Ponson Du Terrail — S3 — Intrigile Lui Rocambole — Vol 1 O Fiica A Spaniei

Ponson du Terrail 


Ponson du lerrail 


Rocambole 


Ciclul „Dramele Parisului” 
SERIA A III-A 

INTRIGILE LUI ROCAMBOLE 
O Fiica A Spaniei 


Episodul |. 

Capitolul 1. 

Bricul francez de comerţ „La Mouette”, care făcea cursa 
între Liverpoll şi le Hâvre, mergea cu o viteză de două 
noduri pe oră. 

— Timp frumos!... Vânt bun!... murmură căpitanul cu 
mulţumire, plimbându-se pe puntea vasului şi trimițând 
spre cer rotocoale albastre de fum din pipă. Dacă timpul se 
menţine tot aşa încă douăsprezece ore, mâine dimineaţă 
intrăm în portul Le Hâvre, pe care „La Mouette” nu l-a mai 
văzut de patru ani. 

— Adevărat, căpitane, n-aţi văzut Franţa de patru ani? 

Întrebarea fusese pusă de un călător care se plimba de 
asemenea în lung şi în lat pe punte, dar în sens invers, 
găsindu-se astfel faţă în faţă cu căpitanul şi auzindu-l. 

— No sir, răspunse căpitanul. 

Cu toate că întrebarea îi fusese adresată în franţuzeşte, 
căpitanul era îndreptăţit să răspundă în englezeşte, 
judecând după înfăţişarea călătorului. 

Era un tânăr de talie mijlocie, cam de douăzeci şi şase 
sau douăzeci şi opt de ani, blond, cu figură plăcută, distinsă, 
dar umbrită de acea răceală caracteristică englezilor. 

Îmbrăcămintea îi era de asemenea cea a unui englez: 
pantalon cu pătrate mari, cenuşii şi negre, larg, pardesiu 
ecosez, cu buzunare adânci, şapcă ascuţită, cu panglici 


lungi ce atârnau pe umeri. O geantă de voiaj îi atârna într-o 
parte, geantă în care erau amestecate în dezordine un 
dicţionar englez-francez, un ochean, o tabacheră şi o 
sticluţă plină de rom. Pe, deasupra mai avea, ţinut pe braţ, 
un şal mare, nelipsit oricărui călător englez. 

— 0Oh!... zise el cu un accent uşor, care îi trăda originea 
britanică, dar într-o franceză cât se poate de corectă, puteţi 
să-mi vorbiţi franţuzeşte, căpitane. Eu stau la Paris, în 
fiecare iarnă. 

Căpitanul se înclină. 

— Veniţi fără îndoială, continuă tânărul englez, din 
Australia sau din America de Sud?! 

— Vin din China, sir. 

— Şi sunteţi din portul Le Hâvre? 

— Din Ingouville. 

— Şi credeţi că mâine dimineaţă intrăm în port? 

— Afară de vreo nenorocire... sau de vreo furtună... 

Şi căpitanul se uită cu ocheanul, rând pe rând, în cele 
patru puncte cardinale. 

— Cerul este destul de senin, zise el; am să predau 
comanda ajutorului şi am să mă duc să mă culc. E şase. 
Noaptea trecută am fost de serviciu şi nu mai pot de somn. 
Bună seara, sir Arthur. 

— Bună seara, căpitane. 

Comandantul vasului şi tânărul pe care îl numise sir 
Arthur se despărţiră salutându-se. 

Cel dintâi predă comanda ajutorului său, iar celălalt 
rămase pe punte rezemat gânditor de parapet. 

„Pe cinstea mea!... murmură el, uitându-se cu privirea 
arzătoare spre sud, unde luna lumina în toată strălucirea ei, 
nu sunt nici sentimental, nici poetic şi mi-a fost totdeauna 
silă de cei care caută durerile exilului şi farmecele patriei 
depărtate şi dorite, şi cu toate acestea inima mea bate cu 
putere la gândul că mâine voi fi la Le Hâvre. Ce nebunie!... 
Auzi, să-mi bată inima ca unui adevărat gentleman englez, 
care se interesează de cursele din Epsom, de romanele lui 


Dickens sau mai ştiu eu de ce?... Nu... inima mea nu bate 
din cauza aceasta... ea bate pentru că mâine dimineaţă voi 
fi în Le Hâvre, pentru că de la Le Hâvre nu sunt decât cinci 
ore până la Paris”. 

Şi sir Arthur pronunţă cuvântul acesta cu emoția unui 
copil care pronunţă numele mamei sale. 

„O! Parisul!... continuă el, oraşul îndrăzneţilor, oraşul 
celor tari, oraşul visătorilor şi al soldaţilor!... Parisul! patria 
tuturor acelora care au în inimă o scânteie de voinţă şi în 
creier o urmă de geniu. 

Am respirat timp de patru ani aerul ceţos al Londrei, cu 
a lui umezeală bolnăvicioasă, şi timp de patru ani, în orice 
clipă, era suficient să închid ochii pentru a revedea, ca într- 
un vis, acel Paris nocturn, strălucitor, cu echipajele şi caii 
lui, cu femeile lui elegante şi frumoase, ca şi cum acela ar fi 
fost începutul şi sfârşitul pământului”. 

Sir Arthur suspină. Apoi îşi continuă monologul. 

„Da, am stat patru ani la Londra, cultivându-mi virtutea 
ca un cetăţean oarecare ce cultivă un ghiveci cu flori, trăind 
modest din venitul meu de zece mii de livre pe an, neavând 
măcar un cal cu care să ies la plimbare, prânzind în oraş, 
ducându-mă seara să iau un pahar cu ceai pe la negustori, 
negustori care mă găseau bun de ginere pentru fiicele lor... 
Încă un an, şi sir Arthur, gentlemanul anglo-indian, s-ar fi 
însurat de-a binelea cu miss Anne Perkins sau cu văduva 
aceea care avea dreptul la cetăţenie, amestecându-se în 
toate întrunirile, ţinând discursuri pretutindeni şi care era 
pe punctul de a deveni vicepreşedinta unei societăţi 
oarecare”. 

Din fericire, sir Arthur şi-a adus aminte că odinioară s-a 
numit vicontele de Cambolh, apoi marchizul don Inigo de 
los Montes, că a fost preşedintele „Clubului Valeţilor de 
Cupă” şi că nenorocitul său maestru, sir Williams, i-a 
proorocit un viitor strălucit. 

Şi Rocambole, căci el era, părăsi puntea şi cobori în 
cabină. 


„Nu este destul, zise el închizându-se în cabină, să spun 
într-o bună dimineaţă: eu nu sunt făcut să trăiesc dintr-un 
venit de zece mii de franci pe an, ca orice om de treabă; 
ambiţiei mele nesfârşite îi trebuie scena vastă a Parisului, îi 
trebuie cai de rasă, amante blonde şi un mic palat. Am 
nevoie să ştiu ce trebuie să fac pentru a avea toate acestea 
şi tocmai din cauza aceasta prevăd pierderea onorabilului 
meu profesor, sir Williams”. 

Rocambole găsi de cuviinţă să suspine uşor, ca şi cum ar 
fi ţinut o cuvântare funebră la adresa lui sir Williams care, 
fără îndoială, era de mult pus la frigare şi mâncat de 
sălbaticii din Australia. Apoi, se aşeză în faţa singurei mese 
din cabină, pe care erau risipite diferite hârtii, printre care 
şi un carnet ale cărui file erau acoperite cu însemnări. 

Luă carnetul, îl deschise şi păru că se concentrează cu 
toată atenţia şi toată inteligenţa pentru a descifra şi 
înţelege sensul acelei slove fine şi înghesuite, cu care erau 
acoperite paginile şi care era un amestec neînțeles de cifre 
şi litere. 

Carnetul era cel pe care Rocambole îl găsise în dosul 
unui vechi portret de familie, în castelul de Kergaz, în 
ajunul plecării sale. 

„Să-l ia dracu pe sir Williams, cu scrisul lui hierogilific, 
murmură el după câteva minute. De patru ani caut cheia 
acestor semne şi nu reuşesc cu nici un preţ. Trebuie să 
deduc de aici... vai!... că sir Williams avea două feluri de 
semne: unul pe care m-a învăţat şi pe mine şi altul, 
probabil, pe care nu-l ştia decât el. Carnetul acesta, în ale 
cărui pagini zace geniul bietului meu maestru, este plin de 
documente preţioase, de indicaţii excelente. În el se află 
punctele de plecare a cel puţin douăzeci de afaceri. Din 
nenorocire, îmi lipseşte tocmai cheia misterului. Sunt în 
situaţia unui om căruia îi spui: «Este la Londra, într-o casă, 
la primul etaj, într-o odaie care dă spre stradă, un cufăr plin 
cu aur. Du-te de-l caută; dacă îl găseşti este ăl tău». Din 
nenorocire, nu i se spune nici numele străzii, nici numărul 


casei... Ah! Ah!... sir Williams era un om prevăzător... 
pentru fapte avea un caiet, iar pentru nume şi pentru date 
altul. Aşa, iată că citesc: «La Paris, în strada...x»» Numele 
străzii, se întrerupse el, este scris cu altfel de caractere, că 
nu înţeleg nimic...” 

Şi Rocambole continuă: 

«În strada aceea locuiesc marchizul şi marchiza de T - 
Încă un nume indescifrabil! - împreună cu fiica lor. 
Marchizul are şaizeci de ani, iar marchiza cincizeci. Fata 
are şaptesprezece ani. Averea lor aduce un venit de o sută 
de mii de livre pe an. 

Marchizul are un fiu care trebuie să aibă aproape 
douăzeci şi patru de ani. Băiatul acesta s-a îmbarcat la 
vârsta de zece ani pe un vapor englez al Companiei Indiilor. 
De atunci nu l-a mai văzut nimeni. A murit sau trăieşte. 
Marchiza nu ştie nimic. Doar bărbatul ei ştie de soarta 
bietului copil, dar ţine lucrul acesta secret, pe care îl va 
duce cu el în mormânt împreună cu motivul pentru care îşi 
sileşte singurul moştenitor să ducă viaţa grea şi mizerabilă 
de matelot pe un vas comercial. 

Familia aceasta stă retrasă, neprimind şi nevăzând pe 
nimeni. Marchizul este morocănos şi tăcut, iar soţia lui este 
zbuciumată de dorinţa arzătoare şi de speranţa de a-şi 
revedea într-o zi copilul. 

Dacă acest copil ar reapărea, la moartea tatălui său ar 
moşteni un venit anual de şaizeci şi cinci de mii de livre, 
căci în familia marchizului copiii de sex bărbătesc au o 
parte mai mare din venit. Prin urmare, s-ar putea...»> 

Aici textul era din nou cifrat, de neînțeles pentru 
posesorul carnetului. 

Rocambole îl aruncă descurajat: „Să fie afurisit sir 
Williams!... exclamă. Ştiu că este o marchiză care îşi 
aşteaptă copilul care nu mai vine; că marchiza aceasta are 
o fată şi un venit de o sută de mii de livre. Dar nu ştiu nici 
numele marchizei, nici unde stă, nici ce afacere aş putea 
face cu ea. Ba nu!... se întrerupse Rocambole, de ştiut aş şti 


ce să fac: să mă dau drept fiul marchizei. Dar cum o 
cheamă, unde locuieşte, cum îl cheamă pe acest copil, care 
fără îndoială este mort? Din nenorocire nu ştiu nimic din 
toate acestea, şi sir Williams a dus cu el secretul în 
Australia.” 

Rocambole se rezemă gânditor de marginea ferestrei. 

„Bietul sir Williams, îşi zise el, genial, dar ghinionist!... 
avea inspiraţii frumoase, dar nu avea noroc!... Găsea 
totdeauna calea cea bună, dar nu reuşea niciodată!... Ah!... 
dacă aş avea şi eu geniul său...!” 

Rocambole, care tocmai îşi încheiase monologul printr- 
un nou suspin, fu deşteptat din reveria sa de un zgomot 
neaşteptat care se auzi pe sală. 

— Să iasă toată lumea pe punte!... se auzi vocea 
poruncitoare şi aspră a căpitanului. 

„Ce-o fi asta? îşi zise Rocambole. Nu sunt nici zece 
minute de când căpitanul s-a dus să se culce şi iată-l sculat, 
chemându-şi echipajul... ce înseamnă asta...?” 

Rocambole ieşi din cabină şi urcă pe punte. 

Căpitanul era acolo şi dădea ordine, mateloţii strângeau 
pânzele, iar pasagerii păreau speriaţi. 

Cu toate acestea, marea era liniştită, cerul senin, timpul 
admirabil... cel puţin aşa ar fi crezut un om neobişnuit cu 
marea. 

Cel dintâi om pe care îl întâlni Rocambole şi căruia îi 
ceru explicaţii fu un tânăr blond, înalt şi slab, înfăşurat într- 
o manta largă de cauciuc şi purtând pe cap o şapcă cu o 
tresă de argint, singurul lucru care arăta că este un ofiţer 
de marină. 

Tânărul acesta avea, în mijlocul tuturor celorlalte feţe 
consternate, o figură liniştită şi surâzătoare şi se uita cu 
binoclul la orizont cu nepăsarea unui adevărat marinar. 

— Mă iartă, domnule, îi zise Rocambole, aţi putea să-mi 
spuneţi ce înseamnă toate lucrurile acestea? Pentru ce am 
fost chemaţi pe punte, pentru ce se strâng pânzele... şi ce 
pericol ne ameninţă, că toţi oamenii aceia - şi arătă cu 


mâna vreo doisprezece călători - au nişte mutre de 
condamnaţi duşi la spânzurătoare? 

Rocambole întrebase în englezeşte. 

— Pentru că o să avem furtună, domnule, răspunse 
tânărul în aceeaşi limbă. 

— Cum se poate dar nu este nici un nor pe cer... 

— Pentru dumneavoastră, adevărat că nu este nici un 
nor, dar pentru noi, care suntem învăţaţi cu marea... Vedeţi, 
uitaţi-vă cu ocheanul meu... 

Rocambole luă ocheanul. 

— Vedeţi, acolo departe, la răsărit, un punct mic cenuşiu 
care seamănă cu o pânză? 

— Da, zise Rocambole. 

— Ei bine, peste un ceas, acel noruleţ va acoperi tot 
cerul şi va preface noaptea aceasta frumoasă într-o noapte 
întunecoasă şi teribilă. Norul acela va vărsa tunete şi 
trăsnete, iar marea aceasta liniştită acum ca un lac, va 
deveni deodată furioasă. Valurile vor fi acoperite cu spumă, 
iar nava noastră va juca în vârful lor ca o coajă de nucă şi n- 
ar trebui decât o bucăţică de pânză pe catarg, un fleac 
pentru a ne duce la fund. 

Tânărul ofiţer vorbea cu hotărârea şi cu sângele rece ale 
unui marinar încercat. 

— Cum, domnule, zise Rocambole, se poate ca un fleac 
de nor ca acesta să vă prezică toate acestea? 

— Domnule, zise tânărul surâzând, eu sunt marinar şi 
marinarii cunosc atât de bine cerul, încât rareori se 
înşeală... 

— Aşadar, o să avem furtună... 

— Grozavă, domnule. 

— Şi există vreun pericol? 

— Poate... 

— Drace!... zise Rocambole, căruia, oricât era el de 
curajos, nu-i surâdea deloc ideea să se arunce în valuri... 

— Domnule, continuă marinarul cu un surâs plin de 
melancolie, noi, oamenii mării, suntem atât de obişnuiţi cu 


ideea de a ne pierde viaţa, încât privim adesea lucrurile în 
negru. Se poate foarte bine ca eu să exagerez pericolul. De 
altfel, căpitanul acestei nave, pe care eu nu sunt decât 
pasager, îşi cunoaşte bine meseria şi echipajul este bun... Şi 
pe urmă, termină el întinzând mâna spre cer, Dumnezeu 
este bun şi mare şi cu o singură adiere de vânt poate să 
risipească furtuna... 

— Ah!... zise Rocambole, dumneavoastră nu sunteţi 
decât pasager la bord? 

— Da, sunt sublocotenent pe un vas al Companiei 
Indiilor. 

Răspunsul acesta îl făcu pe Rocambole să tresară, 
aducându-şi aminte de notițele din carnetul lui sir Williams. 

— Şi vă duceţi la Le Hâvre? 

— Domnule, răspunse tânărul, mă duc la Paris, unde 
cred că mă aşteaptă încă o mamă şi o soră pe care nu le-am 
văzut de optsprezece ani; din ziua, termină el cu o emoție 
subită, când m-am îmbarcat ca elev, la vârsta de zece ani, 
pe o navă a Companiei Indiilor. 

La aceste din urmă cuvinte Rocambole uită de apropiata 
furtună şi de perspectiva unui naufragiu, uită de universul 
întreg pentru a privi cu lăcomie la omul care era în faţa lui. 
Poate că niciodată, - de când se ştia viaţa lui fusese bogată 
în peripeții - Rocambole nu simţise o emoție ca aceea pe 
care o simţi când auzi ultimele cuvinte ale tânărului 
marinar. În momentul acela i se păru că viitorul, care până 
atunci era învăluit de întuneric, se lumină şi cuvântul 
enigmatic al acestui viitor trebuia să iasă de pe buzele 
tânărului necunoscut, pe care întâmplarea i-l scosese în 
cale. 

— Ah! îi zise el cu o voce prin care, în orice altă 
împrejurare, interlocutorul ar fi observat brusca schimbare, 
sunteţi francez, domnule? 

— Da, zise tânărul făcând semn din cap şi începu să 
surâdă. Înţeleg că vă miră să vedeţi un francez în serviciul 


Companiei Indiilor, dar la mijloc sunt secretele de familie, 
care nu-mi aparţin în întregime. 

Rocambole răspunse printr-un gest îndoielnic care părea 
că arată, în acelaşi timp, curiozitatea şi dorinţa de a rămâne 
în limitele discreţiei. 

Tânărul marinar îl salută cu politeţe şi luându-i ocheanul 
din mână îi spuse: 

— Vă părăsesc un moment pentru a mă duce să iau din 
cabină nişte hârtii pe care ţin să le scap din naufragiu, mai 
mult decât orice altceva. Sunt închise într-o cutie de metal, 
aşa că nu este nici un pericol de a fi distruse dacă mă arunc 
în apă cu ele. 

Rocambole îi răspunse la salut şi-l lăsă să se depărteze. 
Dar din momentul acela eroul nostru nu mai avu decât un 
singur gând, decât un singur scop: să se apropie cu orice 
preţ de marinar, să-i câştige încrederea, să-i smulgă 
secretul şi poate... 

Ultimul cuvânt al proiectelor lui Rocambole era atât de 
vag, atât de întunecos, încât nu putu să-l formuleze, dar îşi 
aduse aminte de sir Williams, de acel liniştit şi nemilos sir 
Williams, care odinioară îi spusese de atâtea ori: „Viaţa este 
un câmp de luptă, unde, pentru a triumfa, este nevoie să 
faci câteva victime, lucru cu care un om inteligent se 
consolează întotdeauna, gândindu-se că populaţia globului 
e mult mai numeroasă decât ar trebui să fie”. 

Rocambole se plimbă timp de o oră pe puntea navei, 
nepăsător la tot ce se petrecea în jurul lui: 

— Francez, murmură el, în serviciul Companiei Indiilor... 
plecat din Paris acum optsprezece ani... îmbarcat ca elev!... 
Sigur că acesta este fiul marchizei, de care sir Williams 
vorbeşte în carnetul său. 

Şi Rocambole, mistuit de un gând arzător şi întunecos, 
nici nu băgă de seamă apropierea nenorocirii prevăzută de 
tânărul marinar. 

Într-adevăr, acel punct cenuşiu, acel noruleţ, care nu se 
putea vedea decât cu ajutorul ocheanului, se mărise cu 


repeziciune. Mai întâi se prelungise pe orizontală, ca o 
fâşie, apoi, treptat, se întinse peste întregul cer, în mijlocul 
căruia luna răspândise până atunci o lumină vie. Din 
marginile acelei fâşii, care cu fiecare minut creşteau, se 
desprinseră alţi nori, de culoare arămie, cu formele 
întortocheate. Şi deodată luna dispăru... În acelaşi timp 
vântul se ridică deasupra valurilor, slab la început, puternic 
în urmă, trecând printre catarge şi făcându-le să 
trosnească. 

— Pe toţi dracii, murmură atunci un matelot, mi se pare 
că o să avem de lucru! 

Exclamaţia aceasta îl smulse pe Rocambole din visurile 
în care era adâncit. 

El văzu atunci că furtuna se apropia şi recunoscu că 
pasagerii aveau dreptate să fie speriaţi. 

Acelei nopţi luminoase, înstelate, în care lumina lunii 
făcea să poţi vedea ca ziua de pe puntea vaporului toate 
manevrele, îi urmă întunericul. În mijlocul acestui întuneric 
risipit pe ici pe colo de felinarul de la pupa sau de alte 
lanterne de pe vapor, se auzeau vocea stridentă şi 
poruncitoare a căpitanului, care stătea neclintit la postul 
său, gemetele câtorva femei cuprinse de frică, şi, dominând 
acele zgomote, grozava furie a uraganului care se ridica din 
depărtare şi alerga gălăgios şi sinistru pe vârful valurilor, 
care începuseră să se acopere cu spumă. 

„Drace! se gândi Rocambole, mi se pare că n-o să 
ajungem mâine dimineaţă la Le Hâvre.” 

— Să ne rugăm lui Dumnezeu, domnule, se auzi o voce, 
ca mâine dimineaţă să mai fim încă pe lumea aceasta. 

Rocambole se întoarse. Tânărul marinar din Compania 
Indiilor era în spatele său. Se dezbrăcase de mantaua de 
marinar, având drept îmbrăcăminte, pentru orice 
împrejurare, o cămaşă de lână, un pantalon de pânză şi 
şapca de ofiţer. 

La gât avea atârnată o cutie rotundă de metal. Mijlocul îi 
era încins cu un brâu de piele, din care se vedeau ieşind 


mânerele strălucitoare a două pistoale, precum şi mânerul 
unui pumnal indian. 

— lată costumul de mare, zise el. Dacă trebuie să mă 
arunc în apă, sunt sigur că bagajul meu n-o să mă încurce 
deloc. 

— Totuşi, răspunse Rocambole, cred că aţi luat de prisos 
măsurile acestea. Nu suntem atât de aproape de naufragiu 
precum credeţi! 

— Uitaţi că suntem în canalul Mânecii, la o depărtare de 
zece leghe poate de coastă şi că furia vântului poate să ne 
arunce pe vreo stâncă, de care să se sfărâme nava. Uitaţi cu 
ce repeziciune, cu toate că pânzele sunt strânse, aleargă de 
la nord spre sud? Ascultaţi-l pe căpitan, care este un 
marinar încercat, ascultați aceste manevre extreme, care 
anunţă pericolul ajuns la maximă intensitate. 

Imediat ce marinarul termină de vorbit, se auzi ordinul: 
„Lăiaţi catargul cel mare”. Şi, catargul, sub loviturile de 
topor, căzu de-a lungul navei cu un zgomot lugubru. 

Aproape în acelaşi moment, marinarul care era de cart 
strigă disperat: „Pământul! Pământul!” 

Rocambole nu mai stătu pe gânduri... 

Capitolul II. 

După cum am spus, când Rocambole văzu că nava urma 
în mod fatal să se izbească de coastă, nu stătu nici un 
moment la îndoială. Îşi lăsă tânărul tovarăş, părăsi puntea 
răsturnând totul în drumul său, şi cobori în cabină 
spărgând uşa pentru a ajunge mai repede. Îşi luă lucrurile 
de valoare pe care le poseda. Mai întâi, preţiosul carnet al 
lui sir Williams, apoi portofelul cu titluri de rentă şi, în 
sfârşit, punga pe care şi-o agăţă de brâu. 

Apoi se dezbrăcă de o parte din haine rămânând doar în 
cămaşă şi se întoarse pe punte... Nu voia să-l piardă din 
vedere pe tânărul marinar din Compania Indiilor. 

Neorânduiala, zgomotul, frica ajunseseră, pe punte, la 
paroxism. Căpitanul însuşi începuse să-şi piardă cumpătul. 


Împinsă cu o repeziciune pe care nimeni nu o mai putea 
stăpâni, nava alerga pe vârful valurilor, ca un cal speriat, 
lăsat în voia lui. 

Rocambole se întoarse lângă tânărul marinar. 

— S-a isprăvit, zise acesta. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Că peste o oră, poate chiar mai puţin, nava va fi 
zdrobită. 

Şi întinse mâna spre sud, unde un colţ de cer era mai 
puţin întunecat. 

— Uitaţi-vă, zise el, acolo este pământul, la două leghe 
sau trei leghe. Nici un fel de manevră nu va mai putea opri, 
de aici înainte, înaintarea navei, şi coasta aceea spre care 
suntem târâţi este presărată la suprafaţa mării cu vârfuri 
de stânci, de care ne vom zdrobi cu siguranţă. 

Tânărul marinar nu apucă să termine... O izbitură 
înspăimântătoare se produse, urmată de un nesfârşit 
strigăt de disperare şi de frică. Nava se ciocnise de stâncă. 

— La apă! La apă! 

— Şalupele în mare! 

Cele două strigăte se auziră imediat, dar Rocambole şi 
tovarăşul său se aruncaseră deja în apă şi înotau unul lângă 
altul. 

„Vom scăpa împreună, sau vom pieri împreună”, se gândi 
Rocambole, care era un înotător încercat, nu-mi las eu aşa 
uşor marchizul... 

Înotară astfel timp de o oră, luptându-se cu valurile în 
mijlocul unui întuneric adânc, auzind continuu strigătele de 
disperare ale echipajului şi ale călătorilor, care părăseau 
nava unul câte unul. 

În sfârşit, oricât era de bun înotător, Rocambole simţi că 
puterile îi slăbesc. 

— Aţi obosit? îi strigă tânărul marinar, simțind că înoată 
mai încet. 

— Da, zise Rocambole. 


— Curaj! Mai faceţi un efort, nu suntem decât la câţiva 
zeci de metri de o masă mare neagră, pe care o văd 
apărând şi dispărând la suprafaţa valurilor. 

— Am ajuns la uscat? întrebă Rocambole, pe care 
puterile îl părăseau din ce în ce mai mult. 

— Nu, este o stâncă pe care vom putea să ne odihnim 
puţin. 

Pe când marinarul vorbea astfel, Rocambole îşi zicea: 
„Haide! Haide! nu trebuie să te laşi doborât de oboseală. 
Gândeşte-te că poţi face altceva mai bun decât să te duci la 
fund... Ai putea deveni marchiz...” 

Gândul acesta îi dădu putere să mai înoate câteva 
minute, dar efortul acesta fu cel din urmă. Cu toată energia 
sa morală, simţi membrele înţepenindu-i pe rând, apoi ochii 
i se închiseră. 

Scoase în țipăt şi începu să se afunde sub un val, când, 
tânărul marinar, care era încă în putere, şi auzise strigătul 
său disperat, se repezi şi îl apucă de păr. 

Rocambole leşinase... 

Când îşi reveni, privirea îi fu izbită de lumina arzătoare a 
soarelui. Întunericului îi urmase lumina; uraganului 
liniştea... 

Nu se mai lupta cu moartea, nu mai încerca să scape de 
adâncimea fără sfârşit a oceanului. Era culcat pe nisip şi, 
ridicându-se cu greutate, văzu că se găseşte pe o stâncă, în 
plină mare şi... singur! 

Cum ajunsese acolo, nu ştia. Dar, în sfârşit, îşi aminti... 

Îşi aduse aminte că, timp de mai multe ore, luptase cu 
energie contra morţii, înotând alături de tânărul ofiţer de 
marină; apoi că puterile îi slăbiseră puţin câte puţin, 
sfârşind prin a-l părăsi; că se crezuse mort, că dăduse un 
ultim țipăt, că închisese ochii şi îşi simţise capul lunecând 
sub un val, pe când îşi pierdea cunoştinţa. 

Din momentul acela, Rocambole nu-şi mai amintea nimic, 
afară de faptul că fusese tras de păr cu violenţă. Atât. 


Cu toate acestea, el înţelese totul imediat. Tovarăşul său 
de nenorocire, înotător mai încercat decât el, îl scăpase şi-l 
adusese pe stânca aceea. 

Dar ce se întâmplase cu acesta? Îşi continuase drumul 
spre uscat? Rocambole se temu de lucrul acesta pentru un 
moment, dar nu pentru că îi era frică de a fi rămas singur 
pe stâncă în mijlocul oceanului, ci pentru că o dată cu viaţa, 
îi reveniseră instinctele ambiţioase şi crude. 

Scăpat de la moarte ca prin minune, Rocambole începu 
din nou să se legene pe aripile visului său de mărire şi visul 
acesta se rezema tocmai pe omul care-l scăpase de la 
moarte. Dispariţia tânărului marinar însemna pentru 
Rocambole pierderea firului conducător care trebuia să-i 
deschidă uşile lumii pariziene. 

EI se ridică cu greutate, căci era zdrobit de oboseală şi 
lovit de stâncile printre care fusese târât de salvatorul său. 
Dar, odată ridicat în picioare, el putu să meargă pentru a 
recunoaşte locul unde se găsea. 

Stânca avea o circumferință de un sfert de leghe şi era la 
mică depărtare de uscat, care se zărea la orizont ca o fâşie 
îngustă. Stânca era lipsită de orice fel de verdeață şi 
marginile îi erau pline de cochilii. 

Câteva păsări de mare se roteau deasupra ei în azurul 
imens al cerului. 

Rocambole făcu înconjurul stâncii, văzu cu disperare că 
era pustie şi tocmai îşi zicea că tovarăşul de nenorocire 
poate că ajunsese la uscat, când vederea unui obiect 
strălucind în razele soarelui îi smulse un strigăt de 
surprindere şi de bucurie. Era un tub de metal, acela în 
care, fără îndoială, tânărul ofiţer din Compania Indiilor îşi 
închisese hârtiile. Alături de tub, Rocambole zări mai multe 
obiecte lăsate, de asemenea, pe nisip. Erau pistoalele pe 
care marinarul le avea la brâu în momentul când se 
aruncase în apă şi însuşi brâul. În mod sigur tovarăşul lui 
nu se putea lipsi de toate acestea şi Rocambole începu din 


nou să spere că ofiţerul nu părăsise stânca şi că poate 
dormea în vreo scobitură a ei. 

Atunci îşi continuă cercetările. 

Deodată, un zgomot străin zgomotului mării ajunse până 
la el, slab la început, apoi mai lămurit. 

Era o voce care striga ajutor. 

Rocambole se îndreptă în direcţia de unde venea acea 
voce şi zări un fel de groapă, din fundul căreia ieşeau 
vaietele pe care le auzise. 

Tânărul marinar căzuse acolo şi Rocambole, înaintând 
până la marginea gropii, îl zări la o adâncime de opt 
picioare, într-o gaură rotundă cu pereţii drepţi şi lipsiţi de 
orice proeminențe. 

— Ah! strigă tânărul, văzându-l pe Rocambole apărând la 
marginea acelui abis, m-aţi auzit în sfârşit? 

— Da, salvatorule, răspunse el, şi la rândul meu voi 
încerca să... 

Şi se întrerupse pentru a examina cu băgare de seamă 
locul unde se găsea naufragiatul. 

După cum am spus, era una din acele cavităţi pe care 
marea le scobeşte uneori în stâncile pe care le izbeşte 
veşnic cu valurile sale. Gura strâmtă a acestei găuri era 
acoperită cu puţin muşchi, şi marinarul căzuse într-însa pe 
când voia să facă ocolul stâncii, pentru a vedea dacă la 
orizont nu se arată vreo navă. 

Apoi, cum groapa era scobită în formă de pâlnie cu gura 
în jos, prin urmare mai largă la fund decât la suprafaţă, 
tânărul încercase în zadar să iasă, dar nu izbutise decât să- 
şi julească genunchii, degetele şi unghiile pe piatra 
lustruită. 

— Nu cumva norocul ţine cu mine? se gândi Rocambole. 

— Azi dimineaţă am văzut trecând o navă, îi zise 
tovarăşul său. Dormeaţi zdrobit şi mă culcasem şi eu lângă 
dumneavoastră. Atunci am început să alerg dând din mâini 
şi strigând ajutor. În graba mea de a ajunge în partea 
cealaltă a acestei stânci pe care nava tocmai o ocolea, am 


făcut un pas greşit şi am căzut în groapă, unde cu siguranţă 
aş fi murit de foame dacă nu m-aţi fi auzit... 

— Din fericire, zise Rocambole, sunt aici... dar, adăugă 
el, cum să vă scot de acolo?... Dacă aş sări şi eu înăuntru, n- 
am mai putea ieşi de acolo niciunul, nici altul, şi mi-e teamă 
că sunt prea slab încă pentru a putea să mă aplec, să vă 
întind mâna şi să vă trag până sus. 

— La douăzeci de paşi de locul unde v-am lăsat noaptea 
trecută, răspunse tânărul, veţi găsi pistoalele mele şi alături 
de ele brâul şi tubul meu cu hârtii. 

Brâul este din păr de capră tibetană. Are o lungime de 
opt picioare şi mă înfăşuram de cinci ori în el. Este solid şi 
nu se va rupe. 

— Mă duc să-l caut, zise Rocambole, prin creierul căruia 
trecu atunci un gând infernal. 

— Îmi veţi arunca un capăt, termină tânărul marinar, iar 
capătul celălalt veţi căuta să-l legaţi bine de ceva solid din 
afară. 

— Da... da... alerg să-l aduc... 

Şi Rocambole dispăru. Eroul nostru se lăuda pretinzând 
că aleargă. El era prea slăbit şi prea sleit de puteri pentru a 
face aceasta, dar se îndreptă cât putu de repede spre locul 
arătat de marinar, şi unde, într-adevăr, găsi obiectele de 
care vorbise acesta. Pe drum, Rocambole îşi făcu 
următoarea socoteală: „Dacă nu-l scot eu de acolo, singur 
n-are să iasă niciodată. Iată o stâncă unde, cu siguranţă, 
bărcile de pescari nu vin decât foarte rar. Dacă m-aş simţi 
destul de tare, n-aş avea decât să mă arunc în apă şi să 
ajung la uscat cu hârtiile din tub şi în cazul acesta aş putea 
foarte bine ca în douăzeci şi patru de ore să fiu marchiz, un 
marchiz adevărat, cu acte în regulă şi cu un venit anual de 
şaptezeci şi cinci de mii de livre... Şi la urma urmelor, nu eu 
l-am aruncat pe tânărul acesta în groapă. Şi nu pot fi deloc 
obligat să-l scot eu din ea... Pe de altă parte, eu însumi sunt 
atât de slab încât voi leşina din nou în timp ce voi căuta 
brâul...” „Haide, îşi zise Rocambole, nu mai umbla cu 


mofturi, şi pentru că ţi se oferă ocazia de a deveni un 
adevărat marchiz, foloseşte-te de ea fără nici o remuşcare. 
Este foarte adevărat că nenorocitul acesta m-a scăpat de la 
moarte şi că dacă n-ar fi fost el, până acum aş fi fost deja 
hrană pentru peşti, că în locul meu un filantrop şi-ar da 
toată silinţa pentru a-şi scăpa salvatorul... Dar eu sunt 
încredinţat că providenţa a avut planurile ei secrete când a 
trimis acest tânăr să mă scape. Fără îndoială a vrut să facă 
din el un martir.” 

După această reflecţie nelegiuită, Rocambole se întinse 
pe nisip, alături de obiectele pe care tânărul marinar le 
aruncase un moment, pentru a putea să alerge mai repede. 
Apoi luă tubul de metal, îl deschise, scoase hârtiile ce erau 
înăuntru şi începu să le examineze în linişte, una câte una. 
Cea dintâi care îi atrase atenţia fu o diplomă de 
sublocotenent de marină în serviciul Companiei Indiilor, pe 
numele Albert-Frederic-Honore de Chamery, născut la 
Paris, pe 25 iulie 18..., în vârstă de 28 ani. 

— Foarte bine, se gândi Rocambole după ce citi diploma, 
ştiu acuma că mă cheamă de Chamery şi că am servit în 
Compania Indiilor. Să vedem ce mai aflăm. 

O scrisoare ale cărei caractere erau subţiri, prelungi, 
arătând că este o scrisoare de femeie, atrase imediat 
atenţia lui Rocambole. Scrisoarea începea astfel: «Scumpul 
meu fiu...>> Şi era iscălită: «-Marchiza de Chamery.» „Pe 
cinstea mea! murmură îndrăzneţul aventurier, sir Williams 
nu s-a înşelat în carnetul său. Mama este cu adevărat 
marchiză”. 

Şi citi în josul iscăliturii: 

«Strada Vaneau, 27, la palatul meu.»> „Sir Williams, 
continuă el, şi-a dat osteneala degeaba să scrie numele şi 
numerele într-un cod necunoscut”. 

Şi Rocambole începu să citească scrisoarea mamei către 
fiul său: 

««Scumpul meu copil, zicea marchiza de Chamery către 
tânărul sublocotenent de marină, sunt şaisprezece ani de 


când mi-ai fost răpit şi de-abia ieri, la patul de moarte al 
tatălui tău, am aflat ce s-a întâmplat cu tine. Marchizul de 
Chamery a murit noaptea aceasta, rugându-mă să te caut în 
lumea întreagă, eu, care te credeam mort şi îmi plângeam 
copilul de şaisprezece ani. 

Scrisoarea aceasta o trimit Amiralității engleze, cu 
speranţa că mai curând sau mai târziu va cădea în mâinile 
tale şi că te vei grăbi să vii pentru a te arunca în braţele 
mamei şi surorii tale, după dorinţa tatălui tău, care în 
ultimele sale momente s-a câit de asprimea lui nedreaptă. 
De-abia în acel moment suprem al morţii, scumpul meu 
copil, am putut, în sfârşit, înţelege purtarea neînţeleasă a 
tatălui tău. De şaisprezece ani marchizul de Chamery locuia 
într-o mansardă din palatul nostru, niciodată nu vorbea cu 
mine şi îmi plătea o pensie anuală de o sută de ludovici. 

Nici lacrimile, nici rugăciunile mele nu l-au putut hotărî 
să-mi spună cauza acestui ţel de viaţă neînţeleasă. N-a vrut 
să-mi spună nimic până în ultimul moment. 

Timp de şaisprezece ani, marchizul de Chamery şi cu 
mine am fost soţii cei mai fericiţi în faţa lumii, dar în 
intimitate n-am schimbat niciodată un cuvânt între noi. 
Niciodată el n-a sărutat fruntea surorii tale. 

Multă vreme l-am crezut nebun. De-abia ieri am aflat 
secretul acestui oribil mister. 

Secretul acesta, scumpul meu copil, iată-l. Acum treizeci 
de ani, marchizul de Chamery, tatăl tău, n-avea altă avere 
decât un venit de o mie de scuzi şi epoleţi de colonel. El se 
înrudea cu mine de departe. Eu eram de asemenea săracă, 
dar ne-am iubit şi m-a luat de soţie. Tu ai fost primul fruct al 
iubirii noastre. Aveai cinci ani când situaţia tatălui tău s-a 
schimbat pe neaşteptate. Marchizul de Chamery, vărul său, 
cel mai bătrân din familie şi cel mai bogat, având un venit 
anual de o sută de mii de livre, a fost omorât într-un duel. 
Marchizul Hector de Chamery avea treizeci de ani, o fire 
neastâmpărată, stăpânitoare, nerăbdătoare. Capul îi era 
plin de acele principii uşoare ale secolului nostru şi se 


sinchisea foarte puţin de cinstea şi de virtutea femeilor. 
Marchizul era neînsurat şi locuia împreună cu mama lui. 

Doamna de Chamery locuia vara într-un castel situat în 
împrejurimile localităţii Blois. 

După câţiva ani de la căsătoria noastră şi cu câteva luni 
înainte de moartea marchizului de Chamery, tatăl tău, 
trebuind să plece cu o expediţie în Algeria şi nevoind să mă 
lase singură, m-a încredinţat marchizei de Chamery, ruda 
sa. 

Prin urmare, am stat în castelul marchizei o bună parte 
din vară şi toată toamna anului 1830. Hector de Chamery fu 
cuprins faţă de mine de o pasiune pe cât de violentă pe atât 
de vinovată şi numai iubirea nemărginită pe care o jurasem 
tatălui tău m-a putut face să pot înfrunta nenumăratele 
avansuri ale marchizului. Din fericire, scumpul meu fiu, 
tatăl tău se reîntorsese. Revoluţia din iulie nu-i mai 
permitea să rămână în serviciu. El îşi dădu demisia şi 
rămase credincios drapelului pentru care luptase. Sosi într- 
o seară la castel şi îmi zise îmbrăţişându-mă: 

— Scumpa mea soţie, noi suntem săraci, prea săraci 
chiar, dar cu toate acestea trebuie să dăm copilul nostru la 
învăţătură. Cred că nu vei roşi dacă îţi voi spune că am 
primit un post într-o companie. Am fost numit 
supraveghetor al unor mine considerabile pe care le va 
exploata o societate, în Vosgi... 

— Voi merge unde vei vrea, răspunsei cu bucurie. 

A doua zi chiar părăseam castelul, spre marea părere de 
rău a marchizului Hector de Chamery. După trei luni, pe 
când tatăl tău şi cu mine ne instalam într-un orăşel din 
Vosgi, marchizul avu o ceartă pe bulevard, se bătu şi fu 
rănit, iar după opt zile de suferinţe muri. 

Dar avu timpul să-şi facă testamentul, şi prin testamentul 
acela îl institui pe tatăl tău legatar universal, în paguba unei 
surori vitrege, de a cărei existenţă noi nu ştiam şi de care 
trebuie să-ţi vorbesc pentru ca să poţi înţelege purtarea 
mizerabil de rea a bătrânei marchize de Chamery. 


Doamna de Chamery, rămasă văduvă la vârsta de 
douăzeci şi şapte de ani, nu s-a mai măritat, căci o clauză 
din testamentul răposatului ei soţ o lipsea în cazul acesta de 
tutelă şi nu mai putea nici să beneficieze de jumătate din 
averea fiului său. 

Dar marchiza comisese o greşeală. O fetiţă drăguță, 
crescută până atunci pe ascuns, fu adusă la castel sub 
cuvânt că era copilul unei rude îndepărtate şi marchiza 
începu să arate că o iubeşte nespus de mult, înconjurând-o 
cu atenţii ca o mamă, pe când tânărul Hector de Chamery îl 
ura de moarte pe acest copil al ruşinii. 

Aşadar marchizul Hector de Chamery, lăsând pe tatăl tău 
legatar universal al averii, făcu să se nască în sufletul 
mamei sale o ură adâncă împotriva noastră. 

Acum înţelegi, dragul meu copil, răzbunarea crudă a 
acestei femei. 

Fatalitatea a vrut, ca după trei luni de la moartea 
marchizului, să dau naştere surorii tale. 

După cinci ani - tu aveai atunci zece ani - marchiza muri 
şi ea în castelul său din Blois. 

Tatăl tău, devenit marchiz de Chamery, plecă imediat 
pentru a îngriji de înmormântare şi a intra în stăpânirea 
acelei părţi din avere pe care i-o lăsase Hector de 
Chamery...>> 

— Drace!... murmură Rocambole, întrerupându-se din 
citirea scrisorii, iată o istorie cât se poate de interesantă... 
Şi continuă să citească... 

Capitolul III 

«<Scumpul meu copil, urma marchiza, tatăl tău lipsea de 
opt zile din Paris, când, într-o seară, ai fost răpit. Cum?... 
De către cine?... Lucrul acesta a fost multă vreme pentru 
mine un mister, şi multă vreme te-am crezut mort. Aveai 
atunci zece ani, voiai să fii tratat ca un băiat mare şi, pentru 
a satisface capriciile tale, te lăsam să te culci singur în odaia 
ta, care era situată la parterul palatului. 


Într-o dimineaţă, servitorul care era însărcinat să te 
trezească în fiecare zi la ora cinci, când intră în camera ta, 
o găsi goală. Patul era desfăcut, lucru care dovedea că te 
culcaseşi într-însul. 

La început s-a crezut că eşti în grădină, dar încercările 
de a te găsi au rămas zadarnice. În zadar ai fost căutat 
pretutindeni prin castel. 

În durerea mea nemărginită m-am adresat prefectului 
de poliţie. S-a răscolit tot Parisul pentru a te găsi; dar 
nimeni nu a putut face lumină asupra acestei misterioase 
dispariţii. I-am scris tatălui tău pentru a-i anunţa această 
nenorocire grozavă. Tatăl tău îmi răspunse printr-o 
scrisoare al cărei înţeles îndoielnic mă înspăimântă. 

În scrisoarea aceea tatăl tău părea că nu este mişcat de 
monstruozitatea faptului. 

După o lună se întoarse. Atunci am băgat de seama cu 
groază că părul îi albise şi am atribuit această schimbare 
durerii părintelui care îşi plânge copilul pierdut. 

Din ziua aceea, scumpul meu copil, începe viaţa aceea 
tăcută, ascunsă, plină de mistere şi de teroare pe care a 
dus-o tatăl tău faţă de sora ta şi de mine. 

De atunci, el nu mi-a mai spus un singur cuvânt, n-a 
sărutat-o o singură dată pe sora ta şi n-a mai pronunţat 
măcar o dată numele tău. Şaisprezece ani a trăit astfel. 

Pe la începutul săptămânii trecute, sănătatea sa, deja 
zdruncinată, începu să ne neliniştească. A doua zi căzu la 
pat pentru a nu se mai ridica şi ne interzise să mai intrăm în 
camera lui. Dar ieri dimineaţă, preotul Saint-Ihomas 
d'Aquin, care veghea lângă el, reuşi să-l convingă să mă 
cheme lângă el. 

— Marthe, îmi zise atunci tatăl tău, la ceasul din urmă, 
te-am iertat... 

— M-ai iertat!... strigai eu. Dar ce greşeală am făcut? 

Era atâta uimire, atâta spaimă în vocea mea, încât tatăl 
tău fu mişcat şi murmură: 

— O! Doamne!... Doamne!... Dacă marchiza m-a minţit?! 


Întinse atunci mâna lui slabă şi scoase de sub pernă o 
scrisoare îngălbenită pe care mi-o dădu. Scrisoarea aceea, 
dragul meu copil, era din partea bătrânei marchize de 
Chamery, şi o dăduse soţului meu, cu două zile înainte de a 
muri în castelul ei din Blois. 

lată ce spunea scrisoarea aceea: 

Dragă vere, Hector te-a instituit legatarul său universal 
şi, în naivitatea dumitale de om cinstit, vei găsi foarte firesc 
lucrul ca ramura mai tânără a familiei de Chamery să 
moştenească ramura mai veche, care se stinge. 

Dar nu acesta a fost motivul care l-a călăuzit pe 
răposatul meu fiu să facă testamentul aşa cum l-a făcut. El, 
de fapt, nu a vrut să lase averea surorii sale Andreea, acea 
fetiţă care astăzi are cincisprezece ani, pe care o cresc ca 
pe o rudă îndepărtată, şi care în realitate este fata mea. 
Sunt încredinţată, dragă vere, că vei face ceva pentru 
copilul acesta, căruia nu-i las, vai decât economiile mele, şi 
cred că vei face lucrul acesta mai cu seamă când vei şti că 
Hector a iubit-o pe doamna de Chamery, şi că nu dumitale 
ţi-a lăsat venitul acela de o sută de mii de livre, ci fiicei sale. 

Marchiza de Chamery. 

Înţelegi, copilul meu, ce efect năprasnic a produs 
scrisoarea aceasta asupra sufletului tatălui tău. Din 
momentul acela am devenit în ochii lui o femeie care şi-a 
călcat în picioare toate îndatoririle. Sora ta n-a mai fost 
pentru el decât copilul crimei. Naşterea ei, din nenorocire, 
se potrivea cu şederea mea la acea femeie, care a vrut, 
înainte de a muri, să mă necinstească. O! înţelegi că în 
momentul când am aflat de scrisoarea aceasta, când în 
genunchi, cu mâinile ridicate spre cer, l-am rugat pe 
Dumnezeu să dea acelui nenorocit bolnav o rază de 
credinţă, să-l facă să moară crezând în nevinovăția mea... 

Dumnezeu, fără îndoială, m-a ascultat, căci a dat vocii 
mele, gestului, privirii mele o aşa expresivitate încât tatăl 
tău nu se mai îndoi deloc. 

— Ah! iartă-mă, murmură el. 


Şi, pe când îi luam mâinile şi i le sărutam, el îmi zise: 

— Nu-ţi mai plânge copilul, el nu este mort. Eu l-am 
îndepărtat, căci voiam - te rog, iartă-mă, fiindcă te credeam 
vinovată - voiam ca el să nu afle niciodată de crima mamei 
sale şi în acelaşi timp să nu se poată atinge niciodată de 
acea avere, care în ochii mei provenea dintr-un izvor 
ruşinos. 

Atunci tatăl tău îmi dădu câteva amănunte asupra 
modului în care pătrunsese noaptea în palat, pe când eu îl 
credeam încă în castelul din Blois şi cum, ajutat de un 
bătrân servitor credincios, ţi-a poruncit să te scoli şi să-l 
urmezi la Le Hâvre, unde s-a îmbarcat cu tine pentru a te 
duce în Anglia. 

Acum, dragul meu copil, îţi scriu ca să te rog să te 
întorci... 

Sunt sigură că eşti un ofiţer frumos, că te crezi orfan şi 
fără avere... Oh! întoarce-te, copilul meu, întoarce-te la 
mama ta care te-a plâns timp de şaisprezece ani, te 
aşteaptă cu braţele deschise.>> 

Aici se termina scrisoarea marchizei de Chamery. 

Rocambole o puse alături de diploma tânărului marchiz 
Albert-Frederic-Honore de Chamery şi începu să citească 
altă hârtie. 

Aceasta era scrisă de ofiţer şi avea forma unui caiet de 
opt sau zece foi, acoperite cu o slovă înghesuită şi cât se 
poate de citeaţă. 

Pe prima pagină se afla următoarea dată: 

«Bombay, 18 Martie» 

Şi mai jos: 

«Jurnal de bord>> 

Textul începea astfel: 

«Peste o oră vom pleca şi nava la bordul căreia sunt un 
simplu călător îşi va întinde pânzele spre Europa. 

Drumul pe care îl vom face va ţine cinci luni. Pentru 
întâia oară în viaţa mea trândăvesc pe bord. Mi-am dat 
demisia din funcţia de ofiţer de marină în Compania Indiilor, 


în ziua când am aflat că am o mamă şi o soră. Primirea 
acelei scrisori, care a venit să-mi anunţe o viaţă cu totul 
nouă, pare că a redeşteptat în mine cele mai depărtate 
amintiri din copilărie. 

În plină mare, 20 Martie, Trebuie să fi avut atunci zece 
ani. Locuiam într-un palat mare, care avea o grădină cu 
arbori stufoşi. 

Dormeam la parterul palatului, într-o odăiţă care dădea 
spre grădină. Grădina avea o portiţă care dădea în strada 
Lille. 

Într-o noapte, dormeam adânc când am fost deşteptat de 
o mână care mă zgudui de umăr. Deschisei ochii şi 
recunoscui pe tatăl meu...! 

Tatăl meu lipsea din Paris de câteva zile şi mama îmi 
spusese că nu se va întoarce decât săptămâna următoare. 

Prin urmare, am fost foarte mirat să-l revăd în picioare, 
la căpătâiul patului meu. 

Dar, ceea ce mă izbi şi mai mult fu tristeţea adâncă pe 
care o văzui pe faţa lui. 

Era galben şi posomorât, el, care surâdea cu atâta 
bunătate, şi văzui că este îmbrăcat în negru. 

Îşi duse un deget la buze pentru a-mi arăta că trebuie să 
tac şi îmi zise încet: 

— Îmbracă-te. 

La spatele lui stătea un servitor bătrân pe care-l aveam, 
un soldat, care îmi dădea lecţii de călărie. 

Ca şi tatăl meu, omul acesta era trist şi posomorât. 

M-am supus şi cum nu mergeam destul de repede, 
pentru că eram amorţit de somn, bătrânul Antoine mă ajută 
şi mă înfăşură în mantaua lui. 

Atunci, tata mă luă de mână... 

— Vino, îmi zise el. 

Şi mă scoase din cameră printr-o uşă care da în grădină. 

Apoi se întoarse spre Antoine: 

— Îţi aduci aminte ce ţi-am spus? 

— Da, domnule, răspunse Antoine. 


Traversarăm grădina şi ajunsesem la portiţa care dădea 
în strada Lille. Acolo, tatăl meu scoase o cheie şi deschise 
poarta. Eu eram cuprins de uimire şi de frică. Nu ştiam 
unde mă ducea şi îl întrebai: 

— Dar unde mergem, tată? 

— Să ne plimbăm, îmi răspunse el. 

— Fără mama? 

La cuvântul acesta îl văzui îngălbenind. 

— Da, îmi zise el cu bruscheţe. 

Apoi adăugă: 

— Tu nu mai ai mamă...! 

În timp ce căutam să-mi explic aceste cuvinte ciudate, 
mă scoase din grădină, a cărei poartă bătrânul Antoine, 
care rămase înăuntru, o închise cu grijă în urma noastră. 

În stradă, la câţiva paşi, ne aştepta o digilenţă. Tatăl meu 
mă urcă în ea, se urcă şi el lângă mine, şi strigă vizitiului: 

— Haide! 

Digilenţa ieşi din Paris în goana cailor, merse toată 
noaptea şi jumătate din ziua următoare, se opri aproape un 
ceas la un han unde mâncarăm ceva, plecarăm din nou şi 
spre seară ajunserăm într-un oraş, pe coasta mării, 
înconjurat de o mulţime de nave. 

— Suntem în Le Havre, îmi zise atunci tata. 

Am tras la un hotel din port. 

A doua zi, pe când dormeam încă, tata ieşi în oraş. După 
două ore se întoarse urmat de un om îmbrăcat într-o haină 
roşie. Era un ofiţer din marina engleză. 

Atunci tata mă luă pe genunchi şi îmi zise: 

— Copilul meu, ţi s-a spus că eşti bogat, dar nu este 
adevărat. Eşti sărac şi trebuie să porţi cu mândrie numele 
pe care ţi l-am lăsat. Te încredinţez acestui domn, care va 
face din tine un om, un ofiţer curajos şi demn ca şi dânsul. 
Ai să pleci cu el. 

— Dar mama! strigai eu. 

— Mama ta a murit, îmi zise el furios. 


A doua zi am fost îmbrăcat în uniformă ca elev de 
marină. 

Prima notă a călătoriei tânărului marchiz Albert- 
Frederic-Honore de Chamery se oprea aici. 

Rocambole îşi întrerupse lectura. 

„Deocamdată, îşi zise el, acestea sunt documente mai 
mult decât suficiente pentru a stabili că marchiza din 
notițele lui sir Williams şi marchiza de Chamery sunt una şi 
aceeaşi persoană. Prin urmare acesta este fiul destinat a 
avea cele şaptezeci şi cinci de mii de livre venit. Dar, mi se 
pare, termină Rocambole, că fiul acesta se găseşte, pe 
moment într-o groapă de unde nu va putea să iasă decât cu 
voia şi cu ajutorul meu. Dar problema este că eu nu sunt un 
om milos...!” 

EI îşi aruncă atunci privirea spre mare, cercetând rând 
pe rând cele patru puncte cardinale. Marea se liniştise, 
cerul era senin, iar la orizont nu se vedea nici o pânză. 

„Este mai mult ca sigur, îşi zise Rocambole, că în starea 
de slăbiciune în care se găseşte acest nenorocit marchiz de 
Chamery, dacă nu vine cineva în ajutorul lui, peste câteva 
ore va muri. Nu văd nici o barcă, nici o navă care să se 
apropie de modestul nostru loc de scăpare, şi este foarte 
posibil ca în locul acesta să nu acosteze vreo navă de 
pescari decât în caz de furtună. Ori timpul este superb. Prin 
urmare, cine ştie când sau poate chiar niciodată, vreun 
marinar care s-ar plimba pe aici să găsească corpul bietului 
marchiz... Aşadar, lucrul acesta mă scuteşte de a comite o 
faptă rea, adică de a omori pe bietul marchiz de Chamery, a 
cărui viaţă mi se pare nefolositoare”. 

Rocambole puse atunci la loc toate hârtiile tânărului 
marinar în tubul de metal, îl agăţă la brâu împreună cu 
pistoalele şi cu brâul acela pe care nenorocitul îl crezuse că 
va putea fi instrumentul său de salvare. Apoi se urcă pe o 
stâncă aplecată spre mare. 

La două leghe, la orizont, se vedea desluşit pământul 
Franţei. 


„Am de făcut un drum bun, murmură Rocambole, dar de 
data aceasta îmi voi aminti de Bougival şi de moara din 
Laarly. Pe de altă parte, când te numeşti marchizul de 
Chamery, ofiţer de marină în serviciul Companiei Indiilor, 
trebuie să fii bun înotător...” 

Şi Rocambole se aruncă în mare cu îndrăzneala unui om 
care se duce să caute un titlu şi un venit anual de şaptezeci 
şi cinci de mii de livre. 

Capitolul IV. 

Într-o zi de lăsata secului, la Paris, pe la orele trei sau 
patru după amiază, mulţimea se strânsese pe bulevardul 
Saint-Martin, dar nu pentru a se uita cum trec trăsurile 
pline cu oameni mascaţi, după cum s-ar crede, ci pentru a 
urmări cu o deosebită atenţie mişcările câtorva saltimbanci, 
stabiliţi, împreună cu barăcile lor, pe un loc viran situat 
între strada Château d'Eau şi strada Temple. 

Pe locul acela, vreo zece barăci îşi disputau între ele 
favoarea mulţimii. Una, mai cu seamă, părea că face 
vecinilor ei o concurenţă zdrobitoare. Amatorii urcau cele 
cinci trepte ale scării din afară şi dispăreau doi câte doi, 
uneori câte patru, şi aproape fără întrerupere, după 
perdeaua care bineînţeles ascundea atâtea mistere pentru 
cei care nu aveau cincisprezece bani pentru a intra 
înăuntru. Era o baracă mare, vopsită în galben şi verde, în 
faţa căreia o fată tânără, îmbrăcată într-un tricou roşu şi 
într-o fustă de catifea, juca cu castaniete, în ritmul unor 
tobe şi îşi întrerupea câteodată jocul şi cântecul pentru a 
striga mulţimii următorul anunţ curios: 

— Intraţi, doamnelor şi domnilor, pentru a-l vedea pe 
O'Penny, marele şef indian tatuat, căruia duşmanii i-au tăiat 
limba şi i-au scos ochii. Intraţi domnilor şi doamnelor! 
Numai cincisprezece bani! Frumos de văzut! 

Fata îşi relua dansul, mai făcea câteva figuri uimitoare şi 
continua în termenii următori: 

— Intraţi, doamnelor şi domnilor! O'Penny este un 
sălbatic din Australia, a cărei poveste vă voi spune-o în 


ritmul muzicii din ţara lui. 

Atunci fata smulgea daireaua din mâna saltimbancului 
îmbrăcat în galben şi verde, care până atunci o 
acompaniase, apoi plimbându-şi degetele pe tobă, cânta, 
sau mai bine zis declama, următoarele cuvinte bizare: 

— O'Penny este un şef mare, îndrăzneţ în luptă, înţelept 
şi prevăzător ca Şarpele Albastru, strămoşul său. O'Penny s- 
a dus luna trecută cu barca împreună cu treizeci din 
războinicii săi în insula Nan-Kiva, unde sta duşmanul său de 
moarte, Marele-Vultur. Dar nu pe regatul lui Nan-Kiva voia 
să pună mâna O'Penny, nici pe lanţul cu mărgăritare pe 
care Marele-Vultur îl purta la gâtul său... 

Aici tânăra se întrerupea şi începea din nou să zică, 
dansând: 

— Intraţi, doamnelor şi domnilor! intraţi înăuntru pentru 
a auzi de la însuşi O'Penny sfârşitul istoriei sale...! 

Şi mulţimea intra şi ieşea după un sfert de oră, foarte 
încredinţată că văzuse un şef sălbatic, din rasa australiană. 
Printre spectatorii care stăteau afară şi aşteptau să le 
vină rândul înăuntru era şi un tânăr foarte bine îmbrăcat, 

înmănuşat, cu o ţigară scumpă în gură, care se uita la 
tânăra saltimbancă, pe care o găsea drăguță şi al cărei 
discurs îl asculta cu atenţie. 

Apoi, când fata anunţă că urmarea povestirii şefului 
australian O'Penny nu va fi spusă decât înăuntru, tânărul se 
hotări, urcă cele cinci trepte şi aruncă cinci franci în pălăria 
omului care îndeplinea la uşă funcţia de controlor. 

— Să vă dau restul, domnule, zise acesta. 

Dar tânărul intră înăuntru prefăcându-se că n-aude. 

Baraca forma o sală mare amenajată cu bănci; în 
mijlocul ei se lăsase un spaţiu liber împrejmuit de o 
balustradă. Spectatorii puteau înainta numai până acolo. 

În mijlocul locului acela era un scaun împodobit cu 
catifea veche, roasă şi cu nişte fluturi de aramă, care de la o 
depărtare de numai trei paşi scânteiau ca nişte fluturi de 
aur. Pe scaunul acela, mai bine zis pe tronul acela 


improvizat, stătea O'Penny, cu capul împopoţonat cu pene 
de cocoş şi de papagali, strânse în formă de diademă, 
îmbrăcat într-un fel de costum indian galben, cu picioarele 
şi cu pieptul gol, iar de umeri îi atârnau caraghios un arc şi 
o tolbă. 

Un strigăt de oroare scăpa de obicei din gura fiecărui 
spectator la vederea figurii şefului australian; atât era de 
hidos şi de înspăimântător... Închipuiţi-vă o figură acoperită 
cu tatuaje albastre, roşii, verzi, vinete, nişte ochi pe 
jumătate închişi, cu pleoapele umflate, dedesubtul cărora 
părea că ţâşneşte o umbră de vedere, o gură a cărei buză 
superioară era găurită de la baza nasului în mod vertical şi 
împodobită cu un inel de aramă. De asemenea, inele îi 
atârnau de nas şi de urechi. O'Penny stătea nemişcat, având 
înfăţişarea unui om căruia toate lucrurile îi sunt indiferente 
şi care nici nu ştie măcar că este obiectul unei atenţii 
generale. În spatele lui, stăpânul barăcii, continua povestea 
tocmai de la punctul de unde o lăsase fata şi explica 
publicului cum O'Penny, îndrăgostindu-se de nevasta 
Marelui-Vultur, încercase să i-o răpească. Dar Marele-Vultur 
îl prinsese, îi tăiase limba şi îi scosese un ochi, iar cu celălalt 
mai vedea puţin, doar cât îi trebuia ca să vadă pe unde 
merge şi în sfârşit, cum O'Penny fusese vândut unui căpitan 
englez, care îl adusese în Europa. 

Tânărul îmbrăcat elegant care se lăsase sedus de 
cuvintele fetei pentru a intra înăuntru, simţi şi el, ca toată 
lumea, acea repulsie pentru O'Penny, dar începu să se uite 
la el cu o deosebită atenţie. 

Părea că încerca să restabilească pe acea figură pocită 
trăsăturile pe care le avusese înainte şeful australian. 

Examenul ţinu mai mult de un ceas. Se părea că 
aşteaptă ca şeful să facă vreo mişcare sau să spună vreun 
cuvânt. 

Dar O'Penny rămânea nemişcat. 

În sfârşit, elegantul tânăr, care nici nu băgase de seamă 
că spectatorii se schimbaseră unii după alţii şi că 


proprietarul australianului debita pentru a douăzecea oară 
aceeaşi poveste, făcu un semn saltimbancului pentru a-i 
atrage atenţia. 

Saltimbancul, care era foarte puţin obişnuit să vadă în 
publicul său oameni atât de eleganţi, se opri deodată, privi 
pe tânăr cu un fel de orgoliu amestecat cu recunoştinţă, şi îi 
zise la întâmplare: 

— La ordinele dumneavoastră, domnule conte. 

— Nu sunt conte, răspunse tânărul cu glas tare. Vreau 
să-ţi pun o întrebare... 

Vorbind astfel, privirea lui nu se dezlipea de pe figura 
şefului australian, şi i se păru că pe când vorbea, figura 
acestuia tresări uşor. 

— Vă ascult, domnule... 

Saltimbancul nu îndrăzni să meargă mai departe, cu 
toate că era încredinţat că spectatorul său trebuie să aibă 
un titlu. 

— Sunt marchiz, zise cu simplitate tânărul îmbrăcat 
elegant. 

— Vă ascult, domnule marchiz, răspunse saltimbancul. 

— Şeful dumitale sălbatic pricepe limbile europene? 

— Pricepe englezeşte. 

— Foarte bine. 

Şi tânărul, sinchisindu-se foarte puţin de mişcarea de 
curiozitate pe care o produsese în jurul său printre 
spectatorii prezenţi, se adresă în englezeşte şefului 
australian: 

— Senior O'Penny, îi zise el, binevoiţi să-mi spuneţi la 
bordul cărei nave aţi venit în Europa? Aţi venit pe 
„Foulton”, pe „Perseverance” sau pe „Fowler”? 

La acest din urmă cuvânt, O'Penny tresări, făcu o 
mişcare bruscă pe tronul său, iar saltimbancul strigă: 

— Vedeţi, doamnelor şi domnilor, că O'Penny pricepe 
englezeşte, şi că dacă ar fi avut limbă ar fi răspuns 
domnului marchiz. 


Dar domnul marchiz nu auzi exclamaţia saltimbancului, 
căci plecase din baracă. 

Ajuns afară, se aplecă la urechea tinerei care continuă să 
poftească spectatorii înăuntru şi îi zise: 

— Fetiţo, vrei să câştigi zece ludovici? 

— O! da, domnule, zise ea uimită. Ce trebuie să fac? 

— Unde stai? 

— Acolo, domnule. Eu sunt nevasta paiaţei, răspunse ea 
arătând cu degetul spre baracă. Noi îl păzim noaptea pe 
O'Penny, căci stăpânul doarme în oraş. 

— La ce oră închideţi? 

— La miezul nopţii. 

— Foarte bine. Dacă pe la ora două dimineaţa aş bate la 
uşa voastră, tu sau bărbatul tău mi-aţi deschide? 

— Da, răspunse femeia mirată. 

Tânărul aruncă un ludovic în daireaua fetei şi intră în 
mulţime. 

Fata, uitându-şi pentru un moment rolul, îl văzu 
traversând trotuarul şi urcându-se într-o trăsură elegantă, 
trasă de un frumos cal englezesc, care era păzit de un valet 
înalt, îmbrăcat într-o livrea albastră. 

— Ce ţi-e şi cu tinerii ăştia de familie! strigă din mulţime 
o femeie grasă, cam trecută. Mai mare ruşinea să corupă 
astfel fetele de faţă cu toată lumea! 

— Tacă-ţi fleanca, babo, răspunse paiaţa, din vârful scării 
unde era cocoţat... întrerupi spectacolul... Să înceapă 
muzica, haide...! 

Şi bărbatul luă daireaua din mâna soţiei sale, care 
începu să-şi continue, liniştită, obişnuitul său discurs. 

Pe la ora două dimineaţa, cu toate că balurile mascate de 
la Gaite şi de la Ambigu erau în toi, bulevardul era aproape 
pustiu prin locul acela unde, în timpul zilei, barăcile 
saltimbancilor atrăseseră mulţimea. 

Un cupeu se opri tocmai în faţa barăcii unde era cazat 
O'Penny. Un tânăr, înfăşurat într-o manta, cu barba ascunsă 


în legătura de la gât, cobori din trăsură şi se duse de-a 
dreptul la baracă. 

Aceasta era închisă în toate părţile, dar printre 
crăpăturile scândurilor se vedea lumină. Tânărul urcă cele 
cinci trepte şi bătu uşor la uşă. 

— Cine este acolo? întrebă din interior tânăra şi drăguţa 
saltimbancă. 

— Cel pe care-l aştepţi, răspunse tânărul. 

Uşa se deschise şi tânărul intră. 

Sala de spectacol fusese transformată în dormitor... 

Tânărul o văzu pe saltimbancă stând turceşte pe un fel 
de cutie care avea aerul să fie patul conjugal al paiaţei şi al 
tinerei şi seducătoarei sale neveste. Puțin mai departe, într- 
un colţ, îl zări pe şeful australian O'Penny dormind pe nişte 
paie, acoperite cu o zdreanţă murdară. 

Paiaţa nu era acolo. 

— Bărbatul meu s-a dus să-l însoţească pe patron care a 
băut cam mult, zise saltimbanca liniştită. 

— Draga mea, îi zise tânărul închizând uşa, dă-mi voie 
mai întâi să-ţi spun că, cu toate că eşti foarte drăguță, n-am 
venit aici ca să-ţi spun lucrul acesta. 

Saltimbanca făcu o mutră surprinsă. Tânărul scoase din 
buzunar zece ludovici şi-i înşiră pe masă cu îndemânarea 
unui jucător de cărţi experimentat. 

— Mai întăi, uite ce ţi-am promis, zise el, şi acum să stăm 
de vorbă. Aş vrea să-mi spui ceva despre sălbaticul vostru. 

— A! domnule, zise saltimbanca, din ce în ce mai 
surprinsă de întorsătura pe care o lua întâlnirea, nu ştiu 
despre haimanaua asta nici o iotă mai mult decât m-aţi 
auzit spunând publicului. Eu şi Fanfreluche nu suntem de 
mult în serviciul domnului Bobino. 

— Cine este Fanfreluche şi cine este domnul Bobino? 
întrebă tânărul, nepăsător. 

— Fanfreluche este paiaţa... bărbatul meu. 

— Dar Bobino? 

— Patronul... 


— Minunat... 

— Fanfreluche şi cu mine făceam acrobaţii şi mergeam 
pe sârmă. Dar meseria asta nu prea aducea parale şi de 
multe ori dormeam nemâncaţi. Într-o zi, acum trei luni, am 
întâlnit la Boulogne pe domnul Bobino, care se întorcea de 
la Londra cu sălbaticul său şi ne-a luat cu el. Elne dă la 
fiecare câte douăzeci de franci pe lună şi mâncare. 

— Puțin, zise tânărul. Aşadar, nu ştii de unde a fost 
cumpărat sălbaticul acesta? 

— Mi se pare că din Londra. Domnul Bobino este un om 
care nu vorbeşte mai deloc... 

— Ascultă, dacă ţi-ar da cineva o mie de franci pentru a 
lăsa să fie furat sălbaticul, ai primi? 

— O mie de franci? strigă saltimbanca zăpăcită, ah!... 
sunt sigură că pentru suma asta Fanfreluche vi l-ar da şi pe 
domnul Bobino cu baraca lui cu tot. 

— Atunci, continuă tânărul, scoțând din portofel două 
bilete de câte cinci sute de franci, mă duc să-l scol pe 
Fanfreluche şi să-l rog să vină cu mine... 

— Dar, domnule, strigă fata în culmea bucuriei şi a 
uimirii, ce vreţi să faceţi cu sălbaticul acesta?... Nu aveţi 
aerul să fiţi proprietarul unei barăci de circ. 

— Te înşeli, răspunse tânărul, eu sunt directorul circului 
imperial din Petersburg. 

Şi se îndreptă spre colţul unde dormea şeful sălbatic. 

— Ascultă, zise el întorcându-se spre saltimbancă, ştii 
englezeşte? 

— Nu, domnule. 

Îl bătu pe O'Penny pe urmă şi acesta se deşteptă. 

— Marchizul de Chamery, zise el, doreşte să prezinte 
omagiile sale respectuoase nenorocosului baron sir 
Williams. 

La auzul acestui nume, O'Penny sări de pe paie ca şi cum 
ar fi fost zguduit de curent electric. Figura şi înfăţişarea lui 
O'Penny căpătară ceva înfiorător. La auzul acelei voci, a 
acelui nume, care, fără îndoială, de multă vreme nu 


răsunase în urechile lui, presupusul şef australian încercă o 
emoție teribilă, cum rar se întâlneşte. 

Încercă să vorbească, dar nu reuşi să scoată din gât 
decât un fel de urlet. 

Ochiul cu care mai vedea puţin îşi concentră toate 
forţele şi încercă să zărească pe cel care îl trezise astfel. 

— Hai, moşule, zise marchizul de Chamery, stai colea 
cum se cade, văd că mă recunoşti... Aşadar, putem să 
vorbim în largul nostru... 

Şi-l sili pe sălbatic să se reaşeze pe paie. După aceasta, 
cel care se intitulase marchizul de Chamery, se întoarse 
lângă saltimbancă. 

Aceasta, pe lângă faptul că era uimită, înmărmuri şi mai 
mult văzând emoția şefului australian la auzul vocii 
tânărului marchiz. 

— Fetiţo, îi zise el, mi-ai spus că nu ştii englezeşte? 

— Nu ştiu, domnule. 

— Crezi în ceva? 

— Cred în Dumnezeu. 

— Ei bine, ridică mâna şi jură-mi că ai spus adevărul. 

— Jur!... zise saltimbanca atât de sincer, încât era peste 
putinţă să nu fie crezută. 

— Nici bărbatul tău nu se va pune în calea mea? 

— Nici el... 

Marchizul de Chamery reveni lângă şeful australian şi îi 
zise tot în englezeşte: 

— Linişteşte-te, moşule, eu sunt prietenul tău şi văd bine 
că l-ai recunoscut pe micul tău Rocambole, pe acela care îţi 
zicea „unchiule”. Şi, pentru că ţi-au tăiat limba, am să 
întreb şi să răspund tot eu pentru tine. 

Sălbaticul continua să se agite pe grămada lui de paie, 
dar figura lui oribilă părea că ia treptat o expresie de 
bucurie ascunsă. 

Marchizul continuă: 

— Te-am plâns timp de cinci ani, moşule, şi mi-am 
închipuit, pe cinstea mea, că sălbaticii te-au pus la frigare... 


Dar văd că ei s-au mulţumit să te tatueze, operaţie, care 
alături de aceea la care te-a supus frumoasa Baccarat... 

Marchizul tăcu şi aşteptă să vadă ce efect produc 
cuvintele lui asupra omului tatuat. 

Acesta începu să tremure şi din gâtul lui ieşi un urlet de 
furie. 

— Bine!... foarte bine... murmură tânărul, văd că nu ţi-ai 
pierdut memoria şi că a mai rămas în tine ceva din sir 
Williams... Foarte bine! Foarte bine...! 

Şi-l bătu pe umeri pe O'Penny. 

— Adevărat este, „unchiule”, continuă el, că nu mai eşti 
seducătorul viconte Andrea şi nici frumosul baron sir 
Williams, după care se înnebuneau femeile. 

Sălbaticii şi Baccarat te-au desfigurat atât de bine, încât 
a trebuit să vin eu să te recunosc. A!... curioasă drăcie a 
mai fost şi asta şi, pe cinstea mea, fără să vreau, mă face să 
mă gândesc la Providenţă, de care ne băteam atât de mult 
joc altădată. 

Marchizul de Chamery, sau mai bine zis Rocambole, căci 
el era, se aşeză prieteneşte alături de O'Penny şi continuă: 
— Închipuieşte-ţi că azi am trecut pe aici cu trăsura, 

uitându-mă în dreapta şi în stânga. O fetişcană drăguță, 
foarte drăguță, zău!... aceea care te păzeşte, mi-a făcut cu 
ochiul. Tu ştii că din fire sunt cam ştrengar... 

Şi Rocambole sublinie cuvântul acesta clipind din ochi. 

— M-am apropiat, continuă el. Frumuşica povestea 
istoria ta, aşa după cum o învățase. Povestea ei m-a făcut 
curios. Atunci m-am hotărât să văd şi eu cum arată sălbaticii 
aceia australieni care mi l-au mâncat fript pe unchiul sir 
Williams. Am intrat... şi te-am recunoscut. 

Rocambole îl bătu din nou pe umeri, prieteneşte pe şeful 
australian. 

— Înţelegi foarte bine că atunci mi-am zis că marchizul 
de Chamery nu-şi poate lăsa unchiul în starea asta, nu-l 
poate lăsa astfel pe binefăcătorul său, pe omul căruia îi 


datorează totul. Situaţia în care te găsesc este prea 
mizerabilă pentru tine... 

Numele Chamery părea că redeşteaptă în memoria 
omului tatuat o amintire pe jumătate ştearsă. 

Rocambole îi înţelese gândul. 

— A)... zise el, te miră faptul că mă vezi marchiz, de 
Chamery... Numele ăsta îţi este foarte bine cunoscut, nu-i 
aşa? Era scris în carnetul tău... 

Şi la aceste vorbe, sălbaticul tresări din nou. 

— Lasă, că o să-ţi istorisesc toate astea, moşule. 
Deocamdată, însă, să fim serioşi şi să ne grăbim... 

O'Penny continua să se uite la Rocambole cu ochiul său 
pe jumătate stins... 

— Ascultă, continuă acesta, cred că nu ţii prea mult să 
rămâi aici...? 

Sălbaticul dădu negativ din cap, pe faţă citindu-i-se 
suferinţele oribile pe care le îndurase în tovărăşia 
saltimbancilor. 

— Vrei să vii cu mine?... 'Te voi îngriji cât se poate de 
bine... 

Sălbaticul aprobă făcând un semn cu capul. 

— Atunci, să plecăm cât mai repede, căci se poate 
întâmpla să se întoarcă stăpânul tău şi trebuie să mai stăm 
de vorbă şi cu el. 

Şi Rocambole, adresându-se saltimbancei, zise: 

— Ai să-mi vinzi o manta, fetiţo? 

Şi îi aruncă pe masă încă un ludovic. 

— Mantaua lui Fanfreluche, domnule, dar, după cum 
vedeţi, nu este chiar nou-noutţă... 

— N-are nimic! răspunse Rocambole... La război, ca la 
război... 

Şi-l înfăşură pe O'Penny care se supuse ca un copil. Apoi, 
luând dintr-un colţ podoaba de pene a nenorocitului, i-o 
puse pe cap cu grija unei cameriste care se sileşte să-şi 
pieptene bine stăpâna. 


— Astăzi este lăsata secului, moşule, continuă el în 
englezeşte, aşa că poţi să ieşi în costumul acesta. Poţi fi luat 
drept californianul de la balul Operei. 

Atunci, pretinsul marchiz de Chamery răsuci între 
degete cele două hârtii de câte cinci sute de franci şi le 
întinse soţiei nelegitime a paiaţei Fanfreluche. 

— Adio, mititico, îi zise el, dacă ne vom mai întâlni 
vreodată, să ştii că am să reînnoiesc cu plăcere cunoştinţa 
cu tine... 

Saltimbanca deschise uşa barăcii. 

— Haide, vino, unchiule, zise Rocambole, luându-l pe 
O'Penny de braţ. Îl scoase din baracă, traversă trotuarul şi 
îl duse la cupeu. 

Vizitiul se dădu jos de pe capră, deschise uşa de la 
trăsură şi întrebă: 

— Unde merge domnul marchiz? 

— În strada Suresnes, răspunse Rocambole. 

Cupeul porni... 

Capitolul V. 

O dată urcat în cupeu alături de sălbatic, Rocambole 
continuă astfel convorbirea: 

— Acum, moşule, putem vorbi în linişte. Suntem singuri. 
Ţi-am spus, nu-i aşa, că acum sunt marchizul de Chamery. 

Un sunet nearticulat, care putea fi luat drept un da, fu 
răspunsul nenorocitului mutilat. 

— 0!... continuă Rocambole, povestea este cam lungă. 
Închipuieşte-ţi mai întâi, că filantropul tău frate, contele de 
Kergaz... 

O'Penny sări în sus pe pernele din cupeu. 

— Foarte frumos, zise Rocambole, văd că te-ai întors din 
ţările australiene tot cu mica ta ură împotriva contelui. Tot 
mai eşti puţin sir Williams pe care l-am cunoscut... Foarte 
frumos... 

Şi falsul marchiz de Chamery continuă: 

— Aşadar, află că de Kergaz, cu care m-am bătut în duel, 
la o oră după ce te-am părăsit, cunoştea tot atât de bine ca 


şi mine acea faimoasă lovitură de sabie, dovadă că m-a 
culcat la pământ şi că era cât pe ce s-o păţesc, tocmai pe 
când domnişoara Baccarat te opera şi pe tine. Dar domnul 
de Kergaz face lucrurile cu socoteală. După ce aproape m-a 
dat gata, a simţit nevoia să mă îngrijească. Am stat o lună la 
Kergaz, în tovărăşia unui medic foarte de ispravă, care m-a 
pus din nou pe picioare. Când eram în stare să plec, mi-am 
adus aminte că tu aveai nişte carnete în care însemnai 
lucruri interesante. Am răscolit prin tot castelul şi le-am 
găsit... Înţelegi? Or, tocmai în carnetele acestea se afla 
sâmburele afacerii Chamery. M-a mai ajutat puţin 
întâmplarea, m-am ajutat şi eu şi iată-mă marchiz de 
Chamery. 

Atunci Rocambole povesti tovarăşului său lucrurile pe 
care noi le ştim deja, adică întâlnirea lui pe bordul 
vaporului „La Mouette” cu adevăratul marchiz Albert- 
Frederic-Honore de Chamery, ofiţerul de marină din 
serviciul Companiei Indiilor. Povesti apoi naufragiul, 
şederea lor pe insulă şi cele ce mai urmaseră. 

— Înţelegi bine, scumpe unchi, că nu era uşor lucru să te 
dai drept marchiz de Chamery, arătând pur şi simplu 
hârtiile de identitate. Marchizul îşi petrecuse tinereţea în 
Indii, unde nu fusesem niciodată. Pe de altă parte, el era 
marinar. Prin urmare, trebuia să mă pun şi eu la curent cu 
problemele de marină. Or, cum pe lângă hârtiile 
marchizului de Chamery, pe care mă feream să le arăt, 
aveam în perfectă regulă şi hârtiile lui sir Arthur, m-am 
prezentat cu acestea la autoritatea maritimă din Fecamp şi 
a doua zi chiar, am plecat în Anglia. La Londra am dat peste 
un sergent care servise în Indii şi care îşi căuta serviciu, 
pentru că îşi dăduse demisia din armată. L-am luat în 
serviciul meu în calitate de secretar. 

Omul acesta cunoştea India pe de rost. Din Londra 
plecarăm la Plymouth. Acolo, am făcut cunoştinţă cu o 
mulţime de marinari, ofiţeri sau mateloţi. Am cumpărat 
cărţi, am urmat, ca simplu amator cursurile şcolii 


„Midshipman” şi după şase luni, educaţia mea era completă 
şi cunoşteam Indiile foarte bine. 

Atunci, i-am dat drumul secretarului meu, mi-am vopsit 
puţin faţa pentru a arăta că mă pârlise soarele tropical din 
Indii, şi dezbrăcându-mă de hainele cele vechi, adică de 
numele de sir Arthur, m-am reîntors mai întâi la Londra. 
Aici, Amiralitatea îmi viză fără nici o greutate hârtiile de 
marchiz de Chamery, după care mă îmbarcai pentru Franţa. 

Rocambole ajunsese aici cu povestirea când cupeul se 
opri. 

O'Penny şi însoţitorul său ajunseseră în strada Suresnes. 

Rocambole cobori primul şi întinse mâna omului tatuat: 

— Te conduc în casă la mine, îi zise el, tu ştii bine că 
domnul marchiz de Chamery locuieşte în palatul său din 
strada Verneuil, dar mai are o căsuţă „incognito”, unde îşi 
primeşte prietenii... 

Şi Rocambole sună la uşa unei case cu înfăţişarea 
frumoasă. 

Uşa se deschise. 

Pretinsul marchiz îl împinse pe sălbatic în vestibul, a 
cărui lumină fusese stinsă, răspunse portarului, care 
întreba pe întuneric cine este: „Eu sunt, domnul Frederic”; 
îl conduse de O'Penny în apartamentul său, pe care îl 
mobilase luxos, şi unde lăsa totdeauna un camerist care, ca 
şi portarul, nu-l numea altfel decât domnul Frederic. 

Cameristul deşteptat de zgomotul soneriei se retrase 
uimit şi aproape înspăimântat la vederea oribilei figuri a lui 
O'Penny. 

Dar Rocambole îi zise pe un ton scurt şi poruncitor: 

— Dă fuga la doctorul Albot, care stă la zece paşi de aici, 
în strada Miromesnil. Scoală-l şi spune-i să vină încoace... 

— Da, domnule, răspunse valetul, care ieşi, urcă în 
cupeul stăpânului său şi alergă la doctor. 

În timpul acesta, Rocambole introduse pe O'Penny în 
camera sa de culcare, unde ardea un foc bun. 


— Ascultă moşule, îi zise el făcându-l să şadă într-un 
fotoliu, trebuie să-ţi fie foame şi sete, fiindcă de mult n-ai 
mai mâncat cum trebuie. Să-ţi dau o bucăţică de pateu şi un 
pahar de vin. Asta o să-ţi aducă aminte de timpurile noastre 
bune de la „Clubul Valeţilor de Cupă”, atunci când veneai la 
micul tău Rocambole, ca să te dregi, fiindcă mâncaseşi 
fasole cu ulei, la masa lui de Kergaz. 

Şi Rocambole se duse în sufragerie, de unde se întoarse 
după câteva minute, aducând o masă gata pusă, pe care o 
aşeză în faţa omului tatuat. 

— Bietul de tine!... continuă el aşezându-se alături de 
O'Penny, vezi atât de prost, încât va trebui să te servesc ca 
pe un copil... 

Şi pe când şeful australian întindea mâinile spre 
mâncare cu o lăcomie de fiară sălbatică, Rocambole 
adăugă: 

— Am trimis să-l cheme pe medicul meu. O să-i povestesc 
o istorie oarecare şi o să te las pe mâna lui. Bineînţeles, că 
nu o să te facă din nou băiat frumos, dar poate că va putea 
face să-ţi dispară toate tatuajele astea de pe tine... În orice 
caz, tot va fi ceva... şi vei deveni un om, pe care explozia 
unei mine sau a unui cazan cu aburi l-a adus în starea 
aceasta... 

Abia termină vorba şi Rocambole auzi deschizându-se 
uşa din afară a apartamentului său. Era cameristul care se 
întorcea urmat de doctor. 

— Stai aici, unchiule, zise Rocambole; mă duc să-l previn 
pe doctor de spectacolul puţin plăcut al figurii tale. 

Îl lăsă pe O'Penny, care continua să mănânce cu lăcomie, 
şi trecu în salon unde îl aştepta doctorul Albot. 

Doctorul era un mulatru, născut în Guadelupa, care, 
după ce îşi exercitase meseria multă vreme în Brazilia şi în 
Paraguay, venise să-şi încerce norocul la Paris, dându-şi 
drept specialitate, vindecarea tuturor bolilor dobândite în 
țarile calde. 

Şi reuşise. 


— Bună dimineaţa, doctore, îi zise Rocambole. Vă rog să 
mă iertaţi că v-am sculat din somn... 

— Ba deloc, domnule marchiz, răspunse mulatrul cu un 
accent plin de respect, tocmai mă întorceam acasă când m- 
am întâlnit cu valetul dumneavoastră. 

— Doctore, continuă Rocambole, aveţi vreun leac sigur 
împotriva tatuajelor... 

— Ce vreţi să spuneţi domnule?... întrebă doctorul. 

— M-am exprimat greşit, voiam să spun: credeţi că 
tatuajele se pot şterge? 

— Depinde... Tatuajele făcute cu culori din arborii din 
Australia se şterg cu ajutorul unor reactivi... 

— A! Credeţi? 

— Am vindecat acum câtva timp un matelot englez care 
fusese făcut prizonier de un trib sălbatic din Oceania. 

— Ei bine!... zise pretinsul Frederic, tocmai pentru un 
caz la fel v-am chemat. Închipuiţi-vă că am dat peste un 
matelot care a servit în India sub ordinele mele şi care, 
îmbarcându-se însă la bordul unei nave, a fost, ca şi 
matelotul dumneavoastră, făcut prizonier de către sălbatici, 
care l-au tatuat şi l-au mutilat. 

Şi Rocambole trecu cu doctorul în dormitor. 

Înainte de a merge mai departe şi a asista la consultaţia 
medicului mulatru, să ne întoarcem cu trei luni în urmă 
pentru a face cunoştinţă cu noile personaje care vor apărea 
în cursul acestei povestiri... 

Într-o frumoasă după-amiază de februarie, într-o joi, 
Champs-Elys6es era înţesată de numeroase echipaje. 
Soarele era blând ca de primăvară, aerul dulce, cerul senin, 
iar arborii începuseră să înmugurească. S-ar fi zis că este în 
luna mai. Pe la ora două, trăsurile, landourile, docarele, se 
mişcau unele venind, altele ducându-se. În mijlocul şirului 
de trăsuri mergeau călăreţi salutând în treacăt femeile. Pe 
alee mergea mulţimea modestă a pietonilor, îndreptându-se 
spre Arcul de Triumf, mulţime care admira sau critica 
eleganța cutărei trăsuri, rasa cutărui cal, îndrăzneala ori 


stângăcia cutărui cavaler. Lumea se mângâia de sărăcia sa, 
găsind câte un mic cusur bogăției vecinului. 

Printre toate aceste echipaje era unul care stârnea 
murmurele de admiraţie şi de respect ale mulţimii. 

Călătorii salutau, iar doamnele se înclinau din interiorul 
trăsurilor lor deschise. 

Echipajul acesta era de culoare albastră ca cerul, cu 
garnitură albă şi tras de patru cai roibi, de toată 
frumuseţea. 

La spatele echipajului stăteau în picioare doi lachei 
îmbrăcaţi în negru. În trăsură erau două doamne îmbrăcate 
în doliu, dar nu în acel doliu riguros şi întunecat al primelor 
zile de durere, ci în doliul de societate, care nu exclude nici 
plimbarea, nici concertul, şi care abia interzice balul. 

Una din aceste două femei putea să aibă aproape 
cincizeci de ani, era foarte palidă şi pe figura ei suferindă 
părea că se citesc urmele unei boli ascunse. 

Cealaltă era tânără, cam de vreo nouăsprezece sau 
douăzeci de ani. 

La Paris, chiar, unde orice s-ar zice, frumuseți se găsesc 
pe toate străzile, la Paris, singurul oraş din lume unde femei 
frumoase sunt cu miile, nimeni n-ar fi îndrăznit totuşi să 
viseze un chip, cu trăsături mai corecte şi cu frumuseţea 
mai desăvârşită ca acela al acestei tinere. 

Era domnişoara Blanche de Chamery. Blondă, cu ochi de 
un albastru închis avea acea privire adâncă şi blândă a 
femeilor orientale, trăsături de tip grec şi tenul alb-rozaliu 
ca cel al unei englezoaice. 

Blanche de Chamery avea una din acele talii mijlocii, 
elegantă şi mlădioasă care părea a fi podoaba exclusivă a 
tinerelor fete indiene. Pe figura ei frumoasă se citea un fel 
de melancolie gravă, dar nu tristă. Blanche de Chamery 
trebuia să fie una din acele femei care privesc viaţa din 
partea ei cea mai solemnă şi mai serioasă. 

În momentul când trăsura doamnelor de Chamery ocolea 
rondul pentru a se întoarce, trecu pe lângă ele un landou 


frumos. 

În landoul acesta se afla o femeie blondă, îmbrăcată într- 
o frumoasă rochie de mătase albastru deschis, pe care era 
aruncat, cu o artă studiată un caşmir de Tibet, pentru care, 
vai! atâtea femei decad şi regretă că nu pot face şi mai 
mult. 

Domnişoara de Chamery era blondă ca madona lui 
Rafael, doamna din landou era blondă ca zeiţa Junona: avea 
acel blond sălbatic, aproape roşu, care nu se întâlneşte 
decât în frumoasa Scoţie... 

Blanche de Chamery era frumuseţea castă, asupra 
căreia privirile se opreau respectuoase şi admirative. 
Cealaltă, din contră, avea acea frumuseţe provocatoare, 
acea privire melancolică plină de promisiune, acea 
înfăţişare care parcă dădea voie tuturor să o admire. 

Câţi ani avea? Douăzeci şi cinci, treizeci? nimeni n-ar fi 
putut spune. 

În momentul când landoul trecu pe lângă trăsura 
marchizei, femeia aceea aruncă o privire provocatoare 
doamnei şi domnişoarei de Chamery. 

Marchiza şi fiica sa trecură înainte fără să pară a se uita 
la tânăra blondă din landou. 

— O! murmură ea, muşcându-şi buzele cu ciudă, le fac 
eu să se uite în ochii mei...! 

Tocmai în momentul când cele două trăsuri trecură una 
pe lângă alta, doi tineri călăreţi se opriră aproape în acelaşi 
timp. 

Unul mergea în susul şoselei, celălalt venea din jos. 

Primul schimbase o privire şi un salut cu doamna din 
landou... Cel de-al doilea se uită lung la Blanche de 
Chamery. 

Primul călăreț se mulţumise să salute, ducându-şi vârful 
degetelor la pălărie; celălalt salutase până la pământ. 

Tinerii, care se opriră la o depărtare de câţiva paşi unul 
de altul, se priviră şi se recunoscură, imediat ce trăsura şi 
landoul se depărtară. 


— Aha!... zise primul călăreț, tu eşti Fabien? 

— Bună ziua Roland, răspunse cel de-al doilea, care păru 
că nu-i prea convine această întâlnire. 

Cel care fusese numit Roland se apropie imediat de el şi 
îl întrebă: 

— Vii de la pădure? 

— Da... 

— Te întorci acasă...? 

— Nu ştiu... aş vrea să mă mai plimb puţin... timpul este 
admirabil. 

— Aşa este, zise Roland, apoi dacă mai stai pe aici poţi 
să... 

— Să ce? întrebă vicontele Fabien d'Asmolles. 

— Asta e!... răspunse Roland, să urmăreşti trăsura aceea 
albastră, cu care se plimbă fata aceea răpitoare, pe care ai 
salutat-o până la pământ. 

— Dragă Roland de Clayet, zise vicontele Fabien cu 
răceală, doamnele pe care le-am salutat sunt marchiza de 
Chamery şi fiica ei, şi surâsul care flutură pe buzele tale şi 
care nu este la locul lui, n-are absolut nici o explicaţie... 

— Ştii că eşti nostim, Fabien, de ce iei lucrurile astfel? 
Nu cumva eşti logodnicul domnişoarei de Chamery? 

— Nu, zise tânărul cu tristeţe. 

Şi-l salută pe Roland vrând să se depărteze. Dar acesta îl 
reţinu. 

— Doar un cuvânt, îi zise el. 

Vicontele se opri. 

— Ai băgat de seamă landoul acela cu caii suri? 

— În care era o doamnă pe care ai salutat-o cu mâna? 

— Tocmai... 

ES 2 

— O cunoşti pe doamna aceea? 

— Da, zise tânărul făcând semn din cap. 

— Şi pe ea o cheamă tot domnişoara de Chamery, vară 
cu domnişoara Blanche... 


La aceste cuvinte, vicontele Fabien d'Asmolles îngălbeni 
iar ochii îi scânteiară. Îl apucă de braţ pe Roland de Clayet 
şi îi zise: 

— Dragă Roland, spune-mi numaidecât dacă este 
adevărat ce ai spus. Spune-mi adevărul cum îl spune un mic 
gentilom provincial care vine pentru întâia oară la Paris şi 
căruia i se dau curtezanele drept ducese. Spune-mi totul şi 
dacă vei fi sincer, te voi ierta...! 

Vicontele Fabien pronunţă cuvintele acestea cu un 
accent revoltat, dar în acelaşi timp ironic, care produse 
asupra lui Roland o impresie curioasă. 

Acesta tăcu. 

— Ei bine!... continuă Fabien, nu vrei să vorbeşti? 

— Dragă domnule Fabien, răspunse în cele din urmă 
tânărul luat atât de repede, îţi voi răspunde după cum îmi 
ceri: doamna pe care am salutat-o este domnişoara de 
Chamery, sora răposatului marchiz Hector de Chamery şi a 
fost lăsată fără avere de un oarecare conte de Chamery. 

— Destul!... zise Fabien cu o linişte mai înspăimântătoare 
decât iritarea pe care o avusese cu un moment înainte. 

Apoi adăugă: 

— Dragă Roland, am vorbit lucruri care sunt mai mult 
decât suficiente pentru a ne face să ne duelăm... 

— Cum vrei, răspunse Roland cu mândrie. 

— Cu toate acestea, continuă Fabien, pentru că sunt cu 
şapte ani mai bătrân decât tine, şi fiindcă mi-ai fost 
recomandat de bătrânul tău unchi, cavalerul, nu voi apela la 
măsura aceasta supărătoare decât după ce voi încerca 
toate mijloacele de a ne putea înţelege şi după ce îţi voi 
spune că pretinsa ta domnişoară de Chamery este o 
şarlatancă... 

Cuvântul acesta îl făcu pe Roland să se îngălbenească. 

— Viconte Fabien, zise el, insulţi o femeie, eşti un laş...! 

Vicontele Fabien se înroşi de furie şi se clătină în şa. 

— Bine, zise el!... 'Te voi ucide!... Pe mâine...! 

— Mă întorc acasă, zise Roland, şi îţi aştept martorii. 


— Încă o vorbă!... îi strigă Fabien în momentul când 
Roland vru să se depărteze. 

— Ce mai e? 

— M-ai insultat şi mă cunoşti destul de bine pentru a 
înţelege că orice s-ar întâmpla de aici înainte, trebuie să ne 
batem. Dar, pentru că eşti un om de onoare, pentru că am 
fost prieteni şi vecini sunt sigur că nu vei refuza să mai stai 
de vorbă cu mine încă zece minute. 

— La ce bun? 

— Trage calul lângă al meu şi să mergem încet pe şosea. 
Ascultă-mă... 

În vocea vicontelui Fabien era un accent atât de 
autoritar, încât tânărul Roland se simţi stăpânit fără voia lui. 
EI se supuse, îşi trase calul alături de al vicontelui şi îi 

zise: 

— Domnule, vă rog să mă credeţi că dacă vă ascult, fac 
lucrul acesta din simplă politeţe... 

— Acum nu mai este vorba de noi... răspunse vicontele. 

— Dar de cine? 

— De o familie cu a cărei onoare se joacă o femeie 
asupra căreia vreau să vă deschid ochii. 

— Domnule, răspunse Roland, v-am făgăduit că o să vă 
ascult. Vorbiţi, dar fiţi sigur de convingerile mele care sunt 
şi vor rămâne nestrămutate. 

— Fie, dar ascultaţi-mă... 

Şi pe când se îndreptau la pas spre bariera Etoile, 
vicontele Fabien începu: 

Capitolul VI 

— Familia mea este legată de familia de Chamery şi vă 
dau cuvântul meu de onoare, că tot ce vă voi spune este 
curatul adevăr. 

— Să vedem!... zise Roland cu un aer important. 

— Răposatul marchiz de Chamery, după care doamnele 
pe care le-am salutat poartă încă doliu, l-a moştenit pe vărul 
său, marchizul de Chamery, care a fost omorât într-un duel, 
acum optsprezece ani... 


— Ştiu asta, zise Roland. 

— Dar ascultați, îl întrerupse Fabien cu un accent uşor 
de batjocură, cam ce vârstă aţi da acestei domnişoare de 
Chamery, cum îi ziceţi? 

— Are douăzeci şi cinci de ani şi nu-i ascunde... 

Fabien surâse. 

— Şi ziceţi că ea este sora marchizului Hector? 

— Am dovada... 

— Că este fiica marchizului de Chamery, tatăl lui Hector? 

— Fireşte... 

— Dar, dragă Roland, marchizul a murit în 1816, şi astăzi 
suntem în 1851. Prin urmare, domnişoara de Chamery 
trebuie să aibă cel puţin 36 ani... 

— Nu se poate!... marchizul a murit mai târziu... 

— Mă iartă, îmi aduc foarte bine aminte, datele sunt 
exacte. Dar nu te supăra, nu supăra mai cu seamă amorul 
tău propriu, căci ştiu că o iubeşti cu pasiune pe pretinsa ta 
domnişoară de Chamery, şi... 

— Viconte Fabien, îl întrerupse Roland furios, te rog să 
nu mai întrebuinţezi cuvântul acesta PRETINSA. Am văzut 
scrisorile răposatei marchize de Chamery adresate fiicei 
sale Andreea şi o dată ce le-am văzut, înţelegi că nu îmi pot 
schimba părerile. 

— Dragă, răspunse Fabien, domnişoara Andreea este 
într-adevăr fiica marchizei de Chamery, mama lui Hector... 

— Atunci...? 

— Dar, termină Fabien, ea este copilul unui oarecare 
domn Brunot, avocat din Blois, de care se îndrăgostise 
marchiza, în timpul văduviei sale. 

Roland scăpă un țipăt de surprindere. 

— Domnişoara Andreea Brunot, continuă Fabien 
batjocoritor, a fost crescută de mama sa ca orfană, şi multă 
vreme n-a avut cu ce trăi decât mulţumită contelui de 
Chamery, vărul şi moştenitorul marchizului Hector, care i-a 
constituit o rentă viageră de douăsprezece mii de livre pe 
an, ceea ce marchizul Hector n-a crezut de cuviinţă să facă. 


Este adevărat, continuă Fabien d'Asmolles, pe când tânărul 
său însoțitor părea că este prada unei vii agitaţii, este 
adevărat că o dată mama sa moartă, domnişoara Andreea 
şi-a luat în mod neruşinat un nume care nu-i aparţine, un 
nume pe care nuil-a lăsat nici tatăl său, nici mama sa, şi că 
părându-i-se că această uzurpare nu este de ajuns, a târât 
în noroi numele pe care şi l-a luat... 

— Domnule, exclamă Roland scos din fire... 

— Stai!... zise Fabien cu răceală, lasă-mă să termin; să 
mă omori mâine dimineaţă dacă vrei, dar astăzi ascultă- 
mă... Repet şi susţin: pretinsa domnişoară de Chamery este 
una din acele femei pentru care toate uşile caselor cinstite 
trebuie să rămână închise, şi în casa căreia noi putem intra 
cu pintenii la cizme şi cu ţigara în gură. O iubeşti pe 
domnişoara Andreea Brunot, dragul meu, şi îmi pare foarte 
rău că îţi deziluzionez astfel iubirea. Dar asta e!... Pentru ce 
femeia aceasta a îndrăznit să se uite într-un mod atât de 
provocator la marchiza de Chamery şi la fiica ei? 

La aceste din urmă cuvinte tânărul Roland de Clayet îşi 
opri brusc calul: 

— Viconte Fabien, zise el, te-am ascultat cu răbdare 
până acum, dar n-aş putea să te mai ascult multă vreme... 
Adio... Ne întâlnim mâine dimineaţă!... Şi vrând nevrând va 
trebui să-mi dai dreptate... 

— Îţi dau tot ce vrei, numai virtutea domnişoarei Brunot, 
nu, răspunse Fabien pe un ton batjocoritor. 

El dădu pinteni calului, salută pe Roland şi plecă în 
galop. 

Roland, rămas pradă unei surescitări intense, cobori 
şoseaua, traversă piaţa Concorde, apucă pe strada Saint- 
Florentin şi intră în casa cu numărul 18. 

— Domnişoara de Chamery este acasă? o întrebă el pe 
servitoare. 

— Da, domnule, i se răspunse. 

Tânărul lăsă frâul, descălecă, şi urcă la primul etaj unde 
locuia singură domnişoara de Chamery. 


Roland de Clayet intră înăuntru cu un aer ştrengăresc, 
ca la el acasă, îl trase de ureche pe valetul care îi deschise 
uşa, şi o apucă de bărbie pe camerista drăguță care stătea 
în pragul salonului. 

— Spune-i stăpânei tale că am venit, zise el. Mi s-a zis că 
este acasă... 

— Domnişoara nu poate să primească, răspunse 
camerista... 

— Ce? zise tânărul uimit. 

— Afară doar dacă domnul nu vrea să aştepte. 

Tânărul încruntă din sprâncene fără voia lui. 

— Este cineva înăuntru? 

— Da, domnule. 

— Du-i cartea mea de vizită! 

Roland era încredinţat că anunţându-se, domnişoara de 
Chamery îl va primi imediat. 

Camerista luă cartea de vizită şi intră înăuntru, pe când 
Roland se plimba prin salon în lung şi în lat. După câtva 
timp, servitoarea se întoarse. 

— Domnişoara nu poate să vă primească în momentul 
acesta, zise ea cu răceală... Dacă vreţi să treceţi pe aici pe 
la orele opt, o puteţi găsi pe domnişoara singură. 

Tânărul făcu un gest de mânie şi de nerăbdare... 

— E prima oară când nu mă primeşte Andreea, murmură 
el... 

Şi plecă furios, încălecă şi se întoarse acasă în strada 
Provence nr. 5, unde ocupa un apartament. Roland se 
închise în fumoar şi începu să se gândească: „O! femeile...!” 
îşi zise el cu acel accent disperat al tinerilor de douăzeci şi 
trei de ani, care cred că totul este pierdut, chiar onoarea, în 
ziua când o ştrengăriţă oarecare pe care o iubesc, găseşte 
de cuviinţă să-şi schimbe felul pieptănăturii, fără să ceară şi 
părerea lor. 

Roland de Clayet era un tânăr orfan, cu un venit de vreo 
douăzeci de mii de livre anual, neavând altă rudă decât pe 


un unchi bătrân, cavalerul de Clayet, care îi va mai lăsa şi el 
un venit de nouă sau zece mii de livre. 

Roland intrase de timpuriu în viaţa pariziană şi dacă n-ar 
fi fost prea uşuratic ar fi putut să câştige o oarecare 
experienţă. Dar el era unul din acei tineri nebunatici care 
se încred prea mult în inima, în imaginaţia şi în vanitatea lor 
şi ceea ce este şi mai rău este faptul că ei cred că au în 
suflet o rază din înţelepciunea divină. Roland, de cinci ani 
de când îşi luase majoratul, iubise la nebunie tocmai pe 
acele femei care îl înşelaseră mai mult, şi în sufletul lui 
pătrunsese credinţa nebunatică a tinerilor, care o socotesc 
cea mai virtuoasă femeie tocmai pe cea care s-a compromis 
cel mai mult în ochii lor. 

Roland se întâlnise într-o zi cu domnişoara de Chamery 
într-o societate îndoielnică. Se îndrăgostise de ea şi îi 
propusese să o ia în căsătorie. 

Trecuseră trei luni de atunci. 

În timpul acestor trei luni, Andrea jucase cu el toate 
comediile. 

Câteodată, mişcată de această iubire, ea care afirmase 
încă din copilărie că nu poate suferi căsătoria, era pe 
punctul să cedeze şi să-l primească de bărbat. Dar de cele 
mai multe ori, însă, îi zicea: 

— Eşti nebun, dragul meu... sunt prea bătrână... în 
curând voi împlini douăzeci şi cinci de ani... 

În timpul acestor trei luni, Roland se îndepărtase, puţin 
câte puţin, de obiceiurile şi de prietenii săi, pentru a se 
ocupa numai de domnişoara Andreea de Chamery, a cărei 
viaţă independentă şi excentrică nu o bănuia. 

Andreea îşi dădea aere de artistă şi pe motivul acesta 
primea în casă la ea scriitori, pictori şi artişti de la teatru. 
Pe deasupra... mai făcea şi versuri. 

Andreea de Chamery era o FEMEIE în toată puterea 
cuvântului. În ochii lui Roland Clayet însă ea era virtutea 
personificată. El se ducea deseori la ea acasă, la orice oră 
din zi, dimineaţa sau seara, şi pentru prima oară i se 


întâmpla ca ea să îi refuze vizita. Roland crezu că 
înnebuneşte. 

Şi cum îndrăgostiţii suferă de boala scrisului, el luă 
condeiul şi scrise următorul bilet, pe care îl lipi în grabă şi îl 
duse valetului cu ordin de a-l duce imediat în strada Saint- 
Florentin. 

lată ce scrisese: „Erai acasă... Şi n-ai vrut să mă 
primeşti. M-am întors la mine, zdrobit de durere, fără să 
ştiu motivul pentru care te-ai purtat atât de aspru cu mine, 
tremurând de teama de a nu mai fi iubit şi văzând toate 
lucrurile în negru. 

O!... sufletul meu suferă toate chinurile infernului!... 
sufăr îngrozitor...! 

Te rog în genunchi, spune-mi un cuvânt, un singur 
cuvânt, te rog, te implor!... Ce s-a întâmplat?... Aştept... 

Roland” 

Şi pe când valetul ducea scrisoarea, eroul nostru aştepta 
răspunsul, pradă unei nelinişti îngrozitoare. 

Timp de o jumătate de oră, cât lipsi servitorul Roland nu 
se gândi decât la ea. Îşi aminti că a doua zi dimineaţă 
trebuia să se dueleze cu unul din cei mai buni prieteni ai 
săi, vicontele Fabien d'Asmolles, care îi servise de ghid în 
viaţa pariziană. Şi fără voie îşi aduse aminte de vorbele 
batjocoritoare ale lui Fabien cu privire la aceea pe care o 
numise pretinsa domnişoară de Chamery. Oricât era de 
nestrămutată credinţa pe care o avea Roland în virtutea 
Andreei, nu se putu opri să nu se îndoiască întrucâtva de 
purtarea ei. 

Bănuiala aceasta creştea din ce în ce mai mult, cu cât se 
gândea la inexplicabila purtare a domnişoarei de Chamery, 
de a nu-l primi la ea. Ea care îl primea în toate zilele, la 
orice oră, nu-l primea tocmai la ora patru după amiază, oră 
la care toată lumea primeşte. 

Din fericire pentru imaginaţia lui bolnavă, valetul se 
întoarse aducând un bileţel din partea domnişoarei 
Andreea, bileţel care produse asupra bănuielilor lui Roland 


efectul soarelui care răsare, răspândind ceața care acoperă 
vârful colinelor. Domnişoara Andreea de Chamery îi scria că 
sosirea neaşteptată la ea a baronului de Chamery, o rudă a 
ei din provincie, o împiedicase să-l primească pe el, pe 
Roland. Dar că, pentru a-l despăgubi de supărarea pe care 
i-o produsese fără voia ei, îl invită în aceeaşi seară chiar, să 
vină la ea pentru a bea împreună o cană de ceai, ceaiul 
împăcării. 

Era ora cinci. Prin urmare mai avea de aşteptat încă trei 
ore. 

Se ştie însă că, pentru îndrăgostiţi, o oră de aşteptare 
este la fel de lungă ca un secol. 

Roland se întrebă ce ar putea face pentru a trece mai 
repede cele trei ore. 

Îşi aduse aminte de cearta pe care o avusese cu Fabien şi 
se gândi că trebuie să-şi găsească martori. Se duse la club, 
în strada Regală, unde şi prânzi. După masă trecu în sala de 
joc, unde se întâlni cu mai mulţi tineri care jucau cărţi. 

— Salut!... îi zise unul dintre ei lăsând să-i cadă pe piept 
monoclul pe care îl ţinea la ochi. Ce mai faci, Roland? 

— Bună seara Octave, bună seara Edmond, zise Roland, 
am treabă cu voi... 

— Cu noi...? 

— Cu amândoi... 

— E! e!... zise Octav cu un accent uşor de batjocură, nu 
cumva vrei să te baţi? 

— Tocmai... 

— Când? 

— Mâine dimineaţă. 

— Cu cine? 

— Cu Fabien d'Asmolles. 

— Ce vorbeşti?... Ştii că e curios? 

— Crezi? 

— Sigur. Fabien era prieten cu tine. 

— Era, dar nu mai este. 


Tânărul pe care îl chema Octav se ridică cu gravitate şi 
puse mâna pe umărul lui Roland: 

— Dragul meu, îi zise el, pentru că ne faci onoarea de a 
te încrede în prietenia noastră, alegându-ne ca martori, 
trebuie să ne spui şi motivul pentru care vrei să te baţi... 

— Cum...? 

— Datoria martorilor este foarte serioasă. Noi nu te vom 
lăsa să te baţi, decât atunci când vom şti... 

— Dragii mei prieteni, răspunse Roland cu răceală, 
scoţându-şi ceasornicul din buzunar, este şase şi jumătate... 
mai pot sta cu voi încă o oră. Vreţi să facem o partidă de 
whist? Acesta este singurul mijloc prin care pot răspunde la 
întrebările voastre... 

— Ciudat mijloc... 

— Mă bat mâine dimineaţă cu Fabien d'Asmolles, 
prietenul meu, dar nici el, nici eu, nu putem spune motivul 
pentru care ne batem... Vreţi să-mi fiţi martori fără să ştiţi 
pentru ce ne batem? 

— O! O! murmură Octave, mi se pare că ghicesc. Trebuie 
să fie la mijloc o femeie... 

— Poate. Aşadar, primiţi? 

— Sigur...! 

— Atunci, veniţi mâine dimineaţă la mine, la ora şase... 

— Vom veni. 

Roland ceru un condei şi-i scrise lui Fabien: „Domnule, 
Astă-seară nu sunt acasă, prin urmare nu pot primi martorii 
dumneavoastră. Dar, dacă vrei, ne putem întâlni mâine 
dimineaţă la ora şapte, în pădure, în dosul pavilionului 
d'Armenonville, Al dumneavoastră, Roland de Clayet” 

Pe la ora şapte, Roland plecă de la club şi se întoarse 
acasă pentru a se îmbrăca. 

Acolo găsi o scrisoare ce-i venise din provincie, datată 
din Besanqon. Scrisoarea aceasta îi fusese trimisă de 
unchiul său, bătrânul cavaler de Clayet. 

„Nepoate, îi scria cavalerul, îmi ceri consimţământul 
pentru a face o căsătorie, care, după scrisoarea ta, mi se 


pare convenabilă din toate punctele de vedere, afară de 
unul: vârsta fetei cu care vrei să te însori. Bagă de seamă! 
Trebuie să căutăm totdeauna o fată cu cel puţin zece ani 
mai tânără decât noi. 

Dar, lăsând la o parte aceasta, nu văd pentru ce n-aş 
încuviinţa alegerea pe care ai făcut-o. 

Familia Chamery este de viţă nobilă şi venitul anual de 
douăzeci de mii de livre face numele şi mai nobil încă...” 

Roland nu vru să citească mai departe. Şi cu inima plină 
de bucurie se îmbrăcă şi alergă în strada Saint-Florentin. 

Andreea îl aştepta. 

Frumoasa blondă era culcată pe o canapea în faţa sobei, 
într-un budoar cum n-ar putea visa mai frumos o femeie. 
Ţinea în mână o carte de Lamartine. În privirea şi în 
atitudinea ei era o umbră de melancolie. 

Ea întinse mâna tânărului, care se aruncă în genunchi la 
picioarele ei şi îi zise... 

— Te rog, te rog... citeşte scrisoarea aceasta... mă vei 
mai refuza şi acum? 

Şi îi întinse scrisoarea pe care i-o trimisese unchiul său, 
cavalerul. 

Andreea luă scrisoarea şi o citi cu gravitate de la început 
până la sfârşit. 

— Eşti nebun!... zise ea în cele din urmă. 

— Nebun? 

— Fireşte... pentru ce ai scris cavalerului de Clayet...? 

— Pentru că trebuia... 

— Trebuia mai întâi să mă întrebi pe mine. Ţi-am dat eu 
voie? 

— A!... strigă Roland, nu mă mai iubeşti... Chiar ieri... 

— Ieri nu mai este azi, zise domnişoara de Chamery cu o 
cochetărie infernală. Şi apoi, vreau să mă mai gândesc... 
Lasă-mi o săptămână şi jură-mi... 

— Ce să jur? 

— Că de astăzi până în opt zile n-ai să mă mai întrebi, n- 
ai să-mi ceri să-ţi spun ce hotărâre am luat. Vino în toate 


zilele să mă vezi, dar nu-mi vorbi nimic de căsătorie. Poate 
că astfel vei câştiga. 

Andreea însoţi aceste din urmă cuvinte cu o privire şi un 
surâs care părea că este plin de promisiuni. 

— Fie!... zise el. 

Şi se ţinu de cuvânt. În timpul acelei seri se îmbătă de 
vocea, de surâsul şi de spiritul acelei femei, care poseda, de 
altfel, secretul miraculos al seducţiei. 

Sună ora unsprezece. 

Roland se sculă. 

Deodată îşi aduse aminte de cuvintele lui Fabien şi 
împins de un fel de curiozitate, zise Andreei: 

— Apropo, cunoşti pe prietenul meu Fabien d'Asmolles. 
Aş vrea să... 

Şi el se uită cercetător în ochii Andreei. Aceasta rămase 
nemişcată. 

— Păzeşte-te de omul acesta, îi zise. Domnul Fabien 
d'Asmolles este un om pe care nu-l primesc în casă la mine. 
El m-a urmărit timp de doi ani cu iubirea lui prostească şi 
văzând că nu reuşeşte a început să mă calomnieze 
pretutindeni... Adio... 

Şi domnişoara de Chamery îşi luă rămas bun de la 
Roland fără să spună mai mult. 

Roland se întoarse acasă zicându-şi: „Mâine îl voi omori 
pe Fabien. Trebuie...!” 

Capitolul VII. 

Roland de Clayet se întoarse acasă pradă unei 
surescitări nervoase, care avea două cauze diferite: mai 
întâi iubirea pentru pretinsa domnişoară de Chamery şi 
apoi supărarea pe care o produsese asupra lui purtarea 
vicontelui Fabien d'Asmolles. 

În ochii lui Roland, vicontele nu era nici mai mult nici mai 
puţin, mai cu seamă după cele ce îi spusese domnişoara de 
Chamery, decât un om nesincer şi invidios, care se răzbuna 
prin calomnii murdare. Şi cum Roland credea în ea, se 
întoarse acasă jurându-şi să-l ucidă pe calomniatorul 


îngerului pe care-l iubea. Femeia iubită, oricum ar fi, este 
un înger. 

Când ai douăzeci şi trei de ani şi a doua zi te aşteaptă un 
duel, simţi nevoia să dormi... Roland era curajos. El se 
aruncă în pat, adormi şi nu se deşteptă decât a doua zi 
dimineaţă, când veni valetul să-l scoale. 

După o oră sosiră şi martorii. 

Cei doi tineri, foarte mândri că fuseseră socotiți în 
rândul oamenilor care pot figura ca martori într-un duel, se 
îmbrăcaseră în nişte haine anume făcute pentru astfel de 
împrejurări şi îşi luaseră un aer grav, care îi făcea mai mult 
caraghioşi decât serioşi. 

Roland stătea pe un divan şi îi aştepta. Cum elera cu trei 
ani mai mare decât martorii săi, arăta mai puţin ridicol şi 
îmbrăcămintea lui era mai puţin pretențioasă. 

— Dragă amice, zise Octave intrând, după cum vezi, 
suntem punctuali ca nişte ceasornice... 

— Ca nişte ceasornice care merg bine, răspunse Roland 
râzând. 

— Mai avem încă douăzeci de minute, răspunse al doilea 
tânăr. 

— Dar trebuie să ajungem noi cei dintâi pe teren... 

— Fie!... să plecăm. 

Roland spusese să i se pună caii la docarul de patru 
persoane. 

Spadele fură băgate în cutia de sub capra vizitiului. 

Se urcară cu toţii în trăsură. 

— Dragul meu, zise Octave luând hăţurile din mâinile lui 
Roland, când urmează să te baţi, trebuie să ai nervii liniştiţi 
şi să nu-ţi oboseşti mâinile. Lasă-mă să mân eu caii. 

— Cum vrei... răspunse Roland. 

Şi plecară. 

Întâlnirea era în pădure, în dosul pavilionului 
d'Armenonville. Docarul ieşi din Paris prin poarta Maillot la 
ora şapte fără un sfert şi Roland fu cel dintâi pe teren. 


Cei trei tineri ca nişte oameni cunoscători, dar care nu 
dau lucrurilor decât importanţa lor reală, se lungiră pe 
iarbă şi aşteptară, vorbind de vreme, de curse, de operă şi, 
în sfârşit, de venirea lui Fabien d'Asmolles. 

Când sună ora şapte şi cum pe şoseaua care duce la 
poarta Maillot nu se vedea nici o trăsură, Roland încruntă 
din sprâncene. 

În acelaşi timp tânărul Octave exclamă făcând pe 
grozavul. 

— Vicontele mi se pare cam uşuratic. Îşi bate joc de 
N0i...! 

— Ne face să aşteptăm, adăugă tânărul Edmond, 
completând gândul tovarăşului său. 

— Probabil că ceasurile voastre merg înainte, murmură 
Roland. 

Aşteptară astfel cam douăzeci de minute. Începuseră să 
facă fel de fel de reflecţii asupra curajului lui Fabien 
d'Asmolles, care de altfel trecea drept un om foarte curajos, 
când în sfârşit se zări pe şosea o trăsură închisă, din care 
Roland de Clayet îl văzu, coborând pe vicontele Fabien şi 
doi ofiţeri. 

— Hm!... murmură micul Octave, nu cumva vicontele îşi 
râde de noi? 

— Pentru ce? întrebă Roland. 

— Mai întâi ne-a făcut să-l aşteptăm douăzeci de minute, 
observă Edmond. 

— Şi apoi ne aduce doi ofiţeri, ca şi cum ar vrea să ne 
arate că i-a fost teamă că afacerea n-ar fi putut să meargă 
fără ei... 

— Sigur!... zise micul Edmond furios, şi cu noi duelurile 
pot fi tot atât de serioase ca şi cu ofiţerii. 

Vicontele Fabien se apropie de cei trei tineri şi îi ascultă. 

— Daţi-mi voie, domnilor, zise el, să vă recomand pe verii 
mei, contele şi vicontele d'Oisy. 

Cei doi locotenenţi salutară pe martorii lui Roland şi 
Fabien se retrase. Apoi unul dintre ei se apropie de Roland 


şi îi zise: 

— Cu toate că obiceiul nu este astfel, se pare, domnule, 
că împrejurări importante îl silesc pe domnul Fabien 
d'Asmolles să vă ceară o scurtă întrevedere înainte de a vă 
bate. 

Pe buzele lui Roland flutură un surâs ironic. 

Ofiţerul înţelese surâsul acela. 

— Oh!... fiţi sigur, zise el, că Fabien se bate totdeauna 
când este insultat, dar mi se pare că este vorba de unchiul 
dumneavoastră... 

— Fie! zise Roland. 

Ofiţerul făcu semn vicontelui. 

Acesta vorbea cu cei doi tineri. La semnul ofițerului se 
apropie de Roland, îl luă de braţ şi îl trase la o parte, spre 
marea mirare a tânărului Octave, care zise în batjocură 
celuilalt ofiţer: 

— Asta e nostim!... Şi mi se pare că rolul meu şi al 
prietenului meu devine caraghios... Nu cumva aceşti domni 
vor acum să se strângă în braţe? 

— Domnule, răspunse ofiţerul cu o politeţe perfectă, 
aveţi răbdare, se vor bate!... Pe de altă parte, înainte de a 
vă arăta astfel nemulţumirea, binevoiţi, vă rog, să vă 
amintiţi că nu sunteţi aici decât simplu martor, şi dacă viaţa 
tânărului pe care îl asistați vă stă în spinare, politeţea cere 
să vă ascundeţi cel puţin gândurile... 

Şi ofiţerul îi întoarse spatele. 

lată convorbirea dintre vicontele Fabien d'Asmolles şi 
vechiul său prieten, Roland de Clayet. 

— Domnule, zise vicontele luându-şi adversarul de braţ, 
gest ce îl scandalizase în ultimul grad pe tânărul Octave, nu 
este în obiceiul meu să întârzii când este vorba de un duel. 
Din contră, în cele mai multe cazuri, eu sunt cel dintâi care 
ajung la locul de întâlnire, dar dacă v-am făcut astăzi să 
aşteptaţi, a fost din cauza dumneavoastră. 

— A mea? 

— A dumneavoastră. 


— Cum aşa? 

— Ascultaţi-mă, zise Fabien cu mândrie, aveţi un unchi, 
cavalerul de Clayet. Unchiul dumneavoastră este amicul 
tatălui meu. Chiar dumneavoastră când aţi venit la Paris 
acum cinci ani, aţi venit la mine cu o scrisoare de 
recomandare din partea lui. 

— Să terminăm, domnule, murmură Roland ironic. 

— Mă iertaţi, zise Fabien, trebuie să mă ascultați până la 
sfârşit. Azi dimineaţă, tocmai când voiam să vin încoace, mi 
s-a dat o scrisoare din partea lui. 

Roland făcu un gest de uimire. 

— Scrisoarea aceasta, continuă Fabien, a venit ieri, şi 
cameristul meu a pus-o pe masă în salon. Astă noapte m-am 
întors târziu acasă şi m-am culcat fără să-l întreb pe 
servitor dacă am vreo scrisoare. 

— Domnule, întrerupse Roland pe un ton obraznic, cred 
că unchiul meu nu v-a scris un volum întreg, ca să pierdeţi 
douăzeci de minute cu citirea lui... 

— Nu, domnule, dar a trebuit să-i răspund. 

— Unchiului meu? 

— Da, domnule. Se poate întâmpla să mă omorâţi... 

— Nădăjduiesc... 

— Dar nu tot asta este şi părerea mea, răspunse 
vicontele cu un accent dispreţuitor. În sfârşit, este mai bine 
să prevedem totul. 

— Pie! Şi? 

— Şi, cum acesta mi-a făcut cinstea de a-mi scrie tocmai 
despre dumneavoastră... 

— Despre mine? 

— Da. lată scrisoarea lui. 

Şi Fabien întinse lui Roland o scrisoare în care acesta 
citi: „Scumpul meu Fabien, zicea cavalerul, fiindcă am lăsat 
în paza ta pe zăpăcitul meu nepot, m-am hotărât să-ţi scriu 
în mod confidenţial pentru a-ţi cere un sfat. 

Roland îmi scrie că vrea să se însoare. El zice că iubeşte 
şi vrea să o ia de soţie pe domnişoara de Chamery. 


Chamery este o familie bună. Roland spune că fata are 
un venit de douăzeci de mii de livre. Dar Roland este tânăr, 
se entuziasmează uşor, şi cu toate că îi dau consimţământul 
meu, de care la nevoie s-ar putea lipsi, îţi scriu şi te rog să 
mă linişteşti răspunzându-mi în câteva rânduri despre acest 
lucru. 

Îţi strâng mâna, Cavalerul de Clayet.” 

— Domnule viconte d'Asmolles, zise Roland de Clayet 
după ce citi scrisoarea, mi se pare curios unchiul acesta 
care crede că noi nu putem să ne facem treburile fără 
sprijinul dumneavoastră. 

— Poate că aveţi dreptate, domnule, răspunse Fabien, 
dar din moment ce unchiul dumneavoastră a crezut de 
cuviinţă să-mi ceară sfatul, am crezut şi eu de cuviinţă că 
trebuie să îi răspund. 

— A... 

— lată o copie după scrisoarea mea... 

Fabien îi întinse lui Roland o a doua scrisoare. 

„Domnule, Nu am decât foarte puţin timp la dispoziţie şi 
sunt silit să vă răspund pe scurt. 

Domnişoara de Chamery, cu care vrea să se însoare 
domnul Roland de Clayet, se numeşte de fapt domnişoara 
Brunot şi este o femeie care nu poate fi luată de soţie. 
Subliniez cuvintele acestea. 

— Ieri am încercat să-i arăt lui Roland lucrul acesta, dar 
el mi-a căutat ceartă, m-a insultat şi în momentul acesta 
sunt pe punctul de a pleca la pădure, unde vom continua, 
cu armele în mână, convorbirea noastră de ieri. În starea în 
care a ajuns inima bietului băiat, orice morală este de 
prisos şi am să-i fac un serviciu dându-i o lovitură bună de 
sabie, care să-l ţină la pat cel puţin şase săptămâni. Timpul 
acesta cred că vă ajunge pentru a-l aduce la idei mai 
sănătoase asupra însurătorii şi asupra aventurierelor care 
îşi iau nume pompoase. 

Dacă din nenorocire se va întâmpla altfel, nu-l vom putea 
împiedica nici dumneata, nici eu, de a se căsători cu 


domnişoara Andreea Brunot. 

Îţi strâng mâna, Vicontele Fabien d'Asmolles” 

Roland de Clayet se făcu galben de mânie citind 
scrisoarea aceasta. În cele din urmă o întinse lui Fabien. 

— Domnule, îi zise el, scrisoarea această vă va costa 
viaţa... 

— Nu cred... zise Fabien liniştit. 

— Veţi muri, termină Roland beat de furie, cum mor 
calomniatorii. Dacă femeia aceea nobilă pe care o insulţi 
fără jenă ar fi ascultat propunerile dumitale de dragoste... 
dacă te-ar fi ascultat... dacă ţi-ar fi cedat... 

— Bun... zise Fabien întorcând spatele lui Roland, mi se 
pare că domnişoara Brunot a prevăzut lovitura. 

Şi se apropie de martorii lui Roland. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnilor, le zise el, domnul de 
Clayet şi cu mine suntem la ordinele dumneavoastră. 

— În sfârşit!... zise Octave, care ţinea cu orice preţ să fie 
obraznic, nu v-aţi grăbit deloc, domnule. Credeam că nu se 
mai isprăveşte o dată...! 

— Domnule, îi zise Fabien, ridicând uşor din umeri, ce 
vârstă ai? 

— Douăzeci de ani... 

— Eşti prea copil şi ar fi trebuit să vii însoţit de doică. 
Copiii de seama dumitale nu trebuie să iasă singuri din 
Paris...! 

Şi Fabien îi întoarse spatele, îşi scoase haina şi luă spada 
din mâinile unuia din martorii săi. 

Roland, beat de furie, făcu la fel. 

— Haideţi, domnilor!... zise unul dintre ofiţeri. 

Cei doi adversari încrucişară spadele. 

Roland, stăpânit de furie, se aruncă orbeşte asupra 
vicontelui şi îl atacă. Dar Fabien era liniştit, rece, stăpân pe 
sine. Pe buze îi flutura un surâs batjocoritor. 

Spada lui Roland întâlnea pretutindeni spada vicontelui. 

— Dragul meu, îi zise acesta, prea te grăbeşti... furia te 
orbeşte... te lupţi rău... mai rău ca de obicei... Dacă mai 


continui aşa... te omori singur... şi eu nu vreau asta... 

Roland răspunse printr-un strigăt de furie. 

— Vezi, continuă Fabien, care para loviturile cu 
îndemânare, dacă n-ar fi la mijloc afurisita aceea de 
însurătoare, m-aş mulţumi să te înţep puţin la braţ... şi am 
termina treaba... dar în situaţia de faţă... trebuie să 
procedez mai serios. 

În momentul când pronunţă cuvintele acestea, Roland se 
descoperi. Fabien întinse braţul. 

Străpuns în umăr, Roland scoase un țipăt, scăpă spada 
din mână şi căzu. 

— Lovitura asta, zise vicontele Fabien cu răceală, 
înfigându-şi spada în pământ şi aplecându-se spre adversar 
pentru a-l ridica, am învăţat-o de la un maestru de arme 
italian. Este o lovitură foarte frumoasă. Nu omoară 
niciodată: peste două luni eşti din nou în picioare... 

Martorii se grăbiră ca şi Fabien să-l ajute pe Roland. 

Rănitul leşinase. Fu transportat în trăsură, pe când unul 
din martori plecă în docar la Ternes în căutarea unui 
chirurg. 

Medicul se uită la rană şi răspunse că viaţa lui Roland nu 
este în primejdie. 

— Va trebui să stea în pat cam două luni, zise el. 

— Tinere, spuse atunci Fabien, salutând pe martorul lui 
Roland care fusese obraznic cu el, vezi că n-ai pierdut nimic 
dacă te-am sfătuit să aştepţi. Mărturiseşte că răbdarea este 
o virtute. 

Şi îi întoarse spatele, lăsându-l puţin zăpăcit de această 
ironie neaşteptată. 

După opt ore, Roland de Clayet se deşteptă în patul său, 
cuprins de friguri uşoare, dar păstrându-şi prezenţa de 
spirit. El primi un bileţel roz, parfumat. 

Scrisul prelung şi subţire, plicul cu blazon, culoarea îl 
făcură să tresară de bucurie şi uită aproape cu desăvârşire 
durerea pe care i-o pricinuia rana. Era de la ea. 

— Cine ştie!... poate că aflase că se bâtuse pentru ea... 


Foarte emoţionat, rupse plicul şi citi: 

Domnule, Am aflat că azi dimineaţă v-aţi bătut în duel cu 
domnul Fabien d'Asmolles. În urma convorbirii pe care am 
avut-o ieri, nu mă îndoiesc deloc asupra motivului care a 
pricinuit această întâlnire supărătoare. 

Când veţi fi cu mintea mai coaptă, domnule, veţi înţelege 
că cel mai bun mijloc de a compromite o femeie, este să se 
erijeze cineva în apărătorul ei, şi fiindcă mă găsesc acum 
cât se poate de compromisă din cauza nebuniilor 
dumneavoastră, vă rog să-mi permiteţi, ca odată cu 
condoleanţele mele, să vă anunţ că plec din Paris chiar 
astăzi. 

A dumneavoastră. 

Andreea de Chamery” 

Pentru a explica scrisoarea aceasta, care a fost pe 
punctul de a-l ucide pe îndrăgostitul Roland de Clayet, 
trebuie să pătrundem mai adânc în viaţa intimă a acestei 
femei care se autonumise cu neruşinare domnişoara de 
Chamery. 

Capitolul VIII. 

În dimineaţa zilei când Fabien d'Asmolles şi Roland de 
Clayet îşi dădeau întâlnire pentru a doua zi în pădure, un 
om mic, pântecos, chel, purtând ochelari albaştri, îmbrăcat 
în negru, sub braţ cu o mapă mare de piele şi având 
înfăţişarea unui om de afaceri, cobori dintr-un cupeu de 
piaţă în faţa casei cu nr. 18 din strada Saint-Florentin. 

În poartă, rezemat de coada măturii, stătea portarul cu 
un aer foarte important. 

Când văzu că omul care cobora din cupeu vrea să intre 
în curte, îl privi mai întâi cu un aer curios, apoi cu dispreţ, 
întrebându-se, fără îndoială, la care din nobilii săi locatari 
putea veni un om aşa de pocit. Acesta se uită la portar pe 
deasupra ochelarilor: 

— Domnişoara de Chamery este acasă? întrebă el. 

— Da, domnule. 


Şi portarul salută tot atât de respectuos, după cum un 
moment înainte îl privise cu un aer aproape obraznic. 

— La ce etaj? 

— La primul, uşa din dreapta. 

Omul urcă treptele şi apăsă pe butonul de cristal al 
soneriei. 

Scara bine îngrijită, uşile largi şi ornamentate, în pragul 
cărora se oprise vizitiul, înfăţişarea frumoasă a casei, totul, 
părea a anunţa că cea care se numeşte domnişoara de 
Chamery era într-o situaţie, dacă nu foarte bună, cel puţin 
îndestulătoare. 

Un valet, încălţat cu cizme cu carâmbii întorşi, şi 
îmbrăcat cu o vestă roşie, veni să deschidă şi, ca şi portarul, 
se uită lung la omul îmbrăcat în negru. 

— Domnişoara de Chamery! repetă acesta pe un ton 
hotărât... 

— Domnişoara nu poate să primească, întoarceţi-vă pe la 
trei. Domnişoara nu se scoală niciodată înainte de 
douăsprezece. 

— Mă iartă, răspunse vizitatorul pe un ton autoritar, te 
rog să duci domnişoarei cartea mea de vizită şi vei vedea că 
voi fi primit numaidecât. 

Valetul se uită lung la el încă o dată. 

— Nu cumva sunteţi domnul Rossignol? întrebă el. 

— Tocmai. 

— Atunci intraţi. Domnişoara mi-a dat ordine speciale 
pentru dumneavoastră. 

Valetul îl introduse pe domnul Rossignol în salon, ridică o 
draperie şi dispăru. 

După un moment, omul de afaceri - căci asta era - auzi 
deschizându-se o uşă alăturată şi o voce care zicea: 

— Justine, adu-mi pelerina şi spune-i domnului Rossignol 
să intre. 

După alte două minute, o fată tânără şi drăguță ridică 
draperia după care dispăruse valetul, făcu un semn 
domnului Rossignol care se ridică, şi îl introduse în camera 


de culcare, mobilată cu un lux delicat, în fundul căreia omul 
de afaceri zări pe domnişoara de Chamery, în pat. 

Ea îi arătă cu mâna un fotoliu. 

După ce domnul Rossignol se aşeză, cu acea nepăsare a 
oamenilor care îşi întrebuinţează timpul pentru tot felul de 
tertipuri, ea le făcu semn Justinei şi valetului să iasă. 

— Nu sunt acasă, zise ea. 

— Pentru nimeni? întrebă Justine. 

— Pentru nimeni din lume. 

— Nici chiar pentru domnul baron? 

— Dacă vine, roagă-l să aştepte. 

Camerista şi valetul ieşiră. 

— Acum putem sta de vorbă, domnule Rossignol, zise 
domnişoara de Chamery. 

Omul de afaceri se înclină. 

— După scrisoarea pe care mi-aţi trimis-o, zise el, pare a 
fi vorba de lucruri grave. 

Şi se aşeză mai comod în fotoliu. 

— Domnule Rossignol, dumneavoastră sunteţi directorul 
unei agenţii care cumpără poliţele ce nu se plătesc, 
procesele pierdute sau părăsite etc., nu este aşa? 

— Mai exact, continuă domnul Rossignol, prefăcându-se 
că nu-l supără tonul ironic cu care îi definise domnişoara de 
Chamery profesiunea, sunt directorul SOCIETĂŢII 
MUTUALE ŞI JURIDICE DE ASIGURARE ÎMPOTRIVA 
CREANŢELOR ÎN NEREGULĂ. El pronunţă cuvintele 
acestea cu o anumită îngâmfare. 

— Eu nu discut înţelesul cuvintelor, zise domnişoara de 
Chamery, şi nu pentru asta v-am chemat aici... 

— Ieri mi-aţi făcut onoarea de a-mi scrie, spunându-mi să 
vin astăzi aici, între ora nouă şi zece, pentru a-mi vorbi de o 
afacere importantă. 

— V-am chemat pe dumneavoastră, n-am chemat 
Societatea. 

— Pe mine? 


— Domnule Rossignol, zise cu răceală domnişoara de 
Chamery, sunteţi din Blois, nu este aşa? 

Domnul Rossignol tresări. 

— Aţi fost primul secretar al domnului Corbon, notarul 
familiei de Chamery. 

— Da, domnişoară, răspunse domnul Rossignol încurcat. 

— Şi din cauza unei mici sume de bani, aţi fost, mi se 
pare, concediat tocmai în anul când a murit marchiza de 
Chamery? 

— Mama dumneavoastră, răspunse domnul Rossignol cu 
îndrăzneală. 

— Tocmai. 

Şi domnişoara de Chamery îl privi cu răceală pe omul de 
afaceri. 

— Din Blois, continuă ea, aţi venit la Paris, unde aţi 
încercat toate meseriile, câteodată v-aţi schimbat şi numele 
şi aţi şi fost condamnat după câte îmi aduc aminte... 

— Domnişoară... 

— Dar cum sunteţi un om inteligent, aţi reuşit să scăpaţi 
din încurcătură şi domnul Rossignol de astăzi, care altădată 
se chema Jules Maloiss, trece în ochii justiţiei drept un om 
cum nu se poate mai de treabă, ba ceva mai mult, un om 
renumit pentru dibăcia cu care descurcă afacerile cele mai 
încurcate şi cele mai spinoase. 

Domnul de Rossignol o ascultase liniştit pe domnişoara 
de Chamery. Când aceasta termină, zise: 

— Domnişoară, pentru că mă cunoaşteţi atât de bine, 
daţi-mi voie să vă dovedesc că ştiu şi eu ceva despre 
existenţa dumneavoastră. 

— Spuneţi, zise ea cu nepăsare. 

— Sunteţi fiica din flori a domnului Brunot, avocat şi a 
doamnei de Chamery, care era văduvă de şase ani când v- 
aţi născut dumneavoastră. 

— Apoi? 

— Aţi fost crescută în castelul din Blois, la început ca 
orfană. În sfârşit marchizul Hector de Chamery s-a învoit cu 


mama lui să vă numească fiica ei. 

— Bun! Apoi? 

— Când a murit marchizul, averea lui a trecut vărului 
său, contele de Chamery... Marchizul Hector vă 
dezmoştenise... 

— Adevărat. 

— Când a murit marchiza, mama dumneavoastră, n-aţi 
moştenit de la ea decât suma de 150.000 mii de franci, 
rodul economiilor, precum şi diamantele sale. Dar contele 
de Chamery v-a asigurat intrând în posesia moştenirii şi 
devenind marchiz, o pensie pe viaţă de 12.000 livre. 

— Sunteţi bine informat, domnule Rossignol. 

— Aşteptaţi, zise el cu obrăznicie, mai ştiu şi altele... 

— Ce anume? 

— Ştiu că dumneavoastră n-aveţi dreptul să purtaţi 
numele de Chamery, nume care nu vă aparţine. 
Dumneavoastră vă bucuraţi de un venit de 19.000 livre şi 
după moartea mamei dumneavoastră - aveaţi atunci 
cincisprezece ani - aţi fi putut foarte bine să vă găsiţi un 
bărbat după plac... Dar v-a plăcut să duceţi o viaţă cam 
aventuroasă... 

— Onorabile domnule Rossignol, îl întrerupse 
domnişoara de Chamery, mi se pare că purtarea mea nu vă 
priveşte de fel... 

— Nu vă supăraţi, spun lucrurile acestea pentru a vă 
dovedi că vă cunosc trecutul tot atât de bine după cum îl 
cunoaşteţi dumneavoastră pe al meu, atâta tot... 

— Atunci, zise domnişoara de Chamery, dacă aşa este, 
văd că ne putem înţelege de minune. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră. 

— Vreţi să câştigaţi 20.000 de franci? 

— Auzi întrebare! Ce trebuie să fac? 

— Mai întâi să ascultați povestea pe care vă voi spune-o. 

— Vă ascult, domnişoară. 

Şi tânăra continuă: 


— Marchizul de Chamery, tatăl fratelui meu Hector şi 
bărbatul mamei mele, îşi cheltuise averea încă dinainte de 
Revoluţie. După ce s-a întors în Franţa l-a moştenit pe 
unchiul său, cavalerul de Chamery, fost ofiţer de marină, 
care făcuse avere în Indii, de la 1760 până la 1790, pe 
lângă regele Lahorei. 

— Ştiam asta, zise domnul Rossignol. 

— Ascultaţi... Reîntors în Franţa la începutul imperiului, 
cavalerul de Chamery răscumpără toate pământurile care 
aparținuseră familiei sale, reconstituie averea teritorială a 
familiei şi moare după doi ani, lăsând toată averea aceasta 
nepotului său printr-un testament olograf, conceput astfel: 
„Institui ca legatar universal pe nepotul meu Antoine- 
Joseph-Ferdinand, marchiz de Chamery. [in ca averea mea 
să rămână în mâna celui mai bătrân membru al familiei de 
Chamery. Cu toate acestea, dacă se va întâmpla ca nepotul 
meu să moară, fără să aibă un moştenitor de sex bărbătesc, 
sau dacă copiii lui vor muri fără să aibă moştenitori, averea 
aceasta va fi moştenită de cei mai tineri din familie, 
reprezentaţi astăzi prin contele de Chamery.” 

Tânăra se întrerupse. 

— Domnul marchiz de Chamery, zise ea, a transcris 
averea marchizului Hector care, credincios testamentului 
unchiului său, a lăsat-o la rândul său contelui de Chamery, 
vărul său. Dar testamentul cavalerului mai avea un 
paragraf: „Dacă se va întâmpla ca avere mea să rămână 
celor tineri din familia de Chamery şi dacă şi aceasta se va 
stinge sau nu va fi reprezentată decât prin copii de sex 
feminin, voinţa mea formală este ca averea să fie trecută la 
rude mai îndepărtate, care poartă numele Chamery- 
Chameroy. Înrudirea noastră cu familia Chameroy datează 
din timpul lui Francois I şi a fost totdeauna recunoscută de 
aceste două familii”. 

— O! 0!... curios testament!... zise domnul Rossignol. 
Unde este testamentul acesta? 

— La mine. 


— A... 

— L-am găsit la moartea mamei mele printre hârtiile ei. 

— Da, zise domnul Rossignol, nu prea văd ce aţi putea 
face cu el. 

— Aşteptaţi... 

Şi domnişoara de Chamery începu să surâdă. 

— Ultimul marchiz de Chamery, zise ea, avea un băiat de 
zece ani când a murit mama. 

— Băiatul acesta a dispărut, ştiu... 

— A murit... 

— Nu s-a putut dovedi niciodată moartea lui. 

— Tocmai dovada aceasta ne trebuie, maestre Rossignol, 
sau cel puţin ne trebuie un extract mortuar în regulă. 
Societatea dumneavoastră care se ocupă de atâtea lucruri 
trebuie să aibă un birou special, aşa cred, care să se ocupe 
cu fabricarea actelor de deces... 

— Voi căuta să-mi procur unul, domnişoară, dar... 

— Ascultaţi!... În lumea asta nu mai este decât un singur 
Chamery-Chameroy. 

— A!... este unul... 

— Unul singur. 

— Şi? 

— Şi!... vreau ca în cincisprezece zile el să fie bărbatul 
meu. 

Maestrul Rossignol sări de pe scaun. 

— Acum înţeleg, zise el. Apoi rămase gânditor. 

— Este mai mult ca sigur, continuă el după un moment 
de tăcere, că, dacă se poate dovedi în faţa tribunalului că 
tânărul Chamery, fratele domnişoarei Blanche de Chamery 
şi fiul marchizei, este mort cu adevărat... 

— Asta este treaba dumneavoastră. Douăzeci de mii de 
franci nu se pot câştiga stând... 

— Adevărat, domnişoară... 

— Prin urmare, continuă domnişoara de Chamery, peste 
opt zile te aştept cu extractul acela mortuar... 


— Îl veţi avea... Numai, îmi veţi permite să vă cer o mică 
arvună... 

— Cât îţi trebuie? 

— Vreo şapte-opt mii de franci... îndrăzni Rossignol cu 
jumătate de voce. 

Tânăra sună. Apăru Justine. 

Domnişoara de Chamery îi întinse o cheie, îi arătă cu 
mâna un dulap, şi-i zise: 

— Dă-mi portofelul roşu, care este în cutia din dreapta. 

După ce i-l aduse, scoase din el zece hârtii de câte o mie 
de franci şi le întinse lui Rossignol. 

Acesta, după ce se grăbi să vâre biletele în buzunar, se 
ridică. 

— Peste opt zile, zise el, voi veni din nou. 

— Condu-l pe domnul zise tânăra Justinei. 

Pe când omul de afaceri şi camerista ieşeau pe o uşă, 
valetul băgă capul pe alta. 

— Intră! zise stăpâna sa. Ce este? 

— A venit domnul baron şi aşteaptă să-l primiţi. 

— Să intre. 

Şi domnişoara de Chamery ascunse cu grijă portofelul 
sub pernă. 

După câteva secunde, valetul îl introduse pe personajul 
pe care îl numise baron. Acesta era un om de cincizeci şi 
opt de ani, dar care nu părea să aibă mai mult de patruzeci. 
De altfel, era un bărbat frumos, îmbrăcat elegant, care ştia 
cum să se poarte şi se cunoştea că este un gentilom. 

— Bună ziua, zise el luând mâna fetei şi sărutând-o, ce 
mai faci? 

— Fac ce face o femeie care a visat un vis urât pe care îl 
vei numi straniu. Stai colea, să-ţi spun visul. 

Capitolul IX. 

Baronul de B..., acest personaj pe care l-am văzut 
intrând cu atâta familiaritate la ora zece dimineaţa, la o 
femeie care zicea că se numeşte domnişoara de Chamery, 
trecea faţă de lumea care voia să-l creadă drept o rudă, un 


tutore al Andreei, căreia îi purta un interes cu adevărat 
părintesc... 

Faţă de lume, Andrâea îi zicea DRAGĂ UNCHIULE, dar 
între cei patru pereţi ai camerei de culcare, lucrurile se 
schimbau. 

Domnişoara Brunot, după cum spusese cu câteva 
momente înainte Rossignol, avea un venit anual de 19.000 
livre. Dar putea să ajungă oare suma aceasta unei femei 
care ţinea trei cai în grajd, care plătea o chirie de două mii 
de franci şi care cheltuia alţi cincisprezece mii numai pe 
toalete? 

Andreei îi plăceau tablourile şi sculpturile de preţ, 
petrecea vara la Bade şi juca la cărţi ca cel mai pasionat 
jucător. Aşa că una peste alta, ea îl costa pe baron în fiecare 
an 60 până la 80 mii franci. 

Pe de altă parte, baronul, ca un gentleman perfect ce 
era, nu o întreba niciodată ce face cu banii lui, nu venea la 
Andreea decât dimineaţa, îi dădea o libertate desăvârşită şi 
nu venea niciodată la acele întâlniri ALE ARTIŞTILOR care 
îl zăpăciseră pe bietul Roland de Clayet. 

Baronul se aşeză la căpătâiul patului ei şi îi zise: 

— Doamne, ce vis aşa de grozav ai avut? 

— Am visat că mă măritam, răspunse ea. 

Pe buzele baronului flutură un surâs batjocoritor. 

— Adevărat, curios vis zise el. 

— Nu este aşa? 

— Fireşte...! 

— Atât numai, că eu nu sunt o femeie care să mă las 
sedusă de gustul măritişului. 

— Tu poate că te vei lăsa, dar... ceilalţi nu cred... 

— Care ceilalţi? 

— Bărbaţii... 

Şi baronul surâse încă o dată cu obrăznicie. 

— Când eşti femeie frumoasă, nu te vaiţi de bărbaţi... 

— De frumoasă, eşti frumoasă... 

— Şi când ai un venit de 19.000 livre... 


— Pe care le-ai mâncat... 

— Se poate... 

— Ascultă dragă, visul tău nu este serios şi e mai bine 
pentru tine să nu te măriţi şi să te mulţumeşti cu iubirea 
mea. 

— Dragă baroane, zise cu răceală domnişoara de 
Chamery, iartă-mă dacă am ocolit puţin pentru a te pune la 
curent cu situaţia: n-am visat că mă mărit, adevărul este că 
m-am hotărât să mă mărit... 

— Dragă, stai niţel, să ne înţelegem, o întrerupse 
baronul. Vorbeşti serios? 

— Foarte serios. 

— Te măriţi? 

— Mă mărit. 

— Când? 

— Peste cincisprezece zile... Cât se va putea mai curând. 

— Se poate să ştiu şi eu cu cine? 

— Deocamdată, nu. 

— Oh!... nu te întreb cum îl cheamă, vreau să ştiu numai 
ce situaţie are. 

— Are douăzeci de ani, este un băiat frumos şi poartă, ca 
şi tine, titlul de baron. 

— Autentic...? 

— Dovedit prin acte... 

— E sărac? 

— Ruinat. 

— Atunci, draga mea, răspunse baronul, dă-mi voie să-ţi 
spun un singur cuvânt. 

— Spune! 

— Afacerea pe care vrei s-o faci este proastă. Gândeşte- 
te: să fii baron şi să trăieşti în doi cu un venit de 19.000 
livre, este sărăcie curată. 

— Sărăcia este o virtute, baroane. 

Baronul se ridică şi se duse să-şi ia pălăria şi bastonul pe 
care le pusese pe canapea. 


— Adio, zise el. Din moment ce vorbeşti astfel fără să 
râzi, înseamnă că eşti hotărâtă. În curând te voi vedea 
stăpâna casei. Adio, baroană. 

— Adio, zise ea. 

EI îi sărută mâna şi făcu un pas spre uşă. 

— Apropo, zise ea, să nu uiţi că în faţa lumii ai trecut 
totdeauna drept vărul mamei mele. 

— Voi continua să fiu. Atât numai, zise el pe un ton cât se 
poate de nepăsător, că astă seară plec într-o călătorie 
lungă, care mă va lipsi de plăcerea de a asista la cununia ta. 

Baronul salută şi ieşi. 

„În sfârşit!... murmură tânăra văzându-se singură, în 
sfârşit...!” Ea sună şi veni Justine. 

— A!... Dumnezeule!... doamnă, zise servitoarea, nu 
cumva NE-AM certat cu DOMNUL? 

— Nu. 

— Era palid ca un mort. 

„Nu are nimic, se gândi domnişoara de Chamery, este 
supărat. Nu este palid fiindcă inima lui suferă. Baronul este 
vanitos, egoist şi mă despart de el fără nici remuşcare...” 

Domnişoara de Chamery ceru să fie îmbrăcată. Îşi puse o 
rochie de dimineaţă simplă şi elegantă, ordonă să i se 
înhame caii la cupeu şi plecă singură. 

Era ora unsprezece. 

Domnişoara de Chamery spusese vizitiului să o ducă în 
strada Saint-Lazare şi se opri la colţul străzii Trois Freres. 

Trecând pe lângă portar îi spuse că se duce să o caute 
pe doamna de Saint-Alphonse. 

Doamna de Saint-Alphonse, acea brună drăguță şi 
durdulie, care era cam coaptă încă din timpul când 
Baccarat se servise de ea pentru a-l atrage în cursă la 
Saint-Maurice pe falsul brazilian don Inigo de los Montes, 
trecuse de mult de treizeci de ani. 

Cu toate acestea, cum prinţul rus, amicul contelui Artoff, 
îi rămăsese credincios, cum în ciuda anilor era încă 


frumoasă, în perioada în care o regăsim, doamna de Saint- 
Alphonse continua să fie o femeie la modă. 

Domnişoara de Chamery intră la doamna de Saint- 
Alphonse cu siguranţa unui om al casei, fără să se anunţe, 
mulţumindu-se să o întrebe pe cameristă dacă stăpâna sa s- 
a sculat şi se duse de-a dreptul în camera ei de culcare. 

Doamna de Saint-Alphonse era încă în pat. 

— Bună ziua, draga mea, zise Andreea aruncându-şi pe o 
canapea manşonul şi mănuşile, ce mai faci? 

— Dar tu? o întrebă doamna de Saint-Alphonse. 

Ele îşi strânseră mâinile. 

Sigur că, dacă Roland de Clayet ar fi văzut-o pe 
cumintea domnişoară de Chamery intrând la o femeie ca 
doamna de Saint-Alphonse, şi-ar fi pierdut toate iluziile 
privind virtutea ei şi nu l-ar mai fi blestemat şi înjurat pe 
amicul său, vicontele Fabien d'Asmolles. 

— Eşti singură, aştepţi pe cineva? întrebă Andreea. 

— O! fii liniştită, răspunse doamna de Saint-Alphonse, 
am spus să nu primească pe nimeni, aşa că nu vei fi văzută 
la mine tu, o femeie care în curând vei fi baroană 
adevărată. 

— Eşti sigură că voi fi? 

— Auzi întrebare! 

— Îţi pun întrebarea asta, fiindcă tocmai am terminat cu 
baronul meu... 

— Te-ai cam grăbit, dar nu face nimic. 

— Ceva mai mult, i-am vorbit de viitorul meu bărbat ca şi 
cum l-aş fi văzut. l-am spus că este frumos. 

— Chiar este. Are mutră de haimana, dar este drăguţ. 

— Şi eşti sigură că va primi? 

— Oamenii care se îneacă se agaţă de mâna care li se 
întinde. Bietul baron de Chamery nu mai ştie unde îi este 
capul. Îl aştept, peste zece minute trebuie să vină. Când vei 
auzi clopoţelul să treci în cabinetul meu de toaletă, de unde 
vei putea să-l vezi fără să fii văzută... Dar ia spune-mi, dacă 
te-ai despărţit de baron, ce ai de gând să faci cu Roland? 


— Oh!... cât despre ăla, răspunse Andreea, este lucru 
uşor. 

— Era destul să primeşti şi Roland s-ar fi însurat cu tine. 

— Ştiu, şi acum trei zile mă gândeam chiar serios, la 
lucrul acesta. 

— Are un venit de douăzeci de mii de livre anual. Şi la 
moartea unchiului său mai moşteneşte treizeci de mii. 

Andreea dădu din cap afirmativ. 

— Nu înţeleg, continuă doamna de Saint-Alphonse, 
pentru ce nu vrei să-l iei pe el. 

— Draga mea, zise domnişoara de Chamery, de trei luni 
l-am făcut pe Roland să nădăjduiască, puţin câte puţin, că 
într-o zi va fi bărbatul meu. Aveam atunci planurile mele. 
Însă, din ziua în care mi-ai vorbit de baronul de Chameroy, 
spunându-mi că este ruinat şi ameninţat să fie arestat din 
cauza unor datorii, că şi-a pierdut reputaţia din cauza 
viciului, mi-am jurat să fac din el bărbatul meu. 

— Ciudat gust! 

— Am planurile mele, murmură Andreea care, cum se 
vede, nu considerase necesar să o iniţieze şi pe doamna de 
Saint-Alphonse în misterele testamentului. 

Convorbirea celor două femei fu întreruptă de sunetul 
clopoţelului din sală. 

— Iute!... zise doamna de Saint-Alphonse, făcând semn 
Andreei, ia-ţi manşonul şi treci dincolo... 

Şi arătă cu mâna cabinetul de toaletă. 

Andreea se furişă, trase uşa după ea şi se aşeză într-un 
fotoliu alături de uşa aceasta. 

Din locul acela, după cum spusese doamna de Saint- 
Alphonse, putea să vadă şi să audă totul. 

După un minut, fu introdus personajul anunţat sub 
numele de baronul de Chameroy. Acesta era un om cam de 
vreo douăzeci şi opt-treizeci de ani, cu înfăţişarea elegantă, 
cu figura frumoasă, cu toate că era brăzdată de cutele 
oboselii din cauza vieţii de petreceri şi de neodihnă pe care 
o dusese. 


Baronul era îmbrăcat cu o eleganţă care nu putea 
ascunde sărăcia în care se afla. Hainele lui fuseseră bune 
odată, dar acum începuseră să se lustruiască pe la coate, 
iar pălăria începuse să se roadă pe la margini. 

Andreea, care îl examina din ascunzătoarea ei cu o 
curiozitate vie, observă cu toate acestea că avea cămaşa de 
o albeaţă strălucitoare, iar ghetele îi erau de o eleganţă cu 
adevărat aristocratică. 

Fără îndoială, aceasta era ultima cochetărie a acelui 
gentilom care nu mai avea din ce trăi. 

— Bună ziua, Edgard, îi zise doamna de Saint-Alphonse 
întinzându-i mâna şi primindu-l cu acel surâs care trăda 
relaţiile intime pe care le avuseseră altă dată. 

— Bună ziua, Anais, răspunse el. Ce mai faci...? 

— Bine, stai colea lângă mine, avem mult de vorbit. 

Baronul se aşeză. 

— Dragă Anais, zise el, scrisoarea ta m-a cam surprins. 
Nu eram deloc dispus să ies azi din casă şi mai cu seamă 
pentru a-mi revedea prietenii de odinioară. Dar în sfârşit, 
scrisoarea ta era atât de presantă... Ai nevoie de mine? 

— Da, zise doamna de Saint-Alphonse, făcând semn cu 
capul. 

— Apropo, continuă baronul surâzând, dacă este vorba 
să-mi ceri bani, n-ai nimerit-o. Sunt ruinat. 

— Ştiu. 

— A! Ştii asta? 

Ea îl apucă de mână cu acea bunătate proprie 
creaturilor nebunatice de felul ei. 

— Dragul meu, zise ea, ştiu tot atât de bine sau poate 
mai bine decât tine halul în care ai ajuns. De trei zile te 
urmăresc, te spionez, ca un agent de poliţie. 

Domnul de Chameroy făcu un gest de surprindere. 

— Ascultă, Edgard, continuă ea, ţi s-au refuzat până 
acum poliţe în valoare de zece mii de franci, lucru pentru 
care, astă seară sau mâine vei fi arestat. 

— Aşa este, murmură tânărul suspinând. 


— În opt ani ai mâncat, ca pe nimic, o jumătate de milion. 
Nu mai ai nici un petec de pământ şi ceea ce este şi mai 
rău, ieri, la ora unsprezece de dimineaţă ai jucat la cărţi 
ultimul ludovic pe care îl aveai în buzunar. Şi ai pierdut, pe 
cuvânt, 1.500 de franci. 

Baronul îngălbeni. 

— Acum şase luni, continuă doamna de Saint-Alphonse, 
când mai îţi rămăsese ceva din averea pe care ai avut-o, 
prietenii tăi s-ar fi grăbit, care mai de care, să-ţi dea şi zece 
mii de franci, dacă aveai nevoie. Astăzi însă, poţi răscoli 
Parisul în lung şi în lat şi te asigur eu că n-ai să găseşti nici 
o sută. 

— Vai!... aşa este, murmură domnul de Chameroy cu 
tristeţe. 

— Eu te cunosc, continuă doamna de Saint-Alphonse, 
dacă nu vei putea să-ţi plăteşti astă seară datoriile, sunt 
sigură că îţi vei zbura creierii. 

— Tocmai la lucrul acesta m-am gândit şi eu. 

— Ai fi făcut mai bine să te gândeşti la mine, vechea ta 
prietenă, care şi ea ţi-a mâncat o bună parte din avere. 

— Draga mea, răspunse domnul de Chameroy, am 
decăzut mai jos decât crezi, dar... 

— Haide!... nu umbla cu mofturi, să nu crezi că te-am 
chemat pentru a-ţi împrumuta cei 1.500 de franci de care ai 
nevoie. 

— Pentru ce, atunci? 

— Vreau să te scap, vreau să-ţi ofer un venit anual de 
nouăsprezece mii de livre şi o femeie de treizeci de ani, cât 
se poate de drăguță. 

Domnul de Chameroy sări în sus uimit. 

— Înţeleg, zise el în cele din urmă, lăsându-şi capul în 
Jos. 

— Bineînţeles, dragul meu, că este câte ceva de zis, nu 
asupra averii, care provine din izvor bun, ci asupra femeii 
însăşi. 

— O cunoşti? întrebă baronul pe un ton ciudat... 


— Da. 

— Drace!... murmură gentilomul, asta mă face să mă 
gândesc... 

— Nu este timp de gândit. Trebuie să spui da sau nu. 
Dacă zici da, vei sta la masă cu mine şi pe la ora unu după 
amiază vom merge împreună la Bois de Boulogne. Acolo ne 
vom întâlni cu viitoarea ta soţie şi o vei putea vedea. Pe la 
ora patru te vei prezenta la ea şi peste cincisprezece zile 
veţi fi cununaţi. Dacă zici nu... 

— Draga mea, zise domnul de Chameroy, în situaţia în 
care sunt între sinucidere şi dezonoare, pe de o parte, şi 
căsătorie, care poate fi şi una şi alta, pe de altă parte, nu-ţi 
pot face decât o singură rugăminte. 

— Care? 

— Să mergi cu mine la Bois de Boulogne, să-mi arăţi 
femeia în chestiune, să-mi povesteşti viaţa ei în două 
cuvinte şi îţi voi da răspunsul. Dacă primesc, mă voi duce 
de-a dreptul la ea. Dacă nu primesc, mă voi întoarce acasă 
şi îmi voi zbura creierii... 

— Pe cuvântul tău? 

— Pe cuvântul meu de gentilom, singurul lucru pe care 
nu l-am înjosit până acum. Cât priveşte datoria pe care am 
făcut-o la cărţi... 

— O! zise doamna de Saint-Alphonse surâzând, nu te mai 
gândi la lucru acesta. Azi dimineaţă am trimis valetul la 
debitorul tău şi a plătit-o... 

Domnul de Chameroy se simţi un moment emoţionat: 

— Femeile tot mai sunt bune de ceva!... murmură el. 

— Asta €!... zise doamna de Saint-Alphonse, nu poţi lăsa 
un amic să-şi zboare creierii, mai cu seamă când i-ai mâncat 
o bună parte din avere. Acum, du-te în salon, aprindeţi o 
ţigară şi trimite-mi camerista, fiindcă vreau să mă îmbrac. 

Domnul de Chameroy ieşi. 

Doamna de Saint-Alphonse o chemă imediat pe Andreea. 

— Ei bine? zise ea. 


— Îmi place, zise Andreea. I-a mai rămas o urmă de 
mândrie, cum îmi place, dar care mă sperie în acelaşi 
timp... 

— De ce? 

— Poate că nu va primi? 

— Draga mea, zise doamna de Saint-Alphonse, eşti 
frumoasă, poţi zăpăci minţile altora mai fericiţi decât el şi 
apoi, un om care n-are altă scăpare decât aceea de a-şi 
zbura creierii, fii sigură că va închide ochii asupra 
trecutului pentru a se uita mai liniştit în viitor. 

— Acum plec, zise Andreea. La ora două sunt la Bois de 
Boulogne... 

Şi plecă. La ora două landoul ei se încrucişa cu trăsura 
doamnei de Saint-Alphonse, şi domnul de Chameroy, uimit 
de frumuseţea Andreei zise însoţitoarei sale: 

— Nu îmi mai spune nimic... nu vreau să ştiu nimic... O 
iau...! 

Capitolul X. 

Să facem acum cunoştinţă mai îndeaproape cu vicontele 
Fabien d'Asmolles. 

Fabien avea treizeci de ani. Era un om de talie mijlocie, 
cu figura frumoasă, melancolică şi plină de nobleţe, căreia 
nasul drept, ochii mari negri şi barba castanie îi dădeau o 
expresie de îndrăzneală şi de voinţă. 

Fabien era unul din acei oameni care devin bărbaţi 
înainte de vreme, din cauza singurătăţii. Rămas orfan la 
vârsta de şaisprezece ani, stăpân pe o avere frumoasă, 
scăpase de gustul trândăviei şi al risipei, gust propriu 
tinerilor de seama lui, mulţumită pasiunii ce avea pentru 
studiu şi pentru călătorii. 

Fabien avea un venit anual de şaizeci de mii de livre. 
Locuia în strada Verneuil, alături de palatul familiei de 
Chamery, într-un pavilion drăguţ situat în fundul grădinii. 
Pavilionul acesta era proprietatea unui gentilom care nu 
mai venise la Paris din 1830, locuind la moşie şi era lăsat în 


îngrijirea unui elveţian bătrân, care avea libertatea să-l 
închirieze, împreună cu grădina şi cu grajdurile. 

Grădina era mare, plantată cu arbori bătrâni şi plăcea 
nespus de mult domnului d'Asmolles. 

Pavilionul se compunea din parter, unde era salonul, sala 
de baie, cabinetul de fumat şi cabinetul de lucru şi din 
etajul de sus, unde Fabien îşi făcuse odaia de culcare, 
atelierul de pictură - căci avea talent - şi sala de scrimă. 

Fabien pleca dis-de-dimineaţă călare şi cobora strada 
Verneuil la pas. După ce ieşea din strada aceasta dădea 
drumul calului. Când se reîntorcea, venea în goana calului 
până la colţul străzii şi acolo, deodată, îşi încetinea din nou 
mersul. 

Oamenii care, la Paris mai cu seamă, se ocupă de toate şi 
caută pentru fiecare întâmplare o cauză anume, băgaseră 
de seamă manevra aceasta şi îşi băteau capul în zadar să şi- 
o explice. 

Cu toate acestea, un actor bătrân, care locuia la etajul al 
treilea al unei case şi care îşi petrecea trei părţi din zi 
fumând la fereastră, reuşi să pătrundă misterul. El băgă de 
seamă că tânărul călăreț mergea cât se poate de aproape 
de trotuarul din stânga şi, odată ajuns cam la mijlocul 
străzii, în faţa unui palat frumos, îşi ridica puţin capul şi îşi 
îndrepta privirea spre una din ferestrele de la primul etaj. 
Gestul era atât de rapid, atât de discret, încât persoanele 
din palatul acela n-ar fi avut de ce să se supere. Pentru 
bătrânul comedian misterul se explica. Fără îndoială, în 
dosul perdelelor de la fereastra spre care se uita de obicei 
vicontele Fabien d'Asmolles, trebuia să fie o femeie pe care 
o iubea. Palatul acela era al marchizei de Chamery. 

De câte ori trecea prin faţa acelei case simţea că inima îi 
bate cu putere. De un an, Fabien aştepta vinerile cu un fel 
de nerăbdare, dar în acelaşi timp cu un fel de tristeţe. 

Vinerea era ziua când doamnele de Chamery primeau 
vizitele prietenilor casei. Şi Fabien se număra printre 
aceştia. 


Răposatul, viconte d'Asmolles, tatăl său, servise în 
armată împreună cu domnul de Chamery şi la venirea lui în 
Paris fusese primit de conte ca şi cum ar fi fost propriul său 
fiu. 

Când Fabien veni pentru prima oară la Paris, Blanche 
era încă un copil... avea doar şapte sau opt ani. 

Când se întorsese din călătoriile sale însă, copilul 
devenise o fată melancolică şi încântătoare, având o 
frumuseţe tristă în faţa căreia toţi se plecau cu respect. Pe 
vremea aceea, Fabien, cu toate că avea douăzeci şi cinci de 
ani, nu luă în seamă frumuseţea fetei. 

Tutorele său, care continuase să-i gireze averea pe 
timpul cât călătorise, veni în cele din urmă să-i predea 
socotelile şi să-l pună în posesie. 

Zăpăcit puţin de independenţa sa, de viaţa nouă pe care 
trebuia s-o ducă, de grija de a-şi aranja casa şi grajdurile, 
ocupat, în sfârşit, de câteva amoruri uşuratice, în primii trei 
ani ai şederii lui la Paris nu se prea gândi la palatul familiei 
de Chamery. 

Într-o seară însă, fu foarte uimit de a se simţi tulburat de 
privirea dulce şi îngerească a domnişoarei de Chamery, şi 
atunci, fără să-şi mărturisească motivul, se mută în 
pavilionul acela, situat în fundul unei grădini vecine cu 
grădina palatului marchizei. 

După o lună Fabien o iubea pe Blanche... Dar el avea 
despre iubire şi despre căsătorie anumite concepţii cam 
bizare la prima vedere, dar, cu toate acestea, pline de 
înţelepciune. 

În ziua când observă că o iubeşte pe domnişoara de 
Chamery, aceasta avea optsprezece ani. El avea douăzeci şi 
nouă. 

Oricare altul în locul lui şi-ar fi zis: „Sunt tânăr, nobil, 
simpatic, bogat şi stăpân pe viitorul meu. Mă duc să cer 
mâna domnişoarei Blanche, sunt sigur că o voi obţine...” 

Fabien se gândi însă cu totul altfel. 


„Sunt sigur, îşi zise el, că domnul de Chamery nu-mi va 
refuza mâna fiicei sale şi Blanche, ca o fată ascultătoare mă 
va lua de bărbat. Dar eu nu vreau doar atât. Eu vreau ca 
Blanche să mă şi iubească... Numai dacă mă va iubi o voi 
lua. Dacă nu voi putea să găsesc calea care duce la inima ei, 
voi căuta să-mi înăbuş iubirea în adâncul inimii.” 

Urmând raţionamentul acesta cavaleresc, Fabien 
aşteptă. Vizitele lui, însă, la castelul de Chamery, deveniseră 
mai dese. Câteodată i se părea că Blanche se roşeşte când îl 
vede. 

Dacă ar mai fi trecut câteva zile, Fabien ar fi încercat 
poate să-i facă vreo mărturisire. 

EI ar fi luat-o pe Blanche de mână şi i-ar fi zis: „Credeţi 
că pot fi omul care să vă facă fericită, omul care să-şi 
petreacă viaţa în genunchi la picioarele dumneavoastră, 
fără altă grijă decât de a vă face cea mai fericită dintre 
femei?... Dacă da, mă duc la tatăl dumneavoastră pentru a-l 
ruga să mă facă fiul său.” 

Dar o întâmplare neprevăzută îi răsturnă planurile şi îi 
zdrobi speranţele fără milă. Într-o zi, pe când voia să intre 
în palatul familiei de Chamery, Fabien se întâlni cu 
marchizul. Femeile ieşiseră, marchizul era singur. 

Fabien cunoştea destul de bine ciudăţeniile şi moravurile 
marchizului, cu toate că nici marchiza nici fiica sa nu îi 
spuseseră vreodată măcar un singur cuvânt despre acestea. 
E] observase că de multe ori domnul de Chamery era 
posomorât, că nu venea în salon decât foarte rar şi că îi 
plăcea să stea singur, retras şi trist. Dar el nu putea bănui 
că marchizul nu mai vorbise nici măcar o singură dată cu 
soţia lui, timp de optsprezece ani, că în tot timpul acesta nu- 
şi sărutase măcar o singură dată fiica. 

În ziua aceea, pe când urca scara de marmura a 
palatului cu familiaritatea unui obişnuit al casei, se întâlni 
cu marchizul. 

— Bună ziua Fabien, dragul meu, îi zise marchizul cu o 
emoție neobişnuită, îmi pare foarte bine că te văd, cu atât 


mai mult... 

El se opri, părând că stă la îndoială. Fabien se uită la el 
cu mirare. 

— Cu atât mai mult, continuă marchizul făcând un efort, 
cu cât de câteva zile mă gândesc să-ţi vorbesc de lucruri 
foarte serioase. 

Marchizul îl conduse pe Fabien în palat, intră cu el într- 
un salonaş, închise uşile cu un aer misterios şi îi zise: 

— Dragă Fabien, eşti fiul celui mai bun prieten al meu, şi 
te iubesc ca pe copilul meu. Mă crezi...? 

— Vă cred, răspunse Fabien, citind în ochii domnului de 
Chamery o afecţiune aproape părintească. 

— Ei bine, continuă marchizul, dacă crezi în iubirea mea, 
îmi închipui că nu te îndoieşti de faptul că îţi vreau binele. 

— Nu, răspunse Fabien mişcat. 

— Ascultă, continuă marchizul, mi se pare mie sau o 
iubeşti pe Blanche? 

— O iubesc, murmură Fabien, tresărind de speranţă. 

— Ei bine!... dragul meu copil, zise domnul de Chamery 
cu tristeţe, trebuie să renunţi la iubirea aceasta. 

Fabien tresări uimit. 

— Îţi cer, în numele tatălui tău care a murit, în numele 
iubirii pe care ţi-o port, în numele cinstei de familie, cinste 
pe care trebuie să o continui, îţi cer, termină marchizul, 
cuvântul de onoare că dacă se va întâmpla ca eu să mor, tu 
nu 0 vei cere de la mama ei... căci, zise el cu un fel de 
ironie, pentru că Blanche de Chamery este fiica mea, ea nu 
se va putea mărita fără consimţământul meu şi dacă ar vrea 
să se mărite cu tine, aş refuza să-i dau acest consimţământ. 

Fabien asculta înmărmurit. 

— Dragul meu, termină domnul de Chamery, motivul 
refuzului meu este un secret între Dumnezeu şi mine. Nu 
încerca să-l pătrunzi. 

Vicontele d'Asmolles părăsi disperat palatul familiei de 
Chamery. A doua zi plecă în Italia, unde stătu un an, fiind 


hotărât să uite iubirea de care era cuprins. Dar se întoarse 
mai îndrăgostit de cum plecase. 

În timpul acesta domnul de Chamery murise. 

Fabien făcuse jurământul pe care marchizul i-l ceruse. 
Dar, dacă renunţase la mâna Blanchei, nu însemna că 
renunţase şi la plăcerea de a o vedea. El veni la palat a 
doua zi după sosirea din Italia şi le găsi pe mamă şi pe fiică 
în doliu. 

Marchizul murise de trei luni. Văzându-l pe Fabien, 
Blanche se făcu palidă ca o statuie de marmură şi Fabien, 
văzând-o pălind, înţelese că tot mai era iubit. 

Un moment, bietul tânăr - credincios jurământului pe 
care îl făcuse - se gândi să plece din nou din Paris, să 
lipsească timp îndelungat şi să nu se întoarcă decât în ziua 
când va afla că Blanche s-a măritat. Dar fu reţinut de un 
gând nobil şi cavaleresc. 

„Am jurat marchizului, îşi zise el, că nu voi cere niciodată 
mâna Blanchei, dar jurământul acesta nu mă împiedică să 
fiu pentru ea ca un frate. Moartea marchizului de Chamery 
le-a lăsat pe aceste două femei fără protector şi vreau ca 
protectorul acesta să fiu eu, să ţin locul acelui fiu dispărut 
de atâţia ani.” 

Blanche şi marchiza nu vorbiseră lui Fabien nimic despre 
destăinuirile pe care le făcuse marchizul pe patul de 
moarte, destăinuiri privitoare la acel fiu care multă vreme 
fusese crezut mort. 

Prin urmare, Fabien rămase în Paris. 

Dar pentru a stinge din inima Blanchei acea iubire pe 
care o simţea din zi în zi mărindu-se, Fabien se depărta de 
ea puţin câte puţin. El nu mai veni în toate zilele, ca 
altădată, şi Blanche jignită de această rezervă subită, nu 
încercă nici un mijloc de a-l reţine lângă ea. 

În cele din urmă, vizitele lui fură reduse la una pe 
săptămână, vinerea şi atunci alegea ora când erau mai 
mulţi musafiri. 


Dar, în fiecare zi, la orice oră, Fabien veghea asupra 
Blanchei şi asupra mamei ei. În fiecare zi, de câte ori trecea 
prin faţa palatului, Fabien arunca o privire tristă spre 
ferestre. În fiecare seară, plimbându-se prin grădina care 
înconjura pavilionul său, trăgea cu urechea sub ferestrele 
Blanchei pentru a-i auzi vocea. Se înţelege acum pentru ce 
la întrebarea lui Roland de Clayet: „Eşti logodit cu 
domnişoara de Chamery?” Fabien a răspuns negativ, 
suspinând adânc. 

Se înţelege de asemenea ce eroare fatală îl făcuse pe 
marchizul de Chamery să se poarte astfel. 

Mai întâi, bătrânul, convins de vinovăția soţiei sale, în 
urma scrisorii pe care o primise de la mama marchizului 
Hector, nutrise timp de optsprezece ani o ură atât de 
adâncă împotriva aceleia pe care o considera copilul crimei, 
încât se indignă peste măsură la gândul unei uniri posibile 
între ea şi scumpul său Fabien, pe care îl iubea ca pe copilul 
său. 

Şi apoi, un gând nedrept fără îndoială, dar mai puţin 
egoist, mai puţin personal decât celelalte, contribuise şi el 
la hotărârea pe care o luase: „Mama Blanchei m-a făcut cel 
mai nenorocit dintre oameni, îşi zise el şi Fabien ar putea 
avea aceeaşi soartă ca mine...” 

Aşadar, singura cauză a despărțirii celor doi tineri a fost 
orbirea marchizului. 

Fabien credea că obstacolul din calea lui este de neînvins 
când, se întâmplă un eveniment neaşteptat, eveniment care 
veni să înlăture acest obstacol şi să-l anunţe pe tânăr că 
domnul de Chamery, pe patul de moarte, îl dezlegase de 
jurământ şi îi permitea să se însoare cu Blanche. 

Evenimentul acesta se întâmpla tocmai în ziua când 
Fabien se bătu în duel cu tânărul şi nebunaticul său amic 
Roland de Clayet. 

Fabien se întorsese acasă după ce primise din partea 
medicului pe care îl chemase în grabă asigurarea că rana 
lui Roland era lipsită de gravitate. 


Vicontele fu foarte uimit când ajunse acasă şi văzu un 
servitor al doamnei de Chamery ieşindu-i grăbit înainte. 

— Ah! domnule viconte, îi zise omul. Veniţi! Veniţi 
repede...! 

Fabien tresări. 

— Dumnezeule!... zise el, ce s-a întâmplat? 

— Doamna marchiză stă la patul domnişoarei Blanche, 
care se simte foarte râu de azi dimineaţă şi, de o oră... 

Fabien nu ascultă mai departe. Se repezi într-un suflet la 
palatul de Chamery, urcă în fugă scările şi se îndreptă spre 
apartamentul doamnei de Chamery. O găsi pe marchiză în 
pragul uşii. 

Ea scoase un strigăt de bucurie, apoi îi aţinu calea. 

— Nu intra! zise ea, nu intra...! 

— Dumnezeule!... strigă Fabien cu fruntea acoperită de 
o paloare mortală, ce s-a întâmplat...? 

— Nimic, îi zise marchiza. Blanche este puţin bolnavă... 
Acum îi este mai bine... mult mai bine, Du-te de mă aşteaptă 
în salon... vin şi eu numaidecât. 

Fabien nu înţelesese decât că Blanche era bolnavă, în 
pericol de moarte poate. El se stăpâni cu greu să nu o dea 
cu forţa la o parte pe doamna de Chamery şi să intre în 
camera fetei. Dar cum putea să facă lucrul acesta faţă de 
mama care, cu ochii plini de lacrimi, păzea uşa fiicei sale? 
EI îşi plecă fruntea şi se duse să aştepte în salon, pradă unei 
nelinişti îngrozitoare. 

După cinci minute doamna de Chamery veni la el. Fabien 
era stăpânit de un tremur convulsiv, care o izbi pe 
marchiză. 

— Ah!... nenorocitule, îi zise ea, vrei deci s-o omori? 

— Eu!... exclamă Fabien neîndrăznind să caute a ghici 
înţelesul cuvintelor marchizei. 

— Dumneata! zise marchiza. Azi dimineaţă nu te-ai bătut 
în duel? 

— Doamnă... 


— O! zise doamna de Chamery, femeia unui militar şi a 
unui gentilom înţelege lucrurile acestea, şi eu nu te 
învinuiesc că te-ai bătut... dar Blanche a aflat că te vei bate, 
chiar azi dimineaţă, în momentul când plecai de acasă 
împreună cu martorii dumitale... 

Fabien făcu un gest de uimire. 

— Dumneata ştii foarte bine că ferestrele de la odaia ei 
dau în grădina dumitale şi că pe deasupra zidului care 
înconjoară grădina se poate vedea o parte din aleea care 
duce la pavilion. 

— Şi? murmură bietul Fabien pierdut. 

— Şi azi dimineaţă, biata copilă, s-a sculat devreme de 
tot, din cauza unei groaznice dureri de cap. A deschis 
fereastra şi s-a aplecat spre grădină pentru a respira aerul 
curat. Tocmai în momentul acela traversai grădina 
împreună cu doi domni. Ţinuta acelor domni şi o pereche de 
săbii pe care le ţineau sub braţ au făcut-o să ghicească 
imediat despre ce este vorba. A priceput că te duceaisă te 
baţi... Din camera mea, care este situată dedesubtul 
camerei ei, am auzit un zgomot surd care m-a făcut să sar 
din pat numaidecât. Mi-a fost frică şi am sunat. Camerista 
veni imediat şi îi spusei să urce la Blanche. După un 
moment am auzit-o ţipând după ajutor. Înspăimântată am 
urcat şi am găsit-o pe biata mea fată leşinată, cu dinţii 
strânşi, cu mâinile crispate, întinsă pe parchet. Era de o 
paliditate înfricoşătoare şi un moment am crezut că este 
moartă. Doctorul o readuse în simţiri. Ea a deschis ochii, m- 
a recunoscut şi a izbucnit în lacrimi. Apoi fu cuprinsă de 
delir şi abia atunci am putut ghici cauza leşinului ei... A 
pronunţat numele dumitale, a vorbit de săbii, de martori de 
duel... 

Doamna de Chamery se opri şi se uită la tânărul din faţa 
ei. 

Fabien, slăbit, abia se mai putea ţine pe picioare. 

— Ah!... zise ea în cele din urmă, dar nu înţelegi că 
Blanche te iubeşte, te iubeşte de trei ani şi că indiferența 


dumitale prefăcută o omoară? 

Vicontele dădu un țipăt surd, se agăţă de un scaun 
pentru a nu cădea şi murmură: 

— Oh!... jurământul!... jurământul...! 

— Dar, continuă doamna de Chamery şi dumneata o 
iubeşti, Fabien, şi dumneata o iubeşti!... Oh!... nu încerca să 
mă înşeli. Inima şi ochii unei mame nu pot fi înşelate. Nu 
eşti palid şi tremuri în momentul acesta? Fabien, prietenul 
meu, copilul meu! strigă pe un ton rugător biata femeie, 
care fără îndoială, în fiecare zi îşi vedea fata plângând şi 
cunoştea cauza acestei dureri. Fabien, vrei să o omori pe 
biata mea Blanche? 

Era atâta disperare şi atâta nobleţe în acelaşi timp în 
glasul acelei mame care îşi oferea fata omului pe care 
aceasta îl iubea şi pentru care murea încetul cu încetul, 
încât Fabien căzu în genunchi. 

— Doamnă! doamnă, murmură el, ascultaţi-mă. Cu toate 
că mi-am jurat să îngrop secretul în ungherul cel mai adânc 
al inimii mele şi că niciodată nu va ieşi de pe buzele mele un 
cuvânt care să-l poată trăda... 

— Un secret? murmură marchiza. 

— Doamnă, zise Fabien cu vocea întretăiată de plâns, o 
iubesc pe Blanche, dar ea nu va fi niciodată soţia mea. 

— Dar de ce? pentru ce, întrebă biata mamă disperată. 

— Pentru că am jurat lucrul acesta marchizului de 
Chamery, soţul dumneavoastră. 

Şi cum doamna de Chamery părea că nu înţelege, Fabien 
îi povesti ceea ce se petrecuse între el şi marchiz, îi spuse 
de jurământul pe care acesta i-l ceruse fără a-i spune însă 
motivul secret pentru care îi pretinsese jurământul. 

Dar când el termină zicând: 

— Vedeţi bine, doamnă, că nu eu vă omor copilul, ci 
voinţa tatălui său... 

Doamna de Chamery scoase un țipăt de bucurie. 

— Ah! zise ea, nu ştii, dragul meu, nu ştii că domnul de 
Chamery şi-a schimbat voinţa pe patul de moarte... nu ştii... 


Oh! Dumnezeule! se întrerupse marchiza izbucnind în 
lacrimi, trebuie să-ţi spun totul. 

Atunci, nobila femeie îl trase pe Fabien lângă ea şi îi 
povesti cei optsprezece ani de suferinţe secrete petrecuţi 
lângă acel bătrân tăcut care părea că trăieşte cu moartea în 
inimă. Îi povesti de asemenea scena ultimă a acelei vieţi 
tulburate, precum şi cuvintele scăpate de pe buzele 
bătrânului în ceasul din urmă. 

Abia atunci Fabien înţelese că domnul de Chamery n-a 
vrut ca el să se însoare cu Blanche pentru că o considera ca 
şi cum n-ar fi fost copilul lui... El înţelese, de asemenea, că 
marchizul, recunoscându-şi greşeala, îl dezlegase de 
jurământ. 

Când marchiza termină, Fabien îi luă mâna şi i-o sărută 
cu respect. 

— Mamă, zise el cu simplitate, vrei să mergem să vedem 
cum îi mai este Blanchei? 

— Vino, îi zise marchiza. 

Când intrară în dormitor fata, căreia i se spusese că 
Fabien se întorsese acasă sănătos, era mai liniştită şi când îi 
văzu le surâse. 

Marchiza făcu semn servitorilor să iasă afară, apoi o luă 
pe Blanche de mână şi îi zise: 

— Copila mea, ai dreptul să fii supărată pe Fabien; dar te 
asigur că el merită iertarea ta şi i-am acordat mâna ta pe 
care mi-a cerut-o adineauri. 

Domnişoara de Chamery dădu un țipăt şi crezu că leşină 
din nou. 

Dar Fabien o luă în braţe şi îi zise: 

— Blanche, iubita mea, nu ai simţit că eu te-am iubit 
totdeauna şi că viaţa mea întreagă îţi aparţine? 

Să lăsăm pentru un moment palatul familiei de Chamery 
şi să mergem în strada Saint-Florentin. 

Capitolul XI. 

Se ştie că domnul Roland de Clayet se bătuse în mod 
cavaleresc pentru frumoasa Andreea Brunot, zisă Chamery, 


tocmai în ziua când aceasta se dusese mai întâi la doamna 
de Saint-Alphonse, unde ascunsă în cabinetul de toaletă 
putuse să-l vadă pe baronul Chameroy, apoi se dusese la 
pădure, la Bois, unde trebuia să-l întâlnească pe viitorul ei 
soţ. 

Se ştie, de asemenea, că trăsura doamnei de Saint- 
Alphonse se încrucişase pe Champs-Elys6es cu trăsura 
Andreei. Se mai ştie că frumuseţea domnişoarei Brunot de 
Chamery învinsese ultimele scrupule ale gentilomului ruinat 
şi că acesta spusese doamnei de Saint-Alphonse: 

— Nu vreau să ştiu de nimic, nu-mi mai spune nimic; O 
IAU! 

Andreea, după o privire rapidă pe care o schimbase cu 
doamna de Saint-Alphonse, se întoarse de-a dreptul acasă, 
pentru a aştepta vizita baronului. 

Apoi, ca femeie experimentată cum era, îmbrăcă o altă 
rochie, un neglijeu admirabil cu care trebuia să ia cu asalt 
inima baronului. 

Acesta fu de o punctualitate militărească. Veni la ora trei 
fix şi fu introdus de valet în budoarul domnişoarei de 
Chamery. 

Răsturnată într-un fotoliu lângă sobă, Andreea îl primi 
surâzând i îi arătă cu mâna un alt fotoliu în faţa ei. 

Baronul era fermecat de frumuseţea acelei femei, 
frumuseţe care, din cauza penumbrei din odaie, apărea în 
toată splendoarea ei. El îi sărută mâna şi se aşeză. 

Apoi, după un moment de tăcere, domnişoara de 
Chamery deschise vorba. 

— Domnule baron, zise ea, suntem singuri şi ştim, eu 
pentru ce aţi venit şi dumneavoastră ce trebuie să îmi 
spuneţi, prin urmare putem trece peste orice fel de 
introducere. 

Baronul se înclină. 

— Aţi venit pentru a-mi cere mâna. Eu sunt hotărâtă 
dinainte să v-o acord. 

Baronul făcu un semn uşor din cap. 


— Iertaţi-mă, zise ea, dacă intru de-a dreptul în fondul 
problemei. Eraţi pe punctul de a vă zbura creierii şi aţi 
preferat să vă însuraţi cu mine şi cu cele 19.000 franci venit 
pe care îi am. 

— Doamnă, zise baronul roşindu-se, aţi fi spus adevărul 
acum 0 oră, că mă însor pentru venitul de 19.000 franci pe 
care îl aveţi. Acum însă mă însor cu dumneavoastră pentru 
că sunteţi atât de frumoasă, încât sunt sigur că peste câteva 
zile vă voi iubi ca un nebun. 

— Pie! zise Andreea surâzând. Acum trebuie să ştiţi şi 
dumneavoastră pentru ce am ţinut şi ţin să vă iau de 
bărbat. 

Gentilomul, jignit, simţi o urmă de mândrie, şi îşi 
manifestă protestul printr-un surâs batjocoritor. 

Dar surâsul acesta nu o supără pe domnişoara de 
Chamery. Ea se mulţumi să se uite lung în ochii lui şi să 
zică: 

— Vă înşelaţi! 

Şi cum aceste două cuvinte păreau că îl uimesc, ea 
încercă să-i demonstreze că îi înţelesese gândul exprimat 
printr-un surâs, şi îi zise: 


— Este în Paris un tânăr de douăzeci şi trei de ani care 
poartă un nume fără nici o pată şi care azi dimineaţă s-a 
bătut pentru mine. Tânărul acesta are un venit anual de 
treizeci de mii de livre. Vă rog să vă gândiţi bine, domnule 
baron, că numele acestui tânăr este tot atât de valoros ca şi 
al dumneavoastră, şi că dacă vreau să vă iau de bărbat, fac 
lucrul acesta din motive mult mai serioase decât acelea 
care le împing pe unele femei să facă pasul acesta, pentru 
că au un colţ întunecos în viaţa lor. 

Baronul se înclină şi făcu un gest, ca şi cum ar fi vrut să 
zică: „Atunci explicaţi-vă, pentru că eu nu mai înţeleg 
NIMIC”. 

Andreea surâse din nou. 

— Domnule baron, zise ea, numele dumneavoastră este 
pentru mine ca un fel de răzbunare. Pe mama mea o chema 
marchiza de Chamery şi dacă mă mărit cu dumneavoastră, 
înseamnă că intru pe amândouă uşile în familia care m-a 
renegat. 

— Înţeleg, murmură domnul de Chameroy muşcându-şi 
buzele. 

— Aşteptaţi... 

— Ce mai este? 

— Staţi să vedeţi... 

Şi Andreea deschise cutia biroului de lângă ea, din care 
scoase o hârtie îngălbenită, dar întreagă. 

— Vă credeţi ruinat? zise ea. 

— Chiar sunt. 

— Vă înşelaţi. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Uitaţi-vă, zise ea, priviţi bine hârtia aceasta. Este un 
testament. Testamentul acesta, care poate fi contestat de 
altfel şi care vă va face bogat, cu un venit de o sută de mii 
de livre, poate da naştere unui proces. 

— Ce spuneţi? strigă baronul întinzând repede mâna 
spre testament. 

Dar ea îl opri cu un gest imperativ. 


— O! zise ea, vă rog nu-l atingeţi! Mai degrabă îl arunc 
în foc şi nu mă mai mărit cu dumneavoastră. 

Şi pentru a da mai multă crezare vorbelor ei, Andreea 
întinse testamentul deasupra focului, gata să-i dea drumul, 
în cazul că baronul ar fi vrut să i-l smulgă din mână. 

Domnul de Chameroy înţelese că domnişoara Brunot nu 
îşi dezvăluie secretele aşa cu una cu două. 

— Acum, zise ea, dacă vreţi să stabilim condiţiile. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, zise baronul. 

— Testamentul acesta, continuă Andreea, nu este 
cunoscut de nimeni altcineva decât de mine. Pot foarte bine 
să-l distrug, fără ca cineva din lume să fi bănuit măcar 
existenţa lui. Prin urmare, cu toate că vă priveşte direct pe 
dumneavoastră, deocamdată el este în proprietatea mea. 

— Ei bine, ce cereţi de la mine? 

— Mâna şi numele dumneavoastră. 

— Ne-am înţeles, primesc. 

— Foarte bine. 

Şi Andreea, cât se poate de liniştită, puse testamentul la 
loc, închizând cutia biroului cu cheia. 

— Acum, domnule baron, zise ea, când vom fi căsătoriţi, 
în ziua când ne vom întoarce de la biserică, eu fiind baroana 
de Chamery-Chameroy, atunci veţi afla cuprinsul acestui 
testament. Dar, vă rog să vă aduceţi aminte, continuă 
Andreea cu un surâs, care îl făcu pe baron să înţeleagă cu 
ce fel de femeie are de-a face, că testamentul va fi distrus în 
ziua când veţi renunţa să mă luaţi de soţie sau veţi încerca 
să mi-l luaţi cu forţa. 

— N-aveţi nici o teamă, răspunse domnul de Chameroy, 
luând mâna Andreei şi sărutând-o, eu vreau să vă iau de 
soţie şi peste cincisprezece zile veţi fi baroană. 

„Între noi amândouă acum, mândră marchiză de 
Chamery, murmură Andreea cu un accent de bucurie 
sălbatică. Se apropie ziua când te voi goni din palatul în 
care stai...!” 


Trecuseră cincisprezece zile de când Fabien d'Asmolles 
aflase că marchizul de Chamery îl dezlegase pe patul de 
moarte de jurământul pe care i-l făcuse şi că îi era îngăduit 
să se însoare cu Blanche. Aceste cincisprezece zile trecură 
liniştite, ca o lună de miere. Ei se înţeleseseră să aştepte un 
an, după care urmau să se căsătorească. 

Au trecut unsprezece luni. 

Dar, vai! în tot timpul acesta, biata marchiză suspinase 
gândindu-se la copilul acela aşteptat de atâta vreme şi care 
nu mai apărea, cu toate că trecuseră unsprezece luni de 
când fusese chemat. 

Într-adevăr, a doua zi după înmormântarea marchizului 
de Chamery, marchiza scrisese fiului său, adresând 
scrisoarea Amiralității engleze. Scrisoarea trebuia să fi 
plecat cu poşta de India, care, după cum se ştie, face 
drumul într-o lună. Admiţând că tânărul ofiţer nu putuse 
pleca numaidecât şi că mai zăbovise în Indii încă două luni, 
trebuia să se îmbarce după patru luni de la moartea tatălui 
său şi prin urmare trebuia să fie în călătorie de şapte luni. 

Cu toate acestea, doamna de Chamery nu primise nici o 
ştire de la el. 

De altfel, biata femeie era atât de obişnuită cu ideea că 
fiul ei era mort, încât abia îi venea să creadă acum, că el 
trăieşte. De asemenea, atât ea, cât şi fiica sa păstraseră cea 
mai adâncă tăcere asupra dezvăluirilor marchizului. 

Pentru întreg Parisul, tânărul trecea drept mort. 

Se înţelege cât de greu îi venea marchizei să divulge, 
chiar prietenilor ei cei mai intimi, secretul pe care domnul 
de Chamery îl păstrase cu atâta sfinţenie timp de 
optsprezece ani. 

Pentru a divulga secretul acesta, trebuia să explice 
bănuielile nedrepte ale defunctului ei soţ, purtarea infamă a 
bătrânei marchize de Chamery şi să intre într-o mulţime de 
amănunte care îi jigneau mândria. 

Sigur Fabien fusese iniţiat în misterele acestea în ziua 
când se hotărâse să nu mai spună nimănui nimic până la 


sosirea marinarului. Ei hotărâseră să făurească o mică 
poveste care să fie crezută de lume, un fel de istorie a unui 
copil zvăpăiat şi nebunatic, care fugind din casa părintească 
şi fiind întâlnit de nişte saltimbanci, fusese vândut unor 
marinari englezi, care îl luaseră şi făcuseră din el un 
marinar. 

Se înţelege aşadar că tânărul Albert-Honore de Chamery 
fiind mort pentru Parisul întreg, domnişoara Andreea 
Brunot se gândise că este momentul să scoată la iveală şi să 
profite de testamentul cavalerului de Chamery, măritându- 
se cu baronul de Chameroy. 

Or, în timp ce căsătoria Blanchei cu Fabien fusese 
hotărâtă, biata mamă, care asigurase fericirea unuia dintre 
copiii ei, începu să se gândească la celălalt copil, după care 
suspinase atâta timp. 

Marchizul, înainte de a muri, o încredinţase că în fiecare 
an primea de la Compania Indiilor, prin Amiralitatea 
engleză, ştiri despre fiul său. 

Ultima ştire o primise cu trei luni înainte de a muri. 

Prin urmare, dacă se întâmplase vreo nenorocire 
tânărului Albert-Frederic-Honore de Chamery, nenorocirea 
aceasta nu putuse să aibă loc decât în ultimele 
cincisprezece sau optsprezece luni. 

Fabien o sfătuise pe marchiză să scrie din nou dar nu lui 
Frederic, ci secretarului Amiralității, la Londra. Răspunsul 
trebuia să sosească peste zece sau douăsprezece zile. 
Aceste zile, Fabien le petrecu în întregime la palatul familiei 
de Chamery, alături de logodnica lui şi de marchiză, care 
după cum se ştie, suferea de multă vreme de o boală de 
inimă. Se părea că starea marchizei se înrăutăţise din ziua 
când avusese loc duelul şi Blanchei i se făcuse rău. 

Doctorul casei îi spuse într-o seară lui Fabien: 

— Doamna de Chamery este bolnavă, mai bolnavă decât 
pare. O emoție prea vie, ştirea unei catastrofe neprevăzute 
ar fi de ajuns pentru a o omori. 


Cu toate acestea, domnul d'Asmolles, după cele opt zile 
în timpul cărora nu plecase de acasă decât pentru a se duce 
la palatul familiei de Chamery, începu să se gândească la 
prietenul său Roland de Clayet. 

„Trebuie să aflu cum îi mai este bietului băiat”, îşi zise el. 

Ceru voie Blanchei pentru câteva ore, luă o trăsură şi se 
duse în strada Provence. 

Roland, după cum spusese medicul, era mult mai bine, 
cel puţin din punct de vedere fizic. 

Fabien îl găsi culcat într-un fotoliu, alături de sobă. 

— Scumpe adversar, îi zise Fabien intrând, să nu te mire 
vizita mea. Ştii ce cere politeţea după un duel. 

Fabien se aştepta la o primire rece, dar Roland îi întinse 
mâna cu vioiciune. 

— Amice, îi zise el, am fost nebun, prost şi ingrat: 
Dumnezeu mă pedepseşte cu cruzime. Vrei să mă ierţi tu, 
cel puţin? 

Fabien surâse: 

— Te-ai şi vindecat? întrebă el. 

— Da, răspunse Roland. 

Şi-i întinse lui Fabien un bilet. 

Era scrisoarea Andreei, pe care o primise după opt ore 
de la duelul pe care îl avusese cu Fabien. 

— Vezi, zise vicontele, că am făcut bine că te-am trântit 
la pat pentru câteva zile. 

— Crezi? 

— Sigur! Dacă m-ai fi omorât, lucrurile s-ar fi petrecut 
cu totul altfel. 

— Cum? zise Roland surprins. 

— Andreea, continuă Fabien, ar fi venit la tine imediat şi 
ţi-ar fi spus: „Dovada de iubire pe care mi-ai dat-o, nu-mi 
permite să-ţi refuz mâna.” 

Roland dădu din cap. 

— Aşteaptă, zise Fabien, neînţelegând semnul acesta 
negativ. Ai fost rănit şi faţa lucrurilor s-a schimbat. Andreea, 
ca o diplomată fină, aşteaptă să te faci bine. Ea este 


încredinţată că scrisoarea aceasta ţi-a mărit iubirea şi 
aşteaptă să-i faci o vizită imediat după însănătoşire. Ea te 
vede deja la picioarele ei, implorându-i iertare şi rugând-o 
să-ţi acorde mâna. 

— Te înşeli, întrerupse Roland. 

— Asta €e...! 

— Citeşte...! 

Şi Roland arătă spre o măsuţă din apropiere. 

— Citeşte invitaţia asta, zise el. 

Fabien luă scrisoarea, o citi şi rămase înmărmurit. Ea 
era tipărită şi concepută în termenii următori: „Domnul 
baron de Chameroy are oroarea de a vă face cunoscută 
căsătoria sa cu domnişoara Andreea Brunot de Chamery şi 
vă roagă să binevoiţi a asista la ceremonia religioasă, care 
va avea loc în ziua de...” 

Şi urma data când trebuia să aibă loc căsătoria. 

Andreea lucrase repede. Căsătoria ei fusese celebrată 
chiar în dimineaţa aceea. 

Fabien rămase înmărmurit. 

— Nu se poate, zise el după un moment de tăcere, în 
toate acestea trebuie să fie ceva dubios. 

— Ce? întrebă Roland. 

— I-ai cerut Andreei în mod serios, să se mărite cu tine? 

— Da. 

— Şi te-a refuzat? 

— Aproape. În ajunul duelului nostru mi-a cerut opt zile 
pentru a se gândi. 

— Curios... 

— De ce? 

— Pentru că tu eşti un om de onoare, de familie, bogat, 
cu viitor, un om cum nici nu putea o femeie ca Andreea să 
viseze... 

— Poate... 

— Însă, continuă Fabien, ceea ce nu înţeleg şi care 
trebuie să ascundă vreo infamie din partea ei, este alegerea 
pe care a făcut-o în persoana acestui baron de Chameroy. 


Fabien se reîntoarse la palatul familiei de Chamery cât 
se poate de neliniştit. Ca de obicei, fu oprit la masă. 

— A venit doctorul, îi zise Blanche, şi a găsit-o pe mama 
cam bolnavă. I-a recomandat odihnă... acum doarme. 

— Aşa? zise Fabien neliniştit. 

— Dar ea ţine cu orice preţ să fie trează la ora mesei şi i- 
am promis că o voi aştepta. Abia termină vorbele acestea şi 
doamna de Chamery apăru în pragul uşii. 

Fabien îi sărută mâna. 

— Cum îi mai este prietenului tău, Fabien? 

— Mult mai bine, foarte bine chiar, răspunse acesta, şi se 
aşeză la masă. 

După ce stătu un moment pe gânduri, marchiza 
continuă: 

— Astăzi sunt zece zile de când am trimis scrisoarea la 
Londra. 

— Mâine, răspunse Fabien, trebuie să primim răspunsul 
de la Amiralitate. 

— Nu ştiu, murmură marchiza, dar am nişte presimţiri 
rele. 

— O! mamă, zise Blanche pe un ton dojenitor. 

— Draga mea, murmură marchiza, dacă i s-o fi întâmplat 
vreo nenorocire! 

— Doamnă, zise Fabien, nu vă mai faceţi astfel de 
gânduri. 

— Se poate ca un naufragiu... 

— Oh! zise Fabien surâzând, marinarii nu naufragiază 
niciodată în ultima lor călătorie... şi călătoria de acum a lui 
Albert este ultima, nu-i aşa? 

— Desigur! zise Blanche. Când îl vom avea lângă noi pe 
fratele acesta scump, nu-l vom mai lăsa să plece... 

— Cred şi eu, murmură vicontele. Şi apoi, se poate ca un 
membru din familia Chamery să servească Anglia? 

Şi cei doi tineri începură să făurească planuri atât de 
frumoase privind întoarcerea tânărului marchiz de 


Chamery, încât marchiza nu se putu împiedica să surâdă şi 
să simtă în inimă o scânteie de speranţă. 

După ce terminară cu masa, Fabien găsi că este 
momentul să-i spună şi marchizei de căsătoria Andreei. El 
aşteptă pentru aceasta ca Blanche să iasă din sufragerie şi 
să treacă în salonaş, unde în fiecare seara cânta la pian. 

— Doamnă, zise Fabien marchizei, astăzi am aflat un 
lucru extraordinar. 

Marchiza păru mirată. 

— Nenorocita aceea, căreia îi daţi în fiecare an o 
pensie... 

— Andreea? întrebă marchiza. 

— Da. 

— Poate că vrei să-mi spui de vreo nouă infamie pe care 
a făcut-o? întrebă doamna de Chamery cu tristeţe şi cu 
dispreţ. 

— Andreea s-a măritat, zise Fabien. 

— S-a măritat! 

Şi, după un moment de uimire, doamna de Chamery 
adăugă 

— Dar cine a putut-o lua pe această nenorocită copilă? 

— Un om cu onoarea compromisă, răspunse Fabien. 
Domnul baron de Chamery-Chameroy s-a însurat chiar azi 
dimineaţă cu domnişoara Andreea Brunot. 

Marchiza ridică ochii spre cer cu o expresie de durere. 

— Dumnezeule! zise ea, cum degenerează familiile. Un 
Chamery-Chameroy, ultima noastră rudă, să se însoare cu o 
astfel de femeie...! 

— Doamnă, continuă Fabien, ştiţi foarte bine că 
întunericul fuge de lumină, că noroiul insultă azurul cerului 
şi că fiinţa aceasta, încărcată de binefacerile 
dumneavoastră... 

— Ştiu că ea ne urăşte cu toată ura pe care viciul poate 
să îl aibă împotriva virtuţii... Trebuie să fie fericită că a găsit 
în sfârşit un om care să-i dea numele pe care l-a furat... 


Doamna de Chamery fu întreruptă de un servitor care 
intră aducând o carte de vizită. 

— Persoana aceasta, zise valetul, cere să fie primită 
numaidecât. 

Marchiza luă cartea de vizită şi citi: 

ROSSIGNOL - AVOCAT 

— Nu-l cunosc, zise ea, dar oricum, lasă-l să intre. 

Fabien vru să se retragă. 

— Stai, dragul meu, îi zise marchiza, doar eşti deja 
copilul meu!... şi nu am secrete faţă de tine...! 

După un moment, intră domnul Rossignol, acel personaj, 
dizgraţios pe care l-am mai văzut o dată la Andreea. 

Capitolul XII. 

Mulțumită acontului pe care i-l dăduse domnişoara 
Brunot, domnul Rossignol putuse să-şi schimbe cu 
desăvârşire îmbrăcămintea. În locul hainei soioase şi 
pălăriei cu marginile roase, avea acum o haină nouă, 
cămaşă curată, ghete de lac şi pantaloni de caşmir croiţi 
admirabil. Avea aerul unui avocat serios, care câştigă o sută 
de mii de franci anual, de pe urma proceselor. 

Omul legii purta sub braţ, ca de obicei, mapa sa mare de 
piele, era înmănuşat şi se sprijinea într-un baston cu 
mânerul de aur. În dosul ochelarilor, ochii lui mici scânteiau 
de o bucurie răutăcioasă. O salută pe marchiză cu un gest 
prietenesc, gest care era cât pe ce să facă pe Fabien să-l 
arunce pe fereastră „Ce-o fi vrând pocitania asta?” se gândi 
vicontele. 

— Doamna marchiză de Chamery? întrebă domnul 
Rossignol. 

— Eu sunt, răspunse marchiza, făcându-i semn să şadă. 
Cu ce vă pot servi? continuă ea pe un ton politicos. 

— Doamnă marchiză, răspunse pungaşul, eu sunt 
avocatul domnului baron de Chameroy, vărul 
dumneavoastră şi al doamnei baroane de Chamery- 
Chameroy, vara dumneavoastră... 

El apăsă pe aceste din urmă cuvinte cu obrăznicie. 


— Continuaţi domnule, zise marchiza cu mândrie. 

— Înainte de a începe un proces, în care cu siguranţă v- 
aţi pierde întreaga avere, domnul baron de Chamery- 
Chameroy, clientul meu, a crezut de cuviinţă să caute a se 
înţelege mai întâi cu dumneavoastră. 

„Un proces... o înţelegere... averea mea?” murmură 
doamna de Chamery în culmea uimirii. Şi întorcându-se 
spre Fabien: 

— Mi se pare, zise ea, că omul acesta este nebun. 

— Mă iertaţi, rânji domnul Rossignol cu obrăznicie, dar 
vă voi dovedi imediat contrariul. 

Fabien abia se putu stăpâni să nu sară de gâtul domnului 
Rossignol şi să-l dea în primire lacheilor. 

— Da, doamnă, continuă omul de afaceri, răsfăţându-se 
în fotoliul său, în timp ce doamna de Chamery îl privea 
înmărmurită, dacă începem procesul, pierdeţi şi pierderea 
acestui proces înseamnă ruina completă, absolută a 
domnişoarei Blanche. 

— Domnule, îl întrerupse marchiza cu demnitate, nici un 
străin până acum n-a îndrăznit să pronunţe, în faţa mea, 
numele de botez al fiicei mele. 

— Mă iertaţi, răspunse Rossignol, voiam să zic 
domnişoara de Chamery, dar asta n-are a face, veţi vedea. 
Fabien, care până atunci stătuse mut şi nemişcat, îşi 
pierdu răbdarea. El se apropie de Rossignol şi îl măsură de 

sus până jos. 

— Domnule, îi zise el pe un ton poruncitor, te rog să 
vorbeşti mai lămurit şi mai cu seamă mai respectuos. 

Domnul Rossignol susţinu privirea furioasă a lui Fabien. 

— Mă iertaţi, zise el, dar nu vă cunosc, şi nu 
dumneavoastră... 

— Obraznicule...! 

— Domnule, răspunse Rossignol fără să-şi piardă 
cumpătul, n-am onoarea de a vă cunoaşte. 

— Aşteaptă, răspunse Fabien, îţi spun eu imediat cine 
sunt! 


— Cine? întrebă mizerabilul cu ironie, în timp ce doamna 
de Chamery rămăsese împietrită văzând atâta îndrăzneală. 

— Sunt vicontele Fabien d'Asmolles, peste o lună mă voi 
cununa cu domnişoara Blanche de Chamery şi o să te arunc 
imediat pe fereastră, răspunse Fabien. 

— Aruncaţi-mă, zise Rossignol liniştit, dar vă veţi ruina 
logodnica... 

Şi omul acesta avea în vorbele lui atâta convingere, atâta 
siguranţă, încât Fabien tresări şi îşi stăpâni imediat mânia. 

— Vorbeşte, zise el, te ascult... 

— Aşa, zise omul legii, aşa mai înţeleg şi eu. Acum putem 
sta de vorbă. 

Oricât de mare era dezgustul pe care îl inspira omul 
acesta, marchiza şi Fabien se hotărâră să-l asculte. 

— Doamnă marchiză, continuă atunci Rossignol, domnul 
baron de Chamery-Chameroy s-a însurat azi de dimineaţă 
cu vara dumneavoastră... 

— Mă iartă, domnule, răspunse doamna de Chamery cu 
demnitate, eu n-am cunoscut niciodată rudenia care 
pretindeţi că este între domnişoara Andreea Brunot şi 
mine. 

— Fie şi aşa, zise Rossignol. Asta nu are nimic a face cu 
problema. Aşadar, azi dimineaţă, baronul s-a însurat cu 
domnişoara de Chamery... 

— Domnişoara Brunot, îl corectă marchiza... 

— Fie şi Brunot. Domnişoara Andreea Brunot a adus ca 
zestre un venit de nouăsprezece mii de livre şi un 
testament. 

— Un testament? 

— Un testament al cavalerului de Chamery, unchiul 
marchizului Hector de Chamery, pe care l-aţi moştenit 
dumneavoastră. lată copia acestui testament. 

Atunci, pe când uimirea marchizei şi a lui Fabien creştea 
din ce în ce, Rossignol scoase din mapă un teanc de hârtii, 
luă dintre ele copia testamentului şi o citi cu voce tare. 


Doamna de Chamery nu ştiuse de existenţa acestui 
testament. Până la un anumit punct ea putea să creadă că 
este fals. În al doilea rând, ştia că fiul ei trăieşte şi prin 
urmare, existenţa acestuia anula acest testament oricât ar 
fi fost de valoros. 

Cu toate acestea, citirea lui făcu o astfel de impresie 
asupra marchizei, încât fu pe punctul să leşine. Fabien o 
sprijini. 

— Prin urmare, continuă Rossignol, grăbit să ajungă la 
concluzie, fără să ia în seamă slăbiciunea marchizei, prin 
urmare, domnul Albert-Frederic-Honore de Chamery fiind 
mort... 

Cuvintele acestea produseră un efect puternic asupra 
marchizei. 

— Mort! exclamă ea, pretindeţi că este mort? 

Ea se ridică cu ochii în flăcări, cu buzele crispate, şi se 
uită la omul acela ca şi cum ar fi fost ucigaşul fiului ei. 

— Cine v-a spus asta? De unde ştiţi? 

— Asta este! răspunse Rossignol mai sfios şi găsind că 
este prudent să nu meargă mai departe, se ştie lucrul 
acesta de optsprezece ani... dacă nu mă înşel... 

La aceste din urmă cuvinte, un strigăt de bucurie scăpă 
din pieptul marchizei, şi recăzu zdrobită, dar triumfătoare, 
în braţele lui Fabien. 

— Ah! zise ea acestuia, dă-l afară, Fabien, te rog, dă-l 
afară... Nu ştie că fiul meu nu este mort, că fiul meu 
trăieşte şi că îl aşteptăm să vină dintr-un moment într-altul. 

„Biata femeie! murmură Rossignol, crezând că marchiza 
este cuprinsă de un acces de nebunie, durerea îi zăpăceşte 
minţile” 

În momentul acela uşa se deschise şi intră Blanche de 
Chamery. 

— Mamă! mamă! zise ea, a venit o scrisoare din Londra, 
o scrisoare cu ştampila Amiralității. 

Cuvintele acestea dădură marchizei o nouă energie. 


Se ridică din nou, aruncă trimisului domnişoarei 
Andreea Brunot o privire dispreţuitoare şi triumfătoare şi îi 
zise: 

— Vedeţi!... vedeţi!... asta este o veste de la fiul meu... 
veţi vedea bine că nu este mort... 

Ea luă scrisoarea pe care i-o adusese Blanche. 

— Dumnezeule!... Dumnezeule!... murmură ea, nu 
îndrăznesc să o desfac...! 

Fabien îi luă scrisoarea din mână şi o deschise. Era 
semnată de un comisar al Amiralității. Îşi aruncă repede 
privirea pe ea şi fruntea, la început încreţită de grijă, se 
însenină imediat. 

— Albert a ajuns la Londra! zise el. 

Cuvintele acestea smulseră un țipăt de bucurie de pe 
buzele marchizei şi ale Blanchei. În acelaşi timp domnul 
Rossignol se simţi foarte jenat. Un moment se gândi chiar s- 
o şteargă pe uşă fără să fie băgat în seamă. Dar Fabien, 
care îi înţelese intenţia, văzându-l că se scoală, îl opri cu o 
privire. 

— 'Te rog, aşteaptă, îi zise el, domnul baron de Chamery- 
Chameroy nu trebuie să ştie şi el, din moment ce este 
clientul dumitale, ce are de făcut? 

Scrisoarea trimisă de Amiralitate şi în care Fabien nu 
văzuse altceva decât că Albert ajunsese la Londra, era 
concepută în termenii următori: „Doamnă marchiză, Fiind 
însărcinat de lordul* de a căuta în arhivele şi în 
corespondenţa Amiralității informaţiile pe care i le cereţi cu 
privire la fiul dumneavoastră, mă grăbesc să vă răspund. 

Domnul marchiz Albert-Frederic-Honore de Chamery a 
demisionat din postul său de sublocotenent de marină în 
serviciul Companiei Indiilor, în ziua de 8 aprilie, anul trecut. 

Demisia, adresată Consiliului Amiralității, i-a fost primită. 

Primirea demisiei a fost comunicată domnului de 
Chamery, care a plecat imediat spre Europa, la bordul unei 
nave de comerţ. Domnul de Chamery a ajuns la Londra în 
ziua de 5 noiembrie în acelaşi an şi, după cum reiese din 


registrele noastre, s-a prezentat în aceeaşi zi la Amiralitate, 
unde i s-au vizat hârtiile.” 

— Dumnezeule! întrerupse marchiza, la 5 noiembrie!... 
şi acum suntem în februarie! în patru luni n-a ajuns de la 
Londra la Paris?! 

— Curios, aşa este, murmură Fabien. Şi continuă să 
citească. 

„Domnul de Chamery trebuie să se fi îmbarcat la bordul 
navei franceze LA MOUETIE.” 

— LA MOUETIE? zise Rossignol, bricul LA MOUETTE? 

— Da, răspunse Fabien, şi ce-i cu asta? 

— Dar atunci, strigă Rossignol cu o bucurie obraznică şi 
sălbatică, dacă s-a îmbarcat pe LA MOUETTE, fiul 
dumneavoastră este mort... LA MOUETIE s-a prăpădit de-a 
binelea acum trei luni, pe când făcea cursa de la Liverpool 
la Le Havre. 

Doamna de Chamery scoase un țipăt şi căzu fără 
cunoştinţă în braţele fiicei sale. 

Mizerabilul o lovise de moarte. 

Ceea ce se petrecu atunci este greu de descris. 

De o parte era Blanche de Chamery, pierdută, 
susţinându-şi mama, strigând după ajutor şi trăgând cu 
putere cordonul soneriei. De altă parte Fabien d'Asmolles 
se repezise asupra lui Rossignol şi-l apucă de gât. 

— Ah! mizerabile! strigă el cu furie, mizerabile! ai 
omorât-o pe doamna de Chamery, vei fi spânzurat! 
Asasinule! 

— Lasă-mă! urlă Rossignol... susţin ce am spus. „La 
Mouette” s-a prăpădit de-a binelea... nimeni n-a scăpat, 
înţelegi? nimeni... Şi clientul meu, domnul baron de 
Chamery va câştiga procesul. Atunci o să mai auzi de 
mine... 

Rossignol n-apucă să termine. 

La chemarea Blanchei, sosiră mai mulţi servitori. Fabien 
îl lăsă pe mâna lor pe intrigant, care se zbătea şi urla. 


— Daţi-l afară, porunci el, daţi-l afară şi snopiţi-l în 
bătaie!... Omorâţi-l, căci a omorât-o pe stăpâna voastră! 

Doi lachei se repeziră asupra lui Rossignol, îl apucară în 
braţe şi-i astupară gura pentru a-i înăbuşi ţipetele. Tocmai 
voiau să-l târască afară şi să execute ordinul lui Fabien, în 
timp ce alţi servitori se grăbeau să-o readucă la viaţă pe 
doamna de Chamery, care leşinase, când apăru în pragul 
uşii un nou personaj. 

Era un tânăr cam de vreo douăzeci şi opt de ani, înalt, 
slab, cu părul blond şi cu obrazul ars de soarele tropicelor. 
Purta uniforma ofiţerilor de marină englezi şi, cu toată 
tulburarea extraordinară a lui Fabien şi a Blanchei, la 
vederea acelei uniforme, amândoi scoaseră o exclamaţie de 
surprindere şi de bucurie, dar şi de nelinişte în acelaşi timp. 

Nu cumva acesta era omul a cărui moarte o anunţase 
Rossignol cu un moment înainte şi care apărea acum ca o 
fantomă, ca şi cum ar fi vrut să dezmintă spusele acestuia? 

Tânărul se opri grav în pragul uşii şi se uită la Rossignol. 

— Omul acesta, zise el, pretinde că toţi călătorii de pe 
bordul navei „La Mouette” sunt morţi? 

— Da... toţi... bolborosi Rossignol cu vocea stinsă. 

— Afară de mine, Albert-Frederic-Honore de Chamery, 
răspunse tânărul. 

Două strigăte de bucurie şi o exclamaţie de furie şi de 
frică se auziră în acelaşi timp. 

Fabien şi Blanche se repeziră spre tânărul marinar. 
Rossignol vru să fugă. 

— Chamery!... frate!... zise atunci Fabien d'Asmolles, 
omul acesta a omorât-o pe mama ta. 

Marinarul se repezi în odaia vecină, unde Blanche 
intrase înaintea lui. 

— Mamă! Mamă! murmură el. Doamna de Chamery era 
tot leşinată. 

Se trimise după un doctor. 

Doctorul veni numaidecăt, îi dădu îngrijirile 
trebuincioase şi o readuse în simţiri. 


Dar, după cum spusese Fabien, Rossignol lovise de 
moarte pe această femeie cu organismul bolnav şi plăpând. 
Marchiza, revenindu-i, îşi plimbă privirea rătăcită în 

jurul ei, o privire strălucitoare din cauza frigurilor şi a 
delirului şi nu o recunoscu nici pe Blanche, nici pe Fabien, 
nici pe fiul ei, plin de viaţă şi de tinereţe, pentru care 
murea. Ea se uită la ei râzând şi fu cuprinsă de delir, care 
ţinu mai multe ore, apoi căzu într-un fel de toropeală şi de 
nesimţire, care nu-i permise să-şi recunoască fiul... 

— Doamna marchiză, zise medicul, nu va mai apuca ziua 
de mâine. 

Pe la ora trei dimineaţă, doamna de Chamery îşi dădu 
sfârşitul fără să-şi poată recăpăta cunoştinţa şi fără să-l 
poată binecuvânta pe Fabien, pe fiica sa şi pe tânărul 
marinar, care plângea îngenuncheat la picioarele patului ei. 

După patruzeci şi opt de ore, doi oameni, tăcuţi şi gravi, 
ţinându-se de mână, se reîntorceau pe jos de la cimitir, 
unde o conduseseră pe doamna de Chamery la ultimul ei 
lăcaş, în cavoul familiei. 

Aceştia erau vicontele Fabien d'Asmolles şi acel tânăr 
care venise tocmai la timp pentru a prinde ultima suflare a 
aceleia care zicea el că îi este mamă. 

Ei merseră astfel până pe strada Verneuil. Ajunşi aici, 
marinarul se uită lung la Fabien. 

— Amice, frate, căci frate îmi vei fi Fabien, zise el cu voce 
prietenoasă, tu vei căuta să o faci fericită pe iubita noastră 
Blanche? 

— Oh! da, murmură Fabien mişcat. 

— Ei bine! continuă marinarul... vino cu mine: mi-a 
rămas o ultimă datorie de împlinit. 

Fabien tresări. 

— Există un om, continuă el, un gentilom fără onoare, 
care, nemulţumit că şi-a pângărit numele cu o prostituată, 
s-a declarat şi el duşman familiei noastre. Omul acesta ne-a 
omorât mama. 

— Adevărat, zise Fabien. 


— Pe omul acesta, trebuie să-l ucid... 

— Cum vrei!... răspunse vicontele cu simplitate. 

Şi amândoi se duseră în strada Saint-Florentin, unde 
baronul de Chamery-Chameroy îi întâlnise, după căsătoria 
sa, în apartamentul luxos al Andreei Brunot. 

Capitolul XIII. 

După cum bănuiţi, omul care a apărut în palatul familiei 
de Chamery în momentul când Rossignol striga că toţi 
călătorii de pe „La Mouette” au pierit, omul acela care se 
recomandase Albert de Chamery, care izbucnise în lacrimi 
în momentul când închisese ochii marchiza, omul acela, pe 
care Fabien, la cimitir, fusese silit să-l sprijine, pentru a nu 
se prăbuşi din cauza durerii, în sfârşit omul care voia să-l 
ucidă pe baronul de Chamery-Chameroy, nu era altul decât 
Rocambole. 

Niciodată un pungaş nu intrase într-o familie în 
împrejurări mai dramatice, mai sfâşietoare şi în condiţii mai 
bune. El venise tocmai în momentul când pretinsa lui mamă 
era pe punctul de a-şi da sfârşitul şi dăduse dovezi de cea 
mai adâncă şi de cea mai sinceră disperare. 

Când adevăratul Albert de Chamery dispăruse de acasă, 
Blanche, sora lui, era încă în faşă. La palat nu mai rămăsese 
nici un servitor de pe timpul când el dispăruse. În sfârşit, 
marchiza murise fără să-şi poată recăpăta cunoştinţa. Cât 
despre Fabien, după cum se ştie, el nu venise la Paris decât 
de vreo doisprezece sau treisprezece ani. 

Şi apoi, cine ar fi putut bănui că el nu este adevăratul 
marchiz de Chamery din moment ce avea toate actele 
acestuia? 

De altfel, elevul lui sir Williams devenise, în ceea ce 
priveşte înfăţişarea, un gentleman desăvârşit. Cel care se 
numise, rând pe rând, vicontele de Cambolh, marchizul don 
Inigo de los Montes şi Arthur Rocambole, gentilom anglo- 
indian, sfârşise prin a dobândi obiceiuri şi apucături cu 
adevărat aristocratice şi oricine s-ar fi înşelat văzându-l. 

Acelaşi lucru i se întâmplă şi lui Fabien. 


Pe de altă parte, vicontele d'Asmolles, preocupat fiind de 
durerea Blanchei de Chamery, durere pe care o simţea şi el, 
nu se îndoi o singură clipă că acesta este adevăratul 
marchiz de Chamery. 

Rocambole găsi o explicaţie foarte simplă pentru a 
justifica de ce, scăpat ca prin minune din catastrofa de pe 
„La Mouette” nu putuse veni la Paris decât după trei luni. 

În momentul când vasul fusese ameninţat de dezastru - 
iar el, ca marinar, văzuse lucrul acesta din vreme - se 
aruncase în mare. Dar locul dezastrului era departe de 
coastă, şi oricât de bun înotător era el, sfârşise prin a se 
agăța de o scândură sfărâmată din vapor, tocmai în 
momentul când un val enorm îl acoperise. Din momentul 
acela, el pretinse că şi-a pierdut cunoştinţa şi nu şi-a revenit 
în simţire decât după multă vreme. Se regăsise la bordul 
unei nave necunoscute, care, probabil, îl scăpase tocmai în 
momentul când era pe punctul de a fi înghiţit pentru 
totdeauna de valuri. Nava era daneză şi făcea cursa spre 
America, iar în momentul când îşi revenise în simţiri, zicea 
el, trecuseră de capul Finistra şi, cu toate rugăminţile lui, 
căpitanul nu voise să se întoarcă pentru a-l lăsa pe uscat. 
Aşadar, fusese silit să meargă în America, de unde se 
reîntorcea. 

Toate acestea erau credibile, nimeni nebănuind un 
neadevăr în spusele lui şi durerea nemărginită ce o 
manifesta pentru pierderea marchizei sfârşi prin a face să 
fie crezut cu desăvârşire. 

Pretinsul marchiz de Chamery, căruia îi vom da de mai 
multe ori de aici înainte numele acesta, se prezentă cu 
Fabien în strada Saint-Florentin, la domnul baron de 
Chamery-Chameroy. 

Tinerii soţi îşi începuseră existenţa conjugală rău. De 
două zile, domnişoara Andreea Brunot de Chamery se căia 
amarnic că se măritase cu baronul de Chamery-Chameroy, 
un stricat îngropat în datorii, de la care nu se mai putea 
spera nimic, din moment ce - aşa după cum venise să 


spună, stâlcit în bătaie domnul Rossignol - tânărul marchiz 
de Chamery trăia. 

Servitorii Andreei nu-l cunoşteau pe Fabien şi cu atât 
mai puţin pe Rocambole. Unul din ei îi introduseră în salon, 
spunându-le că domnul şi doamna baroană sunt acasă. 

Domnul baron de Chamery, care era în camera soţiei 
sale, veni numaidecât şi cum dădu cu ochii de Fabien îl 
recunoscu, fiindcă altădată se întâlnise de multe ori cu el şi 
ştia că este logodnicul Blanchei de Chamery. 

Baronul ghici pentru ce venise Fabien, dar acesta îl 
salută în tăcere şi-l lăsă să vorbească pe viitorul său 
cumnat. 

Rocambole făcu un pas spre baron. 

— Domnul de Chameroy? întrebă el. 

— Eu sunt, răspunse baronul. 

— Marchizul Albert de Chamery, se recomandă 
Rocambole. 

Baronul salută fără să răspundă. 

Rocambole îl măsură de sus până jos, ca un adevărat 
senior. 

— Cred că bănuiţi motivul venirii noastre aici, zise el. 

— Domnule... 

Rocambole continuă cu o voce gravă, nobilă şi mâhnită în 
acelaşi timp: 

— Sunt patruzeci şi opt de ore de când m-am întors în 
casa părintească, din care am lipsit optsprezece ani. Aici 
mi-am găsit mama bolnavă de moarte, din cauza unui 
mizerabil, care zicea că este trimis de nu ştiu care femeie 
pierdută şi uzurpatoare de nume... 

— Domnule!... exclamă baronul. 

— Ascultaţi!... răspunse Rocambole poruncitor. Am zis O 
FEMEIE PIERDUTĂ ŞI UZURPATOARE DE NUME care în 
vederea unei speculaţii ruşinoase, bazată pe probabilitatea 
morţii mele, a fost luată în căsătorie de unul din acei 
oameni degeneraţi... 


— Destul, domnule, zise baronul, căruia i se urcase 
sângele în obraz, vă înţeleg şi sunt la ordinele 
dumneavoastră. 

— Cred şi eu...! 

— Ne vom întâlni, unde veţi voi. 

— Ba nu, răspunse pretinsul marchiz de Chamery, 
trebuie să ne batem imediat. 

— Fie, domnule!... Cu ce armă doriţi? 

— Cu oricare; cu spada dacă vreţi! 

Fabien se îndreptă spre uşă. Rocambole îl urmă şi tocmai 
voia să iasă împreună cu ei şi domnul de Chameroy, când 
uşa se deschise şi apăru în prag baroana Andreea de 
Chamery-Chameroy. Ca şi bărbatul ei, la vederea lui Fabien 
înţelese imediat despre ce este vorba. Vicontele d'Asmolles 
o măsură cu o privire plină de dispreţ. 

— Daţi-ne voie să ieşim, doamnă, îi zise el încet, poate că 
peste o oră veţi fi văduvă şi atunci veţi putea să vă măritaţi 
cu Roland de Clayet. 

Şi trecu mândru prin faţa acelei femei pe care o făcuse 
să-şi plece fruntea. 

— Domnilor, zise baronul de Chameroy ajungând în 
curte, dar eu nu am martori. 

— Domnule, răspunse Rocambole, să facem câţiva paşi în 
stradă şi sigur vom găsi pe cineva care să vă poată servi ca 
martor. 

— Fie, zise baronul. 

Rocambole avea dreptate. 

Pe când el şi cu Fabien se urcau în trăsura de piaţă cu 
care veniseră mergând să cumpere două spade, baronul de 
Chameroy plecă pe jos şi se întâlni după câtva timp cu un 
tânăr, cunoştinţă a sa, căruia îi spuse că fusese grav insultat 
şi că adversarul său ţinea să se bată imediat. 

— Foarte bine!... îi răspunse tânărul, sunt la dispoziţia 
ta. 

— Domnii aceia mi-au dat întâlnire peste o oră lângă 
Castellane. Tot ei aduc şi săbiile. 


— Să mergem atunci, zise tânărul urcându-se cu domnul 
de Chameroy într-o trăsură care tocmai trecea în momentul 
acela. 

În mai puţin de o oră ajunseră la locul de întâlnire. 
Fabien şi Rocambole, aşteptau. Fabien prevăzuse cazul în 
care tânărul său amic putea să fie rănit şi arătând baronului 
o pereche de pistoale îi zise: 

— Domnule, să ştiţi că, dacă va fi nevoie, voi continua eu 
duelul... 

— În cazul acesta, răspunse baronul cu obrăznicie, veţi 
apăra zestrea viitoarei dumneavoastră soţii. 

— Domnule, zise vicontele fără să-şi piardă cumpătul, 
averea domnişoarei de Chamery este păzită de justiţia 
acestei ţări, în care nu s-a întâmplat niciodată ca un om 
îngropat în datorii, un nemernic, să ruineze o familie 
cinstită. 

Şi Fabien, după ce spuse cuvintele acestea, îi întoarse 
spatele. Apoi se apropie de tânărul cu care venise baronul 
şi începu să vorbească cu el despre problemele care îi 
priveau ca martori. 

Condiţiile luptei se aranjau totdeauna uşor. Cei doi 
adversari se dezbrăcară şi începură lupta. 

„Pe cinstea mea!... se gândi Rocambole, aducându-şi 
aminte de numeroasele lui dueluri, nu m-am bătut niciodată 
pentru o cauză atât de nobilă... Oh!... sir Williams, dacă m- 
ai vedea trăgând spada pentru a răzbuna pe nobila mea 
mamă, marchiza de Chamery...!” 

Şi laşul marchiz, aducându-şi aminte de acea faimoasă 
lovitură de maestru, îşi atacă adversarul cu sânge rece şi cu 
băgare de seamă, ca un luptător încercat ce era. 

Dar nici domnul de Chameroy nu era un adversar de 
disprețuit. El învățase la vechea şcoală de scrimă franceză, 
îşi ţinea corpul întins, lovea drept, nu devia şi nu greşea 
niciodată. Din nefericire, în momentul acela el era în 
inferioritate morală faţă de adversarul său şi pe deasupra 
mai era şi cât se poate de iritat. Adversarul său îl costa un 


venit de 75.000 franci rentă şi omul acela îl tratase ca pe 
cel din urmă dintre mizerabili. În al doilea rând, adversarul 
voia să-şi răzbune mama, ceea ce era de ajuns pentru a 
tulbura sufletul şi stilul de luptă al baronului de Chameroy. 

Din contră Rocambole, banditul îndrăzneţ, fără lege şi 
fără credinţă, omul care, o dată intrat în pielea marchizului 
de Chamery, se hotărâse să-şi joace rolul în consecinţă, 
începu lupta cu sângele rece al unui duelist de profesie. 

„Cine se va mai îndoi vreodată, îşi zise el, că nu sunt 
marchizul de Chamery, după ce-l voi omori pe omul care a 
ucis-o pe pretinsa mea mamă?” 

Gândul acesta fu de-ajuns pentru a asigura elevului lui 
sir Williams o mare superioritate morală. Lupta fu 
înverşunată dar scurtă. Domnul de Chameroy se apără cu 
toată energia unui om care se simte condamnat şi îşi răni 
de două ori adversarul. În cele din urmă însă, acesta, căruia 
sângele îi curgea de la umăr şi de la şold, făcu uz de 
faimoasa lui lovitură de maestru, atacă şi-l lovi pe baron 
culcându-l la pământ. 

„Mi se pare că l-am dat gata!”” se gândi Rocambole şi 
continuă cu glas tare: 

— Mama este răzbunată...! 

Rănile falsului marchiz erau uşoare. Cu toate acestea el 
fu silit să se reazeme de braţul lui Fabien pentru a se 
întoarce la trăsură, pe când tânărul martor al baronului, 
ajutat de gardienii din pădure, care alergară imediat, îl 
transportară în trăsura cu care venise, pe baronul de 
Chameroy, care respira încă, dar a cărui stare era cât se 
poate de gravă. 

După două zile, un mic ziar publica la rubrica 
„Întâmplări din Paris” următoarele: „Un duel al cărui motiv 
misterios şi ale cărui urmări dramatice preocupă în cel mai 
înalt grad curiozitatea publică, a avut loc alaltăieri, la ora 
patru, în Bois de Boulogne, între doi tineri din înalta 
aristocrație. 


Domnul marchiz de C. şi domnul baron de C-C...,o rudă 
a sa îndepărtată s-au bătut cu spada. Marchizul de C...a 
fost rănit la umăr şi la şold, dar rănile sale nu prezintă nici o 
gravitate... 

Domnul baron de C-C... a primit, din contră, o lovituri de 
sabie, care îi lasă puţină speranţă de a scăpa. Baronul era 
căsătorit de numai trei zile. Se pare că această căsătorie a 
fost una din cauzele funestului duel. Domnul de C-C... se 
căsătorise cu una din acele femei uşoare, a căror frumuseţe 
şi spirit pervers le fac cu atât mai periculoase.” 

Ziarul făcea apoi o dizertaţie lungă asupra moralei, 
povestea în mod foarte vag istoria cu testamentul şi sfârşea 
astfel: „Domnul marchiz de C... este chiar copilul care 
dispăruse acum optsprezece ani şi pe care familia lui îl 
căutase zadarnic. 

Tânărul marchiz de C..., care s-a reîntors în Paris 
povesteşte astfel, după cum ni se spune, misterioasa lui 
dispariţie. 

El fugise de acasă pentru a scăpa de o pedeapsă pe care 
trebuia să i-o dea profesorul său şi rătăcindu-se prin Paris 
ajunse la marginea Senei până la staţia de vaporaşe care în 
timpul acela făcea drumul de la Paris la Le Havre. 

Copilul, luându-se după lumea care se grăbea să se urce 
pe vapor, fără să ştie nici ce face, nici unde se duce, se 
pomeni în Le Havre. Pe drum fu întrebat cum îl cheamă, dar 
din mândrie nu îşi spusese numele. Căpitanul vaporului se 
hotări atunci să-l dea pe mâna unui comisar de poliţie, dar 
copilul reuşi şi de data aceasta să scape. Rătăci o bună 
parte din noapte prin port, fu întâlnit de nişte mateloţi 
englezi, care îl luară cu ei şi îl îmbarcară ca elev de marină. 

Copilul reuşi să facă faţă vieţii pe mare şi acum trei zile 
se întorsese ofiţer de marină şi posesor al unor certificate 
pline de laude. Din nefericire, îşi găsi mama pe patul de 
moarte. 

Doamna marchiză de C... a murit din cauza spaimei 
cauzate de amenințările baronului C-C... şi ale soţiei sale, 


care sperau, prin moartea probabilă a tânărului marchiz de 
C..., îndeplinirea unor speranţe pe care tribunalele, în cele 
din urmă, trebuiau să le recunoască!” 

Aceasta era povestirea care aţâţa curiozitatea publică. 

Pretinsul marchiz de Chamery, care din cauza rănilor pe 
care le primise trebuia să stea în pat câteva zile, deveni 
omul zilei. Toată lumea venea să se anunţe la palatul 
Chamery. 

Când vicontele Fabien d'Asmolles ieşi, pentru întâia 
pară, la braţ cu viitorul său cumnat, care era încă slab, fură 
primiţi cu ovaţii. 

În împrejurările acestea dramatice, mişcătoare, sosise la 
Paris îndrăzneţul elev al lui sir Williams, sub numele şi cu 
hârtiile nenorocitului marchiz de Chamery. 

După trei luni se întâlni cu sir Williams în baraca 
saltimbancilor de pe bulevardul Temple, cu un sir Williams 
schimonosit, arătat publicului sub înfăţişarea lui O'Penny. 

Ce se petrecuse cu noul marchiz în timpul acestor trei 
luni? Ce vis ambițios îşi mai făurise omul acesta care 
reuşise să-şi creeze o familie, un nume şi un venit de 75.000 
franci, pentru a mai avea nevoie, de inteligenţa perversă a 
lui sir Williams? 

Lucrul acesta îl vom afla imediat, din propria lui gură, 
regăsindu-l în strada Suresnes, în acel salonaş, unde-l 
condusese pe sir Williams şi unde îl trimisese pe doctorul 
mulatru care vindeca bolile contractate în ţările calde. 

Fiului adoptiv al văduvei Fipart nu-i ajungea să fie 
marchiz, bogat, înconjurat de o familie nobilă: el voia mai 
mult încă! 

Capitolul XIV. 

Rocambole îl duse pe doctorul mulatru în salonaş, unde 
O'Penny stătea la masă şi mânca cu o lăcomie sălbatică. 

La vederea sălbaticului, doctorul se dădu înapoi fără 
voie. Figura lui sir Williams era atât de hidoasă, încât se 
speriase şi doctorul, după cum se speriase şi publicul şi 
după cum se speriase însuşi Rocambole. O'Penny păru că 


nu bagă de seamă că a intrat un străin în odaie şi continuă 
să mănânce. 

— Uitaţi-vă la nenorocitul acesta doctore, zise pretinsul 
marchiz de Chamery. 

După ce îi trecu primul moment de repulsie, mulatrul se 
apropie de O'Penny, luă o lumânare şi se uită bine la figura 
lui oribilă. 

O'Penny nici nu clipi. 

— Ei bine? întrebă Rocambole. 

— Ei bine, răspunse în cele din urmă mulatrul, mi se 
pare că văd un lucru foarte curios. 

— Şi anume...? 

— Că nenorocitul acesta a fost victima tuturor acestor 
mutilări şi tatuaje în două feluri diferite. 

— Credeţi?... întrebă cu naivitate tânărul marchiz de 
Chamery... 

— Mai întăi, continuă medicul, figura a suferit arsuri 
adânci, nişte arsuri care nu pot fi produse decât prin 
detunătura unei arme încărcate cu praf de puşcă. 

— Curios... sălbaticii cunosc şi ei armele de foc? întrebă 
Rocambole cu o naivitate de copil. 

— Unii din ei le cunosc, răspunse mulatrul. 

— Aşadar, a fost ars... 

— Mai întâi. Pe urmă, însă, după multă vreme, poate la 
un interval de şase luni, a fost tatuat. 

— Asta este şi mai curios. 

— Într-adevăr, căci sălbaticii încep totdeauna prin a-şi 
tatua prizonierii. Şi nu-mi pot explica asta decât într-un 
singur fel. 

— Anume? 

— Sunt aproape sigur că omul acesta, mutilat astfel... 

— Este şi mut, observă Rocambole. 

— Omul acesta, ars şi mutilat astfel, trebuie să fi fost 
victima unei răzbunări. 

— Credeţi? 


— Este posibil ca pe urmă să fi fost părăsit pe coasta 
Australiei şi sălbaticii au dat peste el. 

Spusele doctorului îl neliniştiră pe Rocambole. „Doctorul 
acesta are darul să ghicească multe, se gândi el, să fiu cu 
băgare de seamă”. 

Şi zise cu glas tare: 

— Ceea ce îmi spuneţi, doctore, îmi aminteşte un fapt, 
căruia la început nu i-am dat nici o importanţă... 

— Aşa? zise doctorul punând lumânarea pe masă şi 
aşezându-se în faţa lui O'Penny. Ascult. 

— Omul acesta, care la început a fost şef cârmaci pe 
vaporul meu, marinar excelent de altfel, îşi atrăsese ura 
echipajului din cauza severităţii lui extreme. 

Rocambole se întrerupse şi se uită la omul tatuat. 
O'Penny mânca şi părea că nu aude nimic din cele ce se 
vorbea în jurul său. Dar Rocambole îl cunoştea prea bine pe 
sir Williams pentru a se încrede în figura lui liniştită. Din 
contră, el fu foarte mulţumit văzând că sir Williams nu îşi 
pierduse inteligenţa, după cum se temuse la început. El 
continuă: 

— Mateloţii pe care îi aveam pe bordul vasului erau în 
majoritate indigeni şi îi juraseră răzbunare. Una din acelea 
pe care nu le poate domoli nimic în lume, o răzbunare care 
nu poate lua naştere decât în marile Indii. Pe omul acesta îl 
cheamă Walter Bright. El ştia de ura echipajului, dar ca bun 
marinar englez ce era, încredinţat fiind că disciplina şi 
respectul datorat superiorului trebuie să înăbuşe orice alt 
sentiment, nu o luă în seamă... 

— Şi credeţi, observă mulatrul, că arsurile acestea...? 

— Aşteptaţi doctore, Walter Bright îşi făcuse stagiul şi 
era liber să părăsească marina când dorea. Într-o zi el veni 
în cabina mea, la bordul unui vas pe care îl comandam şi pe 
care el era şef de echipaj şi îmi aduse demisia. 1 se oferise 
comandamentul unei jonciil chineze şi o sumă foarte 
frumoasă pentru a-i conduce pe emigranţi în California. 
Tocmai fuseseră descoperite atunci minele din California şi 


popoarele asiatice emigrau pe capete înspre acea parte. 
Demisia lui Walter Bright fu primită şi el plecă. În ajunul 
plecării joncii chineze din port, mai mulţi din mateloţii 
noştri indigeni dezertaseră şi aflarăm că ei fuseseră 
cumpăraţi de armatorul chinez. 

— Ah! zise doctorul, care ascultase cu multă luare 
aminte micul roman, improvizat de Rocambole, acum 
ghicesc ce s-a întâmplat. În largul mării echipajul s-a 
revoltat şi Walter Bright a fost desfigurat, mutilat şi la urmă 
părăsit pe o insulă oarecare. 

— Tocmai lucrul acesta mi-l închipui şi eu. În momentul 
acela, O'Penny, care până atunci stătuse nemişcat, se 
întoarse şi se uită curios, cu urma de ochi ce-i mai 
rămăsese, la doctor şi la Rocambole. 

— Aşteptaţi, zise acesta, o să-i vorbesc în englezeşte, 
căci nu ştie nici o boabă franţuzeşte... 

Şi, în englezeşte, Rocambole îl întrebă pe Walter Bright 
dacă fusese mutilat de echipajul său revoltat. 

Pretinsul sălbatic păru că ascultă cu mare atenţie ca şi 
cum vocea i-ar fi amintit lucruri pe jumătate şterse din 
memorie. 

Apoi, deodată, dădu repede din cap în semn afirmativ. 

— Vedeţi? zise doctorul încântat de propria lui 
perspicacitate. 

— Ei bine, zise Rocambole, fiindcă suntem acum aproape 
lămuriţi asupra faptelor, să ne întoarcem la consultaţie. 

— Mă iertaţi, zise doctorul, încă o întrebare, vă rog. 

— Spuneţi. 

— Unde l-aţi găsit pe omul acesta? 

— L-am găsit astă seară, din întâmplare, într-o baracă de 
saltimbanci. 

— Şi l-aţi recunoscut? 

— Da. 

— Cu toate acestea probabil că nu mai seamănă deloc cu 
ce a fost înainte. 


— Aşa este... dar vedeţi cicatricea aceasta pe care o are 
sub pectoralul drept? 

— Este o lovitură de sabie, răspunse doctorul. 

— După asta l-am recunoscut şi mă văd silit să vă 
povestesc acum o altă istorie, adăugă Rocambole. 

— Ce istorie? întrebă doctorul mulatru. 

— Walter Bright mi-a salvat viaţa. El a primit lovitura 
aceasta de sabie pentru mine. Pe atunci eram simplu 
aspirant de marină. Într-o seară mă certasem într-o 
cârciumă din Calcuta cu unul din camarazii mei. Rivalul 
meu era beat, iar eu nu eram decât puţin ameţit. După 
obiceiul englez, am vrut să boxez cu el, dar rivalul meu 
scoase sabia şi se repezi asupra mea. În momentul însă 
când voia să mă străpungă, un om se repezi între noi şi 
căzu aproape imediat, izbit în piept de lovitura de sabie 
care îmi era destinată. Omul acesta era Walter Bright. 

— Ah! înţeleg acum, zise doctorul. 

— Bietul băiat, de viaţa căruia am fost multă vreme 
îngrijorat, continuă Rocambole, îşi câştigase, prin urmare, 
dreptul veşnic la recunoştinţa mea. După cum vedeţi mi-am 
permis să-mi manifest această recunoştinţă. Astă seară 
îmbrăcămintea şi sluţenia lui oribilă mi-au atras atenţia. 
Apoi vederea cicatricei m-a făcut să tresar şi mi-a venit 
ideea să mă apropii de el şi să-i spun la ureche: 

— Nu eşti cumva Walter Bright? Atunci fiindcă el îşi 
manifesta o emoție vie, nu m-am mai îndoit şi, cu câţiva 
ludovici, l-am răscumpărat de la saltimbanci şi l-am adus 
aici, gândindu-mă la dumneavoastră şi la ştiinţa pe care o 
aveţi... 

Doctorul se înclină. 

— Şi m-am gândit că dumneavoastră, dacă nu-l veţi 
putea vindeca, veţi reuşi cel puţin să-i mai micşoraţi 
sluţenia, scumpe doctore, că averea mea îmi permite să-i 
pot face un viitor acestui nenorocit, dacă vom reuşi să-l 
scăpăm de aceste tatuaje oribile. 


Doctorul luă din nou lumânarea, îl puse de O'Penny să se 
scoale în picioare şi îi examina încă o dată figura hidoasă. 

— Astea sunt tatuajele australienilor, zise el. 

— Se pot şterge...? 

— Aşa cred. 

— Dar arsurile? 

— Ah!... asta este altceva. Nici nu trebuie să ne gândim. 

— Dar... ochii? 

— Unul este stins cu desăvârşire, celălalt este foarte 
grav bolnav. Dar, zise doctorul, ridicându-se, voi mai veni şi 
mâine dimineaţă, pe la ora zece. Pentru a mă putea 
pronunţa, trebuie să văd rănile încă o dată, ziua. 

— Fie, atunci pe mâine, la zece. 

Rocambole îl conduse pe mulatru şi se întoarse imediat 
lângă O'Penny. 

— Moşule, îi zise el bătându-l pe umeri, o să încercăm să- 
ţi facem o altă mutră. Nu-ţi promit că te vom face din nou 
băiat frumos, ca să mai nădăjduieşti a place cumnatei tale, 
contesei Jeanne de Kergaz, dar vom face şi noi ce vom 
putea. 

Pe buzele lui sir Williams flutură un surâs oribil. 

— Aha! zise Rocambole, am pronunţat numele care va 
avea totdeauna efect asupra ta. Foarte bine... vom căuta să 
facem ceva pentru tine... Pentru moment însă, continuă el, 
înţelegi foarte bine că marchizul de Chamery nu poate sta o 
noapte întreagă în oraş, fără să se întoarcă acasă. Dragul 
meu, acum am o soră, un cumnat, am o situaţie în lume şi 
trebuie, prin urmare, să fiu băiat de treabă. 

Rocambole sună. Apăru un valet. 

— Să-l dezbraci pe nenorocitul acesta. Mult de lucru n-o 
să ai, zise Rocambole râzând, arătând valetului creasta de 
pene şi pantalonii roşii care erau întreaga toaletă a lui 
O'Penny. Să-l culci în patul meu şi să ai grijă de el cât se 
poate de bine, până mă voi întoarce. 

— Foarte bine, domnule, zise valetul înclinându-se cu 
respectul unui servitor bine plătit. 


— Să cauţi în garderoba pe care o am aici, adăugă 
tânărul, nişte haine care să-i vină bine şi să-l îmbraci frumos 
mâine dimineaţă, înainte de a veni doctorul. 

După ce spuse toate acestea, Rocambole îşi luă paltonul 
şi plecă. 

Urcându-se în cupeu, ordonă vizitiului: 

— Acasă! 

Cupeul plecă cu repeziciunea fulgerului şi ajunse imediat 
în strada Verneuil. 

Ambele laturi ale porţii fură deschise înaintea lui. 
Portarul ieşi imediat din gheretă şi veni să-şi salute 
stăpânul. 

Rocambole cobori alene din trăsură, ca un om care nu 
este obişnuit să meargă pe jos. 

Portarul înmână stăpânului său o scrisoare pe care o 
primise în seara aceea. Marchizul o deschise şi citi: „Ducele 
şi ducesa de Sallandrera roagă pe domnul marchiz de 
Chamery să le facă onoarea de a lua prânzul la ei, miercuri, 
săptămâna aceasta.” „Ehei! murmură Rocambole, mi se 
pare că afacerile mele merg bine pe acolo. voi merge!” 

A doua zi, când marchizul de Chamery se duse în strada 
Suresnes unde-l lăsase pe sir Williams, îl găsi pe acesta 
înfăşurat într-un halat mare, pe cap cu o căciuliţă de catifea 
şi în mâinile doctorului mulatru care continua să-l 
examineze cu o atenţie foarte mare. 

— Acum, zise el, sunt aproape sigur că pot face să 
dispară tatuajele. 

Şi ducându-l pe Rocambole într-o odaie vecină îi zise 
încet... 

— Îmi iau răspunderea de a face omului acestuia o figură 
urâtă, dar nu hidoasă, ale cărui urme de răni se pot atribui 
unui accident oarecare, dar mă tem că tratamentul la care 
îl voi supune să nu-l orbească de tot. 

— Drace! murmură marchizul. 

Şi, lăsându-l pe doctor, se întoarse în odaia în care era 
sir Williams şi îi zise în englezeşte, punând înaintea lui un 


condei, hârtie şi cerneală: 

— Mai poţi scrie? 

Sir Williams luă condeiul şi scrise cu litere tremurătoare, 
dar citeţe următoarele cuvinte: „Îmi aduc aminte totul şi 
vreau să mă răzbun.” 

— Bine, zise Rocambole. Acum, fiindcă acesta va fi, vai! 
singurul mijloc prin care ne vom putea înţelege şi pentru 
că, vreodată, se va putea întâmpla să avem nevoie să ne 
înţelegem pe întuneric, încearcă să scrii închizând şi ochiul 
cu care vezi. 

Sir Williams scrise din nou: „Chiar dacă aş fi orb cu 
desăvârşire, scrise el, îmi voi recunoaşte duşmanii doar 
atingându-i.” 

Şi Rocambole se întoarse la doctor: 

— Nu-i nimic, îi zise el, îl puteţi trata cum veţi voi; n-are 
nevoie să vadă... 

După o lună de la scena de mai sus, îl găsim din nou pe 
Rocambole şi pe sir Williams în micul apartament din strada 
Suresnes. 

Era mai mult ca sigur că drăguţa saltimbancă din 
bulevardul 'Temple, bărbatul ei şi domnul Bobino stăpânul 
lor nu l-ar mai fi recunoscut pe fostul lor pensionar, 
O'Penny. 

O'Penny, sau mai bine zis sir Williams, era transformat cu 
desăvârşire. Mai întâi, în locul acelui costum compus din 
pantalonii roşii şi din penaj, purta un palton gros, vătuit cu 
o panglică verzuie la butonieră, care putea fi luată drept o 
decorație străină oarecare. 

Îmbrăcămintea aceasta era completată de un pantalon 
cenuşiu, de pantofi de casă verzi şi de o căciuliţă da catifea, 
cusută cu fir de aur. 

Doctorul mulatru se ţinuse de cuvânt. El făcuse să 
dispară şi ultimele urme de tatuaje, dar nu este mai puţin 
adevărat că sir Williams plătise aceasta cu preţul ochiului 
care îi mai rămăsese. Sir Williams era orb. Atât numai că 
pierderea şi a acelui ochi, care dădea fizionomiei sale atât 


de respingătoare mai înainte, un aer viclean, contribuise 
întrucâtva la a da figurii sale o expresie mai omenească. 

Îmbrăcat astfel, sir Williams, avea aerul unei biete 
victime a geniului industrial modern. Arsurile care îi 
brăzdau obrazul îi dădeau înfăţişarea unui mecanic 
desfigurat în urma exploziei unui cazan, a unui artilerist ars 
de o rachetă, sau a unui miner accidentat în mină. 

În dimineaţa aceea, căci era aproape ora nouă, alături 
de el stătea vechiul lui elev, Rocambole. 

Sir Williams se afla tolănit într-un fotoliu, alături de sobă. 
Rocambole, în halat şi el, era întins pe un divan şi se uita la 
fostul său profesor în ale răului. 

— Ei bine, unchiule, zise el, adevărat că este supărător 
lucru că dobitocul acela de doctor te-a lăsat orb, dar dacă ai 
putea să te vezi, ai fi de acord că acum eşti cu mult mai bine 
ca înainte. Ai o figură respectabilă şi în lume am spus o 
poveste plină de eroism care va face să fii considerat ca un 
martir. 

Cuvintele acestea făcură să fluture pe buzele orbului 
unul din acele surâsuri amare şi batjocoritoare, al căror 
secret îl poseda numai sir Williams de odinioară, surâs care 
arăta că, în mijlocul acelui dezastru fizic şi moral, 
inteligenţa perversă a acestui om supravieţuise. 

— Căci, continuă Rocambole, acum când eşti restabilit, 
te voi scoate din nou în lume, care de cincisprezece zile nu 
se ocupă decât de tine. Te asigur că vei fi omul zilei. Am 
vorbit de tine ca de un erou din poveste. Ai omorât sute de 
tigri, sălbaticii ţi-au tăiat limba şi ţi-ai făcut să sară în aer 
bastimentul pentru a nu cădea în mâna piraţilor. Compania 
Indiilor te-a decorat. Faţă de sora mea, frumoasa şi curata 
Blanche de Chamery, pentru Fabien, tu eşti omul căruia îi 
datorez viaţa. Prin urmare, ai să trăieşti în palatul meu fără 
să fii supărat de nimeni, cu singura condiţie să mă sfătuieşti 
ce trebuie să fac de aici înainte. 

Orbul aprobă din cap. 


— Pe cinstea mea, continuă Rocambole, nu ştiu dacă şi tu 
gândeşti la fel ca mine, dar dacă aş fi fost în locul tău, mi-aş 
fi zis: „Eu am fost frumosul sir Williams, seducătorul viconte 
Andrea, am văzut atâtea femei căzând în genunchi la 
picioarele mele, am fost temut, iubit, linguşit. Am învins. 
Într-o bună zi, o femeie mi-a tăiat limba, m-a desfigurat şi a 
făcut din mine obiect de milă şi de oroare. Un prost, un om 
de nimic, gândindu-se la ce a fost, n-ar cere altceva decât să 
moară. Dar eu vreau să trăiesc!... Şi vreau să trăiesc pentru 
a mă răzbuna”. 

— Şi, se întrerupse Rocambole, eu care am noroc, să ştii 
că am să te răzbun, unchiule. „Apoi, continuă el, vreau să 
trăiesc, pentru că am alături de mine un om care este cum 
am fost eu, tânăr, frumos, îndrăzneţ, fără prejudecăţi şi fără 
Dumnezeu, un om în care mă voi reîncarna, suferind pentru 
eşecurile lui, bucurându-mă pentru succesele lui, părându- 
mi-se că este al meu, prin gând şi prin simţire, tot ceea ce, 
în urma sfaturile mele, şi-ar putea procura: bani, iubire, 
onoruri...” „Da... da... aşa este!” parcă exprima figura lui sir 
Williams, printr-o mimică vie, însoţită de acel surâs crud, 
singurul lucru care mai semăna cu el, cu sir Williams de 
altădată. 

Rocambole continuă: 

— Ah! vezi că te-am ghicit! În ziua când te-am întâlnit, 
sub înfăţişarea lui O'Penny, am sperat că n-a dispărut totul 
din tine, n-am stat la gânduri un singur moment pentru a te 
scoate din poziţia mizerabilă în care te găseai şi în care, 
desigur, te-ai fi prăpădit iute-iute, dacă n-aş fi fost eu. 

Pe buzele orbului flutură un nou surâs. Surâsul acesta 
era enigmatic şi putea fi luat în acelaşi timp şi ca o expresie 
de recunoştinţă şi ca o ironie. 

— Cu toate acestea, zise Rocambole, dând surâsului cea 
din urmă semnificaţie, bagă de seamă, dragă unchiule, că 
dacă Rocambole nu şi-a făcut decât datoria scoţându-l din 
mizerie pe scumpul lui profesor, pe sir Williams, 
marchizului de Chamery, care este bogat, care are o poziţie 


admirabilă în societate şi care poate face dintr-o zi într-alta 
o partidă strălucită, nu i-ar conveni deloc să se lase a fi 
recunoscut de vechiul său prieten. Nenorocirile îi fac pe 
oameni răi. În locul meu, un dobitoc şi-ar fi zis: sir Williams 
mă va trăda, dacă nu pentru altceva cel puţin pentru a se 
consola de nenorocul lui. Eu, din contră, mi-am zis: sir 
Williams n-a avut noroc, dar el este un geniu scânteietor, o 
ACADEMIE de inteligenţă, care arareori se vede. Eu am 
pus piciorul în prag, dar dacă l-aş avea la spatele meu pe sir 
Williams, care să mă sfătuiască ce trebuie să fac, simt că voi 
fi în stare să am totul. Să ajung ambasador, ministru, rege 
chiar... 

Aceste din urmă cuvinte îl făcură pe sir Williams să 
tresară şi să se agite în fotoliul său cu un aer satisfăcut. 

— Înţelegi dar, dragă unchiule, că n-am stat pe gânduri 
un singur moment, pentru a te lua alături de mine. Eu îţi voi 
povesti afacerile mele şi tu mă vei sfătui. Deocamdată, dă- 
mi voie să te fac părtaş al unei idei frumoase, care până 
acum a stat la baza purtării mele. 

— Care? păru că zice figura lui sir Williams. 

— Cred că aceasta este o ideea nouă, zise Rocambole cu 
modestie. Ascultă-mă bine. 

Şi tânărul marchiz se întinse pe divan. 

— Până acum, zise el, cred că n-am reuşit, tu şi eu în 
afacerile noastre, pentru că ne-am luat după proverbul 
acela idiot care zice: „Pentru a face ciorbă de iepure, îţi 
trebuie iepurele”. 

Orbul surâse. 

— Proverbul acesta nu este adevărat din toate punctele 
de vedere, continuă Rocambole, şi ca să te convingi, n-ai 
decât să te gândeşti la birturile, care vând porţia de 
mâncare cu 20 de bani şi îţi dau carne de oaie în loc de 
carne de căprioară. Domnul de Sartines, prefectul, a fost 
cel dintâi care s-a gândit să-şi recruteze agenţii dintre 
puşcăriaşi. Şi avea dreptate. Întrebuinţa răul în serviciul 
binelui. Noi am făcut contrariul. Ne-am servit de o mulţime 


de pungaşi pentru a ne ajunge scopul şi lucrul acesta ne-a 
pierdut. 

Ideea mea este acum următoarea: „Cel mai bun mijloc 
pentru a face rău, este să-l faci cu ajutorul oamenilor de 
bine.” Ei!... ce zici? 

Sir Williams aprobă din cap. 

— Prin urmare, de patru luni de când am intrat în pielea 
de marchiz şi mă simt foarte bine în ea, m-am înconjurat de 
oameni a căror virtute este ireproşabilă. 

Sora mea este un înger, cumnatul meu este un gentilom 
şi mi-am făcut câţiva prieteni din societatea cea mai înaltă. 
Şi, după ce te voi pune la curent cu afacerile mele, care de 
altfel sunt foarte complicate, îi vom face pe toţi aceştia să 
lucreze în interesul şi în profitul ambițiilor noastre. 

Figura lui sir Williams continua să exprime cea mai vie 
satisfacţie. Dacă ar fi putut să vorbească, desigur că şi-ar fi 
felicitat elevul pentru progresul pe care îl făcuse în filosofia 
răului. 

— Acum, continuă Rocambole, să-ţi povestesc ce am 
făcut la Paris din ziua în care m-am întors, ca şi cum aş fi 
venit special ca să-l dau afară pe uşă pe nenorocitul 
Rossignol şi să-mi plâng mama cu lacrimile cele mai 
fierbinţi. 

Sir Williams se răsturnă în fotoliu, după obiceiul lui de 
altădată şi îşi luă atitudinea unui om hotărât să asculte 
lucruri interesante. 

Capitolul XV 

— Pe cinstea mea! zise Rocambole, în loc de introducere, 
înţeleg că există oameni cărora le place virtutea. Virtutea 
are şi ea partea ei frumoasă... 

Pronunţând cuvintele acestea, se uită la sir Williams cu 
coada ochiului şi-l văzu pe orb ridicând uşor din umeri. 

„Bun! se gândi el, nu s-a schimbat... tot a mai rămas 
ceva în el”, şi continuă cu glas tare: 

— Adevărat! virtutea întrebuințată în mod moderat şi cu 
judecată, are meritele ei. De pildă sora mea, unchiule, este 


un înger, un mărgăritar de soră. Este bună, naivă şi cred că 
voi putea face din ea tot ce voi vrea... Bărbatul ei, tot aşa! 
Dar să ne întoarcem la Iliada mea. Am plâns-o pe mama 
într-un mod atât de conştiincios, încât de prima dată mi-am 
atras simpatia pretinsei mele surori şi a viitorului ei soţ. Dar 
asta nu era destul. Familia mea începuse să mă stimeze dar 
voiam să mă stimeze şi lumea. După ce ne-am întors de la 
cimitir, m-am dus de-a dreptul la baronul de Chamery- 
Chameroy şi l-am provocat la duel. M-am lăsat rănit de 
două ori, la umăr şi la şold şi în cele din urmă l-am doborât 
la pământ, mulţumită acelei faimoase lovituri de maestru cu 
care n-am putut reuşi asupra fratelui tău... Cu toate 
acestea, baronul n-a murit. După cum se spune, a început 
să iasă din casă, dar cum toată lumea credea că nu va scăpa 
cu viaţă, efectul a fost acelaşi. Timp de câteva luni am fost 
omul zilei. Moartea marchizului de Chamery a făcut să se 
amâne căsătoria fiicei sale, dar cum eu nu păream destul de 
serios pentru a ieşi cu Blanche în lume, trebuia să grăbim 
căsătoria ei înainte chiar de a ieşi din doliu. Am cerut la 
biserică dispensă şi mi-a fost acordată, căsătoria a fost 
celebrată fără pompă, după trei luni de la moartea 
marchizei, adică acum şase săptămâni. Logodnicii şi cu 
mine eram în mare doliu. Convenisem de la început ca 
Fabien şi soţia să stea la mine până la sfârşitul doliului. 
După aceasta Fabien urma să între în posesia palatului pe 
care l-a cumpărat în strada Babylone, palat care aparținuse 
unei femei la modă, de care trebuie să-ţi aduci aminte 
foarte bine, baroana de Saint-Luce. În seara nunţii, la 
palatul familiei de Chamery n-a fost nici masă, nici recepţie. 
A doua zi am plecat toţi trei la moşia noastră, neîmpărţită 
încă, din Blois, unde am stat cincisprezece zile. Mă 
întorsesem din Blois de opt zile când am dat peste tine. Şi 
vezi, dragul meu, de o lună de zile de când sora mea este 
măritată, trăiesc ca un becher şi caut să mă introduc în 
lume. Sunt ca şi la mine acasă la ducele de Sallandrera, un 
spaniol care are mai multe milioane şi o fată pe care numai 


un imbecil ar putea să o iubească. Eu însă vreau s-o iau de 
soţie. 

O mişcare uşoară a lui sir Williams îi arătă lui Rocambole 
că profesorul său îl găsea prea ambițios. 

Dar Rocambole, nu o luă în seamă şi continuă: 

— Ducele de Sallandrera este un om cam de vreo 
cincizeci de ani, care se cunoaşte cât de colo că este un 
gentilom desăvârşit. Pe lângă că este bogat, are şi o 
influenţă politică fără margini. Este deputat în Camera 
spaniolă. Cum el are o singură fată şi fiindcă numele familiei 
se stinge după el, are intenţia de a obţine de la regină, 
măritând-o pe fiică-sa, domnişoara Pepita-Dolores- 
Conception, autorizaţia de a transmite ginerelui său, 
numele, rangul şi titlul de duce. Ehe! se întrerupse 
Rocambole, parcă mă văd, dragă unchiule, duce de 
Sallandrera, senior de Spania şi ministru plenipotenţial în 
cine ştie ce parte a lumii. 

Sir Williams dădu din cap aprobator. 

Rocambole continuă: 

— Domnişoara Conception mă vede cu ochi buni. Mi se 
pare chiar că mă iubeşte... Ducesa, mama ei, mă găseşte 
încântător, din motive pe care ţi le voi spune la timp, dar n- 
am putut să intru în grațiile ducelui, cel puţin în ceea ce 
priveşte, căsătoria. Dar nici de asta nu mă tem. N-am decât 
să găsesc o urmă, să pun mâna pe ceva din trecutul ducelui, 
pe vreo nebunie a lui din tinereţe... şi... înţelegi, unchiule? 

Sir Williams anunţă, dând din cap, că înţelesese. 

— Deocamdată am două afaceri în curs. Una poate să 
ducă la deznodământul celeilalte. Scumpul meu cumnat, 
Fabien, aşteaptă o moştenire de vreo două-trei sute de mii 
de livre venit. Asupra acestei moşteniri am planurile mele... 
Dar o să vorbim despre ea mai târziu... Acum să vorbim 
despre tine, sau mai bine despre duşmanii tăi, care, la drept 
vorbind, sunt şi ai mei. Înţelegi că, de trei luni de când am 
venit, mi-am cules informaţii asupra lor... 

Sir Williams se agită pe fotoliu în mod evident. 


— Trebuie să te gândeşti, continuă Rocambole, că am 
avut curiozitatea să aflu ce s-a întâmplat cu scumpul tău 
frate, contele Armand de Kergaz. 

Rocambole se uită la sir Williams şi văzu pe figura aceea, 
care nu mai era luminată de privire, zugrăvindu-se o 
expresie de ură feroce, iar pe buzele lui fluturând acel 
surâs sălbatic în care se reflecta întregul său suflet. 

— Armand continuă să se bucure de o fericire 
desăvârşită. Este la fel de filantrop şi tot atât de iubit de 
soţia şi de fiul lui. Scumpa noastră Baccarat a devenit 
contesa Artoff. Dar căsătoria aceasta a ei este aproape un 
mister. 

Numele fostei curtezane produse asupra lui sir Williams 
un amestec de ură şi frică. 

— Ah! zise Rocambole, se vede că-ţi aduci aminte de 
„Fowler” şi, înainte de a-ţi spune mai multe despre ea, am 
să-ţi dau un sfat. 

Orbul rămase nemişcat, dar pe figura lui se răspândi o 
expresie de curiozitate. 

— Ura pe care o porţi fratelui tău, continuă falsul 
marchiz de Chamery, te-a dus la pierzare de două ori. Să fiu 
în locul tău, l-aş lăsa în pace pe domnul de Kergaz şi nu m- 
aş ocupa decât de Baccarat. Acesteia, da, îi putem declara 
război, căci îmi încurcă şi mie planurile cu domnişoara 
Conception de Sallandrera, cum mi le-a încurcat şi altă dată 
când eram viconte de Cambolh. Şi ceea ce este mai curios, 
termină Rocambole, este că nici prin gând nu-i trece că 
prezenţa ei la Paris este foarte dăunătoare marchizului de 
Chamery. 

Cum putea Baccarat să încurce fără voia ei planurile lui 
Rocambole? Ce făcea în Paris? Ce viaţă ducea? 

Vom vorbi în curând despre lucrurile acestea. 

Chiar în seara aceea, orbul sir Williams fu instalat, cu 
numele de Walter Bright, în palatul familiei de Chamery. 

Ducele de Sallandrera, de care vorbise Rocambole, 
locuia în strada Babylone, într-un palat alăturat palatului 


Saint-Luco, pe care îl cumpărase Fabien d'Asmolles, în 
urma sfatului cumnatului său, marchizul de Chamery. 

Când îi recomandase palatul acela, marchizul avea, 
probabil, planurile lui ascunse. 

Ducele de Sallandrera, de doi ani de când stătea în Paris, 
cheltuise o sumă enormă de bani pentru înfrumusețarea 
palatului său şi făcuse din el o minunăţie. Partea cea mai 
cochetă, cea mai îngrijită, cea mai artistică în detaliile de 
ornamentaţie şi de mobilare, era, fără îndoială, etajul al 
doilea, rezervat în întregime domnişoarei Pepita-Dolores- 
Conception. Fiica unică a ducelui îl aranjase după gustul şi 
după porunca ei; tatăl plătise. 

Domnul de Sallandrera, mare senior, în cel mai larg 
înţeles al cuvântului, înţelegea foarte bine luxul şi eleganța, 
dar câteodată făcea lucrurile fără gust, şi dacă n-ar fi fost 
domnişoara Conception, era mai mult ca sigur că palatul 
din strada Babylone n-ar fi fost deloc considerat o 
minunăţie. 

Domnişoara Conception era artistă. Picta şi sculpta cu 
mare talent. 

Avea nouăsprezece ani, dar vântul şi soarele cald al ţării 
ei o îmbătrâniseră înainte de vreme, aşa că i s-ar fi dat cu 
uşurinţă douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de ani. 

Domnişoara de Sallandrera era născută la Sevilia şi era 
frumoasă ca o andaluză. Talia ei mlădioasă, părul negru ca 
abanosul, ochii verzi ca marea, buzele de un roşu viu ca 
mărgeanul, mâinile mici, făceau din domnişoara Conception 
una din acele frumuseți tipice, cum se zice în lumea 
artiştilor, frumuseţe care fusese remarcată imediat de 
întreg Parisul. 

În primul an al apariţiei ei în lumea pariziană, din cauza 
frumuseţii şi mai cu seamă a zestrei ei, fu cerută în 
căsătorie de numeroşi tineri. Conţi, marchizi, baroni, 
bancheri, industriaşi, o ceruseră rând pe rând. Dar 
domnişoara Conception nu-şi oprise privirea asupra nici 


unuia din ei şi ducele de Sallandrera îi refuzase cu politeţe 
pe toţi aspiranţii. 

Andaluza anunţase în mod formal că nu avea decât 
şaisprezece ani şi că nu voia să se mărite. 

De altfel, ducesa, care avea abia treizeci şi cinci de ani 
era irlandeză şi foarte frumoasă încă. Ea adoptase pentru 
fiica ei educaţia engleză. 

Conception trăia la Paris ca o tânără miss care nu dă 
socoteală de acţiunile ei decât ei însăşi. 

Dimineaţa ieşea călare, însoţită numai de un servitor. 
Peste zi în trăsură sau în cupeu pleca singură, să-şi facă 
cumpărăturile sau să studieze modelele noi de la Luvru. 
Fusese văzută de mai multe ori la curse sau afară din oraş, 
conducând ea singură brecul tras de patru cai. Într-un 
cuvânt, domnişoara Conception era cunoscută de toată 
lumea prin excentricitatea sa. 

Într-o dimineaţă, la pădurea Bois, făcuse cunoştinţă cu 
acela pe care tot Parisul îl lua drept marchizul de Chamery. 
Rocambole se plimba în jurul lacului, călare pe un cal 
superb, pe care îl conducea cu o graţie fără pereche. 

Când ajunse aproape de cascadă, Rocambole zări o 
amazoană călărind pe un cal arab, alb ca zăpada. Calul, 
speriat de zgomotul cascadei, se ridică în două picioare, şi 
începu să sară. Amazoana se lupta cu energie pentru a-şi 
domoli calul şi poate că ar fi reuşit să-l îmblânzească, dacă 
din nefericire nu s-ar fi întâmplat un alt accident. Frâul cu 
care ţinea calul, era un frâu englezesc subţire, necusut. 
Acesta se rupse. Atunci, calul, nebun de spaimă, 
nemaisimţindu-se stăpânit de zăbală, se întoarse şi porni în 
galop ducând-o cu el pe amazoană, căreia îi era imposibilă, 
din momentul acela, orice rezistenţă... 

Tocmai atunci Rocambole venea din sens invers. El dădu 
pinteni calului şi-l aranjă de-a curmezişul şoselei pentru a 
opri calul amazoanei, dar animalul speriat făcu o săritură 
într-o parte şi trecu înainte. Rocambole dădu din nou 
pinteni calului său, se repezi după fată şi o ajunse tocmai în 


momentul când calul ei, a cărui spaimă creştea, era pe 
punctul de a se repezi în lac. Rocambole o prinse cu mâna 
lui viguroasă şi o trase pe şaua lui, în timp ce calul cădea în 
apă. Amazoana era domnişoara Conception. 

Ea îi mulţumi călduros salvatorului său, îl întrebă cum îl 
cheamă şi află că este marchizul de Chamery. 

A doua zi, ducele de Sallandrera se duse în persoană să-l 
viziteze pe Rocambole şi să-i mulţumească de asemenea 
călduros. După opt zile, Rocambole fu invitat la un bal pe 
care-l dădea ducele în palatul său din strada Babylone. 
După cincisprezece zile fu invitat la masă. 

Din ziua aceea se născu în creierul lui Rocambole planul 
său ambițios. 

„Mă voi însura cu Conception” îşi zise el. 

Poate că Rocambole se încredea prea mult în destinul 
său, după cum vom vedea, urmărindu-l la palatul ducelui de 
Sallandrera, a doua zi după ce-l instalase pe sir Williams în 
palatul său. 

Pe la ora trei după-amiază, trăsura marchizului intră în 
curtea palatului ducelui de Sallandrera. Dând valetului 
hăţurile, Rocambole zări la scară o trăsură elegantă pe care 
o recunoscu imediat. 

— Oho! îşi zise el, don Jose, rivalul meu, a venit să-i facă 
curte domnişoarei Conception, după cum se pare. 

Şi încruntă, uşor, din sprâncene. 

Un lacheu ieşi înaintea domnului marchiz de Chamery. 

— Domnul şi doamna ducesă nu sunt acasă, zise el, dar 
domnişoara este în atelier. 

Rocambole făcu din cap un semn afirmativ, şi îl urmă pe 
valet. Domnişoara Conception era în atelierul ei, cu pensula 
în mână. 

Don Jose, la câţiva paşi, se uita la tabloul pe care ea îl 
începuse. Văzându-l pe marchiz, don Jose încruntă uşor din 
sprâncene, după cum se încruntase şi Rocambole când îi 
văzuse trăsura la scară. Dar această manifestaţie de 
antipatie fu de scurtă durată. Cei doi bărbaţi se salutară 


după ce Rocambole se înclină mai întâi înaintea tinerei 
spaniole, care îi întinse mâna. 

— Bună ziua, îi zise ea, sunteţi foarte amabil că aţi urcat 
până aici şi vă rog să stabiliţi o înţelegere între vărul meu, 
don Jose şi mine. 

Pe buzele marchizului flutură un surâs. 

— Trebuie să îndeplinesc rolul unu judecător? între el. 

— Poate. 

— Să vedem, domnişoară, despre ce este vorba? 

— Am avut cu don Jose o discuţie despre artă. Don Jose 
pretinde că şcoala flamandă este superioară celei spaniole. 

— Şi dumneavoastră? 

— Eu, ca o adevărată andaluză ce sunt, susţin contrariul. 

— Drace!... zise Rocambole surâzând. 

— Care este părerea dumneavoastră, marchize? 

— Dar, răspunse acesta, îmi este peste putinţă să mă 
pronunţ atât de repede. 

— De ce? 

— Veţi fi de acord cu mine, domnişoară, după ce veţi afla 
că don Jose şi cu mine am fost rivali. 

Fruntea domnişoarei Conception se înroşi deodată. 

— Oh!... liniştiţi-vă, zise Rocambole, observând 
tulburarea fetei şi părându-i-se de bun augur, a fost vorba 
de o luptă cât se poate de paşnică. 

— V-aţi bătut? 

— Prin intermediul unui comisar de urmărire, zise 
Rocambole. 

— Cum aşa? 

— Alaltăieri, la vânzarea galeriei de tablouri a 
marchizului d'A..., don Jose şi cu mine ne-am luptat pentru 
a cumpăra un tablou de Ruysdael. 

— Oh! ne-am luptat cu înverşunare, zise don Jose... 

— Care din partea mea n-a fost decât o încăpățânare, iar 
din partea dumneavoastră o adevărată pasiune. 

— Şi cine a învins? 

— Don Jose, răspunse marchizul cu modestie. 


— Atunci, zise Conception, chestiunea este judecată, 
marchize: preferaţi şcoala spaniolă şcolii flamande. 

— Poate... 

— Poate, observă don Jose cu obrăznicie, domnul 
marchiz este pictor? 

— Tot atât cât şi dumneavoastră, zise Conception. Şi 
după ce îşi lăsă paleta şi pensula, se aşeză pe un scaun în 
faţa marchizului, depărtându-se astfel de don Jose, care îşi 
muşcă buzele. 

— Ştiţi, domnule marchiz, zise ea, că l-am vândut pe 
Ibrahim? 

— Calul dumneavoastră arab? 

— Da, acel animal afurisit, care m-ar fi omorât dacă nu 
mi-aţi fi venit dumneavoastră în ajutor. 

— Ah!... domnişoară... 

— L-am vândut lui Camill Dornay, acel bancher tânăr 
care are cele mai frumoase grajduri din Paris. 

— Cu cât l-aţi vândut? întrebă Rocambole. 

— Cu şapte mii două sute de franci. 

— Ieftin... 

— Ieftin...?! sări don Jose lungindu-şi buza de jos, şi 
apropiindu-se de Conception, eu găsesc că l-a vândut foarte 
scump. 

Conception izbucni într-un hohot de râs. 

— Domnule marchiz, zise ea arătându-l pe don Jose, 
acesta este omul cel mai ignorant de pe pământ în ceea ce 
priveşte caii. Vărul meu este în stare să confunde un cal de 
căruţă cu un cal englezesc şi pretinde că, cu o mie două 
sute de franci, se poate cumpăra un cal foarte bun, frumos 
şi de rasă. Dacă nu m-aş fi ocupat eu de grajdurile lui, te 
asigur că l-ai fi văzut la Bois într-o trăsură trasă de cai de 
călărie şi călare pe vreun cal de trăsură. 

Don Jose asculta glumele acestea, fără să protesteze şi 
mulţumindu-se să zică: 

— Vara mea este bine dispusă astăzi... Îşi bate joc de 
mine din toată inima... 


— Ba nu, răspunse Conception, spun adevărul. 

Şi ca şi cum ar fi vrut dinainte să-l înţepe pe don Jose în 
faţa marchizului de Chamery, ea continuă să-şi bată joc de 
stângăcia lui de vânător, după cum îi batjocorise 
nepriceperea la cai. 

Rocambole era încântat. Atât numai că el, ca om bine 
crescut, îi luă apărarea tânărului spaniol. O făcu pe 
Conception răutăcioasă şi triumfă cu desăvârşire silindu-şi 
rivalul să primească ajutorul său. 

Don Jose stătea nepăsător şi primea înţepăturile 
domnişoarei Conception cu veselie, cu o nepăsare perfectă. 
Cu toate acestea, o dată sau de două ori, privirea 
pătrunzătoare a lui Rocambole observă în treacăt o privire 
furioasă pe care don Jose i-o aruncase verişoarei sale... 

În acelaşi timp i se păru că Conception se îngălbeneşte şi 
părea că sub greutatea acelei priviri nu este în largul ei. 
Părea încurcată, cu toate că încerca să-şi ascundă 
încurcătura sub veselia ei aparentă şi sub hohotele de râs 
batjocoritoare. 

„Nu cumva don Jose este stăpânul care se impune pe 
tăcute şi Conception sclava care se supune”? îşi zise 
Rocambole. 

De multă vreme pretinsul marchiz de Chamery 
nădăjduia să poată sta singur de vorbă cu Conception. 
Chiar în ziua aceea spera să-l vadă pe don Jose plecând. 
Dar acesta părea că nu are de gând să-i cedeze locul. 

Cei doi tineri statură astfel vreo două ore în atelier, 
hotărâți amândoi să nu lase câmp liber celuilalt. 

Conception ghici hotărârea aceasta. Veselia ei dispăru, 
deveni visătoare şi conversaţia, care era foarte însufleţită la 
început, se stinse puţin câte puţin. 

Don Jose se uită deodată la ceas. 

Rocambole nădăjduia că tânărul spaniol se va gândi că 
ora este înaintată şi se va grăbi să plece. 

Dar, don Jose zise, adresându-se verişoarei sale: 

— Unchiul a plecat? 


— Da. 

— Se întoarce la masă? 

— Fireşte. 

— Atunci îl voi aştepta. Voi lua masa aici. Am să-i dau 
nişte veşti grave. 

Conception tresări şi o văzu îngălbenindu-se. 

— Ştiri din Cadix, termină don Jose cu o voce care-i păru 
lui Rocambole muşcătoare, crudă, neîndurătoare. 

În acelaşi timp, i se păru că domnişoara Pepita-Dolores- 
Conception de Sallandrera se clatină şi că este pe punctul 
de a-i veni rău. 

„Oh! o! se gândi falsul marchiz de Chamery, mi se pare 
că am pus mâna pe un colţişor misterios... Cadix!”. 

Capitolul XVI. 

Don Jose era văr cu domnişoara Conception. 

Ducele ţinea foarte mult la el şi intimii casei pretindeau 
chiar că ducele se gândeşte să-i dea fata. Dar, cum 
trecuseră doi ani de când tânărul spaniol era în Franţa, 
cum el intra zilnic în palatul ducelui şi cum nu se zvonea 
nimic cu privire la o apropiată căsătorie, se putea deduce 
că unirea lor nu era hotărâtă, ea împlinea, cel puţin pentru 
moment, un anume obstacol. 

Don Jose avea douăzeci şi şase de ani, era frumos, bine 
legat, mândru, puţin dispreţuitor, avea purtări cât se poate 
de distinse, într-un cuvânt, era un adevărat hidalgo. După 
tonul cu care îi vorbise lui Rocambole s-ar fi putut deduce 
că nu se sinchisea prea mult de gentilomul francez. 

Prin Paris se şoptea că don Jose era îndrăgostit 
nebuneşte de Conception. În schimb, se zicea că 
domnişoara de Sallandrera nu ţinea deloc la el, şi că dacă 
se va mărita vreodată cu el, o va face numai din supunere 
faţă de tatăl ei şi nicidecum din îndemnul inimii. 

Rocambole auzise toate aceste şoapte, le strânsese, una 
câte una, cu mare răbdare, şi făcuse apel în mod foarte 
serios la judecata şi la isteţimea lui. 


„Este evident, îşi spusese el, că dacă domnişoara 
Conception se tulbură la vederea mea şi rămâne 
nepăsătoare la vederea lui don Jos6, înseamnă că eu îi sunt 
mai puţin indiferent decât rivalul meu. Nu este mai puţin 
adevărat însă, că de la o vreme ducele şi ducesa mă 
primesc mai cu răceală. Aceasta înseamnă că don Jose este 
mai stimat decât mine. Singurul mijloc serios pentru a 
reuşi, ar fi să-l compromit pe don Jose în ochii lor.” 

Planul, sau mai bine-zis scopul acesta pe care şi-l 
propunea falsul marchiz de Chamery, prezenta o mulţime 
de greutăţi şi cerea timp. Dar Rocambole era răbdător. 

„Don Jose este bogat, îşi zise el, este la modă, are cai, ia 
parte la curse, joacă şi pierde sume considerabile... şi 
trebuie să aibă şi alte vicii. Principalul este să aflu dacă are 
vreo amantă... trebuie să aibă el una.” 

Ca bun cunoscător al inimii omeneşti şi ca vrednic 
discipol al lui sir Williams, cu care avusese de dimineaţă o 
lungă conversaţie, Rocambole îşi zisese: „Este uşor de 
pierdut un om, când este la mijloc o fustă de femeie!” 

Marchizul tocmai luase hotărârea să-l spioneze pe don 
Jose, când paliditatea domnişoarei de Sallandrera, privirea 
furioasă a tânărului şi cuvântul Cadix, care păru că produce 
o impresie atât de puternică asupra fetei, îl aruncară într-o 
nouă ordine de idei. 

Don Jose anunţase în mod formal că în seara aceea va 
rămâne la masă. Prin urmare îi era peste putinţă lui 
Rocambole să-şi mai prelungească vizita. Cu toate acestea 
tot stătea la îndoială şi se uita la Conception. 

În momentul când don Jose se apropie distrat de tabloul 
verişoarei sale şi îl examina, aceasta ridică asupra 
marchizului de Chamery o privire rugătoare. Privirea aceea 
îi arătă uşa şi păru că îi zise: „În numele cerului, domnule, 
pe tot ce aveţi mai scump în lume, vă conjur, plecaţi!” 

Rocambole se sculă, şi ceru voie să plece. 

Conception îi întinse mâna şi el simţi mâna fetei 
tremurând într-a sa. Apoi ea îl privi încă o dată, părând că îi 


zice: „Ah! dacă aş îndrăzni să mă pun sub protecţia 
dumneavoastră.” „Drace! se gândi Rocambole, mi se pare 
că nu este departe ceasul când fetiţa aceasta mă va lua ca 
apărător al ei.” 

Şi plecă de la palatul ducelui de Sallandrera. 

Rămasă singură cu don Jose, Conception începu să 
tremure. Cu ochii plecaţi, stând într-un colţ al atelierului, 
fata părea absorbită de o idee dureroasă. 

— Ei bine! frumoasă verişoară, zise don Jose pe un ton 
batjocoritor, mi se pare că nu mai ai poftă acum să mă 
batjocoreşti. 

Ea se uită la el şi tăcu. 

— Este drăguţ marchizul acesta de Chamery, nu-i aşa? 

Conception tresări în mod nervos şi îşi trădă nerăbdarea 
printr-o uşoară ridicătură din umeri. 

— Într-adevăr, este supărător, continuă don Jose, că nu-l 
poţi lua de bărbat. După cum se vede, pare a fi de familie 
bună, şi cu toate că nu este chiar aşa de bogat... 

— Don Jose, îl întrerupse repede Conception, eşti 
caraghios cu gelozia asta. 

— Oi fi, pentru că te iubesc... 

— Marchizul de Chamery este un om distins şi foarte 
bine crescut, care nu şi-a permis să-mi spună un singur 
cuvânt care să-ţi îndreptăţească gelozia. 

— Dar te iubeşte... 

— De unde ştii? 

— Se vede. Şi apoi, mie îmi displace. 

— Trebuie să nu-l mai primesc? 

Şi Conception puse întrebarea aceasta pe un ton pe 
jumătate batjocoritor, pe jumătate emoţionat. 

— Aş prefera! răspunse don Jose cu asprime. 

Dar tânărul mersese prea departe şi îşi închipuise mai 
mare decât era, în realitate, ascendentul pe care îl exercita 
asupra domnişoarei de Sallandrera. Aceste din urmă 
cuvinte redeşteptau în ea orgoliul spaniol. Ochii ei, trişti şi 


blânzi de obicei, străluciră de furie. Se uită la don Jose cu o 
privire de foc şi îi zise: 

— Nu uita că îţi însuşeşti bunul altuia şi că pentru a te 
arăta cu atâta neruşinare gelos şi tiran, trebuie mai întâi să 
ai dreptul acesta... 

Don Jose îşi muşcă buzele. 

— Uiţi de asemenea, continuă Conception, că eu sunt 
logodnica fratelui dumitale, don Pedro... 

Conception pronunţă cuvintele acestea tremurând într- 
un mod aproape de neînțeles. Vocea îi era întretăiată de 
lacrimi. 

Dar don Jose, un moment zăpăcit de furia neaşteptată a 
fetei, la auzul acestui nume ridică privirea: 

— Eşti nebună, scumpă Conception, uiţi voinţa tatălui 
tău în ceea ce mă priveşte? 

Conception îngălbeni. 

— Da, continuă don Jose, este adevărat că eşti logodnica 
lui don Pedro, fratele meu mai mare, dar ştii că va trebui să 
devii soţia mea în ziua când don Pedro va muri... şi azi 
dimineaţă chiar am primit noutăţi din Cadix. 

Conception dădu un țipăt. 

— Ah! Dumnezeule! zise ea, a murit? 

— Nu, răspunse don Jose cu răceală. N-a murit încă, dar 
după părerea doctorului nu are de trăit mai mult de 
cincisprezece zile. 

Încercă apoi să ia mâna fetei şi să-i şoptească, fără 
îndoială, câteva cuvinte de iubire, dar Conception nu-l auzi. 
Căzuse leşinată pe parchetul din atelier. 

În timpul acesta, domnul marchiz de Chamery se 
depărta de palatul ducelui de Sallandrera zicându-şi: „Don 
Jose ia masa la duce. Sigur că nu vă pleca înainte de opt sau 
nouă. Prin urmare am tot timpul să mă duc să-mi schimb 
costumul şi, la nevoie, să-l consult şi pe sir Williams.” 

El se întoarse acasă şi nu se opri, ca de obicei, la primul 
etaj, unde locuia sora sa vicontesa d'Asmolles. Urcă direct 


în apartamentul ocupat de pretinsul matelot englez, mutilat 
de asiatici. 

Sir Williams era bine înfăşurat într-un halat frumos, avea 
pe cap o bonetă de mătase neagră şi era încălţat cu nişte 
pantofi vătuiţi. Avea înfăţişarea unui proprietar cinstit, care 
trăieşte din venitul său. 

— Unchiule, îi zise Rocambole, să-ţi spun noutăţi. 

Figura orbului păru să se luminează. 

— Mai întâi, fata mă iubeşte... 

Şi Rocambole, vorbind englezeşte, povesti punct cu 
punct ceea ce văzuse şi auzise în atelierul domnişoarei de 
Sallandrera, fără a uita de efectul pe care îl produsese 
asupra ei cuvântul Cadix, pronunţat de don Jose. 

Orbul ascultă cu atenţie, fără să facă nici un semn de 
aprobare sau de dezaprobare. 

— Acum ce trebuie să fac, unchiule? 

Şi Rocambole puse pe genunchii orbului o tăbliță de 
ardezie şi un creion ca să scrie... 

Apoi îi luă mâna şi i-o puse pe tăbliță. 

— Scrie, unchiule! 

Sir Williams scrise mai întâi un singur cuvânt: 
„Aşteaptă!” 

— Ce să aştept? întrebă Rocambole. 

„Aşteaptă să vină Conception la tine, să-ţi scrie sau să-ţi 
dea o întâlnire”, scrise orbul. 

— Bine, zise Rocambole. 

Şi şterse rândurile de pe tăbliță. Apoi continuă cu glas 
tare: 

— Şi don Jose? 

Orbul scrise: „Urmăreşte-l pas cu pas, chiar de astă- 
seară... Don Jose trebuie să aibă îndeletniciri misterioase. 
Deghizează-te în aşa fel încât să nu poţi fi recunoscut?!” 

— Foarte bine, zise Rocambole, luând tăbliţa şi punând-o 
pe masă, după ce şterse rândurile scrise de sir Williams. 

Plecă, după ce trimise să o anunţe pe vicontesa 
d'Asmolles că în seara aceea nu mănâncă acasă. După un 


ceas, aştepta la poarta ducelui de Sallandrera. Dar nici 
ducele, nici ducesa, nici don Jose, nici Conception, nimeni, 
n-ar fi recunoscut în el pe marchizul de Chamery. Nu mai 
era tânărul elegant cu părul castaniu deschis, cu figura 
palidă şi distinsă, cu înfăţişarea aristocratică. Rocambole se 
transformase într-un servitor de origine engleză. Era 
îmbrăcat cu o vestă lungă dungată, pe cap avea o perucă 
blondă şi deasupra perucii o pălărie conică. Figura îi era 
vânătă, lăsând să se vadă în el, de la prima vedere, omul cu 
patima beţiei. Falsul servitor se strecură în umbra unei 
porţi din faţa palatului ducelui de Sallandrera, lucrul care îi 
permise să vadă în momentul când poarta se deschise că 
trăsura lui don Jose continua să staţioneze în faţa scării. El 
aştepta astfel mai bine de două ore. Don Jose părea hotărât 
să petreacă toată seara la duce. 

În sfârşit, poarta mare se deschise şi trăsura ieşi. 

— Drace! se gândi Rocambole, o să-mi trebuiască 
picioare bune acum. 

Don Jose dădu bice cailor şi trăsura plecă în goana mare. 
Dar Rocambole avea picioare bune şi urmări trăsura fugind. 
Don Jose locuia pe Champs-Elys6es, la capătul străzii 

Ponthieu, la numărul 3. El ocupa primul etaj al unui 
apartament elegant, cu grajduri pentru cinci cai şi cu 
remize pentru trei trăsuri. 

Cu tot şirul de echipaje care mişunau pe Champs- 
Elysees, Rocambole, alergând mereu, nu pierdu un singur 
moment din vedere trăsura lui don Jose, până când o văzu 
dispărând în curtea caselor unde locuia. 

„Oh! oh! îşi zise el, nu cumva don Jose este un om atât de 
cuminte încât se întoarce acasă de la ora zece! Ori are vreo 
întâlnire acasă la el?” 

Şi Rocambole se ascunse în colţul străzii Ponthieu, 
hotărât să mai aştepte. 

După un sfert de oră din casa lui don Jose ieşi un om. 

Acesta era înfăşurat într-o manta largă, avea pe cap o 
şapcă turtită şi ţinea între dinţi o pipă. 


Capitolul XVII. 

A doua zi după-amiază, pe la ora cinci, când se întorcea 
de la pădure, marchizul de Chamery zări la poarta 
castelului său un negru, pe care îl recunoscu imediat. 

Era valetul domnişoarei Conception. 

Se putea foarte bine ca negrul să se fi găsit în locul acela 
din întâmplare, însă Rocambole, ca om care judeca lucrurile 
bine şi avea presimţirea evenimentelor, se duse de-a 
dreptul la el şi îl privi întrebător. Negru făcu un pas spre el, 
îi strecură în mână o scrisoare şi plecă. 

Negrul nu spusese nici un cuvânt şi Rocambole ascunse 
atât de repede scrisoarea, încât nici un trecător nu observă 
mişcarea. 

„Pentru a fi cu adevărat tare faţă de o femeie, îşi zise 
Rocambole, trebuie să te porţi în aşa fel încât să o faci să 
creadă că o iubeşti, dar să nu-i spui lucrul acesta niciodată 
şi să o sileşti a-ţi mărturisi, ea prima, iubirea.” 

Intrând în curte, Rocambole deschise scrisoarea. 
Conţinea doar trei rânduri, şi nu era iscălită. 

„Veniţi astă-seară, la ora 12, în bulevardul Invalizilor, la 
portiţa grădinii palatului. Am nevoie de dumneavoastră. 
Deghizaţi-vă într-un mod oarecare.” 

Rocambole descălecă, dădu frâul valetului care îi ieşise 
înainte şi îi zise: 

— Spune-i doamnei d'Asmolles că astă-seară nu mănânc 
acasă. Mă întorc târziu. 

Şi plecă din nou, ducându-se în strada Suresnes, unde 
cameristul său nu-l mai văzuse de câteva zile. 

— Să-mi cauţi o bluză şi o şapcă, zise el acestuia. Mă 
întorc pe la ora unsprezece. 

Marchizul de Chamery se duse apoi la club unde prânzi, 
şi după ce pierdu la cărţi vreo sută de ludovici, se întoarse 
în strada Suresnes. Valetul îi procurase o bluză de lucrător 
şi o şapcă. Marchizul se deghiză şi, îmbrăcat astfel, se 
îndreptă spre bulevardul Invalizilor spre care aveau ieşire 
grădinile palatului ducelui de Sallandrera. 


În faţa portiţei de care i se vorbise în scrisoare era o 
bancă. Bulevardul era pustiu, noaptea întunecoasă. 

Eroul nostru se lungi pe bancă şi aşteptă cu ochii aţintiţi 
spre portiţă. Când sună ora douăsprezece, portiţa se 
întredeschise fără zgomot. Rocambole se sculă de pe bancă 
şi atunci portia fu deschisă de tot. În pragul ei se desenă o 
umbră şi se auzi o voce, care se cunoştea imediat că este a 
unui negru după modul stricat în care pronunţa cuvintele. 
Acesta întrebă încet: 

— Sunteţi persoana aşteptată? 

— Da, răspunse Rocambole. 

— La ce oră aţi primit, scrisoarea? 

— La cinci. 

— Intraţi, zise negrul. 

Rocambole îl recunoscu imediat pe valetul domnişoarei 
Conception. 

Negrul îl luă de mână, îl trase înăuntru şi închise portiţa 
la loc. Apoi îl conduse prin grădină până la scară. 

Îl puse să urce pe întuneric, recomandându-i să nu facă 
zgomot. Scara ducea de la seră la etajul al doilea, care era 
ocupat în întregime de domnişoara de Sallandrera. 

Rocambole, dus de mână de negru, găsi la capătul 
acestei scări un coridor pe care merse câtva timp, apoi 
înaintea lui se deschise o uşă. Negrul îi dădu drumul la 
mână şi falsul marchiz de Chamery se regăsi într-un salonaş 
întunecos, luminat de o singură lampă al cărei glob estompa 
lumina ce se desena, în mod bizar, pe cele câteva tablouri 
spaniole care împodobeau pereţii. 

Conception îl aştepta în picioare în mijlocul odăii. Ea 
înaintă spre Rocambole şi îi întinse mâna prieteneşte. 

— Vă mulţumesc, zise ea; văd că am avut dreptate să mă 
încred în dumneavoastră. 

Rocambole se înclină. Oricare alt tânăr, în locul lui, ar fi 
căzut în genunchi la picioarele femeii. Dar marchizul de 
Chamery era prea dibaci pentru a face o astfel de greşeală, 
şi îşi păstră atitudinea rece şi rezervată, ca şi cum ar fi fost 


convins că domnişoara Conception îl chemase pentru a-i 
cere un serviciu în care sentimentele nu aveau nimic de-a 
face. 

Ea îi arătă un scaun şi se aşeză în faţa lui. 

— Domnule marchiz, îi zise cu o linişte care arăta 
energia naturii ei spaniole, sunt sigură că dacă ar spune 
mâine cineva că domnişoara de Sallandrera i-a dat o 
întâlnire marchizului de Chamery şi că l-a primit la miezul 
nopţii în cabinetul ei, nimeni n-ar crede lucrul acesta. 

— Aşa este, zise Rocambole. 

— Dar, continuă ea, dacă astăzi domnişoara de 
Sallandrera spune marchizului de Chamery: „Sunt într-o 
astfel de situaţie, încât simt nevoia de a mă destăinui unui 
om de onoare ca dumneata...” 

— Nu numai, o întrerupse Rocambole completându-i 
gândul, că marchizului de Chamery i s-ar părea lucrul 
acesta foarte natural, dar v-ar mulţumi în genunchi pentru 
cinstea pe care i-o faceţi de a vă încrede în el. 

Ea făcu din cap un semn afirmativ şi continuă: 

— Înainte de a vă spune care este serviciul pe care îl 
aştept de la dumneavoastră, trebuie să vă fac părtaş la 
unele lucruri pe care nimeni din Paris nu le ştie şi care şi 
astăzi sunt un secret al familiei mele. 

— Vorbiţi, domnişoară, zise Rocambole, eu sunt omul 
care ştie să păstreze un secret. 

— Vă cred, şi tocmai pentru aceasta nu am stat la 
îndoială să mă destăinui dumneavoastră. Domnule marchiz, 
continuă ea, trebuie să plec pentru cincisprezece zile în 
Spania. 

Rocambole tresări. 

— Şi peste două luni va trebui să mă mărit cu vărul meu 
don Jose. 

Falsul marchiz nici nu clipi, dar Conception băgă de 
seamă că el se îngălbenise ca ceara. Şi continuă: 

— Don Jose este fratele mai mic al lui don Pedro, marchiz 
d'Alvar, cu care m-am logodit acum şase ani. De cinci ani, 


don Pedro se prăpădeşte din cauza unei boli curioase, 
înspăimântătoare, fără leac. Au fost consultaţi doctori 
celebri din Europa şi toţi au căzut de acord că boala lui nu 
se poate vindeca şi că viaţa i se va stinge încetul cu încetul. 
Nenorocitul acesta este bolnav de un fel de lepră care îi 
roade carnea, lepră care a făcut din chipul cel mai nobil, din 
figura cea mai frumoasă care s-a putut vedea vreodată un 
obiect de teroare şi de scârbă, o faţă de cadavru din care 
viermii par că au început deja să roadă. 

— Curios! murmură Rocambole, impresionat de 
descrierea aceasta. 

— Marchizul şi-a pierdut vederea, continuă domnişoara 
de Sallandrera, nu mai are păr, buzele îi cad bucăţică cu 
bucăţică, limba îi este roasa în fiecare zi câte puţin. Tata a 
primit o scrisoare din Cadix, unde se află el. Scrisoarea 
aceasta, anunţa că boala a ajuns în ultima faza şi că 
nenorocitului nu-i mai rămâne nici o lună de trăit. 

În ziua când va muri va trebui să mă logodesc cu don 
Jose şi peste o lună să mă mărit. 

Conception pronunţă cuvintele acestea cu o silă 
evidentă. 

— Cum, domnişoară, întrebă Rocambole, sunteţi silită să 
vă măritaţi cu don Jose deşi nu îl iubiţi? 

— Aşa vrea tata. 

— Credeam că domnul duce îşi iubeşte fiica şi că pentru 
nimic în lume... 

— Tata este nestrămutat în hotărârile lui. Şi apoi, dacă n- 
aş accepta să mă mărit cu don Jose, ar însemna să-l ucid pe 
tata. 

— Aşa? zise Rocambole uimit. 

— Cu toate acestea, continuă Conception, îl urăsc pe don 
Jose tot atât de mult după cum îl iubeam pe fratele său, don 
Pedro. 

Rocambole tresări din nou. 

— Îl urăsc, termină Conception cu vocea întunecată, 
pentru că omul acesta este un asasin! 


Şi falsul marchiz de Chamery văzu strălucind în ochii 
fetei, acea privire arzătoare specifică femeilor meridionale. 

— Îl urăsc, repetă ea, şi cred că voi muri în ziua când voi 
deveni soţia lui. 

— Vreţi să-l omor într-un duel? 

Şi Rocambole puse în propunerea aceasta cavalerească 
un accent atât de devotat, încât Conception se simţi 
mişcată. 

— Nu, zise ea surâzând cu tristeţe, sau mai bine 
aşteptaţi... lăsaţi-mă să termin. 

Şi ridicându-se de pe scaun, se duse la o măsuţă, luă o 
cutie din care scoase un sul voluminos de hârtii. 

— Domnule de Chamery, zise ea, vă încredinţez 
manuscrisul acesta, scris în întregime de mâna mea în 
nopţile în care n-am putut închide ochii şi în serile în care n- 
am fost silită să ies în lume. După ce îl veţi citi, vă voi spune 
ce aştept de la dumneavoastră. 

Domnişoara de Sallandrera vorbea cu cea mai mare 
linişte, dar privirea ei părea că zice: „Trebuie să am mare 
încredere în dumneavoastră de vă încredinţez secretele 
mele de familie.” 

Rocambole luă manuscrisul. 

— Domnişoară, îi zise el, acum mă întorc acasă. Mă voi 
închide în camera mea şi voi citi paginile acestea. Mâine 
seară voi fi la ordinele dumneavoastră. 

— Foarte bine, zise ea. Vă aştept mâine seară. 

— Unde? 

— Tot aici. 

— La ce oră? 

— La ora la care aţi venit şi astă-seară. Servitorul meu vă 
va aştepta la portiţă. 

Şi când Rocambole făcu un pas spre uşă pentru a pleca, 
ea îl apucă repede de braţ şi îi zise cu însufleţire: 

— Este curios, nu-i aşa, ca o fată ca mine să facă ce-am 
făcut? Să ceară ajutorul unui tânăr pe care îl cunoaşte abia 
de două luni, în loc să se ducă a se destăinui părintelui ei. 


Dar după ce veţi citi rândurile acestea, după ce veţi 
cunoaşte istoria vieţii mele, nu vă veţi mai mira văzând că o 
biată femeie care trăieşte între călăi şi victime, aleargă la 
un om leal pentru a-i cere sprijinul. 

Ultimele cuvinte ale domnişoarei de Sallandrera 
trebuiau să aducă, în mod fatal, o mărturisire pe buzele 
tânărului marchiz. 

Rocambole înţelese imediat că venise momentul să facă 
un pas spre inima domnişoarei Conception. 

— Domnişoară, îi zise el cu o emoție care o înşelă pe 
tânăra spaniolă, cu toată intuiţia ei feminină, nu ştiu care ar 
putea fi călăii care vă înconjoară, nici victimele de care 
vorbiţi, dar vă mulţumesc în genunchi pentru că v-aţi 
aruncat privirea asupra mea şi-l rog pe Dumnezeu să facă 
în aşa fel încât să îmi dea fericirea de a-mi risca viaţa 
pentru dumneavoastră. 

Domnişoara de Sallandrera se înroşi. 

Rocambole continuă: 

— Căci în secolul prozaic şi plin de calcule meschine în 
care trăim, zise el, în mijlocul oamenilor de afaceri egoişti, 
care aleargă după bani aşa cum alergau evreii după viţelul 
de aur, rar se întâmplă ca un om să găsească prilejul de a se 
devota femeii a cărei privire i-a tulburat inima...! 

Pronunţând aceste cuvinte, falsul marchiz de Chamery 
îngenunche în faţa ei şi îndrăzni să-i ia mâna şi să i-o sărute. 

Domnişoara de Sallandrera se înroşi şi mai tare, dar nu- 
şi retrase mâna. 

— Domnule de Chamery, răspunse ea, nu ştiu dacă mă 
iubiţi, dar cred lucrul acesta... Şi tocmai din cauza aceasta 
m-am adresat dumneavoastră... Eu nu vă spun că vă iubesc, 
căci ar însemna să mint, în adâncul inimii mele mai trăieşte 
încă amintirea acelui amărât don Pedro, care este pe 
punctul de a muri. Dar dacă mă veţi scăpa, dacă veţi reuşi 
să mă smulgeţi din mâinile lui don Jose şi mă veţi face 
vrednică de a-mi alege un protector, vă jur că voi fi soţia 
dumneavoastră. Adio... 


Ea făcu un gest oarecum rugător şi îi zise: 

— Plecaţi, pe mâine. 

Rocambole se supuse. 

Pe sală îl întâlni pe negru, care îl luă din nou de mână şi 
îl conduse până la portiţa grădinii care dădea în Bulevardul 
Invalizilor. 

Rocambole plecă zicându-şi: „Nu ştiu ce vrea să facă, dar 
ceea ce ştiu bine, e că se înşeală pretinzând că îl mai 
iubeşte pe don Pedro. Nu pe el îl iubeşte, ci pe mine...” 

Falsul marchiz se duse să-şi schimbe costumul, se 
întoarse, pe jos în strada Verneuil şi urcă direct în 
apartamentul lui sir Williams. 

Acesta era în grija cameristului, care tocmai voia să îl 
culce şi figura lui oribilă exprima în momentul acela toată 
mulţumirea unui om care nu mai trăieşte decât pentru 
bucurii simple, bucurii de care nu era lipsit. 

— Unchiule, îi zise Rocambole în englezeşte, am să-ţi 
spun ceva nou. 

Orbul se ridică. Rocambole îi făcu semn valetului să iasă, 
apoi se aşeză la marginea patului lui sir Williams şi scoase 
din buzunar manuscrisul domnişoarei de Sallandrera. Dar 
înainte de a-l desface, el îi povesti orbului întrevederea pe 
care o avusese cu fata, anunţându-l că îi dăduse întâlnire şi 
pentru seara următoare. 

Pe măsură ce Rocambole vorbea, figura lui sir Williams 
exprima o vie satisfacţie. Omul acela care nu mai putea 
nimic prin el însuşi, care nu mai putea nici să vadă, nici să 
iubească, nici să fie iubit, simţea că trăieşte prin elevul său. 
I se părea că tânăra fată îl iubea pe el, că elva trebui să se 
ducă a doua zi la întâlnirea aceea misterioasă. 

Rocambole se bucură un moment de fericirea lui mută, 
care cu toate acestea era atât de elocventă, apoi desfăcu 
manuscrisul domnişoarei Conception, îl puse pe o masă şi 
citi: „Note pentru a servi explicării istoriei secrete a familiei 
de Sallandrera şi destinate marchizului de Chamery, în care 
am o încredere desăvârşită.” 


— Uite! uite! zise Rocambole, se pare că inspir 
încredere... Drace...! 

Şi pe când pe buzele lui sir Williams apăru surâsul lui din 
zilele bune de odinioară, domnul marchiz Albert-Frederic- 
Honore de Chamery începu să citească manuscrisul cu glas 
tare. 

Capitolul XVIII. 

Manuscrisul Domnişoarei Conception „Castelul de 
Sallandrera este situat în Navara spaniolă. Aşezat pe coasta 
unui munte arid, dominând o vale întunecoasă şi pustie, 
acest edificiu vechi este mai trist şi mai întunecos decât 
locul pe care se ridică. A fost zidit de un Sallandrera, 
tovarăş al cavalerului Pelage, care a trăit în evul mediu ca 
un soldat îmbrăcat în zale, care rămâne singur în picioare 
pe câmpul de bătaie presărat cu morţi. 

Fiecare epocă războinică din istoria noastră are pagina 
sa scrisă pe zidurile castelului. În el au fost găzduiţi într-o 
noapte suveranii Ferdinand şi Isabela. Carol Quintul a fost 
de asemenea găzduit în el, teribilul Filip al II-lea l-a luat cu 
asalt şi l-a decapitat în el pe un Sallandrera rebel. Ultimul 
asediu susţinut de castel a fost în 1809, epocă în care 
Spania încerca să reziste armatelor imperiale. Asediul a fost 
întreprins de un detaşament francez. Garnizoana castelului 
se compunea dintr-o mână de oameni, comandaţi de 
căpitanul don Pedro d'Alvar. Asediul dura de şase 
săptămâni, garnizoana începuse să termine merindele. 
Generalul francez promisese apărătorilor garnizoanei să le 
lase viaţa dacă vor consimţi să se predea. Se pretinde chiar 
că i se propusese lui don Pedro d'Alvar gradul de colonel în 
armata franceză dacă va preda castelul. Dar don Pedro fu 
găsit mort pe baricade, a doua zi după ce un parlamentar 
francez venise la Sallandrera. Asediul mai ţinu încă opt zile. 
Un armistițiu scăpă garnizoana de ororile foametei şi de 
ruşinea unei capitulări. 

lată tot ceea ce ar putea spune istoria spaniolă asupra 
acestui asediu, şi nici armata franceză, nici garnizoana 


castelului n-au cunoscut vreodată secretul morţii lui don 
Pedro. Secretul acesta îl cunoaşte numai ducele de 
Sallandrera, tatăl meu, iar cel care va citi rândurile acestea, 
cel pentru care le scriu şi în mâinile căruia pun cinstea 
familiei noastre, va avea ultimul cuvânt asupra acestei 
drame nocturne ale cărei urmări se dezlănţuie după 
treizeci de ani. 

Ducesa de Sallandrera, bunica mea, văduvă de douăzeci 
şi şapte de ani, cuprinsă de o iubire nebună pentru don 
Pedro d'Alvar, se mărită cu el, cu toată opunerea familiei 
noastre, care îl găsea pe căpitan de un rang prea mic 
pentru a succeda ducelui de Sallandrera, afară de faptul că 
era şi sărac. Dar ducesa nu ascultă decât de inima ei şi era 
măritată de cinci ani, când intrară francezii în Spania, 
pentru a-l proclama rege pe loseph. Ducesa, cu toate că 
uitase unele legi ale nobleţei, cu toate că înfruntase unele 
prejudecăţi, înainte de toate era spaniolă şi credincioasă 
regilor părinţilor ei. Ea zise bărbatului său: 

— Ne vom închide, noi şi trupele pe care le comanzi, în 
castelul meu de Sallandrera şi fiul meu, care în curând va 
împlini treisprezece ani, va lupta alături de dumneata 
pentru ţară şi pentru regele său. 

Căpitanul don Pedro d'Alvar comanda prin urmare 
castelul de Sallandrera pentru regele Spaniei şi castelul 
acesta fu unul din cele dintâi fortărețe care opuseră o 
rezistenţă energică inamicului. 

Acum, pentru a face, să se înţeleagă bine influenţa fatală 
pe care evenimentele acestui asediu urmau să o aibă 
asupra soartei mele, trebuie să-l introduc pe cititor în 
castelul de Sallandrera, chiar în ziua în care s-a prezentat 
parlamentarul francez. Era un ofiţer de stat major, tânăr, 
aghiotantul generalului inamic. Don Pedro d'Alvar avea 
atunci patruzeci de ani. El era scund, slab, cu fizionomia 
expresivă, care ar fi putut părea frumoasă, dacă n-ar fi fost 
luminată de o privire nesinceră. Don Pedro îl primi pe 


căpitanul francez în salonul cel mare al castelului, unde se 
aflau portretele strămoşilor mei, ducii de Sallandrera. 

La convorbirea lui nu a asistat nimeni. Ce s-a petrecut 
între ei? Parlamentarul francez plecă încredinţat că ceea ce 
vorbiseră nu era ştiut de nimeni altcineva decât de don 
Pedro şi de el. 

Don Pedro era de aceeaşi părere. Dar, după ce îl 
conduse pe ofiţer până la poarta fortăreței şi se întoarse la 
castel, spunând soţiei sale, ducesei de Sallandrera, că 
respinsese cu energie propunerile generalului francez, 
când, în sfârşit, se închise din nou în salonul cel mare în 
care îl primise cu un moment mai înainte pe ofiţerul inamic, 
se întâmplă un eveniment neaşteptat, uluitor. 

Don Pedro se aşezase pe scaun şi, cu capul în mâini, cu 
privirea plecată, murmură: 

— Sigur că am făcut bine ce am făcut. Cauza regelui 
Spaniei este o cauză pierdută... Singur regele Ioseph poate 
asigura viitorul ţării... Viitorul şi prosperitatea ei. 
Supunerea mea nu este o trădare, ci un act de politică 
înţeleaptă. Peste un an voi fi general, peste doi, duce de 
Spania. 

În momentul când don Pedro pronunţă cuvintele acestea, 
apăru înaintea lui o umbră, care îl făcu să sară de pe scaun 
şi să se retragă înspăimântat. 

Cu toate acestea, umbra nu avea nimic înspăimântător în 
ea. Nu era o fantomă, nu era un spectru. Era un tânăr, 
aproape un copil... Era tânărul duce de Sallandrera. 

Pe unde intrase ducele? 

Salonul nu avea decât o singură uşă cu două canaturi pe 
care o închisese don Pedro, însuşi. Uşa aceea nu fusese 
deschisă. Copilul ieşise din dosul unei perdele mari care 
ascundea o fereastră... Apoi se apropiase încet de don 
Pedro şi se uitase drept în ochii lui. 

Palid, speriat, zăpăcit de apariţia lui neaşteptată, 
căpitanul nu putu să spună pentru moment nici o vorbă şi 
se rezemă de masă pentru a nu cădea. 


— Paez, zise el în cele din urmă, aici erai? 

— Da, făcu copilul din cap. 

Şi adăugă repede cu glas tare. 

— Sunt aici... de o oră. 

— O oră!... şi... ai auzit? 

— Totul. 

Printr-o mişcare bruscă, don Pedro îşi duse mâna la 
sabie. Dar, mai repede decât el, tânărul duce scoase 
pistolul, ridică ţeava la înălţimea frunţii căpitanului şi îi zise 
cu un sânge rece teribil: 

— Dacă faci o mişcare, te omor... 

Căpitanul înfricoşat, rămase nemişcat, dar încercă să 
râdă şi murmură: 

— Tu eşti un copil şi nu te pricepi la politică: 

— Domnule, răspunse copilul, eu sunt duce de 
Sallandrera, şi cu toate că nu am decât treisprezece ani, 
ştiu care este valoarea numelui acesta şi datoria pe care mi- 
o impune. Cea dintâi din aceste datorii, domnule, este să 
păzesc castelul de Sallandrera pentru suveranul meu. 

— Aşa? zise căpitanul pe un ton batjocoritor. 

— A doua datorie, continuă tânărul duce, este să 
pedepsesc cu moartea pe trădătorul care a hotărât să-l 
introducă pe inamic, printr-o subterană a cărei intrare i-a 
arătat-o, în noaptea când trădătorul acesta va lăsa să 
atârne pe baricade un steag alb. 

Don Pedro făcu o mişcare, pentru a duce mâna la sabie şi 
se retrase cu un pas. Dar copilul înainta şi el cu un pas. 

— Căpitane don Pedro, zise el, cu o voce atât de 
hotărâtă, cu un accent atât de convins, încât făcu să se 
zburlească părul trădătorului, uită-te bine la mine şi vezi 
dacă vreau să glumesc. 

— Ce vrei? îngână căpitanul, încercând să tremure. 

— Căpitane don Pedro d'Alvar, va trebui să mori. Îţi jur 
că vei muri, îţi jur pe memoria strămoşilor mei, pe cinstea 
familiei, pe capul mamei mele, care a avut slăbiciunea să 


iubească un mizerabil ca tine! Cazi în genunchi şi cere-i 
iertare lui Dumnezeu pentru crima pe care ai comis-o! 

Don Pedro era laş şi apoi n-avea la el altă armă decât 
sabia, armă nefolositoare faţă de pistolul a cărei ţeavă era 
îndreptată spre el. 

El căzu în genunchi şi ceru iertare. 

Copilul dădu din cap. 

— Nu, zise el, dacă te-aş ierta, ai preda castelul chiar 
mâine. Don Pedro îţi repet, trebuie să mori... 

Căpitanul se târi în genunchi înaintea ducelui, îl rugă, îl 
imploră, îşi împreună mâinile, plânse... Neînduplecat, 
copilul îi răspunse: 

— Căsătorindu-te cu mama, ai un copil de opt ani, care 
este frate cu mine. Pe fratele şi pe mama mea îi iubesc, tot 
atât de mult cum te urăsc pe tine. Ei bine... N-aş vrea să-i 
necinstesc prin moartea ta. 

Don Pedro avu un moment de speranţă; în ochii lui 
străluci o scânteie de bucurie. 

Dar tânărul surâse dispreţuitor şi continuă: 

— Te înşeli don Pedro, trebuie să mori. Atât numai, că 
dacă te omor aici, printr-o lovitură de pistol, va trebui să 
spun pentru ce te-am omorât... 

— Vei fi considerat un asasin, îngână don Pedro, 
punându-şi toată nădejdea în cuvintele acestea. 

— Te înşeli, răspunse tânărul duce. După cum mi-ai spus- 
o, sunt un copil şi un copil cu minte. Cea dintâi care mă va 
crede va fi mama... 

Don Pedro îşi lăsă capul în jos şi tăcu... 

— Acum, continuă ducele, alege, căci nu mai ai de trăit 
decât câteva minute. Alege o moarte ascunsă, misterioasă, 
care să pară rezultatul unui accident şi care să lase ca 
memoria să-ţi rămână onorată, sau o moarte ca aceea de 
care ţi-am vorbit adineauri şi care mă va sili să spun că don 
Pedro d'Alvar a fost un trădător. 

— Atunci omoară-mă, bolborosi căpitanul, dar nu mă 
necinsti. 


— Fie, zise copilul. 

Apoi arătă o fereastră a salonului. 

— Uite, zise el, fereastra aceasta dă spre câmpul 
inamicului. La ora aceasta înaintată nu este nimeni pe afară 
decât santinelele care stau în gheretele lor... Urmează-mă. 

Şi mergând până la fereastră, ţinând mereu pistolul 
îndreptat spre fruntea lui don Pedro, tânărul duce deschise 
fereastra şi ieşi primul afară. 

— Urmează-mă! îi zise el căpitanului pe un ton atât de 
poruncitor, încât acesta înţelese că i se pronunţase osânda 
la moarte. 

Noaptea era întunecoasă. Umbra tânărului duce abia se 
zărea la o distanţă de doi paşi. 

Don Pedro îl urmă. 

— Acum, zise încet ducele, treci înaintea mea şi nu căuta 
să ţipi, nici să ceri ajutor, căci înainte de a ajunge cineva 
până la noi, te ucid şi vei muri dezonorat. 

Don Pedro merse încet, ca un condamnat care se duce la 
locul supliciului. Cu toate acestea nu ştia unde voia să-l 
ducă tânărul duce. 

Terasa pe care ieşiseră amândoi era legată de o altă 
terasă prin intermediul unei punți mobile, care lega partea 
de sud a castelului cu cea de nord. Între cele două terase 
era o prăpastie. Când era stare de asediu, puntea era 
lăsată. Ea era formată dintr-o singură scândură de stejar, 
groasă, legată solid în fier şi se mişca cu ajutorul unui 
scripete. În evul mediu puntea aceasta avea o dublă 
întrebuințare. Ea servea pentru a face să dispară prizonierii 
de război, de care trebuia curăţat castelul. Nenorocitul era 
dus pe punte şi când ajungea la mijlocul ei, se învârtea 
manivela de la scripete, scândura se ridica şi prizonierul 
cădea în fundul prăpastiei, unde, se zdrobea cu desăvârşire. 
De mai multe secole întrebuinţarea aceasta barbară a fost 
părăsită; dar puntea continua să servească de trecere şi 
când căpitanul don Pedro d'Alvar venise să se închidă în 
castelul de Sallandrera, o găsise lăsată. Poate că nici nu 


cunoştea oribilul ei secret. Dar tânărul duce ştia 
mecanismul ei crud şi când căpitanul ajunse la mijlocul ei, îi 
zise încet: 

— Opreşte-te. 

Căpitanul se opri tremurând. 

— Iertare! bolborosi el încă o dată. 

Dar tânărul duce puse repede mâna pe manivelă şi 
începu să o învârtească cu putere. În acel moment puntea 
se ridică şi trădătorul fu azvârlit în prăpastie, fără să aibă 
timp să scoată măcar un țipăt. 

Tânărul duce trase puntea la loc, pentru a evita ca vreun 
soldat neştiutor, trecând pe acolo, să aibă aceeaşi soartă pe 
care o avusese căpitanul său... 

În zadar fu căutat a doua zi căpitanul don Pedro d'Alvar. 
După două zile francezii găsiră un corp sfărâmat şi 
recunoscându-l, înţeleseră că trebuiau să renunţe la 
speranţa de a obţine predarea castelului. 

După trei zile se încheie un armistițiu şi asediul fu 
ridicat. Ducesa, mama ducelui de Sallandrera, nu ştia nimic 
despre trădarea lui don Pedro şi de felul morţii lui... Copilul 
nu spusese nimic şi dispariţia căpitanului fu atribuită unui 
accident. Căpitanul lăsase un fiu care era fratele lui don 
Paez, ducele de Sallandrera, şi care nu trebuia să afle de 
moartea ruşinoasă a tatălui său. Cei doi fraţi, crescuţi 
împreună, se iubiră, cel mare uitând că don Ramon era fiul 
unui trădător, cel mic neştiind că fratele său pe care îl iubea 
atât de mult îi omorâse tatăl. 

Don Paez, duce de Sallandrera şi don Ramon d'Alvar 
erau, la vârsta de douăzeci de ani, ofiţeri în armata regelui 
Carol IV. Amândoi se amorezaseră de o tânăra nobilă din 
Castilia, dona Luiza. Dar ducele de Sallandrera fu generos; 
el îşi sacrifică iubirea pentru a-l face fericit pe fratele său şi 
îl înzestră cu dărnicie. Don Ramon d'Alvar se însură cu 
dona Luiza în august 18... În anul următor dona Luiza dădu 
naştere la doi copii gemeni. Primul copil fu botezat don 
Pedro, al doilea don Jose. 


Fericirea lui don Ramon d'Alvar, care a doua zi după 
nuntă fusese numit căpitan, nu era întunecată de nimic: 
iubea, era iubit, se bucura de plăcerea paternităţii, când 
vântul fatalităţii veni să răstoarne fără milă edificiul acelei 
fericiri. 

Era scris ca don Ramon să moară, ca şi tatăl său, don 
Pedro, de o moarte violentă şi misterioasă.” 

— Oh! oh! murmură Rocambole, întrerupându-şi pentru 
un moment lectura manuscrisului, domnişoara Pepita- 
Dolores-Conception de Sallandrera mi se pare cam 
uşuratică de încredinţează toate secretele ei de familie 
amicului său Rocambole... 

Pe buzele mute ale lui sir Williams flutură un surâs. Apoi 
orbul făcu semn cu mâna, ca şi cum ar fi vrut să spună: 
„Continuă... Începe să devină interesant.” 

Rocambole, înțelegând gestul, luă manuscrisul şi 
continuă să citească: 

Capitolul XIX 

„Don Ramon era tată de şase luni. 

Tânăra contesă, Luiza d'Alvar - căci don Ramon fusese 
făcut conte, de către rege - plecase pentru câtva timp de 
lângă bărbatul ei pentru a petrece câteva săptămâni la 
mama sa. 

În acelaşi timp regele plecase din Madrid pentru a se 
duce la Escurial, şi ducele de Sallandrera, ca şi don Ramon, 
în calitatea lor de ofiţeri ai Casei Regale, trebuiau să-l 
urmeze. Înțelegerea dintre cei doi fraţi era perfectă. Ei se 
iubeau cum se iubesc de obicei doi fraţi gemeni. Ducele, 
mai cu seamă, avea pentru fratele său o afecţiune aproape 
părintească. S-ar fi zis că el căuta să-l facă pe don Ramon 
să uite că nu are tată... Poate că în ascuns, când se gândea 
că mama lor murise de întristare, ducele găsea că se 
arătase prea nemilos cu trădătorul don Pedro d'Alvar. 

Cei doi fraţi ocupau în Escurial acelaşi apartament. Ei îşi 
petreceau aproape tot timpul în casă. Ducele citea, don 
Ramon picta sau cânta. Vorbeau amândoi despre frumoasa 


dona Luiza şi de scumpii copilaşi. Într-o seară, când ducele 
era singur de serviciu pe lângă rege, pe care îl însoţise la 
vânătoare, don Ramon stătea în casă şi era ocupat cu o 
scrisoare pe care voia să o trimită soţiei sale, când veni un 
soldat şi îi întinse un bilet. Don Ramon îl desfăcu, mirat, căci 
iscălitura îi era necunoscută. 

Biletul era semnat don Basilio, preot în San-Geronimo. 

San-Geronimo era un cătun, situat la o depărtare de 
două leghe de Escurial. În bilet era scris: 

«Don Ramon. 

Un soldat bătrân căruia i-am adus ultimele mângâieri 
bisericeşti, şi care nu mai are decât câteva ore de trăit, vă 
roagă să veniţi până la patul său de moarte. Soldatul se 
numeşte Yago Perez şi pretinde că are să vă spună un 
secret important.>> 

Don Ramon îl întrebă pe soldat: 

— Cine a adus biletul acesta? 

— Un ţăran călare, care aşteaptă răspunsul. 

— Bine. 

După zece minute, don Ramon încălecă şi îl urmă pe 
ţăran. După o oră intra în coliba cea mai mizerabilă din 
San-Geronimo, unde într-adevăr găsi un bătrân care trăgea 
să moară, iar la căpătâiul patului său, pe preotul care îi 
trimisese biletul. 

Muribundul putea să aibă vreo şaizeci de ani. Cu toată 
slăbiciunea lui, îşi păstrase luciditatea şi se uita la don 
Ramon cu privirea liniştită. 

— Semănaţi cu tatăl dumneavoastră, îi zise el, ca două 
picături de apă. Asemănarea este izbitoare. 

Don Ramon se aşeză la căpătâiul bătrânului soldat şi îi 
luă mâna. 

Atunci, muribundul făcu un semn şi preotul precum şi 
cele două femei care îl îngrijeau, ieşiră afară. 

— Don Ramon, zise bătrânul, o să mor, şi mor căindu-mă 
că din cauza fricii şi a slăbiciunii am păstrat un secret pe 
care ar fi trebuit să-l dezvălui imediat. Dar în ceasul meu 


din urmă nu mai pot sta pe gânduri şi de aceea v-am rugat 
să veniţi până aici. 

— Secretul acesta mă priveşte pe mine? întrebă don 
Ramon. 

— Da, făcu soldatul din cap. 

Apoi adăugă: 

— Am servit sub ordinele căpitanului don Pedro d'Alvar, 
tatăl dumneavoastră. Am făcut parte din garnizoana care a 
apărat castelul de Sallandrera în 1809. 

— Acolo a murit tata, murmură don Ramon, care îşi 
amintise întotdeauna, ca prin vis, figura tatălui său. 

— Da, zise bătrânul soldat. Dar ştiţi cum a murit tatăl 
dumneavoastră? 

Don Ramon tresări. 

— Nu, zise el. Cu toate acestea după cum mi s-a spus, se 
bănuieşte că într-un acces de nebunie, sau din cauza unei 
nopţi întunecoase, făcând un pas greşit, a căzut din 
înălţimea baricadelor şi că moartea sa n-a fost decât 
rezultatul unui accident. 

Bătrânul soldat clătină din cap. 

— Tatăl dumneavoastră a fost asasinat, zise el. 

— Asasinat! strigă don Ramon. Dar de cine? Cine este 
asasinul? 

— Aşteptaţi, continuă bătrânul, veţi afla imediat... Într-o 
noapte, pe când eram de santinelă pe parapet, prin faţa 
gheretei mele trecură doi oameni. Unul din aceştia era tatăl 
dumneavoastră; celălalt ucigaşul. 

— Cum îl cheamă? întrebă don Ramon. 

— Vă voi spune imediat, răspunse muribundul. 

Şi continuă: 

— Tatăl dumneavoastră mergea înainte, probabil fără să 
se teamă de nimic, căci niciunul, nici altul nu vorbeau. Când 
ajunseră la scândura care servea de punte... 

— Oh! îmi aduc aminte, zise don Ramon, era o scândura 
îngustă. 


— Da, tocmai... Erau departe de mine, noaptea era 
întunecoasă, aşa că n-am putut vedea bine ce s-a petrecut. 
Dar l-am auzit pe ucigaş zicând tatălui dumneavoastră: 
«Opreşte-te...!»>. În acel moment am auzit un zgomot 
puternic... Tatăl dumneavoastră fusese aruncat în 
prăpastie. După un minut, ucigaşul trecu foarte liniştit pe 
dinaintea mea şi se întoarse la castel. 

— Cine e nelegiuitul acesta? murmură don Ramon, 
devenind alb ca pânza cu care era învelit soldatul 
muribund. 

— Aşteptaţi! Aveţi răbdare! murmură soldatul, veţi afla 
totul... Şi continuă: Eu am fost singurul martor al acestei 
crime mizerabile şi de cincisprezece ani conştiinţa mă 
mustră fiindcă am tăcut. Dar asasinul era puternic. Dacă l- 
aş fi acuzat, nu m-ar fi crezut nimeni... poate chiar aş fi fost 
condamnat la moarte. 

— Era puternic! murmură don Ramon; dar cine era? 

Soldatul ceru să fie chemat preotul din San-Geronimo. 
Acesta se apropie. 

— Daţi-mi crucifixul, ceru soldatul. 

Preotul luă crucifixul şi i-l dădu. Atunci, uitându-se la don 
Ramon, muribundul puse mâna pe cruce şi zise: 

— Jur pe crucea aceasta, în faţa lui Dumnezeu care mă 
va judeca în curând, jur că spun adevărul. 

— 'Te cred, răspunse don Ramon. 

Atunci, muribundul făcu o ultimă sforţare, căci i se 
apropia sfârşitul, şi zise: 

— Asasinul căpitanului don Pedro d'Alvar este ducele 
don Paez de Sallandrera. 

— Fratele meu! strigă don Ramon cuprins de spaimă.” 
„În timpul acesta, tânărul duce de Sallandrera se întorsese 
cu escorta regală la Escurial şi prima lui grijă a fost să 
întrebe de don Ramon. 

— Domnul conte a plecat la San-Geronimo, îi răspunse 
soldatul care adusese biletul preotului şi îi povesti ceea ce 
ştia. Cu toate că nu era nimic extraordinar în lucrul acesta, 


ducele avu o presimţire curioasă şi se întristă. El rămase 
închis în apartamentul său şi-l aşteptă pe don Ramon cu 
nerăbdare. 

În sfârşit, acesta sosi. Văzându-l că intră, don Paz, duce 
de Sallandrera, dădu un țipăt şi se dădu înapoi fără voia lui. 
Don Ramon era palid ca un mort. 

— Dumnezeule! strigă ducele, dar ce ai, frate? 

— Nimic, răspunse don Ramon cu răceală. 

— De unde vii? 

— De la patul de moarte al unui om, de care trebuie să-ţi 
aduci aminte, duce de Sallandrera. 

Vocea lui don Ramon era întunecată. Inima tânărului 
duce se strânse fără voia lui. 

— Cine este omul acesta? întrebă el emoţionat. 

— Un soldat bătrân, pe care îl cheamă Yago Perez. 

— Mi se pare că îmi aduc aminte de numele acesta. 

— A făcut parte din garnizoana care a apărat castelul de 
Sallandrera. 

— Ah! da, murmură ducele, tulburându-se la auzul 
numelui castelului de Sallandrera. Da, îmi aduc aminte. 

— Omul acesta, continuă don Ramon ai cărui ochi 
scânteiau, îşi aduce aminte de moartea tatălui meu. 

Ducele tresări. 

— EL ştie în ce fel a murit tata. 

— Ştie? 

Şi ducele se retrase înspăimântat, ca şi cum ar fi apărut 
înaintea lui spectrul lui don Pedro d'Alvar. 

— El ştie că tata a fost asasinat, termină don Ramon cu 
vocea stridentă şi mi-a spus chiar numele asasinului. 

Aceste din urmă cuvinte căzură asupra ducelui ca un 
trăsnet. 

— Frate! frate! bolborosi el. 

— Eu nu sunt fratele tău, răspunse don Ramon. Înapoi, 
asasinule! 

Cuvântul acesta îl făcu pe duce să se roşească de 
indignare. 


— Tatăl tău, strigă el, a fost un trădător...! 

— Nu este adevărat! 

— Ba este adevărat! Şi l-am omorât pentru a nu te 
necinsti pe tine şi pe mama...! 

— Ah!... Aşadar mărturiseşti mizerabile!... mărturiseşti 
că tu l-ai asasinat, nelegiuitule! 

— Mărturisesc că l-am omorât după ce l-am condamnat, 
răspunse ducele, care îşi recapătă sângele rece în faţa 
furiei fratelui său. 

Don Ramon îşi duse mâna la sabie şi aruncă mănuşa în 
obrazul lui don Paez, duce de Sallandrera. 

— În gardă! îi zise el; apără-te!... vreau să-mi răzbun 
tatăl...! 

Dar ducele nu ridică mănuşa şi răspunse liniştit. 

— Don Ramon, ştii foarte bine că sunt curajos... 

— Ştiu că eşti un asasin! 

— Don Ramon, continuă ducele, îţi jur pe mormântul 
mamei mele că mă voi bate cu tine. 

— Nu o insulta pe mama, nelegiuitule! 

— Da, mă voi bate, termină ducele, dar după ce mă vei 
asculta, după ce îţi voi spune de ce ruşine era să te acopere 
acela care zici că ţi-a fost tată. 

— Nu vreau să ştiu nimic, nu vreau să ascult nimic! 
strigă don Ramon; era tatăl meu...! 

Şi îşi scoase sabia. 

— Don Ramon! Don Ramon!... frate, se rugă ducele, în 
numele iubirii ce am pentru tine, în numele mamei noastre, 
în numele soţiei şi copilaşilor tăi, ascultă-mă...! 

— Eşti un laş! răspunse don Ramon, ţi-e frică de 
moarte...! 

Şi cum ducele continuă să rămână nemişcat, don Ramon 
se repezi la el şi îi trase o palmă zicându-i: 

— Nelegiuitule...!” „Atunci ducele îşi pierdu cumpătul. 
Uită că mâna care îl lovise era a fratelui său şi nu mai văzu 
înaintea ochilor decât pe omul care îl insultase în aşa fel, 
încât insulta nu se putea şterge decât cu sânge. Şi, ca şi don 


Ramon, îşi scoase sabia şi amândoi se repeziră unul asupra 
altuia, atacându-se cu înverşunare. 

După două minute, unul din ei căzu fără să scoată un 
țipăt, fără să pronunţe un cuvânt, fără să suspină măcar. 
Acesta era don Ramon... 

Sabia lui don Paez, duce de Sallandrera, sabia fratelui 
său, îi străpunsese inima, omorându-l pe loc.” „Ducele 
petrecu restul nopţii nemişcat, îndobitocit ca un om care îşi 
pierduse judecata, în faţa cadavrului singurului om pe care 
îl iubise. De douăzeci de ori fu cuprins de dorinţa de a-şi 
vâri sabia în inimă, dar tot de atâtea ori fu oprit de gândul 
că don Ramon lăsase în urma lui o văduvă şi doi copii, 
cărora le trebuia un protector. 

Când se făcu ziuă ducele se duse de-a dreptul la rege, 
care ţinea mult la el şi care îl primi imediat. 

Ducele se aruncă în genunchi la picioarele monarhului şi 
îi mărturisi ce se întâmplase. El mărturisi cele două omoruri 
pe care le comisese, cum îl împinsese fatalitatea să le 
făptuiască şi îndrăzni să spună: 

— Sire, am venit să mă arunc la picioarele Maiestăţii 
voastre, pentru a vă ruga să mă judecaţi ca pe un gentilom 
care nu atârnă decât de regele său. Dacă sunt vinovat, 
ordonaţi să mi se taie capul: dacă sunt nevinovat... 

— Duce de Sallandrera, răspunse regele, pe cuvântul 
meu de gentilom, nu eşti vinovat. Ridică-te şi ţine fruntea 
sus. 

Nepotul lui Ludovic al XIV înţelesese sufletul acela 
cavaleresc şi îl iertase. Don Ramon şi ducele se bătuseră 
fără martori. Prin urmare, singur regele cunoştea secretul 
morţii lui don Ramon. El îi zise ducelui: 

— Ascunde cadavrul până noaptea viitoare, când îl vom 
face să dispară în pivnițele castelului. 

După o lună se răspândi zvonul că don Ramon murise în 
Franţa, unde regele îl trimisese în misiune secretă. 

Văduva lui, frumoasa dona Luiza, n-a ştiut niciodată 
modul tragic al morţii soţului ei, cum nici ducesa-mamă de 


Sallandrera nu ştiuse de cel al morţii trădătorului don 
Pedro d'Alvar. Aceste două crime apăsau conştiinţa ducelui. 
Din momentul acela el se consideră protectorul, tatăl celor 
doi copii pe care îi lăsase orfani. El îi crescu pe don Pedro şi 
pe don Jose ca pe copii săi şi dacă n-ar fi fost muncit de 
gândul că după el s-ar stinge numele familiei, nu s-ar fi 
însurat niciodată, pentru a le lăsa lor întreaga avere. 

După câţiva ani, timpul mai liniştindu-i durerea, ducele 
se însură. El se căsători cu mama şi din căsătoria aceasta 
m-am născut eu. 

Tatăl meu jură atunci ca don Pedro, cel mai mare dintre 
gemeni, să fie soţul meu şi când am împlinit doisprezece ani 
am fost logodită cu el în mod solemn. Tatăl meu merse mai 
departe: el jură că dacă se va întâmpla ca don Pedro să 
moară, don Jose să devină soţul meu. Această voinţă a 
tatălui meu urma să fie nenorocirea vieţii mele şi să-l 
împingă pe don Jose pe calea crimei”. 

Partea a doua a manuscrisului se oprea aici. 

Rocambole se întrerupse şi îi zise lui sir Williams: 

— Ei bine! unchiule, ce zici de toate astea? 

Orbul făcu semn că vrea să scrie. Rocambole îi dădu 
tăbliţa şi sir Williams scrise: „O dată ce eşti stăpân pe 
asemenea secrete, în mod obligatoriu trebuie să devii 
bărbatul domnişoarei Conception de Sallandrera. Din 
momentul acesta chiar, trebuie să te supui orbeşte fetei, să 
o scapi de don Jose şi să apari ca un salvator.” 

— De aceeaşi părere sunt şi eu, răspunse Rocambole, 
reluând manuscrisul. Să vedem acum care este rolul 
rivalului meu, don Jose, în această mică dramă familială. 

Şi Rocambole continuă să citească. 

Capitolul XX 

„Don Pedro şi don Jose au douăzeci şi şase de ani, adică 
şapte ani mai mult decât mine. Am fost crescută împreună 
cu ei în provincia Granadei. Mama lor, dona Luiza, a murit 
când aveau zece ani. Atunci se însărcină tatăl meu cu 


educaţia lor, luându-i lângă el. Am trăit cinci ani împreună 
cu ei într-un castel lângă Granada, numit Granadiera. 

Don Pedro era un om cu caracterul nobil, liniştit, sincer, 
plin de bunătate. Am fost logodită cu el acum cinci ani şi de 
atunci ne iubim. Timp de trei ani am trăit mângâindu-mă cu 
speranţa dulce că voi fi soţia lui. 

Don Jose, din contră, s-a arătat chiar de la început aşa 
cum este şi astăzi: aspru, tiranic, fără inimă, ambițios. 

Don Jose n-a putut suferi niciodată ca don Pedro să aibă 
dreptul de a se numi fratele mai mare. Ceva mai mult, din 
copilărie încă, a nutrit pentru fratele său sentimente de ură, 
care urmau să fie finalizate printr-o crimă. 

Pe când încrezătorul şi lealul don Pedro îşi iubea fratele 
din toată inima, don Jose fugea de el în mod sistematic şi 
adesea îl ameninţa în mod teribil. Cu toate acestea, faţă de 
tatăl meu era linguşitor, insinuant, îi lăuda gusturile şi faţă 
de el zicea că nu regretă în lumea asta decât un singur 
lucru: că era mai mic ca don Pedro. Dar nu regreta lucrul 
acesta din cauză că, după legea spaniolă, don Pedro 
moştenea partea cea mai mare din avere, titlurile şi 
demnităţile tatălui său, ci pentru că nu putea să mă ia pe 
mine de soţie. 

Eu aveam atunci paisprezece ani, don Jose împlinea 
douăzeci şi unu. Nu eram decât un copil şi ghicisem deja 
ura ascunsă pe care o purta fratelui său. Într-o seară ne 
întâlnirăm singuri, faţă în faţă, în grădina castelului 
Granadierei. Don Jose mă apucă de mână şi îmi zise: 

— Dragă Conception, tu nu ştii că eu te iubesc? 

— Uiţi, îi răspunsei eu râzând, că sunt logodnica fratelui 
tău şi că trebuie să mă mărit cu el? 

— Oh! zise el cu mânie, căsătoria aceasta nu este făcută 
încă. 

— Don Pedro mă iubeşte şi îl iubesc, continuai eu. Când 
voi împlini cincisprezece ani şi el douăzeci şi doi, ne vom 
cununa. 

— Conception, răspunse el, vrei să comit o nenorocire? 


— Ce nenorocire? 

— Ştiu eu... Ascultă, jură-mi că nu te vei mărita cu don 
Pedro! 

— Eşti nebun! strigai eu uimită. 

— Se poate, îmi zise el, dar îl urăsc şi te iubesc. 

Vorbind astfel, don Jose era oribil de văzut. 

Mi-a fost frică de el şi am fugit, hotărâtă să mă duc de-a 
dreptul, la tata şi să-i spun totul, dacă don Jose ar mai fi 
continuat cu propunerile lui. Dar din momentul acela, don 
Jose nu îmi mai vorbi nimic de iubire. El îmi arăta chiar un 
fel de răceală respectuoasă şi în acelaşi timp se arătă mai 
afectuos, mai iubitor faţă de don Pedro. 

Eram prea tânără şi prea naivă pentru a mă feri de el. 
Am crezut că se purtase cu mine astfel într-un acces de 
nebunie, într-un moment de exaltare geloasă, şi că se 
îndreptase după ce se gândise bine la ceea ce făcuse. De 
altfel, don Jose nu mă iubea. El nu se gândea decât la 
zestrea şi la moştenirea pe care mi-o lăsa tata, care avusese 
totdeauna în gând să transmită numele şi titlurile ginerelui 
său, din momentul în care se văzuse silit să renunţe la 
speranţa de a avea un băiat. 

După un an de la întâlnirea noastră din grădina 
Granadierei am avut dovada că don Jose nu avusese 
niciodată pentru mine o afecţiune serioasă. Pe când don 
Pedro se arăta religios şi de o curăţenie sufletească 
exemplară, don Jose din contră, profitând de absenţa tatălui 
meu, care primise o însărcinare diplomatică, dobândi în 
curând în Granada o reputaţie de om stricat. 

Iubirea lui pentru o ţigancă, ce pretindea că se trage din 
maurii din Granada, făcu atâta zgomot, încât mama se văzu 
silită să intervină şi să-l silească a părăsi Granada pentru 
câtva timp, pentru a se duce la Madrid. 

Dar don Jose căzu în genunchi în faţa mamei, jură că va 
căuta să nu se mai întâlnească cu femeia aceea şi rămase în 
castelul Granadierei. Timp de câteva luni păru că se ţine de 
cuvânt şi că renunţase cu desăvârşire la ţigancă. Dar se 


întâlnea cu ea pe ascuns şi întâmplarea a făcut să fiu de faţă 
la una din întâlnirile lor. 

Granadiera era un castel de construcţie maură, zidit pe 
coasta unui deal şi împrejmuit de o grădină cu boscheţi în 
formă de amfiteatru. De la ferestrele lui se zăreau în 
depărtare turnurile şi terasele Alhambrei. La extremitatea 
grădinilor, spre câmpie, se găsea pavilionul de verdeață 
unde don Jose o aştepta în fiecare noapte pe ţigancă. 
Ţiganii mai au şi astăzi în Spania o putere ascunsă, din cele 
mai periculoase, şi cu ramificații numeroase în diferite clase 
ale societăţii. Țiganca aceasta pe care o chema Fatima, era 
tânără, frumoasă şi strălucise la Madrid, la Granada, la 
Sevilia şi la Cadix, unde tinerii bogaţi îşi disputau favorurile. 

În Granada ducea o viaţă, luxoasă şi locuia într-un palat, 
împreună cu familia ei, adică cu mamă-sa, o adevărată 
vrăjitoare, din Machbeth şi cu cei trei fraţi ai ei, nişte tineri 
voinici fără nici o ocupaţie, dar pe care lumea îi bănuia că 
fac parte dintr-o bandă de briganzi care terorizau 
împrejurimile Granadei. 

Ea venea în fiecare noapte, la întâlnirea cu don Jose, 
care de altfel, o iubea cu pasiune. 

Fraţii ei o conduceau până la piciorul muntelui şi o 
aşteptau cu răbdare. 

Don Jose îi ieşea înainte pentru a-i deschide portiţa şi o 
conducea până la pavilionul de verdeață. Câteodată, când 
noaptea era întunecoasă şi luminile castelului erau stinse, 
se plimbau chiar prin grădină. 

Într-o noapte, târziu, fiindu-mi rău, mă văzui silită să mă 
dau jos din pat şi să respir puţin aer curat. Era în august, 
atmosfera era încinsă, cerul ameninţător. 

Mă înfăşurai într-o manta şi coborâi în grădină, unde m- 
am aşezat la poalele unui arbore, fiind convinsă că eram 
absolut singură. Era miezul nopţii. 

Stăteam acolo de câteva minute, când mi se păru că aud 
un zgomot de voci înăbuşite şi de paşi pe nisip. Mi-a fost 
frică şi am rămas locului nemişcată şi tremurând. 


Paşii se apropiau... vocile deveniseră mai distincte... Şi 
recunoscui imediat că era don Jose. Dar cu cine era? 

Poate că m-aş fi sculat şi m-aş fi dus spre el pentru a fi 
sigură, dacă n-aş fi auzit în mod distinct o altă voce. Era o 
voce de femeie. 

Pe de o parte curiozitatea, iar pe de alta o nelinişte vagă 
mă îndemnară să nu mă mişc din locul unde eram. 

Paşii şi vocile se apropiau din ce în ce mai mult şi iată ce 
am auzit: 

— Aşadar, don Jose, scumpul meu, fiindcă tu nu te-ai 
născut primul, ceea ce pentru gemeni dă dreptul de 
întâietate aceluia care se naşte în urmă, fratele tău, don 
Pedro, va fi bogat, titrat, se va însura cu nobila fiică a 
ducelui de Sallandrera şi va moşteni bunurile şi demnităţile 
socrului său? 

— Vai! da, suspină don Jose. 

— Şi tu, ca un blestemat, vei rămâne sărac, fără titluri şi 
fără avere? 

— Da, murmură don Jose, cu vocea întunecată. 

În momentul acela trecură atât de aproape de mine, 
încât trebui să-mi ţin respiraţia. 

— 'Ţii la don Pedro? îl întrebă ţiganca pe un ton glumeţ. 

— Îl urăsc. 

— Din toată inima? 

— Din toată! 

— Dacă ar muri, ţi-ar părea rău? 

— O! nu! 

Atât am auzit. 

Țiganca şi don Jose se depărtaseră. Vocile lor nu se mai 
distingeau. Ei făcură înconjurul grădinii şi trecură din nou 
pe lângă mine, care rămăsesem nemişcată, cuprinsă de 
spaimă din momentul în care auzisem că don Jose dorea 
moartea fratelui său. 

Când trecură pentru a doua oară pe lângă mine, nu mai 
vorbeau de don Pedro. 


— Boala asta este aproape necunoscută, zicea ţiganca. 
Se întâlneşte foarte rar prin Africa, în Maroc sau Senegal. 

— Şi... este mortală? 

— Mortală şi înspăimântătoare. 

— Cum se arată? 

— Printr-o putrefacție lentă, care începe de la 
extremităţi, apoi cuprinde faţa, mănâncă buzele, nasul, 
limba, stinge privirea şi sfârşeşte prin a cuprinde 
intestinele. Nenorocitul care este atins de boala aceasta se 
vede prăpădindu-se pe zi ce trece, încet, oră cu oră... 

— Şi n-are nici un leac? 

— Niciunul. 

— Câţi ani mai poate trăi acela care este cuprins de 
boala aceasta. 

— Asta depinde. Uneori moare în primul an, alteori 
rezistă timp de patru, cinci ani. Dar simptomele ei se 
manifestă în primul an, de multe ori după o lună sau două. 

Ei se depărtară din nou şi nu mai auzii nimic. 

Dar când trecură pe lângă mine pentru a treia oară îl 
auzii pe don Jose întrebând: 

— Boala aceasta este molipsitoare? 

— Da. 

— Şi cum se poate lua? 

— Prin simpla atingere, prin respiraţie chiar. 

— Aşadar, omul bolnav, dacă ar săruta pe altul, l-ar 
îmbolnăvi? 

— Oh! zise ţiganca, nu este nevoie de sărut. Nu ţi-am 
spus, iubitule, că fraţii mei au adus din Africa, acum o lună, 
un negru care este atins de boala aceasta? 

— Da. 

— Ei bine, dacă ţii câteva ore pe faţa acestui negru o 
mască de răşină sau de altă materie grasă, şi o aplici apoi 
pe un alt obraz, omul acela s-ar îmbolnăvi imediat. 

Ei se depărtară pentru a treia oară. La început nu mi-am 
dat seama de înţelesul acestei convorbiri. 


Am alergat la castel, unde am stat toată noaptea fără să 
pot închide ochii. Mi se părea că începusem să înţeleg. Am 
crezut că ghicesc planurile ascunse ale lui don Jose şi cu 
toate acestea n-am îndrăznit să le cred când s-a făcut ziuă. 
Îmi ziceam că presimţirile mele sunt închipuiri nebune, 
himere... Don Jose era gelos pe don Pedro, îl ura chiar, dar 
se putea, era el capabil să-şi ucidă fratele? 

Eram hotărâtă să spun logodnicului meu tot ce auzisem, 
când primirăm o scrisoare de la tatăl meu, ducele de 
Sallandrera. 

Tata, după cum am spus, primise o însărcinare 
importantă în diplomaţie, fiind numit ambasador în 
Germania. În scrisoarea pe care o trimisese mamei cerea să 
i se spună lui don Pedro că în urma intervenţiei lui fusese 
numit secretar de ambasadă, şi că era ataşat pe lângă el. 

Don Pedro îl iubea şi venera pe tata. Voința lui era ordin 
pentru el. El se hotări să plece în chiar ziua aceea. Mi se 
păru că plecarea aceasta este o dovadă a Providenţei, că 
îmi protejează logodnicul. 

Don Pedro plecă şi eu rămăsei singură cu mama şi cu 
don Jose.” „Trecu un an. 

Schimbarea ministrului determină rechemarea tatălui 
meu, care se întoarse împreună cu don Pedro în Granada. 

Don Jose îl primi pe fratele său cât se poate de bine şi îi 
spuse că anul care trecuse i se păruse lung şi crud. Uitasem 
convorbirea pe care o surprinsesem între ţigancă şi don 
Jose, cu un an înainte. 

Pe de altă parte, femeia aceasta plecase din Granada şi 
era foarte probabil că don Jose rupsese legăturile de 
prietenie pe care le avea cu ea. 

În curând împlineam cincisprezece ani, aşa că nu era 
departe momentul când trebuia să devin soţia lui don 
Pedro. 

Don Pedro era pasionat de vânătoare, exerciţiu pe care 
fratele său, don Jos6, nu-l putea suferi. În fiecare dimineaţă, 
însoţit de servitorul său, câteodată şi singur, îndrăzneţul 


tânăr pleca, cu puşca pe umăr şi se afunda în munţii care 
împrejmuiau Granadiera, pentru a căuta potârnichii, care 
erau destul de numeroase prin partea locului. 

Adesea rătăcea atât de departe, încât nu se întorcea la 
castel, decât noaptea, târziu. 

Într-o zi don Pedro plecă în revărsatul zorilor, singur, 
luându-şi în geantă merinde pentru ziua întreagă. 

Se făcu seară... trecu o parte din noapte. Don Pedro nu 
se mai întorcea. 

Noi ne aşezarăm la masă, la ora obişnuită a cinei. Locul 
lui don Pedro continua să rămână gol. Tata începu atunci să 
se neliniştească. 

— Sunt o mulţime de bandiți care mişună prin munţi, 
cine ştie dacă băiatul n-o fi căzut în mâinile lor? 

— Fii liniştit! îi zise don Jose, de aproape un an nu s-a 
mai comis vreo tâlhărie prin împrejurimi. Bandiţii au plecat 
de pe aici. 

Mai aşteptarăm încă o oră. 

Eu începusem să mă neliniştesc şi fără voia mea îmi 
adusei aminte de zvonurile care circulau, cum că fraţii 
ţigăncii sunt mână în mână cu briganzii. 

Îmi reamintii chiar de convorbirea pe care o avusese 
ţiganca cu don Jose, când auzii sunând clopotul de la poarta 
castelului. 

— El este! strigarăm cu toţii. El este! 

Într-adevăr, el era, dar atât de palid, atât de prăpădit şi 
de slab, încât am rămas cu toţii foarte uimiţi. Don Pedro nu 
mai era decât umbra şi mâinile lui pline de sânge dovedeau 
că susţinuse o luptă înverşunată şi violentă.” 

Capitolul XXI 

„Don Pedro era atât de slab, atât de abătut, încât, pentru 
moment, nu putu să pronunţe nici măcar un singur cuvânt. 
El se aşeză pe un scaun şi ceru de băut, pe când toţi cei din 
casă se grăbiră să se asigure că sângele care îl acoperea nu 
provenea decât de la nişte răni fără gravitate. 


A trebuit să treacă mai bine de un sfert de oră până să 
poată vorbi. Atunci ne povesti următoarele: 

— M-am rătăcit prin munţi. Văzând că se înnoptează, am 
căutat să mă orientez pentru a regăsi drumul, dar n-am 
putut. Printre arbori, văzui la o oarecare depărtare o dâră 
de fum care se înălța spre cer şi crezând că acolo este o 
casă, mă îndreptai în direcţia aceea. În loc de casă am găsit 
un cuptor de var care ardea şi lângă cuptor, trei oameni 
îmbrăcaţi în costume curioase, cu figurile mânjite de 
grăsime şi de cărbuni. Le-am cerut să-mi arate drumul. «<- 
Cine eşti?>» mă întrebară ei. «- Sunt don Pedro d'Alvar, 
nepotul ducelui de Sallandrera şi locuiesc la castelul 
Granadiera.>> Oamenii aceia începură să râdă şi se repeziră 
la mine. Unul din ei mă apucă pe neaşteptate şi mă trânti la 
pământ, punându-mi genunchiul în piept: «- Aşa! strigă el 
râzând, deci tu eşti don Pedro d'Alvar?>> Şi îi auzii râzând şi 
înjurând, apoi, pe când încercam să susţin contra lor o luptă 
inegală, au început să mă lovească, zdrobindu-mi figura, şi 
unul din ei, mai cu seamă, ţinea cu orice preţ să mă zgârie 
cu unghiile. Am simţit că sângele începe să-mi curgă şi l-am 
auzit pe unul din ei zicând: ««- Curge sânge, acum e 
momentul!>> Şi imediat am simţit că mi se pune pe faţă ceva 
rece, cleios, care mi-a acoperit ochii, mi-a închis gura şi mi- 
a oprit respiraţia... Am leşinat, fiind pe jumătate sufocat. 
Când mi-am venit în fire oamenii aceia dispăruseră, iar eu 
nu mai eram lângă cuptorul de var, ci la poarta Granadierei. 

Când don Pedro termină această povestire stranie, tatăl 
meu se uită la mine şi scoase un țipăt. 

Leşinasem. Înţelesesem că punerea acelei măşti fatale, 
de care vorbise ţiganca amantului ei, trebuia să-l 
îmbolnăvească pe don Pedro. Din cauza aceasta leşinasem. 

Opt zile am fost cuprinsă de friguri, şi în delir pronunţam 
numele don Jose împreună cu al ţigăncii, vorbeam de mască 
şi de urmările ei mortale. Nici tata, nici mama, nici don 
Pedro nu puteau înţelege nimic din delirul meu, dar Jose 


ghici că ştiam secretul acelei măşti, într-o dimineaţă îl văzui 
pe asasin stând la căpătâiul patului meu. Eram singuri. 

— Dragă Conception, îmi zise el surâzând ai fost grav 
bolnavă şi în timpul delirului ai spus o mulţime de lucruri 
curioase. 

— Pleacă de lângă mine, asasinule! strigai eu. 

— Asasin? Eu? răspunse el liniştit, ce tot vorbeşti? 

— Asasinule! repetai eu îngrozită. 

— Fii serioasă! zise el, eşti nebună de-a binelea. 

— Nu! nu sunt nebună, răspunsei. 

— Atunci ce vrei să spui? 

— Am auzit totul... într-o seară... acum un an... în 
grădină. 

El păru foarte mirat. 

— Ce-ai auzit? 

— Te-am auzit vorbind cu ţiganca, despre mască, repetai 
eu îngrozită. 

— Ai visat, îmi zise el. 

Şi cum mă uitam la el cu oroare, îngrozită, el mă măsură 
cu răceală şi îmi zise: 

— Vrei ca la rândul meu să-ţi spun un lucru? 

Eu eram înmărmurită de atâta îndrăzneală şi păstrai o 
tăcere posomorâtă. 

— Ascultă, continuă el, zici că sunt asasin, dar nu ştii că 
tatăl tău l-a asasinat pe al meu, după ce, când avea abia 
treisprezece ani, îl asasinase şi pe bunicul meu, don Pedro 
d'Alvar. 

Atunci nu ştiam nimic din toată această istorie funestă pe 
care am scris-o aici şi vorbele lui don Jose mă aruncară într- 
o astfel de zăpăceală, încât n-am avut nici puterea de a-l 
contrazice, nici curajul de a-i impune să tacă. Atunci, omul 
acela a cărui voce era batjocoritoare şi nemiloasă, ca şi cum 
ar fi venit din infern, îndrăzni să-mi povestească drama 
lugubră, al cărei prim act se desfăşurase între zidurile 
castelului de Sallandrera, iar actul al doilea la Escurial. Nu 


ocoli nici un amănunt, iar eu, îl ascultai, mută de frică, în 
prada unei nelinişti dureroase şi teribile. 

După ce termină, se uită multă vreme la mine cu privirea 
lui de reptilă, care mă fascina. 

— Ei bine, îmi zise el în cele din urmă, după cum vezi, 
dragă Conception, suntem o familie de ucigaşi. Admiţând 
chiar că cele ce am vorbit cu ţiganca - după cum spui tu - 
sunt adevărate, n-ai putea să-mi reproşezi nimic. 

Eu făcui un gest de scârbă. 

— Oh! termină el cu surâsu-i infernal, ascultă-mă bine, 
să afli ce am hotărât. Tatăl meu, când a descoperit că tatăl 
tău îi omorâse părintele, s-a repezit la el şi l-a pălmuit. 
Lucrul acesta l-a silit să se bată cu el. 

Eu începui să tremur. 

— Tatăl tău, însă nu ştie că eu cunosc secretul morţii 
tatălui meu şi fiindcă te iubesc, dacă vrei ca el să nu afle 
niciodată lucrul acesta, trebuie să fii înţeleaptă. Dacă, din 
contră, te vei duce să-i spui istoria aceasta cu ţiganca, dacă 
vei face nebunia să pretinzi că eu am vrut să-l omor pe don 
Pedro, ceea ce, de altfel, nu este adevărat, fiindcă fratele 
meu este cât se poate de sănătos şi vindecat cu desăvârşire 
de zgârieturile pe care i le-au făcut afurisiţii aceia de 
cărbunari, atunci, dragă Conception, să ştii că pentru a 
termina repede cu explicaţiile pe care ar trebui să le dau, 
mă voi duce de-a dreptul la tatăl tău şi îi voi împlânta 
pumnalul în piept, aducându-i aminte că el este ucigaşul 
tatălui meu. 

Şi pronunţând aceste cuvinte, don Jose se ridică, îmi luă 
mâna, pe care încercai să o retrag, mi-o sărută cu 
neruşinare şi plecă. 

După cum se vede, omul acesta îşi asasinase fratele şi 
făcea din viaţa tatălui meu zălogul tăcerii mele. 

Trebuia să tac!” „În timpul acesta, sărmanul don Pedro 
uitase de întâmplarea din pădure, de cei trei cărbunari, 
care erau fraţii ţigăncii. Trecură astfel două luni fără să se 
manifeste nici o urmă a bolii şi începusem să cred că masca 


otrăvită nu-şi făcuse efectul. Începusem să cred că îl 
bănuisem pe nedrept pe don Jose, când, pe la sfârşitul lunii 
a treia, veselia naturală a lui don Pedro păru că începe să 
dispară, iar figura să i se îngălbenească puţin câte puţin. 

Fără să-l doară nimic, se simţi cuprins de un rău general, 
urmat de o tristeţe de moarte... Într-o dimineaţă, când se 
deşteptă, observă că buzele îi sunt vinete şi umflate, în 
acelaşi timp, începu să se vaite de dureri la unghiile 
mâinilor şi ale picioarelor. 

Tatăl meu, alarmat de aceste simptome, trimise după cel 
mai bun medic din Granada. Doctorul veni numaidecât şi 
încruntă din sprâncene la vederea simptomelor acelei boli 
misterioase. Cu toate acestea stătu multă vreme pe gânduri 
până să se pronunţe, neîndrăznind să-l sperie pe don Pedro. 
Acesta, din contră, păru că se sinchiseşte foarte puţin de 
boală. 

După un lung şi amănunţit examen, doctorul declară că 
don Pedro suferă de friguri, a căror violenţă determină 
toate acele simptome. Dar îl luă pe tata de-o parte şi îi zise 
încet: 

— Tânărul acesta este pierdut... 

— Pierdut! strigă tatăl meu. 

— Da, este atins de o boală foarte rară, o boală oribilă 
care nu s-a mai văzut în Europa din evul mediu. 

— Dumnezeule! Dar ce boală este aceasta? 

— Ciuma leproasă. 

Şi doctorul descrise amănunţit toate simptomele, toate 
dezastrele acestei boli incurabile, prezicând, tot aşa după 
cum spusese şi ţiganca, faptul că în trei sau patru ani don 
Pedro va muri, după ce va putrezi de viu, încetul cu încetul. 

— Dar, strigă ducele, nu există nici un leac pentru 
această boală? 

— Niciunul! Răul este prea înaintat. 

Tata nu putea să înţeleagă de unde se molipsise don 
Pedro de boala aceea şi însuşi doctorul se pierdea în 
presupuneri, când cei ai casei îşi aduseră aminte de păţania 


nenorocitului tânăr, cu cei trei cărbunari care îi acoperiseră 
figura cu acea mască. 

Doctorul înţelese atunci totul şi arătă cum fusese 
inoculată boala. Era evident că don Pedro fusese victima 
unei crime grozave, crimă al cărei motiv rămase neînțeles 
pentru toţi, afară de mine. 

În aceeaşi seară, don Jose mă luă la o parte şi îmi zise: 

— "Ţii mult la tatăl tău, Conception? 

Eu îl privi îngrozită. 

— Dacă ţii, îmi zise el pe un ton ameninţător, poartă-te în 
aşa fel încât să-l laşi să trăiască... 

Şi îmi întoarse spatele.” „Câtva timp se încercă a i se 
ascunde lui don Pedro gravitatea bolii. Veni o zi însă, când 
nu se mai putea ascunde adevărul. 

Medicul pretinse că vecinătatea mării ar putea să 
încetinească avansul rapid al răului. 

Don Pedro, care deja nu mai putea să meargă şi a cărui 
figură plină de bube era acoperită cu un voal des, fu 
transportat la Cadix. 1 se puse la dispoziţie o casă izolată la 
marginea mării şi fu lăsat în grija a doi doctori. 

În ajunul plecării sale, don Pedro vru să rămână singur 
cu tata şi cu don Jose. 

Tânărul nobil luă în mâinile sale mâna asasinului şi se 
uită la el cu dragoste. 

— Dragă unchiule, zise el adresându-se ducelui, 
dumneata ştii cât de mult îl iubesc pe fratele meu şi pe 
Conception... 

Don Jose şi tata tresăriră. 

— Conception era logodnica mea, continuă el, pe timpul 
când aveam o figură omenească. Ei bine!... acum, când 
moartea este aproape de mine, dă-mi voie, dragă unchiule, 
să-ţi fac o rugăminte. 

— Vorbeşte, copilul meu. 

Tata pronunţă cuvintele acestea cu o voce stinsă, 
aproape plângând. 

Don Pedro continuă cu hotărâre: 


— Don Jose mă moşteneşte. Jură-mi, unchiule, că vei 
primi ca el să fie bărbatul fetei dumitale, după moartea 
mea. 

— Îţi jur... murmură tata. 

Don Jose plânse, îl alintă pe fratele său cu numele cele 
mai dulci şi don Pedro plecă la Cadix, încredinţat că don 
Jose şi-ar da bucuros propria viaţă pentru a o scăpa pe a sa. 

A doua zi după plecarea lui don Pedro, tata îmi povesti 
cele întâmplate între el şi nepotul său. Eu făcui atunci o 
mişcare de indignare, pe care fu peste putinţă să mi-o 
stăpânesc. Don Jose îmi cumpărase tăcerea asupra crimei 
lui, ameninţându-mă că-l omoară pe tata, dar nu îmi 
cumpărase şi mâna. 

— Nu! nu! strigai eu, nu vreau să mă mărit cu don Jose. 

— Trebuie, îmi zise tata. 

— Îl urăsc! am strigat. 

Îl văzui atunci pe tata îngălbenindu-se, ochii i se umplură 
de lacrimi. 

— Aşadar, murmură el, trebuie să-ţi mărturisesc secretul 
şi remuşcările vieţii mele! 

Şi tata îmi repetă acea lungă şi funestă istorie pe care o 
ştiam. El îmi mărturisi dublul omor pe care îl comisese şi 
care îi tulburase existenţa, apoi căzu în genunchi la 
picioarele mele şi mă rugă să-i permit să se achite, cel puţin 
astfel, faţă de copiii nenorocitului său frate, don Ramon. 

Ce puteam face eu? Am primit totul şi mă resemnai a 
deveni soţia lui don Jose, după ce don Pedro îşi va da 
sfârşitul. Peste câteva luni, nişte afaceri grave îl chemară pe 
tata la Paris. Stăturăm acolo o iarnă şi în primăvară 
cumpărarăm palatul de pe strada Babylone, în care stăm şi 
acum. 

Don Jose rămăsese în Spania. 

Bucuria ce simţeam, în mijlocul durerilor mele, când mă 
vedeam departe de monstrul acela, îmi făcu viaţa mai 
plăcută şi din cauza aceasta ramaserăm în Paris mai mult 
decât hotărâsem. 


Tata şi mama mă adorau. Ei s-au învoit să mai stăm la 
Paris încă un an şi apoi încă unul. 

Dar atunci veni don Jose. E aproape un an de cânda 
venit la Paris, sigur fiindcă nenorocitul său frate nu mai are 
mult de trăit. A venit să vegheze asupra logodnicei lui! 

De un an sufăr în fiecare zi prezenţa acestui monstru, 
ale cărui vorbe de dragoste sunt silită să le ascult şi se 
apropie ceasul, Dumnezeule!... În care va trebui să devin 
soţia lui, dacă o mână protectoare nu se va întinde spre 
mine, pentru a mă scăpa!” 

Aici se sfârşea manuscrisul domnişoarei Conception de 
Sallandrera. 

— Ei, unchiule, zise Rocambole, ce zici de toate astea. 
Figura orbului era satisfăcută. Făcu un gest să i se dea 
tăbliţa şi creionul. Apoi scrise: „Continuă să îl spionezi pe 
don Jose.” 

Rocambole şterse imediat cuvintele. 

— Atâta tot? întrebă el. 

Orbul mai scrise: „Du-te mâine la întâlnirea pe care ţi-a 
dat-o domnişoara Conception de Sallandrera.” 

— Apoi? întrebă Rocambole. 

„Făgăduieşte-i, continuă să scrie sir Williams, că peste 
cincisprezece zile o vei elibera.” 

— Dar cum? 

Orbul ridică din umeri. Nu ştiu, păru el că zice, apoi se 
bătu pe frunte. 

Gestul acesta însemna: Voi găsi eu cum. 

Rocambole avea încredere în sir Williams. 

— Bună seara, moşule, îi zise el, dormi bine, dacă poţi, 
pe mâine. 

Îl lăsă pe orb, care ajutat de valet, se culcă. Rocambole 
avusese grijă să ia cu el manuscrisul domnişoarei 
Conception. 

Apoi cobori în apartamentul său, bău un pahar de 
malaga şi se culcă. 


După o oră domnul marchiz de Chamery dormea dus, 
visând că se însurase cu domnişoara Conception de 
Sallandrera şi că devenise duce de Spania... 

Capitolul XXII. 

A doua zi Rocambole se deşteptă foarte vesel. Pe buze îi 
flutura un surâs care l-ar fi făcut fericit pe sir Williams dacă 
l-ar fi putut vedea. 

„Frumos vis, îşi zise el, şi dacă m-o ajuta puţin Necuratul 
visul acesta o să devină realitate.” 

Luă de pe noptieră manuscrisul domnişoarei de 
Sallandrera şi îl citi încă o dată cu atenţie. 

„Trebuie să cunosc bine caracterul lui don Jose”, se 
gândi el. 

Apoi după ce termină de citit, îşi zise: „Don Jose se ţine 
destul de bine. Este un om priceput şi dacă nu m-ar fi pus 
întâmplarea în drumul lui, cred că ar fi jucat cum i-ar fi 
plăcut această nobilă familie de Sallandrera. Dacă ar fi fost 
puţin mai spiritual şi mai puţin feroce, ar fi fost un om 
desăvârşit.” 

Rocambole, după ce făcu elogiile acestea rivalului său, 
adăugă: „Dar ce o fi căutând el în fiecare seară în strada 
Rocher?” 

Stătu un moment pe gânduri, apoi se lovi cu mâna peste 
frunte: „Sunt un dobitoc, amanta misterioasă care îl 
conduce până la poartă şi îi zice: «Pe mâine!»>> nu este alta 
decât ţiganca despre care este vorba în manuscris.” 

Şi Rocambole începu să râdă. 

— Dacă-i aşa, murmură el, afacerea e ca şi făcută. 

Sună, ceru să fie îmbrăcat şi cobori la sora sa, vicontesa 
d'Asmolles, pentru a lua masa. 

Falsul marchiz trăia ca un becher în propriul său palat. 
El păruse că vrea să respecte luna de miere a tinerilor 
căsătoriţi şi dacă la prânz lua de obicei masa cu ei, seara 
mânca aproape întotdeauna în oraş. 

Libertatea aceasta servea planurilor lui de independenţă 
şi Fabien, plin de indulgență pentru cumnatul său, care era 


cu câţiva ani mai mic decât el, îi zicea adesea soţiei sale: 

— Bietul Albert a fost atât de multă vreme lipsit de 
plăceri, executând numai voinţa altora, încât trebuie să-i 
mai iertăm unele ştrengării. 

— Oh! răspundea Blanche, care îşi adora fratele, lasă-l 
să petreacă... Când se va însura, să vezi ce de treabă se va 
face. 

Când intră Rocambole, vicontesa era singură în camera 
ei de culcare. Elo sărută frăţeşte pe frunte. 

— Bună ziua surioară! 

— Bună ziua, Albert, răspunse ea surâzând. 

— Dar unde este Fabien? 

— Trebuie să vină. A plecat călare, de dimineaţă de tot. 

— Îmi dai ceva să mănânc? 

— Fireşte că îţi dau. 

— Foarte bine, atunci mă instalez la masă. 

Şi Rocambole se aşeză lângă Blanche, căreia îi ţinea 
mâna. 

— la ascultă, continuă el după un moment de tăcere, tu 
ştii că am împlinit douăzeci şi opt de ani? 

— Da, ştiu!... oi fi vrând să zici că ai îmbătrânit, răspunse 
ea râzând. 

— Ai putea foarte bine să mă însori... 

Blanche se roşi puţin, apoi ridică privirea ei melancolică 
spre cel despre care credea că îi este frate. 

— Cum!... zise ea, aşa curând...? 

— Mă plictisesc... 

— Cu noi, ingratule? 

Rocambole apucă amândouă mâinile vicontesei: 

— Egoisto! murmură el, ce, stau cu tine totdeauna? 

Blanche roşi din nou şi tăcu. 

— Vezi tu, continuă el, sunt zile în care parcă sunt gelos 
pe Fabien. 

Blanche nu răspunse, căci tocmai în momentul acela 
intră Fabien. Cei doi tineri îşi strânseră mâna, apoi un 


lacheu anunţă că masa era gata. Conversaţia, un moment 
întreruptă, fu continuată la masă. 

— Ştii, scumpul meu Albert, zise Fabien, că au început să 
se vorbească lucruri frumoase despre tine. 

— Ce? zise Rocambole fără voia lui, speriat puţin de 
cuvintele acestea. 

— Eşti amorezat... 

— Eu? 

— Fireşte. 

— Aş vrea să ştiu şi eu de cine? 

— Frumoasă întrebare? 

— Spune!... zise Rocambole cu un aer nevinovat. 

— Cunoşti strada Babylone? 

— Hm! se gândi Rocambole, ce-o fi ştiind? 

Apoi zise tare: 

— Da, ştiu, pe strada aceea stă o cunoştinţă a mea, un 
spaniol. 

— Ducele de Sallandrera? 

— Exact. 

— Care are o fată! 

— Domnişoara Conception, zise Rocambole, găsind că 
este momentul să roşească puţin şi să se arate încurcat ca 
un şcolar când i se vorbeşte de dragoste. 

— Hai! continuă Fabien, fii sincer, suntem între noi. 

— Ştiu... 

— Mărturiseşte că eşti îndrăgostit de domnişoara 
Conception! 

— Ba... nu... răspunse Rocambole ezitând. 

— Ei bravo! Nu te vede lumea în fiecare zi acolo?... Şi la 
urma urmelor, nu văd nici un rău în asta. Ducele este de 
familie nobilă, este bogat, iar fata este frumoasă... 

La aceste din urmă cuvinte, vicontesa se uită la fratele ei 
cu coada ochiului: 

— Pentru asta, zise ea, mă rugai tu adineauri să te însor? 

— Dar, continuă Fabien, mai vine la palatul ducelui de 
Sallandrera, în fiecare zi, un tânăr spaniol, un văr, anume 


don Jose. 

— Logodnicul, zise Rocambole. 

— Poate... 

— Atunci, vedeţi bine că vă înşelaţi amândoi. Nu sunt 
nebun să iubesc o femeie pe trei sferturi măritată. 

— Da, dar măritişurile se desfac... cine ştie? 

Şi Fabien tăcu, dar Rocambole înţelese imediat că în caz 
de nevoie va găsi la cumnatul său un sprijin preţios pentru 
a ajunge până la domnişoara Conception de Sallandrera şi 
a-i obţine mâna. 


Rocambole plecă de acasă pe la orele două după amiază 
şi se duse la club, unde şi mâncă. Seara, la ora nouă, merse 
în strada Suresnes, unde îşi schimbă costumul, iar la ora 
zece fu la postul său din colţul străzii Ponthieu. Ca şi în 
ajun, îl văzu pe don Jose ieşind înfăşurat în manta. Don Jose 
apucă tot spre piaţa Laborde şi dispăru în aleea 
întunecoasă a casei cu nr. 3. din strada Rocher. Ca şi în ziua 
anterioară, Rocambole aşteptă. După o oră, don Jose ieşi şi 
se depărtă repede. 

— Să vedem, îşi zise Rocambole, care avea obiceiul să 
disece faptele şi să le caute cauzele, omul acesta, care vine 
aici în fiecare seară şi pleacă după un ceas, dacă şi-ar 
ascunde în casa aceasta amanta, pentru ce ar părăsi-o atât 
de repede? Se teme de o vizită nocturnă a ducelui de 
Sallandrera? Nu prea este posibil... Se teme să nu fie 
spionat de domnişoara Conception? Sigur că nu, fiindcă nu 
se teme de femeia care îi cunoaşte infamiile şi pe care vrea 
să o târască în faţa altarului, cum îşi târăşte călăul 
condamnatul la locul supliciului. Prin urmare, trebuie să fie 
altceva în toate acestea şi sunt sigur că don Jose nu rămâne 
acasă când se întoarce de aici. 

Rocambole făcu reflexiile acestea urmărindu-l pe don 
Jose de departe. Spaniolul ajunse acasă la ora unsprezece şi 
un sfert. 

Dar când intră pe poartă nu o închise atât de repede 
încât falsul marchiz de Chamery să nu vadă că, în fundul 
curţii, îl aştepta o trăsură la care erau înhămaţi caii. 
Rocambole o recunoscu imediat. Era trăsura lui don Jose. 

— Bun! îşi zise el, omul meu vrea să plece iarăşi. 

— Nu ştiu dacă voi avea timpul să îl mai urmăresc, se 
gândi el, căci domnişoara Conception mă aşteaptă la miezul 
nopţii, dar, în orice caz, voi şti măcar în ce direcţie apucă. 

Rocambole se gândi că don Jose va trebui să piardă cel 
puţin zece minute până să-şi scoată mantaua, barba şi să se 
îmbarce din nou, aşa că, după socoteala lui, avea tot timpul 
să caute şi el o trăsură. Alergă la staţia de trăsuri cea mai 


apropiată, se aruncă într-un cupeu şi se reîntoarse în strada 
Ponthieu tocmai în momentul când trăsura spaniolului ieşi 
pe poartă. 

— Urmăreşte trăsura aceea, zise el vizitiului. Ai cinci 
franci bacşiş. 

Rocambole nu pierdu din vedere un singur moment 
trăsura spaniolului, care cobori spre strada Regală, apucă 
pe bulevard şi se opri la colţul străzii Godot. Ajuns acolo, 
don Jose cobori din trăsură, dădu drumul vizitiului, şi porni 
înainte pe jos. Rocambole mergea cu ochii pe ceas. Era 
aproape douăsprezece. 

„Nu pot, zise el, să fac o Sallandrera să aştepte. Mâine 
însă, voi lua măsuri mai bune şi va trebui să aflu ce caută 
spaniolul acesta aici”. 

La ora douăsprezece fără câteva minute, domnişoara 
Pepita-Dolores-Conception de Sallandrera îl aştepta pe 
falsul marchiz de Chamery, singură, în atelierul de pictură, 
acea odaie mare, care luminată de o singură lumânare pusă 
într-un colţ, avea un aspect straniu şi fantastic. 

Făcea ochiului impresia unei combinaţii de umbre şi de 
lumini, de figuri mari, imobile, părând că ies din cadrele lor, 
de statui răspândite ici şi colo, când luminoase, când 
întunecoase. Apoi, în mijlocul tuturor acestora, era fata 
îmbrăcată în negru, tot atât de tristă, tot atât de palidă, ca 
şi figurile de marmură răspândite în jurul ei şi care păreau 
că îi îimprumutaseră imobilitatea lor întunecată. 

Cu toate acestea era, după cum s-a văzut din 
manuscrisul ei, o creatură nobilă, un suflet ales, plin, în 
acelaşi timp, de maturitate şi de candoare. Ea fusese 
crescută ca o adevărată romană; în momentul pericolului 
avusese curajul să se adreseze singurului om pe care ea 
credea, vai! că o putea ajuta să scape de josnicul don Jose. 
Cu toate acestea, pasul pe care îl făcuse noaptea trecută şi 
pe care trebuia să-l repete în seara aceea, o costa enorm de 
mult, o făcea să tremure şi redeştepta în ea toată pudoarea, 
toate temerile şi toate neliniştile unei fete sfioase. Dar ea 


avea încredere în Rocambole; ea vedea în el singurul 
protector pe care i-l scotea înainte întâmplarea. 

Rocambole îi apăruse de la început ca un salvator; şi 
apoi dibaciul aventurier, protejat de pomposul nume pe 
care şi-l luase, se arătase totdeauna la înălţimea rolului său. 
Rând pe rând, când sfios şi respectuos, când cu privirea 
scânteietoare de mândrie, el ştiuse să intre în sufletul 
domnişoarei Conception. Părea a face parte din tagma 
acelor oameni pe care iubirea îi face eroi şi care nu se dau 
înapoi din faţa nici unui fel de primejdie. 

Cu cât se apropia ora întâlnirii, cu atât inima 
domnişoarei Sallandrera bătea mai cu putere. 

I se părea ei că face o faptă necugetată, se simţea 
vinovată că primeşte la ora aceea în casă un bărbat care nu 
îi era nici logodnic, nici rudă şi, în faţa lumii, nici măcar 
prieten. 

Când bătu miezul nopţii, negrul ridică portiera care 
astupa intrarea în sală... Conception simţi tot sângele 
îngrămădindu-i-se în inimă. Ea nu mai avu nici măcar 
curajul să se ridice. 

Negrul dispăru. Conception începu să tremure în faţa 
omului care, în momentul acela, era stăpân pe toate 
secretele sale de familie. 

Rocambole înţelese cauza acelei emoţii în prada căreia 
se găsea ea. Scoase manuscrisul din buzunar şi i-l întinse. 

— Domnişoară, îi zise el cu tristeţe, ardeţi hârtiile 
acestea; ceea ce este scris în ele nu va rămâne întipărit în 
mintea mea decât atâta timp cât va trebui pentru a vă 
scăpa. 

Ea luă manuscrisul şi îl aruncă repede în foc. 

— Mulţumesc, zise apoi, sunteţi un om de onoare şi am 
avut dreptate încrezându-mă în dumneavoastră. 

— Domnişoară, răspunse Rocambole, ieri, când în ochii 
mei nu eraţi decât o fată frumoasă, iubită de toţi, fericită, 
mi-aş fi dat viaţa pentru a obţine favoarea de a sta câteva 


minute numai alături de dumneavoastră fiindcă... iertaţi- 
mă, vă iubeam. 

Conception tresări şi obrajii i se înroşiră. 

— Liniştiţi-vă, domnişoară, continuă falsul marchiz pe un 
ton atât de nobil, atât de convingător, încât atinse coardele 
cele mai sensibile ale inimii domnişoarei Conception; 
liniştiţi-vă, în momentul acesta, când vă ştiu singură, 
părăsită, fără sprijin, nu voi uita o singură clipă respectul ce 
vi se datorează. 

El îngenunche înaintea ei şi continuă: 

— Vreţi să mă aveţi pe mine ca prieten, ca frate, ca 
protector? 

— Oh! da! zise ea cu emoție vădită. 

— Ei bine, atunci ascultaţi-mă. 

Şi figura lui Rocambole deveni îngrijorată, gravă, pe 
când privirea lui exprima, în acelaşi timp, o îndrăzneală fără 
de pereche. 

El continuă: 

— Don Jose este un asasin josnic, unul din acei oameni 
care nu se dau înapoi din faţa nici unei fapte mârşave. 

— Aşa este, zise Conception cu tristeţe. 

— El şi-a asasinat fratele, adăugă el, va ucide şi pe tatăl 
dumneavoastră, după cum v-a spus, dacă vreţi îndrăzni să 
spuneţi ceva domnului duce. 

— Oh! îl va ucide, repetă Conception cu convingere. 

— Cu toate acestea, continuă Rocambole, peste 
cincisprezece zile va trebui să plecaţi din Paris, împreună 
cu familia dumneavoastră şi cu el... Va trebui să vă duceţi la 
Cadix pentru a închide ochii nefericitului don Pedro, şi... 

Conception îşi ascunse faţa în mâini şi Rocambole văzu 
între degetele ei o lacrimă. 

— Şi, termină falsul marchiz de Chamery, peste o lună va 
trebui să fiţi soţia lui. 

— Ce oroare! murmură fata. 

Rocambole îi luă mâna şi i-o strânse cu dragoste. 


— Dar asta nu se va întâmpla, zise el; jur pe cenuşa 
părinţilor mei; nu se va întâmpla fiindcă aţi avut curajul de 
a mă chema pe mine în ajutorul dumneavoastră, 
domnişoară. 

— Ah!... scâpaţi-mă, scăpaţi-l pe tata, murmură ea, şi 
recunoştinţa mea... 

— Dacă veţi fi fericită, voi fi şi eu. 

Hotărât, Rocambole era la înălţimea rolului său 
cavaleresc şi dacă l-ar îi văzut, sir Williams însuşi ar îi fost 
încântat. 

— Acum, continuă el, vă rog să nu îmi cereţi, să nu mă 
întrebaţi cum voi face ca don Jose să fie şters din cartea 
vieţii dumneavoastră şi cum mizerabilul acesta, care este 
protejat de onoarea unui om nobil, va fi pedepsit pentru 
toate crimele pe care le-a săvârşit. 

Conception se înfioră. 

— Dumnezeule! zise ea, vreţi să-l omorâţi? 

Pe buzele marchizului de Chamery flutură un surâs trist. 

— Vai!... zise el, oare trebuie să vă mai repet secretul 
inimii mele?... Vă iubesc... şi dacă ar fi să-l omor pe don 
Jose într-un duel, n-ar însemna să pun între dumneavoastră 
şi mine o prăpastie plină de sânge? 

— Aşa este, murmură ea, plecându-şi fruntea. 

— Dar, continuă Rocambole, dacă nu îl omor eu, dacă nu 
sunt eu mâna răzbunătoare, voi fi judecătorul neînduplecat 
care ordonă şi condamnă. Don Jose se va pronunţa singur 
asupra sentinţei de moarte. 

— Ce spuneţi? strigă Conception. 

— Ascultaţi, termină falsul marchiz, dacă se va întâmpla 
ca peste opt zile să fie adus aici don Jose, mort sau pe 
moarte, să nu acuzaţi pe nimeni de moartea lui, fiindcă nu 
va fi vinovat nimeni altcineva decât justiţia divină, care mai 
curând sau mai târziu loveşte pe otrăvitori şi pe ucigaşi. 
Acum, adio, domnişoară, nu mă veţi mai vedea decât în ziua 
înmormântării lui don Jose. 


Rocambole sărută cu respect mâna tremurătoare pe 
care i-o întindea fata şi se retrase. Ea îl conduse până în 
pragul atelierului şi aşteptă până când zgomotul paşilor lui 
se pierdu în depărtare. 

„Pe cinstea mea! murmură Rocambole plecând, am 
înaintat binişor cu fetiţa asta; dacă nu mi-ar veni în ajutor, 
onorabilul sir Williams, nu prea aş şti ce trebuie să fac 
pentru al aduce într-o seară domnişoarei Conception pe 
don Jose mort sau pe moarte. Dar lasă!... cu geniul său sir 
Williams le rezolvă pe toate... adăugă el cu o convingere ce 
dovedea fanatismul în încrederea pe care o avea în omul 
care îi călăuzise primii paşi pe calea crimei... 

Capitolul XXIII. 

În ziua următoare aceleia în care marchizul de Chamery 
luase cunoştinţă de manuscrisul domnişoarei Conception şi 
se dusese la palatul de Sallandrera, unde îl aştepta fata, 
don Jose d'Alvar ieşea din casă pe la ora zece seara, 
îmbrăcat ca şi în ajun, ca lucrător, şi, ca şi în ajun, se 
îndreptă spre strada Rocher, după ce la colţul străzii 
Laborde inspectase ferestrele de la etajul al patrulea al 
casei a cărei cheie o avea. 

Parisul ascunde o mulţime de mistere. Locuinţa în care 
pătrunsese don Jose era, în aparenţă, dacă se judeca după 
exterior, destinată a fi locuită de lucrători săraci. S-ar fi 
putut jura că cea mai scumpă chirie în casa aceea, chiar la 
primul etaj, nu putea să fie mai mare de o sută de franci. 

În casa aceea se intra printr-o alee întunecoasă. La 
capătul acestei alei era o scară în formă de spirală, strâmtă, 
luminată foarte slab. O frânghie murdară, plină de grăsime, 
servea de rampă. 

Lumea aristocrată în care strălucea elegantul don Jose şi 
tinerii sportivi care pariau cu el la curse, n-ar fi vrut să 
creadă niciodată că în fiecare seară el intra în cocina aceea 
şi se urca la etajul al patrulea, unde bătea la o uşă din 
dreapta, pe care atârna o tăbliță, pe care scria de mână: 

DOAMNA CORALIA. 


Lustruitoare. 

Cu toate acestea, aşa era. 

În seara aceea, don Jose găsi uşa de la etajul al patrulea 
întredeschisă. El o împinse şi intră într-o odăiţă mobilată 
prost, cu o sobă într-un colţ, cu un pat într-altul şi la mijloc 
cu o masă rotundă pe care se aflau instrumente de lustruit. 

În faţa acelei mese stătea o femeie de vreo patruzeci şi 
cinci de ani, înaltă, slabă, a cărei figură mai păstra încă 
urmele frumuseţii de odinioară. Aceasta era doamna 
Coralia. Ea fusese pe vremuri o femeie destrăbălată, şi doar 
în pragul bătrâneţii se apucase cu nădejde de lucru. De 
altfel, ea mai făcea şi alte afaceri, şi cu toată modestia 
locuinţei ei, după cum se va vedea, acestea îi mergeau în 
mod strălucit. 

La vederea lui don Jose, ea se sculă repede în picioare, 
arătându-i un respect deosebit şi numindu-l monseniore. 
Don Jose o întrebă cu răceală: 

— A venit cineva? 

— Nimeni, răspunse ea. 

— Bine. 

Doamna Coralia închise uşa şi trase zăvorul. Atunci don 
Jose se îndreptă spre colţul unde se afla patul. 

Între căpătâiul patului şi perete era un loc gol de vreun 
metru. O perdea groasă, care părea că acoperă un palton, 
era atârnată în locul acela. În realitate, perdeaua aceea 
acoperea o uşă în care don Jose bătu de două ori. 

Uşa se deschise şi spaniolul intră într-un coridor 
întunecos, în fundul căruia strălucea o lumină slabă, care 
păru că devine farul său conducător. Don Jose închise uşa în 
urma lui şi înainta pe coridor. Ajuns la capătul coridorului, 
spaniolul trecu pragul unei odăi care nu semăna cu 
atelierul lustruitoarei, cum nu seamănă un palat cu un 
bordei. 

Odaia aceea părea să fie sufrageria unui apartament 
luxos. 


Două uşi mari, situate una în faţa alteia, dădeau, fără 
îndoială, una în apartamentul stăpânilor, iar cealaltă spre 
scara de serviciu. 

Don Jose se îndreptă spre una din aceste uşi, puse mâna 
pe clanţa de cristal, o deschise şi intră într-un salon frumos, 
cu mobilele aurite. 

Din fundul acestei odăi se ridică repede o portieră şi un 
val de lumină pătrunse înăuntru. 

În acelaşi timp, în pragul uşii apăru o femeie care întinse 
mâna lui don Jose. Apoi îl trase spre ea, lăsă portiera să 
cadă, şi don Jose se găsi în cel mai cochet, mai îmbietor, mai 
seducător şi, în acelaşi timp, mai curios budoar din câte 
există. 

Nici locuinţa delicată a unei tinere şi nobile femei, căreia 
strămoşii i-au transmis sentimentul frumosului şi gustul 
artei, nici cabinetul de lucru al uneia din acele regine ale 
teatrului, pe fruntea cărora străluceşte aureola geniului, n- 
ar putea să dea o idee exactă a acelei locuinţe misterioase 
şi parfumate în care intrase tânărul spaniol... 

Nu mai era în odaia aceea... nici Parisul, nici Europa... 
Era Orientul... Orientul întreg închis între patru ziduri. 
Orientul scânteietor de lumini, de culori calde, strălucind de 
voluptate. Orientul din O MIE ŞI UNA DE NOPȚI. 

Era Granada şi Alhambra strânse între câţiva metri 
pătraţi, în mijlocul cărora sta una din acele femei care nu se 
întâlnesc adesea, ori care par ieşite din imaginaţia vreunui 
poet arab şi pe care războinicii nomazi le visează stând în 
pragul corturilor lor, contemplând piscurile dantelate ale 
Atlasului. 

Există în lumea asta un tip curios, de care artele, teatrul 
şi romanele au abuzat atât de mult, încât nu mai prezintă 
astăzi nici un interes. Tipul acesta este ţiganul, sau mai bine 
zis ţiganca. De multă vreme încă, s-a convenit că ţiganul 
este un fel de secătură care traversează lumea civilizată ca 
un PARIA, cu toate că îşi împrumută fel de fel de costume. 


Aici îl găseşti poet fără talent sau fără editor, dincolo 
comedian fără impresar; mai încolo îl întâlneşti vagabond, 
dormind pe marginea şanţurilor: câteodată îl vezi împreună 
cu tot neamul într-o căsuţă pe roţi, îl întâlneşti, în sfârşit, 
pretutindeni, cerşind şi adesea furând. 

Pentru masa poporului, o ţigancă înseamnă o femeie 
bătrână, zbârcită, care ghiceşte viitorul şi face farmece. Dar 
adevărații ţigani, din acea rasă energică care a trăit în evul 
mediu şi în perioada modernă, păstrându-şi obiceiurile, 
limba şi frumuseţea, amestecându-se, totuşi, cu toate 
popoarele, fără să se confunde vreodată cu ele, acei ţigani 
abia sunt cunoscuţi, şi urmele lor adevărate abia se mai 
găsesc prin Spania. 

Femeia la care intrase don Jose era o ţigancă de vreo 
douăzeci şi trei de ani, atât de frumoasă încât putea să 
sucească mintea şi unui sfânt. Ca şi surorile ei din teatru 
sau din romane, nu era îmbrăcată în zdrenţe; braţele ei 
goale nu erau împodobite cu brățări de aramă, iar gâtul nu 
îi era încărcat de mărgele de sticlă. Ţigancă, precum 
părinţii ei, colindase lumea, făcând să se plece înaintea ei 
multe frunţi şi să bată tot atâtea inimi. Poate că şi ea 
cerşise, poate că şi ea întinsese mâna, dar pentru a primi 
grămezi de aur, nu câţiva gologani; ca şi fetele de rasa ei, 
dansase în public, cu castanietele şi cu daireaua, dar 
dansase pe scenele cele mai mari din Italia şi din Spania. 
Ţigancă în adâncul inimii, credincioasă tradiţiei lor şi 
religiei misterioase ale strămoşilor ei, împrumutase de la 
civilizaţia pe care o dispreţuia educaţia şi iubirea de lux şi 
de bani. 

Când intră don Jose, era îmbrăcată într-o rochie neagră 
de catifea, cu garnitură roşie şi împodobită cu fluturi de 
aur. Rochia aceasta, scurtă şi strânsă pe talie, un adevărat 
costum de teatru, lăsa să se vadă pulpele nervoase, 
dumnezeieşte modelate, nişte picioare mici, adorabile, 
încălţate cu sandale arăbeşti. În bogatul ei păr negru îşi 
înfipse o camelie roşie, iar în urechi îi atârnau două 


diamante mari care străluceau pe gâtul ci bronzat, dar care 
nu erau mai strălucitoare decât ochii ei mari cu reflexe 
adânci şi mobile, decât dinţii ei mici, ascuţiţi, pe care râsul îi 
lăsa să se vadă sub buzele mai roşii ca focul. 

— Ah! iată-te, în sfârşit, zise ea. 

Apoi îl trase lângă ea pe un divan mare, aşezat între 
două tufe rodii de toată frumuseţea. 

— Iată-te, în sfârşit, soarele vieţii mele! repetă ea. Am 
crezut că azi nu vei veni, dulcele meu senior. 

— Nu vin în toate serile? răspunse don Jose. 

— Ba da. 

Şi se uită la el cu o bucurie înfrigurată. 

— Vezi tu, zise ea, sunt unele momente când devin 
geloasă... 

— Geloasă? zise spaniolul râzând. 

— Da, geloasă, pe tot. Geloasă pe lumea aceea care te 
înconjoară şi în care eu nu pot pătrunde; geloasă pe 
servitorii tăi, care te pot vedea la orice oră, geloasă pe 
câinii tăi favoriţi, pe calul pe care-l încaleci, pe aerul pe 
care îl respiri, în sfârşit... 

— Nebuno...! 

— 0Oh!... Fă-mă nebună, dacă vrei. Dar dacă te-ar ţine şi 
pe tine închis, ca pe mine, de un an, în temniţa aceasta 
aurită, fără să ai voie să ieşi, să stai la fereastră măcar, să 
priveşti către stradă... 

— Biată Fatima! 

— Dacă ai sta tu aici închis în locul meu, continuă ea, şi 
te-ai gândi că eu respir aerul liber, că mă duc unde vreau, 
că arăt tuturor frumuseţea şi surâsul meu, spune, tu nu ai fi 
gelos? 

— Fatima, zise don Jose cu gravitate, tu ştii că afară de 
tine nu iubesc pe nimeni în lumea aceasta! 

— Nici pe logodnica ta, întrebă ea cu un accent uşor de 
ironie. 

Don Jose ridică din umeri. 


— Tu nu ştii, zise el, că logodnica mea mă urăşte şi 
dispreţuieşte? 

— Da, ştiu. 

— Crezi tu că ne vom putea ierta vreodată unul altuia, ea 
mie moartea apropiată a lui don Pedro, eu ei injuriile 
muşcătoare de care m-a acoperit? 

— Cred şi eu că nu, murmură ţiganca cu satisfacţie. 

— Oh! fii liniştită, continuă el, cu un surâs care ar fi 
făcut-o pe domnişoara de Sallandrera să se înfioare, fii 
liniştită, Fatima. A doua zi după nunta mea cu Conception, 
când tatăl ei, orbit, îmi va transmite titlurile lui, Conception 
şi cu mine vom fi ca doi străini. Eu nu iubesc în lume decât o 
singură femeie şi femeia aceea eşti tu... 

— Oh! te cred, zise ea, te cred, când îmi spui toate 
lucrurile acestea cu ochii tăi mari, frumoşi, care vorbesc, cu 
surâsul tău, în faţa căruia sunt totdeauna gata să 
îngenunchez... Dar când nu eşti lângă mine... 

Don Jose ridică din umeri. 

Țiganca continuă cu însufleţire: 

— Atunci gândul meu te urmăreşte prin Parisul acesta pe 
care nu-l cunosc decât de un an şi pe care nu l-am mai 
văzut până acum; în care te văd admirat, invidiat, 
înconjurat de femei... de toate femeile acelea care se găsesc 
în drumul tău, frumoase, anume pentru tine... în momentele 
acelea aş vrea ca toate femeile din lume să nu aibă decât un 
singur cap. 

— Pentru ce? întrebă don Jose. 

— Pentru ca să li-l tai! răspunse Fatima. 

Don Jose se uită la ea surâzând: 

— Aşadar, tu eşti nefericită la Paris? întrebă el. 

— Oh!... mă înăbuş aici. 

— Adevărat? 

— Vezi, seara când se face întuneric şi când nu mă poate 
vedea nimeni, stau, câteodată, la fereastră, amăgită de o 
speranţă vagă. Mi se pare că voi revedea în curând 


frumosul nostru cer albastru şi stelele noastre de aur, 
veşnicul acoperiş al Granadei. 

— Şi în realitate nu vezi decât ceaţă... 

— Vai!... Atunci îmi aduc aminte de viaţa mea rătăcitoare 
şi nebună de altădată, de triumfurile mele de dansatoare, 
de acea legiune de adoratori care se plecau înaintea mea 
când treceam, îmi aduc aminte de acel popor care saluta 
dansurile şi frumuseţea mea cu acele „bravo” frenetice. 
Sunt momente când urechile mele răsună de aplauze şi de 
zgomot, şi atunci încep să plâng. 

— Regreţi toate acestea? 

— Oh!... nu, fiindcă te iubesc, dar simt că mor în Paris. 

— Ei bine! zise don Jose, consolează-te, fiindcă în curând 
vom pleca. 

— Adevărat? 

— 'Ţi-o jur. 

— Şi când? 

— Peste cincisprezece zile. 

— Unde mergem? întrebă ea. 

Țiganca îşi încruntă sprâncenele. 

— La Cadix. 

— Ah! înţeleg. 

Pe buzele lui don Jose flutură un surâs crud. 

— Don Pedro trage să moară, zise el cu accentul 
întunecat. 

Țiganca îşi lăsă capul în jos. 

— Vezi tu cât de mult trebuie să te iubesc, zise ea, de am 
fost în stare să comit o astfel de crimă...? 

Don Jose nu răspunse. 

Dar deodată ţiganca se ridică, se uită la el cu un aer de 
neîncredere şi îi smulse din mână o batistă pe care o 
scosese cu un moment înainte. Ea dădu un țipăt scurt, 
alergă până la o măsuţă dintr-un colţ al camerei şi puse 
mâna pe un pumnal a cărui lamă strălucea la lumina 
lumânărilor. 

Capitolul XXIV. 


Femeia aceea atât de iubitoare, atât de blândă un 
moment înainte, femeia aceea ale cărei mişcări moi trădau 
originea orientală, se transformase deodată. Ochii îi 
scânteiară de mânie şi buzele i se crispară. Ea se reîntoarse 
la don Jose, cu pumnalul ridicat, cu privirea în flăcări: 

— Ah! trădătorule, repeta ea, să-mi spui repede de unde 
ai batista aceasta de femeie, cu inițialele pe ea, să-mi spui 
ori te omor... 

Don Jose se îngălbeni. 

— Batista asta!... zise el, ce este cu ea...? 

— De unde o ai? 

— Este a mea! 

— Minţi!... Asta este o batistă de femeie, cu inițialele „C” 
SI,S-, 

Don Jose îşi veni în fire imediat. 

— Un „C” şi un „S”? zise el. 

— Da. 

— Ei bine, nu ghiceşti? 

— Respir parfumul pe care îl emană, strigă ţiganca cu 
voce sugrumată, şi parfumul acesta îmi spune că am o 
rivală. 

— Eşti nebună! zise don Jose liniştit de-acum. 

Fatima ridică din nou pumnalul. 

— Spune-mi, ori te omor... 

Don Jose îşi încrucişa braţele şi se uită la ea surâzând. 

— Şi dacă nu vreau să spun! zise el. 

— Don Jose! Don Jose! murmură ţiganca, cu ochi ce 
anunțau furtuna, bagă de seamă!... nu mă cunoşti încă... 
dacă m-ai înşelat, vei muri. 

Don Jose se porni pe râs... 

— Eşti nebună, zise el. Acel „C” şi acel „S” sunt inițialele 
verişoarei mele: Conception de Sallandrera. Azi am fost pe 
la ea şi fiindcă uitasem să-mi iau batista de acasă, i-am 
cerut ei una. 

Braţul ridicat al ţigăncii recăzu fără putere şi scăpă 
pumnalul, dar neîncrederea nu dispăru încă din privirea ei. 


— Ai noroc, zise ea, că ai găsit explicaţia aceasta; ea te 
scapă cu viaţă. 

— Proasto! răspunde don Jose, explicaţia este adevărată, 
şi la urma urmelor, nu mă tem de amenințările tale. 

— Faci rău, don Jos€. În ziua în care mă vei trăda şi eu 
voi avea dovada trădării... 

— Ce-ai să faci atunci? întrebă spaniolul, care părea că 
se joacă cu furia amantei lui. 

Ea se aşeză din nou pe divan şi se uită fix în ochii lui. 

— Don Jose! îi zise ea, nu-ţi aduci aminte că în ziua când 
am început să te iubesc, când am renunţat pentru tine la 
viaţa mea uşuratică, consimţind să devin sclava ta, netrăind 
decât pentru tine şi prin tine, nu-ţi aduci aminte că în ziua 
aceea am jurat că voi face în aşa fel încât să mori în 
chinurile cele mai teribile dacă vreodată o altă femeie decât 
mine sau decât aceea cu care trebuie să te însori pentru a-ţi 
satisface ambiția, ar atinge buzele ei de ale tale? 

— Ba îmi aduc aminte. 

— Şi crezi că sunt o femeie care nu-şi ţine jurământul? 

— Nu. 

Ea îl privi stăruitor. 

— Eşti spaniol, zise ea, şi oricât de nelegiuit ai putea să 
fii, trebuie să crezi în Dumnezeu! 

— Cred. 

— Ei bine, jură-mi pe Dumnezeul tău, care nu este şi 
Dumnezeul meu, că nu m-ai trădat... 

— Îţi jur... 

Fruntea îngrijorată a ţigăncii păru că se descreţeşte. 

— Cu toate acestea, zise ea, am visat ceva teribil noaptea 
trecută. 

— Tu crezi în vise? 

— Sunt ţigancă. 

— Şi... ce-ai visat? 

— Nimic. Dar visul meu lăsa să se vadă. 

— Ce să se vadă? 


— Un bal, un bal la care fiecare invitat purta un costum, 
iar figura îi era acoperită cu o mască. 

— Eram şi eu? 

— Da. 

— Şi? 

— Erai la braţ cu o femeie. 

— Aşa? 

— Femeii aceleia îi spuneai la ureche că o iubeşti. 

— Atunci, zise don Jose cu veselie, femeia aceea erai tu! 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Pentru că ea purta la gât o cruce de aur... 

— Ei bine, ce dovedeşte asta? 

— Că nu puteam fi eu. 

— De ce? 

— Pentru că eu nu sunt creştină. 

— Atunci, zise don Jose cu nepăsare, visul ascunde 
adevărul. Eu nu iubesc nici o femeie sau, mai bine zis, te 
iubesc, doar pe tine... 

— Spui adevărul, don Jose? 

— E! murmură spaniolul, gelozia ta a devenit nesuferită, 
Fatima. 

— Te iubesc. 

— Şi eu te iubesc... Ce mai vrei? 

— Oh! vezi tu, zise ea cu foc, aş vrea să mă încredinţez, 
don Jose, că între noi doi este acum o legătură pe care nu o 
poate desface nimeni. 

— Iubirea noastră... 

— Nu, stima noastră... 

Şi Fatima pronunţă cuvintele acestea cu vocea gravă. 

Don Jose tresări şi tăcu. 

— Ascultă, continuă ea, până în ziua când iubirea m-a 
făcut criminală pentru tine, puteai să mă părăseşti oricând 
ai fi simţit că nu mă mai iubeşti; dar din ziua aceea, din ziua 
în care mi-am mânjit mâinile cu sângele fratelui tău pentru 
a-ţi asigura ţie logodnica lui, din ziua aceea, vezi tu, don 


Jose, îmi aparţii numai mie şi pentru totdeauna. Crima este 
un lanţ care nu poate fi sfărâmat. 

— Fatima, zise don Jose ridicând din umeri, vorbeşte-mi 
de iubirea noastră, nu-mi mai vorbi de ceea ce tu numeşti 
crima noastră. 

Şi cum ea îşi pleca fruntea şi tăcea, don Jose continuă: 

— De altfel, crima de care îmi vorbeşti, n-am comis-o nici 
eu, nici tu... 

— Dar am dictat-o. 

— Fraţii tăi au comis-o, fraţii tâi, cărora le-am promis o 
sută de mii de ducați din zestrea viitoarei mele soţii. 

— Aşa este, zise Fatima, fraţii mei sunt nişte mizerabili, 
nişte bandiți fără lege şi fără credinţă, care omoară pentru 
bani. 

— Atâta numai, observă don Jose că ei ştiu să facă astfel, 
încât să fie bine plătiţi. 

— Aşa este, dar, adăugă revenind la bănuielile ei geloase, 
în ziua în care voi hotări a te da pumnalului lor, să fii sigur 
că ei nu îmi vor cere parale pentru a te ucide. 

Don Jose se ridică şi o sărută pe frunte. 

— Eşti nebună, dragă Fatima, zise el, tu mă insulţi. 

— Eu? 

— Fireşte, dacă te îndoieşti de jurământul meu. 

— Oh! iartă-mă, zise ea, dar eu am crezut totdeauna în 
vise. 

— Ei bine! pe viitor să nu mai crezi. Te iubesc şi nu 
iubesc pe nimeni altcineva în afară de tine... 

— Adevărat? îl întrerupse ea, cu o urmă de neîncredere 
şi căutând a răscoli cu privirea până în adâncul sufletului 
lui. 

— Pe cinstea mea de spaniol! 

EI se înfăşură în manta, îşi puse barba falsă şi îşi îndesă 
şapca pe urechi. 

— Adio! zise el, este miezul nopţii. Ştii bine că unchiul 
are obiceiul câteodată, când vine de la club, să treacă pe la 
mine. Pe mâine... 


— Adio, zise ea, conducându-l până la uşa salonului. Şi 
cum el îi strângea încă o dată mâna şi voia să plece, ea îl 
reţinu. 

— Dă-mi batista aceea, zise ea. 

— Ce nebunie! 

— O vreau. 

Don Jose păru că stă la îndoială. 

— Tu mă faci să cred, strigă ea furioasă, că ai batista 
aste de la o femeie pe care o iubeşti! 

EI îi întinse batista. 

— la-o, zise el, voi spune verişoarei mele că am pierdut- 
0. 

Țiganca luă batista ca o tigroaică când pune gheara pe 
pradă; apoi, cu unghiile ei roze şi delicate, o rupse 
aruncând bucăţelele pe covor. 

Don Jose nu clipi. 

— Acum, zise ea, pleacă. Pe mâine. Dar adu-ţi încă o dată 
aminte că ne aparţinem unul altuia ca nişte sclavi şi că, în 
ziua când mă vei trăda, vei muri. 

Don Jose plecă, zicându-şi: „Oh! dacă femeia aceasta pe 
care n-o mai iubesc n-ar fi stăpână pe secretul meu şi dacă 
n-ar atârna deasupra capului meu pumnalul fraţilor ei...” 

Şi părăsi strada Rocher, nebun de furie, căci batista pe 
care i-o rupsese Fatima nu era a domnişoarei Conception. 
Don Jose minţise. 

Fatima rămase în pragul uşii până când nu mai auzi paşii 
lui don Jose. Apoi se întoarse, traversă din nou salonul şi vru 
să intre în budoar. Dar se retrase înspăimântată şi dădu un 
țipăt înăbuşit. În faţa ei era un om, un necunoscut, care 
parcă apăruse din pământ - căci budoarul nu avea decât o 
singură ieşire - şi care se uita la ea foarte liniştit, ţinând 
între degete pumnalul pe care îl avusese Fatima cu câteva 
minute mai înainte. Pumnalul acela era singura armă pe 
care o avea ţiganca. 

— Cine sunteţi? întrebă ea repede stăpânită de un 
sentiment de spaimă. 


— Un prieten. 

— Un prieten, dumneavoastră? 

— Eu. 

— Şi ce vreţi? 

— Să vă vorbesc despre don Jose. 

Şi necunoscutul, cu un gest politicos şi în acelaşi timp 
poruncitor o rugă să închidă uşa budoarului. 

Ochii omului aceluia străluceau într-un chip fascinant, şi 
ţiganca se simţi stăpânită, de el, fără voie. 

Femeia aceea mândră fusese îmblânzită de o singură 
privire. Ea închise uşa şi îi zise: 

— Vorbiţi, vă ascult... 

— Oh! zise necunoscutul, ce trebuie să vă spun eu este 
cam lung, dar, în sfârşit... 

Fatima se uită la el cu un aer de nedumerire, provocat 
de înfăţişarea curioasă a acelui om şi de modul misterios în 
care pătrunsese în casă la ea. 

Omul era înalt, iar pe umeri îi cădeau pletele de un blond 
închis. Purta barbă de aceeaşi culoare, stufoasă şi 
neîngrijită, care îi acoperea pieptul. 

Nişte sprâncene stufoase, de asemenea blonde, dădeau 
privirii sale un ce mobil şi nehotărât care uimea. 

Omul era travestit sau aceea era figura lui obişnuită? Cel 
mai dibaci observator n-ar fi putut să se pronunţe. Pe figura 
aceea nu se putea citi nici o vârstă. 

Era bătrân? Era tânăr? 

Mister! 

Costumul îi era şi el extraordinar. Era îmbrăcat cu 
pantaloni strânşi în cizme ponosite, drepte, care atestau 
sărăcia proprietarului lor, iar drept haină avea un fel de 
manta cu şireturi, care i se încrucişa pe piept. Pe cap avea o 
caschetă din piele de vulpe, cu cozorocul lung. 

Pe când Fatima se uita la omul care pentru ea trecea pe 
drept cuvânt ca o apariţie misterioasă, acesta se uita la ea 
cu o privire senină şi îi zise: 

— Vă numiţi Fatima? 


— Da, răspunse ea. 

— Sunteţi amanta lui don Jose... 

Ea tresări şi se uită la el atentă. 

— Îl cunoaşteţi? 

— Cunosc femeia pe care o iubeşte şi cu care vă 
trădează. 

Cuvintele acestea o făcură pe Fatima să sară în sus ca o 
leoaică şi ochii îi străluciră ca două lame de sabie. 

— Minciună! strigă ea. 

Dar necunoscutul o ţintui pe loc cu privirea hotărâtă şi 
continuă: 

— Aşteaptă, Fatima. După ce îţi voi spune lucruri pe care 
credeţi că le ştiţi numai dumneavoastră amândoi, don Jose 
şi cu dumneata, poate că veţi mai adăuga ceva cuvintelor 
mele. 

Şi Fatima, îmblânzită, dar tremurătoare, murmură din 
nou: 

— Vorbiţi... vă ascult... 

— Fatima, continuă necunoscutul, don Jose are un frate. 

Țiganca tresări. 

— Fratele acesta se numeşte don Pedro. 

— Şi pe el îl cunoaşteţi? întrebă ea tremurând. 

— Este... Este pe moarte... Peste cincisprezece zile îşi va 
da duhul. 

Țiganca îşi plecă fruntea, simțindu-se cuprinsă de 
remuşcare. 

— Aşteaptă, continuă straniul personaj, fratele acesta 
moare otrăvit. 

De data aceasta ţiganca ridică ochii spre necunoscut şi 
se uită la el cu spaimă. 

— Ştiţi şi asta? zise ea. 

— Ştiu că don Jose şi cu dumneata sunteţi asasinii lui don 
Pedro. 

Spaima ţigăncii ajunsese în ultimul grad. 

— Oh! iertare! iertare! zise ea, ca şi cum omul acela care 
o acuza i-ar fi apărut ca un răzbunător al lui don Pedro, 


iertare! Îl iubeam...! 

Necunoscutul începu să râdă. 

— Lucrurile acestea nu mă privesc deloc, zise el, şi puţin 
îmi pasă dacă don Pedro este pe moarte sau dacă a murit. 
Nu te teme de nimic, Fatima. 

— Atunci ce doriţi? întrebă ea ceva mai liniştită. 

— Nu-i spuneai adineauri lui don Jose... 

— Cum!... eraţi aici? 

— Ce-ţi pasă!... Destul că ştiu. Nu îi spuneai: „Don Jose, 
don Jose, dacă mă vei înşela vreodată, vei muri”. 

— Da, am spus. 

— Credeai ce spuneai? 

— O jur. 

— Ei bine! zise necunoscutul, rânjind, dacă te ţii de 
jurământ, ţi-l voi arăta pe don Jose la braţul rivalei tale! 

— Dar unde? Când? întrebă Fatima, înfiorându-se de 
gelozie şi de mânie. 

— Peste opt zile, la un bal mascat. 

— 01... visul meu, murmură ţiganca, zăpăcită, l-am văzut 
în vis...! 

Şi uitându-se la omul acela cu frică: 

— Dar dumneata eşti Satana? îl întrebă ea. 

— Poate. 

Şi el izbucul într-un hohot de râs ca al unuia aparţinând 
infernului. 

Capitolul XXV. 

În faţa lui don Jose, atunci când în sufletul ei nu era 
decât o simplă bănuială, Fatima dăduse drumul întregii sale 
furii, întregii mânii. Ea îl ameninţase cu pumnalul. Dacă ar 
fi stat pe gânduri pentru a explica de unde avea batista, l-ar 
fi omorât. În faţa acestui om misterios, din contră, ţiganca 
se simţea fără nici o putere. 

Cu toate acestea, intrusul îi spusese: „Don Jose te 
înşeală... ai o rivală pe care ţi-o voi arăta la un bal 
mascat...” 


Or, toate acestea se potriveau atât de bine cu visul 
ţigăncii încât nu se mai putea îndoi. 

Ei bine, din moment ce bănuiala se transformase în 
certitudine, furia ţigăncii nu mai cunoscu margini. Ea se 
uita la omul acela cu uimire, se uita la el ca la un geniu rău, 
care părea ieşit din infern şi repetă întrebarea cu un fel de 
frică: 

— Sunteţi diavolul? 

Curiosul personaj râdea. Dar după câteva minute, pofta 
de râs îi trecu, veselia îi dispăru şi continuă astfel 
conversaţia: 

— Ce-ţi pasă, draga mea, dacă eu sunt diavolul sau nu? 

— Mi-e frică! zise ea, ridicându-se şi încercând să se 
îndepărteze. 

El o apucă de mână şi o ţintui pe scaun. 

— Faci rău dacă ţi-e frică de mine, zise el, îţi sunt 
prieten. 

— Dumneata? 

— Eu. 

— Dar nu v-am văzut niciodată. 

— Eu te cunosc demult. Şi dacă vrei, îţi pot povesti, 
punct cu punct, istoria legăturii tale cu don Jose. 

Ea se uită la el, continuând să tremure. 

— Este aproape un an de când ai venit la Paris şi ai făcut- 
o fiindcă trebuia să sosească aici don Jose. Ela venit 
înaintea ta. 

— Aşa este, murmură ea... 

— Pe vremea aceea don Jose te iubea şi era atât de gelos 
pe tine, încât a trebuit să vii la Paris noaptea. 

— Aşa este. 

— Ela închiriat pentru tine casa asta, care are două 
intrări, dintre care una dă în casa de alături; el intră prin 
camera doamnei Coralia, lustruitoarea. 

— Oh! şi asta este adevărat. 

— Cealaltă, care este principală, şi care dă spre scară, 
răspunde în piaţa Laborde. 


— Dar de unde ştiţi toate astea? întrebă ţiganca. 

— Tu trăieşti aici împreună cu o bătrână, care ţi-a fost 
doică, şi cu un negru, care îţi este servitor. Aceste două 
fiinţe erau în serviciul tău când erai în Spania, şi, pe 
vremuri, înainte de a-l iubi pe don Jose, fuseseră angajate 
pentru tine de un tânăr oarecare care te iubea. 

— Vai! Şi asta este adevărat, murmură ţiganca, care, 
probabil, regreta în momentul acela viaţa ei strălucită de 
altădată. 

— Dar, continuă necunoscutul, amândouă aceste fiinţe 
sunt vândute astăzi lui don Jose şi sunt devotate trup şi 
suflet. 

— Cred. 

— Bătrâna face pe păzitoarea şi prin mahala merge 
vorba că tu eşti o bolnavă nenorocită, care ai venit la Paris 
pentru a te vindeca de un cancer care te roade. Or, cum n- 
ai fost văzută de nimeni, niciodată, se vorbeşte chiar, că nu 
te poţi da măcar jos din pat... 

Țiganca asculta spusele străinului cu un aer din ce în ce 
mai uimit. 

— Ştii destule acum, zise necunoscutul, nu este aşa? 

— Oh! da. Văd bine că eşti în posesia tuturor secretelor 
mele. 

— Şi când afirm că don Jose te înşeală, mă crezi? 

— Poate, dar îmi trebuie o probă. 

— O vei avea... peste opt zile. 

Ea continuă să rămână zdrobită, deznădăjduită. 

— După cum văd, continuă el, cu dispreţ, m-am înşelat 
cu tine, draga mea, n-ai inimă. 

— Eu! Eu? răspunse ea. 

— Adineauri voiai să-l omori pe don Jose şi acuma eşti 
gata să leşini şi să începi să plângi. 

Cuvintele acestea făcură să se redeştepte în ea toate 
instinctele sălbatice care alcătuiesc energia rasei sale. Ea 
îşi ridică fruntea cu mândrie şi privi pe necunoscut drept în 
faţă. 


— Vă înşelaţi, zise ea, nu ştiţi cine sunt... 

— Eşti o femeie slabă, o femeie care iubeşte. 

Dar ochii ţigăncii începuseră să scânteieze, figura ei se 
acoperise de acea paloare care dovedea hotărârea. Ea îşi 
sumese mâneca şi lăsă să i se vadă braţul frumos, musculos, 
un braţ ca de atlet. 

— Uitaţi-vă, zise ea, pielea mea este fină, nu este aşa? 
Pentru a o săruta, mulţi gentilomi din Granada sau din 
Sevilia şi-ar fi vândut toată averea. 

— Aşa este, murmură necunoscutul rânjind, cred şi eu că 
pentru a simţi cineva braţele tale încolăcite în jurul gâtului 
său, ar fi în stare să facă cele mai mari nebunii. 

— Ei bine, continuă ea, pielea aceasta fină şi vinele 
albastre ascund nişte muşchi de oţel şi vă jur că în ziua 
când braţul meu se va ridica asupra pieptului lui don Jose, 
înarmat cu un pumnal, în ziua aceea braţul acesta nu va 
ezita de a-i împlânta pumnalul până în plăsele... 

Ea pronunţă ameninţarea aceasta cu răceală, însă cu un 
accent atât de convingător încât necunoscutul nu se îndoi 
un singur moment că ea nu va sta pe gânduri pentru a o 
împlini. 

— Aşa, da! zise el. Acum încep să recunosc că eşti 
aceeaşi de mai înainte. 

— Dovediţi-mi că don Jose mă înşeală şi vă jur că îl voi 
ucide! 

— Jură-mi că vei face lucrul acesta şi te voi crede. 

Țiganca ridică mâna cu solemnitate şi zise: 

— Există o religie misterioasă, care nu seamănă nici cu 
cea a creştinilor, nici cu cea a musulmanilor. Părinţii mei m- 
au crescut în cultul acesta, pe care restul lumii îl 
nesocoteşte, dar căruia noi, ţiganii, noi oamenii veşnic 
izgoniți şi veşnic victorioşi, îi consacram o credinţă 
fierbinte. Nici un ţigan în lumea aceasta n-a jurat pe cultul 
acesta fără să-şi ţină jurământul - chiar dacă jurământul |- 
ar fi târât la moarte. Ei bine, pe credinţa părinţilor mei, în 
numele acelei divinităţi de care nu este permis să vorbesc 


faţă de aceia care nu cred în ea, vă jur că îl voi înjunghia pe 
don Jose în momentul în care îl voi vedea alături de rivala 
mea. 

— Bine, zise necunoscutul, acum te cred. 

— Aştept dovada, zise ea. 

— O vei avea, atât numai că tu, ţigancă din fire, trebuie 
să ştii că răzbunarea nu-şi poate atinge țelul decât însoţită 
de virtutea tăcerii, virtute care se numeşte prudenţă. 

— Ştiu. 

— Acela care vrea să se răzbune, trebuie să tacă. 

— Voi tăcea. 

— Trebuie să fii întotdeauna cu surâsul pe buze şi cu 
veselia în ochi. 

— Şi cu ura în inimă. Oh!... fiţi liniştit, îi voi surâde şi îl 
voi îmbăta cu drăgălăşeniile mele. 

— Fatima, zise încă o dată necunoscutul, nimeni nu m-a 
văzut intrând aici şi nimeni nu ştie pe unde am pătruns. Mă 
voi reîntoarce să te mai văd. 

— Când? 

— Peste trei zile. 

— Şi îmi veţi aduce dovada? 

— Îţi voi spune, cel puţin, cum vei putea găsi dovada. 

— Bine. Mă încred în dumneavoastră. 

— Stai, fetiţo, zise el surâzând, n-am terminat cu 
sfaturile şi cu recomandările pe care mai am să ţi le fac. 

— Ce mai este? 

— Îţi repet, fereşte-te de doica şi de negrul tău, cum te- 
ai feri de cel mai înverşunat duşman. 

— Pentru ce? 

— Îţi voi spune mai târziu pentru ce; astăzi nu-ţi pot zice 
NIMIC. 

Necunoscutul se apropie de o măsuţă pe care se afla un 
frumos vas chinezesc. 

— Vezi vasul acesta? 

— Da. 


— În fiecare seară, când îl vei aştepta pe don Jos6, ridică 
vasul şi dedesubtul lui vei găsi un bileţel cu instrucţiunile 
mele. 

Țiganca mergea din uimire în uimire. Dar nedumerirea 
ei atinse culmea când necunoscutei îi spuse: 

— Acum te las... dar trebuie să-ţi spun că nu trebuie să 
ştii nici pe unde plec, nici pe unde am venit. 

El scoase din buzunar o basma roşie şi înfăşură cu ea 
capul ţigăncii. 

— Am să-ţi leg ochii. 

— Leagă-mi-i, zise ţiganca. 

EI îi acoperi capul, trecu basmaua de două ori pe 
deasupra ochilor, şi înnodă bine capetele la spate. 

— Numără până la o sută cincizeci, zise el. Apoi îţi poţi 
scoate legătura. 

Țiganca se supuse. Când termină, budoarul era gol; 
necunoscutul dispăruse. 

— Acesta a fost necuratul! murmură ea superstiţioasă, 
ridicându-şi mâinile spre cer. 

A doua seară, pe la ora zece, când trebuia să vină don 
Jose, Fatima îşi aduse aminte de sfaturile pe care i le 
dăduse misteriosul personaj. Ea dădu la o parte vasul 
chinezesc. Dedesubtul lui era un bileţel, îndoit, aşa cum 
numai ţiganii au obiceiul să îndoaie o scrisoare. Bileţelul era 
scris cu cerneală roşie şi acoperit de nişte semne bizare şi 
indescifrabile pentru oricine altul în afară de ea. 

Era scrisul şi limba ţiganilor din Spania. Pe lângă bileţel 
mai era un pachet mic, de mărimea unei nuci, sigilat cu 
îngrijire. Iată ce conţinea bileţelul: „Înghite, sub pedeapsă 
de moarte, praful din pacheţelul alăturat.” 

Țiganca rupse sigiliul de ceară şi găsi într-un plic un fel 
de praf mărunt ca făina. 

Cu toată ameninţarea din scrisoare, poate că ea ar fi stat 
pe gânduri pentru a se supune, dar Fatima era spaniolă, 
ceva mai mult, ţigancă, adică era o fiinţă superstiţioasă 
pentru care supranaturalul avea un farmec nespus. 


„Este evident, îşi zise ea, că acela pe care l-am văzut era 
necuratul; el mi-a scris şi tot el mi-a trimis praful acesta... 
Dar pentru ce? Nu ştiu, ceea ce ştiu este că diavolul ţine cu 
mine, fiindcă sunt ţigancă şi fiindcă el este singurul 
Dumnezeu pe care îl adorăm pe ascuns. Strămoşii noştri au 
fost la Sabat şi s-au dat lui. Poate chiar eu sunt copilul lui...! 

Şi în urma amestecului acesta bizar de corupţie şi de 
credulitate, femeia aceea, care nu credea în Dumnezeu 
pentru a se încrede în dracul, turnă praful într-un pahar pe 
care îl umplu cu apă. 

Praful se dizolvă numaidecât, fără ca apa să-şi piardă 
limpezimea pe care o avusese înainte. Țiganca duse paharul 
la buze şi îl goli dintr-o înghiţitură. Aproape în acelaşi 
moment se auzi zgomot în salon. 

„Vine don Jose”, se gândi ea. 

Ea aruncă bileţelul în foc, apoi se duse la uşa budoarului 
pentru a o deschide. Într-adevăr, era don Jos€. Spaniolul 
era surâzător şi liniştit. El îi apucă talia şi, ca şi în ajun, o 
sărută pe frunte. 

— Bună seara, dragă Fatima, îi zise el cu o voce cât se 
poate de drăgăstoasă. 

Fatima îşi simţi inima bătându-i cu putere. 

În momentul acela credea că don Jose o trădează cum 
credea în lumina soarelui şi voi să-şi încolăcească braţele în 
jurul gâtului lui pentru a-l sugruma. Dar se gândi 
numaidecât la sfaturile aceluia pe care îl lua drept dracul şi 
pe care, din cauza superstiţiei, îl socotea drept tatăl ei. 

Figura ei rămase liniştită şi surâzătoare. 

Don Jose îşi scoase mantaua şi ţiganca observă atunci că 
el ţinea în mână o sticlă prăfuită. 

— Ce este asta? întrebă ea. 

— Asta este o surpriză pe care voiam să ţi-o fac, 
răspunse el. O sticlă de maraschino pe care am primit-o azi 
dimineaţă din Spania. 

— Oh! maraschino, zise ea cu o bucurie copilărească, 
băutura scumpei noastre patrii. 


Don Jose puse mâna pe cordonul de mătase şi sună. 
Negrul, care servea sau, mai bine zise, păzea pe ţigancă 
apăru. 

— Adu-ne pahare, zise don Jose, căci vreau să beau şi eu, 
adăugă el cu veselie. 

Înainte de a merge mai departe, să ne întoarcem puţin 
înapoi şi să urmărim pe don Jose în seara trecută, când, 
plecând din strada Rocher, se întorcea acasă. 

După cum se ştie, don Jose locuia în strada Ponthieu nr. 3 
şi ferestrele apartamentului său dădeau spre Champs- 
Elys6es. 

Don Jose plecase de la Fatima furios. El nu o mai iubea 
pe ţigancă, de care de altfel fusese amorezat nebuneşte 
timp de mai mulţi ani. De două luni, don Jose avea altă 
iubire în inimă şi iubirea aceasta, care mergea mână în 
mână cu planurile lui ambiţioase, îi lua prea mult timp 
pentru a-i da răgaz să se ocupe îndeaproape de Fatima. 

Dar el ştia că ţiganca nu era ca acele amante pariziene 
cu care se pot rupe legăturile numaidecât. [iganca era o 
femeie sălbatică şi neîndurătoare care se considera legată 
de el pentru veşnicie, care îşi părăsise pentru el viaţa 
rătăcitoare şi nebună, care devenise pentru el criminală. 
Femeia aceea era stăpână pe secretul lui şi putea, în ziua 
când ar fi părăsit-o, să-l acuze de asasinat. Într-un acces de 
gelozie, ar fi fost în stare să-l ucidă. Ea îl ameninţase şi 
amenințările acelea îl impresionaseră pe don Jose atât de 
mult, încât se reîntoarse acasă tremurând, dar meditând la 
o nouă faptă rea. 

Pentru a se duce la ţigancă, după cum s-a văzut, don Jose 
întrebuința o mulţime de precauţii. El venea acasă, mai 
întâi, fără grijă, îmbrăcat ca de obicei. Aici îşi schimba 
costumul, se îmbrăca în haine de lucrător şi îşi punea o 
barbă falsă, mare, neagră, ce îl făcea să semene întrucâtva 
cu un tâmplar care avea de lucru în casă. Apoi, în loc să 
coboare pe scara mare, ceea ce l-ar fi silit să treacă prin 
faţa gheretei portarului, ieşea prin bucătăria 


apartamentului său şi apuca pe scara de serviciu, care da în 
curte. Când se întorcea, intra în acelaşi fel, trecând din nou 
prin bucătărie, unde îl aştepta valetul. 

Servitorul acesta merită câteva cuvinte, căci era mai 
mult confidentul decât servul stăpânului său. Zampa, aşa îl 
chema, era portughez, şi don Jose îl luase în serviciul său 
într-un chip cât se poate de curios. 

Cu patru ani înainte, don Jose era la Madrid, locuind 
singur în vastul palat al familiei de Sallandrera. Ducele şi 
familia lui erau atunci la castelul lor Granadiera. Palatul 
Sallandrera dădea spre o piaţă, unde se executau pe 
vremea aceea condamnările la moarte. 

Într-o dimineaţă, tânărul spaniol fu deşteptat de o 
rumoare surdă. Deşteptându-se şi ducându-se la fereastră, 
văzu ghilotina ridicată, înconjurată de o mare mulţime de 
oameni. Ghilotina fusese ridicată atât de aproape de palat, 
încât de pe estrada ei ar fi putut intra cineva pe fereastră în 
palat. Don Jose, mare amator de asemenea spectacole, se 
duse la una din aceste ferestre pentru a nu lăsa să-i scape 
nici un moment. După puţin timp apăru condamnatul. Era 
Zampa. 

EI fusese condamnat la moarte pentru că asasinase o 
bătrână, împreună cu servitoarea ei, pe drumul dintre 
Madrid şi Escurial. Motivul a fost furtul; trecând din 
întâmplare, o companie de soldaţi îl arestară şi îl duseră la 
închisoare. 

Don Jose îşi puse monoclul şi începu să se uite la 
condamnat. Acesta era un tânăr de talie mijlocie, care 
părea înzestrat cu o mlădiere şi o forţă neobişnuite. 
Fruntea lui era lată, privirea nehotărâtă, buzele subţiri, cu 
o expresie crudă. 

Zampa urcă scara eşafodului cu pasul hotărât, dar când 
zări laţul de sârmă care trebuia să-l sugrume şi scaunul pe 
care urma să şadă, frica morţii îl cuprinse şi începu să 
tremure din tot corpul. 


În acelaşi timp, faţa lui se învineţi, iar surâsul de 
fanfaron îi dispăru de pe buze. 

Privirea lui disperată zări fereastra la care sta don Jose. 
El măsură distanţa din ochi şi imediat îi pătrunse în suflet 
speranţa arzătoare de a scăpa de supliciu. Speranţa 
aceasta îi redase curajul şi vigoarea. 

În momentul când călăul puse mâna pe el şi voia să-l facă 
a se aşeza pe scaunul fatal, Zampa făcu o sforţare, rupse 
legăturile care îi ţineau braţele, muşcă pe călău, care 
scoase un țipăt de durere, răsturnă pe cele două ajutoare 
ale lui, sări ca un tigru pe deasupra capului lui don Jose şi 
căzu în palatul de Salladrera. 

Înainte de a-şi veni în fire călăul, ajutoarele lui şi 
mulţimea, care dădu un strigăt general de surprindere, 
condamnatul dispăruse. 

Toţi servitorii erau la ferestre, aşa că palatul era gol. 

Când don Jose îşi reveni şi el din surprindere, se întoarse 
pentru a căuta din ochi pe condamnat. Nu văzu pe nimeni. 
Uşa odăii în care se găsea singur şi prin care trebuia să 
treacă fugarul era deschisă. 

Armata înconjură palatul şi-l răscoli de sus până jos, fără 
să dea de urma lui. 

Condamnatul se evaporase. 

Capitolul XXVI. 

După opt zile, pe când întreg Madridul nu vorbea de 
altceva decât de dispariţia lui Zampa, dispariţie care părea 
mai mult un miracol, don Jose zări stând la căpătâiul patului 
său un om cât se poate de liniştit: era Zampa. 

Don Jose îl recunoscu şi nu se putu opri să nu râdă. 

— E! he!... exclamă el, dar de unde ai ieşit? unde ai stat 
ascuns? 

— Vă voi spune totul, răspunse Zampa, dacă Excelenţa 
voastră binevoieşte să-mi facă un jurământ. 

— Vorbeşte, zise spaniolul, ce jurământ vrei? 

— Că nu mă veţi preda. 


— Sigur că nu te voi preda, răspunse don Jos6, eu nu 
sunt poliţist şi treburile justiţiei nu mă privesc. Dacă oricare 
altul, afară de mine, nu te va da pe mâna călăului, poţi fi 
sigur că ai să trăieşti o sută de ani. 

— Excelenţa voastră vorbeşte ca Scriptura, zise 
condamnatul. Dar mai am să vă fac o propunere. 

— Ce mai este? 

— Dacă mi-aş tăia barba şi mi-aş vopsi negru părul, care 
este roşu, aş deveni de nerecunoscut. 

— Se poate şi chiar te sfătuiesc să faci lucrul acesta. 

— Şi dacă, atunci, Excelenţa voastră ar voi să mă ia în 
serviciul său? 

Don Jose strâmbă din nas. 

— Oh! zise Zampa, veţi avea în mine un servitor devotat 
până la moarte, un servitor care se va lăsa să fie tăiat 
bucățele pentru dumneavoastră. N-aţi avea decât să 
porunciţi şi voi fi, după cum veţi voi asasin sau om cinstit... 

Sufletul pervers al lui don Jose fu mişcat de cuvintele 
acestea. Spaniolul văzu în Zampa un om care, la nevoie, va 
putea deveni mâna lui dreaptă, un om care, la un singur 
semn al său, ar da foc întregului Madrid. 

— Fie, îi zise el, te fac cameristul meu. Acum spune-mi 
unde ai stat ascuns? 

— Vă spun, monseniore, dar înainte, daţi-mi voie să vă 
precizez că eu cunosc palatul acesta mai bine decât 
servitorii dumneavoastră; anul trecut am intrat de câteva 
ori în el pentru a fura. 

— Aşa? zise don Jose. 

— Eu am furat diamantele doamnei ducese, mătuşa 
dumneavoastră. 

— De minune! 

— Ştiţi, continuă Zampa, că în camera domnului duce 
este o armură de mărime colosală, ridicată pe un 
postament, cu cască şi cu cozorocul lăsat... 

— Armura aceea, zise don Jose, este a unui Sallandrera, 
tovarăş cu Cid şi era mai mare decât el. 


— Ei bine, m-am strecurat în armură, fiind sigur că 
nimeni nu mă va căuta acolo. 

Dezvăluirea aceasta sfârşi prin a-l seduce pe don Jose. El 
dădu voie lui Zampa să-şi taie barba şi îl luă chiar în ziua 
aceea în serviciul său. 

De atunci, între stăpân şi valet se legă un fel de 
intimitate, primul lăsând să i se întrevadă instinctele 
perverse şi viciile, cel de-al doilea lăudându-le şi 
încurajându-le cum putea mai bine. 

În afară, poate, de otrăvirea lui don Pedro, Zampa 
cunoştea toate secretele stăpânului său. El era la curent cu 
cele două amoruri ale lui şi în seara aceea, când don Jose se 
întoarse acasă impresionat de ameninţarea Fatimei că îl va 
omori, valetul fu izbit de paloarea feţei lui şi de agitația 
nervoasă în care se găsea. 

— V-aţi certat cu ţiganca? întrebă el. 

— Nu, murmură don Jose. 

— Sunteţi foarte palid. 

Don Jose se uită la Zampa. 

— Ia, spune-mi, zise el trăgându-l în camera de culcare, 
găseşti că Fatima este frumoasă? 

— Foarte frumoasă. 

— Curios, continuă don Jose cu nepăsare, eu nu o mai 
iubesc şi mi se pare foarte urâtă. 

— Poate că iubiţi pe alta? 

— Aşa este. 

— Dar să vorbim pe faţă. Fatima este o femeie fără 
educaţie, cu apucături sălbatice, o femeie care, într-o zi, 
într-un acces de gelozie, va sfârşi prin a vă înjunghia... 

— Şi mie mi-e teamă. 

— Dacă mi-aţi da voie să vă dau un sfat... 

— Spune... 

— Eu m-aş desface de ea iute-iute. 

— Aş! zise don Jose, continuând să se prefacă nepăsător, 
cu toată emoția ce-l cuprinsese. Fatima este o femeie de 
care nu poţi scăpa uşor. 


— Aşa este. 

— Atunci? 

— S-o omorâm, este cel mai simplu. 

Don Jose se uită în ochii valetului său. 

— Ştii că eşti un băiat de spirit? zise el. 

— Îmi pare bine. 

— Şi m-am gândit să te însărcinez pe tine cu treaba asta. 

— Vă foarte mulţumesc de atenţie! 

— Ce? 

— Vreau să spun, zise Zampa cu gravitate, că aici 
suntem la Paris, într-o ţară în care poliţia are ochi buni, 
urechi minunate şi în care o lovitură de pumnal este mai 
periculoasă pentru cel care o dă, decât pentru acela care o 
primeşte. 

— Drace! zise don Jose, cam descurajat de prudenţa lui 
Zampa. 

— Dar, continuă acesta, în lumea asta poţi aranja orice... 

— Ah!... Şi cum? 

— Am adus, dintr-o călătorie pe care am făcut-o în 
Insulele Marchize, o otravă de toată bunătatea, care 
omoară în douăzeci şi patru de ore. 

— A! ha!... făcu don Jose. 

— Otrava este un praf vegetal care omoară fără să lase 
urme. 

— Şi ai otrava? 

— Fireşte! 

— Pe sfântul Jacques de Compostela, murmură don Jose 
încântat, lasă-mă acum să mă culc... Mâine vom mai vorbi 
de lucrul acesta care mă interesează foarte mult. 

Şi don Jose se trânti în pat, unde adormi numaidecât, 
visând că Fatima trecuse deja în lumea cealaltă şi intra în 
paradisul lui Mohamed, unde Profetul o transformase în 
înger. 

Se înţelege acum ceea ce conţinea sticla cu maraschino 
pe care o adusese don Jose Fatimei, în seara următoare. 
Țiganca luă sticla şi o destupă ea însăşi. 


— Vreau să ciocnesc cu tine, scumpul meu senior, zise 
ea. 

Şi se uită la don Jose cu o privire arzătoare pe când ura 
îi rodea inima. 

Apoi îi turnă de băut şi în urmă îşi turnă şi ei. În sufletul 
ei intrase însă o bănuială. 

— Poate că voieşte să mă otrăvească, îşi zise ea. 

Dar don Jose luă paharul surâzând, îl ridică, salută pe 
Fatima şi îl goli dintr-o înghiţitură. 

— În sănătatea ta, zise el, punând paharul la loc pe 
masă. 

Fatima nu mai stătu la îndoială şi îşi goli şi ea paharul. 
Apoi, cei doi amanți mai statură o oră împreună, mână în 
mână, don Jose neîncetând cu jurămintele de dragoste, 
ţiganca ascultându-l cu surâsul pe buze şi cu ura în suflet. 

În sfârşit, sună ora douăsprezece. Era ora când don Jos6 
se retrăgea. 

— Adio, îi zise el strângând-o cu dragoste la piept. 

— Adio, răspunse ea. 

— Să nu mai fii geloasă. 

— Oh!... nu!... răspunse ea cu o prefăcătorie a cărei 
perfecţiune putea fi plasată la marginea sincerităţii. 

Şi se uită la el cu o privire fascinantă. 

— Am fost geloasă astă-seară? întrebă ea. 

— Nu, recunosc. 

— Ei bine!... am să fiu în toate zilele cum am fost astăzi. 
Te iubesc şi sunt sigură că mă iubeşti şi tu. 

Ea îl conduse până la uşa salonului strângându-i încă o 
dată mâna. 

— Adio!... adio!... repetă ea, cu un fel de frenezie, care 
era cât pe aci să îi trădeze furia. 

În bucătărie, don Jose întâlni pe bătrâna care o alăptase 
pe Fatima. 

— La ce oră se scoală stăpâna ta? o întrebă el. 

— La zece. 


— Mâine, continuă el, o poţi lăsa să doarmă până la 
douăsprezece. Este foarte obosită. 

Bătrâna nu observă surâsul crud care flutura pe buzele 
spaniolului. 

— Biata Fatima! murmură don Jose plecând. N-are decât 
douăzeci şi patru de ani; păcat să moară atât de tânără! 

Părăsind pe don Jose, Fatima se reîntoarse în budoar şi, 
ca şi în ajun, se retrase înspăimântată. Curiosul personaj, 
despre care credea că este dracul, o aştepta, liniştit, stând 
pe divan. El întinse mâna spre sticla cu maraschino. 

— Ai băut din asta? întrebă el. 

— Da, răspunse ea. 

Într-un colţ al budoarului era un papagal de toată 
frumuseţea, care moţăia pe băţul lui. Necunoscutul se 
ridică fără să spună un cuvânt, se apropie de papagal şi îi 
întinse degetul. Papagalul sări pe degetul lui şi se lăsă dus 
până la masă, în timp ce ţiganca se uita la el uimită. 

Necunoscutul luă apoi sticla cu maraschino şi turnă 
câteva picături în paharul din care băuse Fatima. 

— Este minunat, zise ea. la gustaţi. 

Dar în loc de a bea şi continuând să ţină papagalul în 
palma stângă, misteriosul personaj luă o bucăţică de zahăr 
şi o înmuie în vinul din pahar. Maraschino-ul se infiltra 
picătură cu picătură în bucăţica de zahăr. Necunoscutul o 
întinse atunci papagalului, care o luă, o sfărâmă în cioc şi o 
înghiţi. 

— Dar ce faceţi? strigă ţiganca. 

Omul nu răspunse, dar îi arătă cu mâna papagalul, care 
abia înghiţise zahărul îmbibat cu maraschino şi dădu din 
aripi, se zbătu câteva momente şi căzu ca trăsnit la 
picioarele ţigăncii. 

— Vezi, zise atunci bizarul personaj, e nevoie de numai 
trei minute ca maraschino-ul acesta din care ai băut un 
pahar, să omoare un câine şi douăzeci şi patru de ore 
pentru a face un cadavru dintr-o fată frumoasă ca tine... 
Don Jose te-a otrăvit! 


Să ne întoarcem puţin înapoi. 

Banco era o fată de şaisprezece ani, blondă, ca o madonă 
a lui Rafael, cu nişte ochi de un albastru închis, cu reflexe 
de verzui, cu nişte dinţi albi şi ascuţiţi, cu buzele roşii, cu 
nasul acvilin, cu picioarele şi mâinile ca de copil. Banco 
avea o talie zveltă; nu era nici înaltă, nici scundă şi când 
mergea lăsa să se vadă graţia maiestuoasă a corpului ei, 
graţie care nu se întâlneşte decât la fetele din Andaluzia şi 
pe care spaniolii le numesc „mencho”. 

Cu toate acestea, Banco era născută la Paris. Dar tatăl şi 
mama ei veniseră acolo din Spania, cu vreo douăzeci de ani 
înainte şi îndeplineau la palatul generalului spaniol S... 
maiestuoasa funcţie de portari...! 

Lucru curios, spaniolul, însurat cu o femeie din Sevilia, 
bruni amândoi ca toţi cei din ţara lor, dăduseră naştere unei 
fete blonde ca o rază de soare, ca şi cum ar fi fost născută 
în Scoţia sau în Danemarca. Şi ceea ce era şi mai curios 
încă, dat fiind că îndeletnicirea lor de portari nu era prea 
rentabilă, de la vârsta de cincisprezece ani, Banco devenise 
deodată bogată. Într-o seară, un cupeu venise să o ia de la 
casa părintească şi să o ducă în strada Castiglione, unde 
fata găsi cea mai frumoasă locuinţă pe care o putuse visa. 
Un adevărat boier, stăpânul a o mulţime de sate şi a câtorva 
mii de ţărani, prezentă cheile de la casă pe o pernă de piele 
verde. Perna aceea era un portofoliu. 

De un an, Banco era foarte la modă: ea avea cai de preţ, 
diamante cum rar se văd şi dădea sindrofii care aveau 
răsunet în mediul literar. 

Cum spuneam, Banco nu avea decât şaisprezece ani şi 
vreo câteva luni... Dar ea fusese născută cu intuiţia artei; ea 
nu avea timp să înveţe, făcea totul pe ghicite. Nu iubise 
niciodată şi era încredinţată că nici nu va putea iubi. 

În scurte cuvinte, Banco era o vicioasă. Ea avea o damă 
de companie, care trecuse de patruzeci de ani. Femeia 
aceasta, care se numea Carlo, prescurtare din Carlotta, 


fusese născută în magherniţa unei vânzătoare de fructe şi 
pretindea că are strămoşi... 

Ea ţinea casa tinerei Banco, furând-o cât putea şi dându- 
i sfaturi. 

De când plecase din casa părintească, Banco încercase 
în zadar să se împace cu familia ei. Cei doi spanioli, mândri 
ca nişte adevăraţi fii ai ţării lor, refuzaseră în mod formal de 
a primi sau de a-şi revedea copilul. În zadar Banco le 
trimisese mesageri peste mesageri şi cadouri de tot felul, 
tatăl şi mama ei refuzaseră totul. 

Dispreţul acesta pentru copilul pierdut sfârşi prin a o 
necăji. Banco uită că ei sunt părinţii ei şi îşi jură ca mai 
curând sau mai târziu să-i umilească. O dată stăpânită de 
ideea răzbunării, asculta şi de cuvintele bătrânei Carlo, 
care aţâţa focul, spunându-i de atâtea ori pe un ton, pe 
jumătate serios, pe jumătate glumeţ: 

— Termină o dată, soro, cu portarii aceia orgolioşi!... Să 
fiu în locul tău, mi-aş alege un spaniol din lumea mare 
pentru ca să pot intra cu el în palatul a cărui poartă o 
păzesc ei. 

Sfatul acesta plăcuse fetei şi ea îşi propusese să profite 
de cea dintâi absenţă a prinţului rus pentru a-l pune în 
aplicare. Or, prinţul tocmai trebuia să facă o călătorie de 
trei luni în Italia şi îi spusese: 

— Nu te opresc să faci contrabandă, dar te opresc să-ţi 
încurci inima cu contrabandişti. Gândeşte-te bine la ce-ţi 
spun şi adu-ţi aminte că în fiecare an ai de la mine câte o 
sută de mii de franci. 

Chiar în seara plecării sale, Banco se duse la teatru şi, 
plimbându-şi în mod distrat privirea asupra sălii, aceasta îi 
fu atrasă de un tânăr bine făcut, cu părul şi mustăţile 
negre, cu înfăţişarea plină de distincţie. 

— Îl cunoşti? întrebă ea pe Carlo. 

— Sigur, răspunse aceasta. Este omul care îţi trebuie, un 
spaniol, don Jose d'Alvar. Şi e bogat. 

— Puțin îmi pasă dacă este bogat, zise Banco. 


— Cunoaşte pe generalul de S... 

— De unde ştii? 

— Sunt sigură. Îmi aduc aminte că l-am văzut 
plimbându-se împreună, la Bois de Boulogne, într-o trăsură 
condusă de însuşi generalul, 

— Foarte bine, zise Banco, devenind gânditoare. 

A doua zi, Carlo fu însărcinată de a alerga după 
informaţii amănunțite asupra lui don Jose! 

Dar nimeni nu ştia despre spaniol altceva decât ceea ce 
putea să ştie Parisul întreg, şi anume că don Jose era de 
douăzeci şi şase de ani, că era nepotul ducelui de 
Sallandrera, că se spunea că este logodnicul domnişoarei 
Conception; în sfârşit, că avea un venit foarte frumos, pe 
care îl cheltuia cu amândouă mâinile şi că nu se ştia nici o 
femeie care putea să-i fie amantă. 

Informaţiile acestea aduse de Carlo după două zile nu o 
satisfăcură pe Banco. 

— Omul acesta îşi iubeşte logodnica, îşi zise ea, şi o 
logodnică este mai greu de smuls din inima unui om decât o 
amantă. 

Dar cum ea moştenise voinţa spaniolă, din momentul în 
care îşi aruncase privirea asupra lui don Jose, îşi jurase să 
facă în aşa fel încât mai curând sau mai târziu să fie iubită 
de el. Cel mai greu lucru era să aibă cu elo primă 
întrevedere. 

Don Jose nu intra decât în lumea mare, în care Banco nu 
putea pătrunde. Din fericire pentru ea, citise multe romane, 
printre care şi faimoasa Poveste a celor treisprezece, de 
Balzac. 

Neştiind cum să facă pentru a se întâlni cu don Jose, ea 
se gândi să-l răpească. 

lată ceea ce i se întâmplă spaniolului. 

Întorcându-se într-o seară de la vizita lui misterioasă din 
strada Rocher, don Jose, care pe atunci o iubea pe ţigancă, 
găsi un bileţel venit cu poşta la adresa lui. 


Bileţelul era acoperit de o scriitură drăguță, 
necunoscută şi fără semnătură. Se ghicea că fusese scris de 
o femeie. 

lată ce conţinea: „Dacă don Jose d'Alvar a moştenit 
curajul strămoşilor săi, dacă nu îi este teamă de aventurile 
romantice, dacă, în sfârşit, este om de inimă şi nu se dă 
înapoi în faţa aparenţelor unui pericol, să se găsească 
mâine seară, joi, la ora unsprezece şi jumătate, la colţul 
bulevardului cu strada Godot. Acolo se va apropia de elun 
om şi îi va spune în spaniolă: <««Urmaţi-mă»». Don Jose să-l 
urmeze şi să facă ce îi va spune omul acela”. 

Tânărul spaniol găsi aventura plăcută şi hotări să se 
ducă la întâlnire. 

Capitolul XXVII. 

A doua seară, don Jose plecă de la Fatima cu o oră mai 
devreme, se întoarse acasă pentru a-şi schimba costumul şi, 
la ora hotărâtă, fu în colţul bulevardului cu strada Godot. El 
aşteptă acolo preţ de vreo zece minute, când trecu o 
trăsură care se opri aproape în dreptul lui. În acelaşi timp 
uşa de la trăsură se deschise şi un om scoțând capul afară, 
îi zise în spaniolă: 

— Urmaţi-mă...! 

Don Jose se apropie şi se uită la omul acela. Avea o barbă 
mare şi pălăria îi era atât de mult trasă pe ochi, încât îi 
acoperea aproape toată figura. 

— Urcaţi-vă, zise necunoscutul. 

Don Jose se urcă în trăsură. Abia se aşeză, şi călăuza îi 
zise: 

— Trebuie să mă lăsaţi să vă leg ochii... 

— Dar unde mă duci? întrebă spaniolul. 

— La o femeie tânără şi frumoasă. 

— Dar... în ce loc? 

— Păi, zise necunoscutul, care vorbea destul de bine 
spaniola, cu toate că după accent se vedea că nu este 
spaniol, dacă ar trebui să ştii unde, atunci n-ar mai fi nevoie 
să vă leg la ochi. 


„Aşa este”, se gândi don Jose. 

Şi lăsă să i se lege ochii. 

Atunci trăsura porni şi don Jose simţi că mergea cu o 
repeziciune neobişnuită. Cum don Jose nu cunoştea bine 
Parisul, nu-şi putu da seama nici măcar în ce parte a 
oraşului este dus. 

Drumul a fost lung, căci a stat aproape trei sferturi de 
oră lângă conducătorul său, care păstra cea mai adâncă 
tăcere. 

În sfârşit, trăsura se opri. 

— Daţi-mi mâna şi coborâţi, îi spuse el tot în spaniolă. El 
se supuse, se lăsă să fie dus, simţi că mergea pe nisip, pe 
când aerul rece al nopţii îl izbea în obraji şi conchise că 
traversa o grădină. 

După ce făcu vreo sută de paşi, conducătorul său îl 
înştiinţa că dă peste o scară. Într-adevăr, don Jose urcă vreo 
treizeci de trepte, apoi îşi simţi piciorul călcând pe covor. El 
înţelese că trece atunci printr-un salon. 

În sfârşit, conducătorul său îi zise: 

— Opriţi-vă. 

Apoi îi şopti să şadă pe un scaun şi adăugă: 

— Scoateţi-vă legătura. 

Don Jose scoase basmaua cu care era legat la ochi şi 
rămase foarte uimit. Se găsea într-un salon drăguţ, ale 
cărui mobile, fiecare detaliu de ornamentaţie dovedeau că 
proprietară în casa aceea e o femeie. El rămăsese singur în 
salon, omul cu barba mare dispăruse. 

— Aventura n-ar fi urâtă, se gândi don Jose, dacă fata ar 
fi cu adevărat frumoasă. 

Atunci o draperia fu dată la o parte, Banco apăru în faţa 
lui don Jose, care rămăsese înmărmurit. 

Spaniola se gândise că dacă s-ar îmbrăca într-un costum 
romantic ar fi dat mai multă tărie rolului pe care îl juca. 
Prin urmare se îmbrăcase cu o fustă scurtă roşie, cu 
corsajul de catifea neagră, garnisit cu broderii, iar pe cap 
îşi pusese o şapcă, cum poartă polonezele din Cracovia. 


Totul era presărat cu diamante foarte frumoase. De 
optsprezece luni de când ea primise protecţia prinţului K..., 
Banco învățase Rusia şi Polonia pe degete şi îşi jurase să-şi 
sfârşească zilele într-un castel oarecare din vecinătatea 
Varşoviei. 

Un parizian ar fi dezbrăcat-o în mintea lui imediat pe 
Banco şi ar fi îmbrăcat-o în costumul ei adevărat, pentru a 
vedea adevărata ei stare socială, dar don Jose era spaniol; 
el nu cunoştea femeile Parisului decât cu totul superficial. 
Afară de Conception, cu care voia să se însoare, şi de 
ţigancă, singura femeie pe care o iubise, don Jose cunoştea 
foarte puţin misterele acelor „dame” din lumea mare, care 
îşi luau numele străzilor în care se născuseră pentru a 
deveni baroane sau marchize. Don Jose era în stare să ia o 
dansatoare de circ drept o regină a cine ştie cărui stat. 

Fără să-şi dea seama, Banco îşi jucase bine rolul. 

— Dacă don Jose nu mă recunoaşte, îşi zisese ea, sau 
dacă cel puţin nu m-a văzut niciodată, ceea ce este 
probabil, fiindcă şi eu l-am văzut alaltăieri pentru întâia 
oară în viaţa mea, mă voi da drept poloneză. 

Într-adevăr, în vederea acelei contese frumoase, al cărei 
păr blond, obraz rumen şi costum pitoresc păreau că arată 
o fiică a ţărilor reci, don Jose rămase foarte convins că se 
găseşte în prezenţa unei fete de condiţie bună şi o salută 
până la pământ. 

Omul plin de îndrăzneală când era vorba să-şi satisfacă 
ambiția, omul care nu se da înapoi din faţa unei crime, 
devenea sfios şi se simţea roşind sub privirea unei femei. 

— L-am prins, se gândi Banco, observând tulburarea 
subită a spaniolului şi înțelegând că are de-a face cu un om 
care în lumea ei însemna că nu e tare. 

Ea făcu un gest grațios şi invită pe don Jose să şadă. Apoi 
îi zise în franţuzeşte, limbă pe care ruşii şi polonezii o 
vorbesc ca pe limba lor maternă. 

— Nu ştiu cum să vă cer iertare, seniore, că am abuzat 
astfel de libertatea dumneavoastră. 


— Doamnă, îngână don Jose, găsind-o din ce în ce mai 
frumoasă... 

— Don Jose, continuă ea, aţi fost adus aici cu ochii legaţi 
pentru că nu puteţi şi nici nu trebuie să ştiţi vreodată cine 
sunt. 

El se uită la Banco fără să poată găsi un cuvânt pentru a 
răspunde iar ea îşi scoase de la brâu un ceasornic mic, 
smălţuit şi se uită la el. 

— Dumnezeule! zise ea, cum trece timpul... Nu mai am 
decât o oră de stat cu dumneavoastră şi cu toate acestea 
am atâtea lucruri să vă spun. 

— Numai o oră! zise don Jose, gândindu-se că într- 
adevăr timpul acela era prea scurt pentru a admira o fiinţă 
atât de frumoasă. 

— Vai! da, suspină ea, peste o oră va trebui să mă duc 
lângă tiranul meu. 

— Tiranul dumneavoastră? 

— Vreau să spun bărbatul meu. 

Don Jose făcu ochii mari. 

— Ascultaţi, domnule, continuă Banco cu hotărâre. 
Înainte de a vă explica purtarea mea, care ar părea 
neînţeleasă, trebuie să ştiţi cam cine sunt. 

— Vă ascult, doamnă, răspunse don Jose, foarte afectat 
de întorsătura aproape solemnă ce părea să ia întâlnirea. 

„Haide!... Să ne dăm mari cu strămoşi şi titluri”... se 
gândi Banco. Şi continuă cu voce tare, cu un uşor accent de 
tristeţe. 

— Ah! domnule, în ţara mea, noi, fetele din lumea de sus, 
nu suntem niciodată măritate cu omul pe care îl iubim. 

— Cam aşa este pretutindeni, răspunse don Jose, 
gândindu-se că şi vara lui, domnişoara Conception de 
Sallandrera, cu toate că îl ura de moarte trebuia să se 
mărite cu el. 

Banco continuă: 

— Eu sunt fiica unui prinţ polonez, general în armata 
rusească. Eu am fost dată după un prinţ rus, general ca şi 


tatăl meu. Motivul căsătoriei acesteia a fost pur şi simplu 
politica. În vederile politicii ruseşti intră şi aceea ca 
noblețea rusească să se unească cu noblețea poloneză. Eu 
am şaptesprezece ani; bărbatul meu are şaizeci şi trei. El 
este un om brutal şi aspru, foarte egoist şi care şi-a împins 
faţă de mine, ruşinoasele şi stupidele lui accese de gelozie 
până la violenţe... 

— Mizerabilul! murmură don Jose. 

— De un an de când am venit la Paris nu m-a văzut 
nimeni nicăieri, nu mă lasă să ies din casă. Dacă aş avea un 
amant, m-ar omori. 

— Dar, o întrerupse don Jose, nu v-aţi gândit niciodată să 
faceţi în aşa fel încât să scăpaţi de un asemenea tiran? 

— Ba da, şi tocmai pentru aceasta v-am chemat. 

Cuvintele acestea îl încurcară puţin pe don Jose. 
Spaniolul găsea că presupusa prinţesă este încântător de 
frumoasă şi îi fusese de ajuns să se uite la ea pentru ca 
iubirea lui de şase ani pentru ţigancă să dispară cu 
desăvârşire. Dar don Jose nu era nici sentimental, nici 
cavaler şi prin urmare nu uită un singur moment că trebuia 
să se însoare cu domnişoara Conception şi să moştenească 
bunurile şi demnităţile ducelui de Sallandrera. 

El rămase nepăsător şi răspunse: 

— Aştept ordinele dumneavoastră, doamnă. 

— Domnule, răspunse Banco cu îndrăzneală, eu sunt 
poloneză şi am fost alăptată de o ţigancă. Cu alte cuvinte, 
sunt o femeie superstiţioasă. 

Don Jose surâse. 

— Eu, continuă ea, cred orbeşte în prezicerile unor 
oameni pentru care viitorul nu este atât de nepătruns cum 
este pentru noi. 

— Credeţi? zise don Jose. 

— Da, răspunse ea cu un accent convins. 

Don Jose se aşeză alături de ea şi o întrebă: 

— Ce vi s-a prezis? 


— Într-o zi pe când eram în Polonia, sunt şase ani de 
atunci, după cum vedeţi eram încă un copil, o femeie bătu la 
poarta casei părinţilor mei, cerând să fie găzduită. Femeia 
aceea prezicea viitorul. Ea îmi luă mâna, se uită la liniile din 
palmă şi îmi zise: „Biet copil! într-o zi vei fi nenorocită. Un 
om cu barba albă, care va veni de la pol, te va maltrata cum 
se maltratează fiica unui servitor şi vei aparţine lui ca o 
sclavă.” Şi cum începusem să tremur, ea adăugă: „Dar într- 
o zi el te va duce într-o ţară mai caldă, care este la capătul 
Europei, în Occident şi atunci destinul tău se va schimba. Va 
depinde de tine să-ţi recapeţi libertatea.” „Cum?” întrebai 
eu. 'Ţiganca îşi încruntă sprâncenele, se uită din nou la 
liniile din palmă şi în cele din urmă îmi spuse: „În ţara 
aceea, omul de la pol, omul cu barba albă va continua să te 
maltrateze; cu multă greutate te va lăsa să vezi lumina 
soarelui. Cu toate acestea, într-o zi va consimţi să te ia cu el 
în droşca lui, cu condiţia să fii cu faţa acoperită, iar caii să 
meargă în galop. Atunci te vei întâlni cu un om călare. Omul 
acesta, născut într-o ţară caldă, într-o ţară înconjurată din 
trei părţi de apă, va arunca asupra ta o privire curioasă. Din 
momentul acela va depinde numai de tine ca omul acela să 
devină eliberatorul tău...” „Cum?” strigai eu, viu 
impresionată de cuvintele ţigăncii. „Dacă se va întâmpla ca 
omul acela să te iubească, fără să ştie nici numele, nici locul 
unde stai, nici numele aceluia care te va ţine în puterea lui, 
este scris în cartea sorții ca tiranul tău să moară.” 

Şi vrăjitoarea n-a voit să-mi mai spună altceva. Ea se uită 
la mine cu milă, îmi sărută mâna şi plecă. 

Banco se opri un moment. Ea se uită la don Jose cu ochii 
ei mari, frumoşi şi îl pătrunse cu privirea ei atrăgătoare. 

— Curioasă istorie! murmură don Jose şi prezicerea este 
şi mai curioasă încă. 

— Oh!... să vedeţi, zise ea. 

Şi continuă: 

— Într-o zi, iarna trecută, prin luna ianuarie, pământul 
era acoperit de zăpadă, iar soarele strălucea în toată 


splendoarea lui. Printre geamurile odăâii mele zăream 
copacii din grădina palatului şi vederea lor îmi reamintea 
scumpa mea Polonie. Câteva păsărele zburau din cracă în 
cracă şi se încălzeau la acele slabe raze de soare. Eu mă 
uitam la ele cu ochii plini de lacrimi. Bărbatul meu intră în 
odaie. „Ce ai? mă întrebă el, pentru ce plângi?” „Plâng 
fiindcă mă uit la zăpada aceasta, răspunsei eu, şi fiindcă îmi 
aduc aminte de ţara în care eram liberă altădată, cum sunt 
şi păsărelele acestea care zboară dinaintea mea.” „Ei 
bine!... îmi zise el, dacă ţii atât de mult să te plimbi, nu mai 
plânge, am să te duc cu droşca mea la pădure. Tocmai am 
primit din Ucraina patru cai pe care vreau să-i încerc.” Am 
dat un țipăt de bucurie şi am sărit de gâtul tiranului meu. 
„Mergi cu mine, îmi zise el, dar cu o condiţie: să-ţi acoperi 
faţa cu un voal cât se poate de des. Nu vreau să fii văzută.” 

Banco se opri şi se uită la don Jose. 

Spaniolul asculta cu oarecare curiozitate şi părea că nu 
bănuieşte a fi vorba de el. 

— Acum, îi zise fata, căutaţi de vă aduceţi aminte. 

— Eu, doamnă? 

— Nu vă aduceţi aminte că într-o zi aţi văzut trecând pe 
Champs-Elys6es, într-o după-amiază de ianuarie, o troică cu 
patru cai cenuşii, cu coamele albe, cu clopoțel la gât? 

Banco îşi aducea foarte bine aminte că ieşise într-o zi în 
troică cu rusul ei, dar restul poveştii era curată închipuire. 

— Aşa este... zise don Jose... mi se pare că-mi aduc 
aminte. 

— Ah! 

— Da... prin ianuarie. 

— Oh! zise Banco, şi v-aţi uitat la mine lung... 

— Credeţi? 

— Sunt sigură. 

— Şi? 

— Cum, nu înţelegeţi? 

— Dar... mi se pare. 


— O parte din prezicerile ţigăncii s-au împlinit, zise 
Banco. Omul de la Pol, cu barba albă... 

— Este bărbatul dumneavoastră? 

— Da. 

— Eu? 

— Oh! v-am văzut foarte bine, cu toată repeziciunea cu 
care mergeau caii noştri; două persoane care treceau pe 
lângă noi călare în momentul acela vorbeau tocmai de 
dumneavoastră. Una din ele zicea: „lată spaniolul cel mai 
bogat pe care l-a văzut Parisul până acum.” „Cum îl 
cheamă?” întrebă cealaltă persoană. „Don Jose d'Alvar” 
răspunse cea dintâi. 

— Oh! oh! se gândi don Jose, nu cumva asta voieşte să 
mă facă a-i asasina bărbatul? 

Banco continuă: 

— Imediat îmi adusei aminte de prezicerea vrăjitoarei. 
Acum înţelegeţi? 

Şi Banco îşi luă înfăţişarea unei femei nenorocite, care 
de trei luni este atinsă de acea boală misterioasă, care se 
numeşte iubirea. Tăcerea ei fu mai convingătoare decât 
cuvintele şi era mai mult decât evident că don Jose 
înţelesese. 

Spaniolul îşi ţinu, timp de o secundă, următorul discurs: 
„lată o femeie foarte frumoasă care îmi place la nebunie. A 
nu 0 iubi înseamnă să fac o crimă de les-frumuseţe. Prin 
urmare n-am decât să-i întind braţele. Am tot timpul să mă 
gândesc până în ziua când îmi va cere să o să scap de 
bărbatul ei.” 

Şi don Jose îi zise: 

— Doamnă, dacă vrăjitoarea aceea a spus adevărul, dacă 
este scris în cartea soartei ca iubirea mea să vă ucidă 
tiranul, speraţi căci vă iubesc... 

— Oh!... zise ea surâzând melancolic, nu încă... 

— Vă iubesc, vă jur... 

— Poate, dar mai târziu. 


Şi ea nu-şi retrase mâinile pe care don Jose le ţinea într- 
ale lui. 

Ceasornicul din perete sună ora unu din noapte. Banco 
tresări şi păru neliniştită. 

— Dumnezeule! zise ea, plecaţi... 

— Aşa curând? 

— Trebuie, este ora când se întoarce bărbatul meu. 

— Dar, vă voi mai vedea? 

— Da. 

— Când? 

— Mâine. Tot aici. Să aşteptaţi, ca şi astăzi. În colţul 
străzii Godot. 

— Voi aştepta. 

— Plecaţi! plecaţi! repetă ea pe un ton plin de grijă. Ea 
luă legătura pe care don Jose o pusese pe un scaun. 

— Ştiţi, zise ea, trebuie, pentru a ne supune prezicerilor 
țigăncii, să nu ştiţi nici unde sunteţi, nici cine sunt, nici 
numele bărbatului meu. 

— Fie, zise el. 

Şi se lăsă legat la ochi. 

După un minut, omul cu barba lungă se întoarse, 
schimbă o privire cu Banco, se apropie de don Jose şi îi zise 
la ureche: „Veniţi”, apoi coborâră scara, traversară grădina 
şi se urcară în trăsura, care plecă în galop. 

Ajunşi în strada Godot, conducătorul lui don Jose îi 
scoase legătura şi îi zise: 

— Coborâţi... pe mâine. 

Don Jose se dădu jos şi trăsura îşi continuă drumul. 
Spaniolul traversă pe jos bulevardul Champs-Elysees 
pentru a ajunge acasă. Zampa îl aştepta. Don Jose nu avea 
secrete faţă de servitorul său. El îi spuse aventura şi îi ceru 

părerea. 

Zampa îşi ascultă stăpânul cu deosebită atenţie. 

După ce termină, îi zise: 

— "Toate acestea au o aparenţă romantică, şi dacă aţi fi 
liber, lucrurile ar merge de minune. 


— Cum, nu sunt liber? 

— Dar Fatima? zise Zampa. 

— Ah! drace! murmură don Jose, căzând pe gânduri. Dar 
lasă!... Voi vedea eu!... Poloneza îmi place şi mă voi duce la 
ea şi mâine seară şi în toate serile. 

Capitolul XXVIII. 

Trecuseră opt zile de când Banco, deghizată în prinţesă 
poloneză, măritată cu un general rus, primea în fiecare 
seară vizita lui don Jose, care, de altfel, o plăcea la nebunie. 
Don Jose, se îndrăgostise de Banco şi n-o mai iubea pe 
țigancă. 

În fiecare seară el aştepta nerăbdător în colţul străzii 
Godot; la puţin timp venea trăsura, se oprea, omul cu barbă 
scotea capul pe uşă, îi făcea semn să se urce lângă el şi îl 
lega la ochi. 

Misterul acesta îi plăcea. Pentru nimic în lume n-ar fi 
vrut să-şi smulgă legătura de pe ochi, nici să afle numele 
adevărat al prinţesei poloneze, care, pentru el se numea 
Olga. 

Într-o seară, don Jose, plecând de acasă, nu băgă de 
seamă că este urmărit. Un om îmbrăcat într-un costum 
curios, cu părul şi barba blonde, pe care numai Fatima 
poate l-ar fi recunoscut, îi urmărea la o distanţă de o sută 
de paşi, cu mâinile în buzunare. 

Când don Jose se opri la colţul străzii Godot, omul acesta 
se ascunse puţin mai departe, după un colţ de casă, şi îşi 
ridică ochii în sus, ca un îndrăgostit care se uită la fereastra 
unde stă iubita lui. Apoi începu să se plimbe în sus şi în jos, 
pe trotuarul opus aceluia pe care aştepta don Jose. 

Misteriosul personaj nu-l pierdea din vedere pe don Jose. 
EI văzu trăsura intrând pe bulevard şi, după precipitarea 
spaniolului, ghici că pe aceasta o aştepte. 

Într-adevăr, trăsura se opri şi don Jose se urcă într-însa. 
Dar în momentul când trăsura vru să pornească din nou, o 
voce strigă: 

— Hei!... birjar!... birjar...! 


În acelaşi timp, omul cu barba blondă, care aşteptase pe 
trotuar, se apropie şi, înainte ca vizitiul să aibă timp să dea 
bice calului, puse mâna pe un felinar, pe care îl deschise. 

— Dă-mi voie, te rog, să-mi aprind ţigara, zise el. 

— Haide, mai repede, zise vizitiul, pe un ton supărat. 

— Imediat. 

Şi necunoscutul păru că se grăbeşte; dar avu tot timpul 
să-l privească pe vizitiu ale cărui trăsături rămaseră 
întipărite în mintea lui, să arunce o privire în trăsură, în 
care îl văzu pe omul cu barba mare, şi în sfârşit, să se 
oprească asupra felinarului, pe care era gravat un număr 
aproape şters şi următoarea inscripţie: BRION: închirieri de 
cai şi de trăsuri, Strada Basse-du-Rempart. 

Aceasta era, probabil, tot ceea ce voia să ştie 
necunoscutul. 

EI se dădu la o parte. 

— Îţi mulţumesc... drum bun! strigă şi privi îndelung 
după trăsura care se depărta, în viteză. 

„Mai mult ca sigur, îşi zise el, că trăsura este de 
contrabandă, dar calul este de casă”. 

Apoi, sinchisindu-se foarte puţin de direcţia în care o 
luase trăsura, satisfăcut, fără îndoială, de constatarea pe 
care o făcuse, apucă pe bulevard până la Madeleine şi intră 
în strada Suresnes. 

Personajul acesta, după cum probabil aţi ghicit, nu era 
altul decât amicul nostru Rocambole. Rocambole învățase la 
şcoala lui sir Williams acea artă minunată a travestirii. 

El poseda talentul de a-şi disimula vârsta şi fizionomia cu 
aceeaşi uşurinţă cu care îşi schimba costumul. 

Trebuia să fi fost cineva vrăjitor sau ghicitor pentru a-l 
recunoaşte în omul acela cu barba blondă, mai mult bătrân 
decât tânăr, cu ţinuta excentrică pe elegantul marchiz de 
Chamery, care fusese văzut chiar în dimineaţa aceea călare 
pe un frumos cal arab şi pe care don Jose îl întâlnise la Bois, 
schimbând chiar cu el saluturile cele mai cordiale. 


Pe când se întorcea în strada Suresnes, Rocambole, îşi 
zicea: „Acum ştiu că don Jose se duce în fiecare seară în 
strada Rocher, unde are o amantă. Mai ştiu că din strada 
Rocher se întoarce acasă, unde îşi schimbă costumul şi se 
duce să aştepte trăsura de contrabandă în colţul străzii 
Godot. Pe de altă parte, mai ştiu că trăsura şi vizitiul sunt 
de la BRION. De minune!” 

Şi Rocambole se duse să se schimbe. 

A doua zi, pe la ora unsprezece de dimineaţă, trăsura 
marchizului de Chamery se opri la poarta lui Brion. 

Rocambole intră în curte şi ceru să-l vadă pe stăpânul 
stabilimentului. El spuse că fusese însărcinat de o rudă din 
provincie, care venise la Paris pentru un proces, să 
închirieze pentru ea o trăsură cu luna. Marchizul ceru să i 
se arate mai multe cupeuri, mai multe perechi de cai, 
examina totul ca un bun cunoscător şi, în cele din urmă, 
zări în mijlocul trăsurilor care se spălau, un fel de cupeu, pe 
care îl recunoscu imediat. Era acela în care se urcase cu o 
seară înainte don Jose. 

În acelaşi timp se uită la vizitiu, care tocmai scutura 
pernele şi pe care îl recunoscu de asemenea. 

— Vai, ce trăsură curioasă ai dumneata, zise el, arătând 
cupeul cu pricina. 

— Într-adevăr, răspunse Brion, este o trăsură model 
vechi. 

— Şi la ce dracu poate servi aşa ceva? 

— Să vă spun drept, domnule, nici eu nu prea ştiu. Ştiu 
numai atât, că este închiriată cu o mie de franci pe lună şi 
nu face serviciu decât trei ore pe zi. 

— Trei ore pe zi? 

— Mai bine zis, pe noapte. 

— Şi cine este originalul care... 

— Un domn cu o barbă mare, care nu vorbeşte niciodată. 
Mi-a plătit dinainte şi n-a putut să-mi spună cum îl cheamă. 

— Dar unde se duce? întrebă marchizul cu nepăsare. 


— Ah! vedeţi, tocmai asta nu vrea să-mi spună vizitiul, 
nici mie, căci i s-au promis cinci sute de franci, ca să tacă 
din gură. 

— Ce să-i faci? Parisul este ţara excentricilor, murmură 
Rocambole. 

Şi plecă fără să hotărască nimic în privinţa trăsurii pe 
care voise s-o închirieze. 

După o oră de la plecarea lui, se prezentă la Brion un 
nou personaj. 

Acesta venise pe jos, căci nu era marchiz... 

Era pur şi simplu un rândaş, la cai, un rândaş de origine 
britanică, al cărui păr şi obraz erau roşii ca morcovul. 

EI se înfăţişă, bolborosind o franţuzească stricată, 
cerând să fie primit în serviciu. Brion îi zise: 

— Să vedem ce ştii să faci! 

John, aşa se numea rândaşul, puse mâna imediat pe un 
cal englez şi începu să-l ţesale cu acea îndemânare, cu acea 
ştiinţă a cailor, cum numai la englezi poţi vedea. 

La ora unu după-amiază John se duse să mănânce la o 
cârciumă din apropiere, unde vizitii din vecinătate luau 
masa în fiecare zi. 

El făcuse deja cunoştinţă cu vizitiul care dimineaţa 
scuturase pernele misterioasei trăsuri: se numea Quentin. 

Între vizitii şi rândaşi, discuţiile se încheagă repede, şi 
de la câteva vorbe la intimitate nu este nevoie decât de 
timpul necesar pentru a goli două-trei sticle cu vin. 

John oferi lui Quentin o sticlă înfundată. 

Acesta, la rândul lui, plăti o sticlă cu ţuică, John comandă 
lichioruri şi cafele şi începu să-l tutuiască pe vizitiu. Când 
ieşiră din cârciumă erau amici cât se poate de intimi. 
Atunci, fără să se mai prefacă John lăsă la o parte accentul 
englezesc pe care îl avusese până atunci şi-j spuse vizitiului: 

— Zi, ţi-a promis cinci sute de franci? 

— Ce? 

— Zic că ţi-a promis cinci sute de franci, repetă John. 

— Pentru ce? 


— Pentru a nu spune unde te duci în fiecare seară cu 
trăsura. 

— Cine ţi-a spus? 

— Ce-ţi pasă? Ştiu eu. 

— Aşa este. Îmi va da o hârtie de cinci sute. 

— Ascultă, zise John, dacă ţi s-ar da de două ori mai 
mult, ai spune? 

— Auzi vorbă! 

Atunci rândaşul scoase din buzunarul vestei un 
portmoneu mic, îl deschise şi-i arătă vizitiului bancnotele. 

— Omule, îi zise el, schimbându-şi accentul şi atitudinea, 
vrei să câştigi o mie de franci. 

— Fireşte. 

— O mie, din care cinci sute îţi dau arvună acum. 

— Bine... dă-mi-i... 

— Astă-seară trebuie să mă laşi pe mine să conduc 
trăsura. 

Vizitiul se cam ameţise şi hârtia magică de o mie de 
franci îl zăpăcise cu desăvârşire. 

— Îţi dau tot ce vrei, zise el. 

John îl duse într-o cafenea şi se aşezară la o parte, într- 
un colţ. Vizitiul dădu rândaşului toate informaţiile pe care le 
deţinea. 

El spuse că în fiecare seară, la ora 11, pleacă din strada 
Basse-du-Rempart şi se duce în strada Castiglione unde, 
omul cu barbă mare se urcă în cupeu şi merge în strada 
Godot. Acolo, trăsura se opreşte din nou şi îl ia pe un domn 
care aşteaptă la colţul străzii; pe acesta omul cu barbă 
mare îl leagă la ochi. 

— Hm! hm)... se gândi John, care nu cunoştea acest 
amănunt. 

Apoi trăsura se îndreaptă spre nord, apucă pe strada 
Clichy, iese din Paris, traversează Batignolles şi se opreşte 
în faţa unei case de ţară. situată la Asniers, la stânga 
podului de cale ferată. 


Acolo, omul cu barba mare îl ajută pe cel cu ochii legaţi 
să coboare, îl ia de mână şi intră cu el în grădină. După 
câteva minute, primul se întoarce, se urcă în trăsură şi 
aşteaptă circa o oră. „După un ceas se duce să-l ia pe omul 
cu ochii legaţi, revine la Paris şi îl lasă pe trotuar în acelaşi 
loc de unde l-a luat cu două ore înainte. 

Atât ştia vizitiul; dar amănuntele acestea nu-i erau 
suficiente lui John. 

Capitolul XXIX. 

Într-o seară, pe la ora unsprezece, trăsura ieşi, ca de 
obicei, din strada Basse-du-Rempart; când să traverseze 
bulevardul, rândaşul John sări pe capră, lângă vizitiu, îi 
dădu mantaua şi şapca, în schimbul celui de-al doilea bilet 
de cinci sute de franci. 

Fiindcă era frig, John îşi înfăşură obrazul într-un tartan, 
apoi, după ce adevăratul vizitiu sări de pe capră, ducându- 
se să-şi vadă de treburi, trăsura îşi continuă drumul şi se 
opri în faţa casei cu numărul 16 din strada Castiglione... 

Omul cu barbă mare aştepta pe trotuar. 

El recunoscu trăsura şi fără să se uite la vizitiu, urcă 
într-însa. 

John se duse în strada Godot. 

Don Jose era la postul său. 

Informaţiile date de vizitiu erau cât se poate de exacte. 
John recunoscu la Asnieres, casa indicată şi o examină cu 
atenţie, pe când cei doi oameni traversau grădina. 

— Casa era un pavilion drăguţ, cu acoperişul în formă de 
terasă, şi era împrejmuită cu copaci bătrâni, care vara o 
ascundeau cu totul privirilor. În ciuda orei înaintate, se 
zărea printre perdele o lumină. 

Pe când don Jose şi însoţitorul său intrau în casă, John 
cobori de pe capră şi legă calul de grilajul grădinii. Apoi 
intră în cupeu şi se ghemui în colţul opus uşii pe unde omul 
cu barbă mare ieşise, lăsând-o deschisă. 

După câteva minute, acesta se întoarse, căută pe vizitiu 
din ochi şi observă că hăţurile calului erau legate de grilaj. 


Fără să se neliniştească de lipsa vizitiului, el se urcă în 
trăsura în care era întuneric beznă. Dar când voi să închidă 
uşa, două mâini vânjoase îl apucară de gât şi îl strânseră 
atât de tare încât nu putu să scoată nici un sunet. 

În acelaşi timp o voce îi şopti la ureche. 

— Să nu faci zgomot, că te omor... 

Şi omul cu barbă lungă simţi lama unui pumnal în 
beregată. În consecinţă păstră o tăcere şi o imobilitate 
absolută. 

— Acum, zise John, să stăm de vorbă... Eu sunt vizitiul, 
dar nu acela de ieri, ci altul; mi-am plătit locul cu o mie de 
franci. Prin urmare este de la sine înţeles că am avut un 
oarecare interes de a mă găsi între patru ochi cu Senioria 
voastră. 

— Cine sunteţi? Ce vreţi de la mine? murmură 
înspăimântat omul cu barbă. 

— Ce-ţi pasă cine sunt? Mai bine răspunde sincer la ce te 
întreb. 

Falsul vizitiu întinse mâna afară, luă un felinar de la 
trăsură şi îl apropie de faţa omului pe care îl ţinea la 
respect cu vârful pumnalului. 

— Mai întâi, zise el, barba pe care o ai este falsă, deci 
vreau să ştiu cine eşti... 

— Dar domnule... bolborosi omul cu barbă. 

— Bun... zise falsul vizitiu, văd după frica de pe mutra ta 
că eşti un fel de lacheu sau de intendent... 

— Aşa este... 

— Ei bine, dragul meu, dacă este aşa, alege: ori rămâi în 
trăsură cu inima străpunsă de o lovitură de pumnal, ori 
vorbeşti fără ocol şi-mi spui lucrurile pe care vreau să le 
aflu. Îţi plătesc. 

— Pe cinstea mea!... răspunse interlocutorul lui John, 
începând să se mai liniştească, dacă ţineţi atât de mult... 

— După cum văd, ai observat că nu sunt vizitiu. 

— Sunteţi un stăpân, asta se vede, răspunse lacheul, căci 
lacheu era, şi dacă veţi fi destul de darnic... 


— Îţi dau o sută de ludovici, dacă vorbeşti... 

— Şi dacă mă dă afară? 

— Nu te va da... 

— Dar dacă? 

— Te iau în serviciul meu. 

Falsul vizitiu vorbea cu ton hotărât, poruncitor, care 
arăta obişnuinţa de a fi ascultat, şi valetul ghici imediat că 
are a face cu un om de condiţie bună. 

— Fiindcă mi-aţi promis, zise el, vă voi spune totul. 

— Mai întăi, îl întrerupse John, spune-mi numele omului 
care te aşteaptă în fiecare seară la colţul străzii Godot? 

De bună seamă, lacheul voia să-şi bată joc de falsul 
vizitiu şi să pună mâna pe paralele lui. 

— Este vicontele de Mereuil, zise el, şi vine aici în fiecare 
seară la nevasta unui bancher. 

— Minţi!... îi zise John. 

— Ba nu... vă jur...! 

— Minţi!... Şi apăsă uşor pumnalul pe beregata valetului, 
adăugând: 

— Omul acesta este un spaniol, care locuieşte în strada 
Ponthieu şi se numeşte don Jose. Acum continuă, şi ia seama 
că la cea mai mică minciună te lichidez. 

Tonul lui John era atât de hotărât, încât lacheul înţelese 
că situaţia lui era foarte serioasă, şi se afla în pericol de 
moarte. Numai o sinceritate absolută îl putea scăpa de 
încurcătură. 

— Pe cinstea mea!... zise el... vă voi spune tot adevărul... 
Ţin mult la stăpâna mea... este o fată bună... dar ţin mai 
mult la pielea mea... ce doriţi să ştiţi? 

— “Totul. 

— Atunci trebuie să vă spun că eu sunt intendentul 
domnişoarei Banco... 

— Ah! zise John, amanta prinţului K...? 

— Întocmai. 

— Care stă în strada Castiglione? 

— Da. 


— Şi unde este ea? 

— Acolo, zise lacheul, arătând pavilionul cu degetul. 

— Ea îl primeşte pe don Jose? 

— Da. 

— Îl iubeşte? 

— A început să-l iubească. 

— Şi... de când vine aici? 

— De opt zile. 

— Bun; dar pentru ce îl primeşte aici şi nu în strada 
Castiglione? 

— Mai întăi de frica prinţului... 

— Prinţul se află în Italia. 

— Da, dar se poate întoarce. 

— Bine, atunci de ce îl legi la ochi? 

— Fiindcă domnişoara Banco joacă faţă de el rolul unei 
doamne din lumea bună. În ochii lui don Jose ea trece drept 
o prinţesă poloneză, măritată cu un general rus. 

— Ştii ce urmăreşte stăpâna ta? 

— Da. 

— Ce scop? 

— Ea vrea să fie privită cu respect de don Jos6; să iasă, 
mai târziu, cu ella braţ, cu aerul că riscă totul pentru el, s-o 
introducă în casa generalului spaniol S..., unde părinţii ei 
sunt portari. Domnişoara ţine cu orice preţ să-şi ajute 
familia. 

— Bine, zise John. Asta-i tot ce ştii? 

— Da. 

— A cui e casa asta? 

— A domnişoarei. A cumpărat-o vara trecută. 

— Stă aici? 

— Numai seara, când îl primeşte pe don Jose. 

Lacheul povesti atunci prima vizită a spaniolului la care 
asistase şi el, uitându-se prin gaura cheii... 

— Bine zise John, te iau în serviciul meu, dar vei continua 
să fii intendentul domnişoarei Banco. 


— Adică domnul voieşte să fie la curent cu tot ce se 
petrece aici? 

— Cu tot. 

— Unde vă voi putea vedea? 

— Nicăieri... 

— Atunci? 

— În toate dimineţile vei pune la poştă o scrisoare cu 
adresa R. C... post-restant, în care vei povesti, punct cu 
punct, tot ce s-a petrecut la domnişoara Banco. La sfârşitul 
fiecărei săptămâni, vei primi şi tu o scrisoare, înăuntrul 
căreia vei găsi o hârtie de cinci sute de franci. 

— Domnul este prea bun... 

— Din fundul grădinii se auzi sunetul unui clopoțel. 

— Pe mine mă cheamă, zise lacheul. Mă duc să-l iau pe 
don Jose. 

— Du-te, zise falsul vizitiu. 

În timp ce omul cu barbă mare se îndreptă spre pavilion, 
vizitiul se urcă pe capră. 

După zece minute, trăsura porni spre Paris. 

După o oră, John, rândaşul, redevenea, în strada 
Suresnes marchizul de Chamery şi îşi zicea: „În fine, cred 
că am în mână arma de care va trebui să moară don Jose.” 

Într-o dimineaţa, Banco sosi la Paris. Se putea spune că 
era acolo incognito, căci de când îl primea în fiecare seară 
pe don Jose la Asnieres, curtezana se retrăsese şi nu mai 
primea pe nimeni. Cu toate că don Jose era tipul perfect al 
omului frumos, nu iubirea o făcea să se poarte astfel, ci 
calculul. Într-adevăr cum ar mai fi putut ea să-l convingă pe 
naivul şi credulul ei admirator că este o prinţesă dacă ar fi 
continuat să trăiască la Paris, să iasă în lume, să se arate la 
Bois într-un landou sau la operă în lojă? 

Era mai mult ca sigură că aici l-ar fi întâlnit pe spaniol, 
iar acesta ar fi auzit şoptindu-se în jurul lui: „Uite-o pe 
Banco!... amanta prinţului K...” 

Banco se retrăsese prin urmare la Asnieres în compania 
doamnei Carlo, care îi ţinea de urât şi o ajuta, cu sfaturile, 


să-şi completeze educaţia. 

Mulțumită lecţiilor savante ale acelei frumuseți trecute, 
Banco se perfecţionase în arta de a minţi, de a avea crize de 
nervi, de a plânge când vorbea de bunicul ei, generalul T... 
şi de a-şi duce la buze crucea mamei sale. Doamna Carlo 
băgase în capul fetei că trebuia să aibă strămoşi. Pe 
vremuri, ea însăşi se numise baroana de Saintniers, după 
numele străzii unde locuise. 

Or, în ziua aceea, dimineaţa, pe la ora unsprezece, Banco 
venise la Paris. Ea avea nevoie de mai multe lucruri pe care 
le lăsase la locuinţa ei din strada Castiglione. 

Banco tocmai se pregătea să plece înapoi când auzi 
sunând clopoţelul de la poartă. 

La puţin timp, valetul care stătea în antecameră de 
dimineaţă până seara, intră aducând pe o tavă de argint, o 
carte de vizită. 

— Nu sunt acasă, zise Banco, zvârlind cartea de vizită, 
fără să-şi arunce ochii pe ea. 

— Domnul acesta a intrat înăuntru, zise valetul. 

— A intrat înăuntru... unde? 

— În salon. M-a luat de umeri şi m-a dat la o parte 
spunându-mi: „Ştiu că stăpâna ta este acasă. După ce va 
vedea cartea mea de vizită, mă va primi”. 

Banco, puţin mirată de această îndrăzneală luă din nou 
cartea de vizită şi citi: 

MORTON TYNNER 

— Nu-l cunosc, zise Banco. 

— Este ceva scris pe dos, observă gromul... care-o 
examinase pe toate feţele, înainte de a o duce stăpânei sale. 

Banco întoarse cartea şi citi următorul text scris în 
spaniolă: 

Vreau să vă vorbesc despre don Jose d'Alvar. 

— Spune-i să intre, zise Banco, aruncându-şi în grabă 
şalul şi pălăria pe un scaun şi trântindu-se într-un fotoliu cu 
o graţie desăvârşită. 


Morton 'Tynner intră. După nume, era englez, dar un 
englez, care ar fi putut să fie luat cu uşurinţă drept un 
brazilian sau un locuitor din Indii. Era bronzat ca un 
mulatru, avea părul des, buclat şi nişte favoriţi negri lungi. 

Înfăţişarea lui, era de altfel, aceea a unui gentilom 
desăvârşit. 

Banco se uită la el curioasă. 

— Doamnă, îi zise Morton 'Iynner, care vorbea 
franţuzeşte cu greutate şi părea că se sileşti să-şi aducă 
aminte de fiecare cuvânt, vorbiţi englezeşte? 

— Nu, domnule. 

— Dar spaniola? 

— Puțin... 

— Atunci, zise el în spaniolă, îmi va fi mai uşor să mă fac 
înţeles: vorbesc foarte prost franţuzeşte. 

Banco îi arătă un scaun şi păru dispusă să-l asculte. 

— Fiindcă înţelegeţi spaniola, continuă Morton Tynner, 
cred că aţi citit cele câteva cuvinte scrise pe dosul cărţii 
mele de vizită? 

— Da, răspunse Banco, făcând totodată un semn din cap. 

— Prin urmare, ştiţi că am venit pentru a vă vorbi de don 
Jose? 

— Don Jose? Cine este acest don Jose? întrebă Banco, 
prefăcându-se că nu ştie despre cine e vorba. 

Englezul răspunse liniştit: 

— Don Jose este un tânăr spaniol pe care l-aţi ales de 
amant. 

— Eu? 

— Şi pe care îl faceţi să fie adus în fiecare seară, cu ochii 
legaţi, în vila dumneavoastră din Asniers. 

— Drace! murmură Banco, după cât se pare sunteţi bine 
informat. 

— Exact. 

— Şi veniţi din partea lui? 

— Nu. Am venit să vă vorbesc despre el. 

— Despre ce? 


— Doamnă, continuă sir Morton, din motive care ar fi 
prea greu să vi le expun, mă interesează foarte mult, atât 
don Jose cât şi persoana dumneavoastră. 

— Foarte mulţumesc, răspunse Banco cu un surâs 
dispreţuitor. 

Ea îşi regăsise toată îndrăzneala. 

— Eu sunt un bun prieten al prinţului K... 

— Rusul meu...? 

Banco păli uşor. 

— Prinţul vă iubeşte, continuă Morton, vă iubeşte mult... 
prea mult chiar... el ar fi în stare să se ruineze pentru 
dumneavoastră, dacă aţi voi să... 

— Oh! ştiu, zise Banco, dar nu vreau să abuzez de el... 
am destul timp. 

— Dar dacă prinţul ar afla ce faceţi cu don Jose... 
înţelegeţi... 

— Aş!... cum ar putea să afle? 

— Eu ştiu bine cum... 

Observaţia aceasta, spusă cu răceală, produse asupra 
fetei impresia unei arme descărcate la urechea unui om 
care doarme. 

Ea îşi reveni numaidecât din visul şi din nepăsarea în 
care plutise până atunci... 

— Ah! asta este, zise ea, fără îndoială veniţi să... 

Dar se opri, neîndrăznind să-şi formuleze gândul până la 
capăt. 

Morton însă i-o luă înainte: 

— Continuaţi, zise el, deşi v-am ghicit. Credeţi că vorbiţi 
cu un pungaş care vrea să vă şantajeze, vânzându-vă 
tăcerea, nu-i aşa? 

— Mai mult ca sigur! murmură Banco... 

Morton surâse şi îi răspunse pe un ton familiar: 

— Te înşeli, fata mea... 

— Cum adică? 

— Eu am venit la dumneata ca prieten. 

— Dar eu nu vă cunosc... 


— Ce-are a face! 

Banco se uită încă o dată lung la el. 

— Domnule, vă rog, explicaţi-vă... 

— Nimic mai simplu... 

— După cum spuneţi, sunteţi prieten cu Prinţul K... rusul 
meu? 

— Da. 

— Şi cu don Jose? 

— Poate... 

— Nu înţeleg. 

— Atunci, ascultaţi-mă. 

Morton se răsfaţă în fotoliu şi pe buze îi flutură un surâs 
plin de bunătate. 

— Eu sunt un vânător englez, zise el; el a călătorit mult 
şi am fost adesea la vânătoare de urşi cu prinţul K... 

— Bun! zise Banco. 

— Am vânat şi potârnichii roşii în Spania, împreună cu 
don Jose. Vreau să fiu şi să rămân prieten cu amândoi. 

— Şi cu mine? 

— Şi cu dumneata. 

— Asta e greu. 

— Ba nu; să vedeţi, atâta vreme cât prinţul K... va dormi 
liniştit pe perna aceea, care se numeşte încredere, va fi 
fericit... 

— Aşa este, zise Banco, râzând. 

— Şi atâta vreme cât don Jose te va lua drept o prinţesă 
poloneză măritată cu un general rus... 

— Cum!... şi asta ştiţi...? 

— Ştiu totul, draga mea. 

Banco încruntă din sprâncene. Omul acesta, care se 
amesteca astfel în viaţa ei şi îi cunoştea toate secretele, îi 
displăcea nespus de mult. 

— Don Jose te va iubi, continuă Morton Tynner. 

— Apoi? întrebă Banco. 

— Dar, dacă don Jose ţi-ar cunoaşte adevărata stare 
socială... 


— Ce-ai fi? 

— Ar fi că, în loc să te iubească, ar renunţa la vizitele lui 
nocturne... 

— Cum va dori, zise Banco. 

— AşI... sunt sigur că nu-ţi convine lucrul acesta. 

— Ba... nu. 

— Cu toate acestea, ţi-ai pus în cap să te prezinte unui 
general pe care îl cunosc... 

— Asta mai lipsea!... zise Banco. Şi asta o ştiţi? La 
dracu...! 

— Ţi-am spus: Ştiu totul. 

Fata fu cuprinsă de o uşoară emoție. 

— Bine. Să vedem ce voiţi de la mine? Să sfârşim o dată, 
vă rog. 

— Draga mea, zise englezul, ceea ce vreau eu de la tine 
este foarte simplu. 

— Ce anume? 

— Vreau să alegi: ori să vezi întâmplându-se o catastrofă 
care te va face să pierzi, în acelaşi timp şi iubirea lui don 
Jose şi protecţia prinţului K... 

— Ori? întrebă Banco. 

— Ori să mă faci părtaş la jocul tău. 

— Şi prinţul nu va afla nimic? 

— Absolut nimic. 

— Nici don Jose? 

— Don Jose va continua să te iubească, să-ţi ia rolul în 
serios şi să te creadă o prinţesă adevărată. 

— Şi mă va prezenta generalului? 

— Fireşte. 

— Mâna dumitale!... zise Banco, întinzând-o pe a ei. Vă 
primesc în combinaţie...! 

— Aşa, da, murmură englezul, văd că ne putem înţelege. 
Dar atenţie! 'Te previn un lucru: când intră cineva în 
combinaţie cu mine, trebuie să păstreze taina ca în 
mormânt. Orice nesocotinţă este urmată de o lovitură de 
pumnal. 


Banco ridică ochii asupra vizitatorului ei şi întâlni 
plivirea lui rece şi hotărâtă. Atunci înţelese că era în 
puterea acelui personaj misterios. 

Capitolul XXX. 

După două zile de la scena de mai sus, Banco îi zise lui 
don Jose, care pentru a zecea oară era introdus, cu ochii 
legaţi, în pavilionul ei din Asnieres: 

— Dragul meu, mi se pare că peste câteva zile voi avea 
să-ţi dau o veste bună. 

— Aşa? zise don Jose cu ochii strălucind de bucurie şi de 
iubire. 

— Da. 

Şi îl privi cu deosebită dragoste. 

— De fapt, zise ea, poate că mă înşel... 

— Poate că te înşeli?... ce vrei să spui?... pentru ce? 
întrebă don Jose, neînţelegând nimic din cuvintele cu două 
înţelesuri ale amantei sale. 

— Fireşte, poate că îmi fac iluzii prea mari... 

— Cum asta? 

— Cine poate să mă asigure că pentru tine, posibilitatea 
de a petrece o zi întreagă împreună este o veste bună? 

— Oh!... zise don Jose încântat. 

— Să petrecem la aer curat... la lumină... departe de 
închisoarea aceasta. Şi arătă cu degetul budoarul. Departe 
de închisoarea aceasta, termină ea cu un surâs îngeresc, 
unde am închis misterul care ne învăluie. 

— Dar, strigă spaniolul entuziasmat, ziua aceea va fi o zi 
de paradis. 

Ea îi puse degetul pe buze. 

— Sst!... zise ea, încă nu-i nimic sigur. Sper să fiu 
liberă... dar nu-ţi pot spune cu certitudine. 

— Dar... în sfârşit... cam pe când ar putea fi? 

— Ascultă, zise ea. Ai vreun servitor în care să te poţi 
încrede? 

— Da. 

— Devotat? 


— Aşa cred. De altfel, omul acesta depinde cu totul de 
mine, fiindcă viaţa lui e în mâinile mele. 

— Zău? zise Banco cu naivitate, asta-i foarte original şi 
numai un spaniol poate avea idei de felul acesta. O să-mi 
spui istoria lui, nu-i aşa? 

— Da... dar... mai întâi... 

— Înţeleg... vrei să ştii... Ei bine, trimite-l pe omul acesta 
în fiecare zi, la ora trei, să se plimbe prin grădina Tuileries, 
îmbrăcat cu livrea şi cu o coardă albastră la butonieră. 

— Şi pe urmă? întrebă don Jose. 

— Atâta... Restul îl vei afla mai târziu... 

— Eşti o enigmă. 

— O enigmă vie, nu-i aşa? 

— Şi fermecătoare, adăugă el ducând la buze mâna ei. 

Don Jose îi povesti cum intrase Zampa în serviciul său, 
după care, venind ora despărțirii, plecă mai amorezat ca 
oricând şi cât se poate de încântat de iubirea lui 
misterioasă. 

A doua zi, la ora trei, don Jose îl trimise pe Zampa să se 
plimbe prin grădina Tuileries, în timp ce el se duse în strada 
Babylone pentru a face obişnuita vizită domnişoarei 
Conception de Sallandrera. 

Zampa era la curent cu toate secretele stăpânului său. 
Mai mult, era la curent nu numai cu tot ce ştia stăpânul său, 
dar şi cu ceea ce acesta nu ştia, respectiv numele şi situaţia 
socială a necunoscutei. 

El se îndreptă spre urmare spre grădina Tuileries, cu 
toată graba unui om care se duce la o întâlnire pentru el, 
nu pentru altul. Apoi, ajuns acolo se plimbă în lung şi în lat, 
cu mâinile la spate, ca un valet de casă mare, care simte şi 
îşi apreciază importanţa. 

După două sau trei minute, văzu venind spre el un 
personaj destul de curios, acelaşi care, puţin mai târziu, 
trebuia să apară Fatimei ca o fiinţă supranaturală. Haina 
acestuia, părul cârlionţat, pantalonul strâmt, cizmele cu 


carâmbi răsfrânţi, precum şi figura lui întunecată, îl uimiră 
peste măsură pe portughez. 

Necunoscutul se opri în faţa lui şi îi zise, uitându-se la el 
cu privirea întunecată: 

— Dumneata eşti Zampa? 

— Da, zise portughezul. 

— Eşti în serviciul lui don Jose? 

— Da. 

— Îi eşti devotat? 

— Fireşte. 

— Vino să stăm mai încolo, lângă statuia lui Spartacus. 

— Pentru ce? 

— Ca să putem vorbi... În partea aceea e mai pustiu. 

— Fie, zise Zampa. 

Şi-l urmă pe necunoscut. 

Acesta se apropie de o bancă şi se uită din nou la Zampa, 
care stătea în picioare în faţa lui. 

Se părea că lacheul se simţea deja inferior acelui 
personaj curios al cărui ascendent îl simţea. 

Necunoscutul continuă: 

— Don Jose te-a luat în serviciul său pentru a te scăpa de 
eşafod. 

Zampa tresări şi deveni deodată alb ca statuia în faţa 
căreia se găseau. Niciodată, aşa credea el cel puţin, don 
Jose n-ar fi îndrăznit să trădeze cuiva secretul misterioasei 
lor tovărăşii. 

Necunoscutul continuă liniştit: 

— Sunt şase ani de atunci. Prin urmare pedeapsa nu este 
încă prescrisă. Ar fi de ajuns un singur cuvânt adresat 
procurorului imperial francez, pentru a fi arestat din nou şi 
dat pe mâna justiţiei spaniole. Oricât de mare trecere ar 
avea, don Jose n-ar putea să te scape. 

— Ce vreţi de la mine? bolborosi portughezul, înțelegând 
că omul care stătea în faţa lui voia poate, să-i vândă scump 
liniştea de care se bucurase timp de şase ani, linişte care 
putea să fie spulberată printr-un singur cuvânt. 


— Sunt doi oameni, continuă necunoscutul, care au 
asupra dumitale dreptul de viaţă şi de moarte. Primul este 
don Jose... 

— Şi al doilea? 

— Eu. 

Zampa îşi plecă fruntea. 

— Aşadar, continuă interlocutorul său, don Jose ţi-a 
păstrat rău secretul, fiindcă acum îl cunosc şi eu. 

Portughezul strânse pumnii. 

— Oh! mă voi răzbuna, zise el. 

— Prin urmare, devotamentul pe care-l ai pentru el nu 
mai poate dăinui multă vreme. 

— Aşa se pare. 

— Iar dacă îl serveşti cu credinţă, faci lucrul acesta 
numai de frică. 

— Adevărat. 

— Dar dacă eu vreau să-l trădezi? 

— Dumneavoastră? zise Zampa cu groază. 

Un surâs misterios flutură pe buzele necunoscutului. 

— Eu sunt mai tare decât don Jose şi vreau să-l 
zdrobesc! 

Un fulger de ură străluci în ochii portughezului Zampa, 
căci el i-ar fi iertat poate lui don Jose starea de slugărnicie 
în care îl ţinuse până atunci, dar nu putea trece peste 
indiscreţia care-l adusese la cheremul unui necunoscut. 

Acesta din urmă continuă: 

— Pentru a atinge ţinta pe care o urmăresc, am nevoie 
de tine. Sunt darnic şi te voi plăti bine. 

Cuvintele acestea deşteptară lăcomia fostului bandit, 
care trecu imediat de la groază la prudenţa supusă a unui 
om care intenţiona să-şi vândă scump serviciile. 

— Să ne tocmim, zise necunoscutul: cât câştigi pe an? 

— Don Jose îmi dă o mie de scuzi. 

— Şi cât furi? 

— Zece mii de franci. 

— Ce speranţe ai? 


— După ce se va însura don Jose cu domnişoara 
Conception de Sallandrera, voi deveni intendentul său şi 
atunci mă voi bucura şi eu de un trai mai bun. 

— Speranţele tale sunt nebuneşti. 

— De ce? 

— Pentru că don Jose nu se va însura niciodată cu 
domnişoara de Sallandrera. 

— Ei, asta-i! zise Zampa uimit. 

— Dacă o ia, adăugă necunoscutul cu răceală, a doua zi 
după nuntă va fi asasinat. 

O lumină neobişnuită ca un foc străluci deodată în ochii 
necunoscutului, şi Zampa, ca un criminal inteligent, înţelese 
că avea de-a face cu un om mai tare decât el. Nici un singur 
moment însă nu-i trecu prin gând că pumnalul care-l 
ameninţa pe don Jose se găsea în mâna unui rival, care 
urmărea şi el să se căsătorească cu domnişoara Conception 
de Sallandrera. Dimpotrivă, el era convins că are în faţa lui 
un om cu totul devotat şi care nu era decât instrumentul 
acelei amante necunoscute pe care o avea don Jose şi care, 
stăpânită de gelozie, se folosea de acest necunoscut ca să 
aranjeze lucrurile. 

— Ah! drace! zise Zampa, lucrul începe să devină grav. 

— Cât timp don Jose trăieşte, el nu va şti nimic de 
trădarea ta. 

— Şi... dacă moare? 

— Vei fi bine plătit. 

Zampa ţinea să stabilească cifrele. 

— În ziua în care voi şti ce face don Jose în fiecare seară 
în strada Rocher, vei avea zece mii de franci. 

— Bun! şi pe urmă...? 

— Şi o sută de mii, în ziua când căsătoria lui don Jose cu 
domnişoara de Sallandrera va deveni imposibilă. 

— Bine, dumneavoastră îmi promiteţi atât de multe... 

— Până atunci, vei avea în fiecare lună o leafă fixă de 
două mii de franci. 


Necunoscutul scoase un portofel din buzunar, extrase o 
hârtie de o mie de franci şi o întinse lui Zampa zicându-i: 

— "Ţine asta! pentru primele cincisprezece zile. 

Şi Zampa se aşeză cu familiaritate alături de acela care îl 
cumpărase atât de scump. 

— Don Jose, zise el, se duce în fiecare seară în strada 
Rocher, la amanta lui, ţiganca Fatima... 

Şi continuă să povestească pe îndelete tot ce ştia despre 
ţigancă şi despre don Jos6; îi spuse de gelozia acestei femei, 
de iubirea ei arzătoare, de felul ei violent şi sălbatic, de 
totul, în afară de ce nu ştia nici el, adică de crima care îi 
unea pe cei doi. 

Necunoscutul îl asculta cu deosebită atenţie. 

— La ce oră, întrebă el, se duce don Jose la ţigancă? 

— La zece. 

— În toate serile? 

— Nu lipseşte niciodată. 

— El este singurul om care pătrunde la ţigancă? 

— Afară de mine, da. 

— Ah! te duci şi tu? 

— Peste zi la ora două. 

— În fiecare zi? 

— Da. 

— Pentru ce? 

— Mă duc îmbrăcat într-o haină neagra şi cu cravată 
albă la gât. Pe post de doctor. O femeie pe care nimeni n-a 
văzut-o şi pe care toată lumea o crede bolnavă, se cere să 
aibă un doctor. 

— Să zicem. Aşadar intri prin piaţa Laborde? 

— Da, şi don Jose prin strada Rocher. Portarul nu l-a 
văzut niciodată pe don Jose. El nu m-a văzut decât pe mine. 

— Apartamentul are doar aceste două ieşiri? 

— Mai este şi a treia. 

— Aşa? 

— Dar pe aceea nu o ştie, nici ţiganca, nici oamenii ei. 

— La ce serveşte ieşirea asta? 


— Când Fatima a venit la Paris, don Jose era teribil de 
gelos. 

Nu-i erau de ajuns cei doi spioni care o vegheau; el mai 
trebuia să ştie şi ce spunea ea, şi, dacă era posibil şi ceea ce 
gândea; înainte de-a o aduce, ela dispus să se construiască 
într-un zid, lângă budoar, un fel de ascunzătoare. Aici se 
pare intră printr-un fel de trapă, care se deschide dintr-o 
mansardă închiriată de don Jose. Se întâmpla uneori ca don 
Jose să se ascundă acolo şi să asculte ce vorbea ţiganca cu 
oamenii ei. 

— Dar, din ascunzătoare, întrebă necunoscutul, se poate 
vedea ce se petrece în budoar? 

— Da, printr-o gaură mică făcută în perete, între sobă şi 
fereastră. 

— Dar de intrat, cum se poate intra în budoar? 

— Apăsând pe un buton. Tabloul care ascunde uşa se 
roteşte în jurul lui şi lasă trecerea liberă. 

— Foarte bine; vreau să mă duci şi pe mine în 
ascunzătoarea asta. 

— Când? 

— Mâine. 

— La ce oră? 

— La ora când obişnuieşte să sosească don Jose. 

— S-a făcut. Unde vă pot întâlni? 

— Tot aici, mâine seară la ora nouă. 

— Foarte bine, voi fi punctual. 

Zampa îl salută până la pământ pe necunoscut şi plecă. 

Acesta mai rămase câteva minute în grădină, ca şi cum 
ar fi vrut să se asigure că portughezul plecase de-a binelea, 
apoi ieşi cu discreţie şi dispăru. 

E uşor de dedus acum cine era acel personaj bizar, pe 
care îl văzu ţiganca apărând în budoarul ei în momentul 
când se întoarse, după ce-l condusese pe don Jose până la 
uşă. Am relatat prima lui convorbire cu ţiganca, sfaturile 
date şi biletul pe care îl pusese sub vasul de China, cu 
recomandarea expresă de a înghiţi praful care se găsea 


alături de vas. Se ştie de asemenea ce s-a întâmplat: Fatima 
pusese praful misterios în apă, îl băuse, apoi, împreună cu 
don Jose bău un pahar de maraschino: iar după ce îl 
conduse pe acesta până la uşă, se întoarse şi găsi din nou în 
budoarul ei pe omul misterios. 

Omul acesta dădu papagalului o bucăţică de zahăr 
înmuiată în băutura adusă de don Jose, iar Fatima văzu 
pasărea zbătându-se un moment, întinzându-şi aripile şi 
căzând ca trăsnită. În sfârşit, ea îl auzi pe omul acela, pe 
care îl lua drept diavolul, zicându-i cu răceală şi arătându-i 
pasărea moartă şi sticla cu maraschino: 

— Câteva picături din băutura aceasta sunt de ajuns să 
omoare în două minute un papagal, într-o oră, un câine şi în 
douăzeci şi patru de ore să facă un cadavru dintr-o fată 
frumoasă ca tine. 

Pronunţând aceste din urmă cuvinte, necunoscutul se 
răsturnă într-un fotoliu surâzând. 

— Aşadar, zise el, ai băut din maraschino-ul pe care ţi l-a 
adus don Jose? 

— Da, murmură ţiganca, cu dinţii clănţănind de spaimă. 

— Ei bine! don Jose pe care îl iubeşti şi pe care l-ai 
ameninţat că-l omori ţi-a luat-o înainte, fata mea. 

— Cum? întrebă ea cu voce surdă. 

— Te-a otrăvit, pentru a putea să trăiască în libertate cu 
rivala ta. 

Cuvintele acestea redeşteptară viaţa şi energia sălbatică 
a acelei femei, care se şi credea în ghearele morţii. Ea se 
ridică teribilă în mânia şi în ura ei. 

— Oh! zise ea, fiindcă mai am doar douăzeci şi patru de 
ore de trăit, îl voi ucide. 

Puse mâna pe un pumnal şi-l învârti cu furie. Dar 
necunoscutul i-l luă din mână şi îi zise: 

— Nu te pripi aşa: nu e nevoie ca don Jose să moară de 
pumnalul tău, dacă a băut împreună cu tine din maraschino. 

— Oh! aşa este... zise ea, dar atunci... pentru ce, dacă a 
voit să moară... Ah! îmi pierd capul în mijlocul tuturor 


acestor mistere. 

— Necunoscutul începu să râdă. 

— Misterul este uşor de dezlegat, don Jose a luat înainte 
de asta un antidot. 

— Ah! înţeleg, strigă ea. 

— Prin urmare a băut fără grijă! 

— Dar el nu se gândea la pumnalul meu! Şi fiindcă 
trebuie să mor. 

Necunoscutul ridică din umeri. 

— N-ai să mori, zise el. 

Ea dădu un țipăt de bucurie. 

— Şi tu ai luat antidotul, mulţumită mie şi fără să ştii ce 
iei. 

— Eu?! 

— Da... praful acela alb... 

— Ah! murmură superstiţioasa fată în culmea bucuriei, 
căzând în genunchi, mi-am închipuit eu că dumneata eşti 
tatăl meu. 

— Ce? 

— Da, dumneata nu eşti dracul? 

— Ştiu şi eu?! 

— Ei bine! mama... 

— O fi, zise repede necunoscutul, înțelegând cât de 
multe se puteau trage din credinţa superstiţioasă a ţigăncii, 
în orice caz, îmi datorezi mie faptul că trăieşti. 

— Oh! dumneata eşti tatăl meu. 

— Şi tot mie să-mi datorezi şi răzbunarea. 

Cuvântul răzbunare o făcu pe ţigancă să treacă de la 
accesul de recunoştinţă la un acces de gelozie. 

— Ah! zise ea, acum am dovada că don Jose a venit să mă 
omoare; dovedeşte-mi că a vrut să mă trădeze şi vei vedea 
cum ştiu să-mi ţin jurământul. 

— Dovada, zise necunoscutul, o vei avea curând. 

— Când anume? 

— Răbdare! ora se apropie. 

Fatima strânse convulsiv mânerul pumnalului. 


— Ascultă-mă deci, zise necunoscutul. 

— 'Te ascult, dar vorbeşte repede. 

— Don Jose vezi bine, a încercat să te otrăvească. 

— Mizerabilul! 

— A plecat de lângă tine cu surâsul pe buze, strângându- 
ţi mâinile, privindu-te cu dragoste şi zicându-ţi „pe mâine”. 

— Trădătorul! 

— El nădăjduieşte ca mâine, când va veni, să găsească 
un cadavru. 

— Şi... 

— Mâine însă va vedea că eşti plină de viaţă, continuă 
necunoscutul. Atunci se va înfuria şi, pentru că ţi-a jurat 
moartea, va căuta să se descotorosească de tine în alt chip. 

— Infamul! 

— Fiindcă n-a izbutit cu otrava, se va gândi la pumnal, 
dar să nu-ţi fie teamă, eu veghez asupra ta. Nu-i nevoie 
decât să continui să-ţi joci rolul. 

— Cum? 

— Să fii iubitoare şi afectuoasă, ca şi până acum. 

— Dar elva şti că am luat antidotul. 

— Fără îndoială şi va acuza de trădare mai întâi pe valet 
fiindcă nu ştie încă tot ce pot eu. 

— Şi? 

— Vei căuta să-i risipeşti bănuielile şi ascunzânduc-ţi 
intenţiile îi vei explica de ce otrava n-a avut putere asupra 
ta. Şi iată, mâine te vei preface că dormi până târziu şi n-o 
vei suna pe doică înainte de ora trei-patru. Când va sosi don 
Jose, să te plângi că ai capul greu şi că ai dormit dusă, 
motivând că ai abuzat de opium. Câteodată opiumul 
acţionează ca o contraotravă... eficientă. Bună seara... pe 
mâine... 

Fatima lăsă din nou să i se lege ochii, apoi misteriosul ei 
tovarăş dispăru, după ce îi şopti încă o dată la ureche: 

— Fereşte-te de negru şi de doică... 

Capitolul XXXI. 


Don Jose ieşise de la ţigancă cu pasul hotărât şi cu 
fruntea sus. 

— Stăpâna ta este obosită astă-seară, îi spuse el doicii, s- 
o laşi mâine să doarmă cât mai mult. 

Şi plecase pe deplin încredinţat că aceea pe care o iubise 
cu toată furia pasiunii, a doua zi nu se va mai deştepta. Cu 
toate acestea, oricât era de obişnuit cu crima, don Jose 
simţi inima bătându-i cu oarecare violenţă când ajunse în 
stradă şi, fără voia lui, ridică ochii spre fereastra de la odaia 
țigăncii. 

— Biata Fatima! murmură el suspinând, aşa trece 
iubirea...! 

Timp de câteva minute, spaniolul simţi un fel de 
remuşcare violentă din cauza crimei pe care o făptuise; 
apoi îşi aduse aminte de amenințările ţigăncii şi se înfurie 
din nou. 

„Ea a vrut!” îşi zise el. 

Şi se depărta fără a-şi mai întoarce privirea... Era ceasul 
când în fiecare seară trăsura misterioasă îl lua din strada 
Godot pentru a-l duce în acea casă şi mai misterioasă, unde 
îl aştepta Banco. 

Don Jose se duse acasă grăbit, pentru a-şi schimba 
costumul... 

Zampa, acel valet credincios în care spaniolul avea 
deplină încredere, îşi aştepta stăpânul trântit pe o banchetă 
din antecameră şi citind ziarele de seară. 

Văzându-l pe don Jose puţin palid şi mai agitat ca altă 
dată, portughezul surâse. 

— S-a făcut, nu-i aşa? întrebă el. 

— Da, zise don Jose, şi schiţă un semn din cap. 

— A băut? 

— Fără probleme. 

— Biata Fatima! murmură valetul pe un ton de milă 
amestecat cu batjocură. N-avea nici douăzeci şi şapte de 
ani...! 

— Taci din gură! zise don Jose... 


V 


Şi ca şi cum ar fi vrut să schimbe imediat subiectul, 
întrebă: 

— Aşadar, nici azi n-ai văzut pe nimeni în grădina 
Tuileries? 

— Pe nimeni. 

— Curios! Chiar ieri mi-a confirmat. 

— Pe legea mea!... scumpe stăpâne, zise Zampa, îmi pun 
capul că prinţesa aceea îşi bate joc de dumneavoastră. 

Don Jose încruntă din sprâncene. 

— De unde ştii? întrebă el cu mândrie. 

Zampa nu răspunse nimic. 

— Haide, spune... insistă don Jos€... 

— Adică, vreau să spun că-şi bate joc de valetul 
dumneavoastră, fiindcă mă face să mă plimb degeaba în 
toate zilele prin grădina Tuileries, răspunse portughezul cu 
umilinţă. 

Don Jose ridică din umeri şi tăcu. Apoi îşi schimbă 
costumul şi alergă la întâlnire. 

Trăsura îl aştepta deja în colţul trotuarului şi intendentul 
bărbos al lui Banco îşi arătă capul prin portieră. 

— Aţi cam întârziat, zise el lui don Jose, pe un ton brusc 
şi aproape nepoliticos. 

— Scuzaţi-mă... 

— Dacă prinţesa ar şti cum vă grăbiţi... 

— Ce s-ar întâmpla? întrebă don Jose găsind că 
observaţia era obraznică. 

— Ar fi că ar putea să renunţe de-a vă mai vedea, 
răspunse omul cu barbă, pe un ton şi mai obraznic. 

Don Jose tăcu dar îşi promise să ceară prinţesei 
concedierea intendentului. 

Acesta îl legă la ochi şi, după o oră, logodnicul 
domnişoarei de Sallandrera pătrundea în budoarul falsei 
prințese, care, în seara aceea, dăduse o mai mare atenţie 
decorului comediei pe care o juca. 

Era tristă, melancolică şi stătea răsturnată într-un 
fotoliu, înfăşurată într-un capot de catifea neagră, care 


contrasta puternic cu albul mat al pielii sale. Întinse mâna 
lui don Jose ca o muribundă, ca un ultim adio şi se uită la el 
cu acea privire mâhnită, care nu aparţine decât sufletelor 
disperate şi sătule de viaţă. În ajun, ea fusese pentru don 
Jose femeia fericită care uita lângă el tot calvarul pe care-l 
îndura alături de un soţ posac şi gelos. 

Don Jose plecase de la ea mai amorezat ca oricând. 
Astăzi însă, ea era atât de palidă, de tristă şi de abătută, 
încât don Jose nu se putu opri să nu dea un strigăt: 

— Dumnezeule! îi zise el, dar ce ai? 

— Sunt cu moartea în inimă... 

Banco pronunţă aceste cuvinte cu o simplitate nobilă, pe 
care o studiase toată ziua. 

— Dumneata!... Moartea în inimă! Ce vrei să spui? 
exclamă spaniolul. 

Banco îl trase alături de ea şi îi zise fără amărăciune şi 
fără mânie: 

— Răul de care sufăr este greu de explicat... trebuie să 
mă asculţi cu răbdare... mult... 

— Vorbeşte, zise el, vorbeşte, te rog. 

Ca şi zilele trecute, el voi să-i ia mâna, dar ea şi-o 
retrase. 

— Nu, zise ea, ascultă-mă. 

Don Jose era înmărmurit de schimbare. 

Prinţesa poloneză avea, într-adevăr, aerul unei 
muribunde. 

— Prietene îi zise ea după o tăcere pe care avusese grijă 
s-o facă cât mai penibilă, trebuie să te părăsesc... 

— Să mă părăseşti? 

— Da... plec... 

— Dar asta nu se poate! strigă don Jose. 

— Aşa vrea bărbatul meu. 

Cuvântul acesta fu ca o lovitură de trăsnet. Inima 
omenească este făcută în aşa fel încât obstacolele îi incită 
pasiunea peste măsură. 


În ajun, don Jose socotea legătura lui cu Banco pur şi 
simplu trecătoare şi nu-i atribuia decât o importanţă relativ 
mică. Bineînţeles prefera pe Banco ţigăncii, dar el nu era 
omul care să meargă până acolo încât să sacrifice pentru ea 
planurile lui ambiţioase şi scopul pe care-l urmărea 
însurându-se cu domnişoara de Sallandrera. 

Un cuvânt al falsei poloneze fusese de-ajuns pentru a-l 
zăpăci cu desăvârşire... Ea pleca...! 

Don Jose îşi închipui că o iubeşte la nebunie şi că a trăi 
fără ea îi era peste putinţă. 

Se aruncă în genunchi la picioarele ei. 

— Dar vreţi să mor? strigă el. 

Accentul acesta era atât de autentic, atât de dureros în 
naivitatea lui, încât Banco păru adânc mişcată. 

— Domnule, îi zise ea, toate acestea sunt de neînțeles 
pentru mine. 

Cuvintele ei păreau a avea atât de puţină legătură cu tot 
ce spusese până atunci, ca şi cu strigătul de durere al lui 
don Jose, încât acesta rămase şi mai zăpăcit. 

— Să vedem, zise ea cu un sânge rece care îl înfricoşa pe 
spaniol mai mult decât vestea plecării, să ne explicăm, vă 
TOg... 

— Dar, doamnă, bolborosi don Jose. 

Ea îi făcu semn să tacă. 

— Să ne explicăm, zise ea; eu ţi-am spus că plec şi 
dumneata ai căzut în genunchi la picioarele mele. 

— Oh!... n-ai să pleci, nu se poate! strigă el cu 
înflăcărare. 

— După voce, după atitudinea pe care o ai, mă faci să 
cred că mă iubeşti... 

— Ah! te iubesc!... ţi-o jur...! 

Banco izbucni într-un hohot de râs. 

— Asta e prea mult, zise ea. 

— Cum prea mult? 

— Fireşte!... dumneata pretinzi că mă iubeşti? 

— La nebunie... 


— Oh!... prefăcutul! 

— Dar, uitaţi-vă la lacrimile mele... murmură spaniolul, 
care într-adevăr era cu ochii în lacrimi şi rămase în 
genunchi. 

— Domnule, îi zise falsa poloneză, cu răceală, te rog să 
răspunzi numai la întrebările mele. Stai aici în faţa mea. 

Vocea prinţesei avea o nuanţă poruncitoare, care-l 
impresiona pe don Jose. El se supuse. 

— Spune, zise el în cele din urmă. 

— Te cheamă don Jose d'Alvar? 

— Da, doamnă. 

— Eşti nepotul lui don Paez, ducele de Sallandrera? 

Întrebarea îl făcu pe don Jose să tresară. 

— Da, doamnă, răspunse el. 

— Ducele, continuă Banco, are o fată? 

— Da, admise bărbatul dând din cap. 

— Domnişoara Conception. 

— Aşa o cheamă; dar atâta tot...! 

— Ah...! 

Spaniolul ghicise motivul pentru care se iritase Banco, în 
acelaşi timp, el înţelese că plecarea cu care îl ameninţase 
era numai prefăcătorie. Don Jose era un tip dibaci, care, 
după ce trecea pericolul, ştia să-şi ridice fruntea la timp. 

— Dă-mi voie, doamnă, să dau câteva lămuriri asupra 
lucrurilor care par a vă... preocupa. 

— Te ascult, domnule. 

— Am un frate mai mare; îl cheamă don Pedro. 

— Nu ştiam, zise Banco. 

— Fratele acesta este logodnicul verişoarei mele 
Conception. 

— Ce? zise fata poloneză. 

— Fratele meu este bolnav şi, cum ducele de 
Sallandrera, unchiul meu, ţine mult ca titlurile şi 
demnităţile pe care le are să nu iasă din familie... 

— Într-adevăr mi se pare că este duce de Spania? 

— Da, doamnă. 


— Şi? 

— Şi s-a hotărât, pe vremea când eram încă liber şi nu 
avusesem fericirea de a te întâlni... ca, în eventualitatea 
morţii fratelui meu, să mă căsătoresc cu Conception. 

— Aşa! zise Banco, care până atunci ascultase cât se 
poate de liniştită. 

— Dar, continuă don Jose redevenind stăpân pe el însuşi, 
fratele meu n-a murit încă!... el va trăi, şi... 

Ea făcu un gest: 

— Nu-i nevoie să termini... 

Iar don Jose, înşelat de liniştea ei aparentă, îi luă mâna şi 
îi zise: 

— Mi se pare că ai vrut să mă sperii... că n-ai vrut să 
pleci... citesc asta în ochii tăi... te-ai luat după vorbe... şi te- 
ai îndoit de iubirea mea. 

Banco răspunse cu gravitate: 

— Don Jose, nici un moment nu m-am gândit, Dumnezeu 
mi-e martor, să împiedic o căsătorie care ţi-ar asigura 
viitorul şi ţi-ar oferi o situaţie înaltă şi de invidiat. 

— Eşti un înger! murmură don Jose, înşelându-se încă o 
dată de acea mărinimie aparentă. 

— Dar, vezi, continuă Banco, luând o poză tragică şi 
dând vocii un accent dramatic, eu m-am născut într-o ţară 
în care sub un strat subţire de zăpadă se ascund cele mai 
arzătoare şi mai sălbatice pasiuni. Eu sunt slavă, don Jose, 
continuă Banco cu însufleţire, mi-am petrecut tinereţea 
printre ţigănci, copilăria mea a fost legănată în legende 
însângerate, şi în jurul meu am văzut curgând valuri de 
sânge, aşa cum la Paris curg valuri de şampanie. 

Cuvintele acestea făcură pe don Jose să se piardă în fel 
de fel de presupuneri... Pretinsa prinţesă poloneză devenea 
pentru el o adevărată enigmă. 

— Sunt prea bine crescută, continuă Banco, pentru a mă 
arăta geloasă pe o femeie, dar aş fi nemiloasă, 
neînduplecată, o rivală, cu o amantă... 

Don Jose tresări din nou. 


— Vezi, continuă ea, pentru a mă satisface, pentru a mă 
răzbuna pe femeia pe care ai iubit-o înaintea mea, mi-ar 
trebui sângele ei... 

Spaniolul începuse să înţeleagă. 

— Don Jose, continuă Banco, ai iubit o femeie care se 
numea Fatima? 

Don Jose sări ca ars. 

— Cine ţi-a spus? strigă el. 

— Pe femeia aceea o iubeşti încă... 

— Oh! nu-i adevărat. 

— În fiecare seară te duci s-o vezi... nu tăgădui... ea stă 
în piaţa Laborde. 

Don Jose nu răspunse. Era ca împietrit. Cum putuse 
poloneza să pătrundă misterul acela pe care el îl ascunsese 
până atunci atât de bine? 

— Don Jose, continuă ea, încercând să adopte tonul 
solemn al unui judecător care condamnă fără apel, îmi 
trebuie viaţa acelei femei... sau dacă nu, va trebui să nu te 
mai văd niciodată...! 

Banco credea că-i cere lui don Jose un sacrificiu peste 
puterile lui, căci, probabil, Morton Tynner, care dictase 
aceste condiţii, nu-i spusese că spaniolul hotărâse deja 
moartea ţigăncii. 

„Stai! gândi don Jose, deoarece ştie de Fatima, atunci 
când va afla moartea ei va crede că am devenit asasin din 
cauza iubirii pe care i-o port.” 

Şi don Jose căută să se stăpânească; faţa i se transfigura 
şi păru că devine tot atât de tare ca şi femeia care-l 
supunea acestui interogatoriu. 

— Doamnă, zise el, pe femeia aceasta n-o mai iubesc. 

— Jură-mi! 

— Pe cinstea mea! 

Şi-şi ridică mâna în sus. 

— Nu o voi mai vedea niciodată, adăugă el. 

— Nu-i destul... 

— Ce să mai fac? 


— Trebuie ca femeia aceasta să moară! 

Don Jose păru că face o sforţare supraomenească 
luptându-se cu ideea crimei. 

— Dumnezeule! murmură el, vrei să devin asasin? 

— Da, dacă mă iubeşti. Nu, dacă vrei să nu mă mai vezi. 

— Oh! asta nu se poate! strigă. Apoi adăugă cu o voce 
surdă: Dar dacă vrei... va muri! 

— Când? 

— În noaptea aceasta chiar! 

— Bine, zise Banco. 

Şi îi zâmbi cu surâsul acela melodramatic al unui actor 
de teatru; apoi, fără să-i mai spună nici un cuvânt, îi făcu cu 
mâna un semn de adio, ridică o portieră şi dispăru. În 
acelaşi moment apăru şi omul cu barbă. 

— Veniţi, îi zise el. 

Don Jose lăsă să i se lege ochii şi, după o oră, fu lăsat în 
strada Godot. 

Spaniolul se întoarse acasă zăpăcit de revelaţiile şi de 
ordinele misterioasei lui amante şi pradă a unei agitaţii 
lesne de înţeles. Fără îndoială, la ora aceea Fatima se 
zbătea în ghearele morţii...! 

Toată noaptea don Jose nu putu să închidă ochii. În mai 
multe rânduri i se păru că o vede pe Fatima reproşându-i 
moartea. În sfârşit, apărură primele luciri ale zilei, care îi 
risipiră vedeniile. El se deşteptă şi, pentru a-şi înşela 
neliniştea, poate chiar remuşcarea, plecă imediat de acasă, 
călare; la prânz îşi trimise calul acasă şi se duse la Cafe de 
Paris. Apoi, în loc să se întoarcă acasă, unde fără îndoială îl 
aştepta vestea morţii ţigăncii, se duse pe jos la palatul de 
Sallandrera, unde petrecu tot restul zilei în tovărăşia 
ducelui şi ducesei. 

Conception lucra în atelierul ei. 

Don Jose prânzi în strada Babylone şi se hotări în cele 
din urmă să se întoarcă în strada Ponthieu. Zampa îl 
aştepta. 


— Ei? întrebă don Jose cu o voce tremurândă, plină de 
emoție. 

— Ce doreşte Excelenţa voastră? întrebă Zampa cât se 
poate de liniştit. 

— Cum! mai întrebi? 

— Fireşte. 

— Fatima? 

— N-aveţi nici o ştire? 

— Nu... dar... tu? 

— Eu nu ştiu nimic. 

— Negrul... doica? 

— N-am văzut pe nimeni. 

— Nu se poate! 

— O jur! 

— Atunci, murmură don Jose, însemnează că n-a murit! 

— Aş! făcu portughezul. Înseamnă că n-a luat otrava pe 
care i-am dat-o...! 

— Ba a luat-o. 

— Atunci a murit. 

Don Jose era distrus de emoție; cu toate acestea 
siguranţa din glasul valetului său era atât de mare, încât 
don Jose nu se mai îndoi nici un moment de moartea 
țţigăncii. El avu chiar curajul ca pe la ora zece de dimineaţă 
să se ducă în strada Rocher. 

Traversă micul apartament al lustruitoarei, merse de-a 
lungul sălii, ajunse în antecameră şi se opri să asculte. Se 
aştepta să audă vocea negrului şi a doicii plângându-şi 
stăpâna. Dar în apartament domnea o tăcere adâncă. El 
traversă salonul şi zări o rază de lumină venind din budoar. 

Bătu la uşă. 

— Intră, zise o voce care îl făcu să-şi piardă cumpătul. Şi 
uşa se deschise, iar ţiganca, surâzătoare şi plină de viaţă, 
apăru în prag. 

Capitolul XXXII. 

Don Jose se retrase înspăimântat. Țiganca era înaintea 
lui, în carne şi oase, privindu-l şi surâzându-i. 


— Bună ziua, dragul meu, zise ea, bună ziua. 

Şi-l luă de mână trecându-i braţul celălalt pe după gât. 
Puterea de stăpânire a acestei femei era atât de mare, încât 
don Jose nu avu nici cea mai mică bănuială. 

Şi totuşi cum se face că Fatima era încă în viaţă? Aceasta 
era pentru el o enigmă. Dar, chiar dacă s-ar fi aflat în 
pericol de moarte, tot nu putea să-l acuze pe el. 

Pe de altă parte, cum ar fi putut să bănuiască el că 
femeia aceea îi jurase o ură de moarte, când o vedea 
ieşindu-i înainte surâzătoare cu braţele întinse şi cu iubirea 
în ochi? 

Cu toate că Fatima luptase mult să se stăpânească, mai 
găsi în ea puteri să-l studieze pe don Jose cu cea mai mare 
atenţie. 

Paloarea şi emoția spaniolului nu-i scăpaseră: „lată un 
om care mă ia drept o fantomă, îşi zise ea. A venit aici 
pentru a vedea cadavrul meu şi se retrage înspăimântat 
văzând că trăiesc”. 

Dar surâsul de pe buzele ei nu dispăru nici un moment. 

— Cât eşti de palid! îi zise ea; ce ţi s-a întâmplat? 

— Palid? se miră don Jose emoţionat, eşti nebună, draga 
mea Fatima... nu ştii că e destul să te văd pentru ca tot 
sângele să mi se îngrămădească la inimă şi, că de câte ori 
intru aici, mă cuprinde o emoție pe care nu mi-o pot 
stăpâni? 

— Oh! zise Fatima, văd bine că mă iubeşti, dragul meu 
Jose. 

Apoi, la rândul lui păru că se uită la ea cu atenţie şi îi 
zise: 

— Dar şi tu eşti palidă... 

— Crezi...? 

— Sigur, eşti albă ca o statuie... şi îi arătă o oglinjoară de 
pe masă. 

— Pentru că am dormit prost... sau mai bine zis... 

Don Jose se uita la ea cu interesul unui medic care 
studiază un caz rar în analele ştiinţei. 


— Mai bine zis, pentru că am dormit prea mult, termină 
ea. Acel maraschino pe care mi l-ai dat mi-a făcut teribil de 
rău. 

— Cum se poate. 

— Am crezut că mor. 

Don Jose crezu de cuviinţă să-şi manifeste puţină 
nelinişte. 

— Vezi, continuă ea, am suferit ca atunci când mama îmi 
dădea în copilărie, opium în doză prea mare. Aveam nişte 
vise teribile. 

— Cum! zise don Jose, ai luat opium? 

— Da, am luat pe când eram mică şi mai iau şi acum. 

— Pentru ce? 

— Asta-i un obicei al nostru, al ţiganilor. 

— Ciudat obicei! 

— Se zice că este şi antidot. 

Şi Fatima se uită la don Jose, dar el rămase impasibil. 

— Aş, chiar crezi? 

— Toţi ţiganii zic aşa. Printre noi otrava este atât de 
obişnuită pentru că ne temem unii de alţii şi ne luam toate 
precauţiile posibile. 

Don Jose crezu că a găsit explicaţia supravieţuirii 
Fatimei. 

— Atunci, zise el liniştit, în loc să presupui că ai fost 
bolnavă din cauza maraschinoului pe care ţi l-am adus, ai 
putea mai degrabă să crezi că ţi-a fost rău din cauza 
opiumului pe care l-ai luat. 

— Se poate! zise ea cu o naivitate atât de bine studiată 
încât don Jose se lăsă înşelat. Atunci n-o să mai iau. 

— Îmi promiţi? 

— Fireşte; nu fac eu tot ceea ce vrei tu, dragul meu? 

— Aşa! murmură don Jose râzând; acum nu mai eşti 
geloasă? 

— Nu. 

— Adevărat? 


— Vezi bine, acum sunt cuminte, fiindcă văd că mă 
iubeşti. 

— Sigur că te iubesc... 

— Şi sunt încredinţată că nu iubeşti pe alta decât pe 
mine... cel puţin aşa mi-ai jurat, recunoşti? 

— Fireşte. Cu toate acestea, continuă don Jose, tocmai 
fiindcă te iubesc şi nu ţin la nimeni în afară de tine, îmi voi 
lua astă-seară o libertate extraordinară, şi don Jose se 
ridică. 

— Cum?! zise ea pe un ton supărat, mă şi părăseşti? 

— Da, draga mea. 

— Pentru ce...? 

— Fiindcă sunt aşteptat la unchiul meu, ducele de 
Sallandrera. 

— De Conception? zise ea cu un ton glumeţ. 

Don Jose ridică din umeri, apoi o sărută. 

— Pe mâine, zise el şi ieşi din budoar. 

Dar ea îi luă braţul şi-l conduse până în antecameră, ca 
de obicei. Acolo se opri. 

— Uite, zise ea, mi se pare că înnebunesc. 

— Tu? 

— Adică sunt geloasă. 

— Geloasă de ce? Pe cine? întrebă el. 

— Nu ştiu. 

Şi îşi scoase de la cingătoare pumnalul care nu o părăsea 
niciodată. Don Jos, înspăimântat, îi văzu lama sclipind la 
lumina sfeşnicului pe care ţiganca îl pusese pe o masă din 
apropiere. 

— Vezi! îi zise ea, sunt momente când îmi pierd capul, 
când sunt convinsă că mă înşeli... şi îmi vine să mă omor... 

Pronunţând aceste din urmă cuvinte, ridicând şi agitând 
pumnalul, ţiganca era sinceră. Ea uitase în acel moment şi 
sfaturile sincere ale, misteriosului şi nocturnului ei vizitator, 
şi infamia lui don Jose. 

Iubirea ei se redeşteptase, plină de gelozie şi furie, răci 
se ştia înşelată... pentru o clipă îi veni gândul să-l ucidă pe 


don Jose. Dar furia aceasta nu avu decât durata unui fulger. 

— Sunt nebună! zise ea, du-te! 

Şi aruncă pumnalul. 

Apoi fugi repede şi închise uşa budoarului în urma sa. 

„Ah! murmură don Jose, aş fi putut să te iert, Fatima, dar 
văd bine că în curând ai să sfârşeşti prin a mă ucide şi e mai 
bine să ţi-o iau eu înainte”. 

Şi don Jose plecă frământând în mintea lui un nou plan. 

Zampa îşi trăda stăpânul în profitul lui Rocambole. 

Dar portughezul nu ştia nimic din secretele acestuia, 
căruia altfel îi transmitea zilnic tot ce făcea don Jose. 

În ajun, Zampa se întâlnise în grădina Tuileries cu omul 
cu părul blond şi haină poloneză. El îi spuse de proiectul pe 
care trebuia să-l pună don Jose în aplicare chiar în seara 
respectivă. 

— Aha! aha! făcu Rocambole, tu îi furnizezi otrava. 

— Fireşte. 

— Dar antidotul? 

— Una fără alta nu merge. 

Omul cu părul blond manifestă atunci un fel de bucurie, 
care-l înşelă pe Zampa. 

Cum era încredinţat că Rocambole lucra pentru prinţesa 
poloneză, el îşi închipui că acesta se bucura de moartea 
apropiată a unei rivale. 

— Vezi! zise omul cu părul blond, stăpânul tău e foarte 
amorezat. 

— Crezi? 

— EI îşi omoară amanta căzută în dizgrație din cauza 
aceleia pe care o iubeşte. 

— Hm! hm! făcu Zampa. 

— Cum! Nu-i ăsta adevăratul motiv? 

Zampa dădu din cap. 

— Atunci care este? 

— Stăpânului meu îi este teamă de Fatima. Ea l-a 
ameninţat că-l omoară. 

— Aş!... o femeie... 


— O femeie care are trei bandiți de fraţi în stare, la un 
simplu semn al ei, să o scape imediat de don Jose. 

— Atunci e altceva, murmură Rocambole, continuând să 
se arate satisfăcut de hotărârea lui don Jose. 

Apoi îl chestionă pe Zampa cu multă bunăvoință despre 
otrava şi antidotul, de care trebuia să se servească don Jose 
şi sfârşi prin a spune: 

— Dacă ai vrea să-mi vinzi şi mie din otrava şi antidotul 
tău, ţi le-aş plăti cu douăzeci şi cinci de ludovici. 

— Îţi vând, zise Zampa. 

— Oh! zise cu naivitate omul cu părul blond, o cumpăr 
numai pentru a-i face pe plac stăpânei mele. Ea va fi atât de 
încântată să ştie că Fatima va muri, încât va încerca puterea 
otravei asupra unui animal oarecare. 

Rocambole flutură pe dinaintea ochilor valetului o hârtie 
de o sută de franci pe care o scoase din portmoneu, şi cum 
don Jose nu era acasă la ora aceea, se urcă într-o trăsură cu 
Zampa şi se duseră împreună în strada Ponthieu. 

— Acum, zise Rocambole intrând în posesia prafului 
negru şi prafului alb, mă vei aştepta aici mâine dimineaţă. 

— Aici?... la stăpânul meu? 

— Da, la ora zece şi jumătate; voi veni pe scara cea mică. 

Rocambole se duse în strada Suresnes pentru a încerca 
antidotul care trebuia să o salveze pe Fatima şi făcu 
experienţa pe doi căţei cumpăraţi anume din strada 
Fronchet. Unul din căţei murise pe loc: celălalt, căruia îi 
dăduse înainte praful alb, nu avu nimic. Se ştie ce se mai 
întâmplase apoi. 

Don Jose se întoarse a doua zi pe la ora zece şi jumătate, 
în strada Ponthieu, cât se poate de zăpăcit. El revenea de la 
Fatima, pe care, spre marea lui uimite, o găsise vie şi 
nevătămată şi care îl ameninţase din nou cu moartea. 

Zampa credea că ţiganca murise. Văzând pe don Jose că 
intră, el îşi zise: 

— Stăpânul meu are o inimă de iepure. Sigur că nu a 
putut suporta vederea cadavrului amantei sale. 


— Te înşeli. Fatima trăieşte, îi zise don Jose. 

— Trăieşte? 

Şi Zampa făcu să i se repete cuvântul. 

— Nu se poate! strigă el; sunt sigur de praful pe care l- 
am dat. 

Don Jose îi povesti atunci ceea ce îi spusese ţiganca cu 
privire la obiceiul ei de a lua opium. Dar Zampa nu era omul 
care să se lase momit cu asemenea lucruri. Dacă Fatima 
trăia, însemna că luase un antidot, şi Zampa nu se mai îndoi 
un moment că antidotul pe care-l vânduse omului cu părul 
blond fusese dat ei. 

— Drace! se gândi el, nu cumva m-am încurcat ca un 
dobitoc, şi omul meu este un agent al Fatimei însăşi? 

Şi Zampa, care era prevăzător ca un şarpe, păru că ia în 
serios bănuiala cu opiumul şi îi zise stăpânului său: 

— Atunci trebuie să încercăm altceva. Vom vedea. 

— Da, să vedem, murmură don Jose cu gândul că ţiganca 
putea să-l lichideze de îndată ce i-ar descoperi trădarea! 

Cu toate acestea, neliniştea nu-l făcu să uite de 
întâlnirea obişnuită. Trăsura trecea în toate serile la ora 
unsprezece şi jumătate prin strada Godot. 

Don Jose îşi scoase barba, îşi schimbă costumul şi ieşi. 

După două minute, Zampa auzi bătând uşor la uşa care 
dădea pe scara de serviciu. El deschise: omul cu părul 
blond intră, Zampa îl salută cu umilinţa unui om care ştie cu 
cine are a face. 

— He! he! he! dragul meu, zise Rocambole, în timp ce 
Zampa lua o lumânare şi-l conducea în salon, se vede bine 
după ceremonialul cu care mă primeşti că nu-ţi simţi capul 
prea bine pe umeri. 

Cu toate că Rocambole spuse cuvintele acestea surâzând 
şi cu un aer binevoitor, Zampa se înfioră şi nu-şi mai află 
locul. 

Rocambole se trânti într-un fotoliu alături de sobă şi se 
uită la mobila şi la picturile din salon. Portughezul era în 
faţa lui într-o atitudine încurcată. 


— N-ai nimic nou? întrebă Rocambole. 

— Țiganca n-a murit. 

— Ştiu. 

— Ah! zise Zampa, aşadar nu m-am înşelat? 

— Cum să te înşeli? 

— Că i-aţi dat antidot. 

— Poate... 

Zampa se uită la interlocutorul său cu neîncredere. 

— Mi se pare că mă trageţi pe sfoară, zise el. 

— Ce? zise Rocambole cu mândrie. 

— În loc să lucraţi pentru prinţesă... 

— Lucrez pentru mine, zise Rocambole cu răceală, şi 
afacerile mele nu te privesc. Mulţumegşte-te cu serviciul 
pentru care eşti plătit. Ca atare, serveşte-mă! 

Zampa se înclină. 

— Acum, continuă omul cu părul blond, trebuie să vină 
stăpânul tău. 

— Oh! abia peste un ceas sau două. 

— Nu, va veni imediat. 

Zampa se uită la el uimit. 

— Să mă ascunzi... aici... în cabinetul acesta... Unde 
răspunde? 

— În sală. 

— Se poate auzi? 

— 'Tot ceea ce se vorbeşte aici. 

— Bine. 

Şi Rocambole deschise uşa cabinetului de toaletă, care 
avea o ieşire în anticameră, şi îi zise lui Zampa: 

— Orice s-ar întâmpla, trebuie să te supui orbeşte 
stăpânului tău. 

— Pe cinstea mea! murmură valetul, lucrurile se încurcă, 
încep să nu mai înţeleg nimic. 

— Nu este nevoie, zise Rocambole, auzind reflecţia 
valetului. 

Apoi se uită la el cu acea privire posomorâtă şi rece care 
arată pe omul hotărât şi fără scrupule. 


— Dacă ai fi superstiţios, ai putea crede că sunt dracul, 
fiindcă ştiu la ce te gândeşti. 

Zampa tresări şi se îngălbeni. 

— Iată ce ţi-ai zis, continuă Rocambole: don Jose trebuie 
să vină dintr-un moment într-altul. Omul acesta este închis 
aici... El este duşmanul lui don Jose şi este stăpân pe 
secretul meu. Am să-l dau pe mâna lui don Jose şi amândoi 
îl vom omorî. Nu tăgădui... am citit asta în gândul tău, în 
privirea ta, termină Rocambole poruncitor. 

— Aşa este, murmură Zampa, fascinat de privirea aceea 
liniştită şi dominatoare. 

Şi portughezul căzu în genunchi. 

— Ei bine! zise Rocambole, scoțând din buzunar un 
revolver, bagă de seamă ce-ţi spun: înainte de a rostiun 
cuvânt stăpânului tău, vei fi mort. 

— Am să tac. 

— Şi dacă, prin absurd, mi se va întâmpla vreo 
nenorocire, mâine dimineaţă, o persoană care mă aşteaptă 
şi care va constata că nu vin, va duce dosarul tău 
procurorului imperial. 

— Ah! murmură portughezul, îmi spuneţi atâtea, încât 
fără să vreau sunt silit să vă ascult şi să vă fiu devotat. 

— Te iert, răspunse Rocambole râzând, în locul tău mi-aş 
fi făcut şi eu aceeaşi socoteală. 

Şi cei doi oameni, făcuţi pentru a se înţelege, schimbară 
între ei o privire şi un surâs. Apoi, Rocambole se închise în 
cabinetul de toaletă. 

Chiar în momentul acela se auzi sunetul clopoţelului; se 
întorcea don Jose. El era într-o stare de agitaţie extremă. 
Aşteptase douăzeci de minute pe trotuarul din colţul străzii 
Godot, şi trăsura nu venise. De douăzeci de ori se uitase la 
ceasornic neînţelegând cauza acelei întârzieri. În sfârşit, un 
valet trecu pe lângă el, îl măsură cu neîncredere de sus 
până jos, şi se hotări să-l întrebe: 

— Dumneavoastră sunteţi don Jose? 

— Da... ce vrei? răspunse spaniolul surprins. 


Valetul îi întinse o scrisoare, fără să spună nici un cuvânt, 
apoi se îndepărtă. În culmea uimirii, don Jose se duse la 
felinarul din colţul străzii, rupse plicul şi recunoscu scrisul. 

Fără îndoială, EA îi scria. lată conţinutul acelei scrisori: 
„M-ai înşelat. 

În strada Rocher nu s-a schimbat nimic; nu căuta să afli 
de unde ştiu... Acesta este secretul meu... Ştiu că rivala 
mea este fericită... asta înseamnă că trebuie să mor eu. 

Nu mai veni să aştepţi trăsura care te aducea în fiecare 
seară la mine... înainte de a-ţi împlini jurământul...” 

Scrisoarea aceasta fu ca o lovitură de trăsnet pentru don 
Jose, dar şi o condamnare la moarte a ţigăncii. 

El era sigur că nu va mai putea s-o vadă pe prinţesa 
poloneză atâta timp cât Fatima rămânea în viaţă. Şi don 
Jose, zăpăcit, se întoarse în strada Ponthieu, hotărât să 
pună la cale uciderea ţigăncii. 

De cum intră, el îi arătă lui Zampa scrisoarea. 

— Pe legea mea! zise valetul, nu pot să dau nici un sfat 
Excelenței voastre. 

— Iar eu vreau să vorbeşti! ordonă don Jose. 

— Ei bine! trebuie ca Excelenţa voastră să aleagă: ori 
prinţesa, ori Fatima. 

— Am înţeles: o iubesc pe prinţesă. 

— Atunci Fatima să moară? 

— Dar... cum? 

— Drace!... răspunse Zampa, la asta nu mă pricep. 
Doctoria mea n-a avut nici un efect. 

— Să încercăm cu pumnalul... 

— Este mai sigur, şi nici opiumul nu-l împiedică să 
pătrundă până în plăsele. 

— Atunci, pregăteşte-te, te plătesc. 

— Oh! zise Zampa, eu nu pot să fac lucrul aceste... Dar 
cred că Narcis ar putea să-şi ia sarcina asta. 

— Narcis? 

— Fireşte. 


Narcis era negrul care o servea pe Fatima împreună cu 
doica. 

— Du-te de-l caută. 

Zampa se înclină şi ieşi... 

După o oră, el se întoarse urmat de negru şi cei trei 
oameni stabiliră cum s-o elimine pe Fatima. 

După plecarea lui Narcis, pe la unu noaptea şi după ce 
spaniolul se culcă, Zampa voi să-i deschidă lui Rocambole 
pentru a-i da drumul, dar constată stupefiat că acesta 
dispăruse. 

— Nu-i exclus, murmură portughezul, ca omul acesta să 
fie chiar dracul. 

Capitolul XXXIII. 

Când Fatima îl respinsese pe don Jose şi fugise, făcuse 
aceasta fiindu-i teamă de ea însăşi. 

Iubirea şi furia ei atinseseră atunci culmea. Dar au fost 
de ajuns câteva minute pentru a se linişti. Fiica de ţigani, 
neînduplecata Fatima nu-l mai iubea pe don Jos6; ea îl ura 
de moarte, iar în seara aceea îl condamnase la moarte, aşa 
cum o făcuse şi el la rândul lui. Pe buzele ei apăru imediat 
surâsul, iar bătăile inimii i se liniştiră. 

„Oh! don Jose, se gândi ea, am trăit şase ani orbită de 
iubire; de aici înainte voi trăi orbită de furie, pândind ziua 
când te voi vedea la braţul rivalei mele. În ziua aceea vei 
muri...!” Şi ridică mâna pentru a da mai multă solemnitate 
jurământului pe care îl făcuse. 

Ea se aştepta să vadă apărând personajul acela 
misterios, care în fiecare seară, părea că răsare din pământ 
imediat ce pleca don Jose. Fatima aşteptă în zadar; acela 
care credea ea că este însuşi Satana, nu apăru. Se culcă şi 
adormi, tocmai atunci când don Jose punea pumnalul în 
mâna negrului. Trecu noaptea şi când se deşteptă a doua zi 
dimineaţa, doica ei era în odaie aranjând diferitele obiecte. 

„Curios, se gândi ţiganca, tatăl meu n-a venit”. Şi rămase 
în budoarul ei, sperând să-l vadă apărând dintr-un moment 
în altul. Trecu toată ziua. 


Spre seară îşi aduse aminte de sfaturile omului 
misterios. 

„Uită-te în fiecare seară sub vasul chinezesc de pe 
măsuţă”, îi spusese el. 

Fatima ridică vasul şi găsi într-adevăr un bileţel în care 
era scris în limba țigănească: „Ioarnă trei picături de opiu 
în mâncarea doicii tale. Trebuie să doarmă dusă. Don Jose 
nu va veni astă seară. Culcă-te devreme, dar încearcă să nu 
dormi şi închide uşa cu cheia.” 

Fatima arse biletul, apoi deschise o cutiuţă cu parfumuri 
orientale, scoase o bucăţică de pastă negricioasă numită 
haşiş şi o introduse într-o smochină mare uscată, pe care o 
luă de pe o farfurie. Ca o adevărată fată originală din ţările 
calde, Fatima mânca toată ziua smochine şi stafide. Sună 
imediat pe doică. Aceasta veni şi Fatima îi ceru să-i 
servească masa. Pe când doica tocmai voia să iasă pentru a 
executa porunca, ţiganca îi aruncă smochina. Bătrâna, 
lacomă din firea ei, o mâncă mulţumindu-i. 

Prânzul ţigăncii fu servit pe o masă rotundă. Dar Fatima 
era atât de preocupată de tot ce trebuia să se întâmple 
încât abia gustă din mâncare. Era sigură că în noaptea 
aceea la ea, avea să se întâmple ceva extraordinar din 
moment ce misteriosul ei protector o anunţa că don Jose nu 
va veni. 

După câteva minute, intră negrul, aducându-i un bilet de 
la don Jose. Acesta îi scria. 

„Fatima, iubita mea, ducele de Sallandrera, unchiul meu, 
dă astă seară un prânz mare. Nu pot lipsi, aşa că nu te voi 
putea vedea. Dar inima mea este lângă tine. 

Noaptea trecută ai fost bolnavă şi n-ai face rău să te 
culci devreme.” „Iata trebuie să ştie totul!” se gândi 
superstiţioasa ţigancă. 

După ce termină de mâncat, Fatima ceru să se strângă 
masa, o trimise pe doică afară şi se pregăti de culcare 
urmând astfel sfaturile din biletul pe care-l găsise sub vasul 
chinezesc. 


Dar înainte de a se aşeza în pat, ea se duse şi trase cu 
băgare de seamă zăvoarele de la uşă, precauţie pe care nu 
o luase niciodată. Dar când să sufle în lumânare, auzi un 
zgomot uşor, alături de sobă. Întorcându-şi privirea, ea văzu 
tabloul cel mare, învârtindu-se în jurul lui ca o uşă... şi, în 
acelaşi timp, misteriosul personaj îi apăru în faţa ochilor. 

Fatima, care nu ştia de existenţa acelei ascunzători, 
înţelesese atunci pe unde intra ciudatul ei protector. 
Rocambole, puse un deget la buze: 

— Taci! îi zise el. 

Apoi îi făcu semn să se scoale şi să vină spre el. Ea sări 
din pat cu picioarele goale pe covor şi Rocambole o luă de 
mână trăgând-o la întuneric. 

— Taci, repetă Rocambole, şi dacă se poate nici nu sufla. 

Țiganca avea în el o încredere totală şi i se supunea ca 
un copil. 

Ascunzătoarea pe care don Jose o făcuse în grosimea 
zidului şi în care se putea ajunge din mansardă, printr-o 
trapă, avea formă de coridor, lung şi strâmt, care înconjura 
o parte din apartamentul Fatimei, adică budoarul, salonul şi 
camera doicii. Fiecare comunica cu ascunzătoarea prin 
deschizături mici, abia vizibile, ascunse cu dibăcie astfel: cu 
budoarul prin portret, cu salonul printr-o cută a tapetului, 
iar cu camera doicii printr-o mască ascunsă de perdelele de 
la pat. 

Rocambole o conduse pe ţigancă la această din urmă 
deschizătură. 

— Priveşte! îi zise el, arătându-i o rază de lumină care 
pătrundea din odaie. 

În camera doicii se auzeau şuşoteli şi voci înăbuşite. 
Fatima îşi lipi ochiul de deschizătură şi iată ce văzu: 
Bătrâna stătea lungită în pat, iar negrul deschisese în faţa 
ei două cufere mari, în care băga unele peste altele rochii şi 
haine, într-un cuvânt tot ceea ce socoteau ei că pot fura. 
Faptul acesta surprinse întrucâtva pe ţigancă. 


— Eşti sigură de devotamentul doicii tale, nu-i aşa? suflă 
Rocambole la urechea ţigăncii. 

— Aşa am crezut până acum, murmură ea încet. 

— Tot atât de credincios l-ai crezut şi pe negru. 

— Fireşte! 

— Ei bine! ascultă ce vorbesc, zise protectorul misterios 
şi vei vedea. 

Fatima îşi lipi urechea de deschizătura prin care se 
uitase. 

Bătrâna şi negrul vorbeau pe şoptite în dialectul stricat 
al celor din Granada şi Andaluzia. 

— Narcis, murmură doica, ştii cum îmi bate inima numai 
când mă gândesc. Biata mea Fatima! 

— Asta e! răspunse negrul, stăpâna ta este tânără şi e 
mai bine să mori tânăr decât bătrân. 

— Să mor! se gândi ţiganca făcând o mişcare bruscă. 

— Ascultă! zise Rocambole, ascultă bine fata mea... 

Narcis continuă: 

— Când o femeie e tânără şi frumoasă ca stăpâna, e mai 
bine să moară tânără. 

— Pentru ce? întrebă doica, prefăcându-se că îşi şterge 
lacrimile. 

— Pentru că ţine la frumuseţe şi astfel este scutită să-şi 
vadă zbârciturile şi perii albi ai bătrâneţii. 

— Aşa este Narcis... 

Bătrâna care părea că se molipsise de la negru să-şi 
corupă sufletul, începu să-l ajute să împacheteze lucrurile. 
— Cu banii pe care ni i-o da don Jose, am putea să ne 
întoarcem în Spania... aici nu vom putea rămâne. Nauma... 

fraţii, stăpânii or afla repede adevărul. 
— Şi unde o să ne ducem? 
— La Lisabona. Acolo ne vom cununa şi vom fi bogaţi. 
Doica făcu un semn de consimţământ. 
— Ai luat giuvaericalele, nu-i aşa? 
— Am luat tot ce am găsit în salon. Dar n-am îndrăznit să 
intru în budoar; nu s-a culcat încă, am văzut lumină prin 


gaura cheii. 

— Bine, bine, le voi lua eu. Şi fii sigură că n-am să uit 
NIMIC. 

— Dar cum vom face? 

— Eu am să duc cuferele în sala care dă în casa din 
strada Rocher. Lustruitoarea nu e acasă; azi e sâmbătă şi 
deci nu doarme niciodată acasă. 

— Dar eu? 

— Tu, vei cobori ceva mai târziu pe scara cea mare. Vei 
ieşi în stradă, unde vei găsi la colţ o trăsură arvunită încă 
de azi dimineaţă în care vor fi cuferele. 

— Vei fi şi tu acolo? 

— Nu, eu voi veni prin strada Rocher. 

— Curios, murmură doica, ducându-şi mâna la frunte; 
mi-e capul greu. 

— Fiindcă ţi-e frică. 

— Oh! nu, mi se pare că mi-e somn. 

— Lasă, vei dormi în trăsură; până în zori trebuie să fim 
departe de Paris. 

Şi Narcis, pe care Fatima nu-l pierdea din ochi, luă un 
cufăr la spinare şi ieşi. 

— Oh! oh! zise încet Rocambole, ăştia vor să te despoaie. 
Ce zici de asta? 

Fatima îşi strânse pumnii cu o violenţă care dovedea 
starea de agitaţie în care se găsea. 

— Dar ce vor ăştia să facă cu mine? întrebă ea. 

— Aşteaptă, vei vedea. 

Bătrâna continua să-şi ţină mâna la frunte. 

— Mi-e capul greu... foarte greu, repetă ea. 

Şi se lungi pe pat. Dar după câteva minute Narcis se 
întoarse şi ea se deşteptă. 

— A venit trăsura? 

— Da, zise negrul. 

Şi luă pe umeri cufărul al doilea. 

— Să mergem, zise el. Dar mai bine aşteaptă câteva 
secunde, să nu sune stăpâna, dacă n-a adormit încă? 


— Bine... aştept... îngână bătrâna, a cărei slăbiciune 
negrul nu o observă. 

Şi el plecă. 

Dar doica închisese deja ochii; efectele zdrobitoare ale 
haşişului începuseră să se simtă. 

— Înainte ca Narcis să se întoarcă, zise atunci 
Rocambole, ea va adormi. 

Şi o luă de mână pe Fatima, pe care o readuse în budoar. 

— Acuma, îi zise el, descuiem uşa, tragem zăvoarele şi 
condu-mă la bătrână. 

Fatima se supuse, deşi nu ştia deloc ce vrea să facă 
Rocambole. Ea îl conduse până în camera unde bătrâna 
dormea, adâncită în halucinaţiile opiului. 

Atunci Rocambole o luă în braţe şi o ridică pe umeri cu 
aceeaşi uşurinţă cu care Narcis luase pe umeri cuferele. 
Apoi, urmat de ţiganca înmărmurită, se întoarse cu ea în 
budoar. 

— Dezbrac-o, îi zise el, şi urc-o în patul tău. 

Fatima tot nu înţelegea nimic. Cu toate acestea se 
supuse. 

În câteva secunde, bătrâna fu dezbrăcată şi culcată în 
patul ţigăncii. 

— Acum stinge lumânarea, porunci Rocambole. 

Fatima se supuse şi odaia rămase în întuneric. 
Rocambole trase plapuma peste capul doicii. 

— Ah! înţeleg, zise ţiganca; dar el va vedea numaidecât 
că nu sunt eu... 

— Te înşeli, nu va vedea nimic. Nu ştii că negrii nu 
asasinează decât pe întuneric? 

Rocambole ştia lucrul acesta din America. Într-adevăr, se 
pretinde că negrilor le este frică de privirea victimelor lor şi 
din cauza aceasta ei nu lovesc decât pe întuneric. 

Rocambole puse o manta pe umerii ţigăncii, apoi se 
ascunseră împreună după perdelele de la fereastră. 

Focul lumina odaia cât se poale de slab. 

Atunci se auziră paşi în salon. Se întorcea Narcis. 


El se dusese de-a dreptul în camera doicii şi, negăsind-o, 
îşi închipui că plecase. 

„L-a fost frică, îşi zise el... şi apoi, ea îşi mai iubeşte 
stăpâna”... 

Şi Narcis veni în vârful picioarelor până la uşa 
budoarului pe care o deschise fără zgomot. 

Fatima şi protectorul ei îşi ţinură respiraţia. 

Negrul se opri un moment în prag şi trase cu urechea. 

În pat, doica dormea adânc şi se auzea horcăitul ei 
zgomotos. 

„Cum doarme!” îşi zise negrul rânjind. 

EI făcu un pas spre pat şi Fatima, care din ascunzătoarea 
ei îl urmărea cu privirea, văzu strălucind în mâna lui lama 
unui pumnal. 

Negrul continuă să înainteze spre pat. 

„Prea multă lumină”, murmură el, justificând astfel 
spusele lui Rocambole. 

O lumină care pâlpâi atunci în focul de la sobă îi permise 
să vadă bine în odaie. La lumina aceea Narcis desluşi că 
figura victimei era acoperită cu plapuma, şi atunci nu mai 
stătu pe gânduri. Se furişă cu încetineala prudentă a unei 
reptile, mergând ghemuit până la marginea patului, apoi se 
sculă repede şi ridică braţul... 

Rocambole şi Fatima, muţi şi nemişcaţi, văzură braţul 
acela căzând cu repeziciune. 


Apoi auziră un suspin... Negrul izbise bine şi cu mână 
sigură. Doica, atinsă de pumnalul lui Narcis în regiunea 
inimii, murise fără să se deştepte şi fără să scoată măcar un 
strigăt. 

Atunci, negrul aruncă pumnalul şi trase repede 
perdelele patului, supunându-se acelei temeri 
superstiţioase că victima putea să deschidă ochii şi să se 
uite la el, în care caz, după credinţa ţării sale, va trebui să 
moară asasinat şi el, mai curând sau mai târziu. După ce 
trase perdelele, pierindu-i teama de privirea care putea să-i 
aducă nenorocire, se duse la sobă, luă un tăciune, suflă în el 
şi voi să aprindă lumânarea de pe masa de noapte, pentru a 
putea scotoci mai bine prin cameră. 

Dar imediat o mână robustă, o mână de fier, îl apucă de 
gât, în timp ce o alta luă pumnalul pe care-l aruncase şi i-l 
puse în piept. Negrul, înspăimântat, voi să se zbată şi să 
țipe. 

— Taci, îi zise o voce poruncitoare şi surdă. 

În acelaşi timp, negrul văzu perdelele dându-se la o 
parte şi apăru Fatima, pe care era convins că o ucisese, 
Fatima, stând în picioare şi uitându-se la el cu dispreţ. 

— Nu pe mine, ci pe Nauma ai ucis-o, mizerabile. 

Rocambole continua să ţină pumnalul pe pieptul 
negrului. 

— Iertare! bolborosi el înnebunit de spaimă. 

— Vrei să trăieşti? 

Şi Rocambole apăsă pumnalul mai tare. 

— Da... iertare! iertare! urlă asasinul. 

— Atunci, vorbeşte şi spune adevărul. 

— Voi spune totul, murmură negrul. 

— Cine ţi-a poruncit să-ţi omori stăpâna? 

— Don Jose. 

— Vei spune tu lucrul acesta în faţa justiţiei, dacă îţi 
promit că vei scăpa cu viaţă? 

— Da, jur chiar. 

— Auzi! zise Rocambole, întorcându-se spre Fatima. 


Fatima asculta mută de durere şi de furie. 

— Don Jose, continuă Rocambole, nu ţi-a dat o batistă? 

— Ba da. 

— Unde este batista aceea? 

Negrul scoase batista din buzunar şi o întinse lui 
Rocambole. Acesta zise Fatimei: 

— Aprinde o lumânare. Ne trebuie lumină. 

Ţigancă se supuse. 

Atunci Rocambole îi arătă o batistă frumos brodată. 

— Vezi, zise el, aceasta este batista rivalei tale. 

Fatima voi să o apuce şi să o sfâşie, dar Rocambole o 
opri. 

— Ce trebuia să faci cu batista asta? întrebă el pe negru. 

— Să o înmoi în sânge şi să i-o duc lui don Jose. 
Rocambole luă batista, dădu la o parte perdelele patului, 
trase plapuma plină de sânge şi înmuie batista. 

— Acum, zise el negrului, dacă vrei să trăieşti, dacă nu 
vrei să fii dat pe mâna justiţiei, trebuie să duci batista 
aceasta lui don Jose şi să-i spui că treaba s-a făcut. Apoi, să 
fugi... dar bagă de seamă! Dacă nu faci cum îţi poruncesc 
eu, dacă spui un cuvânt mai mult din ceea ce-ţi ordon să 
faci, te trimit la spânzurătoare. 

— Voi face exact aşa, murmură negrul îngrozit. 

Atunci Rocambole zise ţigăncii: 

— Îmbracă-te, ia-ţi giuvaericalele şi tot ceea ce mai ai pe 
aici de valoare. 

— Unde mă duci? 

— Vei afla mai târziu... Haide! 

După zece minute Fatima şi misteriosul ei protector 
părăseau apartamentul din strada Rocher. 

În acelaşi timp, negrul se întâlni cu Zampa în colţul pieţii 
Laborde şi îi dădu batista. 

— Treaba s-a făcut, zise el. 

Şi o rupse la fugă. 

Capitolul XXXIV. 


Pe când Rocambole o ducea pe ţigancă în cine ştie ce 
altă ascunzătoare misterioasă, iar negrul înmâna lui Zampa 
batista îmbibată în sânge şi o rupea la fugă, don Jose 
aştepta acasă, cu cea mai mare nerăbdare, întoarcerea 
valetului său. 

Omul care se obişnuieşte cu un gând criminal, sfârşeşte 
prin a se agăța de acel gând cu o încăpățânare fără 
seamăn, urmărindu-i realizarea cu o înverşunare bolnavă. 
Don Jose se luptase la început cu ideea de-a o ucide pe 
Fatima; dar o dată decizia luată, nu a mai stat pe gânduri. 
La început hotărâse moartea ei de frică, de teama acelui 
pumnal pe care gelozia ţigăncii îl ţinea atârnat deasupra 
capului său; apoi, după eşecul primului plan, se 
încăpăţânase pentru a face pe placul acelei necunoscute, 
care nu voia să-l mai vadă decât după moartea RIVALEI 
SALE. În sfârşit, poate că aceasta era raţiunea dominantă, 
motivul adevărat care îl împingea s-o asasineze pe ţigancă, 
şi nu acea crimă veche, oribilă şi misterioasă, pe care o 
înfăptuise în înţelegerea cu ea. 

Gândul de care se temea don Jose cel mai mult pe lume 
şi care deseori îi tulburase liniştea nopţilor şi-l făcuse să 
tresară din somn, era acela că, într-un acces de gelozie, a 
doua zi după căsătoria lui cu Conception, Fatima avea să 
vină cu privirea injectată, cu părul în dezordine, până în 
palatul ducelui de Sallandrera şi avea să-i strige: 
„Asasinule! eu te-am ajutat să-l ucizi pe fratele tău, don 
Pedro!” 

În ziua când pe don Jose l-a fulgerat gândul acesta, 
Fatima a fost condamnată la moarte, din tot sufletul şi cu 
toată convingerea. 

Or, din ajun, de când negrul, cumpărat cu aur şi asigurat 
că nu va fi pedepsit, luase pumnalul pe care i-l dăduse don 
Jose, spaniolul era pradă unei agitaţii extreme. Toată ziua 
nu ieşise din casă. El aştepta seara cu o nerăbdare 
înfrigurată. Pe la ora patru, Zampa se întoarse de la 
grădina Tuileries. 


El aducea un bilet. 

Pe lângă biletul acela, scris de aceeaşi mână ca şi biletul 
din ajun, era şi un pacheţel. 

Don Jose îl desfăcu şi găsi în el scrisoarea şi batista pe 
care i le trimitea Banco. 

În bilet scria: „Trăsura va trece astă seară pe la locul 
obişnuit. Dar vei putea veni doar în cazul în care îmi vei 
aduce batista, după cum am vorbit.” 

Rândurile acestea enigmatice nu erau însoţite de nici un 
fel de iscălitură. 

Peste o oră, don Jose dădu batista aceea negrului Narcis, 
care venise să ia scrisoarea prin care spaniolul o înştiinţa 
pe Fatima că nu poate veni la ea în seara aceea. 

Or, de când plecase negrul, precum şi Zampa, care 
plecase ca să stea la pândă în împrejurimile pieţei Laborde, 
don Jose aştepta plin de nerăbdare şi de nelinişte... Omul 
acesta ajunsese să dorească moartea femeii pe care o iubise 
cu un fel de înverşunare sălbatică. 

În sfârşit, Zampa sosi. 

Don Jose, palid, tremurător îşi ştergea de pe frunte 
sudoarea îngheţată. 

— Ce este? întrebă el cu o voce surdă şi înfrigurată. 

— S-a făcut! zise Zampa. 

— A murit? 

— Da. 

Zampa îi întinse batista. Vederea sângelui îl făcu pe don 
Jose să se retragă înspăimântat. I se păru că se învârteşte 
pământul dinaintea ochilor. 

— Ah! drace! rânji portughezul, cu familiaritatea 
obraznică a unui complice, nu cumva vă vine să leşinaţi...?! 

— Taci din gură, zise don Jose bătând din picior, tulburat 
fără voia lui la vederea acelei batiste pe care o credea 
mânjită de sângele fostei lui amante. 

— Asta e! continuă Zampa pe acelaşi ton batjocoritor, 
dacă aş fi în locul dumneavoastră, aş căuta să-i fac o 
înmormântare frumoasă, de clasa întâia. 


— Taci! 

— Şi aş merge după dric plângând... 

Don Jose ridică mâna să-l lovească pe valet. Acesta tăcu. 
Atunci spaniolul luă batista, o înfăşură în scrisoarea pe 
care o primise şi o ascunse în buzunarul de la vestă. Apoi îşi 

luă mantaua, ieşi şi plecă pe jos spre strada Godot. 

După câteva minute trecu şi trăsura. Don Jose se apropie 
repede de ea; omul cu barbă mare scoase capul afară. 

— De ce culoare este batista dumneavoastră? întrebă el. 

— Roşie, răspunse don Jose. 

— Bine, urcaţi-vă! 

După ce i se legară ochii, trăsura îşi urmă drumul spre 
Asnieres. După câteva minute, don Jose se găsea în micul 
salon, unde în fiecare seară se întâlnea cu pretinsa 
prinţesă. Când îşi scoase batista de la ochi, el se văzu 
singur. Aşteptă câteva minute, apoi o jumătate de oră, apoi 
o oră. Prinţesa nu apăru. 

Cu toate acestea, avea în mână batista aceea îmbibată 
de sânge, în sângele care credea că-i al Fatimei. lar ea nu 
mai venea. 

Deodată în odaia vecină se auzi un zgomot de paşi, se 
deschise o uşă şi apăru un personaj. Dar nu era creatura 
blondă, căreia el îi adusese triumfător cele câteva picături 
din sângele rivalei sale. Era o femeie mascată, îmbrăcată în 
costumul sclavelor ruse, care îl salută pe don Jose şi îi 
întinse o scrisoare. Apoi, înainte ca don Jos6, înmărmurit, să 
poată să întrebe ceva, ea se retrase fără să spună un 
cuvânt. 

El rupse plicul şi citi: „Nu ştiu dacă vei veni... adică nu 
ştiu încă, la ora aceasta, dacă te-ai ţinut de jurământ, sau 
dacă trăsura se va întoarce goală la locul nostru de 
întâlnire. 

Îmi este peste putinţă să te văd astă seară. Tiranul 
căruia îi aparţin dispune de mine. 

Dacă mă iubeşti, plânge-mă... gândeşte-te la mine... te 
iubesc cum trebuie să fie iubit un om care devine criminal 


din dragoste. 

Te pot vedea mâine? Nu ştiu. În orice caz nu pleca de 
acasă până la ora cinci; nu primi pe nimeni şi dă drumul 
chiar valetului... Poate - şi asta numai în cazul când mi se va 
aduce batista - vei primi vizita unei femei voalate, căreia va 
trebui să-i deschizi personal. Dacă femeia aceea nu va veni 
până la ora cinci, pleacă, dar întoarce-te acasă înainte de 
zece. Poate că voi veni seara. 

În orice caz însă dă drumul valetului, atât în timpul zilei 
cât şi seara.” 

Don Jose căută să-şi liniştească mâhnirea de a nu o fi 
văzut în seara aceea pe prinţesă, nădăjduind că o va putea 
vedea a doua zi la el acasă. El acoperi scrisoarea cu o 
sărutare şi omul cu barba mare apăru din nou, îi legă ochii 
şi-l conduse afară. 

Don Jose era unul dintre acei criminali care, o dată crima 
înfăptuită, o dată sângele vărsat, se hotărăsc să-şi închidă 
inima şi urechile la sâcâielile remuşcărilor. 

„Fatima era o fată drăguță, îşi zise el întorcându-se 
acasă, dar începuse să îmbătrânească.” 

Aceasta fu toată cuvântarea funebră pe care o ţinu el 
ţigăncii. 

Spaniolul se întoarse acasă şi îl întrebă pe Zampa: 

— Ai prieteni? 

— Frumoasă întrebare, zise portughezul cu obrăznicie; 
dumneavoastră nu aveţi? 

— Ei bine, mâine să te duci să-i vezi. 

— Ah! 

— Să petreci cu ei toată ziua. 

— Hm! hm! 

— Să te duci la teatru. 

— Mă daţi afară! 

— Nu, dar mi se porunceşte să te ţin afară din casă timp 
de douăzeci şi patru de ore. 

Don Jose arătă valetului său biletul pe care i-l trimisese 
Banco. 


— Înţeleg, zise portughezul, mâine veţi avea fericirea 
meritată. 

Fericirea aceea pe care i-o prezisese valetul îl făcu să se 
legene în speranţe dulci. Din cauza oboselii, dormi adânc 
până la ziuă, fără să aibă un vis urât şi fără să vadă apărând 
spectrul însângerat al ţigăncii. 

Zampa intră la ora opt dimineaţă în camera stăpânului 
său şi îi dădu o scrisoare din partea ducelui de Sallandrera, 
prin care îl anunţa că în seara respectivă era aşteptat la 
masă în strada Babylone. 

— Acum pleacă!... îi zise el valetului, aducându-şi aminte 
de pasiunea femeii iubite. 

— Nu-mi daţi nici un ordin? 

— Niciunul. 

— Nici chiar să mă duc să trag cu ochiul prin 
împrejurimile pieţei Laborde? 

— La ce bun? zise spaniolul; să lăsăm justiţia franceză să 
descurce cum va putea mai bine această mică dramă 
familială pe care am combinat-o atât de inteligent. Dacă va 
putea s-o descurce vreodată, să ştii că asta este o adevărată 
justiţie. 

— Cum binevoiţi. 

Şi Zampa plecă, spunând că nu se va întoarce decât a 
doua zi. 

Explicaţia purtării falsei prințese şi a acelei obligaţii pe 
care i-o impunea lui don Jose de a-şi ţine valetul departe de 
casă timp de douăzeci şi patru de ore şi de a nu primi pe 
nimeni, s-ar putea găsi poate în evenimentele care se 
petrecuseră în ajun, după asasinarea doicii şi după plecarea 
negrului, care îi dusese lui Zampa batista muiată în sânge. 

Dar să ne întoarcem. 

Rocambole aruncă o manta pe umerii goi ai Fatimei şi o 
scoase din apartamentul din piaţa Laborde. Ajunşi în 
stradă, ei găsiră trăsura pe care negrul o închiriase de 
dimineaţă şi în care fuseseră deja încărcate cuferele pline 
cu lucrurile furate de la ţigancă. 


— Vezi, îi zise Rocambole surâzând, tot ai noroc, fără să- 
ţi fi bătut capul, pleci cu o parte bună din lucrurile şi din 
bijuteriile tale. 

Când trăsura se puse în mişcare, omul cu barba blondă 
scoase o basma din buzunar şi zise ţigăncii: 

— Fata mea, lasă-mă să-ţi leg ochii. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu trebuie să ştii unde te conduc. 

— Leagă-mă, zise ea plină de încredere în personajul 
acesta care îi apărea ca o fiinţă supranaturală, voi merge 
unde îmi vei porunci. 

— Strada Suresnes, zise Rocambole încet vizitiului. 

După un sfert de oră trăsura se opri la locul indicat. 

Rocambole cobori ţiganca şi o conduse în casă. Valetul 
credincios, care nu-l numea altfel pe stăpânul său decât 
Frederic şi care credea că toate transformările lui nu aveau 
alt scop decât aventurile amoroase, veni să-i deschidă. 
Rocambole dezlegă ochii Fatimei. Valetul făcu un semn 
aprobator ca şi cum ar fi vrut să spună că frumuseţea 
ţigăncii îl satisfăcea. 

„Stăpânul n-are gusturi proaste”, se gândi el. 

— Vezi că este la poartă o trăsură, îi zise el, plăteşte 
birjarului şi adu cuferele înăuntru. 

Apoi, pe când valetul executa ordinul, el o duse pe 
Fatima în acel apartament cochet de burlac, din care 
marchizul de Chamery îşi făcuse locuinţă particulară pentru 
a fi cuviincios faţă de familia lui. 

— După cum vezi, zise el Fatimei, noua ta închisoare este 
destul de plăcută. 

— Voi rămâne aici? 

— Da. 

— Cât timp? 

Rocambole numără pe degete. 

— Patru zile, zise el. 

— Pentru ce? 

— Ca să aştepţi ora răzbunării. 


Când se întoarse valetul, îi zise: 

— Pe femeia aceasta am răpit-o; este o spanioloaică, nu 
ştie franţuzeşte. Vei căuta s-o serveşti cât se poate de bine, 
dar nu o vei lăsa să iasă din casă, nici să se arate la 
fereastră. 

— Foarte bine, zise valetul. 

— Ce-i spuneţi? întrebă Fatima, care într-adevăr, nu ştia 
o boabă franţuzeşte. 

— l-am dat ordin să te ucidă dacă vei încerca să pleci sau 
să te arăţi la fereastră. 

— Oh! nu voi ieşi deloc, zise ea cu supunerea unui copil. 

Şi luând mâna acelui om despre care credea că este 
dracul, i-o sărută cu umilinţă. 

Rocambole trecu într-o odaie vecină unde stătu aproape 
un sfert de oră, apoi se întoarse. 

Țiganca nu-l mai recunoscu. Nu mai era omul cu părul 
blond, cu haina cu găitane, cu şapca îmblănită, ci era anglo- 
indianul, Morton Tynner, omul cu figura bronzată şi cu ochii 
negri scânteietori. 

— Eh! eh! zise el rânjind, vezi bine că eu nu sunt om, 
dacă îmi pot schimba după voie înfăţişarea. 

Fatima îl recunoscu după voce. 

— Aşa este, zise ea, eşti dracul... Dumnezeul pe care îi 
adoră ţiganii... 

— Destul. Uite, ăsta este patul tău. Dormi fără teamă, 
fiindcă nu mai eşti în puterea lui don Jose, termină 
Rocambole. 

El sărută fruntea ţigăncii şi ieşi. 

„Ea nu ştie franţuzeşte, el nu ştie spaniola, îşi zise 
Rocambole dând cu ochii de valetul care aştepta în 
antecameră, trebuie să-şi vâre dracul coada, pentru a-i face 
să se înţeleagă şi din înţelegerea lor să iasă că nu eu sunt 
dracul în persoană.” 

— Domnule, îi zise valetul, am fost astă seară la palat, 
după cum mi-aţi poruncit. Am adus două scrisori. 


Rocambole întinse mâna, luă cele două scrisori şi se 
apropie de lumânare. 

Prima, aceea care îi atrase atenţia prin scrisul ei mărunt 
şi şters, îl făcu să tresară. Scrisoarea aceea venise prin 
poştă. Rocambole o deschise, îşi aruncă ochii la iscălitură şi 
citi un nume: Conception. 

lată ce conţinea scrisoarea: „Domnule marchiz, tatăl 
meu este un om de fier. În faţa evenimentelor el stă cu 
fruntea senină. Peste opt zile plecăm, vom merge la Cadix, 
unde vom asista poate la înmormântare. 

Cu toate acestea tata vrea să-şi ia adio de la lumea 
pariziană cu surâsul pe buze, după cum este cu moartea în 
suflet. 

Mâine seară, duminică, se dă la palatul de Sallandrera o 
recepţie. Sunteţi invitat. Veniţi şi dumneavoastră, vă rog; 
simt nevoia de a vă vedea.” „Pe cinstea mea! îşi zise 
Rocambole, fetele astea sunt foarte imprudente. Îţi trimit 
nişte scrisori cât se poate de compromiţătoare, le iscălesc 
cu numele de botez, apoi fără să-şi dea seama spun în 
mijlocul unei fraze şi numele de familie. Adresează 
scrisoarea, apoi, unui om care înseamnă pentru ele tipul 
perfect al cavalerului şi dorm liniştite”. 

Falsul marchiz, băgă scrisoarea în buzunar. 

„E bine s-o păstrez, zise el, cine ştie ce se poate 
întâmpla.” 

Apoi deschise a doua scrisoare. Aceasta fusese adusă la 
palatul de Chamery printr-un servitor şi era o invitaţie la 
recepţia dată de ducele de Sallandrera. 

— Ai dus scrisoarea mea în strada Castiglione? întrebă 
Rocambole îmbrăcându-se cu pardesiul. 

— Da, domnule, am dus-o la trei. 

Biletul de care vorbea Rocambole îl scrisese el lui Banco 
şi conţinea următoarele rânduri: „Domnişoara Banco nu va 
trebui să se ducă nici astă seară la Asnieres; ea va trebui 
să-l aştepte în strada Castiglione de la ora unsprezece până 


la miezul nopţii, pe baronul Morton Tynner. Trăsura va fi 
prezentă la locul obişnuit.” 

leşind în stradă, Rocambole se uită la ceasornic: era ora 
unsprezece. Se sui într-un cupeu de piaţă şi se duse în 
strada Castiglione. 

„Scrisoarea pe care mi-a trimis-o domnişoara 
Conception şi invitaţia nobilului ei tată, îşi zise el în timpul 
drumului, mi-a sugerat o idee frumoasă, pe care o voi pune 
în aplicare. Fiind foarte posibil ca mâine să am onoarea de a 
prânzi cu don Jose, îi voi pregăti, în scopul de a arăta 
domnişoarei Conception că mă ocup de ea, o surpriză 
teribilă, urmată de o oarecare spaimă. Câteodată ştiu să fac 
nişte articole de jurnal foarte frumoase”. 

Gândind astfel, Rocambole ajunse în strada Castiglione. 

Banco îl aştepta cu supunerea unei slave. 

— Bună seara, scumpa mea, îi zise el sărutându-i mâna 
cu politeţe; după cum vezi sunt foarte punctual. 

Banco se înclină. 

— Cheamă intendentul, spune-i să-şi pună barba şi să 
plece cu trăsura. 

Banco tresări. 

— Ce spuneţi? zise ea. 

— Zic că don Jose este vrednic de iubirea ta. Batista pe 
care i-ai dat-o albă acum este roşie. 

— Dumnezeule! a omorât-o? 

— Dar înroşită în sângele unui câine, zise Rocambole 
râzând. Cu toate acestea, don Jose este foarte încredinţat 
că acela este sângele fostei lui amante. 

Şi fără a intra în alte amănunte, Rocambole îi arătă o 
măsuţă şi îi dictă scrisoarea aceea, pe care după câteva 
minute, Carlo, deghizată în ţărancă rusă, trebuia s-o 
înmâneze lui don Jose. 

Intendentul fusese învăţat să facă lot ceea ce era 
necesar. 

— Acum, zise Rocambole, să-ţi ofer cheia misterului. 

— În sfârşit, murmură tânăra cu un suspin de uşurare. 


Capitolul XXXV. 

Rocambole îşi luă atitudinea unui povestitor şi se uită la 
Banco. 

Ucenicul lui Sir Williams nu era omul dispus să-şi 
dezvăluie secretele faţă de oricine şi cu atât mai puţin faţă 
de Banco. 

Dar după ce o constrânsese prin forţă şi prin teroare să-l 
introducă în jocul îndrăzneţ în care îl târâse pe don Jose, 
aranjase pentru ea, cum se va vedea, o poveste cât se poate 
de ingenioasă, care trebuia să o înşele. 

— Fata mea, îi zise el, suntem într-o situaţie în care nu 
mai putem avea secrete unul faţă de altul. 

— Din fericire, aşa este, zise Banco. 

— Şi dacă vrei, să recapitulăm în câteva cuvinte tot ceea 
ce am făcut în opt zile de când ne cunoaştem. 

— Fie, să recapitulăm. 

— Când am intrat în joc, lăsându-te să întrevezi că aş 
putea să te divulg, prinţului tău rus, care este un om 
serios... 

— Oh! foarte serios, întrerupse Banco; are mai multe 
moşii de câţi cai am eu. 

— Şi în acelaşi timp, aş fi putut să te compromit faţă de 
don Jose, omul... de plăcere, pe care reuşeşti să-l 
încredinţezi că eşti o adevărată prinţesă... 

— Pe cinstea mea! zise Banco, tata zicea adeseori că 
sunt o bucăţică de regină. 

— De aceeaşi părere sunt şi eu. 

— Apoi? zise Banco, mişcată de acest compliment 
delicat. 

— Or, ce voiai tu de la don Jose? în aparenţă puţin, în 
realitate mult; doreai să-l convingi să te introducă în chip 
de doamnă din lumea bună la generalul S$..., din simplul 
motiv de a-ţi umili părinţii care au refuzat darurile tale şi au 
preferat să rămână portari la general. 

— Aşa este, zise Banco. 


— Pentru a-ţi ajunge scopul, ţi-ai alcătuit un întreg plan 
şi ai aruncat banii pe fereastră. 

— Oh! răspunse Banco, când trebuie să mă uit la bani... 

— Bun! prin urmare aşa stăteau lucrurile când am 
apărut eu. 

— Da. 

— Pe don Jose nu-l iubeai. 

— Aşa-i... zise Banco indignată. În lumea în care trăiesc 
eu, o femeie care se lasă roabă iubirii este pe trei sferturi 
dezonorată. 

— Prin urmare, nu voiai să faci din el decât un 
instrument pentru răzbunarea ta. 

— Absolut. 

— Atunci am intrat şi eu în horă. 

— Nu cumva şi tatăl dumitale este portar pe undeva? 
întrebă ea pe un ton batjocoritor. 

— Întrebarea e cam obraznică, dar este spirituală şi te 
iert. Nu, tu voiai să te răzbuni pe familia ta, eu voiam să mă 
răzbun pe don Jose şi să câştig o prinsoare. 

— Cum? mă faci curioasă. 

— Aşteaptă, ţi-am promis că-ţi voi spune absolut totul. 

— Ce noroc! începusem să-mi cam pierd capul, pe 
cuvântul meu de cinste! 

— Don Jose, continuă Rocambole, este capabil de orice, 
chiar de o crimă, după cum ai văzut. Ela reuşit să-mi 
răpească acum câtva timp, cu câţiva pumni de aur, o femeie 
pe care o iubeam. 

— Ah! am început să înţeleg. 

— Nu înţelegi nimic. La început am jurat să mă răzbun, 
apoi, el trebuind să se însoare cu vara lui, m-am prins pe o 
sută de mii de franci, cu un lord tânăr, foarte excentric şi 
foarte bogat, că voi face să se strice proiectul acesta de 
căsătorie. 

— Deşteaptă treabă, zise Banco. 

— Te-am ajutat pe cât am putut şi, mulţumită sfaturilor 
mele ai jucat foarte bine scena aceea de gelozie, în care i-ai 


cerut viaţa amantei sale. 

— Mă iartă, întrerupse Banco, nu cumva aceasta este 
femeia în chestiune? 

— Poate. 

— Şi pe urmă? 

— Valetul lui don Jose şi toţi servitorii ţigăncii sunt 
cumpăraţi de mine. 

— Îi plăteşte scump? 

— Foarte scump. Valetul l-a încredinţat pe stăpânul său 
că singurul mijloc de a scăpa de gelozia sălbatică şi de 
loviturile de pumnal ale ţigăncii, ar fi acela de-a o otrăvi. 
Ideea a plăcut lui don Jose, şi valetul său i-a dat drept 
otravă puternică un prăfuleţ cât se poate de inofensiv. Ştii 
ce s-a întâmplat: ieri dimineaţă, ţiganca era cât se poate de 
sănătoasă, iar don Jose a fost gonit din faţa ta. Scrisoarea ta 
şi batista pe care te-am silit să i le trimiţi şi-au produs 
efectul. Don Jose nereuşind să o otrăvească pe ţigancă a 
decis atunci să o înjunghie. De treaba aceasta a acceptat să 
se ocupe negrul, la preţul de zece mii de franci, care au 
intrat în buzunarul meu. 

— Haida de! 

— Trebuie să-mi mai scot şi eu din cheltuieli, zise 
Rocambole râzând. 

— Şi ce a făcut negrul? 

— M-a ajutat s-o răpesc pe ţigancă. 

— Unde ai dus-o? 

— Într-un loc sigur, unde aşteaptă ordinele mele. 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă negrul a ucis un câine al Fatimei şi a înmuiat 
în sângele lui o batistă pe care don Jose, plin de încântare, o 
va aduce ferocei poloneze. 

Banco izbucni într-un hohot de râs fermecător şi 
batjocoritor. 

— Asta-i bună, zise ea; dar la ce serveşte scrisoarea pe 
care i-am trimis-o? 


— Draga mea, zise Rocambole, scrisoarea aceea n-are 
alt scop decât de a-i aţâţa pasiunea vulcanică a lui don 
Jos€... 

— Aşa este! am citit şi eu într-un roman că iubirea 
sporeşte o dată cu dificultăţile. 

— Să ştii că este adevărat, răspunse Rocambole. 

— Şi apoi? 

— Scrisoarea aceea mai avea şi scopul de a-l sili pe don 
Jose să stea toată ziua acasă fără să poată afla nimic din 
cele ce se vor petrece mâine dimineaţă în strada Rocher. 

— Mai curând sau mai târziu tot o să afle el de răposatul 
câine, zise Banco pe un ton comic. 

— Elva afla, dar tu să te prefaci că nu ştii nimic şi că nu 
te îndoieşti de moartea Fatimei. 

— Va trebui să mă duc mâine să-l văd? 

— Da, mâine seară. 

— Şi ce să-i spun? 

— Lasă că te învăţ eu mâine. 

— Încă o întrebare. 

— Spune. 

— Eu nu văd încă unde este răzbunarea dumitale şi cum 
vei face să strici căsătoria lui don Jose. 

— Vei vedea. Pe ţigancă o ţin închisă; dar i-am promis că 
îl va vedea de don Jose la braţ cu tine. 

— Ah! drace! 

— Aceasta se va întâmpla la balul mascat pe care îl va da 
generalul miercurea viitoare. 

— Îmi promiţi că voi merge şi eu la balul acela? 

— Pe cinstea mea!... Şi în timp ce don Jose se va plimba 
la braţ cu tine, ţiganca se va arunca, probabil, asupra lui cu 
un pistol în mână. 

Banco se înfioră. 

— Foarte mulţumesc! zise ea; glume din astea nu-mi plac 
şi părăsesc partida. 

— Fetiţo, îi zise Morton Tynner cu linişte, ai spus o 
prostie. 


— O prostie? 

— Fireşte; mai întâi, fiindcă mie nu trebuie să mi se 
refuze niciodată nimic. 

El se uită la ea cu o privire de gheaţă, care o făcu să 
tresară. 

— Şi apoi, continuă el, trebuie să te gândeşti că pistolul 
acela va fi încărcat de mine şi în cazul acesta mă voi feri de 
a pune în el vreun glonţ. 

— Oh! atunci, zise Banco, din moment ce nu-i nici un 
pericol... 

— Niciunul. 

— Dar se va face scandal mare. 

— Fireşte!... ţiganca va fi arestată, don Jose va fi 
demascat şi domnişoara Conception va veni şi-l va găsi între 
o amantă fericită şi o amantă părăsită. 

— Şi mi se va scoate şi mie masca? 

— Sigur! 

— Ştii că este original lucrul acesta; ar avea aerul unei 
comedii. 

— Acum ai înţeles? 

— “Totul. 

— Atunci, bună seara, zise Rocambole ridicându-se. Pe 
mâine, când te voi învăţa ce trebuie să faci. 

Şi Morton Tynner se întoarse în strada Suresnes, unde el 
deveni marchizul de Chamery. Țiganca adormise. 

A doua zi domnul marchiz de Chamery se sculă pe la ora 
zece de dimineaţă şi se urcă în apartamentul lui sir 
Williams. 

De două zile orbul nu mai auzise vorbindu-se de ucenicul 
său. 

— Unchiule, îi zise Rocambole, iartă-mă că te-am neglijat 
astfel; dar am îndeplinit întocmai toate instrucţiunile pe 
care mi le-ai dat şi am venit să-ţi povestesc ILIADA mea. 

Orbul făcu un gest de aprobare. 

Rocambole se aşeză la căpătâiul patului său şi îi povesti 
pe scurt, dar cu toate amănuntele, evenimentele de mai 


sus. 

Sir Williams asculta, încântat. 

— Vezi bine, îi zise Rocambole terminând, totul merge ca 
pe roate. 

— Da, făcu orbul semn din cap. 

— Iată ce înseamnă va să zică, să ai noroc!... tu, biet 
bătrân, în locul meu ai fi fost de mult dat peste cap. Şi cu 
toate acestea tu eşti cel care ordonă, iar eu braţul care 
execută. Asta este, eu am noroc şi tu n-ai. [ie ţi-au tăiat 
limba şi te-au tatuat; eu am devenit marchiz şi grajdurile 
mele sunt pline de cai englezeşti. 

Şi după această batjocură crudă, care făcu pe mutilat să 
se învineţească de furie, Rocambole adăugă: 

— Dar lasă, consolează-te, voi căuta să-ţi fac pe plac mai 
târziu: îţi voi face o mâncare aleasă din mica ta Baccarat, o 
mâncare împărătească! 

Promisiunea aceasta făcu să se potolească furia lui sir 
Williams: pe buzele lui flutură un surâs hidos. 

Şi Rocambole îl părăsi, strângându-i mâna cu afecţiune. 

„Astăzi, îşi zise falsul marchiz, n-am mare lucru de făcut 
şi vreau să-mi întrebuinţez timpul bine. Mai întâi, voi cere 
surorii mele să-mi servească masa. Îmi place viaţa de 
familie... pe urmă mă voi repezi până în strada Suresnes 
pentru a vedea dacă prizoniera mea a dormit bine azi 
noapte. Apoi Morton Tynner se va duce în strada 
Castiglione, s-o înveţe pe Banco ce are de făcut. 

După aceea, voi trece pe la club unde voi pierde câţiva 
ludovici. Sunt trei zile de când n-am mai fost pe acolo şi nu 
trebuie să-mi neglijez cunoştinţele. În sfârşit pe la ora cinci, 
mă voi îmbrăca în mare ţinută şi mă voi prezenta la recepţia 
viitorului meu socru”. 

Rocambole îşi îndeplini punct cu punct acest mic 
program şi la ora cinci şi jumătate cupeul său tras de doi cai 
frumoşi se opri la scara palatului de Sallandrera. 

Omul care se transformă în atâtea chipuri redevenise 
marchizul de Chamery, gentilom desăvârşit din toate 


punctele de vedere. 

El observă cu oarecare satisfacţie că printre echipajele 
care aşteptau nu era şi acela al lui don Jose. 

„Îşi aşteaptă prinţesa”, se gândi el. 

Şi se urcă la al doilea etaj al palatului, ca un obişnuit al 
casei, după ce întrebă dacă domnişoara Conception era 
încă în atelierul său. 

Felul de viaţă cu totul englezesc, pe care-l ducea fata, 
justifica purtarea aceasta. 

Marchizul intră în atelier cu speranţa de-a o găsi pe 
Conception singură. Dar aşteptarea lui fu înşelată; în jurul 
tabloului la care lucra tânăra, începuseră să se 
îngrămădească unele din acele nulităţi elegante, din acei 
nepoftiţi ai lumii, cărora s-ar părea că întâmplarea le-a dat 
misiunea neplăcută de a tulbura convorbirile între patru 
ochi, de a împiedica întâlnirile şi de a trânti prostia lor 
pretutindeni unde era mai puţină nevoie de ei. 

Domnişoara de Sallandrera stătea într-un fotoliu şi 
asculta cu un surâs melancolic, complimentele de o 
banalitate stângace în legătură cu tabloul său. Totodată ea 
susţinea conversaţia cu o bătrână literată şi cu cinci sau 
şase viconţi, care ziua jucau la Bursă iar seara la bacara. 

Rocambole salută pe toată lumea aceasta cu un amestec 
de politeţe şi de obrăznicie, apoi se apropie de Conception. 

Fata era palidă şi trebuia să fie înconjurată numai de 
proşti pentru a nu observa nimeni că suferea în mod serios. 
Ea aruncă marchizului de Chamery o privire care însemna: 
„Dumnezeule! vii prea târziu... şi cu toate acestea am atâta 
nevoie să-ţi vorbesc şi să mă încred în dumneata...” 

Rocambole ştiu să dea figurii sale o umbră de 
contrarietate şi de ciudă, care produse un efect cât se poate 
de bun asupra domnişoarei de Sallandrera. 

Conversaţia, după ce atinse toate problemele fără mare 
lux de amănunte, cu toată prezenţa bătrânei literate, ajunse 
şi la tema disperării. Cum filfizonii aceştia nu avuseseră 
niciodată o supărare mai serioasă decât aceea de a le muri 


un cal, de a pierde la cărţi, sau de a le greşi croitorul vreo 
haină, puteau ei să discute despre modul cum vibrează 
această coardă gravă care se numeşte disperare şi pe care 
nu o înţeleg decât sufletele alese? Cine poate şti! 

Dar în momentul când Rocambole se aşeză, un viconte 
care ţinea cu orice preţ să facă pe înțeleptul cu 
înţelepciunea altora, spuse o cugetare pe care o citise în 
ajun în ziarul său obişnuit: „disperarea este pur şi simplu 
visul de orgoliu al unui suflet bolnav” şi adăugă cu 
infatuare: 

— Vă întreb pe dumneavoastră, domnişoară şi domnilor, 
se poate ca un om sănătos la minte şi la corp să fie 
nenorocit? 

— Domnule, răspunse Conception cu o tristeţe 
sfâşietoare, uitaţi durerile care se nasc din cauza morţii. 

— Da de unde! de-asta omul se consolează repede. 

— Şi de aceia care-l fac să-şi dorească moartea? 
continuă fata cu vocea mişcată. 

Nimeni nu înţelese, nici chiar bătrâna literată. Dar 
Rocambole, care pătrunsese gândul intim şi neliniştea 
sufletească a fetei, răspunse: 

— Din fericire, domnişoară, moartea are consolări 
supreme şi adeseori ea seceră în apropierea celor care 
doresc mormântul, tocmai pentru a-i face să înţeleagă viaţa. 

Fraza aceasta nebuloasă smulse unui alt viconte 
următoarea reflecţie murmurată cu vocea pe jumătate: 

— Doamne! prost mai e marchizul! 

Dar Conception tresări. 

Pentru ea cuvintele lui Rocambole păreau că se traduc 
astfel: „Speră... Monstrul căruia i te crezi deja sacrificată a 
ajuns poate la ceasul său din urmă.” 

Don Jose intră. 

Spaniolul era posomorât şi îngrijorat. Fără îndoială, 
poloneza nu venise încă. 

— Pe toţi dracii! zise un al treilea viconte, ai mutra unui 
conspirator. 


— Eu? zise don Jose tresărind. 

— Chiar dumneata. 

— Nu cumva eşti autorul dramei din strada Rocher? 
întrebă bătrâna literată, care nu visa decât combinaţii 
dramatice. 

Cuvintele acestea îl făcură pe don Jose să tresară şi să se 
învineţească. În atelier era aproape întuneric, tinerii nu 
erau prea înzestrați cu spirit de observaţie, bătrâna literată 
purta ochelari albaştri pe nasul ei ascuţit, aşa că Rocambole 
fu singurul care-l observă pe don Jose tresărind. 

— Despre ce dramă este vorba? întrebară toţi din toate 
părţile. 

— Eh! Doamne! răspunse bătrâna literată, de asasinatul 
din noaptea trecută. 

— Doamnă... bolborosi don Jose cu o voce mai mult 
emoţionată decât iritată. 

— Oh! vă rog să mă iertaţi, seniore, am glumit, după cum 
vă puteţi foarte uşor închipui: dar asasinatul a avut loc. 

— Ce asasinat? 

Rocambole se furişă până la uşa domnişoarei 
Conception. 

— Ascultaţi, îi zise el încet, şi uitaţi-vă bine la don Jose. 

— Dar despre ce asasinat vorbiţi? întrebară viconţii. 

— Ah! răspunse autoarea dramatică; este o dramă 
oribilă: amănuntele nu le ştiu. 

— Oricum... 

— Noaptea trecută a fost omorâtă o femeie în strada 
Rocher... unde stau şi eu. 

— Cred, murmură don Jose, care, printr-o forţare 
supremă reuşi să surâdă, cred, doamnă, că ne veţi povesti 
unul din acele foiletoane dramatice pe care le scrieţi atât de 
bine...! 

— Domnule!... răspunse autoarea înţepată, faptele pe 
care le voi spune sunt absolut reale. 

— Să le auzim, zise Rocambole cu nepăsare. 


— Întâmplarea care a emoţionat azi dimineaţă tot 
cartierul din preajma pieţei Laborde, a fost uciderea unei 
femei. 

— Care femeie? 

— Nu ştiu încă... circulă fel de fel de zvonuri, unele mai 
curioase decât altele... mi se pare că la mijloc este o 
poveste de dragoste. 

— Bun!... rânji don Jose cu dinţii strânşi, am spus eu că 
trebuie să fie un roman la mijloc. 

— Dar, continuă cu însufleţire autoarea dramatică, 
trebuie să se fi făcut lumină până acum asupra acestui 
eveniment lugubru şi ziarele de astă seară ne vor da, fără 
îndoială, amănunte complete. 

— Mi se pare că doamna are dreptate, zise marchizul de 
Chamery... Tocmai în momentul când voiam să ies din casă, 
valetul mi-a dat ziarul la care sunt abonat... îl am în 
buzunar. 

Şi Rocambole scoase ziarul, îl desfăcu, apoi, nepăsător, 
cu o indiferenţă desăvârşită, luă o lampă şi o puse pe masa 
de care don Jose viu mişcat stătea rezemat. Lampa îi lumina 
figura. 

Domnul de Chamery îşi aruncă ochii pe ziar, în timp ce 
spaniolul suferea îngrozitor din cauza fricii de a se trăda. 

— Ah! iată, zise în sfârşit Rocambole. Asta trebuie să fie. 

Pe jumătate ascunsă după pânza pe care o picta, 
Conception se uita la don Jose cu privirea arzătoare. 

Spaniolul era galben-vânăt la faţă şi tremura din tot 
corpul. Dar toate privirile erau aţintite asupra lui 
Rocambole şi nimeni în afară de Conception, nu se gândea 
la don Jose. 

Rocambole citi acest titlu incitant: 

Capitolul XXXVI 

„MISTERIOSUL ASASINAT DIN STRADA ROCHER” 

Articolul începea ca orice foileton. 

„În strada Rocher există o casă cu două ieşiri: una din 
ele are numărul 3, cealaltă dă în piaţa Laborde, în faţa 


pasajului Soleil. 

Este aproape un an de când, într-o seară, pe întuneric, o 
trăsură se opri în faţa intrării situate în piaţa Laborde. 

Din trăsura aceasta coborâră trei persoane: o femeie 
tânără cu înfăţişarea suferindă, a cărei figură era acoperită 
de un voal, alta mai bătrână, care părea să fie cameristă şi 
un negru. 

Aceste trei persoane închiriară un apartament la etajul 
al patrulea. 

Din ziua aceea, nici un locatar din sus-numita casă, nici 
un vecin nu a mai văzut-o pe tânăra bolnavă. 

Negrul şi bătrâna ieşeau zilnic pentru a face târguielile 
necesare. Ei nu vorbeau decât spaniola şi se înțelegeau cu 
furnizorii prin semne. 

În fiecare zi, pe la ora zece, un om îmbrăcat în negru, 
care părea a fi medic, venea la bolnavă. În acelaşi timp, 
seară de seară, pe la ora zece, un alt bărbat îmbrăcat în 
haine de lucrător, venea prin strada Rocher şi intra după 
cum rezultă din mărturia unei doamne, Coralia, 
lustruitoare, într-un mic apartament de la etajul al patrulea. 
Apartamentul acesta comunica printr-un coridor cu 
apartamentul doamnei spaniole. Numai pretinsul, sau 
veritabilul lucrător avea cheia de la apartamentul acela. 
Necunoscutul care venea în fiecare seară pleca la miezul 
nopții. 

Aseară, sâmbătă, doamna Coralia venind acasă, fu foarte 
mirată găsind apartamentul său deschis şi uşa dată de 
perete; împinsă de un sentiment de curiozitate, ea intră în 
apartamentul de alături. 

Apartamentul era gol şi într-o mare dezordine. Mobilele 
erau răsturnate şi o dâră de sânge pleca din budoar şi 
forma o pată pe covorul din salon. Coralia fugi 
înspăimântată şi începu să strige ajutor; locatarii casei 
alergară şi intrară în salon şi în dormitor. Întins pe pat şi 
acoperit cu plapuma se afla cadavrul unei femei...” 


— Foarte curios, zise Rocambole cu răceală, 
întrerupându-se pentru a răsufla. Ce părere aveţi, don 
Jose? 

— Curios, într-adevăr, murmură don Jose, pe care 
Conception continua să-l privească şi ai cărui dinţi 
clănţăneau de spaimă şi de emoție. 

Viconţii şi autoarea dramatică nu se uitau decât la 
Rocambole. 

„Femeia asasinată nu era după cum s-ar crede tânără 
bolnavă...” 

— Oh! oh! exclamară toţi din toate părţile. Uimirea 
aceasta generală veni în ajutorul lui don Jose, care era cât 
pe ce să cadă leşinat din cauza acestei revelații neaşteptate. 

„Femeia asasinată era bătrâna servitoare spanioloaică, 
care fusese culcată în patul stăpânei sale... Negrul şi tânăra 
dispăruseră. 'Toată lumea se pierde în fel şi fel de 
presupuneri asupra acestui asasinat misterios. 

Cine este asasinul? Negrul, tânăra sau necunoscutul 
care venea în fiecare seară? Justiţia va reuşi, fără îndoială, 
să dezlege această enigmă oribilă. 

În sfârşit, adăuga autorul articolului, s-a descoperit, în 
dosul unui tablou mare, o altă ieşire secretă, făcută în 
grosimea zidului, ieşire care comunica cu mansarda de la 
etajul superior printr-o trapă. 

Nouă şi indescifrabilă enigmă 

— Doamnă, zise marchizul de Chamery, întorcându-se 
spre autoarea dramatică, această întâmplare putea 
constitui un subiect frumos pentru unul din romanele 
dumneavoastră. 

Autoarea se înclină măgulită. 

Puțin ar fi lipsit ca viconţii care erau de faţă, să nu se dea 
la fel de fel de comentarii, dar un lacheu în livrea veni să 
anunţe că masa era servită. 

Marchizul de Chamery, care, se apropiase de 
Conception, îi oferi imediat braţul. 


W 


Conception era tot atât de palidă şi de emoţionată ca şi 
don Jose. 

— Domnişoară, îi zise încet Rocambole, pentru numele 
lui Dumnezeu! în numele liniştii dumneavoastră - căci 
trebuie să fiţi salvată - vă rog, încercaţi să nu vă trădaţi. Nu 
vă lăsaţi stăpânită de emoție, căci altfel totul este pierdut. 

Conception răspunse printr-o strânsoare înfrigurată. 

— Doamna din strada Rocher, continuă repede 
Rocambole, în timp ce coborau scara, este ţiganca, iar omul 
îmbrăcat ca un lucrător, este dânsul. 

Braţul domnişoarei Conception tremura sub braţul 
marchizului. 

— Femeia asasinată este doica, asasinul este negrul... 
acela care l-a plătit pe asasin... este el. Asasinul s-a înşelat... 
a lovit pe întuneric crezând că-şi omoară stăpâna... a 
înjunghiat-o pe servitoare... În sfârşit, termină Rocambole, 
în momentul când intrau în sufragerie, el l-a omorât pe don 
Pedro, pentru a ajunge la dumneavoastră... iar pentru a 
suprima şi ultimul obstacol a căutat să scape de complicea 
sa... 

Din fericire atât pentru Conception, cât şi pentru 
asasinul don Jose, numărul invitaţilor era mare; sufrageria 
scânteia de lumină şi vuia de murmur. Amândoi avură timp 
să se liniştească. 

Rocambole fu aşezat alături de Conception. 

— Domnişoară, îi zise el după o oră, când zgomotul 
începuse să se mărească şi venise momentul toasturilor, 
dacă vreţi să vă scap, trebuie să vă supuneţi orbeşte 
hotărârilor mele. 

— Vă jur! 

— Trebuie să fiţi tare, să înmormântați acest nou secret 
în adâncul inimii dumneavoastră, cu tot atâta curaj şi cu tot 
atâta stoicism ca şi celelalte secrete. Miercurea viitoare va 
trebui să veniţi cu orice preţ la balul compatriotului 
dumneavoastră, generalul S... chiar dacă veţi fi obligată să 
apăreţi la braţul mizerabilului acela. 


— Voi veni, murmură Conception. 

La ora nouă, când lumea se sculă de la masă, don Jose, 
ce suferise tot timpul ca un condamnat la moarte, se repezi 
afară din salon şi fugi, fără ca plecarea aceasta precipitată 
să fie observată de la început. 

Când ieşi în stradă, în acea stradă lungă şi pustie, numită 
Babylone, se rezemă de un zid: „Mi se pare că o să mor!”, 
gândi el. 

Să nu se creadă că această slăbiciune fizică şi această 
zguduire morală se datorau cumva remuşcărilor. 

Nu, dacă don Jose se îngălbenise, tresărise şi tremurase 
atunci când Rocambole începuse citirea ziarului, dacă în 
sfârşit teama de a se trăda îl înspăimântase la început şi îl 
făcuse să îndure în câteva clipe un secol de tortură, nu 
trebuie să ne înşele, căci don Jose era unul din acei 
sceleraţi care, ştiind să-şi stăpânească emoția şi să redevină 
stăpân pe el însuşi, reuşesc să surâdă şi să-şi compună o 
figură cât se poate de liniştită. Ceea ce-l înspăimânta mai 
mult pe don Jose şi făcea să-i îngheţe sângele în vine, 
întunecându-i privirea şi înmuindu-i picioarele, era acea 
revelaţie amenințătoare din care reieşea greşeala făcută de 
negru. 

Narcis se înşelase; prin urmare Fatima trăia. Şi dacă 
trăia, o făcea numai pentru a se răzbuna. Don Jose o porni 
în cele din urmă pe jos, urmărit de cele mai 
înspăimântătoare halucinaţii. 

Când vedea pumnalul celor trei fraţi ai ţigăncii 
ameninţându-l, când imaginea, şi mai înspăimântătoare 
încă, a eşafodului, a ghilotinei, care se ridica grozavă şi 
amenințătoare înaintea sa; ghilotina pe a cărei estradă 
sinistră sta neînduplecată ţiganca, tratându-l şi numindu-l 
asasin şi fratricid! 

Don Jose merse multă vreme, fără să ştie unde, ca un om 
beat, ca un idiot, şi numai întâmplarea îl făcu să traverseze 
Sena şi piaţa Ludovic XV, să ajungă pe Champs-Elysees şi să 
nimerească acasă. 


Uitase totul, chiar şi de femeia voalată care trebuia să 
vină. 

Sună, ca un automat, iar când trecu prin faţa portarului, 
acesta îl opri şi îi dădu o scrisoare. 

EI îşi aruncă ochii pe scrisoarea aceea... 

Deodată tresări, sângele i se adună în inimă, iar urechile 
începură să-i vâjâie... 

Recunoscuse după scris că acea epistolă venea de la 
țigancă. 

Don Jose intră în casă şi mai ameţit. 

Apoi se închise înăuntru, întoarse de două ori cheia în 
uşă, rupse plicul şi aruncă asupra scrisorii o privire 
rătăcită. 

Răvaşul ţigăncii începea astfel: „Nu tremura, don Jose, 
nu te teme de aceea, pe care ai vrut s-o suprimi din rândul 
celor vii şi care te-a iubit atât de mult.” 

Această primă frază îl linişti puţin pe don Jose. El respiră 
zgomotos şi continuă să citească: „Don Jose, iubitul meu, ai 
fost ingrat şi crud cu Fatima ta, ingrat fiindcă ai încetat să o 
iubeşti, crud pentru că ai căutat să o omori. 

Dar Fatima este una din acele femei care nu iubesc decât 
o singură dată în viaţă şi care, pentru respectul pe care îl 
poartă dragostei lor nu caută să se răzbune. Te-am 
ameninţat cu pumnalul într-un acces de gelozie şi frica de 
moarte te-a făcut să fii asasin pentru a doua oară. Din 
această cauză, te iert. 

Cum am scăpat de soarta pe care mi-ai pregătit-o? 

Acesta este secretul meu..., pe care îl duc cu mine, căci 
nu mă vei mai vedea niciodată, don Jose. 

Când vei primi scrisoarea mea voi fi departe de Paris. 

Peste trei zile voi părăsi Franţa şi nu mă voi mai întoarce 
nicicând. 

Nu căuta să afli unde mă duc dacă ţii la fericirea şi la 
viaţa ta. 

Eu nu te voi căuta. Deci, fă şi tu ca mine. 


Dacă vei face altfel, adică vei încerca să obţii îndurarea 
mea, pumnalul ţiganilor, fraţii mei, te va ajunge mai curând 
sau mai târziu. 

Adio, don Jose, fii fericit cu aceea pe care inima ta a ales- 
O! 

Eu voi încerca să te uit. 

Nu avea nici o teamă de secretul acela care ne-a legat 
atât de multă vreme unul de altul. Lumea nu va şti niciodată 
că fratele tău, don Pedro, a fost asasinat de tine şi de mine. 

Adio, încă o dată şi pentru totdeauna. 

Fatima” 

Don Jose citi şi reciti scrisoarea aceasta de mai multe ori. 
Mai întâi i se păru că ar avea un înţeles misterios şi că 
nepăsarea pe care o arăta ţiganca nu era altceva decât o 
cursă. Fatima, geloasă şi trădată... Fatima, ameninţată cu 
moartea de amantul ei, scăpând şi iertând pe asasin, i se 
părea lui don Jose un lucru de neînchipuit, fiindcă el nu 
iertase niciodată pe nimeni. 

Dar, în sfârşit, cum corpul omenesc este un abis de 
orgoliu, cum omul care a fost iubit nu se poate obişnui cu 
ideea că nu mai este iubit, don Jose sfârşi prin a crede cu 
adevărat cele cuprinse în scrisoare. 

„Ea mă iubeşte încă!” îşi zise el. 

Şi fiindcă don Jose era un om forte, adăugă: „Cât este de 
proastă, Doamne!” 

Liniştit, omul acela care până atunci tremurase ca un 
condamnat pe treptele eşafodului, se aşeză cât se poate de 
calm lângă sobă, se înfăşură în halatul său şi începu să se 
gândească. De două ore uitase, din cauza neliniştii prin 
care trecuse la palatul de Sallandrera, pe pretinsa prinţesă 
poloneză. 

După ce-i trecu spaima, îşi aduse aminte de Banco. Nu 
fusese el în ajun în casa aceea misterioasă, unde, în locul 
iubitei găsise un bilet în care ea îl ruga să o aştepte a doua 
zi acasă, de dimineaţă până la ora cinci după amiază şi de la 
nouă seara până la miezul nopţii? 


Don Jose se temu atunci de două lucruri: 

Mai întâi se temea ca Banco să nu fi venit în timpul cât 
lipsise el de acasă. 

De aceea cobori la portar şi-l întrebă: 

— N-a venit nimeni să mă caute? 

— Nimeni, domnule, i se răspunse. 

— Nu s-a oprit nici o trăsură la poartă? 

— Niciuna. 

— Nu cumva ai văzut urcându-se la mine o doamnă... 
voalată? 

— Oh! nu, zise portarul, toată ziua am stat la poartă şi n- 
am văzut nici o singură femeie intrând în casă. 

Don Jose respiră uşurat. 

EI se întoarse în casă şi aşteptă din nou cu urechea la 
pândă, cu inima palpitând. 

Don Jose uitase deja de crima sa din noaptea trecută. 

El îşi aştepta amanta cu nerăbdarea naivă a unul şcolar. 

Al doilea lucru care-l neliniştea pe asasin era mult mai 
serios decât primul şi pe măsură ce orele înaintau, 
neliniştea aceasta se transforma în îngrijorare. 

Dacă prinţesa poloneză ştia deja că negrul se înşelase şi 
că Fatima trăia încă? 

Şi cine ştie dacă în cazul acesta, furioasă de a fi fost 
înşelată, şi acuzându-l pe el de înşelăciune, ea nu-şi va ţine 
jurământul pe care-l făcuse, de a nu-l mai accepta decât 
după moartea ţigăncii Fatima? 

Ceasornicul sună ora unsprezece, apoi unsprezece şi 
jumătate şi nu veni nimeni. 

Tâmplele spaniolului se acoperiră cu o sudoare 
îngheţată. 

În sfârşit, tocmai când urma să sune de miezul nopţii, un 
zgomot de trăsură se auzi în stradă. Un cupeu se opri la 
poarta lui. 

Don Jose tresări şi i se păru că nu-i mai curge nici o 
picătură de sânge în vine. Alergă în antecameră şi trase cu 


urechea; cineva cu un pas uşor urca scara; se opri în faţa 
uşii de la intrare şi trase de clopoțel. 

Don Jose se înfioră din cap până în picioare, deschise şi 
se găsi în faţa unei femei voalate. 

Ea intră şi se îndreptă repede spre salon, unde ardea o 
lampă, şi îşi scoase voalul. 

Don Jose dădu un țipăt de bucurie şi căzu în genunchi. 

Era Banco!... tot prinţesă în ochii spaniolului! 

Ea se trânti pe o canapea şi întinse mâna lui don Jose. 

— Bună seara, prietene, îi zise ea, nu pot să stau decât o 
secundă. Şi astăzi, tiranul meu mă urmăreşte. 

— Tot te mai supraveghează? 

— Vai! 

— Oh! aş vrea să-l omor pe omul acesta. 

— Mai târziu, vom vedea noi, zise Banco: dar astăzi am 
venit ca să-ţi mulţumesc. Don Jose tresări. 

— Să-ţi mulţumesc, zise ea, fiindcă ai fost ascultător, şi ţi- 
am adus recompense. 

— Ah! zise el cu bucurie. 

— Fatima a murit, nu este aşa? 

— Fireşte, răspunse don Jose, cu vocea nu tocmai sigură. 

— Şi nu-ţi pare rău de ea? 

— Nu, fiindcă te iubesc! 

Ea dădu un țipăt de bucurie. 

— Ce-ai zice dacă am petrece o noapte întreagă la un 
bal? 

— La un bal? 

— Da. 

— Dar... unde? 

— Mai întâi, zise ea, trebuie să-ţi spun că miercurea 
viitoare bărbatul meu va lipsi din Paris pentru douăzeci şi 
patru de ore. Până atunci nu vom putea să ne vedem. 

— Dar miercuri? 

— Miercuri îmi vei trimite două invitaţii în alb, pentru 
balul pe care-l dă doamna S$..., soţia generalului spaniol. 


După cum ştii, balul acesta este costumat şi masca este de 
rigoare. 

— Dar... voi să obiecteze don Jose. 

— Nu primesc nici o observaţie, îi zise ea pe un ton 
drăgălaş, râzând şi întinzându-i fruntea pentru a i-o săruta, 
îmi trebuie două invitaţii. 

— Pentru ce două? 

— Una pentru mine, iar cealaltă pentru doamna mea de 
companie, 

— Dar unde să vi le trimit? 

— Va veni aici miercuri dimineaţă un om şi îţi va aduce o 
scrisoare de la mine. În răvaşul acela îţi voi spune costumul 
cu care voi fi îmbrăcată şi semnele după care mă vei 
recunoaşte; vei da trimisului meu cele două invitaţii şi o 
scrisoare în care va trebui să-mi spui cât se poate de exact 
costumul în care vei fi îmbrăcat. 

— Fie! zise don Jose. 

— Adio, amicul meu, îi zise ea, adio... trebuie... pe 
miercuri... iubeşte-mă... te iubesc. 

Ea se lăsă sărutată şi fugi spre uşă. 

— Nu mă conduce, zise ea, şi nu te arăta nici la 
fereastră... adio. 

Ea îşi luă voalul şi dispăru pe scară; după trei secunde, 
don Jose auzi zgomotul unei trăsuri care se îndepărta tot 
mai mult. 

Capitolul XXXVII. 

Săptămâna următoare, miercuri seara, palatul 
generalului spaniol S... era iluminat a giorno. Parisul 
elegant şi nobil, toţi străinii distinşi îşi dădură întâlnire 
acolo. 

Cum începuse să se împrimăvăreze, grădinile palatului 
fuseseră deschise şi împodobite cu lampioane venețiene; 
trebuia să se danseze în saloane, iar cei obosiţi de 
atmosfera apăsătoare a balului se puteau duce să respire 
aerul curat din grădină. 


Generalul S... era un om încă tânăr, pe care întâmplarea 
cu războiul civil şi nenorocirile politice îl aruncaseră pe un 
pământ străin, la vârsta de abia treizeci şi cinci de ani, ca 
pe un erou învins, ca pe un curajos războinic culcat la 
pământ, străpuns de lovituri, la picioarele stindardului său 
sfâşiat. 

Soţia lui, o tânără orfană cu care se căsătorise în exil, 
avea douăzeci şi trei de ani. Doamna S... avea acea 
frumuseţe mândră şi melancolică a femeilor pentru care 
căsătoria a devenit un fel de sacerdoţiu. Măritându-se cu 
eroul căzut, cu marele om redus la întunecimea vieţii 
particulare, tânără franţuzoaică înţelesese întreaga nobleţe 
a misiunii sale. Ea trebuia să îngrijească acele răni 
sufleteşti de care generalul suferea mai mult decât de cele 
trupeşti să facă uitată ruina speranţelor acelei victime a 
fidelității, în sfârşit, să fie tare şi resemnată pentru 
amândoi, în orele de tristeţe, când proscrisul îşi aducea 
aminte de patrie, de luptele, de victoriile lui din ajun şi de 
întunecimea zilelor de mâine; în orele acelea omul visează 
la luptele vieţii publice, soldatul, la atmosfera încinsă a 
câmpului de bătaie, iar exilatul raza de soare care aureşte 
munţii şi câmpiile patriei sale. 

Generalul venise la Paris cu fruntea plecată, cu sufletul 
cernit, cu disperarea în inimă, hotărât să trăiască singur, 
după cum Marius se hotărâse să trăiască singur pe ruinele 
Cartaginei. 

Dar el se întâlnise cu domnişoara de P... St.-C... şi 
zâmbetul copilăresc, acel surâs de admiraţie şi de 
entuziasm, acea privire plină de iubire şi de compătimire, în 
acelaşi timp, cu care-l privise orfelina îl atinsese şi-l mişcase 
adânc. 

Omul acesta care n-a avut timp să iubească până atunci, 
a cărui inimă întreagă fusese absorbită de rege şi de patrie, 
acest soldat care nu mai avea niciuna nici alta, sfârşi prin a 
o iubi pe fata asta care-l admira. La început a încercat 
pentru ea o afecţiune cu totul părintească, apoi tinereţea, 


redeşteptându-se în el, bătrânul general de treizeci şi opt 
de ani începu să-şi adore soţia cu toată ardoarea, cu toată 
delicateţea şi cu tot entuziasmul unui tânăr de douăzeci de 
ani, în primul an al căsătoriei lor, departe de lume, aproape 
singuri, el îmbătat de acel surâs tânăr şi fragil, ea, plină de 
admiraţie pentru acea glorie oprită aşa de repede din 
zborul ei, pentru renumele de ieri, condamnată a nu mai 
avea nici un răsunet mâine, pentru acea inimă mare 
zdrobită, dar nu descurajată. Dar veni o oră când generalul 
îşi zise că n-o putea condamna pe acea tânără plină de 
viaţă, de speranţă şi de iluzii la existenţa liniştită şi retrasă 
care place sufletelor încercate; el îşi zise că ar fi ruşinos şi 
barbar să închidă uşile lumii acestei copile, tocmai el, care l- 
a vrut, l-a dorit şi l-a presimţit în dosul grilei din mânăstirea 
în care se afla. 

Şi generalul îşi cumpără un palat, îl aranjă, deschise 
saloanele şi, de două ierni, soţia proscrisului devenise una 
din reginele modei, una din acele doamne pe care toată 
lumea o vorbea numai bine pentru frumuseţea, spiritul şi 
virtuțile ei. 

În seara aceea se pregătea o serbare splendidă la 
palatul generalului. Palatul lui, recent restaurat, mobilat cu 
un lux delicat, era situat în cartierul Beaujon. 

Un şir lung de trăsuri staţionau pe ambele laturi ale 
străzii şi în fiecare minut noi trăsuri veneau cu invitaţi. 

Balul era mascat şi costumat. Doamna S..., sigură de 
cunoştinţele ei, nu invitase dealtfel decât persoane în care 
se putea încrede şi, sigură de invitaţii ei, proclamase balul 
mascat. Fiind convinsă că nici un străin nu se putea 
strecura, doamna S... nu obligase pe invitaţi să-şi scoată 
masca, în momentul când intrau în salon. 

Cu toate acestea, în ajun, don Jose d'Alvar, care era 
prieten cu generalul şi ştiuse să-i cultive amiciţia datorită 
înrudirii cu ducele de Sallandrera, şi mai mult încă datorită 
calităţii sale de spaniol, făcuse o vizită doamnei S... în lipsa 
generalului. 


— Scumpă doamnă, îi zise el, am venit să vă fac o 
rugăminte mare, care vi se va părea poate misterioasă. 

— Dumnezeule! răspunse tânără femeie râzând, despre 
ce este vorba, don Jose? 

— Am venit să vă cer două invitaţii în alb! 

— Pentru balul meu? 

— Da. 

— Cum, în alb? 

— Pentru două doamne. 

— Dar, zise doamna S... cât se poate de încurcată, daţi- 
mi cel puţin o explicaţie oarecare... ştiţi că balul meu este 
mascat? 

— Ştiu. 

— Că, prin urmare... 

Don Jose o opri printr-un gest. 

— Fiţi liniştită, îi zise el, voi căuta să vă explic. Sunt la 
Paris două femei care aparţin celei mai înalte aristocrații 
străine... două rusoaice... 

— Spuneţi-mi cum le cheamă ca să le invit. 

— Tocmai asta nu se poate, zise don Jose. 

— Şi pentru ce? 

— Doamne! dacă ţineţi atât de mult vă voi spune. 

— Sigur că ţin, răspunse doamna S..., a căţei curiozitate 
fusese deşteptată. 

— Închipuiţi-vă că este în Paris un mare senior rus, 
bătrân deja, a cărui soţie este foarte tânără şi femeie 
copilăroasă. Ei au sosit la Paris acum trei luni, pentru a 
duce o viaţă luxoasă şi a cheltui aici venitul câtorva moşii; 
dar întâmplarea schimbă adeseori cu desăvârşire planurile 
omului. A doua zi după sosirea prinţului, căci el este prinţ, 
şi pe când îşi căuta un palat pentru a-l cumpăra şi a-şi 
introduce tânăra consoartă în lume, un curier venit de-a 
dreptul din Moscova îi aduse o scrisoare încadrată în negru. 
Murise cineva din familia prinţului şi, prin urmare, doliul 
lovea şi pe biata femeie. Moartea unei mătuşi idioate, 
bătrână, foarte bogată şi pe care o moştenesc, condamnă 


pe soţia prinţului să stea cât se poate de retrasă timp de 
trei luni. 

— Am înţeles pe jumătate, zise doamna S... surâzând. 

— Cum, continuă don Jose, vreţi ca prinţul să-şi aducă 
soţia la bal, când ea este în doliu mare? 

— Aşa este, nu se poate. 

— Dar prinţul care, cu toate că este bătrân, nu-i chiar 
atât de gelos, s-a gândit că i-ar face plăcere soţiei sale să o 
lase a se duce la un bal francez, eveniment pe care ea nu l-a 
mai trăit niciodată. Prinţul, aflând că daţi un bal, un bal 
mascat şi costumat, s-a gândit la dumneavoastră... şi eu 
care ştiu că sunteţi bună... tot atât de bună pe cât sunteţi 
de frumoasă... am afirmat că veţi consimţi a ne servi de 
complice. 

— Fie, zise soţia generalului, trăgând spre ea cutia 
biroului în care se găseau invitaţiile. 

— Sunteţi un înger! zise don Jose. 

— Dar, zise doamna S..., nu văd nevoia decât a unei 
singure invitaţii. Pentru cine cealaltă? 

— Pentru o doamnă de companie. 

— Ah! foarte bine. 

Şi doamna S... luă condeiul. 

— Cu toate acestea trebuie să punem un nume oarecare, 
zise ea. 

— Fireşte. 

— Ei bine! să punem unul. 

— Scrieţi: Contesa Olga Vronska. 

— Şi pe urmă? 

— Şi baroana Arleska. 

Doamna S... scrise cele două invitaţii şi i le dădu lui don 
Jose. 

Acesta se retrase după ce îi sărută mâna. 

A doua seară pe la ora unsprezece şi câteva minute, pe 
când primele cadriluri se formau în saloanele generalului şi 
când mulţimea de invitaţi urca scara cea mare împodobită 
cu flori exotice şi cu plante rare, o troică elegantă, trasă de 


trei cai frumoşi, albi ca zăpada şi înhămaţi ruseşte, intră în 
curte şi se opri în faţa scării. 

Din troică coborâră două doamne. Costumul acestora, a 
căror figură era mascată cu îngrijire, fiind peste putinţă să 
li se observe măcar o părticică din figură, era ca acel al 
ţărăncilor din împrejurimile Varşoviei. Atât numai, că după 
diamantele care străluceau pe ele şi după broderiile 
scumpe pe care le purtau, se cunoştea că sunt posesoarele 
unor averi princiare. 

Una din aceste două femei avea părul blond auriu, care îi 
cădea în bucle dese pe spate; era înaltă, bine făcută şi din 
mişcările pe care le făcea se vedea că este foarte tânără. 
Cealaltă dimpotrivă, era mai grasă, iar după greutatea 
mişcărilor se cunoştea că trecuse pragul celei de-a doua 
tinereţi. 

Doi tineri, îmbrăcaţi în uniformă de muşchetari, care 
urcau treptele de marmură ale scării, se opriră pentru a le 
lăsa să treacă, zicându-şi unul altuia: 

— Sigur că este mama şi fata. 

— Sau mătuşa şi nepoata, răspunse celălalt; în orice caz 
una din ele e precis trecută de patruzeci de ani. 

Poloneza grasă întoarse capul pe jumătate, ca o regină 
ofensată, dar îşi continuă drumul mulţumindu-se să 
măsoare de sus până jos pe tânărul obraznic. 

La uşa primului salon, cele două doamne, a căror toaletă 
bogată şi echipaj original atrăsese atenţia, îşi prezentară 
invitaţiile unui majordom îmbrăcat în negru. 

Acesta se mulţumi să-şi arunce ochii pe prima invitaţie, 
aceea a pretinsei contese Olga Vronska. 

Cât despre cealaltă, se mulţumi numai să salute. 

Cele două femei intrară în salon la braţ şi imediat 
polarizară toate privirile. În momentul acela un cavaler 
care conversase până atunci într-un grup de măşti le ieşi 
înainte. El era mascat cu tot atâta grijă ca şi cele două 
necunoscute. 


Le salută cu aparenţa celui mai profund respect, şi oferi 
braţul acelei femei al cărei mers, maiestuos dar greoi, o 
arăta a fi mama celeilalte. 

— Sunteţi punctuale, le zise el încet pe englezeşte. 
Creatura înaltă, care mergea alături de doamna căreia 
cavalerul îi dăduse braţul, izbucni într-un hohot de râs 
drăgălaş, lăsând să se vadă sub masca ei de catifea neagră 
un şir de dinţi strălucitori. 

— Iată, răspunse ea tot atât de încet după cum vorbise şi 
cavalerul, iată cum se introduce cineva în lumea mare. 

— Asta înseamnă, răspunse bărbatul, că spaniolul tău e 
cam prostuţ. 

— Oh! foarte prostuţ. 

— Elia femeile uşoare drept ducese. 

— Când am trecut l-am zărit pe tata. 

— Aşa? 

— E maiestuos în haina lui roşie şi sunt sigură că nici nu 
i-a trecut prin gând că a deschis ambele porţi în faţa troicei 
fiicei lui, devenită prinţesă. 

Femeia grasă surâse. 

— Dar, continuă Banco, căci ea era, unde este spaniolul 
meu? 

— N-a venit încă. 

— Cum se poate! este aproape miezul nopţii. 

— Ei, draga mea, răspunse cavalerul, nu ştii că este 
logodit cu domnişoara de Sallandrera? 

— Aşa este. 

— Trebuie să vină cu ea, cu ducele şi cu ducesa. 

— De minune! 

— Acum, dă-mi voie să-ţi explic rolul pe care ai să-l joci. 

— Te ascult. 

— Pot fi sigur că nu-l iubeşti pe don Jose? 

— Nu l-am iubit niciodată şi nici nu-l voi iubi. 

— Prin urmare n-ai să faci prostii. 

— Mă cheamă Banco, dragul meu. 


— Ei bine! învaţă bine lecţia pe care ţi-o dau. Don Jose va 
veni şi te va căuta prin bal, după cum l-ai căutat şi tu 
adineauri. Ştii în ce costum era îmbrăcat? 

— Da, într-un domino negru cu un nod de panglici verzi 
la umăr. 

— Îl vei lua de braţ, îl vei trage la o parte şi îi vei face o 
scenă de gelozie la care el îţi va răspunde prin cele mai 
călduroase protestări. Vei avea grijă însă sa ridici vocea 
imediat ce vei vedea trecând aproape de tine un domino 
albastru, cu un nod de panglici roşii pe umărul drept. 

— Foarte bine. Numai te rog să-mi promiţi că voi avea 
ocazia să fac acea mică scenă de scandal pe care am visat-o 
şi ale cărei preparative m-au costat atât de scump. 

— Drace! răspunse cavalerul, mi se pare că asta te 
priveşte. 

— Cum? 

— Nu te-am adus aici? 

— Ba da. 

— Generalul nu te cunoaşte? 

— Sigur că mă cunoaşte. 

— Ei bine! cine te opreşte ca, la semnul meu, care îţi va 
reda libertatea, să-l laşi în pace pe don Jose şi să-ţi scoţi 
masca? 

— Asta aşa e! Lumea va începe să murmure şi să se 
agite. Tinerii care mă cunosc şi care sunt aici vor zice: „Dar 
asta e Banco!” 

— Iar onorabilul tău tată, rânji cavalerul, te va vedea 
ieşind şi va rămâne înmărmurit din cauză că ţi-a deschis 
atât de maiestuos ambele laturi ale porţii. 

— Ah! Ce bine îmi pare că mă voi răzbuna pe aceasta 
familie afurisită, care n-a vrut să ştie de binefacerile pe care 
i le ofeream! murmură fiica pierdută. 

În timp ce Banco, femeia care o însoțea şi cavalerul 
vorbeau astfel încet, făcură înconjurul salonului în care se 
îngrămădise o mulţime elegantă de costume pitoreşti, 
împestriţate, ameţitoare de originalitate şi de lux. 


Pretutindeni pe unde treceau cele două pretinse 
poloneze stârneau o oarecare senzaţie şi rumoare din 
cauza costumelor lor nostime şi bogate, şi mai cu seamă 
datorită faptului că veniseră în troică, lucru care bătuse la 
ochi. 

— Dar, zise Banco, după ce voi fi recunoscută, va trebui 
să spun cum am intrat aici. 

— Să nu dai altă explicaţie decât invitaţia: nu eşti tu 
contesa Olga Vronska? 

— Ba da. Dar mă vor întreba cine mi-a dat invitaţia. 

— Vei spune că ţi-a dat-o don Jose. 

— Dar don Jose, furios de a se fi compromis astfel, va 
spune că eu sunt amanta lui. 

— N-ai nici o teamă, Don Jose va căuta să încurce 
lucrurile inventând o poveste oarecare: el vrea cu orice 
preţ să se însoare cu domnişoara Conception. 

— Şi rusul meu va afla totul când se va întoarce. 

— Aş! îi vei spune şi tu adevărul pe jumătate. În ochii lui, 
don Jose va trece drept un om care a jucat un rol caraghios 
şi prinţul tău va găsi păcăleala spirituală. 

— Asta este o idee!... murmură Banco. 

Apoi, în momentul când ea îşi întoarse puţin capul, 
cavalerul luă invitaţia pe care i-o strecură femeii grase şi o 
băgă în buzunarul hainei sale. 

— Adio, mititico, îi zise el, te las. Plimbaţi-vă, dansaţi; 
sigur veţi fi invitate. 

— 'Te voi revedea? 

— Nu se ştie, dar, termină el, aplecându-se la urechea lui 
Banco, bagă de seamă: dacă nu te supui orbeşte şi dacă 
spui un cuvânt mai mult, gândeşte-te că se poate întâmpla 
să fii asasinată la ieşirea de aici. 

Banco tresări: 

— Mă voi supune, zise ea, şi niciodată don Jose nu va afla 
că ne-am înţeles amândoi pentru a-l înşela. 

Cavalerul dispăru. Şi pe când cele două femei continuau 
să se plimbe prin salonul tot mai plin de lume, el se întoarse 


şi intră în antecameră. 

— Mă înăbuş, motivă el ieşind; mă duc să iau puţin aer. 

Lacheii îl salutară, cavalerul cobori şi se aruncă într-un 
cupeu modest de piaţă, după care se înfăşură bine în 
manta. 

— Strada Suresnes, zise el vizitiului. 

Cupeul plecă şi în câteva minute îl lăsă la locuinţa sa din 
strada Suresnes pe domnul marchiz Albert-Frederic- 
Honore de Chamery, sau mai bine zis, pe amicul nostru 
Rocambole. 

Alături de sobă, în camera de culcare, stătea o femeie 
care aştepta cu un fel de nerăbdare înfrigurată. 

Era ţiganca Fatima. 

— Ah! în sfârşit!... zise ea văzându-l pe Rocambole 
intrând. 

— lartă-mă, zise el fără să-şi scoată masca. 

— Se rezolvă astă seară? 

— Da. 

— Târziu? 

— Peste o oră. 

— Oh! mă voi răzbuna, murmură ea. Nu mă înşeli, nu-i 
aşa? Îl voi vedea la picioarele rivalei mele? 

— Îl vei vedea şi-l vei auzi... îmbracă-te. 

Țiganca era îmbrăcată în costumul ei, cu fusta roşie şi cu 
hăinuţa de catifea neagră lucrată cu fire aurii. 

Rocambole o înfăşură în dominoul albastru cu panglica 
roşie. Apoi îi puse o mască peste figură şi i-o fixă bine. 
Imediat trecu în cabinetul de toaletă unde se dezbrăcă de 
costumul său şi îşi puse altul, galben cu albastru, pe 
deasupra căruia se înfăşură într-un domino negru, după 
care se întoarse. 

— Haide! zise ţigăncii şi luând o basma o legă pe ţigancă 
la ochi, precauţie pe care o mai luase pentru ca ţiganca să 
nu ştie nici unde venise, nici de unde pleca, deşi stătuse 
închisă trei zile în casa aceea. 


— Acum, îi zise el oferindu-i braţul, reazemă-te de mine 
şi să mergem. Ora răzbunării a sosit. 

Ei coborâră şi găsiră la poartă un cupeu aşteptând. 

— La palatul generalului S..., zise Rocambole. 

Pe drum el dezlegă ochii ţigăncii şi îi dădu un pumnal, 
care nu era altul decât acela de care se servise negrul ca s- 
o ucidă pe doică. Țiganca îl luă, îl strânse convulsiv, şi-l 
ascunse sub dominoul său. 

Capitolul XXXVIII. 

Când trăsura ajunse în cartierul Beaujon, adică aproape, 
de palatul generalului S..., Rocambole făcu semn vizitiului 
să oprească. 

Apoi, dând Fatimei invitaţia pretinsei baroane Arleska, el 
îi zise: 

— Vei intra singură în bal, după ce o vei arăta portarului 
şi te vei strecura în salon. Peste câteva minute vin şi eu. 

Şi Rocambole cobori din trăsură. 

Cupeul îşi continuă drumul: vizitiul primise ordinul să 
oprească la scara palatului pentru ca tânăra să coboare, şi 
apoi să iasă din curte. El era plătit. 

Falsul marchiz de Chamery traversă pe jos mahalaua 
Saint-Honore şi la colţul străzii Berry găsi o trăsură de 
casă, trasă de doi cai englezeşti de toată frumuseţea. Era 
trăsura de gală a domnului Albert-Frederic-Honore de 
Chamery. 

Marchizul îi făcu semn. 

Un lacheu cobori imediat de pe capră şi îi deschise 
portiera. 

— La palatul generalului S... zise falsul marchiz. 

Trăsura porni în galopul cailor şi intră pe poarta 
palatului chiar în momentul în care ieşea cupeul care o 
lăsase pe ţigancă. 

Lacheii care păzeau intrarea începuseră să nu se mai 
uite la invitaţiile celor care soseau. Când ţiganca întinse 
invitaţia ei, lacheii se dădură la o parte şi-i făcură loc! 


Falsul marchiz de Chamery urcă încet scara, urmând-o 
îndeaproape pe Fatima. 

Aproape în acelaşi timp intră în curte o altă trăsură. Era 
trăsura ducelui de Sallandrera. Din ea coborâră un bărbat 
şi două femei. 

Rocambole, care întoarse capul la zgomotul roţilor, 
recunoscu pe don Jose după un amănunt secret al toaletei, 
pe care îl ştia numai Banco. Don Jose ducea la braţ pe una 
din cele două femei, care părea mai în etate. 

După părerea lui Rocambole femeia aceea nu putea fi 
alta decât ducesa de Sallandrera. 

Conception era mult mai scundă decât mama ei. Don 
Jose şi cele două femei purtau măşti îngrijite şi dominouri. 

În momentul când trecură prin faţa marchizului de 
Chamery care, după cum se ştie, era îmbrăcat şi el într-un 
domino negru, acesta luă de braţ pe Fatima, care se oprise 
un moment zăpăcită din cauza luminii şi a zgomotului din 
jurul ei. 

— Uite! îi zise încet arătându-i-l pe spaniol, uite-l pe don 
Jose. 

Țiganca simţi un fior trecându-i prin tot corpul şi învârti 
sub domino mânerul pumnalului. 

— Linişteşte-te! îi zise Rocambole în limba țigănească, 
limbă care mai mult ca sigur nu putea fi înţeleasă de nimeni 
dintre invitaţii generalului S..., linişteşte-te, nu este ea... 

Şi îi arătă pe ducesa căreia don Jose continua să-i ofere 
braţul. 

— Dar cine este aceea? 

— Viitoarea lui soacră, murmură falsul marchiz pe un ton 
batjocoritor. 

— Şi... cealaltă? 

— Este Conception. 

— Ei bine! zise ţiganca cu o voce surdă, Conception nu 
se va mărita niciodată. 

— Aş...! 

— Don Jose va muri înainte de a face nunta. 


— Se poate, dar... tot se va mărita, cu un altul!... mai 
târziu. 

Şi Rocambole continuă în sine: „Cu mine”. 

Țiganca şi conducătorul ei traversară saloanele 
urmărindu-l pe don Jose. 

— Dar ea unde este? întrebă Fatima, pe care valsul, 
valurile de lumină şi zgomotul din jur începuseră s-o 
ameţească. 

— O vei vedea numaidecât... la braţ cu el. 

— Şi îi voi auzi vorbind de iubire? 

— Da. 

Don Jose continua să se plimbe prin salon, vorbind cu 
ducesa. 

Conception o ţinea pe mama ei de braţ. 

— Dragul meu, îi zise ducesa lui don Jose, am venit la 
balul acesta cu o strângere de inimă. 

— Pentru ce, mătuşă? 

— Pentru că mă gândesc la bietul nostru don Pedro, care 
trăgea să moară şi care poate este chiar mort în momentul 
acesta. 

— Ah! nu-ţi mai face astfel de gânduri negre mătuşă, 
Don Pedro trăieşte încă. 

— Adică îşi prelungeşte agonia, dragul meu. 

— Mătuşă, murmură don Jose încet, cu vocea 
emoţionată, n-ai idee cât de rău faci că vorbeşti astfel faţă 
de Conception. Biata fată suferă. 

Ducesa tresări. 

— Dumneata nu ştii, continuă don Jose pe acelaşi ton, că 
dacă mergem la bal sau la o petrecere o facem numai 
pentru a păcăli durerea? 

În momentul acela, uşile spre grădina, în care se intra 
printr-o scară mare de marmură, fură deschise invitaţilor. 

Se dansa cu mai mult entuziasm şi cu mai multă frenezie 
ca oricând, şi, cu toate acestea, aleile întunecoase şi 
potecuţele mai retrase începuseră să se umple puţin câte 
puţin de dansatorii obosiţi care căutau aerul curat. 


Ducesa şi Conception se plimbau şi ele prin grădină, 
însoţite de cavalerul lor. Dar don Jose stătea ca pe ghimpi. 
El ardea de nerăbdare să scape de ele şi să o găsească pe 
pretinsa sa prinţesă poloneză. 

La capătul unei alei, ei se întâlniră cu un cavaler şi cu o 
femeie, amândoi costumaţi, dar fără măşti. 

Erau stăpânul şi stăpâna casei. 

Generalul era înfăşurat într-un domino. 

Frumoasa şi tânără sa soţie era îmbrăcată într-un 
costum de ţărancă normandă. 

Ducesa şi Conception le ieşiră înainte, scoţându-şi 
măştile pentru a fi recunoscute. 

Era o împrejurare foarte potrivită pentru don Jose să le 
lase şi să se întoarcă în saloane. Cu toate acestea spaniolul 
nu ar fi avut motive să se grăbească atât de mult ca s-o 
întâlnească pe femeia misterioasă de care era amorezat. Nu 
dorea el să se însoare cât mai curând cu domnişoara 
Conception? 

Dar don Jose era unul din acei oameni care vor înainte 
de orice să-şi satisfacă pasiunile. 

El o iubea pe Banco şi nu se gândea prin asta că ar 
trebui să renunţe la Conception. 

În dimineaţa aceleiaşi zile chiar, pe când era ocupat să-şi 
aranjeze costumul cu care urma să se ducă la balul 
generalului S... veni Zampa şi îi aduse o scrisoare. 

Epistola aceea, ale cărei ştampile de poştă numeroase 
arătau că venise de departe, era încadrată în negru şi 
fusese expediată din Cadix. 

Don Jose tresări, cuprins de o bucurie sălbatică. 

El rupse plicul şi citi: „Senor don Jose, Când vei primi 
această scrisoare, nenorocitul dumitale frate don Pedro va 
fi deja coborât în cavoul mortuar al nobilei sale familii. 
Bietul tânăr şi-a dat sufletul noaptea trecută, la ora două, 
după lungi şi teribile suferinţe, suportate cu un curaj şi cu o 
resemnare cu adevărat creştinească. 


Ela murit pronunţând numele dumitale şi al domnişoarei 
Conception. 

Te rog pe dumneata, Senor, să anunţi cum vei şti mai 
bine pe duce şi pe ducesă de această veste tristă.” 

Scrisoarea era semnată astfel: „Manoel. 

Medic în serviciul E. S. ducelui de Sallandrera şi ataşat 
pe lângă persoana răposatului don Pedro d'Alvar.” „Manoel 
este un dobitoc!” îşi zise don Jose dând din umeri şi punând 
scrisoarea în buzunar. Şi continuă ca un nelegiuit: „Manoel 
se înşelă! Fratele meu nu va fi mort pentru lume decât 
mâine dimineaţă, fiindcă astă seară mă duc la bal!” şi-şi 
căută mai departe costumul cu care trebuia să se ducă la 
bal, ca şi cum nu se întâmplase nimic. Seara se duse la 
palatul Sallandrera, ca să le ia pe ducesă şi pe fiica ei la bal. 

Pe drum don Jose îşi făcuse următoarea socoteală: 
„Adorata mea, prinţesă poloneză, a găsit foarte firesc că mă 
însor cu Conception, cu toate că o iubesc pe ea. Conception 
va deveni soţia mea, dar asta nu mă sileşte să rup legăturile 
pe care le am cu prinţesa. Voi pleca în Spania pentru două 
luni, apoi mă voi întoarce la Paris”. 

După ce făcu învoiala asta cu el însuşi, spaniolul intră în 
bal cu fruntea sus. Din moment ce don Pedro murise, nu se 
mai temea nici de Fatima; Conception era a lui. 

„Deoarece mâine, la palatul Sallandrera se vor vărsa 
câteva lacrimi pentru moartea dobitocului meu frate, don 
Pedro, voi încerca să mă distrez măcar astă seară, dansând 
şi petrecând cu frumoasa mea necunoscută.” 

Pentru a se întâlni cu Banco, don Jose le lăsase pe 
ducesă şi pe fiica ei în tovărăşia stăpânilor casei. Un 
moment rătăci prin mulţime fără succes. În cele din urmă 
însă o zări în mijlocul unui cadril şi îşi făcu drum până la ea. 

Banco, mare amatoare de baluri, tot aşteptând pe don 
Jose, sfârşise prin a se lăsa electrizată de acordurile 
valsului. 

Ea nu uită rolul pe care trebuia să-l joace: dar ca o 
adevărată femeie ce era, se gândi că plăcerea se cuvine a fi 


bine primită ori de câte ori se iveşte şi, în aşteptarea orei 
dramatice, se lăsă târâtă în vârtejul valsului, de un cavaler 
scoţian care-i ieşise înainte. 

Când se termină valsul, ea zări, în sfârşit, dominoul 
negru care purta la umăr o panglică verde. 

Era don Jose. 

Ea mulţumi cavalerului scoţian, printr-o reverență gravă, 
şi se îndreptă spre spaniol, pe care îl apucă de braţ. 

Pe când don Jose vorbea cu prinţesa poloneză, dominoul 
negru cu panglică roşie vorbea încet cu ţiganca într-un 
salon alăturat. 

— Fata mea, o întrebă Rocambole, tu nu vrei să dansezi? 

— Nu, răspunse ea, sunt însetată de sângele lui don Jose. 

— Înţeleg, dar îţi mai spun încă o dată că nu ţi-o voi 
arăta pe rivala ta decât dacă îmi vei jura din nou că nu te 
vei atinge de viaţa ei. 

— Oh! îţi jur, zise ţiganca. Ea nu este vinovată. 

— Stai aici şi aşteaptă. 

— Bine. 

— Cu toate acestea, dacă vrei să dansezi... 

— Nu, zise ea cu vocea surdă, vreau să mă răzbun! 

Şi, sub dominoul său strânse din nou, cu putere, mânerul 
pumnalului. 

— Dar când ai să mi-o arăţi la braţul lui? întrebă ea cu o 
nerăbdare înfrigurată; fiecare minut care trece mi se pare 
o eternitate. 

— Curând, curând... ai răbdare!... până atunci dansează! 

Şi Rocambole o lăsă pe ţigancă rezemată de o coloană de 
marmură, nemişcată şi întunecată ca o apariţie sinistră. 

Într-o sală vecină, falsul marchiz de Chamery îl zări pe 
don Jose pregătindu-se să danseze un cadril cu prinţesa 
poloneză. În acelaşi timp o observă şi pe ducesa de 
Sallandrera însoţită de Conception, care tocmai se 
întorceau din grădină. 

Ducesa era la braţul generalului. Conception şi doamna 
S... mergeau ţinându-se de mână. 


Falsul marchiz se duse la Conception, o salută cu 
respect, îi ceru favoarea unui dans şi o conduse în faţa 
polonezei şi a lui don Jose, pe care îl întrebă dacă nu vrea 
să facă pereche la cadril. 

Orchestra începu. 

— Domnişoară, zise atunci Rocambole încet către 
Conception, nu este acesta don Jose? 

Conception tresări. Ea îl recunoscuse pe Rocambole 
după voce. 

— Aţi făcut foarte bine că aţi venit, zise el, ora eliberării 
se apropie. 

Şi adăugă încet, cu vocea surdă: 

— Probabil că aţi suferit foarte mult în aceste câteva 
zile?... sunt sigur că v-aţi simţit cât se poate de scârbită la 
braţul acestui asasin. Ei bine! uitaţi-vă la el, priviţi-l pentru 
o ultimă dată, căci nu veţi mai dansa cu el. 

— Dumnezeule! Dumnezeule! murmură Conception, cu 
voce tremurătoare, nu cumva o să moară? 

— Ba da! 

— Asasinat? 

— Nu, lovit de Dumnezeu. 

— Oh! Dumnezeule! se rugă tânără fată, iartă-l, căci şi 
eu îl iert. 

— Prea târziu, seniora, prea târziu... este condamnat. 

— Dar unde este călăul? 

— Aici! 

— Dumneavoastră? întrebă ea cu groază ca şi cum 
sângele lui don Jose ar fi dezonorat pentru totdeauna pe 
acela care i l-ar fi vărsat. 

— Oh! nu, zise el... este o femeie... Femeia aceea... 

Conception ghici. 

— Țiganca! murmură ea înspăimântată. 

În momentul acela cadrilul se sfârşea. 

— Domnişoară... domnişoară, zise Rocambole, care 
părea viu emoţionat, în numele cerului, plecaţi din bal 


imediat... luaţi-o şi pe mama dumneavoastră... spuneţi-i că 
vi s-a făcut rău... dar plecaţi. 

Elo luă de braţ şi o căută din ochi pe ducesă. Doamna de 
Sallandrera stătea pe un scaun şi se uita la fiica sa cum 
dansează. 

— Mamă, îi zise Conception, pe care domnul de Chamery 
o adusese până la ea, mamă, mă înăbugş... să plecăm... te 
TOg... 

Ducesa se sperie... Ea crezu că fiica sa va leşina; o 
scoase repede din salon, mai mult târând-o cu acea putere 
pe care Dumnezeu o dă inimilor tuturor mamelor, şi ajunsă 
în antecameră, însoţită de Rocambole, ceru să i se cheme 
trăsura. 

Marchizul de Chamery le conduse până la capătul scării 
şi le urcă în cupeu. 

— La palat! repede, la palat! zise ducesa vizitiului, cu 
vocea pierdută, căci fiica ei leşinase tocmai în momentul 
când Rocambole le saluta şi trăsura pornea. 

Rocambole se întoarse la bal. 

EI îl caută din ochi pe don Jose, dar acesta şi poloneza nu 
mai erau în salonul în care dansaseră până atunci. 

Rocambole îi căută prin grădină, apoi se întoarse: De 
data aceasta el nu-l mai căuta pe don Jose, ci pe ţigancă... 
Aceasta continua să stea rezemată de una din coloanele de 
marmură, care ţineau tavanul sălii principale, tăcută şi 
nemişcată. 

Rocambole se apropie de ea. 

— Vino! zise el, a sosit ceasul. 

— În sfârşit! murmură ea cu vocea înăbuşită de furie. 

El o duse în grădină şi se opriră pe o alee care în 
momentul acela era pustie. 

Apoi scoase din buzunar o sticluţă şi i-o întinse ţigăncii. 

— Ce-i asta? 

— O băutură care-ţi va da curaj. 

— Oh! am curaj. 


— Nu contează, bea, pentru că aşa vreau eu! Țiganca luă 
sticluţa, o destupă şi îi goli conţinutul dintr-o înghiţitură. 

— Brrr! zise ea aruncând sticla goală, e amară... 

— Da, dar răzbunarea este dulce, răspunse Rocambole. 
Haide!... Vino. 

— Unde sunt ei? 

— Colo, la zece paşi... după tufişul acela. 

Şi Rocambole o trase după el până la intrarea unui 
boschet, în fundul căruia nu pătrundea lumina decât toarte 
slab. 

În locul acela, un domino negru vorbea încet cu 
frumoasa poloneză, ale cărei mâini le ţinea între ale sale. 

— Uite-i!... ascultă... 

Țiganca se strecură târându-se până aproape de don 
Jose, care nu auzi nici un zgomot şi continua să vorbească... 
ea îşi scoase pumnalul şi ascultă mai departe. 

Rocambole se retrase în vârful picioarelor până într-un 
colţ al grădinii, unde îşi scoase dominoul negru şi rămase în 
costumul de cavaler. 

„Acum, zise el, chiar dacă ţiganca va avea timp să 
vorbească, nu mă va recunoaşte...” 

Şi Rocambole porni pe altă alee luminată de lampioane 
venețiene îndreptându-se în altă direcţie spre luminişul 
unde don Jose continua să vorbească aprins cu poloneza şi 
căzuse în genunchi la picioarele ei, fără să ştie că numai 
câteva minute îl despărţeau, de veşnicie. 

„Biata Fatima, murmură falsul marchiz de Chamery, s-a 
încrezut în mine orbeşte, şi a înghiţit o otravă care omoară 
în douăzeci de minute. Are exact timpul necesar ca să 
sfârşească cu don Jose. Poate că este cam violentă moartea, 
recunosc... sunt brutal... dar împrejurările erau 
excepţionale. O dată don Jose mort, Fatima ar fi putut să 
vorbească: să-l acuze că şi-a otrăvit fratele. Şi nu vreau ca 
don Jose d'Alvar să aibă o moarte mai rea decât fratele său 
mai mare, don Pedro. Trebuie ca cinstea lui să nu fie atinsă, 
ca să o pot lua pe Conception”. 


Când Rocambole termină acest monolog generos, se auzi 
un țipăt grozav, un țipăt de durere şi moarte. 

„Pe cinstea mea, murmură falsul marchiz de Chamery, mi 
se pare că ţiganca s-a ţinut de cuvânt... don Jose a murit...!” 

Capitolul XXXIX. 

A doua zi după balul dat de generalul S... şi de soţia sa, 
marchizul de Chamery lua masa la Cafe de Paris: Patru sau 
cinci tineri din lumea bună şi din societatea marchizului 
stăteau la mesele din apropiere. Rocambole era singur la 
masă. 

— Ia spune-mi, Chamery, zise un tânăr blond cu mustață 
fină, care de două luni se întâlnea cu marchizul la sala de 
arme, ai fost ieri la balul generalului S$...? 

— Da, răspunse Rocambole, rupând o aripă din 
potârnichea ce îi fusese servită. Tu ai fost? 

— Cum? mă întrebi asta pe un ton atât de liniştit şi 
nepăsător? 

— Drace!... pentru ce te-aş întreba altfel? 

— Atunci nu ştii nimic? 

— Ştiu că balul a fost foarte original, foarte frumos, 
foarte pitoresc. 

— Atâta tot? 

— Mai ştiu că doamna S... care şi-a scos masca pentru 
un moment, era mai frumoasă ca niciodată. 

— Haida de! strigă tânărul blond, dar de unde ai căzut, 
dragul meu? 

— Din pat. M-am culcat azi-noapte la ora trei. 

— Cum! ai plecat de la bal la trei? 

— Nu, la două. 

— Atunci înţeleg. 

— Eu însă nu înţeleg nimic, răspunse Rocambole. 

— Vreau să spun că nu mă miră faptul că nu ştii nimic. 

— Dar ce-ar trebui să ştiu? 

— Ce s-a întâmplat la bal. 

— Şi mă rog, ce s-a întâmplat? zise Rocambole cu o 
linişte perfectă, a ars palatul?... a leşinat doamna S?... s-a 


încurcat vreo cucoană în rochie? 

— Mai rău decât atât, dragul meu. 

— Atunci, zise Rocambole, nu poate să se fi întâmplat 
altceva decât evenimentul la care mă aşteptam. 

— Ah! care? întrebară ceilalţi amici ai marchizului de 
Chamery. 

— Generalul, care este mai gelos decât un comediant, o 
fi făcut o scenă de gelozie vreunui tânăr, care s-o fi 
aventurat să-i facă soţiei lui vreun compliment. 

Tânărul blond negă cu un gest, apoi zise: 

— Nu dragul meu, eşti mai naiv decât un copil. 

— Dar, în sfârşit, strigară atunci Rocambole şi ceilalţi 
tineri, lămureşte-ne Max - tânărul blond se numea Max - şi 
să sfârşim o dată. 

— Eu, adăugă Rocambole, sunt, după cum ai spus, prea 
naiv pentru a ghici. 

Tânărul se înclină. 

— Ştiţi, zise el, că la balul doamnei S... au fost mulţi 
spanioli? 

— Mi se pare firesc. Generalul este foarte căutat de 
compatrioţii săi. 

— Probabil că-l cunoaşteţi, adică desigur că-l cunoaşteţi 
pe ducele de Sallandrera? 

— Da, zise marchizul, ducesa se vizitează cu sora mea, 
vicontesa d'Asmolles... 

Rocambole vorbea de sora sa cu o candoare şi cu o 
seninătate îngerească. 

— De ducele de Sallandrera vrei să ne vorbeşti? întrebă 
el. 

— Nu, dar ducele are un nepot. 

— Ah! da, este un prieten al marchizului, îl cunosc, este 
un tânăr înalt, brun, foarte frumos bărbat dealtfel dar 
obraznic şi prost. Călăreşte ca un vizitiu şi mână caii ca un 
rândaş. 

— Ăsta este. 

— Îl cheamă don Jos6, zise Rocambole. 


— Tocmai. 

— A fost şi el la bal? 

— Spre nenorocul lui. 

— Cum?! ce i s-a întâmplat? 

— Un accident destul de grav. A murit. 

— Cum?! de apoplexie? 

— Nu, de un pumnal. 

— La bal? 

— Da... după ce ai plecat, la ora trei de dimineaţă. 

— Domnilor, zise Rocambole cu gravitate, am impresia 
că Max a înnebunit sau s-a cherchelit. Am ajuns să se dea 
lovitură de pumnal în mijlocul Parisului, în mijlocul unui bal? 

— Domnilor, răspunse tânărul blond cu răceală, în timp 
ce ceilalţi se uitau la el uimiţi, am onoarea de a vă repeta că 
don Jose a murit astă noapte din cauza unei lovituri de 
pumnal. 

— La bal? 

— La bal. 

— Pe cinstea mea! zise Rocambole, te rog dă-mi 
amănunte. Şi cât mai multe. 

— Amănunte nu există, sau aproape nu există. 

— Cine l-a omorât? 

— O femeie. 

— O femeie geloasă? 

— Da, amanta lui. 

— Dar el trebuia să se însoare. 

— Da de unde! 

— Cu domnişoara de Sallandrera, vara lui... Şi când te 
gândeşti că avea o amantă...! 

— O, marinarule neprihănit! murmură Max, tânărul 
blond. 

— Se mai ştie şi altceva? 

— Se mai ştie că femeia aceea a fost introdusă la bal 
înfăşurată într-un domino şi mascată cu grijă; ea l-a urmărit 
pe don Jose, care-i făcea curte altei amante. 

Rocambole lăsă să-i scape furculiţa din mână. 


— Cum! strigă el, erau două? 

— Două. 

— Şi mai voia să se însoare! La dracu...! 

— După cum am spus, continuă povestitorul, femeia 
aceasta l-a urmărit pe don Jose în grădină... Şi pe când don 
Jose era în genunchi la picioarele celeilalte... 

— Dar cine era cealaltă? 

— Ah! zise povestitorul, care voia să dea mai multă tărie 
spuselor sale, aşteptaţi să vă spun mai întâi cine era prima 
amantă. 

— Să auzim. 

— Aceasta era o fată frumoasă, cu privirea arzătoare, cu 
faţa brună, o ţigancă spaniolă, care fusese adusă la Paris de 
don Jose. După cât se spune, în momentul când a vrut să-l 
omoare pe don Jose, şi-a aruncat dominoul şi, rămânând în 
costumul ei de ţigancă, i-a zis scoţându-şi masca: 

— Mă recunoşti, infamule? 

Şi l-a lovit. Don Jose, n-a avut măcar timp să strige. A 
murit imediat. 

— Dar, zise unul dintre auditori, asta este curată 
melodramă. 

— Ah!... continuă povestitorul, comparaţia e mai 
adevărată decât crezi. 

— Cum aşa...! 

— "Țiganca era măreaţă în furia ei pe când învârtea 
pumnalul în mână şi striga cât putea: „Sunt răzbunată 

— A fost arestată, nu-i aşa? 

— Imediat. Toată lumea s-a strâns în jurul ei, i-au pus fel 
de fel de întrebări... Un moment s-a crezut că este nebună: 
dar deodată, s-a îngălbenit, s-a clătinat, a dat un țipăt 
înăbuşit şi a căzut jos. 

— Leşinată? 

— Nu, moartă. 

— Domnilor, strigă Rocambole, moartea ţigăncii trebuie 
să ne facă să ne îndoim de exactitatea povestirii. Dacă nu-l 
vom aresta imediat pe amicul nostru Max, pentru a-l trimite 


LIA 


la casa de nebuni, va fi în stare, peste un ceas, să ne spună 
că toţi invitaţii generalului S... au fost asasinați. Am făcut 
bine că am plecat din vreme, căci altfel m-ar fi omorât şi pe 
mine. 

Tânărul blond încruntă din sprâncene. 

— Dragă marchize, zise el, gluma ta este spirituală: dar, 
te rog, uită-te bine la mine... te asigur că tot ce ţi-am spus 
este adevărul curat; dacă vrei, pariez cu tine pe o sută de 
ludovici. 

— Dar asta este nemaiauzit, murmurară ceilalţi tineri. 

— Zău aşa, zise Rocambole. Cu toate acestea, după ton, 
Max pare că spune adevărul. 

— Am văzut, cu ochii mei, zise tânărul, cadavrul lui don 
Jose de-o parte, iar de cealaltă cadavrul ţigăncii. 

— Dar de ce a murit ţiganca? 

— Un domn dintre invitaţi a constatat că ea a murit din 
cauza unei otrăvi fulgerătoare pe care trebuie s-o fi luat cu 
câteva minute înainte de a-l lovi pe don Jose. 

— Şi-a făcut singură dreptate, zise Rocambole. 

— Probabil. Acum, după ce v-am povestit, realizaţi 
efectul dramei, spaima şi consternaţia ce au dominat 
printre invitaţi timp de o oră şi mai bine. Dar ascultați şi 
partea comică. 

— Cum, a fost şi o parte comică? 

— Fireşte, ca în toate dramele. 

— Ce a mai fost? 

— V-am spus că don Jose îngenunchease la picioarele 
celeilalte amante? 

— Da. 

— Dacă aţi fost la bal, probabil că aţi văzut-o. 

— Cum era îmbrăcată? 

— În ţărancă rusoaică. 

— Cu diamante de sus până jos? 

— Întocmai. Ea a venit însoţită de o altă damă, într-o 
trăsură trasă de trei cai albi ca zăpada. 

— Am văzut-o. 


— Ei bine!... cine era? O rusoaică autentică? 

— Nu, zise Max, nici nu vă trece prin cap cine era. În 
momentul când don Jose a căzut, tânăra a leşinat. Toată 
lumea s-a îngrămădit în jurul ei... i-au scos masca... şi au 
recunoscut-o... cine credeţi că era?... fata portarului casei! 

Aceste din urmă cuvinte fură acoperite de un râs 
zgomotos. 

— Nu râdeţi, domnilor, zise Max cu gravitate. Se poate 
ca şi dumneavoastră să fiţi într-o zi amorezaţi... Femeia 
aceea care l-a ucis pe don Jose a făcut-o din cauza iubirii; 
fiica aceea a portarului, care a fost luată drept o prinţesă 
veritabilă şi care în timpul balului a dansat faţă în faţă cu 
trei marchize, cu o baroană şi a valsat cu un ambasador, nu 
este alta decât femeia pierdută pe care o cunoaşte tot 
tineretul din Paris... sunt sigur că o ştiţi şi dumneavoastră, 
dacă nu altfel, cel puţin din vedere. 

— Cum o cheamă? 

— Banco. 

— Sigur că o cunoaştem, zise Rocambole. 

— Ea toacă paralele unui prinţ rus. Abia acum îmi explic 
cum se face că a venit în troica aceea trasă de cai albi ca 
zăpada. 

— Ei bine! Asta este fata portarului generalului S... 
continuă Max. 

— Faptul acesta, zise falsul marchiz de Chamery cu 
răceală, mi se pare mai puţin extraordinar decât 
introducerea ei la bal. 

— Ai dreptate. 

— Şi mă întreb cum... 

— Ei! dar aşteaptă, zise tânărul blond. Lasă-mă să 
termin istoria cu toate amănuntele ei. 

— Bine, continuă. 

— Am rămas acolo, unde Banco leşinase când la văzut pe 
don Jose căzând în faţa ei neînsufleţit. 

— Aşa este. 


— Asasinatul s-a comis în grădină, care, după cum vă 
puteţi închipui, era mai puţin luminată decât saloanele. La 
început nu s-a înţeles nimic; s-a văzut doar că don Jose 
căzuse, iar alături se aflau două femei, dintre care una era 
leşinată. Dansatorii au alergat imediat în grădină şi 
numaidecât s-au împărţit în trei grupe. Prima grupă s-a 
îngrijit de femeia leşinată; a doua s-a îngrijit de ţigancă s-o 
imobilizeze. 

— Iar a treia, zise Rocambole, l-a luat pe don Jose şi l-a 
dus înăuntru. 

— Da, l-a dus în salon, unde l-a culcat pe o canapea. Or, 
continuă oratorul, dintre persoanele care o înconjuraseră 
pe Banco, niciuna nu o cunoştea. Timp de o jumătate de oră 
ea a fost îngrijită de persoane oarecum străine de casă. Vă 
puteţi uşor închipui că a fost imediat dusă şi ea în salon, 
întinsă pe o canapea, iar câteva doamne, fie în graba de ao 
readuce la viaţă, fie din curiozitate, i-au scos masca. După 
ce a inspirat săruri, tânără care stârnise senzaţie atât prin 
frumuseţe, cât şi prin costumul ei bogat, a deschis ochii şi a 
aruncat în jurul ei o privire mirată. Au trebuit să treacă 
câteva minute pentru a-şi da seama de locul unde se găsea. 
În momentul acela, un tânăr care îi scosese masca a dat un 
țipăt de surprindere. „Nu se poate?” murmură el la urechea 
unei doamne. „Ce nu se poate? întrebară toţi din toate 
părţile. „Ce vreţi să spuneţi? O cunoaşteţi pe femeia 
aceasta?” „Nu, după cât se spune este o rusoaică. Dacă este 
aşa, atunci seamănă ca două picături de apă...” 

Tânărul n-a apucat sa termine. Un alt dansator s-a 
apropiat şi acesta a zis fără ezitare: „Dar asta este Banco 
Numele de Banco a mers din gură în gură şi a ajuns 
până la urechile generalului. Acesta, atras de nume şi 

curios din fire, a sosit şi la rândul lui... 

— A recunoscut-o pe fiica portarului său? 

— Nu, portarul şi-a recunoscut fata. El ieşise din ghereta 
lui pentru a veni să anunţe că trupul lui don Jose fusese dus 
într-o trăsură închisă, însoţit de doi servitori şi de un văr al 


LLA 


doamnei S... A auzit şi el ca şi ceilalţi, şi vă asigur că 
această recunoaştere a avut partea ei tragicomică. Tatăl s-a 
făcut galben de mânie, fiica i-a râs în nas. Un moment 
uimirea a fost atât de mare, scandalul provocat de prezenţa 
acestei femei în lume, atât de imens, încât nimeni n-a 
îndrăznit să deschidă gura. Portarul a vrut să-şi ia fata de 
mână şi s-o dea afară. Dar ea continua să-i râdă în nas. „Du- 
te de-ţi vezi de poartă, tată, îi spuse ea cu obrăznicie. N- 
auzi că sună?” Aceste din urmă cuvinte au produs un fel de 
reacţie asupra generalului, care era cât se poate de mişcat 
din cauza morţii lui don Jose. El şi-a recăpătat sângele rece, 
l-a oprit cu un gest pe portar, care, indignat, tocmai voia să- 
şi ia fata în primire şi, apropiindu-se de Banco, i-a zis 
liniştit: „Domnişoară, înainte de a te da afară, te rog să-mi 
spui cum ai intrat aici!” „Domnule, răspunse Banco, 
dumneavoastră mi-aţi făcut onoarea de a mă invita”. „Eu!” 
zise generalul cu dispreţ. „Vreau să spun că don Jose, 
prietenul dumneavoastră, mi-a trimis azi dimineaţă o 
invitaţie.” Cuvintele acestea o făcură pe soţia generalului să 
înţeleagă totul. Ea şi-a adus aminte că don Jose îi ceruse în 
ajun o invitaţie, spunându-i o poveste privitoare la o 
oarecare prinţesă rusoaică. 

— Este adevărat că Banco era amanta lui don Jose? 
întrebă falsul marchiz de Chamery, care părea foarte 
interesat de spusele lui Max. 

— Se pare că da... cu toate acestea ea tăgăduieşte şi, 
după explicaţiile pe care le dă, se pare că don Jose a jucat în 
afacerea asta un rol cam caraghios. 

— Cum aşa? 

— Fiindcă a murit înainte de a culege beneficiile laşităţii 
lui. El o iubea foarte mult pe Banco, iar aceasta i-a promis 
inima ei în schimbul invitaţiei la bal. Dar don Jose fiind 
mort, după cum vedeţi, invitaţia i-a rămas gratis. 

— Aşa este, zise Rocambole. Şi ce-a ieşit din toate astea? 

— Ce a mai ieşit, nu ştiu, pentru că am plecat. 

— Şi nu mai ştii nimic altceva? 


— Nu. Pot afirma cu siguranţă că după o oră de la 
moartea lui don Jose, toată lumea a fugit. 

— Se înţelege. 

— Pe cinstea mea! zise marchizul de Chamery care, după 
ce plăti consumaţia, se sculă de la masă, sunt cât se poate 
de mişcat. Mă duc să depun cartea de vizită la palatul 
generalului şi pe urmă la acela al ducelui de Sallandrera. 

Rocambole strânse mâna prietenilor săi şi se îndreptă 
spre uşă. Dar, când să pună mâna pe clanţă se întoarse: 

— Dragă Max, zise el, dă-mi voie să-ţi mai pun o 
întrebare. 

— Care, dragă? 

— Nu cumva ai vrut să glumeşti? 

— Cum poţi să crezi aşa ceva? 

— Vezi, în momentul când am vrut să ies, mi-a venit o 
idee. 

— Anume? 

— Că ai vrut să ne tragi pe sfoară pentru a ne determina 
să ne depunem cărţile de vizită unor morţi, care sunt cum 
nu se poate mai sănătoşi. 

— Dragul meu, răspunse Max, dă-mi voie să-ţi răspund 
printr-un exemplu. Dacă pe mine m-ar păcăli cineva în felul 
acesta, m-aş bate cu el pe viaţă şi pe moarte. Şi vă 
mărturisesc că eu n-am poftă să mă duelez cu voi. 

— lată-mă, zise Rocambole. Întâmplările acestea par atât 
de extraordinare... 

EI salută şi ieşi. 

— Băiatul acesta, zise Max adresându-se celorlalţi tineri, 
este de o naivitate copilărească. 

— Te asigur că el nu va fi în stare niciodată să invite la un 
bal aristocratic o femeie de rând, zise un altul. 

— Şi eu îţi garantez că nu va fi în stare să omoare pe 
nimeni, şi nici să aibă onoarea de a fi ucis de cineva. E 
blând ca o fată care vrea să se mărite. 

Dacă sir Williams ar fi auzit această apologie făcută 
elevului său, ar fi râs în barba pe care o lăsase să crească 


pentru a-şi ascunde sluţenia. 

Pe când în Cafe de Paris se continua conversaţia asupra 
acestui eveniment, marchizul de Chamery alergă la palatul 
generalului S..., pentru a-şi depune cartea de vizită. 

Curtea palatului era plină de lume. De dimineaţă ştirea 
catastrofei se răspândise cu iuţeala fulgerului în tot Parisul 
şi condoleanţele plouau la general, care de altfel nu primea 
pe nimeni. 

Când ajunse Rocambole, tocmai ieşeau din palat oamenii 
justiţiei. Un comisar de poliţie şi un procuror veniseră să 
facă o anchetă amănunţită asupra omorului. Corpului 
ţigăncii trebuia să i se facă autopsia. În grădină se găsise 
sticluţa al cărui conţinut ţiganca o golise dintr-o înghiţitură. 
Fatima era depusă în salonul de jos al palatului şi pretinsul 
marchiz de Chamery putu s-o vadă. Faţa ei se învineţise atât 
de tare şi se contractase atât de mult, încât era aproape de 
nerecunoscut. 

„Biata fată!” murmură Rocambole, cu o emoție care 
părea sinceră şi adăugă pentru sine: „Dacă te-ar 
recunoaşte cineva că tu eşti aceea care ai stat în strada 
Rocher, ai avea mare noroc, căci eu nu te-aş fi recunoscut”. 

Şi plecă. Pe drum întâlni o trăsură şi dădu ordin să fie 
dus în strada Babylone, la palatul de Sallandrera. 

Poarta palatului nu se deschise în faţa lui. Portarul, în 
mare doliu, apăru în pragul portiţei şi zise: 

— Domnul duce şi doamna ducesă nu primesc, domnule. 

— Nici pe mine? 

— Pe nimeni... veţi primi o invitaţie. Mâine va avea loc 
înmormântarea lui don Jose. 

Rocambole dădu cartea de vizită şi plecă. 

„Fac prinsoare, îşi zise el, că până diseară trebuie să 
primesc vreo scrisoare de la Conception. Mă duc să mai 
vorbesc câte ceva cu sir Williams”. 

Capitolul XL.. 

Când cobori din trăsură, Rocambole se întâlni în curte cu 
cumnatul său, vicontele Fabien d'Asmolles. 


Acesta aflase de drama care se petrecuse la palatul 
generalului S... şi tocmai se întorcea acasă. 

— Cum! îi zise el, ai fost la balul generalului aseară? 

— Da, sigur, răspunse falsul marchiz. 

— Şi nu mi-ai spus nimic? 

— Trebuia să fi ştiut ceva pentru a-ţi spune. Am plecat de 
la bal la două, şi evenimentul a avut loc la ora trei. L-am 
aflat azi pe când luam masa de prânz la Cafe de Paris. 

— Ia ascultă-mă! zise vicontele încet, apucându-şi 
cumnatul de braţ şi şoptindu-i la ureche: tot o mai iubeşti 
pe domnişoara Conception? 

Marchizul se prefăcu că tresare şi se uită la Fabien. 

— Pentru ce mă întrebi? zise el. 

— Drace! zise vicontele, don Jose a căzut victima unei 
crime oribile, dar oricât de oribilă ar fi crima, la urma 
urmelor don Jose este mort. 

— Şi? 

— El era logodnicul. 

— Cu atât mai rău, zise Rocambole, logodnica trebuie să 
fie foarte deziluzionată. 

— De ce? 

— Cum de ce? 

— Pentru că el avea două amante. 

— Şi ce amante! murmură Fabien. Apoi continuă: Toate 
acestea sunt bune, zise el, dar să ne întoarcem la ceea ce 
voiam să-ţi spun. 

— Şi anume? 

— Că domnişoara Conception nu mai are logodnic. 

— Dar, dragul meu, zise Rocambole, care ştia să 
roşească la momentul potrivit, şi să mimeze naivitatea, nu o 
iubesc... şi nu m-am gândit niciodată la domnişoara de 
Sallandrera. 

— Asta e! zise Fabien, sunt sigur că te-ai simţi foarte 
încurcat dacă ţi-aş cere cuvântul de onoare. 

— În orice caz, zise Rocambole, nu se cade să vorbim de 
lucrurile acestea astăzi, când de-abia i-a murit logodnicul. 


— Ei! Doamne! murmură vicontele, nu vorbeam decât 
pentru viitor... şi mai avem timp... Vii să o vezi pe Blanche? 

— Fireşte. 

Şi Rocambole, încântat de cuvintele pretinsului său 
cumnat, îl urmă la vicontesă. El stătu la masă, şi abia la ora 
opt seara putu să urce la sir Williams. 

Avea mare nevoie de sfaturile orbului. 

Dar sir Williams, imediat ce a fost pus la curent cu starea 
de lucruri, luă placa şi scrise următorul răspuns: „Ai 
răbdare să vezi cursul evenimentelor şi să primeşti o 
scrisoare de la Conception, sau cel puţin să ai o întrevedere 
cu ea.” „Drace!”, gândi Rocambole, care nu primise nimic 
încă de la fată, şi se resemna să aştepte; dar toată seara nu 
primi nici un bilet. Pentru a-şi omori vremea, se duse la club 
şi jucă cărţi până la ora trei dimineaţa. 

„Se prea poate, se gândi el, ca fata să fi avut vreo criză 
nervoasă, friguri, delir, sau mai ştiu eu ce?! Femeile leşină 
pentru orice fleac. Cadavrul lui don Jose trebuie să fi avut 
un dezastruos efect asupra ei. 

În momentul când ieşi de la club şi păşi în bulevard, 
unde îl aştepta trăsura, zări un servitor în livrea neagră 
plimbându-se în sus şi în jos pe trotuar, cu aerul că aşteaptă 
pe cineva. 

Rocambole se apropie de el şi recunoscu pe negrul 
domnişoarei Conception. 

Negrul îl salută, îi întinse o scrisoare şi plecă fără să 
spună nici un cuvânt. 

„În sfârşit!” murmură Rocambole, care se urcă în 
trăsură şi, grăbit cum era să citească mai repede scrisoarea 
fetei, dădu drumul calului să meargă la galop. 

Într-un sfert de oră ajunse acasă şi se închise în camera 
de culcare, curios să citească scrisoarea domnişoarei 
Conception. 

Scrisoarea era lungă, scrisul mărunt şi tremurat. 

„Bun! îşi zise Rocambole, probabil că acţiunile mele sunt 
încă în creştere, căci un om în pragul concedierii nu 


primeşte scrisori de opt pagini.” 

Se trânti pe pat şi citi: „Îţi scriu aproape de miezul 
nopţii, după douăzeci şi patru de ore de torturi şi emoţii 
imposibil de descris. 

Tata şi mama sunt alături, în odaia vecină, îngenuncheaţi 
în faţa patului mortuar al lui don Jose. Ei se roagă, iar eu m- 
am închis în odaia mea, ca să fiu singură... simţeam nevoia 
de a vă povesti tot ce s-a petrecut aici... şi trebuie să vă 
spun totul, pentru că sunteţi complicele meu... Oh! oribil, 
înspăimântător cuvânt!... Vă rog sfătuiţi-mă... şi protejaţi- 
mă de mine însămi. 

Dumnezeule! nu suntem noi adevărații ucigaşi ai lui don 
Jose? 

Spuneţi, domnule...! 

Nu eu vil-am arătat aşa cum era? 

Nu dumneavoastră aţi conceput catastrofa din noaptea 
trecută? 

Vedeţi, adineauri am avut curajul să intru în camera 
mortuară şi să-l privesc... 

Este culcat pe un catafalc îmbrăcat în catifea neagră şi e 
foarte palid, dar figura nu i s-a schimbat. Probabil că 
moartea i-a fost instantanee. 

Oh! ştiu bine că omul acesta avea o inimă neagră şi că 
mâinile lui erau mânjite de sânge; dar aveam noi dreptul de 
a hotări răzbunarea pe care numai Dumnezeu trebuia s-o 
dea? 

Aveam noi dreptul să-l ucidem? 

Întrebarea aceasta teribilă mi-a pus-o conştiinţa mea în 
momentul când am ridicat ochii asupra lui don Jose şi m-a 
cuprins spaima: mi-am simţit inima cuprinsă de 
remuşcare... şi de dragoste... 

Şi totuşi omul acela era un nelegiuit! 

EI l-a ucis pe don Pedro... don Pedro a murit de cinci zile 
şi el ştia de moartea fratelui său în momentul când a venit 
la bal, unde trebuia să-şi afle răsplata crimelor sale. 


Daţi-mi voie să pun în oarecare ordine cele întâmplate 
de ieri până azi. 

Mi se pare că am leşinat în braţele mamei mele în 
momentul când ne-aţi suit în trăsură. Nu mi-am revenit 
decât atunci când am fost ajutată să cobor la scara palatului 
nostru. 

Mama m-a frecat la tâmple cu apă de colonie şi am putut 
urca scara rezemată de braţul ei. 

După cum ştiţi, ducele de Sallandrera nu a fost la bal cu 
noi. Îl lăsasem în biroul său, pentru a scrie şi a-şi pune la 
curent o corespondenţă numeroasă cu care rămăsese în 
urmă. 

Auzind zgomotul trăsurii, el a ieşit din cabinetul său şi a 
venit în întâmpinarea noastră. 

«De ce v-aţi întors? întrebă. Mi se pare că e încă 
devreme...» «Conception s-a simţit rău», răspunse mama. 

Ducele, tulburat, m-a luat în braţe şi m-a dus în salon. 

«Te doare ceva, draga mea? m-a întrebat el. Vrei să 
trimit după un doctor?» 

Tata se uită la mine şi am dedus, după neliniştea de pe 
figura lui, că arătam foarte palidă. 

«Nu, nu, i-am răspuns eu, nu mai am nimic... aerul mi-a 
făcut bine... m-am simţit rău din cauza atmosferei 
înăbuşitoare de la bal, nu am nimic...» 

Şi am căzut pe un scaun, căci nu mă mai ţineau 
picioarele. Prezicerea dumneavoastră sinistră îmi vâjâia în 
urechi ca ceva lugubru. 

Tata îmi luase mâinile şi mi le strângea cu blândeţe; 
mama mă dezbrăcă şi continua să-mi dea să respir săruri. 

«Îmi este mai bine, îngânai eu, mult mai bine, somnul mă 
va întrema cu desăvârşire.» «Da, îmi zise mama, ai 
dreptate, trebuie să dormi acum.» 

Şi, nevoind să sune pe cameristă, mă duseră împreună 
până în apartamentul meu. 

Oh! vă jur că un presentiment vag a ceea ce trebuia să 
se întâmple era singura cauză a pretinsei mele nevoi de 


somn. 

Presimţeam că în momentul acela totul se sfârşise 
pentru don Jose. Şi-mi era frică să mă găsesc faţă în faţă cu 
tata şi cu mama atunci când ar fi venit cineva să le anunţe 
moartea... Cu toate acestea, nici prin gând nu mi-a trecut 
că va fi adus aici. 

Mama a vrut să mă ajute singură: m-a suit în pat şia 
stins lampa de pe noptieră, după ce mi-am făcut 
rugăciunea. 

Apoi s-a retras încredinţată că voi adormi. 

Să dorm...! 

Imaginaţi-vă!... În întunericul ce domnea în odaie, în 
mijlocul tăcerii din jurul meu, am avut un fel de halucinație 
bizară şi teribilă. 

Am văzut-o pe ţigancă ucigând pe don Jose. Mi s-a părut 
că văd braţul ei ridicându-se, pumnalul strălucind, am avut 
impresia că-l aud pe don Jose scoțând şi un zgomot surd... 
zgomotul prăbuşirii cadavrului său... 

Timp de o oră, poate mai puţin, în sfârşit nu contează, 
mie mi s-a părut o eternitate infernală, dinţii mi-au clănţănit 
în gură de teroare, inima mi-a bătut cu violenţă şi cel mai 
mic sunet din afară mă arunca într-o uluire paralizantă. 

Mi se părea că un deget de foc scria pe zidul odăii mele 
această frază sinistră: «Tu l-ai ucis pe don Jos€...!» 

Adeseori s-a zis că aşteptarea unui pericol este de o sută 
de ori mai teribilă decât pericolul însuşi. Aceasta trebuie să 
fie adevărat, căci ora aceea în care am rămas singură în 
patul meu pe întuneric, ghemuită, tremurând şi trăgând cu 
urechea la cel mai mic zgomot a fost mai teribilă decât cele 
douăzeci de ore care au trecut ulterior. 

În sfârşit, am auzit sunând clopotul acela care anunţă 
sosirea unui vizitator. Mi s-a părut că mă loveşte cineva cu 
un ciocan în cap. 

Tot sângele mi-a îngheţat în vine; am crezut că voi muri. 
Am auzit deschizându-se ambele porţi de la intrarea în 
curte. 


Era ora patru de dimineaţă, oră la care nu putea veni 
decât un vizitator sinistru. 

Toate trăsurile palatului se întorseseră acasă. Ce cupeu 
putea fi acela care intra? 

Am ghicit imediat că era adus don Jose mort sau pe 
moarte. 

Nu ştiu cum se face că eu, care cu un minut mai 
devreme eram atât de înfricoşată, am avut puterea să mă 
scol, să mă îmbrac şi să mă duc până la fereastra 
cabinetului meu de toaletă. 

Fereastra aceea răspunde în curte. Am dat la o parte 
perdelele şi m-am uitat printre zăbrele transperantelor. 

Într-adevăr, în curte era o trăsură, dar nu era cupeul lui 
don Jose. Era o altă trăsură, pe care am recunoscut-o 
imediat a fi a generalului S... Am văzut un om îmbrăcat în 
negru, coborând în acelaşi timp cu doi lachei, dintre care 
unul stătuse la spate, iar celălalt pe capră, lângă vizitiu. 

În curte se produse o rumoare între oamenii aceştia şi 
oamenii noştri care nu se culcaseră încă. 

Apoi am văzut trăsura apropiindu-se de scara cea mare. 

Se pare că nici tata, nici mama nu erau culcaţi încă în 
momentul când sosise trăsura. Ei stăteau în salon, vorbind 
de lucruri grave, de afaceri, care în ultimul timp răpeau 
multă vreme ducelui. 

Omul îmbrăcat în negru, precedat de un servitor, fu 
introdus în salon. 

După câteva minute, auzii paşi grăbiţi şi exclamaţii de 
durere... Apoi îi văzui pe tata şi pe mama coborând în curte, 
apropiindu-se de trăsură şi dând în acelaşi timp un țipăt 
grozav. 

Doi servitori au aprins facle, la lumina cărora am văzut 
scoţându-se din fundul trăsurii un corp inert... 

Era cadavrul lui don Jose... 

Atunci puterile mă părăsiră; mă împleticii şi căzui jos 
leşinând din nou. 


Mi-am venit în simţire numai spre ziuă, când m-a cuprins 
frigul. Stătusem întinsă pe parchet mai multe ore, şi nimeni 
n-a intrat ca să mă surprindă astfel, Nu ştiu dacă a fost 
slăbiciune sau curaj, dar în loc să mă culc din nou, în loc să 
aştept cu nelinişte să mi se anunţe moartea lui don Jose, m- 
am sculat, m-am îmbrăcat şi am coborât la primul etaj. 

Scara era plină de servitori, care umblau de colo până 
colo, cu un aer consternat. Ei se înşirară în faţa mea şi 
niciunul nu îndrăzni să-mi spună ceea ce eu, vai! ştiam mai 
bine decât ei. 

Uşa de la salonul cel mare era deschisă. Mi-am făcut 
curaj şi am intrat. 

Ah! nu voi uita niciodată tabloul pe cave l-a surprins 
privirea şi efectul pe care l-a produs apariţia mea. 

Don Jose, mort, zăcea, pe o canapea, îmbrăcat în 
costumul său de bal mascat. 1 se deschisese numai 
dominoul să i se vadă cămaşa plină de sânge. 

Lângă mort stătea mama, îngenuncheată şi plângând; 
iar în spatele canapelei, în picioare, cu o mână pe umărul 
lui don Jose, şi cu cealaltă rezemându-şi fruntea, tata avea 
înfăţişarea unui copac trăsnit. 

Tăcerea lui exprima cea mai elocventă durere. Văzându- 
|, m-am tras înapoi şi m-a cuprins un fel de remuşcare 
înspăimântătoare pentru tot ce făcusem. 

Tata nu ştia de nelegiuirea omului acela; în omul acela, 
se vedea pe el retrăind, iar în mintea lui îi păstra mantia 
ducală a familiei Sallandrera. 

Am înţeles atunci, domnule, prin acea durere tăcută, tot 
ceea ce reprezintă orgoliul de castă în adâncul inimii unui 
gentilom. Tata îl iubea pe don Pedro mai mult decât pe don 
Jose, dar se obişnuise cu gândul că-l va pierde. 

Nu rămânea oare don Jose pentru a continua spiţa 
noastră? 

În ziua când i s-a anunţat tatălui meu vestea că don 
Pedro era pierdut, tata a plâns aşa cum îşi plânge un 
părinte fiul său. 


Dar, noaptea trecută, durerea sa nu mai avea acel 
caracter zgomotos şi totuşi resemnat în faţa deciziilor 
cerului. Noaptea trecută, domnule, era durerea disperată, 
imensă, fără margini, a ducelui de Sallandrera, mare duce 
de Spania, care vede dispărând, o dată cu el, rasa lui... 

Lângă el l-am văzut pe omul îmbrăcat în negru, care 
însoţise corpul lui don Jose. Era vicontele de Cheneville, un 
văr al doamnei S... 

Vicontele povestea, cum putea mai voalat, despre 
această oribilă dramă, care stârnise consternarea 
festivităţii organizate de vara lui. Apoi, după ce încercă să 
explice cu un tact minunat motivele asasinatului, după ce 
vorbi despre legătura care trebuia să fi existat între don 
Jose şi ucigaşa lui, el îi întinse tatălui meu o scrisoare. 

Aceasta căzuse din buzunarul lui don Jose în momentul 
când fusese ridicat pentru a i se acorda primul ajutor. 

Tata luă scrisoarea aceasta cu un gest mecanic, ca un om 
care din momentul acela se aştepta la orice: el îşi aruncă 
distrat ochii asupra plicului, dar imediat îl văzurăm 
tresărind. 

«O scrisoare din Cadix!» strigă el. 

Şi-l văzui deschizând-o repede, cu ochii sclipind de o 
licărire de speranţă. 

Poate crezuse că Dumnezeu făcea un miracol; că, 
răpindu-i-l pe don Jose, i-l reda pe don Pedro şi că 
scrisoarea aceea îi anunţa vindecarea nenorocitului meu 
logodnic. Dar, vai! acea licărire de speranţă, care avea în 
Dumnezeul părinţilor săi atâta credinţă încât spera într-o 
minune în favoarea ultimului duce de Sallandrera, căzu 
leşinat, ca un stejar dezrădăcinat de furtună. 

Scrisoarea aceea îl anunţa pe don Jose de moartea 
fratelui său; nelegiuitul de el o primise ieri, ziua, şi se 
dusese la bal... 

O ţinuse la pieptul său. 

Ei bine! domnule, afecțiunea tatălui meu pentru don Jose 
era atât de mare, încât, revenindu-şi, atribui această 


infamie unui exces de delicateţe. 

«Bietul băiat! zise el, a avut eroismul de a se duce la bal, 
cu moartea în inimă, pentru ca iubita lui, Conception, să 
afle cât mai târziu posibil despre moartea lui don Pedro.» 

De azi-dimineaţă, domnule, tata şi mama stau 
îngenuncheaţi în faţa cadavrului asasinului lui don Pedro; ei 
plâng şi se roagă. 

Înţelegeţi? 

Şi, cu toată ura pe care o simţeam în acele clipe 
împotriva acestui om, cu toate crimele lui, în adâncul inimii 
mele simt acum remuşcarea, pentru că l-am destinat 
acestei pedepse neînduplecate. Aveam eu, aveam noi 
dreptul acesta? 

Aş vrea să vă văd, domnule, pe dumneavoastră, care 
sunteţi drept şi bun, pe dumneavoastră care aţi întins mâna 
protectoare asupra unei fete părăsite de toţi! 

Cred că-mi voi recăpăta curajul când vă voi vedea... Să 
vă văd!... dar unde?... când...? 

Abia am îndrăznit să vă scriu rândurile acestea. 

Mâine va fi înmormântarea lui don Jose. 

Sigur că veţi veni, dar nu veţi putea să mă vedeţi căci, 
după obiceiul spaniol, femeile nu pot urma cortegiul. Cu 
toate acestea sper să vă pot întâlni, fie seara, fie a doua zi. 

Adio, domnule! plângeţi-mă şi vă mulţumesc! 

Conception” „Pe cinstea mea! murmură Rocambole, iată 
un post-scriptum a cărui importanţă probabil că fata 
aceasta nu o apreciază. Ea vrea să o plâng fiindcă a fost 
adusă în starea de a dori moartea vărului ei. Dar, în acelaşi 
timp, îmi mulţumeşte pentru că i-am dat o mână de ajutor 
în această mică operaţie. În aparenţă s-ar crede că nu este 
nici o logică între un unul şi celălalt, dar eu o înţeleg foarte 
bine. Domnişoara Conception de Sallandrera îl iubeşte, fără 
să-şi dea seama, pe domnul marchiz de Chamery.” 

Şi Rocambole adăugă râzând: „Când te gândeşti că m- 
am chemat odată Rocambole, că am fost fiul adoptiv al 
văduvei Fipart, că am trimis la ghilotină pe Nicola şi că 


astăzi, pentru lumea întreagă sunt marchizul de Chamery, 
un om după care moare o Sallandrera...!” 

Şi Rocambole adăugă, aruncându-şi ţigara şi suflând în 
lumânare: „Mai există filosofi care susţin că virtutea duce la 
orice...!” 

Capitolul XLI. 

Domnul marchiz de Chamery adormi visând castele în 
Spania şi se deşteptă a doua zi dimineaţă pe la ora zece, 
zicându-şi: „Fac rău oamenii care-şi râd de cei ce-şi clădesc 
castele în Spania; eu mi se pare că-mi şi clădesc unul.” 

El se îmbrăcă în haine negre, având intenţia de a-l 
conduce pe don Jose pe ultimul drum, apoi urcă la sir 
Williams. 

Orbul nu ştia, încă, de scrisoarea domnişoarei 
Conception. 

Rocambole i-o citi şi sir Williams îl ascultă cu o deosebită 
atenţie. 

Apoi îşi luă placa de scris. 

„Sigur că suntem departe cu lucrul. Eşti iubit de 
domnişoara Conception, iar obstacolul cel mai serios, don 
Jose, nu mai există. Dar...” 

Orbul se opri şi păru că se gândeşte, învârtindu-şi 
creionul între degete. 

— Dar... întrerupse Rocambole. 

Sir Williams scrise: „Ducele de Sallandrera este mare 
duce de Spania, are şapte sau opt sute de mii de livre venit 
şi averea lui se măreşte încă cu ceea ce rămâne de la don 
Pedro şi de la don Jose...” 

— Foarte bine! murmură Rocambole, care citea pe 
deasupra umărului lui sir Williams pe măsură ce acesta 
scria. 

Orbul continuă: „Marchizul de Chamery, cu toate că este 
gentilom adevărat este de o nobleţe mult inferioară ducilor 
de Sallandrera...” 

— La dracu! unchiule, strigă Rocambole, cu accentul 
indignat al unui adevărat marchiz căruia i se pune la 


îndoială titlul, uiţi că am fost pe timpuri la Malta? 

Un surâs plin de indulgență şi de bunătate 
batjocoritoare flutură pe obrazul hidos al orbului. 

Sir Williams era bine dispus; el răspunse ridicând uşor 
din umeri: „Şi tu, nepoate, uiţi că mama Fipart ţi-a închis 
uşa... Maltei?” 

Rocambole îşi muşcă buzele. 

Sir Williams continuă să scrie: „Pe de altă parte, 
marchizul de Chamery n-are decât şaptezeci şi cinci de mii 
de franci venit... un fleac...!” 

— Aş!... zise Rocambole, dacă Conception mă iubeşte din 
toată inima. 

„Probabil că ducele de Sallandrera năzuie ceva mai sus. 
Trebuie, prin urmare, să o întrebi pe Conception... şi să afli 
dacă nu cumva a mai fost cerută în căsătorie până acum de 
vreun mare senior oarecare...” 

— Oh! ba da!... a fost cerută, zise Rocambole. 

„De cine?” întrebă orbul. 

— De o veche cunoştinţă a noastră. 

„Cine?” 

— De tânărul viconte de Château-Mailly, care a devenit 
duce şi putred de bogat în urma morţii unchiului său, acel 
bătrân care, dacă n-am fi fost noi, s-ar fi însurat cu fosta 
parfumăreasă, doamna Malassis... îţi aduci aminte? 

— Da, făcu orbul semn din cap. 

— Dar ducele a fost refuzat. 

„Se înţelege, răspunse sir Williams; atunci trăia don 
Jose; dar acum când este mort, peste o lună sau două...” Şi 
adăugă aceste cuvinte pe care le sublinie: „DE ACOLO 
VINE PERICOLUL.” 

— Oh! zise Rocambole, pericolul mai vine şi din altă 
parte. 

„De unde?” 

— 'Ţi-am spus unchiule, că Baccarat avea cunoştinţe în 
familia ducelui. 


La auzul acestui nume sir Williams se înfioră, în acelaşi 
timp, figura lui, care până atunci era liniştită, exprimă un 
fel de însufleţire şi de furie subită. 

— Ei bine! zise Rocambole, fiindcă suntem la capitolul 
acesta, să mergem până la capăt. După cum ţi-am spus, 
Baccarat a devenit contesa Artoff şi, de când m-am întors, 
ea lipseşte din Paris. A plecat la începutul toamnei trecute 
în Rusia şi trebuie să se întoarcă luna viitoare. E aşteptată 
din zi în zi. Vezi că sunt bine informat. 

„Şi?” făcu orbul semn cu mâna. 

— M-am întâlnit până acum cu zece persoane, care l-au 
cunoscut pe vicontele de Cambolh şi pe marchizul don Inigo 
de los Montes. Atât de mult m-am schimbat încât nimeni nu 
m-a recunoscut în pielea marchizului de Chamery. Dar de 
Baccarat mi-e teamă. 

„Ai dreptate”, scrise orbul. 

— Baccarat şi bărbatul ei i-au cunoscut acum doi ani pe 
ducele de Sallandrera şi pe familia lui la Wiesbaden: contele 
Artoff se împrietenise cu ducele şi cu toate că Baccarat nu 
iese în lume cu contele, totuşi în intimitatea familiei de 
Sallandrera era bine primită. Ducesa şi Conception o 
iubeau foarte mult. 

„Drace!” se strâmbă sir Williams mişcând din buze. 

— Or, tocmai contele Artoff l-a prezentat pe tânărul duce 
de Château-Mailly. 

Sir Williams încruntă din sprâncene, 

— Vezi unchiule, zise Rocambole, că altădată aveai mână 
bună: tu ai făcut ca toată lumea aceasta să se cunoască şi să 
se împrietenească. 

Sir Williams suspină. 

— Prin urmare, Baccarat şi contele ne vor pune bețe în 
roate; femeia aceasta care m-a tras o dată pe sfoară aşa de 
frumos, ne va mai trage încă o dată, dacă nu vom lua 
măsuri. 

Orbul scrâşni din dinţi. 


— Părerea mea este să ne ocupăm de Baccarat în timpul 
pe care-l vom avea liber, fiindcă mai mult ca sigur ducele şi 
familia sa vor însoţi în Spania corpul lui don Jose. 

„Da!... da...!” făcu mutul din cap un semn energic. 

— Ascultă-mă bine, moşule, continuă falsul marchiz; nu 
te ţin de rău că urăşti pe acel om de treabă, contele de 
Kergaz, fratele tău. Părerea mea este însă că, pentru 
moment, e mai bine să te ocupi de el. Ura aceasta, care nu 
foloseşte la nimic, ne-a fost o piază rea. Dacă te-ai fi ocupat 
puţin de filantropul tău frate şi ceva mai mult de Baccarat, 
te asigur că şi astăzi ai fi avut limba în gură şi ochii în cap. 
Poate chiar, termină Rocambole cu o ironie crudă, ai fi 
reuşit să te retragi la ţară cu fetiţa aceea drăguță, Sarah, 
care a sfârşit prin a te iubi. 

Numele de Sarah îl făcu pe sir Williams să se 
îngălbenească. 

— Ah! ah! zise Rocambole, tot o mai ai la inimă, ai? 

Figura orbului exprimă imediat toată furia pasiunii. 

— Ei bine! continuă elevul său, dacă vrei, vom combina 
un plan frumuşel care să te răzbune pe Baccarat, şi îţi 
mărturisesc că ţi-o voi da pe Sarah ca o răsplată a 
cuminţeniei tale. 

Sir Williams arăta prin gesturile şi prin atitudinea lui o 
bucurie sălbatică. 

Rocambole îşi scoase ceasornicul. 

— Vom mai vorbi noi de astea diseară. E unsprezece, mă 
duc la înmormântarea lui don Jose. Nu pot face altfel, din 
moment ce-i moştenesc logodnica. 

Falsul marchiz îl lăsă pe sir Williams într-o stare teribilă 
de agitaţie provocată de amintirea evreicei, care a fost 
cauza misterioasă a tuturor nenorocirilor lui, dar pentru 
care el păstrase o iubire violentă şi oarbă, de fiară 
sălbatică. 

Vicontele Fabien d'Asmolles îşi aştepta cumnatul, pentru 
a merge împreună cu el la înmormântarea lui don Jos6; cei 
doi tineri se urcară într-o trăsură îndoliată, trasă de doi cai 


negri de toată frumuseţea, la spatele căreia stăteau doi 
lachei îmbrăcaţi în negru de sus până jos. 

— Dragul meu, zise vicontele uitându-se la Rocambole, 
care îşi luase un aer consternat, tu ai inima prea nobilă, 
fiindcă eşti gata să plângi pe un rival ca şi cum ai plânge pe 
un amic. 

Rocambole nu răspunse şi trăsura porni. 

După cum spusese domnişoara de Sallandrera, 
înmormântarea lui don Jose trebuia să aibă loc a doua zi. 

La ora douăsprezece, cortegiul funebru ieşi din curtea 
palatului de Sallandrera, care era situat după cum se ştie în 
strada Babylone. 

Strada era acum plină de trăsuri care aşteptau. 

Primul cupeu care urma celui funebru era ocupat de 
ducele de Sallandrera şi de un preot spaniol, duhovnicul 
ducesei. 

Ducele avea o înfăţişare întunecată, jalnică, înfăţişarea 
unui om care vede deschizându-se mormântul pentru a 
primi rămăşiţele unicului său fiu. 

Când cortegiul ajunse la biserica Madelene, unde 
trebuia să se oficieze slujba, iar numeroşii asistenţi 
coborâră din trăsuri pentru a intra în biserică şi a 
îngenunchea în jurul catafalcului, toţi se speriară de 
paloarea ducelui şi de tremurul nervos care-i zguduia tot 
corpul. 

Un cuvânt sinistru circula prin mulţime. 

— Ducele, şopteau unii şi alţii, nu mai are nici trei luni de 
trăit; e ca şi mort din cauza dispariţiei lui don Jose. 

În timpul ceremoniei funebre, Rocambole şi cumnatul 
său statură în spatele mulţimii, aproape de oamenii ducelui, 
care transportaseră coşciugul în biserică. 

Falsul marchiz de Chamery îşi alesese anume locul acela. 
El spera ca, printre numeroşii servitori ai ducelui de 
Sallandrera, să se afle şi negrul domnişoarei Conception de 
la care ar fi putut să surprindă un gest sau un semn de 


înţelegere prin care tânăra să-i indice ora şi locul unde ar 
putea s-o vadă. 

Rocambole nu se înşelase. 

Negrul era în primul rând al servitorilor, şi când veni 
momentul să se stropească cu agheasmă catafalcul, 
Rocambole făcu şi el ca toată lumea, dar când voi să pună la 
loc botezătorul, negrul se apropie şi i-l luă din mână. În 
acelaşi timp falsul marchiz simţi în mână o hârtie, pe care o 
ascunse cu aceeaşi dibăcie cu care îi fusese strecurată. 

După slujba religioasă, corpul lui don Jose, care trebuia 
să fie dus în Spania, fu coborât într-un cavou provizoriu, şi 
asistenţa se retrase tăcută şi întristată. 

Omul acela de fier care se numea don Paez, duce de 
Sallandrera, fu dus acasă leşinat. 

După un ceas, Rocambole îi citea lui sir Williams biletul 
pe care i-l dăduse negrul. 

lată ce conţinea biletul acela: „Domnule şi Prietene, 
Mâine plecăm în Spania, pentru a însoţi corpul lui don Jose 
d'Alvar, care trebuie să fie înmormântat în cavoul familiei 
de Sallandrera. 

Nu pot şi nu vreau să plec fără a vă vedea. Astă-seară, la 
miezul nopţii, veniţi la portiţa din Bulevardul Invalizilor. 

Conception” 

— Ei, ce zici unchiule? zise Rocambole. 

Sir Williams scrise: „lrebuie să te duci...” 

— Sigur!... dar ce zici de scrisoare? 

„Zic, scrise orbul, că ai face bine să păstrezi toate 
scrisorile acestea. Dacă ţi se va întâmpla nenorocirea, ca 
domnişoara Conception să te uite, sau să se mărite cu 
ducele de Château-Mailly, ori cu vreun alt duce, ai putea săi 
le faci cadou de nuntă; lucrurile acestea produc totdeauna 
efect.” 

— Glumeţ mai eşti! murmură Rocambole. 

El mai stătu câteva minute de vorbă cu orbul, îi promise 
să-l revadă când se va întoarce de la palatul de Sallandrera 
şi se duse la Fattershall, unde la ora două era licitaţie de 


cai. Marchizul ieşi de la Fattershall la ora cinci şi jumătate, 
prânzi pe bulevard, apoi se duse la comedia franceză. Îşi 
petrecu seara la teatru, iar după terminarea spectacolului 
se mai plimbă puţin pe bulevard, până se făcu ora de 
întâlnire, când trebuia să se ducă la domnişoara de 
Sallandrera. 

La douăsprezece fix ajunse la portiţa grădinii. 

Cum plouase toată ziua, marchizul, în loc să iasă în 
trăsură, luă cupeul, pe care îl lăsă pe chei, la capătul 
Bulevardului Invalizilor. De acolo merse pe jos. 

În momentul când tocmai voia să bată uşor la poartă, 
aceasta se deschise şi negrul îl apucă imediat de mână. 

— Veniţi, zise el. 

Ca şi pentru prima oară, traversară grădina şi din nou îl 
duse pe acea scară de serviciu care conducea la etajul al 
doilea. 

Conception îl aştepta pe marchiz în atelierul ei. 

Acea odaie mare era abia luminată de o singură lampă, 
pe care fata o acoperise cu un abajur. 

„Vrea să-şi ascundă emoția şi paloarea”, se gândi 
Rocambole. 

Cu toate acestea dacă se înşela, nu se înşela decât pe 
jumătate, căci domnişoara de Sallandrera era atât de 
emoţionată când intră el, încât nu avu nici puterea să se 
ridice de pe scaun. 

Rocambole îşi studiase multă vreme gesturile, cuvintele 
şi înfăţişarea care corespundea situaţiei. El o făcu cât se 
poate de bine pe încurcatul: intrând în casă şi îndreptându- 
se spre ea, îngână ca un copil vorbe care voiau s-o întrebe 
de sănătate; apoi rămase în picioare, tremurând ca un om 
care nu îndrăzneşte să stea jos. 

Emoţia aceasta, pe care o juca atât de bine, fata o simţea 
cu adevărat, şi inima ei bătea atât de tare încât, un 
moment, nu putu să pronunţe nici un cuvânt. 

— Ah!... zise ea în sfârşit, făcând o sforţare să se 
stăpânească, ce mult am suferit în aceste două zile, 


domnule! 

Rocambole îi luă mâna. 

— N-aţi suferit singură, zise el. 

Ea suspină şi tăcu. 

— Domnişoară, continuă el, părând că prinde curaj, vă 
aduc liniştea pe care mi-aţi cerut-o prin scrisoare. Nu 
trebuie să simţiţi nici o remuşcare pentru moartea acelui 
mizerabil don Jose. Nu noi l-am omorât, ci Dumnezeu, iar 
Dumnezeu este drept! 

— Ah! domnule, mi-e frică să nu-l fi omorât pe tata! 

— Nu, domnişoară, nu. Va veni ceasul în care providenţa 
care a pedepsit pe un mizerabil, se va însărcina să dezlege 
ochii care plâng pe asasini ca şi cum ar plânge victimele. 

Rocambole vorbi atunci cu o însufleţire neaşteptată; el o 
făcu pe domnişoara de Sallandrera să înţeleagă că moartea 
lui don Jose nu a fost decât o ispăşire a nenumăratelor lui 
păcate, o ispăşire a vieţii lui murdare şi nelegiuite... apoi îi 
făcu tabloul existentei oribile, pe care ar fi fost condamnată 
să o ducă alături de acest mizerabil. 

Marchizul era elocvent şi pasionat vorbind astfel şi 
Conception nu întârzie să se lase convinsă. 

În sfârşit, Rocambole îşi termină pledoaria prin 
următoarea peroraţie sentimentală: 

— Dacă este cineva care trebuie să fie plâns, 
domnişoara, atunci sunt aceia sau acela care vă vede 
pierind, poate pentru totdeauna. 

— Oh! Nu, zise ea cu însufleţire, ne vom întoarce la 
Paris. 

— Adevărat? 

— În mai puţin de o lună. 

Rocambole îşi duse mâna la inimă, ca şi cum l-ar fi 
sufocat fericirea. 

— Tata, continuă Conception, nu mai poate suferi 
Spania... El vrea să trăiască de aici înainte în Franţa. Ne 
vom întoarce. 

Marchizul căzu în genunchi. 


EI se prefăcu că este stăpânit de un acces, de o izbucnire 
a pasiunii şi îndrăzni să ducă una din mâinile fetei la buzele 
sale. 

Ea îşi retrase mâna repede şi îi zise fără supărare: 

— V-am spus chiar în locul acesta, domnule, în ziua când 
m-am încredinţat dumneavoastră, şi aţi primit cu atâta 
nobleţe rolul de protector, întinzând mâna unei nenorocite 
părăsite de toţi: scăpaţi-mă şi vă voi fi recunoscătoare, iar 
dacă inima mea, atât de mult încercată de dureri, va 
rămâne moartă faţă de o nouă iubire... 

Vocea domnişoarei Conception se sfârşi pe buzele ei. Îşi 
adusese aminte de don Pedro?... ori începuse să citească în 
adâncul inimii ei şi să simtă că-l iubea pe marchiz? 

Rocambole căzu din nou în genunchi şi îi luă mâinile. De 
data aceasta ea nu şi le mai retrase, iar el le înfiora cu o 
sărutare fierbinte. 

— Dumnezeule! strigă ea retrăgându-se, fugiţi, domnule, 
şi lăsaţi-mă să plec. Dar, aşteptaţi întoarcerea mea... Peste o 
lună voi fi la Paris. 

EI se supuse şi se ridică, dar continuă să ţină mâinile 
fetei strânse într-ale sale, şi cu o voce mişcată care 
pătrunse până în adâncul inimii domnişoarei Conception, îi 
zise: 

— Domnişoară, vă iubesc... vă iubesc, şi dacă în sufletul 
meu se naşte câteodată teama, aceasta este din cauză că nu 
sunt decât un biet gentilom francez, cu o avere de nimic, cu 
un nume aproape obscur şi nedemn de a se alia vreodată cu 
nobilul nume de Sallandrera. 

— Domnule, răspunse Conception cu simplitate, toţi 
gentilomii sunt egali între ei; nici principii, nici regii, nu îi 
pot crea. Regii dau titlurile, dar timpul consacră rasele; şi a 
dumneavoastră este tot atât de veche ca şi a mea. 

Rocambole se înclină. 

Cei doi tineri rupseseră gheaţa dintre ei. 

Falsul marchiz de Chamery îşi formulase faţă de 
Conception, fără înconjur următoarea idee: 


— Aspir la onoarea de a obţine mâna dumneavoastră, 
dar mă tem, vai! că nu sunt nici destul de nobil, nici destul 
de bogat. 

La aceasta Conception răspunse şi mai fără ocol: 

— Sunteţi prea modest şi vă permit să nădăjduiţi. 

Da la această primă mărturisire, cei doi tineri trecură 
repede la promisiuni şi la jurăminte... 

Conception lăsă să-i scape secretul. Ea nu-i spusese de-a 
dreptul lui Rocambole că îl iubeşte, dar el nu întârzie să 
observe lucrul acesta. Astfel Rocambole obţinu permisiunea 
de a-i trimite scrisori, care aveau să fie primite pe ascuns şi 
cărora ea le va răspunde. 

Trecu o oră şi trebui să-i deştepte sunetul sec şi metalic 
al pendulei, care bătu ora unu din noapte, pentru a pune 
capăt acestei prime şi naive conversații amoroase. 

— Dumnezeule! zise Conception sculându-se repede, 
plecaţi, vă rog. 

— Aşa curând! zise Rocambole cu un accent disperat. 

— Tata nu se culcă niciodată mai devreme de ora două, şi 
uneori, înainte de a se culca, vine să mă vadă. Dacă v-ar 
găsi aici, am fi pierduţi! 

— Adio... plec, murmură Rocambole prefăcându-se din 
nou foarte mişcat. 

— Peste o lună... La revedere! 

Ea îl conduse până la capătul sălii şi îi dădu încă o dată 
mâna pe care el o acoperi cu sărutări. Apoi îl părăsi repede, 
se întoarse în atelierul ei, îşi ascunse capul în mâini şi 
izbucni în lacrimi. 

— Oh! Dumnezeule! Dumnezeule! murmură ea, simt că îl 
iubesc! 

Capitolul XLII. 

Rocambole ieşi din palatul Sallandrera prin portiţa care 
dădea în bulevard cu pasul unui triumfător roman, care 
urca la Capitolul. 

„Mă iubeşte! murmură el, şi dacă mi-o ajuta dracul, trag 
nădejde să mor în pielea unui mare duce de Spania. 


LL 


Frumoasă situaţie, pe cinstea mea 
Făcând reflecţia aceasta, ajunse în Bulevardul Invalizilor. 
Bulevardul era pustiu; începuse să cadă o ploaie fină şi 

rece care-i biciuia obrajii. 

Rocambole mergea cu pas repede coborând spre chei, 
unde îşi lăsase cupeul. 

Pe la jumătatea drumului însă, atenţia îi fu atrasă de 
nişte ţipete, de cuvinte întretăiate şi furioase; după un 
moment zări două persoane între care se încinsese o luptă 
violentă. 

„Oh! oh! se gândi el, dacă am început să joc rolul de 
protector, de ce nu l-aş juca şi aici?” 

Grăbi pasul şi văzu că cele două persoane erau o femeie 
şi un bărbat, care o bătea şi îi vorbea pe un ton 
ameninţător. 

— Lasă-mă, August, lasă-mă, îţi zic, strigă femeia, e mai 
bine să ne laşi în pace decât să trăieşti astfel. 

— Îţi spun că eşti o şarlatană neruşinată! răspundea 
omul care fusese numit August, şi dacă vrei să mă părăseşti, 
înseamnă că ai alte planuri... mai bine te omor! 

Şi el ridică mâna pentru a o lovi. 

— Ajutor! mă omoară! strigă femeia. 

— Oh! poţi să strigi cât vrei, continuă bărbatul care îşi 
lăsă mâna în jos fără să lovească; nimeni nu-ţi va veni în 
ajutor, şi pe de altă parte... 

N-apucă să termine: o lovitură zdravănă de pumn îl izbi 
în ceafă, şi-l aruncă zăpăcit la o parte. 

Rocambole, ai cărui paşi nu fuseseră auziţi din cauza 
pământului moale, se repezi asupra lui cu energia şi cu 
îndemânarea unui om care a exersat multă vreme boxul. 

Omul se sculă şi se întoarse spre el cu pumnii strânşi. 

— Dragul meu, îi zise falsul marchiz cu linişte, fă-mi 
plăcerea de-a o şterge şi de a o lăsa pe femeia aceasta în 
pace, dacă nu vrei să te snopesc în bătaie. 

Şi învârti cu atâta dibăcie bastonul în mână, încât 
adversarul său, care, pe cât era de curajos faţă de femeia 


aceea, pe atât de laş era în faţa unui bărbat, o rupse la 
fugă. 

Atunci Rocambole se întoarse spre femeie, care tremura 
încă. 

— Nu te teme de nimic, fata mea, îi zise el, lasă că te 
apăr eu. 

— Oh... domnule, răspunse ea cu un accent plin de 
spaimă, nu mă părăsiţi, vă rog... ar fi în stare să mă omoare. 

Vocea ei îl făcu pe Rocambole să tresară. 

„Curios, se gândi el, parcă am mai auzit glasul acesta”. 

Şi cum în locul respectiv era întuneric, nefiind nici un 
felinar prin apropiere, el o luă de braţ. 

— Vino cu mine, zise el, trebuie să te pun în siguranţă. 

Femeia să lăsă dusă până la cupeul ale cărui felinare 
răspândeau o lumină vie. 

Dar imediat, Rocambole dădu un țipăt. 

— Baccarat! zise el. 

Uimirea falsului marchiz fusese atât de mare, încât 
uitase de orice prudenţă şi nu se gândi că a o recunoaşte pe 
Baccarat însemna a se trăda el însuşi. 

Dar femeia răspunse cu o uimire şi mai mare. 

— Vă înşelaţi, domnule. 

— Eu mă înşel? 

— Da. N-am purtat niciodată numele acesta. 

— Oh! zise Rocambole sufocat. 

Şi începu să se uite la ea cu mai mare atenţie. Femeia 
avea talia înaltă şi flexibilă ca Baccarat, părul blond bogat, 
surâsul trist şi blând, trăsăturile feţei curate şi corecte, 
întocmai ca ale fostei curtezane. Dar figura îi era mai 
slăbită şi părea suferindă. Avea până şi timbrul vocii la fel 
cu al contesei Artoff; era îmbrăcată sărăcăcios, cu o rochie 
zdrenţuită şi cu pantofii rupţi. Evident, că nu putea fi 
aceasta femeia care, cu patru, cinci ani în urmă, îşi 
schimbase numele de Baccarat în cel aristocratic al contelui 
Artoff. 


Rocambole rămase multă vreme încremenit, mut, cu 
gura căscată. În faţa acelei creaturi care îi reamintea atât 
de bine pe eroina „Clubului Valeţilor de Cupă”. Multă vreme 
se întrebă dacă nu este jucăria unui vis, treaz fiind sau dacă 
nu e pradă a unei halucinaţii oarecare. 

Pe moment în sufletul lui să născu o bănuială. 

EI îşi aduse aminte că altădată, când Baccarat se numea 
doamna Charmet, ieşea adeseori îmbrăcată sărăcăcios, 
pentru a împărţi ajutoare prin cartierele mizerabile. 

Şi crezu că Baccarat îl recunoscuse. 

Dar presupunerea aceasta era inadmisibilă. Dacă ar fi 
fost Baccarat, nu s-ar fi lăsat insultată de un om, şi încă ce 
om! Un fel de haimana care părea că are asupra ei toate 
drepturile din lume, până şi acela de a o bate. 

— Ameţesc! murmură el în cele din urmă. 

Femeia părea că nu înţelege nimic din acea stupefacţie 
crescândă. 

În sfârşit, marchizul deschise portiera cupeului şi îi zise: 

— Fără îndoială, mă înşel, dar semănaţi foarte mult cu o 
persoană pe care am cunoscut-o foarte bine altădată. 

— Sigur vă înşelaţi, domnule, zise ea cu modestie, fiindcă 
eu nu v-am văzut niciodată. 

Accentul acesta era atât de sincer, atât de naiv, încât 
Rocambole nu se mai îndoi. 

— Curios! Curios!... murmură el. 

Şi se uită la ea încă o dată. 

— În orice caz, doamnă, îi zise el, vă rog să nu aveţi nici 
o grijă, sunt un om cumsecade. 

— Văd bine, domnule... 

— Spuneţi-mi unde trebuie să vă conduc...? 

Femeia roşi şi îngână câteva cuvinte neînţelese. 

— Unde? întrebă din nou Rocambole. 

— Domnule, răspunse ea făcând o sforţare, n-am, nu mai 
am domiciliu... trăiam cu un om... şi fiindcă mă bătea... am 
fugit de la el. 


— Foarte bine, zise Rocambole. Înţeleg. Ei bine, urcaţi- 
vă în trăsura mea... vă voi duce într-o casă, unde cel puţin 
veţi fi în siguranţă. 

Şi cum ea părea că stă încă la îndoială, Rocambole o 
împinse în cupeu, urcă lângă ea şi închise portiera. 

Zgomotul uşii trezi pe vizitiu, care dormea foarte liniştit, 
aşteptându-şi stăpânul. 

— Strada Suresnes! îi strigă Rocambole, foarte încântat 
că vizitiul nu auzise convorbirea cu necunoscuta. 

Cupeul plecă. 

Rocambole se uită din nou la femeia aceea. 

— Cum vă cheamă? 

— Rebeca, răspunse ea. 

— Sunteţi evreică. 

— După mamă. 

— Dar tatăl dumneavoastră ce era? 

— Pe tata, zise ea cu un fel de iritaţie subită, nu l-am 
cunoscut... sunt un copil din flori. 

— Ah! 

— Când zic că nu l-am cunoscut, vreau să spun că nu l- 
am văzut decât o singură dată... mi l-a arătat mama într-o 
zi. Trecea la braţ cu o altă femeie, care era soţia lui, ţinând 
de mână o fetiţă blondă ca mine, care îmi semăna foarte 
mult. 

Rocambole tresări. 

— Poate că pe aceea aţi cunoscut-o, domnule? 

— Tatăl dumneavoastră era bogat? 

— Oh! nu; era lucrător. 

— Lucrător. 

— Şi mama, care îl iubea foarte mult, era supărată, 
continuă tânăra, că fusese părăsită, ca şi copilul ei, pentru a 
se însura cu altă femeie care nu era mai brează decât ea. 

— Oh! oh! se gândi Rocambole, care ştia cât se poate de 
bine secretele familiale ale Cerisei şi ale surorii sale; te 
pomeneşti că asta este sora naturală a contesei Artoff! 

Şi continuă: 


— Ah! tatăl dumitale era lucrător? 

— Da! 

— Ce lucra? 

— Era gravor. 

— Şi ştiţi unde locuia după ce s-a însurat? întrebă 
Rocambole. 

— În mahalaua Saint-Antoine. 

— Chiar aşa! zise Rocambole, acum sunt încredinţat de 
un lucru. 

— De care? 

— Că fetiţa aceea blondă de care vorbeşti era sora 
dumitale. 

— Aceea pe care aţi cunoscut-o? 

— Exact. 

— Oh! zise tânăra cu un accent de ură, ea mi-a furat 
iubirea tatălui meu, din cauza ei am ajuns atât de rău... ca 
şi mama. 

— Câţi ani ai? 

— Treizeci şi doi. 

„Întocmai, se gândi falsul marchiz. Asta trebuie să fie 
sora mai mare a lui Baccarat, care are treizeci de ani. Sigur 
că îngerul lui sir Williams face ca întâmplarea să-mi scoată 
înainte pe fetiţa aceasta.” 

Când Rocambole termină reflexia aceasta, cupeul se 
opri. 

Ajunseseră în strada Suresnes. 

— Coborâţi, zise Rocambole, sărind cel dintâi pe trotuar. 
Vreau să vorbesc cu dumneavoastră. 

El sună, uşa se deschise şi făcu pe necunoscută să intre 
înaintea lui. 

Cameristul, pe care-l cunoaştem, se culcase ca de obicei 
îmbrăcat. La primul sunet al clopoţelului veni să deschidă 
stăpânului său şi, ca valet inteligent cum era, se făcu că nu 
bagă de seamă îmbrăcămintea sărăcăcioasă a femeii; apoi 
se duse să reaprindă focul în dormitor. 


Rocambole o conduse pe necunoscută chiar în camera 
aceasta. 

EI o pofti să ia loc pe un scaun, făcu semn valetului să 
iasă şi se aşeză alături de fată. 

— Acum, zise el, te rog să-mi povesteşti în câteva cuvinte 
viaţa dumitale. 

— Ah! zise tânăra, viaţa mea este aceea a unei fete 
sărace, şi nu este prea veselă. 

— Oricum, zise Rocambole, spuneţi-mi totul, poate că eu 
sunt un protector pe care vi-l trimite cerul. 

— Păreţi a fi bun, zise ea. 

— Sunteţi un copil din flori? 

— Da. 

— Şi mama dumneavoastră îşi iubea soţul? 

— Îl adora; când a părăsit-o eram mai mică de un an. 
Când a murit mama aveam cinci ani. O vecină m-a crescut 
până la vârsta de cincisprezece ani. 

— Şi pe urmă? 

— Am făcut şi eu ca mama, cum fac toate fetele de care 
nu se interesează nimeni în lumea aceasta; am iubit pe cel 
dintâi om care mi-a ieşit înainte, şi care mi-a spus că sunt 
frumoasă. 

— Cine era omul acesta? 

— Un student. Cincisprezece ani am trăit în cartierul 
latin, câteodată fericită, de multe ori nenorocită. 

— Biată fată! 

— Şi am căzut din ce în ce mai jos până când am ajuns să 
trăiesc cu August. 

— Cine era acest August? 

— Un controlor de bilete la teatrul Odeon, zise ea. 

— Aşadar, continuă Rocambole, o urăşti pe sora 
dumitale, adică pe femeia aceea care-ţi seamănă atât de 
mult? 

— Ah! din tot sufletul! 

— Şi eu o urăsc. 

Rocambole spuse cuvintele acestea cu răceală. 


— Dumneavoastră? 

— Da, eu. 

— Dar ce v-a făcut? 

— Am iubit-o prea mult. 

— Şi... ea? 

— M-a călcat în picioare. 

— Înţeleg. 

Femeia din cartierul latin deveni gânditoare. 

Rocambole continuă: 

— Aşadar o urăşti? 

— 0Oh...! 

— Dacă ţi-aş propune să te răzbuni pe ea, pentru a-mi da 
satisfacţie şi mie, ai primi? 

— Fără îndoială, zise ea cu o naivitate sălbatică; fiindcă 
nu mai am nimic de iubit, vreau să urăsc. Dar, adăugă ea, 
cum să mă răzbun? 

— 'Te voi ajuta eu şi îţi voi arăta cum. 

— Adevărat? 

— Pe cinstea mea! 

Rocambole văzu figura aceea slăbită de suferinţă, 
luminându-se de o bucurie crudă, privirea aceea 
întunecată, scânteind deodată. 

„Uite! uite! se gândi Rocambole, mi se pare că asta are 
stofă în ea”. 

Şi zise tare: 

— Fata mea, aici eşti la tine acasă. 

Ea crezu că Rocambole glumeşte şi se uită la el cu un fel 
de neîncredere. 

— Îţi repet, aici eşti la tine acasă... Servitorul meu te va 
servi... iar eu voi veni în toate zilele să te văd. 

— Cum! zise ea, plecaţi? 

— Da. 

— Nu staţi aici? 

— Nu, dar casa aceasta este a mea. 

— Atunci, sunteţi bogat? zise ea, fiind obişnuită să 
trăiască între săraci. 


— Sunt atât de bogat, încât îţi pot umple buzunarele în 
fiecare lună cu piese de câte douăzeci de franci. 

Rocambole se sculă, se încheie la palton. Întinse mâna 
fetei şi îi zise: 

— Bună seara, pe mâine. 

Apoi spuse valetului său care stătea în anticameră: 

— Să dai femeii acesteia tot ce-ţi va cere... darsânuo 
laşi să iasă... te fac răspunzător de ea. 

Valetul se înclină. 

Rocambole ieşi şi se urcă în cupeul său. 

— La palat! zise el. 

După un sfert de oră, marchizul de Chamery era alături 
de sir Williams. 

Se făcuse ora două noaptea, şi orbul nu se culcase încă. 

El îl aştepta pe Rocambole cu nerăbdare. Sir Williams se 
încarnase atât de bine, prin gândire, în elevul rău, încât 
devenise el însuşi, şi fără să-şi dea seama cum, amorezat de 
frumoasa Conception de Sallandrera. 

Rocambole îl părăsise pentru a se duce la întâlnirea pe 
care i-o dăduse fata; sir Williams era nerăbdător să 
cunoască rezultatul acestei prime întrevederi de la moartea 
lui don Jose. 

Rocambole, care de obicei, pentru a face surpriza mai 
mare, nu spunea la început totul, făcu şi acum la fel; nu 
vorbi deocamdată lui sir Williams despre întâlnirea curioasă 
şi neaşteptată pe care o avusese la înapoiere. El îi povesti 
întrevederea cu domnişoara Conception şi progresul pe 
care-l făcuse în inima inocentă şi curată a fetei. 

Sir Williams era încântat. 

— Moşule, zise Rocambole, văzând că orbul se bucură de 
triumful său, mărturiseşte că nici tu n-ai folosit mai multă 
artă pentru a cuceri inima cumnatei tale, Jeanne de Kergaz! 

„Aşa este”, făcu sir Williams semn din cap. 

Rocambole continuă: 

— Dacă-ţi aduci aminte, azi-dimineaţă spuneam că, dacă 
domnişoara Conception se duce în Spania, voi avea timp 


destul pentru a lucra în linişte. 

„Da”, făcu sir Williams semn din cap. 

— Şi că, pentru a întrebuința bine timpul acesta, ar 
trebui să vedem de Baccarat. 

„Da... da...” zise încă o dată orbul, făcând semn din cap. 

— Pe cinstea mea! continuă Rocambole, mare noroc ai 
unchiule! 

Figura lui sir Williams exprimă un fel de uimire. 

— Ghici pe cine am întâlnit eu acum? 

„Nu ştiu”, păru că zice sir Williams, ridicând din umeri. 

— Pe Baccarat. 

Orbul tresări. 

Apoi, scrise cu creionul pe tăbliță. 

„Azi-dimineaţă spuneai că nu este la Paris!” 

— Aşa este. 

„Atunci?” 

— Cu toate astea am întâlnit-o... 

„Nu înţeleg.” scrise sir Williams. 

— Vreau să spun, zise Rocambole încet, că am întâlnit o 
femeie care este soră naturală cu Baccarat şi care seamănă 
cu ea ca două picături de apă... 

Şi Rocambole îi povesti lui sir Williams, care asculta cu 
atenţie, încântat, întâlnirea pe care o avusese cu Rebeca şi 
sechestrarea la care o supusese. Pe măsură ce vorbea, 
figura orbului se lumina, fruntea lui se încreţea, şi 
pleoapele i se agitau în orbite cu o expresie ciudată. 

— Înţelegi, termină Rocambole, că eu nu prea ştiu ce 
folos am trage din întâlnirea aceasta şi cum am putea-o 
întrebuința. 

„Da”, făcu sir Williams din cap, cu gravitate. 

— Cam ce crezi că am putea face? 

Orbul îşi luă capul în mâini şi păru că se gândeşte adânc 
timp de câteva minute. Elevul său nu îndrăzni să-l 
întrerupă. 

În sfârşit, creionul orbului intră din nou în funcţiune şi 
Rocambole citi următorul răspuns: „Dragul meu, du-te şi te 


culcă. 'Treci pe la mine mâine dimineaţă.” 

— Ai găsit ceva? 

„Da; sunt pe cale de a găsi.” 

Supus sfaturilor fostului său maestru, marchizul de 
Chamery se întoarse acasă, răspunse la scrisorile pe care le 
primise în cursul zilei, strânse cu grijă pe cele primite de la 
Conception şi se culcă. 

A doua zi, la ora nouă, se duse din nou la sir Williams. 

Orbul nu dormise toată noaptea. El stătea în acelaşi 
fotoliu în care-l lăsase Rocambole seara, înfăşurat în halatul 
său, iar fruntea îi era acoperită de sudoare. 

— Oh! oh! zise Rocambole, mi se pare că ai avut la ce să 
te gândeşti. 

„Da”. 

— Ai găsit ceva? 

„Da.” 

Orbul scrise: „Când se întoarce Baccarat?” 

— Peste opt zile. 

„EŞti sigur”? 

— Aproape. 

„Foarte bine”. 

Şi Rocambole citi următoarele rânduri scrise de sir 
Williams. 

„Trebuie să găseşti un tânăr entuziast, cam într-o 
ureche, care ar putea să devină în mod serios amorezat de 
doamna contesă Artoff. O dată tânărul acesta găsit, cred că 
Baccarat va avea de ce să se îngrijească.” 

— He! he! zise Rocambole, mi se pare că te ghicesc. Cât 
despre tânăr mi se pare că l-am găsit. Deocamdată mă duc 
să iau masa la vicontesa d'Asmolles. 

Şi Rocambole îl părăsi pe sir Williams. 

Capitolul XLIII. 

Pentru a lămuri ultimele cuvinte pe care le spusese 
Rocambole lui sir Williams, adică pentru a explica speranţa 
pe care o avea de a găsi la sora lui pe tânărul entuziast şi 
nebun pe care i-l ceruse orbul, trebuie să ne întoarcem 


puţin şi să ştim ce s-a petrecut între Fabien d'Asmolles şi 
cumnatul său pe când se întorceau de la înmormântarea lui 
don Jose. 

— Apropo, îi zise vicontele, după ce Rocambole aruncase 
câteva flori pe mormântul rivalului său, îţi aduci aminte de 
Roland? 

— Roland de Clayet, prietenul tău? 

— Da. 

— Ei bine! mi se pare că voiajează. S-a dus în Germania 
să se vindece de pasiunea pe care o avea pentru Andreea, 
baroana de Chamery, murmură falsul marchiz cu un fel de 
amărăciune batjocoritoare. 

— S-a întors, zise Fabien. 

— Când? 

— Azi-dimineaţă. 

— Ah! 

— Uite o scrisoare de la el. 

Şi Fabian îi întinse lui Rocambole următorul bilet: 
„Dragă amice, scria Roland, eram prea bolnav încă 
moraliceşte când te-ai însurat, pentru a avea curajul să 
asist la căsătoria ta, şi am plecat în Germania fără să-mi iau 
rămas bun de la tine. Abia întors de o oră în Franţa, mă 
grăbesc să-ţi scriu pentru a te asigura de nestrămutata şi 
mai cu seamă de recunoscătoarea mea prietenie. 

Vrei să mă inviţi mâine la masă şi să mă prezinţi doamnei 
vicontese d'Asmolles? 

Roland de Clayet” 

— Vezi! îi zise atunci Rocambole cu nepăsare, fără să se 
gândească că va avea nevoie de tânărul acesta zăpăcit, se 
pare că s-a vindecat...! 

— Crezi? 

— Fireşte! cel puţin aşa s-ar părea din moment ce s-a 
întors şi scrie prietenilor săi, lucru care nu se face când e 
cineva cu inima încurcată. 

Şi Rocambole, care se gândea la cu totul altceva, nu mai 
răspunse nimic. Dar, după douăzeci şi patru de ore, adică a 


doua zi dimineaţă, el îşi aduse aminte, după cum s-a văzut, 
de scrisoarea lui Roland, şi cobori la vicontesă, ca un om 
care se duce la o întâlnire amoroasă. 

Roland venise deja. Fabien se retrase cu el în cabinetul 
de fumat şi Rocambole îi găsi acolo. 

— Ai venit tocmai la timp! zise Fabien văzându-l intrând, 
să asculţi istoria lui Roland; e foarte nostimă... 

— Ce este? zise falsul marchiz strângând mâna lui 
Roland. 

— Nu spuneai tu ieri că oamenii amorezaţi nu scriu 
niciodată prietenilor lor? 

— Ba da... asta este părerea mea. 

— Părerea ta este falsă! 

— Crezi? 

Şi Rocambole se uită la Roland. 

Tânărul avea o mutră slăbănoagă şi melancolică. 

— Oh! oh! zise marchizul, nu cumva m-am înşelat, este 
tot amorezat? 

— Vai! da! 

— Dar, zise Fabien râzând, nu de Andreea, ci de 
altcineva. S-ar părea că este la modă să scapi de o 
încurcătură de inimă şi să dai de alta. 

— Un cui scoate pe altul, zise Rocambole. 

— Comparaţia este dreaptă. Bietul Roland a plecat din 
Paris disperat, cu inima zdrobită, cu sufletul deziluzionat; a 
plecat, să rătăcească pe drumuri şi prin păduri, prin toate 
hotelurile şi cărările nemţeşti, căutând o mângâiere în 
durerea lui şi s-a jurat să nu se întoarcă la Paris decât 
complet vindecat. 

— Leacul era bun. 

— Fireşte, fiindcă s-a vindecat în mai puţin de trei luni; 
dar la începutul lunii a patra şi-a simţit inima goală şi i-a 
venit poftă din nou; fără îndoială şi-a băgat dracul coada, şi 
bietul băiat s-a întors cu altă iubire în inimă. 

— De vreo nemţoaicâ? 

— Nu, de o rusoaică. 


Rocambole tresări. 

— Amănuntele nu le ştiu, adăugă Fabien... dar cum 
iubirea simte nevoia să se destăinuie, sigur că Roland o să 
ne spună ceva. 

— Oh! doamne! zise Roland cu tristeţe, amănuntele nu le 
cunosc nici eu, cum nu le cunoaşteţi nici dumneavoastră. 

— Vrei să glumeşti? zise Fabien. 

— Nu. Femeia pe care o iubesc... 

EI se opri şi păru că stă la îndoială. 

— Ce bine face cuvântul ăsta, zise Rocambole cu ironie: 
femeia pe care o iubesc...! 

— Pe femeia pe care o iubesc, zise Roland, abia am 
văzut-o o dată... 

— Şi te-ai şi amorezat? 

— La nebunie...! 

— Încă un cuvânt neserios, zise Rocambole. 

— Oh! nu râdeţi, zise Roland, cu un surâs mâhnit, sufăr 
grozav. 

— Atunci, ai venit la Paris să te vindeci de iubirea asta, 
după cum te-ai dus în Germania, ca să scapi de cealaltă? 

Roland dădu din cap. 

— Am văzut-o o singură dată, continuă el, şi nu am vorbit 
cu ea deloc. 

— Dragă domnule, exclamă Rocambole, dumneata nu 
eşti un om, eşti un fel de jucărie... auzi vorbă! să vezi o 
femeie o singură dată, să nu vorbeşti cu ea deloc şi să o 
iubeşti la nebunie... nu se întâmplă aşa ceva decât în 
romane. 

— Chiar un roman este la mijloc. 

— Îl putem citi şi noi? 

— Da, vi-l voi spune: este simplu şi trist. Ajunsesem ta 
Baden, când am întâlnit-o. Venisem în oraşul acela de 
câteva zile şi începusem deja să regret Parisul. Unul din 
acei amici ai întâmplării, cu care se leagă prietenia în 
douăzeci şi patru de ore, mă duse la un bal. „Haide, îmi zise 


el, să-ţi arăt pe cea mai frumoasă femeie pe care o avem 
aici... pe contesa Artoff.” 

La auzul acestui nume, Rocambole se emoţionă atât de 
tare încât fu aproape să răstoarne măsuţa de care sta 
rezemat. Fabien nu observă emoția aceasta şi Roland 
continuă: 

— Contesa Artoff, îmi spuse amicul meu de ocazie, este o 
fostă femeie la modă, cunoscută în lumea pariziană sub 
numele de Baccarat. Din cauza unei iubiri nenorocite, a 
intrat pe calea dreaptă a vieţii şi contele, care este putred 
de bogat, a luat-o în căsătorie”. Auzisem vorbindu-se de 
femeia aceasta, şi m-am dus la bal stăpânit de o curiozitate 
vie. Am valsat cu ea. După ce am terminat valsul, eram 
amorezat nebun. 

— Ei drace! zise Rocambole, dar iute te mai aprinzi 
dumneata. 

Roland îşi reluă o fizionomie fatală şi melancolică şi îşi 
duse mâna la inimă. 

Apoi, surâzând dureros, zise: 

— Iubirea se naşte instantaneu. Aveaţi dreptate 
adineauri când spuneaţi că sunt un fel de jucărie şi că mă 
aprind prea repede. 

— Păzeşte-te de foc! răspunse Rocambole, care îşi 
recăpătase tot sângele rece. 

— Asta este toată istoria? întrebă Fabien. 

— Nu. 

— Spune-ne urmarea. 

— Ileşind de la bal, eram înfierbântat; toată noaptea am 
avut friguri. Credeam că înnebunesc. 

— Nebun erai de mult! zise Fabien. 

— Sst! zise Rocambole, continuaţi, domnule Roland, 
continuaţi... 

— A doua zi m-am hotărât să o urmăresc pe contesă, şi 
să fac, mai curând sau mai târziu, să fiu iubit de ea, chiar 
dacă s-ar fi cerut să cuceresc lumea pentru a obţine 
dragostea ei. 


— Şi, întrerupse Rocambole, aţi fi fost în stare să mutaţi 
şi câteva stele din locul lor dacă v-ar fi cerut! Ce poetică 
mai este şi iubirea! 

— A doua zi îmi pierdui vremea plimbându-mă pe Aleea 
Lichtenthal, nădăjduind să o întâlnesc. La ora trei mă 
duceam să ascult muzică la cafeneaua unde venea de 
obicei; la cinci mă duceam la hotelul „Englitera”, unde lua 
masa. Într-o zi, pe când o aşteptam, fără să o întâlnesc, am 
aflat că plecase din Baden a doua zi după bal. 

— A plecat la Paris? 

— Nu, la Heidelberg. 

— Foarte frumos! zise Rocambole, aţi fost şi la 
Heidelberg? 

— Am fost. 

— Şi v-aţi întâlnit cu ea din nou? 

— l-am salvat viaţa, zise el cu un orgoliu ridicol. 

— Iertaţi-mă, îl întrerupse Rocambole, înainte de a 
merge mai departe, daţi-mi o explicaţie. Aţi salvat viaţa 
contesei? 

— Da. 

— Adineauri spuneaţi că de-abia a-ţi văzut-o... că nu i-aţi 
vorbit măcar o singură dată? 

— Aşa este. 

— Asta e nostim, zise Rocambole. 

— Din toate acestea eu nu înţeleg decât un singur lucru, 
zise Fabien, că nebunia amicului nostru Roland s-a schimbat 
în monomanie. 

Roland ridică din umeri. 

— Când vei şti ce mi s-a întâmplat, mă vei înţelege, zise 
el. 

Dar Fabien îl întrerupse cu un gest. 

— Haidem la masă, zise el. Vom continua acolo povestea 
aventurilor tale. 

Şi îl luă pe Roland de braţ. 

Rocambole îi urmă zicându-şi: „Mare noroc mai am! De 
şase luni încoace toate lucrurile îmi merg de minune. Sir 


Williams şi cu mine căutam un tânăr entuziast şi nebun care 
să se amorezeze de Baccarat, şi iată că întâmplarea ne 
trimite unul ca la comandă. Dacă dracul mi-ar cere 
vreodată parale pentru toate serviciile care mi le-a făcut, aş 
avea multe milioane de plătit.” 

După masă, vicontele Fabien d'Asmolles trecu în 
cabinetul de fumat, împreună cu pretinsul său cumnat 
Rocambole, şi cu vechiul său prieten Roland Clayet. 

În timpul prânzului, Roland avusese delicateţea să nu 
vorbească nimic de Baccarat. 

— Dragul meu, zise atunci Fabien, oferind ţigări atât lui 
Rocambole, cât şi lui Roland, să nu crezi că Chamery şi cu 
mine ne mulţumim doar cu ce ne-ai spus. 

— Adică? 

— Vrem să ştim ce s-a mai întâmplat cu dragostea ta. 

— Eu, zise Rocambole, ard de nerăbdare să ştiu cum aţi 
scăpat viaţa femeii pe care de-abia aţi văzut-o. 

— Şi cu care n-ai vorbit niciodată! adăugă Fabien. 

— Mă iertaţi, am schimbat între noi opt sau zece cuvinte. 

— Când i-ai salvat viaţa, sau altă dată? 

— Când am valsat cu ea. 

Cei doi tineri începură să râdă. 

— Oh! nu râdeţi, zise Roland. 

— E greu să nu râdem. 

— De ce e greu? 

— Fiindcă am auzit vorbindu-se de Baccarat când nu era 
încă contesa Artoff... şi pe vremea aceea nu era mută. 

— Sigur că nici la bal n-a fost mută, observă Rocambole. 

— Fireşte că nu, zise Roland, dar era mută când i-am 
salvat viaţa. 

— De ce? 

— Pentru că era leşinată. 

— Şi ăsta este un motiv? zise Rocambole. 

— Ea nu şi-a revenit în fire? 

— Ba da. 

— Şi nu ţi-a mulţumit? 


— Plecasem. 

Rocambole luă atitudinea unui om cuprins de o 
admiraţie profundă. 

— Şi să mai zici că nu este adevărat când se vorbeşte de 
cavalerii aceia care aşteaptă ca femeia căreia i-au salvat 
viaţa să-şi vină în simţire şi să dispară cu modestie, înainte 
de a-i vedea şi de a le mulţumi. 

— Nu este aşa, zise Roland, n-am plecat de voie... am 
plecat de nevoie. 

— Oh! oh! e o poveste întreagă. 

— Ei bine! zise vicontele, spune-o! vreau, s-o ştiu. 

Roland se răsturnă în fotoliul său, îşi reluă aerul fatal şi 
zise: 

— Contesa a plecat din Baden a doua zi după balul la 
care o văzusem. Plecase cu soţul ei la Heidelberg, oraşul 
care veşnic va fi maiestuos prin ruinele lui şi prin studenţii 
veşnic gălăgioşi şi veseli. 

— Şi asta este o frază, observă Rocambole; să vedem 
urmarea. 

— Or, continuă Roland, am plecat şi eu imediat spre 
Heidelberg, unde am ajuns în aceeaşi seară şi am aflat, la 
hotelul „Prinţul Carol”, că contele plecase la Frankfurt, dar 
că contesa rămăsese singură, într-o căsuţă situată la 
marginea râului Nekar, la o depărtare de un sfert de oră de 
oraş. După cum se spunea, ea trebuia să stea acolo o lună şi 
să aştepte întoarcerea soţului. Contele Artoff venise mai 
întâi la Frankfurt şi pe urmă plecase la Berlin pentru 
afaceri. Nu puteam, pe motiv că valsasem o singură dată cu 
ea, să mă prezint la contesă: dar m-am hotărât să fac totul 
ca din întâmplare. 

— Pentru a te prezenta? 

— Nu, pentru a o întâlni. 

— Şi ai reuşit? 

— Să vedeţi. 

Roland se sculă în picioare şi continuă: 


— La marginea oraşului Heidelberg am găsit un mic 
hotel nemţesc unde mâncau studenţii. Am stat acolo şi am 
mâncat cu ei la masă. De la fereastra odăii mele vedeam 
casa femeii iubite. După trei zile eram la curent cu 
obiceiurile contesei. Ea ieşea în fiecare zi la ora două. 

— Pe jos? 

— Nu, cu vaporaşul. Se urca într-un vaporaş drăguţ, 
condus de doi cazaci bărboşi, vicleni, pe care, fără îndoială, 
tiranul rus îi pusese să o păzească. 

La aceste ultime cuvinte, Fabien ridică din umeri. 

— Tu nu ştii, dragul meu, că contele îşi iubeşte soţia la 
nebunie. 

— Acesta este un motiv în plus ca să fie gelos. 

— Nu ştii că soţia lui îl adoră? 

Roland strâmbă din nas, dar cu toate acestea continuă: 

— Contesa mergea circa două leghe în susul apei. Din 
când în când cobora pe mal şi se plimba culegând flori; opt 
zile am pândit-o de pe țărm îmbrăcat ca student. 

— Şi n-a venit la mal? 

— Ba da, a venit o dată. 

— Şi i-ai ieşit înainte? 

— Nu; inima îmi bătea prea tare, n-am îndrăznit, am 
salutat-o doar. Ea a răspuns la salutul meu şi păru câănu mă 
recunoaşte. A doua zi la aceeaşi oră m-am dus la locul 
obişnuit; în curând am văzut apărând vaporaşul. 

— Cu contesa? 

— Fireşte. Bătea vântul tare, şi cazacii, în loc să se 
servească de lopeţi, întinseseră pânzele. Barca mergea cu o 
viteză uimitoare, apropiindu-se şi depărtându-se rând pe 
rând de mal. 

— Grozavi marinari erau cazacii aceia! zise Rocambole. 


— Ceva mai mult, nu ştiau nici să înoate. 

— Întocmai ca un ofiţer de marină, o cunoştinţă de-a 
mea, care scrie romane foarte frumoase, adăugă Fabien, şi 
care era cât pe ce să se înece în baie. 

— Cazacii aceia, continuă Roland, ştiau atât de puţin să 
înoate, încât vântul, răsturnând barca, se agăţară de ea cu 
atâta putere, încât uitară de stăpâna lor, care era în mare 
pericol. 

— Parcă te văd! 

— Contesa, căzută în apă, era gata să se înece. Din 
fericire, eu eram acolo. Mă dezbrăcai repede de haine şi mă 
aruncai în apă salvându-mi femeia iubită exact în momentul 
când se ducea la fund pentru totdeauna. 

— Bravo! 

— Bagă de seamă, zise atunci Fabien, că prietenul nostru 
povesteşte toate lucrurile acestea cu o degajare admirabilă, 
ca şi cum ne-ar povesti o partidă de pescuit. 

— După ce m-am luptat un moment împotriva curentului, 
care era foarte repede, continuă naratorul, am reuşit s-o 
scot pe contesă la mal. Era leşinată. 

— Dar cazacii...? 

— Cazacii reuşiseră să întoarcă barca, să o golească şi, 
strângând pânzele, vâsliră imediat la mal. Ei o luară pe 
contesa leşinată, o puseră în barcă, mă salutară cu 
gravitate şi plecară, lăsând barca în voia curentului. După 
două ore, m-am prezentat la contesă pentru a afla cum îi 
mai este. Unul din cazaci veni să-mi deschidă, mă 
recunoscu şi îmi trânti uşa în nas. 

— Foarte politicos. 

— A doua zi am trimis contesei cartea de vizită, 
nădăjduind că îmi va răspunde cel puţin cu o scrisoare prin 
care să-mi mulţumească. 'locmai aşa se întâmplă, am primit 
un bilet conceput astfel: „Contesa Artoff nu va uita 
niciodată că datorează viaţa domnului Roland de Clayet şi 
speră că el va veni să primească, la Paris, peste 


cincisprezece zile, mulţumirile, în persoană.” Asta înseamnă 
că ea nu voia să mă primească la Heidelberg. 

— Şi ce-ai făcut? 

— Nici eu nu ştiam ce trebuia să fac, când am primit a 
doua scrisoare. 

— De la cine? 

— De la unchiul meu, Cavalerul; unchiul mă chema să vin 
cât se poate de repede, pentru o afacere de familie. Am 
plecat, sperând să mă vindec şi de iubirea aceasta. Am stat 
trei zile în Franche Comte, şi m-am întors mai amorezat 
decât plecasem din Heidelberg. Dar, termină Roland, 
contesa va veni peste opt zile, şi atunci va trebui să o văd şi 
să mă iubească. 

— Oh! oh! zise Fabien, ştii că-mi place acest „va trebui”. 

— Şi mie îmi place, zise Rocambole plecând, sub 
pretextul că are o afacere urgentă. 

Falsul marchiz urcă la sir Williams. 

— Unchiule, zise el, l-am găsit pe omul entuziast. 

„Acela care ar putea să se amorezeze de Baccarat?” 
întrebă orbul scriind pe tăbliță. 

— Nu, acela care este amorezat deja. 

Şi Rocambole îi povesti lui sir Williams tot ceea ce văzuse 
şi auzise. 

Figura mutilatului se lumină de un surâs hidos. 

Apoi scrise pe placa lui. 

„Am găsit ce trebuie să facem. Ascultă!” 

Să urmărim această nouă uneltire a lui sir Williams, a 
omului a cărui ură şi răzbunare păreau inspirate de geniul 
fatal. 

Capitolul XLIV 

Câteva ore după o lungă şi misterioasă conversaţie cu sir 
Williams, Rocambole cobori din trăsură în strada Suresnes 
şi intră în casa în care era prizonieră din ajun sora naturală 
a contesei Artoff. Biata curtezană din cartierul latin, când se 
deşteptă a doua zi dimineaţă în camera aceea frumoasă a 
lui Rocambole, crezu că visează. 


Valetul intră şi ceru să-i dea ordine. 

Tânăra răspunse cu naivitate. 

— Mi-e foame. 

Valetul se înclină, plecă şi se întoarse după cinci minute, 
aducând un dejun delicat dar bogat, însoţit de o sticlă de 
vin vechi. 

După ce îi trecu uimirea, Rebeca - aşa îi spusese lui 
Rocambole că o cheamă, începu să mănânce cu lăcomie. 
Când Rocambole sosi, obrajii ei erau roşii din cauza vinului; 
se cam ameţise, ceea ce se trăda printr-un fel de veselie şi 
prin privirea strălucitoare, obraznică chiar. Sub zdrenţele 
ei, femeia aceea poseda încă frumuseţea puţin obosită dar 
bătătoare la ochi a contesei Artoff. 

„Dacă femeia aceasta ar fi îmbrăcată ca Baccarat, 
asemănarea ar fi desăvârşită.” 

— Bună ziua, fata mea, îi zise el strângându-i mâna, ce 
mai faci? cum te simţi? 

— Bine, foarte bine... ştiţi că se trăieşte bine aici la 
dumneavoastră, răspunse ea. 

— Nu-i aşa? 

— Dacă aş avea o locuinţă ca asta... v-aş iubi din toată 
inima. 

— Vei avea. 

— Îmi daţi casa aceasta? zise ea cu bucuria naivă a unui 
copil căruia i se promite o jucărie. 

— Nu, îţi dau alta la fel. 

Ea crezu că Rocambole glumeşte şi se uită la el cu 
neîncredere. 

— Haide, zise el, vino cu mine. 

— Unde? 

— În apartamentul tău. 

— Adevărat? 

— Fireşte. 

Falsul marchiz înţelese că rochia uzată, ghetele, pălăria 
stricată şi şalul vechi al Rebecăi aveau nevoie de o 
transformare radicală; el trecuse mai întâi pe la un magazin 


şi făcuse cumpărăturile necesare transformării la care voia 
s-o supună pe fată. Un servitor adusese pachetele în care se 
găseau aceste obiecte, pe care le dusese în cabinetul ei de 
toaletă. Rocambole o invită foarte grațios pe Rebeca să se 
îmbrace. Aceasta dispăru pentru moment şi se întoarse 
gătită cu lucrurile care îi fuseseră aduse. 

Aşa zisul nepot al lui sir Williams îi aruncă apoi pe umeri 
un şal mare, o luă de mână şi îi zise: 

— Vino, trăsura te aşteaptă. 

— Trăsura mea? zise ea. 

— Fireşte! eu nu vreau să mergi pe jos. 

— Mi se pare că visez, murmură ea. 

Într-adevăr, la poartă, aştepta un cupeu frumos, albastru 
tras de un cal sur, cu un vizitiu îmbrăcat în livrea neagră, 
fără galoane. 

Rocambole o urcă pe Rebeca în cupeu, se aşeză lângă ea 
şi îi zise vizitiului: 

— La Passy, strada Pompelor. 

După douăzeci de minute, cupeul se opri înaintea unei 
căsuțe drăguţe, cu o curte foarte mică, cu ziduri de 
cărămidă roşie şi cu pervazurile ferestrelor încadrate într- 
un chenar de piatră. 

— Iată casa ta, zise Rocambole dându-se jos din cupeu şi 
oferindu-i braţul, nu e tocmai mare... 

— Casa mea...! 

— Dar e confortabilă. 

Şi o conduse pe Rebeca, uimită, până într-un vestibul 
pavat cu marmură neagră împestriţată cu alb, împodobită 
de jur împrejur cu flori şi cu arbuşti în ghivece, la 
extremitatea căruia o scară mică, în formă de spirală, 
conducea la primul etaj. 

Marchizul străbătu cu Rebeca vestibulul acesta şi, după 
ce urcară scara, o introduse într-un salon de toată 
frumuseţea, garnisit cu un covor scump, alb, cu flori roşii, 
salon care părea că este aranjat de o mână de artist, cu 


tablouri de preţ şi cu fel de fel de bibelouri aranjate cu un 
gust perfect. 

— Ce frumos e aici! zise Rebeca. 

Din salon, marchizul o duse în camera de culcare. 

Camera aceasta era tapetată cu catifea albastră, culoare 
care făcea să iasă în evidenţă frumuseţea acestei femei 
blonde. 

Rocambole o pofti pe tânără pe un fotoliu. 

— lată-ţi camera de culcare, zise el. Aici vei primi 
dimineaţa. 

Apoi sună. 

O cameristă foarte drăguță îşi arătă mutra, în prag. 

— Aţi sunat? întrebă ea. 

— Da, zise marchizul. Stăpâna ta vrea să se îmbrace, şi 
să primească croitoresele. 

Marchizul o sărută pe frunte pe Rebeca şi îi zise: 

— Acum eşti la tine acasă, şi te las să te instalezi. 

— Cum! zise ea, pleci? 

— Da, dar mă voi întoarce diseară. Să-mi prepari masa. 

Rebeca se obişnui imediat cu luxul din casă, cu toate că 
nu se simţea prea în largul ei. În diferitele clase ale vieţii 
pariziene, asemenea metamorfoze sunt destul de dese. Un 
mizerabil care, în ajun, locuia la al şaptelea etaj şi care se 
culcase visând să se sinucidă, se pomenea a doua zi 
deşteptat la etajul al doilea. 

Rebeca, văzând că Rocambole nu glumea, îşi zise în sine: 
„Mi se pare că am pus mâna pe un om de treabă şi care nu 
se uită la parale. Pentru că el vrea să mă îmbrace, nu văd 
deloc motivul pentru care l-aş refuza.” 

În momentul când voia să iasă, marchizul se întoarse: 

— Să ştii, zise Rocambole, că ai o bucătăreasă, o 
cameristă, un vizitiu şi doi cai. Adio, drăguță... 

— Adio, dragul meu, răspunse sora frumoasei Baccarat, 
încredinţată că Rocambole se amorezase de ea. 

Rocambole plecă pe jos de la casa din strada Pompelor şi 
cobori până la chei, unde găsi o trăsură care putea fi 


tocmită cu ziua. 

— Unde merge domnul? 

— Strada Suresnes, de acolo în strada Ponthieu, zise el 
vizitiului. 

Să-l urmărim pe eroul nostru câteva minute, şi să 
pătrundem, înaintea lui, în apartamentul unde, cu trei zile 
în urmă, don Jose îşi făcuse toaleta de bal, fără să se 
gândească că aceasta avea să fie toaleta sa de moarte. 

Cadavrul, după cum ştim, fusese transportat, nu la 
domiciliul defunctului, ci la palatul de Sallandrera. 

Zampa, valetul credincios, îl aşteptase toată noaptea pe 
stăpânul său, şi făcându-se ziuă se duse la palatul de 
Sallandrera. Acolo află catastrofa. 

„Oh! oh! îşi zise Zampa, mi se pare că necunoscutul 
acela i-a făcut figura.” 

Şi se întoarse în strada Ponthieu. 

Ajuns aici, îşi făcu următoarea socoteală: „Dacă stăpânul 
meu ar fi trăit, aş fi putut deveni intendentul său. Stăpânul 
meu a murit, prin urmare ce trebuie să fac? Un bandit 
ordinar nu s-ar da în lături să-l devasteze pe defunct şi să 
tragă la stânga tot ce ar găsi. Dar eu sunt om cinstit, sau, 
cel puţin, nu sunt atât de prost. Daca aş fi luat opt sau zece 
mii de franci de aici, câteva bijuterii şi aş fi vândut cei trei 
cai care sunt în grajd, unde aş fi ajuns? Desigur că m-aş fi 
dus la puşcărie pentru cincisprezece sau douăzeci de mii de 
franci. E prea puţin. Mai bine să aştept... Apoi ducele de 
Sallandrera îl va plânge atât de mult pe don Jose încât ar fi 
în stare să mă ia sub aripa sa numai pe motiv că l-am servit 
pe nepotul său cu credinţă. Or, prietenia ducelui e aproape 
o avere. În al doilea rând...” 

Aici Zampa se întrerupse şi trebui să se gândească. 

„În al doilea rând, reluă el în sfârşit, deoarece don Jose e 
mort, iar eu am luat parte la moartea lui, fără să ştiu pentru 
ce, numai din cauză că cineva dorea aceasta, acest cineva 
sunt mai mult ca sigur că râvnea mâna domnişoarei 


Conception. Or, fiindcă eu cunosc secretul acestuia, sunt 
sigur că nu va întârzia să aibă nevoie de serviciile mele.” 

Socoteala aceasta era atât de adevărată, încât Zampa 
stătu foarte liniştit în apartamentul stăpânului său; timp de 
trei zile plânse cu lacrimi fierbinţi de câte ori trecu prin faţa 
portarului şi manifestă o durere atât de vie, încât, în timpul 
ceremoniei funebre, în momentul când corpul lui don Jose 
era coborât în cavoul provizoriu, ducele de Sallandrera îl 
zări pe valetul nepotului său plângând din toată inima şi 
abia ţinându-se pe picioare; căci Zampa spera să tragă un 
folos oarecare din durerea pe care o manifesta. 

De trei zile Zampa, pe care justiţia îl făcuse custodele 
sigiliilor puse în apartamentul defunctului, continua să 
îngrijească de cai şi de toate ale casei, aşteptând să apară 
acel necunoscut misterios care îi cumpărase secretul. 

Trecură trei zile şi nu veni nimeni. Ducele de Sallandrera 
plecase chiar în dimineaţa aceea, fără să rezolve situaţia lui 
Zampa. 

Acesta fusese lăsat în mod provizoriu în strada Ponthieu. 

„Mi se pare că am scrântit-o! începu el să se gândească. 
Te pomeneşti că ducele nu se mai întoarce şi că 
necunoscutul nu se mai gândeşte la mine. Trebuia să-mi 
scot eu singur plata ostenelilor mele.” 

Zampa tocmai se gândea cu regret la lucrul acesta, când 
auzi sunând clopoţelul. 

El alergă să deschidă. 

Personajul acela, pe care Zampa îl văzuse de mai multe 
ori, pe care Fatima îl luase drept dracul, în sfârşit, omul cu 
haina poloneză, cu părul blond şi cu barba roşie, stătea în 
faţa lui în pragul uşii. 

Zampa îl salută până la pământ. 

— Eşti singur? întrebă noul venit pe un ton autoritar. 

— Absolut singur. 

Rocambole intră. 

— Închide uşa, adăugă el. 


Zampa trase zăvoarele şi îl urmă pe vizitatorul său până 
în salon unde acesta se trânti cu nepăsare pe o canapea. 

— Acum să vorbim, zise el. 

Zampa rămase respectuos în picioare. 

— Eşti un băiat inteligent... zise Rocambole. 

Zampa se înclină. 

— Mi se pare că înţelegi chiar când ţi se spun vorbele pe 
jumătate. 

— Da, de multe ori. 

— Şi chiar când nu ţi se spun deloc? 

— Câteodată. 

— Poţi să-mi dai amănunte exacte despre moartea lui 
don Jose? 

— He! he! zise Zampa, ştiţi că e nostimă întrebarea 
aceasta? 

— De ce? 

— Pentru că mă întrebaţi ceea ce dumneavoastră ştiţi 
mai bine decât mine. 

— Cum aşa? 

— Cel puţin, aşa cred eu. 

— Ei bine! fie... spune înainte. 

— Don Jose a murit de o lovitură de pumnal, dată de 
Fatima. 

— Şi pe urmă? 

— Mi se pare că dumneata i-ai dat pumnalul... 

— Posibil şi asta, dar ştii şi pentru ce? 

— Prea bine, nu ştiu. 

— Atunci ce ştii? 

— Don Jose a murit pentru că trebuia să se însoare cu 
domnişoara Conception. 

— Şi asta-i posibil. 

— Oricum continuă Zampa, căsătoria aceasta nu vă 
convenea, lucru care dovedeşte că dumneavoastră sunteţi 
instrumentul... 

— Ah! instrumentul... 


— De!... zise Zampa cu nerăbdare, nu zic că chiar 
dumneavoastră aţi vrut să vă însuraţi cu domnişoara 
Conception. 

— Aşa este, eu vreau să mă însor, zise Rocambole. 

— Aşadar, dumneavoastră sunteţi instrumentul altuia 
care voieşte să se însoare. 

— Destul, zise Rocambole, văd că eşti un băiat de spirit. 

— Sunteţi prea bun. 

— Dacă judeci bine situaţia, ne vom înţelege de minune. 

— Sper... zise Zampa, care se hotări să se vândă scump. 

— Prietene, zise cu răceală omul cu haina poloneză, uiţi 
mi se pare că eu ştiu istoria lui Zampa, condamnatul la 
moarte... 

Zampa tresări. 

— Şi prin urmare, îl putem trimite la eşafod, dacă ne 
place. 

— De aceea, zise Zampa cu umilinţă, sper că veţi fi mai 
indulgent. 

— Spune mai bine, generos. Te plătesc destul de bine. 

Zampa salută. 

— Nu e aşa, că ai vrea să fii intendentul bărbatului 
domnişoarei Conception? 

— M-am gândit la asta, zise Zampa. 

— Vei fi! 

Zampa salută din nou. 

— Cu condiţia să fii câtva timp camerist, continuă omul 
cu haina poloneză. Unul din amicii mei, ducele de Château- 
Mailly, care mă încurcă şi lângă care vreau să pun o 
persoană sigură, are nevoie de un camerist. 

— Îl cunosc din vedere. 

— Este un duce de treizeci şi doi de ani, destul de bogat 
pentru a se lăsa furat. 

— Am înţeles, zise Zampa cu obrăznicie. 

Rocambole se ridică. 

— Mâine, te vei prezenta la el, adăugă Rocambole; îţi voi 
da o scrisoare de recomandare. 


— De la cine? 

— De la domnişoara Conception. Ţi-o voi trimite prin 
poştă. 

Rocambole plecă şi se întoarse în strada Suresnes, unde 
redeveni marchizul de Chamery. 

— Germain, zise Rocambole valetului său, te dau afară. 

— Mă daţi afară? strigă Germain uimit; v-am supărat cu 
ceva? 

— Nu. 

— Dar... atunci... 

— Îţi măresc leafa. 

Valetul căscă ochii mari, crezând că stăpânul îşi bat joc 
de el. 

— 'Te concediez şi te recomand unui amic al meu. 

— Poate la domnul Roland de Clayet? întrebă cu 
obrăznicie servitorul. 

— Da, zise Rocambole, care luă un loc şi scrise: 
„Scumpul meu Roland, Te-ai plâns azi-dimineaţă de 
pierderea gromului tău, care, pe când lipseai de acasă, a 
fugit după ce ţi-a omorât pe Fra Diavolo, calul arăbesc, 
favoritul tău. 

Îţi fac un cadou, o perlă mai bună ca toate comorile lui 
Ali-Baba, pe valetul acesta care se numeşte Germain, care 
face pe balonul faţă de servitoarele din mahala, duce 
scrisorile cum nu se poate mai bine, curtează cameristele 
ale căror stăpâne au afaceri de amor cu stăpânul lor; la 
ocazii minte, nu roşeşte niciodată, cunoaşte puţin literatura, 
fiindcă a servit la o autoare dramatică cu cumpătare şi nu 
deschidea scrisorile decât în împrejurări foarte serioase. 

Ţi-l trimit şi sunt sigur că în mai puţin de cincisprezece 
zile te va introduce în casa femeii pe care o iubeşti, sau, 
dacă nu va putea să facă asta, va reuşi cel puţin să se 
înţeleagă cu oamenii ei. 

Îţi strâng mâna. 

Marchizul de Chamery” 

Rocambole îndoi scrisoarea şi i-o dădu lui Germain. 


— Vino mâine pe aici, zise el, să-ţi dau instrucţiuni. 

— Puteţi fi sigur, răspunse valetul, că amicul 
dumneavoastră va fi jucat în mod artistic. 

La orele şase fix, marchizul Albert-Frederic-Honore de 
Chamery cobori din trăsura lui în strada Pompelor, la Passy, 
la poarta căsuţei unde în dimineaţa aceleiaşi zile o dusese 
pe sora naturală a frumoasei Baccarat. 

Rebeca se schimbase deja. Ea îşi adusese aminte de 
câteva scurte şi îndepărtate zile de belşug şi îşi recăpătase 
îndrăzneala. Învăţase şi să comande. 

Rocambole găsi un prânz delicat, udat cu un vin excelent 
de Bordeaux. 

— Apropo, îi zise el aşezându-se la masă, poate îţi 
închipui că eu vreau să devin... cum să zic?... amicul tău. 

— Fireşte! răspunse ea cu surâsul obraznic al femeilor 
de seama ei, turnându-şi şampanie în pahar, mi se pare că 
ai tot dreptul. 

— Crezi? 

— Când cineva face ceea ce ai făcut dumneata... 

— Ei bine! te înşeli. 

— Ce, strigă ea uimită, ce ai de gând să faci din mine? 

— O femeie cumsecade... bine văzută în lume... 

— Asta-i bună! zise Rebeca râzând, nu cumva dumneata 
eşti vreun filantrop, care n-are altceva de făcut decât să 
atragă pe cărarea virtuţii bietele femei rătăcite pe drumul 
cel mare al viciului. 

— Nu tocmai, dar vreau să te fac vrednică de numele 
care va trebui să-l porţi de aci înainte. 

— Cum? vrei să-mi dai alt nume? 

— Fireşte. 

— Şi... cum mă voi chema? 

— De aici înainte te vei numi contesa Artoff, adică 
BACCARAT, zise Rocambole apăsat. 

Capitolul XIV. 

Domnul Roland de Clayet, acel tânăr care se bătuse eu 
vicontele Fabien d'Asmolles pentru domnişoara Andreea 


Brunot, zisă de Chamery, tânărul acela, care, după 
căsătoria acesteia, se dusese în Germania pentru a se 
vindeca şi se întorsese de acolo cu o nouă pasiune, pe care 
o simţea pentru contesa Artoff, adică pentru Baccarat; 
Roland de Clayet, ziceam, stătea într-o dimineaţă la el 
acasă, la opt zile după ce luase masa cu Rocambole, cu 
vicontele şi cu vicontesa. 

După cum se ştie, Roland locuia în strada Provence. 

El avea un apartament mic, dar confortabil, cam 
extravagant în ceea ce privea dispoziţia şi mobilarea lui, cu 
trofee de arme în sala de mâncare, cu fel de fel de chipuri 
femeieşti în salon, cu o colecţie minunată de pipe turceşti, 
orientale, chinezeşti, în cabinetul de fumat, şi cu un cabinet 
de toaletă plin cu fel de fel de sticluţe şi de creme. 

Roland, un adevărat fanfaron al viciului, studiase viaţa 
reală, puţin prin romane, mai mult în intimitatea câtorva 
tineri emancipaţi ca şi el în momentul când ieşiseră din 
şcoală, şi care, ca şi el, erau încredinţaţi că vârsta 
înţelepciunii desăvârşite este la douăzeci de ani; că amicul 
cel mai sigur este croitorul care te împrumută cu parale, că 
femeia cea mai puţin respectabilă este aceea care se arată 
indiferentă la declaraţiile bombastice ale copiilor cărora de 
abia a început să le mijească mustăţile, şi că cea mai 
vrednică femeie de a fi iubită este aceea care a avut două 
sau trei scandaluri şi care a reuşit să atragă atenţia asupra 
ei a întregii lumi. Roland era unul din acei oameni care, 
neiubind niciodată din inimă, au profanat adevărata iubire. 
În pasiunea pe care o simţea acum şi pe care mărturisise cu 
atâta reclamă lui Fabien şi lui Rocambole, era poate mai 
multă vanitate decât iubire adevărată. 

De opt zile Roland, care se credea omul cel mai nefericit 
din lume, cel mai grozav izbit de acea boală fatală care se 
numeşte iubire, se plimbase aproape pretutindeni. Fusese 
văzut vinerea la operă, în fiecare seară la club şi în fiecare 
zi de la trei la patru pe Champs-Elys6es, călare sau cu 
trăsura. 


Se întâlnise cu douăzeci de prieteni şi fiecăruia îi făcuse 
confidenţe, cu condiţia de a păstra secretul, în legătură cu 
iubirea pe care o simţea pentru Baccarat. 

Unul singur din prietenii lui Roland nu era la curent cu 
noua lui pasiune. Pe acesta îl cunoaştem, este tânărul Octav, 
martorul neînduplecat care se făcuse atât de ridicol în ziua 
duelului pe care-l avusese Roland cu vicontele Fabien. 

Dar dacă domnul Octav nu ştia nimic încă, aceasta nu 
era din cauza prietenului său Roland. Vina era a întâmplării. 
De când se întorsese la Paris, Roland nu se putuse întâlni 
nici o singură dată cu Octav. Acesta lipsea din Paris. 

După cum am spus, în dimineaţa aceea, pe la orele 
unsprezece, Roland era acasă şi îşi făcea toaleta cu toată 
seriozitatea şi atenţia minuțioasă a unui om care, în viaţa 
lui, n-a avut altă ocupaţie mai gravă şi care dă o importanţă 
extremă felului în care îşi înnoadă cravata. 

Cameristul său cel nou, acela pe care i-l trimisese 
Rocambole, îl ajuta în această activitate atât de serioasă. Ca 
om crescut în principiile unui don Juan, Roland îşi şi făcuse 
valetul confident şi îl însărcinase cu o misiune cât se poate 
de delicată. 

— Ia spune Germain, zise deodată tânărul, ce mai e nou 
în strada Pepiniere? 

— Tocmai aşteptam să mă întrebaţi, răspunse valetul pe 
un ton misterios. 

— Spune. 

— Servitorii contelui au primit veşti de la stăpânul lor, că 
se întoarce peste opt zile. Arhitecţii au şi început să lucreze 
la palat, pentru a-l repara în mod radical. 

— Dar contesa? 

Germain îşi luă un aer misterios şi pe buzele lui flutură 
un surâs diplomatic. 

— Dacă aţi şti... zise el. 

— Ce? zise Roland. 

— Contesa nu vine o dată cu contele. 

— Ce spui? 


— Ea a venit deja. 

Emoţia pe care o simţi Roland la această noutate fu atât 
de mare, încât era cât pe ce să rupă pieptenele cu care îşi 
descurca barba. 

— Cum? zise el, contesa... a venit? 

— Da, domnule. 

— Şi e în palatul ei? 

— Nu. 

Bucuria şi uimirea lui Roland de Clayet atinseră culmea. 

— Dar unde este atunci? întrebă el. 

— După cât văd, răspunse valetul, trebuie să vă fac o 
confidenţă. 

— Spune, haimana...! 

Roland îşi aducea aminte că văzuse totdeauna la teatru 
sau citise în romane că un don Juan de oarecare valoare, 
care îşi ia valetul de confident şi îi face onoarea de a vorbi 
cu el intimităţi, trebuie să-l trateze din când în când cu 
epitetul de haimana pentru a-i aminti distant ce îi separă. 

Germain îşi luă un aer şi mai misterios. 

— Ca să mă puteţi înţelege, zise el, permiteţi-mi o mică 
prefaţă, o introducere, după cum spun domnii avocaţi. 

— Vorbeşte. 

— Eu am douăzeci şi cinci de ani şi mă pricep foarte bine 
în chestiunile de inimă. 

— Prea eşti sigur de tine. 

— Să mă iertaţi, dar sunt fiindcă am încercat de multe 
ori şi am avut succes. 

— Unde? 

— La balul Mont-Blanc... 

— Ce bal este acesta? întrebă Roland. 

— Balul servitorilor. 

— Şi? 

— La balul acesta mi-am stabilit o reputaţie de valsator 
neîntrecut. Aseară, când m-aţi însărcinat cu misiunea de a 
afla când va sosi contele Artoff, am intrat la balul Mont- 


Blanc, care, după cum ştiţi, este pe strada Saint-Lazare, în 
faţa străzii d'Antin. 

— Şi? întrebă Roland cu nerăbdare. 

— Mi-am adus aminte că iarna trecută am valsat de 
multe ori cu o cameristă tânără şi drăguță, care spunea că 
este în serviciul contelui Artoff. 

— Şi ai regăsit-o? 

— Fireşte. 

— Şi ea ţi-a spus? 

— Ea. Dar, fiindcă ţin prea mult la persoana aceasta, 
căreia îi fac puţină curte şi care cunoaşte secretele stăpânei 
sale cum le cunosc eu pe ale dumneavoastră, v-aş ruga să 
nu mă compromiteţi. 

— Aşadar, ea ţi-a spus că contesa este la Paris? 

— Da, a venit alaltăieri... incognito. 

— Pentru ce incognito? 

— Nici ea nu ştia pentru ce. 

— Dar... unde locuieşte acum? 

— La Passy. Strada şi numărul nu le ştiu. Camerista n-a 
voit să-mi spună mai mult, dar sper că astă-seară... 

— Germain, zise repede Roland de Clayet, dacă îmi aduci 
astă-seară adresa ei, îţi dau zece ludovici. 

— Oh! zise valetul cu dispreţ, sunteţi prea bun, dar eu nu 
vă servesc din interes. 

— Dar, pentru ce mă serveşti? 

— Din orgoliu. Dacă aţi putea deveni amantul contesei, 
m-aş simţi foarte mândru. 

— Voi fi amantul ei. 

Roland nu se mai îndoia de nimic. 

El începuse deja să-şi facă următoarea socoteală: „Sigur, 
dacă contesa a venit singură la Paris şi, în loc să se ducă la 
palatul ei, s-a retras la Passy, a făcut lucrul acesta fiindcă a 
avut motive serioase. Or, care ar putea fi motivele acestea? 
Se poate întâmpla... să mă iubească chiar pe mine... 
Scrisoarea pe care mi-a trimis-o în Heidelberg avea un nu 
ştiu ce misterios.” 


Sunetul clopoţelului îi întrerupse aceste frumoase 
socoteli. 

— Primiţi? întrebă valetul. 

— Da, lasă-l să intre. 

— Atunci îmi veţi da diseară instrucţiunile? 

— Da. 

Germain se duse să deschidă. 

— Domnul Octav! anunţă Germain după un moment. 

Roland se întoarse repede şi-l văzu pe amicul său 
intrând. 

Domnul Octav era îmbrăcat în negru de sus până jos, cu 
doliu la pălărie, cu mutra serioasă şi veselă în acelaşi timp, 
mutra unui moştenitor. 

— De unde ai picat? strigă Roland întinzându-i mâinile. 

— Din provincie. 

— Pe cine ai moştenit? 

— Pe tata. 

Aici, domnul Octav, care pronunţase numele acesta cu o 
emoție nu tocmai mare, crezu de cuviinţă să spună câteva 
cuvinte banale asupra durerii pe care o simte cineva când 
îşi pierde părintele; apoi, luându-şi aerul unui filosof, 
adăugă: 

— Pe de altă parte, tata era foarte bătrân; se însurase la 
cincizeci şi şase de ani. Fă socoteala, acum era de nouăzeci. 
De doi ani dăduse în mintea copiilor. 

— Şi cât ai moştenit? 

— Un venit de cincizeci şi trei de mii de livre. 

— Frumoasă moştenire, zise Roland. 

— Cred şi eu. 

— Îţi vei face un palat al tău? 

— Mă gândesc şi eu. Ce vrei? Dacă prima datorie a unui 
fiu este de a-şi plânge părintele, a doua este de a-l moşteni. 

— Frumoasă vorbă. 

Pe buzele domnului Octav flutură un surâs orgolios, 

— Totdeauna am câte ceva vesel de spus, la urma 
urmelor, pentru ce atâta inimă rea. 


— Aşa este. Unde vei sta acum? 

— Nu ştiu încă... sunt în căutarea unui palat mic, prin 
strada Labruyere sau prin strada Chaptal. Până acum n-am 
găsit nimic şi am închiriat în mod provizoriu un apartament 
în strada d'Anjou, cu un grajd pentru cinci cai. 

— Cu cât? 

— Cu şase mii, cam scump, dar sunt foarte mulţumit, e 
greu să găseşti astăzi o casă cu grajd... 

Domnul Octav se trânti într-un fotoliu şi luă un trabuc de 
pe masă. 

— În perioada doliului, caut deocamdată o tovarăşă 
convenabilă. 

Cuvintele acestea îl făcură pe Roland să tresară şi să-şi 
ia imediat mutra întunecată şi fatală a unui om prăpădit de 
dragoste. 

Dar domnul Octav, care era foarte preocupat de ceea ce 
avea de spus, continuă: 

— Nu mi-am ales încă. Nu ştiu, să iau o actriţă, o ducesă 
sau o burgheză. 

Domnul Octav părea că n-are decât să-şi pună monoclul 
la ochi pentru a alege şi a vedea căzând la picioarele lui 
femeia foarte fericită că îi atrăsese privirile. Dar Roland îl 
întrerupse repede: 

— Ah! tu eşti fericit, dragul meu, îi zise el. 

— Eu? 

— Fireşte. 

— De ce? fiindcă am moştenit? 

— Nu, fiindcă nu iubeşti. 

— Să iubesc!... zise domnul Octav cu dispreţ; eşti nebun? 
nu cumva se iubeşte la vârsta noastră? 

— Da, murmură Roland cu vocea îndurerată, se iubeşte. 

Octav ridică din umeri. 

— Cum! nu cumva eşti amorezat tot de... femeia aceea... 
ştii? 

Octav voia să vorbească de Andreea. 


— Oh! nu, zise Roland, e altceva, mai rău... acuma sunt 
cuprins de o pasiune adevărată; o pasiune arzătoare, 
profundă, nemăsurată... o pasiune care mă înspăimântă şi 
mă ameţeşte. 

— Ştii că mă interesează, zise Octav, luând un alt trabuc, 
ia povesteşte-mi şi mie. 

— Ai auzit vorbindu-se de o femeie, care acum şapte sau 
opt ani era celebră în lumea femeilor pierdute? 

— Şapte sau opt ani!... cam veche afacere. Cum o 
chema? 

— Baccarat. 

— O ştiu, zise domnul Octav, s-a măritat cu un rus? 

— Da, cu contele Artoff. 

— Pe ea o iubeşti? 

— Oh! zise Roland ducându-şi mâna la inimă, o iubesc la 
nebunie! 

— Asta e! zise domnul Octav; dacă ar şti ea că o iubeşti, 
te asigur că nu te-ar lăsa să ajungi până la nebunie. 

— Crezi? 

Domnul Octav îşi măsură prietenul de sus până jos. 

— Ce prost eşti! zise el. 

Roland tăcu. 

— Cum! o iubeşti pe Baccarat şi vrei să înnebuneşti? 

— Dacă ea nu mă iubeşte. 

— Presupunerea aceasta este inadmisibilă. 

— Pentru ce? 

— Fiindcă Baccarat a iubit pe toată lumea. 

— Altădată... da; astăzi însă este măritată. 

— Şi contesă. 

— Îşi iubeşte bărbatul. 

— Asta nu o va împiedica să te iubească şi pe tine, te 
asigur. Dar unde ai întâlnit-o? 

Roland de Clayet se simţi prea fericit că poate să spună 
pentru a douăzecea oară aventura sa cu contesa Artoff, 
aventură pe care o ştim deja. 


În mai puţin de un ceas, tânărul Octav fu pus la curent 
ca şi ceilalţi amici ai lui Roland. 

Atâta doar, că el a aflat cu un moment înaintea celorlalţi 
ceea ce aceştia nu ştiau încă şi anume, ce îi spusese 
Germain stăpânului său; sosirea lui Baccarat la Paris şi 
strictul incognito pe care-l păstra la Passy. 

Domnul Octav ascultă cu gravitate fără să-şi întrerupă 
prietenul. S-ar fi zis că este un doctor care-l lasă pe bolnav 
să-şi descrie singur boala. 

După ce termină Roland, domnul Octav îşi aruncă ţigara, 
pe care o fumase pe trei sferturi. 

— Ştii tu, zise el, că Baccarat este o femeie prea 
cumsecade? 

— Ştiu. 

— O femeie căreia îi plac bărbaţii... 

— Când bărbaţii aceştia... 

— Şi în situaţia în care eşti, ai putea ca într-o lună... 
poate şi mai curând... 

— Cum... crezi... Serios? 

— Eu cred că ea n-a venit la Paris decât pentru tine. 

— Da de unde! zise Roland cu modestie. 

— Dragul meu, continuă domnul Octav, arată-mi 
scrisoarea pe care ţi-a trimis-o la Heidelberg; o ai? 

Roland deschise o măsuţă. 

— Uite-o! zise el. 

Domnul Octav o citi şi o reciti foarte atent. 

— Ce faci? întrebă Roland. 

— Caut să pătrund înţelesul adevărat al acestei scrisori, 
iar înţelesul reiese limpede ca ziua. 

— Care este? 

— Îţi spune că te iubeşte. 

— De unde vezi? 

— După literele acestea tremurate. 

— Octav! Octav! murmură Roland cu vocea cât se poate 
de sinistră, nu mă lăsa să mă legăn în nişte speranţe atât de 
nebune, deşteptarea va fi teribilă. 


— Eu îţi spun un lucru, zise Octav, fac prinsoare cu tine 
că în mai puţin de patruzeci şi opt de ore o vei vedea. 

Roland îşi duse mâna la frunte. 

— Tu mă ameţeşti, zise el. 

— 'Te prinzi? 

— Din toată inima. 

— Ei bine! dacă în două zile o vei vedea pe contesa 
Artoff, îmi vei da douăzeci şi cinci de ludovici. 

— Şi dacă nu o voi vedea? 

— Îţi dau eu suma aceasta. Acum, adăugă domnul Octav, 
îmbracă-te şi haide să luăm masa la Cafe de Paris. 

În momentul când cei doi tineri se pregăteau să iasă, se 
auzi din nou clopoţelul. 

— Vezi! zise Octav râzând, te pomeneşti că e tocmai 
contesa. 

— Taci din gură! zise Roland, mă faci să înnebunesc. 

Germain intră aducând o scrisoare pe o tavă de argint. 

— O scrisoare de la ea! zise domnul Octav. 

Roland luă scrisoarea şi o examină înainte de ao 
deschide. 

Scrisul îi era necunoscut, dar era prea lung şi subţire, ca 
scrisul unei femei. 

Roland rupse plicul şi îşi aruncă ochii la iscălitură. 
Scrisoarea nu era semnată. El citi: „Dacă domnul Roland de 
Clayet este ceea ce se crede şi ceea ce pare să fie, adică un 
cavaler tânăr şi curajos, vrednic de numele pe care-l poartă 
şi de iubirea pe care a inspirat-o, fără să ştie, nu va refuza 
să se supună următoarelor instrucţiuni: 

Se va întoarce acasă la ora unsprezece seara, va pune 
şaua pe cal şi va veni la bariera Etoile. Ajuns acolo, va 
apuca pe strada Saint-Cloud şi va merge până la Passy. 

Ajuns la Passy, va intra în strada Pompelor şi va 
aştepta...” 

— Ei bine! strigă domnul Octav, ce-ţi spuneam eu? 

— Curios! murmură Roland. 

— Vezi? ea este. 


— Dar nu e scrisul ei. 

— Ce prost eşti! n-are cameristă care să-i facă scrisori de 
felul acesta? 

— Aşa este. 

Şi Roland sună. 

— Ştii unde este strada Pompelor, la Passy? 

— Da, domnule. 

— Cunogşti scrisul cameristei de care îmi vorbeai 
adineauri? 

— Da, puţin, zise Germain cu o oarecare importanţă, şi 
mi se pare că rândunica mea şi-a permis să vă scrie. 

Germain arătă scrisoarea cu degetul şi din momentul 
acela, Roland nu se mai îndoi. 

Baccarat îi scrisese şi îi dăduse o întâlnire. 

Capitolul XLVI 

— Am câştigat pariul, zise tânărul Octav râzând. 

EI îl luă pe Roland de braţ şi se duse cu ella Cafe de 
Paris. Din întâmplare, în ziua aceea Rocambole era şi el 
acolo. Marchizul de Chamery mânca singur şi nu lua parte 
la conversaţia celor trei sau patru obişnuiţi ai cafenelei, pe 
care de altfel îi cunoştea foarte bine, atât el cât şi tinerii 
Octav şi Roland. 

— Priviţi! ziseră aceştia, iată-l pe Octav îmbrăcat în 
negru de sus până jos. 

— Culoarea moştenitorilor. 

— Uite-l pe Roland! 

— Un mort reînviat! 

— Domnilor, răspunse Roland, ducându-se să strângă 
mâna marchizului, permiteţi fantomei mele să vă prezinte 
pe amicul nostru Octav, moştenitorul unui venit de şaizeci 
de mii de livre. 

— Şi mie, domnilor, răspunse Octav, daţi-mi voie să vă 
prezint pe ultimul reprezentant al lui Cupidon. 

Roland salută. 

— Închipuiţi-vă, domnilor, continuă Octav, că amicul 
nostru este nici mai mult nici mai puţin decât un Vulcan. 


— Iartă-mă, întrerupse Rocambole, ai putea să-mi spui 
cam ce legătură este între Cupidon şi Vulcan? 

— În aparenţă, mică; în realitate, mare. 

— Şi anume? 

— Amicul Roland este un Vulcan, în sensul că este 
totdeauna amorezat. 

— Foarte bine. 

— Şi este un reprezentant al lui Cupidon, tocmai fiindcă 
este amorezat. 

— De minune! Mai dă-mi câteva amănunte. 

— "Ţi le dau, răspunse tânărul domn Octav, aşezându-se 
la masă şi uitându-se pe lista de bucate. 

— Cum?! Roland este amorezat? murmurară toţi din 
toate părţile. 

— Amorezat sadea, zise Octav. 

— E fericit? 

— Este pe punctul de a fi. 

Roland îşi luă un aer modest. 

— Domnilor, zise el, vă rog, destul...! 

— Ba deloc, vrem amănunte, zise unul din amicii 
domnului Octav. 

— Ei bine, vi le dau. 

Şi tânărul domn Octav adăugă cu aerul grav: 

— Amicul Roland s-a întors din Germania, domnilor. 
Acolo, cu riscul vieţii sale, după cum spun ziarele, a salvat 
viaţa unei tinere şi frumoase contese ruse... înţelegeţi că, 
din cauza convenienţelor şi a moralei, suntem obligaţi de a 
o numi contesa Nouă-Stele. 

— Foarte bine, mai departe. 

— O dată contesa salvată, amicul nostru, care în ajun era 
amorezat nebun de o altă doamnă, a uitat-o imediat pe 
aceasta... 

— Pentru a se îndrăgosti nebuneşte de contesa Nouă- 
Stele, nu este aşa? 

— Întocmai. 


— Contesa, recunoscătoare, a venit la Paris incognito şi a 
trimis amicului nostru o scrisoare cam aşa: „Dacă curajosul 
Roland este vrednic de iubirea pe care o inspiră, să vină la 
miezul nopţii, ora fantomelor călare, în locul cutare, etc. 
etc.” Înţelegeţi? 

— Misterioasă aventură. 

— Iată o iubire pe care aş înţelege-o şi eu, zise marchizul 
de Chamery râzând, şi aş avea poftă să mă cert cu Roland, 
să-l ucid şi să mă duc în locul lui astă-seară. 

— Asta este o idee pentru care ţi-aş cere timp să mă 
gândesc, murmură Roland. În aşteptare, lăsaţi-mă să 
dejunez. 

Şi începură să vorbească de altceva. 

Rocambole vedea atunci pentru întâia oară pe tânărul 
domn Octav. 

Îl măsură dintr-o aruncătură de ochi şi îl cântări imediat. 

„lată un copil, îşi zise el, care poate fi preţios la nevoie.” 

Roland făcu prezentările de rigoare. 

— Domnule, zise Rocambole, domnul de Clayet ne-a 
vorbit atât de mult de dumneavoastră, lui Fabien şi mie, 
încât mi-aţi face o mare plăcere dacă aţi veni din când în 
când să mă vedeţi în strada Verneuil. 

Copilandrul se înclină, încântat. 

Marchizul de Chamery redeveni tăcut şi păru absorbit 
de o meditaţie adâncă. Dar nu e mai puţin adevărat că 
asculta cu mare atenţie nebuniile şi glumele ce se debitau 
în jurul lui, şi se convinse în curând că domnul Octav era 
deja confidentul tuturor secretelor lui Roland. 

„Oh! oh! se gândi el, aveam nevoie de un palavragiu, dar 
mi-e teamă ca ăsta să nu fie prea din cale afară... nu 
suntem încă gata”. 

Şi când cei doi tineri, terminând, se ridicară de la masă, 
el îl luă pe Roland de braţ şi-l trase la o parte. 

— Dragă amice, zise el, vrei să-ţi spun, după părerea 
mea, care e cel mai mare filosof al timpurilor moderne? 

— Care? întrebă Roland surprins. 


— Este La Fontaine. 

— Şi pentru ce? 

— Fiindcă a scris, printre alte fabule bine cugetate, şi 
povestea unei oarecare piei de urs... 

Roland tresări, se roşi şi îngână câteva cuvinte. 

— Dragul meu, continuă Rocambole, nu ştiu dacă 
contesa Artoff s-a întors incognito la Paris anume pentru 
tine; de asemenea, nu ştiu dacă te aşteaptă la miezul 
nopţii... dar ceea ce ştiu bine este că dacă ea ar afla că te-ai 
lăudat, prin intermediul unui tânăr, ca prietenul tău, în 
plină cafenea, că ai o întâlnire cu ea, sunt sigur că nu ar 
veni la această întâlnire. 

— Aveţi dreptate, zise Roland cu sinceritate, am făcut 
rău că m-am spovedit lui Octav; este un zăpăcit. 

Şi părăsi cafeneaua, în timp ce Rocambole îşi zicea: „Mă 
duc să dau o fugă până la Passy şi să transmit câteva 
instrucţiuni elevei mele.” 

Roland fusese mişcat de lecţia pe care i-o dăduse 
Rocambole. El îi recomandă cea mai mare discreţie 
prietenului său Octav, pe care-l lăsă, la ora două după 
amiază, la un negustor de cai de pe Champs-Elys6es, după 
care se întoarse acasă şi citi de mai multe ori biletul 
misterios. 

La ora cinci se duse în strada Verneuil pentru a lua masa 
la Fabien. 

Acolo se întâlni cu marchizul. Acesta sosise la cumnatul 
său, ocupat să răspundă mai multor scrisori. 

— Dragă amice, îi zise marchizul, ştii ceva? 

— Ce anume? 

— Că prietenul tău Roland este un descreierat. 

— Apropo, de ce îmi spui asta? 

— Oh! Doamne! răspunse Rocambole, ţi-o spun fiindcă, 
după zisele lui, dragostea de care se plângea aici, a luat o 
întorsătură serioasă. 

— S-a întors contesa? 

— Aşa se pare. 


— De când? 

— De două zile. 

— Cu bărbatul ei? 

— Nu, fără el. 

— Mă miră, zise Fabien. Eu îl cunosc pe conte; îl ştiu 
foarte îndrăgostit de soţia lui şi incapabil s-o lase să se 
întoarcă singură la Paris. 

— Cu toate acestea, aşa e; chiar azi-dimineaţă, în plină 
cafenea, unde luam masa, Roland ne-a spus că femeia de 
care-i amorezat la nebunie a venit incognito la Paris, anume 
pentru el, şi că se ascunde la Passy, unde îl aşteaptă astăzi 
la miezul nopţii. 

Fabien ridică din umeri. 

— Dacă-i aşa, zise el, nu mai ştiu ce să cred. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu mai departe de iarna trecută, contesa 
era la fel de amorezată de bărbatul ei, pe cât părea şi 
acesta amorezat de ea. 

— Iubirea trece, dragul meu. 

— Şi fiindcă, termină Fabien cu gravitate, trebuie ca o 
femeie să-şi piardă capul cu desăvârşire ca să-l prefere pe 
un nebun ca Roland, unui om cum e contele Artoff. Tu nu-l 
cunoşti? 

— Nu l-am văzut niciodată, răspunse Rocambole cu o 
linişte perfectă. 

— Ei bine! închipuieşte-ţi pe cel mai desăvârşit dintre 
eroii de roman, un tip cavaleresc, un gentilom de viţa cea 
mai nobilă, un om de douăzeci şi opt de ani, de o frumuseţe 
bărbătească neîntrecută. 

— Apoi? 

— L-am cunoscut foarte bine pe conte, atât înainte cât şi 
după căsătoria lui. Femeia cu care s-a însurat, a fost o 
curtezană, dar a devenit o sfântă. Numai dacă aş vedea cu 
ochii mei că aceea care s-a numit Baccarat primeşte iubirea 
acestui prost Roland numai atunci aş putea crede în 
fericirea cu care se laudă acum. 


— Şi se laudă foarte mult, îl întrerupse Rocambole. După 
zgomotul pe care-l face, peste două zile va afla tot Parisul. 

— În cazul acesta, eu nu garantez pentru pielea lui 
Roland. 

— De ce? 

— Deoarece contele Artoff îl va ucide. 

— Aş crezi? 

— Ah! dragul meu, zise Fabien, îmi aduc aminte că l-am 
văzut o singură dată pe conte furios: nu mai era om, era un 
tigru! 

— Adevărat? 

— Sunt patru sau cinci ani de atunci; abia făcusem 
cunoştinţă cu el. Întâmplarea făcuse să intru cu unul din 
prietenii mei într-un cerc din care făcea şi el parte. 

— Unde asta? întrebă Rocambole curios. 

— Pe strada d'Antin. 

— Ah! 

— Mi se pare, continuă Fabien, că era la începutul acelei 
pasiuni frumoase, care trebuia să dea frumoasei Baccarat 
coroana de contesă. Contele o iubea foarte mult şi voia să 
dovedească aceasta cu orice preţ. În momentul când intrai, 
un tânăr, un nebun cunoscut în lumea junilor sub numele de 
Cherubin, tocmai se lăuda că el o va seduce pe Baccarat în 
opt zile. 

— Obraznicul! zise Rocambole. 

— Contele, om rece şi politicos, auzind cuvintele pline de 
fanfaronadă ale acestui tânăr, îi zise atunci: „Mă prind cu 
dumneata pe cinci sute de mii de franci că nu vei reuşi”. 
„Primesc!” zise Cherubin. „Dacă Baccarat te iubeşte, reluă 
contele, îţi voi da cinci sute de mii de franci.” „Şi... dacă nu 
mă iubeşte?”. „Le voi ucide”, zise contele. 

— Sunt sigur, observă Rocambole cu naivitatea unui 
copil, că celălalt n-a mai ţinut prinsoarea. 

— Nu ştiu mai mult din istoria aceasta, zise Fabien, şi n- 
am îndrăznit niciodată să-l întreb pe conte, dar am dedus că 


el este un om care n-ar sta pe gânduri să-şi ucidă rivalul, şi 
vai de Roland! 

Pe când cumnatul său vorbea astfel, Rocambole îşi zicea: 
„Mare prost mai eşti, dragă Rocambole, de nu-ţi aduci 
aminte că ai mai văzut mutra asta, căci erai la club în ziua 
aceea şi l-ai văzut acolo pe Fabien, dar l-ai uitat; iar când te- 
ai întors în lumea pariziană, îmbrăcat în pielea marchizului 
de Chamery, ai fost foarte convins că nu l-ai văzut pe 
viconte niciodată în viaţa ta.” 

— La ce te gândeşti? întrebă vicontele Fabien 
d'Asmolles. 

— Mă gândesc, răspunse falsul marchiz, că amicul tău 
Roland este un om pierdut, căci contele îl va ucide. 

Când Rocambole termină această prezicere sinistră, uşa 
se deschise şi în pragul ei apăru domnul Roland de Clayet. 

— Uite-l, zise Fabien. 

Roland avea atitudinea orgolioasă şi modestă în acelaşi 
timp a unui triumfător. 

— Dragă prietene, îi zise Fabien, ştii că se vorbesc 
lucruri frumoase pe socoteala ta? 

— Da de unde! zise Roland. 

— Şi Chamery mi-a spus acum altele... şi mai frumoase. 

— Sst...!zise Roland... 

Şi fredona cu aerul unui învingător: „Acesta este un 
mister...” 

— Este tot atât de puţin mister, zise Rocambole, ca şi 
faptul că astă-seară iei masa aici şi ca şi faptul că azi la 
prânz ai luat masa la Cafe de Paris. 

Roland se roşi ca un şcolar. 

— Amice, continuă Rocambole cu răceală, eşti destul de 
experimentat pentru a şti că sunt unele lucruri care trebuie 
ascunse cu grijă, de teamă să nu fii luat drept palavragiu. Ei 
bine, îţi spun sincer că îmi faci impresia unui şcolar. 

Roland îşi muşcă buzele. 

— Pe lângă faptul că nu este frumos să-ţi strigi pe la 
toate răspântiile fericirea de care îţi este inima plină, mai 


este şi periculos. 

— Domnule!... răspunse Roland atins. 

— Asta e! zise Fabien, noi suntem mai bătrâni decât tine, 
dragul meu, şi să nu te superi dacă îţi facem puţină morală. 
Ceea ce spune Chamery este drept. Mai întâi, dacă contesa 
ţi-a scris... ceea ce nu-mi vine să cred... 

— Uite-i scrisoarea, răspunse Roland. 

— Ar trebui să o păstrezi pentru tine, termină vicontele, 
fiindcă după cum ţi-am mai spus nu este frumos să 
compromiţi astfel o femeie... şi pe urmă ai risca să ai un 
duel cu bărbatul ei. 

— Ce-mi pasă. 

Fabien ridică din umeri. 

— Ai mai îndrăzni tu să apari înaintea contesei, după ce 
i-ai omorât bărbatul? zise el cu dispreţ. 

Roland nu răspunse. 

— Pe urmă, adăugă Fabien, uiţi că eu sunt prieten cu 
contele Artoff, că sunt prieten şi cu tine şi că, fiind iubit de 
soţia lui, mă pui pe mine într-o situaţie delicată. 

Domnul de Clayet îşi lăsă capul în jos şi nu îndrăzni să 
răspundă. 

Fabien îi puse prieteneşte o mână pe umăr. 

— Ascultă, îi zise el, spune-mi mie totul. Tu ai şi povestit 
deja pretinsa ta aventură tinerilor de la Club. 

— Ba nu, îngână Roland. 

— Ba este adevărat, continuă Fabien, tot atât de 
adevărat pe cât sunt de convins că ai fost înşelat. 

— Înşelat! 

— Fireşte, vreun prieten căruia i-ai spus de iubirea pe 
care ţi-a inspirat-o contesa Artoff, sunt sigur că a imaginat 
scrisoarea de întâlnire. 

Roland se îngălbeni. 

— Oh! zise el, dar cine ar îndrăzni. 

Fabien începu să râdă. 

— Mai repede m-aş lăsa să-mi taie capul, să-mi ardă 
mâinile în foc, decât să cred în succesul tău. 


— Dar de ce? întrebă Roland pe un ton supărat. 

— Deoarece contesa îşi iubeşte bărbatul şi vede încă 
destul de bine. 

— Dar ce, iubirea a ajuns o chestiune de ochelari? 

— De multe ori, da. Când o femeie vede bine, ea poate 
constata totdeauna părţile bune ale omului pe care-l 
iubeşte. După mine, tu nu te poţi compara nici cât degetul 
cel mic cu contele Artoff, nici fizic şi nici moral. 

Fără îndoială, domnul Roland de Clayet era pe punctul 
de a izbucni şi de a protesta împotriva acestui rechizitoriu 
sever când, uşa se deschise din nou şi în pragul ei apăru 
figura nobilă şi frumoasă a vicontesei d'Asmolles, născută 
Blanche de Chamery. 

— Domnilor, zise ea, vreţi să-mi faceţi plăcerea de a veni 
la masă? 

Roland îi întinse mâna şi înaintea surâsului ei îngeresc 
furia lui se risipi. 

La ora unsprezece seara, domnul Roland de Clayet 
părăsi palatul de Chamery pentru a se întoarce acasă la el, 
în strada Provence. 

Zăpăcitul fusese atât de bine certat de bătrânul său 
prieten Fabien, încât îi jurase să fie discret. 

— Eu, îi zise vicontele, o cunosc atât de bine pe contesă, 
încât sunt convins că eşti tras pe sfoară de cineva. 

Ne vom vedea şi mâine. Atunci te vei convinge şi singur. 

— Fie! răspunse Roland, pe mâine! 

Şi plecă ceva mai puţin sigur de triumful său, neliniştit 
de vorbele lui Fabien. 

„Cu toate acestea, îşi zise el urcându-se pe cal, vreau să 
fiu cu inima liniştită.” 

Şi Roland traversă Champs-Elysees în galop, apucă pe 
strada Saint-Cloud şi, după câtva timp, ajunse la Passy, în 
strada Pompelor, unde îi spusese biletul misterios să 
aştepte. 

Era aproape miezul nopţii şi strada era pustie... 

Capitolul XLVII. 


Cădea o ploaie fină şi deasă. Nici o trăsură nu trecea pe 
stradă, nici o lumină nu strălucea la ferestrele rarelor case 
risipite printre grădinile care formează acea stradă lungă 
ce traversează Passy de la un cap la altul. 

— Drace! se gândi Roland, nu cumva Fabien a avut 
dreptate? Să ştii că sunt tras pe sfoară. El aşteptă zece 
minute, apoi un sfert de oră. Ploaia îi biciuia obrajii. 

În jurul lui domnea tăcerea adâncă a unui oraş de 
provincie. 

Cu toate acestea, în momentul când începuse să-şi 
piardă răbdarea, zări în depărtare o lumină ce venea 
dinspre pădure. 

Roland recunoscu lumina aceea, după strălucirea ei, ca 
venind de la felinarele unei trăsuri de casă. 

Inima lui începu să bată cu putere şi îşi îndreptă calul în 
direcţia de unde venea cupeul. Acesta opri la zece paşi de 
el. 

Călărețul dădu pinteni calului şi se apropie de trăsură. 
Atunci un valet sări de pe cal. 

— Domnul de Clayet? zise acesta pe un ton întrebător. 

— Eu sunt, răspunse Roland. 

Valetul salută respectuos. 

— Binevoiţi a descăleca. 

Roland se dădu jos de pe cal. 

Atunci valetul continuă: 

— Fiţi amabil şi urcaţi-vă în cupeu, care că va conduce la 
destinaţie şi vă va readuce tot aici. Mă veţi regăsi ţinându- 
vă calul. 

Şi valetul deschise uşa cupeului... 

Cupeul era gol. 

„Haide, se gândi Roland, a cărui natură fanfaroană 
începuse să-l stăpânească din nou şi să-l facă să nu se mai 
gândească la o farsă, contesa face lucrurile corect şi vrea 
cu tot dinadinsul să mă primească la ea.” 

EI se urcă, valetul închise portiera şi cupeul plecă în trap 
mare. 


„Unde mă duce?” se întrebă atunci Roland. 

E] se uită şi, spre marea lui uimire, recunoscu că 
geamurile erau vopsite şi nu lăsau să pătrundă înăuntru 
decât o lumină albă şi nehotărâtă, care nu permitea să se 
vadă nimic din afară. 

Vru să lase geamurile în jos... dar acestea erau dispuse 
în aşa fel încât nu se puteau lăsa şi ridica, decât cu ajutorul 
vreunui mecanism misterios, pe care tânărul îl căută, dar 
nu reuşi să-l descopere. 

Atunci se gândi să deschidă uşile... 

Amândouă însă, erau închise pe dinafară şi nu aveau pe 
dinăuntru nici obişnuitul mâner. 

Roland era prizonier într-o trăsură. 

„Oh! oh!” îşi zise el, aducându-şi din nou aminte de 
cuvintele lui Fabien. 

Şi un moment crezu din nou că este jucăria unei farse. El 
bătu în geamurile de la uşi, în geamurile din faţă, strigă, 
ţipă... 

Trăsura continua să meargă. 

Într-o primă pornire de furie, Roland se gândi să spargă 
cu pumnul unul din geamuri. 

Din fericire pentru el, înainte de a face acest lucru, se 
gândi mai serios. 

Roland citise multe romane şi îşi amintea că unor femei 
le place să se învăluie în mister. 

Contesa era prevăzătoare, se gândi el; ea nu vrea să ştiu 
în ce loc mă primeşte. 

Şi se hotări să rămână în închisoarea lui pe roate. 

Trăsura merse cam zece minute. Roland simţi că se 
întoarce şi păru că-şi schimbă direcţia. 

Apoi se opri şi eroul nostru auzi zgomotul unei porţi care 
se deschidea. 

Trăsura intră, iar poarta se închise. În acelaşi timp, 
cineva deschise portiera şi un aer rece şi umed îl izbi pe 
Roland în obraji. 

— Coborâţi! îi zise cineva în nemţeşte. 


Tânărul ieşi din cupeu şi, cu o privire rapidă, se uită la 
lucrurile care-l înconjurau şi la locul unde fusese adus. 

Noaptea era întunecoasă; ploaia continua să cadă. 

Roland realiză că se găsea într-o curte împrejmuită cu 
ziduri înalte, că în faţa lui era un pavilion frumos cu două 
etaje, ale cărui ferestre străluceau de o lumină discretă şi 
plină de promisiuni misterioase. 

Dar nici prin gând nu-i trecu că, de fapt, fusese readus în 
aceeaşi stradă a Pompelor, unde aşteptase cu o jumătate de 
oră înainte. 

Trăsura pornise în sus pe stradă, coborâse până la chei, 
apoi întorcându-se, reveni în locul de unde plecase. 

Omul care deschisese portiera şi îi spusese lui Roland în 
nemţeşte să coboare, îl luă de mână şi adăugă: 

— Urmaţi-mă! 

Roland urcă după călăuza lui cele câteva trepte ale 
peronului şi intră într-un vestibul mic, apoi sui o scară în 
formă de spirală, ajunse la etajul întâi, traversă salonul şi 
rămase zăpăcit, cu inima palpitând, în pragul acelei camere 
drăguţe de culcare, care, cu opt zile înainte stârnise 
Rebecăi exclamaţii de admiraţie. 

Odaia era slab luminată. O lampă discretă, acoperită cu 
un abajur, fusese pusă într-un colţ pe o măsuţă. 

Dar, oricât era de slabă lumina aceasta, Roland putu zări 
în cameră o femeie. 

Femeia stătea răsturnată într-un fotoliu, alături de sobă. 
Avea surâsul trist, privirea adâncă, părul bogat auriu al 
frumoasei Baccarat şi asemănarea era atât de izbitoare, 
încât amorezatul se repezi la ea, căzu în genunchi, îi sărută 
mâna albă şi delicată pe care i-o întinsese ea şi murmură: 

— Ah!... sunteţi nobilă şi bună, doamnă contesă... 

Ea îi strânse mâna în tăcere, ca şi cum ar fi fost stăpânită 
de o emoție vie, îl ridică de jos şi îi zise cu vocea 
tremurătoare: 

— Staţi aici... alături de mine... 


Roland era indiscret, lăudăros, dar era de o 
bunăcredinţă în iluziile lui şi era atât de convins că o 
iubeşte pe contesă, încât tot sângele i se îngrămădi la inimă 
şi trecură mai multe minute fără ca nici el, nici aceea pe 
care o lua drept Baccarat să poată schimba vreun cuvânt. 

Falsa contesă Artoff îşi studiase şi învățase perfect rolul 
ei de doamnă din lumea bună, mulţumită lecţiilor date de 
Rocambole. Ea avea acea vioiciune de spirit, acea rezervă 
calculată cu o dibăcie care par înnăscute la unele femei 
pierdute, ieşite din noroi şi pe care întâmplarea le ridică 
până la nivelul lumii adevărate. Stările acestea par a se 
redeştepta în sufletul lor atunci când un belşug relativ vine 
să înlocuiască mizeria şi să schimbe zdrenţele de pe ele în 
haine de mătase. 

Din momentul în care marchizul de Chamery îi spusese: 
„De aici înainte te numeşti contesa Artoff”, Rebeca se 
identificase atât de bine rolului ei, încât oricare alt om, 
chiar mai puţin zăpăcit şi mai experimentat decât Roland, s- 
ar fi înşelat. 

După ce trecu timpul pe care îl crezu ea necesar pentru 
a-i trece emoția aceea jucată cu atâta dibăcie, falsa contesă 
se uită la el cu privirea plină de recunoştinţă şi de iubire. 

Roland tremura ca un şcolar care se duce la prima 
întâlnire amoroasă. 

— Aşadar, îi zise ea, dumneavoastră mi-aţi salvat viaţa... 

— Ah! doamnă, răspunse tânărul cu entuziasm, de ce nu- 
mi pot expune viaţa în fiecare zi pentru a merita iubirea 
dumneavoastră? 

Ea îi surâse fermecător. 

— Sunteţi un tânăr nebun, zise ea. 

— Nebun! pentru că vă iubesc. 

— Vai!... suspină ea, ar trebui să spun că suntem nebuni 
amândoi, căci şi eu te iubesc. 

Ea îşi ascunse capul în mâini şi lui Roland i se păru că 
vede alunecând o lacrimă printre degetele ei. Dar imediat 
ea păru că revine la sentimentul datoriei pe care i le 


impunea şi numele şi rangul şi, liniştindu-se, surâse 
batjocoritor, arătându-se, în sfârşit, aşa cum trebuia să fie 
contesa Artoff în vremea când se numea Baccarat şi îi arătă 
fotoliul pe care stătuse cu un minut înainte. 

— Acum staţi jos, îi zise ea, şi fiţi cuminte, căci altfel... 

Ea îl ameninţă cu degetul... 

— Te dau afară numaidecât. 

Roland, puţin mai răcorit de tonul acesta batjocoritor, se 
supuse şi se aşeză pe scaun. 

— Acum, zise ea, reluându-şi locul pe care-l avusese 
când intrase Roland, să vorbim. 

— Oh! vă iubesc, şi de cincisprezece zile... 

— Lăsaţi! ştiu ce vreţi să spuneţi: că de cincisprezece 
zile aţi sperat, aţi disperat, aţi suferit un adevărat martiriu. 

— Oh! da, zise el, ducându-şi mâna la inimă cu un gest 
tragic. 

— Apoi, urmă ea, continuând să surâdă, aţi primit de la 
mine o scrisoare, aţi citit-o, aţi recitit-o. 

— De azi-dimineaţă n-am făcut decât lucrul acesta. 

— Foarte bine. Aţi venit aici cu inima palpitând, beat de 
speranţă... mai ştiu eu cum? vedeţi bine, dragul meu, 
termină ea redevenind serioasă, că am îmbătrânit şi ştiu pe 
de rost toate fazele, toate capitolele pasiunii. 

— Sunteţi frumoasă... şi vă iubesc... murmură Roland cu 
entuziasm. 

Ea îi surâse în aşa fel încât însăşi Baccarat de altădată ar 
fi invidiat-o. 

— Dacă ar fi fost altfel, îi zise ea, aţi fi aici? 

Apoi continuă cu gravitate. 

— Ascultaţi, îi zise ea, fiindcă după cum vedeţi, ştiu ceea 
ce aţi sperat şi cât aţi suferit; ascultați acum mica mea 
istorie. 

— Spuneţi, doamnă, spuneţi, zise Roland. 

— Dragul meu, continuă ea luându-şi un ton părintesc, 
eu n-am fost totdeauna contesa Artoff... n-am făcut 


totdeauna parte din lumea mare... Pe vremuri mă numeam 
pur şi simplu Baccarat. 

— Ah! ce-mi pasă! zise Roland. 

— Lasă-mă să vorbesc. Baccarat n-a iubit niciodată; într- 
o zi ea şi-a simţit inima cuprinsă de iubire şi a devenit 
contesa Artoff. În ziua aceea, dragul meu, curtezana s-a 
păcălit şi a devenit femeie cinstită; ea s-a jurat să respecte 
numele pe care i-l dădea un om de inimă, spre a o curăța de 
păcatele trecutului; şi timp de patru ani şi-a adorat 
bărbatul. 

Pretinsa contesă Artoff îşi ascunse din nou faţa în mâini 
şi crezu că este momentul să pară foarte emoţionată. 

Apoi continuă: 

— Ah! pentru ce mi-aţi ieşit în cale? Pentru ce v-am 
întâlnit? În ziua în care v-am văzut, inima mea a început să 
bată mai cu putere, mintea să mi se rătăcească... Am 
redevenit Baccarat. Şi omul acela atât de nobil şi atât de 
bun, care a întins mâna femeii căzute, omul acela, ieri încă 
adorat, mi-a devenit astăzi nesuferit. 

O asemenea mărturisire pasionată trebuia să fie scăldată 
în lacrimi, şi falsa Baccarat nu pierdu ocazia să izbucnească 
în plâns şi să murmure: 

— Dumnezeule! Dumnezeule! Cât de mult îl iubesc! 

În urma acestei exclamări, care părea că dovedeşte cu 
prisos pasiunea violentă pe care o avea pentru Roland de 
Clayet, acesta crezu nimerit să răspundă printr-o altă 
exclamaţie, nu mai puţin melodramatică: 

— Ah! am senzaţia că o să mor! 

Dar falsa contesă, gândindu-se probabil că nu trebuie să 
meargă prea departe cu situaţia aceasta, se ridică, liniştită 
şi hotărâtă, luă mâna lui Roland şi îi zise: 

— Bărbatul meu vine peste trei zile. 

— Oh! strigă Roland, aşa curând! 

— Vai! da. 

— Ah! îl urăsc pe omul acesta... 


— Fiţi generos! plângeţi-l, plângeţi-l, căci fericirea mea 
de patru ani va deveni o tortură neîntreruptă. 

— Voiţi să fugim împreună? propuse el. 

— Nu, fiindcă chiar dacă am merge la capătul lumii, el 
tot ne va descoperi. 

— Vă temeţi de el? 

— M-ar omori. 

— Dar eu unde sunt? întrebă Roland punându-şi mâna în 
şold, imitând pe Ruy Blas. 

— V-ar omori şi pe dumneavoastră, adăugă ea; şi eu nu 
vreau să murim... Vreau să mă iubiţi, zise ea cu un ton 
drăgălaş... Vreau numai atât, să fiţi discret, faţă de lumea 
întreagă, nu este aşa? 

— Oh! sigur, zise Roland uitând că de dimineaţă şi până 
atunci nu făcuse altceva decât să povestească la toată 
lumea întâlnirea amoroasă pe care o avea în seara aceea. 

— Se poate întâmpla, vai!... să nu vă pot vedea în toate 
zilele, când se va întoarce bărbatul meu... Veţi putea fi 
cuminte?... Veţi fi în stare să vă ziceţi că aceea care vă 
iubeşte suferă mai mult decât dumneavoastră? 

— Voi aştepta şi voi suferi în tăcere. 

Roland pronunţă cuvintele acestea cu un aer fatal şi 
resemnat, ca şi cum ar fi fost pe scena unui teatru. 

După ce îşi stabiliră condiţiile acestea, cei doi amanți se 
gândiră că este momentul să-şi ia rămas bun unul de la 
altul. 

— Plecaţi; pe mâine seară, zise Rebeca. 

— Unde? Cum voi putea veni? 

— Veţi găsi trăsura în strada unde v-aţi lăsat calul, 
răspunse sora contesei Artoff. 

Apoi îl conduse pe Roland până la uşa salonului şi îl 
împinse uşor spre scară. 

„Ce fericit sunt!” murmură tânărul norocos ieşind în 
curte. 

Cupeul, vizitiul şi aceiaşi cai îl aşteptau. 


Lacheul german deschise portiera şi o închise în urma lui 
Roland, care se găsi din nou prizonier şi în imposibilitate de 
a vedea afară. 

Trăsura plecă şi urmă acelaşi drum, adică merse în susul 
şi în josul străzii pentru a se opri în locul unde, cu câteva 
ore în urmă, o întâlnise Roland. Acolo, valetul care-i păzise 
calul deschise portiera şi Roland cobori. Tânărul îi strecură 
în mână un ludovic şi sări pe cal. Câteva minute, Roland se 
găsi într-o stare confuză; el nu-şi putu da seama imediat de 
ceea ce se întâmplase cu el, dar puţin câte puţin reuşi să-şi 
claseze amintirile, să-şi analizeze senzațiile, şi, în momentul 
când traversă Champs-Elysees, omul, pentru care toate 
sentimentele erau în legătură cu vanitatea, înceta de a mai 
fi un amorezat care se credea mai ceva decât este. 

„Puțin îmi pasă, îşi zise el, dacă contesa mă iubeşte sau 
nu, principalul este că-s băiat norocos; contesa e o femeie 
foarte la modă, şi voi fi atât de discret, încât să se ştie, pe ici 
pe colo, că ea a binevoit să arunce o privire favorabilă 
asupra mea.” 

Trecând pe sub ferestrele clubului, înălţă capul. 

„Cine ştie? îşi zise el, Octav poate că şi-a pierdut noaptea 
jucând la cărţi. Nu mi-ar părea rău dacă aş putea să-i spun 
ce mi s-a întâmplat şi să-i cer părerea.” 

La colţul străzii, un comisionar fuma filosofic din pipă; 
Roland îl chemă şi, dându-i calul să-l ţină, se urcă la club. 

Saloanele erau aproape goale. În fundul fumoarului mai 
erau câţiva tineri care tocmai îşi terminau partida. Octav nu 
era. 

Roland ieşi contrariat şi se întoarse acasă, foarte necăjit, 
cu toate că, după cele ce i se întâmplaseră cu un ceas 
înainte, ar fi avut dreptul să se simtă cât se poate de fericit. 
El se trânti în pat, dorind ca tânărul Octav să vină să-l 
scoale a doua zi şi, cu toată iubirea înflăcărată pe care o 
simţea, nu întârzie să adoarmă. 

La prânz, sunetul clopoţelului îl făcu să tresară. Dar nu 
era Octav, acel confident aşteptat cu atâta nerăbdare. Era 


marchizul de Chamery. 

Rocambole intră surâzând şi îi întinse mâna. 

— Ştii, zise el, pentru ce am venit eu? 

— Nu, zise Roland. 

— Am venit să te întreb, adăugă în bătaie de joc ucenicul 
lui sir Williams, dacă n-ai nevoie de un confident şi în cazul 
acesta, să-ţi ofer serviciile mele. 

Şi Rocambole se aşeză la căpătâiul domnului de Clayet, 
care se simţi încântat de a fi găsit, în sfârşit, pe cineva 
căruia să-i poată încredința secretul care-l înăbuşea. 

Capitolul XLVIII. 

A doua zi, după ce Roland de Clayet fusese primit de 
Rebeca în acea casă misterioasă din strada Pompelor, 
adevărata contesă Artoff, sora ei mai mică, sosea la Paris, la 
palatul său din strada Pepiniere. 

Contesa venise cu două zile înaintea soţului ei, şi 
întâmplarea părea că serveşte de minune planurilor lui 
Rocambole. Tânărul rus se întorcea în Franţa, pe când soţia 
lui revenise prin Strasburg. 

Din cauză că drumul pe care apucase contele era mai 
lung, Baccarat sosise mai devreme. 

Femeia elegantă, care coborâse înfăşurată toată în 
blănuri scumpe din trăsura ei, în curtea palatului Artoff, era 
aceeaşi fiinţă strălucitoare, de o frumuseţe, pe care durerea 
şi bucuria, neliniştile unei vieţi agitate la început şi fericirea 
pe care o simţise în urmă, datorită iubirii pentru contele 
Artoff, nu putuseră să o îmbătrânească. 

Ea împlinise treizeci de ani, şi fruntea ei rămăsese albă, 
privirea tânără, surâsul fermecător. Baccarat părea că este 
tot de douăzeci de ani. Ea, care iubise şi suferise atât de 
mult în viaţa ei, reîntinerise datorită acestui om, care, 
îngenuncheat dinaintea ei, o rugase să-i primească mâna şi 
inima. 

Oricine se obişnuieşte lesne cu fericirea! 

Baccarat rămăsese aceeaşi femeie nobilă pe care am 
cunoscut-o, binefăcătoare a săracilor şi a nenorociţilor, 


prietena, consolatoarea tuturor acelora care suferă; dar 
această nouă şi penultimă iubire pe care Dumnezeu i-o 
hărăzise ca o răsplată dreaptă a virtuţilor sale, produsese în 
ea o schimbare completă. 

Timp de doi ani, tânărul conte călătorise împreună cu 
soţia sa. 

Parisul, oraşul uitării, nu-şi mai aducea aminte de 
celebritatea funestă a frumoasei Baccarat. Când cei doi soţi 
se reîntoarseră, Parisul salutase pe contesa Artoff ca pe o 
străină tânără şi frumoasă, a cărei virtute era tot atât de 
ireproşabilă ca şi frumuseţea. Fusese văzută la serbările 
date de contele de Kergaz şi la balurile frumoasei marchize 
de Van-Hop. Prinţul K..., lordul E... ducele de Sallandrera, 
toţi străinii de seamă, se grăbiseră a o primi. 

Baccarat nu mai exista. 

De şase luni de când lipsea contesa, pretutindeni nu se 
vorbea decât de apropiata ei reîntoarcere, pretutindeni era 
aşteptată cu nerăbdare şi fiecare îşi promitea să o 
primească cât se poate de bine. 

Contesa sosi pe la ora cinci seara. Ea era aşteptată şi toţi 
servitorii ei stăteau înşiraţi în curte, salutând-o cu aclamații 
respectuoase. Ea intră în cabinetul bărbatului său, şi după 
ce mâncă puţin, se apucă să desfacă acea corespondenţă de 
importanţă secundară, care de obicei nu este primită cu 
poşta, dar care, cu toate acestea, nu este mai puţin 
voluminoasă pentru cei care se reîntorc la Paris după o 
absenţă de cinci sau şase luni. 

Atenţia ei fu atrasă imediat de un plic încadrat cu negru. 

Era scrisoarea prin care i se făcea cunoscută moartea 
spaniolului don Jose, nepotul ducelui de Sallandrera, 
logodnicul domnişoarei Conception, singurul obstacol în 
calea tinerei de a se mărita cu ducele de Château-Mailly, 
protejatul contelui şi al contesei Artoff. 

Ştirea morţii acestuia o făcu pe Baccarat să se 
gândească. Ea luă un condei, scrise câteva rânduri, sună şi 
dădu scrisoarea unui valet. 


— Du scrisoarea aceasta, zise ea, domnului duce de 
Château-Mailly. 

Baccarat scrisese tânărului duce: „Dragă duce, Am sosit 
la Paris de două ceasuri. Vrei să vii astă-seară chiar, şi cât 
mai curând posibil, să iei un pahar de ceai la mine? 

Am multe de vorbit cu dumneata. 

Contesa Artoff” 

În timp ce valetul alerga la palatul Château-Mailly, care, 
după cum se ştie, era situat în piaţa Beauvau, contesa îşi 
zicea: „Domnul de Château-Mailly e un bărbat potrivit 
pentru Conception. Biata fată mi s-a destăinuit întrucâtva 
de don Jose; ea îl ura pe acest om, pe care voinţa 
părintească i-l destinase ca bărbat. Don Jose a murit, prin 
urmare ducele de Sallandrera va acorda cu siguranţă 
domnului de Château-Mailly mâna fiicei sale. Domnul de 
Château-Mailly e demn de Conception şi depune la 
picioarele ei tinereţe, un nume mare, o avere considerabilă. 
Conception se va simţi fericită să fie soţia lui. Şi pe urmă, 
termină Baccarat, am un interes secret, puternic chiar, să 
fac această căsătorie, un interes pe care ducele nu-l ştie şi 
pe care trebuie să i-l încredinţez.” 

Baccarat, aşteptând răspunsul protejatului său, scrise 
următorul bilet: „Buna mea Cerise, Am sosit şi voi veni să te 
văd mâine dimineaţă, dacă tu n-ai vrea să vii chiar astă- 
seară la mine. 

Louise” 

Ea adresă această scrisoare: „Doamnei Leon Rolland, 
Bulevardul Beaumarchais, 60” 

Zece minute după aceasta, i se anunţă ducele de 
Château-Mailly. 

Ducele era un om de treizeci de ani, puţin cam rece, 
grav, care nu mai semăna cu acel tânăr conte zăpăcit, pe 
care englezul Sir Arthur Collins îl convertise odinioară la 
nesuferita sa morală, oferindu-i averea unchiului său cu 
preţul seducerii doamnei Fernand Rocher. 


Ducele o iubea pe Conception de Sallandrera; o iubea cu 
resemnarea dureroasă a omului fără speranţă. 

Atât timp cât don Jose trăise, domnul de Château-Mailly 
se ţinuse la distanţă, deoarece ducele de Sallandrera îi 
refuzase categoric cererea sa; de aceea tânărul duce 
încerca să uite zâmbetul fermecător şi frumuseţea 
îngerească a domnişoarei Conception. Acum, fiindcă don 
Jose murise, tânărul, supunându-se egoismului omenesc, 
simţise o bucurie involuntară şi începu din nou să spere... 

Dar se ştie că ducele de Sallandrera şi familia sa 
părăsiseră Parisul imediat, pentru a transporta în Spania 
rămăşiţele pământeşti ale lui don Jose. 

Domnul de Château-Mailly nu-i văzuse nici pe 
Conception, nici pe tatăl ei, din motive de bună cuviinţă 
uşor de înţeles. O singură rază de speranţă pătrunse în 
inima lui, o speranţă atât de mică încât nu îndrăzni să şi-o 
mărturisească. Dar în fine, spera... 

În momentul acela primi scrisoarea de la Baccarat. 
Scrisoarea aceea îi mări şi mai mult speranţa. Sigur, dacă 
contesa Artoff îl invita să vină la ea, făcea aceasta pentru a-i 
anunţa un eveniment de mare importanţă, sau cel puţin 
pentru a-i vorbi de Conception. 

Când sosi, ducele o găsi pe contesă în cabinetul de lucru 
al bărbatului ei, în faţa unei mescioare pe care era un caiet 
ce părea acoperit de o scriitură bărbătească. 

— Bună ziua, duce, îi zise contesa întinzându-i mâna; 
vino aici, aproape de mine... 

Ducele sărută mâna pe care i-o întinse contesa şi zise: 

— M-am grăbit, doamnă, să mă supun invitaţiei 
dumneavoastră. Credeam că-l găsesc şi pe conte. 

— Soţul meu vine abia peste trei zile şi probabil că aş fi 
aşteptat sosirea lui dacă nu primeam scrisoarea aceasta. 

Contesa îi arătă domnului de Château-Mailly epistola 
prin care i se făcea cunoscută moartea lui don Jose. 

Ducele tresări, se roşi şi păli rând pe rând. 

— Oh! zise el, ştiu. Am asistat chiar la înmormântare şi... 


Ducele se opri şi păru că ezită. 

— "Tot o mai iubeşti pe domnişoara Conception? 

— Da, murmură ducele cu vocea tremurândă. 

— Poate că o să oftezi mai puţin dureros, scumpul meu 
duce, când îţi voi arăta şi această scrisoare, zise contesa cu 
surâsul pe buze. 

Ea îi arătă scrisoarea care era dinaintea ei. 

— Ce-i asta? întrebă ducele. 

— Aşteaptă, te rog, şi răspunde la întrebările mele. 

— Vorbiţi. Vă ascult. 

— N-aveţi vreo rudă stabilită în Rusia, la Odessa? 

— Da, răspunse ducele. Unchiul tatălui meu, cavalerul de 
Château-Mailly, l-a urmat, sub Ludovic al XV-lea, pe ducele 
de Choiseul, atunci ambasador al Franţei la St. Petersburg. 
Amorezându-se de o domnişoară de onoare a țarinei şi 
neavând nici o avere, el s-a însurat, în calitatea sa de ofiţer, 
cu aleasa inimii sale, primind gradul de colonel în armata 
rusă; apoi a fost făcut general şi conte al imperiului şi a 
murit la Odessa, la începutul acestui secol. 

— Şi a murit fără să lase copii? 

— Mă iertaţi, doamnă, trebuie să am mulţi verişori în 
Rusia. Unchiul tatălui meu avea trei fii; dar toţi naturalizaţi 
ruşi. Această ramură a familiei mele, devenită rusă, n-a 
păstrat nici o relaţie cu noi; şi chiar tatăl meu, marchizul de 
Château-Mailly, colonelul unui regiment de husari, l-a 
întâlnit pe câmpul de bătaie, în timpul campaniei din 1812, 
pe un colonel de ulani purtând acelaşi nume ca al lui, şi 
care probabil era un văr al său. 

— Ei bine, zise Baccarat, tocmai de aceea vreau să-ţi 
vorbesc. 

— Ah! îl cunoaşteţi? 

— Da, el mi-a dat acest manuscris pe care-l vezi. 

Ducele întinse mâna. 

— Aşteaptă puţin, zise contesa. Acest manuscris are un 
chiţibuş. 

— Şi... care este acel chiţibuş? 


— lată-l. Ştii că soţul meu are o frumoasă moşie în 
împrejurările Odessei. Acolo am stat în lunile ianuarie şi 
februarie. La douăsprezece zile sau cincisprezece poşte de 
castelul nostru, se găseşte castelul unchiului tău... 

— Bătrânul colonel de ulani? întrebă ducele. 

— Da, chiar el. Am făcut cunoştinţă la balul principelui 
guvernator al Odessei. Numele acesta de Château-Mailly, 
închipuieşte-ţi, ne-a mirat foarte mult. Contele a vorbit 
multă vreme cu bătrânul ofiţer; acesta i-a spus că e de 
origine franceză, ne-a povestit istoria bunicului său tot aşa 
cum mi-aţi relatat-o şi dumneavoastră. Apoi ne-a spus şi el 
detaliul pe care mi l-aţi dat acum asupra întâlnirii unui 
Château-Mailly rus şi al unui Château-Mailly francez în 
timpul retragerii armatei franceze din Rusia. Rusul, după 
cum ştiţi, era el. Or, iată, după spusele sale, ce s-a petrecut 
între el şi tatăl dumitale. Colonelul francez, în fruntea unui 
pumn de husari, avea să atace regimentul ulanilor. 
Colonelul acestora din urmă era printre cei dintâi din front 
şi cei doi ofiţeri îşi încrucişară săbiile. Se bătură cu 
înverşunare: colonelul francez fu rănit uşor la umăr; 
colonelul rus primi o lovitură în şold. Cu toate acestea lupta 
continuă, şi deodată, cele două săbii izbindu-se cu violenţă, 
se rupseră aproape de mâner. „La dracu! domnule, strigă 
colonelul de ulani în franţuzeşte, limba pe care o vorbea 
întreaga aristocrație rusă, mi se pare că săbiile noastre nu 
erau mai bune una decât cealaltă.” „Ca şi cei care le 
mânuiesc”, răspunse colonelul francez. „Şi, înainte de a vă 
zbura creierii cu o lovitură de pistol...” El duse mâna la 
oblâncul şeii. Colonelul francez făcu la fel. „Mi-ar părea 
bine să ştiu cu cine am de-a face.” Francezul scoase pistolul 
şi zise ochind pe adversarul său: „Eu sunt marchizul de 
Château-Mailly”. Şi trase. Dar ulanul se aplecă repede în şa, 
glonţul trecu pe deasupra capului său, şi el strigă: „Vere!” 
Apoi, îşi lăsă pistolul în jos. „Vărul dumitale?!” „Eu sunt 
cavalerul de Château-Mailly”, zise ulanul. „Ah! fiul unchiului 
meu.” „Exact. Prin urmare suntem veri primari”. „Mă iartă, 


domnule, zise colonelul de husari cu răceală nu vă cunosc, 
şi reneg pe un Château-Mailly care ridică sabia contra 
Franţei”. „Uiţi că eu sunt născut supus rus...?” „Se poate, 
zise colonelul francez, şi în cazul acesta sunteţi un inamic”. 
Şi dădu pinteni calului înainte, pătrunse între ulani, fără să 
mai continue lupta cu vărul său. Acesta făcu la fel. De atunci 
nu s-au mai revăzut, termină Baccarat. 

— Ştiam toate amănuntele acestea, zise tânărul duce; şi 
sunt convins că unchiul meu îşi urăşte de moarte rudele 
sale din Franţa. 

— Te înşeli... 

— Aş! 

— Am vorbit de dumneata cavalerului de Château-Mailly. 

— Cum aşa? 

— Cavalerul şi contele Artoff, împrietenindu-se, s-au 
văzut adeseori; când venea la noi, când ne duceam noila el. 
Ne întreba fel de fel de lucruri despre dumneata, şi i-am 
promis că anul viitor te vom duce la Odessa. 

— Aş vrea să merg, zise tânărul duce râzând. 

— Oh! nu-i numai asta, continuă Baccarat, şi vei vedea că 
te-am chemat aici cu atâta grabă, pentru că aveam să-ţi dau 
noutăţi bune. 

— Aştept, zise ducele surprins. 

— Într-o zi, în ajunul: plecării noastre, cavalerul, care 
venise să-şi ia rămas bun de la noi, ne zise...: „Ce vârstă 
are, ducele?” „Aproape treizeci”, răspunsei eu. „Cam ce 
avere posedă?” „Un venit de cinci sute de mii de livre.” „Are 
de gând să se însoare?” 

Întrebarea aceasta a rudei sale, pe care i-o transmitea 
Baccarat, îl făcu pe domnul de Château-Mailly să tresară. 
Un moment crezu că Baccarat îi va propune să se însoare 
cu altcineva şi s-o uite pe domnişoara Conception. 

— Nu vreau să mă însor, murmură el cu tristeţe. 

— Ascultă, continuă Baccarat. Am povestit cavalerului 
despre iubirea pe care o ai pentru domnişoara de 
Sallandrera. 


— Ah! i-ai spus? 

— l-am spus totul, până şi refuzul pe care l-am primit în 
numele dumitale, precum şi cauzele acestui refuz. Numele 
de Sallandrera produse asupra lui o surprindere vie. „Dar, 
zise el, pentru ce l-a refuzat?” „Pentru că ducele vrea să 
transmită numele nepotului său, don Jose.” „Acesta e un 
motiv pe care-l înţeleg, zise cavalerul. Dar, dacă nepotul 
este, fără să ştie ducele, fără să ştie nici el, fără să ştie 
nimeni din lumea asta, rudă de aproape cu familia de 
Sallandrera...?” 

— Rudă! zise domnul de Château-Mailly cu vioiciune. 

— Poate... răspunse Baccarat. 

Şi ea urmă, continuând să surâdă. 

— Înainte de a merge mai departe, trebuie să-mi spui 
ceva din genealogia dumitale. Un strămoş al dumitale n-a 
fost aghiotantul lui Ludovic XIV? 

— Ba da. 

— Şi n-a făcut el parte din escorta gentilomilor francezi 
care l-au urmat pe regele Filip al II-lea, când acesta s-a dus 
să primească tronul Spaniei? 

— Ia te uită, zise ducele surâzând, cunoaşteţi istoria 
familiei mele tot aşa de bine ca şi mine! 

— Mai bine decât dumneata duce, şi îţi voi dovedi: 
strămoşul acesta al dumitale s-a însurat în Spania cu dona 
Luiza da Roca, fiica unui gentilom din Aragon. 

— Nu cumva familia da Roca s-ar înrudi cu familia de 
Sallandrera? întrebă ducele. 

— Nu, zise Baccarat. Manuscrisul acesta voluminos, pe 
care-l vezi aici, este o scrisoare a cavalerului de Château- 
Mailly adresată dumitale. 

— Mie? 

— Toată ziua din ajunul plecării noastre a stat să o scrie 
şi m-a însărcinat pe mine să ţi-o dau. Dacă îmi dai voie, ţi-o 
voi citi şi vei vedea, termină Baccarat, că eşti mult mai 
aproape decât crezi de Conception; mai cu seamă de când a 
murit don Jose. 


Şi Baccarat deschise manuscrisul. 

Capitolul XLIX. 

Scrisoarea fostului colonel de ulani, cavalerul de 
Château-Mailly începea astfel: „Dragă nepoate, Contesa 
Artoftf mi-a spus că eşti amorezat de domnişoara de 
Sallandrera şi că, cu toată averea şi cu tot titlul tău de duce, 
ţi s-a refuzat mâna. 

Lucrul acesta mă face să-ţi povestesc un secret de 
familie, din care poate vei trage vreun folos. 

La moartea cavalerului de Château-Mailly, care, fără 
îndoială, ştii că locuia în Odessa, am găsit între hârtiile sale 
un document curios pe care ţi-l transcriu în întregime. El 
este scris de mâna tatălui meu şi, prin urmare, el vorbeşte: 

Eram de vreo douăzeci de ani şi făceam serviciul ca 
muşchetar al M. S. regele Franţei, când tatăl meu, făcut de 
curând, duce, se întâmplă să moară. Ducele de Château- 
Mailly a murit la vârsta de cincizeci şi şapte de ani, din 
cauza unei boli de inimă de care a suferit multă vreme. 

Fratele meu mai mare era la moşia din Perigoud şi n-a 
putut să-şi ia ultimul adio de la el. În ajunul morţii sale, tata 
mă chemă la căpătâiul patului său şi îmi spuse următoarea 
istorie curioasă: 

Marchizul de Château-Mailly, căpitan în corpul de gardă 
al M. S. Ludovic al XIV, fu unul din gentilomii care au însoţit 
la Madrid pe tânărul rege Filip al V. 

Marchizul era atunci de douăzeci şi cinci de ani. Era 
frumos, curajos, uşuratic, cam fanfaron şi foarte gâlcevitor. 

Într-o seară, pe o stradă din Madrid se luă la ceartă cu 
un gentilom spaniol, ducele de Sallandrera, care era tot 
atât de tânăr şi tot atât de curajos ca şi el. 

Cei doi tineri îşi scoaseră săbiile şi se bătură sub 
balconul unei doamne a cărei frumuseţe era cunoscută de 
întreg Madridul. 

Fiecare tânăr din Madrid, din clasa de sus şi cu oarecare 
avere, credea că este de datoria lui să fie amorezat de ea. 


Dar senora nesocotise până atunci toate omagiile, până 
şi pe acelea ale ducelui de Sallandrera. Pe când cei doi 
tineri îşi încrucişau spadele, marchizul ridică ochii spre 
balcon şi salută pe senora care respira aerul serii. Senora, 
care nu-l văzuse niciodată până atunci, îl găsi încântător şi 
îi surâse. Apoi, ea lăsă batista să cadă la picioarele 
combatanţilor. 

— Domnule duce, zise atunci marchizul, cred că acesta 
este premiul aceluia care va învinge. Şi dădu spaniolului o 
lovitură de sabie atât de puternică încât îl trânti la pământ. 
Apoi, luă batista, o duse la inimă şi salută din nou pe senora. 
Senora Luiza da Roca se roşi puţin, răspunse la salut şi 
dispăru de la balcon. 

Lovitura de sabie primită de duce n-a fost mortală, dar l- 
a silit să stea în pat timp de trei luni. 

În ziua când tânărul duce ieşi pentru prima oară din 
casă, întâlni un cortegiu numeros şi strălucitor, care opri 
pentru un moment litiera sa. 

Era marchizul de Château-Mailly care se ducea la 
biserică cu suita sa de gentilomi francezi, pentru a se 
căsători cu domnişoara Luisa da Roca. 

Ducele o iubise şi o iubea încă cu pasiune pe tânăra 
senora. 

Ei leşină în litiera sa şi rana i se redeschise. 

Fu dus la palatul său, pe jumătate mort. 

După un an, dona Luisa da Roca, devenită marchiză de 
Château-Mailly, dădu naştere unui fiu care fu botezat 
Manuel Euguerrand. 

Vindecându-i-se rana, ducele de Sallandrera se însură cu 
două luni înainte cu o fată din familia nobilă de Ximenes. 

Tânăra ducesă de Sallandrera născu şi ea doi copii 
gemeni, fapt care se întâmplase de mai multe ori, de altfel, 
în familia aceasta. 

Ducele, vindecat şi însurat, păru că nu mai are nici un fel 
de ură împotriva marchizului de Château-Mailly. El primise 
sarcina de şambelan al curţii. 


Marchizul, cu toate că era în serviciul regelui Franţei, 
rămăsese ca ataşat extraordinar în serviciul tânărului 
monarh. 

Cei doi gentilomi se întâlneau şi se vedeau în toate zilele, 
iar soțiile lor se primeau una la alta în mod reciproc. 

Cu toate acestea, domnul de Sallandrera rămăsese în 
adâncul inimii sale cât se poate de amorezat de dona Luisa 
şi iubirea lui creştea pe măsura trecerii timpului. 

Într-o zi, s-au mai bine zis într-o seară, când marchizul 
era reţinut de serviciu la palat, ducele se duse acasă la el pe 
neaşteptate, o găsi pe senora dona Luisa singură şi îndrăzni 
să se arunce la picioarele ei. Marchiza îl ridică cu un gest 
măreț şi îi arătă un atât de mare dispreţ, încât ducele ieşi 
înfuriat şi într-o stare violentă de exasperare. 

Dacă în momentul acela s-ar fi întâlnit cu marchizul, 
sigur că l-ar fi provocat şi l-ar fi silit să încrucişeze spada cu 
el. 

Din fericire pentru marchiz, regele îl luase cu el la 
Escurial. 

A doua zi, furia ducelui se mai linişti. Dar disprețul donei 
Luisa nu făcuse decât să-l întărite şi să-i mărească 
pasiunea. El se jură să triumfe asupra marchizei şi un 
asemenea jurământ, făcut de un om ca el, mai curând sau 
mai târziu trebuia împlinit. El se gândi multă vreme la felul 
cum va trebui să se răzbune. 

Împrejurările aveau de altfel să-l ajute de minune. După 
câteva săptămâni, se întâmplă ca regele Filip V să trimită o 
scrisoare secretă moşului său Ludovic XIV şi încredința 
această misiune marchizului de Château-Mailly. 

Marchizul plecă, lăsându-şi soţia la Madrid. 

Fiul marchizului era atunci de trei luni. Dona Luisa ţinea 
să-l alăpteze ea însăşi şi nu-l lăsa singur nici un moment, 
atât ziua cât şi noaptea. 

Ducele, după cum am spus, avea doi copii gemeni. 

Aceştia aveau aproape două luni, dar erau atât de mari, 
încât s-ar fi crezut că sunt de patru. 


Dona Pepa Ximenes, ducesă de Sallandrera, mai puţin 
curajoasă decât tânără marchiză, îşi dusese copii la o doică, 
în apropiere de Madrid, pe drumul spre Escurial. 

Marchizul de Château-Mailly plecă în Franţa, unde 
trebuia să stea aproape trei luni. 

Marchiza profită de lipsa soţului ei pentru a face 
pelerinajul la Saint-Jacques de Compostella, pelerinaj 
obligatoriu pentru orice bun şi credincios spaniol. 

Pe vreme aceea nu se călătorea ca astăzi şi regele 
Franţei nu trecuse până atunci Pirineii, cu toate că el însuşi 
spusese că bariera aceea între Franţa şi Spania nu mai 
există. 

Marchiza plecă din Madrid cu un servitor şi o cameristă. 

Toţi trei erau călări, marchiza, călăreaţă excelentă, îşi 
ţinea copilul în braţe. 

Ducele de Sallandrera, ascuns într-o căsuţă din 
marginea Madridului, văzu într-o dimineaţă trecând 
această modestă caravană. 

El cumpărase cu o sumă mare de bani pe cei doi 
servitori ai doamnei de Château-Mailly. 

După o oră, plecă şi el călare în urmărirea frumoasei 
senora. 

Drumul, ca toate drumurile din Spania, era murdar, 
anevoios şi pustiu. Călătorul mergea câte şapte, opt leghe 
fără să întâlnească vreo casă, vreo fermă, sau vreo simplă 
POSADA. Aşa se numesc hanurile în Spania. 

Se făcuse noapte când marchiza se opri la un mic han 
într-un sat, la opt leghe depărtare de Madrid. 

POSADA era aşezată la marginea unei prăpăstii adânci, 
în fundul acestei prăpăstii curgea un pârâu. 

Doi bătrâni erau singurii locatari ai acestei locuinţe, care 
părea anume făcută pentru săvârşirea unei crime. 

Cei doi locatari cedară marchizei unicul lor pat şi ei se 
culcară într-un pătul. 

Marchiza, agitată, fără îndoială, de un presentiment 
sinistru, preferă să petreacă noaptea pe un scaun, alături 


de sobă. 

Copilul dormea lângă ea pe o saltea. 

Servitorul şi camerista, care o însoțeau, se duseseră să 
se culce pe un pat improvizat de hangiu. 

Senora dona Luisa se simţi înfricoşată din cauza acelei 
izolări în care se găsea. Ea se ridică de pe scaun, se duse să 
deschidă uşa şi trase, cu urechea. Dar în jurul ei domnea o 
tăcere adâncă: drumul era pustiu, iar pe cer începuse să 
răsară luna. 

Marchiza se întoarse lângă sobă, şi pe la miezul nopţii, 
când somnul începuse să o cuprindă, uşa se deschise 
deodată şi apăru un om, la vederea căruia marchiza dădu 
un țipăt. Omul acesta era ducele de Sallandrera. Arăta palid 
şi sinistru ca un om hotărât să comită o faptă rea. 

Marchiza, cuprinsă de teroare, înțelegând pentru ce 
venise ducele la ora aceea, se repezi la copilul ei, îl luă în 
braţe şi voi să fugă. 

Ducele încercă să-i ţină calea, dar ea îl respinse cu o 
energie fără seamăn şi se repezi afară. Atunci ducele, un 
moment zăpăcit, se luă după dânsa. Marchiza, auzind paşii 
ducelui în spatele ei, nu mai ştiu ce face, şi o rupse la fugă 
în neştire. 

Drumul, foarte strâmt, mergea alături de prăpastie ca o 
fâşie albă, când urcând, când coborând. 

Doamna de Château-Mailly, pierdută, înspăimântată, ca 
acei cai speriaţi care nu mai cunosc vocea cârmuitorului lor 
şi rămân nesimţitori la durerile violente ale zăbalei şi ale 
pintenului, fugea mereu strângându-şi copilul la piept. 

Deodată ea ajunse într-un loc unde drumul cotea repede 
şi unde prăpastia era atât de periculoasă, încât din loc în loc 
fuseseră puse parapete. 

În momentul acela, ducele o ajunse. 

Pentru a scăpa de inamicul său, ea se smuci şi voi să se 
arunce în prăpastie. 

Dar ducele o apucă de rochie şi o ţinu atârnată deasupra 
prăpastiei. 


Vai! nenorocita mamă făcuse o mişcare atât de bruscă 
pentru a se feri, încât braţele i se întinseră şi îi scăpă din 
mână copilul. 

Bietul de el se rostogolise la o adâncime de o sută de 
picioare şi se zdrobise de vârful unei stânci. 

Iar când ducele o smulse pe mamă de la moarte, când ea 
se întoarse cu faţa spre el, cu părul vâlvoi, cu privirea în 
flăcări, cu buzele tremurânde, nu mai era femeia care ţinea 
atât de mult la cinstea ei încât preferase să moară, ci era o 
nenorocită mamă, care se uita la el înmărmurită şi care 
sfârşi prin a izbucni într-un râs zgomotos. 

Înnebunise!” „Sunt situaţii atât de teribile şi atât de 
sinistre încât sunt imposibil de descris. 

Noaptea aceea a fost pentru ducele de Sallandrera cât 
un secol de agonie. 

În ajun avea numai treizeci de ani, a doua zi, la răsăritul 
soarelui, semăna cu un bătrân; albise. 

Hanul, care era izolat, la picioarele unui munte, oferea a 
doua zi un spectacol lugubru. 

Pe patul care îi era destinat în ajun, stătea marchiza 
nebună, râzând şi plângând rând pe rând. 

În jurul palului, cei doi hangii care nu ştiau nimic din 
ceea ce se întâmplase; servitorul şi camerista 
necredincioasă, care fuseseră cumpăraţi cu aurul ducelui şi 
care se mirau de dispariţia bietului copil, stăteau în picioare 
tăcuţi, consternaţi, întrebându-se ce dramă groaznică se 
întâmplase în ajun. 

La capătul patului, îngenunchiat, ducele plângea. 

Fusese cuprins de remuşcare. 

Deodată, se ridică în picioare, se apropie de nebună şi 
voi să-i ceară iertare. 

— Ah! tu eşti, îi zise ea surâzând, scumpul meu soţ! Te-ai 
întors? 

— Da, îngână ducele, da... m-am întors... 

Şi marchiza strângea mâinile ducelui, pe care-l lua drept 
domnul de Château-Mailly. Ducele se simţea zdrobit de 


ruşine şi de durere. 

În momentul acela se auziră paşi afară şi intră im om. 

Omul acela era un călugăr, un bătrân cu barba albă. 

El se întorcea din pelerinajul pe care-l făcuse la Saint- 
Jacques de Compostella şi cerşea pe drum hrana 
trebuincioasă. 

Călugărul intră şi fu izbit de faptul că o femeie râdea şi 
toţi ceilalţi şedeau consternaţi. Ducele, cuprins de o teroare 
pioasă, crezu că vede în bătrânul acesta pe însuşi 
Dumnezeu, care îşi părăsise raiul şi venise să redea femeii 
aceleia şi minţile şi copilul; el se aruncă la picioarele 
călugărului şi, cu fruntea la pământ, îi mărturisi crima. 

Călugărul îl ascultă cu gravitate, tăcut, ca un duhovnic 
din primele timpuri ale creştinismului, apoi, când vinovatul 
termină mărturisirea crimei sale, se apropie de pat, luă 
mâna nebunei şi se uită la ea cu atenţia unui doctor. 

— Femeia aceasta, zise îl în sfârşit, a înnebunit fiindcă şi- 
a pierdut copilul; daţi-i un copil care să-l creadă a fi al ei şi 
se va însănătoşi. 

Călugărul se întoarse spre vinovat şi adăugă: 

— Duce de Sallandrera, te cunosc, cu toate că nu mi-ai 
spus cine eşti, te cunosc fiindcă de multe ori am primit 
pomană la uşa palatului tău. Dumnezeu, care a prevăzut 
crima ta, ţi-a trimis doi copii; trebuie să dai pe unul din ei 
acestei mame nenorocite. 

Ducele, continuând să stea în genunchi, murmură: 

— Dumnezeule, facă-se voia ta! 

Apoi se urcă pe cal, străbătu în galop drumul spre 
Madrid, se opri în satul unde şedea doica, care creştea pe 
cei doi copii ai săi, luă pe unul din ei şi plecă cu el. 

După trei ore, se întoarse la han, puse copilul pe patul 
marchizei şi fugi!” „Călugărul se înşelase; marchiza trebuia 
să rămână nebună. Ea fu adusă la Madrid, unde merse 
vorba că înnebunise din cauză că o trântise un cal. 

Fu consultată de doctorii cei mai celebri; marchizul de 
Château-Mailly, chemat în grabă, se întoarse de la Versailles 


şi oferi jumătate din averea sa aceluia care-o va putea 
vindeca pe dona Luisa. 

Fură zadarnice toate ajutoarele medicilor şi toate 
rugăciunile făcute prin biserici. Marchiza trebuia să moară 
nebună. Ea trecuse asupra copilului acela străin, toată 
iubirea pe care o avea pentru copilul mort; ea credea că 
este al său copilul acela, îl legăna, îl ţinea în braţe şi îl juca 
pe genunchi... 

Cât despre marchiz, el nu ştia, şi nici nu trebuia să ştie 
vreodată de drama care se petrecuse. 

Ducele de Sallandrera cumpărase cu grămezi de bani 
tăcerea celor doi servitori ai marchizei, a celor doi hangii şi 
a doicii copiilor săi. 

Într-o zi, ducesa a aflat că unul din copiii săi murise!” 

Ajunsă la acel punct din manuscris, Baccarat se opri şi se 
uită la domnul de Château-Mailly. 

Ducele era foarte palid şi fruntea îi era acoperită de 
sudoare. 

— Nu-i aşa, îi zise ea, că istoria aceasta este foarte 
curioasă? 

— Oh! într-adevăr foarte stranie, murmură el, şi mi se 
pare că visez. 

— Ei bine! continuă contesa Artoff, să mergem cu lectura 
până la capăt şi dacă te gândeşti în momentul acesta că a 
vrut să-şi bată joc de dumneata cavalerul de Château-Mailly, 
vei vedea că probele pe care se sprijină povestea sa sunt 
uşor de găsit. 

Şi Baccarat continuă să citească manuscrisul lăsat de 
cavalerul de Château-Mailly, mort la Odessa şi transcris de 
fiul său, bătrânul colonel de ulani. 

Capitolul L.. 

Cavalerul de Château-Mailly continua astfel: „Aceasta a 
fost povestea extraordinară, pe care mi-a spus-o tata în 
ajunul morţii sale, la Paris, în palatul pe care-l aveam în 
strada Saint-Louis. 


— Dar, strigai eu, ce s-a făcut cu copilul acela, cu acel 
Sallandrera dat drept un Château-Mailly? 

— Marchizul de Château-Mailly, îmi răspunse tata, a 
murit crezând că acel copil era fiul său. 

— Şi?... mai trăieşte? 

— În momentul acesta trage să moară. 

Şi tata adăugă surâzând: 

— Eu suni. 

— Dumneata? 

El dădu din cap în semn afirmativ. 

— Eu, repetă el. 

— Cum! strigai eu, dumneata, tată, eşti fiul ducelui 
Sallandrera, nu al domnului de Château-Mailly? 

— Da, îmi răspunse el. 

Tata luă atunci un teanc de hârtii de pe masă şi mi le 
întinse. 

— Înainte de a căuta şi a găsi în hârtiile acestea, îmi zise 
el, dovada celor ce ţi-am spus, dă-mi voie să-ţi povestesc 
cum am aflat eu mai întâi, lucrul acesta. 

— Spune tată, răspunsei eu cu supunere. 

Tata continuă: 

— Eram de douăzeci de ani când marchizul de Château- 
Mailly pe care-l credeam tatăl meu, muri lăsându-mi 
întreaga lui avere, fiind încredinţat că eu sunt unicul său 
fiu. 

Mama, sau mai bine zis dona Luisa da Roca, murise cu 
doi ani înaintea lui. I-am plâns pe amândoi ca pe nişte 
părinţi adevăraţi. 

Acela pe care-l credeam tatăl meu, îmi lăsase o avere 
considerabilă; afară de aceasta, mai moşteneam şi 
rangurile pe care le avea la curte, căci se întorsese în 
Franţa de multă vreme şi dacă n-ar fi fost durerea imensă 
pe care o simţeam din cauza pierderii tatălui meu presupus, 
aş fi putut fi considerat ca cel mai fericit şi cel mai norocos 
gentilom al Franţei. 


Trecuse aproape o lună de la moartea marchizului de 
Château-Mailly când veni la palatul meu un preot bătrân şi 
ceru să-mi vorbească de lucruri cât se poate de importante. 

Sutana lui violetă şi inelul episcopal îmi anunţa un şef al 
bisericii. 

— Pe cine trebuie să anunţ? îl întrebă majordomul meu? 

— Pe episcopul din Burgos, răspunse el. 

Eminenţa sa fu introdusă la mine şi, spre cea mai mare 
uimire a mea, îmi povesti cele de mai sus. 

Când zic uimire, nu spun tocmai adevărul. Revelaţiile 
prelatului fură pentru mine o încremenire, o încremenire 
dureroasă. 

Nu-l cunoscusem, nu-l cunoşteam pe ducele de 
Sallandrera, care, după spusele acestui om, era tatăl meu, 
şi mi se păru că pierd pentru a doua oară pe acel pe care îl 
plângeam şi căruia îi dădusem totdeauna numele de tată. 

Timp de câteva minute rămăsei mut, nemişcat, ca 
trăsnit. În sfârşit, putui să vorbesc şi mă ridicai în picioare: 

— Monseniore, strigai eu, cu ce-mi puteţi dovedi 
aceasta? De unde ştiu eu că în loc să am în faţa mea un 
prelat venerabil... 

— Taci, fiule îmi zise el cu blândeţe, nu păcătui, nu 
insulta pe un servitor a lui Dumnezeu... Vrei dovezi? 

— Fireşte! 

— Ţi le voi da. În palatul acesta este un servilor bătrân, 
pe care-l cheamă Anton. 

— Omul acesta m-a crescut. 

— Ela însoţit-o pe dona Luisa când s-a dus la pelerinajul 
de la Saint-Jaques de Compostella. 

— Am auzit asta. 

— Cheamă-l pe omul acesta. 

Am sunat. 

— Anton! să vină Anton! strigai eu cu vocea înăbuşită. 

Acesta sosi. Şi el era bătrân. Atâta numai că el era de 
şaizeci de ani pe când prelatul părea să aibă o sută. 
Episcopul din Burgos îi zise: 


— Îţi aduci aminte de POSADA? 

Bătrânul tresări şi se uită la preot cu uimire. Atunci 
episcopul se ridică în picioare şi adăugă: 

— Uită-te la mine Antoane..., uită-te bine..., nu mă 
recunoşti? 

— Călugărul! îngână Anton. 

Şi, din ordinul poruncitor al călugărului cerşetor, devenit 
episcop în Burgos şi unul din cei mai înalţi demnitari ai 
bisericii spaniole, servitorul răposatei dona Luiza îmi 
mărturisi rolul nelegiuit pe care-l jucase, spunându-mi în 
acelaşi timp secretul naşterii mele. 

— Acum crezi? îmi zise episcopul uitându-se la mine. 

— Ei bine! strigai eu, ce-mi pasă, nu-l cunosc pe 
adevăratul meu tată. N-am fost până acum mângâiat nici o 
singură dată de el, poate nici el nu mă cunoaşte. Ce vrea de 
la mine? 

— Dragul meu, răspunse episcopul, tatăl dumitale, 
ducele de Sallandrera, este astăzi în vârstă de cincizeci de 
ani, este văduv, iar fratele dumitale va muri dintr-o zi într- 
alta din cauza unei lovituri de sabie pe care a primit-o într- 
un duel. Tatăl dumitale te roagă prin mine, acum când acela 
al cărui nume îl porţi nu mai există, să te laşi recunoscut 
drept fiul său. 

Episcopul îmi întinse atunci o scrisoare a ducelui de 
Sallandrera, scrisoare iscălită de el însuşi, pecetluită cu 
sigilul său, prin care ducele mă chema lângă el. 

Dar după ce am citit-o, am răspuns cu amărăciune: 

— Înţeleg pentru ce mă cheamă tata, Monseniore. 
Pentru că ducele de Sallandrera vede că fiul său iubit 
moare, fiindcă se gândeşte că o dată cu el se va stinge şi 
numele şi familia sa. Ei bine! Monseniore, întoarceţi-vă la 
duce şi spuneţi-i că marchizul de Château-Mailly este 
singurul om pe care l-am cunoscut ca tată, l-am plâns, şi nu 
vreau să am alt nume decât cel pe care-l port. 

Şi îmi luai cu mândrie rămas bun de la trimisul ducelui. 


După un an, aflai că bătrânul duce de Sallandrera se 
însurase pentru a doua oară, nădăjduind să aibă un copil pe 
care cerul i-l trimise. 

Scrisoarea aceea prin care el mă recunoştea de fiu al 
său a rămas în păstrarea mea, precum şi o declaraţie 
semnată de episcopul din Burgos şi de valetul Anton. 

Or, de atunci şi până acum, dragul meu, termină tata, a 
cărui voce slăbea din ce în ce, ducele a murit, episcopul din 
Burgos asemenea, şi au murit toţi aceia care cunoşteau 
secretul acesta. Ei l-au dus cu ei în mormânt şi am rămas eu 
singurul lui deţinător. 

Ţi-l transmit ţie, în ceasul meu din urmă, ţie, care eşti al 
doilea fiu al meu, ţie, pe care calitatea ta de copil mai mic te 
face sărac în profitul fratelui tău, contele. Dacă crezi că este 
bine să pui mâna pe ceva din averea familiei de 
Sallandrera, fă asta, înainte de a te duce şi tu după aceia pe 
care i-am iubit atât de mult şi pe care i-am crezut părinţii 
mei. 

Tata a murit a doua zi, lăsându-mă stăpân pe aceste 
probe autentice ale naşterii mele. După o lună am plecat în 
Rusia, fără să-l revăd pe fratele meu cel mai mare care nu 
ştie şi nu va şti niciodată, poate, că rasa familiei Château- 
Mailly s-a stins din timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, şi 
că aceia care o reprezintă şi îi poartă numele sunt membri 
ai familiei de Sallandrera.” 

Aici se termina manuscrisul cavalerului de Château- 
Mailly, unchiul tânărului duce, căruia Baccarat îi citea 
istoria aceasta mai mult decât extraordinară. 

Colonelul de ulani continuă apoi în numele său: 
„Secretul acesta, dragă nepoate, l-aş fi dus poate cu mine în 
mormânt, cum a făcut bătrânul duce de Sallandrera, 
adevăratul nostru strămoş, şi m-am gândit chiar să ard 
înainte de a muri scrisoarea aceasta a ducelui şi declaraţia 
episcopului din Burgos şi a valetului Anton. 

Un cuvânt al contesei Artoff a schimbat toate dispoziţiile 
mele. Am aflat că o iubeşti pe fiica unică a ducelui de 


Sallandrera, că fata aceasta era logodită cu un nepot care 
avea alt nume şi căruia ducele, în lipsă de moştenitori 
direcţi, voia să-i transmită numele său... Am nădăjduit 
atunci că toate amănuntele şi documentele acestea ar putea 
să-ţi fie de folos, şi sunt gata să-ţi trimit scrisoarea ducelui 
de Sallandrera şi declaraţia episcopului din Burgos dacă 
crezi că ele pot avea asupra ultimului reprezentant vreo 
influenţă oarecare. 

Unchiul dumitale devotat, Colonelul de Château-Mailly.” 

Când termină, Baccarat se uită din nou la tânărul duce. 
Acesta îşi luase capul în mâini şi avea atitudinea unui om 
care se deşteaptă dintr-un somn penibil. 

— Cred că o să înnebunesc, murmură el în cele din 
urmă. 

— Ai şi de ce, zise contesa râzând, dar să sper că vei 
rezista şi că vei continua să fii în toate minţile. 

— Aşadar, eu nu sunt Château-Mailly? 

— Doamne, nu. Cel din urmă Château-Mailly a murit sub 
domnia lui Ludovic al XIV-lea. 

— Atunci ar trebui să mă numesc Sallandrera? 

— Fireşte. 

— Asta e un vis... 

— Un vis, zise Baccarat, care i se va părea foarte dulce 
bietului duce de Sallandrera, care crede că numele său s-a 
stins pentru totdeauna şi care va veni să te roage, când va 
afla ceea ce ţi-am spus acum, să te însori cu domnişoara 
Conception. Ascultă, duce, continuă contesa surâzând, 
trebuie să mărturiseşti că ţi-a fost de oarecare folos 
călătoria mea în Rusia. 

— Visez... îngână ducele, ameţit de revelaţiile acestea. 

— Ei bine! continuă contesa Artoff, dacă visezi, 
deşteaptă-te şi să vorbim. 

Domnul de Château-Mailly nu răspunse. El căzuse pradă 
unui fel de nelinişte ce nu se poate defini. 

Nu se poate spune unui om că numele pe care-l poartă 
nu este al lui, că datele pe care le-a avut totdeauna asupra 


originii sale sunt greşite, fără a-l face să-şi piardă minţile. 

Baccarat îl înţelese. 

Dar contesa era femeie şi ea ştia bine, că reactivul cel 
mai puternic asupra şocurilor morale este totdeauna 
numele femeii iubite. 

— Dar nu o mai iubeşti pe Conception? îl întrebă ea. 

Ducele tresări. 

— Ba da... oiubesc...! 

— Ei bine! don Jose a murit... don Jose, moştenitorul 
ducelui, don Jose, căruia domnul de Sallandrera voia să-i 
dea titlurile şi demnităţile sale, nu mai există. 

— Ei şi? zise domnul de Château-Mailly, părând că nu 
înţelege. 

— Cum?! nu înţelegi că ducele, care te-a refuzat pentru 
că voia să aibă un ginere din familia sa, se va grăbi acum să 
te primească? Dragă duce, adăugă Baccarat, Sallandrera 
sunt toţi la fel: ei nu vor ca numele lor să se stingă... în ziua 
când acesta va vedea scrisoarea strămoşului său şi îi va 
confrunta scrisul cu acela de pe hârtiile de familie pe care 
le are, în ziua când va avea în mâna sa declaraţia 
episcopului din Burgos, în ziua aceea, dragul meu, nu va 
depinde decât de dumneata ca să devii soţul domnişoarei 
Conception. 

— la seama! murmură ducele, nu mă face să sper prea 
mult... căci dacă aş fi refuzat încă o dată, aş muri... sau m- 
aş omori... 

— Ascultă, zise Baccarat, întoarce-te acasă, scrie 
colonelului de Château-Mailly şi cere-i cele două acte 
doveditoare de care am vorbit... chiar mâine trimit la 
Odessa pe unul din cazacii mei. 

— Şi peste cât timp se va întoarce? 

— Peste cincisprezece zile. 

— Trebuie să scriu ducelui de Sallandrera? 

— Nu. 

— De ce? 


— Pentru că don Jose a murit prea de curând şi trebuie 
să lăsăm să se mai estompeze puţin amintirea morţii lui. 
Spun lucrul acesta pentru duce şi pentru ducesă, căci în 
ceea ce o priveşte pe Conception, sunt sigură că ea nu-l 
putea suferi pe acela care trebuia să-i fie bărbat. 

— Crezi? zise ducele cu ochii scânteind de bucurie. 

— Sunt sigură. 

Şi Baccarat adăugă: 

— Când vom avea cele două acte, când domnul de 
Sallandrera şi familia sa se vor întoarce la Paris, să mă laşi 
pe mine să lucrez şi să negociez căsătoria dumitale... Adio! 
Am auzit sunând clopoţelul şi o voce care-mi este 
cunoscută. Mi se pare că sora mea mă aşteaptă în salon. 

— Adio, contesă, zise ducele sărutându-i mâna îmi dai 
voie să iau scrisoarea aceasta cu mine? 

Şi-i arătă cu mâna manuscrisul pe care i-l citise 
Baccarat. 

— Ia-l! adio... vino peste trei zile ca să iei masa cu noi. 
Contele vine cu siguranţă poimâine noaptea. 

Şi în timp ce contesa Artoff se duse să se întâlnească cu 
sora sa Cerise, a cărei voce o auzise în odaia vecină, ducele 
plecă, luând cu el manuscrisul privitor la originea lui... 

Doamna Leon Rolland, adică Cerise, aştepta în salon. 

Ea nu voise să aştepte vizita surorii sale; cum primi 
biletul ei, alergă într-un suflet la palatul contesei Artoff, 
ţinându-şi copilul de mână, un băieţel drăguţ de şase ani, cu 
părul negru, ca al mamei sale şi cu buzele roşii ca cireaşa, 
cu ochii albaştri şi cu trăsăturile aidoma cu ale tatălui său. 

Norocul lor mersese din ce în ce crescând. În momentul 
acela Leon Rolland, care era numai de treizeci şi şase de 
ani, era unul din cei mai bogaţi, mai consideraţi şi mai 
onoraţi fabricanți din mahalaua Sf. Anton. Leon locuia pe 
bulevardul Beaumarchais, şi atelierele le avea la mahala. 

Mama lui murise. De atunci, Cerise trebuise să renunţe 
la orice altă ocupaţie pentru a se consacra educaţiei celor 
doi copii ai ei, un băieţel de şase ani şi o fetiţă de trei ani. 


Cerise era numită acum doamna Rolland. 

Ea era cât se poate de fericită că avea o trăsurică cu un 
cal, care servea mai mult bărbatului ei pentru drumurile pe 
care le avea de făcut; cu toate acestea ea nu era supărată 
când servitoarea ei comanda: „calul şi trăsura doamnei”. 

După cum se vede, într-un cerc mai modest, Cerise 
prosperase şi abia voia să-şi mai aducă aminte de timpurile 
când strângea ban cu ban, muncind de dimineaţă până 
seara, pentru a avea banii necesari trusoului ei de mireasă. 

Cele două surori se îmbrăţişară cu dragoste. Apoi Cerise 
se uită cu băgare de seamă la contesă. 

— Curios! murmură ea. 

Baccarat se uită la ea mirată. 

— Când ai venit? 

— Acum trei ore. 

— Adevărat? 

— Cum adevărat?! crezi că te mint, întrebă Baccarat 
surâzând. 

— Curios, repetă Cerise. 

— Explică-te. 

Baccarat luă băiatul Cerisei pe genunchi şi o trase pe 
aceasta alături de ea, pe canapea. 

— Explică-mi, adăugă Baccarat, ce ţi se pare ţie curios 
că am venit astăzi? 

— Mi s-a părut că te-am văzut ieri. 

— Pe mine? 

— Da. 

— M-ai văzut pe mine ieri? 

— Cel puţin aşa mi s-a părut. 

— Într-adevăr, asta e curios. 

— Te-am văzut pe bulevard, ieri pe la ora trei, într-un 
cupeu tras de un cal sur. Erai cu un tânăr... oh! asemănarea 
cu tine era atât de mare, încât am dat un strigăt. 

— Ieri, zise Baccarat, la ora când zici că m-ai văzut pe 
bulevard, într-un cupeu, eram în diligenţă, dincolo de 
Nancy. Dar, adăugă ea, ce-mi spui tu mi s-a mai spus deja 


acum cinci sau şase ani. Mi se pare că era în cartierul latin 
o femeie care semăna foarte mult cu mine. 

— Poate că ea era. 

Baccarat surâse. 

— Femeile acelea nu trăiesc şase ani. Probabil că a murit 
de mult. Şi pe de altă parte, aproape toate blondele 
seamănă între ele. 

Baccarat nu dădu altă importanţă vorbelor Cerisei, şi 
cele două surori petrecură împreună restul zilei. 

— Nu cumva mă înşeală? se gândi Cerise când plecă, şi 
nu cumva Baccarat are vreun nou secret în viaţa ei? 

Desigur, Baccarat rămase impresionată de faptul că 
semăna cu altă femeie atât de mult, încât însăşi sora ei se 
îndoise dacă îi spusese adevărul sau nu. 

Capitolul LI. 

A doua zi, după ce Baccarat şi ducele de Château-Mailly 
combinaseră împreună planul acela atât de simplu, care 
consta în a aştepta sosirea celor două acte importante pe 
care le poseda bătrânul colonel de ulani şi întoarcerea 
ducelui de Sallandrera, pentru a-i cere oficial mâna 
domnişoarei Conception, omul cu părul blond şi cu haina 
poloneză, acest om misterios, căruia Zampa i se vânduse 
trup şi suflet, fuma liniştit o ţigară în faţa sobei din 
salonaşul caselor de pe strada Suresnes. 

Cineva sună. 

Cum Rocambole îşi concediase valetul sau, mai bine zis, 
îşi dăduse valetul lui Roland de Clayet, se duse el însuşi să 
deschidă uşa. Înainte de a deschide, merse într-un cabinet 
care dădea chiar deasupra uşii de la scară: voia să vadă 
cine îl caută. 

Era Zampa. 

Rocambole îi deschise, trase zăvoarele de la uşă cu 
îngrijire, după ce Zampa intră înăuntru şi îl conduse în 
apartament. 

Zampa avea un aer misterios şi ochii îi luceau. 

— Ce este? îl întrebă omul cu haina poloneză. 


Zampa se aşeză pe un scaun. 

— Lucruri noi, zise el. 

Rocambole tresări. 

— Ah! ai ceva nou? 

— Da. 

— Şi anume? 

— Ştiţi că stăpânul meu actual, domnul duce de Château- 
Mailly, m-a primit imediat mulţumită scrisorii domnişoarei 
Conception. 

— Ştiu. 

— A fost de ajuns să-i spun că am servit la don Jose, ca să 
aibă deplină încredere în mine. 

— Cred şi eu! zise Rocambole. 

— Or, de trei zile de când sunt în serviciu l-am studiat 
atât de bine pe duce, încât îi cunosc şi măselele din gură. 

— Lucrul acesta trebuie să-l ştie orice servitor inteligent 
şi ambițios. 

— Domnul duce, continua Zampa, o iubeşte pe 
domnişoara Conception, asta o ştiţi. 

— Ştiu. 

— După modul cum m-a cercetat asupra palatului de 
Sallandrera şi asupra obiceiurilor ducelui şi ducesei, nu mai 
rămâne nici o îndoială. 

— Dar cum, i s-a refuzat mâna, trebuie să fie foarte 
melancolic, nu-i aşa? 

— Era melancolic. 

— Şi acum nu mai este? 

— Nu. 

— De când? 

— De aseară. 

— Drace! zise Rocambole. 

— Vă spuneam eu, continuă Zampa, că au apărut lucruri 
noi; domnul duce a luat ieri masa acasă... Pe când se 
pregătea să plece, i s-a adus o scrisoare. 

— De la cine? 

— De la contesa Artoff, care tocmai revenise în Paris. 


— Şi ce spunea în biletul acela? 

— Îl invita pe duce să vină imediat în strada Pepiniere. 

Invitaţia aceasta l-a emoţionat atât de mult pe duce, 
încât a cerut să i se pună caii la trăsură cu o voce 
înfrigurată; l-am îmbrăcat imediat, şi a plecat fără să se mai 
uite în oglindă, ca de obicei, să vadă dacă cravata îi este 
bine înnodată. 

Rocambole surâse. 

Cu toate acestea, elevul lui sir Williams era neliniştit. 

— Apoi? întrebă el. 

— Domnul duce s-a întors după două ore, continuă 
Zampa, dar nu mai era acelaşi om. Se cunoştea că e agitat, 
dar agitația lui era veselă. 

— Ah!... ştii pentru ce? 

— Nu; dar probabil că vom şti după ce veţi deschide 
scrisoarea aceasta pe care a scris-o ducele înainte de a se 
culca şi pe care m-a însărcinat să o duc contesei Artoff. 
Domnul duce doarme încă, fiindcă a citit toată noaptea. 

— Şi ce a citit? întrebă Rocambole, luând din mâinile 
valetului său o scrisoare destul de voluminoasă. 

— Un caiet gros, pe care l-a închis cu grijă în biroul său. 

— A venit cu el de la contesă? 

— Probabil. 

Rocambole începu atunci să examineze scrisoarea pe 
care Zampa trebuia să o ducă în strada Pepiniere. Era uşor 
de ghicit că epistola aceea conţinea o alta. Zampa scoase un 
ceasornic din buzunar. 

— Domnul duce, zise el, m-a însărcinat apoi să duc şi 
ceasornicul acesta la reparat. După cum vedeţi, mi l-a dat 
cu brelocuri cu tot; iar printre acestea este şi pecetea de 
care s-a servit pentru a sigila scrisoarea pe care v-am adus- 
0. 

— Eşti un valet inteligent! zise Rocambole, încântat de 
precauţia pe care o luase Zampa. 

Apoi deschise un sertar, luă dintr-însul un plic de aceeaşi 
mărime şi ceară albastră de aceeaşi culoare cu a sigiliilor. 


Dar înainte de a rupe plicul, examină cu băgare de 
seamă scrisul de pe el. După aceasta, luă un condei şi, pe 
plicul alb, copie întocmai următoarele: „Doamnei contese 
Artoff, în palatul său din strada Pepiniere” 

— Vedeţi! zise Zampa, aveţi aidoma scrisul ducelui şi s-ar 
înşela el însuşi când l-ar vedea. 

— Pot imita orice scris, răspunse Rocambole cu 
gravitate. 

Şi adăugă în mintea lui: „Chiar şi pe acela al domnişoarei 
Conception, cum am făcut când te-am recomandat în 
numele ei domnului de Château-Mailly”. 

După ce scrise adresa, elevul lui sir Williams desfăcu 
scrisoarea. 

Aşa cum bănuise de la început, înăuntru erau două 
scrisori. 

Una pentru Baccarat. 

Rocambole o desfăcu şi citi: „Scumpă contesă, Am stat 
toată noaptea să citesc şi să recitesc acest manuscris curios 
care ţi-a fost dat de unchiul meu, cavalerul de Château- 
Mailly. Istoria stranie a familiei mele mă face să mă leagăn 
în speranţe la care abia îndrăznesc să mă gândesc. Îţi scriu 
la ora patru dimineaţa, biletul acesta pe care ţi-l va aduce 
valetul meu, împreună cu scrisoarea mea către bătrânul 
colonel de ulani. Ah! contesă, dacă mulţumită acestei 
misterioase. origini reuşesc să o iau de soţie pe Conception, 
dumitale îţi datorez întreaga mea fericire. 

Când mă gândesc la ea, simt că înnebunesc, îţi sărut 
mâinile. 

Ducele de Château-Mailly. 

P. S. Scrisoarea mea către colonel am lipit-o cu un simplu 
bulin, fiindcă îmi închipui că îi vei scrie şi dumneata şi vei 
trimite scrisoarea o dată cu a mea.” „Oh! oh! murmură 
Rocambole, iată o scrisoare al cărei înţeles trebuie să-l caut 
în epistola cealaltă; căci, pe cinstea mea, n-am înţeles 
absolut nimic din ea.” 


Rocambole îi spuse lui Zampa să pună un vas cu apă la 
foc. Omul cu haina poloneză ţinu apoi scrisoarea vertical, 
deasupra aburului şi, după zece minute, aburul începu să 
înmoaie bulinul care lipea plicul. Apoi bulinul începu să se 
umfle, se făcu moale, şi plicul se dezlipi. 

lată scrisoarea pe care o găsi înăuntru Rocambole: 
„Scumpe unchiule, Aşadar, noi nu facem parte din familia 
de Château-Mailly decât cu numele, căci în vinele noastre 
curge sângele familiei de Sallandrera.” 

Fraza aceasta îl făcu pe Rocambole să sară în sus de pe 
scaun. | se păru că citeşte greşit şi crezu că aiurează. Dar 
fu cu totul altceva când citit fraza următoare: „Sigur că 
ducele de Sallandrera va fi foarte uimit că şi noi facem 
parte din familia lui şi că am putea chiar să ne revendicăm 
titlul de prim-născuţi. 

Pe cinstea mea, scumpe unchiule, continuă să citească 
Rocambole, care simţea că se învârteşte pământul cu el, a 
trebuit să-mi spui dumneata lucrul acesta şi să citesc 
manuscrisul pe care mi l-ai trimis, ca să cred toată istoria 
aceasta extraordinară. Îţi mărturisesc că aştept cu 
nerăbdare scrisoarea aceea a ducelui Filip de Sallandrera, 
prin care recunoaşte pe moşul nostru ca fiu al său, precum 
şi declaraţia episcopului din Burgos, prin care se confirmă 
înlocuirea copilului. 

Dacă n-aş iubi-o cu pasiune pe domnişoara de 
Sallandrera, aş face şi eu cum a făcut moşul nostru, dar 
iubirea este poruncitoare şi te rog din suflet să-mi trimiţi 
cele două acte cât mai curând posibil.” 

Urmau apoi câteva fraze banale. 

Rocambole devenise foarte palid la citirea acelei scrisori 
care nu dezlega enigma, dar o lăsa să se înţeleagă. 

— Pe toţi dracii! murmură el, îmi trebuie manuscrisul 
acela de care vorbeşte ducele, îmi trebuie cu orice preţ. 

— Îl veţi avea, zise Zampa. 

— Când? 


— Chiar astăzi. Ducele se duce la curse, fiindcă a pariat 
pe sume foarte mari. Mi-am închipuit că veţi avea nevoie de 
manuscrisul acela şi am luat forma broaştei cu ceară. Dacă 
mă însărcinaţi dumneavoastră să vă fac cheia, dând ceva 
bani, veţi avea manuscrisul peste două ore. 

— Foarte bine, zise Rocambole, luând cele două forme şi 
examinându-le. lată zece ludovici, du-te în strada Lappe, în 
mahalaua Saint-Antoine şi, la numărul 67 vei găsi, la etajul 
al patrulea, cum te urci pe scară, la stânga, o uşă de care 
este atârnată o tăbliță şi pe care este scris numai cuvântul 
acesta: LĂCĂTUŞ. Să baţi la uşa aceea; un om va veni să-ţi 
deschidă şi tu îi vei zice: „Faceţi chei de cinci ludovici?” 
„Fireşte”, îţi va răspunde el. Trebuie să fii prea ghinionist 
ca să nu găseşti deja făcute cheile de care avem nevoie. 

— Bine, mă voi duce acolo imediat, după ce voi pleca de 
la contesă. 

Rocambole închise la loc cele două scrisori, dădu plicul 
lui Zampa şi îi zise: 

— 'Te aştept aici la două. 

Zampa se duse la contesa Artoff, îi dădu scrisoarea 
stăpânului său, luă apoi o trăsură de piaţă şi se duse în 
strada Lappe. 

LĂCĂTUŞUL la care-l trimisese pe Zampa omul cu haină 
poloneză, era unul din eroii „Clubului Valeţilor de Cupă”. El 
era acela care turnase şi pilise toate cheile false de care 
avea nevoie asociaţia. După ce clubul s-a dizolvat, lăcătuşul 
îşi continuase meseria pe cont-propriu. Falsul marchiz de 
Chamery, imediat ce s-a întors la Paris, avusese grijă să se 
intereseze de el, dar fără să i se arate. Lăcătuşul răspunse 
afirmativ la întrebarea lui Zampa şi, după cum prevăzuse 
Rocambole, găsi imediat două chei la fel cu tiparele pe care 
le luase portughezul. 

Zampa îi dădu zece ludovici şi plecă. 

După o oră, elintră în odaia stăpânului său şi îl deşteptă. 

Domnul de Château-Mailly o visase pe Conception toată 
noaptea şi, ca şi Rocambole, întrezărise pulpana mantiei de 


mare duce de Spania, mantie pe care ducele de Sallandrera 
voia să o transmită ginerelui său. El se trezi vesel, se 
îmbrăcă repede şi ceru să i se pună caii la trăsura de curse 
pe care o conduse el însuşi. 

Imediat ce plecă ducele, Zampa deschise sertarul de la 
birou, luă manuscrisul şi îl duse în strada Suresnes, unde 
Rocambole îl aştepta cu o vie nerăbdare. 

După o oră, marchizul de Chamery se găsea la etajul al 
doilea al palatului său, în strada Verneuil, la orbul sir 
Williams, căruia îi povesti conţinutul manuscrisului 
colonelului de ulani, cavalerul de Château-Mailly. 

Zampa, se înţelege, se grăbise să pună la loc 
manuscrisul, în sertarul de unde-l luase. 

— Ei, bine! unchiule, zise el, după ce sir Williams îl 
ascultă până la capăt, ce zici de asta? 

„Spun, scrise sir Williams pe tăbliţa lui, că sunt nouăzeci 
şi nouă de probabilităţi la sută ca ducele de Château-Mailly 
să se căsătorească cu domnişoara de Sallandrera.” 

— Nu spune asta, unchiule, strigă Rocambole, căci aş fi 
în stare să te strâng de gât. 

Pe buzele orbului flutură un surâs plin de bunătate. 

Apoi ridică uşor din umeri şi scrise: „Ca să nu se 
întâmple asta, trebuie ca Baccarat să fie în imposibilitatea 
de a se ocupa de duce. Prin urmare, trebuie să ne grăbim 
cu comedia pe care am înscenat-o.” 

— Vom acţiona rapid, zise Rocambole; ai încredere în 
mine, unchiule. 

„Trebuie, apoi, scrise orbul, ca să nu moară contele.” 

— Cine? contele Artoff? 

„Da.” 

— Pentru ce? 

„Pentru că, dacă moare contele, adică dacă va fi ucis în 
duel de Roland de Clayet, contesa îl va plânge şi, pentru a-şi 
uita durerea, se va ocupa de domnul de Château-Mailly.” 

— Atunci, zise Rocambole, nu mai înţeleg, pentru ce am 
înscenat comedia? 


„Vei înţelege mai târziu.” 

— Când? 

„În ziua când va avea loc duelul între conte şi Roland.” 

Rocambole se uită la sir Williams cu atenţie şi aproape 
cu neîncredere. 

— Unchiule, îi zise el, mi se pare că durerea şi supărările 
te fac să-ţi pierzi capul. 

Orbul ridică din nou din umeri şi surâsul său batjocoritor 
dovedi lui Rocambole că el îşi păstrase întreaga inteligenţă 
înclinată spre rău. 

El reluă tăbliţa şi scrise: „Nepoate, eşti un prost.” 

— Pentru ce? 

„Pentru că, cu tine trebuie să se pună totdeauna punctul 
pei." 

— Atunci, zise Rocambole, dacă contele nu trebuie să fie 
omorât... 

„Nu trebuie.” 

— La ce bun să se mai bată? 

„Irebuie.” 

— Pentru a-l ucide pe Roland? 

Orbul clătină din cap. 

„Eu îmi fac altă socoteală, continuă el să scrie, cred că 
contele va înnebuni.” 

— Când? 

„Pe teren.” 

— Dacă ajungi la rezultatul acesta, zise Rocambole, 
înseamnă că însuşi dracul ţi-a dat reţeta. 

„Reţeta o am.” 

— Se poate s-o ştiu şi eu? 

„Nu,” făcu orbul semn din cap. 

Şi scrisese din nou pe tăbliță: „Vei afla aceasta mai 
târziu, nepoate.” 

— Bine! murmură Rocambole, reîncepând să aibă o 
încredere oarbă în sir Williams; atâta tot? 

„Nu”, răspunse orbul. 


Şi sir Williams scrise din nou: „Probabil, contesa Artoff a 
trimis un mesager la Odessa: mesagerul acesta se va duce 
fără să se oprească, va face drumul în zece zile, se va odihni 
douăzeci şi patru de ore şi se va întoarce. Prin urmare va fi 
aici în mai puţin de o lună. Când va sosi mesagerul, contesa 
va avea cu totul altceva de făcut decât să se gândească la 
Château-Mailly, dacă bărbatul ei e nebun, şi dacă ea şi-a 
pierdut reputaţia, sigur că va trimite mesagerul la domnul 
de Château-Mailly.” 

— Drace...! 

„Înarmat cu cele două acte care trebuie să-l hotărască 
pe ducele de Sallandrera de a-l face ginere, domnul de 
Château-Mailly nu va mai avea nevoie de nimeni. Va trebui 
prin urmare să facem ca să dispară cele două acte.” 

— Unchiule, îl întrerupse Rocambole, pentru a face să 
dispară cele două acte va fi nevoie poate să-l eliminăm chiar 
pe mesager, şi treaba asta nu-i prea convine unui marchiz 
de Chamery. 

Sir Williams făcu un gest de nerăbdare. 

„Se poate găsi cineva care să facă lucrul acesta, 
răspunse, el pe tăbliță; Zampa de exemplu.” 

Apoi adăugă: „O dată dispărute cele două acte, nu 
înseamnă că trebuie să piară şi cuvântul de cinste al 
domnului de Château-Mailly şi mărturisirea colonelului; în 
sfârşit, situaţia socială, averea şi titlul acestui pretendent 
vor face întru câtva nefolositoare dispariţia actelor.” 

— Aşa este, murmură Rocambole, care văzu înmulţindu- 
se greutăţile. Ce facem atunci? 

„Irebuie să-l suprimăm pe duce.” 

Marchizul de Chamery sări în sus de pe fotoliu. 

— Ce, vrei să mă trimiţi la ocnă? strigă el. 

Pe buzele lui sir Williams flutură un surâs plin de 
batjocură. 

„Ar fi trebuit de mult să fii la ocnă, dragă nepoate.” 

— Canalie! murmură Rocambole râzând, dacă aş ajunge 
vreodată la ocnă, n-aş vrea să te am tovarăş de lanţuri. M-ai 


înspăimânta cu urâciunea ta. 

Orbul nu clipi, dar scrise următoarele cuvinte: 
„Marchizul de Chamery este tot atât de prost ca vicontele 
de Cambolh, şi ar face bine să asculte întotdeauna sfaturile 
unchiului său, sir Williams.” 

— Pentru a merge la ocnă? 

„Nu, ci pentru a duce la bun sfârşit afacerea aceasta şi a- 
| conduce la altar, unde se va căsători cu Conception.” 

— Deznodământul este frumos... 

„Atât numai că nu trebuie să fii zăpăcit, ci să asculţi şi să 
nu întrebi pentru ce.” 

— Fie. Ce trebuie să fac? 

„Du-te la Rebeca şi dictează-i următorul bilet:” 

«Iubitul meu Roland, Din nenorocire nu sunt liberă astă- 
seară, dar mâine aşteaptă-mă acasă la tine la ora cinci. Vom 
sta împreună o oră întreagă. Aceea care te iubeşte». 

— Atâta tot? 

„Pentru moment, da. Acum pleacă, nepoate.” 

Şi sir Williams, orbul şi mutilatul, redevenit sufletul acela 
care cârmuia clubul „Valeţilor de Cupă”, concedie pe elevul 
său cu un gest plin de demnitate. 

Rocambole ceru să i se pună caii la cupeu şi se duse la 
Passy, în strada Pompelor, unde falsa contesă Artoff aştepta 
ordinele sale. 

Capitolul LII. 

A doua zi, la prânz, tânărul marchiz de Chamery, care se 
sfădise încă o dată cu sir Williams, cobora călare pe 
Champs-Elys6es. 

Domnul Roland de Clayet tocmai se ducea la Bois de 
Boulogne în momentul când marchizul se întorcea. 

Cei doi tineri se întâlniră în dreptul rondului şi îşi 
strânseră mâna. 

După expresia aceasta de prietenie reciprocă, 
Rocambole făcu un gest ca şi cum ar fi voit să-l părăsească 
pe Roland şi se pregăti să dea pinteni calului. Dar Roland 
nu voia să-l lase pe marchiz înainte de a-i mai spune câte 


ceva despre iubirea lui cu contesa. După cum s-a văzut, 
Roland era unul din acei oameni care n-ar fi fericiţi dacă n- 
ar şti toată lumea de fericirea lor. 

— Să-ţi spun ceva, zise el clipind din ochi. 

— Înţeleg... vrei să te mai despovărezi. 

Roland suspină ca un erou de roman, şi scoase din 
buzunar bileţelul pe care îl dictase Rocambole Rebecăi. 

— Drace! zise marchizul citind, ştii că eşti iubit...? 

— La nebunie!... răspunse Roland cu modestie. 

— Adio!... zise Rocambole. Bagă de seamă, fii punctual. 

— Oh!... las pe mine...! 

Falsul marchiz de Chamery, care venise la Bois de 
Boulogne anume pentru a se întâlni cu Roland şi a afla din 
gura lui confirmarea primirii biletului pe care îl dictase 
Rebecăi, se întoarse acasă voios. Era ora prânzului; el îi 
găsi pe viconte şi pe vicontesă la masă şi ceru să i se dea şi 
lui de mâncare. 

— Dragă prietene, zise el vicontelui în momentul când 
Blanche se retrase pentru a-i lăsa să fumeze, eşti prieten 
bun cu contele Artoff? 

— Da, zise Fabien. 

— 'Ţii mult la Roland? 

— Îl iubesc ca pe cel mai displăcut copil, răsfăţat şi, ca 
să-l consider ca prieten, trebuie să mă gândesc la amiciţia 
pe care o am pentru unchiul său. 

— Ei bine!... zise Rocambole, în mai puţin de opt zile 
Roland te va pune în situaţia neplăcută de a-i servi ca 
martor. 

— Iar...! 

— Faţă de contele Artoff. 

Fabien ridică din umeri. 

— Roland este prea încrezut!... strigă el, şi nu cred un 
singur cuvânt din tot ce spune că ar exista între el şi 
contesă. 

— Oh eşti prea sceptic. 

— Scepticismul meu este sincer. 


— Contesa l-a primit seara la Passy. 

— Unde? În ce stradă? 

— Nu ştie. A fost dus acolo într-o trăsură închisă cu 
geamurile vopsite. 

— Când? 

— Alaltăseară şi aseară. 

— Nu se poate! 

— De ce? 

— Pentru că doamna Artoff n-a sosit în Paris decât 
aseară, la şase, şi a tras de-a dreptul la palatul el, în strada 
Pepiniere. 

— Dragul meu, răspunse Rocambole, îmi place să cred 
ca şi tine, că Roland este prea încrezut; dar acum un ceas 
m-am întâlnit cu el şi mi-a arătat scrisoarea pe care a 
primit-o de la contesă. 

— Ai văzut scrisoarea? 

— Da. 

— Era iscălită? 

— Nu. 

— Ei bine! zise vicontele, care avea o încredere oarbă în 
cinstea contesei Artoff, scrisoarea aceea nu era de la ea. 

Rocambole ridică ochii spre cer. 

— Atunci, zise el, Roland este un nebun sau, un mizerabil 
care ar merita o lecţie straşnică, căci pretutindeni pe unde 
se duce, se laudă cu favorurile contesei Artoff şi, după cum 
am auzit, contele ar fi în stare să-l ucidă. 

— Cu atât mai rău pentru el...! 

— Oricum, continuă Rocambole, ar trebui să te duci la 
Roland. Mi-a spus că se întoarce acasă pe la trei. Spune-i să 
fie mai discret. Este mai mare ruşinea, pe cinstea mea, să-l 
vezi făcând confidenţe oricărui om pe care îl întâlneşte. 

— Fie, zise Fabien. Tot am treabă în strada Victoriei, pe 
la trei sau patru. Voi trece şi pe la el şi voi căuta să-l mai 
domolesc. 

Rocambole îşi luă rămas bun de la cumnatul său. 


Acesta se ţinu de cuvânt. La patru şi jumătate el sună la 
uşa lui Roland de Clayet. Tânărul nebun tocmai aştepta pe 
contesă şi simţea mai mult decât oricând lipsa unui 
confident. Roland ar fi dat din toată inima zece ludovici 
pentru a ascunde într-o odaie vecină, vreun prieten care să 
poată asista la întrevederea lui cu contesa. Venirea lui 
Fabien îi umplu inima de bucurie. 

— Ce bun eşti, dragă Fabien, strigă el, că ai venit să vezi 
pe un pustnic... 

— Un... pustnic? 

— Fireşte!... un condamnat al amorului, un condamnat la 
acea muncă zilnică... numită „aşteptare”. 

— Ah! zise Fabien, aştepţi pe cineva? 

— Pe ea, dragul meu... pe contesă...! 

— Dragul meu, zise Fabien cu blândeţe, eu am o 
convingere. 

— Care? 

— Că eşti tras pe sfoară, că aceea de care vorbeşti, care 
te iubeşte şi pe care crezi că o iubeşti... nu este contesa. 

— Dar cine vrei să fie? zise Roland cu o ironie 
admirabilă. 

— Eh! Dumnezeule!... vreo şarlatancă oarecare, ce şi-a 
luat la Baden numele de contesa Artoff şi care şi-a bătut joc 
de tine. 

Roland ridică din umeri. 

— Ascultă, zise el, vrei să te convingi? 

— Din toată inima. 

— Contesa trebuie să vină aici. 

— Când? 

— Peste zece minute, cel mai târziu. Vrei să o aştepţi? 

— Cum! exclamă domnul d'Asmolles, ai îndrăzni, ai face 
tu imprudenţa de a o face să se întâlnească cu mine? 

— Ah! zise Roland indignat, drept cine mă iei?... să fac o 
femeie să roşească de slăbiciunea ei?... Nu, nu. 

Fabien încruntă din sprincene. 


— Dragul meu, zise el mai mult trist decât supărat, ştii tu 
că dacă ai fi copilul meu aş fi în stare să mă port cu tine cât 
se poate de riguros? 

— Şi pentru ce, nobilul meu amic? 

— Pentru că te crezi mai mult decât eşti. 

— Văd, răspunse Roland, că nu m-ai înţeles. Dacă nu 
sunt omul care să te pună faţă în faţă cu contesa, în schimb 
pot să ţi-o arăt fără ca ea să te vadă. 

— Ei bine! zise Fabien, care fu cuprins în momentul 
acela de o curiozitate acută, primesc. 

— Aici, continuă Roland încântat, suntem în salonul meu. 
Aici, în umbra pe care o fac perdelele de la ferestre, o voi 
primi pe contesă. 

— Bine. 

— Treci în cabinetul meu de toaletă, de alături, care dă 
pe sală. Când vei auzi sunând, fugi acolo, închide-te în el, 
ascultă dacă vrei, uită-te prin gaura uşii, şi pe urmă pleacă. 

— Fie, zise Fabien. 

În momentul acela se auzi sunetul clopoţelului. 

— Şterge-o, zise Roland, a venit. 

Domnul d'Asmolles, tot neîncrezător, trecu în cabinetul 
de toaletă, închise uşa şi ascultă. 

Uşa salonului se deschise şi intră o femeie voalată. 

— Ah! îngerul meu!... murmură Roland pe un ton 
sentimental. 

Femeia voalată acceptă să i se ia mâna. 

— Eşti singur? întrebă ea. 

Vocea aceasta îl făcu pe vicontele d'Asmolles să tresară. 

Era chiar vocea contesei Artoff. 

Femeia îşi ridică voalul, şi domnul d'Asmolles se retrase 
imediat înmărmurit. Ea era, nu putea fi decât Baccarat, căci 
asemănarea între cele două femei era atât de perfectă, 
încât ar fi trebuit să fie puse una lângă alta pentru a o 
deosebi pe adevărata contesă Artoff de aceea care era luată 
drept ea. 


Domnul d'Asmolles se lăsă pe un scaun şi murmură 
pentru sine: „Bietul conte!... a fost nebun când a crezut că, 
însurându-se cu o curtezană pocăită, va face din ea o 
femeie cinstită şi va şterge din inima ei amintirea 
murdăriilor prin care a trecut! Toate sunt la fel: oricât s-ar 
usca noroiul şi ar deveni pulbere luminoasă în razele 
soarelui, redevine iarăşi noroi la prima picătură de ploaie!” 

În timpul acesta, falsa Baccarat se aruncase cu detaşare 
pe un fotoliu. 

Roland căzuse în genunchi la picioarele ei şi îi sărută 
mâinile. 

— Dragul meu, murmură ea după un moment de tăcere, 
mi se pare că am înnebunit, căci trebuie să fiu cu adevărat 
nesocotită, ca să vin aici. Ştii că el soseşte mâine? 

Roland crezu că este de datoria lui să strângă pumnii şi 
să murmure: 

— Oh! îl urăsc pe omul acesta... 

— Şi eu, zise ea încet. Dar este stăpânul şi tiranul meu... 
el dispune de mine şi ar fi în stare să ne omoare. 

— Să vină! strigă Roland pe un ton admirabil. 

Pretinsa contesă adăugă: 

— Dragul meu, dacă aş fi liberă, m-ai iubi mai puţin. 

— Oh! 

— Aşa este, ţi-o jur. Iubirea nu trăieşte, nu rămâne, nu se 
hrăneşte şi nu creşte decât din obstacolele pe care le 
întâlneşte. Cu cât lumea şi voinţa oarbă a acestui om, care a 
devenit stăpânul meu, vor pune mai multe obstacole între 
noi, cu atât ne vom iubi mai mult. 

— Poate... 

— Oh! continuă ea pe un ton sentimental, iubirea care 
trăieşte în umbră, iubirea care se ascunde, iubirea 
misterioasă împresurată de obstacole, numai ea singură, 
constituie adevărata fericire. 

Ea îi luă mâna. 

— Ascultă, continuă ea, nu mai avem decât o singură 
seară, pentru a ne vedea între patru ochi, şi vreau ca seara 


aceea să o petrecem toată împreună. 

— Eşti un înger. 

Roland ţinea mult la epitetul acesta. 

— Astăzi este vineri, zi de operă? 

— Da. 

— Ei bine! du-te şi cumpără o lojă de avanscenă; vom 
merge împreună la teatru şi vom petrece două ore unul 
lângă altul ascultând muzică. 

— Ah! ce fericire! zise Roland. 

— N-am venit aici decât pentru a-ţi spune lucrul acesta. 
Acum plec. 

— Aşa curând? 

— Da, mă aşteaptă trăsura jos. Sunt o femeie spionată şi 
trebuie să facem în aşa fel încât să nu bănuiască nimeni 
ceva... Adio. 

— Dar, zise Roland, unde ne vom întâlni? 

— La operă, astă-seară, la opt şi jumătate; voi bate la uşa 
lojii dumitale. Adio, dragul meu, sau mai bine zis la 
revedere. 

Ea se înfăşură cu cochetărie în şalul ei mare, salută cu 
un surâs plin de graţie şi se îndreptă spre uşă, după ce mai 
întâi lăsă voalul, a cărui grosime nu permitea să i se 
distingă trăsăturile feţei. 

— Nu mă conduce, zise ea; stai acolo... Aşa vreau! La 
revedere, pe diseară. 

Roland rămase câtva timp nemişcat. Abia când auzi uşa 
de la intrarea apartamentului său închizându-se şi după ce 
zgomotul trăsurii se depărta în goana cailor, se duse să 
deschidă cabinetul de toaletă în care se găsea Fabien. 

Vicontele era palid şi abătut. 

— Ei bine? zise Roland. 

Fabien se uită la el cu privirea tristă. 

— Ai auzit? zise Roland. 

— Da. 

— Ai văzut-o? 

— Am văzut-o. 


— Am minţit? 

— Nu. 

Domnul de Clayet îşi luă un aer triumfător. 

— Mărturiseşte, dragă viconte, zise el, că am fost 
mărinimos cu tine. 

— Pentru ce? 

— Pentru că aş fi putut foarte bine să-ţi trimit martori. 

— Pentru care motiv? 

— Drace!... mi se pare că mi-ai spus de câteva orică mă 
cred mai mult decât sunt. 

— Aşa este, răspunse vicontele cu blândeţe şi îţi aduc 
cele mai umile şi cele mai complete scuze. 

— Ah! dragul meu. 

— O credeam pe contesă incapabilă de a-şi trăda 
bărbatul. 

— Ei, scumpul meu, murmură Roland pe un ton de 
modestie plictisitoare, iubirea nu vine la poruncă. 

— Adineauri, zise Fabien, mă gândeam la contele Artoff 
şi mă întrebam cum a putut el să vorbească cu o asemenea 
femeie. 

— Ce? zise Roland, ridicându-se în picioare, uiţi că 
contesa... 

— Aşa este, murmură Fabien pierindu-şi fruntea, am 
uitat că ai dreptul de... a o apăra. 

Şi adăugă cu ironie: 

— Scuzele mele, cavalere. 

Apoi, cum Roland continua să fie îngâmfat şi să-şi 
răsucească mustaţa care-i mijea deasupra buzelor: 

— Acum, amicul meu, îi zise el, vrei să-ţi dau un sfat? 

— Spune. 

— O iubeşti serios pe contesă? 

— Fireşte. 

— Ei bine, nu mai ţipa pe la toate răspântiile ceea ce se 
petrece între contesă şi tine, după cum faci de trei zile 
încoace. 

— Dar, îţi jur... 


— Ascultă-mă bine, îl întrerupse Fabien eu gravitate, nu- 
ţi dau nici opt zile de trăit, dacă contele va afla că o iubeşti 
pe femeia lui şi că eşti iubit de ea. 

Roland ridică din umeri. 

— Se va zice, răspunse el cu dispreţ, că sunt tânărul pe 
care boierul acesta l-a ucis, fără ca să se apere. 

La rândul său Fabien ridică din umeri: 

— Adio, zise el, şi să dea Dumnezeu ca prezicerea mea 
să nu se realizeze niciodată! 

Vicontele îşi luă pălăria şi plecă fără să dea mâna lui 
Roland. Dar acesta era atât de fericit de triumful ce-l 
obținuse, încât nici nu băgă de seamă. 

Domnul d'Asmolles se întoarse acasă eu inima tristă. 

Cu un an înainte se împrietenise cu contele Artoff şi 
putuse aprecia nobilele calităţi de inimă şi de spirit ale 
gentilomului rus; el crezuse, ca toţi cei care o cunoşteau, că 
femeia aceea sublimă în pocăinţa ei, după ce se numise 
Baccarat, devenise o sfântă. Iată însă că deodată toate 
speranţele se risipesc. Baccarat rămăsese aceeaşi Baccarat 
de altădată, femeie pierdută. 

Domnul marchiz Albert-Frederic-Honore de Chamery 
era la sora sa când veni vicontele. 

— Dumnezeule! îi zise el, de ce eşti aşa palid, dragă 
Fabien? 

— Sunt palid? întrebă vicontele, tresărind fără să vrea. 

— Fireşte! 

Blanche se uită şi ea la Fabien: 

— Albert are dreptate, zise ea, eşti foarte palid, 
Dumnezeule! 'Ţi s-a întâmplat ceva? 

— Nu, zise Fabien silindu-se să surâdă, liniştiţi-vă, n-am 
NIMIC. 

— Tu ne înşeli... nu vrei să ne spui adevărul, zise Blanche 
neliniştită. 

— Nu, îţi jur că îngrijorarea mea n-are nimic cu noi. 

— Dar ce este atunci? 


— Am fost silit să-mi schimb părerile bune pe care le 
aveam despre o femeie, adăugă vicontele; asta e totul, 
dragă Blanche. 

Vicontesa nu mai insistă. 

Când Rocambole şi cumnatul său rămaseră singuri falsul 
marchiz se uită la el întrebător: 

— Ce este? rosti el. 

— Ce să fie? răspunse, Roland n-a minţit; Roland nu este 
înşelat de nimeni! 

— Contesa îl iubeşte? 

— Am văzut-o la el. 

Şi Fabien povesti ceea ce se întâmplase. 

— Dragul meu, zise Rocambole cu nepăsare, vrei să-ţi 
spun părerea mea în afacerea aceasta? 

— Spune. 

— Roland este un om mort. 

— Mi-e teamă şi mie. 

— Eu sunt sigur. Ceva mai mult, fac prinsoare. 

— Ce prinsoare? 

— Că astă-seară la Operă, contesa va comite imprudenţa 
de a-şi ridica voalul. 

— Ah! asta ar fi prea mult! 

— Eh! Doamne! zise Rocambole, o femeie care coboară 
până într-atâta, încât, să iubească pe un descreierat ca 
Roland, este capabilă de toate nebuniile. Contele va afla 
peste trei zile şi îi va ucide pe amândoi. 

— După aceasta, adăugă Fabien, îşi va zbura şi el 
creierii, căci îşi iubeşte mult soţia. 

În momentul acela intră un servitor şi întinse 
marchizului o scrisoare. 

Rocambole tresări când văzu scrisul de pe adresă şi 
numeroasele timbre străine cu care era acoperit plicul. 

Capitolul LIII. 

În loc de a deschide scrisoarea pe care o primise, 
Rocambole o puse în buzunar. 

— Ştiu ce este, zise el. 


Apoi, pretextând că trebuie să se ducă să se îmbrace, 
căci era ora şase, îşi luă rămas bun de la viconte. 

Inima lui bătea cu putere când urcă scara şi, cu o grabă 
înfrigurată, intră în camera lui de culcare unde se închise... 

El rupse plicul scrisorii aceleia la a cărei vedere 
tresărise. Scrisoarea venea din Spania şi, după cum se 
poate ghici, era de la Conception. Conţinea opt pagini, era 
datată din Sallandrera şi începea astfel: „Amicul meu.” 
„Hm! hm! se gândi Rocambole, am ajuns departe. În 
scrisoarea cealaltă îmi zicea domnule. 

Şi citi: „Amicul meu, în momentul când îţi scriu, sunt la o 
depărtare de două sute de leghe de Paris, sub acoperişul şi 
între zidurile acestui castel de Sallandrera. 

E târziu, aproape de miezul nopţii. Sunt singură într-o 
cameră vastă şi rece, cu culori închise, cu portretele de 
familie înnegrite şi prăfuite, o cameră care astăzi este salon 
şi care altădată era sala de arme. 

Lumânarea care arde pe masă nu poate să risipească 
întunericul din colţurile odăii şi de la ferestre, care, de 
altfel, sunt deschise şi prin care zăresc cerul spaniol de un 
albastru închis plin de stele. 

În jurul meu domneşte o tăcere adâncă; toată lumea 
doarme la Sallandrera, chiar şi tatăl meu, care n-a închis 
ochii de când a murit don Jose. 

Mama s-a culcat devreme, şi eu am rămas aici singură, 
cu o carte în mână. Dar cartea aceasta, poate că aţi ghicit, 
nu era decât un pretext; voiam, simţeam nevoia de a vă 
scrie, dumneavoastră, singurul care cunoaşteţi durerile, 
neliniştile... şi poate şi remuşcările mele... 

Da, lăsaţi-mă să scriu cuvântul acesta. Oricât de vinovat 
şi de nelegiuit a fost don Jose, aveam noi dreptul de a-l 
ucide? 

Vedeţi, amicul meu, adineauri chiar am avut o 
halucinație curioasă şi teribilă. Odaia aceasta în care sunt 
este aceeaşi în care acum cincizeci de ani don Paez, atunci 
un copil de treisprezece ani, l-a surprins pe don Pedro 


d'Alvar, în momentul când acesta hotărâse mijloacele şi 
preţul trădării sale. În odaia aceasta l-a condamnat şi aici, 
pe platforma aceasta, unde m-am plimbat adineauri, l-a 
prăvălit în eternitate. 

Ei bine! când tata şi mama au plecat să se culce, şi am 
rămas singură, mi s-a părut că aud în spatele meu un 
zgomot uşor de paşi şi că nişte fantome alunecau pe 
parchet. Mi-am zis că paşii aceştia erau ai lui don Pedro 
d'Alvar, ai lui don Ramon d'Alvar, fiul său, şi ai lui don Jose 
d'Alvar; acele trei fiinţe ucise de Sallandrera şi care ieşeau 
din mormintele lor, primii doi ca să-l acuze pe tata, iar al 
treilea să mă acuze pe mine însămi. 

Mi s-a părut că aud, de fapt sunt sigură că am auzit paşii 
aceştia... m-a cuprins groaza şi mi-am ascuns faţa în mâini, 
rămânând nemişcată şi tremurând timp de mai multe 
minute. 

Din fericire, intră un servitor care venise să-mi aducă nu 
ştiu ce şi pasul viului a făcut să tacă paşii morţilor. 

Atunci am luat condeiul pentru a vă scrie, atât pentru a- 
mi ascunde şi risipi groaza, cât şi pentru a vă povesti ceea 
ce s-a mai întâmplat de la plecarea noastră din Paris. 

După cum ştiţi, am plecat tata, mama şi eu, într-o trăsură 
de poştă însoţită de o alta. 

În aceasta era coşciugul lui don Jose şi, alături de el, doi 
preoţi spanioli, care în tot timpul drumului n-au încetat să 
se roage pentru sufletul mortului. 

Drumul de la Paris la Cadix l-am făcut în şase zile. În 
primele trei, singură mama a fost mai tare, tata părea 
zdrobit. Te cuprindea jalea văzându-l pe omul acela încă 
zdravăn, coborându-se din trăsură la fiecare staţie şi 
apropiindu-se cu fruntea plecată de carul funebru. Aici 
privea lung şi tăcut la coşciugul acela, care pentru el 
conţinea rămăşiţele omului pe care-l considerase 
moştenitor. 

Timp de şase zile, ducele nu ne-a spus un singur cuvânt, 
n-a deschis gura, a făcut tot ceea ce am voit noi. Ajuns la 


Cadix, a dorit să coboare în cavoul familiei unde fusese 
depus corpul lui don Pedro. Ela îngenuncheat în faţa 
sicriului, s-a rugat multă vreme în tăcere, apoi s-a ridicat 
fără să verse o lacrimă. Durerea lui avea un caracter 
înfricoşător. 

S-a făcut o mare ceremonie funebră pentru coborârea 
rămăşiţelor lui don Jose în cavou, ceremonie la care a 
asistat tot clerul şi jumătate din populaţia oraşului Cadix, în 
care tata a fost pe vremuri guvernator. 

Se zice că, în momentul când ducele a văzut cele două 
coşciuge unul lângă altul, a fost pe punctul de a leşina din 
nou şi a murmurat: „Oh! aş da întreaga avere şi tot restul 
vieţii mele pentru a găsi un om în vinele căruia să curgă 
măcar o picătură de sânge Sallandrera.” 

Ajuns la fraza aceasta, Rocambole îşi întrerupse citirea. 

„Drace! murmură el, dacă ducele ar afla vreodată 
genealogia adevărată a lui Château-Mailly, ar fi deranjant.” 

Şi continuă să citească: „După funeralii, am plecat din 
Cadix, chiar în seara aceea, am traversat Spania, am trecut 
prin Madrid fără să ne oprim şi am ajuns aici la Sallandrera 
aseară. 

De ieri, tata stă mai bine cu moralul, el ne-a spus câteva 
cuvinte drăgăstoase, mamei şi mie. 

După-masă, o masă funebră amicul meu, în timpul căreia 
n-am schimbat trei cuvinte, tata s-a uitat la mine cu o 
privire tristă şi blândă. 

— Biată copilă! mi-a zis el. 

M-am sculat şi m-am aruncat în braţele lui. 

— Trebuie acum, continuă el, să-ţi căutăm un alt 
logodnic, fiindcă cei doi pe care i-ai avut ţi-au murit. 

Şi cum mama şi eu stăteam cu capetele plecate şi nu 
îndrăzneam să răspundem nimic, el murmură: 

— Ah! poate că am făcut rău că am respins cu atâta 
mândrie pe tânărul duce de Château-Mailly; are un nume 
frumos, avere mare şi te iubea. 


Numele acesta m-a făcut să îngălbenesc... trebuie să vă 
spun că domnul duce de Château-Mailly, pe care poate îl 
cunoaşteţi, m-a cerut anul trecut în căsătorie şi mi se pare 
chiar că mă iubea. 

Vai! atunci îl iubeam pe don Pedro... pe don Pedro care 
fusese condamnat la moarte... pe don Pedro pe care trebuia 
să nu-l mai văd şi căruia voiam să-i păstrez cu credinţă 
inima mea! Ducele a fost refuzat. Mi se pare că tata s-a 
purtat cam aspru cu el. 

Ei bine! ieri, numele ducelui de Château-Mailly, 
pronunţat de tata, m-a făcut să-mi bată inima cu putere, şi 
din momentul acela a început să-mi fie frică... mi-e frică că 
poate ducele mă iubeşte încă... mi-e frică la gândul că 
moartea lui don Jose i-a dat noi speranţe, mi-e frică, în 
sfârşit, că o să-mi cadă iar pe cap. 

Şi atunci, oh! Dumnezeule, atunci...” „Eh! eh! se 
întrerupse Rocambole din lectură, dar iată că scriitura e 
foarte frumoasă. Dumnezeu să mă ierte, iată urma unei 
lacrimi... Acum sunt sigur că mă iubeşte!” 

Şi continuă să citească: „Ştii foarte bine, amicul meu, 
urmă Conception, că aceste vorbe ale tatălui meu, erau 
spuse cu părere de rău, şi dacă ducele ar veni încă o dată 
să ceară mâna mea, nu ştiu, zău, cum aş avea curajul să mă 
opun dorinţei aceluia, pe care l-au lovit atâtea nenorociri. 

Şi cu toate acestea... Dumnezeule! dumneavoastră m-aţi 
scăpat... pe dumneavoastră... vă...” 

Rocambole văzu un cuvânt şters, într-un acces de friguri, 
Conception scrisese fără îndoială: „Vă iubesc” dar, 
ruşinându-se imediat, ştersese cuvântul acela. 

„Azi dimineaţă, urmă Conception, tata şi-a manifestat 
dorinţa de a pleca din Spania, care pentru el a ajuns o ţară 
nesuferită, ţara morţii. El vrea să se întoarcă la Paris. 

Oh! cât de tare mi-a bătut inima când mi-a spus mama că 
în curând vom pleca şi, fără să vreau, m-am gândit cu frică 
la domnul de Château-Mailly. Când am rămas singură, am 


căzut în genunchi şi l-am rugat pe Dumnezeu să facă în aşa 
fel încât ducele să mă uite. 

Dacă tata nu-şi schimbă hotărârea, vom ajunge la Paris 
peste zece zile. Oh!... veniţi repede, fiţi dumneavoastră 
întâiul, înaintea ducelui. Cine ştie?... Dumnezeu este bun şi 
l-am rugat atât de mult... 

A dumitale, în curând... 

Conception” „Drace! murmură Rocambole după ce 
termină scrisoarea aceasta în care biata senorita, fără voia 
ei, lăsase să-i vorbească inima, zece zile, cam puţin... Voi 
avea oare timp să scap de Baccarat, care vrea să-mi 
dărâme castelele pe care le clădesc în Spania, tocmai în 
momentul când nu mai am de pus la ele decât turnurile? Mă 
duc să cer sfatul lui sir Williams.” 

Cu toate că devenise un gentilom perfect, Rocambole tot 
îşi mai dădea în petic din când în când cu apucăturile lui de 
pungaş ordinar. 

Elurcă la orb. 

Sir Williams stătea întins alene într-un fotoliu, şi 
cameristul care îl îngrijea îi citea ziarele de seară. 

Sir Williams ţinea să fie la curent cu politica şi cu faptele 
zilei. Întâmplările îl interesau, foiletonul de roman îi 
producea emoţii; articolul privitor la Tribunale îl făcea să 
surâdă batjocoritor. 

Falsul marchiz de Chamery făcu un semn valetului să 
iasă, se aşeză alături de sir Williams şi îi zise: 

— Unchiule, comedioara noastră a fost foarte bine 
jucată... Fabien este cât se poate de convins că a văzut-o pe 
contesa Artoff şi că aceasta îl iubeşte pe dobitocul de 
Roland. 

Figura orbului exprimă o vie satisfacția. 

— Dar, continuă Rocambole, dacă afacerea cu Baccarat 
merge bine, cealaltă merge foarte prost. 

„Care cealaltă?” păru că întreabă sir Williams. 

— Mi-a scris Conception. 

Orbul făcu o mişcare. 


— Tot mă iubeşte... 

„Foarte bine! foarte bine 
Williams. 

— Şi se întoarce peste opt sau zece zile. 

Orbul întinse mâna, ca şi cum ar fi vrut să zică: „Arată-mi 
scrisoarea.” 

Rocambole i-o citi de la început până la sfârşit şi la 
fiecare pasaj interesant, orbul arăta o satisfacţie vie. 

— Ei! unchiule!... Ce zici de toate acestea? întrebă 
Rocambole după ce termină cu cititul. 

Sir Williams îşi luă tăbliţa. 

„Eu cred, scrise el, că trebuie să dăm zor cu afacerea 
Baccarat.” 

— Răspunzi tu că va ieşi bine? 

„Râspund.” 

— Aşadar, nu trebuie să mă preocup de apropiata sosire 
a domnişoarei Conception. 

„De loc.” 

— Nici de vorbele ducelui de Sallandrera privitoare la 
domnul de Château-Mailly? 

„Nici”, făcu sir Williams semn din cap. 

Apoi scrise: „le mai întâlneşti cu doctorul mulatru, care 
m-a căutat?” 

— Din când în când. 

„Irebuie să te duci la el.” 

— Pentru ce? 

„Îţi voi explica numaidecât. Ştii ce este beladona...?” 

— Mi se pare, zise Rocambole, că este o plantă 
otrăvitoare? 

„Da şi nu. Beladona nu otrăveşte, ci înnebuneşte. 
Provoacă o nebunie momentană, este adevărat, nebunie 
care dacă este căutată şi îngrijită se vindecă. Principalul 
este că, un ceai de beladona provoacă nebunia la o oră 
după ce este luat.” 

— Pe cinstea mea! murmură Rocambole, tu le ştii pe 
toate unchiule, şi un om ca tine ar fi trebuit să ajungă 


LLA 


făcu semn din cap sir 


departe. 

Orbul suspină şi continuă să scrie: „Beladona, de care ne 
vom servi, dacă nu vom putea face altceva mai bun, îmi 
aduce aminte de o anecdotă pe care am auzit-o în Anglia.” 

— Ce anecdotă? 

„Citeşte!” scrise sir Williams pe tăbliță. 

Şi continuă să scrie repede: „Java este una dintre 
insulele Oceanului Indian, din cele mai fertile în plante 
veninoase, în arbori a căror sevă este mortală, în reptile a 
căror muşcătură este fără leac. 

Acum vreo douăzeci de ani, un tânăr olandez, anume 
Samuel Van-Berg, debarcă în Java având puteri depline 
date de o casă mare de comerţ din Haga pentru a cumpăra 
o cantitate mare din produsele acestei insule, ca: indigo, 
bumbac, lână etc. El a fost primit şi găzduit de o familie 
bogată din Java, care coresponda cu casa de comerţ pe care 
o reprezenta. 

În familia aceasta era o fată de o frumuseţe uimitoare 
din punctul de vedere al locuitorilor acelei insule, adică 
avea pielea galbenă, nasul turtit, buzele groase, fruntea 
mică, părul negru şi creţ ca lâna. 

Plăcându-i fata, tânărul olandez, care avea pielea albă şi 
roză, cu părul blond, cu nasul acvilin şi cu ochii albaştri, se 
amoreză de ea şi o ceru în căsătorie. Tatăl fetei consimţi, şi 
părinţii fură de părere să se celebreze căsătoria imediat, 
lucru pe care-l primi şi olandezul. 

Dar, cu două zile înaintea căsătoriei, domnul Samuel 
Van-Berg primi mai multe scrisori din Europa. Una din ele 
era de la tatăl său, care îi scria: 

«Scumpul meu fiu, Grăbeşte-te să te întorci la 
Amsterdam, unde eşti aşteptat cu mare nerăbdare de 
mama ta şi de mine, mai întâi, iar apoi, de o altă persoană 
care pe vremuri nu ţi-a fost indiferentă. 

Vreau să vorbesc de vara ta Betty, care, după cum ştii, s- 
a măritat acum trei ani cu bătrânul bancher ovrei Zaharia. 
Amândoi eraţi săraci: cu toate acestea Betty te iubea şi tu o 


iubeai pe ea; chiar anul trecut, când ai plecat din Europa, 
mi-ai spus că nu-mi vei ierta niciodată că m-am opus la 
căsătoria voastră. 

Ei bine! scumpul meu fiu, ceea ce am făcut atunci, am 
făcut numai în interesul vostru... Betty era tot atât de 
săracă cum erai şi tu, iubirea şi mizeria la un loc fac casă 
tristă şi trebuie să recunoşti că am fost cel mai prevăzător 
dintre părinţi. 

Evreul Zaharia avea trei milioane pe care le-a dăruit ca 
zestre soţiei sale. 

El avea şaptezeci un unu de ani, era gras, de natură 
apoplectică, într-un cuvânt era un om care nu o putea duce 
mult. 

Acum opt zile a murit subit, aşa că Betty a rămas o 
văduvă bogată, care aşteaptă cu nerăbdare întoarcerea 
vărului ei Samuel, pentru a se mărita cu el şi a-l 
îmbogăţi...»>> 

Scrisoarea aceasta se înţelege, schimbă numaidecât 
planurile domnului Samuel Van-Berg. 

În ajun el iubea pe javaneză, iar farmecele acelei 
frumuseți de culoarea lămâii îl putuseră subjuga un 
moment; dar scrisoarea tatălui său îi reaminti obrazul alb şi 
drăgălaş, părul negru şi lustruit şi ochii de un albastru 
închis al verişoarei sale Betty, mâinile ei albe şi grăsulii, 
care făceau gropiţe, râsul ei drăgălaş şi dinţii albi, care 
semănau cu acele mărgăritare frumoase ce nu se găsesc 
decât pe coastele Coromandelului. 

Îi surâseră apoi cele trei milioane ale defunctului 
bancher, milioane care o înfrumuseţau şi mai mult pe 
văduvă. O văduvă cu o zestre de trei milioane este veşnic 
tânără, frumoasă şi înzestrată cu toate calităţile din lume. 
Domnul Samuel Van-Berg nu mai stătu pe gânduri un 
singur moment. El renunţă la frumoasa javaneză pentru a 
se însura cu verişoara sa. 

Dar, cum căsătoria lui fusese anunţată şi javanezii ar fi 
considerat retragerea sa ca o insultă, pe care ar fi plătit-o 


cu viaţa, olandezul se hotări să plece pe ascuns din Java. 

Nefiind nici o navă care să plece imediat, olandezul îşi 
zise că, la urma urmelor o căsătorie între un european şi o 
indiană, celebrată după cultul Budha nu putea fi serioasă, 
aşa că nu-i nici un pericol dacă s-ar însura cu ea provizoriu, 
până în momentul când ar fi putut să fugă. Cei doi tineri 
fură prin urmare căsătoriţi de un fel de preot budist şi 
conduşi la locuinţa lor în sunetul unor instrumente muzicale 
cât se poate de discordante. 

Începură apoi serbările nunţii, care, în Java nu ţin nici 
mai mult nici mai puţin decât şase săptămâni şi sunt 
amestecate cu jonglerii, dansuri şi prânzuri homerice, în 
care rachiul din Europa şi romul din insula Bourbon joacă 
un rol principal. În fiecare seară, în momentul când 
olandezul se culca, soţia lui îi aducea o băutură compusă 
din miere, din oţet şi din sucul unei plante aromatice care 
se găsea pe insulă. 

Băutura aceasta face parte din obiceiurile prescrise de 
căsătoria javaneză. 

Olandezul găsea băutura aceasta fără gust şi amară; dar 
o lua cu curaj gândindu-se la lichiorurile din Olanda cu care 
se va desfăta după căsătoria lui cu Betty. 

În sfârşit, o navă care venea din Sumatra se opri în Java, 
pentru a se aproviziona cu apă. Olandezul reuşi să-l vadă pe 
căpitan, vorbi cu el despre repatrierea sa, şi hotări ca în 
noaptea următoare olandezul să părăsească pe furiş patul 
nupţial, şi să se ducă pe bordul navei europene, care avea 
să ridice ancora imediat. 

Cum a aflat javaneza planul acesta? Nu se ştie. Dar 
seara ea amestecă în băutura obişnuită puţin praf 
provenind din frunza uscată a unui arbore care creşte în 
Java, şi olandezul dormi adânc. 

Trecu noaptea, trecu şi o parte din zi, şi căpitanul nu 
văzu pe nimeni apărând. El se hotări atunci să vină pe uscat 
şi să se ducă la socrul olandezului. 


Acolo îl găsi pe olandez dansând aproape în pielea goală, 
învârtind în mână un baston cum fac jonglerii, râzând cât îl 
ţinea gura şi pretinzând că el este Dumnezeul Sivah în 
persoană. Băutura răzbunătoarei javaneze produsese 
efectul beladonei, cu singura deosebire că nebunia 
provocată de această din urmă plantă se vindecă, pe când 
olandezul a rămas nebun toată viaţa. 

Aceasta este anecdota” termină sir Williams punându-şi 
creionul pe tăbliță. 

— Bun! zise Rocambole, mi se pare că înţeleg. Vrei să 
cer doctorului mulatru o băutură sau vreo altă substanţă 
care provoacă nebunia? 

„locmai”, zise sir Williams, făcând semn din cap. 

— Dar ce vrei să faci cu ea? 

Sir Williams scrise: „Vei afla mai târziu. Pentru moment, 
acesta este secretul meu.” 

Capitolul LIV. 

Domnul marchiz de Chamery ieşi de la sir Williams pe la 
şase seara şi, ca şi în ajun, mâncă în familie. 

— Dragă Albert, îi zise Fabien cu vocea pe jumătate, tu ai 
secrete faţă de Blanche şi de mine. 

— Eu!... secrete? 

— O iubeşti pe domnişoara Conception? 

— Ce idee. 

— Şi... eşti... şi tu iubit. 

— Atunci, zise Rocambole surâzând, dacă ştiţi atât de 
multe, dă-mi voie să-ţi dau câteva explicaţii. 

— Ce explicaţii? 

— Asupra acestei iubiri reciproce de care vorbeşti. 

— Dragă Albert, murmură vicontesa cu vocea drăgălaşă, 
pentru ce vrei să ne minţi? Fabien a văzut adineauri că ai 
primit o scrisoare din Spania. 

Rocambole tresări; dar se stăpâni imediat. 

— Pe cinstea mea, zise el surâzând, familia nu mai este 
familie, ci este un adevărat birou de control! 

— Ingratule! zise Blanche pe un ton dojenitor. 


— La urma urmelor, adăugă Fabien, dacă ţii cu orice preţ 
să păstrezi secretul... 

— Ei bine, nu! răspunse Rocambole prefăcându-se 
cuprins de o emoție subită şi crezând că este momentul să 
roşească puţin. Sunt de acord cu voi asupra primei părţi. 

— Că o iubeşti pe Conception? 

— Da. 

— Dar... ea? 

La întrebarea aceasta, elevul lui sir Williams fu de o 
modestie adorabilă. 

— Ei! ştiu eu? zise el... femeile sunt atât de curioase, atât 
de sucite... 

— Foarte mulţumesc, zise vicontesa râzând. 

— Ceea ce vor astăzi, mâine nu mai vor; oare ar iubi ele 
peste o oră tot pe acela pe care-l adorau în urmă cu cinci 
minute? 

— Oh! filozofule! murmură Fabien pe un ton batjocoritor. 

— Aşadar nu ştii dacă eşti iubit? 

— Habar n-am... 

— Cu toate acestea... i-ai scris? 

— Da... mărturisesc. 

— Şi ea ţi-a răspuns? 

— Da, am primit adineauri o scrisoare de la ea. 

— Dragă Albert, dă-mi voie să-ţi pun o singură întrebare. 

— Mă rog, făcu Rocambole cu nepăsare. 

— Scrisoarea domnişoarei de Sallandrera este de cinci, 
de zece rânduri sau de două pagini? 

— Ba este de patru, răspunse falsul marchiz cu o 
naivitate care o făcu pe vicontesa să surâdă. 

— Foarte bine, zise domnul d'Asmolles, am înţeles, o fată 
nu scrie niciodată o scrisoare de patru pagini unui om pe 
care nu-l iubeşte. Acum, ce putem face noi pentru tine? 

— Dar... zise Rocambole surprins, ce vrei să spui? 

— Vreau să spun, continuă Fabien, că nu e de ajuns să vă 
iubiţi şi să vă trimiteţi scrisori unul altuia. 

— Cum nu e de ajuns? 


— Fireşte. 

— Ce mai trebuie? 

— Trebuie să faci puţină curte şi părinţilor, adică ducelui 
şi ducesei, şi tocmai de aceea sora ta şi cu mine îţi oferim 
serviciile noastre. 

— Vă mulţumesc, răspunse Rocambole, dar n-am ajuns 
încă până acolo. 

— Mă iartă, continuă Fabien, dar nu te superi dacă 
vorbim puţin de afaceri? 

— Să vorbim, de ce nu? 

— Tu ai un venit de şaptezeci şi cinci de mii de livre. 

— Oh! Doamne! nici nu-mi trebuie mai mult. 

— Cam puţin pentru a te căsători cu o Sallandrera. 

— Aş! Conception nu se uită la bani. 

— Din nefericire, dragul meu, când este vorba de o 
căsătorie, fetele nu sunt întrebate niciodată asupra 
chestiunilor băneşti. Prin urmare, dezinteresarea 
domnişoarei Conception nu are nici un amestec aici... 

— Dar ea mă iubeşte... 

— S-a dat de gol! zise Blanche râzând. 

— Părerea mea este, continuă Fabien, să te adresezi 
ducesei, nu ducelui. Femeile se înţeleg totdeauna între ele 

— Dar ducele şi familia sa sunt în Spania. 

— Se vor întoarce. 

— Probabil, dar când? Prin urmare eu cred că am mai 
putea amâna conversaţia aceasta, care mi se pare 
prematură. 

— Cum vrei, răspunse Fabien, înțelegând că cumnatul 
său voia să păstreze discreţia asupra iubirii sale cu 
Conception. 

Şi vorbiră de altceva. 

Rocambole îi părăsi pe Fabien şi pe vicontesă după-masă 
şi se duse la Operă, unde, după cum se ştie, falsa Baccarat 
îşi dăduse întâlnire cu Roland. 

Când sosi marchizul şi apăru în loja sa, îl zări pe domnul 
de Clayet singur, într-o lojă de avanscenă. 


Pe figura lui se cunoşteau toate emoţiile aşteptării. 

Orice spectator, care s-ar fi uitat şi-ar fi văzut pe acel 
tânăr tresărind şi întorcând capul la cel mai mic zgomot, 
agitându-se în toate felurile şi plimbându-şi binoclul de la 
un capăt la altul al sălii şi-ar fi zis: „lată un om foarte 
nenorocit; aceea care-l face să sufere şi să aştepte astfel 
trebuie să fie foarte crudă.” 

Roland îl zări pe Chamery şi se salutară. 

Apoi Roland, care ar fi vrut cu orice preţ să pună tot 
teatrul la curent cu afacerea lui de inimă, îşi duse un deget 
la buze şi îi făcu lui Rocambole un semn misterios, ca şi cum 
ar fi voit să-i spună: „Sst! iartă-mă dacă nu te invit în loja 
mea. Dar. o aştept.” 

Marchizul răspunse printr-un gest că a înţeles şi întoarse 
capul, dar continuă să-l examineze pe Roland cu coada 
ochiului. 

Acesta, continuă să salute cu mâna şi făcea o pantomimă 
foarte vie cu nişte persoane care şedeau într-o lojă vecină 
cu a lui Rocambole, dar în aşa fel încât acesta nu putea să le 
vadă. 

„Fac prinsoare, se gândi falsul marchiz, că a adus tot 
clubul la Operă”. 

El ieşi un moment pe culoar şi se uită în loja vecină prin 
ochiul de sticlă de la uşă. 

Rocambole nu se înşelase. Persoanele cu care comunica 
Roland prin semne, erau tânărul domn Octav şi alţi trei 
membri ai clubului din care făcea el parte. 

Rocambole se întoarse la locul său. 

Trecuse de opt şi Roland nu vedea pe nimeni venind. 

În sfârşit, auzi o bătaie uşoară în uşa lojii şi întoarse 
capul repede. Un fâşâit de mătase şi un parfum delicat 
pătrunse de dincolo de uşă. 

Roland deschise. 

Marchizul de Chamery, Octav şi amicii săi, în sfârşit, 
toate persoanele care băgaseră de seamă mişcările 


nerăbdătoare ale domnului Roland de Clayet se uitară într- 
acolo. 

O femeie voalată intră, se lăsă luată de mână şi se aşeză 
alături de Roland. Dar nu-şi ridică voalul. 

Dacă doamna contesă Artoff sau o altă femeie care ar fi 
semănat cu ea, ar fi venit cu faţa descoperită şi în toaletă de 
Operă şi s-ar fi aşezat în loja lui Roland, poate că ar fi atras 
atenţia câtorva persoane; dar în orice caz n-ar fi stârnit 
rumoarea pe care o produse femeia aceasta care, timp de 
două ore, a stat cu voalul lăsat. 

Până la sfârşitul reprezentaţiei, Roland a avut rolul şi 
atitudinea unui om îmbătat de fericire, fiind ţinta tuturor 
privirilor, subiectul tuturor comentariilor. Când se lăsă 
cortina după ultimul act, femeia voalată îl luă pe Roland de 
braţ şi ieşi cu el. 

Domnul Octav şi amicii săi îi aţineau deja calea. 

Ei îl văzură pe Roland cu femeia voalată traversând sala, 
apucând-o prin pasajul Operei şi urcând scara 
restaurantului situat la capătul acestui pasaj. 

Domnul Roland de Clayet şi misterioasa lui tovarăşă se 
duseseră să supeze. 

— 'Toate bune, zise unul din tinerii aduşi de Octav, dar n- 
am văzut-o. 

— Aşa este, dar o vom vedea. 

— Când? 

— Chiar acum. Roland habar n-are că eu cunosc 
stabilimentul acesta mai bine decât arhitectul său. 


— Asta e! răspunseră tinerii în cor. 

— Veniţi, zise domnul Octav, să vedeţi. 

Ei intrară în restaurant şi Octav zise chelnerului: dă-ne 
Nr. 7. 

— Este ocupat, răspunse chelnerul. 

— De domnul şi doamna care au urcat acum? 

— Da. 

— Atunci dă-ne nr. 9. 

— Poftiţi domnule, răspunse chelnerul, arătând uşa 
cabinetului cerut. 

Tânărul domn Octav îşi duse atunci un deget la buze: 

— Fără zgomot, zise el, să vorbim încet. 

Apoi arătă oglinda pusă în picioare pe o masă şi zise: 

— Uitaţi-vă în locul acesta. 

Un colţ al oglinzii fusese curăţat de substanţele din dosul 
sticlei făcând posibil să se vadă în odaia vecină, printr-o 
gaură făcută în zid. Mulțumită acestui orificiu, tânărul 
Octav şi prietenii săi au putut vedea pe Roland şi pe 
misterioasa lui tovarăşă supând în cabinetul nr. 7. 

Ea îşi ridicase voalul. 

— Pe cinstea mea, murmură domnul Octav, Roland n-a 
minţit. Este chiar contesa Artoff. 

În timp ce Octav şi prietenii săi se uitau prin gaura din 
zid, domnul marchiz de Chamery se duse să se culce liniştit. 

„Mi se pare că totul merge bine... foarte bine, murmură 
el.” 

A doua zi, pe la ora cinci, Zampa se prezentă în strada 
Suresnes. 

Rocambole, îmbrăcat în haina lui poloneză şi cu peruca 
blondă pe cap, se duse el însuşi să deschidă şi închise uşa la 
loc cu obişnuită precauţie. 

— Ce mai este? întrebă el. 

— A sosit contele Artoff. 

— Da?... când a sosit? 

— Azi-noapte sau azi-dimineaţă. Domnul duce a primit 
adineauri scrisoarea aceasta. 


— Dă-mi-o, zise Rocambole luând scrisoarea şi citind: 
„Scumpe duce, Bărbatul meu a sosit. le aştept astă-seară la 
masă şi vom vorbi despre micile dumitale afaceri. Apoi te 
vei duce cu Stanislas la club. Bietul meu rus, oricât este el 
de francez cu inima, are aerul unui exilat, care îşi revede 
ţara natală. Este însetat după Paris, ar vrea să vadă totul, şi 
să strângă toate mâinile în acelaşi timp. 

«Château-Mailly, mi-a spus el, mă va duce astă-seară la 
clubul său.>> 

Prin urmare, scumpe duce, te rog să vii şi îţi voi fi 
recunoscătoare, cu atât mai mult, cu cât voi putea să fiu şi 
eu liberă să-mi văd sora care locuieşte pe bulevardul 
Beaumarchais. 

Amica dumitale, contesa Artoff.” 

— Minunat! se gândi Rocambole. 

Apoi îl întrebă pe Zampa: 

— A plecat ducele, la conte? 

— Da, acum zece minute. Ducele abia s-a urcat în 
trăsură, şi am venit aici. 

— Bine ai făcut. 

— Trebuie să-mi daţi biletul ca să-l pun la loc pe masa 
ducelui. 

— Fireşte, ia-l. 

— Aveţi să-mi daţi alte ordine? 

Rocambole făcu din cap un semn afirmativ. 

— Trebuie să găseşti, zise el, imediat mijlocul de a afla 
tot ce se petrece la contele Artoff. 

— Voi afla, răspunse Zampa. 

— Zi de zi şi ceas de ceas. 

— Am înţeles. Atât? 

— Da, pleacă. 

Rămas singur, falsul, marchiz începu să râdă. 

„Azi-dimineaţă, îşi zise el, ne băteam capul, Sir Williams 
şi cu mine, pentru a găsi mijlocul de a-l pune pe contele 
Artoff faţă în faţă cu Roland, şi iată că întâmplarea ne 
serveşte de minune. Ducele de Château-Mailly este membru 


al clubului din care facem parte şi noi, adică Roland, Fabien 
şi cu mine. Roland ia masa astă-seară la Fabien. După-masă, 
ne vom duce la club... Trebuie să o văd imediat pe Rebeca.” 

Falsul marchiz îşi schimbă costumul, îşi scoase peruca şi 
ieşi din apartamentul său din strada Suresnes. 

— Strada Pompelor, zise el vizitiului care aştepta la 
poartă; repede. 

Cupeul era tras de cel mai bun cal din grajdul 
marchizului; el ajunse la Passy într-un sfert de oră. şi 
Rocambole o găsi pe falsa Baccarat stând pe un scăunel în 
faţa sobei, dându-şi în cărţi. Văzându-l pe Rocambole 
intrând, ea se ridică, aruncă cărţile într-un colţ şi luă faţă 
de el atitudinea respectuoasă şi supusă a unei sclave. 

— Fata mea, îi zise Rocambole, dă-mi un condei şi 
cerneală. 

EI se aşeză în faţa unei mese şi scoase din buzunar o 
scrisoare. 

„lată, îşi zise el, biletul scris de Baccarat domnului de 
Château-Mailly, un scris frumos, prelung, subţire, uşor de 
imitat.” 

El luă un plic şi scrise deasupra: „Domnului Roland de 
Clayet” „Perfect! continuă el, am un talent minunat de a 
imita toate scrisorile. Doamna contesă Artoff ar jura că 
adresa aceasta este scrisă de ea în persoană.” 

Şi, cu cea mai mare îngrijire şi cu o îndemânare 
uimitoare, scrise un bilet de trei linii imitând la perfecţie 
scrisul contesei Artoff. 

După ce termină, puse scrisoarea în plic, închise plicul 
cu un bulin şi îl dădu Rebecăi. 

— Astă-seară la zece, îi zise el, te duci la Roland. 

— Va fi acasă? 

— Nu. 

— Va trebui să-l aştept? 

— Vei da biletul acesta cameristului cu ordinul de a-l 
duce la club stăpânului său. Roland va veni. Tu îi vei spune: 


„Bărbatul meu este la club, nu-i aşa, împreună cu Château- 
Mailly?” 

— Bine, apoi? 

— Apoi, vei sta un ceas sau două cu el, şi vei pleca fără 
să-i dai altă întâlnire. Vom vedea noi mai târziu. 

— Atâta tot? 

— Atâta, zise falsul marchiz, bătând pe Rebeca cu mâna 
peste obraz. Adio, mititico... 

Şi domnul marchiz Albert-Honore de Chamery se 
întoarse acasă. 

În toate sâmbetele Roland lua masa la amicul său Fabien 
d'Asmolles şi marchizul era sigur că-l găseşte acolo. 

Într-adevăr, la ora şase, Roland veni. 

— Domnilor, zise Fabien după-masă, vicontesa mă lasă să 
ies astă-seară în oraş cu condiţia să o conduc la marchiza 
de R..., de unde o voi lua la miezul nopţii. Vă fac o 
propunere. 

— Ce propunere? întrebă Roland. 

— Să facem o partidă de wist la club. 

— Aceeaşi propunere voiam s-o fac şi eu, adăugă 
Rocambole. 

— Voi duceţi-vă înainte. Peste douăzeci de minute vin şi 
eu. Îmi iau numai timpul pentru a prezenta omagiile mele 
doamnei de R..., şi de a pleca din salonul său, unde în mod 
regulat, după douăzeci de minute, mă strânge plictiseala de 
gât. 

Vicontele şi soţia sa se urcară în trăsură pe la ora nouă, 
în timp ce Rocambole oferi un loc lui Roland în cupeul său şi 
plecară la club, unde se pregăteau evenimente grave. 

Capitolul LV. 

Rocambole şi Roland ajunseră la club pe la zece. Venise 
puţină lume la ora aceea şi, afară de câţiva tineri care 
fumau ţigări şi conversau într-un colţ, saloanele erau pustii. 

Conversaţia era prezidată de tânărul domn Octav şi era 
foarte însufleţită când sosiră marchizul de Chamery şi 
camaradul său. 


— Bravo! strigă Octav văzându-i, ce bine aţi făcut că aţi 
venit. N-aveţi idee ce ghinion am avut zilele astea, am 
pierdut pe capete. 

— Astă-seară ai câştigat, îi zise un jucător, care într- 
adevăr pierduse până atunci. 

— Aşa este, dar am pierdut ieri, şi fiindcă a venit Roland, 
să-mi daţi voie să mă retrag cu el puţin la o parte, deoarece 
avem ceva de vorbit. 

— Ah! ah! Roland! exclamară toţi din toate părţile. 

— Chiar eu, domnilor, răspunse domnul de Clayet, 
salutând cu modestia unui om cât se poate de fericit. 

— Ştii că se vorbesc lucruri frumoase pe socoteala ta, 
don juanule, zise unul din jucători. 

— Pe socoteala mea? zise Roland. 

— Fireşte... răspunse Octav. 

— Octav nu poate să ţină un secret, răspunse Roland, 
care era foarte încântat că aventura lui cu contesa Artoff 
era cunoscută de toată lumea. 

Rocambole şopti la urechea lui Roland: 

— 'Ţi-am spus eu că peste trei zile, mulţumită lui Octav, 
tot Parisul va afla de istoria ta? 

— Ce vrei? răspunse Roland, băiatul acesta este de o 
indiscreţie criminală. 

— Domnilor, zise un alt jucător cu vocea pe jumătate, nu 
mă opun ca don Juan de Clayet să fie felicitat după cum 
merită, dar sunt sigur că în curând vom asista la 
reprezentaţia unei drame realiste. În mai puţin de opt zile 
vom avea un duel la poarta Maillot. 

— Hm! exclamară câţiva tineri, şi asta se poate. 

— Domnilor, strigă Roland, care era foarte mulţumit de 
întorsătura pe care o luase convorbirea, v-aş ruga să vorbiţi 
despre altceva. 

— Fie, dragul meu; dar pentru ce te arăţi astfel la 
Operă? 

Roland răspunse fredonând o arie şi se aşeză la masa de 
joc. 


În momentul acela intră Fabien. 

Toţi aveau pentru Fabien, omul grav, gentilomul 
desăvârşit, căruia căsătoria părea că-i dăduse un caracter 
şi mai serios încă, o consideraţie aproape respectuoasă, şi 
sosirea lui puse capăt glumelor ce se făceau pe socoteala 
contesei. Surâsurile dispărură puţin câte puţin, tinerii îl 
salutară pe Fabien şi continuară să vorbească încet despre 
norocul lui Roland. 

Vicontele, după ce strânse mâna câtorva prieteni, se 
aplecă la urechea falsului marchiz de Chamery. 

— Amicul meu, îi zise el, ai avut o inspiraţie nefericită 
astă-seară. 

— Anume? 

— Fiindcă ne-ai propus să venim aici. 

— De ce? 

— Pentru că a sosit contele Artoff. 

— Şi ce are a face? 

— Are, fiindcă va veni şi el aici astă-seară. 

— Nu se poate! el nu face parte din cercul acesta. 

— Nu, dar are un prieten care este membru al Clubului. 

— Cum îl cheamă? 

— Château-Mailly. 

— Acel tânăr duce care a cerut anul trecut mâna 
domnişoarei de Sallandrera? 

— Chiar el, dragul meu. 

— Ei bine, dar acesta nu este un motiv. Contele va veni 
astă seară? 

— Va veni. 

— De unde ştii? 

— lată ce scrisoare am primit după ce aţi plecat voi. 
Scrisoarea pe care o întinse Fabien cumnatului său, 
conţinea următoarele rânduri: „Dragă viconte, Când am 
plecat din Paris te-am lăsat flăcău; când m-am întors, te 
găsesc însurat. Aşteptând să-mi faci onoarea de a mă 
prezenta vicontesei d'Asmolles, cred că vei face ceva pentru 


un prieten care doreşte să-ţi strângă mâna cât se poate de 
repede. 

Château-Mailly, care ia masa la mine astă-seară, mă va 
duce la Clubul său, din care cred că faci şi dumneata parte. 
Vino, mă vei găsi între orele zece şi unsprezece. 

Al dumitale, Contele Artoff.” 

După ce citi scrisoarea aceasta, Rocambole se prefăcu că 
nu înţelege nimic. 

— La urma urmelor, dacă vine, ce este? zise el... 

— Aş vrea mai bine ca Roland şi contele să nu se 
întâlnească. 

— Crezi tu că Roland îi va spune că e iubit de nevasta 
lui? 

— Nu, dar ar fi în stare să-şi ia un aer obraznic faţă de 
conte şi lucrul acesta i-ar da de bănuit. Dacă am găsi un 
pretext oarecare pentru a-l face să plece? 

— Grea afacere: este ocupat cu jocul, nu vezi că pierde? 

— Prea târziu, zise domnul d'Asmolles, care tocmai 
întorsese capul spre uşă. 

Într-adevăr, doi oameni apărură în pragul salonului. 
Unul din ei era tânărul duce de Château-Mailly, celălalt era 
contele Artoff. 

Rocambole îl măsură de sus până jos eu privirea sa 
inteligentă, pătrunzătoare şi vicleană. 

„Sunt cinci ani de când nu l-am văzut, îşi zise el; pare că 
s-a schimbat puţin; poartă tot barbă şi are aerul de a fi de 
treizeci de ani. Dacă şi eu m-aş fi schimbat tot ca el, sunt 
sigur că mutra mea, cu barba pe care o am acum, este de 
nerecunoscut.” 

Într-adevăr Rocambole se schimbase atât de mult, încât, 
cu figura lui uşor bronzată, ca aceea a marinarilor care se 
întorc din India, cu barba blondă, pe care o purta foarte 
stufoasă, el era de nerecunoscut. Mai mult, el reuşise să 
dea şi vocii sale o altă intonaţie. 

Cum contele Artoff şi ducele au intrat fără să facă 
zgomot, jucătorii, foarte ocupați cu partidele lor, nu ridicară 


capul, şi Fabien profită de aceasta pentru a ieşi înaintea 
celor doi tineri. Rocambole îl urmă fără să stea pe gânduri. 

Domnul d'Asmolles şi contele îşi strânseră mâinile 
prieteneşte. Apoi Fabien îl prezentă pe Rocambole: 

— Scumpe conte, îi zise el, îţi recomand pe cumnatul 
meu, domnul marchiz de Chamery, fost ofiţer de marină în 
serviciul Companiei Indiilor. 

Contele şi Rocambole se salutară. Contele se uită la 
pretinsul marchiz cu acea privire indiferentă şi liniştită cu 
care se uită cineva la o persoană absolut necunoscută. 

Rocambole nu clipi. 

— Ah! domnule conte, zise el, Fabien ne-a vorbit de 
dumneavoastră surorii mele şi mie în toate zilele. 

— Bun băiat, răspunse contele. Şi adăugă cu un surâs 
plin de curtenie şi de graţie: Merită fericirea şi onoarea pe 
care a avut-o de a intra în familia dumneavoastră, domnule 
marchiz. 

Rocambole se înclină la rândul lui cu cel mai curtenitor şi 
cu cel mai fals dintre surâsuri. 

„Dobitocule! murmură în sine, nu vorbeai tot astfel de 
mine în ziua când ţi-ai pus cazacii să mă bage în sac şi să 
mă arunce în apă”. 

Ducele de Château-Mailly se apropie de masa unde se 
jucau cărţi şi zise: 

— Domnilor, daţi-mi voie să vă salut şi să vă aduc pe un 
mare senior moscovit, pe domnul conte Artoff. 

Numele acesta, pe care ducele de Château-Mailly îl 
pronunţă cât se poate de simplu, căzu ca un trăsnet în 
mijlocul jucătorilor. Câţiva din ei îl cunoşteau din vedere pe 
omul acesta, a cărui fericire conjugală o sfâşiau cu 
amândouă mâinile. Dar marele senior rus, care era destul 
de bogat, cu mult deasupra prejudecăţilor, din moment ce 
îndrăznise să se însoare cu Baccarat, se recomanda 
îndeajuns prin el însuşi curiozităţii publice pentru ca, atunci 
când aventura lui Roland de Clayet era cunoscută de toată 
lumea, sosirea lui să nu producă o adevărată senzaţie. 


Contele, după cum se ştie, era înalt, avea acel nas de 
vultur şi acea privire dominatoare a rasei slave. De o 
frumuseţe bărbătească neîntrecută, cu un zâmbet 
fermecător, surâsul leului care devine măreț prin puterea 
lui, o privire liniştită şi blândă. De o distincţie şi o simplitate 
absolute, contele Artoff era unul din acei oameni care se 
nasc pentru a fi seniori mari, cu sufletul drept şi bun, dar cu 
firea energică, cu voinţa nestrămutată; era unul din acei 
oameni a căror privire se aprinde repede şi pe care o 
pasiune violentă însufleţindu-i numaidecât, devin tot atât de 
teribili, pe cât păreau până atunci de buni. 

Atitudinea, surâsul, privirea contelui, exprimau atât de 
bine putinţa acestei treceri repezi de la linişte la violenţă, 
încât niciunul dintre aceia care-l văzură intrând nu se putu 
opri de a tresări şi de a se uita la Roland cu o privire plină 
de milă. 

Unul din ei chiar se aplecă la urechea tânărului Octav. 

— Mi se pare, îi zise el, că Roland a făcut rău că s-a 
lăudat pe toate cărările cu fericirea lui. 

— Da de unde! răspunse domnul Octav, care nu se mai 
îndoia de nimic, ştie el să scape. Taci! 

La auzul numelui contelui Artoff, Roland de Clayet 
tresări şi ridică repede capul. 

Privirile celor doi bărbaţi se întâlniră. Roland şi contele 
se văzuseră la Baden, o oră numai, la un bal, dar a fost 
suficient pentru ca tânărul să fie recunoscut de conte. 

— Domnul de Clayet, zise el salutând. 

— Chiar eu, răspunse Roland, înclinându-se cu o răceală 
stângace, cam mirat, de altfel, deoarece contele, care nu-i 
vorbise niciodată, îl chema pe nume. 

— Domnule, continuă contele cu un accent de sinceritate 
şi degajare, care făcu să fluture pe buzele celor ce 
cunoşteau aventura lui Roland, un surâs batjocoritor. 
lertaţi-mă dacă vă spun de-a dreptul că soţia mea, contesa 
Artoff, pe care aţi scăpat-o de la o moarte sigură la 


Heidelberg, vă mulţumeşte prin mine şi permiteţi-mi să vă 
exprim şi eu recunoştinţa mea. 

— Bietul om! murmură domnul Octav. 

Jucătorii schimbară între ei priviri ironice. 

Roland, care în toată viaţa lui nu făcuse şi nu spusese 
decât prostii, răspunse pe un ton sec: 

— Mi-am făcut pur şi simplu datoria, domnule, şi 
continuă să joace, trântind cărţile cu o nerăbdare nervoasă 
care fu observată de toți. 

— He! he! murmură domnul Octav, mi se pare că Roland 
este gelos. 

Rocambole se aplecă în acelaşi timp la urechea lui 
Fabien: 

— Roland acesta este un dobitoc, îi zise el. 

— De aceeaşi părere sunt şi eu, răspunse Fabien, 
suspinând adânc. 

Tonul sec al lui Roland şi cele câteva priviri 
batjocoritoare nu scăpară contelui Artoff. 

Gentilomul rus încruntă chiar din sprâncene, căci el ştia 
că Roland se arătase la Baden foarte curtenitor faţă de 
soţia sa, şi că, la Heidelberg, îi adresase chiar mai multe 
scrisori, care după cum se ştie, rămăseseră fără răspuns. 

Domnul d'Asmolles, care ştia totul, sau cel puţin aşa îşi 
imagina, surprinse încruntarea din sprâncene a contelui; el 
înţelese că situaţia era încordată şi că era de ajuns o mică 
obrăznicie din partea lui Roland, sau vreun cuvânt cu două 
înţelesuri, din partea tânărului Octav pentru a face să 
izbucnească scandalul între doi oameni care abia se 
văzuseră şi se salutaseră atunci pentru întâia oară. Roland 
se credea obligat să-l urască pe conte. Contele înţelese 
numaidecât că avea de-a face cu un descreierat, şi, astfel, 
Roland îi deveni nesuferit. 

— Dacă am face un wist, zise Fabien căutând să-l 
depărteze pe contele Artoff de Roland. 

— Hm! zise contele râzând, prea e liniştit jocul acesta. 


— Şi mie mi-ar place să joc mai rapid, zise Rocambole, 
căruia îi venise o idee. 

— Să facem! zise Fabien. 

Rusul făcu din cap un semn că primeşte. 

Fabien plecă cu cei trei într-o cameră vecină şi se 
aşezară în jurul unei mese. 

„Îl cunosc eu pe Roland, se gândea Rocambole; 
nemaivăzând pe conte, a cărui înfăţişare îi aţâţa nervii, se 
va apuca să-l caute, şi e capabil să vină aici pentru a ne cere 
voie să intre în joc.” 

Rocambole nu se înşela. 

După ce dispăru contele Artoff, Roland ridică capul şi 
surâse triumfător. 

— Ce idee i-a venit lui Château-Mailly, zise tânărul Octav, 
să ne aducă pe contele Artoff! Cum, el nu ştie nimic? 

— Nu ştie, răspunse un jucător. Dacă ar şti, vă puteţi 
închipui... 

Unul dintre asistenţi zise încet: 

— Nu este mai puţin adevărat, domnilor, că vederea 
acestui bărbat şi numele său pronunţat deodată au făcut pe 
fericitul învingător să se tulbure şi să îngălbenească. 

— Ei bine! strigă Roland atins, te înşeli, dragul meu, 
unde este contele? 

— Cu domnul d'Asmolles, cu Chamery şi cu Château- 
Mailly, în salonul verde, unde joacă. 

— Bine; mă duc să le cer voie să mă primească şi pe 
mine în joc. 

Şi Roland plecă de la masa unde jucase şi se îndreptă cu 
capul sus, cu un surâs dispreţuitor pe buze, spre salonul 
verde. 

Doi sau trei jucători îl urmară. 

— Băiatul acesta vrea să fie ucis! zise unul din ei. 

— Bagă de seamă! răspunse Roland, auzindu-şi numele 
şi întorcându-se. 

— La ce să bag de seamă? 


— Dacă mai spui o vorbă, continuă Roland, mă vei face 
să trec drept laş, şi mă vei sili să caut ceartă contelui. 

— Cum se poate! dragul meu, zise primul interlocutor, 
luându-l pe domnul de Clayet de braţ, toată lumea ştie că 
eşti curajos... aşadar fii prudent! 

Dar Roland, care era personificarea desăvârşită a 
vanităţii, fusese atins la coarda lui sensibilă şi intră în 
salonul verde cu un aer nesuferit, care displăcu cu 
desăvârşire contelui Artoff. 

Tocmai în momentul acela, Rocambole, care auzise în 
spatele său paşii lui Roland, îşi scoase ceasul şi zise: 

— Am stat cât am promis. Cine vrea să continue jocul în 
locul meu? 

— Eu, zise Roland. 

Fabien tresări. 

Roland îl salută din nou pe conte, de astă dată cuo 
politeţe prefăcută şi se aşeză în stânga lui. 

Tânărul Octav trecu la spatele lui Roland, alături de 
Rocambole. Partida continuă. 

Timp de câteva minute, contele, prea ocupat cu jocul, nu 
observă nici atitudinea, pentru a zice astfel, ostilă a lui 
Roland, nici privirile celor trei sau patru membri ai clubului, 
care se uitau la el şi vorbeau pe şoptite. Dar contele, 
pontând de câteva ori, şi Roland ţinându-i piept cu un fel de 
înverşunare de prost gust, Fabien îl văzu pe gentilomul rus 
încruntând din nou din sprâncene, ceea ce, pentru cei care- 
| cunoşteau pe contele Artoff, era un indiciu cât se poate de 
grav. 

Deodată intră un servitor. Era fostul camerist pe care-l 
avusese Rocambole în strada Suresnes şi pe care-l dăduse 
lui Roland. El se apropie cu un aer misterios şi întinse 
stăpânului său o scrisoare. 

— Îmi daţi voie, domnilor? zise Roland surâzând de 
plăcere. 

Şi pe când desfăcea scrisoarea, lăsă plicul să cadă sub 
masă şi se întoarse spre domnul Octav: 


— O scrisoare de la ea! zise el cu vocea pe jumătate, 
prefăcându-se că uitase că-i venea rândul să joace şi că 
contele Artoff aştepta. 

Roland, îmbătat de sarcasmele prietenilor săi, întinse 
scrisoarea lui Rocambole. 

Dar în momentul acela, vicontele Fabien d'Asmolles, 
indignat, se ridică şi smulse cu violenţă scrisoarea din 
mâinile lui Roland, care rămăsese înmărmurit. 

— Eşti un tânăr gogoman, dragul meu, îi zise el pe 
jumătate grav, pe jumătate surâzător, şi e foarte rău din 
partea ta că ţii cu orice preţ să compromiţi o dansatoare de 
la Operă. 

Şi cum asistenții nu ştiau încă ceea ce însemnau 
cuvintele domnului d'Asmolles şi, pe când Roland, zăpăcit, 
se întreba dacă trebuie să râdă sau să se supere, vicontele 
apropie scrisoarea de o lumânare şi o arse. 

Rămăsese numai plicul sub masă. 

— Du-te, dragul meu, du-te la întâlnirea ta, continuă 
Fabien râzând. Va juca Chamery în locul tău. 

Şi pentru a distrage atenţia contelui îi zise. 

— Este rândul dumitale. 

— Îmi daţi voie, domnule conte... 

— Fireşte, domnule, răspunse contele Artoff, a cărui 
frunte era tot întunecată. 

Roland plecă. 

Atunci tânărul domn Octav strigă: 

— Roland acesta este de o îndrăzneală nemaipomenită, e 
urmărit până şi aici de femeile cele mai la modă. 

Contele agitat de un presentiment vag, tresări. 

— Ce femei la modă! zise Fabien, o dansatoare slabă, 
urâtă! Asta e la modă? 

— Dar nu este o dansatoare... ci o femeie din lumea 
mare. 

Domnul d'Asmolles se uită la domnul Octav şi îi zise: 

— Domnule, dumneata eşti prea tânăr ca să vorbeşti de 
lucrurile acestea şi să-mi îngădui să-ţi dau un sfat... 


— Anume! răspunse rânjind tânărul descreierat. 

Fabien se uită la ceas. 

— E miezul nopţii, zise el, şi la ora aceasta copiii de 
seama dumitale dorm! 

După o oră, jocul se terminase. Fabien şi domnul de 
Château-Mailly plecaseră. Contele Artoff citea un ziar 
englez la aceeaşi masă sub care căzuse plicul scrisorii pe 
care o primise Roland. 

Dar contele citea mecanic. El era îngrijorat şi preocupat. 
Surprinsese câteva priviri batjocoritoare fără să poată şti 
cui îi erau adresate. Faptul că Fabien se grăbise să ardă 
scrisoarea pe care o primise Roland i se părea curios. 

Deodată, dându-şi puţin scaunul înapoi, contele lăsă 
ochii în jos, zări plicul şi, stăpânit de un fel de curiozitate, îl 
luă şi se uită la el cu o privire avidă. 

Rocambole, care fuma liniştit la câţiva paşi şi citea un 
ziar, îl văzu pe conte îngălbenind şi clătinându-se. 

„Hm! hm! îşi zise el, mi se pare că a recunoscut scrisul. 
Pe cinstea mea! Fitilul a luat foc. Trebuie să se aprindă şi 
pulberea!” 

Şi Rocambole trecu în altă cameră, fără să facă zgomot, 
lăsând pe contele Artoff singur şi, putem spune, zdrobit. 

Capitolul LVI. 

Contele Artoff, după cum s-a văzut din cursul acestei 
povestiri, era una din naturile înzestrate cu acea putere 
rară de stăpânire care permite unor oameni să închidă în ei 
emoţiile, cele mai violente. El rămase câteva minute în 
picioare, nemişcat, cu ochii aţintiţi pe acel plic a cărui 
adresa părea scrisă de mâna soţiei sale. Era aceeaşi 
scriitură prelungă, puţin groasă, ceea ce dovedea că fusese 
trasă cu o pană de gâscă, fără punctuație, puţin 
întortocheată, scriitură care, în întregul ei, trăda femeia cu 
spiritul independent. Iar în plicul acela fusese o scrisoare 
adresată domnului Roland de Clayet, un om care, după 
spusele contesei, o urmărise cu insistenţele lui şi încercase 


să pătrundă la ea, în căsuţa de pe marginea Nekerului, în 
Heidelberg. 

De câte ori încolţeşte în sufletul omului o bănuială, se 
rememorează îndată o mulţime de împrejurări, de fapte 
fără gravitate aparentă, în sfârşit, din nimicuri, cărora la 
început nu li s-a dat nici o atenţie şi care, grupate, 
dobândesc imediat o elocvenţă înfricoşătoare. Contele îşi 
aduse aminte din nou de cele două sau trei priviri ironice 
care fuseseră schimbate între jucători, priviri pe care nu le 
înţelesese la început. Îşi aduse aminte de atitudinea 
triumfătoare a lui Roland când primise scrisoarea aceasta, 
de înverşunarea cu care îi ţinuse piept la joc, de răceala 
aproape nepoliticoasă cu care primise mulţumirile sale, îşi 
aduse aminte, în sfârşit, de furia cu care vicontele 
d'Asmolles îi smulsese din mână biletul şi îl arsese la 
lumânare. Acest din urmă incident dobândi în ochii contelui 
importanţa unei revelații. El îndoi plicul în patru, îl puse în 
buzunar cu cel mai mare sânge rece şi plecă fără să ia 
seama la marchizul de Chamery care părea absorbit în 
citirea ziarului. 

Dar Rocambole îl urmări cu coada ochiului şi, când îl 
văzu plecat, îşi zise uitându-se la ceas: „E miezul nopţii, iar 
dacă nu se întâmplă vreun accident neprevăzut, totul 
merge de minune. E mai mult ca sigur că Baccarat, dacă s-a 
întors de la sora ei, îşi aşteaptă bărbatul. Iar rusul meu mi 
s-a părut destul de înfuriat, pentru a fi în stare să ucidă fără 
să ceară nici o explicaţie.” 

Pe buzele lui Rocambole flutură un surâs: 
„Deznodământul acesta, murmură el, ar fi scurt şi violent, 
dar cele mai bune melodrame sunt cele mai scurte.” 

Şi continuă: „Dacă, din contra, ceea ce se poate 
întâmpla, contesa nu s-a întors încă acasă, contele ar fi în 
stare să se ducă la Roland. Oh! atunci ar fi nostim... Rebeca 
nu este o femeie care să nesocotească ordinele mele; ea 
trebuie să fi plecat din strada Provence de zece minute. 


Contele îl va găsi pe Roland, şi explicaţia va fi cât se poate 
de amuzantă.” 

Şi falsul marchiz continuă să-şi citească ziarul. 

În timpul acesta, contele Artoff alerga cu toată iuţeala 
cailor săi în strada P&pini€re. În curtea palatului, contele 
văzu cupeul lui Baccarat, iar pătura aruncată pe cai 
dovedea că venise atunci. 

— De când ai venit? întrebă contele coborând din 
trăsură. 

— Acum, am venit cu doamna contesă, răspunse vizitiul. 

Contele intră în casă. 

Într-adevăr, Baccarat se întorsese atunci din bulevardul 
Beaumarchais, unde petrecuse toată seara cu sora şi cu 
cumnatul ei. Când intră contele, Baccarat stătea trântită pe 
un fotoliu în budoarul ei. Abia îşi scosese şalul şi pălăria. 
Figura ei era liniştită, surâzătoare, şi se lumină de o rază de 
bucurie atât de curată şi castă când tânărul rus apăru în 
pragul uşii, încât acesta se simţi ca subjugat de liniştea 
aceasta. 

— Bună seara, amicul meu, îi zise ea întinzându-i mâna, 
eşti mărgăritarul bărbaţilor de treabă că te întorci la 
douăsprezece. 

Contele luă mâna contesei şi se aşeză alături de ea. El 
era foarte palid, dar în ochii lui nu scânteia nici o rază de 
furie, şi contesa, oricât era ea de perspicace, nu ghici 
deocamdată neliniştea oribilă care-l tortura. 

— Amicul meu, îi zise ea, eşti foarte serios astă-seară. Nu 
cumva ai pierdut la cărţi? 

Contele ridică din umeri. 

— Nu cumva nu mă mai iubeşti? continuă ea. 

Contele simţi că-i vine ameţeală şi îşi duse mâna la 
frunte, ca şi cum ar fi fost urmărit de un vis teribil. Cu toate 
acestea, îşi recapătă imediat, acel sânge rece care făcea din 
el un om extraordinar. 

— Dragă Louise, îi zise el, îmi dai voie să pun mâna la 
inima ta? 


Contesa nu înţelese, dar apucă mâna contelui şi i-o duse 
ea însăşi la inimă. 

Inima ei era liniştită, bătăile regulate; surâsul nu 
dispăruse un singur moment de pe buzele sale, privirea ei 
era plină de acea melancolie obişnuită. 

— Dar ce ai, dragă Stanislas? întrebă ea. Pentru ce toate 
nebuniile acestea? 

— Louise, răspunse contele, acum trebuie să-mi dai voie 
să te întreb. 

— Cu plăcere, domnule judecător de instrucţie. Să 
vedem, am comis vreo crimă? 

— Nu ştiu, răspunse el cu răceală. 

Contesa se uită la bărbatul ei. 

— Dumnezeule! murmură ea, eşti cuprins de vreun 
acces de nebunie. 

— Mi-e teamă, răspunse contele cu un accent convins. 

Şi cum ea părea neliniştită, o întrebă: 

— Te-ai întors acum, nu-i aşa? 

— Cu puţin înaintea ta. 

— Vii de la Cerise? 

— Dar... fireşte. 

— Aşa? zise contele, care rămase pe gânduri un moment. 

Baccarat înţelese că bărbatul ei era prada unui acces de 
gelozie. Poate că o altă femeie, mai tânăra, mai mândră, mai 
puţin iubitoare şi, mai cu seamă, mai puţin experimentată, 
s-ar fi indignat văzând că este bănuită. Dar pe contesă o 
chemase Baccarat; ea ştia că imaginaţia lucrează repede şi 
primeşte fără scrupule toate prezicerile nenorocirii. Se 
mulţumi dar să se uite la bărbatul ei şi să-i zică surâzând: 

— Mă prind că eşti gelos. 

— Aşa este, zise contele scurt, stăpânit fără voia lui de 
liniştea soţiei sale. 

— Ei bine! zise ea, fă-ţi datoria exercită-ţi dreptul de 
bărbat, supune-mă la interogatoriu, dragul meu Stanislas. 

— Nu mi-ai spus tu, murmură contele oarecum încurcat, 
că domnul Roland de Clayet ţi-a făcut curte? 


— Mai întâi la Baden, şi apoi la Heidelberg. El m-a scos 
din apă, deşi nu eram în pericol să mă înec, căci ştiu să înot, 
zise Baccarat râzând, şi a crezut că este în drept să se 
intituleze salvatorul meu. 

— Tocmai, zise contele. 

— Domnul de Clayet, continuă Baccarat, ştiu că este un 
guguman de n-are pereche; el ar fi în stare să se laude şi cu 
ce n-are. Tocmai din cauza aceasta nu l-am primit. Iotuşi 
după cum sunt, în definitiv, obligată faţă de el aş vrea să-ţi 
cer o permisiune. 

— Spune, zise contele, hotărât să o asculte până la 
capăt. 

— Pentru mâine ai invitat mai mulţi prieteni, printre care 
şi pe domnul d'Asmolles; nu l-ai invitat astă-seară să vină la 
noi, fără ceremonie, la un ceai? 

— Ba da. 

— Ei bine! să-mi dai voie să-l invit şi pe acest domn de 
Clayet. Îi vom mulţumi, ne va trimite cartea lui de vizită 
peste opt zile, îi vei trimite şi tu pe a ta şi totul se va sfârşi. 
Cel puţin aşa cred. 

— Atâta tot? 

— Absolut. 

— Nu l-ai văzut de când te-ai întors? 

— După câte ştiu, nu! 

— Curios!... murmură contele pe jumătate convins de 
liniştea soţiei sale. 

Dar Baccarat încruntă din sprâncene. 

— Ascultă, dragă Stanislas, îi zise ea luându-i mâna, să 
ne explicăm, te rog. Eşti prea bun, prea nobil şi ştii prea 
bine că te iubesc prea mult, pentru a căuta să te înşel. 

— Aşa este... îngână contele. 

— La rândul meu, dă-mi voie să te întreb, zise Baccarat, 
cu un accent de autoritate. Răspunde-mi. 

Contele tăcu. 

— De unde vii? Ce ai auzit? Ce ţi s-a spus? 


— Vin de la clubul lui Château-Mailly, unde l-am întâlnit 
pe acest domn de Clayet, şi mi s-a părut că a fost prea 
fanfaron şi obraznic faţă de mine. 

— Asta nu trebuie să te mire, din moment ce a îndrăznit 
să-mi trimită o scrisoare de dragoste. 

Şi Baccarat adăugă: 

— Atâta tot? 

— Nu. În jurul domnului de Clayet mai erau câţiva copii 
emancipaţi, prietenii săi, care îi lăudau norocul şi se uitau la 
mine cu un aer ironic. 

— Asta e mai grav, zise contesa. Domnul de Clayet este 
un om capabil să mă compromită. În cazul acesta mă 
însărcinez eu să-i dau o lecţie bună. Apoi? 

— Apoi, continuă contele a cărui voce tremura de 
emoție, în timp ce domnul de Clayet juca, i s-a adus o 
scrisoare. Scrisoarea aceasta, a spus-o chiar el cu voce tare, 
venea de la o femeie misterioasă şi voalată. Femeia aceasta, 
care după spusa lui este contesă, îl aştepta la el acasă... Şi 
cum domnul de Clayet - termină contele cu o emoție din ce 
în ce mai mare - aruncase plicul sub masă şi întindea 
scrisoarea marchizului de Chamery, care după câte se pare 
este prietenul său, vicontele d'Asmolles i-a smuls-o din 
mână şi s-a grăbit s-o ardă. 

— Dar, zise Baccarat, asta seamănă a scandal. Şi mai 
departe...? 

— Domnii aceştia au plecat. Cu un gest maşinal şi împins 
de una din acele curiozităţi inexplicabile, am luat plicul de 
pe jos. Plicul acesta, iată-l. 

— Dă-mi-l, zise contesa întinzând mâna, în timp ce 
contele rămăsese încremenit. 

Deodată Baccarat se îngălbeni la faţă, dădu un țipăt şi 
sări în sus ca şi cum ar fi fost muşcată de un şarpe. 

— Ah! zise ea ieşită din minţi, dar asta nu se poate! 
Înnebunesc, nu văd bine?... este scrisul meu!... Oh! scrisul 
meu atât de bine imitat, încât îmi vine să cred că mi-am 
pierdut capul, că sunt somnambulă... că... 


Şi Baccarat căzu zdrobită pe fotoliu. Ea fusese atât de 
sublimă în furia ei, atât de sinceră, atât de profund 
înfricoşată în nevinovăția sa, încât contele căzu în genunchi. 

— Oh! strigă el, iartă-mă, Louise, că am îndrăznit să mă 
îndoiesc de tine! 

Contesa apucă cu amândouă mâinile capul bărbatului ei 
şi îi sărută părul negru buclat. 

— Dar cine nu s-ar fi îndoit! murmură ea. 

Deodată contele Artoff se ridică. 

— Doamnă, îi zise el cu o gravitate care ar fi înfricoşat 
chiar şi pe cei mai curajoşi, domnul Roland de Clayet este 
un mizerabil care va muri mâine. 

Şi omul de la Nord, omul care se înfuria repede, 
gentilomul în vinele căruia curgea sângele vechilor tartari, 
se ridică ameninţător, feroce, şi îşi jură să omoare pe acel 
descreierat care mersese cu îndrăzneala până acolo, încât 
lăsase să planeze o bănuială asupra femeii căreia el, contele 
Artoff, îi dăduse numele... El făcu un pas spre uşă, şi fără 
îndoială că, dacă ar fi ieşit, s-ar fi dus de-a dreptul la 
Roland, l-ar fi pălmuit şi l-ar fi silit să se bată imediat, fără 
să-i dea măcar timpul de a se explica. 

Dar contesa redeveni atunci Baccarat, adică acea femeie 
care odinioară supusese pe rus voinţei ei, voinţă de care n-a 
mai făcut uz din ziua când îşi crezuse misiunea terminată. 

— Aşteaptă, îi zise ea, şi ascultă-mă. 

Era atâta autoritate în privirea ei şi în vocea ei, încât 
contele se supuse. 

— Ascultă-mă, continuă ea, şi vei vedea atunci dacă am 
dreptate. 

— Spune, zise contele, ce trebuie să fac? 

— Dragă prietene, răspunse contesa, examinând plicul, 
scrisul acesta seamănă atât de perfect cu al meu, încât 
trebuie să fi văzut negru înaintea ochilor şi, în timp ce 
bănuiala oribilă îţi pătrundea în suflet, ai putut să-ţi 
concentrezi amintirile şi să le dai o întorsătură pe care nu 
ar fi putut-o lua în ochii unui om cu sângele rece. 


— Se poate, zise contele. Dar... scrisul acesta? 

— Una din două, răspunse Baccarat, sau domnul de 
Clayet a putut să se laude că a obţinut de la mine o 
întâlnire, mi-a imitat scrisul şi s-a purtat în urmă ca un 
mizerabil, sau în toate acestea nu este decât o ciudăţenie 
inexplicabilă a întâmplării, care vrea câteodată ca doi 
oameni născuţi departe unul de altul, şi care nu s-au întâlnit 
niciodată, să semene ca două picături de apă; de data 
aceasta, întâmplarea a făcut ca două femei să aibă exact 
acelaşi scris. 

— Asta-i peste putinţă! 

— Nimic nu-i peste putinţă, dragul meu. 

— Dar privirile acelea, surâsurile acelea... 

— Le-ai luat în seamă la început? 

— Nu. 

— Ei bine! se poate să nu fi văzut bine. Dar mă rezum: 
sau domnul de Clayet este un mizerabil... şi atunci merită 
să fie pedepsit ziua în amiaza mare... după ce ai strâns 
toate probele infamiei lui... 

— Ai dreptate. 

— Sau este un joc al întâmplării şi, în cazul acesta, uită- 
te la mine şi întreabă-te dacă o femeie pe care ai ridicat-o 
până la tine, care a îndrăznit să primească numele tău, 
dacă este posibil ca această femeie să fie atât de nelegiuită 
încât să-şi bată joc de cinstea pe care i-a redat-o 
generozitatea ta... 

Şi contesa se încovoie umilă şi tremurătoare în faţa 
acestui om care devenise stăpânul ei. 

Tânărul rus o cuprinse în braţe. 

— Oh! murmură el plin de entuziasm, aş vrea ca lumea 
întreagă, lumea care a îndrăznit să vorbească rău de mine, 
aş vrea ca toată lumea aceasta să poată vedea şi să ştie cât 
valorezi! 

Fu un moment de tăcere, emoţionant, între cei doi soţi. 
În sfârşit, contesa deschise vorba. 


— Dragul meu, zise ea, vrei să mă laşi, ca altă dată, să 
lucrez eu singură? 

— Da, fă tot ce voieşti. 

— Voi invita pe domnul de Clayet mâine seară să ia ceaiul 
aici, îl vei vedea, îl vei observa, în largul tău, şi, dacă va 
îndrăzni un singur moment să iasă din limitele celui mai 
profund respect, ţi-l voi da pe mână. 

— Fie, zise contele. 

Baccarat luă un condei şi scrise: „Domnule, N-am uitat 
ceea ce vă datorez şi îmi aduc aminte de malurile 
Nekerului. Daţi-mi voie să vi le amintesc şi dumneavoastră, 
rugându-vă să veniţi, pentru a primi mulţumirile mele, la 
mine acasă, în jurul unei mese de ceai şi în compania 
câtorva intimi. 

Obligata dumneavoastră. 

Contesa Artoff.” 

Contesa îndoi scrisoarea şi lipi plicul, lăsându-l pe masa 
din budoar. 

— O va duce mâine cameristul meu, zise contele. 

Şi cei doi soţi ieşiră din cameră. 

Aproape în acelaşi moment se deschise o uşă în spate, 
uşa unui cabinet mic, care da şi el într-o sală. 

Budoarul contesei Artoff fusese altădată camera de 
culcare a contelui, şi tot prin cabinetul acela, domnul 
Venture, deghizat în negru, venise înarmat cu un cuţit 
pentru a-l omori pe tânărul rus. De data aceasta, însă, nu 
Venture, fostul intendent al doamnei Malassis, intră în odaia 
prin uşa aceea, ci Zampa! Zampa, sufletul blestemat al lui 
Rocambole, noul valet al domnului de Château-Mailly, 
Zampa, care, în urma ordinului formal pe care-l primise de 
la omul cu haina poloneză, reuşise, după cum se vede, să se 
înţeleagă cu cineva din palatul Artoff. 

El se apropie de masa pe care lăsase contesa scrisoarea. 
Apoi, cum ceara era încă moale, rupse uşor sigiliul şi scoase 
din plic biletul, pe care îl copie. 


După aceasta îl puse la loc în plic, îl sigilă cu sigiliul lăsat 
pe masă, şi îşi spuse: „Mi se pare că asta-i o afacere foarte 
urgentă. Dacă aş da o fugă până în strada Suresnes?” 

Omul cu haina poloneză mi-a spus că, orice s-ar 
întâmplă, îl găsesc acolo între douăsprezece şi două. 

Şi Zampa ieşi în vârful picioarelor şi dispăru fără să fi 
deranjat ceva din budoar. 

Zampa alergă în strada Suresnes, Rocambole era acolo, 
şi valetul îl găsi înfăşurat în faimoasa lui haină poloneză cu 
găitane. Sigur că Zampa, dacă l-ar fi cunoscut pe domnul 
marchiz de Chamery, pe elegantul tânăr, nu l-ar fi 
recunoscut niciodată în persoana acestui om între două 
vârste, a cărui tinereţe nu se cunoştea decât în privirea lui 
scânteietoare. 

— Ah! ah! zise Rocambole văzându-l, mă prind că s-a 
întâmplat ceva nou. 

— Nu tocmai, răspunse Zampa. 

— Atunci, pentru ce ai venit? 

— Pentru a vă da o copie după un bilet scris de contesă 
înainte de a se culca. 

— Şi cu biletul ce-ai făcut? 

— L-am lipit la loc, cât se poate de bine. Vă asigur că nu 
se va observa nimic. 

— Dă-mi să văd copia. 

Rocambole citi cu atenţie invitaţia pe care o făcuse 
contesa domnului Roland de Clayet. 

— Drace, exclamă el, şi mai zici că nu s-a întâmplat 
NIMIC?! 

— Am zis că nu s-au întâmplat lucruri mari. 

— Şi eu îţi spun, zise Rocambole ridicând din umeri, că 
eşti un prost. 

— Vă foarte mulţumesc! 

— Atâta numai că, fără să ştii, ne-ai scăpat pe toţi. Poate 
că am fi fost pierduţi acum, dacă nu mi-ai fi adus hârtiuţa 
aceasta. 

— Atunci, sunteţi mulţumit de mine? 


— Foarte mulţumit, şi persoana pentru care lucrezi va 
ţine socoteala serviciilor tale. 

Zampa salută. 

— Aveţi alte ordine să-mi daţi? 

— Nu, du-te de te culcă... vom vedea mâine. 

Zampa ieşi. 

După ce plecă, marchizul se grăbi să-şi schimbe 
costumul şi să-şi scoată barba. 

Apoi ieşi din apartamentul său din strada Suresnes, se 
urcă în trăsura care aştepta la poartă, şi plecă în goana 
cailor la Passy. Când ajunse acolo, falsa contesă Artoff 
tocmai îşi chemase camerista pentru a o dezbrăca să se 
culce. Ca oricare femeie care face din frumuseţea ei o 
profesiune, Rebeca nu se culca niciodată mai devreme de 
ora două, chiar dacă nu avea nimic altceva de făcut decât 
să-şi dea în cărţi. 

— Cum?! zise ea văzându-l pe Rocambole intrând la ea la 
ora aceea, ai venit?! 

— Fata mea, zise falsul marchiz, ia un condei, şi scrie cât 
se poate de frumos. 

— Pentru ce? 

— Ca să scrii ce-ţi dictez eu. Trebuie ca scrisoarea 
aceasta, adăugă el, să fie la fel cu aceea pe care a primit-o 
Roland de la tine. 

— Foarte bine, zise Rebeca, aşezându-se în faţa biroului. 

Şi Rocambole dictă. 

Capitolul LVII. 

A doua zi dimineaţa, domnul Roland de Clayet se sculă 
devreme, cu surâsul pe buze şi foarte bine dispus. 

La căpătâiul patului său îl zări pe domnul Octav sorbind 
din cafea şi citind ziarele. 

— Eh! eh! îi zise copilandrul, tu îmi faci impresia lui 
Francisc I, care a dormit pe ţeava unui tun, în ajunul 
bătăliei de la Marignan. 

— Crezi? 


— Sigur!... dacă nu eşti rege, eşti cel puţin cavaler. Şi 
niciodată n-a fost om mai liniştit decât tine în ajunul unei 
lupte. 

— la ascultă dragă, zise Roland, despre ce luptă 
vorbeşti? 

— Cum! nu ţi-e frică? 

— De cine să-mi fie frică? 

— De... contele Artoff. 

— Mai întâi, dragul meu, zise el, nu înţeleg pentru ce ar 
putea să mă sperie contele. 

— Dar... mai curând sau mai târziu... el va afla totul. 

— Se poate. 

— Şi, vă veţi bate. 

— Ei şi! ne vom bate! 

— Se zice că e teribil. 

— Tot atât cât şi mine. 

— Adeseori şi-a ucis adversarul. 

— De data asta îl voi ucide eu pe el, zise Roland cu un 
accent eroic. Moartea lui va rupe monotonia situaţiei. 

— Eşti superb! murmură tânărul domn Octav. 

— Ah! dragul meu, murmură Roland cu entuziasm, ce 
femeie! Ce înger! Aseară n-avea decât câteva minute libere, 
fusese la sora ei, şi îi era teamă să nu se întoarcă contele 
acasă înaintea ei; şi, cu toate acestea, a venit. 

Sunetul clopoţelului îl întrerupse pe Roland din 
povestirea lui înflăcărată. 

— Frumos ar fi, se gândi domnul Octav, să fie chiar 
contele. 

Dar domnul Octav se înşela. 

Noul camerist al lui Roland, acela pe care i-l dăduse 
domnul de Chamery, intră aducând o scrisoare pe o tavă. 

— O scrisoare de la EA! zise el cu vocea pe jumătate. 

Roland luă scrisoarea, rupse repede plicul şi citi: „Dragă 
Roland, Este ora trei de dimineaţă, tiranul meu moţăie într- 
un colţ şi totul doarme în jurul meu, în timp ce eu dictez 
cameristei mele scrisoarea aceasta pentru tine. 


Ah! scumpul meu prieten, furtuna s-a dezlănţuit asupra 
capetelor noastre şi fatalitatea este geloasă pe fericirea 
noastră...” „Oh! oh! se gândi Roland, nu cumva s-a 
întâmplat ceva nou...?” „Ieri am comis, continuă el să 
citească, o imprudenţă cât se poate de mare. Ţi-am scris o 
scrisoare cu mâna mea şi am făcut o greşeală de neiertat. 

După cum mi-ai spus, ai ars scrisoarea mea, dar n-ai 
făcut tot la fel şi cu plicul. 

Plicul acesta a căzut în mâinile contelui. El a recunoscut 
scrisul meu şi a venit acasă furios. 

Tocmai plecasem de la tine... oh! am crezut că mă 
omoară. 

Cu toate acestea, am avut curajul să mint, să neg, să 
arunc totul asupra întâmplării, care a făcut ca scrisul a 
două femei să semene... În sfârşit, m-a crezut. Dar în 
sufletul lui tot a mai rămas o urmă de neîncredere. El mi-a 
cerut să-ţi scriu şi să te invit a lua ceaiul la mine, mâine 
seară, duminică; vrea să ne spioneze, să ne surprindă 
mişcările... 

Roland, dragul meu, trebuie să fii tare, mut, nepăsător, 
ca şi cum nu m-ai fi văzut niciodată. Eu, la rândul meu, îţi 
jur că voi fi de o naivitate şi de o răceală admirabilă. Dacă 
vei fi şi tu tot atât de tare ca mine... oh! suntem salvați... 

Adio, pe mâine, sau mai bine zis, nu, căci mâine voi fi 
pentru tine o străină, dar imediat ce întâmplarea va face ca 
să ne putem revedea iarăşi singuri... 

Adio, te iubesc...” 

Scrisoarea nu avea nevoie să fie semnată şi nici nu era. 

Roland, credincios rolului său de fanfaron odios, întinse 
scrisoarea tânărului domn Octav. 

— Pe cinstea mea! zise acesta, aş da bucuros tot ce mi s- 
ar cere, pentru a fi invitat astă-seară la contele Artoff. Sunt 
curios să ştiu cum te vei purta. 

Clopoţelul se auzi din nou şi servitorul intră aducând o 
altă scrisoare. 


Aceasta era sigilată. Era scrisă de mâna contesei Artoff 
şi iscălită. 

— Îmi pare foarte rău, murmură, pentru a doua oară, 
tânărul domn Octav, că nu-l cunosc pe conte. Aş fi voit să-l 
văd. 

Seara, pe la ora nouă, domnul viconte d'Asmolles şi 
cumnatul său marchizul de Chamery, plecară cu trăsura de 
la palatul lor din strada Verneuil şi dădură ordin vizitiului 
să-l ducă la palatul Artoff. 

— Dragul meu, zise Fabien, pe drum, îţi mărturisesc că, 
dacă nu m-aş fi temut că dau de bănuit bietului conte, nu m- 
aş fi dus astă-seară la el. Aş fi pretextat o indispoziţie 
personală, sau o durere de cap a Blanchei. 

— De ce? întrebă Rocambole cu naivitate. 

— Pentru că a mă duce acum la conte, răspunse Fabien, 
este pentru mine un chin; mi s-ar părea că făptuiesc o 
ipocrizie ruşinoasă de a săruta mâna acelei femei. 

— Dar, după socoteala asta, dragul meu, ar trebui să nu 
mai vezi pe nimeni. 

— Ah!... murmură Fabien, tu nu ştii ce încredere 
nestrămutată aveam în pocăinţa ei, cum credeam în ea, 
cum îi respectam acea virtute, care ieşise din noroiul în 
care era îngropată ca diamantul din cărbunele negru şi 
murdar. Ei bine! peste zece minute va trebui să stau în faţa 
ei, să o salut, să mă uit la figura aceea pe care Dumnezeu 
pare că a luminat-o cu aureola pocăinţei, şi voi fi silit să-mi 
zic: „Femeia aceasta este minciuna personificată...!” 

— Contele Artoff este un om desăvârşit din toate 
punctele de vedere, şi trebuie ca o femeie să-şi fi pierdut 
capul pentru a nu-l adora. 

— Şi a-l schimba cu un nătâng, ca Roland, zise contele cu 
amărăciune. 

Trăsura se opri. Ei intraseră în curtea palatului Artoff şi 
un lacheu în livrea alergă să deschidă portiera. 

Cei doi tineri urcară scara cea mare şi intrară în salonul 
de la primul etaj. 


Încăperea era mare, împodobită cu câteva tablouri 
flamande şi spaniole, în culori închise ca tapetul de pe 
pereţi. Camera era luminată de două lămpi mari de bronz 
aşezate pe masă. Acestea, împreună cu lumânările de la 
pian, răspândeau o lumină slabă în sala aceea mare. Era 
efectul întâmplării sau Zampa făcuse înadins aşa pentru ca 
atât Fabien cât şi Roland să nu observe micile trăsături care 
deosebeau pe falsa de adevărata contesă Artoff. 

Când intrară vicontele şi Rocambole, împrejurul mesei 
de lucru a contesei, erau şapte sau opt persoane. Baccarat 
îşi lăsase lucrul şi povestea tânărului duce de Château- 
Mailly unele obiceiuri ale vieţii ruseşti din împrejurimile 
Odesei. 

Contele stătea la o parte, pe canapea, şi vorbea încet cu 
un prieten al său. El se ridică repede când auzi pe valet 
anunţându-l pe vicontele d'Asmolles şi pe marchizul de 
Chamery şi le ieşi înainte. 

— Ah! dragă Fabien, zise el vicontelui, vino mai repede. 
Contesa a spus deja de două ori că nu vei veni... atât e de 
nerăbdătoare să te vadă. 

— Contesa este foarte bună, zise Fabien, care se duse să 
sărute mâna frumoasei Baccarat. 

— Dragă viconte, îi zise ea, după cum văd, ai făcut multe 
lucruri de astă-vară până acum. 

— M-am însurat, zise Fabien, şi îmi veţi permite să vă 
recomand pe cumnatul meu, domnul marchiz de Chamery. 

Cu toată îndrăzneala sa obişnuită, Rocambole se simţi un 
moment stingherit; se temea să întâlnească privirea 
contesei. Din fericire pentru el, se aflau în umbră, iar pe de 
altă parte îşi schimbase până şi vocea. 

Baccarat se uită la el cu indiferenţă, îl salută şi întoarse 
capul spre uşa în pragul căreia apăruse un nou personaj. 

La vederea sa, la numele său, spus cu voce tare de către 
lacheu, Fabien tresări. Personajul care venise nu era altul 
decât domnul Roland de Clayet. 


Roland intră uşor şi nepăsător şi voi să se ducă pentru a 
saluta pe contesă. Dar, în mijlocul salonului, se întâlni cu 
contele Artoff care îi întinse mâna şi îi zise: 

— Bună seara, adversarule de joc; îmi pare foarte bine 
că ai venit. 

Roland se uită la conte şi i se păru că privirea rusului era 
rece. Roland era curajos, dar care este omul oricât de 
viteaz ar fi el, căruia să nu-i fie frică măcar o singură dată în 
viaţă? Roland se simţi înfricoşat; şi, din cauza terorii de 
care era cuprins, îşi propuse să se conformeze întocmai 
instrucţiunilor misterioase din scrisoarea pe care o primise 
de dimineaţă. El o salută pe contesă, îi făcu un compliment 
cât se poate de stângaci şi se ţinu la o parte cu modestie. 

„Femeia aceasta, se gândi Fabien, este de o îndrăzneală 
rară şi neruşinată”. 

— Mi-e teamă, îi şopti Rocambole la ureche, ca Roland să 
nu facă vreo boacănă. 

Pe la ora zece se servi ceaiul şi conversaţia deveni 
generală. 

Roland se uita la contesă pe furiş şi îşi zise: „Curios! n- 
am văzut-o niciodată atât de frumoasă. Este mult mai 
frumoasă, mult mai tânără, mult mai elegantă decât ieri. Şi 
când te gândeşti că ea se face atât de frumoasă pentru 
mine”. 

Venise vorba de călătorii. 

Contesa era foarte veselă; ea povesti trecerea ei prin 
Heidelberg, întâmplarea cu răsturnarea bărcii în valurile 
Necherului şi eroismul lui Roland, care se aruncase în apă 
pentru a o scăpa. 

În timpul acestei povestiri Roland roşi puţin, se tulbură 
chiar sub privirea contelui, acea privire rece de care se 
înfricoşase, dar contele ştia că Roland îndrăznise să scrie 
contesei şi să-i vorbească de iubirea lui. El putea prin 
urmare să atribuie tulburarea sa acestei cauze. 

Roland fu cât se poate de cuviincios; el nu se apropie 
prea mult de contesă şi nu încercă să se aşeze lângă ea. 


Merse până acolo, încât se fixă la o masă de wist şi jucă cu 
răbdare timp de două ore. 

La miezul nopţii, Fabien, care stătuse pe ghimpi până 
atunci, dădu semnalul de plecare. 

El apucă pe Roland de braţ. 

— Haide! îi zise el încet. Îţi cer lucrul acesta în numele 
prieteniei noastre. 

Afară de doi ofiţeri englezi, plecase toată lumea. 
Rămăseseră doar ei: Roland, Fabien şi Rocambole. 

Pe când contele strângea mâna lui Fabien şi lua de pe 
masă o lumânare pentru a lumina calea oaspeţilor săi, 
Roland sărută mâna contesei: 

— După cum vedeţi, doamnă, îi zise el încet, m-am supus 
întocmai. 

Salută şi se retrase, lăsând-o pe Baccarat înmărmurită. 
Pe bună dreptate ea nu înţelegea ceea ce voise el. Ce 
ordine putuse ea să-i dea? 

Pe când căuta să-şi explice cuvintele acestea, îşi închipui 
că Roland, nerenunţând la rolul său de curtezan, voise, fără 
îndoială, să o facă a înţelege că ghicise motivele pentru care 
refuzase să-l primească la Heidelberg şi voia să-i arate că 
fusese cavaler fiindcă aşteptase cu răbdare până atunci. 

— Ei bine! zise ea contelui când rămaseră singuri, ce 
părere ai? 

— Părerea mea este că ieri l-am calomniat pe Roland: că 
bietul băiat, chiar dacă mai este amorezat de tine, nu mi s-a 
părut tocmai obraznic şi că, înşelat din cauza acelei 
asemănări de scris, am fost nebun şi ridicol cu desăvârşire. 

— Aşadar nu mai eşti gelos? zise contesa râzând. 

— Oh! nu, răspunse el. Şi vei fi cea mai bună dintre 
femei dacă mă vei ierta. 

Contele sărută cu respect mâna soţiei sale, luă o 
lumânare şi se retrase. 

A doua zi la douăsprezece, contele Artoff ieşi călare şi se 
îndreptă spre Bois de Boulogne însoţit de un lacheu, de 
asemenea călare. 


După ce făcu înconjurul lacului, tânărul rus simţi că-i 
este sete. Căldura era mare; el o apucă pe strada ce ducea 
la poarta Maillot, dădu pinteni calului şi se opri la pavilionul 
din Armenanville. Restaurantul acesta avea o grădiniţă, cu 
mai multe pavilioane de verdeață, foarte stufoase, aşa că nu 
se putea vedea prin ele. 

Contele descăleca, îşi lăsă calul în grija valetului şi intră 
într-unul din ele, cerând o îngheţată. 

Doi tineri, ai căror cai aşteptau la poarta grădinii, ţinuţi 
de un grom, făcuseră la fel cu contele: intrară într-un 
pavilion vecin, consumară îngheţată şi acum vorbeau. 
Contele nu ar fi tras cu urechea la convorbirea lor, dacă n- 
ar fi recunoscut vocea unuia dintre ei. Vocea aceasta era a 
tânărului domn Octav, pe care contele îl auzise vorbind, cu 
două seri mai înainte, la clubul domnului de Château-Mailly. 

Fără voia lui, contele ascultă. 

— Pe cinstea mea! zicea Octav, aş fi dat mult să asist la 
serata contelui Artoff. 

— E sigur, răspunse interlocutorul său, a cărui voce îi 
era necunoscută contelui, că Roland trebuie să fi fost 
admirabil. 

Contele tresări. Pentru ce se vorbea despre Roland şi 
despre el? 

— Azi-dimineaţă, continuă Octav, m-am întâlnit cu Roland 
şi după cât se pare, lucrurile au mers bine. 

— Cum bine? 

— Roland s-a purtat retras şi modest. 

— Chiar aşa trebuia să se poarte. 

— Contesa a rămas nemişcată. Nici n-a clipit. 

La auzul acestor cuvinte, contele simţi sângele 
îngrămădindu-i-se la inimă şi fu cât pe ce să sfărâme 
paharul pe care-l ţinea în mână. Cu toate acestea se 
stăpâni, îşi ţinu respiraţia şi ascultă. 

— Pe cinstea mea! continuă tânărul Octav, trebuie să fii 
femeie ca să nu roşeşti niciodată. 

— Femeile sunt îndrăzneţe. 


— Contesa, după cum spune Roland, a fost plină de 
spirit, de graţie şi de nepăsare. Ea s-a prefăcut că atunci îl 
vede pentru întâia oară; abia a schimbat cu el câteva 
cuvinte. 

— Ascultă, dragă, îl întrerupse interlocutorul lui Octav, 
eşti sigur că Roland nu se laudă? 

— Absolut sigur... 

— Crezi tu că este cu adevărat iubit? 

— Fireşte! 

— Ai văzut-o pe contesă la el acasă? 

— Nu; dar am văzut-o la Operă. 

— Cu el? 

— Cu el... 

— Ea era fără voal? 

— Ba cu voal, dar şi l-a ridicat la restaurant. 

La aceste din urmă cuvinte, contele simţi o sudoare rece 
inundându-i fruntea. 

Octav continuă: 

— De altfel, eu sunt confidentul lui Roland, el îmi arată 
toate scrisorile. Eu am ştiut înaintea tuturor când contesa l- 
a primit la Passy. În sfârşit, dragul meu, termină tânărul 
Octav, ieri dimineaţă eram la Roland acasă când i s-a adus o 
scrisoare. 

— De la contesă? 

— Fireşte. În scrisoarea aceea contesa îl prevenea că va 
primi o invitaţie. 

Auzind aceste cuvinte, contele se clătină pe scaun. 

Octav continuă: 

— Atât numai că, după cum îţi poţi închipui, scrisoarea a 
doua era scrisă chiar de mâna contesei. 

— Dar cealaltă? 

— Cealaltă era scrisă de o cameristă. O femeie ca 
Baccarat e prevăzătoare. 

— Roland îşi caută moartea cu lumânarea, zise 
interlocutorul. 

— Tocmai asta i-am spus şi eu. 


— Nu l-am văzut niciodată pe contele Artoff, dar ştiu 
sigur că este un om teribil, neînduplecat, mânuieşte la 
perfecţie armele şi, la patruzeci de paşi taie un glonte în 
două pe un ascuţiş de sabie. 

— Vrând-nevrând trebuie să aibă talentele acestea, rânji 
domnul Octav, din moment ce a avut curajul să se însoare 
cu Baccarat, căci altfel... 

Domnul Octav n-apucă să termine. 

EI auzi în spatele său un țipăt înăbuşit, sălbatic, o 
exclamaţie semănând cu uralele cazacilor, şi în momentul 
când se ridică înmărmurit, contele apăru în pragul 
pavilionului. 

Contele Artoftf era palid ca un cadavru, buzele i se 
albiseră, iar ochii îi scânteiau. El se apropie de tânărul 
Octav, care îngheţase de spaimă, îl apucă cu amândouă 
mâinile de umeri şi îl trânti în genunchi: 

— Domnule, îi zise el cu vocea înecată, trebuie să mă 
cunoşti, eu sunt contele Artoff, omul acela de a cărui onoare 
îţi baţi joc de mai bine de un ceas. Aş putea să te ucid 
numaidecât, fără arme, numai cu mâinile. Dacă te-aş târî pe 
teren, te-aş lăsa mort pe loc; dar eşti un copil şi poate aio 
mamă care te iubeşte, şi de aceea vreau să te las să 
trăieşti... te iert, dar cu o condiţie. 

Contele era atât de teribil şi atât de maiestuos, încât cei 
doi tineri fură cuprinşi de groază. Fanfaronul începu să 
tremure ca o frunză şi îngână câteva cuvinte de scuză. 

Contele îl ridică. 

— Domnule, îi zise el, să-mi juri că te vei întoarce acasă, 
vei sta acolo douăzeci şi patru de ore, şi că nu vei căuta să 
te întâlneşti cu Roland de Clayet. 

— Jur... îngână domnul Octav. 

— Dacă nu te ţii de cuvânt, adăugă contele Artoff, voi fi 
silit să te ucid... Cu toate acestea nu viaţa dumitale îmi 
trebuie, ci a LUI! 

Şi contele ieşi din pavilion furios şi teribil ca un uragan. 

— Roland este un om mort! îngână amicul lui Octav. 


Capitolul LVIII. 

Există un personaj pe care l-am pierdut oarecum din 
vedere şi cu care trebuie să facem cunoştinţă mai de 
aproape. Este vorba de acel doctor mulatru care practica 
medicina la Paris şi a cărui specialitate era de a vindeca 
bolile căpătate în ţările tropicale. 

Doctorul era un om de patruzeci de ani. Se născuse în 
Guadelupa din părinţi sclavi. Un colonist generos, stăpânul 
său, îl făcuse liber; apoi, observând la el înclinații serioase 
pentru învăţătură, îl dădu mai întâi să urmeze o şcoală 
secundară de farmacie, şi la urmă medicina. La douăzeci de 
ani, Samuel Albot, aşa îl chema, tot protejat, tot susţinut de 
fostul său stăpân, fusese admis doctor şi, după cum am 
spus, se dusese în Brazilia, apoi în Paraguay, unde a 
practicat medicina câţiva ani. 

Într-o zi, împins de gustul pe care-l avea pentru călătorii, 
se îmbarcă la bordul unei nave de comerţ, ca chirurg. Nava 
călătorea spre Indii. 

După şase luni, doctorul Samuel Albot debarcă la 
Calcutta, după o lună, certându-se cu căpitanul navei, îşi 
dădu demisia. În schimb însă se stabili în Calcutta, hotărât 
să practice acolo meseria lui de doctor. 

Chiar din primul an, tânărul savant fu atras de una din 
ramurile cele mai frumoase ale profesiunii sale, de studiul 
otrăvurilor aplicate în medicină ca mijloc de vindecare. 

India este bogată în aceste daruri funeste. De la pomul 
aşa numit Mancenilier, al cărui suc este mortal, până la 
frunza lată a arborelui numit Upa, acel gigant, a cărui 
umbră adoarme pentru totdeauna pe acela care s-ar culca 
sub ramurile lui, de la minerale şi până la reptilele al căror 
dinte este plin de un venin fără leac, pământul indian este 
plin de substanţe, de produse, de plante, de animale, a 
căror simplă atingere şi cea mai uşoară muşcătură este de 
ajuns pentru a trimite în lumea morţilor pe imprudentul 
care n-a ştiut să se păzească la vreme. 


Din Calcutta, doctorul trecu în Ceylon, apoi în Sumatra şi 
în Java. În cele din urmă făcu înconjurul lumii la bordul unui 
bric olandez. 

După zece ani, mulatrul se crezu destul de învăţat şi de 
experimentat şi veni în Europa, după ce reuşise în ţările 
ecuatoriale, să vindece bolile cele mai teribile. El făcuse să 
dispară tatuaje recunoscute ca de neşters, vindecase 
mateloţi atinşi de ciumă şi părăsiţi de doctorii de pe vasele 
lor, utilizase şi experimentase ca leac pentru unele răni 
grăsimea şerpilor veninoşi şi întrebuinţase ca antidot foile 
de Upa, recunoscute până atunci ca o otravă tot atât de 
fulgerătoare ca şi acidul prusic anhidru. 

Doctorul se stabili la Paris, unde reputaţia lui era deja 
făcută. 

El locuia în capitala Franţei de cinci ani, când falsul 
marchiz de Chamery, adică Rocambole, i-l încredința pe 
pretinsul matelot Walter Bright. Se ştie ce rezultat 
satisfăcător obținuse doctorul. După două luni de 
tratament, sir Williams, tatuatul, scăpase aproape cu 
desăvârşire de sluţenia lui respingătoare. 

Doctorul Samuel Albot ocupa un foarte frumos 
apartament, situat la primul etaj al unui vechi palat din 
cartierul Saint-Honore, care avea o grădină mare, sălbatică, 
de o neglijenţă plină de grandoare. 

Proprietarul palatului, marchizul d'A... era un gentilom 
bătrân foarte bogat şi foarte original, care, din iulie 1830, 
nu mai pusese piciorul în Paris şi trăia la moşiile sale. Multă 
vreme refuzase cu încăpățânare să închirieze palatul, după 
cum refuzase să-i facă reparaţiile cele mai urgente cerute 
de arhitectul său. Dar, într-o zi, doctorul se prezentă la el. 
Marchizul auzise de renumele ştiinţific al acestuia din ziarul 
pe care îl primea la castelul său. 

După cum am spus, marchizul era un original pe care 
Revoluţia din iulie îl făcuse să-şi piardă puţin minţile. EL îl 
măsură pe mulatru de sus până jos, îl invită apoi la masă şi 
între ei avu loc următoarea conversaţie: 


— Domnule, zise marchizul, doriţi să închiriaţi un 
apartament în palatul meu? 

— Domnule marchiz, răspunse mulatrul, poziţia izolată a 
palatului dumneavoastră şi grădina mare care-l înconjoară 
îmi plac foarte mult mie, un biet savant care caută liniştea; 
şi oricare ar fi preţul pe care mi l-aţi fixa... 

— Domnule, zise marchizul, mi s-au oferit cincisprezece 
mii de franci ca să-l închiriez, şi am refuzat. 

— Totuşi... 

— Dar dumneavoastră, zise marchizul, vi-l închiriez fără 
să pretind nimic. 

— Cum? zise mulatrul mirat. 

— Vă dau palatul meu şi sunt gata să fac contract cu 
dumneata, pe treizeci de ani, continuă marchizul, numai să 
primiţi condiţiile mele. 

— Şi anume? 

— Grădina să rămână necultivată şi lăsată la voia 
întâmplării. 

Doctorul se înclină. 

— Veţi plăti leafa servitorului şi nu veţi primi la 
dumneavoastră nici un funcţionar republican, termină 
bătrânul regalist. 

— Primesc, zise mulatrul. 

Şi doctorul se instala, după opt zile, în palatul 
marchizului d'A... 

Or, chiar în ziua când contele Artoff ducându-se la Bois 
se oprise la pavilionul d'Armenonville şi ascultase, fără voie, 
conversaţia tânărului domn Octav, chiar în ziua aceea, 
domnul marchiz de Chamery intră în curtea doctorului şi 
ceru să-l vadă. 

— Domnul este acasă, zise portarul salutând până la 
pământ. 

Rocambole lăsă hăţurile în mâna gromului său şi intră 
înăuntru. El îl găsi pe doctor într-un vast cabinet de lucru, 
numit de numeroşii săi clienţi cabinetul otrăvurilor. Pereţii 
odăii erau, de jur împrejur, acoperiţi cu rafturi pline de 


cărţi; o mulţime de mese erau încărcate cu borcane, cu 
sticle şi cu tot felul de instrumente de fizică şi chimie. Pe 
una din ele era o cutie mare acoperită cu sticlă. Prin sticla 
aceea se vedeau o mulţime de compartimente mici, la fel ca 
pătratele unei mese de şah, cu singura deosebire că erau 
scobite şi conţineau fel de fel de prafuri, substanţe solide 
sau lichide, de culori diferite, unele galbene ca 
chihlimbarul, altele roşii ea sângele, altele reflectând toate 
nuanțele verdelui, de la cel de smarald, până la cel închis, 
altele în sfârşit, erau albe ca laptele, albastre ca indigoul, 
sau negre ca abanosul pulverizat. S-ar fi crezut că este o 
paletă gigantică a unui pictor. Cutia aceea conţinea toate 
otrăvurile tropicale. 

Când intră Rocambole, doctorul stătea la o masă, cu un 
teanc de cărţi în jurul lui şi cu o lupă în mână, şi examinând 
cu atenţie încordată filigranele unei frunze verzui şi uscate 
care, prin forma şi dimensiunile sale, se cunoştea că nu 
făcea parte din vegetaţia europeană. 

La stânga sa era un caiet gros, scris chinezeşte. 

— Domnul marchiz de Chamery! anunţă cameristul. 

Doctorul se sculă repede, arătând prin aceasta 
consideraţia pe care o avea pentru nobilul său vizitator şi îi 
ieşi înainte. 

— Bună ziua, doctore, zise Rocambole întinzându-i 
mâna, te rog iartă-mă că te întrerup din studiu. Dar, 
trecând prin faţa casei dumitale, mi-am adus aminte că l-aţi 
scăpat pe bietul meu matelot, şi că am uitat să vă 
mulţumesc. Am venit să-mi repar greşeala. 

Pronunţând aceste cuvinte cu accentul liber şi politicos 
al unui senior mare, Rocambole puse în mod neglijent pe o 
măsuţă de lângă el o hârtie de o mie de franci. 

Doctorul dădu un scaun marchizului. 

— Sunteţi foarte amabil şi foarte bun, domnule marchiz, 
zise el, că vă deranjaţi pentru asemenea nimicuri. 

— Şi pe lângă aceasta, am venit să vă şi văd, doctore. 

Mulatrul salută. 


— Veşnic căutaţi în cărţile dumneavoastră, doctore, noi 
mijloace de a vă vindeca semenii... 

— Domnule marchiz, răspunse doctorul cu modestie, 
ştiinţa seamănă cu acele golfuri ale Oceanului Indian, în 
care se scufundă oamenii spre a căuta mărgăritare. Cu cât 
cineva se scufundă mai adânc, cu atât rămâne mai uluit de 
bogăţiile fără număr care se găsesc în fundul mărilor, şi 
regretă că, lipsa de aer îi sileşte să se întoarcă la suprafaţă. 
Cu cât savantul studiază mai mult, cu atât observă că ştiinţa 
are mai multe mistere, pe care slăbiciunea lui nu le poate 
pătrunde. 

— Ei, Doamne! doctore, zise Rocambole, ce putem spune 
noi ceilalţi, bieţi ignoranţi, pentru care totul este neînțeles, 
şi ce-am face noi dacă ar trebui, ca şi dumneavoastră, să ne 
afundăm fără încetare şi fără odihnă, în fundul acestui golf 
pe care îl numiţi „ştiinţă”? 

Pe buzele doctorului flutură un surâs. 

— Chiar ieri, continuă Rocambole, am vorbit de 
dumneavoastră într-o familie, şi spuneam că aveţi cea mai 
frumoasă colecţie de otrăvuri care se poate vedea în 
Europa. 

— Într-adevăr, am multe. 

— Unele care omoară şi altele care vindecă. 

— Şi, zise doctorul râzând, am şi otrăvuri care provoacă 
nebunia. 

— Oh! le ştiu, zise Rocambole. 

— Da de unde! zise doctorul. 

— Este mai întâi beladona. 

— Asta, domnule marchiz, este foarte cunoscută în 
Europa. De altfel, nebunia provocată de beladonă este 
momentană. 

— Am auzit, continuă falsul marchiz, c-ar fi existând în 
Java o altă otravă cu care s-ar obţine un rezultat mai serios. 
Tot în familia aceea am povestit o istorie pe care am auzit-o 
în India. 

— Ah! mi se pare că o ştiu. 


— Cum, o ştiţi? 

— Istoria unei javaneze, care era să fie părăsită de un 
european cu care se măritase? 

— Exact. 

— Ei bine, zise doctorul, vrei să vezi otrava care a 
provocat nebunia aceea? 

— Cu plăcere. 

Doctorul îl duse pe marchiz la cutia cu otrăvuri, ridică 
geamul care o acoperea, şi îi arătă cu degetul. 

— Praful acesta, de culoare roşie, pe care-l vezi aici... 

Şi doctorul continuă cu bunăvoința unui savant încântat 
că poate vorbi de studiile sale favorite. 

— Praful acesta, zise el, este făina unui cartof care creşte 
în Java, aproape cum cresc trufele, adică fără sămânță şi 
fără rădăcină. O cantitate cât de mică din praful acesta 
aruncat într-un pahar este de ajuns a înnebuni pentru 
totdeauna pe omul care o înghite. 

— Şi nebunia aceasta n-are nici un leac? 

— Ba da, unul singur, dar un leac lung, îndoielnic. Acest 
leac este una dintre ciudăţeniile din istoria otrăvurilor. 

— Pe legea mea! doctore, zise Rocambole, răsturnându- 
se în fotoliu, astăzi voi avea norocul să învăţ ceva de la 
dumneavoastră, afară dacă nu vreţi să ţineţi secret 
remediul acesta. 

— Nu, deloc, zise doctorul. 

El puse capacul la loc şi se aşeză pe scaun. 

Apoi continuă: 

— Remediul acesta seamănă întrucâtva cu următoarea 
credinţă populară din Franţa. Când un om s-a ars rău, 
trebuie, pentru a-şi potoli durerea, şi a face chiar să 
dispară, să se ardă încă o dată. Pe superstiţia aceasta 
absurdă este bazat remediul meu... 

— Cum aşa! zise Rocambole râzând. 

— V-am spus adineauri că este de ajuns o cantitate foarte 
mică pentru a provoca nebunia, şi este de ajuns puţin mai 
mult pentru a provoca moartea. Ei bine, acelaşi praf, dat 


într-o cantitate mare de tot, dar absorbit puţin câte puţin, 
cam a mia parte dintr-un gram luată în toate zilele, cel 
puţin un an sau doi de-a rândul, reuşeşte deodată să 
înlăture răul provocat, adică să readucă bolnavul în starea 
lui normală. 

— Ştiţi că este foarte curios ce-mi spuneţi, doctore! 
strigă marchizul cu o naivitate prefăcută. 

Doctorul ar fi fost dispus, fără îndoială, să-şi continue 
dizertaţiile sale ştiinţifice când se auzi afară un zgomot 
mare. 

Cameristul deschise repede uşa, şi în spatele lui doctorul 
văzu doi oameni speriaţi care strigau: 

— Un doctor! repede, un doctor! 

— Ce este? întrebă doctorul, obişnuit cu asemenea 
lucruri. 

— Domnule, răspunse unul din cei doi necunoscuţi, care 
trecuseră din întâmplare prin strada Saint-Honore şi care 
asistaseră la accident, un nenorocit de lacheu a fost lovit de 
o trăsură. A leşinat. Pe când mulţimea se strânsese în jurul 
lui, cineva a spus că în casa aceasta este un doctor şi am 
venit să vă rugăm să-l ajutaţi pe nenorocitul acesta. 

Doctorul zise: 

— Vin numaidecât, domnule. 

Apoi, îşi luă trusa şi, întorcându-se spre marchiz zise: 

— Îmi daţi voie să vă las un moment singur? întrebă el. 

— Mă rog, zise Rocambole. 

Doctorul merse imediat după cei doi trecători, traversă 
curtea şi găsi lungit pe trotuar, înconjurat de o mulţime 
compactă, un lacheu leşinat. 

— Dezbrăcaţi-l, ordonă doctorul, după ce servitorul fu 
dus în odaia portarului. 

Doi oameni se grăbiră să-l dezbrace. Doctorul îi desfăcu 
cămaşa, îi pipăi pieptul, coastele, spatele, apoi fiecare 
membru în parte. 

— N-are nimic, zise el, s-a ales numai cu spaima, stropiţi- 
l cu apă, şi frecaţi-l la tâmple cu oţet. 


După câteva minute, lacheul deschise ochii şi respiră 
zgomotos. Lacheul acesta era Zampa. 

Pe când doctorul alerga la datoria sa, Rocambole 
rămăsese singur în cabinetul de lucru între cărţi şi otrăvuri. 
Marchizul nu pierdu nici o secundă şi, imediat ce uşa fu 
închisă, luă un carton mic, pătrat, de pe o măsuţă şi se 
repezi la cutia cu otrăvuri. 

„Zampa este un om preţios, îşi zise el, s-a lăsat tocmai la 
timp lovit de trăsură. Merită să-i dau cinci sute de franci.” 

Rocambole ridică geamul. Apoi luă uşor o cantitate mică 
din praful roşu care provoca nebunia, puse praful în 
cartonul pe care îl luase de pe masă şi îl îndoi întocmai ca 
un farmacist. În fine, îşi scoase portofelul şi puse praful cu 
băgare de seamă într-însul. 

„Când te gândeşti, socoti el, că prăfuleţul acesta mă 
costă o mie cinci sute de franci; o mie pe care am dat-o 
doctorului şi cinci sute pe care trebuie să-i dau lui Zampa. 
Preparativele pentru căsătoria mea cu domnişoara de 
Sallandrera mă costă cam multe parale. Mariajul ăsta o să 
mă ruineze.” 

El se aşeză atunci liniştit în faţa mesei la care îl găsise pe 
doctor şi se prefăcu că descifrează manuscrisul chinezesc. 

După trei minute, doctorul se întoarse. 

— Ei bine! îl întrebă Rocambole pe un ton compătimitor, 
ce s-a întâmplat cu nenorocitul acela? 

— A fost mai mare spaima. 

— Nu e deloc rănit? 

— Deloc. 

Şi începură să vorbească de altceva. 

Marchizul mai stătu încă o oră la doctorul mulatru, îl 
întrebă o mulţime de lucruri asupra manuscrisului 
chinezesc, apoi îşi ceru voie să se retragă şi plecă. 

Pe când cobora strada Saint-Honore, puţin înainte de a 
ajunge la piaţa Beauvou, unde după cum se ştie era situat 
palatul de Château-Mailly, marchizul zări un lacheu care 


tocmai traversa strada. Era Zampa, care, după ce jucase 
comedia, se întorcea liniştit acasă. 

„Tare aş fi curios, se gândi Rocambole, să ştiu dacă 
împieliţatul acesta va recunoaşte în mine pe omul cu haina 
poloneză”. 

EI învârti biciul în aer şi, cu îndemânarea unui vizitiu 
îmbătrânit în meserie, îl atinse puţin pe Zampa. 

— Hei! strigă el. 

Zampa se dădu repede la o parte, apoi se întoarse şi se 
uită cu indiferenţă la tânărul care conducea echipajul. 

„Nu mă recunoaşte”, îşi zise Rocambole. 

Şi, continuându-şi drumul, se întoarse în strada Verneuil. 

Era ora unu, după prânz. O trăsură de piaţă aştepta în 
curtea palatului. 

— Ce-i asta? Cine a venit în vizită într-o astfel de 
trăsură? întrebă marchizul, mirat, pe valetul care tocmai îi 
ieşea înainte. Este pentru mine? 

— Nu, pentru domnul viconte, răspunse servitorul. 

„Fabien are cunoştinţe de soiul ăsta?!” se întrebă 
Rocambole mirat, pe când valetul adăugă: 

— Cu trăsura aceasta a venit domnul conte Artoff. 

— Contele Artoff?! exclamă marchizul uimit. 

— Da, domnule... 

„Ha! ha! îşi zise Rocambole, trebuie să fie ceva nou; fac 
prinsoare că mina nu mai are mult până explodează... 
păzeşte-te Rocambole!” 

Şi intră imediat la Fabien, pe care-l găsi în salonul de 
fumat stând de vorbă cu tânărul rus. 

Contele era palid şi părea cu totul trist. 

Cât despre Fabien, acesta avea un fel de bucurie la 
sosirea neaşteptată a lui Rocambole, şi marchizul citi în 
privirea lui următoarele cuvinte: „Ai sosit la timp pentru a 
pune capăt unei convorbiri penibile pentru mine.” 

Rocambole se oprise în pragul uşii şi părea că întreabă 
uitându-se când la conte, când la cumnatul său, de ce 
contele era aşa de neliniştit. 


Dar iată ce se întâmpla: 

Capitolul LIX. 

Contele Artoff îl lăsase pe tânărul Octav ameţit şi 
aproape înspăimântat de scena pe care i-o făcuse; apoi se 
urcă pe cal şi o luă la fugă până la bariera lEtoile. Dar 
acolo, se opri, poruncind lacheului său să ducă înapoi caii la 
palat. 

Apoi contele se urcă în prima trăsură ce o întâlni. 

— Strada Verneuil, palatul de Chamery, zise el vizitiului. 

Contele dorea să-l vadă pe Fabien. Voia să-l vadă, pentru 
că îşi adusese aminte că vicontele, în seara când se 
întâlniseră la club, smulsese scrisoarea, pe care Roland voia 
să o arate, şi o arsese la lumânare. Or, dacă Fabien făcuse 
astfel, însemna că ştia secretele domnului de Clayet. 

Fapta lui Fabien, plicul scrisorii, povestirea domnului 
Octav, se contopeau pentru a forma un mănunchi de probe, 
înaintea cărora omul cel mai neîncrezător ar fi deschis ochii 
fără să vrea. Dar contele tot se mai îndoia încă, atât de mult 
îşi iubea soţia, atât de mult mai credea în ea... Chiar în ajun 
i se păruse nobilă şi nevinovată... Dar incertitudinile 
contelui nu puteau fi de lungă durată. El îşi zise că dacă l-ar 
sili să vorbească pe vicontele d'Asmolles, acesta îi va spune 
adevărul. De aceea îşi trimise calul şi, în loc să se ducă 
acasă, se duse la Fabien. 

De altminteri, contele ştia foarte bine că ar fi în stare să- 
şi ucidă nevasta dacă ar da ochii cu ea... Dar el încă o 
iubea! O iubea cu toată furia disperării sale. 

Fabien o lăsase singură pe Blanche după dejun, şi scria 
nişte scrisori când, contele Artoff intră ca o furtună în 
cabinetul său de lucru. 

— Cum! dumneata, dragă conte? zise Fabien care, 
văzând paliditatea contelui, bănui că-l lovise vreo nouă 
nenorocire. 

— Da, eu sunt, zise contele, şi am treabă cu dumneata. 

Fabien îi dădu un scaun şi nici nu băgă de seamă că 
vizitatorul nu-i întinsese mâna. Rusul rămase în picioare. 


— Scumpul meu viconte, zise el, dumneata eşti prieten 
bun cu Roland de Clayet, cel puţin aşa cred?! 

— Da şi nu, zise Fabien, care tresări la numele de 
Roland. E cu şase sau şapte ani mai mic ca mine, dar 
părinţii noştri erau prieteni, şi am promis chiar bătrânului 
unchi, tutorele său, de a veghea asupra lui în mijlocul 
oceanului parizian. 

Contele Artoff urmă: 

— Sunt mai bine de şase sau şapte ani de când suntem 
prieteni, nu-i aşa? 

— Da, sigur, scumpul meu conte. 

— Spune-mi drept, ai fost cu adevărat prietenul meu? 

— Cred că voi fi întotdeauna. Dar, zise Fabien surâzând, 
ca şi cum ar fi sperat să liniştească furtuna, pentru ce iei 
tonul ăsta aşa de ceremonios, scumpul meu amic? 

— Vrei să zici solemn, nu e aşa? zise contele. 

— Poate. 

— Tonul acesta înseamnă, răspunse contele grav, că unul 
dintre cei doi amici ai dumitale, poate eu, poate domnul de 
Clayet, va fi mort mâine la ora aceasta. 

Fabien se sculă repede. 

— Eşti nebun? îi zise vicontele. 

— Scumpul meu viconte, continuă rusul, vreau să-ţi pun 
o întrebare foarte simplă şi apelez la prietenia dumitale 
pentru a-mi răspunde. 

— Spune, zise Fabien. 

— Alaltăieri, la clubul domnului de Château-Mailly, 
Roland de Clayet, care juca cu noi, a primit o scrisoare. 

— Da, zise d'Asmolles. 

— Această scrisoare, i-a arătat-o domnului de Chamery, 
cumnatul dumitale. 

— Şi asta-i adevărat. 

— Dumneata i-ai smuls-o din mâini... 

— Da. 

— Şi ai ars-o. 

Fabien făcu un semn afirmativ din cap. 


— De ce? 

Contele accentua cu o intonaţie ciudată această 
întrebare. 

— Pentru că Roland este un descreierat, răspunse 
Fabien nemaiavând încotro. 

— Asta nu e un răspuns, scumpul meu viconte. 

— Ei bine! continuă Fabien, pentru că Roland vrea să 
compromită o femeie. 

— Mă iartă, zise contele, al cărui sânge rece semăna cu 
acea linişte amenințătoare care preceda marile furtuni, dă- 
mi voie să te fac atent că dacă n-ai fi cunoscut-o pe acea 
femeie de care îţi vorbesc... 

— N-aş fi procedat astfel, nu-i aşa? 

— Fără îndoială. 

— Aşa e, răspunse domnul d'Asmolles. 

Contele Artoft continuă: 

— Or, nu numai că o cunoaşteţi, dar toţi domnii aceia, 
între care era şi domnul Octav, o ştiau de asemenea, cel 
puţin după nume, căci în jurul meu s-a surâs şi s-a şoptit. 

— Se poate, zise Fabien. Roland nu poate să ţină un 
secret. 

— Atunci, mărturiseşte, amice, că acţiunea dumitale de a 
arde scrisoarea n-avea nici un motiv, pentru că toată lumea 
era la curent cu aceasta. 

Fabien nu se aşteptase la o asemenea argumentare 
teribilă; se încurcă şi tăcu. Contele continuă: 

— Un alt motiv, mai puternic, mai impunător, v-a făcut să 
procedaţi astfel. Acest motiv, iată-l: printre noi se găsea un 
om care era bărbatul acestei femei... viconte, şi te rog pe 
cuvânt de onoare să-mi răspunzi! termină solemn contele 
Artoff. 

— E adevărat, murmură Fabien zăpăcit. 

— Oh! continuă tânărul rus, nu-ţi cer numele acelui 
nenorocit a cărui onoare a fost târâtă în noroi de trei sau 
patru tineri nebuni. Dar la rândul dumitale, trebuie să mă 
asculţi. 


— Vorbeşte, murmură Fabien. 

— După plecarea voastră, am rămas la masa de joc, sub 
care căzuse plicul scrisorii pe care o primise domnul de 
Clayet. Am ridicat-o şi am recunoscut scrisul: era al soţiei 
mele! 

Fabien făcu un gest de disperare şi nu răspunse. 

— M-am dus acasă şi am arătat plicul soţiei mele. Ea a 
scos un strigăt de mirare, de încremenire, care era atât de 
sincer încât am crezut un moment că domnul de Clayet era 
cel mai infam dintre oameni, că a falsificat sau a imitat acest 
scris. 

— Se poate şi asta, zise Fabien, care credea că nobilul 
conte n-ar avea alte probe despre vinovăția soţiei sale, nu 
din partea lui Roland, ci din partea altuia care voia să-l 
păcălească. 

— Aşteaptă, zise contele... n-am isprăvit. Soţia mea mi-a 
zis să-l invit pe domnul de Clayet la ceai. Aţi petrecut seara 
împreună, la mine. 

— Şi n-am surprins nici o privire, nici un cuvânt care mi- 
ar fi dat de bănuit. 

— Aşteaptă... aşteaptă încă! 

Şi contele povesti în mod amănunţit, cu linişte, cu o voce 
apăsată şi clară, ceea ce se petrecuse şi auzise. 

Pe când vorbea, contele aruncă o privire adâncă şi 
pătrunzătoare asupra lui Fabien, ca şi cum ar fi voit să-i 
pătrundă gândul cel mai intim. 

În timp ce contele vorbea, domnul d'Asmolles lăsase 
capul în jos şi năduşeala îi curgea de pe frunte. 

— Amicul meu, zise contele, totul e posibil în lumea asta, 
totul, chiar aparenţa cea mai completă a crimei, atunci când 
crima nu s-a făptuit. Timp de o oră mi-am pus toate 
întrebările. Mi-am zis că domnul de Clayet ar putea fi un 
mizerabil, lăudându-se celui dintâi venit cu o fericire 
imaginară şi mergând până acolo cu laşitatea încât să imite 
un scris... Dar mi-am amintit numaidecât de ceea ce ai 
făcut, şi o voinţă impunătoare, contra căreia aş fi încercat în 


zadar să lupt, m-a împins la dumneata. Mi-am zis că 
dumneata trebuie să ştii adevărul, întregul adevăr... 

— Sunt nevoit să vi-l declar?... bâlbâi Fabien. 

— Poate... Dar să ştii, zise contele, dacă vei tăcea, mă 
duc imediat de aici la domnul de Clayet şi îi zbor creierii. 

— Ah! conte... 

— Dacă îmi vei spune că soţia mea este vinovată, mă voi 
bate cu el şi-l voi ucide în mod legal. Dacă, în fine, îmi vei 
spune că ea este nevinovată, te voi crede pe cuvânt. 

Domnul d'Asmolles fusese prins cu vorba. 

— Ei bine! nu-mi răspundeţi? 

Un suspin scăpă din pieptul lui Fabien. 

— Trimiteţi martori lui Roland, murmură vicontele cu 
vocea sufocată. 

Contele păru că se clatină un moment, ca şi cum 
cuvântul acestui om de onoare ar fi fost pentru el o lovitură 
de trăsnet; dar îşi veni în fire numaidecât şi zise: 

— Ei bine, te cred. Dar ai vreo probă? 

— Vai! da... 

— Ai văzut-o pe contesă la Roland? 

— Am văzut-o. 

Rocambole intră tocmai în momentul când Fabien 
pronunţa aceste din urmă cuvinte. 

Prezenţa sa era necesară, şi-l puse pe conte într-o 
situaţie critică, o situaţie care de obicei îi forţează pe 
oamenii robuşti, şi care sunt gata să cadă, să-şi vină în fire, 
căci sosirea neaşteptată a unei alte persoane face un apel 
indirect la orgoliul lor. 

Acest om disperat avu curajul să rămână în picioare şi să 
întindă mâna lui Rocambole. 

— Bună ziua, îi zise rusul cu vocea schimbată. 

Dacă n-ar fi fost paliditatea care acoperea fruntea 
contelui Artoff, Rocambole ar fi putut crede că are în faţa sa 
pe omul cel mai liniştit din lume. 

— Scumpul meu viconte, continuă rusul, ai fost prietenul 
meu cel mai bun şi mi-o dovedeşti, încă. 


— Ah! murmură Fabien, astăzi şi totdeauna. 

— Ei bine, dă-mi o probă a acestei prietenii. 

— Ce probă anume? 

— Nu-ţi cer un lucru imposibil, ci numai să-mi serveşti de 
martor contra aceluia care este amicul dumitale. 

— Care mi-a fost, zise Fabien, căci astăzi nu-mi mai este 
prieten. 

— Îţi mai cer şi un alt serviciu, continuă contele. Nu 
vreau să mă duc astăzi acasă, şi te rog să mă ascunzi aici 
până mâine. 

— Domnule conte, zise Rocambole, aici eşti ca la 
dumneata acasă. 

Apoi contele Artoff se aşeză la o masă şi scrise soţiei sale 
următoarea scrisoare: „Doamnă, Ieri m-am îndoit, astăzi 
sunt sigur. 

Nu voi mai veni la palat şi n-o să mă mai vezi niciodată. 

Mâine mă bat cu domnul Roland de Clayet şi sper să-l 
ucid. 

După o oră, dacă nu-mi voi găsi moartea singur, moarte 
pe care nu vreau să o am de altă mână, voi părăsi Franţa. 

Te iubeam şi te iert. 

Contele Artoff.” 

După ce contele termină acest bilet, îl îndoi, îl lipi şi îi 
zise domnului d'Asmolles: 

— Te părăsesc pentru o oră, prietene. La revedere. Adio, 
domnule de Chamery. 

Contele plecă, liniştit ca totdeauna, dar cu durerea în 
inimă. 

— Unde merge domnul? întrebă vizitiul. 

— Strada Provence, răspunse el. 

Domnul Roland de Clayet era acasă. De dimineaţă, 
primise o scrisoare, scrisă de aceeaşi pretinsă cameristă. 

Epistola aceea spunea: „Aseară te-ai purtat foarte bine şi 
te voi recompensa. Dacă se poate, aşteaptă-mă acasă până 
la ora cinci. Poate că voi găsi un moment liber şi voi putea 
să dau o fugă să te văd.” 


Roland nici nu se gândise să iasă din casă. Dăduse 
drumul chiar cameristului, pentru a fi absolut singur cu ea, 
dacă venea. Pe la ora unu şi jumătate sunetul clopoţelului îl 
făcu să tresară. 

— Ea este...!” se gândi el, repezindu-se la uşă. 

Dar cum deschise uşa, se retrase înapoi, şi i se păru că 
pământul se învârteşte cu el. Nu era ea, ci el. El, bărbatul, 
teribilul conte Artoff. 

— Domnule, îi zise contele, am puţine lucruri de vorbit 
cu dumneavoastră. Cu toate acestea în pragul uşii nu pot 
spune ce am de spus, şi de aceea, vă rog, să-mi daţi voie să 
intru în casă. 

Şi contele intră în prima cameră care o găsi deschisă 
înaintea lui, adică în salon. 

El rămase în picioare. 

Roland închise uşa şi veni după conte. 

Tulburarea şi emoția tânărului nu ţinură mult. Roland 
era prea vanitos şi prea curajos de altfel, pentru a nu se 
ridica imediat la înălţimea rolului său. 

E] ghicise motivul vizitei contelui după tonul ameninţător 
şi după privirea lui rece. 

Roland veni aşadar după conte, cu fruntea sus, cu 
surâsul dispreţuitor pe buze; el îl salută din nou şi îi zise: 

— Cu ce vă pot servi, domnule conte? 

— Domnule, răspunse contele, am venit să aflu un singur 
cuvânt de la dumneavoastră: Ştiu totul. 

În loc de a protesta, Roland se înclină şi răspunse: 

— Domnule, sunt la ordinul dumneavoastră. 

— Foarte bine, zise contele. 

— Condiţiile dumneavoastră, oricare ar fi ele, le primesc. 

— Mai întâi pistolul, apoi spada; căci, adăugă rusul 
trebuie să vă închipuiţi, ne batem pe viaţă şi pe moarte. 

— Cum veţi voi. 

— Mâine, la ora şapte, dimineaţa. 

— Unde? 


— Ah! zise contele, să nu credeţi că ne vom bate în 
pădurea Boulogne. Ea ar putea veni să plângă în faţa 
noastră, pentru a ne despărţi. Ne vom bate în pădurea 
Vincennes, între fort şi Nogent; ne vom întâlni la barieră, la 
ora şase şi jumătate. 

— Voi fi acolo, împreună cu martorii mei, răspunse 
Roland. 

— Adio, domnule; pe mâine, zise contele cu un sânge 
rece teribil. 

— Pe mâine, zise Roland, conducându-l cu politeţe până 
la scară. 

Ajunşi aici, cei doi oameni schimbară o ultimă privire şi 
un ultim salut. 

Privirea contelui era pătrunzătoare ca ascuţişul unei 
săbii. 

După cum se vede, în întrevederea aceasta Roland 
fusese foarte demn, foarte la locul lui: fapta contelui o 
găsise logică, din moment ce ştia totul. O dată ce contele 
era la curent, trebuia să se bată. 

Dar oricare altul în afară de Roland, care nu avea bun în 
el decât o scânteie de curaj, s-ar fi gândit la contesă, 
imediat după plecarea contelui. Oricine altul s-ar fi întrebat 
ce a făcut bărbatul trădat cu soţia lui, la ce supliciu a supus- 
o rusul acela, cu firea pe jumătate sălbatică, pe femeia pe 
care o iubise. Roland nici nu se gândi la lucrul acesta. El era 
omul care nu trăia decât prin vanitatea lui. Nu avea inimă, 
nu o iubea pe contesă; ar fi renunţat chiar să o vadă, dacă 
lumea întreagă ar fi ştiut că el este iubit de ea. 

În provocarea contelui, după ce îi trecu primul moment 
de emoție, el nu văzu decât mijlocul de a creşte şi mai mult 
în ochii tinerilor nebuni, uimiţi de aventura lui. Un duel cu 
contele Artoff îl făcea pe Roland să treacă drept mai mult 
decât este. Nu se gândi un singur moment că rusul ar fi 
putut să-l omoare; Roland se simţea curajos, pentru că se 
simţea un om fericit. 


În prada unei bucurii înfrigurate, el îi scrise domnului 
Octav următoarea scrisoare: „Nobilul meu amic, Am ajuns 
la actul al cincilea!... a venit ziua întunecoasă a răzbunării 
şi nu este departe ora ispăşirii tuturor păcatelor mele. Se 
poate întâmplă să mor din cauza acelei adorabile contese 
Artoff. 

Ea mă iubeşte prea mult şi m-a compromis. 

Contele ştie totul, dragul meu, şi este neînduplecat... el 
vrea să se bată pe viaţă şi pe moarte, mai întâi cu pistolul şi 
apoi cu spada, până când unul din noi va cădea mort pe 
teren. 

Acesta va fi unul din cele mai frumoase dueluri, un duel 
cum de multă vreme nu s-a mai văzut, în special de când s-a 
luat obiceiul de a se face duelurile la ora patru după- 
amiază, dueluri care mai totdeauna se sfârşesc printr-o 
zgârietură şi printr-un dineu copios. 

Acesta va fi un duel sălbatic, dragă Octav, un duel care îţi 
va face onoare, fiindcă tu vei fi unul din martorii mei, nu 
este aşa? 

Ce s-a petrecut la palatul Artoff, nu ştiu. 

Fără îndoială, monstrul a ucis-o. Orişicum, nu îndrăznesc 
să ies din casă până diseară. 

Sper că va găsi mijlocul de a-mi trimite ştiri despre ea. 

Anunţă şi pe marchizul de B... Şi veniţi la mine mâine 
dimineaţă, la ora şase. 

Prietenul tău, care este în pericol de moarte, Roland. 

P. S.: Mi-a venit acum o idee frumoasă. 

Dacă se va întâmplă să-l ucid pe bietul conte, probabil că 
aceasta nu o va împiedica pe Baccarat să mă mai iubească. 
Atât numai, că ea va pleca din Paris, eu mă voi duce după 
ea, şi vom fugi amândoi să ne ascundem fericirea în vreun 
colţişor îndepărtat.” 

Scrisoarea aceasta singură ar fi meritat să-l trimită pe 
Roland pe lumea cealaltă. 

Plecând de la Roland, contele Artoff se duse la domnul 
de Château-Mailly. 


— Dragă duce, zise el, am venit să-ţi cer un serviciu. 

— Spune, conte. 

— Mâine mă bat. 

— Dumneata? 

— Eu. Vrei să-mi fii martor? 

— Fără îndoială... dar... 

— Ai vrea să ştii pentru ce mă bat? 

— Tocmai, duelul este un lucru atât de trist! 

Contele surâse cu mâhnire. 

— Mă bat, zise el, pentru că ieri şi chiar azi dimineaţă 
eram cel mai fericit dintre oameni şi pentru că acum sunt 
cel mai nenorocit dintre ei. 

— Dumnezeule! ce spuneţi? 

— Ilubeam, zise contele, dar nu eram iubit. Am crezut că 
pocăinţa face câteodată îngeri, dar acum am convingerea 
că viciul convertit pentru moment se întoarce mai curând 
sau mai târziu tot de unde a plecat... Asta e totul. 

— Dar... ce spuneţi... Dumnezeule!... Se poate? 
Contesa... 

Tânărul rus îl opri pe amicul său cu un gest. 

— Nu-mi mai vorbi de ea... Ea este moartă pentru mine, 
murmură el. 

Capitolul LX. 

Pe când se întâmplau evenimentele acestea, o altă scenă 
nu mai puţin dramatică şi sfâşietoare se petrecea la palatul 
Artoff în strada Pepiniere. 

După cum se ştie, contele plecase călare de acasă, la 
prânz, după ora mesei. De două zile de când sosise contele, 
francez în gusturi, în obiceiuri şi cu sufletul chiar, nu se 
putea sătura de viaţa pariziană. 

În ajun, hoinărise prin Paris până la ora prânzului. 

În ziua aceea, văzându-l că pleacă, Baccarat îi spusese 
surâzând: 

— Du-te, dragul meu, îţi dau voie să te plimbi până la ora 
mesei. 


Şi Baccarat plecă şi ea pentru a face diferite 
cumpărături. Ea se întoarse pe la ora trei. Abia atunci află 
că soţul ei îşi trimisese calul acasă şi luase o trăsură de 
piaţă. Lucrul acesta i se păru curios, dar nu îi dădu multă 
importanţă. 

După o oră primi o scrisoare. 

Epistola aceasta nu era cea pe care contele Artoff i-o 
scrisese la domnul d'Asmolles: era de la domnul Roland de 
Clayet. 

Acesta stătuse acasă până la ora cinci, apoi văzând că nu 
vine nimeni, îi scrisese lui Baccarat următorul bilet: 
„Scumpul meu înger, Acela care te iubeşte stă de mai bine 
de un ceas pe cărbuni aprinşi. Numai teama de a te găsi 
moartă, mă împiedică să dau fuga la tine. 

Mi-e frică să nu se fi dedat la violenţe extreme! acum a 
plecat de aici. Ne vom bate mâine. Ah! a muri pentru tine 
este cea mai glorioasă moarte. 

Voi avea curajul să înving pentru a te proteja. 

În numele cerului, te rog, trimite-mi un cuvânt, unul 
singur! 

Roland de Clayet.” 

Scrisoarea aceasta fusese adusă de cameristul domnului 
de Clayet. 

Omul lui Rocambole intrase în curte cu un aer ţanţoş; 
apoi, zărind un grom care lustruia hamurile, se duse de-a 
dreptul la el şi îi puse în mână doi ludovici. 

— Doamna contesă este acasă? întrebă el pe un ton 
misterios. 

— Acum s-a întors, răspunse gramul. 

— Poţi să-i dai scrisoarea aceasta imediat? 

— Daţi-mi-o. 

— Ei... în mână. 

— Da... din partea cui? 

— Din partea sorei sale, răspunse valetul, după cum 
fusese învăţat. 

Gromul urcă cu scrisoarea. 


— Din partea doamnei Rolland, cu ordinul de a nu o da 
decât în mâna doamnei contese, zise el. 

Baccarat îşi aruncă ochii pe adresă şi fu surprinsă că nu 
recunoaşte scrisul sorei sale. Tocmai voia să rupă plicul 
când auzi în curte uruitul unei trăsuri. Contesa crezu că era 
bărbatul ei şi în loc de a deschide scrisoarea, alergă la 
fereastră, se uită afară şi fu şi mai mirată văzând că se 
opreşte în faţa scării cupeul sorei sale, din care cobori 
Cerise. 

— Cum?! îşi zise ea. Cerise îmi scrie şi în acelaşi timp 
vine să mă vadă... Ce, a înnebunit?! 

Şi, nemaigândindu-se la scrisoare, alergă în 
întâmpinarea doamnei Rolland. 

Cele două surori se îmbrăţişară. 

— Vino încoace, dragă zăpăcito, zise Baccarat, târând pe 
Cerise în budoarul ei, explică-mi pentru ce vii în acelaşi 
timp cu scrisoarea pe care mi-ai trimis-o... 

— Ce scrisoare?... întrebă Cerise uimită. 

— Şi pentru ce pui pe alţii să scrie, în loc să scrii tu cu 
mâna ta? 

— Dar n-am pus pe nimeni să-ţi scrie! 

Baccarat luă scrisoarea de pe masă. 

— Uită-te, zise ea, scrisoarea aceasta mi-a fost adusă 
chiar acum din partea ta. 

— Din partea mea? 

Cerise păru atât de uimită, încât Baccarat rupse plicul 
scrisorii, strigând: 

— Asta e prea mult. 

Îşi aruncă ochii pe iscălitură şi citi: 

Roland de Clayet. 

Din ce în ce mai uimită, ea se uită pe prima pagină, dădu 
un țipăt de groază şi îngălbeni. 

— Dumnezeule! zise ea, visez? 

Scrisoarea îi scăpă din mână. 

Cerise o luă de jos, o citi la rândul ei şi murmură: 

— Dar... nu înţeleg nimic! 


Cele două femei se uitară una la alta, şi Baccarat, un 
moment zăpăcită, strigă furioasă: 

— Dar abia îl cunosc pe omul acesta!... nu mi-a sărutat 
decât o singură dată mâna! 

— Ah! murmură Cerise, te cred, te cred, soră dragă; dar 
omul acesta este nebun, sau... ce vrea el să spună? Cine 
este acela de care vorbeşte... cine l-a provocat... cu cine se 
bate? 

— Înnebunesc! exclamă contesa din ce în ce mai 
zăpăcită. 

În momentul acela, uşa se deschise şi cameristul îi 
înmână o scrisoare adusă de un comisionar de stradă. 

— O scrisoare de la domnul conte, zise valetul, care 
recunoscuse scrisul stăpânului său. 

Baccarat o luă tremurând, o citi şi căzu leşinată, dând un 
țipăt teribil. 

S-ar fi zis că scrisoarea aceea o trăsnise. 

După un sfert de oră, revenindu-şi în simţire, dar tot 
nebună de durere, Baccarat îi spuse surorii sale cu vocea 
întretăiată de plânsete: 

— Vino, vino, la omul acesta... vino... trebuie să-l văd, 
trebuie! oh! iubitul meu Stanislas... soţul meu... oh! 
mizerabilul... ah! scrisul acela, scrisul meu imitat... 
Dumnezeule! Dumnezeule! 

Şi contesa, pierdută, înnebunită, abia ţinându-se pe 
picioare şi sprijinită de sora sa, se urcă în trăsura Cerisei şi 
strigă vizitiului: 

— Strada Provence, în galop! 

Cerise se urcase alături de sora sa, o ţinea de mâini, se 
uita la ea cu spaimă, căci Baccarat înnebunise deodată. 

Vizitiul dădu bice calului, care făcu o săritură şi sări în 
direcţia străzii Provence. Pe drum, contesa îşi ţinu dinţii 
strânşi, privirea fixă şi zăpăcită: ea pronunţa cuvinte fără 
şir şi fără înţeles. 

— Aşteaptă-mă, rămâi în trăsură, îi zise Cerise, nu vreau 
să intri tu înăuntru, vreau să-l văd eu singură pe omul 


acesta... Vreau să-l aduc aici, în stradă, în genunchi la 
picioarele tale. 

Baccarat nu răspunse; ea izbucni în lacrimi, abia putu să 
facă un semn afirmativ şi rămase zdrobită în fundul 
cupeului. 

Cerise urcă repede pe scară, ajunse la uşa lui Roland şi 
sună cu agitaţie. 

Valetul nu se întorsese încă şi veni însuşi Roland să 
deschidă. 

La vederea unei necunoscute el se retrase uimit. 

— Domnul de Clayet? întrebă Cerise. 

— Eu sunt, doamnă. 

Cerise intră şi închise uşa. 

— Domnule, îi zise ea repede, ca şi cum i-ar fi fost teamă 
ca agitația să nu-i taie şirul cuvintelor, eu sunt doamna Leon 
Rolland. 

Roland făcu un gest de surprindere. 

— Sora contesei!... Ah!... intraţi doamnă, intraţi. 

— Sora mea, continuă Cerise, este jos... în trăsura mea. 

— Trăieşte! Sănătoasă! A scăpat?! strigă Roland în 
culmea bucuriei... Ah! vă mulţumesc, vă mulţumesc, 
doamnă. 

— Este jos... continuă Cerise înmărmurită, ea este 
sfâşiată de durere, e nebună... nu ştie ce înseamnă 
scrisoarea dumneavoastră. 

— Oh! Dumnezeule! murmură Roland, care crezu că este 
momentul să ridice ochii spre cer... contele nu se întorsese 
acasă... şi ea... n-a avut de unde să afle... 

— Ea nu înţelege nici scrisoarea dumneavoastră, 
continuă Cerise, a cărei uimire creştea din ce în ce, după 
cum nu înţelege nici scrisoarea pe care a primit-o de la 
bărbatul ei. 

Ea îi întinse lui Roland scrisoarea contelui. Roland o citi. 

— Vai! Dumnezeule! suspină el, cu o linişte care i se păru 
foarte la locul ei, înţeleg emoția bietei femei... şi groaza pe 


care a avut-o... Dar, n-aveţi nici o grijă, doamna, eu o voi 
proteja... fiindcă o iubesc! 

— Domnule! strigă Cerise, simțindu-se cuprinsă de 
ameţeală, ori în toate acestea este o neînțelegere infamă, 
ori dumneavoastră sunteţi cel mai nelegiuit, cel mai laş 
dintre oameni... Sora mea abia vă cunoaşte... Sora mea nu 
v-a iubit niciodată... Ea n-a fost niciodată... 

— Ah! mă iartă, zise Roland cu sânge rece şi întrerupând 
pe Cerise, mi se pare că Louise nu v-a spus secretele ei, şi 
acum văd că am făcut o prostie... Ar fi trebuit să înţeleg, 
sau mai bine zis să mă fac că nu înţeleg... Dar, în sfârşit, 
doamnă, nu mă pot lăsa tratat astfel, de laş, de nelegiuit, şi 
dumneavoastră mă siliţi să vă spun că Louise a fost bună 
pentru mine, că opt zile la rând m-a primit la Passy într-o 
căsuţă misterioasă... şi că de trei ori a venit aici, la mine... 
ea... 

Cerise dădu un țipăt, îşi închipui că are de-a face cu un 
nebun, şi fugi coborând scara câte două trepte, deschise 
portiera cupeului şi se aruncă în braţele surorii sale, care 
era pe jumătate moartă. 

— Vino şi tu, îi zise ea, vino... el zice că l-ai primit la 
Passy, într-o căsuţă misterioasă... că ai venit şi aici, la el. 
Omul acesta este nebun! 

Cuvintele acestea o iritară pe Baccarat şi îi dădură o 
energie de necrezut. Ea se repezi afară din cupeu şi, 
urmând-o pe sora sa, urcă scara mai mult alergând. 

Roland era tot în uşă. 

EI o văzu pe contesă, dădu un țipăt de bucurie, şi alergă 
la ea voind să o îmbrăţişeze. 

— Ah, Louise!... scumpă Louise! murmură el. 

Baccarat, ieşită din fire, îl împinse indignată. 

— Eşti laş sau nebun! îi zise ea. Niciodată n-ai avut 
dreptul să mă chemi pe nume. 

— Scumpa mea, răspunse Roland pe un ton drăgăstos, 
nu sunt nici nebun, nici laş... sunt stângaci... am crezut că 
sora ta ştie... 


— Ce să ştie! exclamă Baccarat. Ce poate şti ea?... ce 
vrei să spui?... a existat vreodată ceva între noi amândoi? 

— La rândul meu, aş putea să te întreb dacă nu eşti tu 
nebună, zise el, ori vrei să glumeşti cu mine? 

Baccarat căzu pe un scaun. 

— Oh! omul acesta este un mizerabil, murmură ea 
ascunzându-şi capul în mâini. 

— Ascultă, dragă, continuă Roland cu convingere, căci 
emoția întipărită pe figura frumoasei Baccarat făcea să se 
şteargă şi ultima deosebire ce exista între ea şi falsa 
contesă Artoff, ascultă, draga mea... de ce vrei să joci 
comedia aceasta cu mine. Uită-te... recunoşti perniţa 
aceasta?... nu mai departe, alaltăieri, când ai venit, n-am 
îngenuncheat pe ea la picioarele tale? 

La aceste din urmă cuvinte, Baccarat se ridică înfuriată, 
cu privirea, înflăcărată. Ea tocmai ridicase mâna să-l 
pălmuiască pe Roland, când Cerise îi opri braţul. 

În mintea Cerisei străbătu un fulger de lumină. 

— Ah!... înţeleg totul, zise ea, înţeleg totul... adu-ţi 
aminte că este o femeie... care seamănă foarte mult cu tine. 

La rândul ei Baccarat dădu un țipăt. 

— Oh! Dumnezeule! zise ea, dacă ar fi aşa! 

Şi mândra contesă, care ridicase mâna pentru a-l pălmui 
pe omul care o insultă, deveni deodată supusă, rugătoare... 
Ea îl luă pe Roland de mână, îl târî până la fereastră, îşi 
puse faţa în lumină şi îi zise: 

— Uitaţi-vă bine la mine, domnule, priviţi-mă bine şi 
spuneţi-mi că este o altă femeie care seamănă cu mine, o 
altă femeie pe care ai luat-o drept contesa Artoff... O femeie 
care mi-a furat numele, care mi-a imitat scrisul... Uitaţi-vă 
bine la mine... vă rog, vă rog în genunchi! 

Accentul cu care Baccarat spuse cuvintele acestea era 
atât de sincer, atât de convins, încât Roland, fără voia lui, se 
simţi mişcat şi tresări. 

— Oh! nu, zise el în cele din urmă, nu, nu se poate... 
dumneavoastră sunteţi... văd bine... aceeaşi voce... aceeaşi 


figură... aceiaşi ochi... acelaşi păr... şi apoi, vedeţi, scrisorile 
dumneavoastră... acelea scrise de cameristă... uitaţi-vă la 
scrisoarea aceasta... pe care mi-aţi trimis-o ieri dimineaţă. 

Şi el dădu contesei biletul acela scris de Rebeca, dictat 
de Rocambole, şi în care îi povestea tot ce se petrecuse 
între ea şi bărbatul ei, după întoarcerea acestuia de la club. 

Scrisoarea aceasta o făcu pe Baccarat să-şi piardă capul 
şi mai rău. Pentru a doua oară, ea dădu un țipăt grozav şi 
căzu leşinată de parchet. Roland şi Cerise o luară în braţe. 
Baccarat ţipa şi striga ajutor. Roland era mişcat şi începuse 
să se îndoiască de convingerile lui. 

În urma acestor ţipete, servitorii din apartamentul vecin 
alergară, şi se oferiră să dea ajutor. 

— S-o ducem la trăsură, strigă Cerise; să o ducem 
repede! ajutaţi-mă, nu vreau să o las aici. 

Şi, ajutată de Roland, şi de servitori, care nu prea ştiau 
ce se întâmplase, Cerise o urcă pe sora ei în cupeu şi o duse 
leşinată, strigând vizitiului: 

— Acasă. 

Cerise voia să o ţină la ea pe sora ei, pentru a o sustrage 
primei furii o contelui. 

Dar, înainte de a-l părăsi pe Roland, ea îi zise: 

— Domnule, vă rog să veniţi la mine... peste un ceas... 
trebuie! la mijloc este un mister oribil pe care trebuie să-l 
lămurim cu orice preţ. 

— Voi veni, răspunse Roland, care începuse să se întrebe 
dacă el însuşi nu este nebun. 

În momentul când cupeul doamnei L&on Rolland ieşi din 
strada Provence, un om cobori dintr-o trăsură de piaţă care 
aştepta de câtva timp la o depărtare de cincizeci de paşi, 
plăti birjarul şi intră în casa pe care o părăsiseră Baccarat 
şi Cerise. 

— He! he!... îşi zise el urcând scara, frumoasă 
întrevedere trebuie să fi fost... 

EI îl găsi pe Roland zdrobit... 


— Dragă amice, îi zise marchizul de Chamery, părând că 
atribuie altei cauze starea de prostraţie în care îl găsise pe 
Roland, ştiu tot ce ţi s-a întâmplat. Contele Artoff a aflat 
totul, a venit aici şi te-a provocat. 

— Da, zise Roland. 

— Vă bateţi mâine? 

— Da. 

— Tocmai din cauza aceasta am venit să te văd. Contele 
Artoft a venit la Fabien şi l-a silit să-i spună totul, dar răul 
cel mare l-a făcut amicul său Octav. 

— Dragul meu, răspunse Roland, părând că nu dă mare 
importanţă vorbelor pe care i le spusese Rocambole, 
contesa Artoft a plecat acum de aici... 

— Cerule!... strigă Rocambole, a îndrăznit să... 

— Aşteaptă... am crezut că înnebunesc... 

Şi Roland îi povesti vizitatorului său tot ceea ce se 
petrecuse cu câteva momente înainte şi termină astfel: 

— Nu-mi vine să cred... este imposibil să existe o 
asemănare atât de desăvârşită... şi cu toate acestea, 
contesa plângea... îşi frângea mâinile... a căzut în 
genunchi... oh! termină Roland cuprins de remuşcări şi 
părându-i rău că fusese atât de indiscret; am fost prea 
fluşturatic, eu sunt vinovat; dar dacă este adevărat că am 
fost tras pe sfoară de vreo altă femeie care seamănă perfect 
cu contesa, să ştii dragul meu, că îmi zbor creierii de 
disperare. 

Rocambole îl ascultă pe Roland liniştit, fără să-l 
întrerupă şi după ce termină, se uită la el spunându-i 
surâzând: 

— Ce vârstă ai, Roland? 

— Douăzeci şi patru. De ce? 

— Eşti prea tânăr, dragul meu; se vede că îţi lipseşte 
experienţa. Nu cunoşti femeile. 

— Dar... îngână Roland, ce vrei să spui...? 

— Vreau să spun că Baccarat şi sora ei sunt femei 
rafinate şi că ele te-au tras pe sfoară. 


LLA 


— Pe sfoară”! pe mine? 

— Da. Nu este nici o falsă contesă Artoff; nu este decât 
una singură, adevărată, una care te-a iubit opt zile şi pe 
care ai făcut greşeala de a o compromite. Din această 
contesă Artoff ţi-ai făcut acum o duşmancă de moarte, 

— Oh! strigă Roland, ceea ce îmi spui... 

— Are nevoie de o explicaţie, cam lungă poate, dar ţi-o 
voi da. Ascultă-mă bine. 

— Spune, zise Roland. 

— Contele a aflat totul. În loc de a se întoarce acasă, ela 
scris soţiei sale. Atunci contesa a alergat aici, însoţită de 
sora ei, şi pe drum, venind încoace, au combinat planul 
comediei pe care au jucat-o. După cum vezi au reuşit, 
fiindcă în momentul acesta eşti încredinţat că există o altă 
femeie care seamănă cu dânsa ca două picături de apă. 
Dacă n-aş fi venit eu acum, iată ce s-ar fi întâmplat: ai fi 
început să crezi din moment în moment, din ce în ce mai 
mult, că nu pe contesa Artoff ai iubit-o şi te-a iubit, şi mâine, 
pe teren, ai fi zis contelui: „Domnule, vă rog să mă iertaţi. 
N-am cunoscut niciodată pe contesă, şi atât eu cât şi 
dumneavoastră, suntem victimele unei comedii. Omorâţi- 
mă, dacă voiţi; dar fiindcă sunt om de onoare, şi fiindcă va 
trebui să mor, vă jur că soţia dumneavoastră este 
nevinovată.” 

Atunci, înţelegeţi, contele îşi va arunca spada, duelul nu 
va avea loc, şi veţi începe amândoi să căutaţi urmele acelei 
închipuite necunoscute. Şi veţi pierde multă vreme, căutând 
zadarnic, căci ceea ce nu există nu se poate găsi. 

— Dar casa din Passy? 

— Aş! o cunoşti, ştii unde este? Ai fost dus totdeauna 
acolo într-o trăsură cu geamurile vopsite. De unde ştii că 
acea casă este la Passy şi nu la Auteuil? 

— Aşa este, murmură Roland. 

— O, termină Rocambole, în timpul acestor trei sau patru 
zile, furia contelui va trece şi cum un bărbat are totdeauna 


interesul a crede că femeia lui este nevinovată, acest răgaz 
va fi de ajuns contesei, pentru a se face curată ca zăpada. 

— Şi dacă nu se va regăsi femeia, atunci ce va fi...? 

— Atunci dragul meu, zise Rocambole, contesa îi va 
demonstra bărbatului ei, limpede ca ziua, că dacă ea este 
nevinovată, tu singur eşti poate vinovat, şi că ai tot interesul 
să nu fie descoperită falsa contesă pentru a lăsa să planeze 
asupra acestei afaceri o îndoială veşnică în spiritul multora, 
care au fost încredinţaţi că ai iubit-o pe ea şi că ai scăpat-o 
printr-o minciună pioasă. 

— Dar asta e mizerie curată! strigă Roland. 

— Ba nu, zise Rocambole, este diplomaţie feminină. O 
dată ce contele va fi convins de lucrul acesta, te va provoca 
din nou şi te va omori, spre marea mulţumire a contesei, 
care nu te va ierta niciodată că ai fost indiscret. 

— "Tot ce spui este adevărat, murmură Roland şi aveai 
dreptate adineauri când spuneai că am fost tras pe sfoară. 
Contesa şi sora ei pot aştepta, le urăsc şi le dispreţuiesc, şi 
mâine mă voi bate cu contele Artoff. 

— Păzeşte-ţi pielea, zise marchizul. 

— Las” pe mine. 

După ce Rocambole plecă de la Roland, acesta îi scrise, 
Cerisei: „Doamnă, Vă rog să mă scuzaţi dacă nu vin la 
dumneavoastră astă-seară, după cum a fost vorba; dar am 
ghicit motivele micii comedii imaginată şi jucată adineauri 
de buna şi spirituala Louise. 

Înţelegeţi dar, doamnă, că nu este nevoie de o nouă 
întrevedere. 

Vă sărut mâna şi o iubesc pe Louise. 

Roland.” 

Roland dădu servitorului scrisoarea să o ducă Cerisei, se 
îmbrăcă şi plecă de acasă. 

— La urma urmelor îşi zise el, s-ar putea foarte bine ca 
mâine să fiu ucis şi aş muri dezolat dacă n-aş putea strânge 
pentru ultima dată mâna prietenilor mei. 

Şi Roland se îndreptă spre club. 


Capitolul LXI. 

Plecând de la domnul Roland de Clayet, Rocambole, se 
întoarse în strada Verneuil şi urcă de-a dreptul la cumnatul 
său. 

EI îl găsi pe Fabien cu contele Artoff. Acesta după ce 
fusese la Roland şi la ducele de Château-Mailly, se apucase 
să scrie mai multe scrisori. 

Domnul d'Asmolles sta jos la câţiva paşi, se uita la el cu 
tristeţe şi nu îndrăznea să-i vorbească. 

Contele era foarte liniştit. Scria şi-şi punea afacerile în 
regulă. 

După un ceas se întoarse spre Fabien: 

— Dragă amice, îi zise el, vrei să fii executorul meu 
testamentar? 

Fabien se uită la el uimit. 

— Eşti nebun! zise el. 

— Pentru ce? 

— Pentru că n-ai nevoie să-ţi faci testamentul. 

— Se poate întâmplă să fiu omorât. 

— Haida de!... Dumnezeu nu permite o astfel de 
nedreptate, şi nu dumneata trebuie să... 

— Ce are a face! zise contele... 

Fabien se uită la el cu atenţie. 

— Conte, îi zise el, tot o mai iubeşti pe femeia aceea? 

— "Tot o mai iubesc. 

— Şi... dacă nu vei fi... omorât... 

— Mă voi omori eu. 

— Nebunie...! 

Contele suspină, dar tăcu. 

Apoi după un moment de tăcere: 

— Mi-am făcut testamentul, continuă el; am două averi 
deosebite: una care se află în Rusia, o avere considerabilă, 
după cum ştii, pe care o va moşteni familia mea; cealaltă 
consistă din proprietăţile pe care le am în Franţa şi care se 
pot ridica la un venit de vreo şaizeci de mii de livre. Această 
din urmă avere aş vrea să ţi-o încredinţez. 


— Dar, dragul meu... 

— Amice, îl întrerupse repede contele, ştiu tot ce vrei să- 
mi spui. Chiar dacă se va întâmplă să nu fiu ucis mâine, sunt 
hotărât să-mi pun capăt zilelor, fiindcă nu mai pot trăi din 
moment ce fericirea mea a murit. Fericirea mea unică, viaţa 
mea întreagă era femeia aceasta, singura pe care am iubit- 
o şi care mi-a subjugat inima atât de mult încât n-aş fi 
capabil de o altă afecţiune. 

— Amice, răspunse Fabien, nu voi încerca în această oră 
solemnă să te readuc la alte sentimente, dar îţi spun: ca să 
trăieşti trebuie să ai curaj. 

— Ştiu, murmură contele, dar n-am curaj. S-a rupt ceva 
din mine şi simt că în momentul când îl voi ucide pe omul 
care m-a distrus moraliceşte, voi cădea jos pentru a nu mă 
mai scula; n-am nevoie să mă sinucid, sunt mort deja. 

Contele pronunţă aceste cuvinte eu o voce atât de 
zdrobită, încât Fabien tresări şi înţelese că era zadarnică 
orice consolare şi că înaintea lui avea un om atât de 
disperat, încât mai curând sau mai târziu omul acesta va 
căuta uitarea în moarte. 

— Fie, îi zise el, voi face tot ce doreşti. 

— Vrei să fii executorul meu testamentar? 

— Da. 

— Las aici testamentul şi scrisorile acestea. Dacă 
mâine... 

În momentul acesta intră Rocambole şi Fabien făcu semn 
contelui că a înţeles. 

Prezenţa lui Rocambole avu drept rezultat împiedicarea 
unei scene sentimentale între conte şi Fabien. 

Fabien îşi adora soţia şi, el mai mult decât oricine, 
trebuia să înţeleagă torturile şi disperarea oaspetelui său. 

Contele Artoff, care de dimineaţă făcuse sforţări 
supraomeneşti pentru a-şi păstra sângele rece şi energia, 
simţi în cele din urmă că liniştea îl trădează şi îl părăseşte... 
În momentul când apăru Rocambole, contele era pe punctul 
de a izbucni în lacrimi. 


— Domnule conte, îi zise falsul marchiz, am dat ordine să 
vi se aranjeze un apartament, alături de camera mea de 
culcare. 

— Vă mulţumesc de mii de ori domnule, răspunse 
contele, reuşind să se liniştească. 

— Şi fiindcă vicontesa, adăugă Rocambole, nu ştie 
absolut nimic de prezenţa dumneavoastră aici, şi pentru că 
e de prisos să o prevenim, îmi veţi face onoarea de a primi 
să fiţi oaspetele meu la etajul al doilea al palatului. 

— Fie, domnule, răspunse contele, mulţumindu-i cu un 
surâs. 

Marchizul se ridică. 

— Este şapte fără un sfert. Sa-l lăsăm pe Fabien să se 
ducă la masă pentru că-l aşteaptă soţia sa. 

Rocambole ieşi cu contele printr-o uşă care ducea la o 
scară de serviciu şi ajunseră la etajul al doilea, pe care 
marchizul, de la căsătoria surorii sale, şi-l rezervase în 
întregime. 

Contele Artoff, indiferent la toate amănuntele acestea, se 
lăsă condus într-un salonaş, unde după câteva minute li se 
servi masa. 

— Domnule, zise Rocambole, voiţi să luaţi masa? 

— Oh! zise contele, surâzând cu tristeţe, înţelegeţi că nu 
mi-e nici foame, nici sete. 

— Îmi închipui, zise Rocambole, dar trebuie să vă gândiţi 
că mâine vă bateţi, şi că duelul merge prost pe stomacul 
gol. 

— Aşa este. 

Şi contele se aşeză la masă. 

Rocambole îl servi ca pe un copil. 

Rusul bău şi mâncă; mai cu seamă bău, căutând în beţie 
puţină uitare. 

La sfârşitul mesei, valetul care îi servea aduse cafea şi 
lichioruri. 

Contele făcu un gest de refuz. 


— Domnule conte, zise Rocambole, îmi daţi voie să vă 
dau un sfat? 

— Fireşte. 

— Nu beţi cafea, dar beţi un pahar din acest kirsch 
vechi. 

— Pentru ce? întrebă rusul, cu vanitatea unui copil, căci 
gândul lui era de multă vreme în altă parte. 

— Pentru că kirschul provoacă somnul. 

— Provoacă somnul? 

— Da. Şi aveţi nevoie de odihnă. 

— Se poate. 

Contele pronunţa aceste două cuvinte cu atâta supărare 
încât s-ar fi crezut că abia auzise şi că nu înţelesese. 
Rocambole adăugă: 

— Când serveam în Campania Indiilor, m-am bătut de 
mai multe ori şi aveam prostul obicei de a petrece jucând 
noaptea care preceda întâlnirea! 

— Ah! zise contele. 

— Din cauza aceasta, de mai multe ori am venit pe teren 
pe jumătate mort, prăpădit de oboseală şi de două ori era 
cât pe aici să fiu ucis. 

— Ce imprudenţă! 

— Sigur, continuă Rocambole, pe care contele abia îl 
asculta, dumneavoastră dragă conte nu veţi petrece 
noaptea jucând, dar sunt sigur că nu veţi dormi. Şi dacă nu 
dormiţi bine în starea în care vă găsiţi... cred... că nu vreţi 
să fiţi ucis de Roland. 

Numele acesta făcu să scânteieze o furie sălbatică în 
ochii contelui. 

— Aveţi dreptate, zise el. Daţi-mi ce doriţi. 

— Vedeţi, adăugă Rocambole, luând de pe masă un 
lichior limpede ca apa, voiţi să vă fac un narcotic inventat 
de mine? 

— Ah! aţi inventat un narcotic? 

— Da; un amestec de kirsch şi de curacao vechi de 
Olanda. 


Vorbind astfel, marchizul turnă kirsch în pahar şi îl 
umplu cu conţinutul dintr-o altă sticlă. 

Amestecul acestor două băuturi dădu o culoare gălbuie 
lichiorului. 

— Şi asta provoacă somnul? 

— Dormiţi dus. 

Rocambole se uită la ceasornic şi îşi zise încet: „locmai 
bine... acum este şapte seara şi contele se bate mâine 
dimineaţă la şapte.” 

Contele Artoff goli paharul dintr-o înghiţitură. 

— Brr! zise el e foarte amar... 

— Vi se pare. 

— Gustaţi şi dumneavoastră. 

— Oh! eu, zise Rocambole râzând, nu vreau să dorm; mai 
am treburi astă-seară. 

Îşi turnă un pahar de rom şi oferi contelui o ţigară. La 
ora opt, contele Artoff se ridică de la masă clătinându-se. 

— Ciudat, zise el, amestecul dumneavoastră de curacao 
şi de kirsch mi s-a urcat deja la cap. 

Rocambole sună, şi un valet apăru. 

— Condu-l pe domnul conte în camera sa, ordonă el. 

Rusul îşi duse mâna la frunte. 

— Mi-e capul greu, zise el. Adio, marchize, bună seara. 

— Bună seara, conte. 

Rocambole îl conduse pe tânărul rus până la uşa 
apartamentului pe care i-l pregătise. 

Apoi urcă la sir Williams. 

— Unchiule, îi zise el, aşezându-se cu familiaritate alături 
de orb. Am să-ţi povestesc lucruri la care nici nu te 
gândeşti. 

Figura lui sir Williams se lumină şi luă o expresie 
curioasă şi atentă. 

— Baccarat este aproape nebună. 

Pe buzele lui sir Williams flutură un surâs drăcesc. 

— Ea s-a întâlnit cu Roland... 

Sir Williams încruntă din sprâncene. 


— Dacă n-aş fi fost eu, dobitocul acesta ar fi fost în stare 
să recunoască că nu este ea aceea pe care o iubeşte. Din 
fericire am venit tocmai la timp... 

Şi Rocambole, după ce îi povesti lui sir Williams 
evenimentele petrecute în seara aceea, căci de la prânz 
orbul nu mai fusese la curent cu situaţia, adăugă: 

— Eşti sigur că trebuie să treacă douăzeci şi patru de 
ore? 

„Da”, făcu orbul semn din cap. 

— Chiar douăzeci şi patru de ore? 

„Da... da”. 

— Şi dacă evenimentul se va întâmpla înainte? 

„Ce ne pasă nouă?! scrise sir Williams pe tăbliță, am 
ajuns la rezultatul pe care îl doream.” 

— Bun, dar dacă se va întâmplă pe urmă? 

„În cazul acesta, continuă orbul să scrie, cu atât mai rău 
pentru Roland.” 

— Sunt sigur că în acest caz contele îl va ucide. 

„De aceeaşi părere sunt şi eu.” 

— La urma urmelor, zise Rocambole cu nepăsare, un 
descreierat mai mult sau unul mai puţin, ce ne pasă nouă. 

„Nu ne pasă de nimic”, răspunse sir Williams ridicând 
din umeri. 

Şi adăugă, scriind: „Vei vedea că lucrurile se vor 
întâmplă întocmai după cum le-am prezis.” 

În timp ce contele Artoff, cu toată disperarea lui, fiind 
cuprins de o beţie neaşteptată, se ducea să se culte în 
palatul de Chamery, în timp ce Rocambole şi sir Williams 
discutau cu familiaritate până la ora zece seara şi îşi 
puneau la cale afacerile, biata Cerise o dusese acasă la ea, 
pe bulevardul Beaumarchais, pe Baccarat, înnebunită de 
durere. 

Leon Rolland, vechea noastră cunoştinţă, nu se întorsese 
încă acasă. Printr-o coincidenţă funestă, tocmai în ziua 
aceea, când prezenţa şi sfaturile lui ar fi putut să fie cât se 
poate de folositoare soţiei sale, care începuse să-şi piardă 


capul, Leon prânzea în oraş, tocmai la capătul celălalt al 
Parisului, la un cherestegiu cu care avea afaceri. Când veni 
acasă, pe la ora zece seara, o găsi pe Baccarat întinsă în 
patul soţiei sale, căzută pradă unor friguri grozave şi 
delirând. 

Ea nu-l recunoscu. 

Cerise izbucni în lacrimi. 

Fusese chemat un doctor, iar acesta, fiindcă nu i se 
putuse spune adevăratul motiv al frigurilor, se mulţumi să 
prescrie o loţiune calmantă şi se retrase. Cerise povesti 
bărbatului ei, cu vocea întretăiată de plânsete, ceea ce se 
petrecuse. 

— Dar contele unde este? întrebă Roland. 

Cerise îi arătă scrisoarea pe care contele Artoff o 
trimisese soţiei sale. 

— Oh! lasă că-l găsesc eu, zise cinstitul lucrător, şi-l fac 
eu să înţeleagă. Şi când îi voi jura că Louise... 

— Ah! trebuie să o găsim pe femeia aceea care seamănă 
cu Louise. Şi acel domn Roland, care mi-a promis că vine şi 
nu mai vine! 

— Cine este acest Roland? 

— Este el, acela care zice, sau mai bine zis care crede... 

Cerise tocmai voia să-i explice bărbatului ei lucrurile, 
când primi scrisoarea pe care i-o trimisese Roland de 
Clayet. 

Cameristul, cu toate că primise ordinul să ducă 
scrisoarea la ora şase, nu-şi îndeplini sarcina numaidecât, ci 
cu patru ore mai târziu. Epistola aceasta o făcu pe Cerise să 
scoată un strigăt de durere. 

— Oh! infamul, murmură ea. 

Cerise îl aşteptase pe Roland: ea voia să-l convingă că 
există o femeie care seamănă întocmai cu Baccarat, lucru 
de care fusese chiar ea convinsă. 

— Totul e pierdut! murmură Cerise când primi 
scrisoarea lui Roland. Contele se va bate...! 


— Niciodată! strigă Leon, mă duc la domnul Clayet şi 
dacă n-o vrea să mă înţeleagă, îi arăt eu lui. 

Leon îşi luă pălăria, se sui într-o trăsură şi se duse în 
strada Provence. 

— Domnul de Clayet aici şade? 

— Da, al treilea etaj la stânga, zise portarul. 

— Domnul de Clayet a plecat, zise cameristul deschizând 
uşa. 

— Unde s-a dus? întrebă Leon. 

— Nu ştiu. 

— Vine astă-seară? 

— Da, domnule, vine în fiecare seară. 

— Atunci îl aştept. 

Tonul hotărât cu care vorbi Leon impuse valetului puţin 
respect. Acesta îl pofti în salon, aprinse lumânările şi se 
retrase. 

Leon aşteptă. Aşteptă până la miezul nopţii, în fine se 
făcu ora două de dimineaţă, dar Roland nu veni. 

„Va veni el o dată, îşi zise Leon, şi dacă vrea să se bată cu 
contele, atunci trebuie să mă omoare întâi pe mine.” 

Cameristul era şi el mirat de neîntoarcerea stăpânului 
său. 

Roland îi zisese plecând: 

— Mă întorc pe la unsprezece... 

Noaptea trecuse, apoi se făcu ziuă şi Roland nu s-a mai 
întors acasă. Atunci lui Leon îi veni în gând că dacă Roland 
nu se întorsese acasă, duelul nu va mai avea loc: apoi plecă 
şi se duse la palatul Artoff, crezând că îl va găsi pe conte. 

Dar contele, după cum ştim, nu se dusese la palat. 

Ce se întâmplase? 

Capitolul LXII. 

Roland ieşise din casă puţin după plecarea lui 
Rocambole de la el. 

Fireşte, după ce luase masa la cafeneaua de pe bulevard, 
se dusese la club, crezând că domnul Octav fusese înaintea 
lui pe acolo, şi că, răspândise zvonul despre duelul pe care 


trebuia să-l aibă contele. Roland se înşelase. Tânărul Octav 
se supusese ordinului formal al contelui, de a nu ieşi în ziua 
aceea din casă. El nu venise la club şi nimeni nu ştia nimic 
din cele petrecute... 

Roland, când intră, văzând că nu produce efectul dorit, 
fiind încredinţat că domnul Octav va veni numaidecât, 
strânse liniştit mâna prietenilor săi, şi se aşeză într-un colţ, 
unde rămase trei ore fumând şi citind jurnale. 

Octav nu mai venea. 

— Drace! murmură Roland, asta e curios de tot! Mâine 
mă bat, şi nimeni nu ştie nimic. Ar sta rău să o spun eu 
însumi...! 

Furios că Octav nu mai venea la club, Roland se hotări să 
se ducă să-l caute. El plecă, luă o trăsură de pe bulevard şi 
se duse în strada Ville l/Eveque, unde locuia tânărul 
moştenitor. 

Octav era acasă. Roland îl găsi trist ca o zi ploioasă, şi 
grav ca un roman realist. Stătea lungit pe un divan, în 
ținută de casă. 

— Cum aşa! strigă Roland, punându-şi mâinile în şolduri, 
eşti nebun? 

— Pentru ce? 

— N-ai primit scrisoarea mea? 

— Ba da. 

— Ei bine? 

— Am scris domnului de B... 

— Şi n-a venit? 

— Nu, dar vine mâine dimineaţă la cinci şi jumătate să 
mă ia de aici. 

— Pe cinstea mea! Ştii că eşti foarte liniştit! 

— Aş! zise Octav, rece şi trist. 

— Sigur, stai acasă când eu mă bat... 

— Îmi pare rău întrucâtva, răspunse tânărul, dar nu e 
vina mea că nu am voie să ies din casă. 

— Cum, nu poţi ieşi? 

— Sigur nu pot. 


Roland începu să râdă. 

— Cine nu te lasă: vreuna blondă sau vreuna brună? 

— Te înşeli, amice... 

— Cum! nu o femeie te opreşte să ieşi din casă? 

— Nicidecum. 

— Atunci, cine? 

— Omul care te va ucide mâine. 

Tânărul Octav pronunţase aceste din urmă cuvinte cu un 
accent aşa de convins, încât îl făcu pe Roland să tresară, 
apoi îi povesti ceea ce acesta nu ştia, adică întrevederea 
neaşteptată de dimineaţă cu contele Artoff, fără însă să-i 
spună şi de frica pe care i-o inspirase rusul. 

Roland îl ascultă, ridicând din umeri. 

— Şi de aia n-ai ieşit din casă? 

— Fireşte! 

— Atunci sunt un om dezonorat... 

— De ce? 

— Pentru că trebuie să mă bat, aşa, fără să ştie nimeni, 
ca oricare om de rând... 

— Oh!... fii liniştit, răspunse Octav, asta n-are a face. 
Dacă mâine vei rămâne ucis pe teren, lucru care este 
aproape sigur... 

— Mulţumesc. 

— Vom face cu ocazia morţii tale o gălăgie atât de mare, 
încât vei avea o înmormântare cât se poate de frumoasă. 

— Aşadar, crezi că voi fi omorât? 

— Mi-e teamă... 

— Cum! vorbeşti serios? 

— Foarte serios. Contele mi-a făcut impresia unui tigru. 

Roland ridică din nou din umeri. 

— Dar... ea? 

— Care, ea? 

— Contesa? 

— Fireşte! ascultă partea nostimă a aventurii mele. O 
aventură de toată frumuseţea...! 

— Adevărat? 


— Să vezi! 

— Şi Roland, povesti la rândul său, ce se petrecuse seara 
la el acasă. 

— Amice, zise tânărul Octav, vrei să-ţi dau un sfat? 

— Să vedem. 

— Contesa e în stare să se întoarcă iar la tine, fie astă 
seară, fie mâine, numai pentru a împiedica duelul. 

— Crezi? 

— Probabil. 

— Ei bine, ce să fac? 

— Să rămâi aici. 

— Dar... ce va zice cameristul, care mă aşteaptă...? 

— Asta e! zise Octav pufnind; de ce e camerist? ca să 
aştepte. 

— Aşa e! 

— Aşadar, te culci aici. Poate că asta îţi va fi cea din urmă 
noapte, şi... 

— Ah! mă iartă. întrerupse Roland, găsesc încântătoare 
gluma aceasta, dar a început să mă plictisească... 

— Fie, să nu mai vorbim de asta. 

Octav sună, porunci să se pregătească un pat pentru 
Roland şi să-l scoale la ora cinci de dimineaţă, apoi se duse 
şi el să se culce. 

Roland dormi destul de rău, dar dormi pentru a se 
conforma obiceiului, şi, la ora cinci precis, fu sculat. 

Marchizul de B..., un alt minor care pusese şi el mâna pe 
o frumoasă moştenire, sosi exact la ora fixată, aducând cu 
sine o pereche de săbii şi două pistoale. 

Octav dădu ordin să se pună caii la o trăsură închisă, din 
cauza ploii mărunte care începuse să cadă şi la şase şi 
jumătate precis, cei trei ajunseră la barieră, unde era locul 
de întâlnire. 

Roland era grav şi serios, făcând pe nepăsătorul. 
Prezicerile tânărului Octav nu-l influenţaseră întru nimic, 
nici măcar când şi al doilea martor al său îi profeţise acelaşi 
lucru, ca şi Octav. 


— O să fii omorât pe un timp mizerabil, îi zise al doilea 
martor al său. Ce prost lucru şi cu ploaia asta...! 

Aceste din urmă cuvinte îl făcu pe Roland să-i bată inima 
cu putere. Dar el era curajos şi vanitos şi, cu toate 
prezicerile prietenilor săi, el rămase nepăsător. 

O trăsură cu doi cai staţiona la barieră când sosiră ei. 
Octav recunoscu caii şi trăsura domnului de Château-Mailly. 

Cu o oră înainte, domnul marchiz de Chamery intrase în 
odaia contelui Artoff. Acesta dormea adânc şi Rocambole se 
căzni puţin ca să-l deştepte. 

— Ciudat, zise contele, ducându-şi mâna la frunte, pe 
când se îmbrăca, mi-e capul greu. 

— Va trece când veţi ieşi la aer curat, răspunse 
Rocambole. 

— Poate... zise contele, care îşi adusese aminte de 
evenimentele din ajun. 

Cu toate acestea privirea sa era zăpăcită. 

Contele se îmbrăcă în mai puţin de un sfert de oră. 

— Înţelegeţi, îi zise Rocambole, dacă nu pot să vă 
servesc de martor, cel puţin vă pot conduce la domnul de 
Château-Mailly. Am pregătit trăsura, şi oamenii mei sunt la 
dispoziţia dumneavoastră. 

— Ah! zise contele, vă mulţumesc. 

Apoi strânse mâna marchizului şi se urcă în trăsură. 

De-abia dăduse cupeul colţul străzii Verneuil, şi 
Rocambole se şi urcă pe cal dându-i pinteni să ajungă cât 
mai repede în strada Suresnes; el intră în curtea casei, lăsă 
calul, se sui în apartamentul său şi după câteva minute se 
întoarse transformat, în omul cu haina poloneză. În locul 
vestonului cu brandenburguri, se îmbrăcase cu o livrea de 
vizitiu, având armele şi culoarea ducelui de Château-Mailly. 

„Sunt cinci ani, murmură Rocambole, pe când străbătea 
piaţa Beauvay, situată, după cum se ştie, la câţiva paşi de 
strada Suresnes, de la duelul meu cu sir Williams, când 
buna Baccarat se deghizase în grom pentru a vedea totul. 
Mijlocul e bun, şi tot de el mă servesc şi eu acum.” 


Tocmai în timpul acesta contele Artoff sosea la domnul 
Château-Mailly. 

Ducele şi cu un ofiţer din gardă, unul din amicii săi, erau 
gata. Ducele observase starea de prostraţie şi privirea 
rătăcită a contelui. 

— Ciudat, zise contele către domnul de Château-Mailly, 
de când m-am sculat am nişte vedenii groaznice. Ducele se 
uită la el. 

— Închipuieşte-ţi, amice, urmă contele, chiar acum, 
venind la tine, nu-mi dau bine seama ce este cu mine. Nu-mi 
amintesc pentru ce am venit la tine aşa de dimineaţă. 

Tânărul duce şi ofiţerul se uitară trist unul la altul, cu un 
aer ca şi cum ar fi voit să zică: „Bietul om! durerea l-a făcut 
să-şi piardă minţile”. 

— Ah! mi-aduc aminte zise contele rânjind, să plecăm. 
Mor de nerăbdare de a-l ucide pe domnul de Clayet. 

— Domnule duce, zise Zampa apărând, vizitiul 
dumneavoastră s-a îmbolnăvit azi-noapte foarte grav şi a 
trimis în locul său pe un englez care a plecat de la lordul 
Ca, 

— Nu e nimic, zise ducele, oricine ar fi, vizitiu să fie. Şi 
îşi scoase ceasornicul. 

— S-a făcut ceasul, zise el, să plecăm domnilor. 

— Ştii că are o ţinută nostimă vizitiul acesta, zise contele 
Artoff, uitându-se la Rocambole, căruia îi şedea de minune 
peruca blondă şi faţa roşie. 

— Château-Mailly, vrei să mi-l dai mie? 

— Ştii bine că nu este al meu. 

— Aşa este, zise contele, uitasem. Pe cinstea mea, am 
început să-mi pierd memoria. 

Contele şi martorii săi se urcară în trăsură, iar 
Rocambole dădu drumul cailor cu îndemânarea unui vizitiu 
adevărat. 

Geamurile de dinainte ale cupeului, fiind lăsate, el nu 
pierdu nici un cuvânt din conversaţia celor dinăuntru. 
Contele Artoff, în loc să fie grav şi solemn, râdea. 


— Dragă duce, zise el, n-avem noroc. Plouă şi e foarte 
prost să te baţi pe ploaie. 

— Aşa este, zise ducele. 

— S-ar crede că suntem la Odessa, unde plouă trei luni 
neîntrerupt. 

Şi după ce mai spuse câteva glume, ajunseră la barieră. 

— Bietul conte! murmură ducele la urechea ofițerului, 
mi-e teamă să nu înnebunească. 

Trăsura ducelui ajunsese cea dintâi la locul de întâlnire 
şi se opri. Contele Artoff nu mai râdea, el căzuse într-un fel 
de reverie, din cauza căreia el nici nu băgă de seamă că 
trăsura se oprise pentru a-l aştepta pe Roland şi martorii 
săi. 

Aceştia nu întârziară să vină. 

Ducele şi domnul Octav, care îşi scoaseră în acelaşi 
moment capul pe fereastra trăsurii, se salutară. Apoi ducele 
zise vizitiului, adică lui Rocambole: 

— Trage în pădure şi opreşte-te la cel dintâi luminiş. 
Rocambole, care ştia pe de rost pădurea Vincennes, 
după ce trecu pe dinaintea fortului, conduse pe duce şi pe 
cei doi camarazi ai săi într-un luminiş nisipos, împrejmuit cu 
pomi, un luminiş care parcă ar fi fost făcut dinadins pentru 
a aştepta oameni care vor să-şi lichideze socotelile între ei, 

cu sabia sau cu pistolul. 

Trăsura lui Roland şi a martorilor săi îi urmă la câţiva 
paşi. 

De la barieră, contele Artoff căzuse într-un fel de 
toropeală neînţeleasă. Dar când trăsura se opri din nou şi 
când îl văzu pe duce coborând, păru că reînvie; cobori şi el 
şi merse cu martorii săi să-l întâlnească pe Roland. 

„Ei drace! se gândi Rocambole, nu cumva doctorul 
Samuel Albot şi unchiul sir Williams şi-au bătut joc de 
mine?” 

Contele mergea cu pasul hotărât şi cu fruntea în sus. 

EI se duse de-a dreptul la Roland, care stătea între cei 
doi martori ai săi şi îl măsură cu privirea de sus până jos. 


LIA 


„Roland este un om mort!” se gândiră în acelaşi timp 
tânărul Octav şi Rocambole, care din înălţimea caprei sale 
nu pierdea nici cel mai mic amănunt al acestei scene. 

— Domnule, zise contele lui Roland, vom începe lupta cu 
sabia şi trebuie să cădem de acord mai dinainte că nu vom 
primi absolut nici o scuză. 

— Nici nu se poate, domnule, răspunse Roland pe un ton 
plin de mândrie. 

— Ce aţi zice dumneavoastră, continuă contele liniştit, de 
un tânăr nebun, amorezat de o femeie care... nu-l iubea. 

— Oh! domnule, zise Roland, să nu mai vorbim de 
lucrurile acestea. 

— Mă iertaţi, lăsaţi-mă să termin. 

— Pie, zise tânărul, ridicând uşor din umeri. 

— Care nu-l iubea... continuă contele, şi tânărul acesta 
hotărându-se să o piardă... 

— Domnule! 

— A început să o calomnieze! 

— Dar, domnule... 

— În sfârşit, a căutat să încredinţeze Parisul întreg că el 
era iubit de ea. 

— Ah! mă iertaţi, întrerupse Roland, mergeţi prea 
departe, domnule. 

— Ba deloc. Vă rog, lăsaţi-mă să termin! 

Şi vocea contelui deveni blândă, aproape rugătoare. 
Roland îl privi uimit. Martorii, uimiţi de a-l vedea pe conte 
că nu se ţine de indicaţiile ducelui, adică de a nu se vorbi 
între adversari, se apropiară repede de conte. 

Contele continuă: 

— Dar din fericire, oricât de perversă ar fi natura 
omenească, mai curând sau mai târziu trebuie să se 
întoarcă pe calea adevărului, calea pocăinţei şi a 
remuşcărilor. 

— Dar domnule... zise Roland pentru a doua oară, 
nerăbdător... 


— Oh! vă rog să mă ascultați până la capăt, zise rusul 
însufleţindu-se, trebuie. De ce voi spune eu acum depinde 
onoarea soţiei dumitale. 

— Soţiei mele?! exclamă Roland, înmărmurit. 

— Soţiei sale! ziseră martorii. 

Contele continuă cu vocea întretăiată de plânsete: 

— Domnule conte Artoff, am calomniat în mod nedemn 
pe soţia dumitale, iartă-mă. 

Aceste din urmă cuvinte avură efectul unei lovituri de 
trăsnet şi smulseră un strigăt de înmărmurire lui Roland, 
martorilor săi şi a celor ai contelui. 

Acesta continuă: 

— Domnule conte, pe mine mă cheamă Roland de Clayet, 
iar pe dumneavoastră contele Artoff, amândoi suntem 
gentilomi, şi... 

— Eu, contele Artoff! dumneata, Roland de Clayet, strigă 
Roland, eşti nebun, domnule. 

— Am fost nebun, domnule, când am îndrăznit să ridic 
ochii asupra acelei frumoase şi nobile Baccarat, dar 
nădăjduiesc că mă veţi ierta, nu e aşa? Sunt sigur că îmi 
veţi întinde mâna şi îmi veţi primi scuzele. 

Şi contele îngenunche în faţa lui Roland, iar martorii 
acestei scene curioase strigară deodată: 

— E nebun! 

„Pe toţi dracii!... murmură Rocambole, s-ar crede că la 
mijloc este un miracol. Este şapte şi cinci minute şi sir 
Williams şi doctorul au fost profeţi... Contele este nebun de 
legat”. 

— Domnule, zise ducele de Château-Mailly, aplecându-se 
la urechea lui Roland, primiţi toate scuzele pe care vi le 
cere acest nenorocit..., în faţa dumitale nu mai stă contele 
Artoff, a cărui onoare ai călcat-o în picioare, ci un nebun, un 
nenorocit, care şi-a pierdut minţile din cauza iubirii 
nemăsurate pe care o avea pentru soţia sa... 

— Unchiule, zicea Rocambole, după câteva ceasuri, lui 
sir Williams, întoarcerea de la pădure a fost de toată 


nostimada. 

— Cum aşa?! făcu sir Williams clipind din ochi. 

— Contele a voit să se urce în trăsură alături de Roland, 
pe care continua să-l ia drept contele Artoff, în timp ce el 
însuşi se credea a fi Roland de Clayet. Pe drum, contele i-a 
cerut de mai multe ori scuze, şi a vrut cu orice preţ ca 
Roland să-l ducă în strada Pepiniere, la palatul Artoff. El 
voia, după cum spunea, să se arunce în genunchi la 
picioarele contesei. Baccarat nu era acasă; ea este zdrobită, 
moartă de durere şi pe jumătate nebună, la sora ei Cerise. 

— Apoi? ce s-a mai întâmplat? întrebă sir Williams, 
făcând semn din cap. 

— Acum, unchiule, termină Rocambole, am făcut tot ce ai 
vrut. le rog să-mi explici ce folos tragem noi din nebunia 
contelui Artoff? 

Sir Williams scrise pe tăbliță: „Doctorii vor impune ca 
rusul să călătorească. Baccarat va pleca din Paris împreună 
cu el şi nu ne va supăra.” 

— Vezi! şi asta este o idee. Pe urmă? 

„Pe urmă, răspunse sir Williams, ducele de Château- 
Mailly se va găsi redus la propriile sale puteri, şi vom putea 
să ne ocupăm numai şi numai de el.” 

— Aşa, da! Planul îmi convine. Ai vreo idee nouă? 

Sir Williams făcu semn din cap ca şi cum ar fi voii să zică: 
„Da.” 

— Pot să ştiu şi eu? 

„Nu,” făcu orbul semn din cap... 

Şi adăugă scriind: „Mulţumeşte-te a executa ordinele 
mele şi nu le discuta. Vorba multă duce mai curând sau mai 
târziu la neputinţă. De altfel, te poţi încrede în mine? Dacă 
aş vrea te-aş putea împiedica şi eu să te însori cu 
domnişoara Conception, nu numai ducele de Château- 
Mailly.” 

Capitolul LXIII. 

A doua zi după ieşirea de pe teren a contelui Artoff şi a 
lui Roland de Clayet, domnul duce de Château-Mailly primi 


următoarea scrisoare de la Baccarat: „Scumpe duce, Îţi 
zice adio, poate un adio veşnic, o biată femeie dezonorată, 
arătată cu degetul, lovită de fatalitatea cea mai grozavă. 

Nu ştiu dacă şi dumneata eşti în rândul acelora care mă 
cred vinovată, dar ştiu că ai o inimă bună, sinceră şi nobilă 
şi dacă se va întâmpla ca şi dumneata, ca toţi ceilalţi, să mă 
crezi vinovată, nădăjduiesc cel puţin că îmi vei păstra o 
oarecare simpatie, gândindu-te că ultimul meu gând, când 
am plecat din Paris, a fost la dumneata. 

Eu, care nu mai pot gusta fericirea pe pământul acesta, 
eu, care sunt condamnată să-mi petrec de aici înainte viaţa 
în întuneric, în tăcere şi în ruşine, eu, despre care se va zice 
de aici înainte că eram o fată pierdută, care n-a ştiut să se 
ridice în rândul oamenilor şi care, mai curând sau mai 
târziu, trebuia să recadă în noroiul din care o scosese 
iubirea nobilă a unei inimi mari, mă gândesc la dumneata, 
vreau să fii fericit şi vreau să te însori cu Conception. 

Mâine plecăm. 

Doctorul Z... pretinde că nebunia nenorocitului meu 
Stanislas se poate vindeca şi că clima Elveţiei, aerul rece al 
munţilor şi mişcarea continuă a călătoriei ar putea să-i 
îmbunătăţească starea şi să-şi recapete sănătatea. Oh! dacă 
doctorul nu s-ar fi înşelat! 

Ştiu că pentru mine iubitul meu Stanislas este pierdut, 
că dacă se va însănătoşi, mă va alunga şi mă va blestema, 
dar puţin îmi pasă! 

Este tânăr, viitorul îi surâde şi poate că rana din inima lui 
se va vindeca într-o zi! 

În aşteptare, amicul meu - sper că îmi dai voie să te 
numesc încă aşa. În aşteptare, nu vreau să plec din Paris, 
fără să mă gândesc la dumneata. 

Vreau să-ţi spun ce am făcut şi ce nădăjduiesc. 

Mai întâi, am primit azi dimineaţă o scrisoare de la ruda 
dumitale, colonelul de ulani. Ţi-o transcriu întocmai: 

«Scumpă contesă, Trimisul dumitale mi-a adus 
scrisoarea, împreună cu aceea a tânărului duce, ruda mea. 


Am trimis la Odessa un om special cu răspunsul meu, 
pentru a-l pune la poştă. Poşta, mulţumită drumurilor de 
fier germane, merge mai repede decât curierii, dar este 
mai puţin sigură. O scrisoare se rătăceşte, un trimis însă nu 
se poate rătăci niciodată. 

Îţi anunţ dar, sosirea curierului dumitale. Este prăpădit 
de oboseală şi are nevoie de trei sau patru zile de odihnă. 
Va pleca pe la sfârşitul săptămânii şi îi voi da o scrisoare şi 
hârtiile acelea cărora le dai o importanţă atât de mare. 

Salutări contelui şi rămân al dumitale. 

Cavalerul de Château-Mailly>> 

lată, scumpe duce, continuă Baccarat, vestea bună pe 
care aveam să ţi-o dau. Peste patru sau cinci zile curierul va 
ajunge la dumneata şi vei avea cele două acte, care te vor 
face soţul domnişoarei Conception. Pe de altă parte, am 
scris ducelui de Sallandrera şi i-am povestit istoria aceasta, 
reînnoind pentru dumneata cererea în căsătorie. 

Ducele este în Spania; vestea nenorocirii mele n-a putut 
să ajungă încă până la ei şi am avut curajul de a pune o dată 
anterioară scrisorii mele. I-am scris ca o femeie fericită. 

Sunt sigură că epistola mea îl va face pe duce să alerge 
la Paris, şi din momentul acela totul depinde de dumneata. 

Adio, amicul meu, plânge-mă şi primeşte urările de 
fericire pe care îndrăznesc să ţi le fac. 

Contesa Artoff” „Biata femeie, murmură ducele, 
terminând citirea acestei scrisori. Nu ştiu, dar ceva pare că- 
mi spune că nu este vinovată... şi n-aş lăsa pe nimeni să o 
insulte în faţa mea...” 

Ducele primi scrisoarea aceasta în momentul când voia 
să plece de acasă şi după ce o citi o aruncă pe o măsuţă din 
cabinetul de toaletă. 

Zampa, care tocmai scutura pardesiul stăpânului său, nu 
o pierdu din ochi. Scrisoarea fusese adusă de un servitor 
îmbrăcat în livreaua contelui Artoff. Lucrul acesta era de 
ajuns pentru a atrage atenţia. 


După ce plecă domnul de Château-Mailly, Zampa se 
trânti într-un fotoliu, îşi puse picior peste picior, luă o ţigară 
din cutia stăpânului său şi după ce o aprinse, începu să 
citească scrisoarea. 

„Stai, îşi zise el după ce o citi, poate că ar fi mai bine să 
mă gândesc puţin. De când sunt în serviciul domnului de 
Château-Mailly, am putut aprecia caracterul şi dărnicia 
noului meu stăpân. Ducele este foarte bogat, foarte nobil, şi 
dacă ar şti ce-mi poate osul şi ce valoare au secretele mele, 
poate că mă va plăti mai mult decât necunoscutul acela pe 
care-l servesc. 

Este foarte adevărat că acesta mă are la mână, dar nu e 
mai puţin adevărat că ducele este destul de sus-pus pentru 
a obţine graţierea unei secături ca mine”. 

Şi Zampa continuă să-şi facă socotelile şi să-şi zică: „Să 
rezumăm chestiunea. Este un om foarte bogat, fără 
îndoială, mare secătură, dacă te iei după faptele lui, şi 
bărbatul acesta vrea să se însoare cu domnişoara de 
Sallandrera. Omul îmi ţine viaţa în mâinile lui; îmi ştie 
trecutul şi mă poate trimite oricând la eşafod, pe când eu, 
Zampa, nici nu ştiu cum îl cheamă şi nu am vorbit cu el 
decât prin intermediar. Omul acesta pe care-l servesc 
orbeşte, mi-a promis să mă facă intendentul bunurilor 
familiei de Sallandrera. În privinţa lefii aş fi cum nu se 
poate mai mulţumit. Cu toate acestea, când se va întoarce 
ducele, voi pune necunoscutului meu chestiunea pe faţă; să- 
mi dea un milion pentru a se însura cu domnişoara de 
Sallandrera, Cine ştie, poate că se prinde...!” 

Şi Zampa, la pronunţarea cuvântului un milion, deveni 
gânditor. 

„Pe de altă parte, continuă el, dacă domnul de Château- 
Mailly mi-ar plăti secretele cu preţul acesta fabulos, la ce i- 
ar putea servi? 

Nu-l cunosc pe acela pe care-l servesc şi nu sunt în 
mâinile lui decât un instrument. 


S-ar putea întâmplă foarte bine ca instrumentul să fie 
înlocuit, ca braţul misterios care l-a lovit pe don Jose, să-l 
lovească şi pe domnul de Château-Mailly şi ca eu însumi să 
fiu asasinat la un colţ de stradă. Atunci Zampa, continuă el, 
ai făcut rău când te-ai gândit că ai putea lucra altfel decât 
cum ai lucrat până acum.” 

Portughezul luă o copie după scrisoare şi o puse în 
buzunar. 

După o oră, copia aceasta se găsea în mâinile lui 
Rocambole, care în momentul acela recitea următoarea 
scrisoare primită de la domnişoara Conception: „Amicul 
meu, După trei zile de la primirea scrisorii acesteia, sosesc 
şi eu. 

Peste trei zile, tata, mama şi eu vom pleca din 
Sallandrera pentru a ne reîntoarce la Paris. 

Aşa vrea tata! Omul acesta, zdrobit pentru moment din 
cauza morţii lui don Jose, şi-a regăsit curajul, energia şi şi-a 
închis durerea în adâncul inimii. 

Pentru ce? Ascultă să-ţi povestesc convorbirea pe care 
am avut-o ieri cu el. 

Tocmai ieşisem din acea sufragerie, care seamănă cu un 
loc funebru, pentru a ne duce în sala de arme, adică în 
salon. În timpul mesei, tata a fost tăcut ca de obicei. 
Deodată însă se uită la mine: 

— Conception, îmi zise el, ai împlinit douăzeci de ani. 
Acum eşti liberă de a dispune de viitorul tău. 

Am tresărit fără voie şi m-am uitat la tata neliniştită. 

— Conception, continuă el, şi don Jose şi don Pedro au 
murit, prin urmare nu mai este nimeni în lumea aceasta 
care să se opună voinţei tale. Îţi poţi alege un bărbat. Eşti o 
Sallandrera şi am încredere în tine; sunt convins că soţul pe 
care îl vei alege va fi demn de numele şi de averea pe care 
i-o vei aduce... 

Eram atât de emoţionată, tremuram atât de tare, încât 
n-am îndrăznit să răspund nici un cuvânt. 

Tata continuă suspinând: 


— Ah! îmi pare foarte rău că l-am refuzat pe ducele de 
Château-Mailly, avea un nume frumos, avere mare şi era de 
familie cât se poale de nobilă. 

Numele acesta m-a făcut să îngălbenesc. Tata a băgat de 
seamă tulburarea mea şi a atribuit-o cu totul altei scuze. 

— Biata fată! a spus el încet mamei, îl iubea pe don 
Jos€... 

— Ba nu, i-a răspuns mama, îl iubea pe don Pedro... 

Ah! amicul meu, nu ştiu dacă mama spunea adevărul; 
dar ceea ce ştiu bine este că, de o lună, pentru prima oară 
mi-am întors ochii, fără să vreau, spre orizontul care îmi 
ascundea Parisul... Oh! Parisul, locul unde inima mea a 
bătut, s-a înfiorat, a tremurat şi a sperat... Parisul! Oh! ce 
lungi mi se vor părea aceste patru zile de călătorie care mă 
despart de el!... Parisul pentru mine eşti dumneata! 

Aşadar plecăm. Se apropie ora când vă voi vedea! 

Vedeţi, amicul meu, pentru prima oară poate, de ieri, am 
început să nădăjduiesc în mod serios. Nu, nu se poate ca 
cerul, soarta sau fatalitatea - dă orice nume vrei acestei 
puteri ascunse şi temute - nu se poate ca forţa aceasta să fi 
venit în ajutorul nostru pentru a ne părăsi la urmă. De ieri 
sufletul meu este cuprins de presimţiri ciudate, de 
presimţiri fericite... 

Mi se pare că au trecut luni, că mi-am schimbat numele 
de Sallandrera, pentru a lua un alt nume... că sunt tot fiica 
ducelui, dar că am devenit marchiză. 

Noaptea trecută am avut un vis frumos: se făcea că eram 
într-o diligentă, pe un drum mare. Dumneata erai alături de 
mine şi mă ţineai de mână. 

— Unde mergem? le-am întrebat eu. 

Şi dumneata mi-ai răspuns: 

— Mergem în Italia, ţara lunilor de miere. 

Ah! amicul meu, amicul meu, dacă ai şti ce speranţe 
nebune, ce idei curioase îmi umblă prin cap de când mi-a 
spus tata că sunt liberă să aleg pe cine îmi va plăcea...! 


Astăzi suntem în unsprezece. Pe patrusprezece plecăm, 
aşa că vom ajunge în Paris în ziua de optsprezece. 

V-am scris rândurile acestea la ora două noaptea. Toţi 
dorm. Negrul meu va ieşi din castel fără să facă zgomot şi 
va alerga într-un suflet până la poşta din Corta. Corta este 
un sătuleţ care are un birou de poştă, ţinut de un biet 
soldat, ciung de o mână, care abia ştie să scrie şi să 
citească. El nu va da nici o atenţie scrisorii şi nu va vedea 
decât cuvintele FRANŢA şi PARIS. 

Adio, amicul meu, pe curând. Ai încredere în mine, după 
cum şi eu am încredere în dumneata. 

A dumitale, Conception. 

P. S. Vino în seara de optsprezece la ora unsprezece în 
Bulevardul Invalizilor... Ştii unde?” 

Falsul marchiz de Chamery citea scrisoarea aceasta când 
venise Zampa să-i aducă copia epistolei pe care o trimisese 
Baccarat domnului de Château-Mailly. 

Rocambole simţi privirea întunecându-i-se când citi 
textul pe care i-l adusese Zampa. 

„Drace! se gândi el, mare prost mai e şi sir Williams. Ela 
crezut că o zdrobeşte pe Baccarat şi o pune în neputinţa de 
a ne face rău, şi iată că această biată contesă Artoff n-a vrut 
să plece din Paris fără a face ceva pentru scumpul ei 
protejat, tânărul duce. Acest ceva este nici mai mult nici 
mai puţin decât o scrisoare adresată domnului de 
Sallandrera, o scrisoare prin care îi face cunoscut că 
domnul de Château-Mailly este din rasa sa, că aşteaptă 
hârtiile doveditoare şi aşa mai departe. Cu alte cuvinte, 
dacă ducele primeşte scrisoarea aceasta sunt pierdut.” 

— Uite, uite, zise Zampa, observând tulburarea omului 
cu haină poloneză, mi se pare că scrisoarea aceasta... 

— Scrisoarea aceasta, răspunse Rocambole repede, ne 
dă puţin de gândit; dar asta nu este treaba ta; tu te poţi 
întoarce la duce. 

— Să mai vin? 


— Astă seară, la opt, răspunse Rocambole venindu-i o 
idee. 

Zampa plecă. 

Rămas singur, falsul marchiz îşi schimbă repede 
costumul şi se pregăti să se ducă să-şi consulte oracolul, 
adică pe sir Williams. Peste zi Rocambole îşi luă toate 
precauţiile cât îl aşteptă pe Zampa. Casa din strada 
Suresnes avea două intrări şi două scări. Una principală şi 
cea de serviciu. Falsul marchiz, lăsa trăsura cu care venea 
la capătul străzii în colţ cu strada Madeleine şi venea pe jos 
până la intrarea opusă aceleia pe care o cunoştea Zampa. 
Pe când acesta pentru a intra sau pentru a pleca urca scara 
principală, Rocambole venea totdeauna pe scara de 
serviciu. 

În ziua aceea, ca de obicei, se duse pe jos până în strada 
Madeleine, unde îl aştepta cupeul. O ploaie măruntă, 
pătrunzătoare, făcuse trotuarele murdare şi alunecoase. 

Când cupeul ajunse în strada Saint-Honore, un „help!” 
foarte puternic dat de vizitiul lui îl smulse pe Rocambole 
dintr-un început din reverie şi-l făcu să-şi arunce ochii în 
stradă. 

Un om care trecea drumul era cât pe aici să fie călcat de 
trăsură. Bărbatul acesta se retrase repede şi începu să 
înjure pe vizitiu. Rocambole se uită la el şi fără să vrea 
tresări. Îl recunoscu imediat. Era Venture! falsul intendent 
al doamnei Malassis, fostul om zis negru, ridicat la funcţia 
de camerist al domnului marchiz don Inigo de Los Montes, 
în sfârşit, Venture, pe care dărnicia contelui Artoff şi preţul 
trădării sale nu-l dusese la zile mai bune, căci după 
aparenţă părea lipsit şi de strictul necesar. 

— Ce secătură! murmură falsul marchiz, observând că 
fostul său complice nu mai avea nici măcar acel faimos lanţ 
de aur cu care se fălea pe vremuri. 

El se retrase la timp în fundul cupeului şi Venture, care 
era foarte ocupat cu înjurăturile pe care le trântea 
vizitiului, nu-l zări. 


„Ha! ha! se gândi Rocambole, cred că ar fi bine să 
reînnoiesc puţin cunoştinţa cu fostul nostru amic.” 

Trăsura se îndrepta spre Rue Royale; în momentul însă 
când cupeul dădea colţul străzii pentru a intra în Place de la 
Concorde, Rocambole o opri, sări pe trotuar, deschise 
umbrela şi zise vizitiului: 

— Du-te acasă! 

Trăsura plecă goală. 

Rocambole, băgând de seamă că Venture venea dinspre 
strada Saint-Honore şi se îndrepta ca şi el spre Rue Royale, 
se întoarse repede şi merse pe trotuar în aşa fel încât să se 
întâlnească faţă în faţă cu el. 

Fostul intendent fuma o ţigară de foi de calitate foarte 
proastă. 

„Dacă Venture m-ar recunoaşte, se gândi Rocambole, 
sunt sigur că nu va îndrăzni să facă gură, fiindcă are prea 
multe păcate pe conştiinţă. Aş vrea însă să mă conving dacă 
sunt bine schimbat la faţă.” 

Când Venture ajunse în dreptul lui, Rocambole îl salută şi 
îi ceru voie să-şi aprindă ţigara. Venture i-o dădu, se uită la 
marchiz cu indiferenţă şi, după ce aceasta îi dădu ţigara 
îndărăt, îşi văzu de drum. 

„Încă unul, se gândi Rocambole, care nu se va duce să îl 
caute pe fiul adoptiv al văduvei Fipart în pielea marchizului 
de Chamery.” 

Rocambole se apucă să-l urmărească de la distanţă pe 
Venture. Acesta merse pe bulevard până la Montmartre, o 
apucă pe strada aceasta, şi merse aşa până pe strada 
Cadet. Ajuns aici, apucă la dreapta, se îndreptă spre 
bulevardul Rochechouart şi trecu bariera. 

Rocambole îl urmărea la câţiva paşi şi nu-l pierdea din 
vedere. 

Fostul intendent se opri în piaţa Belhomme şi dispăru, 
într-o curte întunecoasă, umedă şi murdară, într-o casă cu 
două etaje, la balcoanele căreia se putea citi pe mai multe 
tăblițe atârnate: „Camere mobilate cu luna şi cu ziua.” 


În momentul când Venture voia să intre în casă, 
Rocambole era aproape la spatele lui, aşa că putu să audă o 
voce de femeie bătrână care spunea fostului intendent: 

— lată cheia dumneavoastră, domnule lonatas, dar 
bărbatul meu a spus că mâine nu vă mai dă cheia, dacă nu 
vă puneţi la punct cu plata săptămânii. Aţi rămas în urmă cu 
trei zile. 

Rocambole îl auzi pe Venture trântind o înjurătură 
surugească şi plecă. 

EI aflase tot ce voia să ştie: că omul locuia în casa aceea 
şi că se numea lonatas. 

La barieră Rocambole luă o trăsură de piaţă şi se 
întoarse în grabă în strada Verneuil. 

„Trebuie să cer sfatul lui sir Williams” îşi zise el. 

Orbul ascultă citirea celor două scrisori, aceea a contesei 
Artoff către domnul de Château-Mailly şi aceea a 
domnişoarei Conception către Rocambole. 

Acesta din urmă îi povesti apoi întâlnirea lui cu Venture 
şi starea de mizerie în care părea că se găseşte acesta. 

Atunci orbul, ale cărui sprâncene se încruntaseră, păru 
că se arată mai mulţumit. Apoi scrise pe tăbliță: „Trebuie să 
punem mâna pe Venture!” 

— Pentru ce? 

„Pentru a-i da o misiune de încredere şi a-l trimite în 
străinătate.” 

— Oh! oh!... Unde vrei să-l trimiţi? 

„În Spania.” 

— Bravo!... exclamă Rocambole, numai tu, unchiule, poţi 
avea asemenea idei! Şi ce va face acolo? 

„Se va duce să caute scrisoarea pe care a trimis-o 
Baccarat ducelui de Sallandrera.” 

— Frumoasă treaba! dacă ducele a primit-o. 

„Nu, răspunse orbul, ducele n-a primit-o, scrisoarea se 
va întâlni în drum cu ducele.” 

Capitolul LXIV. 


În aceeaşi zi, cam pe la ora unsprezece seara, Venture, 
care stătuse toată ziua într-o cârciumă de la bariera 
Rochecourt, unde câştigase la biliard vreo şapte franci şi 
cincizeci, se întoarse la casa mobilată din piaţa Belhomme şi 
ceru pe un ton grav cheia de la odaia sa. 

Fostul intendent puţin obişnuit să aibă atâţia bani în 
buzunar, mergea grav şi avea o vervă nespusă. El lovi cu 
pumnul într-o tejghea care servea drept birou şi zis: 

— Hei! mămucă, unde este cheia mea? 

— Cheia dumneavoastră, răspunse bătrâna, vi se va de 
atunci când veţi plăti cele opt zile cu care aţi rămas dator. 

— Ce înseamnă asta? accentuă maiestuos Venture, iată-ţi 
datoria! 

Se scotoci în buzunarul jiletcii sale negre, care se 
înverzise pe el, şi aruncă pe tejghea o piesă de cinci franci. 

Bătrâna se clătină. 

— Restul, vă rog, zise Venture cu un ton arogant. 

Bătrâna trase cutia tejghelei şi îi dădu restul, salutând 
pe datornicul care plătise până la zi. Apoi, pe când 
intendentul îşi băgă restul în buzunar, ea luă cheia dintr-un 
cui şi i-o întinse împreună cu o scrisoare. 

— Mi s-a adus scrisoarea aceasta pentru dumneavoastră, 
zise ea. 

Venture era aşa de puţin obişnuit să primească scrisori, 
încât o luă cam cu sfială. 

— E pentru dumneavoastră, repetă bătrâna. 

Venture intră într-o odăiţă şi se apropie de lumânarea pe 
care stăpâna casei se grăbise s-o aprindă. Apoi examină 
plicul. Scrisoarea era într-adevăr adresată domnului 
lonatas, piaţa Belhomme. 

Plicul era de hârtie satinată şi răspândea un miros de 
parfum... scrisul era fin, cu o ortografie perfectă, iar pe 
sigiliul de ceară albastră era imprimată o coroană de 
marchiz. 

Ex-intendentul tresări uşor când deschise scrisoarea. 


„Nu cumva vreun suflet nobil şi generos îmi trimite 
vreun cec pentru cine ştie ce bancher?” 

Plicul nu conţinea nici o hârtie de felul acesta, dar 
primele două cuvinte îl împietriră pe domnul lonatas: 
„Dragă Venture!” „Cine dracu îmi ştie acest nume? se gândi 
el. Sunt cinci ani de când nu l-am mai purtat şi, în mahalaua 
Montmartre toată lumea mă cunoaşte sub numele de 
domnul lonatas”. 

Dar mirarea şi neliniştea lui Venture se schimbară într-o 
adevărată spaimă când îşi aruncă ochii la iscălitură şi văzu 
teribilul nume de: „Sir Williams!” 

Sir Williams, omul trădat de el, omul pe care-l vânduse 
frumoasei Baccarat cu mâinile şi eu picioarele legate, omul 
căruia din cauza lui i se tăiase limba şi fusese mutilat în 
mod oribil! 

Venture trăise cinci ani cu credinţa că sir Williams fusese 
mâncat de canibali, după ce-l fripseseră, bineînţeles. 
Scrisoarea era scurtă, dar drastică. 

„Draga Venture, Adică brigand bătrân, etc, m-am întors 
dintr-o călătorie lungă împrejurul lumii. Graţie adevăraţilor 
mei prieteni, care mi-au dat o mână de ajutor, mă găsesc 
astăzi într-o situaţie destul de frumoasă. E adevărat că nu 
mai am decât un ochi, dar acela e bun, şi dacă limba mea a 
căzut sub foarfecele frumoasei Baccarat, cel puţin pot să 
scriu şi să transmit ordinele mele. 

Timp de două luni banda mea s-a ocupat serios de tine, 
ea a scotocit Londra şi Parisul pentru a te găsi: dar, în fine, 
am pus mâna pe tine şi ai putea să mori în prima zi, tras în 
ţeapă sau fiert într-o căldare cu untdelemn sau ciopârţit şi 
tatuat ca un caraib făcut prizonier. Ce zid de asta, bunul 
meu Venture...? 

Cum cunosc suferinţa în care omul nu poate să 
vorbească m-am gândit un moment să-ţi tai limba. Ar fi fost 
pedeapsa talionului. 

Dar nu! Sunt mai indulgent. Îi iert pe oameni, chiar când 
mă trădează şi nu ştiu să tragă nici un folos din trădarea 


aceasta. Alege: să fii sclavul meu, sau să fii ciopârţit. 

Dacă primeşti să fii sclavul meu, plimbă-te pe la miezul 
nopţii în dosul movilelor. 

Dacă nu vrei să mai ştii de mine, atunci ai păţit-o. 

Sir Williams” 

Scrisoarea aceasta îl dezmetici complet pe Venture. 

— Aţi primit veşti rele? îl întrebă bătrâna. 

— Nu tocmai... fiica mea, răspunse Venture, ducându-şi 
mâna la frunte. 

— Ah! da, zise bătrâna cu vocea pe jumătate, înţeleg; 
poate aveţi vreo fiică pricopsită şi care e cucoană acum. 

— Aşa e... 

Venture puse cheia la loc. 

— Nu vă duceţi sus? 

— Nu. 

— Vă întoarceţi acasă? 

— Nu sunt sigur. 

Şi Venture plecă. Avea nevoie de aer, se sufoca. Se aşeză 
un moment pe o bancă din piaţa Belhomme şi începu să se 
gândească. 

„Fără îndoială, îşi zise el, dacă sir Williams s-a reîntors şi 
dacă zice că are o bandă, atunci sunt un om aproape mort. 
Nu înţeleg cum nu mă pun sub protecţia unui comisar; dar 
ar fi o nebunie să lupt contra lui sir Williams; aşadar, cel 
mai simplu lucru e să mă supun orbeşte”. 

Venture luă această hotărâre cât ai clipi din ochi. 

Între timp îi veni o idee: „Poate mi se întinde o cursă” îşi 
zise el. 

Dar alungă imediat această idee, gândindu-se că sir 
Williams nu l-ar fi prevenit, dacă ar fi vrut să se răzbune. 

Sub impresia teribilei ameninţări din scrisoare, Venture 
luă drumul spre movile. 

Ploua mereu şi noaptea era întunecoasă. Cu toate că îşi 
venise în fire, se împiedica şi se legăna pe drum din cauza 
noroiului mare. 


După puţin timp ajunse la ultimele case din mahalaua 
Montmartre, aflate la poalele movilelor; nişte case 
mizerabile, făcute din pământ, unde locuiau talmeş-balmeş 
strângătorii de zdrenţe, saltimbancii, în fine, toate 
haimanalele Parisului. Aici se isprăveau şi felinarele. 

Venture, care hoinărise de multe ori prin cartierul acela 
ziua în amiaza mare şi care de multe ori, când nu avea 
parale, se culcase prin ganguri, găsi numaidecât drumul 
spre movile. Făcuse trei părţi din drum când auzi paşi în 
urma lui. 

Un om îmbrăcat în bluză de lucrător, cu şapcă pe cap, 
mergea pe acelaşi drum cu el, dar cu pasul mult mai repede 
şi, când ajunse în dreptul său, îl izbi cu umărul. 

Venture, luându-se după aparenţe, se întoarse şi îi zise: 

— Bagă de seamă, dobitocule! 

Lucrătorul se opri numaidecât, se aplecă la urechea lui 
Venture şi îi şopti: 

— Sir Williams! 

Numele îl făcu pe Venture să tresară. Fostul intendent se 
opri şi rămase nemişcat, cu gura căscată, căutând să 
zărească prin întuneric faţa interlocutorului său. 

Acesta continuă. 

— Ia stai colea, jupâne Venture, avem de vorbit. 

— Oh! vocea aceasta... vocea aceasta... murmură 
Venture. 

— Asta e! zise Rocambole, reluându-şi vocea de altădată, 
adică vorbind fără accent englezesc, nu mă recunoşti? 

— Ca să vă recunosc ar trebui să vă văd, îngână Venture, 
căutând să-şi aducă aminte. 

— Asta nu se poate, dragul meu, am venit fiindcă 
noaptea este întunecoasă; să nu crezi că aş fi venit dacă ar 
fi fost lumină. Ziua am o altă mutră, care nu este a mea şi 
nu vreau ca tu s-o cunoşti. 

— Rocambole! zise Venture, aducându-şi aminte în cele 
din urmă. 

— Chiar el, moşule... 


— Omul lui sir Williams! 

— Însărcinatul lui în a vă regla socotelile! 

Şi Rocambole, scoțând un revolver din buzunar, îl 
îndreptă spre pieptul lui Venture, care sări înapoi cu un pas. 

— Nu cred, moşule, adaugă Rocambole, că eşti şi tu 
înarmat şi te previn că dacă vei face cea mai mică şi 
nesocotită mişcare te împuşc înainte de a avea vreme să 
scoţi arma. 

— N-am să mă mişc, răspunse Venture cu supunere, dar 
nu mă omori. 

— L-ai trădat pe sir Williams, dar nu l-ai furat... 

— Nu. Cred că voi putea să vă fiu de folos... 

— La asta m-am gândit şi eu. 

Şi Rocambole îl invită pe Venture să stea pe o piatră, 
după care se aşeză şi el alături. 

— Acum, zise el, să vorbim. 

— Vă ascult. Spuneţi. 

— Stai prost? 

— Cât se poate de prost, sărăcie cu lustru... şi n-am nici 
de lucru! răspunse Venture cu umilinţă. Poliţia a început să 
facă progrese de câtva timp; am ajuns să ne întâlnim cu 
agenţi pe toate cărările. Nu se mai poate lucra în voie. 

— Cu alte cuvinte, zise Rocambole râzând, poliţia a 
început să lucreze, agenţii au început să fie mai 
conştiincioşi şi hoţii nu mai pot fura. 

— Întocmai, suspină Venture. 

— Ce ai face dacă ţi-aş da o hârtie de o mie? 

— Tot ce aţi vrea. 

— Chiar cu riscul de a nimeri în puşcărie? 

— Chiar! 

— Dar pentru două mii? 

— Nu m-aş teme nici de ghilotină. 

— Foarte bine, zise Rocambole, vasăzică, pentru o mie 
de franci ai fi în stare să furi, pentru două să omori... 

— Trebuie să-ţi câştigi existenţa, murmură Venture pe 
un ton plin de umilinţă. 


— Ei bine! sir Williams va fi şi mai generos. 
— Ce-mi va da? 


— Înainte de a afla cât îţi va da, trebuie mai întâi să ştii 
ce urmează să faci. 

— Aşa este. 

— Să vorbim pe şleau... 

— Să vorbim, zise Venture. 

— După cum ştii, eu sunt locotenentul lui sir Williams. 

— El unde este? 

— Cine? 

— Sir Williams. 

— Sir Williams este în Paris; atât numai că şi-a schimbat 
numele şi mutra în aşa fel încât nu-l vei mai recunoaşte. 

Şi Rocambole adăugă râzând: 

— După cum nu mă vei mai recunoaşte nici pe mine... 

— Aş! zise Venture neîncrezător, dacă n-ar fi atât de 
întuneric... 

— 'Te înşeli! Îţi garantez că dacă ne vom întâlni nas în 
nas, pe bulevard, ziua în amiaza mare, sunt sigur că nu mă 
vei recunoaşte... 

— Zău?! 

— 'Te asigur. 

— Şi, întrebă Venture, ce face acum sir Williams? 

— Învârteşte milioane. 

— Dar tu? 

— Rod şi eu pe ici pe colo câte un oscior. 

— Nu mai eşti viconte? 

— Vai!... nu; nici viconte, nici marchiz. Dar acum avem în 
mână o afacere frumoasă. 

— Zău...! 

— În afacerea asta vrem să te băgăm şi pe tine. Dar să 
ne întoarcem la chestiunea de care a fost vorba la început. 

— Să auzim! zise Venture. 

— Tu nu eşti bogat şi sunt sigur că pentru o mie de 
franci ai fi în stare să faci orice. 

— Absolut. 

— Tu însă ne-ai trădat o dată, iar noi am reuşit să punem 
mâna pe tine acum şi, dacă aş vrea, aş putea să te trimit 


chiar acum pe cealaltă lume. 

— Dar... aveţi nevoie de mine. 

— Adică, fiindcă avem de reglat socoteli între noi, te-am 
putea face foarte bine să lucrezi pe degeaba. Prin urmare, 
dacă te plătim o facem numai din generozitate. 

— Fie. Ce trebuie să fac? întrebă Venture. 

— Mai întâi, este necesar să-ţi spun că ne-am luat toate 
precauţiile. Prin urmare, n-ar fi nici un pericol pentru noi 
dacă ne-ai vinde încă o dată. Iar treaba pe care o vei face, 
nu te va pune pe urma planurilor noastre. 

— Cu alte cuvinte voi fi pur şi simplu un instrument? 

— Da, zise scurt Rocambole. 

— Ce am de făcut? 

— Trebuie să pui mâna pe o scrisoare. 

— De unde? 

— Dintr-un birou de poştă din Spania. 

— Pentru a face lucrul acesta va fi necesar să călătoresc. 

— Scrisoarea o vei aduce la Paris, o vei pune într-un plic 
şi o vei trimite pe adresa domnului Albert, post-restant. 
Dacă cele două plicuri vor fi intacte şi n-au fost dezlipite, 
bagă de seamă că eu cunosc, a doua zi după sosirea ta vei 
primi cinci mii de franci. 

— Şi dacă aş deschide scrisoarea... şi aş afla ce este într- 
însa? 

— Ce este scris acolo n-are nici o valoare pentru tine. 

— Zău! 

— Pe urmă, acela sau aceea căreia îi este adresată nu va 
înţelege pentru ce epistola aceasta i-a fost oprită. 

— Crezi? 

— Şi nici prin gând nu-i va trece numele celor care au 
interes s-o oprească. 

— Acesta este un motiv destul de puternic. 

— În sfârşit, termină Rocambole, dacă vei încerca şi de 
data aceasta să ne trădezi, poţi fi sigur că te vei duce iute- 
iute pe lumea cealaltă. 


— Bine. Încredeţi-vă în mine. Acum daţi-mi explicaţiile 
necesare. 

— Vino cu mine, zise Rocambole. 

EI îl luă pe Venture de braţ, continuând să ţină pistolul în 
mână, căci era un om prevăzător, şi îl duse spre movile. 

— Unde mergem? întrebă Venture. 

— Vino şi taci. 

Rocambole îl duse pe la spatele bisericii şi se opri pe un 
povârniş din înălţimea căruia se vedea o parte din câmpia 
Saint-Denis. 

Prin întunericul nopţii se vedea şerpuind drumul care 
duce la Clignancourt, iar în depărtare se zăreau două 
puncte luminoase semănând eu felinarele unei trăsuri. 

Atunci Rocambole îi zise: 

— Scrisoarea de care este vorba a plecat ieri. Prin 
urmare, este înaintea ta cu treizeci şi şase de ore. 

— Trebuie s-o ajung? 

— Nu, este peste putinţă. Dar trebuie să câştigi 
douăsprezece ore, în aşa fel încât să nu fii în întârziere 
decât cu douăzeci şi patru de ore. 

— Şi o voi găsi în biroul de poştă de care a fost vorba? 

— Da, căci scrisoarea se va întoarce la oficiul acela, 
deoarece destinatarul ei este în Paris. Cât despre rest, 
adăugă Rocambole, vei găsi în diligentă, ale cărei lanterne 
le vezi acolo, un bilet cu instrucţiuni şi două mii de franci 
pentru drum. 

— Ah! acela este poştalionul meu. 

— Da. Bagă de seamă că între pernele ei vei găsi un 
portmoneu. 

— Cu instrucţiunile şi cu cele două mii de franci? 

— Da. Şi dacă vei face lucrul cumsecade, cele două mii 
de franci pe care le vei cheltui cu drumul ţi se vor da înapoi. 

— Cu alte cuvinte, îmi daţi şapte mii? 

— Întocmai. 

— Atâta tot? 


— Du-te pe şoseaua aceasta până la diligentă. Şi spui 
vizitiului doar atât: „Eu sunt domnul lonatas”. „Urcaţi-vă 
îţi va răspunde el. 

— Foarte bine. 

— Trăsura va traversa Parisul, va ieşi prin bariera l/Enfer 
şi, cu aceiaşi cai, vei fi dus până la Villejuif. Acolo vei 
schimba caii. La Orleans, cauţi în geamantanul din spatele 
trăsurii şi vei găsi un costum de haine mai convenabile. Un 
om care călătoreşte în diligentă trebuie să fie bine 
îmbrăcat. Bună seara. 

— Încă ceva, zise Venture. 

— Spune... 

— Este vorba de moarte de om? 

— Poate... cu toate acestea, dacă se poate, să nu se 
întâmple aşa ceva. 

— Oh! zise banditul râzând: voi încerca să lucrez cât se 
poate de bine. 

Şi porni pe şosea în timp ce Rocambole se întoarse 
îndărăt. 

După un sfert de oră, Venture ajunse la trăsură, spuse 
cum îl cheamă şi plecă. 

— Spre Bordeaux! strigă el. 

Trăsura porni în goana cailor... 

După o oră, Rocambole şi sir Williams stăteau de vorbă, 
adică orbul răspundea cu ajutorul tăbliţei la întrebările lui 
Rocambole. 

— Unchiule, zicea Rocambole, îmi dai voie să te întreb un 
lucru? 

„Da”, răspunse sir Williams, făcând semn din cap. 

— Tu crezi că vom putea pune mâna pe scrisoarea pe 
care a trimis-o Baccarat ducelui de Sallandrera? 

„Da.” 

— Şi la ce ne va servi aceasta? 

„Să-l silim pe ducele de Château-Mailly să spună el însuşi 
istoria sa ducelui de Sallandrera, care îl va asculta foarte 


LLA 


mirat că el nu ştie nimic şi că nu a primit încă scrisoarea pe 
care i-a trimis-o Baccarat”, scrise orbul. 

— Dar ducele va fi crezut. 

„Poate... dar se vor aştepta actele justificative.” 

— Şi dacă sosesc şi actele acestea? 

„Ei drăcie! asta te priveşte absolut pe tine după cum îl 
priveşte pe Venture să pună mâna pe scrisoarea frumoasei 
Baccarat.” 

— Voi face tot ce voi putea, murmură Rocambole cu 
modestie. 

Capitolul LXV. 

În fundul unei văi sălbatice, pe coasta meridională a 
Pirineilor, se găseşte un sătuleţ mizer, compus din vreo 
treizeci de case şi dintr-o posada, ceea ce în spaniolă 
înseamnă han, aşezat între Bayona şi Pampeluna. Sătuleţul 
se numeşte Corta şi de el vorbea domnişoara Conception în 
ultima scrisoare pe care o trimisese pretinsului marchiz de 
Chamery. 

Populaţia locului se compunea în mare parte din ciobani, 
unii trăind în bună înţelegere cu autorităţile vamale, alţii, 
ocupându-se doar de contrabandă. Ziua, atât iarna cât şi 
vara se văd veşnic bărbaţi stând în pragul porţii, înfăşuraţi 
în mantalele lor, trăgând alene din pipă şi contemplând 
cerul albastru. Copii cu feţele pârlite de soare, goi, se 
tăvălesc în praful drumului. Femeile lucrează la umbra 
vreunui stejar sau a unui dud care se găseşte în faţa 
fiecărei case. Dacă se întâmplă să treacă vreo diligentă, sau 
altă trăsură, bărbaţii ridică încet capul, femeile, care până 
atunci lucraseră tăcute, schimbă între ele câteva cuvinte, 
copiii aleargă câtva timp după trăsura aceea şi totul reintră 
în liniştea de mai înainte. S-ar crede că satul acela este 
locuit de tembeli, de poeţi sau de amorezaţi. 

Dar când se face noapte, lucrurile se schimbă. Bărbaţii 
se scoală şi se agită. Clopotele animalelor încep să 
bălăngăne. Umbre tăcute ies din sat, copiii adorm iar 


femeile contrabandiştilor, stingând focul şi lumina, se roagă 
lui Dumnezeu ca soţii lor să nu fie întâlniți de oamenii vămii. 

În epoca în care se petrec aventurile acestea, la 
marginea satului Corta, pe partea stângă a drumului mare 
şi la o depărtare de vreo sută de metri de orice altă 
locuinţă, se vedea o casă mică acoperită cu olane, 
împrejmuită de o grădină la poarta căreia era scris pe o 
tăbliță: „Poşta”. 

Casa aceasta, absolut izolată, era locuită de doi oameni, 
unul tânăr şi altul bătrân. 

Bătrânul se numea Murillo, „Picior de lemn.” El servise 
sub Napoleon - împăratul îl decorase - iar regina Spaniei îi 
dăduse cu zece ani în urmă modesta funcţie de factor 
poştal. 

Tânărul era un băiat de vreo şaisprezece ani, pe care îl 
chema Pedro. 

Într-o seară, cu nouă ani înainte, pe când Murillo, „Picior 
de lemn”, tocmai se pregătea să se culce, auzi pe cineva 
bătând la poarta lui şi ţipând după ajutor. 

Bătrânul soldat se duse să deschidă şi văzu intrând în 
casă la el un necunoscut, care ţinea de mână un copilaş cam 
de vreo şase ani. Necunoscutul era plin de sânge şi abia se 
putea ţine pe picioare. Era un contrabandist care fusese 
rănit de gloanţele unui guard vamal. El se rezemă de zid, 
îngână câteva cuvinte, aruncă pe masă a pungă plină cu 
aur, arătă cu mâna pe copil, al cărui nume abia putu să-l 
murmure şi căzu mort... „Picior de lemn” îl adoptă pe Pedro 
şi, când acesta ajunse la vârsta de cincisprezece ani, reuşi 
să-l facă factorul rural. 

Diligenta poştei trecea la ora două dimineaţa spre 
Pampeluna, venind din Paris... „Picior de lemn” se scula, îşi 
făcea datoria şi la ora trei se culca din nou. Pedro îşi lua 
atunci geanta şi ciomagul şi începea să împartă 
corespondenţa înainte de a se lumina de ziuă. Se ducea mai 
întâi la castelul de Sallandrera, apoi la fermele şi la 
cătunele din vecinătate. 


De obicei se întorcea la poştă la ora două după-amiază, 
când trecea diligenta de la Pampeluna la Bayona. Câteodată 
întârzia când drumul era noroios sau când avea vreo 
scrisoare pentru cine ştie ce ţăran din depărtare. Când 
zăbovea, scrisorile pe care le avea şi care erau destinate 
pentru Franţa întârziau în Corta douăzeci şi patru de ore. 

Într-o dimineaţă, pe la ora două şi jumătate, pe când 
Pedro se îmbrăca şi îşi punea în geantă o bucată de brânză 
şi pâine pentru a mânca când i se va face foame, „Picior de 
lemn”, care stătea în faţa unei mese ce îi servea de birou şi 
îşi alegea scrisorile, se întoarse spre el. 

— Parcă spuneai că domnul duce de Sallandrera a 
plecat. 

— Da, zise Pedro. 

— Eşti sigur? 

— Sigur! răspunse tânărul factor, trebuie să fi plecat, 
căci intendentul domnului duce mi-a anunţat plecarea sa pe 
ziua de optsprezece curent. De trei zile n-am avut nici o 
scrisoare pentru domnul duce de Sallandrera. Aşa că n-am 
fost pe acolo. Excelenţa sa nu trece niciodată prin Corta. 

— Aşa este, zise Murillo. 

— Dar pentru ce m-ai întrebat? 

— Fiindcă am primit o scrisoare pentru el. Dacă aş fi 
sigur că a plecat, aş trimite scrisoarea în Franţa chiar cu 
poşta de astăzi. 

— Ei bine, zise Pedro, tot am eu drum pe la castel, dă-mi 
scrisoarea şi, dacă o fi plecat, mă voi sili s-o aduc îndărăt 
înainte de a pleca poştalionul. 

Şi Pedro puse plicul în geantă. 

Dar el nu se gândise la căldura tropicală care adeseori îl 
silea să se odihnească şi să se răcorească la umbra vreunui 
pom, cum de asemenea nu se gândise la cordialitatea cu 
care îl primea intendentul castelului de Sallandrera, un 
spaniol bătrân, care pe vremuri fusese marinar şi îşi 
păstrase obiceiul de a trage la măsea. Intendentul îi dădu 
să bea mai multe sticle cu limonade amestecate cu rachiu şi 


Pedro ajunse la Corta un ceas după plecarea poştei spre 
Paris. Scrisoarea adresată ducelui de Sallandrera care, într- 
adevăr, plecase în ajun, fu aruncată în sacul cu scrisori care 
trebuiau să plece a doua zi. 

— La urma urmelor, îşi zise „Picior de lemn”, examinând 
scrisul mărunt de pe adresă, asta nu poate să fie o epistolă 
importantă şi nu va fi nimic dacă ducele o va primi cu o zi 
mai târziu. 

În noaptea următoare, puţin înainte de ora două, un 
zgomot de clopoței şi trosnituri de bici îl făcură pe „Picior 
de lemn” să sară din pat. 

„Ce-o fi asta! se gândi Murillo, poşta a venit mai devreme 
astăzi”. EI sări din pat, se îmbrăcă în grabă, deschise uşa şi 
aşteptă în prag ca vizitiul diligentei să-i arunce sacul cu 
scrisori, ca de obicei. 

Dar Murillo se înşelase. Nu era poşta, ci o diligenţă trasă 
de cinci cai, condusă de trei oameni călări, după obiceiul 
spaniol. 

Diligenta se opri în faţa casei. Un om scoase capul pe 
fereastră şi întrebă în franţuzeşte: 

— Unde am ajuns? 

— La Corta, răspunse „Picior de lemn” care, servind sub 
Napoleon, înţelegea şi vorbea destul de bine această limbă. 

— Corta? întrebă călătorul dându-se jos, nu este acesta 
satul cel mai apropiat de castelul Sallandrera? 

Şi Murillo văzu la lumina felinarelor diligentei un om 
îmbrăcat în negru, înfăşurat într-o frumoasă manta de 
călătorie. Omul, după cum s-a ghicit, era Venture, care-l 
salută pe invalid cu un aer protector. 

— Nu suntem departe de Sallandrera? întrebă el. 

— Nu, domnule. 

— Cât mai este până la castel? 

— Două leghe. 

Venture îşi frecă mâinile. 

— Drumul este bun? întrebă el, putem merge cu 
trăsura? 


— Nu domnule. Pentru a merge cu trăsura la 
Sallandrera trebuie să vă întoarceţi îndărăt cam vreo leghe 
şi să apucaţi la stânga, pe un drum destul de bun, pe care 
merge de obicei şi domnul duce. Senioria voastră, întrebă 
Murillo, este prieten cu Excelenţa sa? 

— Eu sunt marchizul Coqg-Heron, răspunse Venture cu 
orgoliu, şi ducele este amicul meu intim. I-am promis că îi 
voi face o vizită când mă voi duce la Madrid. 

Murillo surâse. 

— Seniora voastră s-a înşelat. 

— Ce? întrebă Murillo. 

— Ducele nu este la Sallandrera. 

— Cum? La Bayona mi s-a spus... 

— Ducele a plecat de două zile. 

— Eşti sigur? 

— Foarte sigur. Ca dovadă, am o scrisoare de la Paris 
pentru Domnia sa, pe care i-o voi trimite îndărăt. 

— Ah! ce timp urât! murmură Venture, salutându-l pe 
Murillo şi examinând cu un aer distrat casa şi grădina care 
o înconjurau. Apoi, urcându-se în diligentă întrebă: 

— Poşta de cai este departe? 

— La o leghe de aici. 

— Bună seara, domnule. 

— Bună seara, Excelenţă, răspunse bătrânul soldat, 
luând în serios marchizatul jupânului Venture. 

Şi diligenţa plecă, traversă satul Corta şi ajunse la 
intrarea unei păduri de stejar. În dreptul acesteia, drumul 
fiind deluros, caii trebuiau să meargă la pas. Cei trei vizitii 
ai diligenţei, siguri, ca de obicei, că animalele nu se vor 
abate din drum, descălecară şi-o apucară pe o potecuţă, 
care ieşea înaintea drumului mare. 

Venture profită de împrejurare. Abia dispăruseră cei trei 
surugii pe potecuţa din marginea pădurii şi trimisul lui 
Rocambole sări numaidecât din trăsură, închise geamurile 
şi trase perdelele cu grijă. 


„Vizitii mei, îşi zise el, vor crede că dorm şi vor ajunge la 
destinaţie fără a bănui măcar că trăsura este goală”. 

Pe când diligenta îşi continua drumul, Venture se 
întoarse pe drumul pe unde venise. Dar în loc să treacă prin 
Corta, ocoli la stânga şi ajunse astfel la gardul grădinii care 
înconjura casa lui Murillo. Ajuns acolo, se trânti la pământ şi 
aşteptă: locul era cam la vreo cincizeci de metri de drum. 

Poşta aştepta şi tocmai se făcea schimbul de pachete. 

Venture spusese că nu ştie spanioleşte, dar adevărul era 
că ştia foarte bine această limbă, căci de la Bayona vorbise 
îndeajuns cu conducătorii săi pentru a afla de la elcă 
factorul din Corta se numea Murillo, supranumit „Picior de 
lemn”, că trăia împreună cu un tânăr ataşat la biroul său şi 
că, în sfârşit, acesta pleca în fiecare dimineaţă la ora trei. 

Venture, trântit la pământ, aşteptă întâi să plece poşta, 
pe urmă să plece şi Pedro, tânărul camarad al lui „Picior de 
lemn”. Pedro trecu aproape de el, fluierând o arie spaniolă 
şi Venture îl văzu apucând pe potecuţa care ducea de-a 
dreptul în vale, care domina vechiul castel de Sallandrera. 

„Bun! îşi zise el, bătrânul este singur: am pus mâna pe 
scrisoare”. 

Venture se întoarse ca un lup care se învârteşte în jurul 
unei stâne şi, găsind o spărtură în gard, intră în grădină. 

Corta este un sat de contrabandişti, dar nu de hoţi. 
Locuitorii dormeau cu ferestrele deschise, cu cheia în uşă şi 
când Venture intră în grădină putu constata că ferestrele 
erau întredeschise, pentru a lăsa să intre în casă aerul 
răcoros al nopţii. 

Bătrânul soldat se culcase ca de obicei şi adormise 
numaidecât. 

Venture sări pe fereastră cu uşurinţă: apoi se strecură în 
odaia pe care Murillo o transformase în birou, şi în care se 
vedea pe masă un sac mare de piele, închis cu un lacăt. 

Lumina lunii pătrunzând în cameră făcea să se vadă bine 
înăuntru. Venture rămase un moment nemişcat în mijlocul 
încăperii. 


„Rocambole, se gândi el, mi-a spus că nu este nevoie să 
ucid, prin urmare nu voi ucide... La drept vorbind, omul 
acesta cu piciorul de lemn... îmi este simpatic. Dacă nu mă 
va întrerupe din lucru, îl voi lăsa să doarmă în linişte.” 

Apoi scoase din buzunar o pereche de pistoale, le puse 
pe masă, alături de sacul de piele, scoase un pumnal, pe 
care îl puse între dinţi şi lăsă perdelele fără să facă zgomot, 
pentru a face întuneric în odaie. Uşa dintre biroul acesta şi 
dormitorul lui Murillo, din care se auzea sforăitul zgomotos, 
era întredeschisă. Venture o închise. 

Scoase, apoi din buzunar o lanternă mică, pe care o 
aprinse: o puse pe masă şi se apropie de sacul de piele. 
Murillo sforăia tare. 

Sacul era din piele groasă, foarte greu şi încuiat cu un 
lacăt mare. 

„Drace! murmură Venture. Scrisoarea este probabil în 
sacul acesta, dar el este încuiat şi trebuie să-l desfac”. 

Venture stătu pe gânduri. 

Contrar obiceiului său, nu avea la el setul de chei false 
de care era nedespărţit; dacă le-ar fi avut, ar fi descuiat 
lacătul, ar fi deschis sacul, ar fi căutat scrisoarea adresată 
ducelui de Sallandrera şi ar fi închis sacul la loc, în aşa fel 
încât soldatul n-ar fi observat nimic. 

„Am trei mijloace de ales, îşi zise: primul, şi cel mai 
simplu în aparenţă, ar fi acela de a lua sacul cu totul şi să 
nu caut în el decât după ce voi trece frontiera. Dar furtul 
unui sac cu scrisori ar avea inconvenientul de a pune pe 
urmele mele atât jandarmeria franceză, cât şi pe guarzii 
spanioli. Al doilea mijloc, care ar fi şi mai bun, ar fi să 
spintec sacul cu pumnalul meu. Dar Murillo ar băga de 
seamă imediat că sacul este desfăcut şi guarzii ar veni din 
nou după mine. Rămâne mijlocul al treilea să caut cheia 
lacătului. În cazul acesta, pentru a găsi, trebuie să-l deştept 
pe Murillo şi să i-o cer. Probabil că el nu mi-o va da de bună 
voie.” 


Venture îşi luă lanterna într-o mână, pistolul în cealaltă, 
pumnalul între dinţi, împinse uşa şi intră, hotărât, în 
camera în care bătrânul soldat sforăia mereu. 

Încăperea în care dormea Murillo era odaia cea mai 
mare din toată casa. Ea servea în acelaşi timp de dormitor, 
de bucătărie şi de salon. Un polog mare, cu perdele, 
acoperea două paturi, acela al lui „Picior de lemn” şi acela 
al tânărului Pedro. 

Murillo dormea îmbrăcat, îşi scosese numai piciorul de 
lemn. Venture se apropie ţinând în mână lanterna. 

„Ar fi cât se poate de uşor, îşi zise el, să-i înfig pumnalul 
în gât, să pun mâna apoi pe scrisoare şi s-o şterg spre 
frontieră, care nu e departe de aici şi unde aş ajunge mai 
devreme de ora şase dimineaţa, dar...” 

Şi Venture se scărpină după ureche. 

„Dar cum nimeni nu m-a văzut intrând aici, cum este 
imposibil să bage cineva de seamă furtul scrisorii dacă o iau 
fără să stric sacul, este mai bine să caut cheia lacătului şi să 
nu înfrunt ghilotina. Omul acesta doarme ca un trântor. Şi 
se poate întâmpla foarte bine să nu se deştepte.” 

Pe când îşi ţinea acest monolog, zări de gâtul bătrânului 
atârnat un şiret. 

„De şiretul acela, se gândi el, trebuie să atârne o cheie; 
dacă cheia aceasta nu este de la lacăt, probabil că este de la 
cutia mesei. Să încerc.” 

Şi Venture puse lanterna pe marginea patului, îşi luă 
pumnalul într-o mână şi apucă cu cealaltă şiretul. 

— Moşule, murmură el, te sfătuiesc să nu te deştepţi. N- 
ar fi bine pentru tine în momentul acesta. 

Murillo sforăia zgomotos. 

— Vezi! este cuminte, continuă acesta, tăind cu pumnalul 
şiretul şi trăgându-l uşor spre el. 

Bătrânul făcu o mişcare, Venture se încruntă şi ridică 
pumnalul. Dar Murillo nu deschise ochii, se întoarse pe 
cealaltă parte, aşa că Venture putu să-i scoate şiretul de la 
gât, de care într-adevăr atârna o cheie. 


Aşa cum îşi închipuise Venture, aceasta era de la sertarul 
mesei care servea de birou şi de casă de bani. Trecu în 
vârful picioarelor în odaia cealaltă, fără ca Murillo să se 
deştepte, şi deschise sertarul. Acolo zări două sau trei piese 
de aur şi mai multe piese de argint. 

„Acum opt zile, îşi zise el, aş fi fost în stare să ucid 
pentru o sumă mai mică decât asta; astăzi însă nici nu 
vreau să mă uit la ea”. 

Şi luă legătura de chei, pe care o găsi în sertar, fără să 
se atingă de bani. Una din aceste chei, după cum pe drept 
cuvânt îşi închipuise, se potrivea la lacătul sacului de piele. 
Venture deschise lacătul şi băgă mâna în sac. Deodată însă 
tresări căci atinsese ceva tare şi metalic. El scoase 
dinăuntru un pachet, înfăşurat în pânză groasă, foarte bine 
sigilat. Pe el scria: „Scrisoare în valoare de douăzeci de mii 
de franci în aur şi bilete de bancă, trimişi de senor Estelan, 
domnilor Brun şi Compania, comercianţi în Bayona”. 

„Pe cinstea mea! murmură Venture, omului acestuia 
voiam să-i cruţ viaţa, dar văd că fatalitatea îl condamnă...” 

Capitolul LXVI. 

Câteva momente Venture învârti în mâini pacheţelul pe 
care îl găsi în sac. De multă vreme nu mai încăpuse pe 
mâinile lui o sumă atât de mare şi inima începu să-i bată cu 
putere. Căzu pe scaun, stăpânit de o emoție înfrigurată. 
Dar Venture nu era omul care să stea mult pe gânduri şi să- 
şi piardă capul. El îşi recapătă imediat sângele rece şi îşi 
zise: „Ştiu bine că aş putea s-o şterg de aici imediat, după 
ce pun mâna pe scrisoare; dar dacă omul meu când se va 
deştepta nu va băga de seamă că sacul a fost deschis, 
admițând chiar că voi reuşi să-i pun la loc cheia, sunt sigur 
că mâine va verifica cu conducătorul poştei pachetul care 
conţine valorile. Pe de altă parte, îşi zise el, se poate 
întâmpla foarte bine ca factorul să nu ştie de existenţa 
acestor douăzeci de mii de franci. Dacă va fi găsit bătrânul 
mort şi sacul neatins, se va crede mai curând că la mijloc a 
fost o răzbunare decât un furt.” 


Toate acestea îi dădură de gândit. 

Până să cugete mai adânc, Venture băgă în buzunar 
pachetul cu valori şi scoase pe masă scrisorile dinăuntru. 

Căută apoi printre ele şi găsi numaidecât epistola 
adresată ducelui de Sallandrera. O puse în buzunar, alături 
de pacheţelul cu cele douăzeci de mii de franci. 

Banditul puse apoi scrisorile la loc, băgă cheile în cutia 
mesei, de unde le luase şi înnodă şiretul pe care îl tăiase de 
la gâtul lui Murillo. 

Începu apoi să se gândească: „Dacă nu s-a deşteptat 
când i-am luat cheia de la gât, se poate foarte bine să nu se 
deştepte nici când o voi pune la loc, dar...” 

Venture se opri. Acest DAR... era plin de reflecţii. 

„DAR, îşi zise el, oricum, el tot va băga de seamă furtul; 
pe de altă parte s-a observat, fără îndoială, la staţia de 
trăsuri, că diligenta mea a venit goală. Între Franţa şi 
Spania există o convenţie de extrădare. Toate acestea ar 
putea să-mi facă o figură mai a dracului decât moartea 
bătrânului, mai cu seamă...” 

O idee îi străfulgera mintea lui Venture. 

„Mai cu seamă, dacă moartea lui ar avea aparenţa unui 
accident sau a unei sinucideri...” 

Şi Venture care ezitase atât de mult, nu mai stătu pe 
gânduri. El deschise uşa care corespundea cu odaia unde 
dormea bătrânul şi se apropie de pat. De data aceasta însă 
nu mai merse în vârful picioarelor, ci se duse de-a dreptul la 
Murillo şi îl deşteptă, zguduindu-l uşor. 

„Picior de lemn” sări în sus, deschise ochii şi la vederea 
lui Venture dădu un strigăt. 

Acesta avea într-o mână lumânarea, iar în cealaltă 
pumnalul. 

— Să taci! îi zise el, să nu ţipi, dragul meu, avem ceva de 
vorbit. 

— Marchizul! îngână bătrânul, recunoscându-l pe omul 
care se oprise mai devreme cu diligenta în faţa poştei. 

— Taci! repetă Venture. 


Murillo nu se mai întrebă pe unde intrase acesta; el 
credea că îşi continuă, treaz fiind, vreun vis. Cu atât mai 
mult cu cât Venture, îmbrăcat foarte elegant nu avea deloc 
aparenţa unui hoţ. El îi zise într-o spaniolă foarte curată: 

— Dragă domnule Murillo; dacă ţipi, pe lângă că, este 
probabil să nu te audă nimeni, dar mă pui şi în situaţia 
penibilă de a-ţi zbura creierii. 

Invalidul sări încă o dată în sus şi energia din privirea lui 
îi dovedi lui Venture că va avea de lucru cu bătrânul. 

— Cine sunteţi? Ce vreţi de la mine? întrebă el. 

Venture ridică pistolul. 

— Numele meu are mai puţină importanţă în afacerea 
aceasta. Totuşi, îţi pot repeta că pe mine mă cheamă 
marchizul de Cog-Heron... 

— Ce vreţi de la mine? 

— Să vorbim. 

— Despre ce? 

— Despre amicul meu, ducele de Sallandrera. 

Numele acesta păru să-l mai liniştească pe invalid. 

— După cum v-am spus, a plecat. 

— Ca şi scrisoarea care îi fusese adresată din Paris? 
întrebă Venture rânjind. 

Invalidul făcu o mişcare de surprindere. 

— Asupra acestei scrisori voiam să vorbesc puţin cu 
dumneata. 

— Cum aşa! întrebă invalidul din ce în ce mai uimit. 

— Aveam nevoie de epistola aceasta. 

— Dumneavoastră? 

— Şi am venit s-o iau... uite-o! adăugă Venture, scoțând 
scrisoarea din buzunar şi arătându-i-o. 

— Un furt! strigă Murillo, furtul unei scrisori...! 

— Oh! te rog, zise Venture cu bunătate, nu striga aşa 
tare... scrisoarea aceasta îţi face un mare bucluc... 

— Mie? 

— Fireşte!... vezi, adineauri am intrat în casă, am aprins 
lumânarea şi am venit aici; dumneata nu te-ai deşteptat. 


— Şi? întrebă Murillo neliniştit. 

— 'Ţi-am scos de la gât şiretul acesta, împreună cu cheia. 

— Cheia de la sertarul mesei! M-ai furat...! 

— Asta e! n-aveai nici o sută de franci în sertarul acela. 
Am luat cheia de la lacătul cu care era încuiat sacul de 
piele, în care îmi închipuiam că se găseşte scrisoarea ce-mi 
trebuia. 

Murillo îşi simţi fruntea inundată de sudoare rece. El îşi 
aduse aminte că în sacul acela era şi scrisoarea de valori cu 
cei douăzeci de mii de franci. 

— Or, continuă Venture pe un ton ca şi cum i-ar fi fost 
milă, să vezi ce va să zică norocul. Când am deschis sacul, 
aveam de gând să-l închid la loc după ce am luat scrisoarea, 
să-ţi pun şiretul la gât, ferindu-mă să te deştept şi pe urmă 
să plec pe unde am venit. Sigur că n-ai fi băgat de seamă 
că-ţi lipseşte scrisoarea. Dar... 

Pe buzele lui Venture flutură un surâs plin de 
compătimire. 

— Dar, continuă el, să vezi cum s-a amestecat ghinionul 
şi aici: în sacul acela am mai găsit şi altceva. 

Şi Venture îi arătă pacheţelul de valori care conţinea cei 
douăzeci de mii de franci. 

— Înţelegi, dragul meu domn, că aceşti bani îmi prind 
bine şi mie şi, pentru ca să nu vie nimeni să mi-i ceară 
îndărăt, mă văd silit... 

Invalidul înţelese imediat ce voia să spună tâlharul; el 
sări încă o dată în sus şi voi să coboare din pat. 

Dar Venture îl apucă de gât cu mâna lui de foc şi îl 
strânse cu putere: 

— Dacă te mişti, te sugrum! îi zise el. 

Murillo încercă să se zbată; inutil căci hoţul era robust 
şi-l ţinu nemişcat în pat... 

— Ascultă, moşule, îi zise el, fii cuminte şi nu face 
prostii!... Dară mă sileşti să te omor, se va amesteca justiţia 
în asasinatul acesta şi toată pacostea va cădea pe capul lui 
Pedro. El va fi acuzat, va fi închis şi trimis la ghilotină. 


Invalidul, cuprins de fiori, continuă să se zbată sub 
pumnul de fier al lui Venture. 

— Dacă însă, continuă acesta, mă laşi să-ţi înfăşor gâtul 
cu frânghia aceasta, pe care o văd agăţată colo... 

Venture arătă cu degetul şi cu privirea o frânghie de 
grosimea unui deget, care era atârnată de perete. 

— Şi dacă, termină el, vei fi cuminte şi te vei lăsa să te 
agăţ de cârligul de la lampă, toată lumea va crede că te-ai 
sinucis şi copilul tău adoptiv îţi va moşteni poate şi casa şi 
postul tău de împărţitor. 

Vorbind astfel, Venture luă frânghia, o înfăşură o dată în 
jurul gâtului lui Murillo, care continua să se zbată şi să 
scoată ţipete înăbuşitoare, şi strânse cu putere. 

Murillo se agită câteva minute, apoi rămase nemişcat. 
Murise. 

Venture duse apoi patul, punând la loc neorânduiala 
produsă de luptă, făcu un ochi la frânghie, îl ridică pe 
nenorocitul invalid şi îl agăţă de cârligul lămpii. Apoi 
răsturnă la picioarele spânzuratului un scaun, pentru a face 
să se creadă că Murillo, îl răsturnase cu piciorul după ce îşi 
trecuse frânghia în jurul gâtului şi o agăţase de tavan. 

După toate acestea, Venture îşi puse pistoalele şi 
pumnalul în buzunar, se înfăşură cu mantaua şi ieşi pe 
fereastră şi prin spărtura din grădină, luând cu el 
scrisoarea şi cei douăzeci de mii de franci. 

Era aproape patru dimineaţa. 

La ora şase Venture trecu frontiera, zicându-şi: „Sunt 
sigur că şi Rocambole, cu toate ideile lui umanitare, ar fi 
procedat la fel. Era de treabă invalidul acesta, îmi pare rău 
de el. Dar n-avea decât un picior şi, dacă se va întâmpla 
vreodată să fiu târât înaintea Curţii cu juri din cauza lui, 
sunt sigur că îmi va da circumstanţe atenuante, din cauza 
acelui picior de lemn.” 

După trei zile Venture sosi la Paris. 

Printr-o coincidenţă curioasă şi poate nemaiauzită în 
analele crimei, în aceeaşi noapte şi aproape la aceeaşi oră, 


la o depărtare de două sute leghe se desfăşura o altă 
dramă, care prin urmările ei trebuia să aibă o gravă 
influenţă asupra evenimentelor pe care le-am povestit. 

De când s-a construit calea ferată de la Paris la Lyon, 
drumul cel mare care duce la Melun a fost aproape părăsit. 
Şoseaua rău întreţinută era noroioasă, pustie şi cu o 
înfăţişare sinistră, dincolo de Lieusaint, unde traversează 
pădurea Senart. 

Într-o seară pe la ora zece, o trăsurică trasă de un cal 
normal, bun şi iute, mânat de un om îmbrăcat în bluză de 
lucrător şi părând că vine dinspre Melun, se opri în faţa 
unui han pe uşa căruia era scris: „Staţia de trăsuri Cesar 
Hyppolit. Se găzduieşte cu cai şi fără cai. Se închiriază 
trăsuri şi cai de călătorie. Se serveşte băutură şi mâncare.” 

La zgomotul trăsurii, uşa hanului se deschise şi vizitiul, 
după ce trosni de câteva ori din bici, după obiceiul 
surugesc, strigă cu voce răguşită: 

— Se poate dormi aici? 

— Da, orăşene, răspunse o femeie grasă şi cu vino-n- 
coace, care apăru în prag cu un felinar în mână. 

— Aveţi grajduri? 

— Da. 

— Şi ovăz? 

— Cât pofteşti. Toinette, strigă femeia, du-te de deschide 
grajdul. 

— Se poate îmbuca o fripturică şi goli vreo sticluţă? 
continuă vizitiul cu accent de beţiv. 

— De ce nu, orăşene? Tocmai am avut nuntă ieri şi a mai 
rămas câte ceva. 

— Perfect! murmură vizitiul care, intrând cu trăsura în 
curte, sări jos. 

— Pune paie curate la cal, fetiţo, continuă el, apucând-o 
de mână pe servitoarea care se grăbea să deshame calul. 

— Lăsaţi pe mine, domnule. Mă pricep la cai. În fiecare zi 
avem trei cai de îngrijit. 

— 'Tot mai ţineţi staţia de trăsuri? 


— Tot, răspunse o voce de bărbat, vocea stăpânului 
hanului, dar pentru moment afacerea nu merge. 

Hangiul era un om de vreo şaizeci de ani, cu faţa bună şi 
veselă, cu privirea sinceră şi pătrunzătoare. Conducătorul 
trăsurii era tânăr, avea o barbă mare, roşie, favoriţi de 
aceeaşi culoare şi jumătate din figura lui era acoperită de 
cozorocul şepcii de blană pe care o purta. 

Pe când i se deshăma calul, acesta se duse după hangiu 
în casă şi se trânti pe un scaun lângă sobă. 

— Veniţi de departe? 

— De la Melun. 

— Şi unde vă duceţi? 

— La Paris. 

— Dormiţi aici, nu-i aşa? 

— Hm!... răspunse vizitiul, poate da, poate nu... am un 
cal bun... să văd cum mi-o fi după ce-oi mânca. Noaptea e 
frumoasă. 

— E lună nouă, zise hangiul. O să fie întuneric prin 
pădure. 

— N-are nimic! răspunse călătorul, pe un ton de 
prefăcută nepăsare: de când aveţi staţia de trăsuri? 

— O avem din tată în fiu, de mai bine de o sută de ani. 

— Şi nu merge? 

— Oh! mai deloc, de când cu afurisitele alea de trenuri. 
La un an dacă trece vreo diligentă. 

— Dar curieri? 

— Din când în când. Acum cincisprezece zile a trecut 
unul, care spunea că se duce în Germania şi că se va 
întoarce pe la sfârşitul lunii. Până la Melun i-am dat calul pe 
care-l aveam mai bun. 

— Câţi cai ai? 

— Trei. 

— Sunt buni? 

— Astă seară nu sunt buni de nimic. Doi din ei au fost la 
Melun şi s-au întors rupţi de oboseala. Pe ai treilea de-abia 
l-au scos de la căruţă. Dacă se va întâmpla să vină astă 


seară curierul pe care îl aşteptăm mi se pare că o să facă pe 
jos drumul la Paris. 

— Ei! orăşene, zise în momentul acela hangiţa, vrei să 
mănânci cu noi? 

— De ce nu? 

— Atunci poftiţi la masă. 

Omul cu barbă roşie nu aşteptă să fie invitat de două ori. 
El se aşeză la masă între hangiu şi nevasta lui, mâncă cu 
poftă, îşi goli cu şi mai mare poftă sticla cu vin, îşi bău 
cafeaua şi se întoarse lângă sobă, unde îşi aprinse pipa. 

— Mă culc aici, zise el; numai să mă sculaţi mâine de 
dimineaţă de tot. 

Pe când vorbea astfel se auzi pe şosea galopul unui cal. 

— Drace! asta ar lipsi, să fie curierul. 

— Hei! poşta! strigă o voce de afară. 

Servitoarea hanului se duse să deschidă. 

— El este! murmură hangiul consternat. 

— Iute! daţi-mi un cal! zise curierul. 

— N-am nici un cal, răspunse hangiul. 

— Cum n-ai nici un cal? 

— N-am. Adică am, dar sunt obosiţi. 

— Cu toate astea eu trebuie să ajung astă seară la Paris. 

— Culcă-te mai bine aici şi vei pleca mâine dimineaţă, tot 
una e. 

— Nu, nu, trebuie să plec acum. 

— Ascultă, zise omul cu barba roşie, sculându-se de 
lângă sobă şi apropiindu-se de curier, dacă îmi dai zece 
franci te duc eu la Paris. 

— Ai un cal? 

— Şi ce cal!... şi cu o trăsurică de ţi-e mai mare dragul. 

— Primesc, zise curierul; plecăm numaidecât. 

— Înainte de două noaptea suntem la barieră. Hei!... 
fetiţo, adăugă vizitiul cu vocea lui răguşită, dă şase 
kilograme de ovăz pentru cal şi du-l la trăsură. 

Capitolul LXVII. 


Curierul era un bărbat de vrei patruzeci şi cinci de ani, 
înalt, robust, cu faţa bronzată. El intră în han cu mersul 
greoi, ca un om care a făcut călare un drum lung şi care s-a 
dezobişnuit să meargă pe jos. Căzu pe un scaun lângă sobă 
în faţa omului cu barba roşie, care se aşezase la locul său. 
Îşi scoase şapca şi se aşeză călare pe scaun. Apoi se uită la 
omul care se oferise să-l conducă la Paris şi îi zise: 

— Aşadar, ai un cal? 

— Da ce cal, un normand care face cinci leghe pe oră, 
răspunse vizitiul. 

— Şi o trăsură? 

— O minune de trăsură, pe care ar putea-o trage şi un 
copil. 

— Îmi convine, repetă curierul. Este atât de multă vreme 
de când n-am mai descălecat de pe cal, încât m-am săturat. 

— Veniţi atât de departe? 

— Din Rusia. 

La auzul acestui cuvânt, toţi cei din han se uitară miraţi 
unul la altul. 

— Glumeşti! zise omul cu barba roşie. 

— Pe cinstea mea! răspunse curierul. 

Şi arătând o geantă de piele neagră pe care o purta 
după găt, zise: 

— Cine şi-ar putea închipui că am făcut drumul acosta 
pentru două hârtiuţe. 

— Bilete de Bancă? 

Omul cu barba roşie îşi luă un aer naiv. Curierul ridică 
din umeri. 

— Oh! nu, zise el, ceva mai de valoare decât asta. Aceste 
două hârtii, adică aceste două scrisori pe care le am, nu pot 
folosi nimănui, doar aceluia care m-a trimis după ele, din 
cât îmi dau seama, îi sunt de mare folos. 

— Asta e treaba lui, zise barbă roşie. 

Şi întorcându-se spre hangiu: 

— Dă-ne o oală cu vin, zise el; mi-e sete al dracului. 


Oala cu vin fu adusă curierului care dădu un pahar şi 
viitorului său conducător. 

— Orăşene, zise servitoarea intrând, calul dumitale a 
mâncat ovăzul. 

— Ai pus hamurile pe el? 

— Da. 

— Pune-l la trăsură, fetiţo. 

Şi aruncă pe masă cinci franci pentru a-şi plăti 
consumaţia, adăugând: 

— Îmi daţi voie să fac şi eu cinste? îl întrebă pe curier. 

— Cu plăcere. 

În timp ce calul era înhămat la trăsurică, curierul şi 
barbă roşie ciocniră câteva pahare cu vin. 

— Să mergem, zise barbă roşie, a cărui voce răguşită 
părea că devine mai limpede în urma băuturii. Şi dacă vă 
duc la Paris într-o oră şi jumătate, cred că veţi fi mai 
generos. 

— Oh! lasă că nu plătesc de la mine, aşa că n-am nici un 
motiv să fac pe zgârcitul. Dacă mergem repede, cele două 
piese pe care mi le-ai cerut vor face pui, îţi voi da patru în 
loc de două. 

— Bravo! exclamă barbă roşie, vom merge ca trenul. 

— Ia taci din gură, orăşene! strigă hangiul pe un ton 
convins, îţi merge rău ori de câte ori vorbeşti de tren. Se 
poate întâmpla să te răstorni pe drum. 

— Aş! Hai să mergem, zise curierul. 

Şi ieşiră în curte, unde îi aştepte trăsurica cu felinarele 
aprinse. 

Hangiul aduse restul omului cu barba roşie, curierul se 
urcă în trăsurică şi se auzi apoi o trosnitură zdravănă de 
bici. Calul apucă drumul Parisului cu iuţeala unuia de cursă. 

Pădurea Senart începe la o depărtare de un sfert de 
leghe la Lieusaint, adică şoseaua intră în pădure aproape 
imediat după ieşirea din sat. 

— Pari foarte obosit, zise barbă roşie în momentul când 
părăseau Lieusaintul. 


— Aşa este, răspunse curierul şi aş vrea să trag un pui 
de somn în astea două ore până la Paris. 

— Întinde-te în trăsură, poţi dormi foarte bine. 

— Nu vreau! zise curierul. Pădurea nu e sigură. 

— Da de unde! zise barbă roşie. Eu umblu de zece ani de 
la Paris la Melun şi de la Melun la Paris, mai cu seamă 
noaptea, şi nu mi s-a întâmplat nimic. Nu am la mine nici un 
cuţit. 

— Eu, zise curierul, descheindu-şi mantaua, sunt mai 
neîncrezător. Am la brâu două pistoale. 

— Şi astea sunt bune, murmură barbă roşie râzând. 

— Nu-i vorbă, că nu prea am ce să apăr cu ele. Aproape 
toţi banii i-am cheltuit pe drum. N-am la mine decât vreo 
doisprezece franci. 

— Asta n-are nici o importanţă pentru cel care vrea să te 
asasineze. Anul trecut, la Paris, a fost omorât un om pentru 
un franc şi jumătate. 

— Nu-i scump... 

Şi curierul începu să râdă. 

— Uită-te la mine, adăugă el; cu toate că sunt obosit, tot 
sunt în stare să mă lupt zdravăn şi să-mi vând scump pielea 
şi cei doisprezece franci pe care îi am. 

— Drace! zise barbă roşie, dacă nu m-ar chema Ilhoma 
Tichu din Melun, negustor de treabă, care nu s-a atins 
niciodată de bunul altuia şi, din contră, dacă aş fi un tâlhar 
de drumul mare, înainte de a mă apropia de dumneata aş 
deschide ochii bine, chiar dacă n-ai avea cele două pistoale 
pe care le ţii la brâu. 

Aceste cuvinte fură pronunţate cu un accent atât de 
sincer şi cu admiraţie atât de naivă pentru statura sa 
măreaţă, încât curierul se simţi măgulit. 

— Sunt un om zdravăn, zise el, şi te asigur că la unul ca 
tine n-aş avea ce face. 

— Asta aşa e, murmură barbă roşie cu umilinţă. 

Şi trase un bici puternic calului său, care, cu toate că 
mergea cu o iuţeală vertiginoasă, în aşa fel încât trăsura, 


trecând prin întunericul acela din pădure, cu felinarele care 
proiectau o lumină roşiatică pe arbori din cele două laturi 
ale şoselei, avea o înfăţişare cu adevărat fantastică. 

— La ce dracu ar putea servi cele două bucățele de 
hârtie de care vorbeai la han şi după care te-a trimis atât de 
departe? 

— Trebuie pentru o căsătorie. 

— E un contract? 

— Nu, mi se pare că aceste două scrisori, care sunt 
foarte vechi, după cum mi-a spus cameristul... 

— Care camerist? 

— Cameristul seniorului rus care avea scrisorile astea şi 
care mi-a spus ceva; mi se pare că scrisorile astea vor 
înlesni căsătoria persoanei care m-a trimis după ele. 

— Ah! 

— Dar, zise curierul, la urma urmelor, asta nu este 
treaba mea. 

— Drace!... strigă barbă roşie, întrerupându-l brusc pe 
curier, iată că mi se stinge felinarul. 

Într-adevăr, lumânarea singurului felinar pe care îl avea 
trăsura se consumase şi totul rămăsese într-un întuneric 
adânc. 

Vizitiul opri calul şi sări jos de pe capră. Apoi deschise 
felinarul, scoase crâmpeiul de lumânare ce mai rămăsese şi 
zise: 

— Stăm prost al dracului pe întunericul ăsta, şi am avea 
mare noroc dacă nevasta mi-ar fi pus în cutia de sub perna 
trăsurii vreo lumânare. 

Vorbind astfel, barbă roşie scoase un chibrit din 
buzunar; îl frecă de pantalon şi-i zise curierului: 

— Te rog, scoală-te puţin, ridică perna, deschide cutia şi 
uită-te înăuntru. 

Bărbatul se sculă, se întoarse cu spatele la capră, ridică 
cu o mână perna şi cu cealaltă apucă bucăţica de piele care 
servea la ridicarea capacului de la cutie. Apoi se aplecă. 
Îngenunche şi înclinându-şi capul, se uită să vadă la lumina 


chibritului dacă se găseşte în cutie vreo lumânare. În 
acelaşi moment însă, cu uşurinţa unei pisici, barbă roşie se 
repezi de pe scara trăsurii, îl apucă de gât pe nenorocitul 
curier şi îi înţepeni capul în marginea cutiei trăsurii. 

— Mi se pare, zise el, că hangiul avea dreptate. [i se 
întâmplă rău când vorbeşti de tren. 

Şi îi înfipse în claviculă pumnalul până la mâner. Din 
exces de precauţie, în momentul în care a înfipt pumnalul, 
barbă roşie apucă imediat cu cealaltă mână pistolul 
încărcat şi pe care îl ţinea sub bluză. Dar a fost de prisos. 
Curierul murise fără să scoată un țipăt, fără să suspine, fără 
măcar să se mişte. Murise ca trăsnit. 

„Ştiam eu bine, murmură barbă roşie, că aici puteam 
face isprava asta fără multă bătaie de cap şi fără să mă 
supere cineva.” 

EI ridică cadavrul, îl întoarse cu spatele ca şi cum ar fi 
stat pe scaun în trăsură, pentru a împiedica hemoragia. 

Apoi luă hârtiuţele, dădu din nou drumul calului pe 
întuneric şi îşi continuă calea ducând cadavrul curierului. 

Ajungând însă în dreptul intersecţiei cu şoseaua mare, 
cu toate că era întuneric, barbă roşie întoarse trăsura la 
dreapta şi intră în pădure. 

„larna trecută am vânat pe aici, îşi zise, şi îmi aduc 
aminte că este prin apropiere un cuptor de var, care îmi va 
ajuta să pot face de nerecunoscut identitatea curierului. 

Pe drum, barbă roşie îl dezbrăcă pe curier de sus până 
jos, nelăsând pe el nici măcar cămaşa. În zece minute îşi 
opri trăsura, luă cadavrul în spinare şi intră cu el în adâncul 
pădurii. La o distanţă de vreo treizeci de paşi de el găsi 
cuptorul de var, cald încă. Barbă roşie băgă în cuptor 
cadavrul având grijă să-l pună cu faţa în jos, pentru ca focul 
să-l poată distruge mai repede. 

„Şi când te gândeşti, îşi zise el râzând, că ultimele 
cuvinte ale acestui nenorocit au fost că nu va avea ce să se 
aleagă de mine. Bietul om...!” 


După această cuvântare funebră, destul de scurtă, barbă 
roşie întoarse trăsura, scoase o lumânare din buzunar, o 
aprinse şi se uită cu băgare de seamă în trăsură pentru a 
vedea dacă nu sunt urme de sânge. Apoi se uita, de 
asemenea la mâinile şi la hainele sale. 

„Pe cinstea mea! îşi zise el, pumnalul meu este subţire ca 
un ac, şi sângele pe care îl produce prin înţepătura lui se 
scurge totdeauna înăuntru. N-au curs decât vreo zece 
picături de sânge şi doctorul care va cerceta cadavrul va 
putea zice foarte bine că a murit din cauza unei apoplexii.” 

Barbă roşie strânse într-un pachet hainele curierului, de 
care agăţă o piatră pe care o găsi pe drum. Avu grijă însă, 
bineînţeles, să pună la o parte sacul de piele cu cele două. 
Scrisori preţioase. Apoi trosni din bici, întoarse calul şi o 
apucă pe drumul Parisului. 

În mai puţin de o oră, trecu Montgeron şi Villneuve Saint 
Georges. După douăzeci de minute, trecu podul din 
Charanton, aruncă în gârlă pachetul cu hainele curierului, 
care din cauza pietroiului agăţat de ele se duseră la fund 
imediat. După alte douăzeci de minute ajunse la barieră şi 
se opri în faţa unui han frecventat de chirigii şi de fel de fel 
de negustori. Trecuse de miezul nopţii. 

— Îngrijeşte de cal, zise el rândaşului care alergă să 
deschidă poarta, păzeşte-l până mă întorc; mă duc până la 
vamă, unde este funcţionar fratele nevestei mele şi care mi 
se pare că este de serviciu în noaptea asta. 

Barbă roşie lăsă calul şi trăsura, se îndreptă spre vamă, 
şi, în loc să întrebe de sănătatea pretinsului său cumnat, 
trecu bariera intrând în Paris, unde se pierdu imediat în 
mulţime. 

După douăsprezece ore, adică a doua zi la prânz, 
domnul marchiz Albert-Frederic-Honore de Chamery urca 
la sir Williams. 

— Bună ziua unchiule, îi zise el; ai dormit bine azi 
noapte? 


„Nu”, răspunse orbul, făcând semn din cap şi 
manifestându-şi bucuria la auzul vocii lui Rocambole. 

— Mă prind că ai fost neliniştit...! 

„Da”. 

— Mult? 

„Da, da”, făcu orbul semn din cap. 

— Adevărul este, zise Rocambole, că m-ai făcut să comit 
o faptă urâtă, unchiule. 

Pe buzele lui sir Williams flutură un surâs. 

— Uiţi că sunt marchizul de Chamery, gentilom 
desăvârşit, a cărui lealitate este cunoscută de toată lumea. 

Sir Williams surâse mai expresiv. 

— Şi îţi poţi închipui că m-a costat puţin... 

Orbul continuă să surâdă. 

— Am jucat un rol nedemn, continuă Rocambole, un rol 
de tâlhar. Marchizul de Chamery, un om la modă, un 
sportman, un viitor mare duce de Spania, a călătorit într-o 
trăsură de rând, a mâncat la aceeaşi masă cu un hangiu, cu 
o servitoare şi cu un rândaş... Brr...! 

Sir Williams se prăpădea de râs în fotoliul său. 

Rocambole continuă: 

— Am băut vin şi am mâncat cartofi cu un curier, m-am 
recomandat lui drept vânzător de fructe din Melun... 

Sir Williams îl întrerupse pe Rocambole cu un gest, luă 
tăbliţa şi scrise: „Ai pus mâna pe scrisori?” 

— Fireşte. 

„Le ai?” 

— Da. lată-le. 

„L-ai ucis pe curier?” 

— Dintr-o lovitură. 

„Cu pistolul?” 

— Nu! pistolul făcea prea mare zgomot. I-am înfipt 
pumnalul în claviculă. 

„Bravo...!” 

— A murit fără să spună un cuvânt, fără să aibă timpul să 
suspine, a murit ca un pui de găină. 


Şi Rocambole povesti punct cu punct asasinatul din 
pădurea Senart. 

— Fac prinsoare, zise el terminând, că peste trei zile 
gazetele juridice vor conţine faptul următor: „O crimă 
groaznică a fost comisă zilele trecute în pădurea Senart. 
Într-un cuptor de var s-a găsit cadavrul unui om cu totul 
desfigurat. 

El a fost găsit cu faţa în jos şi la început s-a crezut că la 
mijloc este un accident. În urma autopsiei însă, s-a 
constatat că este una din cele mai odioase crime. 

Omul acela o fost omorât de o lovitură de pumnal; 
moartea trebuie să fi fost instantanee. 

Asupra cadavrului nu s-a găsit absolut nici o valoare; 
este sigur că motivul asasinatului a fost furtul. 

Cine este omul acesta? 

lată ceea ce nu se ştie încă; să sperăm însă că 
pătrunderea justiţiei etc.” 

Sir Williams îl ascultă pe Rocambole surâzând. 

Acesta din urmă scoase din buzunar cele două scrisori 
venite din Odessa. 

— Înainte de a le arde, zise el, să ţi le citesc, dacă vrei. 

Orbul făcu din cap un semn afirmativ şi Rocambole citi. 

Înainte însă de a termina, orbul îl apucă de braţ cu mâna 
stângă, iar cu dreapta scrise pe tăbliță: „Ar fi mai bine să nu 
arzi scrisorile acestea.” 

Rocambole făcu un gest de uimire. 

Dar orbul sublinie fraza aceasta şi pe figura lui se 
imprimă imediat o expresie poruncitoare. Sir Williams nu 
voia să fie distruse probele de rudenie existente între 
ducele de Château-Mailly şi ducele de Sallandrera. 

Capitolul LXVIII 

— la ascultă unchiule, strigă Rocambole, ce dracu mai ai 
de gând. 

Pe buzele orbului flutură un nou surâs. 

— Cum! continuă Rocambole, m-ai pus să asasinez un om 
ca să punem mâna pe aceste două scrisori şi o dată 


scrisorile intrate în mâna noastră, nu vrei să fie distruse? 

„Nu” 

— Pentru ce? 

Sir Williams scrise: „E bine să le păstrăm. Nu se ştie ce 
se poate întâmpla. Se poate întâmpla foarte bine ca 
domnişoara de Sallandrera să se certe cu tine.” 

Rocambole ridică din umeri. 

„Întâmplarea duce la orice, continuă orbul să scrie. În 
ultimul moment se întâmpla lucruri neprevăzute, cine ştie?” 

— Baţi câmpii unchiule. 

„Cine ştie dacă peste o săptămână, peste două, sau peste 
o lună, totul nu va fi stricat între tine şi domnişoara 
Conception?” 

— Eşti nebun... 

„Atunci domnul de Château-Mailly va plăti cu dragă 
inimă un milion pentru aceste două bucățele de hârtie 
îngălbenită.” 

— Ei!... zise Rocambole, e şi asta o idee unchiule. 

„Vezi bine!” 

— Şi ce trebuie să fac cu aceste două scrisori? 

„Să le păstrezi!” 

— Dar dacă le va găsi cineva la mine? 

„Asta e! scrise sir Williams, ai început să uiţi că eşti...” 

— Adevărat, sunt marchizul de Chamery şi poliţiei nici 
prin gând nu-i va trece să mă bănuiască. 

Rocambole puse în buzunar cele două scrisori. 

— Mai ai să-mi spui ceva? 

„Nu.” 

— N-am nimic de făcut până la întoarcerea domnişoarei 
Conception? 

„Absolut nimic.” 

Rocambole îl părăsi pe sir Williams şi intră în 
apartamentul lui cu intenţia de a ascunde cu grijă cele două 
scrisori. Dar imediat îi veni o idee. 

„Nu trebuie, îşi zise el, nu poţi fi sigur de viaţă de azi pe 
mâine. Se poate întâmpla foarte bine ca mâine să fiu ucis 


într-un duel, după cum se poate întâmpla să-mi cadă vreo 
cărămidă în cap, într-o zi, pe furtună. Se va căuta între 
hârtiile mele şi marchizul de Chamery va fi dezonorat după 
moartea sa. Eu nu vreau asta. Trebuie să le ascund în 
strada Suresnes. Acolo nu se ştie cine este marchizul de 
Chamery şi Rocambole puse din nou în buzunar cele două 
scrisori.” 

Pe când ieşea pentru a-şi pune în siguranţă comoara, se 
întâlni cu Fabien. 

Vicontele veni înaintea cumnatului său cu un surâs 
misterios pe buze. 

— la ascultă! îi zise el încet, ce fel de viaţă duci? 

— Tăcere! răspunse Rocambole. 

— Nu te-am mai văzut de ieri de la prânz... 

— Scumpul meu, zise Rocambole râzând, eu sunt 
contrariul lui Roland de Clayet, el îşi trâmbiţează aventurile 
pe toate potecile, eu le ascund cât pot mai bine pe ale mele. 

— Şi foarte bine faci, răspunse Fabian fără a mai insista. 

Marchizul continuă: 

— Am fost să-l văd pe orbul meu; e sănătos tun. 

— Bietul om! zise Fabian. 

— Şi acum, continuă Rocambole, mă duc la pădure să mă 
plimb puţin. 

— Vii să iei masa cu noi? 

— Cu plăcere! Adio! pe diseară. 

Cei doi tineri se despărţiră şi Rocambole încălecă pentru 
a se duce, după cum spusese, la pădure. 

De fapt trecu prin strada Suresnes. 

Marchizul se întoarse acasă pe la ora patru şi găsi o 
scrisoare din partea domnişoarei Conception. 

În biletul acela scria: „Vă scriu în grabă, prietene, pentru 
a vă spune că am ajuns azi-dimineaţă în Paris, împreună cu 
mama şi cu tata, care sunt tot atât de tăcuţi şi tot atât de 
trişti ca şi la moartea lui don ]Jos6; eu sunt neliniştită, 
tulburată, şi cu toate acestea fericită, căci voi putea să vă 
revăd. 


Prietene, vă rog să nu vă bucuraţi prea mult, căci 
suntem încă departe unul de altul, va trebui să înlăturăm 
multe neajunsuri şi să trecem peste multe piedici. 

Veniţi astă seară... vom mai vorbi. 

Conception.” 

Marchizul luă masa la sora lui, se duse apoi la club unde 
jucă wist şi plecă de acolo la ora douăsprezece fără un sfert 
noaptea. Era ora când trebuia să se întâlnească cu 
Conception. 

Ca şi în rândurile trecute, negrul domnişoarei de 
Sallandrera aştepta la poarta grădinii. Rocambole ştia că 
dacă punctualitatea este politeţea regilor, ea este de 
asemenea şi cea a amorezaţilor. Suna tocmai ora 
douăsprezece când trecu pragul atelierului. Domnişoara de 
Sallandrera stătea într-un fotoliu mare şi era atât de 
emoţionată încât nici nu avu puterea să se ridice la vederea 
lui Rocambole. Acesta înaintă spre ea tăcut, îi luă mâna şi i- 
o sărută, înclinându-se respectuos. 

Timp de câteva minute se uitară unul la altul fără să 
schimbe un cuvânt. În sfârşit, Rocambole păru că-şi 
stăpâneşte o emoție prin care nu trecuse până atunci şi 
zise: 

— Pentru întâia oară, de o lună, astăzi simt că trăiesc; 
până acum n-am trăit decât cu amintirea... 

Conception îi strânse mâna cu nervozitate. 

Rocambole continuă: 

— De când aţi plecat, am socotit zilele; cât timp am 
aşteptat să vă întoarceţi, am numărat orele, şi de când am 
primit scrisoarea dumneavoastră, minutele mi s-au părut 
secole. 

Conception putu în sfârşit să vorbească. 

— Prietenul meu, îi zise ca, căutând să se prefacă 
liniştită, ai suferit mai puţin decât mine. 

— Oh! 

— Eu ţi-am scris. 


— Şi eu, vai! murmură falsul marchiz, nu puteam să-ţi 
scriu, nu este aşa? 

— Oh! tăcerea, zise tânăra tremurând, ce teribil lucru 
este tăcerea! să ştii ce fac şi ce gândesc cei ce sunt departe 
de tine... să te temi de uitarea lor şi câteodată să te întrebi 
dacă nu există încă... şi dacă... poate... 

— Oh! taci Conception, taci! zise Rocambole cu pasiune, 
calomniezi pe omul care murea pentru tine cu surâsul pe 
buze. 

Spaniola suspină. 

— Ştii, zise ea, ca şi cum ar fi vrut să dea o altă 
întorsătură acestei convorbiri pătimaşe, care părea că 
întăreşte pasiunea marchizului, ştii, prietenul meu, că am 
venit la Paris cu inima plină de nelinişte, de groază? 

— Dumneata, Dumnezeule! 

Ea suspină. 

— Ce pericol nou te ameninţă? 

Şi Rocambole îşi scoase pieptul înainte şi adăugă cu un 
accent şi cu un gest cavaleresc: 

— Nu sunt eu aici? 

— Dumneata, prietene, zise Conception, m-ai scăpat de 
don Jose, nu este aşa? 

— Fireşte. 

— Dar... poate... nu mă vei putea scăpa de voinţa tatălui 
meu. 

— Ce vrei să spui? 

— Hei! Doamne! murmură Conception, tata îşi face visuri 
frumoase cu mine. 

— Ce visuri? 

— El vrea să fiu ducesă, el vrea... Vedeţi... de când am 
plecat din Sallandrera, tata nu mai este omul zdrobit de 
durere, care leşina în fiecare moment la înmormântarea lui 
don Jose, tata a redevenit don Paz, ducele de Sallandrera, 
care visează să transmită numele şi titlurile sale unui om 
care să fie egal cu mine prin naştere şi prin avere; orgoliul 
de rasă s-a redeşteptat în el violent, tiranic, orb... 


— Înţeleg, murmură Rocambole, în ochii lui nu voi fi 
niciodată decât un biet gentilom, nedemn de a fi ginerele 
lui. 

— Oh! te rog nu pronunţa cuvântul acesta. 

— Eu nu sunt duce... şi nu sunt nici bogat. 

— Dar te iubesc! exclamă fata cu pasiune. 

Rocambole crezu momentul potrivit să facă pe 
dezinteresatul şi pe generosul: 

— Domnişoară, pătrunde în fundul inimii dumitale, 
întreabă-te cu linişte, cu sânge rece... 

— Ce vrei să spui? 

— Şi întreabă-te dacă în momentul acesta nu te 
determină recunoştinţa să vorbeşti astfel. 

— Crezi una ca asta? Dumnezeule! 

— Cine ştie? poate că te crezi îndatorată faţă de mine, 
fiindcă te-am scăpat. 

— Oh! 

— Conception, te rog, continuă Rocambole cu vocea 
mişcată, gândeşte-te bine. Dacă tatăl dumitale visează să te 
mărite cu un duce... 

— Ah! eşti crud. 

— Uită-mă. 

— Niciodată. 

— Voi încerca şi eu să te uit, continuă falsul marchiz cu o 
emoție din ce în ce mai mare şi dacă nu voi putea... 

Conception dădu un țipăt înăbuşit şi îi întinse amândouă 
mâinile: 

— Ah! zise ea, mă faci să mor când te aud vorbind astfel. 

Rocambole îi luase mâinile şi i le acoperea cu sărutări. 

— Dumnezeule! Dumnezeule! murmură ea, se îndoieşte 
de mine... 

— Conception... 

— Nu-ţi aduci aminte, continuă ea cu elan, că jurământul 
unei Sallandrera este un lucru sfânt, şi că eu mi-am jurat că 
voi fi într-o zi soţia dumitale? 

Şi izbucni în lacrimi. 


Rocambole îngenunche în faţa ei, continuând să-i ţină 
mâinile între ale sale şi schimbară din nou între ei 
jurăminte amoroase; când, după o oră, falsul marchiz ieşi 
din atelier şi traversă din nou grădina palatului condus de 
negru, cei doi iubiţi îşi juraseră de a fugi mai curând la 
capătul lumii, decât să lase să fie vreodată despărțiți. 

„La urma urmelor, murmură Rocambole, în momentul 
când poarta grădinii se închise în urma lui, mă pot lăuda că 
am făcut o conchistă2? frumoasă, şi unchiul sir Williams are 
dreptul să fie mândru de mine... Ela fost viconte adevărat 
şi n-a putut să facă ceva mai mult. Drace! dacă bietul tata 
Nicolo, pe care l-am trimis la spânzurătoare, s-ar putea 
întoarce pe lume, sunt sigur că ar rămâne cu gura căscată. 
Dar văduva Fipart!” 

Pronunţând numele mamei sale adoptive, Rocambole 
scoase din buzunar un portţigaret de piele şi luă din elo 
havană. 

„Un singur lucru îmi lipseşte ca să fiu cu adevărat fericit, 
murmură banditul: puţin foc.” 

Dar ca şi cum cerul ar fi vrut să-i împlinească dorinţa, el 
zări la o depărtare de vreo treizeci de paşi pe bulevardul 
Invalizilor, un punct luminos, care părea că se mişcă. Era 
lanterna unui strângător de zdrenţe. 

„La ora două din noapte nu mai merge să faci pe 
mândrul” se gândi falsul marchiz. 

Şi se duse de-a dreptul la omul acela. Dar nu era un 
bărbat după cum îşi închipuise Rocambole, ci o femeie. 

— Ei! bătrâno, îi zise Rocambole, pot să-mi aprind ţigara 
la felinarul dumitale? 

La auzul acestei voci, strângătoarea de zdrenţe se opri 
numaidecât şi îi scăpă bastonul din mână. 

Rocambole se apropie de bătrână şi lumina lanternei 
căzu direct pe figura lui. 

— Dumnezeule mare! strigă bătrâna cu vocea răguşită 
de băutură, fiul meu! 

Rocambole sări înapoi. 


— Oh! lasă că te cunosc, continuă bătrâna, aruncându-şi 
sacul şi deschizând braţele pentru a-l strânge la piept pe 
marchiz, tu eşti... cu toate că te-ai schimbat... dar chiar tu 
eşti, Rocambole! 

— Eşti nebună, bătrâno! zise falsul marchiz, reluându-şi 
uşorul său accent englezesc. 

— Eu nebună? nu, băiatul meu, tu eşti Rocambole, 
copilul scump al mamei Fipart... 

Şi văduva Fipart, căci ea era, voi să se arunce de gâtul 
lui Rocambole. 

Dar el o respinse cu dispreţ. 

— Îndărăt! beţivă bătrână, zise el! nu te-am văzut 
niciodată... 

— Cum?... cum? zise văduva Fipart cu vocea ei răguşită 
ai început să faci mofturi?... ai devenit mândru şi 
nerecunoscător? 

Rocambole simţi curgându-i sudoarea de pe frunte. 

Strângătoarea de zdrenţe îl recunoscu de-a binelea şi 
era sigur că-l va recunoaşte întotdeauna, oriunde îl va 
întâlni ziua... 

Marchizul înţelese că trebuia să cedeze. 

— Tăcere! zise el încet... vrei să stăm de vorbă? 

— Ah! ai început să mă recunoşti? 

— Fireşte că te recunosc. 

— Vasăzică eşti tot micul Rocambole al mamei Fipart! 
continuă ea cu un accent oribil, pe care se silea să-l facă 
drăgăstos. 

— Tot el. 

Şi Rocambole, schimbându-şi tonul şi atitudinea, nu mai 
stătu pe gânduri şi se aruncă în braţele văduvei Fipart. Dar 
pe când o strângea la piept, îi zise: 

— Vorbeşte încet mamă şi stinge felinarul. 

— Pentru ce? 

— Pentru că mă urmăreşte poliţia. 

— Dar eşti îmbrăcat ca un prinţ. 

— Ce are a face? 


Bătrâna stinse felinarul. 

Rocambole aruncă atunci în jurul lui o privire 
cercetătoare. Noaptea era întunecoasă, iar bulevardul 
pustiu. 

— Hai să mergem acolo, înspre gârlă, să stăm sub pod, 
continuă Rocambole, numai acolo putem vorbi în linişte. 

Şi oferi cu galanterie braţul oribilei bătrâne. 

— Ah! ştiam eu bine, murmură ea cu emoție, că tu eşti 
tot micul Rocambole al mamei Fipart. 

— Da, da, dar vorbeşte încet. 

Şi Rocambole se uită din nou cercetător în jurul său şi o 
târi pe strângătoarea de zdrenţe într-o direcţie opusă 
aceleia unde se găsea trăsura cu servitorii săi. El o duse 
astfel până la podul de la Passy, cobori sub pod şi se aşeză 
alături de ea pe o piatră. 

În jurul lor domnea tăcerea; doar în depărtare se auzea 
zgomotul apei care se izbea de picioarele podului. 
Întunericul era atât de adânc, încât se zăreau, în depărtare, 
felinarele care luminau ambele maluri ale Senei, dincolo de 
podul Concordiei. 

— Acum, zise Rocambole, poţi să vorbeşti. 

— Bine, zise bătrâna, să vorbim. 

— Unde stai? Eu am venit în Paris numai de 
cincisprezece zile şi te-am căutat prin toate părţile, dar nu 
te-am găsit. 

— Adevărat? 

— Auzi vorbă? Puteam eu s-o uit pe mama Fipart? 

— De cinci ani nu te-ai mai gândit la mine. 

— Asta nu e vina mea: am fost la răcoare. 

— Ce? 

— Sau mai bine zis am fost la puşcărie. 

— Ai fost închis? 

— Tocmai! Timp de patru ani am făcut băi de mare, într- 
un oraş care este un fel de colonie a puşcăriaşilor englezi. 

— Ah! englezii ţi-au făcut figura? 

— Da. 


— Şi ţi-ai ispăşit pedeapsa? 

— Mai am încă douăzeci şi şase de ani, dar am şters-o; 
am înotat două leghe şi o navă americană m-a luat pe 
bordul ei ca matelot. 

— Şi de când eşti în Paris? 

— De cincisprezece zile. 

— Ai bani de cheltuială? 

— Puțin, lucrez acum cu doi pungaşi de buzunare, cât să- 
mi învârtesc negoţul. Dar tu? 

— Eu am avut parte numai de nenorociri. După cum vezi 
am ajuns acum strângătoare de zdrenţe. Ah! suspină 
Văduva Fipart, totul mi-a mers pe dos. Mi se pare că sir 
Williams sau, baronul, după cum îi spuneam noi, şi-a pierdut 
limba în ultima bătălie. Cel puţin aşa mi-a spus Venture. 

Rocambole tresări. 

— Cum! zise el, te mai întâlneşti cu Venture? 

— Adeseori. Şi din când în când mai ciocnesc cu elun 
pahar. 

— Unde stai? 

— La Clignancourt. 

— Dar el? 

— În piaţa Belhomme. 

„Drace! mamă, gândi Rocambole, stai prost, dacă eşti în 
relaţii cu Venture şi dacă te-ai întâlnit cu mine astă seară.” 

Apoi zise cu voce tare: 

— Am să vin să te văd. 

— Când? 

— Mâine 

— Sigur? 

— Sigur, până atunci, uite îţi dau doi ludovici. 

— Doi ludovici! strigă văduva Fipart, căreia de multă 
vreme nu-i mai intrase în mână nici o piesă de cinci franci. 
Acum nici regele nu este rudă cu mine. 

Rocambole se prefăcu că se caută în buzunar; dar luând 
în mână cele două piese de aur, trase cu urechea la 
zgomotele vagi şi depărtate care ajungeau până la el. Apoi, 


pe când văduva Fipart întindea mâna cu lăcomie şi primea 
cei doi ludovici, Rocambole se simţi cuprins de un sentiment 
de dragoste filială. 

— Dragă mamă! zise el, şi îşi încolăci braţele în jurul 
gâtului murmurând: Te ador... 

— Mă înăbuş! zise ea. 

— Adică te sugrum! răspunse el. 

Şi cele două mâini ale lui Rocambole cuprinseră ca într- 
un cerc de fier gâtul văduvei Fipart, şi strânseră... 
strânseră... din ce în ce mai puternic... 

Bătrâna încercă să se zbată, dar Rocambole avea muşchi 
de fier. 

— Ah! m-ai recunoscut, zise el, şi îl vezi încă pe Venture. 

Văduva Fipart se mai zbătu câtva timp, apoi mişcările ei 
convulsive se răriră din ce în ce şi sfârşi prin a rămâne 
inertă. 

Rocambole o împinse atunci cu putere şi o aruncă în 
Sena. Valurile târâră cadavrul spre Saint-Cloud, iar 
marchizul de Chamery se întoarse la trăsura sa. 


SFÂRŞIT 


1 Mică ambarcaţiune rudimentară cu pânze, folosită în 
bazinul de vest al Oceanului Pacific. [cuvânt de origine 
malaieză]. 

2 Femeie cucerită, sedusă.