Ponson Du Terrail — S3 — Intrigile Lui Rocambole — Vol 2 Moartea Salbaticului

Ponson du Terrail 


Ponson du lerrail 


Rocambole 


Ciclul „Dramele Parisului” 
SERIA A III-A 

INTRIGILE LUI ROCAMBOLE 
Moartea Sălbaticului 


Episodul |. 

Capitolul 1. 

A doua zi după întrevederea lui Rocambole cu 
Conception şi, prin urmare, după sosirea ducelui de 
Sallandrera la Paris, ducele de Château-Mailly îl văzu, când 
se deşteptă dimineaţa, pe Zampa stând la căpătâiul patului 
său. 

Zampa avea un aer misterios şi plin de umilinţă, care îl 
intrigă pe tânărul duce. 

— Ce faci tu acolo? întrebă el. 

— Aştept să vă deşteptaţi, domnule duce. 

— Pentru ce? nu sun eu când mă trezesc? 

— Aveţi dreptate. 

— Atunci, zise Zampa, dacă îmi daţi voie să vorbesc... 

— Vorbeşte...! 

— Şi dacă îmi veţi permite un lucru... 

— Anume? 

— Acela de a uita un moment că eu sunt în serviciul 
senioriei voastre şi prin urmare valetul dumneavoastră; 
poate că voi putea să mă exprim mai bine astfel. 

— la spune! zise ducele. 

— Mă veţi ierta dacă ştiu oarecari amănunte... 

— Ce anume ştii? 

— Am fost zece ani în serviciul răposatului don Jose. 

— Ştiu. 


— Şi bietul meu stăpân, zise Zampa, părând că se 
emoţionează, binevoia din când în când să-mi spună şi mie 
câte ceva din secretele sale. 

— Te cred cât se poate de demn pentru un lucru ca 
acesta. 

— A mers până acolo cu încrederea, încât... 

— 'Te-a făcut confidentul lui, nu-i aşa? 

— Câteodată. 

— Şi? 

— Şi din cauza aceasta, am reuşit să aflu câteva lucruri 
privitoare la don Jose, la domnişoara de Sallandrera, vara 
sa, şi la... 

— Şi la cine...? 

— Şi la dumneavoastră, domnule duce. 

— La mine! zise ducele tresărind. 

— Don Jose, urmă portughezul, nu o iubea pe 
domnişoara Conception... 

— Ah! crezi? 

— Dar el voia s-o ia în căsătorie numai pentru titlu şi 
avere. 

— Înţeleg. 

— Dar, în schimb, domnişoara Conception îl ura de 
moarte. 

Cuvântul acesta îl făcu pe duce să tresară de bucurie. 

— Pentru ce? întrebă el. 

Zampa crezu de cuviinţă să facă pe încurcatul. 

— Drace! zise el după un moment de ezitare, pentru că 
mai întâi ea îl iubea pe fratele lui don Jose. 

— Pe don Pedro? 

— Da. 

— Şi... apoi? 

— Pe urmă, pentru că, încetând să-l mai iubească pe don 
Pedro, ea se amorezase poate de altul. 

Aceste din urmă cuvinte, îl făcură pe duce să tresară 
simțind o emoție stranie, necunoscută. 

— Şi... pe cine altul? întrebă el tremurând... 


— Nu ştiu... dar... poate... 

— Spune! zise ducele cu nerăbdare. 

— Nu pot să-i pronunţ numele, dar pot să povestesc 
domnului duce, câteva amănunte... 

— Povesteşte... 

Ducele era curios şi părea că viaţa sa atârna de spusele 
lui Zampa. 

— Într-o seară, sunt aproape şase luni de atunci, don 
Jose mă trimise la palatul de Sallandrera, reluă lacheul. 
Duceam o scrisoare ducelui. Senioria sa era singur cu 
domnişoara Conception. Din anticamera care preceda 
cabinetul său, a cărui uşă era deschisă şi în care am rămas 
cinci minute, am putut să aud următoarele cuvinte: „Copila 
mea, zicea ducele, frumuseţea ta mă pune într-o mare 
încurcătură. Contesa Artoff, care a plecat acum de aici, a 
venit să-mi ceară mâna ta pentru tânărul duce de Château- 
Mailly.” Acest nume şi aceste cuvinte au aţâţat curiozitatea 
mea. 

— Şi?... întrebă ducele. 

— M-am uitat prin crăpătura uşii şi am văzut că 
domnişoara Conception se făcuse foarte roşie. 

— Ah! murmură ducele, a cărui inimă începu să bată cu 
violenţă. Şi ce a răspuns ea? 

— Nimic. Ducele a continuat: „Familia de Château-Mailly 
e foarte nobilă, are o avere mare; şi, am făcut o mare 
prostie că l-am refuzat; dar vezi bine că nu puteam să fac 
altfel”. 

— Şi? întrebă ducele cu emoție, domnişoara de 
Sallandrera...? 

— N-a răspuns nimic, dar mi s-a părut că a suspinat şi 
din roşie cum era, a îngălbenit deodată. 

Ducele tremura şi-l privi pe valet. 

— Bagă de seamă! îi zise el, dacă îmi spui palavre, dacă 
mă minţi... 

— Vă spun adevărul. E o lună de când am cerut 
domnişoarei Conception o scrisoare de recomandare 


pentru dumneavoastră... 

— Ah! tu i-ai cerut-o? 

Un surâs uşor flutură pe buzele portughezului. 

— Am ghicit sau am crezut că ghicesc, zise el şi apoi 
eram aproape sigur că domnişoara Conception nu-mi va 
refuza scrisoarea şi de altfel, dumneavoastră, cu o 
asemenea recomandare, m-aţi fi văzut cu alţi ochi... 

— Într-adevăr, socoteala ta a fost bună, zise ducele. Şi pe 
urmă? 

— Când am pronunţat numele dumneavoastră, zicând că 
vreau să intru în serviciul dumneavoastră, domnişoara 
Conception se făcu roşie din nou; dar nu pronunţă nici un 
cuvânt şi îmi dădu numaidecât scrisoarea cerută. 

— Ei bine? zise domnul Château-Mailly. 

— Ei bine! răspunse Zampa, cu un aer şiret, am conchis 
că domnul duce ar fi putut să fie acela pe care 
domnişoara... 

— Taci din gură! zise tânărul cu bruscheţe. 

— Iertaţi-mă! zise Zampa. Domnul duce îmi va permite 
poate un ultim cuvânt... 

— Spune! 

— Don Jose a murit. 

— Ştiu. 

— Domnişoara Conception vrea să se mărite. 

— Ştiu şi asta. 

— Şi fiindcă s-a întors... 

Ducele sări din pat. 

— A sosit? zise el, ea a sosit? 

— Ieri de dimineaţă. 

— Cu tatăl său? 

— Cu domnul duce şi doamna ducesă. 

Noutatea aceasta îl făcu pe domnul de Château-Mailly să 
se tulbure. Se ridică repede şi se îmbrăcă, ca şi cum ar fi 
vrut să plece imediat. Dar această nerăbdare înfrigurată fu 
de scurtă durată, raţiunea îi veni numaidecât, şi se mulţumi 
să-i zică liniştit lui Zampa: 


— De unde ştii că ducele de Sallandrera s-a întors...? 

— Am aflat ieri seară de la cameristul său. 

— Ah...! 

— Şi credeam că domnul duce nu s-ar supăra dacă ar 
auzi această noutate. 

— Bine, zise tânărul cu asprime. Lasă-mă! 

Zampa ieşi, fără să spună un cuvânt. Apoi domnul de 
Château-Mailly se aşeză la biroul său, îşi luă capul între 
mâini şi începu să se gândească. 

„Dumnezeule! murmură el după un moment de tăcere, 
dacă valetul acesta ar spune adevărul! dacă... ea mă 
iubeşte... Dumnezeule...!” 

Ducele luă un condei, şi cu mâna tremurătoare, scrise 
următoarea scrisoare adresată ducelui de Sallandrera: 
„Domnule duce, În momentul când vă scriu, cred că 
doamna contesă Artoff v-a vorbit de interesul şi importanţa 
mare ce o pun în întrevederea cu dumneavoastră. 
Legăturile de strânsă rudenie, ce-mi par că ne unesc, mă 
fac să sper în bunăvoința dumneavoastră şi aş fi fericit dacă 
aţi voi să mă primiţi. 

Al dumneavoastră supus şi respectuos. 

Ducele de Château-Mailly.” 

După ce scrise şi închise scrisoarea, sună. 

— Zampa, zise el cameristului său, du-te cu biletul acesta 
la palatul de Sallandrera şi adu-mi răspunsul. 

— Da, domnule duce. 

Valetul luă scrisoarea şi făcu un pas spre uşă. 

— Ia trăsura sau unul din caii mei, ca să te duci mai iute. 

Zampa făcu un semn din cap şi plecă. 

Cum ducele de Château-Mailly pleca de obicei dimineaţa, 
avea totdeauna, câte nouăsprezece ore iarna şi 
şaptesprezece ore vara, un cal înşeuat în curte. 

— Din ordinul domnului duce, zise Zampa, care luă calul 
din mâinile rândaşului şi sări pe el cu uşurinţă. 

Palatul ducelui, după cum se ştie, era situat în piaţa 
Beauveau. 


Zampa se îndreptă în galop spre strada Saint-Honore 
făcând să pară că merge prin strada Royale, pentru a 
ajunge în urmă în piaţa Ludovic al XV-lea şi pe malul stâng 
ai Senei. Dar, ajungând în strada Madeleine se întoarse 
brusc la stânga şi alergă în strada Suresnes. 

Rocambole îl aştepta îmbrăcat în haina sa poloneză. 

Zampa îi întinse scrisoarea, Rocambole o deschise cu 
îndemânarea sa obişnuită şi îi citi conţinutul. Apoi îi spuse 
lui Zampa să-i povestească conversaţia cu ducele. 

— Ce trebuie să fac? zise Zampa. 

— Să urmăreşti punct cu punct instrucţiunile de ieri. 

— Scrisoarea aceasta nu schimbă nimic? 

— Absolut nimic. Numai... 

Rocambole păru că se gândeşte. 

— Ştii, zise el unde pune ducele acel faimos caiet pe care 
mi l-ai adus într-o seară şi care este scris de mâna rudei 
sale din Rusia, colonelul Château-Mailly? 

— Şi, întrerupse Zampa, prin care îi spune căe un 
Sallandrera? 

— Întocmai. 

— Când mi l-aţi înapoiat, l-am pus în birou, de unde l-am 
luat. 

— E tot acolo? 

— Nu. 

— Atunci unde e? 

— Domnul duce l-a închis într-o lădiţă de lemn de santal, 
care conţine şi alte hârtii de valoare, bilete de bancă şi 
acţiuni. 

— Şi lădiţa aceasta e tot în birou? 

— Nu. 

— Unde a pus-o? 

— Pe o masă care serveşte ducelui şi care e lângă sobă, 
în cabinetul său. 

— Foarte bine, zise Rocambole. 

El rămase gânditor un moment. 

— Şi lădiţa aceasta rămâne de obicei acolo? întrebă el. 


— Câteodată. Alteori ducele o închide în birou. Dar acum 
e pe masă şi ducele e foarte agitat pentru a se mai ocupa de 
ea. 

— Ai o cheie dublă de la lădiţa aceasta? 

— Fireşte. 

— De minune! 

— Ce trebuie să fac? 

— Du-te întâi să duci scrisoarea aceasta şi te aruncă la 
picioarele domnişoarei Conception. Ştii pentru ce? 

— Bine. Pe urmă? 

— Pe urmă îmi vei aduce scrisoarea pe care ducele de 
Sallandrera ţi-o va da către ducele de Château-Mailly. 
Pleacă! 

Portughezul părăsi pe Rocambole, se urcă pe cal şi zbură 
ca o săgeată până la palatul de Sallandrera, lăsându-l pe 
Rocambole adâncit într-o meditaţie profundă. Zampa 
întrebă dacă ducele se sculase, apoi, cum i se spusese că 
ducele se culcase târziu şi probabil dormea încă, îl rugă pe 
un valet să urce până la domnişoara Conception şi s-o 
întrebe dacă voia să-l primească. 

Conception se culcase mult mai târziu ca tatăl său, dar 
dormise rău şi se sculase dis de dimineaţă. 

Ea fu aşa de mirată, când se anunţă vizita lui Zampa, 
care insistă să fie primit, încât porunci cameristei sale să-l 
introducă. Conception avusese totdeauna un fel de 
aversiune pentru Zampa. Ea îl considera ca făcând parte cu 
trup şi suflet din don Jose, şi de aceea simţea o repulsie 
când îl vedea că se apropie de dânsa. Dar un sentiment de 
curiozitate îi domină respingerea pe care i-o inspira şi îl 
primi. 

Zampa intră umil şi târâtor ca totdeauna şi o salută 
adânc pe domnişoara Conception. Apoi se uită la cameristă. 

Tânăra înţelese că Zampa dorea să fie singur cu ea. 
Conception făcu semn cameristei să iasă. 

— Domnişoară, zise Zampa, când se găsi singur în faţa 
tinerei fete, sunt un mare vinovat, urmărit de remuşcări, şi 


vin să implor mila şi iertarea dumneavoastră. 

Zampa căzu în genunchi. 

— Ce crimă ai comis Zampa? întrebă tânăra fată. 

— V-am trădat domnişoară. 

— M-ai... trădat? 

— Da, zise el cu umilinţă. 

— Cum ai putut? întrebă ea cu demnitate... ai fost 
vreodată în serviciul meu? 

— Serveam pe don Jose. 

— Ei bine? 

— Don Jose m-a făcut spionul dumneavoastră. 

— Ah!... zise ea cu dispreţ. 

— Eram devotat stăpânului meu, urmă Zampa şi m-aş fi 
lăsat să fiu ciopârţit, pentru el; tot ce-mi poruncea, 
îndeplineam orbeşte. 

— Şi tu m-ai... spionat? 

— Dacă îmi permiteţi vă voi explica cum... 

— Spune, zise Conception. 

— Don Jose ştia că dumneavoastră nu-l iubiţi, şi eraţi 
binevoitoare faţă de el numai pentru a vă supune tatălui 
dumneavoastră... 

— Ei şi? zise tânăra fată. 

— El ştia, sau credea că ghiceşte că dumneavoastră 
iubiţi... pe un altul... 

Conception tresări, se ridică şi-l măsură cu dispreţ de 
sus până jos pe Zampa. 

— Don Jose, continuă valetul, mă însărcinase să mă 
învârtesc seara, împrejurul palatului... 

Tânăra fată se făcu palidă. 

— El era încredinţat că dacă dumneavoastră nu-l iubiţi, 
atunci domnul de Château-Mailly era favoritul. 

— Nu-i adevărat! zise repede Conception. 

— Or, continuă portughezul, într-o seară, pe când eram 
pe bulevardul Invalizilor... 

EI se opri; Conception începu să tremure. 

Zampa urmă: 


— Un om cobori dintr-o trăsură, către chei, o luă pe jos 
pe bulevard, şi se opri la portiţa grădinii palatului. Negrul 
dumneavoastră îl aşteptă. 

— Mizerabile! exclamă Conception, taci! 

— Dacă domnişoara vrea să mă asculte până la capăt, 
poate mă va ierta... 

— Pe urmă? zise Conception tremurând încă. 

— Am văzut un om intrând şi ieşind după o oră şi... 

— Şi... l-ai recunoscut? 

— Nu. Nu era domnul de Château-Mailly, nu-l 
cunoşteam. 

Conception respiră. 

— A doua zi, urmă Zampa, am raportat faptul lui don 
Jose. 

— Şi don Jose? 

— Don Jose mi-a zis: „Ei bine, care va să zică nu era 
ducele... ducele pe care-l urăsc din tot sufletul. Mai bine aş 
suferi rivalitatea lumii întregi decât pe a sa”. 

— Şi, întrebă Conception, n-ai căutat să afli... 

— Cine era acest om? 

— Da, bâlbâi Conception. 

— Nu domnişoară, căci don Jose a fost asasinat chiar în 
ziua aceea. Dar... 

Aici Zampa păru că ezită. 

— Vorbeşte, porunci Conception, care începuse să se 
liniştească. 

— Dar, zise Zampa, părând că o face cu o mare sforţare 
asupra lui însuşi, ştiu cine l-a asasinat pe bietul meu 
stăpân... 

Conception se făcu galbenă ca ceara. 

— Şi am jurat să-l răzbun! 

Domnişoara de Sallandrera credea că pământul se 
deschide sub ea, şi era cât pe ce să cadă. Aşadar, lacheul 
acesta cunoştea secretul ei? 

— Acela care a pus la cale asasinarea lui don Jose, urmă 
Zampa, este domnul de Château-Mailly. 


— Ei! exclamă Conception. 

„Nu e adevărat”, fu gata să strige, dar vorbind astfel nu 
se trăda ea singură? Nu-i mărturisea astfel lui Zampa că îl 
cunoştea pe adevăratul asasin al lui don Jose? Lăsă deci 
capul în jos şi tăcu. 

— Din ziua când am avut proba pe care v-am spus-o şi 
dumneavoastră, termină Zampa, n-am avut alt scop, altă 
dorinţă, decât să-l răzbun pe stăpânul meu!... Şi de aceea 
domnişoară, am căzut în genunchi la picioarele 
dumneavoastră, rugându-vă... 

Conception îi porunci lui Zampa să se ridice. 

— Nu înţeleg, zise ea, dacă eşti nebun, Zampa, şi nu 
înţeleg ce iertare pot să-ţi dau... Nu m-ai trădat niciodată, I- 
ai servit doar pe don Jose. 

— Nu, zise Zampa, dar am îndrăznit să falsific scrisul 
dumneavoastră. 

— Scrisul meu...! 

— Şi m-am dus la domnul Château-Mailly cu o pretinsă 
scrisoare de la dumneavoastră. 

— Cum! pentru ce? În ce scop? întrebă repede 
Conception. 

— În scopul de a intra în serviciul său. 

— Şi... te-a luat? 

— Sunt cameristul său. 

O scânteie de indignare trecu în privirea mândrei 
spaniole. Un moment vru să-l dea afară pe omul acesta şi 
să-i zică: „leşi! am să fac ca ducele să te dea afară”. 

Dar se abţinu. 

„Oare Zampa nu cunoştea secretul ei, nu văzuse el 
intrând un om seara prin portiţa grădinilor palatului? Un 
om pe care negrul său îl luase de mână, şi care, fără 
îndoială, era aşteptat de ea?” 

Conception întâi nu răspunse nimic, apoi se uită Ia 
Zampa şi îi zise: 

— Bine, nu voi spune nimic ducelui dar ce zici tu că vrei 
să faci la el? 


— Să-l răzbun pe don Jose. 

— Cum? 

— Împiedicându-l să obţină mâna dumneavoastră. 

— Tot se mai gândeşte la asta? zise Conception, care 
începu iar să tremure. 

— Mai mult ca oricând! zise Zampa. 

Conception se înfioră până în măduva oaselor. 

Capitolul II. 

Zampa urmă: 

— Ducele de Château-Mailly se gândeşte mai mult ca 
oricând să obţină mâna dumneavoastră; şi dacă aş îndrăzni 
să spun... 

— Îndrăzneşte, zise Conception cu o energie subită. 

— Aş putea să arăt cu uşurinţă care este infamia acestui 
om. 

Conception îl privi pe Zampa cu un fel de stupiditate. 

„Cum ar putea ducele de Château-Mailly să fie un 
infam?” 

Dar banditul ştia să dea fizionomiei sale o astfel de 
sinceritate şi de bună credinţă, încât tânăra fată îl crezu. 

El continuă: 

— În numele cerului, domnişoară, binevoiţi să mă 
ascultați până la sfârşit. 

— Vorbeşte, zise Conception. 

— Contesa Artoff şi ducele de Château-Mailly s-au 
înţeles, acum opt zile, să găsească un mijloc de a ajunge din 
nou la dumneavoastră. 

— Contesa Artoff? 

— Ah! zise Zampa, înaintea catastrofei. 

— Ce catastrofă? 

— Într-adevăr, urmă Zampa, domnişoara nu e decât de 
ieri la Paris şi nu ştie ce s-a întâmplat. 

— Ei bine, ce s-a întâmplat? întrebă Conception. 

— Contele ştia tot. 

— Ce... tot? 


— Purtarea femeii sale, aventurile cu domnul Roland de 
Clayet... 

Aceste cuvinte o uimiră şi mai mult pe Conception. 

— A urmat un duel. 

— Un duel...! 

— Adică contele Artoff a înnebunit pe teren, atât de mult 
îşi iubea soţia, pe când ea, după cum vedeţi, nu-l iubea 
deloc, şi duelul nu s-a mai făcut. 

— Dar e înspăimântător! exclamă tânăra fată, care, până 
atunci, avusese cea mai bună părere despre Baccarat. 

— Oh! aşteptaţi, zise Zampa, să vedeţi... Mi se pare că 
doamna contesă şi cu ducele erau foarte intimi... Era 
natural, ducele şi contesa erau de asemenea amici intimi. 
Contesa, ca o prietenă bună ce era, voia să-l însoare pe 
duce... Dar să vedeţi... 

Şi Zampa făcu o pauză. 

— Pe urmă? zise Conception cu nerăbdare. 

— Ducele era într-o seară acasă, pe la ora opt sau zece, 
când sosi contesa, singură, bine voalată, îmbrobodită cu un 
şal mare. Eram în camera vecină cu cabinetul de fumat al 
ducelui şi am putut să aud conversaţia lor. 

— Ah! ce ziceau? 

— Contesa se aruncă fără jenă pe o canapea, îl lăsă pe 
duce să-i ia mâinile şi îi zise: 

— Dragul meu, azi dimineaţă mi-a venit o idee destul de 
nostimă.” 

— Ce idee?” întrebă ducele. 

— Ideea de a te face mare duce de Spania.” 

— Bun! tu ai mai avut această idee, dar vezi că n-am 
reuşit.” 

— Dar don Jose trăia.” 

— E adevărat.” 

— Acum e mort, şi graţie mie afacerea va merge de 
minune.” 

— Să vedem ideea. , 


— Tu ai rude în Rusia: unul este vecin cu contele. Să ne 
imaginăm o scrisorică ca venind din partea unchiului tău, în 
care îţi dezvăluie un pretins mister de familie, probându-ţi 
limpede ca lumina zilei că tu ai avea dreptul să te numeşti 
Sallandrera, ca şi tatăl lui Conception.” 

— Dar asta e absurd! strigă ducele.” 

— Nicidecum. Am inventat o poveste nostimă”. Ea se 
aplecă la urechea ducelui şi îi vorbi mult timp, dar aşa de 
încet, încât mi-a fost imposibil să aud ceva. Numai după ce 
confidenţa aceasta fu sfârşită, auzii pe duce care zicea: 

— Mica ta poveste e nostimă, dar va fi greu să găsim 
scrisoarea care nu există.” 

— Asta e!... vom găsi un plastograf pe care îl vom 
însărcina cu aceasta.” 

În acest moment ducele sună şi nu mai auzii nimic, 
termină Zampa. 

Conception rămase zdrobită şi nu răspunse. 

— Acum, domnişoară, adăugă portughezul, dacă vreţi să 
aveţi încredere în mine, vă jur că îl voi demasca pe ducele 
de Château-Mailly. 

Conception n-avu timpul să răspundă. Camerista intră şi- 
i zise lui Zampa: 

— Excelenţa Sa, domnul duce te aşteaptă, Zampa. 

— E scrisoarea noului meu stăpân pentru domnul de 
Sallandrera, zise Zampa încet tinerei fete şi căruia trebuie 
să-i duc răspunsul. 

Zampa plecă; dar înainte de a ieşi avu timpul să-i 
şoptească lui Conception aceste din urmă cuvinte: 

— Domnişoara mă va mai revedea. 

— Ei bine, bietul meu Zampa, zise ducele, care citise 
scrisoarea adusă de valet, eşti în serviciul domnului de 
Château-Mailly? 

— În mod provizoriu, domnule duce, căci Excelenţa 
voastră ştie bine că... îi aparţin cu trup şi suflet. 

— Voi face ceva pentru tine, răspunse ducele, în 
amintirea bietului meu don Jose, care te iubea mult. 


Zampa puse mâna la ochi şi se prefăcu că-şi şterge o 
lacrimă închipuită. 

— Dar, zise ducele, nu ştiu ce vrea noul tău stăpân de la 
mine... Nu înţeleg nimic din scrisoarea lui. Dar... du-i 
răspunsul. 

Zampa luă scrisoarea ducelui şi alergă cu ea în strada 
Suresnes. 

Rocambole îl aştepta. 

Epistola ducelui fu deschisă prin acelaşi procedeu şi cu 
toate precauţiile pe care le cunoaştem deja, Rocambole citi: 
„Domnule duce, N-am primit nici o scrisoare de la contesa 
Artoff. 

E posibil că dacă mi-a scris, scrisoarea să fi ajuns la 
Sallandrera după plecarea mea şi o să mi-o trimită la Paris. 
Nu ştiu despre ce legătură de rudenie vreţi să-mi vorbiţi şi 
aş fi foarte fericit dacă aţi binevoi să-mi daţi câteva 
explicaţii. 

Vă aştept şi nu ies din casă. 

Al dumneavoastră, Ducele de Sallandrera.” 

Rocambole închise la loc scrisoarea, se gândi un moment 
Şi zise: 

— Stăpânul tău s-a îmbrăcat? 

— L-am lăsat în halat. 

— Unde pune cheile de la birou şi de la lădiţă? 

— Ele sunt de obicei în buzunarul pantalonului său când 
plecă, şi pe masa din cabinetul de fumat înainte de a se 
îmbrăca. 

— Foarte bine; am să-ţi dau nişte instrucţiuni. 

— Ascult. 

— Din două lucruri unul: sau ducele se va grăbi să se 
ducă la palatul de Sallandrera şi nu se va gândi deloc să ia 
cu el faimosul memoriu al colonelului, ruda sa, sau va voi să- 
lia ca un act de convingere. 

— Posibil. 

— Atunci tu şterpeleşti cheile. El le va căuta, nu le va 
găsi şi îşi va zice: „Le voi găsi când mă voi întoarce sau voi 


sparge broasca lădiţei” şi va pleca fără memoriu. 

— Bine. Pe urmă? 

— Pe urmă, după ce va pleca, tu vei deschide lădiţa şi vei 
distruge memoriul. 

— Cum? 

— În foc. 

— Îl voi arde? 

— Adică vei arde masa, lădiţa şi hârtiile. 

— Şi biletele de bancă? 

— Dobitocule!... strigă omul cu haina poloneză. Le vei 
pune în buzunarul tău. Oare cenuşa tuturor hârtiilor din 
lume nu e de aceeaşi culoare? 

— Asta îmi ziceam şi eu. 

— Vei provoca un început de incendiu şi vei arunca lădiţa 
în foc. 

— Perfect! am înţeles. 

Ducele de Château-Mailly, înfăşurat în halatul său, se 
plimba cu paşi mari prin cabinetul de fumat, aşteptând cu o 
nespusă nerăbdare întoarcerea lui Zampa. 

În sfârşit, Zampa sosi. 

Ducele rupse plicul scrisorii şi citi. În timp ce ducele 
citea, portughezul se prefăcu că aranjează diferite obiecte 
pe masă şi şterpeli legătura cu chei. Dar ducele nu se 
gândea nici la chei, nici la lădiţă. 

— Repede! zise el, îmbracă-mă Zampa şi spune să 
înhame caii. 

— Domnul duce pleacă? 

— Imediat. 

Zampa deschise fereastra cabinetului de fumat care 
dădea în curte şi strigă: 

— Cupeul domnului duce! 

Apoi îşi îmbrăcă stăpânul, care era nerăbdător ca un 
copil. În mai puţin de un sfert de oră ducele fu îmbrăcat, 
cobori, se aruncă în trăsură şi-i zise vizitiului: 

— Strada Babylone, palatul de Sallandrera. 


„Pe cinstea mea, murmură Zampa, când se găsi singur în 
cabinetul de fumat al stăpânului său, omul cu haina 
poloneză e admirabil! îmi porunceşte să arunc lădiţa în foc 
şi uită că e vară şi soba e plină de pânză de păianjen... Asta 
e!... pânza este uscată şi arde bine... Domnul duce a fumat 
ţigări de dimineaţă, pe urmă a sigilat o scrisoare, un chibrit 
încă aprins a căzut în sobă, pânza s-a aprins, apoi focul s-a 
întins la covor, de acolo la masă, apoi la hârtii. Şi gata”. 

Pe urmă Zampa deschise lădiţa şi răscoli în ea în mod 
conştiincios. Luă faimosul memoriu îl aruncă în sobă, puse 
în buzunar cele douăsprezece bilete de bancă, lăsă acţiunile 
de drum de fier, care nu le-ar fi putut schimba fără să fie 
prins. Apoi închise lădiţa şi o aruncă de asemenea tot acolo. 
Apoi luă un chibrit, dădu foc pânzei de păianjen, precum şi 
celorlalte hârtii răspândite pe masă. 

Făcând aceasta, ieşi din budoar şi închise uşa zicându-şi: 
„Într-un sfert de ceas voi striga foc! mă voi duce să chem 
pompierii, căci nu trebuie să las să ardă palatul întreg. E 
asigurat, şi nu vreau să păgubesc societăţile de asigurare”. 

Când ducele de Château-Mailly sosi la palatul de 
Sallandrera, ducele îl aştepta într-un salon simplu mobilat, 
împodobit cu câteva portrete de familie, aduse din galeria 
de tablouri a vechiului palat din Spania. 

În momentul în care tânărul duce intră, gentilomul 
castelan se ridică cu demnitatea unui adevărat hidalgo, 
merse spre el şi îl salută. Apoi îi arătă un scaun. 

— Binevoiţi să luaţi loc, domnule duce, zise el. 

Domnul de Château-Mailly era foarte mişcat. 

Emoţia aceasta nu scăpă ducelui de Sallandrera, care se 
grăbi să ia cuvântul. 

— Vă cer mii de scuze, domnule duce, zise el, că nu v-am 
vizitat eu întâi, în loc să aştept vizita dumneavoastră; dar 
doliul care îl port atât în mine, cât şi pe mine, îmi interzice, 
pentru un moment cel puţin, să mă arăt în vreun loc. 

— Domnule duce, răspunse domnul de Château-Mailly, 
era de datoria mea să vin să vă văd. 


După ce schimbară aceste două fraze banale, cei doi 
gentilomi se salutară încă o dată. Apoi domnul de 
Sallandrera continuă: 

— Îmi vorbeaţi de o scrisoare a contesei Artoff? 

— Da, domnule. 

— Scrisoarea aceasta a ajuns fără îndoială la 
Sallandrera. 

— Da, acolo v-a fost adresată. 

— Trebuie să fi sosit acolo după plecarea mea. 

— Probabil. 

— Mi se va trimite la Paris, dar sunt sigur că aţi putea să- 
mi spuneţi... 

— Ce conţinea, nu-i aşa? 

— Tocmai. 

— Fără îndoiala, domnule duce. 

Şi domnul de Château-Mailly povesti istoria pe care o 
ştim deja şi care arăta după spusele colonelului de Château- 
Mailly că el făcea parte din familia de Sallandrera în linie 
directă. 

Ducele asculta înmărmurit. 

— Dar asta e straniu de tot! strigă el în sfârşit. 

— Straniu, într-adevăr, domnule. 

— Cred că visez. 

— 'Tot aşa credeam şi eu. 

— Domnule, zise ducele, să mă ferească Dumnezeu să 
mă îndoiesc un singur moment de vorbele dumitale, dar 
trebuie să înţelegi un lucru... 

— Vă ascult, domnule. 

— Sunteţi sigur că nu aţi fost păcălit? 

— Cum...! 

— Cine ştie dacă ruda dumneavoastră, a cărei scrisoare 
aş fi curios să o citesc, n-a vrut să-şi bată joc de dumneata? 

— Domnule, răspunse tânărul om, astă seară, mâine cel 
mult, curierul trimis la Odessa să aducă cele două acte de 
care vă vorbesc se va întoarce la Paris. Cât despre 
scrisoarea rudei mele, vă cer numai zece minute... 


Ducele plecă şi fu condus până la uşă de domnul de 
Sallandrera. 

Tânărul om se sui repede în trăsură şi zise vizitiului. 

— La palat, în galop! 

Apoi murmură în sine: „Curios... ducele n-are aerul să 
mă creadă.” 

După plecarea ducelui de Château-Mailly, don Paez, 
ducele de Sallandrera, în prada unei emoţii subite, căzu pe 
un fotoliu. 

„E nemaiauzit, curios, inexplicabil, murmură el. Cum se 
poate să fie adevărat ceea ce spune ducele, când în hârtiile 
noastre de familie, în tradiţiile noastre, nu se menţionează 
nimic de un asemenea eveniment?... Şi dacă ar fi aşa, dacă 
aceste acte ar fi adevărate...” 

La gândul acesta, bătrânul hidalgo se ridică în picioare. 

„Oh! dar atunci, îşi zise el, familia de Sallandrera, 
numele de Sallandrera nu va muri, nu se va stinge, ci va 
străluci ca o stea în mijlocul secolelor. Atunci Conception se 
va mărita cu ducele, trebuie, absolut!” 

Şi cum ducele pronunţă cuvintele acestea cu vocea pe 
jumătate, uşa se deschise şi Conception apăru în prag. 

— Intră, fiica mea, zise ducele pe un ton solemn. 

Tânăra spaniolă tresări de frică văzându-l pe tatăl său cu 
figura aşa de veselă. 

— Vino, urmă ducele, vino şi aşează-te aici lângă mine. 
Vreau să-ţi spun o noutate mare, sau cel puţin o speranţă 
mare. 

Conception îl privi mirată. Ducele o luă de mână şi o 
aşeză lângă el pe sofa. 

— Conception, zise el, cât mă vezi de bătrân, am întinerit 
cu douăzeci de ani. 

— Dumneata, tată... 

— Dacă evenimentul prezis se va realiza, dacă nu mă 
înşeală... 

— Atunci! Tata? 


— Atunci! în loc să mor cu sufletul în doliu ca un om care 
vede stingându-i-se rasa, Dumnezeu poate îmi va acorda o 
viaţă lungă şi se va îndura poate, să văd tinerii moştenitori 
ai numelui meu, ieşiţi din tine, şi... 

— Tată, zise Conception, care, fără să ghicească adevărul 
deodată, înţelesese cu toate acestea că ducele îi alesese un 
soţ, uiţi că dumneata eşti cel din urmă din familia de 
Sallandrera şi că... femeile... 

— Te înşeli, copila mea. 

— Eu... mă... înşel? 

Şi Conception începu să tremure privindu-l pe tatăl său 
cu spaimă. 

— Da, zise ducele, există, mi se pare în lume, în Paris un 
om care este un Sallandrera prin nume şi prin rasă, ca tine 
şi ca mine... Acest om, dacă poate să probeze că e de 
aceeaşi origine cu noi, va trebui să fie soţul tău, Conception, 
trebuie! 

— Tată! 

— Cinstea şi perpetuarea rasei noastre înainte de toate, 
adăugă bătrânul hidalgo cu egoismul despotic al ului sclav 
tradiţiilor sale. 

Conception se simţi slăbită de puteri şi vocea sa 
tremurândă i se opri în gât. În acest moment se auzi 
zgomotul unei trăsuri intrând în galop în curte. După un 
minut răsunară paşii pe scară, apoi în anticameră şi valetul 
deschise amândouă uşile. Un om se arată în prag. 

La vederea acestuia, Conception simţi că ameţeşte. Era 
ducele de Château-Mailly. 

— lată-l!... murmură hidalgo cu un accent de triumf. 

Dar tânărul duce era palid şi desfigurat şi totul în el 
arăta o agitaţie violentă. 

Capitolul III. 

Domnul de Château-Mailly era aşa de palid şi aşa 
desfigurat, încât ducele de Sallandrera presimţi 
numaidecât o catastrofă. 


— Dumnezeule! domnul duce, zise el, vi s-a întâmplat 
ceva? 

Ducele salută pe Conception şi simţi la vederea ei că tot 
sângele i se îngrămădeşte în inimă. 

Domnul de Sallandrera făcu un semn fiicei sale. 
Conception răspunse la salutul ducelui şi se aşeză pe un 
scaun la câţiva paşi. 

Domnul de Château-Mailly în picioare şi mut în mijlocul 
salonului, părea că aşteaptă să fie întrebat de ducele de 
Sallandrera. 

— Ce ţi s-a întâmplat, domnule duce? întrebă din nou 
domnul de Sallandrera. 

— A ars scrisoarea... de-abia putu să pronunţe domnul 
de Château-Mailly. 

— Aars...! 

— Cu tot ce conţinea lădiţa în care o pusesem. 

— Domnule duce, zise domnul de Sallandrera, binevoiţi 
de vă explicaţi. 

Domnul de Château-Mailly făcu o sforţare, îşi regăsi 
prezenţa de spirit şi zise repede: 

— Scrisoarea colonelului de Château-Mailly era pusă 
într-o lădiţă unde ţineam închise mai multe hârtii de 
valoare. Lădiţa aceasta era pe o masă lângă sobă, în camera 
de unde am plecat înainte să vin aici. La întoarcerea mea 
am găsit palatul plin de soldaţi şi de pompieri. Focul se 
declanşase chiar în odaia aceia unde ţineam lădiţa şi toate 
obiectele au căzut pradă flăcărilor. 

— Dar, în sfârşit, întrebă ducele, focul s-a stins? 

— Da, dar ce-mi pasă! aş fi preferat mai bine să fi ars 
palatul întreg decât... 

Ducele se opri şi îşi şterse fruntea inundată de sudoare. 

— Terminaţi, zise domnul de Sallandrera. 

— Mai bine ar fi ars palatul întreg decât memoriul scris 
de ruda mea, colonelul de Château-Mailly. 

— Cum! strigă ducele, memoriul... 


— A ars]... împreună cu lădiţa în care se găseau câteva 
bilete de bancă şi acţiuni industriale... 

Ducele spunea aceasta cu o durere adevărată care-l 
convinse pe domnul de Sallandrera. 

— Atunci, dar, zise hidalgo, consolaţi-vă, scumpul meu 
duce, memoriul rudei dumitale nu este nici scrisoarea 
strămoşului meu, mort de un secol, nici declaraţia 
episcopului din Burgos, mort de asemenea; ruda dumitale 
trăieşte încă şi poate să scrie din nou ceea ce a mai scris 
odată. 

— Oh! sigur, zise ducele, al cărui piept sălta de bucurie şi 
de orgoliu. De altminteri, curierul trimis la Odessa de 
contesa Artoff nu va întârzia mult timp. Sunt cincisprezece 
zile de când a plecat. 

Domnul de Sallandrera se uită la fiica sa. 

Conception, aşezată în cealaltă extremitate a salonului, 
era palidă, agitată şi sta cu ochii în jos. Nobilul hidalgo 
socotea emoția aceasta foarte naturală şi legitimă faţă de 
omul care, după cum putuse ea să-şi închipuie probabil 
trebuia să-i fie soţ. 

Apoi întinse mâna domnului de Château-Mailly. 

— Domnule duce, zise el, cred că nu e nevoie să spun 
pentru nişte oameni ca noi e destul un singur cuvânt. 

— Cuvântul, îl întrerupse domnul de Château-Mailly, e 
mai bun decât toate chitanţele din lume. 

— Adevărat. Atunci adu-mi acele două scrisori, adăugă el 
încet, ca şi cum n-ar fi vrut să audă Conception. 

EI se opri şi privi din nou pe fiica sa. 

Domnişoara de Sallandrera stătea mereu cu ochii în jos, 
şi părea că nu ia în seamă conversaţia tatălui său cu domnul 
de Château-Mailly. 

— Şi?... întrebă domnul de Château-Mailly cu nerăbdare 
şi speranţă. 

— Veţi fi fiul meu, murmură ducele, care puse degetul la 
gură ridicându-se, ca şi cum ar fi vrut să arate domului de 
Château-Mailly că trebuie să plece. 


Tânărul duce înţelese, salută, se înclină înaintea 
domnişoarei Conception, care, ridicând ochii asupra lui, îl 
măsură cu o privire rece aproape batjocoritoare şi plecă. 

Fără îndoială ducele de Sallandrera era să se apropie de 
fiica sa şi să-i facă ceea ce în termeni părinteşti se numeşte 
o morală, dar în acelaşi moment ducesa intră în salon cu o 
doamnă bătrână, cunoscută în lumea pariziană sub numele 
de baroana de Saint Maxence. 

Baroana era foarte guralivă, foarte bogată, era 
iniţiatoarea mai multor fundaţii de binefacere şi venea 
foarte des s-o vadă pe ducesa de Sallandrera. 

Sosirea neaşteptată a acestui personaj îl împiedică pe 
duce să mai vorbească de domul de Château-Mailly şi îi 
permise domnişoarei Conception să respire, căci tânăra 
fată suferea grozav de câteva minute. 

Baroana îl copleşi pe duce cu condoleanţele sale asupra 
morţii lui don Jose; ea păru că se interesează mai mult de 
Conception; apoi, cum Conception rămânea rece şi 
rezervată, conversaţia luă o direcţie cu totul deosebită. 
Într-un sfert de ceas, guraliva baroană puse familia spaniolă 
la curent cu toate bârfelile din saloanele cele mai 
cunoscute; vorbi de însurătoarea prinţului K..., de 
înmormântarea mareşalului X..., de duelul marchizului 
napolitan F..., apoi, ca un cronicar care îşi cunoaşte 
meseria şi importanţa unei anecdote scandaloase, termină 
mica sa revistă a saloanelor prin istoria contelui Artoff. 

— Apropo, zise ea cu tristeţe şi cu melancolia unei 
ipocrite, ştiţi că bietul conte Artoff a înnebunit? 

— Ce spuneţi? exclamă ducele. 

— Cum! zise ducesa, contele e nebun? 

— De legat, doamnă. 

— Dar cum? când? 

— Acum opt zile, la ora şapte dimineaţa în pădurea 
Vincennes, în momentul când voia să se bată. 

— Cu cine, Dumnezeule? 

— Cu domnul Roland de Clayet. 


— Cine este acest domn, întrebă ducele. 

— Rivalul său. 

— Rivalul său! Glumiţi, doamnă? exclamă ducesa. 

— Dar, Dumnezeule! răspunse baroana, se cunoaşte că 
veniţi din Spania, căci de aceea nu ştiţi nimic. 

— Dar nu ştim absolut nimic, zise ducele uimit. 

— Ei bine! contesa Artoff, femeia aceea care ne-a cucerit 
pe noi toţi, era o depravată. 

Ducele şi ducesa scoaseră o exclamaţie de mirare; dar 
baroana, uitând poate prezenţa domnişoarei Conception, 
povesti istoria cu toate amănuntele ei, lăsându-i cu gura 
căscată. 

Domnul de Sallandrera părea consternat. 

— Doamnă, zise el deodată, în momentul când baroana 
se pregătea să plece, puteţi să-mi spuneţi în ce zi a 
înnebunit contele Artoff? 

— Joia trecută. 

— Azi e joi, se gândi ducele, sunt opt zile de atunci, 
curios... 

Imediat ce baroana plecă, Conception care rămăsese 
tăcută până atunci, zise ducelui: 

— Tată, domnul de Château-Mailly nu a spus că contesa 
Artoft va scris la Sallandrera? 

— Adevărat, zise ducele, care nu se gândise deloc să o 
întrebe pe fiica sa de unde ştia toate amănuntele acestea. 
Pentru ce această întrebare, copila mea? 

— Dar, răspunse domnişoara de Sallandrera, pentru că e 
ceva curios în toate acestea. 

— Anume ce? 

— E probabil că dacă contesa Artoff ţi-a scris pentru a-ţi 
vorbi de domnul de Château-Mailly, a făcut aceasta înainte 
de joia trecută. Aşadar, sunt nouă zile de când ţi-a scris şi 
noi am părăsit Sallandrera de-abia de cinci zile. Cum ţi se 
pare că noi n-am primit scrisoarea aceasta? 

Ducele tresări la auzul acestei observaţii care se cam 
potrivea cu gândul său, dar uită să o întrebe pe Conception 


de unde ştia atâtea lucruri. 

— Într-adevăr, zise el, curios. 

— E un lucru şi mai curios încă, urmă Conception cu 
gravitate, cum se face că incendiul a izbucnit tocmai în 
momentul când domnul Château-Mailly se întorcea să caute 
scrisoarea şi cum se face că a luat foc tocmai scrisoarea 
aceasta? 

De astă dată domnul de Sallandrera fu cuprins de o 
bănuială. 

— Şi apoi, termină Conception care se ridică să plece, 
gândeşte-te, tată, că, dacă contesa Artoff este într-adevăr 
acea femeie pierdută de care ne-a vorbit doamna de Saint- 
Maxence, apoi micile ei istorii genealogice pe care le aduce 
din Rusia meridională pot să fie nişte simple chinuiri ca şi 
virtutea sa grozavă. 

Şi Conception ieşi, lăsându-l pe ducele de Sallandrera 
zdrobit de aceste din urmă cuvinte. 

După o oră, negrul domnişoarei Conception de 
Sallandrera punea la poştă următoarea scrisoare, adresată 
tânărului marchiz Albert-Frederic-Honore de Chamery. 

Scrisoarea aceasta, pe care Rocambole o primi la ora 
cinci şi jumătate, în momentul când se întorcea de la 
pădure, era astfel întocmită: „Amicul meu, Vino astă seară. 
Un mare pericol ne ameninţă din nou; un înşelător încearcă 
să fure bunăcredinţa tatălui meu şi să-l încredinţeze că în 
vinele acestui escroc curge sângele familiei de Sallandrera. 

Dacă nu vii, dacă nu mă sfătuieşti şi nu mă susţii, tatăl 
meu este omul care se supune prejudecăţilor rasei şi mă va 
sacrifica fără nici o remuşcare. Vino! vino! vino! 

Conception.” 

— Uite! zise Rocambole lui sir Williams, căruia voia să-i 
citească scrisoarea, mi se pare că Zampa şi-a îndeplinit bine 
misiunea. Conception e deja încredinţată că Château-Mailly 
este un mizerabil, şi voi căuta să nu îi schimb credinţa. 

Orbul ridică negativ din cap, apoi scrise: „Eşti un 
neghiob nepoate.” 


— Asta e! ce trebuie să fac? 

„Ascultă!” 

Orbul scrise zece rânduri pe tăbliță şi îi dădu lui 
Rocambole să citească. 

Acesta citi, reciti, păru că se gândeşte şi zise: 

— Nu înţeleg nimic; dar în sfârşit, pentru că sunt 
obişnuit să execut ordinele tale fără să le discut, mă voi 
supune. 

Un surâs de satisfacţie flutură pe buzele lui sir Williams 
şi marchizul îl părăsi pentru a se duce să ia masa la 
pretinsa sa soră, vicontesa Fabien d'Asmolles. 

La miezul nopţii, marchizul era pe bulevardul Invalizilor, 
îl găsi pe negru în pragul portiţei grădinilor, şi îl urmă ca în 
ajun, până în atelierul domnişoarei Conception. De astă 
dată, tânăra fată nu mai rămase nemişcată şi pironită pe 
scaunul său; nu, sângele spaniol se înfierbântase în ea la 
vederea pericolului. 

Rocambole îi văzu ochii scânteind de o energie 
puternică, cu toate că se abţinea, ca să pară liniştită. Ea 
alergă la el, îi luă mâna şi îi surâse. 

— Ah! vino! zise ea, să vezi cât sunt de mizerabili 
oamenii în lumea aceasta. 

— Mizerabili! zise el mirat. 

— Da, mizerabili! 

— Dar... spune-mi numele lor? 

— Oh! nu e decât unul... sau mai bine zis o femeie şi un 
om. 

— Cine e femeia aceasta? 

— Contesa Artoff. 

Conception se aştepta, fără îndoială, să-l audă pe 
marchiz zicând: „Ah! nu pronunţa numele acestei creaturi.! 

Dar Rocambole murmură din contră: 

— Şi dumneata o acuzi şi crezi în crima ei? 

— Cum! strigă Conception, dumneata nu crezi, 
dumneata? Ie îndoieşti? 


7 


— Da, zise el cu tristeţe; lumea întreagă este adesea 
nedreaptă şi câteodată condamnă un nevinovat. Dar, 
adăugă el, deoarece nu pot să aduc nici o probă în sprijinul 
celor afirmate, spuneţi-mi acum numele acelui om care 
merită după dumneavoastră epitetul de mizerabil. 

— Omul acesta, zise Conception, este ducele de Château- 
Mailly. 

— EL! ducele?! exclamă marchizul, făcând de minune pe 
miratul. 

— Chiar el! ducele de Château-Mailly, repetă Conception 
cu răceală. 

— Dar nu vă mai gândiţi la asta, zise Rocambole; ducele 
e tipul gentilomului perfect şi are sufletul nobil al rasei sale. 

Conception îl întrerupse cu un gest poruncitor. 

Rocambole făcea acest elogiu ducelui de Château-Mailly, 
fără îndoială, din ordinul lui sir Williams. 

Apoi ea îi zise: 

— Ascultă-mă... ascultă-mă fără să mă întrerupi, ascultă- 
mă până la sfârşit. Făgăduieşte-mi... 

— Fie!... spune. 

Conception îi expuse cu naivitate lui Rocambole ceea ce 
acesta ştia mai bine decât ea, adică istoria genealogiei 
ducelui de Château-Mailly, istoria inventată, după cum zicea 
ea, de contesa Artoff, povesti apoi de scrisoarea acesteia din 
urmă pe care ducele de Sallandrera nu o primise încă, 
precum şi de memoriul colonelului Château-Mailly, care se 
pretindea a fi fost prada focului, chiar în dimineaţa aceea. 

Ea se opri aici cu recitarea sa, fără să pomenească nimic 
de Zampa, şi îl privi pe interlocutorul său. 

Rocambole păru că ascultă cu multă atenţie şi faţa sa 
arăta pe rând, mirare, surpriză şi o durere adâncă. 

— Dumnezeule! zise el atunci, dar nu văd decât un 
singur lucru, anume că domnul de Château-Mailly este 
demn să obţină mâna dumneavoastră şi titlul lui este sfânt... 

— Dar, strigă Conception întrerupându-l repede, 
dumneata crezi în basmul acesta? 


— Un... basm!... acesta e un basm? 

— Da, zise fata. Ascultă încă şi vei vedea. 

Şi Conception îi povesti lui Rocambole întrevederea sa 
de dimineaţă cu Zampa. Acesta ascultă cu o atenţie 
încordată. 

Ea se aştepta să-l vadă protestând cu indignare în 
termenii cei mai energici, dar şi de data asta fu înşelată în 
speranţa ei. Rocambole îi zise cu tristeţe, dar liniştit: 

— Cine e Zampa? Un valet. Cine e ducele? Un gentilom. 
Se poate ca valetul să fi spus adevărul; dar şi eu sunt 
gentilom, domnişoară, şi înainte de a crede că un gentilom 
poate să fie un escroc, am nevoie de o mărturie mult mai 
onorabilă decât a unui lacheu. 

Conception tresări şi aruncă o privire plină de mirare lui 
Rocambole. 

— Dar toate acestea ar putea să fie adevărate? strigă ea. 

— Vai! 

— Şi dacă ar fi neadevărat?... dacă într-adevăr ducele ar 
fi un farseur? 

— Îl voi demasca! 

— Dar, murmură ea lăsând ochii în jos şi zicând cu o voce 
tremurătoare, dacă valetul a minţit? 

Rocambole îşi duse mâna la frunte, păru că face o 
sforţare grozavă şi îi zise: 

— Uite, ascultă-mă, Conception, dacă ducele a spus 
adevărul, şi dacă e demn de tine, trebuie să te supui tatălui 
tău... 

Fata scoase un țipăt înăbuşit, îşi ascunse capul între 
mâini şi izbucni în lacrimi. 

Atunci marchizul se aplecă spre ea, o sărută pe frunte şi 
îi zise: 

— Adio... pe mâine... voi veni şi mâine... poate îţi voi 
aduce mijlocul să afli adevărul... chiar dacă acest adevăr ar 
trebui să fie sentinţa mea de moarte. 

El suspină adânc şi plecă, lăsând-o pe Conception 
cufundată în durerea sa şi plângând cu lacrimi fierbinţi. 


Capitolul IV. 

L-am lăsat pe Venture depărtându-se cu precauţie de 
casa lui Murillo „Picior de lemn”, pe care îl spânzurase, 
după ce mai întâi îl strangulase cu intenţia de a face să se 
creadă că la mijloc e o sinucidere. 

Venture trecu frontiera pe jos, mergând repede şi 
fredonând o arie, ca oricare orăşean care vine de la 
spectacol. 

Se luminase de ziuă când acesta ajunse la limita extremă 
a Pirineilor care desparte Franţa de Spania. 

Trecu valea, se aşeză pe o piatră de pe pământul francez 
şi murmură: „Acum, când am un paşaport în bună regulă, 
pe numele lui lonatas, pot să mai mă odihnesc, căci n-am 
nici un zor să alerg.” 

Venture era îmbrăcat cu un palton gros, mare, ca o 
manta, cu nişte pantaloni negri, având pe cap o şapcă de 
călătorie şi era încălţat cu nişte cizme lungi. 

„Costumul acesta este prea greu pentru o călătorie pe 
jos, îşi zise el. Mă duc să caut o gazdă şi să aştept trecerea 
diligentei.” 

Venture îşi aduse aminte că în noaptea trecută zărise, în 
marginea drumului care cobora până la Bayona, o căsuţă 
albă având deasupra uşii tradiţionale o ramură de viţă care 
arăta că acolo este un han. 

El luă drumul înspre localul acesta şi ajunse la el în mai 
puţin de o jumătate de ceas. 

Hanul era ţinut de doi munteni cinstiţi, soţ şi soţie. 
Femeia se ocupa cu casa, dădea să bea şi să mănânce 
călătorilor. Bărbatul cultiva ziua câteva pogoane de pământ 
şi de vie: noaptea făcea contrabandă, meserie care, de cele 
două părţi ale Pirineilor, e bine văzută de clasele de jos. 
Contrabandistul este foarte iubit. Bărbatul îi dă carabina sa, 
femeia îl ascunde sub patul său, iar copiii îi servesc de 
călăuze când se întâmplă ca el să rătăcească. Dimpotrivă, 
vameşul este urât. Dacă se întâmplă ca vameşii să 
urmărească vreun contrabandist, oamenii caută să-i facă a-i 


pierde urma. Dacă vine rănit, însângerat sau aproape mort 
şi bate la uşă noaptea, se prefac că dorm şi nu-i răspund. 

Venture, care după cum am spus, vorbea perfect limba 
spaniolă şi franceză, cunoştea foarte bine toate obiceiurile 
acestea. El bătu cu îndrăzneală la uşa micului han. 

Femeia îi deschise numaidecât şi fu foarte mirată când 
văzu că vine la ea aşa de dimineaţă un om atât de bine 
îmbrăcat, mai ales că Venture părea că vine de departe pe 
jos. Dar banditul puse un deget la gură, într-un fel 
semnificativ, aşa încât hangiţa rămase încredinţată că avea 
de-a face cu un contrabandist. Venture întră în han. 

— Măicuţă, îi zise el femeii în spaniolă, aruncându-şi 
mantaua într-un colţ, sunt în siguranţă la dumneavoastră? 

— Totdeauna. 

Şi femeia puse la rândul ei două degete la gură, ceea ce 
însemna pentru Venture că aici era refugiul 
contrabandiştilor. 

— Amigo! adăugă ea. 

Bărbatul îşi scoase paltonul, deoarece se dezbrăcase de 
manta. Apoi ceru un brici, pe care hangiţa îl aduse 
numaidecât, şi îşi rase favoriţii. 

După aceasta, văzând agăţaţi într-un cui nişte pantaloni, 
o vestă şi nişte carâmbi de postav închis, haine care le 
poartă numai oamenii localnici mai cu dare de mână, zise 
femeii: 

— Cât să-ţi dau pe toate astea, măicuţă? 

Fără îndoială hangiţa era obişnuită să vândă asemenea 
haine contrabandiştilor, care de obicei şi le agăţau pe ale 
lor de mărăcini sau care simțeau nevoia să se schimbe cu 
desăvârşire pentru a scăpa de urmărirea vameşilor, căci 
răspunse fără nici o ezitare: 

— Zece scuzi francezi. 

— Fie. 

— Şi hainele dumneavoastră pe deasupra. 

Bătrâna luă hainele din cui şi îi făcu semn lui Venture să 
o urmeze. Ea îl conduse la catul de sus şi îl lăsă aici. 


După zece minute, Venture cobori îmbrăcat mocăneşte, 
având în cap o beretă roşie, la brâu banii şi faimoasa 
scrisoare care costase viaţa lui Murillo. 

— Acum, zise el în limba localnică, căci împieliţatul era 
născut la frontiera spaniolă şi se găsea aproape în ţara lui, 
pune tigaia la foc, măicuţă, topeşte slănină şi fâ-mi nişte 
jumări numărul unu. 

Hangiţa aprinse focul şi pregăti masa. Venture mâncă 
jumări, brânză şi apoi bău o sticlă cu vin vechi de 
tămâioasă. 

Banditul se simţi ca un om onest, care nu se gândeşte 
decât la mâncare. Amintirea nenorocitului Murillo nu-i 
smulse nici un suspin, nici o lacrimă; gândul că sir Williams 
era încă în viaţă nu-l sinchisi. Bău apoi cafea, rachiu, fumă 
un tutun excelent de contrabandă şi stătu la masă timp de 
mai multe ceasuri. La un moment dat auzi nişte trosnituri 
de bici şi zgomotul depărtat al unei trăsuri care se apropia. 
Era diligenţa. 

Când aceasta se opri înaintea hanului, unde vizitiii şi 
conductorii aveau obiceiul să facă un popas şi să golească 
câte o sticlă de vin, Venture se arătă în prag, cu aerul cinstit 
şi simplu al unui muntean care are afaceri la Bayona. El 
avea pe umeri un ciomag şi în vârful acestuia o batistă 
înnodată în patru, care părea că alcătuia întregul său bagaj 
de călătorie. 

— Ai vreun loc şi pentru mine? strigă el tot în limba 
localnică. 

— Unul, lângă mine, răspunse conductorul. 

Cu toată corpolenţa sa, Venture puse mâna pe cureaua 
care servea de urcat la astfel de trăsuri şi se sui cu uşurinţă 
în diligenţă, unde mai era un spaniol bătrân cu barba 
căruntă şi îmbrăcat cu nişte haine de catifea neagră la fel 
cu acelea ale meseriaşilor din Saragosa. 

Conductorul dădu peste cap un pahar cu vin, se urcă la 
rândul rău în diligenţă şi porni. 


— Ei bine! zise atunci Venture pe un ton vesel, ce maie 
nou, domnule conductor? Nu se mai aude nimic prin 
Spania, de revoluţie, de manifestații? 

— Nu, zise conductorul; dar, în schimb, am văzut un om 
spânzurat. 

— Asta e! zise Venture. 

— Da, un om spânzurat, repetă conductorul. 

— Pe drum? 

— Nu, în casă. 

— În ce sat? 

— În Corta. 

— Oh! cunosc bine Corta, haida-de, zise Venture cu un 
aer naiv, şi, ca dovadă, anul trecut am mâncat chiar la 
preot. 

— Vesel om! zise conductorul. 

— Doar nu s-o fi spânzurat el...? 

— Oh! nu. 

— Cunosc oameni din Corta, continuă tâlharul. Ştii 
numele spânzuratului. 

— Directorul poştei. 

— Dumnezeule! strigă Venture, făcându-şi cruce cu un 
aer consternat. „Picior de lemn”? 

— Tocmai. 

— Şi... s-a spânzurat? 

— Astă-noapte. 

— Ce de treabă om! murmură Venture; eşti sigur de 
aceasta? 

— Foarte sigur, l-am văzut cu ochii mei. 

— Dar de ce s-a spânzurat? 

— Poate de inimă rea. 

— Cine ştie!... zise banditul cu îndrăzneală, poate că l-a 
spânzurat altcineva? 

— Oh! cât despre asta, nu, răspunse conductorul. Dacă l- 
ar fi spânzurat altcineva, înseamnă că ar fi voit să-l fure, şi 
biroul său s-a găsit plin de bani... 


„Ce proşti mai sunt şi oamenii ăştia! se gândi Venture. 
Haide! sigur că voi fi la Bayona înainte de-a se fi descoperit 
ceva.” 

Şi continuă să facă pe compătimitorul, pentru că, zicea 
el, îl cunoştea bine pe „Picior de lemn”. 

După câteva ceasuri, sosi la Bayona. 

Venture luă o trăsură şi-şi continuă drumul spre Paris, 
unde sosi după trei zile, pe înnoptate. Dar el nu intră în 
capitală cu diligenta. 

La Etampes, Venture părăsi poştalionul şi închirie o 
trăsurică care îl duse până la bariera d'Ivry. 

În timpul drumului, omul nostru îşi zise: „N-am promis 
lui Rocambole că sosesc cu o zi mai târziu sau mai devreme, 
şi cum am făcut călătoria cu uşurinţă, vreau să mă mai 
gândesc până mâine.” „De altminteri, adăugă, el în gând, 
sir Williams este omul care m-ar supraveghea chiar la mine 
acasă, în piaţa Belhomme şi nu sunt sigur dacă nu mă va 
omori chiar în noaptea asta, mai ales că am pus mâna pe 
faimoasa scrisoare. Sir Williams e foarte econom...!” 

Raționamentul acesta nu era tocmai la locul lui şi 
Venture îl întări prin următoarea reflecţie: „E lucru 
constatat că am lucrat bine; sunt şapte zile de când am 
primit misiunea dată. Atunci n-aveam nici un ban şi o 
afacere de cinci mii de franci nu era de lepădat. Dar nici sir 
Williams, nici Rocambole nu s-au gândit că eu o să găsesc 
douăzeci de mii de franci în sacul care conţinea scrisoarea. 
Or, douăzeci de mii de franci e o sumă frumuşică şi aş putea 
să lucrez pe socoteala mea... Mai bine să păstrez scrisoarea 
până mâine”. 

Şi Venture intră într-o cârciumă de la barieră, unde i se 
servi dejunul. Dar banditul nu era omul care să nu se 
gândească numaidecât să pună în siguranţă cei douăzeci de 
mii de franci şi, după ce mâncă, plecă de la cârciumă. 

„Sunt puţin cam departe de văduva Fipart, îşi zise el. 
Bătrâna locuieşte, de când e strângătoare de zdrenţe, la 
Clignancourt, în dosul castelului roşu. Dar o să trec prin 


Villette şi o să iau o trăsură cu ceasul. E cumsecade baba şi 
nu-l mai iubeşte pe micul Rocambole de când a lăsat-o în 
mizerie.” 

Venture se duse la Clignancourt, opri trăsura în faţa 
Castelului Roşu şi se duse pe jos până la casele cu un singur 
cat, construite din cărămizi vechi şi din lemne provenite din 
dărâmăturile Parisului. Aceste clădiri erau foarte murdare 
şi mizerabile, ca cel din urmă bordei al unui ţăran sărac de 
la munte. 

Văduva Fipart locuia la extremitatea acestui cartier, într- 
o căsuţă compusă din două odăiţe. 

Etajul de sus era un pod unde un birjar ţinea nişte fân. 

Era ora zece când Venture sosi aici. O lumină slabă 
tremura îndărătul gratiilor de la fereastră şi a scândurilor 
descleiate de la uşă. 

„Bătrâna e acasă”, se gândi Venture. 

Venture bătu la uşă. 

— Intră, zise din interior o voce slăbită; uşa este 
deschisă. 

Venture intră. Camera în care pătrunse nu avea altă 
mobilă decât o masă veche, două scaune rupte şi un fel de 
saltea de paie pe care era tolănită bătrâna şi care îi servea 
de pat: era mama Fipart; mama Fipart, pe care Venture ar 
fi fost foarte mirat să o găsească în pat, dacă ar fi asistat cu 
trei zile înainte la întrevederea ei cu Rocambole sub podul 
de la Passy. 

Văduva Fipart înviase...! 

Dar banditul nu ştia nimic şi se mulţumi să-i zică: 

— Dumneata, bolnavă, dumneata! mămucă? 

— Adică am fost moartă, răspunse ea cu vocea aşa de 
slăbită, că părea o stafie care la miezul nopţii iese din 
mormânt. 

— Moartă? oh! glumeşti! 

— Nu glumesc deloc. Am fost moartă două ore. 

— Eşti nebună, bătrâno? 

— Întreabă-l pe brigandul acela de Rocambole. 


— Rocambole!... exclamă Venture, care tresări din cap 
până în picioare. 

— Da, el m-a strangulat. 

— Te-a strangulat...! 

— Şi m-a aruncat în Sena! 

— Pe legea mea! Cred că ţi-ai pierdut minţile, bătrâno. 

— Mi le-am pierdut... un moment, murmură văduva 
Fipart, care îşi strângea pumnii slăbiţi, dar mi-am venit în 
fire. 

— L-ai văzut pe Rocambole? 

— I-am simţit degetele în gâtul meu şi strângea tare al 
dracului...! 

— Dar unde? Când? 

— Acum trei zile, sub podul de la Passy. 

Şi văduva Fipart, după ce îi povesti lui Venture ceea ce 
noi ştim deja despre întâlnirea sa întâmplătoare cu falsul 
marchiz Chamery, continuă în termenii următori: 

— Când monstru m-a strâns de gât, mi-am pierdut 
cunoştinţa; el trebuie să mă fi crezut moartă, apoi m-a 
aruncat în apă. Mi se pare că tocmai atunci trecea o barcă 
pe Sena, care venea de la Saint-Cloud şi care m-a pescuit. 

— Cum! zise Venture, nu te-ai dus la fund? 

— Nu; fustele m-au ţinut deasupra şi apoi frigul m-a 
făcut să-mi vin în fire şi am strigat după ajutor. Barca nu 
era departe; un om a sărit şi m-a scos afară. 

— Ai avut noroc! zise bărbatul. 

— Un moment am fost aşa de zăpăcită încât nu ştiam 
unde mă aflu. 

— Şi pe urmă, o întrerupse Venture, ţi-ai adus aminte şi 
l-ai denunţat pe Rocambole? 

— Nu sunt aşa de proastă! zise văduva Fipart. 

— Tot îl mai iubeşti pe acest brigand? 

— Oh! nu, cum se poate...! 

— Pe urmă...? 

— Eşti prost, bietul meu Venture!... Pentru că Rocambole 
m-a sugrumat pe mine, mama lui adoptivă, pe mine, mama 


Fipart a scumpului Rocambole, înseamnă că se temea de 
mine, afurisitul. 

— Cam aşa este. 

— Şi dacă se teme de mine, e că pot să-i fac rău şi am 
putea să ne gândim... 

— Eh! eh! zise Venture, tu eşti înţeleaptă, bătrâno. 

— Aşa... puţin, nepoate. Mi-aduc aminte că a spus că 
trece de multe ori pe bulevardul Invalizilor. 

— Şi asta e bine de ştiut, îi zise Venture. 

— Mi-am spus că aş putea să mă răzbun. 

— Cum? 

— Mai m-am gândit că tu ai putea să-mi dai o mână de 
ajutor căci, vezi tu, Rocambole mi s-a părut a fi ajuns om 
mare. 

— Probabil! 

— Şi să vedem dacă am putea să-i stoarcem ceva parale. 

— Să-i stoarcem. 

— Oh! afurisitul a vrut să mă omoare, pe mama lui... o 
femeie care l-a crescut ca pe un prinţ, care îl iubea, poftim 
de vezi! 

Pe când bătrâna bombănea astfel, Venture începu să se 
gândească profund. 

— Dar, în sfârşit, zise el, ce ai spus tu oamenilor din 
barcă. 

— Că am vrut să mor din cauza mizeriei. Atunci ei au 
contribuit cu toţii şi au strâns vreo şase franci pe care mii- 
au dat. 

— Şi te-ai întors aici? 

— Adică m-am târât. Ajungând aici, m-am suit în pat şi 
după cum mă vezi, sunt tot în pat. Dar când voi ieşi... 

— Ce-o să faci? 

— Oh! îl voi găsi eu pe brigandul de Rocambole şi-mi va 
plăti el pentru asta! 

Venture căzu din nou pe gânduri. 

— Ia spune, mamă, zise el în sfârşit, Rocambole ţi-a spus 
că sir Williams a murit? 


— Da. 

— Eşti sigură? 

— Foarte sigură! Sunt încredinţată că afurisitul a ajuns 
om mare acum şi lucrează pe socoteala lui. 

— Ah! dacă aş fi sigur... murmură Venture, nu mai mi-ar 
fi frică mie de Rocambole... 

El tăcu un moment, apoi continuă: 

— I-a spune-mi, bătrâno, n-am nici un ban. M-a dat afară 
din casă că n-am plătit chiria; mă laşi să dorm noaptea asta 
la tine pe paiele din colţul ăla? 

— Cum vei voi, răspunse văduva Fipart. 

— Tu eşti cumsecade, bătrâno, şi-ţi voi plăti eu. 

Venture se aruncă pe paie şi îşi ţinu monologul următor. 

„Într-adevăr, am o frică grozavă de sir Williams; dar nu e 
mai puţin adevărat că nu mi-e frică de Rocambole şi dacă aş 
fi sigur că sir Williams a murit şi că Rocambole a scris 
scrisoarea aceea pe care am primit-o, nici nu m-aş sinchisi 
de amenințările lui. Ori, scrisoarea aceea îmi făgăduia o 
ciomăgeală bună. Sau o lovitură de pumnal dacă nu mă voi 
supune. Dar nu mă împiedică nimic, de asemenea, s-o şterg 
în vreo parte. În Englitera, de exemplu, dacă într-adevăr sir 
Williams n-a murit. Şi apoi, Rocambole mi-a promis cinci mii 
de franci pentru scrisoarea aceasta adresată ducelui de 
Sallandrera, ceea ce înseamnă că pentru el are mare 
valoare. Drace!... să vedem!” 

Şi Venture, care, era obişnuit cu trădarea, se ridică, se 
apropie de masa pe care ardea o lumânare, se scotoci prin 
buzunare şi scoase faimoasa scrisoare care costase viaţa 
spaniolului Murillo. El ezită încă câteva momente, o suci şi o 
răsuci între degete, citi şi reciti adresa. 

„Haide, îşi zise el ce-o fi, o fi!” 

Rupse plicul, scoase scrisoarea din plic şi o citi. 

Capitolul V. 

Scrisoarea aceea, pentru care stătuse la îndoială mult 
timp dacă trebuie sau nu s-o desfacă, era, după cum se ştie, 
scrisă de Baccarat domnului de Sallandrera. Contesa Artoff, 


prin scrisoarea aceasta, îl punea pe duce la curent cu 
originea misterioasă a domnului de Château-Mailly. Îi 
reamintea demersul pe care-l făcuse anul trecut, în scopul 
de a obţine mâna domnişoarei Conception pentru domnul 
de Château-Mailly şi îi anunţa apropiata sosire a celor două 
acte importante care trebuiau să fie pentru duce o probă 
incontestabilă şi să-i înlesnească de a deveni ginerele 
domnului de Sallandrera. 

Venture citi de două ori scrisoarea. 

„Drace! zise el, nu se va isprăvi niciodată lupta aceasta 
veşnică între Baccarat şi sir Williams sau moştenitorul său 
Rocambole.” 

Şi, într-adevăr, numele domnului de Château-Mailly şi al 
contesei Artoff erau pentru Venture un indiciu incontestabil 
că Rocambole se amesteca din nou în destinul lor într-un 
mod oarecare. 

— Ce citeşti acolo? întrebă văduva Fipart. 

— Citesc scrisoarea unei femei, răspunse el, o femeie 
care mă iubeşte. 

— Ah! murmură bătrâna, aşadar tot te mai ţii după 
femei, domnule lonatas? 

— Da. 

Şi Venture suflă în lumânare, ca şi cum ar fi vrut să arate 
că vrea să doarmă. Dar nu închise ochii toată noaptea. El 
rămase absorbit, cu capul între mâini, într-o meditaţie 
adâncă. 

Cum se făcu ziuă, văduva Fipart se deşteptă şi îl zări pe 
Venture aşezat pe maldărul de paie cu ochii fixaţi în pământ 
şi cu sprâncenele încreţite. 

Un zgomot uşor, pe care îl făcu bătrâna când se întoarse 
în patul rău îi atrase atenţia lui Venture, care ridică capul. 

EI o văzu pe văduva Fipart deşteptată şi o privi fix. 

— Ia spune, bătrâno, l-ai văzut bine pe Rocambole? 

— Oh! afurisitul! 

— Vrei să te răzbuni pe el? 

— Aş vrea să-i mănânc inima. 


Bărbatul deveni iar gânditor. 

— Uită-te la mine, zise el. Ştiu eu că ai slăbiciune pentru 
el... şi ai putea să-i mai sări de gât încă o dată, imediat ce ţi- 
ar zice mamă Fipart, buna mea mamă Fipart, mamă Fipart 
a micului Rocambole. 

— Oh! nu-ţi fie frică! 

— Adevărat? 

— Pe capul bietului meu Nicolo, pe care banditul l-a 
făcut să fie dus la ghilotină! 

— Ei bine, zise Venture, îţi jur pe ghilotină, mama 
noastră, a tuturor, că Rocambole o să-l vadă pe dracu. 

Ochii bătrânei scânteiară de o bucurie vie. 

— Dar, continuă acesta, trebuie, pentru toate astea, să 
mi te supui orbeşte. 

— Voi face tot ce vei voi. 

— Trebuie să te muţi de aici. 

— Dar bagajul meu! Nu pot să mă mut fără să plătesc 
proprietarului. 

— Aşa e! Dar poţi să ţi-l laşi aici. 

— Ah! nu se poate. 

— Dobitoacă bătrână! exclamă Venture, pentru o 
zdreanţă de pat, un scaun şi două mese care fac una peste 
alta cinci franci, îţi închipui că trebuie să mai cheltuim 
parale cu mutatul. 

— Fie...! 

Venture ridică din umeri. Apoi scotoci în buzunar şi 
scoase trei ludovici pe care îi aruncă pe masă. 

— Aur!... strigă bătrâna minunându-se... ai aur. 

— Drace! 

— Dar spuneai aseară... 

— Aseară nu e astăzi. Ieri aveam alte gânduri... voiam să 
ştiu dacă tot îl mai iubeşti pe Rocambole. 

— Aur! Aur! repetă bătrâna. Cu ăsta merg departe, când 
vrei. 

Şi văduva Fipart, care de trei zile stătea în pat, se sculă 
teafără şi plină de vigoare. 


— Înţelegi tu, continuă Venture, e necesar ca domnul 
Rocambole, care te crede pe lumea cealaltă, să nu ştie 
nimic de tine. 

— Oh! Ar fi în stare să mă asasineze din nou. 

— Mi-e frică. 

Venture părea că tot se mai gândeşte. 

— Ascunde aurul acesta, zise el în sfârşit, şi ia piesa asta 
de doi franci. 

— Pentru ce? 

— Du-te de cumpără un chil de vin, pâine şi ceva 
mezeluri. Crăp de foame. 

— Şi eu, zise văduva Fipart, care, vorbind drept, nu mai 
era bolnavă. 

Şi bătrâna îşi puse în cap un batic murdar, luă o 
broboadă, se încălţă şi plecă. 

Atunci Venture ţinu, cum se zice, sfat cu el însuşi. 
„Bineînţeles, îşi zise el, pentru că Rocambole plăteşte 
aşa de scump scrisoarea aceasta, pe care m-am dus s-o caut 

în Spania, înseamnă că el are interes ca ducele de 
Sallandrera să nu o primească. Or, ce zice scrisoarea 
aceasta? Doamna contesă Artoff, adică prietena noastră, 
doamna Baccarat, vrea să-l însoare pe ducele de Château- 
Mailly cu domnişoara de Sallandrera, care nu voieşte să-l ia, 
fie că o îndeamnă voinţa sa proprie, fie că ea lucrează din 
porunca tatălui său. Dar Baccarat crede că rezistenţa 
contra ducelui Château-Mailly vine din partea familiei 
Sallandrera. Foarte bine: dar, deoarece Rocambole a voit ca 
scrisoarea să nu ajungă la destinaţie, înseamnă că nu 
voieşte să aibă loc căsătoria aceasta. Dar de ce nu vrea?” 

Întrebarea aceasta pe care şi-o adresă îl opri un moment 
pe pătrunzătorul Venture şi îi veni în gând o mulţime de 
lucruri. 

„Chiar din timpul clubului „Valeţilor de Cupă”, reluă el, 
împieliţatul era deja un leu, părea un adevărat viconte: 
avea cal şi începuse să întoarcă ochii după cucoane... Cine 
ştie dacă nu a intrat din nou în pielea vreunui conte sau 


marchiz şi dacă nu se gândeşte chiar el să se însoare cu 
domnişoara Conception? Ar fi nostim, dar nu m-ar mira 
deloc!” 

După cum vedem, Venture ghicise cum stau lucrurile, 
graţie scrisorii căzute în mâinile sale. 

Banditul începu să se gândească. 

Văduva Fipart se întoarse. Ea puse pe masă pâine, 
salam, un chil de vin şi două pahare. 

Venture se aşeză la masă, dar tot gânditor. 

— Spune, bătrâno, întrebă el deodată, adevărat că părea 
ca un prinţ? 

— Cine? 

— Rocambole. 

— Era îmbrăcat tocmai ca un prinţ; avea butoni de 
diamant la manşete şi un briliant mare la deget. 

— Drace, ce şic! 

— El cobora bulevardul Invalizilor; dar mi-aduc aminte 
acum că pe când veneam dinspre chei a trecut foarte 
aproape de mine un cupeu tras de doi cai superbi. Trăsura 
aceasta staţiona apoi în capul bulevardului. 

— Foarte bine, murmură Venture, care notă amănuntul 
în memoria sa. 

Şi el tăie din salam, mâncă, dar n-avea nici foame, nici 
sete şi Venture îşi continuă monologul său: „Să plecăm de la 
un principiu, sau mai bine să admitem un punct de plecare 
şi să presupunem că Rocambole, care are interes să 
împiedice căsătoria domnului de Château-Mailly, se 
gândeşte să se însoare chiar el cu domnişoara Conception. 
Lucrul acesta îl voi verifica eu mai târziu. Să continuăm dar 
cu supoziţia. Admiţând lucrul acesta, e natural că 
împieliţatul a voit să oprească scrisoarea frumoasei 
Baccarat să ajungă la destinaţie; dar scrisoarea aceasta nu 
valorează nimic din moment ce vor sosi cele două acte care 
stabilesc originea ducelui de Château-Mailly. Aşadar, dacă 
Rocambole ştie de existenţa acestor două acte, trebuie ca el 
să fi luat măsuri pentru a le suprima. Din toate acestea 


rezultă că lupta s-a angajat între Baccarat şi Rocambole şi 
pot să aleg: să-l servesc pe Rocambole sau pe Baccarat?” 

Dilema aceasta grea îl preocupă pe Venture mai mult 
timp. 

„Pe cinstea mea! îşi zise el, cel mai simplu lucru e să 
cântăresc spre a vedea cine atârnă mai greu: Rocambole 
sau Baccarat. Să începem cu cel dintâi. Dacă voi duce 
scrisoarea lui Rocambole după ce am lipit-o bine şi dacă el 
nu va observa că am deschis-o, pot să sper la cei cinci mii 
de franci. Dacă bagă de seamă, n-aş vedea nimic din toate 
acestea şi dacă aş avea norocul ca la prima ocazie să nu fiu 
omorât de un pumnal oarecare... şi dacă în sfârşit aş putea 
să-l găsesc şi să-i storc ceva bani, el mă va plăti prost. Din 
toate astea pot conchide că, cu Rocambole nu e de făcut 
nici o afacere... să vedem cu Baccarat. E aproape sigur că 
contele nu ştie absolut nimic de prezenţa lui Rocambole la 
Paris şi că acesta din urmă a făcut vreo combinaţie nostimă 
contra frumoasei Baccarat. Dacă mă duc la contesă şi îi 
spun să se păzească de Rocambole, ea ar fi în stare să-mi 
dea o sută de mii de franci sau chiar mai mult”. 

Venture sfârşi monologul său luând o ultimă hotărâre. 
„Aşadar, cu Baccarat e treabă de făcut” îşi zise el. 

Şi Venture termină cu masa. Apoi zise văduvei Fipart: 

— Astă-seară am să vin să te iau pentru a te pune în 
siguranţă. 

— Asta e! zise strângătoarea de zdrenţe... 

— Adică îţi voi închiria o căsuţă modestă la Passy sau la 
Chaillot, sau mai bine la lernes, cu covoare şi cu mobile de 
nuc de prima calitate. 

— Vreau mai bine cu ARCAJU, răspunse ea, devenind 
deodată profitoare. 

— Ambiţioaso! zise Venture. 

EI o sărută pe oribila bătrână şi plecă. 

Cartierul Clignancourt, unde se îngrămădiseră de câţiva 
ani strângătorii de zdrenţe, era aşezat în mijlocul câmpului. 


Venture parcurse şoseaua Saint Quen şi intră în Paris 
prin Batignolles şi prin bariera Clichy. El se schimbase cu 
totul, mai ales că-şi răsese favoriţii şi se tunsese, în aşa fel 
încât, dacă din întâmplare s-ar fi întâlnit cu Rocambole, 
acesta nu l-ar fi recunoscut. 

Venture cobori strada Amsterdam, trecu calea ferată de 
est şi merse drept în strada Pepiniere, la palatul Artoff. 

Portarul fuma în pragul porţii; perdelele de la toate 
ferestrele erau lăsate. 

— Pot să-l văd pe domnul conte? întrebă Venture. 

— Domnul conte lipseşte din Paris, răspunse portarul 
care-l măsură pe Venture de sus până jos. 

— Lipseşte din Paris? 

— Da. 

— Atunci pot s-o văd pe doamna contesă? 

— Doamna contesă a plecat cu domnul. 

— Drace! murmură Venture, răspunsul acesta mă 
descurajează, e adevărat ce-mi spui? 

— Foarte adevărat. 

— Dar acum şapte zile am primit o scrisoare de la 
doamna contesă... 

— Doamna a plecat de patru zile. 

— Când se va întoarce? 

— Atunci când domnul conte se va face sănătos. 

— E bolnav? 

— E nebun. 

— Nebun! exclamă Venture. 

Portarul crezu că simte o intonaţie de durere în cuvintele 
repetate de vizitator şi îi zise: 

— Îl cunoşti pe domnul conte? 

— A fost binefăcătorul meu şi venisem să-i fac un serviciu 
foarte, important. 

— Dumneata? 

— Da. 

Cuvintele acestea îl intrigară pe portar; îl pofti în odaia 
lui şi începu să-l întrebe. Dar Venture rămase rezervat şi, 


cum portarul era cam limbut, începu să vorbească. 

După un sfert de ceas, Venture fu pus la curent cu acea 
dramă curioasă ce se desfăşurase la palatul Artoff. 

Adică, el află în câteva minute toate calomniile ce 
curgeau în Paris pe socoteala contesei, nebunia contelui în 
momentul când trebuia să pună mâna pe sabie şi protestele 
de nevinovăție ale nefericitei Baccarat. 

Portarul termină cu următoarea peroraţie a unui servitor 
rău: 

— Zică-se orice s-ar zice, dar e lucru sigur că, dacă 
doamna contesă nu şi-ar fi făcut mendrele, nu s-ar fi auzit 
atâtea. 

Venture ascultase cu o uimire adâncă. 

El părăsi palatul Artoff zăpăcit, dar cu toate acestea el 
avu destulă prezenţă de spirit pentru a stabili un raport 
între calomniile de care era acuzată Baccarat şi scrisoarea 
ducelui de Sallandrera. 

„Asta este isprava lui Rocambole”, îşi zise el. 

Venture căută să reunească şi să strângă la un loc toate 
firele intrigii. 

„Pe cinstea mea!” se gândi el, pentru că Baccarat e 
aproape pe jumătate nebună şi bărbatul ei nebun de-a 
binelea, trebuie să mă adresez domnului de Château- 
Mailly... şi trebuie să mă duc la el...!” 

Dar de-abia făcuse câţiva paşi în direcţia pieţei 
Beauveau şi lui Venture îi veni o altă idee, care îl făcu să se 
oprească imediat. 

„Drace! zise el, totdeauna am lucrat pe socoteala altora: 
acum am să lucrez pe socoteala mea proprie. Ducele ar 
putea să mă asculte şi să-mi dea pentru preţul ostenelilor 
mele una sau două hârtii de câte o mie de franci, de 
exemplu... Haide, dar! Uite! adăugă el, cred că am devenit 
un geniu, şi aş avea poftă să mă amestec şi eu. Cine ştie? aş 
fi capabil poate, în perspectivă, să vând mâna domnişoarei 
Conception domnului de Château-Mailly.” 


LIA 


Şi Venture, în loc să-şi continue drumul înainte, intră 
într-o cafenea care forma colţul străzii Pepiniere şi al străzii 
Saint-Honore. Avea el nevoie să se mai gândească încă? 

După ce ceru un pahar cu bere, zise chelnerului: 

— Dă-mi ANUARUL CELOR DOUĂZECI ŞI CINCI DE MII 
DE ADRESE. „Vreau să ştiu unde locuieşte domnul duce de 
Sallandrera”, se gândi el. 

Chelnerul aduse voluminoasa carte. Venture avu răbdare 
să caute şi găsi următoarea adresă: „DOMNUL DUCE DE 
SALLANDRERA. MARE DUCE DE SPANIA, SIRADA 
BABYLONE, 108”. 

— 108, îşi zise el, numărul 108 trebuie să fie tocmai în 
colţul străzii cu Bulevardul Invalizilor. Drace! lată cum se 
potrivesc lucrurile, tocmai ca pumnalul în teaca lui... Mama 
Fipart l-a întâlnit pe Rocambole la ora două de dimineaţă, 
pe Bulevardul Invalizilor. Împieliţatul se întorcea de la 
palatul de Sallandrera... dar... 

Acest DAR era plin de ipoteze şi îl adânci pe Venture mai 
mult în meditaţiile sale. 

„Un om care are diamante la cămaşă şi briliant la deget, 
continuă el, nu merge pe jos, şi e incontestabil că trăsura pe 
care a văzut-o mama Fipart era a lui. Ori, dacă Rocambole 
ieşea din palatul de Sallandrera, pentru ce trăsura sa îl 
aştepta aşa de departe pe chei? Sigur că ieşea INCOGNITO 
pe o portiţă. Aşadar, Rocambole e amantul domnişoarei 
Conception şi acum înţeleg totul.” 

Venture găsise sau credea că găsise nodul gordian al 
intrigii, dar a-l găsi nu era singura dificultate, ci trebuia să-l 
taie. 

Banditul continuă: „Baccarat e mai tare ca Rocambole, 
chiar decât sir Williams, ca dovadă acesta din urmă şi-a 
pierdut limba în campania sa cu Baccarat; dar mi se pare că 
Rocambole a făcut progrese, pentru că la rândul său a 
învins-o pe Baccarat. Or, dacă Rocambole e mai tare ca 
Baccarat, ducele de Château-Mailly nu o să-i dea mult de 
lucru, mai ales că asemenea oameni nu voiesc să creadă în 


răul pe care ei sunt incapabili să-l facă. Dacă m-aş duce să 
povestesc totul domnului de Château-Mailly, sau nu mă va 
crede sau ar voi să-şi facă singur afacerile. 

EI va fi bătut şi atunci ar trebui să-mi fac testamentul 
înainte să dau ochii cu Rocambole. Aşadar vreau să-l 
servesc pe duce fără să ştie. Îmi va plăti pe urmă. Greutatea 
e acum să mă introduc la el.” 

Venture, tot reflectând astfel, luă un jurnal şi începu să 
citească; dar deodată tresări, şi privirea sa distrată fu 
atrasă de un anunţ conceput în termenii aceştia: „SE 
CAUTĂ UN VIZITIU ENGLEZ CARE ŞTIE SĂ DRESEZE CAI 
DE CURSA ŞI SĂ CONDUCĂ O TRĂSURA CU PATRU CAI 
ÎNAINTAŞI. A SE ADRESA LA PALATUL CHÂTEAU-MAILLY, 
PIAŢA BEAUVEAU.” „Dar eu vorbesc englezeşte ca un 
englez, se gândi Venture, şi am fost vizitiu zece ani! Vreau 
să intru chiar de azi la domnul duce şi voi conduce, mi se 
pare, chiar trăsura cu patru cai înaintaşi, adică, tocmai 
trăsura de nuntă!” 

Rocambole îşi găsise oare un adversar serios, şi trebuia 
să moară în luptă? 

Capitolul VI. 

După două zile de la întrevederea sa cu ducele de 
Sallandrera, tânărul duce Château-Mailly îl văzu pe Zampa 
că intră la el cam pe la ora zece dimineaţa... oră obişnuită, 
de altminteri, când cameristul său venea să-l îmbrace. 

Zampa, ca şi în ajun, avea un aer misterios care îl miră 
puţin pe domnul pe Château-Mailly. 

Cu familiaritatea unui valet crescut în funcţiile intime de 
confident, Zampa închise uşa şi făcu ducelui un semn 
discret. 

— Ce e? întrebă ducele. 

Drept orice răspunse Zampa scoase din buzunar o 
scrisoare pe care o întinse stăpânului său. 

Ducele îşi aruncă ochii pe plic. Dar acesta era alb şi n- 
avea nici o adresă. 

— E pentru dumneavoastră, zise Zampa. 


Ducele rupse plicul. 

Dar deodată tresări şi un val de sânge i se urcă în faţă. 
El desfăcuse o foaie de hârtie care exala un parfum discret 
şi care era acoperită de o frumoasă scriitură alungiţi! pe 
care o recunoscu imediat. 

Cu toate astea biletul nu purta nici o semnătură. Dar 
scriitura aceasta semăna cu aceea din epistola pe care 
ducele o primise cu o lună înainte, scrisoare care îl 
recomanda pe Zampa de servitor credincios. Aşadar era de 
la Conception. 

— Cine ţi-a dat biletul acesta? întrebă ducele cu o emoție 
de neînvins. 

— Negrul. 

— Care negru? 

— Acela al domnişoarei Conception. 

Şi Zampa se retrase înclinându-se. 

Ducele începu să citească. Scrisoarea era scurtă şi astfel 
ticluită: „Obstacole mari separ adesea pe cei ce se iubesc. 

Dar cu răbdare şi cu curaj se poate triumfa câteodată. 
Tata părea că aşteaptă cu nerăbdare acele scrisori care 
probează că dumneavoastră sunteţi de acelaşi sânge cu noi, 
dar sosind acele scrisori să nu credeţi că toate dificultăţile 
vor fi distruse. Un secret pe care nu pot să vi-l dezvălui, pe 
care îl va şti într-o zi numai bărbatul meu, îmi impune un rol 
ciudat. Tata nu aşteaptă decât sosirea celor două acte 
pentru a vă acorda mâna mea, dar el nu ştie că sunt legată 
printr-un jurământ, prin care trebuie, până la ultima oră, să 
arăt că nu vă pot suferi... pe dumneavoastră. Dumnezeule! 
Vă iubesc în taină, şi de mult timp. 

Aţi cerut mâna mea şi tata m-a consultat. 

— Mă voi supune, i-am răspuns cu tristeţe, atunci când 
inima mea sălta de bucurie. 

Pentru ce ipocrizia aceasta? Vai! v-o spun, un jurământ 
mă leagă, şi nu l-aş dezvălui decât în ziua când mă veţi duce 
la altar. Dar, până atunci, trebuie să mă arăt disperată, când 
sufletul mi se deschide de speranţă; să nu ridic ochii asupra 


dumneavoastră când veţi veni, să spun tatălui meu chiar că 
vă urăsc... 

O! Dumnezeule! Poate că într-o zi îmi veţi cere chiar o 
întrevedere între patru ochi. Veţi veni şi vom fi singuri în 
aparenţă, dar vor fi împrejurul nostru ochi şi urechi, care 
vor urmări privirile noastre şi nu vor pierde un singur 
cuvânt din conversaţia noastră. 

De faţă cu ei vă voi ruga să renunţaţi la mâna mea, 
fiindcă nu vă iubesc, şi fiindcă iubesc pe un altul... Vă voi 
spune că dacă mă siliţi să devin soţia dumneavoastră, 
înseamnă să mă nenorociţi pentru totdeauna... 

Dumneavoastră însă să nu vă înspăimântați. Nimic din 
toate acestea nu va fi sincer. Primiţi rugăminţile mele 
surâzând, şi nu vă îndoiţi...! 

Cine ştie? voi merge până acolo poate de a spune că aţi 
combinat împreună cu contesa Artoff acea istorie 
misterioasă a genealogiei dumneavoastră, că actele pe care 
le aşteptaţi sau pe care le-aţi făcut deja sunt false. Surâdeţi 
şi răspundeţi într-un mod evaziv. Nu vă indignaţi, şi 
mulţumiţi-vă să spuneţi: 

— Dumnezeule! domnişoară, vă iubesc, şi dacă 
presupunerile dumneavoastră sunt adevărate, la nevoie aş 
fi scuzat. lubirea pe care o am pentru dumneavoastră 
justifică totul. 

Mai cu seamă - oh! vă rog în genunchi să nu spuneţi nici 
un cuvânt care ar putea face aluzie la scrisoarea aceasta, şi 
vă rog să o ardeţi. 

Nu căutaţi să ghiciţi, să pătrundeţi misterul acesta: Nu-l 
veţi afla, şi spuneţi-vă simplu că vă iubesc.” 

Am spus că scrisoarea nu avea nici o iscălitură; dar 
fiecare din rânduri spunea destul că era de la Conception şi 
adresată domnului de Château-Mailly. 

— Curios! murmură ducele. 

EI citi şi reciti scrisoarea, căută să o înţeleagă, dar nu 
înţelese nimic. 


Inima îi tresărea de bucurie. Conception îl iubea! Ducele 
apropie scrisoarea de o lumânare şi o arse, îndeplinind 
astfel poruncile domnişoarei de Sallandrera. 

Apoi sună. 

Zampa veni, dar de astă dată aduse o scrisoare pe tavă. 
Ducele nu dădu nici o atenţie acestei scrisori şi zise lui 
Zampa: 

— Ai ştiut tu vreodată că domnişoara de Sallandrera a 
fost cerută în căsătorie de un altul în afară de don Jose şi de 
mine? 

Sigur că pentru domnul de Château-Mailly, misterul de 
care vorbea Conception nu putea să fie explicat decât 
admițând că domnişoara de Sallandrera mai avea un 
pretendent care exersa asupra ei o influenţă directă sau 
indirectă. 

Zampa îşi avea lecţia făcuta, fără îndoială, căci răspunse 
fără ezitare: 

— Doamna ducesă nu împărtăşeşte ideile domnului duce. 

— Apropo, de ce? 

— Apropo de rasă şi de perpetuarea numelui. 

— Ah! Crezi? 

— Ea nu-l iubea pe don Jose. 

— Adevărat? 

— Tot atât pe cât nu vă iubeşte nici pe dumneavoastră. 

— Adică, ea protejează în secret pe un al treilea 
pretendent la mâna fiicei sale. Eşti sigur? Şi cine e acest 
pretendent? 

— Ah! zise Zampa, nu-i ştiu numele şi nu l-am văzut 
niciodată. Tot ce ştiu e că este bogat, mai bogat decât 
dumneavoastră, tânăr, frumos, dintr-o familie veche, şi duce 
ca şi dumneavoastră. 

Domnul de Château-Mailly încruntă din sprâncene. 

Zampa continuă: 

— Sunt multe mistere în lumea asta şi, dacă doamna 
contesă protejează pe ascuns pe pretendentul acesta 
necunoscut, înseamnă că are motivele ei. 


— Să vedem! zise ducele, spune ce ştii; eu nu voi ezita să 
recompensez în mod demn pe un servitor credincios. 

— Ah! zise Zampa cu mândrie, domnul duce prea mă 
umileşte! 

— Cum? 

— Pentru că dumneavoastră vă închipuiţi că lucrez 
numai pentru interes. N-am intrat în serviciul 
dumneavoastră decât să mă supun domnişoarei Conception. 

— Foarte bine, zise ducele, scuză-mă. Vorbeşte acum. 

— Ducesa de Sallandrera este irlandeză, continuă 
cameristul. 

— Ştiu. 

— Ea are o soră. 

— Ştiu şi asta: marchiza O'Brian, care a murit acum zece 
ani, fără să lase copii. 

— Domnul duce se cam înşeală. Marchiza a avut un fiu, a 
cărui naştere n-a putut să fie constatată în mod autentic. 

— Şi e fiul ei? 

— Poate... Asta e tot ce pot să spun. 

Domnul de Château-Mailly înţelese din explicaţiile lui 
Zampa că valetul acesta era legat printr-un jurământ 
oarecare faţă de Conception, precum aceasta era legată, 
fără îndoială, de mama sa. 

„Mi se pare că înţeleg, se gândi el: Conception mă 
iubeşte, şi dacă se căsătoreşte cu mine, o face numai din 
porunca tatălui ei.” 

Şi ducele, satisfăcut de explicarea aceasta pe care şi-o 
dădu el singur şi care, de altminteri, devenea plauzibilă din 
momentul în care te încredeai în cuvintele întunecoase ale 
lui Zampa, luă de pe tavă a doua scrisoare pe care i-o aduse 
cameristul. 

Epistola aceasta avea mai multe mărci germane şi ruse, 
şi ducele recunoscu imediat scrisul colonelului de Château- 
Mailly. 

EI o deschise repede şi citi: „Odessa... 


Scumpul meu nepot, Am scris, acum câteva zile, doamnei 
contese Artoff pentru a-i anunţa primirea scrisorii sale şi 
sosirea curierului ei. 

Îţi scriu acum şi ţie pentru a te anunţa că ela plecat 
alaltăieri de dimineaţă, după ce s-a odihnit trei zile şi îţi 
aduce cele două acte cărora le dai aşa de mare preţ. 

Poate că a sosit la Paris înaintea scrisorii mele, şi să nu- 
mi scrii decât pentru a-mi confirma primirea lor.” 

Urmau apoi câteva complimente afectuoase şi câteva 
banalităţi. 

„Drace! se gândi ducele, am să trimit scrisoarea aceasta 
ducelui de Sallandrera; poate că asta îi va mai da niţică 
răbdare”. 

Şi puse scrisoarea colonelului într-un plic, cu 
următoarele câteva rânduri: „Domnule duce, Veţi vedea 
după scrisoarea alăturată că actele pe care le aştept cu 
nerăbdare nu pot să întârzie mult timp; astă-seară, peste o 
oră poate, îmi va fi posibil să vă probez că sunt un 
Sallandrera ca şi dumneavoastră, şi că am tot dreptul să 
devin fiul dumneavoastră. 

Primiţi respectuoasele mele omagii. 

Ducele de Château-Mailly” 

— Suie-te pe cal şi du scrisoarea aceasta la palatul de 
Sallandrera, zise ducele. 

— Să aduc răspuns? 

— Adu, dacă ţi-o da. 

Zampa plecă, dar se întoarse după o secundă. 

— Domnul duce a cerut un vizitiu de două sau trei zile? 

— Da, pentru că John a plecat. 

— Este în antecameră un vizitiu englez şi care vrea să se 
prezinte la dumneavoastră. 

— Spune-i să intre. 

Zampa se aşeză în prag şi zise: 

— Intră, omule. 

EI îl lăsă pe vizitiu să intre la duce şi alergă să ducă 
scrisoarea. 


Or, vizitiul acesta pe care Zampa, sufletul lui Rocambole, 
îl introdusese la duce fără teamă, nu era altul decât 
Venture, sosit în ajun, şi care se prezentase la ducele de 
Château-Mailly, două ore după ce citi anunţul de pe pagina 
patru a jurnalului, anunţ făcut de duce. Dar aceste două ore 
îi erau de ajuns lui Venture pentru a se metamorfoza şi a-şi 
da aerul unui adevărat englez. S-ar fi zis că afurisitul 
trecuse pentru prima oară Marea Mânecii, căci îl prindea 
foarte bine costumul său englezesc. 

EI îl salută pe duce cu demnitatea particulară oamenilor 
de profesiunea sa, care în Anglia e considerată ca o 
emancipare a servituţii. 

Venture întinse ducelui un pachet voluminos de 
certificate de bună purtare eliberate de diferiţi stăpâni pe 
care îi servise, precum şi un paşaport vizat de ambasada 
franceză din Londra, pe numele de Edward John Crampt... 
în vârstă de cincizeci şi şapte de ani. 

Ducele fu satisfăcut de ţinuta şi mutra pretinsului său 
vizitiu. 

— Care a fost cel din urmă stăpân al tău? îl întrebă el. 

— Lord H... de Lancashire, răspunse Venture. 

— Te iau numai de probă, adăugă domnul de Château- 
Mailly, şi dacă voi fi mulţumit de tine, îţi vei fixa singur leafa. 

— Ah! zise falsul englez cu o voce care ai fi jurat că a 
ieşit din gura unui britanic, eu intru la milord fiindcă 
milordul are cei mai buni cai din Paris, zise elpe o 
franţuzească stricată. 

Ducele sună. Un servitor alergă. Vechiul vizitiu veni 
puţin după aceea. 

— John, îi zise ducelui, vrei să mă părăseşti, fiindcă te 
duci în Englitera. A venit timpul când pot să te înlocuiesc. 
lată-ţi succesorul. Arată-i toţi caii şi spune-i obiceiurile 
mele; pe urmă, eşti liber să pleci. 

Cei doi englezi, adică adevăratul şi falsul englez, se 
priviră. Dar Venture era aşa de bine transformat încât John 


nu bănui nici un moment că avea înaintea lui un englez de 
contrabandă. 

— Sunteţi liberi, zise ducele. 

Plecând cei doi servitori, ducele începu să se plimbe prin 
dormitor în lung şi în lat, gândindu-se la neaşteptata sosire 
a vizitiului, la scrisoarea ciudată a domnişoarei Conception, 
şi întrebându-se dacă domnul de Sallandrera nu-l va ruga 
să vină la el chiar în ziua aceea. 

Mergând la palatul de Sallandrera, oare nu era pentru el 
destulă fericire? 

Pentru a-şi potoli nerăbdarea, ducele îşi puse o haină pe 
el şi cobori în curte să viziteze grajdurile. 

Aici îi găsi pe vechiul şi pe noul său vizitiu. 

Primul îl instruia pe cel din urmă cu o solemnitate gravă; 
el îi prezenta pe grăjdari, îi arăta caii, îl punea în sfârşit la 
curent cu toate obiceiurile ducelui. 

Venture părea că ascultă cu mare interes fiecare detaliu, 
chiar pe cel mai mic; el îşi luă o mutră naivă, fină, 
inteligentă şi onestă. 

Domnul de Château-Mailly îl văzu intrând în fiecare 
grajd, examinând caii ca un bun cunoscător, aci aprobând, 
aci discutând observaţiile vechiului vizitiu, încât ducele 
după un sfert de oră de examinare rămase convins că 
Venture este din cap până în picioare unul din acei vizitii pe 
care singură Anglia îi are în clasele ei de jos. 

Într-adevăr, sportsmanul francez are fără îndoială, ca şi 
cel englez, toate cunoştinţele practice şi teoretice; dar 
vizitiul şi grăjdarul britanic au o instrucţie mult mai solidă 
în medicina veterinară şi în călărie, decât francezii din 
aceeaşi clasă. 

„Mi se pare, se gândi ducele, că omul acesta este o 
adevărată comoară.” 

Şi cum ducele vorbea bine englezeşte, intră în vorba cu 
Venture. 

Venture făcea minuni şi confirmă în câteva minute 
impresia bună pe care contele şi-o făcuse despre el. 


Cu câteva minute înainte de plecare, John zise 
succesorului său: 

— Domnul duce iubeşte mult caii şi se ocupă mult de ei, 
ca un adevărat artist. 

— Cu atât mai bine, răspunse Venture. 

— Adesea o să-l vezi dimineaţa coborând în curte, 
adresându-ţi-se şi vorbind cu dumneata o oră întreagă ca şi 
cum ar fi un simplu rândaş. 

„lată că se potriveşte cu planurile mele, se gândi 
Venture, şi numai de cai o să-i vorbesc eu...” 

Şi ca şi cum domnul de Château-Mailly ar fi vrut să 
întărească şi mai bine spusele lui John, cobori la grajd unde 
intră în vorbă cu Venture. Ei discutară tâmp de zece 
minute, când se auzi tropotul unui cal care întră în curte. 

Deodată ducele se făcu feţe-feţe, el deveni galben şi nu 
putu să-şi stăpânească o emoție subită. Era Zampa care se 
întorcea de la palatul de Sallandrera, şi ducele din galben 
cum era se făcu roşu văzându-l pe valet descălecând. 

Zampa ţinea o scrisoare în mână. 

„Oh! oh! se gândi Venture, care observase pe duce cu 
coada ochiului, iată noutăţi din intriga Rocambole şi 
Compania. Atenţie!” 

Şi noul vizitiu se retrase respectuos la o parte, pe când 
domnul de Château-Mailly, a cărui emoție creştea din ce în 
ce, rupse plicul scrisorii: „Scumpul meu duce, zicea domnul 
de Sallandrera, voiţi să faceţi onoarea ca astă-seară să luaţi 
masa eu noi? Vom fi ca în familie, pentru că colonelul de 
Château-Mailly, unchiul dumneavoastră, persistă să susţină 
legăturile noastre de rudenie. Vom vorbi mult timp de cele 
două acte a căror plecare din Odessa vi se anunţă. 

Al dumneavoastră, Ducele de Sallandrera” 

Ducele de Château-Mailly părăsi imediat grajdurile şi se 
duse să se închidă în cabinetul său, pentru a-şi stăpâni 
acolo emoția şi bucuria pe care o simţea. 

Înainte însă de a merge mai departe, să spunem ce se 
întâmplase în ajun, adică să explicăm scrisoarea care părea 


că vine de la domnişoara de Sallandrera şi pe care Zampa o 
comentase în modul acela curios cum am văzut. 

Capitolul VII. 

A doua zi după întâlnirea cu domnişoara Conception, 
întrevedere în care falsul marchiz de Chamery se indignase 
întâi contra ducelui, apoi contra lui Zampa, şi sfârşise prin a 
lua cuvântul pretinzând că ducele era calomniat, că el era 
incapabil să urzească un aşa de odios complot şi pe care o 
termină hotărându-se să se retragă, a doua zi, ziceam, 
Rocambole era aşezat la picioarele patului lui sir Williams. 

— Unchiule, zicea el, sunt încredinţat că într-adevăr eşti 
un geniu. 

Orbul începu să râdă. 

— Dar, dar un geniu obscur... 

Orbul făcu o mişcare. 

— De o lună mă faci să joc ca o adevărată paiaţă. Execut 
ceea ce-mi porunceşti, spun tot ceea ce îmi sufli şi, 
mărturisesc, spre ruşinea mea, că nu înţeleg absolut nimic 
din toate astea. 

Sir Williams surâse din nou, luă tăbliţa şi scrise: „Pentru 
că afacerile tale nu merg rău, de ce te plângi?” 

— Aşa e. 

„Don Jose a murit, cele două acte sunt în mâna noastră: 
până în prezent toate merg de minune.” 

— Dar, unchiule, ai putea să-mi spui pentru ce mi-ai 
dictat scrisoarea aceasta, pe care trebuie s-o scriu ca 
venind din partea domnişoarei Conception, şi pe care 
domnul de Château-Mailly o va primi mâine dimineaţă 
înainte de a se fi sculat din pat? 

Rocambole vorbea de scrisoarea aceasta, pe care într- 
adevăr a doua zi Zampa o dădu stăpânului său, şi care-l 
cufundă pe duce într-o mare uimire; uluială care după cum 
am văzut, fu micşorată în mod sensibil de explicaţiile 
mincinoase ale cameristului. 

Sir Williams scrise: „Ducele de Château-Mailly, reuşind 
să producă cele două acte care stabilesc originea sa 


misterioasă, va deveni pentru domnul de Sallandrera un 
pretendent căruia nu i te poţi împotrivi. 

Dar ducele de Château-Mailly ajungând să probeze că 
cele două acte au fost furate sau pierdute, şi întărindu-şi 
spusele sale cu atestările onorabile ale unchiului său, este 
încă un ginere destul de serios pentru ca ducele de 
Sallandrera să conteze pe el. Domnul de Château-Mailly are 
un venit de cinci sau şase sute de mii de livre, şi, chiar dacă 
n-ar fi un Sallandrera, ducele ar fi destul de măgulit să dea 
mâna fiicei sale domnului de Château-Mailly.” 

— Uite! asta e foarte adevărat. 

„Or, continuă sir Williams să scrie, pentru a ne scăpa 
complet de domnul de Château-Mailly... pentru a-l face să 
nu mai fie periculos...” 

— Ce-ai făcut? 

„le-am pus să scrii fraza următoare în scrisoare, în care 
imiţi foarte bine scriitura alungită şi subţire a domnişoarei 
Conception. «Poate chiar într-o zi vă voi cere printr-o 
scrisoare o întrevedere, între patru ochi. Veţi veni şi dacă 
vom fi singuri în aparenţă, în realitate să ştiţi că vor fi ochi 
şi urechi care ne vor spiona, etc... 

Cine ştie, chiar voi merge până acolo să vă zic că aţi 
inventat împreună cu contele Artoff o istorie misterioasă a 
genealogiei familiei dumneavoastră, că actele pe care le 
aşteptaţi sau care le-aţi produs sunt false; dumneavoastră 
să surâdeţi, să răspundeţi într-un mod evaziv...»,, 

— Bun! zise Rocambole, îmi aduc aminte, dar tot nu 
înţeleg nimic. 

„Ei! scrise sir Williams, astă-seară, după ce te vei 
întoarce de la Conception, îţi voi explica lecţia, şi cred că vei 
înţelege.” 

— Ce om! murmură Rocambole, nu spune niciodată tot. 

„Acela care o afirmă înainte este un neghiob şi 
compromite viitorul,” scrise sir Williams. 

Apoi, după un moment de reflecţie, scrise din nou: „N-ai 
făcut până acum nici o vizită oficială ducelui de Sallandrera 


de când s-a întors?” 

— Nu, unchiule. 

„Astăzi e joi, ziua sa de recepţie, trebuie să te duci.” 

— Pentru ce? 

„Întâi pentru că e bine să nu te uite.” 

— Şi... pe urmă? 

„O să vezi.” 

— Ce să văd? 

„Conception nu ţi-a spus că tatăl ei are de gând să se 
ocupe de ceva ca să uite durerea cauzată de moartea 
scumpului său don Jose, aruncându-se în afaceri 
industriale?” 

— Da. Sigur. 

„Şi că vrea să cumpere cuptoarele şi minele domnului de 
[... din Franche-Comte€...?” 

— Sigur. Chiar notarul său îl sfătuieşte la aceasta. 

„Cumnatul tău, vicontele Fabien d'Asmolles, n-are şi el o 
proprietate la două leghe depărtare de aceste mine?” 

— Da, castelul de Haut-Pas. 

„Şi nu vrea să-l vândă?” 

— Ba mi se pare că da... 

„Ei bine! scrise sir Williams, însărcinează-te tu cu 
această afacere şi propune domnului de Sallandrera să 
viziteze proprietatea aceasta împreună cu Fabien 
săptămâna viitoare.” 

— "Ţii mult ca ducele să cumpere castelul lui Fabien? 

„Nu, dar ţin să părăsească Parisul pentru opt zile.” 

— Pentru ce? 

„O să ştii mai târziu.” 

— Unchiule, murmură Rocambole, eşti misterios şi mut 
întocmai ca destinul. 

„Şi orb ca şi el”, scrise sir Williams surâzând, căci era 
atât de dispus în ziua aceasta încât îşi bătea joc de propriile 
sale infirmităţi. 

Rocambole mai vorbi câteva minute cu oribilul său 
sfătuitor şi cobori la Fabien. 


— Amice, îi zise el, vrei să faci o ispravă şi o afacere 
bună?... Isprava mă priveşte pe mine... iar afacerea pe tine. 

— Să vedem... mă faci curios. 

— Am auzit, continuă Rocambole, că cel mai bun mijloc 
să seduci oamenii e să-i loveşti întâi în interesul lor propriu. 

— Ah! zise Fabien. 

— Dar, lasă-mă să vorbesc întâi de afacere. Tu vrei să 
vinzi castelul Haut-Pas? 

— Dacă pot; e o proprietate care mă ruinează cu 
reparaţiile şi nu-mi aduce nici un venit. 

— La ce sumă îl evaluezi? 

— Cam la două sute de mii de franci. 

— Dacă ţi-aş recomanda pe cineva care să-ţi dea două 
sute cincizeci de mii de franci, ce-ai zice? 

— Asta e, zise vicontele privindu-l cu atenţie pe 
Rocambole, vrei să faci pe samsarul? 

— Deloc. 

— Atunci, explică-te. 

— Aşteaptă. Lasă-mă mai întâi să-ţi vorbesc de ceea ce 
mă interesează pe mine. 

— Vorbeşte, nefericitule, zise Fabien râzând. 

— 'Ţi-am ascuns cam mult timp ambițiile şi secretele 
inimii mele. 

— Adevărat. 

— Dar cum tu ai ghicit înainte, am să-mi deschid inima 
numai ţie. 

— Adică vrei să-mi vorbeşti de domnişoara de 
Sallandrera? 

— Tocmai. 

— Ei bine, cum o duci cu dragostea? 

— Cred că mă iubeşte... zise Rocambole cu o îngâmfare 
plină de modestie. 

— Drace! 

— Şi dacă mi s-ar ivi o ocazie bună să intru în relaţii cu 
ducele, poate că... 

— Şi vrei să-i vinzi castelul meu din Haut-Pas? 


— Ai ghicit. 
— Curioasă idee...! 
— Ba deloc. Ducele vrea să cumpere minele şi uzinele lui 


— Ah! ce are a face. 

— Vrei să mă însărcinezi pe mine cu negocierile? 

— Bucuros, zise vicontele. Dar, adăugă el, cum vii tu să- 
mi oferi, pe contul ducelui, două sute cincizeci de mii de 
franci, când eu nu cer decât două sute de mii? 

— Ai fi putut să mă refuzi. 

— Dar, în sfârşit, ca viitor ginere al domnului de 
Sallandrera, tu pari că nu te mai gândeşti la interesele tale 
proprii. 

— Oh! zise Rocambole cu acel lasă-mă să te las alunui 
adevărul senior, nu mă prăpădesc eu aşa de mult pentru 
prietenii mei. 

Vicontele începu să râdă. 

— Adio! adăugă Rocambole, mă duc chiar acum la duce, 
înarmat cu depline puteri din partea ta. 

— Reuşită bună! îi ură Fabien. 

Nu-l vom urmări pe Rocambole la domnul de 
Sallandrera; dar să-l căutăm mai târziu, cam pe la miezul 
nopții, în atelierul domnişoarei Conception, unde fusese 
introdus, ca de obicei, de negru: şi să aflăm, din 
convorbirea lui cu tânăra fată, rezultatul întrevederii sale 
cu ducele de Sallandrera. 

Conception aşteptase ora întâlnirii cu o nerăbdare greu 
de descris. 

Rocambole intrând, îi luă mâna şi simţi că ea tremura. 
Falsul marchiz, inspirat fără îndoială de sfaturile înțelepte 
ale lui sir Williams, îşi luase aerul solemn şi trist al unui om 
care şi-a luat o hotărâre eroică şi dureroasă. 

El ţinea în mână un pacheţel, în care erau strânse toate 
scrisorile tinerei fete. 

Se aşeză lângă ea şi îi zise: 


— E un lucru imposibil să vă spun, domnişoară, ce torturi 
grozave am suferit timp de douăzeci şi patru de ore; dar 
sunt curajos şi întâlnirea noastră... cea din urmă... 

— Cea din urmă! strigă Conception, ce spuneţi, 
Dumnezeule? 

Un surâs trist, al omului resemnat să moară, apăru pe 
buzele lui Rocambole. 

— Domnişoară, zise el, conversaţia noastră... 

— Dar ce spuneţi? explicaţi-vă, zise ea cu înfocare. 

— Conception, reluă el tot grav şi trist, sunt în viaţa 
omului împrejurări, situaţii, momente atât de teribile, încât 
ar prefera să moară decât să treacă prin ele. Ascultă-mă, 
Conception, şi dă-mi voie să recapitulez repede tot trecutul 
nostru. 

Ea făcu un semn de aprobare. 

— Când m-aţi chemat, continuă el, când mi-aţi făcut 
onoarea de a avea încredere în mine şi de a-mi cere 
protecţie, eraţi pe punctul de a cădea în puterea unui 
mizerabil căruia nu puteaţi, vai! să-i dezvăluiţi infamia fără 
a sfărâma inima ducelui, tatăl dumneavoastră. 

— Aţi fost generos şi bun, murmură fata, şi m-aţi scăpat. 

— Am îndrăznit să mă las în voia Providenţei 
răzbunătoare şi, în loc ca Dumnezeu să mă pedepsească, m- 
a ajutat. 

Rocambole pronunţă aceste din urmă cuvinte cu 
solemnitatea unui judecător. Apoi urmă: 

— L-am lovit pe don Jose pentru că era un mizerabil, 
pentru că era imposibil ca don Jose să fie vreodată soţul 
dumneavoastră. Dar acum, Conception, situaţia nu mai e 
aceeaşi şi trebuie să aveţi înainte de toate o supunere oarbă 
faţă de tatăl dumneavoastră. 

— Dumnezeule! zise Conception cu durere. 

— Ducele de Sallandrera are dreptate, continuă 
Rocambole, în a voi să-şi perpetueze rasa; acesta e un gând 
mare şi nobil care a fost inspiraţia vie şi credinţa sfântă a 
aristocrației. 


Dar dacă, într-adevăr, domnul duce de Château-Mailly 
este fiul unui Sallandrera din alt timp, trebuie să-l luaţi în 
căsătorie, domnişoară, trebuie să vă supuneţi tatălui 
dumneavoastră. Şi e numai o prevedere, vai!... termină 
Rocambole cu o emoție de cel mai mare efect, zic, e numai o 
prevedere, dacă v-am adus scrisorile dumneavoastră. 

— Păstraţi-le, zise Conception. Ardeţi-le, eu nu le voi mai 
primi niciodată! 

— Le voi arde în ziua când veţi fi ducesa de Château- 
Mailly Sallandrera. 

— Dar omul aceste a minţit, minte! strigă Conception. 

— Dar de unde ştiţi? 

— Nu v-am spus ieri...? 

— Da... declaraţiile valetului. 

— Oh! omul acesta e sincer. 

Rocambole păru că se gândeşte un moment. 

— Ei bine! zise el, dacă ducele a minţit, vom vedea noi. 

— Cum? 

— El nu va putea aduce actele care să probeze această 
pretinsă origine. 

— Şi dacă îşi procură acte false, dacă fabrică nişte 
pretinse acte vechi? 

— Oh! asta ar fi o infamie! 

Şi cum Conception tăcuse, Rocambole păru că se supune 
unei inspiraţii subite şi îi luă mâna. 

— Ascultă, zise el, mă iubeşti? 

— Oh! poţi să mă mai întrebi? 

— Ai credinţă în mine? 

— Da. 

— Dacă ţi-aş da un sfat, l-ai urma? 

— Da!... spune, mă supun. 

— Ah! zise Rocambole, trebuie să ai curaj. 

— Voi avea. 

— Să îndrăzneşti a ţine piept un moment tatălui 
dumitale. 

— Voi îndrăzni. 


— Ei bine! Mâine, du-te de-l vezi pe tatăl dumitale, şi 
spune-i aşa: „Ducele de Château-Mailly minte ca un 
înşelător, şi am să-ţi dau probe”. Tatăl dumitale se va gândi. 
Atunci caută să obţii permisiunea de a te întreţine câteva 
minute, între patru ochi, cu ducele de Château-Mailly. 

Rocambole pronunţând aceste din urmă cuvinte, se sculă 
şi merse să deschidă o uşă cu geamuri care da într-un 
cabinet de toaletă şi care la rândul lui comunica cu un 
coridor. 

Apoi se întoarse lângă Conception care rămăsese uimită. 

— Uite, zise el, ducele de Château-Mailly va veni aici, îl 
vei face să şadă pe scaunul pe care stau eu acum, şi vei 
stărui ca tatăl dumitale să se ascundă în cabinetul acesta, 
de unde el va putea auzi fără să scape nici un singur 
moment din vedere mutra domnului de Château-Mailly. 

— Şi pe urmă...? 

— Pe urmă, adresează-te ducelui ca unui om galant; 
spune-i că nu-l iubeşti, că niciodată n-o să-l poţi iubi, că 
inima ta aparţine altuia; şi mergi chiar mai departe, 
spunându-i: „Uitaţi, domnule duce, ştiu că mă iubiţi de mult 
şi vă cred capabil de orice pentru a putea obţine mâna 
mea... Ei bine! fiţi sincer faţă de mine, şi mărturisiţi că 
istoria misterioasă a originii dumneavoastră e o simplă 
invenţie a contesei Artoff”. 

— Oh! întrerupse Conception, voi îndrăzni vreodată...? 

— Trebuie să îndrăzneşti, domnişoară. Poate ducele va 
nega cu obrăznicie, dar se va tulbura destul pentru ca să 
între o bănuială în inima tatălui dumitale. 

— Ah! strigă Conception, ai avut o inspiraţie 
dumnezeiască. 

— Inspirația omului care iubeşte, murmură Rocambole. 
Şi vei îndrăzni, nu-i aşa? 

— Îţi jur. 

— Când? 

— Mâine. Îi voi scrie ducelui după ce voi merge să-l văd 
pe tata. 


Cei doi iubiţi mai vorbiră câteva mânute, apoi Rocambole 
adăugă: 

— Ştii că astăzi l-am văzut pe tatăl dumitale. I-am vorbit 
de castelul Haut-Pas, un castel care aparţine vicontelui 
d'Asmolles, cumnatul meu, şi pe care acesta vrea să-l 
vândă. 

— Tata ne-a vorbit de asta la masă; şi are intenţia să se 
ducă să-l viziteze. 

— Ei bine, caută să te duci şi tu. 

— Pentru ce? 

— Nu ştiu, dar mi se pare că ar fi bine pentru noi. Am 
presimţiri. 

— Bine, zise Conception, îţi promit. 

După o oră, marchizul de Chamery se întorcea liniştit 
acasă, şi a doua zi se găsea în strada Suresnes, cu peruca 
sa blondă şi cu haina poloneză, pentru a-l aştepta acolo pe 
Zampa. 

Portughezul sosi cu o scrisoare a ducelui de Château- 
Mailly pentru domnul de Sallandrera. 

Rocambole o deschise, luă cunoştinţă de ea, o închise la 
loc şi zise cameristului. 

— Îmi vei aduce răspunsul. 

Zampa plecă şi se întoarse după o oră, aducând o 
invitaţie la masă a domnului de Sallandrera către ducele de 
Château-Mailly. 

— Perfect! murmură Rocambole. 

Şi scrise următoarea scrisoare: „V-am scris de-abia de 
câteva ore, amicul meu, pentru a vă preveni de rolul ciudat 
pe care îl aştept de la devotamentul dumneavoastră. 

Evenimentele merg repede, şi s-a stabilit o întâlnire 
pentru astă-seară. Veţi primi în curând de la mine o 
scrisoare oficială, scrisoare numai de patru rânduri, în care 
nu vă voi spune, ca în aceasta, că vă iubesc... Darnu vă 
indignaţi şi supuneţi-vă, trebuie! E în joc fericirea noastră! 
Mai cu seamă la o chestiune pe care vă voi spune-o relativ 


la actele pe care le aşteptaţi din Rusia, să răspundeţi într- 
un mod evaziv. 

Veţi şti într-o zi pentru ce vă impun condiţia aceasta 
ciudată. 

A dumneavoastră pentru totdeauna.” 

Şi Rocambole îndoi scrisoarea, o lipi şi i-o dădu lui 
Zampa. 

„Desigur, îşi zise el toate merg de minune până în 
prezent, şi sir Williams e un om de oarecare imaginaţie. 
Trebuie să o mărturisesc. Conception mă iubeşte, actele 
sunt în posesia noastră, ducele se va pierde în spiritul 
socrului său. De minune! Un singur lucru mă nelinişteşte!” 

Rocambole încreţi din sprâncene şi adăugă: „M-am dus 
de trei ori la post-restant şi n-am găsit nimic! Venture nu s-a 
întors încă, sau te pomeneşti că afurisitul a deschis 
scrisoarea? Dacă ar fi aşa, nu răspund nimic şi trebuie să 
mărturisesc că sir Williams s-a născut sub o stea 
nenorocoasă, şi că în ultimul moment un obstacol oarecare 
va veni să nimicească triumful câştigat.” 

Şi Rocambole simţi că neliniştea îl cuprinde din ce în ce 
mai mult. 

Capitolul VIII. 

Câteva minute după plecarea lui Zampa de la palatul de 
Sallandrera, ducele care citise cu atenţie scrisoarea 
colonelului de Château-Mailly către ruda sa o văzu pe 
Conception intrând în cabinetul său. 

Faţa îi era galbenă, dar mersul său era sigur şi privirea 
ei se opri fără ezitare în ochii ducelui. 

— Bună ziua, copila mea, îi zise acesta. Vii tocmai la 
timp. Era să te chem. 

— Doreai să mă vezi, tată? 

— Da. 

— Şi eu de asemenea, zise Conception. 

— Dumnezeule! zise ducele, ce aer solemn ai 
domnişoară! 


— Poate că din cauza convorbirii ce voiam s-o am cu 
dumneata, răspunse Conception. 

— Ah!... zise ducele surâzând, dar vorbeşti întocmai ca 
un ambasador. 

Conception se aşeză pe un scaun. 

— Dar înainte de toate, tată, zise ea, aş putea să ştiu 
pentru ce doreai să mă vezi? 

— Da. Sigur. 

— Te ascult, tată. 

— Conception, copila mea, reluă ducele, vreau să 
vorbesc de măritişul tău. 

Conception tresări, dar răspunse fără ezitare: 

— "Tocmai de asta doream şi eu să-ţi vorbesc, tată. 

— Vreau să-ţi spun, continuă ducele, că l-am rugat pe 
domnul de Château-Mailly să ia masa la noi. 

— Veneam să te rog şi eu lucrul acesta. 

Ducele păru că se miră. Conception continuă: 

— Te iubesc mai mult decât orice pe lumea asta, tată, şi 
m-aş supune totdeauna voinţei dumitale. 

Ea pronunţă cuvintele acestea cu o emoție care îl făcu pe 
duce să tresară. 

— Dumnezeule! zise el, ce vrei să-mi spui, copila mea? 

— Tată, continuă tânăra spaniolă, eşti un adevărat 
hidalgo, şi gândul de a-ţi transmite numele şi demnităţile 
unui om care le merită, e prea nobil, pentru a îndrăzni să-ţi 
fac observaţii. Dar dacă domnul de Château-Mailly nu poate 
să probeze originea sa. 

— Mi-o va proba, zise ducele; citeşte scrisoarea pe care 
domnul de Château-Mailly o primise, chiar în dimineaţa 
aceea, de la unchiul său, colonelul de Château-Mailly. 

Conception o citi şi o înapoie tatălui ei cu răceală. 

— E foarte limpede, zise ducele. 

— Tată, reluă Conception, dacă domnul de Château- 
Mailly este într-adevăr de aceeaşi rasă cu Sallandrera, dacă 
actele pe care le produce sunt cu adevărat autentice... 

— Dar, întrerupse ducele, mi se pare că te îndoieşti. 


— Da, tată. 

— Eşti nebună! 

— Poate. 

— Cel puţin e bine că ducele e zdravăn... 

— Tată, zise Conception cu o violenţă subită, ducele de 
Château-Mailly este un înşelător! 

Ducele se retrase înspăimântat. 

— Nu ştiu dacă sunt nebună, dar ceea ce ştiu e că 
această femeie pierdută, contesa Artoff, pe care toată 
lumea o credea pocăită, a imaginat împreună cu domnul de 
Château-Mailly această istorie a actelor. 

— Ah! strigă domnul de Sallandrera, o asemenea 
infamie... 

— Poate chiar aş putea să-ţi dovedesc. 

— Tu, fiica mea? 

— Eu, tată. Nu ştiu dacă domnul de Château-Mailly va 
aduce cele două acte de care vorbeşte, dar după cât mi se 
pare o să le aştepţi mult timp, căci am convingerea că nu 
există. 

Şi Conception pronunţă cuvintele acestea cu un accent 
de credinţă care îl uimi foarte mult pe duce. 

— Tată, urmă ea, mă vezi la picioarele dumitale, 
implorând dreptate. 

Şi Conception căzu în genunchi. 

Dar ducele o ridică imediat. 

— Vorbeşte, copila mea, îi zise el cu gingăşie, oare nu 
sunt eu tatăl tău, care te iubeşte? 

— Ei bine, zise Conception, e un secret pe care nu pot 
să-l mărturisesc, căci nu e al meu, dar te rog să crezi în 
cuvintele mele: ducele de Château-Mailly este un ambițios 
şi un escroc! 

— Dar, strigă ducele, tu-l urăşti pe omul pe care ţi l-am 
ales de bărbat? 

— Da, dacă e adevărat ceea ce cred; - nu, dacă am fost 
înşelată. Şi în acest caz, murmură Conception, aş fi soţia lui, 
dacă dumneata o doreşti. 


Cuvintele tinerei fete răsturnară completamente felul de 
a vedea al domnului de Sallandrera. El fusese într-un 
moment zdruncinat în convingerile sale de povestirea 
baroanei de Saint-Maxence, precum şi de apropierea 
stabilită între neprimirea scrisorii pe care contesa Artoff i-o 
adresase şi distrugerea, prin foc, a memoriului pe care 
colonelul de Château-Mailly îl trimisese rudei sale. Dar 
scrisoarea acestuia din urmă, pe care ducele de Château- 
Mailly o primise de dimineaţă, scrisoare care purta ştampila 
Odessei precum şi a celorlalte birouri de poştă pe unde 
trecuse în lungul său drum, făcea întru câtva să dispară 
bănuielile acestea. 

— Bagă de seamă, fiica mea, îi zise el. Gândeşte-te că 
domnul de Château-Mailly are reputaţia unui gentilom 
desăvârşit. 

— Reputaţiile sunt câteodată mincinoase, tată, răspunse 
Conception. 

— Dar dovedeşte-mi ceea ce-mi spui. 

— Sper că voi putea să probez. 

— Cum? 

— Cunoşti atelierul meu de pictură? 

— Da. 

— Ştii că există alături un cabinet a cărui uşă e astupată 
cu o perdea? 

— Perfect. 

— Cabinetul acesta corespunde cu un coridor care 
comunică cu scara. 

— Îl ştiu; dar unde vrei să ajungi? 

— Tată, răspunse Conception cu gravitate, un om ca 
ducele de Château-Mailly a minţit în faţa dumitale, dar n- 
are curajul să mintă şi înaintea unei femei, când aceasta îl 
iubeşte, sau pretinde că îl iubeşte. 

— Ducele te iubeşte, copila mea. 

— Pie, vreau să mă încredinţez. 

— Şi trebuie să te gândeşti că averea lui personală îl 
pune la adăpost de bănuială, că... 


— Tată, îl întrerupse Conception, nu vei refuza, copilei 
dumitale de a-ţi dovedi un singur moment că ea poate să 
probeze ceea ce spune? 

— Fie, explică-te. 

— Trebuie ca să-l inviţi pe duce aici. 

— Am făcut-o, el prânzeşte cu noi. 

— Astăzi? 

— Chiar azi. 

— Bine, zise Conception. După prânz îl voi invita pe duce 
să-mi vadă tablourile, şi-l voi duce în atelierul meu. Atunci... 

Conception se opri. 

— Atunci? zise ducele. 

— Dumneata, tată, te vei urca pe scara care dă în 
coridor, vei intra în cabinet şi te vei ascunde acolo. 

— Ah! fiica mea, asta e o faptă nedemnă de un om ca 
mine! 

— În cazul acesta, tată, răspunse cu răceală Conception, 
retrag tot ce am spus. Domnul de Château-Mailly este un 
om galant şi sunt gata să-l iau în căsătorie. 

În cuvintele domnişoarei Conception era atâta 
amărăciune şi disperare încât ducele fu mişcat. 

— Fie, zise el, voi face tot ce vei voi. 

— Oh! nu e tot, tată. 

— Să vedem, zise ducele, stăpânit de insistența copilei 
sale. 

— Îmi trebuie cuvântul dumitale de cinste, tată, cuvântul 
dumitale de Sallandrera că, orice voi zice fie fals, fie 
extraordinar, fie extravagant, oricât ar putea să-ţi pară 
acţiunile şi vorbele mele de nelalocul lor, va trebui să fii mut 
şi nemişcat. 

— Îţi jur, copila mea. 

Conception luă mâna ducelui şi o duse respectuos la 
buze. 

— Dumneata eşti nobil şi bun! murmură ea, şi copila 
dumitale te iubeşte cum îngerii iubesc pe Dumnezeu! 


Conception se apropie apoi de biroul domnului de 
Sallandrera şi scrise următoarea scrisoare: „Domnule duce, 
Tata zice că trebuie să fiu soţia dumitale. Nu pot decât să 
mă înclin înaintea voinţei părinteşti; dar înainte de asta mi- 
aţi refuza oare o convorbire de o oră? 

Veţi lua masa la palat astă-seară. După masă vă rog să 
fiţi atât de bun şi să urcați în atelierul meu. 

V-o cer cu insistenţă şi vă rog. 

A dumneavoastră, Conception de Sallandrera.” 

După ce termină de scris, tânăra fată arătă scrisoarea 
tatălui său, apoi o dădu cameristului să o ducă. 

Să ne întoarcem la domnul de Château-Mailly, pe care l- 
am văzut părăsind brusc grajdurile pentru a urca în 
cabinetul său unde îşi ascunse bucuria ce i-o făcuse invitaţia 
ducelui de Sallandrera. 

Stătea astfel de cinci minute, când Zampa intră. 

Ducele se întoarce brusc către el. 

— Ia ascultă, zise el, caii pe care îi alegi din grajd n-au 
picioare? 

— Nu înţeleg întrebarea, domnule duce. 

— Vreau să zic că îţi trebuie zece ceasuri ca să te duci şi 
să te întorci de la palatul de Sallandrera? Ai întârziat mai 
mult de o oră. 

— Fie! zise Zampa, dar domnul duce să mă scuze. 

— Pentru ce? 

— Pentru că, zise portughezul, m-a chemat domnişoara 
Conception. 

— Ducele se înroşi. 

— Şi... ai văzut-o? 

— Sigur. 

— Şi... ţi-a vorbit de mine? 

— Natural. 

Şi Zampa, privindu-l pe duce cu un surâs misterios şi fin, 
adăugă: 

— Vă bateţi joc de mine punându-mi o asemenea 
întrebare, căci ştiţi bine că domnişoara Conception nu mă 


cheamă să-mi vorbească nici de ea, nici de mine. 

— Adevărat, murmură ducele, a cărui inimă bătea cu 
violenţă. 

Zampa îşi luase aerul serios şi demn al unui ambasador. 

— Şi... ce ţi-a zis? întrebă domnul de Château-Mailly. 

Drept orice răspuns Zampa scoase o scrisoare din 
buzunar şi i-o prezentă. 

Epistola aceasta, semnată numai cu un singur C era 
scrisă de Rocambole. 

Ducele crezu că recunoaşte scrisul tinerei fete. El rupse 
plicul şi citi: „Evenimentele merg repede. Întrevederea 
aceasta pe care o s-o am cu dumneata, e aceea de care v- 
am vorbit; este necesar să aibă loc astă-seară. Trebuie! 
amicul meu. Veţi veni să luaţi masa la palat. Sculându-ne de 
la masă vă voi ruga să urcați în atelierul meu. 

— O! cât vă iubesc şi cât voi fi de mândră să port numele 
dumneavoastră. Recitiţi, vă rog, prima mea scrisoare, 
urmaţi întru totul recomandările, şi oricât de îngrozitor ar fi 
rolul pe care sunt silită să vi-l impun, vă rog în genunchi, 
aveţi curajul să-l jucaţi până la sfârşit. Fericirea noastră 
depinde poate de aceasta într-un mod absolut. 

P. S. Poate că voi scrie după aceasta o scrisoare scurtă şi 
oficială. 

Scrisoarea aceasta îl făcu pe duce gânditor. 

„Voi face tot ce va vrea ea, îşi zise el; dar ce poate 
însemna asta?” 

Cum ducele mai avea destul timp până să se prezinte la 
palatul de Sallandrera, ceru un cal de călărie şi o luă spre 
Champs-Elys6es. 

El făcu înconjurul pădurii şi se întoarse prin strada 
Pepiniere, unde se opri la palatul contelui Artoff. 

Domnul de Château-Mailly avea speranţa vagă că aici 
curierul din Odessa ar fi sosit. El se informă în cele din 
urmă la portar, dar acesta îi declară că n-a văzut pe nimeni. 

„Extraordinar, se gândi ducele depărtându-se, ca o 
ştafetă să întârzie mai mult de trei zile decât o scrisoare 


venită cu poşta. I s-o fi întâmplat ceva curierului?” 

Gândul acesta îl făcu pe domnul de Château-Mailly să 
tremure; dar o reflexie foarte la locul ei îl asigură. 

„Admiţând un asemenea lucru, îşi zise el, depeşele pe 
cale le duce, neavând nici o valoare pentru nimeni altul 
decât pentru mine, ele nu vor fi pierdute niciodată. Se vor 
regăsi, asta e şi natural”. 

Ducele se întoarse acasă cam pe la ora patru. Numai 
două ore îl despărţeau de momentul când o va vedea pe 
Conception. Zampa îl aştepta pe stăpânul său în cabinetul 
de toaletă. 

— Trebuie să-l îmbrac pe domnul duce? 

— Sigur. 

— A venit o altă scrisoare de la palatul de Sallandrera. 
Ducele crezu să epistola aceasta era trimisă poate de 
doamna ducesă, şi o luă de pe masă. Dar el respiră uşurat 

când recunoscu scrisul domnişoarei Conception. 

De astă-dată era chiar ea care îi scria şi era acel bilet pe 
care Conception îl scrisese în biroul tatălui ei şi de care 
Rocambole vorbise în scrisoarea semnată numai cu un C. şi 
prin care îl anunţa că îi va trimite o altă scrisoare scurtă şi 
oficială. 

Ducele nu căută să comenteze fiecare cuvânt din 
scrisoarea aceasta cum făcea cu celelalte. Sigur că fusese 
scrisă sub ochii cuiva şi de aceea era oficială. Dar ducele fu 
lovit de o reflecţie. 

„Sub ochii cui scrisese Conception scrisoarea aceasta? 
Nu poate să fie scrisă, se gândi ducele, în faţa domnului de 
Sallandrera. Înaintea cui, dar? Fără îndoială, îşi zise el, 
înaintea persoanelor sau persoanei care exercită asupra ei 
o influenţă aşa de extraordinară, o influenţă aşa de 
ciudată.” 

Ca şi cum ar fi ghicit gândurile stăpânului său, Zampa îşi 
permise să zică, când îl văzu pe domnul de Château-Mailly 
încuind scrisoarea aceasta într-o cutie: 


— Sunt sigur că domnişoara Conception dă o întâlnire 
domnului duce. 

În orice altă împrejurare, ducele l-ar fi măsurat de sus 
până jos şi nu i-ar fi răspuns. 

Dar portughezul avusese totdeauna rolul de confident, şi 
numai prin Zampa ducele avea noutăţi de la aceea care îl 
iubea. 

Într-un cuvânt, aceasta era trăsura de unire care îl lega 
în mod misterios de tânăra spaniolă. Astfel, domnul de 
Château-Mailly se mulţumi să-l privească şi să-i zică fără 
iritare şi fără mânie: 

— Ah! crezi? 

— Drace! zise Zampa clipind din ochi, domnişoara de 
Sallandrera simte nevoia de a vă vedea şi de a fi singură cu 
dumneavoastră. 

Ducele tresări... 

— Ştii asta? zise el. 

— Da, domnule. 

Şi Zampa luă atitudinea misterioasă a unui om care ştie 
încă multe lucruri. 

— Numai, adăugă el, dacă domnul duce ar voi să-mi 
permită... 

— Ce...? 

— Să-i dau un sfat... 

— Să vedem...! 

— Domnul duce şi domnişoara Conception probabil că se 
vor găsi singuri astă-seară dar domnul duce trebuie să ştie 
pentru propria sa conducere, că zidurile au câteodată ochi 
şi urechi. 

— Ah! zise ducele... 

Şi-l privi cu atenţie pe portughez. 

— Să vedem, îi zise el, mi se pare că ştii mai multe decât 
mi-ai spus mie. 

— Posibil, răspunse Zampa. 

— Haide, ce mai ştii? 


— Pe când eram, azi de dimineaţă, la domnişoara 
Conception, a intrat doamna ducesă. 

— Mama sa? 

— 'Tocmai. Ducesa nu mi-a dat atenţie, dar a zis fiicei 
sale, încet, în spaniolă: „Irebuie să vină astă-seară. 
Trebuie!” 

— Şi, întrebă ducele, ce a răspuns domnişoara de 
Sallandrera? 

— Ea se îngălbeni şi se roşi rând pe rând, apoi răspunse 
cu capul în jos: „Fie, îi voi scrie.” 

— Atâta tot? 

— Nu, domnule. Ducesa a pronunţat numele 
dumneavoastră; şi cum vorbea încet de tot, n-am auzit 
decât cuvintele acestea: „Oh! îl urăsc!” 

— Aşadar vorbea de mine? întrebă ducele. 

— Sigur. 

— Dar pentru ce?... cum ar putea ea să mă urască? 

— Uite! zise Zampa, e uşor de înţeles. Împiedicaţi pe 
protejatul său. 

Tocmai suna ora cinci când Zampa termină să-l îmbrace. 

— Porunceşte să vină cupeul, îi zise ducele. 

La şase fără câteva minute domnul duce de Château- 
Mailly se prezentă la palatul de Sallandrera. 

— Doamna ducesă îl aşteaptă pe domnul duce în salon, îi 
zise lacheul, care urma să-l introducă. 

Capitolul IX. 

Cuvintele lacheului invitându-l pe domnul de Château- 
Mailly spre a se duce în salon, unde ducesa îl aştepta, îl 
făcură pe duce să tremure puţin. În ochii săi doamna de 
Sallandrera era un duşman ascuns, proteguitoarea unui 
rival al său şi obstacolul cel mai serios în căsătoria lui cu 
domnişoara Conception. Ori, după cum i se spusese, ducesa 
era singură când intră domnul de Château-Mailly. Doamna 
de Sallandrera îl primi cu un surâs binevoitor şi dulce. 

— Domnule duce, îi zise ea invitându-l să stea, domnul de 
Sallandrera n-a venit încă, şi veţi fi aşa de bun să-l scuzaţi. 


Ducele se înclină cam surprins de accentul vocii 
afectuoase şi de privirea amicală a doamnei de Sallandrera. 

„Femeile sunt foarte tari, se gândi el, ştiu de minune să 
ascundă secretul sufletului lor. Ea mă urăşte şi totea mă 
primeşte ca pe un prieten”. Apoi zise tare: 

— Astăzi a fost frumos, şi sunt sigur că domnul duce a 
ieşit în trăsură deschisă. Trebuie să vină dinspre pădure, 
fără îndoială. 

— Oh! zise ducesa râzând, vă înşelaţi, domnule, 
bărbatului meu la vârsta sa tot îi mai plac caii, dar nu-i mai 
place să-i conducă. Gustul ăsta îl au numai tinerii, nu unul 
ca el. 

Domnul de Château-Mailly se mulţumi numai să surâdă. 

Ducesa adăugă: 

— Domnul de Sallandrera, continuă ducesa, a prins frică 
de Spania, de când ne-a lovit noua nenorocire. 

Cu toate că această nenorocire era o cauză a probabilei 
fericiri care-l aştepta, ducele ştiu să găsească câteva 
cuvinte de condoleanţe foarte convenabile şi care arătau 
sufletul său generos. 

Doamna de Sallandrera continuă: 

— Ducele are intenţia să se stabilească în Franţa, cel 
puţin pentru câţiva ani. 

Ducele de Château-Mailly tresări fără voia sa. 

— 1 s-a vorbit acum două zile de uzinele de P... şie pe 
cale de a le cumpăra. 

— Dar, zise domnul de Château-Mailly, uzinele aparţin 
vicontelui d'Asmolles? 

— Nu, dar domnul d'Asmolles vrea, la rândul lui să vândă 
un castel al său, care e la a mică distanţă de uzine, şi care 
se numeşte Haut-Pas. 

— Ah! bună idee. 

— Mi se pare că e o proprietate frumoasă. Într-o staţiune 
pitorească, destul de aproape de uzine pentru ca ducele să 
se ducă în fiecare zi cu trăsura şi destul de departe ca eu să 


nu fiu supărată de zgomotul ciocanelor, de sunetul ascuţit al 
maşinilor şi de fumul coşurilor. 

— Aşadar domnul de Sallandrera, zise tânărul duce vrea 
să cumpere castelul Haut-Pas? 

— Probabil... îmi place la ţară, şi am promis bărbatului 
meu că aş sta bucuroasă şase luni de vară... mai cu seamă, 
adăugă ducesa surâzând şi privind pe duce în aşa mod încât 
el se înroşi, când fiica mea va fi măritată. 

„Oh! femeile! se gândi ducele, asta are aerul să-mi ofere 
fiica ei, şi ea e adversarul meu cel mai înfocat.” 

Zgomotul unei trăsuri care se auzi în curtea palatului 
puse capăt conversaţiei doamnei de Sallandrera cu viitorul 
său ginere. 

De pe canapeaua pe care era aşezată, ducesa vedea 
foarte bine tot ce se petrecea în curte. 

— lată-l pe domnul de Sallandrera, zise ea. 

Într-adevăr, după două minute, ducele intră în salon. 

Domnul de Sallandrera îl salută pe ducele de Château- 
Mailly şi era fără îndoială gata să-i întindă mâna când uşa 
se deschise din nou şi intră fiica sa. Dar la vederea fiicei 
sale ducele îşi aduse aminte de convorbirea de dimineaţă 
care îi inspirase un fel de neîncredere. 

— Bună seara, domnule duce, zise el simplu. 

Intrarea domnişoarei Conception zăpăci atât pe domnul 
de Château-Mailly încât nu observă răceala ducelui de 
Sallandrera. La vederea tinerei fete el se tulbură şi se 
înroşi. 

Conception intră, rece, tăcută. Ea d-abia ridică ochii, 
asupra ducelui, dar fu de ajuns să-şi aducă aminte de cele 
spuse în scrisoarea primită de la ea, pentru ca să-şi 
închipuie un moment că Conception îl iubea. Tânăra 
spaniolă avea pe buze un surâs atât de dispreţuitor care ar 
fi descurajat un om chiar mai puţin încrezător decât domnul 
de Château-Mailly. Dar el rămase încredinţat că prezenţa 
ducesei era singura cauză a acestei răceli. 


— Ei bine! zise domnul de Sallandrera tânărului duce, pe 
când Conception o săruta pe mama sa. Aveţi ceva noutăţi de 
la Odessa? 

— Nu încă, domnule duce, dar mă tem numai la gândul, 
că acel curier s-ar fi îmbolnăvii. 

— Tot ce se poate, zise ducele, care aruncă o privire 
cercetătoare asupra domnului de Château-Mailly. 

Acesta se înroşi un moment, căci Conception la auzul 
cuvântului Odessa, ridicase ochii asupra lui. 

Totul părea că serveşte planurilor întunecoase ale lui 
Rocambole, căci roşeaţa aceasta, provocată de privirea 
domnişoarei Conception, era atribuită de domnul 
Sallandrera unei alte cauze. 

— Se tulbură, se gândi hidalgo. Nu cumva fiica mea a 
avut dreptate când a spus că ducele este un escroc. 

— Poftiţi la masă! zise un lacheu, deschizând ambele uşi 
ale salonului. 

Tânărul duce, care era departe de a bănui ce idee îşi 
făcuse domnul de Sallandrera despre el, oferi braţul 
ducesei pentru a merge în sufragerie. 

Conception luă braţul domnului de Sallandrera. 

— Tată, îi zise ea încet, în spaniolă, am cuvântul 
dumitale. 

— Da, copila mea. 

— Oh! repetă ea cu un accent atât de convins încât 
ducele tresări, te asigur că minte! 

— Vom afla în curând, murmură ducele de Sallandrera. 

Invitaţia făcută, ca între prieteni domnului de Château- 
Mailly, era destul de semnificativă, pentru a nu mai fi nevoie 
ca în timpul mesei, să se discute chestiunile acelea delicate 
care însoțesc convorbirile unei apropiate căsătorii. 

Ducele fusese poftit la masă, cum se invită un logodnic. 
Era un prânz în familie, în adevăratul înţeles al cuvântului. 

Ducele de Château-Mailly înțelegând că orice vorbă 
asupra căsătoriei sale cu Conception ar fi de prisos înaintea 


sosirii celor două acte, atât de mult aşteptate, se hotări să 
nu mai pomenească nimic relativ la căsătorie. 

Vorbi de uzinele din P..., de călătorii, apoi de Spania, în 
fine, discută despre pictură. 

Conception nu ridică măcar o singură dată ochii asupra 
domnului de Château-Mailly; dar sculându-se de la masă 
zise: 

— Domnule duce, vă place pictura, îmi închipui, după cât 
spuneaţi adineauri... 

Şi cum vocea sa tremura uşor, ducele crezu de datoria sa 
să zică: 

— Foarte mult, domnişoară, şi aş fi foarte fericit dacă mi- 
aţi permite să vizitez minunile atelierului dumneavoastră, şi 
mai ales pe acelea ieşite din penelul dumneavoastră. 

— Ei bine! domnule, răspunse Conception, din ce în ce 
mai mişcată, dacă voiţi să-mi oferiţi braţul, sunt gata să vă 
satisfac dorinţa. Iata are neschimbatul obicei de a se duce 
să fumeze după masă şi să-l lăsăm să o facă. 

Ducele de Sallandrera aprobă printr-un semn, şi domnul 
de Château-Mailly oferi imediat braţul tinerei fete. 

Conception îi luă braţul, se uită la duce într-un mod 
semnificativ şi ieşi din salon pentru a-l conduce pe domnul 
de Château-Mailly. 

Atelierul, după cum se ştie, era situat la etajul al doilea al 
palatului, care aparţinea în întregime domnişoarei 
Conception. Tânăra fată îl mobilase şi îl decorase după 
gustul ei, ca un adevărat artist. 

— Să vă arăt întâi, zise ea ducelui, două zurbane foarte 
frumoase pe care le am în budoarul meu. Vom trece apoi în 
atelier. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, răspunse tânărul, 
care era departe de a presupune că ea voia să înceapă cu 
budoarul, în scopul de a-i lăsa timp ducelui de Sallandrera 
să se ascundă în cabinetul de toaletă. 

Negrul domnişoarei Conception îi urma. 


Ducele fu de multe ori ispitit, în timpul trecerii, şi în 
timpul celor zece minute, cât stătuse cu ea în budoar, pe 
când Conception îi arăta cele două zurbane, de a ridica 
asupra ei o privire de înţelegere şi de a-i murmura încet 
câteva cuvinte; dar amintirea recomandărilor din 
scrisoarea misterioasă pe care o primise de dimineaţă îl 
împiedică. 

— Acum, zise tânăra fată, când domnul de Château- 
Mailly rămăsese destul de extaziat de frumuseţea celor 
două zurbane, să trecem în atelierul meu. 

Ea ridică o perdea grea de stofă orientală şi trecu 
înainte. 

Ducele o urmă. 

În acelaşi timp negrul, care fără îndoială primise ordine, 
se apropie de un candelabru gigantic aşezat în mijlocul 
atelierului şi îi aprinse toate lumânările. 

Deodată atelierul se lumină a giorno, căci mai multe 
oglinzi de Veneţia aşezate în colţurile lui, precum şi 
pandelogurile de cristal agăţate de sticluţele candelabrelor 
măreau la infinit lumina aceasta vie. 

Ducele se gândi că această iluminaţie avea un scop 
misterios, şi pe care ea o făcuse nu atât pentru ca el să vadă 
cu uşurinţă tablourile, ci pentru ca schimbările fizionomiei 
sale precum şi ale lui Conception să nu poată scăpa 
privirilor necunoscutei care îi va spiona pe amândoi. 

Conception îl aşează pe tânărul duce lângă ea. Ei erau 
foarte aproape de candelabru şi faţa domnului de Château- 
Mailly era complet luminată. 

În acest timp, tânăra fată aruncă pe furiş o privire 
asupra uşii cabinetului de toaletă. Dar oricât de repede fu 
privirea aceasta ea nu scăpă ducelui, care se încredinţă pe 
deplin de adevărul confidenţelor din scrisoarea ce o primise 
de dimineaţă. 

Conception era foarte palidă, foarte mişcată; dar iubirea 
ce o avea pentru acela pe care tot Parisul îl credea 


marchizul de Chamery îi dădea curaj, şi zise cu o voce 
tremurătoare domnului de Château-Mailly: 

— Mi se pare că aţi primit scrisoarea mea, domnule 
duce? 

— Da, domnişoară. 

Şi domnul de Château-Mailly, care nu era mai puţin 
mişcat decât tânăra fată, se închină adânc. 

— În acest caz, urmă Conception, sunt scutită de orice 
preambul, domnule duce, şi trebuie să ştiţi că nu fără motiv 
v-am rugat să vizitaţi atelierul meu. 

— Sigur, că nu. 

Conception se aşează la trei paşi departare de duce şi 
zise: 

— Domnule duce, cred că sunteţi un om galant. 

— Cel puţin zise ducele surâzând, mă bucur de reputaţia 
aceasta. 

— Aşadar, vreau să mă adresez ducelui de Château- 
Mailly ca unui adevărat gentilom. 

Ducele se înclină. 

Conception continuă: 

— Domnule duce, mi-aţi cerut mâna tatălui meu, nu este 
aşa? 

— Mi-a dictat inima acest lucru. 

— Fie, dar nu v-aţi gândit domnule, că înainte de a face 
acest pas oficial ar fi fost nevoie să mă consultaţi puţin şi pe 
mine? 

Şi Conception se uită la duce cu o fixitate ciudată. 

Domnul de Château-Mailly nu înţelese sensul acestei 
priviri şi zise imediat: 

— Mărturisesc greşeala, domnişoară şi sunt gata să o 
repar. 

— Domnule duce, este adevărat că mă iubiţi? întrebă 
Conception cu o emoție cam nepotrivită. 

— Pe cinstea mea! domnişoară. 

— Şi... dacă eu... nu v-aşiubi? 


— Aş avea cel puţin speranţa să găsesc într-o zi drumul 
spre a ajunge la inima dumneavoastră. 

Conception mişcă uşor din umeri şi zise cu dispreţ: 

— Domnule duce, aţi cerut tatălui meu mâna mea, ele 
pe punctul de a v-o acorda. Voința e neînfrântă: ceea ce 
trebuie să vreau şi eu... dar... 

Ea păru că ezită. 

— Vorbiţi, domnişoară, insistă ducele. 

— Dar, termină Conception, eu nu vă iubesc, pentru că 
îmi e imposibil de... a vă iubi... fiindcă inima mea, vai! nu-mi 
mai aparţine... 

Ducele, care îşi aducea aminte de fiecare frază din 
scrisoarea C. rămase nepăsător. 

— Ceea ce îmi spuneţi acum, murmură el, nu mă miră 
domnişoară. 

Conception tresări. 

— Dar, termină ducele, eu vă iubesc, şi mă voi sili să 
merit iubirea dumneavoastră. 

— Nu poţi iubi, domnule duce, doi oameni deodată. 

— Dar se poate uita unul. 

— Nu cred. 

Ducele era foarte liniştit, crezând că se supune punct cu 
punct prescripţiilor secrete ale tinerei spaniole. Liniştea 
aceasta o îndârji pe Conception. 

— Dar, domnule, zise ea cu vioiciune, un om galant nu se 
căsătoreşte cu o femeie care nu-l iubeşte. 

Ducele surâse şi tăcu. 

— Care iubeşte... pe altul. 

— Vai... ştiu. 

— Care nu va putea niciodată să vă iubească, zise 
Conception cu siguranţă... 

— Ah! domnişoară, viitorul ascunde multe mistere. Cine 
ştie? 

Un dispreţ grozav încreţi buzele domnişoarei 
Conception. 


— Domnule duce, zise ca, trebuie să vă mărturisesc tot 
adevărul. 

— Vă ascult domnişoară. 

— E în Paris un om care mă iubeşte şi pe care îl iubesc, 
un om căruia i-am jurat să-i rămân credincioasă cu inima şi 
cu sufletul, dacă voinţa neînfrântă a tatălui meu m-ar 
condamna să primesc mâna altuia. 

— Domnişoară, răspunse ducele care se săturase de 
comedia şi de rolul ce-l juca, toate astea sunt prea grave 
înaintea mea, şi am convingerea profundă că vă voi face cea 
mai fericită femeie din lume; aşadar nu-mi pasă de 
jurământul pe care l-aţi făcut. 

— Oh! domnule, murmură Conception, asta o nedemn de 
un gentilom ca dumneavoastră. 

— Domnişoară... 

— Uite, reluă ea, lăsaţi-mă să încerc să vă fac mai flexibil, 
şi iertaţi-mi câteva cuvinte puţin cam repezi... 

— Înţeleg, domnişoară, dar ce vreţi? N-am şi eu inimă, 
nu iubesc şi eu cu înfocare...? 

Conception continua să-l privească cu dispreţ. Ducele 
păstră tăcerea un moment, dar era încurcat şi suferea... 
rolul care îl juca era un supliciu pentru el. 

— Aşadar, urmă Conception, sunteţi fără milă... 

— Adică vă iubesc... 

— Şi... tot mai persistaţi? 

— Da... dacă domnul duce, tatăl dumitale, mi-ar face 
onoarea să-mi acorde mâna dumneavoastră. 

— Ah! murmură Conception, care îşi puse un moment 
batista la ochi, asta e o nelegiuire, domnule duce. 

Domnul de Château-Mailly era atât de încredinţat că 
fiecare cuvânt ce-l pronunţa Conception era dictat de o 
voinţă alta decât a sa, încât nu se mâhni, nici nu se supără 
de aceste cuvinte din urmă. El se mulţumi numai să surâdă. 

— Viitorul îmi va da dreptate, murmură el. 

Un moment Conception se lăsă în voia emoţiei, dar se 
gândi la tatăl său, care, fără îndoială, auzea totul din fundul 


ascunzătoarei sale şi nu pierdea nici o mişcare din 
fizionomia ducelui; în sfârşit îi reveni curajul. 

— Ei bine! zise ea, pentru că e aşa, pentru că sunt 
condamnată în mod fatal să mă numesc într-o zi ducesa de 
Château-Mailly, cel puţin veţi fi sincer faţă de mine? 

— Oh! sigur, zise ducele. 

Conception nu se putu abţine de a mai arunca încă o 
dată o privire spre uşa întredeschisă a cabinetului de 
toaletă. Ducele surprinse şi de astă dată privirea aceasta. 

— Domnule duce, reluă tânăra fată, cred să mă iubiţi. 

— Ah! zise ducele ducându-şi mâna la inimă. 

— Iubirea dumneavoastră iartă în ochii mei tot ce pare 
ciudat în purtarea dumneavoastră. 

— Cuvintele dumneavoastră sunt curioase, bâlbăi 
domnul de Château-Mailly. 

— Ei bine! mărturisiţi că iubirea aceasta de care vorbiţi 
şi pe care... o probaţi... v-a împins până acolo, de a imagina 
o intrigă îngrozitoare, de a născoci o istorie a actelor... a 
genealogiei... a originii misterioase... 

În momentul când Conception pronunţă cuvintele 
acestea din urmă, se auzi în cabinetul de toaletă zgomotul 
unei mobile care se hârjâi uşor de parchet. 

La zgomotul aceasta, ducele o văzu pe Conception 
îngălbenind. 

Capitolul X. 

Sunetul uşor care se auzise din cabinetul de toaletă 
fusese instantaneu şi încetă imediat. Ducele auzise, de 
asemenea, acest fapt, care confirma pentru el fraza din 
pretinsa scrisoare venită din partea domnişoarei 
Conception: „Ochi şi urechi ne vor spiona etc.” Domnul de 
Château-Mailly ghici numaidecât că era cineva ascuns în 
cabinetul de toaletă. Dar se făcu că nu bagă nimic de 
seamă, mai ales îngălbenirea domnişoarei Conception, 
căreia îi răspunse: 

— Dumnezeule, domnişoară, daţi-mi voie să nu răspund 
asupra acestei chestiuni, chiar când ar fi... 


Credincios prescripţiilor din scrisoarea primită, ducele 
păru că ezită. 

— 'Terminaţi, domnule, zise Conception, terminaţi, 
destul! 

— Ei bine! zise ducele, aducându-şi aminte de frazele 
subliniate din scrisoare, asta nu e decât o probă de iubire. 

— Cum! strigă Conception, îndrăzniţi să negaţi că istoria 
aceasta... 

— Nu neg nimic, domnişoară. 

— E inventată de dumneavoastră şi de contesa Artoff, 
continuă Conception cu indignare... 

— Ah! daţi-mi voie, întrerupse ducele. 

— Domnule, zise Conception cu răceală îmi veţi face un 
jurământ? 

— Depinde. 

— Juraţi-mi, pe cinstea dumneavoastră de gentilom, că 
aveţi convingerea şi siguranţa de a fi din aceeaşi rasă a 
familiei de Sallandrera? 

Ducele, sclav pretinselor recomandaţii din scrisoarea 
tinerei fete, păru că ezită încă şi în fine răspunse: 

— Nu pot face un asemenea jurământ. 

— Foarte bine, domnule, zise ea, e destul. 

Apoi îi arătă uşa cu degetul şi îi zise cu aprindere: 

— Domnule, nu pot să fiu soţia dumitale; aici sunt la 
mine acasă. Pleacă, pleacă imediat...! 

Ducele rămase înmărmurit; dar, încredinţat încă o dată 
că aceasta juca un rol ca şi el, se sculă fără să zică un 
cuvânt, salută adânc şi se îndreptă spre uşă. Dar, ajuns aici, 
se reîntoarse: 

— Adio domnişoară, spuse el; cu toate asprimile 
dumneavoastră, vă iubesc, şi cu ajutorul lui Dumnezeu veţi 
fi soţia mea. 

Şi plecă. 

În anticameră, domnul de Château-Mailly îl găsi pe 
negrul domnişoarei Conception. Acesta luă o lumânare 
pentru a-i lumina calea şi trecu înaintea lui. Coborând la 


etajul întâi, ducele se îndreptă spre salon unde credea că o 
să-i revadă pe duce şi pe ducesă; dar în pragul anticamerei, 
el găsi un lacheu care îi zise: 

Doamna ducesă e cam bolnavă şi s-a retras în 
apartamentul ei. 

— Bine. Du-mă în cabinetul de fumat al ducelui. 

— Domnul duce a plecat de douăzeci de minute, zise 
lacheul. 

— A plecat? 

— Da, domnule. 

— Curios... 

— A venit cineva să-l ia pentru a se duce la un spaniol, 
general C..., care e foarte bolnav. 

Motivul acesta păru atât de înţeles domnului de 
Château-Mailly, încât nu mai stătu pe gânduri şi ceru să i se 
aducă trăsura. 

— Trăsura domnului duce de Château-Mailly! strigă 
lacheul. 

Şi îl conduse respectuos până la cea din urmă treaptă a 
scării. 

În acest timp Conception alergă la uşa cabinetului de 
toaletă şi o dădu de perete. Domnul de Sallandrera, galben 
ca ceara, ieşi. 

— Ei bine! tată, zise Conception, ai auzit? 

— Totul! 

— L-ai văzul? 

— Da. 

— Tot mai crezi? 

— Nu. 

— Iată-l, continuă tânăra fată, pe omul căruia voiai să mă 
dai de soţie. Un escroc! 

Ducele nu răspunse imediat şi rămase nemişcat cu ochii 
în pământ, ca şi cum ar fi fost cuprins de un presentiment. 
Apoi, deodată, un suspin îi ieşi din piept, duse mâna la 
frunte şi murmură descurajat: 


— Totul e sfârşit, Dumnezeule! şi numele de Sallandrera 
s-a stins pentru totdeauna! 

Conception nu răspunse nimic. Ea înţelese că tatăl său 
renunţase la căsătoria ei cu domnul de Château-Mailly. 

— O! Rasa mea! Marea şi nobila mea rasă! murmura 
ducele cu vocea sfărâmată, eu sunt ultimul tău vlăstar? 

Şi pentru a doua oară don Paez, ducele de Sallandrera, 
îşi ascunse capul în mâini şi Conception văzu o lacrimă 
alunecându-i printre degete. 

Atunci Conception se aruncă de gâtul tatălui ei, îl 
înconjură cu braţele, îl acoperi de sărutări şi îi zise: 

— Tată... bunul meu tată! Te iubesc... 

Fu un moment plin de expansiune între tată şi fiică, 
moment în timpul căruia Conception ar fi trebuit să 
mărturisească întregul secret al sufletului său. 

Dar o voce internă, aceea a prudenţei, îi înăbuşi vocea; 
ea nu spuse nimic de domnul de Chamery. În acest timp 
domnul de Sallandrera îi zise: 

— Sunt sigur, copila mea, că e un fel de fatalitate care 
pare a răsturna toate planurile mele asupra căsătoriei tale. 
Până în prezent am fost stăpânit de marele şi nobilul gând 
de a vedea perpetuându-se rasa noastră, am vrut rând pe 
rând să te unesc cu don Pedro, apoi cu don Jose şi în urmă 
cu ducele de Château-Mailly. Don Jose şi don Pedro au murit 
amândoi, ducele de Château-Mailly este un mizerabil, 
nedemn de tine. De acum înainte, copila mea, te las liberă 
să-ţi alegi soţul care îţi va conveni. Sunt încredinţat dinainte 
că îţi vei alege un nume nobil şi o inimă mare. 

În momentul când ducele pronunţa cuvintele acestea, 
care întredeschideau cerul visurilor domnişoarei 
Conception, se auzi galopul unui cal care se oprise în curtea 
palatului. 

Numaidecât apăru negrul domnişoarei Conception. 

— Cine e? îl întrebă ducele. 

— Cameristul domnului de Château-Mailly vă aduce o 
scrisoare. 


Chiar în acelaşi timp Zampa se arătă în urma negrului. 

După faţa tulburată a ducelui şi după privirea 
binevoitoare pe care i-o aruncă Conception, portughezul 
înţelese că toate cele puse la cale reuşiseră pe deplin. 

Zampa salută adânc pe duce şi îi întinse scrisoarea. 

Ducele surâse cu dispreţ, deschise scrisoarea şi citi. 

— Ah! ah! zise el în sfârşit, escrocul crede că a ajuns 
prea departe, aşa că prepară retragerea cu actele 
imaginare pe care le aşteaptă. 

El dădu scrisoarea fiicei sale care o citi ridicând din 
umeri. 

Apoi ducele se aşeză la o masă, scrise câteva rânduri şi i 
le dădu lui Zampa zicându-i: 

— Zampa, prietene, vrei să intri în serviciul meu?... tu nu 
eşti bine la domnul de Château-Mailly. 

— Domnul duce n-are decât să spună, răspunse 
portughezul; ştiţi bine că sunt un trup şi suflet al 
dumneavoastră, precum eram şi al lui don Jose. 

Zampa salută şi se retrase ducând cu sine răspunsul 
domnului de Sallandrera, zicându-şi pe când cobora scara: 

— Articolul din Gazeta Tribunalelor va face gălăgie 
mare. 

Ori, pentru a explica aceste din urmă cuvinte ale lui 
Zampa, precum şi sosirea sa bruscă la palatul de 
Sallandrera, trebuie să ne întoarcem în urmă cu aproape o 
oră şi să intrăm în palatul de Château-Mailly. În timp ce 
ducele prânzea la viitorul său socru şi urca în atelierul 
domnişoarei Conception, Zampa, picior peste picior, având 
o ţigară între dinţi, se întindea molatic într-un fotoliu al 
domnului de Château-Mailly, într-o cameră, care era pentru 
duce şi cabinet de lucru şi sală de fumat. 

„Când te gândeşti, îşi zise el râzând că stăpânul meu la 
ora aceasta e pe punctul de a-şi strica afacerea sa de 
căsătorie, şi se va reîntoarce acasă încredinţat că 
domnişoara Conception îl adoră!... De ce depind 
lucrurile...!” 


În momentul acesta se auzi o bătaie uşoară în uşă. 

— Cine e acolo? întrebă Zampa, ştiind sigur că în orice 
caz, nu era stăpânul său. 

— Eu, răspunse o voce de copil. 

— Cine eşti tu? 

— Gât-Frânt, i se răspunse. 

— Intră! zise Zampa, fără a se deranja deloc, din poziţia 
orientală pe care şi-o luase. 

Uşa se deschise şi individul care răspundea la numele 
curios de Gât-Frânt, intră. 

Era un grom înalt de trei picioare şi jumătate la care 
ducele ţinea pentru îndrăzneala sa fără pereche, şi căruia îi 
dăduse tocmai din cauza aceasta porecla de Gât-Frânt. 
Acesta dresa caii nărăvaşi făcându-i buni de călărit. Gât- 
Frânt avea o mulţime de calităţi care îi atrăsese stima 
stăpânului său. 

Zampa, care, în calitatea sa de camerist, era un personaj 
însemnat printre servitorii ducelui, luase sub protecţia sa 
pe Gât-Frânt, şi şi-l ataşase. 

— Ce vrei, afurisitele? zise Zampa pe un ton poruncitor. 

— Iartă-mă că v-am deranjat, domnule Zampa, dar jos, în 
curte, e un om care vrea să vă vorbească. 

— Cu mine? 

— Da; cu dumneata. 

— Cum e omul ăsta? 

— Nu tocmai grozav. 

— Bătrân, tânăr? 

— Potrivit. 

— Ce mutră are? 

— Are faţa roşie şi părul galben. 

— Drace! se gândi Zampa, o fi omul cu haina poloneză. 

Şi zise repede lui Gât-Frânt. 

— Spune-i să intre! 

— Aici? 

— Sigur! 


Gât-Frânt fugi numaidecât şi se întoarse după un minut, 
urmat de însuşi Rocambole, de omul cu haina poloneză şi cu 
peruca gălbuie. Se ştie că Zampa nu-l văzuse pe marchizul 
de Chamery niciodată deghizat sub altă formă. 

Rocambole făcu un semn misterios portughezului. 

— Du-te, zise el lui Gât-Frânt, domnul e un văr al meu 
care vine să mă vadă în afaceri de familie. 

Când Gât-Frânt plecă şi după ce Zampa închise uşa cu 
prudenţă, acesta din urmă pierdu numaidecât atitudinea sa 
protectoare. 

În faţa omului cu haină poloneză, portughezul redeveni 
umil şi supus ca totdeauna. 

— Îmi pare rău, zise Rocambole ironic, că jucai rolul unui 
duce când am intrat. Te întindeai în fotoliul ăsta ca un om 
care are o rentă de câteva sute de mii de livre. 

— He! he! zise Zampa cu modestie, dacă protecţia 
dumneavoastră nu mi-ar fi în zadar, aş putea avea şi astea! 

Rocambole şezu şi scoase din buzunar un jurnal. 

— Ce e asta? întrebă portughezul. 

— Asta e Gazeta Tribunalelor. 

Zampa îl privi cu curiozitate pe Rocambole. 

— Mi se pare, zise omul cu haina poloneză că i s-a 
întâmplat o nenorocire curierului pe care contesa Artoff îl 
trimisese la Odessa. 

— Şi a murit? 

— Dumnezeule! Da. 

— Scrie în Gazeta Tribunalelor? 

— Da. Stăpânul tău o să se întoarcă? 

— L-aştept. 

— Ei bine! când va veni, îi vei arăta jurnalul ăsta. 

— Foarte bine! zise Zampa. 

— Acum, continuă Rocambole, dă-mi câteva amănunte 
asupra grajdurilor ducelui. 

— Bucuros. Ducele are treizeci de cai. 

— Din cine se compune personalul? 

— Un picher, un vizitiu, opt rândaşi şi doi gromi. 


— Cine e mai mare, picherul sau vizitiul? 

— Picherul cumpără şi reformează cai. 

— Şi vizitiul...? 

— Vizitiul dă afară sau bagă rândaşi. 

— Fără ştirea ducelui? 

— Aproape totdeauna fără... 

— Foarte bine. Cum stai cu vizitiul? 

— Nici bine, nici rău. 

— Cum aşa? 

— E nou. A intrat azi de dimineaţă. 

— Ce este? 

— E englez neaoş. Un roşcovan burtos. 

— Dar rândaşii? 

— Am unul care mi-e devotat. 

— Foarte bine; să aranjezi lucrurile în aşa fel încât să fie 
dat afară unul din ei. 

— Drace! cred că nu i-ar conveni deloc. 

— Ce leafă are? 

— O mie două sute pe an. 

— Îi vei da zece ludovici şi promisiunea că-l bagi îndărăt 
după opt zile. 

— Sunt sigur că o să consimtă. 

— Dacă nu se mulţumeşte cu atât, dublează suma. 

— Pe urmă? 

— Pe urmă să aranjezi lucrurile aşa ca John, un tânăr pe 
care îl protejez eu, să-l înlocuiască pe rândaşul dat afară. 

— Bine, voi face ca pentru protejatul meu. 

Rocambole se ridică. 

— Acum, termină el, vei examina fizionomia stăpânului 
tău când se va întoarce, după ce va citi Gazeta Tribunalelor. 

— Şi... pe urmă? 

— Pe urmă vei veni în strada Suresnes. Mâine dimineaţă, 
să-mi dai socoteală de tot ce s-a întâmplat. 

Zampa îl conduse pe Rocambole până la uşă, salutându-l 
respectuos. Apoi veni să se aşeze liniştit în acelaşi fotoliu, 
unde mai fumă o ţigară. 


După câteva minute, poarta cea mare a palatului se 
deschise şi Zampa auzi trăsura ducelui duruind pe peron. 

— Oh! oh! se gândi el, se mănâncă puţin la palatul de 
Sallandrera. 

Şi ieşi înaintea stăpânului său. 

Domnul de Château-Mailly intră trist şi preocupat. Tot ce 
se petrecuse la palat, nu-l sinchisea mult. 

Când intră în sala de fumat, Zampa ţinea în mână Gazeta 
Tribunalelor. 

— Ce e aia? întrebă ducele. 

Portughezul păru încurcat. 

— Asta, zise el, e un jurnal pe care l-am cumpărat pentru 
dumneavoastră. 

— Pentru ce? 

— Ah! zise Zampa, e o istorie întreagă. 

— Să văd, zise ducele, aruncându-se într-un fotoliu. 

— Am plecat imediat după dumneavoastră, zise Zampa şi 
am intrat într-o cafenea, pe bulevard. Am pus mâna pe 
Gazeta Tribunalelor, mi-am aruncat ochii pe ea şi imediat 
privirea îmi fu atrasă de... un articol. 

— Asupra cui? 

— Asupra unui asasinat care a avut loc între Melun şi 
Paris, în pădurea Senart. 

— Ce mă interesează pe mine asasinatul ăsta? 

— Ah! drace! răspunse Zampa, mi s-a părut că victima 
seamănă întocmai cu curierul pe care îl aşteptaţi 
dumneavoastră. 

Ducele tresări şi puse repede mâna pe jurnalul ce i-l 
întindea Zampa. 

Capitolul XI. 

Articolul din Gazeta Tribunalelor era conceput în 
termenii următori. 

„Un eveniment asupra căruia pare că domneşte cel mai 
profund mister atrage în acest moment atenţia justiţiei. 

Acum câteva zile, o trăsurică trasă de un cal viguros, se 
opri în uşa unui han din Lieusaint, pe drumul dintre Melun 


şi Paris. 

Un om cam de treizeci şi cinci de ani, îmbrăcat într-o 
bluză şi purtând o barbă mare roşie, coborâse din trăsurică, 
cerând să i se servească dejunul. 

Puțin după aceea, un curier în livrea galbenă sosi la 
rândul lui, cerând un cal de poştă. Hangiul n-avea nici un 
cal. 

Conducătorul trăsurii, care de altfel spusese că se va 
culca la Lieusaint, se oferi atunci curierului de a-l duce la 
Paris, cerând o sumă de zece franci. Acesta primi; se puse 
calul la trăsurică, şi îndată ce se întunecă, plecară. 

Ce se întâmplase în timpul drumului? Nu o poate spune 
nimeni. Dar chiar în aceeaşi noapte, cam pe la ora patru 
sau cinci dimineaţa, trăsurica ajunse la bariera Charenton 
şi se opri la uşa unei cârciumi, unde trag de obicei chirigii. 
Omul cu barba roşie era singur. El predă calul băiatului de 
la grajd pretextând că are să vorbească ceva cu cumnatul 
său, care zicea el, era funcţionar la vamă. 

Din momentul acesta nu l-a mai văzut nimeni. 

Băiatul de la grajd, obosit de atâta aşteptare, s-a dus să 
se culce; când s-a deşteptat de dimineaţă, calul era tot în 
grajd şi trăsurica sub şopron. Ziua trecu repede, noaptea 
de asemenea, dar nimeni n-a venit să reclame calul şi 
trăsurica. 

Trăsurica n-avea nici un semn şi nu conţinea nici un 
obiect care ar putea da cel mai mic detaliu despre 
proprietarul său. 

Tocmai când s-a hotărât să se trimită calul şi trăsura la 
poliţie, hangiul din Lieusaint, având afaceri la Paris, şi 
venind să găzduiască la confratele său de la bariera 
Charenton, recunoscu calul; trăsura şi semnalmentele pe 
care le dădu el asupra conductorului se asemănau perfect 
cu acelea pe care le dăduse băiatul de la grajd. 

Funcţionalii de la vamă, interogaţi, şi-au adus aminte că 
l-au văzut pe acelaşi om trecând pe la ora patru sau cinci 


dimineaţa. El mergea pe jos, învelit într-o manta mare, 
cenuşie. 

Mantaua aceasta, hangiul din Lieusaint pretinde că ar fi 
văzut-o pe umerii curierului. 

Ce s-a făcut cu acesta din urmă? lată ce nu se ştie şi 
ceea ce este important a se afla. 

După cât se pare, asasinul este vizitiul trăsurii. 

Dar, ceea ce doboară bânuielile acestea, e declaraţia 
formală a curierului, la hanul din Lieusaint: să se întoarce la 
Paris aproape lipsit de bani şi neavând în buzunar decât 
doisprezece franci. 

Întrebarea este, ce alt motiv decât furtul banilor l-a făcut 
pe vizitiu să-l asasineze pe nenorocitul curier. 

P S. În momentul când punem ziarul sub presă, ne 
sosesc noi amănunte: De două zile, autorităţile judiciare fac 
cercetări în pădurea Senari. leri seară, corespondentul 
nostru ne scrie că s-a descoperit într-un cuptor de var un 
cadavru complet gol şi că oarecare semne particulare vor 
permite a-l recunoaşte. Cadavrul acesta a fost aruncat în 
cuptorul de var cu faţa în jos, iar mâinile şi picioarele sunt 
complet arse; dar spatele şi toată partea superioară au 
rămas neatinse. S-a descoperit la umărul stâng, aproape de 
gât, o împunsătură de formă triunghiulară, asemănătoare 
cu aceea a unei săbii de luptă sau cu a unui pumnal. 

Un om special chemat să facă autopsia cadavrului, a 
constatat că moartea poate să fie de patru sau cinci zile; ea 
a fost rezultatul unei crime, care a fost făptuită cu ajutorul 
unui pumnal. 

Amănuntul acesta pare a dezvălui misterul odioasei 
crime. Din toate acestea reiese că asasinatul a fost 
premeditat şi că omul cu trăsurica a avut la el un stilet, 
armă destul de rară la oameni de condiţia lui. 

Piciorul drept al cadavrului poartă un tatuaj făcut cu 
iarbă de puşcă. 

Tatuajul acesta va permite desigur să se constate 
identitatea cadavrului, care n-ar putea fi decât al curierului. 


Lipsa hainelor şi rana aceea triunghiulară dau un caracter 
ciudat acestui asasinat. 

Cu toate cercetările minuţioase, tot nu s-au putut 
descoperi veşmintele curierului. 

Să sperăm că misterul acesta oribil nu va întârzia să iasă 
la lumină şi că vinovatul nu va scăpa de cercetările justiţiei. 
P. S. Cadavrul a fost transportat la Lieusaint unde va 

rămâne timp de câteva zile.” 

Când domnul de Château-Mailly isprăvi de citit articolul 
acesta, rămase nemişcat şi împietrit. 

Zampa îl observa pe ascuns. 

— Domnul duce mă va scuza, zise el în sfârşit, dar am 
crezut de datoria mea să-i arăt... 

— Bine, îl întrerupse ducele cu bruscheţe. 

El se aşeză la o masă şi scrise ducelui de Sallandrera 
următoarea scrisoare: „Domnule duce, E o adevărată 
fatalitate, care pare că urmăreşte acele nenorocite acte din 
Odessa pe care le trimite ruda mea, colonelul de Château- 
Mailly. 

Întorcându-mă acasă am aflat că acel curier a fost 
asasinat în pădurea Senart, la o mică distanţă de Lieusaint. 
Mă tem ca nu cumva să fie chiar curierul meu, şi plec 

chiar acum la Lieusaint, cu toată ora înaintată. 

Orice s-a întâmplat, şi orice s-ar întâmpla, sper să găsesc 
actele pe care vi le voi aduce mâine dimineaţă, căci mă duc 
şi mă întorc fără să mă opresc. 

Al dumneavoastră, respectuos, Ducele de Château- 
Mailly.” 

După ce termină de scris, ducele îi zise lui Zampa: 

— Să te duci cu asta la palatul de Sallandrera. 

— Bine. Să aştept răspuns? 

— Nu e nevoie. De altfel când te vei întoarce eu voi fi 
plecat. 

Şi ducele adăugă: 

— Trimite-l pe vizitiu aici sus. 


Zampa luă scrisoarea şi îşi zise: „Nu ştiu dacă omul cu 
haina poloneză a prevăzut călătoria aceasta a ducelui, dar 
sunt sigur că articolul acesta din Gazeta Tribunalelor a 
produs mare efect. De altminteri nu e nici un inconvenient 
dacă domnul duce vrea să facă o plimbare până la 
Lieusaint; timpul e frumos.” 

Şi Zampa intră în garaj unde Venture dădea ordine, 
pregătindu-se să se culce. 

— Domnule vizitiu, zise portughezul, urcă imediat. 
Domnul duce vrea să-ţi vorbească. 

Venture tresări, dar cu toate acestea îşi păstră sângele 
rece. 

— Ah! răspunse el, numaidecât. 

Zampa încălecă pe un cal şi alergă la palatul de 
Sallandrera; noul vizitiu sui la duce. 

Domnul de Château-Mailly tot mai ţinea în mână Gazeta 
Tribunalelor şi părea dezolat. 

— Williams, îi zise ducele, du-te şi înhamă la trăsură cei 
doi cai irlandezi, ia şi pătura, căci nopţile sunt acum 
răcoroase. 

Vizitiul se înclină, dar avu timpul să citească titlul 
jurnalului pe care ducele îl ţinea în mână. 

— Hm! se gândi el, mi se pare că tot Rocambole e 
amestecat şi aici. 

El plecă şi cobori la grajd, lăsând pe duce să-şi schimbe 
costumul negru de gală, înlocuindu-l cu o haină pe care 
obişnuia să o poarte în trăsură deschisă. 

Venture intră în grajd, dădu ordin să se înhame cei doi 
cai irlandezi la trăsură şi se strecură afară din curte ieşind 
din palat pe portiţa care dădea în strada Ville l/Eveque. 

El ştia că în strada aceea era un chioşc cu jurnale. 

— Dă-mi Gazeta Tribunalelor, zise Venture, într-o 
franţuzească stricată, punând o băncuţă pe taraba bătrânei 
care vindea ziare. 

— Poftim numărul cel din urmă, îi răspunse bătrâna. 


Venture luă jurnalul şi plecă fără să mai aştepte să i se 
dea restul. El se întoarse în grajd, se sprijini de un felinar şi 
începu să citească jurnalul. Dar imediat atenţia sa fu atrasă 
de articolul care-l emoţionase aşa de mult pe ducele de 
Château-Mailly. 

— Drace! îşi zise el, cred că ăsta e actul al doilea al 
dramei, al cărui prim act l-am jucat eu. Am omorât pe 
Murillo pentru a pune mâna pe scrisoarea contesei Artoff; 
s-a asasinat curierul pentru a i se fura actele care veneau 
din Odessa. 

Venture auzi vocea ducelui care striga în curte! 

— Gata? unde e vizitiul? 

Venture îşi băgă repede jurnalul în buzunar, îşi îmbrăcă 
livreaua garnisită cu ciucuri şi ieşi înaintea ducelui. 

Caii erau înhămaţi la trăsură. 

Ducele puse în trăsură o pereche de pistoale, se sui cel 
dintâi şi luă hăţurile. 

— Urcă lângă mine, zise el vizitiului, care se pregătea să 
se aşeze în urmă. 

Portarul deschise amândouă porţile şi trăsura ieşi în 
stradă. Dar, în loc să parcurgă bulevardul şi de acolo să ia 
drumul spre Melun, ducele se îndreptă spre cartierul Saint- 
Honore până la biserica Saint-Philippe du Roule. Întoarse la 
dreapta şi intră în strada Pepiniere. Venture se întreba de 
ce ducele se duce prin cartierul Saint-Honore, deoarece 
drumul acesta nu conducea la Lieusaint. 

Dar tânărul duce opri caii în faţa palatului Artoff. 

— Sună! zise el vizitiului în englezeşte. 

Venture sări imediat jos şi trase de clopotul de la poartă. 

Poarta se deschise. 

— Intră la portar, continuă ducele şi cheamă.-l încoace. 

Portarul care nu se culcase încă, deoarece era numai ora 
zece, ieşi grăbit din locuinţa lui la vocea sonoră a lui 
Venture. 

Nu este nevoie să mai spunem că el nu îl recunoscuse 
deloc, în livreaua sa, pe personajul care se prezentase la 


palat şi întrebase dacă contele Artoff era în Paris. 

Ducele zise portarului care se apropia cu şapca în mână: 

— Cunoşti curierul pe care contesa Artoff l-a trimis în 
Rusia? 

— Da, răspunse portarul, dar după cum am avut onoarea 
să spun domnului duce azi de dimineaţă, curierul tot nu s-a 
întors. 

— Ştiu. 

Porterul îl privi pe duce. 

— Îl cunoşti de mult? repetă ducele. 

— De mult! 

— De când? 

— Cam de vreo zece ani! Eu am stăruit să intre la 
domnul conte. 

— Foarte bine. Îl cunoşti bine? 

Portarul păru foarte mirat de întrebarea aceasta, dar 
răspunse: 

— Am servit împreună. El era matelot la bordul corăbiei 
pe care mă găseam şi eu în calitate de aghiotant. 

— De minune! Ştii dacă avea vreun tatuaj? 

— Da, la piciorul drept. 

— Ce reprezenta tatuajul acesta? 

— Un om gol până la brâu, încărcând un tun. 

— Atâta tot? 

— Nu, mai avea şi un semn reprezentând o inimă 
străpunsă de o sabie. 

— Bine, zise ducele, mulţumesc. 

Apoi făcu un semn lui Venture, care se urcă lângă el, şi, 
dând bice cailor, ducele o porni în direcţia străzii Saint- 
Lazare. 

— Acum, înţeleg, murmură Venture, care îşi aduse 
aminte de tatuajele menţionate în Gazeta Tribunalelor. 

Ajungând la calea ferată de Est, ducele întoarse la 
dreapta şi cobori bulevardul prin străzile Havre şi Ferme- 
des-Mathurins. 


Apoi, cum la ora aceasta numărul trăsurilor era mult mai 
mic ca în timpul zilei, şi cum de altminteri domnul de 
Château-Mailly era un vizitiu excelent, dădu bice cailor şi în 
mai puţin de douăzeci de minute ajunse la bariera Chareto. 

Atunci domnul de Château-Mailly scoase ceasul: 

— E unsprezece, îşi zise el. Lieusaint e la opt leghe 
departe de aici. Acesta e un drum de două ore, căci a plouat 
şi e cam greu. 

Venture tăcea. Şi, ca orice vizitiu cumsecade, nu 
îndrăznea să vorbească cu stăpânul său. 

Ducele, foarte preocupat, merse timp de aproape ooră 
pe drumul Metanului părând că nu ia în seamă că mai avea 
un tovarăş în trăsură. 

În sfârşit, cum noaptea era întunecoasă şi drumul 
accidentat din cauza ploii, zise dintr-o dată vizitiului 

— Treci în locul meu şi condu trăsura. 

El trecu la stânga şi dădu hăţurile vizitiului. 

Acesta dădu bice cailor şi trăsura porni cu aceeaşi viteză 
ca mai înainte. 

La miezul nopţii ajunseră la Montgeron; şi, după o oră, 
intrară în Lieusaint. 

— O lumină slabă care străbătea obloanele unei căsuțe 
situată în mijlocul satului servi ducelui de far. 

Într-adevăr, aici era hanul, unde cu câteva zile înainte 
intraseră unul după altul omul cu barba roşie şi curierul, şi 
din care plecaseră amândoi cu trăsurică celui dintâi. 

La zgomotul trăsurii, uşa hanului se deschise şi hangiul 
ieşi în prag. 

— Suntem la Lieusaint, nu-i aşa omule? întrebă ducele. 

— Da, domnule. 

Domnul de Château-Mailly cobori din trăsură, în timp ce 
Venture bolborosea într-o franţuzească foarte originală, 
întrebând dacă există un grajd şi ovăz pentru cai. 

Apoi, ducele intră în han şi se aşeză la gura sobei, pe 
când hangiul ajuta vizitiului să deshame caii. Când acesta se 
întoarse, ducele îi zise: 


— S-a întâmplat ceva important aici, zilele trecute? 

— S-a comis un asasinat domnule. 

— Asupra cui? 

— Nu se ştie, deoarece cadavrul e desfigurat. Dar eu mi- 
am zis că trebuie să fie curierul care a trecut pe aici. 

— Ah! zise ducele, l-ai văzut pe acest curier? 

— Da. A plecat chiar de la mine din han. 

— Cum era? 

— Înalt, frumos, voinic. 

— De unde venea? 

— Ela zis că vine din Rusia. 

— E chiar el, murmură ducele. Şi unde este cadavrul? 

— Stă expus... dar nimeni n-a venit să-l recunoască. 

— Unde este expus? 

— Într-un coşar de fân pe drumul dinspre intrarea în sat. 

— Poţi să mă conduci acolo? 

— Da, domnule. 

Şi hangiul adăugă: 

— Domnul îl cunoaşte pe curier? 

— Eu l-am trimis în Rusia. 

Ducele pronunţă cuvintele acestea pe un ton îndurerat. 
Hangiul luă un felinar şi îl aprinse. 

Între timp, Venture, care isprăvise cu caii, intră în 
bucătăria hanului. 

— Vino cu mine, zise ducele. 

Hangiul o luă înainte, ducele şi vizitiul său îl urmară. 

Traversară toţi trei satul Lieusaint în toată lungimea lui 
şi ajunseră la uşa coşarului de fân care nu era locuit, şi din 
care răzbătea o lumină ce venea de la un felinar aprins. 

Capitolul XII. 

Cadavrul era întins cu faţa în sus. Braţele, pieptul, 
abdomenul, care suferiseră acţiunea distrugătoare a 
varului, erau complet descompuse. Cât despre faţă, era de 
nerecunoscut. 

Coşarul de fân, ales ca loc de expunere în mod 
provizoriu, era păzit de un jandarm. 


Hangiul, care îi condusese pe duce şi pe vizitiul său, se 
însărcină să îl prezinte acestui funcţionar al ordinii publice 
pe cel căruia îi servea de interlocutor. Numele ducelui de 
Château-Mailly, care fusese principalul acţionar al vânătorii 
din pădurea Senart, îl făcu pe jandarm să scape şapca din 
mână. 

Venture îl urmă pe duce cu un aer indiferent şi nimeni în 
lume nu ar fi bănuit, văzându-i figura liniştită, că acorda o 
mare importanţă acestei confruntări. 


Ducele îşi stăpâni repulsia ce i-o inspira vederea 
cadavrului şi se aplecă să examineze, la lumina felinarului 
pe care hangiul îl ţinea în mână, piciorul drept pe care se 
aflau tatuajele. Deodată făcu un pas înapoi şi scoase un 
țipăt. Întocmai cum îi declarase portarul contelui Artoff, 
nefericitul curier avea pe piciorul drept un desen 
reprezentând un om gol până la brâu, încărcând un tun, şi 
deasupra o inimă străpunsă de sabie. Nu mai încăpea 
îndoială, cadavrul nu era altul decât acela al curierului. Or, 
cadavrul fusese găsit gol şi era sigur, crima se făptuise în 
scopul de jaf. 

Cele două acte atât de importante pentru duce pentru că 
după cum gândea el, ele trebuiau să fie chezăşia căsătoriei 
sale cu domnişoara Conception de Sallandrera, fuseseră 
distruse sau furate. 

Aceasta fu întrebarea pe care şi-o pusese domnul de 
Château-Mailly în primul şi în primul rând. 

Dar Venture nu-i dădu timp să se întristeze şi nici să facă 
cel mai mic comentariu în privinţa celor două acte. 

El ridică fără să şovăie cadavrul, şi luând felinarul 
hangiului, examină atent înţepătura triunghiulară care 
provocase moartea. 

După o secundă de examinare, lăsă cadavrul să cadă pe 
mormanul de paie, şi întorcându-se către duce, îi zise în 
englezeşte: 

— Eu recunosc rana şi ştiu şi cu ce armă a fost făcută. 

Cuvintele acestea îl făcură pe duce să tresară, care dădu 
să-l întrebe cu acea nerăbdare care provine dintr-o emoție 
profundă. 

Pretinsul vizitiu englez îl opri însă. 

— Tăcere! îi zise el încet. Nici un cuvânt faţă de oamenii 
aceştia. 

— Omul acesta e chiar curierul, zise ducele către 
jandarm şi hangiu, îl recunosc după semnele acestea. 

Şi arătă tatuajele. 


— Acum, adăugă el, poate fi înmormântat de îndată ce se 
luminează. 

— Ah! răspunse jandarmul, asta e treaba judecătorului 
de pace şi a ajutorului său. Eu nu pot să fac nimic. 

Ducele şi Venture ieşiră. 

Nici hangiul, nici jandarmul nu înţeleseseră vorbele 
schimbate între ducele de Château-Mailly şi vizitiul său. Nu 
observaseră nici măcar mimica lui Venture. 

De cum ieşiră din coşar şi se găsiră în unica stradă 
formată din case ridicate în stânga şi în dreapta drumului 
mare, Venture se apropie foarte familial de duce. 

Hangiul mergea cu trei paşi înainte pentru a lumina 
drumul. 

— Domnule duce, zise Venture, tot în englezeşte, daţi 
declaraţia în timp ce eu am să înham caii la trăsură. 

Ducele surprins de limbajul acesta mai mult decât 
familiar se uită la vizitiu. 

Venture îi susţinu privirea şi adăugă: 

— Domnul duce poate să mă dea afară, căci sunt vizitiul 
său, dar dacă ar voi să uite un moment umila mea 
profesiune şi m-ar lăsa să vorbesc sincer, poate nu s-ar 
supăra... 

— Bine, zise el, vorbeşte. 

— Ah! aici nu, răspunse Venture. 

— De ce? 

— Pentru că am multe de spus. 

Ducele, a cărui uimire creştea din ce în ce, îl privi pentru 
a doua oară pe vizitiul său. 

Venture rămase calm şi se mulţumi să şoptească: 

— L-am recunoscut pe asasin, după forma rănii, şi 
domnul duce va vedea dacă m-am înşelat. Dar îl rog pe 
domnul duce să aştepte până ce vom pleca. 

— Fie, zise ducele. 

Domnul de Château-Mailly intră în han şi ceru un toc şi 
cerneală. Apoi îi scrise judecătorului de pace, declarând că 
recunoscuse cadavrul ca fiind al unui curier al său, 


adăugând că asasinul a vrut să distrugă sau să fure un 
portofel care conţinea o scrisoare voluminoasă expediată 
din Odessa la Paris de către domnul de Château-Mailly, 
colonel în retragere şi supus rus, domnului duce de 
Château-Mailly, piaţa Beauvau. 

Ducele se punea între altele la dispoziţia autorităţilor 
pentru informaţii mai amănunțite. 

Pe când ducele scria, falsul englez înhăma caii la trăsură. 

După zece minute, ducele puse doi ludovici în mâna 
hangiului şi se sui în trăsură. 

De-abia trecuse domnul de Château-Mailly de cea din 
urmă casă din Lieusaint, când Venture, care sta în stânga sa 
ţinând braţele încrucişate ca un vizitiu perfect şi lăsându-l 
pe stăpânul său să conducă, îi zise: 

— Domnul duce ar trebui să-mi dea mie biciul şi hăţurile. 

Fraza aceasta fu rostită într-o franţuzească curată în 
momentul când trăsura intra în pădure şi îl miră foarte mult 
pe duce, care ştia că vizitiul său e englez get-beget. 

Înainte ca ducele să-şi fi putut manifesta mirarea printr- 
un cuvânt oarecare, Venture adăugă: 

— Spun lucrul acesta, pentru că ceea ce vreau să vă 
povestesc, domnule duce, poate să vă distreze puţin, şi cum 
luna nu voieşte să ne ţină de urât şi deoarece n-avem drept 
călăuză decât felinarele noastre, distracţiile pot fi 
supărătoare pe o noapte întunecoasă şi pe un drum prost. 

— Despre ce este vorba? zise ducele, uimit peste măsură 
de accentul lui Venture. 

— Domnule duce, răspunse Venture cu răceală luându-i 
hăţurile din mână, caii dumneavoastră sunt prea iuți pentru 
a fi conduşi de un vizitiu emoţionat. 

— Emoţionat? Eu? 

— Veţi vedea numaidecât. 

— Dar... de ce? 

— Uitaţi-vă, zise Venture, vedeţi că vorbesc franţuzeşte 
ca un adevărat francez ce sunt. 

La aceste din urmă cuvinte ducele scoase un strigăt. 


— Oh! nu vă temeţi de nimic, domnule conte, cu toate că 
suntem în mijlocul pădurii Senart. Daţi-mi voie să vă spun 
că n-am intenţia să vă asasinez şi nici măcar să vă jefuiesc şi 
permiteţi-mi să vă spun, dacă nu cine sunt, cel puţin pentru 
ce am intrat în slujba dumneavoastră, chiar în dimineaţa 
aceasta, în calitate de vizitiu englez. 

Mirarea nu-i îngădui ducelui să scoată vreun cuvânt. 

— Domnule duce, cu toate că nu mi-aţi spus nimic şi cu 
toate că nu sunt în serviciul dumneavoastră decât de 
cincisprezece ore, ştiu jumătate din afacerile 
dumneavoastră. 

— Tu! putu în sfârşit să exclame ducele. 

— Sunteţi îndrăgostit de domnişoara Conception de 
Sallandrera... 

— Ce-ţi pasă, zise domnul de Château-Mailly cam răstit. 

Dar Venture nu se descurajă deloc şi continuă foarte 
liniştit: 

— Ascultaţi, domnule duce, suntem pe un drum pustiu, şi 
la ora trei de dimineaţă nu poate să vă audă nimeni că 
vorbiţi aşa de familiar cu vizitiul dumneavoastră. Dacă vă 
vorbesc astfel, e pentru că ştiu exact în ce situaţie vă aflaţi 
şi mijlocul de a vă scoate din încurcătură. 

— Să vedem, zise ducele, încântat de vorbele lui Venture. 

Acesta continuă: 

— Să ne închipuim un moment că nu sunt vizitiul 
dumneavoastră şi să vorbim sincer. 

— Vorbeşte, te ascult. 

— Sunteţi amorezat de domnişoara de Sallandrera, 
continuă Venture. 

— Aşa e. 

— Anul trecut, contesa Artoff, o doamnă cumsecade, care 
odinioară se numea Baccarat... 

Ducele tresări. 

— Ce! zise el, ştii... 

— Asta e! Ştiu ceva mai mult încă: Contesa Artoff, zic, a 
cerut mâna domnişoarei Conception pentru 


dumneavoastră. 

— Şi asta e adevărat. 

— E foarte adevărat de asemenea că aţi fost refuzat. Dar, 
de când contesa Artoff a făcut cunoştinţă cu domnul de 
Château-Mailly, rusul, ruda dumneavoastră, şi căreia acesta 
din urmă i-a povestit o istorie, pe care n-o ştiu tocmai bine, 
dar care stabileşte că dumneavoastră sunteţi acelaşi neam 
cu Sallandrera... 

— Dar cum ai putut să afli asta? întrebă ducele, a cărui 
mirare trecuse peste orice margini. 

— Printr-o scrisoare pe care contesa a adresat-o ducelui 
de Sallandrera pe când era încă în Spania. 

— Ai citit scrisoarea aceasta? 

— Da. 

— Dar ducele n-a primit-o deloc? 

— Aşa e, şi tocmai din cauza aceasta am citit-o. 

— Dar unde? De la cine? 

Venture dădu o lovitură de bici calului din stânga care 
începuse să tuşească, şi răspunse: 

— Am scrisoarea aceasta în buzunar. 

— Tu? zise ducele. 

— Chiar eu. 

— Dar cine eşti tu? 

— Un om care vrea să vă scape de o primejdie sigură. 

— Visez!... murmură domnul de Château-Mailly ameţit. 

Venture adăugă: 

— Domnule duce, există oameni pe care dumneavoastră 
nu-i cunoaşteţi, şi care sunt interesaţi să nu va căsătoriţi cu 
domnişoara de Sallandrera. 

— Asta trebuie să fie, se gândi ducele, care îşi aduse 
aminte de scrisorile nesincere ale domnişoarei Conception 
şi de declaraţiile lui Zampa privitoare la acel rival închipuit 
protejat de ducesă. 

— Oh! zise Venture, pe oamenii aceştia nu-i cunoaşteţi şi 
nici nu veţi putea să-i cunoaşteţi vreodată. 

— Aşadar, tu îi cunoşti? 


— Poate. 

— Şi cine sunt? 

— Mă iertaţi, domnule duce, vă voi spune mai târziu. E 
de ajuns să ştiţi că ei sunt aceia care au împiedicat 
scrisoarea contesei Artoff să ajungă în mâinile ducelui de 
Sallandrera şi au făcut să fie asasinat curierul 
dumneavoastră, nu pentru a-i fura o sumă mizerabilă, ci 
pentru a-i fura acele două acte pe care vi le aducea. 

— Aşadar, ştii cine sunt mizerabilii aceştia? 

— Drace! 

— Şi te-ai angajat la mine? 

— Pentru a-i demasca, domnule duce. 

— Dar, strigă domnul de Château-Mailly, ce interes te-a 
împins la aceasta? Doar nu mă cunoşteai! 

— Mă scuzaţi! 

— Mă cunogşteai? 

— Şi am cunoscut bine pe unul din prietenii 
dumneavoastră, un englez pe care l-aţi văzut de multe ori, 
prieten şi cu domnul duce, unchiul dumneavoastră. 

Ducele tresări. 

— Se numea sir Arthur Collins, adăugă Venture calm. 

Câteva picături de sudoare apărură pe fruntea ducelui. 

EI îşi aminti deodată de doamna Fernand Rocher şi de 
rolul odios pe care englezul aceste dubios pe nume sir 
Arthur Collins a vrut să-l joace faţă de ea. 

— Domnule duce, continuă Venture, vă voi scuti astăzi de 
alte informaţii mai amănunțite asupra propriei mele 
persoane. Nu e necesar, ar fi chiar vătămător intereselor 
dumneavoastră. Trebuie să ştiţi numai atât că am fost 
însărcinat de oamenii care voiesc cu orice preţ să vă 
împiedice să vă însuraţi cu domnişoara Conception, să 
şterpelesc scrisoarea contesei Artoff. 

— Ahl!tu... 

— Chiar eu. 

— Şi scrisoarea? 

— Am deschis-o. 


— Foarte bine. 

— O dată la curent cu situaţia, am trecut din tabăra 
inamică în a dumneavoastră. 

— Dar... în ce scop? 

— Ah! Dumnezeule! răspunse Venture, nu o să vi-l 
ascund mult timp: ca să câştig ceva bani. 

Un surâs dispreţuitor flutură pe buzele tânărului duce. 
Venture nu îi văzu surâsul, căci noaptea era întunecoasă, 
dar îl ghici. 

— Dumnezeule!... zise el, fiecare cu meseria lui. Eu mă 
ocup cu secrete de familie. 

— Haide, zise ducele, explică-te. 

— Fără mine, răspunse Venture, domnul duce ar fi fost 
aranjat, fără să ştie măcar de cine şi nu s-ar fi căsătorit 
niciodată cu domnişoara Conception. 

— Şi cu tine...? 

— Dacă domnul duce ar urma sfaturile mele, şi dacă mi- 
ar da puteri depline, cele două acte se vor găsi, şi căsătoria 
va avea loc. 

— Îmi promiţi? 

— Drace! Eu nu mă apuc decât de afaceri sigure. 

— Să vedem, ce sumă ceri? 

— Un moment, zise Venture; înainte de a vorbi de bani, 
trebuie să-mi faceţi o promisiune. 

— Spune... 

— Voi continua să fiu tot vizitiul dumneavoastră, şi cei 
interesaţi nu vor trebui să afle de înţelegerea noastră! 

— Fie. 

— Domnul duce îmi dă cuvântul său de onoare? 

— 'Ţi-l dau. 

— Foarte bine. Între altele, domnul duce va face tot ce-l 
voi sfătui eu? 

— Da. 

— Şi mai cu seamă, nu mă va întreba niciodată asupra 
modului în care lucrez? 

— Nu. 


— Atunci, zise Venture, putem vorbi de bani. 

— Să vedem! Cât ceri? 

— He! he! murmură vizitiul. Am cincizeci şi şase de ani, 
şi nu mai am poftă de lucru. Pentru a mă bucura deo 
bătrâneţe dulce, am ţinut totdeauna să am o rentă de 
douăzeci şi cinci de mii de livre. 

— Adică, cinci sute de mii de franci? 

— Dumnezeule! Da! Dar, se grăbi să adauge Venture, 
dacă pare prea scump, domnul duce să-mi dea voie să-i fac 
cunoscut că nu-i cer nimic înainte. 

— Dar când? 

— În seara căsătoriei sale cu domnişoara Sallandrera, 
domnul duce îmi va asigura renta de douăzeci şi cinci de mii 
de livre. Nu înainte. 

— Fie, zise ducele, dacă îmi vei găsi actele furate. 

— Se vor găsi... 

— Şi dacă vei ajunge, să-i dovedeşti pe inamicii mei şi să- 
i reduci la neputinţă. 

— Oh! Cât despre asta, zise Venture, domnul duce poate 
să se încreadă în mine. 

— Ce o să faci? 

Venture păru că se gândeşte un moment, apoi zise: 

— Daca domnul duce mă crede, şi dacă doreşte să 
ajungă la un rezultat bun, să mă lase să lucrez singur şi să 
nu mă întrebe niciodată ce fac... 

— Cum vrei, zise ducele, un singur lucru... 

— Spuneţi, domnule duce. 

— Îţi va trebui mult timp să găseşti actele? 

— "Tocmai asta nu pot spune domnului duce. Asta 
depinde... 

— Dar... cam cât timp? 

— Poate opt zile, poate mai mult, poate mai puţin. 

Şi Venture tăcu şi dădu o lovitura de bici cailor. 

Domnul de Château-Mailly visător, nu îndrăznea să-l mai 
întrebe nimic. 


Trăsura traversă în douăzeci de minute, căci caii 
mergeau ca vântul, pădurea Senart, trecu pe la Montgeron, 
cobori Villeneuve-Saint Georges şi într-un sfert de ceas 
ajunseră la podul Charenton. 

Începea să se lumineze de ziuă şi primele raze ale 
soarelui străluceau în valurile nesfârşite ale Marnei. 

— Uitaţi-vă, îi zise Venture domnului de Château-Mailly, 
una din persoanele, care voieşte, cu orice preţ, să împiedice 
căsătoria dumneavoastră cu domnişoara de Sallandrera, a 
fost aruncată în apă chiar în acest râu, acum cinci ani. 
Persoana aceasta a fost legată într-un sac. 

— Şi nu s-a înecat? 

— Nu. Era un om tânăr, ca de douăzeci şi patru de ani; a 
avut prezenţa de spirit să taie sacul cu cuțitul, să iasă, să 
înoate şi să se agaţe de o salcie după ce înotase o sută de 
metri. Vedeţi, termină Venture, că oamenii ăştia sunt 
adversari destul de serioşi pentru a vă gândi bine, cum am 
făcut şi eu, înainte de a intra în luptă cu ei. 

Şi pronunţând cuvintele acestea, Venture amuţi şi dădu 
bice cailor. Puțin după aceasta, trăsura ajunse la barieră şi 
intră în Paris. 

Capitolul XIII. 

Când trăsura intră în curtea palatului, toţi dormeau încă 
la domnul de Château-Mailly. 

Ducele îl opri pe portar să sune clopoţelul care 
răspundea în interior şi i-ar fi trezit pe oamenii săi. Se 
mulţumi să întrebe dacă valetul său se întorsese în palat. 

Portarul îi răspunse în mod afirmativ. 

Venture încolăci hăţurile de biciul pe care îl puse în toc; 
dar înainte să se dea jos, se aplecă la urechea stăpânului 
său şi-i spuse: 

— Nu vă încredeţi în toţi oamenii dumneavoastră. 

— Nici în cameristul meu? 

— Mai cu seamă în el; figura lui nu-mi place. 

— Bine, zise ducele, în al cărui suflet se strecurase o 
bănuială. 


El urcă în camera sa de culcare, intrând în vârful 
picioarelor, având intenţia să se culce fără să îl deştepte pe 
Zampa. Ducele avea nevoie să fie singur şi să reflecteze 
asupra spuselor pretinsului său vizitiu. Dar cum primele 
raze ale soarelui luminau deja camera, privirea îi fu atrasă 
de o scrisoare aşezată înadins pe masa de toaleta de lângă 
sobă. 

Ducele tresări recunoscând pecetea cea mare de ceară 
neagră cu armele de Sallandrera. 

Scrisoarea aceasta o adusese Zampa, fără îndoială, ca 
răspuns la scrisoarea pe care o scrisese în grabă domnul de 
Château-Mailly. 

Ducele rupse plicul cu oarecare emoție: dar deodată, pe 
când citea scrisoarea, privirea i se tulbură, se îngălbeni, se 
clătină şi scrisoarea îi scăpă din mână. 

Domnul duce de Sallandrera îi scria domnului de 
Château-Mailly: „Domnule duce, O călătorie neprevăzută 
care ne este impusă, mie şi familiei mele, precum şi nişte 
evenimente pe care nu vi le pot face cunoscute ne silesc, pe 
mine şi pe ducesă, să părăsim Parisul pentru câteva zile, şi 
să renunţăm la proiectele de alianţă începute între noi. 

V-aş fi recunoscător ducă nu aţi mai insista, şi vă rog, 
domnule duce, să fiţi încredinţat de sentimentele mele 
distinse. 

Ducele de Sallandrera.” 

Textul acesta era scurt şi cuprinzător şi domnului de 
Château-Mailly i se păru că se prăbuşeşte cerul peste el. 
Dar nu scoase nici un strigăt, nu se înspăimântă, căci o 
speranţă îi trecu prin minte, întocmai cum trăsnetul 
străbate văzduhul... Speranţa aceasta era Venture. 

Oamenii care se tem foarte mult de situaţiile extreme 
sunt, desigur, aceia care, sosind momentul teribil, se 
mobilizează cu o energie înspăimântătoare. 

Ducele, care cu o secundă înainte îşi pierduse cumpătul, 
îşi recâştigă aproape instantaneu calmul şi prezenţa de 
spirit. Ridică scrisoarea, o băgă în plic, o puse în buzunar, 


ieşi din camera sa în vârful picioarelor, căci Zampa dormea 
în cabinetul vecin, şi ajungând la o scară de serviciu, cobori 
la grajd. 

Venture îşi reluase accentul englezesc şi îl ocăra pe un 
rândaş stângaci care ţesăla alene cei doi cai care fuseseră 
deshămaţi şi băgaţi în grajd. 

Ducele se apropie de el. 

Cum era foarte palid şi cu mersul nesigur, Venture ghici 
imediat că stăpânul său primise o veste rea. 

Ducele îi făcu semn; Venture îl înţelese, şi se depărtă de 
cai după ce mai întâi îi zise unui rândaş: 

— John, nu-ţi cunoşti meseria şi îmi îngrijeşti caii de 
cursă cum ai îngriji nişte cai de tramcar. Ai putea să-ţi cauţi 
alt loc, căci te trimit de unde ai venit chiar mâine. 

— Cum doriţi, englezule! răspunse cu obrăznicie 
rândaşul. 

Nu îl văzuse pe duce. 

Acesta intră în boxa unei iepe de călărie pe care o iubea 
mai mult. Venture îl urmă. 

Apoi ducele scoase scrisoarea din buzunar şi i-o întinse. 

Venture o luă fără să scoată un cuvânt, o citi, apoi 
examină cu atenţie pecetea şi plicul. 

Ducele se uită peste peretele boxei pentru a vedea dacă 
rândaşul nu trăgea cu urechea. 

Dar rândaşul continua să spele picioarele cailor, îi 
învelea cu flanele şi înjura ca un birjar. 

— Domnule duce, zise încet Venture, ăsta e un adio în 
toată regula; să nu vă daţi îndărăt şi să nu vă lăsaţi bătut. 

— Dar, murmură ducele de Château-Mailly, asta e de 
neînchipuit... Şi cine i-o fi spus ducelui, cine i-o fi împuiat 
capul? 

— Şi-au făcut meseria, cum ne-o vom face şi noipea 
noastră... 

Venture vorbea cu atâta siguranţă, încât inima ducelui se 
umplu de speranţă. 

Falsul vizitiu examina mereu cu atenţie pecetea şi plicul. 


— Domnule duce, zise el într-un sfârşit, cine v-a adus 
scrisoarea aceasta? 

— Trebuie s-o fi adus cameristul meu. 

— Zampa? 

— Da, el trebuie s-o fi adus ieri seară după plecarea 
noastră. 

— Ei bine, zise Venture cu răceală, dacă e aşa, 
cameristul dumneavoastră vă trădează. 

— E1!... Zampa? 

— Da, zise Venture. 

— Cum? Cu ce l-ai putea bănui? 

— Uite, replică vizitiul, examinaţi bine pecetea. 

— Ei şi? zise ducele. 

— Nu găsiţi urma puţin ştearsă? 

— Într-adevăr. 

— Iată de unde vine asta: Urma aceasta, aşa cum o 
vedeţi aici, n-a fost făcută cu pecetea ducelui. 

— Cu ce aşadar? 

— Cu un tipar de ceară moale, luat după prima 
amprentă. Scrisoarea a fost desfăcută şi închisă la loc. Oh! e 
foarte uşor, adăugă Venture, şi trebuie să fii de meserie ca 
să cunoşti asta. 

— Aşadar, omul acesta mă înşeală? 

— Fără îndoială, domnule duce. 

— Dar... pentru cine? În folosul cui? 

— Dumnezeule, ştiu eu?... Foarte probabil că în folosul 
duşmanilor misterioşi care opresc scrisorile contesei Artoff, 
şi le fură pe acelea pe care le aduc curierii, căci... 

Aici Venture se opri ca şi cum ar fi fost lovit de o 
inspiraţie subită. 

Ducele îl privi şi nu îndrăzni să-i tulbure gândurile. 

— Căci, reluă falsul vizitiu, de unde ar fi ştiut duşmanii 
dumneavoastră că contesa Artoff scria ducelui, de unde ar fi 
ştiut că dumneavoastră aşteptaţi un curier de la Odessa... 
dacă vreunul din cei ce vă înconjoară şi întră la orice oră la 
dumneavoastră, nu i-ar fi înştiinţat, de toate astea. 


— Aşa e, zise ducele. 

Şi imediat îşi aduse aminte de manuscrisul care arsese în 
lădiţă chiar în ziua când alergase la palatul de Sallandrera. 

Ducele nu se mai îndoi câtuşi de puţin că însuşi Zampa, 
cu intenţie, dăduse foc fumoarului. 

Am să-l dau afară pe mizerabilul acesta, zise el cu un 
accent de furie. 

— Să nu faceţi asta! zise Venture. 

— Pentru ce? 

— Pentru că omul acesta ar putea să fie de folos. 

— Un trădător! 

Falsul vizitiu începu să surâdă 

— Domnule duce, zise el, cu toată naivitatea unui om 
cinstit, dacă asemeni mie, a trăit într-o lume de pungaşi, 
sigur că ştie foarte bine să se ferească de un duşman, care 
se crede la adăpost. 

— Ce tot vorbeşti... murmură domnul Château-Mailly. 

— Mă iertaţi, zise Venture încet, domnul duce va trebui 
să facă ce voi zice eu. 

— Fie! spune. 

— Domnul duce se va sui în camera sa şi se va culca. 

— Bine, pe urmă? 

— Când Zampa va intra în camera dumneavoastră să vă 
prefaceţi că sunteţi cuprins de o disperare violentă. 

— Pe urmă? 

— Pe urmă nimic, am eu grijă de Zampa. 

— Şi să nu scriu nimic domnului de Sallandrera? 

— Nimic! 

— Dar pleacă. 

— Lasă-l să plece. 

— Nu înţeleg. 

— Nu e nevoie, zise Venture cu obrăznicia omului care se 
ştie indispensabil. Am planurile mele, şi de altminteri, ştiţi 
foarte bine că am şi eu interes să vă însuraţi cu domnişoara 
de Sallandrera. 


— Aşa e, zise ducele, care începea să aibă o credinţă 
oarbă în acest om care se manifestase într-un mod aşa de 
neaşteptat. 

El se despărţi de Venture, hotărât să-i urmeze planurile. 

Zampa întră în grajd la câteva minute după ce ducele 
ieşise de acolo. Venture ieşise şi el pentru a se duce să se 
culce liniştit. 

Zampa nu îl găsi lângă cai decât pe rândaş. Se apropie 
de el pe furiş şi îi făcu cu ochiul. 

— Ei bine, zise el, ce este? 

— Ce să fie! răspunse rândaşul, m-a dat afară. 

— Vizitiul te-a dat afară? 

— Chiar aşa, domnule Zampa. 

— Foarte bine. Îi voi vorbi de tine domnului de Château- 
Mailly şi după opt zile vei fi reangajat. lată-ţi cei zece 
ludovici ai tăi. 

Şi Zampa puse într-adevăr zece piese de douăzeci de 
ludovici în palma rândaşului. Acesta băgă banii în buzunar, 
îşi învârti căciula de câteva ori în mână şi sfârşi prin a privi 
pe Zampa. 

— Dar! îi zise el, pentru ce dracu mi-ai promis zece 
ludovici dacă oi face să mă dea afară noul vizitiu? 

— Pentru că, zise Zampa, vreau să bag pe o rudă dea 
mea în locul tău. 

— Aşa! 

— Sigur! 

— Dar dacă ruda dumitale îmi ia locul, atunci eu nu mai 
pot să întru din nou în slujbă peste opt zile? 

— Cum să nu! 

— Păi cum? 

— Peste opt zile, ruda mea, din rândaş, va fi făcut vizitiu, 
căci vreau să-l dau afară pe englez. 

Rândaşul îl salută pe Zampa cu cel mai profund respect, 
mulţumindu-se cu explicaţia dată. Zampa murmură pentru 
sine: 


— Noul rândaş va intra mâine. Englezul ăsta e un 
neghiob, va face ce voi zice eu. 

Cam pe la aceeaşi oră când domnul de Château-Mailly se 
întorcea de la Lieusaint, şi deschisese scrisoarea pe care 
Zampa o adusese în ajun pe la ora unsprezece seara de la 
palatul de Sallandrera, falsul marchiz de Chamery se găsea 
la sir Williams. 

Orbul era încă în pat, treaz însă, rezemat de mai multe 
perne şi cu tăbliţa pe genunchi. 

Rocambole sta lângă el, picior peste picior, cu ţigara în 
gură, în atitudinea destinsă a omului căruia norocul i-a dat 
destul pentru a nu face nimic. 

Ucenicul îi povestea maestrului său ultima sa întâlnire cu 
Conception, întâlnire ce avusese loc la două ore de la scena 
dramatică ce se petrecuse între spaniolă şi tânărul duce, în 
prezenţa ducelui de Sallandrera, ascuns în cabinetul de 
toaletă. 

Orbul scrise pe tăbliță: „Ducele e complet distrus?” 

— Absolut, dovadă scrisoarea pe care ducele de 
Sallandrera i-a scris-o ieri seară. 

„Şi Conception este încredinţată că tatăl său o va lua în 
Franche-Comte?” 

— Fireşte! ducele i-a scris lui Fabien, prea onoratul şi 
neghiobul meu cumnat, următoarele cuvinte: „Scumpul 
meu viconte, În întrevederea noastră de ieri, din cauza unor 
grave afaceri familiale, n-am putut să-ţi precizez ziua când 
aş putea să te însoțesc în Franche-Comte pentru a vizita 
castelul din Haut-Pas, al cărui preţ şi situaţie pitorească m- 
au fermecat dar acum nu mă mai reţine nimic. 

Sunt la ordinele dumitale, şi dacă vicontesa d'Asmolles 
ar binevoi să vină cu noi, soţia şi fiica mea ar fi încântate. 

Al dumitale pentru totdeauna, Ducele de Sallandrera.” 

— Ei bine? zise Rocambole, ce zici de asta? 

Sir Williams scrise: „Lai văzut pe Fabien?” 

— Acum am plecat de la el. 

„Ce a zis?” 


— Ele gata, ca şi Blanche, să plece mâine. Mă iubesc 
prea mult ca să procedeze altcumva. 

„Fabien i-a scris ducelui?” 

— Da. 

„Când o revezi pe Conception?” 

— În seara asta. 

Sir Williams rămase gânditor un moment, apoi continuă: 
„Nu ştii nimic despre Venture?” 

— Nimic, şi asta mă îngrijorează. 

„Şi pe mine”, scrise orbul. Şi după ce se gândi din nou 
scrise: „Afurisitul ne-a mai trădat o dată, şi ar putea foarte 
bine să ne trădeze şi de data asta.” 

— Şi mie mi-e teamă de el. 

„Din fericire, îi va fi greu să afle cheia enigmei. Baccarat 
a plecat...” 

— Aşa e. 

„Dar, în orice caz, trebuie să scăpăm o dată de duce.” 

Rocambole tresări. 

— Presupun, unchiule, că o să-mi spui care e planul tău, 
deoarece nu doreşti să-i însoțesc pe Fabien şi pe ducele de 
Sallandrera. Să intru, chiar de mâine, ca rândaş la domnul 
de Château-Mailly? 

„Nu-ţi spun, făcu orbul semn din cap.” 

— De ce? 

„Pentru cu tu eşti pentru mine tot un tânăr zăpăcit şi nu 
trebuie să-ţi încredinţez planul decât la ora punerii lui în 
aplicare.” 

— Îţi mulţumesc de încredere. 

Şi Rocambole se ridică şi îl privi pe sir Williams care 
continua să scrie pe tăbliţa sa: „Pentru astăzi e destul, poţi 
să te odihneşti pe laurii victoriei tale; trăieşte astăzi ca un 
adevărat gentilom, care n-are altă grijă decât să cheltuiască 
în stânga şi în dreapta. Coboară la sora ta şi cere-i să 
prânzeşti.” 

— Bun! şi pe urmă? 

„Pe urmă... du-te să te plimbi.” 


— Şi apoi? 

„Le vei duce la club să joci cărţi.” 

— Unchiule, zise Rocambole, mi se pare că îţi baţi joc de 
mine. 

„Da,” făcu sir Williams din cap. 

Între timp adăugă pe tăbliță: „După masă şi înainte de a 
merge la Conception, te vei sui aici şi îţi voi spune de ce 
ducele de Château-Mailly are nevoie de un rândaş... Bună 
seara!” 

— Bună seara, unchiule. 

Rocambole se ridică, strânse mâna hidosului său 
sfătuitor şi cobori la vicontesa d'Asmolles. Era ora mesei. 

— Scumpul meu amic, îi zise Fabien aşezându-se la 
masă, aş putea să-ţi pun o întrebare? 

— De ce nu?! 

— Tu ai ţinut ca să vând castelul de Haut-Pas domnului 
de Sallandrera? 

— Sigur. 

— Tu ţii de asemenea să plecăm chiar mâine ca să facem 
onorurile ducelui? 

— Fireşte. 

— Tu ţii mai cu seamă ca domnişoara Conception să vină 
şi ea... 

— Natural. 

— Atunci, de ce nu vrei să vii şi tu cu noi? 

— Greşeşti. 

— Cum! vii cu noi? 

— Ba nu, ne vom întâlni acolo. 

— Ciudat. 

— Deloc. În timpul celor patru sau cinci zile cât voi fi 
departe de voi, veţi avea timpul să vorbiţi de mine. 

Vicontesa surâse; ea era femeie şi înţelesese... 

— Fratele meu, zise ea, e un diplomat; el ne numeşte 
ambasadorii săi. 

Rocambole urmă întocmai programul lui sir Williams. 
După o oră se sui pe cal, făcu o partidă la club, prânzi în 


familie şi apoi se duse la orb. 

— Ei bine! unchiule, îi zise el, vrei să-mi spui pentru ce 
trebuie să mă angajez ca rândaş la de Château-Mailly? 

Sir Williams scrise pe tăbliță: „Ştii ce este 
«cărbunele>>?” 

— Cărbunele, zise Rocambole, este o boală mortală la 
rasa bovină şi la cai. 

— Şi la oameni, adăugă sir Williams, ale cărui trăsături 
hidoase se luminară de un surâs crud. 

Capitolul XIV. 

În aceeaşi seară, pe la ora unsprezece, un strângător de 
zdrenţe, cu coşul în spate şi felinarul în mână, mergea 
încet, pe bulevardul Invalizilor, vorbind de unul singur: 

— Nu-ţi închipui cât de folositor este, mai cu seamă 
pentru un om ca mine, să meargă la teatru. Teatrul este plin 
de învăţăminte. Dacă nu l-aş fi văzut pe domnul de Frederic 
în rolul său de strângător de zdrenţe, mai mult ca sigur că 
nu aş fi putut să îndeplinesc acum rolul acesta. Sunt în 
momentul acesta un artist strângător de zdrenţe, în 
adevăratul înţeles al cuvântului. 

Şi strângătorul de zdrenţe aruncă o privire admirativă 
asupra zdrenţelor care-l acopereau. 

Apoi continuă: 

— Sigur, un hoţ, când vrea să fie în siguranţă, n-are 
decât să se ascundă într-un corp de gardă în casa unui 
comisar de poliţie. Toată lumea îl va căuta pretutindeni, 
numai acolo nu. Or, amicul meu Rocambole s-a întâlnit cu 
văduva Fipart deghizată în strângătoare de zdrenţe; aş 
putea să risc şi eu travestirea aceasta fără cel mai mic 
pericol. 

L-aţi putut recunoaşte, după monologul acesta, pe 
Venture. 

Împieliţatul avea dreptate, amintindu-şi de celebra 
melodramă a Strângătorului de zdrenţe. Costumul 
respingător al strângătorului de zdrenţe fusese copiat atât 


de bine de celebrul comedian, încât ai fi jurat că e un 
adevărat strângător de zdrenţe. 

Venture în zdrenţele lui nu semăna deloc cu noul vizitiu 
al domnului de Château-Mailly, care vizitiu, la rândul său, 
nu semăna nici el cu domnul lonatas, chiriaşul camerei 
mobilate din piaţa Belhomme. 

Strângătorul de zdrenţe urcă bulevardul până la colţul 
străzii Babylone, se aşeză pe bancă, scoase pipa din 
buzunar, o umplu cu tutun, şi după ce o aprinse, îşi urmă 
monologul. 

— Să vedem, îşi zise el, cred că e bine să analizez faptele 
şi să trec lucrurile în revistă. Să începem: a început o luptă 
nostimă pentru domnişoara Conception de Sallandrera, 
moştenitoarea unui mare ducat spaniol şi a câtorva 
milioane. Cine sunt acum luptătorii? Domnul de Château- 
Mailly şi Rocambole. Dar, continuă Venture, care era tare la 
logică, Rocambole luptă pentru el, sau luptă pentru altul? 
Asta este întrebarea. În primul caz, cum se numeşte el şi în 
a cui piele a intrat? lată ceea ce nu ştiu şi ceea ce trebuie 
neapărat să ştiu. În al doilea caz, cu ce adversar serios 
avem de a face? De douăzeci şi patru de ore caut să înţeleg 
şi nu ghicesc deloc. Nu se cunoaşte nici un pretendent la 
mâna domnişoarei Conception, nici un pretendent serios. 
Dar mama Fipart l-a văzut pe Rocambole pe bulevardul 
acesta, la miezul nopţii. De unde ieşea el? Pe legea mea, 
chiar dacă ar trebui să stau opt nopţi la rând aici, tot voi 
vedea dacă intră sau iese cineva pe poarta palatului de 
Sallandrera. 

Şi Venture începu să măsoare bulevardul, când 
apropiindu-se de chei, când coborând spre râu, dar 
nepierzând nici o clipă din ochi grajdurile palatului de 
Sallandrera. 

Către miezul nopţii auzi un zgomot de paşi grăbiţi care 
venea dinspre chei. 

În acelaşi timp văzu un servitor îmbrăcat într-o livrea, 
care urca bulevardul fluierând o arie populară. Lacheul 


trecu pe lângă el, fluierând mereu, grăbi pasul şi intră în 
strada Babylone, dar se întoarse numaidecât şi intră în 
grădină, dispărând ca o fantomă. 

Portiţa se deschisese şi se închisese în urma lui. 

„Oh! oh! zise Venture, poate că este însuşi Rocambole? 
În orice caz, domnişoara Conception mi se pare cam 
uşuratică dacă îl primeşte pe amantul său la o asemenea 
oră şi într-un asemenea costum.” 

Şi îşi continuă plimbarea sa adăugând: „Or, dacă nu este 
Rocambole în persoană, poate este unul din oamenii săi; 
dar în orice caz, ăsta nu e un servitor al palatului.” 

Aceste trei ipoteze erau deopotrivă de luat în 
consideraţie. 

Trecu o oră, dar nu ieşi nimeni. 

Venture începu să-şi piardă răbdarea. 

„Ah! pe legea mea! îşi zise el, am să stau toată noaptea 
dacă va trebui.” 

Îşi stinse felinarul şi se culcă pe marginea râului, în 
dreptul portiţei, ca un om beat, dar cu urechea lipită de 
pământ ca să distingă şi cele mai mici zgomote. După 
câteva secunde i se păru că aude paşi venind dinspre 
grădină. 

Închise ochii şi scoase un sforăit puternic din piept. 
Poarta se deschise aproape imediat. 

Venture deschise un ochi şi cum noaptea nu era tocmai 
întunecoasă putu să vadă două umbre ieşind pe poartă. Una 
era a servitorului, cealaltă a negrului domnişoarei 
Conception. 

Servitorul întinse mâna către negru şi zise: 

— "Ţine asta pentru tine. 

Venture auzi o dată cu vorbele acestea şi un sunet 
metalic, acela al aurului. 

Negru răspunse respectuos: 

— Mulţumesc, domnule marchiz. 

Poarta se deschise şi servitorul ieşind din bulevard se 
izbi de Venture atât de tare încât era cât pe-aci să cadă. 


— Beţivule! zise el, continuându-şi drumul. 

— Drace! murmură falsul strângător de zdrenţe 
ridicându-se pe jumătate, ca un om deşteptat brusc din 
somn, nu te-ai gândit de astă dată să-ţi schimbi şi vocea; e 
chiar vocea aceea care mi-a dat instrucţiuni înainte de a 
pleca în Spania. Ah! eşti servitor şi intri la miezul nopţii pe 
portiţa palatului şi te mai cheamă şi marchiz! la stai aşa! 

Venture se ridică, puse coşul pe spate, îşi luă felinarul şi 
îl aprinse. 

Rocambole, căci el era, îşi continuă drumul spre chei. 
Dar Venture care era iute de picior îl urma la cincizeci de 
paşi. Falsul servitor parcurse bulevardul, trecu podul 
Concorde şi piaţa cu acelaşi nume şi se îndreptă spre strada 
Royale. 

Atunci Venture grăbi pasul de teamă să nu-l piardă din 
vedere. 

Ajuns în cartierul Saint-Honore, servitorul o apucă pe 
strada Madeleine şi apoi pe strada Suresnes. 

Strângătorul se apropiase aşa de mult de el încât era la 
treizeci de paşi când, o poartă se deschise şi se închise în 
urma servitorului. 

— Bun! zise Venture, ştiu unde locuieşti, fie chiar dacă 
aici îţi schimbi numai costumul, domnule marchiz, şi asta o 
s-o aflu eu. 

Venture îşi stinse din nou felinarul şi se instală într-un 
gang. Se aşeză pe o piatră şi aşteptă. Era aproape ora două 
dimineaţă. 

Falsul strângător de zdrenţe îşi îndreptase privirea spre 
faţada casei. 

— Dacă locuieşte la etajul de jos, îşi zise el, voi vedea 
lumină. 

Şi, într-adevăr, cam după trei minute de la închiderea 
porţii după Rocambole, ferestrele subsolului se luminară 
discret: apoi o lumină începu să apară şi să dispară în dosul 
perdelelor. 


Ferestrele rămaseră luminate aproape o oră, apoi 
lumina se stinse. Venture aştepta la postul său de 
observaţie. 

„Sau locuieşti aici, se gândi banditul, sau vii numai să-ţi 
schimbi costumul. În primul caz te vei culca; în al doilea nu 
vei întârzia să ieşi. Aşa că am să aştept mai departe.” 

Dar Venture aşteptă în zadar, căci el nu ştia că acea casă 
avea două porţi. La cea de-a doua, prin care Rocambole nu 
intra niciodată şi prin care ieşea totdeauna, îl aştepta 
cupeul. Astfel, cu privirea fixată asupra primei porţi, 
Venture nu dădu nici o atenţie celei de a doua, prin care ieşi 
un om înfăşurat într-o manta. 

Omul acesta se urcă într-o trăsură, făcu un semn 
vizitiului şi se depaărtă. 

Venture aşteptă o oră. 

„Haide! îşi zise el, ştiu acum pe cine am urmărit. Aici 
şade domnul marchiz la domiciliul său legal sau politic. Voi 
vedea mâine seară, când voi pune mâna pe acele faimoase 
acte, căci sunt sigur că el nu le-a ars. Rocambole nu e omul 
care să distrugă nişte hârtii care valorează mai mult decât 
un lingou de aur.” 

Şi falsul strângător de zdrenţe se depărtă foarte liniştit. 

A doua zi, cam pe la ora opt dimineaţă, un comisionar se 
prezentă în strada Suresnes. Comisionarul acesta era tot 
Venture, Venture îmbrăcat într-o haină albastră, având pe 
cap o şapcă care îi acoperea fruntea şi sub care se vedea un 
păr roşu la fel cu al omului cu haina poloneză. 

El avea o scrisoare în mână şi întră în odaia portarului cu 
aerul stângaci al unui provincial venit de curând în Paris. 

— Domnul marchiz? întrebă Venture. 

Portarul, care îşi citea foarte grav ziarul spre a fi la 
curent cu politica, ridică capul, îl măsură pe comisionar de 
sus până jos şi îi zise: 

— Domnul marchiz! Care marchiz? 

— Ah! zise cu naivitate comisionarul, nu-i ştiu numele. O 
doamnă m-a oprit în colţul străzii Madeleine şi mi-a dat 


scrisoarea aceasta s-o aduc aici. 

— Nu şade nici un marchiz în casa asta. 

Răspunsul acesta îl făcu pe Venture să tresară. 

— Un marchiz tânăr, slăbănog, blond, care locuieşte în 
subsol. 

— În subsolul din curte sau cel din stradă? 

— În cel din curte. 

— Acolo şade domnul Frederic. Nu-l cunosc sub alt 
nume; el nu e marchiz, răspunse portarul, care fără 
îndoială, avea ordine stricte în această privinţă. 

La auzul acestor cuvinte, Venture rămase cu gura 
căscată. 

— Oh! continuă falsul comisionar, sunt sigur că s-a 
recomandat ca marchiz doamnei aceleia. 

— Se poate, zise portarul. 

— Ei bine! E aici domnul acesta...? 

— Nu. 

— Cum? A plecat? 

— A plecat în călătorie pentru opt zile. 

— De când? 

— De o oră. 

Venture salută şi se retrase, dar îl măsură pe portar ca şi 
cum ar fi vrut să ghicească dacă spunea adevărul sau nu. 

În acelaşi timp aruncă repede o privire în curte şi 
tresări. Curtea i se păru mai largă şi mai lungă decât casa. 
Plecă şi zări poarta a doua deschisă. Aceasta îi fu de ajuns 
ca să ghicească totul. 

„Sunt un prost şi un neîndemânatic, îşi zise el, am fost 
tras pe sfoară noaptea aceasta. Marchizul meu a intrat pe o 
poartă şi a ieşit pe alta. Pe el l-am văzut eu suindu-se în 
cupeu. Ah! Ah! mai spuse Venture, amicul Rocambole îmi 
pare că lucrează pe socoteala lui; se duce noaptea la palatul 
de Sallandrera şi are un cupeu şi doi cai...” 

Pretinsul comisionar plecase cum venise, nevoind să lase 
scrisoarea, care de altminteri nu era decât un plic fără 
adresă. Apoi luă drumul spre strada Madeleine, coti în 


strada Fronchet şi se îndreptă spre strada Pepiniere şi 
pasajul Soleil. Pasajul Soleil cuprinde câteva hoteluri mici, 
mobilate, unde locuiesc lucrători, comisionari şi chiar câţiva 
funcţionari de la magazinele de primprejur. 

Venture intră într-unul din aceste hoteluri, luă o cheie ce 
era atârnată în odaia portarului, şi se sui la al şaselea etaj, 
unde intră într-o odăiţă mobilată cu o masă, două scaune şi 
cu un geamantan voluminos. 

„Nu şi-ar închipui nimeni niciodată, îşi zise el, aruncând 
o privire dispreţuitoare asupra acestui mobilier, că aici 
locuieşte un om care are douăzeci şi mai bine de mii de 
franci economisiţi şi care e în perspectiva unei apropiate 
moşteniri de douăzeci şi cinci de mii de livre, de rentă.” 

Vorbind astfel, Venture se dezbrăcă din cap până în 
picioare, deschise geamantanul şi scoase din el o redingotă, 
un pantalon negru şi o vestă de caşmir. Toate acestea erau 
puţin cam mototolite, dar când le îmbrăcă, căpătă 
înfăţişarea unui comerciant cumsecade care aleargă în 
piaţă să cumpere mărunţişuri. 

Casa din pasajul Soleil era construită ca toate casele 
vechi din Paris, adică avea două scări care se uneau la 
etajul de sus formând una singură. Una din aceste scări, 
aceea pe care se urcase Venture, începea chiar din pasaj; 
cealaltă, care pornea de la al cincilea etaj, cobora în strada 
Pepiniere. Falsul comisionar cobori în strada Pepiniere prin 
această din urmă scară, trecu în strada d'Anjou Saint- 
Honore şi opri o trăsură. 

— Liber! zise birjarul, deschizând grăbit portiera. Unde 
trebuie să vă duc? 

— La Gros-Caillou. 

— Ce stradă? 

— Strada Bisericii nr. 5, lângă şcoala militară. Iute! Te 
cinstesc... 

— Ştiu! zise vizitiul care se urcă pe capră biciuindu-şi 
calul. 


După o jumătate de ceas Venture ajunse în strada 
Bisericii, la casa cu numărul 5. Casa aceasta, cu două etaje, 
avea un aspect foarte onest, şi portarul îşi arătă mutra prin 
fereastra întredeschisă. 

— Ei bine! amice, zise Venture, cum vă împăcaţi cu 
mama? 

— E o femeie bună, domnule, răspunse portarul salutând 
până la pământ. Soţia mea i-a făcut azi menajul şi i-a adus 
câteva provizii, şi zice că e blândă ca un miel. 

Venture îl privi pe portar surâzând şi clipind uşor din 
ochi. 

— Biata femeie! murmură el, a muncit destul, aşa că are 
acum dreptul să se odihnească. Am fost opt copii, crede-mă, 
ea ne-a crescut pe toţi. 

— Se poate, zise portarul. 

— Dar, continuă Venture, mi-e teamă că nefăcând nimic 
s-ar putea plictisi... 

— Se poate şi asta, domnule. 

— Oamenii care au muncit mereu, vezi, acestora le place 
lucrul, cum altora le plac petrecerile. 

— Ah! fireşte...! 

— Şi dacă aş putea să-i găsesc o căsuţă drăguță, ceva, ca 
un hotel, de exemplu! 

— Uite!... zise portarul, tocmai ăsta e de vânzare... 

— Ei aş! zise Venture, care văzuse deja un bilet deasupra 
porţii. 

— Proprietara, continua portarul, vrea să se retragă, şi 
caută să scape de chiriaşi... 

— E scump? 

— Aproape nimic: opt mii de franci. 

— Câte camere are? 

— Şaisprezece. 

— Impozitul e plătit? 

— Încă pentru şase ani. O mie cinci sute de ludovici 
venit. Clientelă bună. Numai femei de subofiţeri. Niciodată 
nu rămâne vreo cameră goală. 


— Ei bine! zise Venture, mă duc să o văd pe mama şi 
când mă întorc mai vorbim. 

Şi Venture urcă la primul etaj al hotelului şi bătu Ia uşa 
din dreapta. 

— Intră! uşa e deschisă, strigă o voce răguşită 
dinăuntru. 

Venture deschise uşa şi intră într-o odaie frumos 
mobilată, alături de care se afla o bucătărie. Mobilele erau 
de nuc şi perdelele de damasc albastru. O canapea şi patru 
fotolii completau mobilierul. 

Pe canapea stătea o femeie îmbrăcată în negru de sus 
până jos, ca o lucrătoare din provincie. Avea alături o 
tabacheră de argint şi citea un ziar cu ochelarii pe nas. Ai fi 
zis că e cea mai cinstită femeie din lume. 

— Drace! strigă Venture încântat de poziţia bătrânei, ai 
aerul unei patroane distinse. Şi când te gândeşti că toţi de 
aici te iau drept văduva Brisedoux, născută Bayeux, de fel 
din Normandia, fostă vânzătoare de fructe şi mama 
domnului Honore Brisedoux, băcan pe piaţa Parisului! 

Şi, sfârşind această tiradă pompoasă, Venture se aşeză 
lângă văduva Fipart, care, după cum se vede, se 
metamorfozase radical. 

Capitolul XV. 

Cum se face că văduva Fipart, pe care o lăsasem la 
Clignancourt, într-o colibă, înfăşurată în zdrenţele sale, fără 
alte mijloace de existenţă decât coşul şi cârligul său, se 
găsea în strada Bisericii, în costumul în care am văzut-o? 

Vom explica lucrul acesta în câteva cuvinte. 

De când deschisese scrisoarea contesei Artoff către 
ducele de Sallandrera, şi se găsea, graţie câtorva desluşiri 
pe care i le dăduse văduva Fipart, pe urma vastei intrigi 
urzită de Rocambole, Venture înţelesese că e neapărată 
nevoie să plece din Clignancourt şi, ca să zicem aşa, să o 
sechestreze pe oribila bătrână. Într-adevăr, se putea ca 
Rocambole să o găsească şi să o silească să mărturisească 
unde se află el, Venture. 


De altă parte, ura pe care această bătrână o manifesta 
pentru fiul său adoptiv era un lucru preţios în împrejurările 
de faţă şi Venture înţelese numaidecât că văduva Fipart i-ar 
putea fi de mare folos, dacă nu absolut necesară a stabili 
pentru domnul de Château-Mailly identitatea adversarului 
său Rocambole. Astfel chiar în ajun, de când se găsea în 
serviciul domnului de Château-Mailly ca vizitiu, Venture se 
gândise la Gros-Caillou ca fiind singurul cartier din Paris 
unde Rocambole nu s-ar fi gândit niciodată să o caute pe 
mama Fipart, în cazul când n-ar fi fost convins de moartea 
ei. Aşadar, se hotări imediat să găsească o locuinţă 
convenabilă pentru bătrână strângătoare de zdrenţe. După 
o oră de cercetări el găsi o cameră mobilată în strada 
Bisericii, eliberată chiar în aceeaşi dimineaţă de un maestru 
croitor de regiment, care plecase cu batalionul său. Venture 
se dase drept un băcan cinstit care o aştepta pe mama sa să 
sosească din provincie. 

— Va rămâne cu mine, zise el portarului, îi voi îndulci 
puţinele zile care i-au rămas; dar cum locuinţa pe care 
vreau să i-o pregătesc deasupra prăvăliei mele nu este încă 
aranjată, o să locuiască câteva zile într-o cameră mobilată. 

Venture termină prin a plăti chiria pe cincisprezece zile 
înainte; dădu douăzeci de franci bacşiş portarului şi îi 
promise cincisprezece franci pentru a-i face menajul mamei 
sale; în sfârşit, se duse la Clignancourt şi o aduse singur, 
împreună cu o legătură cu boarfe cumpărate de la primul 
magazin pe care îl întâlni în drum. Două zile după aceasta, 
văduva Fipart, foarte încântată, sta în camera mobilată din 
strada Bisericii care, pentru ea era un adevărat palat. 

— Ei bine! mamă, îi zise Venture, aşezându-se lângă ea, 
cum ai petrecut ziua de azi? 

— Mi se pare că am băut prea mult, răspunse bătrâna. 

— Asta e! răspunse Venture, vrei să te apuci iar de beţie? 

— Cum, n-am băut nici o ceaşcă de rachiu, pentru că mi- 
ai spus că trebuie să mă respect. Am luat cafeaua ca o 
marchiză şi atâta tot. 


— Atunci, de ce spui că te-ai îmbătat? 

— Vreau să spun adică... îmi pare că visez. 

— Ah! nu înţeleg... Tu crezi că visezi... 

— Tocmai... 

— Ei bine! zise Venture, să vorbim acum de altceva. 

— Vrei să-mi asiguri vreun venit? 

— Posibil. 

Văduva îşi holbă ochii mici şi roşi. 

— Ah! mamă, zise Venture cu bunătate, nu ştii ce noroc a 
căzut pe capul tău! 

— Vreo moştenire? 

— Cam aşa ceva... 

Şi cum văduva Fipart nu părea în nici un fel mirată, 
Venture adăugă: 

— Îţi place cartierul acesta? 

— E încântător. E plin de militari... şi mie îmi plac 
militarii. 

— Dar casa asta, îţi place? 

— Ah! strigă bătrână cu vocea tremurând de emoție, ce 
vrei să mor de bucurie? 

— Ascultă, continuă Venture, hotelul ăsta e de vânzare, 
vreau să-l cumpăr şi tu să îngrijeşti de veniturile lui. 

— Milostive Doamne! O să înnebunesc... 

— Şi dacă sunt mulţumit de tine, îl trec pe numele tău. 

Vorbele acestea, în loc să o umple de bucurie pe văduva 
Fipart, produseră asupra ei un efect cu totul opus. Văduva 
nenorocitului Nicolo era o femeie înţeleaptă încât înţelese 
imediat că dacă Venture îi dădea mult, avea de gând să îi 
ceară şi mai mult. Îşi ridică ochelarii pe frunte, puse ziarul 
la o parte, deschise tabachera de argint, luă tabac, îl trase 
pe nas şi zise liniştită: 

— Să vedem: mi se pare că ai nevoie de mama Fipart. 

— Fireşte! 

— Ei bine, să vorbim! 

— Fie, să vorbim. 

— Îmi dai mie casa asta? 


— Drace! zise Venture, mergi prea departe, mamă. 

— Ascultă... îmi pui totul pe numele meu, nu e aşa? 

— Aşa e. 

— Bun. Acum, să vedem ce trebuie să fac că să câştig 
toate astea. Dacă e scump, am să mă mai gândesc. 

— Să-ţi explic. 

— Te ascult. 

— 'Ţi-aduci aminte de răposatul Nicolo? 

— Vai! murmură bătrâna, ducându-şi batista la ochi. 

— Am auzit, continuă Venture, că bietul Nicolo a fost 
executat. 

— Vai! L-au executai numaidecât. Şi cu toate astea era 
nevinovat. 

— Ştiu. 

— Dar numai canalia aceea de Rocambole m-a făcut să 
cred că bietul meu Nicolo era vinovat... O femeie geloasă 
vezi tu, e capabilă de orice. 

— Şi pe urmă, zise Venture, ţi-a dat zece mii de franci. 

— O! nu-mi mai vorbi de asta. 

— Ba nu. Asta e un detaliu foarte important. 

— Bun! zise văduva Fipart, dar de ce-mi vorbeşti de 
Nicolo? E nevoie ca acum să-i mai pângărim memoria...? 

— Trebuie. Poate că într-o zi o să am nevoie de mărturia 
ta. 

— Împotriva cui? 

— Împotriva lui Rocambole. 

— Oh! afurisitul! murmură văduva Fipart cu mânie, aş 
dori bucuros să-l văd şi pe el executat. 

— "Tocmai asta voiam să-ţi propun şi eu; dacă vrei să ai 
un hotel mobilat şi frecventat numai de militari. 

— Bine. Du-mă la judecătorul de instrucţie. Dar l-au 
arestat? 

— Nu încă. 

— Ah! 

— Dar sunt pe urmele lui. 


— Ei bine! N-ai decât să-mi spui când vei voi. Am să 
depun mărturie. 

— Şi a doua zi după execuţie, hotelul va fi trecut pe 
numele tău. 

În urma acestei discuţii cam periculoasă pentru 
Rocambole, şi care desigur ar fi cauzat oarecare nelinişte 
marchizului de Chamery, Venture se sculă, zise bună seara 
bătrânei şi adăugă: 

— Ah! apropo, ştii că m-am făcut vizitiu? 

— Tu vizitiu! 

— Da, dar la o casă mare şi numai ca să isprăvesc o dată 
cu Rocambole. 

— Aşa e, murmură bătrâna cu un surâs oribil, acum e 
mare... a crescut ca un brad, copilul mamei. 

— Şi copiii care cresc prea mari nu trăiesc mult, termină 
banditul. 

Venture se despărţi de mama Fipart, şi găsi pe 
proprietarul hotelului în camera portarului. Se tocmi 
asupra preţului şi mai obţinu o scădere de cinci sute de 
ludovici. După aceasta se sui în trăsură. 

— Unde merge domnul? întrebă din nou vizitiul. 

— Strada Pepiniere, răspunse Venture. 

O dată sosit se sui din nou în camera sa de la etajul al 
şaselea şi luă din geamantanul său, voluminos, care 
conţinea cele douăzeci de mii de franci, livreaua de vizitiu, 
peruca pudrată şi pălăria cu galoane de aur. 

După un sfert de ceas, cobori şi o luă spre piaţa 
Beauvau. 

Când sosi la palatul de Château-Mailly, ducele era în 
grajd asistând la un pansament. 

— Ah! bine că ai venit, zise el vizitiului englezeşte, ţi-am 
uzurpat funcţia. 

Venture îl privi pe duce. 

Acesta continuă: 

— Ieri, ai dat afară un rândaş. 

— Da, domnule duce. 


— Ai dimineaţă am angajat altul. 

— Ah! zise Venture cu indiferenţă. 

— O să-şi înceapă serviciul de astă-seară, continuă 
ducele. Bietul băiat mi-a părut destul de prăpădit; îl 
cunoştea pe rândaşul concediat şi a venit să intre în locul 
lui. Când m-am dat jos, l-am găsit în curte; te aştepta şi l-am 
angajat eu. 

— Domnul duce e stăpân la dumnealui, răspunse vizitiul 
cu respect. 

Pe când îi răspundea ducelui, Venture îşi zicea în sinea 
lui: 

— Oamenii cinstiţi şi naivi, cum e stăpânul meu, nu 
înţeleg niciodată cum stau lucrurile. Ducele îmi va pune o 
mulţime de întrebări. Dacă fac greşeala să-i răspund, şi 
dacă îl pun în curent cu toate cercetările mele de ieri 
noapte, atunci ar fi în stare să se ducă chiar el în strada 
Suresnes. Dar nu... n-am să-i povestesc decât că am văzut 
un om ieşind la miezul nopţii din palatul de Sallandrera. 

Ducele ştia că Venture nu petrecuse noaptea în palat şi 
dorea foarte mult să ştie ceea ce se întâmplase. 

Ducele de Château-Mailly avea la extremitatea grajdului 
un cal arab pe care încăleca adesea şi îl iubea în mod 
deosebit. Niciodată ducele nu venea să vadă alţi cai fără să-l 
viziteze şi pe Ibrahim, să-i mângâie coama lucioasă, 
vorbindu-i prieteneşte. Rândaşii erau obişnuiţi cu lucrul 
acesta; şi niciunul din ei nu se miră văzându-l pe duce 
îndreptându-se spre ieslea lui Ibrahim. 

Venture îl urmă. 

Atunci ducele se uită la vizitiu. 

— Ei bine? zise el, ce ai aflat? 

— Totul merge de minune, răspunse Venture. 

— Ce? 

— Am obţinut nişte informaţii. 

— Despre duşmanii mei? 

— Despre rivalul dumitale. 

Domnul de Château-Mailly tresări. 


— Dar, continuă Venture, domnul duce mi-a promis că 
are încredere în mine. 

— Sigur. 

— Şi că n-o să mă întrebe nimic. 

— Fie, zise ducele. 

Venture zise tare: 

— Rândaşul angajat de domnul duce este englez? 

— Pe legea mea, răspunse domnul de Château-Mailly, 
cred că e un om cumsecade. Uite-l tocmai soseşte. 

Şi ducele i-l arătă lui Venture pe noul rândaş, care, într- 
adevăr, intra în grajd. Rândaşul acesta părea un om ca de 
douăzeci şi cinci până la treizeci de ani, avea părul roşcat şi 
faţa de asemenea roşcată. Dar vizitii celebrului proprietar 
de trăsuri, de care am vorbit în cursul povestirii noastre, l- 
ar fi recunoscut cu siguranţă. Era John care dăduse o mie 
de franci birjarului cu trăsura verde, însărcinat să-l 
conducă în fiecare noapte pe don Jose la Asnieres, cu 
singurul scop de a-i lua o dată locul... 

Sau mai bine zis, era Rocambole... Rocambole, omul 
deghizărilor fără număr şi aşa de bine metamorfozat încât 
Venture se uită la el cu o privire foarte indiferentă. 

E drept să mărturisim că Rocambole intrase atât de bine 
în pielea rândaşului, încât nu mai semăna absolut deloc nici 
cu vicontele de Cambolh, nici cu marchizul don Inigo de los 
Montes; Venture suferise şi el de asemenea o metamorfoză 
vizibilă. Îşi tăiase favoriţii, îşi răsese părul care era negru şi 
semănat cu câteva fire albe. În locul favoriţilor îşi lipise, cu 
îndemânarea unui actor, o pereche de favoriţi roşii. O 
perucă pudrată îi ascundea o parte din frunte; de altfel faţa 
îi era roşcovană ca a unui adevărat englez. Graţie unui 
corset, Venture îşi ascunsese a treia parte din respectabilul 
lui pântec. În sfârşit, livreaua lui superbă de un albastru 
azuriu făcea să dispară orice urmă a adevăratului Venture. 

Venture nu îl recunoscuse pe Rocambole, după cum nici 
Rocambole nu îl recunoscuse pe Venture. 


De altminteri se întâmplase şi cu unul şi cu altul ceea ce 
se întâmplă adesea cu adversarii care încrucişează spadele. 
Fiecare din ei are mai multă grijă să-şi apere propria lui 
viaţă decât pe aceea a adversarului său. 

Venture îşi juca aşa de bine rolul său de englez că, 
încredinţat că se găseşte în faţa unui adevărat englez, se 
silea mai degrabă să pronunţe melodic fiecare cuvânt, să 
dea fiecărui gest o naturaleţe perfectă, decât să-l 
examineze cu atenţie pe interlocutorul său. 

Acelaşi gând îl domina şi pe Rocambole. 

— Unde ai lucrat? întrebă vizitiul. 

— La Londra, răspunse Rocambole. 

— La cine? 

— La lordul W... 

— Şi mai la cine? 

— La marchizul de S... 

— Şi... la Paris? 

— La ducele de R... 

— Ce leafă ceri? 

— Cât veţi voi dumneavoastră, zise rândaşul cu umilinţă. 

— Bine, o să văd. 

Venture arătă cu mâna un stal în care se afla calul cel 
mai greu şi mai nărăvaş din grajd. 

— 'Ţesală calul acesta, zise el. 

John puse mâna pe cal, îl duse lângă pompă, luă un 
hârdău, un burete şi o perie şi începu să lucreze ca un om 
crescut numai între cai şi trăind mereu cu ei. 

Calul necheza, dădea din picioare, sărea... John îl liniştea 
cu un cuvânt, netezindu-l cu palma pe coamă sau pe 
spinare. 

— Omul acesta îşi cunoaşte meseria; domnul duce poate 
să-l primească, zise Venture depărtându-se cu domnul de 
Château-Mailly. 

Dar imediat Rocambole tresări. 

— Curios! îşi zise el... vizitiul ăsta britanic a fost în 
puşcărie? Mi se pare că îşi târăşte niţel piciorul drept... s-ar 


zice că e un puşcăriaş eliberat. 

Capitolul XVI. 

Înainte de a şti urmarea remarcii lui Rocambole, să 
povestim ceea ce făcuse eroul nostru noaptea trecută. 

După masă, domnul marchiz de Chamery se urcase, 
după cum se ştie, la sir Williams. 

Orbul îi adresă de cum întră pe uşă, următoarea 
întrebare: „Ştii ce e dalacul?” 

— Fireşte, răspunse Rocambole, e o boală nevindecabilă 
care apare la boi şi la cai. 

„Şi de care pot muri şi oameni”, adăugă sir Williams. 

Rocambole zise: 

— Pentru ce îmi pui întrebarea asta, unchiule? 

„O să vezi...” 

Şi orbul scrise: „Să iei un ac de pe perniţa din cabinetul 
tău de toaletă.” 

— Bine. 

„Îl vei băga într-o cutiuţă ermetic închisă.” 

— Foarte bine. 

„Apoi mâine dimineaţă, la revărsatul zorilor, te vei duce 
să te plimbi pe lângă Motfaucon.” 

— Pe urmă? 

„Vei încerca să găseşti un cal mort de dalac.” 

— Cum îl pot recunoaşte? 

Sir Williams scrise pe tăbliță: „Hingherul care locuieşte 
împrejurul acestui cimitir de animale jupoaie toţi caii, chiar 
şi pe cei turbaţi, dar se feresc să îi atingă pe cei ce au murit 
de dalac.” 

— Asta ca un semn. 

„Dacă găseşti vreun cal nejupuit de hingheri, poţi fi sigur 
că acela a fost bolnav, dar să fii cu băgare de seamă...” 

— La ce? 

„Să te uiţi bine la mâinile tale şi să te asiguri că n-au nici 
o zgârietură.” 

— Şi pe urmă? 


„Pe urmă vei înfige acul în corpul calului, îl vei lăsa astfel 
câteva secunde şi îl vei băga în cutie.” 

— Bun! murmură Rocambole, înţeleg. 

„Nu totul...” 

— Ce trebuie să fac cu acul? 

„Ie vei angaja mâine la domnul de Château-Mailly.” 

— Trebuie să-l înţep cu...? 

Sir Williams dădu din umeri şi scrise: „Când vei fi la 
duce, după o oră, vei afla care e calul lui favorit.” 

— Fireşte. 

„Atunci vei lua acul şi vei înţepa calul în pântece.” 

— Pentru ce calul şi nu stăpânul? 

„Pentru că, scrise sir Williams, am planul meu... şie 
minunat...” 

— Bine, zise Rocambole, încep să mă obişnuiesc. Tu mă 
faci să lucrez ca un automat dar te voi ierta dacă mă însor 
cu Conception. 

„Ie vei însura, dacă voi trăi eu.” 

— Mai ai să-mi spui ceva? 

Sir Williams dădu afirmativ din cap. 

Rocambole se uită la ceas. 

— Ştii, îi zise el, că e foarte periculos să te duci ziua la 
Monifaucon? Merg astă-seară... e abia ora 10, şieunu mă 
duc niciodată la Conception înainte de miezul nopţii; am 
destul timp. 

„Cum vrei.” 

Falsul marchiz îl părăsi pe sir Williams, chemă cupeul şi 
se duse în strada Suresnes. Aici luă, după cum îi 
recomandase sir Williams, o mică cutiuţă în care se afla un 
inel, apoi luă un ac pe care îl băgă în cutiuţă. După asta, îşi 
schimbă hainele şi se îmbrăcă într-un costum de lacheu. În 
timp ce el îşi punea hainele în care trebuia să se prezinte la 
Conception, Rocambole medita asupra mijloacelor de a 
merge la Monifaucon şi de a se întoarce cu germenul 
teribilei boli. 

— Bun! îşi zise el, pretextul e celebru. 


leşi din casa de pe strada Suresnes prin intrarea opusă 
aceleia unde lăsase cupeul, astfel servitorii săi să creadă că 
nu a plecat de acasă. Apoi ieşi în cartierul Saint-Honore, 
opri o trăsură şi zise vizitiului: 

— Ştii unde este Monifaucon? 

— Da, răspunse vizitiul, acolo şi-a sfârşit zilele bietul meu 
GRIS. 

— Cine e GRIS al tău? 

— Un vestit cal, care şi-a rupt piciorul acum 
cincisprezece zile pe pietrişul şoselei, într-o zi ploioasă. 

— Şi l-ai dus la Monifaucon? 

— Da. Vezi, zise vizitiul, nostimă idee. 

— Oh! zise Rocambole, urcându-se în trăsură şi ideea 
mea, e bună, o să vezi. 

Vizitiul îl examină şi văzându-i costumul, rămase 
încredinţat că avea de a face cu un servitor de la o casă 
mare boierească. 

— Să-ţi spun ideea mea, zise Rocambole, în timp ce 
vizitiul dădu un bici calului şi dacă mă duci repede te 
cinstesc. 

— Să vedem, zise vizitiul, pocnind din bici. 

— Trebuie să-ţi spun, continuă pretinsul lacheu, că şi eu 
sunt vizitiu. 

— Cu deosebire că eu mân un cal de trăsură şi 
dumneavoastră cai de rasă? 

— Tocmai. Sunt la baronul de Callimon, de pe aleea 
Victoria. 

Vizitiul nu ştia că baronul lui Rocambole era o invenţie; 
dar cu toate astea răspunse: 

— Ah! da, un veteran... decorat... care conduce o trăsură 
singur, cu cai suri. 

— Tocmai. Trebuie să mă fi văzut cu el. 

— Posibil. 

— Ei bine! zise Rocambole, mă duc la Monifaucon pentru 
unul din caii lui suri. 

— A murit? 


— Alaltăieri dimineaţă. PETIT-GRIS, căci aşa îl cheamă, s- 
a îmbolnăvit şi nu s-a mai putut ridica de jos. Nu mai mânca 
fân şi lepăda ovăzul. Am trimis numaidecât după veterinar. 
Veterinarul e un isteţ care face experienţe pe caii altora. De 
mult timp pusese el ochii pe Petit-Gris şi îl sfătuia mereu pe 
domnul baron să scape de el. Într-o zi calul făcu o sforţare 
să se scoale de jos şi îşi fractură glezna; a doua zi tuşea şi 
nu mai simţea nimic. De zece ori domnul baron a vrut să-l 
vândă aproape pe nimic: dar eu eram acolo şi îi ziceam 
„Dacă domnul baron îl vinde pe Petit-Gris, atunci poate să-şi 
închidă grajdurile, căci niciodată nu va mai găsi un cal la 
fel.” 

— Veterinarul e un prost, zise vizitiul. 

— Da, continuă Rocambole, i s-a dat calul ca să-l 
îngrijească. Ieri valetul, s-a dus la el: veterinarul i-a 
răspuns: „Petit-Gris e foarte bolnav”. 

Azi dimineaţă veterinarul i-a scris domnului baron: 
„Domnule baron, PETIT-GRIS a murit astă-noapte de dalac. 
Mă grăbesc să-l transport la Monifaucon ca să nu ne 
infecteze grajdurile.” 

— Prostii! zise vizitiul. 

— Ai vorbit bine, amice, zise Rocambole, e o prostie. Un 
cal nu moare de dalac, dacă nu s-a infectat de la altul. 
Domnul l-a crezut pe veterinar, dar eu sunt mai puţin 
credul: mă duc să dau o raită la Monifaucon. Dacă îl găsesc 
acolo, pe bietul meu PETIT-GRIS n-am să zic nimic... dacă 
nu-l găsesc... să păzească Cel de sus! Căci sunt sigur că 
veterinarul a ascuns calul undeva. 

— Faimoasă idee! zise vizitiul, dar sunt mulţi cai morţi la 
Monifaucon, şi mi se pare că nu sunt aprinse felinarele în 
cimitirul acesta de animale, unde armăsarul de la trăsură 
este egal cu caii de cursă. 

— Îmi vei da unul din felinarele trăsurii şi mă aştepţi pe 
pod, replică Rocambole. 

În momentul când Rocambole îşi termină minciuna, 
trăsura ajunse la barieră. După o jumătate de oră trăsura 


ieşise afară din Belebille pe şosea, la intrarea acelui mic 
pod din scânduri vechi, construit peste o râpă fără apă, de 
unde spânzurătorile feudale au dispărut pentru a face loc 
celui pe care vizitiul îl numea cimitirul animalelor. 

Trăsura se opri în acel loc, Rocambole se dădu jos, luând 
în mână un felinar al trăsurii. Apoi o luă pe o poteca ce 
cobora în fundul văii şi înaintă cu curaj în mijlocul legiunilor 
de şoareci care îşi începeau ospăţul nocturn. 

Se plimbă câtva timp în mijlocul osemintelor şi resturile 
aruncate cu dispreţ de hingheri; apoi se opri în faţa unui 
cadavru de cal încă nejupuit. Şoarecii nu se apropiaseră de 
el. Rocambole văzu câţiva întorşi cu faţa în sus şi nemişcaţi. 
Aceştia îşi plătiseră scump îndrăzneala şi muriseră pentru 
că avuseseră curajul să se atingă de animalul atins de dalac. 

„lată, dacă nu mă înşel, se gândi Rocambole, un cal care 
îndeplineşte condiţiile căutate de mine”. 

Îşi întoarse ochii îndărăt pentru a măsura distanţa care-l 
despărţea de trăsură, evaluând-o cam la vreo trei sute de 
metri. 

„Dacă vede ce fac, murmură Rocambole gândindu-se la 
vizitiu, atunci are ochi de vultur”. 

Şi înfipse acul în pântecele calului mort, lăsându-l astfel 
câteva minute. Apoi îl scoase şi îl puse cu îngrijire în cutiuţa 
pe care o luase cuel. 

Avusese grijă să-şi examineze bine mâinile, deget cu 
deget, încheietură cu încheietură. Nu avea nici o 
zgârietură. Se întoarse la trăsură şi zise vizitiului: 

— N-am noroc. 

— Cum aşa? 

— PETII-GRIS a murit... e acolo jos... L-am recunoscut. 

Şi Rocambole manifestă mâhnirea sinceră a omului care 
a iubit un cal şi îl plânge ca pe un prieten. 

Se sui în trăsură şi se reîntoarse la Paris. La ora 
unsprezece şi trei sferturi, Rocambole lăsă trăsura în piaţa 
Concordiei, dând zece franci vizitiului, se îndreptă spre 
bulevardul Învalizilor şi intră în grădinile palatului de 


Sallandrera, fără să ia seama la strângătorul de zdrenţe, 
aşezat la pândă la oarecare distanţă, şi care după cum se 
ştie, nu era altul decât Venture. 

Conception îl aştepta pe marchizul de Chamery, ca de 
obicei în atelierul ei. 

Pe chipul tinerei fete fericirea lumina ca un fel de 
aureolă. Privirea ei strălucea din cauză că domnul de 
Sallandrera îi spusese că o lasă liberă să-şi aleagă un soţ. 
Oare alegerea aceasta pe care acum era stăpână, nu era 
făcută în fundul inimii sale, încă de mult timp? 

Dar când Rocambole se aşeză lângă ea, luându-i mâinile 
între ale lui, ea îi zise pe un ton ţâfnos: 

— Ştii că sunt foarte tristă astăzi? 

— Tristă? 

— Şi geloasă, zise ea roşindu-se. 

— Geloasă, Dumnezeule! De ce? 

— Uite, iartă-mă, sunt nebună, dar în sfârşit... 

— Mă îngrozeşti... 

— Nu înţeleg, zise ea, de ce, când plec eu, când plecăm 
toţi, tata, mama, sora dumitale, bărbatul ei şi eu, dumneata 
rămâi în Paris? 

— Şi pentru asta eşti geloasă, zise Rocambole surâzând. 

— Da. 

Şi Conception adăugă încet: 

— Trebuie să rămâi la Paris dintr-un motiv mult mai 
serios? 

Rocambole duse la buze mâna tinerei fete. 

— Ascultă Conception, zise el surâzând, ştii că nu eşti 
cuminte? 

— Eu? 

— Sigur! Cum, nu înţelegi că eu vând Haut-Pas tatălui 
dumitale? 

— Aşa e. 

— Şi n-am nici un motiv serios să plec înainte? 

— Dar... eu... 


— Copilo! murmură falsul marchiz, tatăl dumitale nu 
trebuie să ştie nimic din ce s-a petrecut între noi... până în 
ziua... 

— Dar, în sfârşit, zise repede Conception, nici eu nu pot 
să spun tatălui meu: „Îl iubesc pe marchizul Chamery şi 
vreau să-l iau de bărbat!” 

— Sigur că nu; vezi, eu sunt însă mai diplomat ca 
dumneata. 

Ea îl privi. El continuă surâzând: 

— Plecaţi mâine, nu este aşa? 

— Mâine dimineaţă. Trăsura de poştă a tatălui meu 
trebuie să o aştepte la barieră la ora opt punct pe sora 
dumitale. 

— Foarte bine. În timpul drumului, lung de două zile, 
sora mea, care mă iubeşte mult şi căreia i-am spus totul, va 
vorbi adesea şi foarte mult de mine. 

— Ai dreptate, murmură Conception. 

— Şi, termină Rocambole, cum tatăl dumitale ţine foarte 
mult la titluri... 

— Oh! întrerupse repede Conception, dumneata eşti un 
nobil adevărat. 

— Sigur, dar, în sfârşit, Fabien va dovedi domnului de 
Sallandrera că Chamery, deşi puţin bogaţi, sunt de familie 
foarte veche. Unul din strămoşii mei a comandat armatele 
comitatelor în secolul al patrusprezecelea. Titlul nostru de 
marchiz datează de atunci. 

După cum se vede, Rocambole intrase atât de bine în 
pielea adevăratului marchiz de Chamery, încât ajunsese să 
creadă în strămoşii săi. 

— În modul acesta, continuă el, când voi sosi, tatăl 
dumitale va fi deja pus la curent asupra acestui fapt 
important. 

Apoi tăcu un moment şi, ca şi cum ar fi auzit o voce 
interioară, deodată adăugă: 

— Uite, am o presimţire ciudată. 

— Ah! zise Conception îngrijorată. 


— Am observat de multe ori că orice eveniment se 
repetă într-un viitor mai apropiat sau mai depărtat. Când v- 
am văzut pentru prima oară, când am avut fericirea... 

— Dumneata mi-ai salvat viaţa, prietene, zise Conception 
tulburată. 

— Ei bine! nu ştiu ce îmi spune că acolo la Haut-Pas voi 
avea ocazia să fac acelaşi serviciu tatălui dumitale sau 
unuia din ai săi. 

— Ah! mă înspăimântați! 

Rocambole surâse. 

— Asta e! zise el, dacă pericolul este evitat, ce-mi pasă 
dacă l-a ameninţat vreodată. 

Şi cei doi îndrăgostiţi mai continuară un timp o 
conversaţie încântătoare, plină de visuri, de proiecte, de 
speranţă. 

Apoi veni momentul de despărţire, moment plin de 
emoție în timpul căruia îşi reînnoia jurămintele. 

În sfârşit, Rocambole plecă, după ce o sărută pe frunte 
pe domnişoara Conception şi se lasă condus de negru. 

Tocmai în clipa când punea un ludovic în mâna negrului 
şi păşea pragul portiţei grădinilor, se împiedică de 
strângătorul de zdrenţe culcat lângă râu. 

— Beţivule! zise marchizul deghizat în lacheu. 

După cum am văzut deja, Rocambole a intrat în strada 
Suresnes prin poarta opusă aceleia unde aştepta trăsura, 
ceea ce trebuia să îl înşele pe Venture, pe pretinsul 
strângător de zdrenţe, pe pretinsul vizitiu al domnului duce 
de Château-Mailly. 

Rocambole nu stătu decât câteva minute în casa aceea, 
atâta cât îi trebuia pentru a-şi schimba costumul; şi în urmă 
ieşi, după cum se ştie, prin cealaltă poartă, şi se aruncă în 
cupeu. 

— La palat! zise el. 

Vizitiul, care adormise pe capră, crezând că stăpânul său 
nu se mişcase din casă de la ora zece, se deşteptă speriat şi 
lovi caii cu biciul. 


Dar falsul marchiz era departe de a bănui, vorbind 
astfel, că Venture îl urmărise pas cu pas de când ieşise de la 
palatul de Sallandrera, şi l-ar fi însoţit cu siguranţă chiar 
până la palatul său dacă cele două portiţe ale casei din 
strada Suresnes nu l-ar fi făcut să-i piardă urma. 

Cupeul traversă piaţa Ludovic al XV-lea, podul, şi o luă 
spre chei. 

Dar acolo, un eveniment, neînsemnat în aparenţă, dar 
care trebuia să aibă importanţa sa pentru falsul marchiz, îi 
atrase atenţia. 

Noaptea era destul de întunecoasă şi cădea o ploaie 
măruntă, rece şi pătrunzătoare. Cheiul era pustiu şi liniştit. 
Deodată marchizul auzi nişte strigăte disperate, apoi 

voci confuze, strigăte care păreau să vină din mijlocul 
Senei. Numaidecât porunci vizitiului să oprească şi ascultă 
cu atenţie. 

Capitolul XVII. 

Poate se va mira cineva, la prima vedere, cum un bandit 
de teapa lui Rocambole, care asasina un om cu aceeaşi 
uşurinţă ca şi cum ar fi băut un pahar de lichior, fusese atât 
de interesat de nişte strigăte de disperare şi nu îşi urmase 
drumul liniştit. 

Dar, gândindu-ne la viaţa aventuroasă a oamenilor de 
seama lui putem înţelege că toţi aceia care trăiesc într-o 
răzvrătire continuă împotriva societăţii, stau veşnic la 
pândă, şi orice eveniment care pare că pune în joc existenţa 
cuiva, fie ea chiar a unui necunoscut, le atrage imediat 
atenţia. 

Strigătele acestea de ajutor, pe care le auzise 
Rocambole, îi deşteptau multe amintiri din viaţa sa proprie, 
începând cu moartea lui Ghinion la Bougival, şi terminând 
cu însăşi aventura sa când, închis într-un sac, fusese 
aruncat pe fereastră în valurile Marnei. 

— Ajutor! striga o voce slabă. Ajutor! 

Vocea aceasta era a unei femei. 


Imediat Rocambole se gândi la mama Fipart, al cărei 
cadavru era sigur că se găsea cel puţin la stăvilarul de la 
Saint-Cloud. În acelaşi timp, auzi zgomotul făcut de lopeţile 
care băteau valurile şi alte voci care strigau: 

— Haide, doamnă, curaj! Aşteaptă, venim acum. 

Falsul marchiz sări din trăsură, alergă la parapetul 
cheiului şi se aplecă deasupra, încercând să vadă ce se 
petrece. 

Noaptea, după cum am spus, era foarte întunecoasă: dar 
aceasta nu-l împiedica pe Rocambole să distingă un punct 
negru zbătându-se la suprafaţa apei; apoi, la oarecare 
distanţă, o barcă, o masă voluminoasă înfruntând anevoie 
curentul. 

Punctul negru era al unuia sau al uneia care se îneca; 
masa voluminoasă, o barcă care îi sosea în ajutor. 

— Pe cinstea mea! murmură falsul marchiz, n-am nici o 
medalie de salvare de la înec, şi cum suntem într-un 
anotimp când o baie nu prezintă nici un inconvenient, vreau 
să iau această distincţie onorifică. 

Zicând astfel, Rocambole, care se găsea tocmai în 
dreptul unei scări care da în râu, o cobori repede, sosi la 
marginea apei, se dezbrăcă iute de haine şi porni înot, 
gândind astfel: „Trebuie totdeauna să faci din când în când 
câte o faptă bună: o faptă bună pe ici, pe colo, spre a-i 
înduioşa pe judecători; dacă se va întâmpla vreodată să-mi 
pierd marchizatul şi să fiu trimis înaintea curţii cu juri, 
domnul procuror general va ţine cont de medalia mea.” 

Rocambole era un înotător excelent şi dovedise asta de 
multe ori. Dar în momentul acesta el avea un avantaj mai 
mare decât barca ce, asemenea lui, gonea din toate puterile 
spre a o scăpa pe nenorocita femeie. 

Rocambole înotă mai sus de cea care se îneca ceea ce 
însemna că pentru a o ajunge nu trebuia decât să se lase 
dus de curent, pe când barca era obligată să urce curentul; 
se ştie că în locul acesta Sena curge foarte repede. Or, 
înotând bine, Rocambole îşi continuă gândurile cu această 


plăcută concluzie: „Sunt sigur că viitorul meu socru, 
domnul duce de Sallandrera, va fi încântat citind mâine în 
ziar la „Fapte diverse” un mic articol conceput astfel: 

Ieri noapte, între orele două şi trei de dimineaţă, domnul 
marchiz de Chamery, întorcându-se acasă, trecând pe 
cheiul Voltaire, atenţia îi fu atrasă de nişte strigăte 
disperate ce veneau din mijlocul apei. 

Sărind din trăsură, se dezbrăcă, se aruncă înot şi scăpă, 
punându-şi propria viaţă în pericol, pe o nenorocită care 
era să se înece; aceasta fu pentru domnul gentilom o 
afacere de câteva minute. Domnul marchiz de Chamery, 
după cât se ştie, este acel tânăr ofiţer de marină care, după 
ce a servit într-un mod strălucit în marina anglo-indiană s-a 
reîntors anul trecut pe bordul bricului „La Mouette” care a 
naufragiat la câteva leghe de Le Havre. Marchizul este 
singurul care a scăpat din acel dezastru.” 

Tocmai când isprăvi redactarea mintală a micului său 
articol, falsul marchiz îl ajunse pe înecat, sau mai bine zis 
pe înecată, căci era o femeie care se aruncase de pe podul 
Royal şi pe care fustele o ţinuseră până atunci la suprafaţa 
apei. 

Rocambole o împinse cu bruscheţe ca nu cumva să-l 
apuce de braţ, apoi o apucă de mijloc în aşa fel încât să nu-i 
încurce mişcările şi continuă să înoate spre barcă. 

După câteva minute, domnul marchiz Albert-Frederic- 
Honore de Chamery se găsea în barcă cu tânăra femeie 
scăpată de la moarte, în mijlocul a patru din acei marinari 
care strâng ziua şi noaptea rămăşiţele aduse de fluviu. 

Marinarii aprinseră un felinar. La lumina acestuia ei 
putură să-i examineze, rând pe rând, pe femeie şi pe 
salvatorul ei. 

Femeia era tânără, frumoasă, şi rochia de mătase pe 
care o purta arăta că nu mizeria, ci vreun amor nenorocit o 
făcuse să încerce să se sinucidă. 

Se întâmplase şi cu ea ceea ce se întâmplă cu toţi aceia 
ce caută un refugiu în moarte: răceala apei o făcuse să-şi 


vină în fire şi lupta cu ardoare şi disperare să-şi scape viaţa 
pe care cu câteva minute înainte o socotise o povară. 

Marchizul îşi păstrase pantalonii şi cămaşa. Nişte 
pantaloni de caşmir negru şi o cămaşă de pânză scoțiană 
încheiată la mâneci şi la gât cu câte un diamant mare. 

Acestea erau destule dovezi pentru ca, în afară de 
albeaţa mâinilor, marinarii să îşi dea seama că aveau de-a 
face cu un orăşean. 

— Bravo! strigă unul din marinari strângându-i mâna 
bărbăteşte, pe când ceilalţi dădeau îngrijirile necesare 
femeii, eşti curajos, domnule, şi nu sunt mulţi orăşeni ca 
dumneata care să facă o asemenea baie. 

— Nu mi-am făcut decât datoria, răspunse Rocambole cu 
modestie. 

— Ei bine! zise marinarul, dacă dumneata numeşti asta 
datorie, atunci eşti şi mai curajos decât credeam eu. 

Rocambole surâse. 

— Şi sunt sigur că nu te-ai pricopsit de pe urma 
oamenilor scăpaţi de la înec. 

— Sigur că nu. 

— Nu ca noi. De o săptămână tot pescuim la înecaţi în 
fiecare noapte. 

Rocambole tresări. 

— Sâmbătă trecută, continuă marinarul, în jurul podului 
Passy... 

Rocambole începu să tremure. 

— Am pescuit o femeie bătrână... 

— Moartă? 

— Oh! nu, zise marinarul. Părea că vrusese să se înece, 
dar o dată căzută în apă, s-a răzgândit. 

— Şi zici că mai jos de Passy? 

— Cam la trei sute de metri depărtare de pod. 

— Sâmbătă? 

— În noaptea de sâmbătă spre duminică, zise marinarul, 
care nu văzuse că Rocambole se schimbase la faţă în timpul 
acestei povestiri. 


„Drace! se gândea falsul marchiz, oare n-am sugrumat-o 
bine pe mama Fipart?... O femeie bătrână, mai jos de podul 
Passy, sâmbătă trecută, între ora două şi trei dimineaţa... e 
chiar ea.” 

— Cine ştie, poate din cauza sărăciei. 

— Ea ne-a ticluit o poveste de care nu mai mi-aduc 
aminte, răspunse marinarul. Dar am strâns nişte bani şi i- 
am dat câţiva ludovici ca să se ducă acasă cu trăsura. 

— Ah! zise Rocambole căruia îi îngheţase sângele în vine, 
şedea departe, fără îndoială...? 

— La Clignancourt, după câte ne-a spus. 

Rocambole se îngălbeni. Dar lanterna marinarului 
lumina prea puţin pentru a i se putea vedea paloarea. 

— Prieteni, zise falsul marchiz după o clipă de tăcere, 
trageţi la mal, vă rog. Să o transportăm pe femeia aceasta 
acasă, şi să-mi găsesc hainele. 

Marinarii traseră barca la mal. 

Falsul marchiz puse doi ludovici în mâna unuia dintre ei, 
zicându-i: 

— Ajută-mă să o transport pe doamna aceasta. 

În acelaşi timp sări pe uscat, se duse să-şi ia hainele, se 
îmbrăcă repede şi se întoarse imediat să se ocupe de tânăra 
femeie care se găsea într-o stare de slăbiciune extrem de 
mare. 

— Unde locuiţi, doamnă? o întrebă el. 

— Pe strada Provence, domnule, răspunse ea cu o voce 
slabă. 

— Vizitiul meu vă va conduce acasă, zise falsul marchiz. 

Şi o sui în trăsură adăugând: 

— Dacă aveţi nevoie de mine, doamnă, nu ezitaţi să mă 
înştiinţaţi: sunt marchizul de Chamery şi locuiesc pe strada 
Verneuil. 

— Drace! murmurară marinarii, marchizul ăsta nu e 
deloc trufaş. Auzi! să-şi lase trăsura ca să se arunce în apă 
ca un matelot de rând. 

Rocambole îi zise vizitiului său: 


— Mă duc pe jos, condu-o pe doamna. 

Tânăra femeie îi mulţumi mai mult cu privirea decât cu 
vocea. Cupeul plecă, marinarii coborâră iarăşi în barcă. 
Rocambole rămase singur pe chei, cufundat în gânduri. 

„N-am sugrumat-o bine pe mama Fipart, se gândi el, 
sunt un prost”. 

Şi se întoarse în strada Verneuil. 

În afară de portar şi de camerist, toţi dormeau în palat. 

Marchizul urcă în dormitorul său şi se dezbrăcă repede, 
îi era frig. 

Dar în loc să se culce, se înfăşură într-un halat şi se duse 
la sir Williams, care dormea adânc. 

Rocambole nu-i respectă somnul. Aprinse o lumânare ce 
se găsea pe măsuţa de noapte şi-l zgudui puternic pe sir 
Williams. Acesta sări în sus în pat, îşi roti ochii săi stinşi cu 
un fel de mirare, şi scoase nişte sunete întrerupte şi 
neînţelese. 

— Haide, unchiule, zise Rocambole cu însufleţire, scoală- 
te! bunul meu prieten, grăbeşte-te, am nevoie de 
înţelepciunea ta. 

Cuvintele acestea îl smulseră pe sir Williams din visurile 
sale şi-l readuseră cu picioarele pe pământ. 

Îşi regăsi imediat sângele rece şi prezenţa de spirit 
obişnuită. 

Făcu un gest care însemna: „Să vedem! despre ce o 
vorba?” 

— Mama Fipart n-a murit, zise Rocambole cu brutalitate. 

Cuvintele acestea îl făcură pe sir Williams să tresară. 

— Or, continuă Rocambole, înţelegi tu? Ea m-a 
recunoscut, cu toate că mi-am schimbat înfăţişarea: sunt tot 
micul ei Rocambole. 

„Da”, făcu sir Williams un semn din cap. 

Şi întinse mâna, ceea ce însemna să-i dea tăbliţa. 

Rocambole i-o dădu; apoi îi povesti foarte amănunţit 
noua sa aventură de pe malul Senei, precum şi ceea ce 
auzise de la marinari. 


— Or, zise el, terminând, despre Venture tot nu ştim 
NIMIC... 

Orbul încruntă din sprâncene. 

— Dacă Venture şi mama Fipart se întâlnesc, pot zice că 
sunt pierdut. 

Sentimentul acesta de pericol ce îl stăpânea pe 
Rocambole, îl cuprinse şi pe sir Williams, dar orbul nu-şi 
pierdu capul şi scrise: „Bine, dar acum nu e vorba de ea. Ai 
fost la Montfaucon?” 

— Da. 

„Bine”, făcu sir Williams semn din cap. 

— Eşti grozav, murmură Rocambole, nu-ţi pasă de nimic. 

„Nu”, răspunse sir Williams din cap. 

— Dar pentru că mama Fipart e tot în viaţă... 

Orbul scrise: „Clignancourt nu e mare, aşadar oricând 
vrei o poţi găsi pe mama Fipart.” 

— Să o găsesc! 

„Şi, continuă orbul, pentru că întâia oară ai sugrumat-o 
prost, te vei căzni să fii mai puţin stângaci şi o vei sugruma 
a doua oară mai bine.” 

— Uite, zise Rocambole. Sfatul e bun, mă duc chiar acum 
la Clignancourt. 

„Nu, nu acum.” 

— De ce? 

„Pentru că e mai bine să laşi plimbarea asta pentru 
noaptea viitoare.” 

— Ah! crezi? 

„Astăzi avem de făcut ceva mai bun.” 

— Aşa e. 

„Ai acul?” 

— 'Ţi-am mai spus o dată. 

„L-ai înfipt bine în calul mort de dalac?” 

— Bineînţeles! 

„Ei bine! poţi să dormi câteva ore şi pe urmă te prezinţi 
ca rândaş la domnul de Château-Mailly.” 

— Dar mama... 


Sir Williams ridică din umeri şi nu răspunse nimic. 

„Are planurile lui,” se gândi Rocambole, care nu mai 
insistă. 

Se ştie ce s-a întâmplat apoi. 

Câteva ore mai târziu, John, rândaşul prezentat 
domnului de Château-Mailly de rândaşul concediat, fu 
primit şi intră în serviciu în momentul când Venture trecea 
în inspecţie grajdurile, cu peruca sa magnifică de vizitiu 
englez. 

Rocambole nu îl recunoscu pe Venture în costumul 
acesta de vizitiu. Venture nu îl recunoscu pe Rocambole 
îmbrăcat în rândaş. Dar, pe când John ţesăla un cal, îl văzu 
pe vizitiu depărtându-se; după cum se ştie, observase că 
acesta din urmă trăgea piciorul ca un ocnaş eliberat. 

„Trebuie să aflu eu ce e cu ăsta!” îşi zise el. 

Şi cum vizitiul continua să se depărteze, fiindcă nu era 
decât el singur în grajd, duse acolo calul pe care îl ţesăla. 

Apoi se apropie de calul arab pe care ducele îl iubea mai 
mult: „Păcat, îşi zise el, să ucizi un asemenea animal. 
Marchizul de Chamery ar da bucuros două mii de franci pe 
el.” 

Şi Rocambole luă coada calului în aşa fel încât să îl 
împiedice să dea cu picioarele, apoi îl înţepă în burtă cu 
acul otrăvit, întocmai cum îi poruncise sir Williams. 

Capitolul XVIII. 

În aceeaşi zi, pe la ora zece seara, Venture se învârtea 
prin strada Suresnes, postându-se în faţa casei în care îl 
văzuse pe Rocambole intrând în noaptea trecută. 

Pretinsul vizitiu îşi lepădase livreaua, redevenise Venture 
din cap până-n picioare, adică făcuse să îi dispară din obraz 
roşeaţa, îşi scoase peruca blondă şi favoriţii roşii, şi 
înlocuise costumul de vizitiu cu nişte haine obişnuite, care îi 
dădeau aerul unei băcan înstărit. Între altele, Venture avea 
o legătură de chei în buzunar. Aceste unelte sunt 
indispensabile oamenilor do felul lui, care şi închid uşile 
altora. Apoi, fiindcă în experienţa ce o punea la cale, 


Venture nu putea să-i cheme pe agenţii de poliţie în ajutor 
şi nu putea să se pună sub protecţia lor, se înarmă cu o 
pereche de pistoale şi cu un cuţit catalan ascuţit cu grijă. 
Cuţitul acesta, Venture îl cumpărase de la femeia 
contrabandistului care ţinea hanul pe drumul Bayonei în 
Spania. 

Strada Suresnes este de obicei pustie între ora nouă şi 
zece seara. Venture se plimbă mult timp în lung şi în lat, 
gândindu-se la felul în care ar putea intra în casa unde 
bănuia că îşi stabilise Rocambole domiciliul. 

„Fiindcă domnul marchiz, cum spune că se numeşte, îşi 
zise el, a plecat azi de dimineaţă, vreau să nu mă deranjeze 
nimeni din casă şi să pot scotoci cu uşurinţă toate 
dulapurile şi toate colţurile până ce voi pune mâna pe cele 
două faimoase scrisori. Greutatea constă acum în a intra 
înăuntru. Dacă sun şi trec prin faţa portarului, el poate să 
mă oprească şi să mă întrebe unde mă duc. Să mai aştept.” 

Şi Venture se mai plimbă încă o dată, dar cu ochii fixaţi la 
ferestrele primului etaj, unde nu se vedea nici o lumină. 

În cele din urmă, Venture auzi o trăsură venind, care se 
opri în faţa uneia din cele două porţi. 

Cum el era pe trotuar, nu avu de făcut decât doi paşi 
pentru ca să fie în poartă în momentul când un valet cobori 
de pe capră şi sună. Poarta se deschise. 

Valetul intră strigând: 

— Deschideţi porţile, vă rog! 

Şi Venture intră în urma lui, în timp ce portarul alerga să 
deschidă cele două porţi spre a lăsa să intre trăsura, care 
era a unui chiriaş din curte. 

— Scuză-mă, zise Venture, trecând înaintea valetului. 

Portarul, crezând că omul acesta intră cu valetul, nu-i 
dădu nici o atenţie. 

Venture nu grăbi deloc pasul şi se îndreptă foarte liniştit 
spre scara ce ducea la primul etaj, gândind astfel: „Fără 
îndoială, omul meu locuieşte la primul etaj, mai ales că 
noaptea trecută, ferestrele primului etaj s-au luminat 


imediat ce a intrat. Or, am văzut aceeaşi lumină plimbându- 
se de la o fereastră la alta; aşadar, apartamentul lui trebuie 
să ocupe tot etajul întâi şi prin urmare nu o să găsesc decât 
o singură uşă.” 

Venture nu se înşelase. Fiecare etaj al casei avea câte o 
singură uşă. 

Sosind la primul etaj, banditul se aplecă spre scară şi 
ascultă. Se temea ca nu cumva personajul care venise cu 
trăsura să nu urce pe această scară. 

Venture se înşelase. Chiriaşul care venise era un 
magistrat bătrân, domnul N..., şi ocupa primul etaj al unui 
alt corp de case, situat în fundul curţii. 

După un sfert de ceas de aşteptare, Venture, care 
stătuse complet nemişcat, se apropie de becul de gaz care 
lumina etajul întâi şi îl stinse. 

Apoi se îndreptă spre uşă, căută pe pipăite, cu degetul 
gaura broaştei, introduse în ea o cheie falsă, şi cu 
îndemânarea minunată a hoţilor din Londra, în compania 
cărora lucrase şi el odinioară, dădu zăvorul la o parte şi 
deschise uşa fără să facă cel mai mic zgomot. 

Intră în apartamentul cufundat în întuneric. Închise uşa 
în urma lui şi rămase nemişcat câteva momente, ţinându-şi 
suflarea. Dar după o oarecare ezitare, şi cum împrejurul lui 
domnea cea mai adâncă linişte, Venture prinse curaj, scoase 
din buzunar un chibrit şi un muc de lumânare, procurându- 
şi astfel o lumină slabă şi, cu ajutorul luminii acesteia, 
examinând locul unde se găsea. Era într-o antecameră 
spațioasă care răspundea într-un coridor ce conducea fără 
îndoială la bucătărie şi la mai multe uşi acoperite cu 
draperii orientale. 

„Ce şic!” murmură Venture. 

Şi se îndreptă către una din uşi, puse mâna pe clanţă şi 
pătrunse în sufragerie. 

Rocambole mobilase foarte bine apartamentul din strada 
Suresnes, în epoca când nu-l găsise încă pe sir Williams şi 
nu se gândea să se însoare cu domnişoara de Sallandrera. 


EI închiriase această locuinţa pentru o destinaţie 
misterioasă. 

Evenimentele hotărâseră însă altfel, dar mobilierul era 
tot acelaşi. 

Apartamentul se compunea dintr-o sufragerie, un salon 
mare, un dormitor, un fumoar şi un cabinet de toaletă. 
Toate acestea erau noi, cochete, cu covoare moi şi 
călduroase, împodobite cu tablouri de diferite calităţi, apoi 
obiecte de artă, vase chinezeşti şi cu toate nimicurile care 
le încântă întotdeauna pe femei. 

Venture se opri în salon, se aruncă pe o canapea, ca şi 
cum ar fi fost la el acasă şi se gândi o clipă. 

„Când cineva e marchiz şi are un asemenea apartament, 
îşi zise el, trebuie să aibă cel puţin un camerist, dacă nu un 
valet şi o bucătăreasă. Domnul marchiz a plecat, dar 
servitorii săi sunt în Paris, şi dacă au plecat şi ei, se vor 
întoarce peste un timp. Să mă grăbesc, aşadar, să iau 
măsurile necesare şi să trec să inspectez întregul 
apartament”. 

Venture, pungaş de meserie, îşi dădu seama dintr-o 
aruncătură de ochi de toată dispunerea apartamentului şi 
se gândi că dormitorul se află în stânga, fiindcă sufrageria 
era la dreapta salonului. El se îndreptă aşadar spre 
dormitor şi acolo, fiindcă mucul de lumânare începea să-i 
ardă degetele, aprinse o lumânare pe care o găsise pe 
noptieră. Apoi îşi continuă inspecția. 

Dormitorul îmbrăcat tot în catifea albastră nu conţinea 
nici o mobilă, nici o etajeră care ar fi putut da de bănuit 
unui ochi atent că acolo ar fi ascunse faimoasele acte. Dar 
în fundul dormitorului, Venture zări o altă uşă. Uşa aceasta 
dădea în fumoar. Acolo se afla o bibliotecă încuiată cu grijă, 
iar pe mobila aceasta era o lădiţă de lemn de santal, cu trei 
încuietori de oţel. 

Lădiţa aceasta îi atrase atenţia lui Venture. 

„S-ar putea foarte bine să fie în lădiţa aceasta”, se gândi 
el. 


„Mi-aş pune viaţa chezaş că hârtiile se găsesc aici. O să 
văd...” 

Inspecţia făcută de Venture era numai pregătitoare. Un 
fel de recunoaştere. El nu se opri în fumoar, după cum nu 
se oprise nici în dormitor, ci parcurse coridorul care făcea 
înconjurul apartamentului. Coridorul acesta conducea la 
bucătărie. 

„Marchizul nu mănâncă acasă, îşi zise Venture; toate 
vasele sunt acoperite de cocleală. Deci, n-are bucătăreasă.” 

Lângă bucătărie se găsea o uşă care dădea în scara de 
serviciu; alături de uşa aceasta era un cabinet cam 
întunecos, rezervat fără îndoială servitorului. Dar patul nu 
era făcut, podeaua, măsuţa, cana de apă, paharul, erau 
acoperite de praf. 

„Valetul nu doarme aici, îşi zise Venture. Prin urmare se 
poate lucra în voie. Haide, curaj!” 

EI se întoarse în fumoar, puse lumânarea pe sobă, trase 
cu grijă perdelele duble de la ferestre, astfel ca lumina să 
nu poată fi văzută de afară. 

Apoi se aşeză pe un fotoliu şi îşi zise: „Când cineva vrea 
să găsească o comoară şi când bănuieşte a fi foarte aproape 
de ea, înainte de a începe să o caute, trebuie să-şi zică: 
„Dacă aş poseda eu însumi comoara aceasta, şi aş vrea să o 
ascund, unde aş pune-o?” Deci, să zic un moment că sunt 
Rocambole, că după ce l-am asasinat pe curier şi i-am furat 
hârtiile, am venit aici, şi cu hârtiile în mână, m-am aşezat 
chiar în fotoliul acesta, întrebându-mă: „Unde dracu aş 
putea să le pun pentru ca să nu le găsească nimeni?” 

Şi Venture privi rând pe rând soba, tablourile, colţurile 
tavanului, biblioteca şi dulapul. 

„Fără îndoială, îşi zise el, Rocambole nu e omul care să le 
închidă într-un sertar lângă câteva acţiuni, de la Societatea 
de căi ferate sau titluri de rentă. Mai mult chiar, nu e omul 
care să le ardă. Asemenea lucruri nu se ard.” 

Lădiţa care-i atrăsese la început atenţia fu scoasă 
imediat din discuţie de spiritul cercetător al banditului. 


„Nu e acolo, se gândi el, presupunând că poliţia ar fi 
făcut o descindere, lădiţa ar fi fost prima cercetată. 

Şi privirile i se opriră pe bibliotecă. 

„Mijlocul acesta e depăşit, îşi zise el, dar există încă 
oameni care ascund bilete de mii de franci în vreo carte. 
Cine ştie?” 

Venture ridică una câte una cărţile din bibliotecă, având 
grijă totodată să le aşeze în aceeaşi ordine. Nici o filă nu 
scăpă necercetată. 

Venture închise biblioteca şi trecu la dulap. Dulapul era 
închis. Aici eroul nostru se lovi de un obstacol. Luă dalta, 
examină broasca şi băgă o cheie. Cheia intră, o întoarse şi 
dulapul se deschise. 

Dar dulapul nu conţinea decât obiecte de o cu totul altă 
natură decât acelea pe care le căuta banditul. El găsi o 
pungă, un portofel cu nişte scrisori adresate domnului 
Frederic, ceşti de Sevres şi de Japonia, precum şi câteva 
obiecte neînsemnate. Dintre toate aceste obiecte, numai 
unul singur îi atrase atenţia. Era un pumnul... Pumnalul 
acesta, cu mânerul de sidef şi cu teaca de piele, avea o lamă 
triunghiulară, care îi aminti imediat lui Venture rana de 
aceeaşi formă pe care o văzuse la umărul nefericitului 
curier. 

Dar în acelaşi timp, examinând mai de aproape arma, se 
lovi peste frunte, zicând: „Bun! Cunosc acest încântător 
pumnal; el i-a servit lui sir Williams ca s-o ucidă pe Fanny. L- 
am ridicat din camera doamnei Mallasis la o jumătate de 
oră după asasinat.” 

Şi Venture, care nu se atinse nici de pungă, nici de 
portofel, puse pumnalul în buzunar. 

„Acesta va figura ca probă materială pe masa 
preşedintelui curţii cu juri, când va fi judecat Rocambole”, 
se gândi el. 

Apoi închise dulapul şi veni să se aşeze în fotoliu. „O să 
caut peste tot”, îşi zise banditul. Şi începu să se gândească: 
„Sigur că Rocambole n-a stricat parchetul, sau n-a săpat 


zidul, sau n-a desfăcut scaunele pentru a ascunde hârtiile. 
Dacă ar fi aşa, treaba mea n-ar fi tocmai uşoară. Ah! Are şi 
tablouri; cine ştie dacă nu le-a ascuns între pânză şi ramă. 
Să caut?” 

Fără îndoială, Venture voia să-şi traducă gândul în faptă, 
dar auzi un zgomot uşor, zgomotul unei chei întorcându-se 
în broască. 

Banditul suflă în lumânare, stinse mucul de lumânare cu 
degetele şi fugi să se ascundă, cu pumnalul în mână, în 
scobitura unei ferestre, după nişte perdele. 

În acelaşi timp se auziră paşi în coridorul ce înconjura 
apartamentul; paşii se apropiară, pătrunseră în salon şi se 
opriră în camera de culcare. E vreun servitor! E chiar 
Rocambole? 

Această din urmă ipoteză era puţin probabilă, fiindcă de 
dimineaţă, portarul îi spusese lui Venture că domnul 
Frederic plecase într-o călătorie de opt zile. 

Venture rămase nemişcat, reţinându-şi respiraţia şi 
strângând mânerul pumnalului. Era hotărât să se apere şi 
chiar să îl ucidă pe nefericitul care l-ar tulbura în căutările 
sale, dacă acest nefericit l-ar fi descoperit; dar el luase, în 
acelaşi timp, hotărârea de a rămâne liniştit până în ultima 
clipă. Auzi zgomotul paşilor aproape zece minute în camera 
de culcare şi auzi chiar deschizându-se o uşă pe care el nu 
o observase şi care era cabinetul de toaletă unde 
Rocambole încuia numeroasele sale costume. 

Din locul unde era ghemuit, îi era imposibil lui Venture 
să vadă în dormitor şi, prin urmare, să ştie cine era 
personajul cu care avea de a face. Dar în curând paşii se 
apropiară de el şi o rază de lumină căzu pe oglinda din 
fumoar. 

Un om intră. Omul acesta era elegant şi îmbrăcat cu 
simplitate. Venture îl privi cu curiozitate. Era sau nu era 
Rocambole? Deoarece în momentul acesta eroul nostru căci 
el era, redevenise aşa de bine marchizul de Chamery, încât 


era de nerecunoscut pentru Venture, care nu-şi amintea 
exact decât de Rocambole. 

Doar mama Fipart putuse să îl recunoască, în trăsăturile 
uşoare şi invizibile, pe fiul ei adoptiv. 

Dar dacă şi de data asta nu îl recunoscu pe Rocambole, 
precum nu-l recunoscuse nici în John rândaşul, în schimb, 
Venture îşi zise: „L-am văzut pe domnul acesta într-un loc. 
Şi acum cincisprezece zile, în cartierul Saint-Honor€. într-o 
zi pe ploaie. mi-a cerut un foc.” 

Amintirea aceasta fu pentru Venture acea scânteie care 
aprinde pulberea de praf de puşcă, făcând să sară un butoi 
în aer. 

„Drace! se gândi el, chiar în ziua aceea, când am primit o 
scrisoare semnată de sir Williams, când l-am întâlnit sub 
movile, într-o noapte întunecoasă, pe Rocambole, care m-a 
trimis în Spania zicându-mi: „Iu mă vei recunoaşte după 
voce, dar cu siguranţă că nu mă vei recunoaşte în alt mod. 
Mi-am compus altă înfăţişare”. 

Şi Venture adăugă: „Dacă ar fi el?” 

În urma acestei reflecţii, Venture scoase din buzunar 
unul din pistoale, sprijini cu degetul cocoşul astfel încât să 
nu scoată nici un zgomot şi-l încărcă încet. 

Marchizul de Chamery se ducea şi venea în cabinetul de 
dormit căutând un obiect oarecare pe care nu-l găsea. 

El luă o ţigară de după sobă şi o aprinse. Apoi se apropie 
de bibliotecă: 

— Nu m-ar supăra, murmură el cu glas scăzut, dacă aş 
reciti puţin scrisoarea monseniorului, arhiepiscop de 
Saragosa. 

Vocea aceasta, pe care Rocambole nu-şi dăduse 
osteneala să o modifice cu acel uşor accent englez, îl făcu 
pe Venture să tresară. 

„El e, îşi zise el, e chiar el. Dacă nu e figura lui, e vocea 
Li Pa 

Şi Venture, rece şi liniştit cum sunt toţi bandiții de felul 
lui, ridică pistolul şi îl ochi pe Rocambole în frunte. 


Capitolul XIX. 

Trecură astfel mai multe secunde. 

Degetul lui Venture nu apăsă cocoşul şi glonţul nu plecă. 
Un gând teribil, iute ca fulgerul, trecu prin mintea 
banditului. 

„Dacă îl omor, îşi zise el, lumea va alerga la zgomotul 
armei, voi fi arestat şi fiindcă legea nu admite ca cineva să- 
şi facă dreptate singur, mă va trimite la ocnă, dacă nu la 
eşafod; nu fac prostii d-astea. De altminteri, se gândi 
Venture, dacă îl omor pe Rocambole, nu câştig nimic, îmi 
trebuie hârtiile, şi mi se pare că-mi arată chiar el unde se 
găsesc.” 

Într-adevăr, marchizul de Chamery, care se credea 
absolut singur, deschise biblioteca şi scoase o carte 
voluminoasă. 

Venture îl urmărea cu privirea, nu-i scăpa niciuna din 
mişcări. 

— Am scuturat şi eu cartea aia, îşi zise banditul. N-a 
picat nimic din ea. 

Rocambole luă volumul şi se apropie de locul unde era 
pusă lumânarea. Deschise apoi cartea la o pagină oarecare 
şi citi cu atenţie. Un surâs se ivi pe buzele sale. 

— Pe cinstea mea! murmură el, aş putea foarte bine să 
fac volumul acesta cadou domnului de Château-Mailly, fără 
să ştie măcar ce conţine. 

Şi Rocambole puse la loc cartea, închise biblioteca şi ieşi 
din cabinetul de fumat, fără să se gândească a se apropia 
de fereastra în a cărei scobitură Venture stătea nemişcat, şi 
ţinându-şi respiraţia. 

După o clipă, pretinsul vizitiu al domnului de Château- 
Mailly auzi paşii marchizului depărtându-se, traversând 
salonul şi intrând în antecameră. 

Apoi o uşă se deschise şi se închise. Era uşa 
apartamentului care dădea în scara principală. 

După nestrămutatul său obicei, Rocambole intrase în 
casă prin scara de serviciu şi ieşise prin seara cea mare, 


fără să bănuiască că lasă în fumoar pe cel mai înverşunat 
duşman al său. 

Venture, auzindu-l ieşind, dădu perdelele la o parte şi 
ascultă zgomotul uşii deschizându-se şi închizându-se care 
îl anunţa că Rocambole plecase de acasă. El îl văzu într- 
adevăr, la lumina felinarului vecin, traversând strada şi 
trecând pe trotuarul celălalt, apoi mergând foarte liniştit în 
direcţia Madeleine şi dispărând după colţul străzii cu acest 
nume. 

„Acum, îşi zise el, mă duc să mă uit şi eu puţin”. 

Venture scoase chibritul din buzunar şi aprinse 
lumânarea. 

Observase perfect volumul pe care îl deschisese 
Rocambole. Volumul acesta era, de altfel, prin dimensiunile 
sale, foarte uşor de deosebit de celelalte. 

Îl luă şi se aşeză, ca şi Rocambole, la colţul mesei, de 
care se rezemă pentru a examina volumul. Era o carte 
spaniolă, legată în piele. 

Titlul era scris cu litere negre şi roşii: 

ISTORIA CAVALERULUI DON QUIJOTE DE LA MANCHA, 
etc, etc. 

Venture ştia spaniola şi citi foarte repede prima pagină a 
romanului lui Cervantes. Apoi scutură din nou volumul, dar 
nu căzu nici o hârtie. 

„Le-a lipit cu cocă”, se gândi el. 

Şi răsfoi foaie eu foaie, întorcând încet toate paginile 
cărţii până la ultima. 

„Asta e nostim, îşi zise el, nu văd nimic.” 

Şi începu să întoarcă din nou de la cea din urmă spre 
început; dar către mijloc, tresări imediat. 

„Oh! oh! ce-i cu asta”, murmură el. 

Într-adevăr, simţise o foaie mai groasă decât celelalte, şi 
recunoscu imediat că grosimea aceasta provenea de la 
reunirea a două pagini aşa de bine lipite între ele, încât 
trebuia să fii foarte dibaci pentru a observa acest lucru. 

„Vezi! zise el, e priceput afurisitul, e foarte priceput.” 


Şi Venture continuă să cerceteze cartea sfârşind prin a 
conchide: „Scrisoarea episcopului din Burgos este aici, 
între aceste două pagini; dar aceea a defunctului duce de 
Sallandrera, strămoşul acestuia, nu e aici. Să continui!” 

Şi mai întoarse câteva foi. 

„Bun! iat-o”, zise el. 

El găsi, într-adevăr, alte două pagini lipite; Venture se 
gândi imediat să rupă cele două pagini. Un gând îl opri. 

„Să stau liniştit, îşi zise el; Rocambole urmează să mai 
cerceteze câteodată volumul acesta, şi atunci n-am făcut 
nimic, căci va observa chiar mâine furtul. Or, eu nu vreau să 
fac lucrurile pe jumătate şi vreau să-l prind bine în capcană 
pe omul meu. Nu numai scrisorile îmi trebuie, ci şi capul 
scumpului meu prieten, căci dacă îl las în viaţă, nu m-aş 
putea bucura în linişte de cele douăzeci şi cinci de mii de 
livre de rentă pe care le voi avea mulţumită inteligenţei 
mele.” 

Şi Venture examină cele două pagini unite cu 
minuţiozitate. 

„Oh! zise el, lucrul e bine făcut.” 

Udă cu vârful limbii marginile lipite. 

„Sunt lipite cu cocă de făină şi de aceea sunt greu de 
desfăcut. Dar odinioară am învăţat şi cu să dezlipesc 
scrisorile, şi o să pun acum în practică vechile mele 
cunoştinţe.” 

Venture se duse în camera de culcare, unde observase în 
treacăt un samovar de bronz. Samovarul era plin cu apă: 
dedesubt se afla o lampă cu spirt. 

Venture luă samovarul, aprinse spirtul şi după câtva timp 
apa începu să fiarbă. Atunci puse volumul deasupra şi îl lăsă 
expus la acţiunea aburilor. Câteva minute fură de ajuns. 
Cele două pagini fură pătrunse de aburi, coca se înmuie 
puţin câte puţin şi cele două pagini se desfăcură la un colţ. 
Venture luă de pe biroul lui Rocambole un cuţit de fildeş şi 
le desfăcu complet. O hârtie galbenă mototolită, acoperită 
de un scris negru ale cărui caractere neregulate indicau 


faptul că datează din secolul al optsprezecelea, apăru 
înaintea ochilor lui Venture. 

Era scrisoarea episcopului din Burgos, scrisoare 
contrasemnată de valetul care asistase la înlocuirea 
copilului. 

Venture dezlipi celelalte două pagini prin acelaşi 
procedeu şi imediat fu în posesia celei de a doua scrisori. 
Aceasta era semnată: „Iatăl dumitale, Ducele de 
Sallandrera.” 

Venture puse cele două scrisori în buzunar. Apoi luă de 
pe biroul lui Rocambole două foi de hârtie albă de aceeaşi 
dimensiune şi grosime cu scrisorile şi le puse în locul lor. 

După aceasta, fiindcă coca era încă moale, relipi paginile 
cărţii, cu aceeaşi îndemânare întrebuințată de Rocambole 
în operaţiunea aceasta delicată. 

Apoi puse la loc volumul în bibliotecă, duse samovarul în 
camera de culcare, şi-şi aprinse mucul său de lumânare 
stingându-l pe celălalt. 

Precauţiunile acestea fiind luate, ieşi din apartament 
precum intrase şi ajunse la scara pe care o cobori, de astă- 
dată cu un pas uşor, sigur, pasul omului care n-are nici un 
păcat pe conştiinţă. 

Era trecut de miezul nopţii; portarul se culcase. 

— Deschideţi poarta, vă rog! strigă Venture bătând în 
geamul portarului. 

Portarul se deşteptă pe jumătate şi deschise poarta fără 
a se mai gândi să întrebe cine este. 

Venture se grăbi să ajungă în stradă. 

„Uf! murmură el, iată o expediţie care mi-a făcut inima 
cât un purice”. 

După o oră, vizitiul domnului duce de Château-Mailly, se 
întorcea la palat, cu peruca sa blondă şi favoriţii săi roşii. 

„Nu e nevoie, se gândi el, să-l scol pe duce. Ar fi mai bine 
să aştept până mâine dimineaţă să scap de Rocambole, şi 
asta nu e lucru uşor.” 


Venture voia să se ducă în camera sa, dar văzu lumină şi 
auzi glasuri în grajd. Împrejurarea aceasta neobişnuită îl 
făcu curios şi în loc să se ducă în camera sa, care se găsea 
în fundul curţii palatului, la fel cu a celorlalţi servitori, intră 
în grajd. Doi rândaşi şi dresorul se strânseseră în jurul 
calului arab. Sărmanul cal era trântit pe paie, balele erau 
pline de o spumă însângerată, şi părea în prada unor 
suferinţe teribile... 

— Ce are calul? întreba Venture, care se apropie luându- 
şi accentul său englezesc. 

— Nu ştiu, zise dresorul. Se tăvăleşte aşa de la ora cinci 
seara... Domnul duce a trimis după veterinar. Şi a venit de 
mai multe ori să îl vadă pe Ibrahim. Dar veterinarul nu e 
acasă. 

Venture se aplecă spre cal, îl examină şi tresări. 

— Dar, strigă el deodată, calul ăsta are dalac... E un cal 
pierdut, bun de lepădat! 

Înainte de a continua, e necesar să ne întoarcem un 
moment în ziua precedentă, când Rocambole, luându-şi în 
primire funcţia de rândaş, observase că noul vizitiu al 
domnului Château-Mailly trăgea piciorul drept ca un ocnaş 
liberat. 

Lucrul acesta îl pusese pe Rocambole pe gânduri. 

„Trebuie să aflu eu ce este cu omul ăsta, îşi zise el. Pe 
cinstea mea, dacă ar fi puţin mai gras... dar nu...nue 
posibil... Venture are o burtă enormă...” 

Şi cu toate că nu se mai gândea la asta, Rocambole nu 
era mai puţin îngrijorat. Venture se vopsise aşa de bine, 
încât adversarului său îi era imposibil să-l recunoască. Dar 
de ce un englez, un adevărat englez avea mersul unui om 
care a stat zece ani în ocnă? 

„Asta e! îşi zise în sfârşit Rocambole, n-am văzut bine... 
vizitiul are un mers greu şi asta-i tot... De altminteri, 
Venture era mult mai gras, şi ăsta nu e tocmai aşa. Dar în 
sfârşit, n-o să-l pierd din vedere. Acum, să mă ocup de 
afacerile mele.” 


Rocambole înţepase calul cu acul otrăvit. Calul simţise o 
durere uşoară şi răspunse printr-o lovitură de picior, pe 
care Rocambole o evită dându-se repede în lături. Falsul 
rândaş închise cu grijă acul în cutie şi se depărtă de 
Ibrahim. Pentru a executa ordinul lui sir Williams, 
Rocambole alese momentul cel mai favorabil, căci un minut 
după asta, dresorul şi un alt rândaş intrară în grajd. 
Rocambole se apucă să-şi curețe calul cu aerul cel mai 
indiferent din lume. 

După un sfert de oră intră Zampa. 

— Pune şaua pe Ibrahim, zise el, domnul duce vrea să 
plece. 

Rocambole îi puse şaua şi scoase căpăstrul cu grijă. 
„Totdeauna ne ajută întâmplarea! îşi zise el. Cursa pe 
care arabul o va face va grăbi apariţia bolii cu zece ore mai 

devreme. Bună afacere!” 

În acelaşi timp, valetul Gât-Frânt punea şi el şaua pe un 
alt cal pentru a-l însoţi pe stăpânul său la pădure. 

Domnul de Château-Mailly, care urcase, cobori imediat şi 
încalecă pe Ibrahim zicând lui Zampa: 

— Mă voi întoarce la prânz să mă îmbrac. Am de făcut 
astăzi multe vizite. Să dai ordin să mi se pregătească 
trăsura pentru ora două. 

Zampa se înclină şi ducele plecă urmat de Gât-Frânt. 

Rocambole, care curăța un al doilea cal, auzise tot ce 
spusese ducele. 

Vizitiul nu se mai întorsese. Fără îndoială Venture îi 
ceruse ducelui voie să plece în oraş. 

Dresorul şi rândaşii erau tot timpul în grajd. Zampa se 
plimba prin curte, ca o slugă devenită liberă când stăpânii 
săi nu sunt acasă; fuma o ţigară învârtind-o între degete cu 
o îndemânare specifică spaniolilor sau vecinilor lor, 
portughezii. 

Atunci Rocambole se strecură fără zgomot afară din 
grajd şi se apropie de el. 


Zampa luă atitudinea măreaţă a unui camerist nobil faţă 
de un umil rândaş. Dar, în atitudinea aceasta, Rocambole 
surprinse câteva semne misterioase, pline de cel mai 
profund respect şi care voiau să zică, fără îndoială: 

— Ştiu foarte bine că sunteţi stăpânul meu, că depind cu 
totul de dumneavoastră şi că m-aţi putea trimite la eşafod 
când v-ar plăcea. 

— Foarte bine, zise Rocambole surâzând. Atitudinea ta 
se potriveşte de minune cu rolul tău de camerist credincios. 

— Aştept ordinele dumneavoastră, murmură încet 
portughezul. 

— Sunt foarte simple. Răspunde mai întâi la întrebările 
mele. 

— Ascult. 

— Unde şade de obicei stăpânul tău? 

— În sala de fumat, unde şi-a făcut cabinetul de lucru. 

— Aici şade totdeauna? 

— Totdeauna. 

— Şi când se îmbracă şi când se dezbracă? 

— Da, căci cabinetul său de toaletă este alături. 

— Foarte bine. 

Şi cum Zampa părea că nu înţelege, Rocambole adăugă: 

— Vreau să mă duci în fumoar. 

— Veniţi, zise Zampa. 

EI îl conduse pe Rocambole pe scara care cobora din 
apartamentul ducelui la grajd. 

— Aici, zise Rocambole intrând şi arătând cu degetul un 
fotoliu, şade ducele când vrea să scrie? 

— Totdeauna. 

— Foarte bine! Uită-te şi bagă de seamă să nu ne 
deranjeze nimeni. 

La prânz, domnul de Château-Mailly se întoarse de la 
plimbare şi ceru să i se servească dejunul. Apoi trecu în 
camera care îi servea de cabinet de lucru şi desfăcu 
scrisorile pe care Zampa i le aduse pe o tavă de argint. 


Printre scrisorile primite de duce, era una venită de la 
notarul său, căruia trebuie să-i răspundă imediat. 

Ducele se aşeză în fotoliu său, la masa de lucru, şi scrise 
notarului. Apoi îi zise lui Zampa: 

— Îmbracă-mă, vreau să plec! 

Şi ducele, vrând să se ridice, puse mâinile pe braţele 
fotoliului. 

Dar deodată scoase un strigăt de durere. 

— Zampa, zise el furios, eşti un dobitoc dacă înfigi acele 
în braţele fotoliului meu şi nu le pui în perniţă. 

Şi ducele îi arătă lui Zampa, care părea, consternat, 
mâna stângă din care ieşea o picătură de sânge. 

Capitolul XX. 

L-am urmărit pe Venture în expediţia sa nocturnă din 
strada Suresnes şi am văzut cum a pus mâna pe scrisorile 
acelea cărora domnul duce de Château-Mailly le acorda o 
importanţă atât de mare. 

E necesar acum să-l urmărim pe Rocambole pentru a 
explica ce-l făcuse să vină în strada Suresnes, la miezul 
nopţii, fără a bănui că Venture îl spiona din spatele unei 
perdele. 

Pe la prânz domnul de Château-Mailly se întorsese la 
palat, după două sau trei ore de galop în pădurea Boulogne 
şi Champs-Elysees. Chiar Rocambole, adică John rândaşul, 
fu acela care primi calul arab, pe care plimbarea aceasta îl 
încălzise puţin. 

Îl curăţă, îl ţesălă, îi spălă picioarele şi se uită sub burtă. 
Un punct negru se formase în locul înţepăturii, şi când 
Rocambole îi trecu ţesala pe sub burtă, nobilul animal, care 
deja începuse să simtă primele atacuri ale bolii, îi dădu o 
lovitură teribilă de care rândaşul se feri cu uşurinţa sa 
obişnuită. 

Pe când el făcea operaţiunea aceasta, Zampa intră în 
grajd. Rocambole îi aruncă o privire întrebătoare, după 
care se uită de jur împrejur. 


Dar Zampa, care surprinsese foarte bine privirea 
aceasta, nu se apropie deloc de Rocambole, ci de valetul 
Gât-Frânt, care, aflat la mică distanţă, curăța calul după 
care descălecase. 

— Afurisitule! îi strigă Zampa, am să-ţi lungesc urechile 
ca unui măgar. 

— Pentru ce, domnule Zampa? întrebă valetul cu 
obrăznicie. 

— Pentru că ai vrut să mă dai afară. 

— Eu? 

— Chiar tu. 

— Ah! cum! murmură valetul uimit, şi ce am făcut? 

— Îţi aduci aminte că ieri seară, pe când ducele nu era 
acasă şi eu citeam ziarele, tu ai venit să mă întrebi nu ştiu 
ce, şi că eu am binevoit să te admit în intimitatea mea? 

— Mi-aduc aminte foarte bine, domnule Zampa. 

— Îţi aduci aminte că ai luat o perniţă cu ace de pe 
masă? 

— Eu? nu... 

— Mi-aduc aminte eu. Te-ai jucat cu acele. Înfigându-le şi 
scoţându-le din fotoliul domnului duce... apoi... 

— Dar întrerupse Gât-Frânt, mi-aduc aminte că aş fi luat 
perniţa într-adevăr, pe când dumneavoastră îmi povesteaţi 
istoria ţiganilor din Spania; dar nu-mi amintesc dacă am 
luat şi ace... 

— Ceea ce s-a întâmplat. Ai înfipt, fără să vrei, ace în 
fotoliul domnului duce. 

— Ah! zise Gât-Frânt, e nostim. 

— Şi, termină Zampa, domnul duce s-a înţepat până la 
sânge. 

Rocambole asculta, zâmbind. 

— Şi, zise Gât-Frânt, s-a supărat? 

— M-a tratat ca pe un netrebnic. 

Gât-Frânt strâmbă din nas şi nu mai îndrăzni să zică nici 
un cuvânt. 


— Altădată, termină Zampa, am să-ţi tai ghearele dacă 
vei mai îndrăzni să faci aşa ceva. 

Şi portughezul, care ştia foarte bine că Rocambole 
auzise totul, se depărtă maiestuos şi solemn ca un camerist 
credincios stăpânului său. 

Rocambole nu voia să mai afle altceva. Se furişă foarte 
liniştit din grajd, ieşi din palat ca şi cum ar fi avut de făcut 
un drum până în vecini şi o luă repede pe strada Suresnes 
unde se grăbi să redevină marchizul de Chamery. 

— În realitate n-am ce mai face la palatul de Château- 
Mailly, căci Zampa mă va ţine la curent cu toate. 

După o oră, marchizul intră în palatul său din strada 
Verneuil. 

Vicontele şi vicontesa d'Asmolles plecaseră de dimineaţă 
într-o trăsură de poştă spre Franche-Comte şi la bariera 
Tronului întâlniră o trăsură de călătorie a ducelui de 
Sallandrera. Aşadar, nu rămânea la palatul de Chamery 
decât pretinsul matelot al marchizului, adică sir Williams. 
Rocambole se sui la el imediat. Orbul aştepta întoarcerea sa 
cu nerăbdare. El recunoscu zgomotul paşilor pe scară, şi 
când scumpul său elev intră, faţa mutilatului exprima un fel 
de nelinişte care arăta cât de mult se interesa el de tot ce 
privea fiinţa în care se încarnase cu gândirea. 

„Ei bine?” zise el ridicând capul întrebător. 

— Merge, răspunse Rocambole. 

„Ai înţepat calul?” scrise orbul pe tăbliță. 

— Şi stăpânul, răspunse Rocambole. 

Sir Williams începu să râdă, şi faţa sa aprobatoare îl 
umplu de bucurie pe ucenicul rău. 

— Acum, zise el, ce trebuie să fac? 

„Să o găseşti pe văduva Fipart.” 

— Ah! 

„Ştii ce e cu Venture?” 

— Cam greu lucru. 

Sir Williams scrise: „Când cineva a fost vizitiu, rândaş şi 
mai ştiu eu ce, poate să îmbrace o bluză... şi să se 


învârtească pe la Clignancourt... Acolo o va căuta pe văduva 
Fipart.” 

— Pentru asta trebuie să mă duc acolo. 

„Da, o vei găsi, aşteaptă strângătorii de zdrenţe, nu ies 
decât noaptea.” 

— Şi... pe urmă... 

„Drace! scrise sir Williams, în locul tău aş lua-o cu 
binişorul. Ea are o slăbiciune pentru tine... şi poate să ne fie 
de folos...” 

— Ce nostimă idee! 

„Nu se ştie.” 

— Dar cum îţi închipui tu, că marchizul de Chamery se 
va expune să fie recunoscut de văduva Fipart, fostă 
hangioaică la Bougival, fostă portăreasă la Menilmontant? 

Sir Williams ridică din umeri, apoi scrise răspunsul 
acesta diplomatic: „Nu se sugrumă, ci se otrăveşte.” 

— Bun! înţeleg... 

Sir Williams surâse din nou. 

— Şi, zise Rocambole, după asta, ce vom face? 

„Vom scăpa şi de Zampa.” 

— Cum? 

„Nu ştiu încă, dar vom găsi o cale...” 

— Şi, pe urmă? 

„Pe urmă, vei pleca spre Franche-Comte cu fostul tău 
matelot Walter Bright, şi nu te vei întoarce decât în calitate 
de soţ al domnişoarei Conception.” 

— Crezi? 

Sir Williams scrise fraza aceasta, care avea să 
impresioneze adânc sufletul elevului său: „Atâta timp cât voi 
fi lângă tine, atâta timp cât voi trăi, tu vei reuşi în toate. În 
ziua când nu voi mai fi pe lumea asta, totul se va prăbuşi în 
jurul tău ca un castel de cărţi de joc.” 

Dar Rocambole nu dădu nici o atenţie acestor cuvinte şi 
îi zise lui sir Williams: 

— Trebuie să mă duc imediat la Clignancourt? 

„Ce oră e?” 


— Trei. 

„E prea devreme. Strângătorii de zdrenţe ies pe la 
miezul nopţii. Cu toate astea să fii pe la Clignancourt pe la 
şapte. Până atunci, poţi să faci ce vrei.” 

— Zampa trebuie să vină în strada Suresnes. 

„Când?” 

— Pe la zece. 

Orbul dădu din cap în semn de aprobare şi Rocambole îl 
părăsi. 

Marchizul petrecu o oră la club, pierdu douăzeci şi cinci 
de ludovici la wist, se întoarse în strada Suresnes pe la ora 
cinci şi jumătate, redeveni omul cu haina poloneză şi 
deschise lui Zampa, care, la ora şase precis, suna la poartă. 

— Ce este? zise el. 

— Calul e foarte bolnav. Domnul duce a fost anunţat 
acum cinci minute. 

— A coborât în grajd? 

— Imediat. 

— A atins calul? 

— L-a mângâiat de mai multe ori. 

— Cu care mână? 

— Cu aceea la care s-a înţepat. 

— Bravo! 

— Mai ai să-mi spui ceva? 

— Nu. 

— Să mai vin? 

— Mâine, ca să-mi spui ce mai e nou, şi cum a petrecut 
ducele noaptea. 

Zampa se înclină. 

— A întrebat cineva de mine la grajd? întreba 
Rocambole. 

— Nu încă, vizitiul nu s-a întors. 

— Nici dresorul? 

— Nici... 

Rocambole îl concedie pe Zampa; se metamorfoză 
complet şi ieşi din casa de pe strada Suresnes prin scara de 


serviciu. Strălucitul marchiz de Chamery devenise o 
adevărată haimana. Şapca înclinată pe-o ureche, bluză albă 
pătată de vin, ghete scâlciate, pantaloni negri unsuroşi, 
cravată înnodată, lulea în dinţi. Astfel îmbrăcat, Rocambole 
reprezenta tipul acela destul de cunoscut sub numele de 
pierde-vară, adică o haimana care nu face nimic, o haimana 
care îşi petrece viaţa fumând din pipă şi bând vin de doi 
bani cinzeaca. 

Rocambole se îndreptă foarte liniştit spre bariera Clichy, 
trecu prin străzile 'Tronchet şi Amsterdam. Apoi ajunse în 
Montmartre mergând mereu, fumând din pipa sa scurtă şi 
fredonând o arie de cafenea. Trecu prin faţa celebrei mori 
Galette şi cobori la Clignancourt, unde o mulţime de 
strângători de zdrenţe şi de fier vechi îşi stabiliseră 
domiciliul. 

Nu-i fu greu să găsească imediat acest mic sătuleţ de 
colibe şi de construcţii vechi, de bordeie tencuite cu pământ 
galben, unde trăia şi mişuna talmeş-balmeş populaţia 
aceasta industrială nocturnă. 

Când să treacă de barieră, un tânăr strângător de 
zdrenţe îl întâmpină cu coşul său pe spate. 

— Hei! camarade, îi zise Rocambole, eşti băiat de 
treabă? dau o cinzeacă... 

— Bine, zise strângătorul de zdrenţe, care avea 
paisprezece sau cincisprezece ani. 

Rocambole îl târi într-o cârciumă mizerabilă la capătul 
străzii, pe tejgheaua căreia curgea fără sfârşit spirtul şi 
rachiul de cartofi. 

— Ce serviciu îmi ceri, camarade? întrebă strângătorul 
de zdrenţe. 

— Tu trebuie să o cunoşti pe mătuşa mea? 

— Muntele de pietate? 

— Nu, glumeţule!... mătuşa mea, adevărata mea mătuşă, 
sora decedatei mele mame. 

— Locuieşte prin partea locului? 

— Da. Strânge zdrenţe. 


— Şi a locuit aici? 

— Nu ştiu: dar mi se pare că da... 

— Cum o cheamă? 

— Doamna Fipart. 

— A! Doamna Fipart? văduva Fipart? 

— O cunoşti? 

— Fireşte! şade colo... uite, la poarta aia roşie ca o 
ghilotină. Dar nu ştiu dacă e acasă... n-am văzut-o azi... 

— Ştii dacă are ceva parale? întrebă Rocambole clipind 
din ochi. 

— Nu prea merge comerţul cu zdrenţe... 

— Ah! Nu-mi pasă! Mătugşa Fipart are bani la ciorap. 

— Şi vrei să-ţi dea ceva? întrebă strângătorul de 
zdrenţe. 

— Uite! zise Rocambole cu naivitate, nu e ea adevărata 
soră a adevăratei mele mame? îmi place munca, dar vreau 
s-o mai tapez de nişte bani! 

Şi el aruncă patru gologani pe tejgheaua negustorului, 
ca să plătească două pahare pe care le băuse. 

Apoi adăugă, dând mâna cu strângătorul de zdrenţe: 

— La revedere, camarade! 

Rocambole se îndreptă spre poarta pe care i-o indicase 
strângătorul de zdrenţe. 

Era chiar casa unde, la întoarcerea din Spania, Venture 
o întâlnise pe mama Fipart. Dar fiul adoptiv al văduvei bătu 
în zadar; poarta rămase închisă. 

O femeie care trecu pe acolo îi zise: 

— Mama nu e aici. 

Mama era cuvântul pe care toţi cunoscuţii văduvei Fipart 
îl foloseau când era vorba de ea. 

— Şi unde e mătuşa? întrebă Rocambole. 

— Ce spui! e mătuşa dumitale? 

— Cam aşa... 

— Ei bine, nu e aici. 

— Unde e? 


— Ah, drace! nu se ştie; dar a plecat ieri cu un om care 
părea că are ce mânca. 

— Fiaş! 

— Şi care i-a adus o rochie, o pereche de ghete şi 
pălărie; când s-a îmbrăcat, părea o ducesă. 

Rocambole tresări. 

— Cum era omul ăsta? 

— Gros, cam bătrân şi chel. Avea o redingotă neagră 
care îi stătea de minune. 

— E unchiul meu! zise Rocambole. 

Şi falsul marchiz de Chamery, care tresărise auzind 
semnalmentele ce-i fuseseră date, adăugă în gândul său: 
„S-ar putea să fie chiar Venture.” Femeia aceasta, care era 
cam limbută, continuă: 

— A venit în trăsură, zău! dovadă că îl cunosc pe vizitiu... 

— Aşa! îl cunoşti pe vizitiu? 

— Da 

— Unde şade? 

— La Montmartre, fundătura Cauchois. 

— A plecat cu unchiul...! 

— Aşa! E unchiul dumitale? 

— Da. S-a certat cu mătuşa mea, fiindcă era uşuratică... 
dar acum, fiind bătrână şi trecând pericolul, s-au împăcat... 

Strângătoarea de zdrenţe începu să râdă. 

— Ei bine! zise ea, a luat-o la el acasă, dovadă că a 
îmbrăcat-o din cap până-n picioare. 

— Şi n-ai mai văzut-o? 

— Nu. 

— Mulţumesc, coniţă, zise Rocambole, salutând-o. 

Şi plecă, zicându-şi: „Vizitiul locuieşte în fundătura 
Cauchois, la Montmartre... voi afla de la el unde a dus-o pe 
mama Fipart”. 

Falsul marchiz de Chamery părăsi Clignancourt, se 
reîntoarse în Montmartre, trecu bulevardul exterior şi 
merse până la Villette. 


O mulţime de negustori expuneau de dimineaţă până 
seara haine de ocazie pe trotuarul bulevardului exterior. Ca 
un om prudent, Rocambole înţelese că în costumul în care 
era îmbrăcat nu putea să-l corupă pe vizitiu. Fiindcă 
negustorilor aceştia din Villette nu le păsa decât foarte 
puţin de moralitatea clienţilor lor, Rocambole, cu modesta 
sumă de douăzeci de franci şi fără a i se pune nici cea mai 
mică întrebare, putu să-şi schimbe bluza, pantalonii şi şapca 
sa pe un alt costum mai bunicel, compus din nişte pantaloni 
albaştri, o redingotă pe care o încheie milităreşte şi dintr-o 
pălărie recondiţionată. În sfârşit, îşi schimbă ghetele sale 
scâlciate cu altele cu tocul înalt. 

Astfel îmbrăcat, Rocambole avea aerul unui agent secret 
de poliţie în costum burghez, şi se întoarse în Montmartre. 

Tocmai în clipa când ajunse la fundătura Cauchois, intră 
un cupeu de piaţă, tras de un prăpădit. 

— Stai niţel, orăşene! strigă vizitiul, care crezuse că 
vede un client în Rocambole. Să schimb calul şi sunt al 
dumitale. 

Dar Rocambole merse drept la el şi îi zise pe un ton 
sever: 

— Coboară de pe capră şi vino să-mi răspunzi la 
întrebările ce ţi le voi pune: 

— Hm! murmură vizitiul, care privi pantalonul albastru şi 
redingota încheiată... Nu o fi vreun orăşean care locuieşte 
pe strada Ierusalim, adică la poliţie? 

Şi cobori de pe capră, stând cu pălăria în mână înaintea 
lui Rocambole. 

— Eşti vizitiu? întrebă acesta pe un ton scurt şi sever. 

— Da, domnule. 

— Locuieşti în fundătura asta? 

— Da. 

— Mai locuieşte vreun birjar în fundătură? 

— Nu, domnule. 

— Foarte bine, zise Rocambole. 

Şi adăugă: 


— Atunci cu tine am treabă. Te-ai dus ieri la 
Clignancourt? 

— Da. 

— Ai condus acolo un om în vârstă, gras, puţin pleşuv şi 
cu favoriţi negri... 

— Întocmai. 

— În mahalaua strângătorilor de zdrenţe? 

— Da. 

— Şi ai plecat din nou cu el şi cu o femeie bătrână 
îmbrăcată în negru... 

— Da, domnule la... 

— St! zise Rocambole. Mulţumeşte-te să răspunzi numai 
la întrebările mele. Unde le-ai condus pe cele două 
persoane? 

— La Gros-Caillou. 

— Ce stradă? 

— Strada Bisericii. 

— Ah!... se gândi Rocambole. I-am prins pe cei doi 
bandiți, şi da data asta mama Fipart nu va scăpa cu viaţă. 

Capitolul XXI. 

Vizitiul era atât de sigur că are de-a face cu un agent 
secret de poliţie, încât răspunse direct şi fără ezitare la 
toate întrebările puse de Rocambole. 

Acesta continuă: 

— Vasăzică, i-ai dus în strada Bisericii? 

— Da. 

— La ce număr? 

— La numărul 12. 

— Şi au rămas acolo? 

— Da, acolo am dat jos cufărul. 

— Omul cel gras i-a zis portarului: „Iat-o pe mama mea, 
văduva Brisedoux, care a sosit acum din Normandia”. 

— Bine, zise Rocambole. 

Ştia acum tot ceea ce dorise să ştie. Şi adăugă privindu-l 
pe vizitiu: 

— O să văd eu dacă ai spus adevărul. 


Înarmat cu semnalmentele date de vizitiu, Rocambole 
părăsi Montmartre şi se duse în hainele sale de ocazie să ia 
tramvaiul de la bariera Blanche. Îl schimbă la Madeleine şi 
îl luă pe acela ce duce la Gros Caillou. Se dădu jos aproape 
de Şcoala Militară. 

Se făcuse noapte şi felinarele prin cartierul acesta sunt 
mizerabile. Strada Bisericii fusese făcută numai de câţiva 
ani. Se vedeau locuri virane, case în construcţie şi altele 
nelocuite. Aceea care avea numărul 12 era cu trei etaje. Pe 
poartă se puteau citi următoarele cuvinte: „De închiriat 
camere mobilate” 

Rocambole nu ezită nici o clipă. Sună. Poarta se 
deschise, portarul scoase capul pe fereastra locuinţei sale şi 
zise: 

— Pe cine căutaţi? 

— Mă iartă, răspunse Rocambole cu umilinţă, aici e 
numărul 12? 

— Da. 

— Atunci aici m-a trimis stăpânul meu. 

— Cine e stăpânul dumitale? 

— Se numeşte Brisedoux, zise Rocambole cu 
îndrăzneală. 

— Foarte bine, zise portarul, mama lui şade aici. 

— “Tocmai la ea m-a trimis patronul...! 

— Ca s-o vezi? 

— Da, trebuie să-i duc ceva. 

— Foarte bine! Vă conduc eu. 

— Nu vă deranjaţi, nu e nevoie, unde şade? 

— La primul etaj, camera numărul 2. 

— Foarte bine. Mulţumesc. 

Şi portarul ieşi din încăperea sa pentru a lumina omului 
care venea la văduva Brisedoux, o femeie care peste opt 
zile trebuia să devină proprietăreasa hotelului: 

Rocambole urcă cu uşurinţă, găsi numărul 2 şi bătu la 
uşă. 

— Intră! zise o voce din interior, e deschis. 


— Mulţumesc! repetă Rocambole, salutându-l pe portar 
până la pământ, salutul unui băiat de băcănie care ştia să se 
poarte în lume. 

Portarul plecă. 

Atunci Rocambole deschise uşa, intră şi o închise în urma 
lui. 

Văduva Fipart era în pat. De când devenise rentieră, 
venerabila bătrână se gândea că adevărata distincţie e 
odihna şi că a se culca devreme şi a se scula târziu 
constituia cea mai mare eleganţă. Aşadar, se suise în pat, cu 
toate că nu era decât ora opt, şi suflase în lumânare, ceea 
ce făcuse ca Rocambole, intrând, să se găsească într-un 
întuneric deplin. 

— Cine e? zise bătrâna. 

— Doamna Brisedoux? întrebă elevul lui sir Williams cu 
vocea schimbată. 

— Eu sunt: ce vrei? 

— Vin din partea fiului dumneavoastră, domnul 
Brisedoux. 

— Ah! zise bătrâna. 

— Eu sunt ucenicul lui. 

— Glumeşti! Are vreun ucenic? 

— Da... eu suni... 

— Şi vii din partea lui? 

— Da, doamnă. 

— Ciudat, zise bătrâna, mi se pare cunoscută vocea asta. 
Dar fiul meu a plecat de aici abia de o oră. 

„Ah!” murmură Rocambole în sine. Şi spuse tare: 

— Ştiu. Şi tocmai de aceea m-a trimis. 

— Aşteaptă puţin, zise văduva neîncrezătoare, să aprind 
lampa. 

Ea luă un chibrit şi îl frecă de perete. Dar Rocambole, 
care închisese uşa, suflă în chibrit, care se stinse înainte ca 
văduva Fipart să poată vedea cu cine are de-a face, şi 
imediat o apucă pe bătrână cu amândouă mâinile de gât, 
zicând fără să-şi mai schimbe vocea: 


— Mamă, sunt eu Rocambole, care nu te-a sugrumat 
bine rândul trecut; taci, nu striga, căci nu-ţi fac nici un 
Tău... 

Văduva, îngrozită, nu scoase nici un strigăt, nici un 
cuvânt. 

Rocambole urmă cu o voce dezmierdătoare: 

— M-am căit, mamă, şi mi-a părut foarte bine când am 
aflat că ai scăpat... Mamă, scumpă mamă a micului tău 
Rocambole, nu face zgomot, eu nu-ţi vreau râul... să 
vorbim... ai să vezi... Rocambole o să fie drăguţ... 

— Iartă-mă, murmură bătrâna cu vocea stinsă, nu mă 
omori! 

— Nu fii proastă, zise Rocambole, tot cu vocea 
mângâietoare... nu-ţi fac nimic... dovadă că vreau să aprind 
lumânarea. 

Şi fiindcă Rocambole văzuse, la lumina chibritului în care 
suflase, o lumânare pe măsuţa de noapte, luă cu o mână al 
doilea chibrit, pe când cu cealaltă o ţinea pe bătrână, îl 
frecă de parchet şi aprinse lumânarea. 

Atunci fosta hangioaică de la Bougival şi fiul său adoptiv 
se priviră un moment în tăcere. 

Pe figura mamei Fipart se citea spaima. Rocambole, 
dimpotrivă, surâdea cu un fel de batjocură, dar surâsul 
acesta era binevoitor. 

— Sărmana mea mamă, zise el. 

Şi puse pistolul armat pe măsuţa de noapte. 

— Mamă, zise el, vezi tu jucăria aceasta? Ei bine, dacă 
eşti cuminte, şi dacă vrei să discuţi cu micuțul mamei, cu 
Rocambole, nu mă voi servi de ea. Dar dacă faci prostii, 
dacă strigi, dacă chemi într-ajutor... atunci înainte ca să fi 
venit cineva... 

Dinţii văduvei Fipart clănţăneau de groază. 

Rocambole trecu la un ton mai mângâietor şi continuă: 

— Tu ştii bine că te iubesc, mamă, că am iubit-o 
întotdeauna pe mama Fipart, nevasta lui tata Nicolo; dar ce 


vrei? eram cam fudul în ziua aceea... şi apoi ai ţipat... şi, 
deh... sunt marchiz. 

— Eşti marchiz! murmură văduva Fipart cu o admiraţie 
subită, fără să dea cea mai mică atenţie pistolului încărcat. 

— Cam aşa ceva, mamă... 

— Şi o părăseşti pe mama ta...? 

— Ah! nu mai vorbi, zise Rocambole, am plâns mult, şi 
plâng încă, când mi-aduc aminte. 

Şi Rocambole îşi duse mâna la ochi. 

Gestul acesta o mişcă adânc pe văduva Fipart. 

— Aşadar, te căieşti? zise ea. 

— Da, mamă. 

— Şi ai plâns? 

— Ca Maria Magdalena, zise Rocambole, care reuşise să 
imprime vocii sale un ton de emoție veritabilă. 

Emoţia aceasta o impresionă adânc pe oribila bătrână. 
Femeia aceasta, care trăise veşnic în sânge şi în furt, 
creatura aceasta infamă care jefuise, asasinase, îl trimisese 
pe omul cu care trăia la eşafod, purta în adâncul inimii o 

singură iubire, pentru Rocambole. 

Ea sfârşise prin a-l iubi pe acest îndrăzneţ bandit, pe 
care îl crescuse şi pe care îl condusese pas cu pas în cariera 
viciului. Sfârşise prin a-l admira şi a-l iubi. Dimineaţa, chiar 
îi jurase lui Venture că este gata să-l denunțe pe 
Rocambole; şi acum iată că, auzind doar cuvântul de căinţă 
pronunţat de copilul ei adoptiv, se simţea dezarmată, 
înduioşată. 

Rocambole văzu lacrimi în ochii bătrânei. 

— Ah! Mamă, mamă... murmură el, nu plânge, bătrână 
proastă!... fiindcă micul Rocambole e tot mămicul scump al 
mamei Fipart. 

Şi falsului marchiz de Chamery nu-i fu deloc scârbă să o 
ia pe bătrână de gât şi să o sărute cu foc. Acum împăcarea 
era realizată, pacea încheiată. 

Atunci Rocambole scoase gloanţele, băgă pistolul liniştit 
în buzunar, apoi se aşeză pe patul mamei Fipart, zicându-i: 


— E adevărat, mă ierţi? 

— Auzi vorbă. 

— Mai faci ce ai făcut? 

— Te iubesc...! 

Bătrâna rosti aceste cuvinte fără să-şi dea seama. 

— Atunci, să vorbim, zise Rocambole. 

— Aşadar, eşti marchiz? 

— Fireşte! 

— Şi bogat? 

— Milionar. 

— Şi o să mă iubeşti? 

— Până la moarte. 

— Răutăciosule! zise bătrână zăpăcită şi mângâind 
obrazul marchizului cu mâna ei obosită şi zbârcită... Când 
mă gândesc ce ai vrut să... 

— Taci, mamă! atunci nu ştiam ce fac. 

— Dar nu o să mai faci? 

— Niciodată. 

— O să fii drăguţ cu mine? 

— Am să-ţi asigur o rentă... 

— Ah, bine, atunci, zise bătrâna, să-ţi spun tot. 

— Vezi! zise Rocambole, ştiu dinainte ce vrei să-mi spui. 

— Aş! 

— Vrei să-mi vorbeşti de Venture. 

— Oh! Măgarul! zise bătrâna, când mă gândesc că a 
plecat acum de aici... şi că mi-a promis... Oh!... dar, ştii, nu 
eram mulţumită de tine... eram supărată, ce mai...! 

— Fireşte! observă Rocambole. Fapt e că fusesem 
neserios... 

— Aşa e, zise Fipart. 

— Şi te-a făcut să juri...? 

— Să-i spun tot... 

— Bun... zise Rocambole, vom pune laba pe el. Să 
vedem, mamă, ce ţi-a promis? 

— Ela cumpărat, hotelul ăsta. 

— Casa? 


— Nu, veniturile. 

— Şi... ţi le-a dat ţie? 

— Nu, dar le voi câştiga peste opt zile. 

— Afurisitul! 

— Numai... Ah! pe legea mea, cu atât mai rău, vreau să- 
ţi spun tot... 

— Spune, mamă. 

— Eram supărată pe tine. 

— Spune înainte! 

— El mi-a spus că a doua zi... după... 

— Bun! Înţeleg... după executarea mea, nu e aşa? 

— Tocmai... 

— Ei bine! a doua zi... 

— Îmi va trece totul pe numele meu. 

— Ei bine, mamă, zise Rocambole cu răceală, Venture e 
un dobitoc...! 

— Crezi? 

— Fireşte!... şi eu vreau să-ţi dau imediat o casă cu venit 
cu tot, ceva care valorează zeci de mii de franci. 

Fipart făcu ochii mari. 

— Numai dacă îmi vei povesti tot. 

— Totul, dragul meu. 

Într-adevăr, văduva Fipart, care se împăcase de-a 
binelea cu Rocambole, îi povesti pas cu pas tot ceea ce ştim, 
cum l-a văzut pe Venture sosind la ea într-o seară, acum trei 
zile; cum l-a văzut desfăcând şi citind o scrisoare, apoi cum 
a plecat de la ea a doua zi întorcându-se să o ia, s-o 
instaleze la Gros Caillou şi să-i zică: 

— Cred că am pus mâna pe Rocambole. 

Mama Fipart nu ştia, ce e drept, ce mijloace 
întrebuinţase Venture pentru a-l descoperi pe Rocambole, 
nici cum putea să fie pe urmele lui; dar acesta din urmă îşi 
dădu seama că, cu siguranţă, banditul desfăcuse scrisoarea 
contesei Artoff către ducele de Sallandrera, şi un ultim 
cuvânt al fostei hangiţe fu o rază de lumină pentru 
Rocambole. 


— El mi-a spus că e vizitiu, acum, la o casă mare, tocmai 
în acest scop, termină ea. 

— Drace! îşi zise Rocambole, vizitiul acesta al ducelui, 
care târăşte piciorul drept, e el; trebuia să-l recunosc. Ei 
bine, mamă, zise el, atunci poţi să-ţi faci bagajul. 

— Mă iei cu tine? 

— Astă-seară nu, dar mâine. 

— Unde mă duci? 

— În casa ta, în adevărata ta casă... vei avea actul în 
mână. 

— Adevărat? 

— Pe cinstea scumpului dumitale Rocambole. 

— Dar... Venture... 

— Ei bine, dacă vine, tu nu o să-i spui că m-ai văzut. 

— Am înţeles! 

— Şi vei continua să-i spui că mă vei răpune... 

— Scumpul meu!... murmură bătrâna cu lacrimi în ochi. 

— Adio, mamă, bună seara. 

Şi Rocambole aruncă o hârtie pe pat 

— Uite! zise el, asta e pentru tutunul tău... Hârtia 
aceasta era un bilet de cinci sute de franci. 

Rocambole o sărută pe mama Fipart şi plecă aşa cum 
venise, salutându-l până la pământ pe portarul casei şi 
jucându-şi rolul de băiat de băcănie. 

Suna miezul nopţii când coti pe strada Bisericii. 

Rocambole merse pe jos în piaţa Concorde, traversă şi 
ajunse în strada Suresnes, fără să bănuiască că în 
momentul acela Venture intrase la el, făcându-i o 
percheziţie minuțioasă, pentru a găsi actele la care domnul 
de Château-Mailly ţinea atât de mult. Rocambole intră fără 
cea mai mică bănuială în casa din strada Suresnes prin 
scara de serviciu care dădea în coridorul de lângă 
bucătărie. 

Intră cu aceeaşi siguranţă în camera sa şi trecu în 
cabinetul de toaletă. Îşi schimbă costumul, apoi se duse în 
fumoar. 


Aici, luând istoria lui don Quijote şi asigurându-se că e 
mereu depozitara faimoaselor acte, nu bănui deloc că 
Venture, ascuns pe după perdele, îl măsura de sus până jos 
şi că viaţa sa nu atârna decât de un fir de păr; mai mult 
chiar, nu bănuia că luând volumul lui Cervantes, îi indicase 
banditului unde se găsesc faimoasele acte, obiectul 
activelor sale cercetări. 

Rocambole plecă aşadar foarte liniştit, luând-o pe strada 
Verneuil, fără îndoială spre a se sfătui cu sir Williams. Dar o 
împrejurare neprevăzută sau, mai bine zis, o lipsă de 
prevedere îl sili să se întoarcă. 

Preocupat de spusele văduvei Fipart, Rocambole nu-şi 
schimbase redingota pe care i-o vânduse negustorul din 
Villete. Observă aceasta când îşi căută ceasul, pe care nu-l 
găsi. Or, a intra în palatul rău cu costumul acesta de origine 
îndoielnică, însemna pentru domnul de Chamery să se 
compromită în ochii cameristului său. Se întoarse aşadar 
din drum, reveni în strada Suresnes şi îşi schimbă 
redingota. 

Dar în clipa când voia să plece din nou, lumânarea se 
stinse, ceea ce îl sili să treacă în fumoar ca să ia nişte 
chibrituri. Aici băgă de seamă că lumânarea îşi schimbase 
locul. Ştia foarte bine că în urmă cu o jumătate de oră era 
pe sobă şi acum o găsea pe masă. 

Plecând, Venture nu mai fusese atent la acest amănunt şi 
se mulţumise să sufle în lumânare, lăsând-o pe masa unde o 
pusese când a vrut să execute mai cu uşurinţă operaţiunea 
dezlipirii şi relipirii paginilor volumului. 

Rocambole mai zări şi câteva picături de apă pe masă. 

Apa aceasta, rezultată din condensarea vaporilor, era tot 
caldă. Rocambole alergă în camera sa de culcare, puse 
mâna pe lampă şi o găsi caldă. 

— A fost cineva aici! strigă el. 

Şi scoase pistolul din buzunar, încărcându-l repede. 

Capitolul XXII. 


Rocambole era, înainte de toate, un om prevăzător, şi 
dacă îşi încărcă pistolul, o făcu numai ca să nu fie luat pe 
neaşteptate, în cazul când acela sau aceia care 
pătrunseseră în apartamentul său ar mai fi încă acolo. Cu o 
lumânare în mâna, cu pistolul în cealaltă, el începu să facă o 
inspecţie minuțioasă în toată locuinţa, scotoci în toate 
colţurile, privi pe sub mobile, până şi în dulapul din zid. 

Dar Venture plecase, şi apartamentul era gol. 

Atunci Rocambole se întoarse în fumoar. 

„Sigur, îşi zise el, nu e nimeni aici; dar... a venit cineva... 
ce-a căutat? E vreun hoţ? E Venture?” 

Rocambole ridică ochii spre bibliotecă şi văzu volumul 
care conţinea, cu o oră înainte, cele două acte pe care 
Venture fără îndoială le ducea, în momentul acesta, 
domnului de Château-Mailly. 

Totul părea a fi în ordine în bibliotecă şi nu părea să se fi 
atins cineva de Istoria lui don Quijote de la Mancha. 

Rocambole merse drept la dulap şi îl deschise. Dar 
întorcând cheia, întâmpină o rezistenţă uşoară, care arată 
unei mâini exersate că o altă cheie decât cea obişnuită a 
fost introdusă în broască. 

„A deschis cineva dulapul”, se gândi el. 

Şi se grăbi să-l examineze. 

Se ştie că Venture găsise în dulapul acesta o pungă 
conţinând câţiva ludovici, un pumnal pe care îl recunoscuse 
şi îl băgase în buzunar, un portofel eu câteva scrisori 
adresate domnului Frederic şi mai multe alte obiecte fără 
valoare. 

El nu se atinsese decât de pumnal, lăsând la locul lor 
toate celelalte, chiar şi punga, ceea ce constituia pentru el 
un adevărat sacrificiu. Dar dispariţia pumnalului atrase mai 
mult privirea lui Rocambole. 

„Oh! oh! îşi zise el, cel care a intrat aici nu e un hoţ 
obişnuit.” 

Şi lăsă dulapul, întorcându-se în dormitor. 


„A fiert apă, continuă el punând mâna pe lampa de spirt. 
De ce?” 

Întrebarea pe care şi-o pusese aruncă o lumină teribilă 
în sufletul său. 

„Apa fiartă, îşi zise el, e mijlocul de a desface scrisorile 
lipite cu cocă, şi prin acelaşi procedeu se pot dezlipi două 
foi de hârtie lipite de asemenea cu cocă.” 

Rocambole deschise repede biblioteca şi luă volumul lui 
don Quijote, stăpânit de o presimţire sinistră. 

Cu toată îndemânarea sa, Venture nu putuse preveni 
prelingerea câtorva picături de cocă pe hârtie. Coca se 
întinsese numaidecât, Rocambole, răsfoind volumul, găsi 
două foi lipite cu oa treia şi observă în acelaşi timp câteva 
picături de apă pe volum. 

„Am fost prădat!” strigă el. 

Şi puse mâna pe cuțitul fildeş, desfăcu cele două foi şi 
găsi o hârtie albă în locul scrisorii episcopului spaniol. 

„Oh! murmură el, doar Venture putea să dea lovitura 
asta. E limpede acum că Venture şi vizitiul care îşi trage 
piciorul drept nu sunt decât una şi aceeaşi persoană”. 

Un moment, elevul lui sir Williams îşi pierdu capul şi se 
gândi să alerge după Venture, fără să-şi mai schimbe 
costumaţia. Dar, îşi recapătă imediat sângele rece şi poate 
pentru prima oară de când îl găsise pe demnul său maestru, 
Rocambole nu se gândi să-l consulte. 

„Acum, îşi zise el, e ora două dimineaţă, poate că am 
noroc ca ducele să doarmă...” 

Lampa caldă, coca încă moale, sunt un indiciu sigur că 
Venture a plecat de aici... poate chiar era aici când am venit 
eu... Deci, dacă ducele are scrisorile, e pentru că banditul 
n-a pierdut nici o secundă... dar poate că ducele doarme şi 
Venture ar vrea să se mai gândească... Mă duc imediat la 
palatul din piaţa Beauvau”. 

Rocambole se întoarse în cabinetul de toaletă şi îşi 
schimbă hainele. Zece minute îi fură de ajuns spre a 
redeveni rândaşul John din cap până în picioare. 


„Din moment ce eu nu l-am recunoscut pe Venture, îşi 
zise el, probabil că nici el nu m-a recunoscut.” 

Şi Rocambole îşi puse cu băgare de seamă pistoalele în 
buzunarul hainei, părăsi apartamentul şi se îndreptă spre 
piaţa Beauvau. 

Palatul de Château-Mailly avea o portiţă pentru servitori 
şi oameni de serviciu care plecau şi veneau adesea la orice 
oră din noapte. În loc de clopot, poarta aceasta avea un 
simplu ciocan, la sunetul căruia un servitor deschidea 
poarta. 

Rocambole bătu, poarta se deschise. 

De cu ziuă, după ce înţepase calul arab cu acul otrăvit, 
Rocambole părăsise grajdul sub pretextul de a-şi lua nişte 
lucruri şi a se duce la un negustor de cai din strada Ecluses 
Saint-Martin unde, zicea el, lucrase câteva zile. 

— Nu o să mă întorc decât seara, spusese el unui alt 
rândaş, rugându-l să-i ţină locul. 

Or, Rocambole, care plecase cu intenţia de a nu se mai 
întoarce, invocase, după cum se vede, fără să se gândească, 
un pretext plauzibil pentru a intra în palat. 

Rândaşii dormeau în grajd deasupra boxelor cailor. Într- 
acolo se îndreptă şi John, rândaşul. Ca şi Venture, 
Rocambole văzuse lumină şi auzise voci şi zgomot. 

„Mi se pare, îşi zise el, că săracul Ibrahim e pe ducă.” 

Intră şi se încredinţă că ipoteza sa se verifică, deoarece 
dresorul, un rândaş şi vizitiul erau toţi trei în picioare, în 
jurul calului. 

Venture îl examina cu mare atenţie. 

Venture discuta cu dresorul ca un adevărat englez. 
Dresorul îi povestea diferitele faze de indispoziţie ale 
calului. 

Venture întinsese mâna către un punct negru pe care 
nobilul animal îl avea sub burtă, în locul unde fusese înţepat 
şi unde apăruse o umflătură ce părea că se măreşte. 

— E dalac, repetă Venture. 


— Dalac! zise dresorul; dar cum a putut să-l ia? Toţi caii 
noştri de aici sunt sănătoşi şi Ibrahim n-a ieşit de trei zile. 

Venture încruntă din sprâncene, părând foarte 
îngrijorat. 

— Eşti sigur de rândaş?... întrebă el în cele din urmă. 

— Foarte sigur, afară de cel nou, cel care a intrat azi în 
slujbă. 

— Şi, zise Venture, de cel care a plecat. 

— Ah! afurisitul, murmură dresorul, se prea poate să se 
fi răzbunat, pentru că a fost dat afară. Dar, adăugă 
dresorul, cineva nu poate da decât ceea ce are. Dacă 
rândaşul i-a dat dalac calului înseamnă că l-a avut el însuşi. 

— Aşa e, murmură Venture, căruia nu-i cam venea să 
creadă. 

— Şi, continuă el, domnul duce a venit să vadă calul? 

— De două ori în seara asta. 

— Şi l-a atins. 

— L-a şters de mai multe ori balele cu batista. 

Venture tresări. 

— De altfel, continuă dresorul, în primele clipe ale bolii 
nu te puteai apropia de el, voia să muşte. Numai domnul 
duce s-a putut apropia. 

— Nădăjduiesc că nu l-a muşcat, strigă vizitiul. 

— Dimpotrivă, i-a lins mâna de mai multe ori. 

Rocambole, care asculta şi vedea totul pe deasupra 
umărului dresorului, fu singurul care observă câteva 
picături de sudoare alunecând pe fruntea lui Venture. De 
astă dată îl recunoscuse bine şi distinsese câteva intonaţii 
proprii vocii acestuia. 

Deoarece calul care continuă să se tăvăleasră pe paie 
reţinea complet atenţia acestor trei persoane, Rocambole 
putu să se depărteze aşa cum intrase, în vârful picioarelor, 
ducându-se să se ghemuiască într-un colţ la cealaltă 
extremitate a grajdului. 

„Fiindcă Venture a întrebat dacă ducele a văzut calul, se 
gândi Rocambole, înseamnă că nu l-a văzut pe duce de când 


a pus mâna pe scrisori.” 

În momentul acela Zampa intră în grajd şi se duse direct 
la Ibrahim. 

— Cum îi mai e calului? îl întrebă el pe dresor. 

Venture ridică capul şi se uită la valet cu o privire rece şi 
cercetătoare. Dar Zampa îi susţinu privirea. 

— După cum îl vezi, răspunse dresorul. 

— Va muri până la ziuă, adăugă rândaşul. 

— Domnul duce e în stare să se îmbolnăvească. 

— Ducele s-a culcat? întrebă Venture cu naivitate. 

— Domnul e bolnav. 

Venture tresări din nou. 

— Are friguri, adăugă Zampa cu indiferenţă. 

Şi, fiindcă vizitiul continua să-l observe, portughezul 
adăugă: 

— Nu e de mirare: mi se pare că domnul duce e 
amorezat, şi de aceea suferă. 

Numai falsul vizitiu rămase nepăsător. 

Dresorul şi rândaşul începură să râdă. 

Dar, după un moment de tăcere, îi zise lui Zampa: 

— Ducele te-a trimis să afli ce s-a mai întâmplat cu calul? 

— Da. 

— Pot să-l văd? 

— Pe cine, pe duce? 

— Da, încuviinţă Venture din cap. Aş putea să-i explic ce 
boală are calul. 

Şi vizitiul îi făcu un somn poruncitor dresorului şi 
rândaşului să tacă. 

Zampa răspunse: 

— Domnul duce s-a culcat. Dar mă duc să-i spun că vrei 
să-l vezi. 

În timpul acestei scurte convorbiri, Rocambole se 
furişase din grajd, îndreptându-se spre scara palatului. 

Zampa ieşi, făcu câţiva paşi în curte pentru a ajunge la 
scară şi fiindcă era lună plină, se retrase înspăimântat 
văzându-l pe John rândaşul ieşindu-i înainte. 


— Tăcere! zise acesta încet. 

Îl luă de braţ şi îl trase la o parte. 

— Dumneata eşti! zise Zampa. 

— Da, zise repede Rocambole, şi bagă de seamă ceea ce 
îţi spun căci, dacă nu execuţi ordinele mele, eşti pierdut. 

— Am înţeles, zise Zampa înspăimântat. 

— Tu nu vei fi niciodată intendentul bunurilor de 
Sallandrera, termină Rocambole. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă portughezul. 

— Dacă noul vizitiu îl vede pe duce, totul e pierdut. 

— Bine, zise Zampa, nu-l va vedea. Mă duc să-i spun că 
domnul duce e prea bolnav ca să-l poată primi. 

— Ce face ducele? 

— Are friguri. 

— Doar atât? 

— 1 s-a umflat braţul. 

— A chemat doctorul? 

— Nu încă. 

— Foarte bine. 

Rocambole păru că se gândeşte o clipă. 

— Camera stăpânului tău, zise el e precedată de alte trei 
camere? 

— Da. 

— O antecameră, un salon şi un fumoar. 

— Întocmai. 

— Salonul are perdele duble la toate uşile. 

— Da. 

— Şi e greu să se audă aici din camera de culcare. 

— Ar trebui să se vorbească prea tare. 

— Foarte bine. Du-te la duce, spune-i că e mai bine calul, 
mult mai bine, şi nu-i spune nimic de vizitiu. 

— Ah...! 

— Condu-mă acum în salon. 

— Veniţi, zise Zampa. 

Rocambole sui scara în urma portughezului, şi ajunse la 
primul etaj al palatului, unde dormea un singur servitor. 


Servitorul acesta, se ghiceşte, era Zampa, cameristul. 
Acesta îl duse pe Rocambole printr-un coridor şi deschise 
salonul. 

Întocmai cum spusese Rocambole, fiecare uşă a salonului 
avea perdele duble de stofă groasă care înăbuşeau orice 
zgomot. 

Un covor gros acoperea parchetul. 

Rocambole se aşeză după uşă şi-i zise lui Zampa: 

— Acum du-te la grajd şi spune vizitiului să urce. 

— La duce? 

— Da. 

— Dar imediat. Ascultă niţel, să-l conduci pe scara cea 
mare şi tu să-l urmezi cu o lumânare în mână. 

— Pe urmă? 

— Îl vei aduce aici. 

— Bun! 

— Şi în momentul când el va trece pragul uşii tu vei 
stinge lumânarea şi îi vei apuca amândouă mâinile... uite, 
aşa... cum fac eu. 

Şi Rocambole trecu la spatele lui Zampa, îi apucă 
amândouă mâinile şi i le întoarse la spate. 

— Înţelegi? îi zise el. 

— Foarte bine. 

— Ai grijă să i le ţii bine. 

— Fireşte! Şi pe urmă? 

— Pe urmă, zise Rocambole, restul mă priveşte. Pleacă 
repede! 

Rocambole se ascunse după uşă şi Zampa ieşi. 

Venture îl aştepta pe portughez cu nerăbdare. 

— Dacă ducele nu vrea să mă primească, îşi zicea el, voi 
intra cu forţa... Trebuie neaparat să-l văd... Trebuie. 

Zampa sosi. 

— Vino, zise el, domnul duce te aşteaptă. 

Vizitiul nu cunoştea destul de bine intrările palatului ca 
să-şi dea seama că Zampa îl conduce prin scara cea marc în 
loc de cea mică, care ducea direct la apartamentul ducelui. 


Îl urmă deci pe Zampa fără să bănuiască nimic şi îl lăsă 
să treacă înainte pe scară. Acesta lăsase uşa antecamerei 
deschisă, în timp ce aceea a salonului era închisă. Sosit aici, 
Zampa puse lumânarea pe o masă, apoi deschise uşa 
salonului, îndărătul căreia Rocambole stătea nemişcat. 

— Intră, îi zise el lui Venture, întorcându-se pe jumătate 
şi mergi în vârful picioarelor. Domnul duce are nişte friguri 
grozave şi mi-a spus că cel mai mic zgomot îl deranjează. 

Venture, fără să bănuiască în continuare nimic, intră în 
salon. Dar în momentul când păşi pragul uşii, lumânarea se 
stinse; Zampa îi prinse repede amândouă mâinile la spate, 
în acelaşi timp, şi înainte să poată striga, Venture simţi că o 
mână îi astupă gura şi un pumnal îl gădila sub beregată. 
Apoi o voce pe care de astă dată o recunoscu, îi şoptipe un 
ton ameninţător: 

— Eu sunt Rocambole, amice, şi dacă strigi, te ucid... 

Capitolul XXIII. 

Se întâmpla rar ca asasinii, mai ales aceia care au 
întrebuințat cea mai mare sălbăticie în săvârşirea crimelor 
lor, să mai fie cuprinşi de emoție. 

Venture îl asasinase cu răceală pe nenorocitul Murillo, 
fostul soldat spaniol cu piciorul de lemn; de douăzeci de ori, 
poate, omul acesta îşi mânjise mâinile de sânge, îl putem 
crede înzestrat cu oarecare prezenţă de spirit în momente 
de cumpănă. Ei bine! auzind vibrând la urechea sa vocea lui 
Rocambole, şi simțind vârful pumnalului în beregată, 
Venture îşi pierdu cumpătul şi începu numaidecât să 
bolborosească aceste cuvinte: 

— Iertare! nu mă omori! 

— Tăcere!... zise Rocambole. 

Şi aplecându-se spre Zampa: 

— 'Ţine-l bine! zise el. 

Mâna cu care Rocambole acoperise gura lui Venture 
începu atunci o cercetare minuțioasă a persoanei 
banditului, în timp ce cealaltă îi ţinea mereu pumnalul sub 
beregată. 


— Un bandit ca tine, amice, spuse încet falsul marchiz 
Chamery, trebuie să aibă arme asupra lui. Să văd, să te 
caut! 

Şi îl pipăi într-adevăr pe vechiul său confrate cu 
îndemânarea unui zbir napolitan când într-o clipă întoarce 
pe dos toate buzunarele unui pungaş. 

— Bun! zise el, iată un pumnal. 

Şi, cu toate că se aflau într-un întuneric deplin, 
Rocambole avea atâta fineţe la pipăit, încât cunoscu imediat 
pumnalul după încrustaţii şi după forma mânerului. 

— Uite! zise el, cred că ăsta îmi aparţine, l-ai furat de la 
mine, acum o oră. 

Venture, care tremura destul de tare, se simţi pierdut. 
Sigur, pentru că ştia atât de bine momentul când pumnalul 
fusese furat, Rocambole se întorsese acasă. Or, pentru că el 
îl urmărise şi îl regăsise atât de repede, trebuia să fie legat 
de dispariţia actelor. 

Rocambole continuă să-l caute. 

— Bun! iată şi o pereche de pistoale... zise el făcându-le 
să treacă din buzunarul lui Venture în al său. 

Pretinsul vizitiu se gândi că cu o oră înainte îl ochise pe 
Rocambole cu aceleaşi pistoale şi nu se putu abţine să se 
gândească că fusese cel mai prost dintre oameni, că nu 
profitase de ocazie. 

— Ah! termină Rocambole, mai are şi un cuţit. 

Şi luă cuțitul. 

— lată-te şi fără aceste instrumente, termină el; acum 
putem să vorbim. 

— lertare!... nu mă omori!... murmură din nou Venture 
cu o voce rugătoare şi clănţănind din dinţi. 

Rocambole era un om precaut. În timp ce Zampa 
coborâse pentru a-l anunţa pe Venture că îl aşteaptă 
ducele, elevul lui sir Williams luase nişte sfori de mătase de 
la perdele. O dată stăpân pe armele pe care le luase de la 
Venture, Rocambole îi dădu unul din pumnale lui Zampa. 


— Dă-i drumul de mână, zise el, şi pune-i pumnalul ăsta 
între umeri. Dacă suflă, poţi să îl înfigi până în plăsele. 

— Foarte bine, răspunse Zampa. 

Atunci Rocambole îşi puse pumnalul între dinţi, fiindcă îşi 
întrebuința ambele mâini; apoi luă una din sfori şi legă 
picioarele lui Venture deasupra gleznelor. 

— Aşa, zise el, nu o să mai poţi scăpa de aici. 

Apoi, cu cealaltă sfoară, îi legă tot aşa de strâns mâinile 
la spate. 

— Înţelegi tu, zise rânjind elevul lui sir Williams, că noi n- 
avem nevoie de lumină, oamenii care au servit sub ordinele 
căpitanului sunt obişnuiţi să lucreze noaptea. 

Şi pentru a-şi termina isprava, luă batista lui Venture şi i- 
o băgă în gură. 

— Cred că acum, îi zise el lui Zampa, omul nostru n-o să 
mai fie aşa de periculos. 

— Ce mai facem acum? 

— Ah! lată o problemă. Eşti sigur că nu ne va deranja 
nimeni aici? 

— Foarte sigur. Toată lumea doarme şi domnul duce e 
prea departe pentru a ne putea auzi. 

— Bine! Atunci, răspunse Rocambole, aprinde 
lumânarea. 

Zampa scoase chibrituri din buzunar, frecă unul de zid şi 
aprinse lumânarea stinsă. 

Cu toate că era pe jumătate mort de spaimă, Venture 
trebuia să mai aibă parte de o ultimă lovitură. În omul 
acesta, care avea vocea lui Rocambole, îl recunoscuse pe 
John, rândaşul şi faţa sa tulburată arătă atunci o uimire 
nespusă. 

— He! He! zise elevul lui sir Williams, care ghicise ce 
gând trecuse prin mintea banditului, vezi, amice, cine ştie 
să se metamorfozeze bine? 

Lui Venture i se făcu părul măciucă, fruntea îi era 
scăldată de sudoare, dinţii îi clănţăneau. Cu gura astupată, 


cu mâinile şi picioarele legate fedeleş, era redus la cea mai 
mare neputinţă şi viaţa lui era în mâna lui Rocambole. 

Acesta din urmă îi făcu un semn lui Zampa. 

Zampa puse lumânarea pe masă. Apoi îl împinse pe 
Venture, care căzu pe spate pe o canapea ce se afla în 
spatele lui. 

— Acum, zise Rocambole portughezului. Închide bine 
uşile, şi du-te de vezi care mai e situaţia cu frigurile 
stăpânului tău. 

Zampa se retrase cu o supunere oarbă, care îi dovedi lui 
Venture ce putere avea Rocambole. 

Acesta din urmă se apropie atunci de canapeaua pe care 
banditul era întins cât era de lung. 

— Eşti acuzat, îi zise el, râzând şi făcând pe judecătorul, 
nu trebuie să-ţi mai spun că situaţia ta este una din cele mai 
grave şi că ai înfruntat chiar moartea: întâi pentru crimă de 
răzvrătire şi abuz de credinţă faţă de stimatul nostru 
stăpân, sir Williams; al doilea, furând de la domnul 
Frederic, care locuieşte în strada Suresnes, două scrisori 
de oarecare importanţă. 

Rocambole râdea. Venture se uita împrejur cu ochii 
rătăciţi. 

— Înainte de a-ţi da posibilitatea de a răspunde la 
întrebările mele, continuă Rocambole cu cel mai serios aer 
din lume, trebuie să te pun la curent cu toată situaţia. 
Domnul duce de Château-Mailly, care fără îndoială ţi-a 
promis un frumos cadou în schimbul celor două scrisori 
care te vor costa viaţa, probabil că nu va avea timpul să se 
folosească de ele, căci va muri de dalac peste câteva ore. 
Aşadar, n-ai de făcut, altceva mai bun, decât să înapoiezi 
imediat scrisorile. 

Cele din urmă cuvinte ale lui Rocambole făcură să 
strălucească o rază de lumină în ochii lui Venture. El crezu 
că Rocambole îl va ucide în schimbul înapoierii celor două 
scrisori. Şi, într-adevăr, falsul rândaş scoase batista din 
gura lui Venture, zicându-i în englezeşte: 


— Vezi că n-ai altceva mai bun de făcut decât să te supui. 

Şi se juca fără grijă cu pumnalul vorbind astfel: 

— Supunerea ta constă în a mărturisi totul, adăugă el. 

Venture era prea emoţionat pentru a răspunde. 

— Căci, urmă elevul lui sir Williams, trebuie să-ţi spun 
cum am ajuns eu aici. Omul pe care l-ai văzut, Zampa, e 
sclavul meu fiindcă îl pot trimite la eşafod. Ceva mai mult, el 
nu îl cunoaşte decât pe domnul Frederic, ca şi tine, zise la 
întâmplare Rocambole, aruncând o privire cercetătoare 
asupra lui Venture. 

Rocambole nu ştia că Venture era la curent cu 
marchizatul lui. 

Aşadar, continuă: 

— Dacă faci pe al dracului, dacă strigi după ajutor, în 
sfârşit, dacă nu-mi dai imediat scrisorile, pe care mi le-ai 
furat, acum o oră, din strada Suresnes, te ucid cu o lovitură 
de pumnal, şi pe-aici mi-e calea. Cu atât mai mult cu cât în 
afară de Zampa, portarul din strada Suresnes nu ştie cine 
sunt. 

— Eşti marchiz! zise Venture, care îşi regăsise oarecum 
îndrăzneala obişnuită. 

Rocambole ridică pumnalul. 

— Ah! zise el, vrei să mă omori? 

Şi adăugă: 

— Iute! termină... spune-mi numele, numele ce-l port... 
marchiz de ce sau te omor! 

Venture crezu că-şi citeşte osânda în privirea 
scânteietoare a lui Rocambole. 

— Iertare! bâlbâi el, iertare! ştiu bine că eşti marchiz, 
dar nu-ţi ştiu numele. 

Rocambole răsuflă uşurat şi începu să râdă. 

— Să vedem, zise el, spune că eşti un imbecil. Te fac eu 
pe urmă să-mi mărturiseşti tot ce trebuie să ştiu. Or, fiindcă 
tu nu ştii cum mă numesc, nu ştii nici unde locuiesc, şi prin 
urmare eşti şi mai mult în mâna mea... te voi ucide când o 
să am eu chef. 


— Ce vrei de la mine? întrebă falsul vizitiu, apucându-l 
iar groaza. 

— Scrisorile! 

— Sunt în buzunarul dinăuntru al hainei. 

Rocambole, care era mereu pregătit să lovească, în cazul 
când Venture ar îndrăzni să strige după ajutor, deschise cu 
mâna stângă livreaua pretinsului vizitiu, îi descheie haina, 
pipăi şi simţi ceva aspru. Erau cele două scrisori furate de 
Venture. Rocambole le luă şi le privi una câte una, în timp 
ce Venture îi urmărea cu coada ochiului toate mişcările. 

— Uite! zise elevul lui sir Williams, vrei să-ţi dovedesc că 
ducele de Château-Mailly, pentru care, singur, scrisorile 
acestea au cu adevărat valoare, are dalac şi va muri de 
această boală? 

Rocambole se apropie de lumânare şi arse cele două 
scrisori, în timp ce Venture le privea consumându-se încet. 
— Acum, termină Rocambole, nu mai ai nici un motiv, 

amice, să nu-mi faci mărturisiri complete. 

— Mă vei ierta? 

— Poate... 

— Şi nu mă vei lăsa în mizerie? adăugă Venture, 
începând să spere şi să se mai însufleţească. 

— Povesteşte mai departe, o să vedem. 

— Dar ce vrei să afli de la mine? 

— Întâi ce ai făcut în Spania... 

— L-am omorât pe conducătorul poştei şi am furat 
scrisoarea. 

— Pe urmă? 

— M-am întors la Paris şi am deschis scrisoarea. 

— Înţeleg, zise Rocambole, eşti un prost de prima clasă. 
N-ai decât un singur mijloc ca să-ţi scapi pielea, adică de a 
spune tot şi văd că ai început să-mi spui prostii. 

Rocambole vorbea cu sângele rece al unui om care e 
capabil să meargă până în pânzele albe şi Venture înţelese 
că cel mai bine era să mărturisească totul. El îi povesti 
atunci că s-a dus la văduva Fipart. 


— Şi n-ai găsit-o, îmi închipui? zise Rocambole, care avu 
o inspiraţie infernală. 

— Te înşeli, răspunse Venture. 

— Spune dar! A murit... 

— Ea trăieşte ca şi mine şi ca tine. 

Rocambole se prefăcu aşa de bine că e uimit de vestea 
asta încât Venture îl crezu. 

Şi atunci acesta din urmă îi povesti istoria mamei Fipart 
şi salvarea ei miraculoasă; apoi indiciile pe care i le dăduse 
asupra lui Rocambole, indicii cu ajutorul cărora consultase 
anuarul celor douăzeci şi cinci de mii de adrese. O dată 
intrat pe calea mărturisirilor, Venture nu omise nici cel mai 
mic detaliu, şi, după zece mânute, Rocambole, ştia, oră cu 
oră, tot ceea ce făcuse Venture de patru zile încoace. 

— Ei bine! zise elevul lui sir Williams, cred că n-ai decât 
un singur ţel. 

— Care? 

— Să-ţi baţi joc de mine. Când cineva nu e destul de tare 
să devină general, trebuie să se facă soldat. 

— Vai! 

— Tu ştii bine, vorbind acum între noi, eu aş fi lucrat tot 
cu tine. E mai bine să lucrezi pe socoteala ta, şi tu îţi 
făcuseşi un vis destul de frumos. Douăzeci şi cinci de mii de 
franci venit, drace! 

Venture suspină. 

— Dar, continuă Rocambole, când te-ai învăţat minte şi 
după ce ai fost bătut la câmp deschis, fă-ţi curaj şi urmează- 
mă... 

— Poţi să mă întrebuinţezi la ceva? întrebă Venture cu 
umilinţă. 

— Dacă nu voi putea, te voi ucide imediat. Trebuie să mă 
scap de un om ca tine, sau să mă serveşti. Dar poate ai 
noroc... 

— Aşadar, ai nevoie de mine? 

— Fireşte. 


— Bine, zise Venture. Şi acum, îţi promit, voi lucra pe 
viaţă şi pe moarte. 

Rocambole puse pumnalul între dinţi, apoi îl eliberă pe 
falsul vizitiu de legături. 

— Vino cu mine, îi zise el. 

— Unde mă conduci? 

— În strada Suresnes. 

Venture văzuse arzând cele două scrisori. 

Ştia acum că ducele de Château-Mailly avea dalac. Pauza 
ducelui era pierdută, n-avea de făcut altceva decât să 
treacă de partea lui Rocambole şi falsul marchiz de 
Chamery nu se mai putea teme deel. 

Părăsiră amândoi salonul, coborâră în curte şi ieşiră din 
palat pe poarta cea mică. Apoi luară drumul străzii 
Suresnes şi după câteva minute, Rocambole îl conducea pe 
Venture în apartamentul domnului Frederic, ducându-l în 
fumoar. 

— Cu mai puţină nesocotinţă, ai fi fost salvat, îi zise el 
râzând. Dacă nu lăsai lumânarea pe masă, eu n-aş fi băgat 
nimic de seamă. 

Venture începu să suspine. 

— Dar, se grăbi Rocambole să adauge, asigură-te, ducele 
avea deja dalac. Îl avea de ieri de dimineaţă, cu două ore 
mai târziu decât calul său. 

Şi Rocambole îi dădu politicos un scaun lui Venture, 
zicându-i: 

— Ia loc la masa aceasta, şi pune mâna pe condei. 

— De ce? 

— Ca să scrii. 

— Ce? 

— Ce îţi voi dicta eu. 

Şi cum Venture părea din ce în ce mai mirat continuă: 

— Tu spui că mama Fipart e pornită împotriva mea? 

— Ea e furioasă... 

— Ţi-a promit că va spune tot? 

— Absolut tot. 


— Ei bine, scrie. 

Şi Rocambole îi dictă: „Dragă mamă, Afacerea scumpului 
nostru Rocambole mă împiedică să vin să te văd astăzi, dar 
te rog să vii tot pentru această afacere, astă-seară, la 
vechiul tău domiciliu de la Clignancourt. 

Poţi să te culci. Numai să laşi uşa deschisă. Voi sosi între 
ora douăsprezece noaptea şi două dimineaţă. 

Fiul tău, Joseph Brisedoux, băcan.” 

Venture scrise. Dar nu se putu abţine să nu-l privească 
pe Rocambole din ce în ce mai surprins. 

— Asta te miră? 

— Fireşte! De ce s-o faci să vină la Clignancourt? 

— Pentru că am planurile mele, răspunse Rocambole. 

Şi adăugă: 

— E un lucru care te va mira şi mai mult, amicul meu, 
adică o să te leg iar la mâini şi la gură. 

— Cum! zise Venture cu groază. 

— Şi vei rămâne prizonierul meu până diseară. 

Şi fiindcă Venture părea că vrea să protesteze, 
Rocambole făcu să strălucească la lumânare lama 
pumnalului. 

— Ce, vrei să ne certăm? întrebă el cu ironie. 

Capitolul XXIV. 


A doua zi, cam pe la ora nouă dimineaţă, sir Williams, 
care dormise foarte puţin în timpul nopţii, auzi pasul lui 
Rocambole îndreptându-se spre camera sa de culcare. 
Falsul marchiz de Chamery intră şi se duse să se aşeze pe 
patul dragului său profesor. 

— Unchiule, îi zise el, când am avut fericirea să te 
regăsesc, acum câteva luni, sub zdrenţele aurite ale unui 
sălbatic, ţi-am ţinut, dacă-ţi aduci aminte, un mic discurs 
foarte la locul lui. 

Introducerea aceasta a lui Rocambole îl intrigă aşa de 
tare pe sir Williams, încât orbul părea nespus de surprins. 

— Dacă îţi reaminteşti, unchiule, urmă Rocambole, ţi-am 
dovedit limpede ca lumina zilei, cu tot geniul tău, căci tu 
eşti un geniu, bătrânul meu, că ai luat-o de multe ori pe 
drumuri greşite... 

„Aşa e”, făcu sir Williams un semn aprobator din cap. 

— Şi toate frumoasele tale combinaţii n-au izbutit decât 
să facă să ţi se taie limba şi să ţi se scoată ochii de către 
Baccarat şi apoi să fii tatuat de către sălbaticii din Australia. 

„Şi asta e adevărat”, exprimă faţa lui sir Williams. 

— Or, dacă ai memoria bună, îţi voi dovedi imediat care e 
singura cauză a tuturor nenorocirilor tale. 

Aici, fără îndoială, memoria păru să îl trădeze pe sir 
Williams, căci păru din ce în ce mai mirat. 

— Asta e din cauză, urmă Rocambole, că ai citit 
„Bucătăria naţională” şi erai pătruns de prejudecata, că, 
pentru a face o mâncare de iepure, trebuie un iepure 
întreg. 

Probabil că aceste din urmă cuvinte îl atinseră foarte 
tare pe sir Williams, căci îşi luă tăbliţa şi scrise fraza 
aceasta care se termină cu un semn de întrebare: „Îmi vei 
face, în sfârşit, afurisitule, plăcerea de a te explica, şi de a 
înceta să te exprimi prin sentinţe ca Sancho Panza?” 

— Proverbele sunt înţelepciunea naţiunilor, murmură 
Rocambole cu un aer batjocoritor. Apoi adăugă: Ei bine! da, 
bietul meu bătrân, repet ceea ce am spus. Dacă n-ai fi citit 


„Bucătăria naţională” în loc să te numeşti astăzi Walter 
Bright, mutilatul, tu ai fi vicontele Andrea, fericitul soţ al 
doamnei Jeanne de Kergaz, văduva chiar după logodnă a 
nobilului tău frate Armand. 

Sir Williams avu un gest de mânie şi de nerăbdare. 

Rocambole continuă: 

— Pentru a face rău, tu ai folosit nişte pungaşi, în loc să- 
ţi încredinţezi afacerile unor oameni cinstiţi. De aceea tu 
eşti orbul Walter Bright şi eu sunt strălucitul marchiz de 
Chamery. 

Mânia şi nerăbdarea lui sir Williams păreau că cresc. 

— Ei bine! zise Rocambole, această grozavă lecţie nu ţi-a 
folosit, şi ai căzut iarăşi pradă gândirii tale vicioase şi puţin 
a lipsit, noaptea aceasta, ca eu să nu mă însor niciodată cu 
domnişoara Conception, ci să mă duc să necinstesc în ocnă 
nobilul şi vechiul nume de Chamery, al strămoşilor mei. 

Aceste din urmă vorbe îl făcură pe sir Williams să tresară 
şi să scrie: „Ce tot îmi vrăjeşti acolo şi ce s-a întâmplat?” 

— 'Ţi-aduci aminte de Venture? 

„Da, scrise orbul. L-ai văzut?” 

— Am văzut alt lucru mai bun, după cum o să-ţi dai şi tu 
seama, rânji falsul marchiz. 

Şi îi povesti lui sir Williams punct cu punct tot ce se 
întâmplase, tot ce făcuse Venture şi ce pericol îl 
ameninţase. 

Sir Williams asculta tremurând, şi Rocambole zări câteva 
picături de sudoare picurându-i pe frunte. 

— Or, termină el, să presupunem că Venture ne-ar fi luat- 
o înainte cu douăzeci şi patru de ore, că ar fi găsit cele două 
scrisori cu o zi mai înainte ca ducele să ia dalacul şi înainte 
ca Conception să fie plecată... rămâneam păcăliţi, nu-i aşa? 

Sir Williams îşi muşcă buzele până la sânge. Rocambole 
termină povestind cum pusese mâna pe Venture şi cum îl 
condusese în strada Suresnes. 

„Şi l-ai lăsat acolo...?”. întrebă sir Williams. 

— Cu picioarele şi mâinile legate şi cu o batistă la gură. 


Sir Williams începu să râdă. 

— Îţi dai seama, urmă Rocambole, că nu i-aş fi permis 
unui pungaş de felul ăsta să alerge în libertate prin Paris 
până astă seară. 

„Şi ce vrei să faci cu el, acum?” 

— Ah! iată, zise Rocambole, ceea ce nici eu singur nu 
ştiu, şi m-am gândit că tu ai putea să-mi dai mijlocul de a 
combina. 

„Ce să combini?” 

— Drace! zise Rocambole, mi se pare că ar fi mai bine să 
scap de el o dată pentru totdeauna. 

„Da”, răspunse sir Williams cu un semn din cap. 

— Şi am avut ideea de a nu-i spune nimic de 
întrevederea mea cu mama Fipart. 

„Foarte bine.” 

— Şi am lăsat să se înţeleagă că, deoarece mama Fipart 
voia să mă trimită la eşafod, aş vrea şi eu la rândul meu să 
scap de ea. 

„Cum?” întrebă sir Williams. 

— Ah, drace! răspunse falsul marchiz de Chamery, m-am 
gândit că vei găsi tu o cale. 

Sir Williams păru că se gândeşte. 

„Cunoşti locuinţa văduvei Fipart la Clignancourt?” 

— Am văzut numai poarta. 

„Dar n-ai intrat?” 

— Nu. 

„Vezi dacă locuinţa aceasta e prevăzută cu o pivniţă, 
ceea ce e probabil, căci toţi strângătorii de zdrenţe au o 
pivniţă pentru zdrenţele lor...” 

— Ei şi? zise Rocambole. 

„Asta e afacerea ta”, scrise sir Williams. 

— Adică mijlocul de a scăpa de Venture? 

„Întocmai.” 

Rocambole se scărpina în cap. 

— Spune, unchiule, murmură el, ştii că mă aflu într-o 
mare încurcătură faţă de Zampa? El vrea cu orice preţ să 


fie intendentul aceluia care se va căsători cu Conception. 

Sir Williams ridică din umeri. 

— Şi nu găseşti tu mijlocul de a da o lovitură dublă? 

Sir Williams dădu afirmativ din cap. 

— Şi apoi, continuă Rocambole, ieri seară, într-un 
moment de zăpăceală, foarte potrivit de altfel pentru că ea 
m-a crescut, am promis mamei Fipart că-i dau o casă. Asta 
mă plictiseşte! 

Surâsul ironic al orbului apăru în toată expresia sa 
hidoasă. Apoi sir Williams scrise: „Constat că ai făcut 
progrese. Începi să devii un om raţional şi cuminte.” 

— Ah! tu zici? 

„Şi, continuă orbul, sper că de astă-seară voi imagina o 
mică şi frumoasă dramă în trei persoane. Dar pentru ca 
piesa să iasă bine, îmi trebuie o cunoaştere exactă a 
teatrului în care va trebui să fie reprezentată. Ascultă-mă 
bine.” 

— Ascult, unchiule. 

„Să te duci la mama Fipart, strada Bisericii, la Gros- 
Goillon.” 

— Foarte bine. 

„Tu o vei conduce la Clignancourt şi o vei lăsa acolo.” 

— Drace! şi dacă bănuieşte... 

„Pune-i douăzeci şi cinci de ludovici în mână; sau mai 
bine nu... ad-o la Clignancourt, astfel ca toată mulţimea 
strângătorilor de zdrenţe să vă vadă venind.” 

— Şi pe urmă? 

„Şi pe urmă vom vedea.” 

— Dar, zise Rocambole, ce să-i spun maniei Fipart ca s-o 
duc la Clignancourt? 

„Tu i-ai promis o casă, nu-i aşa?” 

— Cu cinci etaje, mă rog. 

„Să promiţi nu să te ţii de cuvânt.” 

— Ce-mi pasă! Am promis... 

„Ei bine, cumpără biletul de vânzare. Nu se poate să nu 
găseşti vreo casă de vânzare pe lângă Montmartre. Veţi 


merge să vedeţi casa. Vei astupa cu asta gura mamei Fipart 
şi îi vei zice pe urmă: «Vreau să-ţi dau cu toată inima casa 
asta, mamă, dar îţi pun o condiţie: Să mă ajuţi să scap de 
Venture.>> Atunci o vei întreba, dacă n-are nici o pivniţă în 
Clignancourt. Nu e nevoie să te mai duci acolo.” 

— Ce voi face pe urmă? 

„Vei veni să-mi spui şi vom vedea noi.” 

— Asta e tot, ce ai să-mi spui? 

„Dumnezeule, da. Dar, grăbeşte-te să ai noutăţi de la 
palatul de Château-Mailly.” 

— Uşor. Zampa va veni în strada Suresnes la ora zece. 
Mă duc acolo, adăugă Rocambole. 

Şi falsul marchiz de Chamery îl părăsi pe sir Williams şi 
alergă în strada Suresnes, unde redeveni omul cu haina 
poloneză şi cu părul galben. 

Zampa sosi în curând. Rocambole îl primi în sufragerie, 
astfel încât nenorocitul Venture, care era închis în cabinetul 
de toaletă, cameră situată la altă extremitate a 
apartamentului, să nu poată auzi nimic din conversaţia lor. 

— Ce este? zise Rocambole. 

— Calul a murit. 

— Ah!... şi ducele? 

— Ducele are friguri şi un început de delir. 

— Bravo! 

— Când s-a făcut ziuă, avea braţul atât de umflat încât a 
trimis după doctor. 

— Şi doctorul a venit? 

— Imediat. 

— Şi ce a zis? 

— Întâi a fost foarte mirat şi părea că nu înţelege boala 
ducelui, dar în momentul acela a intrat veterinarul şi a zis; 
„Domnule duce, calul dumneavoastră trebuie scos din 
grajd. Are dalac.” Vorbele acestea au fost pentru doctor o 
rază de lumină. A întrebat dacă ducele are vreo tăietură la 
mână şi a aflat că ducele se înţepase în dimineaţa 


precedentă cu un ac, şi că, pe urmă, a vizitat de mai multe 
ori calul şi l-a mângâiat în nenumărate rânduri. 

— Ducele a auzit asta? 

— Nu, eu i-am dat lămuriri doctorului. 

— Şi ce a zis doctorul? 

— Ela trimis imediat după alţi doi colegi de-ai săi, 
doctorii R... şi B... 

— Drace!... murmură Rocambole, doi aşi ai ştiinţei! 

— Cei trei doctori s-au consultat. 

— Cunoşti rezultatul? 

— Nu, dar i-au chemat în grabă pe unchiul ducelui, 
preotul bisericii Saint L.... şi pe sora sa marchiza de Rotry, 
singurele sale rude. Marchiza şi preotul au venit imediat, 
dar când au sosit, domnul duce era deja în delir. Medicii au 
spus că trebuie să-i taie braţul. 

— M-am ars! murmură Rocambole. 

— N-aveţi nimic să-mi porunciţi? 

— Nimic, numai să vii astă-seară aici. 

— La ce oră? 

— La ora opt fix. 

Zampa plecă şi Rocambole se întoarse în cabinetul de 
toaletă. Venture dormea pe spate cu picioarele şi mâinile 
legate. 

— 'Ţi-e foame, bătrâne? îl întrebă elevul lui sir Williams. 

— Da, făcu Venture semn din cap. 

— Ei bine! Am să-ţi dau un pahar de malaga şi un biscuit. 
Asta e tot ce am aici. Dar consolează-te, captivitatea ta se 
va sfârşi în seara asta, şi mâine îţi voi da cincizeci de mii de 
franci şi un paşaport pentru America. 

— Adevărat? zise Venture, ai cărui ochi scânteiau. 

— Da, dacă mă scapi de mama Fipart. 

— Oh! Pungăşoaica bătrână! O să-i răsucesc puţin mai 
bine gâtul, fii liniştit. 

Înainte de a schimba aceste câteva cuvinte, Rocambole 
dezlegase mâinile lui Venture, şi îi scoase după aceea 
batista de la gură. Aceasta din urmă se aşeză pe scaunul 


său şi hăpăia nişte biscuiţi muindu-i într-un pahar cu vin pe 
care i-l turnase Rocambole. 

— Ai isprăvit? zise Rocambole. 

— Drace! N-am mai mâncat nici o costiţă sau barem vreo 
fleică. 

— Cred, dar n-am deloc timp să mă duc să-ţi caut. Haide, 
dă-mi mâinile. 

— Cum! vrei iar să mă legi? 

— Fireşte! 

— Dar n-am de gând să fug, zise Venture: prefer 
cincizeci de mii de franci. 

— Cred. Dar până atunci... 

— Nu ai încredere în mâne? 

— Nu prea; dar vreau să-ţi astup gura. 

— Şi asta!... oh nu, îndurare, zise Venture. Mă înăbuşş... 

— Nu fac asta pentru că mă tem că o să strigi, amice. 
Camera unde ne aflăm are uşi bine capitonate, care nu lasă 
să se audă nici un sunet; dar tu ai fi omul care ai încerca să 
tai legăturile cu dinţii... Haide, fii de treabă! 

Şi Rocambole îi legă din nou mâinile lui Venture şi îi 
astupă gura. Apoi se îmbrăcă modest, ca un lucrător în zi de 
sărbătoare, şi părăsi strada Suresnes, după ce puse în 
buzunar cheia cabinetului de toaletă în care se găsea 
Venture. 

Falsul marchiz de Chamery luă o trăsură din cartierul 
Saint-Honore, o adevărată trăsură trasă de doi armăsari 
bretoni, cu un vizitiu beat şi stângaci şi cu cel mai cinstit şi 
simplu aer din lume şi se duse la Gros-Gaillou. 

Mama Fipart, stând la gura sobei, cu tabachera de 
argint lângă ea, tocmai îşi bea cafeaua cu lapte, când intră 
fiul ei adoptiv. Rocambole îi sări imediat de gât şi oribila 
bătrână primi mărturia acestei iubiri cam zăpăcite. 
Rocambole scoase o hârtie din buzunar. 

— Uite, zise el, iată biletul de vânzare. E vorba de 
vânzarea de bună voie a unei case din Montmartre: 
douăzeci şi patru de mii de franci... îţi convine? 


— O, cerule! exclamă bătrână, oare vrei să-ţi baţi joc de 
mama ta, dragul mamei? 

— Te înşeli, mamă, zise Rocambole; nu-mi bat joc de 
dumneata. Numai, înţelegi, dacă îţi dau casa asta, să fii 
recunoscătoare. 

— Oh! până la moarte. 

— Şi să faci ceva pentru micul tău Rocambole. 

— Voi face tot ce vei voi. 

— Tu nu mai ţii la Venture, nu-i aşa? 

— Oh! afurisitul, mizerabilul... care voia să mă facă să-mi 
urăsc scumpul meu copil! 

— Atunci, nu ai nimic împotrivă să-i faci o figură 
frumoasă? 

— Eşti un prost! zise mama Fipart. Trebuie să-l fierb 
într-o căldare cu untdelemn? 

— Vom vedea. Până atunci, pune-ţi pălăria şi şalul fiindcă 
acum eşti o femeie aşa cum se cuvine şi vino cu mine. 

— Să vedem casa? 

— Fireşte! 

— Şi... pe urmă? 

— Pe urmă vom vorbi despre Venture. 

Or, fiindcă Rocambole avea o trăsură la poartă, zece 
minute fură de ajuns ca falsul marchiz şi bătrâna să fie la 
Montmartre. După o oră ei vizitaseră deja casa şi 
Rocambole îi zise portarului. 

— Vom mai veni mâine de dimineaţă, şi e probabil că vom 
încheia afacerea. 

Atunci mama Fipart îi zise fiului său adoptiv: 

— Unde mergem, acum? 

— La fostul tău bazar din Clignancourt. 

— De ce? 

— Ca să vedem cum mai e pe acolo. 

— Vrei oare să locuiesc din nou acolo? 

— Eh, asta! zise Rocambole aruncând o privire 
afectuoasă bătrânei, nu eşti proprietara unei case cu şase 
etaje? 


— Atunci de ce vrei să mergem la Clignancourt? 

— Din cauza lui Venture. 

Şi Rocambole adăugă: 

— Casa ta are pivniţă, nu-i aşa? 

— Şi încă una frumoasă de tot! 

— Ei bine! haide s-o vizităm. 

— Ce nostimă idee! 

— Asta e! zise Rocambole, vei vedea în seara asta dacă e 
nostima ideea mea. 

Şi plecară. 

Capitolul XXV. 

Pentru a înţelege evenimentele legate de călătoria 
mamei Fipart şi a lui Rocambole la Clignancourt, este poate 
necesar să ştiţi ceva mai multe despre obiceiurile 
strângătorilor de zdrenţe. 

Strângătorul de zdrenţe este o fiinţă cu totul izolată de 
civilizaţia pariziană. Seara, la ora şapte, iarna, şi la ora 
nouă, vara, începe lucrul, cu coşul pe spate, lanterna în 
mâna stângă şi cârligul în mâna dreaptă. La revărsatul 
zorilor, îl găseşti la cârciuma de la barieră, bând rachiu de 
cartofi. Se întoarce acasă ostenit, de multe ori beat şi se 
aruncă pe grămada de paie ce-i serveşte drept pat, după ce 
a îmbucat ceva. 

Clignancourt, mahalaua strângătorilor de zdrenţe, este 
un loc foarte animat, seara. Îndată ce s-a înnoptat şi 
dimineaţa, imediat ce s-a luminat de ziuă, adică la orele de 
plecare şi de întoarcere. De la ora opt sau nouă dimineaţa şi 
până la şase sau şapte seara, mahalaua pare destul de 
pustie. Afară de câteva femei aşezate în pragul porţii şi de 
câţiva copii ce se rostogolesc în ţărână, toţi dorm în timpul 
zilei. Seara, după ora zece, toată lumea este plecată, afară 
de câteva femei şi copii care nu pot practica meseria 
aceasta: aşadar, sir Williams ştia probabil despre toate 
aceste obiceiuri când s-a gândit să-i trimită la Clignancourt 
pe mama Fipart şi pe Rocambole pentru a alcătui o 
minuțioasă topografie a locului. 


Fosta hangiţă de la Bougival cobori din trăsura sa cu doi 
cai, în mijlocul mahalalei, cu demnitatea unei regine de 
mult timp exilată care se întoarce să îşi exercite din nou 
suveranitatea. 

Rocambole îi dădu mâna şi îi spuse mătuşă! 

Fiindcă era marţi, mahalaua nu era aşa de pustie ca de 
obicei. Câţiva negustori de zdrenţe care lucraseră luni, 
fumau pipă în pragul porţii lor. Tânărul căruia, în ajun, 
Rocambole îi plătise un ciocan de rachiu, se afla tocmai în 
pragul cârciumii. 

— Vezi! zise el recunoscându-l pe Rocambole, mi se pare 
că te-ai pricopsit de când ne-am întâlnit ultima dată, 
camarade? 

— Mătuşa mea m-a înţolit, zise încet Rocambole. 

— Aşadar avea bani, bătrâna? zise o femeie care îi 
auzise. 

— Nu, zise o a doua, care sosise chiar în momentul acela, 
dar are un bărbat; bărbatul, după cât se pare, e cam 
pricopsit... 

— Ah! da, bătrânul ăla care a venit acum trei zile. 

Rocambole şi mama Fipart îşi urmară drumul înainte, 
bătrâna salutându-le cu un surâs pe fostele sale egale. 

Conversaţia continua printre strângătorii de zdrenţe. 

Femeia căreia Rocambole îi ceruse semnalmente asupra 
bătrânei susţinea, foarte sigură pe ea, că doamna Fipart e o 
femeie cumsecade, dar cam uşuratică şi al cărei bărbat, 
după ce nu se mai gândise mult timp la ea, începuse să-i fie 
ruşine de situaţia nesigură şi mizerabilă în care se găsea 
soţia sa. 

O alta îşi aducea perfect aminte că l-a văzut cu trei zile 
înainte pe Venture, îmbrăcat ca proprietar. 

Ştrengarul, căruia Rocambole îi plătise băutura, adăugă 
clipind din ochi: 

— Nu ştiţi tot. 

— Şi ştii tu? 

— Fireşte! 


— Eşti cam isteţ. 

— Aşa s-ar zice. 

— Şi ce mai ştii? 

— Iată cum stau lucrurile, măicuţele mele, omul acesta 
tânăr care da braţul mamei Fipart e nepotul ei, singurul fiu 
al răposatei surori a bătrânei. 

— Ah! vorbeşte mai tare. 

— Dar, continuă ştrengarul, bătrâna e cam ascunsă şi 
avea bani. 

— Ai isprăvit? ziseră toţi neîncrezători. 

— Bărbatul a aflat de asta, şi s-a împăcat cu femeia lui 
prin intermediul nepotului ei, care e un pişicher... 

Pe când versiunea aceasta a strângătorului de zdrenţe 
avea parte de câteva proteste, Rocambole şi mama Fipart 
intrau în casă. 

Fosta locuinţă a mamei Fipart era foarte dărăpânată: 
dar privirea lui Rocambole fu atrasă imediat de un chepeng 
mobil care acoperea intrarea pivniţei. Puse mâna pe 
belciugul ce era înfipt în mijloc şi ridică chepengul. 

— Vezi! zise el zărind un fel de abis, căruia, din cauza 
întunericului nu i se putea măsura adâncimea, pivniţa ta n- 
are nici o scară? 

— Nu, copilul meu. 

— Cum se coboară înăuntru? 

— Cu o scară. 

Şi mama Fipart arătă cu degetul o scară rezemată de 
perete în dosul patului. 

— Trebuie s-o văd, zise Rocambole. 

EI se duse şi închise uşa, trase perdeaua murdară ce 
atârna înaintea unei singure ferestre, ca să împiedice 
privirile curioşilor, dacă se mai găseau pe afară. Apoi luă 
scara şi o cobori în gaura întunecoasă. 

— Aprinde felinarul, zise el, vreau să văd pivniţa. 

— Curioasă idee, repetă mama Fipart. 

— Fie, dar vreau să văd pivniţa. 


Şi Rocambole se cobori cu felinarul în mână. Pivniţa era 
adâncă de zece picioare, avea doi metri pătraţi şi o 
ferestruică prin care pătrundea puţin aer. Era un frig teribil 
şi o atmosferă umedă. O grămadă de zdrenţe de stofe şi de 
hârtii erau răspândite într-un colţ. În colţul opus se găsea 
un butoi gol şi hodorogit. 

Rocambole puse felinarul pe butoi şi examină pivniţa cu 
atenţie. 

„Pe legea mea, îşi zise el, nu ştiu ce are de gând sir 
Williams să facă din pivniţa aceasta, dar presupun că se va 
întâmpla ceva care va face zgomot; or, fiindcă trebuie să am 
grijă să nu ştie nimeni ce se va petrece aici, am să astup 
ferestruica şi zgomotul nu va ajunge până afară, în felul 
acesta totul se va petrece în familie.” 

Rostogoli butoiul sub ferestruică să-şi facă o scară 
convenabilă, apoi luă un ghemotoc de zdrenţe şi îl îndesă cu 
putere de jur împrejur făcând astfel un fel de perniţă care 
să împiedice trecerea oricărui zgomot, fie că ar fi fost 
strigăte de mânie sau de disperare... 

— Ce faci acolo jos? întrebă mama Fipart. 

— Răscolesc în zdrenţe ca să văd dacă n-ai vreo 
coţofană, răspunse el râzând. 

Închizând ferestruica ermetic, Rocambole voi să se dea 
jos, când privirea îi fu atrasă de umezeala mare a zidurilor 
şi observă în acelaşi timp şi o musteală uşoară de apă ce 
venea din tavan. 

— Mamă, strigă el, coboară puţin, am observat ceva 
foarte curios. 

— Ce este? zise mama Fipart punând piciorul pe scara 
jumătate putredă, şi coborând în pivniţă. 

— Ce e cu apa asta? 

— Asta, zise mama Fipart, vine de la o conductă care 
trece prin zid. 

— Şi unde duce conducta asta? 

— Alimentează fântâna care se află în mijlocul mahalalei. 
Câteodată are mici infiltraţii. Anul trecut, proprietarul a 


reparat-o de mai multe ori. 

— În ce parte a zidului crezi tu că poate fi? 

— Aproape de gura pivniţei. 

Şi mama Fipart întinse mâna în direcţia aceea. 

„Pe cinstea mea! murmură Rocambole, nu ştiu ce idei 
are sir Williams, dar mie mi-a venit una grozavă de tot...” 

Şi zise tare: 

— N-ai nici un târnăcop acolo sus? 

— Nu. 

— Atunci vreun ciocan? 

— Nu, dar am un fel de drug de grosimea unei mâini şi 
ascuţit la capăt. 

— Du-te de-l caută. 

Mama Fipart urcă şi aruncă după o clipă un drug de fier 
la fel cu acele de care se servesc lucrătorii de drumuri. 
Fosta strângătoare de zdrenţe îl găsise pe stradă cu câteva 
zile înainte, când se întorcea acasă într-o dimineaţă, şi îşi 
zisese: „Are mai bine de opt ocale de fier, iar fierul se vinde. 
la să-l iau.” 

Sosirea lui Venture, precum şi bogăţia neaşteptată a 
împiedicat pe mama Fipart să vândă metalul. 

Rocambole se dădu jos de pe butoi, puse mâna pe drug 
şi îl introduse între două pietre desfăcute. Apoi apăsă cu 
putere şi una din cele două pietre se desprinse şi căzu pe 
pământ. Atunci elevul lui sir Williams, căruia toate îi 
mergeau strună, zări o ţeavă de grosimea mâinii; el 
desprinsese piatra tocmai în locul unde observase o uşoară 
infiltrare, descoperind astfel în curând cauza principală. 
Tubul acesta avea o gaură de grosimea unui ac, şi prin 
gaura aceasta ţâşnea un fir subţire de apă. 

Rocambole îşi lăsă felinarul pe butoi şi urcă în coliba 
mamei Fipart. 

Mama Fipart avea sub patul său o casetă în care se 
găseau diferite obiecte provenite din furturile sale; printre 
obiectele acestea, Rocambole găsi un sfredel, care făcea o 
gaură de grosimea unui gât de sticlă. Rocambole îi luă, 


cobori din nou în pivniţă, se urcă pe butoi şi puse vârful 
sfredelului pe ţeavă. După o clipă, gura, care avea grosimea 
unui ac, se lărgi de un deget şi prin ea ţâşni un jet de apă ca 
dintr-un robinet de baie. 

Atunci Rocambole îşi scoase ceasornicul: 

— La ora zece seara, zise el, apa va fi înaltă de patru 
picioare în pivniţă, la douăsprezece va fi de şase şi la ziuă, 
pivniţa va fi plină. 

Şi aşeză piatra astfel încât să înăbuşe zgomotul apei, 
care, curgând, se împrăştia între găurile bolţii. 

Apoi urcă înapoi în casă şi îi zise mamei Fipart: 

— Haidem acum. 

— Ce dracu ai făcut acolo jos? 

— Am pregătit o baie. 

— Pentru cine? 

— Pentru Venture. 

Mama Fipart tresări uşor, căci îşi adusese aminte de baia 
silită pe care i-o făcuse Rocambole cu câteva zile în urmă. 
Astfel că nu ştiu cum să deschidă mai repede uşa colibei 
sale şi să se urce în trăsura care aştepta la capătul 
mahalalei. 

Tânărul strângător de zdrenţe era tot la cârciumă. 

— Nu dai nimic? îi zise el lui Rocambole. 

— Fireşte! dacă vrei, răspunse marchizul. 

Şi îi zise la ureche, în timp ce li se serviră rachiul: 

— Nu ţi-am spus eu că mătuşa a avut o comoară? 

— E deci adevărat? 

— În pivniţă. Acum am speriat-o. 

Rocambole întrebuinţase o expresie cunoscută de hoţi, 
pentru a spune că comoara fusese dezgropată. 

— N-am noroc, murmură cu naivitate ştrengarul; mă 
cam bătea gândul să dau şi eu o lovitură în noaptea asta. 

— Mofturi! zise Rocambole, care plăti şi se urcă în 
trăsură. 

— Unde mergem acum? întrebă bătrâna. 

— Tu te duci la Gros-Gaillou. 


— Şi tu? 

— Eu mă duc până la Madeleine, căci am afaceri pe 
acolo. 

Trăsura o porni în galop. 

Când ajunse în strada Tronchet, Rocambole se dădu jos. 

— Acum, zise el mamei Fipart, ascultă bine. Astă-seară, 
la ora nouă, te vei întoarce pe jos la Clignancourt. 

— Iarăşi! 

— Şi mă vei aştepta. Numai, păzeşte-te să nu te vadă 
nimeni când intri. 

— Şi pe urmă? 

— Îţi voi spune eu atunci ce vom face cu Venture. 

— Dar dacă îl văd înainte? 

— Nu-l vei vedea. 

— Dar ieri mi-a spus... 

— Nu e nimic. Nu va mai veni. Adio! Pe diseară! 

Şi Rocambole plecă şi se duse în strada Suresnes, unde 
îşi făcu toaleta pentru a se întoarce la palatul său. 

— Ei bine! unchiule, zise falsul marchiz de Chamery lui 
sir Williams, mama Fipart are o pivniţă frumoasă din care 
poţi să faci o sală de baie. 

Sir Williams tresări. 

Atunci Rocambole îi făcu o descriere minuțioasă a 
locului, şi adăugă: 

— Nu ştiu care e ideea ta, dar cred că nicia meanue 
tocmai rea. 

Orbul scrise pe tăbliță: „Ideea ta combinată cu a mea va 
da naştere uneia şi mai bune.” 

— Ah! şi ce zici? 

„Şi, fiindcă te-ai gândit să-i faci o baie lui Venture, eu îţi 
voi oferi mijlocul de a scăpa de Zampa şi de mama Fipart.” 

— Eşti o perlă de unchi, murmură Rocambole cu 
admiraţie. 

Sir Williams luă din nou condeiul şi scrise repede. 

Aplecat pe umărul lui, Rocambole citea pe măsură ce 
acesta scria. 


Orbul desfăşură planul său şi termină cu acest cuvânt: 
„Înţelegi?” 

— Perfect. 

Atunci sir Williams şterse cu mâna tăbliţa. 

Fix la ora şase. Rocambole se întoarse în strada 
Suresnes şi, sub peruca sa blondă, a omului cu haina 
poloneză, se întâlnea cu Zampa. 

— Cum îi merge ducelui? întrebă el. 

— Foarte rău, răspunse valetul. S-a hotărât amputarea 
braţului. Părerea doctorilor este bine întemeiată. Unul 
pretinde că nu mai e nici o speranţă. Ceilalţi doi tot mai 
speră. 

— Doctorul B... 

„Ah!... se gândi Rocambole, ăsta se înşeală cam rar. 
Bietul duce s-a ars. Aşadar, pentru ce dracu voia să se 
căsătorească cu Conception?” 

Şi Rocambole zise portughezului: 

— Jupân Zampa, personajul misterios care vrea să se 
căsătorească cu domnişoara de Sallandrera, şi al cărui 
supus servitor sunt şi eu, m-a însărcinat să-ţi spun că e 
foarte mulţumit de tine. Deci vei fi intendent... 

— Spui drept? strigă portughezul. 

— A doua zi după căsătorie vei fi instalat. Dar până 
atunci şi pentru a te încuraja, sunt însărcinat de a-ţi înmâna 
aceste trei bilete de câte o mie de franci. Aştept de la tine 
un ultim serviciu. 

— Sunt gata. Ce trebuie să fac? 

— Oh! zise Rocambole liniştit, trebuie ca astă-seară să 
închei socotelile cu acel pretins vizitiu care era să strice 
totul. 

— Trebuie să-l lichidez? 

— Întocmai. 

— Unde şi când? 

— Să fii peste trei ore, adică la nouă fix, la răspântia 
barierei Blanche. Voi fi şi eu acolo şi te voi conduce unde 
trebuie să mergi. 


— Bine, zise Zampa, voi fi acolo. 

— Şi ia cu tine cuțitul tău catalan, termină Rocambole. 

Capitolul XXVI. 

La ora opt, mama Fipart, credincioasă recomandărilor 
lui Rocambole, cobori din trăsură în şoseaua Clignancourt, 
în spate la Château-Rouge. Acolo plăti birjarului şi se 
îndreptă pe jos, traversând câmpul, pentru a ajunge în 
mahalaua strângătorilor de zdrenţe. 

Noaptea era foarte întunecoasă, şi fiindcă în mahalaua 
aceasta nu erau felinare, fosta hangiţă ajunse la locuinţa sa 
fără a întâlni pe cineva. 

Rocambole îi mai recomandase să aştepte acasă şi să nu 
aprindă lumânarea. Ea se trânti pe grămada de paie ce-i 
servise mult timp de pat şi rămase astfel liniştită şi 
gânditoare aşteptându-l pe Rocambole. 

Lucru destul de curios, mama Fipart, care fusese o dată 
strangulată de fiul ei adoptiv, nu avu nici cea mai mică 
bănuială venind la Clignancourt. Ea nu-şi zise măcar o 
singură dată că poate recentul marchiz i-ar întinde o nouă 
cursă pentru a se scăpa de ea în mod definitiv. Aşadar, 
mama Fipart era plină de iluzii şi de speranţe. Ea se gândea 
nu numai la iubirea scumpului său fiu adoptiv, dar chiar şi la 
casa cu cinci etaje pe care o vizitase cu el de dimineaţă. 
Moartea tragică a sărmanului Nicolo, baia silită pe care o 
făcuse sub podul de la Passy, cei cinci ani de neagră mizerie 
prin care trecuse, în timp ce fiul său adoptiv trăia la Londra 
ca un gentilom şi la Paris ca un marchiz, nimic nu o 
deziluzionase, nimic nu o făcuse să-şi piardă credinţa. 
Astfel, visând la viitoarea sa proprietate, mama Fipart 
aştepta. Casa cu cinci etaje luase în imaginaţia sa 
proporţiile unui castel în Spania, iar ea se visa posesoarea 
unui venit de treizeci sau patruzeci de mii de livre. 

— Voi avea o trăsură, îşi zise ea, şi voi ieşi în lume. Mă 
vor numi doamna Fipart şi voi fi baroană, dacă va fi cu 
putinţă. 


Şi apoi, fiindcă moartea lui Nicolo saltimbancul lăsase 
pentru totdeauna un gol în inima mamei Fipart, bătrână 
adăugă în gând: 

— Voi reuşi poate să mă mărit. S-a mai văzut... Mă voi 
mărita cu vreun pensionar, sau un tânăr fără avere şi care 
va fi fericit. 

Pe când mama Fipart îşi împuia capul cu ideea de a face 
fericit un om tânăr şi pe când se lăsa în voia acestui vis, 
cineva bătu uşor în uşă. 

Mama Fipart merse până la uşă şi întrebă încet: 

— Cine e acolo? Tu eşti? 

— Eu sunt. Deschide. 

Văduva deschise şi Rocambole păşi pragul colibei. Dar el 
nu era singur. Un alt personaj îl însoțea, era Zampa. 

— Mamă, zise Rocambole, îţi aduc un domn care vrea să 
vorbească cu Venture. 

— Ah! ah! zise bătrâna rânjind. 

Rocambole închise uşa. 

Apoi el îi zise lui Zampa: 

— Acum să-ţi explic ce să faci pentru a deveni 
intendentul bunurilor de Sallandrera... şi, adăugă râzând, 
pentru a scăpa pentru totdeauna de ghilotină. 

Cuvântul ghilotină îl umplea de fiori pe Zampa, şi, când 
se pronunţa înaintea lui, el se simţea capabil de orice 
pentru a scăpa de chinul acestui nume. Ameninţându-l cu 
ghilotina, îl puteai face pe Zampa să asasineze sau să pună 
foc. Rocambole pusese mare bază pe cuvântul acesta 
pentru a-l face pe Zampa cât mai zelos... 

— Înainte de a ne procura lumină, zise falsul marchiz, 
vreau să-ţi spun despre ce e vorba. 

— E vorba de Venture, fireşte! zise mama Fipart. 

— Ah! murmură Zampa, vizitiul se numeşte Venture? 

— Da, şi cu toate că numele acesta nu e nici glorios, nici 
foarte popular, pot să-ţi spun că dacă l-am lăsa în pace pe 
acela care îl poartă, tu n-ai să fii niciodată intendent, şi ţi-ai 
sfârşi zilele cu gâtul într-un frumos lanţ de fier. 


Imaginea supliciului acesta capital practicat în Spania îl 
îngrozi pe Zampa. 

— Sunt gata să-l spintec cu cuțitul meu catalan, zise el. 

— Perfect. Vei fi recompensat pentru zelul pe care îl 
arăţi. 

Rocambole spuse mamei Fipart, care nu ştia nimic de 
planul ce-l combinase: 

— Aprinde felinarul, mamă. Nu e nimeni în curte. Toţi 
strângătorii de zdrenţe au plecat, suntem stăpâni aici. 

Bătrână se supuse, aprinse felinarul şi Zampa putu, la 
lumina ei, să inspecteze coliba. 

Atunci Rocambole ridică chepengul pivniţei şi se duse să 
ia scara pe care mama Fipart o pusese după pat. 

Zampa îl privea cu mirare. Dar Rocambole nu-l luă în 
seamă. El lăsă scara în pivniţă şi o înţepeni. Apoi puse 
piciorul pe prima treaptă şi cobori, cu lanterna în mână, 
lăsând pe Zampa şi pe mama Fipart în întuneric. 

Pivniţa era deja pe jumătate plină de apă. 

„He! he! zise Rocambole, care rămase pe treapta ce se 
găsea deasupra apei, cred că sunt deja şase picioare de 
apă. E destul pentru a îneca un om.” 

Apoi întoarse ochii către locul acela al bolţii ce permitea 
scurgerea apei. Apa se împrăştia aşa de bine printre pietre, 
încât cineva trebuia să ştie bine locul pentru a observa de 
unde ţâşnea apa. 

„Zampa nu-şi va închipui niciodată, se gândi Rocambole, 
că baia sa se va umple încetul cu încetul. Apa urcă 
continuu.” 

Falsul marchiz numără treptele. Erau cincisprezece în 
total. Şase erau acoperite de apă, iar a şaptea era deasupra 
apei. 

Rocambole se oprise pe treapta aceasta şi, înainte de a 
se urca, mai aruncă o ultimă privire în pivniţă. 

Zidurile erau bune şi nu se vedea nici o crăpătură pe 
unde ar fi fost posibil să iasă apa. 


Rocambole îşi zise: „Un om care se îneacă nu poate 
striga mult timp după ajutor. Admiţând, că ăştia ar striga, ei 
nu vor fi auziţi de nimeni, căci ferestruica este bine 
înfundată şi vor muri repede.” 

Falsul marchiz se urcă, scoase capul afară, puse felinarul 
jos şi rămase în picioare pe scară. Apoi se uită la Zampa. 

— Vezi, zise el, aici e o pivniţă, şi am să-ţi explic ce 
trebuie să faci. 

— Ascult, zise portughezul. 

— Să faci cum am făcut şi eu şi să cobori în pivniţa asta. 

— Bine. 

— E plină cu apă. 

— Ce? repetă mama Fipart. 

— Zic că e plină cu apă, repetă Rocambole, pe un ton 
care o făcu pe mama Fipart să tacă; ultimele ploi au 
transformat-o într-un puț. 

— Se poate îneca cineva înăuntru? întrebă Zampa. 

— Da şi nu. 

— Cum aşa? 

— Vreau să spun că veţi cobori doi inşi înăuntru: tu şi el. 

— Bun! 

— Vizitiul se va îneca. 

— Şi eu... 

— Tu vei deveni intendent. 

— Nu înţeleg bine, murmură Zampa. 

— Ei bine! răspunse Rocambole, să-ţi explic. 

Şi el se urcă şi se aşeză pe marginea chepengului, în 
timp ce mama Fipart şi Zampa priveau scara şi nu ghiceau 
ceea ce voia el să facă. 

— Ascultă bine, continuă el. Vezi scara asta şi chepengul 
ăsta? 

— Fireşte! 

— Chepengul e aşezat între patul mamei Fipart şi uşă. 
Se va stinge lumânarea şi se va lăsa chepengul deschis. 

— Ah! înţeleg acum, zise Zampa: el va intra şi va cădea 
în pivniţă. 


— Întocmai. 

— Dar eu... 

— Afurisitul e bun înotător. E capabil, continuă 
Rocambole, să stea la suprafaţa apei timp de câteva ore şi 
să cheme ajutor cu o voce aşa de puternică, încât aceasta ar 
putea străbate prin bolta pivniţei. 

— Ah! Drace! 

— Trebuie să-l ajuţi cumva să se înece. 

— Ei bine! Îl voi ajuta... dar cum? 

— "Tocmai asta vreau să-ţi explic: vezi scara asta; ca toate 
scările, am pus-o înclinată. 

— E foarte uşor să cobori. 

— Capătul care iese afară e spre uşă, iar capătul opus e 
în apă în direcţia patului mamei Fipart. 

— Adevărat. Şi...? 

— Vei cobori cum am coborât şi eu şi te vei opri pe cea 
din urmă treaptă deasupra apei. Te vei agăța bine, căci 
vreau să iau scara un moment. 

— Pentru ce? 

— Pentru a o muta la capătul opus uşii, în aşa fel, adăugă 
Rocambole, încât vizitiul, intrând, să poată cădea în pivniţă 
fără a întâlni vreun obstacol. 

— Înţeleg. 

— Şi asta e ceva. 

— Dar ce voi face pe scară? 

— Când un om cade în apă, reluă Rocambole, scoate 
întâi un strigăt, apoi începe să înoate şi caută imediat un 
punct de sprijin. Venture va începe să înoate, va găsi pe 
pipăite scara şi se va agăța de ea. Atunci tu îl vei îndepărta 
cum ţi-o veni mai bine. 

— Acum înţeleg perfect. Şi când va fi mort...? 

— Drace! Când nu vei mai auzi nimic, vei striga; ţi se va 
deschide chepengul şi te vei urca. 

— Bine, zise Zampa, văd că o să fiu intendent. 

— Cred că e mai bine aşa decât ghilotina. 


Această din urmă încurajare îl făcu pe Zampa să pună cu 
îndrăzneală piciorul pe scară. 

— Te previn, zise Rocambole, omul nostru e departe de 
aici şi nu va veni decât peste o oră. 

— Nu face nimic, zise Zampa, voi aştepta. Apoi intră în 
pivniţă, cobori scara şi strigă: 

— Mă ţin bine, poţi s-o iei... 

Rocambole luă capătul scării şi îl mută la marginea 
opusă; apoi lăsă chepengul deschis, o trase pe mama Fipart 
deoparte, şi îi zise: 

— Acum, să aşteptăm, nici un zgomot... 

— Ah! aşa, şopti mama Fipart, eşti sigur că vine Venture? 

— Fireşte! 

— Cum aşa? 

— l-am promis cincizeci de mii de franci. 

— Când? 

— Acum două ore, când l-am eliberat. 

— Aşadar îl ţineai închis? 

— Închis şi ferecat la mine acasă. 

— De când? 

— De noaptea trecută; dar, zise Rocambole, îţi voi 
povesti totul altă dată. 

— Ce vrea el să facă, dacă vine aici? 

— Să te asasineze! 

— Pe mine!... zise bătrâna, care nu putu să-şi 
stăpânească o tremurătură uşoară. 

— Drace!... ştii bine că Venture este un mizerabil, şi că, 
pentru bani, face tot ce i se porunceşte. 

— Oh! Banditul! 

— Venture ţi-a promis un hotel dacă faci să fiu omorât; 
eu i-am promis cincizeci de mii de franci dacă te omoară... 
Cursa e bună, va reuşi. 

— Perfectă, murmură mama Fipart. 

— Dar, fiindcă trebuia să-i dau ceva de lucru timp de 
două ore, de când l-am eliberat, şi pentru ca să am eu 
timpul să vin aici să fac micile noastre preparative, ei 


bine!... i-am povestit o istorie... l-am spus că am nevoie 
pentru astă-seară de o cheie pe care o găseşte la vechiul 
nostru lăcătuş din mahala. 

— Şi l-ai trimis acolo? 

— Pe când veneam eu aici. 

— Dar, observă mama Fipart, care avea oarecare 
bănuială în suflet, cum se face că Venture vine în casa 
aceasta să mă asasineze, când el m-a lăsat la Gros Gaillou? 

— Uite, zise Rocambole, scoțând o hârtie din buzunar, 
citeşte repede, bătrână mea. 

Şi îi întinse biletul pe care i-l dictase lui Venture, bilet 
prin care el o ruga pe văduva Fipart să se ducă, în noaptea 
următoare, la Clignancourt, să se culce în pat, să stingă 
lumânarea după ce a lăsat uşa deschisă, şi să aştepte... 

— Înţelegi, zise Rocambole, că eu nu i-am spus că te-am 
regăsit. 

— Ah! Asta e altceva. 

Rocambole stinse atunci lanterna şi coliba se cufundă în 
întuneric. Câteva minute trecură în tăcere. Zampa aştepta, 
agăţat de scară; Rocambole şi mama Fipart îşi ţineau 
suflarea şi aşteptau fără să facă nici o mişcare. 

Deodată se auzi afară un zgomot uşor. Rocambole, care 
avea urechea fină, recunoscu imediat un pas prevăzător. 
Apoi se auzi un sunet la clanţă, iar Rocambole şi mama 
Fipart înţeleseseră că cineva pusese mâna pe clanţa uşii. 

Era Venture, liber de douăzeci şi patru de ore, şi venea 
acum să execute ordinele lui Rocambole. 

Venture, după cum se ştie, petrecuse toată ziua cu 
mâinile şi picioarele legate, culcat pe spate şi fusese 
eliberat de Rocambole cam pe la ora şapte şi jumătate. 
Acesta îi zise: 

— Îţi aduci aminte de lăcătuş? 

— Da, sigur, răspunse Venture, şade tot în cartierul 
Saint-Antoine. 

— Ei bine! tu o să vii cu mine. Vreau să-ţi plătesc masa. 

— Nu faci rău. Crăp de foame. 


— Vom face, mâncând, micile noastre socoteli cu privire 
la mama Fipart. 

— Fie. 

— Şi după ce vei mânca, te vei duce la lăcătuş. 

— De ce? 

— Ca să-i ceri o cheie. 

Rocambole înţelegea prin cuvântul acesta o cheie falsă 
de care banda hoţilor englezi, căreia sir Williams şi Venture 
le aparținuseră odată, se servea cu un foarte mare succes. 
Rocambole, care intrase iarăşi în pielea roşcovanului John 
rândaşul, îl duse pe Venture la birtul din strada Neuve-des- 
Matburins, unde mâncau vizitiii caselor din preajmă şi îi 
plăti masa. 

— Trebuie să ai putere, îi zise el, când e vorba să scapi 
de mama Fipart. 

— Asta aşa e! zise Venture, îi voi suci gâtul ca unui pui de 
găină. 

La ora opt Rocambole îl urcă în trăsură zicându-i: 

— Du-te întâi de caută cheia şi ne întâlnim mâine 
dimineaţă. 

— Unde? 

— În strada Suresnes, iar dacă mama Fipart a dat ortul 
popii, vei avea banii... 

Venture se duse în cartierul Saint-Antoine, în timp ce 
Rocambole se grăbea să-l întâlnească pe Zampa, care îl 
aştepta la răspântia barierei Blanche. 

Lăcătuşul îi dădu pentru zece ludovici cheia, de care 
Rocambole n-avea nici o nevoie, şi Venture se sui în trăsura 
care îl lăsă după o oră în şoseaua Clignancourt. Ca şi mama 
Fipart, el se îndreptă pe jos spre mahalaua strângătorilor 
de zdrenţe şi, ajuns acolo, se strecură fără zgomot 
înăuntru. 

Venture era acela care pusese mâna pe clanţă. El 
deschise uşa şi făcu un pas înainte. 

— Eşti aici, bătrâno? zise el încet. 

— Da, răspunse văduva Fipart. 


Venture închise uşa. Apoi scoase cuțitul catalan din 
buzunar, îl deschise şi înainta în întuneric, repetând: 

— Unde eşti? 

— Aici, zise încă o dată mama Fipart. 

Venture făcu trei paşi, apoi un al patrulea, păşi cu 
piciorul în gol şi căzu în pivniţă scoțând un strigăt... 

Atunci Rocambole lăsă chepengul, şi se culcă deasupra 
pentru a asculta. 

Capitolul XXVII. 

Rocambole, cu urechea lipită de chepeng, auzi întâi nişte 
blesteme îngrozitoare, apoi plescăitul apei făcut de mâinile 
şi picioarele lui Venture care înota în mijlocul întunericului. 
Banditul înjura şi răcnea; dar răcnetele şi blestemele 
acestea înăbuşite din cauza slabei sonorități a boltei pivniţei 
erau atât de slabe încât acesta îşi dădu seama imediat că 
era imposibil să fie auzite de afară. Venture strigă, înjură şi 
înotă timp de aproape zece minute, apoi zgomotul încetă 
pentru un moment. 

— Uite! zise Rocambole, a găsit scara şi s-a agăţat de ea. 

Dar aproape imediat se auzi un strigăt teribil, apoi 
zgomotul făcut de un corp care cade greu în apă. 

„Zampa l-a ucis, se gândi elevul lui sir Williams. L-a 
nimerit bine. Haide! unul mai puţin...” 

Rocambole continua să asculte; dar acum în pivniţă 
domnea cea mai profundă tăcere. 

Mama Fipart părăsi patul său şi se târi până la chepeng. 

— Ce este? întrebă ea. 

— Cred că a murit. 

— Crezi? 

— Nu mai aud nimic. 

Într-adevăr, mai trecură încă câteva minute, apoi o voce 
răsună din adâncul pivniţei. Era vocea lui Zampa. 

— Şi-a încheiat socotelile! Lasă-mă să mă urc, zise 
portughezul. 

— Aprinde felinarul, mamă, zise Rocambole. Bătrâna 
scoase chibriturile din buzunar, le frecă de perete şi făcu 


imediat lumină. 

Atunci Rocambole ridică chepengul. 

— Vino de vezi, mamă, zise el. 

El puse piciorul pe scară, se aplecă şi întinse felinarul lui 
Zampa. Pivniţa se lumină imediat şi graţie acestei lumini 
Rocambole şi mama Fipart putură să vadă corpul 
neînsufleţit al lui Venture care plutea pe apă. 

— Ah! Banditul! murmură din nou mama Fipart, când mă 
gândesc că voia să fii executat! 

— Asta €!... răspunse Rocambole, dar nu pentru asta l- 
am trimis pe lumea cealaltă, mamă. 

— Dar pentru ce anume, scumpul meu? 

— Pentru că era la curent cu afacerile mele, şi asta mă 
cam deranja. 

Mama Fipart începu să tremure. 

Stătea în genunchi pe marginea chepengului şi, fiindcă 
avu o presimţire, vru să se ridice. 

Dar Rocambole îi puse amândouă mâinile pe umeri 
menţinând-o în genunchi. 

— Priveşte-l pe prietenul tău, mamă, zise el. A murit de-a 
binelea. 

— Cred şi eu. 

Mama Fipart pronunţă cuvintele acestea cu o voce 
tremurândă şi voi să se ridice. 

— Dar stai liniştită când îţi vorbesc, zise Rocambole cu o 
voce mângâietoare. 

Şi îşi mută mâinile de pe umeri pe gâtul zbârcit al 
bătrânei. Apoi continuă: 

— Trebuie să-ţi mărturisesc că ai avut cu adevărat noroc, 
zilele trecute, că ai scăpat. 

Şi Rocambole cuprinse cu amândouă mâinile gâtul 
bătrânei. 

— Ai! strigă bătrână, ce faci? 

— Taci, lasă-mă să râd... 

— Dar... tu... mă strangulezi! 


— Fireşte! răspunse banditul pe un ton glumeţ, şi îţi 
garantez că de astă dată nu o să te mai pescuiască nimeni 
în pivniţa ta... 

Şi Rocambole o strângea pe bătrână de gât, amuţind-o 
de tot, şi îi zise lui Zampa: 

— Ai grijă să bea o gură de apă dulce, căci îi plăcea mult 
rachiul. 

Apoi el o aruncă pe mama Fipart în pivniţă. De astă dată 
bătrână era sugrumată cum trebuie şi apa rece nu o mai 
readuse la viaţă. 

— Asta e o lecţie bună, murmură Rocambole, privind cu 
răceală corpul mamei sale adoptive, care plutea alături de 
cadavrul lui Venture. 

Zampa, agăţat de scară, ţinea felinarul. 

— Ei bine! s-a isprăvit, îi zise Rocambole. Vă puteţi urca, 
acum, domnule intendent. 

Zampa tremura de bucurie şi începu să se suie, cu 
cuțitul în dinţi, ajutându-se numai cu o mână pentru a urca 
scara, ţinând felinarul în cealaltă mână. Îndată ce scoase 
corpul pe jumătate, pentru a urca mai repede, el puse 
felinarul pe marginea pivniţei şi începu să urce scara cu 
amândouă mâinile. 

Rocambole era la spatele lui. În momentul când Zampa, 
ocupat să nu cadă, puse piciorul pe podeaua colibei mamei 
Fipart, auzi pe elevul lui sir Williams zicându-i eu o voce 
batjocoritoare: 

— Ah! aşadar tu crezi că nu faci parte din tagma 
proştilor ca ăştia? 

Şi deodată primi o lovitură de pumnal în spate, între 
omoplaţi, scoase un strigăt, îşi desprinse mâinile de scară şi 
căzu în groapa care înghiţise deja două cadavre. 

Atunci Rocambole scoase scara şi lăsă chepengul. 

„Nu ştiu dacă eşti mort, murmură el, dar în orice caz, 
dacă n-ai pierit de pumnalul meu, vei avea timpul să te 
îneci. Scara nu mai e acolo ca să te ajute să ieşi.” 


Rocambole pronunţă acestea fără multă emoție, stinse 
felinarul şi se îndreptă spre uşă, deschizând-o cu precauţie. 
Noaptea era întunecoasă; cădea o ploaie rece şi destul 
de pătrunzătoare şi mahalaua strângătorilor de zdrenţe era 
pustie. Rocambole putu să se depărteze fără a întâlni pe 

nimeni. 

„Această mică dramă nu e lipsită nici de interes, nici de 
groază! murmură el mergând, şi vreau să-l fac pe sir 
Williams să râdă cu lacrimi când îi voi povesti istoria celor 
trei imbecili: Venture care se credea necesar; mama Fipart 
care credea în dragostea mea; Zampa care îşi închipuia că- 
mi va plăcea, când voi fi soţul domnişoarei Conception, de a 
avea ca intendent un afurisit ca el. Haida de!” 

Falsul marchiz de Chamery ajunse în Paris pe jos, şi se 
duse să-şi schimbe costumul în strada Suresnes. Trăsura îl 
aştepta la poartă. Redevenit omul elegant, el se sui în 
trăsură şi zise vizitiului: 

— La palat! 

Dar, trecând prin strada Madeleine, el ridică ochii spre 
Club, şi înţelese, după lumina ce strălucea în dosul 
perdelelor de la ferestre, că întrunirea trebuie să fie 
numeroasă. 

Porunci vizitiului să oprească şi se dădu jos. 

— Am lucrat destul două sau trei zile, îşi zise el, şi nu văd 
nici un inconvenient în a mă distra puţin. Haide să joc la 
baccara. 

Mizerabilul, care comisese un triplu asasinat, urcă 
repede scara Clubului, fredonând o arie din operă şi intră în 
salonul cel mare de joc, cu faţa liniştită şi cu surâsul pe 
buze, ca un sportmen cinstit care nu a avut altă durere 
decât să nu piardă un pariu la curse. Dar un lucru îl miră şi 
îl făcu să se oprească în prag. 

Douăzeci de membri ai Clubului înconjurau masa de 
Chemin de fer, dar nimeni nu juca. 

Jucătorii aveau aurul înaintea lor, bancherul ţinea cărţile 
în mână. Vorbeau şi feţele lor întristate îl mirară pe falsul 


marchiz. 

— Uite! iată-l pe Chamery, ziseră toţi văzându-l intrând. 

Rocambole se linişti imediat şi se apropie de masa de joc 
surâzând. 

— Vă lipsesc banii, domnilor, zise el, sau bancherul are 
un noroc pe care nu vrea să-l exploateze. 

Dar unul dintre jucători răspunse: 

— Nu e aşa, marchize, toţi avem bani şi bancherul n-are 
noroc. 

— Atunci, de ce nu jucaţi? 

— Pentru că am auzit o noutate teribilă... 

— Cum? 

— Şi care ne-a trăsnit. 

— Despre ce-i vorba? 

— Îl cunoşti pe Château-Mailly? 

— Ducele? 

— Da. 

— Ei bine! a murit. 

— Glumiţi. 

— Deloc. 

— Ah! atunci, zise falsul marchiz, poate că a făcut vreo 
apoplexie sau a fost ucis în duel... 

— Niciuna, nici alta; a murit. 

— Dar, de ce? 

— De dalac. 

— De dalac? O boală de cai? 

— Întocmai. 

— Dar e imposibil!... absurd...! 

— Adevărat. 

Falsul marchiz ridică din umeri. 

— Nu moare cineva de dalac, zise el, decât atunci când e 
rândaş sau hingher. 

— Te înşeli. 

— Şi ducele n-a fost niciuna, nici alta. 

— Da, dar el avea un cal pe care îl iubea foarte mult, un 
cal arab... 


— Ibrahim? 

— Întocmai. 

— Ei şi? 

— Ibrahim s-a îmbolnăvit de dalac. Ducele care îşi făcuse 
ieri dimineaţă o înţepătură la mână, a făcut imprudenţa să 
mângâie calul... 

— Şi a murit? 

— Cum ţi-am spus. 

— Dar când? 

— Astă-seară, acum două sau trei ore. 

Şi i se povesti lui Rocambole ce se întâmplase şi ceea ce 
el ştia mai bine decât toţi. 

Falsul marchiz de Chamery asculta cu atenţie dând 
semnele celei mai vii emoţii; el lăudă caracterul cavaleresc 
al domnului de Château-Mailly, plânse auzind stingându-se 
un nume atât de frumos, o avere aproape princiară 
moştenită de nişte rude depărtate. În sfârşit, Rocambole se 
ridică atât de bine la înălţimea rolului său, încât nici 
adevăratul marchiz de Chamery n-ar fi făcut mai bine. Apoi 
se retrase, se sui în trăsură şi se duse acasă. Aici, o surpriză 
şi mai plăcută îl aştepta pe bandit: era o scrisoare sosită 
seara. 

Scrisoarea aceasta era de la Conception şi nu conţinea 
decât câteva rânduri. 

Tânăra spaniolă îi scria: „Prietene, Inima mi-e plină de 
bucurie! Grăbeşte-te, vino la castelul Haut-Pas... este 
momentul să devin marchiză de Chamery.” „Oh! oh! se 
întrerupse Rocambole, oare soarta ei a fost tot aşa de 
norocoasă ca şi a mea?” 

Şi Rocambole continuă să citească. 

„Ai spus totul surorii tale, prietene. Aceasta, după ce m-a 
încurcat puţin, îţi mărturisesc, căci nu pot să mă stăpânesc 
să roşesc, aceasta, zic, a înlesnit scumpele noastre afaceri. 

Vicontesa, iartă-mi cuvântul, l-a fermecat pe tatăl meu. 
Azi dimineaţă ei au făcut o plimbare în parc, în timp ce 


domnul d'Asmolles o conducea pe mama la trăsură, căci 
voia să vadă o cascadă situată la două leghe de castel. 

Luam şi eu parte la călătoria aceasta. 

Când ne-am întors, tata era gânditor de tot, dar nu era 
trist. Ce i-a spus vicontesa, nu ştiu. Dar în timpul mesei tata 
a vorbit de dumneata; el părea că ascultă cu plăcere 
povestea întâmplărilor dumitale din India engleză; pe urmă 
a pus mai multe întrebări despre familia de Chamery, 
asupra vechimii sale, asupra alianțelor... 

Dar când a aflat că unul din strămoşii dumitale, primul 
baron de Chamery, a luat parte la cruciada a doua, şi a fost 
făcut conte de Philippe-Auguste, nu s-a putut abţine să nu 
spună: 

— Dar asta e o familie veche şi nobilă! 

Vorbele acestea mi-au mers drept la inimă. Ah! prietenul 
meu, n-am fost niciodată atât de fericită... 

— De ce nu v-a însoţit marchizul? l-a întrebat el pe 
domnul d'Asmolles. 

— Dumnezeule! i-a răspuns acesta, pentru că avea de 
rezolvat câteva probleme privitoare la succesiunea noastră. 

Tata a mai zis: 

— Dar are, mi se pare, o avere frumoasă? 

— Oh! a răspuns vicontele cu nepăsare, are cu ce trăi în 
mod cinstit: şaptezeci şi cinci de mii de livre rentă. 

— În moşii? 

— Da, domnule duce. 

— Dar, a zis tata, asta face cel puţin trei milioane. 

— Aproape... 

Tata a redevenit gânditor şi a vorbit de altceva. 

Eu, după masă, m-am închis în camera mea, de unde îţi 
scriu toate astea. 

Vino prietene, vino repede... 

Conception.” „He! he! murmură Rocambole când îşi 
isprăvi lectura, cred că logodnica mea cea bună are 
dreptate. Ea ar putea foarte bine să se întoarcă de la Haut- 
Pas marchiză de Chamery... Haide să-l consult pe unchiul.” 


Şi urcă la sir Williams. 

Ex-baronul cunoştea atât de bine gândul elevului său, 
încât simţea toate bucuriile, toate necazurile ce-l loveau pe 
Rocambole. 

Orbul se aşezase devreme în pat, dar nu dormise toată 
noaptea. El îl urmărise cu gândul pas cu pas pe scumpul 
său elev în această aventuroasă expediţie unde tânărul 
bandit scăpase de mama sa adoptivă şi de cei doi complici. 
Pasul lui Rocambole răsunând pe parchetul camerei sale îl 
făcu să tresară adânc. 

Rocambole fredona. Dispoziţia aceasta bună descreţi 
fruntea întunecată a lui sir Williams şi pe chipul lui se citea 
întrebarea: „Ce este?” 

— Ce să fie! zise Rocambole, afacerea e încheiată. I-am 
terminat! 

Sir Williams strânse pumnul, apoi ridică trei degete, 
ceea ce voia să spună: „Ce! pe toţi trei...?” 

Şi Rocambole povesti sângeroasa dramă ce se 
desfăşurase la Clignancourt. 

Sir Williams surâse cu bunătate, ca şi cum ar fi ascultat 
povestea lui Theramene sau o bucată din literatura aleasă. 

— Dar, continuă Rocambole, am încă două lucruri să-ţi 
mai spun. 

„Să vedem”, exprimă faţa orbului printr-o clipire din 
ochii săi stinşi. 

— Château-Mailly a murit astă-seară. 

„Foarte bine!” făcu sir Williams semn din cap. 

— Apoi, iată o scrisoare de la Conception. 

Şi Rocambole citi cu voce joasă scrisoarea pe care o 
primise. 

— Acum, zise el, ce trebuie să fac, unchiule? 

Orbul ceru tăbliţa să scrie: „Fă-ţi bagajul, pune caii la 
trăsură şi pleacă cum s-o crăpa de ziuă.” 

— Aşa devreme? 

„Nu trebuie să afli de moartea ducelui înaintea plecării 
tale.” 


— Eşti foarte prevăzător. 

„Pe urmă, scrise sir Williams, merg şi eu cu tine.” 

— Tu? 

„Fireşte! trebuie să semnez şi eu contractul tău de 
căsătorie.” 

— Asta e o onoare pentru mine, zise Rocambole rânjind. 

„Şi apoi, scrise ex-baronul, am presimţirea că dacă eu nu 
voi fi acolo, tu nu te vei însura.” 

— Crezi? 

„Prietene, adăugă sir Williams subliniind fiecare cuvânt, 
să-ţi aduci aminte bine de cuvintele acestea, şi nu uita să le 
sapi cu litere de foc în mintea ta: eu sunt geniul care face să 
lumineze steaua ta. În ziua când nu voi mai fi lângă tine, 
steaua aceasta se va stinge!” 

Capitolul XXVIII. 

Pe când evenimentele ce le-am povestit se desfăşurau la 
Paris, un alt eveniment avea loc la Nisa, eveniment „care va 
avea o influenţă directă şi capitală asupra deznodământului 
acestei istorii. După cum se ştie, contesa Artoft plecase la 
Nisa, ducând cu ea pe nenorocitul ei soţ lovit de nebunie. 
Ea se stabilise acolo, afară din oraş, într-o vilă mică şi 
drăguță, situată pe marginea mării. 

Un medic din Paris, doctorul B..., însoţi pe nobilul bolnav, 
dându-i îngrijirile necesare. După sistemul curativ al 
doctorului B... contele trebuia să vadă cât mai puţină lume 
posibilă şi să rămână totdeauna singur cu soţia lui. 

De altminteri, în timpul călătoriei, starea contelui se 
schimbase, fără să sufere însă nici o îmbunătăţire. El 
devenise mai liniştit. Dar persista a se crede Roland de 
Clayet şi nu contele Artoff. Apoi el sfârşi prin a se încredința 
că contele alungase pe femeia lui, şi că contesa, amorezată 
de el, consimţise să-l urmeze. 

Doctorul B... locuia în aceeaşi casă de pe malul mării, îl 
vedea pe bolnavul lui la orice oră din zi şi se încăpăţâna să 
creadă că acesta era atins de o boală nevindecabilă. În 
momentul acesta, la Nisa erau mulţi străini şi, printre ei un 


ofiţer din marina engleză pe care o rană gravă îl silise să 
viziteze clima dulce a Italiei. 

Ofiţerul acesta, care servise mult timp în India, întâlnea 
mereu, la sosirea lor la Nisa, pe contele şi pe contesa Artoff. 
Contesa dădea adesea braţul sărmanului nebun şi se 

plimba cu el pe ţărmul mării. 

Faleza era totdeauna locul de plimbare favorit al 
ofițerului englez. 

Sfârşiră prin a se saluta şi, într-o dimineaţă, contesa fu 
foarte mirată când primi o scrisoare de la sir Eduard, aşa se 
numea ofiţerul, prin care acesta îi cerea voie contesei să-i 
prezinte respectuoasele sale omagii. Această cerere o miră 
şi mai mult pe contesă, care gândi întâi să-l refuze; dar, 
reflectă că poate este vorba de vreo afacere importantă, se 
hotări să răspundă străinului că-i acorda întrevederea 
cerută. 

Doctorul plecase la pescuit, iar contele era în pat. 
Contesa era deci singură când ofiţerul se prezentă. Ea îl 
introduse într-un salonaş de la parter, se aşeză şi îi arătă un 
scaun. 

— Doamnă contesă, spuse sir Eduard, poate îmi veţi 
scuza îndrăzneala, când veţi afla că ea a luat naştere dintr-o 
simpatie subită, ce mi-au inspirat-o nenorocirea şi nebunia 
soţului dumneavoastră. 

— Vă mulţumesc de o mie de ori, domnule, zise contesa, 
înclinându-se şi lăsând să-i apară pe buze un surâs trist. 

— Doamnă, continuă ofiţerul, o staţiune la mare e 
totdeauna mai mult sau mai puţin un focar continuu de 
anecdote, de clevetiri, de istorii falsificate sau modificate. 
Fiecărui nou venit i se află povestea chiar a doua zi după 
sosirea lui. 

— Ah! zise contesa, am avut şi eu povestea mea? 

— Da, doamnă; s-a vorbit de dumneavoastră la cluburi; 
aţi avut apărători şi duşmani teribili. 

— Oh! zise Baccarat cu tristeţe, părerea lumii îmi e 
indiferentă, vă jur. 


— Nebunia contelui, reluă ofiţerul, a fost subiectul 
multor comentarii. Un tânăr secretar al ambasadei, care a 
sosit ieri din Paris, ne-a relatat detalii curioase... ne-a 
spus... Mă iartă, doamnă, se întrerupse sir Eduard; aş vrea 
să puteţi citi în inima şi în sufletul meu. Aţi vedea că vorbele 
acestea îmi sunt dictate de cel mai profund respect şi de 
dorinţa de a vă fi folositor. 

— Vorbeşte, domnule, zise contesa, care nu ştia încă ce 
voia să spună vizitatorul său. 

— Domnul Gaston de Lautil, ataşatul ambasadei... 

— Gaston de Lautil! exclamă contesa; dar el îl cunoaşte 
bine pe bărbatul meu, sunt prieteni buni... 

— Aşadar, doamnă, urmă sir Eduard, trebuie să vă 
gândiţi cu ce respect s-a exprimat despre dumneavoastră şi 
asupra nenorocirii... 

— Domnule, zise contesa cu simplitate, ridicând asupra 
interlocutorului ei o privire limpede ca şi sufletul său, oricât 
ar costa pe o femeie ca mine obligaţia de a se apăra, 
permiteţi-mi un singur cuvânt: am fost calomniată de un 
mizerabil sau de un nebun. 

— Nu m-am îndoit de asta nici un singur moment, 
doamnă, răspunse sir Eduard; dar lăsaţi-mă să vorbesc de 
starea soţului dumneavoastră... 

Baccarat tresări şi-l privi pe sir Eduard. 

— Domnul Gaston de Lautil, urmă marinarul, ne-a spus 
un lucru care ne-a părut foarte curios. 

— Şi anume ce? 

— El ne-a spus că nebunia contelui Artoff, soţul 
dumneavoastră, s-a declanşat subit. 

— Da, domnule. 

— Pe teren, şi în momentul când era să încrucişeze 
spada. 

— Şi asta e adevărat. 

— Că nebunia aceasta constase mai cu seamă în a se 
crede el adversarul, în timp ce acesta din urmă era contele 
Artoff. 


— Vai! domnule, tot mai crede asta. 

— Doamnă, murmură sir Eduard, împrejurarea aceasta e 
şi mai curioasă prin faptul că contele se găsea la Paris. 

— Ce vreţi să spuneţi? zise Baccarat mirată. 

— Nebunia ce s-a manifestat la conte nu e deloc 
obişnuită. 

— Contele mă iubea, domnule, şi convins de... 

— Opriţi-vă, doamnă, întrerupse sir Eduard, vă înşelaţi. 

— Credeţi, domnule? 

— Nebunia instantanee şi atât de curioasă a contelui ar 
putea fi atribuită unei alte cauze. 

— Ce vreţi să spuneţi? strigă contesa. 

— Unei otrăviri. 

— Oh! zise Baccarat înmărmurită. 

Sir Eduard urmă: 

— Am servit în India; am petrecut aproape un an în Java 
şi am putut vedea efectele unei nebunii declanşate de o 
otravă vegetală ce creşte în insula aceasta. 

— Dar... domnule... 

— Efectele acestei otrăvi se manifestă foarte repede şi 
un semn foarte caracteristic e tendinţa ce o are imediat 
otrăvitul de a-şi pierde individualitatea, luându-o pe a 
altuia. 

— Dar ceea ce îmi spuneţi, strigă contesa, e ceva 
extraordinar, domnule; bărbatul meu nu s-a dus niciodată în 
India. 

— Ştiu. 

— La Paris nu cunoaşte pe nimeni care ar fi putut să-l 
otrăvească. 

— Doamnă, zise cu gravitate sir Eduard, oamenii care au 
putut să vă calomnieze sunt, în ochii mei, capabili de orice 
infamie şi mai ales de aceea de a-l otrăvi pe conte. 

— Dar atunci, domnule, strigă Baccarat tremurând, dacă 
ar fi aşa, dacă bărbatul meu ar fi... otrăvit... poate nu s-ar 
mai vindeca niciodată...? 


— Ah! zise sir Eduard, acum câteva luni m-am dus la 
Paris, şi am întâlnit acolo un om care îşi făcuse acum câţiva 
ani, la Calcutta şi la Sandernagor, o reputaţie minunată. 

— Şi care vindecă nebunia? 

— Mai ales pe aceea care a fost contractată fie sub 
influenţa locurilor tropicale, fie cu ajutorul otrăvurilor luate 
din aceste locuri. 

— Oh! vorbiţi, zise contesa cu însufleţire, cine e omul 
acesta? 

— E un mulatru, un medic născut în Antile, care se 
numeşte doctorul Samuel Albot. Dacă ar fi să vă dau un 
sfat, zise sir Eduard, v-aş sfătui să-l consultaţi. Pentru ce nu 
l-aţi chema lângă conte? 

— Nu, nu, strigă Baccarat, să-l fac să vină aici ar fi prea 
mult; mai bine mă duc eu la Paris. 

— Asta e şi mai bine, zise sir Eduard. 

— Domnule, murmură contesa Artoff luând mâinile 
ofițerului englez, nu ştiu dacă devotamentul fără margini al 
unei femei calomniate ar putea plăti interesul ce bine-voiţi 
să mi-l acordaţi. 

— Doamnă, zise sir Eduard, plecaţi la Paris, consultaţi-l 
pe Samuel Albot şi îndrăzniţi să i-l încredinţaţi pe conte. 
Dacă e vreun om în lumea asta care l-ar putea vindeca, să 
ştiţi cu siguranţă că el este. 

Şi ofiţerul sărută respectuos mâna frumoasei Baccarat 
adăugând: 

— Îmi permiteţi un ultim sfat? 

— Cu cea mai mare plăcere. 

— Medicii sunt geloşi, ei cred câteodată prea mult în ei 
înşişi şi nu destul în ştiinţa altora. Spuneţi un pretext 
oarecare pentru a vă reîntoarce la Paris. 

— Vă înţeleg, zise contesa. Doctorul B... nu va şti 
niciodată că l-am consultat pe doctorul Samuel. 

Sir Eduard salută încă o dată şi se retrase. 

A doua zi, contele şi contesa Artoff părăseau Nisa, în 
trăsură de poştă. Pentru a ajunge mai repede, contesa nu 


se uita la bani. După trei zile sosiră la Paris cu trenul de 
Lyon. 

În timp ce contesa Artoff şi bărbatul ei se îndreptau spre 
Paris, domnul Roland de Clayet se pregătea să plece, în 
Franche-Comte, unde unchiul său, cavalerul de Clayet, 
murise subit. Evenimentul acesta sosise la timp pentru 
tânărul zăpăcit, a cărui şedere la Paris devenise destul de 
neplăcută după duelul său cu contele Artoff. 

Roland se gândise mult asupra popularității făcute de 
afacerea scandaloasă al cărei erou fusese. Dar Roland se 
înşelase. Popularitatea sa luă o întorsătură neplăcută din 
ziua când se află de nebunia contelui Artoff. În cercul pe 
care îl frecventa, afară de doi sau trei neghiobi de seamă şi 
a tânărului domn Octav, toţi ceilalţi prieteni nu întârziară a 
rupe orice legătură cu el. Se înţelege destul de bine până la 
ce punct ajunsese Roland cu iubirea sa pentru contesa 
Artoff, dar nu se înţelege însă cum a putut să fie atât de 
lipsit de cavalerism, până la punctul de a se lăuda în public 
cu norocul său. 

Contele Artoff era iubit şi stimat. Roland era acum bănuit 
şi urât de toţi. 

Câteva saloane îi fură închise; cei ce îl întâlneau zilnic la 
Madrid sau Champs-Elysâes nu se jenau deloc de a-i face 
acele impertinenţe care te fac să roşeşti fără nici un motiv 
de provocare. După cincisprezece zile, Roland se întreba 
dacă va trebui să se bată în duel cu jumătate din Paris sau 
dacă va trebui să plece în călătorie. Această din urmă 
variantă era mult mai dificilă decât cea dintâi. Roland se 
întrebă, deci, unde ar putea merge, când moartea unchiului 
său îl scoase din încurcătură. 

Chiar în ziua când sosi această veste, domnul de Clayet 
porunci cameristului să-i facă geamantanele. Vechiul 
camerist, adică acela pe care i-l dăduse falsul marchiz de 
Chamery, dispăruse a doua zi după nebunia contelui Artoff; 
şi pentru a motiva bine dispariţia sa, el plecase furând o 


sută de ludovici şi câteva bijuterii ale stăpânului său. 
Urmase întocmai sfatul lui Rocambole. 

Or, Roland de Clayet, hotărât să părăsească Parisul chiar 
în seara aceea, nu vru să plece fără a merge să strângă 
mâna tânărului domn Octav, singurul prieten ce-i mai 
rămăsese credincios. Se sui pe la prânz în trăsură şi 
porunci vizitiului să-l conducă în strada Oratoire. 

Cupeul eroului nostru plecă din strada Provence, 
parcurse bulevardele şi intră în strada Royale. La intrarea 
în cartierul Saint-Honore, acesta fu oprit şi Roland scoase 
capul prin geam pentru a vedea care era motivul ce-i 
întrerupea drumul. Oprirea trăsurilor avea drept cauză 
principală o ciocnire ce avusese loc între un tramcar şi o 
trăsură. Acestea se izbiseră aşa de tare, încât roţile lor 
intrară una într-alta şi călătorii coborâră. O femeie, care 
era proprietara şi părea mai emoţionată, se găsea în 
mijlocul unui grup de curioşi. 

La vederea acestei femei, îmbrăcată elegant, domnul 
Roland de Clayet nu putu să-şi stăpânească un strigăt de 
surpriză. Era contesa Artoff! 

Sau, mai bine zis, era femeia aceea care semăna perfect 
cu Baccarat şi pe care Roland o lua drept contesa Artoff. 

Tânăra femeie la strigătul lui Roland, întoarse capul şi îl 
recunoscu. Roland salută. 

Ea îi trimise un surâs şi puse două degete la gură ca şi 
cum ar fi vrut să-i impună tăcere. 

„Bun! se gândi Roland, asta e o comediană 
îndemânatică. IÎndignarea sa nu era decât prefăcută; dacă a 
plecat, s-a întors imediat, şi ea tot mă mai iubeşte!” 

Fără îndoială tânărul zăpăcit voia să se dea jos şi să-i 
ofere, în mijlocul străzii, omagiile şi serviciile sale pretinsei 
contese, dar nu avu timpul. 

Tânăra femeie opri un cupeu gol care trecea prin strada 
Royale, sări înăuntru, zise vizitiului destul de tare pentru ca 
Roland s-o audă: 

— Strada Pompelor, 53, la Passy! 


— Drace! murmură Roland, o voi găsi imediat. Ştiu 
numărul şi strada unde aş putea să am o întâlnire cu ea... 

Şi fiindcă trăsurile începuseră să meargă, cupeul său îşi 
continuă drumul, şi după zece minute ajunse în strada 
Oratoire. 

Câteva minute mai târziu, tânărul domn Octav era la 
curent cu întâlnirea. 

— Ce ar trebui să fac, după tine? întrebă Roland. 

— Să pleci. 

— În Franche-Comt6? 

— Da. 

— Fără s-o văd? 

— Fireşte! Ea n-a strigat adresa vizitiului decât ca să 
auzi tu. Ea te va aştepta astă seară, mâine şi poimâine îţi va 
scrie. 

— Vezi! zise zăpăcitul, e foarte posibil! 

— Ea ţi-a surâs, aşadar tot te mai iubeşte. 

— Cred, murmură Roland cu o modestie ridicolă. 

Şi el urmă sfatul acesta, căci seara, la ora opt se sui într- 
un vagon de clasa întâi a trenului de Lyon. 

Dar la prima staţie, adică la Ville-Neuve Saint-Georges, 
expresul care plecase din Paris se întâlni cu cel care venea. 
Cele două trenuri se opriră câteva secunde şi privirea 
distrată a lui Roland căzu pe un vagon al trenului ce venea 
de la Lyon. Zărind în vagonul acesta pe contele Artoff şi pe 
Baccarat, Baccarat pe care o credea în strada Pompelor, la 
Passy, care de dimineaţă avea o toaletă de oraş, fu zguduit 
regăsind-o seara în costum de călătorie, venind de la Lyon. 

„Ah! îşi zise el, ce, o să înnebunesc şi eu ca contele 
Artoft?” 

Deschise repede uşa vagonului şi se dădu jos pe peron. 
Dar trenul ce se îndrepta spre Paris se pusese deja în 
mişcare. 

Capitolul XXIX 

— Haide, domnule, sus! repede, repede! pleacă! strigă 
şeful de tren lui Roland. 


Dar Roland răspunse în prada unei vii emoţii: 

— Eu nu plec. 

— Cum? zise amploiantul. 

— Mă întorc la Paris, zise tânărul cu convingere. 

Conducătorul trenului anunţă pe maşinist, o fluierătură 
se auzi şi convoiul plecă, lăsând pe Roland de Clayet în faţa 
şefului de gara şi a călătorilor, ce arătau destul de miraţi. 

— Domnule, zise Roland şefului de gară, vreau să mă 
întorc la Paris. 

— Asta e lucru simplu, domnule, iacă un tren de marfă 
care vine de la Montereau. 

Şi ceferistul întinse mâna către orizont, unde se vedea în 
depărtare fumul unei locomotive. 

Trenul sosi; Roland se sui şi se reîntoarse la Paris, pe 
când bagajele sale se duceau la Lyon. Trenul intră în gară la 
o jumătate de oră după expres. 

Roland alergă în sala de bagaje unde spera să o mal 
găsească pe femeia extraordinară pe care o văzuse. Dar 
sala era pustie, toţi călătorii expresului plecaseră. Atunci 
Roland întrebă unde-l poate găsi pe şeful de tren ce sosise 
cu expresul. 

— Iată-l, răspunse ceferistul arătând un om tânăr, în 
uniformă, care fuma foarte liniştit, discutând cu şeful gării. 

— Domnule, îl întrebă el, aţi venit de la Lyon cu trenul ce 
a sosit astă seară? 

— Da, domnule, acum patruzeci de minute cu trenul 
plecat azi dimineaţă din Lyon. 

— Aţi observat, într-un vagon, o tânără doamnă blondă, 
foarte frumoasă, între doi domni? 

— Desigur, domnule. 

— Îi ştiţi numele? 

— Era contesa Artoff, care se întorcea de la Nisa cu 
bărbatul şi medicul său. 

— Domnule, zise Roland cu emoție, văd că sunteţi 
decorat şi vă cred un om de onoare. 

— Am pretenţia să fiu, zise şeful de tren foarte surprins. 


— Ei bine! domnule, reluă tânărul, în numele celor mai 
grave interese, pot să zic cele mai sfinte, spune-mi pe 
cuvânt dacă contesa Artoff a plecat azi dimineaţă din Lyon. 

— Vă jur, domnule! I-am dat chiar eu mâna să urce în 
vagon. 

Roland uită să mulţumească şi chiar să salute pe şeful de 
tren şi ieşi din gară ca un nebun. Se aruncă în prima 
trăsură de piaţă ce o găsi, şi zise vizitiului: 

— Trei ludovici îţi dau pentru cursa ta, chiar dacă ţi-ar 
plesni calul, numai condu-mă la Passy în galop. 

— Ce stradă? întrebă vizitiul, încurajat de promisiunea 
celor trei ludovici. 

— Strada Pompelor, 53. 

Vizitiul dădu bice cailor şi sosi la Passy în mai puţin de o 
jumătate de oră. 

În timpul drumului, domnul Clayet fu tot timpul stăpânit 
de o idee fixă: de a regăsi pe femeia ce o văzuse de 
dimineaţă şi de a o pune faţă în faţă cu aceea pe care o 
zărise în trenul de Lyon. 

Casa din strada Pompelor nr. 53, după cum se ştie, era 
situată între curte şi grădină. Roland cobori din trăsură şi 
sună cu violenţă la poartă. O fereastră se deschise, o voce 
de femeie întrebă cu nelinişte: 

— Cine e acolo? 

— Deschide! zise Roland cu nerăbdare. 

Şi sună din nou. 

Era aproape ora douăsprezece. Ea ezită un moment, dar 
fiindcă Roland suna mereu, se hotări să deschidă. 

Roland pătrunse în curte şi recunoscu imediat locul unde 
i se scotea legătura de la ochi când sosea. O cameristă, 
aceeaşi pe care Rebeca o avea în serviciul său când Roland 
era iubit de ea, alergă pe jumătate dezbrăcată, recunoscu 
pe tânărul om şi îi zise: 

— Doamna nu e aici! 

— Dacă nu e aici, o voi aştepta. 

— Nu se întoarce. 


— Drăguţă, zise cu răceală Roland, alege: sau mă 
introduci imediat la stăpâna ta şi câştigi zece ludovici, sau 
mă urmezi la comisariatul de poliţie, care te va supune unui 
interogatoriu. 

Camerista se înfricoşă. 

— Pe legea mea! zise ea, doamna mă va da afară poate, 
dar cedez bunătăţii domnului. Veniţi, vreau să vă introduc. 

Roland o urmă pe cameristă. 

Aceasta îl conduse la primul etaj, trecu cu el prin salon şi 
îl introduse în acelaşi budoar albastru unde falsa contesă 
Artoff îl primea aşa de des. Rebeca, într-un capot de catifea, 
dormea pe o canapea şi nu fusese deloc deşteptată de 
zgomotul clopoţelului sunat de Roland. 

— Doamna doarme greu, zise camerista. 

— Lasă-mă, zise Roland. 

Şi îi făcu semn să iasă, cu un gest poruncitor. 

Camerista ieşi şi domnul de Clayet puse uşor mâna pe 
umărul tinerei femei, care se deşteptă speriată la vederea 
vizitatorului nocturn. 

— Tu! zise ea. 

— Eu, răspunse cu răceală Roland. 

Rebeca sări în sus. 

— Cum! zise ea încruntată, ai îndrăznit să vii aici? 

— Bineînţeles. 

— Fără permisiunea mea? 

— Scumpa mea, replică Roland pe un ton indiferent, ai 
făcut rău azi dimineaţă că mi-ai dat adresa. 

— Eu? 

— Desigur. Ai strigat destul de tare vizitiului ca să aud şi 
eu: „La Passy, 53, strada Pompelor”. 

— Ei bine! zise Rebeca cu cinism, e foarte gentil din 
partea ta că ai venit; şi pentru că eşti aici, ia loc, dragul 
meu. 

Tonul aceste îl dezmetici pe Roland. 

— Doamnă contesă Artoff, zise el, aţi putea să-mi daţi 
noutăţi despre bărbatul dumneavoastră? 


— E tot nebun. 

— Ah! 

— Şi l-am trimis la Nisa. 

— Rămâne mult timp acolo? 

— Fireşte! zise Rebeca la întâmplare, asta depinde de 
medicul său. 

— Ei bine! zise Roland, mi se pare că medicul său a spus 
că şederea lui la Nisa nu-i făcea bine. 

— Aste aşa €...! 

— Şi s-a reîntors astă seară. 

— Cine?... bărbatul meu? 

— Nu... contele Artoff; şi era însoţit de soţia sa, 
adevărata contesă Artoff, termină cu răceală domnul de 
Clayet. 

Oricât de îndrăzneață era Rebeca, de astă dată nu putu 
să se stăpânească complet şi făcu feţe-feţe. 

Atunci Roland o privi fix. 

— Drăguţa mea, îi zise el. S-a isprăvit acum cu glumele. 
Tu nu eşti contesa Artoff; dar fiindcă nu ştiu cine eşti, 
trebuie să-mi spui. 

Fără îndoială că privirea lui Roland fu teribilă în 
momentul acesta, căci Rebeca începu să tremure şi încercă 
să scape de strânsoarea tânărului om. 

— Haide! vorbeşte, zise el cu un ton ameninţător. 

Firea îndrăzneață, batjocoritoare şi cinică a fostei dame 
de consumaţie ajunse la culme. 

Ea izbucni într-un hohot de râs şi-l privi pe Roland cu 
dispreţ. 

— Netotule! îi zise ea râzând. 

Cuvântul acesta fu pentru Roland o adevărată lovitură 
de trăsnet şi îl făcu să înţeleagă imediat ce rol odios şi 
ridicol jucase. 

El avu un acces de furie. 

— Mizerabilo!... strigă el scos din fire, să-mi spui 
adevăratul tău nume că te ucid! 


Şi cu amândouă mâinile înlănţui gâtul alb şi fraged al 
tinerei femei. 

— Mă numesc Rebeca, răspunse ea fără a-şi pierde 
prezenţa de spirit. 

— Cine eşti tu? 

— O femeie din Paris. 

— Cine te-a împins să mă înşeli, să joci rolul contesei şi 
să-mi scrii sub numele său? 

— Un om pe care nu-l cunosc. 

— Minţi! 

— Nu... îţi jur! 

— Ei bine! zise Roland, dacă este aşa, cu atât mai rău 
pentru tine, căci vreau să te ucid...! 

Şi îi strânse gâtul. 

— Îndurare! bâlbâi ea, voi spune tot... Dar, îţi jur, nu-i 
ştiu numele. El m-a întâlnit într-o seară, m-a adus într-o 
stradă şi într-o casă ce îmi erau necunoscute; apoi a doua zi 
m-a stabilit aici şi mi-a zis: „De acum încolo te vei numi 
contesa Artoff”. 

— Ei bine! strigă Roland, îi vei spune toate astea. 

— Cui! 

— Contesei Artoff. 

Tânăra femeie începu să tremure. 

— Nu, nu! zise ea, niciodată. 

Dar pe când ea pronunţa aceste cuvinte ochiul lui Roland 
se fixă asupra unei măsuţe. Alături de pendulă, era un cuţit, 
un cuţit frumos de fructe, a cărui lamă era ascuţită. Tânărul 
îl luă şi îl sprijini pe pieptul Rebecăi. 

— Drăguţa mea, o să vii cu mine. 

— Unde? zise ea cu spaimă. 

— La Paris... 

— Dar eşti nebun... 

— Imediat, şi bagă de seamă!... Pe cinstea mea, sunt în 
stare să te ucid... 

Privirea lui Roland o înspăimântă pe tânăra femeie. 

— Voi face tot ce vrei, murmură ea tremurând. 


— În cazul ăsta, vino! 

Un şal negru atârna pe un scaun. 

Roland îl aruncă pe umerii Rebecăi şi, ţinând mereu 
cuțitul în mână, o luă de braţ, silind-o să iasă din budoar. 

Roland nu dăduse drumul trăsurii. Vizitiul, care era 
departe de a bănui că o scenă dramatică se desfăşura în 
casa unde intrase Roland, se lungise pe capră şi dormea. 

Camerista era foarte speriată şi când văzu trecând pe 
stăpâna sa tremurând la braţul lui Roland galben de mânie, 
nu putu decât să murmure: 

— Doamna se va întoarce în noaptea aceasta? 

— Probabil, zise Roland, care trecu cu Rebeca prin 
curte, deşteptă pe vizitiu şi îi zise: 

— Strada Pepiniere, la palatul Artoff. Un ludovic în plus 
dacă mergi repede. 

El o sui în trăsură pe tânăra femeie şi se aşeză lângă ea. 

Ocazia de a se găsi faţă în faţă cu aceea a cărui nume îl 
purtase înspăimântă pe Rebeca mai mult decât 
amenințările lui Roland. Dar fiindcă Roland era mai tare în 
momentul acesta, ea trebui să se supună şi să-l urmeze. 

— Pe legea mea, zise ea, în timp ce trăsura pornea, cu 
atât mai rău pentru protectorul meu, căci sunt cinsprezece 
zile de când nu l-am văzut. Poate m-a părăsit. 

— De ce protector vorbeşti? întrebă Roland. 

— Ei bine! de domnul. 

— Care domn? 

— Acela care m-a instalat aici pentru rolul de contesă. 

— Ah! tu nu l-ai văzut de cinsprezece zile? 

— Nu. El mi-a lăsat trei bilete de câte o mie de franci 
pentru o lună. Termenul e plătit. Nu m-am îngrijorat pentru 
că mi-a spus că avea de făcut o călătorie; dar ar fi putut 
foarte bine să mă părăsească. 

— Şi cum era protectorul acesta? 

— Înalt, subţire, cu mustăţi blonde. 

— Cam ce vârstă avea? 

— Vreo douăzeci şi opt de ani. 


— Şi nu ştii cum se numeşte? 

— Nu. 

— Unde locuieşte? 

— Nu ştiu. N-am putut să recunosc strada unde m-a 
condus în seara aceea. Dar trebuie să fie prin împrejurimile 
Madelenei. 

Atunci, încolţită de Roland, Rebeca povesti întreaga 
istorie a acestei comedii odioase şi teribile în care ea fusese 
instrumentul principal; ea nu omise nici un amănunt, nici o 
scrisoare primită sau scrisă. Dar ea putea să ajungă să-l 
descrie pe Rocambole, pentru ca Roland să-l recunoască. 
De altfel Roland ar fi acuzat întreg Parisul înainte de a 
bănui pe marchizul de Chamery, cumnatul domnului 
d'Asmolles, care era cel mai bun prieten al său. 

Trăsura sosi în strada Pepiniere. Pentru a evita 
exclamaţiile de surpriză ale valeţilor la vederea Rebecăi, 
Roland îi trase voalul pe faţă şi sună la poarta palatului. 

Portarul în loc de a trage cordonul din fundul locuinţei 
sale, veni să deschidă el însuşi şi rămase mirat la vederea 
unui om şi unei femei necunoscute. 

— Prietene, zise Roland, doamna conferă Artoff a sosit în 
seara asta? 

— Da, domnule. 

— S-a culcat? 

— Nu, domnule, a ieşit. 

— La ora două de dimineaţă! 

— Da, domnule. 

— Bine. Lasă-mă să intru, o voi aştepta. 

Roland zărise lumină la ferestrele primului etaj al 
palatului. Mai mult încă, el văzu valeţi mergând încoace şi 
încolo în curte. 

— Germain! strigă portarul la unul din ei. 

Germain se apropie. 

— Am nevoie s-o văd pe contesă, zise Roland; e vorba de 
nişte afaceri urgente; şi pentru că a ieşit în oraş, trebuie s-o 
aştept în stradă. 


— Pe legea mea, domnule, răspunse valetul, doamna 
contesă nu şi-a pus lacăt la poartă şi cu toate că e ora două 
o să vă introduc în salon. 

Tonul imperios şi grav al domnului de Clayet impuse 
respect valetului. 

El conduse pe Roland în salonul de jos al palatului şi îl 
lăsă acolo. Rebeca avea în continuare voalul lăsat. 

După câteva minute, se auzi uruitul unei trăsuri şi 
zgomotul porţii celei mari ce se deschidea. Era contesa care 
se întorcea. 

De unde venea ea la ora aceasta? 

Capitolul XXX. 

Ce i se întâmplase contesei de fusese obligată să iasă 
imediat din palat şi să-şi prelungească absenţa până 
noaptea târziu? 

Vom povesti în puţine cuvinte. 

Un curier plecat din Nisa cu câteva ore înaintea ei, 
putuse să întreacă trăsura contesei cu o jumătate de zi, 
ajunse la Lyon şi luă trenul ce sosea la Paris la prânz. Astfel 
că Baccarat găsi la gară pe servitorii săi, trăsura şi putu să 
se ducă direct în strada Pepiniere, lăsând un servitor la 
gară pentru a lua bagajele. 

Din ordinul contesei, curierul se duse în bulevardul 
Beaumarchais, la domnul Leon Rolland, ducând un bilet 
scris în grabă, conceput astfel: „Scumpa mea Cerise, N-am 
decât câteva minute pentru a-ţi spune multe lucruri. La ora 
şase plec la Paris. De ce? Pentru că mi s-a spus că la Paris 
este un om care l-ar putea vindeca pe scumpul şi iubitul 
meu Stanislas. 

Ei bine, aşa e, draga mea. Medicul pe care l-am adus, 
plin de credinţă în ştiinţa sa, se întoarce la Paris cu noi şi 
fiindcă el n-are decât un bolnav, nu-l părăseşte cum nu-şi 
părăseşte umbra corpul. Am inventat nu ştiu ce istorie 
pentru a-l face să nu bănuiască nimic în legătură cu 
plecarea aceasta aşa de bruscă, la care nu mă gândeam 
ieri. 


Oh! medicii!... sunt unii care preferă să-şi omoare 
bolnavul decât să-l vadă vindecat de un altul. De aceea, 
scumpa mea soră, îţi scriu pentru ca tu să mă ajuţi să-i 
înşelăm bănuiala. 'Tu îmi vei trimite un bilet de două 
rânduri, în care îmi vei spune că nu poţi să te duci cu 
trenul. Tu eşti suferindă în pat şi nu te poţi ridica. Înţelegi, 
nu e aşa? 

Până atunci te vei duce în cartierul Saint-Honore, la un 
doctor mulatru cu numele de Samuel Albot, şi îl vei ruga să 
ne aştepte astă seară între ora nouă şi unsprezece. 

Adio, sărută pe îngeraşul tău cu buclele lui blonde, 
transmite o strângere de mână lui Leon şi iubeşte-mă în 
continuare. 

Louise” 

Contesa, sosind acasă, găsise acest scurt răspuns: 
„Scumpă soră. 

Medicul şi bărbatul meu mă opresc să mă dau jos din pat 
şi cu toate astea sunt foarte nerăbdătoare să te văd; inima 
îmi spune că, cu toată oboseala călătoriei, tu nu vei aştepta 
până mâine pentru a mă îmbrăţişa. 

A ta soră, Cerise Rolland” 

Baccarat arătă scrisoarea aceasta medicului contelui. 

— Doctore, îi zise ea, încearcă să obţii de la bolnavul 
dumitale să se urce în pat. 

— Asta ar fi cam greu, murmură doctorul, căci el se 
crede mai mult ca niciodată Roland de Clayet şi pretinde că 
îndrăzneala dumneavoastră de a-l aduce astfel sub 
acoperământul conjugal e fără margini. 

Contesa suspină. 

— Din fericire, adăugă doctorul, el e mort de oboseală şi 
somnul o să-l fure repede. 

Baccarat plecă, fără a-şi mai schimba măcar costumul de 
călătorie şi se duse în bulevardul Beaumarchais. 

Doamna Rolland o aştepta îmbrăcată. Cele două surori 
se îmbrăţişară cu căldură şi Leon Rolland zise imediat 
contesei: 


— Am văzut pe doctorul mulatru. 

— Ah! zise Baccarat cu nerăbdare. Şi? 

— Ei bine, vă aşteaptă. 

— Haide! zise repede contesa, haide repede! 

Amândouă femeile se suiră în trăsură; vizitiul contesei 
dădu bice cailor care galopară ca fulgerul, sosind în mai 
puţin de un sfert de oră în curtea vechiului palat în care 
mulatrul ocupa încăperile de jos şi grădina. 

Doctorul Samuel fu pus la curent de Cerise cu ce scop 
venea Baccarat să-l vadă. 

De altfel nebunia contelui Artoff făcuse mare vâlvă în 
Paris, aşa că doctorul auzise povestea. 

Aflând că contesa Artoff dorea să-l consulte, el amână 
imediat două vizite ce le avea de făcut, rămânând acasă 
pentru a o aştepta pe contesă, pe care nu o văzuse 
niciodată. Cele două femei fură introduse într-o sală mare, 
plină de cărţi, în care doctorul îşi avea cabinetul de lucru. 

Mulatrul se ridică în momentul când uşa se deschise, 
ieşindu-le înainte.: 

— Domnule, zise contesa luând loc pe scaun, vin la 
dumneavoastră ca toţi aceia care au rătăcit mult timp în 
întuneric şi deodată zăresc lumina salvatoare. 

— Doamnă, răspunse doctorul cu o voce simplă şi gravă, 
lipsită de orice şarlatanism, veniţi spre a-mi vorbi de 
bărbatul dumneavoastră, bânuiesc. 

— Vai! da, domnule. 

— Aceia care afirmă infaibilitatea ştiinţei, urmă doctorul, 
sunt nişte nebuni sau şarlatani. Eu nu vă voi spune doamnă: 
aduceţi-mi pe contele Artoff şi va fi vindecat; dar vă voi 
spune: am obţinut vindecări minunate, uneori considerate 
imposibile. M-am ocupat, timp de douăzeci de ani, de 
mijloacele de a combate nebunia; am luptat cu înverşunare, 
dar aproape totdeauna am triumfat. 

— Ah! domnule, strigă Baccarat, vindecaţi-mi bărbatul, şi 
recunoştinţa mea va fi fără margini. 


— Doamnă, reluă mulatrul, nu pot să vă promit nimic 
înainte de a-l fi văzut pe conte şi de a avea amănuntele cele 
mai exacte asupra modului cum s-a declanşat nebunia lui. 

— A fost instantanee. 

— Şi în ce constă? 

— Contele îşi închipuie că el este omul cu care trebuia să 
se bată în duel. 

Mulatrul încruntă din sprâncene, dar auzi pe Baccarat 
completând destăinuirile sale. Contesa intră atunci în cele 
mai mici amănunte, amănunte pe care le cunoaştem, şi 
sfârşi prin a pronunţa numele de sir Edward, adăugând că 
opinia acestuia din urmă era că contele trebuia să fi fost 
victima unei otrăviri. 

Cuvântul acesta făcu pe mulatru să tresară. 

— Doamnă contesă, zise el, nebunia se obţine prin două 
otrăviri distincte. Prima care provine din absorbţia unei 
anumite cantităţi de beladonă, dar nebunia aceasta n-are 
nimic grav... 

— Ah! zise Baccarat cu vioiciune, bărbatul meu e nebun 
de aproape o lună. 

— Cealaltă nebunie prin otrăvire, doamnă, urmă 
doctorul, e datorită unei otrăviri vegetale foarte bine 
cunoscută în Java... 

— Şi... cum se numeşte?... zise contesa cu nerăbdare. 

— DUTROA, zise doctorul. 

— Oh! mi se pare că ăsta e numele care l-a rostit sir 
Edward. 

— Dar, urmă mulatrul, bărbatul dumneavoastră nu s-a 
dus niciodată în India? 

— Niciodată domnule. 

— Nu cunoştea pe nimeni care a venit de acolo? 

— Pe nimeni. 

— De altfel, o otrăvire cu dutroa e o problemă de câteva 
ore. Pentru a admite un asemenea lucru şi a crede în 
părerea lui sir Edward, ar trebui să presupunem că contele 
a fost otrăvit în noaptea care a precedat duelul. 


— Adevărat. 

— Şi fără îndoială contele a petrecut noaptea acasă? 

— Vai! nu, domnule, murmură contesa, bărbatul meu nu 
ştiu unde a petrecut noaptea; probabil la domnul de 
Château-Mailly?... Aşa cred. Era martorul său. Ducele ar 
putea să ne spună... 

— Dar, doamnă! zise doctorul, ducele a murit ieri seară. 

Cuvintele acestea făcură pe contesa Artoff să cadă pe un 
scaun. 

— Mort! ducele! strigă ea, ducele de Château-Mailly a 
murit? 

— Da, doamnă. 

— Dar, e imposibil! Nu moare cineva la treizeci de ani, 
când e plin de viaţă şi de tinereţe... 

Doctorul Samuel nu răspunse, dar luă un jurnal şi îl 
întinse contesei. Aceasta îl deschise şi citi tremurând 
următorul necrolog: „leri la ora nouă şi jumătate seara, 
domnul duce de Château-Mailly, căruia, de dimineaţă, i se 
amputase braţul, şi-a dat ultima suflare. 

Boala a făcut progrese repezi în câteva ore, şi, la prânz, 
cei trei medici chemaţi lângă el şi-au pierdut orice 
speranţă. Ducele a murit pradă unor vii suferinţe şi agonia 
sa a durat până aproape de ora opt. El era în vârstă de 
treizeci de ani. Cu el s-a stins ultimul din acele strălucite 
nume ale nobilimii franceze.” 

Contesa mototoli jurnalul, şi întrebă cu o voce plină de 
lacrimi: 

— Dar de ce boală a murit, Dumnezeule? 

— De dalac pe care l-a căpătat îngrijind şi mângâind un 
cal pe care îl iubea mult şi care era atins de această teribilă 
boală. 

Timp de câteva secunde, contesa Artoff rămase ca 
trăsnită. Dar doctorul o făcu să-şi vină în fire vorbindu-i de 
bărbatul ei. 

— Eu cred, doamnă, îi zise el, pentru a reveni la nebunia 
contelui, că ea trebuie să aibă, cu toate indiciile şi 


simptomele observate de sir Edward, cu totul altă cauză 
decât aceea arătată de el. 

— Ah! credeţi?... zise contesa mirată. 

— Otrava de care v-a vorbit sir Edward nu există decât 
în Java; dacă sunt câteva mostre în Europa, ele sunt foarte 
rare şi nu se găsesc decât la oamenii de ştiinţă ca mine. 

— Ah! zise contesa, o aveţi... şi dumneavoastră? 

— Am adus trei uncii, zise mulatrul şi sunt convins că 
numai eu singur la Paris... 

Doctorul luă pe Baccarat de mână şi conduse pe cele 
două femei aproape la un dulap cu geamuri care închidea 
otrăvurile sale vegetale şi minerale. Apoi el puse degetul pe 
unul din borcane şi arătă praful roşu. 

— Cine ştie, domnule, zise Baccarat tulburată de o 
presimţire, cine ştie dacă nu vi s-a furat din praful acesta! 
— Doamnă, strigă doctorul, asta e cu totul imposibil, 
numai doi oameni intră aici: un servitor, în care am toată 
încrederea şi eu. Când plec închid dulapul acesta cu cheia 

de două ori şi n-a lipsit niciodată nimic... 

Pe când vorbea, mulatrul privi cu atenţie borcanul care 
conţinea praful roşu. 

— Cine ştie, domnule, zise iar contesa, care compara în 
felul său mai multe împrejurări: un asemenea lucru cu 
încăpăţânarea lui Roland de Clayet de a pretinde că elîl 
iubeşte, şi nebunia aceasta a contelui, care se declarase 
tocmai în momentul când o ultimă explicaţie ar fi putut face 
să ţâşnească poate lumina între aceşti doi oameni. 

— Dumnezeule! doamnă, reluă doctorul, ceea ce-mi 
spuneţi acum, cu toate că e imposibil, este însă foarte uşor 
de verificat. 

Doctorul luă un registru ce se găsea într-una din 
despărţiturile bibliotecii sale. 

— Iată registrul ăsta, zise el, în care am trecut numele, 
numărul şi cantitatea exactă a tuturor otrăvurilor pe care le 
vedeţi aici. Cantitatea aceasta dacă s-ar fi alterat, atunci 
sigur că ar lipsi o greutate foarte mică. 


EI răsfoi cartea, o deschise la o pagină care purta 
numărul 45 şi citi. 

„DUTROA, praf extras din rădăcină pisată a unei plante 
javaneze de culoare roşie. Ea e închisă în borcanul care 
poartă numărul 45. Greutatea borcanului este de un 
hectogram; greutatea prafului de şaptezeci şi şase de 
grame şi unsprezece decigrame.” 

Doctorul luă atunci borcanul şi îl puse pe platanul unei 
balanţe mici; puse în celălalt platan greutăţi echivalente cu 
acelea ce erau indicate de registru. Dar nu putu să-şi reţină 
o exclamaţie de surpriză şi de spaimă. Platanul care suporta 
borcanul nu se echilibra deloc, şi pentru a stabili echilibrul, 
doctorul, a cărui mână tremura de emoție, fu obligat să 
micşoreze greutăţile din platanul opus până la concurenţa a 
şapte grame şi nouă decigrame. 

— Am fost furat! strigă el. 

Şi el deveni atât de galben, încât faţa lui tuciurie luă 
imediat albeaţa feţei europene; şi timp de câteva secunde, 
aceste trei persoane se priviră mult, înspăimântate... ca şi 
cum fulgerul ar fi căzut în mijlocul lor. 

Capitolul XXXI. 

Mulatrul rămase ca înlemnit timp de câteva momente. Îl 
furase! Dar când? dar cum? Valetul său îl servea de 
douăzeci de ani. Putea să-l acuze? 

Niciodată nu ieşea din cabinetul său de lucru fără să 
închidă bine dulapul ce conţinea otrăvurile; şi broasca 
acestui dulap era o capodoperă a celui mai celebru dintre 
fabricanți. Era imposibil a-l forţa. Or, pentru ca cineva să fi 
putut fura doctorului praful de dutroa, trebuia ca cheia să fi 
fost uitată în broasca dulapului, ca doctorul să fi ieşit afară, 
ca uşa cabinetului său de lucru să fi rămas deschisă, şi ca 
cineva să fi intrat acolo. 

Reunirea acestor trei împrejurări îi părea imposibilă lui 
Samuel Albot; el privi deci pe contesă cu un fel de 
zăpăceală şi de rătăcire. Apoi, în loc de a i se adresa, sună 
cu violenţă. 


Cameristul apăru. Acesta era un om cam de şaizeci de 
ani, de rasă anglo-indiană, care salvase de două ori viaţa 
stăpânului său: o dată ucigând un tigru care se aruncase 
asupra doctorului rătăcit în pădure, în căutarea plantelor 
sale medicinale, iar altă dată, aducându-l pe umeri, lovit de 
insolaţie. 

Doctorul credea în fidelitatea valetului său cum credea 
în lumina zilei sau într-o lege matematică. 

În acest timp el întinse mâna către dulap şi zise cu 
severitate: 

— Jung, ştii ce conţine dulapul acela, nu este aşa? 

— Da, stăpâne, praf ce dă moartea. 

— Ei bine zise doctorul, mi s-a furat o cantitate mică din 
acele prafuri, cauzând o mare nenorocire. 

— Imposibil, strigă servitorul cu un accent aşa de sincer, 
aşa de naiv încât se vedea cât colo că omul acesta era 
nevinovat de furtişagul acesta. 

Doctorul se întoarse către Baccarat. 

— Oh! zise deodată contesa, care îşi revenise, nu acuz 
deloc pe omul acesta, domnule. 

Atunci mulatrul privi pe Jung şi îi zise cu bunătate: 

— Să vedem, Jung, dragul meu, adu-ţi bine aminte. 

— Sunt gata, stăpâne. 

— Nimeni n-a intrat aici în lipsa mea, în ultima lună? 

— Nimeni. 

— N-ai zărit niciodată când am uitat cheile lângă masa 
aceasta? 

— Niciodată. 

— Eşti sigur? 

Indianul făcu un semn; semnul acesta exprima clar: „Mi- 
aş da bucuros capul”. 

Doctorul reluă: 

— N-am primit eu aici pe nimeni suspect, şi l-am lăsat 
singur...? 

Samuel Albot pronunţă cuvintele acestea sub influenţa 
unei amintiri vagi şi depărtate. 


Dar întrebarea aceasta îl făcu pe camerist să scoată un 
strigăt. 

— Ce? zise doctorul nerăbdător. 

— Stăpâne! zise el repede, stăpâne, îmi amintesc... 

— Un om a venit... şi a rămas aici. 

— Cu mine? 

— Da, şi pe urmă a rămas singur, pe când alergaţi la 
servitorul răsturnat de trăsură. 

— Ah! zise doctorul, într-adevăr, acum cinsprezece sau 
optsprezece zile, a venit aici un vizitator. Vorbeam. 
Deodată, uşa se deschise şi doi oameni intrară cerând un 
medic. 

— Şi... aceşti doi oameni? întrebă contesa cu groază. 

— l-am urmat, lăsând aici câteva minute persoana care 
era cu mine. Am găsit în stradă un om leşinat... omul acesta 
fusese răsturnat... dar n-avea nici o contuzie. Am îngrijit 
servitorul. Evident lăsasem dulapul deschis. 

— Şi... vizitatorul acesta? 

— Oh! nu, e imposibil! strigă doctorul. E un gentilom 
perfect, un om de cinste, marchizul de Chamery. 

— Chamery! exclamă contesa cu un fel de rătăcire; dar 
acesta e cumnatul vicontelui d'Asmolles! 

— Întocmai. 

— Acel tânăr şi strălucit ofiţer care a servit în marina 
engleză? 

— Chiar el, doamnă. 

— Ah! domnule, zise Baccarat, poţi să ai bănuieli asupra 
lumii întregi, dar numai asupra lui nu. 

— Aveţi dreptate, doamnă. Dar, murmură mulatrul a 
cărui conversaţie cu Rocambole îi venea în minte puţin câte 
puţin, dar... 

— Ei bine? 

— Ei bine, îmi amintesc că marchizul şi cu mine, în 
momentul când s-a cerut ajutorul meu pentru omul leşinat, 
vorbeam tocmai de otrava aceasta vegetală culeasă din 
Java, şi care provoacă nebunia. Îmi aduc aminte că 


marchizul, după ce mi-a pus mii de întrebări despre otrava 
aceasta şi la timpul ce trebuie pentru a acţiona, a sfârşit 
exprimându-şi dorinţa de a o vedea. 

— Şi i-aţi arătat-o? 

— Numai cu degetul. 

— Dar totul e un vis îngrozitor, absurd! domnule... 
murmură contesa Artoft tulburată. 

— Doamnă, răspunse doctorul cu gravitate, nimic în 
lumea asta nu e imposibil, şi dacă ar fi să dau glas 
bănuielilor mele... 

— Ei bine? Terminaţi domnule. 

— Dacă mi-a furat cineva praful acesta... e numai 
marchizul! 

Doctorul pronunţă cuvintele acestea cu un accent atât 
de convins încât Baccarat începu să tremure. 

— De altfel, doamnă, adăugă doctorul, dacă într-adevăr 
bărbatul dumneavoastră e nebun de nebunia ce o credem... 

— Oh! întrerupse repede Baccarat, spuneţi-mi că-l veţi 
vindeca! 

— Îl vom vindeca doamnă, vă jur, răspunse cu 
solemnitate doctorul. 

Şi fiindcă ea scoase un țipăt de bucurie şi mulţumi lui 
Dumnezeu, doctorul adăugă: 

— Doamnă contesă, întoarceţi-vă acasă şi aveţi credinţă 
în Providenţă şi în ştiinţa aceasta pe care ea a destinat-o 
pentru a-mi permite vindecarea semenilor mei. Mâine, la 
prânz voi avea onoarea de a mă prezenta la 
dumneavoastră; voi vedea pe conte, voi examina starea sa. 
Şi apoi, dacă într-adevăr există un mare vinovat de 
pedepsit, Dumnezeu ne va ajuta, doamnă. 

— Adio, domnule, pe mâine! murmură contesa, care ieşi 
cu totul zăpăcită şi se urcă în trăsură cu sora ei, zicându-şi: 
nu, asta e imposibil! cunosc pe vicontele d'Asmolles, are o 
inimă nobilă un suflet cavaleresc şi toţi aceia care ţin la el 
prin legături de sânge trebuie să fie la fel. Nu, Chamery n- 
ar fi niciodată în stare să otrăvească pe cineva! 


— Oh! murmură Cerise la rândul ei, toate astea sunt 
îngrozitoare. S-ar zice că-i geniul rău a lui sir Williams. 

Numele acesta făcu pe contesă să tresară şi să tremure. 

Dar imediat un surâs îi reveni pe buze: 

— Eşti nebună! zise ea, sir Williams a murit şi, în caz 
contrar, el e redus la o neputinţă veşnică. 

— Bulevardul Beaumarchais! zise contesa vizitiului. 
Contesa conduse pe sora sa acasă şi se întoarse la palatul 
din strada Pepiniere. 

— Cum! zise ea coborând din trăsură şi zărind salonul de 
la etajul întâi luminat, contele nu s-a culcat? 

— Domnul conte s-a culcat de la ora zece. 

— Atunci, e doctorul...? 

— Nu, e un domn şi o doamnă care au insistat foarte 
mult să vadă pe doamna contesă chiar noaptea asta... 

— Numele lor? întrebă Baccarat, cuprinsă de mirare. 

— Nu le ştiu. Dar mi se pare că am mai văzut pe domnul 
la palat. 

— Şi... femeia? 

— Ea are un voal gros pe faţă. Dar e înaltă cât doamna 
contesă şi pare bătrână. 

Baccarat nu ascultă sfârşitul acestor semnalmente. Urcă 
repede scările peronului, traversă marele vestibul şi intră în 
salon unde aştepta Rebeca şi Roland de Clayet. 

La zgomotul uşii care se deschise, Rebeca, care îşi 
scosese voalul, se ridică, şi cele două femei se găsiră faţă în 
faţă. Contesa scoase un strigăt şi rămase ca împietrită, atât 
de mult credea că se vede pe ea însăşi. Dar, în momentul 
acela, Roland, pe care ea nu-l văzuse, făcu un pas şi căzu în 
genunchi cu umilinţă la picioarele ei. 

Şi, la vederea acestei femei care îi semăna perfect, încât 
ar fi putut crede că se găseşte în faţa unei oglinzi, şi a 
acestui om care îngenunchease şi-i cerea îndurare, contesa 
înţelese totul. 

— Ridicaţi-vă, domnule, zise ea lui Roland fără dispreţ, 
ridicaţi-vă, ghicesc totul acum. 


Dar Roland rămase tot în genunchi. Atunci contesa o 
măsură cu privirea pe Rebeca. 

— Cine eşti dumneata, zise ea, dumneata care ai 
îndrăznit să-mi furi figura, talia, gestul, vocea şi până şi 
numele? Cine eşti dumneata? 

Curtezana suportă privirea scânteietoare a contesei şi, 
adresându-se la rândul ei, cu o privire obraznică şi fără 
ruşine, îi spuse: 

— Ah! vreţi să ştiţi cine sunt, doamnă? 

— Da, sigur, zise contesa cu gravitate. 

— Ei bine! zise Rebeca, sunt fiica tatălui dumneavoastră, 
mă numesc Rebeca. 

— Sora mea! exclamă Baccarat, a cărei mânie dispăru. 
Ea pronunţă cuvântul acesta cu atâta durere şi cu un 
accent de milă atât de profund, încât sufletul curtezanei fu 

mişcat. 

— Sora mea! repetă ea cu compătimire şi stăpânită 
totodată de o amintire din prima ei copilărie. Ah! îmi 
amintesc acum... trebuie să fii sora mea. Da, da, mi-aduc 
aminte că într-o zi tatăl meu mă ţinea de mână şi traversa 
cu mine piaţa Bastiliei. Aveam trei sau patru ani, poate; o 
femeie ţinea, ca şi el, un copil de mână, o copiliţă blondă ca 
mine... Nu ştiu ce i-a zis tatăl meu, n-am înţeles bine, dar ea 
plângea şi tatăl meu o respingea. 

— Era mama mea! zise Rebeca, a cărei voce se altera şi 
copilul acela eram eu... şi din ziua aceea, vedeţi, doamnă, 
urmă curtezana lăsând ochii în jos, eu, copilul din flori, 
copilul părăsit, nenorocita crescută în umbră, alungată de 
toţi, chiar de Dumnezeu, îmi aduc mereu aminte dea vă fi 
văzut drept copilul soarelui şi al luminii. Şi din acea zi, 
doamnă, v-am jurat o ură profundă, sălbatică, o ură care m- 
a adus în stare să vă fac atâta rău... oură pe care o 
credeam de neînfrânt... şi care... simt că dispare pentru a 
face loc unei căinţe, de când m-aţi numit „Sora mea”. 

Pronunţând aceste cuvinte, Rebeca avea o tremurare în 
voce. Şi, ca şi Roland, ea îngenunche înaintea contesei 


Artoff sărutându-i mâinile. 

Inima nobilă a frumoasei Baccarat se simţi atinsă. Întinse 
mâna şi spuse: 

— Ridică-te sora mea, te iert... 

Apoi ea se întoarse către Roland: 

— Domnule, îi zise ea, sunteţi prea tânăr pentru a fi 
răutăcios şi sunt sigură că aţi fost înşelat. 

— Oh! credeţi-mă doamnă, strigă Roland cu accentul 
unei inimi oneste şi plină de remuşcări, şi fiţi încredinţată 
că voi avea curajul de a repara răul pe care l-am făcut. 

— Domnule, zise Baccarat, răul pe care mi l-aţi făcut mie 
şi de care vă iert cu dragă inimă, nu e nimic pe lângă acela 
pe care l-aţi făcut omului generos şi bun care mi-a dat 
numele său, şi pe care îl iubesc. Răul acesta domnule, 
trebuie să-l reparaţi; trebuie să mă ajutaţi să găsesc pe 
autorul acestei odioase înşelătorii ale cărei victime am fost 
amândoi. 

Roland zise atunci Rebecăi: 

— Tu, pe care te-am regăsit şi te-am adus aici, sub 
ameninţări vei spune adevărul, nu-i aşa? 

— Voi spune totul, răspunse Rebeca. 

Şi ea începu să povestească contesei Artoff tot ceea ce 
povestise şi lui Roland. 

Pe când o asculta, Baccarat redevenise femeia cu spiritul 
cercetător şi inimă tare. Ea nu scăpă nici un detaliu din 
această înşelătorie şi puse să i se relateze cele mai mici 
amănunte. 

— Dar, zise ea, în sfârşit, lui Roland, care întărea uneori 
povestirea Rebecăi, dumneata nu aveai un camerist cu 
numele de Baptiste? 

— Ba da, doamnă. 

— Cameristul acesta pretinde că este bine văzut de 
camerista „contesei” Artoff? 

— Aşa zice. 

— Scrisorile pe care ţi le aducea... 

— Erau scrise de ea, zicea el. 


— Ei bine, zise Baccarat, unde e valetul acesta, care, cu 
siguranţă, era un complice. 

— A fugit după ce m-a furat. 

— Când? 

— Chiar în ziua când a trebuit să mă bat în duel cu 
contele. 

— Asta trebuie să fie. Îl aveai de mult timp în serviciul 
dumitale? 

— De cinsprezece zile. 

— Cum a intrat la dumneata? 

— Mi l-a dat unul din prietenii mei, marchizul de 
Chamery. 

— Chamery! strigă Baccarat ca electrizată. 

Şi ea îşi zise încet: 

— Dar cine este omul acesta, şi ce i-am făcut eu lui? 

Apoi luă repede mâna lui Roland: 

— Domnule, îi zise ea, sunteţi tânăr, sunteţi cam 
uşuratic, zăpăcit, dar trebuie să fiţi un om de onoare. Ştiţi 
să ţineţi un jurământ? 

— Oricare ar fi şi orice îmi veţi cere doamnă, sunt gata 
să respect! 

— Ei bine! zise Baccarat, jură-mi că te vei supune 
orbeşte. 

— Jur pe mormântul părinţilor mei. 

— Că nimic din ceea ce mi-ai spus, nimic din ce-am vorbit 
nu va ieşi din gura dumitale. 

— Dar trebuie să vă restabiliţi onoarea doamnă! strigă 
Roland, în care vorbea vechiul sânge cavaleresc al 
părinţilor săi, trebuie să spun lumii întregi... 

— Nimic, zise cu gravitate Baccarat. Lumea nu trebuie 
să ştie că am fost dezonorată, că am fost calomniată, din 
cauza unei femei care îmi seamănă atât de mult încât 
dumneavoastră aţi luat-o drept persoana mea... sora mea 
va pleca mâine, va părăsi Parisul, mascată, ascunsă într-o 
trăsură de poştă. Nu trebuie s-o vadă nimeni aici. 


Şi fiindcă Roland şi curtezana rămăseseră uimiţi, contesa 
Artoff adăugă cu o gravitate plină de tristeţe: 

— Ora reabilitării mele n-a sosit încă. Mai târziu. 

Capitolul XXXII. 

A doua zi de dimineaţă, doctorul Samuel Albot sculându- 
se la ora şapte, după obiceiul său, făcu o plimbare prin 
grădină şi, întorcându-se, rupse banda unui jurnal judiciar 
la care era abonat şi care sosise tocmai atunci. 

Imediat atenţia sa fu atrasă de un articol destul de lung, 
ce avea un titlu curios: „O DRAMA LA CLIGNANCOURIT” 

Articolul acesta începea astfel: „De câtva timp, crimele 
misterioase care, cu toate cercetările minuţioase ale 
justiţiei nu pot fi descoperite, par a se înmulţi. 

Acum câteva săptămâni am scris despre asasinatul unui 
curier, comis în mijlocul pădurii Senart, între Melun şi Paris 
şi învăluit în atâta mister încât autoritatea judiciară n-a 
putut face lumină. Astăzi avem de înregistrat un eveniment 
şi mai extraordinar încă şi asupra căruia planează cel mai 
profund mister. 

Există la Clignancourt, în dosul morilor Montmartre, o 
aglomeraţie de colibe, ce se numeşte mahalaua 
strângătorilor de zdrenţe şi care nu este populată decât de 
oameni ce se îndeletnicesc cu această modestă şi câteodată 
îndoielnică meserie. 

O fântână curge în mijlocul mahalalei. Conducta acestei 
fântâni trece prin bolta unei pivnițe. 

Ieri dimineaţă, locuitorii mahalalei fură foarte surprinşi 
văzând mai întâi că fântâna nu mai curge şi apoi că o mare 
cantitate de apă trecea pe sub poarta locuinţei părăsite de 
câteva zile de o strângătoare de zdrenţe ce se mutase în alt 
cartier. Cu siguranţă, conducta se găurise şi inundase 
pivniţa. 

Oamenii sparseră uşa locuinţei şi cei dintâi care intrară 
se retraseră înspăimântați. 

Chepengul de intrare în pivniţă era ridicat şi permitea 
trecerea apei care se revărsase şi curgea amestecată cu o 


vopsea roşie ce s-a dovedit a fi sânge. 

La gura pivniţei se vedea un butoi gol pe care apa îl 
ridicase, şi care, menţinut la suprafaţă, ajunsese la centrul 
bolţii, căci pivniţa era rotundă. Acest punct central pe unde 
ieşea apa, era chiar chepengul. Se întâmplase cu butoiul 
acesta ceea ce se întâmplă cu un dop într-o sticlă, când se 
toarnă apă în ea. Pe măsură ce pivniţa se umplea, butoiul se 
ridica. 

Dar nu asta era cauza spaimei persoanelor ce 
pătrunseseră în colibă. 

Ghemuit pe marginea chepengului, cu picioarele în apă, 
cu capul sprijinit în mâini, un om plin de sânge privea cu 
ochii rătăciţi împrejurul lui. Veşmintele sale erau îmbibate 
de apă, un şuvoi de sânge îi curgea din umărul sting şi 
vederea sângelui fusese cauza strigătului de spaimă ale 
primelor persoane care îl văzură. Părul acestui om, negru 
pe vârful capului, era alb ca zăpada pe tâmple. 

S-au dus la el, l-au silit să se ridice şi i-au adresat câteva 
întrebări. Dar el a răspuns printr-un hohot de râs şi a 
început să cânte. 

Imediat, mulţimea s-a strâns în jurul lui şi, cu ajutorul 
unui bandaj i-au oprit sângele care curgea din rană; un 
bărbat încerca să scoată butoiul care astupa gura pivniţei. 
Dar imediat el scoase un strigăt şi se trase înapoi. 

Un cadavru se urca la suprafaţa apei. Cadavrul acesta 
era al unei femei. Femeia aceasta, recunoscută imediat, era 
fosta locatară a colibei, cunoscută la Clignancourt sub 
numele de mama Fipart. 

După acest cadavru care se ridicase la suprafaţă precum 
butoiul, apăru un al doilea cadavru. Era corpul unui om de 
aproape cincizeci de ani, corpolent, cu faţa colorată; a fost 
recunoscut ca fiind individul care venise acum două zile să 
caute pe femeia Fipart, motivând că e mama lui. 

S-au luat imediat măsurile necesare pentru a se opri 
inundația şi autorităţile au fost anunţate. 


Un comisar de poliţie sosi la faţa locului însoţit de un 
medic. 

Medicul a constatat că omul care avea o privire de 
nebun şi al cărui păr era alb pe tâmple, trebuie să fi avut tot 
părul negru cu câteva ore în urmă; că a trebuit să susţină o 
luptă cu moartea; că, după starea veşmintelor era uşor de 
văzut că fusese aruncat în pivniţă, după ce primise o 
lovitură de pumnal, uşoară însă şi că se agăţase de butoi 
pentru a se menţine la suprafaţa apei şi a nu se îneca, că 
trebuise să ridice printr-o sforţare supremă chepengul 
care, fără îndoială era lăsat. 

Medicul a mai constatat că femeia care nu avea nici o 
rană, murise prin ştrangulare şi apoi fusese aruncată în 
pivniţă. 

Al doilea cadavru, cel al bărbatului, avea sub sânul stâng 
o rană adâncă, ce i-a cauzat imediat moartea, şi care părea 
a fi fost făcută cu lama unui cuţit, pe când aceea a omului 
încă viu era triunghiulară. 

Se crede că un al patrulea personaj a figurat în drama 
aceasta, dramă neexplicată nici în ceea ce priveşte 
peripeţiile, nici în ceea ce priveşte deznodământul. 

Cum se explică faptul că aceste două personaje, care au 
fost văzute părăsind mahalaua strângătorilor de zdrenţe au 
revenit pentru a-şi găsi moartea acolo? 

lată ce nu se cunoaşte nici până acum. 

Cine este omul acesta care n-a murit?... Mister! 

Dar se ştie că, în cursul zilei precedente, nenorocita 
mamă Fipart venise la Clignancourt însoţită de un om tânăr 
de douăzeci şi şapte, douăzeci şi opt de ani, purtând 
mustăţi blonde şi dându-se drept nepotul său. Acesta din 
urmă să fie autorul dublului asasinat? 

În sfârşit, s-a constatat că acea conductă fusese găurită 
cu ajutorul unui sfredel. 

În pivniţă, golită cu ajutorul unei pompe, a fost 
descoperit un cuţit catalan, recunoscut imediat a fi arma 
care a cauzat moartea omului corpolent. 


Dar acel pumnal triunghiular, al cărui semn îl poartă 
umărul nebunului, nu a putut fi găsit. 

Acesta din urmă a fost pansat de doctor, apoi a fost 
condus în mod provizoriu la ospiciul Lariboisiere, unda va fi 
examinat din nou de către medici. Se speră că va fi vindecat 
şi, prin el, cheia acestui întunecos şi sângeros mister va fi 
găsită. 

Cât priveşte cele două cadavre, ele au fost trimise la 
morgă. 

Identificarea nebunului a fost aflată graţie unei 
întâmplări curioase. În momentul când el intra în sala 
ospiciului unde nu i se pregătise un pat, un bolnav strigă: 

— Uite-l pe Zampa! 

— Cine este Zampa acesta? fu întrebat bolnavul, în timp 
ce nebunul vorbea şi cânta în limba portugheză. 

— Acesta e cameristul domnului duce. 

— Care duce? 

— Ducele de Château-Mailly. 

Bolnavul era un rândaş ce lucrase până săptămâna 
trecută la acest nefericit duce de Château-Mailly, a cărui 
moarte tragică am anunţat-o, şi care a recunoscut pe nebun 
a fi cameristul defunctului. 

Justiţia continuă cercetările.” 

Citirea acestui articol l-a impresionat pe doctorul Samuel 
Albot din două motive: întâi era vorba de un om ajuns la 
nebunie prin spaimă, şi doctorul era interesat de asemenea 
cazuri. Apoi numele domnului de Château-Mailly, amestecat 
în povestirea aceasta, trebuie să-i fi aţâţat curiozitatea. De 
ce cameristul ducelui se găsea la Clignancourt, amestecat 
într-un misterios asasinat şi aceasta chiar în momentul când 
se desfăşurau funeraliile stăpânului său? 

Doctorul se uită la ceas. 

„Este ora nouă, îşi zise el, contesa Artoff mă aşteaptă la 
prânz; aşadar mai am trei ore şi am timp să mă duc să 
studiez şi acest nou caz de nebunie.” 


Chemă pe cameristul său şi ceru să i se pregătească 
trăsura. După un sfert de oră el lua drumul spre morgă. 
Voia să vadă aici cadavrele mamei Fipart şi al lui Venture. 

Doctorul se adresă portarului, se recomandă a fi medic şi 
fu lăsat înăuntru spre a examina cele două cadavre. 

Acela al mamei Fipart, care atrase cel dintâi atenţia sa, 
purta la gât semnele degetelor lui Rocambole. 

Doctorul o examină cu atenţie şi nu putu să-şi înfrângă o 
tresărire. 

„Femeia aceasta, se gândi el a fost cu siguranţă 
ştrangulată de un om care a trăit la New York sau la 
Philadelphia; ea a fost ştrangulată în stilul ucigaşilor 
americani. Un asasin obişnuit, concluzionă doctorul, n-ar fi 
apăsat cu atâta dibăcie degetul cel mare de la mâna stângă 
sub mărul lui Adam”. 

Apoi trecu la Venture. 

Lovitura de cuţit a fost dată de o mână hotărâtă, de sus 
în jos, şi pătrunsese adânc în regiunea inimii. 

— Identitatea acestuia a fost constatată, zise păzitorul 
care îl însoțea pe Samuel Albot. 

— Ah! Când asta? 

— Chiar azi de dimineaţă. 

— Cine e omul acesta? 

— Ela fost recunoscut de un deţinut din Mazas, care a 
făcut trei ani de închisoare cu el. E un fost ocnaş zis 
Venture, zis lonathas, zis Joseph Brisedoux. A fost, acum 
cinci ani, camerist, în serviciul unei doamne care era 
amanta unui mare senior, un bătrân care a murit. Pe legea 
mea, deţinutul care a fost azi de dimineaţă de la Mazas, a 
spus numele lui şi acela al doamnei. Am uitat numele, dar 
ştiu că el avea palatul în piaţa Beauvou şi că doamna locuia 
în strada Pepiniere. 

— Piaţa Beauvou? zise doctorul surprins. 

— Da, domnule. 

— Nu cumva o fi ducele de Château-Mailly. 

— Da, tocmai numele ăsta, răspunse păzitorul. 


— Iată, se gândi Samuel Albot, ciudată apropiere. Omul 
acesta era cameristul amantei bătrânului duce, care a lăsat 
averea sa nepotului său, în paguba celei dintâi; şi celălalt 
care e nebun şi al cărui păr a albit, a fost cameristul 
tânărului duce, care a murit de asemenea. 

Doctorul mulatru părăsi morga gânditor şi se duse la 
ospiciul Lariboisiere. 

Nebunul fusese transferat într-o sală mică unde era 
singur şi sub paza a doi infirmieri. Numai după ce s-a 
recomandat directorului ospiciului şi şi-a arătat dorinţa de a 
studia cazul bolnavului, Samuel Albot putu să ajungă până 
la el. 

Portughezul râdea şi cânta fără încetare, dar nu vorbea, 
sau dacă pronunţa câteva cuvinte, le pronunţa numai în 
limba portugheză. 

Doctorul îl privi cu atenţie şi, deodată, scoase un strigăt 
de surprindere. Recunoscuse pe Zampa. 

Or, Zampa, după cât se ştie, era chiar servitorul în livrea 
care se lăsase răsturnat într-o zi, în cartierul Saint-Honore, 
de oiştea unei trăsuri, şi asta la poarta doctorului, în timp 
ce acesta din urmă discuta cu marchizul de Chamery. 

În privinţa furtului de dutroa, doctorul nu mai avea nici o 
îndoială. Cu siguranţă, dacă marchizul de Chamery era 
autorul furtului, Zampa fusese complicele lui. 

Doctorul îl examină cu mare atenţie pe nebun şi sfârşi 
prin a-i spune infirmierului care îl însoțea: 

— Nebunia acestui om nu are nimic grav, nu este 
definitivă şi m-aş însărcina să-l vindec. 

— Aşadar e prietenul dumneavoastră. 

— Nu, nu tocmai, dar eu sunt medicul său şi am îngrijit 
un om pe care el îl simpatizează mult, un matelot englez 
care a fost tatuat de sălbatici. 

Apoi părăsi ospiciul şi se duse în strada Pepiniere. 

La ora douăsprezece, trăsura doctorului intra în curtea 
palatului Artoff. Baccarat avusese grijă să-l depărteze pe 
medicul contelui când sosi doctorul Albot. 


Baccarat ieşi înaintea medicului, îi luă mâna şi îl conduse 
în grădină. 

— Veniţi, zise ea, bărbatul meu este aici. 

Contele, aşezat pe o bancă, fuma trăgând pe nisip cu 
vârful bastonului său un B mare pe care-l ştergea şi îl făcea 
din nou fără întrerupere. 

Nebunii ar face veşnic acelaşi lucru dacă din când în 
când n-ar fi întrerupţi de la ocupațiile pe care şi le-au ales. 

Doctorul îl privi cu coada ochiului o singură dată şi 
rămase convins că nebunia contelui se datora otrăvirii cu 
praful javanez. 

Baccarat se uita la el şi părea că toată viaţa ei depindea 
de ceea ce va spune doctorul. 

— Doamnă contesă, zise în sfârşit Samuel Albot, îl voi 
vindeca pe soţul dumneavoastră. Dar înainte de asta, daţi- 
mi voie să vă pun o întrebare? 

— Vorbeşte, domnule. 

— Contele şi dumneavoastră eraţi prieteni intimi cu 
ducele de Château-Mailly? 

— Da, domnule. 

Samuel Albot scoase un jurnal din buzunar şi îl întinse 
contesei. Era foaia judiciară pe care el o citise de dimineaţă. 

Baccarat citi la rândul ei şi arătă o surprindere vie la 
acel nume de „Mama Fipart”, care o făcea să-şi amintească 
multe lucruri teribile; dar surprinderea sa a fost şi mai 
mare când ajunse la post scriptum în care se anunţa că 
omul rănit fusese recunoscut drept cameristul nefericitului 
duce de Château-Mailly. 

În sfârşit, doctorul îi zise: 

— Omul asasinat se numeşte Venture şi nebunul este 
chiar lacheul care se prefăcuse leşinat la poarta mea în ziua 
când mi s-a furat praful roşu... 

Atunci contesa se înfioră şi rosti un nume fără să vrea: 

— Sir Williams! 

Capitolul XXXIII. 


Contele continuă să deseneze pe nisip litera B şi părea 
că nu observă prezenţa doctorului mulatru. 

Acesta din urmă se depărtă câţiva paşi la un semn al 
contesei, care îl urmă. 

Emoţia contesei fu de scurtă durată. Această femeie 
energică îşi regăsi curând sângele rece, toată prezenţa sa 
de spirit şi se dovedi la înălţimea situaţiei. 

— Doctore, zise ea, tot ce-mi spuneţi, tot ce aflu, tot ce 
vom mai descoperi împreună este cum nu se poale mai 
straniu. 

— Sunt de părerea dumneavoastră, doamnă. 

— Noi păream a fi doar călători pierduţi într-un pustiu, 
în mijlocul unui întuneric adânc şi cu toate acestea trebuie 
să facem lumină în jurul nostru. 

— Trebuie! repetă Samuel Albot. 

— Ieri, reluă contesa, care trase pe doctor pe o bancă, 
invitându-l să se aşeze lângă ea, ieri am constatat, 
dumneata şi eu că aţi fost furat. 

— Într-adevăr, furtul se cunoaşte. 

— Pe urmă, apelând la amintirile dumitale, întrebând pe 
servitor, mi-aţi afirmat că dacă ar fi vreun vinovat, atunci cu 
siguranţă este marchizul de Chamery. 

— Nu poate să fie altul, căci îmi aduc aminte acum de 
stăruința cu care mă întreba asupra efectelor prafului meu 
javanez. 

— În sfârşit, adăugă Baccarat, aţi venit astăzi şi aţi 
constatat imediat că nebunia bărbatului meu are drept 
cauză efectul acestui praf. 

— M-ar mira să fie altceva, doamnă. 

— Atunci, şi înainte de a ajunge la adevăr, daţi-mi voie să 
vă spun ce mi s-a întâmplat ieri. 

— După ce aţi plecat de la mine? 

— Da, domnule. 

Doctorul o privi pe contesă cu mirare. Baccarat era 
foarte liniştită şi vocea sa nu trăda nici cea mai mică emoție. 


— Doctore, reluă ea, am avut, vai! o prea mare 
celebritate şi Parisul întreg mă cunoaşte... 

— Doamnă, întrerupse doctorul, Parisul nu-şi aminteşte 
decât de virtuțile dumneavoastră. 

— În momentul acesta, domnule, zise contesa, Parisul mă 
calomniază şi mă crede vinovată. 

— Parisul se înşeală. 

Baccarat, cu un gest, impuse tăcere doctorului. 

— Ascultaţi, zise ea, un om mai mult fără minte decât 
vinovat s-a lăudat că ar fi fost iubit de mine. 

— Un laş! 

— Nu, un înşelat. 

— Cum spuneţi? zise doctorul surprins. 

— Ieri, părăsindu-vă, continuă contesa, am găsit la mine 
acasă două persoane, un om şi o femeie. Omul era acela pe 
care dumneata îl consideri laş, iar femeia îmi seamănă ca o 
picătură de apă. 

— E posibil asta? 

— Femeia asta, care are faţa mea, talia mea, sunetul 
vocii mele, a consimţit să joace rolul meu. 

Şi Baccarat povesti doctorului întrevederea sa cu 
domnul Roland de Clayet şi Rebeca, şi îi repetă textual 
povestirea celor doi. 

— Vedeţi bine, doctore, zise ea terminând, că domnul de 
Clayet este un înşelat şi nu un laş şi dacă există un 
mizerabil în toată afacerea aceasta, este numai 
necunoscutul care s-a folosit de Rebeca, făcând din ea 
instrumentul îngrozitoarelor lui planuri. 

— Doamnă, zise doctorul, care ascultase foarte atent 
povestea contesei, femeia aceasta a fost condusă întâi de 
necunoscut într-un mic apartament care părea a fi al său? 

— Da, domnule. 

— Şi ea nu ştie în ce stradă...? 

— Nu, dar ea pretinde că trebuia să fie în cartierul 
Medeleine. 


— Strada Suresnes! poate... Marchizul de Chamery avea 
aici o casă particulară. 

— Ce spuneţi dumneavoastră, domnule? 

— Un fel de căsuţă unde primea. Înţelegeţi pe cine? 

— Şi unde era cunoscut sub adevăratul său nume? 

— Nu cred. El se numea acolo numai domnul Frederic. 

— Şi v-aţi dus acolo? 

— De mai multe ori. 

— Aşadar, e prietenul dumneavoastră. 

— Nu, nu tocmai, dar eu sunt medicul său şi am îngrijit 
un om pe care el îl simpatizează mult, un matelot englez 
care a fost tatuat de sălbatici. 

La aceste din urmă cuvinte Baccarat tresări din nou. 

— Un matelot! zise ea, un om tatuat...! 

— Da, doamnă. 

Şi doctorul, cu acea viteză de reacţie a minţii care 
caracterizează pe omul ieşit din rasa albă amestecată cu 
cea neagră, descrise atunci aşa de exact pe sălbaticul 
australian O'Penny, pretinsul matelot cu faţa arsă şi tatuată, 
căruia i se tăiase limba şi i se scoseseră ochii, încât 
Baccarat scoase un țipăt. 

— E sir Williams, zise ea. 

— Sir Williams!... zise doctorul mirat, cine e acest sir 
Williams? 

— Ah! doctore, răspunse Baccarat, a vă spune cine e sir 
Williams, înseamnă a vă povesti o istorie lungă, istoria 
nenorocirilor mele, istoria căinţei şi convertirii mele, aceea 
a întregii mele vieţi. 

Şi fiindcă surpriza doctorului creştea, contesa adăugă: 

— E de ajuns să ştiţi, doctore, că sir Williams este unul 
din acei monştri al cărui geniu pare a fi o perfectă 
încarnaţie a răului, unul din acei monştri care-şi încep viaţa 
printr-un paricid şi o sfârşesc la eşafod. Nu sălbaticii sunt 
aceia care l-au mutilat pe sir Williams, termină contesa cu o 
voce batjocoritoare. 

— Dar cine atunci, doamnă? 


— Eu! 

Baccarat pronunţă cuvântul acesta cu o linişte care îl 
înfioră pe mulatru. 

— Dumneavoastră, dumneavoastră... strigă el. 

— Doctore, continuă ea, mai târziu veţi şti tot. Dar astăzi 
să căutăm lumina, căci orbecăim în întuneric. 

— Cred că visez, murmură doctorul. 

Baccarat urmă: 

— Sir Williams este născut viconte, a fost asasin, hoţ, şef 
de bandiți. Unul din aceia care i se supuneau odinioară se 
numea Venture. Un alt demon-femeie se numea văduva 
Fipart. 

Doctorul nu putu să-şi reţină o exclamaţie. 

— Uite, doctore, continuă Baccarat, am luptat timp de 
patru ani, ziua şi noaptea, cu acest geniu rău şi am sfârşit 
prin a-l învinge. Această luptă, acest război teribil, mi-au 
dat o putere extraordinară şi îndemânarea de a reconstitui 
piesă cu piesă adevărul sfâşiat în bucăţi, adâncit în 
întunericul cel mai profund. Cu sir Williams trebuia să 
profiţi de orice indiciu neînsemnat, să surprinzi o privire, să 
analizezi un surâs. 

— Dar omul acesta este un adevărat demon! 

— Da, doctore. El n-are omenesc decât aparenţa. Ei 
bine! dacă portretul pe care mi l-aţi făcut asupra acelui 
matelot nu mă înşeală, dacă omul orb şi mutilat pe care 
marchizul de Chamery vi l-a încredinţat dumneavoastră 
este într-adevăr sir Williams, voi înţelege totul imediat. El 
mi-a pierdut cinstea, el l-a ucis moralmente pe soţul meu. 
Dar, adăugă Baccarat, cum se poate ca marchizul de 
Chamery, un gentilom, un ofiţer, un om pentru care stau 
mărturie toate faptele mari pe care le-a făcut, cum e posibil 
ca un asemenea om să devină instrumentul unui mizerabil 
ca sir Williams? 

— Cine ştie dacă n-a fost înşelat şi el? zise mulatrul. 

— Ah! doctore, zise repede contesa, un om cinstit poate 
foarte bine să fie înşelat, dar nu se face niciodată otrăvitor. 


— Aveţi dreptate, doamnă. 

— Aşadar, continuă Baccarat, plecând mereu de la 
această dublă ipoteză că matelotul englez nu e altul decât 
sir Williams, că hoţul prafului javanez e cu siguranţă 
marchizul de Chamery, trebuie să căutăm acum ce interes 
poate avea acesta din urmă de a deveni duşmanul meu de 
moarte... De aici începe întunericul, doctore. 

— Mister! murmură mulatrul. 

Dar deodată o lumină străfulgera gândul contesei. 

— Doctore, zise ea, l-aţi văzut pe omul care a 
supravieţuit dramei acesteia, de care vorbeşte jurnalul 
dumneavoastră, acea dramă care a costat viaţa acelui om 
care se numea Venture şi a acelei femei numită mama 
Fipart? 

— L-am văzut doamnă. 

— Şi sunteţi sigur că e chiar valetul care s-a lăsat să fie 
răsturnat de trăsură în ziua când otrava v-a fost furată? 

— E chiar el, doamnă. 

— Ei bine! zise Baccarat, aici cred că e scânteia care va 
aduce lumina. 

— Credeţi? 

— Omul acesta, de care nu te mai poţi îndoi că era 
complicele hoţului dumitale, a fost recunoscut ca fiind 
cameristul nefericitului duce de Château-Mailly? 

— Cel puţin aşa spune rândaşul bolnav. 

— Foarte bine! Ducele a murit de două zile, nu este aşa? 

— De dalac, pe care-l luase mângâind calul său favorit. 

— Doctore, zise Baccarat, ducele a murit asasinat, 
otrăvit mai curând, de aceeaşi mână care ne-a lovit pe 
contele Artoff şi pe mine. 

Doctorul sări în sus. 

— Ascultaţi, urmă Baccarat, nu ştiu acum ce legătură 
misterioasă poate exista între sir Williams, marchizul de 
Chamery şi valetul ducelui de Château-Mailly, dar iată ceea 
ce ştiu. Ascultaţi bine. 

— Ascult doamnă. 


— Dacă omul acesta de care vorbiţi, şi care a scăpat din 
masacrul din Clignancourt, este portughez, şi dacă se 
numeşte Zampa, el a fost cameristul lui don Jose d'Alvar. 

— Spaniolul acela care a fost asasinat de amanta lui, 
acum două luni, la balul generalului C...? 

— Da. Or, don Jose era logodnicul verişoarei sale, 
domnişoara Conception, fiica ducelui de Sallandrera... 

— Am auzit vorbindu-se, doamnă. 

— Pentru ce acest Zampa, urmă Baccarat, a intrat, după 
moartea stăpânului său, în serviciul domnului de Château- 
Mailly nu ştiu încă; dar iată o coincidenţă curioasă. Don Jose 
era logodnicul domnişoarei de Sallandrera; ducele de 
Château-Mailly o iubea, de asemenea, pe Conception, el o 
ceruse în căsătorie, şi în momentul când am plecat eu din 
Paris el aştepta din Rusia nişte acte importante care 
trebuiau să-i asigure consimţământul ducelui de 
Sallandrera. 

— Ah! doamnă, strigă doctorul îngrozit, ştiţi că va trebui 
să căutăm sus de tot pentru a-i găsi pe vinovaţi? 

— Ascultaţi, doctore, reluă Baccarat, noi suntem tot în 
întuneric, dar ştii dumneata unde e lumina? 

— Ascult, doamnă. 

— Ea e în judecata pierdută a acelui om care se numeşte 
Zampa; gândiţi-vă, dacă s-ar putea vindeca... 

— Cred. 

— Cu siguranţă? 

— Poate. 

— Căci, gândiţi-vă, doctore, dacă matelotul mutilat şi sir 
Williams nu sunt decât unul şi acelaşi, dacă marchizul de 
Chamery este instrumentul său, dacă moartea ducelui de 
Château-Mailly este nu numai rezultatul unei fatalităţi, dar 
şi al unei crime, atunci minutele sunt numărate. 

— Pentru ce, doamnă? 

— Pentru că geniul lui sir Williams nu se opreşte nici la 
necinstea unei femei şi nici la un asasinat. 


— Doamnă, zise cu gravitate doctorul, dumneavoastră 
aveţi o poziţie înaltă în societate, aveţi mulţi prieteni sus 
puşi. Dumneavoastră aveţi putere. 

— Poate... zise Baccarat. 

— Ei bine! obţineţi de la autoritatea judiciară în mâinile 
căruia se găseşte Zampa, ca acesta să-mi fie încredinţat 
mie. 

— Şi dumneata îl vei vindeca? 

— Voi încerca, cel puţin. Voi face o încercare asupra lui 
cu un remediu violent şi teribil de care m-am folosit în ţările 
tropicale, un remediu care omoară sau vindecă. 

Dacă nebunul rezistă tratamentului la care-l voi supune, 
el va fi vindecat în trei zile şi îşi va recăpăta judecata. 

— Veniţi cu mine, zise contesa. 

Şi îl conduse în budoarul ei. 

Aici ea se aşeză la o masă şi scrise următoarea scrisoare: 
„Domnule conte, Cerise mi-a spus că nu crezi în infamia 
mea, căci dumneata eşti o inimă nobilă; şi nu stau pe 
gânduri de a mă adresa dumitale. 

Am fost victima unei îngrijorătoare intrigi care este în 
legătură cu alte crime necunoscute încă, şi pe care sper să 
le dezvălui curând. 

Dar pentru a mă reabilita în ochii lumii, pentru a reuşi să 
fac lumină, trebuie ca dumneata să mă ajuţi. 

Vă trimit pe doctorul Samuel Albot. Nu-l întrebaţi, el nu 
v-ar putea răspunde, dar obţineţi ceea ce vă cere el. 

A dumitale supusă, Contesa Artoff.” 

Scrisoarea, pe care Baccarat o puse în plic şi o închise, 
era adresată: 

Domnului conte Armand de Kergaz. 

— Doctore, zise atunci Baccarat, permiteţi-mi să vă cer 
cuvântul de onoare că nimic din ceea ce ştim, sau, mai bine 
Zis, din ceea ce presupunem, nu va ieşi din gura dumitale. 

— Vi-l dau, doamnă, răspunse Samuel Albot. 

— Acum luaţi scrisoarea aceasta, suiţi-vă în trăsură şi 
duceţi-vă în strada Culture-Sainte-Catherine. Voi reveni la 


dumneata astă-seară, pentru a afla rezultatul demersului. 

— Zbor, doamnă, zise doctorul, care luă scrisoarea, 
sărută mâna contesei, se urcă în trăsură şi se duse la 
contele de Kergaz. 

După trei ore, contesa Artoff primi de la doctorul 
mulatru următoarea scrisoare: „Doamnă contesă, Domnul 
de Kergaz m-a însoţit el însuşi la judecătorul de instrucţie 
căruia îi este încredinţată afacerea întunecoasă de la 
Clignancourt. 

Magistratul acesta, pe baza asigurării pe care i-am dat-o 
de a-l ţine pe Zampa, la dispoziţia justiţiei, n-a ezitat un 
moment de a semna un ordin de punere în libertate 
provizorie. Nebunul mi-a fost încredinţat. 

M-am dus să-l iau eu singur de la ospiciul Lariboisiere; el 
este acum la mine şi, din seara aceasta, vreau să-l supun 
tratamentului meu. 

Constituţia lui robustă îmi dă speranţa că va rezista la 
această teribilă probă. 

Al dumneavoastră umil servitor, Dr. Samuel Albot” „Ah! 
murmură contesa după ce citi scrisoarea aceasta, dacă 
bănuielile mele sunt întemeiate, sir Williams, dacă într- 
adevăr ai revenit din furtunile australiene călăuzit de 
demonul răzbunării, mă vei găsi pregătită să încep o nouă 
luptă şi de astă dată nu-ţi voi mai lăsa viaţa.” 

Baccarat se înşela; nu de mâna ei trebuia să moară sir 
Williams. 

Capitolul XXXIV. 

Trei zile după instalarea lui Zampa, nebunul, la doctorul 
Samuel Albot, contesa de Artoff descinse cu trăsura sa, la 
ora opt seara, în curtea palatului locuit de medicul mulatru. 

Yung, credinciosul camerist al doctorului, veni să 
deschidă portiera cupeului şi să ajute pe tânăra femeie să 
coboare. 

— Domnul doctor aşteaptă, pe doamna contesă, îi zise el, 
şi o conduse pe Baccarat în camera otrăvurilor, acea 
cameră vastă unde contesa mai pătrunsese o dată. Camera 


era pe jumătate întunecoasă, căci o singură lumânare 
aşezată pe o masă, în mijloc, nu putea să lumineze o odaie 
aşa de mare. 

Contesa, intrând, zări întâi pe doctor care discuta cu 
Roland de Clayet. 

Roland venise la doctor pe baza invitaţiei contesei. Apoi 
ea văzu un om culcat, stând nemişcat pe divan. Era Zampa. 

Fiindcă doctorul şi Roland vorbeau încet, Baccarat 
conchise că Zampa dormea. 

Doctorul veni înaintea ei, o salută. Îi dădu un scaun şi 
puse degetul la buze. 

— Să vorbim încet, zise el. 

— Doarme? 

— Da, şi la trezire îşi va recăpăta judecata. 

— Sunteţi sigur de asta? 

— Cred. 

Contesa se apropie de Zampa în vârful picioarelor şi 
văzu atunci că avea o legătură la ochi. 

— Tratamentul la care l-am supus, zise doctorul, cere ca 
bolnavul căruia i s-a aplicat să fie ţinut în întuneric câtva 
timp. Legătura care îi acoperă ochii şi fruntea conţine o 
compresă îmbibată cu sucurile unor plante pe care le-am 
adus din India. Acesta este leacul meu. 

— Doarme de trei zile? întrebă contesa. 

— Aproape. Adică el e sub puterea unui fel de toropeală 
morală şi fizică, toropeală care va dispărea imediat ce-i voi 
ridica legătura aceasta. 

— Dar a vorbit, îmi închipui? 

— Deloc, de când are legătura. 

— Şi sunteţi sigur că scoţându-i-o...? 

— Îşi va recăpăta judecata; da, doamnă. 

— Doctore, zise Roland de Clayet, permiteţi-mi să vă 
spun că asta ar fi o minune. 

— Domnule, răspunse doctorul, eu nu m-am născut 
doctor, şi ştiinţa este adeseori mai mult rezultatul 
experienţei decât al studiului. 


Acum zece ani, în Indii, pe când mergeam prin una din 
acele vaste păduri în care se găsesc, în acelaşi timp, arbori 
a căror umbră este ucigătoare, plante care ucid sau care 
vindecă, păduri populate de fiare sălbatice, am nimerit în 
mijlocul unui trib de indieni fanatici şi, un moment m-am 
crezut pierdut, căci nu i-am auzit vorbind de altceva decât 
de intenţia de a mă sacrifica pe mormântul Dumnezeului lor 
Sivah. Unul din ei însă mi-a salvat viaţa. Indianul acesta 
venise în Calcutta cu un an înainte şi fusese lovit în mijlocul 
străzii de un atac de apoplexie, tocmai în momentul când 
treceam pe acolo. Am coborât din palanchinul meu, i-am 
lăsat sânge şi l-am scăpat astfel de la moarte. 

„Acesta este un savant!” strigă el recunoscându-mă şi 
văzându-mă în puterea coregionarilor săi. 

Fiindcă el era un mare demnitar în cultul misterios al 
sugrumătorilor, viaţa mea îi fu dăruită, dar puterea sa nu 
ajunse până acolo încât să obţină şi iertarea unui nenorocit 
om care mă însoțea. Cu toate că era de rasă indiană, acel 
om fu condamnat la moarte doar pentru că era soldat în 
serviciul englezilor. 

Am fost invitat şi eu, să asist la execuţia lui. 

Să refuz, era imposibil, şi am fost nevoit să-i urmez pe 
fanaticii aceştia. 

Locul de execuţie era la şase leghe de acolo, în munţi. Mi 
s-a dat un cal, şi nenorocitul soldat, cu mâinile legate la 
spate, cu ştreangul de gât, cu picioarele goale, trebui să 
deschidă marşul. 

Puțin timp după plecare, condamnatul începu să se 
clatine şi a fost necesar să fie susţinut ca să nu cadă. 

În timpul drumului, fu lovit de mai multe ori pentru a-l 
face să meargă. În sfârşit, apropiindu-se de locul supliciului 
său, groaza morţii îl cuprinse în aşa măsură, încât 
nenorocitul fu lovit de un acces de nebunie, care se 
manifestă prin hohote de râs şi cântece ca şi în cazul lui 
Zampa. 


Printre numeroasele lor superstiții, călăii ştrangulatori 
au una destul de curioasă. Ei nu vor omori niciodată pe un 
om în stare de nebunie. Când aceştia cu care mă găseam au 
observat că soldatul îşi pierduse judecata, au întrerupt 
pregătirile supliciului. 

Atunci unul din ei, un bătrân, se apropie de mine şi îmi 
zise: „Lu eşti un savant, şi Sivah a vărsat în sufletul tău o 
scânteie din propria sa lumină; dar mă prind că el nu ţi-a 
arătat mijloacele de a reda judecata acelora care au 
pierdut-o”... 

„Dar tu cunoşti mijlocul acesta de care vorbeşti?” 
întrebai eu. 

„Îl cunosc”. 

Atunci bătrânul călău făcu câţiva paşi în pădure şi culese 
o plăntuţă verzuie a cărei tulpină era prevăzută cu ţepi. 

Eu mă uitam la el cu curiozitate. 

El a pus foile plantei pe o piatră, apoi cu mânerul 
pumnalului, care avea aproape forma unui pisălog de 
farmacist, începu să le strivească. Când foile fură destul de 
bine pisate, având aspectul unei paste zemoase, bătrânul 
călău dezlegă fularul alb ce-l avea împrejurul capului, îl 
îndoi în două şi puse foile astfel pisate în îndoitura fularului. 
După aceea făcu un semn care fu înţeles de ceilalţi tovarăşi 
ai săi. 

Trei dintre ei luară pe soldat, îl trântiră la pământ, îi 
legară mâinile şi picioarele, şi atunci bătrânul călău se 
apropie de el aplicându-i pe frunte fularul, pe care îl înnodă 
strâns la spate. 

Soldatul scoase un strigăt de durere, se zbătu un 
moment ca şi cum ar fi fost pradă unor convulsii; apoi, puţin 
câte puţin, mişcările îi deveniră mai puţin bruşte, se 
întoarse pe spate şi rămase nemişcat. 

Eu am crezut că murise; dar imediat am observat că el 
căzuse în letargie. 

„Ei bine! îmi zise călăul, o să vezi, că în trei zile îşi va 
recăpăta judecata”. 


Din momentul acela, sălbaticii îşi întinseră corturile, 
adică se instalară acolo, sub arborii mari ai pădurii şi se 
dedară la cântece, rugăciuni şi dansuri la care am fost 
nevoit să iau parte. 

Timp de trei zile, soldatul de-abia dădu semne de viaţă. 
Sosind ziua a treia, bătrânul călău îi ridică legătura de la 
frunte. 

Atunci soldatul deschise ochii şi plimbă, împrejurul lui în 
privire foarte liniştită, în care nu observai nici cel mai mic 
semn de alienare mintală. 

„Vorbeşte-i, îmi zise călăul, şi îţi va răspunde.” 

Am vorbit cu soldatul, l-am întrebat ce simte, şi 
răspunsurile lui au fost foarte clare şi liniştite. Nenorocitul 
nu mai era nebun, şi din momentul acela era bun de jertfit. 

„Ei bine! îmi zise călăul, pe cuvântul tău de om, să-mi 
spui adevărul: ce crezi este nebun sau nu?” „Nu“, i-am 
răspuns eu cu convingere, fără să mă gândesc în acest timp 
că pronunţam sentinţa lui la moarte. 

De abia isprăvii vorba şi călăul făcu un semn; la semnul 
lui, un tânăr ca de optsprezece ani aruncă cu îndemânarea 
unui sălbatic din Pampas frânghia cu nodul mobil pe care 
orice sugrumător, o poartă la mijlocul său. Frânghia se 
încolăci împrejurul gâtului bietului soldat, şi nenorocitul fu 
spânzurat în zece secunde. 

Cât despre mine, termină doctorul Samuel, sălbaticii mi- 
au redat libertatea, mi-au dat un cal odihnit şi o frânghie de 
brâu. Frânghia aceasta trebuia să reprezinte o protecţie, 
pentru cazul când aş mai fi întâlnit şi alţi sugrumători. 

Dar, înainte de a pleca, am cules câteva plante 
asemănătoare cu acelea cărora călăul, le pisase foile şi le- 
am luat cu mine, făgăduindu-mi să reeditez experienţa lor. 
În India, nebunia este destul de răspândită; căldura teribilă 
a soarelui e de ajuns că să o producă. Întors la Calcutta, n- 
am avut o clipă liberă, dar după opt zile, am experimentat 
remediul asupra unei femei din popor. Femeia aceasta însă 
era de constituţie delicată şi a murit la puţin timp. 


După câteva zile un sălbatic dintre aceia de care 
fusesem prins fu făcut prizonier de englezi şi condamnat la 
moarte. 

Dacă l-ar fi spânzurat el s-ar fi dus la supliciul său 
surâzând; dar trebuia să fie legat de gura unui tun, şi 
indienii care mor de acest chin îngrozitor sunt încredinţaţi 
că nu vor intra în paradis, pentru că va fi imposibil să-şi 
regăsească membrele, sfărâmate; Dumnezeul Brahma nu 
primeşte în paradisul său decât oameni compleţi. 

În dimineaţa execuţiei, m-am dus la comandantul militar 
şi i-am povestit aventura mea la sălbatici, cărora le 
cunoşteam spaima ce avea de acest fel de moarte. 

Comandantul îmi promise să ţină pe condamnat astfel 
legat aproape o oră, fără să dea foc tunului. Am calculat 
spaima teribilă pe care o va încerca nenorocitul pentru a 
înnebuni. 

Într-adevăr sosind ora execuţiei, indianul a fost legat de 
gura tunului, cu mâinile legate, cu picioarele înlănţuite. Eu 
şedeam la câţiva paşi. Imediat îl văzui pe condamnat, care 
până atunci era galben ca ceara şi scotea strigăte 
îngrozitoare, devenind roşu şi încetând să mai strige. Ochii 
săi stinşi se aprinseră, râsul îi veni pe buze şi începu să 
cânte. 

Atunci ofiţerul care comanda execuţia şi care primise 
instrucţiuni secrete porunci ca indianul să fie dezlegat, şi 
să-mi fie predat imediat. L-am dus la mine acasă şi l-am 
supus tratamentului meu. După trei zile era vindecat, şi i- 
am obţinut iertarea de la guvernatorul general al Indiilor. 

— Şi, întrebă contesa Artoff când doctorul îşi isprăvi 
povestirea, aţi făcut de multe ori experienţa asta? 

— De opt sau zece ori, doamnă. 

— Aţi reuşit întotdeauna? 

— Când bolnavul nu murea după câteva ore de violenţă 
şi când nebunia provenea dintr-o spaimă mare, el îşi 
recăpăta judecata. 


— Aşadar, nu aţi putea aplica remediul acesta şi 
bărbatului meu? 

— Nu voi îndrăzni să fac aceasta. 

— Dar îl veţi vindeca? 

— Oh! fiţi liniştită doamnă, vă promit. 

Apoi doctorul Samuel se apropie de divanul pe care 
Zampa era întins într-o nemişcare letargică. Îl deşteptă, îl 
ridică în sus şi îi dezlegă compresa. 

Zampa scoase un suspin, duse mâna la fruntea încă 
umedă de sucul compresei, deschise ochii şi se uită mirat 
împrejurul lui. 

La un semn al doctorului, Baccarat şi Roland se 
retraseră la cealaltă extremitate a camerei, astfel încât, 
chiar zărindu-i, Zampa să nu-i poată cel puţin recunoaşte. 
Trecură câteva momente, în timpul cărora portughezul 
căuta să-şi adune toate amintirile, încercă să recunoască 
unde se găsea şi păstră o tăcere plină de mirare. 

— Unde dracu sunt? murmură el, în sfârşit, în limba sa 
maternă. 

Doctorul vorbea limba portugheză. 

— Zampa, răspunse el, eşti la un medic care te-a 
vindecat de nebunie. 

— Am fost nebun? 

— Timp de cinci zile. 

— Cum aşa, zise valetul, care se uită din nou împrejurul 
lui, nu mai sunt în apă? 

Doctorul se întoarse către contesă şi îi zise încet: 

— Vedeţi, îşi revine. 

Şi Samuel reluă cu voce tare, adresându-se lui Zampa: 

— Te-au găsit în apă, acum trei zile la Clignancourt, într- 
o casă a cărei pivniţă era plină de apă. S-au scos din pivniţa 
aceea două cadavre. 

— Ah!... strigă Zampa lovindu-se peste frunte, îmi aduc 
aminte acum, omul îmbrăcat cu o haină poloneză m-a 
asasinat şi m-a aruncat în pivniţă în momentul când ieşeam 
cu felinarul şi cu cuțitul, pe care îl ţineam în dinţi. 


Doctorul avu o inspiraţie. 

— Era cuțitul acela, zise el, cu care l-ai asasinat pe 
Venture? 

Zampa îngălbeni şi se înfioră. 

— Ştiţi asta? zise el cu spaimă. 

— Ştiu tot. 

— Şi eu de asemenea, zise o voce de la spatele 
doctorului. 

Doctorul Samuel Albot se dădu la o parte şi Baccarat 
intră în cercul de lumină proiectat de lumânarea aşezată pe 
masa vecină. 

— Contesa! murmură Zampa, care mersese de două ori 
la palatul Artoff să ducă scrisorile domnului de Château- 
Mailly. 

Baccarat aruncă asupra lui o privire severă. 

— Zampa, zise ea, tu l-ai asasinat pe Venture, tu l-ai 
otrăvit pe ducele de Château-Mailly... 

— Ştiţi asta? Ştiţi asta? repetă portughezul, cuprins 
deodată de o spaimă vie. 

— Da, zise Baccarat. 

— Oh! nu l-am otrăvit eu pe duce, zise Zampa, ci el. 

— Care el? 

— Ela pus acul otrăvit în fotoliu. 

Baccarat tresări şi aruncă o privire lui Samuel Albot. 
Privirea aceasta însemna: „Ei bine! ce vă spuneam eu?”. 

— Ah! nu tu, reluă ea, ciel? 

— Da, doamnă. 

— Dar cine este el? 

— Omul cu haina poloneză. 

— Dar cine este omul cu haina poloneză? 

— Nu ştiu. 

— Zampa, zise cu severitate doctorul, ai mărturisit 
înaintea mea, înaintea doamnei şi a domnului, şi doctorul 
arătă pe Roland cu degetul - că ai asasinat pe Venture. 
Declaraţia aceasta ne este de ajuns pentru a te trimite la 
eşafod. 


Cuvântul acesta înspăimântă pe portughez. El căzu în 
genunchi. 

Împreună mâinile şi bâlbâi: 

— Îndurare! 

— Dacă vrei să avem îndurare şi să nu fi dat pe mâna 
justiţiei, zise atunci Baccarat, trebuie să ne spui adevărul. 
Cine e omul acela care a otrăvit pe duce şi care te-a aruncat 
în pivniţa plină cu apă? 

— Omul cu haină poloneză. 

— Dar el are totuşi un nume, nu? 

— Ah!... zise Zampa, îmi aduc aminte, femeia bătrână pe 
care el a sugrumat-o îl numea fiul ei, micul ei Rocambole. 

Baccarat scoase un strigăt, şi numele lui sir Williams îi 
reveni din nou pe buze. 

Capitolul XXXV. 

Numele lui Rocambole, pronunţat de Zampa, aruncă 
imediat în mintea contesei, o lumină vie asupra 
evenimentelor al cărui teatru fusese mahalaua 
strângătorilor de zdrenţe, Clignancourt. Rocambole - era 
uşor pentru contesă să ghicească - crezuse că este bine să 
scape deodată de mama Fipart, de Venture şi de Zampa, 
toţi trei fiind complicii săi. 

Baccarat se întoarse către doctor şi către Roland de 
Clayet şi le zise: 

— Lăsaţi-mă să-l întreb pe omul acesta, căci numele pe 
care l-a pronunţat mă pune pe urma criminalilor pe care îi 
credeam dispăruţi pentru totdeauna. 

Doctorul şi Roland se priviră miraţi, părând că pe 
întreabă cine putea să fie acel asasin misterios care se 
numeşte Rocambole. 

— Zampa, zise contesa portughezului, tu eşti în mâinile 
justiţiei. Ea te-a încredinţat doctorului, dar n-a renunţat 
deloc la tine. 

Zampa se înfioră. 

— Doctorul trebuie să te predea, urmă contesa, imediat 
ce vei fi vindecat, şi... eşti. 


Zampa vru să vorbească, fără îndoială pentru a implora 
îndurare, dar Baccarat îi impuse tăcere cu un singur gest. 

— Ascultă bine ceea ce vreau să-ţi spun, continuă ea. Ai 
mărturisit că l-ai asasinat pe Venture. Mărturia doctorului şi 
acestui domn vor fi de ajuns pentru a te trimite la eşafod. 

— Îndurare!... doamnă, bâlbâi portughezul ai cărui dinţi 
clănţăneau de frică. 

— Iertarea ta, continuă contesa, o putem obţine, 
doctorul şi cu mine... Asta depinde de tine. 

— Ce trebuie să fac? întrebă Zampa, care continua să fie 
cuprins de o spaimă grozavă. 

— Trebuie să spui tot. 

— Oh! voi spune tot, doamnă... dar dacă nu mă omoară 
eşafodul, mă vor omori ei. 

— Care ei? 

— Omul cu haina poloneză şi stăpânul său. 

— Cine e stăpânul acesta. 

— Nu ştiu. 

— Zampa, zise cu severitate contesa, bagă de seamă! 
cea mai mică omisiune poate să te piardă. 

— Doamnă, murmură portughezul, am să vă spun tot 
ceea ce ştiu, tot ceea ce m-au îndemnat să fac 
ameninţându-mă cu eşafodul pe care îl meritam în Spania. 

— Să vedem!... zise Baccarat, care nu se mai putea 
înşela acum de sinceritatea banditului. 

Atunci Zampa, puţin mai liniştit de când i se promisese 
iertare, dornic să se răzbune pe Rocambole şi temându-se 
atât de ghilotina din Franţa cât şi de cea din Spania, nu mai 
ezită să povestească, cu cele mai mici amănunte, contesei şi 
celor doi tovarăşi ai săi uimiţi, tot ce ştia despre omul cu 
haină poloneză, câteodată transformat în John rândaşul, 
începând cu evenimentele care au provocat asasinarea lui 
don Jose şi sfârşind cu acelea care au dus la otrăvirea 
tânărului duce de Château-Mailly. 

Contesa nu-l întrerupse deloc şi ascultă până la capăt. 


Numai mulatrul scoase un strigăt de surpriză când 
Zampa pronunţă numele străzii Suresnes. 

— Sst! zise Baccarat, punând degetul pe buze. 

Când Zampa termină povestirea, contesa se întoarse 
către Roland. 

— Domnule de Clayet, îi zise ea, cunoşti bine pe domnul 
d'Asmolles. 

— E un suflet drept şi o inimă nobilă, zise Roland. 

— Ce zice el despre cumnatul său? 

— Despre marchizul de Chamery? 

— Da. 

— Îl iubeşte şi îl stimează în cel mai înalt grad. 

— Asta e curios! murmură contesa. 

Şi ea zise lui Zampa: 

— Cunogşti pe marchizul de Chamery? 

— Da, l-am văzut o dată la domnul duce de Sallandrera şi 
în urmă, la înmormântarea lui don Jose. 

— Nu l-ai mai văzut niciodată? 

— Nu, zise Zampa cu convingere. 

Aceste din urmă cuvinte stinseră pentru contesă 
scânteia de lumină pe care povestirea cameristului o 
aruncase în mijlocul întunericului acestei îngrozitoare 
drame. 

— Doctore, zise ea lui Samuel Albot, chemaţi pe 
servitorul dumneavoastră şi spuneţi-i să-l ducă pe omul 
acesta în camera pe care o va ocupa la dumneavoastră. 

Doctorul sună. Yung apăru. 

— Du-l pe omul acesta la primul etaj în camera ce-i este 
destinată. 

— Haide, Zampa, zise contesa cu bunătate; se va ţine 
seama de mărturisirea ta. 

După ce Zampa ieşi, Baccarat rămase gânditoare un 
moment. 

— Domnule de Clayet, zise ea, într-un sfârşit, dumneata 
eşti tânăr şi ţi-ai făcut, vai! o reputaţie proastă. 


— Ah! doamnă, murmură Roland, plătesc prea scump 
greşeala de a nu mă fi îndreptat niciodată. 

— Cred şi am convingerea, domnule, şi de aceea nu ezit 
să vă iniţiem în toate misterele întunecoase pe care le voi 
dezveli şi asupra cărora, sper, că veţi păstra cel mai deplin 
secret. 

— Vă jur, doamnă. 

— Doctore, urmă contesa, toate evenimentele de care 
avem cunoştinţă, anume: rolul jucat de femeia pe care 
domnul de Clayet a luat-o drept persoana mea, otrăvirea 
bărbatului meu, asasinatul lui don Jose şi acela al domnului 
de Château-Mailly, toate aceste evenimente zic, tindeau la 
un Scop unic; de a scăpa pe domnişoara de Sallandrera de 
doi pretendenți la mâna sa în profitul unui al treilea. 

— Asta e incontestabil, doamnă. 

— Or, continuă contesa, cine e acest al treilea 
pretendent, îl caut şi nu-l găsesc. Văd, pe de o parte, un 
mizerabil cu numele de Rocambole, servindu-se de Zampa, 
un alt bandit, asasinând, otrăvind, nedându-se în lături de la 
nimic. Cum s-ar putea ca omul acesta să lucreze pe cont 
propriu? Cum să admitem că a putut el să viseze că va 
deveni într-o zi soţul fiicei unui mare duce de Spania? 

— Asta-i greu, într-adevăr. 

— Ştiu bine că banditul acesta e plin de îndrăzneală, dar 
e mult mai probabil ca el să lucreze pentru altul. 

— Cine ştie? zise doctor ul. 

— De altă parte, urmă Baccarat, trei fapte alături, 
fatalmente, la această afacere misterioasă, unul din numele 
cele mai onorabile ale nobilimii franceze. Întâi marchizul de 
Chamery a dat un camerist domnului de Clayet, cameristul 
acesta a jucat un rol important, în trădarea în care eu am 
fost victimă. Pe urmă marchizul de Chamery este singurul, 
spui dumneata, care a putut să fure otrava ce vi s-a sustras 
şi Zampa afirmă că, într-adevăr, el a primit ordinul de la 
omul cu haina poloneză, de a se lăsa răsturnat la poarta 
dumitale de oiştea unei trăsuri. 


În sfârşit, locul unde Zampa se ducea să primească 
instrucţiunile este acelaşi apartament din strada Suresnes 
26, unde domnul de Chamery se mai numea şi domnul 
Frederic. 

— Nu am putut să mă înşel în descrierea făcută de 
Zampa, zise doctorul. 

— Aşadar toate crimele acestea s-au făcut în folosul 
marchizului inspirat de sir Williams, reluă contesa. 

— Dar, strigă Roland, ceea ce spuneţi doamnă, mă miră 
foarte mult. Marchizul de Chamery trece drept o inimă 
leală şi cavalerească, are cele mai înalte demnități, e 
puternic ca un leu, s-a bătut cu baronul de Chameroy. Tot 
Parisul îl iubeşte şi îl stimează; sora sa îl adoră. 

— Aşa e, într-adevăr, murmură contesa, tocmai de aceste 
calităţi se sfărâmă toate ipotezele mele. 

— Toate astea sunt de neînțeles, zise doctorul. 

— În sfârşit, termină Baccarat, trebuie oare să ne 
închipuim că domnişoara de Sallandrera, o tânără fată, 
simplă şi nevinovată, s-a amestecat în asasinatul lui don 
Jose, otrăvirea domnului de Château-Mailly? Mister! 
Îngrozitor mister!... Oh! uite, strigă contesa Artoff, îmi trece 
prin minte una din acele idei care zbârlesc părul în cap şi 
te-nfioară. 

— Care e ideea aceasta, doamnă? 

— Oh! Înainte de a răspunde, ascultați, îmi trebuie 
cuvântul dumneavoastră, al amândurora, un jurământ 
solemn, sacru, inviolabil, că veţi fi muţi ca pământul. 

Roland şi doctorul ridicară mâinile şi jurară foarte 
impresionați: 

— Vom fi muţi, ziseră amândoi, vom fi...! 

— Ei bine!... zise contesa ascultaţi-mă atunci. La 
începutul Restauraţiei când acea fracțiune a nobilimii 
franceze, pe care victoriile imperiului nu o alipise la 
drapelul naţional, puse, în sfârşit, piciorul pe pământul 
francez, după douăzeci şi cinci de ani un om apăru dându-şi 
un nume foarte cunoscut în nobilimea franceză: acesta fără 


să fie recunoscut de întreaga sa familie, de foştii săi prieteni 
şi chiar de guvern. Omul acesta purtător a unor acte 
autentice care stabileau identitatea sa, cu capul plin de 
amintiri care nu puteau lăsa nici o bănuială asupra relaţiilor 
sale trecute, se reîntoarse din emigrație şi regele îl făcu 
colonel. Într-o zi, pe când strălucitul ofiţer se ducea la 
Statul Major, un om în zdrenţe se apropie de el şi îi zise la 
ureche: „Lu eşti contele de Sainte H. tu eşti C. ocnaşul, 
fostul meu tovarăş de lanţuri.” 

Colonelul se indignă, îl bătu cu cravaşa pe cerşetor şi îl 
băgă la arest. 

Dar ocnaşul îşi susţinea acuzarea, justiţia se amestecă, şi 
după câteva luni trimise din nou la ocnă pe falsul gentilom 
care asasinase pe adevăratul conte furându-i actele. 

— Ah! doamnă, strigă Roland, cum v-aţi putea închipui 
un asemenea lucru...? 

— Dumnezeule! zise contesa, eu nu afirm nimic şi aş da 
totul dacă mă voi înşela. Dar, în sfârşit, trebuie să văd pe 
omul acesta... trebuie. Oh! dacă Rocambole şi el ar fi 
aceeaşi persoană l-aş recunoaşte imediat! 

— Dar vă voi aminti, zise Roland, că dumneavoastră l-aţi 
mai văzut pe marchizul de Chamery. 

— Aşa e, într-o seară la mine... ai fost şi dumneata. 

— Eram şi eu. 

— Dar atunci nu l-am observat deloc. 

— Şi dumneavoastră credeţi că atât vocea cât şi faţa i se 
puteau modifica până într-atât? 

— Oh! nu mai ştiu... nu mai ştiu nimic... murmură 
contesa, dar vreau să-l văd. 

— Ei bine! zise Roland. Îl veţi vedea mâine 

— Unde? 

— La mine. Îl voi invita la masă. Dumneavoastră veţi fi 
ascunsă. Veţi putea să-l vedeţi şi să-l auziţi 

— Asta e imposibil, zise doctorul. 

— Pentru ce? 

— Pentru că marchizul nu este în Paris. 


— Şi unde este? 

— Nu ştiu; dar Yung, servitorul meu, s-a dus azi la 
palatul din strada Verneuil, şi i s-a spus că marchizul 
plecase. 

— Când? 

— Acum trei zile. 

— Singur? 

— Nu, cu matelotul orb, într-o trăsură de poştă. 

— Sir Williams, repetă încet contesa, cu o convingere de 
nezdruncinat. 

Era prea târziu pentru contesa Artoff să mai poată lua 
informaţii asupra scopului călătoriei făcute de marchizul de 
Chamery. 

— Doctore, zise ea, domnul de Clayet şi cu mine vă vom 
părăsi. Vă aştept mâine dimineaţă pentru nefericitul meu 
bolnav. 

— Doamnă, răspunse doctorul, de mâine vreau să supun 
pe conte unui tratament sigur pentru nebunia de care este 
lovit. 

Baccarat, părăsind pe domnul de Clayet, îi zise: 

— Mâine, voi avea veşti noi şi poate voi avea nevoie de 
dumneata. 

— Sunt la ordinele dumneavoastră, doamnă, răspunse el, 
salutând-o cu respect. 

A doua zi, Roland primi, înainte de prânz, o scrisoare de 
la contesă. Scrisoarea aceasta nu avea decât un rând: 
„Veniţi imediat, vă rog.” 

Roland alergă la palatul Artoff. 

O trăsură de poştă era în curte, gata de plecare. 

Împrejurarea aceasta miră pe Roland; dar surpriza sa fu 
şi mai mare când, introdus în budoarul unde contesa îl 
aştepta cu doctorul Albot, o văzu îmbrăcată cu un costum. 

Astfel metamorfozată, ea semăna cu un tânăr de 
optsprezece sau douăzeci de ani. 

— Domnule de Clayet, zise ea, aţi merge în Franche- 
Comte? 


— Da, doamnă. 

— Ei bine! veniţi. Trăsura mea de poştă e jos, putem 
pleca. 

— În Franche-Comt6? 

— Da. 

— Dar... unde-mergem? 

— La castelul unchiului dumitale, care este situat, aşa 
cum mi-aţi spus, la trei leghe de acela al domnului 
d'Asmolles. 

— Aşa e, doamnă. Dar... 

— Dar, zise Baccarat, domnul d'Asmolles, ducele de 
Sallandrera şi fiica sa se găsesc acolo... iar marchizul a 
plecat, acum patru zile pentru a-l întâlni. Înţelegeţi acum? 

— Înţeleg şi sunt gata să vă urmez doamnă. 

După o oră, contesa Artoff, lăsând pe scumpul său bolnav 
în mâinile doctorului Albot, alerga însoţită de Rolland de 
Clayet pe drumul Besanconului. Dar contesa sosea prea 
târziu, căci Rocambole şi sir Williams plecaseră cu patru 
zile înaintea ei şi evenimentele se consumaseră deja la 
castelul Haut-Pas, unde ne vom transporta şi noi urmărind 
pe Baccarat. 

Capitolul XXXVI. 

Castelul Haut-Pas era situat în fundul unei văi din munţii 
Jura. 

Călătorul care mergea spre castelul acesta, ajuns în 
vârful unui munte, până unde nu se putea vedea nici valea 
nici castelul, dădea deodată peste un peisaj admirabil. Sub 
picioarele lui era o vale împrejmuită de coline în mijlocul 
căreia se găsea un sat risipit pe ambele maluri ale unui 
torent. Colinele erau împădurite cu brazi. 

Deasupra satului, ca şi cum ar fi stat atârnat pe coasta 
uneia din coline, se înălța castelul Haut-Pas. Acesta era o 
clădire veche a cărei construcţie începută în timpul 
ultimelor cruciade, fusese continuată sub prima stăpânire a 
familiei Valois, terminată sub Francisc I şi în sfârşit, 
restaurată pe la mijlocul domniei lui Ludovic al XIV. Din 


acea epocă nu i s-a mai făcut nici o reparaţie, cel puţin pe 
dinafară; din această cauză zidurile erau cenuşii şi în jurul 
turnurilor vechi crescuse muşchi dând castelului un aspect 
medieval. Fațada dinspre sud dădea spre grădini în formă 
de amfiteatru, care coborau treptat până la marginea 
torentului. În partea dinspre nord, o stâncă, formând 
punctul de reazem al castelului, dădea într-o prăpastie 
adâncă, cu o înfăţişare tristă, lipsită de orice vegetaţie. 

Prăpastia aceasta avea un nume ciudat: se numea 
Prăpastia Morților. Numele acesta avea legenda lui. În Evul 
Mediu castelul sub comanda unui baron d'Asmolles, 
susţinuse un asediu contra elveţienilor. 

Garnizoana înfometată, preferase să moară decât să se 
predea în mod ruşinos şi cei două sute de oameni care o 
compuneau se aruncaseră de pe terasa turnului în 
prăpastie. 

Drumul care, din Lons-le Saunier, oraşul cel mai 
apropiat, conducea la castel traversa satul, după ce şerpuia 
în zig-zag-uri pe povârnişul colinei dinspre sud, trecea apoi 
torentul pe o punte, cotea la stânga grădinilor şi se ridica, 
de asemenea, în zig-zag spre vechea punte mobilă a 
castelului. 

În castel se intra printr-o curte mare în ale cărei patru 
colţuri se găseau patru statui în piatră. Erau primii patru 
baroni cu numele d'Asmolles. 

În interior castelul era mobilat cât se poate de 
confortabil. Tatăl lui Fabien locuise în el în tot timpul 
Imperiului, şi dacă pentru Fabien acest castel n-ar fi fost o 
amintire tristă, sigur că nu s-ar fi gândit să-l vândă. Mama 
lui murise nebună în castelul acela şi de atunci Fabien nu 
mai putea suferi castelul Haut-Pas. După zece ani se 
întorcea pentru prima oară la castel, împreună cu soţia sa, 
cu ducele, cu ducesa de Sallandrera, cu Conception, în 
momentul când îi găsim aici ei erau instalaţi de vreo şase 
sau şapte zile. 


În timpul acestei scurte perioade, viaţa la castel fusese 
agitată. 

În fiecare zi ducele de Sallandrera, când însoţit de un 
servitor, când însoţit de Fabien însuşi, se ducea la uzinele 
din Saint P... pe care le cumpărase şi care se găseau în 
partea cealaltă a muntelui. 

Tânăra vicontesă d'Asmolles şi cele două oaspete ale sale 
făceau în fiecare zi plimbări lungi, fie pe jos, fie cu trăsura. 
Blanche şi Conception se împrieteniseră repede. Blanche 
era, sau cel puţin credea că este, sora acelui pungaş care 
zicea că se numeşte marchizul de Chamery, şi pe pungaşul 
acesta îl iubea Conception. 

Aceasta era de ajuns pentru Conception şi pentru 
Blanche ca să se împrietenească imediat. 

Într-o seară, pe la ora patru sau cinci, patru zile după ce 
Conception scrisese lui Rocambole, domnişoara de 
Sallandrera şi Blanche, ţinându-se de braţ, coborau o 
potecuţă frumoasă şi îngustă ce şerpuia până la marginea 
terenului umbrit de sălcii. 

— Dragă vicontesă, zise Conception, eşti foarte 
misterioasă cu mine. 

— Cum aşa? întrebă Blanche râzând. 

— De patru zile îmi spui ducându-ţi degetele la buze: 
„Sst! cine ştie? speră...” 

— Şi ţi-o repet şi astăzi, zise doamna d'Asmolles. 

— Dar nu-mi spui pe ce îţi bazezi speranţa aceasta. 

Blanche surâse. 

— Tata, continuă Conception, nu-mi spune absolut nimic, 
şi mi se pare că a început şi el să aibă un aer misterios. 

— Ca şi mine? 

— Ca şi tine. 

— Ascultă, scumpă Conception, continuă vicontesa, eu 
vreau să ţin mai mult timp secretul faţă de tine, şi îţi voi 
explica pentru ce îţi spun să speri. Ducele este bun, te 
iubeşte până la idolatrizare, şi de când a văzut risipindu-se 
toate speranţele lui a luat, după cum mi-a spus, hotărârea 


să te lase absolut liberă să-l alegi de bărbat pe cine vei 
crede de cuviinţă. 

— Adevărat? Crezi? 

— Cred. 

— În sfârşit, ce ţi-a spus tata? 

— Ah! zise vicontesa, fiindcă vrei cu orice preţ să ştii, o 
voi lua mai pe ocolite. 

— Fie. 

— Vă aduceţi aminte de ziua când aţi ieşit în trăsură cu 
Fabien şi cu mama dumneavoastră? 

— Când v-am lăsat singură cu tata. 

— Întocmai. 

— Dumnezeule!... nu cumva i-aţi spus? 

— Aproape... 

— Dar cum? 

— Oh! în modul cel mai natural, continuă vicontesa. 
Ducele se mira că marchizul, fratele meu, nu venise, tocmai 
el, care aranjase negocierile pentru vânzarea castelului 
Haut-Pas. Eu nu m-am putut opri să nu roşesc puţin la 
întrebarea aceasta. Tulburarea mea a uimit pe tatăl 
dumneavoastră şi mi-a cerut să-i explic cauza. Atunci i-am 
mărturisit că scumpul nostru Albert suferea din cauza unei 
iubiri disperate şi tocmai iubirea aceasta l-a oprit să vină 
aici. 

— Cum...?! mi-a zis el, înțelegând pe dos cuvintele mele, 
femeia pe care o iubeşte şi de care nu se poate apropia, 
după cum spuneţi, locuieşte pe aici, prin împrejurimi? 

— Nu, i-am răspuns eu cu curaj, dar este aici de trei zile. 
Scumpă Conception, adăugă vicontesa, acum îţi pot 
mărturisi după ce am spus lucrul acesta, mi-a fost frică şi, 
timp de o secundă până să răspundă tatăl tău, secundă care 
mi s-a părut cât un secol, inima mea a bătut cu violenţă. Mă 
aşteptam ca tatăl tău să se indigneze şi să-mi spună fără 
înconjur că marchizul de Chamery fusese prea îndrăzneţ de 
ridicase ochii asupra unei Sallandrera. 

— Şi? întrebă Conception neliniştită. 


— Ei bine!... ducele nu s-a putut opri să nu scoată o 
exclamaţie de surprindere, dar exclamaţia aceasta nu avea 
în ea nimic iritat. 

„Cum!... zise el; sunteţi sigură de asta, vicontesă?” „Vai! 
domnule duce, eu sunt sora lui şi rolul unei surori este rolul 
unei confidente.” „Aşa este.” „Şi fiindcă ştiu tot ceea ce ar fi 
suferit aici bietul meu frate...” „Ar fi suferit!... pentru ce?” 
„Domnule duce, am răspuns eu, fratele meu şi-a petrecut 
tinereţea în ţările tropicale şi imaginaţia lui vie deja, s-a 
dezvoltat şi mai mult sub influenţa soarelui arzător din 
acele ţări. Din ziua când pentru prima oară a văzut pe fiica 
dumneavoastră”... 

„În ziua aceea i-a scăpat viaţa”, mi-a răspuns ducele. 

„Din ziua aceea, continuai eu, a început să o iubească cu 
pasiune, cu atâta putere, încât mi-e teamă vai!... că iubirea 
aceasta îl va face nenorocit pentru toată viaţa. Căci, m-am 
grăbit să adaug, fratele meu nu-şi face visuri, el ştie bine că 
familia de Sallandrera este mult mai veche şi mult mai 
ilustră decât familia sa...” „Mai ilustră, poate, mi-a răspuns 
tatăl dumitale, dar mai veche nu cred, după câte mi-a spus 
bărbatul dumneavoastră, vicontesă”. 

„Apoi, continuai eu, fratele meu are o avere modestă, şi 
zestrea domnişoarei de Sallandrera este o zestre 
princiară.” „Să mă credeţi, scumpă vicontesă, mi-a răspuns 
tatăl dumitale, că tocmai de aceea i-am dat o zestre atât de 
mare, pentru a-i lăsa mână liberă să-şi aleagă bărbatul care 
îi va plăcea, fie el chiar mai puţin bogat decât ea.” 

Eu păream mirată. 


„Doamnă, continuă ducele cu tristeţe, de trei ori m-am 
gândit să-mi mărit fata cu un bărbat ales de mine; de trei 
ori Providența mi-a zădărnicit planurile şi mi-a nimicit 
speranţele mele cele mai scumpe... Acum câteva zile am 
luat o hotărâre serioasă, de nestrămutat...” „Ce hotărâre?” 
am întrebat eu. 

„De a o lăsa pe Conception să-şi aleagă de bărbat pe cine 
va avea plăcere.” „Aşadar, murmurai eu tremurând, dacă 
domnişoara de Sallandrera ar iubi pe fratele meu...” „În 
mai puţin de o lună ar fi marchiză de Chamery.” 

Eu nu mi-am putut reţine un strigăt de bucurie. 

„Dar scumpă vicontesă, îmi zise el, Conception este 
tristă, îngrijorată de multă vreme, şi mi-e teamă că nu pe 
fratele dumneavoastră...” „Domnule duce, i-am răspuns eu 
atunci, dacă v-aş demonstra contrariul?” „Cum...?! ce 
spuneţi?” „Eh! Dumnezeule... femeile văd cu patru ochi şi 
oricât de puţin s-a întâlnit fratele meu cu domnişoara de 
Sallandrera, ea a putut citi în ochii lui că este iubită...” „Dar 
cu toate astea...” „Vă rog, domnule duce, am răspuns eu, 
voiţi să faceţi o încercare?” „Anume...?” „Astă seară, la 
masă, aduceţi vorba despre fratele meu, pronunţaţi-i 
numele şi uitaţi-vă la fiica dumneavoastră...' „Fie aşa”, mi-a 
răspuns el. 

Apoi ca şi cum i-ar fi fost teamă că înaintase prea mult, 
schimbă conversaţia şi-mi vorbi despre altceva. Seara, într- 
adevăr, tatăl dumitale a vorbit de marchiz şi atât el cât şi eu 
ne-am uitat pe furiş la dumneata. Mai întâi te-ai făcut roşie; 
apoi, pe măsură ce Fabien pe care îl anunţasem, stabilea 
genealogia noastră şi povestea marile fapte ale unora din 
strămoşii noştri, şi pe când ducele părea că ascultă cu 
atenţie şi cu bunăvoință, privirea dumitale strălucea de 
bucurie. 

— Aşa este, murmură Conception, roşindu-se din nou. 

Vicontesa continuă: 

— După masă, tatăl dumitale mi-a luat braţul pentru a ne 
duce în salon, şi mi-a zis încet: „Mi se pare, doamnă, că aţi 


avut dreptate...” „Ah!” „Şi cred că veţi putea consola puţin 
pe marchiz scriindu-i că face rău dacă nu vine în Franche- 
Comte.” 

— Şi, întrerupse Conception, i-aţi scris...? 

Doamna d'Asmolles lăsă să-i fluture pe buze un surâs 
încântător şi plin de naivitate: 

— La ce bun, zise ea, dacă mi-ai luat-o înainte? 

Conception se aruncă în braţele doamnei d'Asmolles şi 
cele două tinere îşi murmurară la ureche, una alteia, 
dulcele cuvânt de: „Surioară!” 

În ziua aceea, vicontele d'Asmolles şi ducele de 
Sallandrera - era pe la începutul toamnei - plecaseră 
devreme de la castel pentru a se duce la vânătoare. 
Pădurile care înconjurau Haut-Pas erau pline de vânat. 
Răsunetul, îndepărtat al unui corn întrerupse convorbirea 
vicontesei cu Conception. 

— Tatăl dumitale şi Fabien se întorc, zise Blanche 
d'Asmolles tinerei spaniole. 

Într-adevăr, la orizont în depărtare, se vedea o haită de 
câini de vânătoare, condusă de doi călăreţi. 

Ei coborau pe o potecuţă ce şerpuia printre brazi. 

Vicontesa şi Conception ieşiră din parc printr-o spărtură 
în gard, apucară de-a lungul apei, o traversară pe o punte 
de lemn şi merseră în întâmpinarea vânătorilor. 

După câteva minute ele i-au ajuns. 

Domnul duce de Sallandrera părea foarte încântat. 

— Doamnelor, zise vicontele descălecând şi arătând cu 
degetul un cerb legat de şaua ducelui, puteţi felicita pe 
domnul duce de Sallandrera, fiindcă, a fost eroul zilei. 

— Şi sper, zise ducele, cu veselie, să fiu şi eroul zilei de 
mâine. 

— Mâine? întrebă Conception, întinzându-şi fruntea 
bătrânului... vânaţi şi mâine? 

— Aşa cred, răspunse ducele, sărutându-şi fata pe frunte 
şi sărutând mâna vicontesei. 


— Dar vânătoarea de mâine, zise Fabien, nu va semăna 
cu cea de azi. 

— Cum aşa...? 

— Păi astăzi am vânat un cerb. 

— Şi mâine? 

— Vom vâna un urs. 

— Un urs!... exclamară cele două femei puţin 
înspăimântate. 

— Da, continuă ducele, cu entuziasm, un urs, doamnelor. 
Adineauri ne-am întâlnit cu un pândar şi ne-a spus că a 
văzut pe aici pe acest rege al pădurilor, promiţându-ne că 
mâine dimineaţă ne va conduce la ascunzătoarea lui. 

— Dar, observă Blanche d'Asmolles cu vocea 
tremurătoare, vânătoare aceasta este cam periculoasă... 

— Da şi nu, răspunse vicontele surâzând. 

El luă braţul soţiei sale şi îi murmură la ureche. 

— Se poate să fie vreun pericol pentru acela pe care îl 
iubeşti, scumpă Blanche...? 

Abia apucară pe drumul spre castel când un zgomot de 
clopoței şi de pocnituri de bici se auzi în depărtare şi le 
atrase atenţia. 

O diligenţă cobora în goana cailor panta repede a 
drumului dinspre Lons-le-Saunier. 

— Ah! zise Blanche d'Asmolles, dacă ar fi fratele meu...? 

— Cine altul ar putea să fie? răspunse Fabien. Mi se pare 
că nu aşteptăm pe nimeni. 

— Aşa este. 

Ducele de Sallandrera se uită la Conception cu coada 
ochiului. Fata era palidă şi părea că este prada unei vii 
emoţii. 

— Oh!... scumpul meu frăţior!... zise vicontesa cu o 
bucurie copilărească. 

Se întoarseră şi ieşiră înaintea diligenţei, care îi ajunse 
după câteva minute. 

Rocambole, înfăşurat într-o manta de călătorie, pe cap 
cu o şapcă rotundă, dar foarte elegant cu toată 


îmbrăcămintea aceasta, cobori din diligentă şi sări de gâtul 
vicontelui şi apoi al surorii sale, cu atâta afecţiune, cum nici 
adevăratul marchiz de Chamery nu ar fi putut etala. Apoi 
salută pe duce, se uită la Conception şi reuşi, ca şi ea, să 
îngălbenească imediat. 

Apoi, arătă pe o banchetă a diligentei pe sir Williams şi 
zise lui d'Asmolles: 

— Am adus şi pe bietul meu matelot: n-am avut curajul 
să-l las singur la palat... 

— Ai făcut foarte bine, zise Fabien. 

— Marchize, zise atunci ducele de Sallandrera, vii cu noi 
mâine? 

— Fără îndoială, domnule duce. Ce facem mâine? 

— Vânătoare de urşi. 

— Bravo!... strigă Rocambole cu veselie. 

Capitolul XXXVII. 

A doua zi după sosirea sa la Haut-Pas, falsul marchiz de 
Chamery intră, la ora şase dimineaţa, în camera lui sir 
Williams. 

Rocambole era îmbrăcat în costum de vânătoare 
albastru, pantaloni albi, cizme şi un cuţit la cingătoare. 

— Unchiule, zise el lui sir Williams înainte de a pleca, 
trebuie să-ţi fac o mică descriere a locului unde te afli. 
Acum stai într-o cameră foarte frumoasă deasupra căreia, 
la al doilea etaj, este unul din turnurile castelului... turnul 
dinspre Nord!... Mobila este simplă, dar confortabilă şi cred 
că ai dormit foarte bine noaptea asta! 

„Da”, făcu orbul semn din cap. 

— Cu toate că nu eşti tocmai frumos, continuă 
Rocambole pe un ton pe jumătate batjocoritor, pe jumătate 
glumeţ, totuşi am obţinut permisiunea să mănânci la masă 
cu noi. Mânuşiţele frumoase ale vicontesei, sora mea, îţi vor 
turna de băut şi vei putea auzi în voie frumoasa voce a 
domnişoarei Conception, acea voce care te-a fermecat ieri. 
Ei! ce zici? 


Orbul surâse cu recunoştinţă, întinse mâna, apucă pe 
aceea a lui Rocambole şi i-o strânse; sir Williams, banditul, 
monstrul, ajunsese să-l iubească pe Rocambole ca pe un 
copil cu care te mândreşti. 

— Haide! nu face prostii! zise acesta, n-avem timp acum 
să facem pe sentimentalii, moşule, trebuie să vorbim serios 
şi să ne gândim la afacerile noastre. 

Orbul făcu un semn afirmativ din cap. 

Rocambole continuă. 

— Sora mea este convinsă că nu ştii nici o vorbă 
franţuzească şi că nu înţelegi decât limba ta maternă. Ei 
bine!... în lipsa mea, poţi auzi câte ceva, nu-i aşa? 

„Da”, făcu semn sir Williams... 

— Şi vei auzi ce vorbesc femeile despre mine? 

„Da, da”. 

— Blanche mi-a spus aseară că totul merge de minune şi 
că ducele nu-mi va refuza mâna fiicei lui. N-ar fi rău însă să 
aflu ce părere are ducesa despre mine şi după ce voi afla, 
nu-mi va fi greu să forţez puţin lucrurile. 

„Aşa e bine”, făcu sir Williams din cap, cu o mişcare 
înţeleasă prompt de Rocambole. 

— Cameristul tău nu te va părăsi nici un moment, de 
altfel, continuă falsul marchiz, te poţi duce, la braţul lui, să 
te plimbi prin parc. Ce păcat!... adăugă el cu răutate, că nu 
mai poţi vedea, căci ai putea să admiri o mulţime de 
privelişti minunate. Împrejurimile castelului sunt splendide; 
ai crede că eşti în Elveţia. 

Orbul surâse fără supărare şi Rocambole îi zise plecând: 

— Camera ta dă spre o terasă printr-o uşă cu geamuri. 
Cu toate acestea eu nu te sfătuiesc să ieşi pe terasa 
aceasta. Balustrada este foarte joasă şi dacă te-ai izbi cu 
piciorul de ea, ai putea foarte bine să te împiedici şi să cazi 
în prăpastie. Să nu ieşi pe terasă decât cu servitorul tău. 

Orbul clătină din cap. 

— Adio!... pe diseară, zise Rocambole. 


Şi falsul marchiz cobori în sufragerie unde se servise o 
masă uşoară. 

Doamna d'Asmolles şi Conception ţinuseră să se scoale 
de dimineaţă pentru a asista la plecarea vânătorilor. 

Când Rocambole intră în sufragerie, găsi acolo pe 
Conception şi putu schimba cu ea o privire; apoi, în 
momentul când domnul de Sallandrera şi Fabien ieşiră, ei 
îşi strânseră repede mâinile şi schimbară între ei câteva 
cuvinte. 

— Vezi, Conception, murmură Rocambole, îţi aduci 
aminte că ţi-am spus într-o seară că eu sunt născut sub o 
stea norocoasă? 

— Da, zise fata surâzând. 

— Şi că aveam presimţământul că după ce te-am scăpat 
pe tine de la moarte voi avea fericirea să-l scap şi pe tatăl 
tău de pericol. 

— În adevăr, mi-aduc aminte, zise ea. 

— Ei bine!... de ieri, presimţirea aceasta mă urmăreşte 
încontinuu. 

— Dumnezeule! zise ea cu spaimă. 

— Nu te teme, zise el, nu ţi-am spus că sunt născut sub o 
stea norocoasă? 

— Hai! marchize, strigă de afară vocea vicontelui. 

— Adio, pe diseară, murmură încet Rocambole, 
îndrăznind să sărute pe Conception pe frunte. 

— Pe diseară, repetă ea. 

Ei mai schimbară o privire plină de dragoste. Marchizul 
îşi luă apoi puşca de vânătoare, o puse pe umăr şi ieşi în 
curte. 

Ducele de Sallandrera şi Fabien se urcaseră deja pe cal. 

Ducele avea ţinuta măreaţă a unui hidalgo din timpurile 
lui Filip II. Era superb, călare pe un cal plin de foc, cu 
cornul pe umeri, cu cuțitul de vânătoare la brâu şi cu puşca 
agăţată de oblâncul şeii. 

Rocambole salută încă o dată pe vicontesa şi pe 
Conception, care se rezemaseră de balustrada ferestrei şi 


sări uşor pe cal. 

Trei oameni trebuiau să-i urmeze pe vânători pe jos. 
Doi din ei erau gonaci şi ţineau legaţi opt câini mari 
germani, cu ochi însângeraţi, cu părul zbârlit, câini care în 

general nu se dau decât la urs. 

Al treilea era pândarul care trebuia să le arate 
ascunzătoarea ursului. 

Iarna, animalele de soiul acesta coboară din înălțimile 
munţilor şi se arată adesea prin văile munţilor Jura. Vara 
însă, prin septembrie, când n-a început să cadă zăpada, 
prezenţa urşilor este foarte rară prin ţinuturile acelea. 

Prin urmare, o vânătoare de urşi pe vremea aceea era 
considerată de domnul de Sallandrera şi de domnul 
d'Asmolles ca un adevărat noroc. 

Pândarul era îmbrăcat ca un ţăran din Jura, avea pe 
umeri o puşcă veche cu două ţevi şi o tolbă cu cartuşe. 

— Unde îţi este ursul? întrebă vicontele. 

— La două leghe de aici, ascuns în stâncile Prăpastiei 
Negre. 

— Frumos loc! zise Fabien. 

— Câinii vor avea mult de lucru să-l scoată din vizuină, 
continuă pândarul. 

— Hai să mergem şi vom vedea noi. 

Fabien dădu semnalul de plecare şi vânătorii ieşită din 
curtea castelului. 

Rocambole era cel din urmă. 

„Pe cinstea mea! îşi zise, încep să semăn cu acei 
mincinoşi care ajung să-şi creadă propriilor lor minciuni. 
Aveam un accent atât de convins când am spus domnişoarei 
de Sallandrera că am o presimţire, încât am ajuns să am cu 
adevărat una... ar fi nostim dacă aş putea scoate din 
ghearele ursului pe viitorul meu socru.” 

Rocambole îşi duse mâna la cingătoare şi mângâie 
mânerul pumnalului, acelaşi care fusese înfipt în umărul lui 
Zampa. 


„Ar fi ceva, se gândi el, ca jucăria asta mititică să poată 
omori şi un urs, după ce a trimis atâţia oameni pe lumea 
cealaltă”. 

Banditul surâse şi dădu pinteni calului. 

Prăpastia Neagră, după cum îi spusese pândarul era la o 
depărtare de o oră de Haut-Pas pentru călăreţii care 
mergeau pe drumul cel mare şi la o depărtare tot de o oră, 
cu piciorul, dacă se urma o potecuţă abia vizibilă prin 
pădure. 

La o sută de metri de castel, vânătorii se despărţiră în 
două grupe. Una, a călăreţilor, care apucară pe şosea, şi 
alta compusă din pândar şi din cei doi gonaci, care apucară 
pe potecuţă. 

Întâlnirea era la Piatra-Lată. 

Pentru a înţelege mai bine evenimentele dramatice ce 
aveau să se desfăşoare în ziua aceasta la vânătoare, 
evenimente în privinţa cărora Rocambole avea un vag 
presentiment, trebuie să facem o scurtă descriere 
topografică. 

Prăpastia Neagră era o vale în partea de sus a muntelui, 
adică o vale scobită între două coline mult mai înalte decât 
cele din vecinătate. Prăpastia Neagră se numea astfel din 
cauza unei păduri de brazi care se întindea pe ambele părţi 
ale colinelor. Ea era lungă de o leghe. La început, largă de 
un sfert de leghe, pe măsură ce se întindea, se îngusta din 
ce în ce, până la celălalt capăt care era închis printr-un şir 
de stânci golaşe. 

De la baza acestor stânci ţâşnea un pârâiaş ce devenea 
un adevărat torent atunci când începea să se topească 
zăpada. Pârâiaşul acesta, la izvorul său, era strâns între 
nişte stânci ascuţite, foarte înalte, şi atât de apropiate între 
ele încât ţăranii aruncaseră deasupra lor un brad gros în 
formă de punte. 

Puntea aceasta, servea de trecere cărbunarilor care 
coborau de la munte, pentru a lua drumul ce ducea la o 
fermă, situată dincolo de stânci, într-un sătuleţ ce se ridica 


la confluenţa pârâiaşului cu apa care uda zidurile castelului 
Haut-Pas. 

Deasupra izvorului, stâncile se deschideau ca o gură 
monstruoasă. 

Acolo era o grotă răcoroasă, umedă, plină de stalactite, 
grotă care se întindea ca un tunel până dincolo d« stâncile 
pe care le traversa dintr-o parte într-alta şi dădea într-o 
altă vale la un nivel puţin mai înalt. Această vale era pe atât 
de sterilă pe cât cealaltă era de împădurită. Ursul îşi 
alesese ca vizuină tocmai grota aceasta. 

O parte din zi el stătea culcat în grota lui umedă, iar 
după ce trecea căldura ieşea pentru a se duce să mănânce 
moşmoane sau muşchi ce se formau pe trunchiul copacilor 
din pădure. 

Pândarul îl văzuse în această postură şi, cum ursul, mai 
cu seamă când nu este înfometat, nu se dă la om, o rupse la 
fugă şi intră în prăpastie. 

Pândarul, care cunoştea foarte bine obiceiurile 
animalelor, putu să-şi dea bine seama unde sta ursul 
ascuns. 

Piatra-Lată, locul de întâlnire al cavaleriei şi al 
infanteriei acestei mici expediţii, ieşea ca un zid gigantic în 
mijlocul prăpastiei şi o închidea cu desăvârşire. 

Potecuţa pe care o apucaseră gonacii mergea paralel cu 
prăpastia până la stânci, se ridica apoi pe coasta dreaptă a 
colinei, trecea la o depărtare de zece metri de deschizătura 
grotei şi urca până în vârful stâncii Piatra-Lată, care avea o 
suprafaţă plană de vreo sută de metri pătraţi. 

Călăreţii, din contră, trebuiau să ajungă la Piatra-Lată pe 
un drum care înconjura pădurea în sens invers, drum pe 
care se putea merge călare şi la nevoie chiar cu trăsura. 

În momentul când vânătorii se despărţiră sub zidurile 
castelului Haut-Pas, se ţinu o mică consfătuire între Fabien 
d'Asmolles şi pândar. 

Ducele de Sallandrera nu auzise şi nu înţelesese decât 
într-un mod foarte vag ceea ce vorbiseră ei între ei, iar 


când întrebă pe Fabien cum vor trebui să procedeze, acesta 
răspunse: 

— Domnule duce, nu aş putea să vă explic acum, ci când 
vom ajunge la locul de întâlnire. 

Într-adevăr, după un ceas, cei trei călăreţi, care în timpul 
drumului au vorbit împreună cum vorbesc şi cum vor vorbi 
veşnic între ei vânătorii, ieşiră într-un luminiş de brazi şi 
atât ducele cât şi Rocambole fură foarte impresionați de 
măreţia sălbatică a priveliştii ce se desfăşura sub ochii lor. 

La stânga, stâncile, pe care se găseau şi până la 
marginea cărora îndrăzniseră să se apropie cu caii, 
închideau prăpastia neagră întocmai ca un zid înalt de 
piatră. 

La dreapta stâncile se micşorau gradat până la cealaltă 
vale, vale lipsită de orice fel de vegetaţie pe o distanţă de 
aproape o jumătate de leghe. 

— Ce aspect măreț şi sălbatic, zise ducele; dar nu înţeleg 
încă unde este ursul şi cum îl vom vâna. 

Vicontele întinse biciuşca spre Prăpastia Neagră. 

— Uitaţi-vă, zise el. Vedeţi potecuţa aceea de pe 
marginea apei? 

— Da. 

— Vedeţi trunchiul acela de brad? 

— Care formează o punte? 

— Da. Pe puntea aceea vor trece gonacii noştri cu câinii, 
şi veţi vedea că, cu toată adâncimea prăpastiei, vor trece 
fără să ezite. 

— Drace!... zise ducele, bune picioare trebuie să aibă, 
dacă este aşa. 

— Vedeţi, continuă vicontele, iată-i la capătul potecii, 
acolo, urcând râpa. Când vor ajunge la trunchiul de brad, 
va trece mai întâi pândarul, care va fi urmat de gonaci. 
Amândoi vor da în cealaltă parte a prăpastiei de o altă 
potecuţă, potecuţa aceasta, sau, mai bine zis, scara aceasta 
care urcă până aici. 

— Dar câinii? zise ducele, neînţelegând încă. 


— Ah! aşa este, zise Fabien... am uitat să vă spun că 
stâncile sub care suntem, sunt găurite şi traversate dintr-o 
parte în alta de o subterană foarte largă, care începe de aici 
şi se termină la câteva picioare depărtare de trunchiul de 
brad şi de potecuţă. 

— Şi ursul este în grota aceea? 

— Trebuie să fie. Soarele este încă sus şi e cald, ursul 
probabil a mâncat azi-dimineaţă în pădure şi acum se 
odihneşte la răcoare. 

Ducele şi Rocambole ascultau pe Fabien şi se uitau cu 
atenţie la prăpastie. 

— Când pândarul şi gonaciul vor ajunge aici, continuă 
domnul d'Asmolles, celălalt gonaci va da drumul, câinilor. 
Câinii vor intra în grotă şi la prima lătrătură... 

— Ursulva ieşi? 

— Da, dar prin partea cealaltă. 

Vicontele se întoarse atunci spre dreapta. 

— Vedeţi cealaltă prăpastie? zise el... ei bine! acolo în 
tufişul acela, jos, se află capătul grotei. Pe acolo vor ieşi 
câinii unul câte unul, se vor strânge împreună într-o clipă, 
şi-l vor alerga o oră sau două, până când, credincios 
obiceiului oricărui animal, moş Martin, după ce va face 
ocolul muntelui se va întoarce pe acolo, prin stânga noastră, 
la intrarea în Prăpastia Neagră şi prin potecuţa terminată 
prin trunchiul de brad. 

— Dar... noi? 

— Noi, zise Fabien, vom urmări vânătoarea cu caii, în 
timp ce unul din gonaci şi pândarul vor sta aici pe stâncă. 
Dacă unul din noi n-a ochit bine animalul pentru a-l da gata 
dintr-o singură lovitură, pândarul sau gonaciul îi vor face de 
petrecanie, înainte ca ursul să intre din nou în grotă. 

— Bravo! zise ducele; chiar dacă aş şti că moare calul 
sub mine, voi urmări vânătoarea şi voi culca la pământ pe 
jupânul Martin înainte de a ajunge să-şi pună ghearele pe 
trunchiul de brad. 


— Mă iertaţi, zise Rocambole, găsesc planul acesta 
foarte frumos, dar aş dori o mică modificare. 

— Care? 

— Eu voi da calul meu pândarului sau gonaciului. 

— Şi tu? 

— Eu, zise Rocambole, care voia cu orice preţ să treacă 
drept curajos în ochii ducelui, în timpul cât fiara va fi 
gonită, mă voi cobori pe potecuţa aceasta şi mă voi posta la 
intrarea în grotă. Dacă domnul duce sau tu veţi lăsa pe urs 
să scape, va avea atunci de-a face cu mine. 

— Se vede cât de colo, zise vicontele surâzând, că ai 
vânat tigri în India! 

— Am planul meu!... murmură Rocambole. 

În momentul acesta pândarul şi gonaciul urcau potecuţa 
formată în stâncă. 

În acelaşi timp, al doilea gonaci dădu drumul la doi câini. 
Unul din ei intră în grotă şi imediat începu să latre cu furie. 

— Moş Martin este acasă, zise vicontele râzând. 

Capitolul XXXVIII. 

Înainte de a se fi auzit primul lătrat de câine, falsul 
marchiz de Chamery sări de pe cal, în timp ce domnul de 
Sallandrera şi vicontele dădeau pinteni cailor lor şi se 
repezeau în galop pe panta repede care ducea în Prăpastia 
Neagră. 

La un semn al lui, gonaciul, care urcase stânca până 
unde se găseau ei, sări pe calul marchizului şi se repezi şi el 
după viconte şi după duce. 

Pândarul şi Rocambole rămaseră singuri un moment; al 
doilea gonaci nu venise încă pe stâncă, pentru că aşteptase 
până când intrară în grotă toţi câinii. 

Falsul marchiz de Chamery îşi încărcă atunci puşca sa cu 
două ţevi, pe care o avea pe umăr şi se uită spre prăpastie 
unde tocmai ajunseseră cei trei călăreţi. 

Spectacolul care se oferi atunci ochilor lui fu din cele mai 
curioase. 


Mai întâi auzi un zgomot straniu şi cavernos sub 
picioarele sale; era lătratul răguşit al câinilor care se 
spărgea şi se repercuta în acelaşi timp de pereţii grotei şi 
slăbind pe măsură ce haita intra tot mai adânc în 
subterană. 

Deodată însă, în partea opusă, spre nord, şi din mijlocul 
acelui tufiş pe care îl arătase Fabien, marchizul văzu ieşind, 
ca un şobolan gigantic din mijlocul unei mirişti, o masă 
neagră, care mai întâi sări, apoi se opri, se ridică în două 
picioare, se făcu ghemotoc un moment, ca în cele din urmă 
să se repeadă înainte cu o agilitate de necrezut. 

Era ursul. 

Din acelaşi loc de unde ieşise ursul, marchizul văzu 
apărând rând pe rând cei opt câini, care ca şi ursul, se 
opriră un moment, părură că ezită, apoi se strânseră şi se 
repeziră în grup pe urma ursului, atât de strânşi unii în 
alţii, încât ar fi putut fi acoperiţi cu o manta. 

Ducele de Sallandrera, Fabien şi gonaciul, care erau în 
urmă, ca la vreo sută de metri, dădură pinteni cailor şi 
plecară în urmărire. 

Ursul gonea precum cel mai bun cal englezesc şi o luase 
cu mult înaintea câinilor. 

Falsul marchiz rămase în picioare, cu arma în mână, în 
vârful stâncilor, aproape vreo zece minute; apoi când văzu 
că vânătoarea, după precizarea lui Fabien, apucă pe la 
extremitatea văii şi dispare, întrebă pe pândar: 

— Nu se poate întâmpla ca fiara să se întoarcă pe acelaşi 
drum? şi ca, în loc să intre în grabă prin partea opusă, adică 
pe la trunchiul de brad, să încerce să se întoarcă tot pe 
unde a ieşit? 

— M-ar mira mult, zise pândarul... dar este cu putinţă... 

— Atunci, zise Rocambole, tu, care eşti bun trăgător, du- 
te de te postează acolo... 

— Unde, domnule...? 

— La zece metri de tufiş. Dacă ursul se întoarce pe acolo, 
să tragi în el. 


— Şi eu? întrebă gonaciul. 

— Tu, dragul meu, zise marchizul, să stai aici la pândă. 

— Dar dumneavoastră, unde veţi aştepta? 

— Eu am planul meu, răspunse Rocambole râzând. 

Şi falsul marchiz de Chamery îşi puse puşca pe umeri, 
apucă pe potecuţa tăiată în stâncă şi cobori cu îndrăzneala 
unui ţăran din partea locului. Merse aşa până la intrarea în 
grotă, şi ajuns acolo, se aşeză liniştit pe trunchiul de brad 
care servea de punte. Apoi îşi puse puşca şi pumnalul 
alături. Acolo, cu picioarele încrucişate, ca şi cum n-ar fi fost 
pielea lui în joc, îşi ţinu următorul discurs: „Rocambole, 
prietene, nu trebuie să uiţi un singur moment, că din orice 
parte ţi-ar veni vreun ajutor supranatural, fie din cer, fie din 
infern, omul trebuie să se ajute puţin şi singur. Or, dacă este 
adevărat că diavolul, protectorul tău, te protejează ca pe o 
rudă apropiată şi dacă s-a amestecat puţin în jocul tău 
măsluind cărţile, aşa cum a crezut el că este mai bine, nu 
este mai puţin adevărat că trebuie să-ţi joci rolul cu multă 
seriozitate. Aproape sigur te vei însura cu domnişoara de 
Sallandrera şi vei muri mai târziu în pielea unui mare duce 
de Spania, de câteva ori milionar. În sfârşit, fiindcă viaţa 
seamănă cu o partidă de cărţi, chiar dacă ai în mână toate 
atuurile, se poate întâmpla să fii bătut; este de ajuns o mică 
greşeală ca să pierzi; şi când te gândeşti că această 
greşeală s-ar putea numi contesa Artoff, tot este mai bine să 
forţez puţin lucrurile, după cum spune sir Williams. 
Baccarat ar fi în stare să se lupte cu marchizul de Chamery, 
dar n-ar putea să ţină piept ginerelui domnului de 
Sallandrera.” 

După cum se vede, Rocambole raţiona destul de bine. El 
continuă, după ce învârti între degete o ţigară, obicei pe 
care şi-l luase în vederea viitoarei lui ascensiuni sociale: 
„Or, eu îl cunosc pe Fabien. Înainte de toate este un om 
politicos; oricât ar fi de bun calul său, va avea grijă să-l lase 
pe duce înainte şi să urmărească vânătoarea de aproape. 
Sigur că şi gonaciul a primit ordinul să se ţină mai la o 


parte. Ducele, cu toţi cei şaizeci şi opt de ani ai săi, este bun 
călăreț şi este entuziast ca oricare meridional; dar tot ca 
orice meridional n-are sânge rece. El nu va ochi bine fiara; 
o va răni numai şi o va înfuria; dar nu o va răni destul de 
grav pentru a o face să nu mai fie periculoasă; şi aş fi foarte 
nenorocos dacă n-aş putea să scot pe viitorul meu socru, 
dacă nu teafăr din ghearele fiarei, cel puţin cu câteva răni.” 

Monologul acesta pe care Rocambole şi-l ţinu foarte 
serios, dovedeşte ce credinţă oarbă avea banditul în steaua 
lui. 

De când se întorsese în Franţa se obişnuise să triumfe în 
toate şi sfârşise prin a se convinge că Providența se 
amesteca în afacerile lui atât de mult încât îi scotea înainte 
tot ceea ce dorea, părând că aranjează lucrurile anume 
pentru el. 

Şi de data aceasta, evenimentele păreau a-i da dreptate 
să se încreadă în steaua lui. 

Falsul marchiz tocmai îşi făcea a şasea ţigară când 
lătratul câinilor, pe care nu-l mai auzise de multă vreme, îi 
ajunse la urechi şi îl făcu să sară în sus şi să pună mâna pe 
puşcă. 

La extremitatea prăpastiei, spre sud, apăru o formă 
neagră, ce sărea cu o agilitate înspăimântătoare. 

Era ursul. 

Ursul executase punct cu punct mişcările pe care le 
prevăzuse Fabien. Înconjurase muntele, ajunse în câmpie, 
apoi intră cu hotărâre în prăpastie, nevoind să se înfunde în 
pădure. 

Câinii îl urmăreau de aproape, iar în spatele câinilor 
venea un călăreț în goana calului. 

Rocambole îl recunoscu imediat pe ducele de 
Sallandrera. 

Spaniolul probabil îşi lovea calul fără milă, căci 
Rocambole nemişcat la postul lui de observaţie constată 
imediat că ducele se apropia din ce în ce mai mult de câini 
şi de fiară. 


La trei sute de metri de puntea de brad, ducele lăsase în 
urmă câinii; la cincizeci de metri nu era decât la douăzeci 
de paşi de urs. 

Atunci ducele îşi trecu sub braţ frâul, puse puşca la ochi 
şi trase. 

Ursul făcu o săritură, se opri şi ridicându-se în două 
picioare se întoarse către vânător. 

Ducele care nu lovise animalul cu primul glonte, se silea 
din toate puterile să liniştească şi să-şi oprească roibul 
înfierbântat de fugă. 

Cu toate acestea, ochi a doua oară; glonţul plecă din nou 
şi ursul se tăvăli în ţărână scoțând nişte urlete teribile. 

Urletele acestea sfârşiră prin a înspăimânta şi mai tare 
calul speriat deja de cele două focuri de armă. 

Calul se ridică în două picioare, se zvârli înainte şi nu se 
mai supuse nici comenzilor şi nici pintenilor. 

În acelaşi timp ursul, care nu fusese decât uşor rănit, se 
ridică şi se repezi la cal pe care îl lovi în pântece cu 
ghearele lui teribile; roibul se prăbuşi, târând după el pe 
călăreț. 

Toate acestea n-au durat mai mult de două minute, dar îi 
părură domnului de Sallandrera o eternitate. 

Cu toate că spaniolul era foarte curajos totuşi se înfioră 
simțind răsuflarea caldă a fiarei, care se încăpăţâna să 
termine mai întâi cu calul, ca mai apoi să zdrobească şi să-l 
sfâşie pe duce. 

Deodată se auzi o a treia descărcătură de puşcă, şi ursul, 
lovit din nou, lăsă prima sa victimă, pentru a se întoarce cu 
faţa spre noul lui adversar. 

În mişcările sale convulsive, din cauza durerii cauzate de 
ghearele ursului, calul, care îşi rupse piciorul drept dinapoi, 
se trase puţin câte puţin de deasupra ducelui pe jumătate 
sufocat. 

Ducele sări atunci în sus şi, aruncându-şi puşca, scoase 
cuțitul de la cingătoare. 


Dar cuțitul era nefolositor, iar ursul se întorsese deja 
spre noul său adversar. 

lată ceea ce se întâmplase: 

În momentul când Rocambole văzu pe duce trăgând 
asupra ursului, pe urs căzând şi urlând, iar calul ridicându- 
se în două picioare, fiind prea departe pentru a fi sigur de 
focul său, îşi părăsi postul şi se repezi pe puntea de brad. 

În momentul însă când voia să pună piciorul pe punte 
ursul deja răsturnase calul; banditul înţelesese că se 
isprăvea cu ducele dacă mai ezita o secundă şi trase la 
rândul său. 

Ursul, rănit pentru a doua oară, se ridică şi mai furios şi 
se întoarse spre el. 

Rocambole crezu că are timp să traverseze prăpastia pe 
trunchiul de copac, să ajungă în partea cealaltă şi să tragă 
asupra ursului de la o depărtare de câţiva paşi. 

Rocambole se înşelă. 

Trunchiul se clătină sub picioarele lui şi această oscilație 
uşoară îl sili să meargă cu băgare de seamă; aşa că ursul 
ajunsese la celălalt capăt al punţii, lată de un picior, pe când 
marchizul era doar la jumătatea ei. 

În timp ce ducele de Sallandrera îşi luase din nou puşca 
şi se grăbea să o încarce, fu martorul unui spectacol teribil. 

În momentul când ursul puse piciorul pe punte, mergând 
pe picioarele dinapoi, Rocambole se opri şi trase al doilea 
glonţ pe care îl avea în puşcă. 

Fiara se clătină, se opri o clipă şi scoase din nou un urlet 
teribil; dar nu căzu şi îşi continuă drumul, mergând spre 
imprudentul conte care nu mai avea timp nici să se retragă 
nici să fugă. 

Probabil că Rocambole nu se gândise la această din 
urmă peripeţie a dramei pe care îndrăznise să o viseze. 

Dar un bandit ca el care văzuse de atâtea ori moartea cu 
ochii, nu se mai temea de ea, aşa că nu îşi pierdu firea. 

Aruncă puşca, luă pumnalul, pe care îl ţinea între dinţi, şi 
aşteptă ursul. 


Timp de o secundă, ducele, care se înfiora de groază, 
văzu pe om şi pe animal, strânşi corp la corp, legănându-se 
pe trunchiul de copac deasupra prăpastie, apoi auzi un 
ultim urlet urmat de un strigăt de triumf. 

Ursul, lovit în inimă de pumnalul adversarului său, îţi 
întinse membrele enorme, şi căzu cu zgomot în prăpastie, 
în timp ce Rocambole rămăsese în picioare. 

Rocambole se luptase corp la corp cu un urs, îl omorâse 
şi se alesese cu două-trei zgârieturi fără nici o gravitate; în 
acelaşi timp scăpase şi viaţa ducelui de Sallandrera. 

Falsul marchiz aşteptă un minut să-şi vină în fire din 
cauza emoţiei pe care o simţise, traversă puntea şi căzu în 
braţele domnului de Sallandrera care îi spuse: 

— Fiul meu! 

Spaniolul, înspăimântat, cu o voce care cu greu se putea 
înţelege, murmură trăgând pe Rocambole departe de 
prăpastie. 

— Ah!... Copilul meu, cazi în genunchi şi mulţumeşte lui 
Dumnezeu, care mi-a ascultat rugăciunea... 

— Ce rugăciune i-aţi adresat, domnule duce? 

— Ce rugăciune? zise ducele, a cărui emoție atinsese 
culmea; vezi, aici în locul acesta, acum două minute, când 
monstrul te strângea în braţe, am rugat pe Dumnezeu să-ţi 
dăruiască viaţa, jurându-i să te fac fiul meu. 

— Fiul... dumneavoastră...? 

— Da, zise ducele cu însufleţire... ştiu totul; ştiu că 
iubeşti pe fata mea, şi că ea te iubeşte. 

Rocambole scoase un țipăt de bucurie şi, deşi rămăsese 
cât se poate de liniştit după ce scăpase din ghearele fiarei, 
găsi că este foarte nimerit momentul să leşine. 

Ducele îl sprijini şi crezu că nenorocitul tânăr este rănit. 

Când falsul marchiz de Chamery crezu că e momentul 
oportun să deschidă ochii, văzu în jurul său pe vicontele 
d'Asmolles şi pe duce, înconjurați de servitorii lor, 
pregătindu-se să-i dea să inspire săruri. 


Fusese dezbrăcat şi se constatase că strânsoarea 
teribilei fiare nu îi produsese nici o leziune gravă. 

În momentul când se prefăcea că îşi vine în fire, ducele 
de Sallandrera vorbea cu Fabien. 

— Scumpe viconte, până acum toţi pretendenţii pe care 
i-am prezentat fiicei mele au sfârşit atât de rău încât mi-a 
fost teamă pentru bietul nostru marchiz. 

— Ce idee!... domnule marchiz. 

— Vedeţi, continuă domnul de Sallandrera, lăsaţi-mă să 
mă supun primei inspiraţii. Fiindcă marchizul, căruia îi 
datorez viaţa, trebuie să devină fiul meu, aş fi de părere să 
ne lipsim de formalităţile preliminare. Dumneavoastră 
sunteţi primarul acestei comune? 

— Da, zise Fabien. 

— Ei bine!... mâine este duminică. Veţi afişa căsătoria 
marchizului de Chamery; preotul va face anunţul; seara, 
notarul satului va întocmi contractul, iar luni se va face 
căsătoria. 

„Mare poftă am să mai leşin încă o dată”, se gândi 
Rocambole. 

Capitolul XXXIX. 

A doua zi, fiind duminică, preotul satului Haut-Pas 
publică apropiata căsătorie a domnului marchiz Albert- 
Frederic-Honore de Chamery, fost ofiţer în marina anglo- 
indiană, cu domnişoara Conception de Sallandrera. 

În dimineaţa aceleiaşi zile chiar, aceeaşi publicaţie era 
afişată la primăria satului. 

Notarul satului vecin, Gaucher, fusese invitat de viconte 
la masă şi după masă se închise într-o odaie cu domnul de 
Sallandrera, cu care stătu timp de două ore. 

La ora patru, salonul cel mare al castelului Haut-Pas 
avea un aspect solemn. 

În mijlocul salonului fusese adusă o masă. 

În faţa acestei mese, pe care era hârtie, condei şi 
cerneală, notarul satului stătea maiestuos, scoţându-şi în 


relief respectabilul său pântec strâns într-o vestă albă de 
ceremonie. 

În jurul lui stăteau vicontele Fabien d'Asmolles şi 
Blanche de Chamery, ducele şi ducesa de Sallandrera şi, în 
sfârşit, sir Williams, orbul. Acesta, sub pseudonimul Walter 
Bright, căruia fostul său ofiţer de marină îi datora viaţa, 
voise să contribuie cu prezenţa lui la această sărbătoare de 
familie. 

Sir Williams era superb ca ţinută, imobilitate şi 
demnitate. 

Îmbrăcat într-o redingotă lungă, cafenie, pe cap cu o 
bonetă de mătase neagră, el se aşezase într-un fotoliu, la 
trei paşi de notar şi figura lui oribilă exprima o fericire atât 
de mare, încât expresia privirii îi mai micşora din urâţenie. 

La câţiva paşi, Rocambole şi Conception, unul lângă 
altul, se ţineau de mână şi vorbeau încet. 

Notarul scria. 

— Domnule, zise în cele din urmă ducele, după ce 
notarul termină de scris, binevoiţi să citiţi contractul. 

Notarul se ridică şi citi contractul de căsătorie al 
domnului de Chamery cu domnişoara de Sallandrera. 

În rezumat, contractul acesta atribuia domnişoarei de 
Sallandrera o zestre de două milioane, constata averea 
marchizului, care se ridica la un venit de şaptezeci şi cinci 
de mii de livre, prevedea ca marchizul de Chamery să ceară 
ministerului de externe francez şi celui spaniol dreptul de a 
adăuga la numele lui şi pe acela de Sallandrera, adăuga că 
ducele va solicita reginei autorizaţia de a transmite 
ginerelui său titlul de Mare-duce şi se termina printr-o 
donaţie reciprocă între soţi a tuturor bunurilor lor. 

Fabien, care reprezenta pe Rocambole, şi domnul de 
Sallandrera discutară câteva puncte asupra cărora 
trebuiau să cadă de acord şi Rocambole, care începuse să-şi 
ia rolul în serios, jură domnişoarei Conception să o facă cea 
mai fericită dintre femei. 


După ce se termină cu citirea contractului, toată lumea 
iscăli. 

Matelotul Walter Bright, adică sir Williams, căruia 
Rocambole îi puse mâna pe hârtie, semnă cel din urmă. 

Emoţia acestui bandit, care sfârşise prin a-şi iubi elevii 
ca pe o reîncarnare a lui însuşi, fu atât de mare în 
momentul acesta, încât mâna lui, care ţinuse pe vremuri cu 
atâta hotărâre pumnalul, tremură când scrise, şi, din ochii 
lui stinşi alunecară două lacrimi. 

„Biet bătrân!... se gândi Rocambole, eşti prea naiv de-ţi 
închipui că tu te însori cu Conception.” 

Apoi luă pe orb de mână şi îl conduse la fotoliu, 
strângându-i mâinile cu un fel de recunoştinţă. 

Capitolul XL.. 

În seara aceleiaşi zile ce încoronase intriga îndelungată 
şi plină de peripeții a lui Rocambole, cerul, care fusese 
înnourat toată ziua, luă o culoare plumburie, şi imediat ce 
se înnoptă începu să fie brăzdat când şi când de fulgere. 

La ora zece seara, atmosfera deveni apăsătoare, un vânt 
arzător începu să sufle şi aproape de miezul nopţii începură 
să se audă tunete. 

Începea furtuna, una din acele furtuni cum nu se văd 
decât prin părţile muntoase şi care se transformă în 
adevărate uragane. 

În castelul Haut-Pas, Fabien şi soţia lui, ducele, ducesa şi 
Conception ocupaseră primul etaj. 

Când sosiră falsul marchiz şi sir Williams, li se oferi etajul 
al doilea. 

Fiecare fereastră a etajului de sus da pe terasă. 

În odaia orbului erau uşi cu ferestre; acestea 
deschizându-se se putea ajunge direct pe terasă. 

Marchizul ţinuse să se culce într-o cameră vecină aceleia 
care o ocupa scumpul său matelot. 

De două zile de când veniseră la castel cei doi bandiți se 
plimbau seara, după ce se culca toată lumea, pe terasă, 


Rocambole vorbind de afacerile sale, iar sir Williams 
ascultându-l cu bunăvoința unui profesor indulgent. 

Cu toate acestea, în seara aceea, sir Williams intrase în 
casă devreme, iar Rocambole făcu la fel. 

La miezul nopţii, dacă nu toată lumea din castel dormea, 
cel puţin era în pat. 

Singur, falsul marchiz de Chamery se plimba de colo 
până colo prin camera sa, cu braţele încrucişate, cu fruntea 
plecată, întunecat, preocupat, ca un om care susţine o luptă 
cu el însuşi. 

Uneori se oprea, încrunta din sprâncene, lăsa capul în 
jos, şi îşi lua fruntea în mâini. 

Apoi îşi continua mersul său inegal şi sacadat, sub 
influenţa gândurilor sale tulburi. 

Din când în când însă, se apropia de fereastră, îşi lipea 
figura palidă de geam şi contempla bolta întunecată a 
cerului, care se brăzda de fulgere aproape continuu. 

Ce putea să aibă Rocambole de era aşa de agitat? 

Nu fusese semnat contractul de căsătorie? 

A doua zi, la aceeaşi oră, nu trebuia el să devină soţul 
domnişoarei Conception? 

Se întâmplase oare ceva nou de la semnarea 
contractului, ceva care să întârzie realizarea visurilor 
falsului marchiz? 

Nimic din toate acestea. 

Rocambole era pradă unei vii agitaţii pentru că, în 
momentul acela trebuia să ia o hotărâre teribilă, hotărâre 
împărţită între interes şi inimă, dacă se poate spune că 
sceleratul acesta mai avea inimă, fără a se profana 
cuvântul. 

După o oră, două forţe se luptau în el. 

Una, care inspira egoismul teribil, egoismul feroce al 
banditului, care vrea să distrugă dovezile crimei sale. 

Alta, care încerca să sădească în sufletul său sămânţa 
remuşcărilor, instinctul de milă şi poate de recunoştinţă. 

Dar orice luptă are un sfârşit. 


„La dracu! murmură falsul marchiz, ridicându-şi fruntea 
palidă, trebuie cu orice preţ să termin o dată. Mâine voi fi 
mare duce de Spania, şi, pentru întreaga lume, marchizul 
de Chamery, soţul domnişoarei Conception, trebuie să fie 
cel mai desăvârşit gentilom dintre toţi gentilomii. 

Atunci Rocambole, care ezitase atât de mult, nu mai 
stătu pe gânduri. Îşi încheie redingota până la gât, deschise 
o uşă şi intră la sir Williams. 

Orbul era în pat, dar nu dormea, părând că se gândeşte 
adânc la vreuna din acele combinaţii misterioase, cum 
numai el ştia să le conceapă. 

Afară, furtuna se dezlănţuise în toată puterea ei. 

Nu începuse încă să plouă, dar tunetele se succedau 
repede, şi sufla un vânt violent. 

— Cum! zise Rocambole, punând lumânarea pe masa de 
noapte a orbului, nici tu nu dormi?... Furtuna te plictiseşte, 
nu-i aşa? 

„Da”, zise sir Williams făcând un semn din cap. 

— Eu m-am suit în pat, dara trebuit să mă scol. Mă 
înăbuşeam. 

„Şi eu tot aşa”, răspunse orbul. 

— Şi pe urmă, unchiule, cum dracu vrei să dorm? Se 
poate dormi în ajunul nunţii? 

Un surâs binevoitor, indulgent, flutură pe buzele lui sir 
Williams. 

— Uite, zise Rocambole, fiindcă nici tu n-ai chef de somn, 
îţi voi pune halatul pe tine şi vom ieşi pe terasă să fumăm. 
Tot e mai răcoare afară, decât în casă. 

„Fie” făcu orbul semn din cap. 

— Mai întâi, vreau să-ţi vorbesc de planurile mele de 
viitor. 

Orbul surâse în aşa fel, încât avea aerul să întrebe: „Nu 
cumva vrei să te faci om de treabă...?” 

— Ba da, răspunse banditul, înțelegând surâsul lui sir 
Williams. 


Şi-l îmbrăcă cu halatul, îi puse pantofii în picioare, îi 
dădu o ţigară şi îl luă de braţ. 

— Vino moşule, îi zise el pe un ton aproape batjocoritor, 
să ne plimbăm pe terasa acestui castel gotic, care este al 
nostru, fiindcă l-a cumpărat ducele, iar eu, fiind ginerele 
ducelui îmi va aparţine. Vom vorbi, dacă vrei, de război sau 
de dragoste. 

Vorbind astfel, Rocambole deschise uşa cu geamuri. 

— Mergi fără teamă, zise el. 

Când orbul ieşi pe terasă, Rocambole, a cărui inimă 
bătea cu violenţă, suflă în lumânarea pe care o lăsase pe 
masa de noapte din camera orbului. 

Apoi se întoarse, îl luă pe sir Williams de braţ şi îl aşeză 
pe parapetul terasei, înalt de două picioare. 

— Unchiule, zise el atunci, silindu-se să dea vocii sale o 
intonaţie nepăsătoare, ştii că mi-am împlinit cel mai frumos 
vis? 

„Ştiu...” făcu orbul din cap surâzând. 

— Nu ştiu unde m-am născut, continuă Rocambole, dar 
probabil pe un maldăr de paie; tatăl meu a fost ghilotinat, 
am fost băiat de prăvălie, hoţ, asasin, mai ştiu eu ce am 
fost? 

Sir Williams clătina din cap cu un aer aprobator care 
părea a spune: „Da, dragul meu, da, ai fost toate astea... om 
rău, pungaş încântător...” 

— Descoperindu-se numai două pagini din viaţa mea, aş 
putea fi trimis pentru restul zilelor în închisoarea din Tulon, 
iar alte două pagini mi-ar face cunoştinţă cu domnul de 
Samson, regizorul doamnei Ghilotină. Tu înţelegi bine că 
aceste patru pagini ale istoriei vieţii lui Rocambole, 
continuă elevul, pe când maestrul râdea de modul cum 
înnobilase şi calificase pe călău, înţelegi bine că marchizul 
de Chamery Sallandrera se va feri să le dea în vileag. 

„Fireşte...!” părea că zice fizionomia lui sir Williams. 

— Ah! frumoasă idee mi-ai dat unchiule, continuă 
Rocambole. Făcând aluzie la drama care se desfăşurase în 


pivniţa de la Clignancourt. Am scăpat de trei persoane care 
îmi încurcau foarte rău planurile: Zampa, Venture şi mama 
Fipart. N-ai mai rămas decât tu, moşule... 

Un fulger arătă din nou banditului figura profesorului 
său. 

Sir Williams surâdea cu un aer naiv, care cu siguranţă 
voia să zică: „Lu ştii că eu nu te voi trăda niciodată... că eu 
m-am încarnat în tine... că te iubesc ca pe copilul meu...” 

Surâsul acesta îl făcu pe Rocambole să tresară ca şi cum 
ar fi avut un moment de ezitare. 

— Oh! Ce noapte! Ce furtună! zise el în momentul când 
trăsnetul căzu pe una din coline. Vântul face un zgomot 
infernal, unchiule. S-ar părea că dracul ne trimite cadoul 
său de nuntă. 

„Bravo...!” păru că zice sir Williams bătându-l cu mâna 
pe umeri. 

— Noi suntem aici într-o aripă locuită a castelului, şi ai 
putea asasina în voie un om fără să bănuiască nimeni; şi 
chiar dacă apartamentele de jos ar fi locuite, vântul şi 
furtuna sunt destul de puternice pentru a împrăştia 
strigătele. 

Şi pentru că orbul nu avea tăbliţa pentru a răspunde şi 
nu putea decât să asculte, Rocambole, obligat să vorbească 
numai el, continuă cu nepăsare: 

— Este curios, unchiule, să se ivească în viaţa oamenilor 
ca noi un moment în care să începi să-ţi placă să devii om 
de treabă. Oh! moşule, virtutea este lucru mare, lucru 
frumos, şi este necesară unui om ca mine, care a debutat în 
lume atât de rău. Vreau să devin virtuos, vezi tu, vreau ca 
soţia mea Conception să fie cea mai fericită dintre femei, 
vreau să mă respecte lumea întreagă, iar săracii să mă 
binecuvânteze... Voi face bine, voi fi generos, magnific... 
Titlurile şi mărirea mea mă obligă să fiu astfel...! 

Sir Williams nu se putu opri să nu bată din palme în 
semn de aprobare, în timp ce pe buzele lui flutura un surâs 
batjocoritor. 


— Pe cinstea mea! continuă Rocambole, sunt momente în 
care am convingerea că sunt născut marchiz de Chamery, 
că n-am fost niciodată Rocambole, şi că n-am cunoscut 
niciodată pe acea mare canalie, care se numea sir Williams. 

Rocambole râdea vorbind astfel şi orbul nu se supără 
deloc de epitetul pe care i-l dăduse, cu toate că era cam 
aspru. 

Banditul continuă: 

— Cred că am făcut o afacere bună în ziua când te-am 
întâlnit, împopoţonat cu penele acelea de papagal şi 
costumul de şef de trib australian. Mi-ai dat sfaturi 
frumoase şi am reuşit să ducem la bun sfârşit întreita 
afacere don Jose, Artoff şi Chamery. 

Sir Williams dădea din cap şi surâdea cu bunăvoință. 

— Căci nu se poate tăgădui, continuă Rocambole, tu ai o 
imaginaţie foarte bogată şi ştii să legi bine faptele. De 
asemenea, însă, ai şi două mari păcate. Primul este că 
urăşti pe acel nenorocit conte de Kergaz, fratele tău şi, 
dacă nu m-aş opune, ai fi în stare, chiar acum, să încurci în 
vrea nouă afacere un gentilom, pe marchizul de Chamery, 
un om care vrea să trăiască liniştit, cu fruntea în sus, cum 
şade bine tuturor acelor care în toată viaţa lor n-au arătat 
decât virtute. 

Şi Rocambole se întrerupse un moment pentru a râde în 
voie. 

— Apoi, continuă el, nu eşti nici sincer, fiindcă ai avut 
totdeauna nişte principii deplorabile, căci mi-ai spus odată 
un lucru de care trebuie să-ţi pară rău acum; mi-ai spus că, 
atunci când doi oameni au fost complici, cel mai tare dintre 
cei doi este acela care se poate desface de celălalt. 

La aceste din urmă cuvinte, orbul făcu o mişcare, voi să 
se scoale şi simţi o nelinişte vagă. 

— Prostule! zise Rocambole, lasă-mă să glumesc. 

El continuă: 

— Ascultă!... îţi voi povesti o legendă, pentru a mai 
schimba subiectul, fiindcă sunt silit să pun tot eu şi 


întrebările şi răspunsurile. Noi suntem aici pe terasa 
turnului de la nord, ca în romane, şi stăm pe un parapet de 
pe care pe vremuri s-au aruncat în prăpastie două sute de 
oameni. Prăpastia care este la picioarele castelului, este 
adâncă de o sută de metri şi plină de stânci. Te rog să mă 
crezi că aceluia care i-ar da în gând să facă un salt mortal 
de aici, nu i-ar merge deloc bine până jos. 

Sir Williams încruntă din nou din sprâncene şi din nou 
voi să se scoale. 

Dar Rocambole îi zise: 

— Lasă-mă să termin, unchiule. 

Şi banditul îşi încolăci braţele de gâtul lui sir Williams şi 
îl apucă cu mâinile cum făcuse pentru a sugruma pe mama 
Fipart. 

— Nu-ţi poţi închipui, zise el atunci, schimbându-şi 
deodată tonul, nu-ţi poţi închipui ce greu îmi vine să mă 
despart de tine, iar dacă n-ar fi la mijloc obligaţia faţă de 
marchizul de Chamery, ca să nu fi cunoscut niciodată pe 
banditul acela de sir Williams... 

De data aceasta sir Williams înţelese, în sfârşit, planul lui 
Rocambole, se desfăcu repede din mâinile lui, îl dădu la o 
parte şi voi să fugă. 

Dar Rocambole, care îl lăsă un moment să scape, puse 
mâna pe el din nou, îl trânti la pământ şi îl ţinu de picioare 
şi de mâini murmurând: 

— Oh! de data asta s-a sfârşit, s-a sfârşit de-a binelea cu 
tine, moşule. 

Şi Rocambole, care era foarte voinic, tânăr, şi vedea ce 
face, ţintui pe sir Williams, care cu toate acestea se zbătea 
cu o rară energie; apoi îl apucă de gât pentru a-i înăbuşi 
sunetele nearticulate pe care le scotea şi îl urcă deasupra 
parapetului, unde îl ţinu un moment nemişcat. 

— Ascultă, moşule, îi zise el atunci cu o voce infernală, 
să-ţi spun cum se va explica moartea ta: ţi-a fost prea cald, 
te-ai dat jos din pat pe dibuite, ai deschis fereastra, ai ieşit 


pe terasă, ai mers la întâmplare şi, împiedicându-te de 
parapet, ţi-ai pierdut echilibrul şi ai căzut. Înţelegi? 

Şi sceleratul adăugă: 

— Oh... fi liniştit, voi plânge moartea ta şi, după ce vei fi 
înmormântat, mă voi însura cu Conception. 

Pronunţând aceste din urmă cuvinte, Rocambole făcu 
vânt lui sir Williams în prăpastie. 

Un țipăt, sau mai bine zis un urlet, se auzi din fundul 
abisului, apoi Rocambole auzi un zgomot surd, zgomotul 
căderii corpului maestrului său, care se sfărâmase de 
stânci. 

În acelaşi moment însă se auzi un bubuit de trăsnet care 
zdruncină castelul din temelii; fulgerul învălui cerul şi 
pământul luminând în acelaşi timp şi prăpastia, şi privirea 
înspăimântată a banditului zări cadavrul lui sir Williams. 

Imediat acele cuvinte profetice: „Eu sunt geniul care 
conduce steaua ta, şi în ziua când eu nu voi mai fi lângă 
tine, steaua ta nu va mai lumina”, acele cuvinte veniră 
imediat în gândul mizerabilului, care căzu în genunchi, 
murmurând: 

— Mi-e frică!... Oh!... Mi-e frică...! 

În momentul acela, fără îndoială, banditul presimţea 
pedeapsa teribilă care îl aştepta, pedeapsă care va fi 
deznodământul acestei povestiri, deznodământ pe care îl 
vom vedea în paginile următoare. 


SFÂRŞIT