ne privea când pe unul, când pe celălalt şi părea că 
se întreabă căruia dintre noi îi va cere ajutor în momentul 
pericolului. 

Ferdinand era mic, slab şi palid; constituţia sa plăpândă 
şi nervoasă dădea puţine garanţii în caz de catastrofă; 
dimpotrivă, viguros clădit, puternic, fără să resimt nicio 
indispoziţie, chiar pe timp de furtună, înfăţişarea mea 
exprima forţa şi calmul care, pe drept sau pe nedrept, 
inspiră încredere şi siguranţă. 

Privirea Mariei se opri în cele din urmă asupra mea; 
privirea aceea îmi spunea limpede: „Să ştiţi că pe 
dumneavoastră mă bizui!” 

Mărturisesc că m-am simţit foarte mândru de această 
preferinţă, care nu părea, de altfel, să-l facă gelos pe 
Ferdinand. 

Ferdinand avea cu totul altceva de făcut decât să fie 
gelos! Avea rău de mare. 

Înţelesei că nemişcarea şi paloarea lui nu se datorau 
fricii; asistasem de atâtea ori la simptomele indispoziţiei 
îngrozitoare care te cuprinde încetul cu încetul, încât nu 
mai avui nicio clipă de îndoială. 

— Vă este rău? îi spusei. 


Îmi făcu semn cu capul că da. 

Orice te oboseşte în această stare, şi o monosilabă 
pronunţată este un chin. 

— Oricum ar fi vremea, îi spusei, dacă aveţi rău de mare, 
vă veţi simţi mai bine afară decât aici. 

— Într-adevăr, spuse el, mirosul acestei lămpi îmi face 
rău. 

Este de necrezut ce ascuţit devine simţul mirosului în 
asemenea ocazie; ai spune că s-a întărit din slăbirea 
celorlalte patru. Eu nici nu simţeam mirosul pe care 
baronul pretindea că nu poate să-l suporte. 

Ferdinand îşi adunase toate puterile ca să rostească 
această frază. Mă apucă de braţ. Mă sculai în picioare şi, 
ridicându-mă, îl trăsei după mine. De două-trei ori furăm 
gata să cădem amândoi înainte de a ajunge la uşă - atât de 
tare se clătina barca. În sfârşit, mă agăţai de perdea, şi 
ajunsei, poticnindu-mă, să mă prind de o parâmă. 

Căpitanul, văzându-ne că ieşim afară pe o astfel de 
vreme, înţelese că se petrecea ceva neobişnuit şi veni în 
grabă. 

Ferdinand îl luă de gât. 

Un om care se îneacă, se spune că s-ar agăța şi de o bară 
de fier înroşit. Un om care are rău de mare e şi mai tenace. 

— Ah! căpitane, spuse Ferdinand dându-mi drumul 
pentru a se agăța de proprietarul vasului, duceţi-mă, vă 
TOg, la celălalt capăt al bărcii. 

Era evident că, nu numai în situaţia în care se afla, dar şi 
în cea mai gravă, pe care o prevedea, avea impresia că tot 
nu este destul de departe de Maria. 

Dorinţa îi fu împlinită. Cu un pas ferm, atât cât putea să-i 
permită o asemenea furtună, căpitanul îl luă pe Ferdinand 
pe care-l văzui sprijinindu-se, nu numai de umărul 
căpitanului, ci şi de tot ce-i ieşea în cale, oameni, pânze şi 
frânghii, cum se afundă în beznă. 

Atât cât puteam să apreciez după lunga mea experienţă, 
treburile pe care le avea de rezolvat Ferdinand în partea 


dinainte a vasului, aveau să dureze cel puţin două sau trei 
ore. 

Nu puteam s-o las pe Maria singură; furtuna se înteţea 
din clipă în clipă, putea să aibă nevoie de ajutorul meu; nu 
numai ciuma este contagioasă. 

Mă întorsei în cabină; Maria era departe de a fi liniştită, 
dar nu avea nici cea mai mică urmă de indispoziţie; era la 
cea de-a cincea sau a şasea călătorie pe mare, şi, din 
anumite puncte de vedere, se călise. 

Revăzându-mă, nu încercă să-şi ascundă bucuria. 

— Ah! îmi spuse ea, mi-era teamă că nu vă mai întoarceţi. 

— Aţi auzit strigând: „Un om în mare?” 

Nu, cu toate că am ascultat cât se poate de atentă. 

— Ei bine, atunci eraţi foarte sigură că o să mă revedeţi. 

— Putea să vă fie rău, ca lui Ferdinand. 

— Iar dumneavoastră eraţi gata să râdeţi de noi, 
dumneavoastră, femeia puternică din Evanghelie. 

— Nu. Ştiţi ce-mi spuneam adineaori privindu-vă unul 
lângă altul? 

— Spuneţi. 

— Ei bine, îmi spuneam că în caz de pericol, în 
dumneavoastră aş avea încredere şi nu în el. 

Îi întinsei palma, iar ea mi-o strânse cu amândouă 
mâinile. 

Această strângere de mână tocmai coincidea cu un tunet 
înspăimântător. Fără îndoială că mă considera un cârmaci 
prea bun; căci, împingându-mă uşurel: 

— Acolo, îmi spuse; culcaţi-vă acolo pe salteaua din faţa 
mea; nu puteţi rămâne în picioare când se clatină vasul în 
felul acesta. 

Într-adevăr, valurile, care izbeau de-a latul mica 
ambarcaţiune, o făceau să se clatine atât de tare, încât de 
două-trei ori fusesem gata să cad. 

Cum, într-adevăr, simţeam că sfatul pe care mi-l dădea 
Maria era plin de prudenţă, şi că, îndepărtându-mă, de ea, 
riscam mai puţin să calc sfintele legi ale prieteniei, ajunsei, 


nu cu prea mare neîndemânare, să mă arunc pe salteaua 
mea. 

Ne aflam unul în faţa celuilalt, despărțiți numai de un 
spaţiu de vreun metru care se afla între cele două saltele. 

Ea sprijinită în cotul drept; eu, în cotul stâng, privindu-ne 
şi zâmbind. 

Uleiul fiind pe sfârşite, lampa ameninţa din clipă în clipă 
să se stingă. 

Furtuna devenea tot mai violentă; se auzea tropăitul 
marinarilor, trosnetul catargului şi al parâmelor, ordinele 
scurte şi sacadate ale lui Nunzio. 

Din când în când, Maria întreba cu vocea sa limpede şi 
sonoră: 

— Non c'e pericole, capitano? 

Şi, dintr-un loc sau altul, căpitanul răspundea: 

— NO, no, no; Siate quieta, signora. 

Şi o rafală de vânt mai violentă, un val mai puternic, 
venind să desmintă spusele căpitanului, o făceau pe Maria 
să scoată un țipăt. 

Lampa începu să sfârâie. 

— Oh! Doamne! spuse Maria, o să rămânem fără lumină! 

— Vom trage perdelele, îi spusei, iar fulgerele vor înlocui 
lampa. 

— Nu spuse ea, prefer întunericul decât lumina aceea. 

Mişcarea vasului, bubuitul tunetului care nu mai 
contenea, strigătele: „Burrasca! Sirocco! Mistrale!” care 
răsunau înlănţuindu-se, parcă vestind pericolul care trebuia 
înfruntat, ca un apel la curajul mateloţilor, toate acestea 
sporeau, cu un accent din ce în ce mai îngrijorător. 

Maria repeta aproape mecanic fraza: 

— Non c'e pericolo, capitano? 

În acest timp, lampa noastră îşi arunca, sfârâind, ultimele 
pâlpâiri. 

Deodată, strigătele „Burrasca! Burrasca!”: se înteţiră. 
Tunetul răsună ca şi cum ar fi căzut chiar pe micul vas. Un 
val enorm îl ridică lovindu-l în plină coastă. 


Maria îşi pierdu echilibrul, pe care şi-l păstra doar cu 
greu pe salteaua ei, şi alunecând pe panta podelei, înclinată 
ca cea a unui acoperiş, se pomeni în braţele mele. 

Lampa se stinse. 

— Questa volta, c'e pericolo, îi spusei râzând. 

Într-adevăr, pericolul era mare; numai că era de altă 
natură. 

— Ah! îmi spuse Maria, respirând uşurată, după 
încetarea pericolului, cine îşi va închipui că în asemenea 
clipă nu sunteţi deloc emoţionat! 


Furtuna ţinu toată noaptea. Binecuvântată furtună! Nu 
ştia de fel că, printre toţi acei pe care-i ameninţase cu 
moartea, se afla un om care-i va fi veşnic recunoscător. 

Dimineaţa, marea începu să se liniştească. Îl înlocuisem 
pe Ferdinand în partea din faţă a corăbiei, şi priveam 
surâzând munţii aceia care ne ridicau, văile acelea care 
păreau că vor să ne înghită. Respiram cu plenitudinea 
omului tânăr, puternic şi fericit. 

Simţii un braţ care se strecoară sub braţul meu şi se 
sprijină de el. 

Întorsei încet capul şi văzui chipul dulce al Mariei, 
privindu-mă galeş. 

— II pericolo e sparito, îi spusei râzând. 

— Sst! îmi răspunse ea, şi să vorbim serios 

— Cum, serios? 

— Uite aşa, foarte serios. 

— Şi Ferdinand? 

— Este frânt după noaptea pe care a avut-o, şi doarme ud 
leoarcă. 

— Iată ce îndeamnă să ai rău de mare, îi spusei. 

— Nu râdeţi, mă întristaţi. 

— Adevărat? 

— Fără îndoială, bietul băiat! 

— Bun! Chiar că-i de plâns! 

— Nici nu ştiţi cât mă iubeşte! 


— Ei bine, cine îi va spune vreodată ce s-a întâmplat? 

— Eu, bineînţeles. 

— Cum, dumneavoastră? 

— Da, eu; credeţi că mă voi căsători cu Ferdinand după 
cele ce s-au petrecut între noi? 

— Drace! E chiar atât de grav? 

— Bineînţeles, domnule, e chiar atât de grav... 

— Fiţi serioasă, doamnă! un simplu accident... 

— lată, tocmai aici este răul. 

— Explicaţi-mi. 

— Că nu este chiar un simplu accident. 

— Aş! 

— Din clipa în care v-am revăzut... 

— Ei bine? 

— Ei bine, inima mi-a spus că într-o zi sau alta voi fi a 
dumneavoastră. 

— Adevărat? 

— Pe onoarea mea! Totul nu era decât o chestiune de 
timp şi de împrejurare. 

— Aşa încât astă-noapte... 

— Când mi-aţi întins mâna... 

— Aţi ghicit că venise timpul şi împrejurarea decisiva. 

— Dacă râdeţi, nu numai că nu vă mai spun ce urmează, 
dar nu vă mai vorbesc în viaţa mea. 

— Să mă ferească Dumnezeu de o asemenea pedeapsă! 
Iată, nu mai râd, vă privesc. 

Nu ştiu ce expresie căpătaseră ochii mei, dar fără 
îndoială că exprimau ceea ce gândeam. 

— Mă iubiţi deci puţin? îmi spuse ea. 

— Vă ador pur şi simplu. 

— Mai spuneţi o dată, ca să mă consolaţi. 

— Şi dumneavoastră, terminaţi ce aveţi de spus. Vedeţi 
bine că nu mai râd.. 

— Ei bine, voiam să vă spun că, astă-noapte, nu m-am 
agăţat destui de tare de saltea aşa cum ar fi trebuit să fac, 


şi că la accidentul care mi s-a întâmplat legănarea vasului a 
contribuit mai puţin decât aţi crede. 

— Oh! îi spusei, sunteţi într-adevăr făptura adorabilă pe 
care o bănuisem de când ne-am întâlnit la Paris! 

— Da, îmi răspunse ea cu seriozitate; dar adorabilă sau 
nu, această fiinţă este o femeie cinstită. Mă înţelesesem cu 
Ferdinand să nu vorbim niciodată despre trecut; dar 
furtuna de astă-noapte este ceva prezent; nu m-am ţinut 
deci de cuvânt şi această căsătorie nu mai poate avea loc. 

— Maărturisiţi că nu vă pare rău că aţi găsit un pretext, 

— Ia te uită, dumneavoastră v-ar părea rău să petreceţi 
cu mine o lună de zile în cea mai frumoasă ţară din lume? 

— Nu, căci această lună ar fi poate cea mai frumoasă din 
viaţa mea. 

— Ei bine, iată ce veţi face ajungând la Palermo... 

— În primul rând, trebuie să vă spun că mergem la 
Mesina şi nu la Palermo. 

— De ce? 

— Pentru că vântul ne duce la Mesina şi nu la Palermo, 
iar căpitanul mi-a spus că dacă ne îndreptăm spre Mesina, 
vom ajunge mâine seară, în timp ce, dacă ne încăpăţânăm 
să mergem la Palermo, dumnezeu ştie când vom ajunge. 

— Ei bine, fie; să mergem la Mesina, puţin îmi pasă. Voi 
face pe uscat restul călătoriei. lată deci ce veţi face 
ajungând la Mesina... 

— Porunciţi, mă voi supune întocmai. 

— Ne veţi părăsi, pe Ferdinand şi pe mine, pentru a vă 
continua călătoria; o dată plecat, îi spun totul... 

Făcui un gest involuntar. 

— O! fiţi liniştit! îmi spuse ea, voi fi la fel de sinceră cu el 
cum am fost şi cu dumneavoastră; se va întoarce la Neapole 
cu primul vapor cu aburi. 

— Vă veţi lăsa înduioşată... 

— Nu; sunt de neclintit când fac o greşeală. 

— lar eu, ce voi face? 


— Dumneavoastră, dacă nu sunteţi grăbit să mă revedeţi, 
veţi face ocolul Siciliei; dacă, dimpotrivă, sunteţi 
nerăbdător, veţi lua nişte cai sau catări la Girgenti sau la 
Selimonte, veţi traversa Sicilia, şi veţi veni să mă întâlniți la 
Palermo. 

— Voi lua nişte cai sau catâri, şi voi veni să vă întâlnesc la 
Palermo... 

— Bineînţeles. 

— O! puteţi fi sigură că voi veni. 

Îmi întinse mâna. 

— Sunt sigură, spuse ea; până atunci, niciun cuvânt, nu-i 
aşa? Niciun cuvânt care ar putea da naştere la cea mai 
mică bănuială despre cele întâmplate. Nu trebuie să se 
ghicească, trebuie să mărturisesc. 

Toate acestea erau de o logică atât de plină de 
sensibilitate, încât nu puteau fi contrazise. 

Promisei deci să mă conformez exact instrucţiunilor 
Mariei. 

Tocmai încheiasem acest pact, când apăru Ferdinand 
având un aer de parcă venea de pe lumea cealaltă. 

Cum Maria nu-şi manifesta niciodată prea mult 
sentimentele faţă de el, nu fu nevoită să-şi schimbe cu nimic 
atitudinea. 

Îi lăsai singuri. Mărturisesc că eram foarte stingherit în 
faţa bietului meu prieten, cu toate că vina nu era a mea, cia 
furtunii. 

Ca şi cum nu ieşise din grota lui Eol decât pentru a 
provoca accidentul pe care l-am povestit, furtuna se potolea 
cu repeziciune. Vânturilor acelora venite din cele patru 
colţuri ale văzduhului le urmase o briză plăcută din nord- 
vest care liniştea marea şi alunga norii de pe cer. Coastele 
Calabriei apăreau ca o linie de azur, şi pe la ora patru după- 
amiaza înaintam destul de aproape de-a lungul coastei, 
încât căpitanul ne spuse denumirile tuturor acelor 
aglomerări de puncte albe care începeau să se contureze 
pe mal. 


Seara, când fiul căpitanului spuse rugăciunea, marea era 
netedă ca o oglindă; nu mai era niciun nor pe cer. 

Bineînţeles că în noaptea aceea Ferdinand şi cu mine am 
fost exilați din cabină, şi ne-am culcat pe punte. 

Nimic nu poate fi mai încântător decât furtunile de vară 
pe coastele Neapolelui şi ale Siciliei. Seamănă cu certurile 
dintre îndrăgostiţi; natura strigă, face gălăgie, plânge, apoi 
se încheie pacea, se lasă liniştea, zâmbetul soarelui apare 
din nou pe cerul albastru, lacrimile se usucă, s-au reîntors 
zilele frumoase. 

Am navigat toată ziua, cu şapte-opt noduri pe oră, astfel 
că, pe la ora patru după-amiaza, am început să distingem 
capul Palmieri; din direcţia din care veneam, părea că 
închide complet trecerea; strâmtoarea Messina nu se vedea 
deloc şi parcă înaintam drept spre coastă. 

La stânga noastră se profila alb oraşul Scylla, asemenea 
unei cascade de case, care din vârful colinei se revărsau în 
mare. 

Pe măsură ce ne apropiam, vedeam marea înfigându-se 
ca o lance între coastele Siciliei şi ale Calabriei. 

În sfârşit, desluşirăm strâmtoarea. 

Trecurăm de Caribda îndreptându-ne spre vechiul port 
Zanele, căruia i s-a dat acest nume având forma unei coase, 
unde urma să ancorăm. 

Era prea târziu ca să debarcăm. 

Mateloţii noştri, îneântaţi că au ajuns şi că-şi încheiaseră 
socotelile cu furtuna, petrecură toată seara cântând şi 
dansând. În timpul acestor cântece şi dansuri, Maria găsi 
ocazia să-mi strângă mâna şi să-mi spună în şoaptă: 

— Rămine stabilit, plecaţi mâine dimineaţă. Ferdinand 
pleacă cu primul vapor cu aburi, iar noi ne vom reîntâlni la 
Palermo. 

Îi întorsei strângerea de mână, repetând: 

— Rămâne stabilit. 

Noaptea se scurse, minunată, înstelată, transparentă. 
Briza, uşoară ca o mângâiere, înmiresmată ca un parfum, 


părea că vrea să acopere întreg pământul cu sărutările ei. 

Am dormit puţin; dar ceea ce dădea un farmec insomniei 
mele, era faptul că simţeam, deşi departe de ea, că nici 
Maria nu dormea, ca şi mine. 

De două-trei ori, înfăşurată în capotul ei de muselină, 
întredeschise perdelele ca să privească cerul şi să 
descopere la răsărit primele raze ale aurorii. 

O dată ieşi afară, înaintă pe punte, uşoară ca o umbră şi 
trecu destul de aproape de salteaua mea ca să-i pot prinde 
poalele capotului şi să i le sărut. 

Ferdinand dormea buştean, şi se refăcea după oboseala 
furtunii. 

De două-trei ori în timpul zilei, făcând aluzie la preotul pe 
care-l întâlnisem pe când ne îmbarcam, spusese: 

— Al naibii preot! Nu sunt superstiţios, totuşi trebuie să 
vă mărturisesc că avea dreptate căpitanul. 

Ce avea să spună allând că făcuse o călătorie inutilă? 

Se lumina de ziuă; portul se trezi primul, apoi oraşul, 
bărcile se desprinseră de țărm venind să viziteze vasele 
sosite fie de cu seară, fie în timpul nopţii, La un semnal al 
căpitanului, sosi controlul sanitar. O dată terminate 
verificările, am putut cobori. 

Sosise clipa despărțirii. Strânsei mâna lui Ferdinand cu 
un oarecare sentiment de remuşcare amestecat cu ruşine. 
O îmbrăţişai pe Maria care, pe când primea şi-mi înapoia 
sărutarea, îmi şopti: 

— La Palermo! 

Cobori prima în barcă. Ferdinand o urmă. Barca se 
desprinse de vas şi se îndreptă spre Mesina. 

— Maria se aşezase în aşa fel încât să nu mă piardă o 
clipă din ochi. Mă privea şi îmi zâmbea. Privirea şi surâsul ei 
îmi spuneau vădit: „Sunt liniştită, sunt fericită, am 
încredere în tine.” 

Femeia cea mai blândă, cea mai miloasă este crudă 
atunci când nu iubeşte. Maria îşi spunea în sinea ei că face 
un lucru cinstit şi după îndemnul conştiinţei, dezvăluindu-i 


totul lui Ferdinand. Dar nu se gândea deloc la efectul pe 
care îl va avea mărturisirea ei asupra omului care o iubea şi 
pe care ea nu-l iubea; îndeplinise ceea ce considera ea o 
datorie; aceasta îi era de ajuns. 

Ajunsă în port, îmi făcu un ultim semn de rămas bun cu 
batista; îi făcui şi eu un ultim semn cu pălăria; sări pe mal, 
refuză braţul lui Ferdinand, nu ştiu sub ce pretext, merse 
alături de el vreo sută de paşi, întoarse capul pentru ultima 
oară şi, ca o umbră, dispăru după colţul unei străzi. 

Căpitanul îi însoţise; se înapoie cu actele verificate. Nimic 
nu mă reţinea la Mesina, unul dintre oraşele cele mai 
plictisitoare din lume şi pe care, de altfel, îl cunoşteam. 

Făcurăm deci provizii de carne, de peşte şi de legume 
proaspete, şi, profitând de vânt bun, ridicarăm ancora în 
aceeaşi zi. 

După opt zile, eram la Girgenti, vechiul Agrigento; am 
lăsat vasul în port, dând ordin să ocolească pe la Marsala şi 
să vină apoi la Palermo; am închiriat nişte cai, m-am înţeles 
cu un şef de bandiți ca să nu fiu oprit pe drum şi, după trei 
zile de călătorie pe uscat, ajungeam la Palermo şi întrebam 
de hotelul Quatre-Nations unde trebuia să tragă Maria. 

Acolo, culesei informaţii. Venise singură, avusese un 
succes enorm, şi locuia într-adevăr la acest hotel. 

Tocmai plecase la repetiţie. 

Am luat o cameră la acelaşi etaj, nici prea aproape, nici 
prea departe de apartamentul ei. 

Apoi am alergat la baie; ţineam să fiu acasă la 
întoarcerea ei. 

Ajunsesem la hotel şi stăteam aplecat peste rampă, în 
susul scării. Când i se spuse jos că un domn întrebase de ea 
şi o aştepta, strigă: 

— Oh! el este! 

Şi se repezi pe scări. 

Urcă în goană fără să-i pese dacă servitorii o urmăreau, 
dacă ceilalţi călători o vedeau şi o auzeau, şi intră, strigând, 
în apartamentul său: 


— Sunt liberă! Sunt liberă! O! înţelegi câtă fericire este 
în acest cuvânt: liberă, liberă, liberă! 

Într-adevăr, niciodată o pasăre în văzduh, o mânză pe 
câmpie, o veveriţă în pădure nu-mi sugeraseră atât de mult 
splendoarea, aş spune chiar măreţia acestui cuvânt: LIBER! 

Maria îmi promisese o lună de fericire în cea mai 
frumoasă ţară din lume; îmi oferi cincisprezece zile în plus 
pe care nu mi le promisese. După douăzeci de ani, spun: 

Mulţumesc, Maria! niciodată un debitor n-a plătit ca 
dumneata capitalul şi dobânda! 

Cât despre Palermo ce să spun? E Paradisul pe pământ. 
Fie binecuvântat de poeţi! 

După şase săptămâni a trebuit să ne despărţim. 
Cincisprezece zile trecuseră în sfâşieri disperate. În fiecare 
zi, trebuia să plec; în fiecare zi, hotărârea aceasta se 
spulbera în mijlocul lacrimilor. 

În fiecare zi, spuneam: „Voi pleca mâine”. 

În cele din urmă, sosi clipa despărțirii: urcai pe vas, 
Maria cobori abia atunci când se ridică ancora. Cânta în 
seara aceea: trebuie să fi fost sublimă. 

Vântul era prielnic. Mai aveam de văzut insulele din 
arhipelag pe care nu le vizitasem la ultima mea călătorie. 
Ne îndreptarăm spre Alicuri. 

Timp de cincisprezece sau douăzeci de mile, vântul 
continuă să bată destul de tare încât făceam cinci până la 
şase leghe pe oră; apoi slăbi din ce în ce şi simţirăm că 
intrăm în calm. 

Am regretat atunci că nu-mi amânasem plecarea cu o zi, 
căci şi aşa nu-mi servea la nimic. 

Am trăit una din acele nopţi minunate în care te bucuri 
din toată fiinţa de toate farmecele naturii: cer senin, mare 
transparentă, înstelată, splendidă, miresmele plăjii, mirosul 
valurilor, freamătul invizibilului în jurul vizibilului; existau 
toate condiţiile ca să mă facă să uit ce pierdusem, sau ca să 
mă facă să înţeleg că-mi lipsea numai ceea ce pierdusem ca 
să devin unul din privilegiaţii sorții. 


Adormii spre ziuă, cu gândul la Maria, spunându-mi: 

— Ea se gândeşte la mine! 

Pe la ora şapte dimineaţa, căpitanul mă trezi spunându- 
mi că o barcă plecase din port şi se îndrepta spre noi făcând 
semnale. 

Mă repezii afară din cabină, cu gândul că această barcă 
îmi aducea o scrisoare de la Maria. 

Era mai mult decât atât: mi-o aducea chiar pe Maria. 

În zori, adorabila femeie se informase: aflase că marea 
era liniştită, că speronarele se mai vedea încă; alergase în 
port să închirieze o barcă şi plecase să-şi mai ia încă o dată 
rămas bun de la mine. 

Nu ştiu dacă vreodată în viaţa mea am avut o bucurie 
atât de mare ca atunci când am simţit-o fremătând la 
pieptul meu. 

Râdea, plângea, striga de bucurie. O! natură! Cât eşti de 
frumoasă când înfloreşti, atunci când femeia iubeşte, sau 
când floarea se deschide! 

Mateloţii băteau din palme. Nu uitaseră ziua cu cântece 
şi dansuri pe care le-o dăruise Maria. 

— Da, le spunea ea, foarte recunoscătoare, da, fiţi 
liniştiţi; vom cânta, veţi dansa. 

Apoi, întorcându-se către mine, cu acea dublă pasiune 
tandră şi furioasă în acelaşi timp a gazelei şi a leoaicei: 

— Iar noi, noi ne vom iubi, nu-i aşa? 

Pentru ca sărbătoarea să fie generală, Maria îşi umpluse 
barca cu friptură rece şi cu vin. Friptura şi vinul fură 
împărţite celor două echipaje, al bărcii şi al speronarelui. 

Începu banchetul. 

Banchetul nostru erau privirile pline de dragoste şi de 
lacrimi, cuvintele întretăiate de sărutări, suspinele de 
bucurie, suspinele de tristeţe. 

Ziua trecu în cântece şi dansuri. 

Veni noaptea. Barca fusese amarată de speronare. Cei doi 
mateloţi din Palermo se alăturaseră alor noştri. 

Marea continua să fie liniştită. 


Frumoasă noapte, dulce noapte, noapte prea scurtă, 
noapte a cărei dată a rămas întipărită în străfundul inimii 
mele cu litere de foc! 

Se făcu ziuă. Dar vai! o dată cu ziua, începu să bată briza. 

Trebuia să ne despărţim: Maria cânta în seara aceea. 

Voia să înfrunte totul pentru a mai rămâne o oră în plus. 
Era imposibil. 

Asemenea condamnatului, ea ceru o jumătate de oră de 
răgaz, un sfert de oră, cinci minute. 

A trebuit s-o luăm şi s-o ducem în barcă. 

O! cât de departe de realitate este frumuseţea dramatică 
şi teatrală! 

O văzusem pe Maria în Norma, în Othello, în Don Juan; O 
aplaudasem din toate puterile. 

Dar cât de cu totul altfel de frumoasă era în adevărata, în 
reala sa disperare! Simţeam cum admiraţia mi se împletea 
cu dragostea şi, pe măsură ce ea se îndepărta, cu braţele 
întinse spre mine, iar eu mă îndepărtam, cu braţele întinse 
sprea ea, îi strigam: 

— 'Te iubesc, eşti frumoasă! Eşti frumoasă! Te iubesc! 

Briza se răcea. Ne îndepărtam cu iuţeală. 

La rândul lor, mateloţii din barcă vâsleau cu putere. Se 
temeau ca un vânt prea puternic să nu-i împiedice să se 
întoarcă în port. 

Ea, fără să ţină seama de pericol, stând în picioare, 
flutura batista, şi fiecare mişcare a acestui nor alb, care se 
spulbera cu fiecare minut, îmi spunea: 

„le iubesc!” 

În sfârşit, distanţa şterse totul; barca dispăru. 

Rămăsei cu ochii aţintiţi asupra portului, încă multă 
vreme, bineînţeles, după ce Maria ajunsese la țărm. 

N-am mai revăzut-o niciodată. 

N-am mai revăzut-o niciodată,. Sunt douăzeci de ani de 
atunci, şi nici cel mai mic nor nu umbreşte splendoarea 
acelei luni şi jumătate petrecute la Palermo. 


Timp de o lună şi jumătate, două fiinţe au avut aceeaşi 
inimă, aceeaşi existenţă, aceeaşi răsuflare. 

Oh! în timpul acestei luni şi jumătate sunt sigur că 
Dumnezeu şi-a îndreptat mai mult decât o dată privirea 
spre Palermo. 


Mă întorsei spre tovarăşele mele de călătorie. 

Mă priveau zâmbind şi cu răsuflarea tăiată. 

— lată povestea mea, le spusei. Să nu-mi cereţi alta 
asemănătoare. Nu ai decât una ca asta în viaţă. 


X 


VAPORUL CU ABURI PLECA LA 
ora zece. lIstorisirea mea durase până la ora şapte. 
Doamnelor le rămânea timpul să se scoale, să-şi facă toaleta 
şi să ia micul dejun. 

M-am retras discret în camera mea. 

Este de necrezut ce farmec necunoscut avea această 
călătorie. Era prima oară când mi se prezenta o situaţie 
atât de stranie: intimitate fără posesiune şi familiaritate 
fără dragoste. 

Tandreţea frăţească n-ar putea exprima aşa ceva. De 
altfel, tandreţea frăţească nu merge până la această uitare 
de sine a femeilor germane faţă de un prieten. 

Apoi mai trebuie adăugat: ele au - cel puţin toate cele pe 
care le-am cunoscut - un mare avantaj asupra femeiilor 
noastre: sunt întotdeauna gata la ora fixată fără ca toaleta 
lor să pară a suferi din cauza acestei promptitudini. 

Un sfert de oră după ce le părăsisem, tovarăşele mele de 
călătorie mă chemau. Eu eram în întârziere. Este adevărat 
că îmi petrecusem cam zece minute visând. Comandaseră 
micul dejun. Apoi trebuia să dejunăm la bordul vasului. 

Nu ştiu dacă am mai admirat pe undeva felul în care se 
mănâncă în Germania; nu vorbesc de calitate, vorbesc de 
cantitate. Aşa încât m-am întrebat uneori dacă nu se făcuse 
nemţoaicelor o falsă reputaţie de visătoare; dacă, atunci 
când credem că ele visează, nu-şi fac pur şi simplu digestia. 

Să recapitulăm. 

Dimineaţa, la ora şapte, deschizând ochii se ia micul 
dejun, adică se mănâncă mai nimic: două ouă, o ceaşcă cu 
cafea, puţin cozonac, tocmai atât cât trebuie ca să spui că 
nu te expui cu stomacul gol ultimei adieri a nopţii. 

La ora unsprezece, se ia al doilea dejun, care se compune 
din biftec, cotlete, cartofi sau alte legume. Ceea ce-l 


deosebeşte de celălalt este că se bea vin, în timp ce la 
primul nu se bea decât apă. 

La ora unu, se serveşte micul prânz. Acesta se compune 
din şuncă, friptură rece şi câteva aperitive. Este un mijloc 
ingenios de aţi deschide pofta pentru marele prânz. 

La ora trei se serveşte marele prânz. De obicei la această 
masă se mănâncă ciorbă de perişoare, rasol de vacă cu 
hrean, iepure cu dulceaţă, mistreţ cu cireşe, omletă cu 
zahăr, cu şofran şi cu vanilie, şi smântână de toate felurile. 

La ora cinci, se gustă ceva, mai puţin pentru a mânca, 
trebuie să mărturisim, cât pentru a spune că nu se pierde 
tradiţia unei mese bune. În sfârşit, ieşind de la teatru, 
urmează un supeu copios, având în vedere gustarea frugală 
de după-amiază, apoi culcarea. 

În aceste mese nu sunt incluse ceaiul, prăjiturile şi 
sandvişurile care se servesc în intervaluri. 

De la ultimele mele călătorii în Germania, trebuie să spun 
că în hotelurile de pe Rin paturile îşi schimbaseră complet 
înfăţişarea. Avui înfumurarea să atribui această schimbare 
reclamaţiilor mele. 

Chiar şi pâinea suferise îmbunătăţiri. Prăjitura cu orez şi 
pumpernickel-ul aproape -că dispăruseră pentru a face loc 
unui soi de cozonac smălţuit cu cu care se numeşte pâine 
de Viena. Era un oarecare progres. 

Am avut deci la micul dejun ouă, cafea cu frişca, - citiţi 
cicoare cu lapte, - unt ireproşabil şi feţe de masă albe, 
frumoase, care mai târziu, cu ocazia călătoriei mele în 
Rusia, mi-au apărut atât de des în vis şi atât de rar în 
realitate. 

De la hotelul unde ne aflam auzirăm clopotul vaporului cu 
aburi - ancorat la aproape cinci sute de paşi de noi, pe 
malul stâng al Rinului - dând primul semnal, în clipa în care 
terminam masa. 

Mai aveam o jumătate de oră înaintea noastră; dar 
tovarăşele mele de călătorie au vrut să plecăm ca să avem 
„locuri bune”. 


De ce oare nemţoaicele, cărora le place atât de mult să 
stea comod pe scaun, s-au hotărât timp de atâtea secole, să 
doarmă atât de prost? 

Şi totuşi, trebuie spus că, în ciuda felului nemaiauzit în 
care dorm treizeci de milioane de nemți şi de nemţoaice, 
Germania este ţara cea mai prolifică din lume. 

Îndreptându-ne spre vaporul cu aburi, am avut un viu 
exemplu al acestei înmulţiri recomandate de Evanghelie: o 
luasem pe o alee care merge de-a lungul Rinului şi, după 
puţină vreme, întâlnirăm o tânără femeie de douăzeci şi 
patru de ani. [inea de mână o fetiţă de vreo şase-şapte ani. 
Un copil dolofan de cinci-şase ani, cu obrajii rotunzi ca 
merele roşioare, se juca cu mingea în spatele ei. Era urmat 
de două surori mai mici, de patru-cinci ani care se ţineau de 
mână; o doică grasă, ţărancă din Pădurea Neagră, venea 
după ei, ţinând în braţe un copil de doi ani şi trăgând un 
cărucior în care îşi sugea degetul un bebeluş de opt-zece 
luni. Lângă el era aşezată o păpuşă care părea să aparţină 
în comun familiei. 

Toată această familie, compusă din şapte persoane, putea 
să reprezinte un total de patruzeci şi şase până la patruzeci 
şi opt de ani. 

Ne îmbarcarăm. Doamnele îşi aleseră locurile, lucru uşor 
de făcut şi, după o jumătate de oră, vasul o porni la drum. 

Un mic castel, aparţinând regelui actual al Prusiei, îmi 
trezi o amintire destul de ciudată. 

În 1838, călătoream pentru prima oară pe Rin. Ştiind că 
acest mic castel aparţinea prinţului moştenitor al Prusiei - 
actualul rege al Prusiei nu era pe atunci decât prinţ 
moştenitor - şi că, din acest castel, prinţul moştenitor 
făcuse un muzeu de tablouri, de arme şi de mobilier din 
secolul al şaisprezecelea, m-am oprit în faţa clădirii, am 
coborât şi am cerut s-o vizitez. Mi s-a răspuns că, de trei 
zile, intendentul prinţului moştenitor primise ordin să 
închidă pentru moment porţile pentru curioşi; totuşi, aceşti 
curioşi erau rugaţi să-şi înscrie numele într-un registru care 


se afla la portar, făcându-se unele excepţii dacă rangul 
persoanelor respective părea să justifice aceste excepţii. 

Cu toate că rangul meu mi se păru infim faţă de un 
intendent al prinţului moştenitor, cum eram condamnat să 
rămân până a doua zi într-un mic han izolat, îmi înscrisei la 
întâmplare numele, indicând şi hanul care trebuia să-mi 
servească drept domiciliu pentru douăzeci şi patru de ore. 

M-am dus apoi la douăzeci de paşi mai încolo să arunc cu 
pietre în Rin, făcând rotocoale, ceea ce era, după cum se 
ştie, marea distracţie a lui Scipion pe când se afla în exil. 
Este nevoie să adaug că Scipion făcea rotocoale în Marea 
Tireniană şi nu în Rin? 

Eram la cea de-a treia piatră şi la cel de-al 
cincisprezecelea sau optsprezecelea rotocol, când portarul 
ajunse la mine cu sufletul la gură şi, luându-mă drept un 
prinţ oarecare călătorind incognito, îmi spuse salutând 
până în pământ, că în ceea ce mă privea, interdicţia 
respectivă era anulată, şi că puteam vizita nestingherit 
castelul. Adăugă că intendentul mă aştepta ca să-mi facă 
onorurile. 

Nefiind imperios reţinut de plăcerea căreia mă 
consacram, şi mai ales nevrând să-l fac pe intendentul 
alteţei-sale să aştepte, mă întorsei la castel. 

Intendentul mă aştepta la intrarea în sala de arme. Era 
un bărbat de aproximativ treizeci şi şase până la treizeci şi 
opt de ani, cu faţa rumenă, părul blond şi ochii albaştri. Mă 
primi cât se poate de amabil, scuzându-se că portarul, 
sclavul consemnului său, şi incult ca un adevărat elveţian ce 
era, nu înţelesese că un asemenea consemn nu putea să-mi 
fie adresat mie. 

La rândul meu, mă pierdui în mulţumiri; intendentul 
vorbea franceza ca un locuitor din Touraine; evident că era 
un om cult. Avea o figură plăcută şi o înfăţişare distinsă. I- 
am întins mâna în (semn de mulţumire, şi ne-am scuturat 
mâinile ca doi vechi camarazi. 


Trecuse câtva timp de când călătoream prin Germania şi 
nemţii mă învăţaseră cu aceste obiceiuri cordiale şi sincere. 

Felul meu apropiat de a fi păru de altfel să-i convină de 
minune. Îmi spuse că dorea să-mi fie ghid şi să-mi facă 
onorurile castelului. 

Manierele intendentului îmi plăcură foarte mult; numai 
că mi se păreau prea alese pentru un intendent. 

Am vizitat castelul, cameră cu cameră; l-am examinat în 
toate detaliile; am trecut de la un turn la celălalt, peste 
podul suspendat care se zăreşte de pe vapor, şi care 
seamănă cu pânza unui păianjen uriaş; apoi ne-am oprit în 
biblioteca cuprinzând cele mai frumoase ediţii care 
fuseseră publicate din operele lui Goethe, Schiller şi 
Shakespeare. 

Între timp sosise ora micului prânz; domnul intendent fu 
anunţat că masa este servită. 

— Nu ştiu dacă v-aţi obişnuit cu orele noastre de masă, 
îmi spuse el; dar m-am gândit că îmi veţi face onoarea să 
dejunaţi cu mine, şi am pus un tacâm pentru 
dumneavoastră. 

Nu aveam cum să refuz o invitaţie făcută cu atâta 
amabilitate. Am acceptat. 

Pe când coboram în sufragerie, gazda mea îmi spuse: 

— M-am gândit că de când sunteţi în Germania aţi suferit 
destul de pe urma bucătăriei nemţeşti şi, ca să nu păstraţi o 
amintire prea proastă despre bietul nostru castel, v-am 
comandat un dejun franțuzesc. 

Mărturisesc că această atenţie foarte delicată n-a fost 
dintre cele în faţa cărora să fiu prea puţin sensibil. Ideea de 
a mânca pâine adevărată în loc de cozonac sau 
pumpernickel îmi surâdea grozav. De aceea scosei un 
strigăt de bucurie când văzui ceea ce brutarii numesc o 
coroană. 

Cei care-mi cunosc părerile ştiu că nu mă bucura forma, 
ci fondul. 


Masa era excelentă, şi cu siguranţă pregătită de un 
compatriot. Mă interesai de naționalitatea artistului: era 
bineînţeles un francez. Alteţa-sa prefera bucătăria 
franceză, îmi spuse intendentul; iar bucătarul era angajat 
permanent la castel cu toate că nu era folosit decât în 
timpul popasurilor estivale ale prinţului. 

După dejun, intendentul declară că, deoarece căzusem în 
„cursă”, nu puteam ieşi decât cu consimţământul său. În 
consecinţă, îmi dădea să aleg între o partidă de table, o 
partidă de biliard sau o plimbare călare. 

N-am înţeles niciodată jocul de table. De când i-am 
câştigat prietenului meu Cartier, după cum se poate vedea 
în Memoriile mele, cele opt sute de păhărele şi cele optzeci 
de ceşcuţe cu care am făcut călătoria la Paris, hotărâtoare 
pentru viitorul meu, nu cred să fi atins de trei ori un tac de 
biliard. Am preferat deci o plimbare călare. 

La un semn al intendentului, fură aduşi la peronul 
castelului doi cai înşăuaţi. Am încălecat fiecare pe câte unul 
şi ne-am îndreptat, printr-o vale pitorească, până la ruinele 
unui vechi castel. Pe drum îmi spuse povestea castelului pe 
care-l vizitasem. 

Era proprietatea oraşului Goblentz, care l-a scos în 
vânzare timp de mai mulţi ani pentru o sumă de vreo trei 
sute de franci, cred, fără să se găsească niciun amator. 
Văzând aceasta, bunul oraş îl dărui prinţului moştenitor al 
Prusiei, care apreciase cadoul, cheltuind pentru el un 
milion. 

După trei ore de plimbare în munţi, ne-am întors la 
castel; marele prânz ne aştepta. 

Acceptând micul prânz, nu vedeam niciun motiv să nu-l 
accept şi pe cel mare; numai că, văzând somptuozitatea cu 
care era servit, îi făcui o sumedenie de reproşuri 
intendentului pentru cheltuielile la care îl supunea pe 
prinţul moştenitor. Îmi răspunse că prinţul moştenitor, 
alegându-l pe el, ştiuse bine la ce se expune. 


Reproşurile mele se dovedeau din ce în ce mai întemeiate 
pe măsură ce se serveau felurile de mâncare. După vinurile 
de Bordeaux urmaseră vinurile de Rin, după vinurile de Rin, 
vinurile de Champagne, iar după vinurile de Champagne, 
vinurile ungureşti. Era într-adevăr un păcat toată această 
măreție care se adresa unui atât de sărman băutor ca mine. 

Cafeaua ne aştepta pe terasa castelului. 

Nimic nu poate fi mai minunat decât perspectiva care ţi 
se dezvăluie de pe această terasă: munţi, văi, fluvii, ruine, 
sate, toate la un loc alcătuiesc o privelişte unică. Nicăieri, 
poate, Rinul nu este mai însufleţit decât acolo; fluviul şi 
marile drumuri sunt acoperite: fluviul, de corăbii de 
pescuit, de vapoare cu aburi, de acele mari plute de buşteni 
pe care coboară o întreagă populaţie; marile drumuri, de 
călăreţi, de pietoni, de vizitii, de şarete, de cupeuri, de 
trăsuri. Aceasta deoarece ne aflăm, numai la patru sau cinci 
mile de Coblentz, care este unul dintre oraşele cele mai 
zgomotoase şi cele mai animate de pe malurile Rinului. 

Îmi petrecui acolo două sau trei ore dintre cele mai 
pitoreşti din viaţa mea. 

Gazda mea cunoştea toate legendele Rinului, de la 
Loreley până la cea a autografului dat de Yanin domnului de 
Metternich; ştia pe dinafară toate baladele lui Uhland, de la 
Fiica gazdei până la Menestrel. Am discutat cu înflăcărare 
despre Goethe şi Schiller; ca toţi germanii, puţin dramatici 
dar foarte visători, îl prefera pe Goethe lui Schiller; eu 
dimpotrivă, puţin visător şi foarte dramatic, îl preferam pe 
autorul Hoţilor autorului Contelui Egmont. Mai mult decât 
atât, şi asta i se păruse gazdei o idee condamnabilă: Faust, 
întruchiparea geniului german, părându-mi-se mai slab 
decât Goetz von Berlichingen, am avut îndrăzneala să-l 
refac de la un capăt la altul, aşa cum îi înţelegeam eu; 
gazda mea fu gata să-şi acopere faţa, nici mai mult nici mai 
puţin, ca regele regilor în frumoasa scenă din Furipide 
dintre Menelaos şi Agamemnon, scenă pe care Racine s-a 


ferit atât de mult s-o imite, de teamă ca domnul de 
Montespan să nu fie recunoscut în Menelaos. 

Într-un cuvânt, cu toate contradicţiile mele, gazda mea 
care, după cum am mai spus, nu numai că era foarte cultă, 
dar mai şi folosea în discuţie toate subtilităţile limbii 
franceze, părea că se amuză foarte tare de conversaţia 
care, pe mine mă interesa enorm. În sfârşit, începând să se 
întunece, orele fiind înaintate, mă ridicai să-mi iau rămas 
bun: atunci însă îmi declară că, nevrând să mă lase să dorm 
într-unul din paturile acelea pe care i le descrisesem, 
trimisese să mi se ia valiza de la hotel, anunțând că nu voi 
dormi acolo, deoarece mi se pregătise o cameră la castel. 

Ajuns cu indiscreţia mea până aici, cel mai bine era să 
merg până la capăt. Am acceptat deci camera, aşa cum 
acceptasem marele şi micul prânz, dar cu condiţia să plec 
neapărat cu vaporul de a doua zi. 

Gazda îmi dădu în mod formal această asigurare. 

Venise ora supeului. Ceaiul, prăjiturile, sandvişurile, 
brioşele, zaharicalele ne aşteptau; a trebuit să gustăm din 
zaharicale, brioşe, sandvişuri, prăjituri şi ceai. 

Trebuie să spun că, de când mă aflam în Germania, mă 
obişnuisem cu acest fel de abuzuri, şi că făceam faţă destul 
de onorabil pentru un om care, la Paris, nu ia decât două 
mese pe zi şi uneori chiar una singură. 

Este adevărat că gazda mă încuraja foarte mult. 

În sfârşit, pendula bătu miezul nopţii. Era, după toate 
regulile, ora să mă retrag. Mă ridicai. Gazda mea sună, şi 
un valet mă conduse în apartamentul meu. 

Mi se oferise pur şi simplu camera de onoare, cea cu 
portretele de familie; eram păzit de un regiment întreg de 
margrafi, de duci şi de regi, începând cu întemeietorul 
ordinului teutonic până la Frederic Wilhelm. În sfârşit, eram 
culcat într-un pat de lemn sculptat, în care ar fi putut 
încăpea şase călători de talia mea, străjuit de un vultur de 
stejar ţinând în gheare perdelele de brocart. 


M-am gândât la preascumpul meu Victor Hugo şi le-am 
povestit tuturor acestor cavaleri, duci, margrafi şi regi 
frumoasa scenă a portretelor din Hernani. 

După care, m-am hotărât să urc cele trei trepte ale 
podiumului pe care era aşezat patul, să încalec peste tăblia 
sculptată care-l făcea să semene cu o ladă enormă şi să mă 
încumet să intru în el. 

Trebuie să fi fost patul lui Frederic Barbarosa sau al 
împăratului Henric al IV-lea. 

Am dormit în el ca şi cum ar fi fost al meu. Este adevărat 
că eu nu fusesem excomunicat ca cei doi înaintaşi ai mei şi, 
mai ales, nu fusesem împărat, poziţie socială care, 
îndeosebi după ce ai pierdut-o, nu face decât să-ţi tulbure 
somnul. 

M-am trezit la ora opt dimineaţa. Mi-au trebuit zece 
minute ca să mă orientez şi să ghicesc unde mă aflam: în 
sfârşit, m-am dumirit. Auzii bătând un orologiu din secolul 
şaisprezece şi, gândindu-mă că un orologiu care merge de 
atâta vreme trebuia în mod firesc să fie în urmă, sării jos 
din pat. 

La primul zgomot pe care-l auzi în camera mea, valetul 
care-mi fusese pus la dispoziţie, intră. Micul dejun mă 
aştepta, iar gazda mea se sculase de la ora şase dimineaţa. 

Am trecut literalmente din pat la masă. 

La ora nouă şi jumătate, m-am gândit că era timpul să mă 
pregătesc. M-am sculat, am luat amândouă mâinile gazdei 
şi le-am scuturat cordial. El îmi înapoie politeţile cu aceeaşi 
monedă, 

Apoi îi cerui voie să urc pe terasă ca să mai salut pentru 
ultima oară priveliştea şi să văd venind vaporul cu aburi. 

Vaporul cu aburi fu de o politeţe regească; apăru exact la 
ora fixată. La ora zece şi zece minute, la un semn care i se 
făcu de pe terasă, se opri. 

Am coborât, căci gazda voia să mă conducă până la chei; 
acolo, m-am întors şi, întinzându-i mâinile: 


— Scumpa mea gazdă, îi spusei, nu pot, mulţumindu-vă 
pentru toate amabilităţile dumneavoastră, să vă ofer decât 
un lucru: şi anume, dacă veniţi vreodată la Paris, să vă 
înapoiez de bine, de rău, ospitalitatea pe care mi-aţi 
acordat-o pe malurile Rinului. 

— La fel şi dumneavoastră, îmi răspunse gazda ocolind 
problema. Dacă veniţi vreodată la Berlin vreau să am 
plăcerea să vă fac onorurile de gazdă. 

— Cât despre asta, vă promit că voi veni, dar unde să vă 
caut? 

— La palatul regal, bineînţeles. 

— De cine să întreb? 

— A! De cine să întrebaţi? 

— Da. 

— Întrebaţi de prinţul moştenitor. 


XI 


ÎN CURÂND CASTELUL HOLZENFELS 
nu se mai văzu - acum îmi amintesc că aşa se numeşte 
castelul ale cărui onoruri mi le făcuse Alteța sa regală; apoi, 
ceva mai departe, lăsarăm în urmă oraşul Orberlahnstein, 
acoperit cu turnuri, apoi oraşul Rheinsel, unde se afla pe 
vremuri renumitul Koenigstuhl. 

Dacă nu sunteţi familiarizați cu limba germană, mă veţi 
întreba, dragi cititori, ce înseamnă acest renumit 
Koenigstuhl. 

Voi descompune deci cuvântul ca să vă fac plăcere şi vă 
voi spune că Koenig înseamnă rege, iar stukhl, jilţ, cu alte 
cuvinte: jilţul regelui. 

Pun prinsoare că, în ciuda explicaţiei, tot n-aţi înţeles 
nimic. Ascultaţi deci şi instruiţi-vă. 

Acolo, în mijlocul râului, în locul în care se văd azi patru 
pietre de mărime mijlocie, se adunau principii electori ai 
Rinului pentru a hotărî interesele Germaniei; şi se adunau 
acolo pentru că cele patru teritorii ale celor patru electori 
se întâlneau în acest loc ca razele unei stele: din înaltul 
jilţurilor, se vedeau în acelaşi timp patru orăşele: Lahnstein, 
pe teritoriul Mainz-ului; Capellen pe cel al Trier-ului; 
Rheinsel, pe cel al Coloniei; şi, în sfârşit, Braubach, 
domeniu palatin. 

În capela mică din faţă, în 1400, electorii, după ce 
deliberaseră asupra Koenigstuhl-ului, l-au declarat pe 
împăratul Venceslas deposedat de tron. 

Koenigstuhl-ul a dăinuit până în 1802. În 1802, francezii 
l-au dărâmat. 

Ceea ce este cât se poate de trist în cuceriri şi revoluţii, 
nu este soarta regilor care sunt răsturnaţi, pentru că, mai 
devreme sau mai târziu, aceşti regi tot trebuie să moară: ci 
soarta monumentelor pe care le distrug; când nu ştiu 
împotriva cui să-şi îndrepte mânia, poporul şi soldaţii se 


răzbună pe pietre şi, indiferent că aceste pietre au fost 
cioplite de domnul Fontaine sau sculptate de Fidias, puţin le 
pasă, ei distrug, şi după ce le-au călcat în picioare, cred că 
au cucerit o libertate nouă sau că au câştigat o nouă 
victorie. 

Apoi urmează Saint-Goar, un mic port încântător străjuit 
de ruinele unui castel căruia noi i-am aruncat în aer o 
bucată dintr-un zid în 1794. De data aceasta cucerirea a 
fost în folosul unui hangiu - lucru pe care inginerii erau 
departe de a-l bănui; acesta a intrat prin spărtură şi a 
construit acolo un han. 

Tovarăşa mea de călătorie susţinu că acesta era hanul 
pomenit de Uhland în frumoasa lui baladă Fiica gazdei. 

De altfel, ajunsesem în adevăratul regat al baladei: după 
Fiica gazdei, urma Zâna Lore, mai cunoscută sub numele de 
Loreley sau Lore din stâncă. 

Şi trebuie să spunem că sirena medievală îşi alesese ca 
lăcaş regiunea cea mai pitorească a Rinului. Vârful stâncii 
pe care stătea de obicei, cu harfa în mână, ademenind 
pescarii cu vocea sa dulce şi seducătoare, străjuieşte Rinul 
pe o înălţime de peste patru sute de picioare. Prăpastia 
care îi înghiţea pe imprudenţi mai vuieşte şi acum ca Scylla, 
se mai învolburează precum Caribda, la poalele acestei 
stânci. Rinul, restrâns într-un spaţiu de două sute de paşi, 
se rostogoleşte cu furie pe o pantă de cinci picioare, pe o 
distanţă de patru sute de metri, iar ecoul repetă la nesfârşit 
zgomotul care i se transmite: sunet de corn sau bubuit de 
tun. 

De aceea, există obiceiul, atunci când trec vapoarele cu 
aburi, să se tragă cu un tun mic pentru a oferi călătorilor 
una dintre cele mai rare plăceri: uimirea. 

Era a treia sau a patra oară când făceam călătoria pe 
Rin; frumoasele mele însoţitoare o făceau pentru prima 
oară. Scrisesem o carte întreagă despre legendele care 
circulă pe cele două maluri ale bătrânului fluviu german; 
devenisem deci un ghid preţios. 


După plăcerea de a vizita pentru prima oară o localitate 
pitorească, urmează plăcerea, încă şi mai mare, de ao 
revedea cu oameni pe care îi iubeşti şi cărora le arăţi locuri 
cunoscute, aşa cum le-ai văzut tu. [ineam, la fiecare braţ, o 
făptură îneântătoare care, cu capul dat pe spate, cu 
privirea zâmbitoare, asculta poveştile mele; vremea era 
frumoasă; cerul, smălţuit cu câţiva nori lăsa, să cadă peste 
această natură uriaşă pete mari de lumirâă şi de umbră. 
Poezia se afla în faţa mea, în jurul meu, în mine; aveam în 
acelaşi timp, pentru plăcerea simţurilor, la orizont, vechi 
castele, iar alături de mine femei tinere; aerul era plăcut şi 
îl respiram plin de bunăvoință şi de tandreţe. Dacă omul ar 
avea voie să spună: „Sunt fericit!” aş fi spus că sunt fericit. 

Ziua trecu ca o oră; apoi veni seara cu toate încântările 
ei, cu reflexele acelea roşii în apele Rinului, cu tonurile de 
cer verzi-gălbui pe care nicio paletă nu le poate reda, cu 
acele dulci melancolii la gândul apropiatei despărţiri, oricât 
de simpatici ne-am fi unii altora, pentru a nu ne mai 
revedea poate niciodată; în sfârşit, toate sentimentele pe 
care le naşte această oră a serii, care de mult timp nu mai 
este zi, dar care nu este încă noapte, şi care tremură confuz 
în adâncul inimii văzând cum urcă la orizont albăstreaua 
aceea de flacără care se numeşte Venus seara, iar Lucifer 
dimineaţa, 

În sfârşit, o masă neagră, găurită cu puncte de foc apăru 
la orizont; era Mainz. 

Acolo, ne despărţeam de cineva dintre noi. Frumoasa 
noastră vieneză care se abătuse din drumul său, 
magnetizată cum era, pe de o parte de Lilla, pe de altă 
parte de mine, trebuia să-şi ia rămas bun de la noi. Urma să 
luăm trenul de Manheim, ţinta călătoriei noastre. 

Am ajuns la Mainz pe la zece seara; după zece minute 
eram aşezaţi la o masă bând ceai, băutură care devenise, 
datorită englezilor, aproape universală. Ca şi la Coblentz, 
doamnele ceruseră o cameră cu două paturi, iar eu 
alesesem o cameră vecină cu a lor. 


Probabil că vitalitatea franceză, chiar şi transportată în 
străinătate, este foarte puternică. În Franţa, stai numai de 
vorbă; în alte părţi discuţi, perorezi, declami, visezi, te 
plictiseşti. Ei bine, acolo unde este un francez, aduce cu el, 
dacă ne putem servi de această expresie, electricitatea 
conversaţiei. Puneţi un italian în locul meu: acesta ar fi 
cântat; un englez ar fi băut; un neamţ ar fi dormit; un rus 
ar fi dansat; noi am stat de vorbă până la ora două 
dimineaţa. Despre ce? O! Întrebaţi vântul din ce parte sufla 
în seara aceea, şi aşa cum nici vântul nu va şti din ce parte 
sufla, nici eu nu ştiu ce-am vorbit; numai că pendula a bătut 
de două ori. Am crezut că bătea greşit orele, la fel ca cea 
din Pălăria ceasornicarului, a sărmanei mele prietene 
Delphine de Girardin. Ne-am consultat ceasurile; lucru la 
care nu putuse ajunge Carol al V-lea, arătau toate aceeaşi 
oră şi dădeau dreptate pendulei. 

Trebuia să ne despărţim. Era prima oară când noaptea ni 
se părea o absenţă; într-adevăr, a doua zi avea loc prima 
despărţire care nu era decât preludiul celei de a doua. 

De data aceasta Lilla nu mai putea să mă trezească ca să 
văd răsăritul soarelui: soarele era gata să răsară în clipa în 
care ne culcam. 

Ca să mai petrecem câteva momente împreună, 
hotărâsem să plecăm cu trenul de ora unsprezece 
dimineaţa; aşadar, la ora opt, toată lumea era în picioare. 

Cu cât ne apropiam de ora despărțirii, cu atât discuţia 
era mai puţin însufleţită; în schimb ne aruncam priviri 
triste, zâmbete duioase. Înaintaşii noştri, care nu ştiau ce e 
melancolia, oare nu cunoşteau sentimentul despărțirii? 

Prietena noastră veni să ne conducă până la peron. Acolo, 
s-a crezut desigur că se despărţea de tatăl ei şi de vreo 
soră, căci izbucni de-a dreptul în plâns. 

Dacă modernii ar trebui să reprezinte Necesitatea, în loc 
să o aşeze, ca strămoşii, în colţul unei pieţe cu instrumente 
de supliciu în mână, ar pune-o într-o gară, cu o pendulă la 
gât. 


Trebuia să ne urcăm în vagon. Prietena noastră se sui 
împreună cu noi ca să profite de ultimul răgaz acordat 
călătorilor - dar, la sunetul clopoţelului, fu obligată să 
coboare, şi sări jos în clipa în care trenul se punea în 
mişcare: 

Ne-am şters ochii, ne-am privit şi i-am spus Lillei: 

— Ce femeie încântătoare! Cum o cheamă? 

— Habar n-am. 

O luasem drept prietena ei apropiată; nu era nici măcar o 
cunoştinţă. 

Oare cine era? 

Ei! Doamne, era pur şi simplu ceea ce este mai puternic 
în lume: o prietenă. 


XII 


RĂMĂSESEM DIN NOU SINGURI; 
dar, trebuie să ne grăbim să spunem, că de la plecare şi 
până acum relaţiile noastre făcuseră un pas imens. 

În ceea ce mă privea, trecusem de la dorinţa înflăcărată 
la cea mai tandră, dar şi cea mai cucernică prietenie; cât 
despre prietena mea, ajunsese de la teama ruşinoasă la cea 
mai încrezătoare uitare de sine. Se născuse ceva între noi 
care se situa între dragostea dintre doi îndrăgostiţi şi 
dragostea dintre frate şi soră, sentiment plin de farmec şi 
încă neînregistrat în gama tandreţii umane. 

Şi voi mărturisi că eram încântat că făcusem cunoştinţă 
cu acest nou sentiment. 

Era clădit pe un fond calm şi blând ca o pajişte a 
maeştrilor italieni acoperită de covoare şi de perne 
mătăsoase, luminat de un cer de azur a cărui puritate nu 
putea fi pătată. Furtuna nu era posibilă, pentru că nu exista 
pasiune, ci deplina libertate de spirit; într-un cuvânt, calm 
şi prospeţime, mare uşurinţă de a trăi, intuiţia fericirii unei 
lumi superioare. 

Lilla, ca toate compatrioatele sale distinse, avea un 
caracter foarte drept; primise o educaţie foarte aleasă; cu 
ea puteai vorbi orice; înţelegea chiar şi atunci când nu 
cunoştea subiectul. 

Cineva care ar fi văzut-o sprijinită de umărul meu, 
privind cu surâsul ei blând iepurii ţopăind pe câmpie, ne-ar 
fi luat, era să spun drept doi îndrăgostiţi dacă nu-mi 
aminteam că am de două ori vârsta ei; eram mai mult decât 
atât: doi prieteni apropiaţi, pe punctul de a ne despărţi, dar 
siguri că vom păstra fiecare amintirea celuilalt. 

Spre seară am ajuns la Manheim: era pentru a treia oară 
când treceam prin acest melancolic orăşel din Germania, pe 
care Goethe l-a ales ca teatru pentru dragostea dintre 
Charlotte şi Werther. Trebuie să mărturisesc că scena este 


admirabil aleasă pentru dramă: un castel solid, un parc 
singuratic, arbori uriaşi, străzi aliniate, fântâni mitologice, 
totul se armonizează cu teribila elegie a poetului german. 

Ultima oară când am fost aici, eram preocupat să caut 
ceva: documentele privitoare la asasinarea lui Kotzebue de 
către Sand: vizitasem casa autorului cărţii Mizantropie şi 
Remuşcare; vizitasem celula lui Sand. Întâlnisem chiar pe 
locul unde fusese executat Sand, şi care se numeşte de 
atunci Câmpia înălţării lui Sand la cer 
(Sandshimmelfahrstswiese), pe directorul închisorii unde 
fusese închis. În sfârşit, mă dusesem să-l vizitez pe doctorul 
Widemann, care nu era altul decât fiul călăului din 
Manheim, astăzi şi el călău, în virtutea legii succesiunii încă 
în vigoare în Germania. 

De altfel, în Germania, călăii nu sunt consideraţi paria şi 
excluşi din societate; asta se datoreşte fără îndoială faptului 
că execuţia făcându-se cu spada, mai păstrează încă ceva 
războinic. Călăul german are chiar şi rang: este ultimul 
dintre nobili şi primul dintre burghezi. La serbările publice, 
el merge între nobilime şi burghezie. 

Am povestit undeva, nu-mi mai amintesc unde, cauza 
acestui favor. Într-o seară, la un bal mascat, călăul intră în 
palatul imperial, îmbrăcat într-un costum magnific, şi, la un 
cadril, atinse mâna împărătesei. 

Recunoscut cine era de fapt, împăratul decise ca, pentru 
a ispăşi crima de lesmajestate, tăietorului de capete să i se 
taie la rândul său capul. Dar atunci, păstrându-şi întreaga 
prezenţă de spirit, călăul spuse: 

— Majestatc, chiar dacă-mi vei tăia capul, tot nu vei putea 
face ca mâna împărătesei să n-o fi atins pe cea a călăului, 
adică fiinţa pe care disprețul public o situează pe ultima 
treaptă a scării sociale. Fă-mă nobil, şi pata nu mai există. 

Împăratul se gândi o clipă, după care îi spuse: 

— Bine, începând de azi, vei fi ultimul dintre nobili şi 
primul dintre burghezi. 


De atunci, în Germania călăul este plasat la rangul 
indicat de însuşi împăratul. 

Dar de Manheim se lega o altă amintire şi anume, 
călătoria, acele căutări, acea explorare, făcute în tovărăşia 
sărmanului Gerard de Nerval. 

Era în 1838. Pe vremea aceea nu dăduse încă niciun 
semn de alienaţie mintală; totuşi, pentru prietenii săi era 
evident că bariera cerebrală care despărţea la el imaginaţia 
de nebunie era atât de slabă, că uneori, fără ştirea lui, 
imaginaţia făcea incursiuni în domeniile vecinei sale. 

— Eu, departe de a bănui această tendinţă, şi având un 
spirit logic căruia îi plac lucrurile stabile, avusesem cu el 
lungi discuţii care se terminau întotdeauna cu aceste 
cuvinte: „Dragul meu Gerard, eşti nebun!” - ceea ce era 
mai mult decât o prezicere - era o realitate. 

El surâdea blând şi spunea: 

— Dumneata nu vezi ceea ce văd eu, dragă prietene. 

Şi eu mă încăpăţânam, fiindcă voia să mă facă să văd 
ceea ce vedea el. 

Atunci se avânta în deducţii atât de subtile, atât de 
fragile, încât raţionamentele lui îmi dădeau senzaţia acelor 
nori de ceaţă pe care vântul îi împrăştie în toate direcţiile şi 
care, după ce au căpătat forma aparentă a unui munte, a 
unei câmpii, a unui lac, sfârşesc prin a se risipi şi a se 
pierde ca fumul. 

După doi ani, sărmanul băiat era complet nebun, dar de o 
nebunie blândă, poetică, visătoare, foarte puţin schimbat 
faţă de starea sa obişnuită; bariera de care v-am vorbit se 
rupsese, asta era tot. 

Într-o zi, un prieten comun veni la mine. 

— Ce e? îl întrebai înainte ca el să fi deschis gura. 

— S-a întâmplat o mare nenorocire azi dimineaţă! 

— Ce nenorocire? 

— Sărmanul nostru Gerard a fost găsit spânzurat. 

— Unde? 

— În strada Vieille-Lanterne. 


— Sinucidere sau asasinat? 

— Nu ştiu; îşi petrecuse noaptea:într-o casă rău famată 
de pe strada aceea mizerabilă şi, azi dimineaţă, a fost găsit 
spânzurat de gratiile unei ferestre, cu cordonul unui şorţ de 
bucătărie. 

— Să mergem să vedem. 

— Să mergem; mă aşteaptă jos o trăsură, vino. 

Am plecat. 

Între Piaţa Châtelet, cred, şi primărie, era o stradă 
mizerabilă, infectă, murdară, a cărei scurgere se făcea 
printr-un canal cu gratii; când ploua, apa năvălea săltând ca 
o cascadă pe treptele unei scări cleioase. Deasupra scării se 
afla o balustradă de fier; pe această balustradă croncănea 
corbul unui lăcătuş din a cărui dugheană, plină de foc şi de 
zgomot, ieşeau scântei de zgură. 

Deasupra ultimelor trei trepte ale scării se afla o 
fereastră întunecată, boltită, cu gratii de fier, ca cea a unei 
închisori: de una din aceste gratii transversale fusese găsit 
spânzurat Gerard. 

Celălalt capăt al străzii era în demolare. La mijlocul ei se 
afla casa, sau mai degrabă cocioaba în care Gerard îşi 
petrecuse noaptea. 

Unul dintre primele semne de nebunie este uitarea de 
sine. 

Aproape că nu s-a mai auzit ca un nebun să-şi fi păstrat 
obiceiurile de curăţenie. Curăţenia este mai mult decât un 
instinct, este o lege a civilizaţiei. 

Cocioaba era încuiată; dar, prin ferestre şi uşi transpira 
neliniştea interioară; ai fi spus că locuitorii ei aşteptau o 
vizită a poliţiei. 

Vizita nu avu loc. Nu ştiu de ce, căci mulţi dintre prietenii 
lui Gerard cred că această moarte nu s-a datorat unei 
sinucideri. Într-un cuvânt, sinucidere sau nu, bietul Gerard 
trecuse în lumea visurilor sale; ceea ce nu mă împiedica să 
intru în Manheim, trei sau patru ani după moartea sa, 


sprijinindu-mă tot la fel de braţul său, ca şi cum ar fi fost 
viu. 

Ce minunat lucru este amintirea! 

A fost nevoie de duioasa melodie a vocii tovarăşei mele de 
călătorie ca să mă aducă la realitate. 

După cum vă amintiţi, Manheim-ul era scopul călătoriei 
noastre. La Manheim trebuia s-o găsească pe marea actriţă 
dramatică pe care o căuta. Lilla era atât de grăbită să-şi 
cunoască soarta, încât deşi era opt seara, se hotări să se 
ducă imediat să-i facă o vizită. 

La Manheim nu există staţii de trăsuri. l-am oferit braţul, 
care mi-a fost acceptat, şi de-a lungul străzilor pe care 
gazul de iluminat nu pătrunsese încă, ne-am îndreptat, 
foarte resemnaţi, spre locuinţa doamnei Schroeder. 

Se afla, bineînţeles, la celălalt capăt al oraşului. 

În tot timpul drumului, întâlneam grupuri de burghezi: 
soţi, soţii, copii, întorcându-se acasă; la Manheim, oamenii 
se întorc seara acasă la ora nouă. 

Acest lucru mă făcu să înţeleg Orăşelul lui Picard şi, mult 
mai bine, pe cel al lui Kotzebue, din care s-a inspirat Picard. 

Oh! oraş cinstit, oraş liniştit, în care lumea se întoarce 
seara acasă la ora nouă, în care la ora zece toţi sunt culcaţi, 
şi în care femeile, mame bune de familie, ca să nu-şi piardă 
timpul, tricotează la spectacol! 

Am ajuns în sfârşit în faţa unei mici case izolate; ne 
informasem de la fiecare grup, iar informaţiile succesive ne 
aduseseră aici. 

Am bătut la uşă cu o oarecare jenă. La marea biserică a 
lezuiţilor tocmai suna ora nouă; oră deci foarte nepotrivită. 
Ne mai rămânea doar o speranţă: cum aveam de-a face cu o 
bătrână tragediană, aceasta să-şi fi păstrat obiceiurile sale 
de teatru, şi să se culce la ora unsprezece. 

Speranţa nu ne-a fost deloc înşelată: doamna Schroeder, 
nu numai că nu se culcase, dar cum numele tovarăşei mele 
de călătorie îi era cunoscut, ne putea primi. 


Am fost introduşi într-un salonaş, în care decana 
tragedienelor germane, femeia care a fost aplaudată de 
toate mâinile ducale, regale, imperiale ale prinților şi 
suveranilor din Nord, aşezată lângă foc în faţa unei mese 
luminate de o lampă, citea mângâind în acelaşi timp o pisică 
mare, culcată pe genunchii săi. Citea, fără ochelari, în ciuda 
celor şaptezeci de ani pe care-i avea. 

Se ridică auzindu-ne intrând şi făcu doi paşi spre noi, cu 
zâmbetul acela placid şi blând al geniului care şi-a 
îndeplinit misiunea. 

Lilla, foarte emoţionată, se aruncă în braţele ei; şi cred că 
marii actriţe îi plăcu tot atât de mult acest mod de a 
proceda ca şi cele mai respectoase formule ale politeţii 
germane, cea mai ceremonioasă dintre toate politeţile. 

Apoi prietena mea îmi spuse numele şi un oh! dintre cele 
mai expresive scăpă de pe buzele doamnei Schroeder. 

— Ei! îmi spuse ea într-o franceză stâlcită, vă cunosc 
bine, stimate domnule Dumas: mai întâi, de la unul dintre 
fiii mei, pastorul, care vă poartă un adânc respect, apoi de 
la fiul meu actorul, care v-a tradus şi vă joacă piesele; în 
sfârşit de la fiica mea, cântăreaţa, care v-a cunoscut la 
Paris, nu-i aşa? 

— Chiar aşa, doamnă, îi răspunsei, şi speranţa de anu vă 
fi cu totul străin mi-a dat îndrăzneala să mă prezint la 
dumneavoastră, împreună cu doamna, la o asemenea oră. 

— La o asemenea oră! reluă ea. În realitate, mă trataţi 
puţin prea mult ca pe o locuitoare a Manheimului. Uitaţi că 
sunt o citadină a capitalelor şi că mi-am petrecut cincizeci 
de ani din viaţă la Viena, la Berlin, la Munchen şi la Dresda. 
Vedeţi doar, citeam... 

Şi ne arătă cartea întoarsă pe masă. 

— Scuzaţi-mi curiozitatea, doamnă, îi spusei, dar ce 
citeaţi? 

— O nouă tragedie, în care aş fi avut un rol foarte frumos, 
dacă mai jucam: Contele de Essex. 

— Ah! da, de Laube, răspunsei. 


— Cum! O cunoaşteţi? mă întrebă doamna Schroeder 
mirată. 

— Fără îndoială, o cunosc, răspunsei râzând, aşa cum 
cunosc tot ce se scrie în Rusia şi în Anglia. 

— Ştiţi deci germana? 

— Nu, dar am un traducător. 

— Ah! făcu doamna Schroeder dând din cap, sărmanul 
nostru teatru a ajuns foarte rău! Autorii şi actorii au 
decăzut; totul ne vine acum din Franţa. Marile noastre 
lumini s-au stins. l-am văzut pe Iffland, pe Schiller, l-am 
cunoscut pe Goethe, a venit timpul să mă duc după ei. Voi 
găsi o tovărăşie mai bună acolo sus decât aici, pe pământ; 
dar iertaţi-mă, mă las cuprinsă de amărăciunile mele de 
femeie bătrână. Copiii mei, fiţi bineveniţi... 

Ne îmbrăţişă pe amândoi cu aceeaşi privire. 

Îi întinsei mâna Lillei, care mi-o strânse zâmbind. 

— Este rândul dumneavoastră să vorbiţi, îi spusei 
tovarăşei mele de călătorie; numai că, vorbiţi nemţeşte şi 
nu vă faceţi griji pentru mine; în timp ce veţi vorbi, îmi voi 
întipări această cameră în memorie. 

Lilla se aşeză lângă doamna Schroeder şi, cu mâna în 
mâna ei, îi explică scopul vizitei sale. Bătrâna actriţă o 
ascultă cu o atenţie duioasă şi binevoitoare. Apoi, după ce 
termină: 

— Să vedem, replică ea, recitaţi-mi ceva în germană. Ce 
ştiţi din marii maeştri? 

— Tot. 

— Să începem cu Intrigă şi iubire. 

Lilla îşi duse mâna la inimă - inima îi bătea cum nu 
bătuse niciodată în faţa celei mai majestuoase adunări - şi 
începu. 

Ştiam ÎIntrigă şi iubire pe dinafară, aşa încât nu pierdeam 
niciun cuvânt din ce recita actriţa şi, cum uşoarele ei 
defecte de pronunție treceau neobservate pentru mine, 
eram fermecat de simplitatea şi patetismul dicţiunii. 


Doamna Schroeder asculta şi ea făcându-i semne de 
încurajare. 

Apoi, după ce Lilla termină: 

— Să vedem acum, spuse ea, ceva în versuri... 

Lilla recită un pasaj din Logodnica din Messina. 

— Bun!... Bine! Bravo! spunea doamna Schroeder în timp 
ce asculta. La Marguerite au rouet, şi cu asta totul va fi 
spus... 

Lilla se aşeză, îşi sprijini capul de perete şi recită toată 
poezia care începe cu aceste cuvinte: „Meine Ruhe ist hin” 
(Liniştea mea este departe), cu o asemenea tristeţe, cu o 
atât de adâncă melancolie, încât îmi dădură lacrimile, şi de 
data aceasta am început eu să aplaud. 

Doamna Schroeder ascultase cu gravitate; cuvintele ei 
erau hotărâtoare. 

— Dacă aţi fi venit aici ca să primiţi complimente, îi spuse 
ea, m-aş fi mulţumit să vă spun: este foarte bine; dar aţi 
venit ca să-mi cereţi un sfat, ei bine: vă trebuie şase luni de 
muncă asiduă, conştiincioasă, îndârjită, şi, după şase luni, 
veţi vorbi germana ca o saxonă; puteţi să vă consacraţi şase 
luni acestei munci? 

— Mă gândisem la un an, răspunse Lilla. 

— Atunci cu siguranţă veţi face o treabă bună. Dar cu 
cine veţi lucra? 

Cu o graţie încântătoare, Lilla se aşeză în genunchi în 
faţa doamnei Schroeder. 

— Aveam o speranţă! spuse ea împreunând mâinile şi 
privind-o cu o expresie de rugăminte nesfârşită. 

— Ah! înţeleg: să fiu eu profesoara dumneavoastră? 

Lilla dădu afirmativ din cap. 

Niciodată nu fusese mai seducătoare ca în clipa aceea, cu 
ochii ei mari, albaştri, fixând-o pe marea actriţă. Doamna 
Schroeder îi cuprinse căpşorul încântător şi, apropiindu-i 
fruntea de buzele sale, spuse: 

— Fie, sunt de acord, veţi fi ultima mea elevă. 


— Oh, vă sunt foarte recunoscătoare, vă jur! strigă Lilla 
acoperind cu sărutări faţa bătrânei tragediene. 

Am părăsit-o la miezul nopţii. Ne-am întors la hotel. Lilla 
era beată de fericire. 

A doua zi ne-am despărţit. N-am mai revăzut-o de atunci. 

Dar, în iulie trecut, am primit această scrisoare: 

„Bunul şi dragul meu prieten, 

Lăsaţi-mă să vă împărtăşesc toată fericirea mea: am 
jucat, în limba germană, pe scenele primelor teatre din 
Germania, principalele capodopere ale marilor noştri 
maeştri. 

Datorită lecţiilor doamnei Schroeder, am avut un succes 
imens. Toate aspiraţiile mele artistice sunt deci 
satisfăcute... 

Vă scriu de la Ostende, unde fac băi de mare. Dacă aş şti 
că vă mai amintiţi de tovarăşa dumneavoastră de călătorie, 
v-aş spune: Veniţi să mă vedeți. 

În orice caz, fie că vă revăd sau nu, vă rog să credeţi că 
vă păstrez o afecţiune frățească. 

Fiul meu se simte bine şi este mai încântător ca 
niciodată. De doi ani, ştie numele dumneavoastră; peste 
zece, vă va cunoaşte operele. 

Cu mare părere de rău v-aş spune adio. Aşa deci, la 
revedere! 

L.B... 

Primul meu impuls a fost să mă scol şi să alerg la poliţie 
să-mi iau paşaportul. Dar, împotriva obiceiului, am rezistat 
primului impuls. 

Este adevărat că cel de al doilea, cel bun de data aceasta, 
îl succedase cu promptitudine pe primul şi îmi şoptea: „La 
ce bun? N-o vei iubi mai mult decât o iubeşti ca prietenă; şi 
ştii că ar fi inutil s-o iubeşti altfel.” 


HERMINIE 


CUVÂNT ÎNAINTE 


UNUL: DINTRE CELE MAI MARI 
neajunsuri ale adevărului este neverosimilul. De aceea el 
este ascuns regilor cu ajutorul linguşirii, iar cititorilor cu 
ajutorul romanului, care nu este, aşa cum cred unii, O 
exagerare a posibilului, ci o slabă imitație a realităţii. 

Într-o zi când voi obosi să mai fiu romancier voi deveni 
poate istoric, şi voi povesti unele aventuri contemporane şi 
autentice care vor fi atât de adevărate, încât nimeni nu le 
va crede. Aşteptând vremea aceea, şi cum scrierile mele, 
de pe acum destul de numeroase, nu pot decât să 
sporească în viitor, voi desprinde pentru cititorii care nu 
doresc decăt lucruri întâmplate aievea, o poveste simplă în 
care nu voi schimba decât numele, bineinţeles. 

După moartea mea, vor fi găsite în hârtiile mele numele 
adevărate ale personajelor principale. 

A.D. 


I 


Căutarea unei locuinţe 


ÎNTR-O DIMINEAŢĂ DIN LUNA 
dimineaţa din luna septembrie 185..., un tânăr mergea pe 
una din străzile acelea pustii ale cartierului Saint-Germain 
care par atât de potrivite pentru meditaţie şi studiu, privind 
pe fiecare poartă să vadă dacă nu zăreşte vreo tăbliță 
tradiţională, al cărui text şi ortografie sunau de obicei aşa: 

MIC APARTAMENT DE CELIBATAR 
DE ÎNCHIRIAT PE TERMEN 
A se adersa la portar 

Ultimele cuvinte, se ştie, sunt de cele mai multe ori scrise 
de mâna portarului; de aceea găsim unele greşeli care 
denotă, la acest om onorabil, întotdeauna mândru de 
educaţia sa, un fel ciudat de a interpreta limba. 

Este adevărat că dacă intraţi, vă daţi seama că o vorbeşte 
şi mai prost decât o scrie; este o compensație foarte slabă. 

Deci, tânărul nostru îşi continua cercetările, când, lângă 
o poartă mare, citi deasupra unei porţi mai umile tăbliţa 
ospitalieră. Intră, caută la geamurile portarului cheia, care 
nu se găseşte niciodată şi, după o lungă căutare 
infructuoasă, resemnat, aşteptă ca respectabilul bătrân - 
căci trebuie să fi fost unul dintre aceştia - să binevoiască să- 
şi dea seama de prezenţa lui. 

Bătrânelul se ridică şi puse pe un scaun calapoadele şi 
cureaua de cizmărie; după ce-şi ridică ochelarii puţin mai 
sus pe nasul său ireverenţios de lung, deschise şi, fără să 
scoată un cuvânt, se propti ca un semn de întrebare. 

Tânărul răspunse la această frază mută cu întrebarea 
obişnuită: 

— Aveţi un mic apartament de închiriat? 

— Da, domnule. 

— La ce preţ? 


— Şase sute cincizeci. 

— Şi la ce etaj? 

— La al patrulea. 

— Din ce se compune? 

— Păi, are o anticameră, o mică sufragerie, un dormitor, 
şi o cameră din care s-ar putea face un mic salon. 

— Pot să-l văd? 

— Se înţelege. 

Portarul ieşi, închise uşa, puse cheia lojei în buzunar, o 
luă pe cea a apartamentului în mână, se uită să vadă dacă 
nu vine cineva şi urcă înaintea tânărului. 

Apartamentul era liber şi putea fi ocupat imediat: tânărul 
trecu dintr-o cameră în alta, cercetă, trebuie s-o spunem, 
foarte superficial, dacă era confortabil sau nu, ocupându-se 
numai de tapet, de uşi şi de plafoane, pe care le găsi destul 
de convenabile. 

În sfârşit, portarul îi arătă un cabinet de toaletă, pe care 
uitase să-l menţioneze, care dădea într-o curticică pătrată, 
foarte strâmtă, închisă în faţă de casa vecină, care avea 
cinci ferestre aşezate perpendicular pe această curte. 

În cel din urmă, cabinetul îl încântă pe tânărul nostru, 
care întreabă dacă cei şase sute cincizeci de franci anunţaţi 
erau ultimul preţ al apartamentului. 

— De fapt, reluă portarul, a fost închiriat chiar cu şapte 
sute unui bărbat cu nevastă, nişte oameni foarte liniştiţi de 
altfel, şi cărora le-a părut foarte rău când au plecat. Dar 
soţul a fost numit membru al Institutului; atunci au fost 
nevoiţi să-şi reducă cheltuielile, iar proprietarul a spus că 
pentru un celibatar ar sacrifica cincizeci de franci. Domnul 
este celibatar? 

— Da. 

— Ei bine, domnule, pentru un celibatar este exact ceea 
ce trebuie: e cu faţa spre sud, bate soarele toată ziua; sunt 
trei ferestre care dau spre stradă şi un cabinet mare, foarte 
comod, care are şi el fereastră. S-ar putea pune acolo chiar 


şi un pat: pentru un prieten sau pentru un servitor. Domnul 
are servitor? 

— Nu. 

— Ei bine, dacă domnul vrea, soţia mea sau eu, putem să- 
i facem menajul. 

— Bun. Apartamentul îmi convine, spuse vizitatorul 
ieşind, în timp ce portarul încuia uşa, dar nu vreau să 
plătesc decât şase sute de franci. 

— Dacă domnul vrea să-mi lase adresa, am să vorbesc cu 
proprietarul şi o să-i aduc răspunsul. De altfel, domnul vede 
că locuinţa este foarte liniştită. La primul etaj stă o doamnă 
bătrână, singură; al doilea, nu este închiriat; al treilea e 
liber, iar deasupra domnului stă doar un tânăr care e 
supranumerar la Ministerul instrucţiunii publice, domnul 
Alfred; dar locuieşte tot timpul la mama lui care se află în 
provincie. Nu suportăm nici pisici, nici câini în casă. Domnul 
are animale? 

— Nu. 

În clipa aceea, ajunseră la lojă; portarul deschise, căută 
câtva timp pe o comodă unde se aflau două vaze mici cu 
flori artificiale, dădu viitorului său locatar o pană 
problematică ce nu făcea cinste nici gâştii care o procurase, 
nici celui care o tăiase, puse pe masă o coală de hârtie de 
scrisori lângă o călimară de porțelan care-l înfăţişa pe 
împărat având cerneală în pălărie, şi tânărul îşi scrise 
adresa: „Edouard Didier, strada etc.” 

— E foarte bine, reluă portarul citind adresa. Mâine, voi 
trece pe la domnul, continuă, conducându-l până la poarta 
din stradă. Nu e nevoie să-i spun domnului că proprietarul 
şi cu noi ţinem să avem numai persoane liniştite. Ştim bine 
ce înseamnă un tânăr; dar sunt unii care abuzează, care 
primesc... multe... în sfârşit lume care jac gălăgie şi asta ne- 
ar face să avem neplăceri... 

— Nu primesc decât strictul necesar, spuse tânărul 
îndepărtându-se. 


Portarul începu să surâdă cu aerul acela dizgraţios al 
cărui privilegiu aparţine imbecililor. 

La câţiva paşi mai încolo, Edouard întâlni un prieten care 
plecase de trei sau patru luni într-o călătorie, şi se 
înapoiase de câteva zile. După primele cuvinte de uimire şi 
de bucurie ale revederii: 

— De unde vii? spuse noul venit, care se numea Edmond 
E 

— Tocmai am văzut o locuinţă pe care o voi închiria. 

— Şi eu caut una. E departe? 

— Nu. 

— Ei bine, dacă vrei să urcăm, aş putea s-o văd; dacă tu 
nu te hotărăşti şi îmi convine mie, o iau eu. 

— Din nefericire, spuse Edouard, sunt multe şanse să o 
iau eu. 

— Totuşi, s-o vedem. 

Au urcat din nou cu portarul, şi Edmond fu extaziat de 
comoditatea locuinţei. 

— Dragul meu, spuse el, de opt zile de când am sosit şi de 
când caut un apartament, a fost imposibil să găsesc unul 
atât de încântător ca acesta. Ai de gând să-l iei? 

— Sigur. 

— Ce nenorocire! Nu mai aveţi altul asemănător? 
continuă el adresându-se portarului. 

— Nu, domnule, toate sunt mai mari şi mai scumpe. 

— Ce nenorocire! repetă Edmond. 

— Ai călătorit bine? spuse Edouard pe când coborau. 

— Da. 

— Ai avut vreo aventură? 

— Vai nu! Ştii că am douăzeci şi doi de ani şi că, de şase 
ani, caut o pasiune; nu găsesc, aşa cum nu găsesc locuinţă, 
dragul meu. M-am dus în Italia pentru că mi se spunea că 
francezii sunt iubiții fireşti ai italiencelor. Ei bine, da! Îmi 
râdeau toate în nas. 

— Astfel încât te-ai întors... 


— Aşa cum plecasem. Dar am scris ieri unei femei: 
trebuie să mă duc să iau răspunsul. 

— Ei bine, mult noroc! 

— Să-mi spui dacă nu iei locuinţa asta, repetă Edmond 
despărţindu-se de Edouard. 

— Da. 

— Adio. 

După cum se vede, Edmond era un tip, dar un tip 
plicticos. Nu s-a mai pomenit ceva mai ţeapăn şi mai 
dizgraţios ca acest biet băiat, mereu în urma modei şi 
mereu stingherit în hainele sale; unul dintre bărbaţii aceia 
pe care femeile nu-i pot suferi, pentru că, deşi nu sunt 
înarmaţi decât cu teoriile unui colegian îşi dau faţă de ele 
aere impertinente de şmecheri, astfel că de îndată ce află 
cu cine au de-a face, râd de ei dacă au suflet bun sau îi dau 
pe uşă afară dacă sunt rele. Dacă un prieten, care avea o 
iubită, făcea greşeala să i-l prezinte pe Edmond, era sigur 
că va auzi după două zile: 

— Cine este domnul acela pe care mi l-ai prezentat? 

— Este unul dintre prietenii mei. 

— Spune-i că e un impertinent dacă îşi permite să-mi 
scrie ce mi-a scris, şi că îi interzic să mai vină pe aici. 

Unii, mai întâi se supăraseră; dar, cum s-a văzut că era 
un rău incurabil, nimeni nu-i mai dădea atenţie; cu atât mai 
puţin cu cât aceste scrisori, erau fără urmări; şi ca şi cum 
toate femeile s-ar fi înţeles, răspunsul era acelaşi. 

Cât despre Edouard, cu care trebuie să facem mai bine 
cunoştinţă, era ceea ce se cheamă un băiat bun şi de 
treabă, pe care îţi făcea întotdeauna plăcere să-l vezi: 
destul de bogat ca să fie independent, dar făcând dreptul 
pentru a avea dreptul să nu facă nimic, gata să se lase 
omorât pentru un prieten, încântător, vioi, indiscret, 
incapabil de o dragoste serioasă dar visând o legătură 
veşnică; înfăţişare mândră, figură ironică şi peste care 
trecea uneori un văl de melancolie, ca şi cum ar fi văzut 
trecând prin faţa lui umbra tatălui ori a mamei sale, două 


afecţiuni care deschid celorlalţi porţile vieţii şi pe care el nu 
le cunoscuse niciodată. 

Fără să sufere în prezent, fără să aibă presentimentul 
vreunei amărăciuni în viitor, trăia ceasuri de adâncă tristeţe 
în care sufletul se reculege; în care, chiar în toiul veseliei 
din timpul zilei, întrezăreşte printre plăcerile efemere 
vreun chip dispărut, idealizat de vreme, care-i surâde 
luminos ca în pruncie, şi care se şterge încetul cu încetul 
până ce, ochii umplându-i-se de lacrimi, dispare de tot. 

În timpul acestor ore de reculegere, Edouard se gândea 
la toate acele iubiri de o zi în care îşi fărâmiţase inima şi 
care, în clipele de melancolie pe care le aşterne 
întotdeauna trecutul asupra prezentului, nu puteau să-l 
consoleze în singurătatea lui de moment. Doar prezenţa 
unui prieten vesel ar fi putut să-i alunge aceste imagini 
dureroase şi trecătoare. 

Acestea erau zilele în care timpul era mohorât, în care 
neştiind ce să facă, se întorcea devreme acasă şi în liniştea 
odăii sale luminate de două lumânări, avea ca oaspeţi 
amintirile care-i aduceau, dintr-un portret, dintr-o mobilă, 
dintr-un nimic, una din bucuriile acelea copilăreşti care 
sfârşesc aproape întotdeauna prin a deveni un motiv de 
tristeţe; apoi se culca, lua o carte a poeţilor noştri cu care 
să poată sta de vorbă despre tristeţe, adormea şi, a doua zi, 
dacă timpul era frumos, fantomele dispăreau, iar el 
devenea din nou veselul camarad din zilele precedente. 

Era deci una dintre acele firi bune, cu adevărat 
pariziene, cum se pare că există atât de multe şi cum totuşi 
există atât de puţine. Vizitele, rare este adevărat, la Şcoala 
de Drept, iar pe de altă parte obiceiurile lui cam 
aristocratice îl făcuseră să frecventeze două lumi, de 
studenţi dezmăţaţi şi de tineri trândavi; şi ajunsese să fie 
foarte iubit de toţi, unora împrumutându-le bani cu care se 
duceau la balul public Chaumiere din Montparnasse, iar 
altora împrumutându-le inteligenţa sa pe care aceştia o 


repetau seara prietenilor sau amantelor care le erau foarte 
recunoscătoare. 

Edouard îşi opri aici căutările; se duse să mănânce. 
Întors acasă, compară apartamentul pe care avea să-l 
închirieze cu cel pe care urma să-l părăsească, văzu că nu 
câştigă nimic în afară de schimbare, şi încercă regretul pe 
care-l ai atunci când îţi părăseşti locuinţa de holtei, oricât 
de mică şi de incomodă ar fi ea. Îţi aminteşti tot ce s-a 
petrecut de când locuieşti acolo, emoţiile de fiecare zi pe 
care le-ai văzut născându-se şi murind, flori ale dimineţii, 
înflorite între patru pereţi, şi care nu mai au decât acel 
parfum pe care-l numim amintire. Ajungi atunci să regreţi 
totul, până şi pianul insipid al vecinei, pian blestemat pe 
care-l găseşti în toate casele în care locuieşti, miorlăindu-şi 
dimineaţa şi seara eterna gamă neînvăţată, până şi portarul 
care îţi dădea seara sfeşnicul şi cheia, şi uneori o scrisoare 
aşteptată, atât de mult încât aproape că binecuvântai la fel 
mâna care ţi-o dădea ca pe cea care o scrisese. 

Apoi soseşte ajunul mutării. Cu o seară înainte, sub 
pretextul că trebuie să-ţi faci bagajele, te întorci devreme 
acasă, uneori cu un prieten care vine să te ajute, dar de 
cele mai multe ori singur, deschizi dulapurile, mobilele; 
răscoleşti totul, pui mâna pe o sută de lucruri fără să le iei, 
nu ştii cu ce să începi; apoi, deodată, într-un sertar uitat, 
găseşti o scrisoare uitată şi ea, apoi alta, şi alta, te aşezi pe 
marginea patului şi începi să-ţi citeşti trecutul, întrerupând 
lectura cu aceste monologuri mute: „Sărmana fată! Buna 
Louise. Mă iubea poate! Ce-o fi făcând?” 

Şi seara trece, fără să fi făcut nimic, nu ştiu cum, evocând 
dulci amintiri de femei, care fără îndoială, chiar în ceasul în 
care îţi aduci aminte de ele, spun altora lucrurile 
încântătoare şi neadevărate pe care ţi le spuneau ţie 
odinioară! 

A doua zi, când te scoli, şi nu mai ai decât două ore ca să 
te muţi, totul este şi mai în dezordine decât în ajun. 


După cum se înţelege, portarul venise să-i aducă lui 
Edouard un răspuns afirmativ. Edouard, în loc de răspuns, îi 
dăduse bacşişul cuvenit şi, cum locuinţa era liberă, 
începuse de îndată să se mute. 

După două zile, era complet instalat într-o nouă locuinţă, 
cu şase sute de franci pe an. 


II 


O partidă de lansqueneti+- 


TRECUSE APROAPE O LUNA DE 
când se petrecuseră cele arătate când, într-o zi, în timp ce 
ieşea în oraş, Edouard văzu intrând în casa vecină o femeie 
bătrână, căreia, trebuie s-o spunem, nu-i dădu prea mare 
atenţie, cu o fată atât de frumoasă încât, asemenea unei 
zeițe, lumina totul în calea ei. Ea întoarse o clipă capul spre 
el; dar, oricât de scurtă fusese această clipă, Edouard 
putuse să vadă nişte ochi albaştri, un păr negru, un ten 
palid şi nişte dinţi albi aşa cum visează pictorii-poeţi; iar în 
expresia feţei, în linia corpului, o notă de îndrăzneală şi de 
forţă care vădea o natură pasionată şi excentrică. 

Tânăra intră pe poarta mare a casei, care se închise în 
urma ei, şi dispăru ca o nălucă. Edouard îşi continuă 
drumul, iar după ce ajunse în bulevard, unde venea în 
fiecare zi, sigur că întâlneşte aici vreun prieten, 
fermecătoarea imagine îi şi dispăruse din minte. 

Într-adevăr, după ce se plimbă câtva timp, după ce salută 
câţiva cunoscuţi, găsi în cele din urmă unul care să-i fie pe 
plac; căci îl luă de braţ şi făcu două, trei tururi cu el. 

— Vrei să luăm masa împreună, îi spuse Edouard şi să 
urcăm o clipă la Marie? De două zile n-am mai văzut-o pe 
fata asta. 

Cei doi tineri traversară bulevardul, intrară într-o casă de 
pe strada Vivienne, urcară la etajul al cincilea şi sunară 
foarte familiar. Un fel de cameristă veni să le deschidă. 

— Marie este acasă? 

— Da, domnule, 

Intrară într-un soi de salon în care se aflau tot felul de 
mobile. Două femei şi doi tineri stăteau în jurul unei mese şi 
discutau zgomotos. 


— Ia te uită! Henri şi Edouard, spuse un căpşor 
fermecător alb, blond, roz ca un pastel de Muler. Ce noroc! 
Facem o partidă de lansquenet. Luaţi loc dacă găsiţi scaune 
şi jucaţi dacă aveţi bani. 

În cele din urmă găsiră două scaune. 

— Cine câştigă? spuse Edouard. 

— Clemence. Trişează. 

Edouard se plecă la urechea Mariei şi o sărută şoptindu-i: 

— Eşti bine sănătoasă? 

— Foarte bine. 

— De ce n-ai venit ieri? 

— Am fost bolnavă. 

— Minţi! 

— Pun un franc şi jumătate, spuse Clemence. 

— Eu un franc, spuse Marie. Edouard, pune pentru mine; 
pierd. 

Cei doi tineri îşi strânseră mâna. 

— Cine face banca? spuse Henri. 

— Eu, răspunse Clemence. 

— Tot ea? E a şaptesprezecea oară de când o face! 

— Ce facem, jucăm sau nu? strigă Clemence. Eu pun un 
franc şi jumătate. 

— Eu ţin un franc, spuse Marie. 

— Eu, cincizeci de centime, spuse Edouard. 

— Eu, restul, spuse Henri. 

— As şi valet, spuse Clemence. 

— Asul e bun. 

— Galuchet este mai bun. 

— Ce-i asta Galuchet? 

— E valetul. 

— Şi ce, se numeşte Galuchet? 

— Zău, dar cum vrei să se numească? 

— Ia spune, Henri, ştii cum se prind crocodilii? 

— Nu. 

— Ei bine, nici eu. 

— Asul câştigă. 


— Bineînţeles... Galuchet n-a pierdut niciodată. 

— Pasează mâna. 

— Pun cinci franci, spuse Edouard. 

— Eu, patru franci, spuse Marie. 

— Cred şi eu! interveni Clemence. 

— Eu un franc, spuse altcineva. 

— Eu, restul, spuse Henri. 

— Henri - pune mereu restul, şi nu rămâne niciodată 
nimic pe masă: o să-şi cumpere cu asta o trăsură. 

— Ah! apropo de trăsură, Augustine şi-a luat una... 

— Aş! 

— Da. 

— Îa te uită! 

— Şapte şi zece, spuse Edouard. 

— Zece e bun. 

— Şapte câştigă, reluă bancherul. 

— Dublezi? 

— Da. 

— Pun şapte franci, spuse Marie. 

— Doi franci şi jumătate, spuse Clemence. 

— Ramân cincizeci de centime; le pui tu, Henri? 

— Nu. 

— Păi sigur! N-o să te ruinezi cu meseria asta, tot punând 
când nu rămâne nimic şi nepunând nimic atunci când 
rămâne. 

— Dama nu e bună, reluă Henri; a mai ieşit de patru ori. 

Cele două tinere femei, sprijinindu-şi mâinile lor mici şi 
albe pe masă, zâmbitoare şi atente, îşi fixară ochii asupra 
cărţilor care cădeau una câte una şi, văzând că se succed 
fără să aducă nimic, începură să le insulte. 

Jocul de cărţi cu femeile este încântător pentru că le 
imprimă pe chip toate expresiile unei dureri reale sau ale 
unei bucurii nebune, după cum pierd, sau câştigă; ele nu-şi 
dau osteneala, ca noi, să ascundă ceea ce simt. 

— Dama câştigă! spuse Clemence. Să-lia naiba pe rege. 

— Sunt douăzeci de franci în joc, spuse Edouard. 


— Eu pun zece, spuse Marie. 

— Eu... nimic, răspunse Clemence numărând ce avea în 
faţă. De fapt, dacă aş pune cinci franci? 

— Eu, restul, spuse Henri, cu un aer resemnat 

— Doi optari! zise Edouard. 

— Îţi datorez zece franci, îi spuse Marie. 

— Mi-ar conveni mai mult ca altcineva să nu-mi datoreze 
decât cinci, aş mai câştiga cinci. 

— Nici eu nu plătesc, zise Clemence: a ieşit de trei ori! 
Dar pun zece franci. 

— Eu, zece. 

— Eu, cinci. 

— Cinci! 

— Zece! 

Jocul era făcut. Edouard trase cărţile. 

— Doi valeţi! spuse el râzând. 

— 'Ticălosul de valet, spuseră cele două femei. 

— Acum îţi datorez douăzeci de franci, continuă Marie. 

— Vând datoria asta cu un franc şi jumătate, reluă 
Edouard. 

Nimeni nu răspunse 

— Pericită încredere! şopti Henri. 

— Poftim, uite cei zece franci ai mei, spuse Clemence cu o 
mică strâmbătură roz; nu mai joc. 

— Pasez mâna, spuse Edouard. 

Şi, adresându-se Mariei, care nu mai avea bani în faţa ei: 

— Uite, Marie, tu-mi datorezi douăzeci de franci, poftim 
patruzeci: asta înseamnă că nu-mi mai datorezi nimic. 

— Câţi bani erau în joc? îl întrebă Clemence pe Edouard. 

— Optzeci de franci. 

— Preiau din nou banca la optzeci de franci. 

În acel moment, se auzi soneria. 

— Ssst... făcu Marie. 

Se auzi uşa deschizându-se, apoi începu o discuţie între 
cel care sunase şi cea care deschisese; după care uşa se 


închise cu zgomotul acela care dovedeşte că vizitatorul, a 
fost lăsat pe dinafară. 

Camerista intră şi îi prezentă Mariei o carte de vizită; 
după ce citi numele, i-o dădu zâmbind lui Edouard, care i-o 
trecu Clemencei, care i-o întinse vecinului ei, astfel încât 
înconjură masa şi toată lumea începu să râdă. 

— Ce i-ai răspuns? o întrebă Marie pe Josephine. 

— Că doamna este la sora ei la Auteuil. 

— Votez un ludovic pentru Josephine, spuse unul dintre 
jucători. 

— Camerele sunt de acord. 

Josephine primi un ludovic. 

— Acum, că domnul a plecat, reluă Clemence, să 
continuăm! Optzeci de franci! 

— Douăzeci, spuse Edouard. 

— Zece, spuse Marie. 

— Cincisprezece. 

— Cinci. 

— Restul. 

Clemence ezită o clipă; o frământa ideea că putea să 
piardă optzeci de franci. Se uită dacă nu putea să trişeze; 
văzând că toţi stăteau cu ochii ţintă la cărţi, se hotări, şi 
scoase o damă şi un valet. 

— Plătesc jumătate şi mă retrag. 

Dama ieşise până acum de cinci ori. 

— Nu suntem de acord. 

— Bravo! Galuchet! 

— Tot dama, începu să cânte Clemence. Continui; şi pun 
optzeci de franci; norocul mă ajută. 

— Pardon, trebuie să pasezi mâna, n-ai decât o lovitură. 

— E adevărat. Ei bine, îngeraşii mei, nu mai joc. 

— Bun! Uite-o iar pe Clemence cum se retrage când 
câştigă. 

— Asta-i bună! nu câştig decât cincizeci de franci. 

— Îi pun eu, spuse Marie. 


Clemence îşi duse mâinile mici spre vârful nasului, îşi 
împreună degetul gros şi degetul mic, şi făcu un gest 
cunoscut. 

— Atunci, spuse Marie, dacă Clemence iese din joc, nu 
mai jucăm. 

— Ei bine, pun douăzeci de franci, spuse Clemence 
răzgindindu-se. 

— Şi eu tot douăzeci. 

Şi cărţile începură să cadă. 

— ÎL cunoşti bine pe Lambert? îl întrebă Henri pe 
Edouard. 

— Da, cel care studia dreptul. 

— A ieşit medic. 

— Ei, uite unul pe care laş pune să-mi îngrijească 
unchiul. 

— Câştig, spuse Marie luând cei douăzeci de franci de la 
Clemence. 

— Pun treizeci de franci, spuse aceasta, cu condiţia să-mi 
pasezi mâna... Grăbeşte-te, trebuie să plec. 

— Accept. 

Clemence scoase şapte şi nouă: nouă câştigă. 

Nu cred să fi existat o figură mai consternată; făcea să 
plângă şi pietrele. 

— Pun ce mi-a rămas, spuse ea. 

— Şi eu, spuse Marie. 

După trei cărţi, Marie câştigase. 

De data aceasta, făcea să plângă şi un cămătar. 

— Votăm douăzeci şi două de parale pentru Clemence 
pentru o cabrioletă milord, spuse Henri. 

— Duceţi-vă naibii! reluă aceasta punându-şi pălăria. 

— Poftim, Clemence, spuse Edouard, pun pentru tine 
douăzeci de franci, îi pierd sau îi câştig. Dacă pierd, ai 
câştigat tu. 

— Sunt de acord. 

Clemence câştigă cei douăzeci de franci, îi luă, îşi puse 
şalul şi dispăru ca o săgeată. 


— Biata Clemence! spuse Edouard. 

— Ia lasă! reluă Marie, a câştigat optsprezece ludovici 
ieri seară la Juliette. 

Începură să discute; apoi încetul cu încetul plecară. 

Edouard şi Henri fură ultimii, şi Marie nu-i lăsă să plece 
decât cu condiţia că se vor întoarce după cină. 

— Ce fată bună e Marie! spuse Edouard coborând scara. 

— Unde ai cunoscut-o? 

— La sărmanul Alfred, care e în Africa. 

— E mult mai bună decât Clemence. 

— Nu se poate compara. 

Şi cei doi tineri se îndepărtară lăudând-o pe tânăra 
femeie care se aşezase la fereastră şi care îi urmări cu un 
zâmbet adresat lui Henri şi cu o privire adresată lui 
Edouard, până ce amândoi dispărură la colţul bulevardului. 

După cină, Edouard se întoarse singur în strada Vivienne. 

— Acum că am rămas între noi, domnule, îi spuse Marie 
pe un ton puţin îmbufnat, ia te rog să-mi spui ce-ai făcut de 
două zile de ai uitat să mai vii pe aici... 

Edouard se culcă la picioarele drăguţului şi severului său 
preşedinte şi începu să dezvolte un sistem de apărare care 
ar fi făcut cinste până şi unui mare avocat. 

Dezbaterile au ţinut multă vreme. Juriul intră în 
deliberare; având în vedere dragostea pe care i-o purta 
acuzatului, i se acordară circumstanţe atenuante şi fu 
declarat nevinovat. 

Cam asta era viaţa de fiecare zi a lui Edouard, când 
graţioasa imagine din dimineaţa aceea veni să-i aducă 
câteva clipe de dulce reverie. 


III 


Sub mască 


BALURILE OPEREI SE APROPIAU. 
Ori, balul Operei este locul din Paris unde te plictiseşti cel 
mai mult şi unde, nu ştiu de ce, revii cu cea mai mare 
plăcere. Marie aştepta deci cu bucurie venirea acestei 
perioade şi avea de gând să nu piardă niciunul. 

De altfel, Marie făcea parte dintre femeile inteligente 
care nu cer braţul cavalerului lor decât până la intrarea la 
bal şi care, o dată ajunse în foaier, îi redau libertatea până 
în clipa în care trebuie să-l găsească fie pentru a se întoarce 
acasă, fie pentru a merge să supeze. 

În prima sâmbătă, totul se petrecu deci ca de obicei. 
Numai că, de îndată ce Marie îl părăsi pe Edouard, acesta 
simţi că îl ia cineva de mână. 

Se întoarse. 

— Nu aştepţi pe nimeni? îi spuse un domino ascuns, 
înfăşurat, crenelat într-o pelerină cu glugă, şi imposibil de 
recunoscut. 

— Nu. 

— Vrei să-mi dai braţul? 

— Cu plăcere, răspunse Edouard strângând o mână fină 
şi aristocratică, şi străduindu-se să recunoască după ochi pe 
cea care venea în felul acesta la el. 

— Inutil să te uiţi, îi spuse dominoul, nu mă cunoşti. 

— Poate că mă cunoşti tu? 

— Foarte bine. 

— Dovedeste-mi-o. 

— Nimic mai uşor; dar cum ceea ce am să-ţi spun nu te 
priveşte decât pe tine, este inutil ca să asculte şi alţii. 
Urmează-mă, deci... 

Şi necunoscuta începu să străbată cu îndrăzneală toată 
mulţimea aceea; ajunse la o lojă şi bătu în geam. Un alt 


domino veni să deschidă, ieşi şi o lăsă singură cu Edouard. 

— Spune-mi, o iubeşti pe Marie? zise ea. 

— Depinde de împrejurări. 

— Cum, depinde de împrejurări? 

— Da. Ca prietenă, o iubesc mult, ca amantă, o iubesc 
rezonabil. 

— Dar pe Louise, o iubeşti? 

— Mai puţin decât credeam, dar poate mai mult decât 
cred, spuse el zâmbind. 

— În ce zile eşti trist? 

— După balurile mascate, mâine, de exemplu... 

— Şi de ce? 

— Pentru că va fi după ce te-am văzut prea mult şi totuşi 
prea puţin... 

— Nu poţi să mă vezi mai mult astăzi. Aşa că resemnează- 
te. Îţi voi spune însă, ca să te consolez, că sunt tânără şi 
frumoasă... 

— Voi fi cu atât mai trist mâine. 

— Şi ce-ţi trebuie ca să te înveseleşti? 

— Ar trebui să te revăd sau mai degrabă să te văd. 

— Mă vei vedea. 

— Când? 

— Mâine. 

— Unde? 

— Ce te interesează, din moment ce ai să mă vezi? 

— Şi, după mâine, te voi revedea? 

— Poate... 

— Şi te voi recunoaşte? 

— Nu. 

— Dar cine eşti? 

— Cine sunt? Sunt o femeie care n-a vorbit niciodată cu 
tine şi care voia să te cunoască. 

— Ah! 

— Şi acum, adio! 

— Pleci? 

— Da. 


— De ce? 

— Trebuie să plec. 

— Ai un soţ? spuse Edouard ştiind că această 
presupunere flatează întotdeauna o femeie la un bal 
mascat. 

— Nu. 

— Plecăm împreună? 

— Ce copil eşti! 

— De ce, copil? 

— Pentru că este eu neputinţă. 

— Şi de ce este cu neputinţă? 

— Pentru că nu te iubesc încă destul, dar te iubesc, totuşi 
prea mult. 

— Vorbeşti ca sfinxul. 

— Încearcă să răspunzi ca Oedip. 

— Eşti spirituală? 

— Uneori. 

— Şi curajoasă. 

— Întotdeauna. 

— Ştii că te voi urmări? 

— Ştii că îţi interzic acest lucru? 

— Cu ce drept? 

— Cu dreptul pe care-l are orice femeie asupra unui om 
de lume. 

— Adio deci! 

— La revedere, uitueule! 

Edouard sărută mâna necunoscutei, care deschise uşa 
lojei şi dispăru în mulţime. 

Porni apoi în căutarea Mariei, o găsi şi, tot restul nopţii 
fu, dacă nu foarte trist, cel puţin foarte intrigat. 

A doua zi, nu făcu niciun pas fără să nu se uite în faţă, în 
spate sau într-o parte, fără să cerceteze cu privirea toate 
chipurile, fără să chestioneze toţi ochii. Nu găsi niciun 
indiciu care să-l facă să-şi recunoască dominoul. Seara, era 
dezolat. 


Când se întoarse acasă, portarul îi dădu o scrisoare cu un 
scris fin şi fermecător. lată ce conţinea: 

„Deci tu eşti ca oamenii din Evanghelie care au ochi şi 
care nu văd? Dacă, pe când te plimbai, în loc să te uiţi în 
spatele şi în faţa ta, te-ai fi uitat în Sus, ai fi văzut. 

«Fericirea vine din cer», deci într-acolo trebuie să 
priveşti... Încă o zi pierdută. Cu atât mai rău pentru tine! 
Pe sâmbătă... 

Să nu spui nimănui ceva din toate astea, altfel n-o să mă 
mai revezi. Noapte bună!” 

Edouard se lovi peste frunte, îşi scărpină vârful nasului, îl 
întrebă pe portar, rămase în picioare timp de o oră privind 
cum arde lumânarea, reciti scrisoarea şi, neputând să 
descopere nimic, se hotări să se culce. 

Totuşi, oricât de neîncrezător, oricât de indiscret ar fi fost 
Edouard, nu îndrăznea să le vorbească prietenilor săi 
despre această aventură; se temea de o mistificare şi, ori de 
câte ori i se spunea vreo vorbă în legătură cu balul Operei, 
credea că avea să fie ceea ce se numeşte „fotografiat” şi 
luat în bătaie de joc. Aştepta deci sâmbăta următoare cu o 
oarecare nerăbdare pe care amorul său propriu o numea 
curiozitate. 

De altfel, până atunci nu prea crezuse în intrigile balului 
mascat; le socotea un procedeu de roman şi nu o 
posibilitate a vieţii reale. Aventurile lui se terminaseră 
întotdeauna în aceeaşi zi cu un supeu, şi îl încredinţaseră că 
era singurul deznodământ verosimil. Totuşi, în tonul, în 
înfăţişarea, în firea dominoului său fusese ceva atât de 
deosebit, în ordinul pe care i-l dăduse să n-o urmărească, 
un accent atât de demn, iar în scrisoarea de a doua zi, nişte 
cuvinte atât de misterioase, încât se pierdea în presupuneri 
ca Tezeu în mijlocul subteranelor, şi îi venea foarte greu să 
aştepte sâmbăta fără să arate scrisoarea vreunui prieten, şi 
fără să-i ceară, negăsind nicio lămurire, o explicaţie 
posibilă. 


Sosi şi sâmbăta atât de mult aşteptată. Edouard îşi 
petrecu seara cu Marie, care şovăia dacă să meargă sau nu 
la bal şi care până la urmă se hotări să rămână acasă. 
Crezu că vede în acest refuz punctul principal al unui 
complot; o privi pe tânăra femeie cât putu de atent; dar 
oricum ar fi luat-o nu citi nimic pe chipul ei, în afară de 
faptul că era obosită şi că nedistrându-se de loc la balul 
trecut, se temea că la acesta se va plictisi şi mai tare. 

Cât despre el, pretextă o întâlnire cu doi prieteni şi, la 
miezul nopţii, o părăsi pe Marie. Se duse mai întâi să se uite 
în loja în care fusese condus cu opt zile în urmă. 

Nu era nimeni. 

Intră din nou în foaier, înapoindu-se din când în când la 
acea binecuvântată lojă; în sfârşit pe la ora vnv dimineaţa, 
simţi o mână care îl bătea pe umăr, şi auzi o voce şoptindu-i: 

— Sunteţi aşteptat. 

— Unde? 

— În loja numărul 20. 

— Mulţumesc. 

Într-adevăr, ajunse la numărul 20, unde-şi găsi dominoul. 

Avu o tresărire. 

— Sunt punctuală? îi spuse vocea pe care o auzea 
neîncetat în minte de opt zile. 

— Da, ca o creditoare. 

— Frumoase comparații! 

— Nu am să vă plătesc o datorie? O datorie de 
recunoştinţă pentru scrisoarea aceea încântătoare care mă 
face să visez ziua, iar noaptea nu mă lasă să dorm? 

— O să fiţi mereu atât de banal? 

— O să fiţi mereu atât de răutăcioasă? 

— Şi de ce sunt, mă rog? 

— Îmi spuneţi dumneavoastră! 

— Poate că este un progres. 

— Şi atunci îl alegeţi pe cel mai lung. 

— Să nu mai glumim, sunt tristă. 


— Ce aveţi? spuse Edouard cu tonul unui om serios 
afectat. 

— Ce am? reluă necunoscuta, aţintindu-şi privirea asupra 
lui ca şi cum ar fi vrut să citească în străfundurile inimii şi 
gândului său. Mi-e teamă că vă iubesc... 

— Dacă îmi spuneţi asemenea lucruri, o să mă faceţi să 
înnebunesc. Şi care ar fi nenorocirea dacă m-aţi iubi? 

— Nenorocirea ar fi că eu nu sunt dintre acele femei care 
promit mult şi nu dau nimic, şi iubindu-vă cred că m-aş 
pierde. 

„Bun! îşi spuse Edouard, iată că lucrurile iau cursul 
obişnuit. Trei franci pentru trăsură la dus, şaizeci de franci 
pentru supeu, trei franci pentru trăsură la înapoiere. Asta 
face şaizeci şi şase de franci.” 

— La ce vă gândiţi? 

— Mă gândesc, reluă Edouard, neputând să-şi ascundă 
un zâmbet, că de când Eva i-a spus lui Adam fraza aceea în 
paradisul terestru, prea a fost repetată în lumea asta, şi că 
ar fi timpul să se inventeze ceva mai nou. 

— Adio! 

— Plecaţi? 

— Vă detest! 

— Luaţi loc. 

— Ascultaţi, reluă dominoul, nu mă cunoaşteţi. Sunt una 
dintre acele femei în stare să-şi dea viaţa, sufletul 
bărbatului pe care îl iubesc; pasionate în dragoste, dar 
teribile în ură. Asta vă sperie, nu-i aşa? 

— Numai ura. 

— Credeţi în ceva? 

— În orice... Credeţi că un bărbat de vârsta mea şi-a 
pierdut credinţa? 

— Cred că la vârsta dumneavoastră încă nu o aveţi. 

— De ce? 

— Pentru că nu aţi suferit destul şi aţi iubit prea mult 

— Vă înşelaţi, doamnă; iubirilor efemere, în care părem 
că ne irosim sufletul, de-abia dacă le împrumutăm ceva din 


spiritul nostru; şi, într-o zi, vine o femeie care este foarte 
uimită că găseşte sub cenuşa acestor iubiri stinse, o inimă 
intactă, ca Pompeiul sub cenuşa Vezuviului. 

— Da, intactă, murmură tânăra femeie, dar moartă. 

— Ei bine, puneţi-mă la încercare. 

— Dacă v-aş spune: trebuie să sacrificați totul pentru 
mine, să sfârşiţi cu iubirile efemere şi cu amantele 
dumneavoastră, să vă riscaţi zilnic viaţa pentru a mă vedea 
o clipă, să nu spuneţi niciodată, nici celui mai bun prieten, 
nici mamei dumneavoastră, nici lui Dumnezeu ceea ce voi 
face pentru dumneavoastră şi, în schimbul pericolului din 
fiecare zi, a tăcerii din fiecare clipă, v-aş oferi o dragoste 
cum n-aţi mai avut niciodată? 

— Aş accepta. 

— Dacă v-aş mai spune: poate că într-o zi n-am să vă mai 
iubesc, atunci nu veţi mai avea ce căuta în viaţa mea. Va 
trebui să nu-mi faceţi niciun reproş, să nu spuneţi niciun 
cuvânt; şi dacă până atunci vă călcaţi jurământul sau 
sunteţi indiscret... vă ucid! 

— Tot aş accepta, spuse Edouard cu tonul unui Horaţiu 
jurând să salveze Roma, spunându-şi totuşi în sinea lui: „La 
naiba! aş fi curios să găsesc o femeie ca asta, aş pune s-o 
împăieze imediat”. 

— Acum, rupeţi scrisoarea mea... Foarte bine... Mâine 
veţi afla numele meu. 

— Cine mi-l va spune? 

— Îl veţi ghici. 

— După ce? 

— Dacă vă spun după ce, nu mai las nimic în seama 
inteligenţei dumneavoastră. Când veţi şti numele meu, mă 
veţi vedea şi, la ora patru, vă veţi întoarce acasă să primiţi 
ordinele mele. Aveţi timp până mâine ca să vă luaţi rămas 
bun de la Marie. Pe curând! 

— Îmi promiteţi? 

— V-o jur. 


Se duse s-o găsească pe femeia care o însoțea 
întotdeauna şi coborâră amândouă scara cea mare fără să 
se sinchisească de glumele şi de invitaţiile deocheate pe 
care se auzeau în urma lor. 


IV 


Cheia enigmei 


EDOUARD SE ÎNTOARSE ACASĂ 
de la balul Operei, neînţelegând nimic din ceea ce i se 
întâmplase. Auzise o mulţime de femei vorbindu-i despre 
reputaţie, nume, familie, şi spunându-i că pot lăsa totul 
pentru el, apoi într-o zi dispăruseră şi începuseră să se 
poarte la fel cu altul; dar nu i se ceruseră niciodată nişte 
jurăminte atât de precis formulate, nicio tăcere atât de 
constantă; încă mai şovăia dacă să continue această 
poveste. 

Dar încetul cu încetul, văzând în jurul său lumea aceea 
frivolă, plină de flori, de spirit şi de veselie, fu convins că 
toate femeile erau ca cele pe care le avea în faţa ochilor, şi 
că cea de care tocmai se despărţise nu voise decât să râdă 
puţin pe socoteala lui şi să-l supună, pentru a fi amantul ei, 
la un examen mai dificil. 

Îşi spuse deci, că a doua zi va cunoaşte cheia enigmei şi 
că totul se va termina spre marea lui satisfacţie. Dacă ar fi 
putut lua o clipă în serios o asemenea aventură, nu s-ar fi 
angajat niciun minut. El, băiatul nepăsător prin excelenţă, 
urmărind legături frivole şi distracţii uşoare, să-şi îngroape 
viaţa într-una din iubirile acelea teribile care mai întâi te 
îmbată, iar apoi te ucid, asta i se păru imposibil sau „cel 
puţin, i se păru imposibil atâta timp cât era la bal şi ţinea la 
braţ pe una dintre acele femei a căror dragoste este durată 
din vânt, căreia îi recunoştea chipul sub mască, iar inima 
după fire. Dar, atât de nestatornic îi era caracterul, încât 
ajungând acasă începu să-şi făurească, asemenea lui 
Pygmalion, o statuie de care se îndrăgosti. Nu-şi mai dori 
decât o pasiune ca a lui Werther, în afară de sinucidere, 
bineînţeles; visă scări de frânghie, meditații de seară, 
răpiri, poştalioane, dueluri; şi, cum era obosit, iar urechile îi 


mai ţiuiau încă de muzica de la bal totul se sfârşi în capul 
său cu un galop general în care adormi foarte agitat. 

Când se trezi, se făcuse ziuă de-a binelea; soarele 
răsărise din întâmplare, şi ca şi cum nu ştia unde se află, 
Edouard se frecă la ochi, se uită la ceas, deschise uşa 
dormitorului, şi-l văzu pe portar dereticând liniştit. Îl 
întrebă dacă nu avea nimic pentru el. 

— Nu, domnule, răspunse bătrânelul. Oh! ba da! o listă 
de subscripţie care i-a fost adusă domnului pentru un biet 
muncitor care şi-a rupt piciorul, ieri seară, în cartierul 
nostru, căzând de pe schela pe care lucra. E un biet tată de 
familie... 

—  Dă-mi-o, spuse Edouard luând lista. Începu s-o 
parcurgă, ca să vadă, după cât dăduseră ceilalţi, cât trebuia 
să dea el. 

Ultimul nume era cel al domnişoarei Herminie de***, 
înscrisă cu cinci sute de franci. 

— Cine este persoana aceasta care a dat mai mult decât 
toată lumea? întrebă Edouard. 

— Oh! este o duduie foarte respectabilă, reluă portarul, 
care face mult bine săracilor. Locuieşte alături. 

— Nu este o tânără înaltă, brunetă, puţin palidă? 

— Ba da. Domnul o cunoaşte? 

— Nu; dar am văzut-o zilele trecute intrând în casa de 
alături şi, după cele ce spuneţi, presupun că ea este. 

— Da, domnule, ea este. Domnişoara Herminie locuieşte 
acolo cu mătuşa ei. Închipuiţi-vă, domnule, că femeia asta 
călăreşte şi face scrimă ca un bărbat. 

— Mătuşa ei? 

— Nu, domnişoara Herminie. 

— Adevărat? E o educaţie foarte frumoasa pentru o fată! 

— Am fost maestru de scrimă în regimentul meu, 
continuă portarul, şi pot să spun că mânuiam spada cu 
multa îndrăzneală. Ei bine, domnule, ea a aflat acest lucru, 
şi nu a avut linişte până nu am duelat cu ea. Îmi voi aminti 
întotdeauna de asta: era într-o dimineaţă din luna trecută; 


dumneavoastră încă nu eraţi locatarul nostru. Ba da! eraţi. 
Ea trimite după mine. Sunt introdus într-o mică sală de 
arme foarte drăguță, unde găsesc un bărbat tânăr şi 
frumos. Ea voia să atace. Mi se dă un plastron, o floretă. Îmi 
pun o mască şi o mănuşă, şi iată-ne în gardă. Ah! domnule, 
un adevărat diavol! Cinci lovituri înainte ca eu măcar să fi 
putut să parez! Şi nişte degajări, nişte contracarări, nişte 
lovituri! Merita s-o vedeţi! Ai fi zis că e sabia arhanghelului 
Mihail! Pe cuvânt de onoare, mi se tăiase răsuflarea, nu mai 
puteam, iar ea era la fel de liniştită ca la început! Ah! Ce 
mai diavoliţă! 

— Şi ce zice mătuşa de deprinderile ei? 

— Ce vreţi să spună, biata femeie? Din moment ce asta o 
amuză pe faţă, nu poţi s-o împiedici... E greşeala tatălui ei... 

— De ce? 

— După cât se pare, tatăl ei era un vechi soldat, bine 
clădit, pe care împăratul îl iubea foarte mult. Ardea să aibă 
un băiat, ca să-l facă soldat aşa cum apucase şi el de la tatăl 
său. lată că nevasta lui rămâne însărcinată; omul nostru e 
mulţumit: crede că o să fie băiat; aşi! e fată, iar biata mamă 
moare din cauza naşterii. Pe urmă, cum o nenorocire nu 
vine niciodată singură, iată-l pe împărat că se întoarce de la 
Waterloo, vine marea prăbuşire, lumea e dată peste cap şi, 
pe scurt, iată-l pe veteranul meu trăind singur la ţară, între 
mormântul nevestei şi leagănul fiicei. Aşa stând lucrurile, 
când fetiţa s-a făcut puţin mai mare, a vrut să facă din ea un 
băiat; o învăţă să călărească, să tragă cu pistolul, să înoate, 
să mânuiască spada şi să facă scandal. Astfel încât voinicuţa 
noastră, care avea o sănătate de fier, ducea o viaţă 
îndrăcită şi cotonogea pe toţi băieţii de vârsta ei, ceea ce îl 
distra foarte mult pe tată. 

— Ah! dar asta e foarte drăguţ! Continuă, moşule. 

Edouard, văzmdu-l pe portar zâmbind, întoarse capul. 

Povestitorul se propti în mătură şi continuă: 

— Dar asta nu e tot... Iatăl fusese de multe ori rănit, şi se 
pricopsise cu multe reumatisme după urma rănilor, iar într- 


o bună zi dădu ortul popii, cum se spune la militărie. Aşa că 
domnişoara Herminie, care avea pe atunci cincisprezece 
ani, rămase la mătuşa ei, căreia îi place destul de mult 
societatea, şi care, sătulă de viaţa de ţară, veni să locuiască 
la Paris cu nepoata ei mutându-se în casa vecină. Când 
împlini şaptesprezece ani, i se vorbi de măritiş. Ei bine, a 
spus că nu se mărită decât cu un bărbat care să reteze ca 
ea douăzeci şi cinci de gloanţe unul după altul pe lama unei 
săbii şi care s-o nimerească de zece ori contra cinci. Aşa că 
până la urmă pretendenţii au plecat cu împunsături de 
floretă şi nimic mai mult. 

— Foarte curios, spuse Edouard pe un ton sceptic. Dă-mi 
ghetele. Trebuie să ies în oraş. 

— Da, domnule. 

— Şi este bogată? 

— Foarte bogată. Ah! trebuie s-o vedeţi călărind, urmată 
de un servitor. John îmi spunea ieri că după ce o însoţeşte la 
Bois, nu mai poate, este la capătul puterilor... Acum lumea 
s-a obişnuit cu ea; -nimeni nu se mai miră; o tratează exact 
ca pe un bărbat. 

— Poftim, iată douăzeci de franci pentru chetă. 

— Trebuie ca domnul să semneze... 

— Ah! adevărat... 

Edouard luă o pană şi se iscăli deasupra numelui 
frumoasei amazoane; apoi, deodată, se opri spunând: 

— E imposibil. 

— Domnul refuză să dea cei douăzeci de franci? Domnul 
este liber să facă cum doreşte. 

— Cunosc acest scris, murmură Edouard. 

— Ce spune domnul? 

— Nu mai am nevoie de dumneata. Poţi pleca; Păstrez 
această listă; o să ţi-o înapoiez când vor veni s-o ceară... 
Unde naiba am mai văzut scrisul ăsta? îşi spuse Edouard 
când rămase singur. 

Apoi, deodată, se lovi peste frunte şi se duse să 
scotocească în buzunarul hainei ca să găsească scrisoarea 


primită de la dominoul său; dar îşi aminti că i-o dăduse 
înapoi sau mai degrabă că o rupsese sub ochii săi, şi se 
întoarse din nou să se uite la listă pentru a fi sigur căe 
acelaşi scris. 

Era atât de neverosimil, ca această fată, pe care nu o 
zărise decât o singură dată, să fie eroina celor două baluri 
mascate, încât înlătură orice presupunere în privinţa ei. Şi 
totuşi, la fiecare minut, privea din nou numele de pe listă şi, 
cât timp îl avea sub ochi, era convins să scrisoarea fusese 
scrisă de aceeaşi mână care semnase ofranda celor cinci 
sute de franci. 

Era de necrezut, de aceea Edouard credea din ce în ce 
mai mult. 

„La naiba! gândi el, mi-a spus că astăzi îi voi afla numele: 
iată numele ei. Mi-a spus că o voi vedea: ei bine, voi ieşi în 
oraş, şi fără îndoială că o voi vedea.” 

Începu să se îmbrace şi trecu în cabinetul de toaletă care, 
după cum vă amintiţi, dădea într-o curticică. Portarul lăsase 
fereastra deschisă şi, în momentul în care Edouard se 
ducea să o închidă o văzu pe fată trecând prin spatele 
ferestrei de vis-ă-vis privindu-l şi ducând un deget la gură, 
semn care, în toate limbile, înseamnă tăcere! Apoi perdeaua 
căzu la loc şi cu asta totul fu spus. 

Edouard rămase ca împietrit. Inima îi bătea să-i spargă 
pieptul. Închise fereastra, apoi se aşeză şi începu să se 
gândească. 

Cu cât se gândea mai mult, nu mai înţelegea nimic. 

Îşi termină toaleta, şi ieşi. 

„Cred şi eu că voi fi discret! îşi spunea Edouard. Cât e de 
frumoasă! Şi când te gândeşti că i-am promis că mă despart 
de Marie! Cum să fac să mă cert cu ea?” 

Tot vorbind în sinea, lui, ajunse în strada Vivienne şi o 
găsi pe Marie stând îmbufnată în faţa căminului. 

— Bună ziua, spuse el intrând. 

— Bună ziua, răspunse tânăra femeie pe un ton sec. 

— Eşti bolnavă? 


— Nu. 

— Ce ai? 

— N-am Nimic. 

— De ce eşti bosumflată? 

— Uite-aşa. 

— Prost motiv. Adio. 

— Pleci? 

— Da. 

— Drum bun! 

Edouard ieşi. După ce cobori un etaj, o auzi pe Josephine 
strigând peste balustradă: 

— Domnule! 

— Ce este? spuse el ridicând capul. 

— Doamna vrea să vă vorbească. 

Edouard urcă din nou. 

— Ce vrei de la mine? spuse el intrând. 

— Asează-te acolo. 

— Şi de ce mă rog? continuă el făcând la rândul lui pe 
supăratul. 

— Cu cine ai fost ieri la bal? 

— Cu Henri şi cu Emile. 

— Şi cine e femeia cu care ai stat de vorbă toată 
noaptea? 

— Mătuşa mea. 

— Ah! Mai glumeşte tu aşa!... Ascultă, Edouard, dacă nu 
mă mai iubeşti, mai bine spune-mi decât să mă faci să joc un 
rol ridicol şi să ajung să aud de peste tot că m-ai părăsit, 
fiind bolnavă, ca să conduci pe nu ştiu cine la balul Operei... 

— Asta mai lipsea, balul Operei... 

Şi tânărul începu să aţâţe focul cu vătraiul. 

— Mai întâi, continuă Edouard râzând, că n-am condus 
pe nimeni la balul Operei. A venit o femeie să-mi vorbească 
şi nu puteam să pun guarzii municipalităţii s-o oprească. 

— Cine e această femeie? 

— N-o cunoşti. 

— Minţi! 


— Îţi jur. Şi de altfel, nu ştiu ce te-a apucat. Vin să te văd, 
în loc să lucrez sau să mă duc la şcoală, şi uite că... 

— Azi e duminică, nu se merge la şcoală. 

— Da, dar puteam să studiez. 

— Atunci du-te, drăguţul meu, du-te; ştiu ce-mi rămâne 
de făcut. 

— Fă ce vrei. Poţi chiar, dacă te amuză, să scrii cărţi 
despre morală; dar te previn că n-o să le citesc. 

— Crezi că e frumos ce-mi spui? 

— Ştii că eşti bine! Până şi academicienii şi senatorii scriu 
cărţi din astea. E foarte frumos. 

— Du-te, că de nu îţi dau eu vătraiul în cap! 

— Nu era nevoie să-mi aminteşti de asta ca să plec. 

— Vreau să mă duci la circ, astă-seară. 

— N-ai continuitate în idei. E imposibil. 

— De ce? 

— Pentru că cinez în oraş. 

— Bine! O să mă mai vezi, când va fi cald afară. 

— Vara viitoare, dragă prietenă. 

Marie trecu într-o cameră alăturată şi trânti uşa. lar 
Edouard, ieşi spunându-şi: 

— lată-mă certat. Să mai spui că nu există o Providenţă! 

Era aproape ora patru. Edouard luă o trăsură şi se 
întoarse acasă. Portarul îi dădu o scrisoare; o deschise şi 
citi: 

„Am auzit vorbindu-se despre un bărbat care, a doua zi 
după ce a observat că femeia pe care o iubea locuieşte 
peste drum de el, a găsit mijlocul să arunce o punte între 
cele două ferestre şi să vină la ea la miezul nopții. 

Este adevărat că era un om inteligent, curajos şi bun. “ 
Edouard primi şi cartea de vizită a lui Edmond, pe care 
scria că la ora cinci îl aştepta în faţa cafenelei Paris. 


V 


Cu faţa descoperită 


EDOUARD URCĂ ÎN CAMERA LUI. 
Trebuia să măsoare distanţa dintre cele două ferestre şi, 
cum scria în scrisoare, să arunce o punte. Nu era un lucru 
prea uşor, cu atât mai puţin cu cât nu se puteau lua decât 
măsuri aproximative. În sfârşit, cum nu avea timp de 
pierdut, calculă cât putu mai bine, cobori din nou, intră la 
un dulgher pe care îl găsi în drum şi îi spuse că-i trebuia 
pentru a doua zi o scândură de un picior lăţime, lungă de 
zece picioare şi groasă de trei degete; apoi îi dădu adresa şi 
ieşi. 
La ora cinci, îl găsi pe Edmond aşteptându-l pe bulevard. 
— Ce e nou? spuse Edouard, 
— Nimic. 
— "Ţi-a răspuns la scrisoare? 
— Da, poftim, uite răspunsul; Edouard citi: 
„Domnule, drept cine mă luaţi? Sunteţi un pruost!” 
ELEONORE 
Edouard nu se putu abţine să nu râdă. 
— Ce spui de asta? spuse Edmond. 
— Spun că nu e un răspuns foarte încurajator. 
— Tu care cunoşti atâtea femei, fă-mi şi mie cunoştinţă cu 
una. 
— Eşti tot liber? 
— Tot. 
A fost un „tot” dintre cele mai triste care s-au spus 
vreodată. 
— Ei bine, o să-ţi fac cunoştinţă cu una. 
— Adevărat? 
— Da. 
— Când? 
— Chiar astăzi. 


— Blondă? 

— Da. 

— O femeie cinstită? 

— Pe naiba! Dar foarte sensibilă. 

— O să mă prezinţi? 

— 'Te vei duce singur. 

— O să mă dea afară. 

— Îi vei da ceva din partea mea. Trebuie să-i fac un cadou 
oarecare. Aşa că tu vei profita de buna dispoziţie care va 
urma după aceea. 

Edouard intră la Marce şi alese o brățară căreia îi alătură 
această scrisoare: 

„Draga mea Marie, uită ce-am fost până ieri pentru tine; 
aminteşte-ţi întotdeauna se voi fi de-acum înainte: un 
prieten sincer şi devotat. 

Permite-mi să ofer braţului tău drept această brățară; 
dacă n-o vrea, atunci s-o ofere braţului tău stâng. 

Cel care ţi-o va înmâna este unul dintre bunii mei 
prieteni, care ar voi să devină şi unul dintre prietenii tăi.” 

— Acum, continuă Edouard, du astea domnişoarei Marie 
în strada Vivienne, 49. 

Edmond dispăru ca îngerul Vizitării. 

Cât despre Edouard, neavând cum să-şi umple seara, se 
întoarse foarte devreme acasă, studie din nou 
împrejurimile, se gândi multă vreme la tot ce i se întâmpla 
şi adormi. 

A doua zi dimineaţa, îl trezi dulgherul, care-i aducea 
scândura. Bietul om era foarte intrigat şi voia să ştie cu 
orice preţ ce se putea face cu o scândură de zece picioare 
într-un apartament atât de mic. Nu putea să-şi explice acest 
lucru decât printr-o dragoste exagerată pentru lemn şi din 
nevoia pe care o simţea cumpărătorul de a-l avea mereu 
lângă el. Nu putu să se stăpânească şi întrebă unde trebuia 
să pună scândura. 

— În cabinetul de toaletă. 

— Şi cum trebuie s-o aşez? 


— Dreaptă, sprijinită de perete. 

— Dacă domnul ar vrea să-mi spună la ce serveşte, am 
putea s-o aşezăm imediat... Dacă veţi pune pe ea obiecte 
grele, căci obiectele trebuie să fie grele de vreme ce 
domnul a comandat-o atât de groasă, - punând, dedesubt, 
suporturi solide... 

— E pentru un joc chinezesc, spuse Edouard. Restul mă 
priveşte. 

Dulgherul ieşi. După câtva timp, intră Edmond. 

— Ce noutăţi? îl întrebă Edouard. 

— Ei! Păi nu m-a primit prea bine. 

— Ce ţi-a spus? 

— Aproape nimic. Mi-a dat scrisoarea asta pentru tine. 

Edouard o deschise şi citi: 

„Dragul mea Edouard, iți mulțumesc pentru brățară; dar 
când ai să vrei ca darurile tale să-mi facă plăcere, să nu mi 
le mai trimiţi prin nişte ambasadori de-o prostie atât de 
insolentă ca prietenul tău...” 

— Vorbeşte despre mine? spuse Edmond. 

— De loc! sunt nişte lucruri particulare. 

— O să mă duc din nou azi. 

— Fă cum vrei. 

Ziua trecu la fel ca toate zilele la sfârşitul cărora trebuie 
să faci un lucru mai important decât în ajun, într-un cuvânt, 
Edouard nu avea decât un singur gând, iar cei pe care îi 
întâlni trecură prin faţa lui ca nişte umbre, fără să-i lase nici 
cea mai mică amintire. Perdelele ferestrei vecine rămaseră 
trase cu străşnicie; erau clipe în care Edouard credea că 
visase, şi nu mai ştia ce-i rămâne de făcut. Acele pendulei 
care, după toate probabilitățile aveau să meargă atât de 
repede pentru el începând cu miezul nopţii, mergeau foarte 
încet până atunci. 

Una dintre ciudăţeniile omului este că atunci când 
aşteaptă ceva cu nerăbdare, vrea să facă timpul să zboare 
la fel de iute ca gândul. Astfel, Edouard se plimba prin 
camera lui, reconstituia în minte începuturile acestei 


aventuri, îşi imagina toate urmările posibile, visa o întreagă 
lume necunoscută, şi rămânea foarte mirat că totul nu 
durase decât cel mult cinci minute. 

Dar, în sfârşit, oricât de încet pare să înainteze ceasul, 
trebuie ca până la urmă cea pe care o aştepţi să sosească; 
şi atunci, de îndată ce a venit, toate lucrurile indiferente pe 
care le-ai făcut se şterg, şi ţi se pare că a sosit destul de 
repede. 

Bătu miezul nopţii. 

Edouard se aşeză în spatele ferestrei ca să vadă dacă 
zăreşte vreo mişcare la fereastra frumoasei sale vecine, 
care să-l aducă la realitate. După două sau trei minute, văzu 
perdeaua ridicându-se pe nesimţite şi, ca şi cum inima lui n- 
ar fi aşteptat decât acest semnal, începu să bată cu 
îndârjire. 

Edouard deschise fereastra cât era de largă. 

Cealaltă fereastră răspunse deschizându-se şi ea. 

Se făcuse întuneric de-a binelea. Edouard se duse să ia 
scândura. Scândura fiind, însă, grea, nu era prea simplu să 
aşezi un asemenea monument între cele două case. 

„Dacă o să fie prea scurtă!” se gândi el. 

Şi, tot făcând reflecţiile pe care le inspira împrejurarea, 
îşi apropie podul şi se uită în jur dacă nu-l vede careva. Se 
asigură că totul dormea atât în casă cât şi afară, de la 
Neptun şi până la portar, şi începu să facă să alunece 
„acoperitoarea sa de prăpastie” pe marginea ferestrei până 
ce aceasta atinse pervazul ferestrei opuse. 

Se chinui îngrozitor ca să ducă la bun sfârşit această 
manevră; trebui să se lase cu toată greutatea pe bucata de 
scândură pe care o ţinea, ca să nu-i scape, ca o săgeată, şi 
să cadă peste ferestrele de jos sculând toată lumea. Nu 
numai că o asemenea neîndemânare l-ar fi făcut să piardă 
tot beneficiul aventurii, dar căderea n-ar fi avut nicio scuză 
în ochii vecinilor. Oricât de bizare şi excentrice ar fi 
obiceiurile unui locatar, nu putea să-i convingă că ele pot 
merge până acolo încât să arunci, după miezul nopţii, 


scânduri de zece picioare lungime şi de trei degete grosime 
în geamurile caselor. N-ar fi găsit nicăieri înţelegere decât 
printre geamgii. 

Trebuie să mărturisim, ca să fim drepţi, că jumătate din 
emoția pe care o încercă Edouard când puse piciorul pe 
scândură era teama să nu-şi frângă gâtul. 

După cum vă închipuiţi, nu rămase în picioare pe podul 
mişcător decât exact timpul necesar, şi se pomeni foarte 
repede stând călare pe scândură, care, oricât ar fi fost de 
solidă, nu era totuşi lipsită de o oarecare elasticitate de 
trambulină, foarte plăcută într-un gimnaziu, dar foarte 
neplăcută deasupra a patru etaje. 

În sfârşit, cum nu mai putea da înapoi, Edouard înainta, 
dar cu o precauţie care dovedea tot preţul pe care-l acorda 
existenţei sale. 

Ajuns la mijloc, se gândi la Marie, spunându-şi că va iubi 
şi mai mult virtutea ei de ocazie, pe care o găsea 
întotdeauna la capătul a douăzeci şi patru de trepte, decât 
această virtute foarte nouă pe care o va găsi, pe un drum 
mai scurt, ce-i drept, dar mult mai greu, obligându-l la un 
exerciţiu care îl făcea cât se poate de ridicol. 

În cele din urmă atinse pervazul, şi nu putu să nu scoată 
un oftat de uşurare în care era mai mult bucuria de a fi 
ajuns teafăr decât fericirea că-şi vede iubita. 

De-abia încălecase fereastra, că auzi încântătoarea voce 
de la bal spunându-i: 

— Trageţi scândură. 

— Ei drăcie! îşi spuse Edouard, asta nu e dragoste, e o 
mutare. 

Şi începu să-fi tragă calea. 

Camera în care se trezi, era cufundată în întuneric, aşa 
că stătea pironit, strângând în braţe scândura aceea 
stupidă şi neştiind unde s-o pună. Dacă ar fi fost ziuă şi ar fi 
putut să vadă ce mutră avea, s-ar fi aruncat pe fereastră în 
aceeaşi clipă şi catastrofa l-ar fi salvat de ridicol. 

Cum nu auzea nimic, se încumetă să spună: 


— Unde pot aşeza scândura? 

Simţi o mână care îl călăuzea prin întuneric, şi, întâlnind 
un perete, îi încredința ceea ce, peste o oră sau două, avea 
să-i fie cel mai scump lucru de pe lume. Apoi continuă să 
urmeze mâna, care îl trase şi îl aşeză pe o sofa. Şi atunci, în 
mijlocul întunericului, începu pe şoptite acest dialog istoric: 

— Vă veţi ţine promisiunile? 

— Da. 

— Ştiţi ce risc eu primindu-vă aici? 

— Ştiţi la ce mă expun eu venind aici? 

— Pot să-mi pierd reputaţia! 

— Iar eu, pot să-mi rup gâtul! 

— Viaţa contează atât de puţin... 

— lertaţi-mă, vă rog... dacă dumneavoastră nu ţineţi la 
viaţă, nu-i dezgustaţi şi pe ceilalţi. 

— V-am spus foarte clar că veţi avea de învins un pericol 
de fiecare zi pentru a mă vedea. Mai aveţi încă timp, dacă 
nu mă iubiţi destul pentru a vă expune acestui pericol, să vă 
întoarceţi acasă şi să mă uitaţi aşa cum vă voi uita şi eu. 

— Vă iubesc, spuse Edouard, luându-i mâinile. 

— Purtarea mea trebuie să vi se pară stranie; dar vă 
amintiţi că v-am spus că nu sunt o femeie ca toate celelalte. 
Vă iubesc ca amant dar v-aş uri ca soţ. Numai ideea că 
cineva ar fi primit de la o forţă mai tare decât a mea dreptul 
să mă împiedice să fiu liberă, ar fi un chin fără sfârşit 
pentru mine. Sunteţi prima mea dragoste; dar nu vă spun 
că veţi fi ultima. Eu n-am iubit niciodată, nu ştiu cât timp 
poţi iubi şi, din ziua în care n-o să vă mai iubesc ca azi, 
consider că trebuie să fim din nou liberi amândoi; până 
atunci vreau să nu existe nicio indiscreţie din partea 
dumneavoastră, aşa cum nu va exista nicio îndoială în 
privinţa indiscreţiei mele, iar odată despărțiți, numai din 
voinţa mea, orice s-ar întâmpla, nu mă veţi mai cunoaşte 
continuându-vă drumul fără să priviţi înapoi. 

„Femeia asta îşi ia un amant aşa cum iei un servitor, se 
gândi Edouard. Să vedem leafa!” 


— Alta în locul meu, continuă fata, s-ar fi măritat şi şi-ar fi 
ascuns amorurile sub noua sa poziţie, amanţii în spatele 
soţului, şi l-ar fi făcut ridicol în ochii lumii, pe un om de 
onoare care i-ar fi dat jumătate din viaţă şi i-ar fi încredinţat 
numele. Eu nu înşel pe nimeni; sunt stăpână pe dragostea 
mea ca şi pe gândul meu; am venit la dumneavoastră 
pentru că vă iubeam şi pentru că, oricât de curajos aţi fi, n- 
aţi fi îndrăznit să veniţi la mine. 

„Foarte bine, îşi spuse Edouard; iată-mă pus în rând cu 
câinii şi caii.” 

— O singură persoană cunoaşte secretul nostru; dar va fi 
mută ca şi mine, pentru că îmi datorează totul, nu crede şi 
nu speră decât în mine, şi pentru că din ziua în care ar 
încerca să mă piardă, s-ar pierde pe ea. Aşa că este mai 
mult decât un martor, este un ajutor... 

Dacă dragostea aceasta spontană şi violentă a fetei flata 
vanitatea lui Edouard, poziţia pe care i-o rezerva nu era 
deloc măgulitoare pentru amorul său propriu; rămânea, aşa 
cum spunea, în categoria animalelor domestice; devenea 
pentru iubita lui ceva mai mult decât camerista ei, ceva mai 
puţin decât câinele ei, un accesoriu, un fleac, o distracţie ca 
să-şi treacă vremea, şi era folosit, la rândul său, ca să stingă 
o pasiune aşa cum, de altfel, folosise şi el o mulţime de 
femei ca să-şi satisfacă un capriciu. 

Totuşi, oricât de umilitor devenea rolul său, îl acceptă 
gândindu-se că, din ziua în care va fi într-adevăr amantul 
acestei femei, va avea destulă influenţă asupra minţii dacă 
nu asupra inimii ei, ca să treacă măcar de la poziţia de 
accesoriu la cea de utilitate. 

Edouard era dintre acei care cred că dragostea este 
marele lucru din viaţa femeilor, şi că acela care ajunge să 
pună mâna pe această dragoste devine stăpânul lor. Se 
înşela, mai ales în privinţa Herminiei căreia, educaţia 
deosebită pe care o primise, îi exaltase mai mult imaginaţia 
decât inima. Ea se cunoştea perfect şi trebuie spus, spre 
lauda ei, că era cinstită cu el. Îl iubea, găsea foarte firesc să 


i-o spună, şi tot atât de firesc să-i închidă fereastra, în ziua 
în care îi va închide inima ei. Dar, socotind dragostea o 
distracţie destul de plăcută, găsea totodată că lumea este 
încântătoare, şi nu voia să sacrifice lumea pentru această 
distracţie. De aceea, dorea să se păstreze o discreţie 
absolută. 

Cât despre Edouard, el n-o iubea. Dacă ar fi fost o fată 
dulce şi timidă, s-ar fi simţit puternic lângă ea, şi poate că 
ar fi iubit-o, fie numai pentru a avea în viaţă o dragoste de 
roman. Dacă Herminie, care înfrunta prejudecățile între 
patru ochi, le-ar fi înfruntat în faţa tuturor; dacă l-ar fi ales 
pe el, tânăr, necunoscut, în disprețul lumii, şi scriindu-i, ca 
să spunem aşa, pe frunte: „Acest bărbat, este amantul 
meu!” ar fi înnebunit pentru că plăcerea şi vanitatea i-ar fi 
fost satisfăcute. Dar o legătură tenebroasă, însoţită de 
ameninţări cu moartea la cea mai mică indiscreţie, toate 
astea nu erau deloc încurajatoare pentru un om obişnuit cu 
inimi fără garnizoană, care se predau ca fortărețele 
spaniole, la primul atac, şi negăsind niciodată o armă 
împotriva asediatorilor, de îndată ce aceştia au devenit 
stăpâni. Drept care, nu acceptă ceea ce-i oferea Herminie 
decât pentru că, la urma urmei, nu găseşti în fiecare zi o 
fată frumoasă care-şi varsă peste tine tot focul primei sale 
iubiri, şi deoarece îşi spunea că va fi întotdeauna liber să 
rupă această căsătorie nocturnă, şi să termine aventura cu 
deznodământul dorit. 

Trebuie spus totuşi că aceste gânduri, care aveau să 
devină, evident, mai precise cu fiecare zi, nu puteau fi la 
început în mintea lui Edouard, în prezenţa fetei, decât în 
stadiul de vag instinct. Ascultând-o, luându-i mâna 
adorabilă, se crezu în stare să înfrunte totul pentru ea, 
pentru femeia a cărei inimă îi cerea cu atâta naivitate 
dezvăluirea unei fericiri necunoscute, al cărei suflet i se 
dăruia cu toate uimirile şi toate bucuriile unei prime iubiri. 
Şi ea, care îşi analizase la început cu atâta răceală 
pasiunea, părea complet schimbată; îl iubea, uitând de lume 


şi de viitor? Astfel, că pe la ora trei dimineaţa, când 
Edouard reluă, pentru a se întoarce acasă, exerciţiul făcut 
la plecare, totul se poetizase în ochii săi, şi nu ţinea la viaţă 
decât pentru a putea din nou, a doua zi, să se expună 
morţii. 


VI 


Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg 


CÂND EDOUARD SE TREZI, SE ÎN- 
ţelege că era îndrăgostit ca un nebun de Herminie. Făcea 
jurăminte de credinţă şi de discreţie, şi nu visa decât la 
clipa fericită când se va putea întoarce lângă ea. Totul se 
petrecu a doua zi ca şi în ajun. Numai că Edouard era ceva 
mai călit şi traversa podul său cu o iuţeală şi o nepăsare 
fermecătoare. După două zile, aceeaşi dragoste, aceeaşi 
încredere. În sfârşit, cum zilele se succedau şi semănau 
între ele, după o săptămână, nu exista în Paris un om în 
stare să meargă atât de bine pe o scândură ca Edouard. 
Presupunând că povestea ar fi durat un an, ar fi devenit 
unul dintre acrobaţii cei mai aleşi ai capitalei. 

Primele zece sau douăsprezece zile nu i s-au părut lungi 
lui Edouard. Le umplea cu amintirile din ajun şi cu speranţa 
serii; dar încetul cu încetul i se păru că zilele devin pustii, şi 
simţi nevoia să-şi revadă vechii prieteni pe care îi neglijase 
pentru noua sa iubire. 

Cât despre Marie, care păruse că se resemnează atât de 
uşor de pe urma dezertării amantului ei, ar fi dorit foarte 
mult să ştie ce se întâmplase cu el, şi nu s-ar fi supărat dacă 
întâmplarea ar fi răzbunat-o într-un fel oarecare; dar în 
orice chip procedase, nu putuse afla nimic, doar că Edouard 
nu mai era văzut nicăieri, nici la plimbare, nici la teatru, şi 
că lumea începea să creadă că, asemenea lui Curtius, se 
aruncase într-o prăpastie. Atunci reapăru deodată pe 
bulevard, locul de întâlnire cotidiană al prietenilor săi. 

Unul dintre primii pe care-i revăzu fu Edmond, care 
căuta mereu o locuinţă şi o iubită, şi se înţelege de la sine 
că nu găsea niciuna nici alta. 

— Ah! dragul meu, îi spuse el lui Edouard, o femeie ca 
Marie şi o locuinţă ca a ta mi-ar trebui! 


— Marie tot nu vrea să te iubească? 

— Din păcate, nu... 

— Cum te primeşte? 

— Uneori prost, dar deseori foarte prost. 

— la-o altfel... 

— Nu cunosc niciun altfel. 

— Ce vrei să-ţi spun? Aşteaptă... 

— Dacă aş putea măcar să mă mut! Dar e imposibil să 
găsesc o locuinţă. Tu, în schimb, găseşti imediat! 

— Caută. 

— Numai asta fac. Mută-te şi dă-mi mie locuinţa ta. 

— Imposibil. 

— Atunci, adio. 

— Adio. 

Şi, la miezul nopţii, Edouard reluă traseul aerian pe care 
îl făcuse în ajun şi pe care avea să-l facă a doua zi. 

Totuşi existenţa aceasta devenea cam monotonă. De mai 
multe ori refuzase nişte partide pe care, cu cincisprezece 
zile în urmă, le-ar fi acceptat cu entuziasm şi care pe 
deasupra l-ar fi şi amuzat foarte mult, în ciuda noii situaţii. 
Îşi vedea toţi prietenii continuând viaţa pe care o dusese şi 
el odinioară, şi începea să-i socotească mai fericiţi decât el. 
Primele ore de beţie o dată trecute, începu să se gândească 
la situaţia ridicolă în care se afla. Când din întâmplare avea 
o seară liberă, se datora faptului că Herminie se ducea la 
bal şi închina unor rochii, unor flori şi dansului, timpul pe 
care ar fi trebuit să îl consacre lui în fiecare zi. După cum 
am văzut, nu era foarte serios îndrăgostit; dar raţiona ca şi 
cum ar fi fost şi se supăra pe Herminie pentru un lucru care 
ar fi fost foarte plăcut pentru el. Ori, dacă beneficiile erau 
mari, în schimb obligaţiile erau imense, astfel încât, fie că 
nu putea să suporte insomniile, fie că Herminie îi cerea 
prea mult, Edouard se plictisea pe zi ce trecea. 

Balurile continuau; Herminie ţinea foarte mult să meargă 
la bal, dar nu înţelegea ca amantul ei să-şi petreacă altfel 
serile de libertate, decât gândindu-se la ea; şi, cum avea, 


datorită femeii care o însoțea întotdeauna la balurile 
Operei, o poliţie foarte bine organizată, dacă ar fi aflat că 
Edouard nu-şi petrecuse noaptea acasă, i-ar fi făcut a doua 
zi o scenă de gelozie. Edouard simţea că cu cât mergea 
înainte, cu atât poziţia sa devenea mai de nesuportat şi că 
cel mai mic accident avea să-l facă de ruşine, atât pe el cât 
şi scândura lui, în faţa prietenilor. 

De mai multe ori încercase să împartă cu Herminie orele 
lui de tristeţe care, de câtva timp, deveniseră tot mai 
frecvente. Atunci se aşeza la picioarele ei şi timp de câteva 
minute voia să vadă în ea o prietenă uitând că îi este 
amantă; dar îşi dădea în curând seama că aceste clipe de 
visare pe care le au chiar şi oamenii cei mai fericiţi şi care 
sunt odihnitoare ca un somn, erau total necunoscute fetei. 
Nu avea nici măcar bunătatea sufletească a Mariei, care, 
oricât de nebună ar fi fost, înceta să mai zâmbească cu 
buzele ei roze atunci când Edouard era trist. De douăzeci 
de ori îi luase mâinile şi cu fericirea aceea pe care o simte 
orice om când vorbeşte despre viaţa lui, oricât de 
indiferentă le-ar părea ea celor din jur, oricât de plată ar fi 
fost pentru el, îi povestise Herminiei prima sa tinereţe, şi 
căutase, ca să spunem aşa, în dragostea iubitei, continuarea 
dragostei mamei sale; dar niciodată un cuvânt de consolare 
nu ieşise din gura fetei, a cărei inimă arzătoare, deschisă 
pasiunilor, părea să fie închisă sentimentelor. 

Acceptând această legătură cu toată excentricitatea şi 
ineditul pe care i le oferea, Edouard dorise pe cât era cu 
putinţă s-o  poetizeze; dar nu reuşise, trebuia să 
recunoască, şi se simţea foarte fericit că n-o iubeşte pe 
Herminie. În cele din urmă, se întâmplă ceea ce trebuia să 
se întâmple şi anume, negăsind nimic real la această 
femeie, în afara pasiunii, ajunse s-o dispreţuiască şi nu se 
mai gândi decât la mijlocul de a rupe o legătură care dura 
abia de două luni. 

În ajunul joii de la jumătatea postului Paştelui, ca şi în 
celelalte zile, Edouard îşi aşeză scândura între cele două 


ferestre, trecu peste ea, o trase, o aşeză din nou, făcu 
drumul înapoi, iar o luă, şi toate astea, cu un aer foarte 
resemnat. 

— Mâine, sunteţi liber, îi spuse Herminie; este ultimul bal 
al Operei şi vreau să merg şi eu. O să fiţi acolo, nu-i aşa? 

Trecuse atâta timp de când Edouard nu mai fusese la bal, 
încât se bucură ca un copil că i se dă această permisiune şi, 
a doua zi la ora unu se afla în foaier. 

Primul care-l întâmpină fu din nou Edmond. 

— Ei bine, îi spuse Edouard, nimic nou? Ai găsit o 
locuinţă? 

— Nu. 

— O femeie? 

— Nici atât. 

— Dar cea care era adineuori la braţul tău? 

— Era Marie. 

— Şi tot neînduplecată? 

— Tot. 

— Cu atât mai bine pentru tine, pentru că nu-i totul roz 
când ai de-a face cu femeile. 

— Ai cumva necazuri în dragoste? 

— Nu; dar trebuie să-ţi mărturisesc că sunt foarte 
îngrijorat. 

— Povesteşte-mi... 

— Eşti prea guraliv. 

— Hai, povesteşte-mi. 

Încă de multă vreme Edouard simţea nevoia să-i 
împărtăşească cuiva aventurile şi necazurile sale. Începu 
deci să-i povestească lui Edmond, care-l încredinţă că va 
păstra secretul, cum o cunoscuse pe Herminie, scrisorile pe 
care le primise de la ea, întâlnirile din fiecare seară, 
excentricitatea caracterului ei, şi, în sfârşit, să-i dezvăluie 
toate motivele care-l determinau să rupă această legătură. 
Edmond asculta cu mare atenţie. După ce Edouard 
termină: 

— Nu-ţi rămâne decât un singur lucru de făcut. 


— Care? 

— Să pleci. 

— Şi eu mă gândeam la asta. Apropo... 

— Ce? 

— Dacă vrei, plec şi îţi las locuinţa mea. 

— Tocmai voiam să-ţi cer acest lucru. De când? 

— De mâine. Marile hotărâri trebuie luate repede. De 
mult doream să mă duc să văd Piramidele. Voi profita de 
ocazie. 

„Sunt cel mai fericit dintre oameni!” gândi Edmond. 

— S-a făcut, continuă Edouard. Îţi las mobilele. O să mi le 
dai când mă întorc. 

— Perfect! 

— Dar nu spui nimănui! 

— Fii liniştit. 

— Ei bine, atunci mâine, la prânz, la mine. 

— Voi fi acolo; adio. 

Edouard deschise loja nr. 20, unde se afla Herminie. Cât 
despre Edmond, nu mai putea de bucurie că avea în sfârşit 
locuinţa pe care o dorise atât de mult. Un domino îl luă de 
braţ. O recunoscu pe Marie, 

— Edouard este aici? spuse ea. 

— Da. 

— În loja nr. 20, nu-i aşa? L-am văzut adineaori acolo cu o 
femeie. 

— Poate. 

— O cunoaşteţi? 

— Nu. 

— Spuneţi-mi doar numele ei. 

— Nu-l ştiu. 

— Minţiţi. 

— "Tot ce pot să vă spun este că mâine mă mut în locuinţa 
lui; dacă vreţi să veniţi... 

— Şi el unde se duce? 

— Pleacă... 

— De ce? 


— Asta-i bună! spuse Edmond, cu tonul omului care ştie 
un secret pe jumătate şi care face pe discretul. 

— Micuţul meu Edmond, spuse Marie pe un ton calm, 
spune-mi de ce? 

— Sunteţi prea vorbăreaţă... 

— Vă rog! O să vă iubesc mult... 

— Precis? Şi nu veţi spune nimănui acest secret? 

— Veţi vedea. 

Şi Edmond începu să-i povestească cuvânt cu cuvânt 
Mariei ceea ce îi spusese Edouard. 

— Ah! ce mai poveste! spuse Marie. 

— Dar mai ales nu scoateţi o vorbă! 

— Contaţi pe mine. lertaţi-mă, văd pe cineva cunoscut. 

Marie îl lăsă pe Edmond ca şi cum ar fi trebuit să 
vorbească cu cineva, apoi părăsi foaierul şi se duse să se 
uite prin geamul lojei nr. 20. Edouard mai era încă acolo; 
dar după câteva clipe ieşi. După plecarea lui, Marie se 
ridică pe vârful picioarelor sprijinindu-se cu mâinile de 
deschizătura ferestruicii şi spuse: 

— Scândura e tot aşa de solidă? 

Herminie se întoarse, parcă muşcată de o viperă; dar 
Marie dispăruse râzând ca o nebună. 

Herminie deschise loja şi părăsi şi ea balul. 

Edouard se dusese acasă să se culce ca să se poată scula 
devreme şi să facă toate pregătirile plecării. Dis-de- 
dimineaţă ieşi în oraş, alergă să reţină un loc la diligenţa de 
Marsilia, îşi viză paşaportul, se duse să ia bani de la notarul 
său şi, la unsprezece şi jumătate, era înapoi. 

La prânz, Edmond sosi. 

— 'Tot pleci? 

— Doar vezi şi tu! spuse Edouard arătând valizele pe 
jumătate făcute. 

— Deci pot să-mi aduc aici toate lucrurile? 

— Bineînţeles. 

— Voi rămâne cu tine până la ora şase; te conduc la 
diligenţa poştei. 


— Foarte bine. 

Edmond începu să-şi viziteze radios noul apartament. 
Când ajunse în cabinetul de toaletă: 

— Ah! asta-i faimoasa scândură? spuse el. 

— Da. 

— Ah! înţeleg, o sprijineai de cele două pervazuri şi 
treceai peste ea; mare norocos eşti! Şi la miezul nopţii te 
duceai? 

— Da. 

— Dădeai vreun semnal? 

— Deschideam fereastra, ea o deschidea pe a ei şi 
treceam. 

— Dar dacă te vedea cineva? 

— Nu era lumină nici la ea nici la mine şi, de altfel, casa 
nu e locuită. Camera în care mă primea se află departe de 
celelalte apartamente, iar mătuşa ei locuieşte în cealaltă 
parte a casei. 

După ce făcură bagajele, cei doi prieteni ieşiră împreună. 

— Plec, spuse Edouard portarului. Domnul va ocupa 
locuinţa mea cât voi lipsi. Mă voi întoarce peste patru luni. 
De altfel am plătit pentru şase luni. 

— Da, domnule. lată o scrisoare care a sosit... 

— Daţi-mi-o. 

Edouard recunoscu scrisul Herminiei. 

— Îmi recomandă să vin negreşit astă-seară, îi spuse el 
lui Edmond după ce citi scrisoarea. Astă-seară, voi fi la 
douăzeci de leghe de Paris! 

Într-adevăr, la ora şase, Edouard plecă. 

La miezul nopţii, Edmond, instalat în noua sa locuinţă, 
trecu în cabinet şi deschise fereastra. Cea a Herminiei se 
deschise în acelaşi timp. Era o ceaţă că nu se vedea la doi 
paşi. Luă scândura, o făcu să alunece şi simţi cum o mână o 
apucă de celălalt capăt. 

„În sfârşit, gândi el, iată o femeie! E dracul gol dacă nu 
reuşesc de data asta s-o fac să mă adore.” 


Şi începu să încalece scândura, nu fără o oarecare teamă. 
După o clipă, simţi o mână care îl împiedica să mai 
înainteze, şi auzi o voce care îi spunea: 

— Ştiţi ce v-am spus prima oară când v-am văzut? 

— Ce anume? 

— Că dacă vorbiţi vreodată despre mine, am să vă ucid! 
Mă ţin de cuvânt... 

Şi, în aceeaşi clipă, tânăra femeie împinse scândura care 
căzu, înăbuşind în zgomotul căderii ultimul strigăt al lui 
Edmond. 

* 

Diipă patru luni, aşa cum spusese, Edouard se înapoie. 
Ajungând pe strada lui, văzu că se demola casa Herminiei. 
Întrebă dacă Edmond era acasă. Atunci portarul îi povesti 
că a doua zi după plecarea lui, cadavrul prietenului său 
fusese găsit în curte împreună cu o scândură care căzuse şi 
îi zdrobise capul. 

— Nu s-a aflat ce voia să facă cu această scândură, 
adăugă portarul. 

Edouard ghici totul şi rămase stupefiat. 

— Şi pentru ce se demolează casa de alături? întrebă el. 

— Pentru că domnişoara Herminie, plecând acum trei 
luni în Italia, a vândut-o, iar noul proprietar a revândut-o ca 
să se poată face o stradă în acest loc. 

Edouard parcă înnebunise. Urcă în apartamentul său, 
găsi totul neschimbat, revăzu fereastra, care nu fusese încă 
dărâmată, aşa cum o lăsase, se îmbrăcă, ieşi în oraş, alergă 
la Marie şi găsi acolo exact aceleaşi persoane pe care le 
găsise cu şase luni în urmă, vremea la care a început 
această poveste. Numai că în loc de lansquenet se juca o 
partidă de douăzeci şi unu. 

Asta era tot ce se schimbase în viaţa fostei sale iubite. 


11. Bere de Bruxelles. 
2 Bere tare care se fabrică în Belgia. 
3) Toate pânzele jos! 


Lansqueneț: joc de „cărţi adus în Franţa de mercenarii germani 
(Landsknechte) în timpul războaielor religioase (sec. XVI); în prezent, complet 
ieşit din uz. (N. tr.)