Ponson du Terrail — [Rocambole 3 Intrigile] 02 Moartea salbaticului

DP aa _ 4 V a r -d 
100300 OU Larei 


b- 


2) 5.2 Moarteaysălbati ului; sa k 


Ponson du Terrail 


Rocarm 
bole 


Ciclul „Dramele Parisului” 
SERIA A III-A 
INTRIGILE LUI ROCAMBOLE 
Episodul ll 
MOARTEA SĂLBATICULUI 
(La mort de sauvage) 


2 


— Moartea sălbaticului — 


Ye Versiune electronică: 
| V2.0 


MOARTEA SĂLBATICULUI 
(La mort de sauvage) 


— Ponson du Terrail — 


Capitolul | 


A doua zi după întrevederea lui Rocambole cu Conception 
şi, prin urmare, după sosirea ducelui de Sallandrera la Paris, 
ducele de Château-Mailly îl văzu, când se deşteptă dimineaţa, 
pe Zampa stând la căpătâiul patului său. 

Zampa avea un aer misterios şi plin de umilinţă, care îl 
intrigă pe tânărul duce. 

— Ce faci tu acolo? întrebă el. 

— Aştept să vă deşteptaţi, domnule duce. 

— Pentru ce? nu sun eu când mă trezesc? 

— Aveţi dreptate. 

— Atunci, zise Zampa, dacă îmi daţi voie să vorbesc... 

— Vorbeşte!... 

— Şi dacă îmi veţi permite un lucru... 

— Anume? 

— Acela de a uita un moment că eu sunt în serviciul 
senioriei voastre şi prin urmare valetul dumneavoastră; poate 
că voi putea să mă exprim mai bine astfel. 

— la spune! zise ducele. 

— Mă veţi ierta dacă ştiu oarecari amănunte... 

— Ce anume ştii? 

— Am fost zece ani în serviciul răposatului don José. 

— Ştiu. 

— Şi bietul meu stăpân, zise Zampa, părând că se 
emoţionează, binevoia din când în când să-mi spună şi mie 
câte ceva din secretele sale. 

— Te cred cât se poate de demn pentru un lucru ca acesta. 

— A mers până acolo cu încrederea, încât... 

— Te-a făcut confidentul lui, nu-i aşa? 

— Câteodată. 

— Şi? 

— Şi din cauza aceasta, am reuşit să aflu câteva lucruri 
privitoare la don José, la domnişoara de Sallandrera, vara sa, 
şi la... 

— Şi la cine?... 

— Şi la dumneavoastră, domnule duce. 

— La mine! zise ducele tresărind. 

— Don Jose, urmă portughezul, nu o iubea pe domnişoara 


4 


— Moartea sălbaticului — 


Conception... 

— Ah! crezi? 

— Dar el voia s-o ia în căsătorie numai pentru titlu şi avere. 

— Înţeleg. 

— Dar, în schimb, domnişoara Conception îl ura de moarte. 

Cuvântul acesta îl făcu pe duce să tresară de bucurie. 

— Pentru ce? întrebă el. 

Zampa crezu de cuviinţă să facă pe încurcatul. 

— Drace! zise el după un moment de ezitare, pentru că mai 
întâi ea îl iubea pe fratele lui don José. 

— Pe don Pedro? 

— Da. 

— Şi... apoi? 

— Pe urmă, pentru că, încetând să-l mai iubească pe don 
Pedro, ea se amorezase poate de altul. 

Aceste din urmă cuvinte, îl făcură pe duce să tresară 
simțind o emoție stranie, necunoscută. 

— Şi... pe cine altul? întrebă el tremurând... 

— Nu ştiu... dar... poate... 

— Spune! zise ducele cu nerăbdare. 

— Nu pot să-i pronunţ numele, dar pot să povestesc 
domnului duce, câteva amănunte... 

— Povesteşte... 

Ducele era curios şi părea că viaţa sa atârna de spusele lui 
Zampa. 

— Într-o seară, sunt aproape şase luni de atunci, don José 
mă trimise la palatul de Sallandrera, reluă lacheul. Duceam o 
scrisoare ducelui. Senioria sa era singur cu domnişoara 
Conception. Din anticamera care preceda cabinetul său, a 
cărui uşă era deschisă şi în care am rămas cinci minute, am 
putut să aud următoarele cuvinte: „Copila mea, zicea ducele, 
frumuseţea ta mă pune într-o mare încurcătură. Contesa 
Artoff, care a plecat acum de aici, a venit să-mi ceară mâna ta 
pentru tânărul duce de Château-Mailly.” Acest nume şi aceste 
cuvinte au aţâţat curiozitatea mea. 

— Şi?... întrebă ducele. 

— M-am uitat prin crăpătura uşii şi am văzut că domnişoara 
Conception se făcuse foarte roşie. 

— Ah! murmură ducele, a cărui inimă începu să bată cu 
violenţă. Şi ce a răspuns ea? 

— Nimic. Ducele a continuat: „Familia de Château-Mailly e 


— Ponson du Terrail — 


foarte nobilă, are o avere mare; şi, am făcut o mare prostie că 
l-am refuzat; dar vezi bine că nu puteam să fac altfel”. 

— Şi? întrebă ducele cu emotie, domnişoara de 
Sallandrera?... 

— N-a răspuns nimic, dar mi s-a părut că a suspinat şi din 
roşie cum era, a îngălbenit deodată. 

Ducele tremura şi-l privi pe valet. 

— Bagă de seamă! îi zise el, dacă îmi spui palavre, dacă mă 
minţi... 

— Vă spun adevărul. E o lună de când am cerut 
domnişoarei Conception o scrisoare de recomandare pentru 
dumneavoastră... 

— Ah! tu i-ai cerut-o? 

Un surâs uşor flutură pe buzele portughezului. 

— Am ghicit sau am crezut că ghicesc, zise el şi apoi eram 
aproape sigur că domnişoara Conception nu-mi va refuza 
scrisoarea şi de altfel, dumneavoastră, cu o asemenea 
recomandare, m-aţi fi văzut cu alţi ochi... 

— Într-adevăr, socoteala ta a fost bună, zise ducele. Şi pe 
urmă? 

— Când am pronunţat numele dumneavoastră, zicând că 
vreau să intru în serviciul dumneavoastră, domnişoara 
Conception se făcu roşie din nou; dar nu pronunţă nici un 
cuvânt şi îmi dădu numaidecât scrisoarea cerută. 

— Ei bine? zise domnul Château-Mailly. 

— Ei bine! răspunse Zampa, cu un aer şiret, am conchis că 
domnul duce ar fi putut să fie acela pe care domnişoara... 

— Taci din gură! zise tânărul cu bruscheţe. 

—  lertaţi-mă! zise Zampa. Domnul duce îmi va permite 
poate un ultim cuvânt... 

— Spune! 

— Don Jose a murit. 

— Ştiu. 

— Domnişoara Conception vrea să se mărite. 

— Ştiu şi asta. 

— Şi fiindcă s-a întors... 

Ducele sări din pat. 

— A sosit? zise el, ea a sosit? 

— leri de dimineaţă. 

— Cu tatăl său? 

— Cu domnul duce şi doamna ducesă. 

Noutatea aceasta îl făcu pe domnul de Château-Mailly să se 


6 


— Moartea sălbaticului — 


tulbure. Se ridică repede şi se îmbrăcă, ca şi cum ar fi vrut să 
plece imediat. Dar această nerăbdare înfrigurată fu de scurtă 
durată, raţiunea îi veni numaidecât, şi se mulţumi să-i zică 
liniştit lui Zampa: 

— De unde ştii că ducele de Sallandrera s-a întors?... 

— Am aflat ieri seară de la cameristul său. 

— Ah!... 

— Şi credeam că domnul duce nu s-ar supăra dacă ar auzi 
această noutate. 

— Bine, zise tânărul cu asprime. Lasă-mă! 

Zampa ieşi, fără să spună un cuvânt. Apoi domnul de 
Château-Mailly se aşeză la biroul său, îşi luă capul între mâini 
şi începu să se gândească. 

„Dumnezeule! murmură el după un moment de tăcere, 
dacă valetul acesta ar spune adevărul! dacă... ea mă 
iubeşte... Dumnezeule!...” 

Ducele luă un condei, şi cu mâna tremurătoare, scrise 
următoarea scrisoare adresată ducelui de Sallandrera: 


„Domnule duce, 

În momentul când vă scriu, cred că doamna contesă Artoff 
v-a vorbit de interesul şi importanța mare ce o pun în 
întrevederea cu dumneavoastră Legăturile de strânsă 
rudenie, ce-mi par că ne unesc, mă fac să sper în bunăvoința 
dumneavoastră şi aş fi fericit dacă aţi voi să mă primiți. 

Al dumneavoastră supus şi respectuos 

Ducele de Château-Mailly. ” 


După ce scrise şi închise scrisoarea, sună. 

— Zampa, zise el cameristului său, du-te cu biletul acesta la 
palatul de Sallandrera şi adu-mi răspunsul. 

— Da, domnule duce. 

Valetul luă scrisoarea şi făcu un pas spre uşă. 

— la trăsura sau unul din caii mei, ca să te duci mai iute. 

Zampa făcu un semn din cap şi plecă. 

Cum ducele de Château-Mailly pleca de obicei dimineaţa, 
avea totdeauna, câte nouăsprezece ore iarna şi şaptesprezece 
ore vara, un cal înşeuat în curte. 

— Din ordinul domnului duce, zise Zampa, care luă calul din 
mâinile rândaşului şi sări pe el cu uşurinţă. 

Palatul ducelui, după cum se ştie, era situat în piaţa 


— Ponson du Terrail — 


Beauveau. 

Zampa se îndreptă în galop spre strada Saint-Honoré 
făcând să pară că merge prin strada Royale, pentru a ajunge 
în urmă în piaţa Ludovic al XV-lea şi pe malul stâng ai Senei. 
Dar, ajungând în strada Madeleine se întoarse brusc la stânga 
şi alergă în strada Suresnes. 

Rocambole îl aştepta îmbrăcat în haina sa poloneză. 

Zampa îi întinse scrisoarea, Rocambole o deschise cu 
îndemânarea sa obişnuită şi îi citi conţinutul. Apoi îi spuse lui 
Zampa să-i povestească conversaţia cu ducele. 

— Ce trebuie să fac? zise Zampa. 

— Să urmăreşti punct cu punct instrucţiunile de ieri. 

— Scrisoarea aceasta nu schimbă nimic? 

— Absolut nimic. Numai... 

Rocambole păru că se gândeşte. 

— Ştii, zise el unde pune ducele acel faimos caiet pe care 
mi l-ai adus într-o seară şi care este scris de mâna rudei sale 
din Rusia, colonelul Château-Mailly? 

— Şi, întrerupse Zampa, prin care îi spune că e un 
Sallandrera? 

— Întocmai. 

— Când mi l-aţi înapoiat, l-am pus în birou, de unde l-am 
luat. 

— E tot acolo? 

— Nu. 

— Atunci unde e? 

— Domnul duce l-a închis într-o lădiţă de lemn de santal, 
care conţine şi alte hârtii de valoare, bilete de bancă şi 
acţiuni. 

— Şi lădiţa aceasta e tot în birou? 

— Nu. 

— Unde a pus-o? 

— Pe o masă care serveşte ducelui şi care e lângă sobă, în 
cabinetul său. 

— Foarte bine, zise Rocambole. 

El rămase gânditor un moment. 

— Şi lădiţa aceasta rămâne de obicei acolo? întrebă el. 

— Câteodată. Alteori ducele o închide în birou. Dar acum e 
pe masă şi ducele e foarte agitat pentru a se mai ocupa de ea. 

— Ai o cheie dublă de la lădiţa aceasta? 

— Fireşte. 

— De minune! 


— Moartea sălbaticului — 


— Ce trebuie să fac? 

— Du-te întâi să duci scrisoarea aceasta şi te aruncă la 
picioarele domnişoarei Conception. Ştii pentru ce? 

— Bine. Pe urmă? 

— Pe urmă îmi vei aduce scrisoarea pe care ducele de 
Sallandrera ţi-o va da către ducele de Château-Mailly. Pleacă! 

Portughezul părăsi pe Rocambole, se urcă pe cal şi zbură ca 
o săgeată până la palatul de Sallandrera, lăsându-l pe 
Rocambole adâncit într-o meditaţie profundă. Zampa întrebă 
dacă ducele se sculase, apoi, cum i se spusese că ducele se 
culcase târziu şi probabil dormea încă, îl rugă pe un valet să 
urce până la domnişoara Conception şi s-o întrebe dacă voia 
să-l primească. 

Conception se culcase mult mai târziu ca tatăl său, dar 
dormise rău şi se sculase dis de dimineaţă. 

Ea fu aşa de mirată, când se anunţă vizita lui Zampa, care 
insistă să fie primit, încât porunci cameristei sale să-l 
introducă. Conception avusese totdeauna un fel de aversiune 
pentru Zampa. Ea îl considera ca făcând parte cu trup şi suflet 
din don José, şi de aceea simţea o repulsie când îl vedea că se 
apropie de dânsa. Dar un sentiment de curiozitate îi domină 
respingerea pe care i-o inspira şi îl primi. 

Zampa intră umil şi târâtor ca totdeauna şi o salută adânc 
pe domnişoara Conception. Apoi se uită la cameristă. 

Tânăra înţelese că Zampa dorea să fie singur cu ea. 
Conception făcu semn cameristei să iasă. 

— Domnişoară, zise Zampa, când se găsi singur în faţa 
tinerei fete, sunt un mare vinovat, urmărit de remuşcări, şi vin 
să implor mila şi iertarea dumneavoastră. 

Zampa căzu în genunchi. 

— Ce crimă ai comis Zampa? întrebă tânăra fată. 

— V-am trădat domnişoară. 

— M-ai... trădat? 

— Da, zise el cu umilinţă. 

— Cum ai putut? întrebă ea cu demnitate... ai fost vreodată 
în serviciul meu? 

— Serveam pe don José. 

— Ei bine? 

— Don Jose m-a făcut spionul dumneavoastră. 

— Ah!... zise ea cu dispreţ. 

— Eram devotat stăpânului meu, urmă Zampa şi m-aş fi 


9 


— Ponson du Terrail — 


lăsat să fiu ciopârţit, pentru el; tot ce-mi poruncea, 
îndeplineam orbește. 

— Şi tu m-ai... spionat? 

— Dacă îmi permiteţi vă voi explica cum... 

— Spune, zise Conception. 

— Don Jose ştia că dumneavoastră nu-l iubiţi, şi erați 
binevoitoare față de el numai pentru a vă supune tatălui 
dumneavoastră... 

— Ei şi? zise tânăra fată. 

— El ştia, sau credea că ghiceşte că dumneavoastră iubiţi... 
pe un altul... 

Conception tresări, se ridică şi-l măsură cu dispreţ de sus 
până jos pe Zampa. 

— Don Jose, continuă valetul, mă însărcinase să mă 
învârtesc seara, împrejurul palatului... 

Tânăra fată se făcu palidă. 

— El era încredinţat că dacă dumneavoastră nu-l iubiţi, 
atunci domnul de Château-Mailly era favoritul. 

— Nu-i adevărat! zise repede Conception. 

— Or, continuă portughezul, într-o seară, pe când eram pe 
bulevardul Invalizilor... 

El se opri; Conception începu să tremure. 

Zampa urmă: 

— Un om cobori dintr-o trăsură, către chei, o luă pe jos pe 
bulevard, şi se opri la portiţa grădinii palatului. Negrul 
dumneavoastră îl aşteptă. 

— Mizerabile! exclamă Conception, taci! 

— Dacă domnişoara vrea să mă asculte până la capăt, 
poate mă va ierta... 

— Pe urmă? zise Conception tremurând încă. 

— Am văzut un om intrând şi ieşind după o oră şi... 

— ŞI... l-ai recunoscut? 

— Nu. Nu era domnul de Château-Mailly, nu-l cunoşteam. 

Conception respiră. 

— A doua zi, urmă Zampa, am raportat faptul lui don José. 

— Şi don José? 

— Don Jose mi-a zis: „Ei bine, care va să zică nu era 
ducele... ducele pe care-l urăsc din tot sufletul. Mai bine aş 
suferi rivalitatea lumii întregi decât pe a sa”. 

— Şi, întrebă Conception, n-ai căutat să afli... 

— Cine era acest om? 

— Da, bâlbâi Conception. 


10 


— Moartea sălbaticului — 


— Nu domnişoară, căci don Jose a fost asasinat chiar în ziua 
aceea. Dar... 

Aici Zampa păru că ezită. 

— Vorbeşte, porunci Conception, care începuse să se 
liniştească. 

— Dar, zise Zampa, părând că o face cu o mare sforţare 
asupra lui însuşi, ştiu cine l-a asasinat pe bietul meu stăpân... 

Conception se făcu galbenă ca ceara. 

— Şi am jurat să-l răzbun! 

Domnişoara de Sallandrera credea că pământul se deschide 
sub ea, şi era cât pe ce să cadă. Aşadar, lacheul acesta 
cunoştea secretul ei? 

— Acela care a pus la cale asasinarea lui don Jose, urmă 
Zampa, este domnul de Château-Mailly. 

— Ei! exclamă Conception. 

„Nu e adevărat”, fu gata să strige, dar vorbind astfel nu se 
trăda ea singură? Nu-i mărturisea astfel lui Zampa că îl 
cunoştea pe adevăratul asasin al lui don Jose? Lăsă deci capul 
în jos şi tăcu. 

— Din ziua când am avut proba pe care v-am spus-o şi 
dumneavoastră, termină Zampa, n-am avut alt scop, altă 
dorinţă, decât să-l răzbun pe stăpânul meul!... Şi de aceea 
domnişoară, am căzut în genunchi la picioarele 
dumneavoastră, rugându-vă... 

Conception îi porunci lui Zampa să se ridice. 

— Nu înţeleg, zise ea, dacă eşti nebun, Zampa, şi nu înţeleg 
ce iertare pot să-ţi dau... Nu m-ai trădat niciodată, l-ai servit 
doar pe don José. 

— Nu, zise Zampa, dar am îndrăznit să falsific scrisul 
dumneavoastră. 

— Scrisul meul!... 

— Şi m-am dus la domnul Château-Mailly cu o pretinsă 
scrisoare de la dumneavoastră. 

— Cum! pentru ce? În ce scop? întrebă repede Conception. 

— In scopul de a intra în serviciul său. 

— Şi... te-a luat? 

— Sunt cameristul său. 

O scânteie de indignare trecu în privirea mândrei spaniole. 
Un moment vru să-l dea afară pe omul acesta şi să-i zică: 

„leşi! am să fac ca ducele să te dea afară”. 

Dar se abţinu. 


11 


— Ponson du Terrail — 


„Oare Zampa nu cunoştea secretul ei, nu văzuse el intrând 
un om seara prin portiţa grădinilor palatului? Un om pe care 
negrul său îl luase de mână, şi care, fără îndoială, era aşteptat 
de ea?” 

Conception întâi nu răspunse nimic, apoi se uită la Zampa 
şi îi zise: 

— Bine, nu voi spune nimic ducelui dar ce zici tu că vrei să 
faci la el? 

— Să-l răzbun pe don Jose. 

— Cum? 

— Împiedicându-l să obţină mâna dumneavoastră. 

— Tot se mai gândeşte la asta? zise Conception, care 
începu iar să tremure. 

— Mai mult ca oricând! zise Zampa. 

Conception se înfioră până în măduva oaselor. 


Capitolul Il 


Zampa urmă: 

— Ducele de Château-Mailly se gândeşte mai mult ca 
oricând să obţină mâna dumneavoastră; şi dacă aş îndrăzni să 
spun... 

— Îndrăzneşte, zise Conception cu o energie subită. 

— AŞ putea să arăt cu uşurinţă care este infamia acestui 
om. 

Conception îl privi pe Zampa cu un fel de stupiditate. 

„Cum ar putea ducele de Château-Mailly să fie un infam?” 

Dar banditul ştia să dea fizionomiei sale o astfel de 
sinceritate şi de bună credinţă, încât tânăra fată îl crezu. 

El continuă: 

— În numele cerului, domnişoară, binevoiţi să mă ascultați 
până la sfârşit. 

— Vorbeşte, zise Conception. 

— Contesa Artoff şi ducele de Château-Mailly s-au înţeles, 
acum opt zile, să găsească un mijloc de a ajunge din nou la 
dumneavoastră. 

— Contesa Artoff? 

— Ah! zise Zampa, înaintea catastrofei. 

— Ce catastrofă? 

— Într-adevăr, urmă Zampa, domnişoara nu e decât de ieri 
la Paris şi nu ştie ce s-a întâmplat. 


12 


— Moartea sălbaticului — 


— Ei bine, ce s-a întâmplat? întrebă Conception. 
— Contele ştia tot. 


— Ce... tot? 
— Purtarea femeii sale, aventurile cu domnul Roland de 
Clayet... 


Aceste cuvinte o uimiră şi mai mult pe Conception. 

— A urmat un duel. 

— Un duel!... 

— Adică contele Artoff a înnebunit pe teren, atât de mult îşi 
iubea soţia, pe când ea, după cum vedeţi, nu-l iubea deloc, şi 
duelul nu s-a mai făcut. 

— Dar e înspăimântător! exclamă tânăra fată, care, până 
atunci, avusese cea mai bună părere despre Baccarat. 

— Oh! aşteptaţi, zise Zampa, să vedeţi... Mi se pare că 
doamna contesă şi cu ducele erau foarte intimi... Era natural, 
ducele şi contesa erau de asemenea amici intimi. Contesa, ca 
o prietenă bună ce era, voia să-l însoare pe duce... Dar să 
vedeţi... 

Şi Zampa făcu o pauză. 

— Pe urmă? zise Conception cu nerăbdare. 

— Ducele era într-o seară acasă, pe la ora opt sau zece, 
când sosi contesa, singură, bine voalată, îmbrobodită cu un 
şal mare. Eram în camera vecină cu cabinetul de fumat al 
ducelui şi am putut să aud conversaţia lor. 

— Ah! ce ziceau? 

— Contesa se aruncă fără jenă pe o canapea, îl lăsă pe 
duce să-i ia mâinile şi îi zise: 

„— Dragul meu, azi dimineaţă mi-a venit o idee destul de 
nostimă.” 

„— Ce idee?” întrebă ducele. 

„— Ideea de a te face mare duce de Spania.” 

„— Bun! tu ai mai avut această idee, dar vezi că n-am 
reuşit.” 

„— Dar don José trăia.” 

„— E adevărat.” 

„— Acum e mort, şi graţie mie afacerea va merge de 
minune.” 

„— Să vedem ideea. ,„ 

„— Tu ai rude în Rusia: unul este vecin cu contele. Să ne 
imaginăm o scrisorică ca venind din partea unchiului tău, în 
care îţi dezvăluie un pretins mister de familie, probându-ţi 


13 


— Ponson du Terrail — 


limpede ca lumina zilei că tu ai avea dreptul să te numeşti 
Sallandrera, ca şi tatăl lui Conception.” 

„— Dar asta e absurd! strigă ducele.” 

„— Nicidecum. Am inventat o poveste nostimă”. Ea se 
aplecă la urechea ducelui şi îi vorbi mult timp, dar aşa de 
încet, încât mi-a fost imposibil să aud ceva. Numai după ce 
confidenţa aceasta fu sfârşită, auzii pe duce care zicea: 

„— Mica ta poveste e nostimă, dar va fi greu să găsim 
scrisoarea care nu există.” 

„— Asta e!... vom găsi un plastograf pe care îl vom 
însărcina cu aceasta.” 

În acest moment ducele sună şi nu mai auzii nimic, termină 
Zampa. 

Conception rămase zdrobită şi nu răspunse. 

— Acum, domnişoară, adăugă portughezul, dacă vreţi să 
aveţi încredere în mine, vă jur că îl voi demasca pe ducele de 
Château-Mailly. 

Conception n-avu timpul să răspundă. Camerista intră şi-i 
zise lui Zampa: 

— Excelenţa Sa, domnul duce te aşteaptă, Zampa. 

— E scrisoarea noului meu stăpân pentru domnul de 
Sallandrera, zise Zampa încet tinerei fete şi căruia trebuie să-i 
duc răspunsul. 

Zampa plecă; dar înainte de a ieşi avu timpul să-i şoptească 
lui Conception aceste din urmă cuvinte: 

— Domnişoara mă va mai revedea. 


— Ei bine, bietul meu Zampa, zise ducele, care citise 
scrisoarea adusă de valet, eşti în serviciul domnului de 
Château-Mailly? 

— În mod provizoriu, domnule duce, căci Excelenţa voastră 
ştie bine că... îi aparţin cu trup şi suflet. 

— Voi face ceva pentru tine, răspunse ducele, în amintirea 
bietului meu don José, care te iubea mult. 

Zampa puse mâna la ochi şi se prefăcu că-şi şterge o 
lacrimă închipuită. 

— Dar, zise ducele, nu ştiu ce vrea noul tău stăpân de la 
mine... Nu înţeleg nimic din scrisoarea lui. Dar... du-i 
răspunsul. 

Zampa luă scrisoarea ducelui şi alergă cu ea în strada 
Suresnes. 


14 


— Moartea sălbaticului — 


Rocambole îl aştepta. 
Epistola ducelui fu deschisă prin acelaşi procedeu şi cu 
toate precauţiile pe care le cunoaştem deja, Rocambole citi: 


„Domnule duce, 

N-am primit nici o scrisoare de la contesa Artoff. 

E posibil că dacă mi-a scris, scrisoarea să fi ajuns la 
Sallandrera după plecarea mea şi o să mi-o trimită la Paris. Nu 
ştiu despre ce legătură de rudenie vreţi să-mi vorbiti şi aş fi 
foarte fericit dacă ați binevoi să-mi daţi câteva explicații. 

Vă aştept şi nu ies din casă. 

Al dumneavoastră, 

Ducele de Sallanarera. ” 


Rocambole închise la loc scrisoarea, se gândi un moment şi 
zise: 

— Stăpânul tău s-a îmbrăcat? 

— L-am lăsat în halat. 

— Unde pune cheile de la birou şi de la lădiţă? 

— Ele sunt de obicei în buzunarul pantalonului său când 
plecă, şi pe masa din cabinetul de fumat înainte de a se 
îmbrăca. 

— Foarte bine; am să-ţi dau nişte instrucţiuni. 

— Ascult. 

— Din două lucruri unul: sau ducele se va grăbi să se ducă 
la palatul de Sallandrera şi nu se va gândi deloc să ia cu el 
faimosul memoriu al colonelului, ruda sa, sau va voi să-l ia ca 
un act de convingere. 

— Posibil. 

— Atunci tu şterpeleşti cheile. El le va căuta, nu le va găsi şi 
îşi va zice: „Le voi găsi când mă voi întoarce sau voi sparge 
broasca lădiţei” şi va pleca fără memoriu. 

— Bine. Pe urmă? 

— Pe urmă, după ce va pleca, tu vei deschide lădiţa şi vei 
distruge memoriul. 

— Cum? 

— În foc. 

— ÎI voi arde? 

— Adică vei arde masa, lădiţa şi hârtiile. 

— Şi biletele de bancă? 

— Dobitocule!... strigă omul cu haina poloneză. Le vei pune 


15 


— Ponson du Terrail — 


în buzunarul tău. Oare cenuşa tuturor hârtiilor din lume nu e 
de aceeaşi culoare? 

— Asta îmi ziceam şi eu. 

— Vei provoca un început de incendiu şi vei arunca lădiţa în 
foc. 

— Perfect! am înţeles. 


Ducele de Château-Mailly, înfăşurat în halatul său, se 
plimba cu paşi mari prin cabinetul de fumat, aşteptând cu o 
nespusă nerăbdare întoarcerea lui Zampa. 

În sfârşit, Zampa sosi. Ă 

Ducele rupse plicul scrisorii şi citi. In timp ce ducele citea, 
portughezul se prefăcu că aranjează diferite obiecte pe masă 
şi şterpeli legătura cu chei. Dar ducele nu se gândea nici la 
chei, nici la lădiţă. 

— Repede! zise el, îmbracă-mă Zampa şi spune să înhame 
caii. 

— Domnul duce pleacă? 

— Imediat. 

Zampa deschise fereastra cabinetului de fumat care dădea 
în curte şi strigă: 

— Cupeul domnului duce! 

Apoi îşi îmbrăcă stăpânul, care era nerăbdător ca un copil. 
În mai puţin de un sfert de oră ducele fu îmbrăcat, cobori, se 
aruncă în trăsură şi-i zise vizitiului: 

— Strada Babylone, palatul de Sallandrera. 

„Pe cinstea mea, murmură Zampa, când se găsi singur în 
cabinetul de fumat al stăpânului său, omul cu haina poloneză 
e admirabil! îmi porunceşte să arunc lădiţa în foc şi uită că e 
vară şi soba e plină de pânză de păianjen... Asta e!... pânza 
este uscată şi arde bine... Domnul duce a fumat ţigări de 
dimineaţă, pe urmă a sigilat o scrisoare, un chibrit încă aprins 
a căzut în sobă, pânza s-a aprins, apoi focul s-a întins la covor, 
de acolo la masă, apoi la hârtii. Şi gata”. 

Pe urmă Zampa deschise lădiţa şi răscoli în ea în mod 
conştiincios. Luă faimosul memoriu îl aruncă în sobă, puse în 
buzunar cele douăsprezece bilete de bancă, lăsă acţiunile de 
drum de fier, care nu le-ar fi putut schimba fără să fie prins. 
Apoi închise lădiţa şi o aruncă de asemenea tot acolo. Apoi luă 
un chibrit, dădu foc pânzei de păianjen, precum şi celorlalte 
hârtii răspândite pe masă. 

16 


— Moartea sălbaticului — 


_ Făcând aceasta, ieşi din budoar şi închise uşa zicându-şi: 
„Intr-un sfert de ceas voi striga foc! mă voi duce să chem 
pompierii, căci nu trebuie să las să ardă palatul întreg. E 
asigurat, şi nu vreau să păgubesc societăţile de asigurare”. 


Când ducele de  Château-Mailly sosi la palatul de 
Sallandrera, ducele îl aştepta într-un salon simplu mobilat, 
împodobit cu câteva portrete de familie, aduse din galeria de 
tablouri a vechiului palat din Spania. 

In momentul în care tânărul duce intră, gentilomul castelan 
se ridică cu demnitatea unui adevărat hidalgo, merse spre el 
şi îl salută. Apoi îi arătă un scaun. 

— Binevoiţi să luaţi loc, domnule duce, zise el. 

Domnul de Château-Mailly era foarte mişcat. 

Emoţia aceasta nu scăpă ducelui de Sallandrera, care se 
grăbi să ia cuvântul. 

— Vă cer mii de scuze, domnule duce, zise el, că nu v-am 
vizitat eu întâi, în loc să aştept vizita dumneavoastră; dar 
doliul care îl port atât în mine, cât şi pe mine, îmi interzice, 
pentru un moment cel puţin, să mă arăt în vreun loc. 

— Domnule duce, răspunse domnul de Château-Mailly, era 
de datoria mea să vin să vă văd. 

După ce schimbară aceste două fraze banale, cei doi 
gentilomi se salutară încă o dată. Apoi domnul de Sallandrera 
continuă: 

— Imi vorbeaţi de o scrisoare a contesei Artoff? 

— Da, domnule. 

— Scrisoarea aceasta a ajuns fără îndoială la Sallandrera. 

— Da, acolo v-a fost adresată. 

— Trebuie să fi sosit acolo după plecarea mea. 

— Probabil. 

— Mi se va trimite la Paris, dar sunt sigur că aţi putea să-mi 
spuneţi... 

— Ce conţinea, nu-i aşa? 

— Tocmai, 

— Fără îndoiala, domnule duce. 

Şi domnul de Château-Mailly povesti istoria pe care o ştim 
deja şi care arăta după spusele colonelului de Château-Mailly 
că el făcea parte din familia de Sallandrera în linie directă. 

Ducele asculta înmărmurit. 


17 


— Ponson du Terrail — 


— Dar asta e straniu de tot! strigă el în sfârşit. 

— Straniu, într-adevăr, domnule. 

— Cred că visez. 

— Tot aşa credeam şi eu. 

— Domnule, zise ducele, să mă ferească Dumnezeu să mă 
îndoiesc un singur moment de vorbele dumitale, dar trebuie 
să înţelegi un lucru... 

— Vă ascult, domnule. 

— Sunteţi sigur că nu aţi fost păcălit? 

— Cum!... 

— Cine ştie dacă ruda dumneavoastră, a cărei scrisoare aş 
fi curios să o citesc, n-a vrut să-şi bată joc de dumneata? 

— Domnule, răspunse tânărul om, astă seară, mâine cel 
mult, curierul trimis la Odessa să aducă cele două acte de 
care vă vorbesc se va întoarce la Paris. Cât despre scrisoarea 
rudei mele, vă cer numai zece minute... 

Ducele plecă şi fu condus până la uşă de domnul de 
Sallandrera. 

Tânărul om se sui repede în trăsură şi zise vizitiului. 

— La palat, în galop! 

Apoi murmură în sine: 

„Curios... ducele n-are aerul să mă creadă.” 


După plecarea ducelui de Château-Mailly, don Paëz, ducele 
de Sallandrera, în prada unei emoţii subite, căzu pe un fotoliu. 

„E nemaiauzit, curios, inexplicabil, murmură el. Cum se 
poate să fie adevărat ceea ce spune ducele, când în hârtiile 
noastre de familie, în tradiţiile noastre, nu se menţionează 
nimic de un asemenea eveniment?... Şi dacă ar fi aşa, dacă 
aceste acte ar fi adevărate...” 

La gândul acesta, bătrânul hidalgo se ridică în picioare. 

„Oh! dar atunci, îşi zise el, familia de Sallandrera, numele 
de Sallandrera nu va muri, nu se va stinge, ci va străluci ca o 
stea în mijlocul secolelor. Atunci Conception se va mărita cu 
ducele, trebuie, absolut!” 

Şi cum ducele pronunţă cuvintele acestea cu vocea pe 
jumătate, uşa se deschise şi Conception apăru în prag. 

— Intră, fiica mea, zise ducele pe un ton solemn. 

Tânăra spaniolă tresări de frică văzându-l pe tatăl său cu 
figura aşa de veselă. 

— Vino, urmă ducele, vino şi aşează-te aici lângă mine. 


18 


— Moartea sălbaticului — 


Vreau să-ţi spun o noutate mare, sau cel puţin o speranţă 
mare. 

Conception îl privi mirată. Ducele o luă de mână şi o aşeză 
lângă el pe sofa. 

— Conception, zise el, cât mă vezi de bătrân, am întinerit 
cu douăzeci de ani. 

— Dumneata, tată... 

— Dacă evenimentul prezis se va realiza, dacă nu mă 
înşeală... 

— Atunci! Tata? 

— Atunci! în loc să mor cu sufletul în doliu ca un om care 
vede stingându-i-se rasa, Dumnezeu poate îmi va acorda o 
viaţă lungă şi se va îndura poate, să văd tinerii moştenitori ai 
numelui meu, ieşiţi din tine, şi... 

— Tată, zise Conception, care, fără să ghicească adevărul 
deodată, înţelesese cu toate acestea că ducele îi alesese un 
soţ, uiţi că dumneata eşti cel din urmă din familia de 
Sallandrera şi că... femeile... 

— Te înşeli, copila mea. 

— Eu... mă... înşel? 

Şi Conception începu să tremure privindu-l pe tatăl său cu 
spaimă. 

— Da, zise ducele, există, mi se pare în lume, în Paris un 
om care este un Sallandrera prin nume şi prin rasă, ca tine şi 
ca mine... Acest om, dacă poate să probeze că e de aceeaşi 
origine cu noi, va trebui să fie soţul tău, Conception, trebuie! 

— Tată! 

— Cinstea şi perpetuarea rasei noastre înainte de toate, 
adăugă bătrânul hidalgo cu egoismul despotic al ului sclav 
tradiţiilor sale. 

Conception se simţi slăbită de puteri şi vocea sa 
tremurândă i se opri în gât. În acest moment se auzi zgomotul 
unei trăsuri intrând în galop în curte. După un minut răsunară 
paşii pe scară, apoi în anticameră şi valetul deschise 
amândouă uşile. Un om se arată în prag. 

La vederea acestuia, Conception simţi că ameţeşte. Era 
ducele de Château-Mailly. 

— lată-l!... murmură hidalgo cu un accent de triumf. 

Dar tânărul duce era palid şi desfigurat şi totul în el arăta o 
agitaţie violentă. 


19 


— Ponson du Terrail — 


Capitolul III 


Domnul de Château-Mailly era aşa de palid şi aşa 
desfigurat, încât ducele de Sallandrera presimti numaidecât o 
catastrofă. 

— Dumnezeule! domnul duce, zise el, vi s-a întâmplat 
ceva? 

Ducele salută pe Conception şi simți la vederea ei că tot 
sângele i se îngrămădeşte în inimă. 

Domnul de Sallandrera făcu un semn fiicei sale. Conception 
răspunse la salutul ducelui şi se aşeză pe un scaun la câţiva 
paşi. 

Domnul de Château-Mailly în picioare şi mut în mijlocul 
salonului, părea că aşteaptă să fie întrebat de ducele de 
Sallandrera. 

— Ce ţi s-a întâmplat, domnule duce? întrebă din nou 
domnul de Sallandrera. 

— A ars scrisoarea... de-abia putu să pronunţe domnul de 
Château-Mailly. 

— Aars!... 

— Cu tot ce conţinea lădiţa în care o pusesem. 

— Domnule duce, zise domnul de Sallandrera, binevoiţi de 
vă explicaţi. 

Domnul de Château-Mailly făcu o sforţare, îşi regăsi 
prezenţa de spirit şi zise repede: 

— Scrisoarea colonelului de Château-Mailly era pusă într-o 
lădiţă unde ţineam închise mai multe hârtii de valoare. Lădiţa 
aceasta era pe o masă lângă sobă, în camera de unde am 
plecat înainte să vin aici. La întoarcerea mea am găsit palatul 
plin de soldaţi şi de pompieri. Focul se declanşase chiar în 
odaia aceia unde ţineam lădiţa şi toate obiectele au căzut 
pradă flăcărilor. 

— Dar, în sfârşit, întrebă ducele, focul s-a stins? 

— Da, dar ce-mi pasă! aş fi preferat mai bine să fi ars 
palatul întreg decât... 

Ducele se opri şi îşi şterse fruntea inundată de sudoare. 

— Terminaţi, zise domnul de Sallandrera. 

— Mai bine ar fi ars palatul întreg decât memoriul scris de 
ruda mea, colonelul de Château-Mailly. 

— Cum! strigă ducele, memoriul... 

— A ars!... împreună cu lădiţa în care se găseau câteva 


20 


— Moartea sălbaticului — 


bilete de bancă şi acţiuni industriale... 

Ducele spunea aceasta cu o durere adevărată care-l 
convinse pe domnul de Sallandrera. 

— Atunci, dar, zise hidalgo, consolaţi-vă, scumpul meu 
duce, memoriul rudei dumitale nu este nici scrisoarea 
strămoşului meu, mort de un secol, nici declaraţia episcopului 
din Burgos, mort de asemenea; ruda dumitale trăieşte încă şi 
poate să scrie din nou ceea ce a mai scris odată. 

— Oh! sigur, zise ducele, al cărui piept sălta de bucurie şi 
de orgoliu. De altminteri, curierul trimis la Odessa de contesa 
Artoff nu va întârzia mult timp. Sunt cincisprezece zile de când 
a plecat. 

Domnul de Sallandrera se uită la fiica sa. 

Conception, aşezată în cealaltă extremitate a salonului, era 
palidă, agitată şi sta cu ochii în jos. Nobilul hidalgo socotea 
emoția aceasta foarte naturală şi legitimă faţă de omul care, 
după cum putuse ea să-şi închipuie probabil trebuia să-i fie 
soţ. 

Apoi întinse mâna domnului de Château-Mailly. 

— Domnule duce, zise el, cred că nu e nevoie să spun 
pentru nişte oameni ca noi e destul un singur cuvânt. 

— Cuvântul, îl întrerupse domnul de Château-Mailly, e mai 
bun decât toate chitanţele din lume. 

— Adevărat. Atunci adu-mi acele două scrisori, adăugă el 
încet, ca şi cum n-ar fi vrut să audă Conception. 

El se opri şi privi din nou pe fiica sa. 

Domnişoara de Sallandrera stătea mereu cu ochii în jos, şi 
părea că nu ia în seamă conversaţia tatălui său cu domnul de 
Château-Mailly. 

— Şi?... întrebă domnul de Château-Mailly cu nerăbdare şi 
speranţă. 

— Veţi fi fiul meu, murmură ducele, care puse degetul la 
gură ridicându-se, ca şi cum ar fi vrut să arate domului de 
Château-Mailly că trebuie să plece. 

Tânărul duce înțelese, salută, se înclină înaintea 
domnişoarei Conception, care, ridicând ochii asupra lui, îl 
măsură cu o privire rece aproape batjocoritoare şi plecă. 

Fără îndoială ducele de Sallandrera era să se apropie de 
fiica sa şi să-i facă ceea ce în termeni părinteşti se numeşte o 
morală, dar în acelaşi moment ducesa intră în salon cu o 
doamnă bătrână, cunoscută în lumea pariziană sub numele de 


21 


— Ponson du Terrail — 


baroana de Saint Maxence. 

Baroana era foarte guralivă, foarte bogată, era iniţiatoarea 
mai multor fundații de binefacere şi venea foarte des s-o vadă 
pe ducesa de Sallandrera. 

Sosirea neaşteptată a acestui personaj îl împiedică pe duce 
să mai vorbească de domul de Château-Mailly şi îi permise 
domnişoarei Conception să respire, căci tânăra fată suferea 
grozav de câteva minute. 

Baroana îl copleşi pe duce cu condoleanţele sale asupra 
morţii lui don José; ea păru că se interesează mai mult de 
Conception; apoi, cum Conception rămânea rece şi rezervată, 
conversaţia luă o direcţie cu totul deosebită. Intr-un sfert de 
ceas, guraliva baroană puse familia spaniolă la curent cu toate 
bârfelile din saloanele cele mai cunoscute; vorbi de 
însurătoarea prinţului K..., de înmormântarea mareşalului X..., 
de duelul marchizului napolitan F..., apoi, ca un cronicar care 
îşi cunoaşte meseria şi importanța unei anecdote 
scandaloase, termină mica sa revistă a saloanelor prin istoria 
contelui Artoff. 

— Apropo, zise ea cu tristețe şi cu melancolia unei ipocrite, 
ştiţi că bietul conte Artoff a înnebunit? 

— Ce spuneţi? exclamă ducele. 

— Cum! zise ducesa, contele e nebun? 

— De legat, doamnă. 

— Dar cum? când? 

— Acum opt zile, la ora şapte dimineaţa în pădurea 
Vincennes, în momentul când voia să se bată. 

— Cu cine, Dumnezeule? 

— Cu domnul Roland de Clayet. 

— Cine este acest domn, întrebă ducele. 

— Rivalul său. 

— Rivalul său! Glumiţi, doamnă? exclamă ducesa. 

— Dar, Dumnezeule! răspunse baroana, se cunoaşte că 
veniţi din Spania, căci de aceea nu ştiţi nimic. 

— Dar nu ştim absolut nimic, zise ducele uimit. 

— Ei bine! contesa Artoff, femeia aceea care ne-a cucerit pe 
noi toţi, era o depravată. 

Ducele şi ducesa scoaseră o exclamaţie de mirare; dar 
baroana, uitând poate prezenţa domnişoarei Conception, 
povesti istoria cu toate amănuntele ei, lăsându-i cu gura 
căscată. 

Domnul de Sallandrera părea consternat. 


22 


— Moartea sălbaticului — 


— Doamnă, zise el deodată, în momentul când baroana se 
pregătea să plece, puteţi să-mi spuneţi în ce zi a înnebunit 
contele Artoff? 

— Joia trecută. 

— Azi e joi, se gândi ducele, sunt opt zile de atunci, curios... 

Imediat ce baroana plecă, Conception care rămăsese tăcută 
până atunci, zise ducelui: 

— Tată, domnul de Château-Mailly nu a spus că contesa 
Artoff va scris la Sallandrera? 

— Adevărat, zise ducele, care nu se gândise deloc să o 
întrebe pe fiica sa de unde ştia toate amănuntele acestea. 
Pentru ce această întrebare, copila mea? 

— Dar, răspunse domnişoara de Sallandrera, pentru că e 
ceva curios în toate acestea. 

— Anume ce? 

— E probabil că dacă contesa Artoff ţi-a scris pentru a-ţi 
vorbi de domnul de Château-Mailly, a făcut aceasta înainte de 
joia trecută. Aşadar, sunt nouă zile de când ţi-a scris şi noi am 
părăsit Sallandrera de-abia de cinci zile. Cum ţi se pare că noi 
n-am primit scrisoarea aceasta? 

Ducele tresări la auzul acestei observaţii care se cam 
potrivea cu gândul său, dar uită să o întrebe pe Conception de 
unde ştia atâtea lucruri. 

— Într-adevăr, zise el, curios. 

— E un lucru şi mai curios încă, urmă Conception cu 
gravitate, cum se face că incendiul a izbucnit tocmai în 
momentul când domnul Château-Mailly se întorcea să caute 
scrisoarea şi cum se face că a luat foc tocmai scrisoarea 
aceasta? 

De astă dată domnul de Sallandrera fu cuprins de o 
bănuială. 

— Şi apoi, termină Conception care se ridică să plece, 
gândeşte-te, tată, că, dacă contesa Artoff este într-adevăr 
acea femeie pierdută de care ne-a vorbit doamna de Saint- 
Maxence, apoi micile ei istorii genealogice pe care le aduce 
din Rusia meridională pot să fie nişte simple chinuiri ca şi 
virtutea sa grozavă. 

Şi Conception ieşi, lăsându-l pe ducele de Sallandrera 
zdrobit de aceste din urmă cuvinte. 


23 


— Ponson du Terrail — 


După o oră, negrul domnişoarei Conception de Sallandrera 
punea la poştă următoarea scrisoare, adresată tânărului 
marchiz Albert-Frederic-Honore de Chamery. 

Scrisoarea aceasta, pe care Rocambole o primi la ora cinci 
şi jumătate, în momentul când se întorcea de la pădure, era 
astfel întocmită: 


„Amicul meu, 

Vino astă seară. Un mare pericol ne amenință din nou; un 
înşelător încearcă să fure bunăcredinţa tatălui meu şi să-l 
încredințeze că în vinele acestui escroc curge sângele familiei 
de Sallandrera. 

Dacă nu vii, dacă nu mă sfătuieşti şi nu mă sustii, tatăl meu 
este omul care se supune prejudecăților rasei şi mă va 
sacrifica fără nici o remuşcare. Vino! vino! vino! 

Conception.” 


— Uite! zise Rocambole lui sir Williams, căruia voia să-i 
citească scrisoarea, mi se pare că Zampa şi-a îndeplinit bine 
misiunea. Conception e deja încredințată că Château-Mailly 
este un mizerabil, şi voi căuta să nu îi schimb credinţa. 

Orbul ridică negativ din cap, apoi scrise: 

„Eşti un neghiob nepoate.” 

— Asta e! ce trebuie să fac? 

„Ascultă!” 

Orbul scrise zece rânduri pe tăbliță şi îi dădu lui Rocambole 
să citească. 

Acesta citi, reciti, păru că se gândeşte şi zise: 

— Nu înţeleg nimic; dar în sfârşit, pentru că sunt obişnuit să 
execut ordinele tale fără să le discut, mă voi supune. 

Un surâs de satisfacţie flutură pe buzele lui sir Williams şi 
marchizul îl părăsi pentru a se duce să ia masa la pretinsa sa 
soră, vicontesa Fabien d'Asmolles. 

La miezul nopţii, marchizul era pe bulevardul Invalizilor, îl 
găsi pe negru în pragul portiţei grădinilor, şi îl urmă ca în ajun, 
până în atelierul domnişoarei Conception. De astă dată, 
tânăra fată nu mai rămase nemişcată şi pironită pe scaunul 
său; nu, sângele spaniol se înfierbântase în ea la vederea 
pericolului. 

Rocambole îi văzu ochii scânteind de o energie puternică, 
cu toate că se abţinea, ca să pară liniştită. Ea alergă la el, îi 
luă mâna şi îi surâse. 

24 


— Moartea sălbaticului — 


— Ah! vino! zise ea, să vezi cât sunt de mizerabili oamenii 
în lumea aceasta. 

— Mizerabili! zise el mirat. 

— Da, mizerabili! 

— Dar... spune-mi numele lor? 

— Oh! nu e decât unul... sau mai bine zis o femeie şi un om. 

— Cine e femeia aceasta? 

— Contesa Artoff. 

Conception se aştepta, fără îndoială, să-l audă pe marchiz 
zicând: 

„Ah! nu pronunţa numele acestei creaturi.” 

Dar Rocambole murmură din contră: 

— Şi dumneata o acuzi şi crezi în crima ei? 

— Cum! strigă Conception, dumneata nu crezi, dumneata? 
Te îndoieşti? 

— Da, zise el cu tristeţe; lumea întreagă este adesea 
nedreaptă şi câteodată condamnă un nevinovat. Dar, adăugă 
el, deoarece nu pot să aduc nici o probă în sprijinul celor 
afirmate, spuneţi-mi acum numele acelui om care merită după 
dumneavoastră epitetul de mizerabil. 

— Omul acesta, zise Conception, este ducele de Château- 
Mailly. 

— EI! ducele!? exclamă marchizul, făcând de minune pe 
miratul. 

— Chiar el! ducele de Château-Mailly, repetă Conception cu 
răceală. 

— Dar nu vă mai gândiţi la asta, zise Rocambole; ducele e 
tipul gentilomului perfect şi are sufletul nobil al rasei sale. 

Conception îl întrerupse cu un gest poruncitor. 

Rocambole făcea acest elogiu ducelui de Château-Mailly, 
fără îndoială, din ordinul lui sir Williams. 

Apoi ea îi zise: 

— Ascultă-mă... ascultă-mă fără să mă întrerupi, ascultă-mă 
până la sfârşit. Făgăduieşte-mi... 

— Fie!... spune. 

Conception îi expuse cu naivitate lui Rocambole ceea ce 
acesta ştia mai bine decât ea, adică istoria genealogiei ducelui 
de Château-Mailly, istoria inventată, după cum zicea ea, de 
contesa Artoff, povesti apoi de scrisoarea acesteia din urmă 
pe care ducele de Sallandrera nu o primise încă, precum şi de 
memoriul colonelului Château-Mailly, care se pretindea a fi 


25 


— Ponson du Terrail — 


fost prada focului, chiar în dimineața aceea. 

Ea se opri aici cu recitarea sa, fără să pomenească nimic de 
Zampa, şi îl privi pe interlocutorul său. 

Rocambole păru că ascultă cu multă atenţie şi faţa sa arăta 
pe rând, mirare, surpriză şi o durere adâncă. 

— Dumnezeule! zise el atunci, dar nu văd decât un singur 
lucru, anume că domnul de Château-Mailly este demn să 
obţină mâna dumneavoastră şi titlul lui este sfânt... 

— Dar, strigă Conception întrerupându-l repede, dumneata 
crezi în basmul acesta? 

— Un... basm!... acesta e un basm? 

— Da, zise fata. Ascultă încă şi vei vedea. 

Şi Conception îi povesti lui Rocambole întrevederea sa de 
dimineaţă cu Zampa. Acesta ascultă cu o atenţie încordată. 

Ea se aştepta să-l vadă protestând cu indignare în termenii 
cei mai energici, dar şi de data asta fu înşelată în speranţa ei. 
Rocambole îi zise cu tristeţe, dar liniştit: 

— Cine e Zampa? Un valet. Cine e ducele? Un gentilom. Se 
poate ca valetul să fi spus adevărul; dar şi eu sunt gentilom, 
domnişoară, şi înainte de a crede că un gentilom poate să fie 
un escroc, am nevoie de o mărturie mult mai onorabilă decât 
a unui lacheu. 

Conception tresări şi aruncă o privire plină de mirare lui 
Rocambole. 

— Dar toate acestea ar putea să fie adevărate? strigă ea. 

— Vai! 

— Şi dacă ar fi neadevărat?... dacă într-adevăr ducele ar fi 
un farseur? 

— İl voi demasca! 

— Dar, murmură ea lăsând ochii în jos şi zicând cu o voce 
tremurătoare, dacă valetul a minţit? 

Rocambole îşi duse mâna la frunte, păru că face o sforţare 
grozavă şi îi zise: 

— Uite, ascultă-mă, Conception, dacă ducele a spus 
adevărul, şi dacă e demn de tine, trebuie să te supui tatălui 
tău... 

Fata scoase un țipăt înăbuşit, îşi ascunse capul între mâini 
şi izbucni în lacrimi. 

Atunci marchizul se aplecă spre ea, o sărută pe frunte şi îi 
zise: 

— Adio... pe mâine... voi veni şi mâine... poate îţi voi aduce 
mijlocul să afli adevărul... chiar dacă acest adevăr ar trebui să 


26 


— Moartea sălbaticului — 


fie sentinţa mea de moarte. 
El suspină adânc şi plecă, lăsând-o pe Conception 
cufundată în durerea sa şi plângând cu lacrimi fierbinţi. 


Capitolul IV 


L-am lăsat pe Venture depărtându-se cu precauţie de casa 
lui Murillo „Picior de lemn”, pe care îl spânzurase, după ce mai 
întâi îl strangulase cu intenţia de a face să se creadă că la 
mijloc e o sinucidere. 

Venture trecu frontiera pe jos, mergând repede şi 
fredonând o arie, ca oricare orăşean care vine de la spectacol. 

Se luminase de ziuă când acesta ajunse la limita extremă a 
Pirineilor care desparte Franţa de Spania. 

Trecu valea, se aşeză pe o piatră de pe pământul francez şi 
murmură: 

„Acum, când am un paşaport în bună regulă, pe numele lui 
lonatas, pot să mai mă odihnesc, căci n-am nici un zor să 
alerg.” 

Venture era îmbrăcat cu un palton gros, mare, ca o manta, 
cu nişte pantaloni negri, având pe cap o şapcă de călătorie şi 
era încălţat cu nişte cizme lungi. 

„Costumul acesta este prea greu pentru o călătorie pe jos, 
îşi zise el. Mă duc să caut o gazdă şi să aştept trecerea 
diligentei.” 

Venture îşi aduse aminte că în noaptea trecută zărise, în 
marginea drumului care cobora până la Bayona, o căsuţă albă 
având deasupra uşii tradiţionale o ramură de viţă care arăta 
că acolo este un han. 

El luă drumul înspre localul acesta şi ajunse la el în mai 
puţin de o jumătate de ceas. 

Hanul era ţinut de doi munteni cinstiţi, soţ şi soţie. Femeia 
se ocupa cu casa, dădea să bea şi să mănânce călătorilor. 
Bărbatul cultiva ziua câteva pogoane de pământ şi de vie: 
noaptea făcea contrabandă, meserie care, de cele două părţi 
ale Pirineilor, e bine văzută de clasele de jos. Contrabandistul 
este foarte iubit. Bărbatul îi dă carabina sa, femeia îl ascunde 
sub patul său, iar copiii îi servesc de călăuze când se întâmplă 
ca el să rătăcească. Dimpotrivă, vameşul este urât. Dacă se 
întâmplă ca vameşii să urmărească vreun contrabandist, 


27 


— Ponson du Terrail — 


oamenii caută să-i facă a-i pierde urma. Dacă vine rănit, 
însângerat sau aproape mort şi bate la uşă noaptea, se prefac 
că dorm şi nu-i răspund. 

Venture, care după cum am spus, vorbea perfect limba 
spaniolă şi franceză, cunoştea foarte bine toate obiceiurile 
acestea. El bătu cu îndrăzneală la uşa micului han. 

Femeia îi deschise numaidecât şi fu foarte mirată când văzu 
că vine la ea aşa de dimineaţă un om atât de bine îmbrăcat, 
mai ales că Venture părea că vine de departe pe jos. Dar 
banditul puse un deget la gură, într-un fel semnificativ, aşa 
încât hangiţa rămase încredinţată că avea de-a face cu un 
contrabandist. Venture întră în han. 

—  Măicuţă, îi zise el femeii în spaniolă, aruncându-şi 
mantaua într-un colţ, sunt în siguranţă la dumneavoastră? 

— Totdeauna. 

Şi femeia puse la rândul ei două degete la gură, ceea ce 
însemna pentru Venture că aici era refugiul contrabandiştilor. 

— Amigo! adăugă ea. 

Bărbatul îşi scoase paltonul, deoarece se dezbrăcase de 
manta. Apoi ceru un brici, pe care hangiţa îl aduse 
numaidecât, şi îşi rase favoriţii. 

După aceasta, văzând agăţaţi într-un cui nişte pantaloni, o 
vestă şi nişte carâmbi de postav închis, haine care le poartă 
numai oamenii localnici mai cu dare de mână, zise femeii: 

— Cât să-ţi dau pe toate astea, măicuţă? 

Fără îndoială hangiţa era obişnuită să vândă asemenea 
haine contrabandiştilor, care de obicei şi le agăţau pe ale lor 
de mărăcini sau care simțeau nevoia să se schimbe cu 
desăvârşire pentru a scăpa de urmărirea vameşilor, căci 
răspunse fără nici o ezitare: 

— Zece scuzi francezi. 

— Fie. 

— Şi hainele dumneavoastră pe deasupra. 

Bătrâna luă hainele din cui şi îi făcu semn lui Venture să o 
urmeze. Ea îl conduse la catul de sus şi îl lăsă aici. 

După zece minute, Venture cobori îmbrăcat mocăneşte, 
având în cap o beretă roşie, la brâu banii şi faimoasa scrisoare 
care costase viaţa lui Murillo. 

— Acum, zise el în limba localnică, căci împieliţatul era 
născut la frontiera spaniolă şi se găsea aproape în ţara lui, 
pune tigaia la foc, măicuţă, topeşte slănină şi fă-mi nişte 
jumări numărul unu. 

28 


— Moartea sălbaticului — 


Hangiţa aprinse focul şi pregăti masa. Venture mâncă 
jumări, brânză şi apoi bău o sticlă cu vin vechi de tămâioasă. 

Banditul se simţi ca un om onest, care nu se gândeşte 
decât la mâncare. Amintirea nenorocitului Murillo nu-i smulse 
nici un suspin, nici o lacrimă; gândul că sir Williams era încă în 
viaţă nu-l sinchisi. Bău apoi cafea, rachiu, fumă un tutun 
excelent de contrabandă şi stătu la masă timp de mai multe 
ceasuri. La un moment dat auzi nişte trosnituri de bici şi 
zgomotul depărtat al unei trăsuri care se apropia. Era 
diligenţa. 

Când aceasta se opri înaintea hanului, unde vizitiii şi 
conductorii aveau obiceiul să facă un popas şi să golească 
câte o sticlă de vin, Venture se arătă în prag, cu aerul cinstit şi 
simplu al unui muntean care are afaceri la Bayona. El avea pe 
umeri un ciomag şi în vârful acestuia o batistă înnodată în 
patru, care părea că alcătuia întregul său bagaj de călătorie. 

— Ai vreun loc şi pentru mine? strigă el tot în limba 
localnică. 

— Unul, lângă mine, răspunse conductorul. 

Cu toată corpolenţa sa, Venture puse mâna pe cureaua 
care servea de urcat la astfel de trăsuri şi se sui cu uşurinţă în 
diligenţă, unde mai era un spaniol bătrân cu barba căruntă şi 
îmbrăcat cu nişte haine de catifea neagră la fel cu acelea ale 
meseriaşilor din Saragosa. 

Conductorul dădu peste cap un pahar cu vin, se urcă la 
rândul rău în diligenţă şi porni. 

— Ei bine! zise atunci Venture pe un ton vesel, ce maie 
nou, domnule conductor? Nu se mai aude nimic prin Spania, 
de revoluţie, de manifestații? 

— Nu, zise conductorul; dar, în schimb, am văzut un om 
spânzurat. 

— Asta e! zise Venture. 

— Da, un om spânzurat, repetă conductorul. 

— Pe drum? 

— Nu, în casă. 

— În ce sat? 

— În Corta. 

— Oh! cunosc bine Corta, haida-de, zise Venture cu un aer 
naiv, şi, ca dovadă, anul trecut am mâncat chiar la preot. 

— Vesel om! zise conductorul. 

— Doar nu s-o fi spânzurat el?... 


29 


— Ponson du Terrail — 


— Oh! nu. 

— Cunosc oameni din Corta, continuă tâlharul. Ştii numele 
spânzuratului. 

— Directorul poştei. 

— Dumnezeule! strigă Venture, făcându-şi cruce cu un aer 
consternat. „Picior de lemn”? 

— Tocmai. 

— ŞI... s-a spânzurat? 

— Astă-noapte. 

— Ce de treabă om! murmură Venture; eşti sigur de 
aceasta? 

— Foarte sigur, l-am văzut cu ochii mei. 

— Dar de ce s-a spânzurat? 

— Poate de inimă rea. 

— Cine ştie!... zise banditul cu îndrăzneală, poate că l-a 
spânzurat altcineva? 

— Oh! cât despre asta, nu, răspunse conductorul. Dacă l-ar 
fi spânzurat altcineva, înseamnă că ar fi voit să-l fure, şi biroul 
său s-a găsit plin de bani... 

„Ce proşti mai sunt şi oamenii ăştia! se gândi Venture. 
Haide! sigur că voi fi la Bayona înainte de-a se fi descoperit 
ceva.” 

Şi continuă să facă pe compătimitorul, pentru că, zicea el, îl 
cunoştea bine pe „Picior de lemn”. 

După câteva ceasuri, sosi la Bayona. 

Venture luă o trăsură şi-şi continuă drumul spre Paris, unde 
sosi după trei zile, pe înnoptate. Dar el nu intră în capitală cu 
diligenta. 

La Etampes, Venture părăsi poştalionul şi închirie o 
trăsurică care îl duse până la bariera d'Ivry. 

In timpul drumului, omul nostru îşi zise: 

„N-am promis lui Rocambole că sosesc cu o zi mai târziu 
sau mai devreme, şi cum am făcut călătoria cu uşurinţă, vreau 
să mă mai gândesc până mâine.” 

„De altminteri, adăugă, el în gând, sir Williams este omul 
care m-ar supraveghea chiar la mine acasă, în piaţa 
Belhomme şi nu sunt sigur dacă nu mă va omori chiar în 
noaptea asta, mai ales că am pus mâna pe faimoasa 
scrisoare. Sir Williams e foarte econom!...” 

Raționamentul acesta nu era tocmai la locul lui şi Venture îl 
întări prin următoarea reflecţie: 

„E lucru constatat că am lucrat bine; sunt şapte zile de 


30 


— Moartea sălbaticului — 


când am primit misiunea dată. Atunci n-aveam nici un ban şi o 
afacere de cinci mii de franci nu era de lepădat. Dar nici sir 
Williams, nici Rocambole nu s-au gândit că eu o să găsesc 
douăzeci de mii de franci în sacul care conţinea scrisoarea. Or, 
douăzeci de mii de franci e o sumă frumuşică şi aş putea să 
lucrez pe socoteala mea... Mai bine să păstrez scrisoarea până 
mâine”. 

Şi Venture intră într-o cârciumă de la barieră, unde i se 
servi dejunul. Dar banditul nu era omul care să nu se 
gândească numaidecât să pună în siguranţă cei douăzeci de 
mii de franci şi, după ce mâncă, plecă de la cârciumă. 

„Sunt puţin cam departe de văduva Fipart, îşi zise el. 
Bătrâna locuieşte, de când e strângătoare de zdrenţe, la 
Clignancourt, în dosul castelului roşu. Dar o să trec prin 
Villette şi o să iau o trăsură cu ceasul. E cumsecade baba şi 
nu-l mai iubeşte pe micul Rocambole de când a lăsat-o în 
mizerie.” 

Venture se duse la Clignancourt, opri trăsura în faţa 
Castelului Roşu şi se duse pe jos până la casele cu un singur 
cat, construite din cărămizi vechi şi din lemne provenite din 
dărâmăturile Parisului. Aceste clădiri erau foarte murdare şi 
mizerabile, ca cel din urmă bordei al unui ţăran sărac de la 
munte. 

Văduva Fipart locuia la extremitatea acestui cartier, într-o 
căsuţă compusă din două odăiţe. 

Etajul de sus era un pod unde un birjar ţinea nişte fân. 

Era ora zece când Venture sosi aici. O lumină slabă tremura 
îndărătul gratiilor de la fereastră şi a scândurilor descleiate de 
la uşă. 

„Bătrâna e acasă”, se gândi Venture. 

Venture bătu la uşă. 

— Intră, zise din interior o voce slăbită; uşa este deschisă. 

Venture intră. Camera în care pătrunse nu avea altă mobilă 
decât o masă veche, două scaune rupte şi un fel de saltea de 
paie pe care era tolănită bătrâna şi care îi servea de pat: era 
mama Fipart; mama Fipart, pe care Venture ar fi fost foarte 
mirat să o găsească în pat, dacă ar fi asistat cu trei zile înainte 
la întrevederea ei cu Rocambole sub podul de la Passy. 

Văduva Fipart înviase!... 

Dar banditul nu ştia nimic şi se mulţumi să-i zică: 

— Dumneata, bolnavă, dumneata! mămucă? 


31 


— Ponson du Terrail — 


— Adică am fost moartă, răspunse ea cu vocea aşa de 
slăbită, că părea o stafie care la miezul nopţii iese din 
mormânt. 

— Moartă? oh! glumeşti! 

— Nu glumesc deloc. Am fost moartă două ore. 

— Eşti nebună, bătrâno? 

— Întreabă-l pe brigandul acela de Rocambole. 

— Rocambole!... exclamă Venture, care tresări din cap 
până în picioare. 

— Da, el m-a strangulat. 

— Te-a strangulat!... 

— Şi m-a aruncat în Sena! 

— Pe legea mea! Cred că ţi-ai pierdut minţile, bătrâno. 

— Mi le-am pierdut... un moment, murmură văduva Fipart, 
care îşi strângea pumnii slăbiţi, dar mi-am venit în fire. 

— L-ai văzut pe Rocambole? 

— l-am simţit degetele în gâtul meu şi strângea tare al 
dracului!... 

— Dar unde? Când? 

— Acum trei zile, sub podul de la Passy. 

Şi văduva Fipart, după ce îi povesti lui Venture ceea ce noi 
ştim deja despre întâlnirea sa întâmplătoare cu falsul marchiz 
Chamery, continuă în termenii următori: 

— Când monstru m-a strâns de gât, mi-am pierdut 
cunoştinţa; el trebuie să mă fi crezut moartă, apoi m-a 
aruncat în apă. Mi se pare că tocmai atunci trecea o barcă pe 
Sena, care venea de la Saint-Cloud şi care m-a pescuit. 

— Cum! zise Venture, nu te-ai dus la fund? 

— Nu; fustele m-au ţinut deasupra şi apoi frigul m-a făcut 
să-mi vin în fire şi am strigat după ajutor. Barca nu era 
departe; un om a sărit şi m-a scos afară. 

— Ai avut noroc! zise bărbatul. 

— Un moment am fost aşa de zăpăcită încât nu ştiam unde 
mă aflu. 

— Şi pe urmă, o întrerupse Venture, ţi-ai adus aminte şi l-ai 
denunţat pe Rocambole? 

— Nu sunt aşa de proastă! zise văduva Fipart. 

— Tot îl mai iubeşti pe acest brigand? 

— Oh! nu, cum se poate!... 

— Pe urmă?... 

— Eşti prost, bietul meu Venture!... Pentru că Rocambole 
m-a sugrumat pe mine, mama lui adoptivă, pe mine, mama 


32 


— Moartea sălbaticului — 


Fipart a scumpului Rocambole, înseamnă că se temea de 
mine, afurisitul. 

— Cam aşa este. 

— Şi dacă se teme de mine, e că pot să-i fac rău şi am 
putea să ne gândim... 

— Eh! eh! zise Venture, tu eşti înţeleaptă, bătrâno. 

— Aşa... puţin, nepoate. Mi-aduc aminte că a spus că trece 
de multe ori pe bulevardul Invalizilor. 

— Şi asta e bine de ştiut, îi zise Venture. 

— Mi-am spus că aş putea să mă răzbun. 

— Cum? 

— Mai m-am gândit că tu ai putea să-mi dai o mână de 
ajutor căci, vezi tu, Rocambole mi s-a părut a fi ajuns om 
mare. 

— Probabil! 

— Şi să vedem dacă am putea să-i stoarcem ceva parale. 

— Să-i stoarcem. 

— Oh! afurisitul a vrut să mă omoare, pe mama lui... o 
femeie care l-a crescut ca pe un prinţ, care îl iubea, poftim de 
vezi! 

Pe când bătrâna bombănea astfel, Venture începu să se 
gândească profund. 

— Dar, în sfârşit, zise el, ce ai spus tu oamenilor din barcă. 

— Că am vrut să mor din cauza mizeriei. Atunci ei au 
contribuit cu toţii şi au strâns vreo şase franci pe care mi i-au 
dat. 

— Şi te-ai întors aici? 

— Adică m-am târât. Ajungând aici, m-am suit în pat şi 
după cum mă vezi, sunt tot în pat. Dar când voi ieşi... 

— Ce-o să faci? 

— Oh! îl voi găsi eu pe brigandul de Rocambole şi-mi va 
plăti el pentru asta! 

Venture căzu din nou pe gânduri. 

— la spune, mamă, zise el în sfârşit, Rocambole ţi-a spus că 
sir Williams a murit? 

— Da. 

— Eşti sigură? 

— Foarte sigură! Sunt încredinţată că afurisitul a ajuns om 
mare acum şi lucrează pe socoteala lui. 

— Ah! dacă aş fi sigur... murmură Venture, nu mai mi-ar fi 
frică mie de Rocambole... 


33 


— Ponson du Terrail — 


El tăcu un moment, apoi continuă: 

— l-a spune-mi, bătrâno, n-am nici un ban. M-a dat afară 
din casă că n-am plătit chiria; mă laşi să dorm noaptea asta la 
tine pe paiele din colțul ăla? 

— Cum vei voi, răspunse văduva Fipart. 

— Tu eşti cumsecade, bătrâno, şi-ţi voi plăti eu. 

Venture se aruncă pe paie şi îşi ţinu monologul următor. 

„Într-adevăr, am o frică grozavă de sir Williams; dar nu e 
mai puţin adevărat că nu mi-e frică de Rocambole şi dacă aş fi 
sigur că sir Williams a murit şi că Rocambole a scris scrisoarea 
aceea pe care am primit-o, nici nu m-aş sinchisi de 
amenințările lui. Ori, scrisoarea aceea îmi făgăduia o 
ciomăgeală bună. Sau o lovitură de pumnal dacă nu mă voi 
supune. Dar nu mă împiedică nimic, de asemenea, s-o şterg în 
vreo parte. În Englitera, de exemplu, dacă într-adevăr sir 
Williams n-a murit. Şi apoi, Rocambole mi-a promis cinci mii 
de franci pentru scrisoarea aceasta adresată ducelui de 
Sallandrera, ceea ce înseamnă că pentru el are mare valoare. 
Drace!... să vedem!” 

Şi Venture, care, era obişnuit cu trădarea, se ridică, se 
apropie de masa pe care ardea o lumânare, se scotoci prin 
buzunare şi scoase faimoasa scrisoare care costase viaţa 
spaniolului Murillo. El ezită încă câteva momente, o suci şi o 
răsuci între degete, citi şi reciti adresa. 

„Haide, îşi zise el ce-o fi, o fi!” 

Rupse plicul, scoase scrisoarea din plic şi o citi. 


Capitolul V 


Scrisoarea aceea, pentru care stătuse la îndoială mult timp 
dacă trebuie sau nu s-o desfacă, era, după cum se ştie, scrisă 
de Baccarat domnului de Sallandrera. Contesa Artoff, prin 
scrisoarea aceasta, îl punea pe duce la curent cu originea 
misterioasă a domnului de Château-Mailly. li reamintea 
demersul pe care-l făcuse anul trecut, în scopul de a obţine 
mâna domnişoarei Conception pentru domnul de Château- 
Mailly şi îi anunţa apropiata sosire a celor două acte 
importante care trebuiau să fie pentru duce o probă 
incontestabilă şi să-i înlesnească de a deveni ginerele 
domnului de Sallandrera. 

Venture citi de două ori scrisoarea. 


34 


— Moartea sălbaticului — 


„Drace! zise el, nu se va isprăvi niciodată lupta aceasta 
veşnică între Baccarat şi sir Williams sau moştenitorul său 
Rocambole.” 

Şi, într-adevăr, numele domnului de Château-Mailly şi al 
contesei Artoff erau pentru Venture un indiciu incontestabil că 
Rocambole se amesteca din nou în destinul lor într-un mod 
oarecare. 

— Ce citeşti acolo? întrebă văduva Fipart. 

— Citesc scrisoarea unei femei, răspunse el, o femeie care 
mă iubeşte. 

— Ah! murmură bătrâna, aşadar tot te mai ţii după femei, 
domnule lonatas? 

— Da. 

Şi Venture suflă în lumânare, ca şi cum ar fi vrut să arate că 
vrea să doarmă. Dar nu închise ochii toată noaptea. El rămase 
absorbit, cu capul între mâini, într-o meditaţie adâncă. 

Cum se făcu ziuă, văduva Fipart se deşteptă şi îl zări pe 
Venture aşezat pe maldărul de paie cu ochii fixaţi în pământ şi 
cu sprâncenele încreţite. 

Un zgomot uşor, pe care îl făcu bătrâna când se întoarse în 
patul rău îi atrase atenţia lui Venture, care ridică capul. 

El o văzu pe văduva Fipart deşteptată şi o privi fix. 

— la spune, bătrâno, l-ai văzut bine pe Rocambole? 

— Oh! afurisitul! 

— Vrei să te răzbuni pe el? 

— Aş vrea să-i mănânc inima. 

Bărbatul deveni iar gânditor. 

— Uită-te la mine, zise el. Ştiu eu că ai slăbiciune pentru 
el... şi ai putea să-i mai sări de gât încă o dată, imediat ce ţi-ar 
zice mamă Fipart, buna mea mamă Fipart, mamă Fipart a 
micului Rocambole. 

— Oh! nu-ţi fie frică! 

— Adevărat? 

— Pe capul bietului meu Nicolo, pe care banditul l-a făcut să 
fie dus la ghilotină! 

— Ei bine, zise Venture, îţi jur pe ghilotină, mama noastră, a 
tuturor, că Rocambole o să-l vadă pe dracu. 

Ochii bătrânei scânteiară de o bucurie vie. 

— Dar, continuă acesta, trebuie, pentru toate astea, să mi 
te supui orbeşte. 

— Voi face tot ce vei voi. 


35 


— Ponson du Terrail — 


— Trebuie să te muţi de aici. 

— Dar bagajul meu! Nu pot să mă mut fără să plătesc 
proprietarului. 

— Aşa e! Dar poţi să ţi-l laşi aici. 

— Ah! nu se poate. 

— Dobitoacă bătrână! exclamă Venture, pentru o zdreanţă 
de pat, un scaun şi două mese care fac una peste alta cinci 
franci, îţi închipui că trebuie să mai cheltuim parale cu 
mutatul. 

— Fiel... 

Venture ridică din umeri. Apoi scotoci în buzunar şi scoase 
trei ludovici pe care îi aruncă pe masă. 

— Aur!... strigă bătrâna minunându-se... ai aur. 

— Drace! 

— Dar spuneai aseară... 

— Aseară nu e astăzi. leri aveam alte gânduri... voiam să 
ştiu dacă tot îl mai iubeşti pe Rocambole. 

— Aur! Aur! repetă bătrâna. Cu ăsta merg departe, când 
vrei. 

Şi văduva Fipart, care de trei zile stătea în pat, se sculă 
teafără şi plină de vigoare. 

— înţelegi tu, continuă Venture, e necesar ca domnul 
Rocambole, care te crede pe lumea cealaltă, să nu ştie nimic 
de tine. 

— Oh! Ar fi în stare să mă asasineze din nou. 

— Mi-e frică. 

Venture părea că tot se mai gândeşte. 

— Ascunde aurul acesta, zise el în sfârşit, şi ia piesa asta de 
doi franci. 

— Pentru ce? 

— Du-te de cumpără un chil de vin, pâine şi ceva mezeluri. 
Crăp de foame. 

— Şi eu, zise văduva Fipart, care, vorbind drept, nu mai era 
bolnavă. 

Şi bătrâna îşi puse în cap un batic murdar, luă o broboadă, 
se încălţă şi plecă. 

Atunci Venture ţinu, cum se zice, sfat cu el însuşi. 

„Bineînţeles, îşi zise el, pentru că Rocambole plăteşte aşa 
de scump scrisoarea aceasta, pe care m-am dus s-o caut în 
Spania, înseamnă că el are interes ca ducele de Sallandrera să 
nu o primească. Or, ce zice scrisoarea aceasta? Doamna 
contesă Artoff, adică prietena noastră, doamna Baccarat, vrea 


36 


— Moartea sălbaticului — 


să-l însoare pe ducele de Château-Mailly cu domnişoara de 
Sallandrera, care nu voieşte să-l ia, fie că o îndeamnă voinţa 
sa proprie, fie că ea lucrează din porunca tatălui său. Dar 
Baccarat crede că rezistenţa contra ducelui Château-Mailly 
vine din partea familiei Sallandrera. Foarte bine: dar, deoarece 
Rocambole a voit ca scrisoarea să nu ajungă la destinaţie, 
înseamnă că nu voieşte să aibă loc căsătoria aceasta. Dar de 
ce nu vrea?” 

Întrebarea aceasta pe care şi-o adresă îl opri un moment pe 
pătrunzătorul Venture şi îi veni în gând o mulţime de lucruri. 

„Chiar din timpul clubului „Valeţilor de Cupă”, reluă el, 
împieliţatul era deja un leu, părea un adevărat viconte: avea 
cal şi începuse să întoarcă ochii după cucoane... Cine ştie 
dacă nu a intrat din nou în pielea vreunui conte sau marchiz şi 
dacă nu se gândeşte chiar el să se însoare cu domnişoara 
Conception? Ar fi nostim, dar nu m-ar mira deloc!” 

După cum vedem, Venture ghicise cum stau lucrurile, graţie 
scrisorii căzute în mâinile sale. 

Banditul începu să se gândească. 

Văduva Fipart se întoarse. Ea puse pe masă pâine, salam, 
un chil de vin şi două pahare. 

Venture se aşeză la masă, dar tot gânditor. 

— Spune, bătrâno, întrebă el deodată, adevărat că părea ca 
un prinţ? 

— Cine? 

— Rocambole. 

— Era îmbrăcat tocmai ca un prinț; avea butoni de diamant 
la manşete şi un briliant mare la deget. 

— Drace, ce şic! 

— El cobora bulevardul Invalizilor; dar mi-aduc aminte 
acum că pe când veneam dinspre chei a trecut foarte aproape 
de mine un cupeu tras de doi cai superbi. Trăsura aceasta 
staționa apoi în capul bulevardului. 

— Foarte bine, murmură Venture, care notă amănuntul în 
memoria sa. 

Şi el tăie din salam, mâncă, dar n-avea nici foame, nici sete 
şi Venture îşi continuă monologul său: 

„Să plecăm de la un principiu, sau mai bine să admitem un 
punct de plecare şi să presupunem că Rocambole, care are 
interes să împiedice căsătoria domnului de Château-Mailly, se 
gândeşte să se însoare chiar el cu domnişoara Conception. 


37 


— Ponson du Terrail — 


Lucrul acesta îl voi verifica eu mai târziu. Să continuăm dar cu 
supoziţia. Admiţând lucrul acesta, e natural că împieliţatul a 
voit să oprească scrisoarea frumoasei Baccarat să ajungă la 
destinaţie; dar scrisoarea aceasta nu valorează nimic din 
moment ce vor sosi cele două acte care stabilesc originea 
ducelui de Château-Mailly. Aşadar, dacă Rocambole ştie de 
existenţa acestor două acte, trebuie ca el să fi luat măsuri 
pentru a le suprima. Din toate acestea rezultă că lupta s-a 
angajat între Baccarat şi Rocambole şi pot să aleg: să-l 
servesc pe Rocambole sau pe Baccarat?” 

Dilema aceasta grea îl preocupă pe Venture mai mult timp. 

„Pe cinstea mea! îşi zise el, cel mai simplu lucru e să 
cântăresc spre a vedea cine atârnă mai greu: Rocambole sau 
Baccarat. Să începem cu cel dintâi. Dacă voi duce scrisoarea 
lui Rocambole după ce am lipit-o bine şi dacă el nu va observa 
că am deschis-o, pot să sper la cei cinci mii de franci. Dacă 
bagă de seamă, n-aş vedea nimic din toate acestea şi dacă aş 
avea norocul ca la prima ocazie să nu fiu omorât de un 
pumnal oarecare... şi dacă în sfârşit aş putea să-l găsesc şi să- 
i storc ceva bani, el mă va plăti prost. Din toate astea pot 
conchide că, cu Rocambole nu e de făcut nici o afacere... să 
vedem cu Baccarat. E aproape sigur că contele nu ştie absolut 
nimic de prezenţa lui Rocambole la Paris şi că acesta din urmă 
a făcut vreo combinaţie nostimă contra frumoasei Baccarat. 
Dacă mă duc la contesă şi îi spun să se păzească de 
Rocambole, ea ar fi în stare să-mi dea o sută de mii de franci 
sau chiar mai mult”. 

Venture sfârşi monologul său luând o ultimă hotărâre. 
„Aşadar, cu Baccarat e treabă de făcut” îşi zise el. 

Şi Venture termină cu masa. Apoi zise văduvei Fipart: 

— Astă-seară am să vin să te iau pentru a te pune în 
siguranţă. 

— Asta e! zise strângătoarea de zdrenţe... 

— Adică îţi voi închiria o căsuţă modestă la Passy sau la 
Chaillot, sau mai bine la Ternes, cu covoare şi cu mobile de 
nuc de prima calitate. 

— Vreau mai bine cu ARCAJU, răspunse ea, devenind 
deodată profitoare. 

— Ambiţioaso! zise Venture. 

El o sărută pe oribila bătrână şi plecă. 

Cartierul Clignancourt, unde se îngrămădiseră de câţiva ani 
strângătorii de zdrenţe, era aşezat în mijlocul câmpului. 


38 


— Moartea sălbaticului — 


Venture parcurse şoseaua Saint Quen şi intră în Paris prin 
Batignolles şi prin bariera Clichy. El se schimbase cu totul, mai 
ales că-şi răsese favoriţii şi se tunsese, în aşa fel încât, dacă 
din întâmplare s-ar fi întâlnit cu Rocambole, acesta nu l-ar fi 
recunoscut. 

Venture cobori strada Amsterdam, trecu calea ferată de est 
şi merse drept în strada Pépinière, la palatul Artoff. 

Portarul fuma în pragul porţii; perdelele de la toate 
ferestrele erau lăsate. 

— Pot să-l văd pe domnul conte? întrebă Venture. 

— Domnul conte lipseşte din Paris, răspunse portarul care-l 
măsură pe Venture de sus până jos. 

— Lipseşte din Paris? 

— Da. 

— Atunci pot s-o văd pe doamna contesă? 

— Doamna contesă a plecat cu domnul. 

— Drace!  murmură Venture, răspunsul acesta mă 
descurajează, e adevărat ce-mi spui? 

— Foarte adevărat. 

— Dar acum şapte zile am primit o scrisoare de la doamna 
contesă... 

— Doamna a plecat de patru zile. 

— Când se va întoarce? 

— Atunci când domnul conte se va face sănătos. 

— ...E bolnav? 

— E nebun. 

— Nebun! exclamă Venture. 

Portarul crezu că simte o intonaţie de durere în cuvintele 
repetate de vizitator şi îi zise: 

— ÎI cunoşti pe domnul conte? 

— A fost binefăcătorul meu şi venisem să-i fac un serviciu 
foarte, important. 

— Dumneata? 

— Da. 

Cuvintele acestea îl intrigară pe portar; îl pofti în odaia lui şi 
începu să-l întrebe. Dar Venture rămase rezervat şi, cum 
portarul era cam limbut, începu să vorbească. 

După un sfert de ceas, Venture fu pus la curent cu acea 
dramă curioasă ce se desfăşurase la palatul Artoff. 

Adică, el află în câteva minute toate calomniile ce curgeau 
în Paris pe socoteala contesei, nebunia contelui în momentul 


39 


— Ponson du Terrail — 


când trebuia să pună mâna pe sabie şi protestele de 
nevinovăție ale nefericitei Baccarat. 

Portarul termină cu următoarea peroraţie a unui servitor 
rău: 

— Zică-se orice s-ar zice, dar e lucru sigur că, dacă doamna 
contesă nu şi-ar fi făcut mendrele, nu s-ar fi auzit atâtea. 

Venture ascultase cu o uimire adâncă. 

El părăsi palatul Artoff zăpăcit, dar cu toate acestea el avu 
destulă prezenţă de spirit pentru a stabili un raport între 
calomniile de care era acuzată Baccarat şi scrisoarea ducelui 
de Sallandrera. 

„Asta este isprava lui Rocambole”, îşi zise el. 

Venture căută să reunească şi să strângă la un loc toate 
firele intrigii. 

„Pe cinstea mea!” se gândi el, pentru că Baccarat e 
aproape pe jumătate nebună şi bărbatul ei nebun de-a 
binelea, trebuie să mă adresez domnului de Château-Mailly... 
şi trebuie să mă duc la el!...” 

Dar de-abia făcuse câţiva paşi în direcţia pieţei Beauveau şi 
lui Venture îi veni o altă idee, care îl făcu să se oprească 
imediat. 

„Drace! zise el, totdeauna am lucrat pe socoteala altora: 
acum am să lucrez pe socoteala mea proprie. Ducele ar putea 
să mă asculte şi să-mi dea pentru preţul ostenelilor mele una 
sau două hârtii de câte o mie de franci, de exemplu... Haide, 
dar! Uite! adăugă el, cred că am devenit un geniu, şi aş avea 
poftă să mă amestec şi eu. Cine ştie? aş fi capabil poate, în 
perspectivă, să vând mâna domnişoarei Conception domnului 
de Château-Mailly.” 

Şi Venture, în loc să-şi continue drumul înainte, intră într-o 
cafenea care forma colţul străzii Pépinière şi al străzii Saint- 
Honoré. Avea el nevoie să se mai gândească încă? 

După ce ceru un pahar cu bere, zise chelnerului: 

— Dă-mi ANUARUL CELOR DOUAZECI ŞI CINCI DE MII DE 
ADRESE. „Vreau să ştiu unde locuieşte domnul duce de 
Sallandrera”, se gândi el. 

Chelnerul aduse voluminoasa carte. Venture avu răbdare să 
caute şi găsi următoarea adresă: 

„DOMNUL DUCE DE SALLANDRERA. MARE DUCE DE SPANIA, 
STRADA BABYLONE, 108”. 

— 108, îşi zise el, numărul 108 trebuie să fie tocmai în 
colțul străzii cu Bulevardul Invalizilor. Drace! lată cum se 


40 


— Moartea sălbaticului — 


potrivesc lucrurile, tocmai ca pumnalul în teaca lui... Mama 
Fipart l-a întâlnit pe Rocambole la ora două de dimineaţă, pe 
Bulevardul Invalizilor. Împieliţatul se întorcea de la palatul de 
Sallandrera... dar... 

Acest DAR era plin de ipoteze şi îl adânci pe Venture mai 
mult în meditaţiile sale. 

„Un om care are diamante la cămaşă şi briliant la deget, 
continuă el, nu merge pe jos, şi e incontestabil că trăsura pe 
care a văzut-o mama Fipart era a lui. Ori, dacă Rocambole 
ieşea din palatul de Sallandrera, pentru ce trăsura sa îl 
aştepta aşa de departe pe chei? Sigur că ieşea INCOGNITO pe 
o  portiţă. Aşadar, Rocambole e amantul domnişoarei 
Conception şi acum înţeleg totul.” 

Venture găsise sau credea că găsise nodul gordian al 
intrigii, dar a-l găsi nu era singura dificultate, ci trebuia să-l 
taie. 

Banditul continuă: 

„Baccarat e mai tare ca Rocambole, chiar decât sir 
Williams, ca dovadă acesta din urmă şi-a pierdut limba în 
campania sa cu Baccarat; dar mi se pare că Rocambole a 
făcut progrese, pentru că la rândul său a învins-o pe Baccarat. 
Or, dacă Rocambole e mai tare ca Baccarat, ducele de 
Château-Mailly nu o să-i dea mult de lucru, mai ales că 
asemenea oameni nu voiesc să creadă în răul pe care ei sunt 
incapabili să-l facă. Dacă m-aş duce să povestesc totul 
domnului de Château-Mailly, sau nu mă va crede sau ar voi 
să-şi facă singur afacerile. 

El va fi bătut şi atunci ar trebui să-mi fac testamentul 
înainte să dau ochii cu Rocambole. Aşadar vreau să-l servesc 
pe duce fără să ştie. Imi va plăti pe urmă. Greutatea e acum 
să mă introduc la el.” 

Venture, tot reflectând astfel, luă un jurnal şi începu să 
citească; dar deodată tresări, şi privirea sa distrată fu atrasă 
de un anunţ conceput în termenii aceştia: 


„SE CAUTĂ UN VIZITIU ENGLEZ CARE ŞTIE SĂ DRESEZE CAI 
DE CURSA ŞI SA CONDUCA O TRASURA CU PATRU CAI 
INAINTAŞI. A SE ADRESA LA PALATUL CHATEAU-MAILLY, PIAŢA 
BEAUVEAU.” 

„Dar eu vorbesc englezeşte ca un englez, se gândi Venture, 


41 


— Ponson du Terrail — 


şi am fost vizitiu zece ani! Vreau să intru chiar de azi la 
domnul duce şi voi conduce, mi se pare, chiar trăsura cu patru 
cai înaintaşi, adică, tocmai trăsura de nuntă!” 

Rocambole îşi găsise oare un adversar serios, şi trebuia să 
moară în luptă? 


Capitolul VI 


După două zile de la întrevederea sa cu ducele de 
Sallandrera, tânărul duce Château-Mailly îl văzu pe Zampa că 
intră la el cam pe la ora zece dimineaţa... oră obişnuită, de 
altminteri, când cameristul său venea să-l îmbrace. 

Zampa, ca şi în ajun, avea un aer misterios care îl miră 
puţin pe domnul pe Château-Mailly. 

Cu familiaritatea unui valet crescut în funcţiile intime de 
confident, Zampa închise uşa şi făcu ducelui un semn discret. 

— Ce e? întrebă ducele. 

Drept orice răspunse Zampa scoase din buzunar o scrisoare 
pe care o întinse stăpânului său. 

Ducele îşi aruncă ochii pe plic. Dar acesta era alb şi n-avea 
nici o adresă. 

— E pentru dumneavoastră, zise Zampa. 

Ducele rupse plicul. 

Dar deodată tresări şi un val de sânge i se urcă în faţă. El 
desfăcuse o foaie de hârtie care exala un parfum discret şi 
care era acoperită de o frumoasă scriitură alungiţi! pe care o 
recunoscu imediat. 

Cu toate astea biletul nu purta nici o semnătură. Dar 
scriitura aceasta semăna cu aceea din epistola pe care ducele 
o primise cu o lună înainte, scrisoare care îl recomanda pe 
Zampa de servitor credincios. Aşadar era de la Conception. 

— Cine ţi-a dat biletul acesta? întrebă ducele cu o emoție 
de neînvins. 

— Negrul. 

— Care negru? 

— Acela al domnişoarei Conception. 

Şi Zampa se retrase înclinându-se. 

Ducele începu să citească. Scrisoarea era scurtă şi astfel 
ticluită: 


„Obstacole mari separ adesea pe cei ce se iubesc. 
42 


— Moartea sălbaticului — 


Dar cu răbdare şi cu curaj se poate triumfa câteodată. Tata 
părea că aşteaptă cu nerăbdare acele scrisori care probează 
că dumneavoastră sunteţi de acelaşi sânge cu noi, dar sosind 
acele scrisori să nu credeţi că toate dificultățile vor fi distruse. 
Un secret pe care nu pot să vi-l dezvălui, pe care îl va şti într-o 
zi numai bărbatul meu, îmi impune un rol ciudat. Tata nu 
aşteaptă decât sosirea celor două acte pentru a vă acorda 
mâna mea, dar el nu ştie că sunt legată printr-un jurământ, 
prin care trebuie, până la ultima oră, să arăt că nu vă pot 
suferi... pe dumneavoastră. Dumnezeule! Vă iubesc în taină, şi 
de mult timp. 

Aţi cerut mâna mea şi tata m-a consultat. 

— Mă voi supune, i-am răspuns cu tristețe, atunci când 
inima mea sălta de bucurie. 

Pentru ce ipocrizia aceasta? Vai! v-o spun, un jurământ mă 
leagă, şi nu l-aş dezvălui decât în ziua când mă veţi duce la 
altar. Dar, până atunci, trebuie să mă arăt disperată, când 
sufletul mi se deschide de speranță; să nu ridic ochii asupra 
dumneavoastră când veti veni, să spun tatălui meu chiar că 
vă urăsc... 

O! Dumnezeule! Poate că într-o zi îmi veţi cere chiar o 
întrevedere între patru ochi. Veţi veni şi vom fi singuri în 
aparență, dar vor fi împrejurul nostru ochi şi urechi, care vor 
urmări privirile noastre şi nu vor pierde un singur cuvânt din 
conversaţia noastră. 

De față cu ei vă voi ruga să renuntati la mâna mea, fiindcă 
nu vă iubesc, şi fiindcă iubesc pe un altul... Vă voi spune că 
dacă mă siliți să devin soția dumneavoastră, înseamnă să mă 
nenorociți pentru totdeauna... 

Dumneavoastră însă să nu vă înspăimântați. Nimic din 
toate acestea nu va fi sincer. Primiti rugămințile mele 
surâzând, şi nu vă îndoiți!... 

Cine ştie? voi merge până acolo poate de a spune că ați 
combinat împreună cu contesa Artoff acea istorie misterioasă 
a genealogiei dumneavoastră, că actele pe care le aşteptaţi 
sau pe care le-aţi făcut deja sunt false. Surâdeți şi răspundeți 
într-un mod evaziv. Nu vă indignati, şi mulțumiţi-vă să 
spuneți: 

— Dumnezeule! domnişoară, vă iubesc, şi dacă 
presupunerile dumneavoastră sunt adevărate, la nevoie aş fi 
scuzat. lubirea pe care o am pentru dumneavoastră justifică 


43 


— Ponson du Terrail — 


totul. 

Mai cu seamă — oh! vă rog în genunchi să nu spuneti nici 
un cuvânt care ar putea face aluzie la scrisoarea aceasta, şi 
vă rog să o ardeți. 

Nu căutaţi să ghiciţi, să pătrundeţi misterul acesta: Nu-l veți 
afla, şi spuneți-vă simplu că vă iubesc.” 


Am spus că scrisoarea nu avea nici o iscălitură; dar fiecare 
din rânduri spunea destul că era de la Conception şi adresată 
domnului de Château-Mailly. 

— Curios! murmură ducele. 

El citi şi reciti scrisoarea, căută să o înţeleagă, dar nu 
înţelese nimic. 

Inima îi tresărea de bucurie. Conception îl iubea! Ducele 
apropie scrisoarea de o lumânare şi o arse, îndeplinind astfel 
poruncile domnişoarei de Sallandrera. 

Apoi sună. 

Zampa veni, dar de astă dată aduse o scrisoare pe tavă. 
Ducele nu dădu nici o atenţie acestei scrisori şi zise lui Zampa: 

— Ai Ştiut tu vreodată că domnişoara de Sallandrera a fost 
cerută în căsătorie de un altul în afară de don Jose şi de mine? 

Sigur că pentru domnul de Château-Mailly, misterul de care 
vorbea Conception nu putea să fie explicat decât admițând că 
domnişoara de Sallandrera mai avea un pretendent care 
exersa asupra ei o influenţă directă sau indirectă. 

Zampa îşi avea lecţia făcuta, fără îndoială, căci răspunse 
fără ezitare: 

— Doamna ducesă nu împărtăşeşte ideile domnului duce. 

— Apropo, de ce? 

— Apropo de rasă şi de perpetuarea numelui. 

— Ah! Crezi? 

— Ea nu-l iubea pe don José. 

— Adevărat? 

— Tot atât pe cât nu vă iubeşte nici pe dumneavoastră. 

— Adică, ea protejează în secret pe un al treilea pretendent 
la mâna fiicei sale. Eşti sigur? Şi cine e acest pretendent? 

— Ah! zise Zampa, nu-i ştiu numele şi nu l-am văzut 
niciodată. Tot ce ştiu e că este bogat, mai bogat decât 
dumneavoastră, tânăr, frumos, dintr-o familie veche, şi duce 
ca şi dumneavoastră. 

Domnul de Château-Mailly încruntă din sprâncene. 

Zampa continuă: 


44 


— Moartea sălbaticului — 


— Sunt multe mistere în lumea asta şi, dacă doamna 
contesă protejează pe ascuns pe pretendentul acesta 
necunoscut, înseamnă că are motivele ei. 

— Să vedem! zise ducele, spune ce ştii; eu nu voi ezita să 
recompensez în mod demn pe un servitor credincios. 

— Ah! zise Zampa cu mândrie, domnul duce prea mă 
umileşte! 

— Cum? 

— Pentru că dumneavoastră vă închipuiţi că lucrez numai 
pentru interes. N-am intrat în serviciul dumneavoastră decât 
să mă supun domnişoarei Conception. 

— Foarte bine, zise ducele, scuză-mă. Vorbeşte acum. 

— Ducesa de Sallandrera este irlandeză, continuă 
cameristul. 

— Ştiu. 

— Ea are o soră. 

— Ştiu şi asta: marchiza O'Brian, care a murit acum zece 
ani, fără să lase copii. 

— Domnul duce se cam înşeală. Marchiza a avut un fiu, a 
cărui naştere n-a putut să fie constatată în mod autentic. 

— Şi e fiul ei? 

— Poate... Asta e tot ce pot să spun. 

Domnul de Château-Mailly înţelese din explicaţiile lui 
Zampa că valetul acesta era legat printr-un jurământ oarecare 
faţă de Conception, precum aceasta era legată, fără îndoială, 
de mama sa. 

„Mi se pare că înţeleg, se gândi el: Conception mă iubeşte, 
şi dacă se căsătoreşte cu mine, o face numai din porunca 
tatălui ei.” 

Şi ducele, satisfăcut de explicarea aceasta pe care şi-o 
dădu el singur şi care, de altminteri, devenea plauzibilă din 
momentul în care te încredeai în cuvintele întunecoase ale lui 
Zampa, luă de pe tavă a doua scrisoare pe care i-o aduse 
cameristul. 

Epistola aceasta avea mai multe mărci germane şi ruse, şi 
ducele recunoscu imediat scrisul colonelului de Château- 
Mailly. 

El o deschise repede şi citi: 


„Odessa... 
Scumpul meu nepot, 


45 


— Ponson du Terrail — 


Am scris, acum câteva zile, doamnei contese Artoff pentru 
a-i anunţa primirea scrisorii sale şi sosirea curierului ei. 

Îţi scriu acum şi ţie pentru a te anunța că el a plecat 
alaltăieri de dimineață, după ce s-a odihnit trei zile şi îți aduce 
cele două acte cărora le dai aşa de mare preț. 

Poate că a sosit la Paris înaintea scrisorii mele, şi să nu-mi 
scrii decât pentru a-mi confirma primirea lor.” 


Urmau apoi câteva complimente afectuoase şi câteva 
banalităţi. 

„Drace! se gândi ducele, am să trimit scrisoarea aceasta 
ducelui de Sallandrera; poate că asta îi va mai da niţică 
răbdare”. 

Şi puse scrisoarea colonelului într-un plic, cu următoarele 
câteva rânduri: 


„Domnule duce, 

Veţi vedea după scrisoarea alăturată că actele pe care le 
aştept cu nerăbdare nu pot să întârzie mult timp; astă-seară, 
peste o oră poate, îmi va fi posibil să vă probez că sunt un 
Sallandrera ca şi dumneavoastră, şi că am tot dreptul să devin 
fiul dumneavoastră. 

Primiti respectuoasele mele omagii 

Ducele de Château-Mailly” 


— Suie-te pe cal şi du scrisoarea aceasta la palatul de 
Sallandrera, zise ducele. 

— Să aduc răspuns? 

— Adu, dacă ţi-o da. 

Zampa plecă, dar se întoarse după o secundă. 

— Domnul duce a cerut un vizitiu de două sau trei zile? 

— Da, pentru că John a plecat. 

— Este în antecameră un vizitiu englez şi care vrea să se 
prezinte la dumneavoastră. 

— Spune-i să intre. 

Zampa se aşeză în prag şi zise: 

— Intră, omule. 

El îl lăsă pe vizitiu să intre la duce şi alergă să ducă 
scrisoarea. 


Or, vizitiul acesta pe care Zampa, sufletul lui Rocambole, îl 
46 


— Moartea sălbaticului — 


introdusese la duce fără teamă, nu era altul decât Venture, 
sosit în ajun, şi care se prezentase la ducele de Château- 
Mailly, două ore după ce citi anunţul de pe pagina patru a 
jurnalului, anunţ făcut de duce. Dar aceste două ore îi erau de 
ajuns lui Venture pentru a se metamorfoza şi a-şi da aerul 
unui adevărat englez. S-ar fi zis că afurisitul trecuse pentru 
prima oară Marea Mânecii, căci îl prindea foarte bine costumul 
său englezesc. 

EI îl salută pe duce cu demnitatea particulară oamenilor de 
profesiunea sa, care în Anglia e considerată ca o emancipare a 
servituţii. 

Venture întinse ducelui un pachet voluminos de certificate 
de bună purtare eliberate de diferiţi stăpâni pe care îi servise, 
precum şi un paşaport vizat de ambasada franceză din 
Londra, pe numele de Edward John Crampt... în vârstă de 
cincizeci şi şapte de ani. 

Ducele fu satisfăcut de ţinuta şi mutra pretinsului său 
vizitiu. 

— Care a fost cel din urmă stăpân al tău? îl întrebă el. 

— Lord H... de Lancashire, răspunse Venture. 

— Te iau numai de probă, adăugă domnul de Château- 
Mailly, şi dacă voi fi mulţumit de tine, îţi vei fixa singur leafa. 

— Ah! zise falsul englez cu o voce care ai fi jurat că a ieşit 
din gura unui britanic, eu intru la milord fiindcă milordul are 
cei mai buni cai din Paris, zise el pe o franţuzească stricată. 

Ducele sună. Un servitor alergă. Vechiul vizitiu veni puţin 
după aceea. 

— John, îi zise ducelui, vrei să mă părăseşti, fiindcă te duci 
în Englitera. A venit timpul când pot să te înlocuiesc. lată-ţi 
succesorul. Arată-i toţi caii şi spune-i obiceiurile mele; pe 
urmă, eşti liber să pleci. 

Cei doi englezi, adică adevăratul şi falsul englez, se priviră. 
Dar Venture era aşa de bine transformat încât John nu bănui 
nici un moment că avea înaintea lui un englez de 
contrabandă. 

— Sunteţi liberi, zise ducele. 

Plecând cei doi servitori, ducele începu să se plimbe prin 
dormitor în lung şi în lat, gândindu-se la neaşteptata sosire a 
vizitiului, la scrisoarea ciudată a domnişoarei Conception, şi 
întrebându-se dacă domnul de Sallandrera nu-l va ruga să 
vină la el chiar în ziua aceea. 


47 


— Ponson du Terrail — 


Mergând la palatul de Sallandrera, oare nu era pentru el 
destulă fericire? 

Pentru a-şi potoli nerăbdarea, ducele îşi puse o haină pe el 
şi coborî în curte să viziteze grajdurile. 

Aici îi găsi pe vechiul şi pe noul său vizitiu. 

Primul îl instruia pe cel din urmă cu o solemnitate gravă; el 
îi prezenta pe grăjdari, îi arăta caii, îl punea în sfârşit la curent 
cu toate obiceiurile ducelui. 

Venture părea că ascultă cu mare interes fiecare detaliu, 
chiar pe cel mai mic; el îşi luă o mutră naivă, fină, inteligentă 
şi onestă. 

Domnul de Château-Mailly îl văzu intrând în fiecare grajd, 
examinând caii ca un bun cunoscător, aci aprobând, aci 
discutând observaţiile vechiului vizitiu, încât ducele după un 
sfert de oră de examinare rămase convins că Venture este din 
cap până în picioare unul din acei vizitii pe care singură Anglia 
îi are în clasele ei de jos. 

Intr-adevăr, sportsmanul francez are fără îndoială, ca şi cel 
englez, toate cunoştinţele practice şi teoretice; dar vizitiul şi 
grăjdarul britanic au o instrucţie mult mai solidă în medicina 
veterinară şi în călărie, decât francezii din aceeaşi clasă. 

„Mi se pare, se gândi ducele, că omul acesta este o 
adevărată comoară.” 

Şi cum ducele vorbea bine englezeşte, intră în vorba cu 
Venture. 

Venture făcea minuni şi confirmă în câteva minute impresia 
bună pe care contele şi-o făcuse despre el. 

Cu câteva minute înainte de plecare, John zise succesorului 
său: 

— Domnul duce iubeşte mult caii şi se ocupă mult de ei, ca 
un adevărat artist. 

— Cu atât mai bine, răspunse Venture. 

— Adesea o să-l vezi dimineaţa coborând în curte, 
adresându-ţi-se şi vorbind cu dumneata o oră întreagă ca şi 
cum ar fi un simplu rândaş. 

„lată că se potriveşte cu planurile mele, se gândi Venture, 
şi numai de cai o să-i vorbesc eu...” 

Şi ca şi cum domnul de Château-Mailly ar fi vrut să 
întărească şi mai bine spusele lui John, coborî la grajd unde 
intră în vorbă cu Venture. Ei discutară tâmp de zece minute, 
când se auzi tropotul unui cal care întră în curte. 

Deodată ducele se făcu feţe-feţe, el deveni galben şi nu 


48 


— Moartea sălbaticului — 


putu să-şi stăpânească o emoție subită. Era Zampa care se 
întorcea de la palatul de Sallandrera, şi ducele din galben cum 
era se făcu roşu văzându-l pe valet descălecând. 

Zampa ţinea o scrisoare în mână. 

„Oh! oh! se gândi Venture, care observase pe duce cu 
coada ochiului, iată noutăţi din intriga Rocambole şi 
Compania. Atenţie!” 

Şi noul vizitiu se retrase respectuos la o parte, pe când 
domnul de Château-Mailly, a cărui emoție creştea din ce în ce, 
rupse plicul scrisorii: 


“Scumpul meu duce, zicea domnul de Sallandrera, voiti să 
faceţi onoarea ca astă-seară să luaţi masa eu noi? Vom fi ca în 
familie, pentru că colonelul de  Château-Mailly, unchiul 
dumneavoastră, persistă să susțină legăturile noastre de 
rudenie. Vom vorbi mult timp de cele două acte a căror 
plecare din Odessa vi se anunță. 

Al dumneavoastră, 

Ducele de Sallandrera” 


Ducele de Château-Mailly părăsi imediat grajdurile şi se 
duse să se închidă în cabinetul său, pentru a-şi stăpâni acolo 
emoția şi bucuria pe care o simţea. 


Înainte însă de a merge mai departe, să spunem ce se 
întâmplase în ajun, adică să explicăm scrisoarea care părea că 
vine de la domnişoara de Sallandrera şi pe care Zampa o 
comentase în modul acela curios cum am văzut. 


Capitolul VII 


A doua zi după întâlnirea cu domnişoara Conception, 
întrevedere în care falsul marchiz de Chamery se indignase 
întâi contra ducelui, apoi contra lui Zampa, şi sfârşise prin a 
lua cuvântul pretinzând că ducele era calomniat, că el era 
incapabil să urzească un aşa de odios complot şi pe care o 
termină hotărându-se să se retragă, a doua zi, ziceam, 
Rocambole era aşezat la picioarele patului lui sir Williams. 

— Unchiule, zicea el, sunt încredinţat că într-adevăr eşti un 


49 


— Ponson du Terrail — 


geniu. 

Orbul începu să râdă. 

— Dar, dar un geniu obscur... 

Orbul făcu o mişcare. 

— De o lună mă faci să joc ca o adevărată paiaţă. Execut 
ceea ce-mi porunceşti, spun tot ceea ce îmi sufli şi, 
mărturisesc, spre ruşinea mea, că nu înţeleg absolut nimic din 
toate astea. 

Sir Williams surâse din nou, luă tăbliţa şi scrise: 

“Pentru că afacerile tale nu merg rău, de ce te plângi?” 

— Aşa e. 

“Don José a murit, cele două acte sunt în mâna noastră: 
până în prezent toate merg de minune.” 

— Dar, unchiule, ai putea să-mi spui pentru ce mi-ai dictat 
scrisoarea aceasta, pe care trebuie s-o scriu ca venind din 
partea domnişoarei Conception, şi pe care domnul de 
Château-Mailly o va primi mâine dimineaţă înainte de a se fi 
sculat din pat? 

Rocambole vorbea de scrisoarea aceasta, pe care într- 
adevăr a doua zi Zampa o dădu stăpânului său, şi care-l 
cufundă pe duce într-o mare uimire; uluială care după cum am 
văzut, fu micşorată în mod sensibil de explicaţiile mincinoase 
ale cameristului. 

Sir Williams scrise: 

“Ducele de Château-Mailly, reuşind să producă cele două 
acte care stabilesc originea sa misterioasă, va deveni pentru 
domnul de Sallandrera un pretendent căruia nu i te poți 
împotrivi. 

Dar ducele de Château-Mailly ajungând să probeze că cele 
două acte au fost furate sau pierdute, şi întărindu-şi spusele 
sale cu atestările onorabile ale unchiului său, este încă un 
ginere destul de serios pentru ca ducele de Sallandrera să 
conteze pe el. Domnul de Château-Mailly are un venit de cinci 
sau şase sute de mii de livre, şi, chiar dacă n-ar fi un 
Sallandrera, ducele ar fi destul de măgulit să dea mâna fiicei 
sale domnului de Château-Mailly. ” 

— Uite! asta e foarte adevărat. 

“Or, continuă sir Williams să scrie, pentru a ne scăpa 
complet de domnul de Château-Mailly... pentru a-l face să nu 
mai fie periculos...” 

— Ce-ai făcut? 

“Te-am pus să scrii fraza următoare în scrisoare, în care 

50 


— Moartea sălbaticului — 


imiti foarte bine scriitura alungită şi subțire a domnişoarei 
Conception. «Poate chiar într-o zi vă voi cere printr-o scrisoare 
o întrevedere, între patru ochi. Veţi veni şi dacă vom fi singuri 
în aparență, în realitate să ştiţi că vor fi ochi şi urechi care ne 
vor spiona, etc... 

Cine ştie, chiar voi merge până acolo să vă zic că ați 
inventat împreună cu contele Artoff o istorie misterioasă a 
genealogiei familiei dumneavoastră, că actele pe care le 
aşteptaţi sau care le-aţi produs sunt false; dumneavoastră să 
surâdeți, să răspundeți într-un mod evaziv...»” 

— Bun! zise Rocambole, îmi aduc aminte, dar tot nu înţeleg 
nimic. 

“Ej! scrise sir Williams, astă-seară, după ce te vei întoarce 
de la Conception, îti voi explica lecţia, şi cred că vei înțelege.” 

— Ce om! murmură Rocambole, nu spune niciodată tot. 

“Acela care o afirmă înainte este un neghiob şi compromite 
viitorul, ” scrise sir Williams. 

Apoi, după un moment de reflecţie, scrise din nou: 

“N-ai făcut până acum nici o vizită oficială ducelui de 
Sallandrera de când s-a întors?” 

— Nu, unchiule. 

„Astăzi e joi, ziua sa de recepție, trebuie să te duci.” 

— Pentru ce? 

„Întâi pentru că e bine să nu te uite.” 

— Şi... pe urmă? 

„O să vezi.” 

— Ce să văd? 

„Conception nu ti-a spus că tatăl ei are de gând să se 
ocupe de ceva ca să uite durerea cauzată de moartea 
scumpului său don José, aruncându-se în afaceri industriale?” 

— Da. Sigur. 

“Și că vrea să cumpere cuptoarele şi minele domnului de 
L.. din Franche-Comt&?...” 

— Sigur. Chiar notarul său îl sfătuieşte la aceasta. 

“Cumnatul tău, vicontele Fabien d'Asmolles, n-are şi el o 
proprietate la două leghe depărtare de aceste mine?” 

— Da, castelul de Haut-Pas. 

“Şi nu vrea să-l vândă?” 

— Ba mi se pare că da... 

“Ei bine! scrise sir Williams, însărcinează-te tu cu această 
afacere şi propune domnului de Sallandrera să viziteze 


51 


— Ponson du Terrail — 


proprietatea aceasta împreună cu Fabien săptămâna 
viitoare.” 

— Ţii mult ca ducele să cumpere castelul lui Fabien? 

“Nu, dar țin să părăsească Parisul pentru opt zile.” 

— Pentru ce? 

“O să ştii mai târziu. ” 

— Unchiule, murmură Rocambole, eşti misterios şi mut 
întocmai ca destinul. 

“Şi orb ca şi el”, scrise sir Williams surâzând, căci era atât 
de dispus în ziua aceasta încât îşi bătea joc de propriile sale 
infirmităţi. 

Rocambole mai vorbi câteva minute cu oribilul său sfătuitor 
şi cobori la Fabien. 

— Amice, îi zise el, vrei să faci o ispravă şi o afacere 
bună?... Isprava mă priveşte pe mine... iar afacerea pe tine. 

— Să vedem... mă faci curios. 

— Am auzit, continuă Rocambole, că cel mai bun mijloc să 
seduci oamenii e să-i loveşti întâi în interesul lor propriu. 

— Ah! zise Fabien. 

— Dar, lasă-mă să vorbesc întâi de afacere. Tu vrei să vinzi 
castelul Haut-Pas? 

— Dacă pot; e o proprietate care mă ruinează cu reparaţiile 
şi nu-mi aduce nici un venit. 

— La ce sumă îl evaluezi? 

— Cam la două sute de mii de franci. 

— Dacă ţi-aş recomanda pe cineva care să-ţi dea două sute 
cincizeci de mii de franci, ce-ai zice? 

— Asta e, zise vicontele privindu-l cu atenţie pe Rocambole, 
vrei să faci pe samsarul? 

— Deloc. 

— Atunci, explică-te. 

— Aşteaptă. Lasă-mă mai întâi să-ţi vorbesc de ceea ce mă 
interesează pe mine. 

— Vorbeşte, nefericitule, zise Fabien râzând. 

— Ţi-am ascuns cam mult timp ambițiile şi secretele inimii 
mele. 


— Adevărat. 

— Dar cum tu ai ghicit înainte, am să-mi deschid inima 
numai ţie. 

— Adică vrei să-mi vorbeşti de domnişoara de Sallandrera? 

— Tocmai. 


— Ei bine, cum o duci cu dragostea? 
52 


— Moartea sălbaticului — 


— Cred că mă iubeşte... zise Rocambole cu o îngâmfare 
plină de modestie. 

— Drace! 

— Şi dacă mi s-ar ivi o ocazie bună să intru în relaţii cu 
ducele, poate că... 

— Şi vrei să-i vinzi castelul meu din Haut-Pas? 

— Ai ghicit. 

— Curioasă idee!... 

— Ba deloc. Ducele vrea să cumpere minele şi uzinele lui |... 

— Ah! ce are a face. 

— Vrei să mă însărcinezi pe mine cu negocierile? 

— Bucuros, zise vicontele. Dar, adăugă el, cum vii tu să-mi 
oferi, pe contul ducelui, două sute cincizeci de mii de franci, 
când eu nu cer decât două sute de mii? 

— Ai fi putut să mă refuzi. 

— Dar, în sfârşit, ca viitor ginere al domnului de 
Sallandrera, tu pari că nu te mai gândeşti la interesele tale 
proprii. 

— Oh! zise Rocambole cu acel lasă-mă să te las al unui 
adevărul senior, nu mă prăpădesc eu aşa de mult pentru 
prietenii mei. 

Vicontele începu să râdă. 

— Adio! adăugă Rocambole, mă duc chiar acum la duce, 
înarmat cu depline puteri din partea ta. 

— Reuşită bună! îi ură Fabien. 


Nu-l vom urmări pe Rocambole la domnul de Sallandrera; 
dar să-l căutăm mai târziu, cam pe la miezul nopţii, în atelierul 
domnişoarei Conception, unde fusese introdus, ca de obicei, 
de negru: şi să aflăm, din convorbirea lui cu tânăra fată, 
rezultatul întrevederii sale cu ducele de Sallandrera. 

Conception aşteptase ora întâlnirii cu o nerăbdare greu de 
descris. 

Rocambole intrând, îi luă mâna şi simţi că ea tremura. 
Falsul marchiz, inspirat fără îndoială de sfaturile înțelepte ale 
lui sir Williams, îşi luase aerul solemn şi trist al unui om care 
şi-a luat o hotărâre eroică şi dureroasă. 

El ţinea în mână un pacheţel, în care erau strânse toate 
scrisorile tinerei fete. 

Se aşeză lângă ea şi îi zise: 


53 


— Ponson du Terrail — 


— E un lucru imposibil să vă spun, domnişoară, ce torturi 
grozave am suferit timp de douăzeci şi patru de ore; dar sunt 
curajos şi întâlnirea noastră... cea din urmă... 

— Cea din urmă! strigă Conception, ce spuneţi, 
Dumnezeule? 

Un surâs trist, al omului resemnat să moară, apăru pe 
buzele lui Rocambole. 

— Domnişoară, zise el, conversaţia noastră... 

— Dar ce spuneţi? explicaţi-vă, zise ea cu înfocare. 

— Conception, reluă el tot grav şi trist, sunt în viaţa omului 
împrejurări, situaţii, momente atât de teribile, încât ar prefera 
să moară decât să treacă prin ele. Ascultă-mă, Conception, şi 
dă-mi voie să recapitulez repede tot trecutul nostru. 

Ea făcu un semn de aprobare. 

— Când m-aţi chemat, continuă el, când mi-aţi făcut 
onoarea de a avea încredere în mine şi de a-mi cere protecţie, 
eraţi pe punctul de a cădea în puterea unui mizerabil căruia 
nu puteaţi, vai! să-i dezvăluiţi infamia fără a sfărâma inima 
ducelui, tatăl dumneavoastră. 

— Aţi fost generos şi bun, murmură fata, şi m-aţi scăpat. 

— Am îndrăznit să mă las în voia Providenţei răzbunătoare 
şi, în loc ca Dumnezeu să mă pedepsească, m-a ajutat. 

Rocambole pronunță aceste din urmă cuvinte cu 
solemnitatea unui judecător. Apoi urmă: 

— L-am lovit pe don Jose pentru că era un mizerabil, pentru 
că era imposibil ca don Jose să fie vreodată soţul 
dumneavoastră. Dar acum, Conception, situaţia nu mai e 
aceeaşi şi trebuie să aveţi înainte de toate o supunere oarbă 
faţă de tatăl dumneavoastră. 

— Dumnezeule! zise Conception cu durere. 

— Ducele de Sallandrera are dreptate, continuă Rocambole, 
în a voi să-şi perpetueze rasa; acesta e un gând mare şi nobil 
care a fost inspiraţia vie şi credinţa sfântă a aristocrației. 

Dar dacă, într-adevăr, domnul duce de Château-Mailly este 
fiul unui Sallandrera din alt timp, trebuie să-l luaţi în căsătorie, 
domnişoară, trebuie să vă supuneţi tatălui dumneavoastră. ŞI 
e numai o prevedere, vai!... termină Rocambole cu o emoție 
de cel mai mare efect, zic, e numai o prevedere, dacă v-am 
adus scrisorile dumneavoastră. 

— Păstraţi-le, zise Conception. Ardeţi-le, eu nu le voi mai 
primi niciodată! 

— Le voi arde în ziua când veţi fi ducesa de Château-Mailly 

54 


— Moartea sălbaticului — 


Sallandrera. 

— Dar omul aceste a minţit, minte! strigă Conception. 

— Dar de unde ştiţi? 

— Nu v-am spus ieri?... 

— Da... declaraţiile valetului. 

— Oh! omul acesta e sincer. 

Rocambole păru că se gândeşte un moment. 

— Ei bine! zise el, dacă ducele a minţit, vom vedea noi. 

— Cum? 

— El nu va putea aduce actele care să probeze această 
pretinsă origine. 

— Şi dacă îşi procură acte false, dacă fabrică nişte pretinse 
acte vechi? 

— Oh! asta ar fi o infamie! 

Şi cum Conception tăcuse, Rocambole păru că se supune 
unei inspiraţii subite şi îi luă mâna. 

— Ascultă, zise el, mă iubeşti? 

— Oh! poţi să mă mai întrebi? 

— Ai credinţă în mine? 

— Da. 

— Dacă ţi-aş da un sfat, l-ai urma? 

— Da!... spune, mă supun. 

— Ah! zise Rocambole, trebuie să ai curaj. 

— Voi avea. 

— Să îndrăzneşti a ţine piept un moment tatălui dumitale. 

— Voi îndrăzni. 

— Ei bine! Mâine, du-te de-l vezi pe tatăl dumitale, şi 
spune-i aşa: „Ducele de Château-Mailly minte ca un înşelător, 
şi am să-ţi dau probe”. Tatăl dumitale se va gândi. Atunci 
caută să obţii permisiunea de a te întreţine câteva minute, 
între patru ochi, cu ducele de Château-Mailly. 

Rocambole pronunţând aceste din urmă cuvinte, se sculă şi 
merse să deschidă o uşă cu geamuri care da într-un cabinet 
de toaletă şi care la rândul lui comunica cu un coridor. 

Apoi se întoarse lângă Conception care rămăsese uimită. 

— Uite, zise el, ducele de Château-Mailly va veni aici, îl vei 
face să şadă pe scaunul pe care stau eu acum, şi vei stărui ca 
tatăl dumitale să se ascundă în cabinetul acesta, de unde el 
va putea auzi fără să scape nici un singur moment din vedere 
mutra domnului de Château-Mailly. 

— Şi pe urmă?... 


55 


— Ponson du Terrail — 


— Pe urmă, adresează-te ducelui ca unui om galant; spune- 
i că nu-l iubeşti, că niciodată n-o să-l poţi iubi, că inima ta 
aparţine altuia; şi mergi chiar mai departe, spunându-i: 
„Uitaţi, domnule duce, ştiu că mă iubiţi de mult şi vă cred 
capabil de orice pentru a putea obţine mâna mea... Ei bine! fiţi 
sincer faţă de mine, şi mărturisiţi că istoria misterioasă a 
originii dumneavoastră e o simplă invenţie a contesei Artoff”. 

— Oh! întrerupse Conception, voi îndrăzni vreodată?... 

— Trebuie să îndrăzneşti, domnişoară. Poate ducele va 
nega cu obrăznicie, dar se va tulbura destul pentru ca să între 
o bănuială în inima tatălui dumitale. 

— Ah! strigă Conception, ai avut o inspiraţie dumnezeiască. 

— Inspirația omului care iubeşte, murmură Rocambole. Şi 
vei îndrăzni, nu-i aşa? 

— Îţi jur. 

— Când? 

— Mâine. li voi scrie ducelui după ce voi merge să-l văd pe 
tata. 

Cei doi iubiţi mai vorbiră câteva mânute, apoi Rocambole 
adăugă: 

— Ştii că astăzi l-am văzut pe tatăl dumitale. l-am vorbit de 
castelul Haut-Pas, un castel care aparţine  vicontelui 
d'Asmolles, cumnatul meu, şi pe care acesta vrea să-l vândă. 

— Tata ne-a vorbit de asta la masă; şi are intenţia să se 
ducă să-l viziteze. 

— Ei bine, caută să te duci şi tu. 

— Pentru ce? 

— Nu ştiu, dar mi se pare că ar fi bine pentru noi. Am 
presimţiri. 

— Bine, zise Conception, îţi promit. 


După o oră, marchizul de Chamery se întorcea liniştit 
acasă, şi a doua zi se găsea în strada Suresnes, cu peruca sa 
blondă şi cu haina poloneză, pentru a-l aştepta acolo pe 
Zampa. 

Portughezul sosi cu o scrisoare a ducelui de Château-Mailly 
pentru domnul de Sallandrera. 

Rocambole o deschise, luă cunoştinţă de ea, o închise la loc 
şi zise cameristului. 

— Imi vei aduce răspunsul. 

Zampa plecă şi se întoarse după o oră, aducând o invitaţie 


56 


— Moartea sălbaticului — 


la masă a domnului de Sallandrera către ducele de Château- 
Mailly. 

— Perfect! murmură Rocambole. 

Şi scrise următoarea scrisoare: 


“V-am scris de-abia de câteva ore, amicul meu, pentru a vă 
preveni de rolul ciudat pe care îl aştept de la devotamentul 
dumneavoastră. 

Evenimentele merg repede, şi s-a stabilit o întâlnire pentru 
astă-seară. Veti primi în curând de la mine o scrisoare oficială, 
scrisoare numai de patru rânduri, în care nu vă voi spune, ca 
în aceasta, că vă iubesc... Dar nu vă indignati şi supuneți-vă, 
trebuie! E în joc fericirea noastră! Mai cu seamă la o chestiune 
pe care vă voi spune-o relativ la actele pe care le aşteptaţi din 
Rusia, să răspundeți într-un mod evaziv. 

Veti şti într-o zi pentru ce vă impun condiția aceasta 
ciudată. 

A dumneavoastră pentru totdeauna.” 


Şi Rocambole îndoi scrisoarea, o lipi şi i-o dădu lui Zampa. 

„Desigur, îşi zise el toate merg de minune până în prezent, 
şi sir Williams e un om de oarecare imaginaţie. Trebuie să o 
mărturisesc. Conception mă iubeşte, actele sunt în posesia 
noastră, ducele se va pierde în spiritul socrului său. De 
minune! Un singur lucru mă nelinişteşte!” 

Rocambole încreţi din sprâncene şi adăugă: 

„M-am dus de trei ori la post-restant şi n-am găsit nimic! 
Venture nu s-a întors încă, sau te pomeneşti că afurisitul a 
deschis scrisoarea? Dacă ar fi aşa, nu răspund nimic şi trebuie 
să mărturisesc că sir Williams s-a născut sub o stea 
nenorocoasă, şi că în ultimul moment un obstacol oarecare va 
veni să nimicească triumful câştigat.” 

Şi Rocambole simţi că neliniştea îl cuprinde din ce în ce mai 
mult. 


Capitolul VIII 
Câteva minute după plecarea lui Zampa de la palatul de 
Sallandrera, ducele care citise cu atenţie scrisoarea 


colonelului de Château-Mailly către ruda sa o văzu pe 


57 


— Ponson du Terrail — 


Conception intrând în cabinetul său. 

Faţa îi era galbenă, dar mersul său era sigur şi privirea ei se 
opri fără ezitare în ochii ducelui. 

— Bună ziua, copila mea, îi zise acesta. Vii tocmai la timp. 
Era să te chem. 

— Doreai să mă vezi, tată? 

— Da. 

— Şi eu de asemenea, zise Conception. 

— Dumnezeule! zise ducele, ce aer solemn ai domnişoară! 

— Poate că din cauza convorbirii ce voiam s-o am cu 
dumneata, răspunse Conception. 

— Ah!... zise ducele surâzând, dar vorbeşti întocmai ca un 
ambasador. 

Conception se aşeză pe un scaun. 

— Dar înainte de toate, tată, zise ea, aş putea să ştiu 
pentru ce doreai să mă vezi? 

— Da. Sigur. 

— Te ascult, tată. 

— Conception, copila mea, reluă ducele, vreau să vorbesc 
de măritişul tău. 

Conception tresări, dar răspunse fără ezitare: 

— Tocmai de asta doream şi eu să-ţi vorbesc, tată. 

— Vreau să-ţi spun, continuă ducele, că l-am rugat pe 
domnul de Château-Mailly să ia masa la noi. 

— Veneam să te rog şi eu lucrul acesta. 

Ducele păru că se miră. Conception continuă: 

— Te iubesc mai mult decât orice pe lumea asta, tată, şi m- 
aş supune totdeauna voinţei dumitale. 

Ea pronunţă cuvintele acestea cu o emoție care îl făcu pe 
duce să tresară. 

— Dumnezeule! zise el, ce vrei să-mi spui, copila mea? 

— Tată, continuă tânăra spaniolă, eşti un adevărat hidalgo, 
şi gândul de a-ţi transmite numele şi demnităţile unui om care 
le merită, e prea nobil, pentru a îndrăzni să-ţi fac observaţii. 
Dar dacă domnul de Château-Mailly nu poate să probeze 
originea sa. 

— Mi-o va proba, zise ducele; citeşte scrisoarea pe care 
domnul de Château-Mailly o primise, chiar în dimineaţa aceea, 
de la unchiul său, colonelul de Château-Mailly. 

Conception o citi şi o înapoie tatălui ei cu răceală. 

— E foarte limpede, zise ducele. 

— Tată, reluă Conception, dacă domnul de Château-Mailly 


58 


— Moartea sălbaticului — 


este într-adevăr de aceeaşi rasă cu Sallandrera, dacă actele 
pe care le produce sunt cu adevărat autentice... 

— Dar, întrerupse ducele, mi se pare că te îndoieşti. 

— Da, tată. 

— Eşti nebună! 

— Poate. 

— Cel puţin e bine că ducele e zdravăn... 

— Tată, zise Conception cu o violenţă subită, ducele de 
Château-Mailly este un înşelător! 

Ducele se retrase înspăimântat. 

— Nu ştiu dacă sunt nebună, dar ceea ce ştiu e că această 
femeie pierdută, contesa Artoff, pe care toată lumea o credea 
pocăită, a imaginat împreună cu domnul de Château-Mailly 
această istorie a actelor. 

— Ah! strigă domnul de Sallandrera, o asemenea infamie... 

— Poate chiar aş putea să-ţi dovedesc. 

— Tu, fiica mea? 

— Eu, tată. Nu ştiu dacă domnul de Château-Mailly va 
aduce cele două acte de care vorbeşte, dar după cât mi se 
pare o să le aştepţi mult timp, căci am convingerea că nu 
există. 

Şi Conception pronunţă cuvintele acestea cu un accent de 
credinţă care îl uimi foarte mult pe duce. 

— Tată, urmă ea, mă vezi la picioarele dumitale, implorând 
dreptate. 

Şi Conception căzu în genunchi. 

Dar ducele o ridică imediat. 

— Vorbeşte, copila mea, îi zise el cu gingăşie, oare nu sunt 
eu tatăl tău, care te iubeşte? 

— Ei bine, zise Conception, e un secret pe care nu pot să-l 
mărturisesc, căci nu e al meu, dar te rog să crezi în cuvintele 
mele: ducele de Château-Mailly este un ambițios şi un escroc! 

— Dar, strigă ducele, tu-l urăşti pe omul pe care ţi l-am ales 
de bărbat? 

— Da, dacă e adevărat ceea ce cred; — nu, dacă am fost 
înşelată. Şi în acest caz, murmură Conception, aş fi soţia lui, 
dacă dumneata o doreşti. 

Cuvintele tinerei fete răsturnară completamente felul de a 
vedea al domnului de Sallandrera. El fusese într-un moment 
zdruncinat în convingerile sale de povestirea baroanei de 
Saint-Maxence, precum şi de apropierea stabilită între 


59 


— Ponson du Terrail — 


neprimirea scrisorii pe care contesa Artoff i-o adresase şi 
distrugerea, prin foc, a memoriului pe care colonelul de 
Château-Mailly îl trimisese rudei sale. Dar scrisoarea acestuia 
din urmă, pe care ducele de Château-Mailly o primise de 
dimineaţă, scrisoare care purta ştampila Odessei precum şi a 
celorlalte birouri de poştă pe unde trecuse în lungul său drum, 
făcea întru câtva să dispară bănuielile acestea. 

— Bagă de seamă, fiica mea, îi zise el. Gândeşte-te că 
domnul de  Château-Mailly are reputaţia unui gentilom 
desăvârşit. 

— Reputaţiile sunt câteodată mincinoase, tată, răspunse 
Conception. 

— Dar dovedeşte-mi ceea ce-mi spui. 

— Sper că voi putea să probez. 

— Cum? 

— Cunoşti atelierul meu de pictură? 

— Da. 

— Ştii că există alături un cabinet a cărui uşă e astupată cu 
o perdea? 

— Perfect. 

— Cabinetul acesta corespunde cu un coridor care 
comunică cu scara. 

— İl ştiu; dar unde vrei să ajungi? 

— Tată, răspunse Conception cu gravitate, un om ca ducele 
de Château-Mailly a minţit în faţa dumitale, dar n-are curajul 
să mintă şi înaintea unei femei, când aceasta îl iubeşte, sau 
pretinde că îl iubeşte. 

— Ducele te iubeşte, copila mea. 

— Fie, vreau să mă încredinţez. 

— Şi trebuie să te gândeşti că averea lui personală îl pune 
la adăpost de bănuială, că... 

— Tată, îl întrerupse Conception, nu vei refuza, copilei 
dumitale de a-ţi dovedi un singur moment că ea poate să 
probeze ceea ce spune? 

— Fie, explică-te. 

— Trebuie ca să-l inviţi pe duce aici. 

— Am făcut-o, el prânzeşte cu noi. 

— Astăzi? 

— Chiar azi. 

— Bine, zise Conception. După prânz îl voi invita pe duce 
să-mi vadă tablourile, şi-l voi duce în atelierul meu. Atunci... 

Conception se opri. 


60 


— Moartea sălbaticului — 


— Atunci? zise ducele. 

— Dumneata, tată, te vei urca pe scara care dă în coridor, 
vei intra în cabinet şi te vei ascunde acolo. 

— Ah! fiica mea, asta e o faptă nedemnă de un om ca 
mine! 

— În cazul acesta, tată, răspunse cu răceală Conception, 
retrag tot ce am spus. Domnul de Château-Mailly este un om 
galant şi sunt gata să-l iau în căsătorie. 

În cuvintele domnişoarei Conception era atâta amărăciune 
şi disperare încât ducele fu mişcat. 

— Fie, zise el, voi face tot ce vei voi. 

— Oh! nu e tot, tată. 

— Să vedem, zise ducele, stăpânit de insistența copilei sale. 

— Îmi trebuie cuvântul dumitale de cinste, tată, cuvântul 
dumitale de Sallandrera că, orice voi zice fie fals, fie 
extraordinar, fie extravagant, oricât ar putea să-ţi pară 
acţiunile şi vorbele mele de nelalocul lor, va trebui să fii mut şi 
nemişcat. 

— Îţi jur, copila mea. 

Conception luă mâna ducelui şi o duse respectuos la buze. 

— Dumneata eşti nobil şi bun! murmură ea, şi copila 
dumitale te iubeşte cum îngerii iubesc pe Dumnezeu! 

Conception se apropie apoi de biroul domnului de 
Sallandrera şi scrise următoarea scrisoare: 


“Domnule duce, 

Tata zice că trebuie să fiu soția dumitale. Nu pot decât să 
mă înclin înaintea voinței părintești; dar înainte de asta mi-ati 
refuza oare o convorbire de o oră? 

Veţi lua masa la palat astă-seară. După masă vă rog să fiţi 
atât de bun şi să urcati în atelierul meu. 

V-o cer cu insistenţă şi vă rog. 

A dumneavoastră, 

Conception de Sallandrera. ” 


După ce termină de scris, tânăra fată arătă scrisoarea 
tatălui său, apoi o dădu cameristului să o ducă. 

Să ne întoarcem la domnul de Château-Mailly, pe care l-am 
văzut părăsind brusc grajdurile pentru a urca în cabinetul său 


61 


— Ponson du Terrail — 


unde îşi ascunse bucuria ce i-o făcuse invitația ducelui de 
Sallandrera. 

Stătea astfel de cinci minute, când Zampa intră. 

Ducele se întoarce brusc către el. 

— la ascultă, zise el, caii pe care îi alegi din grajd n-au 
picioare? 

— Nu înţeleg întrebarea, domnule duce. 

— Vreau să zic că îţi trebuie zece ceasuri ca să te duci şi să 
te întorci de la palatul de Sallandrera? Ai întârziat mai mult de 
o oră. 

— Fie! zise Zampa, dar domnul duce să mă scuze. 

— Pentru ce? 

— Pentru că, zise portughezul, m-a chemat domnişoara 
Conception. 

— Ducele se înroşi. 

— Şi... ai văzut-o? 

— Sigur. 

— Şi... ţi-a vorbit de mine? 

— Natural. 

Şi Zampa, privindu-l pe duce cu un surâs misterios şi fin, 
adăugă: 

— Vă bateţi joc de mine punându-mi o asemenea întrebare, 
căci ştiţi bine că domnişoara Conception nu mă cheamă să-mi 
vorbească nici de ea, nici de mine. 

— Adevărat, murmură ducele, a cărui inimă bătea cu 
violenţă. 

Zampa îşi luase aerul serios şi demn al unui ambasador. 

— Şi... ce ţi-a zis? întrebă domnul de Château-Mailly. 

Drept orice răspuns Zampa scoase o scrisoare din buzunar 
şi i-o prezentă. 

Epistola aceasta, semnată numai cu un singur C era scrisă 
de Rocambole. 

Ducele crezu că recunoaşte scrisul tinerei fete. El rupse 
plicul şi citi: 


„Evenimentele merg repede. Întrevederea aceasta pe care 
o s-o am cu dumneata, e aceea de care v-am vorbit; este 
necesar să aibă loc astă-seară. Trebuie! amicul meu. Veţi veni 
să luaţi masa la palat. Sculându-ne de la masă vă voi ruga să 
urcați în atelierul meu. 

— O! cât vă iubesc şi cât voi fi de mândră să port numele 
dumneavoastră. Recitiţi, vă rog, prima mea scrisoare, urmați 


62 


— Moartea sălbaticului — 


întru totul recomandările, şi oricât de îngrozitor ar fi rolul pe 
care sunt silită să vi-l impun, vă rog în genunchi, aveți curajul 
să-l jucati până la sfârşit. Fericirea noastră depinde poate de 
aceasta într-un mod absolut. 

P.S. Poate că voi scrie după aceasta o scrisoare scurtă şi 
oficială. 


Scrisoarea aceasta îl făcu pe duce gânditor. 

„Voi face tot ce va vrea ea, îşi zise el; dar ce poate 
însemna asta?” 

Cum ducele mai avea destul timp până să se prezinte la 
palatul de Sallandrera, ceru un cal de călărie şi o luă spre 
Champs-Elysées. 

El făcu înconjurul pădurii şi se întoarse prin strada 
Pépinière, unde se opri la palatul contelui Artoff. 

Domnul de Château-Mailly avea speranța vagă că aici 
curierul din Odessa ar fi sosit. El se informă în cele din urmă la 
portar, dar acesta îi declară că n-a văzut pe nimeni. 

„Extraordinar, se gândi ducele depărtându-se, ca o ştafetă 
să întârzie mai mult de trei zile decât o scrisoare venită cu 
poşta. I s-o fi întâmplat ceva curierului?” 

Gândul acesta îl făcu pe domnul de Château-Mailly să 
tremure; dar o reflexie foarte la locul ei îl asigură. 

„Admiţând un asemenea lucru, îşi zise el, depeşele pe cale 
le duce, neavând nici o valoare pentru nimeni altul decât 
pentru mine, ele nu vor fi pierdute niciodată. Se vor regăsi, 
asta e şi natural”. 

Ducele se întoarse acasă cam pe la ora patru. Numai două 
ore îl despărţeau de momentul când o va vedea pe 
Conception. Zampa îl aştepta pe stăpânul său în cabinetul de 
toaletă. 

— Trebuie să-l îmbrac pe domnul duce? 

— Sigur. 

— A venit o altă scrisoare de la palatul de Sallandrera. 

Ducele crezu să epistola aceasta era trimisă poate de 
doamna ducesă, şi o luă de pe masă. Dar el respiră uşurat 
când recunoscu scrisul domnişoarei Conception. 

De astă-dată era chiar ea care îi scria şi era acel bilet pe 
care Conception îl scrisese în biroul tatălui ei şi de care 
Rocambole vorbise în scrisoarea semnată numai cu un C. şi 
prin care îl anunţa că îi va trimite o altă scrisoare scurtă şi 


63 


— Ponson du Terrail — 
oficială. 

Ducele nu căută să comenteze fiecare cuvânt din 
scrisoarea aceasta cum făcea cu celelalte. Sigur că fusese 
scrisă sub ochii cuiva şi de aceea era oficială. Dar ducele fu 
lovit de o reflecţie. 

„Sub ochii cui scrisese Conception scrisoarea aceasta? Nu 
poate să fie scrisă, se gândi ducele, în faţa domnului de 
Sallandrera. Înaintea cui, dar? Fără îndoială, îşi zise el, 
înaintea persoanelor sau persoanei care exercită asupra ei o 
influenţă aşa de extraordinară, o influenţă aşa de ciudată.” 

Ca şi cum ar fi ghicit gândurile stăpânului său, Zampa îşi 
permise să zică, când îl văzu pe domnul de Château-Mailly 
încuind scrisoarea aceasta într-o cutie: 

— Sunt sigur că domnişoara Conception dă o întâlnire 
domnului duce. 

În orice altă împrejurare, ducele l-ar fi măsurat de sus până 
jos şi nu i-ar fi răspuns. 

Dar portughezul avusese totdeauna rolul de confident, şi 
numai prin Zampa ducele avea noutăţi de la aceea care îl 
iubea. 

Într-un cuvânt, aceasta era trăsura de unire care îl lega în 
mod misterios de tânăra spaniolă. Astfel, domnul de Château- 
Mailly se mulţumi să-l privească şi să-i zică fără iritare şi fără 
mânie: 

— Ah! crezi? 

— Drace! zise Zampa clipind din ochi, domnişoara de 
Sallandrera simte nevoia de a vă vedea şi de a fi singură cu 
dumneavoastră. 

Ducele tresări... 

— Ştii asta? zise el. 

— Da, domnule. 

Şi Zampa luă atitudinea misterioasă a unui om care ştie 
încă multe lucruri. 

— Numai, adăugă el, dacă domnul duce ar voi să-mi 
permită... 

— Ce?... 

— Să-i dau un sfat... 

— Să vedem!... 

— Domnul duce şi domnişoara Conception probabil că se 
vor găsi singuri astă-seară dar domnul duce trebuie să ştie 
pentru propria sa conducere, că zidurile au câteodată ochi şi 
urechi. 


64 


— Moartea sălbaticului — 


— Ah! zise ducele.. 

ŞI-I privi cu atenţie pe portughez. 

— Să vedem, îi zise el, mi se pare că ştii mai multe decât 
mi-ai spus mie. 

— Posibil, răspunse Zampa. 

— Haide, ce mai ştii? 

— Pe când eram, azi de dimineaţă, la domnişoara 
Conception, a intrat doamna ducesă. 

— Mama sa? 

— Tocmai. Ducesa nu mi-a dat atenţie, dar a zis fiicei sale, 
încet, în spaniolă: „Trebuie să vină astă-seară. Trebuie!” 

— ŞI, întrebă ducele, ce a răspuns domnişoara de 
Sallandrera? 

— Ea se îngălbeni şi se roşi rând pe rând, apoi răspunse cu 
capul în jos: „Fie, îi voi scrie.” 

— Atâta tot? 

— Nu, domnule. Ducesa a pronunţat numele 
dumneavoastră; şi cum vorbea încet de tot, n-am auzit decât 
cuvintele acestea: „Oh! îl urăsc!” 

— Aşadar vorbea de mine? întrebă ducele. 

— Sigur. 

— Dar pentru ce?.... cum ar putea ea să mă urască? 

— Uite! zise Zampa, e uşor de înţeles. Impiedicaţi pe 
protejatul său. 

Tocmai suna ora cinci când Zampa termină să-l îmbrace. 

— Porunceşte să vină cupeul, îi zise ducele. 


La şase fără câteva minute domnul duce de Château-Mailly 
se prezentă la palatul de Sallandrera. 

— Doamna ducesă îl aşteaptă pe domnul duce în salon, îi 
zise lacheul, care urma să-l introducă. 


Capitolul IX 


Cuvintele lacheului invitându-l pe domnul de Château-Mailly 
spre a se duce în salon, unde ducesa îl aştepta, îl făcură pe 
duce să tremure puţin. In ochii săi doamna de Sallandrera era 
un duşman ascuns, proteguitoarea unui rival al său şi 
obstacolul cel mai serios în căsătoria lui cu domnişoara 


65 


— Ponson du Terrail — 


Conception. Ori, după cum i se spusese, ducesa era singură 
când intră domnul de Château-Mailly. Doamna de Sallandrera 
îl primi cu un surâs binevoitor şi dulce. 

— Domnule duce, îi zise ea invitându-l să stea, domnul de 
Sallandrera n-a venit încă, şi veţi fi aşa de bun să-l scuzaţi. 

Ducele se înclină cam surprins de accentul vocii afectuoase 
şi de privirea amicală a doamnei de Sallandrera. 

„Femeile sunt foarte tari, se gândi el, ştiu de minune să 
ascundă secretul sufletului lor. Ea mă urăşte şi tot ea mă 
primeşte ca pe un prieten”. Apoi zise tare: 

— Astăzi a fost frumos, şi sunt sigur că domnul duce a ieşit 
în trăsură deschisă. Trebuie să vină dinspre pădure, fără 
îndoială. 

— Oh! zise ducesa râzând, vă înşelaţi, domnule, bărbatului 
meu la vârsta sa tot îi mai plac caii, dar nu-i mai place să-i 
conducă. Gustul ăsta îl au numai tinerii, nu unul ca el. 

Domnul de Château-Mailly se mulţumi numai să surâdă. 

Ducesa adăugă: 

— Domnul de Sallandrera, continuă ducesa, a prins frică de 
Spania, de când ne-a lovit noua nenorocire. 

Cu toate că această nenorocire era o cauză a probabilei 
fericiri care-l aştepta, ducele ştiu să găsească câteva cuvinte 
de condoleanţe foarte convenabile şi care arătau sufletul său 
generos. 

Doamna de Sallandrera continuă: 

— Ducele are intenţia să se stabilească în Franţa, cel puţin 
pentru câţiva ani. 

Ducele de Château-Mailly tresări fără voia sa. 

— I s-a vorbit acum două zile de uzinele de P... şi e pe cale 
de a le cumpăra. 

— Dar, zise domnul de Château-Mailly, uzinele aparţin 
vicontelui d'Asmolles? 

— Nu, dar domnul d'Asmolles vrea, la rândul lui să vândă 
un castel al său, care e la a mică distanţă de uzine, şi care se 
numeşte Haut-Pas. 

— Ah! bună idee. _ 

— Mi se pare că e o proprietate frumoasă. Intr-o staţiune 
pitorească, destul de aproape de uzine pentru ca ducele să se 
ducă în fiecare zi cu trăsura şi destul de departe ca eu să nu 
fiu supărată de zgomotul ciocanelor, de sunetul ascuţit al 
maşinilor şi de fumul coşurilor. 

— Aşadar domnul de Sallandrera, zise tânărul duce vrea să 


66 


— Moartea sălbaticului — 


cumpere castelul Haut-Pas? 

— Probabil.... îmi place la ţară, şi am promis bărbatului meu 
că aş sta bucuroasă şase luni de vară... mai cu seamă, adăugă 
ducesa surâzând şi privind pe duce în aşa mod încât el se 
înroşi, când fiica mea va fi măritată. 

„Oh! femeile! se gândi ducele, asta are aerul să-mi ofere 
fiica ei, şi ea e adversarul meu cel mai înfocat.” 

Zgomotul unei trăsuri care se auzi în curtea palatului puse 
capăt conversaţiei doamnei de Sallandrera cu viitorul său 
ginere. 

De pe canapeaua pe care era aşezată, ducesa vedea foarte 
bine tot ce se petrecea în curte. 

— lată-l pe domnul de Sallandrera, zise ea. 

Într-adevăr, după două minute, ducele intră în salon. 

Domnul de Sallandrera îl salută pe ducele de Château- 
Mailly şi era fără îndoială gata să-i întindă mâna când uşa se 
deschise din nou şi intră fiica sa. Dar la vederea fiicei sale 
ducele îşi aduse aminte de convorbirea de dimineaţă care îi 
inspirase un fel de neîncredere. 

— Bună seara, domnule duce, zise el simplu. 

Intrarea domnişoarei Conception zăpăci atât pe domnul de 
Château-Mailly încât nu observă răceala ducelui de 
Sallandrera. La vederea tinerei fete el se tulbură şi se înroşi. 

Conception intră, rece, tăcută. Ea d-abia ridică ochii, asupra 
ducelui, dar fu de ajuns să-şi aducă aminte de cele spuse în 
scrisoarea primită de la ea, pentru ca să-şi închipuie un 
moment că Conception îl iubea. Tânăra spaniolă avea pe buze 
un surâs atât de dispreţuitor care ar fi descurajat un om chiar 
mai puţin încrezător decât domnul de Château-Mailly. Dar el 
rămase încredinţat că prezenţa ducesei era singura cauză a 
acestei răceli. 

— Ei bine! zise domnul de Sallandrera tânărului duce, pe 
când Conception o săruta pe mama sa. Aveţi ceva noutăţi de 
la Odessa? 

— Nu încă, domnule duce, dar mă tem numai la gândul, că 
acel curier s-ar fi îmbolnăvii. 

— Tot ce se poate, zise ducele, care aruncă o privire 
cercetătoare asupra domnului de Château-Mailly. 

Acesta se înroşi un moment, căci Conception la auzul 
cuvântului Odessa, ridicase ochii asupra lui. 

Totul părea că serveşte planurilor întunecoase ale lui 


67 


— Ponson du Terrail — 


Rocambole, căci roşeața aceasta, provocată de privirea 
domnişoarei Conception, era atribuită de domnul Sallandrera 
unei alte cauze. 

— Se tulbură, se gândi hidalgo. Nu cumva fiica mea a avut 
dreptate când a spus că ducele este un escroc. 

— Poftiţi la masă! zise un lacheu, deschizând ambele uşi ale 
salonului. 

Tânărul duce, care era departe de a bănui ce idee îşi făcuse 
domnul de Sallandrera despre el, oferi braţul ducesei pentru a 
merge în sufragerie. 

Conception luă braţul domnului de Sallandrera. 

— Tată, îi zise ea încet, în spaniolă, am cuvântul dumitale. 

— Da, copila mea. 

— Oh! repetă ea cu un accent atât de convins încât ducele 
tresări, te asigur că minte! 

— Vom afla în curând, murmură ducele de Sallandrera. 

invitaţia făcută, ca între prieteni domnului de Château- 
Mailly, era destul de semnificativă, pentru a nu mai fi nevoie 
ca în timpul mesei, să se discute chestiunile acelea delicate 
care însoțesc convorbirile unei apropiate căsătorii. 

Ducele fusese poftit la masă, cum se invită un logodnic. Era 
un prânz în familie, în adevăratul înţeles al cuvântului. 

Ducele de Château-Mailly înțelegând că orice vorbă asupra 
căsătoriei sale cu Conception ar fi de prisos înaintea sosirii 
celor două acte, atât de mult aşteptate, se hotărî să nu mai 
pomenească nimic relativ la căsătorie. 

Vorbi de uzinele din P..., de călătorii, apoi de Spania, în fine, 
discută despre pictură. 

Conception nu ridică măcar o singură dată ochii asupra 
domnului de Château-Mailly; dar sculându-se de la masă zise: 

— Domnule duce, vă place pictura, îmi închipui, după cât 
spuneaţi adineauri... 

Şi cum vocea sa tremura uşor, ducele crezu de datoria sa 
să zică: 

— Foarte mult, domnişoară, şi aş fi foarte fericit dacă mi-aţi 
permite să vizitez minunile atelierului dumneavoastră, şi mai 
ales pe acelea ieşite din penelul dumneavoastră. 

— Ei bine! domnule, răspunse Conception, din ce în ce mai 
mişcată, dacă voiţi să-mi oferiţi braţul, sunt gata să vă satisfac 
dorinţa. Tata are neschimbatul obicei de a se duce să fumeze 
după masă şi să-l lăsăm să o facă. 

Ducele de Sallandrera aprobă printr-un semn, şi domnul de 

68 


— Moartea sălbaticului — 


Château-Mailly oferi imediat braţul tinerei fete. 

Conception îi luă braţul, se uită la duce într-un mod 
semnificativ şi ieşi din salon pentru a-l conduce pe domnul de 
Château-Mailly. 

Atelierul, după cum se ştie, era situat la etajul al doilea al 
palatului, care aparţinea în întregime domnişoarei Conception. 
Tânăra fată îl mobilase şi îl decorase după gustul ei, ca un 
adevărat artist. 

— Să vă arăt întâi, zise ea ducelui, două zurbane foarte 
frumoase pe care le am în budoarul meu. Vom trece apoi în 
atelier. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, răspunse tânărul, care 
era departe de a presupune că ea voia să înceapă cu 
budoarul, în scopul de a-i lăsa timp ducelui de Sallandrera să 
se ascundă în cabinetul de toaletă. 

Negrul domnişoarei Conception îi urma. 

Ducele fu de multe ori ispitit, în timpul trecerii, şi în timpul 
celor zece minute, cât stătuse cu ea în budoar, pe când 
Conception îi arăta cele două zurbane, de a ridica asupra ei o 
privire de înţelegere şi de a-i murmura încet câteva cuvinte; 
dar amintirea recomandărilor din scrisoarea misterioasă pe 
care o primise de dimineaţă îl împiedică. 

— Acum, zise tânăra fată, când domnul de Château-Mailly 
rămăsese destul de extaziat de frumuseţea celor două 
zurbane, să trecem în atelierul meu. 

Ea ridică o perdea grea de stofă orientală şi trecu înainte. 

Ducele o urmă. 

In acelaşi timp negrul, care fără îndoială primise ordine, se 
apropie de un candelabru gigantic aşezat în mijlocul 
atelierului şi îi aprinse toate lumânările. 

Deodată atelierul se lumină a giorno, căci mai multe oglinzi 
de Veneţia aşezate în colţurile lui, precum şi pandelogurile de 
cristal agăţate de sticluţele candelabrelor măreau la infinit 
lumina aceasta vie. 

Ducele se gândi că această iluminaţie avea un scop 
misterios, şi pe care ea o făcuse nu atât pentru ca el să vadă 
cu uşurinţă tablourile, ci pentru ca schimbările fizionomiei sale 
precum şi ale lui Conception să nu poată scăpa privirilor 
necunoscutei care îi va spiona pe amândoi. 

Conception îl aşează pe tânărul duce lângă ea. Ei erau 
foarte aproape de candelabru şi faţa domnului de Château- 


69 


— Ponson du Terrail — 


Mailly era complet luminată. 

In acest timp, tânăra fată aruncă pe furiş o privire asupra 
uşii cabinetului de toaletă. Dar oricât de repede fu privirea 
aceasta ea nu scăpă ducelui, care se încredinţă pe deplin de 
adevărul  confidenţelor din scrisoarea ce o primise de 
dimineaţă. 

Conception era foarte palidă, foarte mişcată; dar iubirea ce 
o avea pentru acela pe care tot Parisul îl credea marchizul de 
Chamery îi dădea curaj, şi zise cu o voce tremurătoare 
domnului de Château-Mailly: 

— Mi se pare că aţi primit scrisoarea mea, domnule duce? 

— Da, domnişoară. 

Şi domnul de Château-Mailly, care nu era mai puţin mişcat 
decât tânăra fată, se închină adânc. 

— In acest caz, urmă Conception, sunt scutită de orice 
preambul, domnule duce, şi trebuie să ştiţi că nu fără motiv v- 
am rugat să vizitaţi atelierul meu. 

— Sigur, că nu. 

Conception se aşează la trei paşi depărtare de duce şi zise: 

— Domnule duce, cred că sunteţi un om galant. 

— Cel puţin zise ducele surâzând, mă bucur de reputaţia 
aceasta. 

— Aşadar, vreau să mă adresez ducelui de Château-Mailly 
ca unui adevărat gentilom. 

Ducele se înclină. 

Conception continuă: 

— Domnule duce, mi-aţi cerut mâna tatălui meu, nu este 
aşa? 

— Mi-a dictat inima acest lucru. 

— Fie, dar nu v-aţi gândit domnule, că înainte de a face 
acest pas oficial ar fi fost nevoie să mă consultaţi puţin şi pe 
mine? 

Şi Conception se uită la duce cu o fixitate ciudată. 

Domnul de Château-Mailly nu înţelese sensul acestei priviri 
şi zise imediat: 

— Mărturisesc greşeala, domnişoară şi sunt gata să o repar. 

— Domnule duce, este adevărat că mă iubiţi? întrebă 
Conception cu o emoție cam nepotrivită. 

— Pe cinstea mea! domnişoară. 

— Şi... dacă eu... nu v-aş iubi? 

— Aş avea cel puţin speranţa să găsesc într-o zi drumul 
spre a ajunge la inima dumneavoastră. 


70 


— Moartea sălbaticului — 


Conception mişcă uşor din umeri şi zise cu dispreţ: 

— Domnule duce, aţi cerut tatălui meu mâna mea, el e pe 
punctul de a v-o acorda. Voința e neînfrântă: ceea ce trebuie 
să vreau şi eu... dar... 

Ea păru că ezită. 

— Vorbiţi, domnişoară, insistă ducele. 

— Dar, termină Conception, eu nu vă iubesc, pentru că îmi 
e imposibil de... a vă iubi.... fiindcă inima mea, vai! nu-mi mai 
aparţine... 

Ducele, care îşi aducea aminte de fiecare frază din 
scrisoarea C. rămase nepăsător. 

— Ceea ce îmi spuneţi acum, murmură el, nu mă miră 
domnişoară. 

Conception tresări. 

— Dar, termină ducele, eu vă iubesc, şi mă voi sili să merit 
iubirea dumneavoastră. 

— Nu poţi iubi, domnule duce, doi oameni deodată. 

— Dar se poate uita unul. 

— Nu cred. 

Ducele era foarte liniştit, crezând că se supune punct cu 
punct prescripţiilor secrete ale tinerei spaniole. Liniştea 
aceasta o îndârji pe Conception. 

— Dar, domnule, zise ea cu vioiciune, un om galant nu se 
căsătoreşte cu o femeie care nu-l iubeşte. 

Ducele surâse şi tăcu. 

— Care iubeşte... pe altul. 

— Vai... ştiu. 

— Care nu va putea niciodată să vă iubească, zise 
Conception cu siguranţă... 

— Ah! domnişoară, viitorul ascunde multe mistere. Cine 
ştie? 

Un dispreţ grozav încreţi buzele domnişoarei Conception. 

— Domnule duce, zise ca, trebuie să vă mărturisesc tot 
adevărul. 

— Vă ascult domnişoară. 

— E în Paris un om care mă iubeşte şi pe care îl iubesc, un 
om căruia i-am jurat să-i rămân credincioasă cu inima şi cu 
sufletul, dacă voinţa neînfrântă a tatălui meu m-ar condamna 
să primesc mâna altuia. 

— Domnişoară, răspunse ducele care se săturase de 
comedia şi de rolul ce-l juca, toate astea sunt prea grave 


71 


— Ponson du Terrail — 


înaintea mea, şi am convingerea profundă că vă voi face cea 
mai fericită femeie din lume; aşadar nu-mi pasă de jurământul 
pe care l-aţi făcut. 

— Oh! domnule, murmură Conception, asta o nedemn de 
un gentilom ca dumneavoastră. 

— Domnişoară... 

— Uite, reluă ea, lăsaţi-mă să încerc să vă fac mai flexibil, şi 
iertaţi-mi câteva cuvinte puţin cam repezi... 

— Înţeleg, domnişoară, dar ce vreţi? N-am şi eu inimă, nu 
iubesc şi eu cu înfocare?... 

Conception continua să-l privească cu dispreţ. Ducele 
păstră tăcerea un moment, dar era încurcat şi suferea... rolul 
care îl juca era un supliciu pentru el. 

— Aşadar, urmă Conception, sunteţi fără milă... 

— Adică vă iubesc... 

— Şi... tot mai persistaţi? 

— Da... dacă domnul duce, tatăl dumitale, mi-ar face 
onoarea să-mi acorde mâna dumneavoastră. 

— Ah! murmură Conception, care îşi puse un moment 
batista la ochi, asta e o nelegiuire, domnule duce. 

Domnul de Château-Mailly era atât de încredinţat că fiecare 
cuvânt ce-l pronunţa Conception era dictat de o voinţă alta 
decât a sa, încât nu se mâhni, nici nu se supără de aceste 
cuvinte din urmă. El se mulţumi numai să surâdă. 

— Viitorul îmi va da dreptate, murmură el. 

Un moment Conception se lăsă în voia emoţiei, dar se gândi 
la tatăl său, care, fără îndoială, auzea totul din fundul 
ascunzătoarei sale şi nu pierdea nici o mişcare din fizionomia 
ducelui; în sfârşit îi reveni curajul. 

— Ei bine! zise ea, pentru că e aşa, pentru că sunt 
condamnată în mod fatal să mă numesc într-o zi ducesa de 
Château-Mailly, cel puţin veţi fi sincer faţă de mine? 

— Oh! sigur, zise ducele. 

Conception nu se putu abţine de a mai arunca încă o dată o 
privire spre uşa întredeschisă a cabinetului de toaletă. Ducele 
surprinse şi de astă dată privirea aceasta. 

— Domnule duce, reluă tânăra fată, cred să mă iubiţi. 

— Ah! zise ducele ducându-şi mâna la inimă. 

— lubirea dumneavoastră iartă în ochii mei tot ce pare 
ciudat în purtarea dumneavoastră. 

— Cuvintele dumneavoastră sunt curioase, bâlbâi domnul 
de Château-Mailly. 


72 


— Moartea sălbaticului — 


— Ei bine! mărturisiţi că iubirea aceasta de care vorbiţi şi 
pe care... o probaţi... v-a împins până acolo, de a imagina o 
intrigă îngrozitoare, de a născoci o istorie a actelor... a 
genealogiei... a originii misterioase.... 

În momentul când Conception pronunţă cuvintele acestea 
din urmă, se auzi în cabinetul de toaletă zgomotul unei mobile 
care se hârjâi uşor de parchet. 

La zgomotul aceasta, ducele o văzu pe Conception 
îngălbenind. 


Capitolul X 


Sunetul uşor care se auzise din cabinetul de toaletă fusese 
instantaneu şi încetă imediat. Ducele auzise, de asemenea, 
acest fapt, care confirma pentru el fraza din pretinsa scrisoare 
venită din partea domnişoarei Conception: „Ochi şi urechi ne 
vor spiona etc.” Domnul de Château-Mailly ghici numaidecât 
că era cineva ascuns în cabinetul de toaletă. Dar se făcu că nu 
bagă nimic de seamă, mai ales îngălbenirea domnişoarei 
Conception, căreia îi răspunse: 

— Dumnezeule, domnişoară, daţi-mi voie să nu răspund 
asupra acestei chestiuni, chiar când ar fi... 

Credincios prescripţiilor din scrisoarea primită, ducele păru 
că ezită. 

— Terminaţi, domnule, zise Conception, terminaţi, destul! 

— Ei bine! zise ducele, aducându-şi aminte de frazele 
subliniate din scrisoare, asta nu e decât o probă de iubire. 

— Cum! strigă Conception, îndrăzniţi să negaţi că istoria 
aceasta... 

— Nu neg nimic, domnişoară. 

— E inventată de dumneavoastră şi de contesa Artoff, 
continuă Conception cu indignare... 

— Ah! daţi-mi voie, întrerupse ducele. 

— Domnule, zise Conception cu răceală îmi veţi face un 
jurământ? 

— Depinde. 

— Juraţi-mi, pe cinstea dumneavoastră de gentilom, că 
aveţi convingerea şi siguranţa de a fi din aceeaşi rasă a 
familiei de Sallandrera? 

Ducele, sclav pretinselor recomandaţii din scrisoarea tinerei 


13 


— Ponson du Terrail — 


fete, păru că ezită încă şi în fine răspunse: 

— Nu pot face un asemenea jurământ. 

— Foarte bine, domnule, zise ea, e destul. 

Apoi îi arătă uşa cu degetul şi îi zise cu aprindere: 

— Domnule, nu pot să fiu soţia dumitale; aici sunt la mine 
acasă. Pleacă, pleacă imediat!... 

Ducele rămase înmărmurit; dar, încredinţat încă o dată că 
aceasta juca un rol ca şi el, se sculă fără să zică un cuvânt, 
salută adânc şi se îndreptă spre uşă. Dar, ajuns aici, se 
reîntoarse: 

— Adio domnişoară, spuse el; cu toate asprimile 
dumneavoastră, vă iubesc, şi cu ajutorul lui Dumnezeu veţi fi 
soţia mea. 

Şi plecă. 

In anticameră, domnul de Château-Mailly îl găsi pe negrul 
domnişoarei Conception. Acesta luă o lumânare pentru a-i 
lumina calea şi trecu înaintea lui. Coborând la etajul întâi, 
ducele se îndreptă spre salon unde credea că o să-i revadă pe 
duce şi pe ducesă; dar în pragul anticamerei, el găsi un lacheu 
care îi zise: 

Doamna ducesă e cam bolnavă şi s-a retras în 
apartamentul ei. 

— Bine. Du-mă în cabinetul de fumat al ducelui. 

— Domnul duce a plecat de douăzeci de minute, zise 
lacheul. 

— A plecat? 

— Da, domnule. 

— Curios... 

— A venit cineva să-l ia pentru a se duce la un spaniol, 
general C..., care e foarte bolnav. 

Motivul acesta păru atât de înţeles domnului de Château- 
Mailly, încât nu mai stătu pe gânduri şi ceru să i se aducă 
trăsura. 

— Trăsura domnului duce de Château-Mailly! strigă lacheul. 

Şi îl conduse respectuos până la cea din urmă treaptă a 
scării. 

In acest timp Conception alergă la uşa cabinetului de 
toaletă şi o dădu de perete. Domnul de Sallandrera, galben ca 
ceara, ieşi. 

— Ei bine! tată, zise Conception, ai auzit? 

— Totul! 

— L-ai văzul? 

74 


— Moartea sălbaticului — 


— Da. 

— Tot mai crezi? 

— Nu. 

— lată-l, continuă tânăra fată, pe omul căruia voiai să mă 
dai de soţie. Un escroc! 

Ducele nu răspunse imediat şi rămase nemişcat cu ochii în 
pământ, ca şi cum ar fi fost cuprins de un presentiment. Apoi, 
deodată, un suspin îi ieşi din piept, duse mâna la frunte şi 
murmură descurajat: 

— Totul e sfârşit, Dumnezeule! şi numele de Sallandrera s-a 
stins pentru totdeauna! 

Conception nu răspunse nimic. Ea înţelese că tatăl său 
renunţase la căsătoria ei cu domnul de Château-Mailly. 

— O! Rasa mea! Marea şi nobila mea rasă! murmura ducele 
cu vocea sfărâmată, eu sunt ultimul tău vlăstar? 

Şi pentru a doua oară don Paëz, ducele de Sallandrera, îşi 
ascunse capul în mâini şi Conception văzu o lacrimă 
alunecându-i printre degete. 

Atunci Conception se aruncă de gâtul tatălui ei, îl înconjură 
cu braţele, îl acoperi de sărutări şi îi zise: 

— Tată... bunul meu tată! Te iubesc... 

Fu un moment plin de expansiune între tată şi fiică, 
moment în timpul căruia Conception ar fi trebuit să 
mărturisească întregul secret al sufletului său. 

Dar o voce internă, aceea a prudenţei, îi înăbuşi vocea; ea 
nu spuse nimic de domnul de Chamery. In acest timp domnul 
de Sallandrera îi zise: 

— Sunt sigur, copila mea, că e un fel de fatalitate care pare 
a răsturna toate planurile mele asupra căsătoriei tale. Până în 
prezent am fost stăpânit de marele şi nobilul gând de a vedea 
perpetuându-se rasa noastră, am vrut rând pe rând să te 
unesc cu don Pedro, apoi cu don José şi în urmă cu ducele de 
Château-Mailly. Don José şi don Pedro au murit amândoi, 
ducele de Château-Mailly este un mizerabil, nedemn de tine. 
De acum înainte, copila mea, te las liberă să-ţi alegi soţul care 
îţi va conveni. Sunt încredinţat dinainte că îţi vei alege un 
nume nobil şi o inimă mare. 

În momentul când ducele pronunţa cuvintele acestea, care 
întredeschideau cerul visurilor domnişoarei Conception, se 
auzi galopul unui cal care se oprise în curtea palatului. 

Numaidecât apăru negrul domnişoarei Conception. 


75 


— Ponson du Terrail — 


— Cine e? îl întrebă ducele. 

— Cameristul domnului de Château-Mailly vă aduce o 
scrisoare. 

Chiar în acelaşi timp Zampa se arătă în urma negrului. 

După faţa tulburată a ducelui şi după privirea binevoitoare 
pe care i-o aruncă Conception, portughezul înţelese că toate 
cele puse la cale reuşiseră pe deplin. 

Zampa salută adânc pe duce şi îi întinse scrisoarea. 

Ducele surâse cu dispreţ, deschise scrisoarea şi citi. 

— Ah! ah! zise el în sfârşit, escrocul crede că a ajuns prea 
departe, aşa că prepară retragerea cu actele imaginare pe 
care le aşteaptă. 

El dădu scrisoarea fiicei sale care o citi ridicând din umeri. 

Apoi ducele se aşeză la o masă, scrise câteva rânduri şi i le 
dădu lui Zampa zicându-i: 

— Zampa, prietene, vrei să intri în serviciul meu?... tu nu 
eşti bine la domnul de Château-Mailly. 

— Domnul duce n-are decât să spună, răspunse 
portughezul; ştiţi bine că sunt un trup şi suflet al 
dumneavoastră, precum eram şi al lui don José. 

Zampa salută şi se retrase ducând cu sine răspunsul 
domnului de Sallandrera, zicându-şi pe când cobora scara: 

— Articolul din Gazeta Tribunalelor va face gălăgie mare. 


Ori, pentru a explica aceste din urmă cuvinte ale lui Zampa, 
precum şi sosirea sa bruscă la palatul de Sallandrera, trebuie 
să ne întoarcem în urmă cu aproape o oră şi să intrăm în 
palatul de Château-Mailly. În timp ce ducele prânzea la viitorul 
său socru şi urca în atelierul domnişoarei Conception, Zampa, 
picior peste picior, având o ţigară între dinţi, se întindea 
molatic într-un fotoliu al domnului de Château-Mailly, într-o 
cameră, care era pentru duce şi cabinet de lucru şi sală de 
fumat. 

„Când te gândeşti, îşi zise el râzând că stăpânul meu la ora 
aceasta e pe punctul de a-şi strica afacerea sa de căsătorie, şi 
se va reîntoarce acasă încredinţat că domnişoara Conception 
îl adoră!... De ce depind lucrurile!...” 

In momentul acesta se auzi o bătaie uşoară în uşă. 

— Cine e acolo? întrebă Zampa, ştiind sigur că în orice caz, 
nu era stăpânul său. 

— Eu, răspunse o voce de copil. 


76 


— Moartea sălbaticului — 


— Cine eşti tu? 

— Gât-Frânt, i se răspunse. 

— Intră! zise Zampa, fără a se deranja deloc, din poziţia 
orientală pe care şi-o luase. 

Uşa se deschise şi individul care răspundea la numele 
curios de Gât-Frânt, intră. 

Era un grom înalt de trei picioare şi jumătate la care ducele 
ţinea pentru îndrăzneala sa fără pereche, şi căruia îi dăduse 
tocmai din cauza aceasta porecla de Gât-Frânt. Acesta dresa 
caii nărăvaşi făcându-i buni de călărit. Gât-Frânt avea o 
mulţime de calităţi care îi atrăsese stima stăpânului său. 

Zampa, care, în calitatea sa de camerist, era un personaj 
însemnat printre servitorii ducelui, luase sub protecţia sa pe 
Gât-Frânt, şi şi-l ataşase. 

— Ce vrei, afurisitele? zise Zampa pe un ton poruncitor. 

— lartă-mă că v-am deranjat, domnule Zampa, dar jos, în 
curte, e un om care vrea să vă vorbească. 

— Cu mine? 

— Da; cu dumneata. 

— Cum e omul ăsta? 

— Nu tocmai grozav. 

— Bătrân, tânăr? 

— Potrivit. 

— Ce mutră are? 

— Are faţa roşie şi părul galben. 

— Drace! se gândi Zampa, o fi omul cu haina poloneză. 

Şi zise repede lui Gât-Frânt. 

— Spune-i să intre! 

— Aici? 

— Sigur! 

Gât-Frânt fugi numaidecât şi se întoarse după un minut, 
urmat de însuşi Rocambole, de omul cu haina poloneză şi cu 
peruca gălbuie. Se ştie că Zampa nu-l văzuse pe marchizul de 
Chamery niciodată deghizat sub altă formă. 

Rocambole făcu un semn misterios portughezului. 

— Du-te, zise el lui Gât-Frânt, domnul e un văr al meu care 
vine să mă vadă în afaceri de familie. 

Când Gât-Frânt plecă şi după ce Zampa închise uşa cu 
prudenţă, acesta din urmă pierdu numaidecât atitudinea sa 
protectoare. 

În faţa omului cu haină poloneză, portughezul redeveni umil 


77 


— Ponson du Terrail — 


şi supus ca totdeauna. 

— Îmi pare rău, zise Rocambole ironic, că jucai rolul unui 
duce când am intrat. Te întindeai în fotoliul ăsta ca un om care 
are o rentă de câteva sute de mii de livre. 

— He! he! zise Zampa cu modestie, dacă protecţia 
dumneavoastră nu mi-ar fi în zadar, aş putea avea şi astea! 

Rocambole şezu şi scoase din buzunar un jurnal. 

— Ce e asta? întrebă portughezul. 

— Asta e Gazeta Tribunalelor. 

Zampa îl privi cu curiozitate pe Rocambole. 

— Mi se pare, zise omul cu haina poloneză că i s-a 
întâmplat o nenorocire curierului pe care contesa Artoff îl 
trimisese la Odessa. 

— Şi a murit? 

— Dumnezeule! Da. 

— Scrie în Gazeta Tribunalelor? 

— Da. Stăpânul tău o să se întoarcă? 

— L-aştept. 

— Ei bine! când va veni, îi vei arăta jurnalul ăsta. 

— Foarte bine! zise Zampa. 

— Acum, continuă Rocambole, dă-mi câteva amănunte 
asupra grajdurilor ducelui. 

— Bucuros. Ducele are treizeci de cai. 

— Din cine se compune personalul? 

— Un picher, un vizitiu, opt rândaşi şi doi gromi. 

— Cine e mai mare, picherul sau vizitiul? 

— Picherul cumpără şi reformează cai. 

— Şi vizitiul?... 

— Vizitiul dă afară sau bagă rândaşi. 

— Fără ştirea ducelui? 

— Aproape totdeauna fără... 

— Foarte bine. Cum stai cu vizitiul? 

— Nici bine, nici rău. 

— Cum aşa? 

— E nou. A intrat azi de dimineaţă. 

— Ce este? 

— E englez neaoş. Un roşcovan burtos. 

— Dar rândaşii? 

— Am unul care mi-e devotat. 

— Foarte bine; să aranjezi lucrurile în aşa fel încât să fie dat 
afară unul din ei. 

— Drace! cred că nu i-ar conveni deloc. 


78 


— Moartea sălbaticului — 


— Ce leafă are? 

— O mie două sute pe an. 

— Îi vei da zece ludovici şi promisiunea că-l bagi îndărăt 
după opt zile. 

— Sunt sigur că o să consimtă. 

— Dacă nu se mulţumeşte cu atât, dublează suma. 

— Pe urmă? 

— Pe urmă să aranjezi lucrurile aşa ca John, un tânăr pe 
care îl protejez eu, să-l înlocuiască pe rândaşul dat afară. 

— Bine, voi face ca pentru protejatul meu. 

Rocambole se ridică. 

— Acum, termină el, vei examina fizionomia stăpânului tău 
când se va întoarce, după ce va citi Gazeta Tribunalelor. 

— Şi... pe urmă? 

— Pe urmă vei veni în strada Suresnes. Mâine dimineaţă, 
să-mi dai socoteală de tot ce s-a întâmplat. 

Zampa îl conduse pe Rocambole până la uşă, salutându-l 
respectuos. Apoi veni să se aşeze liniştit în acelaşi fotoliu, 
unde mai fumă o ţigară. 

După câteva minute, poarta cea mare a palatului se 
deschise şi Zampa auzi trăsura ducelui duruind pe peron. 

— Oh! oh! se gândi el, se mănâncă puţin la palatul de 
Sallandrera. 

Şi ieşi înaintea stăpânului său. 

Domnul de Château-Mailly intră trist şi preocupat. Tot ce se 
petrecuse la palat, nu-l sinchisea mult. 

Când intră în sala de fumat, Zampa ţinea în mână Gazeta 
Tribunalelor. 

— Ce e aia? întrebă ducele. 

Portughezul păru încurcat. 

— Asta, zise el, e un jurnal pe care l-am cumpărat pentru 
dumneavoastră. 

— Pentru ce? 

— Ah! zise Zampa, e o istorie întreagă. 

— Să văd, zise ducele, aruncându-se într-un fotoliu. 

— Am plecat imediat după dumneavoastră, zise Zampa şi 
am intrat într-o cafenea, pe bulevard. Am pus mâna pe Gazeta 
Tribunalelor, mi-am aruncat ochii pe ea şi imediat privirea îmi 
fu atrasă de... un articol. 

— Asupra cui? 

— Asupra unui asasinat care a avut loc între Melun şi Paris, 


79 


— Ponson du Terrail — 


în pădurea Senart. 

— Ce mă interesează pe mine asasinatul ăsta? 

-— Ah! drace! răspunse Zampa, mi s-a părut că victima 
seamănă întocmai cu curierul pe care îl aşteptaţi 
dumneavoastră. 

Ducele tresări şi puse repede mâna pe jurnalul ce i-l 
întindea Zampa. 


Capitolul XI 


Articolul din Gazeta Tribunalelor era conceput în termenii 
următori. 


„Un eveniment asupra căruia pare că domneşte cel mai 
profund mister atrage în acest moment atenţia justiției. 

Acum câteva zile, o trăsurică trasă de un cal viguros, se 
opri în uşa unui han din Lieusaint, pe drumul dintre Melun şi 
Paris. 

Un om cam de treizeci şi cinci de ani, îmbrăcat într-o bluză 
şi purtând o barbă mare roşie, coborâse din trăsurică, cerând 
să i se servească dejunul. 

Putin după aceea, un curier în livrea galbenă sosi la rândul 
lui, cerând un cal de poştă. Hangiul n-avea nici un cal. 

Conducătorul trăsurii, care de altfel spusese că se va culca 
la Lieusaint, se oferi atunci curierului de a-l duce la Paris, 
cerând o sumă de zece franci. Acesta primi, se puse calul la 
trăsurică, şi îndată ce se întunecă, plecară. 

Ce se întâmplase în timpul drumului? Nu o poate spune 
nimeni. Dar chiar în aceeaşi noapte, cam pe la ora patru sau 
cinci dimineața, trăsurica ajunse la bariera Charenton şi se 
opri la uşa unei cârciumi, unde trag de obicei chirigii. Omul cu 
barba roşie era singur. El predă calul băiatului de la grajd 
pretextând că are să vorbească ceva cu cumnatul său, care 
Zicea el, era funcționar la vamă. 

Din momentul acesta nu l-a mai văzut nimeni. 

Băiatul de la grajd, obosit de atâta aşteptare, s-a dus să se 
culce; când s-a deşteptat de dimineaţă, calul era tot în grajd şi 
trăsurica sub şopron. Ziua trecu repede, noaptea de 
asemenea, dar nimeni n-a venit să reclame calul şi trăsurica. 

Trăsurica n-avea nici un semn şi nu conținea nici un obiect 
care ar putea da cel mai mic detaliu despre proprietarul său. 


80 


— Moartea sălbaticului — 


Tocmai când s-a hotărât să se trimită calul şi trăsura la 
poliție, hangiul din Lieusaint, având afaceri la Paris, şi venind 
să găzduiască la confratele său de la bariera Charenton, 
recunoscu calul, trăsura şi semnalmentele pe care le dădu el 
asupra conductorului se asemănau perfect cu acelea pe care 
le dăduse băiatul de la grajd. 

Funcţionalii de la vamă, interogați, şi-au adus aminte că l- 
au văzut pe acelaşi om trecând pe la ora patru sau cinci 
dimineața. El mergea pe jos, învelit într-o manta mare, 
cenuşie. 

Mantaua aceasta, hangiul din Lieusaint pretinde că ar fi 
văzut-o pe umerii curierului. 

Ce s-a făcut cu acesta din urmă? lată ce nu se ştie şi ceea 
ce este important a se afla. 

După cât se pare, asasinul este vizitiul trăsurii. 

Dar, ceea ce doboară bănuielile acestea, e declarația 
formală a curierului, la hanul din Lieusaint: să se întoarce la 
Paris aproape lipsit de bani şi neavând în buzunar decât 
doisprezece franci. 

intrebarea este, ce alt motiv decât furtul banilor l-a făcut pe 
vizitiu să-l asasineze pe nenorocitul curier. 

P.S. In momentul când punem ziarul sub presă, ne sosesc 
noi amănunte: De două zile, autoritățile judiciare fac cercetări 
în pădurea Senari. leri seară, corespondentul nostru ne scrie 
că s-a descoperit într-un cuptor de var un cadavru complet gol 
şi că oarecare semne particulare vor permite a-l recunoaşte. 
Cadavrul acesta a fost aruncat în cuptorul de var cu fața în 
jos, iar mâinile şi picioarele sunt complet arse; dar spatele şi 
toată partea superioară au rămas neatinse. S-a descoperit la 
umărul stâng, aproape de gât, o împunsătură de formă 
triunghiulară, asemănătoare cu aceea a unei săbii de luptă 
sau cu a unui pumnal. 

Un om special chemat să facă autopsia cadavrului, a 
constatat că moartea poate să fie de patru sau cinci zile; ea a 
fost rezultatul unei crime, care a fost făptuită cu ajutorul unui 
pumnal. 

Amănuntul acesta pare a dezvălui misterul odioasei crime. 
Din toate acestea reiese că asasinatul a fost premeditat şi că 
omul cu trăsurica a avut la el un stilet, armă destul de rară la 
oameni de condiția lui. 

Piciorul drept al cadavrului poartă un tatuaj făcut cu iarbă 


81 


— Ponson du Terrail — 


de puşcă. 

Tatuajul acesta va permite desigur să se constate 
identitatea cadavrului, care n-ar putea fi decât al curierului. 
Lipsa hainelor şi rana aceea triunghiulară dau un caracter 
ciudat acestui asasinat. 

Cu toate cercetările minuţioase, tot nu s-au putut descoperi 
veşmintele curierului. 

Să sperăm că misterul acesta oribil nu va întârzia să iasă la 
lumină şi că vinovatul nu va scăpa de cercetările justiţiei. 

P.S. Cadavrul a fost transportat la Lieusaint unde va 
rămâne timp de câteva zile.” 


Când domnul de Château-Mailly isprăvi de citit articolul 
acesta, rămase nemişcat şi împietrit. 

Zampa îl observa pe ascuns. 

— Domnul duce mă va scuza, zise el în sfârşit, dar am 
crezut de datoria mea să-i arăt... 

— Bine, îl întrerupse ducele cu bruscheţe. 

El se aşeză la o masă şi scrise ducelui de Sallandrera 
următoarea scrisoare: 


“Domnule duce, 

E o adevărată fatalitate, care pare că urmăreşte acele 
nenorocite acte din Odessa pe care le trimite ruda mea, 
colonelul de Château-Mailly. 

Intorcându-mă acasă am aflat că acel curier a fost asasinat 
în pădurea Senart, la o mică distanţă de Lieusaint. 

Mă tem ca nu cumva să fie chiar curierul meu, şi plec chiar 
acum la Lieusaint, cu toată ora înaintată. 

Orice s-a întâmplat, şi orice s-ar întâmpla, sper să găsesc 
actele pe care vi le voi aduce mâine dimineaţă, căci mă duc şi 
mă întorc fără să mă opresc. 

Al dumneavoastră, respectuos, 

Ducele de Château-Mailly. ” 


După ce termină de scris, ducele îi zise lui Zampa: 
— Să te duci cu asta la palatul de Sallandrera. 
— Bine. Să aştept răspuns? 
— Nu e nevoie. De altfel când te vei întoarce eu voi fi 
plecat. 
Şi ducele adăugă: 
— Trimite-l pe vizitiu aici sus. 
82 


— Moartea sălbaticului — 


Zampa luă scrisoarea şi îşi zise: 

„Nu ştiu dacă omul cu haina poloneză a prevăzut călătoria 
aceasta a ducelui, dar sunt sigur că articolul acesta din Gazeta 
Tribunalelor a produs mare efect. De altminteri nu e nici un 
inconvenient dacă domnul duce vrea să facă o plimbare până 
la Lieusaint; timpul e frumos.” 

Şi Zampa intră în garaj unde Venture dădea ordine, 
pregătindu-se să se culce. 

— Domnule vizitiu, zise portughezul, urcă imediat. Domnul 
duce vrea să-ţi vorbească. 

Venture tresări, dar cu toate acestea îşi păstră sângele 
rece. 

— Ah! răspunse el, numaidecât. 

Zampa încălecă pe un cal şi alergă la palatul de 
Sallandrera; noul vizitiu sui la duce. 

Domnul de Château-Mailly tot mai ţinea în mână Gazeta 
Tribunalelor şi părea dezolat. 

— Williams, îi zise ducele, du-te şi înhamă la trăsură cei doi 
cai irlandezi, ia şi pătura, căci nopţile sunt acum răcoroase. 

Vizitiul se înclină, dar avu timpul să citească titlul jurnalului 
pe care ducele îl ţinea în mână. 

— Hm! se gândi el, mi se pare că tot Rocambole e 
amestecat şi aici. 

El plecă şi cobori la grajd, lăsând pe duce să-şi schimbe 
costumul negru de gală, înlocuindu-l cu o haină pe care 
obişnuia să o poarte în trăsură deschisă. 

Venture intră în grajd, dădu ordin să se înhame cei doi cai 
irlandezi la trăsură şi se strecură afară din curte ieşind din 
palat pe portiţa care dădea în strada Ville l'Evêque. 

El ştia că în strada aceea era un chioşc cu jurnale. 

— Dă-mi Gazeta  Tribunalelor, zise Venture, într-o 
franţuzească stricată, punând o băncuţă pe taraba bătrânei 
care vindea ziare. 

— Poftim numărul cel din urmă, îi răspunse bătrâna. 

Venture luă jurnalul şi plecă fără să mai aştepte să i se dea 
restul. El se întoarse în grajd, se sprijini de un felinar şi începu 
să citească jurnalul. Dar imediat atenţia sa fu atrasă de 
articolul care-l emoţionase aşa de mult pe ducele de Château- 
Mailly. 

— Drace! îşi zise el, cred că ăsta e actul al doilea al dramei, 
al cărui prim act l-am jucat eu. Am omorât pe Murillo pentru a 


83 


— Ponson du Terrail — 


pune mâna pe scrisoarea contesei Artoff; s-a asasinat curierul 
pentru a i se fura actele care veneau din Odessa. 

Venture auzi vocea ducelui care striga în curte! 

— Gata? unde e vizitiul? 

Venture îşi băgă repede jurnalul în buzunar, îşi îmbrăcă 
livreaua garnisită cu ciucuri şi ieşi înaintea ducelui. 

Caii erau înhămaţi la trăsură. 

Ducele puse în trăsură o pereche de pistoale, se sui cel 
dintâi şi luă hăţurile. 

— Urcă lângă mine, zise el vizitiului, care se pregătea să se 
aşeze în urmă. 

Portarul deschise amândouă porţile şi trăsura ieşi în stradă. 
Dar, în loc să parcurgă bulevardul şi de acolo să ia drumul 
spre Melun, ducele se îndreptă spre cartierul Saint-Honore 
până la biserica Saint-Philippe du Roule. Intoarse la dreapta şi 
intră în strada Pépinière. Venture se întreba de ce ducele se 
duce prin cartierul Saint-Honore, deoarece drumul acesta nu 
conducea la Lieusaint. 

Dar tânărul duce opri caii în faţa palatului Artoff. 

— Sună! zise el vizitiului în englezeşte. 

Venture sări imediat jos şi trase de clopotul de la poartă. 

Poarta se deschise. 

— Intră la portar, continuă ducele şi cheamă-l încoace. 

Portarul care nu se culcase încă, deoarece era numai ora 
zece, ieşi grăbit din locuinţa lui la vocea sonoră a lui Venture. 

Nu este nevoie să mai spunem că el nu îl recunoscuse 
deloc, în livreaua sa, pe personajul care se prezentase la palat 
şi întrebase dacă contele Artoff era în Paris. 

Ducele zise portarului care se apropia cu şapca în mână: 

— Cunoşti curierul pe care contesa Artoff l-a trimis în Rusia? 

— Da, răspunse portarul, dar după cum am avut onoarea să 
spun domnului duce azi de dimineaţă, curierul tot nu s-a 
întors. 

— Ştiu. 

Porterul îl privi pe duce. 

— Îl cunoşti de mult? repetă ducele. 

— De mult! 

— De când? 

— Cam de vreo zece ani! Eu am stăruit să intre la domnul 
conte. 

— Foarte bine. Îl cunoşti bine? 

Portarul păru foarte mirat de întrebarea aceasta, dar 


84 


— Moartea sălbaticului — 


răspunse: 

— Am servit împreună. El era matelot la bordul corăbiei pe 
care mă găseam şi eu în calitate de aghiotant. 

— De minune! Ştii dacă avea vreun tatuaj? 

— Da, la piciorul drept. 

— Ce reprezenta tatuajul acesta? 

— Un om gol până la brâu, încărcând un tun. 

— Atâta tot? 

— Nu, mai avea şi un semn reprezentând o inimă străpunsă 
de o sabie. 

— Bine, zise ducele, mulţumesc. 

Apoi făcu un semn lui Venture, care se urcă lângă el, şi, 
dând bice cailor, ducele o porni în direcţia străzii Saint-Lazare. 

— Acum, înţeleg, murmură Venture, care îşi aduse aminte 
de tatuajele menţionate în Gazeta Tribunalelor. 

Ajungând la calea ferată de Est, ducele întoarse la dreapta 
şi cobori bulevardul prin străzile Havre şi Ferme-des- 
Mathurins. 

Apoi, cum la ora aceasta numărul trăsurilor era mult mai 
mic ca în timpul zilei, şi cum de altminteri domnul de Château- 
Mailly era un vizitiu excelent, dădu bice cailor şi în mai puţin 
de douăzeci de minute ajunse la bariera Chareto. 

Atunci domnul de Château-Mailly scoase ceasul: 

— E unsprezece, îşi zise el. Lieusaint e la opt leghe departe 
de aici. Acesta e un drum de două ore, căci a plouat şi e cam 
greu. 

Venture tăcea. Şi, ca orice vizitiu cumsecade, nu îndrăznea 
să vorbească cu stăpânul său. 

Ducele, foarte preocupat, merse timp de aproape o oră pe 
drumul Metanului părând că nu ia în seamă că mai avea un 
tovarăş în trăsură. 

În sfârşit, cum noaptea era întunecoasă şi drumul 
accidentat din cauza ploii, zise dintr-o dată vizitiului 

— Treci în locul meu şi condu trăsura. 

El trecu la stânga şi dădu hăţurile vizitiului. 

Acesta dădu bice cailor şi trăsura porni cu aceeaşi viteză ca 
mai înainte. 

La miezul nopţii ajunseră la Montgeron; şi, după o oră, 
intrară în Lieusaint. 

— O lumină slabă care străbătea obloanele unei căsuțe 
situată în mijlocul satului servi ducelui de far. 


85 


— Ponson du Terrail — 


Într-adevăr, aici era hanul, unde cu câteva zile înainte 
intraseră unul după altul omul cu barba roşie şi curierul, şi din 
care plecaseră amândoi cu trăsurică celui dintâi. 

La zgomotul trăsurii, uşa hanului se deschise şi hangiul ieşi 
în prag. 

— Suntem la Lieusaint, nu-i aşa omule? întrebă ducele. 

— Da, domnule. 

Domnul de Château-Mailly coborî din trăsură, în timp ce 
Venture  bolborosea într-o franţuzească foarte originală, 
întrebând dacă există un grajd şi ovăz pentru cai. 

Apoi, ducele intră în han şi se aşeză la gura sobei, pe când 
hangiul ajuta vizitiului să deshame caii. Când acesta se 
întoarse, ducele îi zise: 

— S-a întâmplat ceva important aici, zilele trecute? 

— S-a comis un asasinat domnule. 

— Asupra cui? 

— Nu se ştie, deoarece cadavrul e desfigurat. Dar eu mi-am 
zis că trebuie să fie curierul care a trecut pe aici. 

— Ah! zise ducele, l-ai văzut pe acest curier? 

— Da. A plecat chiar de la mine din han. 

— Cum era? 

— Înalt, frumos, voinic. 

— De unde venea? 

— El a zis că vine din Rusia. 

— E chiar el, murmură ducele. Şi unde este cadavrul? 

— Stă expus... dar nimeni n-a venit să-l recunoască. 

— Unde este expus? 

— Într-un coşar de fân pe drumul dinspre intrarea în sat. 

— Poţi să mă conduci acolo? 

— Da, domnule. 

Şi hangiul adăugă: 

— Domnul îl cunoaşte pe curier? 

— Eu l-am trimis în Rusia. 

Ducele pronunţă cuvintele acestea pe un ton îndurerat. 
Hangiul luă un felinar şi îl aprinse. 

Între timp, Venture, care isprăvise cu caii, intră în bucătăria 
hanului. 

— Vino cu mine, zise ducele. 

Hangiul o luă înainte, ducele şi vizitiul său îl urmară. 

Traversară toţi trei satul Lieusaint în toată lungimea lui şi 
ajunseră la uşa coşarului de fân care nu era locuit, şi din care 
răzbătea o lumină ce venea de la un felinar aprins. 


86 


— Moartea sălbaticului — 


Capitolul XII 


Cadavrul era întins cu faţa în sus. Braţele, pieptul, 
abdomenul, care suferiseră acţiunea distrugătoare a varului, 
erau complet descompuse. Cât despre faţă, era de 
nerecunoscut. 

Coşarul de fân, ales ca loc de expunere în mod provizoriu, 
era păzit de un jandarm. 

Hangiul, care îi condusese pe duce şi pe vizitiul său, se 
însărcină să îl prezinte acestui funcţionar al ordinii publice pe 
cel căruia îi servea de interlocutor. Numele ducelui de 
Château-Mailly, care fusese principalul acţionar al vânătorii 
din pădurea Senart, îl făcu pe jandarm să scape şapca din 
mână. 

Venture îl urmă pe duce cu un aer indiferent şi nimeni în 
lume nu ar fi bănuit, văzându-i figura liniştită, că acorda o 
mare importanţă acestei confruntări. 

Ducele îşi stăpâni repulsia ce i-o inspira vederea cadavrului 
şi se aplecă să examineze, la lumina felinarului pe care 
hangiul îl ţinea în mână, piciorul drept pe care se aflau 
tatuajele. Deodată făcu un pas înapoi şi scoase un țipăt. 
Întocmai cum îi declarase portarul contelui Artoff, nefericitul 
curier avea pe piciorul drept un desen reprezentând un om gol 
până la brâu, încărcând un tun, şi deasupra o inimă străpunsă 
de sabie. Nu mai încăpea îndoială, cadavrul nu era altul decât 
acela al curierului. Or, cadavrul fusese găsit gol şi era sigur, 
crima se făptuise în scopul de jaf. 

Cele două acte atât de importante pentru duce pentru că 
după cum gândea el, ele trebuiau să fie chezăşia căsătoriei 
sale cu domnişoara Conception de Sallandrera, fuseseră 
distruse sau furate. 

Aceasta fu întrebarea pe care şi-o pusese domnul de 
Château-Mailly în primul şi în primul rând. 

Dar Venture nu-i dădu timp să se întristeze şi nici să facă 
cel mai mic comentariu în privinţa celor două acte. 

El ridică fără să şovăie cadavrul, şi luând felinarul hangiului, 
examină atent înţepătura triunghiulară care  provocase 
moartea. 

După o secundă de examinare, lăsă cadavrul să cadă pe 


87 


— Ponson du Terrail — 


mormanul de paie, şi întorcându-se către duce, îi zise în 
englezeşte: 

— Eu recunosc rana şi ştiu şi cu ce armă a fost făcută. 

Cuvintele acestea îl făcură pe duce să tresară, care dădu 
să-l întrebe cu acea nerăbdare care provine dintr-o emoție 
profundă. 

Pretinsul vizitiu englez îl opri însă. 

— Tăcere! îi zise el încet. Nici un cuvânt faţă de oamenii 
aceştia. 

— Omul acesta e chiar curierul, zise ducele către jandarm şi 
hangiu, îl recunosc după semnele acestea. 

Şi arătă tatuajele. 

— Acum, adăugă el, poate fi înmormântat de îndată ce se 
luminează. 

— Ah! răspunse jandarmul, asta e treaba judecătorului de 
pace şi a ajutorului său. Eu nu pot să fac nimic. 

Ducele şi Venture ieşiră. 

Nici  hangiul, nici jandarmul nu înţeleseseră vorbele 
schimbate între ducele de Château-Mailly şi vizitiul său. Nu 
observaseră nici măcar mimica lui Venture. 

De cum ieşiră din coşar şi se găsiră în unica stradă formată 
din case ridicate în stânga şi în dreapta drumului mare, 
Venture se apropie foarte familial de duce. 

Hangiul mergea cu trei paşi înainte pentru a lumina drumul. 

— Domnule duce, zise Venture, tot în englezeşte, daţi 
declaraţia în timp ce eu am să înham caii la trăsură. 

Ducele surprins de limbajul acesta mai mult decât familiar 
se uită la vizitiu. 

Venture îi susţinu privirea şi adăugă: 

— Domnul duce poate să mă dea afară, căci sunt vizitiul 
său, dar dacă ar voi să uite un moment umila mea profesiune 
şi m-ar lăsa să vorbesc sincer, poate nu s-ar supăra... 

— Bine, zise el, vorbeşte. 

— Ah! aici nu, răspunse Venture. 

— De ce? 

— Pentru că am multe de spus. 

Ducele, a cărui uimire creştea din ce în ce, îl privi pentru a 
doua oară pe vizitiul său. 

Venture rămase calm şi se mulţumi să şoptească: 

— L-am recunoscut pe asasin, după forma rănii, şi domnul 
duce va vedea dacă m-am înşelat. Dar îl rog pe domnul duce 
să aştepte până ce vom pleca. 

88 


— Moartea sălbaticului — 


— Fie, zise ducele. 

Domnul de Château-Mailly intră în han şi ceru un toc şi 
cerneală. Apoi îi scrise judecătorului de pace, declarând că 
recunoscuse cadavrul ca fiind al unui curier al său, adăugând 
că asasinul a vrut să distrugă sau să fure un portofel care 
conţinea o scrisoare voluminoasă expediată din Odessa la 
Paris de către domnul de Château-Mailly, colonel în retragere 
şi supus rus, domnului duce de Château-Mailly, piaţa Beauvau. 

Ducele se punea între altele la dispoziţia autorităţilor 
pentru informaţii mai amănunțite. 

Pe când ducele scria, falsul englez înhăma caii la trăsură. 

După zece minute, ducele puse doi ludovici în mâna 
hangiului şi se sui în trăsură. 

De-abia trecuse domnul de Château-Mailly de cea din urmă 
casă din Lieusaint, când Venture, care sta în stânga sa ţinând 
braţele încrucişate ca un vizitiu perfect şi lăsându-l pe 
stăpânul său să conducă, îi zise: 

— Domnul duce ar trebui să-mi dea mie biciul şi hăţurile. 

Fraza aceasta fu rostită într-o franţuzească curată în 
momentul când trăsura intra în pădure şi îl miră foarte mult pe 
duce, care ştia că vizitiul său e englez get-beget. 

Inainte ca ducele să-şi fi putut manifesta mirarea printr-un 
cuvânt oarecare, Venture adăugă: 

— Spun lucrul acesta, pentru că ceea ce vreau să vă 
povestesc, domnule duce, poate să vă distreze puţin, şi cum 
luna nu voieşte să ne ţină de urât şi deoarece n-avem drept 
călăuză decât felinarele noastre, distracţiile pot fi supărătoare 
pe o noapte întunecoasă şi pe un drum prost. 

— Despre ce este vorba? zise ducele, uimit peste măsură 
de accentul lui Venture. 

— Domnule duce, răspunse Venture cu răceală luându-i 
hăţurile din mână, caii dumneavoastră sunt prea iuți pentru a 
fi conduşi de un vizitiu emoţionat. 

— Emoţionat? Eu? 

— Veţi vedea numaidecât. 

— Dar... de ce? 

— Uitaţi-vă, zise Venture, vedeţi că vorbesc franţuzeşte ca 
un adevărat francez ce sunt. 

La aceste din urmă cuvinte ducele scoase un strigăt. 

— Oh! nu vă temeţi de nimic, domnule conte, cu toate că 
suntem în mijlocul pădurii Senart. Daţi-mi voie să vă spun că 


89 


— Ponson du Terrail — 


n-am intenția să vă asasinez şi nici măcar să vă jefuiesc şi 
permiteţi-mi să vă spun, dacă nu cine sunt, cel puţin pentru ce 
am intrat în slujba dumneavoastră, chiar în dimineaţa aceasta, 
în calitate de vizitiu englez. 

Mirarea nu-i îngădui ducelui să scoată vreun cuvânt. 

— Domnule duce, cu toate că nu mi-aţi spus nimic şi cu 
toate că nu sunt în serviciul dumneavoastră decât de 
cincisprezece ore, ştiu jumătate din afacerile dumneavoastră. 

— Tu! putu în sfârşit să exclame ducele. 

— Sunteţi îndrăgostit de domnişoara Conception de 
Sallandrera... 

— Ce-ţi pasă, zise domnul de Château-Mailly cam răstit. 

Dar Venture nu se descurajă deloc şi continuă foarte liniştit: 

— Ascultaţi, domnule duce, suntem pe un drum pustiu, şi la 
ora trei de dimineaţă nu poate să vă audă nimeni că vorbiţi 
aşa de familiar cu vizitiul dumneavoastră. Dacă vă vorbesc 
astfel, e pentru că ştiu exact în ce situaţie vă aflaţi şi mijlocul 
de a vă scoate din încurcătură. 

— Să vedem, zise ducele, încântat de vorbele lui Venture. 

Acesta continuă: 

— Să ne închipuim un moment că nu sunt vizitiul 
dumneavoastră şi să vorbim sincer. 

— Vorbeşte, te ascult. 

— Sunteţi amorezat de domnişoara de Sallandrera, 
continuă Venture. 

— Aşa e. 

— Anul trecut, contesa Artoff, o doamnă cumsecade, care 
odinioară se numea Baccarat... 

Ducele tresări. 

— Ce! zise el, ştii... 

— Asta e! Ştiu ceva mai mult încă: Contesa Artoff, zic, a 
cerut mâna domnişoarei Conception pentru dumneavoastră. 

— Şi asta e adevărat. 

— E foarte adevărat de asemenea că aţi fost refuzat. Dar, 
de când contesa Artoff a făcut cunoştinţă cu domnul de 
Château-Mailly, rusul, ruda dumneavoastră, şi căreia acesta 
din urmă i-a povestit o istorie, pe care n-o ştiu tocmai bine, 
dar care stabileşte că dumneavoastră sunteţi acelaşi neam cu 
Sallandrera... 

— Dar cum ai putut să afli asta? întrebă ducele, a cărui 
mirare trecuse peste orice margini. 

— Printr-o scrisoare pe care contesa a adresat-o ducelui de 


90 


— Moartea sălbaticului — 


Sallandrera pe când era încă în Spania. 

— Ai citit scrisoarea aceasta? 

— Da. 

— Dar ducele n-a primit-o deloc? 

— Aşa e, şi tocmai din cauza aceasta am citit-o. 

— Dar unde? De la cine? 

Venture dădu o lovitură de bici calului din stânga care 
începuse să tuşească, şi răspunse: 

— Am scrisoarea aceasta în buzunar. 

— Tu? zise ducele. 

— Chiar eu. 

— Dar cine eşti tu? 

— Un om care vrea să vă scape de o primejdie sigură. 

— Visez!... murmură domnul de Château-Mailly ametit. 

Venture adăugă: 

— Domnule duce, există oameni pe care dumneavoastră 
nu-i cunoaşteţi, şi care sunt interesaţi să nu va căsătoriţi cu 
domnişoara de Sallandrera. 

— Asta trebuie să fie, se gândi ducele, care îşi aduse 
aminte de scrisorile nesincere ale domnişoarei Conception şi 
de declaraţiile lui Zampa privitoare la acel rival închipuit 
protejat de ducesă. 

— Oh! zise Venture, pe oamenii aceştia nu-i cunoaşteţi şi 
nici nu veţi putea să-i cunoaşteţi vreodată. 

— Aşadar, tu îi cunoşti? 

— Poate. 

— Şi cine sunt? 

— Mă iertaţi, domnule duce, vă voi spune mai târziu. E de 
ajuns să ştiţi că ei sunt aceia care au împiedicat scrisoarea 
contesei Artoff să ajungă în mâinile ducelui de Sallandrera şi 
au făcut să fie asasinat curierul dumneavoastră, nu pentru a-i 
fura o sumă mizerabilă, ci pentru a-i fura acele două acte pe 
care vi le aducea. 

— Aşadar, ştii cine sunt mizerabilii aceştia? 

— Drace! 

— Şi te-ai angajat la mine? 

— Pentru a-i demasca, domnule duce. 

— Dar, strigă domnul de Château-Mailly, ce interes te-a 
împins la aceasta? Doar nu mă cunoşteai! 

— Mă scuzaţi! 

— Mă cunoşteai? 


91 


— Ponson du Terrail — 


— Şi am cunoscut bine pe unul din prietenii 
dumneavoastră, un englez pe care l-ați văzut de multe ori, 
prieten şi cu domnul duce, unchiul dumneavoastră. 

Ducele tresări. 

— Se numea sir Arthur Collins, adăugă Venture calm. 

Câteva picături de sudoare apărură pe fruntea ducelui. 

El îşi aminti deodată de doamna Fernand Rocher şi de rolul 
odios pe care englezul aceste dubios pe nume sir Arthur 
Collins a vrut să-l joace faţă de ea. 

— Domnule duce, continuă Venture, vă voi scuti astăzi de 
alte informaţii mai amănunțite asupra propriei mele persoane. 
Nu e necesar, ar fi chiar vătămător intereselor 
dumneavoastră. Trebuie să ştiţi numai atât că am fost 
însărcinat de oamenii care voiesc cu orice preţ să vă 
împiedice să vă însuraţi cu domnişoara Conception, să 
şterpelesc scrisoarea contesei Artoff. 

— Ah! tu... 

— Chiar eu. 

— Şi scrisoarea? 

— Am deschis-o. 

— Foarte bine. 

— O dată la curent cu situația, am trecut din tabăra inamică 
în a dumneavoastră. 

— Dar... în ce scop? 

— Ah! Dumnezeule! răspunse Venture, nu o să vi-l ascund 
mult timp: ca să câştig ceva bani. 

Un surâs dispreţuitor flutură pe buzele tânărului duce. 
Venture nu îi văzu surâsul, căci noaptea era întunecoasă, dar 
îl ghici. 

— Dumnezeule!... zise el, fiecare cu meseria lui. Eu mă 
ocup cu secrete de familie. 

— Haide, zise ducele, explică-te. 

— Fără mine, răspunse Venture, domnul duce ar fi fost 
aranjat, fără să ştie măcar de cine şi nu s-ar fi căsătorit 
niciodată cu domnişoara Conception. 

— Şi cu tine?... 

— Dacă domnul duce ar urma sfaturile mele, şi dacă mi-ar 
da puteri depline, cele două acte se vor găsi, şi căsătoria va 
avea loc. 

— Îmi promiţi? 

— Drace! Eu nu mă apuc decât de afaceri sigure. 

— Să vedem, ce sumă ceri? 


92 


— Moartea sălbaticului — 


— Un moment, zise Venture; înainte de a vorbi de bani, 
trebuie să-mi faceţi o promisiune. 

— Spune... 

— Voi continua să fiu tot vizitiul dumneavoastră, şi cei 
interesaţi nu vor trebui să afle de înţelegerea noastră! 

— Fie. 

— Domnul duce îmi dă cuvântul său de onoare? 

— i-l dau. 

— Foarte bine. Între altele, domnul duce va face tot ce-l voi 
sfătui eu? 

— Da. 

— Şi mai cu seamă, nu mă va întreba niciodată asupra 
modului în care lucrez? 

— Nu. 

— Atunci, zise Venture, putem vorbi de bani. 

— Să vedem! Cât ceri? 

— He! he! murmură vizitiul. Am cincizeci şi şase de ani, şi 
nu mai am poftă de lucru. Pentru a mă bucura de o bătrâneţe 
dulce, am ţinut totdeauna să am o rentă de douăzeci şi cinci 
de mii de livre. 

— Adică, cinci sute de mii de franci? 

— Dumnezeule! Da! Dar, se grăbi să adauge Venture, dacă 
pare prea scump, domnul duce să-mi dea voie să-i fac 
cunoscut că nu-i cer nimic înainte. 

— Dar când? 

— În seara căsătoriei sale cu domnişoara Sallandrera, 
domnul duce îmi va asigura renta de douăzeci şi cinci de mii 
de livre. Nu înainte. 

— Fie, zise ducele, dacă îmi vei găsi actele furate. 

— Se vor găsi... 

— Şi dacă vei ajunge, să-i dovedeşti pe inamicii mei şi să-i 
reduci la neputinţă. 

— Oh! Cât despre asta, zise Venture, domnul duce poate să 
se încreadă în mine. 

— Ce o să faci? 

Venture păru că se gândeşte un moment, apoi zise: 

— Daca domnul duce mă crede, şi dacă doreşte să ajungă 
la un rezultat bun, să mă lase să lucrez singur şi să nu mă 
întrebe niciodată ce fac... 

— Cum vrei, zise ducele, un singur lucru... 

— Spuneţi, domnule duce. 


93 


— Ponson du Terrail — 


— Îți va trebui mult timp să găseşti actele? 

— Tocmai asta nu pot spune domnului duce. Asta depinde... 

— Dar... cam cât timp? 

— Poate opt zile, poate mai mult, poate mai puțin. 

Şi Venture tăcu şi dădu o lovitura de bici cailor. 

Domnul de Château-Mailly visător, nu îndrăznea să-l mai 
întrebe nimic. 

Trăsura traversă în douăzeci de minute, căci caii mergeau 
ca vântul, pădurea Senart, trecu pe la Montgeron, cobori 
Villeneuve-Saint Georges şi într-un sfert de ceas ajunseră la 
podul Charenton. 

Începea să se lumineze de ziuă şi primele raze ale soarelui 
străluceau în valurile nesfârşite ale Marnei. 

— Uitaţi-vă, îi zise Venture domnului de Château-Mailly, una 
din persoanele, care voieşte, cu orice preţ, să împiedice 
căsătoria dumneavoastră cu domnişoara de Sallandrera, a fost 
aruncată în apă chiar în acest râu, acum cinci ani. Persoana 
aceasta a fost legată într-un sac. 

— Şi nu s-a înecat? 

— Nu. Era un om tânăr, ca de douăzeci şi patru de ani; a 
avut prezenţa de spirit să taie sacul cu cuțitul, să iasă, să 
înoate şi să se agaţe de o salcie după ce înotase o sută de 
metri. Vedeţi, termină Venture, că oamenii ăştia sunt 
adversari destul de serioşi pentru a vă gândi bine, cum am 
făcut şi eu, înainte de a intra în luptă cu ei. 

Şi pronunţând cuvintele acestea, Venture amuţi şi dădu 
bice cailor. Puțin după aceasta, trăsura ajunse la barieră şi 
intră în Paris. 


Capitolul XIII 


Când trăsura intră în curtea palatului, toţi dormeau încă la 
domnul de Château-Mailly. 

Ducele îl opri pe portar să sune clopoţelul care răspundea 
în interior şi i-ar fi trezit pe oamenii săi. Se mulţumi să întrebe 
dacă valetul său se întorsese în palat. 

Portarul îi răspunse în mod afirmativ. 

Venture încolăci hăţurile de biciul pe care îl puse în toc; dar 
înainte să se dea jos, se aplecă la urechea stăpânului său şi-i 
spuse: 

— Nu vă încredeţi în toţi oamenii dumneavoastră. 


94 


— Moartea sălbaticului — 


— Nici în cameristul meu? 

— Mai cu seamă în el; figura lui nu-mi place. 

— Bine, zise ducele, în al cărui suflet se strecurase o 
bănuială. 

El urcă în camera sa de culcare, intrând în vârful 
picioarelor, având intenţia să se culce fără să îl deştepte pe 
Zampa. Ducele avea nevoie să fie singur şi să reflecteze 
asupra spuselor pretinsului său vizitiu. Dar cum primele raze 
ale soarelui luminau deja camera, privirea îi fu atrasă de o 
scrisoare aşezată înadins pe masa de toaleta de lângă sobă. 

Ducele tresări recunoscând pecetea cea mare de ceară 
neagră cu armele de Sallandrera. 

Scrisoarea aceasta o adusese Zampa, fără îndoială, ca 
răspuns la scrisoarea pe care o scrisese în grabă domnul de 
Château-Mailly. 

Ducele rupse plicul cu oarecare emoție: dar deodată, pe 
când citea scrisoarea, privirea i se tulbură, se îngălbeni, se 
clătină şi scrisoarea îi scăpă din mână. 

Domnul duce de Sallandrera îi scria domnului de Château- 
Mailly: 


„Domnule duce, 

O călătorie neprevăzută care ne este impusă, mie şi familiei 
mele, precum şi nişte evenimente pe care nu vi le pot face 
cunoscute ne silesc, pe mine şi pe ducesă, să părăsim Parisul 
pentru câteva zile, şi să renunțăm la proiectele de alianță 
începute între noi. 

V-aş fi recunoscător ducă nu ați mai insista, şi vă rog, 
domnule duce, să fiti încredințat de sentimentele mele 
distinse. 

Ducele de Sallanarera. ” 


Textul acesta era scurt şi cuprinzător şi domnului de 
Château-Mailly i se păru că se prăbuşeşte cerul peste el. Dar 
nu scoase nici un strigăt, nu se înspăimântă, căci o speranţă îi 
trecu prin minte, întocmai cum trăznetul străbate văzduhul... 
Speranţa aceasta era Venture. 

Oamenii care se tem foarte mult de situaţiile extreme sunt, 
desigur, aceia care, sosind momentul teribil, se mobilizează cu 
o energie înspăimântătoare. 

Ducele, care cu o secundă înainte îşi pierduse cumpătul, îşi 


95 


— Ponson du Terrail — 


recâştigă aproape instantaneu calmul şi prezența de spirit. 
Ridică scrisoarea, o băgă în plic, o puse în buzunar, ieşi din 
camera sa în vârful picioarelor, căci Zampa dormea în 
cabinetul vecin, şi ajungând la o scară de serviciu, coborî la 
grajd. 

Venture îşi reluase accentul englezesc şi îl ocăra pe un 
rândaş stângaci care ţesăla alene cei doi cai care fuseseră 
deshămaţi şi băgaţi în grajd. 

Ducele se apropie de el. 

Cum era foarte palid şi cu mersul nesigur, Venture ghici 
imediat că stăpânul său primise o veste rea. 

Ducele îi făcu semn; Venture îl înţelese, şi se depărtă de cai 
după ce mai întâi îi zise unui rândaş: 

— John, nu-ţi cunoşti meseria şi îmi îngrijeşti caii de cursă 
cum ai îngriji nişte cai de tramcar. Ai putea să-ţi cauţi alt loc, 
căci te trimit de unde ai venit chiar mâine. 

— Cum doriţi, englezule! răspunse cu obrăznicie rândaşul. 

Nu îl văzuse pe duce. 

Acesta intră în boxa unei iepe de călărie pe care o iubea 
mai mult. Venture îl urmă. 

Apoi ducele scoase scrisoarea din buzunar şi i-o întinse. 

Venture o luă fără să scoată un cuvânt, o citi, apoi examină 
cu atenţie pecetea şi plicul. 

Ducele se uită peste peretele boxei pentru a vedea dacă 
rândaşul nu trăgea cu urechea. 

Dar rândaşul continua să spele picioarele cailor, îi învelea 
cu flanele şi înjura ca un birjar. 

— Domnule duce, zise încet Venture, ăsta e un adio în toată 
regula; să nu vă daţi îndărăt şi să nu vă lăsaţi bătut. 

— Dar, murmură ducele de Château-Mailly, asta e de 
neînchipuit... Şi cine i-o fi spus ducelui, cine i-o fi împuiat 
capul? 

— Şi-au făcut meseria, cum ne-o vom face şi noi pe a 
noastră... 

Venture vorbea cu atâta siguranţă, încât inima ducelui se 
umplu de speranţă. 

Falsul vizitiu examina mereu cu atenţie pecetea şi plicul. 

— Domnule duce, zise el într-un sfârşit, cine v-a adus 
scrisoarea aceasta? 

— Trebuie s-o fi adus cameristul meu. 

— Zampa? 

— Da, el trebuie s-o fi adus ieri seară după plecarea 

96 


— Moartea sălbaticului — 


noastră. 

— Ei bine, zise Venture cu răceală, dacă e aşa, cameristul 
dumneavoastră vă trădează. 

— El!... Zampa? 

— Da, zise Venture. 

— Cum? Cu ce l-ai putea bănui? 

— Uite, replică vizitiul, examinaţi bine pecetea. 

— Ei şi? zise ducele. 

— Nu găsiți urma puțin ştearsă? 

— Într-adevăr. 

— lată de unde vine asta: Urma aceasta, aşa cum o vedeți 
aici, n-a fost făcută cu pecetea ducelui. 

— Cu ce aşadar? 

— Cu un tipar de ceară moale, luat după prima amprentă. 
Scrisoarea a fost desfăcută şi închisă la loc. Oh! e foarte uşor, 
adăugă Venture, şi trebuie să fii de meserie ca să cunoşti 
asta. 

— Aşadar, omul acesta mă înşeală? 

— Fără îndoială, domnule duce. 

— Dar... pentru cine? În folosul cui? 

— Dumnezeule, ştiu eu?... Foarte probabil că în folosul 
duşmanilor misterioşi care opresc scrisorile contesei Artoff, şi 
le fură pe acelea pe care le aduc curierii, căci... 

Aici Venture se opri ca şi cum ar fi fost lovit de o inspiraţie 
subită. 

Ducele îl privi şi nu îndrăzni să-i tulbure gândurile. 

— Căci, reluă falsul vizitiu, de unde ar fi ştiut duşmanii 
dumneavoastră că contesa Artoff scria ducelui, de unde ar fi 
ştiut că dumneavoastră aşteptaţi un curier de la Odessa... 
dacă vreunul din cei ce vă înconjoară şi întră la orice oră la 
dumneavoastră, nu i-ar fi înştiinţat, de toate astea. 

— Aşa e, zise ducele. 

Şi imediat îşi aduse aminte de manuscrisul care arsese în 
lădiţă chiar în ziua când alergase la palatul de Sallandrera. 

Ducele nu se mai îndoi câtuşi de puţin că însuşi Zampa, cu 
intenţie, dăduse foc fumoarului. 

Am să-l dau afară pe mizerabilul acesta, zise el cu un 
accent de furie. 

— Să nu faceţi asta! zise Venture. 

— Pentru ce? 

— Pentru că omul acesta ar putea să fie de folos. 


97 


— Ponson du Terrail — 


— Un trădător! 

Falsul vizitiu începu să surâdă 

— Domnule duce, zise el, cu toată naivitatea unui om 
cinstit, dacă asemeni mie, a trăit într-o lume de pungaşi, sigur 
că ştie foarte bine să se ferească de un duşman, care se crede 
la adăpost. 

— Ce tot vorbeşti... murmură domnul Château-Mailly. 

— Mă iertaţi, zise Venture încet, domnul duce va trebui să 
facă ce voi zice eu. 

— Fie! spune. 

— Domnul duce se va sui în camera sa şi se va culca. 

— Bine, pe urmă? 

— Când Zampa va intra în camera dumneavoastră să vă 
prefaceţi că sunteţi cuprins de o disperare violentă. 

— Pe urmă? 

— Pe urmă nimic, am eu grijă de Zampa. 

— Şi să nu scriu nimic domnului de Sallandrera? 

— Nimic! 

— Dar pleacă. 

— Lasă-l să plece. 

— Nu înţeleg. 

— Nu e nevoie, zise Venture cu obrăznicia omului care se 
ştie indispensabil. Am planurile mele, şi de altminteri, ştiţi 
foarte bine că am şi eu interes să vă însuraţi cu domnişoara 
de Sallandrera. 

— Aşa e, zise ducele, care începea să aibă o credinţă oarbă 
în acest om care se manifestase într-un mod aşa de 
neaşteptat. 

El se despărţi de Venture, hotărât să-i urmeze planurile. 

Zampa întră în grajd la câteva minute după ce ducele ieşise 
de acolo. Venture ieşise şi el pentru a se duce să se culce 
liniştit. 

Zampa nu îl găsi lângă cai decât pe rândaş. Se apropie de 
el pe furiş şi îi făcu cu ochiul. 

— Ei bine, zise el, ce este? 

— Ce să fie! răspunse rândaşul, m-a dat afară. 

— Vizitiul te-a dat afară? 

— Chiar aşa, domnule Zampa. 

— Foarte bine. Îi voi vorbi de tine domnului de Château- 
Mailly şi după opt zile vei fi reangajat. lată-ţi cei zece ludovici 
ai tăi. 

Şi Zampa puse într-adevăr zece piese de douăzeci de 

98 


— Moartea sălbaticului — 


ludovici în palma rândaşului. Acesta băgă banii în buzunar, îşi 
învârti căciula de câteva ori în mână şi sfârşi prin a privi pe 
Zampa. 

— Dar! îi zise el, pentru ce dracu mi-ai promis zece ludovici 
dacă oi face să mă dea afară noul vizitiu? 

— Pentru că, zise Zampa, vreau să bag pe o rudă de a mea 
în locul tău. 

— Aşa! 

— Sigur! 

— Dar dacă ruda dumitale îmi ia locul, atunci eu nu mai pot 
să întru din nou în slujbă peste opt zile? 

— Cum să nu! 

— Păi cum? 

— Peste opt zile, ruda mea, din rândaş, va fi făcut vizitiu, 
căci vreau să-l dau afară pe englez. 

Rândaşul îl salută pe Zampa cu cel mai profund respect, 
mulţumindu-se cu explicaţia dată. Zampa murmură pentru 
sine: 

— Noul rândaş va intra mâine. Englezul ăsta e un neghiob, 
va face ce voi zice eu. 


Cam pe la aceeaşi oră când domnul de Château-Mailly se 
întorcea de la Lieusaint, şi deschisese scrisoarea pe care 
Zampa o adusese în ajun pe la ora unsprezece seara de la 
palatul de Sallandrera, falsul marchiz de Chamery se găsea la 
sir Williams. 

Orbul era încă în pat, treaz însă, rezemat de mai multe 
perne şi cu tăbliţa pe genunchi. 

Rocambole sta lângă el, picior peste picior, cu ţigara în 
gură, în atitudinea destinsă a omului căruia norocul i-a dat 
destul pentru a nu face nimic. 

Ucenicul îi povestea maestrului său ultima sa întâlnire cu 
Conception, întâlnire ce avusese loc la două ore de la scena 
dramatică ce se petrecuse între spaniolă şi tânărul duce, în 
prezenţa ducelui de Sallandrera, ascuns în cabinetul de 
toaletă. 

Orbul scrise pe tăbliță: 

„Ducele e complet distrus?” 

— Absolut, dovadă scrisoarea pe care ducele de Sallandrera 
i-a scris-o ieri seară. 


99 


— Ponson du Terrail — 


„ȘI Conception este încredințată că tatăl său o va lua în 
Franche-Comté?” 

— Fireşte! ducele i-a scris lui Fabien, prea onoratul şi 
neghiobul meu cumnat, următoarele cuvinte: 


„Scumpul meu viconte, 

În întrevederea noastră de ieri, din cauza unor grave afaceri 
familiale, n-am putut să-ţi precizez ziua când aş putea să te 
însoțesc în Franche-Comté pentru a vizita castelul din Haut- 
Pas, al cărui preț şi situaţie pitorească m-au fermecat dar 
acum nu mă mai reține nimic. 

Sunt la ordinele dumitale, şi dacă vicontesa d'Asmolles ar 
binevoi să vină cu noi, soția şi fiica mea ar fi încântate. 

Al dumitale pentru totdeauna, 

Ducele de Sallanarera. ” 


— Ei bine? zise Rocambole, ce zici de asta? 

Sir Williams scrise: 

„L-ai văzut pe Fabien?” 

— Acum am plecat de la el. 

„Ce a zis?” 

— El e gata, ca şi Blanche, să plece mâine. Mă iubesc prea 
mult ca să procedeze altcumva. 

„Fabien i-a scris ducelui?” 

— Da. 

„Când o revezi pe Conception?” 

— În seara asta. 

Sir Williams rămase gânditor un moment, apoi continuă: 

„Nu ştii nimic despre Venture?” 

— Nimic, şi asta mă îngrijorează. 

„Şi pe mine”, scrise orbul. Şi după ce se gândi din nou 
scrise: 

„Afurisitul ne-a mai trădat o dată, şi ar putea foarte bine să 
ne trădeze şi de data asta.” 

— Şi mie mi-e teamă de el. 

„Din fericire, îi va fi greu să afle cheia enigmei. Baccarat a 
plecat...” 

— Aşa e. 

„Dar, în orice caz, trebuie să scăpăm o dată de duce.” 

Rocambole tresări. 

— Presupun, unchiule, că o să-mi spui care e planul tău, 
deoarece nu doreşti să-i însoțesc pe Fabien şi pe ducele de 


100 


— Moartea sălbaticului — 


Sallandrera. Să intru, chiar de mâine, ca rândaş la domnul de 
Château-Mailly? 

„Nu-ţi spun, făcu orbul semn din cap.” 

— De ce? 

„Pentru cu tu eşti pentru mine tot un tânăr zăpăcit şi nu 
trebuie să-ți încredințez planul decât la ora punerii lui în 
aplicare.” 

— Iţi mulţumesc de încredere. 

Şi Rocambole se ridică şi îl privi pe sir Williams care 
continua să scrie pe tăbliţa sa: 

„Pentru astăzi e destul, poți să te odihneşti pe laurii 
victoriei tale; trăieşte astăzi ca un adevărat gentilom, care n- 
are altă grijă decât să cheltuiască în stânga şi în dreapta. 
Coboară la sora ta şi cere-i să prânzeşti. ” 

— Bun! şi pe urmă? 

„Pe urmă... du-te să te plimbi.” 

— Şi apoi? 

„Te vei duce la club să joci cărți.” 

— Unchiule, zise Rocambole, mi se pare că îţi baţi joc de 
mine. 

„Da, ” făcu sir Williams din cap. 

Între timp adăugă pe tăbliță: 

„După masă şi înainte de a merge la Conception, te vei sui 
aici şi îţi voi spune de ce ducele de Château-Mailly are nevoie 
de un rândaş... Bună seara!” 

— Bună seara, unchiule. 

Rocambole se ridică, strânse mâna hidosului său sfătuitor şi 
cobori la vicontesa d'Asmolles. Era ora mesei. 

— Scumpul meu amic, îi zise Fabien aşezându-se la masă, 
aş putea să-ţi pun o întrebare? 

— De ce nu?! 

— Tu ai ţinut ca să vând castelul de Haut-Pas domnului de 
Sallandrera? 

— Sigur. 

— Tu ţii de asemenea să plecăm chiar mâine ca să facem 
onorurile ducelui? 

— Fireşte. 

— Tu ţii mai cu seamă ca domnişoara Conception să vină şi 
ea... 

— Natural. 

— Atunci, de ce nu vrei să vii şi tu cu noi? 


101 


— Ponson du Terrail — 


— Greşeşti. 

— Cum! vii cu noi? 

— Ba nu, ne vom întâlni acolo. 

— Ciudat. 

— Deloc. În timpul celor patru sau cinci zile cât voi fi 
departe de voi, veţi avea timpul să vorbiţi de mine. 

Vicontesa surâse; ea era femeie şi înţelesese.. 

— Fratele meu, zise ea, e un diplomat; el ne numeşte 
ambasadorii săi. 


Rocambole urmă întocmai programul lui sir Williams. După 
o oră se sui pe cal, făcu o partidă la club, prânzi în familie şi 
apoi se duse la orb. 

— Ei bine! unchiule, îi zise el, vrei să-mi spui pentru ce 
trebuie să mă angajez ca rândaş la de Château-Mailly? 

Sir Williams scrise pe tăbliță: 

„Ştii ce este <«cărbunele>>?” 

— Cărbunele, zise Rocambole, este o boală mortală la rasa 
bovină şi la cai. 

— Şi la oameni, adăugă sir Williams, ale cărui trăsături 
hidoase se luminară de un surâs crud. 


Capitolul XIV 


În aceeaşi seară, pe la ora unsprezece, un strângător de 
zdrenţe, cu coşul în spate şi felinarul în mână, mergea încet, 
pe bulevardul Invalizilor, vorbind de unul singur: 

— Nu-ţi închipui cât de folositor este, mai cu seamă pentru 
un om ca mine, să meargă la teatru. Teatrul este plin de 
învăţăminte. Dacă nu l-aş fi văzut pe domnul de Frederic în 
rolul său de strângător de zdrenţe, mai mult ca sigur că nu aş 
fi putut să îndeplinesc acum rolul acesta. Sunt în momentul 
acesta un artist strângător de zdrenţe, în adevăratul înţeles al 
cuvântului. 

Şi strângătorul de zdrenţe aruncă o privire admirativă 
asupra zdrenţelor care-l acopereau. 

Apoi continuă: 

— Sigur, un hoţ, când vrea să fie în siguranţă, n-are decât 
să se ascundă într-un corp de gardă în casa unui comisar de 
poliţie. Toată lumea îl va căuta pretutindeni, numai acolo nu. 


102 


— Moartea sălbaticului — 


Or, amicul meu Rocambole s-a întâlnit cu văduva Fipart 
deghizată în strângătoare de zdrenţe; aş putea să risc şi eu 
travestirea aceasta fără cel mai mic pericol. 

L-aţi putut recunoaşte, după monologul acesta, pe Venture. 

Împieliţatul avea dreptate, amintindu-şi de celebra 
melodramă a Strângătorului de zdrenţe. Costumul respingător 
al strângătorului de zdrenţe fusese copiat atât de bine de 
celebrul comedian, încât ai fi jurat că e un adevărat strângător 
de zdrenţe. 

Venture în zdrenţele lui nu semăna deloc cu noul vizitiu al 
domnului de Château-Mailly, care vizitiu, la rândul său, nu 
semăna nici el cu domnul lonatas, chiriaşul camerei mobilate 
din piaţa Belhomme. 

Strângătorul de zdrenţe urcă bulevardul până la colţul 
străzii Babylone, se aşeză pe bancă, scoase pipa din buzunar, 
o umplu cu tutun, şi după ce o aprinse, îşi urmă monologul. 

— Să vedem, îşi zise el, cred că e bine să analizez faptele şi 
să trec lucrurile în revistă. Să începem: a început o luptă 
nostimă pentru domnişoara Conception de Sallandrera, 
moştenitoarea unui mare ducat spaniol şi a câtorva milioane. 
Cine sunt acum luptătorii? Domnul de Château-Mailly şi 
Rocambole. Dar, continuă Venture, care era tare la logică, 
Rocambole luptă pentru el, sau luptă pentru altul? Asta este 
întrebarea. În primul caz, cum se numeşte el şi în a cui piele a 
intrat? lată ceea ce nu ştiu şi ceea ce trebuie neapărat să ştiu. 
În al doilea caz, cu ce adversar serios avem de a face? De 
douăzeci şi patru de ore caut să înţeleg şi nu ghicesc deloc. 
Nu se cunoaşte nici un pretendent la mâna domnişoarei 
Conception, nici un pretendent serios. Dar mama Fipart l-a 
văzut pe Rocambole pe bulevardul acesta, la miezul nopţii. De 
unde ieşea el? Pe legea mea, chiar dacă ar trebui să stau opt 
nopţi la rând aici, tot voi vedea dacă intră sau iese cineva pe 
poarta palatului de Sallandrera. 

Şi Venture începu să măsoare bulevardul, când apropiindu- 
se de chei, când coborând spre râu, dar nepierzând nici o clipă 
din ochi grajdurile palatului de Sallandrera. 

Către miezul nopţii auzi un zgomot de paşi grăbiţi care 
venea dinspre chei. 

În acelaşi timp văzu un servitor îmbrăcat într-o livrea, care 
urca bulevardul fluierând o arie populară. Lacheul trecu pe 
lângă el, fluierând mereu, grăbi pasul şi intră în strada 


103 


— Ponson du Terrail — 


Babylone, dar se întoarse numaidecât şi intră în grădină, 
dispărând ca o fantomă. 

Portiţa se deschisese şi se închisese în urma lui. 

„Oh! oh! zise Venture, poate că este însuşi Rocambole? În 
orice caz, domnişoara Conception mi se pare cam uşuratică 
dacă îl primeşte pe amantul său la o asemenea oră şi într-un 
asemenea costum.” 

Şi îşi continuă plimbarea sa adăugând: 

„Or, dacă nu este Rocambole în persoană, poate este unul 
din oamenii săi; dar în orice caz, ăsta nu e un servitor al 
palatului.” 

Aceste trei ipoteze erau deopotrivă de luat în consideraţie. 

Trecu o oră, dar nu ieşi nimeni. 

Venture începu să-şi piardă răbdarea. 

„Ah! pe legea mea! îşi zise el, am să stau toată noaptea 
dacă va trebui.” 

Işi stinse felinarul şi se culcă pe marginea râului, în dreptul 
portiţei, ca un om beat, dar cu urechea lipită de pământ ca să 
distingă şi cele mai mici zgomote. După câteva secunde i se 
păru că aude paşi venind dinspre grădină. 

Inchise ochii şi scoase un sforăit puternic din piept. Poarta 
se deschise aproape imediat. 

Venture deschise un ochi şi cum noaptea nu era tocmai 
întunecoasă putu să vadă două umbre ieşind pe poartă. Una 
era a servitorului, cealaltă a negrului domnişoarei Conception. 

Servitorul întinse mâna către negru şi zise: 

— Ţine asta pentru tine. 

Venture auzi o dată cu vorbele acestea şi un sunet metalic, 
acela al aurului. 

Negru răspunse respectuos: 

— Mulţumesc, domnule marchiz. 

Poarta se deschise şi servitorul ieşind din bulevard se izbi 
de Venture atât de tare încât era cât pe-aci să cadă. 

— Beţivule! zise el, continuându-şi drumul. 

— Drace! murmură falsul strângător de zdrenţe ridicându- 
se pe jumătate, ca un om deşteptat brusc din somn, nu te-ai 
gândit de astă dată să-ţi schimbi şi vocea; e chiar vocea aceea 
care mi-a dat instrucţiuni înainte de a pleca în Spania. Ah! eşti 
servitor şi intri la miezul nopţii pe portiţa palatului şi te mai 
cheamă şi marchiz! la stai aşa! 

Venture se ridică, puse coşul pe spate, îşi luă felinarul şi îl 
aprinse. 


104 


— Moartea sălbaticului — 


Rocambole, căci el era, îşi continuă drumul spre chei. Dar 
Venture care era iute de picior îl urma la cincizeci de paşi. 
Falsul servitor parcurse bulevardul, trecu podul Concorde şi 
piaţa cu acelaşi nume şi se îndreptă spre strada Royale. 

Atunci Venture grăbi pasul de teamă să nu-l piardă din 
vedere. 

Ajuns în cartierul Saint-Honore, servitorul o apucă pe strada 
Madeleine şi apoi pe strada Suresnes. 

Strângătorul se apropiase aşa de mult de el încât era la 
treizeci de paşi când, o poartă se deschise şi se închise în 
urma servitorului. 

— Bun! zise Venture, ştiu unde locuieşti, fie chiar dacă aici 
îţi schimbi numai costumul, domnule marchiz, şi asta o s-o 
aflu eu. 

Venture îşi stinse din nou felinarul şi se instală într-un gang. 
Se aşeză pe o piatră şi aşteptă. Era aproape ora două 
dimineaţă. 

Falsul strângător de zdrenţe îşi îndreptase privirea spre 
faţada casei. 

— Dacă locuieşte la etajul de jos, îşi zise el, voi vedea 
lumină. 

Şi, într-adevăr, cam după trei minute de la închiderea porţii 
după Rocambole, ferestrele subsolului se luminară discret: 
apoi o lumină începu să apară şi să dispară în dosul 
perdelelor. 

Ferestrele rămaseră luminate aproape o oră, apoi lumina se 
stinse. Venture aştepta la postul său de observaţie. 

„Sau locuieşti aici, se gândi banditul, sau vii numai să-ţi 
schimbi costumul. În primul caz te vei culca; în al doilea nu vei 
întârzia să ieşi. Aşa că am să aştept mai departe.” 

Dar Venture aşteptă în zadar, căci el nu ştia că acea casă 
avea două porţi. La cea de-a doua, prin care Rocambole nu 
intra niciodată şi prin care ieşea totdeauna, îl aştepta cupeul. 
Astfel, cu privirea fixată asupra primei porţi, Venture nu dădu 
nici o atenţie celei de a doua, prin care ieşi un om înfăşurat 
într-o manta. 

Omul acesta se urcă într-o trăsură, făcu un semn vizitiului şi 
se depărtă. 

Venture aşteptă o oră. 

„Haide! îşi zise el, ştiu acum pe cine am urmărit. Aici şade 
domnul marchiz la domiciliul său legal sau politic. Voi vedea 


105 


— Ponson du Terrail — 


mâine seară, când voi pune mâna pe acele faimoase acte, 
căci sunt sigur că el nu le-a ars. Rocambole nu e omul care să 
distrugă nişte hârtii care valorează mai mult decât un lingou 
de aur.” 

Şi falsul strângător de zdrenţe se depărtă foarte liniştit. 


A doua zi, cam pe la ora opt dimineaţă, un comisionar se 
prezentă în strada Suresnes. Comisionarul acesta era tot 
Venture, Venture îmbrăcat într-o haină albastră, având pe cap 
o şapcă care îi acoperea fruntea şi sub care se vedea un păr 
roşu la fel cu al omului cu haina poloneză. 

El avea o scrisoare în mână şi întră în odaia portarului cu 
aerul stângaci al unui provincial venit de curând în Paris. 

— Domnul marchiz? întrebă Venture. 

Portarul, care îşi citea foarte grav ziarul spre a fi la curent 
cu politica, ridică capul, îl măsură pe comisionar de sus până 
jos şi îi zise: 

— Domnul marchiz! Care marchiz? 

— Ah! zise cu naivitate comisionarul, nu-i ştiu numele. O 
doamnă m-a oprit în colţul străzii Madeleine şi mi-a dat 
scrisoarea aceasta s-o aduc aici. 

— Nu şade nici un marchiz în casa asta. 

Răspunsul acesta îl făcu pe Venture să tresară. 

— Un marchiz tânăr, slăbănog, blond, care locuieşte în 
subsol. 

— În subsolul din curte sau cel din stradă? 

— În cel din curte. 

— Acolo şade domnul Frédéric. Nu-l cunosc sub alt nume; el 
nu e marchiz, răspunse portarul, care fără îndoială, avea 
ordine stricte în această privinţă. 

La auzul acestor cuvinte, Venture rămase cu gura căscată. 

— Oh! continuă falsul comisionar, sunt sigur că s-a 
recomandat ca marchiz doamnei aceleia. 

— Se poate, zise portarul. 

— Ei bine! E aici domnul acesta?... 

— Nu. 

— Cum? A plecat? 

— A plecat în călătorie pentru opt zile. 

— De când? 

— De o oră. 

Venture salută şi se retrase, dar îl măsură pe portar ca şi 


106 


— Moartea sălbaticului — 


cum ar fi vrut să ghicească dacă spunea adevărul sau nu. 

În acelaşi timp aruncă repede o privire în curte şi tresări. 
Curtea i se păru mai largă şi mai lungă decât casa. Plecă şi 
zări poarta a doua deschisă. Aceasta îi fu de ajuns ca să 
ghicească totul. 

„Sunt un prost şi un neîndemânatic, îşi zise el, am fost tras 
pe sfoară noaptea aceasta. Marchizul meu a intrat pe o poartă 
şi a ieşit pe alta. Pe el l-am văzut eu suindu-se în cupeu. Ah! 
Ah! mai spuse Venture, amicul Rocambole îmi pare că 
lucrează pe socoteala lui; se duce noaptea la palatul de 
Sallandrera şi are un cupeu şi doi cai...” 

Pretinsul comisionar plecase cum venise, nevoind să lase 
scrisoarea, care de altminteri nu era decât un plic fără adresă. 
Apoi luă drumul spre strada Madeleine, coti în strada Fronchet 
şi se îndreptă spre strada Pépinière şi pasajul Soleil. Pasajul 
Soleil cuprinde câteva hoteluri mici, mobilate, unde locuiesc 
lucrători, comisionari şi chiar câţiva funcţionari de la 
magazinele de primprejur. 

Venture intră într-unul din aceste hoteluri, luă o cheie ce 
era atârnată în odaia portarului, şi se sui la al şaselea etaj, 
unde intră într-o odăiţă mobilată cu o masă, două scaune şi cu 
un geamantan voluminos. 

„Nu şi-ar închipui nimeni niciodată, îşi zise el, aruncând o 
privire dispreţuitoare asupra acestui mobilier, că aici locuieşte 
un om care are douăzeci şi mai bine de mii de franci 
economisiţi şi care e în perspectiva unei apropiate moşteniri 
de douăzeci şi cinci de mii de livre, de rentă.” 

Vorbind astfel, Venture se dezbrăcă din cap până în 
picioare, deschise geamantanul şi scoase din el o redingotă, 
un pantalon negru şi o vestă de caşmir. Toate acestea erau 
puţin cam mototolite, dar când le îmbrăcă, căpătă înfăţişarea 
unui comerciant cumsecade care aleargă în piaţă să cumpere 
mărunţişuri. 

Casa din pasajul Soleil era construită ca toate casele vechi 
din Paris, adică avea două scări care se uneau la etajul de sus 
formând una singură. Una din aceste scări, aceea pe care se 
urcase Venture, începea chiar din pasaj; cealaltă, care pornea 
de la al cincilea etaj, cobora în strada Pépinière. Falsul 
comisionar cobori în strada Pépinière prin această din urmă 
scară, trecu în strada d'Anjou Saint-Honore şi opri o trăsură. 

— Liber! zise birjarul, deschizând grăbit portiera. Unde 


107 


— Ponson du Terrail — 


trebuie să vă duc? 

— La Gros-Caillou. 

— Ce stradă? 

— Strada Bisericii nr. 5, lângă şcoala militară. lute! Te 
cinstesc... 

— Ştiu! zise vizitiul care se urcă pe capră biciuindu-şi calul. 

După o jumătate de ceas Venture ajunse în strada Bisericii, 
la casa cu numărul 5. Casa aceasta, cu două etaje, avea un 
aspect foarte onest, şi portarul îşi arătă mutra prin fereastra 
întredeschisă. 

— Ei bine! amice, zise Venture, cum vă împăcaţi cu mama? 

— E o femeie bună, domnule, răspunse portarul salutând 
până la pământ. Soţia mea i-a făcut azi menajul şi i-a adus 
câteva provizii, şi zice că e blândă ca un miel. 

Venture îl privi pe portar surâzând şi clipind uşor din ochi. 

— Biata femeie! murmură el, a muncit destul, aşa că are 
acum dreptul să se odihnească. Am fost opt copii, crede-mă, 
ea ne-a crescut pe toţi. 

— Se poate, zise portarul. 

— Dar, continuă Venture, mi-e teamă că nefăcând nimic s- 
ar putea plictisi... 

— Se poate şi asta, domnule. 

— Oamenii care au muncit mereu, vezi, acestora le place 
lucrul, cum altora le plac petrecerile. 

— Ah! fireşte!... 

— Şi dacă aş putea să-i găsesc o căsuţă drăguță, ceva, ca 
un hotel, de exemplu! 

— Uite!... zise portarul, tocmai ăsta e de vânzare... 

— Ei aş! zise Venture, care văzuse deja un bilet deasupra 
porţii. 

— Proprietara, continua portarul, vrea să se retragă, şi 
caută să scape de chiriaşi... 

— E scump? 

— Aproape nimic: opt mii de franci. 

— Câte camere are? 

— Şaisprezece. 

— Impozitul e plătit? 

— Încă pentru şase ani. O mie cinci sute de ludovici venit. 
Clientelă bună. Numai femei de subofiţeri. Niciodată nu 
rămâne vreo cameră goală. 

— Ei bine! zise Venture, mă duc să o văd pe mama şi când 
mă întorc mai vorbim. 


108 


— Moartea sălbaticului — 


Şi Venture urcă la primul etaj al hotelului şi bătu la uşa din 
dreapta. 

— Intră! uşa e deschisă, strigă o voce răguşită dinăuntru. 

Venture deschise uşa şi intră într-o odaie frumos mobilată, 
alături de care se afla o bucătărie. Mobilele erau de nuc şi 
perdelele de damasc albastru. O canapea şi patru fotolii 
completau mobilierul. 

Pe canapea stătea o femeie îmbrăcată în negru de sus până 
jos, ca o lucrătoare din provincie. Avea alături o tabacheră de 
argint şi citea un ziar cu ochelarii pe nas. Ai fi zis că e cea mai 
cinstită femeie din lume. 

— Drace! strigă Venture încântat de poziţia bătrânei, ai 
aerul unei patroane distinse. Şi când te gândeşti că toţi de aici 
te iau drept văduva Brisedoux, născută Bayeux, de fel din 
Normandia, fostă vânzătoare de fructe şi mama domnului 
Honore Brisedoux, băcan pe piaţa Parisului! 

Şi, sfârşind această tiradă pompoasă, Venture se aşeză 
lângă văduva Fipart, care, după cum se vede, se 
metamorfozase radical. 


Capitolul XV 


Cum se face că văduva Fipart, pe care o lăsasem la 
Clignancourt, într-o colibă, înfăşurată în zdrenţele sale, fără 
alte mijloace de existenţă decât coşul şi cârligul său, se găsea 
în strada Bisericii, în costumul în care am văzut-o? 

Vom explica lucrul acesta în câteva cuvinte. 

De când deschisese scrisoarea contesei Artoff către ducele 
de Sallandrera, şi se găsea, graţie câtorva desluşiri pe care i le 
dăduse văduva Fipart, pe urma vastei intrigi urzită de 
Rocambole, Venture înţelesese că e neapărată nevoie să 
plece din Clignancourt şi, ca să zicem aşa, să o sechestreze pe 
oribila bătrână. Într-adevăr, se putea ca Rocambole să o 
găsească şi să o silească să mărturisească unde se află el, 
Venture. 

De altă parte, ura pe care această bătrână o manifesta 
pentru fiul său adoptiv era un lucru preţios în împrejurările de 
faţă şi Venture înţelese numaidecât că văduva Fipart i-ar 
putea fi de mare folos, dacă nu absolut necesară a stabili 
pentru domnul de Château-Mailly identitatea adversarului său 


109 


— Ponson du Terrail — 


Rocambole. Astfel chiar în ajun, de când se găsea în serviciul 
domnului de Château-Mailly ca vizitiu, Venture se gândise la 
Gros-Caillou ca fiind singurul cartier din Paris unde Rocambole 
nu s-ar fi gândit niciodată să o caute pe mama Fipart, în cazul 
când n-ar fi fost convins de moartea ei. Aşadar, se hotări 
imediat să găsească o locuinţă convenabilă pentru bătrână 
strângătoare de zdrenţe. După o oră de cercetări el găsi o 
cameră mobilată în strada Bisericii, eliberată chiar în aceeaşi 
dimineaţă de un maestru croitor de regiment, care plecase cu 
batalionul său. Venture se dase drept un băcan cinstit care o 
aştepta pe mama sa să sosească din provincie. 

— Va rămâne cu mine, zise el portarului, îi voi îndulci 
puţinele zile care i-au rămas; dar cum locuinţa pe care vreau 
să i-o pregătesc deasupra prăvăliei mele nu este încă 
aranjată, o să locuiască câteva zile într-o cameră mobilată. 

Venture termină prin a plăti chiria pe cincisprezece zile 
înainte; dădu douăzeci de franci bacşiş portarului şi îi promise 
cincisprezece franci pentru a-i face menajul mamei sale; în 
sfârşit, se duse la Clignancourt şi o aduse singur, împreună cu 
o legătură cu boarfe cumpărate de la primul magazin pe care 
îl întâlni în drum. Două zile după aceasta, văduva Fipart, 
foarte încântată, sta în camera mobilată din strada Bisericii 
care, pentru ea era un adevărat palat. 

— Ei bine! mamă, îi zise Venture, aşezându-se lângă ea, 
cum ai petrecut ziua de azi? 

— Mi se pare că am băut prea mult, răspunse bătrâna. 

— Asta e! răspunse Venture, vrei să te apuci iar de beţie? 

— Cum, n-am băut nici o ceaşcă de rachiu, pentru că mi-ai 
spus că trebuie să mă respect. Am luat cafeaua ca o marchiză 
şi atâta tot. 

— Atunci, de ce spui că te-ai îmbătat? 

— Vreau să spun adică... îmi pare că visez. 

— Ah! nu înţeleg... Tu crezi că visezi... 

— Tocmai... 

— Ei bine! zise Venture, să vorbim acum de altceva. 

— Vrei să-mi asiguri vreun venit? 

— Posibil. 

Văduva îşi holbă ochii mici şi roşi. 

— Ah! mamă, zise Venture cu bunătate, nu ştii ce noroc a 
căzut pe capul tău! 

— Vreo moştenire? 

— Cam aşa ceva... 


110 


— Moartea sălbaticului — 


Şi cum văduva Fipart nu părea în nici un fel mirată, Venture 
adăugă: 

— ţi place cartierul acesta? 

— E încântător. E plin de militari... şi mie îmi plac militarii. 

— Dar casa asta, îţi place? 

— Ah! strigă bătrână cu vocea tremurând de emoție, ce vrei 
să mor de bucurie? 

— Ascultă, continuă Venture, hotelul ăsta e de vânzare, 
vreau să-l cumpăr şi tu să îngrijeşti de veniturile lui. 

— Milostive Doamne! O să înnebunesc... 

— Şi dacă sunt mulţumit de tine, îl trec pe numele tău. 

Vorbele acestea, în loc să o umple de bucurie pe văduva 
Fipart, produseră asupra ei un efect cu totul opus. Văduva 
nenorocitului Nicolo era o femeie înţeleaptă încât înţelese 
imediat că dacă Venture îi dădea mult, avea de gând să îi 
ceară şi mai mult. Îşi ridică ochelarii pe frunte, puse ziarul la o 
parte, deschise tabachera de argint, luă tabac, îl trase pe nas 
şi zise liniştită: 

— Să vedem: mi se pare că ai nevoie de mama Fipart. 

— Fireşte! 

— Ei bine, să vorbim! 

— Fie, să vorbim. 

— Imi dai mie casa asta? 

— Drace! zise Venture, mergi prea departe, mamă. 

— Ascultă... îmi pui totul pe numele meu, nu e aşa? 

— Aşa e. 

— Bun. Acum, să vedem ce trebuie să fac că să câştig toate 
astea. Dacă e scump, am să mă mai gândesc. 

— Să-ţi explic. 

— Te ascult. 

— Ţi-aduci aminte de răposatul Nicolo? 

— Vai! murmură bătrâna, ducându-şi batista la ochi. 

— Am auzit, continuă Venture, că bietul Nicolo a fost 
executat. 

— Vai! L-au executai numaidecât. Şi cu toate astea era 
nevinovat. 

— Ştiu. 

— Dar numai canalia aceea de Rocambole m-a făcut să 
cred că bietul meu Nicolo era vinovat... O femeie geloasă vezi 
tu, e capabilă de orice. 

— Şi pe urmă, zise Venture, ţi-a dat zece mii de franci. 


111 


— Ponson du Terrail — 


— O! nu-mi mai vorbi de asta. 

— Ba nu. Asta e un detaliu foarte important. 

— Bun! zise văduva Fipart, dar de ce-mi vorbeşti de Nicolo? 
E nevoie ca acum să-i mai pângărim memoria?... 

— Trebuie. Poate că într-o zi o să am nevoie de mărturia ta. 

— Împotriva cui? 

— Împotriva lui Rocambole. 

— Oh! afurisitul! murmură văduva Fipart cu mânie, aş dori 
bucuros să-l văd şi pe el executat. 

— Tocmai asta voiam să-ţi propun şi eu; dacă vrei să ai un 
hotel mobilat şi frecventat numai de militari. 

— Bine. Du-mă la judecătorul de instrucţie. Dar l-au 
arestat? 

— Nu încă. 

— Ah! 

— Dar sunt pe urmele lui. 

— Ei bine! N-ai decât să-mi spui când vei voi. Am să depun 
mărturie. 

— Şi a doua zi după execuţie, hotelul va fi trecut pe numele 
tău. 

In urma acestei discuţii cam periculoasă pentru Rocambole, 
şi care desigur ar fi cauzat oarecare nelinişte marchizului de 
Chamery, Venture se sculă, zise bună seara bătrânei şi 
adăugă: 

— Ah! apropo, ştii că m-am făcut vizitiu? 

— Tu vizitiu! 

— Da, dar la o casă mare şi numai ca să isprăvesc o dată cu 
Rocambole. 

— Aşa e, murmură bătrâna cu un surâs oribil, acum e 
mare... a crescut ca un brad, copilul mamei. 

— Şi copiii care cresc prea mari nu trăiesc mult, termină 
banditul. 

Venture se despărţi de mama Fipart, şi găsi pe proprietarul 
hotelului în camera portarului. Se tocmi asupra preţului şi mai 
obţinu o scădere de cinci sute de ludovici. După aceasta se sui 
în trăsură. 

— Unde merge domnul? întrebă din nou vizitiul. 

— Strada Pépinière, răspunse Venture. 

O dată sosit se sui din nou în camera sa de la etajul al 
şaselea şi luă din geamantanul său, voluminos, care conţinea 
cele douăzeci de mii de franci, livreaua de vizitiu, peruca 
pudrată şi pălăria cu galoane de aur. 


112 


— Moartea sălbaticului — 


După un sfert de ceas, cobori şi o luă spre piaţa Beauvau. 

Când sosi la palatul de Château-Mailly, ducele era în grajd 
asistând la un pansament. 

— Ah! bine că ai venit, zise el vizitiului englezeşte, ţi-am 
uzurpat funcţia. 

Venture îl privi pe duce. 

Acesta continuă: 

— leri, ai dat afară un rândaş. 

— Da, domnule duce. 

— Ai dimineaţă am angajat altul. 

— Ah! zise Venture cu indiferenţă. 

— O să-şi înceapă serviciul de astă-seară, continuă ducele. 
Bietul băiat mi-a părut destul de prăpădit; îl cunoştea pe 
rândaşul concediat şi a venit să intre în locul lui. Când m-am 
dat jos, l-am găsit în curte; te aştepta şi l-am angajat eu. 

— Domnul duce e stăpân la dumnealui, răspunse vizitiul cu 
respect. 

Pe când îi răspundea ducelui, Venture îşi zicea în sinea lui: 

— Oamenii cinstiţi şi naivi, cum e stăpânul meu, nu înţeleg 
niciodată cum stau lucrurile. Ducele îmi va pune o mulţime de 
întrebări. Dacă fac greşeala să-i răspund, şi dacă îl pun în 
curent cu toate cercetările mele de ieri noapte, atunci ar fi în 
stare să se ducă chiar el în strada Suresnes. Dar nu... n-am să- 
i povestesc decât că am văzut un om ieşind la miezul nopţii 
din palatul de Sallandrera. 

Ducele ştia că Venture nu petrecuse noaptea în palat şi 
dorea foarte mult să ştie ceea ce se întâmplase. 

Ducele de Château-Mailly avea la extremitatea grajdului un 
cal arab pe care încăleca adesea şi îl iubea în mod deosebit. 
Niciodată ducele nu venea să vadă alţi cai fără să-l viziteze şi 
pe Ibrahim, să-i mângâie coama lucioasă, vorbindu-i 
prieteneşte. Rândaşii erau obişnuiţi cu lucrul acesta; şi nici 
unul din ei nu se miră văzându-l pe duce îndreptându-se spre 
ieslea lui Ibrahim. 

Venture îl urmă. 

Atunci ducele se uită la vizitiu. 

— Ei bine? zise el, ce ai aflat? 

— Totul merge de minune, răspunse Venture. 

— Ce? 

— Am obţinut nişte informaţii. 

— Despre duşmanii mei? 


— Ponson du Terrail — 


— Despre rivalul dumitale. 

Domnul de Château-Mailly tresări. 

— Dar, continuă Venture, domnul duce mi-a promis că are 
încredere în mine. 

— Sigur. 

— Şi că n-o să mă întrebe nimic. 

— Fie, zise ducele. 

Venture zise tare: 

— Rândaşul angajat de domnul duce este englez? 

— Pe legea mea, răspunse domnul de Château-Mailly, cred 
că e un om cumsecade. Uite-l tocmai soseşte. 

Şi ducele i-l arătă lui Venture pe noul rândaş, care, într- 
adevăr, intra în grajd. Rândaşul acesta părea un om ca de 
douăzeci şi cinci până la treizeci de ani, avea părul roşcat şi 
faţa de asemenea roşcată. Dar vizitii celebrului proprietar de 
trăsuri, de care am vorbit în cursul povestirii noastre, l-ar fi 
recunoscut cu siguranţă. Era John care dăduse o mie de franci 
birjarului cu trăsura verde, însărcinat să-l conducă în fiecare 
noapte pe don José la Asnieres, cu singurul scop de a-i lua o 
dată locul... 

Sau mai bine zis, era Rocambole... Rocambole, omul 
deghizărilor fără număr şi aşa de bine metamorfozat încât 
Venture se uită la el cu o privire foarte indiferentă. 

E drept să mărturisim că Rocambole intrase atât de bine în 
pielea rândaşului, încât nu mai semăna absolut deloc nici cu 
vicontele de Cambolh, nici cu marchizul don Inigo de los 
Montes; Venture suferise şi el de asemenea o metamorfoză 
vizibilă. Işi tăiase favoriţii, îşi răsese părul care era negru şi 
semănat cu câteva fire albe. In locul favoriţilor îşi lipise, cu 
îndemânarea unui actor, o pereche de favoriţi roşii. O perucă 
pudrată îi ascundea o parte din frunte; de altfel faţa îi era 
roşcovană ca a unui adevărat englez. Graţie unui corset, 
Venture îşi ascunsese a treia parte din respectabilul lui 
pântec. In sfârşit, livreaua lui superbă de un albastru azuriu 
făcea să dispară orice urmă a adevăratului Venture. 

Venture nu îl recunoscuse pe Rocambole, după cum nici 
Rocambole nu îl recunoscuse pe Venture. 

De altminteri se întâmplase şi cu unul şi cu altul ceea ce se 
întâmplă adesea cu adversarii care încrucişează spadele. 
Fiecare din ei are mai multă grijă să-şi apere propria lui viaţă 
decât pe aceea a adversarului său. 

Venture îşi juca aşa de bine rolul său de englez că, 


114 


— Moartea sălbaticului — 


încredinţat că se găseşte în faţa unui adevărat englez, se silea 
mai degrabă să pronunţe melodic fiecare cuvânt, să dea 
fiecărui gest o naturaleţe perfectă, decât să-l examineze cu 
atenţie pe interlocutorul său. 

Acelaşi gând îl domina şi pe Rocambole. 

— Unde ai lucrat? întrebă vizitiul. 

— La Londra, răspunse Rocambole. 

— La cine? 

— La lordul W... 

— Şi mai la cine? 

— La marchizul de S... 

— Şi... la Paris? 

— La ducele de R... 

— Ce leafă ceri? 

— Cât veţi voi dumneavoastră, zise rândaşul cu umilinţă. 

— Bine, o să văd. 

Venture arătă cu mâna un stal în care se afla calul cel mai 
greu şi mai nărăvaş din grajd. 

— Ţesală calul acesta, zise el. 

John puse mâna pe cal, îl duse lângă pompă, luă un hârdău, 
un burete şi o perie şi începu să lucreze ca un om crescut 
numai între cai şi trăind mereu cu ei. 

Calul necheza, dădea din picioare, sărea... John îl liniştea cu 
un cuvânt, netezindu-l cu palma pe coamă sau pe spinare. 

— Omul acesta îşi cunoaşte meseria; domnul duce poate 
să-l primească, zise Venture depărtându-se cu domnul de 
Château-Mailly. 

Dar imediat Rocambole tresări. 

— Curios! îşi zise el... vizitiul ăsta britanic a fost în 
puşcărie? Mi se pare că îşi târăşte niţel piciorul drept... s-ar 
zice că e un puşcăriaş eliberat. 


Capitolul XVI 


Înainte de a şti urmarea remarcii lui Rocambole, să 
povestim ceea ce făcuse eroul nostru noaptea trecută. 

După masă, domnul marchiz de Chamery se urcase, după 
cum se ştie, la sir Williams. 

Orbul îi adresă de cum întră pe uşă, următoarea întrebare: 

„Stii ce e dalacul?” 


115 


— Ponson du Terrail — 


— Fireşte, răspunse Rocambole, e o boală nevindecabilă 
care apare la boi şi la cai. 

„Şi de care pot muri şi oameni”, adăugă sir Williams. 

Rocambole zise: 

— Pentru ce îmi pui întrebarea asta, unchiule? 

„O să vezi...” 

Şi orbul scrise: 

„Să iei un ac de pe pernița din cabinetul tău de toaletă.” 

— Bine. 

„Îl vei băga într-o cutiuţă ermetic închisă.” 

— Foarte bine. 

„Apoi mâine dimineaţă, la revărsatul zorilor, te vei duce să 
te plimbi pe lângă Motfaucon. ” 

— Pe urmă? 

„Vei încerca să găseşti un cal mort de dalac.” 

— Cum îl pot recunoaşte? 

Sir Williams scrise pe tăbliță: 

„Hingherul care locuieşte împrejurul acestui cimitir de 
animale jupoaie toţi caii, chiar şi pe cei turbati, dar se feresc 
să îi atingă pe cei ce au murit de dalac.” 

— Asta ca un semn. 

„Dacă găseşti vreun cal nejupuit de hingheri, poți fi sigur că 
acela a fost bolnav, dar să fii cu băgare de seamă...” 

— La ce? 

„Să te uiţi bine la mâinile tale şi să te asiguri că n-au nici o 
zgârietură. ” 

— Şi pe urmă? 

„Pe urmă vei înfige acul în corpul calului, îl vei lăsa astfel 
câteva secunde şi îl vei băga în cutie.” 

— Bun! murmură Rocambole, înţeleg. 

„Nu totul...” 

— Ce trebuie să fac cu acul? 

„Te vei angaja mâine la domnul de Château-Mailly.” 

— Trebuie să-l înţep cu?... 

Sir Williams dădu din umeri şi scrise: 

„Când vei fi la duce, după o oră, vei afla care e calul lui 
favorit.” 

— Fireşte. 

„Atunci vei lua acul şi vei înțepa calul în pântece.” 

— Pentru ce calul şi nu stăpânul? 

„Pentru că, scrise sir Williams, am planul meu... şi e 
minunat...” 


116 


— Moartea sălbaticului — 


— Bine, zise Rocambole, încep să mă obişnuiesc. Tu mă faci 
să lucrez ca un automat dar te voi ierta dacă mă însor cu 
Conception. 

„Te vei însura, dacă voi trăi eu.” 

— Mai ai să-mi spui ceva? 

Sir Williams dădu afirmativ din cap. 

Rocambole se uită la ceas. 

— Ştii, îi zise el, că e foarte periculos să te duci ziua la 
Monifaucon? Merg astă-seară... e abia ora 10, şi eu nu mă duc 
niciodată la Conception înainte de miezul nopţii; am destul 
timp. 

„Cum vrei.” 

Falsul marchiz îl părăsi pe sir Williams, chemă cupeul şi se 
duse în strada Suresnes. Aici luă, după cum îi recomandase sir 
Williams, o mică cutiuţă în care se afla un inel, apoi luă un ac 
pe care îl băgă în cutiuţă. După asta, îşi schimbă hainele şi se 
îmbrăcă într-un costum de lacheu. In timp ce el îşi punea 
hainele în care trebuia să se prezinte la Conception, 
Rocambole medita asupra mijloacelor de a merge la 
Monifaucon şi de a se întoarce cu germenul teribilei boli. 

— Bun! îşi zise el, pretextul e celebru. 

leşi din casa de pe strada Suresnes prin intrarea opusă 
aceleia unde lăsase cupeul, astfel servitorii săi să creadă că 
nu a plecat de acasă. Apoi ieşi în cartierul Saint-Honore, opri o 
trăsură şi zise vizitiului: 

— Ştii unde este Monifaucon? 

— Da, răspunse vizitiul, acolo şi-a sfârşit zilele bietul meu 
GRIS. 

— Cine e GRIS al tău? 

— Un vestit cal, care şi-a rupt piciorul acum cincisprezece 
zile pe pietrişul şoselei, într-o zi ploioasă. 

— Şi l-ai dus la Monifaucon? 

— Da. Vezi, zise vizitiul, nostimă idee. 

— Oh! zise Rocambole, urcându-se în trăsură şi ideea mea, 
e bună, o să vezi. 

Vizitiul îl examină şi văzându-i costumul, rămase încredinţat 
că avea de a face cu un servitor de la o casă mare boierească. 

— Să-ţi spun ideea mea, zise Rocambole, în timp ce vizitiul 
dădu un bici calului şi dacă mă duci repede te cinstesc. 

— Să vedem, zise vizitiul, pocnind din bici. 

— Trebuie să-ţi spun, continuă pretinsul lacheu, că şi eu 


117 


— Ponson du Terrail — 


sunt vizitiu. 

— Cu deosebire că eu mân un cal de trăsură şi 
dumneavoastră cai de rasă? 

— Tocmai. Sunt la baronul de Callimon, de pe aleea 
Victoria. 

Vizitiul nu ştia că baronul lui Rocambole era o invenție; dar 
cu toate astea răspunse: 

— Ah! da, un veteran... decorat... care conduce o trăsură 
singur, cu cai suri. 

— Tocmai. Trebuie să mă fi văzut cu el. 

— Posibil. 

— Ei bine! zise Rocambole, mă duc la Monifaucon pentru 
unul din caii lui suri. 

— A murit? 

— Alaltăieri dimineaţă. PETIT-GRIS, căci aşa îl cheamă, s-a 
îmbolnăvit şi nu s-a mai putut ridica de jos. Nu mai mânca fân 
şi lepăda ovăzul. Am trimis numaidecât după veterinar. 
Veterinarul e un isteţ care face experienţe pe caii altora. De 
mult timp pusese el ochii pe Petit-Gris şi îl sfătuia mereu pe 
domnul baron să scape de el. Intr-o zi calul făcu o sforţare să 
se scoale de jos şi îşi fractură glezna; a doua zi tuşea şi nu mai 
simţea nimic. De zece ori domnul baron a vrut să-l vândă 
aproape pe nimic: dar eu eram acolo şi îi ziceam „Dacă 
domnul baron îl vinde pe Petit-Gris, atunci poate să-şi închidă 
grajdurile, căci niciodată nu va mai găsi un cal la fel.” 

— Veterinarul e un prost, zise vizitiul. 

— Da, continuă Rocambole, i s-a dat calul ca să-l 
îngrijească. leri valetul, s-a dus la el: veterinarul i-a răspuns: 
„Petit-Gris e foarte bolnav”. 

Azi dimineaţă veterinarul i-a scris domnului baron: 


„Domnule baron, 
PETIT-GRIS a murit astă-noapte de dalac. Mă grăbesc să-l 
transport la Monifaucon ca să nu ne infecteze grajdurile.” 


— Prostii! zise vizitiul. 

— Ai vorbit bine, amice, zise Rocambole, e o prostie. Un cal 
nu moare de dalac, dacă nu s-a infectat de la altul. Domnul l-a 
crezut pe veterinar, dar eu sunt mai puţin credul: mă duc să 
dau o raită la Monifaucon. Dacă îl găsesc acolo, pe bietul meu 
PETIT-GRIS n-am să zic nimic... dacă nu-l găsesc... să 
păzească Cel de sus! Căci sunt sigur că veterinarul a ascuns 


118 


— Moartea sălbaticului — 


calul undeva. 

— Faimoasă idee! zise vizitiul, dar sunt mulţi cai morţi la 
Monifaucon, şi mi se pare că nu sunt aprinse felinarele în 
cimitirul acesta de animale, unde armăsarul de la trăsură este 
egal cu caii de cursă. 

— Îmi vei da unul din felinarele trăsurii şi mă aştepţi pe 
pod, replică Rocambole. 

În momentul când Rocambole îşi termină minciuna, trăsura 
ajunse la barieră. După o jumătate de oră trăsura ieşise afară 
din Belebille pe şosea, la intrarea acelui mic pod din scânduri 
vechi, construit peste o râpă fără apă, de unde spânzurătorile 
feudale au dispărut pentru a face loc celui pe care vizitiul îl 
numea cimitirul animalelor. 

Trăsura se opri în acel loc, Rocambole se dădu jos, luând în 
mână un felinar al trăsurii. Apoi o luă pe o poteca ce cobora în 
fundul văii şi înaintă cu curaj în mijlocul legiunilor de şoareci 
care îşi începeau ospăţul nocturn. 

Se plimbă câtva timp în mijlocul osemintelor şi resturile 
aruncate cu dispreţ de hingheri; apoi se opri în faţa unui 
cadavru de cal încă nejupuit. Şoarecii nu se apropiaseră de el. 
Rocambole văzu câţiva întorşi cu faţa în sus şi nemişcaţi. 
Aceştia îşi plătiseră scump îndrăzneala şi muriseră pentru că 
avuseseră curajul să se atingă de animalul atins de dalac. 

„lată, dacă nu mă înşel, se gândi Rocambole, un cal care 
îndeplineşte condiţiile căutate de mine”. 

işi întoarse ochii îndărăt pentru a măsura distanţa care-l 
despărţea de trăsură, evaluând-o cam la vreo trei sute de 
metri. 

„Dacă vede ce fac, murmură Rocambole gândindu-se la 
vizitiu, atunci are ochi de vultur”. 

Şi înfipse acul în pântecele calului mort, lăsându-l astfel 
câteva minute. Apoi îl scoase şi îl puse cu îngrijire în cutiuţa 
pe care o luase cu el. 

Avusese grijă să-şi examineze bine mâinile, deget cu deget, 
încheietură cu încheietură. Nu avea nici o zgârietură. Se 
întoarse la trăsură şi zise vizitiului: 

— N-am noroc. 

— Cum aşa? 

— PETIT-GRIS a murit... e acolo jos... L-am recunoscut. 

Şi Rocambole manifestă mâhnirea sinceră a omului care a 
iubit un cal şi îl plânge ca pe un prieten. 


119 


— Ponson du Terrail — 


Se sui în trăsură şi se reîntoarse la Paris. La ora unsprezece 
şi trei sferturi, Rocambole lăsă trăsura în piaţa Concordiei, 
dând zece franci vizitiului, se îndreptă spre bulevardul 
Invalizilor şi intră în grădinile palatului de Sallandrera, fără să 
ia seama la strângătorul de zdrenţe, aşezat la pândă la 
oarecare distanţă, şi care după cum se ştie, nu era altul decât 
Venture. 


Conception îl aştepta pe marchizul de Chamery, ca de 
obicei în atelierul ei. 

Pe chipul tinerei fete fericirea lumina ca un fel de aureolă. 
Privirea ei strălucea din cauză că domnul de Sallandrera îi 
spusese că o lasă liberă să-şi aleagă un soţ. Oare alegerea 
aceasta pe care acum era stăpână, nu era făcută în fundul 
inimii sale, încă de mult timp? 

Dar când Rocambole se aşeză lângă ea, luându-i mâinile 
între ale lui, ea îi zise pe un ton ţâfnos: 

— Ştii că sunt foarte tristă astăzi? 

— Tristăâ? 

— Şi geloasă, zise ea roşindu-se. 

— Geloasă, Dumnezeule! De ce? 

— Uite, iartă-mă, sunt nebună, dar în sfârşit... 

— Mă îngrozeşti... 

— Nu înţeleg, zise ea, de ce, când plec eu, când plecăm 
toţi, tata, mama, sora dumitale, bărbatul ei şi eu, dumneata 
rămâi în Paris? 

— Şi pentru asta eşti geloasă, zise Rocambole surâzând. 

— Da. 

Şi Conception adăugă încet: 

— Trebuie să rămâi la Paris dintr-un motiv mult mai serios? 

Rocambole duse la buze mâna tinerei fete. 

— Ascultă Conception, zise el surâzând, ştii că nu eşti 
cuminte? 

— Eu? 

— Sigur! Cum, nu înţelegi că eu vând Haut-Pas tatălui 
dumitale? 

— Aşa e. 

— Şi n-am nici un motiv serios să plec înainte? 

— Dar... eu... 

— Copilo! murmură falsul marchiz, tatăl dumitale nu trebuie 
să ştie nimic din ce s-a petrecut între noi... până în ziua... 


120 


— Moartea sălbaticului — 


— Dar, în sfârşit, zise repede Conception, nici eu nu pot să 
spun tatălui meu: „Îl iubesc pe marchizul Chamery şi vreau să- 
l iau de bărbat!” 

— Sigur că nu; vezi, eu sunt însă mai diplomat ca 
dumneata. 

Ea îl privi. El continuă surâzând: 

— Plecaţi mâine, nu este aşa? 

— Mâine dimineaţă. Trăsura de poştă a tatălui meu trebuie 
să o aştepte la barieră la ora opt punct pe sora dumitale. 

— Foarte bine. În timpul drumului, lung de două zile, sora 
mea, care mă iubeşte mult şi căreia i-am spus totul, va vorbi 
adesea şi foarte mult de mine. 

— Ai dreptate, murmură Conception. 

— Şi, termină Rocambole, cum tatăl dumitale ţine foarte 
mult la titluri... 

— Oh! întrerupse repede Conception, dumneata eşti un 
nobil adevărat. 

— Sigur, dar, în sfârşit, Fabien va dovedi domnului de 
Sallandrera că Chamery, deşi puţin bogaţi, sunt de familie 
foarte veche. Unul din strămoşii mei a comandat armatele 
comitatelor în secolul al patrusprezecelea. Titlul nostru de 
marchiz datează de atunci. 

După cum se vede, Rocambole intrase atât de bine în 
pielea adevăratului marchiz de Chamery, încât ajunsese să 
creadă în strămoşii săi. 

— În modul acesta, continuă el, când voi sosi, tatăl 
dumitale va fi deja pus la curent asupra acestui fapt 
important. 

Apoi tăcu un moment şi, ca şi cum ar fi auzit o voce 
interioară, deodată adăugă: 

— Uite, am o presimţire ciudată. 

— Ah! zise Conception îngrijorată. 

— Am observat de multe ori că orice eveniment se repetă 
într-un viitor mai apropiat sau mai depărtat. Când v-am văzut 
pentru prima oară, când am avut fericirea... 

— Dumneata mi-ai salvat viaţa, prietene, zise Conception 
tulburată. 

— Ei bine! nu ştiu ce îmi spune că acolo la Haut-Pas voi 
avea ocazia să fac acelaşi serviciu tatălui dumitale sau unuia 
din ai săi. 

— Ah! mă înspăimântați! 


— Ponson du Terrail — 


Rocambole surâse. 

— Asta e! zise el, dacă pericolul este evitat, ce-mi pasă 
dacă l-a amenințat vreodată. 

Şi cei doi îndrăgostiţi mai continuară un timp o conversaţie 
încântătoare, plină de visuri, de proiecte, de speranţă. 

Apoi veni momentul de despărţire, moment plin de emoție 
în timpul căruia îşi reînnoia jurămintele. 

În sfârşit, Rocambole plecă, după ce o sărută pe frunte pe 
domnişoara Conception şi se lasă condus de negru. 

Tocmai în clipa când punea un ludovic în mâna negrului şi 
păşea pragul portiţei grădinilor, se împiedică de strângătorul 
de zdrenţe culcat lângă râu. 

— Beţivule! zise marchizul deghizat în lacheu. 

După cum am văzut deja, Rocambole a intrat în strada 
Suresnes prin poarta opusă aceleia unde aştepta trăsura, ceea 
ce trebuia să îl înşele pe Venture, pe pretinsul strângător de 
zdrenţe, pe pretinsul vizitiu al domnului duce de Château- 
Mailly. 

Rocambole nu stătu decât câteva minute în casa aceea, 
atâta cât îi trebuia pentru a-şi schimba costumul; şi în urmă 
ieşi, după cum se ştie, prin cealaltă poartă, şi se aruncă în 
cupeu. 

— La palat! zise el. 

Vizitiul, care adormise pe capră, crezând că stăpânul său nu 
se mişcase din casă de la ora zece, se deşteptă speriat şi lovi 
caii cu biciul. 

Dar falsul marchiz era departe de a bănui, vorbind astfel, că 
Venture îl urmărise pas cu pas de când ieşise de la palatul de 
Sallandrera, şi l-ar fi însoţit cu siguranţă chiar până la palatul 
său dacă cele două portiţe ale casei din strada Suresnes nu l- 
ar fi făcut să-i piardă urma. 

Cupeul traversă piaţa Ludovic al XV-lea, podul, şi o luă spre 
chei. 

Dar acolo, un eveniment, neînsemnat în aparenţă, dar care 
trebuia să aibă importanţa sa pentru falsul marchiz, îi atrase 
atenţia. 

Noaptea era destul de întunecoasă şi cădea o ploaie 
măruntă, rece şi pătrunzătoare. Cheiul era pustiu şi liniştit. 

Deodată marchizul auzi nişte strigăte disperate, apoi voci 
confuze, strigăte care păreau să vină din mijlocul Senei. 
Numaidecât porunci vizitiului să oprească şi ascultă cu 
atenţie. 


122 


— Moartea sălbaticului — 


Capitolul XVII 


Poate se va mira cineva, la prima vedere, cum un bandit de 
teapa lui Rocambole, care asasina un om cu aceeaşi uşurinţă 
ca şi cum ar fi băut un pahar de lichior, fusese atât de 
interesat de nişte strigăte de disperare şi nu îşi urmase 
drumul liniştit. 

Dar, gândindu-ne la viaţa aventuroasă a oamenilor de 
seama lui putem înţelege că toţi aceia care trăiesc într-o 
răzvrătire continuă împotriva societăţii, stau veşnic la pândă, 
şi orice eveniment care pare că pune în joc existenţa cuiva, fie 
ea chiar a unui necunoscut, le atrage imediat atenţia. 

Strigătele acestea de ajutor, pe care le auzise Rocambole, îi 
deşteptau multe amintiri din viaţa sa proprie, începând cu 
moartea lui Ghinion la Bougival, şi terminând cu însăşi 
aventura sa când, închis într-un sac, fusese aruncat pe 
fereastră în valurile Marnei. 

— Ajutor! striga o voce slabă. Ajutor! 

Vocea aceasta era a unei femei. 

Imediat Rocambole se gândi la mama Fipart, al cărei 
cadavru era sigur că se găsea cel puţin la stăvilarul de la 
Saint-Cloud. În acelaşi timp, auzi zgomotul făcut de lopeţile 
care băteau valurile şi alte voci care strigau: 

— Haide, doamnă, curaj! Aşteaptă, venim acum. 

Falsul marchiz sări din trăsură, alergă la parapetul cheiului 
şi se aplecă deasupra, încercând să vadă ce se petrece. 

Noaptea, după cum am spus, era foarte întunecoasă: dar 
aceasta nu-l împiedica pe Rocambole să distingă un punct 
negru zbătându-se la suprafaţa apei; apoi, la oarecare 
distanţă, o barcă, o masă voluminoasă înfruntând anevoie 
curentul. 

Punctul negru era al unuia sau al uneia care se îneca; masa 
voluminoasă, o barcă care îi sosea în ajutor. 

— Pe cinstea mea! murmură falsul marchiz, n-am nici o 
medalie de salvare de la înec, şi cum suntem într-un anotimp 
când o baie nu prezintă nici un inconvenient, vreau să iau 
această distincţie onorifică. 

Zicând astfel, Rocambole, care se găsea tocmai în dreptul 
unei scări care da în râu, o cobori repede, sosi la marginea 


123 


— Ponson du Terrail — 


apei, se dezbrăcă iute de haine şi porni înot, gândind astfel: 

„Trebuie totdeauna să faci din când în când câte o faptă 
bună: o faptă bună pe ici, pe colo, spre a-i înduioşa pe 
judecători; dacă se va întâmpla vreodată să-mi pierd 
marchizatul şi să fiu trimis înaintea curții cu juri, domnul 
procuror general va ține cont de medalia mea.” 

Rocambole era un înotător excelent şi dovedise asta de 
multe ori. Dar în momentul acesta el avea un avantaj mai 
mare decât barca ce, asemenea lui, gonea din toate puterile 
spre a o scăpa pe nenorocita femeie. 

Rocambole înotă mai sus de cea care se îneca ceea ce 
însemna că pentru a o ajunge nu trebuia decât să se lase dus 
de curent, pe când barca era obligată să urce curentul; se ştie 
că în locul acesta Sena curge foarte repede. Or, înotând bine, 
Rocambole îşi continuă gândurile cu această plăcută 
concluzie: 

„Sunt sigur că viitorul meu socru, domnul duce de 
Sallandrera, va fi încântat citind mâine în ziar la „Fapte 
diverse” un mic articol conceput astfel: 

leri noapte, între orele două şi trei de dimineață, domnul 
marchiz de Chamery, întorcându-se acasă, trecând pe cheiul 
Voltaire, atenţia îi fu atrasă de nişte strigăte disperate ce 
veneau din mijlocul apei. 

Sărind din trăsură, se dezbrăcă, se aruncă înot şi scăpă, 
punându-şi propria viață în pericol, pe o nenorocită care era 
să se înece; aceasta fu pentru domnul gentilom o afacere de 
câteva minute. Domnul marchiz de Chamery, după cât se ştie, 
este acel tânăr ofițer de marină care, după ce a servit într-un 
mod strălucit în marina anglo-indiană s-a reîntors anul trecut 
pe bordul bricului „La Mouette” care a naufragiat la câteva 
leghe de Le Havre. Marchizul este singurul care a scăpat din 
acel dezastru.” 

Tocmai când isprăvi redactarea mintală a micului său 
articol, falsul marchiz îl ajunse pe înecat, sau mai bine zis pe 
înecată, căci era o femeie care se aruncase de pe podul Royal 
şi pe care fustele o ţinuseră până atunci la suprafaţa apei. 

Rocambole o împinse cu bruscheţe ca nu cumva să-l apuce 
de braţ, apoi o apucă de mijloc în aşa fel încât să nu-i încurce 
mişcările şi continuă să înoate spre barcă. 


După câteva minute, domnul marchiz Albert-Frederic- 
124 


— Moartea sălbaticului — 


Honoré de Chamery se găsea în barcă cu tânăra femeie 
scăpată de la moarte, în mijlocul a patru din acei marinari 
care strâng ziua şi noaptea rămăşiţele aduse de fluviu. 

Marinarii aprinseră un felinar. La lumina acestuia ei putură 
să-i examineze, rând pe rând, pe femeie şi pe salvatorul ei. 

Femeia era tânără, frumoasă, şi rochia de mătase pe care o 
purta arăta că nu mizeria, ci vreun amor nenorocit o făcuse să 
încerce să se sinucidă. 

Se întâmplase şi cu ea ceea ce se întâmplă cu toţi aceia ce 
caută un refugiu în moarte: răceala apei o făcuse să-şi vină în 
fire şi lupta cu ardoare şi disperare să-şi scape viaţa pe care 
cu câteva minute înainte o socotise o povară. 

Marchizul îşi păstrase pantalonii şi cămaşa. Nişte pantaloni 
de caşmir negru şi o cămaşă de pânză scoțiană încheiată la 
mâneci şi la gât cu câte un diamant mare. 

Acestea erau destule dovezi pentru ca, în afară de albeaţa 
mâinilor, marinarii să îşi dea seama că aveau de-a face cu un 
orăşean. 

— Bravo! strigă unul din marinari strângându-i mâna 
bărbăteşte, pe când ceilalţi dădeau îngrijirile necesare femeii, 
eşti curajos, domnule, şi nu sunt mulţi orăşeni ca dumneata 
care să facă o asemenea baie. 

— Nu mi-am făcut decât datoria, răspunse Rocambole cu 
modestie. 

— Ei bine! zise marinarul, dacă dumneata numeşti asta 
datorie, atunci eşti şi mai curajos decât credeam eu. 

Rocambole surâse. 

— Şi sunt sigur că nu te-ai pricopsit de pe urma oamenilor 
scăpaţi de la înec. 

— Sigur că nu. 

— Nu ca noi. De o săptămână tot pescuim la înecaţi în 
fiecare noapte. 

Rocambole tresări. 

— Sâmbătă trecută, continuă marinarul, în jurul podului 
Passy... 

Rocambole începu să tremure. 

— Am pescuit o femeie bătrână... 

— Moartă? 

— Oh! nu, zise marinarul. Părea că vrusese să se înece, dar 
o dată căzută în apă, s-a răzgândit. 

— Şi zici că mai jos de Passy? 


125 


— Ponson du Terrail — 


— Cam la trei sute de metri depărtare de pod. 

— Sâmbătă? 

— În noaptea de sâmbătă spre duminică, zise marinarul, 
care nu văzuse că Rocambole se schimbase la față în timpul 
acestei povestiri. 

„Drace! se gândea falsul marchiz, oare n-am sugrumat-o 
bine pe mama Fipart?... O femeie bătrână, mai jos de podul 
Passy, sâmbătă trecută, între ora două şi trei dimineaţa... e 
chiar ea.” 

— Cine ştie, poate din cauza sărăciei. 

— Ea ne-a ticluit o poveste de care nu mai mi-aduc aminte, 
răspunse marinarul. Dar am strâns nişte bani şi i-am dat 
câţiva ludovici ca să se ducă acasă cu trăsura. 

— Ah! zise Rocambole căruia îi îngheţase sângele în vine, 
şedea departe, fără îndoială?... 

— La Clignancourt, după câte ne-a spus. 

Rocambole se îngălbeni. Dar lanterna marinarului lumina 
prea puţin pentru a i se putea vedea paloarea. 

— Prieteni, zise falsul marchiz după o clipă de tăcere, 
trageţi la mal, vă rog. Să o transportăm pe femeia aceasta 
acasă, şi să-mi găsesc hainele. 

Marinarii traseră barca la mal. 

Falsul marchiz puse doi ludovici în mâna unuia dintre ei, 
zicându-i: 

— Ajută-mă să o transport pe doamna aceasta. 

În acelaşi timp sări pe uscat, se duse să-şi ia hainele, se 
îmbrăcă repede şi se întoarse imediat să se ocupe de tânăra 
femeie care se găsea într-o stare de slăbiciune extrem de 
mare. 

— Unde locuiţi, doamnă? o întrebă el. 

— Pe strada Provence, domnule, răspunse ea cu o voce 
slabă. 

— Vizitiul meu vă va conduce acasă, zise falsul marchiz. 

Şi o sui în trăsură adăugând: 

-— Dacă aveţi nevoie de mine, doamnă, nu ezitaţi să mă 
înştiinţaţi: sunt marchizul de Chamery şi locuiesc pe strada 
Verneuil. 

— Drace! murmurară marinarii, marchizul ăsta nu e deloc 
trufaş. Auzi! să-şi lase trăsura ca să se arunce în apă ca un 
matelot de rând. 

Rocambole îi zise vizitiului său: 

— Mă duc pe jos, condu-o pe doamna. 


126 


— Moartea sălbaticului — 


Tânăra femeie îi mulţumi mai mult cu privirea decât cu 
vocea. Cupeul plecă, marinarii coborâră iarăşi în barcă. 
Rocambole rămase singur pe chei, cufundat în gânduri. 

„N-am sugrumat-o bine pe mama Fipart, se gândi el, sunt 
un prost”. 

Şi se întoarse în strada Verneuil. 

În afară de portar şi de camerist, toţi dormeau în palat. 

Marchizul urcă în dormitorul său şi se dezbrăcă repede, îi 
era frig. 

Dar în loc să se culce, se înfăşură într-un halat şi se duse la 
sir Williams, care dormea adânc. 

Rocambole nu-i respectă somnul. Aprinse o lumânare ce se 
găsea pe măsuţa de noapte şi-l zgudui puternic pe sir 
Williams. Acesta sări în sus în pat, îşi roti ochii săi stinşi cu un 
fel de mirare, şi scoase nişte sunete întrerupte şi neînţelese. 

— Haide, unchiule, zise Rocambole cu însufleţire, scoală-te! 
bunul meu prieten, grăbeşte-te, am nevoie de înţelepciunea 
ta. 

Cuvintele acestea îl smulseră pe sir Williams din visurile 
sale şi-l readuseră cu picioarele pe pământ. 

Îşi regăsi imediat sângele rece şi prezenţa de spirit 
obişnuită. 

Făcu un gest care însemna: 

„Să vedem! despre ce o vorba?” 

— Mama Fipart n-a murit, zise Rocambole cu brutalitate. 

Cuvintele acestea îl făcură pe sir Williams să tresară. 

— Or, continuă Rocambole, înţelegi tu? Ea m-a recunoscut, 
cu toate că mi-am schimbat înfăţişarea: sunt tot micul ei 
Rocambole. 

„Da”, făcu sir Williams un semn din cap. 

Şi întinse mâna, ceea ce însemna să-i dea tăbliţa. 

Rocambole i-o dădu; apoi îi povesti foarte amănunţit noua 
sa aventură de pe malul Senei, precum şi ceea ce auzise de la 
marinari. 

— Or, zise el, terminând, despre Venture tot nu ştim nimic... 

Orbul încruntă din sprâncene. 

— Dacă Venture şi mama Fipart se întâlnesc, pot zice că 
sunt pierdut. 

Sentimentul acesta de pericol ce îl stăpânea pe Rocambole, 
îl cuprinse şi pe sir Williams, dar orbul nu-şi pierdu capul şi 
scrise: 


127 


— Ponson du Terrail — 


„Bine, dar acum nu e vorba de ea. Ai fost la Montfaucon?” 

— Da. 

„Bine”, făcu sir Williams semn din cap. 

— Eşti grozav, murmură Rocambole, nu-ți pasă de nimic. 

„Nu”, răspunse sir Williams din cap. 

— Dar pentru că mama Fipart e tot în viață... 

Orbul scrise: 

„Clignancourt nu e mare, aşadar oricând vrei o poti găsi pe 
mama Fipart.” 

— Să o găsesc! 

„Si, continuă orbul, pentru că întâia oară ai sugrumat-o 
prost, te vei căzni să fii mai puţin stângaci şi o vei sugruma a 
doua oară mai bine.” 

— Uite, zise Rocambole. Sfatul e bun, mă duc chiar acum la 
Clignancourt. 

„Nu, nu acum.” 

— De ce? 

„Pentru că e mai bine să laşi plimbarea asta pentru noaptea 
viitoare.” 

— Ah! crezi? 

„Astăzi avem de făcut ceva mai bun.” 

— Aşa e. 

„Ai acul?” 

— Ţi-am mai spus o dată. 

„L-ai înfipt bine în calul mort de dalac?” 

— Bineînţeles! 

„Ei bine! poți să dormi câteva ore şi pe urmă te prezinţi ca 
rândaş la domnul de Château-Mailly. ” 

— Dar mama... 

Sir Williams ridică din umeri şi nu răspunse nimic. 

„Are planurile lui,” se gândi Rocambole, care nu mai insistă. 

Se ştie ce s-a întâmplat apoi. 

Câteva ore mai târziu, John, rândaşul prezentat domnului 
de Château-Mailly de rândaşul concediat, fu primit şi intră în 
serviciu în momentul când Venture trecea în inspecţie 
grajdurile, cu peruca sa magnifică de vizitiu englez. 

Rocambole nu îl recunoscu pe Venture în costumul acesta 
de vizitiu. Venture nu îl recunoscu pe Rocambole îmbrăcat în 
rândaş. Dar, pe când John ţesăla un cal, îl văzu pe vizitiu 
depărtându-se; după cum se ştie, observase că acesta din 
urmă trăgea piciorul ca un ocnaş eliberat. 

„Trebuie să aflu eu ce e cu ăsta!” îşi zise el. 


128 


— Moartea sălbaticului — 


Şi cum vizitiul continua să se depărteze, fiindcă nu era 
decât el singur în grajd, duse acolo calul pe care îl ţesăla. 

Apoi se apropie de calul arab pe care ducele îl iubea mai 
mult: 

„Păcat, îşi zise el, să ucizi un asemenea animal. Marchizul 
de Chamery ar da bucuros două mii de franci pe el.” 

Şi Rocambole luă coada calului în aşa fel încât să îl 
împiedice să dea cu picioarele, apoi îl înţepă în burtă cu acul 
otrăvit, întocmai cum îi poruncise sir Williams. 


Capitolul XVIII 


În aceeaşi zi, pe la ora zece seara, Venture se învârtea prin 
strada Suresnes, postându-se în faţa casei în care îl văzuse pe 
Rocambole intrând în noaptea trecută. 

Pretinsul vizitiu îşi lepădase livreaua, redevenise Venture 
din cap până-n picioare, adică făcuse să îi dispară din obraz 
roşeaţa, îşi scoase peruca blondă şi favoriţii roşii, şi înlocuise 
costumul de vizitiu cu nişte haine obişnuite, care îi dădeau 
aerul unei băcan înstărit. Între altele, Venture avea o legătură 
de chei în buzunar. Aceste unelte sunt indispensabile 
oamenilor do felul lui, care şi închid uşile altora. Apoi, fiindcă 
în experienţa ce o punea la cale, Venture nu putea să-i cheme 
pe agenţii de poliţie în ajutor şi nu putea să se pună sub 
protecţia lor, se înarmă cu o pereche de pistoale şi cu un cuţit 
catalan ascuţit cu grijă. Cuţitul acesta, Venture îl cumpărase 
de la femeia contrabandistului care ţinea hanul pe drumul 
Bayonei în Spania. 

Strada Suresnes este de obicei pustie între ora nouă şi zece 
seara. Venture se plimbă mult timp în lung şi în lat, gândindu- 
se la felul în care ar putea intra în casa unde bănuia că îşi 
stabilise Rocambole domiciliul. 

„Fiindcă domnul marchiz, cum spune că se numeşte, îşi zise 
el, a plecat azi de dimineaţă, vreau să nu mă deranjeze 
nimeni din casă şi să pot scotoci cu uşurinţă toate dulapurile şi 
toate colţurile până ce voi pune mâna pe cele două faimoase 
scrisori. Greutatea constă acum în a intra înăuntru. Dacă sun 
şi trec prin faţa portarului, el poate să mă oprească şi să mă 
întrebe unde mă duc. Să mai aştept.” 

Şi Venture se mai plimbă încă o dată, dar cu ochii fixaţi la 


129 


— Ponson du Terrail — 


ferestrele primului etaj, unde nu se vedea nici o lumină. 

In cele din urmă, Venture auzi o trăsură venind, care se opri 
în faţa uneia din cele două porți. 

Cum el era pe trotuar, nu avu de făcut decât doi paşi 
pentru ca să fie în poartă în momentul când un valet coborî de 
pe capră şi sună. Poarta se deschise. 

Valetul intră strigând: 

— Deschideţi porţile, vă rog! 

Şi Venture intră în urma lui, în timp ce portarul alerga să 
deschidă cele două porţi spre a lăsa să intre trăsura, care era 
a unui chiriaş din curte. 

— Scuză-mă, zise Venture, trecând înaintea valetului. 

Portarul, crezând că omul acesta intră cu valetul, nu-i dădu 
nici o atenţie. 

Venture nu grăbi deloc pasul şi se îndreptă foarte liniştit 
spre scara ce ducea la primul etaj, gândind astfel: 

„Fără îndoială, omul meu locuieşte la primul etaj, mai ales 
că noaptea trecută, ferestrele primului etaj s-au luminat 
imediat ce a intrat. Or, am văzut aceeaşi lumină plimbându-se 
de la o fereastră la alta; aşadar, apartamentul lui trebuie să 
ocupe tot etajul întâi şi prin urmare nu o să găsesc decât o 
singură uşă.” 

Venture nu se înşelase. Fiecare etaj al casei avea câte o 
singură uşă. 

Sosind la primul etaj, banditul se aplecă spre scară şi 
ascultă. Se temea ca nu cumva personajul care venise cu 
trăsura să nu urce pe această scară. 

Venture se înşelase. Chiriaşul care venise era un magistrat 
bătrân, domnul N..., şi ocupa primul etaj al unui alt corp de 
case, situat în fundul curţii. 

După un sfert de ceas de aşteptare, Venture, care stătuse 
complet nemişcat, se apropie de becul de gaz care lumina 
etajul întâi şi îl stinse. 

Apoi se îndreptă spre uşă, căută pe pipăite, cu degetul 
gaura broaştei, introduse în ea o cheie falsă, şi cu 
îndemânarea minunată a hoţilor din Londra, în compania 
cărora lucrase şi el odinioară, dădu zăvorul la o parte şi 
deschise uşa fără să facă cel mai mic zgomot. 

Intră în apartamentul cufundat în întuneric. Închise uşa în 
urma lui şi rămase nemişcat câteva momente, ţinându-şi 
suflarea. Dar după o oarecare ezitare, şi cum împrejurul lui 
domnea cea mai adâncă linişte, Venture prinse curaj, scoase 


130 


— Moartea sălbaticului — 


din buzunar un chibrit şi un muc de lumânare, procurându-şi 
astfel o lumină slabă şi, cu ajutorul luminii acesteia, 
examinând locul unde se găsea. Era într-o antecameră 
spațioasă care răspundea într-un coridor ce conducea fără 
îndoială la bucătărie şi la mai multe uşi acoperite cu draperii 
orientale. 

„Ce şic!” murmură Venture. 

Şi se îndreptă către una din uşi, puse mâna pe clanţă şi 
pătrunse în sufragerie. 

Rocambole mobilase foarte bine apartamentul din strada 
Suresnes, în epoca când nu-l găsise încă pe sir Williams şi nu 
se gândea să se însoare cu domnişoara de Sallandrera. El 
închiriase această locuinţa pentru o destinaţie misterioasă. 

Evenimentele hotărâseră însă altfel, dar mobilierul era tot 
acelaşi. 

Apartamentul se compunea dintr-o sufragerie, un salon 
mare, un dormitor, un fumoar şi un cabinet de toaletă. Toate 
acestea erau noi, cochete, cu covoare moi şi călduroase, 
împodobite cu tablouri de diferite calităţi, apoi obiecte de artă, 
vase chinezeşti şi cu toate nimicurile care le încântă 
întotdeauna pe femei. 

Venture se opri în salon, se aruncă pe o canapea, ca şi cum 
ar fi fost la el acasă şi se gândi o clipă. 

„Când cineva e marchiz şi are un asemenea apartament, îşi 
zise el, trebuie să aibă cel puţin un camerist, dacă nu un valet 
şi o bucătăreasă. Domnul marchiz a plecat, dar servitorii săi 
sunt în Paris, şi dacă au plecat şi ei, se vor întoarce peste un 
timp. Să mă grăbesc, aşadar, să iau măsurile necesare şi să 
trec să inspectez întregul apartament”. 

Venture, pungaş de meserie, îşi dădu seama dintr-o 
aruncătură de ochi de toată dispunerea apartamentului şi se 
gândi că dormitorul se află în stânga, fiindcă sufrageria era la 
dreapta salonului. El se îndreptă aşadar spre dormitor şi acolo, 
fiindcă mucul de lumânare începea să-i ardă degetele, aprinse 
o lumânare pe care o găsise pe noptieră. Apoi îşi continuă 
inspecția. 

Dormitorul îmbrăcat tot în catifea albastră nu conţinea nici 
o mobilă, nici o etajeră care ar fi putut da de bănuit unui ochi 
atent că acolo ar fi ascunse faimoasele acte. Dar în fundul 
dormitorului, Venture zări o altă uşă. Uşa aceasta dădea în 
fumoar. Acolo se afla o bibliotecă încuiată cu grijă, iar pe 


131 


— Ponson du Terrail — 


mobila aceasta era o lădiţă de lemn de santal, cu trei 
încuietori de oțel. 

Lădiţa aceasta îi atrase atenţia lui Venture. 

„S-ar putea foarte bine să fie în lădiţa aceasta”, se gândi el. 

„Mi-aş pune viaţa chezaş că hârtiile se găsesc aici. O să 
văd...” 

Inspecţia făcută de Venture era numai pregătitoare. Un fel 
de recunoaştere. El nu se opri în fumoar, după cum nu se 
oprise nici în dormitor, ci parcurse coridorul care făcea 
înconjurul apartamentului. Coridorul acesta conducea la 
bucătărie. 

„Marchizul nu mănâncă acasă, îşi zise Venture; toate vasele 
sunt acoperite de cocleală. Deci, n-are bucătăreasă.” 

Lângă bucătărie se găsea o uşă care dădea în scara de 
serviciu; alături de uşa aceasta era un cabinet cam întunecos, 
rezervat fără îndoială servitorului. Dar patul nu era făcut, 
podeaua, măsuţa, cana de apă, paharul, erau acoperite de 
praf. 

„Valetul nu doarme aici, îşi zise Venture. Prin urmare se 
poate lucra în voie. Haide, curaj!” 

El se întoarse în fumoar, puse lumânarea pe sobă, trase cu 
grijă perdelele duble de la ferestre, astfel ca lumina să nu 
poată fi văzută de afară. 

Apoi se aşeză pe un fotoliu şi îşi zise: 

„Când cineva vrea să găsească o comoară şi când 
bănuieşte a fi foarte aproape de ea, înainte de a începe să o 
caute, trebuie să-şi zică: „Dacă aş poseda eu însumi comoara 
aceasta, şi aş vrea să o ascund, unde aş pune-o?” Deci, să zic 
un moment că sunt Rocambole, că după ce l-am asasinat pe 
curier şi i-am furat hârtiile, am venit aici, şi cu hârtiile în 
mână, m-am aşezat chiar în fotoliul acesta, întrebându-mă: 
„Unde dracu aş putea să le pun pentru ca să nu le găsească 
nimeni?” 

Şi Venture privi rând pe rând soba, tablourile, colţurile 
tavanului, biblioteca şi dulapul. 

„Fără îndoială, îşi zise el, Rocambole nu e omul care să le 
închidă într-un sertar lângă câteva acţiuni, de la Societatea de 
căi ferate sau titluri de rentă. Mai mult chiar, nu e omul care 
să le ardă. Asemenea lucruri nu se ard.” 

Lădiţa care-i atrăsese la început atenţia fu scoasă imediat 
din discuţie de spiritul cercetător al banditului. 

„Nu e acolo, se gândi el, presupunând că poliţia ar fi făcut o 


132 


— Moartea sălbaticului — 


descindere, lădiţa ar fi fost prima cercetată. 

Şi privirile i se opriră pe bibliotecă. 

„Mijlocul acesta e depăşit, îşi zise el, dar există încă oameni 
care ascund bilete de mii de franci în vreo carte. Cine ştie?” 

Venture ridică una câte una cărţile din bibliotecă, având 
grijă totodată să le aşeze în aceeaşi ordine. Nici o filă nu 
scăpă necercetată. 

Venture închise biblioteca şi trecu la dulap. Dulapul era 
închis. Aici eroul nostru se lovi de un obstacol. Luă dalta, 
examină broasca şi băgă o cheie. Cheia intră, o întoarse şi 
dulapul se deschise. 

Dar dulapul nu conţinea decât obiecte de o cu totul altă 
natură decât acelea pe care le căuta banditul. El găsi o pungă, 
un portofel cu nişte scrisori adresate domnului Frederic, ceşti 
de Sevres şi de Japonia, precum şi câteva obiecte 
neînsemnate. Dintre toate aceste obiecte, numai unul singur îi 
atrase atenţia. Era un pumnul... Pumnalul acesta, cu mânerul 
de sidef şi cu teaca de piele, avea o lamă triunghiulară, care îi 
aminti imediat lui Venture rana de aceeaşi formă pe care o 
văzuse la umărul nefericitului curier. 

Dar în acelaşi timp, examinând mai de aproape arma, se 
lovi peste frunte, zicând: 

„Bun! Cunosc acest încântător pumnal; el i-a servit lui sir 
Williams ca s-o ucidă pe Fanny. L-am ridicat din camera 
doamnei Mallasis la o jumătate de oră după asasinat.” 

Şi Venture, care nu se atinse nici de pungă, nici de portofel, 
puse pumnalul în buzunar. 

„Acesta va figura ca probă materială pe masa preşedintelui 
curţii cu juri, când va fi judecat Rocambole”, se gândi el. 

Apoi închise dulapul şi veni să se aşeze în fotoliu. „O să 
caut peste tot”, îşi zise banditul. Şi începu să se gândească: 

„Sigur că Rocambole n-a stricat parchetul, sau n-a săpat 
zidul, sau n-a desfăcut scaunele pentru a ascunde hârtiile. 
Dacă ar fi aşa, treaba mea n-ar fi tocmai uşoară. Ah! Are şi 
tablouri; cine ştie dacă nu le-a ascuns între pânză şi ramă. Să 
caut?” 

Fără îndoială, Venture voia să-şi traducă gândul în faptă, 
dar auzi un zgomot uşor, zgomotul unei chei întorcându-se în 
broască. 

Banditul suflă în lumânare, stinse mucul de lumânare cu 
degetele şi fugi să se ascundă, cu pumnalul în mână, în 


133 


— Ponson du Terrail — 


scobitura unei ferestre, după nişte perdele. 

In acelaşi timp se auziră paşi în coridorul ce înconjura 
apartamentul; paşii se apropiară, pătrunseră în salon şi se 
opriră în camera de culcare. E vreun servitor! E chiar 
Rocambole? 

Această din urmă ipoteză era puţin probabilă, fiindcă de 
dimineaţă, portarul îi spusese lui Venture că domnul Frederic 
plecase într-o călătorie de opt zile. 

Venture rămase  nemişcat, reţinându-si respirația şi 
strângând mânerul pumnalului. Era hotărât să se apere şi 
chiar să îl ucidă pe nefericitul care l-ar tulbura în căutările 
sale, dacă acest nefericit l-ar fi descoperit; dar el luase, în 
acelaşi timp, hotărârea de a rămâne liniştit până în ultima 
clipă. Auzi zgomotul paşilor aproape zece minute în camera de 
culcare şi auzi chiar deschizându-se o uşă pe care el nu o 
observase şi care era cabinetul de toaletă unde Rocambole 
încuia numeroasele sale costume. 

Din locul unde era ghemuit, îi era imposibil lui Venture să 
vadă în dormitor şi, prin urmare, să ştie cine era personajul cu 
care avea de a face. Dar în curând paşii se apropiară de el şi o 
rază de lumină căzu pe oglinda din fumoar. 

Un om intră. Omul acesta era elegant şi îmbrăcat cu 
simplitate. Venture îl privi cu curiozitate. Era sau nu era 
Rocambole? Deoarece în momentul acesta eroul nostru căci el 
era, redevenise aşa de bine marchizul de Chamery, încât era 
de nerecunoscut pentru Venture, care nu-şi amintea exact 
decât de Rocambole. 

Doar mama Fipart putuse să îl recunoască, în trăsăturile 
uşoare şi invizibile, pe fiul ei adoptiv. 

Dar dacă şi de data asta nu îl recunoscu pe Rocambole, 
precum nu-l recunoscuse nici în John rândaşul, în schimb, 
Venture îşi zise: 

„L-am văzut pe domnul acesta într-un loc. Şi acum 
cincisprezece zile, în cartierul Saint-Honor€... într-o zi pe 
ploaie... mi-a cerut un foc.” 

Amintirea aceasta fu pentru Venture acea scânteie care 
aprinde pulberea de praf de puşcă, făcând să sară un butoi în 
aer. 

„Drace! se gândi el, chiar în ziua aceea, când am primit o 
scrisoare semnată de sir Williams, când l-am întâlnit sub 
movile, într-o noapte întunecoasă, pe Rocambole, care m-a 
trimis în Spania zicându-mi: „Tu mă vei recunoaşte după voce, 


134 


— Moartea sălbaticului — 


dar cu siguranţă că nu mă vei recunoaşte în alt mod. Mi-am 
compus altă înfăţişare”. 

Şi Venture adăugă: 

„Dacă ar fi el?” 

În urma acestei reflecţii, Venture scoase din buzunar unul 
din pistoale, sprijini cu degetul cocoşul astfel încât să nu 
scoată nici un zgomot şi-l încărcă încet. 

Marchizul de Chamery se ducea şi venea în cabinetul de 
dormit căutând un obiect oarecare pe care nu-l găsea. 

El luă o ţigară de după sobă şi o aprinse. Apoi se apropie de 
bibliotecă: 

— Nu m-ar supăra, murmură el cu glas scăzut, dacă aş 
reciti puţin scrisoarea monseniorului, arhiepiscop de Saragosa. 

Vocea aceasta, pe care Rocambole nu-şi dăduse osteneala 
să o modifice cu acel uşor accent englez, îl făcu pe Venture să 
tresară. 

„El e, îşi zise el, e chiar el. Dacă nu e figura lui, e vocea 
lui...” 

Şi Venture, rece şi liniştit cum sunt toţi bandiții de felul lui, 
ridică pistolul şi îl ochi pe Rocambole în frunte. 


Capitolul XIX 


Trecură astfel mai multe secunde. 

Degetul lui Venture nu apăsă cocoşul şi glonţul nu plecă. Un 
gând teribil, iute ca fulgerul, trecu prin mintea banditului. 

„Dacă îl omor, îşi zise el, lumea va alerga la zgomotul 
armei, voi fi arestat şi fiindcă legea nu admite ca cineva să-şi 
facă dreptate singur, mă va trimite la ocnă, dacă nu la eşafod; 
nu fac prostii d-astea. De altminteri, se gândi Venture, dacă îl 
omor pe Rocambole, nu câştig nimic, îmi trebuie hârtiile, şi mi 
se pare că-mi arată chiar el unde se găsesc.” 

Într-adevăr, marchizul de Chamery, care se credea absolut 
singur, deschise biblioteca şi scoase o carte voluminoasă. 

Venture îl urmărea cu privirea, nu-i scăpa nici una din 
mişcări. 

— Am scuturat şi eu cartea aia, îşi zise banditul. N-a picat 
nimic din ea. 

Rocambole luă volumul şi se apropie de locul unde era pusă 
lumânarea. Deschise apoi cartea la o pagină oarecare şi citi cu 


135 


— Ponson du Terrail — 


atenție. Un surâs se ivi pe buzele sale. 

— Pe cinstea mea! murmură el, aş putea foarte bine să fac 
volumul acesta cadou domnului de Château-Mailly, fără să ştie 
măcar ce conţine. 

Şi Rocambole puse la loc cartea, închise biblioteca şi ieşi 
din cabinetul de fumat, fără să se gândească a se apropia de 
fereastra în a cărei scobitură Venture stătea nemişcat, şi 
ţinându-şi respiraţia. 

După o clipă, pretinsul vizitiu al domnului de Château-Mailly 
auzi paşii marchizului depărtându-se, traversând salonul şi 
intrând în antecameră. 

Apoi o uşă se deschise şi se închise. Era uşa apartamentului 
care dădea în scara principală. 

După nestrămutatul său obicei, Rocambole intrase în casă 
prin scara de serviciu şi ieşise prin seara cea mare, fără să 
bănuiască că lasă în fumoar pe cel mai înverşunat duşman al 
său. 

Venture, auzindu-l ieşind, dădu perdelele la o parte şi 
ascultă zgomotul uşii deschizându-se şi închizându-se care îl 
anunţa că Rocambole plecase de acasă. El îl văzu într-adevăr, 
la lumina felinarului vecin, traversând strada şi trecând pe 
trotuarul celălalt, apoi mergând foarte liniştit în direcţia 
Madeleine şi dispărând după colţul străzii cu acest nume. 

„Acum, îşi zise el, mă duc să mă uit şi eu puţin”. 

Venture scoase chibritul din buzunar şi aprinse lumânarea. 

Observase perfect volumul pe care îl deschisese 
Rocambole. Volumul acesta era, de altfel, prin dimensiunile 
sale, foarte uşor de deosebit de celelalte. 

II luă şi se aşeză, ca şi Rocambole, la colţul mesei, de care 
se rezemă pentru a examina volumul. Era o carte spaniolă, 
legată în piele. 

Titlul era scris cu litere negre şi roşii: 

ISTORIA CAVALERULUI DON QUIJOTE DE LA MANCHA, etc, 
etc. 

Venture ştia spaniola şi citi foarte repede prima pagină a 
romanului lui Cervantes. Apoi scutură din nou volumul, dar nu 
căzu nici o hârtie. 

„Le-a lipit cu cocă”, se gândi el. 

Şi răsfoi foaie eu foaie, întorcând încet toate paginile cărţii 
până la ultima. 

„Asta e nostim, îşi zise el, nu văd nimic.” 

Şi începu să întoarcă din nou de la cea din urmă spre 


136 


— Moartea sălbaticului — 


început; dar către mijloc, tresări imediat. 

„Oh! oh! ce-i cu asta”, murmură el. 

Intr-adevăr, simţise o foaie mai groasă decât celelalte, şi 
recunoscu imediat că grosimea aceasta provenea de la 
reunirea a două pagini aşa de bine lipite între ele, încât 
trebuia să fii foarte dibaci pentru a observa acest lucru. 

„Vezi! zise el, e priceput afurisitul, e foarte priceput.” 

Şi Venture continuă să cerceteze cartea sfârşind prin a 
conchide: 

„Scrisoarea episcopului din Burgos este aici, între aceste 
două pagini; dar aceea a defunctului duce de Sallandrera, 
strămoşul acestuia, nu e aici. Să continui!” 

Şi mai întoarse câteva foi. 

„Bun! iat-o”, zise el. 

El găsi, într-adevăr, alte două pagini lipite; Venture se gândi 
imediat să rupă cele două pagini. Un gând îl opri. 

„Să stau liniştit, îşi zise el; Rocambole urmează să mai 
cerceteze câteodată volumul acesta, şi atunci n-am făcut 
nimic, căci va observa chiar mâine furtul. Or, eu nu vreau să 
fac lucrurile pe jumătate şi vreau să-l prind bine în capcană pe 
omul meu. Nu numai scrisorile îmi trebuie, ci şi capul 
scumpului meu prieten, căci dacă îl las în viaţă, nu m-aş putea 
bucura în linişte de cele douăzeci şi cinci de mii de livre de 
rentă pe care le voi avea mulţumită inteligenţei mele.” 

Şi Venture examină cele două pagini unite cu minuţiozitate. 

„Oh! zise el, lucrul e bine făcut.” 

Udă cu vârful limbii marginile lipite. 

„Sunt lipite cu cocă de făină şi de aceea sunt greu de 
desfăcut. Dar odinioară am învăţat şi cu să dezlipesc 
scrisorile, şi o să pun acum în practică vechile mele 
cunoştinţe.” 

Venture se duse în camera de culcare, unde observase în 
treacăt un samovar de bronz. Samovarul era plin cu apă: 
dedesubt se afla o lampă cu spirt. 

Venture luă samovarul, aprinse spirtul şi după câtva timp 
apa începu să fiarbă. Atunci puse volumul deasupra şi îl lăsă 
expus la acţiunea aburilor. Câteva minute fură de ajuns. Cele 
două pagini fură pătrunse de aburi, coca se înmuie puţin câte 
puţin şi cele două pagini se desfăcură la un colţ. Venture luă 
de pe biroul lui Rocambole un cuţit de fildeş şi le desfăcu 
complet. O hârtie galbenă mototolită, acoperită de un scris 


137 


— Ponson du Terrail — 


negru ale cărui caractere neregulate indicau faptul că datează 
din secolul al optsprezecelea, apăru înaintea ochilor lui 
Venture. 

Era scrisoarea episcopului din Burgos, scrisoare 
contrasemnată de valetul care asistase la înlocuirea copilului. 

Venture dezlipi celelalte două pagini prin acelaşi procedeu 
şi imediat fu în posesia celei de a doua scrisori. Aceasta era 
semnată: 


„Tatăl dumitale, 
Ducele de Sallandrera. ” 


Venture puse cele două scrisori în buzunar. Apoi luă de pe 
biroul lui Rocambole două foi de hârtie albă de aceeaşi 
dimensiune şi grosime cu scrisorile şi le puse în locul lor. 

După aceasta, fiindcă coca era încă moale, relipi paginile 
cărţii, cu aceeaşi îndemânare întrebuințată de Rocambole în 
operaţiunea aceasta delicată. 

Apoi puse la loc volumul în bibliotecă, duse samovarul în 
camera de culcare, şi-şi aprinse mucul său de lumânare 
stingându-l pe celălalt. 

Precauţiunile acestea fiind luate, ieşi din apartament 
precum intrase şi ajunse la scara pe care o cobori, de astă- 
dată cu un pas uşor, sigur, pasul omului care n-are nici un 
păcat pe conştiinţă. 

Era trecut de miezul nopţii; portarul se culcase. 

— Deschideţi poarta, vă rog! strigă Venture bătând în 
geamul portarului. 

Portarul se deşteptă pe jumătate şi deschise poarta fără a 
se mai gândi să întrebe cine este. 

Venture se grăbi să ajungă în stradă. 

„Uf! murmură el, iată o expediţie care mi-a făcut inima cât 
un purice”. 

După o oră, vizitiul domnului duce de Château-Mailly, se 
întorcea la palat, cu peruca sa blondă şi favoriţii săi roşii. 

„Nu e nevoie, se gândi el, să-l scol pe duce. Ar fi mai bine 
să aştept până mâine dimineaţă să scap de Rocambole, şi 
asta nu e lucru uşor.” 

Venture voia să se ducă în camera sa, dar văzu lumină şi 
auzi glasuri în grajd. Imprejurarea aceasta neobişnuită îl făcu 
curios şi în loc să se ducă în camera sa, care se găsea în 
fundul curţii palatului, la fel cu a celorlalţi servitori, intră în 


138 


— Moartea sălbaticului — 


grajd. Doi rândaşi şi dresorul se strânseseră în jurul calului 
arab. Sărmanul cal era trântit pe paie, balele erau pline de o 
spumă însângerată, şi părea în prada unor suferinţe teribile... 

— Ce are calul? întreba Venture, care se apropie luându-şi 
accentul său englezesc. 

— Nu ştiu, zise dresorul. Se tăvăleşte aşa de la ora cinci 
seara... Domnul duce a trimis după veterinar. Şi a venit de mai 
multe ori să îl vadă pe Ibrahim. Dar veterinarul nu e acasă. 

Venture se aplecă spre cal, îl examină şi tresări. 

— Dar, strigă el deodată, calul ăsta are dalac... E un cal 
pierdut, bun de lepădat! 


Înainte de a continua, e necesar să ne întoarcem un 
moment în ziua precedentă, când Rocambole, luându-şi în 
primire funcţia de rândaş, observase că noul vizitiu al 
domnului Château-Mailly trăgea piciorul drept ca un ocnaş 
liberat. 

Lucrul acesta îl pusese pe Rocambole pe gânduri. 

„Trebuie să aflu eu ce este cu omul ăsta, îşi zise el. Pe 
cinstea mea, dacă ar fi puţin mai gras... dar nu... nu e posibil... 
Venture are o burtă enormă...” 

Şi cu toate că nu se mai gândea la asta, Rocambole nu era 
mai puţin îngrijorat. Venture se vopsise aşa de bine, încât 
adversarului său îi era imposibil să-l recunoască. Dar de ce un 
englez, un adevărat englez avea mersul unui om care a stat 
zece ani în ocnă? 

„Asta e! îşi zise în sfârşit Rocambole, n-am văzut bine... 
vizitiul are un mers greu şi asta-i tot... De altminteri, Venture 
era mult mai gras, şi ăsta nu e tocmai aşa. Dar în sfârşit, n-o 
să-l pierd din vedere. Acum, să mă ocup de afacerile mele.” 

Rocambole înţepase calul cu acul otrăvit. Calul simţise o 
durere uşoară şi răspunse printr-o lovitură de picior, pe care 
Rocambole o evită dându-se repede în lături. Falsul rândaş 
închise cu grijă acul în cutie şi se depărtă de Ibrahim. Pentru a 
executa ordinul lui sir Williams, Rocambole alese momentul 
cel mai favorabil, căci un minut după asta, dresorul şi un alt 
rândaş intrară în grajd. Rocambole se apucă să-şi curețe calul 
cu aerul cel mai indiferent din lume. 

După un sfert de oră intră Zampa. 

— Pune şaua pe Ibrahim, zise el, domnul duce vrea să 


139 


— Ponson du Terrail — 


plece. 

Rocambole îi puse şaua şi scoase căpăstrul cu grijă. 

„Totdeauna ne ajută întâmplarea! îşi zise el. Cursa pe care 
arabul o va face va grăbi apariţia bolii cu zece ore mai 
devreme. Bună afacere!” 

În acelaşi timp, valetul Gât-Frânt punea şi el şaua pe un alt 
cal pentru a-l însoţi pe stăpânul său la pădure. 

Domnul de Château-Mailly, care urcase, cobori imediat şi 
încalecă pe Ibrahim zicând lui Zampa: 

— Mă voi întoarce la prânz să mă îmbrac. Am de făcut 
astăzi multe vizite. Să dai ordin să mi se pregătească trăsura 
pentru ora două. 

Zampa se înclină şi ducele plecă urmat de Gât-Frânt. 

Rocambole, care curăța un al doilea cal, auzise tot ce 
spusese ducele. 

Vizitiul nu se mai întorsese. Fără îndoială Venture îi ceruse 
ducelui voie să plece în oraş. 

Dresorul şi rândaşii erau tot timpul în grajd. Zampa se 
plimba prin curte, ca o slugă devenită liberă când stăpânii săi 
nu sunt acasă; fuma o ţigară învârtind-o între degete cu o 
îndemânare specifică spaniolilor sau vecinilor lor, portughezii. 

Atunci Rocambole se strecură fără zgomot afară din grajd şi 
se apropie de el. 

Zampa luă atitudinea măreaţă a unui camerist nobil faţă de 
un umil rândaş. Dar, în atitudinea aceasta, Rocambole 
surprinse câteva semne misterioase, pline de cel mai profund 
respect şi care voiau să zică, fără îndoială: 

— Ştiu foarte bine că sunteţi stăpânul meu, că depind cu 
totul de dumneavoastră şi că m-aţi putea trimite la eşafod 
când v-ar plăcea. 

— Foarte bine, zise Rocambole surâzând. Atitudinea ta se 
potriveşte de minune cu rolul tău de camerist credincios. 

— Aştept ordinele dumneavoastră, murmură încet 
portughezul. 

— Sunt foarte simple. Răspunde mai întâi la întrebările 
mele. 

— Ascult. 

— Unde şade de obicei stăpânul tău? 

— În sala de fumat, unde şi-a făcut cabinetul de lucru. 

— Aici şade totdeauna? 

— Totdeauna. 

— Şi când se îmbracă şi când se dezbracă? 


140 


— Moartea sălbaticului — 


— Da, căci cabinetul său de toaletă este alături. 

— Foarte bine. 

Şi cum Zampa părea că nu înţelege, Rocambole adăugă: 

— Vreau să mă duci în fumoar. 

— Veniţi, zise Zampa. 

El îl conduse pe Rocambole pe scara care cobora din 
apartamentul ducelui la grajd. 

— Aici, zise Rocambole intrând şi arătând cu degetul un 
fotoliu, şade ducele când vrea să scrie? 

— Totdeauna. 

— Foarte bine! Uită-te şi bagă de seamă să nu ne deranjeze 
nimeni. 


La prânz, domnul de Château-Mailly se întoarse de la 
plimbare şi ceru să i se servească dejunul. Apoi trecu în 
camera care îi servea de cabinet de lucru şi desfăcu scrisorile 
pe care Zampa i le aduse pe o tavă de argint. 

Printre scrisorile primite de duce, era una venită de la 
notarul său, căruia trebuie să-i răspundă imediat. 

Ducele se aşeză în fotoliu său, la masa de lucru, şi scrise 
notarului. Apoi îi zise lui Zampa: 

— Imbracă-mă, vreau să plec! 

Şi ducele, vrând să se ridice, puse mâinile pe braţele 
fotoliului. 

Dar deodată scoase un strigăt de durere. 

— Zampa, zise el furios, eşti un dobitoc dacă înfigi acele în 
braţele fotoliului meu şi nu le pui în perniţă. 

Şi ducele îi arătă lui Zampa, care părea, consternat, mâna 
stângă din care ieşea o picătură de sânge. 


Capitolul XX 


L-am urmărit pe Venture în expediţia sa nocturnă din strada 
Suresnes şi am văzut cum a pus mâna pe scrisorile acelea 
cărora domnul duce de Château-Mailly le acorda o importanţă 
atât de mare. 

E necesar acum să-l urmărim pe Rocambole pentru a 
explica ce-l făcuse să vină în strada Suresnes, la miezul nopţii, 
fără a bănui că Venture îl spiona din spatele unei perdele. 


141 


— Ponson du Terrail — 


Pe la prânz domnul de Château-Mailly se întorsese la palat, 
după două sau trei ore de galop în pădurea Boulogne şi 
Champs-Elysées. Chiar Rocambole, adică John rândaşul, fu 
acela care primi calul arab, pe care plimbarea aceasta îl 
încălzise puţin. 

Îl curăţă, îl ţesălă, îi spălă picioarele şi se uită sub burtă. Un 
punct negru se formase în locul înţepăturii, şi când Rocambole 
îi trecu ţesala pe sub burtă, nobilul animal, care deja începuse 
să simtă primele atacuri ale bolii, îi dădu o lovitură teribilă de 
care rândaşul se feri cu uşurinţa sa obişnuită. 

Pe când el făcea operaţiunea aceasta, Zampa intră în grajd. 
Rocambole îi aruncă o privire întrebătoare, după care se uită 
de jur împrejur. 

Dar Zampa, care surprinsese foarte bine privirea aceasta, 
nu se apropie deloc de Rocambole, ci de valetul Gât-Frânt, 
care, aflat la mică distanţă, curăța calul după care 
descălecase. 

— Afurisitule! îi strigă Zampa, am să-ţi lungesc urechile ca 
unui măgar. 

— Pentru ce, domnule Zampa? întrebă valetul cu 
obrăznicie. 

— Pentru că ai vrut să mă dai afară. 

— Eu? 

— Chiar tu. 

— Ah! cum! murmură valetul uimit, şi ce am făcut? 

— Îţi aduci aminte că ieri seară, pe când ducele nu era 
acasă şi eu citeam ziarele, tu ai venit să mă întrebi nu ştiu ce, 
şi că eu am binevoit să te admit în intimitatea mea? 

— Mi-aduc aminte foarte bine, domnule Zampa. 

— Îţi aduci aminte că ai luat o perniţă cu ace de pe masă? 

— Eu? nu... i 

— Mi-aduc aminte eu. Te-ai jucat cu acele. Infigându-le şi 
scoţându-le din fotoliul domnului duce... apoi... 

— Dar întrerupse Gât-Frânt, mi-aduc aminte că aş fi luat 
perniţa într-adevăr, pe când dumneavoastră îmi povesteaţi 
istoria ţiganilor din Spania; dar nu-mi amintesc dacă am luat şi 
ace... 

— Ceea ce s-a întâmplat. Ai înfipt, fără să vrei, ace în 
fotoliul domnului duce. 

— Ah! zise Gât-Frânt, e nostim. 

— Şi, termină Zampa, domnul duce s-a înţepat până la 
sânge. 

142 


— Moartea sălbaticului — 


Rocambole asculta, zâmbind. 

— Şi, zise Gât-Frânt, s-a supărat? 

— M-a tratat ca pe un netrebnic. 

Gât-Frânt strâmbă din nas şi nu mai îndrăzni să zică nici un 
cuvânt. 

— Altădată, termină Zampa, am să-ţi tai ghearele dacă vei 
mai îndrăzni să faci aşa ceva. 

Şi portughezul, care ştia foarte bine că Rocambole auzise 
totul, se depărtă maiestuos şi solemn ca un camerist 
credincios stăpânului său. 

Rocambole nu voia să mai afle altceva. Se furişă foarte 
liniştit din grajd, ieşi din palat ca şi cum ar fi avut de făcut un 
drum până în vecini şi o luă repede pe strada Suresnes unde 
se grăbi să redevină marchizul de Chamery. 

— În realitate n-am ce mai face la palatul de Château- 
Mailly, căci Zampa mă va ţine la curent cu toate. 

După o oră, marchizul intră în palatul său din strada 
Verneuil. 

Vicontele şi vicontesa d'Asmolles plecaseră de dimineaţă 
într-o trăsură de poştă spre Franche-Comte şi la bariera 
Tronului întâlniră o trăsură de călătorie a ducelui de 
Sallandrera. Aşadar, nu rămânea la palatul de Chamery decât 
pretinsul matelot al marchizului, adică sir Williams. Rocambole 
se sui la el imediat. Orbul aştepta întoarcerea sa cu 
nerăbdare. El recunoscu zgomotul paşilor pe scară, şi când 
scumpul său elev intră, faţa mutilatului exprima un fel de 
nelinişte care arăta cât de mult se interesa el de tot ce privea 
fiinţa în care se încarnase cu gândirea. 

„Ei bine?” zise el ridicând capul întrebător. 

— Merge, răspunse Rocambole. 

„Ai înțepat calul?” scrise orbul pe tăbliță. 

— Şi stăpânul, răspunse Rocambole. 

Sir Williams începu să râdă, şi faţa sa aprobatoare îl umplu 
de bucurie pe ucenicul rău. 

— Acum, zise el, ce trebuie să fac? 

„Să o găseşti pe văduva Fipart.” 

— Ah! 

„Ştii ce e cu Venture?.” 

— Cam greu lucru. 

Sir Williams scrise: 

„Când cineva a fost vizitiu, rândaş şi mai ştiu eu ce, poate 


143 


— Ponson du Terrail — 


să îmbrace o bluză... şi să se învârtească pe la Clignancourt... 
Acolo o va căuta pe văduva Fipart.” 

— Pentru asta trebuie să mă duc acolo. 

„Da, o vei găsi, aşteaptă strângătorii de zdrențe, nu ies 
decât noaptea.” 

— Şi... pe urmă... 

„Drace! scrise sir Williams, în /ocul tău aş lua-o cu binişorul. 
Ea are o slăbiciune pentru tine... şi poate să ne fie de folos...” 

— Ce nostimă idee! 

„Nu se ştie.” 

— Dar cum îţi închipui tu, că marchizul de Chamery se va 
expune să fie recunoscut de văduva Fipart, fostă hangioaică la 
Bougival, fostă portăreasă la Menilmontant? 

Sir Williams ridică din umeri, apoi scrise răspunsul acesta 
diplomatic: 

„Nu se sugrumă, ci se otrăveşte.” 

— Bun! înţeleg... 

Sir Williams surâse din nou. 

— Şi, zise Rocambole, după asta, ce vom face? 

„Vom scăpa şi de Zampa.” 

— Cum? 

„Nu ştiu încă, dar vom găsi o cale...” 

— Şi, pe urmă? 

„Pe urmă, vei pleca spre Franche-Comté cu fostul tău 
matelot Walter Bright, şi nu te vei întoarce decât în calitate de 
soț al domnişoarei Conception.” 

— Crezi? 

Sir Williams scrise fraza aceasta, care avea să impresioneze 
adânc sufletul elevului său: 

„Atâta timp cât voi fi lângă tine, atâta timp cât voi trăi, tu 
vei reuşi în toate. În ziua când nu voi mai fi pe lumea asta, 
totul se va prăbuşi în jurul tău ca un castel de cărți de joc.” 

Dar Rocambole nu dădu nici o atenţie acestor cuvinte şi îi 
zise lui sir Williams: 

— Trebuie să mă duc imediat la Clignancourt? 

„Ce oră e?” 

— Trei. 

„E prea devreme. Strângătorii de zdrenţe ies pe la miezul 
nopții. Cu toate astea să fii pe la Clignancourt pe la şapte. 
Până atunci, poți să faci ce vrei.” 

— Zampa trebuie să vină în strada Suresnes. 

„Când?” 


144 


— Moartea sălbaticului — 


— Pe la zece. 

Orbul dădu din cap în semn de aprobare şi Rocambole îl 
părăsi. 

Marchizul petrecu o oră la club, pierdu douăzeci şi cinci de 
ludovici la wist, se întoarse în strada Suresnes pe la ora cinci 
şi jumătate, redeveni omul cu haina poloneză şi deschise lui 
Zampa, care, la ora şase precis, suna la poartă. 

— Ce este? zise el. 

— Calul e foarte bolnav. Domnul duce a fost anunţat acum 
cinci minute. 

— A coborât în grajd? 

— Imediat. 

— A atins calul? 

— L-a mângâiat de mai multe ori. 

— Cu care mână? 

— Cu aceea la care s-a înţepat. 

— Bravo! 

— Mai ai să-mi spui ceva? 

— Nu. 

— Să mai vin? 

— Mâine, ca să-mi spui ce mai e nou, şi cum a petrecut 
ducele noaptea. 

Zampa se înclină. 

— A întrebat cineva de mine la grajd? întreba Rocambole. 

— Nu încă, vizitiul nu s-a întors. 

— Nici dresorul? 

— Nici... 

Rocambole îl concedie pe Zampa; se metamorfoză complet 
şi ieşi din casa de pe strada Suresnes prin scara de serviciu. 
Strălucitul marchiz de  Chamery devenise o adevărată 
haimana. Şapca înclinată pe-o ureche, bluză albă pătată de 
vin, ghete  scâlciate, pantaloni negri unsuroşi, cravată 
înnodată, lulea în dinţi. Astfel îmbrăcat, Rocambole reprezenta 
tipul acela destul de cunoscut sub numele de pierde-vară, 
adică o haimana care nu face nimic, o haimana care îşi 
petrece viaţa fumând din pipă şi bând vin de doi bani 
cinzeaca. 

Rocambole se îndreptă foarte liniştit spre bariera Clichy, 
trecu prin străzile Tronchet şi Amsterdam. Apoi ajunse în 
Montmartre mergând mereu, fumând din pipa sa scurtă şi 
fredonând o arie de cafenea. Trecu prin faţa celebrei mori 


145 


— Ponson du Terrail — 


Galette şi cobori la Clignancourt, unde o mulţime de 
strângători de zdrenţe şi de fier vechi îşi stabiliseră domiciliul. 

Nu-i fu greu să găsească imediat acest mic sătuleț de colibe 
şi de construcţii vechi, de bordeie tencuite cu pământ galben, 
unde trăia şi mişuna talmeş-balmeş populaţia aceasta 
industrială nocturnă. 

Când să treacă de barieră, un tânăr strângător de zdrenţe îl 
întâmpină cu coşul său pe spate. 

— Hei! camarade, îi zise Rocambole, eşti băiat de treabă? 
dau o cinzeacă... 

— Bine, zise strângătorul de zdrenţe, care avea paisprezece 
sau cincisprezece ani. 

Rocambole îl târî într-o cârciumă mizerabilă la capătul 
străzii, pe tejgheaua căreia curgea fără sfârşit spirtul şi rachiul 
de cartofi. 

— Ce serviciu îmi ceri, camarade? întrebă strângătorul de 
zdrenţe. 

— Tu trebuie să o cunoşti pe mătuşa mea? 

— Muntele de pietate? 

— Nu, glumeţule!... mătuşa mea, adevărata mea mătuşă, 
sora decedatei mele mame. 

— Locuieşte prin partea locului? 

— Da. Strânge zdrenţe. 

— Şi a locuit aici? 

— Nu ştiu: dar mi se pare că da... 

— Cum o cheamă? 

— Doamna Fipart. 

— A! Doamna Fipart? văduva Fipart? 

— O cunoşti? 

— Fireşte! şade colo... uite, la poarta aia roşie ca o 
ghilotină. Dar nu ştiu dacă e acasă.... n-am văzut-o azi... 

— Ştii dacă are ceva parale? întrebă Rocambole clipind din 
ochi. 

— Nu prea merge comerţul cu zdrenţe... 

— Ah! Nu-mi pasă! Mătuşa Fipart are bani la ciorap. 

— Şi vrei să-ţi dea ceva? întrebă strângătorul de zdrenţe. 

— Uite! zise Rocambole cu naivitate, nu e ea adevărata 
soră a adevăratei mele mame? îmi place munca, dar vreau s-o 
mai tapez de nişte bani! 

Şi el aruncă patru gologani pe tejgheaua negustorului, ca să 
plătească două pahare pe care le băuse. 

Apoi adăugă, dând mâna cu strângătorul de zdrenţe: 


146 


— Moartea sălbaticului — 


— La revedere, camarade! 

Rocambole se îndreptă spre poarta pe care i-o indicase 
strângătorul de zdrenţe. 

Era chiar casa unde, la întoarcerea din Spania, Venture o 
întâlnise pe mama Fipart. Dar fiul adoptiv al văduvei bătu în 
zadar; poarta rămase închisă. 

O femeie care trecu pe acolo îi zise: 

— Mama nu e aici. 

Mama era cuvântul pe care toţi cunoscuţii văduvei Fipart îl 
foloseau când era vorba de ea. 

— Şi unde e mătuşa? întrebă Rocambole. 

— Ce spui! e mătuşa dumitale? 

— Cam aşa... 

— Ei bine, nu e aici. 

— Unde e? 

— Ah, drace! nu se ştie; dar a plecat ieri cu un om care 
părea că are ce mânca. 

— Ei aş! 

— Şi care i-a adus o rochie, o pereche de ghete şi pălărie; 
când s-a îmbrăcat, părea o ducesă. 

Rocambole tresări. 

— Cum era omul ăsta? 

— Gros, cam bătrân şi chel. Avea o redingotă neagră care îi 
stătea de minune. 

— E unchiul meu! zise Rocambole. 

Şi falsul marchiz de Chamery, care tresărise auzind 
semnalmentele ce-i fuseseră date, adăugă în gândul său: „S- 
ar putea să fie chiar Venture.” Femeia aceasta, care era cam 
limbută, continuă: 

— A venit în trăsură, zău! dovadă că îl cunosc pe vizitiu... 

— Aşa! îl cunoşti pe vizitiu? 

— Da 

— Unde şade? 

— La Montmartre, fundătura Cauchois. 

— A plecat cu unchiul!... 

— Aşa! E unchiul dumitale? 

— Da. S-a certat cu mătuşa mea, fiindcă era uşuratică... dar 
acum, fiind bătrână şi trecând pericolul, s-au împăcat... 

Strângătoarea de zdrenţe începu să râdă. 

— Ei bine! zise ea, a luat-o la el acasă, dovadă că a 
îmbrăcat-o din cap până-n picioare. 


147 


— Ponson du Terrail — 


— Şi n-ai mai văzut-o? 

— Nu. 

— Mulţumesc, coniţă, zise Rocambole, salutând-o. 

Şi plecă, zicându-şi: 

„Vizitiul locuieşte în fundătura Cauchois, la Montmartre... 
voi afla de la el unde a dus-o pe mama Fipart”. 

Falsul marchiz de Chamery părăsi Clignancourt, se 
reîntoarse în Montmartre, trecu bulevardul exterior şi merse 
până la Villette. 

O mulţime de negustori expuneau de dimineaţă până seara 
haine de ocazie pe trotuarul bulevardului exterior. Ca un om 
prudent, Rocambole înţelese că în costumul în care era 
îmbrăcat nu putea să-l corupă pe vizitiu. Fiindcă negustorilor 
aceştia din Villette nu le păsa decât foarte puţin de 
moralitatea clienţilor lor, Rocambole, cu modesta sumă de 
douăzeci de franci şi fără a i se pune nici cea mai mică 
întrebare, putu să-şi schimbe bluza, pantalonii şi şapca sa pe 
un alt costum mai bunicel, compus din nişte pantaloni albaştri, 
o redingotă pe care o încheie milităreşte şi dintr-o pălărie 
recondiţionată. În sfârşit, îşi schimbă ghetele sale scâlciate cu 
altele cu tocul înalt. 

Astfel îmbrăcat, Rocambole avea aerul unui agent secret de 
poliţie în costum burghez, şi se întoarse în Montmartre. 

Tocmai în clipa când ajunse la fundătura Cauchois, intră un 
cupeu de piaţă, tras de un prăpădit. 

— Stai niţel, orăşene! strigă vizitiul, care crezuse că vede 
un client în Rocambole. Să schimb calul şi sunt al dumitale. 

Dar Rocambole merse drept la el şi îi zise pe un ton sever: 

— Coboară de pe capră şi vino să-mi răspunzi la întrebările 
ce ţi le voi pune: 

— Hm! murmură vizitiul, care privi pantalonul albastru şi 
redingota încheiată... Nu o fi vreun orăşean care locuieşte pe 
strada lerusalim, adică la poliţie? 

Şi cobori de pe capră, stând cu pălăria în mână înaintea lui 
Rocambole. 

— Eşti vizitiu? întrebă acesta pe un ton scurt şi sever. 

— Da, domnule. 

— Locuieşti în fundătura asta? 

— Da. 

— Mai locuieşte vreun birjar în fundătură? 

— Nu, domnule. 

— Foarte bine, zise Rocambole. 


148 


— Moartea sălbaticului — 


Şi adăugă: 

— Atunci cu tine am treabă. Te-ai dus ieri la Clignancourt? 

— Da. 

— Ai condus acolo un om în vârstă, gras, puţin pleşuv şi cu 
favoriţi negri... 

— Întocmai. 

— În mahalaua strângătorilor de zdrenţe? 

— Da. 

— Şi ai plecat din nou cu el şi cu o femeie bătrână 
îmbrăcată în negru... 

— Da, domnule la... 

— St! zise Rocambole. Mulţumeşte-te să răspunzi numai la 
întrebările mele. Unde le-ai condus pe cele două persoane? 

— La Gros-Caillou. 

— Ce stradă? 

— Strada Bisericii. 

— Ah!... se gândi Rocambole. l-am prins pe cei doi bandiți, 
şi da data asta mama Fipart nu va scăpa cu viaţă. 


Capitolul XXI 


Vizitiul era atât de sigur că are de-a face cu un agent secret 
de poliţie, încât răspunse direct şi fără ezitare la toate 
întrebările puse de Rocambole. 

Acesta continuă: 

— Vasăzică, i-ai dus în strada Bisericii? 

— Da. 

— La ce număr? 

— La numărul 12. 

— Şi au rămas acolo? 

— Da, acolo am dat jos cufărul. 

— Omul cel gras i-a zis portarului: „lat-o pe mama mea, 
văduva Brisedoux, care a sosit acum din Normandia”. 

— Bine, zise Rocambole. 

Ştia acum tot ceea ce dorise să ştie. Şi adăugă privindu-l pe 
vizitiu: 

— O să văd eu dacă ai spus adevărul. 

înarmat cu semnalmentele date de vizitiu, Rocambole 
părăsi Montmartre şi se duse în hainele sale de ocazie să ia 
tramvaiul de la bariera Blanche. Il schimbă la Madeleine şi îl 


149 


— Ponson du Terrail — 


luă pe acela ce duce la Gros Caillou. Se dădu jos aproape de 
Şcoala Militară. 

Se făcuse noapte şi felinarele prin cartierul acesta sunt 
mizerabile. Strada Bisericii fusese făcută numai de câțiva ani. 
Se vedeau locuri virane, case în construcţie şi altele nelocuite. 
Aceea care avea numărul 12 era cu trei etaje. Pe poartă se 
puteau citi următoarele cuvinte: 

„De închiriat camere mobilate” 

Rocambole nu ezită nici o clipă. Sună. Poarta se deschise, 
portarul scoase capul pe fereastra locuinței sale şi zise: 

— Pe cine căutați? 

— Mă iartă, răspunse Rocambole cu umilință, aici e numărul 
12? 

— Da. 

— Atunci aici m-a trimis stăpânul meu. 

— Cine e stăpânul dumitale? 

— Se numeşte Brisedoux, zise Rocambole cu îndrăzneală. 

— Foarte bine, zise portarul, mama lui şade aici. 

— Tocmai la ea m-a trimis patronul!... 

— Ca s-o vezi? 

— Da, trebuie să-i duc ceva. 

— Foarte bine! Vă conduc eu. 

— Nu vă deranjaţi, nu e nevoie, unde şade? 

— La primul etaj, camera numărul 2. 

— Foarte bine. Mulţumesc. 

Şi portarul ieşi din încăperea sa pentru a lumina omului 
care venea la văduva Brisedoux, o femeie care peste opt zile 
trebuia să devină proprietăreasa hotelului: 

Rocambole urcă cu uşurinţă, găsi numărul 2 şi bătu la uşă. 

— Intră! zise o voce din interior, e deschis. 

— Mulţumesc! repetă Rocambole, salutându-l pe portar 
până la pământ, salutul unui băiat de băcănie care ştia să se 
poarte în lume. 

Portarul plecă. 

Atunci Rocambole deschise uşa, intră şi o închise în urma 
lui. 

Văduva Fipart era în pat. De când devenise rentieră, 
venerabila bătrână se gândea că adevărata distincţie e odihna 
şi că a se culca devreme şi a se scula târziu constituia cea mai 
mare eleganţă. Aşadar, se suise în pat, cu toate că nu era 
decât ora opt, şi suflase în lumânare, ceea ce făcuse ca 
Rocambole, intrând, să se găsească într-un întuneric deplin. 


150 


— Moartea sălbaticului — 


— Cine e? zise bătrâna. 

— Doamna Brisedoux? întrebă elevul lui sir Williams cu 
vocea schimbată. 

— Eu sunt: ce vrei? 

— Vin din partea fiului dumneavoastră, domnul Brisedoux. 

— Ah! zise bătrâna. 

— Eu sunt ucenicul lui. 

— Glumeşti! Are vreun ucenic? 

— Da... eu sunt... 

— Şi vii din partea lui? 

— Da, doamnă. 

— Ciudat, zise bătrâna, mi se pare cunoscută vocea asta. 
Dar fiul meu a plecat de aici abia de o oră. 

„Ah!” murmură Rocambole în sine. Şi spuse tare: 

— Ştiu. Şi tocmai de aceea m-a trimis. 

— Aşteaptă puţin, zise văduva neîncrezătoare, să aprind 
lampa. 

Ea luă un chibrit şi îl frecă de perete. Dar Rocambole, care 
închisese uşa, suflă în chibrit, care se stinse înainte ca văduva 
Fipart să poată vedea cu cine are de-a face, şi imediat o 
apucă pe bătrână cu amândouă mâinile de gât, zicând fără să- 
şi mai schimbe vocea: 

— Mamă, sunt eu Rocambole, care nu te-a sugrumat bine 
rândul trecut; taci, nu striga, căci nu-ţi fac nici un rău... 

Văduva, îngrozită, nu scoase nici un strigăt, nici un cuvânt. 

Rocambole urmă cu o voce dezmierdătoare: 

— M-am căit, mamă, şi mi-a părut foarte bine când am aflat 
că ai scăpat... Mamă, scumpă mamă a micului tău Rocambole, 
nu face zgomot, eu nu-ţi vreau răul... să vorbim... ai să vezi... 
Rocambole o să fie drăguţ... 

— lartă-mă, murmură bătrâna cu vocea stinsă, nu mă 
omori! 

— Nu fii proastă, zise Rocambole, tot cu vocea 
mângâietoare... nu-ţi fac nimic... dovadă că vreau să aprind 
lumânarea. 

Şi fiindcă Rocambole văzuse, la lumina chibritului în care 
suflase, o lumânare pe măsuţa de noapte, luă cu o mână al 
doilea chibrit, pe când cu cealaltă o ţinea pe bătrână, îl frecă 
de parchet şi aprinse lumânarea. 

Atunci fosta hangioaică de la Bougival şi fiul său adoptiv se 
priviră un moment în tăcere. 


151 


— Ponson du Terrail — 


Pe figura mamei Fipart se citea spaima. Rocambole, 
dimpotrivă, surâdea cu un fel de batjocură, dar surâsul acesta 
era binevoitor. 

— Sărmana mea mamă, zise el. 

Şi puse pistolul armat pe măsuţa de noapte. 

— Mamă, zise el, vezi tu jucăria aceasta? Ei bine, dacă eşti 
cuminte, şi dacă vrei să discuţi cu micuțul mamei, cu 
Rocambole, nu mă voi servi de ea. Dar dacă faci prostii, dacă 
strigi, dacă chemi într-ajutor... atunci înainte ca să fi venit 
cineva... 

Dinţii văduvei Fipart clănţăneau de groază. 

Rocambole trecu la un ton mai mângăietor şi continuă: 

— Tu ştii bine că te iubesc, mamă, că am iubit-o 
întotdeauna pe mama Fipart, nevasta lui tata Nicolo; dar ce 
vrei? eram cam fudul în ziua aceea... şi apoi ai ţipat... şi, deh... 
sunt marchiz. 

— Eşti marchiz! murmură văduva Fipart cu o admiraţie 
subită, fără să dea cea mai mică atenţie pistolului încărcat. 

— Cam aşa ceva, mamă... 

— Şi o părăseşti pe mama ta?... 

— Ah! nu mai vorbi, zise Rocambole, am plâns mult, şi 
plâng încă, când mi-aduc aminte. 

Şi Rocambole îşi duse mâna la ochi. 

Gestul acesta o mişcă adânc pe văduva Fipart. 

— Aşadar, te căieşti? zise ea. 

— Da, mamă. 

— Şi ai plâns? 

— Ca Maria Magdalena, zise Rocambole, care reuşise să 
imprime vocii sale un ton de emoție veritabilă. 

Emoţia aceasta o impresionă adânc pe oribila bătrână. 

Femeia aceasta, care trăise veşnic în sânge şi în furt, 
creatura aceasta infamă care jefuise, asasinase, îl trimisese 
pe omul cu care trăia la eşafod, purta în adâncul inimii o 
singură iubire, pentru Rocambole. 

Ea sfârşise prin a-l iubi pe acest îndrăzneţ bandit, pe care îl 
crescuse şi pe care îl condusese pas cu pas în cariera viciului. 
Sfârşise prin a-l admira şi a-l iubi. Dimineaţa, chiar îi jurase lui 
Venture că este gata să-l denunțe pe Rocambole; şi acum iată 
că, auzind doar cuvântul de căinţă pronunţat de copilul ei 
adoptiv, se simţea dezarmată, înduioşată. 

Rocambole văzu lacrimi în ochii bătrânei. 

— Ah! Mamă, mamă... murmură el, nu plânge, bătrână 


152 


— Moartea sălbaticului — 


proastă!... fiindcă micul Rocambole e tot mămicul scump al 
mamei Fipart. 

Şi falsului marchiz de Chamery nu-i fu deloc scârbă să o ia 
pe bătrână de gât şi să o sărute cu foc. Acum împăcarea era 
realizată, pacea încheiată. 

Atunci Rocambole scoase gloanţele, băgă pistolul liniştit în 
buzunar, apoi se aşeză pe patul mamei Fipart, zicându-i: 

— E adevărat, mă ieri? 

— Auzi vorbă. 

— Mai faci ce ai făcut? 

— Te iubesc!... 

Bătrâna rosti aceste cuvinte fără să-şi dea seama. 

— Atunci, să vorbim, zise Rocambole. 

— Aşadar, eşti marchiz? 

— Fireşte! 

— Şi bogat? 

— Milionar. 

— Şi o să mă iubeşti? 

— Până la moarte. 

— Răutăciosule! zise bătrână zăpăcită şi mângâind obrazul 
marchizului cu mâna ei obosită şi zbârcită... Când mă gândesc 
ce ai vrut să... 

— Taci, mamă! atunci nu ştiam ce fac. 

— Dar nu o să mai faci? 

— Niciodată. 

— O să fii drăguţ cu mine? 

— Am să-ţi asigur o rentă... 

— Ah, bine, atunci, zise bătrâna, să-ţi spun tot. 

— Vezi! zise Rocambole, ştiu dinainte ce vrei să-mi spui. 

— Aş! 

— Vrei să-mi vorbeşti de Venture. 

— Oh! Măgarul! zise bătrâna, când mă gândesc că a plecat 
acum de aici... şi că mi-a promis... Oh!... dar, ştii, nu eram 
mulțumită de tine... eram supărată, ce mai!... 

— Fireşte! observă Rocambole. Fapt e că fusesem 
neserios... 

— Aşa e, zise Fipart. 

— Şi te-a făcut să juri?... 

— Să-i spun tot... 

— Bun!... zise Rocambole, vom pune laba pe el. Să vedem, 
mamă, ce ţi-a promis? 


— Ponson du Terrail — 


— El a cumpărat, hotelul ăsta. 

— Casa? 

— Nu, veniturile. 

— Şi... ți le-a dat ție? 

— Nu, dar le voi câştiga peste opt zile. 

— Afurisitul! 

— Numai... Ah! pe legea mea, cu atât mai rău, vreau să-ţi 
spun tot... 

— Spune, mamă. 

— Eram supărată pe tine. 

— Spune înainte! 

— El mi-a spus că a doua zi... după... 

— Bun! Inţeleg... după executarea mea, nu e aşa? 

— Tocmai... 

— Ei bine! a doua zi... 

— Îmi va trece totul pe numele meu. 

— Ei bine, mamă, zise Rocambole cu răceală, Venture e un 
dobitoc!... 

— Crezi? 

— Fireşte!... şi eu vreau să-ţi dau imediat o casă cu venit cu 
tot, ceva care valorează zeci de mii de franci. 

Fipart făcu ochii mari. 

— Numai dacă îmi vei povesti tot. 

— Totul, dragul meu. 

Într-adevăr, văduva Fipart, care se împăcase de-a binelea 
cu Rocambole, îi povesti pas cu pas tot ceea ce ştim, cum l-a 
văzut pe Venture sosind la ea într-o seară, acum trei zile; cum 
l-a văzut desfăcând şi citind o scrisoare, apoi cum a plecat de 
la ea a doua zi întorcându-se să o ia, s-o instaleze la Gros 
Caillou şi să-i zică: 

— Cred că am pus mâna pe Rocambole. 

Mama Fipart nu ştia, ce e drept, ce mijloace întrebuinţase 
Venture pentru a-l descoperi pe Rocambole, nici cum putea să 
fie pe urmele lui; dar acesta din urmă îşi dădu seama că, cu 
siguranţă, banditul desfăcuse scrisoarea contesei Artoff către 
ducele de Sallandrera, şi un ultim cuvânt al fostei hangiţe fu o 
rază de lumină pentru Rocambole. 

— El mi-a spus că e vizitiu, acum, la o casă mare, tocmai în 
acest scop, termină ea. 

— Drace! îşi zise Rocambole, vizitiul acesta al ducelui, care 
târăşte piciorul drept, e el; trebuia să-l recunosc. Ei bine, 
mamă, zise el, atunci poţi să-ţi faci bagajul. 


154 


— Moartea sălbaticului — 


— Mă iei cu tine? 

— Astă-seară nu, dar mâine. 

— Unde mă duci? 

— In casa ta, în adevărata ta casă... vei avea actul în mână. 

— Adevărat? 

— Pe cinstea scumpului dumitale Rocambole. 

— Dar... Venture... 

— Ei bine, dacă vine, tu nu o să-i spui că m-ai văzut. 

— Am înţeles! 

— Şi vei continua să-i spui că mă vei răpune... 

— Scumpul meu!... murmură bătrâna cu lacrimi în ochi. 

— Adio, mamă, bună seara. 

Şi Rocambole aruncă o hârtie pe pat 

— Uite! zise el, asta e pentru tutunul tău... Hârtia aceasta 
era un bilet de cinci sute de franci. 

Rocambole o sărută pe mama Fipart şi plecă aşa cum 
venise, salutându-l până la pământ pe portarul casei şi 
jucându-şi rolul de băiat de băcănie. 

Suna miezul nopţii când coti pe strada Bisericii. 

Rocambole merse pe jos în piaţa Concorde, traversă şi 
ajunse în strada Suresnes, fără să bănuiască că în momentul 
acela Venture intrase la el, făcându-i o percheziţie minuțioasă, 
pentru a găsi actele la care domnul de Château-Mailly ţinea 
atât de mult. Rocambole intră fără cea mai mică bănuială în 
casa din strada Suresnes prin scara de serviciu care dădea în 
coridorul de lângă bucătărie. 

Intră cu aceeaşi siguranţă în camera sa şi trecu în cabinetul 
de toaletă. Işi schimbă costumul, apoi se duse în fumoar. 

Aici, luând istoria lui don Quijote şi asigurându-se că e 
mereu depozitara faimoaselor acte, nu bănui deloc că 
Venture, ascuns pe după perdele, îl măsura de sus până jos şi 
că viaţa sa nu atârna decât de un fir de păr; mai mult chiar, 
nu bănuia că luând volumul lui Cervantes, îi indicase 
banditului unde se găsesc faimoasele acte, obiectul activelor 
sale cercetări. 

Rocambole plecă aşadar foarte liniştit, luând-o pe strada 
Verneuil, fără îndoială spre a se sfătui cu sir Williams. Dar o 
împrejurare neprevăzută sau, mai bine zis, o lipsă de 
prevedere îl sili să se întoarcă. 

Preocupat de spusele văduvei Fipart, Rocambole nu-şi 
schimbase redingota pe care i-o vânduse negustorul din 


155 


— Ponson du Terrail — 


Villete. Observă aceasta când îşi căută ceasul, pe care nu-l 
găsi. Or, a intra în palatul rău cu costumul acesta de origine 
îndoielnică, însemna pentru domnul de Chamery să se 
compromită în ochii cameristului său. Se întoarse aşadar din 
drum, reveni în strada Suresnes şi îşi schimbă redingota. 

Dar în clipa când voia să plece din nou, lumânarea se 
stinse, ceea ce îl sili să treacă în fumoar ca să ia nişte 
chibrituri. Aici băgă de seamă că lumânarea îşi schimbase 
locul. Ştia foarte bine că în urmă cu o jumătate de oră era pe 
sobă şi acum o găsea pe masă. 

Plecând, Venture nu mai fusese atent la acest amănunt şi 
se mulţumise să sufle în lumânare, lăsând-o pe masa unde o 
pusese când a vrut să execute mai cu uşurinţă operaţiunea 
dezlipirii şi relipirii paginilor volumului. 

Rocambole mai zări şi câteva picături de apă pe masă. 

Apa aceasta, rezultată din condensarea vaporilor, era tot 
caldă. Rocambole alergă în camera sa de culcare, puse mâna 
pe lampă şi o găsi caldă. 

— A fost cineva aici! strigă el. 

Şi scoase pistolul din buzunar, încărcându-l repede. 


Capitolul XXII 


Rocambole era, înainte de toate, un om prevăzător, şi dacă 
îşi încărcă pistolul, o făcu numai ca să nu fie luat pe 
neaşteptate, în cazul când acela sau aceia care pătrunseseră 
în apartamentul său ar mai fi încă acolo. Cu o lumânare în 
mâna, cu pistolul în cealaltă, el începu să facă o inspecţie 
minuțioasă în toată locuinţa, scotoci în toate colţurile, privi pe 
sub mobile, până şi în dulapul din zid. 

Dar Venture plecase, şi apartamentul era gol. 

Atunci Rocambole se întoarse în fumoar. 

„Sigur, îşi zise el, nu e nimeni aici; dar... a venit cineva... 
ce-a căutat? E vreun hoţ? E Venture?” 

Rocambole ridică ochii spre bibliotecă şi văzu volumul care 
conţinea, cu o oră înainte, cele două acte pe care Venture fără 
îndoială le ducea, în momentul acesta, domnului de Château- 
Mailly. 

Totul părea a fi în ordine în bibliotecă şi nu părea să se fi 
atins cineva de Istoria lui don Quijote de la Mancha. 

Rocambole merse drept la dulap şi îl deschise. Dar 


156 


— Moartea sălbaticului — 


întorcând cheia, întâmpină o rezistenţă uşoară, care arată 
unei mâini exersate că o altă cheie decât cea obişnuită a fost 
introdusă în broască. 

„A deschis cineva dulapul”, se gândi el. 

Şi se grăbi să-l examineze. 

Se ştie că Venture găsise în dulapul acesta o pungă 
conţinând câţiva ludovici, un pumnal pe care îl recunoscuse şi 
îl băgase în buzunar, un portofel eu câteva scrisori adresate 
domnului Frederic şi mai multe alte obiecte fără valoare. 

El nu se atinsese decât de pumnal, lăsând la locul lor toate 
celelalte, chiar şi punga, ceea ce constituia pentru el un 
adevărat sacrificiu. Dar dispariţia pumnalului atrase mai mult 
privirea lui Rocambole. 

„Oh! oh! îşi zise el, cel care a intrat aici nu e un hoţ 
obişnuit.” 

Şi lăsă dulapul, întorcându-se în dormitor. 

„A fiert apă, continuă el punând mâna pe lampa de spirt. 
De ce?” 

Întrebarea pe care şi-o pusese aruncă o lumină teribilă în 
sufletul său. 

„Apa fiartă, îşi zise el, e mijlocul de a desface scrisorile 
lipite cu cocă, şi prin acelaşi procedeu se pot dezlipi două foi 
de hârtie lipite de asemenea cu cocă.” 

Rocambole deschise repede biblioteca şi luă volumul lui 
don Quijote, stăpânit de o presimţire sinistră. 

Cu toată îndemânarea sa, Venture nu putuse preveni 
prelingerea câtorva picături de cocă pe hârtie. Coca se 
întinsese numaidecât, Rocambole, răsfoind volumul, găsi două 
foi lipite cu o a treia şi observă în acelaşi timp câteva picături 
de apă pe volum. 

„Am fost prădat!” strigă el. 

Şi puse mâna pe cuțitul fildeş, desfăcu cele două foi şi găsi 
o hârtie albă în locul scrisorii episcopului spaniol. 

„Oh! murmură el, doar Venture putea să dea lovitura asta. 
E limpede acum că Venture şi vizitiul care îşi trage piciorul 
drept nu sunt decât una şi aceeaşi persoană”. 

Un moment, elevul lui sir Williams îşi pierdu capul şi se 
gândi să alerge după Venture, fără să-şi mai schimbe 
costumaţia. Dar, îşi recapătă imediat sângele rece şi poate 
pentru prima oară de când îl găsise pe demnul său maestru, 
Rocambole nu se gândi să-l consulte. 


157 


— Ponson du Terrail — 


„Acum, îşi zise el, e ora două dimineaţă, poate că am noroc 
ca ducele să doarmă...” 

Lampa caldă, coca încă moale, sunt un indiciu sigur că 
Venture a plecat de aici... poate chiar era aici când am venit 
eu... Deci, dacă ducele are scrisorile, e pentru că banditul n-a 
pierdut nici o secundă... dar poate că ducele doarme şi 
Venture ar vrea să se mai gândească... Mă duc imediat la 
palatul din piața Beauvau”. 

Rocambole se întoarse în cabinetul de toaletă şi îşi schimbă 
hainele. Zece minute îi fură de ajuns spre a redeveni rândaşul 
John din cap până în picioare. 

„Din moment ce eu nu l-am recunoscut pe Venture, îşi zise 
el, probabil că nici el nu m-a recunoscut.” 

Şi Rocambole îşi puse cu băgare de seamă pistoalele în 
buzunarul hainei, părăsi apartamentul şi se îndreptă spre 
piaţa Beauvau. 

Palatul de Château-Mailly avea o portiţă pentru servitori şi 
oameni de serviciu care plecau şi veneau adesea la orice oră 
din noapte. In loc de clopot, poarta aceasta avea un simplu 
ciocan, la sunetul căruia un servitor deschidea poarta. 

Rocambole bătu, poarta se deschise. 

De cu ziuă, după ce înţepase calul arab cu acul otrăvit, 
Rocambole părăsise grajdul sub pretextul de a-şi lua nişte 
lucruri şi a se duce la un negustor de cai din strada Ecluses 
Saint-Martin unde, zicea el, lucrase câteva zile. 

— Nu o să mă întorc decât seara, spusese el unui alt 
rândaş, rugându-l să-i ţină locul. 

Or, Rocambole, care plecase cu intenţia de a nu se mai 
întoarce, invocase, după cum se vede, fără să se gândească, 
un pretext plauzibil pentru a intra în palat. 

Rândaşii dormeau în grajd deasupra boxelor cailor. Într- 
acolo se îndreptă şi John, rândaşul. Ca şi Venture, Rocambole 
văzuse lumină şi auzise voci şi zgomot. 

„Mi se pare, îşi zise el, că săracul Ibrahim e pe ducă.” 

Intră şi se încredinţă că ipoteza sa se verifică, deoarece 
dresorul, un rândaş şi vizitiul erau toţi trei în picioare, în jurul 
calului. 

Venture îl examina cu mare atenţie. 

Venture discuta cu dresorul ca un adevărat englez. Dresorul 
îi povestea diferitele faze de indispoziţie ale calului. 

Venture întinsese mâna către un punct negru pe care 
nobilul animal îl avea sub burtă, în locul unde fusese înţepat şi 


158 


— Moartea sălbaticului — 


unde apăruse o umflătură ce părea că se măreşte. 

— E dalac, repetă Venture. 

— Dalac! zise dresorul; dar cum a putut să-l ia? Toţi caii 
noştri de aici sunt sănătoşi şi Ibrahim n-a ieşit de trei zile. 

Venture încruntă din sprâncene, părând foarte îngrijorat. 

— Eşti sigur de rândaş?... întrebă el în cele din urmă. 

— Foarte sigur, afară de cel nou, cel care a intrat azi în 
slujbă. 

— Şi, zise Venture, de cel care a plecat. 

— Ah! afurisitul, murmură dresorul, se prea poate să se fi 
răzbunat, pentru că a fost dat afară. Dar, adăugă dresorul, 
cineva nu poate da decât ceea ce are. Dacă rândaşul i-a dat 
dalac calului înseamnă că l-a avut el însuşi. 

— Aşa e, murmură Venture, căruia nu-i cam venea să 
creadă. 

— Şi, continuă el, domnul duce a venit să vadă calul? 

— De două ori în seara asta. 

— Şi l-a atins. 

— l-a şters de mai multe ori balele cu batista. 

Venture tresări. 

— De altfel, continuă dresorul, în primele clipe ale bolii nu 
te puteai apropia de el, voia să muşte. Numai domnul duce s-a 
putut apropia. 

— Nădăjduiesc că nu l-a muşcat, strigă vizitiul. 

— Dimpotrivă, i-a lins mâna de mai multe ori. 

Rocambole, care asculta şi vedea totul pe deasupra 
umărului dresorului, fu singurul care observă câteva picături 
de sudoare alunecând pe fruntea lui Venture. De astă dată îl 
recunoscuse bine şi distinsese câteva intonaţii proprii vocii 
acestuia. 

Deoarece calul care continuă să se tăvăleasră pe paie 
reţinea complet atenţia acestor trei persoane, Rocambole 
putu să se depărteze aşa cum intrase, în vârful picioarelor, 
ducându-se să se ghemuiască într-un colţ la cealaltă 
extremitate a grajdului. 

„Fiindcă Venture a întrebat dacă ducele a văzut calul, se 
gândi Rocambole, înseamnă că nu l-a văzut pe duce de când a 
pus mâna pe scrisori.” 

În momentul acela Zampa intră în grajd şi se duse direct la 
Ibrahim. 

— Cum îi mai e calului? îl întrebă el pe dresor. 


159 


— Ponson du Terrail — 


Venture ridică capul şi se uită la valet cu o privire rece şi 
cercetătoare. Dar Zampa îi susţinu privirea. 

— După cum îl vezi, răspunse dresorul. 

— Va muri până la ziuă, adăugă rândaşul. 

— Domnul duce e în stare să se îmbolnăvească. 

— Ducele s-a culcat? întrebă Venture cu naivitate. 

— Domnul e bolnav. 

Venture tresări din nou. 

— Are friguri, adăugă Zampa cu indiferenţă. 

Şi, fiindcă vizitiul continua să-l observe, portughezul 
adăugă: 

— Nu e de mirare: mi se pare că domnul duce e amorezat, 
şi de aceea suferă. 

Numai falsul vizitiu rămase nepăsător. 

Dresorul şi rândaşul începură să râdă. 

Dar, după un moment de tăcere, îi zise lui Zampa: 

— Ducele te-a trimis să afli ce s-a mai întâmplat cu calul? 

— Da. 

— Pot să-l văd? 

— Pe cine, pe duce? 

— Da, încuviinţă Venture din cap. Aş putea să-i explic ce 
boală are calul. 

Şi vizitiul îi făcu un somn poruncitor dresorului şi rândaşului 
să tacă. 

Zampa răspunse: 

— Domnul duce s-a culcat. Dar mă duc să-i spun că vrei să-l 
vezi. 

În timpul acestei scurte convorbiri, Rocambole se furişase 
din grajd, îndreptându-se spre scara palatului. 

Zampa ieşi, făcu câțiva paşi în curte pentru a ajunge la 
scară şi fiindcă era lună plină, se retrase înspăimântat 
văzându-l pe John rândaşul ieşindu-i înainte. 

— Tăcere! zise acesta încet. 

Il luă de braţ şi îl trase la o parte. 

— Dumneata eşti! zise Zampa. 

— Da, zise repede Rocambole, şi bagă de seamă ceea ce îţi 
spun căci, dacă nu execuţi ordinele mele, eşti pierdut. 

— Am înţeles, zise Zampa înspăimântat. 

— Tu nu vei fi niciodată intendentul bunurilor de 
Sallandrera, termină Rocambole. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă portughezul. 

— Dacă noul vizitiu îl vede pe duce, totul e pierdut. 


160 


— Moartea sălbaticului — 


— Bine, zise Zampa, nu-l va vedea. Mă duc să-i spun că 
domnul duce e prea bolnav ca să-l poată primi. 

— Ce face ducele? 

— Are friguri. 

— Doar atât? 

— | s-a umflat braţul. 

— A chemat doctorul? 

— Nu încă. 

— Foarte bine. 

Rocambole păru că se gândeşte o clipă. 

— Camera stăpânului tău, zise el e precedată de alte trei 
camere? 

— Da. 

— O antecameră, un salon şi un fumoar. 

— Întocmai. 

— Salonul are perdele duble la toate uşile. 

— Da. 

— Şi e greu să se audă aici din camera de culcare. 

— Ar trebui să se vorbească prea tare. 

— Foarte bine. Du-te la duce, spune-i că e mai bine calul, 
mult mai bine, şi nu-i spune nimic de vizitiu. 

— Ah... 

— Condu-mă acum în salon. 

— Veniţi, zise Zampa. 

Rocambole sui scara în urma portughezului, şi ajunse la 
primul etaj al palatului, unde dormea un singur servitor. 

Servitorul acesta, se ghiceşte, era Zampa, cameristul. 
Acesta îl duse pe Rocambole printr-un coridor şi deschise 
salonul. 

Întocmai cum spusese Rocambole, fiecare uşă a salonului 
avea perdele duble de stofă groasă care înăbuşeau orice 
zgomot. 

Un covor gros acoperea parchetul. 

Rocambole se aşeză după uşă şi-i zise lui Zampa: 

— Acum du-te la grajd şi spune vizitiului să urce. 

— La duce? 

— Da. 

— Dar imediat. Ascultă niţel, să-l conduci pe scara cea mare 
şi tu să-l urmezi cu o lumânare în mână. 

— Pe urmă? 

— İl vei aduce aici. 


161 


— Ponson du Terrail — 


— Bun! 

— Şi În momentul când el va trece pragul uşii tu vei stinge 
lumânarea şi îi vei apuca amândouă mâinile... uite, aşa... cum 
fac eu. 

Şi Rocambole trecu la spatele lui Zampa, îi apucă 
amândouă mâinile şi i le întoarse la spate. 

— Înţelegi? îi zise el. 

— Foarte bine. 

— Ai grijă să i le ţii bine. 

— Fireşte! Şi pe urmă? 

— Pe urmă, zise Rocambole, restul mă priveşte. Pleacă 
repede! 

Rocambole se ascunse după uşă şi Zampa ieşi. 

Venture îl aştepta pe portughez cu nerăbdare. 

— Dacă ducele nu vrea să mă primească, îşi zicea el, voi 
intra cu forţa... Trebuie neapărat să-l văd... Trebuie. 

Zampa sosi. 

— Vino, zise el, domnul duce te aşteaptă. 

Vizitiul nu cunoştea destul de bine intrările palatului ca să-şi 
dea seama că Zampa îl conduce prin scara cea marc în loc de 
cea mică, care ducea direct la apartamentul ducelui. 

Îl urmă deci pe Zampa fără să bănuiască nimic şi îl lăsă să 
treacă înainte pe scară. Acesta lăsase uşa antecamerei 
deschisă, în timp ce aceea a salonului era închisă. Sosit aici, 
Zampa puse lumânarea pe o masă, apoi deschise uşa 
salonului, îndărătul căreia Rocambole stătea nemişcat. 

— Intră, îi zise el lui Venture, întorcându-se pe jumătate şi 
mergi în vârful picioarelor. Domnul duce are nişte friguri 
grozave şi mi-a spus că cel mai mic zgomot îl deranjează. 

Venture, fără să bănuiască în continuare nimic, intră în 
salon. Dar în momentul când păşi pragul uşii, lumânarea se 
stinse; Zampa îi prinse repede amândouă mâinile la spate, în 
acelaşi timp, şi înainte să poată striga, Venture simţi că o 
mână îi astupă gura şi un pumnal îl gâdila sub beregată. Apoi 
o voce pe care de astă dată o recunoscu, îi şopti pe un ton 
ameninţător: 

— Eu sunt Rocambole, amice, şi dacă strigi, te ucid... 


Capitolul XXIII 


Se întâmpla rar ca asasinii, mai ales aceia care au 
162 


— Moartea sălbaticului — 


întrebuințat cea mai mare sălbăticie în săvârşirea crimelor lor, 
să mai fie cuprinși de emoție. 

Venture îl asasinase cu răceală pe nenorocitul Murillo, fostul 
soldat spaniol cu piciorul de lemn; de douăzeci de ori, poate, 
omul acesta îşi mânjise mâinile de sânge, îl putem crede 
înzestrat cu oarecare prezenţă de spirit în momente de 
cumpănă. Ei bine! auzind vibrând la urechea sa vocea lui 
Rocambole, şi simțind vârful pumnalului în beregată, Venture 
îşi pierdu cumpătul şi începu numaidecât să bolborosească 
aceste cuvinte: 

— lertare! nu mă omori! 

— Tăcere!... zise Rocambole. 

Şi aplecându-se spre Zampa: 

— Ţine-l bine! zise el. 

Mâna cu care Rocambole acoperise gura lui Venture începu 
atunci o cercetare minuțioasă a persoanei banditului, în timp 
ce cealaltă îi ţinea mereu pumnalul sub beregată. 

— Un bandit ca tine, amice, spuse încet falsul marchiz 
Chamery, trebuie să aibă arme asupra lui. Să văd, să te caut! 

Şi îl pipăi într-adevăr pe vechiul său confrate cu 
îndemânarea unui zbir napolitan când într-o clipă întoarce pe 
dos toate buzunarele unui pungaş. 

— Bun! zise el, iată un pumnal. 

Şi, cu toate că se aflau într-un întuneric deplin, Rocambole 
avea atâta fineţe la pipăit, încât cunoscu imediat pumnalul 
după încrustaţii şi după forma mânerului. 

— Uite! zise el, cred că ăsta îmi aparţine, l-ai furat de la 
mine, acum o oră. 

Venture, care tremura destul de tare, se simţi pierdut. 
Sigur, pentru că ştia atât de bine momentul când pumnalul 
fusese furat, Rocambole se întorsese acasă. Or, pentru că el îl 
urmărise şi îl regăsise atât de repede, trebuia să fie legat de 
dispariţia actelor. 

Rocambole continuă să-l caute. 

— Bun! iată şi o pereche de pistoale... zise el făcându-le să 
treacă din buzunarul lui Venture în al său. 

Pretinsul vizitiu se gândi că cu o oră înainte îl ochise pe 
Rocambole cu aceleaşi pistoale şi nu se putu abţine să se 
gândească că fusese cel mai prost dintre oameni, că nu 
profitase de ocazie. 

— Ah! termină Rocambole, mai are şi un cuţit. 


163 


— Ponson du Terrail — 


Şi luă cuțitul. 

— lată-te şi fără aceste instrumente, termină el; acum 
putem să vorbim. 

— lertare!... nu mă omori!... murmură din nou Venture cu o 
voce rugătoare şi clănţănind din dinţi. 

Rocambole era un om precaut. In timp ce Zampa coborâse 
pentru a-l anunţa pe Venture că îl aşteaptă ducele, elevul lui 
sir Williams luase nişte sfori de mătase de la perdele. O dată 
stăpân pe armele pe care le luase de la Venture, Rocambole îi 
dădu unul din pumnale lui Zampa. 

— Dă-i drumul de mână, zise el, şi pune-i pumnalul ăsta 
între umeri. Dacă suflă, poţi să îl înfigi până în plăsele. 

— Foarte bine, răspunse Zampa. 

Atunci Rocambole îşi puse pumnalul între dinţi, fiindcă îşi 
întrebuința ambele mâini; apoi luă una din sfori şi legă 
picioarele lui Venture deasupra gleznelor. 

— Aşa, zise el, nu o să mai poţi scăpa de aici. 

Apoi, cu cealaltă sfoară, îi legă tot aşa de strâns mâinile la 
spate. 

— Înţelegi tu, zise rânjind elevul lui sir Williams, că noi n- 
avem nevoie de lumină, oamenii care au servit sub ordinele 
căpitanului sunt obişnuiţi să lucreze noaptea. 

Şi pentru a-şi termina isprava, luă batista lui Venture şi i-o 
băgă în gură. 

— Cred că acum, îi zise el lui Zampa, omul nostru n-o să 
mai fie aşa de periculos. 

— Ce mai facem acum? 

— Ah! lată o problemă. Eşti sigur că nu ne va deranja 
nimeni aici? 

— Foarte sigur. Toată lumea doarme şi domnul duce e prea 
departe pentru a ne putea auzi. 

— Bine! Atunci, răspunse Rocambole, aprinde lumânarea. 

Zampa scoase chibrituri din buzunar, frecă unul de zid şi 
aprinse lumânarea stinsă. 

Cu toate că era pe jumătate mort de spaimă, Venture 
trebuia să mai aibă parte de o ultimă lovitură. In omul acesta, 
care avea vocea lui Rocambole, îl recunoscuse pe John, 
rândaşul şi faţa sa tulburată arătă atunci o uimire nespusă. 

— He! He! zise elevul lui sir Williams, care ghicise ce gând 
trecuse prin mintea banditului, vezi, amice, cine ştie să se 
metamorfozeze bine? 

Lui Venture i se făcu părul măciucă, fruntea îi era scăldată 


164 


— Moartea sălbaticului — 


de sudoare, dinţii îi clănţăneau. Cu gura astupată, cu mâinile 
şi picioarele legate fedeleş, era redus la cea mai mare 
neputinţă şi viaţa lui era în mâna lui Rocambole. 

Acesta din urmă îi făcu un semn lui Zampa. 

Zampa puse lumânarea pe masă. Apoi îl împinse pe 
Venture, care căzu pe spate pe o canapea ce se afla în spatele 
lui. 

— Acum, zise Rocambole portughezului. Închide bine uşile, 
şi du-te de vezi care mai e situaţia cu frigurile stăpânului tău. 

Zampa se retrase cu o supunere oarbă, care îi dovedi lui 
Venture ce putere avea Rocambole. 

Acesta din urmă se apropie atunci de canapeaua pe care 
banditul era întins cât era de lung. 

— Eşti acuzat, îi zise el, râzând şi făcând pe judecătorul, nu 
trebuie să-ţi mai spun că situaţia ta este una din cele mai 
grave şi că ai înfruntat chiar moartea: întâi pentru crimă de 
răzvrătire şi abuz de credinţă faţă de stimatul nostru stăpân, 
sir Williams; al doilea, furând de la domnul Frederic, care 
locuieşte în strada Suresnes, două scrisori de oarecare 
importanţă. 

Rocambole râdea. Venture se uita împrejur cu ochii rătăciţi. 

— Înainte de a-ţi da posibilitatea de a răspunde la 
întrebările mele, continuă Rocambole cu cel mai serios aer din 
lume, trebuie să te pun la curent cu toată situaţia. Domnul 
duce de Château-Mailly, care fără îndoială ţi-a promis un 
frumos cadou în schimbul celor două scrisori care te vor costa 
viaţa, probabil că nu va avea timpul să se folosească de ele, 
căci va muri de dalac peste câteva ore. Aşadar, n-ai de făcut, 
altceva mai bun, decât să înapoiezi imediat scrisorile. 

Cele din urmă cuvinte ale lui Rocambole făcură să 
strălucească o rază de lumină în ochii lui Venture. El crezu că 
Rocambole îl va ucide în schimbul înapoierii celor două 
scrisori. Şi, într-adevăr, falsul rândaş scoase batista din gura 
lui Venture, zicându-i în englezeşte: 

— Vezi că n-ai altceva mai bun de făcut decât să te supui. 

Şi se juca fără grijă cu pumnalul vorbind astfel: 

— Supunerea ta constă în a mărturisi totul, adăugă el. 

Venture era prea emoţionat pentru a răspunde. 

— Căci, urmă elevul lui sir Williams, trebuie să-ţi spun cum 
am ajuns eu aici. Omul pe care l-ai văzut, Zampa, e sclavul 
meu fiindcă îl pot trimite la eşafod. Ceva mai mult, el nu îl 


165 


— Ponson du Terrail — 


cunoaşte decât pe domnul Frédéric, ca şi tine, zise la 
întâmplare Rocambole, aruncând o privire cercetătoare 
asupra lui Venture. 

Rocambole nu ştia că Venture era la curent cu marchizatul 
lui. 

Aşadar, continuă: 

— Dacă faci pe al dracului, dacă strigi după ajutor, în 
sfârşit, dacă nu-mi dai imediat scrisorile, pe care mi le-ai furat, 
acum o oră, din strada Suresnes, te ucid cu o lovitură de 
pumnal, şi pe-aici mi-e calea. Cu atât mai mult cu cât în afară 
de Zampa, portarul din strada Suresnes nu ştie cine sunt. 

— Eşti marchiz! zise Venture, care îşi regăsise oarecum 
îndrăzneala obişnuită. 

Rocambole ridică pumnalul. 

— Ah! zise el, vrei să mă omori? 

Şi adăugă: 

— lute! termină... spune-mi numele, numele ce-l port... 
marchiz de ce sau te omor! 

Venture crezu că-şi citeşte osânda în privirea scânteietoare 
a lui Rocambole. 

— lertare! bâlbâi el, iertare! ştiu bine că eşti marchiz, dar 
nu-ţi ştiu numele. 

Rocambole răsuflă uşurat şi începu să râdă. 

— Să vedem, zise el, spune că eşti un imbecil. Te fac eu pe 
urmă să-mi mărturiseşti tot ce trebuie să ştiu. Or, fiindcă tu nu 
ştii cum mă numesc, nu ştii nici unde locuiesc, şi prin urmare 
eşti şi mai mult în mâna mea... te voi ucide când o să am eu 
chef. 

— Ce vrei de la mine? întrebă falsul vizitiu, apucându-l iar 
groaza. 

— Scrisorile! 

— Sunt în buzunarul dinăuntru al hainei. 

Rocambole, care era mereu pregătit să lovească, în cazul 
când Venture ar îndrăzni să strige după ajutor, deschise cu 
mâna stângă livreaua pretinsului vizitiu, îi descheie haina, 
pipăi şi simţi ceva aspru. Erau cele două scrisori furate de 
Venture. Rocambole le luă şi le privi una câte una, în timp ce 
Venture îi urmărea cu coada ochiului toate mişcările. 

— Uite! zise elevul lui sir Williams, vrei să-ţi dovedesc că 
ducele de Château-Mailly, pentru care, singur, scrisorile 
acestea au cu adevărat valoare, are dalac şi va muri de 
această boală? 


166 


— Moartea sălbaticului — 


Rocambole se apropie de lumânare şi arse cele două 
scrisori, în timp ce Venture le privea consumându-se încet. 

— Acum, termină Rocambole, nu mai ai nici un motiv, 
amice, să nu-mi faci mărturisiri complete. 

— Mă vei ierta? 

— Poate... 

— Şi nu mă vei lăsa în mizerie? adăugă Venture, începând 
să spere şi să se mai însufleţească. 

— Povesteşte mai departe, o să vedem. 

— Dar ce vrei să afli de la mine? 

— Întâi ce ai făcut în Spania... 

— L-am omorât pe conducătorul poştei şi am furat 
scrisoarea. 

— Pe urmă? 

— M-am întors la Paris şi am deschis scrisoarea. 

— Înţeleg, zise Rocambole, eşti un prost de prima clasă. N- 
ai decât un singur mijloc ca să-ţi scapi pielea, adică de a 
spune tot şi văd că ai început să-mi spui prostii. 

Rocambole vorbea cu sângele rece al unui om care e 
capabil să meargă până în pânzele albe şi Venture înţelese că 
cel mai bine era să mărturisească totul. El îi povesti atunci că 
s-a dus la văduva Fipart. 

— Şi n-ai găsit-o, îmi închipui? zise Rocambole, care avu o 
inspiraţie infernală. 

— Te înşeli, răspunse Venture. 

— Spune dar! A murit... 

— Ea trăieşte ca şi mine şi ca tine. 

Rocambole se prefăcu aşa de bine că e uimit de vestea asta 
încât Venture îl crezu. 

Şi atunci acesta din urmă îi povesti istoria mamei Fipart şi 
salvarea ei miraculoasă; apoi indiciile pe care i le dăduse 
asupra lui Rocambole, indicii cu ajutorul cărora consultase 
anuarul celor douăzeci şi cinci de mii de adrese. O dată intrat 
pe calea mărturisirilor, Venture nu omise nici cel mai mic 
detaliu, şi, după zece mânute, Rocambole, ştia, oră cu oră, tot 
ceea ce făcuse Venture de patru zile încoace. 

— Ei bine! zise elevul lui sir Williams, cred că n-ai decât un 
singur ţel. 

— Care? 

— Să-ţi baţi joc de mine. Când cineva nu e destul de tare să 
devină general, trebuie să se facă soldat. 


167 


— Ponson du Terrail — 


— Vai! 

— Tu ştii bine, vorbind acum între noi, eu aş fi lucrat tot cu 
tine. E mai bine să lucrezi pe socoteala ta, şi tu îţi făcuseşi un 
vis destul de frumos. Douăzeci şi cinci de mii de franci venit, 
drace! 

Venture suspină. 

— Dar, continuă Rocambole, când te-ai învăţat minte şi 
după ce ai fost bătut la câmp deschis, fă-ţi curaj şi urmează- 
mă... 

— Poţi să mă întrebuinţezi la ceva? întrebă Venture cu 
umilinţă. 

— Dacă nu voi putea, te voi ucide imediat. Trebuie să mă 
scap de un om ca tine, sau să mă serveşti. Dar poate ai 
noroc... 

— Aşadar, ai nevoie de mine? 

— Fireşte. 

— Bine, zise Venture. Şi acum, îţi promit, voi lucra pe viaţă 
şi pe moarte. 

Rocambole puse pumnalul între dinţi, apoi îl eliberă pe 
falsul vizitiu de legături. 

— Vino cu mine, îi zise el. 

— Unde mă conduci? 

— In strada Suresnes. 

Venture văzuse arzând cele două scrisori. 

Ştia acum că ducele de Château-Mailly avea dalac. Pauza 
ducelui era pierdută, n-avea de făcut altceva decât să treacă 
de partea lui Rocambole şi falsul marchiz de Chamery nu se 
mai putea teme de el. 

Părăsiră amândoi salonul, coborâră în curte şi ieşiră din 
palat pe poarta cea mică. Apoi luară drumul străzii Suresnes şi 
după câteva minute, Rocambole îl conducea pe Venture în 
apartamentul domnului Frederic, ducându-l în fumoar. 

— Cu mai puţină nesocotinţă, ai fi fost salvat, îi zise el 
râzând. Dacă nu lăsai lumânarea pe masă, eu n-aş fi băgat 
nimic de seamă. 

Venture începu să suspine. 

— Dar, se grăbi Rocambole să adauge, asigură-te, ducele 
avea deja dalac. îl avea de ieri de dimineaţă, cu două ore mai 
târziu decât calul său. 

Şi Rocambole îi dădu politicos un scaun lui Venture, 
zicându-i: 

— la loc la masa aceasta, şi pune mâna pe condei. 

168 


— Moartea sălbaticului — 


— De ce? 

— Ca să scrii. 

— Ce? 

— Ce îţi voi dicta eu. 

Şi cum Venture părea din ce în ce mai mirat continuă: 
— Tu spui că mama Fipart e pornită împotriva mea? 
— Ea e furioasă... 

— Ţi-a promit că va spune tot? 

— Absolut tot. 

— Ei bine, scrie. 

Şi Rocambole îi dictă: 


„Dragă mamă, 

Afacerea scumpului nostru Rocambole mă împiedică să vin 
să te văd astăzi, dar te rog să vii tot pentru această afacere, 
astă-seară, la vechiul tău domiciliu de la Clignancourt. 

Poţi să te culci. Numai să laşi uşa deschisă. Voi sosi între 
ora douăsprezece noaptea şi două dimineață. 

Fiul tău, 

Joseph Brisedoux, băcan.” 


Venture scrise. Dar nu se putu abţine să nu-l privească pe 
Rocambole din ce în ce mai surprins. 

— Asta te miră? 

— Fireşte! De ce s-o faci să vină la Clignancourt? 

— Pentru că am planurile mele, răspunse Rocambole. 

Şi adăugă: 

— E un lucru care te va mira şi mai mult, amicul meu, adică 
o să te leg iar la mâini şi la gură. 

— Cum! zise Venture cu groază. 

— Şi vei rămâne prizonierul meu până diseară. 

Şi fiindcă Venture părea că vrea să protesteze, Rocambole 
făcu să strălucească la lumânare lama pumnalului. 

— Ce, vrei să ne certăm? întrebă el cu ironie. 


Capitolul XXIV 
A doua zi, cam pe la ora nouă dimineaţă, sir Williams, care 
dormise foarte puţin în timpul nopţii, auzi pasul lui Rocambole 


îndreptându-se spre camera sa de culcare. Falsul marchiz de 


169 


— Ponson du Terrail — 


Chamery intră şi se duse să se aşeze pe patul dragului său 
profesor. 

— Unchiule, îi zise el, când am avut fericirea să te regăsesc, 
acum câteva luni, sub zdrenţele aurite ale unui sălbatic, ţi-am 
ţinut, dacă-ţi aduci aminte, un mic discurs foarte la locul lui. 

Introducerea aceasta a lui Rocambole îl intrigă aşa de tare 
pe sir Williams, încât orbul părea nespus de surprins. 

— Dacă îţi reaminteşti, unchiule, urmă Rocambole, ţi-am 
dovedit limpede ca lumina zilei, cu tot geniul tău, căci tu eşti 
un geniu, bătrânul meu, că ai luat-o de multe ori pe drumuri 
greşite... 

„Aşa e”, făcu sir Williams un semn aprobator din cap. 

— Şi toate frumoasele tale combinaţii n-au izbutit decât să 
facă să ţi se taie limba şi să ţi se scoată ochii de către 
Baccarat şi apoi să fii tatuat de către sălbaticii din Australia. 

„Si asta e adevărat”, exprimă faţa lui sir Williams. 

— Or, dacă ai memoria bună, îţi voi dovedi imediat care e 
singura cauză a tuturor nenorocirilor tale. 

Aici, fără îndoială, memoria păru să îl trădeze pe sir 
Williams, căci păru din ce în ce mai mirat. 

— Asta e din cauză, urmă Rocambole, că ai citit „Bucătăria 
naţională” şi erai pătruns de prejudecata, că, pentru a face o 
mâncare de iepure, trebuie un iepure întreg. 

Probabil că aceste din urmă cuvinte îl atinseră foarte tare 
pe sir Williams, căci îşi luă tăbliţa şi scrise fraza aceasta care 
se termină cu un semn de întrebare: 

„Îmi vei face, în sfârşit, afurisitule, plăcerea de a te explica, 
şi de a înceta să te exprimi prin sentințe ca Sancho Panza?” 

— Proverbele sunt înţelepciunea naţiunilor, murmură 
Rocambole cu un aer batjocoritor. Apoi adăugă: Ei bine! da, 
bietul meu bătrân, repet ceea ce am spus. Dacă n-ai fi citit 
„Bucătăria naţională” în loc să te numeşti astăzi Walter Bright, 
mutilatul, tu ai fi vicontele Andrea, fericitul soţ al doamnei 
Jeanne de Kergaz, văduva chiar după logodnă a nobilului tău 
frate Armand. 

Sir Williams avu un gest de mânie şi de nerăbdare. 

Rocambole continuă: 

— Pentru a face rău, tu ai folosit nişte pungaşi, în loc să-ţi 
încredinţezi afacerile unor oameni cinstiţi. De aceea tu eşti 
orbul Walter Bright şi eu sunt strălucitul marchiz de Chamery. 

Mânia şi nerăbdarea lui sir Williams păreau că cresc. 

— Ei bine! zise Rocambole, această grozavă lecţie nu ţi-a 


170 


— Moartea sălbaticului — 


folosit, şi ai căzut iarăşi pradă gândirii tale vicioase şi puţin a 
lipsit, noaptea aceasta, ca eu să nu mă însor niciodată cu 
domnişoara Conception, ci să mă duc să necinstesc în ocnă 
nobilul şi vechiul nume de Chamery, al strămoşilor mei. 

Aceste din urmă vorbe îl făcură pe sir Williams să tresară şi 
să scrie: 

„Ce tot îmi vrăjeşti acolo şi ce s-a întâmplat?” 

— Ţi-aduci aminte de Venture? 

„Da, scrise orbul. L-ai văzut?” 

— Am văzut alt lucru mai bun, după cum o să-ţi dai şi tu 
seama, rânji falsul marchiz. 

Şi îi povesti lui sir Williams punct cu punct tot ce se 
întâmplase, tot ce făcuse Venture şi ce pericol îl ameninţase. 

Sir Williams asculta tremurând, şi Rocambole zări câteva 
picături de sudoare picurându-i pe frunte. 

— Or, termină el, să presupunem că Venture ne-ar fi luat-o 
înainte cu douăzeci şi patru de ore, că ar fi găsit cele două 
scrisori cu o zi mai înainte ca ducele să ia dalacul şi înainte ca 
Conception să fie plecată... rămâneam păcăliţi, nu-i aşa? 

Sir Williams îşi muşcă buzele până la sânge. Rocambole 
termină povestind cum pusese mâna pe Venture şi cum îi 
condusese în strada Suresnes. 

„ŞI l-ai lăsat acolo?”... întrebă sir Williams. 

— Cu picioarele şi mâinile legate şi cu o batistă la gură. 

Sir Williams începu să râdă. 

— Îţi dai seama, urmă Rocambole, că nu i-aş fi permis unui 
pungaş de felul ăsta să alerge în libertate prin Paris până astă 
seară. 

„ŞI ce vrei să faci cu el, acum?” 

— Ah! iată, zise Rocambole, ceea ce nici eu singur nu ştiu, 
şi m-am gândit că tu ai putea să-mi dai mijlocul de a combina. 

„Ce să combini?” 

— Drace! zise Rocambole, mi se pare că ar fi mai bine să 
scap de el o dată pentru totdeauna. 

„Da”, răspunse sir Williams cu un semn din cap. 

— Şi am avut ideea de a nu-i spune nimic de întrevederea 
mea cu mama Fipart. 

„Foarte bine.” 

— Şi am lăsat să se înţeleagă că, deoarece mama Fipart 
voia să mă trimită la eşafod, aş vrea şi eu la rândul meu să 
scap de ea. 


171 


— Ponson du Terrail — 


„Cum?” întrebă sir Williams. 

— Ah, drace! răspunse falsul marchiz de Chamery, m-am 
gândit că vei găsi tu o cale. 

Sir Williams păru că se gândește. 

„Cunoşti locuința văduvei Fipart la Clignancourt?” 

— Am văzut numai poarta. 

„Dar n-ai intrat?” 

— Nu. 

„Vezi dacă locuința aceasta e prevăzută cu o pivniță, ceea 
ce e probabil, căci toți strângătorii de zdrențe au o pivniță 
pentru zdrențtele lor...” 

— Ei şi? zise Rocambole. 

„Asta e afacerea ta”, scrise sir Williams. 

— Adică mijlocul de a scăpa de Venture? 

„Întocmai.” 

Rocambole se scărpina în cap. 

— Spune, unchiule, murmură el, ştii că mă aflu într-o mare 
încurcătură faţă de Zampa? El vrea cu orice preţ să fie 
intendentul aceluia care se va căsători cu Conception. 

Sir Williams ridică din umeri. 

— Şi nu găseşti tu mijlocul de a da o lovitură dublă? 

Sir Williams dădu afirmativ din cap. 

— Şi apoi, continuă Rocambole, ieri seară, într-un moment 
de zăpăceală, foarte potrivit de altfel pentru că ea m-a 
crescut, am promis mamei Fipart că-i dau o casă. Asta mă 
plictiseşte! 

Surâsul ironic al orbului apăru în toată expresia sa hidoasă. 
Apoi sir Williams scrise: 

„Constat că ai făcut progrese. Începi să devii un om rațional 
şi cuminte.” 

— Ah! tu zici? 

„Și, continuă orbul, sper că de astă-seară voi imagina o 
mică şi frumoasă dramă în trei persoane. Dar pentru ca piesa 
să iasă bine, îmi trebuie o cunoaştere exactă a teatrului în 
care va trebui să fie reprezentată. Ascultă-mă bine.” 

— Ascult, unchiule. 

„Să te duci la mama Fipart, strada Bisericii, la Gros- 
Goillon.” 

— Foarte bine. 

„Tu o vei conduce la Clignancourt şi o vei lăsa acolo.” 

— Drace! şi dacă bănuieşte... 

„Pune-i douăzeci şi cinci de ludovici în mână; sau mai bine 


172 


— Moartea sălbaticului — 


nu... ad-o la Clignancourt, astfel ca toată mulțimea 
strângătorilor de zdrenţe să vă vadă venind.” 

— Şi pe urmă? 

„Şi pe urmă vom vedea.” 

— Dar, zise Rocambole, ce să-i spun maniei Fipart ca s-o 
duc la Clignancourt? 

„Tu i-ai promis o casă, nu-i aşa?” 

— Cu cinci etaje, mă rog. 

„Să promiţi nu să te ţii de cuvânt.” 

— Ce-mi pasă! Am promis... 

„Ei bine, cumpără biletul de vânzare. Nu se poate să nu 
găseşti vreo casă de vânzare pe lângă Montmartre. Veti 
merge să vedeți casa. Vei astupa cu asta gura mamei Fipart şi 
îi vei zice pe urmă: <«<Vreau să-ţi dau cu toată inima casa asta, 
mamă, dar iţi pun o condiţie: Să mă ajuţi să scap de 
Venture.» Atunci o vei întreba, dacă n-are nici o pivniţă în 
Clignancourt. Nu e nevoie să te mai duci acolo.” 

— Ce voi face pe urmă? 

„Vei veni să-mi spui şi vom vedea noi.” 

— Asta e tot, ce ai să-mi spui? 

„Dumnezeule, da. Dar, grăbeşte-te să ai noutăți de la 
palatul de Château-Mailly.” 

— Uşor. Zampa va veni în strada Suresnes la ora zece. Mă 
duc acolo, adăugă Rocambole. 

Şi falsul marchiz de Chamery îl părăsi pe sir Williams şi 
alergă în strada Suresnes, unde redeveni omul cu haina 
poloneză şi cu părul galben. 

Zampa sosi în curând. Rocambole îl primi în sufragerie, 
astfel încât nenorocitul Venture, care era închis în cabinetul de 
toaletă, cameră situată la altă extremitate a apartamentului, 
să nu poată auzi nimic din conversaţia lor. 

— Ce este? zise Rocambole. 

— Calul a murit. 

— Ah!... şi ducele? 

— Ducele are friguri şi un început de delir. 

— Bravo! 

— Când s-a făcut ziuă, avea braţul atât de umflat încât a 
trimis după doctor. 

— Şi doctorul a venit? 

— Imediat. 

— Şi ce a zis? 


173 


— Ponson du Terrail — 


— Întâi a fost foarte mirat şi părea că nu înţelege boala 
ducelui, dar în momentul acela a intrat veterinarul şi a zis; 
„Domnule duce, calul dumneavoastră trebuie scos din grajd. 
Are dalac.” Vorbele acestea au fost pentru doctor o rază de 
lumină. A întrebat dacă ducele are vreo tăietură la mână şi a 
aflat că ducele se înţepase în dimineaţa precedentă cu un ac, 
şi că, pe urmă, a vizitat de mai multe ori calul şi l-a mângâiat 
în nenumărate rânduri. 

— Ducele a auzit asta? 

— Nu, eu i-am dat lămuriri doctorului. 

— Şi ce a zis doctorul? 

— El a trimis imediat după alţi doi colegi de-ai săi, doctorii 
R... şi B... 

— Drace!... murmură Rocambole, doi aşi ai ştiinţei! 

— Cei trei doctori s-au consultat. 

— Cunoşti rezultatul? 

— Nu, dar i-au chemat în grabă pe unchiul ducelui, preotul 
bisericii Saint L... şi pe sora sa marchiza de Rotry, singurele 
sale rude. Marchiza şi preotul au venit imediat, dar când au 
sosit, domnul duce era deja în delir. Medicii au spus că trebuie 
să-i taie braţul. 

— M-am ars! murmură Rocambole. 

— N-aveţi nimic să-mi porunciţi? 

— Nimic, numai să vii astă-seară aici. 

— La ce oră? 

— La ora opt fix. 

Zampa plecă şi Rocambole se întoarse în cabinetul de 
toaletă. Venture dormea pe spate cu picioarele şi mâinile 
legate. 

— Ţi-e foame, bătrâne? îl întrebă elevul lui sir Williams. 

— Da, făcu Venture semn din cap. 

— Ei bine! Am să-ţi dau un pahar de malaga şi un biscuit. 
Asta e tot ce am aici. Dar consolează-te, captivitatea ta se va 
sfârşi în seara asta, şi mâine îţi voi da cincizeci de mii de 
franci şi un paşaport pentru America. 

— Adevărat? zise Venture, ai cărui ochi scânteiau. 

— Da, dacă mă scapi de mama Fipart. 

— Oh! Pungăşoaica bătrână! O să-i răsucesc puţin mai bine 
gâtul, fii liniştit. 

Înainte de a schimba aceste câteva cuvinte, Rocambole 
dezlegase mâinile lui Venture, şi îi scoase după aceea batista 
de la gură. Aceasta din urmă se aşeză pe scaunul său şi 


174 


— Moartea sălbaticului — 


hăpăia nişte biscuiţi muindu-i într-un pahar cu vin pe care i-l 
turnase Rocambole. 

— Ai isprăvit? zise Rocambole. 

— Drace! N-am mai mâncat nici o costiţă sau barem vreo 
fleică. 

— Cred, dar n-am deloc timp să mă duc să-ţi caut. Haide, 
dă-mi mâinile. 

— Cum! vrei iar să mă legi? 

— Fireşte! 

— Dar n-am de gând să fug, zise Venture: prefer cincizeci 
de mii de franci. 

— Cred. Dar până atunci... 

— Nu ai încredere în mâne? 

— Nu prea; dar vreau să-ţi astup gura. 

— Şi asta!... oh nu, îndurare, zise Venture. Mă înăbuş... 

— Nu fac asta pentru că mă tem că o să strigi, amice. 
Camera unde ne aflăm are uşi bine capitonate, care nu lasă să 
se audă nici un sunet; dar tu ai fi omul care ai încerca să tai 
legăturile cu dinţii... Haide, fii de treabă! 

Şi Rocambole îi legă din nou mâinile lui Venture şi îi astupă 
gura. Apoi se îmbrăcă modest, ca un lucrător în zi de 
sărbătoare, şi părăsi strada Suresnes, după ce puse în 
buzunar cheia cabinetului de toaletă în care se găsea Venture. 

Falsul marchiz de Chamery luă o trăsură din cartierul Saint- 
Honoré, o adevărată trăsură trasă de doi armăsari bretoni, cu 
un vizitiu beat şi stângaci şi cu cel mai cinstit şi simplu aer din 
lume şi se duse la Gros-Gaillou. 

Mama Fipart, stând la gura sobei, cu tabachera de argint 
lângă ea, tocmai îşi bea cafeaua cu lapte, când intră fiul ei 
adoptiv. Rocambole îi sări imediat de gât şi oribila bătrână 
primi mărturia acestei iubiri cam zăpăcite. Rocambole scoase 
o hârtie din buzunar. 

— Uite, zise el, iată biletul de vânzare. E vorba de vânzarea 
de bună voie a unei case din Montmartre: douăzeci şi patru de 
mii de franci... îţi convine? 

— O, cerule! exclamă bătrână, oare vrei să-ţi baţi joc de 
mama ta, dragul mamei? 

— Te înşeli, mamă, zise Rocambole; nu-mi bat joc de 
dumneata. Numai, înţelegi, dacă îţi dau casa asta, să fii 
recunoscătoare. 

— Oh! până la moarte. 


1.75 


— Ponson du Terrail — 


— Şi să faci ceva pentru micul tău Rocambole. 

— Voi face tot ce vei voi. 

— Tu nu mai ţii la Venture, nu-i aşa? 

— Oh! afurisitul, mizerabilul... care voia să mă facă să-mi 
urăsc scumpul meu copil! 

— Atunci, nu ai nimic împotrivă să-i faci o figură frumoasă? 

— Eşti un prost! zise mama Fipart. Trebuie să-l fierb într-o 
căldare cu untdelemn? 

— Vom vedea. Până atunci, pune-ţi pălăria şi şalul fiindcă 
acum eşti o femeie aşa cum se cuvine şi vino cu mine. 

— Să vedem casa? 

— Fireşte! 

— Şi... pe urmă? 

— Pe urmă vom vorbi despre Venture. 

Or, fiindcă Rocambole avea o trăsură la poartă, zece minute 
fură de ajuns ca falsul marchiz şi bătrâna să fie la Montmartre. 
După o oră ei vizitaseră deja casa şi Rocambole îi zise 
portarului. 

— Vom mai veni mâine de dimineaţă, şi e probabil că vom 
încheia afacerea. 

Atunci mama Fipart îi zise fiului său adoptiv: 

— Unde mergem, acum? 

— La fostul tău bazar din Clignancourt. 

— De ce? 

— Ca să vedem cum mai e pe acolo. 

— Vrei oare să locuiesc din nou acolo? 

— Eh, asta! zise Rocambole aruncând o privire afectuoasă 
bătrânei, nu eşti proprietara unei case cu şase etaje? 

— Atunci de ce vrei să mergem la Clignancourt? 

— Din cauza lui Venture. 

Şi Rocambole adăugă: 

— Casa ta are pivniţă, nu-i aşa? 

— Şi încă una frumoasă de tot! 

— Ei bine! haide s-o vizităm. 

— Ce nostimă idee! 

— Asta e! zise Rocambole, vei vedea în seara asta dacă e 
nostima ideea mea. 

Şi plecară. 


Capitolul XXV 


176 


— Moartea sălbaticului — 


Pentru a înţelege evenimentele legate de călătoria mamei 
Fipart şi a lui Rocambole la Clignancourt, este poate necesar 
să ştiţi ceva mai multe despre obiceiurile strângătorilor de 
zdrenţe. 

Strângătorul de zdrenţe este o fiinţă cu totul izolată de 
civilizaţia pariziană. Seara, la ora şapte, iarna, şi la ora nouă, 
vara, începe lucrul, cu coşul pe spate, lanterna în mâna 
stângă şi cârligul în mâna dreaptă. La revărsatul zorilor, îl 
găseşti la cârciuma de la barieră, bând rachiu de cartofi. Se 
întoarce acasă ostenit, de multe ori beat şi se aruncă pe 
grămada de paie ce-i serveşte drept pat, după ce a îmbucat 
ceva. 

Clignancourt, mahalaua strângătorilor de zdrenţe, este un 
loc foarte animat, seara. Îndată ce s-a înnoptat şi dimineaţa, 
imediat ce s-a luminat de ziuă, adică la orele de plecare şi de 
întoarcere. De la ora opt sau nouă dimineaţa şi până la şase 
sau şapte seara, mahalaua pare destul de pustie. Afară de 
câteva femei aşezate în pragul porţii şi de câţiva copii ce se 
rostogolesc în ţărână, toţi dorm în timpul zilei. Seara, după ora 
zece, toată lumea este plecată, afară de câteva femei şi copii 
care nu pot practica meseria aceasta: aşadar, sir Williams ştia 
probabil despre toate aceste obiceiuri când s-a gândit să-i 
trimită la Clignancourt pe mama Fipart şi pe Rocambole 
pentru a alcătui o minuțioasă topografie a locului. 

Fosta hangiţă de la Bougival cobori din trăsura sa cu doi 
cai, în mijlocul mahalalei, cu demnitatea unei regine de mult 
timp exilată care se întoarce să îşi exercite din nou 
suveranitatea. 

Rocambole îi dădu mâna şi îi spuse mătuşă! 

Fiindcă era marţi, mahalaua nu era aşa de pustie ca de 
obicei. Câţiva negustori de zdrenţe care lucraseră luni, fumau 
pipă în pragul porţii lor. Tânărul căruia, în ajun, Rocambole îi 
plătise un ciocan de rachiu, se afla tocmai în pragul cârciumii. 

— Vezi! zise el recunoscându-l pe Rocambole, mi se pare că 
te-ai pricopsit de când ne-am întâlnit ultima dată, camarade? 

— Mătuşa mea m-a înţolit, zise încet Rocambole. 

— Aşadar avea bani, bătrâna? zise o femeie care îi auzise. 

— Nu, zise o a doua, care sosise chiar în momentul acela, 
dar are un bărbat; bărbatul, după cât se pare, e cam 
pricopsit... 

— Ah! da, bătrânul ăla care a venit acum trei zile. 


177 


— Ponson du Terrail — 


Rocambole şi mama Fipart îşi urmară drumul înainte, 
bătrâna salutându-le cu un surâs pe fostele sale egale. 

Conversaţia continua printre strângătorii de zdrențe. 

Femeia căreia Rocambole îi ceruse semnalmente asupra 
bătrânei susţinea, foarte sigură pe ea, că doamna Fipart e o 
femeie cumsecade, dar cam uşuratică şi al cărei bărbat, după 
ce nu se mai gândise mult timp la ea, începuse să-i fie ruşine 
de situaţia nesigură şi mizerabilă în care se găsea soţia sa. 

O alta îşi aducea perfect aminte că l-a văzut cu trei zile 
înainte pe Venture, îmbrăcat ca proprietar. 

Ştrengarul, căruia Rocambole îi plătise băutura, adăugă 
clipind din ochi: 

— Nu ştiţi tot. 

— Şi ştii tu? 

— Fireşte! 

— Eşti cam istet. 

— Aşa s-ar zice. 

— Şi ce mai ştii? 

— lată cum stau lucrurile, măicuţele mele, omul acesta 
tânăr care da braţul mamei Fipart e nepotul ei, singurul fiu al 
răposatei surori a bătrânei. 

— Ah! vorbeşte mai tare. 

— Dar, continuă ştrengarul, bătrâna e cam ascunsă şi avea 
bani. 

— Ai isprăvit? ziseră toţi neîncrezători. 

— Bărbatul a aflat de asta, şi s-a împăcat cu femeia lui prin 
intermediul nepotului ei, care e un pişicher... 

Pe când versiunea aceasta a strângătorului de zdrenţe avea 
parte de câteva proteste, Rocambole şi mama Fipart intrau în 
casă. 

Fosta locuinţă a mamei Fipart era foarte dărăpănată: dar 
privirea lui Rocambole fu atrasă imediat de un chepeng mobil 
care acoperea intrarea pivniţei. Puse mâna pe belciugul ce era 
înfipt în mijloc şi ridică chepengul. 

— Vezi! zise el zărind un fel de abis, căruia, din cauza 
întunericului nu i se putea măsura adâncimea, pivniţa ta n-are 
nici o scară? 

— Nu, copilul meu. 

— Cum se coboară înăuntru? 

— Cu o scară. 

Şi mama Fipart arătă cu degetul o scară rezemată de 
perete în dosul patului. 


178 


— Moartea sălbaticului — 


— Trebuie s-o văd, zise Rocambole. 

El se duse şi închise uşa, trase perdeaua murdară ce atârna 
înaintea unei singure ferestre, ca să împiedice privirile 
curioşilor, dacă se mai găseau pe afară. Apoi luă scara şi o 
cobori în gaura întunecoasă. 

— Aprinde felinarul, zise el, vreau să văd pivniţa. 

— Curioasă idee, repetă mama Fipart. 

— Fie, dar vreau să văd pivniţa. 

Şi Rocambole se cobori cu felinarul în mână. Pivniţa era 
adâncă de zece picioare, avea doi metri pătraţi şi o ferestruică 
prin care pătrundea puţin aer. Era un frig teribil şi o atmosferă 
umedă. O grămadă de zdrenţe de stofe şi de hârtii erau 
răspândite într-un colţ. În colţul opus se găsea un butoi gol şi 
hodorogit. 

Rocambole puse felinarul pe butoi şi examină pivniţa cu 
atenţie. 

„Pe legea mea, îşi zise el, nu ştiu ce are de gând sir 
Williams să facă din pivniţa aceasta, dar presupun că se va 
întâmpla ceva care va face zgomot; or, fiindcă trebuie să am 
grijă să nu ştie nimeni ce se va petrece aici, am să astup 
ferestruica şi zgomotul nu va ajunge până afară, în felul 
acesta totul se va petrece în familie.” 

Rostogoli butoiul sub ferestruică să-şi facă o scară 
convenabilă, apoi luă un ghemotoc de zdrenţe şi îl îndesă cu 
putere de jur împrejur făcând astfel un fel de perniţă care să 
împiedice trecerea oricărui zgomot, fie că ar fi fost strigăte de 
mânie sau de disperare... 

— Ce faci acolo jos? întrebă mama Fipart. 

— Răscolesc în zdrenţe ca să văd dacă n-ai vreo coţofană, 
răspunse el râzând. 

închizând ferestruica ermetic, Rocambole voi să se dea jos, 
când privirea îi fu atrasă de umezeala mare a zidurilor şi 
observă în acelaşi timp şi o musteală uşoară de apă ce venea 
din tavan. 

— Mamă, strigă el, coboară puţin, am observat ceva foarte 
curios. 

— Ce este? zise mama Fipart punând piciorul pe scara 
jumătate putredă, şi coborând în pivniţă. 

— Ce e cu apa asta? 

— Asta, zise mama Fipart, vine de la o conductă care trece 
prin zid. 


179 


— Ponson du Terrail — 


— Şi unde duce conducta asta? 

— Alimentează fântâna care se află în mijlocul mahalalei. 
Câteodată are mici infiltraţii. Anul trecut, proprietarul a 
reparat-o de mai multe ori. 

— In ce parte a zidului crezi tu că poate fi? 

— Aproape de gura pivniţei. 

Şi mama Fipart întinse mâna în direcţia aceea. 

„Pe cinstea mea! murmură Rocambole, nu ştiu ce idei are 
sir Williams, dar mie mi-a venit una grozavă de tot...” 

Şi zise tare: 

— N-ai nici un târnăcop acolo sus? 

— Nu. 

— Atunci vreun ciocan? 

— Nu, dar am un fel de drug de grosimea unei mâini şi 
ascuţit la capăt. 

— Du-te de-l caută. 

Mama Fipart urcă şi aruncă după o clipă un drug de fier la 
fel cu acele de care se servesc lucrătorii de drumuri. Fosta 
strângătoare de zdrenţe îl găsise pe stradă cu câteva zile 
înainte, când se întorcea acasă într-o dimineaţă, şi îşi zisese: 

„Are mai bine de opt ocale de fier, iar fierul se vinde. la să-l 
iau.” 

Sosirea lui Venture, precum şi bogăţia neaşteptată a 
împiedicat pe mama Fipart să vândă metalul. 

Rocambole se dădu jos de pe butoi, puse mâna pe drug şi îl 
introduse între două pietre desfăcute. Apoi apăsă cu putere şi 
una din cele două pietre se desprinse şi căzu pe pământ. 
Atunci elevul lui sir Williams, căruia toate îi mergeau strună, 
zări o ţeavă de grosimea mâinii; el desprinsese piatra tocmai 
în locul unde observase o uşoară infiltrare, descoperind astfel 
în curând cauza principală. Tubul acesta avea o gaură de 
grosimea unui ac, şi prin gaura aceasta ţâşnea un fir subţire 
de apă. 

Rocambole îşi lăsă felinarul pe butoi şi urcă în coliba mamei 
Fipart. 

Mama Fipart avea sub patul său o casetă în care se găseau 
diferite obiecte provenite din furturile sale; printre obiectele 
acestea, Rocambole găsi un sfredel, care făcea o gaură de 
grosimea unui gât de sticlă. Rocambole îi luă, cobori din nou 
în pivniţă, se urcă pe butoi şi puse vârful sfredelului pe ţeavă. 
După o clipă, gura, care avea grosimea unui ac, se lărgi de un 
deget şi prin ea ţâşni un jet de apă ca dintr-un robinet de baie. 

180 


— Moartea sălbaticului — 


Atunci Rocambole îşi scoase ceasornicul: 

— La ora zece seara, zise el, apa va fi înaltă de patru 
picioare în pivniţă, la douăsprezece va fi de şase şi la ziuă, 
pivniţa va fi plină. 

Şi aşeză piatra astfel încât să înăbuşe zgomotul apei, care, 
curgând, se împrăştia între găurile bolţii. 

Apoi urcă înapoi în casă şi îi zise mamei Fipart: 

— Haidem acum. 

— Ce dracu ai făcut acolo jos? 

— Am pregătit o baie. 

— Pentru cine? 

— Pentru Venture. 

Mama Fipart tresări uşor, căci îşi adusese aminte de baia 
silită pe care i-o făcuse Rocambole cu câteva zile în urmă. 
Astfel că nu ştiu cum să deschidă mai repede uşa colibei sale 
şi să se urce în trăsura care aştepta la capătul mahalalei. 

Tânărul strângător de zdrenţe era tot la cârciumă. 

— Nu dai nimic? îi zise el lui Rocambole. 

— Fireşte! dacă vrei, răspunse marchizul. 

Şi îi zise la ureche, în timp ce li se serviră rachiul: 

— Nu ţi-am spus eu că mătuşa a avut o comoară? 

— E deci adevărat? 

— În pivniţă. Acum am speriat-o. 

Rocambole întrebuinţase o expresie cunoscută de hoţi, 
pentru a spune că comoara fusese dezgropată. 

— N-am noroc, murmură cu naivitate ştrengarul; mă cam 
bătea gândul să dau şi eu o lovitură în noaptea asta. 

— Mofturi! zise Rocambole, care plăti şi se urcă în trăsură. 

— Unde mergem acum? întrebă bătrâna. 

— Tu te duci la Gros-Gaillou. 

— Şi tu? 

— Eu mă duc până la Madeleine, căci am afaceri pe acolo. 

Trăsura o porni în galop. 

Când ajunse în strada Tronchet, Rocambole se dădu jos. 

— Acum, zise el mamei Fipart, ascultă bine. Astă-seară, la 
ora nouă, te vei întoarce pe jos la Clignancourt. 

— larăşi! 

— Şi mă vei aştepta. Numai, păzeşte-te să nu te vadă 
nimeni când intri. 

— Şi pe urmă? 

— Îţi voi spune eu atunci ce vom face cu Venture. 


181 


— Ponson du Terrail — 


— Dar dacă îl văd înainte? 

— Nu-l vei vedea. 

— Dar ieri mi-a spus... 

— Nu e nimic. Nu va mai veni. Adio! Pe diseară! 

Şi Rocambole plecă şi se duse în strada Suresnes, unde îşi 
făcu toaleta pentru a se întoarce la palatul său. 


— Ei bine! unchiule, zise falsul marchiz de Chamery lui sir 
Williams, mama Fipart are o pivniţă frumoasă din care poţi să 
faci o sală de baie. 

Sir Williams tresări. 

Atunci Rocambole îi făcu o descriere minuțioasă a locului, şi 
adăugă: 

— Nu ştiu care e ideea ta, dar cred că nici a mea nu e 
tocmai rea. 

Orbul scrise pe tăbliță: 

„Ideea ta combinată cu a mea va da naştere uneia şi mai 
bune.” 

— Ah! şi ce zici? 

„ȘI, fiindcă te-ai gândit să-i faci o baie lui Venture, eu îţi voi 
oferi mijlocul de a scăpa de Zampa şi de mama Fipart.” 

— Eşti o perlă de unchi, murmură Rocambole cu admiraţie. 

Sir Williams luă din nou condeiul şi scrise repede. 

Aplecat pe umărul lui, Rocambole citea pe măsură ce 
acesta scria. 

Orbul desfăşură planul său şi termină cu acest cuvânt: 

„Înțelegi?” 

— Perfect. 

Atunci sir Williams şterse cu mâna tăbliţa. 


Fix la ora şase. Rocambole se întoarse în strada Suresnes 
şi, sub peruca sa blondă, a omului cu haina poloneză, se 
întâlnea cu Zampa. 

— Cum îi merge ducelui? întrebă el. 

— Foarte rău, răspunse valetul. S-a hotărât amputarea 
braţului. Părerea doctorilor este bine întemeiată. Unul 
pretinde că nu mai e nici o speranţă. Ceilalţi doi tot mai speră. 

— Doctorul B... 

„Ah!... se gândi Rocambole, ăsta se înşeală cam rar. Bietul 
duce s-a ars. Aşadar, pentru ce dracu voia să se căsătorească 


182 


— Moartea sălbaticului — 


cu Conception?” 

Şi Rocambole zise portughezului: 

— Jupân Zampa, personajul misterios care vrea să se 
căsătorească cu domnişoara de Sallandrera, şi al cărui supus 
servitor sunt şi eu, m-a însărcinat să-ţi spun că e foarte 
mulţumit de tine. Deci vei fi intendent... 

— Spui drept? strigă portughezul. 

— A doua zi după căsătorie vei fi instalat. Dar până atunci şi 
pentru a te încuraja, sunt însărcinat de a-ţi înmâna aceste trei 
bilete de câte o mie de franci. Aştept de la tine un ultim 
serviciu. 

— Sunt gata. Ce trebuie să fac? 

— Oh! zise Rocambole liniştit, trebuie ca astă-seară să 
închei socotelile cu acel pretins vizitiu care era să strice totul. 

— Trebuie să-l lichidez? 

— Întocmai. 

— Unde şi când? 

— Să fii peste trei ore, adică la nouă fix, la răspântia 
barierei Blanche. Voi fi şi eu acolo şi te voi conduce unde 
trebuie să mergi. 

— Bine, zise Zampa, voi fi acolo. 

— Şi ia cu tine cuțitul tău catalan, termină Rocambole. 


Capitolul XXVI 


La ora opt, mama Fipart, credincioasă recomandărilor lui 
Rocambole, cobori din trăsură în şoseaua Clignancourt, în 
spate la Château-Rouge. Acolo plăti birjarului şi se îndreptă pe 
jos, traversând câmpul, pentru a ajunge în mahalaua 
strângătorilor de zdrenţe. 

Noaptea era foarte întunecoasă, şi fiindcă în mahalaua 
aceasta nu erau felinare, fosta hangiţă ajunse la locuinţa sa 
fără a întâlni pe cineva. 

Rocambole îi mai recomandase să aştepte acasă şi să nu 
aprindă lumânarea. Ea se trânti pe grămada de paie ce-i 
servise mult timp de pat şi rămase astfel liniştită şi gânditoare 
aşteptându-l pe Rocambole. 

Lucru destul de curios, mama Fipart, care fusese o dată 
strangulată de fiul ei adoptiv, nu avu nici cea mai mică 
bănuială venind la Clignancourt. Ea nu-şi zise măcar o singură 


183 


— Ponson du Terrail — 


dată că poate recentul marchiz i-ar întinde o nouă cursă 
pentru a se scăpa de ea în mod definitiv. Aşadar, mama Fipart 
era plină de iluzii şi de speranțe. Ea se gândea nu numai la 
iubirea scumpului său fiu adoptiv, dar chiar şi la casa cu cinci 
etaje pe care o vizitase cu el de dimineață. Moartea tragică a 
sărmanului Nicolo, baia silită pe care o făcuse sub podul de la 
Passy, cei cinci ani de neagră mizerie prin care trecuse, în 
timp ce fiul său adoptiv trăia la Londra ca un gentilom şi la 
Paris ca un marchiz, nimic nu o deziluzionase, nimic nu o 
făcuse să-şi piardă credinţa. Astfel, visând la viitoarea sa 
proprietate, mama Fipart aştepta. Casa cu cinci etaje luase în 
imaginaţia sa proporţiile unui castel în Spania, iar ea se visa 
posesoarea unui venit de treizeci sau patruzeci de mii de livre. 

— Voi avea o trăsură, îşi zise ea, şi voi ieşi în lume. Mă vor 
numi doamna Fipart şi voi fi baroană, dacă va fi cu putinţă. 

Şi apoi, fiindcă moartea lui Nicolo saltimbancul lăsase 
pentru totdeauna un gol în inima mamei Fipart, bătrână 
adăugă în gând: 

— Voi reuşi poate să mă mărit. S-a mai văzut... Mă voi 
mărita cu vreun pensionar, sau un tânăr fără avere şi care va 
fi fericit. 

Pe când mama Fipart îşi împuia capul cu ideea de a face 
fericit un om tânăr şi pe când se lăsa în voia acestui vis, 
cineva bătu uşor în uşă. 

Mama Fipart merse până la uşă şi întrebă încet: 

— Cine e acolo? Tu eşti? 

— Eu sunt. Deschide. 

Văduva deschise şi Rocambole păşi pragul colibei. Dar el nu 
era singur. Un alt personaj îl însoțea, era Zampa. 

— Mamă, zise Rocambole, îţi aduc un domn care vrea să 
vorbească cu Venture. 

— Ah! ah! zise bătrâna rânjind. 

Rocambole închise uşa. 

Apoi el îi zise lui Zampa: 

— Acum să-ţi explic ce să faci pentru a deveni intendentul 
bunurilor de Sallandrera... şi, adăugă râzând, pentru a scăpa 
pentru totdeauna de ghilotină. 

Cuvântul ghilotină îl umplea de fiori pe Zampa, şi, când se 
pronunţa înaintea lui, el se simţea capabil de orice pentru a 
scăpa de chinul acestui nume. Ameninţându-l cu ghilotina, îl 
puteai face pe Zampa să asasineze sau să pună foc. 
Rocambole pusese mare bază pe cuvântul acesta pentru a-l 


184 


— Moartea sălbaticului — 


face pe Zampa cât mai zelos... 

— Înainte de a ne procura lumină, zise falsul marchiz, vreau 
să-ţi spun despre ce e vorba. 

— E vorba de Venture, fireşte! zise mama Fipart. 

— Ah! murmură Zampa, vizitiul se numeşte Venture? 

— Da, şi cu toate că numele acesta nu e nici glorios, nici 
foarte popular, pot să-ţi spun că dacă l-am lăsa în pace pe 
acela care îl poartă, tu n-ai să fii niciodată intendent, şi ţi-ai 
sfârşi zilele cu gâtul într-un frumos lanţ de fier. 

Imaginea supliciului acesta capital practicat în Spania îl 
îngrozi pe Zampa. 

— Sunt gata să-l spintec cu cuțitul meu catalan, zise el. 

— Perfect. Vei fi recompensat pentru zelul pe care îl arăţi. 

Rocambole spuse mamei Fipart, care nu ştia nimic de 
planul ce-l combinase: 

— Aprinde felinarul, mamă. Nu e nimeni în curte. Toţi 
strângătorii de zdrenţe au plecat, suntem stăpâni aici. 

Bătrână se supuse, aprinse felinarul şi Zampa putu, la 
lumina ei, să inspecteze coliba. 

Atunci Rocambole ridică chepengul pivniţei şi se duse să ia 
scara pe care mama Fipart o pusese după pat. 

Zampa îl privea cu mirare. Dar Rocambole nu-l luă în 
seamă. El lăsă scara în pivniţă şi o înţepeni. Apoi puse piciorul 
pe prima treaptă şi cobori, cu lanterna în mână, lăsând pe 
Zampa şi pe mama Fipart în întuneric. 

Pivniţa era deja pe jumătate plină de apă. 

„He! he! zise Rocambole, care rămase pe treapta ce se 
găsea deasupra apei, cred că sunt deja şase picioare de apă. 
E destul pentru a îneca un om.” 

Apoi întoarse ochii către locul acela al bolţii ce permitea 
scurgerea apei. Apa se împrăştia aşa de bine printre pietre, 
încât cineva trebuia să ştie bine locul pentru a observa de 
unde ţâşnea apa. 

„Zampa nu-şi va închipui niciodată, se gândi Rocambole, că 
baia sa se va umple încetul cu încetul. Apa urcă continuu.” 

Falsul marchiz numără treptele. Erau cincisprezece în total. 
Şase erau acoperite de apă, iar a şaptea era deasupra apei. 

Rocambole se oprise pe treapta aceasta şi, înainte de a se 
urca, mai aruncă o ultimă privire în pivniţă. 

Zidurile erau bune şi nu se vedea nici o crăpătură pe unde 
ar fi fost posibil să iasă apa. 


— Ponson du Terrail — 


Rocambole îşi zise: 

„Un om care se îneacă nu poate striga mult timp după 
ajutor. Admiţând, că ăştia ar striga, ei nu vor fi auziţi de 
nimeni, căci ferestruica este bine înfundată şi vor muri 
repede.” 

Falsul marchiz se urcă, scoase capul afară, puse felinarul 
jos şi rămase în picioare pe scară. Apoi se uită la Zampa. 

— Vezi, zise el, aici e o pivniţă, şi am să-ţi explic ce trebuie 
să faci. 

— Ascult, zise portughezul. 

— Să faci cum am făcut şi eu şi să cobori în pivniţa asta. 

— Bine. 

— E plină cu apă. 

— Ce? repetă mama Fipart. 

— Zic că e plină cu apă, repetă Rocambole, pe un ton care 
o făcu pe mama Fipart să tacă; ultimele ploi au transformat-o 
într-un puț. 

— Se poate îneca cineva înăuntru? întrebă Zampa. 

— Da şi nu. 

— Cum aşa? 

— Vreau să spun că veţi cobori doi inşi înăuntru: tu şi el. 

— Bun! 

— Vizitiul se va îneca. 

— Şi eu... 

— Tu vei deveni intendent. 

— Nu înţeleg bine, murmură Zampa. 

— Ei bine! răspunse Rocambole, să-ţi explic. 

Şi el se urcă şi se aşeză pe marginea chepengului, în timp 
ce mama Fipart şi Zampa priveau scara şi nu ghiceau ceea ce 
voia el să facă. 

— Ascultă bine, continuă el. Vezi scara asta şi chepengul 
ăsta? 

— Fireşte! 

— Chepengul e aşezat între patul mamei Fipart şi uşă. Se 
va stinge lumânarea şi se va lăsa chepengul deschis. 

— Ah! înţeleg acum, zise Zampa: el va intra şi va cădea în 
pivniţă. 

— Întocmai. 

— Dar eu... 

— Afurisitul e bun înotător. E capabil, continuă Rocambole, 
să stea la suprafaţa apei timp de câteva ore şi să cheme 
ajutor cu o voce aşa de puternică, încât aceasta ar putea 


186 


— Moartea sălbaticului — 


străbate prin bolta pivniţei. 

— Ah! Drace! 

— Trebuie să-l ajuţi cumva să se înece. 

— Ei bine! Îl voi ajuta... dar cum? 

— Tocmai asta vreau să-ţi explic: vezi scara asta; ca toate 
scările, am pus-o înclinată. 

— E foarte uşor să cobori. 

— Capătul care iese afară e spre uşă, iar capătul opus e în 
apă în direcţia patului mamei Fipart. 

— Adevărat. Şi?... 

— Vei cobori cum am coborât şi eu şi te vei opri pe cea din 
urmă treaptă deasupra apei. Te vei agăța bine, căci vreau să 
iau scara un moment. 

— Pentru ce? 

— Pentru a o muta la capătul opus uşii, în aşa fel, adăugă 
Rocambole, încât vizitiul, intrând, să poată cădea în pivniţă 
fără a întâlni vreun obstacol. 

— Inţeleg. 

— Şi asta e ceva. 

— Dar ce voi face pe scară? 

— Când un om cade în apă, reluă Rocambole, scoate întâi 
un strigăt, apoi începe să înoate şi caută imediat un punct de 
sprijin. Venture va începe să înoate, va găsi pe pipăite scara şi 
se va agăța de ea. Atunci tu îl vei îndepărta cum ţi-o veni mai 
bine. 

— Acum înţeleg perfect. Şi când va fi mort?... 

— Drace! Când nu vei mai auzi nimic, vei striga; ţi se va 
deschide chepengul şi te vei urca. 

— Bine, zise Zampa, văd că o să fiu intendent. 

— Cred că e mai bine aşa decât ghilotina. 

Această din urmă încurajare îl făcu pe Zampa să pună cu 
îndrăzneală piciorul pe scară. 

— Te previn, zise Rocambole, omul nostru e departe de aici 
şi nu va veni decât peste o oră. 

— Nu face nimic, zise Zampa, voi aştepta. Apoi intră în 
pivniţă, cobori scara şi strigă: 

— Mă ţin bine, poţi s-o iei... 

Rocambole luă capătul scării şi îl mută la marginea opusă; 
apoi lăsă chepengul deschis, o trase pe mama Fipart 
deoparte, şi îi zise: 

— Acum, să aşteptăm, nici un zgomot... 


187 


— Ponson du Terrail — 


— Ah! aşa, şopti mama Fipart, eşti sigur că vine Venture? 

— Fireşte! 

— Cum aşa? 

— l-am promis cincizeci de mii de franci. 

— Când? 

— Acum două ore, când l-am eliberat. 

— Aşadar îl ţineai închis? 

— Închis şi ferecat la mine acasă. 

— De când? 

— De noaptea trecută; dar, zise Rocambole, îţi voi povesti 
totul altă dată. 

— Ce vrea el să facă, dacă vine aici? 

— Să te asasineze! 

— Pe mine.!... zise bătrâna, care nu putu să-şi stăpânească 
o tremurătură uşoară. 

— Drace!... ştii bine că Venture este un mizerabil, şi că, 
pentru bani, face tot ce i se porunceşte. 

— Oh! Banditul! 

— Venture ţi-a promis un hotel dacă faci să fiu omorât; eu i- 
am promis cincizeci de mii de franci dacă te omoară... Cursa e 
bună, va reuşi. 

— Perfectă, murmură mama Fipart. 

— Dar, fiindcă trebuia să-i dau ceva de lucru timp de două 
ore, de când l-am eliberat, şi pentru ca să am eu timpul să vin 
aici să fac micile noastre preparative, ei bine!... i-am povestit 
o istorie.. l-am spus că am nevoie pentru astă-seară deo 
cheie pe care o găseşte la vechiul nostru lăcătuş din mahala. 

— Şi l-ai trimis acolo? 

— Pe când veneam eu aici. 

— Dar, observă mama Fipart, care avea oarecare bănuială 
în suflet, cum se face că Venture vine în casa aceasta să mă 
asasineze, când el m-a lăsat la Gros Gaillou? 

— Uite, zise Rocambole, scoțând o hârtie din buzunar, 
citeşte repede, bătrână mea. 

Şi îi întinse biletul pe care i-l dictase lui Venture, bilet prin 
care el o ruga pe văduva Fipart să se ducă, în noaptea 
următoare, la Clignancourt, să se culce în pat, să stingă 
lumânarea după ce a lăsat uşa deschisă, şi să aştepte... 

— Înţelegi, zise Rocambole, că eu nu i-am spus că te-am 
regăsit. 

— Ah! Asta e altceva. 

Rocambole stinse atunci lanterna şi coliba se cufundă în 


188 


— Moartea sălbaticului — 


întuneric. Câteva minute trecură în tăcere. Zampa aştepta, 
agăţat de scară; Rocambole şi mama Fipart îşi ţineau suflarea 
şi aşteptau fără să facă nici o mişcare. 

Deodată se auzi afară un zgomot uşor. Rocambole, care 
avea urechea fină, recunoscu imediat un pas prevăzător. Apoi 
se auzi un sunet la clanţă, iar Rocambole şi mama Fipart 
înţeleseseră că cineva pusese mâna pe clanţa uşii. 


Era Venture, liber de douăzeci şi patru de ore, şi venea 
acum să execute ordinele lui Rocambole. 

Venture, după cum se ştie, petrecuse toată ziua cu mâinile 
şi picioarele legate, culcat pe spate şi fusese eliberat de 
Rocambole cam pe la ora şapte şi jumătate. Acesta îi zise: 

— ţi aduci aminte de lăcătuş? 

— Da, sigur, răspunse Venture, şade tot în cartierul Saint- 
Antoine. 

— Ei bine! tu o să vii cu mine. Vreau să-ţi plătesc masa. 

— Nu faci rău. Crăp de foame. 

— Vom face, mâncând, micile noastre socoteli cu privire la 
mama Fipart. 

— Fie. 

— Şi după ce vei mânca, te vei duce la lăcătuș. 

— De ce? 

— Ca să-i ceri o cheie. 

Rocambole înţelegea prin cuvântul acesta o cheie falsă de 
care banda hoţilor englezi, căreia sir Williams şi Venture le 
aparținuseră odată, se servea cu un foarte mare succes. 
Rocambole, care intrase iarăşi în pielea roşcovanului John 
rândaşul, îl duse pe Venture la birtul din strada Neuve-des- 
Matburins, unde mâncau vizitiii caselor din preajmă şi îi plăti 
masa. 

— Trebuie să ai putere, îi zise el, când e vorba să scapi de 
mama Fipart. 

— Asta aşa e! zise Venture, îi voi suci gâtul ca unui pui de 
găină. 

La ora opt Rocambole îl urcă în trăsură zicându-i: 

— Du-te întâi de caută cheia şi ne întâlnim mâine 
dimineaţă. 

— Unde? 

— In strada Suresnes, iar dacă mama Fipart a dat ortul 


189 


— Ponson du Terrail — 


popii, vei avea banii.. 

Venture se duse în cartierul Saint-Antoine, în timp ce 
Rocambole se grăbea să-l întâlnească pe Zampa, care îl 
aştepta la răspântia barierei Blanche. 

Lăcătuşul îi dădu pentru zece ludovici cheia, de care 
Rocambole n-avea nici o nevoie, şi Venture se sui în trăsura 
care îl lăsă după o oră în şoseaua Clignancourt. Ca şi mama 
Fipart, el se îndreptă pe jos spre mahalaua strângătorilor de 
zdrenţe şi, ajuns acolo, se strecură fără zgomot înăuntru. 

Venture era acela care pusese mâna pe clanţă. El deschise 
uşa şi făcu un pas înainte. 

— Eşti aici, bătrâno? zise el încet. 

— Da, răspunse văduva Fipart. 

Venture închise uşa. Apoi scoase cuțitul catalan din 
buzunar, îl deschise şi înainta în întuneric, repetând: 

— Unde eşti? 

— Aici, zise încă o dată mama Fipart. 

Venture făcu trei paşi, apoi un al patrulea, păşi cu piciorul 
în gol şi căzu în pivniţă scoțând un strigăt... 

Atunci Rocambole lăsă chepengul, şi se culcă deasupra 
pentru a asculta. 


Capitolul XXVII 


Rocambole, cu urechea lipită de chepeng, auzi întâi nişte 
blesteme îngrozitoare, apoi plescăitul apei făcut de mâinile şi 
picioarele lui Venture care înota în mijlocul întunericului. 
Banditul înjura şi răcnea; dar răcnetele şi blestemele acestea 
înăbuşite din cauza slabei sonorități a boltei pivniţei erau atât 
de slabe încât acesta îşi dădu seama imediat că era imposibil 
să fie auzite de afară. Venture strigă, înjură şi înotă timp de 
aproape zece minute, apoi zgomotul încetă pentru un 
moment. 

— Uite! zise Rocambole, a găsit scara şi s-a agăţat de ea. 

Dar aproape imediat se auzi un strigăt teribil, apoi zgomotul 
făcut de un corp care cade greu în apă. 

„Zampa l-a ucis, se gândi elevul lui sir Williams. L-a nimerit 
bine. Haide! unul mai puţin...” 

Rocambole continua să asculte; dar acum în pivniţă 
domnea cea mai profundă tăcere. 

Mama Fipart părăsi patul său şi se târî până la chepeng. 

190 


— Moartea sălbaticului — 


— Ce este? întrebă ea. 

— Cred că a murit. 

— Crezi? 

— Nu mai aud nimic. 

Într-adevăr, mai trecură încă câteva minute, apoi o voce 
răsună din adâncul pivniţei. Era vocea lui Zampa. 

— Şi-a încheiat socotelile! Lasă-mă să mă urc, zise 
portughezul. 

— Aprinde felinarul, mamă, zise Rocambole. Bătrâna scoase 
chibriturile din buzunar, le frecă de perete şi făcu imediat 
lumină. 

Atunci Rocambole ridică chepengul. 

— Vino de vezi, mamă, zise el. 

El puse piciorul pe scară, se aplecă şi întinse felinarul lui 
Zampa. Pivniţa se lumină imediat şi graţie acestei lumini 
Rocambole şi mama Fipart putură să vadă corpul neînsufleţit 
al lui Venture care plutea pe apă. 

— Ah! Banditul! murmură din nou mama Fipart, când mă 
gândesc că voia să fii executat! 

— Asta e!... răspunse Rocambole, dar nu pentru asta l-am 
trimis pe lumea cealaltă, mamă. 

— Dar pentru ce anume, scumpul meu? 

— Pentru că era la curent cu afacerile mele, şi asta mă cam 
deranja. 

Mama Fipart începu să tremure. 

Stătea în genunchi pe marginea chepengului şi, fiindcă avu 
o presimţire, vru să se ridice. 

Dar Rocambole îi puse amândouă mâinile pe umeri 
menţinând-o în genunchi. 

— Priveşte-l pe prietenul tău, mamă, zise el. A murit de-a 
binelea. 

— Cred şi eu. 

Mama  Fipart pronunţă cuvintele acestea cu o voce 
tremurândă şi voi să se ridice. 

— Dar stai liniştită când îţi vorbesc, zise Rocambole cu o 
voce mângâietoare. 

Şi îşi mută mâinile de pe umeri pe gâtul zbârcit al bătrânei. 
Apoi continuă: 

— Trebuie să-ţi mărturisesc că ai avut cu adevărat noroc, 
zilele trecute, că ai scăpat. 

Şi Rocambole cuprinse cu amândouă mâinile gâtul bătrânei. 


191 


— Ponson du Terrail — 


— Ai! strigă bătrână, ce faci? 

— Taci, lasă-mă să râd... 

— Dar... tu... mă strangulezi! 

— Fireşte! răspunse banditul pe un ton glumet, şi îţi 
garantez că de astă dată nu o să te mai pescuiască nimeni în 
pivniţa ta... 

Şi Rocambole o strângea pe bătrână de gât, amuţind-o de 
tot, şi îi zise lui Zampa: 

— Ai grijă să bea o gură de apă dulce, căci îi plăcea mult 
rachiul. 

Apoi el o aruncă pe mama Fipart în pivniţă. De astă dată 
bătrână era sugrumată cum trebuie şi apa rece nu o mai 
readuse la viaţă. 

— Asta e o lecţie bună, murmură Rocambole, privind cu 
răceală corpul mamei sale adoptive, care plutea alături de 
cadavrul lui Venture. 

Zampa, agăţat de scară, ţinea felinarul. 

— Ei bine! s-a isprăvit, îi zise Rocambole. Vă puteţi urca, 
acum, domnule intendent. 

Zampa tremura de bucurie şi începu să se suie, cu cuțitul în 
dinţi, ajutându-se numai cu o mână pentru a urca scara, 
ţinând felinarul în cealaltă mână. Indată ce scoase corpul pe 
jumătate, pentru a urca mai repede, el puse felinarul pe 
marginea pivniţei şi începu să urce scara cu amândouă 
mâinile. Ă 

Rocambole era la spatele lui. In momentul când Zampa, 
ocupat să nu cadă, puse piciorul pe podeaua colibei mamei 
Fipart, auzi pe elevul lui sir Williams zicându-i eu o voce 
batjocoritoare: 

— Ah! aşadar tu crezi că nu faci parte din tagma proştilor 
ca ăştia? 

Şi deodată primi o lovitură de pumnal în spate, între 
omoplaţi, scoase un strigăt, îşi desprinse mâinile de scară şi 
căzu în groapa care înghiţise deja două cadavre. 

Atunci Rocambole scoase scara şi lăsă chepengul. 

„Nu ştiu dacă eşti mort, murmură el, dar în orice caz, dacă 
n-ai pierit de pumnalul meu, vei avea timpul să te îneci. Scara 
nu mai e acolo ca să te ajute să ieşi.” 

Rocambole pronunţă acestea fără multă emoție, stinse 
felinarul şi se îndreptă spre uşă, deschizând-o cu precauţie. 

Noaptea era întunecoasă; cădea o ploaie rece şi destul de 
pătrunzătoare şi mahalaua strângătorilor de zdrenţe era 


192 


— Moartea sălbaticului — 


pustie. Rocambole putu să se depărteze fără a întâlni pe 
nimeni. 

„Această mică dramă nu e lipsită nici de interes, nici de 
groază! murmură el mergând, şi vreau să-l fac pe sir Williams 
să râdă cu lacrimi când îi voi povesti istoria celor trei imbecili: 
Venture care se credea necesar; mama Fipart care credea în 
dragostea mea; Zampa care îşi închipuia că-mi va plăcea, 
când voi fi soţul domnişoarei Conception, de a avea ca 
intendent un afurisit ca el. Haida de!” 


Falsul marchiz de Chamery ajunse în Paris pe jos, şi se duse 
să-şi schimbe costumul în strada Suresnes. Trăsura îl aştepta 
la poartă. Redevenit omul elegant, el se sui în trăsură şi zise 
vizitiului: 

— La palat! 

Dar, trecând prin strada Madeleine, el ridică ochii spre Club, 
şi înţelese, după lumina ce strălucea în dosul perdelelor de la 
ferestre, că întrunirea trebuie să fie numeroasă. 

Porunci vizitiului să oprească şi se dădu jos. 

— Am lucrat destul două sau trei zile, îşi zise el, şi nu văd 
nici un inconvenient în a mă distra puţin. Haide să joc la 
baccara. 

Mizerabilul, care comisese un triplu asasinat, urcă repede 
scara Clubului, fredonând o arie din operă şi intră în salonul 
cel mare de joc, cu faţa liniştită şi cu surâsul pe buze, ca un 
sportmen cinstit care nu a avut altă durere decât să nu piardă 
un pariu la curse. Dar un lucru îl miră şi îl făcu să se oprească 
în prag. 

Douăzeci de membri ai Clubului înconjurau masa de 
Chemin de fer, dar nimeni nu juca. 

Jucătorii aveau aurul înaintea lor, bancherul ţinea cărţile în 
mână. Vorbeau şi feţele lor întristate îl mirară pe falsul 
marchiz. 

— Uite! iată-l pe Chamery, ziseră toţi văzându-l intrând. 

Rocambole se linişti imediat şi se apropie de masa de joc 
surâzând. 

— Vă lipsesc banii, domnilor, zise el, sau bancherul are un 
noroc pe care nu vrea să-l exploateze. 

Dar unul dintre jucători răspunse: 

— Nu e aşa, marchize, toţi avem bani şi bancherul n-are 


193 


— Ponson du Terrail — 


noroc. 

— Atunci, de ce nu jucaţi? 

— Pentru că am auzit o noutate teribilă... 

— Cum? 

— Şi care ne-a trăznit. 

— Despre ce-i vorba? 

— İl cunoşti pe Château-Mailly? 

— Ducele? 

— Da. 

— Ei bine! a murit. 

— Glumiti. 

— Deloc. 

— Ah! atunci, zise falsul marchiz, poate că a făcut vreo 
apoplexie sau a fost ucis în duel... 

— Nici una, nici alta; a murit. 

— Dar, de ce? 

— De dalac. 

— De dalac? O boală de cai? 

— Întocmai. 

— Dar e imposibil!... absurd!... 

— Adevărat. 

Falsul marchiz ridică din umeri. 

— Nu moare cineva de dalac, zise el, decât atunci când e 
rândaş sau hingher. 

— Te înşeli. 

— Şi ducele n-a fost nici una, nici alta. 

— Da, dar el avea un cal pe care îl iubea foarte mult, un cal 
arab... 

— Ibrahim? 

— Întocmai. 

— Ei şi? 

— Ibrahim s-a îmbolnăvit de dalac. Ducele care îşi făcuse 
ieri dimineaţă o înţepătură la mână, a făcut imprudenţa să 
mângâie calul... 

— Şi a murit? 

— Cum ţi-am spus. 

— Dar când? 

— Astă-seară, acum două sau trei ore. 

Şi i se povesti lui Rocambole ce se întâmplase şi ceea ce el 
ştia mai bine decât toţi. 

Falsul marchiz de Chamery asculta cu atenţie dând 
semnele celei mai vii emoţii; el lăudă caracterul cavaleresc al 


194 


— Moartea sălbaticului — 


domnului de Château-Mailly, plânse auzind stingându-se un 
nume atât de frumos, o avere aproape princiară moştenită de 
nişte rude depărtate. In sfârşit, Rocambole se ridică atât de 
bine la înălţimea rolului său, încât nici adevăratul marchiz de 
Chamery n-ar fi făcut mai bine. Apoi se retrase, se sui în 
trăsură şi se duse acasă. Aici, o surpriză şi mai plăcută îl 
aştepta pe bandit: era o scrisoare sosită seara. 

Scrisoarea aceasta era de la Conception şi nu conţinea 
decât câteva rânduri. 

Tânăra spaniolă îi scria: 


„Prietene, 
Inima mi-e plină de bucurie! Grăbeşte-te, vino la castelul 
Haut-Pas... este momentul să devin marchiză de Chamery.” 


„Oh! oh! se întrerupse Rocambole, oare soarta ei a fost tot 
aşa de norocoasă ca şi a mea?” 
Şi Rocambole continuă să citească. 


„Ai spus totul surorii tale, prietene. Aceasta, după ce m-a 
încurcat puţin, îți mărturisesc, căci nu pot să mă stăpânesc să 
roşesc, aceasta, zic, a înlesnit scumpele noastre afaceri. 

Vicontesa, iartă-mi cuvântul, l-a fermecat pe tatăl meu. Azi 
dimineață ei au făcut o plimbare în parc, în timp ce domnul 
d'Asmolles o conducea pe mama la trăsură, căci voia să vadă 
o cascadă situată la două leghe de castel. 

Luam şi eu parte la călătoria aceasta. 

Când ne-am întors, tata era gânditor de tot, dar nu era trist. 
Ce i-a spus vicontesa, nu ştiu. Dar în timpul mesei tata a 
vorbit de dumneata; el părea că ascultă cu plăcere povestea 
întâmplărilor dumitale din India engleză; pe urmă a pus mai 
multe întrebări despre familia de Chamery, asupra vechimii 
sale, asupra alianțelor... 

Dar când a aflat că unul din strămoşii dumitale, primul 
baron de Chamery, a luat parte la cruciada a doua, şi a fost 
făcut conte de Philippe-Auguste, nu s-a putut abține să nu 
spună: 

— Dar asta e o familie veche şi nobilă! 

Vorbele acestea mi-au mers drept la inimă. Ah! prietenul 
meu, n-am fost niciodată atât de fericită... 

— De ce nu v-a însoţit marchizul? l-a întrebat el pe domnul 


195 


— Ponson du Terrail — 


d'Asmolles. 

— Dumnezeule! i-a răspuns acesta, pentru că avea de 
rezolvat câteva probleme privitoare la succesiunea noastră. 

Tata a mai zis: 

— Dar are, mi se pare, o avere frumoasă? 

— Oh! a răspuns vicontele cu nepăsare, are cu ce trăi în 
mod cinstit: şaptezeci şi cinci de mii de livre rentă. 

— În moşii? 

— Da, domnule duce. 

— Dar, a zis tata, asta face cel puţin trei milioane. 

— Aproape... 

Tata a redevenit gânditor şi a vorbit de altceva. 

Eu, după masă, m-am închis în camera mea, de unde iţi 
scriu toate astea. 

Vino prietene, vino repede... 

Conception.” 


„He! he! murmură Rocambole când îşi isprăvi lectura, cred 
că logodnica mea cea bună are dreptate. Ea ar putea foarte 
bine să se întoarcă de la Haut-Pas marchiză de Chamery... 
Haide să-l consult pe unchiul.” 

Şi urcă la sir Williams. 

Ex-baronul cunoştea atât de bine gândul elevului său, încât 
simţea toate bucuriile, toate necazurile ce-l loveau pe 
Rocambole. 

Orbul se aşezase devreme în pat, dar nu dormise toată 
noaptea. El îl urmărise cu gândul pas cu pas pe scumpul său 
elev în această aventuroasă expediţie unde tânărul bandit 
scăpase de mama sa adoptivă şi de cei doi complici. Pasul lui 
Rocambole răsunând pe parchetul camerei sale îl făcu să 
tresară adânc. 

Rocambole fredona. Dispoziţia aceasta bună descreţi 
fruntea întunecată a lui sir Williams şi pe chipul lui se citea 
întrebarea: 

„Ce este?” 

— Ce să fie! zise Rocambole, afacerea e încheiată. l-am 
terminat! 

Sir Williams strânse pumnul, apoi ridică trei degete, ceea ce 
voia să spună: 

„Ce! pe toți trei?...” 

Şi Rocambole povesti sângeroasa dramă ce se desfăşurase 
la Clignancourt. 


196 


— Moartea sălbaticului — 


Sir Williams surâse cu bunătate, ca şi cum ar fi ascultat 
povestea lui Theramene sau o bucată din literatura aleasă. 

— Dar, continuă Rocambole, am încă două lucruri să-ţi mai 
spun. 

„Să vedem”, exprimă faţa orbului printr-o clipire din ochii 
săi stinşi. 

— Château-Mailly a murit astă-seară. 

„Foarte bine!” făcu sir Williams semn din cap. 

— Apoi, iată o scrisoare de la Conception. 

Şi Rocambole citi cu voce joasă scrisoarea pe care o 
primise. 

— Acum, zise el, ce trebuie să fac, unchiule? 

Orbul ceru tăbliţa să scrie: 

„Fă-ţi bagajul, pune caii la trăsură şi pleacă cum s-o crăpa 
de ziuă.” 

— Aşa devreme? 

„Nu trebuie să afli de moartea ducelui înaintea plecării 
tale.” 

— Eşti foarte prevăzător. 

„Pe urmă, scrise sir Williams, merg şi eu cu tine.” 

— Tu? 

„Fireşte! trebuie să semnez şi eu contractul tău de 
căsătorie.” 

— Asta e o onoare pentru mine, zise Rocambole rânjind. 

„Şi apoi, scrise ex-baronul, am presimtirea că dacă eu nu 
voi fi acolo, tu nu te vei însura.” 

— Crezi? 

„Prietene, adăugă sir Williams subliniind fiecare cuvânt, să- 
ți aduci aminte bine de cuvintele acestea, şi nu uita să le sapi 
cu litere de foc în mintea ta: eu sunt geniul care face să 
lumineze steaua ta. In ziua când nu voi mai fi lângă tine, 
steaua aceasta se va stinge!” 


Capitolul XXVIII 


Pe când evenimentele ce le-am povestit se desfăşurau la 
Paris, un alt eveniment avea loc la Nisa, eveniment „care va 
avea o influenţă directă şi capitală asupra deznodământului 
acestei istorii. După cum se ştie, contesa Artoff plecase la 
Nisa, ducând cu ea pe nenorocitul ei soţ lovit de nebunie. Ea 


197 


— Ponson du Terrail — 


se stabilise acolo, afară din oraş, într-o vilă mică şi drăguță, 
situată pe marginea mării. 

Un medic din Paris, doctorul B..., însoţi pe nobilul bolnav, 
dându-i îngrijirile necesare. După sistemul curativ al doctorului 
B.... contele trebuia să vadă cât mai puţină lume posibilă şi să 
rămână totdeauna singur cu soţia lui. 

De altminteri, în timpul călătoriei, starea contelui se 
schimbase, fără să sufere însă nici o îmbunătăţire. El devenise 
mai liniştit. Dar persista a se crede Roland de Clayet şi nu 
contele Artoff. Apoi el sfârşi prin a se încredința că contele 
alungase pe femeia lui, şi că contesa, amorezată de el, 
consimţise să-l urmeze. 

Doctorul B... locuia în aceeaşi casă de pe malul mării, îl 
vedea pe bolnavul lui la orice oră din zi şi se încăpăţâna să 
creadă că acesta era atins de o boală nevindecabilă. In 
momentul acesta, la Nisa erau mulţi străini şi, printre ei un 
ofiţer din marina engleză pe care o rană gravă îl silise să 
viziteze clima dulce a Italiei. 

Ofiţerul acesta, care servise mult timp în India, întâlnea 
mereu, la sosirea lor la Nisa, pe contele şi pe contesa Artoff. 

Contesa dădea adesea braţul sărmanului nebun şi se 
plimba cu el pe ţărmul mării. 

Faleza era totdeauna locul de plimbare favorit al ofițerului 
englez. 

Sfârşiră prin a se saluta şi, într-o dimineaţă, contesa fu 
foarte mirată când primi o scrisoare de la sir Eduard, aşa se 
numea ofiţerul, prin care acesta îi cerea voie contesei să-i 
prezinte respectuoasele sale omagii. Această cerere o miră şi 
mai mult pe contesă, care gândi întâi să-l refuze; dar, reflectă 
că poate este vorba de vreo afacere importantă, se hotărî să 
răspundă străinului că-i acorda întrevederea cerută. 

Doctorul plecase la pescuit, iar contele era în pat. Contesa 
era deci singură când ofiţerul se prezentă. Ea îl introduse într- 
un salonaş de la parter, se aşeză şi îi arătă un scaun. 

— Doamnă contesă, spuse sir Eduard, poate îmi veţi scuza 
îndrăzneala, când veţi afla că ea a luat naştere dintr-o 
simpatie subită, ce mi-au inspirat-o nenorocirea şi nebunia 
soţului dumneavoastră. 

— Vă mulţumesc de o mie de ori, domnule, zise contesa, 
înclinându-se şi lăsând să-i apară pe buze un surâs trist. 

— Doamnă, continuă ofiţerul, o staţiune la mare e 
totdeauna mai mult sau mai puţin un focar continuu de 


198 


— Moartea sălbaticului — 


anecdote, de clevetiri, de istorii falsificate sau modificate. 
Fiecărui nou venit i se află povestea chiar a doua zi după 
sosirea lui. 

— Ah! zise contesa, am avut şi eu povestea mea? 

— Da, doamnă; s-a vorbit de dumneavoastră la cluburi; aţi 
avut apărători şi duşmani teribili. 

— Oh! zise Baccarat cu tristeţe, părerea lumii îmi e 
indiferentă, vă jur. 

— Nebunia contelui, reluă ofiţerul, a fost subiectul multor 
comentarii. Un tânăr secretar al ambasadei, care a sosit ieri 
din Paris, ne-a relatat detalii curioase... ne-a spus... Mă iartă, 
doamnă, se întrerupse sir Eduard; aş vrea să puteţi citi în 
inima şi în sufletul meu. Aţi vedea că vorbele acestea îmi sunt 
dictate de cel mai profund respect şi de dorinţa de a vă fi 
folositor. 

— Vorbeşte, domnule, zise contesa, care nu ştia încă ce 
voia să spună vizitatorul său. 

— Domnul Gaston de Lautil, ataşatul ambasadei... 

— Gaston de Lautil! exclamă contesa; dar el îl cunoaşte 
bine pe bărbatul meu, sunt prieteni buni... 

— Aşadar, doamnă, urmă sir Eduard, trebuie să vă gândiţi 
cu ce respect s-a exprimat despre dumneavoastră şi asupra 
nenorocirii... 

— Domnule, zise contesa cu simplitate, ridicând asupra 
interlocutorului ei o privire limpede ca şi sufletul său, oricât ar 
costa pe o femeie ca mine obligaţia de a se apăra, permiteţi- 
mi un singur cuvânt: am fost calomniată de un mizerabil sau 
de un nebun. 

— Nu m-am îndoit de asta nici un singur moment, doamnă, 
răspunse sir Eduard; dar lăsaţi-mă să vorbesc de starea 
soţului dumneavoastră.. 

Baccarat tresări şi-l privi pe sir Eduard. 

— Domnul Gaston de Lautil, urmă marinarul, ne-a spus un 
lucru care ne-a părut foarte curios. 

— Şi anume ce? 

— El ne-a spus că nebunia contelui Artoff, soţul 
dumneavoastră, s-a declanşat subit. 

— Da, domnule. 

— Pe teren, şi în momentul când era să încrucişeze spada. 

— Şi asta e adevărat. 

— Că nebunia aceasta constase mai cu seamă în a se crede 


199 


— Ponson du Terrail — 


el adversarul, în timp ce acesta din urmă era contele Artoff. 

— Vai! domnule, tot mai crede asta. 

— Doamnă, murmură sir Eduard, împrejurarea aceasta e şi 
mai curioasă prin faptul că contele se găsea la Paris. 

— Ce vreţi să spuneţi? zise Baccarat mirată. 

— Nebunia ce s-a manifestat la conte nu e deloc obişnuită. 

— Contele mă iubea, domnule, şi convins de... 

— Opriţi-vă, doamnă, întrerupse sir Eduard, vă înşelaţi. 

— Credeţi, domnule? 

— Nebunia instantanee şi atât de curioasă a contelui ar 
putea fi atribuită unei alte cauze. 

— Ce vreţi să spuneţi? strigă contesa. 

— Unei otrăviri. 

— Oh! zise Baccarat înmărmurită. 

Sir Eduard urmă: 

— Am servit în India; am petrecut aproape un an în Java şi 
am putut vedea efectele unei nebunii declanşate de o otravă 
vegetală ce creşte în insula aceasta. 

— Dar... domnule... 

— Efectele acestei otrăvi se manifestă foarte repede şi un 
semn foarte caracteristic e tendinţa ce o are imediat otrăvitul 
de a-şi pierde individualitatea, luându-o pe a altuia. 

— Dar ceea ce îmi spuneţi, strigă contesa, e ceva 
extraordinar, domnule; bărbatul meu nu s-a dus niciodată în 
India. 

— Ştiu. 

— La Paris nu cunoaşte pe nimeni care ar fi putut să-l 
otrăvească. 

— Doamnă, zise cu gravitate sir Eduard, oamenii care au 
putut să vă calomnieze sunt, în ochii mei, capabili de orice 
infamie şi mai ales de aceea de a-l otrăvi pe conte. 

— Dar atunci, domnule, strigă Baccarat tremurând, dacă ar 
fi aşa, dacă bărbatul meu ar fi... otrăvit... poate nu s-ar mai 
vindeca niciodată?... 

— Ah! zise sir Eduard, acum câteva luni m-am dus la Paris, 
şi am întâlnit acolo un om care îşi făcuse acum câţiva ani, la 
Calcutta şi la Sandernagor, o reputaţie minunată. 

— Şi care vindecă nebunia? 

— Mai ales pe aceea care a fost contractată fie sub 
influenţa locurilor tropicale, fie cu ajutorul otrăvurilor luate din 
aceste locuri. 

— Oh! vorbiţi, zise contesa cu însufleţire, cine e omul 


200 


— Moartea sălbaticului — 


acesta? 

— E un mulatru, un medic născut în Antile, care se numeşte 
doctorul Samuel Albot. Dacă ar fi să vă dau un sfat, zise sir 
Eduard, v-aş sfătui să-l consultaţi. Pentru ce nu l-aţi chema 
lângă conte? 

— Nu, nu, strigă Baccarat, să-l fac să vină aici ar fi prea 
mult; mai bine mă duc eu la Paris. 

— Asta e şi mai bine, zise sir Eduard. 

— Domnule, murmură contesa Artoff luând mâinile 
ofițerului englez, nu ştiu dacă devotamentul fără margini al 
unei femei calomniate ar putea plăti interesul ce bine-voiţi să 
mi-l acordaţi. 

— Doamnă, zise sir Eduard, plecaţi la Paris, consultaţi-l pe 
Samuel Albot şi îndrăzniţi să i-l încredinţaţi pe conte. Dacă e 
vreun om în lumea asta care l-ar putea vindeca, să ştiţi cu 
siguranţă că el este. 

Şi ofiţerul sărută respectuos mâna frumoasei Baccarat 
adăugând: 

— Îmi permiteţi un ultim sfat? 

— Cu cea mai mare plăcere. 

— Medicii sunt geloşi, ei cred câteodată prea mult în ei 
înşişi şi nu destul în ştiinţa altora. Spuneţi un pretext oarecare 
pentru a vă reîntoarce la Paris. 

— Vă înţeleg, zise contesa. Doctorul B... nu va şti niciodată 
că l-am consultat pe doctorul Samuel. 

Sir Eduard salută încă o dată şi se retrase. 

A doua zi, contele şi contesa Artoff părăseau Nisa, în 
trăsură de poştă. Pentru a ajunge mai repede, contesa nu se 
uita la bani. După trei zile sosiră la Paris cu trenul de Lyon. 


În timp ce contesa Artoff şi bărbatul ei se îndreptau spre 
Paris, domnul Roland de Clayet se pregătea să plece, în 
Franche-Comte, unde unchiul său, cavalerul de Clayet, murise 
subit. Evenimentul acesta sosise la timp pentru tânărul 
zăpăcit, a cărui şedere la Paris devenise destul de neplăcută 
după duelul său cu contele Artoff. 

Roland se gândise mult asupra popularității făcute de 
afacerea scandaloasă al cărei erou fusese. Dar Roland se 
înşelase. Popularitatea sa luă o întorsătură neplăcută din ziua 
când se află de nebunia contelui Artoff. In cercul pe care îl 


201 


— Ponson du Terrail — 


frecventa, afară de doi sau trei neghiobi de seamă şi a 
tânărului domn Octav, toți ceilalţi prieteni nu întârziară a rupe 
orice legătură cu el. Se înțelege destul de bine până la ce 
punct ajunsese Roland cu iubirea sa pentru contesa Artoff, dar 
nu se înțelege însă cum a putut să fie atât de lipsit de 
cavalerism, până la punctul de a se lăuda în public cu norocul 
său. 

Contele Artoff era iubit şi stimat. Roland era acum bănuit şi 
urât de toți. 

Câteva saloane îi fură închise; cei ce îl întâlneau zilnic la 
Madrid sau Champs-Elysées nu se jenau deloc de a-i face 
acele impertinenţe care te fac să roşeşti fără nici un motiv de 
provocare. După cincisprezece zile, Roland se întreba dacă va 
trebui să se bată în duel cu jumătate din Paris sau dacă va 
trebui să plece în călătorie. Această din urmă variantă era 
mult mai dificilă decât cea dintâi. Roland se întrebă, deci, 
unde ar putea merge, când moartea unchiului său îl scoase 
din încurcătură. 

Chiar în ziua când sosi această veste, domnul de Clayet 
porunci cameristului să-i facă geamantanele. Vechiul 
camerist, adică acela pe care i-l dăduse falsul marchiz de 
Chamery, dispăruse a doua zi după nebunia contelui Artoff; şi 
pentru a motiva bine dispariţia sa, el plecase furând o sută de 
ludovici şi câteva bijuterii ale stăpânului său. Urmase întocmai 
sfatul lui Rocambole. 

Or, Roland de Clayet, hotărât să părăsească Parisul chiar în 
seara aceea, nu vru să plece fără a merge să strângă mâna 
tânărului domn Octav, singurul prieten ce-i mai rămăsese 
credincios. Se sui pe la prânz în trăsură şi porunci vizitiului să-l 
conducă în strada Oratoire. 

Cupeul eroului nostru plecă din strada Provence, parcurse 
bulevardele şi intră în strada Royale. La intrarea în cartierul 
Saint-Honore, acesta fu oprit şi Roland scoase capul prin geam 
pentru a vedea care era motivul ce-i întrerupea drumul. 
Oprirea trăsurilor avea drept cauză principală o ciocnire ce 
avusese loc între un tramcar şi o trăsură. Acestea se izbiseră 
aşa de tare, încât roţile lor intrară una într-alta şi călătorii 
coborâră. O femeie, care era proprietara şi părea mai 
emoţionată, se găsea în mijlocul unui grup de curioşi. 

La vederea acestei femei, îmbrăcată elegant, domnul 
Roland de Clayet nu putu să-şi stăpânească un strigăt de 
surpriză. Era contesa Artoff! 


202 


— Moartea sălbaticului — 


Sau, mai bine zis, era femeia aceea care semăna perfect cu 
Baccarat şi pe care Roland o lua drept contesa Artoff. 

Tânăra femeie la strigătul lui Roland, întoarse capul şi îl 
recunoscu. Roland salută. 

Ea îi trimise un surâs şi puse două degete la gură ca şi cum 
ar fi vrut să-i impună tăcere. 

„Bun! se gândi Roland, asta e o comediană îndemânatică. 
Indignarea sa nu era decât prefăcută; dacă a plecat, s-a întors 
imediat, şi ea tot mă mai iubeşte!” 

Fără îndoială tânărul zăpăcit voia să se dea jos şi să-i ofere, 
în mijlocul străzii, omagiile şi serviciile sale pretinsei contese, 
dar nu avu timpul. 

Tânăra femeie opri un cupeu gol care trecea prin strada 
Royale, sări înăuntru, zise vizitiului destul de tare pentru ca 
Roland s-o audă: 

— Strada Pompelor, 53, la Passy! 

— Drace! murmură Roland, o voi găsi imediat. Ştiu numărul 
şi strada unde aş putea să am o întâlnire cu ea... 

Şi fiindcă trăsurile începuseră să meargă, cupeul său îşi 
continuă drumul, şi după zece minute ajunse în strada 
Oratoire. 

Câteva minute mai târziu, tânărul domn Octav era la curent 
cu întâlnirea. 

— Ce ar trebui să fac, după tine? întrebă Roland. 

— Să pleci. 

— În Franche-Comté? 

— Da. 

— Fără s-o văd? 

— Fireşte! Ea n-a strigat adresa vizitiului decât ca să auzi 
tu. Ea te va aştepta astă seară, mâine şi poimâine îţi va scrie. 

— Vezi! zise zăpăcitul, e foarte posibil! 

— Ea ţi-a surâs, aşadar tot te mai iubeşte. 

— Cred, murmură Roland cu o modestie ridicolă. 

Şi el urmă sfatul acesta, căci seara, la ora opt se sui într-un 
vagon de clasa întâi a trenului de Lyon. 

Dar la prima staţie, adică la Ville-Neuve Saint-Georges, 
expresul care plecase din Paris se întâlni cu cel care venea. 

Cele două trenuri se opriră câteva secunde şi privirea 
distrată a lui Roland căzu pe un vagon al trenului ce venea de 
la Lyon. Zărind în vagonul acesta pe contele Artoff şi pe 
Baccarat, Baccarat pe care o credea în strada Pompelor, la 


203 


— Ponson du Terrail — 


Passy, care de dimineață avea o toaletă de oraş, fu zguduit 

regăsind-o seara în costum de călătorie, venind de la Lyon. 
„Ah! îşi zise el, ce, o să înnebunesc şi eu ca contele Artoff?” 
Deschise repede uşa vagonului şi se dădu jos pe peron. Dar 

trenul ce se îndrepta spre Paris se pusese deja în mişcare. 


Capitolul XXIX 


— Haide, domnule, sus! repede, repede! pleacă! strigă şeful 
de tren lui Roland. 

Dar Roland răspunse în prada unei vii emoţii: 

— Eu nu plec. 

— Cum? zise amploiantul. 

— Mă întorc la Paris, zise tânărul cu convingere. 

Conducătorul trenului anunţă pe maşinist, o fluierătură se 
auzi şi convoiul plecă, lăsând pe Roland de Clayet în faţa 
şefului de gara şi a călătorilor, ce arătau destul de miraţi. 

— Domnule, zise Roland şefului de gară, vreau să mă întorc 
la Paris. 

— Asta e lucru simplu, domnule, iacă un tren de marfă care 
vine de la Montereau. 

Şi ceferistul întinse mâna către orizont, unde se vedea în 
depărtare fumul unei locomotive. 

Trenul sosi; Roland se sui şi se reîntoarse la Paris, pe când 
bagajele sale se duceau la Lyon. Trenul intră în gară la o 
jumătate de oră după expres. 

Roland alergă în sala de bagaje unde spera să o mal 
găsească pe femeia extraordinară pe care o văzuse. Dar sala 
era pustie, toţi călătorii expresului plecaseră. Atunci Roland 
întrebă unde-l poate găsi pe şeful de tren ce sosise cu 
expresul. 

— lată-l, răspunse ceferistul arătând un om tânăr, în 
uniformă, care fuma foarte liniştit, discutând cu şeful gării. 

— Domnule, îl întrebă el, aţi venit de la Lyon cu trenul ce a 
sosit astă seară? 

— Da, domnule, acum patruzeci de minute cu trenul plecat 
azi dimineaţă din Lyon. 

— Aţi observat, într-un vagon, o tânără doamnă blondă, 
foarte frumoasă, între doi domni? 

— Desigur, domnule. 

— Îi ştiţi numele? 

204 


— Moartea sălbaticului — 


— Era contesa Artoff, care se întorcea de la Nisa cu 
bărbatul şi medicul său. 

— Domnule, zise Roland cu emoție, văd că sunteţi decorat 
şi vă cred un om de onoare. 

— Am pretenţia să fiu, zise şeful de tren foarte surprins. 

— Ei bine! domnule, reluă tânărul, în numele celor mai 
grave interese, pot să zic cele mai sfinte, spune-mi pe cuvânt 
dacă contesa Artoff a plecat azi dimineaţă din Lyon. 

— Vă jur, domnule! l-am dat chiar eu mâna să urce în 
vagon. 

Roland uită să mulţumească şi chiar să salute pe şeful de 
tren şi ieşi din gară ca un nebun. Se aruncă în prima trăsură 
de piaţă ce o găsi, şi zise vizitiului: 

— Trei ludovici îţi dau pentru cursa ta, chiar dacă ti-ar 
plesni calul, numai condu-mă la Passy în galop. 

— Ce stradă? întrebă vizitiul, încurajat de promisiunea celor 
trei ludovici. 

— Strada Pompelor, 53. 

Vizitiul dădu bice cailor şi sosi la Passy în mai puţin de o 
jumătate de oră. 

În timpul drumului, domnul Clayet fu tot timpul stăpânit de 
o idee fixă: de a regăsi pe femeia ce o văzuse de dimineaţă şi 
de a o pune faţă în faţă cu aceea pe care o zărise în trenul de 
Lyon. 

Casa din strada Pompelor nr. 53, după cum se ştie, era 
situată între curte şi grădină. Roland cobori din trăsură şi sună 
cu violenţă la poartă. O fereastră se deschise, o voce de 
femeie întrebă cu nelinişte: 

— Cine e acolo? 

— Deschide! zise Roland cu nerăbdare. 

Şi sună din nou. 

Era aproape ora douăsprezece. Ea ezită un moment, dar 
fiindcă Roland suna mereu, se hotărî să deschidă. 

Roland pătrunse în curte şi recunoscu imediat locul unde i 
se scotea legătura de la ochi când sosea. O cameristă, aceeaşi 
pe care Rebeca o avea în serviciul său când Roland era iubit 
de ea, alergă pe jumătate dezbrăcată, recunoscu pe tânărul 
om şi îi zise: 

— Doamna nu e aici! 

— Dacă nu e aici, o voi aştepta. 

— Nu se întoarce. 


— Ponson du Terrail — 


— Drăguţă, zise cu răceală Roland, alege: sau mă introduci 
imediat la stăpâna ta şi câştigi zece ludovici, sau mă urmezi la 
comisariatul de poliție, care te va supune unui interogatoriu. 

Camerista se înfricoşă. 

— Pe legea mea! zise ea, doamna mă va da afară poate, 
dar cedez bunătăţii domnului. Veniţi, vreau să vă introduc. 

Roland o urmă pe cameristă. 

Aceasta îl conduse la primul etaj, trecu cu el prin salon şi îl 
introduse în acelaşi budoar albastru unde falsa contesă Artoff 
îl primea aşa de des. Rebeca, într-un capot de catifea, dormea 
pe o canapea şi nu fusese deloc deşteptată de zgomotul 
clopoţelului sunat de Roland. 

— Doamna doarme greu, zise camerista. 

— Lasă-mă, zise Roland. 

Şi îi făcu semn să iasă, cu un gest poruncitor. 

Camerista ieşi şi domnul de Clayet puse uşor mâna pe 
umărul tinerei femei, care se deşteptă speriată la vederea 
vizitatorului nocturn. 

— Tu! zise ea. 

— Eu, răspunse cu răceală Roland. 

Rebeca sări în sus. 

— Cum! zise ea încruntată, ai îndrăznit să vii aici? 

— Bineînţeles. 

— Fără permisiunea mea? 

— Scumpa mea, replică Roland pe un ton indiferent, ai 
făcut rău azi dimineaţă că mi-ai dat adresa. 

— Eu? 

— Desigur. Ai strigat destul de tare vizitiului ca să aud şi 
eu: „La Passy, 53, strada Pompelor”. 

— Ei bine! zise Rebeca cu cinism, e foarte gentil din partea 
ta că ai venit; şi pentru că eşti aici, ia loc, dragul meu. 

Tonul aceste îl dezmetici pe Roland. 

— Doamnă contesă Artoff, zise el, aţi putea să-mi daţi 
noutăţi despre bărbatul dumneavoastră? 

— E tot nebun. 

— Ah! 

— Şi l-am trimis la Nisa. 

— Rămâne mult timp acolo? 

— Fireşte! zise Rebeca la întâmplare, asta depinde de 
medicul său. 

— Ei bine! zise Roland, mi se pare că medicul său a spus că 
şederea lui la Nisa nu-i făcea bine. 


206 


— Moartea sălbaticului — 


— Aste aşa el... 

— Şi s-a reîntors astă seară. 

— Cine?... bărbatul meu? 

— Nu... contele Artoff; şi era însoţit de soţia sa, adevărata 
contesă Artoff, termină cu răceală domnul de Clayet. 

Oricât de îndrăzneață era Rebeca, de astă dată nu putu să 
se stăpânească complet şi făcu feţe-feţe. 

Atunci Roland o privi fix. 

— Drăguţa mea, îi zise el. S-a isprăvit acum cu glumele. Tu 
nu eşti contesa Artoff; dar fiindcă nu ştiu cine eşti, trebuie să- 
mi Spui. 

Fără îndoială că privirea lui Roland fu teribilă în momentul 
acesta, căci Rebeca începu să tremure şi încercă să scape de 
strânsoarea tânărului om. 

— Haide! vorbeşte, zise el cu un ton ameninţător. 

Firea îndrăzneață, batjocoritoare şi cinică a fostei dame de 
consumaţie ajunse la culme. 

Ea izbucni într-un hohot de râs şi-l privi pe Roland cu 
dispreţ. 

— Netotule! îi zise ea râzând. 

Cuvântul acesta fu pentru Roland o adevărată lovitură de 
trăsnet şi îl făcu să înţeleagă imediat ce rol odios şi ridicol 
jucase. 

El avu un acces de furie. 

— Mizerabilo!... strigă el scos din fire, să-mi spui adevăratul 
tău nume că te ucid! 

Şi cu amândouă mâinile înlănţui gâtul alb şi fraged al tinerei 
femei. 

— Mă numesc Rebeca, răspunse ea fără a-şi pierde 
prezenţa de spirit. 

— Cine eşti tu? 

— O femeie din Paris. 

— Cine te-a împins să mă înşeli, să joci rolul contesei şi să- 
mi scrii sub numele său? 

— Un om pe care nu-l cunosc. 

— Minti! 

— Nu... îți jur! 

— Ei bine! zise Roland, dacă este aşa, cu atât mai rău 
pentru tine, căci vreau să te ucid!... 

Şi îi strânse gâtul. 

— Îndurare! bâlbâi ea, voi spune tot... Dar, îţi jur, nu-i ştiu 


207 


— Ponson du Terrail — 


numele. El m-a întâlnit într-o seară, m-a adus într-o stradă şi 
într-o casă ce îmi erau necunoscute; apoi a doua zi m-a stabilit 
aici şi mi-a zis: „De acum încolo te vei numi contesa Artoff”. 

— Ei bine! strigă Roland, îi vei spune toate astea. 

— Cui! 

— Contesei Artoff. 

Tânăra femeie începu să tremure. 

— Nu, nu! zise ea, niciodată. 

Dar pe când ea pronunţa aceste cuvinte ochiul lui Roland se 
fixă asupra unei măsuţe. Alături de pendulă, era un cuţit, un 
cuţit frumos de fructe, a cărui lamă era ascuţită. Tânărul îl luă 
şi îl sprijini pe pieptul Rebecăi. 

— Drăguţa mea, o să vii cu mine. 

— Unde? zise ea cu spaimă. 

— La Paris... 

— Dar eşti nebun... 

— Imediat, şi bagă de seamă!... Pe cinstea mea, sunt în 
stare să te ucid... 

Privirea lui Roland o înspăimântă pe tânăra femeie. 

— Voi face tot ce vrei, murmură ea tremurând. 

— În cazul ăsta, vino! 

Un şal negru atârna pe un scaun. 

Roland îl aruncă pe umerii Rebecăi şi, ţinând mereu cuțitul 
în mână, o luă de braţ, silind-o să iasă din budoar. 

Roland nu dăduse drumul trăsurii. Vizitiul, care era departe 
de a bănui că o scenă dramatică se desfăşura în casa unde 
intrase Roland, se lungise pe capră şi dormea. 

Camerista era foarte speriată şi când văzu trecând pe 
stăpâna sa tremurând la braţul lui Roland galben de mânie, nu 
putu decât să murmure: 

— Doamna se va întoarce în noaptea aceasta? 

— Probabil, zise Roland, care trecu cu Rebeca prin curte, 
deşteptă pe vizitiu şi îi zise: 

— Strada Pépinière, la palatul Artoff. Un ludovic în plus dacă 
mergi repede. 

El o sui în trăsură pe tânăra femeie şi se aşeză lângă ea. 

Ocazia de a se găsi faţă în faţă cu aceea a cărui nume îl 
purtase înspăimântă pe Rebeca mai mult decât amenințările 
lui Roland. Dar fiindcă Roland era mai tare în momentul 
acesta, ea trebui să se supună şi să-l urmeze. 

— Pe legea mea, zise ea, în timp ce trăsura pornea, cu atât 
mai rău pentru protectorul meu, căci sunt cinsprezece zile de 


208 


— Moartea sălbaticului — 


când nu l-am văzut. Poate m-a părăsit. 

— De ce protector vorbeşti? întrebă Roland. 

— Ei bine! de domnul. 

— Care domn? 

— Acela care m-a instalat aici pentru rolul de contesă. 

— Ah! tu nu l-ai văzut de cinsprezece zile? 

— Nu. El mi-a lăsat trei bilete de câte o mie de franci pentru 
o lună. Termenul e plătit. Nu m-am îngrijorat pentru că mi-a 
spus că avea de făcut o călătorie; dar ar fi putut foarte bine să 
mă părăsească. 

— Şi cum era protectorul acesta? 

— Inalt, subţire, cu mustăţi blonde. 

— Cam ce vârstă avea? 

— Vreo douăzeci şi opt de ani. 

— Şi nu ştii cum se numeşte? 

— Nu. 

— Unde locuieşte? 

— Nu ştiu. N-am putut să recunosc strada unde m-a condus 
în seara aceea. Dar trebuie să fie prin împrejurimile 
Madelenei. 

Atunci, încolţită de Roland, Rebeca povesti întreaga istorie 
a acestei comedii odioase şi teribile în care ea fusese 
instrumentul principal; ea nu omise nici un amănunt, nici o 
scrisoare primită sau scrisă. Dar ea putea să ajungă să-l 
descrie pe Rocambole, pentru ca Roland să-l recunoască. De 
altfel Roland ar fi acuzat întreg Parisul înainte de a bănui pe 
marchizul de Chamery, cumnatul domnului d'Asmolles, care 
era cel mai bun prieten al său. 

Trăsura sosi în strada Pépinière. Pentru a evita exclamaţiile 
de surpriză ale valeţilor la vederea Rebecăi, Roland îi trase 
voalul pe faţă şi sună la poarta palatului. 

Portarul în loc de a trage cordonul din fundul locuinţei sale, 
veni să deschidă el însuşi şi rămase mirat la vederea unui om 
şi unei femei necunoscute. 

— Prietene, zise Roland, doamna conferă Artoff a sosit în 
seara asta? 

— Da, domnule. 

— S-a culcat? 

— Nu, domnule, a ieşit. 

— La ora două de dimineaţă! 

— Da, domnule. 


209 


— Ponson du Terrail — 


— Bine. Lasă-mă să intru, o voi aştepta. 

Roland zărise lumină la ferestrele primului etaj al palatului. 
Mai mult încă, el văzu valeţi mergând încoace şi încolo în 
curte. 

— Germain! strigă portarul la unul din ei. 

Germain se apropie. 

— Am nevoie s-o văd pe contesă, zise Roland; e vorba de 
nişte afaceri urgente; şi pentru că a ieşit în oraş, trebuie s-o 
aştept în stradă. 

— Pe legea mea, domnule, răspunse valetul, doamna 
contesă nu şi-a pus lacăt la poartă şi cu toate că e ora două o 
să vă introduc în salon. 

Tonul imperios şi grav al domnului de Clayet impuse 
respect valetului. 

EI conduse pe Roland în salonul de jos al palatului şi îl lăsă 
acolo. Rebeca avea în continuare voalul lăsat. 

După câteva minute, se auzi uruitul unei trăsuri şi zgomotul 
porţii celei mari ce se deschidea. Era contesa care se întorcea. 

De unde venea ea la ora aceasta? 


Capitolul XXX 


Ce i se întâmplase contesei de fusese obligată să iasă 
imediat din palat şi să-şi prelungească absenţa până noaptea 
târziu? 

Vom povesti în puţine cuvinte. 

Un curier plecat din Nisa cu câteva ore înaintea ei, putuse 
să întreacă trăsura contesei cu o jumătate de zi, ajunse la 
Lyon şi luă trenul ce sosea la Paris la prânz. Astfel că Baccarat 
găsi la gară pe servitorii săi, trăsura şi putu să se ducă direct 
în strada Pépinière, lăsând un servitor la gară pentru a lua 
bagajele. 

Din ordinul contesei, curierul se duse în bulevardul 
Beaumarchais, la domnul Léon Rolland, ducând un bilet scris 
în grabă, conceput astfel: 


„Scumpa mea Cerise, 

N-am decât câteva minute pentru a-ţi spune multe lucruri. 
La ora şase plec la Paris. De ce? Pentru că mi s-a spus că la 
Paris este un om care l-ar putea vindeca pe scumpul şi iubitul 
meu Stanislas. 


210 


— Moartea sălbaticului — 


Ei bine, aşa e, draga mea. Medicul pe care l-am adus, plin 
de credință în ştiinţa sa, se întoarce la Paris cu noi şi fiindcă el 
n-are decât un bolnav, nu-l părăseşte cum nu-şi părăseşte 
umbra corpul. Am inventat nu ştiu ce istorie pentru a-l face să 
nu bănuiască nimic în legătură cu plecarea aceasta aşa de 
bruscă, la care nu mă gândeam ieri. 

Oh! medlicii!... sunt unii care preferă să-şi omoare bolnavul 
decât să-l vadă vindecat de un altul. De aceea, scumpa mea 
soră, îți scriu pentru ca tu să mă ajuţi să-i înşelăm bănuiala. 
Tu îmi vei trimite un bilet de două rânduri, în care îmi vei 
spune că nu poți să te duci cu trenul. Tu eşti suferindă în pat 
şi nu te poți ridica. Ințelegi, nu e aşa? 

Până atunci te vei duce în cartierul Saint-Honoră, la un 
doctor mulatru cu numele de Samuel Albot, şi îl vei ruga să ne 
aştepte astă seară între ora nouă şi unsprezece. 

Adio, sărută pe îngeraşul tău cu buclele lui blonde, 
transmite o strângere de mână lui Leon şi iubeşte-mă în 
continuare. 

Louise” 


Contesa, sosind acasă, găsise acest scurt răspuns: 


„Scumpă soră 

Medicul şi bărbatul meu mă opresc să mă dau jos din pat şi 
cu toate astea sunt foarte nerăbdătoare să te văd; inima îmi 
spune că, cu toată oboseala călătoriei, tu nu vei aştepta până 
mâine pentru a mă îmbrățişa. 

A ta soră, 

Cerise Rolland” 


Baccarat arătă scrisoarea aceasta medicului contelui. 

— Doctore, îi zise ea, încearcă să obţii de la bolnavul 
dumitale să se urce în pat. 

— Asta ar fi cam greu, murmură doctorul, căci el se crede 
mai mult ca niciodată Roland de Clayet şi pretinde că 
îndrăzneala dumneavoastră de a-l aduce astfel sub 
acoperământul conjugal e fără margini. 

Contesa suspină. 

— Din fericire, adăugă doctorul, el e mort de oboseală şi 
somnul o să-l fure repede. 

Baccarat plecă, fără a-şi mai schimba măcar costumul de 


211 


— Ponson du Terrail — 


călătorie şi se duse în bulevardul Beaumarchais. 

Doamna Rolland o aştepta îmbrăcată. Cele două surori se 
îmbrăţişară cu căldură şi Léon Rolland zise imediat contesei: 

— Am văzut pe doctorul mulatru. 

— Ah! zise Baccarat cu nerăbdare. Şi? 

— Ei bine, vă aşteaptă. 

— Haide! zise repede contesa, haide repede! 

Amândouă femeile se suiră în trăsură; vizitiul contesei dădu 
bice cailor care galopară ca fulgerul, sosind în mai puţin de un 
sfert de oră în curtea vechiului palat în care mulatrul ocupa 
încăperile de jos şi grădina. 

Doctorul Samuel fu pus la curent de Cerise cu ce scop 
venea Baccarat să-l vadă. 

De altfel nebunia contelui Artoff făcuse mare vâlvă în Paris, 
aşa că doctorul auzise povestea. 

Aflând că contesa Artoff dorea să-l consulte, el amână 
imediat două vizite ce le avea de făcut, rămânând acasă 
pentru a o aştepta pe contesă, pe care nu o văzuse niciodată. 
Cele două femei fură introduse într-o sală mare, plină de cărţi, 
în care doctorul îşi avea cabinetul de lucru. 

Mulatrul se ridică în momentul când uşa se deschise, 
ieşindu-le înainte.: 

— Domnule, zise contesa luând loc pe scaun, vin la 
dumneavoastră ca toţi aceia care au rătăcit mult timp în 
întuneric şi deodată zăresc lumina salvatoare. 

— Doamnă, răspunse doctorul cu o voce simplă şi gravă, 
lipsită de orice şarlatanism, veniţi spre a-mi vorbi de bărbatul 
dumneavoastră, bănuiesc. 

— Vai! da, domnule. 

— Aceia care afirmă infaibilitatea ştiinţei, urmă doctorul, 
sunt nişte nebuni sau şarlatani. Eu nu vă voi spune doamnă: 
aduceţi-mi pe contele Artoff şi va fi vindecat; dar vă voi spune: 
am obţinut vindecări minunate, uneori considerate imposibile. 
M-am ocupat, timp de douăzeci de ani, de mijloacele de a 
combate nebunia; am luptat cu înverşunare, dar aproape 
totdeauna am triumfat. 

— Ah! domnule, strigă Baccarat, vindecaţi-mi bărbatul, şi 
recunoştinţa mea va fi fără margini. 

— Doamnă, reluă mulatrul, nu pot să vă promit nimic 
înainte de a-l fi văzut pe conte şi de a avea amănuntele cele 
mai exacte asupra modului cum s-a declanşat nebunia lui. 

— A fost instantanee. 


212 


— Moartea sălbaticului — 


— Şi în ce constă? 

— Contele îşi închipuie că el este omul cu care trebuia să se 
bată în duel. 

Mulatrul încruntă din sprâncene, dar auzi pe Baccarat 
completând destăinuirile sale. Contesa intră atunci în cele mai 
mici amănunte, amănunte pe care le cunoaştem, şi sfârşi prin 
a pronunţa numele de sir Edward, adăugând că opinia 
acestuia din urmă era că contele trebuia să fi fost victima unei 
otrăviri. 

Cuvântul acesta făcu pe mulatru să tresară. 

— Doamnă contesă, zise el, nebunia se obţine prin două 
otrăviri distincte. Prima care provine din absorbţia unei 
anumite cantităţi de beladonă, dar nebunia aceasta n-are 
nimic grav... 

— Ah! zise Baccarat cu vioiciune, bărbatul meu e nebun de 
aproape o lună. 

— Cealaltă nebunie prin otrăvire, doamnă, urmă doctorul, e 
datorită unei otrăviri vegetale foarte bine cunoscută în Java... 

— Şi... cum se numeşte?... zise contesa cu nerăbdare. 

— DUTROA, zise doctorul. 

— Oh! mi se pare că ăsta e numele care l-a rostit sir 
Edward. 

— Dar, urmă mulatrul, bărbatul dumneavoastră nu s-a dus 
niciodată în India? 

— Niciodată domnule. 

— Nu cunoştea pe nimeni care a venit de acolo? 

— Pe nimeni. 

— De altfel, o otrăvire cu dutroa e o problemă de câteva 
ore. Pentru a admite un asemenea lucru şi a crede în părerea 
lui sir Edward, ar trebui să presupunem că contele a fost 
otrăvit în noaptea care a precedat duelul. 

— Adevărat. 

— Şi fără îndoială contele a petrecut noaptea acasă? 

— Vai! nu, domnule, murmură contesa, bărbatul meu nu 
ştiu unde a petrecut noaptea; probabil la domnul de Château- 
Mailly?... Aşa cred. Era martorul său. Ducele ar putea să ne 
spună... 

— Dar, doamnă! zise doctorul, ducele a murit ieri seară. 

Cuvintele acestea făcură pe contesa Artoff să cadă pe un 
scaun. 

— Mort! ducele! strigă ea, ducele de Château-Mailly a 


213 


— Ponson du Terrail — 


murit? 

— Da, doamnă. 

— Dar, e imposibil! Nu moare cineva la treizeci de ani, când 
e plin de viață şi de tinereţe... 

Doctorul Samuel nu răspunse, dar luă un jurnal şi îl întinse 
contesei. Aceasta îl deschise şi citi tremurând următorul 
necrolog: 


„leri la ora nouă şi jumătate seara, domnul duce de 
Château-Mailly, căruia, de dimineață, i se amputase brațul, și- 
a dat ultima suflare. 

Boala a făcut progrese repezi în câteva ore, şi, la prânz, cei 
trei medici chemaţi lângă el şi-au pierdut orice speranță. 
Ducele a murit pradă unor vii suferințe şi agonia sa a durat 
până aproape de ora opt. El era în vârstă de treizeci de ani. Cu 
el s-a stins ultimul din acele strălucite nume ale nobilimii 
franceze.” 


Contesa mototoli jurnalul, şi întrebă cu o voce plină de 
lacrimi: 

— Dar de ce boală a murit, Dumnezeule? 

— De dalac pe care l-a căpătat îngrijind şi mângâind un cal 
pe care îl iubea mult şi care era atins de această teribilă 
boală. 

Timp de câteva secunde, contesa Artoff rămase ca trăsnită. 
Dar doctorul o făcu să-şi vină în fire vorbindu-i de bărbatul ei. 

— Eu cred, doamnă, îi zise el, pentru a reveni la nebunia 
contelui, că ea trebuie să aibă, cu toate indiciile şi simptomele 
observate de sir Edward, cu totul altă cauză decât aceea 
arătată de el. 

— Ah! credeţi?... zise contesa mirată. 

— Otrava de care v-a vorbit sir Edward nu există decât în 
Java; dacă sunt câteva mostre în Europa, ele sunt foarte rare 
şi nu se găsesc decât la oamenii de ştiinţă ca mine. 

— Ah! zise contesa, o aveţi... şi dumneavoastră? 

— Am adus trei uncii, zise mulatrul şi sunt convins că numai 
eu singur la Paris... 

Doctorul luă pe Baccarat de mână şi conduse pe cele două 
femei aproape la un dulap cu geamuri care închidea otrăvurile 
sale vegetale şi minerale. Apoi el puse degetul pe unul din 
borcane şi arătă praful roşu. 

— Cine ştie, domnule, zise Baccarat tulburată de o 


214 


— Moartea sălbaticului — 


presimţire, cine ştie dacă nu vi s-a furat din praful acesta! 

— Doamnă, strigă doctorul, asta e cu totul imposibil, numai 
doi oameni intră aici: un servitor, în care am toată încrederea 
şi eu. Când plec închid dulapul acesta cu cheia de două ori şi 
n-a lipsit niciodată nimic... 

Pe când vorbea, mulatrul privi cu atenţie borcanul care 
conţinea praful roşu. 

— Cine ştie, domnule, zise iar contesa, care compara în 
felul său mai multe împrejurări: un asemenea lucru cu 
încăpăţânarea lui Roland de Clayet de a pretinde că el îl 
iubeşte, şi nebunia aceasta a contelui, care se declarase 
tocmai în momentul când o ultimă explicaţie ar fi putut face 
să ţâşnească poate lumina între aceşti doi oameni. 

— Dumnezeule! doamnă, reluă doctorul, ceea ce-mi spuneţi 
acum, cu toate că e imposibil, este însă foarte uşor de 
verificat. 

Doctorul luă un registru ce se găsea într-una din 
despărţiturile bibliotecii sale. 

— lată registrul ăsta, zise el, în care am trecut numele, 
numărul şi cantitatea exactă a tuturor otrăvurilor pe care le 
vedeţi aici. Cantitatea aceasta dacă s-ar fi alterat, atunci sigur 
că ar lipsi o greutate foarte mică. 

El răsfoi cartea, o deschise la o pagină care purta numărul 
45 şi citi. 

„DUTROA, praf extras din rădăcină pisată a unei plante 
javaneze de culoare roşie. Ea e închisă în borcanul care poartă 
numărul 45. Greutatea borcanului este de un hectogram; 
greutatea prafului de şaptezeci şi şase de grame şi 
unsprezece decigrame.” 

Doctorul luă atunci borcanul şi îl puse pe platanul unei 
balanţe mici; puse în celălalt platan greutăţi echivalente cu 
acelea ce erau indicate de registru. Dar nu putu să-şi reţină o 
exclamaţie de surpriză şi de spaimă. Platanul care suporta 
borcanul nu se echilibra deloc, şi pentru a stabili echilibrul, 
doctorul, a cărui mână tremura de emoție, fu obligat să 
micşoreze greutăţile din platanul opus până la concurenţa a 
şapte grame şi nouă decigrame. 

— Am fost furat! strigă el. 

Şi el deveni atât de galben, încât faţa lui tuciurie luă 
imediat albeaţa feţei europene; şi timp de câteva secunde, 
aceste trei persoane se priviră mult, înspăimântate... ca şi 


215 


— Ponson du Terrail — 


cum fulgerul ar fi căzut în mijlocul lor. 


Capitolul XXXI 


Mulatrul rămase ca înlemnit timp de câteva momente. ÎI 
furase! Dar când? dar cum? Valetul său îl servea de douăzeci 
de ani. Putea să-l acuze? 

Niciodată nu ieşea din cabinetul său de lucru fără să închidă 
bine dulapul ce conţinea otrăvurile; şi broasca acestui dulap 
era o capodoperă a celui mai celebru dintre fabricanți. Era 
imposibil a-l forţa. Or, pentru ca cineva să fi putut fura 
doctorului praful de dutroa, trebuia ca cheia să fi fost uitată în 
broasca dulapului, ca doctorul să fi ieşit afară, ca uşa 
cabinetului său de lucru să fi rămas deschisă, şi ca cineva să fi 
intrat acolo. 

Reunirea acestor trei împrejurări îi părea imposibilă lui 
Samuel Albot; el privi deci pe contesă cu un fel de zăpăceală 
şi de rătăcire. Apoi, în loc de a i se adresa, sună cu violenţă. 

Cameristul apăru. Acesta era un om cam de şaizeci de ani, 
de rasă anglo-indiană, care salvase de două ori viaţa 
stăpânului său: o dată ucigând un tigru care se aruncase 
asupra doctorului rătăcit în pădure, în căutarea plantelor sale 
medicinale, iar altă dată, aducându-l pe umeri, lovit de 
insolaţie. 

Doctorul credea în fidelitatea valetului său cum credea în 
lumina zilei sau într-o lege matematică. 

În acest timp el întinse mâna către dulap şi zise cu 
severitate: 

— Jung, ştii ce conţine dulapul acela, nu este aşa? 

— Da, stăpâne, praf ce dă moartea. 

— Ei bine zise doctorul, mi s-a furat o cantitate mică din 
acele prafuri, cauzând o mare nenorocire. 

— Imposibil, strigă servitorul cu un accent aşa de sincer, 
aşa de naiv încât se vedea cât colo că omul acesta era 
nevinovat de furtişagul acesta. 

Doctorul se întoarse către Baccarat. 

— Oh! zise deodată contesa, care îşi revenise, nu acuz 
deloc pe omul acesta, domnule. 

Atunci mulatrul privi pe Jung şi îi zise cu bunătate: 

— Să vedem, Jung, dragul meu, adu-ţi bine aminte. 

— Sunt gata, stăpâne. 


216 


— Moartea sălbaticului — 


— Nimeni n-a intrat aici în lipsa mea, în ultima lună? 

— Nimeni. 

— N-ai zărit niciodată când am uitat cheile lângă masa 
aceasta? 

— Niciodată. 

— Eşti sigur? 

Indianul făcu un semn; semnul acesta exprima clar: „Mi-aş 
da bucuros capul”. 

Doctorul reluă: 

— N-am primit eu aici pe nimeni suspect, şi l-am lăsat 
singur?... 

Samuel Albot pronunţă cuvintele acestea sub influenţa unei 
amintiri vagi şi depărtate. 

Dar întrebarea aceasta îl făcu pe camerist să scoată un 
strigăt. 

— Ce? zise doctorul nerăbdător. 

— Stăpâne! zise el repede, stăpâne, îmi amintesc... 

— Un om a venit... şi a rămas aici. 

— Cu mine? 

— Da, şi pe urmă a rămas singur, pe când alergaţi la 
servitorul răsturnat de trăsură. 

— Ah! zise doctorul, într-adevăr, acum cinsprezece sau 
optsprezece zile, a venit aici un vizitator. Vorbeam. Deodată, 
uşa se deschise şi doi oameni intrară cerând un medic. 

— Şi... aceşti doi oameni? întrebă contesa cu groază. 

— l-am urmat, lăsând aici câteva minute persoana care era 
cu mine. Am găsit în stradă un om leşinat... omul acesta 
fusese răsturnat... dar n-avea nici o contuzie. Am îngrijit 
servitorul. Evident lăsasem dulapul deschis. 

— Şi... vizitatorul acesta? 

— Oh! nu, e imposibil! strigă doctorul. E un gentilom 
perfect, un om de cinste, marchizul de Chamery. 

— Chamery! exclamă contesa cu un fel de rătăcire; dar 
acesta e cumnatul vicontelui d'Asmolles! 

— Întocmai. 

— Acel tânăr şi strălucit ofiţer care a servit în marina 
engleză? 

— Chiar el, doamnă. 

— Ah! domnule, zise Baccarat, poţi să ai bănuieli asupra 
lumii întregi, dar numai asupra lui nu. 

— Aveţi dreptate, doamnă. Dar, murmură mulatrul a cărui 


217 


— Ponson du Terrail — 


conversaţie cu Rocambole îi venea în minte puţin câte puţin, 
dar... 

— Ei bine? 

— Ei bine, îmi amintesc că marchizul şi cu mine, în 
momentul când s-a cerut ajutorul meu pentru omul leşinat, 
vorbeam tocmai de otrava aceasta vegetală culeasă din Java, 
şi care provoacă nebunia. Imi aduc aminte că marchizul, după 
ce mi-a pus mii de întrebări despre otrava aceasta şi la timpul 
ce trebuie pentru a acţiona, a sfârşit exprimându-şi dorinţa de 
a o vedea. 

— Şi i-aţi arătat-o? 

— Numai cu degetul. 

— Dar totul e un vis îngrozitor, absurd! domnule... murmură 
contesa Artoff tulburată. 

— Doamnă, răspunse doctorul cu gravitate, nimic în lumea 
asta nu e imposibil, şi dacă ar fi să dau glas bănuielilor mele... 

— Ei bine? Terminaţi domnule. 

— Dacă mi-a furat cineva praful acesta... e numai 
marchizul! 

Doctorul pronunţă cuvintele acestea cu un accent atât de 
convins încât Baccarat începu să tremure. 

— De altfel, doamnă, adăugă doctorul, dacă într-adevăr 
bărbatul dumneavoastră e nebun de nebunia ce o credem... 

— Oh! întrerupse repede Baccarat, spuneţi-mi că-l veţi 
vindeca! 

— Îl vom vindeca doamnă, vă jur, răspunse cu solemnitate 
doctorul. 

Şi fiindcă ea scoase un țipăt de bucurie şi mulţumi lui 
Dumnezeu, doctorul adăugă: 

— Doamnă contesă, întoarceţi-vă acasă şi aveţi credinţă în 
Providenţă şi în ştiinţa aceasta pe care ea a destinat-o pentru 
a-mi permite vindecarea semenilor mei. Mâine, la prânz voi 
avea onoarea de a mă prezenta la dumneavoastră; voi vedea 
pe conte, voi examina starea sa. Şi apoi, dacă într-adevăr 
există un mare vinovat de pedepsit, Dumnezeu ne va ajuta, 
doamnă. 

— Adio, domnule, pe mâine! murmură contesa, care ieşi cu 
totul zăpăcită şi se urcă în trăsură cu sora ei, zicându-şi: nu, 
asta e imposibil! cunosc pe vicontele d'Asmolles, are o inimă 
nobilă un suflet cavaleresc şi toţi aceia care ţin la el prin 
legături de sânge trebuie să fie la fel. Nu, Chamery n-ar fi 
niciodată în stare să otrăvească pe cineva! 


218 


— Moartea sălbaticului — 


— Oh! murmură Cerise la rândul ei, toate astea sunt 
îngrozitoare. S-ar zice că-i geniul rău a lui sir Williams. 

Numele acesta făcu pe contesă să tresară şi să tremure. 

Dar imediat un surâs îi reveni pe buze: 

— Eşti nebună! zise ea, sir Williams a murit şi, în caz 
contrar, el e redus la o neputinţă veşnică. 

— Bulevardul Beaumarchais! zise contesa vizitiului. Contesa 
conduse pe sora sa acasă şi se întoarse la palatul din strada 
Pépinière. 

— Cum! zise ea coborând din trăsură şi zărind salonul de la 
etajul întâi luminat, contele nu s-a culcat? 

— Domnul conte s-a culcat de la ora zece. 

— Atunci, e doctorul?... 

— Nu, e un domn şi o doamnă care au insistat foarte mult 
să vadă pe doamna contesă chiar noaptea asta... 

— Numele lor? întrebă Baccarat, cuprinsă de mirare. 

— Nu le ştiu. Dar mi se pare că am mai văzut pe domnul la 
palat. 

— ŞI... femeia? 

— Ea are un voal gros pe faţă. Dar e înaltă cât doamna 
contesă şi pare bătrână. 

Baccarat nu ascultă sfârşitul acestor semnalmente. Urcă 
repede scările peronului, traversă marele vestibul şi intră în 
salon unde aştepta Rebeca şi Roland de Clayet. 

La zgomotul uşii care se deschise, Rebeca, care îşi scosese 
voalul, se ridică, şi cele două femei se găsiră faţă în faţă. 
Contesa scoase un strigăt şi rămase ca împietrită, atât de 
mult credea că se vede pe ea însăşi. Dar, în momentul acela, 
Roland, pe care ea nu-l văzuse, făcu un pas şi căzu în 
genunchi cu umilinţă la picioarele ei. 

Şi, la vederea acestei femei care îi semăna perfect, încât ar 
fi putut crede că se găseşte în faţa unei oglinzi, şi a acestui 
om care îngenunchease şi-i cerea îndurare, contesa înţelese 
totul. 

— Ridicaţi-vă, domnule, zise ea lui Roland fără dispreţ, 
ridicaţi-vă, ghicesc totul acum. 

Dar Roland rămase tot în genunchi. Atunci contesa o 
măsură cu privirea pe Rebeca. 

— Cine eşti dumneata, zise ea, dumneata care ai îndrăznit 
să-mi furi figura, talia, gestul, vocea şi până şi numele? Cine 
eşti dumneata? 


219 


— Ponson du Terrail — 


Curtezana suportă privirea scânteietoare a contesei şi, 
adresându-se la rândul ei, cu o privire obraznică şi fără ruşine, 
îi spuse: 

— Ah! vreţi să ştiţi cine sunt, doamnă? 

— Da, sigur, zise contesa cu gravitate. 

— Ei bine! zise Rebeca, sunt fiica tatălui dumneavoastră, 
mă numesc Rebeca. 

— Sora mea! exclamă Baccarat, a cărei mânie dispăru. 

Ea pronunţă cuvântul acesta cu atâta durere şi cu un 
accent de milă atât de profund, încât sufletul curtezanei fu 
mişcat. 

— Sora mea! repetă ea cu compătimire şi stăpânită 
totodată de o amintire din prima ei copilărie. Ah! îmi amintesc 
acum... trebuie să fii sora mea. Da, da, mi-aduc aminte că într- 
o zi tatăl meu mă ţinea de mână şi traversa cu mine piaţa 
Bastiliei. Aveam trei sau patru ani, poate; o femeie ţinea, ca şi 
el, un copil de mână, o copiliţă blondă ca mine... Nu ştiu ce i-a 
zis tatăl meu, n-am înţeles bine, dar ea plângea şi tatăl meu o 
respingea. 

— Era mama mea! zise Rebeca, a cărei voce se altera şi 
copilul acela eram eu... şi din ziua aceea, vedeţi, doamnă, 
urmă curtezana lăsând ochii în jos, eu, copilul din flori, copilul 
părăsit, nenorocita crescută în umbră, alungată de toţi, chiar 
de Dumnezeu, îmi aduc mereu aminte de a vă fi văzut drept 
copilul soarelui şi al luminii. Şi din acea zi, doamnă, v-am jurat 
o ură profundă, sălbatică, o ură care m-a adus în stare să vă 
fac atâta rău... o ură pe care o credeam de neînfrânt... şi 
care... simt că dispare pentru a face loc unei căinţe, de când 
m-aţi numit „Sora mea”. 

Pronunţând aceste cuvinte, Rebeca avea o tremurare în 
voce. Şi, ca şi Roland, ea îngenunche înaintea contesei Artoff 
sărutându-i mâinile. 

Inima nobilă a frumoasei Baccarat se simţi atinsă. Întinse 
mâna şi spuse: 

— Ridică-te sora mea, te iert... 

Apoi ea se întoarse către Roland: 

— Domnule, îi zise ea, sunteţi prea tânăr pentru a fi 
răutăcios şi sunt sigură că aţi fost înşelat. 

— Oh! credeţi-mă doamnă, strigă Roland cu accentul unei 
inimi oneste şi plină de remuşcări, şi fiţi încredinţată că voi 
avea curajul de a repara răul pe care l-am făcut. 

— Domnule, zise Baccarat, răul pe care mi l-aţi făcut mie şi 


220 


— Moartea sălbaticului — 


de care vă iert cu dragă inimă, nu e nimic pe lângă acela pe 
care l-aţi făcut omului generos şi bun care mi-a dat numele 
său, şi pe care îl iubesc. Răul acesta domnule, trebuie să-l 
reparaţi; trebuie să mă ajutaţi să găsesc pe autorul acestei 
odioase înşelătorii ale cărei victime am fost amândoi. 

Roland zise atunci Rebecăi: 

— Tu, pe care te-am regăsit şi te-am adus aici, sub 
ameninţări vei spune adevărul, nu-i aşa? 

— Voi spune totul, răspunse Rebeca. 

Şi ea începu să povestească contesei Artoff tot ceea ce 
povestise şi lui Roland. 

Pe când o asculta, Baccarat redevenise femeia cu spiritul 
cercetător şi inimă tare. Ea nu scăpă nici un detaliu din 
această înşelătorie şi puse să i se relateze cele mai mici 
amănunte. 

— Dar, zise ea, în sfârşit, lui Roland, care întărea uneori 
povestirea Rebecăi, dumneata nu aveai un camerist cu 
numele de Baptiste? 

— Ba da, doamnă. 

— Cameristul acesta pretinde că este bine văzut de 
camerista „contesei” Artoff? 

— Aşa zice. 

— Scrisorile pe care ţi le aducea... 

— Erau scrise de ea, zicea el. 

— Ei bine, zise Baccarat, unde e valetul acesta, care, cu 
siguranţă, era un complice. 

— A fugit după ce m-a furat. 

— Când? 

— Chiar în ziua când a trebuit să mă bat în duel cu contele. 

— Asta trebuie să fie. Îl aveai de mult timp în serviciul 
dumitale? 

— De cinsprezece zile. 

— Cum a intrat la dumneata? 

— Mi l-a dat unul din prietenii mei, marchizul de Chamery. 

— Chamery! strigă Baccarat ca electrizată. 

Şi ea îşi zise încet: 

— Dar cine este omul acesta, şi ce i-am făcut eu lui? 

Apoi luă repede mâna lui Roland: 

— Domnule, îi zise ea, sunteţi tânăr, sunteţi cam uşuratic, 
zăpăcit, dar trebuie să fiţi un om de onoare. Ştiţi să ţineţi un 
jurământ? 


221 


— Ponson du Terrail — 


— Oricare ar fi şi orice îmi veţi cere doamnă, sunt gata să 
respect! 

— Ei bine! zise Baccarat, jură-mi că te vei supune orbeşte. 

— Jur pe mormântul părinţilor mei. 

— Că nimic din ceea ce mi-ai spus, nimic din ce-am vorbit 
nu va ieşi din gura dumitale. 

— Dar trebuie să vă restabiliţi onoarea doamnă! strigă 
Roland, în care vorbea vechiul sânge cavaleresc al părinţilor 
săi, trebuie să spun lumii întregi... 

— Nimic, zise cu gravitate Baccarat. Lumea nu trebuie să 
ştie că am fost dezonorată, că am fost calomniată, din cauza 
unei femei care îmi seamănă atât de mult încât 
dumneavoastră aţi luat-o drept persoana mea... sora mea va 
pleca mâine, va părăsi Parisul, mascată, ascunsă într-o trăsură 
de poştă. Nu trebuie s-o vadă nimeni aici. 

Şi fiindcă Roland şi curtezana rămăseseră uimiţi, contesa 
Artoff adăugă cu o gravitate plină de tristeţe: 

— Ora reabilitării mele n-a sosit încă. Mai târziu 


Capitolul XXXII 


A doua zi de dimineaţă, doctorul Samuel Albot sculându-se 
la ora şapte, după obiceiul său, făcu o plimbare prin grădină 
şi, întorcându-se, rupse banda unui jurnal judiciar la care era 
abonat şi care sosise tocmai atunci. 

Imediat atenţia sa fu atrasă de un articol destul de lung, ce 
avea un titlu curios: 


„O DRAMA LA CLIGNANCOURT” 


Articolul acesta începea astfel: 

„De câtva timp, crimele misterioase care, cu toate 
cercetările minuţioase ale justiției nu pot fi descoperite, par a 
se înmulți. 

Acum câteva săptămâni am scris despre asasinatul unui 
curier, comis în mijlocul pădurii Senart, între Melun şi Paris şi 
învăluit în atâta mister încât autoritatea judiciară n-a putut 
face lumină. Astăzi avem de înregistrat un eveniment şi mai 
extraordinar încă şi asupra căruia planează cel mai profund 
mister. 

Există la Clignancourt, în dosul morilor Montmartre, o 


222 


— Moartea sălbaticului — 


aglomeratie de colibe, ce se numeşte mahalaua strângătorilor 
de zdrenţe şi care nu este populată decât de oameni ce se 
îndeletnicesc cu această modestă şi câteodată îndoielnică 
meserie. 

O fântână curge în mijlocul mahalalei. Conducta acestei 
fântâni trece prin bolta unei pivnițe. 

leri dimineață, locuitorii mahalalei fură foarte surprinşi 
văzând mai întâi că fântâna nu mai curge şi apoi că o mare 
cantitate de apă trecea pe sub poarta locuinţei părăsite de 
câteva zile de o strângătoare de zdrențe ce se mutase în alt 
cartier. Cu siguranță, conducta se găurise şi inundase pivnita. 

Oamenii sparseră uşa locuinţei şi cei dintâi care intrară se 
retraseră înspăimântați. 

Chepengul de intrare în pivniță era ridicat şi permitea 
trecerea apei care se revărsase şi curgea amestecată cu o 
vopsea roşie ce s-a dovedit a fi sânge. 

La gura pivniţei se vedea un butoi gol pe care apa îl 
ridicase, şi care, menținut la suprafață, ajunsese la centrul 
bolții, căci pivnita era rotundă. Acest punct central pe unde 
ieşea apa, era chiar chepengul. Se întâmplase cu butoiul 
acesta ceea ce se întâmplă cu un dop într-o sticlă, când se 
toarnă apă în ea. Pe măsură ce pivnita se umplea, butoiul se 
ridica. 

Dar nu asta era cauza spaimei persoanelor ce pătrunseseră 
în colibă. 

Ghemuit pe marginea chepengului, cu picioarele în apă, cu 
capul sprijinit în mâini, un om plin de sânge privea cu ochii 
rătăciţi împrejurul lui. Veşmintele sale erau îmbibate de apă, 
un şuvoi de sânge îi curgea din umărul sting şi vederea 
sângelui fusese cauza strigătului de spaimă ale primelor 
persoane care îl văzură. Părul acestui om, negru pe vârful 
capului, era alb ca zăpada pe tâmple. 

S-au dus la el, l-au silit să se ridice şi i-au adresat câteva 
întrebări. Dar el a răspuns printr-un hohot de râs şi a început 
să cânte. 

Imediat, mulțimea s-a strâns în jurul lui şi, cu ajutorul unui 
bandaj i-au oprit sângele care curgea din rană; un bărbat 
încerca să scoată butoiul care astupa gura pivniței. Dar 
imediat el scoase un strigăt şi se trase înapoi. 

Un cadavru se urca la suprafața apei. Cadavrul acesta era 
al unei femei. Femeia aceasta, recunoscută imediat, era fosta 


223 


— Ponson du Terrail — 


locatar a colibei, cunoscută la Clignancourt sub numele de 
mama Fipart. 

După acest cadavru care se ridicase la suprafață precum 
butoiul, apăru un al doilea cadavru. Era corpul unui om de 
aproape cincizeci de ani, corpolent, cu fața colorată; a fost 
recunoscut ca fiind individul care venise acum două zile să 
caute pe femeia Fipart, motivând că e mama lui. 

S-au luat imediat măsurile necesare pentru a se opri 
inundația şi autoritățile au fost anunțate. 

Un comisar de poliţie sosi la fața locului însoțit de un medic. 

Medicul a constatat că omul care avea o privire de nebun şi 
al cărui păr era alb pe tâmple, trebuie să fi avut tot părul 
negru cu câteva ore în urmă; că a trebuit să susțină o luptă cu 
moartea; că, după starea veşmintelor era uşor de văzut că 
fusese aruncat în pivniţă, după ce primise o lovitură de 
pumnal, uşoară însă şi că se agățase de butoi pentru a se 
menţine la suprafaţa apei şi a nu se îneca, că trebuise să 
ridice printr-o sforțare supremă chepengul care, fără îndoială 
era lăsat. 

Medicul a mai constatat că femeia care nu avea nici o rană, 
murise prin ştrangulare şi apoi fusese aruncată în pivniţă. 

Al doilea cadavru, cel al bărbatului, avea sub sânul stâng o 
rană adâncă, ce i-a cauzat imediat moartea, şi care părea a fi 
fost făcută cu lama unui cuțit, pe când aceea a omului încă viu 
era triunghiulară. 

Se crede că un al patrulea personaj a figurat în drama 
aceasta, dramă neexplicată nici în ceea ce priveşte peripețiile, 
nici în ceea ce priveşte deznodământul. 

Cum se explică faptul că aceste două personaje, care au 
fost văzute părăsind mahalaua strângătorilor de zdrențe au 
revenit pentru a-şi găsi moartea acolo? 

lată ce nu se cunoaşte nici până acum. 

Cine este omul acesta care n-a murit?... Mister! 

Dar se ştie că, în cursul zilei precedente, nenorocita mamă 
Fipart venise la Clignancourt însoțită de un om tânăr de 
douăzeci şi şapte, douăzeci şi opt de ani, purtând mustăţi 
blonde şi dându-se drept nepotul său. Acesta din urmă să fie 
autorul dublului asasinat? 

In sfârşit, s-a constatat că acea conductă fusese găurită cu 
ajutorul unui sfredel. 

In pivniță, golită cu ajutorul unei pompe, a fost descoperit 
un cuțit catalan, recunoscut imediat a fi arma care a cauzat 


224 


— Moartea sălbaticului — 


moartea omului corpolent. 

Dar acel pumnal triunghiular, al cărui semn îl poartă umărul 
nebunului, nu a putut fi găsit. 

Acesta din urmă a fost pansat de doctor, apoi a fost condus 
în mod provizoriu la ospiciul Lariboisiere, unda va fi examinat 
din nou de către medici. Se speră că va fi vindecat şi, prin el, 
cheia acestui întunecos şi sângeros mister va fi găsită. 

Cât priveşte cele două cadavre, ele au fost trimise la 
morgă. 

Identificarea nebunului a fost aflată graţie unei întâmplări 
curioase. In momentul când el intra în sala ospiciului unde nu i 
se pregătise un pat, un bolnav strigă: 

— Uite-l pe Zampa! 

— Cine este Zampa acesta? fu întrebat bolnavul, în timp ce 
nebunul vorbea şi cânta în limba portugheză. 

— Acesta e cameristul domnului duce. 

— Care duce? 

— Ducele de Château-Mailly. 

Bolnavul era un rândaş ce lucrase până săptămâna trecută 
la acest nefericit duce de Château-Mailly, a cărui moarte 
tragică am anunţat-o, şi care a recunoscut pe nebun a fi 
cameristul defunctului. 

Justiţia continuă cercetările.” 


Citirea acestui articol l-a impresionat pe doctorul Samuel 
Albot din două motive: întâi era vorba de un om ajuns la 
nebunie prin spaimă, şi doctorul era interesat de asemenea 
cazuri. Apoi numele domnului de Château-Mailly, amestecat în 
povestirea aceasta, trebuie să-i fi aţâţat curiozitatea. De ce 
cameristul ducelui se găsea la Clignancourt, amestecat într-un 
misterios asasinat şi aceasta chiar în momentul când se 
desfăşurau funeraliile stăpânului său? 

Doctorul se uită la ceas. 

„Este ora nouă, îşi zise el, contesa Artoff mă aşteaptă la 
prânz; aşadar mai am trei ore şi am timp să mă duc să studiez 
şi acest nou caz de nebunie.” 

Chemă pe cameristul său şi ceru să i se pregătească 
trăsura. După un sfert de oră el lua drumul spre morgă. Voia 
să vadă aici cadavrele mamei Fipart şi al lui Venture. 

Doctorul se adresă portarului, se recomandă a fi medic şi fu 
lăsat înăuntru spre a examina cele două cadavre. 


225 


— Ponson du Terrail — 


Acela al mamei Fipart, care atrase cel dintâi atenția sa, 
purta la gât semnele degetelor lui Rocambole. 

Doctorul o examină cu atenţie şi nu putu să-şi înfrângă o 
tresărire. 

„Femeia aceasta, se gândi el a fost cu siguranţă ştrangulată 
de un om care a trăit la New York sau la Philadelphia; ea a fost 
ştrangulată în stilul ucigaşilor americani. Un asasin obişnuit, 
concluzionă doctorul, n-ar fi apăsat cu atâta dibăcie degetul 
cel mare de la mâna stângă sub mărul lui Adam”. 

Apoi trecu la Venture. 

Lovitura de cuţit a fost dată de o mână hotărâtă, de sus în 
jos, şi pătrunsese adânc în regiunea inimii. 

— Identitatea acestuia a fost constatată, zise păzitorul care 
îl însoțea pe Samuel Albot. 

— Ah! Când asta? 

— Chiar azi de dimineaţă. 

— Cine e omul acesta? 

— El a fost recunoscut de un deţinut din Mazas, care a făcut 
trei ani de închisoare cu el. E un fost ocnaş zis Venture, zis 
lonathas, zis Joseph Brisedoux. A fost, acum cinci ani, 
camerist, în serviciul unei doamne care era amanta unui mare 
senior, un bătrân care a murit. Pe legea mea, deţinutul care a 
fost azi de dimineaţă de la Mazas, a spus numele lui şi acela al 
doamnei. Am uitat numele, dar ştiu că el avea palatul în piaţa 
Beauvou şi că doamna locuia în strada Pépinière. 

— Piaţa Beauvou? zise doctorul surprins. 

— Da, domnule. 

— Nu cumva o fi ducele de Château-Mailly. 

— Da, tocmai numele ăsta, răspunse păzitorul. 

— lată, se gândi Samuel Albot, ciudată apropiere. Omul 
acesta era cameristul amantei bătrânului duce, care a lăsat 
averea sa nepotului său, în paguba celei dintâi; şi celălalt care 
e nebun şi al cărui păr a albit, a fost cameristul tânărului duce, 
care a murit de asemenea. 

Doctorul mulatru părăsi morga gânditor şi se duse la 
ospiciul Lariboisiere. 

Nebunul fusese transferat într-o sală mică unde era singur 
şi sub paza a doi infirmieri. Numai după ce s-a recomandat 
directorului ospiciului şi şi-a arătat dorinţa de a studia cazul 
bolnavului, Samuel Albot putu să ajungă până la el. 

Portughezul râdea şi cânta fără încetare, dar nu vorbea, sau 
dacă pronunţa câteva cuvinte, le pronunţa numai în limba 


226 


— Moartea sălbaticului — 


portugheză. 

Doctorul îl privi cu atenţie şi, deodată, scoase un strigăt de 
surprindere. Recunoscuse pe Zampa. 

Or, Zampa, după cât se ştie, era chiar servitorul în livrea 
care se lăsase răsturnat într-o zi, în cartierul Saint-Honore, de 
oiştea unei trăsuri, şi asta la poarta doctorului, în timp ce 
acesta din urmă discuta cu marchizul de Chamery. 

În privinţa furtului de dutroa, doctorul nu mai avea nici o 
îndoială. Cu siguranţă, dacă marchizul de Chamery era autorul 
furtului, Zampa fusese complicele lui. 

Doctorul îl examină cu mare atenţie pe nebun şi sfârşi prin 
a-i spune infirmierului care îl însoțea: 

— Nebunia acestui om nu are nimic grav, nu este definitivă 
şi m-aş însărcina să-l vindec. 

— Aşadar e prietenul dumneavoastră. 

— Nu, nu tocmai, dar eu sunt medicul său şi am îngrijit un 
om pe care el îl simpatizează mult, un matelot englez care a 
fost tatuat de sălbatici. 

Apoi părăsi ospiciul şi se duse în strada Pépinière. 

La ora douăsprezece, trăsura doctorului intra în curtea 
palatului Artoff. Baccarat avusese grijă să-l depărteze pe 
medicul contelui când sosi doctorul Albot. 

Baccarat ieşi înaintea medicului, îi luă mâna şi îl conduse în 
grădină. 

— Veniţi, zise ea, bărbatul meu este aici. 

Contele, aşezat pe o bancă, fuma trăgând pe nisip cu vârful 
bastonului său un B mare pe care-l ştergea şi îl făcea din nou 
fără întrerupere. 

Nebunii ar face veşnic acelaşi lucru dacă din când în când 
n-ar fi întrerupţi de la ocupațiile pe care şi le-au ales. 

Doctorul îl privi cu coada ochiului o singură dată şi rămase 
convins că nebunia contelui se datora otrăvirii cu praful 
javanez. 

Baccarat se uita la el şi părea că toată viaţa ei depindea de 
ceea ce va spune doctorul. 

— Doamnă contesă, zise în sfârşit Samuel Albot, îl voi 
vindeca pe soţul dumneavoastră. Dar înainte de asta, daţi-mi 
voie să vă pun o întrebare? 

— Vorbeşte, domnule. 

— Contele şi dumneavoastră eraţi prieteni intimi cu ducele 
de Château-Mailly? 


221 


— Ponson du Terrail — 


— Da, domnule. 

Samuel Albot scoase un jurnal din buzunar şi îl întinse 
contesei. Era foaia judiciară pe care el o citise de dimineață. 

Baccarat citi la rândul ei şi arătă o surprindere vie la acel 
nume de „Mama Fipart”, care o făcea să-şi amintească multe 
lucruri teribile; dar surprinderea sa a fost şi mai mare când 
ajunse la post scriptum în care se anunţa că omul rănit fusese 
recunoscut drept cameristul nefericitului duce de Château- 
Mailly. 

În sfârşit, doctorul îi zise: 

— Omul asasinat se numeşte Venture şi nebunul este chiar 
lacheul care se prefăcuse leşinat la poarta mea în ziua când 
mi s-a furat praful roşu... 

Atunci contesa se înfioră şi rosti un nume fără să vrea: 

— Sir Williams! 


Capitolul XXXIII 


Contele continuă să deseneze pe nisip litera B şi părea că 
nu observă prezenţa doctorului mulatru. 

Acesta din urmă se depărtă câţiva paşi la un semn al 
contesei, care îl urmă. 

Emoţia contesei fu de scurtă durată. Această femeie 
energică îşi regăsi curând sângele rece, toată prezenţa sa de 
spirit şi se dovedi la înălţimea situaţiei. 

— Doctore, zise ea, tot ce-mi spuneţi, tot ce aflu, tot ce vom 
mai descoperi împreună este cum nu se poale mai straniu. 

— Sunt de părerea dumneavoastră, doamnă. 

— Noi păream a fi doar călători pierduţi într-un pustiu, în 
mijlocul unui întuneric adânc şi cu toate acestea trebuie să 
facem lumină în jurul nostru. 

— Trebuie! repetă Samuel Albot. 

— leri, reluă contesa, care trase pe doctor pe o bancă, 
invitându-l să se aşeze lângă ea, ieri am constatat, dumneata 
şi eu că aţi fost furat. 

— Intr-adevăr, furtul se cunoaşte. 

— Pe urmă, apelând la amintirile dumitale, întrebând pe 
servitor, mi-aţi afirmat că dacă ar fi vreun vinovat, atunci cu 
siguranţă este marchizul de Chamery. 

— Nu poate să fie altul, căci îmi aduc aminte acum de 
stăruința cu care mă întreba asupra efectelor prafului meu 


228 


— Moartea sălbaticului — 


javanez. 

— În sfârşit, adăugă Baccarat, aţi venit astăzi şi aţi 
constatat imediat că nebunia bărbatului meu are drept cauză 
efectul acestui praf. 

— M-ar mira să fie altceva, doamnă. 

— Atunci, şi înainte de a ajunge la adevăr, daţi-mi voie să 
vă spun ce mi s-a întâmplat ieri. 

— După ce aţi plecat de la mine? 

— Da, domnule. 

Doctorul o privi pe contesă cu mirare. Baccarat era foarte 
liniştită şi vocea sa nu trăda nici cea mai mică emoție. 

— Doctore, reluă ea, am avut, vai! o prea mare celebritate 
şi Parisul întreg mă cunoaşte... 

— Doamnă, întrerupse doctorul, Parisul nu-şi aminteşte 
decât de virtuțile dumneavoastră. 

— În momentul acesta, domnule, zise contesa, Parisul mă 
calomniază şi mă crede vinovată. 

— Parisul se înşeală. 

Baccarat, cu un gest, impuse tăcere doctorului. 

— Ascultaţi, zise ea, un om mai mult fără minte decât 
vinovat s-a lăudat că ar fi fost iubit de mine. 

— Un laş! 

— Nu, un înşelat. 

— Cum spuneţi? zise doctorul surprins. 

— leri, părăsindu-vă, continuă contesa, am găsit la mine 
acasă două persoane, un om şi o femeie. Omul era acela pe 
care dumneata îl consideri laş, iar femeia îmi seamănă ca o 
picătură de apă. 

— E posibil asta? 

— Femeia asta, care are faţa mea, talia mea, sunetul vocii 
mele, a consimţit să joace rolul meu. 

Şi Baccarat povesti doctorului întrevederea sa cu domnul 
Roland de Clayet şi Rebeca, şi îi repetă textual povestirea 
celor doi. 

— Vedeţi bine, doctore, zise ea terminând, că domnul de 
Clayet este un înşelat şi nu un laş şi dacă există un mizerabil 
în toată afacerea aceasta, este numai necunoscutul care s-a 
folosit de Rebeca, făcând din ea instrumentul îngrozitoarelor 
lui planuri. 

— Doamnă, zise doctorul, care ascultase foarte atent 
povestea contesei, femeia aceasta a fost condusă întâi de 


229 


— Ponson du Terrail — 


necunoscut într-un mic apartament care părea a fi al său? 

— Da, domnule. 

— Şi ea nu ştie în ce stradă?... 

— Nu, dar ea pretinde că trebuia să fie în cartierul 
Medeleine. 

— Strada Suresnes! poate... Marchizul de Chamery avea 
aici o casă particulară. 

— Ce spuneţi dumneavoastră, domnule? 

— Un fel de căsuţă unde primea. Inţelegeţi pe cine? 

— Şi unde era cunoscut sub adevăratul său nume? 

— Nu cred. El se numea acolo numai domnul Frederic. 

— Şi v-aţi dus acolo? 

— De mai multe ori. 

— Aşadar, e prietenul dumneavoastră. 

— Nu, nu tocmai, dar eu sunt medicul său şi am îngrijit un 
om pe care el îl simpatizează mult, un matelot englez care a 
fost tatuat de sălbatici. 

La aceste din urmă cuvinte Baccarat tresări din nou. 

— Un matelot! zise ea, un om tatuat!... 

— Da, doamnă. 

Şi doctorul, cu acea viteză de reacţie a minţii care 
caracterizează pe omul ieşit din rasa albă amestecată cu cea 
neagră, descrise atunci aşa de exact pe sălbaticul australian 
O'Penny, pretinsul matelot cu faţa arsă şi tatuată, căruia i se 
tăiase limba şi i se scoseseră ochii, încât Baccarat scoase un 
țipăt. 

— E sir Williams, zise ea. 

— Sir Williams!... zise doctorul mirat, cine e acest sir 
Williams? 

— Ah! doctore, răspunse Baccarat, a vă spune cine e sir 
Williams, înseamnă a vă povesti o istorie lungă, istoria 
nenorocirilor mele, istoria căinţei şi convertirii mele, aceea a 
întregii mele vieţi. 

Şi fiindcă surpriza doctorului creştea, contesa adăugă: 

— E de ajuns să ştiţi, doctore, că sir Williams este unul din 
acei monştri al cărui geniu pare a fi o perfectă încarnaţie a 
răului, unul din acei monştri care-şi încep viaţa printr-un 
paricid şi o sfârşesc la eşafod. Nu sălbaticii sunt aceia care l- 
au mutilat pe sir Williams, termină contesa cu o voce 
batjocoritoare. 

— Dar cine atunci, doamnă? 

— Eu! 

230 


— Moartea sălbaticului — 


Baccarat pronunţă cuvântul acesta cu o linişte care îl înfioră 
pe mulatru. 

— Dumneavoastră, dumneavoastră... strigă el. 

— Doctore, continuă ea, mai târziu veţi şti tot. Dar astăzi să 
căutăm lumina, căci orbecăim în întuneric. 

— Cred că visez, murmură doctorul. 

Baccarat urmă: 

— Sir Williams este născut viconte, a fost asasin, hoţ, şef de 
bandiți. Unul din aceia care i se supuneau odinioară se numea 
Venture. Un alt demon-femeie se numea văduva Fipart. 

Doctorul nu putu să-şi reţină o exclamaţie. 

— Uite, doctore, continuă Baccarat, am luptat timp de patru 
ani, ziua şi noaptea, cu acest geniu rău şi am sfârşit prin a-l 
învinge. Această luptă, acest război teribil, mi-au dat o putere 
extraordinară şi îndemânarea de a reconstitui piesă cu piesă 
adevărul sfâşiat în bucăţi, adâncit în întunericul cel mai 
profund. Cu sir Williams trebuia să profiţi de orice indiciu 
neînsemnat, să surprinzi o privire, să analizezi un surâs. 

— Dar omul acesta este un adevărat demon! 

— Da, doctore. El n-are omenesc decât aparenţa. Ei bine! 
dacă portretul pe care mi l-aţi făcut asupra acelui matelot nu 
mă înşeală, dacă omul orb şi mutilat pe care marchizul de 
Chamery vi l-a încredinţat dumneavoastră este într-adevăr sir 
Williams, voi înţelege totul imediat. El mi-a pierdut cinstea, el 
l-a ucis moralmente pe soţul meu. Dar, adăugă Baccarat, cum 
se poate ca marchizul de Chamery, un gentilom, un ofiţer, un 
om pentru care stau mărturie toate faptele mari pe care le-a 
făcut, cum e posibil ca un asemenea om să devină 
instrumentul unui mizerabil ca sir Williams? 

— Cine ştie dacă n-a fost înşelat şi el? zise mulatrul. 

— Ah! doctore, zise repede contesa, un om cinstit poate 
foarte bine să fie înşelat, dar nu se face niciodată otrăvitor. 

— Aveţi dreptate, doamnă. 

— Aşadar, continuă Baccarat, plecând mereu de la această 
dublă ipoteză că matelotul englez nu e altul decât sir Williams, 
că hoţul prafului javanez e cu siguranţă marchizul de 
Chamery, trebuie să căutăm acum ce interes poate avea 
acesta din urmă de a deveni duşmanul meu de moarte... De 
aici începe întunericul, doctore. 

— Mister! murmură mulatrul. 

Dar deodată o lumină străfulgera gândul contesei. 


231 


— Ponson du Terrail — 


— Doctore, zise ea, l-ați văzut pe omul care a supraviețuit 
dramei acesteia, de care vorbeşte jurnalul dumneavoastră, 
acea dramă care a costat viața acelui om care se numea 
Venture şi a acelei femei numită mama Fipart? 

— L-am văzut doamnă. 

— Şi sunteți sigur că e chiar valetul care s-a lăsat să fie 
răsturnat de trăsură în ziua când otrava v-a fost furată? 

— E chiar el, doamnă. 

— Ei bine! zise Baccarat, aici cred că e scânteia care va 
aduce lumina. 

— Credeţi? 

— Omul acesta, de care nu te mai poţi îndoi că era 
complicele hoţului dumitale, a fost recunoscut ca fiind 
cameristul nefericitului duce de Château-Mailly? 

— Cel puţin aşa spune rândaşul bolnav. 

— Foarte bine! Ducele a murit de două zile, nu este aşa? 

— De dalac, pe care-l luase mângâind calul său favorit. 

— Doctore, zise Baccarat, ducele a murit asasinat, otrăvit 
mai curând, de aceeaşi mână care ne-a lovit pe contele Artoff 
şi pe mine. 

Doctorul sări în sus. 

— Ascultaţi, urmă Baccarat, nu ştiu acum ce legătură 
misterioasă poate exista între sir Williams, marchizul de 
Chamery şi valetul ducelui de Château-Mailly, dar iată ceea ce 
ştiu. Ascultaţi bine. 

— Ascult doamnă. 

— Dacă omul acesta de care vorbiţi, şi care a scăpat din 
masacrul din Clignancourt, este portughez, şi dacă se 
numeşte Zampa, el a fost cameristul lui don Jose d'Alvar. 

— Spaniolul acela care a fost asasinat de amanta lui, acum 
două luni, la balul generalului C...? 

— Da. Or, don Jose era logodnicul verişoarei sale, 
domnişoara Conception, fiica ducelui de Sallandrera... 

— Am auzit vorbindu-se, doamnă. 

— Pentru ce acest Zampa, urmă Baccarat, a intrat, după 
moartea stăpânului său, în serviciul domnului de Château- 
Mailly nu ştiu încă; dar iată o coincidenţă curioasă. Don Jose 
era logodnicul domnişoarei de Sallandrera; ducele de 
Château-Mailly o iubea, de asemenea, pe Conception, el o 
ceruse în căsătorie, şi în momentul când am plecat eu din 
Paris el aştepta din Rusia nişte acte importante care trebuiau 
să-i asigure consimţământul ducelui de Sallandrera. 


232 


— Moartea sălbaticului — 


— Ah! doamnă, strigă doctorul îngrozit, ştiţi că va trebui să 
căutăm sus de tot pentru a-i găsi pe vinovaţi? 

— Ascultaţi, doctore, reluă Baccarat, noi suntem tot în 
întuneric, dar ştii dumneata unde e lumina? 

— Ascult, doamnă. 

— Ea e în judecata pierdută a acelui om care se numeşte 
Zampa; gândiţi-vă, dacă s-ar putea vindeca... 

— Cred. 

— Cu siguranţă? 

— Poate. 

— Căci, gândiţi-vă, doctore, dacă matelotul mutilat şi sir 
Williams nu sunt decât unul şi acelaşi, dacă marchizul de 
Chamery este instrumentul său, dacă moartea ducelui de 
Château-Mailly este nu numai rezultatul unei fatalităţi, dar şi 
al unei crime, atunci minutele sunt numărate. 

— Pentru ce, doamnă? 

— Pentru că geniul lui sir Williams nu se opreşte nici la 
necinstea unei femei şi nici la un asasinat. 

— Doamnă, zise cu gravitate doctorul, dumneavoastră aveţi 
o poziţie înaltă în societate, aveţi mulţi prieteni sus puşi. 
Dumneavoastră aveţi putere. 

— Poate... zise Baccarat. 

— Ei bine! obţineţi de la autoritatea judiciară în mâinile 
căruia se găseşte Zampa, ca acesta să-mi fie încredinţat mie. 

— Şi dumneata îl vei vindeca? 

— Voi încerca, cel puţin. Voi face o încercare asupra lui cu 
un remediu violent şi teribil de care m-am folosit în ţările 
tropicale, un remediu care omoară sau vindecă. 

Dacă nebunul rezistă tratamentului la care-l voi supune, el 
va fi vindecat în trei zile şi îşi va recăpăta judecata. 

— Veniţi cu mine, zise contesa. 

Şi îl conduse în budoarul ei. 

Aici ea se aşeză la o masă şi scrise următoarea scrisoare: 


„Domnule conte, 

Cerise mi-a spus că nu crezi în infamia mea, căci dumneata 
eşti o inimă nobilă; şi nu stau pe gânduri de a mă adresa 
dumitale. 

Am fost victima unei îngrijorătoare intrigi care este în 
legătură cu alte crime necunoscute încă, şi pe care sper să le 
dezvălui curând. 


233 


— Ponson du Terrail — 


Dar pentru a mă reabilita în ochii lumii, pentru a reuşi să 
fac lumină, trebuie ca dumneata să mă ajuţi. 

Vă trimit pe doctorul Samuel Albot. Nu-l întrebaţi, el nu v-ar 
putea răspunde, dar obţineţi ceea ce vă cere el. 

A dumitale supusă, 

Contesa Artoff.” 


Scrisoarea, pe care Baccarat o puse în plic şi o închise, era 
adresată: 

Domnului conte Armand de Kergaz. 

— Doctore, zise atunci Baccarat, permiteţi-mi să vă cer 
cuvântul de onoare că nimic din ceea ce ştim, sau, mai bine 
zis, din ceea ce presupunem, nu va ieşi din gura dumitale. 

— VIi-l dau, doamnă, răspunse Samuel Albot. 

— Acum luaţi scrisoarea aceasta, suiţi-vă în trăsură şi 
duceţi-vă în strada Culture-Sainte-Catherine. Voi reveni la 
dumneata astă-seară, pentru a afla rezultatul demersului. 

— Zbor, doamnă, zise doctorul, care luă scrisoarea, sărută 
mâna contesei, se urcă în trăsură şi se duse la contele de 
Kergaz. 


După trei ore, contesa Artoff primi de la doctorul mulatru 
următoarea scrisoare: 

„Doamnă contesă, 

Domnul de Kergaz m-a însoțit el însuşi la judecătorul de 
instrucție căruia îi este încredințată afacerea întunecoasă de 
la Clignancourt. 

Magistratul acesta, pe baza asigurării pe care i-am dat-o de 
a-l ține pe Zampa, la dispoziția justiției, n-a ezitat un moment 
de a semna un ordin de punere în libertate provizorie. 
Nebunul mi-a fost încredințat. 

M-am dus să-l iau eu singur de la ospiciul Lariboisiere; el 
este acum la mine şi, din seara aceasta, vreau să-l supun 
tratamentului meu. 

Constituţia lui robustă îmi dă speranța că va rezista la 
această teribilă probă. 

Al dumneavoastră umil servitor, 

Dr. Samuel Albot” 


„Ah! murmură contesa după ce citi scrisoarea aceasta, 
234 


— Moartea sălbaticului — 


dacă bănuielile mele sunt întemeiate, sir Williams, dacă într- 
adevăr ai revenit din furtunile australiene călăuzit de demonul 
răzbunării, mă vei găsi pregătită să încep o nouă luptă şi de 
astă dată nu-ţi voi mai lăsa viaţa.” 

Baccarat se înşela; nu de mâna ei trebuia să moară sir 
Williams. 


Capitolul XXXIV 


Trei zile după instalarea lui Zampa, nebunul, la doctorul 
Samuel Albot, contesa de Artoff descinse cu trăsura sa, la ora 
opt seara, în curtea palatului locuit de medicul mulatru. 

Yung, credinciosul camerist al doctorului, veni să deschidă 
portiera cupeului şi să ajute pe tânăra femeie să coboare. 

— Domnul doctor aşteaptă, pe doamna contesă, îi zise el, şi 
o conduse pe Baccarat în camera otrăvurilor, acea cameră 
vastă unde contesa mai pătrunsese o dată. Camera era pe 
jumătate întunecoasă, căci o singură lumânare aşezată pe o 
masă, în mijloc, nu putea să lumineze o odaie aşa de mare. 

Contesa, intrând, zări întâi pe doctor care discuta cu Roland 
de Clayet. 

Roland venise la doctor pe baza invitaţiei contesei. Apoi ea 
văzu un om culcat, stând nemişcat pe divan. Era Zampa. 

Fiindcă doctorul şi Roland vorbeau încet, Baccarat conchise 
că Zampa dormea. _ 

Doctorul veni înaintea ei, o salută. li dădu un scaun şi puse 
degetul la buze. 

— Să vorbim încet, zise el. 

— Doarme? 

— Da, şi la trezire îşi va recăpăta judecata. 

— Sunteţi sigur de asta? 

— Cred. 

Contesa se apropie de Zampa în vârful picioarelor şi văzu 
atunci că avea o legătură la ochi. 

— Tratamentul la care l-am supus, zise doctorul, cere ca 
bolnavul căruia i s-a aplicat să fie ţinut în întuneric câtva timp. 
Legătura care îi acoperă ochii şi fruntea conţine o compresă 
îmbibată cu sucurile unor plante pe care le-am adus din India. 


235 


— Ponson du Terrail — 


Acesta este leacul meu. 

— Doarme de trei zile? întrebă contesa. 

— Aproape. Adică el e sub puterea unui fel de toropeală 
morală şi fizică, toropeală care va dispărea imediat ce-i voi 
ridica legătura aceasta. 

— Dar a vorbit, îmi închipui? 

— Deloc, de când are legătura. 

— Şi sunteţi sigur că scoţându-i-o...? 

— Îşi va recăpăta judecata; da, doamnă. 

— Doctore, zise Roland de Clayet, permiteţi-mi să vă spun 
că asta ar fi o minune. 

— Domnule, răspunse doctorul, eu nu m-am născut doctor, 
şi ştiinţa este adeseori mai mult rezultatul experienţei decât al 
studiului. 

Acum zece ani, în Indii, pe când mergeam prin una din 
acele vaste păduri în care se găsesc, în acelaşi timp, arbori a 
căror umbră este ucigătoare, plante care ucid sau care 
vindecă, păduri populate de fiare sălbatice, am nimerit în 
mijlocul unui trib de indieni fanatici şi, un moment m-am 
crezut pierdut, căci nu i-am auzit vorbind de altceva decât de 
intenţia de a mă sacrifica pe mormântul Dumnezeului lor 
Sivah. Unul din ei însă mi-a salvat viaţa. Indianul acesta 
venise în Calcutta cu un an înainte şi fusese lovit în mijlocul 
străzii de un atac de apoplexie, tocmai în momentul când 
treceam pe acolo. Am coborât din palanchinul meu, i-am lăsat 
sânge şi l-am scăpat astfel de la moarte. 

„Acesta este un savant!” strigă el recunoscându-mă şi 
văzându-mă în puterea coregionarilor săi. 

Fiindcă el era un mare demnitar în cultul misterios al 
sugrumătorilor, viaţa mea îi fu dăruită, dar puterea sa nu 
ajunse până acolo încât să obţină şi iertarea unui nenorocit 
om care mă însoțea. Cu toate că era de rasă indiană, acel om 
fu condamnat la moarte doar pentru că era soldat în serviciul 
englezilor. 

Am fost invitat şi eu, să asist la execuţia lui. 

Să refuz, era imposibil, şi am fost nevoit să-i urmez pe 
fanaticii aceştia. 

Locul de execuţie era la şase leghe de acolo, în munţi. Mi s- 
a dat un cal, şi nenorocitul soldat, cu mâinile legate la spate, 
cu ştreangul de gât, cu picioarele goale, trebui să deschidă 
marşul. 

Puțin timp după plecare, condamnatul începu să se clatine 


236 


— Moartea sălbaticului — 


şi a fost necesar să fie susţinut ca să nu cadă. 

În timpul drumului, fu lovit de mai multe ori pentru a-l face 
să meargă. În sfârşit, apropiindu-se de locul supliciului său, 
groaza morţii îl cuprinse în aşa măsură, încât nenorocitul fu 
lovit de un acces de nebunie, care se manifestă prin hohote 
de râs şi cântece ca şi în cazul lui Zampa. 

Printre numeroasele lor superstiții, călăii ştrangulatori au 
una destul de curioasă. Ei nu vor omori niciodată pe un om în 
stare de nebunie. Când aceştia cu care mă găseam au 
observat că soldatul îşi pierduse judecata, au întrerupt 
pregătirile supliciului. 

Atunci unul din ei, un bătrân, se apropie de mine şi îmi zise: 

„Tu eşti un savant, şi Sivah a vărsat în sufletul tău o 
scânteie din propria sa lumină; dar mă prind că el nu ţi-a 
arătat mijloacele de a reda judecata acelora care au pierdut- 
o”... 

„Dar tu cunoşti mijlocul acesta de care vorbeşti?” întrebai 
eu. 

„ll cunosc”. 

Atunci bătrânul călău făcu câţiva paşi în pădure şi culese o 
plăntuţă verzuie a cărei tulpină era prevăzută cu ţepi. 

Eu mă uitam la el cu curiozitate. 

El a pus foile plantei pe o piatră, apoi cu mânerul 
pumnalului, care avea aproape forma unui pisălog de 
farmacist, începu să le strivească. Când foile fură destul de 
bine pisate, având aspectul unei paste zemoase, bătrânul 
călău dezlegă fularul alb ce-l avea împrejurul capului, îl îndoi 
în două şi puse foile astfel pisate în îndoitura fularului. După 
aceea făcu un semn care fu înţeles de ceilalţi tovarăşi ai săi. 

Trei dintre ei luară pe soldat, îl trântiră la pământ, îi legară 
mâinile şi picioarele, şi atunci bătrânul călău se apropie de el 
aplicându-i pe frunte fularul, pe care îl înnodă strâns la spate. 

Soldatul scoase un strigăt de durere, se zbătu un moment 
ca şi cum ar fi fost pradă unor convulsii; apoi, puţin câte puţin, 
mişcările îi deveniră mai puţin bruşte, se întoarse pe spate şi 
rămase nemişcat. 

Eu am crezut că murise; dar imediat am observat că el 
căzuse în letargie. 

„Ei bine! îmi zise călăul, o să vezi, că în trei zile îşi va 
recăpăta judecata”. 

Din momentul acela, sălbaticii îşi întinseră corturile, adică 


237 


— Ponson du Terrail — 


se instalară acolo, sub arborii mari ai pădurii şi se dedară la 
cântece, rugăciuni şi dansuri la care am fost nevoit să iau 
parte. 

Timp de trei zile, soldatul de-abia dădu semne de viaţă. 
Sosind ziua a treia, bătrânul călău îi ridică legătura de la 
frunte. 

Atunci soldatul deschise ochii şi plimbă, împrejurul lui în 
privire foarte liniştită, în care nu observai nici cel mai mic 
semn de alienare mintală. 

„Vorbeşte-i, îmi zise călăul, şi îţi va răspunde.” 

Am vorbit cu soldatul, l-am întrebat ce simte, şi 
răspunsurile lui au fost foarte clare şi liniştite. Nenorocitul nu 
mai era nebun, şi din momentul acela era bun de jertfit. 

„Ei bine! îmi zise călăul, pe cuvântul tău de om, să-mi spui 
adevărul: ce crezi este nebun sau nu?” 

„Nu”, i-am răspuns eu cu convingere, fără să mă gândesc în 
acest timp că pronunţam sentinţa lui la moarte. 

De abia isprăvii vorba şi călăul făcu un semn; la semnul lui, 
un tânăr ca de optsprezece ani aruncă cu îndemânarea unui 
sălbatic din Pampas frânghia cu nodul mobil pe care orice 
sugrumător, o poartă la mijlocul său. Frânghia se încolăci 
împrejurul gâtului bietului soldat, şi nenorocitul fu spânzurat 
în zece secunde. 

Cât despre mine, termină doctorul Samuel, sălbaticii mi-au 
redat libertatea, mi-au dat un cal odihnit şi o frânghie de brâu. 
Frânghia aceasta trebuia să reprezinte o protecţie, pentru 
cazul când aş mai fi întâlnit şi alţi sugrumători. 

Dar, înainte de a pleca, am cules câteva plante 
asemănătoare cu acelea cărora călăul, le pisase foile şi le-am 
luat cu mine, făgăduindu-mi să reeditez experienţa lor. În 
India, nebunia este destul de răspândită; căldura teribilă a 
soarelui e de ajuns că să o producă. Intors la Calcutta, n-am 
avut o clipă liberă, dar după opt zile, am experimentat 
remediul asupra unei femei din popor. Femeia aceasta însă 
era de constituţie delicată şi a murit la puţin timp. 

După câteva zile un sălbatic dintre aceia de care fusesem 
prins fu făcut prizonier de englezi şi condamnat la moarte. 

Dacă l-ar fi spânzurat el s-ar fi dus la supliciul său surâzând; 
dar trebuia să fie legat de gura unui tun, şi indienii care mor 
de acest chin îngrozitor sunt încredinţaţi că nu vor intra în 
paradis, pentru că va fi imposibil să-şi regăsească membrele, 
sfărâmate; Dumnezeul Brahma nu primeşte în paradisul său 


238 


— Moartea sălbaticului — 


decât oameni compleţi. 

În dimineaţa execuţiei, m-am dus la comandantul militar şi 
i-am povestit aventura mea la sălbatici, cărora le cunoşteam 
spaima ce avea de acest fel de moarte. 

Comandantul îmi promise să ţină pe condamnat astfel legat 
aproape o oră, fără să dea foc tunului. Am calculat spaima 
teribilă pe care o va încerca nenorocitul pentru a înnebuni. 

Într-adevăr sosind ora execuţiei, indianul a fost legat de 
gura tunului, cu mâinile legate, cu picioarele înlănţuite. Eu 
şedeam la câţiva paşi. Imediat îl văzui pe condamnat, care 
până atunci era galben ca ceara şi scotea strigăte 
îngrozitoare, devenind roşu şi încetând să mai strige. Ochii săi 
stinşi se aprinseră, râsul îi veni pe buze şi începu să cânte. 

Atunci ofiţerul care comanda execuţia şi care primise 
instrucţiuni secrete porunci ca indianul să fie dezlegat, şi să- 
mi fie predat imediat. L-am dus la mine acasă şi l-am supus 
tratamentului meu. După trei zile era vindecat, şi i-am obţinut 
iertarea de la guvernatorul general al Indiilor. 

— Şi, întrebă contesa Artoff când doctorul îşi isprăvi 
povestirea, aţi făcut de multe ori experienţa asta? 

— De opt sau zece ori, doamnă. 

— Aţi reuşit întotdeauna? 

— Când bolnavul nu murea după câteva ore de violenţă şi 
când nebunia provenea dintr-o spaimă mare, el îşi recăpăta 
judecata. 

— Aşadar, nu aţi putea aplica remediul acesta şi bărbatului 
meu? 

— Nu voi îndrăzni să fac aceasta. 

— Dar îl veţi vindeca? 

— Oh! fiţi liniştită doamnă, vă promit. 

Apoi doctorul Samuel se apropie de divanul pe care Zampa 
era întins într-o nemişcare letargică. Il deşteptă, îl ridică în sus 
şi îi dezlegă compresa. 

Zampa scoase un suspin, duse mâna la fruntea încă umedă 
de sucul compresei, deschise ochii şi se uită mirat împrejurul 
lui. 

La un semn al doctorului, Baccarat şi Roland se retraseră la 
cealaltă extremitate a camerei, astfel încât, chiar zărindu-i, 
Zampa să nu-i poată cel puţin recunoaşte. Trecură câteva 
momente, în timpul cărora portughezul căuta să-şi adune 
toate amintirile, încercă să recunoască unde se găsea şi 


239 


— Ponson du Terrail — 


păstră o tăcere plină de mirare. 

— Unde dracu sunt? murmură el, în sfârşit, în limba sa 
maternă. 

Doctorul vorbea limba portugheză. 

— Zampa, răspunse el, eşti la un medic care te-a vindecat 
de nebunie. 

— Am fost nebun? 

— Timp de cinci zile. 

— Cum aşa, zise valetul, care se uită din nou împrejurul lui, 
nu mai sunt în apă? 

Doctorul se întoarse către contesă şi îi zise încet: 

— Vedeţi, îşi revine. 

Şi Samuel reluă cu voce tare, adresându-se lui Zampa: 

— Te-au găsit în apă, acum trei zile la Clignancourt, într-o 
casă a cărei pivniţă era plină de apă. S-au scos din pivniţa 
aceea două cadavre. 

— Ah!... strigă Zampa lovindu-se peste frunte, îmi aduc 
aminte acum, omul îmbrăcat cu o haină poloneză m-a 
asasinat şi m-a aruncat în pivniţă în momentul când ieşeam cu 
felinarul şi cu cuțitul, pe care îl tineam în dinţi. 

Doctorul avu o inspiraţie. 

— Era cuțitul acela, zise el, cu care l-ai asasinat pe 
Venture? 

Zampa îngălbeni şi se înfioră. 

— Ştiţi asta? zise el cu spaimă. 

— Ştiu tot. 

— Şi eu de asemenea, zise o voce de la spatele doctorului. 

Doctorul Samuel Albot se dădu la o parte şi Baccarat intră 
în cercul de lumină proiectat de lumânarea aşezată pe masa 
vecină. 

— Contesa! murmură Zampa, care mersese de două ori la 
palatul Artoff să ducă scrisorile domnului de Château-Mailly. 

Baccarat aruncă asupra lui o privire severă. 

— Zampa, zise ea, tu l-ai asasinat pe Venture, tu l-ai otrăvit 
pe ducele de Château-Mailly... 

— Ştiţi asta? Ştiţi asta? repetă portughezul, cuprins deodată 
de o spaimă vie. 

— Da, zise Baccarat. 

— Oh! nu l-am otrăvit eu pe duce, zise Zampa, ci el. 

— Care el? 

— El a pus acul otrăvit în fotoliu. 

Baccarat tresări şi aruncă o privire lui Samuel Albot. Privirea 


240 


— Moartea sălbaticului — 


aceasta însemna: „Ei bine! ce vă spuneam eu?”. 

— Ah! nu tu, reluă ea, ci el? 

— Da, doamnă. 

— Dar cine este el? 

— Omul cu haina poloneză. 

— Dar cine este omul cu haina poloneză? 

— Nu ştiu. 

— Zampa, zise cu severitate doctorul, ai mărturisit înaintea 
mea, înaintea doamnei şi a domnului, şi doctorul arătă pe 
Roland cu degetul — că ai asasinat pe Venture. Declaraţia 
aceasta ne este de ajuns pentru a te trimite la eşafod. 

Cuvântul acesta înspăimântă pe portughez. El căzu în 
genunchi. 

Împreună mâinile şi bâlbâi: 

— Indurare! 

— Dacă vrei să avem îndurare şi să nu fi dat pe mâna 
justiţiei, zise atunci Baccarat, trebuie să ne spui adevărul. 
Cine e omul acela care a otrăvit pe duce şi care te-a aruncat 
în pivniţa plină cu apă? 

— Omul cu haină poloneză. 

— Dar el are totuşi un nume, nu? 

— Ah!... zise Zampa, îmi aduc aminte, femeia bătrână pe 
care el a sugrumat-o îl numea fiul ei, micul ei Rocambole. 

Baccarat scoase un strigăt, şi numele lui sir Williams îi 
reveni din nou pe buze. 


Capitolul XXXV 


Numele lui Rocambole, pronunţat de Zampa, aruncă 
imediat în mintea contesei, o lumină vie asupra evenimentelor 
al cărui teatru fusese mahalaua strângătorilor de zdrenţe, 
Clignancourt. Rocambole — era uşor pentru contesă să 
ghicească — crezuse că este bine să scape deodată de mama 
Fipart, de Venture şi de Zampa, toţi trei fiind complicii săi. 

Baccarat se întoarse către doctor şi către Roland de Clayet 
Şi le zise: 

— Lăsaţi-mă să-l întreb pe omul acesta, căci numele pe 
care l-a pronunţat mă pune pe urma criminalilor pe care îi 
credeam dispăruţi pentru totdeauna. 

Doctorul şi Roland se priviră miraţi, părând că pe întreabă 


241 


— Ponson du Terrail — 


cine putea să fie acel asasin misterios care se numeşte 
Rocambole. 

— Zampa, zise contesa portughezului, tu eşti în mâinile 
justiției. Ea te-a încredințat doctorului, dar n-a renunţat deloc 
la tine. 

Zampa se înfioră. 

— Doctorul trebuie să te predea, urmă contesa, imediat ce 
vei fi vindecat, şi... eşti. 

Zampa vru să vorbească, fără îndoială pentru a implora 
îndurare, dar Baccarat îi impuse tăcere cu un singur gest. 

— Ascultă bine ceea ce vreau să-ţi spun, continuă ea. Ai 
mărturisit că l-ai asasinat pe Venture. Mărturia doctorului şi 
acestui domn vor fi de ajuns pentru a te trimite la eşafod. 

—  Indurare!... doamnă, bâlbâi portughezul ai cărui dinţi 
clănţăneau de frică. 

— lertarea ta, continuă contesa, o putem obţine, doctorul şi 
cu mine... Asta depinde de tine. 

— Ce trebuie să fac? întrebă Zampa, care continua să fie 
cuprins de o spaimă grozavă. 

— Trebuie să spui tot. 

— Oh! voi spune tot, doamnă... dar dacă nu mă omoară 
eşafodul, mă vor omori ei. 

— Care ei? 

— Omul cu haina poloneză şi stăpânul său. 

— Cine e stăpânul acesta. 

— Nu ştiu. 

— Zampa, zise cu severitate contesa, bagă de seamă! cea 
mai mică omisiune poate să te piardă. 

— Doamnă, murmură portughezul, am să vă spun tot ceea 
ce ştiu, tot ceea ce m-au îndemnat să fac ameninţându-mă cu 
eşafodul pe care îl meritam în Spania. 

— Să vedem!... zise Baccarat, care nu se mai putea înşela 
acum de sinceritatea banditului. 

Atunci Zampa, puţin mai liniştit de când i se promisese 
iertare, dornic să se răzbune pe Rocambole şi temându-se 
atât de ghilotina din Franţa cât şi de cea din Spania, nu mai 
ezită să povestească, cu cele mai mici amănunte, contesei şi 
celor doi tovarăşi ai săi uimiţi, tot ce ştia despre omul cu haină 
poloneză, câteodată transformat în John rândaşul, începând cu 
evenimentele care au provocat asasinarea lui don Jose şi 
sfârşind cu acelea care au dus la otrăvirea tânărului duce de 
Château-Mailly. 


242 


— Moartea sălbaticului — 


Contesa nu-l întrerupse deloc şi ascultă până la capăt. 

Numai mulatrul scoase un strigăt de surpriză când Zampa 
pronunţă numele străzii Suresnes. 

— Sst! zise Baccarat, punând degetul pe buze. 

Când Zampa termină povestirea, contesa se întoarse către 
Roland. 

— Domnule de Clayet, îi zise ea, cunoşti bine pe domnul 
d'Asmolles. 

— E un suflet drept şi o inimă nobilă, zise Roland. 

— Ce zice el despre cumnatul său? 

— Despre marchizul de Chamery? 

— Da. 

— Îl iubeşte şi îl stimează în cel mai înalt grad. 

— Asta e curios! murmură contesa. 

Şi ea zise lui Zampa: 

— Cunogşti pe marchizul de Chamery? 

— Da, l-am văzut o dată la domnul duce de Sallandrera şi în 
urmă, la înmormântarea lui don José. 

— Nu l-ai mai văzut niciodată? 

— Nu, zise Zampa cu convingere. 

Aceste din urmă cuvinte stinseră pentru contesă scânteia 
de lumină pe care povestirea cameristului o aruncase în 
mijlocul întunericului acestei îngrozitoare drame. 

— Doctore, zise ea lui Samuel Albot, chemaţi pe servitorul 
dumneavoastră şi spuneţi-i să-l ducă pe omul acesta în 
camera pe care o va ocupa la dumneavoastră. 

Doctorul sună. Yung apăru. 

— Du-l pe omul acesta la primul etaj în camera ce-i este 
destinată. 

— Haide, Zampa, zise contesa cu bunătate; se va ţine 
seama de mărturisirea ta. 

După ce Zampa ieşi, Baccarat rămase gânditoare un 
moment. 

— Domnule de Clayet, zise ea, într-un sfârşit, dumneata 
eşti tânăr şi ţi-ai făcut, vai! o reputaţie proastă. 

— Ah! doamnă, murmură Roland, plătesc prea scump 
greşeala de a nu mă fi îndreptat niciodată. 

— Cred şi am convingerea, domnule, şi de aceea nu ezit să 
vă iniţiem în toate misterele întunecoase pe care le voi dezveli 
şi asupra cărora, sper, că veţi păstra cel mai deplin secret. 

— Vă jur, doamnă. 


243 


— Ponson du Terrail — 


— Doctore, urmă contesa, toate evenimentele de care 
avem cunoştinţă, anume: rolul jucat de femeia pe care 
domnul de Clayet a luat-o drept persoana mea, otrăvirea 
bărbatului meu, asasinatul lui don José şi acela al domnului de 
Château-Mailly, toate aceste evenimente zic, tindeau la un 
scop unic; de a scăpa pe domnişoara de Sallandrera de doi 
pretendenți la mâna sa în profitul unui al treilea. 

— Asta e incontestabil, doamnă. 

— Or, continuă contesa, cine e acest al treilea pretendent, îl 
caut şi nu-l găsesc. Văd, pe de o parte, un mizerabil cu 
numele de Rocambole, servindu-se de Zampa, un alt bandit, 
asasinând, otrăvind, nedându-se în lături de la nimic. Cum s-ar 
putea ca omul acesta să lucreze pe cont propriu? Cum să 
admitem că a putut el să viseze că va deveni într-o zi soţul 
fiicei unui mare duce de Spania? 

— Asta-i greu, într-adevăr. 

— Ştiu bine că banditul acesta e plin de îndrăzneală, dar e 
mult mai probabil ca el să lucreze pentru altul. 

— Cine ştie? zise doctor ul. 

— De altă parte, urmă Baccarat, trei fapte alături, 
fatalmente, la această afacere misterioasă, unul din numele 
cele mai onorabile ale nobilimii franceze. Întâi marchizul de 
Chamery a dat un camerist domnului de Clayet, cameristul 
acesta a jucat un rol important, în trădarea în care eu am fost 
victimă. Pe urmă marchizul de Chamery este singurul, spui 
dumneata, care a putut să fure otrava ce vi s-a sustras şi 
Zampa afirmă că, într-adevăr, el a primit ordinul de la omul cu 
haina poloneză, de a se lăsa răsturnat la poarta dumitale de 
oiştea unei trăsuri. 

In sfârşit, locul unde Zampa se ducea să primească 
instrucţiunile este acelaşi apartament din strada Suresnes 26, 
unde domnul de Chamery se mai numea şi domnul Frederic. 

— Nu am putut să mă înşel în descrierea făcută de Zampa, 
zise doctorul. 

— Aşadar toate crimele acestea s-au făcut în folosul 
marchizului inspirat de sir Williams, reluă contesa. 

— Dar, strigă Roland, ceea ce spuneţi doamnă, mă miră 
foarte mult. Marchizul de Chamery trece drept o inimă leală şi 
cavalerească, are cele mai înalte demnități, e puternic ca un 
leu, s-a bătut cu baronul de Chameroy. Tot Parisul îl iubeşte şi 
îl stimează; sora sa îl adoră. 

— Aşa e, într-adevăr, murmură contesa, tocmai de aceste 


244 


— Moartea sălbaticului — 


calităţi se sfărâmă toate ipotezele mele. 

— Toate astea sunt de neînțeles, zise doctorul. 

— În sfârşit, termină Baccarat, trebuie oare să ne închipuim 
că domnişoara de Sallandrera, o tânără fată, simplă şi 
nevinovată, s-a amestecat în asasinatul lui don José, otrăvirea 
domnului de Château-Mailly? Mister! Îngrozitor mister!... Oh! 
uite, strigă contesa Artoff, îmi trece prin minte una din acele 
idei care zbârlesc părul în cap şi te-nfioară. 

— Care e ideea aceasta, doamnă? 

— Oh! Inainte de a răspunde, ascultați, îmi trebuie cuvântul 
dumneavoastră, al amândurora, un jurământ solemn, sacru, 
inviolabil, că veţi fi muţi ca pământul. 

Roland şi doctorul ridicară mâinile şi jurară foarte 
impresionați: 

— Vom fi muţi, ziseră amândoi, vom fi!... 

— Ei bine!... zise contesa ascultaţi-mă atunci. La începutul 
Restauraţiei când acea fracțiune a nobilimii franceze, pe care 
victoriile imperiului nu o alipise la drapelul naţional, puse, în 
sfârşit, piciorul pe pământul francez, după douăzeci şi cinci 
de ani un om apăru dându-şi un nume foarte cunoscut în 
nobilimea franceză: acesta fără să fie recunoscut de întreaga 
sa familie, de foştii săi prieteni şi chiar de guvern. Omul 
acesta purtător a unor acte autentice care stabileau 
identitatea sa, cu capul plin de amintiri care nu puteau lăsa 
nici o bănuială asupra relaţiilor sale trecute, se reîntoarse din 
emigrație şi regele îl făcu colonel. Intr-o zi, pe când strălucitul 
ofiţer se ducea la Statul Major, un om în zdrenţe se apropie de 
el şi îi zise la ureche: 

„Tu eşti contele de Sainte H... tu eşti C... ocnaşul, fostul 
meu tovarăş de lanţuri.” 

Colonelul se indignă, îl bătu cu cravaşa pe cerşetor şi îl 
băgă la arest. 

Dar ocnaşul îşi susţinea acuzarea, justiţia se amestecă, şi 
după câteva luni trimise din nou la ocnă pe falsul gentilom 
care asasinase pe adevăratul conte furându-i actele. 

— Ah! doamnă, strigă Roland, cum v-aţi putea închipui un 
asemenea lucru?... 

— Dumnezeule! zise contesa, eu nu afirm nimic şi aş da 
totul dacă mă voi înşela. Dar, în sfârşit, trebuie să văd pe 
omul acesta... trebuie. Oh! dacă Rocambole şi el ar fi aceeaşi 
persoană l-aş recunoaşte imediat! 


245 


— Ponson du Terrail — 


— Dar vă voi aminti, zise Roland, că dumneavoastră l-ați 
mai văzut pe marchizul de Chamery. 

— Aşa e, într-o seară la mine... ai fost şi dumneata. 

— Eram şi eu. 

— Dar atunci nu l-am observat deloc. 

— Şi dumneavoastră credeţi că atât vocea cât şi faţa i se 
puteau modifica până într-atât? 

— Oh! nu mai ştiu... nu mai ştiu nimic... murmură contesa, 
dar vreau să-l văd. 

— Ei bine! zise Roland. Îl veţi vedea mâine 

— Unde? 

— La mine. Îl voi invita la masă. Dumneavoastră veţi fi 
ascunsă. Veţi putea să-l vedeţi şi să-l auziţi 

— Asta e imposibil, zise doctorul. 

— Pentru ce? 

— Pentru că marchizul nu este în Paris. 

— Şi unde este? 

— Nu ştiu; dar Yung, servitorul meu, s-a dus azi la palatul 
din strada Verneuil, şi i s-a spus că marchizul plecase. 

— Când? 

— Acum trei zile. 

— Singur? 

— Nu, cu matelotul orb, într-o trăsură de poştă. 

— Sir Williams, repetă încet contesa, cu o convingere de 
nezdruncinat. 

Era prea târziu pentru contesa Artoff să mai poată lua 
informaţii asupra scopului călătoriei făcute de marchizul de 
Chamery. 

— Doctore, zise ea, domnul de Clayet şi cu mine vă vom 
părăsi. Vă aştept mâine dimineaţă pentru nefericitul meu 
bolnav. 

— Doamnă, răspunse doctorul, de mâine vreau să supun pe 
conte unui tratament sigur pentru nebunia de care este lovit. 

Baccarat, părăsind pe domnul de Clayet, îi zise: 

— Mâine, voi avea veşti noi şi poate voi avea nevoie de 
dumneata. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, doamnă, răspunse el, 
salutând-o cu respect. 

A doua zi, Roland primi, înainte de prânz, o scrisoare de la 
contesă. Scrisoarea aceasta nu avea decât un rând: 

„Veniti imediat, vă rog.” 

Roland alergă la palatul Artoff. 


246 


— Moartea sălbaticului — 


O trăsură de poştă era în curte, gata de plecare. 

Imprejurarea aceasta miră pe Roland; dar surpriza sa fu şi 
mai mare când, introdus în budoarul unde contesa îl aştepta 
cu doctorul Albot, o văzu îmbrăcată cu un costum 

Astfel  metamorfozată, ea semăna cu un tânăr de 
optsprezece sau douăzeci de ani. 

— Domnule de Clayet, zise ea, aţi merge în Franche-Comte? 

— Da, doamnă. 

— Ei bine! veniţi. Trăsura mea de poştă e jos, putem pleca. 

— În Franche-Comté? 

— Da. 

— Dar... unde-mergem? 

— La castelul unchiului dumitale, care este situat, aşa cum 
mi-aţi spus, la trei leghe de acela al domnului d'Asmolles. 

— Aşa e, doamnă. Dar... 

— Dar, zise Baccarat, domnul d'Asmolles, ducele de 
Sallandrera şi fiica sa se găsesc acolo... iar marchizul a plecat, 
acum patru zile pentru a-l întâlni. Înţelegeţi acum? 

— Înţeleg şi sunt gata să vă urmez doamnă. 

După o oră, contesa Artoff, lăsând pe scumpul său bolnav în 
mâinile doctorului Albot, alerga însoţită de Rolland de Clayet 
pe drumul Besanconului. Dar contesa sosea prea târziu, căci 
Rocambole şi sir Williams plecaseră cu patru zile înaintea ei şi 
evenimentele se consumaseră deja la castelul Haut-Pas, unde 
ne vom transporta şi noi urmărind pe Baccarat. 


Capitolul XXXVI 


Castelul Haut-Pas era situat în fundul unei văi din munţii 
Jura. 

Călătorul care mergea spre castelul acesta, ajuns în vârful 
unui munte, până unde nu se putea vedea nici valea nici 
castelul, dădea deodată peste un peisaj admirabil. Sub 
picioarele lui era o vale împrejmuită de coline în mijlocul 
căreia se găsea un sat risipit pe ambele maluri ale unui torent. 
Colinele erau împădurite cu brazi. 

Deasupra satului, ca şi cum ar fi stat atârnat pe coasta 
uneia din coline, se înălța castelul Haut-Pas. Acesta era o 
clădire veche a cărei construcţie începută în timpul ultimelor 
cruciade, fusese continuată sub prima stăpânire a familiei 


247 


— Ponson du Terrail — 


Valois, terminată sub Francisc | şi în sfârşit, restaurată pe la 
mijlocul domniei lui Ludovic al XIV. Din acea epocă nu i s-a 
mai făcut nici o reparaţie, cel puţin pe dinafară; din această 
cauză zidurile erau cenuşii şi în jurul turnurilor vechi crescuse 
muşchi dând castelului un aspect medieval. Fațada dinspre 
sud dădea spre grădini în formă de amfiteatru, care coborau 
treptat până la marginea torentului. In partea dinspre nord, o 
stâncă, formând punctul de reazem al castelului, dădea într-o 
prăpastie adâncă, cu o înfăţişare tristă, lipsită de orice 
vegetaţie. 

Prăpastia aceasta avea un nume ciudat: se numea 
Prăpastia Morților. Numele acesta avea legenda lui. In Evul 
Mediu castelul sub comanda unui baron d'Asmolles, susţinuse 
un asediu contra elveţienilor. 

Garnizoana înfometată, preferase să moară decât să se 
predea în mod ruşinos şi cei două sute de oameni care o 
compuneau se aruncaseră de pe terasa turnului în prăpastie. 

Drumul care, din Lons-le Saunier, oraşul cel mai apropiat, 
conducea la castel traversa satul, după ce şerpuia în zig-zag- 
uri pe povârnişul colinei dinspre sud, trecea apoi torentul pe o 
punte, cotea la stânga grădinilor şi se ridica, de asemenea, în 
zig-zag spre vechea punte mobilă a castelului. 

În castel se intra printr-o curte mare în ale cărei patru 
colţuri se găseau patru statui în piatră. Erau primii patru 
baroni cu numele d'Asmolles. 

În interior castelul era mobilat cât se poate de confortabil. 
Tatăl lui Fabien locuise în el în tot timpul Imperiului, şi dacă 
pentru Fabien acest castel n-ar fi fost o amintire tristă, sigur 
că nu s-ar fi gândit să-l vândă. Mama lui murise nebună în 
castelul acela şi de atunci Fabien nu mai putea suferi castelul 
Haut-Pas. După zece ani se întorcea pentru prima oară la 
castel, împreună cu soţia sa, cu ducele, cu ducesa de 
Sallandrera, cu Conception, în momentul când îi găsim aici ei 
erau instalaţi de vreo şase sau şapte zile. 

În timpul acestei scurte perioade, viaţa la castel fusese 
agitată. 

În fiecare zi ducele de Sallandrera, când însoţit de un 
servitor, când însoţit de Fabien însuşi, se ducea la uzinele din 
Saint P... pe care le cumpărase şi care se găseau în partea 
cealaltă a muntelui. 

Tânăra vicontesă d'Asmolles şi cele două oaspete ale sale 
făceau în fiecare zi plimbări lungi, fie pe jos, fie cu trăsura. 


248 


— Moartea sălbaticului — 


Blanche şi Conception se împrieteniseră repede. Blanche era, 
sau cel puţin credea că este, sora acelui pungaş care zicea că 
se numeşte marchizul de Chamery, şi pe pungaşul acesta îl 
iubea Conception. 

Aceasta era de ajuns pentru Conception şi pentru Blanche 
ca să se împrietenească imediat. 

Într-o seară, pe la ora patru sau cinci, patru zile după ce 
Conception scrisese lui Rocambole, domnişoara de Sallandrera 
şi Blanche, ţinându-se de braţ, coborau o potecuţă frumoasă şi 
îngustă ce şerpuia până la marginea terenului umbrit de sălcii. 

— Dragă vicontesă, zise Conception, eşti foarte misterioasă 
cu mine. 

— Cum aşa? întrebă Blanche râzând. 

— De patru zile îmi spui ducându-ţi degetele la buze: „Sst! 
cine ştie? speră...” 

— Şi ţi-o repet şi astăzi, zise doamna d'Asmolles. 

— Dar nu-mi spui pe ce îţi bazezi speranţa aceasta. 

Blanche surâse. 

— Tata, continuă Conception, nu-mi spune absolut nimic, şi 
mi se pare că a început şi el să aibă un aer misterios. 

— Ca şi mine? 

— Ca şi tine. 

— Ascultă, scumpă Conception, continuă vicontesa, eu 
vreau să ţin mai mult timp secretul faţă de tine, şi îţi voi 
explica pentru ce îţi spun să speri. Ducele este bun, te iubeşte 
până la idolatrizare, şi de când a văzut risipindu-se toate 
speranţele lui a luat, după cum mi-a spus, hotărârea să te lase 
absolut liberă să-l alegi de bărbat pe cine vei crede de 
cuviinţă. 

— Adevărat? Crezi? 

— Cred. 

— In sfârşit, ce ţi-a spus tata? 

— Ah! zise vicontesa, fiindcă vrei cu orice preţ să ştii, o voi 
lua mai pe ocolite. 

— Fie. 

— Vă aduceţi aminte de ziua când aţi ieşit în trăsură cu 
Fabien şi cu mama dumneavoastră? 

— Când v-am lăsat singură cu tata. 

— Întocmai. 

— Dumnezeule!... nu cumva i-aţi spus? 

— Aproape... 


249 


— Ponson du Terrail — 


— Dar cum? 

— Oh! în modul cel mai natural, continuă vicontesa. Ducele 
se mira că marchizul, fratele meu, nu venise, tocmai el, care 
aranjase negocierile pentru vânzarea castelului Haut-Pas. Eu 
nu m-am putut opri să nu roşesc puţin la întrebarea aceasta. 
Tulburarea mea a uimit pe tatăl dumneavoastră şi mi-a cerut 
să-i explic cauza. Atunci i-am mărturisit că scumpul nostru 
Albert suferea din cauza unei iubiri disperate şi tocmai iubirea 
aceasta l-a oprit să vină aici. 

— Cum!?... mi-a zis el, înțelegând pe dos cuvintele mele, 
femeia pe care o iubeşte şi de care nu se poate apropia, după 
cum spuneţi, locuieşte pe aici, prin împrejurimi? 

— Nu, i-am răspuns eu cu curaj, dar este aici de trei zile. 
Scumpă Conception, adăugă vicontesa, acum îţi pot mărturisi 
după ce am spus lucrul acesta, mi-a fost frică şi, timp deo 
secundă până să răspundă tatăl tău, secundă care mi s-a 
părut cât un secol, inima mea a bătut cu violenţă. Mă 
aşteptam ca tatăl tău să se indigneze şi să-mi spună fără 
înconjur că marchizul de Chamery fusese prea îndrăzneţ de 
ridicase ochii asupra unei Sallandrera. 

— Şi? întrebă Conception neliniştită. 

— Ei bine!... ducele nu s-a putut opri să nu scoată o 
exclamaţie de surprindere, dar exclamaţia aceasta nu avea în 
ea nimic iritat. 

„Cum!... zise el; sunteţi sigură de asta, vicontesă?” 

„Vai! domnule duce, eu sunt sora lui şi rolul unei surori este 
rolul unei confidente.” 

„Aşa este.” 

„Şi fiindcă ştiu tot ceea ce ar fi suferit aici bietul meu 
frate...” 

„Ar fi suferit!... pentru ce?” 

„Domnule duce, am răspuns eu, fratele meu şi-a petrecut 
tinereţea în ţările tropicale şi imaginaţia lui vie deja, s-a 
dezvoltat şi mai mult sub influenţa soarelui arzător din acele 
ţări. Din ziua când pentru prima oară a văzut pe fiica 
dumneavoastră”... 

„În ziua aceea i-a scăpat viaţa”, mi-a răspuns ducele. 

„Din ziua aceea, continuai eu, a început să o iubească cu 
pasiune, cu atâta putere, încât mi-e teamă vai!... că iubirea 
aceasta îl va face nenorocit pentru toată viaţa. Căci, m-am 
grăbit să adaug, fratele meu nu-şi face visuri, el ştie bine că 
familia de Sallandrera este mult mai veche şi mult mai ilustră 


250 


— Moartea sălbaticului — 


decât familia sa...” 

„Mai ilustră, poate, mi-a răspuns tatăl dumitale, dar mai 
veche nu cred, după câte mi-a spus bărbatul dumneavoastră, 
vicontesă”. 

„Apoi, continuai eu, fratele meu are o avere modestă, şi 
zestrea domnişoarei de Sallandrera este o zestre princiară.” 

„Să mă credeţi, scumpă vicontesă, mi-a răspuns tatăl 
dumitale, că tocmai de aceea i-am dat o zestre atât de mare, 
pentru a-i lăsa mână liberă să-şi aleagă bărbatul care îi va 
plăcea, fie el chiar mai puţin bogat decât ea.” 

Eu păream mirată. 

„Doamnă, continuă ducele cu tristeţe, de trei ori m-am 
gândit să-mi mărit fata cu un bărbat ales de mine; de trei ori 
Providența mi-a zădărnicit planurile şi mi-a nimicit speranţele 
mele cele mai scumpe... Acum câteva zile am luat o hotărâre 
serioasă, de nestrămutat...” 

„Ce hotărâre?” am întrebat eu. 

„De a o lăsa pe Conception să-şi aleagă de bărbat pe cine 
va avea plăcere.” 

„Aşadar, murmurai eu tremurând, dacă domnişoara de 
Sallandrera ar iubi pe fratele meu...” 

„În mai puţin de o lună ar fi marchiză de Chamery.” 

Eu nu mi-am putut reţine un strigăt de bucurie. 

„Dar scumpă vicontesă, îmi zise el, Conception este tristă, 
îngrijorată de multă vreme, şi mi-e teamă că nu pe fratele 
dumneavoastră...” 

„Domnule duce, i-am răspuns eu atunci, dacă v-aş 
demonstra contrariul?” 

„Cum!?... ce spuneţi?” 

„Eh! Dumnezeule... femeile văd cu patru ochi şi oricât de 
puţin s-a întâlnit fratele meu cu domnişoara de Sallandrera, ea 
a putut citi în ochii lui că este iubită...” 

„Dar cu toate astea...” 

„Vă rog, domnule duce, am răspuns eu, voiţi să faceţi o 
încercare?” 

„Anume?... 

„Astă seară, la masă, aduceţi vorba despre fratele meu, 
pronunţaţi-i numele şi uitaţi-vă la fiica dumneavoastră...” 

„Fie aşa”, mi-a răspuns el. 

Apoi ca şi cum i-ar fi fost teamă că înaintase prea mult, 
schimbă conversaţia şi-mi vorbi despre altceva. Seara, într- 


"m 


251 


— Ponson du Terrail — 


adevăr, tatăl dumitale a vorbit de marchiz şi atât el cât şi eu 
ne-am uitat pe furiş la dumneata. Mai întâi te-ai făcut roşie; 
apoi, pe măsură ce Fabien pe care îl anunţasem, stabilea 
genealogia noastră şi povestea marile fapte ale unora din 
strămoşii noştri, şi pe când ducele părea că ascultă cu atenţie 
şi cu bunăvoință, privirea dumitale strălucea de bucurie. 

— Aşa este, murmură Conception, roşindu-se din nou. 

Vicontesa continuă: 

— După masă, tatăl dumitale mi-a luat braţul pentru a ne 
duce în salon, şi mi-a zis încet: 

„Mi se pare, doamnă, că aţi avut dreptate...” 

„Ah!” 

„Şi cred că veţi putea consola puţin pe marchiz scriindu-i că 
face rău dacă nu vine în Franche-Comté.” 

— Şi, întrerupse Conception, i-aţi scris?... 

Doamna d'Asmolles lăsă să-i fluture pe buze un surâs 
încântător şi plin de naivitate: 

— La ce bun, zise ea, dacă mi-ai luat-o înainte? 

Conception se aruncă în braţele doamnei d'Asmolles şi cele 
două tinere îşi murmurară la ureche, una alteia, dulcele 
cuvânt de: „Surioară!” 


În ziua aceea, vicontele d'Asmolles şi ducele de Sallandrera 
— era pe la începutul toamnei — plecaseră devreme de la 
castel pentru a se duce la vânătoare. Pădurile care înconjurau 
Haut-Pas erau pline de vânat. Răsunetul, îndepărtat al unui 
corn întrerupse convorbirea vicontesei cu Conception. 

— Tatăl dumitale şi Fabien se întorc, zise Blanche 
d'Asmolles tinerei spaniole. 

Intr-adevăr, la orizont în depărtare, se vedea o haită de 
câini de vânătoare, condusă de doi călăreţi. 

Ei coborau pe o potecuţă ce şerpuia printre brazi. 

Vicontesa şi Conception ieşiră din parc printr-o spărtură în 
gard, apucară de-a lungul apei, o traversară pe o punte de 
lemn şi merseră în întâmpinarea vânătorilor. 

După câteva minute ele i-au ajuns. 

Domnul duce de Sallandrera părea foarte încântat. 

— Doamnelor, zise vicontele descălecând şi arătând cu 
degetul un cerb legat de şaua ducelui, puteţi felicita pe 
domnul duce de Sallandrera, fiindcă, a fost eroul zilei. 

— Şi sper, zise ducele, cu veselie, să fiu şi eroul zilei de 


252 


— Moartea sălbaticului — 


mâine. 

— Mâine? întrebă Conception, întinzându-şi fruntea 
bătrânului... vânaţi şi mâine? 

— Aşa cred, răspunse ducele, sărutându-şi fata pe frunte şi 
sărutând mâna vicontesei. 

— Dar vânătoarea de mâine, zise Fabien, nu va semăna cu 
cea de azi. 

— Cum aşa?... 

— Păi astăzi am vânat un cerb. 

— Şi mâine? 

— Vom vâna un urs. 

— Un  urs!... exclamară cele două femei puţin 
înspăimântate. 

— Da, continuă ducele, cu entuziasm, un urs, doamnelor. 
Adineauri ne-am întâlnit cu un pândar şi ne-a spus că a văzut 
pe aici pe acest rege al pădurilor, promiţându-ne că mâine 
dimineaţă ne va conduce la ascunzătoarea lui. 

— Dar, observă Blanche d'Asmolles cu vocea tremurătoare, 
vânătoare aceasta este cam periculoasă... 

— Da şi nu, răspunse vicontele surâzând. 

El luă braţul soţiei sale şi îi murmură la ureche. 

— Se poate să fie vreun pericol pentru acela pe care îl 
iubeşti, scumpă Blanche?... 

Abia apucară pe drumul spre castel când un zgomot de 
clopoței şi de pocnituri de bici se auzi în depărtare şi le atrase 
atenţia. 

O diligenţă cobora în goana cailor panta repede a drumului 
dinspre Lons-le-Saunier. 

— Ah! zise Blanche d'Asmolles, dacă ar fi fratele meu?... 

— Cine altul ar putea să fie? răspunse Fabien. Mi se pare că 
nu aşteptăm pe nimeni. 

— Aşa este. 

Ducele de Sallandrera se uită la Conception cu coada 
ochiului. Fata era palidă şi părea că este prada unei vii emoţii. 

— Oh!... scumpul meu frăţior!... zise vicontesa cu o bucurie 
copilărească. 

Se întoarseră şi ieşiră înaintea diligenţei, care îi ajunse 
după câteva minute. 

Rocambole, înfăşurat într-o manta de călătorie, pe cap cuo 
şapcă rotundă, dar foarte elegant cu toată îmbrăcămintea 
aceasta, coborî din diligentă şi sări de gâtul vicontelui şi apoi 


253 


— Ponson du Terrail — 


al surorii sale, cu atâta afecțiune, cum nici adevăratul marchiz 
de Chamery nu ar fi putut etala. Apoi salută pe duce, se uită la 
Conception şi reuşi, ca şi ea, să îngălbenească imediat. 

Apoi, arătă pe o banchetă a diligentei pe sir Williams şi zise 
lui d'Asmolles: 

— Am adus şi pe bietul meu matelot: n-am avut curajul să-l 
las singur la palat... 

— Ai făcut foarte bine, zise Fabien. 

— Marchize, zise atunci ducele de Sallandrera, vii cu noi 
mâine? 

— Fără îndoială, domnule duce. Ce facem mâine? 

— Vânătoare de urşi. 

— Bravo!... strigă Rocambole cu veselie. 


Capitolul XXXVII 


A doua zi după sosirea sa la Haut-Pas, falsul marchiz de 
Chamery intră, la ora şase dimineaţa, în camera lui sir 
Williams. 

Rocambole era îmbrăcat în costum de vânătoare albastru, 
pantaloni albi, cizme şi un cuţit la cingătoare. 

— Unchiule, zise el lui sir Williams înainte de a pleca, 
trebuie să-ţi fac o mică descriere a locului unde te afli. Acum 
stai într-o cameră foarte frumoasă deasupra căreia, la al 
doilea etaj, este unul din turnurile castelului... turnul dinspre 
Nord!... Mobila este simplă, dar confortabilă şi cred că ai 
dormit foarte bine noaptea asta! 

„Da”, făcu orbul semn din cap. 

— Cu toate că nu eşti tocmai frumos, continuă Rocambole 
pe un ton pe jumătate batjocoritor, pe jumătate glumeţ, totuşi 
am obţinut permisiunea să mănânci la masă cu noi. 
Mânuşiţele frumoase ale vicontesei, sora mea, îţi vor turna de 
băut şi vei putea auzi în voie frumoasa voce a domnişoarei 
Conception, acea voce care te-a fermecat ieri. Ei! ce zici? 

Orbul surâse cu recunoştinţă, întinse mâna, apucă pe aceea 
a lui Rocambole şi i-o strânse; sir Williams, banditul, monstrul, 
ajunsese să-l iubească pe Rocambole ca pe un copil cu care te 
mândreşti. 

— Haide! nu face prostii! zise acesta, n-avem timp acum să 
facem pe sentimentalii, moşule, trebuie să vorbim serios şi să 
ne gândim la afacerile noastre. 


254 


— Moartea sălbaticului — 


Orbul făcu un semn afirmativ din cap. 

Rocambole continuă. 

— Sora mea este convinsă că nu ştii nici o vorbă 
franţuzească şi că nu înţelegi decât limba ta maternă. Ei 
bine!... în lipsa mea, poţi auzi câte ceva, nu-i aşa? 

„Da”, făcu semn sir Williams.. 

— Şi vei auzi ce vorbesc femeile despre mine? 

„Da, da”. 

— Blanche mi-a spus aseară că totul merge de minune şi că 
ducele nu-mi va refuza mâna fiicei lui. N-ar fi rău însă să aflu 
ce părere are ducesa despre mine şi după ce voi afla, nu-mi 
va fi greu să forţez puţin lucrurile. 

„Aşa e bine”, făcu sir Williams din cap, cu o mişcare 
înţeleasă prompt de Rocambole. 

— Cameristul tău nu te va părăsi nici un moment, de altfel, 
continuă falsul marchiz, te poţi duce, la braţul lui, să te plimbi 
prin parc. Ce păcat!... adăugă el cu răutate, că nu mai poţi 
vedea, căci ai putea să admiri o mulţime de privelişti 
minunate. Împrejurimile castelului sunt splendide; ai crede că 
eşti în Elveţia. 

Orbul surâse fără supărare şi Rocambole îi zise plecând: 

— Camera ta dă spre o terasă printr-o uşă cu geamuri. Cu 
toate acestea eu nu te sfătuiesc să ieşi pe terasa aceasta. 
Balustrada este foarte joasă şi dacă te-ai izbi cu piciorul de ea, 
ai putea foarte bine să te împiedici şi să cazi în prăpastie. Să 
nu ieşi pe terasă decât cu servitorul tău. 

Orbul clătină din cap. 

— Adio!... pe diseară, zise Rocambole. 

Şi falsul marchiz cobori în sufragerie unde se servise o 
masă uşoară. 

Doamna d'Asmolles şi Conception ţinuseră să se scoale de 
dimineaţă pentru a asista la plecarea vânătorilor. 

Când Rocambole intră în sufragerie, găsi acolo pe 
Conception şi putu schimba cu ea o privire; apoi, în momentul 
când domnul de Sallandrera şi Fabien ieşiră, ei îşi strânseră 
repede mâinile şi schimbară între ei câteva cuvinte. 

— Vezi, Conception, murmură Rocambole, îţi aduci aminte 
că ţi-am spus într-o seară că eu sunt născut sub o stea 
norocoasă? 

— Da, zise fata surâzând. 

— Şi că aveam presimţământul că după ce te-am scăpat pe 


255 


— Ponson du Terrail — 


tine de la moarte voi avea fericirea să-l scap şi pe tatăl tău de 
pericol. 

— În adevăr, mi-aduc aminte, zise ea. 

— Ei bine!... de ieri, presimţirea aceasta mă urmăreşte 
încontinuu. 

— Dumnezeule! zise ea cu spaimă. 

— Nu te teme, zise el, nu ţi-am spus că sunt născut sub o 
stea norocoasă? 

— Hai! marchize, strigă de afară vocea vicontelui. 

— Adio, pe diseară, murmură încet Rocambole, îndrăznind 
să sărute pe Conception pe frunte. 

— Pe diseară, repetă ea. 

Ei mai schimbară o privire plină de dragoste. Marchizul îşi 
luă apoi puşca de vânătoare, o puse pe umăr şi ieşi în curte. 

Ducele de Sallandrera şi Fabien se urcaseră deja pe cal. 

Ducele avea ţinuta măreaţă a unui hidalgo din timpurile lui 
Filip II. Era superb, călare pe un cal plin de foc, cu cornul pe 
umeri, cu cuțitul de vânătoare la brâu şi cu puşca agăţată de 
oblâncul şeii. 

Rocambole salută încă o dată pe vicontesa şi pe 
Conception, care se rezemaseră de balustrada ferestrei şi sări 
uşor pe cal. 

Trei oameni trebuiau să-i urmeze pe vânători pe jos. 

Doi din ei erau gonaci şi ţineau legaţi opt câini mari 
germani, cu ochi însângeraţi, cu părul zbârlit, câini care în 
general nu se dau decât la urs. 

Al treilea era pândarul care trebuia să le arate 
ascunzătoarea ursului. 

larna, animalele de soiul acesta coboară din înălțimile 
munţilor şi se arată adesea prin văile munţilor Jura. Vara însă, 
prin septembrie, când n-a început să cadă zăpada, prezenţa 
urşilor este foarte rară prin ţinuturile acelea. 

Prin urmare, o vânătoare de urşi pe vremea aceea era 
considerată de domnul de Sallandrera şi de domnul 
d'Asmolles ca un adevărat noroc. 

Pândarul era îmbrăcat ca un ţăran din Jura, avea pe umeri o 
puşcă veche cu două ţevi şi o tolbă cu cartuşe. 

— Unde îţi este ursul? întrebă vicontele. 

— La două leghe de aici, ascuns în stâncile Prăpastiei 
Negre. 

— Frumos loc! zise Fabien. 

— Câinii vor avea mult de lucru să-l scoată din vizuină, 


256 


— Moartea sălbaticului — 


continuă pândarul. 

— Hai să mergem şi vom vedea noi. 

Fabien dădu semnalul de plecare şi vânătorii ieşită din 
curtea castelului. 

Rocambole era cel din urmă. 

„Pe cinstea mea! îşi zise, încep să semăn cu acei mincinoşi 
care ajung să-şi creadă propriilor lor minciuni. Aveam un 
accent atât de convins când am spus domnişoarei de 
Sallandrera că am o presimţire, încât am ajuns să am cu 
adevărat una... ar fi nostim dacă aş putea scoate din ghearele 
ursului pe viitorul meu socru.” 

Rocambole îşi duse mâna la cingătoare şi mângâie mânerul 
pumnalului, acelaşi care fusese înfipt în umărul lui Zampa. 

„Ar fi ceva, se gândi el, ca jucăria asta mititică să poată 
omori şi un urs, după ce a trimis atâţia oameni pe lumea 
cealaltă”. 

Banditul surâse şi dădu pinteni calului. 


Prăpastia Neagră, după cum îi spusese pândarul era la o 
depărtare de o oră de Haut-Pas pentru călăreţii care mergeau 
pe drumul cel mare şi la o depărtare tot de o oră, cu piciorul, 
dacă se urma o potecuţă abia vizibilă prin pădure. 

La o sută de metri de castel, vânătorii se despărţiră în două 
grupe. Una, a călăreţilor, care apucară pe şosea, şi alta 
compusă din pândar şi din cei doi gonaci, care apucară pe 
potecuţă. 

Întâlnirea era la Piatra-Lată. 

Pentru a înţelege mai bine evenimentele dramatice ce 
aveau să se desfăşoare în ziua aceasta la vânătoare, 
evenimente în privinţa cărora Rocambole avea un vag 
presentiment, trebuie să facem o scurtă descriere topografică. 

Prăpastia Neagră era o vale în partea de sus a muntelui, 
adică o vale scobită între două coline mult mai înalte decât 
cele din vecinătate. Prăpastia Neagră se numea astfel din 
cauza unei păduri de brazi care se întindea pe ambele părţi 
ale colinelor. Ea era lungă de o leghe. La început, largă de un 
sfert de leghe, pe măsură ce se întindea, se îngusta din ce în 
ce, până la celălalt capăt care era închis printr-un şir de stânci 
golaşe. 

De la baza acestor stânci ţâşnea un pârâiaş ce devenea un 


257 


— Ponson du Terrail — 


adevărat torent atunci când începea să se topească zăpada. 
Pârâiaşul acesta, la izvorul său, era strâns între nişte stânci 
ascuţite, foarte înalte, şi atât de apropiate între ele încât 
ţăranii aruncaseră deasupra lor un brad gros în formă de 
punte. 

Puntea aceasta, servea de trecere cărbunarilor care 
coborau de la munte, pentru a lua drumul ce ducea lao 
fermă, situată dincolo de stânci, într-un sătuleţ ce se ridica la 
confluenţa pârâiaşului cu apa care uda zidurile castelului 
Haut-Pas. 

Deasupra izvorului, stâncile se deschideau ca o gură 
monstruoasă. 

Acolo era o grotă răcoroasă, umedă, plină de stalactite, 
grotă care se întindea ca un tunel până dincolo d« stâncile pe 
care le traversa dintr-o parte într-alta şi dădea într-o altă vale 
la un nivel puţin mai înalt. Această vale era pe atât de sterilă 
pe cât cealaltă era de împădurită. Ursul îşi alesese ca vizuină 
tocmai grota aceasta. 

O parte din zi el stătea culcat în grota lui umedă, iar după 
ce trecea căldura ieşea pentru a se duce să mănânce 
moşmoane sau muşchi ce se formau pe trunchiul copacilor din 
pădure. 

Pândarul îl văzuse în această postură şi, cum ursul, mai cu 
seamă când nu este înfometat, nu se dă la om, o rupse la fugă 
şi intră în prăpastie. 

Pândarul, care cunoştea foarte bine obiceiurile animalelor, 
putu să-şi dea bine seama unde sta ursul ascuns. 

Piatra-Lată, locul de întâlnire al cavaleriei şi al infanteriei 
acestei mici expediţii, ieşea ca un zid gigantic în mijlocul 
prăpastiei şi o închidea cu desăvârşire. 

Potecuţa pe care o apucaseră gonacii mergea paralel cu 
prăpastia până la stânci, se ridica apoi pe coasta dreaptă a 
colinei, trecea la o depărtare de zece metri de deschizătura 
grotei şi urca până în vârful stâncii Piatra-Lată, care avea o 
suprafaţă plană de vreo sută de metri pătraţi. 

Călăreţii, din contră, trebuiau să ajungă la Piatra-Lată pe un 
drum care înconjura pădurea în sens invers, drum pe care se 
putea merge călare şi la nevoie chiar cu trăsura. 

In momentul când vânătorii se despărţiră sub zidurile 
castelului Haut-Pas, se ţinu o mică consfătuire între Fabien 
d'Asmolles şi pândar. 

Ducele de Sallandrera nu auzise şi nu înţelesese decât într- 


258 


— Moartea sălbaticului — 


un mod foarte vag ceea ce vorbiseră ei între ei, iar când 
întrebă pe Fabien cum vor trebui să procedeze, acesta 
răspunse: 

— Domnule duce, nu aş putea să vă explic acum, ci când 
vom ajunge la locul de întâlnire. 

Într-adevăr, după un ceas, cei trei călăreţi, care în timpul 
drumului au vorbit împreună cum vorbesc şi cum vor vorbi 
veşnic între ei vânătorii, ieşiră într-un luminiş de brazi şi atât 
ducele cât şi Rocambole fură foarte impresionați de măreţia 
sălbatică a priveliştii ce se desfăşura sub ochii lor. 

La stânga, stâncile, pe care se găseau şi până la marginea 
cărora îndrăzniseră să se apropie cu caii, închideau prăpastia 
neagră întocmai ca un zid înalt de piatră. 

La dreapta stâncile se micşorau gradat până la cealaltă 
vale, vale lipsită de orice fel de vegetaţie pe o distanţă de 
aproape o jumătate de leghe. 

— Ce aspect măreț şi sălbatic, zise ducele; dar nu înţeleg 
încă unde este ursul şi cum îl vom vâna. 

Vicontele întinse biciuşca spre Prăpastia Neagră. 

— Uitaţi-vă, zise el. Vedeţi potecuţa aceea de pe marginea 
apei? 

— Da. 

— Vedeţi trunchiul acela de brad? 

— Care formează o punte? 

— Da. Pe puntea aceea vor trece gonacii noştri cu câinii, şi 
veţi vedea că, cu toată adâncimea prăpastiei, vor trece fără să 
ezite. 

— Drace!... zise ducele, bune picioare trebuie să aibă, dacă 
este aşa. 

— Vedeţi, continuă vicontele, iată-i la capătul potecii, acolo, 
urcând râpa. Când vor ajunge la trunchiul de brad, va trece 
mai întâi pândarul, care va fi urmat de gonaci. Amândoi vor da 
în cealaltă parte a prăpastiei de o altă potecuţă, potecuţa 
aceasta, sau, mai bine zis, scara aceasta care urcă până aici. 

— Dar câinii? zise ducele, neînţelegând încă. 

— Ah! aşa este, zise Fabien... am uitat să vă spun că 
stâncile sub care suntem, sunt găurite şi traversate dintr-o 
parte în alta de o subterană foarte largă, care începe de aici şi 
se termină la câteva picioare depărtare de trunchiul de brad şi 
de potecuţă. 

— Şi ursul este în grota aceea? 


259 


— Ponson du Terrail — 


— Trebuie să fie. Soarele este încă sus şi e cald, ursul 
probabil a mâncat azi-dimineaţă în pădure şi acum se 
odihneşte la răcoare. 

Ducele şi Rocambole ascultau pe Fabien şi se uitau cu 
atenţie la prăpastie. 

— Când pândarul şi gonaciul vor ajunge aici, continuă 
domnul d'Asmolles, celălalt gonaci va da drumul, câinilor. 
Câinii vor intra în grotă şi la prima lătrătură... 

— Ursul va ieşi? 

— Da, dar prin partea cealaltă. 

Vicontele se întoarse atunci spre dreapta. 

— Vedeţi cealaltă prăpastie? zise el... ei bine! acolo în 
tufişul acela, jos, se află capătul grotei. Pe acolo vor ieşi câinii 
unul câte unul, se vor strânge împreună într-o clipă, şi-l vor 
alerga o oră sau două, până când, credincios obiceiului 
oricărui animal, moş Martin, după ce va face ocolul muntelui 
se va întoarce pe acolo, prin stânga noastră, la intrarea în 
Prăpastia Neagră şi prin potecuţa terminată prin trunchiul de 
brad. 

— Dar... noi? 

— Noi, zise Fabien, vom urmări vânătoarea cu caii, în timp 
ce unul din gonaci şi pândarul vor sta aici pe stâncă. Dacă 
unul din noi n-a ochit bine animalul pentru a-l da gata dintr-o 
singură lovitură, pândarul sau gonaciul îi vor face de 
petrecanie, înainte ca ursul să intre din nou în grotă. 

— Bravo! zise ducele; chiar dacă aş şti că moare calul sub 
mine, voi urmări vânătoarea şi voi culca la pământ pe jupânul 
Martin înainte de a ajunge să-şi pună ghearele pe trunchiul de 
brad. 

— Mă iertaţi, zise Rocambole, găsesc planul acesta foarte 
frumos, dar aş dori o mică modificare. 

— Care? 

— Eu voi da calul meu pândarului sau gonaciului. 

— Şi tu? 

— Eu, zise Rocambole, care voia cu orice preţ să treacă 
drept curajos în ochii ducelui, în timpul cât fiara va fi gonită, 
mă voi cobori pe potecuţa aceasta şi mă voi posta la intrarea 
în grotă. Dacă domnul duce sau tu veţi lăsa pe urs să scape, 
va avea atunci de-a face cu mine. 

— Se vede cât de colo, zise vicontele surâzând, că ai vânat 
tigri în India! 

— Am planul meu!... murmură Rocambole. 

260 


— Moartea sălbaticului — 


În momentul acesta pândarul şi gonaciul urcau potecuţa 
formată în stâncă. 

In acelaşi timp, al doilea gonaci dădu drumul la doi câini. 
Unul din ei intră în grotă şi imediat începu să latre cu furie. 

— Moş Martin este acasă, zise vicontele râzând. 


Capitolul XXXVIII 


Înainte de a se fi auzit primul lătrat de câine, falsul marchiz 
de Chamery sări de pe cal, în timp ce domnul de Sallandrera 
şi vicontele dădeau pinteni cailor lor şi se repezeau în galop 
pe panta repede care ducea în Prăpastia Neagră. 

La un semn al lui, gonaciul, care urcase stânca până unde 
se găseau ei, sări pe calul marchizului şi se repezi şi el după 
viconte şi după duce. 

Pândarul şi Rocambole rămaseră singuri un moment; al 
doilea gonaci nu venise încă pe stâncă, pentru că aşteptase 
până când intrară în grotă toţi câinii. 

Falsul marchiz de Chamery îşi încărcă atunci puşca sa cu 
două ţevi, pe care o avea pe umăr şi se uită spre prăpastie 
unde tocmai ajunseseră cei trei călăreţi. 

Spectacolul care se oferi atunci ochilor lui fu din cele mai 
curioase. 

Mai întâi auzi un zgomot straniu şi cavernos sub picioarele 
sale; era lătratul răguşit al câinilor care se spărgea şi se 
repercuta în acelaşi timp de pereţii grotei şi slăbind pe măsură 
ce haita intra tot mai adânc în subterană. 

Deodată însă, în partea opusă, spre nord, şi din mijlocul 
acelui tufiş pe care îl arătase Fabien, marchizul văzu ieşind, ca 
un şobolan gigantic din mijlocul unei mirişti, o masă neagră, 
care mai întâi sări, apoi se opri, se ridică în două picioare, se 
făcu ghemotoc un moment, ca în cele din urmă să se repeadă 
înainte cu o agilitate de necrezut. 

Era ursul. 

Din acelaşi loc de unde ieşise ursul, marchizul văzu apărând 
rând pe rând cei opt câini, care ca şi ursul, se opriră un 
moment, părură că ezită, apoi se strânseră şi se repeziră în 
grup pe urma ursului, atât de strânşi unii în alţii, încât ar fi 


261 


— Ponson du Terrail — 


putut fi acoperiți cu o manta. 

Ducele de Sallandrera, Fabien şi gonaciul, care erau în 
urmă, ca la vreo sută de metri, dădură pinteni cailor şi plecară 
în urmărire. 

Ursul gonea precum cel mai bun cal englezesc şi o luase cu 
mult înaintea câinilor. 

Falsul marchiz rămase în picioare, cu arma în mână, în 
vârful stâncilor, aproape vreo zece minute; apoi când văzu că 
vânătoarea, după precizarea lui Fabien, apucă pe la 
extremitatea văii şi dispare, întrebă pe pândar: 

— Nu se poate întâmpla ca fiara să se întoarcă pe acelaşi 
drum? şi ca, în loc să intre în grabă prin partea opusă, adică 
pe la trunchiul de brad, să încerce să se întoarcă tot pe unde a 
ieşit? 

— M-ar mira mult, zise pândarul... dar este cu putinţă... 

— Atunci, zise Rocambole, tu, care eşti bun trăgător, du-te 
de te postează acolo... 

— Unde, domnule?... 

— La zece metri de tufiş. Dacă ursul se întoarce pe acolo, 
să tragi în el. 

— Şi eu? întrebă gonaciul. 

— Tu, dragul meu, zise marchizul, să stai aici la pândă. 

— Dar dumneavoastră, unde veţi aştepta? 

— Eu am planul meu, răspunse Rocambole râzând. 

Şi falsul marchiz de Chamery îşi puse puşca pe umeri, 
apucă pe potecuţa tăiată în stâncă şi cobori cu îndrăzneala 
unui ţăran din partea locului. Merse aşa până la intrarea în 
grotă, şi ajuns acolo, se aşeză liniştit pe trunchiul de brad care 
servea de punte. Apoi îşi puse puşca şi pumnalul alături. 
Acolo, cu picioarele încrucişate, ca şi cum n-ar fi fost pielea lui 
în joc, îşi ţinu următorul discurs: „Rocambole, prietene, nu 
trebuie să uiţi un singur moment, că din orice parte ţi-ar veni 
vreun ajutor supranatural, fie din cer, fie din infern, omul 
trebuie să se ajute puţin şi singur. Or, dacă este adevărat că 
diavolul, protectorul tău, te protejează ca pe o rudă apropiată 
şi dacă s-a amestecat puţin în jocul tău măsluind cărţile, aşa 
cum a crezut el că este mai bine, nu este mai puţin adevărat 
că trebuie să-ţi joci rolul cu multă seriozitate. Aproape sigur te 
vei însura cu domnişoara de Sallandrera şi vei muri mai târziu 
în pielea unui mare duce de Spania, de câteva ori milionar. În 
sfârşit, fiindcă viaţa seamănă cu o partidă de cărţi, chiar dacă 
ai în mână toate atuurile, se poate întâmpla să fii bătut; este 


262 


— Moartea sălbaticului — 


de ajuns o mică greşeală ca să pierzi; şi când te gândeşti că 
această greşeală s-ar putea numi contesa Artoff, tot este mai 
bine să forţez puţin lucrurile, după cum spune sir Williams. 
Baccarat ar fi în stare să se lupte cu marchizul de Chamery, 
dar n-ar putea să ţină piept ginerelui domnului de 
Sallandrera.” 

După cum se vede, Rocambole raţiona destul de bine. El 
continuă, după ce învârti între degete o ţigară, obicei pe care 
şi-l luase în vederea viitoarei lui ascensiuni sociale: 

„Or, eu îl cunosc pe Fabien. Inainte de toate este un om 
politicos; oricât ar fi de bun calul său, va avea grijă să-l lase 
pe duce înainte şi să urmărească vânătoarea de aproape. 
Sigur că şi gonaciul a primit ordinul să se ţină mai la o parte. 
Ducele, cu toţi cei şaizeci şi opt de ani ai săi, este bun călăreț 
şi este entuziast ca oricare meridional; dar tot ca orice 
meridional n-are sânge rece. El nu va ochi bine fiara; o va răni 
numai şi o va înfuria; dar nu o va răni destul de grav pentru a 
o face să nu mai fie periculoasă; şi aş fi foarte nenorocos dacă 
n-aş putea să scot pe viitorul meu socru, dacă nu teafăr din 
ghearele fiarei, cel puţin cu câteva răni.” 

Monologul acesta pe care Rocambole şi-l ţinu foarte serios, 
dovedeşte ce credinţă oarbă avea banditul în steaua lui. 

De când se întorsese în Franţa se obişnuise să triumfe în 
toate şi sfârşise prin a se convinge că Providența se amesteca 
în afacerile lui atât de mult încât îi scotea înainte tot ceea ce 
dorea, părând că aranjează lucrurile anume pentru el. 

Şi de data aceasta, evenimentele păreau a-i da dreptate să 
se încreadă în steaua lui. 

Falsul marchiz tocmai îşi făcea a şasea ţigară când lătratul 
câinilor, pe care nu-l mai auzise de multă vreme, îi ajunse la 
urechi şi îl făcu să sară în sus şi să pună mâna pe puşcă. 

La extremitatea prăpastiei, spre sud, apăru o formă neagră, 
ce sărea cu o agilitate înspăimântătoare. 

Era ursul. 

Ursul executase punct cu punct mişcările pe care le 
prevăzuse Fabien. Inconjurase muntele, ajunse în câmpie, 
apoi intră cu hotărâre în prăpastie, nevoind să se înfunde în 
pădure. 

Câinii îl urmăreau de aproape, iar în spatele câinilor venea 
un călăreț în goana calului. 

Rocambole îl recunoscu imediat pe ducele de Sallandrera. 


263 


— Ponson du Terrail — 


Spaniolul probabil îşi lovea calul fără milă, căci Rocambole 
nemişcat la postul lui de observaţie constată imediat că 
ducele se apropia din ce în ce mai mult de câini şi de fiară. 

La trei sute de metri de puntea de brad, ducele lăsase în 
urmă câinii; la cincizeci de metri nu era decât la douăzeci de 
paşi de urs. 

Atunci ducele îşi trecu sub braţ frâul, puse puşca la ochi şi 
trase. 

Ursul făcu o săritură, se opri şi ridicându-se în două picioare 
se întoarse către vânător. 

Ducele care nu lovise animalul cu primul glonte, se silea din 
toate puterile să  liniştească şi să-şi oprească roibul 
înfierbântat de fugă. 

Cu toate acestea, ochi a doua oară; glonţul plecă din nou şi 
ursul se tăvăli în ţărână scoțând nişte urlete teribile. 

Urletele acestea sfârşiră prin a înspăimânta şi mai tare calul 
speriat deja de cele două focuri de armă. 

Calul se ridică în două picioare, se zvârili înainte şi nu se mai 
supuse nici comenzilor şi nici pintenilor. 

În acelaşi timp ursul, care nu fusese decât uşor rănit, se 
ridică şi se repezi la cal pe care îl lovi în pântece cu ghearele 
lui teribile; roibul se prăbuşi, târând după el pe călăreț. 

Toate acestea n-au durat mai mult de două minute, dar îi 
părură domnului de Sallandrera o eternitate. 

Cu toate că spaniolul era foarte curajos totuşi se înfioră 
simțind răsuflarea caldă a fiarei, care se încăpăţâna să 
termine mai întâi cu calul, ca mai apoi să zdrobească şi să-l 
sfâşie pe duce. 

Deodată se auzi o a treia descărcătură de puşcă, şi ursul, 
lovit din nou, lăsă prima sa victimă, pentru a se întoarce cu 
faţa spre noul lui adversar. 

În mişcările sale convulsive, din cauza durerii cauzate de 
ghearele ursului, calul, care îşi rupse piciorul drept dinapoi, se 
trase puţin câte puţin de deasupra ducelui pe jumătate 
sufocat. 

Ducele sări atunci în sus şi, aruncându-şi puşca, scoase 
cuțitul de la cingătoare. 

Dar cuțitul era nefolositor, iar ursul se întorsese deja spre 
noul său adversar. 

lată ceea ce se întâmplase: 

În momentul când Rocambole văzu pe duce trăgând asupra 
ursului, pe urs căzând şi urlând, iar calul ridicându-se în două 


264 


— Moartea sălbaticului — 


picioare, fiind prea departe pentru a fi sigur de focul său, îşi 
părăsi postul şi se repezi pe puntea de brad. 

In momentul însă când voia să pună piciorul pe punte ursul 
deja răsturnase calul; banditul înţelesese că se isprăvea cu 
ducele dacă mai ezita o secundă şi trase la rândul său. 

Ursul, rănit pentru a doua oară, se ridică şi mai furios şi se 
întoarse spre el. 

Rocambole crezu că are timp să traverseze prăpastia pe 
trunchiul de copac, să ajungă în partea cealaltă şi să tragă 
asupra ursului de la o depărtare de câţiva paşi. 

Rocambole se înşelă. 

Trunchiul se clătină sub picioarele lui şi această oscilație 
uşoară îl sili să meargă cu băgare de seamă; aşa că ursul 
ajunsese la celălalt capăt al punţii, lată de un picior, pe când 
marchizul era doar la jumătatea ei. 

In timp ce ducele de Sallandrera îşi luase din nou puşca şi 
se grăbea să o încarce, fu martorul unui spectacol teribil. 

In momentul când ursul puse piciorul pe punte, mergând pe 
picioarele dinapoi, Rocambole se opri şi trase al doilea glonţ 
pe care îl avea în puşcă. 

Fiara se clătină, se opri o clipă şi scoase din nou un urlet 
teribil; dar nu căzu şi îşi continuă drumul, mergând spre 
imprudentul conte care nu mai avea timp nici să se retragă 
nici să fugă. 

Probabil că Rocambole nu se gândise la această din urmă 
peripeţie a dramei pe care îndrăznise să o viseze. 

Dar un bandit ca el care văzuse de atâtea ori moartea cu 
ochii, nu se mai temea de ea, aşa că nu îşi pierdu firea. 

Aruncă puşca, luă pumnalul, pe care îl ţinea între dinţi, şi 
aşteptă ursul. 

Timp de o secundă, ducele, care se înfiora de groază, văzu 
pe om şi pe animal, strânşi corp la corp, legănându-se pe 
trunchiul de copac deasupra prăpastie, apoi auzi un ultim urlet 
urmat de un strigăt de triumf. 

Ursul, lovit în inimă de pumnalul adversarului său, îţi întinse 
membrele enorme, şi căzu cu zgomot în prăpastie, în timp ce 
Rocambole rămăsese în picioare. 

Rocambole se luptase corp la corp cu un urs, îl omorâse şi 
se alesese cu două-trei zgârieturi fără nici o gravitate; în 
acelaşi timp scăpase şi viaţa ducelui de Sallandrera. 

Falsul marchiz aşteptă un minut să-şi vină în fire din cauza 


265 


— Ponson du Terrail — 


emoţiei pe care o simţise, traversă puntea şi căzu în braţele 
domnului de Sallandrera care îi spuse: 

— Fiul meu! 

Spaniolul, înspăimântat, cu o voce care cu greu se putea 
înţelege, murmură trăgând pe Rocambole departe de 
prăpastie. 

— Ah!... Copilul meu, cazi în genunchi şi mulţumeşte lui 
Dumnezeu, care mi-a ascultat rugăciunea... 

— Ce rugăciune i-aţi adresat, domnule duce? 

— Ce rugăciune? zise ducele, a cărui emoție atinsese 
culmea; vezi, aici în locul acesta, acum două minute, când 
monstrul te strângea în braţe, am rugat pe Dumnezeu să-ţi 
dăruiască viaţa, jurându-i să te fac fiul meu. 

— Fiul... dumneavoastră?... 

— Da, zise ducele cu însufleţire... ştiu totul; ştiu că iubeşti 
pe fata mea, şi că ea te iubeşte. 

Rocambole scoase un țipăt de bucurie şi, deşi rămăsese cât 
se poate de liniştit după ce scăpase din ghearele fiarei, găsi că 
este foarte nimerit momentul să leşine. 

Ducele îl sprijini şi crezu că nenorocitul tânăr este rănit. 

Când falsul marchiz de Chamery crezu că e momentul 
oportun să deschidă ochii, văzu în jurul său pe vicontele 
d'Asmolles şi pe duce, înconjurați de servitorii lor, pregătindu- 
se să-i dea să inspire săruri. 

Fusese dezbrăcat şi se constatase că strânsoarea teribilei 
fiare nu îi produsese nici o leziune gravă. 

In momentul când se prefăcea că îşi vine în fire, ducele de 
Sallandrera vorbea cu Fabien. 

— Scumpe viconte, până acum toţi pretendenţii pe care i- 
am prezentat fiicei mele au sfârşit atât de rău încât mi-a fost 
teamă pentru bietul nostru marchiz. 

— Ce idee!... domnule marchiz. 

— Vedeţi, continuă domnul de Sallandrera, lăsaţi-mă să mă 
supun primei inspiraţii. Fiindcă marchizul, căruia îi datorez 
viaţa, trebuie să devină fiul meu, aş fi de părere să ne lipsim 
de formalităţile preliminare. Dumneavoastră sunteţi primarul 
acestei comune? 

— Da, zise Fabien. 

— Ei bine!... mâine este duminică. Veţi afişa căsătoria 
marchizului de Chamery; preotul va face anunţul; seara, 
notarul satului va întocmi contractul, iar luni se va face 
căsătoria. 

266 


— Moartea sălbaticului — 


„Mare poftă am să mai leşin încă o dată”, se gândi 
Rocambole. 


Capitolul XXXIX 


A doua zi, fiind duminică, preotul satului Haut-Pas publică 
apropiata căsătorie a domnului marchiz Albert-Frederic- 
Honore de Chamery, fost ofiţer în marina anglo-indiană, cu 
domnişoara Conception de Sallandrera. 

În dimineaţa aceleiaşi zile chiar, aceeaşi publicaţie era 
afişată la primăria satului. 

Notarul satului vecin, Gaucher, fusese invitat de viconte la 
masă şi după masă se închise într-o odaie cu domnul de 
Sallandrera, cu care stătu timp de două ore. 

La ora patru, salonul cel mare al castelului Haut-Pas avea 
un aspect solemn. 

În mijlocul salonului fusese adusă o masă. 

În faţa acestei mese, pe care era hârtie, condei şi cerneală, 
notarul satului stătea maiestuos, scoţându-şi în relief 
respectabilul său pântec strâns într-o vestă albă de 
ceremonie. 

În jurul lui stăteau vicontele Fabien d'Asmolles şi Blanche 
de Chamery, ducele şi ducesa de Sallandrera şi, în sfârşit, sir 
Williams, orbul. Acesta, sub pseudonimul Walter Bright, căruia 
fostul său ofiţer de marină îi datora viaţa, voise să contribuie 
cu prezenţa lui la această sărbătoare de familie. 

Sir Williams era superb ca ţinută, imobilitate şi demnitate. 

îmbrăcat într-o redingotă lungă, cafenie, pe cap cu o 
bonetă de mătase neagră, el se aşezase într-un fotoliu, la trei 
paşi de notar şi figura lui oribilă exprima o fericire atât de 
mare, încât expresia privirii îi mai micşora din urâţenie. 

La câţiva paşi, Rocambole şi Conception, unul lângă altul, 
se ţineau de mână şi vorbeau încet. 

Notarul scria. 

— Domnule, zise în cele din urmă ducele, după ce notarul 
termină de scris, binevoiţi să citiţi contractul. 

Notarul se ridică şi citi contractul de căsătorie al domnului 
de Chamery cu domnişoara de Sallandrera. 

În rezumat, contractul acesta atribuia domnişoarei de 
Sallandrera o zestre de două milioane, constata averea 


267 


— Ponson du Terrail — 


marchizului, care se ridica la un venit de şaptezeci şi cinci de 
mii de livre, prevedea ca marchizul de Chamery să ceară 
ministerului de externe francez şi celui spaniol dreptul de a 
adăuga la numele lui şi pe acela de Sallandrera, adăuga că 
ducele va solicita reginei autorizaţia de a transmite ginerelui 
său titlul de Mare-duce şi se termina printr-o donaţie reciprocă 
între soţi a tuturor bunurilor lor. 

Fabien, care reprezenta pe Rocambole, şi domnul de 
Sallandrera discutară câteva puncte asupra cărora trebuiau să 
cadă de acord şi Rocambole, care începuse să-şi ia rolul în 
serios, jură domnişoarei Conception să o facă cea mai fericită 
dintre femei. 

După ce se termină cu citirea contractului, toată lumea 
iscăli. 

Matelotul Walter Bright, adică sir Williams, căruia 
Rocambole îi puse mâna pe hârtie, semnă cel din urmă. 

Emoţia acestui bandit, care sfârşise prin a-şi iubi elevii ca 
pe o reîncarnare a lui însuşi, fu atât de mare în momentul 
acesta, încât mâna lui, care ţinuse pe vremuri cu atâta 
hotărâre pumnalul, tremură când scrise, şi, din ochii lui stinşi 
alunecară două lacrimi. 

„Biet bătrân!... se gândi Rocambole, eşti prea naiv de-ţi 
închipui că tu te însori cu Conception.” 

Apoi luă pe orb de mână şi îl conduse la fotoliu, strângându- 
i mâinile cu un fel de recunoştinţă. 


Capitolul XL 


În seara aceleiaşi zile ce încoronase intriga îndelungată şi 
plină de peripeții a lui Rocambole, cerul, care fusese înnourat 
toată ziua, luă o culoare plumburie, şi imediat ce se înnoptă 
începu să fie brăzdat când şi când de fulgere. 

La ora zece seara, atmosfera deveni apăsătoare, un vânt 
arzător începu să sufle şi aproape de miezul nopţii începură să 
se audă tunete. 

incepea furtuna, una din acele furtuni cum nu se văd decât 
prin părţile muntoase şi care se transformă în adevărate 
uragane. 

In castelul Haut-Pas, Fabien şi soţia lui, ducele, ducesa şi 
Conception ocupaseră primul etaj. 

Când sosiră falsul marchiz şi sir Williams, li se oferi etajul al 


268 


— Moartea sălbaticului — 


doilea. 

Fiecare fereastră a etajului de sus da pe terasă. 

In odaia orbului erau uşi cu ferestre; acestea deschizându- 
se se putea ajunge direct pe terasă. 

Marchizul ţinuse să se culce într-o cameră vecină aceleia 
care o ocupa scumpul său matelot. 

De două zile de când veniseră la castel cei doi bandiți se 
plimbau seara, după ce se culca toată lumea, pe terasă, 
Rocambole vorbind de afacerile sale, iar sir Williams 
ascultându-l cu bunăvoința unui profesor indulgent. 

Cu toate acestea, în seara aceea, sir Williams intrase în 
casă devreme, iar Rocambole făcu la fel. 

La miezul nopţii, dacă nu toată lumea din castel dormea, 
cel puţin era în pat. 

Singur, falsul marchiz de Chamery se plimba de colo până 
colo prin camera sa, cu braţele încrucişate, cu fruntea plecată, 
întunecat, preocupat, ca un om care susţine o luptă cu el 
însuşi. 

Uneori se oprea, încrunta din sprâncene, lăsa capul în jos, şi 
îşi lua fruntea în mâini. 

Apoi îşi continua mersul său inegal şi sacadat, sub influenţa 
gândurilor sale tulburi. 

Din când în când însă, se apropia de fereastră, îşi lipea 
figura palidă de geam şi contempla bolta întunecată a cerului, 
care se brăzda de fulgere aproape continuu. 

Ce putea să aibă Rocambole de era aşa de agitat? 

Nu fusese semnat contractul de căsătorie? 

A doua zi, la aceeaşi oră, nu trebuia el să devină soţul 
domnişoarei Conception? 

Se întâmplase oare ceva nou de la semnarea contractului, 
ceva care să întârzie realizarea visurilor falsului marchiz? 

Nimic din toate acestea. 

Rocambole era pradă unei vii agitaţii pentru că, în 
momentul acela trebuia să ia o hotărâre teribilă, hotărâre 
împărţită între interes şi inimă, dacă se poate spune că 
sceleratul acesta mai avea inimă, fără a se profana cuvântul. 

După o oră, două forţe se luptau în el. 

Una, care inspira egoismul teribil, egoismul feroce al 
banditului, care vrea să distrugă dovezile crimei sale. 

Alta, care încerca să sădească în sufletul său sămânţa 
remuşcărilor, instinctul de milă şi poate de recunoştinţă 


269 


— Ponson du Terrail — 


Dar orice luptă are un sfârşit. 

„La dracu! murmură falsul marchiz, ridicându-şi fruntea 
palidă, trebuie cu orice preţ să termin o dată. Mâine voi fi 
mare duce de Spania, şi, pentru întreaga lume, marchizul de 
Chamery, soţul domnişoarei Conception, trebuie să fie cel mai 
desăvârşit gentilom dintre toţi gentilomii. 

Atunci Rocambole, care ezitase atât de mult, nu mai stătu 
pe gânduri. Işi încheie redingota până la gât, deschise o uşă şi 
intră la sir Williams. 

Orbul era în pat, dar nu dormea, părând că se gândeşte 
adânc la vreuna din acele combinaţii misterioase, cum numai 
el ştia să le conceapă. 

Afară, furtuna se dezlănţuise în toată puterea ei. 

Nu începuse încă să plouă, dar tunetele se succedau 
repede, şi sufla un vânt violent. 

— Cum! zise Rocambole, punând lumânarea pe masa de 
noapte a orbului, nici tu nu dormi?... Furtuna te plictiseşte, nu- 
i aşa? 

„Da”, zise sir Williams făcând un semn din cap. 

— Eu m-am suit în pat, dar a trebuit să mă scol. Mă 
înăbuşeam. 

„Şi eu tot aşa”, răspunse orbul. 

— Şi pe urmă, unchiule, cum dracu vrei să dorm? Se poate 
dormi în ajunul nunţii? 

Un surâs binevoitor, indulgent, flutură pe buzele lui sir 
Williams. 

— Uite, zise Rocambole, fiindcă nici tu n-ai chef de somn, îţi 
voi pune halatul pe tine şi vom ieşi pe terasă să fumăm. Tot e 
mai răcoare afară, decât în casă. 

„Fie” făcu orbul semn din cap. 

— Mai întâi, vreau să-ţi vorbesc de planurile mele de viitor. 

Orbul surâse în aşa fel, încât avea aerul să întrebe: 

„Nu cumva vrei să te faci om de treabă?...” 

— Ba da, răspunse banditul, înțelegând surâsul lui sir 
Williams. 

Şi-l îmbrăcă cu halatul, îi puse pantofii în picioare, îi dădu o 
ţigară şi îl luă de braţ. 

— Vino moşule, îi zise el pe un ton aproape batjocoritor, să 
ne plimbăm pe terasa acestui castel gotic, care este al nostru, 
fiindcă l-a cumpărat ducele, iar eu, fiind ginerele ducelui îmi 
va aparţine. Vom vorbi, dacă vrei, de război sau de dragoste. 

Vorbind astfel, Rocambole deschise uşa cu geamuri. 


270 


— Moartea sălbaticului — 


— Mergi fără teamă, zise el. 

Când orbul ieşi pe terasă, Rocambole, a cărui inimă bătea 
cu violenţă, suflă în lumânarea pe care o lăsase pe masa de 
noapte din camera orbului. 

Apoi se întoarse, îl luă pe sir Williams de braţ şi îl aşeză pe 
parapetul terasei, înalt de două picioare. 

— Unchiule, zise el atunci, silindu-se să dea vocii sale o 
intonaţie nepăsătoare, ştii că mi-am împlinit cel mai frumos 
vis? 

„Ştiu...” făcu orbul din cap surâzând. 

— Nu ştiu unde m-am născut, continuă Rocambole, dar 
probabil pe un maldăr de paie; tatăl meu a fost ghilotinat, am 
fost băiat de prăvălie, hoţ, asasin, mai ştiu eu ce am fost? 

Sir Williams clătina din cap cu un aer aprobator care părea 
a spune: 

„Da, dragul meu, da, ai fost toate astea... om rău, pungaş 
încântător... ” 

— Descoperindu-se numai două pagini din viaţa mea, aş 
putea fi trimis pentru restul zilelor în închisoarea din Tulon, iar 
alte două pagini mi-ar face cunoştinţă cu domnul de Samson, 
regizorul doamnei Ghilotină. Tu înţelegi bine că aceste patru 
pagini ale istoriei vieţii lui Rocambole, continuă elevul, pe 
când maestrul râdea de modul cum înnobilase şi calificase pe 
călău, înţelegi bine că marchizul de Chamery Sallandrera se 
va feri să le dea în vileag. 

„Fireşte!...” părea că zice fizionomia lui sir Williams. 

— Ah! frumoasă idee mi-ai dat unchiule, continuă 
Rocambole. Făcând aluzie la drama care se desfăşurase în 
pivniţa de la Clignancourt. Am scăpat de trei persoane care 
îmi încurcau foarte rău planurile: Zampa, Venture şi mama 
Fipart. N-ai mai rămas decât tu, moşule... 

Un fulger arătă din nou banditului figura profesorului său. 

Sir Williams surâdea cu un aer naiv, care cu siguranţă voia 
să zică: 

„Tu ştii că eu nu te voi trăda niciodată... că eu m-am 
încarnat în tine... că te iubesc ca pe copilul meu...” 

Surâsul acesta îl făcu pe Rocambole să tresară ca şi cum ar 
fi avut un moment de ezitare. 

— Oh! Ce noapte! Ce furtună! zise el în momentul când 
trăsnetul căzu pe una din coline. Vântul face un zgomot 
infernal, unchiule. S-ar părea că dracul ne trimite cadoul său 


271 


— Ponson du Terrail — 


de nuntă. 

„Bravo!...” păru că zice sir Williams bătându-l cu mâna pe 
umeri. 

— Noi suntem aici într-o aripă locuită a castelului, şi ai 
putea asasina în voie un om fără să bănuiască nimeni; şi chiar 
dacă apartamentele de jos ar fi locuite, vântul şi furtuna sunt 
destul de puternice pentru a împrăştia strigătele. 

Şi pentru că orbul nu avea tăbliţa pentru a răspunde şi nu 
putea decât să asculte, Rocambole, obligat să vorbească 
numai el, continuă cu nepăsare: 

— Este curios, unchiule, să se ivească în viaţa oamenilor ca 
noi un moment în care să începi să-ţi placă să devii om de 
treabă. Oh! moşule, virtutea este lucru mare, lucru frumos, şi 
este necesară unui om ca mine, care a debutat în lume atât 
de rău. Vreau să devin virtuos, vezi tu, vreau ca soţia mea 
Conception să fie cea mai fericită dintre femei, vreau să mă 
respecte lumea întreagă, iar săracii să mă binecuvânteze... 
Voi face bine, voi fi generos, magnific... Titlurile şi mărirea 
mea mă obligă să fiu astfel!... 

Sir Williams nu se putu opri să nu bată din palme în semn 
de aprobare, în timp ce pe buzele lui flutura un surâs 
batjocoritor. 

— Pe cinstea mea! continuă Rocambole, sunt momente în 
care am convingerea că sunt născut marchiz de Chamery, că 
n-am fost niciodată Rocambole, şi că n-am cunoscut niciodată 
pe acea mare canalie, care se numea sir Williams. 

Rocambole râdea vorbind astfel şi orbul nu se supără deloc 
de epitetul pe care i-l dăduse, cu toate că era cam aspru. 

Banditul continuă: 

— Cred că am făcut o afacere bună în ziua când te-am 
întâlnit, împopoţonat cu penele acelea de papagal şi costumul 
de şef de trib australian. Mi-ai dat sfaturi frumoase şi am 
reuşit să ducem la bun sfârşit întreita afacere don José, Artoff 
şi Chamery. 

Sir Williams dădea din cap şi surâdea cu bunăvoință. 

— Căci nu se poate tăgădui, continuă Rocambole, tu ai o 
imaginaţie foarte bogată şi ştii să legi bine faptele. De 
asemenea, însă, ai şi două mari păcate. Primul este că urăşti 
pe acel nenorocit conte de Kergaz, fratele tău şi, dacă nu m-aş 
opune, ai fi în stare, chiar acum, să încurci în vrea nouă 
afacere un gentilom, pe marchizul de Chamery, un om care 
vrea să trăiască liniştit, cu fruntea în sus, cum şade bine 


272 


— Moartea sălbaticului — 


tuturor acelor care în toată viaţa lor n-au arătat decât virtute. 

Şi Rocambole se întrerupse un moment pentru a râde în 
voie. 

— Apoi, continuă el, nu eşti nici sincer, fiindcă ai avut 
totdeauna nişte principii deplorabile, căci mi-ai spus odată un 
lucru de care trebuie să-ţi pară rău acum; mi-ai spus că, 
atunci când doi oameni au fost complici, cel mai tare dintre 
cei doi este acela care se poate desface de celălalt. 

La aceste din urmă cuvinte, orbul făcu o mişcare, voi să se 
scoale şi simţi o nelinişte vagă. 

— Prostule! zise Rocambole, lasă-mă să glumesc. 

El continuă: 

— Ascultă!... îţi voi povesti o legendă, pentru a mai schimba 
subiectul, fiindcă sunt silit să pun tot eu şi întrebările şi 
răspunsurile. Noi suntem aici pe terasa turnului de la nord, ca 
în romane, şi stăm pe un parapet de pe care pe vremuri s-au 
aruncat în prăpastie două sute de oameni. Prăpastia care este 
la picioarele castelului, este adâncă de o sută de metri şi plină 
de stânci. Te rog să mă crezi că aceluia care i-ar da în gând să 
facă un salt mortal de aici, nu i-ar merge deloc bine până jos. 

Sir Williams încruntă din nou din sprâncene şi din nou voi să 
se scoale. 

Dar Rocambole îi zise: 

— Lasă-mă să termin, unchiule. 

Şi banditul îşi încolăci braţele de gâtul lui sir Williams şi îl 
apucă cu mâinile cum făcuse pentru a sugruma pe mama 
Fipart. 

— Nu-ţi poţi închipui, zise el atunci, schimbându-şi deodată 
tonul, nu-ţi poţi închipui ce greu îmi vine să mă despart de 
tine, iar dacă n-ar fi la mijloc obligaţia faţă de marchizul de 
Chamery, ca să nu fi cunoscut niciodată pe banditul acela de 
sir Williams... 

De data aceasta sir Williams înţelese, în sfârşit, planul lui 
Rocambole, se desfăcu repede din mâinile lui, îl dădu la o 
parte şi voi să fugă. 

Dar Rocambole, care îl lăsă un moment să scape, puse 
mâna pe el din nou, îl trânti la pământ şi îl ţinu de picioare şi 
de mâini murmurând: 

— Oh! de data asta s-a sfârşit, s-a sfârşit de-a binelea cu 
tine, moşule. 

Şi Rocambole, care era foarte voinic, tânăr, şi vedea ce 


273 


— Ponson du Terrail — 


face, țintui pe sir Williams, care cu toate acestea se zbătea cu 
o rară energie; apoi îl apucă de gât pentru a-i înăbuşi sunetele 
nearticulate pe care le scotea şi îl urcă deasupra parapetului, 
unde îl ţinu un moment nemişcat. 

— Ascultă, moşule, îi zise el atunci cu o voce infernală, să-ţi 
spun cum se va explica moartea ta: ţi-a fost prea cald, te-ai 
dat jos din pat pe dibuite, ai deschis fereastra, ai ieşit pe 
terasă, ai mers la întâmplare şi, împiedicându-te de parapet, 
ţi-ai pierdut echilibrul şi ai căzut. Înţelegi? 

Şi sceleratul adăugă: 

— Oh!... fi liniştit, voi plânge moartea ta şi, după ce vei fi 
înmormântat, mă voi însura cu Conception. 

Pronunţând aceste din urmă cuvinte, Rocambole făcu vânt 
lui sir Williams în prăpastie. 


Un țipăt, sau mai bine zis un urlet, se auzi din fundul 
abisului, apoi Rocambole auzi un zgomot surd, zgomotul 
căderii corpului maestrului său, care se sfărâmase de stânci. 

In acelaşi moment însă se auzi un bubuit de trăznet care 
zdruncină castelul din temelii; fulgerul învălui cerul şi 
pământul luminând în acelaşi timp şi prăpastia, şi privirea 
înspăimântată a banditului zări cadavrul lui sir Williams. 

Imediat acele cuvinte profetice: „Eu sunt geniul care 
conduce steaua ta, şi în ziua când eu nu voi mai fi lângă tine, 
steaua ta nu va mai lumina”, acele cuvinte veniră imediat în 
gândul mizerabilului, care căzu în genunchi, murmurând: 

— Mi-e frică!... Oh!... Mi-e frică!... 


În momentul acela, fără îndoială, banditul presimţea 
pedeapsa teribilă care îl aştepta, pedeapsă care va fi 


deznodământul acestei povestiri, deznodământ pe care îl vom 
vedea în paginile următoare. 


Sfârşitul episodului Moartea sălbaticului 


274 


— Moartea sălbaticului — 


STRUCTURA SERIEI III 
INTRIGILE LUI ROCAMBOLE 


1. O fiică a Spaniei (Une fille d'Espagne) 
2. Moartea sălbaticului (La mort de sauvage) 
3. Răzbunarea lui Baccarat (La Revanche de Baccarat) 


— Ponson du Terrail — 


Capitolul | 
Capitolul Il 
Capitolul III 
Capitolul IV 
Capitolul V 
Capitolul VI 
Capitolul VII 
Capitolul VIII 
Capitolul IX 
Capitolul X 
Capitolul XI 
Capitolul XII 
Capitolul XIII 
Capitolul XIV 
Capitolul XV 
Capitolul XVI 
Capitolul XVII 
Capitolul XVIII 
Capitolul XIX 
Capitolul XX 
Capitolul XXI 
Capitolul XXII 
Capitolul XXIII 
Capitolul XXIV 
Capitolul XXV 
Capitolul XXVI 
Capitolul XXVII 
Capitolul XXVIII 
Capitolul XXIX 
Capitolul XXX 


276 


— Moartea sălbaticului — 


Capitolul XXXI 
Capitolul XXXII 
Capitolul XXXIII 
Capitolul XXXIV 
Capitolul XXXV 
Capitolul XXXVI 
Capitolul XXXVII 
Capitolul XXXVIII 
Capitolul XXXIX 
Capitolul XL