Honore De Balzac — Memoriile a doua tinere casatorite

Honore de BALZAC 


Honore de BALZAC 


Memoriile a doua tinere 
casatorite 


PARTEA ÎNTÂI. 

[. 

LOUISE DE CHAULIEU CĂTRE RENEE DE MAUCOMBE. 

Paris, septembrie. 

Scumpa mea ciută, iată-mă şi pe mine afară! Şi dacă tu nu 
mi-ai scris la Blois, tot eu sunt prima sosită la minunata 
noastră întâlnire epistolară. Ridică-ţi frumoşii tăi ochi negri 
de pe prima mea frază şi păstrează-ţi exclamaţiile pentru 
scrisoarea în care am să-ţi mărturisesc întâia mea dragoste. 
Se vorbeşte mereu de întâia dragoste; există oare şi oa 
doua? „Laci, mi-ai spune tu; mai curând povesteşte-mi - mi- 
ai cere - cum ai ieşit din acea mânăstire în care trebuia să 
te călugăreşti?” Draga mea, oricâte minuni s-ar întâmpla la 
Carmelite, minunea liberării mele este lucrul cel mai 
natural. Strigătele unui suflet înspăimântat au fost mai 
puternice decât poruncile unei politici inflexibile - asta-i tot. 
Mătuşa mea care, nu voia să mă vadă murind de inimă rea, 
a învins-o pe mama - care totdeauna a recomandat 
noviciatul ca unic remediu al bolii mele. Neagra melancolie 
în care am căzut după plecarea ta a precipitat acest 
deznodământ fericit. Şi sunt la Paris, îngerul meu şi, astfel, 
ţie îţi datorez fericirea de a fi aici. Renee a mea, dacă m-ai fi 
putut vedea, în ziua în care m-am trezit fără tine, ai fi fost 
mândră că ai inspirat sentimente atât de profunde unei 
inimi atât de tinere. Atât de mult am visat laolaltă, de atâtea 
ori ne-am desfăşurat aripile şi am trăit împreună atâtea, 


încât îmi vine să cred că sufletele noastre au sfârşit prin a 
rămâne sudate unul de altul, cum erau cele două fete 
unguroaice a căror moarte ne-a fost povestită de domnul 
Beauvisagel - care, desigur, nu-şi merita numele; niciodată 
un medic de mânăstire n-a fost mai bine ales. N-ai fost tu 
bolnavă în acelaşi timp cu micuța ta? În neagra descurajare 
în care mă aflam, nu puteam decât să cercetez, una câte 
una, legăturile care ne unesc; le-am crezut rupte prin 
despărţire, m-am dezgustat de viaţă ca o turturică 
desperecheată, am descoperit dulceaţa de a muri - şi 
muream, încetişor. Să fiu singură, la Carmelite, la Blois, 
pradă spaimei că mă voi călugări, dar fără preludiul 
domnişoarei de Lavallicre2 ţi fără de Renee a mea! dar asta 
era o boală, o boală mortală! Această viaţă monotonă, în 
care fiecare oră aduce o obligaţie, o rugăciune, o corvoadă, 
atât de exact aceleaşi, încât în orice clipă se poate spune ce 
face o carmelită la cutare sau cutare ceas din zi sau din 
noapte: acest oribil fel de viaţă, în care îţi este indiferent 
dacă lucrurile care te înconjoară există sau nu, devenise, 
pentru noi, viaţa cea mai plină, variată, avântul sufletelor 
noastre nu mai cunoştea margini, fantezia ne dăruise cheia 
împărăţiilor sale, fiind, rând pe rând, una pentru cealaltă, 
un fermecător hipogrif3, cea mai vioaie înviorând-o pe cea 
mai moleşită - sufletele noastre zburdau după pofta inimii, 
luând în stăpânire acea lume care ne era interzisă. Orice, 
până şi Viaţa Sfinţilor, ne ajuta să înţelegem lucrurile cele 
mai ascunse! Din ziua în care dulcea ta companie mi-a fost 
răpită, am devenit ceea ce este o carmelită în ochii noştri: o 
danaidă modernă care, în loc să încerce să umple un butoi 
fără fund, scoate, în fiecare zi, din nu ştiu ce fântână, o 
găleată goală - sperând să o scoată plină. Mătuşa mea 
ignora viaţa noastră sufletească. Ea nu-şi putea explica 
dezgustul meu faţă de viaţă - ea, care-şi alcătuise, pe cele 
două pogoane ale mânăstirii ei, o lume celestă. Pentru a 
îmbrăţişa viaţa religioasă, la o vârstă ca a noastră, se cere o 
excesivă simplicitate - pe care noi, scumpa mea ciută, n-o 


avem - sau un devotament înflăcărat - care face din mătuşa 
mea o fiinţă sublimă. Măâtuşa mea s-a sacrificat pentru un 
frate mult iubit; dar cine s-ar putea sacrifica pentru nişte 
necunoscuţi sau pentru nişte idei? 

De aproape cincisprezece zile, am atâtea cuvinte nebune 
reprimate, atâtea meditații înmormântate în inimă, atâtea 
observaţii de comunicat şi atâtea lucruri de povestit - 
lucruri pe care numai ţie ţi le pot spune - încât, dacă n-aş 
recurge la această ultimă soluţie a mărturisirilor epistolare, 
înlocuitoare a minunatelor noastre sporovăieli, m-aş 
înăbuşi. Cât de necesară ne este viaţa inimii! Îmi încep 
jurnalul în această dimineaţă, imaginându-mi că al tău e 
deja început şi că, în câteva zile, mă voi afla în frumoasa 
vale a Gemenosului tău, despre care nu ştiu decât ceea ce 
mi-ai spus tu, după cum tu vei trăi în Paris, din care nu 
cunoşti decât ceea ce visam împreună... 

Aşadar, frumoasa mea, într-o dimineaţă care va rămâne 
marcată cu un semn roz în cartea vieţii mele, au sosit de la 
Paris o domnişoară de companie şi Philippe, ultimul valet al 
bunicii mele, trimişi să mă ia. Când, după ce m-a chemat în 
camera ei, mătuşa mi-a comunicat această veste, de bucurie 
am amuţit, mă uitam la ea cu un aer năuc. 

— Copila mea, mi-a spus, cu glasul ei gutural, mă părăseşti 
fără păreri de rău, o văd: dar această despărţire nu este 
ultima; ne vom revedea. Dumnezeu te-a însemnat pe frunte 
cu semnul aleşilor, tu ai trufia care duce şi în cer, dar şi în 
infern, însă ai şi prea multă nobleţe, pentru a cobori! 'Te 
cunosc mai bine decât te cunoşti tu însăţi: la tine, patima nu 
va fi ceea ce este la femeile de rând. 

M-a tras cu blândeţe spre ea şi m-a sărutat pe frunte, 
punând în acest sărut văpaia care o devorase şi care-i 
întunecase azurul ochilor şi-i îndulcise pleoapele, îi ridase 
tâmplele aurii şi-i gălbejise frumosul obraz. Am simţit că mă 
trec fiorii. Înainte de a-i răspunde, i-am sărutat mâinile. 

— lubită mătuşă, i-am spus, dacă minunata voastră 
amabilitate n-a izbutit să mă convingă să găsesc Paracletul4 


dumneavoastră prielnic trupului şi dulce inimii, ca să mă 
întorc ar trebui să vărs atâtea lacrimi, încât n-aţi putea dori 
o asemenea întoarcere. Nu mă voi întoarce aici, decât 
trădată de Louis XIV al meu5 şi, dacă voi pune mâna pe 
vreunul, numai moartea mi-l va putea smulge! Nu mă voi 
teme deloc de alde Montespan6! 

— Du-te, nebuno, mi-a spus ea, zâmbind, nu lăsa aici 
aceste gânduri deşarte, ia-le cu tine; şi află că eşti mai 
degrabă o Montespan, decât o Lavalliere. 

Am îmbrăţişat-o. Biata femeie, nu s-a putut stăpâni să nu 
mă conducă până la trăsură, unde ochii ei au zăbovit, rând 
pe rând, pe armoariile familiei? şi pe mine. 

Noaptea m-a surprins la Beaugency, scufundată într-o 
toropeală a sufletului pricinuită, desigur, de această 
despărţire ciudată. Oare ce voi găsi în lumea atât de mult 
dorită? Mai întâi, n-am găsit pe nimeni care să mă 
întâmpine, pregătirile inimii mele fuseseră în van: mama 
era la Bois de Boulogne8, tata la Consiliu, fratele meu, 
ducele de Rhetore, nu vine niciodată acasă - aşa mi s-a spus 
- decât pentru a se îmbrăca, înainte de cină. Domnişoara 
Griffith (are gheare!)9 şi cu Philippe m-au condus în 
apartamentul meu. 

Apartamentul este cel al bunicii atât de mult iubite, 
prinţesa de Vauremont, căreia îi datorez o oarecare avere, 
despre care nimeni nu mi-a spus nimic. La acest pasaj, vei 
împărţi cu mine tristeţea care m-a cuprins, când am 
pătruns în acest loc sfinţit de amintirile mele. Apartamentul 
se află exact aşa cum îl lăsase! Aveam să mă culc în patul în 
care ea murise. Aşezată pe marginea jilţului ei, plângeam, 
fără să observ că nu eram singură, gândindu-mă că, de 
atâtea ori mă aşezasem pe genunchii ci, ca s-o ascult mai 
bine. De acolo, îi văzusem chipul pierdut printre dantelele 
ei roşcate, slăbit de vârstă şi de durerile agoniei. Această 
încăpere mi se părea caldă încă de căldura pe care ea i-o 
transmisese. Cum se face că domnişoara Armande-Louise- 
Marie de Chaulieu era obligată, ca o ţărancă, să se culce în 


patul bunicii sale, aproape în ziua morţii acesteia - căci mi 
se părea că prinţesa, moartă în 1817, îşi dăduse sufletul 
abia în ajun. Această cameră îmi oferea lucruri care n-ar fi 
trebuit să se găsească aici şi care dovedeau cât de 
nepăsători cu propriile treburi sunt oamenii care se ocupă 
de afacerile regatului şi cât de puţin se gândiseră, după 
moartea ei, la această nobilă femeie, care va fi una dintre 
cele mai mari figuri feminine ale secolului al XVIII-lea. 
Philippe aproape că a înţeles de unde îmi izvorau lacrimile. 
Mi-a spus că, prin testament, prinţesa îmi lăsase moştenire 
mobilele ei. De altfel, tatăl meu lăsase marile apartamente 
în aceeaşi stare în care le adusese Revoluţia. M-am ridicat, 
Philippe mi-a deschis uşa micului salon care dă în 
apartamentul de recepţie - pe care l-am găsit în paragina 
cunoscută mie: panourile de deasupra uşilor în care, 
odinioară, se aflau tablouri de preţ, acum îşi căscau orbitele 
goale; marmorele sunt sparte, oglinzile au fost scoase. Altă 
dată îmi era frică să urc scara şi să traversez întinsul deşert 
al acestor săli înalte; mă duceam la prinţesă pe o mică scară 
care coboară pe sub bolta celei mari şi duce la uşa ascunsă 
a cabinetului ei de toaletă. 

Apartamentul, compus dintr-un salon, o cameră de dormit 
şi din acel minunat cabinet, în roşu-aprins şi în auriu - 
despre care ţi-am vorbit - ocupă pavilionul dinspre Domul 
Invalizilor. Clădirea e despărțită de bulevard doar printr-un 
zid, acoperit cu plante agăţătoare şi de o magnifică alee de 
arbori care-şi întreţes coroanele cu cele ale ulmilor de pe 
contra-aleea bulevardului. Dacă n-ar fi domul auriu şi 
albastru şi zidăria cenuşie a Invalizilor, te-ai crede într-o 
pădure. Stilul acestor trei camere şi amplasarea lor anunţă 
vechiul apartament de gală al duceselor de Chaulieu - cel al 
ducilor trebuie să fie în pavilionul opus; amândouă sunt 
decent separate prin cele două corpuri de locuinţe şi prin 
pavilionul dinspre bulevard, unde se află acele mari săli, 
întunecoase şi sonore, pe care Philippe mi le-a arătat - tot 
despuiate de splendoarea lor, cum le văzusem în copilărie. 


Surprinzând mirarea zugrăvită pe obrazul meu, Philippe şi- 
a luat un aer confidenţial. În această casă de diplomaţi, 
scumpa mea, toţi oamenii sunt discreţi şi misterioşi. Deci, 
Philippe mi-a spus că se aşteaptă o lege, în virtutea căreia 
emigraţii aveau să primească contravaloarea bunurilor lor. 
Şi că tatăl meu amână restaurarea casei până atunci. 
Arhitectul regelui evaluase cheltuielile de restaurare la trei 
sute de mii de livre. Efectul acestei destăinuiri m-a azvârlit 
pe sofaua din salonul meu. Cum, aşa? Vasăzică tata, în loc 
să folosească această sumă pentru măritişul meu, mă lăsa 
să mor la mânăstire? lată gândul cu care m-am întâlnit pe 
pragul acestei uşi. Ah! Renee, cum mi-aş fi sprijinit capul de 
umărul tău şi cum m-aş mai fi întors la zilele în care bunica 
însufleţea aceste două încăperi! Ea, care nu mai există 
decât în inima mea, tu, care te afli tocmai la Maucombe, la 
două sute de leghe de mine, iată singurele fiinţe care mă 
iubesc ori m-au iubit. Această minunată bătrână, cu privirea 
atât de tânără, voiam să se trezească la chemarea mea. Cât 
de bine ne înţelegeam! Amintirea ei a schimbat dintr-odată 
starea sufletească în care mă aflasem, la început. Am găsit 
un nu-ştiu-ce sfânt în ceea ce tocmai mi se păruse a fi 
profanare. Am început să respir cu plăcere abia simţitul 
miros de pudră 7 la marechale ce mai dăinuia acolo şi am 
găsit că e plăcut să dorm sub oblăduirea acestor perdele de 
damasc - galben cu desene albe, unde privirile şi respiraţia 
ei, desigur, lăsaseră ceva din însuşi sufletul ei. I-am spus lui 
Philippe să redea strălucirea vechilor obiecte şi viaţă 
apartamentului, ca să poată fi locuit. Chiar eu însămi i-am 
arătat cum aş dori să fie, indicând fiecărei mobile un anume 
loc. Am trecut în revistă şi am luat în stăpânire totul, 
explicându-i cum s-ar putea întineri aceste vechituri pe care 
le iubesc. Camera e de un alb uşor întunecat de vreme ca, 
de altfel, şi aurul arabescurilor nebunatice care lasă, în 
unele locuri, să se vadă tente roşii; însă aceste efecte sunt 
în armonie cu culorile fanate ale covorului de 
Savonnerie10, dăruit bunicii mele de Louis XV, împreună cu 


portretul lui. Pendula este un cadou din partea mareşalului 
de Saxa. Porţelanurile şemineului vin de la mareşalul de 
Richelieu1 1. Portretul bunicii - pictat pe când ea avea 
douăzeci şi cinci de ani - într-un cadru oval, se află vis-r-vis 
de portretul regelui. Prinţul lipseşte cu totul. Îmi place 
această uitare cinstită, iară ipocrizie, ce ilustrează, dintr-o 
singură trăsătură, acest caracter delicios. În timpul uneia 
din bolile grele care au un creat-o pe bunica mea, 
confesorul ei a insistat, rugând-o să-l primească pe prinţ - 
care aştepta în salon. 

— Împreună cu doctorul şi cu reţetele lui, a zis ea. 

Patul e cu baldachin, cu spetezele capitonate; perdelele 
sunt strânse în cute de o frumoasă amploare; mobilele sunt 
din lemn aurit şi îmbrăcate cu aceiaşi damasc galben, în 
flori albe, drapat şi la ferestre - unde e căptuşit cu o 
țesătură de mătase albă, asemănătoare moarului. 
Casetoanele de deasupra uşilor sunt pictate de nu ştiu cine, 
însă reprezintă un răsărit de soare şi un clar de lună. 
Şemineul este tratat într-un mod foarte ciudat. Se vede că, 
în secolul trecut, se trăia mult lângă focul din cămin. Acolo 
se desfăşurau marile evenimente; vatra de aramă aurită 
este o minune de sculptură, şambrana12 e minuţios 
finisată, lopăţica şi cleştii delicios lucraţi, foalele, o bijuterie. 
Tapiseria paravanului vine de la Gobelins, iar montura lui e 
minunată; figurile nebune care aleargă pe toată lungimea, 
pe picioare, pe bara de sprijin, pe braţe, sunt fermecătoare; 
totul e lucrat ca un evantai. Cine să-i fi dăruit această 
minunată mobilă pe care o iubea atât? Tare aş vrea să ştiu. 
De câte ori am văzut-o, cu picioarele pe bara de sprijin, 
înfundată în berjera ei, cu rochia pe jumătate ridicată pe 
genunchi, din cauza poziţiei în care stătea, luând, punând la 
loc şi iar luându-şi tabachera de pe măsuţa ei, dintre cutia 
cu pastile şi mitenele de mătase! Cât era de cochetă! Până 
în ziua morţii, s-a îngrijit de sine, de parcă ar fi fost a doua 
zi după acel frumos portret, de parcă ar fi fost în aşteptarea 
florii Curţii, care se înghesuia în jurul ei. Această berjeră 


îmi aminteşte inimitabila mişcare pe care o imprima ea 
fustelor, când se aşeza. Femeile din vremurile trecute iau cu 
ele în mormânt anumite secrete care le caracterizează 
epoca. Prinţesa avea o anumită ţinută a capului, un anumit 
mod de a-şi arunca privirile şi cuvintele, un limbaj numai al 
ei - limbaj pe care nu-l regăsesc la mama; în limbajul bunicii 
găseai fineţe şi bonomie şi intenţie fără afectare; 
conversaţia ei era în acelaşi timp prolixă şi laconică, 
prinţesa povestea bine şi zugrăvea în trei cuvinte. Şi, mai 
ales, avea acea excesivă libertate de gândire care, cu 
siguranţă, a exercitat o puternică influenţă asupra spiritului 
meu. De la şapte la zece ani, am trăit în fustele ei; îl plăcea 
să mă atragă spre ea tot atât pe cât îmi plăcea mie să mă 
apropii de ea. Această preferinţă a provocat, nu numai o 
dată, certuri între ea şi mama. Or, nimic nu aţâţă mai mult 
un sentiment ca vântul îngheţat al persecuției. Cu câtă 
graţie îmi spunea ea: „lată-vă, măscuţo!” - după ce şopârla 
curiozităţii îmi împrumutase mişcările ei, ca să mă strecor 
printre uşi, să ajung până la ea. Se simţea iubită, îi plăcea 
dragostea mea naivă care aducea o rază de soare în iarna 
ei. Nu ştiu ce se petrecea, seara, la ea, dar ştiu că primea 
multă lume; când veneam, dimineaţa, în vârful picioarelor, 
să aflu dacă şi la ea se luminase de ziuă, vedeam mobilele 
din salon deranjate, mesele de joc nestrânse, tutun mult, pe 
alocuri. Salonul este în acelaşi stil ca şi camera, mobilele 
sunt extrem de afectate, lemnul e încărcat de ciubucărie cu 
goluri, iar picioarele mult curbate în afară. Ghirlande de 
flori, bogat sculptate şi de un model frumos şerpuiesc de-a 
curmezişul oglinzilor şi coboară apoi, de-a lungul lor, în 
feston. Pe console sunt frumoase cornete de China; Fondul 
mobilelor este roşu ca floarea de mac - şi alb. Bunica mea 
era bună, mândră şi picantă, tenul ei se poate ghici din 
culorile pe care şi le alegea. Am regăsit, în salon, o masă de 
scris, ale cărei figuri îmi captivaseră mult privirile, pe 
vremuri; această masă e placată cu argint cizelat şi i-a fost 
dăruită de un Lomellini din Genova. Fiecare latură a mesei 


cuprinde muncile câte unui anotimp; personajele sunt în 
relief - şi există sute de personaje în fiecare tablou. Timp de 
două ore am rămas singură, prefirându-mi amintirile una 
câte una, în sanctuarul în care şi-a dat sufletul una dintre 
cele mai celebre femei - prin spiritul şi frumuseţea lor - de 
la curtea lui Louis XV. Tu ştii cu câtă bruscheţe am fost 
despărțită de ea, în 1816. 

— Mergeţi să vă luaţi rămas bun de la bunica 
dumneavoastră, mi-a spus mama. 

Am găsit-o pe prinţesă deloc surprinsă de plecarea mea, în 
aparenţă, insensibilă. M-a primit, ca de obicei: 

— Te duci la mânăstire, comoara mea: ai s-o vezi pe 
mătuşa ta, o femeie minunată. O să am grijă să nu fii în nici 
un fel sacrificată, o să fii independentă şi în situaţia de a te 
mărita cu cine ai să vrei. 

A murit şase luni mai târziu; şi-a încredinţat testamentul 
celui mai asiduu dintre bătrânii ei prieteni, prinţului de 
Talleyrand13 care, făcându-i o vizită, la mânăstire, 
domnişoarei de Chargeboeuf, a reuşit să-mi dea de ştire că 
bunica îmi interzicea să mă călugăresc. Sper ca, mai curând 
sau mai târziu, să-l întâlnesc pe prinţ; fără îndoială, el o să- 
mi spună mai mult. Astfel, scumpa mea, dacă n-am găsit pe 
nimeni care să mă întâmpine, m-am consolat cu umbra 
scumpei prințese, iar acum sunt în măsură să îndeplinesc 
una dintre convențiile noastre care este - adu-ţi aminte - să 
ne iniţiem una pe alta în cele mai mici detalii ale casei şi ale 
vieţii noastre. Este atât de plăcut să ştii unde şi cum 
trăieşte fiinţa care îţi este atât de dragă. Descrie-mi, deci, 
până şi cele mai neînsemnate lucruri care te înconjoară, pe 
scurt, totul, chiar şi efectele apusului de soare în arborii 
bătrâni. 

10 octombrie. 

Sosisem la ora trei după amiază. Către cinci şi jumătate, 
Rose a venit să mă anunţe că mama se întorsese, aşa că am 
coborât să o salut. Mama ocupă, la parter, un apartament la 
fel împărţit ca şi al meu - în acelaşi pavilion. Eu sunt 


deasupra ei şi aveam aceeaşi scară mascată. Iata locuieşte 
în pavilionul opus; dar cum în partea dinspre curte există, 
în plus, spaţiul pe care, în pavilionul nostru, îl ocupă scara 
mare, apartamentul lui este mult mai vast decât ale 
noastre. Cu toate îndatoririle poziţiei pe care le-a redat-o 
întoarcerea Bourbonilor, tatăl meu şi mama continuă să 
locuiască la parter şi pot să şi primească, atât sunt de mari 
casele părinţilor noştri. Am găsit-o pe mama în salonul ei - 
unde nu s-a schimbat nimic. Era îmbrăcată. Coborând 
treptele, una câte una, mă întrebam cum mă va primi 
această femeie care mi-a fost atât de puţin mamă şi de la 
care n-am primit, în opt ani, decât cele două scrisori pe 
care le cunoşti. Gândindu-mă că ar fi nedemn de mine să 
mimez o tandreţe imposibilă, mi-am compus un aer de 
călugăriţă toantă şi am intrat - mărturisesc, de altfel, destul 
de încurcată. Însă această jenă s-a risipit în curând. Mama a 
fost de o graţie perfectă; nu mi-a arătat o falsă tandreţe, n-a 
fost rece, nu m-a tratat ea pe o străină, nu m-a strâns la 
pieptul ei ca pe o fiică iubită; m-a primit în aşa fel, de parcă 
ultima oară m-ar fi văzut în ajun, s-a purtat ca cea mai 
tandră, cea mai sinceră prietenă; mi-a vorbit ca unei femei 
în toată firea; mai întâi, m-a sărutat pe frunte. 

— Draga mea copilă, decât să muriţi în mânăstire, mi-a 
spus ea, mai bine să trăiţi în mijlocul nostru. E adevărat, 
înşelaţi planurile tatălui vostru şi ale mele, dar nu mai 
suntem pe vremea când părinţii erau ascultați orbeşte. 
Intenţia Domnului de Chaulieu - intenţie care se află în 
acord cu a mea - este de a nu precupeţi nimic din ce v-ar 
face viaţa plăcută şi v-ar ajuta să vedeţi lumea. La vârsta 
voastră, aş fi gândit la fel; aşadar, nu vă port pică: n-aţi 
putut înţelege ceea ce noi vă ceream. Să nu mă bănuiţi de o 
severitate ridicolă. Dacă mi-aţi ghici inima, veţi recunoaşte, 
în curând, că v-aţi înşelat. Cu toate că vreau să vă las întru 
totul liberă, cred că, pentru început, ar fi mai cuminte să 
ascultați sfaturile unei mame care se va purta cu 
dumneavoastră ca o soră. 


Ducesa vorbea cu glas dulce în timp ce-mi aranja pelerina 
de pensionară. M-a cucerit. La treizeci şi opt de anie 
frumoasă ca un înger; are ochii de un negru bătând în 
albastru, gene ca mătasea, o frunte fără cută, un ten alb şi 
roz care te face să crezi că se fardează, umeri şi piept 
uluitori, o talie cambrată şi subţire ca a ta, mână de o rară 
frumuseţe, albă ca laptele; degetul mic uşor îndepărtat, 
degetul mare de o fineţe de fildeş; unghii în care 
sălăşluieşte lumina, atât sunt de lustruite; în fine, are 
piciorul demn de o astfel de mână, piciorul spaniol al 
domnişoarei de Vandenesse. Dacă arată astfel la patruzeci 
de ani, are să fie încă frumoasă la şaizeci. Scumpa mea 
ciută, i-am răspuns ca o fiică supusă. l-am răspuns, 
purtându-mă la fel, ba chiar şi mai bine: frumuseţea ei m-a 
cucerit şi am iertat-o că mă părăsise, am înţeles că o femeie 
ca ea fusese cu uşurinţă luată de valul rolului său de regină. 
I-am spus-o cu sinceritate, de parcă aş fi stat de vorbă cu 
tine. Poate că nu se aştepta să găsească, pe buzele fiicei 
sale, cuvinte drăgăstoase. De aceea, sincerele omagii ale 
admiraţiei mele au măgulit-o de nespus: manierele i-au 
suferit o schimbare, au devenit şi mai graţioase; l-a părăsit 
pe dumneavoastră: 

— Eşti o fată bună şi sper că vom rămâne prietene. 

Aceste cuvinte mi s-au părut de o adorabilă naivitate. N- 
am vrut s-o fac să priceapă cum le luam, pentru că am 
înţeles, pe dată, că trebuie s-o las să creadă că este mult 
mai fină şi mai spirituală decât fiica ei. Aşa că am făcut, în 
continuare, pe toanta, şi ea a fost încântată de mine. l-am 
sărutat mâinile de mai multe ori, spunându-i că eram foarte 
fericită că se poartă astfel cu mine, că mă simţeam bine şi 
chiar i-am mărturisit spaima care mă cuprinsese. Ea a 
zâmbit, m-a luat pe după gât, m-a tras spre ea şi m-a 
sărutat pe frunte, cu un gest plin de tandreţe. 

— Scumpa mea copilă, a spus ea, astăzi avem lume la 
masă; vă gândiţi, poate, ca şi mine, că ar fi mult mai înţelept 
dacă aţi aştepta mai întâi croitoreasa care să vă îmbrace, ca 


să vă faceţi intrarea în lume; de aceea, după ce vă veţi fi 
văzut tatăl şi fratele, veţi urca din nou la dumneavoastră. 

Ceea ce am aprobat din toată inima. Fermecătoarea 
toaletă a mamei era prima revelaţie a acestei lumi 
întrevăzute în visurile mele; însă nu mi-am surprins nici cea 
mai neînsemnată pornire de gelozie. Tatăl meu a intrat. 

— Domnule, iată-vă fiica, i-a spus ducesa. 

Pe loc, tata a luat faţă de mine aerele cele mai tandre; şi-a 
jucat atât de bine rolul de tată, încât am crezut că o face din 
inimă. 

— Iată-vă, deci, fiică răzvrătită! mi-a spus, luându-mi 
amândouă mâinile într-ale lui şi sărutându-le cu mai multă 
galanterie decât sentiment patern. 

M-a tras spre el, m-a luat de talie şi m-a strâns, ca apoi să 
mă sărute pe obraji şi pe frunte. 

— O să reparaţii necazul pe care ni-l pricinuieşte 
schimbarea dumneavoastră de vocaţie prin plăcerea pe 
care ne-o vor procura succesele dumneavoastră în lume. 

— Ştiţi că o să fie foarte frumoasă şi că, într-o zi, veţi fi 
mândră de ea? 

— Iată-l pe fratele dumneavoastră, Rhetore. 

— Alphonse, i s-a adresat el unui tânăr care intrase pe uşă, 
iată-vă sora, călugăriţa care vrea să-şi lepede rasa. 

Fratele meu s-a apropiat, fără să se grăbească prea tare, 
mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o. 

— Dar sărutaţi-o, l-a îndemnat ducele. M-a sărutat pe 
amândoi obrajii. 

— Sunt încântat să vă văd, sora mea, a spus el, şi sunt de 
partea dumneavoastră, împotriva tatii. 

I-am mulţumit; dar mi s-a părut că ar fi putut să mă 
viziteze la Blois, în drum spre Orleans, unde se ducea să-l 
vadă pe fratele nostru, marchizul, la garnizoana lui. M-am 
retras, de teamă să nu sosească străini. La mine am făcut 
puţină ordine, am pus pe catifeaua de culoarea macilor a 
frumoasei mese tot ce-mi trebuie ca să-ţi scriu, gândindu- 
mă la noua mea situaţie. 


lată, scumpa mea ciută, nici mai mult, nici mai puţin, cum 
s-au petrecut lucrurile la întoarcerea unei tinere fete de 
optsprezece ani, după o absenţă de nouă ani, în una dintre 
cele mai ilustre familii ale regatului. Călătoria mă obosise, 
de asemeni emoţiile reîntoarcerii în familie: aşa că m-am 
culcat, ca la mânăstire, la ora opt, numaidecât după cină. S- 
a păstrat până şi un mic serviciu de porțelan de Saxa14 pe 
care scumpa prinţesă îl avea, ca să mănânce, singură, la ea, 
când avea această fantezie. 

II. 

ACEEAŞI ACELEIAŞI 

25 noiembrie. 

A doua zi, mi-am găsit apartamentul pus în ordine şi 
dereticat de bătrânul Philippe - care pusese flori în cornete, 
în sfârşit, m-ara instalat. Numai că nimeni nu se gândise că 
o pensionară de la Carmelite e flămândă dis-de-dimineaţă, 
iar lui Rose i-a fost foarte greu să-mi dea micul dejun. 

— Domnişoara s-a culcat la ora la care se servea cina şi s-a 
deşteptat în momentul în care monseniorul tocmai s-a 
întors acasă, mi-a spus ea. 

M-am apucat să scriu. Către ora unu, tata a bătut la uşa 
micului meu salon şi m-a întrebat dacă-l pot primi: i-am 
deschis uşa, ela intrat şi m-a găsit scriindu-ţi. 

— Scumpa mea, va trebui să vă îmbrăcaţi, să vă gătiţi, să 
vă aranjaţi; veţi găsi în această pungă douăsprezece mii de 
franci. Suma reprezintă veniturile dumneavoastră pe un an 
pe care vi le acord pentru întreţinere. O să vă consultaţi cu 
mama dumneavoastră, în privinţa unei guvernante 
convenabile - în cazul în care miss Griffith nu vă place; căci 
doamna de Chaulieu nu va avea timp să vă însoţească, 
dimineaţa. Veţi avea o trăsură la ordinele dumneavoastră şi 
un servitor. 

— Lăsaţi-mi-l pe Philippe, i-am spus. 

— Fie, a răspuns el. Dar să nu vă faceţi nici un fel de griji: 
averea dumneavoastră este îndeajuns de mare, pentru ca 


să nu fiţi o povară, nici pentru mama dumneavoastră, nici 
pentru mine. 

— Aş fi indiscretă, dacă aş întreba care e averea mea? 

— Nicidecum, copila mea, a spus el. Bunica 
dumneavoastră v-a lăsat cinci sute de mii de franci - care 
reprezintă economiile ei, pentru că n-a vrut să-şi frustreze 
familia de nici o palmă de pământ. Această sumă a fost 
plasată pe cartea-mare15. Acumularea procentelor a adus, 
până azi, o rentă de aproximativ patruzeci de mii de franci. 
Voiam să folosesc această sumă în scopul constituirii averii 
celui de al doilea frate al vostru: de aceea şi stânjeniţi 
foarte mult proiectele mele; dar poate că, în scurt timp, mă 
veţi ajuta să le realizez; aştept foarte mult de la 
dumneavoastră. Îmi păreţi mult mai rezonabilă decât 
crezusem. Nu trebuie să vă mai spun cum se comportă o 
domnişoară de Chaulieu: mândria zugrăvită pe trăsăturile 
dumneavoastră este garanţia mea cea mai sigură. 
Precauţiile pe care le iau, pentru fetele lor, oamenii 
mărunți, în casa noastră ar fi jignitoare. Un afront la adresa 
dumneavoastră poate costa viaţa celui care şi l-ar permite - 
sau a unuia dintre fraţii dumneavoastră, dacă cerul e 
nedrept. N-o să vă spun mai mult despre acest capitol. Adio, 
scumpă copilă. 

M-a sărutat pe frunte şi a plecat. 

Nu-mi explic părăsirea acestui plan, după ce a perseverat, 
timp de nouă ani. Tata a fost de o claritate care-mi place. În 
cuvintele lui nu e loc pentru nici un fel de ambiguitate. 
Averea mea trebuia să fie a fiului său, marchizul. Cine să fi 
avut inimă? Să fi fost mama, să fi fost tata, fratele meu? 

Am rămas aşezată pe sofaua bunicii, cu ochii lipiţi de 
punga pe care tata o lăsase pe cămin, satisfăcută şi, în 
acelaşi timp nemulțumită de această atenţie care îmi 
concentra gândurile asupra banilor. E adevărat că nu 
trebuie să mă mai gândesc la ei: îndoielile mi s-au risipit şi 
există o anumită demnitate care mă scuteşte de toate 
suferinţele orgoliului în această privinţă. Philippe a alergat 


toată ziua pe la diverşi negustori şi lucrători care vor fi 
însărcinaţi să opereze metamorfoza mea. A venit o celebră 
croitoreasă, o anume Victorine16 precum şi o lenjereasă şi 
un cizmar. Sunt nerăbdătoare ca un copil să aflu cum voi 
arăta după ce voi părăsi sacul în care ne învelea uniforma 
mânăstirească. Numai că toţi aceşti lucrători cer prea mult 
timp: corsetarul cere opt zile - dacă nu vreau să-mi stric 
talia. Lucrurile încep să devină serioase: am, deci, talie? 
Janssen, cizmarul Operei, mi-a dat asigurări categorice că 
am piciorul mamei mele. Mi-am petrecut întreaga 
dimineaţă cu aceste serioase ocupaţii. A venit până şi un 
mănuşar, care mi-a măsurat mâna. l-am dat indicaţii şi 
lenjeresei. La ora prânzului meu - care s-a nimerit să fie 
cea a dejunului - mama mi-a spus că vom merge împreună 
la modiste, pentru pălării, ca să-mi formez gustul şi să fiu în 
stare să mi le comand pe ale mele. Sunt ameţită de acest 
început de independenţă, ca un orb care îşi recapătă 
vederea. Pot judeca ce este o carmelită în comparaţie cu o 
fată de lume; diferenţa este atât de mare, încât, acolo, n-am 
fi putut-o nicicând concepe. În timpul acestui dejun, tata a 
fost distrat şi noi l-am lăsat cu gândurile lui; e foarte 
implicat în secretele regelui. Eu am fost cu totul uitată, îşi 
va aduce aminte de mine, când va avea nevoie de mine - am 
mai văzut acest lucru. Tatăl meu este un bărbat încântător, 
în ciuda celor cincizeci de ani ai săi: are o siluetă 
tinerească, e bine făcut, blond şi cu o ţinută şi o graţie 
minunate; are figura în acelaşi timp grăitoare şi 
impenetrabilă a diplomaților; are nasul subţire şi lung, ochii 
îi sunt cafenii. Ce pereche frumoasă! Câte gânduri ciudate 
nu m-au asaltat, văzând limpede că aceste două fiinţe, la fel 
de nobile, de bogate, de superioare nu trăiesc deloc 
împreună, nu au nimic comun, în afară de nume şi se 
menţin unite doar de ochii lumii. Elita Curţii şi a diplomaţiei 
s-a aflat, ieri, la noi. În câteva zile, voi merge la un bal dat 
de ducesa de Maufrigneuse1 7 şi voi fi prezentată lumii pe 
care aş vrea atât de mult s-o cunosc. Va veni, în fiecare 


dimineaţă, un profesor de dans; într-o lună, trebuie să ştiu 
să dansez - sub ameninţarea de a nu merge la bal. Înainte 
de cină, mama a venit să mă vadă, în legătură cu 
guvernanta. Am păstrat-o pe miss Griffith, care i-a fost dată 
de ambasadorul Angliei. Această miss este fiica unui pastor; 
e perfect de bine crescută, mama ei era nobilă; are treizeci 
şi şase de ani şi o să mă înveţe engleza. Griffith a mea este 
destul de frumoasă ca să poată avea şi pretenţii; e săracă şi 
mândră, e scoțiană, o să fie însoţitoarea mea; va dormi în 
camera lui Rose. Rose va fi sub ordinele lui miss Griffith. Am 
simţit numaidecât că îmi voi guverna guvernanta. De şase 
zile, de când suntem împreună, ea a înţeles foarte bine că 
numai eu mă pot interesa de ea; deşi arată rece, ca o 
statuie, mi-am dat foarte bine seama că o să fie 
complezentă cu mine. Mi se pare o fiinţă bună, dar discretă. 
N-am putut afla nimic din ce a discutat mama cu ea. 

Altă noutate care nu mi se pare neînsemnată! Azi 
dimineaţă, tatăl meu a refuzat ministerul care i se 
propusese. De aici, aerul lui preocupat din ajun. Preferă o 
ambasadă neplăcerilor discuţiilor publice - a zis el. l-ar 
surâde Spania. Am aflat această veste la dejun, singurul 
moment al zilei în care tata, mama şi fratele meu se văd, în 
oarecare intimitate. Servitorii nu vin decât atunci când sunt 
sunaţi. În restul timpului, fratele meu lipseşte - ea şi tata, 
de altfel. Mama se îmbracă, nu poate fi niciodată văzută 
între două şi patru: la patru iese pentru o plimbare de o 
oră; primeşte de la şase la şapte - când nu cinează în oraş; 
serile sunt folosite pentru distracţii - spectacole, baluri, 
concerte, vizite. Pe scurt, viaţa ei e atât de plină, încât nu 
cred să aibă măcar un sfert de oră numai al ei. Desigur îşi 
petrece un timp destul de însemnat cu toaleta ei de 
dimineaţă, căci la dejun arată dumnezeieşte - dejunul are 
loc între unsprezece şi douăsprezece, încep să-mi explic 
zgomotele care se aud de la ea: mai întăi, ia o baie aproape 
rece şi o ceaşcă de cafea cu frişca - tot rece, apoi se 
îmbracă; nu se trezeşte niciodată înainte de ora nouă, în 


afară de cazurile deosebite; vara face plimbări matinale, 
călare. La ora două îl primeşte pe un tânăr pe care încă nu 
l-am putut vedea. lată viaţa noastră de familie. Ne întâlnim 
la dejun şi la cină; dar, adeseori, sunt singură cu mama la 
aceste mese. Îmi dau seama că, în curând, voi cina cu miss 
Griffith, singură, la mine, aşa cum făcea bunica. Mama 
cinează de multe ori în oraş. Nu mă mai miră puţina grijă a 
familiei faţă de mine. Draga mea, la Paris e un eroism să-i 
iubeşti pe oamenii care sunt prin preajma noastră, pentru 
că nu rămânem prea des cu noi înşine. Cât de repede sunt 
uitaţi cei absenţi! Şi totuşi, încă nu am pus piciorul afară, nu 
cunosc nimic; aştept să mă dezmeticesc, aştept ca ţinuta şi 
înfăţişarea mea să fie în armonie cu această lume a cărei 
mişcare mă uimeşte, cu toate că nu-i aud tumultul decât de 
departe. N-am ieşit decât în grădină. Italienii de la Operă îşi 
vor începe spectacolele peste câteva zile. Mama are o lojă 
acolo. Sunt nebună de dorinţa de a auzi muzica italiană şi 
de a vedea o operă franceză. Încep s-o rup cu obiceiurile de 
la mânăstire, ca să le prind pe cele ale vieţii de lume. Îţi 
scriu seara, până în momentul în care mă culc - moment 
care a fost împins până la ora zece, oră la care mama iese 
în oraş, dacă nu merge la vreun teatru. Există 
douăsprezece teatre la Paris. Eu sunt de o ignoranță crasă - 
citesc mult, dar fără alegere. O carte mă duce la alta. 
Găsesc titlurile mai multor lucrări pe coperta celei pe care 
o citesc; însă nimeni nu mă poate îndruma, aşa că dau peste 
unele foarte plicticoase. 'Tot ce am citit se învârteşte în jurul 
dragostei, subiectul care ne preocupa atât de mult, pentru 
că destinul nostru, întreg, este hotărât de bărbat şi pentru 
bărbat; dar autorii acestor cărţi sunt cu mult mai prejos 
decât două fetiţe, numite ciuta albă şi mititica - Renee şi 
Louise! Ah, înger scump, ce evenimente sărace, ce bizarerii, 
cât de meschin e veşmântul în care sunt îmbrăcate aceste 
evenimente! Cu toate acestea, două cărţi mi-au plăcut cu 
deosebire: una e Corinne18, cealaltă e Adolphe19. În 
legătură cu aceasta, l-am întrebat pe tata dacă voi putea s-o 


văd pe Doamna de Stael. Mama, tata şi cu Alphonse au 
început să râdă. Alphonse a spus: 

— Dar de unde vine asta? 

Tata a răspuns: 

— Noi suntem foarte proşti - vine de la Carmelite. 

— Fata mea, Doamna de Stael a murit, mi-a spus ducesa, 
cu blândeţe. 

— Cum poate fi înşelată o femeie? am întrebat-o pe miss 
Griffith, după ce am terminat de citit Adolphe. 

— Păi... când iubeşte... mi-a spus miss Griffitb. 

Ia spune, Renee: o să ne poată înşela pe noi vreun 
bărbat?.. Miss Griffith a sfârşit prin a-şi da seama că nu 
sunt proastă decât pe jumătate, că am o educaţie 
necunoscută ei, cea pe care ne-am dat-o una alteia, 
discutând la nesfârşit. A înţeles că ignoranţa mea e numai 
în legătură cu lucrurile exterioare. Biata fiinţă şi-a deschis 
inima faţă de mine. Acest răspuns laconic, pus în cumpănă 
cu toate nenorocirile imaginabile, mi-a dat un uşor fior. 
Griffith mi-a repetat să nu mă las vrăjită de nimic în această 
lume şi să mă îndoiesc de toate, mai ales de ceea ce îmi va 
plăcea mai mult. Ea nu ştie şi nu-mi poate spune mai mult. 
Acest discurs e prea monoton. Seamănă prin aceasta cu 
pasărea care nu ştie decât un singur tril. 

III. 

ACEEAŞI ACELEIAŞI decembrie. 

Scumpa mea, iată-mă gata să-mi fac intrarea în lume; în 
consecinţă, m-am străduit să fiu foarte nebună, înainte de a- 
mi compune atitudinea în vederea acestui eveniment. Azi 
dimineaţă după multe încercări, m-am văzut bine şi cum se 
cuvine încorsetată, încălţată, strânsă, coafată, îmbrăcată, 
gătită. Am făcut ce fac dueliştii, înainte de luptă: câteva 
exerciţii, cu uşile închise. Am vrut să mă văd cum arăt 
înarmată, mi-am găsit, cu multă bunăvoință, un aer 
cuceritor şi triumfător în faţa căruia va trebui să se 
capituleze. M-am examinat şi m-am judecat. Mi-am trecut în 
revistă forţele, punând în practică acea minunată maximă a 


LLA 


antichităţii: „Cunoaşte-te pe tine însuţi!” Am avut plăceri 
infinite, făcând cunoştinţă cu mine. Doar pe Griffith am 
iniţiat-o în secretul jocului meu de păpuşi. Eram şi păpuşă şi 
fetiţă, în acelaşi timp. Tu crezi că mă cunoşti? Deloc! 

lată, Renee, portretul surorii tale, cândva. Demult, 
deghizată în carmelită şi acum renăscută în fată uşoară şi 
mondenă. Sunt una dintre cele mai frumoase persoane din 
Franţa - exceptând Provența... - iată adevăratul sumar al 
acestui agreabil capitol. Am defecte dar, dacă aş fi bărbat, 
le-aş iubi. Aceste defecte vin de la speranţele pe care le 
dau. Când, timp de cincisprezece zile ai admirat minunatele 
rotunjimi ale braţelor mamei tale şi când această mamă 
este ducesa de Chaulieu, te trezeşti nefericită, scumpa mea, 
văzându-ţi braţele subţiri; m-am consolat însă, găsindu-mi 
încheietura mâinii fină, o anume suavitate a ligamentelor în 
aceste goluri pe care, într-o zi, o carne satinată va veni să le 
umple, să le împlinească, să le rotunjească, să le modeleze. 
Desenul, cam prea uscat, al braţelor se regăseşte şi la 
umeri. Adevărul este că nu am umeri, ci omoplaţi duri, care 
formează două planuri care se ciocnesc. De asemeni, talia 
mea e fără supleţe, pântecele plat. Uf! am spus totul. Da, 
dar aceste trăsături sunt fine şi ferme, sănătatea muşcă cu 
flacăra ei vie şi pură aceste linii nervoase, viaţa şi sângele 
albastru curg şuvoi sub o piele transparentă. Da, dar cea 
mai blondă fiică a blondei Eva e o negresă pe lângă mine. 
Da, dar am un picior de gazelă. Dar toate liniile îmi sunt 
delicate şi am trăsăturile corecte ale unui desen grecesc. E 
adevărat, domnişoară, că tonurile cărnii nu se topesc unul 
în altul, dar sunt vii: sunt un foarte frumos fruct crud şi am 
graţia şi farmecul lui verde. Pe scurt, semăn cu acea făptură 
care, în cartea de rugăciuni a mătuşii mele, creştea dintr-un 
crin violaceu. Ochii mei albaştri nu sunt tâmpi, sunt mândri, 
înconjurați de două margini de sidef viu nuanţat de foarte 
subţiri vase de sânge, pe fondul cărora genele mele, lungi şi 
dese, par franjuri de mătase. Fruntea mea străluceşte, 
părul meu, cu rădăcinile minunat aşezate, formează mici 


valuri de aur palid, întunecate pe mijloc şi de unde scapă 
câteva şuviţe rebele care dovedesc cu prisosinţă că nu sunt 
o blondă fadă şi cu leşinuri, ci o blonda meridională, prin 
vinele căreia curge sânge din belşug, o blondă care loveşte, 
în loc să se lase lovită. Nu voia oare coaforul să mi-l 
netezească în două bandouri şi să-mi pună pe frunte o perlă 
prinsă de un lanţ de aur, spunându-mi că, astfel, aş avea un 
aer de ev mediu? 

— Aflaţi că nu am destui ani, ca să fiu la mijlocul vârstei şi 
să-mi pun o podoabă întineritoare! 20 

Nasul mi-e subţire, nările bine tăiate, separate de o 
fermecătoare despărţitură roză; e semeţ, ironic, cu vârful 
prea nervos pentru a se îngroşa ori înroşi vreodată. 
Scumpa mea ciută, dacă toate astea nu fac să iei o fată fără 
zestre, înseamnă că nu mă mai pricep la nimic! Urechile îmi 
sunt cochet tivite, o perlă la fiecare lob ar părea galbenă. 
Gâtul este lung şi are acea mişcare şerpuită care dă atâta 
majestate. Albeaţa lui se aureşte la umbră. Ah! poate că am 
gura puţin prea mare, dar e atât de expresivă, buzele au o 
culoare atât de frumoasă, dinţii râd cu atâta voie-bună! Şi 
apoi, draga mea, totul este în deplină armonie; avem o 
ținută, avem o voce! Ne amintim de mişcările fustei bunicii — 
care nu o atingea niciodată. Pe scurt, sunt frumoasă, sunt 
graţioasă. Pot râde după plac, aşa cum am râs de atâtea ori 
împreună; voi fi respectată: va exista un nu mai ştiu ce care 
va impune în gropiţele pe care le vor face, pe obrajii mei 
albi, degetele uşoare ale Glumei. Pot pleca ochii şi-mi pot 
da, sub fruntea de zăpadă, aparenţa unei inimi de gheaţă. 
Pot prezenta gâtul meu melancolic de lebădă, pozând în 
madonă, iar Fecioarele desenate de pictori vor fi cu o sută 
de sulițe mai prejos decât mine; voi fi mai sus decât ele, în 
cer. Pentru a-mi vorbi, un bărbat va fi silit să-şi prefacă 
glasul în muzică. 

lată-mă, deci, înarmată până-n dinţi, ca să pot parcurge 
întreaga gamă a cochetăriei, de la notele cele mai grave, 
până la trilurile cele mai înalte. E un mare avantaj să nu 


arăţi doar într-un singur fel. Mama nu-i nici nebunatică, nici 
feciorelnică; este mai demnă, impozantă; nu poate ieşi din 
asta, decât pentru a se transforma în leoaică: atunci când 
răneşte, vindecă cu greutate; eu voi şti şi să rănesc, dar şi 
să vindec. Sunt cu totul altfel decât mama. Astfel, între noi, 
o rivalitate nu este posibilă - cu condiţia să nu ne certăm în 
legătură cu perfecțiunea mâinilor şi a picioarelor noastre, 
care sunt asemănătoare. Eu trag mai mult spre tata, ele 
fin, subţire. Am manierele bunicii şi timbrul fermecător al 
glasului ei, o voce de cap atunci când o forţez şi o 
melodioasă voce de piept în convorbirile în doi. Îmi pare că 
abia astăzi am părăsit mânăstirea. Încă nu exist pentru 
lume, îi sunt necunoscută. Ce clipă minunată! Încă îmi 
aparţin, ca o floare abia deschisă, pe care încă nimeni n-a 
văzut-o. Ei, bine, îngerul meu, când mă plimbam prin salon, 
privindu-mă, când am văzut austerul veşmânt pe care-l 
purtasem la mânăstire, am avut o strângere de inimă; 
regrete pentru trecut, nelinişte în ceea ce priveşte viitorul, 
teamă de lume, rămas-bun palidelor noastre margarete, cu 
nevinovăție culese, cu petalele smulse cu nepăsare; era 
câte puţin din toate acestea; dar mai era ceva şi din acele 
idei bizare pe care le alung înapoi, în străfundurile 
sufletului meu, acolo de unde ele au venit, iar eu nu 
îndrăznesc să cobor. 

Draga mea Renee, am un trusou de mireasă! Totul e 
aranjat, parfumat, în sertarele de cedru, cu faţa din lac - ale 
minunatului meu cabinet de toaletă. Am funde, pantofi, 
mănuşi, totul din belşug. Iata mi-a dăruit, cu graţie, 
bijuteriile ce se cuvin unei tinere fete: un neecesaire, o 
toaletă, o casoletă pentru ars parfum, un evantai, o 
umbrelă, o carte de rugăciuni, un lanţ de aur, un caşmir; 
mi-a promis că o să învăţ să călăresc. În fine, ştiu să dansez! 
Mâine, da, mâine seară voi fi prezentată. Toaleta mea - o 
rochie de muselină albă. Pentru cap, o ghirlandă de 
trandafiri albi, în stil grecesc. Voi lua aerul meu de madona; 
vreau să arăt foarte-naivă şi să le câştig pe femei de partea 


mea. Mama, la o mie de leghe departe de ceea ce îţi scriu, 
mă crede incapabilă să gândesc. Dacă mi-ar citi scrisoarea, 
ar rămâne năucită de uimire. Fratele meu mă onorează cu 
un profund dispreţ şi mă copleşeşte, în continuare, cu 
bunătatea indiferenţei sale. E un tânăr frumos, dar 
capricios şi melancolic. Îi cunosc secretul: nici ducele, nici 
ducesa nu i l-au descoperit. Deşi e tânăr şi duce, e gelos pe 
tatăl său, pentru că el nu reprezintă nimic în Stat, nu are 
slujbă la Curte, nu poate spune: „Mă duc la Cameră”. Din 
toată, casa, numai eu am, pentru gândit, şaisprezece ore. 
Tata e prins în afacerile publice şi în distracţiile lui, mama, 
de asemeni, e ocupată; nimeni nu are timp de sine în casa 
asta, cu toţii sunt veşnic plecaţi - nu-i destul, timp pentru 
viaţă. Sunt curioasă la culme să aflu ce invincibilă atracţie 
exercită lumea, ca să te ţină, seară de seară, de la ora nouă 
până la două sau trei dimineaţa, să te oblige să faci atâtea 
eforturi şi să suporţi atâta oboseală. Pe vremea când 
doream să ajung aici, nu-mi imaginam asemenea distanţe, 
asemenea îmbătări; dar, uitam, e adevărat, că era vorba, de 
Paris. Aşadar, oamenii pot trăi unul lângă altul, în familie, 
fără să se cunoască. Soseşte o cvasi-călugăriţă şi, în 
cincisprezece zile, observă ceea ce un om de stat nu vede, 
în propria-i casă. Ori poate vede, însă, în orbirea lui voită, 
există un sentiment patern. Voi cerceta acest ungher 
obscur. 

IV. 

ACEEAŞI ACELEIAŞI 

15 decembrie. 

Ieri, la ora două, în una dintre acele zile de toamnă pe 
care le-am admirat atât de mult pe malurile Loarei, m-am 
dus să mă plimb pe Champs-Elysees şi la Bois de Boulogne. 
În sfârşit, am văzut Parisul! Piaţa Louis XV e, într-adevăr, 
frumoasă, dar de acea frumuseţe creată de om. Eram gătită 
cu îngrijire, melancolică, deşi foarte dispusă să râd, cu 
figura calmă, sub o pălărie fermecătoare, braţele 
încrucişate. N-am cules nici cel mai mic surâs, n-am făcut 


pe nici un tinerel să încremenească, stupid, de uimire şi, cu 
toate acestea, trăsura mergea cu o încetineală în deplină 
armonie cu poza pe care mi-o luasem. Mă înşel - un duce 
fermecător care trecea şi-a întors calul, brusc. Acest bărbat 
care mi-a salvat, în faţa publicului, vanitatea, era tatăl meu, 
al cărui orgoliu - mi-a spus el, mai târziu - fusese agreabil 
flatat. M-am întâlnit cu mama care, mi-a trimis un mic salut, 
din vârful degetelor aducând a sărutare. Griffith a mea, 
care nu se teme de nimic şi de nimeni, privea în dreapta şi 
în stânga. După părerea mea, o tânără fată trebuie să ştie 
întotdeauna unde-şi aşază privirea. Eram furioasă. Un 
bărbat a examinat cu multă seriozitate trăsura, fără să-mi 
dea atenţie. Acest admirator era, probabil, carosier. M-am 
înşelat în evaluarea forţelor mele: frumuseţea, acest rar 
privilegiu pe care singur Dumnezeu îl dăruieşte, este, la 
Paris, mult mai obişnuit decât credeam. Fandosite au fost 
grațios salutate. În faţa unor mutre boite, bărbaţii îşi 
ziceau: „lat-o!” Mama a fost grozav de admirată. Această 
enigmă are o explicaţie şi o voi căuta. Bărbaţii, draga mea, 
mi s-au părut, în general, foarte urâţi. Cei care sunt frumoşi 
ne seamănă în rău. Nu ştiu ce geniu rău le-a inventat 
îmbrăcămintea: e surprinzător de neinspirată, când o 
compari cu cea a secolelor trecute: e fără strălucire, fără 
culoare, fără poezie; nu se adresează nici simţurilor, nici 
spiritului, nici ochiului şi trebuie să fie incomodă; e fără 
amploare, ciuntită. M-a frapat mai ales pălăria - un tronson 
de coloană care nu ia deloc forma capului; mi s-a spus că 
este mult mai uşor să faci o revoluţie, decât să dai o formă 
graţioasă pălăriilor. În Franţa, bravura dă înapoi în faţa 
ideii de a purta un feutru cu calotă rotundă şi, din lipsă de 
curaj, o singură zi, rămân cu o pălărie ridicolă, pe o viaţă 
întreagă. Şi se mai spune despre francezi că sunt uşuratici! 
De altfel, bărbaţii sunt întru totul oribili, indiferent de ce-şi 
pun pe cap. Nu am văzut decât figuri obosite şi dure, în 
care nu găseşti nici calm, nici linişte, liniile sunt aspre şi 


ridurile anunţă ambiţii înşelate, vanităţi nefericite. O frunte 
frumoasă este o raritate. 

— Ah! uite-i pe parizieni! i-am spus lui miss Griffith. 

— Sunt oameni foarte amabili şi foarte spirituali, mi-a 
răspuns. 

Am tăcut. O fată de treizeci şi şase de ani are multă 
indulgență în adâncul inimii. 

Seara m-am dus la bal şi m-am ţinut pe lângă mama, care 
mi-a dat braţul, cu un devotament din plin recompensat. 
Onorurile erau pentru ea, eu fiind pretextul celor mai 
plăcute măguleli. A avut talentul să mă convingă să dansez 
cu imbecili care, cu toţii, mi-au vorbit de căldură - de parcă 
aş fi fost degerată - şi despre frumuseţea balului - de parcă 
aş fi fost oarbă. Niciunul h-a scăpat prilejul de a se extazia 
în faţa unui lucru straniu, nemaipomenit, extraordinar, unic, 
bizar - acela de a mă fi văzut pentru prima oară. Toaleta 
mea, care mă încântase în salonul alb-auriu, pe când mă 
fuduleam singură, abia se băga de seamă în mijlocul 
minunatelor găteli a majorităţii femeilor. Fiecare dintre ele 
îşi avea fidelii săi, se observau una pe alta cu coada 
ochiului; multe dintre ele străluceau de o frumuseţe 
triumfătoare - ca, de pildă, mama. La bal, o persoană 
tânără nu contează, ea nu e decât o maşină de dansat. 
Bărbaţii, cu rare excepţii, nu sunt mai bine decât pe 
Champs-Elysees. Uzaţi, cu trăsături lipsite de expresie - 
sau, mai bine zis: având cu toţii aceeaşi expresie. Acele 
figuri mândre şi viguroase pe care le au, în portrete, 
strămoşii noştri - ei, care îmbinau forţa morală cu forţa 
fizică - nu mai există. Şi, totuşi, se afla în acea adunare un 
bărbat de mare talent, care ieşea în evidenţă din mulţime 
prin frumuseţea chipului său, dar nu mi-a provocat senzaţia 
vie la care m-aş fi aşteptat. Nu-i cunosc operele şi nu este 
nobil. Dar, oricare ar fi geniul şi calităţile unui burghez sau 
ale unui înnobilat, nu mă interesează. De altfel, l-am găsit 
atât de preocupat de sine şi atât de puţin de ceilalţi, încât 
m-a făcut să cred că, pentru aceşti mari vânători de idei, noi 


trebuie să fim obiecte, nu fiinţe. Când bărbaţii de talent 
iubesc, nu trebuie să mai scrie, altfel nu iubesc. Există ceva 
în creierul lor care trece înaintea iubitei. Mi s-a părut că 
văd acestea în atitudinea bărbatului care este - aşa se 
spune - profesor, orator, autor şi pe care ambiția îl face 
sclavul oricărei mărimi. Am luat, pe loc, o hotărâre: am 
găsit că ar fi cu totul nedemn de mine să port pică lumii din 
pricina puţinului meu succes, aşa că am început să dansez, 
fără nici o grijă. De altfel, am găsit plăcere în dans. Am 
auzit o grămadă de bârfe fără haz despre oameni 
necunoscuţi; dar poate că, pentru a le înţelege, trebuie să 
ştiu o mulţime de alte lucruri - pe care, acum, le ignor - 
căci am văzut majoritatea femeilor şi bărbaţilor spunând 
sau ascultând cu multă plăcere anumite fraze. Lumea oferă 
enorm de multe enigme al căror înţeles e greu de găsit. 
Există intrigi fără număr. Am ochii destul de ageri şi auzul 
fin; cât despre înţelegere, o cunoaşteţi, domnişoară de 
Maucombe! 

M-am întors obosită şi fericită de această oboseală. Cu 
sinceritate, i-am mărturisit starea în care mă aflam, mamei, 
în a cărei companie eram; mi-a recomandat să nu 
încredinţez aceste lucruri nimănui altuia decât ei. 

— Micuța mea, a adăugat, bunul-gust constă atât în a şti 
despre ce lucruri nu trebuie să vorbeşti, cât şi în a şti 
despre ce se poate vorbi. 

Această recomandare m-a făcut să înţeleg care sunt 
senzațiile asupra cărora trebuie să păstrăm tăcere faţă de 
toată lumea, poate chiar şi faţă de propria mamă. Am 
măsurat dintr-o ochire vastul câmp al disimulărilor 
femeieşti. Te pot asigura, scumpa mea, că am face, cu 
neruşinarea inocenţei noastre, o pereche de cumetre destul 
de isteţe! Câte învăţăminte într-un deget dus la buze, într- 
un cuvânt, într-o privire! Am devenit excesiv de timidă, 
dintr-odată. Cum, adică? Să nu-ţi poţi exprima fericirea atât 
de firească, pricinuită de mişcarea dansului! „Dar, mi-am zis 
în sinea mea, ce va fi oare cu sentimentele noastre?” M-am 


culcat, tristă. Simt încă, viu, şocul acestei prime confruntări 
dintre firea mea, sinceră şi veselă, cu asprele legi ale lumii. 
lată că am şi început să las smocuri din alba mea lână în 
mărăcinii din marginea drumului! Adio, îngerul meu. 

V, 

RENEE DE MAUCOMBE CĂTRE LOUISE DE CHAULIEU 
octombrie. 

Cât de mult m-a impresionat scrisoarea ta! M-a 
impresionat, mai ales, comparând destinele noastre. În ce 
lume strălucitoare vei trăi! în ce colţ liniştit îmi voi sfârşi 
obscura viaţă! Cincisprezece zile după sosirea mea la 
castelul Maucombe - despre care ţi-am vorbit prea mult, ca 
să mă repet - şi unde mi-am găsit camera în aproximativ 
aceeaşi stare în care o lăsasem, de unde am putut înţelege 
sublimul peisaj al văii Gemenos-ului, pe care, copil fiind, îl 
priveam fără să-l văd - tata şi cu mama, însoţiţi de cei doi 
fraţi ai mei, m-au dus la cină, la unul dintre vecinii noştri, un 
bătrân domn de l'Estorade, gentilom ajuns foarte bogat, aşa 
cum se poate ajunge bogat în provincie, datorită zgârceniei. 
Bătrânul nu şi-a putut sustrage unicul fiu rapacităţii lui 
Buonaparte? 1; după ce l-a salvat de la conscripţie22, a fost 
obligat să-l trimită la armată, în 1813, în Garda de 
Onoare23; după bătălia de la Leipzig, bătrânul baron de 
l'Estorade n-a mai avut veşti de la fiul său. Domnul 
Montriveau, pe care domnul de l'Estorade l-a vizitat, în 
1814, a spus că l-a văzut luat prizonier de ruşi. Doamna de 
l'Estorade a murit de supărare, punând să se facă inutile 
cercetări în Rusia. Baronul, bătrân prea-creştin, practica 
această frumoasă virtute teologală - pe care noi o cultivam, 
la Blois: Speranţa! Ea îl ajuta să-şi vadă fiul, în vis, aşa cum 
aduna avere pentru el; avea grijă de părţile din moştenirile 
ce reveniseră fiului de la neamurile dinspre partea 
răposatei doamne de l'Estorade. Nimeni nu avea curajul să 
glumească pe socoteala acestui bătrân. Am sfârşit prin a 
ghici că întoarcerea nesperată a fiului era şi cauza 
întoarcerii mele. Cine ar fi bănuit că, în timp ce gândurile 


noastre hoinăreau nestatornic, sortitul meu pribegea, încet, 
pe jos, prin Rusia, prin Polonia, prin Germania? Ghinionul 
lui nu a încetat decât la Berlin, unde ministrul francez i-a 
înlesnit întoarcerea în Franţa. Domnul de l'Estorade, tatăl, 
mic gentilom din Provența, având în jur de zece mii de livre 
rentă, nu are un nume îndeajuns de european, pentru ca 
cineva să se intereseze de soarta cavalerului de l'Estorade, 
al cărui nume mirosea, ciudat, a aventurier. 

Douăsprezece mii de livre, produsul anual al bunurilor 
doamnei de l'Estorade, adunate cu economiile din partea 
tatălui, îi fac bietului ostaş din Garda de Onoare o avere 
considerabilă, în Provența, ceva în jur de două sute 
cincizeci de mii de livre - în afară de bunurile imobile. 
Bătrânul de l'Estorade cumpărase în ajunul zilei în care 
urma să se întoarcă fiul său un frumos domeniu, prost 
administrat, unde îşi propune să planteze zece mii de duzi - 
pe care i-a crescut, anume, în pepiniera lui, prevăzând 
această achiziţie. Regăsindu-şi fiul, baronul nu a mai avut 
decât un singur gând: acela de a-l însura şi de a-l însura cu 
o tânără fată nobilă. Tata şi cu mama au împărtăşit, în 
numele meu, gândul vecinului nostru, numaidecât după ce 
bătrânul le-a adus la cunoştinţă intenţia de a o lua pe Renee 
de Maucombe fără zestre, recunoscându-i, în contract, 
întreaga sumă care trebuie să revină zisei Renee din 
succesiunea lor. De cum a ajuns la majorat, fratele meu mai 
Mic, Jean de Maucombe, a recunoscut că a primit de la 
părinţii săi un avans de moştenire reprezentând a treia 
parte din succesiune. lată cum familiile nobile din Provența 
ocolesc infamul Cod Civil al domnului Buonaparte, care va 
trimite la mânăstire tot atâtea fele nobile câte a măritat24. 
Nobilimea franceză este, după puţinul pe care l-am auzit 
despre acest subiect, foarte divizată asupra gravei 
probleme. 

Dineul, micuța mea, a fost, de fapt, o vedere între fostul 
prizonier şi ciuta ta. Să o luăm în ordine: 


Oamenii contelui de Maucombe s-au îmbrăcat în vechile 
lor livrele galonate, şi-au pus pălăriile lor cu găitane; vizitiul 
s-a încălţat cu uriaşele lui cizme ţintuite; am urcat cinci 
persoane în caleaşca şi am ajuns cu tot fastul către ora 
două, ca să prânzim la trei, în vechea bastidă25 a baronului 
de l'Estorade. Socrul nu are castel, ci o simplă casă de ţară, 
aşezată la poalele uneia din colinele noastre, la capătul 
frumoasei văi a cărei fală este cu siguranţă, vechiul castel 
de Maucombe. Bastida arată ca oricare bastidă: patru 
ziduri de piatră, acoperite cu o tencuială gălbuie, cu 
acoperiş de olane de un roşu frumos. Acoperişul se îndoaie 
sub greutatea acestei cărămidarii. Ferestrele aranjate fără 
nici o simetrie au obloane enorme, vopsite în galben. 
Grădina care înconjoară această locuinţă este o grădină din 
Provența, împrejmuită cu ziduri scunde, din pietre mari, 
rotunde, aşezate în straturi; geniul zidarului se vădeşte în 
ştiinţa cu care aşază pietrele, alternativ înclinate sau pe 
înălţime; muruiala, cojită, cade pe alocuri. Aerul senioral al 
acestei bastide vine de la un grilaj aflat la intrare, spre 
drum. S-au vărsat multe lacrimi până să se facă acest grilaj: 
e atât de prăpădit, încât îmi aminteşte de sora Angelique. 
Casa are un peron de piatră, poarta e împodobită cu o 
streaşină pe care un ţăran de pe Loara nu şi-ar dori-o 
pentru casa lui elegantă, din piatră albă, cu acoperiş 
albăstrui, scăldat în soare. Grădina, împrejurimile sunt 
îngrozitor de prăfuite, copacii sunt ca arşi. Se vede că, de 
multă vreme, viaţa baronului se rezumă la a se scula, a se 
culca, a se scula din nou a doua zi, fără nici o altă grijă 
decât aceea de a aduna ban lângă ban. Mănâncă ce 
mănâncă cei doi servitori, un băiat provensal şi bătrâna 
cameristă a soţiei sale. În încăperi, puţină mobilă. Cu toate 
acestea, casa de l'Estorade a făcut eforturi neobişnuite: şi-a 
golit dulapurile, a mobilizat pe toată lumea din împrejurimi 
în vederea acestui prânz - care ne-a fost servit într-o 
argintărie veche, neagră şi deformată. Fostul prizonier, 
micuța mea scumpă, seamănă cu grilajul, e tare prăpădit. E 


palid, a suferit, e tăcut. La treizeci şi şapte de ani, pare de 
cincizeci. Abanosul frumosului său păr de bărbat tânăr e 
amestecat cu alb, ca aripa ciocârliei. Frumoşii lui ochi 
albaştri sunt adânciţi în orbite; e un pic surd, ceea ce îl face 
să semene cu Cavalerul Tristei Figuri; cu toate acestea, am 
consimţit, cu graţie, să devin doamna de l'Estorade, să mă 
las înzestrată cu două sute cincizeci de mii de livre - dar cu 
condiţia expresă de a fi stăpână să amenajez bastida şi să 
fac un parc. l-am pretins formal tatei să-mi concedeze o 
mică parte din apa care poate fi trasă, aici, de la 
Maucombe. Într-o lună, voi fi doamna de l'Estorade, căci am 
plăcut, draga mea. După zăpezile Siberiei, un bărbat e 
dispus şi prea dispus să găsească merite acestor ochi care - 
tu o spuneai - făceau să se coacă fructele pe care le 
priveam. Louis de l'Estorade pare grozav de fericit să o ia 
de soţie pe frumoasa Renee de Maucombe - aceasta fiind 
glorioasa poreclă a prietenei tale. În timp ce tu te 
pregăteşti să culegi bucuriile vieţii cele mai pline, cele ale 
unei domnişoare de Chaulieu, în Parisul în care vei domni, 
biata ciută a ta, Renee, aceasta fiică a deşertului, a căzut 
din Empireul spre care ne înălţăm, în realităţile vulgare ale 
unui destin simplu ca al unei flori de părăluţă. Da, mi-am 
jurat, în sine mea, să-l consolez pe acest tânăr fără tinereţe, 
care a trecut direct din fustele mamei în greul războiului şi 
de la bucuriile bastidei sale, la gheţurile şi muncile Siberiei. 
Monotonia zilelor mele ce vor să vină va fi întreruptă doar 
de umilele plăceri ale vieţii de ţară. Voi muta oaza din valea 
Gemenosului în jurul casei mele - care va fi majestuos 
umbrită de arbori frumoşi. Voi avea, în Provența, gazon 
veşnic verde, voi face ca parcul să urce până pe colină, iar 
în punctul ci cel mai înalt, voi pune să se construiască un 
chioşc frumos, de unde ochii mei vor putea vedea 
strălucitoarea Mediterană. Portocalul, lămâiul, cele mai 
bogate produse ale botanicii îmi vor înfrumuseţa sihăstria şi 
voi fi, aici mamă de familie. O poezie naturală, de 
nezdruncinat, ne va înconjura. Rămânând fidelă 


îndatoririlor mele, nu-i de temut nici o nenorocire. 
Sentimentele mele creştineşti sunt împărtăşite de socrul 
meu şi de cavalerul de l'Estorade. Ah, micuța mea, îmi 
întrezăresc viaţa ca pe unul dintre acele mari drumuri ale 
Franţei, uniform şi lin, umbrit de copaci seculari. Nu vor fi 
doi de Buonaparte în acelaşi secol: îmi voi putea păstra 
copiii, dacă voi avea, ca să fac oameni din ei; mă voi bucura 
de viaţă, prin ei. Dacă nu-ţi vei greşi ţinta, tu, care, desigur, 
vei fi soţia vreunui atotputernic, vei constitui protecţia 
activă a copiilor lui Renee a ta. Adio, deci, măcar în ceea ce 
mă priveşte, romanelor şi situaţiilor ciudate ale căror 
eroine ne închipuiam că vom fi. Îmi cunosc dinainte 
povestea vieţii: viaţa mea va fi traversată de marile 
evenimente ale dentiţiilor domnilor de l'Estorade, de 
alăptarea lor, de stricăciunile pe care le vor face în 
rondurile de flori şi în persoana mea; să le brodez bonete, 
să fiu iubită şi admirată de un biet bărbat bolnăvicios, la 
intrarea în valea Gemenos-ului - iată bucuriile mele. Poate 
că, într-o zi, ţăranca se va muta, pe timpul iernii, la 
Marsilia; dar şi acolo nu va apare decât pe scena strâmtă a 
provinciei, ale cărei culise nu ascund nici o primejdie. N-o 
să mă tem de nimic, nici măcar de una dintre acele 
admiraţii care ne pot face să ne mândrim. Ne vom interesa 
mult de viermii-de-mătase, pentru care vom avea, de 
vânzare, frunze de dud. Vom cunoaşte ciudatele vicisitudini 
ale vieţii de provincie şi furtunile unui menaj fără certuri 
posibile: domnul de l'Estorade îşi anunţă intenţia fermă de 
a se lăsa condus de soţia sa. Cum, însă, nu voi face nimic 
pentru a-l menţine pe această cale înţeleaptă, probabil că el 
va persista. Tu vei fi, scumpa mea Louise, partea 
romanţioasă a existenţei mele. Aşa că povesteşte-mi cu de- 
amănuntul aventurile tale, descrie-mi balurile, serbările, 
spune-mi cum te îmbraci, ce flori împodobesc frumosul tău 
păr blond, cuvintele bărbaţilor şi felul lor de a fi. Vei fi două, 
când vei dansa, când vei asculta şi când vei simţi vârfurile 
degetelor tale strânse de altă mână. Tare aş vrea şi eu să 


mă distrez la Paris, iar tu să fii mamă de familie, la 
Crampade - acesta este numele bastidei noastre. Bietul 
bărbat care îşi închipuie că ia de soţie o singură femeie! 
Oare îşi va da seama că sunt două? încep să spun prostii. 
Cum eu nu le mai pot face, decât prin intermediul tău, mă 
opresc. Deci, un sărut pentru fiecare din obrajii tăi, buzele 
mele sunt încă ale unei fecioare, el n-a îndrăznit să-mi ia 
decât mâna. Ah! suntem de un respect şi de o cuviinţă cu 
totul îngrijorătoare. Uite, că iar încep... Adio, draga mea. 

P. S. Deschid a treia scrisoare a ta. Draga mea, pot dispune 
de circa o mie de livre: cheltuieşte-le pe lucruri frumoase 
care nu se găsesc pe la noi, nici măcar la Marsilia. Alergând 
şi târguind pentru tine, gândeşte-te la pustnica ta de la 
Crampade. Trebuie să ştii că nici părinţii lui, nici ai mei nu 
au pe nimeni cu gust, la Paris, pentru cumpărături. Voi 
răspunde mai târziu la această scrisoare. 

VI. 

DON FELIPE HENAREZ CĂTRE DON FERNANDO. 

Paris, septembrie. 

Data acestei scrisori vă va spune, frate, că nici o primejdie 
nu-l mai ameninţă pe capul casei voastre. Dacă masacrarea 
strămoşilor noştri, în Curtea Leilor, ne-a făcut, vrând- 
nevrând spanioli şi creştini, ne-a lăsat moştenire prudenţa 
arabilor; şi poate că datorez salvarea mea sângelui celor 
din familia Abenceraj. Frica a făcut din Ferdinand un atât 
de bun actor, încât Valdez26 a crezut în asigurările sale. 
Fără mine, bietul amiral ar fi fost pierdut. Niciodată nu vor 
şti liberalii ce este un rege. Însă caracterul acestui Bourbon 
mi-e cunoscut de multă vreme: cu cât Majestatea Sa ne 
asigura mai insistent de protecţia sa. Cu atât îmi trezea mai 
multă neîncredere. Un spaniol adevărat nu are deloc nevoie 
să-şi repete promisiunile. Cine vorbeşte prea mult are de 
gând să înşele. Valdez a trecut pe un bastiment englez. Cât 
despre mine, de cum speranţele scumpei noastre Spanii au 
fost pierdute în Andaluzia, i-am scris intendentului moşiilor 
mele din Sardinia să ia măsuri pentru salvarea mea. Iscusiţi 


pescuitori de coral mă aşteptau cu o barcă, într-un anume 
loc, pe coastă. În clipa în care Ferdinand recomanda 
autorităţilor franceze să mă înhaţe, eu eram deja în baroni 
a mea de la Macumer, în mijlocul unor bandiți care sfidează 
toate legile şi toate răzbunările. Ultima casă hispano-maură 
din Grenada a regăsit deserturile Africii, până şi calul 
sarazin, într-un domeniu care l-a moştenit de la sarazini27. 
Ochii acestor bandiți au strălucit de bucurie şi de un orgoliu 
sălbatic, aflând că îl protejează, împotriva vendettei regelui 
Spaniei, pe ducele de Soria, stăpânul lor, pe scurt, un 
Henarez, primul care a venit să-i viziteze din timpul în care 
insula aparţinea maurilor - ei, care, în ajun, se temeau de 
judecata mea! Douăzeci şi două de carabine s-au oferit să-l 
ţintească pe Ferdinand de Bourbon, acest fiu al unei rase 
necunoscute în ziua în care cei din neamul Abencerajilor 
atingeau, învingători, malurile Loarei. Credeam că voi 
putea trăi din veniturile acestor imense domenii la care, din 
păcate, ne-am gândit atât de puţin; dar şederea mea aici 
mi-a demonstrat greşeala mea şi sinceritatea rapoartelor 
lui Queverdo. Bietul om, avea, în slujba mea, douăzeci şi 
două de suflete şi nici un real; savane de douăzeci de mii de 
pogoane şi nici o casă; păduri virgine şi nici o mobilă! Un 
milion de piaştri şi prezenţa unui stăpân, timp de jumătate 
de secol, ar fi necesare pentru a pune în valoare aceste 
minunate pământuri; mă voi mai gândi la acest lucru. 
Învinşii meditează, în timpul fugii, şi asupra lor înşişi, şi 
asupra partidei pierdute. Văzând acest frumos cadavre, ros 
de călugări, ochii mi s-au înecat în lacrimi; vedeam în el 
tristul viitor al Spaniei. La Marsilia, am aflat de sfârşitul lui 
Riego28. M-am gândit cu durere că şi viaţa mea se va 
încheia cu un martiriu - dar obscur şi lung. Asta să fie oare 
viaţă: nici să nu te poţi dedica unei ţări, nici să poţi trăi 
pentru o femeie! Să iubeşti, să cucereşti, această dublă faţă 
a aceleiaşi idei - era legea gravată pe săbiile noastre, scrisă 
cu litere de aur pe bolțile palatelor noastre, repetată fără 
încetare de jeturile de apă ce urcă în jerbe din bazinele 


noastre de marmoră. Dar această lege în van îmi 
fanatizează inima: sabia e frântă, palatul scrum, izvorul 
vieţii îl sorb nisipurile sterpe. lată, deci, testamentul meu: 

Don Fernando, veţi înţelege pentru ce vă temperam 
ardoarea, ordonându-vă să rămâneţi fidel lui rey netto29. 
Ca frate şi ca prieten al tău, te implor să-mi dai ascultare; 
ca stăpân ce vă sunt, vă poruncesc: Vă veţi duce la rege, îi 
veţi cere rangul meu de grande de Spania şi bunurile mele, 
funcţia mea şi titlurile mele; poate va ezita, poate va face 
câteva schime regale; îi veţi spune însă că sunteţi iubit de 
Maria Heredia şi că Maria nu se poate căsători decât cu 
ducele de Soria. Îl veţi vedea atunci tresărind de bucurie: 
imensa avere a familiei Heredia îl împiedică să-mi 
desăvârşească ruina: o va socoti, astfel, completă - o să 
aveţi, pe dată, succesiunea. Vă veţi căsători cu Maria: am 
surprins secretul dragostei voastre, împărtăşită şi 
combătută. De aceea l-am şi pregătit pe bătrânul conte, în 
vederea acestei substituiri. Maria şi cu mine ascultam de 
convenienţe şi de dorinţele taţilor noştri. Sunteţi frumos ca 
un copil al dragostei; eu sunt urât ca un grande de Spania; 
sunteţi iubit, eu sunt obiectul unei aversiuni nemărturisite; 
veţi învinge fără întârziere puţina rezistenţă pe care 
nenorocirea mea o va inspira, poate, acestei nobile 
spaniole. Duce de Soria, predecesorul vostru nu vrea să vă 
coste nici un regret, nici să vă lipsească de un singur 
maravedis30. Cum bijuteriile Mariei pot umple golul pe 
care diamantele mamei îl vor lăsa în casa dumneavoastră, 
îmi veţi trimite aceste diamante - care vor ajunge să-mi 
asigure o viaţă independentă - prin doica mea, bătrâna 
Urraca, singura dintre servitorii casei mele pe care vreau s- 
o păstrez, pentru că e singura care ştie să-mi prepare bine 
şocolata. 

În timpul scurtei noastre revoluţii, activitatea mea fără 
răgaz mi-a redus cheltuielile la strictul necesar, iar salariul 
funcţiei mele îmi ajungea. Veţi găsi veniturile pe aceşti 
ultimi doi ani în mâinile intendentului dumneavoastră. 


Această sumă îmi aparţine: căsătoria unui duce de Soria 
cere mari cheltuieli, deci, o vom împărţi. Nu refuzaţi cadoul 
de nuntă al fratelui dumneavoastră, banditul. De altfel, 
aceasta este voinţa mea. Baronia de Macumer nefiind sub 
puterea regelui Spaniei, rămâne a mea şi-mi lasă 
posibilitatea de a avea o patrie şi un nume - dacă, din 
întâmplare, aş vrea să devin ceva. 

Domnul fie lăudat, iată afacerile încheiate, casa de Soria e 
salvată! 

În clipa în care nu mai sunt altceva decât baron de 
Macumer, tunurile franceze anunţă intrarea ducelui 
d'Angouleme. Veţi înţelege, domnule, motivul pentru care 
îmi întrerup scrisoarea, aici... octombrie. 

Sosind aici, nu avem nici măcar zece cvadrupli. Nu este 
oare josnic omul de stat ce vădeşte un spirit egoist în 
mijlocul unei catastrofe - pe care, de altfel, n-a putut-o 
împiedica? Maurilor învinşi le rămâne calul şi deşertul; 
creştinilor înşelaţi în speranţele lor, mânăstirea şi câteva 
monede de aur. Cu toate acestea, resemnarea mea nu-i încă 
decât oboseală. Nu sunt îndeajuns de aproape de 
mânăstire, pentru a nu mă mai gândi să trăiesc. Pentru 
orice întâmplare, Ozalga mi-a dat scrisori de recomandare; 
printre ele, una e adresată unui librar care este, pentru 
compatrioţii noştri, ceea ce este Galignani31, aici, pentru 
englezi. Acest om mi-a găsit opt elevi, cu câte trei franci 
lecţia. Mă duc la elevii mei din două în două zile, am, deci, 
patru lecţii pe zi şi câştig doisprezece franci, sumă cu mult 
superioară nevoilor mele. La sosirea lui Urraca, voi ferici pe 
vreun alt spaniol proscris, cedându-i clientela. Sunt găzduit 
pe strada Hillerin-Bertin, la o sărmană văduvă care ţine 
pensiune. Camera mea e spre sud şi dă către o mică 
grădină. Nu aud nici un zgomot, în faţa ochilor am verdeață 
şi nu cheltuiesc cu totul decât un piastru pe zi; sunt cu totul 
mirat de bucuriile calme şi pure pe care le gust în această 
viaţă de Denys la Corint32. De la răsăritul soarelui până la 
ora zece, fumez şi-mi beau şocolata, aşezat la fereastră, 


privind două plante spaniole, grozama, care se ridică dintre 
tufele de iasomie: aur pe fond alb, o imagine care totdeauna 
îl va face să tresară pe un urmaş al maurilor. La ora zece 
pornesc la drum, pentru lecţii, până la patru. Apoi mă 
întorc, să cinez, să fumez şi că citesc, până la ceasul 
culcării. Aş putea duce multă vreme acest fel de viaţă, care 
îmbină meditaţia cu munca, singurătatea cu lumea. Fii 
fericit, Fernando, abdicarea mea s-a înfăptuit fără gânduri 
ascunse; ea nu-i urmată de nici un regret - ca a lui Carol cel 
Mare, nici de dorinţa de a reîncepe partida - ca cea a lui 
Napoleon. Cinci nopţi şi cinci zile au trecut peste 
testamentul meu, gândul a parcurs cinci secole. Mărimile, 
onorurile, titlurile, bunurile îmi par acum de parcă n-ar fi 
existat niciodată. Acum, că bariera respectului care ne 
separa a căzut, pot, dragul meu, să te las să citeşti în inima 
mea. Această inimă, pe care severitatea o acoperă ca o 
platoşă de nepătruns, e plină de tandreţe şi de devotament 
fără întrebuințare; dar nici o femeie n-a ghicit-o, nici măcar 
cea care, încă din leagăn, îmi era destinată. Acolo se află 
secretul arzătoarei mele vieţi politice. Neavând o iubită, am 
adorat Spania. Dar şi Spania mi-a scăpat! Acum, când nu 
mai sunt nimic, îmi pot contempla, eul distrus, mă pot 
întreba de ce a venit viaţa în el şi când va pleca? de ce 
această rasă, prin excelenţă cavalerească, a turnat în vinele 
ultimului ei vlăstar primele ei virtuţi: dragostea africană a 
rasei, poezia ei fierbinte? de ce sămânţa trebuie să-şi 
păstreze învelişul ei aspru, fără să dea colţ şi lujer, fără să-şi 
prefire parfumurile orientului de la înălţimea unui caliciţi 
radios? ce crimă am făptuit, înainte de a mă naşte, că nu 
inspir nimănui dragoste? Să fi fost, încă de la naştere, o 
veche epavă, destinată să eşueze pe o plajă aridă? Îmi 
regăsesc sufletul în deserturile strămoşeşti, luminate de un 
soare care pârjoleşte totul, ne-îngăduind să crească nimic. 
Rămăşiţă orgolioasă a unei rase decăzute, forţă inutilă, 
dragoste pierdută, tânăr bătrân. Voi aştepta, deci, unde 
sunt, mai bine decât oriunde în altă parte, ultima favoare a 


morţii. Vai! sub acest cer înceţoşat, nici o scânteie nu va 
retrezi flacăra de sub atâta cenuşă. Astfel, voi putea spune, 
ca ultim cuvânt, asemeni lui lisus Cristos: Dumnezeul meu, 
de ce m-ai părăsit? Cuvinte teribile, pe care încă nimeni n-a 
încercat să le cerceteze. 

Gândeşte-te, Fernando, cât sunt de fericit să retrăiesc în 
tine şi în Maria! De acum înainte, vă voi contempla cu 
orgoliul unui creator mândru de opera sa. lubiţi-vă mult şi 
pentru totdeauna, nu-mi faceţi necazuri: o ceartă între voi 
îmi va face mai mult rău decât vouă înşivă. Mama a 
presimţit că evenimentele îi vor sluji, într-o zi, speranţele. 
Poate că dorinţa unei mame este un contract încheiat între 
ea şi Dumnezeu. De altfel, nu-i oare ea una dintre acele 
fiinţe misterioase care pot comunica cu cerul şi aduc de 
acolo o viziune a viitorului? De câte ori n-am citit în 
zbârciturile de pe fruntea ei că-i dorea lui Fernando 
onorurile şi bunurile lui Felipe! I-o spuneam, ea îmi 
răspundea cu două lacrimi şi-mi arăta rănile unei inimi care 
ni se cuvenea întreagă, atât unuia, cât şi celuilalt, dar pe 
care o dragoste de neînvins ţi-o dăruia doar ţie. Astfel, 
umbra ei fericită va pluti deasupra capetelor voastre, când 
le veţi pleca în faţa altarului. Vei veni, în sfârşit, să-l mingii 
pe Felipe al tău, dona Clara? Iată-l: îi cedează iubitului 
dumneavoastră până şi fata pe care i-o împingeaţi, cu 
regret, în braţe. Ceea ce fac eu le place femeilor, morţilor, 
regelui, Dumnezeu a vrut-o; nu strica, deci, nimic, 
Fernando: supune-te şi taci. 

P S. Recomandă-i lui Urraca să nu mă numească altfel 
decât domnul Henarez. Mariei nu-i spune nimic despre 
mine. Tu trebuie să fii singura fiinţă vie care cunoaşte 
secretele ultimului maur creştinat, în venele căruia va muri 
sângele marii familii născute în deşert şi care va sfârşi în 
singurătate. Adio. 

VII. 

LOUISE DE CHAULIEU CĂTRE RENEE DE MAUCOMBE 
ianuarie 1824 


Cum, aşa curând măritată! dar oare aşa se face? Abia a 
trecut luna şi te şi promiţi unui bărbat, fără să-l cunoşti, 
fără să ştii nimic despre el. Acest bărbat poate fi surd - şi 
există atâtea feluri de surzenie! poate fi bolnav, plicticos, 
insuportabil. Tu nu-ţi dai seama, Renee, ce vor să facă din 
tine? Tu le eşti necesară pentru continuitatea glorioasei 
case de l'Estorade şi atâta tot. Vei deveni o provincială. 
Acestea să fi fost promisiunile pe care ni le făcusem una 
alteia? În locul tău, m-aş duce să mă plimb în caiac, în jurul 
insulelor Hycres, poate vreun corsar algerian mă va răpi şi 
mă va duce Marelui Sultan; voi deveni sultană, apoi, într-o 
bună zi, Valide; aş întoarce seraiul cu susul în jos cât aş fi 
tânără, dar şi după ce voi îmbătrâni. Tu ieşi dintr-o 
mânăstire, ca să intri în alta! Te cunosc eu, eşti laşă, vei 
intra în căsnicie cu supuşenia unui miel. O să-ţi explic ce 
trebuie să faci, o să vii la Paris, o să-i facem pe bărbaţi să 
turbeze şi o să devenim regine. Bărbatul tău, frumoasa mea 
ciută, poate că, în trei ani, se va alege deputat. Acum ştiu 
ce-i un deputat, o să-ţi explic; vei cânta foarte bine la acest 
instrument; vei putea locui la Paris şi vei deveni, cum spune 
mama, o femeie la modă. O, cu siguranţă că n-o să te las în 
bastida aceea! 

Luni. 

lată că au trecut cincisprezece zile, draga mea, de când 
trăiesc viaţa mondenă: o seară la italieni, alta la Opera 
Mare, de acolo totdeauna la bal. Ah! lumea e o feerie. 
Muzica italienilor mă farmecă şi, în timp ce sufletul meu se 
scaldă într-o bucurie dumnezeiască, sunt privită, admirată; 
dar numai cu o singură privire, îl fac pe cel mai îndrăzneţ 
tânăr să-şi plece ochii. Am văzut, acolo, tineri fermecători; 
ei bine, niciunul nu-mi place; niciunul nu mi-a provocat 
emoţiile pe care le simt atunci când îl aud pe Garcia în 
magnificul său duet cu Pellegrini, în Otello. Dumnezeule! 
cât de gelos trebuie să fi fost Rossini, ca să exprime atât de 
bine gelozia! Ce strigăt, acest Il mio cor şi divide! Îţi 
vorbesc o limbă pe care n-o cunoşti, tu nu l-ai auzit pe 


Garcia, însă ştii cât sunt de geloasă! Ce jalnic dramaturg, 
acest Shakespeare! Otello se acoperă de glorie, cucereşte 
victorii, comandă, paradează, se plimbă şi o uită pe 
Desdemona într-un colţ, iar Desdemona, care-l vede 
preferându-i ei stupidităţile vieţii publice, nu se supără 
deloc? Această oaie merită moartea. Să îndrăznească cel pe 
care voi binevoi să-l iubesc să facă altceva decât să mă 
iubească! Eu sunt pentru îndelungatele încercări de pe 
timpul vechii lumi cavalereşti, îl găsesc foarte impertinent şi 
foarte prost pe acel mârlan de tânăr senior căruia i se 
păruse deplasat faptul că suverana lui îl trimisese să-i 
aducă mănuşa din mijlocul leilor: îi rezervase, cu siguranţă, 
vreo frumoasă floare a dragostei, dar ela pierdut-o - după 
ce o meritase - obraznicul! Dar pălăvrăgesc, de parcă n-aş 
avea să-ţi spun noutăţi importante: Tatăl meu îl va 
reprezenta, cu siguranţă pe rege, stăpânul nostru, la 
Madrid: spun stăpânul nostru, pentru că şi eu voi face parte 
din ambasadă. Mama doreşte să rămână aici, tata mă va lua 
cu sine, ca să aibă o femeie alături de el. 

Scumpa mea, tu nu vezi în asta decât lucruri simple şi, 
totuşi, sunt monstruoase: în cincisprezece zile, am 
descoperit secretele casei. Mama l-ar urma pe tatăl meu la 
Madrid, dacă el ar accepta să-l ia pe domnul de Canalis33 
în calitate de secretar de ambasadă; însă regele e acela 
care-i desemnează pe secretari, iar ducele nu îndrăzneşte, 
nici să-l contrarieze pe rege - care e foarte despotic - nici s- 
o supere pe mama; şi acest mare politician crede că a 
rezolvat problema dacă o lasă aici pe ducesă. Domnul de 
Canalis, marele poet al zilei, e tânărul care o frecventează 
pe mama şi care, fără îndoială, studiază împreună cu ea 
diplomaţia, de la ora trei la ora cinci. Diplomaţia asta 
trebuie să fie un lucru teribil de plăcut, căci este asiduu ca 
un jucător la Bursă. Domnul duce de Rhetor€, fratele meu 
mai mare, solemn, rece şi ciudat, care, la Madrid, ar fi 
strivit de personalitatea tatei, rămâne şi el la Paris. De 
altfel, miss Griffith ştie că Alphonse e îndrăgostit de o 


dansatoare de la Operă. Oare cum poţi să iubeşti nişte 
picioare şi nişte piruete? Am remarcat că fratele meu asistă 
la spectacolele în care dansează Teullia, aplaudă paşii 
acestei creaturi şi pleacă după aceea. Cred că două fete, 
într-o casă, fac mai multe ravagii decât ar face o epidemie 
de ciumă... Cât despre cel de al doilea frate al meu, e la 
regiment, încă nu l-am văzut. lată cum sunt sortită să fiu 
Antigona unui ambasador al Majestății Sale. Poate că, în 
Spania, voi face o căsătorie şi poate că intenţia tatălui meu 
e să mă mărite fără zestre, exact cum eşti şi tu măritată cu 
această rămăşiţă de ostaş din Garda de Onoare. Tata mi-a 
propus să-l urmez şi mi-a oferit profesorul lui de spaniolă. 

— Doriţi să mă căsătoriţi în Spania? i-am spus eu. Drept 
răspuns, m-a onorat cu o privire subţire. De câteva zile, în 
timpul dejunului, îi place să mă necăjească - el mă studiază, 
eu disimulez; l-am mistificat fără milă şi ca tată şi ca 
ambasador, în petto34. Mă ia drept o proastă? M-a întrebat 
ce cred despre cutare tânăr şi despre câteva domnişoare pe 
care le-am întâlnit în mai multe case. Răspunsul meu a fost 
cea mai stupidă pălăvrăgeală despre culoarea părului, 
despre deosebirile dintre talii, despre fizionomiile tinerilor. 
Tata a părut deziluzionat, găsindu-mă atât de toantă şi, în 
sinea lui, s-o fi blestemat că îmi pusese întrebări. 

— Şi, totuşi, tată, am adăugat, nu spun ceea ce gândesc cu 
adevărat; mama, în ultimul timp, m-a făcut să mă tem că voi 
fi necuviincioasă dacă voi vorbi despre propriile-mi impresii. 

— În familie, vă puteţi explica fără teamă, a spus mama. 

— Ei, bine, am reluat eu, până acum, tinerii îmi păruseră 
mai mult interesaţi decât interesanţi, mai ocupați de ei 
înşişi decât de noi; adevărul este că sunt foarte proşti 
actori: îşi părăsesc pe dată aerul pe care şi-l luaseră ca să 
ne vorbească şi, fără îndoială, îşi imaginează că noi nu ştim 
să ne folosim ochii. Bărbatul care ne vorbeşte e iubitul, cel 
care nu ne mai vorbeşte e soţul. Cât despre fete, sunt atât 
de false, încât e imposibil să le ghiceşti caracterul altfel 
decât după felul în care dansează - trupul şi mişcările nu 


pot să mintă. Am fost speriată mai ales de brutalitatea lumii 
bune. Când se trece la bufetul rece, se întâmplă - păstrând 
proporţiile - lucruri care-mi dau impresia unei răscoale 
populare. Politeţea ascunde foarte prost egoismul general. 
Altfel îmi imaginam eu lumea. Femeile contează foarte puţin 
şi poate că aceasta este o rămăşiţă a doctrinelor lui 
Buonaparte. 

— Armande face progrese uimitoare, a spus mama. 

— Mamă, aţi crezut că toată viaţa o să vă întreb dacă 
doamna de Stael a murit? 

Tata a zâmbit şi s-a ridicat de la masă. 

Sâmbătă. 

Scumpa mea, nu ţi-am spus totul. lată ce-ţi rezerv. 
Dragostea, aşa cum ne-o imaginam, trebuie să fie foarte 
bine şi adânc ascunsă, fiindcă nu i-am văzut urma nicăieri. 
Am surprins, totuşi, câteva priviri repede schimbate, în 
saloane; dar cât de palide! Dragostea noastră, aşa cum o 
visam, această lume a minunilor, a visurilor frumoase, a 
realităţilor delicioase şi a durerilor pe măsură, zâmbetele 
care dau strălucire firii, cuvintele care farmecă, fericirea 
mereu dăruită, mereu primită, întristările pricinuite de 
îndepărtare şi bucuriile pe care le iscă prezenţa fiinţei 
iubite... din toate acestea, nimic! Unde vor fi crescând 
aceste splendide flori ale sufletului? Cine minte? noi sau 
lumea? Am văzut tineri, am văzut bărbaţi cu sutele şi 
niciunul nu mi-a provocat nici cea mai neînsemnată emoție; 
de mi-ar fi mărturisit admiraţie şi devotament, de s-ar fi 
bătut în duel, aş fi privit totul cu un ochi insensibil. 
Dragostea, scumpa mea, este un fenomen atât de rar, încât 
îţi poţi trece întreaga viaţă, fără să întâlneşti fiinţa căreia 
natura i-a hărăzit să te facă fericită. Acest gând te face să te 
cutremuri, căci, dacă întâlneşti această fiinţă târziu, ce-i de 
făcut? 

De câteva zile, încep să mă sperii de destinul nostru, să 
înţeleg pentru ce, sub stratul de rumeneală dat de falsele 
bucurii ale unei serbări, atâtea femei au obrazul întristat. 


Oamenii se căsătoresc la întâmplare - cum te căsătoreşti şi 
tu. Furtuni de gânduri au bântuit sufletul meu. Să fii iubită, 
în fiecare zi la fel şi, totuşi, altfel, să fii iubită, după zece ani 
de fericire, la fel ca în prima zi! O astfel de dragoste cere 
ani şi ani: trebuie să te laşi multă vreme dorită, să trezeşti 
multe curiozităţi şi să le satisfaci, să provoci multă simpatie 
şi să-i răspunzi. Există oare legi pentru creaţiile inimii, aşa 
cum există pentru creaţiile vizibile ale naturii? Să aibă viaţă 
lungă marea fericire? în ce proporţie dragostea trebuie să- 
şi amestece lacrimile cu plăcerile? Recile combinaţii ale 
vieţii de mânăstire - lugubră, egală, permanentă - mi s-au 
părut, atunci, posibile; pe când bogăţiile, comorile, 
lacrimile, deliciile, serbările, plăcerile dragostei egale, 
împărtăşite, permise, acestea mi-au părut imposibile. Nu 
văd defel, în acest oraş, loc pentru încântările dragostei, 
pentru sfintele plimbări pe aleile umbrite de carpeni, la 
lumina lunii care argintează apele, când rezişti 
rugăminţilor. Bogată, tânără, frumoasă - nu am decât să 
iubesc, dragostea poate deveni viaţa mea, singura mea 
ocupaţie i iată că de trei luni de zile, de când umblu de colo- 
colo, cu o nerăbdătoare curiozitate, n-am întâlnit nimic în 
acele priviri strălucitoare, lacome, şirete. Nici un glas nu m- 
a mişcat, nici o privire nu mi-a luminat această lume. 
Singură muzica mi-a umplut sufletul, numai ea a fost pentru 
mine ceea ce este prietenia noastră. Am stat, uneori, 
ceasuri întregi, la fereastră, noaptea, privind grădina, 
chemând întâmplări, cerându-le izvorului necunoscut de 
unde ţâşnesc. Am plecat uneori să mă plimb cu trăsura, 
apoi am coborât, pe jos, pe Champs-Elysees, închipuindu-mi 
că un bărbat, cel care-mi va trezi sufletul amorţit, va sosi, 
mă va urmări, mă va privi; dar, în acele zile, n-am văzut 
decât saltimbanci, vânzători de turtă dulce şi scamatori, 
trecători grăbiţi să se ducă la afacerile lor sau îndrăgostiţi 
ferindu-se de toate privirile - şi eram tentată să-i opresc şi 
să le spun: „Voi, care sunteţi fericiţi, spuneţi-mi ce este 
dragostea? Dar îmi stăpâneam aceste gânduri nebune, 


urcam din nou în trăsură şi-mi promiteam să rămân fată 
bătrână. Dragostea este, cu siguranţă, o incarnaţie şi atât 
de multe condiţii sunt necesare, ca să se desăvârşească! Nu 
avem certitudinea că sân tem totdeauna de acord cu noi 
înşine, dar oare ce va fi în doi? Dumnezeu singur poate 
rezolva această problemă. Încep să cred că mă voi 
reîntoarce la mânăstire. Dacă rămân în lume, voi face 
lucruri care vor fi luate drept prostii, pentru că îmi este 
imposibil să accept ceea ce văd. Totul îmi răneşte 
susceptibilităţile, deprinderile sufletului meu sau gândurile 
mele de taină. Ah! mama este femeia cea mai fericită din 
lume, ea e adorată de marele-măruntul ei Canalis. Îngerul 
meu, mă încearcă îngrozitoarea dorinţă de a afla ce se 
petrece între mama şi acest tânăr. Griffith mărturiseşte că 
şi pe ea au torturat-o aceste gânduri; a simţit nevoia să se 
năpustească la toate femeile pe care le vedea fericite; le-a 
ponegrit, le-a forfecat. După ea, virtutea constă în a 
îngropa, în adâncul sufletului, toate aceste porniri sălbatice. 
Dar ce este oare adâncul sufletului? O ladă de gunoi pentru 
tot ce avem mai rău în noi? Sunt foarte umilită că nu am 
întâlnit un adorator. Sunt o fată de măritat, însă am fraţi, o 
familie, părinţi susceptibili. Ah! dacă acesta a fost motivul 
pentru care bărbaţii n-au îndrăznit, înseamnă că sunt foarte 
laşi. Rolul Himenei, în Cid35 şi al Cidului mă încântă. Ce 
admirabilă piesă de teatru! Haide, adio. 

VIII. 

ACEEAŞI ACELEIAŞI ianuarie. 

Avem ca profesor un biet refugiat, obligat să se ascundă, 
din cauză că a participat la revoluţia pe care ducele 
d'Angouleme s-a dus s-o înfrângă; succes căruia i-am 
datorat minunate serbări. Deşi liberal şi, fără îndoială, 
burghez, acest bărbat m-a interesat: mi-am închipuit că a 
fost condamnat la moarte. Îl silesc să vorbească, să-i aflu 
taina, însă el e de o muţenie de castilian, mândru, de parcă 
ar fi Gonzalv de Cordoba şi, totuşi, de o delicateţe şi de o 
răbdare îngerească; mândria lui nu e o mândrie înţepată, 


ca cea a lui miss Griffith, ci cu totul interiorizată; impune să 
i se dea ceea ce i se cuvine, dându-ne ce este datoria lui să 
ne dea şi ne ţine la distanţă, prin respectul pe care ni-l 
arată. Tatăl meu pretinde că domnul Henarez are mult din 
aerul unui mare senior şi, în-trei noi, în glumă, îl numeşte 
don Henarez. Acum câteva zile, când mi-am permis să-l 
numesc aşa, şi-a ridicat asupra mea ochii - pe care, de 
obicei, îi ţine plecaţi - şi mi-a aruncat o privire care m-a 
zăpăcit; draga mea, are, cu siguranţă, cei mai frumoşi ochi 
din lume. L-am întrebat dacă l-am supărat cu ceva şi mi-a 
răspuns atunci în sublima şi grandioasa lui limbă spaniolă: 

— Domnişoară, nu vin aici decât pentru a vă învăţa 
spaniola. 

M-am simţit umilită, am roşit; mă pregăteam să-i răspund 
cu vreo obrăznicie, când mi-am amintit ce ne spunea 
scumpa noastră mamă întru Domnul - aşa că i-am răspuns: 

— Dacă aţi avea să-mi reproşaţi ceva, orice ar fi, vă voi 
rămâne îndatorată. 

A tresărit, sângele i-a colorat obrazul măsliniu şi mi-a 
răspuns cu glas uşor emoţionat: 

— Desigur, religia trebuie să vă fi învăţat mult mai bine 
decât aş putea-o eu face, că trebuie să respectaţi marile 
nenorociri. Dacă aş fi fost don în Spania şi aş fi pierdut 
totul, după victoria lui Ferdinand al VII-lea, gluma domniei- 
voastre ar fi fost o cruzime; dar, nefiind decât un biet 
profesor de limbă spaniolă, nu-i oare o cumplită batjocură? 
Niciuna nici alta nu sunt demne de o tânără fată nobilă. 

I-am luat mâna şi i-am zis: 

— Voi invoca şi eu religia, ca să vă rog să-mi iertaţi 
răutatea. 

A lăsat capul în jos, a deschis Don Quijote şi s-a aşezat. 
Acest mărunt incident m-a tulburat mai mult decât toate 
complimentele, privirile şi cuvintele pe care le-am cules în 
timpul seratei la care am fost cel mai mult curtată. În timpul 
lecţiei, l-am privit cu atenţie pe acest bărbat care se lăsa 
examinat, fără să ştie - el nu-şi ridică niciodată ochii asupra 


mea. Am descoperit că profesorul nostru, căruia îi clădeam 
în jur de patruzeci de ani, e tânăr; nu poate avea mai mult 
de douazeci şi şase, douăzeci şi opt de ani. Miss Griffith, 
căreia i-l abandonasem, mi-a atras atenţia asupra 
frumuseţii părului său negru şi a dinţilor, care sunt asemeni 
perlelor. Asta e tot - dealtminteri, e scund şi urât. Cât 
despre ochii lui, sunt de catifea şi de foc. Spaniolii ne-au 
fost descrişi ca nefiind prea curaţi; el însă este extrem de 
îngrijit, mâinile îi sunt mai albe decât obrazul; e puţin 
aplecat de spate; are capul enorm şi de o formă ciudată; 
urâţenia lui, destul de spirituală, de altfel, e agravată de 
urme de vărsat, care i-au ciuruit obrazul; are fruntea foarte 
proeminentă, iar sprâncenele, îmbinate şi din cale-afară de 
stufoase, îi dau un aer dur şi care ţine la distanţă. Are 
figura posacă şi bolnăvicioasă care-i caracterizează pe 
copiii care nu mai au mult de trăit şi care nu-şi datorează 
viaţa decât unor nesfârşite îngrijiri - ca sora Marthe. În 
fine, după cuvintele tatălui meu: are masca împuţinată a 
cardinalului de Ximenez. Iata nu-l iubeşte deloc, se simte 
stingherit în prezenţa lui. Manierele profesorului nostru au 
o demnitate naturală care par să-l neliniştească pe scumpul 
nostru duce; nu suportă superioritatea, în jurul lui, sub nici 
o formă. De cum tata va fi învăţat spaniola, vom pleca la 
Madrid. Când Henarez a revenit, după două zile de la prima 
lecţie, i-am spus, pentru a-i arăta, într-un fel, recunoştinţă: 

— Nu mă îndoiesc că aţi părăsit Spania din cauza 
evenimentelor politice; dacă, aşa cum se spune, tatăl meu 
va fi trimis în Spania, ne va sta în putere să vă facem unele 
servicii şi să vă obţinem graţierea - în cazul în care aţi fi 
lovit de o condamnare. 

— Nu este în puterea nimănui să mă îndatoreze, mi-a 
răspuns. 

— Cum, domnule, i-am zis, asta pentru că nu vreţi să 
acceptaţi nici o protecţie, sau pentru că e imposibil s-o 
acceptaţi? 


— Şi una şi alta, a spus el, înclinându-se într-un anume fel 
care mi-a impus tăcere. 

Sângele tatei s-a răzvrătit în vinele mele. Această mândrie 
m-a scos din fire, aşa că l-am lăsat baltă pe numitul 
Henarez. Cu toate acestea, draga mea, e ceva minunat să 
nu accepţi nimic de la alţii. „N-ar primi nici măcar prietenia 
noastră”, gândeam eu pe când conjugam un verb. Atunci m- 
am oprit şi i-am spus gândul care mă frământase - dar în 
spaniolă. Henarez mi-a răspuns cu multă curtoazie că, în 
sentimente, e necesară o anumită egalitate care, în acest 
caz, nu există - aşa că întrebarea e inutilă. 

— Înţelegeţi egalitatea cu privire la reciprocitatea 
sentimentelor, sau cu privire la deosebirea de ranguri? l-am 
întrebat, încercând să-l fac să iasă din gravitatea lui care 
mă nelinişteşte. 

Şi-a ridicat din nou temuţii săi ochi, iar eu i-am plecat pe ai 
mei. Scumpo, acest bărbat este o enigmă de nedezlegat; 
era, în această privire, o fericire, o mândrie, o spaimă de 
incertitudine care mi-au strâns inima. Am înţeles că aceste 
cochetării care, în Franţa, sunt preţuite la valoarea lor, 
pentru un spaniol căpătau o semnificaţie periculoasă - aşa 
că m-am retras în cochilia mea, destul de umilită. 
Terminând lecţia, m-a salutat, aruncându-mi o privire plină 
de rugăminţi umile şi care părea că spune; „Nu vă jucaţi cu 
un nefericit”. Neaşteptatul contrast cu aerele lui grave şi 
demne m-a impresionat profund. Nu-i oare îngrozitor să o 
gândesc şi să o spun? - mi se pare că zac comori de 
afecţiune în acest om. 

IX. 

DOAMNA DE L'ESTORADE. 

DOMNIŞOAREI DE CHAULIEU decembrie. 

Totul a fost spus şi făcut, scumpa mea, cea care îţi scrie 
este doamna de l'Estorade; dar între noi nu s-a schimbat 
nimic, nu-i decât o fată mai puţin. Fii liniştită, am meditat 
asupra consimţământului meu, nu mi l-am dat nebuneşte. 
Viaţa mea este de acum hotărâtă. Siguranţa pe care ţi-o dă 


mersul pe un drum gata trasat convine deopotrivă sufletului 
şi caracterului meu. O mare forţă morală a corectat pentru 
totdeauna ceea ce noi numeam hazardurile vieţii. Avem 
pământuri de pus în valoare, o locuinţă de amenajat, de 
înfrumusețat; am o casă pe care trebuie s-o conduc şi s-o 
fac primitoare, un bărbat pe care să-l reîmpac cu viaţa. Voi 
avea, cu siguranţă, o familie de îngrijit, copii de crescut. Ce 
vrei! viaţa obişnuită nu poate fi ceva măreț şi nici excesiv. 
Desigur, marile dorinţe care îţi înalţă şi sufletul şi gândul nu 
intră în aceste combinaţii - cel puţin în aparenţă. Cine mă 
împiedică să las să plutească pe marea nesfârşitului 
ambarcaţiunile pe care le lansam odinioară? Cu toate 
acestea, nu cred că lucrurile umile cărora mă devotez să fie 
lipsite de pasiune. Sarcina de a-l face să creadă în fericire 
pe un biet bărbat care a fost jucăria furtunilor e o operă 
frumoasă şi poate ajunge să modifice monotonia existenţei 
mele. Nu am văzut în această întreprindere că mă voi lăsa 
pradă durerii, am văzut că pot face bine. Între noi fie vorba, 
nu-l iubesc pe Louis de lEstorade cu acea dragoste care 
face inima să bată la auzul unui pas, care ne emoţionează 
profund la cel mai neînsemnat zvon al glasului, sau când o 
privire de foc ne învăluie; dar nici nu-mi displace. Ce voi 
face - mă vei întreba tu - cu acel instinct al lucrurilor 
sublime, cu acele cugetări puternice care ne leagă şi care 
sunt în noi? într-adevăr, aceasta m-a preocupat şi pe mine. 
Dar oare nu-i un lucru de seamă să le poţi ascunde şi 
întrebuința, fără ştirea nimănui, pentru fericirea familiei, să 
faci din ele mijloacele fericirii acelor fiinţe care ne-au fost 
încredințate şi faţă de care suntem datori? Anotimpul în 
care aceste calităţi strălucesc e foarte scurt la femei, va 
trece curând; şi dacă viaţa mea nu va fi mare, va fi calmă, 
netedă, fără suferinţe. Ne naştem avantajate, putem alege 
între dragoste şi maternitate. Ei, bine, am ales: îmi voi 
diviniza copiii şi voi face un Eldorado pentru mine din acest 
colţ de pământ. Iată tot ce-ţi pot spune azi. Îţi mulţumesc 
pentru toate lucrurile pe care mi le-ai trimis. Aruncă o 


privire asupra comenzilor mele, a căror listă e alăturată 
scrisorii. Vreau să trăiesc într-o atmosferă de lux şi de 
eleganţă şi să nu iau de la viaţa de provincie decât ceea ce 
oferă ea plăcut. Rămânând în singurătate, o femeie nu 
poate fi niciodată o provincială; rămâne ea însăşi. Contez 
mult pe devotamentul tău de a mă ţine la curent cu toate 
modele. În entuziasmul lui, socrul meu nu-mi refuză nimic 
şi-şi întoarce casa pe dos pentru mine. Aducem meseriaşi 
de la Paris şi modernizăm totul. 

X. 

DOMNIŞOARA DE CHAULIEU. 

DOAMNEI DE L 'ESTORADE ianuarie. 

O 

„, Renee, m-ai întristat pentru mult timp! Aşadar, acest corp 
delicios, acest chip frumos şi mândru, aceste maniere de o 
eleganţă naturală, acest suflet plin de daruri preţioase, 
aceşti ochi în care sufletul se adapă ca la un izvor viu de 
dragoste, această inimă plină de minunate sensibilităţi, 
acest spirit, cuprinzător, toate aceste facultăţi atât de rare, 
aceste eforturi ale naturii şi ale educaţiei noastre reciproce, 
aceste comori din care trebuiau să iasă, pentru pasiune şi 
pentru dorinţă, bogății unice, poeme, ceasuri care ar fi 
valorat ani, plăceri menite să înrobească un bărbat dintr-o 
singură mişcare plină de graţie, toate acestea se vor pierde 
în plictisul unei căsătorii vulgare şi comune, se vor şterge în 
vidul unei vieţi care-ţi va deveni fastidioasă! Urăsc dinainte 
copiii pe care-i vei avea; nu vor fi reuşiţi. Totul e prevăzut în 
viaţa ta: nu mai ai nimic, nici de sperat, nici de temut, nici 
de suferit. Şi dacă întâlneşti, într-o minunată zi, o fiinţă care 
te va trezi din somnul căruia vrei să te laşi pradă?.. Ah! la 
acest gând, m-a luat cu frig în spate. Oricum, ai o prietenă. 
Vei fi, fără îndoială, spiritul acelei văi, te vei iniţia în 
frumuseţile ei, vei trăi cu acea natură, te vei pătrunde de 
măreţia lucrurilor, de încetineala cu care lucrează 
vegetaţia, de rapiditatea cu care se înalţă gândirea; şi, când 
îţi vei privi surâzătoarele tale flori, te vei întoarce la tine 


însăţi. Apoi, când te vei plimba. - între soţul tău, în faţă, 
copiii tăi, în urmă, ei strigând ascuţit, sporovăind, jucându- 
se, el tăcut şi satisfăcut - ştiu dinainte ce-mi vei scrie. Valea 
aceea, cu ceţurile şi colinele ei, sau golaşe sau acoperite cu 
copaci frumoşi, pajiştea atât de neobişnuită în Provence, 
apele ei limpezi împărţite în pârâiaşe, diferitele nuanţe ale 
luminii, acest infinit, diversificat de mâna lui Dumnezeu şi 
care te înconjoară, îţi vor aminti infinitul monoton al inimii 
tale. Dar, în fine, eu voi fi acolo, Renee a mea, şi vei găsi o 
prietenă a cărei inimă nu va fi niciodată atinsă nici de cea 
mai măruntă micime socială, o inimă în întregime a ta. 

Luni. 

Draga mea, spaniolul meu e de o admirabilă melancolie, 
văd la el ceva de un calm, de o austeritate, de o demnitate, 
de o profunzime, care mă interesează în cel mai înalt grad. 
Această constantă solemnitate şi tăcerea care-l învăluie pe 
acest om au ceva provocator pentru suflet, Este mut şi 
superb ca un rege căzut. Ne ocupăm de el, Griffith şi cu 
mine, ca de o enigmă. Ce bizarerie! Un profesor de limbă 
repurtează asupra atenţiei mele un triumf pe care nici un 
bărbat nu l-a dobândit, eu, care am şi trecut în revistă pe 
toţi băieţii de familie, toţi ataşaţii de ambasadă şi 
ambasadorii, generalii şi sublocotenenţii, pairii Franţei, fiii 
şi nepoţii lor, curtea şi oraşul. Răceala acestui om e iritantă. 
Un profund orgoliu umple deşertul pe care încearcă să-l 
pună - şi îl pune - între noi; pe scurt, se învăluie în umbră. 
EI are cochetărie, eu am îndrăzneală. lată o ciudăţenie care 
mă amuză, cu atât mai mult, cu cât toate acestea sunt fără 
consecinţe. Ce e oare un bărbat, un spaniol, un profesor de 
limbă? Nu simt mici cel mai mic respect pentru nici un 
bărbat, fie el rege. Găsesc că noi valorăm mai mult decât 
toţi bărbaţii, chiar şi decât cei pe drept cuvânt iluştri. O! 
cum l-aş fi dominat pe Napoleon! cum l-aş fi făcut să simtă, 
dacă m-ar fi iubit, că se află la discreţia mea. 

Ieri, i-am lansat maestrului Henarez o epigramă care 
trebuie să-l fi atins din plin; n-a răspuns nimic, şi-a terminat 


lecţia şi-a luat pălăria şi m-a salutat, aruncându-mi o privire 
care mă face să cred că nu va mai reveni. Asta îmi convine 
grozav: ar fi sinistru să reîncep Noua Helodsă de Jean- 
Jacques Rousseau, pe care tocmai am citit-o şi care m-a 
făcut să urăsc dragostea. Dragostea, care discută şi înşiră 
fraze, se pare de nesuportat. Şi Clarisse era cam prea 
mulţumită când îşi scria lunga scrisorică; însă lucrarea lui 
Richardson36 - mi-a spus tatăl meu - le explică, de altfel, în 
mod admirabil, pe englezoaice. Lucrarea lui Rousseau îmi 
dă senzaţia unei predici filosofice în scrisori. 

Dragostea este, cred, un poem cu totul personal. Nu există 
nimic care să nu fie totodată şi adevărat şi fals în ceea ce ne 
scriu autorii despre ea. Într-adevăr, scumpa mea frumoasă, 
cum tu nu-mi mai poţi vorbi decât despre dragostea 
conjugală, cred, în interesul bineînţeles al dublei noastre 
existenţe, că este necesar să rămân fată şi să am câteva 
pasiuni, ca să cunoaştem bine viaţa. Povesteşte-mi foarte 
exact tot ce ţi se va întâmpla, mai ales în primele zile, cu 
acel animal pe care-l numesc un soţ. Îţi promit aceeaşi 
exactitate - dacă voi fi iubită vreodată. Adio, biată scumpă 
dispărută. 

XI. 

DOAMNA DE LESTORADE. 

CĂTRE DOMNIŞOARA DE CHAULIEU. 

La Crampade. 

Spaniolul tău şi cu tine mă faceţi să tremur, scumpa mea 
micuță. Îţi scriu aceste puţine rânduri pentru a te ruga să-l 
concediezi. lot ceea ce mi-ai spus se referă la cel mai 
periculos caracter al acelora dintre oamenii, care, neavând 
nimic de pierdut, riscă totul. Acest bărbat nu trebuie să fie 
iubitul tău şi nu poate fi soţul tău. Îţi voi scrie mai 
amănunţit despre evenimentele secrete ale căsătoriei mele, 
însă numai atunci când nu voi mai avea pe suflet neliniştea 
stârnită de ultima ta scrisoare. 

XII. 

DOMNIŞOARA DE CHAULIEU. 


CĂTRE DOAMNA DE L'ESTORADE februarie. 

Scumpa mea ciută, azi dimineaţă, la ora nouă, tata s-a 
anunţat la mine: eram trezită şi îmbrăcată. L-am găsit 
aşezat, cu gravitate, lângă ioc, în salonul meu, mai 
îngândurat ca de obicei; mi-a arătat berjera din faţa lui, l- 
am înţeles şi m-am aşezat cu o gravitate care o maimuţărea 
atât de bine pe a lui, încât a început să zâmbească, însă cu 
un surâs pătruns de o gravă tristeţe. 

— Sunteţi cel puţin la fel de spirituală ca bunica 
dumneavoastră, mi-a spus el. 

— Haide, tată, nu faceţi aici pe curtezanul, i-am răspuns; 
aveţi să-mi cereţi ceva! 

S-a ridicat, cuprins de o mare agitaţie, şi mi-a vorbit timp 
de jumătate de oră. Această conversaţie, draga mea, merită 
să nu fie uitată. De cum a plecat, m-am aşezat la masa mea, 
încercând să-i reproduc cuvintele. Aceasta este prima oară 
când l-am văzut pe tatăl meu desfăşurându-şi tot gândul. A 
început prin a mă flata, şi nu a făcut-o fără pricepere; ar 
trebui să-i fiu recunoscătoare că m-a ghicit şi m-a apreciat. 

— Armande, mi-a spus el, m-aţi păcălit în mod straniu şi m- 
aţi surprins în mod agreabil. La sosirea de la mânăstire, v- 
am luat drept o fată la fel ca toate celelalte fete tinere, fără 
mare putere de înţelegere, neştiutoare, uşor de dus cu 
fleacuri, cu o podoabă şi care gândesc puţin. 

— Mulţumesc, tată, pentru tinereţe. 

— O! nu mai există tinereţe! a spus el, lăsând să-i scape un 
gest de om de Stat. Aveţi un spirit necrezut de cuprinzător, 
preţuiţi fiecare lucru atât cât merită, clarviziunea 
dumneavoastră e remarcabilă; sunteţi foarte maliţioasă; s- 
ar zice că încă nu aţi văzut nimic acolo unde scrutaţi deja 
cauzele, ale căror efecte ceilalţi abia le examinează. Sunteţi 
un ministru în fuste; numai dumneavoastră mă puteţi 
înţelege aici, deci numai dumneavoastră înşivă puteţi fi 
folosită împotriva-vă, dacă este să se obţină de la 
dumneavoastră unele sacrificii. Aşa că, îmi voi expune cu 
sinceritate planurile pe care le-am imaginat şi asupra 


cărora persist. Pentru a vă face să le adoptați, trebuie să vă 
demonstrez că ele ţin de sentimentele cele mai înalte. Sunt, 
deci, obligat să intru în consideraţiuni politice de cel mai 
înalt interes pentru regat şi care ar putea plictisi pe oricine 
altcineva în afara dumneavoastră. După ce mă veţi fi 
ascultat, veţi reflecta îndelung; vă dau şase luni, dacă e 
nevoie. Sunteţi stăpâna dumneavoastră absolută; şi, dacă 
veţi refuza sacrificiul pe care vi-l cer, vă voi suporta refuzul 
fără să vă mai chinui. 

Faţă cu această introducere, ciuta mea, am devenit cu 
adevărat serioasă şi i-am spus: 

— Vorbiţi, tată. 

Şi iată cum a grăit omul de Stat: 

— Copila mea, Franţa este într-o situaţie precară, 
cunoscută numai regelui şi câtorva spirite luminate; regele 
însă e un cap fără braţ; apoi spiritele luminate care cunosc 
secretul primejdiei n-au nici o autoritate asupra oamenilor 
care trebuie folosiţi pentru a se ajunge la un rezultat fericit. 
Aceşti oameni, vomitaţi de alegerile populare, refuză să fie 
instrumente. Oricât ar fi de remarcabil, ei continuă opera 
de distrugere socială, în loc să ne ajute să întărim edificiul. 
În scurt, nu mai există decât două partide: cel al lui Marius 
şi cel al lui Sylla; sunt pentru Sylla, împotriva lui Marius. 
lată, în mare, situaţia noastră. În amănunt, Revoluţia 
continuă, ea este implantată în lege, este scrisă pe pământ, 
se află mereu, în spirite: revoluţia este cu atât mai 
formidabilă, cu cât pare învinsă pentru majoritatea acelor 
consilieri regali care nu o văd să aibă nici soldaţi, nici 
comori. Regele e un spirit luminat, el vede clar în toate 
aceste lucruri; însă antrenat zi de zi, de oamenii fratelui 
său, care vor să meargă prea repede, nu are mai mult de 
doi ani de trăit şi acest muribund îşi aşterne ca să moară 
liniştit. Ştii tu, copila mea, care sunt efectele cele mai 
distrugătoare ale Revoluţiei? Nu ţi-ai da niciodată seama. 

Tăind capul lui Louis XVI, Revoluţia a tăiat capul tuturor 
taţilor de familie. Astăzi nu mai există familie, nu mai există 


decât indivizi. Voind să fie o naţiune, francezii au renunţat 
de a mai fi un imperiu. Proclamând egalitatea în drepturi la 
succesiunea părintească, au ucis spiritul de familie, au creat 
fiscul. Dar au pregătit slăbiciunea superiorităţilor şi forţa 
oarbă a masei, pieirea artelor, domnia interesului personal 
şi au deschis drumurile cuceririi. Ne aflăm între două 
sisteme: ori constituim Statul prin familie, ori îl constituim 
prin interesul personal: democraţia sau aristocrația, 
discuţia sau ascultarea, catolicismului sau indiferența 
religioasă, iată problema, în câteva cuvinte. Sunt dintre cei 
puţini care vor să reziste la ceea ce se numeşte popor - în 
interesul lui, bineînţeles. Nu mai este vorba nici de drepturi 
feudale, cum li se spune naivilor, nici de nobleţe; e vorba de 
Stat, e vorba de viaţa Franţei. Orice ţară care nu-şi are 
baza în autoritatea paternă nu-şi are existenţa asigurată. 
Acolo începe scara responsabilităţilor şi subordonarea, care 
urcă până la rege. Regele, suntem noi toţi! A muri pentru 
rege, înseamnă a muri pentru tine însuţi, pentru familia ta, 
care nu moare, după cum nu moare regatul. Fiecare animal 
îşi are instinctul său; instinctul omului este spiritul de 
familie. O ţară este puternică atunci când se compune din 
familii bogate, în care toţi membrii sunt interesaţi în 
apărarea tezaurului comun: tezaur în bani, în glorie, în 
privilegii, în posesiune; este slabă atunci când e compusă 
din indivizi nesolidari, cărora puţin le pasă dacă ascultă de 
şapte oameni sau de unul singur, de un rus ori un corsican - 
cu condiţia ca fiecare individ să-şi păstreze ogorul; şi acest 
egoist nefericit nu vede că, într-o zi, o să-i fie luat. În caz de 
insucces, mergem spre o stare de lucruri oribilă. Nu vor 
mai exista decât legi penale sau fiscale, banii sau viaţa. Ţara 
cea mai generoasă din lume nu va fi condusă de sentimente. 
Răni incurabile vor fi provocate şi întreţinute aici. Întâi de 
toate, o invidie universală: clasele superioare vor dispare, 
se va lua egalitatea dorințelor drept egalitate a forţelor; 
adevăratele superiorităţi, recunoscute, constatate, vor fi 
invadate de valurile burgheziei. Se putea alege un om între 


o mie; nu se poate găsi nimic între trei milioane de ambiţii 
asemănătoare, îmbrăcate în aceeaşi livrea - cea a 
mediocrităţii. Această mulţime triumfătoare nu-şi va da 
seama că are împotriva ei o mulţime teribilă, cea a ţăranilor 
proprietari; douăzeci de milioane de pogoane de pământ 
trăind, mergând, gândind, neaşteptând nimic, voind 
totdeauna mai mult, baricadând totul, dispunând de forţa 
brută... 

— Dar, am spus, întrerupându-l pe tatăl meu, ce pot face 
eu pentru Stat? Nu simt în mine nici o vocaţie de a fi Jeanne 
D'Arc a familiilor şi de a pieri pe rugul unei mânăstiri. 

— Sunteţi o mică ciumă, mi-a spus tata. Când vă vorbesc 
serios, îmi răspundeţi cu glume; când glumesc, îmi vorbiţi, 
de parcă aţi fi un ambasador. 

— Dragostea trăieşte din contraste, i-am spus. 

A râs cu lacrimi. 

— Vă veţi gândi la ceea ce tocmai v-am explicat; veţi băga 
de seamă câtă încredere şi câtă grandoare stă în faptul de a 
vă fi vorbit aşa cum am făcut-o şi poate că evenimentele mă 
vor ajuta în planurile mele. Ştiu că, pentru dumneavoastră, 
aceste planuri sunt ofensatoare, nedrepte; aşa că cer 
aprobarea, nu atât inimii şi imaginaţiei, cât raţiunii 
dumneavoastră - mi-am dat seama că aveţi mai multă 
înţelepciune şi bun-simţ decât am văzut la oricine altul... 

— Vă măguliţi, i-am spus, zâmbind, pentru că sunt chiar 
fiica dumneavoastră! 

— În fine, a răspuns el, n-aş putea fi inconsecvent. Cine 
vrea scopul, vrea şi mijloacele şi noi trebuie să fim un 
exemplu pentru toţi. Deci, nu trebuie să aveţi o avere, atât 
timp cât averea fratelui dumneavoastră mai mic nu va fi 
asigurată şi vreau să întrebuinţez toate capitalurile 
dumneavoastră pentru a-i constitui un majorat. 

— Dar nu-mi interziceţi să trăiesc după bunul meu plac şi 
să fiu fericită, dacă vă las averea? am reluat eu. 

— Ah! cu condiţia ca viaţa, aşa cum o înţelegeţi, să nu 
dăuneze cu nimic onoarei, consideraţiei şi, pot adăuga, 


gloriei familiei dumneavoastră, a răspuns el. 

— Aşadar, am exclamat eu, îmi negaţi foarte repede 
raţiunea mea superioară. 

— Nu vom găsi în Franţa, a spus el, cu amărăciune, 
bărbatul care să vrea de nevastă o fată din cea mai înaltă 
nobilime, fără zestre şi căreia el să-i recunoască zestre. Şi 
dacă s-ar găsi. Acest soţ, ar aparţine clasei burgheze - 
parvenite: din acest punct de vedere, aparţin secolului ai 
XI-lea. 

— Ga şi mine, i-am spus. Dar pentru ce să disperăm? nu 
mai există pairi ai Franţei37 bătrâni? 

— Şi cu asta sunteţi foarte câştigată Louise! a exclamat el. 

După care m-a părăsit, zâmbind, sărutându-mi mâna. 

Primisem scrisoarea ta chiar în acea dimineaţă, ea m-a 
făcut să mă gândesc la prăpastia în care pretinzi că aş 
putea să cad. Mi s-a părut că un glas strigă în mine: „Ai să 
cazi în prăpastie!” Mi-am luat, deci, toate precauţiile. 
Henarez îndrăzneşte să mă privească, draga mea, şi ochii 
lui mă tulbură, îmi produc o senzaţie pe care n-o pot 
compara decât cu cea a unei terori profunde. Nu trebuie 
să-l priveşti pe acest bărbat, după cum nu trebuie privită o 
broască râioasă - este urât şi fascinant. lată că sunt două 
zile de când mă judec cu mine însumi, dacă să-i spun fără 
ocol tatălui meu că nu mai vreau să învăţ spaniola şi să fac 
în aşa fel, ca acest Henarez să fie concediat; însă, după 
hotărârile mele virile, simt apoi în mine nevoia de a fi 
tulburată de oribila senzaţie pe care o încerc, văzându-l pe 
acest bărbat şi spun: „încă o dată; după aceea voi vorbi”. 
Draga mea, glasul lui e de o pătrunzătoare dulceaţă, 
vorbeşte aşa cum cântă soprana Fodor. Manierele lui sunt 
simple şi fără cea mai mică afectare. Şi ce dinţi frumoşi! 
Adineaori, părăsindu-mă, a băgat de seamă cât de mult mă 
interesează şi a făcut gestul, de altfel, foarte respectuos, de 
a-mi lua mâna să mi-o sărute; însă şi l-a reprimat, aproape 
speriat de propria îndrăzneală şi de distanţa pe care o avea 
de străbătut. În ciuda puţinului pe care l-a dat la iveală, |- 


am ghicit; am zâmbit, pentru că nimic nu este mai 
înduioşător, decât să vezi elanul unei naturi inferioare care 
se retrage. Există atâta îndrăzneală în dragostea unui 
burghez pentru o fată nobilă! Zâmbetul meu l-a încurajat, 
bietul om şi-a căutat pălăria, fără s-o vadă, nu voia s-o 
găsească şi i-am adus-o eu, cu multă gravitate. Lacrimi 
reţinute îi umezeau ochii. Exista o întreagă lume de lucruri 
şi de gânduri, în acest moment atât de scurt. Ne înţelegeam 
atât de bine, încât în acel moment i-am întins mâna să mi-o 
sărute. Poate asta îi spunea că dragostea poate umple 
distanţa care ne separă. Ei bine, nu ştiu ce m-a făcut să 
acţionez: Griffith a întors spatele, iar eu i-am întins cu 
mândrie mâna mea albă şi am simţit focul buzelor sale 
temperat de două lacrimi mari. Ah! îngerul meu, am rămas 
fără putere, în fotoliul meu, gânditoare; eram fericită şi îmi 
este peste puteri să-ţi explic cum anume, şi pentru ce? Ceea 
ce am simţit e poezia. Faptul că mă umilisem - de care, 
acum, îmi e ruşine - îmi părea un gest grandios: mă 
fascinase, iată scuza mea. 

Vineri. 

Bărbatul acesta e într-adevăr foarte frumos. Cuvintele lui 
sunt elegante, spiritul lui e de o superioritate remarcabilă. 
Scumpa mea, este tare ca Bossuet în logică, atunci când îmi 
explică mecanismul, nu numai al limbii spaniole, dar şi al 
gândirii umane şi al tuturor limbilor. Franceza pare să fie 
limba lui maternă. Cum i-am mărturisit mirarea mea, mi-a 
răspuns că venise de foarte tânăr în Franţa, cu regele 
Spaniei, la Valencay38. Ce s-o fi petrecut în acest suflet? Nu 
mai e acelaşi; a venit îmbrăcat simplu, dar absolut ca un 
mare senior care a ieşit dimineaţa, pe jos. Spiritul lui a 
strălucit ca un far în cursul acestei lecţii; şi-a desfăşurat 
toată elocvenţa. Ca un om sfârşit care-şi regăseşte forţele, 
mi-a revelat un întreg suflet ascuns cu grijă. Mi-a povestit 
istoria unui amant de valet care s-a lăsat ucis pentru o 
singură privire a unei regine a Spaniei. 


— Nu avea altă cale decât să moară! i-am spus eu. Acest 
răspuns l-a bucurat, iar privirea lui m-a îngrozit cu 
adevărat. 

Seara, m-am dus la un bal la ducesa Lenoncourt; prinţul 
de 'Talleyrand era acolo. Am pus să fie întrebat, prin domnul 
de Vandensse39, un tânăr fermecător, dacă a existat, 
printre oaspeţii săi din 1809, la reşedinţa lui, un Henarez. 

— Henarez este numele maur al celor din familia de Soria, 
care sunt, pretind ei, Abencerraji convertiți la creştinism. 
Bătrânul duce şi cei doi fii ai săi îl însoțeau pe rege. Cel mai 
mare, ducele de Solia de astăzi, a fost dezmoştenit de toate 
bunurile lui, de toate onorurile şi de titlul de grande de 
către regele Ferdinand, care răzbună astfel o veche 
inamiciţie. Ducele a făcut o greşeală imensă, acceptând 
ministerul constituţional cu Valdez. Din fericire, s-a salvat 
de la Cadix, înainte de intrarea ducelui d'Angouleme, care, 
în ciuda bunăvoinţei sale, nu l-ar fi putut apăra de mânia 
regelui. 

Acest răspuns, pe care vicontele de Vandenesse mi l-a 
adus textual, mi-a dat mult de gândit. Nu pot spune în ce 
nelinişte mi-am petrecut timpul până la următoarea lecţie, 
care a avut loc azi dimineaţă. În primul sfert de oră al 
lecţiei, m-am întrebat, examinându-l, dacă e duce sau 
burghez, fără să ajung la vreun rezultat. Părea că-mi 
ghiceşte gândurile pe măsură ce se năşteau şi că se 
complace în a mă stârni. În cele din urmă, nu m-am mai 
putut stăpâni, mi-am lăsat cartea deoparte şi, întrerupând 
traducerea pe care o făceam cu glas tare, i-am spus, în 
spaniolă: 

— Ne înşelaţi, domnule. Nu sunteţi un biet burghez 
liberal, sunteţi ducele de Soria! 

— Domnişoară, a răspuns el, cu un gest de tristeţe, din 
nefericire, nu sunt ducele de Soria. 

Am înţeles toată disperarea pe care a pus-o în cuvântul 
nefericire. Ah! scumpa mea, îi va fi, cu siguranţă, imposibil 
oricărui bărbat să pună atâta pasiune şi atâtea lucruri într- 


un singur cuvânt. Şi-a plecat ochii şi n-a mai îndrăznit să mă 
privească. 

— Domnul de 'Talleyrand, i-am spus eu, la care v-aţi 
petrecut anii de exil, nu lasă altă alternativă unui Henarez 
decât de a fi ori un duce de Soria dizgraţiat, ori un servitor. 

Şi-a ridicat ochii spre mine şi mi-a arătat doi tăciuni negri 
şi strălucitori, doi ochi în acelaşi timp scăpărători şi umiliţi. 
Acest bărbat mi s-a părut atunci torturat. 

— Într-adevăr, mi-a spus el, tatăl meu a fost servitor al 
regelui Spaniei, Griffith nu cunoştea acest fel de a învăţa. 
Făceam pauze neliniştitoare la fiecare întrebare şi la fiece 
răspuns. 

— Pe scurt, i-am spus eu, sunteţi nobil sau burghez? 

— Ştiţi, domnişoară, că în Spania toată lumea - chiar şi 
cerşetorii - e nobilă. 

Această rezervă m-a enervat. De la ultima lecţie 
pregătisem una dintre acele glume care surâd imaginaţiei. 
Schiţasem, într-o scrisoare, portretul ideal al bărbatului de 
care aş vrea să fiu iubită, propunându-mi să i-l dau să mi-l 
traducă. Până acum, tradusesem din spaniolă în franceză şi 
nu din franceză în spaniolă; i-am făcut această remarcă. Şi 
am rugat-o pe Griffith să-mi caute ultima scrisoare pe care 
o primisem de la una dintre prietenele mele. 

„Voi vedea, m-am gândit eu, după efectul pe care o săi-l 
facă programul meu, ce fel de sânge are în vine.” 

Am luat hârtia din mâinile lui Griffith şi am spus: 

— Să vedem dacă am copiat bine. 

Căci totul era scris de mâna mea. l-am întins hârtia, sau, 
dacă vrei capcana şi l-am examinat în timp ce citea 
următoarele: „Bărbatul care îmi va place, scumpa mea, va 
trebui să fie aspru şi orgolios cu bărbaţii, însă blând cu 
femeile. Privirea sa de vultur va şti să reprime într-o clipă 
tot ceea ce poate semăna cu ridicolul. Va avea un zâmbet de 
milă pentru toţi cei care ar vrea să ia în gluma lucrurile 
sacre, care constituie poezia inimii şi fără de care viaţa n-ar 
mai fi decât o tristă realitate. Îi dispreţuiesc profund pe cei 


care ar vrea să ne lipsească de izvorul ideilor religioase, 
atât de bogate în consolări. De asemeni, credinţele sale vor 
trebui să aibă simplicitatea credințelor unui copil, unite cu 
convingerea de nestrămutat a unui bărbat de spirit care şi- 
a aprofundat motivele credinţei sale. Spiritul lui, nou, 
original, va fi fără afectare, fără paradă; nu poate rosti 
nimic de prisos ori deplasat; de asemeni, îi va fi imposibil 
să-i plictisească pe ceilalţi ori să se plictisească singur, căci 
va avea o inimă bogată. Toate gându-rile lui trebuie să fie 
de natură nobilă, elevată, cavalerească, fără nici un egoism. 
În toate acţiunile sale, se va remarca absenţa totală a 
calculului sau a interesului. Defectele sale vor proveni din 
însăşi amploarea ideilor sale, care vor fi superioare timpului 
său. În toate, trebuie să-l găsesc înaintea epocii sale. Plin de 
atenţii delicate datorate fiinţelor slabe, va fi bun cu toate 
femeile, însă cu greu îndrăgostit de vreuna: va privi această 
chestiune ca mult prea serioasă, pentru a face din ea un joc. 
Se va putea, deci, să-şi petreacă întreaga viaţă, fără a iubi 
cu adevărat, având în el toate calităţile care pot inspira o 
pasiune profundă. Însă, dacă îşi găseşte idealul de femeie, 
cel întrezărit în acele visări pe care le trăieşti cu ochii 
deschişi; dacă întâlneşte o fiinţă care să-l înţeleagă, care să- 
i umple sufletul şi să arunce o rază de fericire asupra 
întregii sale vieţi, care să strălucească pentru el asemeni 
unei stele printre norii acestei lumi atât de întunecate, atât 
de reci, atât de îngheţate; care să dea un farmec cu totul 
nou existenţei sale şi să facă să vibreze în el corzile mute 
până atunci, cred că-i inutil să spun că va şti să-şi 
recunoască şi să-şi aprecieze fericirea. Astfel, el o va face 
întru totul fericită. Niciodată, nici printr-un cuvânt, nici 
printr-o privire, nu va ofensa această inimă iubitoare, care 
se va dărui mâinilor sale, cu dragostea oarbă a unui copil 
care doarme în braţele mamei; căci, dacă ea S-ar trezi din 
acest vis dulce, ar avea sufletul şi inima sfâşiate pe veci: îi 
va fi imposibil să se îmbarce pe acest ocean, fără a-şi 
angaja, astfel, întregul său viitor. 


Acest om va avea, cu necesitate, fizionomia, aerul, ţinuta, 
în fine, maniera de a înfăptui lucrurile cele mai mari, ca şi 
cele mai mărunte, pe care le au fiinţele superioare, care 
sunt simple şi fără afectare. Poate fi urât, însă mâinile lui 
vor fi frumoase, va avea buza superioară uşor ridicată de un 
surâs ironic şi dispreţuitor faţă de indiferenți; în fine, va 
păstra pentru cei pe care îi iubeşte raza celestă şi 
strălucitoare a privirii sale plină de suflet.” 

— Vrea domnişoara, mi-a spus el în spaniolă, cu o voce 
profund emoţionată, vrea domnişoara să-mi permită să 
păstrez aceasta, în amintirea ei? lată ultima lecţie pe care 
am onoarea să i-o dau, iar cea pe care o primesc, în acest 
text, poate deveni o eternă regulă de purtare. Am părăsit 
Spania ca fugar şi lipsit de bani; astăzi, încă, am primit de la 
familia mea o sumă care ajunge nevoilor mele. Voi avea 
onoarea de a vă trimite pe vreun alt spaniol sărman ea să 
mă înlocuiască. 

Părea astfel că-mi spune: „Destul ne-am jucat, aşa”. 

S-a ridicat, cu o mişcare de o necrezută demnitate şi m-a 
lăsat tulburată de această delicateţe nemaiauzită la oamenii 
clasei sale. A coborât şi a cerut să-i vorbească tatălui meu. 
La prânz, tata mi-a spus, zâmbind: 

— Louise, aţi primit lecţii de spaniolă de la un ex-ministru 
al regelui Spaniei şi de la un condamnat la moarte. 

— Ducele de Soria, i-am spus. 

— Ducele! mi-a răspuns tata. Nu mai este duce; acum are 
titlul de baron de Macumer, după un fief care-i rămâne în 
Sardinia. Mi s-a părut destul de original. 

— Nu calificaţi cu acest cuvânt care, pe buzele 
dumneavoastră, comportă întotdeauna puţină batjocură şi 
dispreţ, un bărbat care valorează cât dumneavoastră şi 
care, cred, are un suflet frumos, i-am spus eu. 

— Baroană de Macumer? a exclamat tatăl meu, privind u- 
mă cu un aer ironic. 

Am plecat ochii, dintr-un impuls de mândrie. 


— Dar trebuie să se fi întâlnit, pe peron, cu ambasadorul 
Spaniei? a spus mama. 

— Da, a răspuns tata. Ambasadorul m-a întrebat dacă nu 
cumva pun la cale o conspirație împotriva regelui, stăpânul 
lui; totuşi, l-a salutat pe ex-grandele de Spania cu multă 
deferenţă şi s-a pus la dispoziţia sa. 

Acestea, scumpa mea doamnă de l'Estorade, s-au 
întâmplat în urmă cu cincisprezece zile şi, iată, sunt 
cincisprezece zile de când nu l-am mai văzut pe acest 
bărbat care mă iubeşte, pentru că acest bărbat mă iubeşte. 
Ce face? Aş vrea să fiu muscă, şoarece, vrabie. Aş vrea să-l 
pot vedea, singur, la el, fără să mă simtă. Avem un bărbat 
căruia să-i pot spune: „Duceţi-vă să muriţi pentru mine!..” 
Şi e făcut pentru a se duce - aşa cred, cel puţin. În fine, 
există, în Paris, un bărbat la care mă gândesc şi a cărui 
privire mă inundă pe dinăuntru de lumină. O! un duşman, 
pe care trebuie să-l calc în picioare. Cum, va exista un 
bărbat fără de care să nu pot trăi, care-mi va fi necesar! Tu 
te-ai măritat şi eu iubesc! La capătul a patru luni, cele două 
porumbiţe care se înălţau atât de sus au căzut în mlaştina 
realităţii. 

Duminică. 

Ieri, la Opera italiană, m-am simţit privită, ochii mei au fost 
atraşi ca de un magnet de doi ochi de foc, strălucitori, într- 
uri colţ întunecat al orchestrei. Henarez nu şi-a dezlipit 
ochii de la mine. Monstrul a căutat singurul loc din care mă 
putea vedea - şi l-a găsit. Nu ştiu cât valorează în politică, 
dar are geniul dragostei. 

„lată, frumoasă Renee, în ce punct ne aflăm”, a spus 
marele Corneille. 

XIII. 

DOAMNA DE L'ESTORADE. 

CĂTRE DOMNIŞOARA DE CHAULIEU. 

La Crampade, februarie. 

Scumpa mea Louise, înainte de a-ţi scrie, a trebuit să 
aştept; însă acum ştiu o grămadă de lucruri, sau, mai bine 


zis, le-am aflat şi trebuie să ţi le spun, pentru fericirea ta 
viitoare. Există o atât de mare diferenţă dintre o fată şi o 
femeie măritată, încât fata n-o poate concepe, după cum 
femeia măritată nu mai poate redeveni fată. Am preferat să 
mă căsătoresc cu Louis de l'Estorade, decât să mă întorc la 
mânăstire. Asta-i clar. După ce am ghicit că, dacă nu mă 
mărit cu Louis, mă voi reîntoarce la mânăstire, a trebuit, 
cum spun fetele, să mă resemnez. Resemnată, am început 
să-mi cercetez situaţia, pentru a scoate din ea toate 
avantajele posibile. 

Mai întâi, gravitatea angajamentelor m-a umplut de 
spaimă. Căsătoria îşi propune viaţa, în timp ce dragostea 
nu-şi propune decât plăcerea; pe de altă parte însă 
căsătoria subzistă după ce plăcerile au dispărut şi dă 
naştere unor interese cu mult mai preţioase decât cele ale 
bărbatului şi ale femeii care se unesc. Astfel, poate cânue 
nevoie, ca să faci o căsătorie fericită, decât de acea 
prietenie care, datorită dulceţei sale, trece cu indulgență pe 
deasupra multor imperfecţiuni omeneşti. Nimic nu se 
opunea să-i port prietenie lui Louis de l'Estorade. Ferm 
hotărâtă să nu caut în căsătorie bucuriile dragostei - la care 
ne gândeam atât de des şi cu o atât de periculoasă exaltare 
- am simţit cea mai dulce linişte în mine însămi... Dacă n-am 
dragostea, de ce n-aş căuta fericirea? mi-am spus eu. De 
altfel, sunt iubită şi mă voi lăsa iubită. Căsătoria mea nu va 
fi o servitute, ci un comandament continuu. Ce inconvenient 
va oferi această stare de lucruri unei femei care vrea să 
rămână stăpână absolută pe ca însăşi?” 

Acest punct atât de important, de a avea o căsătorie fără 
soţ, a fost reglementat într-o conversaţie între Louis şi 
mine, în care mi-a dezvăluit şi minunatul său caracter şi 
blândeţea sufletului său. Micuţa mea, doream foarte mult să 
rămân în acest frumos anotimp al speranţei amoroase care, 
nenăscând plăcere, îi lasă sufletului virginitatea. Să nu 
acorzi nimic datoriei, legii, să nu depinzi decât de tine însăţi 
şi să-ţi păstrezi liberul arbitru... ce nobil şi plăcut lucru! 


Acest contract, opus celui al legilor şi însăşi Sfintei Taine, nu 
se putea încheia decât între Louis şi mine. Această 
dificultate, prima întrezărită, era singura care a făcut să se 
tărăgăneze încheierea căsătoriei. Dacă, de la bun început, 
eram gata de orice, ca să nu mă reiîntorc la mânăstire, este 
în natura noastră să cerem mai mult, după ce am obţinut 
puţin; şi suntem, înger scump, dintre acelea care vor totul. 
Îl examinam pe Louis al meu cu coada ochiului, şi-mi 
spuneam: „Oare nenorocirea l-a făcut bun sau rău?” Tot 
studiindu-l, am sfârşit prin a descoperi că dragostea lui 
mergea până la pasiune. O dată ajunsă la starea de idol, 
văzându-l pălind şi tremurând la cea mai neînsemnată 
privire rece, am înţeles că pot îndrăzni totul. Natural, l-am 
dus departe de părinţi, în plimbările în care i-am sondat, cu 
prudenţă, inima. L-am făcut să vorbească, l-am făcut să 
spună care sunt ideile legate de planurile viitorului nostru. 
Întrebările mele vădeau atâta reflecţie prealabilă şi atacau 
atât de precis punctele slabe ale acestei oribile vieţi în doi, 
încât Louis mi-a mărturisit, după aceea, că a fost îngrozit de 
o atât de savantă virginitate. Eu îi ascultam răspunsurile; se 
încurca în ele ca oamenii pe care frica îi lipseşte de toate 
posibilităţile lor; am sfârşit prin a vedea că întâmplarea îmi 
dădea un adversar care era cu atât mai slab, cu cât ghicea 
ceea ce tu numeai, cu atâta orgoliu, sufletul meu mare. 
Doborât de nenorociri şi de mizerie, se considera ca fiind 
mai mult sau mai puţin distrus şi se pierdea în trei teribile 
temeri. Mai întâi; el are treizeci şi şapte de ani şi eu 
şaptesprezece; măsura, nu fără spaimă, diferenţa de 
douăzeci de ani dintre noi. Apoi s-a convenit că sunt foarte 
frumoasă; iar Louis, care împărtăşeşte opinia noastră în 
această privinţă, nu vedea, fără o profundă durere, cât i-au 
răpit suferinţele din tinereţe. În fine, mă simţea cu mult 
superioară lui ea femeie, faţă de el - ca bărbat. 
Neîncrezându-se în sine din pricina acestor trei inferiorităţi 
vizibile, se temea că n-o să mă facă fericită şi se vedea 


acceptat de nevoie. Fără perspectiva mânăstirii, nu m-aş 
mărita cu el, mi-a spus, cu timiditate, într-o seară. 

— Este adevărat, i-am răspuns cu gravitate. 

Scumpa mea prietenă, mi-a pricinuit prima mare emoție 
dintre cele care ne sunt date de bărbaţi. Am fost atinsă 
până în adâncul inimii de cele două lacrimi mari care i se 
rostogoleau pe faţă. 

— Louis, am reluat eu, cu o voce consolatoare, nu ţine 
decât de dumneavoastră să faceţi, din această căsătorie de 
convenienţă, o căsătorie căreia să-i pot da un consimţământ 
integral. Ceea ce vă voi cere presupune din. Partea 
dumneavoastră o abnegaţie mult mai frumoasă decât pre 
tinsul servaj al dragostei, atunci când este sinceră. Puteţi 
oare să vă ridicaţi până la prietenie, aşa cum o înţeleg eu? 
În viaţă nu poţi avea decât un. Singur prieten, şi vreau săi 
fiu prietenul dumneavoastră. Prietenia este legătura dintre 
două suflete asemănătoare, unite prin forţa lor, şi totuşi 
independente. Să fim prieteni şi asociaţi pentru a duce viaţa 
împreună. Lăsaţi-mi întreaga mea independenţă. Nu vă 
interzic să-mi inspirați dragostea pe care spuneţi că o aveţi 
pentru mine; însă nu vreau să fiu soţia dumneavoastră 
decât din propria mea voinţă. Făceţi-mă să doresc să vă 
abandonez liberul meu arbitru şi vi-i voi sacrifica îndată. 
Astfel, nu vă interzic să pasionaţi această prietenie, să o 
tulburaţi cu glasul dragostei: voi încerca, eu, ca afecțiunea 
noastră să fie desăvârşită. Şi mai ales, scutiţi-mă de 
necazurile pe care situaţia destul de bizară în care ne vom 
găsi mi le va da, în lume. Nu vreau să par nici capricioasă, 
nici mironosiţă, pentru a nu sunt defel şi vă apreciez destul 
de mult, pentru a vă propune să păstrăm aparențele unei 
căsătorii. 

Draga mea, n-am văzut niciodată un om atât de fericit cum 
a fost Louis de propunerea mea; ochii îi străluceau, locul 
fericirii îi uscase lacrimile. 

— Gândiţi-vă, i-am spus eu, încheind, că nu e nimic ciudat 
în ceea ce vă cer. Această condiţie ţine de marea mea 


dorinţă de a mă bucura de stima dumneavoastră. Dacă nu 
m-aţi avea, decât datorită căsătoriei, mi-a ţi fi oare foarte 
recunoscător, cândva, că v-aţi văzut dragostea încoronată 
de formalităţile legale sau religioase şi nu de mine? Dacă, în 
timp ce nu-mi plăceţi defel, dar supunându-mă, pasiv, aşa 
cum prea onorata mea mamă tocmai mi-a recomandat, aş 
avea un copil, credeţi că aş iubi acest copil tot atât de mult 
ca pe cel care ar fi fiul unei aceleiaşi dorinţe? Dacă nu este 
indispensabil să ne plăcem unul pe celălalt, aşa cum se plac 
amanţii, conveniţi, domnule, că este necesar să nu ne 
displăcem. Vom fi însă puşi într-o situaţie periculoasă: vom 
trăi la ţară, nu trebuie oare să ne gândim la toată 
instabilitatea pasiunilor? Nu pot oare oamenii înţelepţi să se 
asigure împotriva nenorocirilor schimbării? 

A fost surprins în mod ciudat găsindu-mă atât de 
rezonabilă şi cu o judecată atât de cumpănită; însă mi-a 
făcut o promisiune solemnă, după care i-am luat mâna şi i- 
am strâns-o cu afecţiune. 

La sfârşitul săptămânii, eram căsătoriţi. Sigură că îmi voi 
păstra libertatea, am pus atunci multă veselie în insipidele 
detalii ale tuturor ceremoniilor: am putut fi eu însămi şi am 
trecut poate drept o cumătră foarte dezgheţată, ca să 
întrebuinţez cuvintele noastre de la Blois. O tânără fată, 
încântată de situaţia nouă şi plină de resurse în care am 
ştiut să mă plasez a fost luată drept o femeie în lege. 
Scumpo, am întrezărit, ca într-o viziune, toate dificultăţile 
vieţii mele şi vreau, cu sinceritate, să fac fericirea acestui 
om. Însă, în singurătatea în care trăim, dacă o femeie nu 
comandă, căsătoria devine în scurtă vreme insuportabilă. O 
femeie trebuie să aibă farmecul unei amante şi calităţile 
unei soţii. A pune incertitudine în plăcere, nu-i oare a 
prelungi iluzia şi a perpetua satisfacţiile amorului-propriu la 
care ţin atâta, şi pe bună dreptate, toate fiinţele? Dragostea 
conjugală, aşa cum o concep eu, învăluie o femeie în 
speranţă, o face suverană şi îi dă o forţă inepuizabilă, o 
căldură de viaţă care face ca totul în jurul ei să înflorească. 


Cu cât este mai stăpână pe sine însăşi, cu atât este mai 
sigură că face viabile dragostea şi fericirea. Am cerut însă, 
cu deosebire, ca un adânc mister să învăluie aranjamentele 
noastre interne. Bărbatul subjugat de soţia lui este, pe 
drept cuvânt, acoperit de ridicol. Influenţa unei femei 
trebuie să fie cu totul secretă: la noi, în toate, graţia este 
misterul. Dacă am de gând să înviorez acest suflet abătut, 
să restitui strălucirea calităţilor pe care le-am întrezărit, 
vreau ca totul la el să pară spontan. Aceasta este o sarcină 
destul de frumoasă, pe care mi-am propus-o şi care ajunge 
gloriei unei femei. Sunt aproape mândră că am un secret 
care să-mi facă viaţa interesantă, un plan căruia să-i dedic 
eforturile mele şi care nu va fi cunoscut decât de tine şi de 
Dumnezeu. 

Acum sunt aproape fericită şi poate că n-aş fi pe de-a- 
ntregul, dacă n-aş putea să o spun unui suflet iubit, căci 
este vreun chip să i-o spun lui? Fericirea mea l-ar jigni - a 
trebuit să i-o ascund. El are, scumpa mea, o delicateţe de 
femeie, ca toţi bărbaţii care au suferit mult. Timp de trei 
luni, am rămas aşa cum am fost înainte de căsătorie. 
Studiam, aşa cum bine te gândeşti, o grămadă de mici 
probleme personale, de care dragostea ţine mai mult decât 
se crede. În ciuda răcelii mele, acest suflet, încurajat, s-a 
deschis: am văzut acest obraz schimbându-şi expresia şi 
întinerind. Eleganţa pe oare am introdus-o în casă şi-a 
aruncat lumina şi asupra persoanei sale. Pe nesimţite, m-am 
obişnuit cu el, am făcut din el un alt eu-însămi. Văzându-l 
mereu, am descoperit corespondenţa sufletului şi 
fizionomiei sale. Animalul pe care-l numim soţ, după 
expresia ta, a dispărut. Am văzut, în nu ştiu ce seară dulce, 
un amant ale cărui cuvinte îmi mergeau la suflet şi de 
braţul căruia mă sprijineam cu o plăcere de nespus. În 
sfârşit, pentru a fi sinceră cu tine, cum aş fi cu Dumnezeu, 
pe care nu-l poţi înşela, stârnită poate de admirabila 
credinţă cu care-şi ţinea jurământul, curiozitatea s-a trezit 
în inima mea. Foarte ruşinată de mine însămi, mi-am 


rezistat. Vai! când nu mai rezişti decât din demnitate, 
spiritul inventează curând tranzacţii. Sărbătoarea a fost 
deci ascunsă ca între doi amanți şi ascunsă trebuia să 
rămână şi între noi. Când te vei căsători, vei aproba 
discreţia mea. Să ştii, totuşi, că nimic n-a lipsit din tot ceea 
ce are nevoie amorul cel mai delicat, nici acel neprevăzut 
care este, într-o oarecare măsură, onoarea acelui moment: 
grațiile misterioase pe care imaginaţiile noastre i le cer, 
excitarea care; scuză, consimţământul smuls, voluptăţile 
ideale, îndelung întrevăzute şi care ne subjugă sufletul 
înainte ca noi să ne lăsăm duşi spre realitate, toate 
seducţiile au fost prezente cu formele lor încântătoare. 

Îți mărturisesc că, în ciuda acestor lucruri frumoase, mi- 
am stipulat din nou liberul arbitru şi nu vreau să-ţi spun 
toate motivele pentru care am făcut-o. Tu vei fi singurul 
suflet căruia îi voi face această semi-confidenţă. Chiar 
aparţinând soţului, adorat sau nu, cred că pierdem mult 
neascunzându-ne sentimentele şi judecata noastră despre 
căsătorie. Singura bucurie pe care am avut-o şi care a fost 
cerească, vine din certitudinea de a fi redat viaţa acestei 
biete făpturi; înainte de a da viaţă unor copii. Louis şi-a 
regăsit tinereţea, forţa, veselia. Nu mai e acelaşi om. Ca o 
zână, am şters până şi amintirea nenorocirilor. L-am 
metamorfozat pe Louis, a devenit încântător. Sigur că îmi 
place, îşi desfăşoară spiritul şi dă la iveală noi calităţi. Să fii 
constantul principiu de fericire al unui bărbat, când acest 
bărbat o ştie şi amestecă recunoştinţa cu dragostea, ah! 
draga mea. Această certitudine dezvoltă în suflet o forţă 
care o întrece pe a celui mai deplin amor. Această forţă 
imperioasă şi durabilă, unică şi variată, naşte, în fine, 
familia, frumoasă operă a femeii, şi pe care o concep acum 
în toată frumuseţea ei fecundă. Bătrânul tată nu mai e 
zgârcit, dă orbeşte tot ceea ce doresc. Servitorii sunt veseli; 
se pare că fericirea lui Louis a luminat cu razele ei acest 
interior, în care domnesc prin dragoste. Bătrânul s-a pus în 
armonie cu toate îmbunătățirile, n-a vrut să fie o pată pe 


luxul meu; a luat, pentru a-mi place, costumul şi, odată cu 
costumul şi manierele timpului de azi. Avem cai englezeşti, 
un cupeu, o caleaşca şi un tilbury40. Servitorii noştri au o 
ţinută simplă, dar elegantă. Astfel, trecem drept nişte 
risipitori. Îmi folosesc inteligenţa - nu glumesc - pentru a- 
mi ţine casa cu economie, ca să aduc aici cât mai multe 
plăceri pentru cât mai puţini bani cu putinţă. l-am 
demonstrat deja lui Louis necesitatea de-a construi 
drumuri, pentru a-şi face reputaţia de om preocupat de 
bunăstarea ținutului său. Îl oblig să-şi completeze 
cunoştinţele. Sper să-l văd curând, prin influenţa familiei 
mele şi a familiei mamei lui, membru al consiliului general 
al departamentului său. l-am spus clar că sunt ambițioasă, 
că găsesc că nu e deloc rău ca tatăl lui să continue să se 
îngrijească de bunurile noastre, să facă economii, pentru 
că-l vreau pe de-a-ntregul dedicat politicii; dacă vom avea 
copii, îi voi vrea pe toţi fericiţi şi bine plasați în Stat; sub 
pedeapsa de a-şi pierde stima şi afecțiunea mea, va trebui 
să devină deputat departamental la viitoarele alegeri; 
familia mea îi va sprijini candidatura şi vom avea plăcerea 
de-a petrece toate iernile la Paris. Ah! îngerul meu, după 
ardoarea cu care m-a ascultat, am văzut cât eram de iubită. 
În fine, ieri, mi-a scris această scrisoare de la Marsilia, unde 
a plecat pentru câteva ore. 

„Când mi-ai permis să te iubesc, dulcea mea Renee, am 
crezut în fericire; însă, astăzi, nu-i mai văd sfârşitul. 
Trecutul nu mai e decât o vagă amintire, o umbră necesară 
pentru a face să iasă în evidenţă strălucirea fericirii mele. 
Când sunt lângă tine, dragostea mă exaltă în aşa măsură, că 
nu sunt în stare să-mi exprim marea afecţiune ce ţi-o port; 
nu pot decât să te admir, să te ador. Glasul nu-mi revine 
decât departe de tine. Tu eşti de-o frumuseţe perfectă, de o 
frumuseţe atât de gravă, atât de maiestuoasă, încât timpul 
o s-o altereze cu multă greutate; şi, cu toate că dragostea 
între soţi nu ţine atât de frumuseţe, cât de caracter, şi 
caracterul tău e minunat, lasă-mă să-ţi spun că această 


certitudine de-a te vedea întotdeauna frumoasă îmi dă o 
bucurie care creşte cu fiecare privire pe care ţi-o arunc. 
Armonia şi demnitatea trăsăturilor feţei tale, pe care se 
vădeşte sufletul tău sublim, are-un nu ştiu ce pur, sub 
culoarea vie a tenului. Strălucirea ochilor tăi negri şi 
desenul îndrăzneţ al frumuseţii tale spun cât sunt de înalte 
virtuțile tale, cât de serioasă ţi-e firea şi cât e de rezistentă 
inima ta la furtunile vieţii, dacă acestea vor surveni. 
Nobleţea este caracterul tău distinctiv; nu am pretenţia să- 
ţi spun eu, primul „acest lucru; însă îţi scriu aceste cuvinte 
pentru a te face să ştii că cunosc întreg preţul comorii pe 
care o am. Puţinul pe care mi-l vei acorda va fi întotdeauna, 
pentru mine, fericirea, în decursul timpului, ca şi în 
prezent; căci ştiu tot ceea ce a fost grandoare în 
promisiunea noastră de a ne păstra, fiecare, întreaga 
noastră libertate. Nu vom datora niciodată nici o dovadă de 
dragoste decât dorinţei noastre. Vom fi liberi, în ciuda 
strânselor lanţuri. Voi fi cu atât mai mândru să te 
recuceresc astfel, cu cât cunosc acum preţul pe care-l 
acorzi acestei cuceriri. Nu vei putea niciodată să vorbeşti 
sau să respiri, să acţionezi sau să gândeşti, fără ca eu să nu 
admir tot mai mult graţia trupului şi a sufletului tău. Există 
în tine ceva divin, ceva raţional, încântător, care pune de 
acord judecata, onoarea, plăcerea şi speranţa, care, în fine; 
dau dragostei o arie mai mare decât cea a vieţii. O, îngerul 
meu, fie ca geniul dragostei să-mi rămână credincios şi 
viitorul plin de această voluptate, cu ajutorul căreia ai 
înfrumusețat totul în jurul meu! Când oare vei fi mamă, 
pentru a te vedea aplaudând energia vieţii tale, pentru ca 
să te aud, cu acea voce atât de suavă şi cu ideile acelea atât 
de fine şi de noi, atât de curios de bine exprimate, 
binecuvântând dragostea care mi-a reîmprospătat sufletul, 
mi-a recălit darurile, care face mândria mea şi din care am 
sorbit ca dintr-o fântână fermecată o viaţă nouă? Da, voi fi 
tot ceea ce vrei tu să fiu: voi deveni unul dintre oamenii utili 


ţării mele şi voi face să se răsfrângă asupră-ţi această glorie 
al cărei principiu va fi satisfacția ta.” 

Scumpa mea, iată cum îl formez. Acest stil e de dată 
recentă; într-un an va fi mai bine. Louis este la primele 
entuziasme şi îl aştept la această egală şi continuă senzaţie 
de fericire pe care trebuie s-o dea o căsătorie fericită când, 
siguri unul de celălalt şi cunoscându-se bine, o femeie şi un 
bărbat au găsit secretul de a varia infinitul, de a pune 
încântarea în chiar fondul vieţii. Acest minunat secret al 
adevăratelor soţii îl întrevăd şi vreau să-l stăpânesc. Vezi că 
se crede iubit, îngâmfatul, de. Parcă n-ar fi soţul meu. Eu, 
totuşi, n-am ajuns încă decât la acel ataşament material 
care ne dă puterea de a suporta multe. Cu toate acestea, 
Louis este amabil şi de o mare egalitate de caracter, face în 
mod firesc lucruri cu care cei mai mulţi bărbaţi s-ar lăuda. 
În sfârşit, dacă nu-l iubesc defel, mă simt foarte capabilă să- 
| îndrăgesc. 

lată, deci, părul meu negru, ochii mei negri ai căror gene 
se deschid, după cum spui tu, ca nişte jaluzele, aerul meu 
imperial şi persoana mea ridicate la rangul de putere 
suverană. Vom vedea dacă în zece ani de acum încolo, 
scumpa mea, nu vom fi amândouă foarte râzătoare, foarte 
fericite în acest Paris, de unde te voi aduce uneori în 
frumoasa mea oază din Provența. O, Louise, nu compromite 
viitorul frumos al amândurora! Nu face nebuniile cu care 
mă ameninţi. M-am căsătorit cu un tânăr bătrân, mărită-te 
cu vreun moş tânăr din Camera pairilor. Cu asta eşti pe 
calea cea bună. 

XIV. 

DUCELE DE SORIA. 

BARONULUI DE MACUMER. 

Madrid. 

Scumpul meu frate, nu m-aţi făcut duce de Soria ca să nu 
mă port ca un duce de Soria. Dacă v-aş şti fără un cămin şi 
fără îndulcirile pe care averea le dă oriunde, mi-aţi face 
fericirea insuportabilă. Maria şi cu mine nu ne vom căsători, 


până ce nu vom fi aflat că aţi acceptat sumele încredințate 
lui Urpaca pentru dumneavoastră. Cele două milioane 
provin din propriile dumneavoastră economii şi din cele ale 
Mariei. Ne-am rugat amândoi, îngenuncheaţi în faţa 
aceluiaşi altar - şi cu ce fervoare! Ah! Dumnezeu o ştie! 
pentru fericirea ta. O, frate! rugile noastre trebuie să fie 
împlinite. Dragostea pe care o cauţi şi care va fi consolarea 
exilului tău, va cobori din cer. Maria a citit scrisoarea ta 
plângând şi ai toată admiraţia ei. Cât despre mine, am 
acceptat, pentru casa noastră, nu pentru mine. Regele ţi-a 
îndeplinit aşteptările. Ah! i-ai aruncat cu atâta dispreţ 
plăcerea, aşa cum li se aruncă tigrilor prada. Încât, pentru 
a te răzbuna, voiam să-l fac să ştie cât l-ai strivit prin 
măreţia ta. Singurul lucru pe care l-am luat pentru mine, 
scump frate iubit, e fericirea mea, e Maria. Aşa fi-voi veşnic 
înaintea ta ceea ce este o creatură înaintea Creatorului. Va 
fi în viaţa mea şi în viaţa Mariei o zi tot atât de frumoasă ca 
şi cea a fericitei noastre căsătorii: ziua în care vom şti că 
inima ta e înţeleasă, că o femeie te iubeşte aşa cum trebuie 
şi vrei să fii iubit. Nu uita că, dacă tu trăieşti pentru noi, şi 
noi trăim pentru tine. Ne poţi scrie cu toată încrederea pe 
adresa nunţiului papal, trimiţându-ţi scrisorile prin Roma. 
Ambasadorul Franţei la Roma va lua, fără îndoială, asupră- 
şi sarcina de a le remite la secretariatul de Stat, 
monseniorului Bemboni, pe care legatul nostru trebuie să-l 
fi prevenit. Orice altă cale ar fi rea. Adio, scump deposedat, 
scump exilat. Fii măcar mândru de fericirea pe care ne-ai 
dat-o, dacă nu poţi fi fericit cu ea. Cu siguranţă că 
Dumnezeu va asculta rugăciunile noastre pline de tine. 

XV. 

LOUISE DE CHAULIEU. 

CĂTRE DOAMNA DE L'ESTORADE martie. 

Ah! îngerul meu, căsătoria te face filosof!.. Scumpul tău 
obraz trebuie să fi fost galben atunci când îmi scriai acele 
teribile cugetări despre viaţa omenească şi despre datoriile 
noastre. Crezi tu oare că mă vei converti la căsătorie, prin 


acest program de acţiuni subterane? Vai! aici te-au făcut, 
deci, să ajungi preasavantele noastre visuri? Am ieşit de la 
Blois împodobite cu toată nevinovăția noastră şi înarmate 
cu ascuţişul gândirii: suliţele acestei experienţe pur morale 
a lucrurilor s-au întors împotriva ta! Dacă nu te-aş cunoaşte 
ca pe cea mai pură şi mai angelică creatură din lume, ţi-aş 
spune că aceste calcule ale tale miros a depravare. Cum, 
scumpa mea, în interesul vieţii tale la ţară îţi pui plăcerile 
sub regim de restricţie, îţi gospodăreşti dragostea cum ţi-ai 
gospodări pădurile! O! prefer să pier în violenţa vârtejurilor 
inimii mele, decât să trăiesc în uscăciunea aritmeticii tale 
cuminţi. Erai ca şi mine fata cea mai instruită, pentru că am 
reflectat mult asupra a puţine lucruri; însă, scumpa mea, 
filosofia fără dragoste, sau sub o falsă dragoste, este cea 
mai oribilă dintre ipocriziile conjugale. Nu ştiu dacă, din 
timp în timp, până şi cel mai mare imbecil de pe pământ nu 
va observa bufnița înţelepciunii ascunsă în mormanul tău de 
trandafiri, descoperire ce nu face plăcere şi poate pune pe 
fugă pasiunea cea mai aprinsă. Ai luat tu rolul destinului, în 
loc să fii jucăria lui. Evoluăm amân-două într-un mod foarte 
ciudat: multă filosofie şi puţină dragoste, iată programul 
tău; multă dragoste şi puţină filosofie, iată-l pe-al meu. Julie 
a lui Jean-Jacques, pe care îl credeam un maestru, nu-i 
decât un învățăcel pe lângă tine. Virtute a femeii! ai 
măsurat tu viaţa! Vai! îmi râd de tine, poate că ai dreptate. 
Ţi-ai jertfit tinereţea într-o zi şi ai devenit zgârcită înainte 
de vreme. Louis al tău va fi, fără îndoială, fericit. Dacă te 
iubeşte - şi nu mă îndoiesc de acest lucru - nu va băga 
niciodată de seamă că te porţi în interesul familiei tale aşa 
cum se poartă curtezanele în interesul averii lor; şi cu 
siguranţă că ele îi fac fericiţi pe bărbaţi, dacă e să ne luăm 
după cheltuielile nebuneşti ce se fac pentru ele. Un soţ 
clarvăzător ar rămâne, fără îndoială, pasionat de tine; însă 
nu va sfârşi oare prin a se dispensa de recunoştinţă faţă de 
o femeie care face din falsitate un soi de corset moral, tot 
atât de necesar vieţii ei, cât este celălalt corset necesar 


trupului? Dar, scumpo, dragostea este în ochii mei 
principiul tuturor virtuţilor raportate la o imagine a 
Divinităţii! Dragostea, ca toate principiile, nu se calculează, 
ea este infinitul sufletului nostru. N-ai vrut tu să-ţi justifici 
faţă de tine însăţi îngrozitoarea poziţie a unei fete măritate 
cu un om care nu poate decât să-l stimeze? Datoria, iată 
regula şi măsura la; dar să acţionezi din necesitate, nu este 
oare asta morala unei societăţi de atei? Să acţionezi din 
dragoste şi din sentiment, nu-i legea secretă a femeilor? 'Te- 
ai făcut bărbat iar Louis altău o să se trezească femeie. O, 
scumpo, scrisoarea ta m-a cufundat în meditații fără de 
sfârşit. Am văzut că mânăstirea nu înlocuieşte niciodată o 
mamă, pentru fete. Te implor, îngerul meu nobil cu cehi 
negri, atât de pură şi atât de mândră, atât de gravă şi atât 
de elegantă, fii atentă la aceste prime strigăte pe care 
scrisoarea ta mi le smulge! M-am consolat, gândindu-mă că 
pe când eu mă lamentam, dragostea a răsturnat, fără 
îndoială, toate eşafodajele raţiunii. Voi face poate mai rău să 
judec, fără să cântăresc: pasiunea este un element care 
trebuie să aibă o legică la fel de crudă ca şi a ta. 

Luni. 

Ieri, pe seară, la culcare, m-am aşezat la fereastra mea, 
pentru a contempla cerul care era de o sublimă puritate. 
Stelele păreau cuie de argint care ţintuiau un văl albastru, 
în liniştea nopţii, am putut auzi o răsuflare şi, la lumina 
puţină a stelelor, l-am văzut pe spaniolul meu cocoţat ca o 
veveriţă în ramurile unuia dintre copacii aleii laterale a 
bulevardului, admirând, fără îndoială, ferestrele mele. 
Această descoperire a avut ca prim efect să mă facă să 
reintru în cameră, cu picioarele şi mâinile ca frânte; însă, în 
adâncul acestei senzaţii de spaimă, am simţit o bucurie 
delicioasă. Eram abătută şi fericită. Niciunul dintre 
spiritualii francezi care vor să mă ia de nevastă n-a avut 
atâta spirit, să vină să-şi petreacă nopţile într-un ulm, cu 
riscul de a fi înhăţat de o patrulă. Spaniolul meu, desigur, e 
acolo de o bună bucată de vreme. Ah! nu-mi mai dă lecţii, 


vrea să le primească, le va primi. Dacă ar şti tot ce mi-am 
zis despre urâţenia lui aparentă! Şi eu am filosofat, Renee. 
M-am gândit că e ceva oribil să iubeşti un bărbat frumos. 
Nu-i oare mărturisirea că simţurile sunt trei sferturi din 
dragoste - care trebuia să fie di-vină? Liniştită din prima 
mea spaimă, întindeam gâtul îndărătul geamului, pentru a-l 
revedea, şi bine am făcut! Cu ajutorul unui baston scobit, 
mi-a suflat, prin fereastră, o scrisoare artistic rulată în jurul 
unei boabe mari de plumb. 

— Doamne Dumnezeule! va crede că mi-am lăsat special 
fereastra deschisă! mi-am zis; dacă o închid brusc, 
înseamnă că mă fac complicea lui. 

Am făcut mai bine, am revenit la fereastră, de parcă n-aş fi 
auzit zgomotul biletului său, ca şi cum n-aş fi văzut nimic şi 
am zis cu glas tare: 

— Veniţi să vedeţi stelele, Griffith! 

Griffith dormea ca o fată bătrână. Auzindu-mă, maurul a 
cobori t val-vârtej, cu viteza unei umbre. Trebuie să fi murit 
de frică la fel ca şi mine, căci nu l-am auzit plecând, a 
rămas, fără îndoială, la picioarele ulmului. După mai bine de 
un sfert de oră, în care timp mă scăldam în albastrul cerului 
şi înotam în oceanul curiozităţii, am închis fereastra şi m-am 
vârât în pat, pentru a derula hârtia cea subţire cu grija 
celor care lucrează, la Neapole, cu volumele antice. 
Degetele mele atingeau foc. „Ce putere oribilă exercită 
acest om asupra mea!” mi-am spus. Imediat am apropiat 
hârtia de lumânare, pentru a o arde fără s-o citesc... Un 
gând mi-a reţinut mâna. „Ce-mi scrie, de-mi scrie în 
secret?” Ei bine, draga mea, am ars scrisoarea, gândindu- 
mă că, dacă toate fetele din lume ar fi murit s-o citească, eu, 
Armande-Louise-Marie de Chaulieu, nu trebuia s-o citesc 
deloc. 

A doua zi, la italieni, era la postul său; însă oricât fusese el 
prim-ministru constituţional, nu cred că purtarea mea să-i fi 
relevat cea mai mică tulburare a sufletului meu: am rămas 
de ca şi cum n-aş fi văzut şi n-aş fi primit nimic, în ajun. 


Eram mulţumită de mine, însă el era foarte trist. Bietul om, 
în Spania e atât de normal ca dragostea să intre pe 
fereastră! A venit, în timpul pauzei, să se plimbe pe 
coridoare. Primul-secretar al ambasadei mi-a povestit 
despre el o faptă care e sublimă. Fiind duce de Soria, 
trebuia să ia în căsătorie pe una dintre cele mai bogate 
moştenitoare din Spania, pe tânăra prinţesă Maria Heredia, 
a cărei avere ar fi îndulcit pentru el nenorocirile exilului; 
dar se pare că, înşelând dorinţa taţilor lor, care-i logodiseră 
încă din copilărie, Maria îl iubea pe Soria mezinul, iar 
Felipe al meu a renunţat la prinţesa lui, Maria, lăsându-se 
despuiat de regele Spaniei. 

— Trebuie să fi făcut această faptă mare cu multă 
simplicitate, i-am spus eu tânărului. 

— Îl cunoaşteţi, deci! mi-a răspuns el, naiv. Mama a 
zâmbit. 

— Ce se va întâmpla cu el, căci e condamnat la moarte? 
am spus eu. 

— Dacă e mort în Spania, are dreptul să trăiască în 
Sardinia. 

— Ah! există şi morminte în Spania? am spus eu, ca să am 
aerul că iau toate acestea în glumă. 

— Există de toate în Spania, chiar şi spanioli de pe timpuri, 
mi-a răspuns mama. 

— Regele Sardiniei i-a acordat un paşaport, nu fără 
greutate, baronului de Macumer, a reluat tânărul diplomat; 
astfel încât a devenit supus sard, posedă fiefuri superbe în 
Sardinia, cu drept de înaltă şi mică justiţie. Are un palat la 
Sassari. Dacă Ferdinand VII-lea ar fi să moară, Macumer va 
intra, probabil, în diplomaţie şi curtea din Torino îl va face 
ambasador. Deşi tânăr, el... 

— Ah! e tânăr? 

— Da, domnişoară... deşi tânăr, este unul dintre oamenii 
cei mai distinşi din Spania. 

Priveam sala, ascultându-l pe secretar şi păream că-i 
acord o atenţie mediocră: însă, între noi fie vorba, eram 


disperată că arsesem scrisoarea. Cum se exprimă un 
asemenea om când iubeşte? şi el mă iubeşte. A fi iubită, 
adorată în taină, a avea, în această sală, unde se adună tot 
ce e mai de frunte în Paris, un om altău, fără ca nimeni s-o 
ştie! O Renee, am înţeles atunci viaţa pariziană, balurile şi 
serbările ei! 'Toate şi-au căpătat în ochii mei veritabila lor 
culoare. Ai nevoie de ceilalţi când iubeşti, fie doar numai 
pentru a-i sacrifica celui pe care îl iubeşti. Am simţit în fiinţa 
mea o altă fiinţă fericită. Ioate vanităţile mele, amorul meu 
propriu, orgoliul meu, erau măgulite. Dumnezeu ştie ce 
privire am aruncat asupra lumii! 

— Ah! cumătră mică! mi-a spus ducesa la ureche, 
zâmbind. 

Da, preaisteaţa mea mamă mi-a ghicit bucuriile ascunse, 
din atitudinea mea - şi am plecat steagul în faţa acestei 
femei înțelepte. Aceste trei cuvinte m-au învăţat mai mult 
din ştiinţa lumii decât am surprins eu, de un an de zile, căci 
suntem în martie. Vai! peste o lună nu-i vom mai avea pe 
italieni. Ce devii fără această muzică adorabilă, atunci când 
ai inima plină de dragoste? 

Scumpa mea, la întoarcere, cu o hotărâre demnă de o 
Chaulieu, am deschis fereastra pentru a admira o aversă de 
ploaie. O! dacă bărbaţii ar cunoaşte puterea de seducţie pe 
care o exercită asupra noastră acţiunile eroice, ar fi foarte 
mari; cei mai laşi ar deveni eroi. Ceea ce aflasem despre 
spaniolul meu îmi dădea febră. Eram sigură că-i acolo, gata 
să-mi arunce o nouă scrisoare. Şi n-am mai ars-o: am citit-o. 
lată, deci, prima scrisoare de dragoste pe care am primit-o, 
doamnă care faci pe înţeleaptă: fiecare cu scrisoarea sa. 

„Louise, nu vă iubesc pentru sublima dumneavoastră 
frumuseţe, nu vă iubesc pentru spiritul dumneavoastră atât 
de cuprinzător, pentru noblețea sentimentelor, pentru 
graţia infinită pe care o daţi oricărui lucru, nici pentru 
mândria dumneavoastră, pentru regalul dispreţ faţă de ce 
nu-i din sfera dumneavoastră - şi care, la dumneavoastră, 
nu exclude deloc bunătatea, căci aveţi caritatea îngerilor; 


Louise, vă iubesc pentru că aţi făcut să se plece toate aceste 
demnități semeţe pentru un biet exilat: pentru că, printr-un 
gest, printr-o privire, aţi consolat un om aliat pe o treaptă 
atât de joasă, încât n-avea dreptul decât la mila 
dumneavoastră, dar la o milă generoasă. Sunteţi singura 
femeie din lume care şi-a temperat, pentru mine, 
severitatea privirilor sale; şi pentru că aţi lăsat să cadă 
asupră-mi această privire binefăcătoare, atunci când eram 
doar un grăunte în pulbere - ceea ce n-am obţinut niciodată 
când aveam tot ceea ce un cm poate avea ca putere - ţin să 
vă fac să ştiţi, Louise, că mi-aţi devenit dragă, că vă iubesc 
pentru dumneavoastră însevă şi fără nici un gând ascuns, 
depăşind cu mult condiţiile puse de dumneavoastră unei 
iubiri perfecte. Aflaţi, deci, idol aşezat de mine în cel mai 
înalt dintre ceruri, că există în lume un vlăstar al rasei 
sarazine a cărui viaţă vă aparţine, căruia îi puteţi cere totul, 
ca unui sclav şi care va fi onorat să vă execute ordinele. M- 
am dat dumneavoastră fără drum de întoarcere, pentru 
singura plăcere de a mă da, pentru o singură privire de-a 
dumneavoastră, pentru acea mână întinsă, într-o dimineaţă, 
profesorului de spaniolă. Aveţi un servitor, Louise, şi nu 
altceva. Nu, nu îndrăznesc să mă gândesc că aş putea fi 
vreodată iubit; dar poate voi fi tolerat şi aceasta doar din 
cauza devotamentului meu. Din acea dimineaţă în care mi- 
aţi zâmbit ca o fată nobilă care ghicea suferinţa inimii mele 
solitare şi trădate, v-am întronat: sunteţi suverana absolută 
a vieţii mele, regina gândurilor mele, divinitatea inimii 
mele, lumina care străluceşte pentru mine, floarea florilor 
mele, balsamul aerului pe care-l respir, bogăţia sângelui 
meu, licărul în care somnolez. Un singur gând îmi tulbură 
această fericire: nu ştiaţi că vă aparţine un devotament fără 
margini, un braţ fidel, un sclav orb, un agent mut, o 
comoară, căci nu mai sunt decât depozitarul a tot ceea ce 
posed; în fine, nu ştiaţi că dispuneţi de un suflet căruia îi 
puteţi cere totul, de un tată de la care puteţi pretinde orice 
protecţie, un prieten, un frate; toate aceste sentimente 


lipsesc în jurul dumneavoastră, o ştiu. Am surprins secretul 
izolării dumneavoastră! Îndrăzneala mea a venit din dorinţa 
de a vă revela întinsul posesiunilor dumneavoastră. 
Acceptaţi totul, Louise, îmi veţi da singura viaţă ce poate 
exista pentru mine pe lume, aceea de a mă devota. 
Punându-mi lanţul servituţii, nu vă expuneţi la nimic: nu voi 
cere niciodată altceva decât plăcerea de a mă şti al 
dumneavoastră. Nu-mi spuneţi nici măcar că nu mă veţi iubi 
niciodată: aşa trebuie să fie, o ştiu; trebuie să iubesc de 
departe, fără speranţă şi pentru mine însumi. Tare aş vrea 
să ştiu dacă mă acceptaţi ca servitor şi mi-am bătut capul 
pentru a găsi un mod de a v-o arăta care să nu implice din 
partea dumneavoastră nici o atingere a demnităţii voastre, 
căci, iată, vă aparţin deja de multe zile, fără ştirea 
dumneavoastră. Deci, mi-o veţi spune, având în mână, într-o 
seară, la italieni, un buchet compus dintr-o camelie albă şi 
dintr-o camelie roşie, imagine a tot sângele unui bărbat 
aflat la ordinele unei candori adorate. Totul va fi spus 
atunci: imediat, în zece ani ca şi mâine, orice veţi voi, de e 
posibil unui om s-o facă, va fi făcut de cum o veţi cere 
fericitului dumneavoastră servitor, FELIPE HENAREZ. 

P. S. Scumpa mea, mărturiseşte că marii seniori ştiu să 
iubească! Ce salt de leu african! ce ardoare reţinută! ce 
credinţă! ce sinceritate! ce măreție sufletească, în înjosire! 
M-am simţit măruntă şi m-am întrebat, cu totul buimăcită: 
„Ce să fac?..” Caracteristic unui om mare e să deruteze 
calculele obişnuite. Este sublim şi înduioşător, naiv şi măreț. 
Printr-o singură scrisoare, el a depăşit cele o sută de 
scrisori ale lui Lovelace şi de Saint-Preux41. O! iată 
dragostea adevărată, fără oprelişti: există sau nu există; 
însă atunci când există, trebuie să se desfăşoare în 
imensitatea ei. lată-mă lipsită de toate cochetăriile. Să refuz 
ori să accept - mă aflu între aceşti doi termeni, fără nici un 
pretext pentru a-mi ascunde nehotărârea. E suprimată 
orice discuţie. Nu mai este Parisul, este Spania sau 
Orientul; în fine, este acest Abencerraj care vorbeşte, care 


îngenunchează în faţa Evei catolice, aducându-i iataganul, 
calul şi capul său. Îl voi accepta oare pe acest urmaş al 
Maurilor? Reciteşte această scrisoare hispano-sarazină, 
Rene a mea, şi vei vedea că dragostea zdrobeşte toate 
stipulaţiile iudaice ale filosofiei tale. Uite, Renee, scrisoarea 
ta îmi stă pe inimă, mi-ai îmburghezit viaţa. Am eu nevoie 
de subterfugii? Nu-s eu oare veşnic stăpână a acestui leu 
care-şi preschimbă răgetele în suspine umile şi 
credincioase? O! cât trebuie el să fi răcnit în bârlogul lui de 
pe strada Hillerin-Bertin! Ştiu unde locuieşte, am cartea lui 
de vizită: F., BARON DE MACUMER. Mi-a făcut imposibil 
orice răspuns, nu am decât să-i arunc în faţă două camelii. 
Ce ştiinţă infernală are dragostea pură, adevărată, naivă! 
lată, deci, lucrul cel mai greu pentru inima unei femei, 
redus la un gest simplu şi uşor. O, Asie! Am citit O mie şi una 
de nopţi şi iată-i spiritul: două flori şi totul s-a spus. Cu un 
buchet, păşim peste cele patrusprezece volume ale lui 
Clarisse Harlowe. Mă perpelesc ca pe jăratec în faţa acestei 
scrisori. 

Să iau ori să nu iau cele două camelii? Da sau nu, ucizi sau 
dai viaţă? În fine, o voce îmi strigă: „Pune-l la încercare!” Îl 
voi pune, deci, la încercare. 

XVI. 

ACEEAŞI ACELEIAŞI martie. 

Sunt îmbrăcată în alb: am camelii albe în păr şi o camelie 
albă în mână; mama are camelii roşii: îi voi lua una - dacă 
vreau. Există, în mine, un fel de dorinţă de a-i vinde, lui, 
printr-o uşoară ezitare, camelia lui roşie şi de a nu mă 
hotări decât la faţa locului. Sunt foarte frumoasă! Griffith 
m-a rugat să mă las un moment admirată. Solemnitatea 
acestei seri şi drama acestui consimţământ secret mi-au dat 
culori: am pe fiecare obraz o camelie roşie, înflorită pe o 
camelie albă! 

Ora unu. 

Toţi m-au admirat, unul singur a ştiut să mă adore. A 
plecat capul, văzându-mă cu o camelie albă în mână şi a 


devenit alb ca floarea când am luat, de la mama una roşie. 
Să vii cu cele două flori poate să fie efectul hazardului; însă 
această acţiune a fost un răspuns. Mi-am subliniat, deci, 
mărturisirea! Se juca Romeo şi Juliela şi, cum tu nu ştii ce 
este duo-ul celor doi îndrăgostiţi, nu poţi înţelege fericirea a 
doi neofiţi ai dragostei, ascultând această divină expresie a 
tandreţii. M-am culcat, auzind paşi pe aleea laterală. Ah! 
îngerul meu, acum îmi arde inima, îmi arde capul. Oare ce 
face? Ce gândeşte? Are vreun gând, unul singur, care să fie 
străin de mine? Este el sclavul, mereu gata, cum mi-a spus 
că este? Cum să fiu sigură? Are în suflet cea mai mică 
îndoială că acceptarea mea comportă vreo dezaprobare, 
vreo răzgândire, vreo mulţumire? M-am dedat la toate 
arguţiile minuţioase ale eroinelor din Cyrus şi din Astree, la 
subtilităţile Curţilor Amorului42. Ştie oare că, în dragoste, 
cele mai mici acţiuni ale femeilor sunt produsul ultim al 
unei întregi lumi de reflecţii, lupte interioare, victorii 
pierdute! La ce se gândeşte, în acest moment? Cum să-i 
poruncesc să-mi scrie, seara, în amănunt, cum şi-a petrecut 
ziua? E sclavul meu, trebuie să-l ocup şi am să-l copleşesc 
cu munca. 

Duminică dimineaţa. 

N 

— Am dormit decât foarte puţin, dimineaţa. E amiază. 
Tocmai am pus-o pe Griffith să scrie următoarea scrisoare: 

Domnului baron de Macumer. 

Domnişoara de Chaulieu mi-a dat în grijă, domnule baron, 
să vă cer să restituiţi copia unei scrisori pe care i-o scrisese 
una dintre prietenele sale, copie care este de mâna ei şi pe 
care aţi luat-o. 

„Primiţi, vă rog etc. 

GRIFFITH. 

Scumpa mea, Griffith a ieşit şi s-a dus pe strada Hillerin- 
Bertin, a pus să-i fie remis acest bilet de dragoste sclavului 
meu, care mi-a înapoiat în plic programul meu udat în 
lacrimi. S-a supus. O, scumpa mea, cât va fi ţinut la această 


scrisoare! Un altul ar fi refuzat, scriind o epistolă plină de 
linguşeli; dar sarazinul a fost ce a promis să fie: s-a supus. 
Sunt mişcată până la lacrimi. 

XVII. 

ACEEAŞI ACELEIAŞI 

2 aprilie. 

Ieri, vremea a fost superbă şi mi-am luat un aer de fiică 
iubită care vrea să placă. La rugămintea mea, tata mi-a dat 
cel mai frumos atelaj care poate fi văzut în Paris: doi cai gri- 
rotaţi şi o caleaşca de ultima modă. Mi-am încercat 
echipajul. Eram ca o floare sub o umbrelă căptuşită cu 
mătase albă. Urcând pe Champy-Elyssees, l-am văzut 
venind spre mine pe Abencerrajul meu, pe un cal de o 
nespusă frumuseţe: bărbaţii care, în ziua de azi, sunt 
aproape cu toţii excelenți geambaşi, se opreau să-l vadă, să- 
l| cerceteze. M-a salutat şi i-am făcut un semn amical de 
încurajare; a moderat pasul calului şi i-am putut spune: 

— Nu veţi găsi nimic rău, domnule baron, că v-am cerut 
scrisoarea înapoi, ea nu vă era de folos... Aţi depăşit deja 
acest program... am adăugat eu, încet. Aveţi un cal care vă 
face să fiţi foarte remarcat, i-am zis. 

— Intendentul meu din Sardinia mi l-a trimis, din orgoliu, 
căci acest cal de rasă arabă s-a născut în mărăcinişurile de 
pe domeniul meu. 

Azi dimineaţă, Henarez călărea un cal englezesc alezan, 
de asemeni foarte frumos, dar care nu mai atrăgea atenţia; 
puţina critică batjocoritoare a cuvintelor mele a fost 
suficientă. M-a salutat şi i-am răspuns printr-o uşoară 
înclinare a capului. Ducele d'Angouleme a pus să fie 
cumpărat calul lui Macumer. Sclavul meu a înţeles că ieşea 
din simplitatea voită, atrăgând asupra lui atenţia mulţimii 
de gură-cască. Un bărbat trebuie să fie remarcat pentru el 
însuşi şi nu pentru calul sau pentru lucrurile lui. A avea un 
cal prea frumos mi se pare tot atât de ridicol ca a purta un 
diamant mare la cămaşă. Am fost încântată să-l prind cu o 
greşeală şi poate că exista în fapta lui puţin amor propriu, 


permis unui biet proscris. Această copilărie îmi place. O! 
bătrâna mea înţeleaptă! Te bucuri oare tu de amorurile 
mele, pe cât m-am întristat eu de sumbra ta filosofie! 
Scumpă Philippe II în fuste, te plimbi tu cu adevărat în 
caleaşca mea? Vezi oare această privire catifelată, umilă şi 
plină, mândră de servitutea ei. Pe care mi-o aruncă, trecând 
călare, acest om cu adevărat mare, care-mi poartă livreaua 
şi care are întotdeauna la butonieră o camelie roşie, în timp 
ce eu am întotdeauna una albă în mână? Ce lumină aruncă 
dragostea! Cât de bine înţeleg Parisul! Acum, totul aici îmi 
pare spiritual. Da, dragostea e aici mai frumoasă, mai mare, 
mai fermecătoare decât oriunde în altă parte. Hotărât 
lucru, mi-am dat seama că niciodată n-aş putea să chinui, 
neliniştesc un prost, nici să am cea mai mică putere asupra 
lui. Numai oamenii superiori ne pot înţelege cu adevărat şi 
asupra lor putem acţiona. O, biată prietenă, iartă-mă, îl 
uitam pe l'Estorade al nostru; dar nu mi-ai spus tu că vei 
face din el un geniu? O! înţeleg de ce: îl creşti cu mare 
grijă, pentru a fi înţeleasă într-o zi. Adio, sunt puţin cam 
nebună şi nu vreau să continui, XVIII. 

DOAMNA DE L'ESTORADE. 

CĂTRE DOMNIŞOARA DE CHAULIEU aprilie. 

Înger scump, sau mai curând: scump demon, m-ai mâhnit 
fără să vrei, şi, dacă n-am fi acelaşi suflet, aş spune că m-ai 
rănit; dar oare nu se întâmplă să te răneşti şi pe tine însuţi? 
Cum se vede de bine că nu ţi-ai oprit gândurile asupra 
acestui cuvânt indisolubil, aplicat contractului care leagă o 
femeie de un bărbat! Nu vreau să-i contrazic pe filosofi, 
sunt ei în stare să se contrazică şi singuri; dar, scumpo, 
făcând căsătoria irevocabilă şi impunându-se o formulă, 
aceeaşi pentru toţi şi fără milă, s-a făcut din fiecare uniune 
un lucru întru totul diferit, tot atât de diferit cum sunt de 
diferiţi şi indivizii între ei; fiecare îşi are legile interne 
deosebite: cele ale unei căsătorii la ţară, unde două fiinţe 
vor fi tot timpul una în prezenţa celeilalte, nu sunt legile 
unei căsătorii la oraş, unde mai multe distracţii nuanţează 


viaţa; iar cele ale unei căsătorii la Paris, unde viaţa trece ca 
un torent, nu vor fi acelea ale unei căsătorii în provincie, 
unde viaţa e mai puţin agitată. Dacă însă condiţiile variază 
după loc, ele variază şi mai mult după caractere. Soţia unui 
om de geniu n-are decât să se lase condusă iar soţia unui 
prost trebuie, sub pedeapsa celor mai mari nenorociri, să ia 
conducerea întregii maşini, dacă se simte mai inteligentă 
decât el. Poate că, până la urmă, judecata şi înţelepciunea 
ajung la ceea ce se numeşte depravare. Pentru noi, 
depravarea nu-i oare calculul în sentimente? O pasiune 
care judecă e depravată; pasiunea nu-i frumoasă decât 
involuntară şi în acele sublime elanuri care exclud orice 
egoism. Ah! mai devreme sau mai târziu, îţi vei spune, 
draga mea: „Da! falsitatea este tot atât de necesară femeii 
ca şi corsetul, dacă prin falsitate se înţelege tăcerea celui 
care are curajul să tacă, dacă prin falsitate se înţelege 
calculul necesar viitorului”. Orice femeie măritată învaţă pe 
pielea ei legile sociale, care sunt în multe privinţe 
incompatibile cu legile naturii. Poţi avea în căsătorie 
doisprezece copii, casator în du-te la vârsta noastră; şi, 
dacă i-am avea, am comite douăsprezece crime, am naşte 
douăsprezece nenorociri. N-am lăsa oare pradă mizeriei şi 
disperării nişte fiinţe fermecătoare? În timp ce doi copii 
sunt două fericiri, două binefaceri, două creaţii în armonie 
cu moravurile şi legile actuale. Legea naturală şi codul sunt 
în duşmănie, iar noi suntem terenul, pe care îşi duc lupta 
lor. Vei numi tu depravare înţelepciunea soţiei care 
veghează ca familia să nu se ruineze prin ea însăşi? Un 
singur calcul sau o mie, totul e pierdut în inimă. Acest calcul 
cumplit îl veţi face într-o zi, frumoasă baroană de Macumer, 
când veţi fi soţia fericită şi mândră a acestui bărbat care vă 
adoră; sau, mai curând, acest om superior vă va scuti de 
acest calcul, căci îl va face el însuşi în locul dumneavoastră 
Vezi tu, nebună scumpă, că noi am studiat codul în relaţiile 
lui cu dragostea conjugală. Vei afla că nu suntem datoare să 
dăm socoteală decât nouă înşine şi lui Dumnezeu de 


mijloacele pe care le folosim pentru a perpetua fericirea în 
sânul familiilor noastre; şi este mai valoros calculul care-şi 
atinge scopul, decât dragostea necugetată care aduce 
doliul, certurile sau dezbinarea. Am studiat fără reticenţe 
rolul de soţie şi de mamă de familie. Da, scumpa mea, avem 
de comis multe sublime falsităţi, pentru a putea fi nobila 
făptură care suntem, îndeplinindu-ne datoriile. Mă acuzi de 
făţărnicie, pentru că vreau să-i îngădui, cu încetul, lui Louis, 
să mă cunoască; dar nu cumva o prea intimă cunoaştere e 
cauza despărţirilor? Vreau să-l ocup mult, pentru a-l 
distrage tot atât de mult de la persoana mea, în numele 
propriei sale fericiri; nici pasiunea nu calculează astfel. 
Dacă tandreţea este inepuizabilă, dragostea, deloc: de 
aceea, pentru o femeie cinstită, este o adevărată încercare 
să o distribuie cu înţelepciune, pe toată viaţa. Cu riscul de 
a-ţi părea execrabilă, îţi voi spune că persist în principiile 
mele, socotindu-mă foarte mare şi foarte generoasă. 
Virtutea, micuţo, este un principiu ale cărui manifestări 
diferă după mediu: virtutea din Provence, cea de la 
Constantinopol, cea de la Londra şi cea de la Paris au efecte 
întru totul deosebite, fără să înceteze de a fi virtute. Fiecare 
viaţă omenească prezintă în țesătura ei combinaţiile cele 
mai neaşteptate; însă văzute de la o anumită înălţime, toate 
par asemănătoare. Dacă aş vrea să-l văd pe Louis nefericit 
şi să provoc o separare de corp, n-aş avea decât să mă las în 
voia lui. N-am avut, ca tine, fericirea de a întâlni o fiinţă 
superioară, însă poate că voi avea plăcerea să fac din el o 
fiinţă superioară, şi-ţi dau întâlnire peste cinci ani, la Paris. 
Te vei păcăli singură şi-mi vei spune că m-am înşelat, că 
domnul de l'Estorade era remarcabil din naştere. Cât 
despre acele frumoase iubiri, acele emoţii pe care nu le 
încerc decât prin tine; cât despre acele popasuri nocturne 
pe balcon, la lumina stelelor; cât despre acele adorări 
excesive, acele divinizări ale persoanei noastre, am ştiut că 
trebuie să renunţ la ele. Înflorirea ta în viaţă străluceşte 
după dorinţa ta; a mea e circumscrisă, incinta ei este La 


Crampade; şi tu îmi mai reproşezi precauţiile pe care le 
cere o fericii e fragilă, secretă şi săracă, pentru a deveni 
durabilă, bogată şi misterioasă! Credeam că mi-am găsit 
farmece de amantă în noua stare de femeie, m-ai făcut 
aproape să roşesc de mine însămi. Dintre noi două, cine 
greşeşte, cine are dreptate? Poate că, în egală măsură, 
greşim şi avem dreptate amândouă şi poate că societatea 
ne vinde foarte scump dantelele noastre, titlurile noastre şi 
copiii noştri! Eu am cameliile mele roşii, ele sunt pe buzele 
mele, în zâmbete care înfloresc pentru aceste două fiinţe, 
tatăl şi fiul, cărora le sunt devotată, totodată sclavă şi 
stăpână. Dar, scumpo! ultimele tale scrisori m-au făcut să 
observ tot ceea ce am pierdut. M-ai făcut să aflu amploarea 
sacrificiilor femeii măritate. Abia am apucat. Să-mi arunc 
ochii peste aceste frumoase stepe sălbatice pe care tu 
zburzi şi nu-ţi voi vorbi defel de cele câteva lacrimi pe care 
mi le-am şters, citindu-te; Însă regretul nu-i remuşcarea, 
deşi se înrudesc cumva. Mi-ai spus: „Căsătoria te face 
filosof!” Vai! nu; am simţit-o bine când plângeam, ştiindu-te 
luată de torentul dragostei, însă tata mi-a dat să-l citesc pe 
unul dintre cei mai profunzi scriitori din ţinuturile noastre, 
unul dintre urmaşii lui Bossuet, unul dintre acei cruzi 
politicieni ale căror pagini nasc convingerea. În timp ce tu 
citeai Corinne, eu îl citeam pe Bonald43 şi iată secretul 
filosofiei mele: Familia Sfântă şi puternică mi-a apărut în 
faţa ochilor. După Bonald, tatăl tău avea dreptate în ceea ce 
spunea. Adio, scumpă imaginaţie, prietena mea, tu care eşti 
nebunia mea! 

XIX. 

LOUISE DE CHAULIEU. 

CĂTRE DOAMNA DE LESTORADE. 

Ei bine, eşti un amor de femele, Renee a mea! şi sunt 
acuma de acord că înseamnă să fii cinstită dacă înşeli: eşti 
mulţumită? De altfel, bărbatul care ne iubeşte ne aparţine; 
avem dreptul să facem din el un prost sau un om de geniu; 
însă, între noi fie vorba, cel mai ades facem din el un prost. 


Tu vei face dintr-al tău un om de geniu şi îţi vei păstra 
secretul; două acţiuni minunate! Ah! de n-ar exista 
paradisul, ai fi tare păcălită, căci te-ai sortit unui martiriu 
voluntar. Vrei să-l faci ambițios şi să-l păstrezi îndrăgostit! 
însă, copil ce eşti, este prea de-ajuns să-l menţii îndrăgostit. 
Până la ce punct calculul este virtute iar virtutea calcul? Nu 
ne vom certa defel pentru această treabă, de vreme ce 
există Bonald. Suntem şi vrem să fim virtuoase; însă cred 
că, în acest moment, în ciuda fermecătoarelor tale pungăşii, 
valorezi mai mult decât mine. Da, sunt o fată de-o oribilă 
falsitate: îl iubesc pe Felipe şi i-o ascund cu o infamă 
disimulare. Aş vrea să-l văd sărind din copacul lui pe 
creasta zidului, din vârful zidului pe balconul meu; şi, dacă 
ar face ceea ce doresc, l-aş fulgera cu disprețul meu. Vezi, 
sunt de o bună-credinţă cumplită. Cine mă opreşte? Ce 
putere misterioasă mă împiedică să-i spun acestui iubit 
Felipe toată fericirea pe care mi-o aduce în valuri prin 
dragostea lui pură, întreagă, mare, secretă, plină? Doamna 
de Mirbel îmi face portretul, socot să i-l dau, draga mea. 
Ceea ce mă surprinde în fiecare zi mai mult este activitatea 
pe care dragostea o dă vieţii. Cât interes capătă orele, 
faptele, lucrurile cele mai mărunte! Şi ce admirabilă 
confuzie a trecutului, a viitorului în prezent! Trăieşti în cele 
trei timpuri ale verbului. Tot aşa se întâmplă şi după ce ai 
fost fericită? O! răspunde-mi, spune-mi ce-i fericirea, dacă 
irită sau calmează. Sunt de-o nelinişte ucigătoare, nu ştiu 
cum să mă mai port: există în inima mea o forţă care mă 
împinge spre el, în ciuda raţiunii şi a convenienţelor. În fine, 
înţeleg curiozitatea ta cu Louis, eşti mulţumită? Fericirea 
pe care o are Felipe de-a fi al meu, dragostea lui. De la 
distanţă şi supunerea lui mă fac tot atât de nerăbdătoare, 
pe cât de mult mă irita respectul lui, pe vremea când nu era 
decât profesorul meu de spaniolă. Sunt tentată să-i strig 
când trece: „Imbecilule, dacă mă iubeşti ca tablou, ce ar fi 
oare dacă m-ai cunoaşte!” 


O Renee, arzi scrisorile mele, nu-i aşa? Eu, le voi arde pe 
ale tale. Dacă alţi ochi decât ai noştri ar citit aceste gânduri 
care sunt spuse de la inimă la inimă, îi voi cere lui Felipe să 
se ducă să-i orbească pe oamenii ăia pentru mai multă 
siguranţă şi să-i şi omoare puţin. 

Luni. 

Ah! Renee, cum să sondezi inima unui bărbat? Tata trebuie 
să mi-l prezinte pe. Domnul Bonald al tău şi, pentru că este 
atât de savant, îl voi întreba. Dumnezeu are noroc că poate 
citi în adâncul inimilor. Sunt, în continuare, un înger pentru 
acest om? Asta-i întrebarea. 

Dacă vreodată, într-un gest, într-o privire, în accentul 
vreunui cuvânt aş observa vreo diminuare a acelui respect 
pe care-l avea pentru mine atunci când era profesorul meu 
de spaniolă, mă simt destul de puternică ca să uit totul! „De 
ce aceste cuvinte mari, aceste decizii fără drept de apel?” 
vei spune tu. Ah! iată de ce, scumpa mea. Fermecătorul 
meu tată, Oare se poartă cu mine ca un bătrân cavaler 
servant cu o italiancă, a cerut doamnei de Mirbel, ţi-am mai 
spus-o, să-mi facă portretul. Am găsit mijlocul de a avea o 
copie destul de bine executată pentru a putea să i-o dau 
ducelui şi să-i trimit originalul lui Felipe. Lucru care s-a 
întâmplat ieri, portretul fiind însoţit de aceste trei rânduri: 
„Don Felipe, se răspunde întreg devotamentului 
dumneavoastră printr-o încredere oarbă; timpul va spune 
dacă nu i se acordă prea multă importanţă unui bărbat.” 

Recompensa e mare, ea are aerul unei promisiuni şi, lucru 
oribil, al unei invitaţii; însă ceea ce ţi se va părea încă şi mai 
oribil, am vrut ca recompensa să exprime promisiune şi 
invitaţie, fără să meargă, totuşi, până la ofertă. Dacă în 
răspunsul lui există un: „Louise a mea”, sau numai: „Louise” 
- e pierdut! 

Marţi. 

Nu, nu e pierdut! Acest ministru constituţional este un 
iubit adorabil. lată scrisoarea lui: „Ioate clipele pe care le 
petreceam, fără să vă văd, rămâneam preocupat de 


dumneavoastră, cu ochii închişi faţă de orice şi legaţi prin 
meditaţie de imaginea dumneavoastră, oare nu se desena 
niciodată destul de repede în castelul întunecos unde se 
petrec gândurile şi unde răspândiţi lumina. De acum 
înainte, ochii mei se vor odihni pe acest minunat fildeş, pe 
acest talisman, trebuie să spun; căci pentru mine ochii 
dumneavoastră albaştri se animă iar pictura devine pe dată 
o realitate. Întârzierea acestei scrisori vine din graba de a 
mă bucura de această contemplare în timpul căreia vă 
spuneam tot ceea ce trebuie să tac. Da, de ieri, închis 
singur cu dumneavoastră, m-am dedat, pentru prima oară 
în viaţa mea, unei fericiri întregi, complete, infinite. Dacă aţi 
putea să vă vedeţi unde v-am pus, între Fecioară şi 
Dumnezeu, veţi înţelege în ce spaime mi-am petrecut 
noaptea; însă, spunându-vă acest lucru n-aş vrea să vă 
ofensez, căci ar fi atâta chin pentru mine într-o privire 
lipsită de această angelică bunătate care mă face să trăiesc, 
încât vă cer dinainte iertare. Dacă, deci, regină a vieţii mele 
şi a sufletului meu, aţi vrea să-mi acordaţi a mia parte din 
dragostea pe care v-o port! 

Dacă-ul acestei constante rugăminţi mi-a răvăşit inima. 
Eram între. Credinţă şi eroare, între viaţă şi moarte, între 
tenebre şi lumină. Un criminal nu este mai agitat în timpul 
deliberării sentinţei decât sunt eu, acuzându-mă în faţa 
dumneavoastră de această îndrăzneală. Zâmbetul exprimat 
pe buzele dumneavoastră şi pe care veneam să-l privesc 
mereu, iarăşi, calma aceste furtuni, pricinuite de teama de 
a vă displace. De când exist, nimeni, nici măcar mama mea, 
nu mi-a zâmbit. Frumoasa fată care mi-era destinată mi-a 
refuzat inima şi s-a îndrăgostit de fratele meu. Eforturile 
mele, în politică, n-au dus decât la înfrângere. În ochii 
regelui meu n-am văzut niciodată decât o dorinţă de 
răzbunare; şi sân tem atât de duşmani, încă din tinereţea 
noastră, încât a privii ca pe o cruntă jignire alegerea prin 
care Cortes-urile m-au adus la putere. Oricât de puternic 
aţi face un suflet, îndoiala s-ar strecura în el şi pentru mai 


puţin. De altfel, aşa mi se cuvine; ştiu cât sunt de nearătos 
şi mai ştiu cât este de greu să se aprecieze inima mea 
printr-un asemenea înveliş. Să fiu iubit, nu mai era decât un 
vis, când v-am văzut. Şi de aceea, când m-am ataşat de 
dumneavoastră, am înţeles că numai devotamentul putea 
să-mi scuze tandreţea. Contemplând acest portret, 
ascultând acest zâmbet plin de promisiuni divine, o 
speranţă pe care nu mi-o permiteam mie însumi a strălucit 
în inima mea. Această lumină de auroră este fără odihnă 
combătută de tenebrele îndoielii, de teama de a vă jigni 
lăsând-o să se nască. Nu, încă nu mă puteţi iubi, o simt: 
însă, pe măsură ce veţi pune la încercare puterea, durata şi 
întinderea inepuizabilei mele afecţiuni. Îi veţi da un mic loc 
în inima dumneavoastră. Dacă ambiția mea este o insultă, 
mi-o veţi spune fără mânie. Voi reintra în rolul meu; însă 
dacă aţi vrea să încercaţi să mă iubiţi, nu daţi de ştire acest 
lucru fără minuţioase precauţii celui care şi-a văzut toată 
fericirea vieţii numai în a vă servi.” 

Scumpa mea, citind aceste ultime cuvinte, mi s-a părut că-l 
văd, palid, cum era în seara în care i-am spus, arătându-i 
camelia, că acceptam comoara devotamentului său. Am 
văzut în aceste fraze supuse cu totul altceva decât o simplă 
floare de retorică, din cele întrebuințate de îndrăgostiţi şi 
am simţit o mare mişcare în mine însămi... suflul fericirii. 

A fost o vreme detestabilă, nu mi-a fost cu putinţă să mă 
duc la Bois, fără să dau loc la bănuieli ciudate; căci mama, 
care iese adeseori, în ciuda ploii, a rămas în casă, singură. 

Miercuri seara. 

Tocmai l-am văzut, la Operă. Scumpa mea, nu mai este 
acelaşi om: a venit în loja noastră, prezentat de 
ambasadorul Sardiniei. După ce a văzut în ochii mei că 
îndrăzneala nu displace defel, mi s-a părut ca încurcat de 
trupul lui şi atunci i-a zis domnişoară marchizei d'Espard. 
Ochii lui aruncau priviri care luminau mai puternic decât 
lustrele. În cele din urmă, a ieşit ca un om care se teme să 
nu comită o extravaganţă. 


— Baronul de Macumer e îndrăgostit! i-a spus doamna de 
Maufrigneulse mamei mele. 

— Este cu atât mai extraordinar, cu cât este un ministru 
căzut, a răspuns marna. 

Am avut puterea de a le privi pe doamna d'Espard, pe 
doamna de Maufrigneuse şi pe mama cu curiozitatea unei 
persoane care nu cunoaşte o limbă străină şi care ar vrea 
să ghicească ce se spune; însă, în sinea mea, eram pradă 
unei bucurii voluptoase în care mi se părea că sufletul mi se 
scaldă. Nu există decât un singur cuvânt ca să-ţi explic ceea 
ce simt, este extazul. Felipe iubeşte atât, încât îl consider 
demn să fie iubit. Sunt întocmai principiul vieţii sale şi ţin în 
mâna mea firul care-i conduce gândirea. În sfârşit, dacă e 
să ne spunem totul, există în mine cea mai puternică 
dorinţă de a-l vedea învingând toate obstacolele, ajungând 
la mine, pentru a mă cere mie însămi, cu scopul de a vedea 
dacă această dragoste furioasă va redeveni umilă şi calmă 
la o singură privire de-a mea. 

Ah! scumpa mea, m-am oprit şi tremur toată. Scriind, am 
auzit afară un zgomot uşor şi m-am ridicat. De la fereastra 
mea, l-am văzut mergând pe creasta zidului, riscându-şi 
viaţa. M-am dus la fereastra camerei mele şi nu i-am făcut 
decât un singur semn; a sărit de pe zid, care are zece 
picioare; apoi a alergat pe drum, până la distanţa de la 
care-l puteam vedea, pentru a-mi arăta că n-a păţit nimic. 
Această atenţie, în momentul în care trebuie să fi fost 
zăpăcit de cădere, m-a înduioşat atât de mult, încât plâng, 
fără să ştiu de ce. Biet urât! ce venea el să caute? Ce voia el 
să-mi spună? 

Nu îndrăznesc să-mi scriu gândurile şi, în bucuria mea, mă 
duc să mă culc, gândindu-mă la tot ceea ce ne-am spune 
dacă am fi împreună. Adio, frumoasă mută. N-am timp să te 
cert pentru tăcerea ta, dar iată mai mult de o lună de când 
n-am veşti de la tine! Ai devenit, din întâmplare, fericită? 
Oare nu mai ai tu acel liber arbitru care te făcea atât de 
mândră şi care, în această seară, era să mă părăsească? 


XX. 

RENEE DE L'ESTORADE. 

CĂTRE LOUISE DE CHAULIEU mai. 

Dacă dragostea este viaţa lumii, de ce o suprimă filosofii 
austeri în căsătorie? De ce societatea ia ca lege supremă 
sacrificiul Femeii adus Familiei, creând astfel în mod 
necesar o luptă surdă în sinul căsătoriei? - luptă prevăzută 
de ea şi atât de periculoasă, încât a inventat puteri pentru 
a-l înarma pe bărbat împotriva noastră, ghicind că noi am 
putea anula totul, fie prin puterea tandreţei, fie prin 
perseverenţa unei un ascunse. Acum văd, în căsătorie, două 
forţe opuse pe care legislatorul ar fi trebuit să le unească; 
când se vor reuni oare? lată ceea ce mă întreb citindu-te. O, 
scumpo, una singură dintre scrisorile tale dărâmă edificiul 
construit de marele scriitor de la Aveyron, edificiul în care 
mă instalasem cu o dulce satisfacţie! Legile au fost făcute 
de bătrâni, femeile bagă de seamă acest lucru; au decretat 
cu multă înţelepciune că dragostea conjugală lipsită de 
pasiune nu ne înjoseşte defel şi că o femeie trebuie să se 
dăruiască fără dragoste odată ce legea permite unui bărbat 
s-o facă să fie a lui. Preocupaţi de familie, au imitat natura, 
preocupată doar de perpetuarea speciei. Înainte, eram o 
fiinţă, acum sunt un lucru! Multe lacrimi am înghiţit, 
departe, singură, pe care aş fi vrut să le dau în schimbul 
unui zâmbet consolator. De unde vine această inegalitate a 
destinelor noastre? Dragostea permisă îţi face sufletul mai 
mare. Îţi vei găsi virtutea în plăcere. Nu vei suferi decât din 
propria-ţi Voinţă. Datoria ta, dacă te vei căsători cu Felipe al 
tău, va deveni cel mai dulce, cel mai expansiv dintre 
sentimente. Viitorul nostru poartă acest răspuns şi îl aştept 
cu o curiozitate neliniştită. 

Iubeşti, eşti adorată. O, scumpo, lasă-te întreagă acestui 
frumos poem care ne-a preocupat atât de mult! Această 
frumuseţe a femeii, atât de fină şi de spiritualizată la tine, 
Dumnezeu a făcut-o astfel, ca ea să farmece şi să placă: îşi 
are el planurile lui. Da, îngerul meu, păstrează bine 


secretul tandreţei tale, şi supune-l pe Felipe încercărilor 
subtile pe care le inventam pentru a afla dacă iubitul pe 
care-l visam va fi demn de noi. Află mai ales mai puţin dacă 
te iubeşte, decât dacă îl iubeşti: nimic nu-i mai înşelător 
decât mirajul produs în sufletul nostru de curiozitate, 
dorinţă, de credinţa în fericire. Tu care, singură din noi 
două, ai rămas intactă, nu te risca, te implor, fără zălog, în 
primejdiosul târg al unei căsătorii irevocabile. Câteodată un 
gest, un cuvânt, o privire, într-o conversaţie fără martori, 
când sufletele s-au dezbrăcat de ipocrizia lor mondenă, 
luminează abisuri. Tu eşti îndeajuns de nobilă, îndeajuns de 
sigură de tine pentru a putea merge cu îndrăzneală pe 
cărări pe care altele s-ar pierde. Nu poţi crede cu ce 
anxietate te urmăresc. În ciuda distanţei, te văd, simt 
emoţiile tale. Aşa încât nu cumva să nu-mi scrii, nu omite 
nimic! Scrisorile tale îmi fac o viaţă pasionantă în mijlocul 
menajului meu atât de simplu, de liniştit, lin ca un drum 
mare, într-o zi cu soare. Ce se petrece aici, draga mea, este 
o înlănţuire de certuri cu mine însămi asupra cărora vreau 
să păstrez, azi, secretul, îţi voi vorbi de ele mai târziu. Mă 
dărui şi mă iau înapoi cu o sumbră încăpățânare, trecând 
de la descurajare la speranţă. Poate că eu cer de la viaţă 
mai multă fericire decât ne datorează ea. La tinereţe, 
suntem îndeajuns de înclinate să vrem ca idealul şi 
realitatea să coincidă! Cugetările mele, şi acum le fac 
singură de tot, aşezată la picioarele unei stânci din parcul 
meu, m-au făcut să cred că dragostea în căsătorie este un 
hazard pe care e imposibil să sprijini legea care trebuie să 
conducă totul. Filosoful meu de la Aveyron are dreptate să 
considere familia ca fiind singura unitate socială posibilă şi 
să supună femeia familiei, aşa cum a fost în toate timpurile. 
Soluţia acestei mari probleme, aproape cumplită pentru 
noi, se află în primul copil pe care-l avem. Astfel, aş vrea să 
fiu mamă, fie numai pentru a da o hrană neştiutoarei 
activităţi a sufletului meu. 


Louis e în continuare de o adorabilă bunătate, dragostea 
lui e activă şi tandreţea mea abstractă; e fericit, culege 
florile numai pentru el, fără să se intereseze de eforturile 
pământului care le produce. Fericit egoist! Oricât de mult 
m-ar costa, mă pretez iluziilor sale, ca o mamă, după ideile 
pe care mi le fac despre o mamă, care se frânge pentru a-i 
procura copilului ei o plăcere. Bucuria lui e atât de 
profundă, încât îi închide ochii şi-i aruncă reflexele până la 
mine. Îl înşel prin zâmbetul sau privirea plină de satisfacţie 
pe care mi-o dă certitudinea de a-i da fericirea. Aşa că, 
numele cu care îl alint când suntem în interiorul nostru este 
„copilul meu!” Aştept fructul atâtor sacrificii care vor fi un 
secret între Dumnezeu, tine şi mine. Maternitatea este o 
întreprindere căreia i-am deschis un credit enorm, îmi 
datorează azi prea mult, mă tem să nu fiu îndeajuns 
răsplătită: ea trebuie să-mi folosească energia şi să-mi facă 
inima mai mare, să mă despăgubească prin bucurii 
nelimitate. O, Dumnezeul meu, fă să nu fiu înşelată! acolo e 
tot viitorul meu şi, lucru înspăimântător de gândit, viitorul 
virtuţii mele. 

XXI. 

LOUISE DE CHAULIEU. 

CĂTRE RENEE DE L'ESTORADE. 

Scumpă căprioară măritată, scrisoarea ta a venit la timp, 
pentru a justifica faţă de mine însămi o îndrăzneală la care 
mă gândeam zi şi noapte. Există nu ştiu ce fel de atracţie în 
mine pentru lucrurile necunoscute sau, dacă vrei tu, 
interzise, care mă nelinişteşte şi care îmi anunţă o luptă în 
mine însămi, între legile lumii şi cele ale naturii. Nu ştiu 
dacă natura este la mine mai puternică decât societatea, 
însă mă surprind încheind tranzacţii între aceste două 
forţe. În sfârşit, pentru a vorbi clar, voiam să stau de vorbă 
cu Felipe, singură cu el, timp de o oră în noapte, sub tei, în 
fundul grădinii noastre. Cu siguranţă, această dorinţă 
demnă de o fată care merită porecla de cumătră isteaţă pe 
care mi-o dă, râzând, ducesa şi pe care tatăl meu o 


confirmă. Totuşi, găsesc această greşeală prudentă şi 
cuminte. Recompensând în acest fel atâtea nopţi petrecute 
la piciorul zidului meu, vreau să ştiu ce va crede Felipe de 
escapada mea, şi să-l judec într-un asemenea moment; să-l 
fac scumpul meu soţ, dacă-mi divinizează greşeala; ori să 
nu-l mai revăd niciodată, dacă nu este şi mai respectuos şi 
mai temător decât atunci când mă salută trecând călare pe 
Champs-Elysees. Cât despre lume, risc mai puţin 
întâlnindu-l pe iubitul meu, decât zâmbindu-i la doamna de 
Maufrigneuse sau la bătrâna marchiză de Beauseant, unde 
suntem acum înconjurați de spioni, căci Dumnezeu ştie cu 
ce priviri e urmărită o fată bănuită de a-i da atenţie unui 
monstru ca Maeumer. O! dacă ai şti cât m-am frământat în 
sinea mea, visând la acest plan, cât m-am frământat să-mi 
închipui dinainte cum ar putea să se realizeze! Te-am 
regretat, am fi pălăvrăgit câteva ore bune, pierdute în 
labirinturile incertitudinii şi bucurându-ne dinainte de toate 
lucrurile bune sau rele ale unei prime întâlniri în noapte, în 
umbră şi tăcere, sub teii frumoşi ai palatului de Chaulieu, 
străpunşi de miile de luciri ale lunii. Am palpitat singură 
spunându-mi: „Ah, Renee, unde eşti?” Deci, scrisoarea ta a 
dat foc pulberii şi ultimele mele scrupule au dispărut. Am 
aruncat pe fereastră, adoratului meu uimit desenul exact al 
cheii de la poarta mică din fundul grădinii, cu acest bilet: 
„Se vrea să fiţi împiedicaţi să faceţi nebunii. Frângându-vă 
gâtul, aţi răpi onoarea persoanei pe care spuneţi că o iubiţi. 
Sunteţi demn de o nouă dovadă de stimă şi meritaţi să vi se 
vorbească la ora la care luna lasă teii în umbră, în fundul 
grădinii?” 

Ieri, la ora unu, în momentul în care Griffith se pregătea 
să se culce, i-am spus: 

— Luaţi-vă şalul şi însoţiţi-mă, draga mea; vreau să merg 
în fundul grădinii, fără s-o ştie nimeni! 

Nu a scos o vorbă şi m-a urmat. Ce senzaţie, Renee! căci, 
după ce am aşteptat, fiind pradă unei mici spaime 


fermecătoare, l-am văzut strecurându-se ea o umbră. 
Ajunsă fără încurcături în grădină, i-am spus lui Griffith: 

— Să nu vă miraţi, baronul de Macumer este acolo şi din 
cauza lui v-am luat cu mine. 

Ea n-a spus nimic. 

— Ce vreţi de la mine? mi-a spus Felipe, cu o voce care 
spunea că foşnetul rochiilor noastre în liniştea nopţii şi 
zgomotul paşilor noştri pe nisip, oricât de uşor ar fi fost, îl 
scoseseră din fire. 

— Aş vrea să vă spun ceea ce n-aş putea scrie, i-am 
răspuns eu. 

Griffith s-a dus la şase paşi de noi. Era una dintre acele 
nopţi călduţe, înmiresmate de parfumul florilor; am simţit în 
acel moment o plăcere îmbătătoare găsindu-mă aproape 
singură cu el în dulcea umbră a teilor, dincolo de care 
grădina strălucea cu atât mai mult cu cât faţada palatului 
reflecta albă, lucirea lunii. Acest contrast oferea o imagine 
vagă a misterului iubirii noastre, care trebuie să sfârşească 
prin strălucitoarea publicitate a căsătoriei. După un 
moment, lăsat de amândoi plăcerii acestei situaţii noi 
pentru ambii şi în care eram la fel de uimiţi şi unul şi altul, 
mi-am regăsit graiul. 

— Cu toate că nu mă tem de calomnie, nu vreau să vă mai 
suiţi în acest copac, i-am spus eu arătându-i ulmul, nici pe 
acest zid. Destul am făcut, dumneavoastră pe şcolarul şi eu 
pe eleva de pension; să ridicăm sentimentele noastre la 
înălţimea destinelor noastre. Dacă aţi muri căzând, aş muri 
dezonorată... 

L-am privit, era livid. 

— lar dacă aţi fi surprins astfel, eu sau mama mea, vom fi 
bănuite... 

— Iertare, a spus el cu o voce slabă. 

— Treceţi pe bulevard, voi auzi pasul dumneavoastră şi, 
când voi vrea să vă văd, voi deschide fereastra; însă nu vă 
voi expune acestei primejdii decât într-o împrejurare gravă. 
De ce m-aţi obligat, prin imprudenţa dumneavoastră, să 


comit şi eu una şi să vă dau o proastă, impresie despre 
mine? 

Am văzut în ochii lui lacrimi, care mi-au părut cel mai 
frumos răspuns din lume. 

— Trebuie să credeţi, i-am spus zâmbind, că fapta mea e 
extrem de îndrăzneață... 

După un tur sau două făcute în tăcere sub copaci, şi-a 
recăpătat glasul. 

— Trebuie să mă credeţi stupid; şi sunt atât de îmbătat de 
fericire, încât sunt fără putere şi fără spirit; să ştiţi însă că, 
pentru mine cel puţin, sfinţiţi faptele dumneavoastră prin 
aceea că vi le permiteţi. Respectul pe care vi-l port 
dumneavoastră nu se poate compara decât cu respectul pe 
care îl am pentru Dumnezeu. De altfel, domnişoara Griffith 
e acolo. 

— Ea e acolo pentru ceilalţi, dar nu şi pentru noi, Felipe! i- 
am spus eu repede. 

Acest om, scumpa mea, m-a înţeles. 

— Ştiu prea bine, a reluat el, aruncându-mi privirea cea 
mai supusă, că dacă ea n-ar fi aici, totul s-ar petrece între 
noi ca şi cum ea ne-ar vedea; dacă nu suntem în faţa 
oamenilor, suntem întotdeauna în faţa lui Dumnezeu şi 
avem nevoie de propria noastră stimă, ca şi de cea a lumii. 

— Mulţumesc, Felipe, i-am spus eu întinzându-i mâna cu 
un gest pe care ar fi trebuit să-l fi văzut. O femeie - şi luaţi- 
mă drept o femeie - este dispusă să iubească un bărbat 
care o înţelege. O! doar dispusă, am reluat eu, ridicându-mi 
un deget la buze. Nu vreau să vă faceţi mai multe speranţe 
decât vă pot da. Inima mea nu va aparţine decât aceluia 
care va şti să citească în ea şi s-o cunoască bine. 
Sentimentele noastre, fără să fie întru totul asemănătoare, 
trebuie să aibă aceeaşi întindere, să fie la aceeaşi înălţime. 
Nu încerc defel să mă fac mai bună, căci ceea ce credeu că 
sunt calităţi comportă, fără îndoială, defecte; dar dacă nu 
le-aş avea, aş fi foarte dezolată. 


— După ce m-aţi acceptat ca servitor, mi-aţi permis să vă 
iubesc, a spus el, tremurând şi privindu-mă la fiecare 
cuvânt: am mai mult decât am dorit la început. 

— Însă, i-am răspuns eu repede, găsesc soarta 
dumneavoastră mai bună decât a mea; nu m-aş plânge dacă 
aş schimba-o şi această schimbare depinde de 
dumneavoastră. 

— Acum e rândul meu să vă mulţumesc, mi-a răspuns el: 
cunosc datoriile unui iubit, loial. Trebuie să vă dovedesc că 
sunt demn de dumneavoastră şi veţi avea dreptul să mă 
puneţi la încercare atât timp cât veţi dori. Puteţi, o 
Doamne! să mă respingeţi, dacă vă voi înşela speranţele. 

— Ştiu că mă iubiţi, i-am răspuns eu. Până-n prezent - am 
apăsat cu cruzime pe acest cuvânt - sunteţi cel preferat, 
iată de ce vă aflaţi aici. 

Am reînceput să facem câteva tururi, conversând şi 
trebuie să-ţi mărturisesc că, aflat în largul său, spaniolul 
meu a desfăşurat veritabila elocinţă a inimii, pentru a-mi 
exprima nu pasiunea, ci tandreţea lui; căci a ştiut să explice 
sentimentele sale printr-o adorabilă comparaţie cu 
dragostea divină. Vocea lui pătrunzătoare care dădea o 
valoare deosebită ideilor sale deja atât de delicate semăna 
cu trilurile privighetorii. Vorbea cu glas scăzut, glasul lui 
plăcut vibra plin şi frazele i se succedau cu graba unei 
efervescenţe: inima lui dădea pe dinafară. 

— Încetaţi, i-am zis, voi rămâne aici mai mult decât 
trebuie. 

Şi, printr-un gest, l-am concediat. 

— Ilată-vă logodită, domnişoară mi-a spus Griffith. 

— Poate în Anglia, dar nu în Franţa, i-am răspuns, 
neglijent. Vreau să fac o căsătorie din dragoste şi să nu fiu 
înşelată: asta-i totul. 

Vezi, scumpa mea, dacă dragostea n-a venit la mine, am 
făcut ca Mahomed cu muntele lui. 

Vineri. 

L 


— Am revăzut pe sclavul meu: a devenit temător, a luat un 
aer misterios şi habotnic care-mi place; îmi pare pătruns de 
gloria şi de puterea mea. Însă nimic, nici în privirile sale, 
nici în purtările lui, nu poate permite cărturăreselor din 
lumea bună să bănuiască în el această dragoste infinită pe 
care eu o văd. Cu toate acestea, draga mea, nu sunt 
fermecată, dominată, îmblânzită; din contră: îmblânzesc, 
domin, farmec... În fine, judec. Ah! tare aş vrea să regăsesc 
acea spaimă pe care mi-a pricinuit-o fascinația dascălului, a 
burghezului căruia mă refuzam. Există două feluri de 
iubire: cea care porunceşte şi cea care ascultă; sunt diferite 
şi dau naştere la două pasiuni şi una nu se asemănă cu 
cealaltă; pentru a-şi fi trăit viaţa, poate că o femeie trebuie 
să o cunoască şi pe una şi pe cealaltă. Se pot oare contopi 
aceste două pasiuni? Un bărbat căruia îi inspirăm 
dragostea ne-o va inspira şi el nouă? Fi-va Felipe, într-o zi, 
stăpânul meu? Tremura-voi în faţa lui aşa cum tremură el în 
faţa mea? Aceste întrebări mă fac să freamăt. E tare orb! În 
locul lui, aş fi găsit-o pe domnişoara de Chaulieu sub teii ei 
foarte cochet-rece, măsurată şi calculată. Nu, asta nu-i 
iubire, ci joc cu focul. Felipe îmi place în continuare, însă 
acuma sunt calmă şi în largul meu. Nu mai sunt piedici, ce 
cuvânt teribil! în mine totul se prăbuşeşte, se reaşează, şi 
mi-e frică să-mi pun întrebări. A greşit ascunzându-mi 
violenţa dragostei sale. M-a lăsat stăpână pe mine. În fine, 
nu am avantajele acestui fel de culpă. Da, scumpo, oricâtă 
dulceaţă mi-ar aduce amintirea acelei jumătăţi de oră 
petrecute sub copaci, găsesc plăcerea pe care mi-o dă 
această amintire mult sub emoţiile pe care le aveam, 
spunându-mi: „Să mă duc? Să nu mă duc? Să-i scriu? Să nu- 
i scriu?” Aşa să fie oare pentru toate plăcerile noastre? Să 
fie mai bine să le amâni decât să te bucuri de ele? Să fie 
oare speranţa mai bună decât posesiunea? Bogaţii sunt 
oare săraci? Să fi aşteptat amândouă prea îndelung 
sentimentele, dezvoltându-ne peste măsură forţele 
imaginaţiei noastre? Sunt momente în care acest gând mă 


îngheaţă. Ştii de ce? Mă gândesc să revin fără Griffith în 
fundul grădinii. Până unde voi merge astfel? Imaginaţia n- 
are margini, însă plăcerile o au. Spune-mi, scumpe doctor 
în corset, cum să împac aceşti doi termeni ai existenţei 
femeilor? 

XXII. 

LOUISE CĂTRE FELIPE. 

Nu sunt mulţumită de dumneavoastră. Dacă n-aţi plâns, 
citind Berenice de Racine, şi dacă n-aţi găsit-o cea mai 
cumplită dintre tragedii, nu mă veţi înţelege deloc, nu ne 
vom înţelege niciodată: să ne despărţim, să nu ne mai 
vedem, uitaţi-mă; căci dacă nu-mi veţi răspunde în mod 
satisfăcător, vă voi uita, veţi deveni pentru mine domnul 
baron de Macumer, sau mai curând nu veţi deveni nimic, 
veţi fi pentru mine ca şi cum n-aţi fi existat niciodată. Ieri, la 
doamna d'Espard, aţi avut un aer mulţumit care mi-a 
displăcut întru totul. Păreaţi sigur că sunteţi iubit. În sfârşit, 
libertatea dumneavoastră de spirit m-a înspăimântat şi n- 
am recunoscut defel în dumneavoastră, în acel moment, pe 
servitorul care spuneaţi că sunteţi, în prima dumneavoastră 
scrisoare. Departe de a fi absorbit aşa cum trebuie să fie un 
om care iubeşte, găseaţi cuvinte spirituale. Un adevărat 
credincios nu se comportă aşa, este întotdeauna strivit în 
faţa divinității. Dacă nu sunt o fiinţă superioară celorlalte 
femei, dacă nu vedeţi în mine izvorul vieţii dumneavoastră, 
sunt mai puţin decât o femeie, pentru că atunci sunt pur şi 
simplu o femeie. Mi-aţi trezit neîncrederea, Felipe: a strigat 
mai tare decât vocea tandreţei şi, când privesc trecutul 
nostru, îmi găsesc dreptul de a fi neîncrezătoare. Aflaţi-o, 
domnule ministru constituţional al tuturor Spaniilor, am 
reflectat profund până la biata condiţie a sexului meu. 
Inocenţa mea a ţinut flacăra în mâinile ei, fără să se ardă. 
Ascultaţi bine ceea ce tânăra mea experienţă mi-a spus şi 
eu vă repet. În orice domeniu, duplicitatea, lipsa de 
credinţă, promisiunea neîmplinită întâlnesc judecători, iar 
judecătorii aplică pedepse; dar nu-i acelaşi lucru cu 


dragostea, care trebuie să fie în acelaşi timp victima, 
acuzatorul, avocatul, tribunalul şi călăul; căci cele mai 
îngrozitoare perfidii, cele mai oribile crime rămân 
necunoscute, se comit de la suflet la suflet, fără martori, şi 
bineînţeles că e în interesul celui ucis să tacă. Dragostea îşi 
are, deci, codul ei, răzbunarea ei; lumea nu are nimic de-a 
face în asta. Eu, însă, am hotărât să nu iert niciodată o 
crimă, şi nimic nu-i superficial în treburile inimii. Ieri, 
semănaţi cu un bărbat sigur de a fi iubit. Aţi greşi neavând 
această certitudine, dar aţi fi criminal în ochii mei dacă 
această certitudine v-ar răpi graţia ingenuă pe care 
neliniştile speranţei vi le dădeau înainte. Nu vreau să vă văd 
nici timid, nici stupid, nu vreau să tremuraţi de teama că 
îmi pierdeţi afecțiunea, pentru că aceasta ar fi o insultă; dar 
nici nu vreau ca siguranţa să vă permită să vă purtaţi 
dragostea uşor. Nu trebuie să fiţi niciodată mai liber decât 
sunt eu însămi. Dacă nu cunoaşteţi chinul pe care un singur 
ghid de îndoială îl impune sufletului, tremuraţi să nu vă 
învăţ să-l cunoaşteţi. Printr-o singură privire, v-am 
încredinţat sufletul meu şi aţi citit în el. Vă aparţin 
sentimentele cele mai pure ce s-au născut vreodată în 
vreun suflet de fată. Reflecţiile, meditaţiile de care v-am 
vorbit n-au îmbogăţit decât mintea; însă, când inima 
ofensată va cere sfat inteligenţei, credeţi-mă, fata va 
semăna cu îngerul care ştie şi poate totul. V-o jur, Felipe, 
dacă mă iubiţi, aşa cum o cred şi dacă mă veţi lăsa să 
bănuiesc cea mai mică slăbire în sentimentele de teamă, de 
ascultare, de respectuoasă aşteptare, de dorinţă supusă pe 
care le-aţi anunţat; dacă observ într-o zi cea mai mică 
scădere în această primă şi frumoasă dragoste care din 
sufletul dumneavoastră a venit în sufletul meu, nu vă voi 
spune nimic, nu vă voi plictisi defel cu o scrisoare mai mult 
sau mai puţin demnă, mai mult sau mai puţin mândră sau 
indignată, oii numai dojenitoare ca aceasta; nu voi spune 
nimic, Felipe: mă veţi vedea tristă în felul în care sunt trişti 
oamenii care simt venind moartea; însă nu voi muri, fără să 


vă fi făcut să suferiţi cea mai oribilă stigmatizare, fără să fi 
dezonorat în modul cel mai ruşinos pe cea pe care o iubeaţi, 
şi să fi înfipt în inimă regrete veşnice, căci mă veţi vedea 
pierdută, aici, jos, pe pământ, în ochii oamenilor şi pe 
totdeauna blestemată în cealaltă viaţă. 

Astfel, nu mă faceţi geloasă pe o altă Louise fericită, pe o 
Louise divin iubită, pe o Louise al cănii suflet înflorea într-o 
dragoste fără pată, şi care poseda după sublima expresie a 
lui Dante, Senza brama, sicura ricehezza! 


(Fără teamă, o avere sigură!) 

Aflaţi că i-am răscolit Infernul pentru a lua din el cea mai 
dureroasă dintre torturi, o teribilă pedeapsă morală căreia 
îi voi asocia eterna răzbunare a lui Dumnezeu. 

Aţi strecurat în inima mea, ieri, prin purtarea 
dumneavoastră, pumnalul rece şi crud al bănuielii. 
Înţelegeţi? M-am îndoit de dumneavoastră şi atâta am 
suferit, că nu mai vreau să mă îndoiesc. Dacă găsiţi jugul 
meu prea greu, părăsiţi-l, nu vă voi purta pică. Oare nu ştiu 
că sunteţi un om de spirit? Păstraţi toate florile sufletului 
dumneavoastră pentru mine, aveţi ochii stinşi în faţa lumii, 
nu vă puneţi niciodată în situaţia de a primi vreo măgulire, 
vreun elogiu, un compliment de la oricine ar fi. Veniţi să mă 
vedeţi încărcat de un, dând naştere la o mie de calomnii sau 
împovărat de dispreţ, veniţi să-mi spuneţi că femeile nu vă 
înţeleg deloc, că trec pe lângă dumneavoastră fără să vă 
vadă şi că niciuna dintre ele n-ar şti să vă iubească: veţi afla 
atunci tot ce este pentru dumneavoastră în inima şi în 
dragostea Louisei. Comorile noastre trebuie să fie atât de 
bine îngropate, încât o lume întreagă să le calce în picioare, 
fără să le bănuiască. Dacă aţi fi fost frumos, fără îndoială că 
nu v-aş fi dat nici cea mai mică atenţie şi n-aş fi descoperit 
mulţimea de cauze care face să înflorească dragostea; şi, 
deşi nu le cunoaştem mai mult decât ştim cum face soarele 
să înflorească florile şi să coacă fructele, totuşi, printre 
aceste cauze există una pe care o Cunosc şi care mă 


farmecă. Sublimul dumneavoastră obraz nu-şi are 
caracterul, limbajul, fizionomia lui decât pentru mine. 
Singură eu am puterea să vă transform, să vă fac cel mai 
adorabil dintre toţi bărbaţii; nu vreau, deci, ca spiritul 
dumneavoastră să scape de sub posesia mea; el nu trebuie 
să se vădească celorlalţi mai mult decât le vorbesc ochii 
dumneavoastră, gura fermecătoare şi trăsăturile 
dumneavoastră. Numai mie să-mi fie dat să aprind luminile 
inteligenţei dumneavoastră, aşa cum vă fac privirile să 
ardă. Rămâneţi acel sumbru şi rece grande de Spania, 
închis şi dispreţuitor, care eraţi înainte. Eraţi o sălbatică 
putere distrusă în ruinele căreia nimeni nu se aventura, 
eraţi contemplat de departe şi iată că deschideţi drumuri 
accesibile, ca toată lumea să intre - şi veţi deveni un amabil 
parizian! Nu vă mai amintiţi de programul meu? Veselia 
dumneavoastră spunea prea mult că iubiţi. A fost nevoie de 
privirea mea, pentru a vă împiedica să daţi de ştire 
salonului cel mai perspicace, cel mai ironic, cel mai spiritual 
din Paris că Armande-Louise-Marie de Chaulieu vă făcea să 
fiţi spiritual. Vă cred prea mare, pentru a face să intre cea 
mai mică şiretenie politicească în dragostea 
dumneavoastră; însă dacă nu aveţi cu mine simplitatea unui 
copil, vă voi plânge; şi, în ciuda acestei prime greşeli, 
sunteţi încă obiectul unei admiraţii profunde pentru. 

LOUISE DE CHAULIEU. 

XXIII. 

FELIPE CĂTRE LOUISE. 

Când Dumnezeu vede greşelile noastre, el ne vede şi 
remuşcările: aveţi dreptate, scumpa mea stăpână. Am simţit 
că v-am displăcut, fără să pot înţelege cauza supărării 
dumneavoastră; însă mi-aţi explicat-o şi mi-aţi dat noi 
motive de a vă adora. Gelozia dumneavoastră în maniera 
geloziei Dumnezeului lui Israel m-a umplut de fericire. 
Nimic nu e mai sfânt şi mai sacru decât gelozia. O, îngerul 
meu păzitor, gelozia e sentimentul care nu doarme 
niciodată; ea este în dragoste ceea ce este răul în om, un 


avertisment veridic. Fiţi geloasă pe servitorul 
dumneavoastră, Louise: cu cât îl veţi lovi mai mult, cu atât 
mai mult va linge, supus, umil şi nefericit, băţul care-i 
spune, lovindu-l, cât de mult ţineţi la el. Dar, vai! scumpo, 
dacă nu le-aţi băgat de seamă, înseamnă că Dumnezeu îmi 
va ţine cont de eforturile făcute pentru a-mi învinge 
timiditatea, pentru a trece peste sentimentele pe care le-aţi 
crezut slabe în mine? Da, am făcut multe eforturi pentru a 
mă arăta dumneavoastră aşa cum era înainte de a iubi. 
Conversaţia mea era gustată cu oarecare plăcere la Madrid 
şi am vrut să vă fac să ştiţi dumneavoastră înşivă cât 
valorez. Este asta o vanitate? Aţi pedepsit-o bine. Ultima 
dumneavoastră privire m-a lăsat într-o înfiorare pe care n- 
am simţit-o niciodată, nici măcar atunci când am văzut 
forţele franceze în faţa Cadixului şi viaţa mea primejduită 
de o frază ipocrită a stăpânului meu. Căutam cauza 
neplăcerii dumneavoastră fără s-o pot găsi şi eram disperat 
de această neînțelegere a sufletului nostru, căci trebuie să 
acţionez prin voinţa dumneavoastră, să gândesc prin 
gândul dumneavoastră, să văd prin ochii dumneavoastră, să 
mă bucur de plăcerile dumneavoastră şi să resimt durerile 
dumneavoastră, aşa cum simt căldura şi frigul. Pentru mine, 
crima şi spaima erau aceasta lipsă de simultaneitate în viaţa 
inimii noastre, pe care aţi făcut-o atât de frumoasă. „Să-i 
displac!.. am repetat de atunci de mii de ori, ca un nebun. 
Nobila şi frumoasa mea Louise, dacă ceva putea face să 
crească devotamentul meu absolut faţă de dumneavoastră 
şi credinţa mea nestrămutată în sfânta dumneavoastră 
conştiinţă, a fi doctrina dumneavoastră, care mi-a pătruns 
în inimă ea o lumină nouă. Mi-aţi spus mie însumi propriile 
mele sentimente, mi-aţi explicat lucrurile care emu confuze 
în spiritul meu... O! dacă credeţi că astfel pedepsiţi, care 
sunt oare recompensele? Însă acceptându-mă ca servitor, e 
îndeajuns pentru tot ceea ce vreau. Am primit de la 
dumneavoastră o viaţă nesperată: sunt închinat, respiraţia 
mea nu e inutilă, forţa mea are o întrebuințare, fie doar că 


suferă pentru dumneavoastră. V-am mai spus-o, v-o repet, 
mă veţi găsi întotdeauna la fel cu cel care eram atunci când 
m-am oferit ca umil şi modest servitor! Da, chiar de aţi fi 
dezonorată şi pierdută, cum spuneţi că ar fi posibil, 
tandreţea mea va creşte din nenorocirile dumneavoastră 
voite! V-aş şterge rănile, vi le-aş cicatriza, l-aş convinge pe 
Dumnezeu cu rugăciunile mele că nu sunteţi vinovată şi că 
greşelile dumneavoastră sunt crimele altuia... Nu v-am spus 
că port în inima mea sentimentele atât de diferite care 
trebuie să se găsească la un tată, la o mamă, la o soră şi la 
un frate? că sunt, înainte de toate, o familie pentru 
dumneavoastră, totul şi nimic, după cum vreţi? Dar nu 
sunteţi dumneavoastră cea care a închis atâtea inimi în 
inima unui îndrăgostit? lertaţi-mă că sunt, din când în când, 
mai mult îndrăgostit, decât tată şi frate, aflând că există 
întotdeauna un frate şi un tată îndărătul îndrăgostitului. 
Dacă aţi putea citi în inima mea, când vă văd frumoasă şi 
strălucitoare, calmă şi admirată, în trăsură, pe Champs- 
Elysees, sau în loja dumneavoastră, la teatru!.. Ah! dacă aţi 
şti cât este orgoliul meu de puţin egoist, auzind elogiile 
smulse de frumuseţea, de ţinuta dumneavoastră şi cât de 
mult îi iubesc pe necunoscuţii care vă admiră! Când, din 
întâmplare, aţi dăruit o floare sufletului meu cu un salut, 
sunt în acelaşi timp umil şi mândru, plec, de parcă m-ar fi 
binecuvântat Dumnezeu, mă întorc fericit şi fericirea mea 
lasă în mine însumi o lungă urmă luminoasă: ea străluceşte 
în norii fumului ţigaretei mele şi ştiu mai bine că sângele 
care fierbe în vinele mele este cu totul al dumneavoastră. 
Oare nu ştiţi cât sunteţi de iubită? După ce v-am văzut, 
revin în camera în care străluceşte magnifica bogăţie 
sarazină, însă în care portretul dumneavoastră eclipsează 
totul, atunci când apăs pe resortul care trebuie să-l facă 
invizibil oricărei priviri44; şi mă scufund atunci în infinitul 
acestei contemplări: fac, acolo, poeme de fericire. Din 
înaltul cerurilor, descopăr cursul unei vieţi pe care 
îndrăznesc s-o sper! Aţi auzit câteodată în liniştea nopţilor 


sau, în ciuda zgomotului hunii, răsunând o voce în scumpa, 
în mica dumneavoastră ureche adorată? Cunoaşteţi miile de 
rugăciuni care vă sunt adresate? Tot contemplându-vă în 
tăcere, am sfârşit prin a descoperi raţiunea tuturor 
trăsăturilor dumneavoastră, corespondenţa lor cu 
perfecţiunile sufletului dumneavoastră; şi atunci v-am făcut, 
în spaniolă, asupra acestui acord al celor două frumoase 
naturi, sonete pe care nu le cunoaşteţi, căci poezia mea 
este mult inferioară subiectului şi nu îndrăznesc să vi le 
trimit. Sufletul meu este atât de cu desăvârşire absorbit de 
al dumneavoastră, încât nu e moment să nu mă gândesc la 
dumneavoastră; şi, dacă veţi înceta să-mi animați astfel 
viaţa, suferinţa mă va copleşi. Înţelegeţi, acum, Louise, ce 
chin e, pentru mine, să fiu, fără să vreau, cauza unei 
neplăceri pentru dumneavoastră şi să nu-i ghicesc pricina? 
Această frumoasă viaţă dublă se oprise şi inima mea era 
cuprinsă de un frig de moarte. În fine, în imposibilitate de a- 
mi explica acest dezacord, credeam că nu mai sunt iubit; 
reveneam, foarte trist, dar încă fericit, la condiţia urca de 
servitor, când scrisoarea dumneavoastră a sosit şi m-a 
umplut de bucurie. O! certaţi-mă întotdeauna astfel. 

Un copil care a căzut, spune mamei sale: „lartă-mă!”, 
ridicându-se şi ascunzându-şi durerea. Da, iertare pentru 
că i-a pricinuit o durere. Ei bine, acel copil, sunt eu: nu m- 
am schimbat, vă încredinţez cheia sufletului meu cu o 
supuşenie de sclav; însă, dragă Louise, nu voi mai face 
vreun pas greşit. Încercaţi ca lanţul care mă leagă de 
dumneavoastră şi pe care îl ţineţi, să fie destul de întins, 
pentru ca o singură mişcare să transmită cea mai mică 
dorinţă a dumneavoastră celui care va fi totdeauna. 

Sclavul dumneavoastră, FELIPE. 

XXIV, 

LOUISE DE CHAULIEU. 

CĂTRE RENEE DE L'ESTORADE octombrie 1825 

Scumpa mea, tu care te-ai măritat în două luni cu un biet 
bolnăvicios căruia i-ai devenit mamă, nu cunoşti nimic din 


îngrozitoarele peripeții ale acestei drame jucate în 
străfundurile inimilor şi care se cheamă iubire, în care totul 
se preface, într-o clipă, în tragedie, unde moartea e într-o 
privire, într-un răspuns dat cu uşurinţă. l-am rezervat o 
ultimă încercare lui Felipe, o teribilă dar decisivă încercare. 
Am vrut să ştiu dacă, totuşi, sunt iubită. Marea şi sublima 
expresie regalistă şi, de ce nu, catolică? S-a plimbat toată 
noaptea cu mine pe sub teii din fundul grădinii noastre şi n- 
a avut în suflet nici măcar umbra unei îndoieli. A doua zi, 
eram mai iubită şi pentru el tot atât de castă, tot atât de 
mare, tot atât de pură ca în ajun; nu a încercat câtuşi de 
puţin să profite. O! e foarte spaniol, foarte Abencerraj. S-a 
căţărat pe zidul meu pentru a veni să sărute mâna pe care 
i-o întindeam în umbră, de la înălţimea balconului meu, 
risca să cadă şi să se zdrobească; dar câţi dintre tineri ar 
face la fel? 'Toate astea nu-s nimic, creştinii îndură 
îngrozitoare martirii pentru a se duce în cer. Alaltăieri 
seara, l-am luat deoparte pe viitorul ambasador al regelui la 
curtea Spaniei, prea onoratul meu tată şi i-am spus, 
zâmbind: 

— Domnule, pentru un mic număr de prieteni, o căsătoriţi 
cu nepotul unui ambasador pe scumpa voastră Armande, 
căreia acest ambasador, dorind o asemenea alianţă pe care 
a cerşit-o destulă vreme, îi asigură prin contractul de 
căsătorie imensa lui avere şi titlurile lui după moartea sa, 
dând de pe acum, celor doi soţi, o sută de mii de livre rentă 
şi recunoscând viitoarei soţii o zestre de opt sute de mii de 
franci. Fiica dumneavoastră plânge, dar se supune 
ascendentului irezistibil al majestăţii dumneavoastră 
autorităţi părinteşti. Câţiva răuvoitori spun că fiica 
dumneavoastră ascunde sub lacrimi un suflet interesat şi 
ambițios. Mergem în această seară la Operă, în loja 
gentilomilor şi domnul baron de Macumer va veni şi el. 

— Deci nu merg lucrurile? a făcut tatăl meu, zâmbind şi 
tratându-mă de ambasadoare. 


— O luaţi pe Clarisse Harlow drept Figaro! i-am spus, 
aruncându-i o privire de dispreţ şi ironie. Când mă veţi 
vedea cu mâna dreaptă dezmănuşată, veţi dezminţi aceste 
zvonuri impertinente şi vă veţi arăta jignit de ele. 

— Pot fi liniştit asupra viitorului tău; n-ai tu mintea unei 
fete, cum n-avea Jeanne d'Arc inima unei femei. Vei fi 
fericită, nu vei iubi pe nimeni şi te vei lăsa iubită! 

De data asta, am izbucnit în râs. 

— Ce ai, mica mea cochetă? m-a întrebat. 

— Tremur pentru interesele ţării mele... Văzând că nu 
înţelege, am adăugat: 

— La Madrid! 

— Nici nu v-ar veni să credeţi în ce hal îşi bate joc această 
călugăriţă, după un an de zile, de tatăl ei, i-a spusel 
ducesei. 

— Armande îşi bate joc de toate, a răspuns mama, 
privindu-mă. 

— Ce vreţi să spuneţi? am întrebat-o. 

— Nu vă temeţi nici măcar de umezeala nopţii, care vă 
poate da reumatisme, a spus ea, aruncându-mi o nouă 
privire. 

— Dimineţile, am răspuns eu, sunt atât de calde! 

Ducesa a plecat ochii. 

— A sosit timpul s-o mărităm, a spus tata şi asta se va 
întâmpla, sper, înainte de plecarea mea. 

— Da, dacă o vreţi, i-am răspuns eu cu simplitate. 

Două ore mai târziu, mama şi cu mine, ducesa de 
Mautfrigneuse şi doamna d'Espard, eram ca patru trandafiri 
la balustrada lojii. Mă aşezasem într-o parte, nearătând 
decât un umăr publicului şi putând să văd totul, fără să fiu 
văzută în această lojă spațioasă care ocupă jumătate din 
fundul sălii, între coloane. Macumer a venit, s-a înfipt bine 
pe picioare şi şi-a pus binoclul la ochi, pentru a mă putea 
privi în voie. În pruna pauză a intrat cel pe care îl numesc 
„regele desfrânaţilor” un tânăr de frumuseţe feminină. 
Contele Henri de Marsay45 a apărut în lojă cu o epigramă 


în priviri, cu un zâmbet pe buze şi cu un aer vesel pe toată 
faţa. Primele complimente le-ă făcut mamei, doamnei 
d'Espard, ducesei de Maufrigneuse, contelui d'Esgrignon şi 
domnului de Canalis; apoi mi-a zis: 

— Nu ştiu dacă voi fi primul care vă voi felicita pentru un 
eveniment care vă va face obiect de invidie. 

— A! o căsătorie! am spus eu. Să fie oare o tânără atât de 
curând ieşită din mânăstire cea care vă va învăţa că acele 
căsătorii despre care se vorbeşte nu se fac niciodată? 

Domnul de Marsay s-a aplecat la urechea lui Macumer şi 
am înţeles perfect, numai după mişcarea buzelor, că-i 
spunea: 

— Baroane, o iubiţi poate pe această mică cochetă, care s- 
a servit de dumneavoastră; însă, cum e vorba de căsătorie 
şi nu de o pasiune, trebuie să ştii întotdeauna ce se 
întâmplă. 

Macumer a aruncat binevoitorului bârfitor una dintre 
acele priviri care, după mine, sunt un poem şi i-a răspuns 
ceva în genul: „Nu iubesc nici un fel de mică cochetă!” cu 
un aer care m-a încântat atât de mult, încât, văzându-l pe 
tatăl meu, mi-am scos mănuşa. Felipe n-a avut nici cea mai 
mică teamă, nici cea mai mică bănuială. A înţeles bine tot ce 
aşteptam de la caracterul lui: nu are încredere decât în 
mine, lumea şi minciunile ei nu-i ating. Abeneerraj-ul n-a 
clipit, sângele lui albastru nu i-a colorat faţa măslinie. Cei 
doi tineri conți au ieşit. I-am spus atunci, râzând, lui 
Macumer: 

— Domnul de Marsay v-a făcut o epigramă despre mine. 

— Mai mult decât o epigramă, a răspuns el; un 
epitalam46. 

— Îmi vorbiţi greceşte, i-am spus zâmbind şi 
recompensându-l cu o anume privire care-l face 
întotdeauna să-şi piardă firea. 

— Sper din tot sufletul! a exclamat tatăl meu, adresându- 
se doamnei de Maufrigneuse. Circulă zvonuri infame. De 
cum o tânără persoană merge în lume, se dezlănţuie şi furia 


de a o mărita şi se inventează absurdităţi! N-o voi mărita 
niciodată pe Armande împotriva voinţei sale. Mă duc să fac 
un tur în foyer, căci se va crede că las să umble zvonul 
acesta pentru a-i da ambasadorului ideea căsătoriei; căci 
fiica Cezarului trebuie să fie şi mai puţin bănuită decât soţia 
lui, care nu trebuie să fie bănuită deloc. 

Ducesa de Maufrigrieuse şi doamna d'Espard au privit-o 
întâi pe mama, apoi pe baron, cu un aer vioi, maliţios, şiret, 
plin de întrebări reţinute. Aceste vipere isteţe au sfârşit 
prin a simţi ceva. Din toate lucrurile ascunse dragostea este 
cea mai publică şi femeile o exaltă, cred. De aceea, pentru a 
o ascunde bine, o femeie trebuie să fie un monstru! Ochii 
noştri sunt şi mai vorbăreţi decât ne este limba. După ce m- 
am bucurat de minunata plăcere de a-l găsi pe Felipe atât 
de mare pe cât îl doream, am vrut, bineînţeles, mai mult. 
Am făcut atunci semnul convenit pentru a-i spune să vină la 
fereastra mea, pe periculosul drum pe care-l cunoşti. 
Câteva ore după aceea, l-am găsit drept, ca o statuie, lipit 
de-a lungul peretelui, cu mâna sprijinită în colţul balconului 
ferestrei mele, studiind reflexele luminii din apartamentul 
meu. 

— Dragul meu Felipe, i-am spus eu, aţi fost bine în seara 
asta: v-aţi purtat aşa cum m-aş fi purtat eu însămi, dacă mi 
s-ar fi spus că vă veţi căsători. 

— M-am gândit că mi-aţi fi spus-o înaintea tuturora, a 
răspuns el. 

— Şi care este dreptul dumneavoastră la un asemenea 
privilegiu? 

— Dreptul unui servitor devotat. 

— Sunteţi, cu adevărat? 

— Da, a spus el, şi nu mă voi schimba niciodată. 

— Ei bine, dacă această căsătorie era necesară, dacă mă 
resemnam... 

Dulcea lumină a lunii a fost ca străfulgerată de cele două 
priviri pe care le-a aruncat, mie întâi, apoi în prăpastia pe 
care o făcea zidul în faţa noastră. A părut că se întreabă 


dacă n-am putea muri împreună, zdrobiţi; dar după cea 
lucit ca un fulger pe faţa lui şi i-a ţâşnit din ochi, acest 
sentiment a fost înăbuşit de o forţă superioară pasiunii. 

— Arabul nu are decât un singur cuvânt, a spuselcuo 
voce sugrumată. Sunt servitorul dumneavoastră şi vă 
aparţin; voi trăi toată viaţa mea pentru dumneavoastră. 

Mâna care se ţinea de balcon mi s-a părut că-şi slăbeşte 
strânsoarea, am pus-o mâna mea pe a lui, spunându-i: 

— Felipe, prietene, din acest moment sunt, prin propria 
mea voinţă, soţia dumneavoastră. Mergeţi în cursul 
dimineţii să mă cereţi tatălui meu. El vrea să păstreze 
averea mea: însă vă veţi angaja să mi-o recunoaşteţi în 
contract, fără s-o fi primit şi veţi fi, fără îndoială, acceptat. 
Nu mai sunt Armande de Chaulieu; coborâţi imediat, Louise 
de Macumer nu vrea să comită nici cea mai mică 
imprudenţă. 

A pălit, i s-au muiat genunchii, a sărit de la aproximativ 
zece picioare înălţime de pământ fără să-şi facă cel mai mic 
rău; însă, după ce mi-a pricinuit cea mai teribilă emoție, m- 
a salutat cu mâna şi a dispărut. „Sunt, deci, iubită, cum n-a 
fost iubită vreodată o femeie!” Şi am adormit cu o 
satisfacţie copilărească; soarta mea era hotărâtă pentru 
totdeauna. 

Către ora două, tata a pus să fiu chemată în biroul lui, 
unde am găsit-o pe ducesă şi pe Macumer. Promisiunile de 
căsătorie au fost schimbate cu graţie. Am răspuns pur şi 
simplu că, dacă domnul Henarez s-a înţeles cu tatăl meu, nu 
am nici un motiv să mă opun dorințelor lor. Acestea fiind 
zise, mama l-a reţinut pe baron la masă; după care ne-am 
dus toţi patru să ne plimbăm la Bois de Boulogne. L-am 
privit foarte ironic pe domnul de Marsay, când acesta a 
trecut călare, căci l-a remarcat pe Macumer şi pe tata în 
partea din faţă a caleştii. 

Adorabilul meu Felipe a pus să i se refacă astfel cărţile de 
vizită: 

HENAREZ, DIN CASA DUCILOR DE SORIA. 


BARON DE MACUMER. 

În fiecare dimineaţă, îmi aduce el însuşi un buchet de-o 
delicioasă bogăţie, în mijlocul căruia găsesc întotdeauna o 
scrisoare care conţine un sonet spaniol în cinstea mea, scris 
de el în timpul nopţii. 

Pentru a nu îngroşa acest pachet, îţi trimit ca eşantion 
primul şi ultimul dintre sonete, pe care le-am tradus cuvânt 
cu cuvânt, punându-le vers lângă vers. 

PRIMUL SONET. 

Nu numai o dată, acoperit cu o subţire vestă de mătase, cu 
sabia dreaptă, fără ca inima să-mi bată cu o bătaie mai 
mult, am aşteptat atacul taurului furios şi cornul lui mai 
ascuţit decât cornul lunii. 

Am urcat, fredonând, o seguidilă andaluză, taluzul unei 
redute, sub o ploaie de plumbi mi-am aruncat viaţa pe masa 
verde a hazardului 

— Fără să-mi pese de ea mai mult decât de un gquadruplu 
de aur. 

Aş fi luat cu mâinile obuzele din gurile de tun; însă cred cu 
devin mai fricos decât un iepure la pândă: decât un copil 
care vede o stafie la fereastră. 

Căci, atunci când mă priveşti cu ochii tăi blânzi, o sudoare 
rece îmi acoperă fruntea, genunchii mi se-nmoaie, tremur, 
dau înapoi, nu mai am curaj. 

AL DOILEA SONET. 

În noaptea asta, voiam sa dorm ca să le visez; dar somnul 
gelos fugea de pleoapele mele; m-am apropiat de balcon şi 
am privit cerul: când mă gândesc la tine, ochii mei cată 
totdeauna în sus, Fenomen straniu, pe care numai 
dragostea îl poate explica, firmamentul îşi pierduse 
culoarea de safir; stelele, diamante stinse în montura lor de 
aur, nu aruncau decât ocheade moarte, raze reci. 

Luna, curățată de fardul ei de argint şi de crin, se 
rostogolea tristă, pe un orizont posomorât, căci ai furat 
cerului toate splendorile sale. 


Albul lunii străluceşte pe fruntea ta fermecătoare, tot 
azurul cerului s-a concentrat în ochii tăi, şi genele tale sunt 
făcute din razele stelelor. 

Se poate dovedi mai grațios unei tinere că te ocupi numai 
de ea? Ce spui tu de această dragoste care se exprimă, 
risipind florile inteligenţei şi florile pământului? De vreo 
zece zile ştiu ce este galanteria spaniolă, atât de renumită 
altădată. 

Ah, asta-i! scumpo: ce se petrece la Crampade, unde mă 
plimb atât de des, examinând progresele agriculturii 
noastre? N-ai nimic să-mi spui despre duzii noştri, despre 
plantațiile noastre din iarna trecută? A reuşit totul după 
dorinţele tale? Au înflorit florile în inima ta de soţie în 
acelaşi timp cu cele din boschetele noastre? Nu îndrăznesc 
să spun: din straturile noastre. Louis îşi continuă sistemul 
său de madrigale? Vă înţelegeţi bine? Valorează oare 
dulcele murmur al pârâiaşului tău de tandreţe conjugală 
mai mult decât torentele dragostei mele? Drăgălaşul meu 
doctor în fuste s-a supărat? Nu pot s-o cred şi, dacă ar fi 
aşa, l-aş trimite pe Felipe degrabă să se arunce la picioarele 
tale şi să-mi aducă înapoi capul tău, sau iertarea mea. Am o 
viaţă frumoasă aici, draga mea dragă şi aş vrea să ştiu cum 
merge cea din Provența. locmai ne-am mărit familia cu un 
spaniol colorat ca un trabuc de Havana şi încă mai aştept 
felicitările tale. 

Cu adevărat, frumoasa mea Renee, sunt îngrijorată, mi-e 
teamă că ascunzi niscaiva necazuri pentru a nu-mi întrista 
mie bucuriile, răutate ce eşti! Scrie-mi repede câteva pagini 
în care să-mi descrii viaţa ta în cele mai mici amănunte şi 
să-mi spui dacă rezişti, în continuare, dacă liberul tău 
arbitru stă în picioare sau în genunchi, sau cumva aşezat, 
ceea ce ar fi grav. Crezi tu că evenimentele căsătoriei tale 
nu mă preocupă? Tot ceea ce mi-ai scris mă face uneori 
visătoare. Adeseori, când la Operă păream că privesc 
dansatoarele piruetând, îmi spuneam: „E nouă şi jumătate, 
ea se culcă. Ce face? E fericită? E singură, cu liberul ei 


arbitru, sau liberul ei arbitru e acolo unde se duc liberii 
arbitri de care nu-ţi mai pasă?..” 

O mie de îmbrăţişări. 

XXV. 

RENEE DE L'ESTORADE. 

CĂTRE LOUISE DE CHAULIEU octombrie. 


Impertinento! De ce ţi-aş fi scris! Ce ţi-aş fi spus? În timpul 
acestei vieţi animate de serbări, de angoasele dragostei, de 
mâniile ei şi de florile ei - pe oare mi-o descrii şi la care eu 
asist ca la o piesă de teatru bine jucată - eu duc o viaţă 
monotonă şi regulată ca o viaţă de mânăstire. La ora nouă 
suntem întotdeauna culcaţi şi ne sculăm în zori. Mesele 
noastre sunt întotdeauna servite cu o exactitate 
exasperantă. Nici cel mai mic accident. M-am obişnuit fără 
prea multă greutate cu această împărţire a timpului. Poate 
că-i normal: ce-ar fi viaţa fără această supunere la nişte 
reguli fixe care, după astronomi şi după spusele lui Louis, 
conduc lumile? Ordinea nu oboseşte. De altfel, mi-am impus 
obligaţii de toaletă care-mi ocupă timpul între deşteptare şi 
dejun - la care ţin să apar fermecătoare, din ascultare faţă 
de datoriile mele de femele - în asta găsesc mulţumire şi fac 
multă plăcere bunului bătrân şi lui Louis. Ne plimbăm după 
dejun. Când sosesc ziarele, dispar pentru a mă achita de 
obligaţiile mele gospodăreşti sau pentru a citi, pentru că 
citesc mult; sau pentru a-ţi scrie. Mă întorc cu o oră înainte 
de cină, şi după aceea jucăm, sau avem vizite, sau facem 
vizite. Îmi petrec astfel zilele între un bătrân fericit, fără 
dorinţe, şi un bărbat pentru care eu sunt fericirea. Louis e 
atât de mulţumit, încât bucuria lui a sfârşit prin a-mi încălzi 
inima. Fericirea, pentru noi, fără îndoială că nu trebuie să 
fie plăcere. Uneori, seara, când nu sunt necesară partidei 
de cărţi, mă scufund într-o berjeră şi ghidul meu e destul de 
puternic, pentru a mă face să intru în tine: îmbrăţişez 
atunci frumoasa ta viaţă, atât de fecundă, atât de nuanţată, 
atât de violent agitată şi mă întreb la ce te vor duce aceste 
turbulente prefețe; nu vor omori ele romanul? Tu, scumpă 
micuță, poţi avea iluziile dragostei; eu, însă, nu mai ani 
decât realităţile căsniciei. Da, iubirile tale îmi par un vis! De 
aceea îmi e şi greu să înţeleg de ce le faci atât de 
romaneşti. Tu vrei un bărbat care să aibă mai mult suflet 
decât simţuri, mai multă grandoare şi virtute decât 
dragoste; tu vrei să li se întrupeze tinerelor fete visul, chiar 


la intrarea lor în viaţă; tu ceri sacrificii, pentru a le 
recompensa; tu îl supui pe Felipe la încercări, pentru a şti 
dacă dorinţa, speranţa şi curiozitatea vor fi durabile, însă, 
copilo, înapoia decorurilor tale fantastice se ridică un altar 
unde se pregăteşte o legătură veşnică. A doua zi după 
căsătorie, teribilul fapt care schimbă fata în femeie şi iubitul 
în soţ poate dobori elegantele schelării ale sublimelor tale 
precauţii. Află, deci, în fine, că doi îndrăgostiţi, întocmai ca 
două persoane căsătorite, aşa cum am fost căsătoriţi Louis 
şi cu mine, merg să caute în bucuriile unei nunţi, după 
vorba lui Rabelais, un mare Poate! 

Nu te blamez, deşi e puţin cam uşuratic să stai de vorbă cu 
don Felipe în fundul grădinii, să-i pui întrebări, să-ţi petreci 
o noapte în balconul tău, el fiind pe zid; însă te joci cu viaţa, 
copilo şi mi-e teamă ca viaţa să nu se joace şi ea cu tine. Nu 
îndrăznesc să-ţi dau sfaturile - pe care experienţa mi le 
sugerează - pentru fericirea ta; însă lasă-mă să-ţi repet încă 
o dată, din fundul văii mele, că supraviețuirea căsătoriei se 
află în aceste cuvinte: resemnare şi devotament! Căci, văd 
bine că în ciuda încercărilor tale, în ciuda cochetăriilor şi 
observaţiilor tale, te vei mărita absolut la fel ca mine. 
Extinzând dorinţa, sapi ceva mai adânc prăpastia, asta-i tot. 

O! cum aş vrea să-l văd pe baronul de Macumer şi să-i 
vorbesc câteva ore, atât de mult îţi doresc fericirea! 

XXVI. 

LOUISE DE MAOUMER. 

CĂTRE RENEE DE L'ESTORADE martie 1825 

Cum Felipe realizează cu generozitate de sarazin planurile 
tatălui şi mamei mele, recunoscându-mi averea, fără să o fi 
primit, ducesa a devenit cu mine încă şi mai drăguță decât 
înainte. Ea mă numeşte, şireată mică, mică cumătră, şi 
găseşte că am limbă ascuţită. 

— Dar, scumpă mamă, i-am spus eu, în ajunul semnării 
contractului, atribuiţi politicii, şireteniei, abilității efectele 
dragostei celei mai adevărate, mai naive, mai dezinteresate, 


mai întregi care a existat vreodată! Aflaţi deci, că nu sunt 
cumătră, cum îmi faceţi onoarea de mă numi. 

— Haide, Armande, mi-a spus ea, luându-mă de gât, 
trăgându-mă spre ea şi sărutându-mă pe frunte, n-ai vrut să 
te întorci la mânăstire, n-ai vrut să rămâi fată şi, ca o mare 
şi frumoasă Chaulieu ce eşti, ai simţit nevoia de a înălța 
casa tatălui tău... (Dacă ai şti, Renee, cât era destinat să-l 
măgulească acest cuvânt pe duce, care ne asculta!) Te-am 
văzut o iarnă întreagă băgându-ţi boticul în toate 
cadrilurile, judecând foarte bine bărbaţii şi ghicind lumea 
de azi din Franţa. De aceea ai şi descoperit singurul spaniol 
capabil să facă viaţa frumoasă unei femei stăpână la ea 
acasă. Drăguţa mea, l-ai tratat aşa cum Teullia îl tratează pe 
fratele tău. 

— Ce mai şcoală şi mânăstirea surorii mele! a exclamat 
tatăl, meu.. 

I-am aruncat tatălui meu o privire care i-a tăiat brusc 
vorba; apoi în-am întors spre ducesă şi i-am spus: 

— Doamnă, îl iubesc pe pretendentul meu. Felipe de Soria, 
cu toată puterea sufletului meu. Deşi această dragoste a 
fost cu totul involuntară şi foarte combătută când s-a născut 
în inima mea, vă jur că nu m-am abandonat ei decât în 
momentul în care am recunoscut în baronul de Macumer un 
suflet demn de al meu, o inimă în care delicateţea, 
generozitatea, devotamentul, caracterul şi sentimentele să 
fie potrivite eu ale mele. 

— Dar, draga mea, a reluat ea, întrerupându-mă, e urât, 
ca... 

— Ca tot ce veţi dori, am spus eu repede, dar iubesc 
această urâţenie. 

— Uite, Armanele, mi-a spus tatăl meu, dacă îl iubeşti şi ai 
avut puterea să-ţi stăpâneşti dragostea, nu trebuie să-ţi rişti 
fericirea. Ori, fericirea depinde mult de primele zile ale 
căsătoriei... 

— Şi de ce n-aţi spune de primele nopţi? a exclamat mama. 
Lăsaţi-ne, singure domnule, a adăugat ducesa, privindu-l pe 


tata. 

— Te vei mărita peste trei zile, micuța mea dragă, mi-a 
spus mama la ureche: deci, trebuie să-ţi fac acum, fără 
smiorcăieli burgheze, recomandările serioase pe care toate 
mamele, le fac fiicelor lor. le măriţi cu un bărbat pe care-l 
iubeşti astfel, nu am de ce să te plâng, nici să mă plâng eu 
însumi. Nu te am văzut decât de un an: dacă a fost destul 
pentru a te iubi, nu a fost îndeajuns pentru a izbucni în 
lacrimi, regretându-ţi societatea. Spiritul ţi-a întrecut 
frumuseţea; m-ai flatat în amorul meu propriu de mamă şi 
te-ai purtat ca o fiică bună şi amabilă. Mă vei găsi 
întotdeauna o mamă excelentă. Zâmbegşti?.. Vai! deseori, 
acolo unde mama şi fiica au trăit în bună înţelegere, cele 
două femei se ceartă. Te vreau fericită. Deci, ascultă-mă. 
Dragostea pe care o resimţi este o dragoste de fetiţă, 
dragostea firească a tuturor femeilor care s-au născut 
pentru a se ataşa de un bărbat; dar, vai! micuța mea, 
pentru noi nu există pe lumea asta decât un bărbat, nu doi! 
şi cel pe care suntem chemate să-l îndrăgim nu este 
întotdeauna cel pe care ni l-am ales drept soţ, chiar crezând 
că-l iubim. Oricât de ciudate îţi vor părea cuvintele mele, 
meditează asupra lor. Dacă nu-l iubim pe cel pe care ni l-am 
ales, greşeala e a noastră şi a lui, câteodată a unor 
împrejurări independente de el şi de noi; şi, cu toate 
acestea, nimic nu se opune ca bărbatul pe care familia 
noastră ni-l dă, bărbatul căruia i se adresează inima 
noastră, să fie bărbatul iubit. Bariera care se găseşte mai 
târziu între noi şi el se ridică deseori printr-o lipsă de 
perseverenţă, care vine i de la noi, ori de la soţ. A face din 
soţul tău iubitul tău este un lucru tot atât de delicat ca şi cel 
de a face din iubit soţul tău - lucru pe care l-ai reuşit de 
minune. Ei bine, ţi-o repet, te vreau fericită. Gândeşte-te 
încă de pe acum că, în primele trei luni ale căsătoriei tale, 
poţi deveni nefericită dacă, în ceea ce te priveşte, nu te vei 
supune căsniciei, cu ascultarea, tandreţea şi spiritul pe care 
le-ai desfăşurat în iubirile tale. Căci, mica mea cumătră, te- 


ai lăsat antrenată de toate inocentele bucurii ale unei iubiri 
clandestine. Dacă dragostea fericită va începe pentru tine 
prin dezamăgiri, prin neplăceri şi chiar prin dureri, ei bine, 
vino să stai de vorbă cu mine. De la început nu aştepta prea 
mult de la căsnicie, îţi va da, poate, mai multe necazuri 
decât bucurii. Fericirea ta cere tot atâta cultură, pe cât a 
cerut şi dragostea. În fine, dacă din întâmplare, ai pierde 
iubitul, ai regăsi pe tatăl copiilor tăi. În asta, draga mea 
copilă, e toată viaţa socială. Să sacrifici totul bărbatului al 
cărui nume e aitău, a cărui onoare, a cărui consideraţie, nu 
pot suferi nici cea mai mică atingere care să nu-ţi facă ţie 
cea mai teribilă rană. A sacrifica totul soţului tău nu este 
numai o datorie absolută pentru o femeie de rangul nostru, 
ci este cel mai abil dintre calcule. Cea mai frumoasă calitate 
a marilor principii morale este de a fi adevărate şi 
profitabile din orice parte le-ai studia. Iată, ce ţi-am spus 
îndeajuns. Acum te cred înclinată spre gelozie; şi eu, draga 
mea, sunt geloasă!.. Însă nu te-aş vrea geloasă prosteşte. 
Ascultă: gelozia care se arată seamănă cu politica cu cărţile 
pe faţă. Să spui că eşti geloasă, să laşi să se vadă, nu-i oare 
să-ţi dezvălui jocul? Atunci nu ştim nimic despre jocul 
celuilalt. În toate lucrurile trebuie să ştim să suferim în 
tăcere. Voi avea, de altfel, cu Macumer, o convorbire 
serioasă cu privire la tine, în ajunul căsătoriei voastre. 

Am luat frumosul braţ al mamei şi i-am sărutat mâna, 
lăsând să cadă şi o lacrimă pe care tonul ei a adus-o în ochii 
mei. Am ghicit în această înaltă morală, demnă de ea şi de 
mine, cea mai profundă înţelepciune, o tandreţe lipsită de 
bigoterie socială şi mai ales o adevărată stimă pentru 
caracterul meu. În aceste cuvinte simple, ea a pus 
rezumatul învăţămintelor pe care viaţa ei şi experienţa ei 
le-au vândut, poate, scump. A fost mişcată şi mi-a spus, 
privindu-mă: 

— Fetiţă scumpă, ai de făcut o trecere teribilă. Şi cele mai 
multe dintre femeile neştiutoare ori dezamăgite sunt 
capabile să-l imite pe contele de Westmoreland! 


Am început să râdem. Pentru a-ţi explica aceasta gluma, 
trebuie să-ţi spun că, la masă, în ajun, o prinţesă rusă ne-a 
povestit de contele Westmoreland care, suferind cumplit de 
rău de mare în timpul trecerii peste Canalul Mânecii, şi 
vrând să meargă în Italia, s-a oprit brusc şi s-a întors, când i 
s-a vorbit de trecerea Alpilor: „M-am saturat de treceri din 
astea!” a spus el. Tu înţelegi, Renee, că sumbra ta filosofie 
şi morala mamei mele erau de natură să redeştepte 
temerile care ne frământau la Blois. Cu cât se apropia 
căsătoria, cu atât adunam în mine forţă, voinţă, sentimente, 
pentru a rezista teribilei treceri de la starea de fată la cea 
de femeie. Toate conversațiile noastre îmi reveneau în 
minte şi, recitind scrisorile tale, am descoperit în ele nu ştiu 
ce melancolie ascunsă. Aceste temeri au avut meritul de a 
face din mine logodnica obişnuită din gravuri, cum o ştie 
publicul. Astfel, lumea m-a găsit fermecătoare şi foarte 
convenabilă în ziua semnării contractului. Dimineaţa, la 
priMărie, unde ne-am dus fără ceremonie, n-au fost decât 
martorii. 'lermin această bucăţică de scrisoare în timp ce mi 
se pregăteşte toaleta pentru dineu. Vom fi căsătoriţi la 
biserica Sainte-Valcre, în seara asta, la miezul nopţii, după o 
strălucită serată. Mărturisesc că temerile mele îmi dau un 
aer de victimă şi o falsă pudoare care îmi vor aduce 
admiraţii din care nu înţeleg nimic. Sunt încântată să-l văd 
pe bietul meu Felipe tot atât de feciorelnic ca şi mine; 
lumea îl răneşte, e ca un liliac într-o prăvălie de cristaluri. 

— Din fericire, această zi are un mâine! mi-a spus la 
ureche fără nici un gând rău. 

N-ar fi vrut să vadă pe nimeni, atât e de ruşinos şi de 
timid. Venind să semneze contractul nostru, ambasadorul 
Sardiniei m-a luat deoparte, pentru a-mi oferi un colier de 
perle prinse de şase diamante splendide. Este cadoul 
cumnatei mele, ducesa de Soria. Acest colier este însoţit de 
o brățară de safire sub care e scris: Te iubesc fără să te 
cunosc! Două scrisori fermecătoare înfăşurau aceste daruri, 


pe care n-am vrut să le accept fără să ştiu dacă Felipe mi-o 
permite. 

— Căci, i-am spus cu, n-aş vrea să aveţi nimic care să nu vă 
vină de la mine. 

Mi-a sărutat mâna, profund înduioşat şi mi-a răspuns: 

— Purtaţi-le pentru deviză şi pentru căldura sentimentelor 
care sunt sincere... 

Sâmbătă seara. 

lată, deci, biata mea Renee, ultimele mele rânduri de fată. 
După slujba de la miezul nopţii, vom pleca la o moşie pe 
care Felipe, dintr-o delicată atenţie, a cumpărat-o în 
Nivernais, aflată pe drumul către Provența. Mă numesc 
deja Louise de Macumer, însă voi părăsi Parisul peste 
câteva ore în chip de Louise de Chaulieu. Oricum m-aş 
numi, pentru tine voi fi totdeauna. 

LOUISE. 

XXVII. 

ACEEAŞI ACELEIAŞI octombrie 1825 

Nu ţi-am mai scris nimic, scumpo, de la căsătoria de la 
primărie şi iată că, în curând, se fac opt luni. Cât despre 
tine, nici un cuvânt! Asta-i oribil, doamnă. 

Deci, am plecat cu trăsura de poştă spre castelul din 
Chantepleurs, moşia cumpărată de Macumer în Nivernais, 
pe malul Loirei, la şaizeci de leghe de Paris. Oamenii noştri, 
în afară de camerista mea, erau deja acolo, aşteptându-ne, 
şi am ajuns la Chantepleurs cu o excesivă rapiditate a doua 
zi seara. Am dormit de la Paris până dincolo de Montargis. 
Singura licenţă pe care şi-a luat-o seniorul şi stăpânul meu 
a fost să mă susţină de talie şi să-mi ţină capul pe umărul 
lui, pe care aşezase mai multe batiste. Această atenţie cvasi 
maternă - care îl făcea să-şi învingă somnul - mi-a pricinuit 
o emoție profundă. Adormită sub focul ochilor săi negri, m- 
am trezit sub flacăra lor: aceeaşi ardoare, aceeaşi dragoste; 
dar mii de gânduri trecuseră prin ei! Mă sărutase de două 
ori pe frunte. 


Am dejunat în trăsură, la Briare. A doua zi seara, la şapte 
şi jumătate, după ce am vorbit cu el aşa cum vorbeam cu 
tine la Blois, admirând Loira, pe care o admirasem eu tine, 
am intrat în frumoasa şi lunga şosea de tei, salcâmi, 
sicomori şi zade care duce la Chantepleurs. La ora opt, 
cinam; la ora zece ne aflam într-o fermecătoare încăpere 
gotică, înfrumuseţată cu toate invențiile luxului modern. 
Felipe al meu, pe care toată lumea îl găseşte urât, mi s-a 
părut foarte frumos, frumos de bunătate, de graţie, de 
tandreţe, de minunată delicateţe. Din dorinţele dragostei, 
nu vedeam nici cea mai mică urmă. În timpul drumului, s-a 
purtat ea un prieten pe care-l cunoşteam de cincisprezece 
ani. Mi-a descris, cum ştie el să descrie - este, în 
continuare, omul din prima lui scrisoare - îngrozitoarele 
furtuni pe care le-a stăpânit în sine şi care veneau să moară 
la suprafaţa obrazului său. 

— Până acum, nu-i nimic înspăimântător în căsătorie, am 
spus eu, mergând la fereastră şi văzând, sub un clar de lună 
superb, un delicios parc de unde exalau mirosuri 
pătrunzătoare. 

A venit lângă mine, m-a luat din nou de talie şi mi-a spus: 

— Şi de ce să te sperii? Am dezminţit printr-un singur 
gest, printr-o singură privire, promisiunile mele? Le voi 
dezminţi vreodată? 

Nicicând o voce, nicicând o privire nu vor avea o 
asemenea putere: vocea îmi făcea să vibreze cele mai. Mici 
fibre ale corpului şi îmi trezea toate sentimentele; privirea 
avea o putere solară. 

— O! i-am spus eu, câtă perfidie maură este în perpetua 
dumneavoastră robie! 

Scumpa mea, m-a înţeles. 

Astfel, frumoasă ciută, dacă au trecut câteva luni fără să-ţi 
scriu, acum, ghiceşti pentru ce. Sunt nevoită să-mi amintesc 
straniul trecut al fetei pentru a-ţi explica femeia. Renee, te 
înţeleg astăzi. O tânără femeie măritată nu poate vorbi nici 
unei prietene intime, nici mamei ei, poate nici sieşi despre 


căsătoria ei fericită. Trebuie să lăsăm această amintire în 
sufletul nostru ca pe un sentiment în plus ce ne aparţine şi 
pentru care nu există nume. Cum? Graţioasele nebunii ale 
inimii şi irezistibila atracţie a dorinţei au fost numite 
datorie? Şi de ce? Ce oribilă putere a imaginat obligaţia de 
a ne răscoli delicateţile de gust, miile de pudori ale femeii, 
convertind aceste voluptăţi în datorie? Cum pot fi datorate 
aceste flori ale sufletului, aceşti trandafiri ai vieţii, aceste 
poeme ale sensibilităţii exaltate, erei fiinţe pe care n-am 
iubit-o? Drepturi, în asemenea senzaţii! Dar ele se nasc şi 
înfloresc la soarele dragostei, sau germenii lor se distrug 
sub răceala dezgustului şi a aversiunii. Numai dragostei îi 
este dat să întreţină asemenea măreţii! O, sublima mea 
Rene, acum te găsesc foarte mare! Plec genunchiul în faţa 
ta, mă mir de profunzimea şi de perspicacitatea ta. Da, 
femeia care nu face, ca mine, vreo secretă căsătorie de 
dragoste, ascunsă sub nunțile legale şi publice, trebuie să 
se arunce în maternitate ca un suflet care, pierzând 
pământul de sub picioare, se aruncă în ceruri! Din tot ce 
mi-ai scris, reiese un principiu-crud: numai oamenii 
superiori ştiu sa iubească. Ştiu astăzi de ce. Omul ascultă 
de două principii. În el se întâlnesc nevoia şi sentimentul. 
Fiinţele inferioare sau slabe iau nevoia drept sentiment; în 
timp ce fiinţele superioare acoperă nevoia sub admirabilele 
efecte ale sentimentului: sentimentul le comunică, prin 
violenţa lui, o excesivă rezervă şi le inspiră adoraţia femeii. 
Evident, sensibilitatea există în funcţie de puterea 
structurilor interne şi bărbatul de geniu este atunci 
singurul care se apropie de gingăşia structurilor noastre: el 
aude, ghiceşte, înţelege femeia; o înalţă pe aripile dorinţei 
sale, înăbuşite prin timidităţile sentimentului. Aşa că, atunci 
când ne antrenează inteligenţa, inima şi simţurile, în mod 
egal îmbătate, atunci nu cădem la pământ, ci ne ridicăm în 
sferele celeste, şi, din nenorocire, nu rămânem acolo destul 
timp. Aceasta este, sufletul meu drag, filosofia primelor trei 
luni ale căsătoriei mele. Felipe e un înger. Cu el pot gândi 


cu glas tare. Fără figuri retorice, este un alt eu. Grandoarea 
lui e inexplicabilă: se ataşează şi mai strâns prin posesiune 
şi descoperă în fericire noi motive de iubire. Sunt, pentru 
el, cea mai frumoasă parte din el însuşi. Văd acest lucru; 
anii de căsnicie, departe de a altera obiectul deliciilor sale, 
îi vor mări încrederea, îi vor dezvolta noi sensibilităţi şi vor 
întări uniunea noastră. Ce fericit delir! Sufletul meu este 
astfel făcut, încât plăcerile lasă în mine lumini puternice, 
mă încălzesc, îmi impregnează fiinţa; intervalul care le 
separă e ca noaptea scurtă a zilelor lungi. Soarele care i-a 
aurit culmile în asfinţitul lui le va găsi aproape calde la 
răsărit. Prin ce fericită întâmplare a fost pentru mine aşa, 
de la început? Mama trezise în mine mii de temeri; 
previziunile ei - care mi-au părut pline de gelozie, cu toate 
că lipsite de cea mai mică micime burgheză - au fost 
înşelate de realitate, căci temerile tale şi ale ei, ale mele, 
toate s-au împrăştiat! Am rămas la Chantepicurs şapte luni 
şi jumătate ca doi amanți care s-au răpit unul pe celălalt şi 
au fugit de nişte părinţi, înfuriaţi. Trandafirii plăcerii au 
încoronat dragostea noastră, ei înfloresc viaţa noastră în 
doi. Printr-o reîntoarcere subită la mine însămi, într-o 
dimineaţă în care eram mai deplin fericită, m-am gândit la 
Rene a mea şi la căsătoria ei de convenienţă şi ţi-am ghicit 
viaţa, am înţeles-o! O îngerul meu, de ce vorbim oare un 
limbaj diferit? Căsătoria ta pur socială şi căsătoria mea. 
Care nu e decât o iubire fericită, sunt două lumi care nu se 
pot înţelege, după cum finitul nu poate înţelege infinitul Tu 
rămâi pe pământ, eu sunt în cer! Tu eşti în sfera umană, eu 
sunt în sfera divină. Domnesc prin dragoste, tu domneşti 
prin calcul şi prin datorie. Eu sunt atât de sus încât, de s-ar 
întâmpla să cad, aş fi prefăcută în mii de fărâme. În fine, 
trebuie să tac, căci mi-e ruşine să-ţi descriu strălucirea, 
bogăţia, proaspetele bucurii ale unei asemenea primăveri a 
iubirii. 

Suntem la Paris de zece zile, într-o casă fermecătoare, pe 
rue du Bac, aranjată de arhitectul căruia Felipe îi dăduse în 


grijă să aranjeze şi Chantepleurs. Tocmai am ascultat, cu 
sufletul înflorit de plăcerile permise ale unei căsătorii 
fericite, divina muzică a lui Rossini pe care o ascultasem cu 
sufletul neliniştit, frământată fără voia mea, de curiozitatea 
dragostei. În general, am fost găsită mai frumoasă şi, când 
mi se spune doamnă, sunt ca un copil. 

Vineri dimineaţa. 

Renee, sfânta mea frumoasă, fericirea mea mă readuce 
fără încetare la tine. Mă simt mai bună faţă de tine decât 
am fost vreodată; îţi sunt atât de devotată! Am studiat atât 
de profund viaţa ta conjugală prin începutul vieţii mele şi te 
văd atât de mare, atât de nobilă, atât de magnific virtuoasă, 
încât mă declar, aici, inferioara ta, sincera ta admiratoare 
şi, în acelaşi timp, prietena ta. Văzând ceea ce este 
căsătoria mea îmi este mai mult sau mai puţin dovedit că aş 
fi murit, dacă lucrurile s-ar fi întâmplat altfel. Şi tu trăieşti? 
Prin ce sentiment, spune-mi? Aşa că n-o să mai fac nici cea 
mai mică glumă pe socoteala ta. Vai! gluma, draga mea, 
este fiica ignoranței; râzi de ceea ce nu cunoşti... Acolo 
unde recruţii se pun pe râs, soldaţii încercaţi sunt serioşi”, 
mi-a spus contele de Chaulieu, biet căpitan de cavalerie 
care n-a mers încă decât de la Paris la Fontainebleau şi de 
la Fontainebleau la Paris. Astfel, acum scumpa mea 
prietenă, am ghicit că nu mi-ai spus totul. Da, mi-ai ascuns 
câteva răni. Suferi, o simt. Mi-am făcut, în legătură cu tine, 
romane întregi de gânduri voind, de la distanţă şi prin 
puţinul pe care mi l-ai spus despre tine, să găsesc cauzele 
purtării tale. Ea a fost încercată doar de căsătorie, ra-am 
gândit eu, într-o seară, şi ce s-a întâmplat să fie fericire 
pentru mine n-a fost, pentru ea, decât suferinţă. Ea a adus 
jertfele ei degeaba şi vrea să le limiteze numărul. Şi-a 
ascuns necazurile sub pompoasele axiome ale moralei 
sociale. Ah! Renee, e minunat că plăcerea n-are nevoie de 
religie, de fast, nici de cuvinte mari, că există prin sine 
însăşi; în timp ce, pentru a justifica atrocele combinaţii ale 
sclaviei şi ale vasalităţii noastre, bărbaţii au acumulat 


teoriile şi maximele. Dacă jertfele tale sunt frumoase, sunt 
sublime, fericirea mea, adăpostită sub vălul alb şi auriu al 
bisericii şi parafată de cel mai morocănos dintre primari, să 
fie oare o monstruozitate? Pentru onoarea legilor, pentru 
tine, dar mai ales pentru a face ca plăcerile mele să fie 
întregi, te-aş vrea fericită, Renee a mea. O! spune-mi că 
simţi cum îţi vine în inimă puţină iubire pentru acest Louis 
care te adoră! Spune-i că torţa simbolică şi solemnă a 
căsătoriei n-a servit numai ca să-ţi lumineze tenebre? Căci 
dragostea, îngerul meu, este, pentru natura morală, exact 
ceea ce este soarele pentru pământ. Mă întorc mereu să-ţi 
vorbesc de acea zi care mă luminează şi care, mă tem, mă 
va consuma. Scumpă Renee, tu care spuneai în extazurile 
tale de prietenie, sub bolta de viţă, când eram. La 
mânăstire: „le iubesc atât de mult, Louise, încât, dacă 
Dumnezeu s-ar arăta, i-aş cerc pentru mine toate 
necazurile, iar pentru tine toate bucuriile vieţii. Da, am 
pasiunea suferinţei!” Ei bine, draga mea, astăzi, fac şi eu la 
fel şi-i cer insistent lui Dumnezeu să împartă între noi 
plăcerile mele. 

Ascultă: am ghicit că ai devenit ambițioasă sub numele de 
Louis de l'Estorade; aşa că, la viitoarele alegeri, fă să fie 
numit deputat, căci va avea aproape de patruzeci de ani şi 
cum Camera nu se va întruni decât şase luni de la alegeri, 
va avea tocmai vârsta cerută pentru a fi un om politic. Vei 
veni la Paris, nu-ţi spun decât atât! Tatăl meu şi prietenii pe 
care mi-i voi face vă vor aprecia şi, dacă bătrânul tău socru 
vrea să constituie un majorat, îţi vom obţine titlul de conte 
pentru Louis. Ar fi deja ceva! În fine, vom fi împreună. 

XXVIII. 

RENEE DE L'ESTORADE. 

CĂTRE LOUISE DE MACUMER decembrie 1825 

Preafericita mea Louise, mi-ai luat ochii. Stând singură, pe 
mica stâncă aridă, la picioarele căreia am pus o bancă, am 
ţinut, pentru câteva clipe, cu braţele căzute, scrisoarea ta 
pe care câteva din lacrimile mele străluceau în apusul 


soarelui. În depărtare, ca o lamă de oţel, străluceşte 
Mediterana. Câţiva arbuşti aromitori umbresc această 
bancă, unde am pus să fie transplantată o enormă iasomie, 
caprifoi şi grozamă de Spania. Într-o zi, stânca va fi în 
întregime acoperită de plante urcătoare. A şi fost plantată 
viţă sălbatică. Dar vine iarna şi toată această verdeață arată 
ca o tapiserie veche. Când sunt acolo, nimeni nu mă 
tulbură, se ştie că vreau să rămân singură. Banca se 
numeşte „banca Louisei”. Asta ca să-ţi spun că, deşi 
singură, nu sunt deloc singură aici. 

Dacă îţi povestesc aceste detalii, atât de mărunte pentru 
tine, dacă îţi descriu această speranţă ce înverzeşte, 
îmbrăcând stânca goală, trufaşă, în vârful căreia hazardul 
vegetației a aşezat unul dintre cei mai frumoşi pini-para-sol, 
e pentru că am găsit aici privelişti de care m-am legat. 

Bucurându-mă de căsătoria ta fericită - şi de ce n-aş 
mărturisi totul (invidiind-o din răsputeri) - am simţit prima 
mişcare a copilului, care din adâncurile vieţii mele a 
acţionat asupra profunzimilor sufletului. Această senzaţie 
surdă, în acelaşi timp vestire, plăcere, durere, promisiune, 
realitate; această fericire care nu-i decât a mea pe lume şi 
care va rămâne un secret între mine şi Dumnezeu; această 
taină mi-a spus că stânca va fi într-o zi acoperită cu flori, că 
râsetele vesele ale unei familii vor răsuna aici, că 
măruntaiele mele erau în fine binecuvântate şi vor dărui 
viaţă din belşug. M-am simţit născută pentru a fi mamă! Aşa 
că certitudinea de a purta în mine o altă viaţă mi-a dat 
consolări binefăcătoare. O imensă bucurie a încununat 
toate acele lungi zile de devotament, care au şi făcut 
fericirea lui Louis. 

— Devotament! mi-am spus în sinea mea, nu eşti tu mai 
mult decât dragostea? Nu eşti tu voluptatea cea mai 
profundă, fiindcă eşti o voluptate abstractă, voluptatea 
fecundă? Nu eşti tu, o, Devotament, facultatea superioară 
efectului? Nu eşti tu, misterioasa, neobosita divinitate sub 
nenumărate sfere într-un centru necunoscut prin care se 


perindă, rând pe rând, toate lumile? Devotamentul, singur 
în tainicul său loc, plin de plăceri savurate în linişte asupra 
cărora nimeni nu aruncă o privire profană şi pe care nimeni 
nu 0 bănuie, Devotamentul, zeu gelos şi copleşitor, zeu 
învingător şi puternic, inepuizabil, pentru că ţine de însăşi 
natura lucrurilor şi. Că este întotdeauna egal cu sine însuşi, 
cu toată cheltuirea forţelor sale, Devotamentul, iată, deci, 
că şi-a pus pecetea pe viaţa mea. 

Dragostea, Louise, e un efort al lui Felipe asupra ta; însă 
lumina ce o aruncă viaţa mea asupra familiei va produce o 
neîncetată reflecţie a acestei mici lumi asupra mea! 
Frumoasa ta recoltă aurie e trecătoare; pe când a mea, 
chiar dacă mai întârzie, nu va fi oare, de aceea, mai 
durabilă? Se va reînnoi din clipă în clipă. Dragostea e cea 
mai frumoasă pradă pe care Societatea a ştiut s-o smulgă 
Naturii; maternitatea, însă, nu este oare Natura în 
plinătatea ei? Un zâmbet mi-a uscat lacrimile. Dragostea îl 
face pe Louis al meu fericit; însă căsătoria m-a făcut mamă 
şi vreau să fiu, la rândul meu, fericită! Şi atunci am revenit, 
păşind încet la bastida mea albă cu obloane verzi, pentru a- 
ţi scrie acestea. 

Deci, scumpo, starea cea mai naturală şi cea mai 
surprinzătoare la noi, femeile, s-a înfiinţat la mine de cinci 
luni; însă îţi pot spune pe şoptite că ca nu mi-a tulburat cu 
nimic inima, nici inteligenţa. Îi văd pe toţi fericiţi; viitorul 
bunic încalcă drepturile nepotului său, de parcă a ajuns 
copil; tatăl îşi ia aere grave şi neliniştite, toţi sunt nespus de 
atenţi faţă de mine, toţi vorbesc de fericirea de a fi mamă. 
Vai! numai eu nu simt nimic, şi nu îndrăznesc să 
mărturisesc starea de totală insensibilitate în care mă aflu. 
Mint puţin, pentru a nu le umbri bucuria. Cum îmi este 
permis să fiu sinceră cu tine, îţi mărturisesc că, în criza în 
care mă aflu, maternitatea nu începe decât în imaginaţie. 
Louis a fost la fel de surprins ca şi mine aflând că sunt 
însărcinată. Asta înseamnă a-ţi spune că acest copil a venit 
de la sine, fără să fie chemat altfel decât de dorinţe 


exprimate cu nerăbdare de tatăl său? Întâmplarea, draga 
mea, este zeul maternității. Cu toate că, după doctorul 
nostru, aceste întâmplări sunt în armonie cu vrerea naturii, 
nu mi-a negat că aceşti copii numiţi atât de grațios copii ai 
dragostei trebuie să fie frumoşi şi deştepţi; că viaţa lor ar fi 
deseori ca protejată de fericirea care a strălucit; stea 
radioasă, la zămislirea lor. Aşa se face că tu, Louise a mea, 
vei avea, în maternitate, bucurii pe care eu trebuie să le 
ignor în a mea. Copilul unui bărbat adorat - aşa cum îl adori 
tu pe Felipe - este iubit mai mult decât cel al unui soţ cu 
care te căsătoreşti din rațiune şi căruia i te dai din datorie, 
pentru a fi, în fine, femeie! Aceste rânduri, păstrate în 
străfundurile inimii mele, adaugă ceva seriozităţii mele de 
viitoare mamă. Însă, cum nu există familie fără copii, 
dorinţa mea ar vrea să poată grăbi momentul în care vor 
începe pentru mine bucuriile familiei, care trebuie să fie 
singura mea existenţă, în acest moment, viaţa mea este o 
viaţă de aşteptare şi de mister, în care suferinţa cea mai 
greţoasă o obişnuieşte, fără îndoială, pe femeie cu alte 
suferinţe. Mă observ, în ciuda eforturilor lui Louis, a cărui 
dragoste mă copleşeşte cu grijă, în care se amestecă 
dezgusturi, tulburări, ciudatele pofte ale sarcinii. Dacă 
trebuie să-ţi spun lucrurile aşa cum sunt ele, cu riscul de a- 
ţi crea oarecari reţineri pentru meseria de mamă. Îţi 
mărturisesc că nu pot pricepe pofta care m-a apucat pentru 
anumite portocale, gust bizar şi pe care-l găsesc firesc. 
Soţul meu se duce să-mi aducă de la Marsilia cele mai 
frumoase portocale din lume; a comandat portocale din 
Malta, din Portugalia, din Corsica; însă nu de asemenea 
portocale am poftă. Alerg la Marsilia, câteodată pe jos, ca să 
înfulec portocale proaste, din cele mai ieftine, aproape 
putrezi, pe o străduţă care coboară în port, la doi paşi de 
priMărie; putregaiurile lor, albăstrii şi verzui, strălucesc în 
ochii moi ca nişte diamante: văd în ele flori, n-am nici o 
amintire despre duhoarea lor cadaverică şi le găsesc o 
savoare iritantă, o căldură vinie, un gust delicios. lată, 


îngerul meu, primele senzaţii amoroase din viaţa mea. 
Aceste oribile portocale sunt iubirile mele. Tu nu-l doreşti 
pe Felipe, cât îmi doresc eu unul dintre aceste fructe în, 
descompunere. Aşa că ies uneori pe furiş, alerg până la 
Marsilia în pas vioi şi, când mă apropii de strada aceea, mă 
cuprind fiori de voluptate: mi-e teamă că vânzătoarea nu 
mai are portocale putrezite, mă arunc asupra lor, le 
mănânc, le înfulec pe loc. Îmi pare că fructele astea vin din 
rai şi conţin cea mai suavă hrană. L-am văzut pe Louis 
întorcându-se, pentru a nu le simţi duhoarea. Mi-a reamintit 
de acea frază atroce a lui Obermann, sumbră elegie pe care 
mă căiesc că am citit-o: Rădăcinile se adapă dintr-o apă 
fetidă! De când mănânc aceste fructe, nu mai am greţuri şi 
sănătatea mea s-a îmbunătăţit. Aceste depravări au un 
sens, pentru că sunt un efect normal şi că jumătate din 
femei simt asemenea pofte, uneori monstruoase. Când 
sarcina mea va fi foarte vizibilă, nu voi mai ieşi din La 
Crampade; nu mi-ar plăcea să fiu văzută astfel. 

Sunt nemaipomenit, de curioasă să ştiu în ce moment al 
vieţii începe maternitatea. Nu poate să fie în mijlocul 
îngrozitoarelor dureri de care mi-e teamă. 

Adio, fericita mea! adio ţie, în care renasc şi prin care îmi 
imaginez acele frumoase iubiri, acele gelozii din cauza unei 
priviri, acele cuvinte spuse la ureche şi acele, plăceri care 
ne învăluie ca o altă atmosferă, un alt sânge, o altă lumină, 
o altă viaţă! Ah! micuţo, şi eu înţeleg dragostea. Nu obosi în 
a-mi spune totul. Să rămânem credincioase înţelegerii 
noastre. Eu nu te voi scuti de nimica. Astfel, îţi voi spune, 
pentru a termina la modul grav această scrisoare că, 
recitindu-te, m-a cuprins o teroare profundă şi de neînvins. 
Mi se pare că această splendidă iubire îl sfidează pe 
Dumnezeu. Stăpâna suverană a lumii, Nenorocirea, nu se 
va înciuda oare dacă nu-şi va avea partea ei din ospăţul 
vostru? Ce minunată fericire n-a putut ea oare răsturna? 
Ah! Louise, nu uita, în mijlocul fericirii tale, să te rogi lui 
Dumnezeu. Fă binele, fii caritabilă şi bună: în sfârşit, 


înlătură prin modestia ta, sorții potrivnici. Eu, de când cu 
căsătoria mea, am devenit şi mai pioasă decât eram la 
mânăstire Nu-mi spui nimic despre credinţă, la Paris. 
Adorându-l pe Felipe, mi se pare că te adresezi, împotriva 
proverbului, mai mult sfântului decât lui Dumnezeu. Dar 
spaima mea e un exces de prietenie. Mergeţi împreună la 
biserică şi faceţi fapte bune pe ascuns, nu-i aşa? Mă vei găsi 
poate foarte provincială în acest sfârşit de scrisoare; însă 
gândeşte-te că temerile mele ascund o excesivă prietenie, 
prietenie aşa cum o înţelegea La Fontaine, acea care se 
nelinişteşte şi se alarmează din cauza unui vis, a unei idei 
ca un nour. Meriţi să fii fericită, de bună vreme ce te 
gândeşti la mine în fericirea ta, aşa cum mă gândesc eu la 
tine în viaţa mea monotonă, puţin cam cenugşie, dar plină, 
sobră, dar productivă; fii, deci, binecuvântată! 

XXIX. 

DOMNUL DE L'ESTORADE. 

CĂTRE BAROANA DE MACUMER decembrie 1825 

Doamnă, Soţia mea n-a vrut să aflaţi printr-o banală 
comunicare un eveniment care ne copleşeşte de bucurie. A 
născut un băiat voinic şi vom întârzia botezul lui până când 
vă veţi întoarce la moşia dumneavoastră de la 
Chantepleurs. Sperăm, Renee şi cu mine, că veţi veni până 
la Crampade şi că veţi fi naşa primului nostru născut. În 
această speranţă, am pus să fie înscris în registrele de stare 
civilă sub numele de Armand-Louis de lEstorade. Scumpa 
noastră Renee a suferit mult, însă cu o răbdare îngerească. 
O cunoaşteţi, ea a fost susţinută în această primă încercare 
a meseriei de mamă de certitudinea fericirii pe care ne-o 
dădea nouă tuturora. Fără a mă lăsa dus de exagerările un 
pic ridicole ale taţilor care sunt taţi pentru prima dată, vă 
pot asigura că micul Armand e foarte frumos; mă veţi 
crede, însă, fără greutate, când vă voi spune că ore 
trăsăturile şi ochii lui Renee. Asta înseamnă că a şi vădit 
inteligenţă. Acum, că doctorul şi mamoşul ne-au asigurat că 
pe Renee n-o mai paşte nici cea mai mică primejdie, căci 


alăptează, copilul a luat foarte bine sânul, ea are lapte din 
belşug, natura este atât de bogată cu ea! putem, tatăl meu 
şi cu mine, să ne lăsăm în voia bucuriei noastre. Doamnă, 
această bucurie este atât de mare, de puternică, de plină, a 
animat atât de mult întreaga casă, atâta a schimbat 
existenţa scumpei mele soţii, încât pentru fericirea 
dumneavoastră, vă doresc, cât de curând o bucurie 
asemănătoare. Ren€e a pregătit un apartament pe care aş 
vrea să-l fac demn de oaspeţii noştri, însă în care veţi fi 
primiţi cel puţin cu o cordialitate frăţească, dacă nu cu fast. 

Renee mi-a vorbit, doamnă, despre intenţiile 
dumneavoastră cu privire la noi şi profit încă o dată de 
această ocazie pentru a vă mulţumi, căci nimic nu-i mai de 
actualitate. Naşterea fiului meu l-a determinat pe tatăl meu 
să facă sacrificii la care, de obicei, bătrânii se resemnează 
cu greutate: tocmai a cumpărat două domenii. La 
Crampade este acum o moşie care aduce un venit de 
treizeci de mii de franci. Tatăl meu va cere permisiunea 
regelui să o constituie în majorat; obţineţi, aşadar, pentru el 
titlul de care aţi vorbit în ultima scrisoare şi veţi fi lucrat 
deja pentru finul dumneavoastră. 

Cât despre mine, voi urma sfaturile dumneavoastră numai 
pentru a vă uni cu Rene în timpul sesiunilor. Studiez cu 
sârg şi încerc să devin ceea ce se numeşte un om special. 
Însă nimic nu-mi va da mai mult curaj, decât să vă ştiu 
protectoarea micului meu Armand. Promiteţi-ne că veţi veni 
să jucaţi aici, dumneavoastră atât de frumoasă, atât de 
graţioasă, atât de mare şi atât de inteligentă, rolul unei 
zâne pentru primul meu născut. Astfel veţi adăuga, 
doamnă, o veşnică recunoştinţă sentimentelor de afecţiune 
respectuoasă cu care am onoarea de a fi. 

Preaumilul şi preaplecatul dumneavoastră servitor, LOUIS 
DE L'ESTORAD. 

XXX. 

LOUISE DE MACUMER. 

CĂTRE RENEE DE L'ESTORADE ianuarie 1826 


Macumer m-a trezit adineaori cu scrisoarea soţului tău, 
îngerul meu. Încep prin a spune da. Vom merge către 
sfârşitul lui aprilie la Chantepleurs. Va fi pentru mine 
plăcere peste plăcere să călătoresc, să te văd şi să fiu naşa 
primului tău copil; însă îl vreau pe Macumer ca naş. O 
înrudire catolică cu un alt partener mi-ar fi odioasă. Ah! 
dacă ai putea vedea expresia feţei lui când i-am spus asta, 
ai şti cât de mult mă iubeşte acest înger. 

— Cu atât mai mult vreau să mergem împreună la 
Crampade, Felipe, i-am spus eu, cu cât, acolo, vom avea 
poate şi noi un copil. Şi eu vreau să fiu mamă... cu toate că 
voi fi tare împărţită între tine şi copil. Întâi de toate, dacă 
le-aş vedea preferindu-mi mie o creatură, fie ea şi fiul meu, 
nu ştiu ce s-ar putea întâmpla. Medeea se poate să fi avut 
dreptate: există lucruri bune la scriitorii din vechime! 

A început să râdă. Astfel, ciută scumpă, ai fructele, fără să 
fi avut florile şi eu am florile fără de fructe. Contrastul 
destinelor noastre continuă. Suntem îndeajuns de filosoafe 
pentru a căuta într-o zi sensul şi morala acestui lucru. Ei! 
nu am decât zece luni de căsătorie, trebuie să recunoaştem 
că încă nu-i târziu. 

Ducem viaţa împrăştiată şi totodată plină a oamenilor 
fericiţi. Zilele ni se par întotdeauna prea scurte. Lumea 
care m-a revăzut deghizată în femeie, a găsit-o pe baroana 
de Macumer mult mai frumoasă decât pe Louise de 
Chaulieu: dragostea fericită îşi are fardul ei. Când, pe un 
soare frumos şi pe un ger straşnic de ianuarie, atunci când 
copacii de pe Champs-Elysees sunt încărcaţi cu ciorchini 
albi, înstelaţi, trecem, Felipe şi cu mine, în cupeul nostru, 
prin faţa întregului Paris, uniţi acolo unde eram despărțiți 
anul trecut, îmi vin gânduri cu miile şi mi-e teamă că sunt 
puţin cam prea insolentă, aşa cum o presimţeai tu, în ultima 
ta scrisoare. 

Dacă nu cunosc bucuriile maternității, mi le vei spune şi 
voi fi, prin tine, mamă; însă nu există, după mine, nimic 
comparabil cu voluptăţile dragostei. Mă vei găsi tare 


ciudată, însă iată-mă, surprinzându-mă de zece ori în zece 
luni dorind să mor la treizeci de ani, în toată splendoarea 
vieţii, în rozele dragostei, la sânul voluptăţilor, să plec 
sătulă, fără păreri de rău, după ce-am trăit în acest soare, 
în plin eter, şi chiar puţin ucisă de iubire, fără să fi pierdut 
nimic din cununa mea, nici măcar o frunză şi păstrându-mi 
toate iluziile. Gândeşte-te numai ce înseamnă să ai o inimă 
tânără într-un trup bătrân, să întâlneşti figuri mute, reci, 
acolo unde toată lumea, chiar şi indiferenţii, îţi zâmbeau, să 
fi ajuns, în fine, o femeie respectabilă... Dar este un infern 
anticipat. 

Cu privire la acest subiect am avut, Felipe şi cu mine, 
prima noastră ceartă. Eu voiam să aibă puterea dea mă 
ucide, la treizeci de ani, în timpul somnului, fără să-mi dau 
seama, pentru a mă face să intru dintr-un vid în altul. 
Monstrul n-a vrut. L-am ameninţat că îl las singur pe lume 
şi a pălit, bietul copil! Acest mare ministru a devenit, draga 
mea, un adevărat băieţaş. Este de necrezut cât ascundea el 
ca tinereţe şi simplitate. Acum, când gândesc cu glas tare 
cu el, ca şi cu tine, că l-am pus la acest regim de încredere, 
ne minunăm unul de celălalt. 

Draga mea, cei doi amanți, Felipe şi Louise, vor să trimită 
un dar lehuzei. Vrem să comandăm ceva care să-ţi placă. 
Aşa că spune-mi cu sinceritate ce-ţi doreşti, căci nu vrem 
să-ţi facem o surpriză, la modul burghez. Vrem, deci, ca un 
obiect drăguţ să-ţi amintească fără încetare de noi, un lucru 
de care să te serveşti zi de zi, şi care să nu piară prin 
folosire. Masa noastră cea mai veselă, cea mai intimă, care 
ne e cea mai dragă, căci suntem singuri, este pentru noi 
dejunul, aşa că m-am gândit să-ţi trimit un serviciu special, 
numit „dejun”, ale cărui ornamente să fie copii. Dacă mă 
aprobi, răspunde-mi imediat. Pentru a ţi-l aduce, trebuie să 
fie comandat, şi artiştii din Paris sunt ca regii leneşi. Va fi 
darul meu pentru Lucina4?7. 

Adio, scumpă doică, îţi doresc toate plăcerile mamelor şi 
aştept cu nerăbdare prima scrisoare în care îmi vei spune 


totul, nu-i aşa? Acest mamoş mă face să tremur. Acest 
cuvânt din scrisoarea soţului tău mi-a sărit, nu în ochi, ci în 
inimă. Biată Renee, un copil costă mult, nu-i aşa? îi voi 
spune, finului meu, cât trebuie să te iubească. Multă 
tandreţe, îngerul meu. 

XXXI. 

RENEE DE L'ESTORADE. 

CĂTRE LOUISE DE MACUMER. 

Iată, în curând, cinci luni de când am născut şi n-am găsit, 
sufletul meu scump, nici un singur moment pentru a-ţi 
serie. Când vei fi mamă, mă vei scuza mai mult decât ai 
făcut-o, căci m-ai pedepsit puţin, rărindu-ţi scrisorile. Scrie- 
mi, micuța mea scumpă! Spune-mi toate plăcerile tale, 
descrie-mi fericirea ta în culori puternice, pune în 
descrierile tale ultramarinul fără să te temi că mă vei 
întrista, căci sunt fericită, mai fericită decât îţi vei închipui 
vreodată. 

M-am dus la biserică să ascult o slujbă de ieşire din lăuzie, 
cu mare pompă, aşa cum se face în vechile noastre familii 
din Provence. Cei doi bunici, tatăl lui Louis şi tatăl meu, îmi 
dădeau braţul. Ah! niciodată n-am îngenuncheat în faţa lui 
Dumnezeu într-un asemenea acces de recunoştinţă. Am 
atâtea lucruri să-ţi spun. Atâtea sentimente să-ţi descriu, că 
nu ştiu de unele să încep; însă, din mijlocul acestei confuzii, 
se ridică o amintire radioasă, cea a rugăciunii mele la 
biserică! 

Când, în acel loc în care, ca fată, mă îndoiam de viaţa şi de 
viitorul meu, m-am regăsit metamorfozată în mamă fericită, 
mi s-a părut că văd Fecioara din altar înclinându-şi capul şi 
arătându-mi Copilul divin, care a părut că-mi surâde! Cu ce 
sfântă efuziune de dragoste cerească l-am prezentat pe 
micul nostru Armand la binecuvântarea preotului, care l-a 
botezat provizoriu, aşteptând adevăratul botez. Însă ne vei 
vedea împreună, pe Armand şi pe mine. 

Copilul meu - iată că te numesc copilul meu! însă este 
efectiv cel mai dulce cuvânt care există în inimă, în 


inteligenţă şi pe buze, când eşti mamă: - deci, copilul meu 
drag, m-am târât, în timpul ultimelor două luni, cu destulă 
apatie prin grădinile noastre, obosită, strivită de jena 
acestei poveri, pe care n-o ştiam a fi atât de scumpă şi atât 
de dulce, în ciuda necazurilor acestor două luni. Aveam 
asemenea temeri, previziuni atât de mortal sinistre, încât 
curiozitatea nu era cea mai puternică: încercam să mă fac 
mai înţeleaptă, îmi spuneam că nimic din ce vrea natura nu- 
i de temut, îmi promiteam mie însumi să fiu mamă. Vai! nu 
simţeam nimic în inimă, tot gândindu-mă la acest copil care- 
mi da lovituri de picioare de toată frumuseţea; şi, draga 
mea, poate să-ţi placă să le primeşti atunci când ai avut deja 
copii; însă, pentru prima oară, aceste zbateri ale unei vieţi 
necunoscute provoacă mai multă mirare decât plăcere. Îţi 
vorbesc de mine, care nu sunt nici prefăcută nici teatrală, şi 
căreia fructul îi venea mai mult de la Dumnezeu, căci 
Dumnezeu dă copiii, decât de la un bărbat iubit. Să lăsăm 
aceste tristeţi trecute şi care nu vor mai reveni, cred. 

Când a venit criza, am strâns în mine elementele unei 
asemenea rezistenţe, m-am aşteptat la asemenea dureri, 
încât am suportat de minune, se spune, această oribilă 
tortură. A fost, micuța mea, aproximativ o oră în care m-am 
lăsat pradă unei anihilări ale cărei efecte au fost cele ale 
unui vis. M-am simţit ca fiind două: un înveliş chinuit, rupt, 
torturat şi un suflet placid. În această stare bizară, 
suferinţa a înflorit ca o coroană deasupra capului meu. Mi s- 
a părut că un trandafir imens ieşea din craniul meu, 
creştea, învăluindu-mă. Culoarea trandafirie a acestei flori 
însângerate era în aer. Vedeam totul roşu. Astfel, ajunsă la 
punctul, în care se părea că trupul voia să se desprindă de 
suflet, a izbucnit o durere, care m-a făcut să cred că mor pe 
loc. Am scos strigăte oribile şi am găsit forţe noi contra 
unor noi dureri. Acest îngrozitor concert de vaiete a fost 
deodată acoperit în mine de chitul delicios al scâncetelor 
argintii ale micii fiinţe. Nu, nimic nu poate descrie acest 
moment: mi se părea că lumea întreagă ţipă la mine, că 


totul era durere sau vaiet şi că totul a fost ca stins de acest 
strigăt slab de copil. M-au culcat la loc în patul meu mare, 
unde am intrat ca într-un paradis, cu toate că eram de o 
slăbiciune extremă. Trei sau patru figuri bucuroase, cu 
ochii în lacrimi, mi-au arătat atunci copilul. Scumpa mea, 
am strigat de groază. 

— Ce maimuţă mică! am spus. Sunteţi siguri că e un copil? 
am întrebat. 

M-am reaşezat pe o parte îndeajuns de dezolată că nu mă 
simt mai mamă decât atât. 

— Nu vă faceţi griji, scumpa mea, mi-a spus mama, care s- 
a constituit în infirmiera mea, aţi făcut cel mai frumos copil 
din lume. Evitaţi să vă tulburaţi imaginaţia, trebuie să vă 
străduiţi inteligenţa pentru a deveni proastă, să vă ajungeţi 
exact vaca care paşte, ca să aibă lapte. 

Am adormit, deci, cu intenţia fermă de a mă lăsa în voia 
naturii. Ah! îngerul meu, trezirea din toate aceste dureri, 
din aceste senzaţii confuze, din aceste prime zile în care 
totul e obscur, penibil şi nedecis, a fost divină. Aceste 
tenebre au fost animate de o senzaţie ale cărei delicii au 
întrecut pe cele ale primului strigăt al copilului meu. Inima 
mea, sufletul meu, fiinţa mea, un eu necunoscut au fost 
trezite în găoacea lor, dureroasă şi cenuşie de până alunei, 
aşa cum o floare se înalţă din sămânţa ei, la chemarea 
fierbinte a soarelui. Micul monstru mi-a luat sânul şi a supt: 
iată Fiat lux! 48 Şi, deodată, am fost mamă. lată fericirea, 
bucuria, o bucurie inefabilă, cu toate că nu vine fără ceva 
dureri. O, frumoasa mea geloasă, cum ai apreciat tu o 
plăcere care nu-i decât între noi, copilul şi Dumnezeu. 
Această mică fiinţă nu cunoaşte decât sânul nostru. Pentru 
ea nu există decât acest punct strălucitor pe lume, îl iubeşte 
din toate puterile, nu se gândeşte decât la această fântână 
a vieţii, vine la el şi se depărtează de el, pentru a dormi, se 
trezeşte, pentru a se reîntoarce la el, buzele copilului au o 
dragoste de nespus şi, când ele se lipesc de sân, provoacă, 
în acelaşi timp, o durere şi o plăcere, o plăcere care merge 


până la durere şi o durere care sfârşeşte cu o plăcere; n-aş 
şti să-ţi explic o senzaţie care din sânul meu iradiază în 
mine până la izvoarele vieţii, căci pare că este un centru de 
unde pleacă mii de raze, care bucură inima şi sufletul. A 
naşte, nu înseamnă nimic; însă a alăpta, este a naşte în fiece 
oră. O! Louise, nu există mângâiere de amant care să se 
poată asemăna cu cele ale acestor mânuţe roze care se 
mişcă atât de gingaş, căutând să se agaţe de viaţă. Ce 
priviri aruncă un copil, pe rând, spre sân şi spre ochii 
noştri! Ce visuri faci, văzându-l suspendat cu buzele de 
comoara lui? Nu ţine mai puţin de toate forţele spiritului, 
cât de toate puterile corpului, foloseşte sângele şi 
inteligenţa, satisface dincolo de dorinţă. Această adorabilă 
senzaţie a primului său țipăt, care a fost pentru mine cea 
fost prima rază de soare pentru pământ, am regăsit-o 
simțind cum laptele meu îi umple gura; am regăsit-o 
primindu-i prima privire, am regăsit-o din nou savurându-i 
primul zâmbet şi primul gând. A râs, scumpa mea. Acest 
râs, această privire, această muşcătură, acest țipăt, aceste 
patru bucurii sunt nesfârşite: ele îţi pătrund până în 
adâncul inimii şi mişcă corzi pe care numai ele le pot mişca! 
Luminile trebuie să se prindă de Dumnezeu ca un copil ce 
se prinde cu toate fibrele de mama lui: Dumnezeu este o 
mare inimă de mumă. Din toate acestea nimic nu-i vizibil, 
nici perceptibil în concepţie, nici măcar în sarcină; însă a 
alăpta, Louise a mea, este o fericire de fiece clipă. Vezi ceea 
ce devine laptele, se face carne, înfloreşte în vârful acestor 
degete drăgălaşe care seamănă cu florile şi au delicateţea 
lor; creşte în unghii fine şi transparente, se subţiază în păr 
şi dă din picioare. O! picioarele de copil - dar e un întreg 
limbaj! Copilul începe să se exprime prin ele. Să alăptezi, 
Louise! este o transformare pe care o urmăreşti, ceas eu 
ceas, cu ochii tihniţi. Ţipetele nu le auzi cu urechile, ci eu 
inima; surâsul ochilor şi buzelor, sau mişcările picioarelor le 
înţelegi ca şi cum Dumnezeu ţi-ar scrie caractere cu litere 
de foc în spaţiu! Nu mai există nimic pe lumea asta care să 


te intereseze: tatăl?.. l-ai omori, dacă ar îndrăzni să 
trezească copilul. Eşti tu singură întreaga lume pentru 
acest copil, aşa cum copilul este lumea pentru noi! Eşti atât 
de sigură că viaţa ta e împărţită, atât de bogat răsplătită 
pentru silinţa pe care ţi-o dai şi pentru suferinţele pe care 
le înduri, căci există suferinţe... Dumnezeu să te ferească să 
ai o crăpătură la sân! Această rană care se redeschide sub 
buzele de trandafir, care se vindecă atât de greu şi care dă 
chinuri gata să te înnebunească, dacă n-ai avea bucuria de 
a vedea gura copilului mânjită de lapte, este una dintre cele 
mai mari pedepse ale frumuseţii. Louise a mea, gândeşte-te 
la asta, crăpăturile nu se fac decât pe o piele delicată şi 
fină. 

Tânăra mea maimuţă a devenit, în cinci luni, cea mai 
frumoasă fiinţă pe care vreodată o mamă a scăldat-o în 
lacrimile ei de fericire, pe care a spălat-o, periat-o, 
pieptănat-o; căci Dumnezeu ştie cu ce neobosită ardoare 
dichiseşti, îmbraci, freci, speli, schimbi, săruţi aceste mici 
flori! Deci, maimuța mea nu mai e o maimuţă, ci un baby, 
cum spune dădaca mea englezoaică, un baby alb şi roz; şi, 
cum se simte iubit, nu ţipă prea mult; dar, în adevăr, nu-l 
părăsesc deloc şi încerc să-l pătrund cu sufletul. 

Scumpo, în inimă am acum pentru Louis un sentiment care 
nu-i dragostea, dar care trebuie, la o femeie iubitoare, să 
completeze dragostea. Nu ştiu dacă această tandreţe, dacă 
această recunoştinţă, despuiată de orice interes, nu merge 
dincolo de dragoste. Din tot ceea ce mi-ai spus tu, micuță 
scumpă, dragostea are ceva îngrozitor de terestru, în timp 
ce există un nu ştiu ce religios şi divin în afecțiunea pe care 
o mamă fericită o poartă celui de la care îi vin aceste lungi, 
nesfârşite plăceri. Bucuria unei mame e o lumină care 
ţâşneşte până în viitor şi îl luminează, însă se reflectă şi 
asupra trecutului, pentru a-i da farmecul amintirilor. 

Bătrânul l'Estorade şi fiul său şi-au dublat bunătatea faţă 
de mine, sunt pentru ei ca o fiinţă nouă: cuvintele, privirile 
lor îmi merg la inimă, căci mă sărbătoresc din nou de 


fiecare dată când mă văd şi-mi vorbesc. Cred că bătrânul 
bunic dă în mintea copiilor: mă priveşte cu admiraţie. Prima 
oară când am coborât la masă şi când m-a văzut mâncând şi 
alăptându-l pe nepotul său, a plâns. Lacrimile în aceşti doi 
ochi uscați, în care nu luceşte decât gândul la bani, mi-au 
făcut nespus de bine; mi s-a părut că bătrânul înţelegea 
bucuriile mele. Cât despre Louis, el ar fi spus copacilor şi 
pietrelor din drumul mare că are un fiu. Petrece ore întregi 
privind la finul tău adormit. Nu ştie, spune el, când se va 
obişnui. Aceste demonstraţii excesive de bucurie mi-au 
relevat mărimea aprehensiunilor şi temerilor lor. Louis a 
sfârşit prin a-mi mărturisi că se îndoia de sine însuşi şi se 
credea condamnat să nu aibă niciodată copii. Bietul meu 
Louis s-a schimbat deodată în bine, studiază şi mai mult 
încă decât înainte. Acest copil a dublat ambițiile tatălui. Cât 
despre mine, sufletul meu scump, sunt din clipă în clipă mai 
fericită. Fiecare ceas aduce o nouă legătură între mamă şi 
copilul ei. Ceea ce simt în mine îmi dovedeşte că acest 
sentiment e nepieritor, natural, de fiece clipă; în timp ce 
bănuiesc dragostea, de exemplu, de a-şi avea intermitenţele 
ei. Nu iubeşti în acelaşi fel tot timpul, pe această pânză a 
vieţii nu se brodează flori mereu strălucitoare, în fine, 
dragostea poate şi trebuie să înceteze; însă maternitatea nu 
are de temut declinul, ea creşte odată cu nevoile copilului, 
se dezvoltă cu el. Nu-i oare, în acelaşi timp, o pasiune, o 
nevoie, un sentiment, o datorie, o necesitate, fericirea? Da, 
micuţo, iată viaţa specifică a femeii. Setea noastră de 
devotament e astfel satisfăcută. Şi nu găsim aici tulburările 
geloziei. De asemenea, poate că este pentru noi singurul 
punct în care Natura şi Societatea să fie de acord. În asta, 
Societatea se nimereşte a fi îmbogăţit Natura, a sporit 
sentimentul matern prin spiritul de familie, prin 
continuitatea numelui, a sângelui, a averii. Cu ce dragoste 
trebuie o femeie să înconjoare fiinţa scumpă care prima i-a 
făcut cunoscute asemenea bucurii, care a făcut-o să-şi 
desfăşoare forţele sufletului şi a învăţat-o marea artă a 


maternității. Dreptul întâiului născut, care pentru cei vechi 
era firesc şi se amesteca cu originea Societăților, nu-mi 
pare că trebuie pus la îndoială. Ah! câte lucruri îşi învaţă un 
copil mama! Există atâtea promisiuni făcute între noi şi 
atâta virtute în această neîncetată protecţie datorită unei 
fiinţe slabe, încât o femeie nu este în sfera ei adevărată 
decât atunci când este mamă; numai atunci îşi desfăşoară 
forţele, practică datoriile vieţii sale, are toate fericirile şi 
toate plăcerile ei. O femeie care nu este mamă e o fiinţă 
incompletă şi nereuşită. Grăbeşte-te să fii mamă, îngerul 
meu! Îţi vei înmulţi actuala ta fericire cu toate voluptăţile 
mele. 

Te-am părăsit, auzind strigătul domnului finul tău şi 
strigătul ăsta îl aud din fundul grădinii. Nu vreau să las să 
plece această scrisoare, fără să-ţi spun cu cuvânt de rămas 
bun; tocmai am recitit-o şi sunt speriată de vulgaritatea 
sentimentelor ce le conţine. Este, vai, ceea ce simt! Mi se 
pare că toate mamele le-au simţit ca şi mine, că toate 
trebuie să se exprime în acelaşi fel şi că tu îţi vei bate joc de 
mine, aşa cum se batjocoreşte naivitatea tuturor taţilor 
care-ţi vorbesc de inteligenţa şi frumuseţea copiilor lor, 
găsindu-le întotdeauna ceva deosebit. În fine, micuță 
scumpă, cuvântul cel mare al acestei scrisori, iată-l, ţi-l 
repet: sunt pe atât de fericită acuma, pe cât eram de 
nefericită înainte. Această bastidă care, de altfel, va deveni 
o moşie, un majorat, este pentru mine pământul 
făgăduinţei. Am sfârşit de străbătut deşertul meu. O mie de 
drăgălăşenii, micuță scumpă. Scrie-mi, astăzi pot citi fără să 
plâng descrierea fericirii şi iubirii tale. Adio. 

XXXII. 

DOAMNA DE MACUMER. 

CĂTRE DOAMNA DE L'ESTORADE martie 1826 

Cum se poate, scumpa mea, sunt mai mult de trei luni de 
când nu ţi-am scris şi n-am primit scrisori de la tine... Sunt 
cea mai vinovată dintre noi două, nu ţi-am răspuns; însă, 
după câte ştiu, nu eşti susceptibilă. Tăcerea ta a fost luată 


de Macumer şi de mine drept o încuviinţare pentru serviciul 
de dejun împodobit cu copii şi aceste bijuterii fermecătoare 
vor pleca azi dimineaţă spre Marsilia; artiştilor le-au trebuit 
şase luni ca să-l execute. Aşa că am tresărit ca din somn 
când Felipe mi-a propus să vin să văd serviciul, înainte ca 
aurarul să-l împacheteze. Deodată m-am gândit că nu ne- 
am mai spus nimic de la scrisoarea în care m-am simţit 
mamă odată cu tine. 

Îngerul meu, teribilul Paris, iată-mi scuza: o aştept pe a ta. 
Ah! lumea, ce abis! încă nu ţi-am spus că la Paris nu poţi fi 
decât pariziancă? Lumea sfărâmă toate sentimentele, îţi ia 
toate orele, şi ţi-ar devora inima, dacă n-ai băga de seamă. 
Ce uimitoare capodoperă această creaţie a lui Celimene, în 
Mizantropul lui Moliere! Este femeia de lume din timpul lui 
Ludovic XIV, ca şi cea a timpului nostru, în sfârşit femeia de 
lume a tuturor epocilor. Unde aş ajunge fără pavăza mea. 
Fără dragostea mea pentru Felipe? Aşa că, azi-dimineaţă, 
făcând aceste reflecţii, i-am spus că este salvatorul meu. 
Dacă serile mele sunt umplute de serbări, de baluri, de 
concerte şi de spectacole; regăsesc la întoarcere bucuria 
dragostei şi nebuniile ei care fac să-mi înflorească inima, 
care şterg muşcăturile lumii. N-am cinat la mine decât în 
zilele în care au fost la noi oamenii pe care-i numim prieteni 
şi n-am stat acasă decât în zilele mele de primire. Am ziua 
mea, miercurea, în care primesc. Am intrat în luptă cu 
doamnele d'Espard şi Maufrigneuse, cu bătrâna ducesă de 
Lenoncourt. Casa mea trece drept amuzantă. M-am supus 
modei, văzându-l pe Felipe al meu fericit de succesele mele. 
Lui îi dăruiesc dimineţile; căci, de la ora patru după amiază, 
până la ora nouă dimineaţa, aparţin Parisului. Macumer 
este o gazdă admirabilă: este atât de spiritual şi atât de 
grav, atât de cu adevărat mare şi de o graţie atât de 
perfectă, încât s-ar face iubit de o femeie care mai întâi l-ar 
fi luat de soţ din convenienţă. Tatăl şi eu mama mea au 
plecat la Madrid. După moartea lui Ludovic al XVIII-lea, 
ducesa a obţinut cu uşurinţă de la bunul nostru Charles al 


X-lea numirea fermecătorului ei poet, pe care-l ia cu ea, în 
calitate de ataşat. Fratele meu, ducele de Rhetore, 
binevoieşte să mă considere ca pe o fiinţă superioară. Cât 
despre contele de Chaulieu, acest militar de salon îmi 
datorează o recunoştinţă eternă: averea mea a fost 
întrebuințată, înaintea plecării tatălui meu, pentru a i se 
constitui, în proprietăţi; un majorat de patruzeci de mii de 
franci rentă, şi căsătoria lui cu domnişoara de Mortsauf49 o 
moştenitoare din Touraine, este întru totul aranjată. Regele, 
pentru a nu lăsa să se stingă numele şi titlurile caselor de 
Lenoncourt şi de Givry, îl va autoriza, printr-o ordonanţă, pe 
fratele meu, să fie urmaşul numelor, titlurilor şi blazoanelor 
familiei de Lenoncourt-Givry. Într-adevăr, cum să laşi să 
piară aceste două nume frumoase şi deviza sublimă: Faciem 
semper monstramus! 50 Domnişoara de Mortsauf, nepoata 
şi unica moştenitoare a ducelui de Lenoncourt-Givry, va 
avea, se spune, mai mult de o sută de mii de livre rentă. 
Tatăl meu a cerut doar ca armele heraldice ale ducilor de 
Chaulieu să fie deasupra celor ale casei Lenoncourt, Astfel, 
fratele meu va fi duce de Lenoncourt. Tânărul de Mortsauf, 
căruia toată această avere trebuia să-i revină, este bolnav 
de piept în ultimul hal; se aşteaptă din moment în moment 
moartea lui. În iarna viitoare, după doliu, va avea loc 
căsătoria. Voi avea de cumnată în Madelaine de Mortsauf; o 
persoană, după cât se spune, fermecătoare. Aşa că, după 
cum vezi, tatăl meu avea dreptate în argumentaţia lui. 
Datorez acestui rezultat admiraţia multor persoane, şi 
căsătoria mea devine explicabilă. Din afecţiune pentru 
bunica mea, prinţul de Talleyrand îl sprijină pe Macumer, 
aşa că succesul nostru e complet. După ce a început prin a 
mă blama, lumea mă aprobă acum întru totul. În fine, 
domnesc în acest Paris în care însemnam atât de puţin 
acum aproape doi ani. Macumer îşi vede fericirea invidiată 
de toată lumea, căci sunt femeia cea mai spirituală din 
Paris. Tu ştii că la Paris există douăzeci de... cele mai 
spirituale femei din Paris... Bărbaţii îmi gânguresc cuvinte 


de dragoste sau se mulţumesc să le exprime cu priviri 
invidioase. Într-adevăr, există în acest concert de dorinţe şi 
de admiraţie o atât de constantă satisfacere a vanităţii, 
încât acum înţeleg cheltuielile excesive pe care le fac 
femeile pentru a se bucura de-aceste firave şi trecătoare 
avantaje. Acest triumf îmbată orgoliul, vanitatea, amorul 
propriu, în sfârşit, toate sentimentele eului. Această 
neîncetată divinizare ameţeşte atât de mult, încât nu mă 
mai mir văzând femeile devenind egoiste, uituce şi 
uşuratice în mijlocul acestor petreceri. Viaţa mondenă ţi se 
suie la cap. Îţi risipeşti florile spiritului şi sufletului, timpul 
cel mai preţios, eforturile cele mai generoase, pentru 
oameni care te răsplătesc cu invidii şi zâmbete, care îţi dau 
falsa monedă a frazelor, a complimentelor şi admiraţiei lor 
în schimb pe lingourile de aur ale curajului tău, a 
sacrificiilor tale, a ingeniozităţii de a fi frumoasă, bine 
aranjată, spirituală, curtenitoare şi plăcută tuturor. Se ştie 
cât e de costisitor acest comerţ, ştii că eşti furat, însă i te 
dedai, totuşi. Ah frumoasa mea ciută, cât eşti de însetată 
după o inimă prietenă, cât sunt de preţioase dragostea şi 
devotamentul lui Felipe! Cât de mult îl iubesc! Cu câtă 
bucurie se fac pregătirile de călătorie pentru a merge să ne 
odihnim la Chantepleurs de comediile de pe rue du Bac şi 
din toate saloanele Parisului! în fine, eu care tocmai ţi-am 
recitit ultima scrisoare, îţi voi descrie acest infernal paradis 
al Parisului, spunându-ţi că unei femei de lume îi este 
imposibil să fie mamă. 

Pe curând, scumpo; ne vom opri cel mult o săptămână la 
Chantepleurs şi vom fi la tine cam pe 10 mai. Ne vom 
revedea, deci, după mai bine de doi ani! Şi ce schimbări! 
lată-ne femei pe amândouă: eu, cea mai fericită dintre 
amante, tu, cea mai fericită dintre mame. Dacă nu ţi-am 
scris, draga mea, nici nu te-am uitat. Şi finul meu, maimuța 
aceea, e tot atât de frumos? Îmi face cinste? Trebuie să albă 
mai mult de nouă luni. Tare aş vrea să fiu de faţă la primii 
lui paşi în lumea asta; însă Macumer îmi spune că chiar 


copiii precoci merg abia la zece luni. Deci, vom sporovăi ca 
la mânăstire. Voi verdea dacă e adevărat ce se spune că un 
copil strică silueta. 

p.$; 

— Dacă îmi răspunzi, mamă sublimă, adresează-mi 
scrisoarea la Chantepleurs, plec. 

XXXIII. 

DOAMNA DE L'ESTORADE. 

CĂTRE DOAMNA DE MACUMER. 

Ei! copila mea, dacă vei fi vreodată mamă, vei afla dacă se 
poate scrie în primele două luni de alăptat. Mary, dădaca 
englezoaică şi cu mine suntem la capătul puterilor. E 
adevărat că nu ţi-am spus că ţin să fac totul singură, 
înaintea fericitului eveniment, am cusut cu mâinile mele 
garnitura de scutece şi am brodat şi garnisit eu însămi 
bonetele. Sunt sclavă, micuța mea, sclavă ziua şi noaptea. 
Întâi de toate, Armand-Louis suge când vrea, şi vrea tot 
timpul să sugă; apoi trebuie să-l schimbi atât de des, să-l 
cureţi, să-l îmbraci; mamei îi place atât de mult să-l 
privească adormit, să-i cânte cântecele, să-l plimbe ţinându- 
l în braţe, când e vremea frumoasă, încât nu-i mai rămâne 
timp nici să se îngrijească de sine însăşi. În fine, tu ai lumea 
mondenă, eu am copilul, copilul nostru! Ce viaţă bogată şi 
plină! O, scumpa mea, te aştept, vei vedea! Însă mi-e teamă 
să nu înceapă să-i crească dinţii şi să nu-l găseşti foarte 
gălăgios şi foarte plângăreţ. Până acum, n-a ţipat prea mult, 
pentru că sunt tot timpul cu el. Copiii nu ţipă decât pentru 
că au nevoi pe care nu ştii să le ghiceşti, şi eu încerc să le 
aflu pe ale lui. O, îngerul meu, cât de mult a crescut inima 
mea în timpul în care tu o micşorai pe a ta, punând-o în 
slujba lumii mondene! Te aştept cu nerăbdare de schivnică. 
Vreau să ştiu părerea ta despre l'Estorade, aşa cum şi tu, 
fără îndoială, vrei s-o ştiu pe a mea despre Macumer. Scrie- 
mi de la ultimul loc în care înnoptezi pe drum. Bărbaţii mei 
vor să întâmpine iluştrii oaspeţi. Vino, regină din Paris, vino 
în biata noastră bastidă, unde vei fi iubită! 


XXXIV. 

DOAMNA DE MACUMER. 

CĂTRE VICONTESA DE L'ESTORADE aprilie 1826 

Adresa scrisorii mele îţi va anunţa, draga mea, succesul 
solicitărilor mele. lată-l pe socrul tău conte de l'Estorade. 
N-am vrut să părăsesc Parisul, fără să fi obţinut ceea ce-ţi 
doreai, şi îţi scriu în prezenţa ministrului de justiţie, care a 
venit să-mi spună că ordonanța e semnată. 

Pe curând. 

XXXV. 

ACEEAŞI ACELEIAŞI. 

Marsilia, iulie. 

Plecarea mea bruscă te va mira, mi-e ruşine; însă, cum 
înainte de orice spun adevărul şi te iubesc tot atât de mult, 
îţi voi spune totul, cu simplitate, în patru cuvinte: sunt 
îngrozitor de geloasă. Felipe te privea prea mult. Aveaţi, 
împreună, la poalele stâncii tale, mici conversații care mă 
torturau, mă înrăiau şi-mi schimbau caracterul. Frumuseţea 
ta, cu adevărat spaniolă, trebuie să-i fi amintit de ţara lui şi 
de acea Marie Heredia pe care sunt geloasă - căci sunt 
geloasă pe trecutul lui. Minunatul tău păr negru, frumoşii 
tăi ochi căprii, acea frunte pe care bucuriile maternității 
pun în evidenţă elocventele tale dureri trecute, ce sunt ca 
umbrele unei lumini radioase; această prospeţime 
meridională a pielii, mai albă decât pielea mea albă de 
blondă; acea putere a formelor, acel sân care strălucea în 
dantele, ca un fruct delicios, de care se agăța frumosul meu 
fin, toate astea îmi răneau ochii şi inima. Degeaba îmi 
puneam când albăstrele în buclele părului, când învioram 
fadoarea cozilor mele blonde cu panglici de culoarea 
cireşei, toate acestea păleau în faţa unei Renee, pe care nu 
mă aşteptam s-o găsesc în această oază de la Crampade. 

Apoi Felipe invidia prea mult acest copil, pe care începeam 
să-l urăsc. Da, această viaţă insolentă care-ţi umple casa, o 
animă, ţipă în ea, râde în ea, voiam să fie a mea. Am citit în 
ochii lui Macumer păreri de rău şi, fără ştirea lui, am plâns 


două nopţi. Eşti o femeie prea frumoasă şi o mamă prea 
fericită, ca să pot rămâne lângă tine. Ah! ipocrito, te 
plângeai! Întâi de toate, l'Estorade al tău e foarte bine, are 
o conversaţie plăcută; părul lui negru, amestecat cu alb, îi 
stă bine; are ochi frumoşi şi felul lui de a fi, specific 
meridional, are un nu ştiu ce care place. După câte am 
văzut, va fi numit mai curând sau mai târziu deputat de 
Bouches-du-Rh6ne; îşi va face drumul lui în Cameră, căci 
voi fi întotdeauna în serviciul vostru, în tot ceea ce priveşte 
ambițiile voastre. Mizeriile exilului i-au dat acel aer calm şi 
impunător care îmi pare că este jumătate din politică. După 
mine, scumpa mea, totul, în politică, e să pari grav. De 
aceea îi spuneam lui Macumer, că l'Estorade trebuie să fie 
un mare om de Stat. 

În fine, după ce am căpătat certitudinea fericirii tale, plec 
iute ca vântul, mulţumită, în scumpul meu Chantepleurs, 
unde Felipe se va aranja să fie tată; nu vreau să te primesc 
acolo decât având la sân un copil frumos, care să semene eu 
al tău. Merit toate calificativele pe care vei voi să mi le dai; 
sunt absurdă, infamă, proastă. Vai! eşti toate astea, când 
eşti geloasă. Nu-ţi port pică, dar sufăr şi tu mă vei ierta că 
m-am sustras unor astfel de suferinţe, încă două zile şi aş fi 
făcut vreo prostie. Da, aş fi fost de prost-gust. În ciuda 
acestor turbări care-mi sfâşiau inima, sunt fericită că am 
venit, fericită că te-am văzut mamă atât de frumoasă şi atât 
de fecundă, şi încă prietena mea în mijlocul bucuriilor tale 
de mamă, aşa cum rămân întotdeauna prietena în mijlocul 
amorurilor mele. Uite, la Marsilia, la câţiva paşi de voi, sunt 
deja mândră de tine, mândră de această mare mamă de 
familie care vei fi. Cu ce instinct îţi ghiceai vocaţia! căci îmi 
pari născută pentru a fi mai mult mamă decât amantă, aşa 
cum eu sunt mai curând născută pentru dragoste decât 
pentru maternitate. Unele femei nu pot fi nici mame nici 
amante, sunt sau prea urâte sau prea proaste. O mamă 
bună şi o soţie amantă trebuie să aibă în orice moment 
spirit, judecată şi să ştie cu orice prilej să-şi desfăşoare 


calităţile cele mai minunate ale femeii. O! te-am observat 
bine; asta nu-i oare, să-ţi spun, drăguţo, că te-am admirat? 
Da, copiii tăi vor fi fericiţi şi bine crescuţi, vor fi scăldaţi în 
efuziunile tandreţei tale, mângâiaţi de lumina sufletului tău. 

Lui Louis al tău spune-i adevărul despre plecarea mea, 
însă colorează-l cu pretexte cinstite în ochii socrului tău, 
care pare să fie intendentul vostru şi mai ales în ochii 
familiei tale, o adevărată familie Harlowe, plus spiritul 
provensal. Felipe încă nu ştie de ce am plecat, n-o va şti 
niciodată. Dacă mă întreabă, voi avea grijă să-i găsesc 
vreun pretext oarecare. Îi voi spune, probabil, că ai fost 
geloasă pe mine. lartă-mi această mică minciună oficioasă. 
Adio; îţi scriu în grabă, pentru ca să ai această scrisoare la 
ora dejunului şi surugiul care s-a obligat să ţi-o aducă este 
aici şi bea, aşteptând-o. Sărută-l tare din partea mea pe 
micul, scumpul meu fin. Vino la Chantepleurs în luna 
octombrie, voi fi singură acolo tot timpul pe care Macumer 
şi-l va petrece în Sardinia, unde vrea să facă mari schimbări 
pe domeniile lui. Cel puţin acesta este acum proiectul lui, şi 
este trufia lui de a avea un plan, se crede independent: de 
altfel, este întotdeauna neliniştit când mi-l comunică. Adio! 

XXXVI. 

VICONTESA DE L'ESTORADE. 

CĂTRE BAROANA DE MACUMER. 

Draga mea, mirarea noastră, a tuturora, a fost de nespus 
când, la dejun, ni s-a spus că aţi plecat şi mai ales când 
surugiul care v-a dus la Marsilia mi-a dat scrisoarea ta 
nebună. Dar nu era vorba decât de fericirea ta în acele 
conversații de la poalele stâncii, pe „banca Louisei”, şi rău 
ai făcut că ai devenit bănuitoare. Ingrata! te condamn să te 
întorci aici la prima mea chemare. În acea odioasă 
scrisoare, mâzgălită pe o hârtie de han, nu mi-ai spus unde 
te vei opri; sunt, deci, obligată să-ţi adresez răspunsul meu 
la Chantepleurs. 

Ascultă-mă, scumpă soră electivă şi află că, înainte de 
toate, te vreau fericită. Soţul tău, Louise a mea, are nu ştiu 


ce profunzime sufletească şi de gândire ce impune tot atât, 
cât gravitatea lui naturală şi ţinuta lui nobilă; apoi există în 
urâţenia lui atât de spirituală, în această privire catifelată o 
forţă cu adevărat majestuoasă; mi-a trebuit, deci, câtva 
timp înainte de a stabili acea familiaritate fără de care e 
greu să cercetezi un om în amănunt. În sfârşit, acest bărbat 
a fost prim-ministru şi te adoră aşa cum îl adoră pe 
Dumnezeu: deci, trebuia să fie foarte ascuns, şi, pentru a 
putea pescui secretele din străfundurile acestui diplomat, 
de sub stâncile inimii sale. Trebuia să folosesc în egală 
măsură abilitatea şi şiretenia; însă am sfârşit, fără ca omul 
nostru să bage de seamă, prin a descoperi o grămadă de 
lucruri pe care micuța mea nici nu le bănuia. Dintre noi 
două, eu sunt puţin Rațiunea, aşa cum tu eşti Imaginaţia. 
Sunt grava Datorie, aşa cum tu eşti nebuna Dragoste. Acest 
contrast al spiritului care nu exista decât pentru noi două 
sorții i-a plăcut să-l continue în destinele noastre. Sunt o 
umilă vicontesă de ţară, excesiv de ambițioasă, care trebuie 
să-şi conducă familia pe calea prosperității; în timp ce 
lumea îl ştie pe Macumer drept ex-duce de Soria şi că, 
ducesă de drept, tu domneşti în acel Paris unde îi este greu 
oricui, chiar şi regilor, să domnească. Ai o avere frumoasă 
pe care Macumer o va dubla, dacă-şi realizează proiectele 
de exploatare a imenselor lui domenii din Sardinia, ale 
căror resurse sunt bine cunoscute la Marsilia. Mărturiseşte 
că, dacă una dintre noi trebuia să fie geloasă, aceea eram 
eu. Dar să-i mulţumim lui Dumnezeu că avem fiecare dintre 
noi inima îndeajuns de nobilă ca prietenia noastră să fie 
deasupra acestor meschinării vulgare. le cunosc: ţi-e ruşine 
că m-ai părăsit. În ciuda fugii tale, nu te voi cruța de 
niciunul dintre cuvintele pe care aveam să ţi le spun într-o 
zi, sub stâncă. Citeşte-mă, aşadar, cu atenţie, te implor, căci 
e vorba mai mult despre tine decât despre Macumer, cu 
toate că el are un rol important în morala mea. Întâi de 
toate, micuța mea, tu nu-l iubeşti. În mai puţin de doi ani, 
vei fi obosită de această adoraţie. Nu vei vedea niciodată în 


Felipe un soţ. - ci un amant cu care te vei juca fără nici o 
grijă, aşa cum fac toate femeile cu un amant. Nu, nu-ţi 
impune, nu ai pentru el acel profund respect, acea tandreţe 
plină de teamă pe care o îndrăgostită adevărată o are faţă 
de cel în care vede un zeu. O! am studiat bine dragostea, 
îngerul meu şi am sondat de mai multe ori prăpăstiile 
sufletului meu. După ce te-am examinat bine, ţi-o pot spune: 
Nu iubeşti. Da, scumpă regină a Parisului, asemeni 
reginelor, ai să doreşti să fii tratată ca o grizetă51, vei vrea 
să fii dominată, condusă de un bărbat puternic care, în loc 
să te adore, va şti să-ţi învineţească braţul, apucânduc-ţi-l în 
toiul unei scene de gelozie. Macumer te iubeşte prea mult 
pentru a putea vreodată, fie să te pedepsească, fie să-ţi 
reziste. Una singură dintre privirile tale, doar una dintre 
vorbele tale de seducătoare îi topeşte cele mai puternice 
hotărâri. Mai curând sau mai târziu, îl vei dispreţui pentru 
că te iubeşte prea mult. Vai! te alintă, aşa cum te alintam eu 
când eram la mânăstire, căci eşti una dintre femeile cele 
mai seducătoare şi unul dintre spiritele cele mai 
încântătoare ce se pot închipui. Eşti, mai ales, adevărată, 
dar societatea cere, pentru propria noastră fericire, 
minciuni la care nu te vei cobori niciodată. Astfel, lumea 
cere ca o femeie să nu lase să se vadă influenţa pe care o 
exercită asupra soţului ei. Socialmente vorbind, un soţ nu 
trebuie să pară amantul soţiei sale când o iubeşte ca un 
amant, după cum o soţie nu trebuie să joace rolul unei 
amante. Voi nesocotiţi însă amândoi această lege. Copilul 
meu, întâi de toate, ceea ce lumea mondenă iartă cel mai 
greu, după cele ce mi-ai spus tu despre ea, este fericirea, ea 
trebuie ascunsă lumii; însă toate astea nu-s nimic. Există 
între amanți o egalitate care, după mine, nu poate apărea 
niciodată între o femeie şi soţul ei, sub pedeapsa unei 
răsturnări sociale şi fără nenorociri ireparabile. Un bărbat 
nu este ceva îngrozitor; însă există ceva şi mai rău, aceasta 
este un bărbat anulat. Într-un răstimp limitat, îl vei fi redus 
pe Macumer să nu mai fie decât umbra unui bărbat; nu-şi 


va mai avea propria voinţă, nu va mai fi el însuşi, ci un 
obiect fasonat pentru folosinţa ta; ţi-l vei fi asimilat atât de 
bine, încât în loc să fiţi doi, nu va mai exista decât o singură 
persoană în menajul vostru, şi acea fiinţă va fi în mod 
necesar incompletă şi răul va fi fără remediu când vei 
binevoi să-ţi deschizi ochii. Orice am face, sexul nostru nu 
va fi niciodată dotat cu calităţile care-i disting pe bărbaţi şi 
aceste calităţi sunt mai mult decât necesare, sunt 
indispensabile Familiei. În acest moment, în ciuda orbirii 
sale, Macumer întrevede acest viitor, se simte diminuat de 
dragostea ta. Călătoria lui în Sardinia îmi dovedeşte că va 
încerca să se regăsească pe sine însuşi prin această scurtă 
despărţire. Tu nu eziţi să-ţi exersezi autoritatea pe care ţi-o 
dă dragostea. Autoritatea ta se observă într-un gest, o 
privire, un accent. O, scumpo, eşti, aşa cum spunea mama 
ta, o curtezană nebunatică. Desigur, ţi s-a dovedit, cred, că-i 
sunt mult superioară lui Louis; însă m-ai văzut vreodată 
contrazicându-l? Nu sunt eu, în public, o femeie care-l 
respectă ca fiind conducătorul familiei? Ipocrizie! vei spune 
tu. Întâi de toate, sfaturile pe care cred că-i util să i le dau, 
părerile mele, ideile mele, nu i le dau decât în umbra şi 
liniştea dormitorului; însă îţi pot jura, îngerul meu, că nici 
atunci nu-mi iau faţă de el nici un fel de aer de 
superioritate. Dacă n-aş rămâne atât în secret, cât şi 
ostentativ soţia lui, n-ar mai crede în sine. Draga mea, 
perfecțiunea binefacerii constă în a te face atât de şters, 
încât obligatul să nu se simtă inferior celui care-l obligă; şi 
acest devotament ascuns comportă plăceri nesfârşite. Astfel 
gloria mea a fost să te înşel chiar şi pe tine, şi mi-ai făcut 
complimente pentru Louis. Prosperitatea, fericirea, 
speranţa l-au făcut de altfel să recâştige de doi ani încoace 
tot ceea ce nenorocirea, mizeria, părăsirea, îndoiala îl 
făcuseră să piardă. Deci, în acest moment, după observaţiile 
mele, găsesc că-l iubeşti pe Felipe pentru tine, şi nu pentru 
el însuşi. Există ceva adevărat în ceea ce a spus tatăl tău: 
egoismul tău de mare doamnă e doar mascat sub florile 


primăverii dragostei tale. Ah! copilul meu. Trebuie să te 
iubesc foarte tare pentru a-ţi spune adevăruri atât. De 
crude. Lasă-mă să-ţi povestesc, cu condiţia să nu-i sufli 
despre aceasta nici cel mai mic cuvânt baronului, sfârşitul 
uneia dintre convorbirile noastre. Amândoi îţi cântasem 
laude pe toate tonurile, căci văzuse bine că te iubesc ca pe 
o soră pe care o iubeşti; şi, după ce l-am adus, fără să bage 
de seamă, la confidenţe, i-am spus: 

— Louise încă n-a luptat cu viaţa, e tratată ca un copil 
răsfăţat al sorții şi poate că va fi nefericită, dacă nu veţi şti 
să fiţi pentru ea un tală, aşa cum sunteţi pentru ea un 
amant. 

— Eh! dar pot acest lucru? a spus el. 

S-a oprit, brusc, ca un om care vede prăpastia în care se 
va rostogoli. Această, exclamaţie mi-a fost de-ajuns. Dacă n- 
ai fi plecat, mi-ar fi spus mai mult, peste câteva zile. 

Îngerul meu, când acest om va fi fără putere, când va fi 
găsit societatea în plăcere; când se va simţi, nu spun înjosit, 
dar fără demnitate în faţa ta, reproşurile pe care i le va face 
conştiinţa îi vor da un fel de remuşcare jignitoare pentru 
tine prin chiar faptul că te vei simţi vinovată, în fine, vei 
sfârşi prin a-l dispreţui pe cel pe care nu vei fi obişnuită să-l 
respecţi. Gândeşte-te la acest lucru: la femei, disprețul este 
prima formă pe care o ia ura. Cum ai o inimă nobilă, îţi vei 
aminti întotdeauna sacrificiile pe care le-a făcut Felipe 
pentru tine; însă nu va mai putea să facă altele, după ce se 
va fi servit oarecum pe sine în acest prim festin, şi 
nenorocire bărbatului ca şi femeii care nu mai lasă nimic de 
dorit! Totul s-a zis. Spre ruşinea sau spre gloria noastră, n- 
aş putea decide asupra acestui punct delicat, nu suntem 
exigente decât cu bărbaţii care ne iubesc! 

O, Louise, schimbă-te, mai e încă timp. Poţi, purtându-te cu 
Macumer aşa cum mă port eu cu l'Estorade, să faci să se 
trezească leul ascuns în acest om cu adevărat superior. S-ar 
spune că vrei să te răzbuni pe superioritatea lui. Oare nu 
vei fi mândră să-şi exerciţi puterea altminteri decât spre 


folosul tău, pentru a face un om de geniu dintr-un om mare, 
aşa cum eu fac un om superior dintr-unul obişnuit? 

De-ai fi rămas la noi, la ţară, tot ţi-aş fi scris această 
scrisoare; m-aş fi temut de verva şi de spiritul tău într-o 
conversaţie, în timp ce ştiu că, citindu-mă, vei reflecta în 
viitorul tău. Suflet scump, ai totul pentru a fi fericită, nu-ţi 
strica fericirea şi reîntoarce-te din luna noiembrie la Paris. 
Grijile şi antrenul lumii de care mă plângeam sunt 
diversiuni necesare existenţei voastre, poate puţin prea 
intimă. O femeie măritată trebuie să-şi aibă cochetăria ei. 
Mama de familie care nu lasă ca prezenţa ei să fie dorită în 
sânul menajului riscă să facă să apară în el saţietatea. Dacă 
am mai mulţi copii - ceea ce doresc pentru fericirea mea - 
îţi jur că, de cum vor ajunge la o anumită vârstă, îmi voi 
rezerva ore în care voi fi singură; căci trebuie să te faci 
dorită de toată lumea, chiar şi de copiii tăi. Adio, geloasă 
scumpă! Oare ştii tu că o femeie vulgară ar fi mândră că ţi-a 
pricinuit această pornire de gelozie? Dar eu, vai! nu pot 
decât să mă amărăsc. Căci nu există în mine decât o mamă 
şi o prietenă iubitoare. Multă tandreţe. În fine, fă ce vrei 
pentru a scuza plecarea ta: dacă tu nu eşti sigură de Felipe, 
eu sunt sigură de Louis. 

XXXVII. 

BAROANA DE MACUMER. 

CĂTRE VICONTESA DE L'ESTORADE. 

Genova. 

Frumoasa mea scumpă, am avut fantezia de a vedea puţin 
Italia şi sunt încântată că l-am tras cu mine pe Macumer, ale 
cărui proiecte, cu privire la Sardinia, sunt amânate. 

Această ţară mă încântă şi mă farmecă. Aici, bisericile şi 
mai ales capelele, au un aer amoros şi cochet care unei 
protestante trebuie să-i trezească pofta de a se face 
catolică. L-au sărbătorit pe Macumer şi s-au felicitat că au 
achiziţionat un astfel de supus. Dacă aş vrea, Felipe ar avea 
ambasada Sardiniei la Paris; căci curtea e fermecătoare cu 
mine. Dacă-mi scrii, adresează-mi scrisorile la Florenţa. Nu 


am prea mult timp pentru a-ţi scrie în amănunt, îţi voi 
povesti călătoria mea la prima ta şedere la Paris. Nu 
rămânem aici decât o săptămână. Vom merge la Florenţa, 
prin Livorno, vom sta o lună în Toscana şi o lună la Neapole, 
pentru a fi, în fine, la Roma, în noiembrie. Ne vom 
reîntoarce prin Veneţia, unde ne vom opri primele 
cincisprezece zile din decembrie; apoi vom sosi, prin Milano 
şi Torino, la Paris, în luna ianuarie. Călătorim ca 
îndrăgostiţii; noutatea locurilor reînnoieşte scumpa noastră 
nuntă. Macumer nu cunoaşte deloc Italia şi am intrat în ea 
prin acel magnific drum al Cornişei, care pare construit de 
zâne. Adio, draga mea. Nu-mi purta pică dacă nu scriu 
deloc; îmi este imposibil să-mi găsesc o clipă numai a mea în 
această călătorie; nu am timp decât să văd, să simt şi să-mi 
savurez impresiile, însă, pentru a-ţi vorbi de ele, voi aştepta 
să fi căpătat patima amintirilor. 

XXXVIII. 

VICONTESA DE L'ESTORADE. 

CĂTRE BAROANA DE MACUMER septembrie. 

Scumpa mea, la Chantepleurs te aşteaptă un răspuns 
destul de lung la scrisoarea pe care mi-ai trimis-o de la 
Marsilia. Acest. Voiaj făcut „ca îndrăgostiţii” este atât de 
departe de a-mi diminua temerile pe care ţi le exprimam în 
ea, încât te rog să scrii la Nivernais să ţi se trimită 
scrisoarea mea. 

Se spune că ministerul a hotărât să dizolve Camera. Dacă 
asta-i o nenorocire pentru Coroană, care trebuia să 
folosească ultima sesiune a acestei legislaturi devotate 
pentru a se vota legile necesare consolidării puterii, pentru 
noi nu-i nici o nenorocire: Louis nu va avea patruzeci de ani 
decât la sfârşitul lui 1827. Din fericire, tatăl meu, care 
consimte să se lase numit deputat, îşi va da demisia în timp 
util. 

Finul tău a făcut primii săi paşi, fără naşa lui; e, de 
altminteri, admirabil şi a început să-mi facă gesturi dintre 
acelea graţioase care-mi spun că nu mai este doar un organ 


care suge, o viaţă primitivă, ci un suflet: zâmbetele lui sunt 
pline de inteligenţă. Sunt atât de favorizată în meseria mea 
de doică, încât îl voi înţărca pe Armand al nostru în 
decembrie. Un an de lapte ajunge. Copiii care sug prea 
mult ajung proşti. Sunt pentru dictoanele populare. Trebuie 
să ai un succes nebun în Italia, scumpa mea blondă. Multă 
tandreţe. 

XXXIX. 

BAROANA DE MACUMER. 

CĂTRE VICONTESA DE L'ESTORADE. 

Roma, decembrie. 

Am infama ta scrisoare, pe care, la cererea mea, 
administratorul meu mi-a trimis-o de la Chantepleurs, aici. 
O! Renee... Însă te cruţ de tot ceea ce indignarea mea mi-ar 
putea sugera. Îţi voi povesti numai efectele produse de 
scrisoarea ta. La întoarcerea de la serbarea fermecătoare 
pe care a dat-o ambasadorul în cinstea noastră, unde am 
strălucit în toată splendoarea mea, de unde Macumer s-a 
reîntors mai îmbătat de mine decât ţi-aş putea descrie, i-am 
citit oribilul tău răspuns, i l-am citit plângând, cu riscul de 
a-i părea urâtă. Scumpul meu Abencerraj a căzut la 
picioarele mele, tratându-te de bârfitoare: m-am dus la 
balconul palatului în care locuim şi de unde putem vedea o 
parte din Roma: acolo, limbajul lui a fost demn de 
priveliştea ce se oferea ochilor noştri; căci era un superb 
clar de lună. Cum ştim deja italiana, dragostea lui, 
exprimată în această limbă atât de dulce şi de favorabilă 
pasiunii, mi-a părut sublimă. Mi-a spus că, chiar dacă ai 
avea darul profeţiei, ar prefera o noapte fericită, sau una 
dintre delicioasele noastre dimineţi, unei vieţi întregi. Cu 
această socoteală, a trăit deja o mie de ani. Ela vrut să 
rămân amanta lui şi nu-şi dorea alt titlu decât cel de amant. 
Este atât de mândru şi de fericit de a se vedea în fiecare zi 
favoritul meu, încât, dacă Dumnezeu i-ar apărea şi l-ar pune 
să aleagă între a trăi treizeci de ani după doctrina ta şi a 
avea cinci copii, sau de a nu mai avea decât cinci ani de 


trăit, continuându-se scumpele noastre iubiri înflorite, 
alegerea sa ar fi făcută: preferă să fie iubit aşa cum îl 
iubesc eu şi să moară. Aceste jurăminte şoptite la ureche, 
eu cu capul meu pe umărul lui, el cu braţul în jurul taliei 
mele, au fost tulburate în acel moment da ţipetele vreunui 
liliac surprins de o cucuvea. Acest țipăt de moarte mi-a 
făcut o impresie atât de crudă, încât Felipe m-a dus pe 
jumătate leşinată la patul meu. Dar linişteşte-te, cu toate că 
această prevestire a vibrat în sufletul meu, în dimineaţa 
asta mă simt bine. Sculându-mă, m-am aşezat în genunchi 
în faţa lui Felipe şi, cu ochii în ochii lui, ţinându-i mâinile în 
mâinile mele, i-am spus: 

— Îngerul meu, sunt un copil şi s-ar putea ca Renee să 
aibă dreptate: poate-i doar dragostea pe care o iubesc în 
tine; însă, cel puţin, află că nu există alte sentimente în 
inima mea şi că aşa te iubesc în felul meu. În sfârşit, dacă în 
felul meu de a fi, dacă în cel mai mărunt lucru din viaţa şi 
din sufletul meu, ar fi ceva care să fie altminteri decât ceea 
ce voiai sau sperai de la mine, spune-mi-o! fă-mă să aflu! Voi 
avea plăcere de a te asculta şi de a mă conduce numai după 
strălucirea ochilor tăi. Renee mă sperie, mă iubeşte atât de 
mult! 

Macumer n-a avut glas ca să-mi răspundă, a izbucnit în 
lacrimi. Acum, îţi mulţumesc, Renee a mea; ştiu cât sunt de 
iubită de frumosul, de regalul meu Macumer. Roma este 
oraşul în care se iubeşte. Când ai o pasiune, acolo trebuie 
să te duci să te bucuri de ea: ai artele şi pe Dumnezeu de 
complici. Îi vom găsi la Veneţia pe ducele şi pe ducesa de 
Soria. Dacă-mi scrii, scrie-mi acum la Paris, căci părăsim 
Roma în trei zile. Serbarea ambasadorului a fost o serbare 
de adio. 

P S. Scumpă imbecilă, scrisoarea ta dovedeşte pe de-a- 
ntregul că nu cunoşti dragostea decât în teorie. Află, deci, 
că dragostea este un principiu ale cărui efecte sunt, în 
totalitatea lor, atât de diferite, încât nici o teorie n-ar putea 


să le cuprindă, nici să le conducă. Aceasta este pentru micul 
meu doctor în corset. 

LX. 

CONTESA DE L'ESTORADE. 

CĂTRE BAROANA DE MACUMER ianuarie 1827 

Tatăl meu a fost numit deputat, socrul meu a murit şi sunt 
din nou pe cale de a naşte: acestea sunt evenimentele 
marcante ale acestui sfârşit de an. i le spun de la început, 
pentru ea impresia ce ţi-o va face sigiliul meu negru să se 
risipească deîndată. 

Micuța mea, scrisoarea ta de la Roma m-a făcut să mă 
cutremur. Felipe este un diplomat care a disimulat, sau un 
bărbat care te iubeşte aşa cum ariubio curtezană căreia i- 
ar abandona averea sa, ştiind bine că ea îl trădează. Şi eu 
asta e destul. Mă iei drept o flecară, voi tăcea. Dar lasă-mă 
să-ţi spun că, studiind destinele noastre, am extras un 
principiu crud: De vrei să fii iubită, nu iubi. 

Louis, draga mea, a obţinut crucea Legiunii de onoare, 
când a fost numit membru al consiliului general. Oricum, 
vor fi curând trei ani de când este în consiliu, şi tatăl meu. 
Pe care-l vei vedea fără îndoială la Paris, în timpul sesiunii 
de iarnă, a cerut pentru ginerele său gradul de ofiţer al 
Legiunii de onoare, fă-mi plăcerea să-l pui în mişcare 
paşaua de care depinde această numire şi să ai grijă de 
acest flecuşteţ. Şi mai ales, nu te amesteca în afacerile prea 
onoratului meu tată, contele de Maucombe, care vrea să 
obţină titlul de marchiz; rezervă-ţi favorurile pentru mine. 
Când Louis va fi deputat, adică în iarna viitoare, vom veni la 
Paris şi vom mişca şi cerul şi pământul pentru a-l plasa în 
fruntea vreunei direcţii generale, ca să putem economisi 
toate veniturile, trăind din salariul unei funcţii. Tatăl meu 
este între fracțiunea de dreapta şi centru, el nu cere decât 
un titlu; familia noastră era deja celebră sub regele Rene, 
regele Charles al X-lea nu-l va refuza pe un Maucombe; însă 
mi-e teamă să nu-l apuce pe tatăl meu fantezia de a cere 
vreo favoare pentru fratele meu mai mic; şi, făcându-i 


obţinerea marchizatului ceva mai dificilă, nu va mai putea 
să se gândească decât la sine însuşi. 

15 ianuarie. 

Ah! Louise, ies din infern! Dacă am curajul să-ţi vorbesc de 
suferinţele mele, este pentru că tu îmi pari un alt eu însumi. 
Încă nu ştiu dacă îmi voi lăsa vreodată gândurile să se 
reîntoarcă spre aceste cinci zile fatale! Doar cuvântul 
convulsie îmi cutremură sufletul. Nu-s cinci zile care au 
trecut, ci cinci veacuri de durere. Câtă vreme o mamă n-a 
trăit acest martiriu, nu ştie se înseamnă cuvântul suferinţă. 
Te-am găsit fericită că nu ai copii, dă-ţi seama cum 
înnebunim! 

În ajunul zilei cumplite, timpul, care fusese greu şi 
aproape cald, mi s-a părut că l-a incomodat pe micul meu 
Armand. El, atât de blând şi de mângâietor, era bosumflat; 
ţipa din orice, voia să se joace şi-şi spărgea jucăriile. Poate 
că toate bolile se anunţă la copii prin schimbări de 
dispoziţie. Atentă la această răutate ciudată, observam la 
Armand roşeţe şi palori pe care le atribuiam creşterii a 
patru dinţi mari care străpung în acelaşi timp gingiile. Aşa 
că l-am culcat lângă mine, trezindu-mă din clipă în clipă. În 
timpul nopţii, a avut puţină febră, care nu m-a neliniştit 
defel: o atribuiam tot dinţilor. Către dimineaţă, a spus: 
„Mamă” cerând de băut printr-un gest, însă cu o violenţă în 
glas, cu o mişcare convulsivă în gest care-mi îngheţă 
sângele în vine. Am sărit din pat, să merg să-i prepar apă 
îndulcită. Judecă spaima mea. Când, dându-i ceaşca, nu l- 
am văzut făcând nici o mişcare; repeta doar: „Mamă!”, cu 
acea voce care nu mai era vocea lui, care nici măcar nu mai 
era o voce. l-am luat mâna, însă mâna lui nu mai asculta, se 
înţepenea. I-am dus atunci ceaşca la buze; bietul micuţ a 
băut într-un fel înspăimântător, în trei sau patru înghiţituri 
convulsive, şi apa făcea un zgomot ciudat în gâtlejul lui. În 
fine, se agăţă cu disperare de mine, şi am observat că ochii 
lui, traşi de o forţă interioară, au devenit albi, membrele lui 


şi-au pierdut supleţea. Am scos un strigăt îngrozitor. Louis a 
venit. 

— Un doctor! un doctor! - moare! i-am strigat eu. 

Louis a dispărut şi bietul meu Armand a mai spus: „Mamă! 
mamă!” agăţându-se de mine. A fost ultimul moment în care 
a ştiut că are o mamă. Frumoasele vinişoare de pe fruntea 
lui s-au injectat şi au început convulsiile. O oră înainte de 
sosirea medicilor, ţineam în braţe acest copil atât de vioi, de 
alb şi de roz, această floare care făcea orgoliul şi bucuria 
mea, ţeapăn ca o bucată de lemn; şi ce ochi! tremur când 
îmi amintesc. Negru, crispat, chircit, mut, drăgălaşul meu 
Armand era o mumie. Un doctor, doi doctori aduşi de la 
Marsilia de Louis stăteau acolo înţepeniţi în picioare, ca 
nişte păsări rău prevestitoare, mă făceau să tremur. Unul 
vorbea de febră cerebrală, celălalt credea că sunt convulsii, 
aşa cum au copii. Medicul cantonului nostru mi s-a părut a 
fi cel mai înţelept, pentru că nu prescria nimic. „Sunt 
dinţii”, spunea al doilea. „E o febră”, spunea primul. În 
sfârşit, s-a convenit să i se pună lipitori pe gât şi gheaţă pe 
cap. Simţeam că mor. Să fiu acolo, să văd un cadavru 
albastru sau negru, fără un strigăt, fără o mişcare, în locul 
unei creaturi atât de gălăgioase şi de vioaie! A fost un 
moment în care mi s-au rătăcit minţile şi am avut ca un fel 
de râs nervos, văzând acest gât frumos, pe care l-am 
sărutat atâta, muşcat de lipitori şi acest cap fermecător sub 
o calotă de gheaţă. Scumpa mea, a trebuit să i se taie 
frumosul păr, pe care-l admiram atât de mult, şi pe careil- 
ai mângâiat, pentru a i se putea pune gheaţa. Din zece în 
zece minute, ca în durerile mele de naştere, convulsiile îi 
reveneau, şi bietul micuţ se frângea, când palid, când vânăt. 
Ciocnindu-se, membrele lui atât de flexibile scoteau un 
sunet de parcă ar fi fost de lemn. Această creatură 
insensibilă îmi zâmbise, îmi vorbise, pe vremuri mă mai 
numea încă mamă! La aceste gânduri, valuri de durere îmi 
străbăteau sufletul şi îl agitau aşa cum un uragan agită 
marea şi simţeam zdruncinate toate legăturile prin care un 


copil e legat de sufletul nostru. Mama mea, care poate că 
m-ar fi ajutat, sfătuit şi consolat, e la Paris. Cred că mamele 
ştiu mai multe despre convulsiuni decât doctorii. După 
patru zile şi patru nopţi petrecute în temeri şi alternative 
care aproape că m-au omorât, medicii au fost cu toţii de 
părere să-i dea o pomadă îngrozitoare, pentru a-i provoca 
răni. Ah! răni lui Armand al meu, care cu cinci zile înainte 
se juca, zâmbea, care încerca să spună: Naşă! Am refuzat 
acest lucru, vrând să mă las în voia naturii. Louis mă certa, 
el credea în medici. Un bărbat e întotdeauna un bărbat. 
Însă există în aceste boli teribile momente în care ele iau 
forma morţii; şi, în unul dintre aceste momente, acest 
remediu, pe oare îl detestam, mi s-a părut că este salvarea 
lui Armand. Louise, pielea era atât de uscată, atât de 
asprită, atât de întărită, încât pomada nu se lipea. Am 
început atunci să plâng deasupra patului şi am plâns atât, 
încât căpătâiul patului s-a udat. Doctorii, ei, cinau! 
Văzându-mă singură, am debarasat copilul meu de toate 
leacurile medicinii şi l-am luat, aproape nebună, în braţe, |- 
am strâns la piept, mi-am sprijinit fruntea de fruntea lui, 
rugându-mă lui Dumnezeu să-i dea viaţa mea, încercând în 
acelaşi timp să i-o comunic. L-am ţinut aşa câteva momente, 
vrând să mor cu el, pentru a nu fi despărțiți nici în viaţă, 
nici în moarte. Scumpa mea, i-am simţit membrele muindu- 
se; convulsiile au cedat, copilul meu s-a mişcat, sinistrele şi 
oribilele culori au dispărut! Am ţipat ca atunci când a căzut 
bolnav, doctorii au urcat, le-am arătat pe Armand. 

— E salvat! a exclamat cel mai bătrân dintre doctori. 

O! ce cuvânt! ce muzică! cerurile se deschideau înaintea 
mea. În adevăr, două ore mai târziu, Armand renăştea; însă 
eu eram sfârşită, mi-a trebuit, pentru a mă împiedica să cad 
bolnavă, balsamul fericirii. Doamne Dumnezeule! prin ce 
dureri legi copilul de mama lui! Din ce aliaj ne faci inima, ca 
ea să reziste la asemenea încercări! Oare încă nu eram 
îndeajuns de mamă, eu, pe care gângurelile şi primii paşi ai 
acestui copil m-au făcut să plâng de bucurie. Eu, care-l 


studiam timp de ore întregi, pentru a-mi îndeplini bine 
datoriile şi a mă instrui în dulcea meserie de mamă! Era 
nevoie să pricinuieşti aceste spaime, să prezinţi aceste 
îngrozitoare privelişti celei care a făcut din copilul ei un 
idol? În momentul în care îţi scriu, Armand al nostru se 
joacă, strigă, râde. Atunci caut cauzele acestei oribile boli a 
copiilor, gândindu-mă că sunt însărcinată. Să fie oare 
creşterea dinţilor? Să fie oare vreun lucru ciudat care se 
petrece în creier? Să aibă copiii care suferă de convulsii 
vreo imperfecţiune în sistemul nervos! Toate aceste gânduri 
mă neliniştesc în egală măsură pentru prezent şi pentru 
viitor. Medicul nostru de ţară crede că este vorba deo 
excitare nervoasă pricinuită de dinţi. Aş da toţi dinţii mei 
pentru ca cei ai lui Armand să fi crescut deja. Acum, când 
văd una dintre acele perle albe răsărind în mijlocul gingiei 
lui inflamate, mă trec sudori reci. Eroismul cu care suferă 
acest înger scump îţi arată că va avea întru totul caracterul 
meu; îmi aruncă priviri care să-ţi sfâşie inima. Medicina nu 
ştie mare lucru despre acest gen de tetanos care sfârşeşte 
tot atât de repede cum a început şi care nu poate fi nici 
prevenit, nici vindecat. Îţi repet, un singur lucru e sigur: să- 
ţi vezi copilul în convulsii, iată infernul pentru o mamă. Cu 
ce turbare îl îmbrăţişez! O! cât de mult îl ţin pe braţul meu, 
plimbându-l! A fi avut această durere, când trebuie să nasc 
din nou peste şase săptămâni, este o agravare oribilă a 
martiriului, îmi era teamă pentru celălalt! Adio, scumpa 
mea şi prea iubita mea Louise; nu dori copii, iată ultimul 
meu cuvânt. 

XLI. 

BAROANA DE MACUMER. 

CĂTRE CONTESA DE L'ESTORADE. 

Paris. 

Înger sărman, Macumer şi cu mine ţi-am iertat răutăţile 
aflând cât te-ai chinuit. Am tremurat, am suferit citind 
detaliile acestei duble torturi şi iată-mă mai puţin necâjită 
de a nu fi mamă. Mă grăbesc să-ţi anunţ numirea lui Louis, 


care poate purta rozeta de ofiţer. Tu îţi doreai o fetiţă; 
probabil că vei avea una, fericită Renee! Căsătoria fratelui 
meu cu domnişoara de Mortsauf a fost celebrată la 
întoarcerea noastră. Fermecătorul nostru rege, care e cu 
adevărat de o bunătate admirabilă, a dat fratelui meu 
dreptul de-a moşteni funcţia de prim gentilom al 
camerei52, cu care e învestit socrul lui. 

— Funcţia trebuie să meargă cu titlurile, a spus el ducelui 
de Lenoncourt-Givry. A vrut însă ca ecusonul familiei 
Mortsauf să fie adosat celui al familiei Lenoncourt. 

Tatăl meu avea de o sută de ori dreptate. Fără averea mea, 
nimic din toate acestea n-ar fi avut loc. Mama şi tatăl meu 
au venit pentru această căsătorie, de la Madrid, unde se vor 
reîntoarce după serbarea pe care o dau mâine tinerilor 
căsătoriţi. Carnavalul va fi foarte strălucitor. Ducele şi 
ducesa de Soria sunt la Paris; prezenţa lor mă nelinişteşte 
puţin. Maria Heredia este, cu siguranţă, una dintre femeile 
cele mai frumoase din Europa, nu-mi place modul în care o 
priveşte Felipe, aşa că voi dubla dragostea şi tandreţea 
mea. „Ea nu te-ar fi iubit aşa!” sunt cuvinte pe care mă 
feresc să le spun, însă care sunt înscrise în toate privirile 
mele, în toate gesturile mele. Dumnezeu ştie dacă sunt 
elegantă şi cochetă. Ieri, doamna de Maufrigneuse îmi 
spunea: 

— Copilă dragă, trebuie să depunem armele în faţa ta! 

În sfârşit, îl amuz atâta pe Felipe, încât trebuie s-o 
găsească pe cumnata lui proastă ca o vacă spaniolă. Am cu 
atât mai puţine regrete de-a nu face un mic Abencerraj, cu 
cât ducesa va naşte, fără îndoială, la Paris şi va deveni 
urâtă; dacă are un băiat se va numi Felipe în onoarea 
proscrisului. Un hazard maliţios va face să fiu din nou naşă. 
Adio, scumpo. Anul acesta voi merge devreme la 
Chantepleurs, căci călătoria noastră a costat suine 
exorbitante; voi pleca către sfârşitul lui martie, pentru a 
merge să trăiesc cu economie în Nivernais. De altfel, Parisul 
mă plictiseşte. Felipe oftează, ca şi mine, după singurătatea 


parcului nostru, după câmpiile noastre reavăne şi după 
Loira noastră, paietată cu nisipurile ei, căreia nici un râu 
nu-i seamănă. Chantepleurs îmi părea delicios după 
fasturile şi vanităţile italiene; căci, după toate astea, 
magnificenţa e plictisitoare şi privirea unui amant e mai 
frumoasă decât una capo d'opera, decât un bel quadro! Te 
aşteptăm acolo; nu voi mai fi geloasă pe tine. Vei putea 
sonda cât vei voi inima lui Macumer al meu, să pescuieşti în 
ea întrebări, să aduci în ea scrupule, ţi-l dau cu o superbă 
încredere. După scena de la Roma, Felipe mă iubeşte şi mai 
mult; mi-a spus ieri (priveşte peste umărul meu) că 
cumnata lui, Maria tinereţii sale, vechea lui logodnică, 
prinţesa Heredia, primul lui vis, e stupidă. O! scumpo, am 
ajuns mai rău decât o dansatoare de la Operă, această 
injurie mi-a făcut plăcere. L-am făcut pe Felipe să remarce 
că ea nu vorbeşte corect franţuzeşte: ea pronunţă esemple 
în loc de exemple, sain în loc de cing, cheu în loc de je; în 
sfârşit, e frumoasă, dar lipsită de graţie, nici nu are şi cât de 
cât vioiciune de spirit. Când i se face un compliment, te 
priveşte ca o femeie care n-ar fi obişnuită să primească 
complimente. Cu caracterul pe care-l are, ar fi părăsit-o pe 
Maria, două luni după căsătorie. Ducele de Soria, Don 
Fernand, se potriveşte foarte bine cu ea; are generozitate, 
dar e un copil alintat, asta se vede. Aş putea fi rea şi să te 
fac să râzi; însă mă mulţumesc să spun adevărul. Multă 
tandreţe, îngerul meu. 

XLII. 

RENEE CĂTRE LOUISE. 

Fetiţa mea are două luni; mama şi un unchi bătrân de-al 
lui Louis au fost naşii acestei micuţe pe care o cheamă 
Jeanne-Athenadse. 

De cum voi putea, voi veni să vă văd la Chantepleurs, de 
vreme ce o doică nu vă sperie. Finul tău îţi spune numele, îl 
pronunţă Matoumer! pentru că nu poate spune c-urile 
altfel; îţi va place la nebunie; are toţi dinţii; mănâncă acum 
carne ca un băiat mare, aleargă şi se vânzoleşte ca un 


şobolan; însă îl învălui mereu cu priviri neliniştite şi sunt 
disperată că nu-l pot păstra lângă mine în timpul lăuziei, 
care impune mai mult de patruzeci de zile de stat în casă, 
din cauza unor precauţii prescrise de medici. Vai! copila 
mea, nu capeţi obişnuinţa de a naşte! Aceleaşi dureri şi 
aceleaşi temeri revin. Cu toate acestea (nu-i arăta lui Felipe 
scrisoarea mea) e foarte mult din mine în firea acestei 
fetiţe, care îl va nedreptăţi poate pe Armand al tău. 

Tata l-a găsit pe Felipe slăbit şi pe micuța mea scumpă 
puţin slăbită şi ea. Totuşi, ducele şi ducesa de Soria au 
plecat: nu mai există nici cel mai mic motiv de gelozie! îmi 
ascunzi vreun necaz? Scrisoarea ta nu era atât de lungă şi 
nici gândită cu tot atâta afecţiune ca celelalte. Este doar un 
capriciu al scumpei mele capricioase? 

Asta-i prea mult, îngrijitoarea mea mă ceartă că ţi-am scris 
şi domnişoara Athenadse de l'Estorade vrea să prânzească. 
Deci, adio; scrie-mi scrisori lungi şi bune. 

XLIII. 

DOAMNA DE MACUMER. 

CĂTRE CONTESA DE L'ESTORADE. 

Pentru prima oară în viaţă, scumpa mea Renee, am plâns 
singură sub o salcie, pe o bancă de lemn, pe marginea 
lungului meu iaz de la Chantepleurs, o privelişte delicioasă 
pe care vei veni s-o înfrumuseţezi, pentru că nu lipsesc aici 
decât copiii veseli. Fecunditatea ta m-a făcut să mă întorc 
asupră-mi, care n-am deloc copii, după aproape trei ani de 
căsnicie. „O! m-am gândit eu, dacă ar trebui să sufăr de o 
sută de ori mai mult decât a suferit Renee, născându-l pe 
finul meu, dacă ar trebui să-mi văd copilul în convulsii, fă, 
Doamne Dumnezeule, să am o angelică fiinţă ca această 
mică Athenadse, pe care o văd de pe acum frumoasă ca 
ziua!” căci tu nu mi-ai spus nimic! În asta am recunoscut-o 
pe Renee a mea. Se pare că tu-mi ghiceşti suferinţele. De 
fiecare dată când speranţele mele sunt spulberate, sunt 
câteva zile pradă unei negre supărări. Atunci fac sumbre 
elegii. Oare când voi broda bonetele? Când voi alege oare 


pânza pentru scutece? Când voi coase frumoase dantele 
pentru a înfăşură în ele un cap micuţ? Oare nu-mi este dat 
să aud niciodată una dintre aceste creaturi fermecătoare 
numindu-mă mamă, trăgându-mă de rochie, tiranizându- 
mă? Oare nu voi vedea niciodată, pe nisip, urmele unei mici 
trăsurici? Nu voi aduna jucării sparte în curtea mea? Nu voi 
merge, aşa cum am văzut mergând multe mame, prin 
prăvăliile de jucării să cumpăr săbii, păpuşi, mici 
bucătărioare? Nu voi vedea dezvoltându-se această viaţă şi 
acest înger, care ar fi un alt Felipe şi mai iubit? Aş vrea un 
fiu, pentru a afla cum îţi poţi iubi şi mai mult amantul, într- 
un alt el însuşi. Parcul meu, castelul mi se par deşerte şi 
reci. O femeie fără copii e o monstruozitate; nu suntem 
făcute decât pentru a fi mame. O! doctor încorsetat ce eşti, 
ai văzut bine viaţa. De altfel sterilitatea este rea în toate. 
Viaţa mea seamănă puţin cam prea mult cu pastoralele lui 
Gessner şi Florian, despre care Rivarol spunea că ai dori să 
fie lupi în ele. Şi eu vreau să fiu devotată! Simt în mine forţe 
pe care Felipe le neglijează; şi, dacă nu sunt mamă, va 
trebui să-mi îngădui capriciul vreunei nenorociri. lată ceea 
ce i-am spus tocmai rămăşiţei mele de maur, căruia la 
aceste cuvinte i-au dat lacrimile; a scăpat doar fiind numit 
un prost sublim, nu se poate glumi cu privire la dragostea 
lui. 

Sunt momente în care îmi vine să fac slujbe de nouă zile, 
să mă duc să cer rodnicia unor anumite madone sau unor 
anumite ape. La iarnă voi consulta doctorii. Sunt prea 
furioasă împotriva mea pentru a-ţi spune meu mult. Adio. 

XLIV. 

ACEEAŞI ACELEIAŞI. 

Paris, 1829 

Cum, draga mea, un an fără scrisori?.. Sunt puţin cam 
jignită. Crezi că Louis, care a venit să mă vadă aproape la 
două zile, te înlocuieşte? Nu-mi ajunge să ştiu că nu eşti 
bolnavă şi că afacerile voastre merg bine; vreau 
sentimentele şi gândurile tale, aşa cum eu ţi le încredinţez 


pe ale mele, cu riscul de-a fi certată, blamată sau apreciată 
greşit, căci te iubesc. Tăcerea şi sihăstria ta la ţară, când ai 
putea să te bucuri aici de succesele parlamentare ale 
contelui de l'Estorade, căruia vorbele frumoase şi 
devotamentul i-au adus o mare influenţă şi care va fi cu 
siguranţă foarte sus plasat în sesiunea viitoare, îmi dau 
grave nelinişti. Îţi petreci viaţa seriindu-i instrucţiuni? 
Numa nu era atât de departe de Egeria53 lui. De ce n-ai 
profitat de ocazia de-a vedea Parisul? M-aş fi bucurat de 
tine patru luni. Louis mi-a spus că vei veni să-i iei şi să naşti 
a treia oară la Paris, îngrozitoare mamă Gigogne54 ce eşti! 
După multe întrebări, vai-uri şi plângeri, Louis, cu toate că 
e diplomat, a sfârşit prin a-mi spune că unchiul lui mare, 
naşul Athenadsei, e tare bolnav. Te bănuiesc, deci, că fiind o 
bună mamă de familie, eşti în stare să tragi foloasele de pe 
urma gloriei şi discursurilor deputatului, pentru a obţine o 
moştenire avantajoasă de pe urma ultimei rude dinspre 
mamă a soţului său. Fii liniştită, Renee a mea, familiile 
Lenoncourt, Chaulieu, salonul doamnei de Macumer, 
lucrează pentru Louis. Martignac îl va numi, fără îndoială, 
la Curtea de Conturi. Însă dacă nu-mi spui de ce rămâi în 
provincie, mă supăr. Ca să nu ai aerul că eşti capul politic al 
familiei de lEstorade? E pentru succesiunea unchiului? Ţi-e 
teamă să nu fii mai puţin mamă, la Paris? O! cum aş vrea să 
ştiu că nu e pentru a nu fi văzută aici pentru prima oară, ca 
femeie gravidă, cocheto! Adio. 

XIV. 

RENEE CĂTRE LOUISE. 

Te plângi de tăcerea mea, uiţi deci cele două mici capete 
brune pe care le conduc şi care mă conduc? De altfel, ai 
găsit câteva din motivele pe care le am pentru a sta acasă. 
În afară de starea preţiosului nostru unchi, n-am vrut să 
târăsc după mine, la Paris, un băiat de vreo patru ani şi o 
fetiţă care va avea în curând trei, acum, când sunt din nou 
însărcinată. N-am vrut să-ţi încurc viaţa şi casa cu 
asemenea gospodărie, n-am vrut să apar în dezavantajul 


meu în lumea strălucitoare în care domneşti şi am oroare 
de apartamentele mobilate şi de viaţa de hotel. Unchiul lui 
Louis, aflând de numirea nepotului său, mi-a făcut cadou 
jumătate din economiile sale, două sute de mii de franci, 
pentru a cumpăra o casă la Paris şi Louis trebuie să 
găsească una în cartierul tău. Mama îmi dă treizeci de mii 
de franci pentru mobile. Când voi veni să mă stabilesc, 
pentru sezonul de iarnă, la Paris, vei veni la mine. În fine, 
voi încerca să fiu demnă de scumpa mea soră electivă, asta 
o spun fără joc de cuvinte. 

Îţi mulţumesc că l-ai introdus pe Louis aşa de bine la 
Curte; însă, în ciuda stimei pe care i-o acordă domnii de 
Bourmont şi de Polignac55 dorindu-l în ministerul lor, nu L- 
aş vrea aşa la vedere; dacă eşti prea în ochii lumii, eşti şi 
prea compromis. Prefer Curtea cu Conturi din cauza 
inamovibilităţii ce o conferă. Afacerile noastre vor fi aici în 
mâini foarte bune; şi, de îndată ce administratorul nostru va 
fi la curent cu toate, fii liniştită, voi veni să-l secondez pe 
Louis. 

Cât despre scrisori lungi, acum, crezi că pot să le scriu? 
Aceasta, în care aş vrea să-ţi descriu desfăşurarea obişnuită 
a zilelor mele, va rămâne opt zile pe masa mea. Poate că 
Armand o să facă din ea cocoşei de hârtie, pentru 
regimentele lui, aliniate pe covoarele mele, bărcuţe pentru 
flotilele care plutesc în baia lui. Una singură dintre zilele 
mele îţi va ajunge, de altfel, se aseamănă cu toatele şi se 
reduc la două evenimente: copiii suferă sau copiii nu suferă. 
Literalmente, pentru mine, în această bastidă singuratică, 
minutele sunt ere sau orele minute, după starea copiilor. 
Dacă am câteva ore minunate, le aflu în timpul somnului lor, 
când nu stau să-l legăn pe unul şi să-i spun celuilalt poveşti, 
ca să-l adorm. Când îi ţin adormiţi lângă mine, îmi spun: 
„Nu mai am nimic de temut”. Într-adevăr, draga mea, în 
timpul zilei, toate mamele inventează pericole, de cum nu-şi 
mai au copiii sub ochi. Briciurile furate, cu care Armand a 
vrut să se joace, jacheta care-i ia foc, un şarpe orb care l-ar 


putea muşca, o căzătură, din fugă, care i-ar putea face un 
cucui sau bazinele în care s-ar putea îneca, După cum vezi, 
maternitatea comportă un şir de poeme dulci sau teribile. 
Nici o oră în care să nu am acesta bucurii şi aceste temeri. 
Însă, seara, în camera mea, soseşte ora acelor visări cu 
ochii deschişi, în timpul cărora le aranjez destinele. Viaţa le 
e atunci luminată de îngerii pe care-i văd la căpătâiul lor. 
Câteodată Armand mă cheamă în somn, vin fără ştirea lui 
să-i sărut fruntea şi picioarele surorii lui, contemplându-i pe 
amândoi în frumuseţea lor. lată serbările mele! Ieri, cred că 
îngerul nostru păzitor m-a făcut să alerg în mijlocul nopţii, 
la leagănul lui Athenads, care avea capul prea jos ţi l-am 
găsit pe Armand al nostru dezvelit de tot, cu picioarele 
învineţite de frig. 

— O! mămicuţă! mi-a spus el, trezindu-se şi sărutându-mă. 

lată, draga mea, o scenă de noapte. 

Cât îi este de folositor unei mame să-şi aibă copiii alături! 
Există vreo dădacă, oricât de bună ar fi ea, care-i poate lua 
în braţe, linişti şi adormi la loc atunci când îi trezeşte vreun 
oribil coşmar? căci îşi au visele lor; şi să le explici unul 
dintre aceste vise teribile este o treabă cu atât mai grea, cu 
cât copilul îşi ascultă atunci mama cu un ochi totodată 
adormit, speriat, inteligent şi stupid. Este o pauză între 
două reprize de somn. Aşa că somnul meu a devenit atât de 
uşor, încât îi văd şi-i aud pe cei doi micuţi ai mei prin vălul 
pleoapelor mele. Mă trezesc la un oftat, la o mişcare. Pentru 
mine, monstrul convulsiilor e mereu ghemuit la picioarele 
paturilor lor. 

În zori, gânguritul celor doi copii ai mei începe odată cu 
primele triluri ale păsărilor. Prin vălurile ultimului somn. 
Bolboroselile lor seamănă cu ciripiturile de dimineaţă, 
certurile rândunelelor, mici strigăte vesele sau plângăreţe, 
pe care le aud mai puţin cu urechile decât cu inima, în timp 
ce Nads încearcă să ajungă la mine, operând trecerea din 
leagănul ei în patul meu, târându-se în mâini şi făcând paşi 
nesiguri, Armand se caţără cu îndemânarea unei maimuțe 


şi mă sărută. Atunci cei doi micuţi fac din patul meu terenul 
jocurilor lor, în care mama e la discreţia lor. 

Micuţa mă trage de păr, tot mai vrea să sugă, Armand îmi 
apără sânul, de parcă ar fi bunul lui. Nu rezist la anumite 
atitudini ale lor. La râsetele care ţâşnesc ca artificiile şi 
sfârşesc prin a alunga somnul. Ne jucăm atunci de-a 
căpcăuna şi mama căpcăună mănâncă în mângâieri această 
carne tânără, atât de albă, atât de dulce; ea sărută fără saţ 
aceşti ochi atât de cocheţi în şiretenia lor, umerii trandafirii 
şi stârneşte mici gelozii fermecătoare. Sunt zile în care 
încerc să-mi trag ciorapii la ora opt şi încă nu mi-am pus 
niciunul la ora nouă. 

În sfârşit, scumpa mea, ne sculăm. Începe toaleta. Îmi pun 
capotul: îmi suflec mânecile. Îmi pun dinainte un şorţ cerat; 
acum ajutată de Mary îmbăiez şi curăţ cele două mici 
floricele ale mele. Numai eu răspund de gradul de răceală 
sau de fierbinţeală a apei, căci temperatura apei poartă 
jumătate din vina ţipetelor şi plânsetelor copiilor. Atunci se 
ridică flotilele de hârtie, micile răţuşte de sticlă. Trebuie să-i 
amuzi pe copii ca să-i poţi curăța bine. Dacă ai şti tot ce 
trebuie să înveţi cu plăceri acestor regi absoluţi pentru a 
putea să le treci uşor un burete moale în cele mai mici 
colţuri, ai fi înspăimântată de îndemânarea şi de spiritul pe 
care-l cere meseria, glorios îndeplinită, de mamă. Rogi, 
cerţi, promiţi, devii de-o şarlatanie cu atât mai mare, cu cât 
trebuie să fie perfect ascunsă. Nu ştiu ce-am deveni dacă 
Dumnezeu n-ar fi opus şireteniei copilului şiretenia mamei. 
Un copil e un mare politician pe care-l poţi stăpâni ca pe un 
mare politician... prin pasiunile lui. Din fericire, aceşti 
îngeri râd dintr-o nimica toată: o perie care cade, un săpun 
care alunecă, şi iată explozii de veselie! În fine, dacă 
victoriile sunt scump plătite, există cel puţin victorii. Însă 
numai Dumnezeu, căci nici tatăl nu ştie nimic din toate 
astea, Dumnezeu, tu sau îngerii, doar voi puteţi înţelege 
privirile pe care le schimb cu Mary atunci când, după ce am 
isprăvit de îmbrăcat micile noastre două creaturi, le vedem 


curate, în mijlocul săpunurilor, prosoapelor, bureţilor, 
pieptenilor, ligheanelor, hârtiilor ude, flanelelor, a miilor de 
detalii ale unei adevărate nursery56. Am devenit 
englezoaică din acest punct de vedere şi sunt de părere că 
femeile din Anglia au geniul creşterii copiilor. Deşi nu-l iau 
pe copil în consideraţie decât din punctul de vedere al 
bunei lui stări materiale şi fizice, au dreptate cu 
perfecţionările ce le-au introdus. Aşa că copiii mei îşi vor 
avea întotdeauna picioarele în flanele şi pulpele goale. Nu 
vor fi niciodată legaţi, nici înfofoliţi; dar nici nu vor fi 
vreodată singuri. Aservirea copilului francez în hamurile lui 
este libertatea doicii, iată adevărul adevărat. O mamă 
adevărată nu-i liberă, iată de ce nu-ţi scriu, având pe cap 
administraţia domeniului nostru şi doi copii de crescut. 
Ştiinţa mamei comportă merite tăcute, ignorate de toţi, fără 
paradă, o virtute a detaliului, un devotament de fiece clipă. 
Trebuie supravegheate supele care sunt pe foc. Mă crezi tu 
femeia care să se dea în lături de la vreo sarcină? Cu cel 
mai mic lucru pe care-l faci pentru ei, dobândeşti afecţiune. 
O! e atât de frumos zâmbetul unui copil căruia îi place ce i- 
ai gătit. Armand are mişcări aprobatoare din cap, ce fac cât 
o viaţă întreagă de iubire. Cum să-i laşi altei femei dreptul, 
sarcina, plăcerea de-a sufla într-o lingură de supă pe care 
Nads ar găsi-o prea caldă, ea pe care am înţărcat-o acum 
abia şapte luni şi care tot îşi mai aminteşte de sân? Când o 
dădacă a fript limba şi buzele unui copil cu ceva cald, spune 
mamei, care vine în goană, că foamea o face să ţipe. Dar 
cum poate dormi o mamă în linişte cu gândul că răsuflări 
impure trec peste lingurile de mâncare înghiţite de copilul 
ei, când natura nu i-a permis să aibă un intermediar între 
sânul ei şi buzele bebeluşului! A mărunți cotletul lui Nads, 
căreia îi cresc ultimii dinţi şi a amesteca această carne, 
friptă cât trebuie, cu cartofi este o operă de răbdare şi în 
adevăr numai o mamă poate şti în anumite cazuri să-l facă 
pe un copil, devenit nerăbdător, să-şi mănânce toată 
mâncarea. Nici servitori numeroşi, nici dădace englezoaice 


nu o pot scuti pe mamă să se dăruie pe câmpul de luptă 
unde blândeţea trebuie să lupte cu micile necazuri ale 
copilăriei, cu durerile ei. Ştii, Louise, trebuie să-i îngrijeşti 
cu sufletul pe aceşti scumpi inocenți, nu trebuie să te 
încrezi decât în ochii tăi, decât în mărturia mâinii tale, în 
ceea ce priveşte toaleta, hrana şi somnul lor. În principiu, 
plânsul unui copil e un adevăr absolut, ce învinuieşte mama 
sau dădaca copilului, afară doar dacă acest plâns nu are 
drept pricină vreo suferinţă voită de natură. De când am doi 
- şi, în curând, trei copii de îngrijit - nu am nimic altceva în 
suflet decât copiii mei; şi chiar tu, pe care te iubesc atâta, 
nu mai exişti decât ca o amintire. Nu sunt întotdeauna 
îmbrăcată la ora două. De asemenea, nu cred în mamele 
care-şi au apartamentele în ordine şi gulerele, rochiile şi 
celelalte lucruri la locul lor. Ieri, în primele zile ale lui 
aprilie, era frumos şi am vrut să-i plimb înainte de lăuzia 
mea, a cărei vreme se apropie: ei bine, pentru o mamă, o 
asemenea ieşire e un întreg poem şi ţi-l promiţi în ajun, 
pentru a doua zi. Armand trebuia să-şi pună prima oară o 
jachetă de catifea neagră, o coleretă nouă pe care o 
brodasem, o tocă scoțiană cu culorile Stuarţilor şi cu o pană 
de cocoş; Nads avea să fie îmbrăcată în alb şi în roz cu una 
dintre delicioasele bonete de babys, căci este încă un babys; 
îşi va pierde acest nume când va sosi micuțul care mă 
loveşte cu picioarele şi pe care-l numesc cerşetorul meu, 
căci va fi mezinul. Mi-am văzut deja copilul în vis şi ştiu că 
voi avea un băiat. Bonete, colerete, jachete, ciorăpeii 
micuţi, pantofiori mignoni, bandeletele roze pentru 
picioare, rochia din muselină brodată cu modele de mătase, 
totul era pe palul meu. Când aceste două păsărele atât de 
vesele, şi care se înţeleg atât de bine, şi-au avut pletele 
brune una buclate, iar cealaltă uşor aduse pe frunte 
bordisând boneta albă şi roză; când pantofii au fost 
încopcaţi, când micile pulpe goale, aceste picioare atât de 
bine încălţate au tropotit prin nursery; când aceste două 
figuri cleanes, cum spune Mary, în franţuzeşte limpezi; când 


LLA 


aceşti ochii sclipitori au spus; „Haidem!” am fost 
emoţionată. O! să vezi copii împodobiţi de mâinile tale, să 
vezi pielea asta proaspătă pe care strălucesc vinele 
albăstrii; atunci când i-ai îmbăiat, şters şi uscat tu însăţi, i-ai 
înnobilat prin culorile strălucitoare ale catifelei sau ale 
mătăsii, dar e mai frumos decât un poem! Cu ce pasiune, 
abia satisfăcută îi chemi din nou pentru a săruta iarăşi şi 
iarăşi gâturile pe care o simplă coleretă le face mai 
frumoase decât gâtul celei mai frumoase femei? Aceste 
scene, în faţa cărora cele mai stupide litografii colorate 
atrag toate mamele le fac eu, în fiecare zi! 

Odată ieşiţi afară, bucurându-mă de munca mea, 
admirându-l pe acest mic Armand ce avea aerul unui fiu de 
prinţ şi care o făcea pe baby să meargă de-a lungul micului 
drum pe care-l cunoşti, a sosit o trăsură, am vrut să-i dau 
deoparte, cei doi copii s-au rostogolit într-o baltă noroioasă 
şi iată capodoperele mele pierdute! A trebuit să ne 
întoarcem acasă şi să-i îmbrăcăm altfel. Am luat-o pe micuța 
mea în braţe, fără să bag de seamă că-mi prăpădeam astfel 
rochia. Mary l-a luat pe Armand şi iată-ne înapoi. Când un 
baby ţipă şi când un copil se udă, s-a terminat: o mamă nu 
se mai gândeşte la ea, e total absorbită. 

Soseşte ora prânzului şi, în majoritatea cazurilor, n-am 
făcut mai nimic; şi cum pot face faţă. Să-i servesc pe 
amândoi, să le pun şervetele, să le ridic mânecile şi să-i fac 
să mănânce! asta-i o problemă pe care o rezolv de două ori 
pe zi. În mijlocul acestor îngrijiri fără sfârşit, a acestor 
sărbători ori dezastre, numai eu sunt uitată în casă. Deseori 
mi se întâmplă să rămân cu moaţele nescoase atunci când 
copiii au fost răi. Ioaleta mea depinde de dispoziţia lor. 
Pentru a avea câteva clipe ale mele, pentru a putea să-ţi 
scriu aceste şase pagini, trebuie ca ei să decupeze pozele 
din romanţele mele, să facă castele cu cărţile mele, cu 
figurinele de şah sau cu jetoane de sidef; trebuie ca Nads 
să-mi depene mătăsurile sau lânurile în felul ei, care, te 


asigur, e atât de complicat, încât îşi pune la contribuţie 
întreaga ei mică inteligenţă şi nu scoate un cuvânt. 

După toate, nu mă pot plânge; cei doi copii ai mei sunt 
robuşti, liberi, se amuză mai uşor decât s-ar crede. Sunt 
fericiţi de orice lucru, le trebuie mai curând o libertate 
supravegheată decât jucării. Câteva pietricele roze, 
galbene, violete sau negre, scoici micuţe, minunile nisipului 
îi fericesc. Multe lucruri mici, iată bogăţia lor. Îl observ pe 
Armand, vorbeşte florilor, muştelor, găinilor, le imită; se 
înţelege cu insectele, care îl umplu de admiraţie. Tot ce-i 
mic îl interesează. Armand începe să folosească dece-ul cu 
privire la orice; a venit să vadă ce-i spun naşei lui; de altfel, 
te ia drept o zână şi uite cum copiii au în totdeauna 
dreptate! 

Vai! îngerul meu, n-aş vrea să te întristez, povestindu-ţi 
aceste bucurii. lată ceva pentru a ţi-l descrie pe finul tău. 
Acum câteva zile, un sărac se ţinea după noi, căci săracii 
ştiu că nici o mamă însoţită de copilul ei nu le refuză 
pomana. Armand încă nu ştie că-ţi poate lipsi pâinea, nu ştie 
ce e banul; însă, acum îşi dorise o trompetă pe care i-o 
cumpărasem, i-o întinde eu un aer princiar bătrânului, 
spunându-i: 

— Uite, ia-o! 

— Îmi daţi voie s-o păstrez? mi-a spus sărmanul. 

Ce să pui, pe lumea asta, în cumpănă cu bucuriile unei 
astfel de clipe? 

— Asta-i pentru că, doamnă, şi eu am avut copii, mi-a spus 
bătrânul, luând fără să bage în seamă ceea ce-i dădeam eu. 
Când mă gândesc că un copil ca Armand trebuie trimis la 
un colegiu, că nu mai am decât trei ani şi jumătate în care-l 

pot ţine lângă mine, mă cutremur. Instrucţia publică va 
distruge florile acestei copilării binecuvântate în fiece clipă, 
va denatura aceste graţii şi aceste candori adorabile! Acest 
păr creţ pe care l-am îngrijit atâta, l-am spălat şi l-am 
sărutat, va fi tăiat! Ce vor face cu sufletul lui Armand? 


Dar tu, cu tine ce se întâmplă? Nu mi-ai spus nimic despre 
viaţa ta. Tot îl mai iubeşti pe Felipe? căci de sarazin nu sunt 
neliniştită. Adio; Nads a căzut şi, dacă aş vrea să continui, 
această scrisoare ar deveni un volum. 

XIVI. 

DOAMNA DE MACUMER. 

CĂTRE CONTESA DE L'ESTORADE. 

Vei fi aflat din ziare, buna şi tandra mea Renee, de 
cumplita nenorocire care s-a abătut asupra mea; nu ţi-am 
putut scrie nici un singur cuvânt, am rămas la căpătâiul lui 
timp de douăzeci de zile şi de nopţi, am primit ultima 
suflare, i-am închis ochii, l-am vegheat, în mod pios, cu 
preoţii şi am spus rugăciunile morţilor. Mi-am impus 
pedeapsa acestor îngrozitoare dureri şi, cu toate acestea, 
văzând pe buzele lui senine zâmbetul pe care mi-l adresa 
înainte de-a muri, n-am putut crede că dragostea mea a fost 
cea care l-a ucis! În sfârşit, el nu mai este şi eu, eu sunt! 
Ţie, care ne-ai cunoscut bine, ce-ţi pot spune mai mult? 
Totul e în aceste fraze! O! dacă cineva mi-ar putea spune că 
poate fi rechemat în viaţă, aş da locul meu din cer să se 
adeverească această promisiune, căci ar însemna să-l 
revăd!.. Şi a-l avea din nou, fie doar pentru două secunde, 
nu ar fi să-mi smulg acest pumnal din inimă? Nu vei veni 
curând să mi-o spui? Nu mă iubeşti tu îndeajuns pentru a 
mă înşela?.. Dar nu! Tu mi-ai spus dinainte că îi făceam răni 
adânci... Să fie adevărat? Nu, nu i-am meritat dragostea, ai 
dreptate, i-am furat-o. Fericirea, am înăbugşit-o în 
îmbrăţişările mele nechibzuite! O! scriindu-ţi, nu mai sunt 
nebună, dar simt că sunt singură! Doamne Dumnezeule, ce- 
ar putea fi mai mult în infernul tău decât acest cuvânt? 

Când mi-a fost luat, m-am culcat în acelaşi pat, sperând să 
Mor, căci nu era decât o poartă între noi şi credeam că mai 
am destulă putere pentru a o împinge! Însă, vai, eram prea 
tânără şi, după o convalescenţă de patruzeci de zile, în 
timpul căreia m-am hrănit cu o artă oribilă, prin invențiile 
unei triste ştiinţe, mă văd la ţară, aşezată la fereastra mea, 


în mijlocul frumoaselor flori îngrijite din dispoziţia lui, 
pentru mine, bucurându-mă de această privelişte magnifică 
pe care ochii lui au rătăcit de atâtea ori, pe care se 
mândrea atâta că a descoperit-o, fiindcă îmi plăcea. Ah! 
scumpo, durerea de a te mişca e nespusă, atunci când inima 
ţi-e moartă. Pământul umed din grădina mea mă face să 
tremur, pământul e ca un mare mormânt şi îmi pare că sunt 
nebună! calc pe el! La prima mea ieşire, mi-a fost frică şi 
am rămas nemişcată. E atât de lugubru să vezi florile lui 
fără el! 

Mama şi tatăl meu sunt în Spania, îi cunoşti pe fraţii mei, 
şi, tu, tu eşti obligată să stai la ţară! dar fii liniştită: doi 
îngeri au zburat către mine. Ducele şi ducesa de Soria, 
aceste două fiinţe fermecătoare, au alergat către fratele lor. 
Ultimele nopţi au văzut cele trei dureri ale noastre, calme şi 
tăcute, în jurul acestui pat în care murea unul dintre acei 
oameni cu adevărat nobili şi cu adevărat mari, care sunt 
atât de rari, şi care atunci ne sunt superiori în toate. 
Răbdarea lui Felipe al meu a fost divină. Vederea fratelui 
său şi a Mariei i-au răcorit pentru un moment sufletul şi i-au 
uşurat durerile. 

— Scumpo, mi-a spus el cu simplitatea pe care o punea în 
toate, eram cât pe-aci să mor, uitând să-i dau lui Fernand 
baronia de Macumer, trebuie refăcut testamentul meu. 
Fratele meu mă va ierta, el, care ştie ce înseamnă să 
iubeşti! 

Îmi datorez viaţa îngrijirilor cumnatului meu şi soţiei sale; 
vor să mă ia cu ei în Spania! 

Ah! Renee, acest dezastru, numai ţie îţi pot spune cât mă 
apasă. Sentimentul greşelilor mele mă copleşeşte şi e o 
amară consolare să ţi le încredinţez, biată Casandra57 
neluată în seamă. L-am omorât prin exigenţele mele, prin 
geloziile mele fără motiv, prin neîncetatele mele tracasări. 
Dragostea mea era cu atât mai teribilă, cu cât aveam 
amândoi o minunată şi aceeaşi sensibilitate, vorbeam 
aceeaşi limbă, înţelegea admirabil totul, şi deseori glumele 


mele îl atingeau, fără să bănui, în adâncul inimii. Nu-ţi poţi 
imagina până unde acest scump sclav îşi împingea 
supunerea: îi spuneam uneori să plece şi să mă lase singură 
şi el ieşea, fără să discute un capriciu, de pe urma căruia 
poate că suferea. Până la ultima lui suflare, m-a 
binecuvântat, repetându-mi că doar o singură dimineaţă, 
petrecută numai cu mine, valora pentru el mai mult decât o 
viaţă lungă cu o altă femeie iubită, fie ea Maria Heredia. 
Plâng, scriindu-ţi aceste cuvinte. 

Acum, mă trezesc la amiază, mă culc la ora şapte seara, 
pierd ridicol de mult timp cu mesele mele, umblu încet, 
rămân câte o oră în faţa unei plante, privesc frunzişul, mă 
ocup cu măsură şi gravitate de nimicuri, ador umbra, 
liniştea şi noaptea; în sfârşit, combat orele şi le adaug cu o 
sumbră plăcere trecutului. Liniştea parcului meu e singura 
societate pe care o vreau; găsesc în toate lucrurile 
sublimele imagini ale fericirii inele stinse, invizibile pentru 
toţi, elocvente şi vii pentru mine. 

Cumnata mea mi s-a aruncat în braţe, când, într-o 
dimineaţă, i-am spus: 

— Îmi sunteţi insuportabili! Spaniolii au în plus faţă de noi 
ceva măreț în suflet! 

Ah! Renee, dacă n-am murit, asta-i pentru că Dumnezeu 
proporţionează, fără îndoială, sentimentul nefericirii cu 
forţa celor loviți. Numai noi, femeile, cunoaştem întinderea 
pierderilor noastre, când pierdem o dragoste fără ipocrizie, 
o dragoste aleasă, o pasiune durabilă, ale cărei plăceri 
mulţumeau în acelaşi timp sufletul şi natura. Când mai 
întâlnim oare un bărbat atât de plin de calităţi, încât să-l 
putem iubi fără înjosire? A-l întâlni este cea mai mare 
fericire ce ni se poate întâmpla şi nu vom şti s-o întâlnim de 
două ori. Bărbaţi cu adevărat puternici şi mari, la care 
virtutea se ascunde sub poezie, al căror suflet are un 
farmec elevat, făcuţi pentru a fi adoraţi, păziţi-vă de a iubi, 
veţi fi pricina nenorocirii femeii iubite şi a voastră! lată ceea 
ce strig în aleile pădurilor mele! Şi n-am copii de la el! 


Această dragoste fără de saţ care-mi zâmbea întotdeauna, 
care nu avea să-mi dea decât flori şi bucurii, această 
dragoste a fost sterilă! Sunt o creatură blestemată! 
Dragostea pură şi violentă, cum este când este absolută, să 
fie ea oare tot atât de nefecundă ca aversiunea, la fel cum 
căldura extremă a nisipurilor deserturilor şi frigul extrem 
de la pol împiedică deopotrivă orice existenţă? Trebuie să te 
măriţi cu un Louis de l'Estorade pentru a avea o familie? Să 
fie Dumnezeu gelos pe dragoste? O iau razna. 

Cred că eşti singura fiinţă pe care o pot suporta lângă 
mine; vino deci, numai tu singură, trebuie să fii cu o Louise 
în doliu. Ce zi îngrozitoare, cea în care mi-am pus boneta 
văduvelor! Când m-am văzut în negru, m-am prăbuşit pe un 
scaun şi am plâns până în noapte şi plâng iarăşi vorbindu-ţi 
de acest moment teribil! Adio; să-ţi scriu mă oboseşte; mă 
copleşesc gândurile, nu mai vreau să le exprim. Adu-ţi 
copiii, îl poţi alăpta pe ultimul aici, nu voi mai fi geloasă; el 
nu mai e aici şi îmi va face multă plăcere să-mi văd finul, 
căci Felipe dorea un copil care să semene cu acest mic 
Armand. În fine, vino să-ţi iei partea din durerea mea!.. 

XILVII. 

RENEE CĂTRE LOUISE. 

Scumpa mea, când vei ţine în mână această scrisoare, eu 
nu mă voi afla departe, voi pleca spre tine la câteva clipe 
după ce ţi-o voi trimite. Vom fi singure. Louis este obligat să 
rămână în Provența, din cauza alegerilor care vor avea loc; 
vrea să fie reales şi liberalii au organizat intrigi împotriva 
lui. 

Nu vin să te consolez, îţi aduc doar inima ca să ţină 
tovărăşie inimii tale şi să te ajute să trăieşti. Vin să-ţi 
poruncesc să plângi; astfel, îţi vei cumpăra fericirea de a-l 
întâlni cândva, căci el se află doar în călătorie către 
Dumnezeu; nu vei mai face nici un singur pas care să nu te 
conducă spre el. Fiecare datorie împlinită va rupe câte o 
verigă din lanţul care vă desparte. Te vei reînsănătoşi în 
braţele mele şi vei fi pentru el pură, nobilă, iertată de toate 


greşelile făcute fără voie şi întovărăşită de faptele bune pe 
care le vei face, aici, jos, în numele lui. 

Îţi scriu aceste rânduri în grabă, în timpul pregătirilor de 
plecare şi în mijlocul copiilor şi Armand care-mi strigă: 
„Naşa! Naşa. Mergem s-o vedem!”, încât mă face geloasă: 
parcă ar fi copilul tău! 

PARTEA a [Il-a. 

XLVIII. 

BAROANA DE MACUMER. 

CĂTRE CONTESA DE L'ESTORADE 

15 octombrie 1833 

Ei bine, da, Renee, lumea are dreptate, ţi s-a spus 
adevărul. Mi-am vândut casa, am vândut Chantepleurs şi 
fermele din Seine-et-Marne; dar că sunt nebună şi ruinată, 
asta-i prea mult. Să socotim. La deschiderea moştenirii, mi- 
a rămas din averea bietului meu Macumer circa un milion 
două sute de mii de franci. Îţi voi da o socoteală exactă, ca o 
soră cuminte. Am plasat un milion în împrumutul de trei la 
sută, când era la cincizeci de franci şi mi-am făcut astfel o 
rentă anuală de şaizeci de mii de franci, în loc de treizeci de 
mii cât aveam din moşii. Să mergi şase luni pe an în 
provincie, să închei contractele eu arendaşii, să le asculţi 
plângerile, să-ţi plătească când vor ei, să te plictiseşti acolo 
ca un vânător pe timp de ploaie, să ai bucate de vânzare şi 
să le dai în pierdere; să locuieşti la Paris, într-o casă care 
reprezintă o rentă de zece mii de franci, să-ţi plasezi 
fondurile la notari, să aştepţi dobânzile, să fii obligată să-i 
urmăreşti pe oameni ca să-ţi întoarcă banii, să studiezi 
legislaţia ipotecilor; în sfârşit, să ai afaceri în Nivernais, în 
Seine-et-Marne, la Paris, ce povară, ce plictiseală, ce 
neplăceri şi ce pierderi pentru o văduvă de douăzeci şi 
şapte de ani! Acum averea mea e ipotecată asupra 
bugetului de stat. În loc să plătesc statului contribuții, 
primesc eu însumi, de la stat, fără cheltuieli treizeci de mii 
de franci la fiecare şase luni, la Tezaur, de la un 
funcţionăraş frumuşel care-mi dă treizeci de hârtii de câte o 


mie de franci şi zâmbeşte, văzându-mă. Şi dacă Franţa dă 
faliment? îmi spui tu. Întâi de toate, vorba poetului, De atât 
de departe nu ştiu să prevăd nenorocirile. 

Însă, în acest caz, Franţa mi-ar tăia cel mult o jumătate din 
veniturile mele; şi atunci voi fi tot atât de bogată cum eram 
înainte de plasament; apoi, de acum piuă la catastrofă, voi fi 
primit dublul venitului meu anterior. Catastrofele nu vin 
însă decât din veac în veac, ai deci, tot timpul să-ţi faci un 
capital economisind. Şi, în sfârşit, nu-i oare contele de 
l'Estorade, pair al Franţei semi-republicane din iulie? nu-i 
oare unul dintre susţinătorii coroanei oferită de popor 
regelui Franţei? Pot avea neliniști având de prieten un 
preşedinte de cameră la Curtea de Conturi, un mare 
financiar? Îndrăzneşti să spui că sunt nebună? Calculez 
aproape tot atât de bine ca şi regele tău cetăţean. Ştii tu ce 
poate da această înţeleaptă aritmetică unei femei? 
Dragostea! Vai! a sosit momentul să-ţi, explic misterele 
purtării mele, ale căror pricini scăpau perspicacităţii tale, 
tandreţii tale curioase şi fineţii tale. Mă căsătoresc într-un 
sat de lângă Paris, în mod secret. Iubesc, sunt iubită. Iubesc 
atâta cât poate iubi o femeie care ştie ce este dragostea. 
Sunt iubită atât cât trebuie un bărbat să iubească femeia de 
care e adorat, lartă-mă, Renee, că m-am ascuns de tine, că 
m-am ascuns de toată lumea. Dacă Louise a ta înşală toate 
privirile, dejoacă toate curiozităţile, recunoaşte şi tu că 
pasiunea mea pentru bietul meu Macumer cere această 
înşelătorie. L'Estorade şi cu tine m-aţi fi omorât cu 
îndoielile, m-aţi fi zăpăcit cu mustrările voastre. De altfel, 
împrejurările date v-ar fi putut veni în ajutor. Numai tu ştii 
în ce hal de geloasă sunt şi m-ai fi torturat în mod inutil. 
Ceea ce vei numi nebunia mea, Renee, am vrut s-o fac eu 
singură, după capul meu, aşa cum îmi dictează inima mea, 
ca o fată ce înşală supravegherea părinţilor ei. Amantul 
meu are ca toată avere treizeci de mii de franci datorii, pe 
care i-am plătit. Ce subiect de observaţii! Aţi fi vrut să-mi 
dovediţi că Gaston e un intrigant şi soţul tău l-ar fi spionat 


pe acest scump copil. Mi-a plăcut mai mult să-l studiez 
singură. lată că sunt douăzeci şi două de luni de când îmi 
face curte; am douăzeci şi şapte de ani, el are douăzeci şi 
trei. De la o femeie la un bărbat această diferenţă de vârstă 
e enormă. Alt izvor de nenorocire! În sfârşit, e poet şi trăia 
din munca sa; asta înseamnă că-ţi spun că nu trăia din mare 
lucru. Această scumpă şopârlă de poet stătea mai des la 
soare, să construiască castele în Spania, decât în umbra 
magherniţei sale să lucreze la poemele sale. Scriitorii însă, 
artiştii, toţi cei care nu există decât prin gândirea lor, sunt 
în general taxaţi drept inconştienţi de către oamenii cu 
virtuţi pozitive. Îmbrăţişează şi concep atâtea capricii, încât 
e natural să se creadă că mintea lor reacţionează asupra 
inimii. În ciuda datoriilor plătite, în ciuda diferenţei de 
vârstă, în ciuda poeziei, după nouă luni de nobilă apărare şi 
fără a-i fi permis să-mi sărute mâna, după cele mai caste şi 
delicioase iubiri, în câteva zile, nu mă abandonez, aşa cum 
am făcut-o acum opt ani, fără experienţă, ignorantă şi 
curioasă; mă dau şi sunt aşteptată cu o atât de mare 
supunere, încât aş mai putea amâna căsătoria cu un an; 
însă nu există nici un fel de servilitate în aceasta: e servaj şi 
nu supunere. Niciodată nu s-a întâlnit o inimă mai nobilă, 
nici mai mult spirit în tandreţe, nici mai mult suflet în 
dragoste decât pretendentul meu. Căci, vai, îngerul meu, 
are cui semăna! În două cuvinte, vei cunoaşte povestea lui. 
Prietenul meu nu are alte nume decât cel de Marie 
Gaston. Este fiul, nu natural, ci adulterin al acelei frumoase 
lady Brandon de care trebuie să fi auzit vorbindu-se şi pe 
care, din răzbunare, lady Dudley58 a făcut-o să moară de 
durere; o istorie oribilă pe care acest scump copil o ignoră. 
Marie Gaston a fost dat de fratele lui, Louis Gaston, intern 
la un colegiu din Tours, de unde a ieşit în 1827. Fratele lui 
s-a îmbarcat câteva zile după ce l-a plasat pe el la colegiu, 
mergând să facă avere - aşa i-a spus o femeie bătrână care 
era providenţa lui. Acest frate, devenit marinar, i-a scris din 
când în când scrisori cu adevărat paterne şi care porneau 


dintr-un suflet frumos; însă tot se mai zbate în depărtări. În 
ultima lui scrisoare, îl anunţase pe Marie Gaston despre 
numirea sa în gradul de căpitan de vas în nu ştiu ce 
republică americană, şi îl sfătuia să spere. Vai! de trei ani, 
biata mea şopârlă n-a mai primit scrisori, îl iubeşte atât de 
mult pe fratele lui, încât voia să se îmbarce în căutarea sa. 
Marele nostru scriitor Daniel d'Arthez59 a împiedicat 
această nebunie şi s-a interesat în mod nobil de Marie 
Gaston, căruia i-a dat deseori, după cum mi-a spus-o poetul 
în limbajul lui energic, casa şi masa. În adevăr, judecă 
mizeria acestui copil: a crezut că geniul este mijlocul cel 
mai rapid de-a face avere! Nu-i un motiv să râzi douăzeci şi 
patru de ore? Din 1828 până în 1833, a încercat, deci, să-şi 
facă un nume în litere şi bineînţeles că a dus cea mai 
îngrozitoare viaţă de nelinişti, de speranţe, de muncă şi de 
lipsuri ce se poate imagina. Purtat de o excesivă ambiţie şi 
în ciuda bunelor sfaturi ale lui d'Arthez, n-a făcut decât să 
mărească bulgărele de zăpadă al datoriilor sale. Totuşi, 
numele lui începea să fie cunoscut atunci când l-am întâlnit 
la marchiza d'Espard. Acolo, fără ca el să bănuie măcar, m- 
am simţit atrasă de el din simpatie, de la prima vedere. 
Cum de n-a fost încă iubit? 

Cum de mi-a fost lăsat mie?! Oh! are geniu şi spirit, inimă 
şi mândrie; femeile se sperie întotdeauna de aceste mărimi 
complete. Oare n-a fost nevoie de o sută de victorii pentru 
ca Josephine să-l descopere pe Napoleon în micul 
Bonaparte, soţul ei? Inocenta creatură crede că ştie cât îl 
iubesc! Bietul Gaston! Nici nu se îndoieşte! ie, însă, ţi-o voi 
spune, tu trebuie s-o ştii, Renee, pentru că eu această 
scrisoare este într-un fel, un testament. Meditează mult 
asupra cuvintelor mele. 

În acest moment, am certitudinea de-a fi iubită atât cât 
poate fi iubită o femeie pe acest pământ şi am încredere în 
această viaţă conjugală în care aduc o iubire pe care n-o 
cunoşteam... Da, încerc în fine, plăcerea pasiunii trăite. 
Căci tot ceea ce cer astăzi femeile dragostei, mi-o dă 


căsătoria. Simt în mine pentru Gaston adoraţia pe care i-o 
inspiram bietului meu Felipe! Nu mai sunt stăpână pe mine, 
tremur în faţa acestui copil, aşa cum tremura Abencerrajul 
în faţa mea. În sfârşit, iubesc mai mult decât sunt iubită; mi- 
e teamă de orice, am spaimele cele mai ridicule, mi-e teamă 
să nu fiu părăsită, tremur să nu fiu bătrână şi urâtă când 
Gaston va mai fi încă tânăr şi frumos, tremur că nu i-aş 
plăcea îndeajuns! Cu toate acestea cred că am calităţile, 
devotamentul, spiritul necesar, nu pentru a întreţine, ci 
pentru a face să crească această dragoste în singurătate şi 
departe de lume. Dacă voi da greş, dacă magnificul poem al 
acestei iubiri ascunse va trebui să aibă un sfârşit, dar ce 
spun eu, un sfârşit! Dacă Gaston o să mă iubească într-o zi 
mai puţin decât în ajun, dacă voi băga de seamă aşa ceva, 
să ştii, Renee, că nu lui, ci mie îmi voi găsi vină. Nu va fi 
greşeala lui, ci greşeala mea. Mă cunosc, sunt mai mult 
amantă decât mamă. Astfel să-ţi spun dinainte, voi muri 
chiar dacă voi avea copil, înainte de a mă lega faţă de mine 
însămi, te implor, Rene a mea, că dacă mă va lovi această 
nenorocire, să fii ca o mamă pentru copiii mei, pe care ţi-i 
voi lăsa în grijă. Fanatismul tău pentru datorie, calităţile 
tale preţioase, dragostea ta pentru copii, tandreţea ta 
pentru mine, tot ceea ce ştiu despre tine îmi va face 
moartea mai puţin amară, nu îndrăznesc să spun mai dulce. 
Promisiunea făcută astfel mie însămi adaugă un nu ştiu ce 
teribil solemnităţii acestei căsătorii: de aceea nu vreau defel 
martori care să mă cunoască; de aceea căsătoria mea va fi 
celebrată în taină. Voi putea tremura în voie, nu voi vedea 
nelinişte în scumpii tăi ochi şi numai eu singură voi şti că, 
semnând un nou act de căsătorie, se poate să fi semnat 
condamnarea mea la moarte. 

Nu voi mai reveni asupra acestui pact încheiat între mine 
însămi şi acel alt eu ce voi deveni; ţie ţi-l mărturisesc pentru 
a te face să cunoşti întinderea îndatoririlor tale. Mă 
căsătoresc în separare de bunuri; ştiind că sunt îndeajuns 
de bogată pentru a putea trăi după placul inimii, Gaston nu 


ştie totuşi care este averea mea. În douăzeci şi patru de ore 
îmi voi putea împărţi averea după plac. Cum nu vreau să fie 
nimic umilitor, am pus douăsprezece mii de franci de rente 
pe numele lui; le va găsi în birouaşul lui, în ajunul căsătoriei 
noastre; şi, dacă n-ar accepta, voi suspenda totul. A trebuit 
să-l ameninţ că nu mă voi căsători cu el, ca să obţin dreptul 
de a-i plăti datoriile. Sunt sfârşită, scriindu-ţi aceste 
mărturisiri; poimâine îţi voi spune mai mult, căci sunt 
obligată să merg mâine, pentru toată ziua, la ţară. 

20 octombrie. 

lată câteva măsuri pe care le-am luat pentru a-mi ascunde 
fericirea, căci doresc să evit orice fel de prilej geloziei mele. 
Semăn cu acea frumoasă prinţesă italiană ce fugea ca o 
leoaică să-şi devoreze amorul în vreun orăşel din Elveţia, 
după ce ca o leoaică se aruncase asupra prăzii sale. Astfel 
că nu-ţi vorbesc despre măsurile pe care mi le-am luat 
decât pentru a-ţi cere o nouă favoare, aceea de a nu veni 
niciodată să ne vezi, fără să te fi rugat eu însămi şi să 
respecţi singurătatea în care vreau să trăiesc. 

Am pus să fie cumpărate, acum doi ani, deasupra iazurilor 
de la Ville-d'Avray, pe drumul spre Versailles, vreo douăzeci 
de pogoane de păşune, o lizieră de pădure şi o frumoasă 
livadă. La capătul păşunilor, terenul a fost săpat astfel încât 
să se obţină un iaz cam de trei pogoane, în mijlocul căruia a 
fost lăsată o insulă cu un contur grațios. Cele două 
frumoase coline împădurite ce închid această mică vale, 
filtrează izvoare minunate, care aleargă prin parcul meu, 
savant distribuite de arhitect. Aceste ape se strâng în 
iazurile coroanei, ce se întrevăd, pe ici, pe colo, dincolo de 
copaci. Micul parc, admirabil desenat de arhitect, este, 
după natura terenului, înconjurat de garduri vii, de ziduri, 
de şanţuri cu apă, astfel că nici un punct al priveliştii nu 
este pierdut. Mai într-o parte, flancat de pădurile râului 
Ronce, într-o delicioasă poziţie, şi în faţa unei pajişti 
înclinate spre iaz, mi s-a construit un chalet, al cărui 
exterior este din toate punctele de vedere asemănător cu 


cel pe care călătorii îl admiră pe drumul dintre Sion şi 
Brigg, şi care m-a încântat atât de mult la întoarcerea mea 
din Italia. În interior, eleganța lui o desfide pe cea a 
semenelor sale cele mai ilustre. La o sută de paşi de această 
locuinţă rustică, o casă fermecătoare cu aspect de pavilion 
comunică cu chaletul printr-o subterană şi cuprinde 
bucătăria, acareturile, grajdurile şi remizele. Din toate 
aceste construcţii în cărămidă, ochiul nu vede decât o 
faţadă de-o simplitate graţioasă înconjurată de boschete de 
flori. Locuinţa grădinarilor formează un alt pavilion şi 
maschează intrarea în livezi şi în grădinile de zarzavat. 

Poarta acestei proprietăţi, ascunsă în zidul ce serveşte 
drept incintă, în partea dinspre păduri, este aproape de 
negăsit. Plantaţiile, deja mari, în doi-trei ani vor ascunde 
complet casele. Plimbăreţul nu va ghici că cineva locuieşte 
aici decât văzând din vârful colinelor fumul coşurilor, sau 
iarna, după căderea frunzelor. 

Chaletul meu este construit în mijlocul unui peisaj copiat 
după ceea ce se numeşte Grădina regelui de la Versailles, 
însă are vederea spre iazul şi insula mea. Din toate părţile, 
colinele îşi arată masele lor de frunziş, frumoşii lor copaci, 
atât de bine îngrijiţi de noua ta listă civilă60. Grădinarii au 
ordin să nu cultive în jurul meu decât flori bine mirositoare 
şi cu miile, astfel că acest colţ de pământ e un smarald 
parfumat. Şaletul, împodobit cu viţă sălbatică ce-i aleargă 
pe acoperiş, este literalmente invadat de plante agăţătoare, 
de hamei, de clematite, de iasomie, de azalee, de cobeea cu 
flori albastre în formă de clopot. Cine va distinge ferestrele 
noastre se va putea lăuda că are o vedere bună! 

Acest chalet, scumpa mea, este o casă frumoasă şi bună, 
cu caloriferul ei şi cu toate amenajările pe care a ştiut să le 
practice arhitectura modernă, care face palate pe o sută de 
picioare pătrate. Casa are un apartament pentru Gaston şi 
un apartament pentru mine. Parterul e ocupat de o 
anticameră, un salon şi o sufragerie. Deasupra se găsesc 
trei camere destinate copiilor. Am cinci cai frumoşi, un mic 


cupeu uşor şi un milord cu doi cai; căci suntem la patruzeci 
de minute de Paris: când ne va place să mergem să 
ascultăm o operă, să vedem o piesă nouă, vom putea pleca 
după masa de prânz şi reveni seara în cuibul nostru. 
Drumul e frumos şi trece pe sub umbra gardului nostru. 
Oamenii mei, bucătarul, vizitiul, rândaşul, grădinarii, 
camerista mea, sunt oameni foarte cinstiţi pe care i-am 
căutat în ultimele şase luni şi care vor lucra sub comanda 
bătrânului meu Philippe. Deşi sigură de ataşamentul şi 
discreţia lor, i-am legat prin interes; au lefuri nu prea mari, 
dar care vor spori în fiecare an cu ce le vom da de Anul nou. 
Toţi ştiu că cea mai mică greşeală, o bănuială cu privire la 
discreţia lor, îi poale face să piardă imense avantaje. 
Niciodată îndrăgostiţii nu-şi sâcâie servitorii, sunt 
indulgenţi din fire: aşa că pot conta pe oamenii noştri. 

Tot ceea ce era preţios, frumos, elegant în casa mea de pe 
rue du Bac se găseşte la chalet. Rembrandtul este agăţat în 
casa scării, nici mai mult nici mai puţin decât un tablou 
oarecare, tabloul de Hobbema este în cabinetul lui de lucru 
în faţa Rubensului; Tiţianul, pe care cumnata mea Maria mi 
l-a trimis de la Madrid, împodobeşte budoarul; mobilele 
frumoase adunate de Felipe sunt bine plasate în salonul pe 
care arhitectul l-a decorat într-un mod delicios. Totul la 
chalet este de-o admirabilă simplitate, o simplitate din acele 
care costă o sută de mii de franci. Construit pe pivnițe de 
piatră de gresie aşezate pe beton, parterul nostru, abia 
vizibil printre flori şi arbuşti, este agreabil, răcoros, fără 
umezeală. În sfârşit, o flotilă de lebede pluteşte pe iaz. 

O, Renee, domneşte în această vale o linişte care i-ar 
bucura pe morţi! Eşti trezit de cântecul păsărelelor sau de 
freamătul brizei în plopi. În partea dinspre păduri, coboară 
de pe colină un mic izvor, găsit de arhitect atunci când săpa 
fundaţiile zidului, ce aleargă către iaz pe nisipul argintat 
între două maluri de brâncuţe: nu ştiu dacă asta s-ar putea 
plătii cu bani. Nu va începe oare Gaston să urască această 
fericire prea completă! Totul e atât de frumos, încât mă 


cutremur; viermii se ascund în fructele bune. Insectele 
atacă florile minunate. Nu-i oare întotdeauna fruntea 
pădurii roasă de acea oribilă larvă brună a cărei lăcomie 
aduce cu voracitatea morţii? Ştiu deja că o putere invizibilă 
şi geloasă atacă fericirile complete. Mi-ai scris-o, de altfel, 
încă demult şi te-ai dovedit profet. 

Când, alaltăieri, m-am dus să văd dacă ultimele mele 
fantezii au fost înţelese, am simţit lacrimi venindu-mi în 
ochi, şi am scris pe memoriul arhitectului, spre marea lui 
surpriză: „Bun de plată”. 

— Omul dumneavoastră de afaceri mă va plăti, doamnă, 
mi-a spus el, este vorba de trei sute de mii de franci. 

Am adăugat: „Fără discuţii!” ca o adevărată Chaulieu din 
secolul XVII. 

— Însă, domnule, i-am spus eu, pun o condiţie 
recunoştinţei mele: nu vorbiţi nimănui despre aceste clădiri 
şi despre acest parc. Nimeni să nu poată cunoaşte numele 
proprietarului, promiteţi-mi pe onoarea dumneavoastră să 
ţineţi seama de această condiţie a plăţii ce v-o fac. 

Înţelegeţi acum motivele deplasărilor mele bruşte, al 
acestui du-te-vino secret? Vezi unde se află toate aceste 
lucruri frumoase ce se credeau vândute? Înţelegi înalta 
rațiune a schimbării averii mele? Scumpa mea, a iubi este o 
treabă importantă şi cine vrea să iubească bine nu trebuie 
să mai aibă şi alte treburi. Banii nu vor mai fi o grijă pentru 
mine; am făcut ca viaţa să fie uşoară şi am făcut odată pe 
stăpâna casei pentru a nu mai fi nevoită să mai joc vreodată 
acest rol, în afară de zece minute în fiecare dimineaţă, cu 
bătrânul meu majordom, Philippe. Am studiat bine viaţa şi 
întorsăturile ei periculoase; într-o zi, moartea mi-a dat 
crude învăţăminte şi vreau să profit de pe urma lor. Singura 
mea ocupaţie va fi să-i plac lui şi să-l iubesc, să aduc 
varietate în ceea ce pare atât de monoton fiinţelor vulgare. 

Gaston încă nu ştie nimic. La cererea mea, s-a declarat, ca 
şi mine, domiciliat la Ville-d'Avray; plecăm mâine la Chalet. 
Viaţa noastră va fi acolo puţin costisitoare; însă, dacă îţi voi 


spune ce sumă aloc toaletelor mele, vei spune, şi pe bună 
dreptate: „E nebună!” Vreau să mă gătesc pentru el, în 
fiecare zi, aşa cum au femeile obiceiul să se gătească 
pentru lume. Toaleta mea la ţară, pentru tot anul, va costa 
douăzeci şi patru mii de franci şi cea de zi nu-i cea mai 
scumpă. El poate să îmbrace bluza, dacă are chef s-o facă! 
Nu cumva să crezi că vreau să fac din această viaţă un duel 
şi să mă epuizez în combinaţii pentru a întreţine dragostea: 
nu vreau să am a-mi face nici un reproş, asta-i totul. Am 
încă treisprezece ani de femeie frumoasă, vreau să fiu 
iubită în ultima zi a celui de-al treisprezecelea an şi mai 
mult încă, decât voi fi iubită a doua zi după nunta mea 
misterioasă. De data aceasta, voi fi mereu umilă, mereu 
recunoscătoare, fără vorbe caustice; şi mă fac servitoare, 
pentru că prima dată m-a pierdut, pentru că eu porunceam. 
Renee, dacă Gaston a înţeles ca şi mine infinitul iubirii, sunt 
sigură că voi trăi întotdeauna fericită. Natura e foarte 
frumoasă în jurul chaletului, pădurile sunt încântătoare. La 
fiecare pas, cele mai proaspete peisaje, priveliştea pădurii 
face plăcere sufletului, trezind idei fermecătoare. Aceste 
păduri sunt pline de dragoste. Numai să fi făcut altceva 
decât să-mi fi pregătit un rug măreț! Poimâine voi fi 
doamna Gaston Doamne Dumnezeule, mă întreb dacă este 
creştineşte să iubeşti atât de mult un bărbat. 

— În fine, e legal, mi-a spus omul nostru de afaceri, care e 
unul dintre martorii mei, şi care, văzând, în sfârşit, cauza 
lichidării averii mele, a exclamat: „Aici pierd o clientă”. 

Tu, frumoasa mea ciută, nu mai îndrăznesc să spun iubită, 
poţi spune: „Cu asta pierd o soră”. 

Îngerul meu, adresează-ţi de acum înainte scrisorile 
doamnei Gaston, post-restant, la Versailles. Poşta noastră va 
fi zilnic ridicată de acolo. Nu vreau să fim cunoscuţi în 
regiune. Vom trimite să ni se aducă toate proviziile de la 
Paris. Astfel, sper să pot trăi în mod misterios. De un an de 
când s-a pregătit acest refugiu, nimeni nu a fost văzut aici şi 
cumpărarea proprietăţii a fost făcută în timpul tulburărilor 


ce au urmat revoluţiei din iulie. Singurul om care s-a arătat 
în ţinut este arhitectul meu; numai el e cunoscut, el, care nu 
va mai reveni. Adio. Scriindu-ţi acest cuvânt, am în suflet 
deopotrivă durere şi plăcere: nu înseamnă oare asta că te 
regret la fel de mult cât îl iubesc pe Gaston? 

XLIX. 

MARIE GASTON. 

CĂTRE DANIEL D'ARTHEZ octombrie 1833 

Scumpul meu Daniel, am nevoie de doi martori pentru 
căsătoria mea; vă rog să veniţi mâine seară la mine 
împreună cu prietenul nostru, bunul şi marele Joseph 
Bridau. Intenţia celei care va fi soţia mea e de-a trăi 
departe de lume şi întrutotul neştiută; ea a presimţit cea 
mai scumpă dintre dorinţele mele. N-aţi ştiut nimic despre 
iubirile mele, dumneavoastră care mi-aţi îndulcit mizeriile 
unei vieţi sărace; însă o ghiciţi, acest secret absolut a fost o 
necesitate. Iată de ce, de un an încoace, ne-am văzut atât 
de puţin. A doua zi după căsătorie, ne vom despărţi pentru 
multă vreme. Daniel, aveţi sufletul făcut să mă înţelegeţi: 
prietenia va supravieţui fără prieten. Poate că voi avea 
uneori nevoie de dumneavoastră, însă nu vă voi vedea, la 
mine cel puţin, şi în aceasta ea a mers din nou în 
întâmpinarea dorințelor noastre. Mi-a jertfit prietenia pe 
care o are pentru o prietenă din copilărie ce este pentru ea 
o adevărată soră; am trebuit să-i sacrific pe prietenul meu. 
Fără îndoială că ceea ce vă spun eu aici vă va face să ghiciţi 
nu o pasiune, ci o dragoste întreagă, completă, divină, 
întemeiată pe o cunoaştere intimă între cele două fiinţe 
care se leagă astfel. Fericirea mea e pură, infinită; însă cum 
există o lege secretă ce ne interzice de a avea o fericire fără 
umbre, în fundul sufletului meu şi îngropată în cel mai 
îndepărtat ungher, ascund un gând de care sunt lovit doar 
eu, şi pe care ea îl ignoră. Dumneavoastră aţi ajutat prea 
des constanta mea mizerie pentru a ignora oribila situaţie 
în care mă aflam. De unde găseam curajul de-a trăi, când 
speranţa se stingea atât de des? În trecutul dumneavoastră, 


prietene, la dumneavoastră unde găseam atâta consolare şi 
ajutor delicat. În fine, dragul meu, zdrobitoarele mele 
datorii, ea le-a plătit. E bogată şi eu n-am nimic. De câte ori 
nu mi-am spus, în accesele mele de lene: „Ah! dacă m-ar 
vrea vreo femeie bogată!” Ei bine, în faţa faptului împlinit, 
glumele tinereţii fără de grijă, atitudinile nenorociţilor fără 
de scrupule, totul a dispărut, Sunt umilit, în ciuda tandreţei 
cele mai ingenioase. Sunt umilit, în ciuda faptului că am 
certitudinea nobleţei sufletului ei. Sunt umilit, ştiind în 
acelaşi timp că umilinţa mea este o dovadă a dragostei 
mele. În sfârşit, ea a văzut că n-am dat înapoi în faţa acestei 
înjosiri. Există un punct în care, departe de-a fi eu 
protectorul, sunt cel protejat. Această durere v-o 
încredinţez dumneavoastră. În afara acestui punct, dragul 
meu Daniel, cele mai mici lucruri vin în întâmpinarea 
visurilor mele. Am găsit frumuseţea fără de pată, binele 
fără de prihană. În sfârşit, aşa cum se spune, mireasa e 
prea frumoasă: are spirit în tandreţe, are acel farmec şi 
acea graţie care aduc varietate în dragoste, e instruită şi 
înţelege totul; e frumoasă, blondă, zveltă şi uşor durdulie, 
astfel încât te face să crezi că Rafael şi Rubens s-au înţeles 
pentru a compune o femeie! Nu ştiu dacă mi-ar fi fost 
vreodată cu putinţa să iubesc o femeie brună tot atât de 
mult ca pe una blondă: întotdeauna mi s-a părut că femeile 
brune sunt nişte băieţi rataţi. E văduvă şi nu a avut copii. 
Are douăzeci şi şapte de ani. Deşi vioaie, alertă, neobosită, 
ştie, totuşi, să se complacă în meditaţiile melancoliei. Aceste 
daruri minunate nu exclud la ea nici demnitatea, nici 
noblețea: e impunătoare. Cu toate că aparţine uneia dintre 
vechile familii, cele mai făloase în privinţa nobleţei, mă 
iubeşte îndeajuns ca să treacă peste nenorocirile naşterii 
mele. lubirile noastre secrete au durat mult timp, ne-am 
pus la încercare unul pe altul; suntem amândoi la fel de 
geloşi; gândurile noastre sunt într-adevăr. Străluciri 
gemene ale aceluiaşi fulger. Iubim amândoi pentru prima 
dată şi această delicioasă primăvară adună în bucuriile ei 


toate scenele pe care imaginaţia le-a împodobit-o cu cele 
mai surâzătoare, cele mai duioase, cele mai profunde 
concepţii. Sentimentul ne-a răsplătit darnici cu florile lui. 
Fiecare dintre aceste zile a fost plină şi când ne 
despărţeam, ne scriam poeme. Niciodată nu mi-a venit 
gândul să întunec această vreme strălucitoare prin vreo 
dorinţă, cu toate că sufletul meu a fost fără încetare 
tulburat. Ea era văduvă şi liberă, şi a înţeles de minune 
toate măgulirile acestei constante reţineri; deseori a fost 
mişcată până la lacrimi. Vei întrezări deci, dragul meu 
Daniel, o fiinţă cu adevărat superioară. Între noi n-a fost 
nici măcar un prim sărut de dragoste; ne-am temut unul de 
altul. 

— Avem fiecare, mi-a spus ea, câte ceva să ne reproşăm. 

— Nu văd ce v-aţi putea reproşa. 

— Căsătoria mea, mi-a răspuns. 

Dumneavoastră, care sunteţi un om mare şi care iubiţi pe 
una dintre femeile cele mai extraordinare ale acestei 
aristocraţii61, în care am găsit-o pe Armande a mea, acest 
singur cuvânt vă va ajunge a-l ghici sufletul şi pentru a ghici 
care va fi fericirea celui care este prietenul dumneavoastră. 

MARIE GASTON. 

L 

DOAMNA DE L'ESTORADE. 

CĂTRE DOAMNA DE MACUMER. 

Cum Louise, după toate nenorocirile intime pe care o 
pasiune împărtăşită ţi le-a adus în chiar sânul căsătoriei, 
vrei să trăieşti cu un soţ în singurătate? După ce l-ai omorât 
pe unul, trăind în lume, vrei să te pui la adăpost, pentru a 
devora un altul? Ce necazuri îţi pregăteşti? Însă după felul 
în care ai procedat, văd că totul e irevocabil. Pentru ca un 
bărbat să te facă să renunţi la aversiunea ta pentru oa 
doua căsătorie, trebuie să aibă un spirit angelic şi o inimă 
divină; trebuie, deci, să te las iluziilor tale; dar ai uitat oare 
ceea ce spuneai de tinereţea bărbaţilor, care cu toţii au 
trecut prin locuri infame şi a căror candoare s-a pierdut la 


cele mai oribile răscruci ale drumului? Cine s-a schimbat? 
tu sau ei? Eşti foarte fericită ca să crezi în fericire; nu mai 
am puterea de-a te blama, cu toate că instinctul tandreţei 
mele mă îndeamnă să te fac să renunţi la această căsătorie. 
Căci, e adevărat, de o sută de ori adevărat, natura şi 
societatea se înţeleg pentru a distruge fericirile 
desăvârşite, pentru că asemenea fericiri sunt împotriva 
naturii şi societăţii, pentru că cerul poate că îşi apără cu 
gelozie drepturile sale. În fine, prietenia mea presimte 
nenorociri pe care nici un fel de previziune nu mi le poate 
explica: nu ştiu nici de unde va veni, nici cine o va genera; 
însă, scumpa mea, o fericire imensă şi fără de margini fără 
îndoială că te va copleşi. Poţi suporta mai puţin uşor. 
Bucuria excesivă este şi mai greu de dus decât cea mai grea 
amărăciune. Nu spun nimic împotriva lui: îl iubeşti şi 
desigur că nu l-am văzut niciodată; însă sper că-mi vei 
zugrăvi, într-o zi în care nu vei avea ceva mai bun de făcut, 
un portret oarecare al acestui frumos şi ciudat animal. 

Mă vezi resemnându-mă uşor, căci am certitudinea că, 
după luna de miere, veţi face, amândoi şi de comun acord, 
la fel ca toată lumea. Într-o zi, peste doi ani, plimbându-ne, 
când vom trece pe acel drum, îmi vei spune: „Şi totuşi, iată 
chaletul ăsta, din care nu trebuia să mai ies!” Şi vei râde cu 
râsul tău cel de zile bune, arătându-ţi dinţii frumoşi. Încă nu 
i-am spus nimic lui Louis, prea l-am fi făcut să râdă. Îi voi 
aduce pur şi simplu la cunoştinţă căsătoria ta, fără nici un 
fel de comentarii, şi dorinţa ta de-a o ţine secretă. Din 
nefericire, n-ai nevoie nici de mamă, nici de o soră pentru 
ceremonia căsătoriei. Suntem în octombrie şi începi în plină 
iarnă, ca o femeie curajoasă. Dacă n-ar fi vorba de o 
căsătorie, aş spune că apuci taurul de coarne. În sfârşit, în 
mine vei avea prietena cea mai discretă şi mai 
înţelegătoare. Centrul misterios al Africii a devorat 
numeroşi călători şi mi se pare că tu te lansezi, în privinţa 
sentimentelor, într-o călătorie asemănătoare celor în care 
atâţia exploratori au pierit, fie din cauza negrilor, fie din 


cauza nisipurilor. Deşertul tău e la două leghe de Paris, aşa 
că îţi pot spune cu veselie: călătorie plăcută! te vei 
reîntoarce printre noi. 

LI. 

CONTESA DE L'ESTORADE. 

CĂTRE DOAMNA MARIE GASTON. 

Ce-i cu tine, scumpa mea? După o tăcere de doi ani, îi este 
permis lui Ren6e să se neliniştească de soarta lui Louise. 
lată, deci, dragostea care pierde, anulează o prietenie ca a 
noastră. Mărturiseşte că, dacă-mi ador copiii mai mult 
decât îl iubeşti tu pe Gaston al tău, există în sentimentul 
matern nu ştiu ce fel de imensitate care permite să nu 
răpeşti nimic celorlalte afecţiuni şi care permite unei femei 
să mai fie şi prietenă sinceră şi devotată. Scrisorile tale, 
figura ta dulce şi fermecătoare îmi lipsesc. Sunt redusă la 
presupuneri asupra ta, o, Louise! 

Recitind penultima ta scrisoare, am găsit în ea câteva 
cuvinte înţepătoare cu privire la situaţia noastră politică. 
Ne-ai ironizat că am păstrat funcţia de preşedinte de 
cameră a Curţii de Conturi, pe care o aveam, ca şi titlul de 
conte, prin favoarea lui Charles al X-lea; puteam oare s-o 
înzestrez ca lumea pe Athenads ţi pe acest biet mic cerţetor 
de Renee având patruzeci de mii de livre rentă, din care 
treizeci de mii aparţin unui majorat? Oare nu trebuie să 
trăim din leafa funcţiei şi să acumulăm cu înţelepciune 
veniturile moşiilor? În douăzeci de ani, vom fi strâns circa 
şase sute de mii de franci, care vor servi şi la dotarea fetei 
mele şi a lui Renee, pe care îl hărăzesc marinei. Bietul meu 
micuţ va avea zece mii de franci în rentă şi poate că vom 
putea să-i lăsăm în bani peşin o sumă ce va face partea lui 
egală cu cea a surorii sale. Când va fi căpitan de vas, 
cerşetorul meu va face o căsătorie bogată şi va putea ţine în 
societate un rang egal cu al fratelui lui mai mare. 

Aceste calcule cuminţi au determinat în familia noastră 
acceptarea noii stări de lucruri. Bineînţeles că noua dinastie 
l-a numit pe Louis pair al Franţei şi mare ofiţer al Legiunii 


de onoare. Din moment ce l'Estorade a depus jurământul, 
nu trebuie să facă nimic pe jumătate; de atunci, a adus mari 
servicii în Cameră. Iată-l acum ajuns la o situaţie în care va 
rămâne liniştit până la sfârşitul zilelor sale. Are dexteritate 
în afaceri; e mai mult un vorbitor agreabil, decât un orator, 
însă aceasta ajunge pentru ceea ce cerem noi de la politică. 
Fineţea lui, cunoştinţele lui, fie de guvernământ, fie de 
administraţie, sunt apreciate, şi toate partidele îl consideră 
ca pe un om indispensabil. Îţi pot spune că i s-a oferit 
recent o ambasadă, însă l-am făcut să o refuze. Educaţia lui 
Armand, care are acuma treisprezece ani; cea a lui 
Athenads, care merge pe unsprezece ani, mă rețin la Paris 
şi vreau să rămân aici până când micul meu Renee îşi va 
termina şcoala, pe care acum o începe. Ca să putem 
rămâne fideli ramurii regale vârstnice62 şi să ne retragem 
la moşie n-ar fi trebuit să am de crescut şi de înzestrat trei 
copii. O mamă nu trebuie, îngerul meu, să fie un Decius63, 
mai ales într-o vreme în care Decius-ii sunt rari. Peste 
cincisprezece ani, l!'Estorade va putea să se retragă la 
Crampade cu o pensie frumoasă, instalându-l pe Armand la 
Curtea de Conturi, unde îl va lăsa referendar. Cât despre 
Renee, marina va face, fără îndoială, din el un diplomat. La 
şapte ani, băieţaşul ăsta e deja şiret ca un bătrân, cardinal. 
Ah! Louise, sunt o mamă foarte fericită! Copiii mei 
continuă să-mi aducă bucurii fără de număr. (Senza brama 
sicura richezza). Armand e la colegiul Henri al IV-lea. M-am 
decis pentru şcoala publică, fără a mă putea totuşi decide 
să mă despart de el, şi am făcut aşa cum făcea ducele de 
Orleans, înainte de a fi şi, poate, tocmai pentru a deveni 
regele Louis-Philippe. În fiecare dimineaţă, Lucas, bătrânul 
servitor pe care tu îl ştii, îl duce pe Armand la colegiu, la 
începerea studiului şi mi-l aduce înapoi la patru şi jumătate. 
Un bătrân şi savant repetitor, care locuieşte la mine, îl face 
să lucreze seara şi-l trezeşte dimineaţa la ora la care se 
trezesc elevii de colegiu. La douăsprezece, în timpul 
recreaţiei, Lucas îi duce o gustare. Astfel îl văd în timpul 


cinei, scara înainte de a se culca şi asist, dimineaţa, la 
plecarea lui. Armand este, în continuare, copilul fermecător 
plin de sensibilitate şi devotament pe care îl iubeşti; 
repetitorul este mulţumit de el. O am pe Nads a mea cu 
mine ţi pe micuțul ce ciripeşte fără încetare, dar sunt la fel 
de copil ca şi ei. Nu m-am putut hotări să pierd dulceaţa 
mângâierilor copiilor mei scumpi. Este pentru mine o 
necesitate a existenţei să pot alerga, de cum simt nevoia, la 
patul lui Armand, să-l văd pe când doarme, sau ca să cer să 
primesc o sărutare de la acest înger. 

Cu toate acestea, sistemul de a păstra copiii în casa 
părintească are inconvenientele sale şi le-am recunoscut 
întru totul. Societatea, ca şi natura, e geloasă, şi nu te lasă 
să te abaţi de la legile sale; ea nu poate suporta să-i 
deranjezi sistemul. De asemeni, în familiile în care copiii 
sunt păstraţi acasă, ei sunt prea expuşi focului lumii, îi văd 
patimile, îi studiază prefăcătoriile. Incapabili de-a ghici 
raţiunile ce conduc purtarea oamenilor în toată firea, ei 
supun societatea sentimentelor şi pasiunilor lor, în loc să 
supună dorinţele şi exigenţele lor societăţii; ei adoptă falsa 
strălucire, ce străluceşte mai mult decât virtuțile solide, 
căci lumea scoate în evidenţă mai ales aparențele şi le 
îmbracă în forme mincinoase. Când, de la cincisprezece ani, 
un copil are siguranţa unui bărbat care cunoaşte lumea, e o 
monstruozitate, devine bătrân la douăzeci şi cinci de ani şi, 
prin această ştiinţă precoce, se face incapabil de 
adevăratele studii pe care se bazează talentele reale şi 
serioase. Lumea e o mare comediantă; şi, ca o comediantă, 
primeşte şi oglindeşte totul, nu păstrează nimic pentru sine. 
Deci, păstrându-şi copiii lângă ea, o mamă trebuie să ia 
hotărârea fermă de a-i împiedica să pătrundă în lume, să 
aibă curajul să se opună dorințelor lor şi propriilor ei 
dorinţe, să nu li le arate. Cornelia îşi ţinea ascunse 
bijuteriile. Aşa voi face şi eu, căci copiii mei sunt toată viaţa 
mea! 


Am treizeci de ani, iată trecută partea cea mai fierbinte a 
zilei, sfârşită partea cea mai grea a drumului. În câţiva ani, 
voi fi femeie bătrână, de aceea şi sorb o forţă imensă în 
sentimentul datoriilor împlinite. S-ar zice că aceste trei mici 
fiinţe cunosc gândurile mele şi li se conformează. Intre ei, 
care nu m-au părăsit niciodată, şi mine există raporturi 
misterioase. În sfârşit, mă copleşesc cu fericiri, de parcă ar 
şti tot ceea ce-mi datorează ca despăgubire. 

Armand care, în primii săi trei ani de studiu, a fost greoi, 
meditativ şi care mă neliniştea, deodată şi-a luat avânt. Fără 
îndoială că a înţeles scopul acestei munci pregătitoare pe 
care copiii n-o înţeleg întotdeauna şi care e de a-i obişnui cu 
munca, de a le ascuţi inteligenţa şi de a-i face ascultători, 
supunerea fiind principiul societăţilor. Scumpa mea, acum 
câteva zile, am avut îmbătătoarea senzaţie de bucurie de a-l 
vedea încununat pe Armand la concursul general, în plină 
Sorbonne. Finul tău a avut premiul întâi pentru traducerea 
comentată din latină. La distribuirea premiilor de la colegiul 
Henri al IV-lea, a obţinut două premii întâi, cel pentru 
versificaţie şi cel pentru analiza temei date. Am devenit 
palidă auzindu-i proclamat numele şi aveam poftă să strig: 
„Sunt mama lui!” Nads îmi strângea mâna atât de tare, 
încât m-ar fi durut, dacă puteam simţi vreo durere în 
asemenea momente. Ah! Louise, o asemenea sărbătoare, 
multe iubiri pierdute. 

Triumfurile fratelui l-au stimulat pe micul meu Rene, care 
vrea să meargă la colegiu, ca şi fratele lui mai mare. 
Câteodată aceşti trei copii strigă, se vânzolesc prin casă şi 
fac un tărăboi de-ţi crapă capul. Nu ştiu cum de rezist la 
toate astea, căci sunt tot timpul cu ei; nu m-am încrezut 
niciodată în nimeni, nici măcar în Mary, când era vorba de 
a-mi supraveghea copiii. Însă sunt atâtea bucurii de cules în 
frumoasa meserie de mamă! Să vezi un copil părăsindu-şi 
joaca, pentru a veni să te îmbrăţişeze, împins parcă de o 
nevoie misterioasă... ce bucurie! Şi apoi când eşti cu ei, îi 
observi mai bine. Una dintre îndatoririle unei mame este de 


a distinge, încă de când sunt foarte mici, aptitudinile, 
caracterul, vocaţia copiilor ei, lucru pe care un pedagog nu 
l-ar putea face. Toţi copiii crescuţi de mamele lor au 
maniere şi ştiu să se poarte, două achiziţii ce suplinesc 
inteligenţa naturală, în timp ce aceasta nu suplineşte 
niciodată ceea ce un bărbat învaţă de la mama lui. 
Recunosc deja aceste nuanţe la bărbaţii din saloane, unde 
disting mediat, în felul de a se purta al unui tânăr, urmele 
femeii. Cum să-i lipseşti pe copiii tăi de un asemenea 
avantaj! Vezi tu; datoriile mele împlinite sunt rodnice în 
comori, în bucurii. 

Armand, am această certitudine, va fi cel mai bun 
magistrat, cel mai cinstit administrator, deputatul cel mai 
conştiincios ce va putea fi vreodată găsit; în timp ce Rene al 
meu va fi mai îndrăzneţ, mai aventuros şi, în acelaşi timp, 
cel mai şiret marinar din lume. Caraghiosul ăsta mic are o 
voinţă de fier; obţine tot ce vrea, face o mie de ocoluri 
pentru a-şi atinge scopul şi, dacă cele o mie de drumuri nu-l 
duc la țelul lui, îl găseşte pe cel de-al o mie unulea. Acolo 
unde scumpul meu Armand se resemnează cu calm, 
studiind raţiunea lucrurilor, Rene al meu se înfurie, e 
ingenios, continuă, sporovăind întruna şi sfârşeşte prin a 
găsi o fisură; dacă poate să facă să treacă pe acolo o larnă 
de cuţit, curând face să intre prin ea mica lui trăsurică. 

Cât despre Nads, seamănă atât de mult cu mine, încât nu 
disting carnea ei de-a mea. Ah! pe scumpa, mica fetiţă 
iubită, o vreau fericită; îmi place s-o fac cochetă; îi 
împletesc părul şi îi fac buclele, punând în ele gândurile 
mele de dragoste: nu va fi dată decât acelui care o va iubi şi 
pe care îl va iubi. Dar, Doamne, Dumnezeule! când o las să 
se împopoţoneze, sau când îi trec panglici purpurii prin păr, 
când încalţ picioarele ci mici, atât de drăgălaşe, îmi apare în 
minte şi în inimă un gând care aproape că mă face să leşin. 
Eşti oare stăpână pe soarta fiicei tale? Poate că va iubi un 
bărbat nedemn de ea, poate că nu va fi iubită de cel pe 
care-l va iubi. Deseori, când o admir, îmi vin lacrimi în ochi. 


Să părăseşti o creatură fermecătoare, o floare, un trandafir 
ce a trăit la sinul tău, ca un boboc în tufa de trandafir şi s-o 
dai unui bărbat ce ne răpeşte totul! Tu eşti cea care, în doi 
ani de zile, mi-ai scris două cuvinte: „Sunt fericită”, tu eşti 
cea care mi-ai amintit drama căsătoriei, oribilă pentru o 
mamă atât de mamă cum sunt eu. Adio, căci nu ştiu cum îţi 
scriu, nu meriţi prietenia mea. Oh! răspunde-mi, Louise 
dragă. 

LII. 

DOAMNA GASTON. 

CĂTRE DOAMNA DE L'ESTORADE. 

La Chalet. 

O tăcere de doi ani ţi-a trezit curiozitatea, mă întrebi de ce 
nu ţi-am scris; dar, draga mea Renee, nu există nici cuvinte, 
nici limbaj pentru a-mi exprima fericirea: sufletele noastre 
au puterea amintirii, iată totul în câteva cuvinte. N-avem de 
făcut nici cel mai mic efort pentru a fi fericiţi, ne înţelegem 
în toate. În doi ani, nu a existat nici cea mai mică distonanţă 
în acest concert, nici cel mai mic dezacord în expresia 
sentimentelor noastre, cea mai mică diferenţă în vreuna 
dintre cele mai neînsemnate dorinţe. În sfârşit, draga mea, 
nu există una dintre aceste o mie de zile care să nu-şi fi 
purtat fructul ei aparte, nici o clipită pe care fantezia să n-o 
fi făcut delicioasă. Nu numai că viaţa noastră, avem această 
certitudine, nu va fi niciodată monotonă, dar poate că nu va 
fi îndestul de lungă pentru a cuprinde în ea poezia 
dragostei noastre, fecundă ca natura şi tot atât de variată. 
Nu, nici o neînțelegere! Ne plăcem unul altuia încă şi mai 
mult decât în prima zi şi descoperim din clipă în clipă noi 
motive de a ne iubi. Ne promitem în fiecare seară, 
plimbându-ne după cină, să mergem la Paris, din 
curiozitate, aşa cum spui: „Mă voi duce să văd Elveţia”. 

— Dar cum asta! exclamă Gaston, se aranjează cutare 
bulevard, biserica Madeleine a fost terminată. Trebuie, 
totuşi, să mergem şi să vedem toate acestea! 


Eh! a doua zi dimineaţă, rămânem în pat, ne luăm dejunul 
în camera noastră; soseşte ora prânzului, e cald, ne 
permitem o mică siestă; apoi mă roagă să-l las să mă 
privească şi mă priveşte într-adevăr, de parcă aş fi vin 
tablou adevărat; se scufundă în această contemplaţie, care, 
aşa cum o ghiceşti, e reciprocă. Atunci ne vin amândurora 
lacrimi în ochi, ne gândim la fericirea noastră şi ne 
cutremurăm. Sunt, în continuare amanta lui, adică, parcă 
iubesc mai puţin decât sunt iubită. Aceasta înşelătorie e 
delicioasă. Există atâta farmec pentru noi, femeile, de-a 
vedea sentimentul având câştig de cauză asupra dorinţei, în 
a vedea stăpânul, încă timid, oprindu-se acolo unde noi 
dorim ca el să rămână! Mi-ai cerut să-ţi spun cum este; 
însă, Rene a mea, e imposibil să faci portretul unui bărbat 
pe care îl iubeşti, n-ai putea să rămâi în realitate. Şi apoi, 
între noi fie vorba, să recunoaştem fără falsă ruşine un 
ciudat şi trist efect al moravurilor noastre: nu există nimic 
atât de diferit ca omul de lume şi bărbatul dragostei: 
diferenţa e atât de mare, încât se poate întâmpla ca unul să 
nu semene deloc cu celălalt. Cel care-şi ia atitudinile cele 
mai fermecătoare ale celui mai plin de graţie dansator, 
pentru a ne spune, în colţul unui şemineu, într-o seară, o 
vorbă de dragoste, poate să n-aibă niciuna dintre grațiile 
secrete pe care le vrea o femeie. Din contră, un bărbat ce 
pare urât, fără maniere, rău înveşmântat în postav negru, 
ascunde un amant ce are inteligenţa dragostei şi care nu va 
fi ridicul în niciuna dintre acele situaţii în care noi înşine ne 
putem acoperi de ridicul, cu tot farmecul nostru exterior. A 
întâlni la un bărbat un acord misterios între ceea ce paie să 
îi o şi ceea ce este, a găsi unul care în viaţa secretă a 
căsătoriei să aibă acea graţie nespusă, care nu se dă, care 
nu se capătă nicicum, pe care sculptorii antici au 
desfăşurat-o în căsătoria voluptuoasă şi castă a statuilor lor, 
această inocenţă de-a te lăsa în voia firii, pe care cei vechi 
au pus-o în poemele lor, şi care în despuiere pare a avea 
încă veştminte pentru suflete, tot acest ideal ce iese din noi 


înşine şi care ţine de lumea armoniilor, fără de îndoială că 
este geniul lucrurilor; în sfârşit, această imensă problemă a 
cărei rezolvare e căutată de imaginaţia tuturor femeilor, ei 
bine, Gas ton e soluţia ei vie. Ah! scumpa mea, nu ştiam ce 
este dragostea, tinereţea, spiritul şi frumuseţea strânse la 
un loc. Gaston al meu nu e niciodată afectat, graţia lui e 
instinctivă, ea se dezvoltă fără eforturi. Când mergem 
singuri prin păduri, mâna lui prinzându-mă pe după talie, 
cu a mea pe umărul lui, corpul lui lipit de-al meu, capetele 
noastre atingându-se, mergem cu un pas egal, printre 
mişcare uniformă atât de lină, atât de identic aceeaşi, încât, 
pentru oamenii ce ne-ar vedea trecând, am părea o aceeaşi 
fiinţă alunecând pe nisipul aleilor, ca nemuritorii lui Homer. 
Această armonie există în dorinţă, în gândire, în cuvânt. 
Uneori, pe sub frunzişul umed încă de o ploaie trecătoare, 
când, în înserare, ierburile sunt de un verde luciu spălat de 
apă, am făcut plimbări întregi fără să ne spunem nici un 
cuvânt, ascultând zgomotul picăturilor ce cădeau, 
bucurându-ne de culorile sângerii pe care asfinţitul le 
întindea pe culmi sau le strivea pe scoarţele cenuşii. 
Desigur, atunci gândurile noastre erau o rugăciune secretă, 
confuză, ce urca la cer cerând parcă iertare pentru 
fericirea noastră. Uneori ne uimeam şi exclamam amândoi, 
în acelaşi moment, văzând o bucată de alee care coteşte 
brusc şi care, de departe, ne oferă imagini delicioase. Dacă 
ai şti câtă miere şi profunzime există într-o sărutare 
aproape timidă, dată în mijlocul acestei sfinte naturi... 
aproape să crezi că Dumnezeu ne-a făcut numai pentru a 
ne ruga lui astfel. Şi ne întoarcem întotdeauna şi mai 
îndrăgostiţi unul de celălalt. Această dragoste între doi soli 
ar părea o insultă societăţii din Paris, trebuie să i ne dedăm 
în fundul pădurilor, ca amanţii. 

Gaston, scumpa mea, are acea înălţime mijlocie care i-a 
caracterizat totdeauna pe bărbaţii de acţiune; nu e nici 
gras, nici slab şi foarte bine făcut; proporţiile lui au 
rotunjime; are mişcări îndemânatice, sare peste o groapă 


cu uşurinţa unei fiare sălbatice. În orice poziţie s-ar afla, 
există la el un fel de simţ care îl face să-şi găsească 
echilibrul, şi acest lucru e rar la bărbaţii care au obiceiul 
meditaţiei. Deşi brun, e de o extremă albeaţă. Părul lui, 
negru ea smoala, contrastează puternic cu tonurile mate 
ale frunţii şi girului. Are capul melancolic al lui Ludovic al 
XIII-lea. Şi-a lăsat să crească mustaţa şi muscă, însă l-am 
făcut să-şi taie barba şi favoriţii; au devenit comune. Sfânta 
lui mizerie mi l-a păstrat pur de toate murdăriile care strică 
atâţia tineri. Are dinţi minunaţi şi e de o sănătate de fier. 
Privirea lui albastră, atât de vie, dar pentru mine de o 
duioşie magnetică, se aprinde şi străluceşte ca un fulger 
când sufletul lui e agitat. Ca toţi oamenii vânjoşi şi de 
inteligenţă puternică, are un caracter echilibrat, care te-ar 
surprinde, aşa cum m-a surprins şi pe mine. Am auzit multe 
femei încredinţându-mi necazurile lor casnice; însă aceste 
diferenţe în dorinţe, aceste nelinişti ale unor bărbaţi 
nemulţumiţi de ei însuşi, care nu vor sau nu ştiu să 
îmbătrânească, care au de făcut nu ştiu ce eterne reproşuri 
tinereţii lor nebune, şi prin ale căror vene curge otravă, a 
căror privire are un fond de tristeţe, care se arată şăgalnici 
pentru a-şi ascunde neîncrederea, care vă vând o oră de 
linişte pe dimineţi proaste, care se răzbună pe noi că nu pot 
fi amabili, care se apucă să ne urască frumuseţea cu o ură 
ascunsă, toate aceste dureri tinereţea au le cunoaşte defel, 
ele sunt atributul căsătoriilor disproporţionate din punctul 
de vedere al vârstei - Oh! scumpa mea, n-o mărita pe 
Athenads decât cu un bărbat tânăr. De-ai şti cum mă 
hrănesc din acest zâmbet constant pe care un spirit fin şi 
delicat îl variază fără încetare, din acest zâmbet care 
vorbeşte, care în colţul buzelor închide gânduri de 
dragoste, mulţumiri mute şi care leagă întotdeauna 
bucuriile trecute de cele prezente! Niciodată nu-i nimic 
uitat între noi. Am făcut din cele mai mărunte lucruri din 
natură complici ai fericirii noastre; totul este viu, totul ne 
vorbeşte despre noi în aceste păduri fermecătoare. Un 


stejar bătrân plin de muşchi, aproape de casa paznicului de 
lângă drum, ne aminteşte că am şezut obosiţi sub umbra lui 
şi că Gaston mi-a vorbit, acolo, despre muşchii crescuţi la 
picioarele noastre, mi-a spus istoria lor şi, de la aceşti 
muşchi, am urcat din ştiinţă în ştiinţă, până la scopurile 
lumii. Ambele noastre spirite au în ele ceva atât de fratern, 
încât cred că sunt două ediţii ale aceleiaşi lucrări. După 
cum. Vezi am devenit literată. Avem amândoi obiceiul sau 
darul de a vedea fiecare lucru în toată complexitatea lui, de 
a observa totul, şi dovada acestei purităţi interioare ce ne-o 
dăm neîncetat nouă înşine este o plăcere înnoită. Am ajuns 
să privim această înţelegere a spiritelor ca pe o dovadă de 
dragoste; şi, dacă ea ne va lipsi vreodată, asta ar fi pentru 
noi ceea ce este infidelitatea pentru alte căsnicii. 

Viaţa mea, plină de plăceri, ţi-ar părea de altfel excesiv de 
laborioasă. Întâi de toate, draga mea, află că Louise- 
Armande-Marie de Chaulieu îşi face singură curat în 
cameră. N-aş putea suferi niciodată ca îngrijiri mercenare, 
ca o femeie sau o fată străină să se iniţieze (femeie literată!) 
în secretele camerei mele. Credinţa mea se îngrijeşte de 
lucrurile cele mai mărunte necesare cultului său. 

Nu este gelozie, ci respect faţă de mine însămi. Astfel că 
odaia mea este îngrijită cu atenţia cu care o tânără 
îndrăgostită se poate îngriji de îmbrăcămintea ei. Sunt 
meticuloasă ca o fată bătrână. Cabinetul meu de toaletă, în 
loc să fie un fel de talmeş-balmeş, este un delicios salonaş. 
Căutările mele au prevăzut totul. Stăpânul, suveranul poate 
intra oricând aici; privirea lui nu va fi defel jignită, uimită 
sau dezamăgită: flori, parfumuri, eleganţă, totul încântă 
privirea. Cât timp el mai doarme încă, dimineaţa, în zori, 
fără să fi bănuit încă acest lucru, mă scol, trec în acest 
cabinet unde, devenită savantă prin experienţele mamei 
mele, înlătur urmele somnului cu loţiuni de apă rece. În 
timp ce dormim, pielea, mai puţin excitată, îşi face rău 
funcţiile; devine caldă, are ca un fel de ceaţă abia vizibilă, 
un soi de atmosferă. De sub buretele şiroind, o femeie iese 


fată tânără. Poate că aici se găseşte explicaţia mitului lui 
Venus ieşind din ape. Apa îmi dă atunci graţia proaspătă a 
aurorei; mă pieptăn, îmi parfumez părul; şi după această 
toaletă minuțioasă, mă strecor ca o şopârlă, pentru ca, la 
trezirea sa, stăpânul să mă găsească fermecătoare ca o 
dimineaţă de primăvară. Este încântat de această 
prospeţime de floare recent înflorită, fără să-şi poate 
explica motivul. Mai târziu, toaleta de zi o priveşte pe 
camerista mea şi are loc într-un salon de îmbrăcat. Există, 
cum poţi să-ţi închipui, toaleta de culcare. Astfel, îmi fac de 
trei ori toaleta pentru domnul soţul meu, uneori chiar de 
patru ori; însă aceasta, draga mea, ţine de alte mituri ale 
antichităţii. 

Avem şi muncile noastre. Ne interesăm îndeaproape de 
flori, de frumoasele creaturi ale serelor noastre şi de 
copacii noştri. Suntem botanişti serioşi şi iubim cu pasiune 
florile. Chaletul este înecat în ele. Gazonul nostru e 
întotdeauna verde, tufele noastre sunt la fel de bine 
îngrijite ca şi cele din grădinile celor mai bogaţi bancheri. 
Astfel nimic nu-i mai frumos decât grădina noastră. Suntem 
foarte lacomi de fructe, ne supraveghem colinele, 
răsadniţele, spalierele, copacii tăiaţi în formă de caier. Însă, 
pentru cazul în care aceste ocupaţii câmpeneşti n-ar 
satisface spiritul adoratului meu, l-am sfătuit să-şi termine 
în linişte şi singurătate unele dintre piesele de teatru pe 
care le-a început în timpul zilelor lui de mizerie şi care sunt 
cu adevărat frumoase. Acest gen de muncă este singurul 
care poate fi părăsit şi reluat, căci cere lungi reflecţii şi nu 
cere cizelarea pe care o cere stilul. Nu poţi scrie mereu 
dialog, pentru asta trebuie sclipiri, concentrări, spirite pe 
care inteligenţa le face aşa cum plantele îşi fac florile şi pe 
care le găseşti mai mult aşteptându-le decât căutându-le. 
Această vânătoare de idei mi se potriveşte. Sunt 
colaboratorul lui Gaston al meu şi astfel nu-l părăsesc 
niciodată, nici măcar când călătoreşte în vastele întinderi 
ale imaginaţiei. Acuma ghiceşti cum ies din lungile seri de 


iarnă? Slujba la noi e atât de uşoară, încât de când ne-am 
căsătorit, n-am avut un cuvânt de reproş, o observaţie de 
făcut oamenilor noştri. Când au fost întrebaţi despre noi, au 
ştiut să fie vicleni, ne-au dat drept doamna de campanie şi 
secretarul presupuşilor lor stăpâni plecaţi în călătorie; 
siguri de-a nu fi refuzaţi niciodată, nu pleacă fără a fi cerut 
învoirea noastră; de altfel, sunt fericiţi, şi văd bine că starea 
lor nu poate fi schimbată decât prin greşeala lor. Îi lăsăm pe 
grădinari să vândă surplusul de legume şi fructe. 
Văcăreasa, care conduce lăptăria, face acelaşi lucru cu 
laptele, smântâna şi untul proaspăt. Numai cele mai 
frumoase produse sunt pentru noi. Oamenii sunt foarte 
mulţumiţi de câştigurile lor şi noi suntem încântați de 
această abundență, pe care nici o avere nu poate sau nu 
ştie să şi-o procure în acest Paris teribil, unde piersicile 
frumoase costă fiecare cât venitul a o sută de franci. Toate 
astea, draga mea, au un sens: vreau să fiu lumea întreagă 
pentru Gaston; lumea este amuzantă, deci soţul meu nu 
trebuie să se plictisească în această singurătate. Mă 
credeam geloasă când eram iubită şi mă lăsam iubită; însă 
astăzi simt gelozia femeii care iubeşte, în fine, adevărata 
gelozie. Astfel, o privire a lui ce mi se pare indiferentă, mă 
face să tremur. Din timp în timp îmi spun: „Dacă nu mă va 
iubi?..” şi mă cutremur. O! sunt în adevăr în faţa lui aşa cum 
este sufletul creştin în faţa lui Dumnezeu. 

Vai! Renee a mea, tot nu am copii. Fără nici o îndoială că 
va veni un moment în care vor fi necesare sentimentele 
unui tată şi ale unei mame pentru a anima această casă, în 
care vom avea nevoie şi unul şi celălalt de-a vedea rochii 
mici, pelerine, căpşoare blonde sau brune, sărind, alergând 
printre aceste tufişuri şi poteci înflorite. O! ce 
monstruozitate pot fi florile fără fructe. Amintirea frumoasei 
tale familii este pentru mine ca un pumnal înfipt în inimă. 
Viaţa mea s-a restrâns, în timp cea ta s-a mărit, a dat raze. 
Dragostea e profund egoistă, în timp ce maternitatea tinde 
să multiplice sentimentele noastre. Am simţit din plin 


această diferenţă citind buna. Tandra ta scrisoare. Fericirea 
ta mi-a stârnit invidia, văzându-te trăind în trei inimi! O! tu 
eşti fericită: ai îndeplinit cu înţelepciune legile vieţii sociale, 
în timp ce eu sunt cu totul în afară de orice. Numai copiii 
iubitori şi iubiţi pot: consola o femeie de pierderea 
frumuseţii ei. În curând, voi avea treizeci de ani şi, la 
această vârstă, o femeie îşi începe teribilele lamentaţii 
interioare. Dacă sunt încă frumoasă, întrezăresc limitele 
vieţii feminine; după aceea, ce voi deveni? Când voi avea 
patruzeci de ani, el nu-i va avea, el va fi încă tânăr şi eu voi 
fi bătrână. Atunci când acest gând pătrunde în inima mea, 
rămân timp de o oră la picioarele lui, făcându-l să-mi jure 
că, atunci când va simţi mai puţină dragoste pentru mine, 
mi-o va spune pe dată. Dare un copil, mi-o jură, de ca şi 
cum dragostea lui n-ar trebui niciodată să scadă, şi e atât 
de frumos încât... tu înţelegi! cred că înţelegi. Adio, draga 
mea; vom rămâne din nou ani de zile fără să ne scriem? 
Fericirea e monotonă în expresiile ei; de asemeni poate că, 
din cauza acestor dificultăţi, sufletelor care iubesc, Dante le 
pare mai mare în Paradisul decât în Infernul. Nu sunt 
Dante, nu sunt decât prietena ta şi ţin să nu te plictisesc. Tu 
îmi poţi scrie, căci ai în copiii tăi o fericire variată ce merge 
crescând, în timp ce a mea... Să nu mai vorbim despre asta. 
Îţi trimit multă tandreţe. 

LIII. 

DOAMNA DE L'ESTORADE. 

CĂTRE DOAMNA GASTON. 

Scumpa mea Louise, am citit, am recitit scrisoarea ta şi cu 
cât m-am simţit mai pătrunsă de ea, cu atât am văzut în tine 
mai puţin o femeie şi mai mult un copil; nu te-ai schimbat, 
uiţi ceea ce ţi-am spus de o mie de ori; dragostea e un furt 
făptuit de starea socială pe seama stării naturale; dragostea 
e atât de trecătoare în natură, încât resursele societăţii nu 
pot să-i schimbe condiţia ei primitivă: de aceea şi toate 
sufletele nobile încearcă să facă un bărbat din acest copil, 
care e Amorul; însă atunci Amorul devine, aşa cum spui tu 


singură, o monstruozitate. Societatea, draga mea, a vrut să 
fie fecunda. Substituind sentimente durabile fugitivei 
nebunii a naturii, a creat cea mai măreaţă înfăptuire 
omenească: Familia, eternă bază a societăţilor. Societatea I- 
a sacrificat operei sale pe bărbat deopotrivă cu femeia; 
căci, să nu ne lăsăm înşelate, tatăl de familie îşi dă munca, 
forţele, toate averile sale nevestei lui. Nu-i oare femeia 
aceea care se bucură de toate aceste sacrificii? luxul, 
bogăţia, totul nu-i oare mai mult sau mai puţin numai 
pentru ea? pentru ce sunt gloria şi eleganța, dulceaţa şi 
floarea casei? O, draga mea, iei încă o dată foarte prost 
viaţa. A fi adorată este o temă de fată tânără, bună pentru 
câteva primăveri, însă care n-ar putea fi cea a unei femei, 
soţii şi mame. Poate că ajunge vanităţii unei femei să ştie că 
poate să se facă adorată. Dacă vrei să fii soţie şi mamă, 
revino la Paris. Lasă-mă să-ţi repet că vei pieri prin fericire 
aşa cum alţii pier prin nenorocire. Lucrurile care nu ne 
obosesc defel, liniştea, pâinea, aerul, sărit fără de reproş, 
pentru că sunt fără gust; în timp ce lucrurile pline de 
savoare, iritându-ne dorinţele, sfârşesc prin a ne obosi. 
Ascultă-mă, copilul meu! Acum, chiar dacă aş putea fi iubită 
de un bărbat pentru care aş simţi născându-se în mine 
dragostea pe care i-o porţi lui Gaston, aş şti să rămân fidelă 
scumpelor mele îndatoriri şi dulcii mele familii. 
Maternitatea, draga mea, este pentru inima femeilor unul 
dintre acele lucruri simple, naturale, fertile, inepuizabile ca 
elementele vieţii. Îmi amintesc că într-o zi - vor fi curând 
paisprezece ani de atunci - am îmbrăţişat, din disperare, 
cauza devotamentului, aşa cum un naufragiat se leagă de 
catargul vasului său; însă astăzi, când evoc amintirea 
întregii mele vieţi, aş alege încă o dată acest sentiment ca 
principiu al vieţii mele, căci e cel mai sigur şi cel mai fecund 
dintre toate, Exemplul vieţii tale, bazată pe un egoism 
feroce, cu toate că e ascuns de poezia inimii, mi-a întărit 
hotărârea. Nu-ţi voi mai spune niciodată aceste lucruri, însă 


trebuia să ţi le spun încă o ultimă oară, aflând că fericirea 
ta rezistă celei mai teribile dintre încercări. 

Viaţa ta la ţară, obiectul meditaţiilor mele, mi-a sugerat o 
altă observaţie, pe care trebuie să ţi-o spun. Viaţa noastră e 
compusă, în ceea ce priveşte trupul ca şi inima, din anumite 
mişcări regulate. Orice exces adăugat acestui mecanism are 
ca urmare plăcerea sau durerea; ori, plăcerea sau durerea, 
este o febră a sufletului, esențialmente trecătoare, pentru 
că nu este suportabilă multă vreme. A face din exces chiar 
viaţa ta, nu-i oare a trăi bolnav? Trăieşti bolnavă, 
menţinând în stare de pasiune un sentiment care trebuie să 
devină în căsnicie o forţă egală şi pură. Da, draga mea, 
astăzi o recunosc: gloria căsniciei este cu siguranţă în acest 
calm, în această profundă cunoaştere mutuală, în acest 
schimb de bine şi de durere pe care glumele vulgare i-o 
reproşează. O! cât este de mare acest cuvânt al ducesei de 
Sully, în fine soţia marelui Sully64, căreia i se spunea că 
soţul ei, oricât de serios ar fi părut, nu-şi făcea scrupule să 
aibă o amantă: „E foarte simplu, a răspuns ea, eu sunt 
onoarea casei, şi aş fi foarte amărâtă să joc, aici, rolul unei 
curtezane”. Mai mult voluptoasă decât tandră, tu vrei să fii 
şi soţie şi amantă. Cu sufletul Helodsei65 ţi simţurile sfintei 
Tereza, te dedai unor rătăciri pedepsite de legi; într-un 
cuvânt, depravezi instituţia căsătoriei. Da, tu care mă 
judecai atât de sever când păream imorală acceptând, încă 
din ajunul căsătoriei mele, mijloacele fericirii; făcând să se 
plece totul bunului tău plac, tu meriţi astăzi reproşurile pe 
care mi le adresai. Dar ce! vrei să aserveşti şi natura şi 
societatea capriciilor tale? Tu rămâi tu însăţi, nu te 
transformi defel în ceea ce trebuie să fie o femeie; îţi 
păstrezi voinţa, exigenţele unei fete tinere şi atunci, în 
pasiunea ta, calculele cele mai exacte, cele mai mercantile! 
Nu-ţi vinzi tu foarte scump podoabele? Te găsesc foarte 
neîncrezătoare, cu toate precauţiile tale. O! scumpă Louise, 
dacă ai putea cunoaşte dulceaţa acţiunilor pe care mamele 
le exercită asupra lor însele, pentru a fi bune şi drăgăstoase 


cu toată familia lor! Independenţa şi mândria caracterului 
meu s-au topit într-o melancolie dulce, pe care plăcerile 
maternității au risipit-o, recompensând-o. Dacă dimineaţa a 
fost dificilă, seara va fi pură şi senină. Mi-c teamă să nu fie 
eu totul dimpotrivă pentru viaţa ta. 

Sfârşind scrisoarea ta, l-am implorat pe Dumnezeu să te 
facă să-ţi petreci o zi printre noi, pentru a te converti la 
familie, la bucuriile ei de nespus, constante, eterne, pentru 
că ele sunt adevărate, simple şi naturale. Dar, vai! ce poate 
raţiunea mea împotriva unei greşeli care te face fericită? 
Am lacrimi în ochi, scriindu-ţi aceste ultime cuvinte. Am 
crezut cu sinceritate că mai multe luni acordate acestui 
amor conjugal îţi vor reda raţiunea prin saţietate; dar te 
văd nesăţioasă şi, după ce ai omorât un amant, vei sfârşi 
prin a ucide dragostea. Adio, scumpă rătăcită; disper, căci 
scrisoarea în care speram să te redau vieţii sociale, prin 
descrierea fericirii mele, n-a folosit decât la glorificarea 
egoismului tău. Da, nu exişti decât tu în dragostea ta şi-l 
iubeşti pe Gaston mai mult pentru tine decât pentru el 
însuşi. 

LIV. 

DOAMNA GASTON. 

CĂTRE CONTESA DE L'ESTORADE 

20 mai. 

Renee, nenorocirea a venit; nu, s-a abătut asupra bietei 
tale Louise cu iuţeala fulgerului şi tu mă înţelegi: 
nenorocirea pentru mine e îndoiala. Convingerea, ar fi 
moartea. Alaltăieri, după ce m-am îmbrăcat, căutându-l 
peste tot pe Gaston, pentru a face o mică plimbare înainte 
de dejun, nu l-am găsit. Am intrat în grajd, acolo i-am văzut 
iapa leoarcă de sudoare, căreia groomul îi scotea cu 
ajutorul unui cuţit, fulgii de spumă înainte de-a o şterge. 

— Dar oare cine a putut-o aduce pe Fedelta într-un 
asemenea hal? am spus eu. 

— Domnul, a răspuns copilul. 


Am recunoscut pe chişiţa iepei noroiul Parisului, care nu 
seamănă defel cu noroiul de la ţară. 

— A fost la Paris, m-am gândit eu. 

Acest gând a făcut să ţâşnească o mie de gânduri în inima 
mea, care mi s-a golit de sânge. Să se ducă la Paris, fără să 
mi-o spună, să profite de ora în care-l lăsam singur, ca să 
alerge acolo şi să se reîntoarcă atât de iute, încât Fedelta să 
fie aproape zdrobită!.. Bănuiala m-a sugrumat cu teribila-i 
centură, gata să mă facă să-mi pierd respiraţia. M-am dus la 
câţiva paşi mai încolo, pe o bancă, pentru a încerca să-mi 
regăsesc sângele rece. Gaston m-a surprins astfel, palidă, 
înspăimântătoare, după cât se pare, căci mi-a spus: „Ce 
ai?”, atât de repede şi pe un ton atât de plin de nelinişte, 
încât m-am sculat şi i-am luat braţul; însă aveam 
articulațiile lipsite de forţă şi am fost nevoită să mă aşez la 
loc; m-a luat atunci în braţe şi m-a dus la doi paşi de acolo, 
în salon, unde oamenii noştri, speriaţi, ne-au urmat; însă 
Gaston i-a făcut să plece printr-un gest. Când am rămas 
singuri, am putut, fără să vreau să spun nimic, să merg în 
camera noastră, unde m-am închis, pentru a putea plânge 
în voie. Gaston a stat lipit de uşă aproximativ două ore, 
ascultându-mi hohotele de plâns, întrebându-şi cu o 
răbdare de înger iubita ce are, fără ca ea să-i dea vreun 
răspuns. 

— Vă voi revedea atunci când ochii mei nu vor mai fi roşii 
şi când vocea mea nu va mai tremura, i-am spus eu, într-un 
sfârşit. 

Acest vă l-a făcut să ţâşnească afară din casă. Am luat apă 
îngheţată pentru a-mi spăla ochii, mi-am împrospătat 
figura, uşa camerei noastre s-a deschis, l-am găsit acolo, 
reîntors, fără să-i fi auzit zgomotul paşilor. 

— Dar ce ai? m-a întrebat. 

— Nimic, i-am spus. Am recunoscut noroiul Parisului pe 
chişiţele obosite ale lui Fedeltei, n-am înţeles ca tu să fi 
mers acolo, fără să mă fi prevenit; însă eşti liber. 


— Pedeapsa pentru bănuielile tale atât de criminale va fi 
că nu vei afla motivele plecării mele decât mâine, a răspuns 
el. 

— Priveşte-mă, i-am spus eu. 

Mi-am scufundat ochii în ochii lui; infinitul a pătruns 
infinitul. Nu, n-am observat acel nor pe care necredinţa, îl 
răspândeşte în suflet şi care trebuie să altereze puritatea 
privirii. Am făcut pe liniştita, cu toate că rămâneam 
neliniştită. Bărbaţii ştiu, la fel de bine ca şi noi, să înşele, să 
mintă! Nu ne-am mai despărţit. Ah! scumpo, cât de mult, 
privindu-l, din când în când, m-am simţit legată de el, 
indisolubil legată. Ce tremur interior mă agita când a 
reapărut, după ce mă lăsase singură pentru o clipă! Viaţa 
mea e în el, şi nu în mine. Am dat crude dezminţiri crudei 
tale scrisori. Am simţit eu vreodată astfel de dependenţă cu 
divinul spaniol, pentru care eu eram ceea ce este acest 
îngrozitor copil pentru mine? Cât urăsc iapa asta! Ce 
prostie din partea mea să avem cai! Însă ar trebui să-i tai şi 
lui Gaston picioarele, sau să-l încui în casă. Aceste gânduri 
stupide m-au preocupat, judecă prin asta rătăcirea mea! 
Dacă dragostea nu i-a făcut o cuşcă, nici o putere nu poate 
reţine un bărbat care se plictiseşte. 

— Te plictiseşti? l-am întrebat eu prin surprindere. 

— Cum te mai chinui fără motiv! mi-a răspuns el, cu ochii 
plini de o milă blândă. Nu te-am iubit niciodată atât de 
mult: 

— Dacă e adevărat, îngerul meu iubit, i-am răspuns eu, 
lasă-mă să pun să fie vândută Fedelta. 

— Vinde-o! a spus el. 

Acest cuvânt m-a strivit, de parcă Gaston a avut acrul de a- 
mi zice: „Numai tu eşti bogată, aici, eu nu sunt nimic, voinţa 
mea nu există”. Dacă nu a gândit-o el, eu am crezut că a 
gândit-o şi din nou l-am părăsit pentru a mă duce să mă 
culc: venise noaptea. 

O, Renee, în singurătate, un gând distrugător te duce la 
sinucidere. Aceste grădini delicioase, această noapte 


înstelată, răcoarea asta ce-mi trimitea în valuri mireasma 
tuturor florilor noastre, valea noastră, colinele noastre, 
toate îmi păreau întunecate, negre şi pustii. Eram ca în 
fundul unei prăpăstii în mijlocul şerpilor şi al plantelor 
veninoase; nu-l mai vedeam pe Dumnezeu în ceruri. După o 
asemenea noapte, o femeie îmbătrâneşte. 

— la-o pe Fedelta, aleargă la Paris, i-am zis eu a doua zi; 
să n-o mai vindem; o iubesc, te poartă! 

Totuşi, nu s-a lăsat înşelat de intonaţia mea, în care 
răzbătea furia mea interioară, pe care încercam s-o ascund. 

— Ai încredere! mi-a răspuns, întinzându-mi mâna cu o 
mişcare atât de nobilă şi aruncându-mi o privire atât de 
nobilă, încât m-am simţit strivită. 

— Suntem tare mărunte! am exclamat eu. 

— Nu, mă iubeşti, asta-i totul, a spus el strângându-mă la 
pieptul lui. 

— Du-te la Paris fără mine, i-am spus, făcându-l să 
înţeleagă că renunţasem la bănuielile mele. 

A plecat şi credeam că va rămâne acolo. Renunţ să-ţi 
descriu suferinţele mele. Există în mine un alt eu însumi pe 
care nu-l bănuiam că ar putea exista. Întâi de toate, 
asemenea scene, scumpa mea, au, pentru o femeie care 
iubeşte, o solemnitate tragică pe care nimic n-ar putea-o 
exprima; toată viaţa îţi apare dinaintea ochilor în momentul 
unor astfel de scene, şi ochiul nu întrezăreşte nici o zare; 
nimicul e totul, privirea e o carte, cuvântul cară sloiuri de 
gheaţă, şi într-o mişcare a buzelor citeşti o condamnare la 
moarte. Mă aşteptam la recunoştinţă, pentru că mă 
arătasem îndeajuns de mare şi de generoasă? M-am suit 
sus, la Chalet şi l-am urmărit cu ochii pe drum. Ah! scumpa 
mea Renee, l-am văzut dispărând cu o îngrozitoare 
repeziciune. 

— Cum aleargă! m-am gândit eu, fără să vreau. Apoi, 
odată singură, am recăzut în infernul ipotezelor, în tumultul 
suspiciunilor. În anumite momente, certitudinea de-a fi 
trădată mi se părea ca o mană cerească în comparaţie cu 


infernul îndoielii! îndoiala este duelul nostru cu noi înşine, şi 
ne facem singuri răni îngrozitoare. Mergeam, mă învârteam 
în alei, reveneam la Chalet, ieşeam din nou ca o nebună. 
Plecat cam la ora şapte, Gaston nu s-a întors decât la ora 
unsprezece; şi cum prin parcul de la Saint-Cloud şi pădurea 
Boulogne, o jumătate de oră ajunge pentru a merge la 
Paris, e clar că şi-a petrecut trei ore la Paris. Intră 
triumfător, aducându-mi o cravaşa de cauciuc cu mâner de 
aur. 

De cincisprezece zile eram fără cravaşa; cravaşa mea 
uzată şi veche se rupsese. 

— Pentru asta m-ai chinuit? i-am spus, admirând lucrătura 
acestei bijuterii, care avea o casoletă în vârf. 

Apoi am înţeles că acest dar ascundea o nouă înşelătorie; 
însă i-am sărit iute în braţe, nu fără a-i face dulci reproşuri 
că mi-a impus chinuri atât de mari pentru o bagatelă. S-a 
crezut foarte isteţ. Am văzut atunci în ţinuta lui, în privirea 
lui, acel fel de bucurie interioară pe care o simţi când îţi 
reuşeşte o păcăleală; această bucurie scapă ca o licărire din 
sufletul nostru, ca o rază din spiritul nostru, care se reflectă 
în trăsături, se degajă în mişcările corpului. Admirând acest 
obiect frumos, l-am întrebat într-un moment în care ne 
priveam faţă în faţă: 

— Cine ţi-a făcut această operă de artă? 

— Un artist, unul dintre prietenii mei. 

— Ah! Verdier a montat-o, am adăugat eu, citind numele 
negustorului, imprimat pe cravaşa. 

Gaston a rămas foarte copil, a roşit. L-am copleşit cu 
mângâieri pentru a-l răsplăti că îi fusese ruşine că mă 
înşelase. Am făcut pe naiva, şi a putut crede că totul s-a 
sfârşit. 

25 mai. 

A doua zi, către ora şase, mi-am pus costumul de călărie şi 
am picat pe la ora şapte la Verdier, unde am văzut mai 
multe cravaşe de acelaşi model. Un vânzător a recunoscut-o 
pe a mea, pe care i-am arătat-o. 


— Am vândut-o ieri unui tânăr, mi-a spus el. 

Şi, după descrierea pe care i-am făcut-o perfidului meu 
Gaston, n-am mai avut îndoieli. Te scutesc de descrierea 
palpitaţiilor care-mi sfărâmau pieptul, mergând spre Paris 
şi din timpul acestei mici scene, în care se decidea viaţa 
mea. Reîntoarsă la ora şapte şi jumătate, Gaston mă găsi 
proaspătă, în toaletă de dimineaţă, plimbându-mă cu o 
înşelătoare seninătate, şi sigură că nimic nu va fi trădat 
absenţa mea, secret de care nu-l informasem decât pe 
bătrânul meu Philippe. 

— Gaston, i-am spus, eu făcând înconjurul iazului nostru, 
cunosc îndeajuns de bine diferenţa care există între o operă 
de artă unică, făcută cu dragoste pentru o singură 
persoană şi cea care iese dintr-o presă. 

Gaston deveni palid şi mă privi, iar eu îi arătai teribilul 
corp delict. 

— Prietene, i-am spus eu, asta nu-i o cravaşa, eun 
paravan, în dosul căruia dumneavoastră ascundeţi un 
secret. 

Aceste fiind spuse, draga mea, mi-am acordat plăcerea de 
a-l vedea zbătându-se în hăţişurile minciunii şi labirinturile 
înşelătoriei, fără să poată ieşi din ele, desfăşurând o artă 
prodigioasă pentru a încerca să găsească un zid peste care 
să sară, dar constrâns să rămână pe câmpul de luptă, în 
faţa unui adversar ce consimţi în fine să se lase înşelat. 
Această complezenţă a venit prea târziu, ca întotdeauna în 
astfel de scene. De altfel, am comis greşeala împotriva 
căreia mama mea a încercat să mă prevină. Arătându-se în 
goliciunea ei, gelozia îşi instaura războiul şi stratagemele ei 
între Gaston şi mine. Scumpa mea, gelozia este 
esențialmente stupidă şi brutală. Mi-am promis atunci să 
sufăr în tăcere, să spionez totul, să obţin o certitudine şi să 
sfârşesc atunci cu Gaston, sau să consimt la nenorocirea 
mea: nu există altă cale de urmat pentru femeile bine 
crescute. Ce-mi ascunde? căci îmi ascunde un secret. Acest 
secret se referă la o femeie. Să fie o aventură din tinereţe 


de care roşeşte? Ce? Acest Ce? este gravat cu litere de foc 
pe toate lucrurile. Citesc acest cuvânt fatal pe oglinda 
iazului, printre tufişurile mele, pe norii din cer, pe tavane, la 
masă, în florile covoarelor. În mijlocul somnului meu o voce 
îmi strigă: „Ce?” Începând din acea dimineaţă, a existat în 
viaţa noastră un interes crud, şi am cunoscut cel mai acid 
gând ce ne poate roade inima: să aparţii unui bărbat pe 
care-l crezi infidel. O! draga mea, viaţa asta ţine în acelaşi 
timp de infern şi de paradis! Nu pusesem încă piciorul în 
acest jăratec, eu până atunci atât de evlavios adorată. 

— Ah! îţi doreai într-o zi să pătrunzi în sumbrul şi 
arzătorul palat al suferințelor? îmi spuneam eu. Ei bine, 
demonii au auzit dorinţa ta fatală: înaintează, nefericito! 

30 mai. 

Din acea zi, Gaston, în loc să lucreze alene, cu leneşa 
nepăsare a artistului bogat, ce-şi mângâie opera, s-a apucat 
de treabă, ca scriitorul ce trăieşte din pana sa. Lucrează 
câte patru ore pe zi, să-şi termine două piese de teatru. 

— Are nevoie de bani! 

Acest gând mi-a fost suflat de o voce interioară. Nu 
cheltuieşte aproape nimic; trăim într-o atmosferă de 
absolută încredere, nu există nici un colţ al cabinetului lui 
de lucru în care ochii şi degetele melc să nu poată scotoci, 
cheltuielile lui nu depăşesc două mii de franci pe an, îi ştiu 
treizeci de mii de franci mai puţin strânşi, decât puşi într-un 
sertar. Mă ghiceşti. În mijlociii nopţii, în timp ce ela 
adormit, m-am dus să văd dacă această sumă se mai găsea 
la locul ei. Ce tremur îngheţat m-a cuprins găsind sertarul 
gol! În aceeaşi săptămână, am descoperit că se duce să-şi 
ridice scrisori de la Sevres, scrisori pe care trebuie că le 
rupe imediat după ce le citeşte căci, în ciuda 
ingeniozităţilor mele, demne de un Figaro, n-am găsit nici 
urmă de ele. Căci, vai! draga mea, în ciuda promisiunilor 
mele şi în ciuda tuturor frumoaselor jurăminte pe care mi 
le-am făcut mie însămi, cu ocazia întâmplării cu cravaşa, un 
imbold al sufletului, pe care ar trebui să-l numesc nebunie, 


m-a îmboldit şi l-am urmărit în una dintre cursele lui rapide 
la biroul poştal. Gaston a fost îngrozit când l-am, surprins 
călare, plătind taxa pentru o scrisoare pe care o ţinea în 
mână. După ce m-a privit fix, a pornit cu Fedelta în galop, 
printr-o mişcare atât de rapidă, încât m-am simţit zdrobită, 
ajungând la poarta dinspre pădure, într-un moment în care 
nu credeam că pot simţi vreo oboseală fizică, atât suferea 
sufletul meu! Acolo, Gaston nu-mi spune nimic, sună şi 
aşteaptă, fără să-mi spună nimic. Eram mai mult moartă 
decât vie. Aveam dreptate sau mă înşelam; oricum însă 
spionajul meu era nedemn de Armande-Louise-Marie de 
Chaulieu. Mă rostogoleam în mocirla socială, cu o treaptă 
mai jos decât mica croitoreasă, decât fata prost crescută, 
cot la cot cu curtezanele, cu actrițele, cu creaturile lipsite 
de educaţie. Ce suferinţe! în, sfârşit, s-a deschis poarta, şi-a 
încredinţat calul groom-ului său; şi atunci descalec şi eu, 
însă în braţele lui, căci mi le întinde; îmi ridic trena rochiei 
de amazoană cu mâna stângă, îi dau braţul drept, şi o 
pornim... mereu în tăcere. Cei o sută de paşi pe care i-am 
făcut astfel îmi pot fi trecuţi la socoteală drept o sută de ani 
de purgatoriu. Lia fiecare pas, mii de gânduri, aproape 
vizibile, se zburătăceau cu limbi de foc în faţa ochilor mei, 
îmi împungeau sufletul, având fiecare un venin diferit! Când 
groomul cu caii fu departe, îl opresc pe Gaston, îl privesc, şi 
cu o mişcare pe care ar fi trebuit s-o vezi, îi spun, arătându- 
i nenorocita scrisoare pe care o ţinea în continuare în mâna 
dreaptă: 

— Mi-o dai s-o citesc? 

Mi-a dat-o, am desfăcut-o, şi am citit o scrisoare prin care 
Nathan, autorul dramatic, îi spunea că una dintre piesele 
noastre, acceptată, învățată de actori şi pusă în repetiţii, va 
fi jucată sâmbăta viitoare. Scrisoarea conţinea şi un bilet de 
lojă. Cu toate că pentru mine a fost ca şi cum aş fi ajuns din 
martiriu în cecuri, demonul îmi striga în continuare, ca 
pentru a-mi strica bucuria: „Unde sunt cei treizeci de mii de 
franci?” Şi demnitatea, onoarea, tot ce era cuprins în 


vechiul meu eu mă împiedica să pun o întrebare; o aveam 
pe buze; ştiam că dacă gândul meu devine cuvânt, ar trebui 
să mă arunc în iaz, şi abia rezistam dorinţei de-a vorbi. 
Scumpo, oare ce sufeream atunci nu era peste puterile unei 
femei? 

— Te plictiseşti, bietul meu Gaston, i-am spus dându-i 
înapoi scrisoarea. Dacă vrei, ne reîntoarcem la Paris. 

— La Paris, de ce? a spus el. Am vrut să văd dacă am 
talent, şi să gust din beţia succesului. 

În timp ce el lucra, puteam să fac foarte bine pe mirata, 
răscolind prin sertar şi negăsind cei treizeci de mii de 
franci; însă n-ar fi fost asta decât să provoc un răspuns ca: 
„L-am ajutat pe cutare sau cutare prieten”, pe care un om 
cu spiritul lui Gaston l-ar fi găsit cu promptitudine? 

Scumpa mea, turnarea acestor lucruri este că frumosul 
succes al piesei la care tot Parisul se înghesuie în acest 
moment ni se datorează nouă, cu toate că Nathan se 
bucură de toată gloria. Sunt una dintre cele două stele ale 
cuvintelor: şi DOMNII **. Am văzut prima reprezentaţie, 
ascunsă în fundul unei loji de la parter. 

1 iulie. 

Gaston lucrează în continuare şi în continuare merge la 
Paris; lucrează la noi piese pentru a avea pretextul de-a 
merge la Paris şi pentru a-şi face bani. Avem trei piese 
admise şi două comandate. O! scumpa mea, sunt pierdută, 
înaintez prin tenebre. Aş da foc casei mele pentru a vedea 
clar. Ce înseamnă o asemenea purtare? Îi e ruşine că a 
primit averea mea? Are un suflet prea mare pentru a fi 
preocupat de o asemenea prostie. De altfel, când un bărbat 
începe să aibă asemenea scrupule, ele îi sunt dictate de un 
interes sentimental. Accepţi orice de la soţia ta, însă nu vrei 
să ai nimic de la o femeie pe care vrei s-o părăseşti sau pe 
care nu o mai iubeşti. Dacă vrea atât de mulţi bani, trebuie 
că-i cheltuie pentru vreo femeie. Dacă ar fi vorba de el, oare 
n-ar lua din punga mea fără să facă nazuri? Avem o sută de 
mii de franci economisiţi! În fine, frumoasa mea, am 


străbătut întreaga lume a bănuielilor şi, judecând bine 
totul, sunt sigură că am o rivală. Mă lasă, pentru cine? 
vreau s-o văd. 

10 iulie. 

Am văzut bine, sunt pierdută! O! Renee, la treizeci de ani, 
în toată gloria frumuseţii mele, bogată în resurse spirituale, 
împodobită de farmecele toaletelor elegante, întotdeauna 
proaspătă, elegantă, sunt trădată, şi cu cine mă trădează? 
Cu o englezoaică care are picioare mari, oase mari, sâni 
mari, o vacă britanică. Nu mă mai pot îndoi de acest lucru. 
lată ce mi s-a întâmplat în ultimele zile. 

Obosită de îndoială, gândindu-mă că, dacă l-ar fi ajutat pe 
vreunul dintre prietenii lui, Gaston ar fi putut să mi-o 
spună, văzându-l acuzat de propria lui tăcere, şi văzându-l 
împins la muncă de o continuă sete de bani, geloasă pe 
munca lui, neliniştită de continuele lui drumuri la Paris, mi- 
am luat măsuri de siguranţă şi aceste măsuri m-au făcut să 
mă cobor atât de jos, încât nici nu-ţi pot spune. Acum trei 
zile, am aflat că Gaston, atunci când se duce la Paris, merge 
pe strada Ville-l'Eveque, într-o casă unde amorurile lui sunt 
păzite cu o discreţie fără de seamăn în Paris. Portarul, puţin 
vorbăreţ, a spus puţine lucruri, însă îndeajuns pentru a mă 
face să disper. Am făcut atunci sacrificiul vieţii mele, şi am 
vrut numai să ştiu totul. M-am dus la Paris, am închiriat un 
apartament în casa de vizavi de cea în care se duce Gaston, 
şi am putut să-l văd cu ochii mei intrând călare în această 
curte. O! am avut prea devreme o oribilă şi îngrozitoare 
revelaţie. Această englezoaică, care-mi pare că are treizeci 
şi şase de ani, pune să fie numită doamna Gaston. Această 
descoperire a fost pentru mine lovitura de graţie. În fine, 
am văzut-o ducându-se la Tuileries cu doi copii... O! scumpa 
mea, doi copii care sunt miniaturile vii ale lui Gaston. Este 
imposibil să nu fii izbit de o asemenea scandaloasă 
asemănare... Şi ce copii frumoşi! Sunt îmbrăcaţi fastuos, 
aşa cum ştiu englezoaicele să-i aranjeze. Ea i-a dat copii! 
totul se explică. Această englezoaică este un soi de statuie 


grecească, coborâtă din cine ştie ce monument, are albeaţa 
şi răceala marmorii, umblă solemnă, ca o mamă fericită. E 
frumoasă, trebuie să convenim asupra acestui lucru, dar e 
greoaie ca un vas de război. N-are nimic fin şi distins: cu 
siguranţă, nu-i o lady, este fiica vreunui fermier din vreun 
comitat îndepărtat, sau a unsprezecea fiică a vreunui pastor 
sărac. M-am reîntors de la Paris pe moarte. Pe drum m-au 
asediat mii de gânduri, ca tot atâţia demoni. Să fie ea 
căsătorită? O cunoştea înainte de-a se fi căsătorit cu mine? 
Să fi fost amanta vreunui bogătaş care a părăsit-o, şi a 
căzut aşa deodată în sarcina lui Gaston? Am făcut infinit de 
multe presupuneri, de ca şi cum ar mai fi fost nevoie de 
ipoteze în prezenţa copiilor. A doua zi, m-am reîntors la 
Paris şi am dat îndeajuns de mulţi bani portarului casei 
aceleia pentru ca la întrebarea: „Doamna Gaston este 
măritată legal?” să-mi răspundă: 

— Da, domnişoară. 

15 iulie. 

Scumpa mea, începând din acea dimineaţă, mi-am dublat 
dragostea faţă de Gaston, şi l-am găsit mai îndrăgostit ca 
oricând; e atât de tânăr! De douăzeci de ori, la scularea 
noastră, sunt aproape gata să-i spun; „Mă iubeşti deci mai 
mult decât pe cea de pe strada Ville-l'Eveque?” însă nu-mi 
pot explica misterul abnegaţiei mele. 

— Iubeşti mult copiii? l-am întrebat. 

— O da! mi-a răspuns: însă vom avea şi noi copii! 

— Şi cum asta? 

— l-am consultat pe medicii cei mai savanţi, şi cu toţii m-au 
sfătuit să fac o călătorie de două luni. 

— Gaston, i-am spus eu, dacă aş fi putut să iubesc un 
absent, aş fi rămas la mânăstire până la capătul zilelor 
mele. 

A început să râdă, şi pe mine, draga mea, cuvântul 
călătorie m-a omorât. O! desigur, prefer să sar pe fereastră 
decât să mă las să cad pe scări, şi să mă agăţ de fiecare 
treaptă... Adio, îngerul meu; am făcut ca moartea mea să fie 


uşoară, elegantă, dar fără greş. Testamentul e scris de ieri. 
Acuma poţi veni să mă vezi, consemnul a fost ridicat. 
Aleargă spre mine ca să-ţi spun adio. Moartea mea va fi, aşa 
cum a fost şi viaţa mea, plină de distincţie şi de eleganţă; 
voi muri frumos. 

Adio, scump spirit de soră, adio, ţie a cărei tandreţe n-a 
avut nici dezgusturi, nici înălţări, nici scăderi, şi care, 
asemenea clarului de lună, mi-a mângâiat întotdeauna 
inima; tu nu ai cunoscut emoţiile iubirii, însă nici n-ai gustat 
din otrăvitoarea ei amărăciune. Ai văzut viaţa în mod 
înţelept. Adio! 

LV, 

CONTESA DE L'ESTORADE. 

CĂTRE DOAMNA GASTON 

16 iulie. 

Scumpa mea Louise, îţi trimit această scrisoare printr-un 
curier expres, înainte de-a alerga eu însumi la Chalet. 
Calmează-te. Ultimele cuvinte ale scrisorii tale mi s-au 
părut atât de nesăbuite, încât am crezut că pot, în astfel de 
împrejurări, să-i spun totul lui Louis: era vorba să te salvez 
de tine însuţi. Dacă, ca şi tine, am întrebuințat mijloace 
oribile, rezultatul este însă atât de fericit, încât sunt sigură 
de aprobarea ta. M-am coborât într-atâta încât am pus în 
mişcare poliţia; însă aceasta este un secret între tine şi noi. 
Gaston e un înger! Iată faptele: Fratele lui, Louis Gaston, a 
murit la Calcuta, în slujba unei companii de comerţ, în 
momentul în care se pregătea să revină în Franţa bogat, 
fericit şi căsătorit. Văduva unui negustor englez îi dăduse 
cea mai strălucitoare avere. După zece ani de muncă, 
întreprinsă pentru a-i trimite din ce să trăiască fratelui său, 
pe care-l adora şi căruia nu-i vorbea niciodată în scrisori de 
necazurile sale, pentru a nu-l amări, a fost lovit de 
falimentul faimosului Halmer. Văduva a fost ruinată. 
Lovitura a fost atât de violentă, încât Louis Gaston şi-a 
pierdut capul. Moralul slăbindu-i, a lăsat trupul în 
stăpânirea bolii, şi a pierit în Bengal, unde se dusese să 


adune rămăşiţele averii bietei sale soţii. Acest minunat 
căpitan încredinţase unui bancher o primă sumă de trei 
sute de mii de franci pentru a o trimite fratelui său; însă 
acest bancher, ruinat la rândul său de falimentul casei 
Halmer, le-a luat şi această ultimă resursă. Văduva lui Louis 
Gaston, această femeie frumoasă pe care o iei drept rivala 
ta, a sosit la Paris cu doi copii, care sunt nepoţii tăi, şi fără 
un ban. Bijuteriile mamei abia au ajuns să plătească 
călătoria familiei. Informaţiile pe care Louis Gaston le 
dăduse bancherului, pentru a-i trimite bani lui Marie 
Gaston, i-au servit văduvei la găsirea vechiului domiciliu al 
soţului tău. Cum Gaston al tău dispăruse, fără să spună 
unde se duce, au trimis-o pe doamna Louis Gaston la 
d'Arthez, singura persoană care putea da informaţii despre 
Marie Gaston. D'Arthez a făcut faţă primelor nevoi ale 
acestei tinere femei, cu atât mai multă generozitate cu cât, 
cu patru ani în urmă, în momentul căsătoriei sale, Louis 
Gaston se interesase de fratele său la celebrul scriitor, 
ştiindu-l prietenul lui Marie. Căpitanul îi ceruse lui d'Arthez 
să găsească un mijloc de-a face să-i parvină în mod sigur 
această sumă lui Marie Gaston. D'Arthez răspunsese că 
Marie Gaston devenise bogat prin căsătoria lui cu baroana 
de Macumer. Frumuseţea, acest magnific dar al mamei lor, 
salvase, în Indii ca şi la Paris, pe amândoi fraţii de orice 
nenorocire. Nu-i o istorie mişcătoare? Bineînţeles că 
d'Arthez sfârşi prin a-i scrie soţului tău despre starea în 
care se aflau cumnata şi nepoţii lui, aducându-i totodată la 
cunoştinţă şi generoasele intenţii pe care întâmplarea le-a 
împiedicat să fie duse la îndeplinire, însă pe care Gaston cel 
din India le-a avut pentru Gaston cel din Paris. Scumpul tău 
Gaston, aşa cum trebuie să-ţi imaginezi, a alergat degrabă 
la Paris. lată istoria primului său drum. De cinci ani, a pus 
deoparte cincizeci de mii de franci din veniturile pe care l-ai 
obligat să le primească şi aceste economii le-a folosit pentru 
a face două înscrieri, de o mie două sute de franci rentă 
fiecare, pe numele nepoților lui; apoi a mobilat acest 


apartament în care locuieşte cumnata ta, promiţându-i trei 
anii de franci la fiecare trei luni. lată povestea muncii lui 
pentru teatru şi plăcerea pe care i-a dat-o succesul primei 
lui piese. Astfel doamna Gaston nu e rivala ta, şi-ţi poartă 
într-un mod foarte legitim numele. Un om nobil şi delicat ca 
Gaston trebuie să-ţi fi ascuns această aventură, temându-se 
de generozitatea ta. Soţul tău nu a privit ca fiind al lui ceea 
ce i-ai dat. D'Arthez mi-a citit scrisoarea pe care i-a scris-o 
pentru a-l ruga să fie unul dintre martorii căsătoriei 
voastre: Marie Gaston spune în această scrisoare că 
fericirea lui ar fi fost întreagă, dacă n-ar fi avut datorii, pe 
care te-a lăsat să i le plăteşti, şi dacă ar fi fost bogat. Un 
suflet curat nu este într-atâta de stăpân pe sine încât să nu 
aibă asemenea sentimente: ele există sau nu există; şi 
atunci când ele există, delicateţea lor, exigenţele lor sunt de 
înţeles. Este de la sine înţeles că Gaston a vrut ca el singur, 
în secret, să asigure o existenţă decentă văduvei fratelui 
său, când această femeie îi trimisese o sută de mii. De scuzi 
din propria ei avere. Văduva lui Louis Gaston e frumoasă, 
are inimă, maniere distinse, dar nu e deşteaptă. Această 
femeie e mamă; oare asta nu înseamnă a-ţi spune că m-am 
simţit legată de ea de cum am văzut-o, găsind-o cu un copil 
în braţe şi cu celălalt îmbrăcat ca un baby de lord? Totul 
pentru copii! stă scris în cele mai mici lucruri pe care le 
face. Aşa că, departe de-a avea de ce să-i porţi pică 
adoratorului tău Gaston, în toate astea n-ai decât noi motive 
de a-l iubi! L-am întrezărit, este cel mai fermecător tânăr 
din Paris. O, da! scumpa mea copila, am înţeles bine 
văzându-l, că o femeie poate fi nebună după el: are 
fizionomia sufletului său. În locul tău, aş lua la Chalet 
văduva şi cei doi copii, aş pune să li se construiască vreun 
cottage delicios, şi aş face din ei copiii mei! Linişteşte-te, şi 
la rândul tău pregăteşte-i lui Gaston această surpriză. 

IVI. 

DOAMNA GASTON. 

CĂTRE CONTESA DE L'ESTORADE. 


Ah! prea iubito, ascultă teribila, fatala, insolenta frază a 
imbecilului de la Fayette către stăpânul său, către regele 
lui: E prea târziu! Oh! viaţa mea, frumoasa mea viaţă! ce 
doctor mi-o va da înapoi? M-am lovit de moarte. Vai! n-am 
fost eu oare o văpaie nebună de femeie, menită să se stingă 
după ce va fi strălucit? Ochii mei sunt două torente de 
lacrimi, şi... nu pot plânge decât departe de el... Fug de el şi 
el mă caută. Disperarea mea e cu totul lăuntrică. Dante a 
uitat supliciul meu în Infernul lui. Vino să mă vezi murind! 

LVII. 

CONTESA DE L'ESTORADE. 

CĂTRE CONTELE DE L'ESTORADE. 

La Chalet, 7 august. 

Prietene drag, ia copiii cu tine şi fă călătoria în Provence 
fără mine; rămân lângă Louise, care nu mai are decât 
câteva zile de trăit: sunt datoare să mă devotez ei şi soţului 
ei, care cred că va înnebuni. 

De la mica scrisoare pe care o cunoşti şi care m-a făcut să 
zbor întovărăşită de medici, la Ville-d'Avray, n-am mai 
părăsit-o pe această femeie fermecătoare şi nu ţi-am putut 
scrie, căci iată a cincisprezecea noapte de când stau de 
veghe. 

Sosind aici, am găsit-o cu Gaston, frumoasă şi împodobită, 
cu faţa surâzătoare, fericită. Ce minciună sublimă! Aceşti 
doi copii frumoşi s-au lămurit. Pentru o clipă, am fost ca şi 
Gaston, păcălită de această îndrăzneală; însă Louise mi-a 
strâns mâna şi mi-a spus la ureche: 

— Trebuie înşelat, sunt pe moarte. 

Un frig de moarte m-a cuprins, găsindu-i mâna fierbinte şi 
obrajii roşii. M-am felicitat pentru prudenţa mea. Avusesem 
ideea, pentru a nu speria pe nimeni, să spun medicilor să se 
plimbe prin pădure, aşteptând să pun să fie chemaţi. 

— Lasă-ne, îi spuse ea lui Gaston. Două femei care se văd 
după cinci ani de despărţire au multe secrete să-şi 
încredinţeze una alteia, şi Renee are fără îndoială să-mi 
facă unele confidenţe. 


Odată singure mi s-a aruncat în braţe, fără să-şi poată, 
opri lacrimile. 

— Dar ce se petrece? i-am spus eu. Îţi aduc, pentru orice 
eventualitate, pe primul chirurg şi pe primul medic de la 
Ho6tel-Dieu, împreună cu Bianchon; în fine, sunt patru. 

— O! dacă mă pot salva, dacă mai e timp, să vină! a 
exclamat ea. Acelaşi sentiment care mă ducea spre moarte 
mă cheamă azi la viaţă. 

— Dar ce-ai făcut? 

— Am făcut în aşa fel încât să fiu bolnavă de piept în cel 
mai înalt grad, în câteva zile. 

— Şi cum asta? 

— Noaptea făceam în aşa fel încât să asud şi alergam apoi 
să mă aşez pe marginea iazului, în rouă. Gaston mă crede 
răcită doar şi eu mor! 

— Atunci trimite-l la Paris; mă voi duce chiar eu să chem 
pe doctori, am spus, alergând ca o nebună spre locul unde îi 
lăsasem. 

Însă, vai, prietene, după consultaţie, niciunul dintre 
savanţi nu mi-a dat nici cea mai mică speranţă, cred cu toţii 
că, la căderea frunzelor Luise va muri. Constituţia acestei 
scumpe fiinţe a servit în mod ciudat planului ei - avea 
predispoziţii pentru boala pe care şi-a încurajat-o; ar fi 
putut trăi multă vreme, însă în câteva zile a făcut ca totul să 
fie ireparabil. Nu-ţi voi spune care au fost sentimentele 
mele, auzind această condamnare perfect motivată. Ştii că 
am trăit tot atât de mult prin Louise, ca şi prin mine. Am 
rămas zdrobită şi nu i-am condus pe aceşti doctori cruzi. Cu 
obrazul scăldat în lacrimi, am rămas nu ştiu câtă vreme 
într-o dureroasă meditaţie. O voce celestă m-a scos din 
amorţeala mea cu aceste cuvinte: „Ei bine, sunt 
condamnată!” pe care Louise mi le-a spus, punându-mi 
mâna pe umăr. Ea m-a făcut să mă ridic şi m-a dus în micul 
ei salon. 

— Nu mă mai părăsi, mi-a cerut ea cu o privire rugătoare; 
nu vreau să văd disperare în jurul meu; vreau mai ales să-l 


înşel pe el, voi avea puterea necesară. Sunt plină de 
energie, de tinereţe, şi voi şti să mor în picioare. În ce mă 
priveşte, nu mă plâng, mor aşa cum am dorit-o deseori: la 
treizeci de ani, tânără, frumoasă, neştirbită. Cât despre el, 
l-aş fi făcut nefericit, o ştiu bine. M-am lăsat prinsă de 
mrejele iubirilor mele, ca o ciută ce se strangulează de 
panică că va fi prinsă: dintre noi două, eu sunt ciuta... şi o 
ciută foarte sălbatică. Geloziile mele gratuite îi şi loveau 
inima, făcându-l să sufere. În ziua în care bănuielile mele s- 
ar fi izbit de indiferenţă, plata ce aşteaptă gelozia, ei bine... 
în ziua aceea aş fi murit. Mi-am trăit din plin viaţa. Există 
fiinţe ce au şaizeci de ani de slujbă pe condica vieţii şi, în 
fapt, n-au trăit doi ani; invers, ce par a nu avea decât 
treizeci de ani, însă, în realitate, am avut şaizeci de ani de 
dragoste. Astfel, pentru mine, pentru el, acest deznodământ 
e fericit. Cât despre noi două, asta-i altceva: pierzi o soră 
care te iubeşte şi această pierdere e ireparabilă. Singură 
tu, aici, trebuie să-mi plângi moartea. Moartea mea, a 
reluat ea după o lungă pauză în timpul căreia n-am văzu t-o 
decât prin vălul lacrimilor mele, comportă o crudă 
învăţătură. Scumpul meu doctor în corset avea dreptate: 
căsătoria nu poate avea ca bază pasiunea, nici măcar 
dragostea. Viaţa ta e o viaţă nobilă şi frumoasă, ai păşit pe 
calea ta, iubindu-l tot mai mult pe Louis al tău; în timp ce, 
începându-ţi viaţa conjugală printr-o extremă ardoare, ea 
nu poate decât să descrească. Am greşit de două ori, şi de 
două ori a venit moartea să-mi pălmuiască cu mâna ei 
uşoară fericirea. Ea mi l-a răpit pe cel mai nobil şi mai 
devotat dintre bărbaţi; astăzi, cârna, mă răpeşte celui mai 
frumos, celui mai fermecător, celui mai poetic soţ din lume. 
Însă voi fi cunoscut rând pe rând frumuseţea ideală a 
sufletului şi pe cea a formei. La Felipe, sufletul supunea 
trupul şi-l transforma; la Gaston, inima, spiritul şi 
frumuseţea rivalizează. Mor adorată, ce pot dori mai mult?.. 
Să mă reconciliez cu Dumnezeu pe care poate că l-am 
neglijat, şi către care mă voi înălța plină de iubire, cerându- 


i să-mi redea, într-o zi, aceşti doi îngeri în ceruri. Fără ei, 
paradisul ar fi pustiu pentru mine. Exemplul meu ar fi fatal: 
sunt o excepţie. Cum este imposibil să întâlneşti Gastoni şi 
Felipi, legea socială este, în aceasta, în armonie cu legea 
naturală. Da, femeia este o fiinţă slabă, care trebuie, 
căsătorindu-se, să-şi sacrifice întru totul voinţa bărbatului 
care-i datorează în schimb sacrificiul egoismului său. 
Revoltele şi plângerile pe care în ultima vreme sexul nostru 
le-a ridicat cu atâta zgomot sunt prostii, care ne fac să ne 
merităm numele de copii, pe care atâţia filosofi ni l-au dat. 

A continuat să vorbească astfel, cu vocea ei dulce pe care 
o cunoşti, spunând lucrurile cele mai rezonabile, în modul 
cel mai elegant, până ce a intrat Gaston, venind de la Paris 
cu cumnata, cu cei doi copii şi cu bona englezoaică, pe care 
Louise îl rugase să-i aducă. 

— Iată-i pe frumoşii mei călăi, a spus ea, văzându-şi cei doi 
nepoți. Nu puteam să mă înşel asupra lor? Cum seamănă cu 
unchiul lor! 

A fost fermecătoare cu doamna Gaston, cumnata ei, pe 
care a rugat-o să se simtă la Chalet ca la ea acasă şi i-a 
făcut onorurile casei cu manierele celor din familia 
Chaulieu, pe care le are în sânge. Am scris imediat ducesei 
şi ducelui de Chaulieu, ducelui de Rhetore şi ducelui de 
Lenoncourt-Chaulieu, precum şi Madelainei. Şi bine am 
făcut. A doua zi, obosită de atâtea eforturi, Louise n-a putut 
să se plimbe; nu s-a sculat nici măcar pentru a asista la 
dineu. Madelaine de Lenoncourt, cei doi fraţi şi ducesa au 
venit în cursul serii. Răceala, provocată între ea şi familia ei, 
de căsătoria lui Louise, s-a risipit. Din acea seară, cei doi 
fraţi şi tatăl lui Louise au venit, călare, de la Paris, în fiecare 
dimineaţă, şi cele două ducese îşi petrec la Chalet serile. 
Moartea apropie în aceeaşi măsură în care desparte, ea 
impune tăcere pasiunilor meschine. Louise e sublimă prin 
graţie, farmec, spirit şi sensibilitate. Până în ultimul 
moment, ea vădeşte acel gust ce a făcut-o atât de celebră, şi 


ne dăruieşte comorile spiritului ei, ce făceau din ea una 
dintre reginele Parisului. 


— Vreau să fiu frumoasă până şi în sicriu, mi-a spus ea cu 
acel surâs care-i numai al ei, culcându-se în pat, ca să zacă 
aceste cincisprezece zile care au trecut. 

În camera ei nici o urmă de boală; băuturile, pomezile. Tot 
arsenalul medical este ascuns. 

— Nu-i aşa că am o moarte frumoasă? spunea ea ieri 
preotului din Sevres, căruia i s-a încredinţat. 

Ne bucurăm cu toţi de ea ca nişte avari. Gaston, pe care 
atâta nelinişte, atâta claritate îngrozitoare l-au pregătit, nu 
e lipsit de curaj, însă e atins: nu m-aş mira dacă şi-ar urma 
soţia în modul cel mai natural cu putinţă. Ieri, mi-a spus, în 
timp ce înconjuram iazul: 

— Trebuie să fiu tatăl acestor doi copii... Şi mi-a arătat-o 
pe cumnata lui, care-i plimba nepoţii. 

— Însă, cu toate că nu vreau să fac nimic pentru a pleca 
din această lume, promiteţi-mi să fiţi o a doua mamă pentru 
ei şi să-l lăsaţi pe soţul dumneavoastră să accepte tutela 
oficioasă, pe care i-o voi încredința, de comun acord cu 
cumnata mea. 

A spus aceste lucruri, fără cea mai mică emfază şi ca un 
om ce se simte pierdut. Figura lui răspunde cu surâsuri 
zâmbetelor lui Louise, şi numai eu nu sunt înşelată de acest 
lucru. El desfăşoară un curaj egal cu cel al lui Louise. Ea a 
dorit să-şi vadă finul; dar nu-s necăjită că el este în 
Provence, ea i-ar fi putut face nişte daruri ce m-ar fi 
stânjenit foarte tare. 

Adio, prietene. 

25 august (ziua ei de naştere) 

Ieri spre seară, Louise a fost, pentru câteva momente, în 
delir; însă a fost un delir cu adevărat elegant, care 
dovedeşte că oamenii de spirit nu devin nebuni ca burghezii 
sau ca proştii. A cântat, cu o voce stinsă, câteva arii italiene 
din Puritanii, din Somnambula şi din Moise. Eram cu toţii 
tăcuţi în jurul patului şi am avut cu toţii, chiar fratele ei 
Rhetore, lacrimi în ochi, atât era de clar că sufletul ei se 
înălța astfel. Nu ne mai vedea! Însă toată graţia ei mai 


subzista în frumuseţea acestui cântec slab şi de o dulceaţă 
divină. Agonia a început în cursul nopţii. Am venit, la ora 
şapte dimineaţa, s-o trezesc eu însumi; şi-a regăsit puţină 
forţă, a vrut să se aşeze la fereastră, i-a cerut lui Gaston 
mâna... Apoi, prietene, îngerul cel mai fermecător pe care L- 
am putea vedea pe acest pământ nu ne-a mai lăsat decât 
învelişul său pământesc. Împărtăşită în ajun, fără ştirea lui 
Gaston, care, în timpul teribilei ceremonii a adormit puţin, 
îmi ceruse să-i citesc în franţuzeşte De profundis66, în timp 
ce va fi astfel faţă-n faţă cu frumoasa natură pe care şi-o 
crease. Ea repeta în gând cuvintele şi strângea mâinile 
soţului ei, îngenuncheat de cealaltă parte a berjerei... 

26 august. 

Mi-e inima zdrobită. Tocmai am fost s-o văd în linţoliu, a 
devenit palidă cu tente violete. O! vreau să-mi văd copiii, 
copiii mei! Vino cu copiii în întâmpinarea mea! 

Paris, 1641 


SFÂRŞIT 


1 Beauvisage - nume de familie; literalmente, beau visage 
= faţă frumoasă. 

2 Preludiul domniţoarei de Lavallicre - ducesa de 
Lavallicre a fost favorita regelui Louis XIV, înainte de a se 
călugări, tot în ordinul carmelitelor, în aceeaşi mânăstire. 

3 Hipogrif - animal fabulos, jumătate cal, jumătate vultur. 

4 Paraclet - Sfântul Duh; literalmente: cel invocat în 
greceşte. 

5... trădată de Louis XIV - aluzie la faptul că Louis XIV a 
preferat în cele din urmă pe ducesa de Montespan 
domnişoarei de Lavallicre. 

6 Ducesa de Montespan - a provocat trimiterea la 
mânăstire a rivalei sale. 


7 armoariile familiei - armele, emblemele de pe scuturile 
heraldice, de pe steaguri, de pe pereţi, puse ca semne 
distinctive ale unei familii nobile, ale unui oraş etc.; blazon, 
herb. (n.k.) 

8 Bois de Boulogne - pădurice la marginea Parisului, loc 
de plimbare. 

9 Griffith - nume englezesc, sugerează franţuzescul griffe 
- gheară. 

10 Savonnerie - veche manufactură pariziană de covoare; 
datează din 1627 şi a fost reunită cu cea numită Gobelins în 
1826. 

11 Mareşalul de Richelieu - Armand, duce de Richelieu, 
mareşal al Franţei (1696-1788), a jucat, înainte de a deveni 
guvernatorul Guianei, un rol important la Curtea lui 
Ludovic al XV-lea, de care-l apropia şi moralitatea lui 
aproximativă. 

12 şambrană - Cadru decorativ al unei uşi sau alunei 
ferestre, executat din tencuială, lemn, piatră sau din metal. 
(din fR. Chambranle) (n.k.) 

13 Prinţul de Talleyrand - 1754-1838, episcop răspopit, 
ilustru diplomat, a fost ministru de externe al Franţei sub 
Directoriu, Consulat, Imperiu şi Restauraţie. 

14 porțelan de Saxa - ţinutul Saxoniei (Saxa) din 
Germania de nord e cunoscut prin industria sa de 
porţelanuri. 

15 Le Grand-Livre, cartea datoriei publice 

16 Victorine - prin 1823 proprietara celei mai vestite case 
de modă din Paris, lucra pentru doamnele de la Curte. 

17 Ducesa de Maufrigneuse - personaj balzacian, vezi 
romanele Cabinetul de antichităţi şi Secretele principesei 
de Cardignan. 

18 Corinne - roman de doamna de Stael, apărut în 1807. 

19 Adolphe - roman de Benjamin Constant, apărut în 
1810. 

20 Joc de cuvinte: moyen age înseamnă pe franţuzeşte 
totodată „evul mediu”, ceea ce a vrut să spună coaforul, şi 


„vârstă de mijloc”, cum s-a prefăcut că a înţeles Louise de 
Chaulieu. 

21 Buonaparte - în timpul imperiului, şi multă vreme mai 
târziu încă, regaliştii şi nobilimea veche franceză, ca şi 
adversarii străini ai Franţei imperiale, îi spuneau lui 
Napoleon „Buonaparte”, pentru a arăta că nu-l recunoşteau 
ca împărat şi pentru a sublinia, prin grafie şi pronunție, 
originea lui italiană, nefranceză. 

22 Conscripţie - lege de recrutare a armatei franceze, 
adoptată în 1708. Legea a devenit tot mai severă pe măsură 
ce, în urma războaielor napoleoniene, nevoia de recruți 
creştea. 

23 Garda de onoare - unitate de elită, constituită de 
Napoleon în 1813, din fii ai familiilor nobile. Era o încercare 
de a solidariza aceste familii cu soarta armatelor imperiale. 

24 „Infamul cod civil” - este vorba de Codul Civil francez, 
redactat între 1800 şi 1801 sub privegherea lui Napoleon. 
A legiferat relaţiile de familie, şi de proprietate necesare 
societăţii burgheze, rămânând în vigoare în Franţa, cu 
adaptări neesenţiale, până în prima jumătate a veacului 
nostru. A influenţat majoritatea codurilor civile redactate în 
Europa în veacul trecut. 

Aristocraţia se întemeiase pe proprietatea de tip feudal a 
familiilor nobile asupra unor pământuri ne-înstrăinabile - 
majorate - ce nu puteau fi împărţite între moştenitori la 
moartea capului familiei, ci reveneau primului născut, care 
devenea, cu aceasta, şi purtătorul titlului nobiliar al 
părintelui, legat de majoratul respectiv. Ceilalţi descendenţi 
puteau moşteni numai bunuri mobile şi eventuale bunuri 
imobile din afara majoratului. Din acest motiv numeroase 
fete nobile, cu perspective de moştenire insuficiente ca 
zestre, luau calea mânăstirii, iar fiii mai mici ai familiilor 
nobile urmau să aleagă între cariera militară şi cea 
clericală. Codul Napoleon desfiinţase privilegiul primului 
născut, toţi copiii legitimi având drepturi egale asupra 
moştenirii părinteşti. Sub Restauraţie, pentru a evita 


fărâmițarea marilor domenii nobiliare şi a păstra majoratul 
pentru fiul mai mare, familiile nobile recurgeau, de aceea, 
la recunoaşteri fictive din partea celorlalţi fii şi eventual 
fiice, că şi-ar fi primit drepturile încă în timpul vieţii 
părintelui. În aceste condițiuni fiicele nobile nu puteau 
decât intra la mânăstire, afară de cazul că găseau un mire 
suficient de bogat pentru a declara formal, la căsătorie, că 
primise zestrea la care viitoarea soţie avea dreptul. 

25 bastide - transcris în traducere „bastidă”, în sudul 
Franţei casă de ţară a unui moşier, aproximativ conac. 

26 Valdez - amiral spaniol, om politic liberal, unul dintre 
conducătorii revoluţiei burghezo-liberale spaniole, înfrântă 
de Ferdinand VII cu ajutorul trupelor franceze (1623). 

27 Sarazini - nume dat în evul mediu şi până în veacul XIX 
în Occident populațiilor musulmane din Orient, Africa şi 
Spania. 

28 Riego - om politic progresist şi militar spaniol, 1784- 
1823, a fost unul dintre conducătorii revoluţiei burghezo- 
liberale din Spania. La înfrângerea acesteia de regele 
Ferdinand VII, sprijinit de trupe franceze, Riego este ucis, 
iar leşul lui sfârtecat. 

29 rey netto - în spaniolă, cu sensul de rege legitim. 

30 maravedi, cvadrupli, piaştri - monede spaniole ce 
circulau în bazinul Mediteranei în veacul al XVIII-lea şi al 
XIX-lea. 

31 Galignani - librărie la Paris cu cabinet de lectură, unde 
se puteau citi ziare şi reviste străine. Se ştie că Stendhal 
citea aici periodice engleze şi italiene. 

32 Denys la Corint - Denys II cel tânăr, tiranul Siracuzei 
(secolul IV î.e.n.). Izgonii din domnie, s-a retras la Corint, 
unde a trăit restul vieţii în belşug, ocupându-se de ştiinţe şi 
arte. 

33 Domnul de Canalis - personaj balzacian. În Modeste 
Mignon Balzac îl prezintă pe Canalis ca pe unul dintre 
fruntaşii şcolii romantice. În acel roman se vede că legătura 


sa cu ducesa de Chaulieu, care a durat până la moartea ei, 
i-a asigurat cariera literară şi politică. 

34 în petto - în italiană: în sinea mea. 

35 Le Cid - piesă de teatru de Corneille (1636). 

36 Richardson - romancier englez, 1689-1761. Romanul 
lui epistolar, Clarisse Harlowe, a avut mare succes şi în 
Franţa. 

37 Pair de France - titlu nobiliar, în perioada 1815-1848 
membru al Camerei Pairilor. 

38 Valencay - din porunca lui Napoleon, ducele de 
Talleyrand a găzduit la castelul său din Valencay, din 1808 
până în 1814, pe regele Ferdinand VII al Spaniei cu suita 
sa, ca prizonieri de stat ai Franţei, în timpul ocupaţiei 
Spaniei de armatele imperiale franceze. 

39 Domnul de Vandenesse - personaj balzacian, mai apare 
în romanele Crinul din vale şi O fiică a Evei. 

40 tilbury - cabrioletă uşoară, astfel numită după numele 
inventatorului ei englez. 

41 Lovelace - personaj din romanul Clarisse Harlowe de 
Richardson, seducător cinic. Saint-Preux - personaj din 
Noua Helodse, de Jean-Jacques Rousseau. 

42 Cyrus - personaj din romanul Artamene al domnişoarei 
de Scudery (1650). Astree - personaj din romanul cu 
acelaşi nume de Honore d'Urfe, apărut între 1607 şi 1619. 
Curțile Amorului - nume ce purtau reuniunile mondene la 
curţile feudale în secolele XII-XV, în care se recitau lucrări 
literare şi se organizau dezbateri pe tema dragostei. 

43 Bonald - Louis viconte de (1754-1841), filosof apărător 
al monarhiei şi religiei, operele lui au constituit arsenalul 
ideologic al conservatorismului social şi politic în Franţa sub 
Restauraţie. 

44 Portretul era o miniatură pe fildeş. 

45 De Marsay - unul dintre eroii balzacieni importanţi fără 
a fi eroul principal al nici unui roman. Vezi Fata cu ochii de 
aur, Contractul de căsătorie, Alt studiu de femeie. Este 
prototipul tineretului nobil şi ambițios din timpul 


Restauraţiei. Balzac face din el un discipol al lui Talleyrand 
şi după 1830 prim-ministru. 

46 epitalam - (Liv.) mic poem sau cântec de nuntă în 
cinstea tinerilor căsătoriţi. (gR. Epi - la, thalamos -— 
căsătorie). (n.k.) 

47 Lucina - la romani, zeiţa rodniciei şi a naşterilor, 
invocată de femeile ce-şi doreau copii. 

48 Fiat lux! - (în latină) Să se facă lumină! 

49 Domnişoara de Mortsauf - fiica doamnei de Mortsauf, 
eroina romanului Crinul în vale. 

50 Faciem Semper Monstramus - (latină) Deviză 
heraldică, literalmente: Arătăm totdeauna faţa, în sensul: 
înfruntăm întotdeauna. 

51 o grizetă - fată din popor, muncitoare franceză, aşa 
numită din cauza rochiilor de stofă ieftină numită grisette, 
care constituiau îmbrăcămintea ei obişnuită. 

52 gentilom al camerei - nobil având sarcini în legătură cu 
camera şi garderoba regelui. Mai târziu purta numai titlul, 
fără a mai avea funcţia respectivă. 

53 Numa... Egeria - Numa unul dintre regii legendari 
romani. Egeria, nimfă din Latium, ar fi fost sfătuitoarea lui. 
La moartea regelui Numa, Egeria s-a transformat în izvor. 

54 mere Gigogne - personaj din basmele franceze, 
(cigogne = barză), mamă cu foarte mulţi copii. (n.k.) 

55 Bourmont şi Polignac - membrii ai guvernului francez 
ultrareacţionar din 1829-1830. 

56 nursery - englezeşte, camera copiilor. 

57 Casandra - mitologie, fiica lui Priam şi a Hecubei. 
Înzestrată de Apolo cu darul profeţiei şi blestemată de el să 
nu fie niciodată crezută. A anunţat căderea Troiei. 

58 Lady Dudley - soţia lordului Dudley, apare şi în 
romanele Crinul din vale şi în Alt studiu de femeie. 

59 Daniel d'Arthez, personaj balzacian, apare în Iluziile 
pierdute, Un om mare de provincie, Secretele principesei 
de Cadignan. 

60 Lista Civilă - suma alocată anual unui suveran. 


61 Aluzie la dragostea lui d'Arthez pentru Diane de 
Maufrigneuse. Vezi Secretele principesei de Cardignan. 

62 ramura regală vârstnică - este vorba de ramura 
Bourbon. Cercurile nobile cele mai reacționare din Franţa 
au dezaprobat izgonirea, în 1830, a regelui Charles X de 
Bourbon, nepot de fiu al lui Louis XV, şi şi-au arătat 
disprețul faţă de nobilimea şi marea burghezie care au 
sprijinit urcarea pe tron a lui Louise-Philippe I, din ramura 
mai tânără, Bourbon - Orleans. 

63 Decius - numele de familie a trei romani, Publius Mus, 
fiul şi nepotul său, celebri pentru spiritul lor de sacrificiu. 
Conform tradiţiei s-au jertfit în sec IV şi III î.e.n. Zeilor 
infernali, pentru a obţine victoria armatelor romane. 

64 marele Sully - Maximilien de Bethune, duce de Sully 
(1559-1641), a fost un ministru capabil al lui Henric al IV- 
lea, cunoscut pentru a fi preconizat economia în finanţe şi 
pentru a fi protejat agricultura. 

65 Personajul principal al romanului Noua Heloiză (1761); 
al lui ].- ]. Rousseau. 

66 De profundis - primele cuvinte („din adâncuri”) dintr- 
un psalm de înmormântare, la catolici.