Alexandre Dumas — Dama Cu Camelii

Alexandre Dumas Jr. 


ALEXANDRE DUMAS fiul 


ama cu camelii 


1848 


Capitolul | 


Eu sunt de părere că nu poţi crea personaje decât dacă ai 
studiat îndelung oamenii, după cum nu poţi vorbi o altă limbă 
decât cu condiţia să o fi învăţat temeinic. 

Nefiind încă la vârsta la care imaginezi, mă voi mulţumi 
doar să povestesc. 

II rog, deci, pe cititor să fie convins că această povestire 
este adevărată, iar personajele, cu excepţia eroinei, sunt toate 
în viaţă. 

De altminteri, se găsesc la Paris destui martori care au 
asistat la cea mai mare parte a faptelor adunate aici şi care ar 
putea să le confirme dacă mărturia mea nu este îndestulătoare. 
Printr-o împrejurare deosebită, numai eu puteam să le aştern pe 


hârtie, fiindcă am fost singurul confident al celor din urmă 
amănunte, fără de care ar fi fost cu neputinţă să se închege o 
povestire interesantă şi completă. 

lată cum am aflat aceste amănunte. 

În ziua de 12 martie 1847 am văzut, pe rue Lafitte, un afiş 
mare, galben, care încunoştinţa pe trecători despre vânzarea la 
licitaţie a unor mobile şi a unor obiecte rare şi scumpe. 
Vânzarea avea loc în urma unui deces. Anunţul nu menţiona 
numele persoanei decedate; vânzarea urma să aibă loc în rue 
d'Antin nr. 9, în ziua de 16, între orele 12 şi 5 după amiaza. 

Afişul mai spunea că atât apartamentul, cât şi mobilele 
puteau fi văzute în zilele de 13 şi 14. 

Am fost totdeauna amator de curiozităţi. Mi-am spus că nu 
trebuie să scap această ocazie; chiar de n-ar fi să cumpăr nimic, 
cel puţin să văd despre ce este vorba. 

A doua zi m-am dus în rue d'Antin nr. 9. 

Era încă devreme, dar apartamentul roia de vizitatori şi 
chiar de vizitatoare, care, deşi îmbrăcate în catifele scumpe, 
învăluite în caşmiruri şi aşteptate la intrare de cupeurile lor 
elegante, priveau cu mirare, cu admiraţie chiar, la luxul ce se 
desfăşura sub ochii lor. 

Am înţeles mai târziu această admiraţie şi uimire; privind şi 
eu mai cu atenţie, mi-am dat cu uşurinţă seama că mă aflam în 
apartamentul unei femei întreţinute. Or, dacă există un lucru pe 
care doamnele din lumea bună doresc să-l privească — şi se 
aflau acolo destule doamne din lumea bună — este tocmai 
interiorul unor asemenea femei, ale căror echipaje le împroaşcă 
zilnic cu noroi pe ale lor, care au, ca şi ele şi alături de ele, loja 
rezervată la Operă sau la "Théâtre des Italiens" şi care îşi 
etalează, la Paris, neruşinata opulenţă a frumuseţii lor, a 
bijuteriilor şi a scandalurilor. 

Aceea la care mă aflam nu mai era în viaţă: chiar femeile 
cele mai virtuoase puteau deci să pătrundă până în alcovul ei. 
Moartea purifica aerul acestei splendide cloace şi, de altminteri, 
ele puteau invoca, la nevoie, scuza că nimeriseră la o licitaţie 
fără să ştie despre cine era vorba. Citiseră afişele, voiau să vadă 
lucrurile despre care era vorba în aceste afişe şi să-şi facă 
alegerea din vreme; nimic mai simplu; ceea ce nu le împiedica 
să adulmece, în mijlocul tuturor acestor minunăţii, urmele vieţii 


de curtezană, despre care, fără îndoială, li se spuseseră atâtea 
lucruri stranii. 

Din nenorocire, tainele muriseră o dată cu zeiţa şi, cu tot 
zelul lor, doamnele nu putură să afle decât ceea ce era de 
vânzare după deces, dar nimic din ce se vindea în timpul vieţii 
locatarei. 

De altfel, aveai de unde să alegi. Mobilierul era superb. 
Mobile din lemn de trandafir, mobile de Boule, vase de Sèvres, 
vaze chinezeşti, statuete do Saxa, atlazuri, catifele şi dantele, 
nimic nu lipsea. 

M-am plimbat şi eu prin apartament şi m-am luat după 
doamnele curioase care sosiseră înaintea mea. Ele intrară într-o 
cameră tapisată cu stofă persană şi eram să intru şi eu acolo, 
când deodată le-am văzut cum se dau înapoi zâmbind, ca şi 
cum le-ar fi fost ruşine de această nouă curiozitate. Acum 
doream cu atât mai mult să pătrund în acea încăpere. Era 
camera de toaletă, din care nu lipseau nici cele mai minuţioase 
detalii, unde setea de risipă a celei ce murise părea să fi atins 
culmea. 

Pe o masă mare, lipită de perete, o masă lată de trei 
picioare şi lungă de şase, străluceau toate comorile lui Aucoc şi 
Odiot. Era o colecţie magnifică şi nici unul din zecile de obiecte 
atât de necesare toaletei unei femei de felul aceleia la care ne 
aflam nu era din alt metal decât din aur sau argint. Totuşi, 
această colecţie nu putuse fi adunată decât încetul cu încetul şi 
nu acelaşi amor o completase. 

Pe mine, care nu mă înspăimânta spectacolul camerei de 
toaletă a unei femei întreţinute, mă amuză să examinez 
detaliile, oricare ar fi fost ele; am observat că toate aceste 
ustensile splendid cizelate purtau iniţiale felurite şi coroane 
diferite. 

Priveam la toate aceste obiecte — care dezvăluiau fiecare 
prostituarea sărmanei fete — şi îmi spuneam în sinea mea că 
Dumnezeu a fost îndurător cu ea, pentru că a cruţat-o de 
obişnuita pedeapsă, lăsând-o să moară în mijlocul luxului şi în 
plină frumuseţe, înainte de bătrâneţe, această primă moarte a 
curtezanelor. 

Într-adevăr, ce poate fi mai jalnic decât bătrâneţea viciului, 
mai cu seamă la femei? Este lipsită de orice demnitate şi nu 
inspiră nici un interes. Această căinţă veşnică, nu din pricina 


drumului greşit pe care au apucat, ci a socotelilor proaste şi a 
banilor rău întrebuinţaţi, este unul din cele mai triste lucruri ce 
pot fi auzite. 

Am cunoscut o bătrână curtezană căreia, din tot trecutul ei, 
nu-i mai rămăsese decât o fată, care, după spusele 
contemporanilor săi, era aproape tot atât de frumoasă pe cât 
fusese şi mama. Această biată copilă, căreia mama să nu-i 
spusese "tu eşti fata mea" decât pentru a-i porunci să-i aducă 
bani ca să aibă cu ce-şi îngriji bătrâneţele, după cum şi ea o 
îngrijise pe când era copil, această biată fată, cu numele de 
Louise, ascultându-şi mama, se dăruia fără voinţă, fără pasiune, 
fără plăcere, ca şi cum ar fi făcut meseria, dacă s-ar fi gândit 
cineva s-o înveţe vreuna. 

Neîncetatul spectacol al desfrâului, un desfrâu precoce, 
întreţinut şi de veşnica stare bolnăvicioasă a feţei, stinseseră în 
ea puterea de înţelegere a răului şi a binelui, pe care poate că 
Dumnezeu i-o sădise, dar pe care nimeni nu se gândise să i-o 
cultive. 

N-am să uit niciodată această tânără fată, care ieşea pe 
bulevarde, mai în fiecare zi la aceeaşi oră. Mama să o însoțea de 
fiecare dată, cu conştiinciozitatea unei adevărate mame care şi- 
ar fi însoţit o adevărată fiică. Eram tinerel pe vremea aceea şi 
dispus să accept morala uşuratică a secolului în care trăiam. Imi 
amintesc totuşi că spectacolul acestei supravegheri revoltătoare 
îmi inspira şi dispreţ şi dezgust. 

Mai adăugaţi faptul că niciodată pe chipul vreunei fecioare 
nu s-a desluşit un asemenea sentiment do nevinovăție, o 
asemenea expresie de suferinţă melancolică. 

Părea întruchiparea resemnării. 

Într-o zi, însă, figura fetei se lumină. 

În mijlocul desfrâului, al cărui program era întocmit de 
mama sa, i se păru păcătoasei că Dumnezeu i-a îngăduit să 
guste şi ea un strop din fericire. Şi de ce oare, la urma urmei, 
Dumnezeu, care o crease plină de slăbiciuni, ar fi lăsat-o fără 
nici o consolare, sub povara dureroasă a vieţii sale? Intr-o zi, 
prin urmare, Louise îşi dădu seama că va avea un copil şi tot ce 
mai rămăsese curat în fiinţa ei tresări de bucurie. Sufletul are 
tainiţe ciudate. Louise alerga să-i împărtăşească şi mamei sale 
vestea care o făcea atât de fericită. 


Este ruşinos de spus, totuşi noi nu vorbim aici despre 
imoralitate din plăcere, noi povestim un fapt adevărat, pe care 
poate că am face mai bine să-l trecem sub tăcere dacă nu am fi 
încredinţaţi că trebuie, din timp în timp, dezvăluit martiriul 
acestor fiinţe, care sunt condamnate fără a fi ascultate şi care 
sunt dispreţuite fără a fi judecate; este ruşinos, spuneam, dar 
mama îi răspunse fetei că n-aveau îndeajuns nici pentru ele 
două şi, prin urmare, cu atât mai mult n-au să aibă pentru trei; 
că astfel de copii sunt nefolositori şi că o sarcină înseamnă timp 
pierdut. 

A doua zi, o moaşă, de care vom spune doar că era o 
prietenă a mamei sale, veni să o vadă pe Louise, care zăcu la 
pat câteva zile şi se sculă apoi mai palidă şi mai slăbită ca 
înainte. 

Trei luni mai târziu, un bărbat se înduioşă de soarta fetei şi 
se consacră tămăduirii ei sufleteşti şi trupeşti; dar ultima 
lovitură fusese prea violentă şi Louise muri din cauza urmărilor 
avortului. 

Mama sa trăieşte încă şi astăzi. Cum? Numai Dumnezeu 
ştie. 

Toate aceste amintiri mi se depănaseră prin minte cât timp 
contemplasem serviciile de toaletă de argint şi de aur şi, după 
cât se pare, se scursese o bună bucată de vreme, deoarece în 
tot apartamentul nu mă mai aflăm decât eu şi un paznic, care, 
din pragul uşii, mă observa cu mare atenţie să nu şterpelesc 
ceva. 

M-am apropiat de omul acesta de treabă, căruia îi 
prilejuisem atâta nelinişte: 

— Domnule, îi zisei, ai putea să-mi spui numele persoanei 
care locuia aici? 

— Domnişoara Marguerite Gautier. 

O cunoşteam pe fata aceasta şi după nume şi din vedere. 

— Cum, spusei paznicului, a murit Marguerife Gautier? 

— Da, domnule. 

— Şi când asta? 

— Acum trei săptămâni, cred. 

— Şi pentru ce se permite vizitarea apartamentului? 

— Creditorii s-au gândit că acest lucru o să atragă mulţi 
amatori. Cumpărătorii pot vedea din timp efectul pe care îl fac 


stofele şi mobilele; înţelegeţi, desigur, în chipul acesta se decid 
mai uşor la cumpărat... 

— Avea deci datorii? 

— Oh, domnule, o grămadă! 

— Dar banii scoşi din vânzare o să le acopere, fără 
îndoială? 

— O să le şi depăşească. 

— Şi surplusul, atunci, cui o să-i revină? 

— Familiei. 

— Are deci o familie? 

— După cât se pare, da. 

— Mulţumesc, domnule. 

Paznicul, liniştit asupra intenţiilor mele, mă salută, iar eu 
plecai. 

"Sărmana fată, îmi spuneam întorcându-mă acasă, de bună 
seamă că a avut o moarte jalnică, pentru că, în lumea ei, nu ai 
prieteni decât dacă eşti bun-zdravăn." Şi fără să vreau m-am 
înduioşat gândind la soarta Margueritei Gautier. 

Poate are să pară multora ridicol, dar în ceea ce mă 
priveşte, am o îngăduinţă fără margini pentru curtezane şi nici 
nu-mi dau măcar osteneala să analizez această îngăduinţă. 

Într-o zi, pe când mergeam la prefectura să-mi ridic un 
paşaport, am văzut, pe una din străzile laterale, cum doi 
jandarmi duceau cu ei o tânără femeie. Nu ştiu ce făcuse 
această fată. Tot ce pot să spun este că plângea în hohote, 
ţinând la piept un copil de câteva luni, de care, arestată fiind, 
trebuia să se despartă. Din acea zi n-am mai putut să 
dispreţuiesc o femeie la prima vedere. 


Capitolul II 


Licitaţia era fixată pentru ziua de 16. 

Fusese lăsată o zi între vizitare şi vânzare, pentru a da 
răgaz tapiţerilor să demonteze draperiile, perdelele etc. 

În acea vreme eu tocmai mă întorsesem dintr-o călătorie. 
Era destul de firesc ca ştirea despre moartea Margueritei să nu- 
mi fi fost adusă la cunoştinţă că una din noutăţile importante pe 
care prietenii le comunică întotdeauna aceluia care se 


reîntoarce în capitala noutăţilor. Marguerite era frumoasă, dar 
pe cât de mult zgomot face viaţa complicată a acestor femei, pe 
atât de puţin zgomot provoacă moartea lor. Ele sunt ca soarele, 
care, uneori, apune la fel cum răsare, fără strălucire. Moartea 
lor, atunci când mor de tinere, este aflată de toţi amanţii lor în 
acelaşi timp, deoarece la Paris aproape toţi amanţii unei "fete" 
cunoscute se învârtesc în acelaşi cerc. Se mai schimbă câteva 
amintiri despre ea şi viaţa unora şi a altora continuă, fără ca să 
fie tulburată de acest incident, măcar cu o lacrimă. 

Astăzi, la 25 de ani, lacrimile au devenit un lucru atât de 
rar, încât nu poţi să le dăruieşti primei-venite. Abia dacă obţin 
acest lucru părinţii, care plătesc pentru a fi plânşi şi asta în 
raport cu cât au dat. 

In ceea ce mă priveşte, deşi inițialele mele nu se aflau 
gravate pe nici unul din lucrurile care aparținuseră Margueritei, 
această îngăduinţă instinctivă, această milă naturală pe care o 
mărturiseam adineauri mă făceau să reflectez asupra morţii ei 
mai îndelung poate decât ar fi meritat. 

Imi aminteam că o întâlnisem adeseori pe Marguerite la 
Champs-Elysées, unde venea cu regularitate, în fiecare zi, într- 
un mic cupeu albastru, tras de doi splendizi armăsari murgi. De 
câte ori o vedeam, mă impresiona în făptura ei o distincţie puţin 
obişnuită la semenele ei, distincţie pe care o accentua încă şi 
mai mult o frumuseţe cu adevărat excepţională. 

Aceste nefericite creaturi, când ies, sunt însoţite totdeauna 
de nu se ştie cine. Cum nici un bărbat nu consimte să-şi arate în 
văzul lumii dragostea nocturnă ce le-o nutreşte şi cum acestor 
fiinţe le e groază de singurătate, ele ies însoţite fie de altele, 
care, mai puţin norocoase, nu posedă trăsuri, fie de câte o 
bătrână elegantă, al cărei lux rămâne o taină şi căreia i te poţi 
adresa fără nici o teamă dacă vrei să afli amănunte despre 
femeia pe care o însoţeşte. 

La Marguerite nici vorbă de aşa ceva. Sosea la Champs- 
Elysées totdeauna singură, în trăsura ei, în care stătea într-un 
colţ, cât mai retrasă cu putinţă, iarna înfăşurată într-un şal lung 
de caşmir, vara purtând rochii foarte simple; şi deşi pe aleea ei 
preferată se plimbau multe persoane cunoscute, atunci când, 
întâmplător, le surâdea, acel surâs nu putea fi văzut decât de 
cei cărora le era destinat şi chiar şi o ducesă ar fi putut să 
surâdă astfel. 


Nu se plimba niciodată prin piaţa circulară de unde începe 
Champs- Elysées, aşa cum fac şi o făceau colegele ei. Caii o 
duceau într-o goană până în pădure. Acolo cobora din trăsură, 
se plimba vreme de o oră, apoi se urca din nou în cupeu şi se 
întorcea acasă în trapul vioi al celor doi murgi. 

Toate aceste scene, la care asistasem uneori, se perindau 
acum din nou prin faţa ochilor mei şi regretam moartea acestei 
femei, aşa cum îţi pare rău de distrugerea totală a unei 
frumoase opere de artă. 

Era cu neputinţă să întâlneşti frumuseţe mai fermecătoare 
decât a Margueritei. 

Înaltă şi subţire până la exagerare, ea poseda în ce! Mai 
înalt grad arta de a ascunde această mică scăpare a naturii doar 
prin simpla aranjare a lucrurilor ce le purta. Şalul ei de caşmir, 
atât de lung că aproape atingea pământul, lăsa să se întrevadă, 
de o parte şi de alta, volanele bogate ale unei rochii de mătase, 
iar manşonul stufos care îi ascundea mâinile şi pe care îl ţinea la 
piept, era mărginit de nişte cutuliţe atât de meşteşugit aranjate, 
încât chiar ochii cei mai pretenţioşi cu putinţă n-ar fi putut să 
găsească nici un cusur formelor sale. 

Capul, O adevărată minune, era obiectul unei cochetării 
deosebite. Un cap micuţ, pe care maică-sa, cum ar li spus Alfred 
de Musset, părea să-l fi făcut anume aşa pentru a-l face mai cu 
grijă. 

Într-un oval de o graţie ce nu poate fi descrisă, puneţi doi 
ochi negri, cu nişte sprâncene atât de fin arcuite, încât păreau 
pictate; peste ochii aceştia, aruncaţi vălul genelor lungi, care, 
plecându-se, umbreau frăgezimea trandafirie a obrajilor; trageţi 
şi un nas fin, drept, spiritual, cu nările uşor deschise de o 
năzuinţă arzătoare către viaţa senzuală; desenaţi o gură frumos 
conturată, cu buzele întredeschise grațios, pentru a lăsa să se 
vadă nişte dinţi albi ca laptele; colorați pielea cu puful mătăsos 
al piersicilor neatinse de mână omenească şi veţi obţine tabloul 
complet al acestui căpşor fermecător. 

Părul negru ca tăciunele, ondulat natural sau nu, se 
despărţea pe frunte în două şuviţe dese, care se pierdeau 
înapoia capului, lăsând să se vadă vârful urechilor, la care 
străluceau două diamante, fiecare în valoare de câte patru-cinci 
mii de franci. 


Cum de s-a putut ca viaţa ci mistuitoare să nu schimbe de 
pe figura Margueritei expresia feciorelnică, copilărească chiar, 
ce o caracteriza, iată un lucru pe care suntem nevoiţi să-l 
constatăm fără a-l înţelege. 

Marguerite poseda un minunat portret al ei, făcut de Vidal!, 
singurul om al cărui talent putea să-i redea frumuseţea. După 
moartea ei, am avut la mine acest portret pentru câteva zile şi 
asemănarea era atât de uimitoare, încât, mulţumită lui, am 
putut da unele amănunte, pentru care n-ar fi fost suficiente, 
poate, numai amintirile mele. 

Unele detalii din acest capitol nu le-am aflat decât mai 
târziu; le scriu totuşi acum, pentru a nu mai reveni asupra lor 
când voi începe să povestesc viaţa acestei femei. 

Marguerite asista la toate premierele şi îşi petrecea toate 
serile la spectacole sau la baluri. Ori de câte ori se juca o piesă 
nouă, puteai fi sigur că ai s-o vezi, împreună cu trei lucruri de 
care nu se despărţea niciodată şi care se găseau aşezate 
totdeauna în faţa ei, pe balustradă lojii de rangul întâi: binocilul 
de teatru, o pungă cu bomboane şi un buchet de camelii. 

Timp de douăzeci şi cinci de zile pe lună, cameliile erau 
albe, cinci zile, roşii; nimeni n-a cunoscut vreodată cauza 
schimbării culorii, fapt pe care îl menţionez fără a-l putea 
explica şi pe care îl remarcaseră de asemenea şi obişnuiţii 
teatrelor pe care le frecventa cel mai des, ca şi prietenii ei. 

Niciodată Marguerite n-a fost văzută purtând alte flori decât 
camelii. Din această pricină, cei de la doamna Barjon, florăreasa 
ei, o porecliseră "Dama cu camelii" şi aşa avea să-i rămână 
numele. 

Mai ştiam, de altminteri ca toţi cei care trăiesc într-o 
anumită lume la Paris, că Marguerite fusese iubita tinerilor celor 
mai eleganţi, că nu se sfia s-o mărturisească şi că ei înşişi, de 
asemenea, se lăudau cu asta; ceea ce dovedea că şi amanţii şi 
amanta fuseseră mulţumiţi unii de alţii. 

Totuşi, de vreo trei ani încoace, în urma unei călătorii la 
Bagneres, se spunea că trăia doar cu un bătrân duce străin, 
enorm de bogat şi care încercase să o rupă de viaţa ei trecută, 
ceea ce ea, de altminteri, păruse să accepte de bunăvoie. 

lată ce mi s-a povestit în această privinţă. 


1 Vincent Vidal, 1811—1887, pictor francez, autorul a numeroase 
lucrări — portrete, peisaje şi scene de gen — realizate în pastel. 


În primăvara anului 1842, Marguerite era atât de slăbită, 
atât de schimbată, încât medicii îi prescriseră o cură de ape, 
drept care plecă la Bagneres. 

Acolo, printre bolnavi, se afla şi fiica ducelui de care a fost 
vorba mai sus şi care nu numai că suferea de aceeaşi boală, dar 
semăna leit cu Marguerite, încât ai fi putut jura că erau surori. 
Numai că tânăra ducesă era bolnavă de ftizie în ultimul grad şi, 
la puţine zile după sosirea Margueritei, îşi dădu sfârşitul. 

Într-o dimineaţă, ducele, care rămăsese la Bagnères, 
neîndurându-se să părăsească pământul în care îşi 
înmormântase o parte din sufletul său, o zări pe Marguerite la 
încrucişarea unor alei. 

| se păru că vede trecând umbra copilei sale şi, 
îndreptându-se spre ea, îi luă mâinile, plângând, o îmbrăţişă şi, 
fără s-o întrebe cine era, o imploră să-i îngăduie s-o revadă şi s- 
o iubească întocmai ca pe imaginea vie a fiicei sale moarte. 

Marguerite, care se afla la Bagneres singură, doar cu 
camerista şi neavând, de altminteri, nici o teamă de a se 
compromite, acceptă rugămintea ducelui. Erau la Bagneres 
unele persoane care o cunoşteau şi care se prezentară, 
îndatoritoare, să-l informeze pe duce asupra situaţiei exacte a 
domnişoarei Gautier. Pentru bătrân a fost o adevărată lovitură, 
deoarece aici înceta asemănarea cu fiica sa, dar era prea târziu. 
Tânăra femeie devenise pentru sufletul său o adevărată 
necesitate, era singurul pretext, singura scuză de a mai trăi 
încă. 

Nu-i făcu nici un reproş, nici nu avea dreptul să-i facă, daro 
întrebă dacă se simţea în stare să-şi schimbe viaţa, oferindu-i în 
schimbul acestui sacrificiu toate compensaţiile pe care ea le-ar 
dori. Marguerite îi promise. 

Trebuie să spunem că în vremea aceea, Marguerite, o fire 
atât de entuziastă, era suferindă. Trecutul îi apărea ca una din 
cauzele principale ale bolii ei şi un fel de superstiție o făcea să 
spere că Dumnezeu se va îndura şi că în schimbul pocăinţei şi al 
îndreptării sale îi va lăsa frumuseţea şi sănătatea. 

Într-adevăr, datorită apelor, plimbărilor, oboselii naturale şi 
somnului, era aproape restabilită când sosi sfârşitul verii. 

Ducele o întovărăşi pe Marguerite la Paris, unde continua 
să vină să o vadă, întocmai ca la Bagneres. 


Această legătură, a cărei adevărată origine nu se cunoştea, 
după cum nici adevăratul motiv, provoca la Paris o mare 
senzaţie, fiindcă ducele, cunoscut pentru bogăţia sa, devenea 
acum cunoscut pentru dărnicia sa. 

Apropierea dintre bătrânul duce şi tânăra femeie fu pusă pe 
seama  libertinajului, des întâlnit la bătrânii bogaţi. Se 
presupuneau atâtea, doar adevărul, nu. 

Totuşi, sentimentele acestui tată faţă de Marguerite izvorau 
dintr-o sursă atât de pură, încât orice altă legătură cu ea, în 
afară de cea sufletească, i s-ar fi părut un incest şi niciodată el 
nu i-a adresat vreun cuvânt pe care fiica să nu l-ar fi putut auzi. 

Departe de noi gândul de a face din eroina noastră altceva 
decât era. Vom spune deci că atâta timp cât ea rămăsese la 
Bagneres, promisiunea făcută ducelui nu fusese greu de ţinut şi 
că fusese ţinută chiar; dar după întoarcerea la Paris, acestei 
fete, obişnuită cu viaţa de petreceri, cu baluri, cu orgii chiar, i s- 
a părut că singurătatea, curmată doar de vizitele regulate ale 
ducelui, are s-o facă să moară de plictiseală, iar suflul dogoritor 
al vieţii ei de altădată se abătea şi peste mintea şi peste inima 
sa. 

Mai adăugaţi că Marguerite se reîntorsese din această 
călătorie mai frumoasă ca oricând, că avea 20 de ani şi că 
suferinţa adormită, dar nu învinsă, făcea să trezească, iarăşi, 
acele dorinţi înfierbântate, care sunt aproape întotdeauna 
urmarea bolii de piept. 

Ducele suferi nespus de mult în ziua în care prietenii săi, 
veşnic la pândă să descopere vreun scandal de-al Margueritei — 
cu care, după spusa lor, acesta se compromitea — veniră să-l 
informeze şi să-i aducă dovezi că, la orele când ea era sigură că 
ducele nu va veni s-o vadă, primea vizite care adeseori se 
prelungeau până a doua zi. 

Intrebată, Marguerite mărturisi ducelui tot, sfătuindu-l, fără 
nici un gând ascuns, să înceteze de a se mai ocupă de ea, 
fiindcă nu se mai simţea în stare să-şi respecte angajamentele 
luate şi nu voia să se bucure mai departe de ajutorul unui om pe 
care-l înşela. 

Timp de opt zile ducele nu-şi făcu apariţia; atâta a fost în 
stare să reziste, fiindcă în cea de a nouă zi veni s-o implore pe 
Marguerite să-l primească iarăşi, promiţându-i s-o accepte aşa 


cum este, numai să-l lase s-o vadă şi jurându-se că nu-i va mai 
face niciodată vreun reproş, chiar de-ar fi să moară. 

Aşa stăteau lucrurile trei luni după reîntoarcerea 
Margueritei, adică prin noiembrie sau decembrie 1842. 


Capitolul III 


În ziua de 16, la ora 1, m-am dus în rue d'Antin. 

incă de la poartă se auzea cum strigă portăreii şi 
funcţionarii care se ocupau de licitaţie. 

Apartamentul gemea de curioşi. 

Toate celebrităţile viciului îşi dăduseră întâlnire aici, 
examinate pe furiş de câteva doamne din lumea mare, care se 
folosiseră încă odată de pretextul licitaţiei pentru ca să vadă 
mai de aproape unele femei cu care, altminteri, n-ar fi avut 
niciodată prilejul să se găsească laolaltă şi pe care le invidiau, 
poate, în taină pentru plăcerile lor atât de lesne obţinute. 

Doamna ducesă de F... stătea cot la cot cu domnişoara A..., 
unul din exemplarele cele mai jalnice printre curtezanele 
noastre moderne; doamna marchiză de T... ezită să cumpere o 
mobilă pentru care licita şi doamna D..., cea mai elegantă şi mai 
cunoscută femeie adulteră a epocii noastre; ducele de Y... 
despre care la Madrid se spunea că-şi toacă averea la Paris, iar 
la Paris că se ruinează la Madrid şi care, în realitate, nu-şi 
cheltuia nici măcar venitul, în timp ce vorbea întruna cu doamna 
M... — Una dintre cele mai spirituale povestitoare ale noastre, 
care binevoieşte din când în când să scrie ceea ce spune şi să 
semneze ceea ce scrie — schimba priviri tainice cu frumoasa 
doamnă de N..., fidelă plimbărilor lungi pe Champs-Elysées, 
aproape totdeauna îmbrăcată în trandafiriu sau albastru şi 
proprietară a unui echipaj tras de doi armăsari negri, pe care 
Tony i-a vândut ei cu zece mii de franci şi pe care, culmea, ea i- 
a plătit; în sfârşit, domnişoara R..., care numai cu talentul ei îşi 
poate oferi dublul a ceea ce femeile din lumea bună îşi iau cu 
dota lor şi triplul a ceea ce altele obţin cu trupul lor, venise şi 
ea, cu toată vremea rece, să cumpere unele lucruri şi nu s-ar fi 
putut spune că nu erau destule priviri aţintite asupra sa. 


Am putea să mai cităm încă inițialele multor persoane 
adunate în acest salon şi tare mirate de a se găsi laolaltă; dar 
ne este teamă să nu-l plictisim pe cititor. 

Să spunem doar că toată lumea era de o veselie nebună şi 
că multe din doamnele ce se aflau acolo, o cunoscuseră pe 
decedată, dar nu păreau să-şi reamintească de ea. 

Se râdea tare; portăreii strigau cât îi ţinea gura; negustorii, 
care invadaseră băncile aşezate în faţa meselor de licitaţie, 
cereau zadarnic să se facă linişte, ca să-şi încheie afacerile în 
voie. Cred că nu mi-a fost dat să văd o adunare de oameni mai 
pestriță, mai zgomotoasă. 

Mă strecurai, smerit, prin vârtejul acestui tumult, care nu 
putea să nu mă întristeze, gândindu-mă că avea loc lângă 
camera unde-şi dăduse sfârşitul biata fiinţă căreia i se vindeau 
acum mobilele pentru a i se plăti datoriile. Venit aici mai mult să 
observ decât să cumpăr, priveam la mutrele furnizorilor care 
scoseseră lucrurile la mezat: feţele li se umpleau de bucurie ori 
de câte ori un obiect atingea un preţ la care nu se aşteptaseră. 

Oameni în aparenţă cinstiţi, care speculaseră prostituarea 
acestei femei, care câştigaseră sută la sută la ce-i vânduseră, 
care n-au lăsat-o în pace nici în ultimele clipe ale vieţii, 
urmărind-o cu tot felul de popriri şi de citaţii şi care veneau 
acum, după moartea ei, să culeagă fructele "onorabilelor" lor 
calcule şi dobânzile obţinute din creditele lor ruşinoase. 

Câtă dreptate au avut cei din antichitate când au consacrat 
negustorilor şi hoţilor acelaşi zeu. 

Rochii, caşmiruri, bijuterii se vindeau cu o iuţeala de 
necrezut. Dar nimic din toate acestea nu mă ispitea şi aşteptam 
încă. 

Deodată am auzit strigându-se: 

— Un volum, foarte frumos legat, cu marginile aurite, 
intitulat: Manon Lescaut. Are ceva scris de mână pe prima 
pagină. Zece franci... 

— Doisprezece, rosti o voce după o linişte destul de lungă. 

— Cincisprezece, spusei eu. 

De ce? Nici eu nu ştiam. Fără îndoială din pricina acelui 
ceva scris de mână. 

— Cincisprezece, repetă agentul judecătoresc. 

— Treizeci! Exclamă primul licitator pe un ton care părea să 
desfidă orice concurenţă. 


Chestiunea luase întorsătura unei lupte. 

— Treizeci şi cinci! Am strigat şi eu atunci, pe aceiaşi ton. 

— Patruzeci! 

— Cincizeci! 

— Şaizeci! 

— O sută! 

Mărturisesc că dacă aş fi avut de gând să produc senzaţie, 
atunci reuşita ar fi fost deplină, deoarece, la auzul acestei sume, 
se aşternu o mare tăcere şi fiecare mă privea, vrând să ştie cine 
era acest domn care părea atât de hotărât să intre în posesia 
acelui volum. 

Se pare că modul în care am accentuat ultimul meu cuvânt 
l-a convins pe adversarul meu; preferă deci să se retragă dintr-o 
luptă care nu ar fi avut alt rezultat decât să mă facă să plătesc 
acest volum de zece ori cât valora şi, închinându-se, îmi spuse 
cu foarte multă amabilitate, deşi cu oarecare întârziere: 

— Am cedat, domnule. 

Nimeni nemaiadăugând nimic, cartea mi-a fost adjudecată. 

Cum mă temeam acum de vreo nouă încăpățânare, pe care 
amorul meu propriu ar fi încurajat-o poate, dar de pe urma 
căreia, cu siguranţă, punga mea s-ar fi resimţit, mi-am înscris 
numele, am cerut ca volumul să fie pus deoparte şi am plecat. 
De bună seamă, că am dat mult de gândit celor care, martori ai 
acestei scene, se întrebau fără îndoială în ce scop venisem să 
plătesc o sută de franci pentru o carte pe care puteam s-o obţin 
de oriunde pentru zece sau cel mult pentru cincisprezece franci. 

O oră mai târziu, am trimis să mi se aducă ceea ce 
cumpărasem. 

Pe prima pagină, scrisă elegant, cu pana, dedicaţia celui 
care dăruise cartea. Dedicaţia nu cuprindea decât următoarele 
cuvinte: 


"Manon, Margueritei, 
Umilință" 


Era semnată: Armand Duval. 

Ce voia să însemne acest cuvânt: "Umilinţă"? 

Recunoştea oare Manon în Marguerite, prin opinia acestui 
domn Armand Duval, o superioritate în privinţa desfrânării, sau 
a inimii? 


Cea de-a doua interpretare era mai verosimilă, deoarece 
prima nu ar fi însemnat decât o impertinenţă, sinceritate pe 
care Marguerite n-ar fi acceptat-o, oricare ar fi fost opinia ei 
asupra propriei sale persoane. 

Am ieşit din nou în oraş şi nu m-am mai interesat de carte 
decât seara, la culcare. 

Desigur, Manon Lescaut este o povestire emoţionantă şi 
nici un amănunt al ei nu-mi este necunoscut şi totuşi, ori de câte 
ori am la îndemână cartea, mă simt din nou atras de ea, o 
deschid şi pentru a suta oară trăiesc alături de eroina abatelui 
Prevost. Şi eroina aceasta este atât de adevărată, încât am 
impresia că am şi cunoscut-o. În noile împrejurări, acea 
comparaţie făcută între ea şi Marguerite dădea un farmec 
neaşteptat acestei lecturi, iar indulgenţei mele i se alătură şi 
mila, încercând un sentiment aproape de iubire faţă de sărmana 
fată, de pe urma căreia dobândisem cartea. Este adevărat, 
Manon murise într-un deşert, însă murise în braţele bărbatului 
care o iubea din tot sufletul şi care, după ce şi-a dat sfârşitul, i-a 
săpat un mormânt, l-a udat cu lacrimile sale şi şi-a îngropat şi 
inima în acel mormânt; în timp ce Marguerite, care păcătuise ca 
şi Manon şi poate, ca şi ea, se pocăise, murise în mijlocul unui 
lux somptuos, dacă mă luam după ceea ce văzusem, în patul în 
care îşi trăise trecutul, dar şi în mijlocul acelui deşert al inimii, 
mult mai sterp, mult mai întins, mult mai nemilos decât cel în 
care fusese îngropată Manon. 

Intr-adevăr, Marguerite, aşa cum am aflat de la câţiva 
prieteni care cunoşteau ultimele amănunte din viaţa ei, nu 
avusese parte să aibă la căpătâi o consolare adevărată în timpul 
celor două luni cât durase lentă şi dureroasă sa agonie. 

De la Manon şi de la Marguerite gândurile mi se îndreptară 
spre alte fete pe care le cunoşteam şi pe care le vedeam cum 
păşesc, cântând, pe acelaşi drum, spre o moarte întotdeauna 
aceeaşi. 

Sărmane creaturi! Dacă a le iubi înseamnă o greşeală, cel 
puţin să le compătimim. Compătimiţi pe orbul care n-a văzut 
niciodată lumina zilei, pe surdul care n-a auzit niciodată 
acordurile naturii, pe mutul care n-a putut niciodată să-şi 
exprime prin viu grai ceea ce simte şi, sub un fals pretext al 
pudoarei, nu voiţi să deplângeţi această orbire a inimii, această 
surzenie a sufletului, acest mutism al conştiinţei care duc la 


nebunie pe nefericita îndurerată şi care, fără voia ei, o fac 
incapabilă să vadă binele, să audă vocea Domnului şi să 
rostească graiul curat al dragostei şi al credinţei. 

Hugo a scris Marion Delorme, Musset a scris Bernerette, 
Alexandre Dumas, Fernande, gânditorii şi poeţii din toate 
timpurile au adus curtezanei ofranda iertării, iar uneori vreun 
om mare le-a reabilitat prin dragostea lui sau dăruindu-le chiar 
numele. Dacă insist asupra acestui punct, asta se datoreşte 
faptului că printre cei ce mă vor citi se vor afla poate mulţi gata 
să arunce această carte, în care se tem să nu găsească decât o 
apologie a viciului şi a prostituţiei, iar vârsta autorului contribuie 
fără îndoială la justificarea acestor temeri. Să-i liniştim pe cei ce 
gândesc astfel; pot citi mai departe, dacă îi reţine numai 
această teamă. 

Eu sunt doar convins de un principiu şi anume: femeii 
căreia educaţia nu i-a arătat ce înseamnă binele, Dumnezeu 
aproape întotdeauna îi deschide două cărări ce o duc spre 
tărâmul binelui; aceste cărări sunt durerea şi iubirea. Amândouă 
sunt spinoase şi acelea care o apucă pe această cale îşi 
sângerează picioarele, îşi rănesc mâinile, dar îşi lasă, în acelaşi 
timp, în mărăcinii de pe drum gătelile viciului şi ajung la capătul 
lui în acea stare de goliciune de care nu te ruşinezi în faţa 
Domnului. 

Cei ce întâlnesc în cale aceste drumeţe curajoase trebuie 
să le întărească, să spună tuturor că le-au întâlnit şi, vorbind 
astfel şi altora despre fapta lor, să le arate calea pe care trebuie 
s-o apuce. 

Nu este vorba aici de a pune orbeşte, la intrarea vieţii, doi 
stâlpi, unul purtând inscripţia: Calea binelui, iar celălalt 
avertismentul: Calea răului, nici de a le spune celor care vor să 
intre: "Alegeţi"; trebuie, ca şi Isus, să arăţi celor ce-au căzut 
pradă ispitelor întâlnite cărările care duc de la a doua cale la 
cea dintâi şi mai ales nu trebuie că primii paşi pe această cale 
să fie prea dureroşi şi nici ca ea să pară prea de nestrăbătut. 

Creştinismul, cu minunata parabolă a fiului risipitor, ne 
îndeamnă la indulgență şi la iertare. Isus a arătat o iubire 
neţărmurită faţă de aceste suflete rănite de patimele omeneşti, 
oblojindu-le cu balsamul scos din propriile lor răni şi aducându-le 
tămăduirea. Astfel, Isus spunea Mariei Magdalena: "Multe îţi vor 


fi iertate, pentru că mult ai iubit", sublimă iertare ce avea să 
trezească o credinţă sublimă. 

Şi noi de ce-am fi mai aspri decât Isus? De ce, luându-ne cu 
încăpățânare după părerile acestei lumi, care se face mai aspră 
decât e pentru ca să se creadă în puterea ei, de ce-am respinge, 
alături de această lume, suflete ale căror răni sângerează 
adesea şi prin care, întocmai ca sângele stricat al unui bolnav, 
se scurge tot răul trecutului, suflete ce nu aşteaptă decât o 
mână prietenă care să le aducă alinarea şi tămăduirea? 

Mă adresez generaţiei mele, acelora pentru care teoriile 
domnului Voltaire nu mai au, din fericire, nici o valoare, acelora 
care înţeleg, ca şi mine, că omenirea s-a lansat de vreo 
cincisprezece ani încoace într-unul din cele mai îndrăzneţe 
avânturi. Ştiinţa binelui şi a răului a fost cucerită pentru 
totdeauna, credinţa se reclădeşte, respectul lucrurilor sfinte ne- 
a fost redat; şi dacă lumea nu devine cu desăvârşire bună, cel 
puţin, se face mai bună. Strădaniile tuturor oamenilor inteligenţi 
tind către acelaşi ţel şi toate marile voințe slujesc aceluiaşi 
principiu: să fim buni, să fim tineri, să fim adevăraţi! Răul nu 
este decât o vanitate, să avem orgoliul binelui şi mai cu seamă 
să nu deznădăjduim. Să nu dispreţuim femeia care nu este nici 
mamă, nici soră, nici fiică, nici soţie. Să nu restrângem stima 
numai la familie, indulgenţa la egoism. Din moment ce cerul se 
bucură mai mult de pocăinţa unui păcătos decât de o sută de 
drepţi care nu au greşit niciodată, să încercăm să bucurăm 
cerul. Poate că ne va răsplăti însutit. Să semănăm pe drumul 
nostru milostenia iertării faţă de cei pe care dorinţele 
pământeşti i-au pierdut, pe care o speranţă divină îi va salva 
poate, căci, cum spun bătrânele atunci când te sfătuiesc să iei 
vreun leac pregătit de ele, chiar dacă n-are să-ţi facă bine, în 
orice caz rău nu poate să-ţi facă. 

Cu siguranţa, trebuie să pară cam îndrăzneţ clin partea 
mea să încerc să obţin atât de mari rezultate din firavul subiect 
de care mă ocup; dar suit dintre aceia care cred că în puţin se 
află totul. Copilul este mic, dar în el este cuprins omul; creierul 
este strâmt, dar el adăposteşte cugetarea; ochiul nu este decât 
un punct, clar îmbrăţişează spaţii imense. 


Capitolul IV 


Două zile mai târziu, vânzarea era complet terminată. 
Rezultatul: o sută cincizeci de mii de franci. 

Creditorii îşi împărţiseră două treimi din sumă, iar familia, 
alcătuită dintr-o soră şi un nepoţel, moştenise restul. 

Soră-sa holbase straşnic ochii când agentul judecătoresc a 
înştiinţat-o în scris că moştenea cincizeci de mii de franci. 

De mai bine de şase-şapte ani faţă nu-şi mai văzuse sora, 
care dispăruse într-o bună zi, fără să se mai afle, din momentul 
dispariţiei, nici de la ea, nici de la alţii, cel mai mic amănunt în 
legătură cu viaţa ei. 

Prin urmare, sosise în mare grabă la Paris şi nespusă a fost 
uimirea celor ce o cunoscuseră pe Marguerite văzând că unică 
să moştenitoare era o fată zdravănă şi frumoasă de la ţară, care 
până atunci nu mai scosese nasul din satul ei. 

Aceasta se trezi deodată bogată, fără ca măcar să ştie de 
unde îi pică această avere nesperată. 

Mi s-a spus mai târziu că s-a reîntors acasă, la ţară, ducând 
cu sine, de la moartea surorii ei, o mare tristeţe, compensată 
totuşi de plasamentul cu patru şi jumătate la sută dobândă pe 
care îl făcuse. 

Peste toate aceste întâmplări cu mare ecou în Paris, oraşul- 
mamă al scandalurilor, începuse să se aştearnă uitarea, iar cât 
despre mine, aproape că nu-mi mai aminteam în ce măsură 
luasem parte la aceste evenimente, când o nouă întâmplare mă 
făcu să cunosc întreaga viaţă a Margueritei şi să aflu amănunte 
atât de emoţionante, încât mă cuprinse dorinţa să scriu 
povestea ei, ceea ce am şi făcut. 

Apartamentul, golit de toate mobilele vândute, era de 
închiriat de trei sau patru zile, când, într-o dimineaţă, cineva 
sună la mine la uşă. 

Valetul, sau, mai degrabă, portarul meu, care îndeplinea şi 
această slujbă, se duse să deschidă şi să înapoie cu o carte de 
vizită, spunându-mi că persoana care i-o înmânase dorea să-mi 
vorbească. 

Îmi aruncai ochii pe cartea de vizită şi citii aceste două 
cuvinte: Armand Duval. 


Mă străduii să-mi amintesc unde mai întâlnisem acest 
nume şi mi-am adus aminte de prima pagină din volumul Manon 
Lescaut. 

Oare ce dorea de la mine persoana care dăruise acea carte 
Margueritei? Am dat poruncă să fie poftit imediat înăuntru. 

Pe uşă intră un tânăr blond, înalt, palid, în haine de drum, 
pe care părea că nu şi le scosese de pe el de câteva zile şi nici 
măcar nu-şi dăduse osteneala să le perie la sosirea în Paris, 
atâta erau de pline de praf. 

Domnul Duval, adânc emoţionat, nu făcu nici un efort 
pentru a-şi ascunde emoția şi, cu lacrimi în ochi şi vocea 
tremurândă, îmi spuse: 

— Domnule, să-mi scuzaţi, vă rog, vizita şi îmbrăcămintea; 
dar în afară de faptul că tinerii nu sunt prea protocolari între ei, 
tineam atât de mult să vă văd încă astăzi, încât nu mi-am 
îngăduit nici să trec pe la hotelul unde mi-am trimis cuferele şi 
am venit într-o fugă la dumneavoastră, cu teama totuşi că, deşi 
atât de devreme, n-am să vă găsesc. 

Îl rugai pe domnul Duval să se aşeze lângă foc; se aşeză şi 
îşi scoase din buzunar o batistă, cu care îşi acoperi o clipă faţa. 

— De bună seamă că nu înţelegeţi, reluă el suspinând trist, 
ce vrea de la dumneavoastră un vizitator necunoscut la o 
asemenea oră, într-o astfel de ţinută şi plângând, după cum 
vedeţi. Vin, domnule, numai pentru a vă ruga să-mi faceţi un 
mare serviciu. 

—  Vorbiţi, domnule, sunt cu totul la dispoziția 
dumneavoastră: 

— Aţi asistat la vânzarea lucrurilor Margueritei Gautier? 

Pronunţând numele acesta, emoția pe care tânărul şi-o 
stăpânise o clipă deveni mai puternică decât el şi se văzu silit 
să-şi ducă mâinile la ochi. 

— Trebuie să vă par nespus de ridicol, adăugă el, vă rog să 
mă scuzaţi încă o dată şi fiţi convins că n-am să uit răbdarea cu 
care binevoiţi să mă ascultați. 

— Domnule, i-am răspuns eu, dacă serviciul pe care se pare 
că aş putea să vi-l fac este în măsura să vă îndulcească puţin 
tristeţea, spuneţi-mi repede cu ce vă pot fi de folos şi veţi găsi 
în mine un om fericit să vă îndatoreze. 

Durerea domnului Duval îmi inspira simpatie şi, fără să-mi 
dau seamă de ce, aş fi vrut să-i tiu agreabil. 


Îmi spuse atunci: 

— Dumneavoastră aţi cumpărat ceva la licitația 
Margueritei? 

— Da, domnule, o carte. 

— Manon Lescaut? 

— Întocmai. 

— Mai aveţi această carte? 

— Se află la mine, în camera de dormit. 

La auzul acestei ştiri, Armand Duval îmi apăru parcă uşurat 
de o mare povară şi îmi mulţumi, ca şi cum aş fi început să-i fac 
un serviciu păstrând acest volum. 

Atunci m-am ridicat, m-am dus în camera de culcare să iau 
cartea şi i-am dat-o. 

— Da, aceasta este, spuse el privind dedicaţia de pe prima 
pagină ţi răsfoind filele, aceasta este cartea şi două lacrimi mari 
picară pe păgâni. Ei bine, domnule, spuse el ridicându-şi privirea 
spre mine, fără ca măcar să încerce să-mi ascundă că plânsese 
şi că era pe punctul să plângă iarăşi, ţineţi mult la această 
carte? 

— De ce mă întrebaţi? 

— Pentru că am venit să vă rog să mi-o cedaţi. 

— lertaţi-mi curiozitatea,  spusei atunci. Aşadar, 
dumneavoastră i-aţi dat cartea Margue-ritei Gautier? 

— Eu însumi. 

— Această carte este a dumneavoastră, domnule, luaţi-o, 
sunt fericit că pot să v-o înapoiez. 

— Dar, reluă domnul Duval încurcat, cel puţin să vă achit 
suma pe care aţi plătit-o pentru ea. 

— Permiteţi-mi să vă ofer această carte. Preţul unui singur 
volum la o vânzare asemănătoare este o nimica toată şi nu-mi 
amintesc cât l-am plătit. 

— L-aţi plătit o sută de franci. 

— Este adevărat, spusei, aflându-mă la rândul mea în 
încurcătură. De unde ştiţi? 

— Este foarte simplu. Speram să sosesc la timp la Paris, ca 
să iau parte la vânzarea lucrurilor Margueritei, dar n-am ajuns 
decât în dimineaţa asta. Voiam neapărat să am un lucru de-al ei 
şi am alergat într-un suflet la portărel, să-i cer voie să-mi arunc 
ochii pe lista obiectelor vândute şi a numelor cumpărătorilor. 
Am văzut că acest volum fusese cumpărat de dumneavoastră şi 


m-am hotărât să vă rog să mi-l cedaţi, deşi preţul pe care l-aţi 
plătit m-a făcut să mă tem că nu cumva şi pe dumneavoastră să 
vă lege vreo amintire de această carte. 

Vorbind astfel, părea evident că Armand se temea să n-o fi 
cunoscut şi eu pe Marguerite aşa cum o cunoscuse el. 

M-am grăbit să-l liniştesc: 

— N-am cunoscut-o pe domnişoara Gautier decât din 
vedere, i-am spus. Moartea sa m-a impresionat cum 
impresionează totdeauna pe orice tânăr moartea unei femei 
frumoase, pe care o întâlnea cu plăcere. Am vrut să cumpăr 
ceva cu ocazia vânzării şi m-am încăpățânat să supralicitez 
acest volum, nici eu nu ştiu de ce, poate pentru plăcerea de a-l 
face să turbeze pe un oarecare domn care îşi pusese în cap să-l 
aibă şi care părea să desfidă că l-aş putea obţine eu. Vă repet, 
deci, domnule, această carte vă stă la dispoziţie şi vă rog din 
nou s-o primiţi, ca să n-o aveţi de la mine în aceleaşi condiţii în 
care am dobândit-o eu de la portărel şi ca ea să însemne pentru 
noi făgăduiala unei cunoştinţe mai îndelungate şi a unor legături 
mai trainice. 

— Bine, domnule, îmi spuse Armand, strângându-mi mâna, 
primesc şi vă voi fi recunoscător toată viaţa. 

Ardeam de dorinţa să-l descos pe Armand despre 
Marguerite, fiindcă dedicaţia cărţii, călătoria tânărului, dorinţa 
lui de a avea acest volum îmi aţâţau curiozitatea; dar mi-era 
teamă că, punându-i întrebări vizitatorului meu, să nu creadă că 
nu i-am primit banii decât spre a avea dreptul să mă amestec în 
chestiunile sale personale. 

El parcă mi-ar fi ghicit dorinţa, fiindcă îmi spuse: 

— Dumneavoastră aţi citit acest volum? 

— În întregime. 

— Ce-aţi gândit despre cele două rânduri pe care le-am 
scris? 

— Numaidecât am înţeles că în ochii dumneavoastră biata 
fată căreia i-aţi dăruit această carte ieşea din categoria 
obişnuită, căci nu puteam să nu văd în aceste rânduri altceva 
decât un compliment banal. 

— Şi aveţi dreptate, domnule. Această fată era un înger. 
lată, îmi spuse el, citiţi această scrisoare. 

Şi îmi întinse o hârtie ce părea să fi fost citită şi recitită de 
nenumărate ori. 


Am deschis-o; iată ce cuprindea: 


“Scumpul meu Armand, am primit scrisoarea pe care mi-ai 
trimis-o, văd că ai rămas la fel de bun şi pentru asta îi 
mulțumesc Domnului. Da, sunt bolnavă, prietene, de o boală 
care nu cruță; dar atentia pe care mi-o arăţi încă îmi alină mult 
din suferință. Fără îndoială, n-am să mai trăiesc îndeajuns încât 
să am fericirea să strâng mâna care a scris caldă scrisoare pe 
care am primit-o de curând şi ale cărei cuvinte m-ar însănătoşi, 
dacă ar mai exista ceva care să mă poată vindeca. N-am să te 
mai văd, fiindcă sunt foarte aproape de clipa morții şi fiindcă te 
despart de mine sute de kilometri. Bietul meu prieten! 
Marguerita ta de odinioară e tare schimbată şi poate că e mai 
bine — decât să o vezi în starea în care se află — să n-o mai vezi 
niciodată. Mă întrebi dacă te iert; oh! Din tot sufletul, dragă 
prietene, căci răul pe care ai vrut să mi-l faci nu era altceva 
decât o dovadă a dragostei tale pentru mine. A trecut o lună de 
când stau în pat şi tin atât la stima ta, încât scriu zi de zi la 
jurnalul vieţii mele, din clipa în care ne-am despărțit şi până în 
clipa în care nu voi mai avea puterea să scriu. Dacă interesul pe 
care mi-l arăţi tu, Armand, este sincer, atunci, când ai să te 
întorci, du-te la Julie Duprat. Ea are să-ți înmâneze acest jurnal. 
În el ai să găseşti motivul şi scuza celor ce s-au petrecut între 
noi. Julie este atât de bună cu mine; vorbim adesea despre tine. 
Era aici când a sosit scrisoarea ta şi, citind-o, am plâns 
amândouă. 

O rugasem, în cazul în care nu mi-ai fi dat nici o ştire, ca la 
sosirea ta în Franţa să-ţi înmâneze aceste hârtii. Nu ai de ce să- 
mi fii recunoscător. Reamintirea zilnică a singurelor clipe fericite 
din viata mea imi face nespus de bine şi dacă, citindu-mi 
însemnările, ai să găseşti în ele scuza trecutului, eu, recitindu- 
le, găsesc o necontenită uşurare. 

Aş dori să-ţi las ceva care să-ţi reamintească întotdeauna 
de mine, dar la mine totul este sechestrat şi nimic nu-mi mai 
aparține. 

Înțelegi, dragă prietene? Sunt pe moarte şi din camera de 
culcare aud cum păşeşte prin salon paznicul pe care creditorii 
mei l-au instalat acolo pentru că nu cumva să se scoată ceva din 
casă şi să nu-mi rămână nimic dacă o fi să nu mor. Să sperăm 


că au să aştepte să-mi dau sfârşitul şi după aceea au să înceapă 
să vândă. 

Vai! Oamenii sunt fără milă! Sau, mai degrabă, mă înşel. 
Dumnezeu este drept şi neinduplecat. 

Ei bine, iubitul meu, ai să vii la licitație şi ai să cumperi 
ceva, căci dacă aş pune deoparte pentru tine un lucruşor cât de 
mic şi s-ar afla, ar fi în stare să te dea în judecată pentru 
sustragere de obiecte sechestrate. 

Tristă viaţă părăsesc! 

Ce milostiv ar fi Dumnezeu de mi-ar îngădui să te mai văd o 
dată înainte de a inchide ochii pentru totdeauna! Este cazul, 
cred, să-ți spun adio, dragul meu prieten; iartă-mă dacă nu-ți 
scriu mai mult, dar cei ce spun că au să mă vindece îmi sleiesc 
puterile luându-mi sânge, iar mâna mea nu mai este în stare să 
scrie nimic. 

MARGUERITE GAUTIER 


Într-adevăr, ultimele cuvinte de-abia se mai puteau desluşi. 

l-am înapoiat lui Armand scrisoarea, pe care, de bună 
seamă că, în timp ce eu o citeam pe hârtie, el o recitise în 
minte, deoarece îmi spuse: 

— Cine ar putea crede vreodată că această scrisoare a fost 
scrisă de o fată întreţinută! 

Şi cu totul copleşit de amintiri, privi câtva timp rândurile de 
pe scrisoare, apoi o duse la buze şi o sărută. 

— Şi când mă gândesc, reluă el, că a murit fără s-o pot 
revedea, că n-am s-o mai văd niciodată, când mă gândesc că ea 
a făcut pentru mine ceea ce nici o soră n-ar fi făcut, nu-mi pot 
ierta că am lăsat-o să moară astfel! Moartă! A murit gândindu- 
se la mine, scriindu-mi şi rostindu-mi numele, sărmana, scumpa 
mea Marguerite! Şi Armand, dând frâu liber gândurilor şi 
lacrimilor, îmi întinse mâna, continuând: Lumea m-ar socoti tare 
copilăros dacă m-ar vedea jeluindu-mă atât după o fiinţă ca ea; 
oamenii nu pot şti cât am făcut-o să sufere pe această femeie, 
cât am fost de crud şi cât de bună şi de resemnată a fost ea. 
Credeam că eu sunt acela care aveam de iertat, dar astăzi mă 
găsesc nedemn de iertarea pe care ea mi-o acordă. Oh, aş da 
zece ani din viaţă să pot să plâng o oră la picioarele ei! 

E tare greu să alini o durere de care eşti străin, clar cum 
prinsesem o deosebită simpatie pentru acest tânăr, care îmi 


mărturisea cu atâta sinceritate nefericirea lui, am socotit că nu-i 
vor fi indiferente câteva cuvinte din partea mea: 

— Nu aveţi rude, prieteni? Nu fiţi deznădăjduit. Căutaţi-i, au 
să vă consoleze. Eu tot ce pot face este să vă compătimesc. 

— Este adevărat, spuse el ridicându-se şi plimbându-se cu 
paşi mari prin cameră, vă plictisesc. Scuzaţi-mă, nu mă 
gândisem că nu are de ce să vă pese prea mult de durerea mea 
şi că vă inoportunez cu un lucru care nu poate şi nu trebuie să 
vă intereseze întru nimic. 

— Vă înşelaţi asupra înţelesului cuvintelor mele şi sunt cu 
totul la dispoziţia dumneavoastră; numai că regret că nu sunt în 
măsură să vă alin suferinţa. Dacă compania mea şi aceea a 
prietenilor mei pot să vă mai distragă de la gândurile 
dumneavoastră, în sfârşit, dacă aveţi nevoie de mine câtuşi de 
puţin, ţin să vă asigur că mi-ar face mare plăcere să vă fiu 
agreabil. 

— lertaţi-mă, vă rog să mă iertaţi, îmi spuse el, durerea mă 
orbeşte. Îngăduiţi-mi să mai zăbovesc câteva clipe aici, să-mi 
şterg ochii, pentru ca gură-cască de pe stradă să nu se 
minuneze la vederea unui tânăr care plânge. M-aţi făcut foarte 
fericit dându-mi această carte; nu ştiu cum am să-mi pot arăta 
vreodată recunoştinţa pentru ceea ce vă datorez. 

— Acordându-mi puţin din prietenia dumneavoastră, i-am 
răspuns eu lui Armand şi încredinţându-mi pricina nefericirii 
dumneavoastră. Destăinuindu-ţi suferinţele, îţi alini durerea. 

— Aveţi dreptate; dar astăzi simt prea tare nevoia să plâng 
şi n-aş putea rosti decât cuvinte fără şir. Într-o zi am să vă 
povestesc pe îndelete totul şi veţi vedea câtă dreptate am s-o 
regret pe biata fată. Şi acum, adăugă el, ştergându-şi pentru 
ultima oară ochii şi privindu-se în oglindă, spuneţi-mi că nu vă 
par prea caraghios şi îngăduiţi-mi să mai vin să vă vizitez. 

Privirea tânărului era deschisă şi blândă; eram gata-gata 
să-l îmbrăţişez. 

Cât despre el, ochii începuseră din nou să i se 
împăienjenească de lacrimi; observând că băgasem de seamă 
acest lucru, îşi întoarse privirea în altă parte. 

— Acum, curaj, i-am spus eu. 

— Adio, îmi răspunse. 

Şi făcând un efort nemaipomenit că să nu-l podidească 
plânsul, aş putea spune că mai degrabă fugi decât ieşi pe uşă. 


Am dat la o parte perdeaua de la fereastră şi l-am văzut 
urcându-se în gabrioleta care îl aştepta la poartă; dar nici nu se 
suise bine, că şi izbucni iar în lacrimi, ascunzându-şi faţa în 
batistă. 


Capitolul V 


Se scursese destulă vreme fără să mai fi auzit ceva despre 
Armand, în schimb, despre Marguerite venise adesea vorba. 

Nu ştiu dacă aţi observat, este de-ajuns ca numele unei 
persoane ce părea că-ţi va rămâne necunoscută sau cel puţin 
indiferentă să fie pronunţat o singură dată în faţa ta, pentru ca 
apoi în jurul acestui nume să se grupeze o serie întreagă de 
amănunte şi pentru ca toţi prietenii să înceapă să-ţi vorbească 
de lucruri despre care mai înainte nu aduseseră niciodată vorba. 

Descoperi atunci că persoana aceea îţi era destul de 
apropiată, îţi dai seama că a trecut de multe ori prin viaţa ta, 
fără s-o fi remarcat; găseşti în întâmplările care ţi se povestesc 
despre ea, coincidenţe, afinități cu anumite întâmplări din 
propria ta existenţă. Nu mă aflam, desigur, în această situaţie în 
privinţa Margueritei, pentru că o văzusem, o întâlnisem şi pentru 
că o cunoşteam din vedere şi ştiam ce fel de viaţă duce; totuşi, 
cu începere de la acea licitaţie, atât de des îmi ajunsese la 
ureche numele ei, iar în împrejurarea pe care am relatat-o în 
capitolul anterior acest nume era atât de strâns legat de o 
nefericire aşa de adâncă, încât mirarea îmi crescu, sporindu-mi 
neîncetat curiozitatea. 

Ajunsesem până într-acolo încât nu-mi mai întâmpinam 
altfel prietenii, cărora nu le vorbisem niciodată despre 
Marguerite, decât întrebându.-i: 

— Aţi cunoscut pe o anume Marguerite Gautier? 

— "Dama cu camelii"? 

— Chiar ea. 


— Bine de tot! 

Acest "bine de tot" era însoţit uneori de surâsuri ce nu 
puteau să lase nici o îndoială asupra semnificației lor. 

— Ei bine, cine era fata aceasta? Continuăm eu. 

— O fată bună. 

— Asta-i tot? 

— Doamne sfinte! Da, mai mult cap şi poate ceva mai mult 
suflet decât celelalte. 

— Şi nu ştiţi nimic deosebit despre ea? 

— A ruinat pe baronul de G... 

— Numai pe el? 

— A fost iubita bătrânului duce de... 

— Era într-adevăr amanta lui? 

— Aşa se spune; în orice caz, îi dădea mulţi bani. 

Şi totdeauna urmau aceleaşi detalii generale. 

Totuşi, aş fi fost curios să aflu ceva despre legătura dintre 
Marguerite şi Armand. 

Am întâlnit într-o bună zi pe unul dintre aceia care trăiesc 
de obicei în intimitatea femeilor cunoscute. L-am descusut. 

— Dumneavoastră aţi cunoscut-o pe Marguerite Gautier? 

Mi-a răspuns cu acelaşi "bine de tot". 

— Ce fel de fată era? 

— O fată frumoasă şi cumsecade. Vestea morţii ei m-a 
mâhnit adânc. 

— N-a avut ea oare un amant cu numele de Armand Duval? 

— Un tânăr blond şi înalt? 

— Da. 

— A avut. 

— Cine era acest Armand? 

— Un băiat care, cred şi-a tocat cu ea puţina avere pe care- 
o posedă şi care a fost nevoit s-o părăsească. Se spune că 
aproape înnebunise, nu altceva, din această pricină. 

— Şi ea? 

— Ea îl iubea la fel de mult, spune lumea, dar în felul în 
care iubesc astfel de fete. Nu trebuie să le ceri mai mult decât 
pot da. 

— Şi ce a devenit Armand? 

— Nu ştiu nimic. L-am cunoscut foarte puţin. A rămas cinci 
sau şase luni cu Marguerite, dar la ţară. Când ea s-a întors la 
Paris, el a plecat. 


— Şi nu l-aţi mai revăzut de atunci? 

— Niciodată. 

Nici eu nu-l mai revăzusem pe Armand. Ajunsesem să mă 
întreb dacă atunci când venise la mine, sentimentele de 
odinioară nu-i fuseseră cumva exagerate de vestea recentă a 
morţii Margueritei, pe care poate c-o şi uitase între timp, după 
cum îşi uitase şi făgăduiala de a reveni să mă vadă. 

Această presupunere ar fi fost verosimilă pentru oricare 
altul, dar în disperarea lui Armand erau accente prea sincere şi 
trecând de la o extremă la alta, mi-am închipuit că tristeţea se 
transformase în boală, iar dacă nu mai aveam ştiri despre el, 
însemna că era bolnav, sau poate mort de-a binelea. 

Mă interesa tânărul chiar fără să vreau. Poate că în acest 
interes era şi o doză de egoism; poate că sub această durere 
întrevăzusem o mişcătoare, poveste de dragoste; poate, în 
sfârşit, că dorinţa mea de a cunoaşte povestea lor juca un rol 
însemnat în îngrijorarea pe care mi-o pricinuia tăcerea lui 
Armand. 

Şi deoarece domnul Duval nu venea la mine, m-am hotărât 
să mă duc eu la el. Pretextul n-ar fi fost greu de găsit; numai că, 
din nenorocire, nu-i cunoşteam adresa, iar cei pe care-i 
întrebasem n-o ştiau nici ei. 

M-am dus în rue d'Antin. Poate că portarul casei unde 
locuise Marguerite ştia adresa lui Armand. Dar portarul era nou. 
Nici el n-o cunoştea. M-am interesat atunci de cimitirul unde 
fusese îngropată domnişoara Gautier. La cimitirul Montmartre. 

Aprilie îşi făcuse din nou apariţia, timpul era frumos şi de 
bună seamă că mormintele nu mai aveau acel aspect dureros şi 
dezolant pe care li-l dă iarna; în sfârşit, era destul de cald pentru 
ca cei vii să-şi amintească de morţi şi să-şi îndrepte paşii spre 
cimitir. M-am dus la cimitir, zicându-mi: "O simplă privire la 
mormântul Margueritei îmi va fi de-ajuns ca să ştiu dacă durerea 
lui Armand mai dăinuieşte încă şi poate am să şi aflu ce s-a mai 
întâmplat cu el". 

Am intrat în încăperea paznicului şi l-am întrebat dacă în 
ziua de 22 februarie o femeie cu numele de Marguerite Gautier 
nu fusese înmormântată în cimitirul Montmartre. 

Omul răsfoi un registru gros, unde erau trecuţi şi 
numerotaţi toţi cei care intră în acest ultim lăcaş şi îmi răspunse 


că, într-adevăr, în ziua de 22 februarie, la prânz, fusese 
înmormântată o femeie care purta acest nume. 

L-am rugat să mă conducă la mormântul ei. Deoarece este 
foarte greu să te descurci fără călăuză în acest oraş al morţilor, 
care îşi are străzile sale, întocmai ca şi oraşele celor vii. Paznicul 
chemă un grădinar, căruia îi dădu indicaţiile necesare, dar 
acesta îl întrerupse spunând: 

— Ştiu, ştiu... Oh, este foarte uşor de recunoscut 
mormântul! Continuă el, întorcându-se spre mine. 

— De ce? ÎI întrebai eu. 

— Pentru că pe mormânt sunt flori cu totul deosebite de 
altele. 

— Dumneavoastră aveţi grijă de el? 

— Da, domnule şi aş dori ca toate rudele să aibă grijă de 
morţii lor aşa cum are tânărul care mi-a dat în grijă acest 
mormânt. 

După câteva ocoluri, grădinarul se opri şi îmi spuse: 

— lată că am ajuns... 

Într-adevăr, în faţa ochilor îmi apăru un răzor de flori, pe 
care nu l-ai fi luat niciodată drept mormânt dacă acest lucru n-ar 
fi fost indicat de o placă de marmoră albă, cu un nume gravat 
pe ea. 

Placa de marmoră era aşezată drept, un grilaj de fier 
mărginea bucata de pământ cumpărată şi tot locul era acoperit 
de camelii albe. 

— Ce părere aveţi? Mă întrebă grădinarul. 

— Este foarte frumos. 

— Şi de fiecare dată când se ofileşte o camelie, am primit 
ordinul să pun altă. 

— Şi cine a dat acest ordin? 

— Un tânăr care a plâns mult de tot când a venit prima 
oară; vreun vechi prieten de-al moartei, fără îndoială, fiindcă mi 
se pare că era cam uşuratică dânsa. Se spune că era foarte 
frumoasă. Domnul a cunoscut-o? 

— Da. 

— La fel ca celălalt domn? Îmi spuse grădinarul, cu un 
zâmbet şiret. 

— Nu, nici măcar nu i-am vorbit vreodată. 


— Şi dumneavoastră veniţi s-o vedeţi aici; este foarte 
frumos din partea dumneavoastră, deoarece nu se prea 
înghesuie nimeni s-o vadă pe biata fată... 

— Nu vine, prin urmare, nimeni? 

— Nimeni, în afară de acest tânăr, care a venit o singură 
dată. 

— O singură dată? 

— Da, domnule! 

— Şi n-a mai fost de atunci. 

— Nu, dar are să vină din nou la întoarcere. 

— Este deci plecat în călătorie? 

— Da. 

— Şi ştiţi cumva unde se află? 

— Cred că este la sora domnişoarei Gautier. 

— Şi ce caută acolo? 

— Vrea să-i ceară autorizaţia s-o deshumeze pe moartă şi 
s-o îngroape în altă parte. 

— Şi de ce n-ar lăsa-o aici? 

— Ştiţi, domnule, că şi în privinţa morţilor, fiecare îşi are 
ideile lui. Noi, ăştia de aici, vedem în fiecare zi tot felul de lume. 
Acest teren n-a fost cumpărat decât pentru cinci ani şi tânărul 
vrea un loc de veci şi un teren mai mare; în cartierul nou ar fi 
mai bine. 

— Ce numiţi dumneavoastră cartierul nou? 

— Terenurile noi care se vând acum, în partea stingă. Dacă 
cimitirul ar fi fost întreţinut totdeauna atât de bine ca acum, n-ar 
exista un altul la fel în toată lumea; dar sunt încă multe de făcut 
până să fie cum ar trebui. Şi apoi oamenii sunt atât de 
caraghioşi. 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că există oameni pe care nu-i părăseşte 
mândria nici aici. Această domnişoară Gautier se pare că şi-a 
cam făcut de cap în viaţă, scuzaţi-mi expresia. Acum, sărmana, 
e moartă; şi o să se aleagă din ea tot atâta cât o să se aleagă şi 
din cele despre care n-are nimeni nimic de zis şi pe care le 
udăm în fiecare zi. Ei bine, când rudele persoanelor care sunt 
îngropate alături de ea au aflat cine era, ce crezi că le-a trecut 
prin cap? Au spus că se opun ca să fie îngropată aici şi că ar 
trebui să existe locuri separate pentru astfel de femei, ca şi 
pentru săraci. S-a văzut vreodată aşa ceva? Le-am tras o 


săpuneală straşnică; mari rentieri care nu vin nici măcar de 
patru ori pe an să-şi viziteze morţii, care îşi aduc singuri florile — 
şi priviţi ce flori! — Care se calicesc să pună pe cineva să 
îngrijească mormintele celor pe care pretind că-i jelesc, care 
pun să se încrusteze pe aceste morminte lacrimi pe care ei 
niciodată nu le-au vărsat şi care vin să facă pe grozăvii în ceea 
ce priveşte vecinii! O să mă credeţi dacă o să vreţi, domnule, n- 
o cunosc pe această domnişoară şi nici nu ştiu ce-a făcut, dar cu 
toate acestea, ei bine! Eu ţin la ea, la această sărmană micuță, 
am grijă de ea şi-i dau toate cameiliile la preţul cel mai modest. 
Este moartă mea preferată. Noi, ăştia, domnule, suntem nevoiţi 
să ţinem la morţi, deoarece, fiind atât de ocupați, aproape că nu 
avem timpul să ţinem la altceva. 

Priveam la acest om şi unii dintre cititorii mei, fără să mai 
fie nevoie să le explic de ce, vor înţelege emotia pe care o 
resimţeam ascultându-l. 

El îşi dădu seama, fără îndoială, de acest lucru, deoarece 
continuă: 

— Se spune că au fost oameni care s-au ruinat pentru 
această fată şi că avea iubiţi care o adorau. Ei bine, când stau şi 
mă gândesc că astăzi unul nu-i cumpără măcar o floare, mi se 
pare un lucru nespus de trist şi de ciudat. Şi încă moartă asta e 
fericită că are barem un mormânt şi că există totuşi cineva care- 
şi mai aduce aminte de ea. Dar avem aici fete de aceeaşi teapă 
şi de aceeaşi vârstă cu ea, care sunt aruncate în groapă comună 
şi mi se rupe inima de durere când aud cum li se prăvălesc 
bietele trupuri în pământ. O dată ce-au murit, nimeni nu se mai 
îngrijeşte de ele. Nu-i totdeauna veselă meseria noastră, mai 
ales atâta timp cât ne mai rămâne un dram de inimă. Ce vreţi? 
Asta-i ceva mai puternic decât mine. Am şi eu o fată frumoasă, 
de douăzeci de ani şi ori de câte ori e adusă aici vreo moartă de 
vârsta ei, mă gândesc la ea şi fie că este vorba de vreo doamnă 
din lumea bună, fie de vreo fată fără căpătâi, nu pot să mă 
împiedic să nu fiu mişcat. Dar fără îndoială că vă plictisesc cu 
poveştile mele şi dumneavoastră n-aţi venit aici ca să mă 
ascultați pe mine. Mi s-a spus să vă conduc la mormântul 
domnişoarei Gautier, iată-vă în faţa lui; pot să vă mai fiu de 
folos cu altceva? 

— Ştiţi cumva adresa domnului Armand Duval? L-am 
întrebat pe grădinar. 


— Da, locuieşte în stradă... Acolo, cel puţin, am fost ca să 
încasez preţul tuturor acestor flori pe care le vedeţi aici. 

— Mulţumesc, prietene. 

Am aruncat o ultimă privire asupra mormântului înflorit şi, 
fără voia mea, scrutai adâncimile pentru a vedea ce făcuse 
pământul din frumoasa fiinţă care-i fusese încredinţată, apoi m- 
am îndepărtat, copleşit de tristeţe. 

— Domnul doreşte oare să-l vadă pe domnul Duval? Reluă 
conversaţia grădinarul, care mergea alături de mine. 

— Da! 

— Sunt absolut sigur că nu s-a întors din călătorie, 
altminteri l-aş fi văzut aici. 

— Sunteţi deci convins că n-a uitat-o pe Marguerite? 

— Nu numai că sunt convins, dar aş pune şi rămăşag că 
dorinţa dânsului de a-i schimba mormântul nu înseamnă decât 
dorinţa de a o revedea. 

— Cum asta? 

— Primele cuvinte pe care mi le-a adresat venind la cimitir 
au fost: "Ce să fac ca s-o mai văd o dată?" Acest lucru nu putea 
avea loc decât prin schimbarea mormântului şi atunci l-am 
lămurit asupra tuturor formalităţilor ce trebuiau îndeplinite ca să 
obţină schimbarea, deoarece ştiţi că pentru a muta morţii dintr- 
un mormânt într-altul trebuie să fie recunoscuţi şi numai familia 
poate să-şi dea încuviințarea la această operaţie, la care trebuie 
să asiste şi un comisar de poliţie. Tocmai pentru a obţine 
această autorizaţie s-a dus domnul Duval la. Sora domnişoarei 
Gautier, iar prima sa vizită va fi, fără îndoială, aici. 

Ajunsesem la poarta cimitirului; am mulţumit încă o dată 
grădinarului, punându-i în palmă câteva monede şi m-am 
îndreptat către adresa pe care mi-o dăduse. 

Armand nu se înapoiase. 

l-am lăsat câteva rânduri, rugându-l să vină să mă vadă de 
îndată ce va sosi, sau să mă anunţe într-un fel unde l-aş putea 
găsi. 

A doua zi, dimineaţa, am primit o scrisoare de la Duval, în 
care mă încunoştinţa despre întoarcerea sa şi mă ruga să trec 
pe la el, adăugind că, frânt de oboseală, îi era cu neputinţă să 
iasă. 


Capitolul VI 


L-am găsit pe Armand în pat. 

Văzându-mă, îmi întinse mâna, ce-i ardea de febră. 

— Ai febră, i-am spus. 

— Nu-i nimic, doar oboseala unei călătorii făcute în mare 
grabă, asta-i tot. 

— Vii de la sora Margueritei? 

— Da, de unde ştii? 

— Ai obţinut ceea ce doreai? 

— Am obţinut şi acest lucru; dar cine te-a informat despre 
călătorie şi despre scopul pe care îl urmăream? 

— Grădinarul cimitirului. 

— Ai văzut mormântul? 

Abia dacă îndrăznii să mai răspund, deoarece tonul 
ultimelor cuvinte îmi dovedea că cel care le pronunţase era 
iarăşi pradă emoţiei la care mai fusesem martor şi că ori de câte 
ori gândurile sale sau vorbele cuiva îl vor duce din nou la acest 
subiect dureros, multă vreme încă această emoție va fi mai tare 
decât voinţa de a şi-o înfrâna. 

M-am mulţumit deci să-i răspund dând din cap. 

— L-a îngrijit bine? Continuă Armand. 

Două lacrimi mari se rostogoliră peste obrajii bolnavului, 
care îşi întoarse capul spre a şi le ascunde de mine. M-am făcut 
că nu le observ şi am încercat să schimb subiectul discuţiei. 

— lată că s-au scurs trei săptămâni de când ai plecat, am 
spus. 

Armand îşi trecu mâna peste ochi şi îmi răspunse: 

— Exact trei săptămâni. 

— A fost o călătorie lungă. 

— Oh, n-am fost toată vremea pe drum! Timp de 
cincisprezece zile am fost bolnav, altminteri m-aş fi înapoiat de 
mult; de-abia ajuns acolo, m-au apucat frigurile şi am fost silit să 
stau în casă. 

— Şi ai pornit din nou la drum fără să fii complet vindecat? 

— Dacă mai rămâneam încă opt zile pe meleagurile acelea, 
sunt sigur că aş fi murit acolo. 


— Dar acum, că te-ai înapoiat, trebuie să te îngrijeşti; 
prietenii dumitale au să vină să te vadă. Eu, cel dintâi, dacă o 
să-mi îngădui. 

— Peste două ore am să mă scol. 

— Ce imprudenţă! 

— Trebuie! 

— Dar ce ai de făcut atât de urgent? 

— Trebuie să mă duc la comisarul de poliţie. 

— De ce nu rogi pe altcineva să se ocupe de această 
chestiune, care ar putea să-ţi agraveze boala? 

— Dimpotrivă, este singurul lucru care ar putea să mă 
vindece. Trebuie să o văd. De când am aflat că a murit şi mai 
ales de când i-am văzut mormântul, nu mai pot să dorm. Nu-mi 
pot închipui că femeia aceasta, pe care am părăsit-o atât de 
tânără şi atât de frumoasă, a murit. Trebuie să mă conving cu 
ochii mei. Trebuie să văd ce a făcut Dumnezeu din această fiinţă 
pe care am iubit-o atâta şi poate că oroarea priveliştii va înlocui 
deznădejdea amintirii. O să vii cu mine, nu-i aşa?... Bineînţeles, 
dacă acest lucru nu te plictiseşte prea mult... 

— Ce a spus sora ei? 

— Nimic. A părut foarte mirată de faptul că un străin vrea 
să cumpere un loc de veci şi să-i facă Margueritei un mormânt; 
mi-a semnat numaidecât autorizaţia pe care i-o cerusem. 

— Ascultă-mă, te rog şi pe mine, aşteaptă mai întâi să te 
însănătoşeşti de-a binelea şi apoi să faci strămutarea. 

— Oh, mă voi ţine tare, fii fără grijă! De altminteri, simt că 
am să înnebunesc dacă nu duc la capăt, cât mai repede, 
hotărârea pe care am luat-o şi a cărei îndeplinire a devenit o 
necesitate a durerii mele. Jur că nu pot să mă liniştesc până n-o 
văd pe Marguerite. Poate că e din pricina febrei care mă arde, 
poate e urmarea insomniilor mele, sau vreo consecinţă a 
delirului; chiar de-o fi să intru în ordinul trapiştilor?, ca domnul 
de Roncé, trebuie s-o privesc şi după aceea voi vedea eu ce-i de 
făcut. 

— Pricep, i-am spus eu lui Armand şi sunt cu totul alături de 
dumneata. Pe Julie Duprat ai văzut-o? 

— Oh, da, am văzut-o chiar în ziua în care am sosit! 


2 Ordin religios înfiinţat în 1140, care impune adepților săi restricţii 
severe - interzicerea cărnii şi a peştelui, obligativitatea muncilor 
manuale, izolarea completă etc. 


— Ţi-a dat hârtiile pe care le-a lăsat Marguerite pentru 
dumneata? 

— lată-le! 

Armand scoase de sub pernă un sul mare, pe care-l puse 
apoi numaidecât la loc. 

— Ştiu pe dinafară tot ce scrie în ele, îmi spuse el. De trei 
săptămâni le-am recitit de câte zece ori pe zi. Ai să le citeşti şi 
dumneata, dar mai târziu, când voi fi mai calm şi când am să 
pot să te fac să înţelegi cât suflet şi câtă iubire dezvăluie 
această confesiune. Deocamdată, te-aş ruga să-mi faci un 
serviciu. 

— Care? 

— Te aşteaptă jos o trăsură? 

— Da! 

— Atunci, vrei să iei paşaportul meu şi să mergi să întrebi la 
poştă dacă sunt scrisori pentru mine? Tatăl şi sora mea mi-au 
scris desigur la Paris, dar cum am plecat într-o atât de mare 
grabă, n-am mai avut timpul să mă interesez înainte de plecare. 
Când ai să te reîntorci, vom merge împreună să-l anunţăm pe 
comisarul de poliţie despre ceremonia de mâine. 

Armand îmi înmână paşaportul, aşa că mă dusei în rue 
Jean-Jacques Rousseau. 

Erau două scrisori pe numele Duval; le-am ridicat şi m-am 
întors la Armand. 

L-am găsit complet îmbrăcat şi gata de plecare. 

— Mulţumesc, îmi spuse el luând scrisorile. Da, adăugă 
după ce privi adresele, da, sunt de la tatăl meu şi de la sora 
mea. Cu siguranţă că n-au ştiut ce să creadă despre tăcerea 
mea. 

Deschise scrisorile şi le ghici mai degrabă decât le citi — 
fiecare se întindea pe câte patru pagini — căci după câteva clipe 
le împături şi-mi spuse: 

— Să plecăm, am să le răspund mâine. 

Ne-am dus la comisarul de poliţie. Armand îi remise procura 
surorii Margueritei. 

Comisarul îi dădu în schimb o înştiinţare către paznicul 
cimitirului; se înţeleseră că strămutarea să aibă loc a doua zi 
dimineaţa, la orele 10; eu aveam să vin să-l iau cu o oră mai 
devreme, pentru ca apoi să ne ducem împreuna la cimitir. 


Eram curios şi eu să asist la acest spectacol şi mărturisesc 
că n-am închis ochii toată noaptea. 

Dacă mie nu-mi dădeau pace gândurile, ce noapte fără de 
sfârşit trebuie să fi fost pentru Armand! 

A doua zi, la orele 9, când am intrat la el, era îngrozitor de 
palid, dar părea calm. 

A schiţat un surâs şi mi-a întins mâna. 

Lumânările arseseră până la capăt şi înainte de a ieşi, 
Armand luă cu el o scrisoare voluminoasă, adresată tatălui său, 
în care, fără îndoială, îşi destăinuise gândurile ce-l stăpâniseră 
peste noapte. 

O jumătate de oră mai târziu soseam la cimitirul 
Montmartre. 

Comisarul ne aştepta. 

Pornirăm încet către mormântul Margueritei. Comisarul 
păşea în frunte, Armand şi cu mine îl urmam la câţiva paşi. 

Simţeam din când în când braţul prietenului meu tresărind 
convulsiv, ca şi cum fiori de gheaţă i-ar fi străbătut brusc trupul. 
Mă uitam atunci la el; îmi înţelegea privirea şi îmi surâdea, însă 
din clipa în care porniserăm la drum n-am schimbat nici o vorbă. 

Cu puţin timp înainte de a ajunge la mormânt, Armand s-a 
oprit ca să-şi şteargă faţa acoperită de broboane mari de 
sudoare. 

Am profitat de acest popas să răsuflu, deoarece şi eu îmi 
simţeam inima ca strânsă într-o menghină. 

De unde va fi venind dureroasa plăcere pe care o resimţi la 
astfel de privelişti? Când am ajuns la mormânt, grădinarul 
scosese toate ghivecele cu flori, grilajul de fier fusese dat la o 
parte şi doi oameni săpau pământul. 

Armand se sprijini de un copac, cu privirea aţintită spre 
mormânt. 

Părea că toată viaţa i se concentrase în ochi. 

Deodată se auzi scrâşnetul unei cazmale izbindu-se într-o 
piatră. 

La acest zgomot, Armand se zvârli înapoi ca trăsnit de o 
descărcare electrică şi-mi strânse braţul cu atâta putere, că mă 
duru. 

Un gropar luă o lopată lată şi goli încetul cu încetul groapa; 
când nu mai rămaseră decât pietrele cu care se acoperă 
coşciugul, le aruncă afară una câte una. 


Nu-l scăpam din ochi pe Armand, deoarece în orice clipă 
mi-era teamă să nu fie zdrobit de impresiile prea puternice pe 
care se străduia să şi le înăbuşe; dar el privea mereu, cu ochii 
ficşi şi larg deschişi, ca într-un acces de nebunie şi doar un 
tremur uşor al obrajilor şi al buzelor trăda că era pradă unei 
violente crize nervoase. 

In ceea ce mă priveşte, nu pot să spun decât un lucru: 
regretam că venisem. 

Sicriul fu complet descoperit şi comisarul spuse groparilor: 

— Deschideţi-l. 

Oamenii se supuseră, ca şi cum lucrul acesta ar fi fost cel 
mai simplu de pe lume. 

Sicriul era din stejar; începură să deşurubeze capacul. 
Umezeala pământului ruginise şuruburile, aşa că n-a fost lesne 
de deschis. Când îi scoaseră capacul răbufni un miros îngrozitor, 
deşi înăuntru erau presărate plante aromatice. 

— Oh, Doamne! Doamne! Murmură Armand şi se făcu şi 
mai palid. 

Chiar şi groparii se traseră înapoi. 

Un giulgiu mare, alb, acoperea cadavrul, conturând câteva 
sinuozităţi. La unul din capete giulgiul era aproape complet ros, 
lăsând descoperit un picior al moartei. 

Nu mai lipsea mult ca să leşin şi în momentele în care scriu 
aceste rânduri, amintirea scenei acesteia îmi apare din nou în 
toată cruda ei realitate. 

— Să ne grăbim, spuse comisarul. 

Atunci, unul dintre gropari întinse mâinile, începu să 
descoase giulgiul şi. Apucându-l de unul din capete, descoperi 
brusc chipul Margueritei. 

Era îngrozitor de privit şi e groaznic acum de descris. 

Ochii nu mai erau decât două găuri, buzele dispăruseră, iar 
dinţii, albi îi erau încleştaţi. 

Părul lung, negru, fără luciu, era strâns pe tâmple şi 
ascundea puţin scobiturile verzi ale obrajilor; şi, totuşi, în 
această figură recunoşteam chipul alb, trandafiriu şi voios pe 
care îl văzusem de atâtea ori. 

Armand, fără să-şi poată lua privirea de pe chipul moartei, 
îşi dusese batista la gură şi muşca din ea. 

In ce mă priveşte, mi se părea că un cerc de fier îmi 
strângea capul, că o perdea mi se lasă peste ochi, iar urechile 


îmi vâjâiau îngrozitor; tot ce am putut să mai fac a fost să 
deschid o sticluţă pe care o luasem pentru orice eventualitate 
cu mine şi să respir cu nesaţ sărurile pe care le conţinea. 

Ca prin ceaţă, l-am auzit pe comisar întrebându-l pe 
domnul Duval: 

— O recunoaşteţi? 

— Da, răspunse înăbuşit tânărul. 

— Atunci închideţi sicriul la loc şi transportaţi-l, zise 
comisarul. 

Groparii traseră din nou giulgiul peste faţa moartei, 
închiseră coşciugul, îl apucară fiecare de câte un cap şi porniră 
spre locul ce le fusese arătat. 

Armand nu se clinti din loc. Ochii îi erau pironiţi pe groapa 
goală; era tot atât de palid ca şi cadavrul pe care-l văzusem cu 
câteva clipe mai înainte... Ai fi zis că e o stană de piatră. 

Am priceput ce avea să urmeze când durerea se va mai 
atenua, o dată cu dispariţia groaznicei privelişti, când nu va mai 
fi împietrit de durere. 

M-am apropiat de comisar. 

— Prezenţa domnului, i-am spus arătând spre Armand, mai 
este necesară? 

— Nu, mi-a răspuns el şi chiar vă sfătuiesc să-l duceţi de 
aici. Pare bolnav. 

— Să mergem, i-am spus atunci lui Armand, luându-l de 
braţ. 

— Ce? Zise el, privindu-mă că şi cum nu m-ar fi recunoscut. 

— S-a sfârşit, am adăugat, trebuie să vii, prietene, eşti 
palid, ţi-e frig, ai să te omori cu emoţiile astea. 

— Ai dreptate, să mergem, răspunse ca un automat, dar 
fără să facă un pas. 

L-am apucat atunci de braţ şi l-am luat cu mine. Se lăsa dus 
ca un copil, murmurând doar din timp în timp: 

— Ochii... i-ai văzut ochii? 

Şi se uita îndărăt, ca şi cum viziunea aceasta l-ar fi chemat 
înapoi. 

Mersul îi devenise sacadat; înainta parcă numai în 
smucituri; dinţii îi clănţăneau, mâinile îi erau de gheaţă, o 
violentă agitaţie nervoasă pusese stăpânire pe el. 

li vorbeam, dar nu-mi răspundea. 

Tot ce mai putea, să facă era să se lase condus. 


La poarta cimitirului găsirăm o trăsură. Era şi timpul. 

De-abia se aşeză pe pernă, că frigurile se înteţiră şi se 
declanşă o adevărată criză de nervi; doar teama de a nu mă 
înspăimânta îl făcea să şoptească, strângându-mi mâna: 

— Nu e nimic, nu e nimic, aş vrea să plâng. 

li vedeam pieptul dilatându-i-se, vedeam cum sângele îi 
năvăleşte în ochi, dar lacrimile îi secaseră. 

l-am dat să respire flaconul cu săruri, de care mă folosisem 
şi eu, iar când ajunserăm la el acasă, doar frigurile îl mai 
scuturau încă. 

L-am culcat cu ajutorul feciorului, am pus să i se facă un foc 
bun în cameră şi am alergat după doctorul meu, căruia i-am 
povestit tot ce se întâmplase. 

A venit într-un suflet. 

Faţa lui Armand era roşie ca purpura, aiura şi bolborosea 
cuvinte fără şir, printre care se auzea limpede doar numele 
Margueritei. 

— Ce are? L-am întrebat pe doctor după ce l-a examinat. 

— Are o febră cerebrală, nici mai mult, nici mai puţin şi asta 
este un mare noroc, fiindcă, să mă ierte Dumnezeu, altfel cred 
că şi-ar fi pierdut minţile. Din fericire, boala trupească are să 
învingă boala sufletească şi într-o lună, poate că va fi scăpat şi 
de una şi de alta. 


Capitolul VII 


Bolile de felul celei de care suferea Armand au o parte 
bună: sau omoară dintr-o dată, sau trec foarte repede. 

Cincisprezece zile după întâmplările pe care le-am povestit, 
Armand se afla în plină convalescenţă, iar între noi se legase o 
strânsă prietenie. Aproape că nu mă mişcasem de la căpătâiul 
lui tot timpul cât a fost bolnav. 

Primăvara îşi adusese prinosul de flori, de frunze, de păsări, 
de cântece, iar ferestrele prietenului meu priveau cu voioşie 
spre grădina ale cărei miresme îşi făceau drum până la el. 

Doctorul îi dăduse voie să se scoale din pat, aşa că stăteam 
adeseori de vorbă lângă fereastra deschisă, când soarele e mai 
puternic, de la amiază până pe la 2. 


Mă feream cu grijă să aduc vorba despre Marguerite, 
temându-mă mereu ca numele ei să nu trezească vreo tristă 
amintire ce mocnea sub calmul aparent al bolnavului; însă, 
dimpotrivă, se părea că lui Armand îi face plăcere să vorbească 
despre ea, nu ca odinioară, cu ochii înotând în lacrimi, ci cu un 
surâs blând, care mă liniştea asupra stării sale sufleteşti. 

Băgasem de seamă că, după ce fusese ultima oară la 
cimitir, după spectacolul zguduitor care-i dezlănţuise acea criză 
violentă, durerea morală părea să fi fost depăşită de gravitatea 
bolii, iar moartea Margueritei n-o mai privea cu ochii trecutului. 
După certitudinea dobândită astfel, urmase un fel de consolare 
şi pentru a izgoni imaginea tragică ce-i apărea adeseori, se 
cufunda în amintirile fericite ale zilelor petrecute cu Marguerite 
şi părea că nu vrea să-şi mai amintească de nimic altceva. 

Trupul îi era sleit de violenţa crizei şi de vindecarea bolii, 
pentru a mai îngădui şi spiritului o emoție puternică, iar bucuria 
universală din preajma lui Armand, iscată de venirea primăverii, 
îi ducea gândurile, fără voia lui, spre amintiri senine. 

Tot timpul Armand refuzase, cu încăpățânare, să dea vreo 
veste familiei sale despre primejdia prin care trecea, iar când, în 
sfârşit, fu salvat, tatăl său încă nu aflase nimic despre boala prin 
care trecuse. 

Într-o seară rămăseserăm la fereastră mai târziu că de 
obicei; vremea fusese splendidă şi soarele apunea într-o 
strălucitoare lumină de azur şi de aur. Deşi ne aflam la Paris, 
toată verdeaţa ce ne înconjura părea că ne izolează de restul 
lumii şi doar zgomotul vreunei trăsuri dacă ne tulbura din când 
în când convorbirea. 

— Când am cunoscut-o pe Marguerite, era cam pe vremea 
asta, în seara unei zile la fel cu cea de azi, îmi spuse Armand, 
ascultându-şi propriile sale gânduri şi nu ceea ce-i spuneam eu. 

N-am răspuns nimic. 

Atunci se întoarse spre mine şi-mi spuse: 

— Trebuie totuşi să-ţi împărtăşesc povestea mea; poate ai 
să scrii vreo carte, căreia lumea nu-i va da crezare, dar care 
cred că va fi interesantă de aşternut pe hârtie. 

— Ai să-mi povesteşti totul mai târziu, dragă prietene, am 
spus eu; deocamdată nu eşti încă destul de întremat. 


— Seară este caldă, pieptul de pui l-am mâncat, îmi spuse 
el surâzând; nu mai am febră, n-avem nimic de făcut, aşa că îţi 
pot povesti totul acum. 

— Dacă ţii cu tot dinadinsul, te ascult. 

— E o poveste cât se poate de simplă, adăugă el şi am să 
ţi-o spun în ordinea întâmplărilor. Dacă ai de gând, mai târziu, s- 
o scrii, eşti liber s-o povesteşti cum îţi place. 

Am redat întocmai ce mi-a spus şi doar pe ici, pe colo dacă 
am schimbat câteva cuvinte din această mişcătoare poveste. 

— Da, reluă Armand, rezemându-şi din nou capul de 
speteaza fotoliului, da, era o seară întocmai ca aceasta. Imi 
petrecusem ziua la ţară, cu un prieten de-al meu, Gaston R... 
Seara ne-am înapoiat la Paris şi, neavând ce face, am intrat la 
"Théâtre des Variétés". 

Într-una din pauze am ieşit; tocmai atunci trecea pe coridor 
o femeie înaltă, pe care prietenul meu o salută. 

— Pe cine ai salutat? L-am întrebat. 

— Pe Marguerite Gautier, mi-a răspuns el. 

— Mi se pare că e foarte schimbată, fiindcă n-am mai 
recunoscut-o, am spus eu cu o emoție pe care ai s-o înţelegi 
îndată. 

— A fost bolnavă; biata fată, n-are s-o mai ducă mult. 

Îmi amintesc aceste cuvinte ca şi cum mi-ar fi fost spuse 
ieri. 

Trebuie să-ţi mărturisesc, dragă prietene, că de doi ani, 
această fată îmi provoca, de câte ori o întâlneam, o impresie 
neobişnuită. 

Fără să ştiu de ce, mă făceam palid, iar inima începea să- 
mi bată nebuneşte. Unul dintre prietenii mei, care se ocupă cu 
ştiinţele oculte, ar numi ceea ce simţeam eu, "afinitatea 
fluidelor"; cât despre mine, cred, pur şi simplu, că mi-era hărăzit 
să mă îndrăgostesc de Marguerite şi că presimţeam acest lucru. 

Fapt este că îmi provoca o tulburare reală şi că mai mulţi 
prieteni de-ai mei s-au amuzat grozav văzând cine era persoana 
care îmi provoca o astfel de stare. 

Am văzut-o pentru prima oară în Place de la Bourse, la 
Porte Susse. Dintr-o caleaşcă descoperită, oprită acolo, 
coborâse o femeie îmbrăcată în alb. Un murmur de admiraţie 
întâmpinase intrarea ei în magazin. Cât despre mine, am rămas 
pironit locului din clipa în care a păţit înăuntru până în 


momentul în care a ieşit. Mă uitam în prăvălie, prin geamurile 
vitrinei, cum îşi alegea lucrurile pe care venise să le cumpere. 
Aş fi putut să intru, dar nu îndrăzneam. Nu ştiam cine este şi-mi 
era teamă să nu ghicească motivul intrării mele în magazin şi să 
se supere. Totuşi, nu credeam că-mi vă fi dat s-o mai revăd. 

Era îmbrăcată elegant; purta o rochie de muselină, toată 
numai volane, un şal indian, pătrat, cu colţurile brodate cu fir de 
aur şi flori de mătase, o pălărie de pai de ltalia şi o singură 
brățară — un lanţ gros de aur — care începuse să fie la modă în 
acel timp. 

S-a urcat din nou în caleaşca şi a plecat. 

Unul dintre băieţii din magazin rămăsese în pragul uşii, 
urmărind cu ochii caleaşca elegantei cliente. M-am apropiat de 
el şi l-am rugat să-mi spună cine era. 

— Domnişoara Marguerite Gautier, îmi răspunse el. 

N-am îndrăznit să-i cer adresa, aşa că am plecat. 

Amintirea acestei apariţii, fiindcă era într-adevăr o apariţie, 
nu mi-a ieşit din minte, ca multe altele; aşa că am început s-o 
caut pretutindeni pe această femeie ca de nea, neasemuit de 
frumoasă. 

Câteva zile mai târziu a avut loc un spectacol la "Opera- 
Comique". M-am dus şi eu. Prima persoană pe care am zărit-o 
într-o lojă de rangul întâi a fost Marguerite Gautier. 

Tânărul cu care eram a recunoscut-o şi el; rostindu-i 
numele, îmi spuse: 

— Priveşte, te rog, la fata aceea frumoasă! 

Chiar în acel moment, Marguerite începu să privească cu 
binoclul spre locul unde ne aflăm; zărindu-l pe prietenul meu, îi 
surâse şi-i făcu semn să vină s-o viziteze în lojă. 

— Mă duc să-i spun bună seara, îmi zise el şi mă reîntorc 
numaidecât. 

Nu m-am putut stăpâni să nu-i spun i 

— Ce fericit eşti! 

— Pentru ce? 

— Pentru că o vei vedea pe această femeie. 

— Nu cumva eşti îndrăgostit de ea? 

— Nu, am rostit repede, înroşindu-mă, fiindcă nici eu nu 
eram prea lămurit asupra sentimentelor mele, dar aş dori tare 
mult s-o cunosc. 

— Vino cu mine şi am să i te prezint. 


— Cere-i mai întâi permisiunea. 

— Ei, la naiba, nu-i cazul să faci atâtea fasoane cu ea! Hai, 
vino... 

Vorbele pe care mi le-a spus mă durură. Tremuram la 
gândul că am să mă conving că Marguerite nu merita 
sentimentele pe care i le nutream. 

Există într-o carte a lui Alphonse Karr, intitulată '4Am 
Rauchen, un bărbat care urmăreşte într-o seară o femeie 
elegantă şi atât de frumoasă, încât se îndrăgosteşte de ea pe 
loc, cum o zăreşte. Ca să sărute mâna acestei femei, simte în el 
puterea de a încerca totul, voinţa de a cuceri totul, curajul de a 
face totul. Dar abia dacă îndrăzneşte să-i privească glezna 
cochetă ce rămâne puţin descoperită când îşi saltă uşor rochia, 
să nu se murdărească. În timp ce el visează la tot ceea ce ar fi 
capabil să facă pentru a avea această femeie, ea îl opreşte la un 
colţ de stradă şi îl întreabă dacă nu vrea să urce sus, la ea. 

El întoarce capul, traversează strada şi se înapoiază acasă, 
copleşit de tristeţe. 

Imi reaminteam acest episod; aş fi fost gata să sufăr din 
pricina acestei femei şi mă temeam să nu mă accepte prea 
repede, să nu-mi acorde prea prompt o dragoste pe care aş fi 
dorit-o cu preţul unei îndelungi aşteptări sau al unui mare 
sacrificiu. Aşa suntem noi, bărbaţii; din fericire, imaginaţia 
dăruieşte simţurilor această poezie, iar dorinţele trupului acordă 
această îngăduinţă visărilor sufletului. În sfârşit, de mi s-ar fi 
spus: "O vei avea pe această femeie astă-seară, iar mâine vei fi 
ucis", aş fi acceptat. Dacă mi s-ar fi spus: "Dă zece ludovici şi 
vei fi amantul ei", n-aş fi primit şi aş fi plâns ca un copil care 
vede năruindu-i-se, la deşteptare, castelul pe care şi-l făurise 
peste noapte. 

Voiam totuşi s-o cunosc, era un mijloc şi, de altminteri, 
singurul, de a şti la ce mă puteam aştepta din partea ei. 

l-am spus deci prietenului meu că ţineam ca ea să-i acorde 
permisiunea de a-i fi prezentat, după care am început să dau 
târcoale pe culoar, spunându-mi că peste o clipă aveam să fiu în 
faţa ei, iar eu nu ştiam încă ce atitudine să iau când ea o să mă 
privească. 


3 Alphonse-jean-Baptiste Karr (1808—1890), scriitor francez cunoscut 
prin spiritul şi verva sa satirică. 


Mă străduiam să-mi pregătesc în minte cuvintele pe care 
urma să i le spun. 

Ce sublimă copilărie este şi amorul! 

O clipă mai târziu, prietenul meu cobora. 

— Ne aşteaptă, îmi spuse el. 

— E singură? L-am întrebat. 

— Cu o altă doamnă. 

— Nu sunt şi bărbaţi? 

— Nu. 

— Haidem! 

Prietenul meu se îndreptă spre ieşirea din teatru. 

— Stai! Nu pe acolo, i-am spus. 

— Mergem să-i cumpărăm bomboane. M-a rugat să-i aduc o 
pungă... 

Intrarăm într-o cofetărie din Passage de l'Opéra. 

Aş fi vrut să cumpăr toată prăvălia şi stăteam în cumpănă 
ce să aleg, când prietenul meu ceru: 

— O jumătate de kilogram de struguri glasaţi. 

— Ştii bine că-i plac? 

— Niciodată nu mănâncă alte bomboane, ăsta-i doar un 
lucru ştiut. Ah, continuă el când ieşirăm, ştii cărei femei 
urmează să te prezint? Să nu-ţi închipui cumva că e vorba de 
vreo ducesă, ci pur şi simplu de o femeie întreţinută, întreţinută 
în cel mai larg sens, dragul meu; prin urmare, să nu te jenezi, 
poţi să-i spui tot ce-ţi va trece prin cap. 

— Bine, bine, am mormăit eu, ţinându-mă după el şi 
spunându-mi că probabil mă voi lecui de pasiunea mea. 

În momentul în care am intrat în lojă, Marguerite râdea cu 
hohote. 

Aş fi vrut să fie tristă. 

Prietenul meu mă prezentă. Marguerite înclină uşor din cap 
şi spuse: 

— Şi bomboanele mele? 

— lată-le! 

În timp ce le luă, mă privi. Am lăsat ochii în jos şi m-am 
înroşit. 

Se aplecă la urechea vecinei şi-i şopti câteva cuvinte, după 
care amândouă izbucniră apoi în râsete. 

Fără nici o îndoială, eu eram cauza acestor râsete; acum 
mă aflam în şi mai mare încurcătură. Aveam pe atunci ca 


amantă o mică burgheza foarte tandră şi foarte sentimentală, 
dar iubirea şi scrisorile sale melancolice mă făceau să pufnesc în 
râs. Am înţeles cât sânge rău trebuie să-i fi făcut, după 
simţămintele pe care le încercam eu acum şi vreme de cinci 
minute am iubit-o aşa cum niciodată n-a mai fost iubită vreo 
femeie. 

Marguerite îşi mânca boabele de strugure fără să se mai 
ocupe de mine. 

Prietenul care mă introdusese n-a vrut să mă lase în 
această situaţie ridicolă. 

— Marguerite, zise el, nu trebuie să te mire dacă domnul 
Duval nu-ţi spune nimic. L-ai zăpăcit în aşa hal, încât nu mai e în 
stare să scoată un singur cuvânt. 

— Cred mai degrabă că domnul te-a însoţit aici fiindcă te 
plictiseai să vii singur. 

— Dacă ar fi adevărat acest lucru, am spus la rândul meu, 
nu l-aş fi rugat pe Ernest să vă ceară permisiunea de a vă fi 
prezentat. 

— N-a fost poate decât un mijloc de a mai amâna 
momentul fatal... 

Oricât de puţin ai venit în contact cu fete de genul 
Margueritei, e cunoscută totuşi plăcerea pe care o resimt ele să 
facă spirite gratuite şi să ia peste picior persoanele pe care le 
văd pentru prima oară. Fără îndoială că acest lucru constituie o 
răzbunare pentru umilinţele pe care adeseori sunt silite să le 
îndure din partea celor pe care-i văd în toate zilele. 

De aceea, pentru ca să le poţi da replica cuvenită, trebuie 
să ai o anumită obişnuinţă a lumii lor, pe care eu, din păcate, n- 
o aveam; apoi, imaginea pe care mi-o făurisem despre 
Marguerite a făcut că felul ei de a glumi să mi se pară de-a 
dreptul exagerat. Nimic însă nu-mi era indiferent din partea 
acestei femei. De aceea m-am ridicat şi i-am spus, cu o emoție 
în glas pe care mi-a fost cu neputinţă s-o ascund complet: 

— Dacă gândiţi astfel despre mine, doamnă, nu-mi mai 
rămâne decât să vă cer iertare pentru indiscreţia mea şi să plec, 
asigurându-vă că nu se va mai repeta. 

Cu acestea, am salutat şi am ieşit. 

De-abia am închis uşa, că am şi auzit răsunând un al treilea 
hohot de râs. Tare-aş fi vrut să m-atingă cineva, cu cotul, în acel 
moment... 


M-am întors înapoi în stal. 

Se auzeau loviturile care anunțau ridicarea cortinei. 

Ernest îşi reluă locul lângă mine. 

— Cum te-ai purtat! Îmi spuse el aşezându-se. Fetele te 
socotesc nebun. 

— Ce-a spus Marguerite după ce-am plecat? 

— A râs şi m-a asigurat că în viaţa ei n-a mai văzut pe 
cineva atât de caraghios ca tine. Dar nu trebuie să te declari 
învins; nu trebuie să le faci fetelor de genul ăsta onoarea de a le 
lua în serios. Ele nu ştiu ce înseamnă eleganța şi politeţea; 
seamănă cu câinii când îi dai cu parfum. Işi închipuie că miros 
urât şi se duc repede să se tăvălească în noroi. 

— La urma urmei, ce mă priveşte? Am spus eu, încercând 
să iau un ton cât mai degajat. N-am s-o mai văd niciodată şi 
dacă-mi plăcea înainte de-a o cunoaşte, lucrurile s-au schimbat 
cu desăvârşire acum, când mi-am dat seama cu cine am de-a 
face... 

— Aida, de! Nu m-ar mira să te văd într-o bună zi în loja ei 
şi să aud spunându-se că te ruinezi pentru ea. De altfel, ai avea 
dreptate, e prost-crescută, adevărat, dar ce lovitură ai da să ai o 
amantă atât de frumoasă! 

Din fericire, se ridică cortină şi prietenul meu tăcu. Să-ţi 
spun ce se juca pe scenă, mi-ar fi cu neputinţă. Tot ceea ce îmi 
reamintesc este că din timp în timp îmi ridicam ochii spre loja pe 
care o părăsisem atât de brusc şi unde vizitatorii se perindau 
într-una. 

Totuşi, eram departe de a nu mă mai gândi la Marguerite. 
Un alt sentiment începea să pună stăpânire pe mine. Mi se 
părea că trebuie, că sunt obligat să fac să se şteargă şi insultă şi 
ruşinea mea; îmi spuneam că voi avea-o pe această fată chiar 
de-ar trebui să-mi cheltuiesc toată averea, că voi avea de drept 
locul pe care îl abandonasem atât de repede. 

Marguerite şi prietena sa părăsiră loja mai înainte de 
terminarea spectacolului. 

Fără să vreau, m-am ridicat şi eu din fotoliu. 

— Pleci? Mă întrebă Ernest. 

— Da. 

— Pentru ce? 

În acel moment Ernest observă că loja Margueritei era 
goală. 


— Du-te, du-te şi reuşită bună, sau, mai degrabă, o mai 
bună reuşită. 

Am ieşit. 

Pe scară am auzit fâşâitul rochiilor şi zgomotul câtorva voci. 
M-am tras la o parte şi, fără ca să fiu zărit, le-am văzut pe cele 
două femei plecând însoţite de doi tineri. 

În dreptul coloanelor de la intrarea în teatru le întâmpină un 
lacheu tinerel. 

— Du-te de spune vizitiului să aştepte în faţă la "Cafe 
Anglais", spuse Marguerite. Noi o să venim pe jos până acolo. 

Câteva minute după aceea, tot învârtindu-mă încoace şi 
încolo pe bulevard, am zărit-o pe Marguerite la fereastra unuia 
din saloanele restaurantului. Stătea rezemată de balcon şi 
rupea, una câte una, petalele unui buchet de camelii. 

Unul dintre cei doi bărbaţi, aplecat peste umărul ei, îi 
vorbea pe şoptite. 

Am intrat la "Maison-d'Or', am luat loc într-unui din 
saloanele de la primul etaj şi de aci n-am mai pierdut o clipă din 
ochi fereastra despre care vorbeam. 

La ora 1 noaptea, Marguerite, împreună cu cei trei prieteni, 
s-au urcat în trăsura care-i aştepta afară. 

Am luat şi eu o gabrioletă şi m-am ţinut după ea. 

Trăsura se opri în rue d'Antin nr. 9. 

Marguerite cobori şi intră singură în casă. 

Era, fără îndoială, o întâmplare, dar această întâmplare mă 
făcu grozav de fericit. 

Din ziua aceea am întâlnit-o deseori pe Marguerite, la 
spectacole, sau pe Champs-Elysées. Şi întotdeauna aceeaşi 
veselie la ea, întotdeauna aceeaşi emoție la mine. 

Trecură totuşi cincisprezece zile fără s-o mai văd nicăieri. 

Întâlnindu-l pe Gaston, m-am interesat despre ea. 

— E tare bolnavă, biata fată, îmi răspunse el. 

— Dar ce are? 

— E bolnavă de piept şi cum a dus o viaţă care nu era 
menită s-o vindece, acum zace la pat şi se stinge... 

Ciudat mai este sufletul omului; am fost aproape bucuros 
din pricina bolii. 

M-am dus zi de zi să aflu veşti despre ea, fără să-mi las 
numele sau cartea de vizită. Am aflat astfel despre 
convalescenta ei şi despre plecarea la Bagnères. 


Apoi, timpul începu să se scurgă, impresia puternică pe 
care mi-o făcuse păru să se şteargă încetul cu încetul din mintea 
mea. Am călătorit; relaţiile, obiceiurile, diversele activităţi au 
luat locul acestor gânduri, iar când reflectăm la această primă 
aventură, nu voiam să văd în ea decât una din acele pasiuni pe 
care le ai când eşti foarte tânăr şi de care râzi mai târziu. 

De altminteri, n-ar fi fost un merit să birui aceste amintiri, 
deoarece o pierdusem din vedere pe Marguerite încă de la 
plecarea ei, şi, după cum ţi-am spus, când a trecut pe lângă 
mine, pe culoar, la "Théâtre des Variétés", nici n-am mai 
recunoscut-o. 

Purta voaletă, este adevărat, dar oricât de ascunsă i-ar fi 
fost faţa, cu doi ani mai înainte, nici n-ar fi fost nevoie s-o văd 
pentru a o recunoaşte: aş fi simţit că era ea. 

Cu toate astea, când am ştiut că era ea, inima a început să- 
mi bată mai tare; iar cei doi ani care trecuseră fără s-o văd, ca şi 
urmările pe care se părea că le avusese această despărţire, se 
risipiră în neant doar la simplă atingere a rochiei sale. 


Capitolul VIII 


Deşi, continuă Armand după o pauză, înţelegeam că eram 
încă îndrăgostit, mă simţeam mai puternic decât altădată şi la 
dorinţa de a o revedea pe Marguerite se mai adăuga şi voinţa de 
a o face să simtă că acum îi eram superior. 

Câte căi urmează şi câte argumente găseşte inima pentru a 
ajunge acolo unde vrea! 

N-am putut să mai rămân mult timp pe culoare, aşa că m- 
am întors să-mi ocup fotoliul, aruncând o privire rapidă în sală, 
ca s-o văd în ce lojă se află. 


Stătea într-o lojă din avanscena parterului şi era singură. 
Era schimbată, după cum am mai spus, nu-i mai regăseam pe 
buze surâsul indiferent. Suferise; suferea încă. 

Deşi ne aflam în aprilie, era îmbrăcată ca de iarnă, numai în 
catifele. 

Mă uitam la ea atât de insistent, încât privirea mea îi atrase 
privirile spre mine. 

Mă examină cu atenţie câteva clipe, îşi duse binoclul la 
ochi, spre a mă vedea mai bine şi crezu, fără îndoială, că mă 
recunoaşte, fără a putea spune cu siguranţă cine eram, 
deoarece, când îşi luă binoclul de la ochi, un surâs, acel 
fermecător salut al femeilor, îi flutura pe buze, pentru a 
răspunde la salutul pe care avea aerul că îl aşteaptă de la mine; 
dar nu i-am răspuns, vrând parcă să înregistrez o victorie asupra 
ei şi să pară că eu am uitat-o, în timp ce ea îşi mai aduce aminte 
de mine. 

Crezând că s-a înşelat, ea îşi întoarse capul în altă parte. 

Se ridică cortina. 

Am întâlnit-o de multe ori pe Marguerite la teatru, dar n-am 
văzut-o niciodată dând vreo atenţie jocului de pe scenă. 

Nici pe mine nu prea mă interesa spectacolul. Eram cu ochii 
numai la ea, dar străduindu-mă în acelaşi timp să nu bage de 
seamă acest lucru. Am văzut-o schimbând priviri cu o persoană 
care stătea în loja din faţa ei; mi-am îndreptat ochii într-acolo şi 
am văzut o femeie pe care o cunoşteam şi cu care mă aflam în 
relaţii destul de prietenești. 

Persoană era o fostă femeie întreţinută, care încercase să 
facă teatru, nu reuşise şi care, bazându-se pe relaţiile sale cu 
elegantele Parisului, se apucase de comerţ şi deschisese un 
salon de mode. 

Am întrevăzut în ea un mijloc de a mă întâlni cu Marguerite 
şi am profitat de un moment în care privea spre mine, pentru a 
o saluta din ochi, schiţând şi un gest uşor cu mâna. 

Ceea ce prevăzusem se adeveri — mă pofti în loja ei. 

Prudence Duvernoy era fericitul nume al modistei; era o 
femeie rotofeie, de vreo 40 de ani, una din acele femei faţă de 
care n-ai nevoie de prea mare diplomaţie ca să afli tot ceea ce 
vrei să ştii, mai ales când ceea ce doream să ştiu era atât de 
simplu, ca şi lucrul pe care voiam să i-l cer. 


Am profitat de un moment în care şi-a reluat conversaţia, 
prin semne, cu Marguerite şi am întrebat-o: 

— Cui îi faci semne? 

— Margueritei Gautier. 

— O cunoşti? 

— Da, sunt modista ei şi e vecină cu mine. 

— Locuieşti, aşadar, în rue d'Antin? 

— La numărul 7. Fereastra camerei ei de toaletă dă spre 
camera mea. 

— Se spune că-i o fată încântătoare. 

— N-o cunoşti? 

— Nu, dar aş ţine foarte mult s-o cunosc. 

— Vrei să-i spun să vină în loja noastră? 

— Nu, aş ţine mai mult să mă prezinţi la ea acasă. 

— La ea acasă? 

— Da. 

— E mai greu. 

— De ce? 

— Pentru că este protejata unui duce bătrân şi foarte gelos. 

— Ce încântător sună "protejata". 

— Da, protejată, reluă Prudence. Bietul bătrân, cred că ar fi 
în mare încurcătură dacă ar fi vorba să-i fie amant. 

Prudence începu atunci să-mi povestească cum a făcut 
cunoştinţă Marguerite cu ducele la Bagneres. 

— De aceea, va să zică, este singură aici, am continuat eu. 

— Exact. 

— Şi cine are s-o conducă acasă? 

— El. 

— Va veni, prin urmare, s-o ia? 

— Dintr-o clipă într-alta... 

— Şi pe dumneata cine te conduce acasă? 

— Nimeni. 

— Mă ofer eu. 

— Dar bănuiesc că eşti cu un prieten. 

— Atunci ne oferim amândoi. 

— Şi cine e prietenul dumitale? 

— Un băiat fermecător, tare spiritual şi care va fi încântat 
să te cunoască. 

— Bine, ne-am înţeles! Plecăm toţi patru după scena asta, 
fiindcă pe ultima o cunosc. 


— Cu plăcere. Mă duc să-i spun şi prietenului meu. 

— Du-te... Stai! Îmi spuse Prudence în momentul în care mă 
pregăteam să ies. Uite-l pe duce, intră chiar acum în loja 
Margueritei. 

Am privit într-acolo. 

Un om într-adevăr de 70 de ani tocmai se aşezase în 
spatele fetei şi îi întindea o pungă cu bomboane, din care ea se 
servi imediat; surâzând apoi, puse pungă în faţa ei şi începu să 
facă Prudencei nişte semne care s-ar fi putut traduce astfel: 

— Vrei să iei? 

— Nu, răspunse Prudence. 

Marguerite luă din nou pungă şi, întorcându-se, începu să 
discute cu ducele. 

Povestirea tuturor acestor amănunte pare o copilărie, dar 
tot ceea ce e legat de Marguerite îmi este încă atât de viu în 
minte, încât nu mă pot opri să nu le reamintesc astăzi. 

Am coborât să-l anunţ pe Gaston ceea ce aranjasem pentru 
noi amândoi. 

A acceptat. 

Ne-am părăsit locurile noastre de la parter pentru a ne 
duce în loja doamnei Duvernoy. 

Dar abia deschisesem uşa, că a trebuit să ne oprim, ca să 
facem loc Margueritei şi ducelui, care plecau. 

Aş fi dat zece ani din viaţă ca să fiu în locul bătrânului. 

Ajunşi în bulevard, ducele o invită să se urce într-o 
gabrioletă înaltă, condusă de el însuşi; curând se făcură 
nevăzuţi, duşi în trapul bătut a doi căi de o frumuseţe rară. 

Am intrat în loja Prudencei. 

După terminarea spectacolului, ne-am urcat într-o trăsură 
modestă, care ne-a dus în rue d'Antin numărul 7. La poarta 
casei, Prudence ne-a invitat să ne urcăm la ea, ca să ne arate 
salonul de mode pe care-l ţinea, de care părea să fie foarte 
mândră şi pe care nici unul din noi nu-l mai văzuse. Vă închipuiţi 
cu ce grabă am acceptat invitaţia. 

Mi se părea că mă apropiam încetul cu încetul de 
Marguerite. Numaidecât adusei vorba despre ea. 

— Bătrânul duce se află la vecina dumitale? Am întrebat-o 
pe Prudence. 

— Nu; trebuie să fie singură. 

— Dar se plictiseşte îngrozitor, spuse Gaston. 


— Ne petrecem împreună aproape toate serile, iar când se 
întoarce acasă, mă cheamă la ea. Marguerite nu se culcă 
niciodată mai devreme de ora două noaptea. Nu poate să 
adoarmă înainte. 

— De ce? 

— Pentru că este bolnavă de piept şi mai întotdeauna are 
febră. 

— Marguerite nu are amanți? Am întrebat-o eu. 

— Niciodată n-am văzut ca cineva să fi rămas la ea după ce 
plec eu; dar nu garantez că nu vine nimeni când nu sunt eu la 
ea; adeseori, seara, îl întâlnesc acolo pe un anume conte de N., 
care crede că îşi netezeşte drumul făcându-i vizite la ora 
unsprezece noaptea şi oferindu-i bijuterii cu duiumul; numai că 
ea, să nu-l vadă în ochi. Marguerite nu procedează bine, pentru 
că acest conte e un băiat foarte bogat. Degeaba îi tot bat eu 
capul: "Draga mea copilă, ăsta e omul care îţi trebuie!" Ea, care, 
de altminteri, îmi urmează de obicei sfaturile, îmi întoarce 
spatele şi îmi răspunde că prea-i dobitoc. O fi el dobitoc, sunt de 
acord; dar pentru ea ar însemna o situaţie, în timp ce bătrânul 
duce poate să moară de pe o zi pe alta. Bătrânii sunt egoişti; 
familia îi reproşează neîncetat dragostea ce i-o poartă 
Margueritei: iată două motive pentru care n-o să-i lase nimic 
moştenire. Eu îi fac mereu morală, dar ea îmi răspunde că are 
destulă vreme să-l ia pe conte când o să moară ducele. Nu-i 
totdeauna prea amuzant, continuă Prudence, să trăieşti cum 
trăieşte Marguerite. Eu, să fiu în locul ei, cu mine n-ar merge şi 
l-aş trimite iute-iute la plimbare pe moşulică ăsta. E tare 
searbăd, bătrânul; îi spune "fata mea", are grijă de ea ca de un 
copil, se ţine scai de capul ei. Sunt sigură că în acest moment 
vreunul dintre servitorii lui dă târcoale pe stradă, să vadă cine 
iese şi mai cu seamă cine intră. 

— Vai! Sărmana Marguerite! Spuse Gaston, aşezându-se la 
pian şi începând să cânte un vals. Nu ştiam toate astea. De 
altfel, de la o vreme încoace o vedeam eu că nu mai este la fel 
de voioasă ca mai înainte... 

— Ssst! Spuse Prudence, devenind atentă. 

Gaston se opri din cântat. 

— Cred că mă cheamă... 

Am ascultat şi noi. 

Intr-adevăr, o voce o strigă pe Prudence. 


— Gata, domnilor, vă rog să vă retrageţi, ne spuse doamna 
Duvernoy. 

— Aha! Aşa înţelegi dumneata ospitalitatea? Spuse Gaston 
râzând. O să plecăm când vom avea noi poftă. 

— De ce să plecăm? 

— Fiindcă mă duc la Marguerite. 

— O să aşteptăm aici... 

— Asta nu se poate. 

— Atunci mergem şi noi cu dumneata. 

— Asta se poate şi mai puţin. 

— De altminteri, eu o cunosc pe Marguerite, pot foarte bine 
să merg să-i fac o vizită. 

— Dar Armand n-o cunoaşte. 

— Am să i-l prezint. 

— Cu neputinţă. 

Auzirăm din nou vocea Margueritei, care o chema într-una 
pe Prudence. 

Prudence dete fuga în camera de toaletă. Eu şi cu Gaston 
ne luarăm după ea. Prudence deschise fereastra.. 

Ne ascunserăm astfel încât să nu fim văzuţi de afară. 

— De zece minute te tot strig! Spuse Marguerite de la 
fereastră, pe un ton aproape poruncitor. 

— Ce doreşti? 

— Vreau să vii imediat la mine. 

— De ce? 

— Deoarece contele de N... e încă aici şi mă plictiseşte de 
moarte. 

— Nu pot să vin acum. 

— Cine te împiedică? 

— Am la mine doi tineri care nu vor să plece. 

— Spune-le că trebuie să ieşi... 

— Le-am spus-o. 

— Ei bine, lasă-i la dumneata; când or să te vadă ieşind, au 
să plece şi ei. 

— După ce-or întoarce casa cu susul în jos? 

— Dar ce vor? 

— Vor să te vadă. 

— Cum îi cheamă? 

— Pe unul îl cunoşti, e domnul Gaston R... 

— Ah, da, îl cunosc! Şi celălalt? 


— Domnul Armand Duval. Nu-l cunoşti? 

— Nu; adu-i totuşi încoace; prefer pe oricine contelui. Vă 
aştept, veniţi repede. 

Marguerite închise fereastra ei, iar Prudence pe a sa. 

Marguerite, care îşi reamintise o clipă de figura mea, nu-şi 
aducea aminte de numele meu. Aş fi fost mai bucuros de o 
amintire chiar defavorabilă pentru mine decât de această uitare. 

— Ştiam bine, spuse Gaston, că are să fie încântată să ne 
vadă. 

— Încântată nu este cuvântul cel mai potrivit, răspunse 
Prudence, punându-şi şalul şi pălăria. Vă primeşte ca să-l facă 
pe conte să-şi ia tălpăşiţa. Daţi-vă osteneala să fiţi mai drăguţi 
decât el, sau altminteri, cum o cunosc eu pe Marguerite, are să 
se supere rău pe mine. 

Ne-am luat după Prudence, care se şi afla pe scară. 

Tremuram; mi se părea că această vizită avea să aibă o 
mare înrâurire asupra vieţii mele. 

Eram şi mai emoţionat încă decât în seara când îi fusesem 
prezentat în loja de la "Opera-Comique". 

Ajungând în faţa uşii apartamentului pe care îl cunoşti, 
inima îmi bătea atât de puternic, încât îmi era cu neputinţă să- 
mi mai adun gândurile. 

Câteva acorduri de pian răzbăteau până la noi. 

Prudence sună. 

Pianul încetă. 

O femeie, care avea mai degrabă înfăţişarea unei doamne 
de companie decât a unei cameriste, veni să ne deschidă. 

Am păşit în salon şi din salon în budoar, care la acea dată 
arăta cum l-ai văzut mai târziu. 

Un tânăr stătea rezemat de cămin. Marguerite, aşezată la 
pian, lăsa să-i alerge degetele pe clape, începând mereu bucăţi 
pe care nu le termina. 

Întreaga scenă trăda plictiseala, izvorâtă la bărbat din 
situaţia penibilă în care îl punea nulitatea sa, iar la femeie din 
pricina vizitei acestui sinistru personaj. 

La vocea Prudencei, Marguerite se ridică de la pian; 
îndreptându-se spre noi, după ce schimbă mai întâi o privire de 
recunoştinţă cu doamna Duvernoy, ne spuse: 

— Intraţi, domnilor şi fiţi bineveniţi. 


Capitolul IX 


— Bună seara, scumpul meu Gaston, spuse Marguerite 
prietenului meu, sunt foarte bucuroasă să te văd. De ce n-ai 
venit în loja mea, la "Variétés"? 

— Mi-a fost teamă să nu deranjez. 

— Prietenii nu deranjează niciodată şi Marguerite accentuă 
asupra cuvântului "prieteni", ca şi cum ar fi vrut să-i facă pe cei 
de faţă să înţeleagă că Gaston, cu toată primirea familiară de 
care se bucurase, nu era şi nu fusese pentru ea niciodată 
altceva decât un prieten. 

— Atunci, îmi permiţi să ţi-l prezint pe domnul Armand 
Duval. 

— Dar am şi încuviinţat-o pe Prudence să facă acest lucru. 

— De altminteri, doamnă, am spus eu înclinându-mă şi 
reuşind cu greu să scot nişte sunete aproape de neînțeles, am 
mai avut onoarea să vă fiu prezentat. 

Fermecătorii ochi ai Margueritei păreau că scrutează în 
noianul de amintiri, dar nu-şi reaminti, său păru că nu-şi 
reaminteşte. 

— Doamnă, am luat eu cuvântul din nou, vă sunt 
recunoscător că aţi uitat această primă prezentare, deoarece 
am fost tare ridicol şi de bună seamă că am apărut în ochii 
dumneavoastră ca un om foarte plicticos. Lucrurile s-au 
întâmplat acum doi ani, la "Opera-Comique"; eram cu Ernest de 
X... 

— Ah! Îmi aduc aminte! Reluă Marguerite surâzând. Nu 
dumneavoastră ați fost ridicol, ci eu am fost răutăcioasă, cum 
de altfel mai sunt şi acum câteodată, dar totuşi mai puţin. M-aţi 
iertat, domnule, nu-i aşa? 

Şi îmi întinse mâna, pe care, plecându-mă, i-am sărutat-o. 

— Este adevărat, reluă ea. Închipuiţi-vă că m-am deprins cu 
un prost obicei: îmi place să-i pun în încurcătură pe oamenii pe 
care-i văd pentru prima oară. E curată neghiobie. Doctorul care 
mă  îngrijeşte spune că asta se datoreşte faptului că sunt 
nervoasă şi mereu suferindă: vă rog să-i daţi crezare medicului. 


— Dar păreţi foarte sănătoasă. 

— Oh, am fost tare bolnavă... 

— Ştiu! 

— Cine v-a spus? 

— Toată lumea ştie; am venit adeseori să aflu veşti despre 
dumneavoastră şi am aflat cu plăcere despre convalescenţa 
dumneavoastră. 

— Nu mi s-a remis niciodată cartea dumneavoastră de 
vizită. 

— Nu mi-am lăsat-o niciodată. 

— Oare să fiţi dumneavoastră tânărul acela care venea în 
fiecare zi să se intereseze despre mine cât am fost bolnavă şi 
care n-a vrut niciodată să-şi spună numele? 

— Da, eu sunt. 

— Atunci, sunteţi mai mult decât indulgent, sunteţi 
generos. Dumneavoastră, conte, n-aţi fi făcut asta, adaugă ea, 
întorcându-se spre domnul de N..., după ce şi-a aruncat asupra 
mea una din acele priviri prin care femeile îşi completează 
părerea despre un bărbat. 

— Eu nu vă cunosc decât de două luni, replică contele. 

— Şi domnul, care nu mă cunoaşte decât de cinci minute... 
Totdeauna spuneţi prostii! 

Femeile sunt fără milă cu oamenii la care nu ţin. 

Contele se înroşi şi îl văzui cum îşi muşcă buzele. 

Mi-a fost milă de el, deoarece părea îndrăgostit ca şi mine, 
iar sinceritatea crudă a Margueritei de bună seamă că îl făcuse 
tare nefericit, mai ales în prezenţa a doi străini. 

— Când am intrat, cântaţi la pian, am spus eu pentru a 
schimba subiectul conversaţiei. N-aţi vrea să-mi faceţi plăcerea 
să mă consideraţi ca pe o veche cunoştinţă şi să continuaţi? 

— Oh, zise ea lăsându-se pe canapea şi făcându-ne semn 
să ne aşezăm şi noi, Gaston cunoaşte bine calitatea muzicii 
mele! Este bună când sunt singură cu contele, dar n-aş vrea să 
vă fac să înduraţi un asemenea supliciu. 

— Imi faceţi mie această favoare? Replică domnul de N... cu 
un surâs pe care încercă să-l compună fin şi ironic. 

— Nu aveţi ce să-mi reproşaţi; este singură favoare. 

Era parcă hotărât că bietul tânăr să n-apuce să spună o 
vorbă.  Indreptă spre Marguerite o privire cu adevărat 
imploratoare. 


— Spune, te rog, Prudence, continuă ea, ai făcut ceea ce te- 
am rugat? 

— Da. 

— Bine, o să-mi povesteşti asta mai târziu. Avem de 
discutat, să nu pleci până nu vorbim. 

— Suntem, fără îndoială, indiscreţi, am spus eu atunci şi 
acum, după ce noi, sau mai degrabă eu am avut prilejul unei a 
doua prezentări, spre a fi uitată prima, acum o să ne retragem, 
Gaston şi cu mine. 

— Nici vorbă de aşa ceva! Cuvintele mele nu s-au referit la 
dumneavoastră. Din contră, ţin ca dumneavoastră să rămâneţi. 

Contele îşi scoase ceasornicul foarte elegant. 

— Este timpul să mă duc la club, spuse el. 

Marguerite nu răspunse nimic. 

Contele se depărtă de cămin şi se îndreptă spre ea: 

— Cu bine, doamnă. 

Marguerite se ridică. 

— Cu bine, dragă domnule conte. Aţi şi plecat? 

— Da, mi-e teamă să nu vă plictisesc. 

— Nu mă plictisiţi astăzi mai mult decât în celelalte zile. 
Când o să vă vedem din nou? 

— Când o să-mi permiteţi. 

— Atunci, adio. 

Fără pic de cruţare, trebuie să recunoaşteţi. 

Din fericire, contele avea o foarte bună educaţie şi un 
caracter excelent. Se mulţumi să sărute mâna pe care 
Marguerite i-o întinsese destul de nepăsător şi să plece după ce 
ne-a adresat şi nouă un salut. 

În momentul în care ieşea pe uşă, aruncă o privire spre 
Prudence. Aceasta ridică din umeri cu un aer care voia să 
spună: "Ce vreţi? Eu am făcut tot ce-am putut." 

— Nanine! Strigă Marguerite. Luminează drumul domnului 
conte. 

Am auzit apoi cum se deschide uşa şi se închide la loc. 

— În sfârşit! Exclamă Marguerite, apărând din nou. lată-l 
plecat. Băiatul ăsta îmi calcă îngrozitor pe nervi. 

— Scumpa mea copilă, spuse Prudence, cu adevărat, eşti 
prea din cale-afară de rea cu el, care este atât de bun şi de 
îndatoritor cu tine. Uite, chiar acum, pe cămin, ceasul pe care ţi 
l-a dăruit şi care l-a costat, sunt sigură, cel puţin o mie de scuzi. 


Doamna Duvernoy se apropie între timp de cămin şi începu 
să se joace cu bijuteria, de la care nu-şi mai dezlipea privirile 
aprinse de lăcomie. 

— Draga mea, spuse Marguerite, aşezându-se la pian, dacă 
pun în cumpănă, pe de o parte, ceea ce-mi dă şi, pe de altă 
parte, ceea ce-mi spune, găsesc că vizitele sale nu-l costă mare 
lucru. 

— Bietul băiat, este aşa de îndrăgostit de tine. 

— Dacă ar trebui să-i ascult pe toţi cei ce sunt îndrăgostiţi 
de mine, nu mi-ar mai rămâne timp nici măcar să mănânc. 

Marguerite îşi trecu degetele peste clapele pianului; apoi se 
întoarse către noi şi spuse: 

— Vreţi să gustaţi ceva? Am o poftă straşnică de nişte 
lichior. 

— Mie mi-e poftă de o bucăţică de pui, spuse Prudence. Ce- 
ar fi să mâncăm? 

— De acord! Hai să mergem să luăm masa, spuse Gaston. 

— Nu, o să mâncăm aici. 

Marguerite sună. Apăru Nanine. 

— Trimite să ne aducă de mâncare. 

— Ce trebuie să comand? 

— Ce vrei, numai repede de tot, cât mai repede! 

Nanine ieşi. 

— Minunat! Spuse Marguerite, sărind în sus de bucurie, ca 
un copil. Acum o să mâncăm. Ce plicticos mai e şi imbecilul ăsta 
de conte. 

Cu cât o priveam mai mult pe Marguerite, cu atât mă 
încânta mai tare. Era de o frumuseţe răpitoare. 

Chiar şi slăbiciunea să era pentru mine plină de farmec. 

Eram într-o adevărată contemplaţie. 

Ce se petrecea cu mine, mi-ar veni greu să explic. Eram 
plin de îngăduinţă faţă de viaţa sa, plin de admiraţie pentru 
frumuseţea sa. Dezinteresarea de care dădea dovadă refuzând 
un bărbat tânăr, elegant şi bogat, dispus să se ruineze de dragul 
ei, o scuză, în ochii mei, de toate greşelile trecute. 

Un aer de candoare se desluşea în această femeie. 

Vedeai că nu depăşise încă virginitatea viciului. Mersul 
sigur, talia suplă, nările trandafirii şi întredeschise, ochii mari, 
uşor cerniţi, trădau una din acele naturi fierbinţi, care 
răspândesc în jurul lor un parfum de voluptate, ca şi acele 


sticluţe din Orient, care, oricât de bine ar fi închise, lasă să 
răzbată din ele mireasma licorii. 

În sfârşit, fie că era ceva firesc, fie că era ca o urmare a 
bolii sale, din timp în timp îi străluceau în ochi fulgere de 
dorinţe. Împărtăşirea acestor dorinţe ar fi însemnat o adevărată 
deschidere a cerurilor pentru cel iubit. Dar cei care o iubiseră pe 
Marguerite nu se mai socoteau, iar cei pe care îi iubise ea nu se 
numărau încă. 

Pe scurt, recunoşteai în această fată fecioara pe care o 
nimica toată o făcuse curtezană şi curtezana pe care o nimica 
toată ar fi făcut-o fecioară cea mai îndrăgostită şi mai pură. Mai 
întâlneai la Marguerite mândrie şi independenţă: două 
sentimente care, rănite, sunt în stare să genereze aceleaşi 
reacţii ca şi pudoarea. Rămăsesem mut, sufletul parcă mi se 
scursese cu totul în inimă, iar inima în ochi. 

— Aşadar, reluă ea deodată, dumneavoastră eraţi cel care 
venea să afle veşti despre mine când eram bolnavă? 

— Da! 

— Să ştiţi că este o faptă foarte frumoasă! Şi cum aş putea 
să vă mulţumesc? 

— Să-mi permiteţi din când în când să vin să vă vizitez. 

— Ori de câte ori doriţi, între orele cinci şi şase şi de la 
orele unsprezece până la miezul nopţii. Ştii ce, Gaston? Cântă- 
mi Invitația la vals. 

— Pentru ce? 

— Ca să-mi faci plăcere în primul rând şi apoi pentru că eu 
nu reuşesc s-o cânt cum trebuie. 

— Unde te încurci? 

— La partea a treia, pasajul în diez. 

Gaston se ridică, se aşeză apoi la pian şi începu minunata 
melodie a lui Weber; notele stăteau deschise pe pupitru. 

Cu o mână rezemată de pian, Marguerite privea partitura, 
urmărind cu ochii fiecare notă pe care o acompania încetişor din 
gură. Când Gaston ajunse la pasajul pe care i-l indicase, 
Marguerite începu să fredoneze, plimbându-şi degetele pe 
capacul pianului: 

— Re, mi, re, do, re, fă, mi, uite, aici nu merge. la-o de la 
început... 

Gaston reîncepu; apoi Marguerite îi spuse: 

— Acum lasă-mă şi pe mine să încerc... 


Marguerite se aşeză în locul lui şi începu să cânte, dar 
degetele sale îndărătnice se înşelau întotdeauna asupra 
vreuneia sau alteia din notele despre care am pomenit mai sus. 

— Este de necrezut, exclamă Marguerite, răsfăţându-se ca 
un copil, cum de nu reuşesc să cânt acest pasaj! Mă credeţi că 
rămân câteodată să repet până la două dimineaţa? Şi când mă 
gândesc că acest imbecil de conte îl cântă fără note şi încă 
admirabil! Asta mă face, cred, să fiu aşa de furioasă pe el. 

Şi Marguerite o luă de la capăt, dar mereu cu aceleaşi 
rezultate. 

— Să se ducă la dracu şi Weber şi muzica şi pianele! 
Exclamă ea, aruncând partitura la capătul celălalt al camerei. 
Pricepeţi că nu pot să execut opt diezi unul după altul? 

Şi Marguerite îşi încrucişă mâinile, privindu-ne şi bătând din 
picior. 

Sângele i se urcase în obraji şi o tuse uşoară îi 
întredeschise buzele. 

— Haide, haide, rosti Prudence, care îşi scosese pălăria şi-şi 
netezea părul în faţa oglinzii, te înfurii şi iarăşi o să-ţi fie rău; 
haidem să mâncăm, e un lucru mult mai înţelept; cât despre 
mine, mor pur şi simplu de foame. 

Marguerite sună din nou, apoi se aşeză iarăşi la pian şi 
începu să cânte, cu jumătate de voce, un cântec decoltat, fără 
să se încurce de loc la acompaniament. 

Gaston cunoştea cântecul, aşa că alcătuiră un fel de duet. 

— Nu mai cântaţi cântece din astea fără perdea, mă 
adresai Margueritei familiar şi pe un ton de rugăminte. 

— Oh! Cât sunteţi de cast! Îmi zise ea surâzând şi îmi 
întinse mâna. 

— Nu pentru mine, ci pentru dumneavoastră. 

Marguerite făcu un gest care voia să spună: "Oh! E mult de 
când am terminat eu cu castitatea." 

În acel moment apăru Nanine. 

— E gata masa? Întrebă Marguerite. 

— Da, doamnă, într-o clipă. 

— Apropo, îmi spuse Prudence, dumneata n-ai vizitat 
apartamentul Margueritei. Vino să ţi-l arăt. ÎI ştii, salonul era o 
adevărată minune. 

Marguerite ne însoţi câţiva paşi, apoi îl chemă pe Gaston şi 
trecu cu el în sufragerie să vadă dacă e gata masa. 


— la te uită! Spuse Prudence cu voce tare, privind o etajeră 
şi luând de pe ea o figurină de Saxa. Nu ţi-l ştiam pe prichindelul 
ăsta! 

— Care? 

— Ciobănaşul care ţine în mână o colivie cu o păsărică. 

— la-l dacă-ţi face plăcere. 

— Ah! Dar n-aş vrei să te lipseşti de el. 

— Voiam să-l dau cameristei. Eu îl găsesc groaznic, dacă 
însă îţi place, ia-l. 

Prudence nu vedea decât darul, nu şi chipul în care era 
făcut. 

Îşi puse bibeloul deoparte şi mă conduse în budoar; 
Prudence îmi arătă două miniaturi aşezate faţă în faţă, apoi îmi 
spuse: 

— lată-l pe contele de G..., care a fost foarte îndrăgostit de 
Marguerite; el a lansat-o. Îl cunoşti? 

— Nu. Şi ăstălalt? O întrebai, arătându-i cealaltă miniatură. 

— E micul viconte de L... A fost nevoit să plece... 

— Pentru ce? 5 

— Pentru că era aproape ruinat. Asta ştiu că o iubea pe 
Marguerite! 

— Probabil că şi ea îl iubea la fel de mult, nu? 

— Este o fată atât de ciudată, că nu ştii niciodată la ce te 
poţi aştepta de la ea. În aceeaşi zi în care plecase vicontele, 
Marguerite a fost văzută seara, ca de obicei, la spectacol şi 
totuşi vărsase lacrimi destule în clipa despărțirii. 

În acel moment apăru Nanine, care ne anunţă că supeul era 
servit. 

Când am intrat în sufragerie, Marguerite stătea rezemată 
de perete, iar Gaston îi strângea mâinile într-ale lui şi-i vorbea în 
şoaptă. 

— Eşti nebun, îi răspundea Marguerite, ştii foarte bine că nu 
te doresc. Când cunoşti o femeie ca mine, nu aştepţi să treacă 
doi ani ca să-i ceri să-ţi devină amantă. Noi, femeile astea, ori 
ne dăm imediat, ori niciodată. Poftiţi la masă, domnilor. 

Şi desprinzându-se din mâinile lui Gaston, Marguerite îl 
aşeză în dreapta sa, pe mine în stânga, apoi spuse Naninei: 

— Înainte de a te aşeza, spune la bucătărie să nu deschidă 
dacă are să sune cineva. 

Această dispoziţie era dată la ora 1 noaptea. 


La masă s-a râs, s-a băut şi s-a mâncat mult. 

Numai după câteva clipe şi veselia ajunsese în toi; din când 
în când ţâşneau, în aclamaţiile entuziaste ale Naninei, Prudencei 
şi Margueritei, cuvinte pe care o anumită lume le găseşte pline 
de haz, dar care pătează întotdeauna buzele ce le rostesc. 
Gaston se distra în lege; era un băiat cu suflet bun, dar o cam 
luase încă din tinereţe pe căi greşite. Un moment, am vrut să 
mă ameţesc şi eu, să rămân insensibil cu sufletul şi cu gândul la 
spectacolul ce se desfăşura sub ochii mei şi să-mi iau şi eu 
partea mea din această veselie, care părea a fi unul din felurile 
ce se serveau la masă; dar încetul cu încetul m-am izolat de 
larmă, paharul mi-a rămas plin şi am devenit aproape trist 
văzând-o pe frumoasa fiinţă de 20 de ani bând, vorbind ca un 
hamal şi râzând cu atât mai zgomotos cu cât ceea ce se spunea 
era mai scandalos. 

Totuşi, această veselie, acest fel de a vorbi şi de a bea, 
care la ceilalţi invitaţi păreau a fi urmările desfrâului, ale unei 
sănătăţi robuste sau ale obişnuinţei, la Marguerite îmi apăreau 
ca o nevoie imperioasă de a se uita pe sine, ca un fel de friguri, 
ca o excitare a nervilor. La fiecare pahar de şampanie, obrajii i 
se acopereau de o roşeaţă aprinsă, ca atunci când ai febră, iar 
tuşea, uşoară la începutul mesei, devenise, pe măsură ce trecea 
timpul, destul de puternică, silind-o să-şi rezeme capul de 
speteaza scaunului şi să-şi apese tot mai des pieptul cu mâinile. 

Sufeream nespus, gândindu-mă cât rău îi făceau acestei 
fiinţe plăpânde excesele sale zilnice. 

In fine, lucrul pe care-l prevăzusem şi de care mă temeam 
se întâmplă. Spre sfârşitul mesei, o apucă pe Marguerite un 
acces de tuse mai violent decât toate celelalte pe care le 
avusese de când venisem. Mi se părea că simte o sfâşiere 
lăuntrică în tot pieptul. Biata fată se făcu purpurie şi, eu ochii 
închişi de durere, îşi duse la gură şervetul, pe care apăruseră 
câteva picături de sânge. Ridicându-se, Marguerite dete fuga în 
camera de toaletă. g 

— Dar ce are Marguerite? Intrebă Gaston. 

— A râs prea mult şi scuipă sânge, spuse Prudence. Oh, n-o 
să fie nimic, asta i se întâmplă în fiecare zi! O să se întoarcă 
înapoi. S-o lăsăm singură, îi place mai mult aşa. 

Eu n-am putut să rezist şi, spre marea uimire a Prudencei şi 
a Naninei, care mă chemau înapoi, m-am dus după Marguerite. 


Capitolul X 


Camera unde se refugiase nu era luminată decât de o 
singură lumânare, aşezată pe o masă. Răsturnată pe o canapea, 
cu rochia desfăcută, Marguerite îşi ţinea o mână pe inimă, iar 
cealaltă îi atârna pe podea. Pe masă se afla un lighean de 
argint, plin pe jumătate cu apă; apa era străbătută de firişoare 
de sânge, ca o marmoră. 

Marguerite, foarte palidă şi cu gura întredeschisă, încerca 
să-şi vină în fire. Din când în când, pieptul i se umplea de un 
suspin adânc, care, o dată gonit, părea să o mai uşureze puţin, 
dându-i pentru câteva secunde impresia că se simte bine. 

M-am apropiat fără ca ea să facă vreo mişcare; m-am 
aşezat şi i-am luat mâna care i se odihnea pe piept. 

— Ah, dumneata erai? Îmi spuse ea, schiţând un surâs. 

Probabil că aveam o figură grozav de tulburată, deoarece 
ea adăugă: 

— Eşti şi dumneata bolnav? 

— Nu; spune-mi, îţi mai este rău? 

— Foarte puţin şi îşi şterse cu batista lacrimile pe care 
tusea i le adusese în ochi. M-am obişnuit acum. 

— Dumneata te sinucizi, doamnă, i-am spus eu atunci, cu o 
voce emoţionată. Aş vrea să-ţi fiu prieten, rudă, ca să te 
împiedic să-ţi faci, cu bunăştiinţă, atâta rău. 

— Ah, nu face să te alarmezi pentru asta... replică 
Marguerite pe un ton puţin amar. Priveşte şi vezi dacă ceilalţi se 
ocupă de mine: fiindcă ei ştiu bine că nu e nimic de făcut 
împotriva bolii de care sufăr. 

Apoi se ridică, luă lumânarea, o puse pe cămin şi se privi în 
oglindă. 

— Cât de palidă sunt! Exclamă ea, încheindu-şi rochia şi 
trecându-şi degetele peste părul despletit. Eh! Să ne întoarcem 
la masă. Vii? 

Eu însă stăteam jos şi nu mă mişcăm. 

Marguerite înţelese emoția pe care mi-o provocase această 
scenă, deoarece se apropie de mine şi, întinzându-mi mâna, îmi 
spuse: 


— Haide, vino. 

l-am luat mâna şi i-am dus-o la buze; fără să vreau, două 
lacrimi, multă vreme stăpânite, îi picurară pe mână. 

— Ce-i asta?! Dar ce copil eşti! Spuse Marguerite, 
reaşezându-se lângă mine. Uite că plângi! Dar ce ai? 

— De bună seamă că-ţi par tare caraghios, dar ce-am văzut 
mi-a făcut îngrozitor de rău. 

— Eşti tare bun! Ce vrei? Nu pot să dorm, trebuie să mă 
distrez şi eu puţin. Şi, la urma urmei, când e vorba de fete 
uşoare ca mine, una în plus sau în minus, ce contează? Doctorii 
îmi spun că sângele pe care îl scuip este din bronhii. Imi iau 
aerul că-i cred — este tot ce pot să fac pentru ei. 

— Te rog să mă asculţi, Marguerite, i-am spus cu o 
intonaţie pe care n-am putut să o ascund. Nu ştiu ce înrâurire o 
să ai asupra vieţii mele, dar ceea ce ştiu este că în acest 
moment nu există nimeni, nici chiar sora mea, la care să ţin ca 
la dumneata. Şi asta din prima clipă în care te-am văzut. In 
numele cerului, îngrijeşte-te şi renunţă la viaţa pe care o duci. 

— Dacă m-aş îngriji, aş muri. Ceea ce mă susţine este 
tocmai viaţa febrilă şi intensă pe care o duc. Şi apoi, doar 
femeile din lumea bună, care au familie şi prieteni, au 
posibilitatea să se îngrijească; cât despre noi, din momentul în 
care nu mai putem măguli vanitatea amanţilor noştri, aceştia ne 
părăsesc şi seri nesfârşite urmează unor zile la fel de nesfârşite. 
Oh, le cunosc bine, am stat la pat două luni! După trei 
săptămâni, nimeni n-a mai venit să mă vadă. 

— E adevărat că nu sunt pentru dumneata decât un străin, 
am continuat eu, dar dacă ai vrea, te-aş îngriji ca un frate, nu 
te-aş părăsi şi te-aş vindeca. lar când îţi vei fi recăpătat forţele, 
n-ai decât să-ţi reiei, dacă ai să vrei, viaţa pe care o duci acum; 
dar sunt convins că-ţi va plăcea mai mult o viaţă liniştită, care 
te-ar face mai fericită şi te-ar păstra frumoasă. 

— Vorbeşti aşa în astă seară pentru că atunci când bei, 
devii mărinimos, dar nu te cred capabil de răbdarea cu care te 
lauzi atâta. 

— Dă-mi voie să-ţi amintesc, Marguerite, că ai fost bolnavă 
vreme de două luni şi că în tot acest răstimp n-a existat o 
singură zi în care să nu vin să mă interesez cum îţi merge. 

— Asta-i adevărat; dar de ce n-ai urcat niciodată la mine? 

— Pentru că atunci nu te cunoşteam. 


— Dar cine se sinchiseşte de o fată ca mine? 

— Totdeauna trebuie să te arăţi respectuos în faţa unei 
femei; aceasta e cel puţin părerea mea. 

— Aşadar, m-ai îngriji? 

— Da. 

— Ai fi în stare să stai zi de zi lângă mine? 

— Da. 

— Chiar şi nopţile? 

— Atâta vreme cât nu te-aş plictisi. 

— Şi cum numeşti dumneata asta? 

— Devotament. 

— Şi de unde vine acest devotament? 

— Dintr-o simpatie irezistibilă pe care o am pentru 
dumneata. 

— Aşadar, eşti îndrăgostit de mine? Spune-o numaidecât, e 
mult mai simplu... 

— Se poate, dar dacă va trebui să ţi-o spun vreodată, aş 
vrea să nu fie astăzi. 

— Ai face mai bine să nu mi-o spui niciodată. 

— Pentru ce? 

— Pentru că din această mărturisire nu pot urma decât 
două lucruri. 

— Care? 

— Sau nu te voi accepta şi atunci ai să mă urăşti, sau am să 
te accept şi atunci ai să ai o amantă tristă; o femeie nervoasă, 
bolnavă, posomorâta sau de o veselie mai tristă decât cea mai 
adâncă mâhnire. O femeie care scuipă sânge şi care cheltuieşte 
o sută de mii de franci pe an este bună pentru un bogătaş 
bătrân ca ducele, dar este grozav de plictisitoare pentru un 
tânăr ca dumneata şi dovadă e că toţi tinerii amanți pe care i- 
am avut m-au părăsit foarte repede. 

Nu răspundeam nimic: o ascultăm. Această sinceritate care 
aducea aproape a spovedanie, această viaţă dureroasă 
întrezărită prin vălul aurit care o acoperea şi de asprimea căreia 
biata fată se refugia în desfrâuri, beţie şi insomnie, toate 
acestea mă impresionau în aşa măsură, încât nu găseam de 
spus nici un cuvânt potrivit. 

— Haide, reluă Marguerite, am început să spunem copilării. 
Dă-mi braţul şi să ne reîntoarcem în sufragerie. Nu trebuie să se 
ştie de ce am zăbovit atâta aici. 


— Poţi să te întorci dacă ţii, dar eu te rog să-mi îngădui să 
rămân aici. 

— Pentru ce? 

— Pentru că veselia dumitale îmi face prea mult rău. 

— Ei bine, am să fiu tristă. 

— Te rog, Marguerite, îngăduie-mi să-ţi spun un lucru care 
fără îndoială că ţi-a mai fost spus, iar obişnuinţa de a-l tot auzi 
te va împiedica poate să-i dai crezare. Totuşi, este foarte 
adevărat şi nu ţi-l voi mai repeta niciodată. 

— Spune..., rosti ea cu acel surâs ce luminează faţa 
mamelor tinere când îşi ascultă copilaşul care le mărturiseşte 
vreo poznă. 

— Chiar din prima clipă în care te-am văzut, nu-mi dau 
seama nici cum, nici de ce, ai intrat în viaţa mea; în zadar am 
încercat să-ţi gonesc imaginea din gândurile mele, întotdeauna 
a revenit; astăzi, când te-am reîntâlnit, după ce au trecut doi ani 
fără să te revăd, ai pus şi mai mult stăpânire pe inima şi pe 
mintea mea; în fine, acum, când am venit la tine, când te 
cunosc, când ţi-am pătruns tainiţele ciudate ale sufletului, nu 
mă mai pot lipsi de tine şi simt că aş înnebuni nu numai dacă nu 
m-ai iubi, dar chiar dacă nu mi-ai îngădui să te iubesc. 

— Vai, sărmanul de tine, am să-ţi repet ce spunea doamna 
D... asta înseamnă că eşti foarte bogat! Dar nu ştii oare că eu 
cheltuiesc pe lună şase sau şapte mii de franci şi că aceste 
cheltuieli au devenit o necesitate a vieţii pe care o duc? Nu ştii, 
aşadar, bietul meu prieten, că am să te duc la ruină repede de 
tot şi că familia ta o să te pună sub interdicţie, ca să te înveţe 
minte să trăieşti cu o creatură ca mine? lubeşte-mă cât vrei, ca 
un bun prieten, dar numai aşa! Vino să mă vezi, o să râdem, o 
să vorbim, dar să nu mă ridici în slavă cerului, fiindcă nu 
preţuiesc mare lucru. Ai un suflet bun, ai nevoie să fii iubit, eşti 
prea tânăr şi prea sensibil ca să trăieşti în lumea noastră. la-ţi o 
femeie măritată. Vezi că sunt o fată cumsecade şi-ţi vorbesc 
deschis... 

— Dar ce-i asta? Ce dracu faceţi voi acolo? Strigă Prudence, 
pe care n-am auzit-o venind şi care îşi făcu apariţia în pragul 
camerei, cu părul cam răvăşit şi cu rochia descheiată. 

Am recunoscut în această dezordine mâinile lui Gaston. 

— Vorbim lucruri serioase, spuse Marguerite. Lasă-ne puţin, 
o să venim şi noi imediat. 


— Bine, bine, vorbiţi, copii, spuse Prudence plecând şi 
închizând uşa, ca pentru a mai accentua o dată tonul cu care 
pronunţase ultimele cuvinte. 

— Aşadar, ne-am înţeles, continuă Marguerite când 
rămaserăm singuri. Nu mă vei mai iubi. 

— Am să plec. 

— Chiar aşa? 

Mersesem prea departe ca să mai dau înapoi şi, de 
altminteri, fata aceasta mă tulburase cu totul. Acest amestec de 
veselie, de tristeţe, de candoare, de prostituție, chiar şi boala ei, 
care de bună seamă că îi sporea forţa impresiilor, ca şi 
sensibilitatea nervilor, totul mă făcea să înţeleg că dacă, de la 
bun început, nu reuşeam să domin natura aceasta distrată şi 
uşoară, ea era pierdută pentru mine. 

— la te uită! Aşadar, e serios ce spui! Zise ea. 

— Foarte serios. 

— Dar de ce nu mi-ai spus toate astea mai repede? 

— Când să ţi le fi spus? 

— A doua zi după ce mi-ai fost prezentat la "Opera- 
Comique". 

— Cred că m-ai fi primit foarte prost dacă aş fi venit să te 


văd. 

— Pentru ce? 

— Pentru că în ajun fusesem tare stupid! 

— Asta este adevărat. Dar totuşi mă iubeai încă de pe 
atunci. 


— Da. 

— Ceea ce nu te-a împiedicat să te duci să te culci şi să 
dormi foarte liniştit după spectacol. Cunoaştem noi ce înseamnă 
aceste amoruri grozave... 

— Ei bine, te înşeli! Ştii ce-am făcut în seara aceea, după 
spectacolul de la "Opera-Comique"? 

— Nu. 

— Te-am aşteptat la intrarea la "Cafe Anglais". M-am luat 
după trăsura în care te-ai urcat, împreună cu cei trei prieteni şi 
când te-am văzut coborând singură şi intrând în casă tot 
singură, am fost tare fericit. 

Marguerite se porni pe râs. 

— De ce râzi? 

— Fără motiv. 


— Spune-mi de ce-ai râs, te implor, sau am să cred că iar îţi 
baţi joc de mine. 

— N-ai să te superi? 

— Cu ce drept m-aş supăra? 

— Ei bine, exista un motiv temeinic ca să intru singură. 

— Care? 

— Acela că mă aştepta cineva aici. 

De mi-ar fi dat o lovitură de cuţit şi nu m-ar fi durut mai 
tare. M-am ridicat şi, întinzându-i mâna, i-am spus: 

— Adio! 

— Eram convinsă că ai să te superi, spuse ea. Bărbaţii sunt 
stăpâniţi de furia de a afla tot ceea ce poate să-i facă să sufere. 

— Dar te asigur, am adăugat pe un ton rece, ca şi cum aş fi 
vrut să dovedesc că mă lecuisem pe vecie de pasiunea mea, te 
asigur că nu sunt supărat. Era foarte firesc să te aştepte cineva, 
după cum este foarte firesc să mă retrag la orele trei dimineaţa. 

— Ai şi dumneata pe cineva care te aşteaptă acasă? 

— Nu, dar trebuie să plec. 

— Adio, atunci. 

— Mă goneşti? 

— Câtuşi de puţin. 

— De ce mă chinuieşti? 

— Cu ce te-am chinuit? 

— Mi-ai spus că te aştepta cineva. 

— Nu m-am putut stăpâni să nu râd la gândul că ai fost atât 
de fericit văzându-mă intrând singură în casă, când există un 
motiv atât de temeinic pentru asta. 

— Adeseori te bucuri nespus de o copilărie şi găsesc că eo 
adevărată răutate să destrami o asemenea bucurie; pe când 
lăsând-o să dăinuiască, îl faci şi mai fericit pe cel ce se bucura 
de ea. 

— Dar cu cine crezi că ai de-a face? Nu sunt nici fecioară, 
nici ducesă. Nu te cunosc decât de astăzi şi nu am de ce să-ţi 
dau socoteală de faptele mele. Admiţând că-ţi voi deveni într-o 
zi amantă, trebuie să fii bine lămurit că am avut alţi amanti 
înaintea ta. Dacă ai şi început să-mi faci scene da gelozie 
înainte, ce are să fie prin urmare după, dacă are să existe 
vreodată acest după! N-am mai văzut în viaţa mea un om ca 
tine! 

— Pentru că nimeni nu te-a iubit aşa cum te iubesc eu. 


— Spune sincer, mă iubeşti, aşadar, mult de tot? 

— Atât cât este cu putinţă să iubeşti, aşa cred... 

— Şi de când a început? 

— Din ziua în care te-am văzut coborând din caleaşca şi 
intrând la Susse, acum trei ani. 

— Ştii că-i încântător? Ei bine! Ce trebuie să fac pentru a-mi 
arăta recunoştinţa faţă de această iubire înflăcărată? 

— Să ţii puţin la mine, am spus eu, iar inima îmi bătea în 
piept aşa de tare, încât aproape că nu mai puteam scoate o 
vorbă, fiindcă mi se părea că Marguerite, cu toate surâsurile pe 
jumătate ironice cu care însoţise întreaga conversaţie, începuse 
şi ea să-mi împărtăşească tulburarea şi simţeam că mă apropii 
de clipele aşteptate de atâta amar de vreme. 

— Ei, bine şi ducele? 

— Care duce? 

— Bătrânul meu gelos. 

— N-are să ştie nimic. 

— Şi dacă o să afle? 

— Are să te ierte. 

— A, nu! Are să mă părăsească şi ce-am să ajung atunci? 

— Dar văd că te expui să fii părăsită pentru un altul. 

— Cum ai aflat? 

— Din dispoziţia pe care ai dat-o să nu se deschidă nimănui 
în noaptea aceasta. 

— Este adevărat, dar e vorba de un prieten serios. 

— La care nu ţii de loc, pentru că-l opreşti să vină să te 
vadă la o asemenea oră. 

— Nu eşti de loc îndreptăţit să-mi reproşezi acest lucru, 
pentru că l-am făcut ca să vă primesc, pe tine şi pe prietenul 
tău. 

Încetul cu încetul mă apropiasem de Marguerite; mi-am 
petrecut mâinile în jurul taliei sale şi îi simţeam trupul suplu 
apăsându-mi uşor palmele. 

— Dacă ai şti cât te iubesc..., am rostit eu încetişor. 

— Adevărat de tot? 

— Îţi jur! 

— Ei bine, dacă-mi promiţi că ai să-mi îndeplineşti toate 
dorinţele fără să spui vreo vorbă, fără să-mi faci vreo 
observaţie, fără să mă descoşi, poate că am să te iubesc. 

— Tot ce ai să vrei! 


— Dar ţin să te previn, vreau să fiu liberă, să fac ce am 
poftă, fără să-ţi dau cel mai mic amănunt asupra vieţii mele... 
De multă vreme caut un amant tânăr, supus, îndrăgostit fără 
bănuieli, iubit fără drepturi. N-am reuşit niciodată să-l găsesc. 
Bărbaţii, în loc să fie mulţumiţi că li se acordă pentru vreme 
îndelungată ceea ce de-abia sperau să obţină o singură dată, 
cer socoteală amantei lor de prezent, de trecut şi chiar de viitor. 
Pe măsură ce se obişnuiesc cu ea, vor s-o domine şi devin cu 
atât mai pretenţioşi cu cât li se dă tot ceea ce vor. Dacă mă 
hotărăsc să-mi iau acum un nou amant, vreau să aibă trei 
calităţi destul de rare: să fie încrezător, supus şi discret. 

— Ei bine, am să fiu exact aşa cum ai să doreşti! 

— O să vedem. 

— Şi când o să vedem? 

— Mai târziu. 

— Pentru ce? 

— Pentru că, spuse Marguerite desprinzându-se din braţele 
mele şi luând dintr-un buchet mare de camelii roşii o camelie pe 
care mi-o prinse la butonieră, pentru că nu poţi întotdeauna să 
aduci la îndeplinire un angajament în aceeaşi zi în care l-ai 
semnat. 

Era uşor de înţeles. 

— Şi când am să te revăd? Am întrebat-o eu, strângând-o în 
braţe. 

— Când această camelie îşi va schimba culoarea. 

— Şi când are să-şi schimbe culoarea? 

— Mâine, de la orele 11 noaptea până la miezul nopţii. Eşti 
mulţumit? 

— Mă mai întrebi? 

— Şi nu suflă o vorbă nici prietenului tău, nici Prudencei, 
nimănui. 

— Îţi promit. 

— Acum sărută-mă şi să ne întoarcem în sufragerie. 

Mi-a întins buzele şi-a netezit din nou părul şi am ieşit din 
cameră, ea cântând, iar eu pe jumătate nebun. 

In salon s-a oprit şi mi-a spus pe şoptite: 

— Trebuie să ţi se pară ciudat că las impresia că, sunt gata 
să te accept numaidecât. Ştii care este motivul? Pentru că, urmă 
ea luându-mi mâna şi punându-mi-o pe inimă, ale cărei palpitaţii 


violente mă cutremurau, pentru că având de trăit mai puţin 
decât ceilalţi, mi-am îngăduit să trăiesc mai repede. 

— Nu-mi mai vorbi astfel, te implor. 

— Oh, consolează-te! Continuă ea râzând. Oricât de puţin 
timp aş mai avea de trăit, să fii sigur că tot am să trăiesc mai 
multă vreme decât ai să mă iubeşti. 

După care începu din nou să cânte şi păşi în sufragerie. 

— Unde este Nanine? Intrebă ea văzându-i singuri pe 
Gaston şi pe Prudence. 

— Doarme în camera ta, tot aşteptând să te duci la culcare, 
răspunse Prudence. 

— Nenorocita! O omor! Haideţi, domnilor, este timpul să vă 
retrageţi. 

Zece minute mai târziu, plecam împreună cu Gaston. 
Marguerite îmi strânse mâna la plecare şi rămase cu Prudence. 

— Ei bine, mă întrebă Gaston când ajunserăm afară, ce spui 
despre Marguerite? 

— Este un înger şi sunt nebun după ea. 

— Imi închipuiam; i-ai spus-o? 

— Da. 

— Şi ţi-a promis că o să te creadă? 

— Nu. 

— Nu-i ca Prudence. 

— Ea ţi-a promis ceva? 

— A făcut mai mult, scumpul meu! Nici n-ai crede! Se ţine 
încă foarte bine grăsună asta de Duvernoy! 


Capitolul XI 


Ajuns aici cu povestirea, Armand se opri. 

— Eşti aşa de amabil să închizi fereastra? Îmi spuse el. 
Începe să-mi fie frig. Între timp eu am să mă lungesc în pat. 

Am închis fereastra. Armand, care era încă foarte slăbit, îşi 
scoase halatul şi se culcă. Câteva momente îşi lăsă capul să se 
odihnească pe pernă, ca un om istovit de un drum lung sau 
chinuit de amintiri dureroase. 

— Poate că ai vorbit prea mult, i-am spus eu. Nu vrei mai 
bine să plec şi să te las să dormi? Ai să-mi povesteşti în altă zi 
sfârşitul. 


— Te plictiseşte cumva? 

— Dimpotrivă. 

— Am să continuu atunci: dacă mă laşi singur, n-am să pot 
dormi. 

Când m-am înapoiat acasă, reluă Armand, fără a avea 
nevoie de vreo pauză ca să-şi adune gândurile, atât de vii îi erau 
încă în minte toate aceste amănunte, nu m-am culcat; am 
început să reflectez asupra neaşteptatelor întâmplări din ziua 
aceea. Întâlnirea, prezentarea, promisiunea făcută de 
Marguerite, totul se desfăşurase atât de rapid, fusese atât de 
nesperat, încât aveam momente în care credeam că visez. 
Totuşi, n-ar fi fost pentru prima oară când o fată ca Marguerite, 
căreia îi ceri azi să fie a ta, să-ţi îndeplinească a doua zi 
rugămintea. 

În zadar îmi treceau astfel de gânduri prin minte; prima 
impresie pe care mi-o făcuse viitoarea mea amantă fusese atât 
de puternică, încât dăinuia, la fel de vie. Nu voiam nicidecum să 
văd în ea o fată uşoară, asemenea celorlalte, şi, stăpânit de 
vanitatea atât de caracteristică bărbaţilor, eram gata să cred că 
şi ea nutrea faţă de mine, irezistibil, aceeaşi atracţie pe care o 
resimţeam eu pentru ea. 

Îmi amintii însă că era o fire plină de contraste şi auzisem 
adeseori spunându-se despre Marguerite că-şi vindea iubirea ca 
pe o marfă, când mai scump, când mai ieftin, după sezon. 

Pe de altă parte, cum se putea împăca oare această faimă 
cu respingerea neîncetată a tânărului conte pe care-l întâlnisem 
la ea? O să-mi spuneţi că nu-l găsea pe placul ei şi deoarece 
ducele îi asigura un trai pe picior mare, dacă este vorba să-şi ia 
un alt amant, desigur că prefera un bărbat care să-i şi placă. De 
ce oare atunci nu-l voia pe Gaston, bărbat fermecător, spiritual, 
bogat şi părea să mă prefere pe mine, pe care mă găsise atât 
de ridicol întâia oară? 

Este adevărat că sunt mici întâmplări de moment care 
cântăresc mai mult decât dacă ai face cuiva curte un întreg an. 

Dintre toţi cei care ne găseam atunci la masă, numai pe 
mine m-a cuprins îngrijorarea când ea s-a sculat şi a plecat. M- 
am dus după ea, am fost atât de mişcat încât nici nu mi-am mai 
putut ascunde emoția şi am început să plâng, sărutându-i mâna. 
Această împrejurare, împreună cu vizitele mele zilnice, timp de 
două luni, cât fusese bolnavă, poate că au făcut-o să vadă în 


mine un om deosebit de toţi cei pe care-i cunoscuse până atunci 
şi e posibil ca Marguerite să-şi fi spus că putea lesne să facă 
pentru o iubire mărturisită în acest chip ceea ce mai făcuse de 
atâtea ori pentru alţii, acest fapt nemaiprezentând pentru ea 
nici o însemnătate. 

Toate aceste presupuneri, după cum vezi, păreau destul de 
adevărate; dar, oricare ar fi fost motivul consimţământului ei, un 
lucru era sigur, acela că Marguerite consimţise. 

Cum eu eram îndrăgostit de Marguerite şi în curând urma 
să fie a mea, nu puteam să-i cer nimic mai mult. Totuşi, repet, 
deşi era o femeie întreţinută, îmi făurisem despre această 
iubire, poate pentru a o idealiza, imaginea unei iubiri fără de 
speranţă şi de aceea", cu cât se apropia mai mult clipa în care 
speranţa mea s-ar fi înfăptuit, cu atât mă îndoiam mai mult. 

N-am închis ochii toată noaptea. 

Nu mă mai recunoşteam. Eram pe jumătate nebun. Aci nu 
mă mai găseam nici destul de frumos, nici destul de bogat, nici 
destul de elegant ca să am o asemenea femeie, aci mă simţeam 
plin de vanitate la ideea acestei posesiuni; apoi începeau să mă 
cuprindă temerile că Marguerite s-ar putea să nu aibă faţă de 
mine decât un capriciu trecător, şi, presimţind o adevărată 
nenorocire în eventualitatea unei rupturi rapide, îmi spuneam că 
aş proceda poate mai înţelept dacă nu m-aş duce în seara 
următoare la ea, dacă aş pleca, aşternându-i într-o scrisoare 
temerile mele. 

De la aceste gânduri treceam la speranţe neţărmurite, la o 
încredere fără margini. Îmi făuream pentru viitor visuri de-a 
dreptul himerice; îmi spuneam că Marguerite o să-mi datoreze 
vindecarea ei trupească şi sufletească, năzuiam să-mi petrec 
toată viaţa alături de ea şi eram sigur că dragostea ei mă va 
face mai fericit decât cele mai neprihănite iubiri. 

În sfârşit, n-aş putea să repet miile de gânduri care îşi 
făceau drum dinspre inimă către cap şi care se topeau încetul 
cu încetul în somnul care mă cuprinse spre ziuă. 

Când m-am deşteptat, era 2 după-amiază. Vremea era 
minunată. Nu-mi amintesc ca viaţa să-mi mai fi părut vreodată 
atât de frumoasă şi de desăvârşită. Amintirile din ajun îmi 
reapăreau în minte fără umbre, fără obstacole şi însoţite de 
speranţele serii ce avea să urmeze. M-am îmbrăcat în grabă. 


Eram mulţumit şi mă simţeam în stare de cele mai măreţe 
fapte. Din timp în timp inima îmi tresălta în piept de bucurie şi 
de dragoste. O înfrigurare dulce mă tulbura. Nu mă mai 
frământau toate acele motive care mă preocupaseră atât 
înainte de a aţipi, nu vedeam acum decât rezultatul, nu mă mai 
gândeam decât la clipa în care aveam să o revăd pe Marguerite. 

Mi-a fost cu neputinţă să mai rămân acasă. Incăperea mi se 
părea acum prea mică pentru a putea să cuprindă fericirea ce 
mă stăpânea; aveam nevoie de natura întreagă spre a-mi 
deschide inima. 

Am ieşit. 

Am trecut pe rue d'Antin. Cupeul Margueritei aştepta la 
poartă; mi-am îndreptat paşii spre Champs-Elysées. Imi erau 
dragi toţi oamenii pe care îi întâlneam. 

Ce bun te face iubirea! 

M-am tot plimbat timp de vreo oră, de la Caii din Marly* 
până în Place Ronde şi din Place Ronde până la Caii din Marly, 
când am văzut, de departe, trăsura Margueritei; n-am 
recunoscut-o, dar am simţit că era ea. 

In momentul în care trăsura urma să cotească spre 
Champs-Elysee, Marguerite porunci vizitiului să oprească şi un 
tânăr înalt se desprinse din mijlocul unui grup şi veni în 
întâmpinarea ei. 

Vorbiră câteva momente; după care tânărul îşi ajunse din 
urmă prietenii, caii porniră din nou, iar eu, apropiindu-mă de 
grup, am recunoscut în persoana care vorbise cu. Marguerite pe 
acel conte de G... al cărui portret îl văzusem şi pe care Prudence 
mi-l indicase drept omul căruia Marguerite îi datora situaţia sa. 

Pentru el dăduse Marguerite dispoziţie cameristei, în ajun, 
să nu deschidă; am presupus că Marguerite oprise trăsura spre 
a-i explica motivul şi am sperat că totodată va avea să găsească 
vreun nou pretext pentru a nu-l primi nici în noaptea următoare. 

Cum a trecut restul zilei, nu ştiu; am umblat, am fumat, am 
vorbit, dar la orele 10 seara nu-mi mai aduceam aminte nimic 
nici despre ceea ce am spus, nici despre cei pe care i-am 
întâlnit. 

Tot ceea ce-mi mai amintesc este că m-am înapoiat acasă, 
că mi-am pierdut trei ore cu aranjarea toaletei şi că m-am uitat 


+ Les Chevaux de Marly: grup de statui de marmoră, sculptat de 
Guillaume Coustou, la Champs-Elysées. 


de o sută de ori şi la pendulă şi la ceasornic, care, din nefericire, 
mergeau la fel. 

Când a sunat de zece şi jumătate, mi-am zis că era timpul 
să pornesc. 

In acea vreme locuiam în rue de Provence; am ţinut-o pe 
rue du Mont-Blanc, am traversat bulevardul, am luat-o pe rue 
Louis-le-Grand, pe rue de Port-Mahon şi am ajuns în rue d'Antin. 
Am privit spre ferestrele Margueritei. Era lumină. 

Am sunat. 

L-am întrebat pe portar dacă domnişoara Gautier era 
acasă. 

Mi-a răspuns că niciodată nu se înapoia acasă mai înainte 
de orele unsprezece sau unsprezece şi un sfert. 

M-am uitat la ceas. 

Crezusem că am mers foarte încet; nu-mi trebuiseră însă 
decât cinci minute ca să ajung din rue de Provence până la 
Marguerite. 

Am început atunci să mă plimb pe strada aceasta fără 
prăvălii şi pustie la acea oră. 

Cam după o jumătate de oră sosi şi Marguerite. Cobori din 
cupeu privind în jur, ca şi cum ar fi căutat pe cineva. 

Trăsura porni din nou, la pas, grajdurile şi remiza fiind în 
altă parte. In momentul în care Marguerite se pregătea să sune, 
m-am apropiat de ea şi i-am spus: 

— Bună seara... A 

— Ah! Dumneata erai? Imi spuse ea pe un ton care nu prea 
lăsa să se întrevadă plăcerea de a mă revedea. 

— Nu mi-ai permis să te vizitez astăzi? 

— Adevărat, uitasem. 

Aceste cuvinte îmi dădeau peste cap toate reflecţiile pe 
care le făcusem dimineaţa, toate speranţele de peste zi. Totuşi, 
începusem să mă obişnuiesc cu astfel de fasoane şi n-am plecat, 
cum aş fi făcut, fără îndoială, altădată. 

Intrarăm. 

Nanine deschisese poartă mai dinainte. 

— Prudence s-a înapoiat? Întrebă Marguerite. 

— Nu, doamnă. 

— Du-te şi spune că de îndată ce soseşte să vină aici. Mai 
înainte, însă, stinge lampa din salon şi dacă vine cineva, spune 
că nu m-am înapoiat şi că nici nu mă voi înapoia. 


Era vădit preocupată de un anume lucru şi poate plictisită 
de vreun pisălog. Eu nu ştiam nici ce mină să iau şi nici ce să 
spun. Marguerite se îndreptă spre camera de culcare; eu am 
rămas unde mă aflam. 

— Vino, îmi spuse ea. 

Îşi scoase pălăria, mantia de catifea şi şi le aruncă pe pat, 
apoi se lăsă într-un fotoliu larg, lângă focul pa care îl făcea până 
la începutul verii şi îmi spuse pe când se juca cu lanţul de la 
ceas: 

— Ei, ce noutăţi îmi aduci? 

— Nimic, afară de faptul că am greşit venind în astă seară. 

— Pentru ce? 

— Pentru că pari supărată şi fiindcă fără îndoială că te 
plictisesc. 

— Nu mă plictiseşti; numai că sunt bolnavă, nu m-am simţit 
bine toată ziua, n-am dormit şi am o durere de cap îngrozitoare. 

— Vrei să mă retrag, ca să te poţi culca? 

— Oh, poţi să rămâi. Dacă vreau să mă culc, am să mă culc 
foarte bine şi cu tine de faţă. 

În acel moment se auzi sunând. 

— Cine a mai venit? Exclamă ea, schiţând un gest de 
enervare. 

Câteva clipe mai târziu se auzi sunând din nou. 

— Nu e oare nimeni care să deschidă? Va trebui să-i 
deschid eu. 

Într-adevăr, se sculă şi-mi zise: 

— Aşteaptă-mă aici. 

Marguerite străbătu apartamentul şi o auzii deschizând uşa 
de la intrare. Am tras cu urechea. 

Persoana căreia îi deschisese Marguerite se opri în 
sufragerie. După primele cuvinte am recunoscut vocea tânărului 
conte de N... 

— Cum te mai simţi în astă seară? Întrebă el. 

— Rău, răspunse rece Marguerite. 

— Te deranjez cumva? 

— Poate. 

— Ce primire! Ce ţi-am făcut, scumpa mea Marguerite? 

— Dragă prietene, nu mi-ai făcut nimic. Sunt bolnavă, 
trebuie să mă culc, aşa că o să-mi faci plăcerea să pleci. Este 
insuportabil, nu pot să mă întorc seara acasă ca să nu te văd 


făcându-ţi apariţia după cinci minute. Ce pofteşti? Să fiu amanta 
dumitale? Ei bine! Ţi-am spus până acum de o sută de ori că nu, 
că mă plictiseşti groaznic şi că poţi să te adresezi în altă parte. 
Ţi-o repet astăzi pentru ultima oară: nu te vreau, e lucru stabilit. 
Acum, adio! Poftim, uite că vine Nanine; are să-ţi lumineze 
calea. Bună seara. 

Şi fără să mai adauge un cuvânt, fără să asculte bâlbâielile 
tânărului, Marguerite se întoarse în camera ei, închizând uşa cu 
violenţă; aproape imediat intră şi Nanine după ea. 

— Ascultă, Nanine, zise Marguerite, ai să-i spui totdeauna 
imbecilului ăstuia că nu sunt acasă sau că nu vreau să-l 
primesc. A ajuns să-mi fie lehamite să tot văd bărbaţi care vin 
să-mi ceară acelaşi lucru, care mă plătesc şi care îşi închipuie că 
asta-i totul. Dacă cele care o apucă pe drumul ruşinoasei 
noastre meserii ar şti ce înseamnă asta, s-ar face mai degrabă 
cameriste. Dar nu, deşertăciunea de a avea rochii, trăsuri, 
diamante nu ne dă pace şi ne atrage; dai crezare la tot ce ţi se 
spune, deoarece prostituţia îşi are legea ei şi încetul cu încetul 
îţi distrugi sufletul, trupul, frumuseţea; lumea se fereşte de tine 
ca de o fiară, eşti dispreţuită ca un paria, nu eşti înconjurată 
decât de oameni care îţi iau întotdeauna mai mult, decât îţi dau 
şi într-o bună zi mori ca un câine, după ce-ai nenorocit pe alţii şi 
te-ai nenorocit şi pe tine. 

— Vă rog, doamnă, liniştiţi-vă, spuse Nanine, sunteţi 
enervată în astă seară. 

— Şi rochia asta, care mă supără atâta! Continuă 
Marguerite, desfăcându-şi copcile de la corsaj. Dă-mi un capot. 
Ei bine! Ce-i cu Prudence? 

— Nu s-a întors încă acasă, dar i-am lăsat vorbă să vină la 
dumneavoastră de îndată ce se va înapoia. 

— Uite încă una, continuă Marguerite scoţându-şi rochia şi 
punând pe ea un capot, uite încă una care mă nimereşte 
întotdeauna când are nevoie de mine şi care nu mi-ar face nici 
cel mai mic serviciu din simpla plăcere de a-l face. Ştie bine că 
aştept un răspuns în seara asta, că sunt îngrijorată şi ea mai 
mult ca sigur că umblă aiurea, fără să-i pese de mine. 

— Poate că a fost reţinută de ceva. 

— Adu-ne nişte punch. 

— Are să vă facă şi mai rău, spuse Nanine. 


— Cu atât mai bine! Adu-mi şi câteva fructe, pateuri sau o 
aripă de pui, adu-mi ceva, că mor de foame. 

Să-ţi mai descriu impresia pe care mi-a făcut-o această 
scenă, ar fi inutil; o ghiceşti, nu-i aşa? 

— Eşti invitatul meu la masă, îmi spuse ea; până atunci, ia 
şi răsfoieşte o carte, eu am să trec o clipă în camera de toaletă. 

După ce aprinse lumânările unui candelabru, deschise o 
uşă ce se găsea la capătul patului şi dispăru. 

Rămas singur, am început să reflectez asupra vieţii acestei 
fete şi un sentiment de milă se alătură dragostei ce i-o purtam. 

Mă plimbam cu paşi mari prin cameră, îngândurat, când îşi 
făcu apariţia Prudence. 

— la te uită, dumneata aici? Mă întrebă ea. Unde este 
Marguerite? 

— În camera de toaletă. 

— Am s-o aştept. Zi aşa, Marguerite te găseşte încântător; 
ştiai asta? 

— Nu. 

— Ce, ea nu ţi-a scăpat nici o vorbă? 

— Nici una! 

— Cum de eşti aici? 

— Am venit să-i fac o vizită. 

— La miezul nopţii? 

— De ce nu? 

— Pe cine vrei să duci? 

— Pot să spun chiar că m-a primit foarte prost. 

— Are să te primească mai bine acum. 

— Crezi? 

— Îi aduc o veste bună. 

— N-are importanţă. Aşadar, Marguerite ţi-a vorbit despre 
mine? 

— leri seară, sau mai degrabă noaptea trecută, după ce ai 
plecat cu prietenul dumitale... apropo, ce mai face prietenul 
dumitale, Gaston R... dacă nu mă înşel, parcă aşa-l cheamă? 

— Da, aşa se numeşte, i-am răspuns eu, fără să mă pot 
abţine să nu surâd, amintindu-mi de confidenţele pe care mi le 
făcuse Gaston şi văzând că Prudence de-abia îi ştia numele. 

— E drăguţ băiatul ăsta; cu ce se ocupă? 

— Are douăzeci şi cinci de mii de franci rentă. 


— Ah! Serios? Ei bine, ca să revenim la ce discutam, 
Marguerite m-a descusut în ce te priveşte; m-a întrebat cine 
eşti, cu ce te ocupi, ce amante ai avut; în fine, tot ce se poate 
întreba despre un bărbat de vârsta dumitale. l-am spus tot ceea 
ce ştiam, am adăugat că eşti un băiat încântător şi asta-i tot. 

— Îţi mulţumesc; spune-mi acum ce comision te-a rugat ieri 
să-i faci. 

— Nici unul; spunea doar aşa, ca să plece contele; în 
schimb m-a rugat să-i fac un comision astăzi, iar acum am venit 
să-i aduc răspunsul. 

În această clipă Marguerite se reîntoarse din camera de 
toaletă, purtând pe cap o boneţică de noapte, foarte cochetă, cu 
multe  panglicuţe galbene, numite, cu un termen tehnic, 
verzişoare. 

Era încântătoare, nu altceva. 

Îşi scosese ciorapii şi în picioarele goale avea nişte papuci 
de satin; era preocupată să-şi termine lustruitul unghiilor. 

— În sfârşit! Exclamă ea văzând-o pe Prudence. L-ai văzut 
pe duce? 

— Bineînţeles! 

— Şi ce ţi-a spus? 

— Mi-a dat. 

— Cât? 

— Şase mii. 

— Îi ai? 

— Da. 

— Părea supărat? 

— Nu.. 

— Bietul om... 

Cuvintele "bietul om" fură rostite pe un ton imposibil de 
reprodus. Marguerite luă cele şase bilete a o mie de franci. 

— Era şi timpul, zise ea. Draga mea Prudence, ai cumva 
nevoie de bani? 

— Ştii bine, fetiţa mea scumpă, că peste două zile ne aflăm 
în 15 ale lunii. Dacă ai putea să-mi împrumuţi trei sau patru sute 
de franci, mi-ai face un serviciu. 

— Trimite după ei mâine dimineață, acum este prea târziu 
ca să-i mai schimb. 

— Să nu uiţi. 

— Fii liniştită. lei masa cu noi? 


— Nu, mă aşteaptă Charles la mine. 

— Va să zică, tot atât de îndrăgostită eşti de el? 

— Nebună, nu altceva, scumpa mea! Pe mâine. Adio 
Armand. 

Doamna Duvernoy ieşi. 

Marguerite deschise un scrin şi aruncă înăuntru biletele de 
bancă. 

— Îmi dai voie să mă culc? Spuse Marguerite surâzând, 
îndreptându-se spre pat. 

— Nu numai că-ţi dau voie, dar chiar te şi rog. 

Marguerite trase cuvertura de mătase la capătul patului şi 
se culcă. 

— Acum, rosti ea, vino să te aşezi lângă mine şi să stăm de 
vorbă. 

Prudence avea dreptate: răspunsul pe care i-l adusese 
Margueritei o înveselise. ` 

— Îmi ierţi proasta dispoziţie de astă-seară? Îmi spuse ea 
luându-mi mâna. 

— Sunt gata să-ţi iert multe... 

— Şi mă iubeşti? 

— Mi-e teamă să nu-mi pierd minţile. 

— Cu tot caracterul meu urât? 

— Cu tot. 

— Îmi juri? 

— Da, am rostit eu încetişor. 

Nanine intră pe uşă în acel moment, aducând farfurii, 
friptură de pui rece, o sticlă cu vin de Bordeaux, fragi şi două 
tacâmuri. 

— Nu v-am mai pregătit punch-ul, spuse Nanine. Bordeaux- 
ul este mai indicat pentru dumneavoastră. Nu este aşa, 
domnule? 

— Desigur, răspunsei eu foarte emoţionat încă de ultimele 
cuvinte ale Margueritei, iar ochii mi se pironiseră cu înfocare 
asupra făpturii ei. 

— Bine, spuse ea. Pune totul pe măsuţă şi ad-o lângă pat; o 
să ne servim singuri. De trei nopţi nu te-ai odihnit ca lumea, 
trebuie să pici de somn. Du-te de te culcă; nu mai am nevoie de 
nimic. 

— Să încui poarta de două ori? 


— Cred şi eu! Şi, mai ales, spune portarului să nu lase 
mâine pe nimeni înăuntru mai înainte de amiază. 


Capitolul XII 


Pe la 5 dimineaţa, când zorile începuseră să răzbată printre 
perdele, Marguerite îmi spuse: 

— lartă-mă că te gonesc, dar trebuie. Ducele vine aici în 
toate dimineţile; are să i se spună că dorm când o să-şi facă 
apariţia şi poate că va aştepta să mă trezesc. 

l-am luat căpşorul în mâini, iar părul despletit parcă i se 
revărsa în râuri; i-am dat o ultimă sărutare, după care am 
întrebat-o: 

— Când te revăd? 

— Ascultă, răspunse ea, ia cheiţa aurită de pe cămin şi du- 
te de deschide uşa; adu-mi cheia şi apoi pleacă. In cursul zilei ai 
să primeşti o scrisoare cu ce ai de făcut şi să ştii că trebuie să 
mă asculţi orbeşte. 

— Da şi dacă ţi-aş cere încă de pe acum ceva? 

— Ce anume? 

— Să-mi laşi această cheie. 

— Lucrul pe care mi-l ceri nu l-am mai făcut niciodată 
pentru nimeni. 

— Ei bine, fă-l pentru mine, fiindcă îţi jur că eu nu te iubesc 
aşa cum te iubeau ceilalţi. 

— Bine, păstreaz-o; dar ţin să te anunţ că depinde de mine 
ca această cheie să nu-ţi servească la nimic. 

— De ce? 

— Fiindcă sunt zăvoare şi pe dinăuntrul uşii. 

— Ce rea eşti! 

— Am să pun să le scoată. 

— Aşadar, mă iubeşti un pic? 

— Nu ştiu cum se face, dar mi se pare că da. Acum du-te, 
pic de somn. 

Am mai rămas câteva clipe înlănţuiţi şi apoi am plecat. 

Străzile erau pustii, marele oraş dormea încă, o dulce 
prospeţime se revărsa prin cartierele pe care vuietul oamenilor 
avea să le năpădească câteva ore mai târziu. 


Mi se părea că oraşul adormit este al meu; răscoleam în 
amintire numele acelora pe care îi invidiasem cândva pentru 
fericirea lor; şi nu-mi aminteam măcar de unul singur fără să nu 
mă socotesc mai fericit decât el. 

Să fii iubit de o fată castă, să fii primul care îi dezvălui 
straniul mister al dragostei, înseamnă, desigur, o mare fericire, 
dar este lucrul cel mai simplu de pe lume. Să pui stăpânire pe o 
inimă neobişnuită cu atacurile, înseamnă să intri într-un oraş 
deschis şi fără pază. Educaţia, sentimentul îndatoririlor şi familia 
sunt santinele foarte puternice, dar nu există mici o santinelă, 
oricât de vigilentă, pe care să n-o înşele o fată de 16 ani, căreia 
natura, prin glasul bărbatului iubit, îi dă primele poveţe ale 
dragostei, poveţe care sunt cu atât mai fierbinţi cu cât par mai 
pure. 

Cu cât fata este mai încrezătoare în existenţa binelui, cu 
atât mai uşor se lasă în voia, dacă nu a iubitului, cel puţin în 
voia dragostei, deoarece, lipsită de bănuieli, este fără de 
apărare şi să reuşeşti să fii iubit de ea înseamnă un triumf pe 
care orice bărbat de 25 de arii îl poate obţine oricând vrea. 
Lucrul acesta este foarte adevărat. De aceea vedeţi cu câte 
măsuri de supraveghere şi cu câte ziduri de apărare sunt 
înconjurate tinerele fete. Mănăstirile nu au însă ziduri destul de 
înalte, mamele zăvoare atât de solide, religia porunci îndeajuns 
de multe ca să închidă aceste fermecătoare păsărele în coliviile 
lor, peste care nu se ostenesc măcar să presare nişte flori. Şi cât 
de mult trebuie să dorească ele această lume care le este 
ascunsă, cât de ispititoare trebuie s-o socotească, cu ce nesaţ 
vor fi ascultând de bună seamă primul glas, care, printre 
zăbrele, vine să le împărtăşească secretele şi cum vor fi 
binecuvântând mâna care, cea dintâi, ridica un colţ al vălului cel 
plin de mistere! 

Dar să fii cu adevărat iubit de o curtezană, înseamnă o 
victorie cu mult mai grea. La ele trupul a tocit sufletul, simţurile 
au mistuit inima, desfrâul a făurit sentimentelor o adevărată 
platoşă. Vorbele care li se spun le cunosc pe dinafară, 
şiretlicurile pe care le folosesc bărbaţii le ştiu de mult, şi-au 
vândut până şi iubirea pe care le-o inspiră. Ele iubesc fiindcă 
asta le e meseria, nu din elan. Sunt mai bine apărate de 
calculele lor decât este păzită o fecioară de către mamă-sa sau 
de zidurile mănăstirilor; din această pricină au inventat ele 


cuvântul capriciu, pentru aceste amoruri fără profit, pe care şi le 
oferă din timp în timp că odihnă, ca scuză sau drept consolare; 
se aseamănă cu cămătarii care jupoaie mii de oameni şi care 
cred că şi-au răscumpărat toate păcatele dacă împrumută o 
dată douăzeci de franci unui nenorocit muritor de foame, fără 
să-i mai ia dobânzi şi fără să-i mai ceară chitanţă. 

lar când Dumnezeu îngăduie unei curtezane iubirea 
adevărată, aceasta iubire, care apare la început ca o iertare, 
ajunge pentru ea, aproape totdeauna, o pedeapsă. Căci nu 
există iertare a păcatelor fără pedeapsă. Dacă o fiinţă care are 
să-şi reproşeze întreg trecutul se simte deodată cuprinsă de o 
iubire adâncă, sinceră, de nepotolit, de care nu s-ar fi crezut în 
stare niciodată şi dacă ea îşi mărturiseşte această iubire, cât de 
mică se va simţi în faţa bărbatului iubit! Ce puternic se va simţi 
el dispunând de nemilosul drept de a-i spune: "Nu dai mai mult 
din dragoste decât ai dat pentru bani!" 

Şi atunci ele nu ştiu ce dovezi să-i mai dea. Un copil, la 
câmp, povesteşte fabulă, îşi găsise de joacă să tot strige: 
"Ajutor!" ca să-i păcălească pe cei din jur. Dar într-o bună zi a 
fost mâncat de un urs, fiindcă cei pe care îi înşelase de atâtea 
ori n-au mai vrut să dea crezare ţipetelor sale, de data aceasta 
adevărate. La fel se întâmplă şi cu aceste fiinţe nenorocite când 
iubesc cu adevărat. Au minţit de atâtea ori, încât nimeni nu vrea 
să le mai creadă şi în vâltoarea remuşcărilor, sunt mistuite de 
iubirea lor. 

De aici izvorăsc acele mari devotamente, acele izolări 
austere de care au dat dovadă câteva dintre ele. 

Dar când bărbatul care trezeşte această dragoste 
izbăvitoare are sufletul destul de generos pentru a-i primi 
iubirea fără să-şi mai amintească de trecut, când se lasă pradă 
acestei iubiri, când, în sfârşit, iubeşte tot atât de mult pe cât 
este iubit, acest om soarbe dintr-o dată toate emoţiile 
pământene, iar după această iubire, inima să îi va fi ferecată 
pentru oricare altă dragoste. 

Reflecţiile de mai sus nu le făceam în acea dimineaţă în 
care mă întorceam acasă. Ele n-ar fi putut să însemne decât o 
presimţire a ceea ce urma să mi se întâmple, şi, cu toată iubirea 
mea pentru Marguerite, nu întrezăream atare urmări. Astfel de 
gânduri îmi trec prin minte astăzi. Totul fiind sfârşit pentru 


totdeauna, aceste reflecţii rezultă în mod firesc din ceea ce s-a 
întâmplat. 

Dar să revenim la cea dintâi zi a legăturii noastre. Când m- 
am înapoiat acasă, mă aflam într-o stare de euforie nebună. 
Gândindu-mă că toate obstacolele ridicate de imaginaţia mea 
între Marguerite şi mine dispăruseră, că Marguerite era a mea, 
că eram prezent în gândurile sale, că tineam în buzunar cheia 
de la apartamentul ei şi aveam dreptul să mă servesc de 
această cheie, eram mulţumit de viaţă, mândru de mine, şi-l 
veneram pe Dumnezeu, care îmi îngăduia toate acestea. 

Într-o bună zi, un tânăr trece pe stradă, atinge cu cotul o 
femeie, se uită la ea, îşi întoarce capul şi pleacă mai departe. Pe 
femeie n-o cunoaşte; ea îşi are bucuriile, supărările, iubirile ei, în 
care el nu ocupă nici cel mai mic loc. El nu există pentru ea şi 
poate că dacă i s-ar adresa, ea şi-ar bate joc de el, aşa cum 
făcuse Marguerite cu mine. Săptămâni, luni, ani se scurg şi 
deodată, după ce fiecare şi-a urmat destinul pe un drum diferit, 
logica hazardului îi pune faţă în faţă. Femeia devine amanta 
acestui bărbat şi îl îndrăgeşte. Cum? Pentru ce? Cele două 
existenţe nu mai alcătuiesc decât una; de-abia s-a înfiripat 
intimitatea dintre ei şi li se pare că a existat de la începutul 
începuturilor şi tot ceea ce s-a petrecut mai înainte se şterge din 
memoria celor doi amanți. Să recunoaştem că e ciudat. 

În ceea ce mă priveşte, nu-mi mai aminteam cum trăisem 
până în ajun. Întreaga mea fiinţă tresălta de o bucurie fără 
mărgini la amintirea vorbelor pe care le rostisem noi în această 
primă noapte. Sau Marguerite era dibace în arta înşelătoriei, sau 
avea pentru mine una din acele pasiuni subite, care izbucnesc la 
prima sărutare şi care mor câteodată tot atât de repede cum s- 
au şi născut. 

Cu cât reflectam mai mult la toate acestea, cu atât îmi 
spuneam că Marguerite nu avea nici un motiv să simuleze o 
dragoste pe care n-ar fi împărtăşit-o şi îmi mai spuneam că 
femeile iubesc în două chipuri, care pot decurge unul dintr-altul: 
ele iubesc sau cu inima, sau cu simţurile. Adeseori o femeie îşi 
ia un amant pentru a asculta doar de porunca simţurilor şi află, 
fără să se fi aşteptat, taina dragostei imateriale, pentru ca apoi 
să nu mai existe pentru ea decât sufletul; adeseori, o fată 
tânără, necăutând în căsătorie decât unirea a două afecţiuni 


curate, află brusca revelare a dragostei fizice, viguroasă urmare 
a celor mai caste simţiri sufleteşti. 

Am aţipit în noianul acestor gânduri. Am fost trezit din 
somn de primirea unei scrisori, trimisă de Marguerite şi care 
conţinea următoarele cuvinte: 


“lată ce am hotărât: Astă-seară, la «Vaudeville». Vino în 
pauza a treia. 
M. G.” 


Am pus cu grijă biletul într-un sertar, ca să am oricând 
realitatea sub ochi, în cazul în care aş mai fi avut încă îndoieli, 
aşa cum mi se întâmplase în unele clipe. 

Marguerite nu-mi spunea să mă duc să o văd peste zi şi n- 
am îndrăznit să mă prezint la ea; dar simţeam o dorinţă atât de 
mare să o întâlnesc înainte de teatru, încât m-am dus la 
Champs-Elysées, unde, ca şi în ajun, am văzut-o trecând şi apoi 
coborând din trăsură. 

La orele 7 mă aflam la "Vaudeville". 

Niciodată nu intrasem atât de devreme într-un teatru. 

Una după alta, toate lojile se umplură. Una singură 
rămânea goală: cea din avanscena parterului. 

La începutul actului al treilea am auzit deschizându-se şi 
uşa acestei loji, de la care aproape că nu-mi mai desprinsesem 
privirile. Marguerite îşi făcu apariţia. 

Imediat veni în faţă, cercetă din ochi fotoliile de orchestră, 
mă zări şi-mi mulţumi din privire. 

Era minunat de frumoasă în seara aceea. 

să fi fost eu pricina acestei cochetării? Mă iubea ea oare 
aşa de mult ca să se facă atât de frumoasă pentru mine, să mă 
simt eu fericit? Nu ştiam încă; dar dacă acesta îi fusese gândul, 
îi reuşise pe deplin, deoarece, când apăru în lojă, toate capetele 
prinseră să se agite, de păreau nişte valuri, iar actorul de pe 
scenă se uită el însuşi la aceea care tulbură în aşa chip întreaga 
sală doar prin simpla ei apariţie. 

lar eu aveam cheia apartamentului acestei femei şi peste 
trei sau patru ore ea avea să fie din nou a mea! 

Sunt aspru osândiţi cei care se ruinează pentru actriţe şi 
femei întreţinute; ceea ce mă miră este faptul că nu comit 
pentru ele de douăzeci de ori mai multe nebunii. Trebuie să fi 


trăit, ca mine, în mijlocul acestei vieţi, ca să ştii ce însemnătate 
au micile vanităţi de fiecare zi pe care ele le oferă iubitului lor. 
Aceste vanităţi sudează — spun astfel pentru că nu am găsit alt 
termen — sudează puternic în sufletul bărbatului dragostea ce o 
poartă femeii iubite. 

Prudence luă apoi loc şi ea în lojă, iar un bărbat, pe care l- 
am recunoscut a fi contele de G..., se aşeză în spatele ei. 

La vederea lui, un fior rece îmi trecu prin inimă. 

Fără îndoială, Marguerite şi-a dat seama de impresia pe 
care mi-o produsese prezenţa acestui bărbat în loja ei, deoarece 
îmi surâse din nou şi, întorcându-se cu spatele la conte, păru că 
este foarte atentă la desfăşurarea piesei. În cel de-al treilea 
antract, ea îşi întoarse capul şi rosti câteva cuvinte; contele 
părăsi loja, iar Marguerite îmi făcu semn să vin să o vizitez. 

— Bună seara, Îmi spuse ea în clipa în care am intrat şi îmi 
întinse mâna. 

— Bună seara, răspunsei eu, adresându-mă Margueritei şi 
Prudencei. 

— la loc. 

— Dar iau locul cuiva. Domnul conte de G... nu se mai 
întoarce? 

— Ba da. L-am trimis după bomboane, ca să putem vorbi 
singuri câteva clipe. Doamna Duyernoy cunoaşte secretul. 

— Da, copii, spuse ea, fiţi fără grijă, n-am să scot o vorbă. 

— Dar ce ai în astă seară? Spuse Marguerite, apoi se ridică, 
veni spre partea mai puţin luminată a lojii şi mă sărută pe 
frunte. 

— Sunt puţin suferind. 

— Trebuie să te duci să te culci, reluă ea cu acel aer ironic 
care se potrivea aşa de bine capului ei fin şi spiritual. 

— Unde? 

— La tine. 

— Ştii prea bine că n-aş putea să dorm. 

— Atunci să nu vii să faci aici pe bosumflatul fiindcă ai 
văzut un bărbat în lojă la mine! 

— Nu din cauza asta! 

— Ba da, lasă, că pricep eu, dar să ştii că n-ai dreptate; nici 
să nu mai discutăm despre asta. Ai să vii după spectacol la 
Prudence şi ai să rămâi acolo până ce am să te chem. Ai înţeles? 

— Da. 


Puteam oare să nu o ascult? 

— Mă iubeşti încă? Reluă ea. 

— Mă mai întrebi? 

— Te-ai gândit la mine? 

— Toată ziua. 

— Ştii că mi-e tare teamă că m-am îndrăgostit de tine? 
Întreab-o mai bine pe Prudence. 

— Ah, răspunse rotofeia, e plictisitor la culme! 

— Acum te rog să te întorci la locul tău, contele trebuia să 
se întoarcă şi nu trebuie să te găsească aici. 

— Pentru ce? 

— Pentru că nu-ţi va face plăcere să-l vezi. 

— De ce nu mi-ai spus că doreşti să vii în astă seară la 
"Vaudeville"? Aş fi putut să-ţi ofer eu loja asta, tot atât de bine 
ca şi el. 

— Din nenorocire, mi-a adus biletul fără ca eu să i-l fi cerut, 
oferindu-se să mă însoţească. Ştii foarte bine, nu puteam să-l 
refuz. Tot ceea ce puteam face era să-ţi scriu unde mă duc, 
pentru ca să mă vezi şi pentru că eu însămi simţeam plăcerea 
să te revăd cât mai curând; deoarece, însă, îmi mulţumeşti în 
acest chip, am să trag învăţăminte pentru viitor. 

— Am greşit, iartă-mă. 

— Perfect! Întoarce-te frumuşel la locul tău şi mai ales nu 
mai face pe gelosul. 

Mă sărută din nou, după care ieşii. 

Pe culoar m-am întâlnit cu contele, care se înapoia. 

M-am întors la fotoliul meu. 

La urma urmei, prezenţa domnului de G... în loja 
Margueritei era cel mai firesc lucru. Fusese amantul ei, îi aducea 
o lojă, o întovărăşea la spectacol, toate acestea erau foarte 
naturale şi din moment ce aveam ca amantă o fată ca 
Marguerite, hotărât că trebuia să-i accept obiceiurile. 

Cu toate acestea, am fost foarte nefericit restul serii, iar la 
plecare m-a cuprins o adâncă întristare când am văzut-o pe 
Marguerite, însoţita de Prudence şi de conte, urcându-se în 
caleaşca ce-i aştepta la poartă. 

Şi, totuşi, un sfert de oră mai târziu mă aflam la Prudence. 
Cam tot atunci ajunsese şi ea. 


Capitolul XIII 


— Ai sosit aproape la fel de repede ca şi noi, îmi spuse 
Prudence. 

— Da, am răspuns eu maşinal. Unde este Marguerite? 

— La ea. 

— Singură? 

— Cu domnul de G... 

Am început să mă plimb, cu paşi mari, prin salon. 

— Bine, dar ce ai? 

— Vrei să sar în sus de bucurie că stau aici şi aştept ca un 
caraghios ca domnul de G... să iasă de la Marguerite? 

— Nici dumneata n-ai mai multă minte ca ceilalţi. Înţelege 
că Marguerite nu poate să-l dea pe uşă afară pe conte. Domnul 
de G... a fost mult timp împreună cu ea, i-a dat totdeauna mulţi 
bani şi-i mai dă încă. Marguerite cheltuieşte mai mult de o sută 
de mii de franci pe an; are o groază de datorii. Ducele îi trimite 
ceea ce ea îi cere, dar Marguerite nu îndrăzneşte totdeauna să-i 
ceară atât cât are nevoie. Nu trebuie ca Marguerite să se certe 
cu contele, care înseamnă pentru ea cel puţin douăsprezece mii 
de franci pe an. Marguerite te iubeşte mult, scumpul meu 
prieten, dar legătura dumitale cu ea, atât în interesul ei, cât şi al 
dumitale, nu trebuie să devină serioasă. Doar n-o să plăteşti 
dumneata luxul fetei ăsteia cu cei şapte sau opt mii de franci pe 
care-i primeşti de acasă; banii ăştia nu i-ar ajunge nici pentru 
întreţinerea trăsurii. la-o pe Marguerite drept cine este, o fată 
bună, spirituală şi frumoasă; fii iubitul ei o lună, două, dăruieşte- 
i flori, bomboane şi loji la teatru; dar nu-ţi mai vâri nimic altceva 
în cap şi nu-i face scene de gelozie ridicolă. Ştii bine cu cine ai 
de-a face; Marguerite nu este o virtute. Te place, o iubeşti, ce-ţi 
mai pasă de rest? Eşti tare nostim când faci pe susceptibilul! Ai 
cea mai agreabilă metresă din Paris! Te primeşte într-un 
apartament magnific, este încărcată de diamante, n-are să te 
coste un ban, dacă vrei şi domnul nu este mulţumit. Ce dracu, 
prea pretinzi multe! 

— Ai dreptate, dar anumite lucruri sunt mai puternice decât 
mine, gândul că acest om este amantul ei mă chinuieşte 
îngrozitor. 


— Mai întâi de toate, reluă Prudence, oare mai este el încă 
amantul ei? Este un om de care ea are nevoie, asta-i totul. De 
două zile încoace, Marguerite nu l-a mai primit; a venit azi 
dimineaţa şi ea n-a avut încotro, a trebuit să primească loja şi să 
accepte să o însoţească la teatru. El a condus-o acasă, s-a urcat 
o clipă la ea şi n-are să rămână, fiindcă aştepţi aici. Toate astea 
sunt cât se poate de fireşti, mi se pare. De altminteri, văd că pe 
duce îl accepţi... 

— Da, dar acela este bătrân şi sunt convins că Marguerite 
nu este amanta lui. Apoi, poţi adeseori să accepţi o legătură şi 
să nu accepţi două. Uşurinţa asta aduce prea mult a calcul şi-l 
apropie pe bărbatul care consimte la o asemenea treabă, chiar 
din dragoste, de cei care-şi fac o meserie consimţind la astfel de 
lucruri şi un profit din această meserie. 

— Ah, scumpul meu, cât eşti de înapoiat! Câţi am văzut eu 
dintr-ăştia şi încă dintre cei mai nobili, dintre cei mai eleganţi, 
dintre cei mai bogaţi, făcând ceea ce te sfătuiesc eu să faci şi 
asta fără eforturi, fără ruşine, fără remuşcări! Lucrul ăsta poţi, 
de altfel, să-l vezi în toate zilele! Dar cum ai vrea oare să 
procedeze femeile întreţinute din Paris ca să-şi asigure banii 
pentru viaţa luxoasă pe care o duc dacă nu având trei sau patru 
amanti în acelaşi timp? Nu există avere, oricât de considerabilă 
ar fi, care să poată susţine singură cheltuielile unei femei ca 
Marguerite. O avere cu un venit anual de cinci sute de mii de 
franci înseamnă o avere enormă în Franţa; ei bine, scumpul meu 
prieten, un bărbat cu un venit de cinci sute de mii de franci n-ar 
scoate-o la capăt şi iată pentru ce: bărbatul cu un astfel de venit 
ţine o casă pe picior mare şi apoi caii, servitorii, trăsurile, 
partidele de vânătoare, prietenii; adeseori este căsătorit, are 
copii, are căi de curse, joacă cărţi, călătoreşte şi mai ştiu eu ce! 
Toate aceste obiceiuri sunt atât de înrădăcinate, încât nu poate 
să renunţe la ele fără ca să treacă drept ruinat şi fără ca să 
provoace scandal. În concluzie, un om cu un venit de cinci sute 
de mii de franci pe an nu poate să dea unei femei mai mult de 
patruzeci sau cincizeci de mii de franci şi încă asta înseamnă 
mult. Ei bine, alte amoruri completează cheltuielile anuale ale 
femeii. Cu Marguerite treaba este încă mai uşoară; printr-o 
minune a cerului a căzut peste un bătrân bogat, cu zece 
milioane de franci, căruia i-au murit soţia şi faţa, care nu mai 
are decât nepoți, bogaţi şi ei, un bătrân care îi dă tot ce vrea, 


fără să-i ceară nimic în schimb; dar ea nu poate să-i ceară mai 
mult de şaptezeci de mii de franci pe an şi sunt sigură că dacă 
Marguerite i-ar cere mai mult, cu toată averea pe care o posedă 
şi cu toată afecțiunea pe care i-o poartă, el ar refuza-o. 

La Paris, toţi aceşti tineri care au douăzeci sau treizeci de 
mii de livre venit, adică de-abia cu ce să trăiască în lumea pe 
care o frecventează, ştiu foarte bine, când sunt amanţii unei 
femei ca Marguerite, că ea n-ar putea să-şi plătească nici măcar 
apartamentul şi servitorii cu ce capătă de la ei. Ei nu-i spun că 
ştiu toate acestea, au aerul că nu văd nimic, iar când se satură, 
îşi iau tălpăşiţa. Dacă au vanitatea să facă singuri faţă la toate 
cheltuielile, se ruinează ca nişte proşti şi apoi se duc să-şi lase 
pielea în Africa, după ce-au lăsat la Paris datorii de o sută de mii 
de franci. Crezi că femeia le este recunoscătoare pentru asta? 
Câtuşi de puţin. Dimpotrivă, ea va spune că şi-a sacrificat 
situaţia şi că în timp ce era cu el, păgubea. Ah! Găseşti 
ruşinoase toate aceste amănunte, nu este aşa? Dar sunt 
adevărate. Eşti un băiat încântător, la care ţin din toată inima, îţi 
spun că trăiesc de douăzeci de ani printre femei întreţinute, ştiu 
ce sunt şi cât fac şi n-aş vrea să te văd luând în serios capriciul 
pe care l-a avut pentru dumneata o fată frumoasă. Apoi, în afară 
de asta, continuă Prudence, să admitem că Marguerite te 
iubeşte îndeajuns ca să renunţe la conte şi la duce; în cazul în 
care acesta şi-ar da seama de legătura voastră şi i-ar spune să 
aleagă între dumneata şi el, sacrificiul pe care l-ar face pentru 
dumneata ar fi enorm, ceea ce nu poate fi contestat. Ce 
sacrificiu la fel ai putea face dumneata pentru ea? Când ai să 
începi să te saturi, când, în sfârşit, n-o să mai ai poftă de ea, ce 
ai să faci ca s-o despăgubeşti de tot ceea ce ai făcut-o să 
piardă? Nimic. Ai reuşit s-o desparţi de lumea în care se găseau 
norocul, viitorul ei, îţi va fi dăruit cei mai frumoşi ani ai ei, iar 
peste ea se va aşterne uitarea. Sau te vei purta ca un om de 
rând şi atunci, azvârlindu-i în faţă trecutul, ai să-i spui că, 
părăsind-o, nu faci decât să procedezi la fel cu ceilalţi amanți şi 
ai lăsa-o pradă unei sărăcii sigure; sau te vei purta ca un om 
cinstit şi crezându-te obligat să o păstrezi lângă dumneata, te 
vei condamna dumneata însuţi la o nenorocire de neînlăturat, 
întrucât această legătură, scuzabilă la un tânăr, nu mai este de 
iertat la un om matur. Ea îţi va deveni o piedică în toate, nu-ţi va 
îngădui nici înjghebarea unei familii, nici realizarea ambițiilor, 


care constituie pasiunile imediat următoare şi cele din urmă ale 
bărbatului. Crede-mă, aşadar, dragă prietene, este bine să 
preţuieşti lucrurile la justa lor valoare, pe femei să le iei drept ce 
sunt şi să nu-i îngădui unei femei întreţinute de a se socoti 
câtuşi de puţin creditoarea dumitale. 

Totul era înţelepţeşte judecat şi trăda o logică de care n-aş 
fi crezut-o niciodată în stare pe Prudence. N-am găsit nimic ce 
să-i răspund, afară de faptul că avea dreptate; i-am întins mâna 
şi i-am mulţumit pentru sfaturi. 

— Haide, haide, îmi spuse ea, scoate-ţi acum din cap toate 
teoriile astea uricioase şi fii vesel; viaţa îşi are farmecul ei, 
scumpul meu, depinde numai cu ce ochi o priveşti. Dacă vrei, 
întreabă-l pe prietenul dumitale Gaston; cred că-i unul care 
înţelege dragostea la fel cum o înţeleg şi eu. Dacă vrei să nu 
ajungi un tânăr nesărat, trebuie să te gândeşti doar la faptul că 
la doi paşi de aici se află o fată frumoasă, care aşteaptă cu 
nerăbdare să plece bărbatul ce se află la ea, care se gândeşte la 
dumneata, care ţi-a rezervat noaptea şi care sunt convinsă că te 
iubeşte. Acum vino la fereastră, alături de mine şi să privim cum 
pleacă contele, care n-o să întârzie prea mult şi-o să ne lase 
nouă locul. 

Prudence deschise o fereastră şi ne rezemarăm unul de 
altul pe pervaz. 

Ea privea la rarii trecători de pe stradă, iar eu visam. 

Tot ceea ce-mi spusese îmi vuia în cap şi nu puteam să nu 
admit că avea dreptate, dar dragostea adevărată ce i-o purtam 
Margueritei greu se putea împăca cu aceste argumente. De 
aceea, din când în când scoteam nişte suspine care o făceau pe 
Prudence să se întoarcă spre mine şi să ridice din umeri la fel ca 
un doctor care şi-a pierdut orice speranţă în vindecarea unui 
bolnav. 

"Cât de bine ne dăm seama că viaţa este scurtă, îmi 
spuneam în sinea mea, după rapiditatea senzaţiilor! De-abia de 
două zile o cunosc pe Marguerite, nu-mi este amantă decât de 
ieri şi mi-a şi robit într-atât gândurile, inima, mi-a pătruns atât 
de mult în viaţă, încât vizita acestui conte de G... înseamnă 
pentru mine o nenorocire." 

In sfârşit, contele ieşi, se urcă în trăsura ce-l aştepta şi 
dispăru. Prudence închise fereastra. 

In aceeaşi clipă Marguerite ne chemă. 


— Veniţi repede, se pune masa! Spuse ea. Haideţi să 
mâncăm. 

Când am intrat la ea, Marguerite alergă spre mine, îmi sări 
de gât şi mă sărută cu înfocare. 

— Tot mai suntem supăraţi? Mă întrebă ea. 

— Nu, s-a terminat, răspunse Prudence. l-am făcut morală 
şi a promis că are să fie cuminte. 

— Foarte bine! 

Fără voia mea, mi-am aruncat ochii spre pat: nu era 
desfăcut; cât despre Marguerite, ea îşi şi pusese un capot alb. 

Ne-am aşezat la masă. 

Farmec,  drăgălăşenie, exuberanţă, nimic nu-i lipsea 
Margueritei şi mă vedeam obligat, din timp în timp, să recunosc 
că nu aveam dreptul să-i cer altceva; ca mulţi bărbaţi ar fi fost 
fericiţi să fie în locul meu şi că, la fel cu păstorul lui Vergiliu, nu 
aveam decât să mă bucur de clipele de fericire pe care un zeu 
sau mai degrabă o zeiţă mi le dăruia. 

Am încercat să pun în practică teoriile Prudencei şi să fiu la 
fel de vesel ca şi ele; dar ceea ce la ea şi la Marguerite era 
natural, pentru mine însemna sforţare, iar râsul nervos ce mă 
stăpânea şi care a reuşit să le înşele se înrudea mult cu plânsul. 

In sfârşit, masa se termină şi am rămas singur cu 
Marguerite. Aşa cum era obişnuită, Marguerite se duse şi se 
aşeză pe covor, în faţa căminului, de unde începu să privească, 
cu tristeţe, flăcările. 

Se gândea! La ce? Nu ştiu. O priveam cu dragoste şi 
aproape cu groază, gândindu-mă la câte eram gata să sufăr 
pentru ea. 

— Ştii la ce mă gândeam? 

— Nu. 

— La combinaţia pe care am găsit-o. 

— Şi care este această combinaţie? 

— Nu pot încă să ţi-o destăinuiesc, dar pot să-ţi spun la ce 
rezultat are să ducă. Rezultatul are să fie că de acum într-o lună 
am să fiu liberă, n-am să mai fiu datoare cu nimic nimănui şi o 
să mergem să na petrecem împreună vara la ţară. 

— Şi nu poţi să-mi spui prin ce mijloc? 

— Nu, trebuie doar să mă iubeşti aşa cum te iubesc eu şi 
totul are să reuşească. 

— Şi tu singură ai găsit această combinaţie? 


— Da. 

— Şi ai să o pui în aplicare tot singură? 

— Eu singură am să îndur neplăcerile, îmi spuse 
Marguerite, cu un surâs pe care nu-l voi uita niciodată, dar 
amândoi vom împărţi foloasele. 

Nu m-am putut stăpâni să nu roşesc la auzul cuvântului 
foloase; mi-am reamintit de Manon Lescaut tocând cu Des 
Grieux banii domnului de B... 

Ridicându-mă, am răspuns pe un ton ceva cam aspru: 

— Ai să-mi îngădui, scumpa mea Marguerite, să nu împart 
beneficiile decât din afacerile pe care le plănuiesc singur şi de 
care mă ocup singur. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că tare mă tem că domnul conte de G... 
este asociatul tău în această fericită combinaţie, de care nu 
vreau să aud nici în ceea ce priveşte obligaţiile, nici beneficiile. 

— Eşti un copil. Credeam că mă iubeşti, dar m-am înşelat. E 
limpede. 

După care, imediat, se sculă, deschise pianul şi începu să 
cânte /nvitația la vals, până la faimosul pasaj la care se poticnea 
întotdeauna. 

Cânta /nvitația din obişnuinţă, sau pentru a-mi reaminti 
ziua în care ne cunoscusem? Ce ştiu bine este că la auzul 
acestei melodii amintirile mă copleşiră şi, apropiindu-mă de ea, 
î-am luat căpşorul între mâini şi am sărutat-o. 

— Mă ierţi? Am întrebat-o. 

— Vezi bine, îmi răspunse ea, dar trebuie să observi că au 
trecut de-abia două zile şi s-a şi ivit ocazia să te iert. Nu prea îţi 
respecţi de loc promisiunile de a-mi da ascultare deplină. 

— Ce să fac, Marguerite, te iubesc prea mult şi sunt gelos 
din pricina oricărui gând al tău. Ce mi-ai propus adineauri m-a 
făcut nebun de fericire, dar misterul în care învălui punerea în 
aplicare a acestor proiecte îmi strânge inima. 

— Haide să judecăm puţin, continuă Marguerite, luându-mi 
mâinile şi privindu-mă cu un surâs fermecător, la care-mi era cu 
neputinţă să rezist. Mă iubeşti, nu-i aşa? Şi ai fi fericit să petreci 
trei sau patru luni la ţară cu mine; şi eu, de asemenea, aş fi 
fericită de această singurătate în doi şi nu numai că aş fi fericită, 
dar îmi este şi necesară pentru sănătate. Nu pot să părăsesc 
Parisul pentru un răstimp atât de îndelungat fără să pun ordine 


în toate treburile mele, iar afacerile unei femei ca mine sunt 
totdeauna foarte încurcate; ei bine, am găsit mijlocul să le 
împac pe toate, treburile mele şi dragostea ce o am pentru tine, 
da, pentru tine, nu râde — comit nebunia să te iubesc! — Şi iată 
că dânsul îşi dă nişte aere grozave şi îmi înşiră vorbe umflate. 
Copil, de trei ori copil, ţine minte doar că te iubesc şi să nu-ți 
pese de nimic altceva. Ne-am înţeles, nu-i aşa? 

— Sunt de acord cu tot ceea ce vrei tu, ştii prea bine! 

— Atunci, până într-o lună, o să ne aflăm la ţară, o să ne 
plimbăm pe malul apei şi o să bem lapte. Ţi se pare ciudat că îţi 
vorbesc astfel, eu, Marguerite Gautier; şi ştii de ce, dragă 
prietene? Fiindcă viaţa la Paris, care pare să mă facă atât de 
fericită, când nu este mistuitoare, mă plictiseşte şi atunci 
năzuiesc pe neaşteptate spre o existenţă mai calmă, care să-mi 
aducă aminte de copilărie. Nu există om care să nu fi avut 
copilărie, indiferent ce va fi devenit mai târziu. Oh, fii liniştit, n- 
am să-ţi spun că sunt fiica unui colonel la pensie şi că am fost 
crescută la "Saint-Denis". Sunt o sărmană fată de la ţară, care 
acum şase ani nici nu ştia măcar să se iscălească. Te-ai liniştit, 
nu-i aşa? De ce eşti oare primul căruia mă adresez pentru a 
împărţi cu el bucuria dorinţei care m-a cuprins? Fără îndoială 
pentru că am simţit că mă iubeşti pentru mine şi nu pentru tine, 
în timp ce ceilalţi nu m-au iubit niciodată decât pentru ei. Am 
fost de multe ori la ţară, dar niciodată aşa cum aş fi vrut. Pe tine 
mă bizui ca să am şi eu parte de aceste zile de fericire, nu fi 
deci rău şi dăruieşte-mi-le. Spune-ţi aşa: "Ea n-o să mai apuce 
să fie bătrână şi într-o zi am să mă căiesc că nu i-am ascultat 
prima rugăminte pe care mi-a făcut-o şi care era atât de lesne 
de îndeplinit". 

Ce şi răspunzi la asemenea cuvinte, mai ales că stăruia în 
mine amintirea primei nopţi de dragoste şi eram în aşteptarea 
celei de-a doua? 

O oră după aceea, Marguerite se găsea în braţele mele şi 
chiar de mi-ar fi cerut să făptuiesc o crimă, aş fi ascultat-o. 

La orele 6 dimineaţa am plecat, iar mai înainte de a ieşi i- 
am spus: 

— Pe astă-seară? 


5 Mănăstiri lângă Paris, unde funcţiona o şcoală pentru fiicele celor 
care erau decoraţi cu Legiunea de Onoare. 


Marguerite m-a îmbrăţişat mai puternic, dar nu mi-a 
răspuns. 

Peste zi am primit o scrisoare care cuprindea rândurile de 
mai jos: 


“Copilul meu scump, sunt puțin cam suferindă şi doctorul 
mi-a prescris odihnă. Am să mă culc devreme asta-seară, aşa ca 
n-am să te văd. Dar, ca să te despăgubesc, am să te aştept 
mâine la amiază. 

Te iubesc." 


Primul gând ce mi-a apărut în minte a fost "Mă înşeală! 

O sudoare de gheaţă mi-a acoperit fruntea, fiindcă o 
iubeam prea mult pe această femeie pentru că bănuiala să nu 
mă tulbure cumplit. 

Şi, totuşi, cu Marguerite trebuia să mă aştept la astfel de 
fapte aproape în fiecare zi, iar lucrul acesta mi se întâmplase 
adeseori cu celelalte iubite, fără ca să mă preocupe peste 
măsură. De unde izvora, prin urmare, puterea pe care o exercită 
această femeia asupra vieţii mele? 

M-am gândit atunci, pentru că aveam cheia de la locuinţa 
ei, să mă duc să o văd. În acest chip aveam să aflu foarte 
repede adevărul, iar dacă găseam la ea un bărbat, aveam să-l 
pălmuiesc. 

În aşteptare, m-am dus la Champs-Elysées. Am rămas aici 
patru ore. Marguerite nu şi-a făcut apariţia. 

Seara, am intrat prin toate teatrele unde avea obiceiul să 
se ducă. Nu se afla nicăieri. 

La orele 11 m-am îndreptat spre rue d'Antin. 

Nici o lumină la ferestrele Margueritei. Am sunat totuşi. 

Portarul mă întrebă încotro mă duc. 

— La domnişoara Gautier, i-am răspuns eu. 

— Nu s-a înapoiat încă. 

— Am să urc s-o aştept. 

— Nu este nimeni la dânsa. 

Fără îndoială că era vorba de un consemn peste care 
puteam trece, deoarece aveam cheia, dar m-am temut de vreun 
scandal ridicol şi am plecat. 

Numai că nu m-am înapoiat la mine, nu puteam să mă 
dezlipesc de acea stradă şi nu pierdeam din ochi casa 


Margueritei. Mi se părea că mai aveam încă ceva de aflat, sau 
cel puţin că bănuielile mele aveau să se adeverească. 

Spre miezul nopţii, un cupeu pe care îl cunoşteam foarte 
bine se opri în dreptul numărului 9. 

Contele de G... cobori din el şi intră în casă, după ce dădu 
mai întâi drumul trăsurii. 

Am sperat, o clipă, că avea să i se spună şi lui, ca şi mie, că 
Marguerite nu este acasă şi că am să-l văd ieşind; dar la orele 4 
dimineaţa aşteptam încă. 

De trei săptămâni încoace am suferit cumplit, dar asta cred 
că nu-i nimic în comparaţie cu ce-am suferit în noaptea aceea. 


Capitolul XIV 


Întors acasă, am început să plâng ca un copil. Nu există 
bărbat care să nu fi fost înşelat cel puţin o dată în viaţă şi care 
să nu ştie cât suferi din această pricină. 

Sub imperiul hotărârilor luate în timpul febrei, hotărâri pe 
care crezi întotdeauna că ai tăria să le respecţi, mi-am spus că 
trebuia să rup numaidecât cu această iubire şi aşteptam 
nerăbdător să se facă ziuă, spre a-mi reţine un bilet la diligenţă, 
ca să mă reîntorc lângă tatăl şi sora mea, îndoită dragoste de 
care eram sigur şi care nu avea să mă dezamăgească. 

Totuşi, nu voiam să plec fără ca Marguerite să ştie bine 
pentru ce plecam. Doar un bărbat care nu mai simte nimic 
pentru iubita lui o părăseşte fără să-i scrie. 

Am făcut şi refăcut în minte douăzeci de scrisori. 

Avusesem de-a face cu o fată asemenea tuturor fetelor 
întreţinute, o idealizasem mult prea mult, iar ea mă tratase ca 
pe-un şcolar, folosindu-se, spre a mă înşela, de-un şiretlic de o 
simplitate insultătoare — totul era limpede. Amorul meu propriu, 
pus în joc, învinsese. Trebuia s-o părăsesc pe această femeie 
fără să-i dau satisfacția de a şti cât mă făcea să sufăr ruptura 
aceasta; şi iată ce i-am scris, cu scrisul cel mai elegant, dar cu 
lacrimi de furie şi de durere în ochi: 


“Scumpa mea Marguerite, 


Sper că indispoziția ta de ieri a fost trecătoare. Pe la 11 am 
trecut să mă interesez de starea ta şi mi s-a răspuns că nu te-ai 
întors. Domnul de G... a fost mai fericit decât mine, deoarece s-a 
prezentat câteva momente mai târziu şi la 4 dimineaţa se afla 
încă la tine. 

lartă-mi cele câteva ore plicticoase pe care te-am făcut să 
le înduri şi fii convinsă că nu voi uita niciodată clipele fericite pe 
care ți le datorez. 

Aş fi venit, desigur, astăzi să mă interesez de sănătatea ta, 
dar urmează să mă înapoiez la tatăl meu. 

Adio, scumpa mea Marguerite, eu nu sunt nici destul de 
bogat ca să te iubesc aşa cum aş vrea, nici îndeajuns de sărac 
ca să te iubesc aşa cum ai vrea. Să uităm, deci, tu, un nume 
care de bună seamă ţi-e aproape indiferent, iar eu, o fericire 
care îmi devine imposibilă. 

Îți restitui cheia, de care nu m-am folosit niciodată şi care 
ar putea să-ți fie utilă dacă ai să mai fii vreodată bolnavă aşa 
cum ai fost ieri." 


După cum vezi, n-am avut puterea să termin scrisoarea 
fără o ironie impertinentă, ceea ce dovedea cât eram de 
îndrăgostit încă. 

Am citit şi recitit de zece ori scrisoarea şi gândul că are să-i 
facă rău Margueritei m-a liniştit puţin. Încercam să mă 
aventurez în descifrarea sentimentelor sale şi la 8, când îşi făcu 
apariţia valetul meu, i-am înmânat scrisoarea, ca s-o ducă 
numaidecât la destinaţie. 

— Va trebui să aştept răspuns? Mă întrebă Joseph (pe 
valetul meu îl chema Joseph, ca pe toţi valeţii). 

— În cazul în care ai să fii întrebat dacă aştepţi răspuns, ai 
să spui că nu ştii nimic şi ai să aştepţi. 

Mă legam de speranţa că Marguerite avea să-mi răspundă. 

Biete şi slabe fiinţe ce suntem! 

Tot timpul cât Joseph a lipsit, am fost într-o agitaţie 
grozavă: aci, amintindu-mi cum mi se dăruise Marguerite, mă 
întrebam cu ce drept îi scriam o scrisoare impertinentă, când ea 
putea să-mi răspundă foarte bine că nu domnul de G... era acela 
care mă înşela, ci că eu îl înşelam pe domnul de G... 
(raţionament care permite multor femei să aibă mai mulţi 
amanti), aci, amintindu-mi de jurămintele acestei fete uşoare, 


voiam să mă conving că scrisoarea mea era încă prea blândă şi 
că nu existau cuvinte îndeajuns de târî pentru a înfiera o femeie 
care îşi bătea joc de o dragoste atât de sinceră ca a mea. Mai 
apoi îmi spuneam că aş fi procedat mai bine dacă nu-i scriam, ci 
să mă fi dus la ea peste zi şi în acest chip aş fi putut să mă 
bucur în voie de priveliştea lacrimilor ce le-ar fi vărsat din 
pricina mea. 

În sfârşit, mă întrebam ce avea să-mi răspundă, gata fiind, 
chiar în acea clipă, să înghit orice scuză mi-ar fi invocat. 

Se întoarse şi Joseph. 

— Ei bine? L-am întrebat. 

— Domnule, îmi răspunse el, doamna dormea încă, însă de 
îndată ce va suna, i se va înmâna scrisoarea şi dacă vă va da un 
răspuns, îl veţi primi. 

Ea dormea! 

De douăzeci de ori am fost pe punctul de a trimite să iau 
înapoi scrisoarea, dar îmi ziceam mereu: "Poate că i-a şi fost 
dată şi aş avea aerul că mă căiesc". 

Cu cât se apropia ora la care era de aşteptat că-mi vă 
răspunde, cu atât mai mult regretam faptul că i-am scris. 

Bătu de orele 10, de 11, de amiază... 

La amiază am fost pe punctul să mă duc la întâlnire, ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În sfârşit, nu ştiam ce să mai fac 
spre a scăpa din cercul de fier care mă strângea. 

Am crezut atunci, împărtăşind superstiţia oamenilor ce sunt 
în aşteptare, că dacă am să plec pentru puţin timp, la înapoiere 
am să găsesc răspunsul. 

Răspunsurile aşteptate cu mare nerăbdare îţi sosesc 
totdeauna când nu eşti acasă. 

Am ieşit sub pretextul că mă duc să dejunez. 

În loc să iau masa la "Cafe Foy", în colţul bulevardului, cum 
făceam de obicei, am preferat să mănânc la Palais-Royal şi să 
trec prin rue d'Antin. Ori de câte ori zăream de departe vreo 
femeie, credeam că o văd pe Nanine, care îmi aduce un 
răspuns. Am trecut prin rue d'Antin fără să zăresc măcar un 
comisionar. Ajuns la Palais-Royal, am intrat la "Very". Chelnerul 
mi-a servit ce-a vrut el. Mi-era absolut indiferent, fiindcă eu tot 
nu m-am atins de mâncare. 

Fără voie, ochii mi se îndreptau mereu asupra pendulei. 


M-am reîntors acasă, convins că aveam să găsesc o 
scrisoare de la Marguerite. 

Portarul nu primise nimic. Mai trăgeam nădejde la valet. 
Însă el nu mai văzuse pe nimeni de la plecarea mea. 

Dacă Marguerite ar fi găsit cu cale să-mi răspundă, ar fi 
făcut-o de mult. 

Din clipa aceea am început să regret termenii în care îi 
scrisesem; ar fi trebuit să păstrez o tăcere absolută, ceea ce, 
fără îndoială, i-ar fi sporit neliniştea; Marguerite, văzând că nu 
vin la întâlnirea fixată, m-ar fi întrebat despre motivele care m- 
au făcut să lipsesc şi de-abia atunci ar fi trebuit să i le spun. In 
acest chip, ea n-ar fi putut face altceva decât să se 
dezvinovăţească, iar ceea ce voiam ea era tocmai ta ea să se 
dezvinovăţească. Simţeam de pe acum că, orice motive ar fi 
invocat, ar fi fost primite, că aş fi acceptat orice, numai s-o mai 
pot vedea. 

Am ajuns să cred că avea să vină ea însăşi la mine, dar 
orele treceau şi Marguerite nu şosea. 

Hotărât lucru, Marguerite nu era ca toate celelalte femei, 
deoarece tare puţine ar fi fost acelea care să nu răspundă ceva 
la primirea unei asemenea scrisori. 

La 5 am dat fuga la Champs-Elysées. 

"Dacă o întâlnesc, gândeam în sinea mea, am să-mi iau un 
aer indiferent şi are să fie convinsă că nici nu mă mai gândesc la 
ea." 

La colţul dinspre rue Royale am văzut-o trecând în trăsură; 
întâlnirea a fost atât de neaşteptată, încât am pălit. Nu ştiu dacă 
mi-a observat emoția, cât despre mine, eram atât de tulburat, 
încât n-am mai văzut altceva decât trăsura. 

Nu mi-am continuat plimbarea la Champs-Elysées. Am 
privit afişele teatrelor, deoarece mai aveam încă o şansă s-o 
văd. 

Avea loc o premieră la "Palais-Royal". Fără îndoială că 
Marguerite avea să asiste şi ea. 

M-am înfiinţat la teatru de la 7. 

Toate lojile se umplură, dar Marguerite nu-şi făcu apariţia. 

Am plecat atunci de la "Palais-Royal şi am întrat prin toate 
teatrele unde obişnuia să se ducă, la "Vaudeville", la "Variétés", 
la "Opera-Comique". 

Nu era nicăieri. 


Sau scrisoarea mea îi făcuse prea mult rău ca să se mai 
intereseze de spectacole, sau îi era teamă că o să se 
întâlnească cu mine şi voia să evite o explicaţie. 

Gândurile astea mi le şoptea vanitatea, în timp ce 
mergeam pe bulevard. La un colţ de stradă m-am întâlnit cu 
Gaston, care mă întrebă de unde veneam. 

— De la "Palais-Royal". 

— lar eu de la Operă, îmi spuse el; credeam că te voi întâlni 
şi pe tine. 

— Pentru ce? 

— Pentru că Marguerite era şi ea acolo. 

— Ah! Era acolo? 

— Da! 

— Singură? 

— Nu, cu una din prietenele ei. 

— Şi altcineva? 

— Contele de G... a venit o clipă în loja ei; dar ea a plecat 
cu ducele. Credeam că o să te văd apărând dintr-o clipă într- 
alta. Alături de mine era un fotoliu care a rămas neocupat 
întreaga seară şi eram convins că a fost reţinut de dumneata. 

— Dar de ce aş merge şi eu unde se duce Marguerite? 

— Pentru că eşti amantul ei, la naiba! 

— Şi cine ţi-a spus asta? 

— Prudence, pe care am întâlnit-o ieri. Te felicit, scumpul 
meu! Este o amantă frumoasă, pe care n-o are cine vrea. 
Păstreaz-o, are să-ţi facă cinste... 

Această simplă reflecţie a lui Gaston îmi arătă cât erau de 
ridicole susceptibilităţile mele. 

Dacă l-aş fi întâlnit în ajun şi mi-ar fi vorbit astfel, ou 
siguranţă că n-aş mai fi scris prosteasca scrisoare din dimineaţa 
aceea. 

O clipă am fost pe punctul să mă duc la Prudence, s-o rog 
să-i spună Margueritei că voiam să-i vorbesc; dar mi-a fost 
teamă că, vrând să se răzbune, să nu-mi trimită vorbă că nu mă 
poate primi şi atunci m-am înapoiat acasă după ce-am trecut 
prin rue d'Antin. 

L-am întrebat din nou pe portar dacă nu avea vreo 
scrisoare pentru mine. 

Nimic! 


"Marguerite o fi voit să vadă ce am de gând să fac şi dacă 
nu cumva retractez cele scrise astăzi, mi-am spus eu pe când 
mă culcam, dar văzând că eu nu-i scriu, are să-mi scrie ea 
mâine." 

Seara, mai ales, m-am căit de ceea ce făcusem. Eram 
singur acasă şi nu puteam adormi, mistuit de nelinişte şi de 
gelozie; dacă aş fi lăsat lucrurile să-şi urmeze calea lor firească, 
m-aş fi aflat acum lângă Marguerite, ascultându-i vorbele pline 
de vrajă, pe care le auzisem doar în două rânduri şi care, în 
singurătatea mea, parcă-mi sfredeleau urechile. 

îngrozitor în situaţia asta era faptul că raţiunea îmi spunea 
că greşisem; într-adevăr, totul îmi spunea că Marguerite mă 
iubeşte. Mai întâi, acel proiect de a petrece singură cu mine o 
vară la ţară, apoi certitudinea că nimic n-o obligă să-mi fie 
amantă, deoarece averea mea nu i-ar fi ajuns pentru cât avea 
ea nevoie şi nici măcar pentru a-şi satisface unele capricii. 
Aşadar, la ea n-a fost decât speranţa că va găsi în mine o 
afecţiune sinceră, care să o poată odihni de iubirile mercenare 
în mijlocul cărora trăia, iar eu, chiar din cea de a doua zi, îi 
năruiam această speranţă şi îi răsplăteam cu o ironie 
impertinentă dragostea împărtăşită timp de două nopţi. Ceea ce 
făptuisem era deci mai mult decât ridicol, era nedelicat. O 
plătisem cel puţin pe această femeie, pentru a avea dreptul să-i 
judec purtarea şi retrăgându-mă chiar a doua zi, nu aveam oare 
aerul unui parazit al amorului, care se teme că nu cumva să i se 
prezinte nota de plată? Cum adică! O cunoşteam pe Marguerite 
de treizeci şi şase de ore; eram amantul ei de douăzeci şi patru 
de ore şi făceam pe susceptibilul; iar în loc să mă consider fericit 
că fata mi se dădea şi mie, eu voiam totul numai pentru mâna 
singur. Voiam s-o silesc să rupă dintr-o dată legăturile 
trecutului, care însemnau pentru ea siguranţa viitorului. Dar ce 
aveam sări reproşez? Nimic! Îmi scrisese că este suferindă, când 
ar fi putut să-mi spună, fără milă, cu hidoasa sinceritate a 
anumitor femei, că urma să-şi primească un amant; şi în loc să 
dau crezare celor scrise, în loc să merg să mă plimb pe toate 
străzile din Paris, în afară de rue d'Antin, în loc să-mi petrec 
seara cu prietenii şi să mă prezint a doua zi la ora indicată, 
făceam pe Othello, spionam şi socoteam că o pedepsesc dacă 
nu aveam s-o mai văd. Insă ea, dimpotrivă, fără îndoială că era 
încântată de această despărţire, cu siguranţă că mă găsea un 


prost fără pereche, iar tăcerea ei nu însemna nici măcar 
ranchiună; de bună seamă că era dispreţ. 

Ar fi trebuit atunci să-i fac Margueritei un cadou, care să 
nu-i lase nici o îndoială asupra generozităţii mele şi care mi-ar fi 
permis, tratând-o ca pe-o femeie întreţinută, să mă socotesc 
dezlegat de orice obligaţie faţă de ea; dar am socotit că prin cea 
mai neînsemnată aparenţă de târg aş fi jignit dacă nu dragostea 
ce-o avea ea faţă de mine, cel puţin dragostea pe care i-o 
purtam eu şi pentru că această dragoste era atât de pură încât 
nu admitea o împărţeală, n-ar fi putut răsplăti printr-un dar, 
oricât ar fi fost el de frumos, fericirea care-i fusese dăruită, 
oricât de scurtă va fi fost această fericire. 

lată ce mi-am repetat toată noaptea, iată gândurile pe care 
eram gata să mă duc în orice clipă să le mărturisesc 
Margueritei. 

Când se iviră zorile, eram încă treaz, aveam febră şi-mi era 
cu neputinţă să mă gândesc la altceva decât la Marguerite. 

înţelegi, desigur, că trebuia să iau o hotărâre decisivă şi să 
termin sau cu această femeie sau cu scrupulele mele, cu 
condiţia, bineînţeles, ca ea să consimtă să mă mai primească. 

Dar, după cum ştii, întotdeauna amâni o hotărâre decisivă; 
de aceea, nemaiputând să rămân acasă, neîndrăznind să mă 
duc la Marguerite, am încercat o cale spre a mă apropia de ea, 
procedeu pe care amorul meu propriu ar fi putut să-l pună pe 
socoteala întâmplării în cazul în care ar fi reuşit. 

Era 9; am dat fuga la Prudence, care m-a întrebat cărui fapt 
se datora această vizită matinală. 

N-am îndrăznit să-i spun deschis ce mă aducea la ea. l-am 
răspuns că ieşisem dis-de-dimineaţă ca să rețin un loc la 
diligenţa de C..., unde locuia tatăl meu. 

— Eşti tare fericit că poţi pleca din Paris pe o vreme aşa de 
frumoasă, îmi spuse ea. 

M-am uitat la Prudence, întrebându-mă dacă nu cumva îşi 
bate joc de mine. 

Dar faţa ei era serioasă. 

— Ai să te duci să-ţi iei rămas bun de la Marguerite? Reluă 
ea cu aceeaşi seriozitate. 

— Nu. 

— Bine faci. 

— Găseşti... 


— Fireşte. Deoarece ai rupt cu ea, la ce bun s-o revezi? 

— Ştii deci despre ruptura dintre noi? 

— Marguerite mi-a arătat scrisoarea dumitale. 

— Şi ce ţi-a spus? 

— Mi-a spus: "Scumpa mea Prudence, protejatul tău nu-i de 
loc politicos: poţi să gândeşti asemenea scrisori, dar nu să le 
scrii”. 

— Şi cu ce ton ţi-a spus aceste vorbe? 

— Răzând şi apoi a adăugat: "A luat de două ori masa la 
mine şi nu mi-a făcut nici măcar o vizită de politeţe". 

Acesta era, aşadar, efectul pe care l-au avut scrisoarea şi 
gelozia mea. M-am simţit cumplit de umilit în vanitatea iubirii 
mele. 

— Şi ce-a făcut Marguerite ieri seară? 

— S-a dus la Operă. 

— Ştiu. Şi apoi? 

— A luat masa la ea. 

— Singură? 

— Cu contele de G..., cred... 

Aşadar, ruptura mea nu schimbase nimic din obiceiurile 
Margueritei. 

În astfel de împrejurări anumite persoane îţi spun: "Trebuia 
nici să nu te mai gândeşti la femeia asta, care nu te iubea!" 

— Sunt foarte bucuros să aud că Marguerite nu este 
întristată din pricina mea, am continuat eu cu un surâs forţat. 

— Şi are perfectă dreptate. Dumneata ai făcut ceea ce 
trebuia să faci, ai fost mai înţelept decât ea, deoarece fata asta 
te iubea, nu vorbea decât de dumneata şi ar fi fost în stare de 
cine ştie ce nebunie. 

— Atunci, dacă mă iubeşte, de ce nu mi-a răspuns? 

— Pentru că Marguerite a înţeles că face o greşeală 
iubindu-te. Apoi, femeile îngăduie câteodată să le fie înşelată 
dragostea, dar nu permit niciodată să le fie rănit amorul propriu 
şi totdeauna răneşti amorul propriu al unei femei când, după ce 
te-ai culcat cu ea de două ori, o părăseşti, oricare ar fi motivele 
invocate pentru această ruptură. Eu o cunosc pe Marguerite — 
mai degrabă ar muri decât să-ţi răspundă. 

— Ce trebuie să fac atunci? 

— Nimic. Ea are să te uite, dumneata ai s-o uiţi şi nu veţi 
avea nimic să vă reproşaţi unul altuia. 


— Dar dacă i-aş scrie ca să-i cer iertare? 

— Fereşte-te de aşa ceva, ar fi în stare să te ierte. 

Cât pe-aci să sar de gâtul Prudencei de bucurie. 

Un sfert de oră mai târziu, mă înapoiam la mine şi îi scriam 
Margueritei: 


“Cineva care se căieşte pentru o scrisoare pe care a scris-o 
ieri, care va pleca mâine dacă nu-l ierti, ar dori să ştie la ce oră 
va putea să-şi aştearnă la picioarele tale toate părerile sale de 
rău. 

Când te va găsi singură? Deoarece, după cum ştii, 
mărturisirile trebuie făcute fără martori." 


Am împăturit această specie de madrigal în proză şi l-am 
trimis prin Joseph, care i l-a înmânat personal Margueritei; 
Marguerite i-a comunicat că avea să-mi răspundă mai târziu. 

N-am ieşit decât o clipă, ca să mă duc să iau masa; la 11 
noaptea încă nu primisem nici un răspuns. 

Atunci m-am hotărât să nu mai îndur mai departe şi să plec 
chiar a doua zi. 

Ca urmare a acestei hotărâri, convins că nu voi închide 
ochii o clipă dacă am să mă culc, am început să-mi fac bagajele. 


Capitolul XV 


Trecuse aproape o oră de când tot împachetam împreună 
cu Joseph, în vederea plecării, când auzii sunând violent la 
poartă. 

— Să mă dus să deschid? Spuse Joseph. 

— Deschide, i-am spus, întrebându-mă cine putea să vină la 
mine la o asemenea oră, nemaiîndrăznind să sper că ar putea fi 
Marguerite. 

— Domnule, îmi spuse Joseph reîntorcându-se, sunt două 
doamne... 

— Noi suntem, Armand, îmi strigă o voce în care am 
recunoscut glasul Prudencei. 

Am ieşit din cameră. 


Prudence, în picioare, privea cele câteva lucruri mai 
interesante din salonul meu: Marguerite, aşezată pe canapea, 
stătea gânditoare. 

Când am intrat, m-am dus la Marguerite, am îngenuncheat 
la picioarele ei, i-am luat mâinile într-ale mele şi, cu o nesfârşită 
emoție, am rostit: 

— lartă-mă! 

Marguerite m-a sărutat pe frunte şi mi-a spus: 

— Este pentru a treia oară că te iert. 

— Urma să plec mâine... 

— Şi întrucât vizita asta poate să-ţi schimbe hotărârea? N- 
am venit să te împiedic să pleci din Paris. Am venit pentru că 
peste zi n-am avut timp să-ţi răspund şi nu voiam să crezi că aş 
fi supărată pe tine. De altminteri, Prudence nu voia să vin, 
spunea că s-ar putea să te deranjez. 

— Tu să mă deranjezi, tu, Marguerite?! Şi în ce chip? 

— Mai ştii? Ai fi putut să ai o femeie la dumneata, răspunse 
Prudence şi n-ar fi fost de loc amuzant pentru ea să vadă venind 
alte două. 

În timpul cât Prudence se amestecase în vorbă, Marguerite 
mă privea cu atenţie. 

— Scumpa mea Prudence, am răspuns eu, nu ştii ce 
vorbeşti! 

— E foarte drăguţ apartamentul dumitale, replică Prudence. 
Poate fi văzută şi camera de culcare? 

— Da! 

Prudence trecu în dormitor nu atât ca să-l viziteze, cât 
pentru a repara prostia pe care o spusese şi ca să ne lase 
singuri, pe Marguerite şi pe mine. 

— Pentru ce-ai adus-o şi pe Prudence? Am întrebat. 

— Pentru că se afla cu mine la spectacol şi pentru că 
voiam, după ce voi pleca de aici, să am pe cineva care să mă 
însoţească. 

— Dar nu eram eu oare? 

— Da; dar în afară de faptul că nu voiam să te deranjez, 
eram sigură că o dată ajuns la poarta casei mele, vei voi să urci 
sus şi cum eu n-aş îi putut să-ţi îndeplinesc această dorinţă, nu 
voiam să te desparţi de mine reproşându-mi refuzul. 

— Şi pentru ce oare n-ai fi putut să mă primeşti? 


— Pentru că sunt foarte supravegheată, iar cea mai mică 
bănuială ar putea să-mi facă cel mai mare rău. 

— E într-adevăr ăsta singurul motiv? 

— Dacă ar fi un altul, ţi l-aş spune; noi nu mai suntem în 
situaţia de a avea secrete unul faţă de celălalt. 

— Uite ce-i, Marguerite, nu vreau să apuc pe drumuri 
ocolite ca să ajung la ceea ce vreau să-ţi spun. Sincer, mă 
iubeşti puţin? 

— Mult. 

— Atunci, de ce m-ai înşelat? 

— Dragă prietene, dacă aş fi doamna ducesă cutare sau 
mai ştiu eu ce altceva, dacă aş avea două sute de mii de livre 
venit pe an, dacă ţi-aş fi iubită şi dacă aş mai avea un alt amant 
în afară de tine, atunci ai avea dreptul să mă întrebi pentru ce 
te înşel; dar eu nu sunt decât domnişoara Marguerite Gautier, 
am patruzeci de mii de franci datorii, nici o leţcaie avere şi 
cheltuiesc o sută de mii de franci pe an, iar întrebarea ta devine 
de prisos şi răspunsul meu inutil. 

— Este adevărat, spusei eu, lăsându-mi capul pe genunchii 
Margueritei, dar eu te iubesc ca un nebun. 

— Ei bine, dragă prietene, ar fi trebuit să mă iubeşti ceva 
mai puţin sau să mă înţelegi ceva mai bine. Scrisoarea ta m-a 
mâhnit foarte mult. Dacă aş fi fost liberă, mai întâi nu l-aş fi 
primit alaltăieri pe conte, sau dacă l-aş fi primit, aş fi venit să-ţi 
cer scuzele pe care mi le pretindeai adineauri şi în viitor n-aş 
mai fi avut alt amant în afară de tine. Am crezut o clipă că aş 
putea să-mi dăruiesc această fericire timp de şase luni; n-ai vrut 
acest lucru; ţineai să cunoşti mijloacele. Eh, Doamne, mijloacele 
erau destul de uşor de ghicit! Era un sacrificiu mai mare decât 
crezi, pe care-l făceam recurgând la aceste mijloace. Aş fi putut 
să-ţi spun: "Am nevoie de douăzeci de mii de franci"; erai 
îndrăgostit de mine, i-ai fi găsit, cu riscul de a mi-i reproşa mai 
târziu. Am preferat să nu-ţi datorez nimic; n-ai înţeles această 
delicateţe, deoarece este o delicateţe. Noi, femeile ca mine, 
când mai avem încă un dram de inimă, dăm cuvintelor şi 
lucrurilor un sens mai larg şi mai profund, necunoscut celorlalte 
femei; îţi repet, aşadar, că pentru Marguerite Gautier, mijlocul 
pe care-l găsise de a-şi plăti datoriile fără să-ţi ceară banii 
necesari însemna o delicateţe de care ar fi trebuit să profiţi fără 
să mai obiectezi nimic. Dacă m-ai fi cunoscut abia astăzi, ai fi 


fericit pentru tot ce ţi-aş promite şi n-ai mai întreba ce-am făcut 
alaltăieri. Suntem silite câte-odată să ne plătim bucuriile inimii 
cu preţul trupului nostru şi suferim cu atât mai mult când, până 
la urmă, n-avem parte de această bucurie. 

O ascultam şi o priveam pe Marguerite cu admiraţie. 
Gândindu-mă că această minunată fiinţă, căreia altădată 
râvneam să-i sărut până şi picioarele, îmi îngăduia să ocup un 
loc în gândurile sale, consimţea să-mi acorde un rol în viaţa ei, 
iar eu tot nu mă mulţumeam cu ceea ce-mi dăruia, mi-am pus 
întrebarea dacă dorinţele bărbatului au oare vreo margine, 
deoarece — împlinite aşa de repede cum fuseseră dorinţele 
mele — năzuiesc mereu spre altceva. 

— Este adevărat, reluă ea; noi, aceste creaturi ale 
hazardului, avem dorinţe tare ciudate şi iubiri de neînțeles. Ne 
dăruim când pentru un lucru, când pentru altul. Sunt bărbaţi 
care se ruinează fără să obţină nimic de la noi şi sunt alţii care 
ne au graţie unui buchet de flori. Inima noastră are capricii; este 
singura sa distracţie şi unica ei scuză. M-am dăruit ţie mai 
repede decât oricărui alt bărbat, îţi jur! Şi pentru ce? Fiindcă 
văzându-mă cum scuip sânge, mi-ai luat mâna într-a ta, fiindcă 
ti-au dat lacrimile, fiindcă tu eşti singura fiinţă omenească ce s-a 
îndurat să mă compătimească. Am să-ţi mărturisesc un lucru 
caraghios: aveam odinioară un căţel care mă privea atât de trist 
când tuşeam... A fost unica fiinţă pe care am iubit-o. Când a 
murit, am plâns mai mult decât la moartea mamei mele. Nu-i 
mai puţin adevărat că mama m-a bătut timp de doisprezece ani. 
Ei bine, te-am iubit numaidecât, tot atât de mult ca şi pe 
căţeluşul meu. Dacă bărbaţii ar şti ce se poate obţine cu o 
lacrimă, ar fi mai iubiţi, iar noi i-am ruina mai puţin. Scrisoarea 
ta te-a contrazis, mi-a dezvăluit că nu erai dotat cu toate 
subtilităţile inimii şi te-a coborât mai mult decât orice altceva în 
dragostea pe care ţi-o purtam. Trăda gelozie, este adevărat, dar 
o gelozie ironică şi impertinentă. Eram copleşită de tristeţe 
înainte de a primi scrisoarea; speram să te văd la amiază, să 
luăm masa împreună, să şterg, în sfârşit, din minte, prin 
prezenţa ta, un gând care mă obseda şi pe care, înainte de ate 
cunoaşte pe tine, îl suportam fără efort. Apoi, continuă 
Marguerite, tu erai singura fiinţă faţă de care am crezut imediat 
că pot să gândesc şi să vorbesc liber. Toţi cei care se învârtesc 
în jurul fetelor că mine caută să le cântărească cele mai 


neînsemnate cuvinte, să tragă concluzii din faptele lor oricât de 
mărunte. Fireşte, noi nu avem prieteni. Avem amanti egoişti, 
care îşi cheltuiesc averile nu pentru noi, cum afirmă, ci pentru 
vanitatea lor. Pentru oamenii de ţeapa asta trebuie să fim 
vesele când ei sunt bine dispuşi, înfloritoare de sănătate când 
au chef să luăm masa cu ei, să fim sceptice ca şi ei. Nu ne este 
îngăduit să avem suflet, fiindcă riscăm să fim gonite şi insultate 
şi să nu mai avem nici o trecere. Noi nu ne mai aparţinem. Nu 
mai suntem fiinţe, ci lucruri.. Suntem cele dintâi în amorul lor 
propriu, cele de pe urmă în stima lor. Avem prietene, dar sunt 
prietene de felul Prudencei, femei întreţinute şi ele pe vremuri, 
care au încă pofta de risipă, dar pe care vârsta nu le-o mai 
permite. Atunci devin prietenele noastre sau mai degrabă 
comesenele noastre. Prietenia lor merge până la slugărnicie, 
niciodată însă până la dezinteresare. Niciodată n-au să-ţi dea un 
sfat decât dacă le va aduce un profit. Puțin le pasă dacă avem 
zece amanți în plus, totul e să le iasă lor, din asta, rochii sau 
brățări, să se poată plimba din când în când în trăsura noastră, 
să vină la spectacole în lojile noastre. Ele se aleg cu buchetele 
de flori pe care le-am primit în ajun şi ne cer să le împrumutăm 
şalurile. Nu ne fac niciodată vreun serviciu, ori-cât de mic ar fi, 
fără ca să le fi plătit îndoit decât ar merita. Ai văzut cu ochii tăi 
cum în seara când Prudence mi-a adus cei şase mii de franci, pe 
care o rugasem să-i ceară ducelui pentru mine, mi-a cerut cu 
împrumut cinci sute de franci; n-o să mi-i mai dea niciodată 
înapoi, sau o să mi-i plătească în pălării care n-au să iasă 
niciodată din cutiile lor. Prin urmare, noi, sau mai degrabă eu nu 
puteam spera decât într-o fericire şi anume — tristă, aşa cum 
sunt câteodată, suferindă, aşa cum sunt totdeauna — să găsesc 
un bărbat atât de deosebit ca să nu-mi ceară socoteală despre 
viaţa mea şi care să-mi fie mai mult amantul sufletului decât al 
trupului. Pe acest om îl găsisem în persoana ducelui, dar ducele 
este bătrân şi bătrâneţea nici nu te apără, nici nu te consolează. 
Crezusem că aş putea accepta viaţa pe care mi-o oferea; dar ce 
vrei? Muream de plictiseală şi dacă tot trebuie să mă prăpădesc, 
mai bine să mă arunc în para focului decât să mă asfixiez cu 
cărbuni. Atunci te-am întâlnit pe tine, tânăr, înflăcărat, fericit şi 
am încercat să fac din tine bărbatul pe care îl chemam în 
mijlocul zgomotoasei mele singurătăţi. Ceea ce iubeam în tine 
nu era omul care erai, ci cel care trebuia să fie. Tu nu accepţi 


acest rol, îl respingi ca nedemn de tine, eşti un amant vulgar; fă 
ca ceilalţi, plăteşte-mă şi să nu mai discutăm despre aceste 
lucruri. 

Marguerite, obosită de lunga confesiune, se lăsă pe 
speteaza canapelei şi, spre a-şi înăbuşi un uşor acces de tuse, 
îşi duse batista la gură, acoperindu-şi aproape faţa. 

— lartă-mă, iartă-mă, murmurai eu, am înţeles de mult 
toate astea, dar voiam să le aud de la tine, Marguerita mea 
adorată. Să uităm totul şi să nu ne amintim decât de un lucru: 
suntem unul al altuia, suntem tineri şi ne iubim. Marguerite, fă 
din mine tot ce voieşti, sunt sclavul tău, câinele tău; dar în 
numele cerului, rupe scrisoarea pe care ţi-am scris-o ţi nu mă 
lăsa să plec mâine; altfel, simt că aş muri. 

Marguerite scoase scrisoarea din corsajul rochiei şi, 
înmânându-mi-o, îmi spuse cu un surâs de o dulceaţă cu 
neputinţă de redat: 

— Uite-o, ţi-o adusesem. 

Am rupt scrisoarea în zeci de bucățele şi am sărutat cu 
lacrimi mâna ce mi-o întinsese. 

In acea clipă Prudence îşi făcu din nou apariţia. 

— Ascultă, Prudence, ştii ce-mi cere? Spuse Marguerite. 

— Îți cere iertare. 

— Ai ghicit. 

— Şi îl ierţi? 

— Vezi bine că trebuie, dar mai vrea şi altceva. 

— Ce anume? 

— Vrea să vină să ia masa cu noi. 

— Şi eşti de acord? 

— Tu ce crezi? 

— Cred că sunteţi doi copii, care nu aveţi minte nici unul, 
nici celălalt. Dar mă gândesc de asemenea că mi-e grozav de 
foame şi cu cât o să cădeţi mai degrabă la învoială, cu atât o să 
mâncăm mai repede. 

— Haidem, spuse Marguerite, încăpem trei în caleaşca mea. 
Uite, adăugă ea întorcându-se spre mine, Nanine o să fie 
culcată, ai să descui poarta, ia cheia mea şi încearcă să n-o mai 
pierzi. 

Am îmbrăţişat-o pe Marguerite de eram s-o înăbuş. 

Chiar în acel moment intră Joseph. 


— Domnule, îmi spuse el cu aerul unui om încântat de el, 
bagajele sunt gata. 

— Complet? 

— Da, domnule! 

— Ei bine, despachetează totul; nu mai plec. 


Capitolul XVI 


Aş fi putut să-ţi povestesc în câteva fraze începuturile 
acestei legături, îmi spuse Armand, dar voiam să ştii bine care 
au fost întâmplările prin care am ajuns să consimt la tot ceea ce 
voia Marguerite, iar Marguerite să nu mai poată trăi fără mine. 

A doua zi, după seara în care venise la mine acasă, i-am 
trimis volumul Manon Lescaut. 

Cu începere din acel moment, dat fiind că eu nu puteam 
schimba viaţa amantei mele, mi-am schimbat-o pe a mea. 
Voiam, mai înainte de orice, să nu las răgaz minţii să reflecteze 
asupra rolului pe care îl acceptasem, deoarece, fără voie, o 
mare tristeţe m-ar fi cuprins. De aceea, viaţa mea, de obicei 
atât de calmă, luă deodată un aspect zgomotos şi dezordonat. 
Să nu credeţi cumva că, oricât de dezinteresată ar fi, dragostea 
ce ţi-o poartă o femeie întreţinută nu te costă nimic. Nimic nu 
este mai scump decât miile de capricii, flori, loji la spectacole, 
mese, excursii la ţară, pe care nu poţi niciodată să i le refuzi. 

După cum ţi-am spus, eu nu aveam avere. Tatăl meu era şi 
este încă perceptor general la C... Se bucură de o frumoasă 
reputaţie de om cinstit, graţie căreia a şi găsit garanţia ce 
trebuia depusă pentru a putea ocupa o asemenea funcţie. 
Slujba îi aduce patruzeci de mii de franci pe an şi de zece ani de 
când ocupă această funcţie, a restituit garanţia şt s-a străduit să 
pună deoparte banii pentru zestrea surorii mele. Tatăl meu este 
omul cel mai onorabil pe care îl poţi întâlni. Mama mea, la 
moartea ei, a lăsat o rentă de şase mii de franci, pe care tatăl 
meu a împărţit-o între mine şi sora mea în ziua în care a obţinut 
slujba pe care o ceruse; mai târziu, când am împlinit 21 de ani, 
a adăugat la acest mic venit o rentă anuală de cinci mii de 
franci, asigurându-mă că aş putea să trăiesc foarte mulţumit la 
Paris cu aceşti opt mii de franci dacă ţineam ca, pe lângă 


această rentă, să-mi mai creez o situaţie, fie în avocatură, fie ca 
medic. Am venit, prin urmare, la Paris, am urmat Facultatea de 
drept, m-am înscris ca avocat şi, ca mulţi alţi tineri, mi-am pus 
diploma în buzunar şi m-am lăsat un pic antrenat de viaţa 
trândavă a Parisului. Cheltuielile mele erau foarte modeste; 
numai că în opt luni cheltuiam venitul pe tot anul, iar cele patru 
luni de vară le petreceam la tatăl meu, ceea ce făcea în total 
douăsprezece mii de livre rentă şi îmi creasem şi reputaţia de 
fiu iubitor. De altminteri, nu aveam o centimă datorii. 

Aşa stăteau lucrurile când am cunoscută pe Marguerite. 

Ai să înţelegi, deci, că, fără să vreau, am început să duc o 
viaţă mult mai largă. Marguerite era o natură foarte capricioasă 
şi făcea parte dintre acele femei care n-au privit niciodată că o 
cheltuială serioasă miile de distracţii din care li se compune 
viaţa. Rezultatul a fost că, vrând să fie alături de mine cât mai 
multă vreme cu putinţă, îmi scria dimineaţa că are să ia cina cu 
mine, dar nu la ea acasă, ci la vreun local, fie din Paris, fie din 
împrejurimi. Mă duceam s-o iau, cinam, mergeam la vreun 
spectacol, adeseori ne mai duceam şi după spectacol la vreun 
restaurant şi uite aşa cheltuiam într-o seară patru sau cinci 
ludovici, ceea ce însemna două mii cinci sute sau trei mii de 
franci pe lună, reducându-mi astfel anul la trei luni şi jumătate şi 
punându-mă în situaţia sau să fac datorii, sau să o părăsesc pe 
Marguerite. 

Or, aş fi acceptat totul, în afară de această ultimă 
eventualitate. 

Să mă ierţi dacă îţi dau toate aceste amănunte, dar ai să 
vezi că ele au fost cauza întâmplărilor ce aveau să urmeze. 
Ceea ce-ţi povestesc este o istorie adevărată, simplă, căreia îi 
las neatinsă întreaga naivitate a detaliilor şi toată simplitatea 
desfăşurărilor. 

Am înţeles, aşadar, că nimic pe lume nu m-ar fi putut 
înrâuri să-mi uit iubita şi ca atare trebuia să găsesc mijloacele 
necesare pentru a face faţă sumelor ce le cheltuiam cu ea. 

Apoi, această dragoste mă răscolea şi mă tulbura în aşa 
măsură, încât toate clipele pe care le petreceam departe de 
Marguerite însemnau pentru mine ani; am resimţit atunci nevoia 
să mistui aceste clipe în focul vreunei pasiuni, să le trăiesc atât 
de repede încât nici să nu-mi dau seama când au trecut. 


Am început prin a împrumuta cinci sau şase mii de franci în 
contul micului meu capital şi m-am apucat să joc, deoarece, de 
când au fost desfiinţate casele de joc, se joacă pretutindeni. 
Altădată, când intrai la "Frascati", aveai şansa să dai lovitura şi 
să te îmbogăţeşti: se juca pe bani peşin şi dacă pierdeai, aveai 
cel puţin o consolare spunându-ţi că ai fi putut câştiga; pe când 
acum, cu excepţia cercurilor, unde există încă o anumită 
severitate în privinţa plăţii, ai aproape certitudinea în clipa în 
care ai câştigat o sumă importantă că n-ai s-o mai primeşti 
niciodată. Vei înţelege lesne de ce. 

Jocurile de noroc nu sunt practicate decât de tineri foarte 
strâmtoraţi şi cărora le lipseşte averea necesară pentru a face 
faţă vieţii pe care o duc; prin urmare, se apucă de joc şi în mod 
firesc se ajunge la următoarea situaţie: în cazul când câştigă, cei 
ce pierd vor avea de plătit echipajele şi amantele acestor 
domni, ceea ce este foarte dezagreabil. Se contractează datorii, 
relaţiile începute în jurul mesei verzi sfârşesc prin certuri, din 
care onoarea şi viaţa ies întotdeauna un pic şifonate; iar când 
eşti om cinstit, te vezi ruinat de nişte tineri foarte cumsecade, 
care nu aveau alt cusur decât acela că nu posedau un venit de 
două sute de mii de livre. 

Nu este nevoie să-ţi mai vorbesc despre cei care trişează la 
joc. Intr-o bună zi afli despre plecarea lor forţată şi despre 
condamnarea lor în lipsă. 

M-am aruncat deci în această viaţă tumultuoasă, 
zgomotoasă, vulcanică, ce mă înspăimânta altădată, când mă 
gândeam la ea şi care a devenit pentru mine completarea 
inevitabilă a dragostei pentru Marguerite. Ce voiai să fac? 

Dacă nopţile pe care nu le petreceam în rue d'Antin le-aş fi 
petrecut singur la mine, ar fi însemnat să nu închid ochii o clipă. 
Gelozia m-ar fi ţinut treaz şi mi-ar fi pârjolit gândurile şi sângele, 
în timp ce jocul îmi abătea pentru o clipă febra care mi-ar fi 
năpădit inima, îndreptând-o asupra unei pasiuni care-mi subjuga 
voinţa, dar numai până la ora când trebuia să mă duc în braţele 
iubitei mele. Atunci — şi datorită acestui fapt îmi dădeam seama 
de furia dragostei mele — fie că pierdeam sau câştigam, 
părăseam neînduplecat jocul, compătimindu-i pe cei care 
rămâneau, că nu-i aşteaptă, ca pe mine, fericirea când vor 
părăsi masa de joc. 


Pentru cea mai mare parte dintre ei jocul era o necesitate; 
pentru mine, un remediu. 

Vindecat de Marguerite, aş fi fost vindecat şi de joc. 

De aceea, în mijlocul acestei agitaţii, îmi păstram o doză 
destul de mare de sânge rece; nu pierdeam decât ceea ce 
puteam plăti şi nu câştigam decât ceea ce aş fi putut pierde. 

De altminteri, norocul mă favoriza. Nu făceam datorii şi 
cheltuiam de trei ori mai mulţi bani decât mai înainte, când nu 
jucăm. Nu era uşor să rezişti la o viaţă care îmi îngăduia, fără să 
mă strâmtorez, să satisfac miile de capricii ale Margueritei. lar 
ea mă iubea tot aşa de mult, ba poate chiar mai mult. 

După cum ţi-am spus, am început prin a fi primit mai întâi 
doar de la miezul nopţii până la 6 dimineaţa, apoi am fost admis 
din când în când în lojă, mai apoi Marguerite a ieşit uneori să 
cineze fu mine. Într-o dimineaţă am rămas până la 8, iar în altă 
zi s-a întâmplat să nu mai plec decât la amiază. 

In aşteptarea schimbării morale, se produsese la 
Marguerite o schimbare fizică. Mă ocupasem de vindecarea ei, 
iar biata fată, ghicind ce scop urmăream, se supunea, spre a-mi 
dovedi recunoştinţa sa. Reuşisem, fără mari eforturi, să o 
dezbăr aproape de vechile ei obiceiuri. Doctorul meu, pe care îl 
chemasem să o examineze, îmi spusese că numai repaosul şi 
viaţa liniştită puteau să-i păstreze sănătatea, astfel încât 
ajunsesem să înlocuiesc supeurile de după spectacol şi 
insomniile cu un regim igienic şi un somn regulat. 

Fără să-şi dea seama, Marguerite începuse să se 
obişnuiască cu această nouă existenţă, resimţindu-i efectele 
binefăcătoare. Incepuse chiar să-şi petreacă unele seri la ea 
acasă, sau, dacă era vreme frumoasă, se înfăşură într-un şal de 
caşmir, se acoperea cu un voal şi ne duceam pe jos, ca doi copii, 
să colindăm, pe înserat, aleile întunecoase de pe Champs- 
Elysées. Marguerite se înapoia obosită, mânca ceva uşor şi se 
culca, după ce făcea puţină muzică, sau după vreo lectură, lucru 
ce nu i se mai întâmplase niciodată. Accesele de tuse, care îmi 
sfâşiau inima ori de câte ori le auzeam, dispăruseră aproape cu 
totul. 

La capătul a şase săptămâni, nu se mai punea problema 
contelui, definitiv sacrificat; numai ducele mă obliga încă să ţin 
ascunsă legătura dintre mine şi Marguerite, dar chiar şi el a fost 


expediat adeseori pe când mă aflam la ea, sub pretext că 
doamna dormea şi interzisese să fie trezită din somn. 

Din pricina obişnuinţei şi chiar a nevoii pe care o simţea 
Marguerite de a mă vedea mereu în preajma ei, am părăsit jocul 
de cărţi exact în momentul în care l-ar fi părăsit şi un jucător 
foarte priceput. În concluzie, ca urmare a câştigurilor realizate, 
mă aflam în posesia a vreo douăsprezece mii de franci, care îmi 
păreau un capital inepuizabil. 

Între timp sosise vremea să mă înapoiez acasă la tatăl şi la 
sora mea, dar eu nu mă urneam din Paris, drept care am 
început să primesc repetate scrisori, atât de la unul, cât şi de la 
celălalt, în care mă rugau să vin neîntârziat. 

La toate aceste rugăminţi stăruitoare răspundeam cum mă 
pricepeam şi eu mai bine, repetând mereu că eram sănătos şi 
că nu aveam nevoie de bani, două lucruri care, socoteam eu, 
puteau să-l consoleze într-o oarecare măsură pe tatăl meu 
pentru amânarea vizitei mele anuale. 

Într-o bună dimineaţă, Marguerite, trezită de razele unui 
soare strălucitor, sări jos din pat şi mă întrebă dacă n-aş vrea să 
ne petrecem ziua la ţară. 

Am trimis vorbă Prudencei şi am pornit toţi trei, după ce 
mai întâi Marguerite a învăţat-o pe Nanine să-i spună ducelui că, 
vrând să profite de o zi atât de frumoasă, plecase la ţară cu 
doamna Duvernoy. 

În afară de faptul că prezenţa prietenei sale era necesară 
pentru a-l linişti pe bătrânul duce, Prudence era una din acele 
femei care păreau făcute anume pentru aceste petreceri la ţară. 

Cu veselia sa inepuizabilă şi cu veşnica sa poftă de 
mâncare, nu-i lăsa o clipă să se plictisească pe cei din jur şi se 
pricepea de minune să comande un meniu variat: ouă, cireşe, 
lapte, iepure, în sfârşit, tot ceea ce compune dejunul tradiţional 
din împrejurimile Parisului. 

Nu ne mai rămânea decât să ne decidem unde mergem. 

Tot Prudence ne-a scos din încurcătură. 

— Şi vreţi să mergeţi undeva cu adevărat la ţară? Ne 
întrebă ea. 

— Da. 

— Ei bine, haidem la Bougival, la "Zori de zi", la mama 
Arnould. Armand, du-te de închiriază o caleaşcă. 


O oră şi jumătate mai târziu, iată-ne ajunşi la mama 
Arnould. 

Cunoşti poate acest han, un fel de hotel peste săptămână, 
iar duminică cârciumă. Din grădina aflată cam la înălţimea unui 
etaj obişnuit, se deschide o privelişte magnifică. La stânga, 
apeductul de la Marly închide zarea; la dreapta, privirea se 
revarsă peste un infinit de coline; apa, aproape nemişcată în 
acest loc, se desfăşoară ca o panglică lată, albă şi unduioasă, 
între plaiurile Gabillons şi insula Croissy, veşnic legănată de 
freamătul plopilor singuratici şi de murmurul sălciilor. Departe, 
la orizont, scăldate în soare, se înalţă căsuțe albe cu acoperişuri 
roşii, iar clădirile manufacturilor, care, văzute de departe, nu-şi 
mai păstrează aspectul aspru şi comercial, întregesc admirabil 
peisajul. 

La depărtări se zărea Parisul, pierdut în ceaţă. 

Cum ne spusese Prudence, eram cu adevărat la ţara şi, 
trebuie să mărturisesc, a fost şi un adevărat dejun. 

Nu spun toate acestea din recunoştinţă pentru fericirea pe 
care i-o datoram, dar Bougival, cu tot numele său îngrozitor, 
este unul din cele mai încântătoare colţuri de ţară care se pot 
închipui. 

Am călătorit mult, am văzut privelişti mai măreţe, dar nu 
mai încântătoare decât acest cătun, pitulat voios la picioarele 
colinei care îl străjuieşte. 

Mama Arnould se oferi să ne aranjeze o plimbare cu barca, 
ceea ce Marguerite şi Prudence primiră cu bucurie. 

Totdeauna au fost puse în legătură natura, viaţa în aer liber 
cu dragostea şi bine s-a făcut: nimic nu dă un cadru mai frumos 
femeii pe care o iubeşti decât cerul albastru, miresmele, florile, 
adierile vântului, singurătatea strălucitoare a câmpurilor sau a 
pădurilor. Oricât de mult ai iubi o femeie, oricâtă încredere ai 
avea în ca, oricare ar fi siguranţa în viitor pe care ţi-o dă trecutul 
ei, eşti întotdeauna mai mult sau mai puţin gelos. Dacă ai fost 
îndrăgostit, cu adevărat îndrăgostit, desigur că ai resimţit 
această nevoie de a izola de restul lumii fiinţa în a cărei inimă ai 
vrea să fii numai tu. Mi se pare că oricât ar fi de indiferentă la 
ceea ce o înconjoară, femeia iubită îşi pierde din parfumul şi din 
armonia ci în contact cu oamenii şi cu lucrurile. În ce mă 
priveşte, simţeam aceasta mai bine decât oricare altul. lubirea 
mea nu era o iubire asemenea celorlalte; eram îndrăgostit pe 


cât poate fi îndrăgostită orice fiinţă, însă de Marguerite Gautier, 
ceea ce însemna că la Paris, la tot pasul, mă puteam izbi de un 
bărbat care îi fusese amant, sau care putea să-i devină a doua 
zi. În timp ce la ţară, în mijlocul unor oameni pe care nu-i mai 
văzusem niciodată şi cărora puţin le păsa de noi, în sânul unei 
naturi minunat împodobite de primăvară — această reînviere de 
fiecare an — şi izolată de vuietul oraşului, puteam să-mi ascund 
dragostea şi să iubesc fără ruşine şi fără teamă. 

Puțin câte puţin, curtezana dispărea aici. Aveam lângă 
mine o femeie tânără, frumoasă, pe care o iubeam, de care 
eram iubit şi care se numea Marguerite: trecutul nu mai avea 
contururi, iar viitorul îmi apărea fără pic de nori. Soarele îmi 
lumina iubita ca şi cum şi-ar fi aruncat razele asupra celei mai 
caste logodnice. Ne plimbam amândoi prin aceste încântătoare 
locuri, care păreau făcute anume pentru a-ţi reaminti de 
versurile lui Lamartine sau de melodiile lui Scudo*. 

Marguerite purta o rochie albă şi se rezemă de braţul meu, 
repetându-mi seara, sub cerul înstelat, cuvintele dragi pe care 
mi le şoptise şi în ajun, iar lumea îşi urma mai departe viaţa, 
fără să întineze, cu umbra ei, tabloul surâzător al tinereţii şi 
iubirii noastre. 

Era un vis pe care mi-l dăruia, printre desişuri de frunze, 
soarele arzător al acestei zile, pe când, culcat în iarbă, pe 
insuliţa unde trăsesem, îmi lăsam gândurile, libere de toate 
legăturile omeneşti care le încătuşau mai înainte, să alerge şi să 
culeagă toate speranţele ce le ieşeau în cale. 

Să mai adăugăm la acestea că, din locul în care mă aflam, 
vedeam pe mal o căsuţă încântătoare, cu două caturi, cu un 
grilaj în semicerc, că printre zăbrele zăreai, în faţa casei, o 
pajişte verde, deasă ca o catifea, iar în spatele casei, o pădurice 
plină de ascunzişuri tainice, unde în fiecare dimineaţă poteca 
croită în ajun nu se mai cunoştea sub covor muşchi. 

Flori agăţătoare ascundeau peronul casei, ce părea 
nelocuită şi o îmbrăţişau până la primul etaj. 

Tot privind întruna la această căsuţă, am ajuns să mă 
conving că era a mea, într-atât de bine întruchipa visul ce-l 
trăiam. 


€ Paul Scudo (1806—1864), muzicolog şi compozitor francez, autorul 
câtorva apreciate studii de specialitate. 


O vedeam acolo pe Marguerite, împreună cu mine, ziua prin 
pădurea ce acoperea colină, seara aşezaţi pe pajişte şi mă 
întrebam dacă vor fi fost vreodată creaturi pământene atât de 
fericite ca noi. 

— Ce casă drăguță! Îmi spuse Marguerite, care îmi 
urmărise privirea şi poate şi gândurile mele. 

— Unde? Întrebă Prudence. 

— Colo, jos... şi Marguerite arătă cu degetul casa de care 
era vorba. ` 

— Ah, încântătoare! Replică Prudence. Iți place? 

— Mult de tot. 

— Ei bine, spune ducelui că-ţi place; are s-o închirieze, sunt 
convinsă. Mă ocup eu de această chestiune, dacă vrei. 

Marguerite se uită la mine, ca pentru a mă întreba ce 
gândesc despre această idee. 

Întregul meu vis îşi luase zborul o dată cu ultimele cuvinte 
ale Prudencei şi mă azvârlise atât de brutal, iarăşi, în realitate, 
încât eram cu totul zăpăcit din pricina căderii. 

— Într-adevăr, ideea este excelentă, m-am bâlbâit eu, fără 
să-mi dau seama de ceea ce spuneam. 

— Bine, am să aranjez acest lucru, spuse Marguerite, 
strângându-mi mâna şi interpretându-mi cuvintele după dorinţa 
sa. Să mergem numaidecât să vedem dacă este de închiriat. 

Casa era liberă, iar chiria era de două mii de franci. 

— Ai să fii fericit aici? Mă întrebă ea. 

— În primul rând, nu ştiu dacă am să am dreptul să vin... 

— Dar pentru cine crezi că aş veni să mă îngrop în locurile 
astea, dacă nu pentru tine? 

— Atunci, Marguerite, lasă-mă pe mine să plătesc chiria. 

— Eşti nebun? Nu numai c-ar fi inutil, dar ar fi ţi primejdios; 
ştii bine că n-am dreptul să primesc decât de la un singur om, 
prin urmare nu te mai opune, copil ce eşti şi nu mai spune 
nimic. 

— Să ştiţi, când am să am două zile libere, am să vin să le 
petrec la voi, spuse Prudence. 

Am părăsit casa şi ne-am reluat drumul, discutând întruna 
despre noua hotărâre. O ţineam pe Marguerite strâns în braţe şi 
nu ştiu cum, coborând din trăsură, am şi început să privesc 
propunerea amantei mele cu mai puţine scrupule. 


Capitolul XVII 


A doua zi, Marguerite mă rugă să plec mai vreme, deoarece 
ducele urma să vină dis-de-dimineaţă; îmi făgădui însă să-mi 
dea de veste de îndată ce acesta va pleca, spre a ne întâlni, ca 
de obicei. 

Într-adevăr, peste zi am primit următorul bilet: 


"Mă duc la Bougival cu ducele, fii astă-seară, la 8, la 
Prudence." 

La ora fixată Marguerite era înapoi şi veni să mă 
întâlnească la doamna Duvernoy. 

— Află că totul s-a aranjat, zise ea intrând. 

— A închiriat casa? Intrebă Prudence. 

— Da; a consimţit numaidecâăt. 

Nu-l cunoşteam pe duce, dar mi-era ruşine că-l înşel, aşa 
cum o făceam. 

— Dar asta nu-i tot! Reluă Marguerite. 

— Ce mai e încă? 

— M-am îngrijit şi de locuinţa lui Armand. 

— În aceeaşi casă? Întrebă Prudence râzând. 

— Nu, ci la, Zori de zi", unde am luat dejunul ducele şi cu 
mine. În timp ce admira priveliştea am întrebat-o pe mama 
Arnould — aşa o cheamă, mama Arnould, nu-i aşa? — Dacă nu 
are vreun apartament potrivit. Mi-a răspuns că tocmai avea 
unul, cu salon, anticameră şi cameră de culcare. E, cred, tot ce 
trebuie. Şaizeci de franci pe lună. Şi mobilat în aşa fel încât până 
şi un ipohondru s-ar înveseli acolo. Am reţinut apartamentul. Am 
procedat bine, nu-i aşa? 

De bucurie, am sărit de gâtul Margueritei. 

— Are să fie minunat! Continuă ca. Vei avea o cheie de la 
portiţa din dos; ducelui i-am promis o cheie de la poarta 
principală, pe care însă n-are s-o ia, fiindcă n-o să vină decât 
ziua, atunci când o să vină. Fie vorba între noi, cred că este 
încântat de capriciul meu, care mă îndepărtează pentru câtva 
timp de Paris şi care o să mai astupe puţin şi gura familiei lui. 
Totuşi, m-a întrebat cum este cu putinţă că eu, care mă simt aşa 


de bine la Paris, m-am hotărât să mă îngrop la ţară; i-am 
răspuns că sunt suferindă şi că mă duc să mă odihnesc. N-a 
prea dat el crezare spuselor mele. Bietul bătrân, este cumplit de 
bănuitor! O să luăm, prin urmare, scumpul meu Armand, toate 
precauţiile, fiindcă ducele are să pună pe cineva să mă 
supravegheze; şi n-am nici un interes să rup relaţiile cu el, 
fiindcă, pe lângă chiria casei, trebuie să-mi mai plătească şi 
datoriile, care, din nenorocire, sunt destule. lţi convine situaţia 
asta? 

— Da, răspunsei eu, silindu-mă să-mi înăbuş scrupulele, pe 
care mi le trezea din când în când acest fel de viaţă. 

— Am vizitat casa cu de-amănuntul, o să ne simţim de 
minune. Ducele se va îngriji de tot. Ah, scumpul meu, adăugă ea 
zvăpăiată, sărutându-mă, nu poţi să te plângi că eşti nefericit 
când un milionar îţi aşterne în persoană patul! 

— Şi când o să te muţi? Intrebă Prudence. 

— Cât mai repede cu putinţă. 

— lei cu tine trăsura şi caii? 

— lau cu mine toată casa. Cât am să lipsesc, ai să te ocupi 
tu de apartamentul meu. 

Opt zile mai târziu, Marguerite intrase în posesia casei de la 
ţară, iar eu eram instalat la "Zori de zi". 

A început atunci o viaţă despre care-mi vine foarte greu să 
vorbesc. 

La început, când s-a instalat la Bougival, Marguerite n-a 
putut rupe complet cu vechile sale obiceiuri şi cum casa avea 
veşnic un aer de sărbătoare, toate prietenele ei veneau s-o 
vadă; timp de o lună n-a fost măcar o zi în care Marguerite să nu 
aibă opt sau zece persoane invitate la masă. Prudence, pe de 
altă parte, îşi aducea toate cunoştinţele şi le făcea onorurile de 
parcă i-ar fi aparţinut ei casa. 

Totul era plătit cu banii ducelui, cum cred că uşor îţi poţi 
închipui şi totuşi se întâmpla din când în când ca Prudence să-mi 
ceară câte un bilet de o mie de franci, chipurile din partea 
Margueritei. Cum ştii, câştigasem nişte bani la joc; m-am grăbit, 
prin urmare, să-i remit Prudencei banii pe care mi-i cerea pentru 
Marguerite şi temându-mă să nu aibă nevoie de sume şi mai 
mari, m-am dus la Paris să iau cu împrumut nişte bani. Am 
împrumutat aceeaşi sumă ca şi rândul trecut, sumă pe care o 
restituisem foarte punctual. 


Mă aflam, deci, din nou în fonduri, cu cei zece mii de franci, 
fără să mai pun la socoteală renta. 

Totuşi, plăcerea pe care o resimțea Marguerite primindu-şi 
prietenele se mai potoli un pic din pricina cheltuielilor ivite şi 
mai cu seamă fiindcă era nevoită uneori să-mi ceară bani mie. 
Ducele, care închiriase casa spre a-i da posibilitatea Margueritei 
să se odihnească, nu-şi mai făcu apariţia, temându-se să nu dea 
ochii cu obişnuita societate veselă şi numeroasă, de care se 
ferea. Şi asta din ziua când, venind să cineze singur cu 
Marguerite, a picat în toiul unui dejun de cincisprezece 
persoane, care se lungise până la ora când sosise el să ia cina. 
Fără să bănuiască nimic, a deschis uşa sufrageriei, dar 
întâmpinat de un hohot general de râs, a fost obligat să se 
retragă brusc în faţa veseliei obraznice a fetelor ce se aflau 
acolo. 

Marguerite s-a ridicat de la masă, s-a dus după el în camera 
vecină şi a încercat, pe cât i-a fost cu putinţă, să-l facă să uite 
aceasta întâmplare; dar bătrânul, rănit în amorul propriu, îi 
păstrase pică; i-a spus sărmanei fete, cu destulă cruzime, că se 
plictisise să tot plătească nebuniile unei femei care nu era în 
stare să-l facă respectat măcar la ea acasă şi a plecat foarte 
mâniat. 

Din acea zi Marguerite n-a mai auzit nimic despre el. 
Zadarnic şi-a expediat musafirii, zadarnic şi-a schimbat 
obiceiurile, ducele n-a mai dat nici un semn de viaţă. Din toate 
astea, câştigasem eu, amanta aparţinându-mi acum cu totul 
numai mie, iar visul mi se împlinise în sfârşit. Marguerite nu se 
mai putea lipsi de mine. Fără să se îngrijoreze de ce avea să 
urmeze, că afişa în văzul lumii legătura dintre noi, iar eu 
ajunsesem să nu mai plec de la ea. Servitorii mă numeau 
"domnul" şi mă considerau în mod oficial drept stăpânul lor. 

În legătură cu noua situaţie, Prudence i-a făcut multe 
mustrări Margueritei; dar Marguerite i-a răspuns că mă iubeşte, 
că nu mai poate trăi fără mine şi că, orice s-ar întâmpla, nu avea 
de gând să renunţe la fericirea de a mă avea mereu lângă ea, 
adăugând că toţi cei cărora nu le convenea situaţia, erau liberi 
să nu mai vină. 

Auzisem aceste lucruri într-o zi în care Prudence îi spusese 
Margueritei că vrea să-i comunice ceva foarte important şi când, 
curios, ascultasem la uşa camerei unde se încinseseră. 


Câtăva vreme după aceea, Prudence îşi făcu din nou 
apariţia. Când a venit, eu mă aflam în fundul grădinii, aşa că nu 
m-a văzut. Bănuiam, după felul în care i-a ieşit în întâmpinare 
Marguerite, că vor avea o conversaţie asemănătoare cu aceea 
pe care o surprinsesem mai demult şi voiam neapărat s-o aud şi 
eu. 

Cum cele două femei se închiseseră în budoar, am tras cu 
urechea. 

— Ei bine? Întrebă Marguerite. 

— Ei da! L-am văzut pe duce! 

— Ce ţi-a spus? 

— Că îţi iartă bucuros prima scenă, dar că a auzit că 
trăieşti, în văzul lumii, cu domnul Armand Duval şi că aceasta nu 
ţi-o mai iartă. "Marguerite să-l părăsească pe acest tânăr, mi-a 
spus ducele şi atunci îi voi da, ca şi altădată, tot ce-o să vrea; 
dacă nu, va trebui să renunţe de a-mi mai cere ceva..." 

— Şi tu ce i-ai răspuns? 

— Că am să-ţi comunic hotărârea lui, făgăduindu-i totodată 
că o să te sfătuiesc de bine. Gândeşte-te, scumpa mea copilă, la 
situaţia pe care o pierzi şi pe care Armand niciodată n-o să ţi-o 
poată oferi. El te iubeşte din tot sufletul, dar nu este destul de 
bogat ca să-ţi poată da tot ce ai nevoie şi va veni o zi în care va 
trebui să te părăsească, dar va fi probabil prea târziu, fiindcă 
ducele nu va mai voi să te ajute cu nimic. Vrei să vorbesc eu cu 
Armand? 

Marguerite păru să reflecteze, deoarece nu răspundea. 
Inima îmi bătea cu putere în aşteptarea răspunsului. 

— Nu, reluă ea, n-am să-l părăsesc pe Armand şi nici n-am 
să mă ascund ca să trăiesc cu el. Poate că este o nebunie ceea 
ce fac, dar îl iubesc, ce vrei? Şi apoi, acum s-a obişnuit să mă 
iubească fără să mai întâlnească piedici; ar suferi prea mult 
dacă l-aş obliga să mă părăsească fie şi numai pentru un ceas. 
De altminteri, n-o să mai trăiesc cine ştie cât, ca să fiu obligată 
să satisfac toanele unui unchiaş, pe care doar când îl văd şi simt 
că îmbătrânesc. N-are decât să-şi păstreze banii $ o să mă 
lipsesc de ei. 

— Dar cum ai s-o scoţi la capăt? 

— Habar n-am! 


Fără să mai aştept răspunsul Prudencei, am dat buzna pe 
uşă şi m-am aruncat la picioarele Margueritei, acoperindu-i 
mâinile cu lacrimile care izvorau din bucuria de a fi iubit astfel. 

— Viaţa mea îţi aparţine, Marguerite, tu nu mai ai nevoie de 
acest om; nu sunt oare eu aici? Te voi părăsi eu vreodată? Cum 
aş putea să-ţi răsplătesc îndeajuns fericirea pe care mi-o 
dăruieşti? Să înlăturăm toate piedicile, scumpa mea Marguerite, 
noi ne iubim! Ce ne mai interesează restul? 

— Oh, da, te iubesc, scumpul meu Armand! Murmură ea, 
înlănţuindu-mi gâtul cu braţele. Te iubesc aşa cum n-aş fi crezut 
vreodată că pot iubi. Vom fi fericiţi, o să trăim liniştiţi, iar eu am 
să spun adio pe veci acestei vieţi, de care roşesc acum. lar tu 
niciodată n-ai să-mi reproşezi trecutul, nu-i aşa? 

Lacrimile mă împiedicară să vorbesc. 

N-am putut să-i răspund Margueritei decât strângând-o tare 
la piept. 

— Aşadar, spuse ea cu o voce gâtuită de emotie, 
întorcându-se către Prudence, ai să relatezi ducelui această 
scenă şi ai să adaugi că nu mai avem nevoie de el. 

Din acea zi n-a mai venit niciodată vorba despre duce. 
Marguerite nu mai era fiinţa pe care o cunoscusem. Evita tot 
ceea ce ar fi putut să-mi reamintească viaţa în mijlocul căreia o 
întâlnisem. Niciodată vreo soţie, niciodată vreo soră n-au avut 
pentru soţul sau pentru fratele ei dragostea şi grija pe care le-a 
avut Marguerite pentru mine. Această natură plăpândă era 
receptivă la toate impresiile, cu inimă deschisă tuturor 
sentimentelor. Marguerite rupsese cu prietenele, ca şi cu 
obiceiurile ei, cu vechiul limbaj, ca şi cu risipa de altădată. 

Văzându-ne cum ieşim din vilă, ca să ne plimbăm cu barca 
drăguță pe care o cumpărasem, nimeni n-ar fi crezut vreodată 
că această femeie, îmbrăcată într-o rochie albă, pe cap cu o 
pălărie mare de pai şi purtând pe braţ o simplă pelerină de 
mătase, care s-o ferească de răcoarea apei, era una şi aceeaşi 
Marguerite Gautier care, cu patru luni în urmă, provoca atâta 
larmă cu luxul şi cu scandalurile ei. 

— Vai! Ne grăbeam într-adevăr să gustăm din fericire, ca şi 
cum am fi ghicit că ea va fi de scurtă durată. 

Trecuseră două luni de când nu mai puseserăm piciorul prin 
Paris. Nimeni nu venise să ne vadă, în afară de Prudence şi de 
această Julie Duprat, de care ţi-am mai vorbit şi căreia 


Marguerite avea să-i remită, mai târziu, emoţionanta povestire 
pe care o am aici. 

Petreceam zile întregi la picioarele iubitei mele. 
Deschideam larg ferestrele care dădeau în grădină şi priveam 
cum vară se cobora voios peste florile pe care le deschidea 
năvalnic, sau, aşezaţi la umbra arborilor, gustam alături această 
viaţă adevărată, pe care nici Marguerite, nici eu n-o 
înţeleseserăm până atunci. 

Marguerite se minuna ca un copil de cele mai neînsemnate 
lucruri. Erau zile în care alerga prin grădină, ca o fetiţă de 10 
ani, după vreun fluture sau după vreo libelulă. Această 
curtezană, pentru care se cheltuiseră numai pe flori mai mulţi 
bani decât i-ar fi trebuit unei familii ca să trăiască fericită, se 
aşeza câteodată pe pajişte şi privea o oră întreagă floarea 
modestă al cărei nume îl purta. 

În această vreme Marguerite a citit şi recitit de nenumărate 
ori Manon Lescaut. 

Am surprins-o de multe ori făcând observaţii pe marginea 
păgânilor. Îmi spunea întotdeauna că o femeie care iubeşte nu 
poate să facă ceea ce făcea Manon. 

De două sau de trei ori a primit scrisori de la duce. Ea îi 
recunoscu scrisul şi îmi dădu mie scrisorile, fără să le desfacă. 

Unele pasaje din scrisori mă făceau să-mi dea lacrimile. 

El crezuse că, închizându-şi băierile pungii, o s-o readucă 
pe Marguerite la el; dar când s-a convins că acest mijloc era 
zadarnic, n-a mai putut rezista; i-a scris, cerându-i iarăşi, ca 
odinioară, îngăduinţa de a veni din nou să o vadă, oricare ar fi 
fost condiţiile puse de Marguerite 

Citisem, aşadar, aceste scrisori stăruitoare, care se 
repetau; le-am rupt, fără să-i spun Margueritei ce conţineau, 
ferindu-mă s-o sfătuiesc să-l revadă pe bătrân, deşi un 
sentiment de milă pentru durerea bietului om m-ar fi îndemnat 
poate s-o fac; dar mă temeam că Marguerite să nu vadă în acest 
sfat — datorită căruia ducele şi-ar fi reluat vechile vizite — 
dorinţa mea de a-l obliga să reia cheltuielile casei; mă temeam 
mai presus de orice ca. Marguerite să nu creadă că fug de 
răspunderea de a avea grijă de ea, indiferent de situaţia în care 
ar fi împins-o dragostea ce mi-o purta. 


Urmarea a fost ca ducele, neprimind nici un răspuns, a 
încetat să-i mai scrie, iar Marguerite şi cu mine am rămas mai 
departe împreună, fără să ne pese de viitor. 


Capitolul XVIII 


Să-ţi dau amănunte despre noua noastră viaţă ar fi un lucru 
din cale-afară de greu. Viaţa aceasta era alcătuită dintr-o serie 
de copilării, încântătoare pentru noi, dar fără însemnătate 
pentru cei cărora li le-aş povesti. Ştii, desigur, ce înseamnă să 
iubeşti o femeie, ştii cât trec de uşor zilele şi cu câtă lenevie te 
laşi în voia zilei de mâine. Cunoşti, desigur, această uitare de tot 
şi de toate, care izvorăşte dintr-o iubire pătimaşă, încrezătoare 
şi împărtăşită. Orice fiinţă, alta decât femeia iubită, ţi se pare 
inutilă pe lumea asta. Regreţi că ai dăruit mai înainte şi altor 
femei părticele din inima ta şi nu-ţi închipui cum ai mai putea 
mângâia vreodată cu dragoste mâna altei femei în afară de 
aceea pe care o strângi acum în mâinile tale. Creierul nu 
acceptă nici o activitate, nici o amintire, nimic din ceea ce ar 
putea să-l abată de la unicul gând ce i se înfăţişează neîncetat. 
În fiecare zi descoperi iubitei tale un farmec nou, o voluptate 
necunoscută până atunci. 

Existenţa nu mai înseamnă decât împlinirea repetată a unei 
dorinţe continue, inima nu mai este decât vestala chemată să 
întreţină focul sacru al dragostei. 

Mergeam adeseori, când se cobora înserarea, să ne aşezăm 
în păduricea care străjuia casa. Ascultam acolo armoniile 
voioase ale serii, gândindu-ne amândoi la clipa ce se apropia, 
care avea să ne arunce pe unul în braţele celuilalt până a doua 
zi. Alteori rămâneam culcaţi întreaga zi, nelăsând să pătrundă 
nici măcar razele soarelui în camera noastră. Perdelele erau 
bine trase, iar lumea dinafară îşi oprea o vreme pentru noi 
mersul. Doar Nanine avea dreptul să deschidă uşa, dar numai ca 
să ne aducă mâncare; chiar şi mesele le luăm fără să ne sculăm, 
întrerupte doar de neîncetate râsete şi nebunii. Urma apoi un 
somn doar de câteva clipe, căci, cufundându-ne în iubirea 
noastră, eram ca doi înotători îndărătnici, care nu ies la 
suprafaţă decât pentru a-şi reîmprospăta forţele. 


Am surprins totuşi unele momente de tristeţe şi câteodată 
chiar lacrimi în ochii Margueritei. Întrebată care e pricina acestei 
întristări neaşteptate, mi-a răspuns: 

— lubirea noastră nu este o iubire obişnuită, scumpul meu 
Armand. Tu mă iubeşti ca şi cum n-aş mai fi aparţinut niciodată 
altuia şi tremur ca nu cumva mai târziu, căindu-te de dragostea 
ta şi considerând o crimă trecutul meu, să nu mă sileşti să mă 
arunc iarăşi în viaţa din mijlocul căreia m-ai scos. Gândeşte-te 
că acum, când am gustat dintr-o viaţă nouă, aş muri dacă m-aş 
reîntoarce la cealaltă. Spune-mi, aşadar, că n-ai să mă părăseşti 
niciodată! 

— Ţi-o jur! 

După ce am pronunţat aceste cuvinte, Marguerite m-a 
privit ca şi cum ar fi vrut să citească în ochii mei dacă 
jurământul pe care-l rostisem era sincer, apoi s-a aruncat în 
braţele mele şi, ascunzându-şi capul la pieptul meu, mi-a spus: 

— Tu nu ştii cât te iubesc! 

Într-o seară stăteam rezemaţi unul de altul pe pervazul 
ferestrei, uitându-ne la luna care se ridica alene din culcuşul ei 
de nori şi ascultând foşnetul viu al arborilor bătuţi de vânt; ne 
tineam de mână, iar de aproape un sfert de ceas nu mai 
scosesem nici o vorbă; deodată Marguerite îmi spuse: 

— Se apropie iarna, vrei să plecăm? 

— Încotro? 

— În Italia. 

— Prin urmare, te plictiseşti? 

— Mă tem de iarnă, mi-e teamă mai cu scamă de 
reîntoarcerea noastră la Paris. 

— De ce? 

— Din pricina multor lucruri... Şi reluă brusc, fără să-mi 
spună motivele temerilor sale: Vrei să plecăm? Am să vând tot 
ce am; vom merge să trăim acolo, n-o să mai rămână în mine 
nici urmă din ceea ce am fost şi nimeni n-are să ştie cine sunt. 
Vrei? 

— Să plecăm dacă îţi face ţie plăcere, Marguerite; haide să 
facem o călătorie, i-am spus eu, dar nu văd necesitatea să vinzi 
lucruri pe care ai fi fericită să le regăseşti la întoarcere! N-am 
atâta avere ca să primesc un asemenea sacrificiu, dar am 
îndeajuns ca să putem călători confortabil timp de cinci sau şase 
luni, dacă lucrul acesta te distrează cât de puţin. 


— De fapt, nu, continuă ea plecând de la fereastră şi 
ducându-se să se aşeze pe canapea, în întunericul camerei. La 
ce bun să mergem şi să cheltuim banii acolo? Cheltuieşti şi aşa 
destui bani cu mine aici! 

— Tu-mi reproşezi acest lucru, Marguerite? Nu-i prea 
frumos din partea ta. 

— lartă-mă, dragă prietene, spuse că, întinzându-mi mâna. 
Furtuna care se apropie mă face foarte nervoasă; nu spun ceea 
ce vreau să spun... 

Şi după ce m-a îmbrăţişat, a căzut într-o lungă visare. 

Scene asemănătoare, a căror cauză n-o cunoşteam, s-au 
petrecut în mai multe rânduri; surprindeam totuşi la Marguerite 
un sentiment de îngrijorare pentru viitor. Nu se putea îndoi de 
dragostea ce i-o purtăm, fiindcă pe zi ce trecea iubirea mea 
devenea mai puternică; o vedeam totuşi adeseori abătută, 
motivându-şi această tristeţe prin starea şubredă a sănătăţii 
sale. 

Temându-mă să nu se plictisească din pricina unei vieţi 
prea monotone, i-am propus să se înapoieze la Paris, dar 
Marguerite respingea mereu această propunere şi mă asigura că 
nicăieri n-ar putea fi mai fericită decât era la ţară. 

Prudence nu mai venea decât rareori, dar în schimb 
trimitea scrisori, pe care niciodată nu am cerut să le văd, deşi, 
de fiecare dată, lectura lor o cufunda pe Marguerite într-o stare 
de adâncă preocupare. 

Într-o zi Marguerite rămase în camera ei. Am intrat. Scria. 

— Cui scrii? Am întrebat-o. 

— Prudencei. Vrei să-ţi citesc ce-i scriu? 

Aveam oroare de tot ceea ce ar fi putut să semene a 
bănuială; i-am răspuns, prin urmare, că nu mă interesa să ştiu 
ce-i scria şi totuşi eram convins că această scrisoare mi-ar fi dat 
posibilitatea să aflu adevărata cauză a tristeţii Margueritei. 

A doua zi era o vreme splendidă. Marguerite îmi propuse să 
facem o plimbare cu barca şi să vizităm insula Croissy. Părea 
foarte veselă; ne-am întors pe la 5. 

— A venit doamna Duvernoy, spuse Nanine când intrarăm 
în casă. _ 

— Şi a şi plecat? Intrebă Marguerite. 

— Da, cu trăsura dumneavoastră; mi-a spus că aşa v-aţi 
înţeles. 


— Foarte bine, spuse cu vioiciune Marguerite. Să ni se 
servească masa. 

Două zile mai târziu, sosi o scrisoare de la Prudence şi timp 
de cincisprezece zile Marguerite păru că a rupt cu misterioasele 
ei melancolii, din pricina cărora nu mai contenea să-mi ceară 
iertare de când ele dispăruseră. 

Totuşi, trăsura nu se mai întorcea. 

— Dar de ce Prudence nu-ţi trimite înapoi cupeul? Am 
întrebat-o într-o zi pe Marguerite. 

— Unul dintre căi este bolnav şi trebuie făcute şi unele 
reparaţii la cupeu. Este mai bine ca lucrurile astea să fie făcute 
acum, când suntem încă aici, unde nu avem nevoie de trăsură, 
decât să aşteptăm să ne întoarcem la Paris. 

Prudence veni să ne vadă, câteva zile mai târziu şi îmi întări 
cele spuse de Marguerite. 

Amândouă se plimbară singure prin grădină, iar când le-am 
reîntâlnit mai târziu, schimbară subiectul discuţiei. 

Seara, când să plece, Prudence se plânse că-i este răcoare 
şi o rugă pe Marguerite să-i împrumute un şal de caşmir. 

Se scurse astfel o lună, timp în care Marguerite a fost mai 
voioasă şi mai drăgăstoasă ca niciodată. 

Totuşi, cupeul nu se înapoiase şi nici şalul nu fusese 
restituit; toate acestea mă intrigau şi cum ştiam în ce sertar îşi 
ţinea Marguerite scrisorile primite de la Prudence, am profitat de 
o clipă când Marguerite se afla în grădină, am dat fuga la sertar 
şi am încercat să-l deschid; dar a fost zadarnic, deoarece era 
încuiat cu grijă. 

Am  răscolit atunci sertarele unde se aflau de obicei 
bijuteriile şi diamantele. Sertarele astea se deschiseră fără nici o 
rezistenţă, dar cutiuţele dispăruseră, cu conţinut cu tot, 
bineînţeles. 

O teamă sfâşietoare îmi strânse inima. 

M-aş fi dus la Marguerite să mă lămurească asupra acestor 
dispariţii, dar cu siguranţă că nu mi-ar fi spus nimic. 

— Draga mea Marguerite, i-am zis eu, vin să-ţi cer 
permisiunea să mă reped până la Paris. La mine acasă nimeni 
nu ştie unde mă găsesc şi trebuie să fi sosit scrisori de la tatăl 
meu; fără îndoială că-i neliniştit; trebuie să-i răspund. 

— Du-te, dragul meu prieten, dar să te înapoiezi devreme. 

Am pornit. 


Am alergat imediat la Prudence. 

— Haide, i-am spus eu fără altă introducere, răspunde-mi 
sincer, unde sunt caii Margueritei? 

— Vânduţi. 

— Caşmirul? 

— Vândut. 

— Diamantele? 

— Amanetate. 

— Şi cine a vândut şi amanetat aceste lucruri? 

— Eul 

— Pentru ce nu m-ai înştiinţat despre toate acestea? 

— Pentru că m-a oprit Marguerite. 

— Şi pentru ce nu mi-ai cerut mie bani? 

— Pentru că nu voia ca. 

— Şi la ce-au folosit aceşti bani? 

— La plăţi. 

— Are, prin urmare, atât de multe datorii? 

— Încă treizeci de mii de franci, sau pe aproape. Ah, dragul 
meu, degeaba ţi-am tot spus! N-ai vrut să mă crezi. Ei bine, 
acuma te-ai convins. Tapiţerul faţă de care garantase ducele a 
fost dat pe uşă afară când s-a prezentat la duce, care i-a şi scris 
a doua zi că nu mai este dispus să facă nimic pentru domnişoara 
Gautier. Omul a vrut să fie plătit, i s-au dat ceva bani drept 
aconto, care sunt cele câteva mii de franci pe care ţi le-am 
cerut; apoi, suflete miloase l-au înştiinţat că datornica lui, 
părăsită de către duce, trăieşte cu un băiat fără avere; ceilalţi 
creditori, preveniţi şi ci, la fel, şi-au cerut banii şi au făcut 
popriri; Marguerite a vrut să vândă tot, dar nu mai are timp, şi, 
de altminteri, m-aş fi opus eu. Trebuia neapărat să plătească şi 
ca să nu-ţi ceară bani, şi-a vândut caii, şalurile şi şi-a amanetat 
bijuteriile. Vrei chitanţele cumpărătorilor şi recipisele de la 
"Muntele de pictate"? 

Şi Prudence, deschizând un sertar, îmi arătă hârtiile. 

— Ah, voi credeaţi — continuă ca cu insistența femeii care 
are dreptul să spună: "Aveam dreptate!" — ah, voi credeaţi că 
era de-ajuns să vă iubiţi şi să vă duceţi să trăiţi la ţară o viaţă 
pastorală şi diafană?! Nu, prietene, nu! Alături de viaţa 
sufleteasca se află şi cea materială şi sentimentele cele mai 
curate sunt prinse bine de pământ, cu fire ridicole, este 
adevărat, dar de fier, pe care nu-i chiar aşa de uşor să le rupi. 


Dacă Marguerite nu te-a înşelat până acum de douăzeci de ori, 
aceasta se datoreşte faptului că este o fiinţă cu totul deosebită. 
Eu nu socot un păcat faptul că am sfătuit-o să te înşele, fiindcă 
mi-era milă văzând-o cum îşi vindea lucrurile. Dar ea n-a vrut! 
Mi-a răspuns că te iubeşte şi că nu te-ar înşela pentru nimic în 
lume. Toate acestea sunt foarte frumoase, foarte poetice, dar 
nu cu acest gen de monedă se plătesc creditorii, iar astăzi că nu 
mai poate să iasă la liman fără treizeci de mii de franci, ţi-o 
repet încă o dată. 

— Bine, am să-i dau eu această sumă. 

— Ai să te împrumuţi? 

— Doamne! Da! 

— Mare ispravă ai să faci! Ai să te cerţi cu tatăl dumitale şi 
ai să-ţi secătuieşti resursele, că nu se găsesc aşa treizeci de mii 
de franci, de azi pe mâine. Crede-mă, scumpul meu Armand, eu 
le cunosc mai bine pe femei decât le cunoşti dumneata; să nu 
faci nebunia asta, de care ai să te căieşti într-o bună zi. Fii cu 
scaun la cap. Eu nu-ţi spun s-o părăseşti pe Marguerite, dar 
trăieşte cu ea cum trăiai la începutul verii. Las-o pe ea să 
găsească mijloacele prin care să iasă din încurcătură. Ducele, 
încetul cu încetul, are să se întoarcă la ea. Contele de N..., dacă 
ea o să-l accepte, chiar ieri îmi spunea, are să-i plătească toate 
datoriile şi are să-i dea patru sau cinci mii de franci pe lună. 
Poate nu ştii că are două sute de mii de livre rentă. Ar fi o 
situaţie pentru ea, în timp ce dumneata va trebui oricum s-o 
părăseşti; nu aştepta pentru acest pas să te ruinezi mai întâi, cu 
atât mai mult cu cât acest conte de N... este un imbecil şi nimic 
nu te-ar împiedica să fii amantul Margueritei. Are să plângă ea 
un pic la început, dar are să se obişnuiască cu această idee şi 
are să-ţi mulţumească într-o zi pentru ceea ce ai făcut. N-ai 
decât să presupui că Marguerite este măritată şi că-l înşeli pe 
bărbatu-său, asta-i tot... Eu ţi-am mai spus o dată lucrurile 
astea; numai că pe vremea aceea nu însemnau decât un sfat, 
pe când astăzi ele înseamnă aproape o necesitate. 

Prudence avea, din păcate, dreptate. 

— Asta-i situaţia, continuă ea, punând la loc hârtiile pe care 
mi le arătase. Femeile întreţinute prevăd întotdeauna că au să 
fie iubite, dar niciodată că vor iubi şi ele, altminteri ar pune bani 
deoparte şi la treizeci de ani ele şi-ar putea plăti luxul de a avea 
un amant pe nimica toată. Dacă aş fi ştiut eu altădată ce ştiu 


acum! În fine, nu spune nimic Margueritei şi adu-o înapoi la 
Paris. Ai petrecut patru sau cinci luni singur cu ea, e foarte bine; 
închide ochii, atât ţi se cere. După cincisprezece zile, o să pună 
mâna pe contele de N..., are să facă economii în iarna asta, iar 
în vara viitoare o luaţi de la început. Uite aşa se procedează, 
scumpul meu! 

Prudence părea încântată de sfaturile ei, pe care le-am 
respins cu indignare. 

Nu numai că dragostea şi demnitatea mea nu mi-ar fi 
permis să mă port astfel, dar, în afară de asta, eram absolut 
convins că, aşa cum mă iubea acum Marguerite, mai degrabă ar 
fi murit decât să accepte o împărţeală. _ 

— Am glumit destul, i-am spus Prudencei. In concluzie, de 
câţi bani are nevoie Marguerite? 

— Ţi-am spus, de treizeci de mii de franci... 

— Şi când îi trebuie această sumă? 

— Inainte de două luni. 

— Are s-o aibă. 

Prudence ridică din umeri. 

— Am să-i dau banii, am continuat eu, dar vei jura că n-ai 
să-i spui Margueritei că eu ţi i-am dat. 

— Fii liniştit. 

— Şi dacă îţi mai trimite altceva să vinzi sau să amanetezi, 
dă-mi numaidecât de ştire. 

— Nu e nici un pericol, nu mai are nimic de vândut... 

Am trecut apoi pe la mine, să văd dacă îmi sosiseră scrisori 
de la tatăl meu. 

Mă aşteptau patru... 


Capitolul XIX 


În primele trei scrisori tatăl meu se arăta nemulţumit din 
pricina tăcerii mele şi mă întreba care este motivul; în ultima mă 
lăsa să întrevăd că fusese informat despre schimbarea ivită în 
viaţa mea şi îmi vestea apropiata sa sosire. 

Am avut întotdeauna un mare respect şi o sinceră afecţiune 
faţă de tatăl meu. l-am răspuns, prin urmare, că tăcerea mea se 
datoreşte faptului că fusesem plecat într-o scurtă călătorie şi că 


îl rugăm să mă înştiinţeze despre ziua sosirii, pentru a-i putea 
ieşi în întâmpinare. 

L-am dat apoi valetului adresa mea de la ţară, cerându-i să- 
mi aducă neîntârziat tot ce va purta ştampila oraşului C..., după 
care am plecat de îndată spre Bougival. 

Marguerite mă aştepta în poarta grădinii. 

Privirea sa exprima îngrijorare. Îmi sări de gât şi nu se putu 
stăpâni să mă întrebe: 

— Ai văzut-o pe Prudence? 

— Nu! 

— Ai stat cam multişor la Paris! 

— Am găsit scrisori de la tatăl meu, la care a trebuit să 
răspund. 

Doar câteva clipe după aceea, intră pe uşă Nanine, gâfâind. 
Marguerite se ridică şi se duse să vorbească cu ea în şoaptă. 

După ce Nanine plecă, Marguerite se aşeză din nou lângă 
mine şi, luându-mi mâna, îmi spuse: 

— Pentru ce m-ai înşelat? Te-ai dus la Prudence. 

— Cine ţi-a spus? 

— Nanine. 

— Şi de unde ştie că? 

— Te-a urmărit. 

— Ai pus-o, aşadar, să mă urmărească? 

— Da. M-am gândit că trebuia să fie vorba de un motiv 
puternic care să te facă să pleci la Paris pe tine, care nu m-ai 
părăsit de patru luni încoace. Mă temeam să nu ţi se fi întâmplat 
vreo nenorocire, sau să nu te duci poate să vezi o altă femeie. 

— Copil ce eşti! 

— Acum m-am liniştit, ştiu ce-ai făcut, dar nu ştiu încă ce-ai 
vorbit. 

l-am arătat Margueritei scrisorile primite de la tatăl meu. 

— Nu asta te-am întrebat; ceea ce mă interesează e să ştiu 
de ce te-ai dus la Prudence. 

— S-o văd. 

— Minţi, scumpul meu. 

— Ei bine, m-am dus s-o întreb dacă îi merge mai bine 
calului şi dacă ea mai are nevoie de şalul şi de bijuteriile tale. 

Marguerite se roşi, dar nu-mi răspunse. 

— Şi, am continuat eu, am aflat ce s-a întâmplat şi cu caii şi 
cu şalul şi cu diamantele. 


— Şi eşti supărat pe mine? 

— Sunt supărat că nu te-ai gândit să-mi ceri mie banii de 
care aveai nevoie. 

— Intr-o legătură ca a noastră, dacă femeia mai are încă 
puţină demnitate, trebuie să-şi impună orice sacrificiu cu putinţă 
decât să ceară bani amantului, întinându-şi iubirea cu lucruri 
meschine. Tu mă iubeşti, sunt convinsă de acest lucru, dar nu 
ştii cât de fragil este firul de care atârnă dragostea pentru fiinţe 
ca mine. Cine ştie? Poate că într-un moment de plictiseală sau 
ide strâmtorare, ai fi putut vedea în legătura noastră un calcul 
făcut cu dibăcie. Prudence este o flecară. Ce nevoie aveam cu 
oare de aceşti cai? Vânzându-i, am realizat o economie; pot 
foarte bine să mă lipsesc de ei şi nici nu mai cheltuiesc un ban 
pentru ei; numai tu să mă iubeşti, asta este tot ce-ţi cer, iar tu ai 
să mă iubeşti tot atât de mult şi fără cai şi fără şaluri şi fără 
diamante... Nu-i aşa? 

Toate acestea erau spuse pe un ton atât de natural, încât 
ascultând-o îmi dăduseră lacrimile. 

— Dar, draga mea Marguerite, răspunsei eu, luându-i 
mâinile şi strângându-i-le cu dragoste, ştiai bine că într-o zi am 
să aflu de acest sacrificiu, iar în ziua în care am să aflu, nu-l voi 
accepta. 

— Şi de ce? 

— Deoarece, copila mea scumpă, nu înţeleg că iubirea pe 
care mi-o porţi să te lipsească nici măcar de o bijuterie. Nu 
vreau nici eu ca, într-o clipă de plictiseală sau de strâmtorare, 
să-ţi poată trece prin minte gândul că dacă ai fi fost iubita altui 
bărbat, acele clipe n-ar fi existat. Nu vreau să te căieşti, nici 
chiar un moment, că ai trăit cu mine. Am să-ţi înapoiez în câteva 
zile echipajul, diamantele, şalurile. Îţi sunt la fel de necesare ca 
şi aerul şi poate să-ţi pară caraghios, dar eu te iubesc mai mult 
strălucitoare şi elegantă decât simplă şi modestă. 

— Inseamnă că nu mă iubeşti. 

— Vorbeşti prostii. 

— Dacă m-ai iubi, m-ai lăsa să te iubesc aşa cum înţeleg 
eu; dar tu, dimpotrivă, continui să vezi în mine doar o femeie 
pentru care luxul este absolut necesar şi pe care te crezi mereu 
obligat s-o plăteşti. Ţi-e ruşine să accepţi dovezile dragostei 
mele. Fără să-ţi dai seama, te gândeşti să mă părăseşti într-o 


bună zi şi ţii să te pui la adăpost de orice bănuială. Ai dreptate, 
dragă prietene, dar mă aşteptam la mai mult de la tine. 

Şi Marguerite dădu să se ridice; reţinând-o, i-am spus: 

— Vreau să fii fericită şi să n-ai nimic ce-mi reproşa, asta-i 
totul. 

— Şi ne vom despărţi! 

— Pentru ce, Marguerite? Cine poate să ne despartă? Am 
strigat eu. 

— Tu, care nu vrei să mă laşi să înţeleg situaţia în care te 
afli şi care ai vanitatea să mi-o menţii pe a mea; tu, care, 
întreţinându-mă mai departe în luxul de odinioară, vrei să 
păstrezi distanţa morală care ne separă; tu, în sfârşit, care nu- 
mi crezi iubirea destul de dezinteresată ca să împarţi cu mine 
avutul tău, cu care am putea trăi fericiţi împreună şi preferi să 
te ruinezi, sclav al unei prejudecăţi ridicole. Crezi tu oare că pot 
pune trăsura şi bijuteriile alături de dragostea ta? Crezi că 
fericirea înseamnă pentru mine vanităţile deşarte cu care te 
mulţumeşti când nu ţii la nimic, dar care ţi se par atât de 
meschine când iubeşti? Ai să-mi plăteşti datoriile, ai să-ţi 
prăpădeşti averea şi, în sfârşit, ai să mă întreţii! Cât timp o să 
dureze toate astea? Două sau trei luni, dar atunci are să fie prea 
târziu ca să mai poţi duce viaţa pe care ţi-o propun, fiindcă ar 
trebui să primeşti totul de la mine, ceea ce un om de onoare nu 
poate să facă. In timp ce acum tu ai opt sau zece mii de franci 
venit, cu care putem trăi. Am să vând lucrurile ce-mi prisosesc şi 
cu ce scot de pe urma lor voi avea un venit de două mii de livre 
pe an. O să închiriem un apartament mic şi drăguţ, unde o să 
locuim noi doi. Vara o să mergem la ţară, dar n-o să stăm într-o 
casă mare ca asta, ci într-o căsuţă bună pentru noi amândoi. Tu 
n-ai să dai socoteală la nimeni, eu sunt liberă, suntem tineri; în 
numele cerului, Armand, nu mă azvârli iarăşi în viaţa pe care am 
fost nevoită să o duc altădată! 

Nu puteam să răspund nimic, lacrimi de recunoştinţă şi de 
iubire îmi scăldau ochii şi mă aruncai în braţele Margueritei. 

— Voiam să aranjez totul, reluă ea, fără să-ţi spun nimica, 
să-mi plătesc toate datoriile şi să-mi pregătesc noul apartament. 
În luna octombrie ne-am fi întors la Paris şi te-aş fi lămurit 
atunci; dar din moment ce Prudence ţi-a povestit totul, trebuie 
să-ţi dai consimţământul înainte şi nu după. Mă iubeşti 
îndeajuns ca să faci acest lucru? 


Era cu neputinţă să rezişti la atâta devotament. l-am 
sărutat Margueritei mâinile cu nespusă căldură şi i-am spus: 

— Am să fac tot ceea ce vei voi! 

M-am învoit, prin urmare, la ceea ce decisese Marguerite. 

Într-o clipită Marguerite deveni de o veselie nebună, dansa, 
cânta, se bucura grozav de simplitatea noului ei apartament, ba 
mai mult, începu să se consulte cu mine despre cartierul unde 
aveam să locuim şi despre felul în care ne vom aranja 
apartamentul. 

O vedeam fericită şi mândră de această hotărâre, care 
părea că avea să ne apropie definitiv unul de altul. 

De aceea, n-am vrut să rămân mai prejos decât ea, 

Mi-am hotărât soarta într-o clipă. Mi-am socotit averea şi m- 
am decis să-i cedez Margueritei renta pe care o aveam de la 
mama, dar care mi s-a părut tare neîndestulătoare pentru a 
răsplăti sacrificiul pe care îl acceptăm. 

Îmi rămâneau cei cinci mii de franci pe care îi primeam de 
la tatăl meu; orice s-ar mai fi întâmplat, acest venit anual mi-ar 
fi ajuns ca să mă descurc. 

Nu i-am spus nimic Margueritei despre ceea ce hotărâsem, 
convins fiind că ar fi refuzat această donaţie. 

Renta de care vorbeam provenea de la o ipotecă în valoare 
de şaizeci de mii de franci asupra unei case pe care nici măcar 
nu o văzusem vreodată. Tot ceea ce ştiam era că la sfârşitul 
fiecărui trimestru notarul tatălui meu, vechi prieten al familiei 
noastre, îmi înmâna şapte sute cincizeci de franci doar pe baza 
simplei mele chitante. 

În ziua în care Marguerite şi cu mine ne-am înapoiat la 
Paris, ca să ne căutăm casă, m-am dus la notarul meu şi l-am 
întrebat cum trebuia să procedez ca să transfer renta pe numele 
altei persoane. 

Îndatoritorul meu notar mă crezu ruinat şi mă întrebă care 
era cauza acestei hotărâri. Or, cum mai devreme sau mai târziu 
tot trebuia să-i spun cui făceam donația, am preferat să-i 
povestesc numaidecât cum stăteau exact lucrurile. 

Nu mi-a făcut nici una dintre obiecțiile pe care situaţia sa 
de notar şi de amic al familiei l-ar fi îndreptăţit să le facă şi m-a 
asigurat că are să aranjeze lucrurile cât mai bine cu putinţă. 

l-am recomandat, natural, cea mai mare discreţie faţă de 
tatăl meu şi m-am dus să o reîntâlnesc pe Marguerite, care mă 


aştepta la Julie Duprat; preferase să tragă la ca, ca să nu mai 
asculte predica Prudencei. 

Am pornit apoi să căutăm locuinţă. Pe cele pe care am 
apucat să le vedem, Marguerite le găsea prea scumpe, iar eu, 
prea simple. Totuşi, până în cele din urmă am căzut amândoi de 
acord şi ne-am decis asupra unui mic pavilion, izolat de corpul 
principal, într-unul din cartierele cele mai liniştite ale Parisului. 

În spatele pavilionului se întindea o grădină fermecătoare, 
care ţinea de casă. Zidurile ce înconjurau grădina erau destul de 
înalte pentru a ne despărţi de vecini şi destul de scunde pentru 
a nu ne stânjeni perspectiva. 

Era mai bine decât sperasem. 

În timp ce mă duceam la vechea locuinţă, să liberez 
apartamentul, Marguerite s-a dus la un misit, care, după cum 
spunea ea, mai aranjase înainte pentru una dintre prietenele ci 
ceea ce voia să-i ceară ca acum. 

Hotărâsem să ne reîntâlnim în rue de Provence, Marguerite 
se reîntoarse încântată. Misitul îi promisese să-i plătească toate 
datoriile, să-i dea chitanţă la mână şi să-i mai dea şi douăzeci de 
mii de franci în schimbul mobilelor. 

Am văzut, după suma la care s-a ridicat vânzarea lucrurilor, 
că preacinstitul personaj ar fi câştigat mai mult de treizeci de 
mii de franci de pe urma clientei sale. 

Foarte voioşi, am luat înapoi drumul spre Bougival, 
împărtăşindu-ne fără încetare unul altuia proiectele de viitor, pe 
care, datorită nepăsării şi mai cu seamă marii noastre iubiri, îl 
vedeam în culorile cele mai trandafirii. 

Opt zile mai târziu, pe când ne aflam la dejun, Nanine intră 
şi mă anunţă că valetul meu dorea să-mi vorbească. 

l-am spus să-l poftească înăuntru. 

— Domnule, îmi spuse el, tatăl dumneavoastră a sosit la 
Paris şi vă roagă să veniţi numaidecât acasă la dumneavoastră, 
unde vă aşteaptă. Această ştire era lucrul cel mai simplu din 
lume şi totuşi, când am aflat-o, Marguerite şi cu mine ne-am 
privit lung unul pe altul. 

Am presimţit că ne paşte o nenorocire. 

Şi deşi ea nu-mi destăinuise nimic despre impresia pe care 
t-o făcuseră aceste vorbe, i-am luat mâna şi i-am spus: 

— Nu-ţi fie teamă. 


— Întoarce-te cât poţi mai repede, murmură Marguerite 
îmbrăţişându-mă. Te voi aştepta la fereastră. 

L-am trimis pe Joseph să-i dea de ştire tatălui meu că 
aveam să vin. 

Intr-adevăr, două ore mai târziu mă aflam în rue de 
Provence. 


Capitolul XX 


Tatăl meu se afla în salon, îmbrăcat într-un halat de casă şi 
scria. 

Am înţeles numaidecât, după felul în care şi-a ridicat ochii 
spre mine când am intrat, că era vorba de lucruri grave. 

L-am întâmpinat, totuşi, ca şi cum n-aş fi citit nimic pe 
figura lui şi l-am îmbrăţişat. 

— Când ai sosit, tată? 

— leri seară. 

— Ai tras la mine, ca de obicei? 

— Da. 

— Imi pare tare rău că nu m-ai găsit acasă, spre a te primi. 

Mă aşteptam să văd explodând încă de la aceste cuvinte 
morală pe care mi-o promitea figura sa rece; dar nu-mi răspunse 
nimic, împături şi lipi scrisoarea pe care o terminase de scris şi i- 
o înmână lui Joseph, ca să o ducă la poştă. 

Când rămaserăm singuri, tatăl meu se ridică şi, sprijinindu- 
se de cămin, îmi spuse: 

— Scumpul meu Armand, avem de vorbit lucruri serioase. 

— Te ascult, tată. 

— Imi promiţi că ai să fii sincer? 

— Acesta mi-e obiceiul. 

— Este adevărat că trăieşti cu o femeie numită Marguerite 
Gautier? 

— Da. 

— Ştii cine a fost femeia asta? 

— O femeie întreţinută. 

— Pentru ea ai uitat oare anul acesta să vii să ne vezi, pe 
sora ta şi pe mine? 

— Da, tată, recunosc. 


— Prin urmare, o iubeşti pe această femeie?... 

— Vezi bine, tată, deoarece m-a făcut să nu-mi respect o 
îndatorire sfântă, lucru pentru care îţi cer astăzi smerit iertare. 

Tatăl meu nu se aştepta, fără îndoială, la răspunsuri atât de 
categorice, deoarece păru să reflecteze un moment, după care 
continuă: 

— Ai înţeles, desigur, că nu vei putea să trăieşti aşa mereu. 

— Mi-era teamă că ai să mă întrebi acest lucru, tată, dar nu 
înţeleg de ce. 

— Dar ar fi trebuit totuşi să înţelegi, continuă tatăl meu pe 
un ton ceva mai aspru, că nu voi îngădui eu acest lucru! 

— Mi-am spus că atâta timp cât nu voi făptui nimic care să 
fie împotriva respectului pe care-l datorez numelui dumitale şi 
cinstei tradiţionale a familiei, voi putea trăi aşa cum trăiesc, 
ceea ce m-a liniştit puţin asupra temerilor pe care le aveam. 

Pasiunile te întăresc împotriva sentimentelor. Eram gata 
pentru orice luptă, chiar împotriva tatălui meu, pentru a o păstra 
pe Marguerite. 

— Atunci, să ştii că a sosit momentul să trăieşti altfel. 

— Eh! Pentru ce, tată? 

— Pentru că te afli pe punctul de a săvârşi lucruri care 
ştirbesc respectul pe care crezi că-l porţi familiei tale. 

— Aceste cuvinte nu-s prea lămurite pentru mine! 

— Am să ţi le lămuresc eu. Că ai o amantă, e foarte bine; că 
o plăteşti aşa cum un bărbat din lumea bună trebuie să 
plătească dragostea unei femei întreţinute, e cum nu se poate 
mai bine; dar ca să uiţi, din pricina ei, îndatoririle cele mai 
sfinte, ca să îngădui ca ecoul vieţii tale scandaloase să răzbată 
până în colţul de provincie unde trăiesc eu şi să arunce umbra 
unei pete pe numele onorabil pe care ţi l-am dat, iată ceea ce 
nu poate să se întâmple, iată ceea ce nu se va întâmpla. 

— Îngăduie-mi, tată, să-ţi spun că cei care ti-au vorbit pe 
socoteala mea au fost prost informaţi. Sunt iubitul domnişoarei 
Gautier, trăiesc cu ea, este lucrul cel mai simplu din lume. Nu 
dau domnişoarei Gautier numele pe care l-am moştenit de la 
dumneata. Cheltuiesc cu ea ceea ce îmi îngăduie mijloacele 
mele să cheltuiesc, n-am făcut nici o datorie şi nu m-am găsit, în 
sfârşit, în nici una din acele situaţii care să îndreptăţească pe un 
tată să spună fiului său ceea ce mi-ai spus adineauri. 


— Un tată este întotdeauna îndreptăţit să-şi readucă fiul pe 
calea cea bună. N-ai făptuit încă nimic rău, dar o să vină vremea 
când ai s-o faci. 

— Tată! 

— Domnule, cunosc viaţa mai bine decât dumneata. Nu 
există sentimente cu totul pure decât la femei cu totul caste. 
Orice Manon poate crea un Des Grieux, dar timpurile şi 
obiceiurile s-au schimbat. Ar fi zadarnic dacă lumea ar îmbătrâni 
fără să se îndrepte. Ai să-ţi părăseşti prietena! 

— Sunt mâhnit că nu-ți pot da ascultare, tată, dar acest 
lucru este cu neputinţa. 

— Am să te silesc. 

— Din nenorocire, tată, nu mai există insule ca Sfânta 
Margareta, unde să fie trimise curtezanele şi chiar de-ar fi să 
mai existe încă, aş urma-o chiar şi acolo pe domnişoara Gautier, 
dacă ai izbuti să fie trimisă pe o astfel de insulă. Ce vrei? Poate 
că greşesc, dar nu pot fi fericit decât dacă rămân mai departe 
iubitul acestei femei. 

— Haide, Armand, deschide-ţi ochii, ascultă-l pe tatăl tău, 
care te-a iubit întotdeauna şi care nu-ţi vrea decât fericirea. |ţi 
face oare cinste să trăieşti ca soţ şi soţie cu o femeie pe care a 
avut-o toată lumea? 

— Ce-mi mai pasă, tată, de ce-a fost dacă nu o va mai avea 
nimeni de aici încolo? Ce mă mai priveşte, din moment ce 
această fată mă iubeşte şi a devenit alta graţie dragostei ce mi- 
o poartă şi graţie dragostei ce i-o port eu? In sfârşit, ce mă mai 
interesează ce-a fost dacă a apucat-o pe calea cea bună? 

— Eh! Crezi, prin urmare, domnule, că menirea unui om de 
onoare este de a aduce femeile uşoare pe calea cea bună? 
Crezi, aşadar, că Dumnezeu a dat vieţii acest ţel grotesc şi că 
inima nu trebuie să aibă şi un alt clan? Care o să fie urmarea 
acestei vindecări miraculoase şi ce-ai să gândeşti despre 
vorbele pe care le rosteşti astăzi când ai să ai patruzeci de ani? 
Ai să râzi de iubirea ta, dacă îţi va mai fi îngăduit să râzi şi dacă 
nu va fi lăsat urme prea adânci în trecutul tău. Ce-ai fi oare în 
clipa aceasta dacă tatăl dumitale ar fi avut ideile pe care le ai 
dumneata şi s-ar fi lăsat pradă tuturor acestor toane amoroase, 
în loc să-şi fi clădit o viaţă temeinică, bazată pe onoare şi 
lealitate? Chibzuieşte bine, Armand şi nu mai spune asemenea 
prostii. Haide, părăseşte această femeie, te imploră tatăl tău! 


N-am răspuns nimic. 

— Armand, continuă tatăl meu, în numele sfintei tale 
mame, crede-mă, renunţă la această viaţă, pe care ai s-o uiţi 
mai repede decât îţi închipui şi de care te ţin înlănţuit nişte 
principii — imposibile. Ai douăzeci şi patru de ani, gândeşte-te la 
viitor. N-ai s-o iubeşti veşnic pe această femeie, care nici ea nu 
te va iubi mereu. Amândoi credeţi că ţineţi mai mult unul la altul 
decât ţineţi în realitate. Îţi închizi drumurile spre orice carieră. 
Un pas mai mult şi n-ai să mai poţi părăsi drumul pe care ai 
apucat, iar remuşcările tinereţii au să te urmărească toată viaţa. 
Pleacă de lângă ea, vino să petreci o lună sau două lângă sora 
ta. Odihnă şi dragostea curată a familiei te vor tămădui repede 
de aceste friguri ale iubirii, fiindcă altceva nu sunt. In acest 
timp, iubita ta are să se consoleze, îşi va lua un alt amant şi 
când ai să vezi pentru cine erai să te cerţi cu tatăl tău, din 
pricina cui era să-ţi pierzi dragostea lui, ai să recunoşti că bine 
am făcut venind la tine să-ţi vorbesc şi ai să mă binecuvântezi. 
Aşadar, pleci, nu-i aşa, Armand? Simţeam că tatăl meu avea 
dreptate în privinţa tuturor femeilor, dar eram convins că în 
ceea ce o privea pe Marguerite, nu avea dreptate. Totuşi, tonul 
cu care rostise ultimele cuvinte era atât de blând, atât de 
rugător, încât nu îndrăzneam să-i răspund. 

— Ei bine? Intrebă el cu o voce plină de emoție. 

— Ei bine, tată, nu pot să-ţi promit nimic, am rostit eu în 
cele din urmă. Ceea ce îmi ceri este peste puterile mele. Crede- 
mă, am continuat eu văzându-l cum face o mişcare de 
nerăbdare, dumneata exagerezi consecinţele acestei legături. 
Marguerite nu este femeia pe care o crezi. Această iubire, 
departe de a mă arunca pe o cale greşită, este în stare, 
dimpotrivă, să cultive în mine cele mai cinstite sentimente. 
lubirea adevărată te face întotdeauna mai bun, oricare ar fi 
femeia care o inspiră. Dacă ai cunoaşte-o pe Marguerite, ai 
înţelege că nu mă expun la nimic. Este tot atât de nobilă ca şi 
cele mai nobile femei. Dar pe cât sunt de lacome celelalte, pe 
atât este ea de dezinteresată. 

— Ceea ce nu o împiedică, totuşi, să-ţi accepte întreaga ta 
avere, întrucât cei şaizeci de mii de franci pe care îi ai de la 
mama ta şi pe care i-i dai, reprezintă, ţine bine minte ceea ce îţi 
spun, singura ta avere. 


Tatăl meu păstrase probabil această peroraţie, ca şi 
ameninţarea, pentru a-mi da lovitura de graţie. 

Eram însă mai puternic în faţa amenințărilor sale decât în 
faţa rugăminţilor. 

— Cine ţi-a spus că va trebui să-i cedez această sumă? 
Reluai eu. 

— Notarul meu. Ar fi putut oare un om cinstit să facă un 
asemenea act fără să mă prevină? Ei bine, am venit la Paris ca 
să te împiedic să te ruinezi pentru o stricată. Mama ta ţi-a lăsat 
la moartea ei să ai cu ce trăi în mod onorabil şi nu ca să faci pe 
generosul cu amantele tale. 

— Îți jur, tată, Marguerite nu ştia nimic despre această 
donaţie. 

— Atunci pentru ce-o făceai? 

— Pentru că Marguerite, această femeie pe care o 
calomniezi şi pe care vrei s-o părăsesc, îşi sacrifică tot ce are ca 
să trăiască împreună cu mine. 

— Şi dumneata accepti acest sacrificiu? Dar ce fel de om 
eşti, domnule, ca să permiţi unei oarecare domnişoare 
Marguerite să-ţi facă vreun sacrificiu? Gata, asta le întrece pe 
toate! Ai s-o părăseşti pe această femeie. Adineauri te rugăm, 
acum îţi ordon; nu vreau asemenea murdării în familia mea. Fă- 
ti bagajele şi pregăteşte-te să mă urmezi! 

— lartă-mă, tată, am rostit eu atunci, dar n-am să plec. 

— De ce? 

— Pentru că am împlinit vârsta la care nu mai asculţi de un 
ordin. 

La acest răspuns, tatăl meu păli. 

— Bine, domnule, reluă el. Ştiu ce-mi rămâne de făcut. 

Sună. 

Joseph îşi făcu apariţia. 

— Să mi se ducă cuierele la "Hotel de Paris", se adresă el 
valetului. 

Şi imediat trecu în camera sa, spre a se îmbrăca. 

Când se reîntoarse, i-am ieşit înainte. 

— Îmi promiţi, tată, i-am spus eu, că n-ai să faci nimic care 
ar putea să-i pricinuiască Margueritei vreo neplăcere? 

Tatăl meu se opri, mă privi cu dispreţ şi se mulţumi să-mi 
răspundă: 

— Cred că eşti nebun! 


După care ieşi, închizând cu violenţă aşa în urma lui. 

Am coborât şi eu, am luat o gabrioletă şi am pornit spre 
Bougival. 

Marguerite mă aştepta la fereastră. 


Capitolul XXI 


— În sfârşit! Strigă ea, sărindu-mi de gât. lată-te! Cât eşti 
de palid! 

l-am povestit atunci scena petrecută între mine şi tatăl 
meu. 

— Ah, Doamne, presimţeam asta! Rosti ea. Când a venit 
Joseph să ne anunţe sosirea tatălui tău, am tresărit ca la vestea 
unei nenorociri. Bietul meu prieten! Eu îţi pricinuiesc toate 
necazurile acestea. Poate că ai face mai bine să mă părăseşti 
decât să te cerţi cu tatăl tău. Şi, totuşi, eu nu i-am făcut nimic! 
Noi trăim foarte liniştiţi, o să trăim încă şi mai liniştiţi. Ştie bine 
că trebuie să ai o amantă şi ar trebui să fie bucuros că eu sunt 
aceea, deoarece te iubesc şi nu râvnesc la mai mult decât ţi-o 
îngăduie situaţia ta. l-ai spus ce planuri am făcut pentru viitor? 

— Da şi lucrul acesta l-a iritat cel mai mult, deoarece a 
văzut în această hotărâre dovada iubirii ce ne-o purtăm unul 
altuia. 

— Ce este de făcut atunci? 

— Să rămânem împreună, scumpa mea Marguerite şi să 
lăsăm să treacă această furtună. 

— Va trece oare? 

— Trebuie să treacă. 

— Dar tatăl tău are să se oprească oare aici? 

— Dar ce vrei să facă? 

— Ce pot să ştiu eu? Tot ce este în stare să facă un tată 
pentru ca să-i dea ascultare copilul lui. Îţi va reaminti despre 
viaţa mea trecută şi îmi va face poate onoarea să inventeze 
vreo nouă istorie ca să mă părăseşti. 

— Tu ştii prea bine cât te iubesc. 

— Da, dar ştiu, de asemenea, că mai curând sau mai târziu 
trebuie să-ţi asculţi tatăl şi tu vei sfârşi poate prin a te lăsa 
convins. 


— Nu, Marguerite, eu am să-l conving pe el. De bună 
seamă că bârfelile câtorva prieteni ai lui i-au provocat mânia 
asta grozavă; el este însă bun şi drept şi are să-şi schimbe 
prima impresie. Şi apoi, la urma urmei, puţin îmi pasă! 

— Nu spune asta, Armand; aş prefera orice altceva decât să 
se creadă că te-am pus rău cu familia ta; lasă să treacă ziua de 
astăzi şi mâine reîntoarce-te la Paris. Tatăl tău va fi reflectat şi 
el la rândul lui, cum ai făcut şi tu şi poate că o să vă înţelegeţi 
mai bine. Nu-i jigni principiile, ia aerul că-i faci concesii şi dă-i 
impresia că nu ţii atât de mult la mine şi el o să lase lucrurile în 
starea în care sunt. Să ai speranţă, dragul meu prieten şi să fii 
pe deplin convins de un lucru: orice s-ar întâmpla, Marguerite a 
ta nu te va părăsi. 

— Mi-o juri? 

— Mai este oare nevoie să ţi-o jur? 

Cât este de dulce să te laşi convins de glasul iubit! Ne-am 
petrecut întreaga zi, Marguerite şi cu mine, depănându-ne iarăşi 
planurile de viitor, ca şi cum am fi simţit nevoia de a le aduce 
cât mai grabnic la îndeplinire. Amândoi ne aşteptam în fiecare 
clipă la vreun alt eveniment, dar, din fericire, ziua se scurse fără 
să mai aducă nimic nou. 

A doua zi am plecat la 10 şi am ajuns la hotel pe la 12. 

Tatăl meu ieşise între timp în oraş. 

M-am repezit la mine acasă, sperând că poate se dusese 
într-acolo. Nu venise. Am trecut pe la notarul meu. Nimeni! 

M-am reîntors la hotel şi am aşteptat până la 6. Domnul 
Duval încă nu se întorsese. 

Am luat drumul înapoi spre Bougival. 

Am găsit-o pe Marguerite nu ca în ajun, aşteptându-mă la 
fereastră, ci aşezată în faţa căminului, în care ardea focul din 
pricina vremii reci care se lăsase. 

Era tare cufundată în gânduri, astfel încât am putut să mă 
apropii de fotoliul ei fără să mă audă şi fără să se întoarcă. Când 
i-am atins fruntea cu buzele, a tresărit, ca şi când această 
sărutare ar fi trezit-o brusc. 

— M-ai speriat, îmi spuse ea. Şi tatăl tău? 

— Nu l-am văzut. Nu ştiu ce poate să însemne asta. Nu l-am 
găsit nici la el, nici în vreunul din locurile unde ar ii putut să fie. 

— Atunci o să-l cauţi mâine din nou. 


— Aş prefera să aştept până mă va. Chemă el. Am făcut, 
cred, tot ceea ce trebuia să fac. 

— Nu, dragul meu, nu este nicidecum de-ajuns, trebuie să 
te duci din nou la tatăl tău chiar mâine. 

— Pentru ce chiar mâine, de ce nu într-o altă zi? 

— Pentru că, spuse Marguerite, care mi se păru că roşeşte 
puţin la întrebarea pusă, pentru că va fi mai evidentă insistența 
ta, iar iertarea noastră va urma în acest chip mai repede. 

Tot restul zilei Marguerite a fost preocupată, distrată, tristă. 
Eram nevoit să-i repet de două ori ceea ce-i spuneam până când 
să-mi răspundă. Marguerite punea starea ei de surescitare pe 
seama temerilor ce le avea pentru viitor, în urma celor 
întâmplate de două zile încoace. 

Mi-am petrecut noaptea încercând s-o liniştesc; a doua zi 
ea insistă s-o pornesc la drum, mânată de o îngrijorare pe care 
nu mi-o puteam explica. 

Întocmai ca şi în ajun, tatăl meu era absent; însă, la 
plecare, îmi lăsase scrisoarea următoare: 


"Dacă revii să mă vezi astăzi, aşteaptă-mă până la 4; dacă 
nu m-am întors până la 4, vino mâine seară să iei masa cu mine: 
trebuie să-ți vorbesc." 


Am aşteptat până la ora indicată. Tatăl meu nu reapăru; am 
plecat. 

Dacă în ajun o găsisem pe Marguerite tristă, de astă dată 
am găsit-o cuprinsă de friguri şi agitată. Când m-a văzut intrând, 
s-a aruncat de gâtul meu şi mi-a plâns îndelung în braţe. 

Am întrebat-o ce înseamnă durerea această neaşteptată, a 
cărei înteţire continuă mă îngrijora profund. Nu mi-a dat un 
răspuns precis, pretextând tot ceea ce poate să pretexteze o 
femeie când nu vrea să spună adevărul. 

Când s-a mai liniştit puţin, i-am povestit rezultatele 
călătoriei mele; i-am arătat apoi scrisoarea ce mi-o lăsase tatăl 
meu şi am făcut reflecţia că o puteam socoti drept un semn bun. 

La vederea scrisorii şi auzindu-mi cuvintele, lacrimile i se 
înteţiră atât de mult, încât am chemat-o pe Nanine şi temându- 
mă de o criză de nervi, am culcat-o în pat pe biata fată, care 
plângea în hohote, fără să scoată măcar o silabă, ţinându-mi 
mâinile într-ale ei şi sărutându-le necontenit. 


Am întrebat-o pe Nanine dacă în timpul cât am lipsit, 
stăpâna să nu primise cumva vreo scrisoare sau vreo vizită care 
ar fi putut să explice starea în care o găseam; Nanine îmi 
răspunse că nu venise nimeni şi nici nu se primise vreo 
scrisoare. 

Cu toate acestea, se petrecuse ceva din ajun şi cu atât mai 
îngrijorător cu cât Marguerite îmi ascundea acest lucru. 

Spre seară păru ceva mai calmă; însă după ce m-a rugat să 
mă aşez pe pat, la picioarele ei, mi-a reîntărit, de nenumărate 
ori, credinţa în dragostea ce mi-o purta. Apoi îmi surâse, dar cu 
efort, căci, fără să vrea, ochii i se acopereau mereu de lacrimi. 

Am întrebuințat toate mijloacele ca s-o fac să-mi 
mărturisească adevărata pricină a profundei sale tristeţi, dar 
Marguerite se încăpăţâna să vină cu aceleaşi pretexte vagi pe 
care le-am pomenit mai înainte. 

Intr-un târziu reuşi să adoarmă în braţele mele, dar somnul 
îi era dintre acelea care mai mult zdrobesc trupul decât îl 
odihnesc; din timp în timp scotea câte un țipăt, se trezea brusc 
şi după ce se convingea că mă găseam într-adevăr lângă ea, mă 
punea să jur că o voi iubi veşnic. 

Nu înţelegeam nimic din toate aceste torente de durere, 
care o ţinură până spre dimineaţă. În zori Marguerite căzu într- 
un fel de somnolenţă. Nu închisese ochii de două nopţi. 

Odihna nu i-a fost prea lungă. 

Cam pe la 11, Marguerite se trezi şi, văzându-mă şi pe mine 
treaz, aruncă o privire în jur şi strigă speriată: 

— Ai şi plecat? 

— Nu, i-am răspuns eu, luându-i mâinile, dar am vrut să te 
las să dormi. Este încă devreme. 

— La ce oră pleci la Paris? 

— La patru. 

— Aşa de repede? Până atunci ai să rămâi cu mine, nu-i 


aşa? 

— Bineînţeles, ca de obicei. 

— Ce fericire! Mergem să mâncăm? Reluă ea cu un aer 
distrat. 

— Dacă vrei... 

— Şi pe urmă ai să mă îmbrăţişezi mult, mult, până în clipa 
plecării? 


— Da şi am să mă întorc cât mai repede cu putinţă. 


— Ai să te întorci? Rosti ea, privindu-mă cu nişte ochi 
rătăciţi. 

— Bineînţeles! 

— Desigur, ai să te reîntorci deseară şi eu te voi aştepta ca 
de obicei şi mă vei iubi şi vom fi fericiţi, aşa cum suntem de 
când ne cunoaştem. 

Toate aceste cuvinte rostite pe un ton atât de sacadat 
păreau să ascundă acelaşi şir neîntrerupt de gânduri dureroase, 
încât tremuram de frică, în fiece clipă, să n-o văd căzând în 
delir. 

— Ascultă, Marguerite, i-am spus eu, tu eşti bolnavă, nu pot 
să plec şi să te las astfel. Am să scriu tatălui meu să nu mă mai 
aştepte. 

— Nu, nu! Strigă ea brusc. Să nu faci asta. Tatăl tău m-ar 
acuza, pe lângă altele, că te împiedic să te duci la el când vrea 
să te vadă; nu, nu, trebuie să te duci la el, trebuie! De 
altminteri, nu sunt bolnavă, mă simt minunat. Am avut un vis 
urât şi nu mă trezisem bine, asta-i tot. 

Din acest moment, Marguerite încercă să pară mai veselă. 
Nici nu mai plânse. 

Când sosi ora la care trebuia să plec, am îmbrăţişat-o şi 
apoi am întrebat-o dacă n-ar vrea să mă întovărăşească până la 
gară: nădăjduiam că plimbarea o va mai distra puţin, iar aerul 
are să-i facă bine. Ţineam, mai cu seamă, să rămân cât mai 
mult timp cu putinţă alături de ea. 

Marguerite acceptă, îşi luă o mantilă pe ea şi mă întovărăşi 
împreună cu Nanine, ca să nu se întoarcă singură. 

De douăzeci de ori am fost pe punctul de a nu mai pleca. 
Dar speranţa de a mă reîntoarce curând şi teama de a nu-l 
supăra din nou pe tata mă întăriră în hotărâre şi până în cele din 
urmă mă urcai în tren. 

— Pe deseară, i-am spus Margueritei în clipa despărțirii. 

Nu mi-a răspuns. 

S-a mai întâmplat o dată ca Marguerite să nu-mi răspundă 
exact la aceleaşi cuvinte şi contele de G..., îţi aminteşti, 
petrecuse noaptea la ea; dar aceste timpuri erau atât de 
îndepărtate, încât mi se păreau şterse din memorie şi dacă mă 
temeam de ceva, în nici un caz nu-mi era teamă că Marguerite 
ar putea să mă înșele. 


Cum am sosit la Paris, ara dat fuga la Prudence, s-o rog să 
vină să-i ţină de urât Margueritei; speram că verva şi veselia ei o 
vor distra. 

Am intrat fără să mă anunţ şi am găsit-o pe Prudence 
făcându-şi toaleta. 

— Ah! Exclamă ea pe un ton neliniştit. Marguerite e cu 
dumneata? 

— Nu! 

— Cum se simte? 

— E suferindă. 

— Prin urmare, n-o să vină? 

— Trebuia să vină? 

Doamna Duvernoy se roşi şi îmi răspunse, puţin încurcată: 

— Voiam să spun... deoarece ai venit la Paris, n-o să vină şi 
ea să vă întâlniți aici? 

— Nu. 

M-am uitat la Prudence; şi-a plecat ochii, iar pe figura ei mi 
s-a părut că citesc teama că nu cumva vizita mea să se 
prelungească prea mult. 

— Veneam chiar să te rog, scumpa mea Prudence, dacă n- 
ai altceva de făcut, să te duci s-o vezi pe Marguerite în astă- 
seară; ai să-i ţii de urât şi poţi să rămâi peste noapte la ea. 
Niciodată n-am mai văzut-o în starea în care se afla astăzi şi 
tremur de teamă să nu se îmbolnăvească. 

— lau masa în oraş, îmi răspunse Prudence, aşa ca n-am s- 
o pot vedea astă-seară pe Marguerite; am s-o văd în schimb 
mâine. 

Mi-am luat ziua bună de la doamna Duvernoy, care mi s-a 
părut la fel de preocupată ca şi Marguerite şi am pornit spre 
tatăl meu, care, când m-a văzut, mi-a aruncat o privire 
scrutătoare. Apoi mi-a întins mâna. 

— Cele două vizite ale tale mi-au făcut plăcere, Armand, îmi 
spuse el şi m-au făcut să sper că vei fi reflectat la cele discutate, 
după cum şi eu, la rândul meu, am reflectat... 

— Pot să-mi îngădui, tată, să te întreb, care este rezultatul 
reflecţiilor dumitale? 

— Rezultatul la care am ajuns, prietene, este că am 
exagerat importanţa informaţiilor primite şi mi-am permis să fiu 
mai puţin sever cu tine. 

— Ce spui, tată?! Am strigat eu, plin de bucurie. 


— Spun, scumpul meu copil, că trebuie ca orice tânăr să-şi 
aibă o iubită, iar după noile informaţii, prefer să te ştiu amantul 
domnişoarei Gautier decât al alteia. 

— Ce minunat eşti, tată! Cât mă faci de fericit! 

Mai vorbirăm astfel câtva timp şi apoi ne aşezarăm la 
masă. Tot timpul cât a durat cina tata a fost încântător. 

Ardeam de nerăbdare să mă reîntorc la Bougival, să-i 
povestesc Margueritei fericită întorsătură. In fiecare clipă 
priveam la pendulă. 

— Te uiţi într-una la ceas, îmi spuse tata, eşti nerăbdător să 
mă părăseşti. Oh! Voi, tinerii! Jertfiţi, aşadar, întotdeauna iubirile 
sincere pentru iubirile îndoielnice? 

— Nu spune asta, tată! Marguerite mă iubeşte, sunt 
convins. 

Tatăl meu nu-mi răspunse; nu avea aerul nici să se 
îndoiască, nici să-mi dea crezare. 

A insistat mult de tot să rămân cu el toată seara şi să nu 
mă întorc decât a doua zi; dar i-am spus că Marguerite nu se 
simţea prea bine şi i-am cerut permisiunea să mă întorc la ea 
devreme, promiţându-i să revin a doua zi. 

Era o vreme foarte frumoasă; tata a ţinut să mă 
întovărăşească până la gară. Niciodată nu fusesem atât de 
fericit. Viitorul îmi apărea acum aşa curta îl întrevăzusem eu mai 
înainte. 

Îl iubeam pe tatăl meu mai mult decât îl iubisem vreodată. 

În momentul plecării, a mai insistat pentru ultima oară să 
rămân; am refuzat. 

— Prin urmare, o iubeşti mult de tot? Mă întrebă el. 

— Ca un nebun! 

— Du-te atunci! Şi îşi trecu mâna peste frunte, ca şi cum ar 
fi vrut să gonească un gând, apoi deschise gura, parcă pentru a- 
mi spune ceva; dar s-a mulţumit să-mi strângă mâna şi, 
părăsindu-mă brusc, strigă: Pe mâine, prin urmare! 


Capitolul XXII 


Aveam impresia că trenul stă pe loc. 
Am ajuns la Bougival la 11. 


În casă nu era lumină la nici o fereastră; am sunat, dar nu 
mi-a răspuns nimeni. 

Pentru prima dată mi se întâmpla aşa ceva. În sfârşit, apăru 
grădinarul. Am intrat. 

Nanine îmi ieşi în cale cu o lampă. M-am îndreptat spre 
camera Margueritei. 

— Unde este doamna? 

— Doamna a plecat la Paris, îmi răspunse Nanine. 

— La Paris? 

— Da, domnule. 

— Când? 

— O oră după ce aţi plecat dumneavoastră. 

— Nu ţi-a lăsat nimic pentru mine? 

— Nimic. 

Nanine ieşi. 

"Marguerite o fi avut bănuieli, mi-am zis eu şi s-o fi dus la 
Paris să se convingă dacă nu cumva vizita pe care am făgăduit 
s-o fac taţii nu era doar un pretext pentru a avea o zi de 
libertate. Sau poate i-o fi scris Prudence despre vreo afacere 
importantă", mi-am spus eu când am rămas singur; o văzusem 
însă pa Prudence la sosire şi nu mi-a spus nimic din care să 
presupun că i-ar fi scris Margueritei. 

Deodată mi-am amintit de întrebarea pe care mi-o pusese 
doamna Duvernoy: "Prin urmare, n-o să vină azi?" când îi 
spusesem că Marguerite era bolnavă. Mi-am reamintit totodată 
şi de aerul încurcat al Prudencei când am privit-o după ce 
rostise cuvintele acelea, ce păreau că trădează o întâlnire 
aranjată dinainte. La aceste amintiri se mai adăuga şi imaginea 
lacrimilor de pe obrajii Margueritei, pe care primirea călduroasă 
a tatii mă făcuse să le mai uit. 

Din clipa aceea, toate întâmplările de peste zi se adunară în 
jurul primei mele bănuieli şi mi-o întăriră în aşa măsură, încât 
totul, până şi clemenţa tatălui meu, mi-o confirmă. 

Marguerite aproape că mă obligase să mă duc la Paris; 
calmul ei fusese desigur simulat atunci când i-am propus să 
rămân lângă ea. Căzusem cumva într-o cursă? Mă înşela oare 
Marguerite? Socotise că se va înapoia destul de devreme pentru 
ca lipsa ei să treacă neobservată, dar hazardul o făcuse să în- 
târzie? Pentru ce nu spusese nimic Naninei, sau de ce nu mi-a 


lăsat câteva rânduri? Ce însemnau lacrimile ei, ce însemna 
această absenţă, ce era cu misterul în care pluteam? 

lată ce fel de întrebări îmi puneam îngrozit, în mijlocul 
camerei goale, cu ochii aţintiţi asupra pendulei, care, arătând 
miezul nopţii, voia parcă să mă convingă că era prea târziu să 
mai sper că iubita mi se va reîntoarce. 

Şi, totuşi, după hotărârile pe care le luasem împreună, după 
acel sacrificiu oferit de ea şi acceptat de mine, mai era oare 
posibil să mă înşele? Nu! Am încercat să înlătur primele mele 
presupuneri. 

Biata fată, o fi găsit vreun cumpărător pentru mobile şi s-o 
fi dus la Paris să încheie târgul. N-o fi vrut să mă prevină; deşi 
acceptasem această vânzare, absolut necesară fericirii noastre, 
ea ştia că acest lucru îmi era totuşi din cale-afară de neplăcut, 
aşa ca s-o fi temut, probabil, să-mi vorbească despre astfel de 
treburi ca să nu-mi rănească amorul propriu şi susceptibilitatea. 
Mai mult ca sigur că nu se va întoarce decât după ce-şi va fi 
isprăvit cu totul treburile. Sigur că în acest scop o aştepta şi 
Prudence, care s-a trădat fără să vrea faţă de mine. Mai mult ca 
sigur că Prudence n-a putut încheia târgul astăzi, aşa că o fi 
rămas peste noapte la ea, sau cine ştie, poate să sosească dintr- 
un moment într-altul, cu atât mai mult cu cât bănuie în ce stare 
de nelinişte mă aflu şi n-o să aibă inima să mă lase să mă 
frământ atât. 

Dar atunci, pentru ce acele lacrimi? Probabil pentru că nu 
se putuse hotărî, cu toată dragostea pe care mi-o purta, să-şi 
abandoneze luxul în mijlocul căruia trăise până atunci şi care o 
făcuse atât de fericită şi de invidiată. 

li iertăm, cu dragă inimă, Margueritei toate aceste regrete. 
O aşteptam cu nerăbdare, ca să-i spun, copleşind-o de sărutări, 
că ghicisem cauza misterioasei sale absenţe. 

Intre timp se făcuse noapte, târziu şi Marguerite nu mai 
venea. 

Ingrijorarea mea creştea din ce în ce, strângându-mi mintea 
şi inima ca într-o menghină. Poate că i se întâmplase ceva! 
Poate că era rănită, bolnavă, moartă! Poate că nu peste mult 
timp cineva va veni să-mi aducă la cunoştinţă cine ştie ce 
accident tragic! S-ar putea că zorii zilei să mă găsească 
zbătându-mă în aceeaşi nesiguranţă, chinuit de aceleaşi temeri! 


Nici nu-mi trecea prin minte că în timp ce eu o aşteptam, 
copleşit de toate spaimele pe care mi le pricinuia absenţa ei, 
Marguerite m-ar fi putut înşela. Trebuia să existe o cauză 
independentă de voinţa ei care o ţinea departe de mine şi cu cât 
mă gândeam mai mult la acest lucru, cu atât eram mai convins 
că această cauză nu putea fi decât vreo nenorocire. O, vanitate 
bărbătească, în cât de felurite chipuri te poţi înfăţişa! 

Bătu ora 1. M-am gândit să mai aştept un ceas, iar dacă la 
2 Marguerite nu va fi sosit încă, s-o pornesc spre Paris. 

În aşteptare, căutai o carte, fiindcă n-aveam curajul nici să 
mai gândesc. 

Manon Lescaut stătea deschisă pe masă. Mi se păru că pe 
alocuri paginile erau ude de lacrimi. După ce-am răsfoit cartea, 
am închis-o; prin vălul îndoielilor ce mă stăpâneau, personajele 
îmi păreau lipsite de sens. 

Timpul înainta mult prea încet. Cerul era acoperit de nori. O 
ploaie de toamnă biciuia geamurile. Patul gol mi se părea că ia 
uneori înfăţişarea unui mormânt. Mi se făcu frică. 

Am deschis uşa. Am ascultat, dar n-am auzit nimic altceva 
decât vuietul vântului care gonea printre arbori. Nici o trăsură 
nu trecea pe drum. În clopotniţa bisericii ceasul bătu trist unu şi 
jumătate. 

Tremuram de frică să nu bată cineva la uşă. Căci la acest 
ceas târziu din noapte şi pe o vreme atât de mohorâtă, doar 
vestea unei nenorociri putea să mai ajungă. 

Bătu şi ora 2. Mai aşteptai puţin. Singură pendula tulbura 
liniştea cu zgomotul ei monoton şi cadenţat. 

În sfârşit, părăsii încăperea, în care până şi acela mai mici 
obiecte căpătaseră acel aer plin de tristeţe pe care îl ia tot ce 
înconjoară neliniştea unui suflet stingher. 

În camera de alături am găsit-o pe Nanine, care adormise 
cu lucrul în mână. Trezită de zgomotul uşii. — M-a întrebat dacă 
i se întorsese stăpâna. 

— Nu, dar dacă se întoarce, să-i spui că n-am mai putut să 
îndur neliniştea şi că am plecat ia Paris. 

— La ora asta? 

— Da. 

— Dar cum? N-o să găsiţi trăsură. 

— Am să merg pe jos. 

— Dar plouă. 


— Ce are a face? 

— Doamnă are să se întoarcă, sau dacă nu se întoarce, 
aveţi timp destul să vă duceţi şi dimineaţa, pe lumină, ca să 
vedeţi ce anume a reţinut-o. Altfel, o să vă omoare bandiții pe 
drum. 

— Nu-i nici o primejdie, scumpa mea Nanine. Pe mâine! 

Devotata Nanine se duse să-mi caute pelerina, mi-o aruncă 
pe umeri şi se oieri s-o scoale pe mama Arnould, ca s-o întrebe 
dacă nu era cu putinţă să capăt o trăsură; dar m-am opus, fiind 
convins că aş fi pierdut cu această încercare, poate 
infructuoasă, mai mult timp decât mi-ar fi trebuit ca să fac 
jumătate din drum. 

Şi apoi aveam nevoie de aer, de o oboseală fizică spre a-mi 
mai potoli starea de surescitare în care mă găseam. 

Am băgat în buzunar cheia de la apartamentul din rue 
d'Antin, mi-am luat rămas bun de la Nanine, care m-a condus 
până la poartă şi am pornit spre Paris. 

La început am alergat, dar cum pământul era proaspăt udat 
de ploaie, obosii de două ori mai repede. După o jumătate de 
oră de alergat, lac de sudoare, a trebuit să mă opresc. Mi-am 
mai tras sufletul şi am pornit mai departe. Noaptea era atât de 
întunecoasă încât mă temeam la tot pasul să nu mă izbesc pe 
drum de arborii iviţi atât de neaşteptat în faţa ochilor, încât îmi 
păreau nişte fantome uriaşe» care se năpusteau spre mine. 

Am întâlnit pe drum vreo două camioane cu mărfuri, pe 
care le-am lăsat curând în urmă. _ 

O caleaşcă gonea în trap întins spre Bougival. In clipa în 
care a trecut pe lingă mine, m-am gândit că Marguerite ar putea 
fi înăuntru. 

M-am oprit şi am început să strig: "Marguerite! Marguerite!" 

Dar nimeni nu mi-a răspuns şi caleaşca şi-a continuat 
drumul. Am privit-o cum se îndepărta şi-am pornit-o apoi din 
nou la drum. 

Mi-au trebuit două ore ca să ajung la bariera Etoile. 

Vederea Parisului mi-a redat forţele şi am parcurs alergând 
lungă alee pe care o străbătusem de atâtea ori. 

In noaptea aceea nu se vedea pe ea ţipenie de om. 

Ai fi zis că-i locul de promenadă al unui oraş mort. 

Incepuse să mijească de zi. 


Când am sosit în rue d'Antin, marele oraş tocmai începuse 
să se trezească, înainte de a se deştepta cu totul. 

În clipa în care am pătruns în casa Margueritei, la biserica 
Saint-Roch bătea de ora 5. 

Mi-am spus în grabă numele portarului, căruia îi dădusem 
destule piese de douăzeci de franci că să ştie că aveam dreptul 
să vin la 5 dimineaţa! A domnişoara Gautier. 

Am trecut deci mai departe, fără nici o piedică. 

Aş fi putut să-l întreb dacă Marguerite era acasă; s-ar fi 
putut însă să-mi răspundă negativ şi eu preferam să mai plutesc 
în îndoială încă două minute în plus, deoarece îndoindu-mă, mai 
speram încă. 

Am ascultat la uşă, încercând să surprind vreun zgomot, 
vreo mişcare. 

Nimic. Liniştea de la ţară se întindea parcă până aici. 

Am deschis uşa şi am intrat. 

Toate draperiile de la ferestre erau trase. 

Le-am dat la o parte pe cele din sufragerie şi m-am 
îndreptat apoi spre dormitor, împingând cu putere uşa. 

M-am repezit la şnurul draperiilor şi am tras violent de el. 

Draperiile se deteră în lături; o lumină palidă pătrunse în 
încăpere; am alergat spre pat. Era gol! 

Am deschis uşile unele după altele, am inspectat toate 
camerele. 

Nimeni. 

Simţeam că-mi pierd minţile, nu altceva. 

Am trecut în camera de toaletă, am deschis fereastra şi am 
strigat-o pe Prudence de mai multe ori. 

Dar nimeni nu deschise fereastră la doamna Duvernoy. 

Atunci am coborât la portar, pe care l-am întrebat dacă 
domnişoara Gautier venise acasă în cursul zilei. 

— A fost, îmi răspunse portarul, împreună cu doamna 
Duvernoy. 

— Şi n-a lăsat nici o vorbă pentru mine? 

— Nici una! 

— Ştii cumva ce au mai făcut după aceea? 

— Ş-au urcat într-o trăsură. 

— Ce fel de trăsură? 

— Un cupeu particular. 

Ce însemnau oare toate acestea? 


Am sunat la poarta vecină. 

— Unde vă duceţi, domnule? Mă întrebă portarul după ce 
mi-a deschis. 

— La doamna Duvernoy. 

— Nu s-a înapoiat. 

— Eşti sigur? 

— Da, domnule; iată aici o scrisoare care a fost adusă ieri 
seară pentru dânsa şi pe care încă nu i-am dat-o. 

Şi portarul îmi arătă o scrisoare pe care îmi aruncai fără 
voie ochii. 

Recunoscând scrisul Margueritei, am luat soarea. 

Adresa suna astfel: 


Doamnei Duvernoy, pentru a fi înmânată domnului Duval. 


— Această scrisoare este pentru mine, i-am spus portarului 
şi i-am arătat adresa. 

— Dumneavoastră sunteţi domnul Duval? Mă întrebă el. 

— Da! 

— Ah, vă recunosc! Veneaţi deseori pe la doamna 
Duvernoy. 

Ajuns în stradă, am rupt plicul. 

De mi-ar fi căzut un trăznet la picioare, n-aş fi fost mai 
îngrozit decât la citirea acestei scrisori: 


“În momentul în care vei citi această scrisoare, Armand, eu 
voi fi amanta unui alt bărbat. Prin urmare, totul s-a sfârşit între 
noi. 

Întoarce-te lângă tatăl tău, dragă prietene, du-te să-ţi 
revezi sora, tânăra neprihănită ce nu cunoaşte nici una din 
nenorocirile noastre şi alături de care ai să uiţi foarte repede de 
suferința pe care ti-a pricinuit-o această fată pierdută, numită 
Marguerite Gautier, pe care ai binevoit s-o iubeşti o clipă şi 
căreia i-ai dăruit singurele momente fericite dintr-o viață care, 
aşa cum speră ea, nu va mai dura mult de aici înainte." 


Când am citit ultimul cuvânt, am crezut că am să-mi pierd 
minţile. 


O clipă mi-a fost chiar teamă cu adevărat că am să mă 
prăbuşesc pe caldarâmul străzii. Un nor mi se lăsase pe ochi, iar 
sângele îmi zvâcnea cu putere la tâmple. 

În sfârşit, mi-am mai revenit, am privit în jur, foarte mirat, 
văzând cum viaţa celorlalţi îşi urmează cursul, fără să le pese de 
nenorocirea mea. 

Nu eram destul de puternic spre a putea suporta singur 
lovitura pe care mi-o dăduse Marguerite. 

Mi-am amintit atunci că tatăl meu se afla în acelaşi oraş cu 
mine, că în zece minute puteam fi lingă el şi că oricare ar fi fost 
cauza durerii mele, desigur el avea să mi-o împărtăşească. 

Am alergat ca un nebun, ca un hoţ, până la "Hôtel de 
Paris"; la apartamentul tatii, cheia era în uşă. Am intrat. 

Citea. 

După cât de puţin mirat s-a arătat văzându-mă, ai fi spus 
că mă aştepta. 

M-am aruncat în braţele lui fără să-i spun un cuvânt, i-am 
dat să citească scrisoarea Margueritei şi căzând apoi în 
genunchi la picioarele patului său, am plâns cu lacrimi fierbinţi. 


Capitolul XXIII 


Când viaţa îşi reluă cursul, nu puteam crede că ziua care 
începea avea să fie pentru mine altfel decât cele de mai înainte. 
Erau clipe în care îmi închipuiam că o împrejurare oarecare, pe 
care nu mi-o aminteam, mă făcuse să-mi petrec noaptea 
departe de Marguerite, dar, dacă m-aş înapoia la Bougival, aş 
găsi-o neliniştită, aşa cum fusesem şi eu neliniştit, întrebându- 
mă ce anume mă reţinuse atâta vreme departe de ea. 

Când te-ai deprins în viaţă cu un obicei, aşa cum mă 
deprinsesem eu cu această dragoste, îţi pare cu neputinţă să 
renunţi la el fără să sfărâmi în acelaşi timp toate celelalte 
resorturi ale vieţii. 

Eram silit, aşadar, să recitesc, din când în când, scrisoarea 
Margueritei, ca să mă conving de-a binelea că nu visasem. 

Trupul meu, cedând sub lovitura morală, era incapabil să 
facă cea mai mică mişcare. Zbuciumul, marşul nocturn, vestea 
primită în zori mă epuizaseră. Tatăl meu profită de faptul că 


eram zdrobit sufleteşte şi sleit fiziceşte şi-mi ceru să-i promit 
formal că am să plec cu el. 

l-am făgăduit tot ce-a vrut. Eram incapabil să susţin vreo 
discuţie şi aveam nevoie, după tot ce se întâmplase, de o 
afecţiune reală, care să mă ajute să trăiesc. 

Eram foarte bucuros că tatăl meu se străduia să mă 
consoleze în nenorocire. 

Tot ceea ce-mi amintesc este că în acea zi, cam pe la 5, m- 
am urcat alături de el într-o diligenţă. Fără să-mi spună nimic, 
dăduse dispoziţii să mi se pregătească cuferele şi să fie legate 
la spatele diligenţei, alături de ale sale. 

Mi-am dat seama de ce se întâmplă cu mine doar când am 
văzut dispărând oraşul şi când singurătatea drumului îmi 
reaminti de golul din inimă. 

Atunci mă podidiră din nou lacrimile. 

Tata, înțelegând că vorbele, chiar venite de la el, n-ar fi 
putut să mă consoleze, mă lăsă să plâng fără să-mi spună un 
cuvânt, mulţumindu-se să-mi strângă uneori mâna, ca pentru a- 
mi reaminti că aveam alături un prieten. 

Noaptea am închis ochii doar câteva clipe. Am visat-o pe 
Marguerite. 

M-am trezit deodată, speriat, neînţelegând pentru ce mă 
găseam într-o diligenţă. 

Apoi mi-am amintit şi, trist, mi-am lăsat capul să-mi cadă 
pe piept. 

Nu îndrăzneam să vorbesc cu tata de teamă să nu-l aud 
spunându-mi: 

"Vezi câtă dreptate aveam când nu mă încredeam în 
dragostea acestei femei?" 

Dar el n-a abuzat de acest succes, aşa că iată-ne sosiți în 
oraşul G... fără să-mi fi spus altceva decât cuvinte cu totul 
străine de întâmplarea care mă determinase să plec. 

În clipa în care mi-am îmbrăţişat sora, mi-au venit în minte 
cuvintele din scrisoarea Margueritei privitoare la ea; dar am 
înţeles îndată că, oricât de bună ar fi sora mea cu mine, nu mă 
va putea face să-mi uit iubita. 

Cum tocmai se deschisese sezonul de vânătoare, tatăl meu 
se gândi că aşa ceva ar putea să mă distreze. Începu deci să 
organizeze partide de vânătoare împreună cu vecinii şi prietenii. 


Luam parte la ele fără silă, dar şi fără entuziasm, cu acea apatie 
care, de la plecare, îmi caracteriza toate acţiunile. 

Vânam cu gonaci. Mi se desemna un loc. Puneam puşca 
descărcată alături de mine şi visam. 

Priveam cum trec norii. Îmi lăsam gândurile să rătăcească 
peste câmpiile solitare şi din timp în timp mă auzeam strigat de 
vreun vânător, care îmi arăta un iepure la zece paşi de mine. 

Nici unul din aceste amănunte nu-i scăpară tatălui meu, 
care nu se lăsa înşelat de calmul meu exterior. Înţelegea bine 
că, oricât de abătut aş fi fost, inima mea avea să aibă într-o zi o 
răbufnire teribilă, poate chiar primejdioasă; de aceea, ferindu-se 
să pară că mă consolează, făcea tot ce-i stătea în putinţă ca să 
mă distreze. 

Sora mea, fireşte, nu ştia nimic din cele întâmplate şi nu-şi 
putea explica de ce eu, aşa de vesel altădată, devenisem 
deodată atât de dus pe gânduri şi de trist. 

Uneori, cufundat în mâhnirea mea, eram surprins de 
privirea îngrijorată a taţii; îi luăm atunci mâna într-a mea, ca 
pentru a-i cere discret iertare de tot răul pe care i-l făceam, fără 
voie. 

S-a scurs astfel o lună de zile, dar după această lună n-am 
mai putut să îndur să fiu departe de Marguerite. 

Amintirea ei mă urmărea fără încetare. O iubisem prea mult 
şi o mai iubeam încă nebuneşte pe această femeie pentru ca să- 
mi poată deveni deodată indiferentă. Trebuia sau s-o iubesc, 
sau s-o urăsc. Trebuia mai ales, indiferent ce sentimente aş fi 
nutrit pentru ea, s-o văd şi asta numaidecât. 

Această dorinţă, o dată încolţită în minte, mi se fixă cu 
toată puterea asupra voinţei, care în cele din urmă reapăru în 
trupul meu de multă vreme inert. 

Simţeam nevoia s-o văd pe Marguerite nu în viitor, nu peste 
o lună, nu peste o săptămână, ci chiar a doua zi; aşa că m-am 
dus la tatăl meu să-l anunţ că plec la Paris după nişte treburi, 
dar că aveam să mă întorc repede înapoi. 

Fără îndoială că a ghicit motivul pentru care plecăm, 
deoarece a stăruit multă vreme să rămân; văzându-mă însă în 
ce stare de surescitare mă aflam şi-a dat seama că 
nesatisfacerea acestei dorinţe ar putea să aibă pentru mine 
urmări fatale, aşa încât m-a îmbrăţişat şi m-a rugat, aproape cu 
lacrimi în ochi, să mă întorc cât mai neîntârziat. 


N-am închis ochii până la Paris. 

Ce aveam să fac o dată ajuns acolo? Nu ştiam; dar mai 
înainte de orice trebuia să mă interesez de Marguerite. 

M-am dus acasă să-mi schimb hainele şi cum era un timp 
foarte frumos şi încă destul de devreme, am pornit spre 
Champs-Elysées. 

După vreo jumătate de oră am zărit, de departe, trăsura 
Margueritei, între rond şi Place de la Concorde. 

Işi răscumpărase caii; trăsura era la fel ca odinioară, însă 
Marguerite nu se afla înăuntru. 

Aruncându-mi ochii în jur, o văzui pe Marguerite plimbându- 
se pe jos, însoţită de o femeie pe care n-o văzusem niciodată. 

Trecând pe lângă mine, a devenit albă la faţă şi un surâs 
nervos i-a crispat buzele. Cât despre mine, inima îmi bătea cu 
putere, gata să-mi spargă pieptul; dar am reuşit să-mi iau o 
expresie nepăsătoare şi am salutat-o cu răceală pe fosta mea 
amantă, care se îndreptă imediat spre trăsură, unde se urcă 
împreună cu prietena ei. r 

O cunoşteam bine pe Marguerite. Intâlnirea neaşteptată cu 
mine de bună seamă că o tulburase profund. Fără îndoială că 
aflase de plecarea mea, care o liniştise asupra urmărilor rupturii 
dintre noi; dar văzând că m-am reîntors şi găsindu-se faţă în 
faţă cu mine, palid cum eram, înţelesese că reîntoarcerea mea 
avea un scop, întrebându-se desigur ce putea să urmeze. 

Dacă aş fi regăsit-o pe Marguerite nenorocită, dacă, spre a 
mă răzbuna pe ea, i-aş fi putut sări în ajutor, poate că aş fi 
iertat-o şi cu siguranţă că nu m-aş mai fi gândit să-i fac vreun 
rău; dar o vedeam fericită, cel puţin în aparenţa; un altul îi 
oferise acum luxul pe care eu nu fusesem în stare să i-l asigur; 
ruptura noastră, pornită de la ea, îmbrăca prin urmare 
caracterul celui mai josnic interes; eram umilit în amorul meu 
propriu, cât şi în dragostea mea, trebuia neapărat să-mi 
plătească pentru tot ceea ce suferisem. 

Faptele acestei femei nu mă puteau lăsa nepăsător; prin 
urmare, ceea ce de bună seamă avea să-a facă cel mai mult rău 
era indiferența mea; trebuia deci să mă prefac indiferent nu 
numai faţă de ea, ci şi faţă de toţi ceilalţi. 

Am încercat să iau o figură surâzătoare şi am pornit-o spre 
Prudence. 


Camerista se duse să mă anunţe şi mă lăsă să aştept 
câteva clipe în salon. 

În sfârşit, doamna Duvernoy apăru şi mă pofti în budoarul 
ei; în momentul în care luăm loc, am auzii deschizându-se uşa 
de la salon şi un pas uşor făcu să scârţâie parchetul, apoi uşa de 
la vestibul fu închisă cu violenţă. 

— Te deranjez? Am întrebat-o pe Prudence. 

— De loc. Marguerite a fost şi ea aici. Când a auzit că ai 
venit să mă vezi, a fugit; ea e persoana care a plecat adineauri. 

— Aşadar, am ajuns acum s-o sperii? 

— Nu, dar se teme că ţi-ar fi neplăcut s-o revezi. 

— De ce? Am întrebat eu, făcând eforturi să respir normal, 
deoarece emoția mă sugruma. Biata fată, m-a părăsit ca să-şi 
recapete trăsura, mobilele şi diamantele, a procedat bine şi nu 
trebuie să-i port pică din această pricină. Am întâlnit-o astăzi, 
am continuat eu nepăsător. 

— Unde? Se interesă Prudence, care mă privea întrebându- 
se parcă dacă acest om era cu adevărat unul şi acelaşi cu cel pe 
care îl ştiuse odinioară atât de îndrăgostit. 

— Pe Champs-Elysées; era împreună cu o altă femeie, 
foarte frumoasă. Cine-i femeia aceea? 

— Cum arată? 

— O blondă subţirică, cu bucle lungi, ochi albaştri, foarte 
elegantă. 

— Ah, asta-i Olympe! Într-adevăr, e o fată foarte frumoasă. 

— Cu cine trăieşte? 

— Cu nimeni şi cu toată lumea. 

— Şi unde locuieşte? 

— Rue Tronchet, numărul... Aa, aşa, vrei să-i faci curte? 

— Nu se ştie ce se poate întâmpla! 

— Şi Marguerite? 

— Dacă ţi-aş spune că nu mă mai gândesc de loc la ea, ar 
însemna să mint; dar fac parte dintre oamenii pentru care 
contează foarte mult modul în care te desparţi de cineva. Or. 
Marguerite m-a expediat într-un chip atât de nesocotit, încât m- 
am considerat un neghiob de a fi fost aşa de îndrăgostit de ea, 
fiindcă într-adevăr am fost foarte îndrăgostit de această fată. 

Îţi imaginezi pe ce ton m-am silit să rostesc aceste cuvinte: 
sudoarea îmi şiroia pe frunte. 


— Nu mai vorbi aşa, ea te-a iubit mult de tot şi te iubeşte şi 
acum; dovadă ca după ce te-a întâlnit astăzi, a venit 
numaidecât să-mi spună. Când a sosit la mine, tremura toată, 
gata să i se facă rău. 

— Ei bine şi ce ţi-a spus? 

— Mi-a spus: "Cu siguranţă că are să vină să te vadă" şi m- 
a rugat să te implor s-o ierţi. 

— Am iertat-o, poţi să-i spui asta. E o femeie de treabă, dar 
o femeie uşoară; trebuia să mă aştept la ceea ce mi-a făcut. Îi 
sunt chiar recunoscător pentru hotărârea luată, fiindcă mă 
întreb astăzi unde ne-ar fi dus ideea mea de a nu mă mai 
despărţi de ea. Ar fi fost desigur o nebunie. 

— Marguerite are să fie foarte mulţumită aflând că te-ai 
resemnat şi ai înţeles situaţia grea în care se afla. Sosise 
momentul să te părăsească, dragul meu. Nemernicul acela de 
misit căruia Marguerite îi propusese să-i vândă toate mobilele s- 
a dus pe la creditorii ei ca să-i întrebe cât le datorează; 
creditorii, speriindu-se că nu vor fi plătiţi, au scos totul la mezat 
în două zile. 

— Şi acum au fost achitate datoriile? 

— Aproape. 

— Şi cine a scos banii? 

— Contele de N... Ah, scumpul meu, există oameni născuţi 
anume pentru aşa ceva! Pe scurt, i-a dat douăzeci de mii de 
franci, dar şi-a atins scopul urmărit. Ştie foarte bine că 
Marguerite nu ţine la el, ceea ce nu-l împiedică să fie foarte 
drăguţ cu ea. Ai văzut, i-a răscumpărat caii, i-a scos bijuteriile 
de la "Muntele de pietate" şi îi dă atâţia bani cât îi dădea şi 
ducele; dacă s-ar hotări să ducă o viaţă mai liniştită, omul ăsta 
ar rămâne multă vreme cu ea. 

— Şi-acum ea ce face? Stă numai la Paris? 

— Marguerite n-a mai vrut să se mai ducă la Bougival de 
când ai plecat. M-am dus eu după lucrurile ei şi chiar după ale 
dumitale, din care am făcut un pachet, pe care poţi să-l ridici de 
aici. Sunt toate lucrurile, afară de un mic portofel, cu inițialele 
dumitale, la care Marguerite ţine foarte mult. Dacă vrei 
neapărat, am să i-l cer înapoi. 

— Să-l păstreze, am îngăimat eu, simțind cum mi se 
umezeau ochii la amintirea satului unde fusesem atât de fericit 


şi la gândul că Marguerite ţinea să aibă un lucru de-al meu, care 
să-i reamintească de mine. 

Dacă Marguerite ar fi intrat pe uşă în acel moment, toate 
hotărârile mele de răzbunare s-ar fi risipit şi m-aş fi aruncat la 
picioarele ei. 

— Do altminteri, reluă Prudence, n-am văzut-o niciodată în 
starea de acum: nu mai doarme aproape de loc, aleargă de la 
un bal la altul, supează la restaurante, ba chiar se îmbată. Nu de 
mult, după un supeu, a stat opt zile în pat; iar când doctorul i-a 
permis să se scoale, a luat-o de la capăt, cu riscul de a se 
prăpădi. Ai să te duci s-o vezi? 

— La ce bun? Am venit să te văd pe dumneata, pentru că ai 
fost totdeauna foarte binevoitoare faţă de mine şi pentru că te- 
am cunoscut mai înainte de a o cunoaşte pe Marguerite. 
Dumitale îţi datorez faptul că am fost amantul Margueritei, după 
cum dumitale îţi datorez şi faptul că nu mai sunt, nu-i aşa? 

— De! Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să te 
părăsească şi cred că mai târziu n-ai să-mi porţi pică clin 
această pricină. 

— Îţi păstrez o îndoită recunoştinţă, am adăugat eu, 
ridicându-mă să plec, pentru că resimţeam un adevărat dezgust 
faţă de femeia asta când o vedeam cum ia în serios tot ceea ce-i 
spuneam. 

— Pleci? 

— Da. 

Aflasem destul. 

— Când te mai văd? 

— În curând. La revedere. 

— La revedere. 

Prudence mă conduse până la uşă; m-am înapoiat acasă cu 
lacrimi de furie în ochi şi cu inima însetată de răzbunare. 

Aşadar, Marguerite era indiscutabil o stricată, la fel cu 
celelalte; aşadar, cu toată dragostea profundă pe care o avea 
pentru mine, nu reuşise să-şi învingă dorinţa de a-şi reluă viaţa 
de orgii, nu putuse lupta împotriva nevoii de a avea o trăsură şi 
de a se destrăbăla. 

Toate acestea mi le spuneam în chinul insomniilor; căci 
dacă aş fi judecat cu răceala pe care o afectam, aş fi înţeles că 
existenţa aceasta zgomotoasă a Margueritei era de fapt un 


mijloc de a-şi înăbuşi gândurile ce o obsedau, amintirile pe care 
nu şi le putea goni din minte. 

Din nefericire, o răutate pătimaşă pusese stăpânire pe 
mine şi nu mă mai preocupa decât mijlocul de a-i produce cât 
mai multă suferinţă. 

Oh, cât sunt de mici şi de josnici bărbaţii când le este rănită 
vreuna din meschinele lor pasiuni! 

Această Olympe cu care o văzusem, dacă nu-i era chiar 
prietenă Margueritei, era în orice caz cunoştinţa cu care se 
vedea cel mai des după ce se reîntorsese la Paris. Ea urma să 
dea un bal şi cum presupuneam că Marguerite avea să vină şi 
ea, m-am străduit să obţin o invitaţie şi am izbutit. 

Când am sosit, copleşit de dureroasele mele emoţii, balul 
era în toi. Se dansa, se vorbea tare, aproape că se strigă; în 
timpul unui cadril, am zărit-o pe Marguerite dansând cu contele 
de N..., care, foarte mândru de a se arăta alături de ea, părea că 
spune lumii întregi: "Această femeie îmi aparţine!" 

M-am dus şi m-am rezemat de cămin chiar în faţa 
Margueritei şi am început s-o privesc cum dansează. De-abia m- 
a zărit şi s-a şi tulburat. M-am uitat la ea şi am salutat-o distrat, 
cu privirea şi cu un gest al mâinii. 

Când m-am gândit că după bal avea să plece nu cu mine, ci 
cu acest imbecil bogat şi când mi-am închipuit ce avea desigur 
să urmeze după ce se vor întoarce la ea acasă, sângele mi s-a 
suit în obraji şi am simţit brusc nevoia să le tulbur amorul. 

După contradans, m-am dus s-o salut pe stăpâna casei, 
care etala în faţa invitaţilor nişte umeri splendizi şi jumătatea 
unor sâni ameţitori. 

Fata era frumoasă, iar în ceea ce privea trupul, mai 
frumoasă chiar decât Marguerite. Acest lucru l-am înţeles şi mai 
bine după anumite priviri pe care Marguerite i le arunca 
Olympiei în timp ce-i vorbeam. Bărbatul care ar fi fost amantul 
acestei femei putea fi tot atât de mândru pe cât era şi domnul 
de N..., iar ea era destul de frumoasă ca să inspire o pasiune la 
fel cu cea pe care mi-o inspirase Marguerite. 

În acea vreme Olympe n-avea nici o legătură. N-ar fi fost 
greu să devin amantul ei. Totul era să arunci banii în dreapta şi 
în stânga, ca să fii remarcat. 

Hotărârea mea fu luată. Femeia aceasta avea să-mi fie 
amantă. 


Am început să-mi joc rolul de adorator dansând cu Olympe. 
O jumătate de oră mai târziu, Marguerite, palidă ca o 
moartă, îşi punea blana şi părăsea balul. 


Capitolul XXIV 


Înseamnă şi aceasta ceva, dar nu era de-ajuns. Îmi dădeam 
seama de puterea pe care o exercitam asupra acestei femei şi 
de faptul că abuzam de ea în mod laş. 

Când mă gândesc că acum e moartă, mă întreb dacă 
Dumnezeu îmi va ierta vreodată tot răul pe care i l-am făcut. 

După supeu, care a fost foarte zgomotos, începu jocul de 
cărţi. 

M-am aşezat alături de Olympe: şi am pontat cu atâta 
îndrăzneală, încât era exclus ca ea să nu observe, într-o clipă, 
am câştigat o sută cincizeci sau două sute de ludovici, pe care i- 
am etalat în faţa mea şi asupra cărora Olympe pironise nişte 
priviri aprinse. 

Eram singurul pe care jocul nu-l absorbise complet şi care 
se ocupa de Olympe. Tot restul nopţii am câştigat şi i-am dat 
bani ca să poată juca, deoarece pierduse tot ce avusese în faţa 
ei pe masă, ba chiar mai mult ca sigur că şi ce avusese în casă. 

La 5 dimineaţa jocul se sparse şi invitaţii plecară. 

Câştigasem trei sute de ludovici. 

Toţi jucătorii ajunseseră la uşă, numai eu rămăsesem în 
urmă, fără să observe cineva, deoarece nu eram prieten cu nici 
unul dintre ei. 

Olympe tocmai se pregătea să-mi lumineze scara, urmând 
să cobor şi eu, când deodată, întorcându-mă spre ea, i-am spus: 

— Trebuie să vă vorbesc. 

— Mâine, îmi spuse ea. 

— Nu, acum! 

— Ce aveţi să-mi spuneţi? 

— Veţi vedea. 

Şi am intrat din nou în apartament. 

— Ai pierdut, i-am spus eu. 

— Da... 

— Toţi banii pe care îi aveai? 


Ea ezită să răspundă. 

— Fii sinceră. 

— Ei bine, da! 

— Am câştigat trei sute de ludovici, iată-i, dacă accepţi să 
rămân peste noapte aici. 

Şi, în acelaşi timp, am aruncat aurul pe masă. 

— Şi pentru ce această propunere? 

— Pentru că te iubesc, la naiba! 

— Nu, ci pentru că eşti îndrăgostit de Marguerite şi pentru 
că vrei să te răzbuni pe ea, devenind amantul meu. Pe o femeie 
ca mine nu poţi s-o înşeli, aşa uşor, scumpul meu; din nefericire, 
sunt încă prea tânără şi prea frumoasă ca să accept rolul pe 
care mi-l propui. 

— Aşadar, refuzi? 

— Da! 

— Preferi să mă iubeşti pe degeaba? Asta n-aş primi eu. 
Gândeşte-te puţin, scumpa mea Olympe; dacă ţi-aş fi trimis o 
persoană oarecare spre a-ţi înmâna aceste trei sute de ludovici 
din partea mea, în condiţiile despre care ţi-am vorbit, ai fi 
acceptat. Am preferat să tratez direct. Acceptă, fără să mai 
cercetezi motivele care mă determină să procedez astfel 5 
spune-ţi că eşti frumoasă şi că nu-i de mirare să fiu îndrăgostit 
de tine. 

Marguerite era, ca şi Olympe, o fată întreţinută şi totuşi n- 
aş fi îndrăznit niciodată să-i spun, de la prima vedere, ceea ce-i 
spusesem Olympei. Şi asta fiindcă pe Marguerite o iubeam, 
fiindcă ghicisem în ea simţăminte ce lipseau celeilalte şi chiar în 
momentul în care îi propuneam Olympei acest târg, în ciuda 
deosebitei sale frumuseți, nu simţeam pentru ea decât dezgust. 

Bineînţeles că Olympe sfârşi prin a accepta, iar la amiază, 
când am plecat, devenisem amantul ei; dar îi părăseam patul 
fără să duc cu mine amintirea mângăierilor şi a şoaptelor cu 
care se crezuse obligată să mă copleşească în schimbul celor 
şase mii de franci pe care i-i lăsasem. 

Şi totuşi erau bărbaţi care se ruinaseră pentru această 
femeie. 

Incepând din aceeaşi zi, am supus-o pe Marguerite unor 
persecuții cumplite, ceas de ceas, clipă de clipă. Olympe şi cu 
Marguerite încetară să se mai vadă şi e lesne de înţeles pentru 
care motiv. l-am dăruit noii mele amante o caleaşcă, bijuterii, 


am jucat, am făcut, în fine, toate nebuniile care se cădea să le 
facă un bărbat îndrăgostit de o femeie că Olympe. Zvonul 
despre noua mea pasiune se răspândi cât ai bate din palme. 

Insăşi Prudence se lăsă înşelată, ajungând să creadă că o 
uitasem cu totul pe Marguerite. Aceasta, fie că ghicise motivul 
care mă făcea să mă port astfel, fie că se înşela o dată cu 
ceilalţi, dar răspundea cu o rară demnitate la jignirile pe care i le 
aduceam zi de zi. Părea însă că suferă cumplit, deoarece, 
pretutindeni unde o întâlneam, o vedeam din ce în ce mai 
palidă, din ce în ce mai tristă. Dragostea pe care i-o nutream, 
exaltată în aşa măsură încât părea că se transformase în ură, se 
desfăta la priveliştea acestor dureri de zi de zi. De mai multe ori, 
în împrejurări în care am fost de o cruzime infamă, Marguerite a 
ridicat spre mine nişte priviri atât de rugătoare, încât am roşit 
din pricina rolului pe care îl jucăm şi eram gata să-i cer iertare. 

Dar aceste păreri de rău ţineau exact cât lumina fulgerului, 
iar Olympe, căreia nu-i mai rămăsese nici cea mai mică umbră 
de amor propriu şi care înţelesese că, făcându-i rău Margueritei, 
avea să obţină de la mine tot ce voia, mă aţâţa fără încetare 
împotriva ei şi o insultă ori de câte ori găsea prilejul, cu acea 
persistentă laşitate a femeii care se simte susţinută de un 
bărbat. 

Marguerite ajunsese să nu mai meargă nici la baluri, nici la 
spectacole, de teamă să nu ne întâlnească pe Olympe şi pe 
mine. Şi atunci scrisorile anonime au luat locul obrăzniciilor 
făţişe şi câte lucruri ruşinoase nu mi-am îndemnat amanta să 
povestească despre Marguerite; ba mai mult, le povesteam 
chiar eu însumi. 

Trebuie să fi fost într-adevăr nebun ca să ajung atât de 
departe. Eram ca un om care, îmbătat cu vin prost, cade într- 
una din acele exaltări în care mâna este în stare să făptuiască o 
crimă, fără ca mintea să aibă nici cel mai mic amestec. În tot 
acest tumult, înduram totuşi cele mai cumplite chinuri. Calmul 
fără indignare, demnitatea fără dispreţ cu care Marguerite 
răspundea tuturor atacurilor şi care mi-o făceau, de fapt, 
superioară, mă îndârjeau şi mai mult împotriva ei. 

Intr-o seară, Olympe s-a dus nu ştiu bine unde şi s-a întâlnit 
cu Marguerite, care de data aceasta a învăţat-o minte pe 
netrebnica ce-o insultă, dar în aşa fel încât Olympe a fost 


nevoită să dea bir cu fugiţii. Olympe se întoarse tremurând de 
furie, iar Marguerite a fost dusă acasă leşinată. 

Povestindu-mi ce se petrecuse, Olympe, convinsă că 
Marguerite voise să se răzbune fiindcă îmi era amantă, mi-a 
cerut să-i scriu de îndată câteva rânduri, în care să-i cer s-o 
respecte pe femeia pe care o iubeam. 

Nu-i nevoie să mai spun că am acceptat pe loc acest lucru 
şi că i-am scris Margueritei tot ce mi-a trecut prin minte mai 
jignitor, mai ruşinos şi mai crud, iar scrisoarea i-am trimis-o 
chiar în aceeaşi zi. 

De data această lovitură era prea brutală pentru că 
nenorocita s-o suporte fără să mai spună nimic. 

Bănuiam că voi primi un răspuns şi de aceea m-am hotărât 
să rămân acasă toată ziua. 

Cam pe la orele 2 cineva sună şi o văzui pe Prudence 
intrând. 

Am întrebat-o cu aerul cel mai indiferent din lume cărui fapt 
îi datoram vizita; dar în ziua aceea doamnei Duvernoy nu-i 
ardea de glume şi cu un ton grozav de emoţionat îmi spuse că 
de la reîntoarcerea mea, adică de vreo trei săptămâni încoace, 
n-am scăpat nici un prilej ca să nu-mi bat joc de Marguerite; mi- 
a mai spus că Marguerite era bolnavă, iar că scena din ajun şi 
mai ales scrisoarea primită în dimineaţa aceea o făcuseră să 
cadă la pat. 

Pe scurt, fără să-mi facă reproşuri, Marguerite o trimitea să- 
mi ceară îndurare, spunându-mi că nu mai avea nici forţa 
morală, nici forţa fizică să rabde chinurile la care o supuneam. 

— Dacă domnişoara Gautier m-a părăsit, era în dreptul ei s- 
o facă, îi spusei Prudencei, dar ca să insulte o femeie pe care o 
iubesc, pe motiv că această femeie îmi este amantă, lucrul 
acesta nu-l voi îngădui niciodată. 

— Dragul meu, îmi spuse Prudence, dumneata eşti sub 
influenţa unei stricate fără inimă şi fără minte; eşti îndrăgostit 
de ea, este adevărat, dar ăsta nu-i un motiv ca să torturezi o 
femeie care nu se poate apăra. 

— Domnişoara Gautier să-mi trimită pe contele de N... al 
dumneaei şi atunci partida va fi egală. 

— Ştii prea bine că ea nu va face acest lucru. Aşadar, dragă 
Armand, las-o în pace; dac-ai vedea-o, ţi-ar fi ruşine de modul în 
care te porţi cu ea. E palidă, tuşeşte mereu, n-o s-o mai ducă 


mult... Şi Prudence îmi întinse mâna adăugând: Vino s-o vezi, 
vizita dumitale are să-i facă mare plăcere. 

— N-am nici o poftă să-l întâlnesc acolo pe domnul de N... 

— Domnul de N... nu vine niciodată la ea. Nu poate să-l 
sufere. 

— Dacă Marguerite ţine să mă vadă, ştie unde stau, să 
vină; eu nu voi mai pune niciodată piciorul în rue d'Antin. 

— Şi ai s-o primeşti bine? 

— Fără îndoiala că da. 

— Ei bine, sunt sigură că are să vină. 

— Să vină. 

— leşi în oraş azi? 

— Am să fiu acasă toată seara. 

— Mă duc să-i spun. 

Prudence plecă. 

Nici măcar nu i-am scris Olympei să nu mă mai aştepte. De 
altfel, nu prea mă sinchiseam eu de femeia asta. De-abia dacă 
petreceam la ea o noapte pe săptămână. Cred, de altfel, că se 
consolă cu un actor de la nu ştiu ce teatru de pe bulevard. 

Am ieşit să iau masa şi m-am întors aproape imediat. Am 
poruncit să se facă focul în toate sobele şi i-am spus lui Joseph 
că în seara aceea era liber. 

Mi-ar fi greu să-ţi redau stările sufleteşti atât de deosebite 
pe care le-am trăit în intervalul acelei ore de aşteptare; când 
însă, pe la ceasurile 9, am auzit sunând, m-a cuprins o 
asemenea emotie, încât, ducându-mă să deschid uşa, am fost 
nevoit să mă sprijin de pereţi ca să nu cad. 

Din fericire, anticameră nu era prea bine luminată, aşa că 
emoția întipărită pe figura mea era greu de observat. 

Marguerite păşi înăuntru. 

Era îmbrăcată toată în negru, iar faţa îi era acoperită de o 
voaletă. Abia dacă i-am recunoscut chipul sub dantelă. 

Marguerite trecu în salon şi îşi ridică voaleta. 

Era albă ca marmoră. 

— Lată-mă, Armand, rosti ea. Ai dorit să mă vezi, am venit. 

Şi lăsându-şi capul între mâini, izbucni în plâns. 

M-am apropiat de ea. 

— Ce ai? l-am spus eu cu o voce sugrumată. 


Marguerite îmi strânse mâna fără să-mi răspundă, deoarece 
lacrimile îi înecau încă glasul. Dar câteva clipe mai târziu, după 
ce se mai calmă puţin, îmi spuse: 

— Mi-ai făcut tare mult rău, Armand, fără ca eu să-ţi fi făcut 
nimic. 

— Nimic? Am replicat eu cu un surâs amar. 

— Nimic altceva decât ce m-au silit împrejurările să fac. 

— Nu ştiu dacă ai încercat sau vei încerca vreodată în viaţă 
ceea ce am simţit eu privind-o pe Marguerite. 

Ultima dată când venise la mine, se aşezase tot pe locul 
unde sta şi acum; numai că de atunci ea fusese amanta altuia; 
alte sărutări decât ale mele îi atinseseră buzele, după care gura 
mea tânjea atâta şi totuşi simţeam că o iubesc pe această 
femeie tot atât, ba poate chiar mai mult decât o iubisem 
vreodată. 

Cu toate acestea, îmi venea foarte greu să deschid discuţia 
despre motivul care o aducea la mine. Marguerite a înţeles fără 
îndoială acest lucru, deoarece îmi spuse: 

— Am venit să te plictisesc, Armand, deoarece am să-ţi cer 
două lucruri: iertare pentru ceea ce i-am spus ieri domnişoarei 
Olympe şi îndurare pentru ceea ce eşti poate gata să-mi mai 
faci. Cu bună-ştire sau nu, de când te-ai reîntors, mi-ai făcut 
atâta rău, încât n-aş mai fi în stare să suport de aci înainte nici 
un sfert din emoţiile pe care le-am suportat până azi-dimineaţă. 
Are să-ţi fie milă de mine, nu-i aşa? Şi ai să înţelegi că pentru un 
om de suflet există preocupări mai nobile decât să se răzbune 
pe o femeie bolnavă şi tristă ca mine. Uite, ia-mi mâna. Mă 
scutură frigurile; m-am sculat din pat ca să vin să-ţi cer nu 
prietenia, ci indiferența ta. 

Într-adevăr, mâna Margueritei ardea; biata femeie tremura 
sub veşmântu-i de catifea. 

Am împins lângă focul din cămin fotoliul în care stătea. 

— Crezi că eu n-am suferit în noaptea aceea în care, după 
ce te-am aşteptat la Bougival, am pornit să te caut la Paris, 
unde n-am găsit decât scrisoarea ta, care a fost gata să mă 
scoată din minţi? Cum ai putut să mă înşeli, Marguerite, pe 
mine, care te iubeam atât? 

— Să nu vorbim de asta, Armand, nu pentru asta am venit. 
Am vrut să te văd cu alţi ochi decât ca pe un duşman, asta-i tot 
şi am vrut să-ţi mai strâng o dată mâna. Ai o amantă tânără, 


frumoasă, pe care se spune că o iubeşti: fii fericit cu ea şi uită- 
mă pe mine. 

— Şi tu, tu eşti fericită, nu-i aşa? 

— Am eu oare înfăţişarea unei femei fericite, Armand? Nu-ţi 
bate joc de durerea mea, tu, care cunoşti mai bine decât oricine 
pricina durerii mele şi ştii cât e ea de profundă. 

— Nu depindea decât de tine ca să nu mai fii niciodată 
nefericită, dacă eşti într-adevăr aşa cum spui. 

— Nu, dragul meu, împrejurările au fost mai puternice 
decât voinţa mea. Am ascultat nu de instinctele mele de cocotă, 
cum S-ar părea că vrei să spui, ci de o necesitate imperioasă şi 
de motive pe care ai să le afli într-o zi şi care te vor face să mă 
ierţi. 

— Pentru ce nu-mi spui acum care sunt aceste motive? 

— Pentru că ele n-ar restabili o apropiere imposibilă între 
noi şi pentru că te-ar îndepărta poate de unele fiinţe de care nu 
trebuie să te îndepărtezi. 

— Şi cine sunt aceste fiinţe? 

— Nu pot să-ţi spun. 

— Atunci, minţi. 

Marguerite se ridică şi se îndreptă spre uşă. 

Nu puteam să asist la această durere mută şi totodată 
grăitoare fără să fiu profund mişcat când o comparăm, în minte, 
pe această femeie palidă şi înlăcrimată cu fată nebunatică ce-şi 
bătuse joc de mine la "Opera-Comiqgue". 

— Nu te las să pleci, am rostit eu, aşezându-mă în faţa uşii. 

— Pentru ce? 

— Pentru că te iubesc încă, cu toate câte mi-ai făcut şi 
vreau să rămâi aici, la mine. 

— Ca să mă goneşti mâine, nu-i aşa? Nu, e cu neputinţă! 
Destinele noastre s-au despărţit, să nu încercăm să le unim din 
nou; ai să ajungi să mă dispreţuieşti, poate, în timp ce acum nu 
poţi decât să mă urăşti. 

— Nu, Marguerite! Am strigat eu, simțind cum mi se 
redeşteaptă întreaga dragoste şi toate dorinţele în prezenţa 
acestei femei. Nu, am să uit totul şi vom fi fericiţi, aşa cum ne 
făgăduisem că vom fi. 

Marguerite dădu din cap în semn de îndoială şi spuse: 

— Nu sunt eu oare sclava ta, câinele tău? Fă din mine ce 
vrei, ia-mă, sunt a ta. 


Şi scoţându-şi mantoul şi pălăria, le azvârli pe canapea, 
după care începu să-şi descheie grăbită corsajul rochiei, 
deoarece, datorită unei reacţii atât de frecvenţe în boală ei, 
sângele îi năvălea de la inimă spre cap şi o înăbuşea. 

Urmă o tuse seacă şi răguşită. 

— Trimite vorbă vizitiului meu, rosti ea apoi, să ducă 
trăsura acasă. 

Am coborât eu însumi să-i dau această poruncă. 

Când m-am întors, Marguerite era întinsă în faţa focului, iar 
dinţii îi clănţăneau de frig. 

Am luat-o în braţe, am dezbrăcat-o fără ca ea să facă vreo 
mişcare şi, îngheţată cum era, am dus-o în patul meu. 

M-am aşezat apoi alături şi am încercat s-o încălzesc cu 
mângâierile mele. Marguerite nu scotea o vorbă, însă îmi 
surâdea. 

Oh, a fost o noapte stranie! Toată viaţa Margueritei părea 
că se concentrase în sărutările cu care mă acoperea şi eu 
simţeam c-o iubesc atât, încât, în mijlocul pasiunii dezlănţuite a 
dragostei ei înfierbântate, mă întrebam dacă nu cumva o voi 
ucide, pentru că niciodată să nu mai fie a altuia. 

După o lună numai de dragoste ca aceasta, împărtăşită şi 
de trup şi de inimă, nu mai eşti decât un cadavru. 

Zorii zilei ne găsiră treji pe amândoi. 

Marguerite era albă ca varul. Nu rostea nici un cuvânt. 
Lacrimi mari şi grele îi curgeau din când în când din ochi şi se 
opreau pe obraji, strălucitoare ca nişte diamante. Braţele sale, 
lipsite de vlagă, se deschideau din timp în timp spre a mă 
cuprinde şi cădeau apoi fără putere pe pat. O clipă am crezut că 
aş putea uita tot ceea ce se petrecuse după plecarea mea din 
Bougival şi i-am spus Margueritei: 

— Vrei să plecăm, să părăsim Parisul? 

— Nu, nu, Îmi spuse ea aproape înspăimântată, am fi prea 
nenorociţi, eu n-aş mai putea contribui la fericirea ta, dar atâta 
timp cât îmi va mai rămâne un strop de viaţă în mine, voi fi 
sclava capriciilor tale. La orice oră din zi sau din noapte mă vei 
voi, vino, voi fi a ta; dar nu-ţi mai lega viitorul de al meu, ai fi din 
cale-afară de nenorocit şi m-ai face şi pe mine la fel de 
nenorocită. Voi mai fi o bucată de vreme femeie frumoasă, aşa 
că profită de asta, dar nu-mi cere altceva. 


Când a plecat, m-am înspăimântat de singurătatea în care 
mă lăsase. Două ore după plecarea ei, mă aflam încă aşezat pe 
patul pe care îl părăsise, privind pernele ce-i mai păstrau urmele 
trupului şi întrebându-mă ce se va alege de mine, sfâşiat 
cumplit între dragoste şi gelozie. La 5, fără să ştiu bine ce 
aveam să fac, mi-am îndreptat paşii spre rue d'Antin. 

Mi-a deschis Nanine. 

— Doamna nu poate să vă primească, îmi spuse ea 
încurcată. 

— De ce? 

— Deoarece domnul conte de N... este înăuntru şi fiindcă 
mi-a poruncit să nu las pe nimeni să intre. 

— Adevărat, bâiguii eu, uitasem. 

M-am reîntors acasă ca un om beat şi ştii ce am făcut în 
acele câteva momente de delir al geloziei, suficiente pentru a 
comite o faptă ruşinoasă ca aceea pe care am comis-o? Ştii ce 
am făcut? Mi-am spus că această femeie îşi bate joc de mine şi 
mi-o înfăţişam în cea mai netulburată intimitate cu contele, 
repetându-i aceleaşi cuvinte pe care mi le şoptise şi mie în 
noaptea care trecuse; şi atunci, luând o hârtie de cinci sute de 
franci, i-am trimis-o, însoţită de următoarele cuvinte: 


"Ai plecat atât de repede azi de dimineaţa, încât am uitat 
să te plătesc. 
lată prețul nopții tale." 


Apoi, după ce am expediat scrisoarea, am plecat de acasă, 
ca şi când aş fi vrut să fug de remuşcarea ce m-a cuprins 
imediat din pricina infamiei pe care o făptuisem. 

M-am dus la Olympe, pe care am găsit-o probându-şi nişte 
rochii şi care, după ce-am rămas singuri, a început să-mi cânte 
nişte cântece obscene ca să mă distreze. 

Olympe întruchipa foarte bine tipul curtezanei fără ruşine, 
fără inimă şi iară minte, cel puţin după părerea mea, căci, cine 
ştie, poate că pentru un alt bărbat întruchipa acelaşi vis pe care 
îl întruchipa Marguerite pentru mine. 

Mi-a cerut bani şi după ce i-am dat, m-am întors acasă. 

Marguerite nu-mi răspunsese nimic. 

Cred că nu-i nevoie să-ţi spun în ce stare de agitaţie am 
fost toată ziua următoare. 


La şase şi jumătate, un comisionar îmi aduse un plic în care 
se aflau scrisoarea mea şi biletul de cinci sute de franci, fără nici 
un cuvânt în plus. 

— Cine ţi-a dat plicul? L-am întrebat pe comisionar. 

— O doamnă care pleca, împreună cu camerista ei, cu 
diligenţa de Boulogne şi care mi-a spus să nu-l duc decât după 
ce va porni diligenţa. 

Am alergat la Marguerite într-un suflet. 

— Doamna a plecat în Anglia astăzi la şase, îmi răspunse 
portarul. 

Nimic nu mă mai reţinea la Paris, nici ură, nici iubire. Tot 
acest zbucium mă epuizase. Unul dintre prietenii mei urma să 
pornească într-o călătorie în Orient; m-am dus să-i spun tatălui 
meu că doream să plec cu el; tata mi-a dat câteva poliţe şi 
recomandaţii, iar opt sau zece zile mai târziu mă îmbarcam la 
Marsilia. 

La Alexandria am aflat de la un ataşat de ambasadă, care o 
vizita uneori pe Marguerite, că biata fată e grav bolnavă. 

l-am scris atunci o scrisoare, la care am primit răspuns la 
Toulon şi al cărui cuprins îl cunoşti. 

Am pornit numaidecât spre Paris şi ştii ce-a urmat, Nu-ţi 
mai rămâne acum decât să citeşti cele câteva foi pe care mi le-a 
înmânat Julie Duprat şi care reprezintă completarea absolut 
necesară a celor ce ţi-am povestit. 


Capitolul XXV 


Obosit de lunga lui istorisire, adeseori întrerupta de lacrimi, 
Armand, după ce mi-a dat paginile scrise de mâna Margueritei, 
îşi duse mâinile la frunte şi închise ochii, fie ca să se gândească, 
fie ca să încerce să adoarmă. 

Câteva clipe mai târziu, o respiraţie ceva mai iute îmi arăta 
că Armand adormise, dar era un somn dintr-acelea nespus de 
agitate, căruia cel mai neînsemnat zgomot îi pune capăt. 

lată rândurile pe care le-am citit şi pe care le transcriu fără 
să adaug sau să şterg măcar o silabă. 


"Astăzi este 15 decembrie. Sunt suferindă de trei sau patru 
zile. Dimineaţa am rămas în pat; timpul e mohorât, sunt tristă; 
nimeni nu se află lângă mine; mă gândesc la tine, Armand. Şi tu 
unde eşti oare în clipele în care eu aştern aceste rânduri? 
Departe de Paris, tare departe, mi s-a spus şi poate că ai şi 
uitat-o pe Marguerite. În sfârşit, îți doresc să fii fericit, Armand, 
căci tie iți datorez singurele clipe de bucurie din viața mea. 

N-am putut să rezist dorinței de a-ți explica purtarea mea şi 
ti-am scris o scrisoare; dar scrisă de o ființă ca mine, o 
asemenea scrisoare ar putea fi privită ca o minciună, afară 
numai dacă moartea n-o va sfinţi prin pecetea ei şi dacă în loc 
să fie o scrisoare, nu va fi cumva o spovedanie. 

Sunt bolnavă; pot să mor de pe urma acestei boli, deoarece 
am avut întotdeauna presimţirea că voi muri tânără. Mama a 
murit şi ea tot de piept şi felul în care am trăit până acum n-a 
putut decât să-mi înrăutățească boala, singura moştenire pe 
care mi-a lăsat-o; însă nu vreau să mor înainte de a te fi lămurit 
în privința mea, dacă totuşi, când ai să te întorci, are să-ţi mai 
pese cumva de sărmana fată pe care o iubeai înainte de 
plecare. 

lată ce conținea scrisoarea pe care voi fi fericită s-o rescriu 
numai ca să-ți fac dovada nevinovăției mele. 

Îți reaminteşti, Armand, cât de mult ne-a surprins, la 
Bougival, sosirea tatălui tău; îţi aminteşti de groază pe care mi-a 
provocat-o, fără să vreau, venirea lui, de scena care a avut loc 
între tine şi el şi pe care mi-ai povestit-o în seara aceea. 

A doua zi, în timp ce te aflai la Paris şi îţi aşteptai tatăl, care 
nu se mai întorcea, s-a prezentat la mine o persoană, care mi-a 
remis o scrisoare din partea domnului Duval. 

În scrisoarea pe care o alătur la cea pe care ţi-o scriu acum 
eram rugată, în termenii cei mai gravi, să te îndepărtez a doua 
Zi din Bougival, sub un pretext oarecare şi să-l primesc pe tatăl 
tău; dorea să-mi vorbească şi îmi recomanda, mai cu seamă, să 
nu-ți pomenesc nimic despre demersul lui. 

Stii cu câtă insistenţă te-am sfătuit, când te-ai intors, să te 
duci din nou la Paris a doua zi. 

Plecaseşi de o oră, când a sosit tatăl tău. Te scutesc să-ți 
mai spun ce impresie mi-a făcut înfăţişarea sa severă. Tatăl tău 
era pătruns de vechile teorii, după care orice curtezană este o 
ființă fără inimă, fără rațiune, un fel de maşină care înghite aur, 


totdeauna gata, ca şi maşinile, să zdrobească mâna care îi 
întinde ceva şi să sfâşie fără milă, fără alegere, pe acela care o 
îngrijeşte şi o face să funcţioneze. 

Tatăl tău îmi trimisese un bilet foarte cuviincios, rugându- 
mă să consimt a-l primi. La început mi-a vorbit cu atâta dispreţ, 
pe un ton atât de necuviincios şi chiar amenințător, încât m-a 
silit să-i atrag atenția că mă aflam la mine acasă şi că nu aveam 
să-i dau socoteală de viața mea decât din pricina sincerei 
afecțiuni pe care o nutream fiului său. 

Domnul Duval s-a liniştit puțin, dar a început totuşi să-mi 
spună că nu mai putea suporta ca fiul său să se ruineze din 
cauza mea; că eram frumoasă, este adevărat, dar oricât de 
frumoasă aş fi fost, nu trebuia să mă slujesc de frumusețea mea 
ca să distrug viitorul unui tânăr prin cheltuieli ca acelea pe care 
le făceam. 

La toate astea nu exista decât un răspuns de dat, nu-i aşa? 
Acela de a-i dovedi că de când eram iubita ta, n-am precupețit 
nici un sacrificiu spre a-ti rămâne credincioasă, fără ca să-ți cer 
mai mulți bani decât ai fi putut să-mi dai. l-am arătat recipisele 
de la «Muntele de pietate», chitantele de la persoanele cărora le 
vândusem obiectele pe care nu putusem să le amanetez, i-am 
împărtăşit tatălui tău hotărârea de a-mi vinde toate mobilele 
spre a-mi plăti datoriile şi spre a trăi alături de tine, fără ca să-ți 
fiu o povară. l-am vorbit de fericirea noastră, de revelația pe 
care am avut-o, graţie ţie, că pot duce o viaţă mai liniştită şi mai 
fericită. In cele din urmă, tatăl tău şi-a dat seama de adevăr şi 
mi-a întins mâna, cerându-mi iertare pentru modul în care se 
prezentase la început. 

Apoi mi-a spus: 

— Atunci, doamnă, nu prin mustrări şi ameninţări, ci prin 
rugăminți am să încerc să obțin de la dumneata un sacrificiu şi 
mai mare decât toate acelea pe care le-ai făcut până acum 
pentru fiul meu. 

Am început să tremur la această introducere. Tatăl tău s-a 
apropiat de mine, mi-a luat mâinile într-ale sale şi a continuat pe 
un ton afectuos: 

— Copila mea, nu-mi lua în nume de rău ceea ce am de 
gând să-ți spun; înțelege numai că viața cere uneori jertfe 
dureroase, cărora trebuie să li te supui. Eşti bună şi sufletul 
dumitale a dat dovadă de o generozitate necunoscută multor 


altor femei, care poate că te desconsideră, dar nu preţuiesc cât 
dumneata. Gândeşte-te însă că pe lângă iubită mai există şi 
familia; că în afară de dragoste sunt şi datoriile; că după vârsta 
pasiunilor urmează vârsta la care bărbatul, pentru a fi respectat, 
trebuie să aibă o poziție socială bine consolidată. Fiul meu nu 
are avere şi totuşi este gata să-ți cedeze moştenirea primită de 
la mama sa. Dacă ar accepta sacrificiul pe care eşti gata să-l 
faci, ar fi de datoria şi de demnitatea lui să-ți facă în schimb 
această donație, care te-ar pune pentru totdeauna la adăpost de 
vremuri grele. Dar acest sacrificiu Armand nu-l poate accepta, 
deoarece lumea care nu te cunoaşte ar pune la baza unui 
asemenea consimțământ un motiv necinstit, care nu trebuie să 
întineze numele pe care îl purtăm. Lumea nu se va întreba dacă 
Armand te iubeşte, dacă il iubeşti, dacă această dragoste 
împărtăşită este pentru el o fericire şi pentru dumneata o 
reabilitare; toţi n-ar vedea decât un singur lucru, anume că 
Armand Duval a admis că o femeie întreținută — să mă ierti, 
copila mea, pentru tot ceea ce sunt nevoit să-ți spun — să 
vândă pentru el tot ceea ce avea. Apoi, fii sigură de aceasta, ar 
sosi şi ziua reproşurilor şi a regretelor pentru dumneata, la fel ca 
şi pentru familia lui şi veţi avea de purtat amândoi un lanț pe 
care nu-l veți mai putea sfărâma. Ce-o să faceţi atunci? 
Tinereţea dumitale va fi pierdută, viitorul fiului meu distrus; iar 
eu, tatăl său, n-aş avea decât de la unul din copii răsplata pe 
care o aşteptam de la amândoi. Dumneata eşti tânără, eşti 
frumoasă, viața are să te consoleze; ai un suflet nobil şi 
amintirea unei fapte frumoase iți va răscumpăra multe din 
trecutul dumitale. De şase luni încoace, de când te cunoaşte, 
Armand m-a uitat. De patru ori i-am scris, fără să se gândească 
o dată să-mi răspundă. Aş fi putut să şi mor, fără ca el să ştie! 
Oricare ar fi hotărârea dumitale de a trăi altfel decât ai trăit 
până acum, Armand, care te iubeşte, nu va consimţi să duci 
viața izolată la care te-ar condamna modesta sa situație şi care 
nu-i făcută pentru frumusețea dumitale. Cine ştie de ce-ar fi în 
stare atunci! A jucat, ştiu; fără să-mi fi spus nimic, ştiu şi asta; 
dar într-o clipă de beţie el ar fi putut să piardă o parte din ceea 
ce adun, de ani şi ani de zile, pentru zestrea fetei mele, pentru 
el şi pentru liniştea bătrâneţelor mele. Ceea ce nu s-a întâmplat 
încă se mai poate întâmpla. In afară de asta, eşti oare sigură că 
viața pe care o părăseşti, de dragul lui, n-ar putea să te atragă 


din nou? Eşti sigură oare, dumneata, care îl iubeşti, că n-ai să 
mai iubeşti pe un altul? În sfârşit, crezi că n-ai să suferi din 
pricina piedicilor pe care legătura voastră le va pune în viaţa 
iubitului dumitale şi pe care, cine ştie, nu-l vei mai putea 
consola dacă, o dată cu vârsta, ambiția de a reuşi în viață va lua 
locul viselor de iubire? Gândeşte-te la toate acestea, doamnă; 
dumneata ţii la Armand, dovedeşte-o prin singurul mijloc ce-ţi 
rămâne spre a i-o probă încă o dată: jertfindu-ţi iubirea pentru 
viitorul lui. Nu s-a întâmplat încă nici o nenorocire, e adevărat, 
dar are să se întâmple şi poate şi mai mare decât toate acelea 
pe care le prevăd. Armand poate deveni gelos pe un bărbat care 
te-a iubit; poate să-l provoace la duel, poate să se bată, în fine, 
poate să fie ucis şi gândeşte-te cât vei avea de suferit atunci în 
fața acestui tată, care îţi va cere socoteală pentru viaţa fiului 
său. In sfârşit, copila mea, află întregul adevăr, deoarece nu-ţi 
spusesem totul până acum. Află, prin urmare, ce m-a adus la 
Paris. Am o fiică, după cum ţi-am spus, tânără, frumoasă, curată 
ca un înger. E îndrăgostită şi, întocmai ca şi dumneata, şi-a 
făurit şi ea din această iubire visul vieţii ei. l-am scris toate 
acestea lui Armand, dar, preocupat cu totul de dumneata, nu 
mi-a răspuns nimic. Ei bine, fiica mea urmează să se mărite. Se 
căsătoreşte cu bărbatul pe care-l iubeşte, intră într-o familie 
onorabilă, care vrea ca şi în familia mea totul să fie onorabil. 
Familia celui care trebuie să-mi devină ginere a aflat în ce chip 
işi petrece viața Armand la Paris şi mi-a declarat că-şi ia 
cuvântul înapoi dacă Armand mai continuă acest fel de viaţă. 
Soarta unei copile care nu ti-a făcut nici un. Rău şi care e 
îndreptățită să aibă încredere în viitor se află în mâinile 
dumitale. Ai oare dreptul, te simţi oare în stare să-i distrugi 
acest viitor? În numele iubirii dumitale şi al pocăinţei dumitale, 
Marguerite, dăruieşte-mi fericirea copilei mele. 

Plângeam pe tăcute, dragul meu, auzind aceste lucruri, 
care adeseori îmi trecuseră şi mie prin minte şi care, rostite de 
tatăl tău, dobândeau acum o realitate şi mai gravă. Îmi 
spuneam în gând tot ceea ce tatăl tău nu îndrăznea să-mi spună 
şi ceea ce-i plutise pe buze desigur, de douăzeci de ori: că, la 
urma urmei, eu nu eram decât o femeie întreținută şi orice 
argument aş fi invocat în sprijinul legăturii noastre, s-ar fi zis că- 
l invoc din calcul; că trecutul meu nu-mi dădea nici un fel de 
drept să visez la un asemenea viitor şi că îmi asumam 


răspunderi pentru care obiceiurile şi reputația mea nu prezentau 
nici o garanţie. Apoi, te iubeam, Armand. Tonul părintesc cu 
care îmi vorbea domnul Duval, sentimentele pure pe care le 
redeştepta în mine, stima pe care aveam s-o dobândesc în ochii 
acestui bătrân cinstit, stima ta, pe care eram convinsă că o voi 
căpăta mai târziu, toate acestea îmi trezeau în suflet gânduri 
nobile, care mă înălțau în propriii mei ochi, dând glas unor 
orgolii pioase, necunoscute mie până atunci. Când mă gândeam 
că într-o zi acest bătrân, care mă implora pentru viitorul fiului 
său, avea să-i spună fiicei sale ca în rugile ei să rostească şi 
numele meu, al unei prietene misterioase, mă transfiguram şi 
eram mânară de mine. 

Exaltarea momentului exagera poate realitate acestor 
simţăminte, dar acestea erau, dragă prietene, stările sufleteşti 
prin care treceam, iar sentimentele noi pe care le incercam mă 
făceau surdă la sfaturile pe care mi le dădeau amintirile zilelor 
fericite petrecute cu tine. 

— Bine, domnule, i-am spus eu tatălui tău, ştergându-mi 
lacrimile. Credeti că-l iubesc pe fiul dumneavoastră? 

— Da, zise domnul Duval. 

— Că este vorba de o iubire dezinteresată î 

— Da. 

— Credeti că-mi făurisem din această iubire speranţa, visul 
şi iertarea vieții mele? 

— Sunt pe deplin convins. 

— Bine, domnule, sărutați-mă o singură dată aşa cum v-aţi 
săruta propria fiică şi vă jur că această sărutare, singura cu 
adevărat castă pe care am pripit-o până acum, îmi va da puteri 
să rezist împotriva iubirii mele şi în mai puțin de opt zile fiul 
dumneavoastră se va întoarce la familia sa, poate nefericit 
pentru câtăva vreme, dar vindecat pentru totdeauna. 

— Eşti o ființă nobilă, mi-a răspuns tatăl tău, sărutându-mă 
pe frunte şi încerci să făptuieşti un lucru pentru care Dumnezeu 
te va răsplăti, dar mă tem foarte mult că nu ai să obţii nimic de 
la fiul meu. 

— Oh, fiţi liniştit, domnule, are să mă urască! Trebuia să 
existe între noi un obstacol de netrecut, atât pentru unul, cât şi 
pentru celălalt. 


l-am scris Prudencei că acceptam propunerile domnului 
conte de N... şi că o rugam să-i transmită că aveam să iau masa 
împreună cu ea şi cu el. 

Am lipit plicul şi, fără să-i spun ce conținea scrisoarea, l-am 
rugat pe tatăl tău ca la sosirea în Paris s-o trimită la destinație. 

M-a întrebat totuşi ce cuprindea scrisoarea. 

— Fericirea fiului dumneavoastră, i-am răspuns eu. 

Tatăl tău m-a sărutat pentru ultima dată. Am simţit pe 
frunte picurându-mi două lacrimi de recunoştinţă, care mi-au 
părut ca un botez ce venea să-mi spele păcatele de odinioară, 
iar în clipa în care tocmai consimţțisem să fiu a altui bărbat, 
radiam de mândrie gândindu-mă ce răscumpăram prin această 
nouă greşeală. 

Era foarte firesc, Armand: mi-ai spus doar că tatăl tău era 
omul cel mai cinstit pe care puteai să-l întâlneşti. 

Domnul Duval s-a urcat în trăsură şi a plecat. 

Totuşi, eu nu eram decât o femeie şi când te-am prevăzut, 
nu m-am putut opri să nu izbucnesc în plâns, dar m-am ţinut 
tare. 

Am făcut oare bine ce-am făcut? lată ce mă întreb astăzi, 
când, doborâtă de boală, am căzut la patul pe care nu-l voi mai 
părăsi poate decât moartă. Ai fost martor la tot ceea ce am 
îndurat pe măsură ce se apropia clipa inevitabilei noastre 
despărțiri; tatăl tău nu se mai afla acolo spre a mă încuraja şi a 
existat o clipă în care am fost gata să-ți mărturisesc totul, într- 
atât eram de înspăimântată la gândul că aveai să mă urăşti şi să 
mă dispreţțuieşti. 

Află, Armand, un lucru căruia poate că ai să-i dai crezare: l- 
am rugat pe Dumnezeu să mă întărească, iar dovadă că el mi-a 
primit jertfa e că mi-a dat această forță pe care i-o imploram. 

La masă ce-a urmat mai târziu, am avut iarăşi nevoie de 
ajutor, deoarece gândindu-mă la ceea ce aveam de făcut, din 
nou m-am temut să nu mă părăsească curajul. 

Cine ar fi putut să-mi spună mie, Margueritei Gautier, că 
am să sufăr atât de mult doar la gândul că voi avea un nou 
amant? 

Am băut ca să uit şi când m-am deşteptat a doua zi, mă 
aflam în patul contelui. 


lată adevărul şi numai adevărul, dragul meu, judecă-mă şi 
ijartă-mă, aşa cum ţi-am iertat şi eu tot răul pe care mi l-ai făcut 
de atunci incoace." 


Capitolul XXVI 


“Ştii la fel de bine ca şi mine ce-a urmat după acea noapte 
fatală, dar ceea ce nu ştii, ceea ce nu poti să bănuieşti este cât 
am suferit eu după despărțirea noastră. 

Aflasem că tatăl tău te luase cu el, dar mă îndoiam că ai să 
poti trăi mult timp departe de mine, aşa că în ziua în care te-am 
întâlnit pe Champs- Elysées, am fost, e adevărat, grozav de 
emoționată, dar nu mirată. 

Atunci a Început şirul acelor zile care-mi aduceau fiecare o 
nouă insultă din partea ta, insulte pe care le primeam aproape 
cu bucurie, deoarece, în afară de faptul că dovedeau că încă mă 
mai iubeai, mi se părea că, cu cât mă vei persecuta mai mult, cu 
atât voi creşte în ochii tăi în ziua în care vei şti tot adevărul. 

Să nu te mire, Armand, că înduram cu bucurie acest 
martiriu. Dragostea ce mi-ai purtat-o mi-a deschis inima pentru 
cele mai nobile avânturi. 

Totuşi, n-am fost dintru început atât de tare. 

Între împlinirea sacrificiului făcut pentru tine reîntoarcerea 
ta s-a scurs un timp destul de lung, timp în care m-am văzut 
silită să recurg la felurite mijloace ca să nu-mi pierd minţile şi ca 
să uit ororile vieţii în care mă aruncam din nou. Prudence ţi-a 
spus, nu-i aşa? Că eram nelipsită de la toate petrecerile, de la 
toate balurile, de la toate orgiile? 

S-ar fi zis că nutream speranța să mă omor repede, grație 
atâtor excese şi cred că această speranță nu va întârzia să se 
realizeze. În chip firesc, starea sănătăţii mele se înrăutăţi din ce 
în ce mai mult şi în ziua în care am trimis-o pe doamna 
Duvernoy să te roage să mă cruți, eram la capătul puterilor, 
trupeşte şi sufleteşte. 


N-am să-ți reamintesc, Armand, în ce chip ai răsplătit 
ultima mărturie de dragoste pe care ţi-am dat-o şi cu ce grozavă 
jignire ai izgonit din Paris pe femeia care, aproape pe moarte, 
nu putuse rezista la chemarea ta când i-ai cerut o noapte de 
iubire şi care, ca o nesocotită, a crezut, o clipă, că ar putea lega 
iar firul trecutului cu cel al prezentului. Aveai dreptul să faci 
ceea ce ai făcut, Armand: nu mi s-au plătit întotdeauna atât de 
scump nopțile! 

Am părăsit atunci totul! Olympe m-a înlocuit pe lângă 
domnul de N... şi mi s-a spus că şi-a luat sarcina să-i aducă la 
cunoştinţă motivul plecării mele. Contele de G... se afla la 
Londra. Face parte dintre acei bărbaţi care, neacordând 
dragostei cu femei ca mine decât exact atâta importanță câtă 
trebuie pentru că amorul să constituie o distracţie agreabilă, 
rămân prietenii femeilor pe care le-au avut şi nu cunosc ura 
pentru că n-au ştiut niciodată ce este gelozia; el este, în sfârşit, 
unul dintre acei mari seniori care nu ne deschid decât o parte a 
inimii lor, dar care ne deschid cu amândouă mâinile băierile 
pungii lor. La el m-am gândit numaidecât. M-am dus să-l 
întâlnesc. M-a primit minunat, dar cum avea acolo o amantă ce 
făcea parte din lumea bună, s-a temut să nu se compromită 
arătându-se în compania mea. M-a prezentat prietenilor, care 
m-au invitat seara la o masă, după care unul dintre ei m-a luat 
cu el. 

Ce voiai să fac, dragul meu? 

Să mă omor? Ar fi însemnat să-ţi împovărez cu remuşcări 
inutile viața, care trebuie să-ți fie fericită; apoi, la ce bun să mă 
mai omor, când sunt atât de aproape de moarte? 

Devenisem un trup fără suflet, un obiect lipsit de cugetare; 
am dus câtva timp această viață de automat, apoi m-am 
reîntors la Paris şi m-am interesat de tine; am aflat că plecaseşi 
într-o lungă călătorie. Nu mai era nimic care să mă susțină. 
Viața îmi deveni la fel de goală ca în urmă cu doi ani, înainte de 
a te cunoaşte pe tine. Am încercat să-l recâştig pe duce, dar 
prea îl rănisem, iar bătrânii n-au răbdare, pentru că îşi dau 
seama, fără îndoială, că nu sunt nemuritori. Boala mă măcina 
din zi în zi tot mai mult, eram palidă, tristă, devenisem încă şi 
mai slabă. Bărbaţii care cumpără amorul examinează marfa 
înainte de a încheia târgul. Se găseau la Paris atâtea femei mai 
sănătoase, mai voinice decât mine; am început deci să fiu dată 


uitării. Astea s-au întâmplat până mai ieri. Acum sunt bolnavă 
de-a binelea. l-am scris ducelui, cerându-i câțiva bani, deoarece 
nu mai am de loc, iar creditorii au revenit şi îmi prezintă notele 
cu o îndârjire lipsită de orice milă. Are să-mi răspundă oare 
ducele? De ce nu eşti la Paris, Armand! Tu ai veni să mă vezi şi 
vizitele tale mi-ar aduce multă alinare. 


20 decembrie 


Afară este o vreme îngrozitoare, ninge, sunt singură în 
casă. De trei zile încoace am o asemenea febră, încât n-am fost 
în stare să-ţi scriu nici un singur rând. Nimic nou, dragul meu; în 
fiecare zi trag nădejdi deşarte că voi primi o scrisoare de la tine, 
dar scrisoarea nu mai soseşte şi fără îndoială că nu va mai sosi 
niciodată. Numai bărbații au puterea să nu ierte. Ducele nu mi-a 
răspuns nimic. 

Prudence şi-a reînceput drumurile la «Muntele de pietate». 

Scuip într-una sânge. Oh, ti-ar face atât de rău dacă m-ai 
vedea! Cât de fericit eşti că te afli sub un cer cald şi că nu te 
apasă pe piept, ca pe mine, grozăvia unei ierni, cu zăpezi şi 
ghețuri. Astăzi m-am ridicat puțin din pat şi am privit dinapoia 
perdelelor de la fereastră cum Parisul îşi duce înainte viaţa, de 
care cred că cu m-am despărțit pentru totdeauna. Am văzut 
trecând pe stradă câteva chipuri cunoscute, grăbite, vesele, fără 
griji. Nimeni nu şi-a ridicat privirile-spre fereastra mea. Totuşi, 
câțiva tineri au venit să se intereseze de soarta mea şi şi-au 
lăsat numele. Altădată, când am mai fost bolnavă, tu, care nu 
mă cunoşteai, de care mi-am bătut joc când te-am văzut pentru 
prima oară, veneai în fiecare dimineaţă ca să afli cum mă mai 
simt. lată-mă din nou bolnavă. Am petrecut împreună şase luni. 
Ți-am purtat o dragoste nemărginită, atât cât poate să cuprindă 
şi să dăruiască inima unei femei, iar tu eşti departe şi mă urăşti 
şi nu-mi trimiti nici o vorbă de alinare. 

Sunt convinsă că doar întâmplarea face să fiu acum 
părăsită, altminteri, dacă te-ai afla la Paris, n-ai mai pleca nici o 
clipă de la căpătâiul meu, din camera mea. 


25 decembrie 


Doctorul îmi interzice să mai scriu în fiecare zi. Într-adevăr, 
cortegiul de amintiri ce mi se perindă prin fața ochilor îmi 
sporeşte febra; ieri, însă, am primit o scrisoare care mi-a făcut 
bine, mai mult prin sentimentele pe care le exprimă decât prin 
ajutorul material pe care mi-l aducea. Aşadar, astăzi mă simt în 
stare să-ți scriu. Scrisoarea era de la tatăl tău şi iată ce 
cuprindea: 


«Doamnă, 


Am aflat chiar acum că sunteţi bolnavă. Dacă aş fi la Paris, 
aş veni eu însumi să mă interesez de starea dumneavoastră, iar 
dacă fiul meu s-ar găsi lângă mine, l-aş trimite pe el; dar eu nu 
pot să plec din oraşul în care mă aflu şi Armand se găseşte la 
şase sau şapte sute de leghe de aici; îngăduiţi-mi, aşadar, 
doamnă, să vă mărturisesc cât sunt de mâhnit din pricina 
acestei boli şi să-mi exprim cele mai sincere urări pentru 
grabnica dumneavoastră însănătoşire. 

Unul dintre bunii mei prieteni, domnul H..., are să vină la 
dumneavoastră; vă rog să-l primiţi. Este însărcinat din partea 
mea cu o misiune al cărei rezultat îl aştept cu nerăbdare. 

Vă rog să primiţi, doamnă, asigurarea sentimentelor mele 
cele mai deosebite.» 


Acesta era cuprinsul scrisorii pe care o primisem. Tatăl tău 
are un suflet nobil, să-l iubeşti, dragul meu, fiindcă sunt puțini 
oameni pe lume care merită să fie iubiţi ca el. Biletul acesta, 
semnat de el, mi-a făcut mai bine decât toate retetele 
reputatului meu medic. 

Azi-dimineața s-a prezentat domnul H... Părea foarte 
încurcat din pricina delicatei misiuni pe care i-o încredințase 
domnul Duval. Venea pur şi simplu să-mi aducă o mie de scuzi 
din partea tatălui tău. Mai întâi am vrut să-i refuz, dar domnul 
H... mi-a spus că acest refuz l-ar ofensa pe domnul Duval, care îl 
autorizase să-mi dea mai întâi această sumă, urmând ca apoi 
să-mi remită tot ceea ce îmi va mai trebui. Am acceptat acest 
serviciu, care, venind din partea tatălui tău, nu poate fi luat 
drept o pomană. Dacă atunci când ai să te întorci n-ai să mă mai 
găseşti în viaţă, arată-i tatălui tău ceea ce am scris despre el şi 
spune-i că pe când aşternea aceste rânduri, sărmana fată căreia 


avusese bunăvoința să i le scrie vărsa lacrimi de recunoştinţă şi 
se ruga lui Dumnezeu pentru el. 


4 ianuarie 


Am trecut prin nişte zile nespus de dureroase. Nu ştiam că 
trupul te poate face să suferi atât. Oh, trecutul meu îl plătesc 
îndoit astăzi! 

M-au vegheat noapte de noapte. Nu mai puteam să respir. 
Delirul şi tusea îşi împărțeau ce mai rămăsese din biata mea 
viață. 

Sufrageria îmi este plină de bomboane, de tot felul de 
daruri pe care mi le-au adus prietenii. Fără îndoială că printre 
aceşti oameni se găsesc şi unii care speră că mai târziu am să le 
fiu amantă. Dacă ar vedea în ce stare m-a adus boala, ar fugi 
înspăimântați. 

Prudence împarte daruri de Anul nou din cadourile primite 
de mine. 

Afară a început să îngheţe şi doctorul mi-a spus că aş putea 
să ies din casă peste câteva zile dacă are să continue să fie timp 
frumos. 


8 ianuarie 


Am ieşit ieri în trăsură. Era un timp splendid. Champs- 
Elysées foia de lume. Ai fi putut spune că era primul surâs al 
primăverii. Totul în jurul meu avea un aer de sărbătoare. 
Niciodată până ieri n-am bănuit că o rază de soare poate 
ascunde atâta bucurie, dulceaţă, mângâiere. 

Mi-am întâlnit aproape toți cunoscutii, mereu veseli, veşnic 
preocupați de plăcerile lor. Câţi fericiţi care nici nu-şi dau seama 
de acest lucru! Am văzut-o pe Olympe trecând într-o caleaşca 
elegantă, pe care i-a dat-o domnul de N... A încercat să-mi 
arunce insulte din privire. Ea nici nu ştie cât de departe sunt eu 
acum de toate vanitățile astea. Un tânăr cumsecade, pe care îl 
cunosc de multă vreme, m-a întrebat dacă n-aş vrea să iau 
masa cu el şi cu unul dintre prietenii iui, care, spunea el, doreşte 
foarte mult să mă cunoască. 

Am surâs trist şi i-am întins mâna, arzând de febră. 

N-am văzut niciodată o figură mai mirată. 


M-am reintors la 4 şi am mâncat cu destulă pofta. 

Plimbarea mi-a făcut bine. 

Dacă m-aş vindeca! 

Cum de se redeşteaptă setea de a trăi — în fața 
spectacolului vieţii şi al fericirii altora — la cei care abia în ajun, 
în singurătatea sufletului lor şi în întunecimea camerei lor de 
suferința, îşi doreau cât mai neîntârziat sfârşitul? 


10 ianuarie 


Speranța de însănătoşire n-a fost decât un vis, lată-mă din 
nou zăcând la pat, cu trupul acoperit de plasturi care mă ard. 
Mai du-te de oferă cuiva corpul acesta, atât de scump plătit altă 
dată şi ai să vezi cât îţi mai dă pe el astăzi! 

Trebuie să fi făptuit tare mult rău înainte de a ne naşte, sau 
de bună seamă că ne vom bucura de o imensă fericire după 
moarte, pentru ca Dumnezeu să poată îngădui să înduri în 
această viață toate chinurile ispăşirii şi toate durerile suferinței. 


12 ianuarie 


Sufăr îngrozitor... 

Contele de N... mi-a trimis ieri bani, nu i-am primit. Nu 
vreau nimic de la omul acesta. Din pricina lui nu eşti acum lângă 
mine. 

Oh, frumoasele noastre zile din Bougival, unde sunteți? 

Dacă mai ies vie din această încăpere, am să fac un 
pelerinaj acolo, la casa unde am locuit împreună... dar n-am să 
mai ies decât moartă. 

Cine ştie dacă am să pot să-ţi mai scriu mâine? 


25 ianuarie 


S-au scurs unsprezece nopți de când n-am închis ochii, de 
când mă înăbuş şi de când cred, în fiecare clipă, că-mi dau 
sfârşitul. Doctorul a dat dispoziţie să nu mai fiu lăsată să iau 
până în mână. Julie Duprat, care veghează la căpătâiul meu, mi- 
a îngăduit să-ți mai scriu aceste câteva rânduri. N-ai să te mai 
întorci oare înainte ca eu să închid ochii pentru totdeauna? Oare 


s-a sfârşit totul între noi pentru vecie? Mi se pare că dacă ai 
veni, m-aş vindeca. Dar la ce bun să mă vindec? 


28 ianuarie 


Azi-dimineața am fost trezită de o mare zarvă. Julie, care 
dormea în camera mea, s-a dus repede în sufragerie. Am auzit 
voci de bărbați împotriva cărora vocea ei luptă în zadar. S-a 
întors plângând. 

Veniseră să pună sechestru. l-am spus Juliei să-i lase să 
facă ceea ce ei numesc justiţie. Portărelul a intrat în cameră la 
mine, fără să-şi ia pălăria de pe cap. A deschis toate sertarele, a 
înregistrat tot ce a văzut şi a avut aerul că nu observă că o 
muribundă zace în patul pe care, din fericire, mila legii mi-l mai 
lăsa. 

Plecând, a binevoit să-mi spună că pot să lac contestaţie în 
termen de două zile, dar a lăsat un paznic! Ce-o să se mai 
întâmple cu mine. Dumnezeule! Scena aceasta mi-a înrăutățit şi 
mai mult boala. Prudence voia să se ducă să ceară bani de la 
prietenul tatălui tău, dar n-am lăsat-o. 

Azi-dimineață am primit scrisoarea ta. Câtă nevoie aveam 
de ea! Răspunsul meu are să-ţi mai sosească la timp? Ai să mă 
mai vezi oare? lată o zi fericită, care mă face să le uit pe toate 
celelalte ce s-au scurs de şase săptămâni încoace. Mi se pare 
că-mi merge mai bine, cu tot sentimentul de tristețe care mă, 
copleşeşte şi sub impresia căruia ti-am răspuns. 

La urma urmei, nu trebuie să fii totdeauna nenorocit. 

Când mă gândesc că s-ar putea întâmpla să nu mor şi să te 
întorci, să văd din nou primăvara, să mă iubeşti iarăşi şi să 
reîncepem viata noastră de anul trecut! 

Nebună ce sunt! Abia dacă mai pot să tin în mână până cu 
care îţi mărturisesc acest vis nesăbuit al inimii mele. 

Orice s-ar întâmpla, te-am iubit atâta, Armand, că aş fi fost 
de multă vreme moartă dacă nu m-ar fi întărit amintirea acestei 
iubiri şi umbra speranţei de a te mai vedea lângă mine! 


4 februarie 


Contele de G... s-a reintors. Amanta l-a înşelat. E foarte 
trist, căci o iubea mult. A venit să-mi povestească toate 


amănuntele. Bietul tânăr, stă destul de prost cu banii, ceea ce 
nu l-a împiedicat, însă, să-mi plătească portărelul şi să mă scape 
de paznic. 

I-am vorbit despre tine, Armand, iar el mi-a promis că are 
să-ți vorbească despre mine. Uitam în acele clipe că fusesem 
amanta lui şi se străduia şi el, de asemenea, să mă facă să uit 
acest lucru! Are un suflet cu totul deosebit. 

Ducele a trimis ieri pe cineva să se intereseze cum îmi 
merge, iar azi-dimineață a venit să mă viziteze. Nu ştiu ce-l mai 
ține în viață pe bătrânul acesta. A rămas trei ore lângă mine şi 
nu mi-a spus nici douăzeci de vorbe. Când m-a văzut atât de 
palidă, două lacrimi mari i s-au prelins din ochi. Fără îndoială că 
plângea amintindu-şi de moartea fiicei sale. Era ca şi când o 
vedea murind a doua oară. Spinarea îi este încovoiată, capul 
plecat, buzele îi atârnă, privirea îi este stinsă. Vârsta şi durerea 
îi apasă, cu îndoita lor povară, trupul sleit. Nu mi-a făcut nici o 
mustrare. S-ar fi putut chiar spune că se bucură în sinea lui de 
ravagiile pe care le făcuse boala în trupul meu. Părea mândru că 
el se tine pe picioare, pe când eu, încă tânără, eram zdrobită de 
suferință. 

Vremea rea s-a întors. Nimeni nu vine să mă vadă. Julie 
veghează la căpătâiul meu mai mult decât îi îngăduie puterile. 
Prudence, căreia nu mai pot să-i dau atâţia bani ca altădată, a 
început să găsească tot felul de pretexte ca să nu se mai arate. 

Acum, când sunt pe pragul morții, în ciuda celor ce-mi spun 
medicii — acum văd mai mulţi doctori la căpătâi, ceea ce 
dovedeşte că boala progresează — aproape că regret că l-am 
ascultat pe tatăl tău; dacă aş fi ştiut că nu-ți răpesc decât un an 
din viață, n-aş fi putut rezista dorinței de a petrece acest an cu 
tine şi acum cel puțin aş muri strângând mâna unui prieten. 
Adevărat este însă că dacă am fi trăit împreună acest an, eu n- 
aş fi murit atât de curând. 

Facă-se voia Domnului! 


5 februarie 


Oh! Vino, Armand, vino, sufăr îngrozitor, am să mor, 
Dumnezeule! Eram atât de tristă ieri, încât am vrut să plec de 
acasă, să-mi petrec undeva seara care se anunţa la fel de 
nesfârşită ca şi cea din ajun. Ducele fusese de dimineaţă la 


mine. Mi se pare că vederea acestui bătrân, uitat de moarte, mă 
face să mă apropii mai repede de clipă din urmă. 

Cu toată febră puternică ce mă dogorea, am rugat să fiu 
îmbrăcată şi condusă la «Vaudeville». Julie mi-a dat cu roşu pe 
obraji, altminteri aş fi arătat ca un cadavru. M-am dus în loja 
unde ti-am dat prima întâlnire; tot timpul mi-am aţintit ochii 
asupra fotoliului în care stăteai tu în seara aceea şi care era 
ocupat ieri de un bădăran ce râdea zgomotos la toate inepțiile 
spuse de actori. M-au adus acasă pe jumătate moartă. Toată 
noaptea am tuşit şi am scuipat sânge. Astăzi nu mai pot vorbi, 
de-abia dacă mai sunt în stare să-mi mişc brațele. Doamne, 
Doamne, mi se apropie ultimele clipe! Mă aşteptam să mor, dar 
nu pot să mă obişnuiesc cu ideea că aş putea să sufăr mai mult 
decât sufăr acum şi dacă..." 

Incepând de la acest cuvânt, cele câteva litere pe care 
Marguerite mai încercase să le aştearnă erau cu neputinţă de 
desluşit; mai departe scrisese Julie Duprat. 


18 februarie 


“Domnule Armand, 

Din ziua în care Marguerite a ținut să meargă la teatru, 
starea ei s-a înrăutățit din ce în ce mai mult. Şi-a pierdut cu totul 
graiul, apoi n-a mai putut să-şi mişte nici mâinile, nici picioarele. 
Este cu neputinţă de spus ceea ce suferă sărmana noastră 
prietenă. Eu nu sunt obişnuită cu acest fel de emoții şi o duc 
numai într-o spaimă. 

Cât de mult aş vrea să fiți lângă noi! Aproape tot timpul 
aiurează, dar fie că delirează, fie că este lucidă, când mai poate 
să scoată un cuvânt, numai numele dumneavoastră îl pronunţa. 

Doctorul mi-a spus că nu mai are mult de trăit. De când 
este atât de grav bolnavă, ducele n-a mai venit pe aici. 

l-a spus doctorului că priveliştea aceasta tragică îl 
răscoleşte peste măsură. 

Doamna Duvernoy nu se poartă de loc frumos. Femeia 
aceasta, care spera să stoarcă cât mai mulţi bani de la 
Marguerite şi pe spinarea căreia trăia aproape tot timpul, a 
contractat tot felul de angajamente pe care nu poate să le 
respecte. Văzând că vecina sa nu-i mai este utilă la nimic, nici 
măcar nu mai vine să o vadă. Toată lumea o părăseşte. Domnul 


de G..., hărțuit pentru datorii, a fost silit să plece din nou la 
Londra. Inainte de a pleca, ne-a trimis ceva bani; a făcut tot 
ceea ce a putut, dar iarăşi ni s-a pus sechestru şi creditorii nu 
aşteaptă decât să moară Marguerite ca să scoată totul în 
vânzare. 

Am vrut să-mi dau ultimele mele economii ca să împiedic 
toate sechestrele astea, dar portărelul mi-a spus că ar fi un 
lucru zadarnic, întrucât mai erau şi alte hotărâri judecătoreşti pe 
care trebuia să le execute. Deoarece Marguerite tot se va 
prăpădi, mai bine să abandoneze totul decât să salveze ceva 
pentru familia pe care ea n-a vrut s-o vadă niciodată, fiindcă 
această familie n-a iubit-o câtuşi de puțin. Nu vă puteți închipui 
în mijlocul cărei sărăcii aurite se stinge biata fată. leri n-am avut 
nici un ban. Tacâmuri, bijuterii, şaluri, toate sunt amanetate, iar 
restul a fost vândut sau este sechestrat. Marguerite îşi dă 
seama de ceea ce se petrece în jurul ei şi o chinuieşte şi trupul 
şi mintea şi inimă. 

Lacrimi mari îi şiroiesc pe obrajii aşa de slăbiţi şi de palizi, 
încât dacă ati vedea-o, nici n-aţi mai recunoaşte chipul aceleia 
pe care ați iubit-o atât de mult. Marguerite m-a pus să-i 
făgăduiesc că am să vă scriu eu când n-are s-o mai poată face 
ea şi acum vă scriu în faţa ei. Işi îndreaptă ochii spre mine, dar 
nu mă vede; vălurile negre ale mortii au şi început să-i întunece 
privirea; totuşi mai surâde şi sunt convinsă că toate gândurile ei 
sunt îndreptate către dumneavoastră, că inima îi mai bate doar 
pentru dumneavoastră. 

De fiecare dată când se deschide uşa, ochii i se luminează 
şi crede mereu că ați sosit; când vede însă că s-a înşelat, nu mai 
citeşti pe figura ei decât durere adâncă, o sudoare rece îi 
acoperă fața şi obrajii îi devin purpurii. 


19 februarie, miezul nopții 


Ce tristă a fost ziua de astăzi, sărmane domnule Armand! 
Azi de dimineaţă Marguerite se sufocă, doctorul i-a luat sânge, 
iar vocea i-a revenit un pic. Doctorul a sfătuit-o apoi să cheme 
un preot. Marguerite a spus că primeşte, aşa că s-a dus chiar el 
să aducă un preot de la biserica Saint-Roch. 


Între timp, Marguerite m-a chemat lângă patul ei, m-a rugat 
să deschid şifonierul şi arătându-mi o bonetă şi o cămaşă lungă 
numai în dantele, mi-a spus cu o voce stinsă: 

— După ce am să mă spovedesc, am să mor şi atunci să mă 
imbraci cu lucrurile astea; e cochetăria unei muribunde. 

Apoi m-a îmbrăţişat plângând şi a adăugat: 

— Pot să vorbesc, dar mă înăbuş prea tare ori de câte ori 
deschid gura; mă înăbuş! Aer! 

Am izbucnit în lacrimi, am deschis fereastra şi peste câteva 
clipe a sosit şi preotul. 

M-am dus să-l intâmpin. 

Când a aflat la cine se găsea, părea că se teme că va fi 
prost primit. 

— Intraţi fără sfială, părinte, i-am spus eu. 

A rămas puțină vreme în camera bolnavei, pe când ieşea, 
mi-a spus: 

— A trăit ca o păcătoasă, dar va muri ca o creştină. 

S-a întors putin mai târziu, însoțit de un copil din cor, ce 
ducea un crucifix şi de un paracliser, ce mergea înaintea lor, 
sunând dintr-un clopoțel, vestind astfel ca Dumnezeu se pogora 
la cea care avea să moară. 

Au intrat toţi trei în această cameră de culcare, în care 
altădată răsunaseră atâtea vorbe ciudate, dar care acum 
devenise un lăcaş sfânt. 

Am căzut în genunchi. Nu ştiu câtă vreme are să-mi 
rămână  întipărită în minte impresia pe care mi-a făcut-o 
priveliştea la care am fost martoră, dar până la ceasul din urmă, 
nu cred să mai existe pe lume vreun lucru care să mă 
impresioneze mai mult. Preotul mirui cu uleiuri sfinţite 
picioarele, mâinile şi fruntea fiinţei ce se stingea, rosti o scurtă 
rugăciune şi Marguerite era acum gata să se înalte spre ceruri, 
unde fără îndoială că va merge dacă Dumnezeu va fi văzut toate 
câte le-a îndurat în viaţa, ca şi sfințenia morții sale. 

Din acea clipă Marguerite n-a mai rostit nici un cuvânt şi n- 
a mai făcut vreo mişcare. De douăzeci de ori aş fi crezut-o 
moartă dacă nu i-aş fi auzit răsuflarea zbuciumată. 


20 februarie, orele 5 seara 


Totul s-a sfârşit. 


Marguerite a intrat în agonie astă-noapte pe la 2. Nu cred 
să fi fost martir care să fi suferit asemenea torturi, judecând 
după tipetele pe care le scotea. De două sau de trei ori s-a 
ridicat în capul oaselor, ca şi cum ar fi vrut să apuce din nou cu 
mâinile viaţa care i se inălţa spre Domnul. 

La fel, de două sau de trei ori v-a şoptit numele, apoi totul 
s-a acoperit de tăcere şi a căzut înapoi, sleită, pe pernă. Lacrimi 
tăcute au început să-i curgă din ochi şi s-a stins. 

Atunci m-am apropiat de ea, am strigat-o şi cum nu mi-a 
mai răspuns, i-am închis ochii şi am sărutat-o pe frunte. 

Sărmană, scumpă Marguerite, în acea clipă aş fi vrut să fiu 
o sfântă, pentru ca această sărutare să-ți fie o chezăşie înaintea 
lui Dumnezeu. 

După aceea am îmbrăcat-o aşa cum mă rugase, m-am dus 
să caut un preot la Saint-Roch, am aprins două lumânări pentru 
sufletul ei şi m-am rugat la biserică vreme de un ceas. 

Banii pe care îi aveam de la ea i-am dat la săraci. 

Nu mă pricep prea bine în cele ale religiei, dar mă gândesc 
că bunul Dumnezeu are să ştie că lacrimile mele erau 
adevărate, ruga fierbinte, milostenia sinceră şi are să aibă milă 
de aceea care, moartă atât de tânără şi frumoasă, nu m-a avut 
decât pe mine ca să-i inchid ochii şi s-o îngrop. 


22 februarie 


Astăzi a avut loc înmormântarea. Multe dintre prietenele 
Margueritei au venit la biserică. Câteva plângeau sincer. Când a 
pornit convoiul spre cimitirul Montmartre, numai doi bărbați 
urmau dricul: contele de G..., care se înapoiase special de la 
Londra şi ducele, care mergea susținut de doi valeti. 

Vă scriu toate aceste amănunte de la ea de acasă, printre 
lacrimile ce mă podidesc mereu şi în fata lămpii care arde trist 
lângă o cină de care nu mă ating, cum cred că lesne vă 
închipuiți, dar pe care Nanine mi-a adus-o, deoarece n-am luat 
nimic în gură de mai bine de douăzeci şi patru de ore. 

Știu că n-am să pot păstra multă vreme aceste jalnice 
amintiri, întrucât existența mea nu-mi aparține mai mult decât îi 
aparținea Margueritei viața ei şi de aceea vă scriu toate aceste 
amănunte chiar aici, în locul unde s-au petrecut, de teamă că nu 
cumva, scurgându-se un timp mai indelungat între săvârşirea lor 


şi întoarcerea dumneavoastră, să nu vi le mai pot împărtăşi în 
toată trista lor exactitate." 


Capitolul XXVII 


— Ai citit totul? Mă întrebă Armand când am terminat 
lectura manuscrisului. 

— Inţeleg, dragă prietene, cât trebuie să fi suferii dacă tot 
ceea ce am citit este adevărat. 

— Tatăl meu mi-a confirmat totul într-o scrisoare. Am mai 
vorbit încă o bucată de vreme despre tristul destin al cărui ultim 
act se încheiase şi m-am înapoiat la mine, să mă odihnesc puţin. 

Armand, tot trist, dar oarecum mai uşurat după 
destăinuirile făcute, s-a restabilit repede şi ne-am dus împreună 
să facem câte o vizită Prudencei şi Juliei Duprat. 

Prudence fusese declarată insolvabilă. Ne-a spus că din 
pricina Margueritei; că i-a împrumutat mulţi bani în timpul bolii, 
pentru care a semnat poliţe pe care mai târziu nu le-a mai putut 
achita, iar Marguerite a murit fără să-i restituie banii sau să-i 
dea chitanţe. 

Cu ajutorul acestei născociri, pe care doamna Duvernoy o 
povestea peste tot, în gura mare, ca să explice astfel 
încurcăturile urâte în care intrase, a reuşit să scoată o hârtie de 
o mie de franci de la Armand, care nu credea o iotă din cele 
auzite, dar care s-a prefăcut că-i dă crezare, într-atât respecta 
tot ce o înconjurase pe iubita sa. 

Ne-am dus apoi la Julie Duprat. Ne-a povestit tristele 
întâmplări la care fusese martoră, vărsând lacrimi sincere la 
amintirea prietenei sale. 

In sfârşit, ne-am dus la mormântul Margueritei, pe care se 
iviseră cele dintâi frunze în lumina primelor raze ale soarelui de 
aprilie. 

Lui Armand îi mai rămăsese o singură îndatorire de împlinit: 
să se ducă să-l vadă şi pe tatăl sau. A ţinut să-l întovărăşesc şi 
aici. 

Am sosit în oraşul C..., unde l-am văzut pe domnul Duval, 
aşa cum mi-l închipuiam după portretul pe care mi-l făcuse fiul 
său: înalt, demn, binevoitor. L-a întâmpinat pe Armand cu 


lacrimi de bucurie şi mi-a strâns mâna afectuos. Mi-am dat 
numaidecât seama că simţămintele părinteşti le copleşeau pe 
toate celelalte în inima domnului Duval. 

Fiica sa, Blanche, avea o limpezime a ochilor şi a privirii, o 
seninătate a gurii care mărturiseau că în sufletul ei nu 
sălăşluiesc decât gânduri pioase, iar buzele ei nu rostesc decât 
cuvinte curate. Surâdea suav, bucurându-se de reîntoarcerea 
fratelui ei, neştiind, casta fecioară, ca departe de ea o curtezană 
îşi sacrificase fericirea doar la simpla invocare a numelui ei. 

Am rămas câtva timp în mijlocul acestei familii fericite, ale 
cărei gânduri se îndreptau toate către cel ce se înapoiase cu 
sufletul vindecat. 

M-am reîntors apoi la Paris, unde am scris această 
istorisire, aşa cum îmi fusese povestită. Ea nu are decât un 
merit, care îi va fi poate contestat: acela de a fi adevărată. 

Nu trag concluzia din această istorisire că toate fiinţele de 
felul Margueritei sunt în stare să facă ceea ce a făcut ea; 
departe de mine acest gând, dar ştiu că una dintre ele a 
încercat o dragoste adevărată în viaţă, din pricina căreia a 
suferit şi din pricina căreia a murit. Am povestit cititorului ceea 
ce am aflat. Era pentru mine o datorie. 

Nu sunt apostolul viciului, dar mă voi face ecoul nenorocirii 
nobile oriunde o voi auzi pocăindu-se. 

Povestea Margueritei, repet, este o excepţie; dacă ar fi fost 
ceva obişnuit, nici n-ar fi meritat osteneala de a fi scrisă. 


Sfârşit