Carpatii anul XVIII, nr. 41-42, feb. — aprilie 1984

— 


Carpaţii 


FEBRUARIE - APRILIE 1984 


Deposito legal: M. 8.137-1958 


Director: Aron Cotrus + REVISTA DE CULTURA SI ACTIUNE ROMANEASCA IN EXIL Redactor: Traian Popescu 


DOUA APELURI 


Al deunăzi, un prieten, îmi face o 
paralelă între două apeluri, adresate 
Majestății Sale regelui, pentru reuni- 
ficarea tuturor forțelor din exil, în 
lupta de desrobire națională. Unul, 
adresat de D-1 Horia Sima, şeful Miș 
cării Legionare, în anul 1949 şi celă- 
lalt, în 1978, inițiat de D-1 Nicolae 
Penescu, fostul Secretar general al 
partidului Naţional-Tărănist. 


Acest prieten nu găseşte nici o deosebire între ele, : 


în afară de distanța care le separă. (29 de ani) 


de Filon VERCA 


aliaților, se închee cu alegerile din Noembrie, de 
scandaloasă amintire, când Blocul Paridelor Demo- 
cratice, se reduce la o singură unitate, comuniştii. 

Inşelaţi, cosemnatarii carmistiţiului», nu mai au 
altă alternativă decât rezistența împotriva «imposto- 
rilor». Divorțul devine total, neamul întreg întră în 
prigoană. Cei morți cu miile, zecile de mii, mobili- 
zează ultima energie românească. Mişcarea Legiona- 
ră care umplea închisorile, se alătură fără rezervă 
acestei lupte pe viață şi pe moarte. 

Ce se întâmplă în acest timp în afara hotarelor 
când autoritatea îsi pierduse complect independen 


Să facem o incursiune în trecut,-analizând geneza-—ţa?-Românii-din străinatate, mobilizați sub guvernul 


fiecărui apel. 

La 23 August, se trăgeau clopotele în întreaga țară 
anunțând «încetarea răsboiului. Deci soldații se vor 
întoarce la vetrele lor, pacea mult râvnită va reveni 
în căminele greu încercate. M. S. regele, a dat ordin 
unităților de pe frontul Moldovei să depună armele, 
un acord, numit provizoriu, «armistițiu» fiind în- 
cheeat cu U.R.S.S.» 

Soldaţii români, nedumeriţi un moment, îşi dau 
seama dar prea târziu că rămași fără arme, au deve- 
nit victimele forțelor sovietice. Acestea după ce îi 
desonorează îi îndreaptă spre pustiile albe, în loc de 
a-i lăsa liberi, să se întoarcă la casele lor, aşa cum 
suna ordinul de demobilizare. Astfel 170.000 dintre 
ei, nu-și mai regăsesc familiile, unii rămân dispăruți 
pentru todeauna. In acelaş timp, euforia «liberării» 
domina Capitala în sărbătoare. Un guvern Sănătes- 
cu, generalul care a participat la depunerea armelor, 
compus din Blocul celor 4 parțide democratice, cum 
era prevăzut de făuritorii actului dela «23 August», 
devenit de acum «istoric», ia frânele țării, sub autori- 
tatea M. S. regelui. 

Euforia nu durează mult.. Bande înarmate şi moto- 
rizate, prin grija trupelor de ocupaţie, terorizează 
populaţia, complectate de soldați ruşi în stare de 
ebrietate, care ucid la întâmplare tot ce întâlneau în 
cale. Aceste bande împiedecau de-altfel, prin atacuri 
repetate, orice manifestare a celorlalte partide politi- 
ce, în afară de cel comunist. 

Evenimentele evoluiază repede. Generalul Rădes- 
cu este chemat de rege să restabilească ordinea şi 
libera manifestare a tuturor componentelor politice. 
Rădescu, mână forte, scoate armata împotriva celor 
«fără neam şi Dumnezeu». Reacţia Moscovei nu se 
face mult așteptată. Wichinschy impune ji guver- 
nul Groza, de predominanță comunistă. Intervenţia 


pe fa 


dela Viena, inițiat de legionarii închişi la Dachau, - 
Buchenwald şi Sachsenhausen, acum liberi, hotărăsc 
să continuelupta împotriva bolşevismului, institu- 
tiile fiind puse în imposibilitatea de a exercita suve- 
suveranitatea națională. 


«Această hotărîre, declară D-1 Horia Sima, în ape- 
lul adresat M. S. regelui, a fost dictată de spiritul de 
jertfă al mişcării, de intuiţia cumplitelor vremi care 
aveau să se abată asupra poporului nostru. Noi stiam, 
continuă dânsul, că zilele Germaniei Naţional-Socia- 
liste sunt numărate dar eram tot atât de siguri, că 
nici amiciția ruso-română nu poate să dureze, că în. 
scurtă vreme, «oficialitatea» și «rebelii», ne vom 
intâlni de aceeaşi parte a baricadei. Că se întindea 
un vacuum politic, care trebuia umplut de cineva. 
Mişcarea Legionară cu al cărei sprijin şi participare 
s'a constituit guvernul național dela Viena, a prefi- 
gurat în acțiunile ei, drumul de suferințe pe care 
avea să se încoloneze, rând pe rând, întregul nostru 
popor şi a suplinit peste hotare, carența temporară a 
organelor oficiale ale țării, dela lupta împotriva bol- 
şevismului». 

D-1 Sima expune în patru puncte, rolul guvernu- 
lui național-român dela Viena: 

a) «Conştiinţa națională a întrat în derută când s'a 
decretat încetarea ostilităților contra Rusiei Sovieti- 
ce. Pănă la gestul memorabil al generalului Rădescu, 
oficialitatea română nu era în desacord cu Rusia şi 
numai după ultimatul lui Wichinschy, s'a cristalizat 
o opoziţie în contra lor. In această perioadă guvernul 
dela Viena a dat alarma, a mobilizat conștiința na- 
țională așa încât atunci când luliu Maniu s'a făcut 
portdrapelul rezistenții româneşti, a găsit poporul cu 
rândurile încheeate». 

b) «Se poate invoca legalitatea guvernului dela 
Bucureşti, pentru a condamna ilegalitatea guvernu- 


Poza 


- 


lui dela Viena? Guvernul care funcționa în pară cu 
aprobarea regelui, avea o poziție mai bună decât 
guvernul dela Viena, sub raportul exprimării liberei 
voințe naționale? Nu erau, mai de grabă mandatarii 
forțați ai unei forțe streine? Din moment ce suvera- 
nitatea naţională nu mai funcționa în condiții nor- 
male, rege şi guvern, fiind prizonierii unei ora 
streine, atunci nici baza legală a guvernului dela 
Bucureşti, nu mai poate fi invocată. Opozitia romă- 
nilor, grupaţi la Viena, se adresa inamicului, care 
jugulase toate posibilitățile de manifestare liberă a 
poporului nostru». 

c) “Contraalețiile politice, între guvernul din țară 
şi guvernul dela Viena, erau numai aparente, ele 
reprezentau două funcțiuni în serviciul aceluiaş 
scop. Guvernul dela Bucureşti combătea o primejdie 
care apunea dar făcuse auzi comună cu o primejdie 
care începea. In punctul culminant, acţiunea genera- 
lului Rădescu, obiectivele guvernelor dela Bucureşti 
şi Viena, se apropiaseră până la coincidență. Eșecul 
armistițiului cu Rusia, e cea mai bună dovadă a 
realismului, care a călăuzit pe Românii din străină 
tate, când sau decis să se grupeze în jurul unui 
guvern autonom. Guvernul dela Viena a fost dela 
început, mai bine plasat ca să reprezinte interesle 
vitale ale națiunii, decât guvernele dela Bucureşti, 
timorate şi reduse la neputinţă forțelor sovietice pe 
teritoriul României. 

Ce reprezenta guvernul de Români dela Viena? 
Tara, care nu se predă care refuză aservirea, care 
putea să afirme drepturile poporului român, o avan- 
gardă a libertății naţionale». 

d) Guvernul dela Viena, după ce scopurile lui s'au 
devodit a fi identice, cu ale tuturor grupărilor politi- 
ce din fară reprezintă cea dintai înjghebare de 
Români liberi în Apus, cel dintâi nucleu de rezisten- 
ță din străinătate, Inainte vreme, am purtat bătălia 


„singuri acum ne găsim multiplicați cu toţi factorii 


reprezentativi ai țării». 

Am lăsat întreaga iniția persoanelor care 
aveau datoria şi dreptul să o exercite, în calitate de 
făuritori ai actului dela 23 August, în țară dându-le 
sprijinul ca luptători şi oameni cu experiența vremi- 
lor de prigoană şi suferință». 

Evenimentele se desfăşoară după un plan bine 
stabilit. 

«Tronul nu putea fi atacat, reea D-l Horia Sima, 
înainte de a fi reduse la neputinţă armata, adminis- 
traţia și partidele politice. Când Kremlinul V'a silit 
să depuneţi iscălitura pe actul de abdicare, nici unul 
din pilonii de susținere ai statului român nu mai 
existau. Acest timp de trei ani, trebuia folosit cu 
maximum de urgență de către conducătorii respon- 
sabili ai țării, ca să pregătească bazele viitoare de lup- 
tă îndreptând spre Apus și salvând dela distrugere, 
valorile politice, militare şi spirituale ale poporului 
nostru... Vina principală nu o poartă cei din țară ci 
persoanele care au avut norocul să se salveze în 
Apus şi care n'au făcut nici măcar atâta, pentru cei 
EA acasă ca să-i prevină de elastecitatea jocului 
ruso-american și să-i determine să treacă de pe unda 
scurtă de acțiune, pe o undă mai lungă. Mişcarea na- 
țională de rezistență din România, a suferit de acelaş 
neajuns funciar». 

Activitatea Mişcarii Legionare din țară este prea 
bine cunoscută peste 40.000 de legionari întemnițați 
sau băgaţi în lagăre. Noi am militat din primele 
contacte politice, pentru o cât mai largă concentrare 
a forțelor româneşti din străinatate. N'am pornit 
dela excluziunea nimănui, ci dela incluziunea tutu- 
ror românilor, sincer ataşaţi cauzei naţionale. Ne-am 
legat, prin revizuiri de conştiinţă ca în fața dezastru- 
lui fără precedent, în care se sbate poporul român, 


Da 


astăzi, să uităm tot ce a putut despărți un român de 
altul, pentru a fi cât mai de folos patriei crucificate, 
In acelaş scop, am declarat că renunțăm de bună voie 
şi neconstrânşi de nimeni, la formele politice, în care 
am trăit până în 1945. Desigur, nu se poate cere 
generaţiei, care a crescut sub conducerea lui Corne- 
liu Codreanu, să renunţe la o anumită spiritualitate, 
la o anumită linie de onoare. Când ne-am hotărit să 
renunțăm la formele noastre de manifestare, n'am fă 
cut-o pentrucă ne-am simţi vinovaţi de lese-demo- 
craţie, ci pentrucă fiind cuprinsși într'un anumit 
complex extern, din cauze, care astăzi se găsesc judi- 
cioase, e normal ca şi noi să tragem consecinţele, 
adaptându-ne noilor aspecte internaționale.» 

Iată potenţialul major oferit Majestății Sale, pen- 
tru închegarea unui front unitar, în care Mișcarea 
Legionară să aibă nu numai o reală răspundere dar 
şi reale posibilități de exercitare a ei, în proporția 
angajamentelor luate şi a spiritului de sacrificiu con- 
simțit. 

Actul de la 23 August, precum mai ales modul în 
care s'a desfăşurat, va fi sancționat de istorie. Conse- 
cințele lui au fost incalculabile. Rusii, profitând de 
faptul că aliaţii erau angajaţi total, în efortul militar 
unitar, pentru a termina mai repede răsboiul, au 
accelerat bolșevizarea ţării, prin agresiuni și crime 
continue, culminând cu ultimatul Wichinschy, care 
impune guvernul Groza, la 6 Martie, cu mult înainte 
de terminarea răsboiului. Ostilitățile terminate, ali- 
ații se găsesc în fața unui fapt împlinit, aşa cum 
prevedeau acordurile dela Yalta, Teheran și Post- 
dam, acorduri necunoscute, de către reprezentanții 
țării în Apus. Acelaș fenomen s'a petrecut în Polo- 
nia, Bulgaria şi Cehoslovacia. Puterile occidentale 
s'au limitat la proteste, fără a jena cu nimic intenţiile 
sovieticilor, rămaşi, cu asentimentul acestora singu- 
rii delegaţi a rezolva eventualele litigii. Având mânâ 
liberă au desăvârşit în timp foarte scurt, opera de 
comunizare, la adăpostul tancurilor. In țară însă re- 
zistența uneşte toate opiniile politice. Regele, în ulti- 
mile luni de monarhie, refuză să semneze decretele 
prezentate de guvernul care guvernează fără a 
ține seama de instituția supremă. Prin această atitu- 
dine, el inchee ciclul de rezistență națională integra- 
1ă «dela vlădică până la opincă». 

In fața acestei rezistențe unanime, guvernul co- 
munizat, îşi ia toată libertatea de acțiune. Incep pro- 
cesele de eliminare fizică a partenerilor de ieri, de- 
veniţi incomozi, jenanţi chiar. Protestele acestora la 
ambasadorii aliaţilor din Capitala țării, rămânând fă 
ră rezultat, asistăm la o mobilizare disperată pentru a 
împiedeca pe sovietici, să pună total mâna pe frânele 
țării. Rezistenţa înnăbușită la orașe, prin intervenţia 
echipelor de şoc, se concentrează în spaţiile rurale, 
în munți. Tara întreagă devine un front. Crime fără 
număr instaurează o epocă de panică şi teroare. Co- 
muniştii, cu ajutor sovietic, pun în funcţie serviciul 
de Securitate; după modelul N. K. V. D.-ului. 

Alegerle din Noembrie, ultimul simulacru de con- 
sultare «liberă» a poporului, aşa cum «prevedeau» 
acordurile semnate, aruncă praf în ochii foștilor 
aliaţi, bucuroşi şi ei, că au rezolvat o «problemă de- 
licată» iar ţara, cu mâinele legate, e asvârlită în 
cea mai cruntă tragedie din istoria ei. 

Regele, care asista neputincios la acest proces ire- 
versibil, este obligat să BERU RE la tron, ultimul obs- 
tacol întru bolșevizarea totală luând drumul exilului. 

Ajuns în străinătate, era natural ca'el, care a trăit 
toate aceste evenimente, să le denunțe marilor pute- 
ri. Sansele de a fi auzit erau cu atât mai mari, cu cât 
el, în ochii lor, reprezenta încă legal țara. 

Iată toată semnificaţia istorică a acestui apel, care 
lega strâns rezistența din țară cu cea din străinătate, 


SA 


us aan bitii 


+ aval 
pa 


spre acelaş obiectiv. In acest context, D-1 Horia Si- 
ma, se adresează monarhului țării, oferindu-i forțele 
legionare compacte, pe care să se poată sprijini cu 
toată încrederea, în demersurile pe lăngă cancela 
riile marilor aliaţi. 

Tensiunea între Occident şi Rusia Sovietică în 
ale Europei şi nu trebuiau ignorate perspectivele 
unui angrenaj, în sens invers. Un argument de talie, 
bomba ato mică pus în balanță ar putea impune 
aliatului din Răsărit, respectarea întşțelegeriolor 
semnate. Exilul, la rândul lui, aducea aliaților măr- 
turii incontestabile de călcare flagrantă a acestor 
tratate. = 

Urgenţa imperioasă de salvare a națiunii române, 
predominând toate celelalte, D-1 Horia Sima, nu a 
ezitat de a pune în paranteză un trecut cu formele lui 
de manifestare şi a se adapta transformărilor surve- 
nite în lumea internaţională pentru a aduce aportul 
Mişcarii Legionare, atât de necesar vremii. 


Să trecem acum la analiza celuilalt apel, adresat 
M. S. regelui, cu treizeci de ani mai târziu, lăsând 
cititorului libertatea de a le judeca, precum şi opor- 
tunitatea lor în condițiile date. Reţin dintru început 
un fapt, care are importanţa lui. Primul apel a fost 
public, oricine putea să-l consulte, să-l cântărească 
pe câtă vreme, al doilea, se petrce în culise, un nu- 
măr foarte restrâns de persoane luând cunoştiintă de 
conţinutul lui. Pe Eni nu apar decât figuranții. 


Iniţiatorii celui de al doilea apel, cel din 1978, sunt 
D-1 Nicolae Penescu, fost Secretar general al parti- 
dului Naţional-Tăarănist, din partea acestui partid 
şi, pe scenă din partea partidului «Totul pentru 
ur, D-1 Demostene Nacu. Partidele Naţional-Li- 
beral și Social-Democrat, inițial solicitați, după cer- 
turi în culise, s'au retras, comitetul rezumându-se la 
cele două unități inițiatoare. 


D-1 N. Penescu, bine cunoscut, ca fost Secretar al 
partidului, condus de Iuliu Maniu şi mai cunoscut, 
pentru țara întreagă pentru rolul jucat în procesul 
intentat conducătorului acestui partid, ca singurul 
martor al acuzării. Pentru legionari, D-l Penescu 
rămâne fostul ministru de Interne, în guvernul Blo- 
cului Democratic. In aceasta calitate, avea sub «ocro- 
tire» pe deţinuţii legionari, din precedenta adminis- 
trație penitenciară a guvernului Antonescu. Adică 
cei scăpați din batalioanele morții dela Sărata. Acești 
deţinuţi au fost transmiși cu aceeași scrupulozitate 
succesorului lui, Teohari Georgescu, Samuel Burăh 
Tescovici, pentru popor. Că nu a putut face altcum, îl 
va judeca istoria. Faptele rămân fapte, cu toate ex- 
punerele de motive postume. Gestul lui însă din 
procesul şefului lui, nu l-a pus la adăpost de câţiva 
ani închisoare, pe care i-a ispășit timp suficient, pen- 
tru a-şi putea face un rechizitoriu de conştiinţa şi, de 
ce nu, odata liber, să-şi poată mărturisi, că a plătit 
scump greşeli, inerente slăbiciunii umane. Ajuns în 
străinătate, s'o fi gândit să-şi răscumpere păcatul sau, 
mai de grabă să plătească celor ce l-au umilit, o po- 
lită prea cruntă. Aşa se explică iniţiativa lui, de 
constituire, în exil, a unei rezistențe, cât mai repre- 
zentativă alegându-şi po onaui tot pe atât de 
reprerzentative. Si, ca o urmare logică ajungem la 
personagiul cel mai indicat pentru o astfel de intre- 
prindere: D-1 Demostene Nacu. 

Intâmplarea face că în lagărul din Lavrion, Gre- 
cia, l-am cunoscut bine, în condiţii grele, unde el 
simţea nevoia să-şi descarce sufletul, mărturisindu- 
mi un trecut impresionant de frământat. Nici odată 
nu mi-aş fi permis să dau public acest trecut, dacă 
modestia D-lui Nacu nu ar fi depăşit limitele de 
rezervă a unui om încărcat de neajunsuri şi nu ar fi 


D= O. | n 2 PRI 


căutat să apară curat ca lacrima, în primele linii ale 
rezitenţii naționale din exil. 

Dar să revenim la fapte. Pentru aceasta, mă întorc 
cu gândul la trecutul dramatic, la acea încleştare cu 
comunismul, care a mobilizat întreg poporul român. 
Si a cerut jertfe enorme. Câmpiile Rusiei au fost se- 
mănate cu atâţia şi atâția eroi, căzuți pentru o cauză 
istorică dreaptă. Colosul a copleşit, în cele din ur- 
mă țara însăşi, cu ajutorul unei înalte trădări. 

Pentru cei căzuţi în mâinele rușilor, alegerea unei 
alte căi de întoarcere acasă le-a fost propusă. Duş- 
manul, secondat de colaborarea subversivă a voit 
chiar, ca acest spirit de jertfă să fie anulat, 
pângârindu-l, prin acea propunere de a îmbrăca pro- 
pia lui uniformă şi sub steagul roşu, să întoarcă ar- 
mele impotriva fraților, rămași în tranșee. 


Au fost şi dintre aceea, care au aceeptat propune- 
rea. Desigur, s'au agăţat de unica speranță de a mai 
vedea țara Şi casa copilăriei. Erau tineri, nu începu- 
seră să simtă viața, în tot ce are ea mai frumos și deja 
erau constrânşi să renunțe la ea. Așa au refuzat 
ultima dăruire pentru neamul lor, acceptând ruşi- 
nea. S'au întors cu «Armatele victorioase, liberatoa- 
re», să sdrobească fără nici o remușcare, tot ceeace 
poporul acesta avea mai bun. Era preţul întoarcerii 
acasă. Ei au format rețeaua de complici, de călăi, 
poate, sub comandă streină. Au secondat, în orice caz 
duşmanul, să înfrângă orice suflu românesc, au con- 
tribuit la înrobirea şi pieirea noastră. Ca şi pentru 
cei plecați spre chinurile Siberiei, nici pentru ei nu 
mai era întoarcere, doar că drumul lor, opus onoarei, 
a alunecat spre străfunduri, ce se pierd în mișelia 
istoriei. 

D-1 Nacu, se găsea şi el la răspăntia acestor dru- 
muri şi întrebări. Cu sau fără durere în inimă a ales 
umilitoarea acceptare. Numai-conştiința-lui- poate 
cântări greul acestei alegeri şi punctul unde a reușit 
să oprească alunecarea spre abis. 


A refuzat jertfa. Nu oricine are calități de erou. 
Era un om mărunt, ca mulţi alţii şi nu cerea mai 
mult, decât săsi trăiască necunoscut viața, după cum 
sentimentul temei umane îi definise dimensiunea. 


Odată întors în țară este numit asistent universi- 
tar, într'o Doriţi echivalentă încrederii ce i se acor- 
dase. Câţi intelectuali, savanți români, nu au murit 
de foame, pentrucă li se refuzase dreptul la orice 
muncă pentru a-şi câştiga o bucată de pâine, să-şi 
potolească foamea? 


Il găsim, mai apoi, ataşat prmarului Capitalei, 
Doncea, comunist de veche dată să se ocupe, o nevi- 
novăţie! de înfrumusețarea parcurilor Capitalei. Să 
îngrijească florile, să ordoneze umbra copacilor, 
aleea îndrăgostiților în miez de primăvară. Pe 
să se ocupe de frumos, să creeze peisagiu de pastel, 
pentru fericirea celor fără de griji, într'o băltoa- 
că de sânge. 


Si, a durat aşa o bună bucată de vreme, până ce, 
într'o zi, s'a gândit, că ar putea fi de mai mare folos 
peste hotare. Si-a pus traista de pribeag pe umăr şi a 
luat-o la drum, la alt drum. 

Ieşit în lumea liberă şi-a adus aminte, cănd îm- 
brăcase o altă uniformă decât a țării lui şi a purces 
să-şi răscumpere marele păcat. De astădată a schim- 
bat arma, care nu-i purtase noroc. Cu condeiul s'a 
avântat din nou in luptă pentru niște cauze, în min- 
tea lui mereu răsturnate. Si de data asta, trece la cot 
cu cei ce nu-i mai simțeau cotul. Aşa îl găsim spre 
vârful piramidei, al aşa zisului «For Legionr», unde, 
trecutul nu-l mai putea jena, camarazii de azi fiind 
mai înțelegători decât cei de ieri. O «greşeala din 
tinereţe», prea repede uitată. 


-3 


APT 


In presa exilului devine atracţia rezistenţii 
româneşti, cu care se confundă întru totul şi la care 
contribue, ajutat de năravul din fire. Iată însă că 
văzându-se împodobit cu nouă straie, cârpite cu ve- 
chi petece, îşi proectează silueta prea departe, ca să- 
şi mai poată zări umbra, sau, poate, ca umbra să nu-l 
urmărească. In contact cu Occidentul, iată-l devenit 
occidental, ajuns la o manevră de gândire, ce diferea 
total de cea inițială după cum vom descoperi, în 
«Gânduri personale», împărtăşite, ca din în- 
tămplare, D-lui Penescu, cu ocazia negocierilor cu 
partidele politice, în vederea constituirii unui Comi- 
tet Naţional. 

Iată câteva perle din aceste «Gânduri». D-l Nacu. 
luând braţul D-lui Penescu îi şopteăte: «Voiţi să în- 
truchipați drumul pe care l-ar fi urmat în exil Bră 
tienii, Codreanu şi Moța-Marin, Maniu şi Mihalache, 
Petrescu şi Pătrășcanu? Aşa dar, am fi văzut pe 
Corneliu Codreanu, pe Moţa-Marin dând mâna cu 
Pătrășcanu, acela, care a organizat şi condus Tribu- 
nalele de judecată al unui neam întreg, pe care l-a 
masacrat. Sau, poate, intenția D-lui Nacu era de a 
reabilita memoria lui Pătrășcanu şi să-l alinieze ma- 
rilor figuri istorice? D-l Nacu face oare această cons- 
tatare, de pe poziţia de «legionar» a lui Codreanu?! 

Mai departe continuă el: «Unitatea tragică a celor 
patru partide, N. T.-N. L.-Soc. Dem. şi partidul Totul 
pentru Tara, unitate deschisă şi mai tragic, chiar 
unui partid comunist în exil». D-l Nacu ar putea, 
foarte logic, în vitutea «trecutului», să cumuleze 
funcţia de delegat —de ce nu— al celor duă colecti- 
vități, cea a lui Codreanu, noua formulă cu cea a lui 
Doncea! 

D-l Penescu îi răspunde: «Trebue să întrați cu 
orice preţ în Consiliu, în calitatea ce o doriţi, ca 
reprezantant al Mişcării Legionare sau ca personali- 
tate». 

D-1 Nacu: “Tindeam să aleg această calitate, după 
ce voiu fi împlinit prima delegaţie, provizorie, din 
partea Forului conducător al Mişcarii Legionare». De 
pe această poziţie, replică el solemn: «Nu pot partici- 
pa la consiliul Naţional Român, decât ca delegat al 
Mişcării Legionare. Scoala spritituală ea mi-a stărnit 
setea de a Chita adevărul întreg. Organizaţia politică 
ea mi-a aprins farul, in labirintul realitţii globale. 
Comunitatea luptătoare, ea mi-a însufleţit libertatea 
de a mărturisi ce descopăr, în aceast calitate». 


Scoala spirituală comunitate luptătoare, libertatea 
de a mărturisi ce descopăr... Iată noţiuni, comparate 
cu faptele de ieri, ce-mi apar azi ca un ultragiu voit, 
luptei sfinte, pentru care atăția martiri şi-au dăruit 
viața. 

«Nu, nu renunţ la mândria de a purta steagul Miş- 
carii Legionare» declamă patetic eroul nostru, cople- 
şit de atâta modestie. 

Dar, când îşi priveşte mâinele goale, ce-o fi gândit 
D-1 Nacu?S'ar putea, oare, confunda steagul roșu, cu 
fâlfâitul mândrului tricolor? 

Cei ce-i simt umărul aproape, să-l privească bine, 
în față pe cel ce pălmueşte şirul nesfârşit de jertfe, în 
momente de grea cumpănă pentru întreg neamul 
românesc. Isbucnirea spre culmena rezistenții na- 
ționale, nu ascunde oare, un alt gând, identic celui 
din faza ruşinii? 

Si totuși nu ar fi nici o deosebire între cele două 
apeluri, în afară de cei treizeci de ani care-i separă? 
Treizeci de ani de răsturnari, ne închipuite, atunci. 
Regele, tânăr încă s'a retras într'o tăcere profundă în 
loc să ia comanda frontului anti-bolşevic din exil, 
uitând coroană şi popor, abandonat tristei soarte. 
Treizeci de ani e mult, o jumătate de viață de om, 
pierdută în neantul ignorării, în negura indiferenții, 
devenit insensibil la durerea unui popor, pe care era 
chemat să-l păstorească să-l protejeze. Acest popor, 
ar fi în drept săl-întrebe, cănd şi cum s'a găndit la el, 
când, şi cum i-a perceput strigătul de ajutor? Dece 
primul apel n'a fost învrednicit de luare în seamă în 
timp ce al doilea, treizeci de ani mai târziu, a cunos- 
cut solicitudinea monarhului, întors, zice s'ar, la o 
mai chibzuită maturitate? 

Majestatea Sa, dacă ar fi fost mai bine sfătuit, 
atunci, azi, ar aparține neamului întreg, istoriei, 
româneşti celei mai sbuciumate, alături de bunicul 
Ferdinand, cel «loaial şi drept», întregitorul Ro- 
mâniei făuritorul României Mari. Nu este mai pu- 
țin adevărat, că aliaţii i-au refuzat această onoare. Si 
azi, nu ar mai semăna în sufletele pribege, întrebări, 
nedumeniri, desorientare, până a pune în paranteză 
instituția însăşi 

15 februarie 1984. 


Filon VERCA 


DIN CRONICA ANILOR NEGRI 


ANISOARA 


NCEPEA să se crape de ziuă şi tre- 
nul gonea într-una printr'o câmpie 
fără sfârşit. Cineva în compartiment 
a spus că ne apropiem de graniţa cu 
Austria. Am privit pe fereastră şi în 
curând au apărut trei rânduri de 
garduri din sârmă ghimpată apoi o 
fâșie lată de pământ negru, proaspăt 
arat. M'am gândit, va să zică așa 
arată trecerea dintr'o lume în cealal- 
tă. Si peisajul s'a schimbat brusc. Ogoarele, grădinile, 
casele, totul era altfel şi m'am lăsat încântat de fru- 
museţea decorului. Aşa am intrat în lumea de dinco- 
lo de cortină şi m'am întrebat: «oare sunt cu adevărat 
liber?» Trenul s'a Gat într'o gară frumoasă şi curată 
înconjurată de o grădină cu flori şi pomi. Am citit de 
câteva ori firma germană pentru a mă asigura că în 
fine, am ajuns dincolo. Da, așa era şi m'am crezut 
liber, liber cu totul. Un șuerat scurt și puternic și 
trenul s'a pus ușor în mişcare, Dintr'un pom, un stol 


4- 


de lon NEGURA 


de păsări au bătut speriate din aripi şi şi-au luat 
sborul spre cer. Acelaș fâlfâit de aripi ca atunci, da 
ca atunci şi s'au aprins din nou în amintirea mea 
ochii mari, negri şi blânzi ai Anișoarei din Ovidiu- 
Constanţa. Am auzit cum au detunat puștile şi i-am 
văzut pe cei 11 băieţi prăbusindu-se şi sângele 
curgând şiroaie. Dar Anişoara era in picioare, cu 
ochii mari şi negri, privind viața şi moartea. 

Câţi ani au trecut de atunci? Era în toamna lui 
1949 în incinta unei foste cazărmi din Constanţa 
transformată în puşcărie a securităţii. 

Pe vremea aceia lucram la o întreprindere din 
port, cu gândul şi speranța unei posibilități de eva- 
dare. Intr'o dimineață am fost chemat la organizaţia 
de bază şi secretarul, după ce s'a holbat la mine, mi- 
a spus poruncitor că am fost selecționat pentru a 
merge într'o «misiune». In curând au apărut doi 
muncitori despre care auzisem că făcuseră parte 
dintr'un partid de drepata și m'am gândit că nu-i de 
bine. Mă chinuiau gândurile şi mă întrebam dece 


m'au luat și pe mine care nu făcusem niciodată poli- 
tică de dreapta, din contră. Dar parcă atunci mai 
conta cine fusese de dreapta, de centru sau de 
stânga! Dacă nu erai comunist trup și suflet cu 
origine «sănătoasă», erai dușmanul lor. Ne-au suit 
într'o mașină şi şoferul ne-a șoptit speriat «la închi- 
soarea securității». Pe drum n am vorbit nimic și am 
rivit cu nesaț cerul şi pescărușii care zburau în 
ibertate. 

După un timp inapreciabil am ajuns şi un securist 
ne-a luat în primire şi ne-a introdus în curtea inte- 
rioară a cazărmii, înconjurată de ziduri groase, cenu- 
şii şi ferestre cu gratii. Incepuse în România era gra- 
tiilor. Cu un rănjet sinistru, ne-a spus că acum vom 
vedea ce pățesc duşmanii poporului. A plecat și ne-a 
lăsat singuri ca să ne mărească spaima. 

Ceva mai târziu, a apărut plutonierul major. Pa- 
nait, grefier şef al tribunalului militar Constanța. 
Era posomorât, cu fața pământie şi ducea o servietă 
neagră. Cum îl cunoşteam, fiind vecini de casă l-am 
întrebat din priviri ce se întâmplă dar el a devenit 
mai întunecat şi a lăsat ochii în pământ. Apoi au apă 
rut şi judecătorii militari şi procurorul, oameni tineri 
îmbrăcați în uniforme noi, din stofă ce nu se găsea 
în comerțul socialist. 

Gândurile mi s'au întunecat când am auzit zgomot 
de lanţuri şi hârşăit de cizme și am văzut încadraţi 
între soldați de securitate cu arma pe umăr, unspre- 
zece băieţi şi o fată, o fată cu ochi mari şi negri şi 
blânzi, cu trupul ca o trestie în bătaia vântului. Mi s'a 
tăiat respiraţia şi nu ştiu cât am stat aşa împietrit de 
spaimă poate până ce-am auzit lângă mine respirația 
grea a celor doi muncitori. 

Copiii au fost înşirați în faţa unui zid, apoi preşe- 
dintele i-a ordonat lui Panait să citească sentința. 
Acesta, cu mâinile tremurânde, a scos dosarul din 
servietă dar geanta a căzut la pământ. A dat s'o 
ridice dar n'a putut,-parcă-devenise-de-plumb negru 
şi greu. Preşedintele s'a uitat server şi Panait sa 
îndreptat desfăcând dosarul. 

A căscat gura odată de două și de trei ori, dar din 
gâtlejul lui nu ieşea decât un horcăit. Ofiţerul de 
securitate ce conducea plutonul s'a uitat crunt la 
Panait, apoi întrebător la preşedinte. Acesta a luat 
dosrul din mâinile tremurânde a lui Panait și a citit. 

Nu ştiu ce a cetit, în capul meu era infernul, am 
reținut doar bandă fascistă legionară şi numele de 
Anişoara, toți tineri de 17-18 ani din Ovidiu-Cons- 
tanța, români-macedoneni. 

Am vrut să strig: «domnule Preşedinte, sunt niște 
copii..» dar au căzut ca plumbi topiți în capul meu 
cuvintele: «toți condamnaţi la moarte prin împuş- 
care! 

Am privit ca halucinat. Copii au refuzat să li se 
lege ochii iar unul a strigat: «Trăiască România» şi au 
început să cânte «Deşteaptă-te Române». 

Ofiţerul de securitate a urlat la soldați luarea pozi- 
ţiei de tragere şi foc. Puştile au troznit şi de sub 
crăpăturile zidurilor câteva păsâr au fâltâit din 
aripi luându-și zborul. Le-am urmărit o clipă cu 
privirea fiind încredințat că sboară spre cer sufletele 
copiilor. Pe pământ zăceau unsprezece trupuri firave 
din care şiroia sângele. 

Anişoara era însă în picioare, cu ochii ei negri, 
parcă mai mari, mai blânzi şi mai frumoşi. 

M'am gândit că Dumnezeu a făcut o minune şi 
gloanțele au ocolit-o. Dar ofițerul de securitate a 
ştiut că minunea se produsese în sufletele solda- 
ților care n'au putut să tragă în Anişoara. 

S'a repezit ca un turbat, a smuls arma din mâna 
unuia, a ochit şi a tras. Drept în frunte. Craniul s'a 
spulberat şi creierii albi cu vinişoare roşii s'au lipit 
de zid. Dar Anişoara încă nu căzuse şi securistul se 


pregătea să tragă încă odată şi atunci am auzit un 
răcnet groaznic. Panait s'a repezit la el şi a început 
să-l lovească cu pumnii urlând; «asasinule, bestie». 
Uluit, securistul a scăpat arma din mână iar Panait a 
ieşit din cazarmă urlând: «asasini, bestii». 

Cu mine nu ştiu ce s'a mai întâmplat. N'are nicio 
imortanță. Am ajuns spre dimineață la gazdă cu 
pantofii uzi, încărcaţi de nisip. Gazda s'a uitat spe- 
riată la mine, aşa cum arătam şi i-am spus că plec cu 
primul tren. Vorbeam sub o apăsare cumpli şi am 
întrebat-o unde-i Panait. Cred că atunci sa dumerit 
ce-i cu mine, Mi-a spus că l-au ridacat de pe stradă și 
l-au internat într'un spital. Am lăsat dracului servi- 
ciul, speranțele şi am plecat din Constanţa. 

Au trecut anii şi a venit «destinderea». Am plecat 
la Constanţa să-l întâlnesc pe Panait şi să-l întreb, 
cine erau copii, de ce erau acuzaţi şi mai ales cine era 
Anişoara. 

M'am dus la el acasă şi soţia lui mi-a spus că 
lucrează la judecătorie şi... dar n'am mai avut răb- 
dare să ascult şi am fugit să-l întâlnesc. 

Lucra singur într'un birou şi nici n'a întors privi- 
rea din hârtii când am intrat şi i-am spus bună ziua. 
M'am apropiat de el şi am început să-i vorbesc, 
să-i aduc aminte cine sunt și l-am întrebat: «cine era 
Anişoara din Ovidiu?». S'a uitat la mine cu ochii mor 
ți, apoi au început să-i curgă lacrimile. Am plâns și 
eu. Într'un târziu iar l-am întrebat, dar Panait pe 
care-l cunoscusem, murise. Pe viața lui dinainte că- 
zuse o ceață deasă şi neagră. Acum trăia ca un robot. 
Robotul erei comuniste. 

Am plecat dîn satul Ovidiu şi un bătrân mi-a spus 
că toți românii macedoneni au fost strămutați și 
duși la «Canal». 

M'am dus la tribunalul militar. Nu mai era nimeni 
din cei de odinioară. Am întâlnit acolo un avocat 
cunoscut. I-am spus ce aveam pe suflet. Auzise şi el 
pe atunci câte ceva Şi mi-a spus că dosarele acelor 
timpuri au fost luate de securitate la Bucureşti. 

De atunci, de câte ori aud fâlfâitul de aripi a păsă- 
rilor ce sboară spre cer, imi vin în minte ochii mari 

i negri ai Anişoarei din Ovidiu-Constanţa, trupurile 
dicave ale băieților din care curgea sângele şiroaie, 
creeri albi cu vinişoare roşii ce se uipiseră de zidul 
cenușiu şi aud cântându-se «Deşteaptă-te Române» şi 
puştile trosnind. Revăd şi aud mereu şi aci, unde 
sunt un om liber. Dar mai pot fi oare liber? 


ION NEGURA 


BASARABIA - Mori de rânt pe Bugeac. 


„090 


 ——— 


UN OM SGALTAIT 


NTR'O notă din «Carpaţii», din Fe- 
La bruarie 1978, spuneam că dl doctor 
JA Raţiu, este omul cel mai sgâlțâit de 
ambiție din exilul românesc, și pe 
baza acestei nemăsurate ambiţii, 
vrea cu orice preţ să devină 
şeful acestui exil. Bazam această 
afirmaţie pe faptul că cu un an mai 
înainte, convocase pe toţi românii la 
o «Intrunire a Românilor liberi» la 
«Royal Holloway College». Scopul acestei întruniri 
era acela de a fi proclamat de cei prezenți, şef al 
exilului românesc. Lucrurile nu au mers după dorin- 
ţa dlui doctor Raţiu, deoarece la această întrunire, 
pentru care se făcuse un mare sgomot şi se cheltuise- 
ră mulți bani, rezultatul a fost mai mult decât mo- 
dest: la zisa întrunire a «Românilor liberi», au parti- 
cipat doar 60 de persoane, bărbați cu soțiile lor. 
Această cifră nu i-a permis dlui doctor Raţiu, să se 
proclame şef al «Românilor liberi» ci doar să mai 
facă puţină atmosferă în jurul numelui său, și să 
publice o carte de 574 de pagini, întitulată pompos 
«Cartea Memorandului»: Focul pe care-l făcuse doc- 
torul Raţiu, s'a stins foarte repede, ca orice foc de 
paie. 

Orice om normal, văzând rezultatele, şi-ar fi că- 
utat de treabă dar nu același lucru s'a întâmplat cu 
numitul doctor. Ca o svârlugă a dat în dreapta şi 
stânga, dând mereu în gol, până a ajuns la actul de la 
12-13 Noembrie 1983. Acest act a fost tot o întrunire, 
în formă mai puţin pretențioasă decât «Intrunirea 
Românilor liberi» de la «Royal Holloway College» 
din Londra, dar în fond se urmărea rezultate cu 
mult mai mari. 


Peste puţin timp a izbucnit un alt foc de paie, focul 
aprins de marele «român» Paul Goma. Această ocazie 
nu vroia s'o scape doctorul Raţiu şi deaceia l-a invi- 
tat pe «marele român» Goma la sărbătorirea zilei de 
24 Ianuarie 1978, la Londra. şi l-a pus-să țină şi un 
«speach». Paul Goma le-a vorbit Românilor din Lon- 
dra, despre sarmalele şi mititeii românești, lucru 
care a produs nedumerire printre asistenţi care se 
aşteptau să vadă un om fioros care băgase spaima în 
Ceauşescu, şi nu un om cu preocupări culinare. Doc- 
torul Raţiu și-a dat seamă că şi de data aceasta a gre- 
şit-o, cheltuind o mulțime de parale cu trecerea Ca- 
nalului a lui Goma. Dar fiind om de afaceri, s'a 
penait să-şi scoată pierderile bănești și l-a sfătuit pe 

oma să facă o cerere preşedintelui Jimmy Carter, 
prin care-i cerea acordarea unui împrumut pentru 
cei 15 pd Adenți care aleseseră libertatea cu ocazia 
cazului Goma. Ideia fusese a doctorului Raţiu care se 
gândise că-şi va câstiga dintr'o singură lovitură 15 
partizani, 16 cu Goma, şi încă de cei grași, îmbogățiți 
cu banii primiți de la Carter. Dar şi de data aceasta, 
socoteala a isp prost: Jimmy Carter n'a dat nici un 
ban şi cei 15 partizani s'au risipit în cele patru 
vânturi. Lui Goma i-a mers bine vreo câțiva ani cu 
banii procurați de Nemţii din Paris, până în 1982, 
când un alt caz, tot sgomotos, şi acesta, cazul Tănase- 
Haiducul, a făcut să se desumfle și balonul Paul 
Goma. Doctorul Raţiu oricât de mare om de afaceri 
o fi, a pr trimițând cererea de împrumut a lui 
Goma, lui Jimmy Carter; această cerere trebuia să 
fie trimisă Nemţilor din New York. Cum Goma avea 
un atu, având nevastă Nemţoaică cererea de împru- 
mut avea șansa să fie luată în considerație. Dar pe 
doctorul Raţiu nu-l înspăimântă eşecurile. Când su- 


a 


DOMNUL DOCTOR 


feră unul, nu se mai gândeşte şi nu mai vorbeşte de 
el. Aşa sa întâmplat cu faimosul «Memorand» din 
anul 1977. E drept că la acel eşec nu se mai gândesc 
nici participanţii la întrunirea de la «Royal Ho- 
loway College», de exemplu dl Amzar sau dl Rân€ 
Theo, care nici nu vor să-şi mai aducă aminte. 


LE a i 


Dar după cum am spus mai sus, dl Raţiu 
este un neastâmpărat, se sbate ca o svârlugă dă în 
dreapa şi în stânga, fără săipese de eşecuri. La 1 
Decembrie 1980, a surprins pe Romănii exilați cu 
lansarea unei «Chemări» de data aceasta luându-și 
un tovarăs, de luptă. Acest tovarăs, era dl Brutus 
Coste. Dacă dl Raţiu este în fruntea unei asociații 
«Culturale», (Asociaţia culturală a Românilor din 
Anglia-Acarda), dl Brutus Coste, nu este mai prejos. 
Domnul Brutus Coste este în fruntea organizației 
«Adevărul despre România», din America. Despre 
Acarda se ştie că este asociaţie culturală numai cu 
numele. Despre Acarda, dl Raţiu declară la B.B.C. în 
urma «consfătuirii» de la 12-13 Noembrie 1983, ur- 
mătoarele: «In marea lor majoritate românii din 
Franţa, ȘI din Germania, sunt foarte buni şi vor să 
lucreze (?). Din nefericire, fiind foarte numeroși, nu 
se înţeleg între ei si nu au organizații solide, unitare, 
aşa cum avem noi, de exemplu, în Anglia». Oricât de 
voalată este exprimarea dlui Raţiu, chestiunea e cla- 
ră şi nu mai avem nevoie să insistăm: Acarda este 
o asociatie politică şi nu culturală. şi noi suntem de 
acord: Românii din exil trebuie aibă în primul 
rând asociaţii politice, cele culturale trecând pe pla- 
nul al doilea. Numai că «culturalii» din Anglia sunt 
ținuți cam din scurt de către dl Raţiu şi acest lucru 
nu este prea democratic. şi Dl Raţiu se bate cu pum- 
nul în piept pentru democraţie. 

Asociaţia dlui Brutus nu prea este cunoscută în 
exilul românesc. Se pare că este mai bine cunoscută 
în cercurile Nemţeşti. Se ştie doar atât că președin- 
te este dl Brutus Coste și nimeni nu știe dacă există 
un Xjcegeqedinie sau un secretar General. S'a aflat 
totuşi că dl Brutus a organizat vizita lui Goma în 
Canada şi America şi că a strân bani pentru călă- 
toria «marelui român». Cum Românii din America 
sunt cam strânşi la pungă drept este să se creadă că 
banii au fost strânsi printre Nemţi: din America. și 
mai departe, tot logica o spune, că Asociaţia dlui 
Brutus, este în solda Nemţilor. şi acelaşi lucru se 
poate spune şi despre «Culturala» dlui Rațiu. 

Despre dl Brutus Coste se ştie că la 23 August făcea 
parte din legația română din Lisabona. Dându-se 
lovitura de Stat de către Mihai Viteazul, în aceiaşi zi, 
ministrul României de la Lisabona, a fost rechemat 
şi în locul lui a fost numit însărcinat de afaceri 
teribilul domn Brutus. Acesta imediat a făcut să fie 
rechemat celălalt personal al legației și a luat măsuri 
să plece imediat în țară amenințând cu inter stă 
la autorităţile portugheze pentru ca ordinul să fie 
executat. Bineînţeles că o parte din acest personal- 
puţin-, a ales imediat libertatea iar restul a trebuit să 
execute ordinul lui Brutus. Deci la 23 August, Brutus 
Coste a luat cu tot sufletul, partea comuniștilor care 
vroia să-i aibă pe toţi diplomaţii în mână. Când peste 
un an a fost şi el rechemat în ţară Dl Brutus a ales şi 
el libertatea. Mulţi dintre cei care au plecat în țară 
din ordinul lui Brutus, şi au intrat mai târziu în 
închisorile comuniste, o datorează aceasta dlui preş 
edinte al societăţii «Adevărul despre România». Ca- 


DE AMBITII 


IANCU RATIU 


riera dlui Raţiu este mai simplă; domniasa la 22 
Iunie 1941, când România a intrat întrun războiu 
greu, şi din nefericire cu sfârşit tragic, a trecut de 
partea Angliei, adică de parte inamicilor Patriei sale. 
De acolo, pe calea undelor B.B.C.-ciste a îndemnat 
pe soldţii care luptau pe front, să treacă de partea 
Rusiei comuniste iar pe cei rămaşi acasă să dea foc 
holdelor. După cum se vede tandemul Raţiu- Brutus 
Coste, este foarte bine chemat să ia în mână frânele 
luptei contra comuniştilor. 

«Chemarea» dlor Coste şi Ratiu, avea o linie solidă 
de mișcare: era anti legionară. Intr'o scrisoare trimi- 
să unui oarecare Florin Brote la 12 Martie 1978, dl 
Raţiu îi spunea că trebuie să se închege un front al 
opoziţiei, cu excepţia extremelor. Planurile dlui Ra- 
iu erau ca organizaţia domnieisale trebuia să se 
azeze pe «unirea tuturor organizaţiilor cercurilor de 
români existente în țările libere de fe mapamond, 
iar acolo unde acele cercuri nu există ele vor trebui 
înfiinţate». Aceasta era o ideie scumpă dlui Raţiu, 
chiar din 1977, la prima întrunire de la Londra. 
Pentru a o pune în aplicare, dl Ratiu a călătorit de 
două ori în jurul lumii, pentru a vedea pe toţi Ro- 
mânii de pe glob. Peste tot, constată el, ideia sa a fost 
primită cu entuziasm de toate organizaţiile locale. 
Pus la B.B.C. să citeze numele acestor organizații, dl 
Raţiu se bâlbâie şi nu poate să numească mai mult de 
două organizații: «Adevărul despre România «a dlui 
Brutus Coste şi» Casa şi capela» din Oakland-San 
Francisco, Clifornia şi... organizaţiile din Australiaşi 
asa mai departe...» Numele adevărat al acestei ulti- 
me asociaţii este «Casa Româna și Capela» si este 
condusă de Ilie Smultea şi Nicolae Novac. Ii cunoa: 
tem pe amândoi şi credem că dacă au stat de vorb: 
cu dl Ratiu, au făcut-o din politeţe şi nu au aderat la 
planurile mapamondice ale dlui Raţiu. 

In luna Iunie 1970, Constantin Vişoianu, preşedin- 
tele Consiliului Na jionat, şi-a anunţat demisia sa din 
acest post. Motivul a fost... lipsa de fonduri, adică 
Americanii, închiseseră robinetul. Odată lipsa de 
fonduri constatată Mihai Viteză n'a pus pe altul în 
locul lui Vişoianu şi în același timp a anunţat că şi el 
se retrage şi că nu-l mai interesează chestiunile ro- 
mâneşti. Deci de odată exilații români s'au văzut şi 
fără rege şi fără Comitet Naţional. Exilaţii români au 
strâns din umeri, căci plecarea fostului rege, nu le fă 
cea nici bine şi nici rău. La 1 Ianuarie 1976, B.I.R.E, 
anunţa: «Pentru prima dată dupa 25 de ani, Majesta- 
tea Sa Regele Mihai, n'a adresat mesajul său cu oca- 
zia noului an». şi poporul de la Dunăre, a primit 
această ştire cu indiferenţă. Venirea lui Nicolae Pe- 
nescu în exil, îl face pe acesta să se sbată pentru alcă 
tuirea unui nou Comitet Naţional. şi se adresează lui 
Viteză dar Augustul personajiu, a răspuns același 
lucru: Nu mă mai interesează chestiunile româneşti. 

Si în vara anului 1978, Penescu anunța formarea 
unui nou Comitet Naţional. Din el formau parte 
partidul Naţional-Tărănesc, partidul Liberal, parti- 
dul Socialist şi o dizidență a Mişcării Legionare. 
Noul Comitet a dat naştere la mai multe turburări în 
sânul partidelor din exil iar sgâlțâitul de ambiţii, 
adică dl Raţiu, după cum am spus, a mirat pe exilați 
prin lansarea «Chemării» sale către exilații români. 
Aceasta după ce întrunirea din 1977, a «tuturor ro- 
mânilor liberi» la «Royal Holloway College» din An- 
glia, se soldase cu un mare eşec. şi la sfârşitul anului 
1979, deci la un an şi jumătate de la fondarea Comite 
tului lui Penescu, isbucneşte o adevărată bombă. 


de N. S. GOVORA 


Mihai Viteză a dat un comunicat în care spunea că 
pe el îl intereseaza iubitul lui popor de la Dunăre şi 
deci se consideră mai departe regele acestui popor. 
Bomba ar fi trecut ca o simplă petardă dacă Comite- 
tul lui Penescu n'ar fi comis o mare greşală: Penescu 
şi preotul Boldeanu au anunţat că ei îl recunosc pe 
Mihai Viteză ca rege al României şi îl prezintă toate 
temenelile de rigoare. Atâta aştepta Mihai Viteză: 
recunoaşterea de rege de Comitetul Naţional exis- 
tent, indiferent că acest Comitet nu era la rândul lui 
recunoscut de majoritatea Românilor din exil. Se fă 
cea un tărg; Mihai Viteză îi da —socoteau părintele 
Boldeanu şi Penescu—, recunoașterea regală a Co- 
mitetului, socotit de mulți exilați o fantomă iar 
această fantomă îi dădea lui Mihai Viteză recuno: 
terea de rege al Românilor, funcţie la care Vite 
renunţase prin actul de abdicare şi comedia a conti- 
nuat. Viteză a primit în audiență pe membrii parti- 
delor politice care făceau parte din Comitet şi în 
plus, a primit şi pe teribilul Boldeanu. şi apoi şi-a 
luat meseria în serios: a cerut să fie schimbat pre- 
şedintele Comitetului —guvernului (?)— şi să fie pus 
în locul lui persoana care se bucura de încrederea lui 
regală. Si —stupoare—, persoana desemnată pentru 
prima data, era o femeie! şi puţin timp după aceia, 
Viteză ca un rege adevărat, a anunțat că-şi retrage 
încrederea regală pe care i-o anunţase Guvernului!!! 
Cu alte cuvinte, Guvernul este demis. Lovitura dată 
a fost de moarte şi din ea nu şi-au revenit Penescu 
care a şi murit după aceia, si nici părintele Boldeanu 
şi nici Fotin Enescu. 

Dar cine a fost maistrul de ceremonii al acestei 
figuri? Nu a fost dl Iancu Raţiu, căci el nu se pricepe 
la figuri atât de măestre. Raţiu a fost numai invitat 
să joace un rol pe care-l visase de mulți ani. Maestrul 
adevărat este noul consilier regal, dl Antoniade de la 
Madrid. Raţiu a fost chemat numai după ce Comite- 
tul Naţional al lui Penescu a fost trimis la plimbare 
ii s'a indicat rolul ce are de jucat. şi dl doctor Raţiu 
—doctor în Drept—, a comis o mare greşală. După ce 
a ieşit de la Viteză şi Antoniade, zăpăcit a dat un 
comunicat în care anunța că a fost chemat într'o 
audienţă de lucru, de Majestatea Sa Regele. Audien- 
ţă de lucru!!! Raţiu se grăbea, se considera deja viito- 
rul ministru al lui Mihai Viteză. Trebuia sa aibă pu- 
țină răbdare. Fapta lui Raţiu a produs protestarea lui 
Fotin Enescu şi, mai grav, nemulțumirea lui Anto- 
niade care l-a admonestat pe teribilul sgâlțâit de 
ambiţii. De aceia, a doua audienţă de lucru, nu s-a 
produs nici până azi. Dar se lucrează pe întuneric. 
Planul este următorul: Raţiu să reuşească să fie ales 
preşedinte într'o adunare românească indiferent ca- 
re şi unde, şi după aceia Viteză îl va recunoaşte ca 
preşedinte al Comitetului Naţional sau al Guvernu- 
lui. De ce nu? Raţiu e grăbit nevoie mare. şi de 
atunci Raţiu se sbate ca un peşte pe uscat. Dă comu- 
nicate, vorbeşte la radio, la B. B. C. şi la Free Euro- 
pe, şi... face greşeli cu carul. Ce importanţă are, toate 
vânturile bat în pânzele lui. 

* * *. 


In cursul anului 1983, au loc mai multe întruniri 
restrânse, din care cele mai însemnate, au loc la 12 
Februarie la Bruxelles, şi după aceia la 9 Iulie şi la 
15 Octombrie la Paris. La 12 Februarie s'a hotărît 
constituirea unui grup de lucru lărgit din următorii: 
Ioana Brătianu, Radu Câmpeanu, Horia Georgescu, 
Mihai Korne, Aurel Lapedatu, Ion Raţiu, Mihnea 


ia 


Romalo, Marius Rosca, Serban Sturdza, Ion Varlaam 
şi Dinu Zamfirescu. Acest grup lărgit, la Paris la 9 
Iulie, nu s'a înteles din cauza unor «regretabile inci- 
dente» spune dl Dinu Zamfirescu. «Aceste regretabi- 
le incidente au fost cauzate de dorința unora dintre 
membrii grupului de a nu-i accepta pe alții dintre 
membrii grupului de lucru care aveau opinii diferi- 
te, şi nu s'au putut lua în discuție proiectele prezen- 
tate» (Dinu Zamfirescu, în B. I. R. E, din 25 Decem- 
brie 1983). «S'a stabilit însă ca grupul de lucru să-şi 
continue mandatul ce i se încreslințășe la Bruxelles 
şi să analizeze diversele proiecte la o reuniune a 
grupului care s'a stabilit ulterior, la 15 Octombrie, 
tot la Paris» (Dinu Zamfirescu). «Totodată s'a preco- 
nizat prezentarea unei sinteze a acelor proiecte, la o 
adunare româmească mai Iarpa la 12-13 Nov. a.c., 
urmând însă ca data şi locul să fie ulterior confirma- 
te definitiv de toţi membrii grupului de lucru» (Dinu 
Zamfirescu). Deşi doctorul Raţiu era membru al 
grupului de lucru, cu aceleași drepturi și datorii, el 
înțelegea că este marele Sef al acestei afaceri și 
deaceia, deși grupul de lucru hotărîse ca data şi locul 
întrunirii de la 12-13 Noembrie (!), să fie confirmate 
definitiv de toți membrii grupului de lucru, el, ca un 
adevarat şef, trimite o scrisoare personală mai mul- 
tor zeci de oameni, fară a mai consulta pe membrii 
grupului de lucru. Prin această scrisoare, Raţiu îi 
anunța pe adresanţi că întrunirea va avea loc la 
Paris la 12-13 Noembrie, pentru a se decide eventual 
convocarea unui Congres. După cum se vede, docto- 
rul Raţiu era grăbit, și ia hotărîri personale peste 
capul membrilor grupului de lucru. Acest procedeu 
îl irită în special pe dl Dinu Zamfirescu, care îi cere 
explicatii şefului (?), asupra inițiativei personale pe 
care o luase. Explicațiile date, spune dl Zamfirescu, 
au fost de o manieră confuză și sibilină! Pentru a nu 
se produce o ruputură dl Zamfirescu acceptă expli- 
cația-sau-mai-bine zis, o inghite. Aceasta se petrecea 
la întrunirea de la 15 Octombrie. Cu această ocazie se 
numeşte un subgrup de patru persoane, din cadrul 
tipului de lucru, compus din dnii Horia Vlădescu, 
Mihai Korne, Serban Sturdza şi Dinu Zamfirescu. Se 
vede că subgrupulera format din persoane care avâu 
păreri ce nu coincideau cu ale dlui Rațiu. Doctorul 
Raţiu, era grăbit de cei doi oameni care-l conduceau 
din umbră, adică dl Antoniade şi Mihai Viteză. A- 
ceştia doreau să se hotărască cât mai repede un Con- 
gres care să-l aleagă preşedinte pe dl Raţiu, iar Mihai 
Viteză să-i dea AV esti aaa și acest lucru tre- 
buia să fie hotărît la adunarea de la 12-13 Noembrie 
1983, dar asupra acestui punct, erau în contra mem- 
brii din grup şi din subgrup. Domnul Raţiu vroia să 
se hotarască cât mai repede organizarea, să se nu- 
mească şefi şi subșefi, şi în special să fie ales cât mai 
repede el, şef al exilului, pe când cei care erau con- 
tra, susțineau că exilul românesc nu este încă pregă 
tit pentru aceasta, și voiau să amâne alegerea şefului 
pentru mai târziu. Domnul Ratiu ştia toate acestea, 
dar voia, cu calitațile sale, să-i manevreze. Pentru 
aceasta şi-a pregătit oamenii lui, printre alții, după 
cum se va vedea, grupul din Germania,cu șeful lui, 
dl Roşianu. 

«Confruntarea» de la Paris, teribila confruntare de 
la Paris, a avut loc în zilele de 12 şi 13 Noembrie 
1983. La ea au luat parte circa 80 de persoane, spune 
B.1I.R. E. din 16 Noembrie 1983 şi 120 de persoane, 
afirmă Raţiu în Comunicarea dată în organul dom- 
nieisale, Free Romanian Press. Dar mai departe, în 
comunicarea sa, dl Raţiu ne spune că a avut loc și o 
votare şi rezultatul acestei votări, a fost de 45 voturi 
pentru și 12 voturi contra, si după matematica pe 
care o ştim şi noi, 45 şi cu 12, fac 57, deci la celebra 
adunare de la Paris,au participat 57 de oameni. și 
prin acest vot de 45 pentru şi 12 contra, ne spune di 
Raţiu,s'a hotărit să se treacă la problema organizării 


exilului!! Deci dacă ar trebui să-l credem pe dl Raţiu, 
teza domnieisale, aceia ca şefii şi subșefii în special 
aceia a marelui şef, a ieșit învingătoare. Dar iată că 
mai departe,dl Raţiu ne spune că adoua zi,dl Chin- 
tescu,care era preşedintele adunării,s'a retras. Retra- 
gerea lui a fost urmată de retragerea a încă şapte 
participanţi. Cu dl Chintescu, președintele adună- 
rii,ne dă cifra de 8 persoane şi dacă scădem pe aceşti 
8, din 57, mai rămân 49. Adică numărul celor care au 
participat la «consfătuirea» de la 12-13 Noembrie, e 
mai mic decăt al celor care au participat în 1977, la 
«Intrunirea Românilor Liberi» la «Royal Holloway 
College». 

B.I.R. E. ne spune ca la discuţiile din prima zi, au 
participat următoarele persoane: dr. Coroianu, M, 
Vlad, I. Catona, Ioana Brătianu, A. Lapedatu, 
G. Petrov, D.larca, D. Zamfirescu, S. Budişteanu, 
D. Lupaşcu, R. Câmpeanu, I. Rusu, I. Dănilă 
M. Constantinescu i dna Vasilescu. Domnii: Serban 
Budişteanu, dr. V. Ionescu şi Oraţiu Sârbulescu, fac 
precizări în chestiunea participării legionare şi a ris- 
curilor pe care ea le-ar implica». Precum se vede,s'a 
atins o problemă scumpă dlui Raţiu şi s'a luat o hotă- 
rîre conformă dorinţei lui. «Pozitiv a fost faptul că 
toată lumea a luat o atitudine clară de respingere în 
ceiace priveşte participarea legionarilor, și colabora- 
ţioniştilor comunişti la orice formă de organizare a 
exilului românesc.», o spune un participant, dl doctor 
V. V. Ionescu, din Essen, Germania. 

Domnul Roșianu cere din nou să se discute organi- 
zarea, aceia cu şefi şi cu marele șef, pentrucă dom- 
niasa şi cu căteva persoane venite din Germania, 
sunt obligate să plece din Paris spre casă a doua zi 
dimineața. Se admite ca pogoanele în cauză să-si 
spună cuvântul pe această chestiune, în șeința de 
după amiază. După amiază se discută dar nu se ho- 
tăEste nimic, spune B.1I.R.E. 

A doua zi, după spusele lui B. 1. R. E. au participat 
la şedinţă, 45 de persoane. Si..., dl Roşianu, care du- 
pă cum spusese cu o zi înainte, la acea oră trebuia să 
se găsească în tren, se găsea în sală și încă agresiv. 
După retragerea dlui maior Chintescu, cel care teo- 
retic se găsea deja în Germania dl Roșianu..., îşi 
pune candidatura la locul de preşedinte al Adunarii. 
Intervine dl Korne, spunând că locul celui plecat, 
adică al dlui Chintescu, nu poate să-l ocupe, conform 
obiceiului, decât unul din țara gazdă adică din Fran- 
ţa. Dar cel plecat în Germania, precum am spus mai 
sus, este agresiv şi prin ajutoarele lui din Germania, 
a provocat un mare scandal, si din cauza aceasta, 
primul care părăseşte sala, este codirectorul ziarului 
B.L.R.E., dl Câmpeanu, urmat —tot după B.I.R.E— 
de următoarele persoane; «Niculae Lupan, Mihai 
Korne, Ioana Brătianu, Dinu Zamfirescu, Serban 
Budişteanu, Marius Roşca, Ion Solacolu, Mircea Va- 
silache, Dan Damian, Nicu Niculescu, Serban Sturd- 
za şi alţii». In sală au rămas, cu rare excepții —tot 
după B.I.R.E.— partizanii Congresului propus de DI 
doctor Iancu Raţiu, majoritatea fiind formată din 
persoane din Germania. Până la urmă s'a hotărît 
organizarea acestui Congres la Geneva, în Mai 1984. 
In acest scop s'a creiat un comitet format din dnii: 
«Dan Cernovodeanu, Ion Varlaam și Doru Novaco- 
vici (Franăa, din totalul de 7 români prezenti în sală 
din Franta), Ion Raţiu, E Horia Georgescu (Anglia), 
I. Suveică (Elvetia), R. Ro şianu și Petre Belker (din 
circa 20 de persoane din Germania), şi d-na Vasiles- 
cu din Belgia. S-a hotait trimiterea unei telegrame 
Me Regelui Mihai» (B.L.R.E). 

imiterea unei telegrame M. S. i Miha 
(BIRE). gr Regelui Miha 


„Acesta este scenariul —după B.I.R.E—, Consfătui- 
răi de la Paris. Dar tot în B.I.R.E. s'au publicat scriso- 
rile trimise de unii participanţi sau de unii actori la 


L “ e Dal : 


comedia care s'a jucat. Prima este explicaţia pe care 
o dă dl Câmpeanu, codirector la B.L.R.E. «Datorită 
tumultului provocat de tentativa desemnării dlui 
Radu Roşanu ca Preşedinte al reuniunii, n'am avut 
timp să arăt persoanelor prezente motivele care 
m'au determinat să părăsesc sala»... «In acest scop 
s'au produs incidente degradante, s'au folosit acuza- 
tii, insulte si neadevăruri»... Unele persoane venise- 
ră din Germania nu pentru a discuta mai multe va- 
riante posibile, ci pentru a impune cu orice preţ 
varianta lor. In felul acesta a fost lovită colaborarea 
ce fusese începută la Offenbach și Bruxelles și s'a 
deturnat din drumul ei o iniţiativă care slujea unirea 
energiilor utile»... «Anumite persoane veniseră la Pa- 
ris numai pentru a forța pe ceilalţi să accepte organi- 
zarea unui aşa numit Congres, producători de prese- 
dinţişi vice-preşedinti»... «Transformând Consfă 
tuirea românească într'o reuniune de partizani ex- 
clusivişti, sa provocat o nouă fracționare a exilu- 
lui»... «Aşa se face că reuniunea de partizani din ziua 
de 13 Noembrie, n'a slujit propăşirea ideii unitare în 
exil». Acestea sunt frazele dlui Câmpeanu care crava 
şează obrazul dlui doctor Iancu Raţiu. 


Domnul Dinu Zamfirescu, într'un articol pe două 
pagini din B.I.R.E. din 25 Decembrie 1983 spune: «n 
atmosfera sufocantă din sala de adunare, o discuţie 
civilizată nu mai putea avea loc»... Si «Cred deaseme- 
nea că o activitate politică trebuie să cuprindă şi no- 
țiunile de corectitudine, echitate şi decență.. Mani- 
festările partizane organizate la Paris la 12, dar mai 
ales la 13 Nov. Nu au cuprins aceste noțiuni. Atunci 
când a devenit clar că reaua credință domină atmos- 
fera sălii, am considerat că a mai rămâne s'ar inter- 
preta ca o acordare a unui gir. Am preferat să plec 
pentru a respira aer curat». 


B.I.R.E. mai publică şi scrisoarea unui refugiat 
care trăieşte în Luxenburg. Si iată ce spune dl Nico- 
lae DD colea din” Luxenburg: «Am asistat, ca de 
altfel, în parte şi Dvs., la un spectacol care părea 
inspirat de nemuritorul nostru Caragiale. Nu-mi ve- 
nea să cred ochilor și urechilor intoleranța unora, 
insultele altora, şi în final ridicolul de care ne-am 
acoperit»... «Am fost indignat să asist în ziua de 
Sâmbătă 12, cum în mijlocul unei discuții asupra su- 
biectului cuprins în ordinea de zi, privind principiile 
unei actiuni românesti, câțiva s'au ridicat să ceară ca 
să nu se mai discute acest punct, capital zic eu, şi să 
se treacă zor, nevoie, la discutarea organizării unor 
alegeri de şefi, sefuţi, şi sepuleța, Nici nu li s'a dat 
ocazia celor ce propuseseră proiectul, să-l explice. 
Mai rău ca oile, ne-am repezit să votăm să nu se mai 
discute «deocamdată». De fapt, nu s'a mai discutat 
deloc»... «Cred că autorii lor, din cei ce se aflau la 
masa «prezidiului» ar fi trebuit să fie energici şi să 
ceară respectarea ordinei de zi şi să nu se lase ma- 
nevraţi ca la şedinţele sindicale din ţară. S'a început 
apol discutarea aşa zisei organizări. De la început s'a 
văzut că nu este înțelegere. Au fost două tabere, una 
care cerea alegeri, congres şi şefii, alta care, mai 
modestă susținea că încă nefiind prea mare armonie 
între oameni şi păreri, ar fi prematur, discutarea 
unei organizări. Am auzit şi văzut oameni care şi-au 
exprimat cu calm şi demnitate punctele de vedere, 
dar și pe alţii care, în pline crize de nervi, amenin- 
țau, şi insultau pe adversarii de idei. Printre aceştia 
din urmă un domn numit Lepădatu, căruia vârsta şi 
experiența vieții ar fi fost de sperat să-i fi dat mai 
multă înţelepciune»... «O serie de oameni, de care nu 
mei auzisem niciodată şi pe care nu i-am găsit pe nică- 
ieri în acțiunile româneşti s'au propus să constitutie 
un grup, care împreună cu dl Ion Raţiu să pregătească 
congresul românilor de pretutindeni. Intre sprijini- 
torii ideii am ramas uluit să-l văd pe un domn Rusu 
din Paris, care ne spunea că rostul nostru nu este să 


combatem comunismul. Pe un alt domn, Popov sau 
Petrov sau așa ceva, dar care îsi zicea Ion de la 
Vidin, l-am azuit strigând prin sală că este păcat că 
N. Iorga nu mai este în viață căci i-ar smulge barba, 
l-ar călca în picioare şi l-ar ciurui de gloanțe. Acest 
domn a fost desemnat ca împreună cu ceilalți necu- 
noscuţi de care pomeneam să organizeze unirea rom 
ânilor». 

Domnul Iancu Raţiu a susținut în discursul ţinut 
în aţă sălii, după ce dl Câmpeanu și cu ceilalți pără- 
siseră sala, că aceşti oameni trebuiau să meargă 
înainte, că drumul pe care se găsesc e drumul, cel 
bun, este «rezultatul unei munci de trei ani de zile 
pentru a-i lămuri pe toți românii din lumea întreagă 
despre ce este vorba». Vasăzică dl Raţiu vorbea în 
numele celor trei ani de zile de muncă dar cei care 
munciseră în aceşti ani în grupe şi subgrupe, se gă 
seau aproape toți printre cei care Se sala. Ei 
se găseau printe oamenii care, mai ult sau mei pu- 
țin, sunt oameni cunoscuți în exilul românesc, care 
au o activitate care şi ea, tot mai mult sau mai puțin, 
este cunoscută de acest exil românesc. Si în locul lor 
au rămas în sală nişte oameni care, cum spune dl 
Nicolae Dăscălescu», sunt o serie de oameni, de care 
nu mai auzise niciodată şi pe care nu i-a găsit pe nică 
ieri în acțiunile româneşti». Au plecat domnii Nico- 
lae Lupan, Mihai Korne, Ioana Brătianu, Dinu Zam- 
firescu, Serban Budişteanu, Marius Roşca, Ion Sola- 
colu, Mircea Vasilache, Dan Damian, Nicu Nicules- 
cu, Serban Sturdza şi altii», care, cum am mai spus, 
sunt, mai mult sau mai puțin, cunosuţi în lupta 
aceasta anticomunistă și în locul lor au rămas în sală 
oameni complet necunoscuţi, un domn Rusu, care 
spune ca rostul nostru nu este să combatem comu- 
nismul, dl Popov sau Petrov care strigă prin sală că 
el i-ar smulge barba lui Iorga dacă ar mai trăi, sau dl 
Roşianu care are un nume predistinat, şi dlPetre 
Belker (?), şi dl Suveică de care, mulțumită dlui Vă 
limăreanu, vom afla ceva înainte de a termina. 


E SEI at 


Cine a asistat la «Consfătuirea» de la 12-13 Noem- 
brie 1983 de la Paris, sau a citit gazeta «româească» 
care s'a ocupat mai pe larg de această «consfătuire», 
B.I.R.E., are impresia că visează sau că a asistat la o 
piesă de Caragiale, «Scrisoarea pierdută» sau «D'ale 
carnavalului». Constatănd rezultatul asistența a 49 
de Români, cu toată publicitatea care i s'a făcut, 
autorul acestei piese, dl Iancu Raţiu, dacă ar avea un 
minim de pudoare, ar trage cortina şi s'ar retrage. 
Dar nu se va întâmpla acest sfârșit normal, căci e 
vorba de un om care e sgâlțâit de cea mai mare ambi 
ție care s'a văzut vreo dată. Si în afară de asta, bat 
toate vânturile în pânzele lui. Pe lângă toate cele 
spuse, intervine în ajutorul lui, cea mai mare forță 
din lume, forța nemţească. Recunoașterea Comitetu- 
lui național al răposatului Penescu, a fost semnalul 
acestei deslănțuiri de forță. Nemţii de pe tot globul, 
au sărit ca la un semnal magic. Si au ficeput să- 
lucreze. Prin intermediul dlui Antoniade, i-au flutu- 
rat înaintea ochilor, lui Mihai Viteză imaginea tro- 
nului pierdut şi au început să danseze înaintea ochi- 
lor lui Viteză cifre fantastice. Se svoneşte că vizita 
pe care Viteză a făcut-o în America, a fost fă 
cută la chemarea forței nemţeşti.Si de aici s'au, țesut 
planuri. Trebuia găsit omul care să joace rolul din 
piesa nemţească. ŞI a fost repede găsit. Pe doctorul 
Raţiu, La găsit dl Antoniade, proaspătul consilier 
regal al lui Viteză. şi bietul om, Mihai Viteză nu ete 
vinovat. A uitat singura hotarire cuminte din Viață 
lui, aceia de a nu se mai interesa de chestiunile 
poporului de la Dunăre. Dar ce să-i faci? Mihai Vite- 
ză avea cinci fete şi nici una nu se mărita. şi după 
aceia, la intervenţia forței nemteşti, sau măritat 
deja două şi pe -cea mai mare, o păstează pentru 


-9 


FT a e. 


-— 


- a a 


tronul României, Nemtii i-au promis că articolul din 
legile româneşti, care admite numai bărbaţi la tro- 
nul României, e un fleac în faţa forței nemţeşti 
Acest articol se va schimba în doi timpi şi trei mişcă 
ri, 

Si Mihai Viteză nu numai că a trimis la plimbare 
Comitetul lui Penescu, dar a şi acordat o audienţă de 
lucru, aceasta lui Venturianu exilului românesc, 
doctorului Raţiu. precum se vede, au intrat în scena 
şi masoni, al căror şef e tot un neamţ. Si au fost atra- 
şi de masoni şi oameni integri şi chiar femei care 
descind din familii cu trecut istoric. Două gazete ro- 
mânesti (7), s'au pus în slujba Nemţilor. In discursul 
pe care l-a pronuntat e e în fața adunări, îl citea- 
ză cu laude foarte bunul român Leonard Kirschen. 
Prin citarea lui Leonard Kirschen, di Raţiu, vroia să 
insinuieze că alături de el, e forța nemţască. şi plebea 
a înţeles şi a aplaudat. 

Si «D»ale carnavalului» s'a terminat cu ceva nebă- 
nuit. latace citim în organul «Free Romanian Press» 
al dlui Ratiu: Congresul următor «va a vea loc la 
Geneva în zilele de 19-20 Mai, 1984, ca urmare a 
propunerii de a găzdui > pa cariţi generos oferi- 
din numele Asociaţiei Refugiaţilor Români din Elve 
a de dl Mircea Suveica». Din B.I.R.E., rezultă că dl 

uveică n'a intervenit în tot timpul Congresului, ci a 
tăcut chitic şi tocmai la sfârşit iese din anonimat: 
generos, invită pe toți participanţii celebrului Con- 
gres. Reiese că omul acesta are bani, şi încă mulți 
bani, sau dacă nu-i are, îi primește de la cineva care 
este interesat în afacere! Mi-am bătut capul într'o 
noapte în să ghicesc cine este acest formidabil 
domn Suveică. Si răspunsul lam gasit în «Vatra», 
gazeta prietenului meu, dl Vălimăreanu. Iată ce ci- 
tim în «Vatra»: Aici e cazul să admirăm dibăcia dlui 
Raţiu, care, pentru organizarea «congresului» dela 
Geneva, foloseşte Suveica unui «Manole Român», ro- 
mân de viță veche, cu mari puteri azi pe mapamond: 
e un «neamț» de-ai dlui Govora... 

Deci dl Suveică e ceiace trebuia să ghicesc de la 
început: e neamţ. 

lată un caz în care aşi vrea ca dl Vălimăreanu să 
se înşele, căci dacă e adevărat, chestiunea e gravă: 
Nemţii au căpătat un curaj, care de, orice limi- 
tă. şi e cazul să luăm măsuri, e cazul să ne unim, să 
lăsăm orice zâzanie şi să ne unim. Domnul Vălimă- 
reanu, nu crede la fel? 


ASOCIATIA ANTI-IALTA 


COMUNICAT PENTRU PRESA 


La Judecătoria din Dusseldorf a fost înregistrată 
ca persoană juridică «Liga Anti-Ialta». 

Liga «Anti-Ialta» își propune să militeze pentru în- 
tărirea ideii unei Europe care să aibă la bază dreptul 
la autodeterminare al popoarelor, să ducă o campa- 
nie de lămurire a opiniei publice şi să facă cunoscut 
nedreptăţile făcute popoarelor din est prin înțelege- 
rile nefaste dela Teheran, Ialta şi Potsdam. 

In măsura posibilităților financiare «Liga Anti- 
Ialta» îşi propune ca la timpul potrivit să înainteze 
memorii, să publice broşuri şi documentaţii în le- 
gătură cu abolirea acordurilor nedrepte şi ruşinoase. 

Suntem de părere că nu este suficient ca oamenii 
politici din vest E teatriții Ronald Reagan, Fran- 
cois Mitterrand şi d-na Margareth Thachter— să 
declare public că prin acordurile încheiate în timpul 
războiului s'au făcut nedreptăţi popoarelor din estul 
Europei, ci trebuie să se treacă la măsuri concrete, la 
abolirea lor. 

Salutăm cu bucarie declaraţiile făcute de vicepreş 
edintele american George Bush la Viena, în Septem- 
brie 1983, prin care a accentuat că Statele Unite nu 
recunosc Europa de est ca un hinterland al Rusiei și 
nici împărțirea Europei. 

Credem că este binevenită rezoluţia introdusă în 
noiembrie 1983 în congresul american de către depu- 
tatul din Illinois Tom Corcoran, în care cere guver- 
nului Statelor Unite să denunțe acordurile dela Ial- 
ta. In rezoluţie se specifică faptul că acordurile dela 
Ialta «au dus la căderea în robie a sute de milioane de 
oameni şi la asasinate în masă». 


GENEVA 1984 


INCA UN. 23 AUGUST 1944" DE ASTA DATĂ 
INDREPTAT 
CONTRA EXILULUI ROMANESC? 


E E aa 


PARASUTAREA IN ROMANIA OCUPATA 
DECEMBRIE 1944 


O mai fi mult? ne intrebam mereu. 

La drum mereu, cu aparatul în spinare. Ne afun- 
dăm tot mai mult după cum spune busola, harta 
şi prevederile noastre. Pe alocuri, zărim urme de 
căprioare, singurele ce împart pădurea, munții, cu 
noi. Nimeni nu scoate un cuvânt. Tăcerea devine 
lege consimțţită de toţi, cât e ziua de lungă. 

Seara ne prinde urcând primul gemen, ce ne ră- 
mâne de înfrânt. Ne oprim sub creasta lui pentru 
odihnă pentru noapte. Aceeași odihnă din bucăti, 
același calvar. Parcă şi sufletul îngheaţă în a doua 
jumătate de somn. 

A doua zi, pe la prânz, călcăm vârful. Pe sub 
cetina încărcată de zăpadă zărim ochiuri de verdeață 
ca un pat desfăcut ce ne îmbie la odihnă. 

Descărcăm poverile și ne lungim osteniți pe covo- 
rul verde. Pentru prima dată corpul se lipește era 
mântului, care ne transmite, din adâncimea lui, abu 
rii de viaţă. 

E rece și umedă iarba, dar transpirația corpurilor 
o face moale, primitoare. Mai facem o cafea tot din 
zăpadă topită mai gustăm din alimentele ce devin, 
spre afârşiie, tot mai savuroase, înainte de a purcede 
la vale. 


Mai jos, ne oprim la o haltă scurtă apoi ne luăm- 

fiecare sarcina şi ne pierdem pe panta plaiului, care 
coboară de-acum. Zăpada tot mai mare, lasă urme 
clare, ce ar putea uşor conduce potera după noi. 
Doar fuga ne mai scapă. Cât ne-or ţine puterile. 
" Batem așa cât e ziua de mare, coboris. urcuş şi iară 
si de la capăt, pănă'ce al treila vârf” rămâne pentru 
totdeauna, o grea amintire. Nu ne opreşte nici întu- 
nericul. Ne duc paşii flămânzi. E singura noastră scă 
pare. După miezul nopţii, cădem pe rând epuizați. 
Nici hainele nu mai țin. Au devenit atât de grele că 
ne împovărează mişcările. 

Ion, mai robust, se aşează puţin, se scoală din nou, 
se scutură din toate puterile, îşi îndreaptă oasele 
înainte de a adormi. Tot vocea lui răsună în zori, 
înaintea celorlalți. Ne pregătise deja, o ceașcă cu 
Sat, şi ne îndemna, pânâ-i caldă să deschidem 
ochii. 


_O bem, ne face bine şi, din nou, somnul îşi reia 
firul. Când ne-am trezit de-abinele, soarele urcase 
de câteva prăjini pe boltă. 

Aşa s-au scurs nouă zile de când am căzut, fugind 
mereu, cu teama după noi şi sufletul la buze. 

Mâncarea s'a sfârşit de ieri şi nici o nădejde să 
procurăm alta. Mergem acum printre sate noaptea, 
iar ziua ne ascundem în tufişuri dese. 

După hartă n'am fi departe de Lugoj, o zi bună de 
mers. Imbrăcați militar, cu bagaje şi arme, cum o să 
ne apropiem patru inşi de oraș? Plecaţi de vreo 
patru ani, unii dintre noi, nu ştim nimic din lumea 
«nouă în care am căzut. Hotărâm deci, în comitet 
restrâns să plece unul dintre noi înainte, fără bagaje, 
doar cu pistolul. 

Consemnul: să aducă cu orice preț alimente, înain- 
te de a ne epuiza complet de foame. 

Unul singu , necunoscând regiunea, risca să nu ne 
mai găsească dar nu avem altă soluție. 

Aşteptăm noaptea şi ne apropiem de nişte holde 
de porumb, unde găsim grămezi de snopi de coceni, 
ce ne servesc de adăpost. Aici punem la cale planul 
nostru. 


de Filon VERCA 


Carapantea, lugojan, care nu era departe de casa 
lui, va pleca singur, iar noi îl vom aștepta aici. 

Din vârful colinei unde eram, vedeam la distanță 
mare, ca stelele pe cer, lumini multe. Oraşul nu era 
departe. De bine de rău până aici, avem direcția 
bună. Camaradul nostru, Carapantea, care ne lasă 
impresia de a fi în stare să ajungă și mai ales, să 
revină. se hotărăște să plece. 

Nu l-am cunoscut decât în ajun de plecare, dar 
zilele pline de emoţii decând am mi n taţi, ne- 
au apropiat de el. Se zice că sunt [ni elabe care 
încadrate de elemente tari, devin de aceasi calitate. 
Noi, in orice caz, nu avem dreptul să ne îndoim de 
buna lui credință. 

Toată nădejdea noastră era în el, acum. Eu cunaş- 
team Lugojul, dar nu aveam pe nimeni cunoscut. 

După ce își inseamnă bine în minte locul de 
întâlnire când se va întoarce, cam două zile maxi- 
mum. ne imbrățisăm ca nişte fraţice şi -au împărțit 
momente de nueitat. Pleacă urmărit de ruga noastră 
profundă. De-ar da Dumnezue s'ajungă cu bine. Foa- 
mea nu ne mait ţine pe piciorare 

Am rămas deci fără câlăuză care să facă legătura 
cu cei ce au ajuns inaintea noastră 

Desfacem grămada de snopi, facem un ca o 
colibă natia culcușul peste noapte. Prima 
noapte prima noapte pe moale, doar ca-i 
lipsea, o ceașcă de căldură 

De-odată se aud, nu departe de noi. impușcături 
repetate. Sărim ca arşi afară cu ochii în direcția oraș 
ului;-în direcția: fratelur plecat 

N'au trecut două ore de când a plecat Pocnetele 
primaria de astă dată luminoase, te, de toate culo- 
rile. Predomină roşul în figuri la inter- 
vale egale. Uitasem că răsboiul e în plin toiu, că 
Rusia şi-a împrăştiat armatele pe tot spaţiul 
românesc, în urmărirea «dușmanului». 

Să fie trupe de instrucție, sau manevre pe aproa- 
pe? Sau nenorocirea cea mare? Omul nostru a fost 
reperat şi acum, prin semnale luminoase ne caută 
urma. 

Semnalele se întindeau pe o mare suprarața ae cer 
şi se deplasau în ordine ce pare a fi stabilită 


Refacem stupul, urmele, şi cu povara în 
spate, o luăam iar la 
Incotro? De unde am venit? 


Nimeni nu mai judecă Trebuie să ieşim din 
această cursă până ce noaptea ne-o mai îngădui. 

Străbatem ogorul şi întrăm în tufișul ce se găsea la 
margine, format din mărăcini şi trandafiri sălbatici. 

Obrazul, ca şi hainele, zdrenţe. Foamea ne stoarce 
ultimele forțe. Nu mai puteam fugi. Nu mai putem 
face câtiva paşi! Eram la ultima fărâmă de efort. 

Ascundem aparatul şi bagajele şi ne oprim la 
câteva sute de metri de ele. De aici doar dușmanul 
ne va mai urni. Eram hotărâți să ne vindem scum 
pielea. Din când în când câte o rachetă mai 
ere tot mai tare se noi. Am adormit cu 
ochii la cer, pe gol şi stomacul tot pe atât 
sep tamilă preerie rin alma 
obiceiul de a ne hrăni. Dimineţa cercetăm locul. 
Seara vom reveni la coliba de coceni, cum ne-a fost 
vorba. Eram într'o văişoara, destul de luminoasă cu 
ogoare şi livezi pe aproape. Era izlaz de comună. 

Căutăm un tufiş mai des, unde să ne stabilim 
cartierul general. 


-u 


Un soare cald împrăstie raze de primăvară. Ne 
întindem mantăile şi adormim din nou, sete 
unul de altul, pentru a evita de a fi surprinşi gră- 
madă. 

—Ce faci aici, camarade? aud deodată o voce pe 
lângă mine. Tresar speriat, cu mâna pe pistolul mi- 
tralieră să scap ce s'o mai putea. 

—Păi..., vezi matale... suntem o grupă de recunoaș 
tere, de la regimentul 37! Aud vocea lui Ion, autori- 
tară puţin legănată. 

— Aha, dar unde-i regimentul vostru? 

—Dar ce te priveşte pe tine? Cine eşti tu? 

II văd acum mai bine şi eu, avea o pălărie verde, 
cu pană de stejar şi o puşcă cu două țevi pe umăr. 

—Eu îs pădurar la sat și... 

— Apoi, vezi-ți de pădure, măi! ia stai! Tu ai făcut 
armata? 

—Pădurar fără armată făcută ai mai văzut matale? 

—Frumos, îmi place! Aşa că tu şti ce-i aia mili 
tarie? Sti că nu-i glumă? N-ai văzut nimic, ai în 
țeles? 

—Dacă-i treaba aşa, am înțeles... încurcă el vorba, 
puţin convins. 

Ion îl strânge de-aproape, să-i dea lovitura de 
grație. 

—Cum te cheamă? Din ce sat eşti? 

—Păi de ce? 

—Aş vrea să ştiu şi eu că de!... poate îţi merge 
gura... şti că se caută soldaţi pentru îront, către vest, 
în Cecoslovacia, poate vei avea norocul să mergi cu 
mine, încă nu s'o gătat bătaia! 

—Mii frate! Păi aşa mă crezi pă mine de slab de 
vârtice? Nu-s muere, să-mi umble gura fără măsură. 
Eu cunosc viața dă militar... eu... îngâna el vorbele 
şi-şi schimbă culoarea feței cu galben... 

—Bine, măi frate! Vezi-ţi de drum şi... să nai nici 
o grijă dar... să nu dea dracul... 

Ii văd bine cum îşi strâng mâna, bucuroşi aman- 
doi, c'or scăpat unul de altul! 

Incurcat, trece pe lângă noi, trântiți cu armele la 
îndemână. şi-şi pierde urmele. 

In ce cursă a întrat? Dar noi!... 

—Sfântu' lui de pungaş. Asta-i pădurar de mără. 
cini! 

—Mi-a plăcut cum l-ai scuturat! îl felicit eu, dar 
acum s'o mai luăm din loc, că prietenul tău ar fi în 
stare să ne facă o mare bucurie! 

—N'o spune nici lui tat'so ce-o păţit! Imi cunosc 
eu omul, caută să mă liniștească. 

Am plecat totuși în grabă. Am lăsat căldura în 
mărăcini şi bagajele prin jur. Alte ore de mers, 
pân's'o dus toată odihna strânsă în orele de soare. 

Omul nostru n'a spus nimic, la nimeni, frica fron- 
tului i-a astupat gura. 

Se apropie din nou seara. Fratele nostru a avut tot 
timpul să se intoarcă în noaptea asta, de i-o ajutat 
Dumnezeu să scape cu viață. Căutăm locul părăsit, că 
trebuie să ne găsească la stupul de coceni, așa ne-a 
fost vorba. 

„.. Dar dacă l-au prins şi vine însoţit? Gânduri 
negre ne cutreeră mintea. Prea multe au trecut peste 
noi, de când a plecat el. «O nouă supriză», cea mai 
dură ni se a pa poate! 

—Eu aş zice să ținem cocenii sub ochi, dela mare 
distanță gata la orice, îmi dau eu cu părerea, hotărît. 
Desigur, toți sunt de acord, toți, adică Ion şi Nicu, 
câți am mai rămas. Nici unul nu aveam gustul să în- 
trăm în capcană chiar dacă ne ispitea culcusul cald, 

Strângem bine măntăile în centură și ne trântim 
pe niște tufe de mărăcini, asternut tare, dar uscat. 


Ș) & 


——— 7 


Somnul nu se prinde, la orice mişcare, ne apare 
umbra celui așteptat. 

Câte un iepure speriat de alte lighlioane sare brusc, 
stricând liniştea ORL a celor ce stau la pândă. Toţi 
trăim aceeaşi teamă pentru scânteia de viață ce mai 
întarzie, în corpurile noastre obosite. 

Orice mişcare ne infioară si ne încearcă nervii. 
Sedem pe spini la propriu şi la figurat, vegheam 
întunericul toţi trei deodată așteptând împreună un 
semn, o dezlegre. Nimic însă nu se schimba. Cât de 
lungă a fost aşteptarea? Zorile ne prind însfârşit! 

Poate o veni cu ziua, şapoi mai avem noaptea 
următoare. Dar dacă ar veni? 

Gândurile negre, nădejdea, defilează cu aceeaşi 
repeziciune. Nu ne lasă măcar timpul să ne agățam 
de unele sau de altele. 

Foamea ne ia puterile! Ca să ne mai crutăm, hotă 
rîm să limităm la maximum mișcările. Am adormit 
deci pe aproape cu soarele cald, binevoitor, drept 
acoperiş. 

Visez o pâine albă mare, cum se face pe la noi, cu 
aburii calzi, ispititori. O prind între degete, o frâng si 
o apropii de gura uscată. Un sgomot îmi spulberă tot 
praznicul, iar foamea, grea, dureroasă imi umple 
sufletul de desnădejde. Teama mă cuprinde! Imi văd 
întoarcerea acasă stinsă pentru totdeauna... Si to- 
tuşi... Atât de aproape. 


Ziua toată se scurge, dar nimeni nu schimbă nimic 
din ceea ce nenorocul ne-a rezervat. O nouă noapte 
de veghe, noapte de chin, şi alți zori ne estompează 
parcă ultima sperentă. 

Nu mai putem aștepta. Printre mărăcini căutăm 
coroabe, fructele, de spini sau rugi sălbateci, dar 
nimic. Poate rădăcinile să ne mai servească de hra- 
nă. Gerul iernii, sau păsările, mai flămânde ca noi, 
au descoperit înaintea noastră boabele stringente de 
măracini, că nici de-astea nu mai găsim. 

Istoria fiului risipitor ni se potrivea aidoma, cu 
singura deosebire, că noi ne-am părăsit casa, familia, 
pentru prea marea dragoste de neam şi țară.Dacă 
asta ar putea fi un mare păcat! 

Ne oprim din căutare. De-acum nu mai putem 
conta decât pe puterile ce mai rătăcesc prin corp, pe 
norocul nostru de a ieşi din această situație. 

Si cât eram de aproape de țintă! 

Nu! Nu aşa va trebui să sfărşească un început plin 
de elan, plin de nădejde. 

Eu, cel ce cunoşteam mai bine regiunea, ei fiind 
streini pe aici, îmi dau seama cu groază că sunt 
complet dezorientat. Se uită amândoi la mine întrebă 
tori.. Privirea mea vagă le răspunde în gol. 

—Să mergem înainte, pe urmele celui plecat. 
După busolă după hartă cum, am ajuns până aici 
vom face şi ultima bucată de drum, ne îndeamnă 
Ion. 

—Uşor de zis, dar de unde începem? întreabă Ni- 
cu. Unde ne aflăm? In primul rând! 

—De nu putem să ne folosim de hartă apoi lasă- 
mă pe mine să ies la drum, să întreb pe cineva, nu 
putem sta așa, insistă Ion. 


Era riscant, dar era singura soluție, în cazul nos- 
tru. Cu ce energie ne-a mai rămas, o târim la drum. 
Eu cu Nicu, cam ascunși, iar Ion pândind un om să-i 
tină calea, Aşa trec alte ceasuri din cele rămase, dar 
nimeni nu se arată la orizont. Lăsăm toată prudența 
la o parte şi ieşim toți pe luncă; peste ogoare, cu 
armele la umâr, ca'n patrulare. Ion e primul ce-și 
manifestă descurajarea. Bolnav de câteva zile, abia 
își trage bocancii grei prin zăpadă. 

—«Mama ei de puşcă de-oi mai duce-o şi pe eah 
strigă el la capăt de forţe şi o svârle cât colo. «Eu nu 


a a a 


mai merg, de vreţi, luaţi-o voi înainte, eu rămân aici, 
nu mai pot!» 

Citeam pe fata lui palidă dispererea, revolta nepu- 
tincioasă contra Soartei ce ne sdrobeşte, 

—Aşa-i de grea pușca, sau tu nu mai poți? 

Ridic arma, o așez alături de a mea pe umăr, 
Pentru noi era tot atât de folositoare ca și hrana. 

Se uită la mine, dar nu-mi răpunde. EI, care avea 
replica vioaie, îl durea parcă ceva acum, dar nu gă- 
sea glas să se descarce. 

—Dă-mi-o încoace! Oiu duce-o eu cumva, dar să 
mai răsuflu oleacă 

I-o intind, convins că numai aşa vom pleca. 

Strănge dinţii, să-şi sfărâme deodată toată slăbiciu- 
"nea ce-l cuprinse, o prinde de țeavă şi se propteşte în 
ea, ca ciobanul pe ciomag, lângă oi. 

—Luati-o înainte! ne îndemnă el, pronind încet în 
urmă trăgând pușca după el. 

Traversăm un lan de porumbişte. Muşuroaiele ră 
mase ne îngreuiază mersul. Deodată pământul îmi 
alunecă de sub picioare şi mă întind cât sunt de lung. 
O durere vie îmi strânge spatele. 

—Nu te grăbi! strigă Ion, îi mai ardea de glumă. 

Mă scol cu greu, dar mă scol, încercănd să zămbesc 
colorat. Arunc involuntar privirea spre muşuroiul ce 
mi-a cauzat căderea. şi... ce să văd? 

Un glob galben, luciu, își arăta fața ca de soare. 
Era un dovleac porcesc, rămas după strângerea re- 
coltei, de cu toamna. 

—Suntem salvaţi! le strig plin de bucurie. 

—Ai innebunit, sau nu-ţi lipsește mult! deschide 
Nicu gura. 

Nici una, nici alta! Vino să vezi! 

Lasă povara ce târa după el şi dintr'o săritură e 


“lângă mine. Se uită o Ep Ș dintr'o altă mişcare își 


- de oi păstea, sau mai de grabă 


înfinge mâinile în zăpadă să-l scată. Nu era uşor, era 
înghețat. C-o lovitură de bocanc îl desfac în două. 
Carnea roșcată-gălbuie de dovleac, ne lasă o impre- 
sie de savoare rar trăită. Acum o să ne săturăm, un 
dovleac pentru trei! Prănzul nu durează mult. Fieca- 
re cu o bucată în mană muşcăm cu nesaț. Dezamă 
girea ne trezeşte repede la realitate. 

Nu se putea mânca, era putred. Ni se oprea în gât. 
Rămân semințele, bune, chiar delicioase, dar prea pu 
ține pentru trei guri de lup. Totuşi atmosfera grea de 
adineauri, apăsătoare, s'a schimbat.  - 

“zana Ga i, pa i se n omeneam cum- 
secade, reîn: on mângăindu-și mustața lui lungă 
plecată «pe Sil, i 
„—Dacă?... € 
Motivul era prea bun, să nu profit, să mai întin- 


„dem câteva ceasuri de drum. 


Acum zăpada lasă loc poenelor de iarbă. O turmă 
S, a că paşte, su- 
pravgheată de o femeie cu furca la brău. 

—Staţi aici ascunși! Să nu vă vadă ne opreşte Ion. 
Eu mă duc să văd ce pot afla de la Dăsibriiaă i 

Ne pitim după un tufiș şi-l urmăm din ochi, cum 
se apropie de oi. ; 

Femeea, văzând un militar că se indreaptă spre ea, 
zoreşte oile și o ia din loc. Ion după ea, grăbeşte 
pasul. Acum femeea lasă oile şi o ia la fugă. 

Va ieşi prost îmi zic. Toate calculele noastre au ră- 
mas fără nici un rost. 

Ion a renunţat la urmărire şi se îndreaptă jumă. 
tate la dreapta. O văzut poate tă Sera In adevăr, 
în clipa următoare, vedem un bărbat grăbit şi el în 
direcția femeii. 

—la stai măi frate! îl auzim pe Ion. Se apropie de 
el şi puţin după aceia îi vedem de vorbă. Nu stau 


mult și lon o ia în directia pădurii ce se găsea la vreo 

de metri. Am înţeles că nu o ia să vină direct 
spre noi şi ne îndreptăm în aceeași, direcţie, protejați 
de un sanț adânc. Peste puţin, misterul se limpe- 
zeşte. 

—Nu suntem departe de satul Tapia, doar treci 
dealul şi intr'o oră de mers, eşti acolo, ne spune el. 
Femeea credea că-s rus. ştiţi că or băgat groaza în 
lume, mai ales în femei. Le batjocoresc și apoi le 
omoară. 

_—Ce aliați! Au desrobit prada, s'o devoreze mai în 
linişte. grăesc ca pentru mine. In orice caz, un lucru 
e sigur: lumea e îngrozită de eliberatori. Vom mai 
găsi camarazi dispuși, să-şi manifeste solidaritatea 
cu noi, pentru o nouă şi adevărată eliberare, dar şi 
cea mai grea? 

Satul îmi este cunoscut, chiar foarte bine. Intr'un 
an, odinioară m'a adus tinerețea la hora satului. In- 
drăgisem o fată, fata popii din sat. Poate s'o mai gă- 
sesc, sau părinţii ei să mă mai recunoască de cumva 
ea s'a măritat. Le im planul meu și le expun 
planul de urmat, de îndată ce ziua se amestecă cu 
seara. 

— Aşa o lovitură de zile mari, nu întâlneşti două la 
fel! declamă Nicu ca răsărit din mormânt. Ne apro- 
piem mai mult de sat şi ne stabilim postul de coman- 
dă la marginea pădurii. 

Ei vor rămâne aici, să mă aștepte, iar eu voiu pleca 
să deschid prima poartă pe a iron țării după atât 
amar de pribegie. 

Militar nu mă pot duce, bat prea mult la ochi. Ră 
man cu pantalonii kaki,peste care trag ciorapii de lă 
nă până la genunchi, iar în loc de veston, o haină 
civilă ce am păstrat în bagaje, pentru orice eventua- 
litate. In cap o căciulă lae, ce-mi întră până la umeri. 

In câteva clipe, eram demilitarizat! 

” Imgropăm aparatul şi bagajele ce le mai aveam 
suspecte, într'un colț de pădure bine reperat şi astfel 
uşuraţi, aşteptăm înserarea, ce nu mai e departe. 

Afund în buzunare câteva grenade. încarce brow- 
ning-ul cu 14 focuri şi alte două încărcătoare în 
rezervă şi mă pregătesc să plec. 

air a, piete de a orice'o fi şi să-mirăs- 
pundeți la semnalul meu. că noaptea îmi va fi 
să găsesc locul! = ia 

—N'ai nici o grijă dar bagă de seamă să nu te lași 
rins. Dar şti ce? continuă Ion, dacă aș merge şi eu? 
n doi e mai sigur! 

—Nu, asta ar strica totul! Nu putem întra amândoi 
în sat, apoi în casa omului, fără a trezi bănuiala. 

Cum crezi! dar... Dumnezeu să-ți ajute şi. să te 
întorci cu bine! Mă imbrățișează ca pentru despăr- 
țire, lungă cine ştie... poate pentru totdeauna. 

Nu uita că noi avem o datorie de împlinit. mă 
încurajează Nicu, şi că... trebuie să te întorci teafăr... 
Tu şti că noi te aşteptăm... Mă strânge la piept, lipind 
obrazul lui rece de al meu să-mi dea curaj. 

O şuviţă caldă îmi atinge faţa... şi el se despărțea, 
cu sufletul strâns... şi nu era decât începutul .. 

Când s'au format echipele, fiecare ne-am ales unul 
pe altul, fără să ştim niciunul dinainte. Era o afinita- 
te şi... momentul ăsta era greu. Logojanul nostru nu 
sa mai întors, dar îi aveam adresa, pe drumul Ta- 
piei, la suburbia oraşului. Le las adresa, de nu mă 
voiu mai întoarce. 

—S'o aveţi la voi, pentru mai târziu, acum nu vă 
mai gândiţi la ea, eu am să mă întorc în noaptea asta, 
să nu adormiţi! 

— Noroc bun! 

—In ceas bun! răsună glasul lui Ion, pierdut în 
întuneric, odată cu pașii mei grăbiţi. 


o Ră 


M'o mai cunoaște oare? O vrea să-mi deschidă? 
Cel puţin de mi-ar da o leacă de pâine, să mai prin- 
dem puteri. O mulțime de gânduri mă frămantău 
coborind spre sat, 

Nu ştiu cât am mers așa, când primele case lumi- 
nate slab la ferestre mici, îmi ies în cale. Peşte puţin, 
potrivesc paşii la capul uliţii şi... iată-mă în sat, în 
rând cu atâta lume pașnică. Merg ca un țăran întâr- 
ziat pe holdă ce se întoarce acasă unde-l aşteaptă 
familia, cu cina caldă şapoi, odihna, în patul lui, răs- 
plata unei zile muncă. 

Deodată cugetul îşi opreşte firul. Nu prea departe, 
voci şi tropot de bocanci, anunţă primejdia: jandar- 
mii! 

Nu mă mai pot întoarce. De aş face-o ar fi prea 
tărziu. ş'apoi nuaveam'mult de ales, odată va trebui 
să-i înfrunt. 

Potrivesc dreapta pe trăgaci şi hotărât, pășşesc 
înainte. 

Ii văd acum mai clar, erau patru, cu puştile pe 
umeri, în patrulă. Nu se observa imbrăcămintea, deci 
întunericul va ascunde bine şi constumul meu. 

La câțiva paşi de ei, îmi strâng toată inima in 
dinţi şi... 

—Trăiţi! Don şef! strig cât mă ține pieptul, ca o 
ușurare, în timp ce, cu mâna stângă ridic căciula 
larg, ca pentru închinăciune! 

Nimeni nu a răspuns la bineţele mele, la prezența 
mea. 

Niciodată n'am simţit mai binefăcătoare indife- 
renţa, chiar disprețul, cu care-am fost oblăduit. 

Si-au văzut de drum. 

Inima-mi bate puternic în piept! Nu-mi venea să 
cred că nu mi s'a întâmplat nimic. Atât de aproape 
de foc! 

M'au considerat un ţăran întârziat, ce le datorează 
respect şi plecăciune, atotputernicului satelor,: jan- 
darmul. 

Sa petecut totuşi ceva cu ei!, Inainte erau mult 
mai zeloşi. Orice făptură ce dădea ochii cu ei, pe 
înserate, era oprită. că ei ardeau acum pe același rug 
cu lumea toată ce tremura de teamă. 

Mai departe, opresc o femee mai în vârstă s'o 
întreb de casa tt Femeia îmi indică drumul şi în 
câteva minute, mă opresc în fața porţii. 

O casă mică veche, o credeai părăsită la prima 
vedere. Si totuşi. O fi locuită. O lumină slabă se 
strecoară pe fereastră. 


Un câine mare, de oi, sare pe poartă şi latră furios 
a duşman, a strein cel puţin. 


Mai zăbovesc o leacă fără să strig. Câinele m'a 
anunțat deja. 
i Curând o femeie înaltă slabă îmbătrânită de ani, 
îmi iese în prag. 
— Cine-i acolo? 
_—Om bun! Ii răspund eu, aş vrea să vorbesc cu pă 
rintele! 
Vocea mea a convins-o că nu-i nici un pericol, căci 
o văd îndreptăndu-se spre poartă etzăll3 câinele să 
se calmeze. 
Un zăvor se trage, ușa scârțâie în țâţâni, chipul 
blând, cu părul alb, mă vită să faţa : ia 
_—Bună seara, maică Ii grăesc eu, scoțând căciula 
şi alunecând incet pe lângă ea, spre ușa tinzii, să fiu 
mai sigur că nu-şi va schimba rea; odată în casă 
nu m or scoate afară până nu mi-or asculta povestea. 
Ajuns in tindă recunosc bine totul, cu toți anii 
petrecuţi. 
Am fost la masa lor după ruga satului, cu fata 


preotului. Cunostiinţe vechi, rude de departe, prin 
alianţă. 


Bat în uşă de câteva ori. O voce domoală mă invită 
să intru. In clipa următoare sunt în fața bătrânului, 

—Bună seara, unchiule! Ii urez, eu, cu figura ve- 
selă sperând să-i răscolesc aducerea aminte. 

—Bună seara! Imi răspunde sec, ca unui, strein. 
Apoi tace, aşteptănd să-i grăesc rostul venirii mele. 

—Nu mă mai cunoasteţi? reiau eu dezamăgit. Spe- 
ranța îmi rămâne totuși întreagă. 

—Nu! dar cine eşti matale? 

—Apoi... eu sunt.. Filon... nu vă mai aducţi aminte 
de mine? 

— Tu eşti? Batăte norocul! şi-mi sare de gât, vădit, 
emoţionat. 

—Te credeam mort, de atâția ani de când nu se 
mai ştie nimic de tine! Pe unde-ai mai rătăcit şi cum 
de ai găsit tocmai acum momentul să te intorci, când 
atâta lume fuge? Acum e mult mai greu decât când 
ai plecat tu! 

Stia că eram legionar şi mai ştia că am plecat din 
cauza prigonirii. 

—Bietul băiat! suspină bătrânul ca pentru sine. 
Dacă ar şti el ce-l așteaptă gândea el cu vocea sufo- 
cai 

Inainte de a-i răspunde, bătrâna mă priveşte cu 
aceeiaşi emoție, cu aceeiaşi compătimire. 

Erau doi bătrâni singuri, sguduiţi în liniştea lor de 
un fapt puţin obişnuit. 

Bătranul preot nu-mi dă răgaz şi reia întrebările 
mai încet, în şoaptă conspirativ aproape. 

—De unde vii acum? N-ai fost cumva prin Germa- 
nia, după cum se spune? 

— Chiar acolo, acum mă întorc! 

—De ce n'ai stat pe acolo, că ăştia te omoară dacă 
te prind? Omoară ei şi lume de cealaltă dar pe voi 


care... — Da ni 


—Stiu și nu 'mă aştept la îndurarea lor! 

Cu bătrânul trebuie să chimb tactica, e prea emo- 
tiv şi uşor alunecă spre frică. 

Eu am nevoie de o bucată de pâine şi câteva infor- 

maţii, să pot ajunge până la destinație. 

Atât, apoi să nu mai ştie de mine. Poate şi el va fi 

mai bucuros să uite totul. Prea-i periculos ce face! 

—M'o ajuns dorul! continui eu, de trei ani nu mi- 
am mai văzut pe ai mei. Mă cred poate mort. Aş vrez 

mai trec odată pe acasă şi apoi să plec iar 
dacă n'oiu putea să mai stau pe aici. Vin pe jos, de 
trei luni de zile. Am trecut prin linia frontului 
Acum, mulțumesc lui Dumnezeu, c'am ajuns aproa: 
pe de casă apoi ce-o vrea Cel de Sus! 

—Vrei să te duci pe-acasă? Să nu faci asta! m2 
imploră el îngrijorat. Te prind şi n'o fi bine de tine 

Pe mine foamea mă sfâşie. Povestea cât o caut de 
scurtă se prelungeşte cu alte întrebări. Trebuie să 
atac direct ce mă doare, c'om vorbi după aia, de tot 
ce-o fi de spus. 

—De câteva zile n'am mâncat nimic, n'am îndrăs- 
nit să cer la nimeni, de teamă să nu mă denunțe. 
Vin tot, prin păduri și mă feresc de lume. —De ce 
n'ai spus imediat? sare preoteasa ca friptă şi iese pe 
ușe. Femeea tot femee. Virtutea ei 'e sensibilita- 
tea, mila şi inima deschisă. 

Abia am terminat vorba cu mine insumi, că bă 
trâna se intoarce cu braţele încărcate de bunătăți. O 
sticlă de vin roşu; o pâine mare, albă cum se face pe: 
la noi, o farfurie de cârnaţi fripţi şi carne de porc. 
Imi creşteau ochil. Atâta abundență într'o singură 

pentru un singur om! 

De trei ani de zile n'am mâncat să mă satur, tot de 
atâta vreme n'am văzut pâine albă cozonac de Cră 
ciun! De mult i-am pierdut şi gustul. Nu mai aştept 


invitaţia! Trag scaunul aproape și primul aliment ce- 
mi cade În mâini, e pâinea ce se frânge ca anafura, 
de cuminecătură, 

Imi umplu gura, amestec, sau mai de grabă înghit. 
O umplu așa de multe ori, să o simt cum atinge cerul 
gurii, să-i simt gustul uitat, să-mi satur tot corpul 
lihnit. 

Ia şi carne! Cârnaţi! mă indeamnă bătrâna, În timp 
ce popa toarnă în pahar vin ce se prelinge, gros, ulei, 
lăsând dâră pe pereţii sticlei, 

—E atât de bună pâina, chiar goală. E ca un cozo- 
nac! le răspund grăbit, rupând din nou dintr'o felie 
mare, proaspătă pe care bătrăna mi-o întinde bien- 
voitoare. 

—Bine ai venit! Imi întinde moșul paharul cu vin. 
Parcă eram singur, singur cu mine, Vorba lor mă 
surprinde. Abia îmi dau seama cum mă observă. Imi 
revin greu la forma de respect și de jenă abia după ce 
foamea mi s'a mai aiâro părti Rușinat, prind paha- 
rul şi răspund cum se cuvine: —Bine vam găsit! 

Mustul dulce-acrişor ce astâmpără setea şi încântă 
inima, dispare într'o clipă. Un altul îi urmează ba 
chiar încă unul. Abia acum cârnații apar sub ochi ca 
un dar râvnit ani întregi. 

Prind tot cu mâna. Furculița, cuțitul, farfuria albă 
aşezată în fața mea, rămân neatinse, parcă pregătite 
pentru un alt oaspete. 

Unul, doi, trei, nu stiu câti... Curând foamea în- 
frântă mă opresc. Doar ochii privesc belșugul, ce-mi 
surâde încă ispititor. 

—Mai ia, mă incurajează bătrana, plină de blân- 
deţe. 

— Mulţumesc, mulțumesc! bâigui privind în jur. 

Amandoi şi-au oprit ochii asupra mea, într'o pozi- 
ţie curioasă plină de bunătate, de milă poate. Mi-au 
respectat masa, nu mi-au vorbit decât atunci când 
m'am oprit din ospătare, pentru a-mi-da din nou 
curaj. Aveau parcă teamă să nu-mi strice pofta. 

Nimeni n'a mişcat, sau eu poate n'am auzit nimic. 
'Trei în jurul mesei, dar numai eu mâncam. Ei se hră 
neau din pofta mea. Să mă fi săturat atât de repede? 
Am început de mult masa?, erau întrebări vagi ce nu 
aşteptau răspuns. Tot ce era în mine treaz atunci, ra- 
țiune, imaginaţie, a fost absorbit inexplicabil de 
codrul de pâine albă şi mult visată atât de mult 
amar de vreme. Nam mai tat nimic, cu toate 
că bătrâna vine cu alte bunătăți. 

Sarmalele mă ispitesc mai mult, era mâncarea 
mea favorită. Le refuz însă cu multe scuze de data 
asta, spre adâncul meu regret. Prăjiturile rămân la 
fel, neatinse. 

M'am i grăbit şi acum le privesc. Un alt gând mă 
frămantă acum. Eu sunt aranjat, nesperat de bine, 
dar, din toate aceste bunătăti, doar pâinea de aș 
putea-o lua cu mine. A mai rămas o bună bucată de 
vreo 2 kg. Eu mă desfăt cu îmbelșugarea, în timp ce 
ei mă așteaptă lihniţi! 

Dar cum să încep? Să le spun că am drum lung de 
mers. Vor înțelege ei să-mi dea ceva în traistă. 

—Cum ai făcut atâta drum şi ai scăpat până aici? 
reia vorba bătrânul, oarecum mirat. Cu această în- 
trebare îmi dă apă la moară. La vorba lui îndrăsnec 
să atac direct problema. Ă 

—Nu sunt singur, mai am un prieten cu care am 
plecat. El e ardelan şi avem de gând să ajungem 
până la el, acasă. Odată acolo, îmi voiu schimba 


” şi eu numele, poate m'oi pierde în lume! 


—Mare curaj! Dar prietenul unde l-ai lăsat? 

—Mă aşteaptă la marginea satului să o luăm la 
drum cât îi întuneric, să ajungem la tren că ne-am să 
furat de mers pe jos. Pe tren nu cred să fie pericu- 
los?! 


—Pe tren nu aveţi loc de ruși, nu lasă pe nimeni 
să urce, doar de-ți nimeri un tren de marfă care 
se întoarce gol de pe front. h 

Cuvântul «front» mă face să tresar. Si noi avem un 
«front» de constituit, în care lot ce-i românesc să se 
regăsească pentru a-și apăra ființa, a-și salva supra- 
veițuirea. 

Aşa aflu, fără ca el să ştie, tot de ceea ce aveam 
nevoie, ba chiar situația din oraș privind pe noii 
amici, 

Intre timp bătrâna îmi pregătește traista. 

Ce-o fi pus acolo, nu știu, dar când să plec, mi-o 
întinde. Era cam grea și numai de-ale mâncării. 

— Tine! Să aveți de drum! 

Abia aştept s'o iau din loc. O bucurie mai mare 
n'aș putea vreodată duce cu mine! Despirirse a fost 
duioasă. Eram pentru prima dată obligat să mint, 
oameni de atata bună credintă 

—Ce viață şi asta! oftează bătrânul preot. Atâtia 
ani la a: pe drumuri... fără casă... fără 
nume! 

Nu-i răspund. Nu aveam ce' Vorbele lui ascund 
poate o dramă. Drama atâtor români cu carte, care 
mâine, ca mine azi, n'or fi mult mai favorizați de 
soartă.Eu, însă păstrez în suflet un gând, un ideal 
mai presus de necestățile elementare, uman. La el 
fac apel, pentru a-mi continua drumul în pacostea ce 
s'a abătut peste un neam Întreg! 

Eram oare convinşi că vom face mare lucru? Azi, 
idealul nostru își pers pr steagul să prindă sub 
fâlfâitul lui revolta toată ce mocneşte, așteaptă sem- 
nalul. 

Care semnal? Să eliberăm țara o mână de oameni, 
împotriva armatelor ce au invins vitejia prusacă tra- 
dițională? 

Nu, nu asta! Să fim alături de cei robiţi. să împăr- 
țim- cur ei aceiaşi soartă să fim ultimii a ne pierde 
nădejdea, înainte ca lumea toată să-și dea seama că 
bolşevismul va deveni o amenințare pentru restul 
lumii, libere astăzi! Să răscolim permanent rezistența 
românească. 

Să respingem resemnarea celor părăsiți, abando- 
naţi, să strigăm înainte de sfârşit că de veacuri mul- 
te, aici, românul e stăpân, că nici morţii nu acceptă 
înstrăinarea pământului şi limbii româneşti. Că 
inainte de a abandona în mâna lor. ceea ce străamoşii 
ne-au lăsat prin moştenire, va trebui să epuizăm din 
noi ultima scântee de viată. ce renunţă la 
luptă sub orice formă își merită soarta, iar cele ce-și 
amestecă istoria, cu pagini streine, vor sfârși în 


ruşine şi blestem! ă 
Resemnarea consumă sufletele. Urmeză apoi dis- 
pariția în masa fluidă fără margini. ce ni şi 
pune. 


suflete şi în fapte. Să creem rezistența contra bolse- 
vizării. Tată o misiune ce renaşte ejdea zilei de 
mâine, iată l în care fiecare român își găsește 
sarcina de împlinit! 

Cât vom putea face? Dacă însă no face nimeni? 
Lipsa actelor curajoase, sublime, rupe firul ce leagă 
prezentul de viitor, rupe legătura cu urmașii, chema- 
ți să afirme dreptul pe acest pământ! mire istorice 
din trecut cer întotdeauna urmași de eași dimen- 
siuni. Noi va trebui să începem primii, chiar de vom 
sfârşi pe primele baricade, numai așa vom putea 
transmite celor ce vin după noi, posibilitatea de a 
continua istoria pe arii demne de trăit. 

Nu e o sarcină uşoară E uriașă şi ea va cere tot 
atâtea jertte, care nu se vor termina odată cu noi! 


— 15 


Cu toată inutilitatea aparentă a oricărei acţiuni 
disproporționate, trebuie să îndrăznim până la sacri- 
ficiu. 3 vremea marilor dăruiri dar şi a unei uriaşe 
speranţe. 

Rămaşi departe de ai noştri, ne-om ierde graiul 
comun, cugetul tot, printre streini. Ei, la fel, în dis- 
perare, îl vor pierde aici, unde s'au născut, copleşiti 
de numărul cotropitorilor. Numai cei ce simt ace- 
leaşi dureri, se caută. Numai fraţii se caută la mare 
nevoie! Cei îndepărtați uită sunt uitaţi, şi se desprind 
încet din familia neamului. 

Iată rațiunea, supremă legitimă care să motiveze 
întoarcerea noastră acasă când potopul riscă să înne- 
ce totul. 

«Chiar acum ţi-ai găsit să te întorci?» îmi sună în 
creer, în suflet, reproşul bătrânului, plin de îngrijo- 
rare. 

Da! Acum sau niciodată Aici îmi este locul. 

Să părăsesc însă reflecţiile pentru a înfrunta reali- 
tatea. Ion, Nicu numără clipele şi cu cât trece vre- 
mea, grija se măreşte. Trebue să ajung la ei cât mai 
repede. După ce şi-or reface «moralul» din traista 
încă arcată vom vedea ce avem de făcut, cu mai 
multă limpezime. 

Uliţa satului, pustie, era trecut de miezul nopții. 
'Toţi dorm acum. Dacă voiu întâlni însă jandarmii? 
La ora asta mă vor opri şi va fi mai greu de scăpat. 
Imi amintesc că moşul m'a prevenit că nici ei nu 
îndrăznesc să iasă noaptea târziu, le este frică de ruşi 
şi lor. Ii desbracă să le ia hainele, să le vândă pe 
ţuică apoi îi împuşcă să şteargă urmele, în furia 
beţiei. 

Ei văd în fiecare român un soldat şi în orice soldat 
un duşman? Circulă prin sate, în grupe, desmetici, 
după pradă. Cei întârziaţi pe străzi plătesc scump. 

Peste puțin satul rămâne în urmă şi țarina largă 
mă adăposteşte. Un ceas şi jumătate de drum. N'așş fi 
departe de locul părăsit de cu seara, dar nu recunosc 
nimic, din ceea ce am lăsat la plecare. Toate reperele 
dispar sub mantia nopții care nivelează totul. Sunt 
complet dezorientat şi mă opresc locului să cuget. Să 
mă întorc din nou la capul satului, să iau calea cea 
bună? Mă va apuca ziua căutând. 

Imi amintesc deodată de fluer. Il scot şi suflu 
încet. Sunetul se pierde peste dealuri în ecou prelun- 
git. Liniştea nopții ii dă volum. Nimeni nu-mi 
răspunde. Reîncep, de astă dată din toate puterile, 
tot fără rezultat. 

Iau un punct de reper, să-l recunosc la întoarcere, 
şi fluerănd mereu, apuc o direcţie, la întâmplare. 
Fac aşa, cărări de-acurmezişul, spre cele patru 
puncte cardinale, revenid de fiecare dată la centrul 
de plecare, doar, doar m'or auzi. 

Nu ştiu cât de îndelungată mi-a fost căutarea, dar 
într'un târziu, străbate un sunet asemănător, abia 
perceptibil. 

Grăbesc pasul în direcţia lui, fluerand şi ascul- 
tand. Gândul că ar fi o cursă mă opreşte o clipă dar, 
atras ca de un magnet, continui drumul. 

Acum sunetul se aude mai tare, mai aproape. De 
n'or fi ei? şi îndată încetez orice sgomot. De astădată 
fluerul din fața mea se aude tot mai tare. Eu nu mai 
răspund, dar mă apropii încet, de locul cu pricina. 


EUROPA 


N Republica Federală Germană se observa 
încă din anii 1950, adică scurt timp după capi- 
tularea Reichului, un interes deosebit pentru 
acea parte a Europei care este cunoscută azi 
sub eticheta de Sudest. Dând dovodă de o 
vitalitate extraordinară Germania învinsă 
umilită deszmembrată nu întârzie să-și întoar- 
că privirea spre Est, spre Sudest, spațiul de 
expansiune de întotdeauna-Lebenraumul-ei. 
Inscripția de la Berlin, de pe monumentul 
morților din primul războiu mondial: Invictis, 
victi, victuri, adică în memoria învinșilor în- 
vinși, viitorii învingători. Suna parcă a che- 
mare la revanșă dar Germania de azi vede revanșa pe alt teren: 
nu militar, ci economic. Astfel, ia naștere la Munchen prestigiosul 
Sudest Institut, care scoate, incepând din anul 1951, o publicație 
lunară sub titlul: Wissenschaftlicher Dienst Sudost Europa. Apoi, 
începând din anul 1961 ia naștere Sudost Europa Gesselschaft, 
care editează periodicul Sudost Europa Mitteilungen și în editura 
căruia apare un număr impresionant de studii însumând până azi 
20 de volume și 26 broșuri, cuprinzând cele mai variate aspecte ale 
vieţii politice, economice, sociale și culturale ale acestei regiuni. 

Pentru a înțelege mai bine acest interes, ar trebui să ne întoar- 
cem cu aproape 70 de ani în urmă mai precis în anul 1915, când 
apare Friedrich Naumann cu lucrarea intitulată «Mitteleuropa», 
traducând mai mult un concf e economic, în dosul ia însă se 
ascundea în filigran faimosul Drang nach Osten al Germaniei 
Willchelmiene. 

Intre cele două războaie, putină lume s'a mai ocupat de Mittel- 
europa a lui Naumann, sia modificat și harta rău formată a 
Balcanilor, scena pi Maă în această regiune a Europei a fost 
ocupată de statele Micei Antante pătila care au ieșit învinse în 
primul războiu mondial- Austria, Ungaria, Bulgaria și Turcia, iar 
marea putere care ținea sub atentă observaţie această nouă zonă 
Franţa, se străduia să pună la cale un sistem care să împace toată 
lumea și din sânul căruia să dispară rivalitățile politice și istorice. 
Fără rezultat. Doar câteva atentate cu sfârşit tragic: contra liede- 
rului croat Radic, și contra Regelui Alexandru al Iugoslaviei, ală 
turi de care a murit și L. Barthou. Trist bilanț 

Azi, după împărțirea Eurapal la Yalta, prima putere economică 
a Europei, Germania Federală de data aceasta cu un pragmatism 
remarcabil, încearcă să reia firul gândirii lui Naumann. Acest spa- 
a este considerat, chiar dacă nu mărturisit azi, ca spatiul ei vital. 
d 


u 
tebala studiat, analizat pe toate fețele, organizat. Atât deocam- 
a : 

Din păcate analiza aceasta, arată că conflictele, mai mult sau 
mai Puțin latente care dăinuiesc și azi încă nu au putut fi ae 
nici măcar prin disciplina ideologică severă impusă de URSS. 
Explicaţia acestui dezechilibru o găsim în varietatea popoarelor, a 
culturilor, a religiilor care s'au format timp de multe secole sub 
dominatia unor puternice imperii, dispărute azi, cel otoman și cel 
habsburgic. 1) Cele șapte state care alcătuiesc acest complex, adă- 
postesc Între ele nu mai puţin de 12 națiuni: germani, maghiari, 
români, sârbi, sloveni, croați, ruteni, albanezi, bulgari, greci, ma- 
cedoneni, și turci. Majoritatea i s'au născut după dispariția 
Monarhiei austro-ungare, când la conferința de la Paris, cele 
patru mari puteri, s'au străduit, cu eforturi extraordinare, să 
stabilească frontiere sănătoase care să corespundă cu cele etnice, a 
celor trei state succesorale: România, Iugoslavia și Chehoslova- 
cia. In nici o parte a Europei nu exista o asemenea varietate și 
originalitate de etnii, Sul pi religii ca în acest teritoriu limitat, 
și nicăieri în Europa nu întâlnim pasiuni bal într'un grad 
atât de mare ca în Sudest. Acest nationalism hiperbolic al tinere- 
lor state are originea incontestabil în trecutul sbuciumat timp de 
secole, provocat de opresiuni și amenințări permanente ale exis- 
tenței și ființei lor de puterile imperialiste, care se manifestă azi 
printr'un sentiment exagerat de suveranitate, o adevărată ne- 
vroză existențială nicăieri întâlnită la popoare și națiuni așezate de 
mult timp je ie pe care trăiesc și dispunând de o continui- 
tate istorici rința de a se vedea și ele, aceste naţiuni tinere, în 
constiinta lor națională și statală așezate într'o țară și granițe de 
nimeni contestate, nu este surprinzătoare, Ea trece uşor la ceiace 
provoacă fondul acuzațiilor reciproce: șovinismul. 


La aceste sentimente de naționalism se adaugă idei mitice, în 
ceiace originea și misiunea popoarelor, amintirea unor trecuturi 
glorioase, care le conferă drepturi istorice. Noi, românii, evoc! 
originea noastră daco-romană o existentă statală de douk ori mile- 
nară pe acest pământ, pentru care s'a băatut și murit Decebal. 
Reminiscențe au și Bulgarii, care nu au uitat cele doua arate, iar 
sârbii, gloriosul lor regat învins la Kosovopolje. Dar mai adâncii 
în mit și orgoliu naţional sunt ungurii,natiune condusă pân: 
aproape de era noastră de o ceată de nobili cu drepturi feudale și 
care s'au considerat și se consideră națiune destinată să conduci 


DE SUD-EST SI GERMANIA 


spaţiul carpato-dunărean. Mitul incepe cu originea hunic) 

slânta coroană a Sfântului Stefan, din pe di-a trage per semi în 
misiunea națiunei de a stăpâni, pe baza unor drepturi istorice, un 
teritoriu ocupat cu arma în mână dar locuit de totdeauna de alte 
popoare. Catastrofa de la Mohacs din 1526 a pus capăt, dar numai 
temporar, acestor idei delirante, fiindcă după izgonirea turcilor, 
nobilimea maghiară după lungi lupte și repetate rebeliuni contra 
Imperiului Habsburgic, care i-a eliberat de sub turci, după împă- 
carea în 1867 cu dinastia urâtă și contestată ea și-a reluat rolul de 
dominator pe teritoriul Ungariei zisă milenară. 

Pe fondul acestor litigii care durează de multe secole, s'a ivit o 
altă controversă de data aceasta limitată mai mult la istoriografie. 
si care privește viabilitatea imperiului Habsburgic. Dacă Marile 
Puteri ar fi acceptat, în 1916, oferta de pace separată transmisă de 
către împăratul Carol ju cumnatul sau prințul Sixt de Bourbon, 
Monarhia ar fi rămas În picioare, modificată desigur structural, și 
azi am avea pace în acest colț al lumii și al Europei. Ba mai mult, 
spun istoricii de mare renume ca Erlanger, Monarhia dublă in- 
tactă ar fi făcut imposibilă venirea lui Hitler la putere și ar fi 
impiedecat astfel izbucnirea celui de al doilea razboiu mondial. 
De văzut! și anume, rămâne de văzut dacă asemenea conjecturări 
retrospective își mai au vreun rost în încercările de a găsi o soluție 
definitivă şi satisfăcătoare pentru toate părtile interesate. Monar- 
hia s'a prăbușit la capătul acelui razboi provocat de ea, așa cum 
sa răbușit imperiul otoman și asa cum se vor prăbuşi alte imperii 
multinationale, în care națiunea care guvernează este minoritară 
dar cu veleităti de dominare. Asupra acestui punct, istoria s'a 
pronunțat, iar acei cercetători care au încă îndoieli, în ce privi 
cauzele acestei prăbuşiri, vor găsi în arhivele defunctei Monarhii 
suficiente dovezi, arătând totala inconstientă a conducătorilor, cu 
Trianon în lunie 1920, evocarea simpl a acestor dou date distan 
me alarmante, până în ultimul ceas al. catastrofei. Weltgeschichte, 
Weltgericht, spunea Hegel. Intr'o Europă în care, încă din secolul 
al 18-lea au apărut semne de trezire a sentimentului național, a 
importanței statului-națiune, structură monstruos de hibridă a 
Monarhiei cu 12 naționalitați oprimate, pătrunse de o puternica 
conștiință națională și dorinta de a se constitui în state naționale, a 


” apărut anacronic acel stat care numai națiune nu era, după unii 


nici măcar stat nu era, ci reprezenta doar două guverne 

O alta obiecțiune care vine în apărarea Monarhiei, contestând 
viabilitatea și chiar legitimitatea statelor zise succesorale, se re- 
feră la lucrările conferinței de Pace de la Paris, din 1919-1920, din 
care au ieşit cele două tratate: cel de la Saint-Germain în 1919 şi 
cel de la Trianon, din 1920. Saint-Germain, în Septembrie 1919, 
Trianon în lunie 1920, evocarea simpla a acestor două date distan 
țate între ele arată timpul aplicat în studierea temeinică a proble- 
melor care s'au legat în pregătirea tratatelor cu Austria și separat 
cu Uugariii Maghiarii vorbesc de Trianon, unde Statul lor mile- 
nar a fost pur și simplu pus în faţa unui dictat. 

Istoria lucrărilor acelei conferințe, din care au ieșit tratatele de 
mai sus amintite, se cunoaște azi în toate amânuntele. Această 
istorie avea apărători de mare talent, pe Tardieu, dar și detractori 
şi critici de nu mai pt strălucire ca Keynes, Lloyd Geo 
chiar, apoi colonelul House, un strâns colaborator al președintelui 
Wilson. Același Wilson, care la 8 Ianuarie 1918, în cile 14 faimoa- 
se puncte, irtinliea popoarelor Austriei și Ungariei posibilitățile 
unei dezvoltări autonome. Văzând zelul conducătorilor acelor po- 

re de a-şi asigura teritorii mai întinse, nu a ezitat să adreseze, 

a 27 Mai 1919, asa zișilor «mici aliati», un advertisment de mode- 
raţie, spunand că: «Statele Unite nu-și pot permite să garanteze 
reglementări teritoriale pe care nu le consideră juste». Cu toate 
aceste precauțiuni, nu s'a putut evita ca în teritoriul noilor hotare 
să fie incluse insemnate minoritaţi etnice. Ungaria a fost nevoită 
să cedeze aproape 3 milioane de conaţionali: 1.400.000 României, 
1.000.000 Slovaciei, si 500.000 Yugoslaviei. Dar nici ea, Ungaria, 
astfel deposedata de aproape 1/2 din teritoriul național, nu a ră 
mas etnic omogenă. In granițile Ungariei, de la Trianon, trăiau în 
1920, 600.000 de germani, circa 8% din poj ia totală Astfel, cu 
toată strădania de granițe drepte și zu ile pentru toate 

țile, s'au creiat noi focare de tensiune. Austria, redusă și ea 
treime din ce a fost, nu s'a dedat la agitații revizioniste 

se. In schimb Ungaria a desfășurat o campanie pentru rein! 

rea sa în drepturile zise milenare, istorice, care a stârnit uriase 
ecouri internaţionale, cu lozinci ri ite în toată lumea, ca 
aceiea «Nem, nem, Soha, nu vom uita niciodată ce ni sa răpit T 
Justice for Hungary», ca şi cum numai ea ar avea nevoie 
dreptate, nu și românii, sârbii, croații, slovacii. Campania revizio- 
nistă maghiară și-a îndreptat ia spre democrațiile occiden- 
tale, găsind un mare protector în magnatul de presă englez Rothe- 
mere. Dar cu apariția celui mai însemnat revizionist de după ră 
zboiu, Hitler, apoi alături de Musolini, Ungaria, s'a atașat acestor 
Puteri pentru a-si găsi dreptate. Ea a venit cu cele două dictate de 
la Viena, care au redat Ungariei o parte din Transilvania, sudul 
Slovaicei și Bacica în întregime, dupăzdrobiera Yugoslaviei de 


de lon ARDELEANU 


Ungariei e erori celui de al 2-lea razboiu. In Slovacia 
t timp de trei luni de zile lozinca: «In Dunire cu 
ungurii!» Nici măcar î pe pământul maghiar, ci deadreptul |n 
re! Yugoslavia lui Tito a Draeticat și ea pe seară metoda invă- 
tată de la unguri România sa abținut de la această practică bar- 
bară și în timpul războiului a fost pară care nu a livrat 
evreii lui Hijtler pentru a fi of ci 
Așadar nici metoda expul. nu 3 putut aduce o soluție 
definitivă a minoritatilor maghiare resfirate 
In România. care nu a expulzat nici un neromân, traiesc azi, 
dupa ultimul 1 efectuat în 19379. 1780000 maghiari, 
în Slovacia 700.000 și vreo 400 000 în Vaivodina Yi vă Până 
și Ungaria, care a expulzat după răzbeiu. sub ochii tori ai 
celor mari, sute de mii de germani pedepsirea lar la acea epocă a 
trecut drept o acţiune jntă mai are azi o minoritate germană 
cifrată la 400.000 din cei 600 000. Operația unei totale expulzări nu 
a putut fi realizată deoarece puterile aliate. care şi-au Îmi 
zonele de ocupatie, au refuzat să mai adauge la greutăţile de 
aprovizionare o populație cu alte sute de mii de guri Infometate 
Astfel aceasta monstruoasă operatie de ecarisaj uman ar fi reușit 
complet, cum a reușit în Yugoslavia. faţă de nemți 
Desigur, asemenea metode pentru a soluţiona chestiunea mino- 
rităților jenante sunt ademenitoare, ele au fost puse în aplicare 
faţă de diverse etnii: armeni, greci. cu rezultate morale poate 
mai dezastroase pentru acei care recurg la ele. 


Analiza marxistă a însemna o mare speranță pentru rezolvarea 
tuturor litigiilor legate de naponalism. Interrapenalisrmul proie- 
tar va fi chemat să pună capăt odată ş pentru întiieauna contrzcdie 
țiilor naționale. Așa credeau încă din 1945 vechi luptători În 
slujba idealurilor marxiste dar iată că Russia Sovietică victarioasă 
şi practic declarată stăpână pe tot Sudestal m 
statele în vechile lor frontiere, aţa cum au ieșit ele din tratatul din 
1919-1920. Incă un vis care sa năruit pentru acei care parau 
Mamei e ae Stalin. om politic realist, «Heal Poli- 

er» cum îl caracteriza uneori presa internațională când 
dovecdască credibbulitatea în afacerile internationale. a —— 


să acționeze într'un spirit neoțarist în siuja țării sale şi a unei 


acasă generalisim: ul a pus capăt cu cuvinte de reproșuri și batjocu- 
ră unor asemenea tentative considerate naționaliste = 


şi state, la acea se 
axa pe alte criterii decăt limba vorbita de lor. La curtea 
tab Deirgiii e vetaa Daca (nt Mariel The- 
resa cu fiica ei, Maria Antoaneta si cu cei inclusiv cu Iosif al 
Il—lea, se făcea în limba lui Voltaire. Orășenii cultivați vorbeau 
latina, iar ia de rând limba fiecăruia. losif al Il—lea a fost 
primul care a avut curiozitatea să afle ce limbă vorbesc 
supușii săi de rând, încât în recensamântul efectuat în 1785, pe tot 
teritoriul Imperiului a fost consemnată religie, tă 
limba vortită a supusilor. Conscripția Josef rată de piliă că 


in 1786. pe teritoriul Ungariei istorice din 8.000.000 de locuitori, 


PROFESORUL ALEXANDRU V. BOLDUR 


1886-1982 


La 18 octombrie 1982, s-a stins din viaţă, cunoscu- 
tul istoric român, profesorul universitar Alexandru 
V. Boldur. 

Născut la Chişinău (Basarabia), la 25 februarie (lo 
martie) 1886, din părinți români moldoveni, Alexan- 
dru Boldur a fost preocupat încă din tinereţe, de 
soarta locurilor natale. 

După terminarea seminarului teologic din Chişină 
u, a urmat cursurile facultății de drept a Universită- 
tii din Sanct-Petersburg şi ale Institutului arheologic, 
pe care le-a absolvit, cu succes, obținănd licenţele în 
drept public - în 1910 - şi în istorie - în 1912. 

In 1911, este asistent, iar în 1917, devine profesor 
docent la Facultatea de drept din Sanct-Petersburg. 

Repatriat în România (1924), pleacă la Paris, pen- 
tru cercetări în problema drepturilor istorice asupra 
Basarabiei ca parte integrantă a pământului 
românesc. Revenind în ţară unde i s-au echivalat 
titlurile ştiinţifice, Alexandru Boldur este numit 
profesor de istoria românilor la Facultatea de teolo- 
gie din Chişinăau (1927-1938), apoi la Facultatea de 
itere din Iaşi (1938-1947). In 1943, este numit şi 
director al Institutului de îstorie a enală «A. 5. 
Xenopol» din Iași, îndeplinind această funcție până 
în 1948. 

Paralel cu activitatea didactică profesorul Al. Bol- 
dur şi-a consacrat erudiția şi capacitatea de muncă 
unor studii asupra trecutului şi drepturilor istorice 
ale neamului românesc. 

După pensionare, a continuat cercetările, timp de 
35 de ani, până în ultima zi a vieţii aducând o 
contribuție importantă într-o serie de probleme. 
Cultura vastă capacitatea de a gândi ştiinţific, pro- 
funda intuiție istorică şi spiritul critic l-au par o 
interpretare originală a izvoarelor folosite. Ceea ce 
rezultă cu prisosință din cuprinsul celor 87 de lucrări 
publicate - în țară şi în străinătate - si în numeroase- 
le studii lăsate în manuscris. 

Lucrarea La Bessarabie et les relations russo-rou- 
maines. La cuestion bessarabienne et le droit inter- 
national, apărută la Paris, în 1927, iar ediția a doua 
în editura Rumănische Studien, Munchen (Traian 
Golea), 1973, este primul studiu complet, bazat pe o 
bogată documentare istorică şi de drept internaţio- 
nal, în care se argumentează temeinic caracterul 
românesc al Basarabiei, ca parte organică a Statului 
Român. Menţionăam, de asemenea, cele trei volume 
consacrate istoriei Basarabiei (Chișinău, 1937, 1940, 
București, 1943). 


In activitatea profesorului Alexandru V. Boldur, 
se remarcă o preocupare constantă de istoria con- 
temporană a României. Una dintre ultimele sale lu- 
crări —1918. Le recit du t&moin. L'union de la Bes- 
sarabie avec la Roumanie, Roma, 1978— reprezintă 
primul studiu ştiinţific și obiectiv asupra unirii Ba- 
sarabiei cu România. 

Fiind un profund cunoscător al istoriei medievale, 
Alexandru V. Boldur studiază trăsăturile caracteris- 
tice ale feudalismului românesc și demonstrează 
existența, în țările Române a unor structuri medie- 
vale asemănătoare celor din alte state europene. 

Studiul său Stefan cel Mare, voievod al Moldovei, 
Madrid, 1970, este o lucrare fundamentală de o deo- 
sebită importanță. Bazată pe izvoare inedite, pe in- 
terpretări originale, aduce o serie de concluzii cu 
totul noi şi-l prezintă pe marele domnitor dintr-o 
perspectivă încă neabordată. (urmează pag. 20) 


18 — 


EUROPA... 


Dacă marea acțiune de asimilare, întreprinsă cu toate mijloacele 
a început după 1867, ea își are rădăcinile, adevărat mai puțin 
coherente, la sfârşitul secolului al 17-lea cu apariţia faimoasei lu- 
crări a lui Decsi Samuel «Phoenix Panonicus». 

Această timidă miscare de trezire la realitate, că Ungaria nu 
este locuită decât în proportii foarte mici, a rămas multă vreme fă 
ră răsunet, dar după 1867 ea a îmbrăcat forme eu adevărat freneti- 
ce, dealtfel, nici, Austria nu a rămas mai pe jos în tentative de 
asimilare, care însa s'au lovit de rezistenta dârza a popoarelor 
dominate, multe din ele cu un trecut istoric însemnat, ca cel cech. 
'Truda si aici a fost zadarnică. Cu cât se accentua presiunea asimi- 
latoare, cu atât popoarele vizate opuneau o rezistență din ce în ce 
mai dârză. Dislocarea Monarhiei din 1918 poate fi considerată ca 
eșuarea definitivă a tuturor tentativelor de asimilare. 

Dacă nici asimilarea forţată şi trasarea unei frontiere care să 
corespundă cu aspirațiile naționale nu a putut aduce in acest colț 
al Europei pace și armonie, ce mai rămane de făcut? 

Răspunsul îl dă Austria, leagănul Monarhiel Habsburgice, care 
a pierdut și ea teritorii și populaţii, dar care s'a închinat în fața 
verdictului istoric. In această perspectivă de renunțare în fața 
realității istorice, mai puternice decât așa numitele drepturi istori- 
ce şi mituri, nu este cred inutil să reconsiderăm din părti, elemen- 
tele acestor tensiuni care înveninează raporturile între națiunea 
maghiară și cea română. Să sperăm că va veni ziua când popoarele 
din bazinul Dunărean, dunărenii, cum în numea De Gaulle, în 
limbajul lui pitoresc, vor pune curajul în serviciul înţelepciunii, 
uitând tot ce este conflictual în istoria și existenţa lor, pentru a 
pune pe picioare un ansamblu federativ sau altă formulă de 
colaborare. Dar pentru a ajunge aici se cere uitare, orice împăcate 
trebuie să se facă cu lichidarea chestiunilor de frontieră fiindcă 
aceasta constituie o condiţie sine qua non a oricărei inițiative mai 
vaste și mai ales constructive. Iar până atunci, până va suna ceasul 
ratiunii, vigilență și muncă asiduă pentru a contracara propagan- 
da maghiară îndreptată contra drepturilor noastre din Ardeal. 

Tribuna societatii Sudest Europa din Munchen este larg deschi- 
să pentru a publica lucrări documentate, care să arate că în Ar- 
deal suntem larg majoritari; că minoritatea maghiară de acolo se 
buicară la toata drepturile de care se bucară şi ceilalți cetăteni. 
In această operă un rol important sunt chemaţi să joace ro- 
mânii emigrați în Occident, oriunde sar găsi ei și oricare ar fi 
crezul lor politic, 


(1) Este vorba de Ungaria, România, Bulgaria, Yugoslavia, Grecia, Turcia 
si Albania. 

(2) Vezi Dr. Johann Weidlein: Der Medjarische Rasennationalismus. 
Schondori, 1961, p. 8. 


i PT AD 


0 ERE a 


LA MOARTEA LUI ALEXANDRU CONSTANT 


A dispărut un magnific: la 15,12.1983 s'a stins Ale- 
xandru Cosntant, trecând în lumea umbrelor cu dis- 
creţia şi subtilitatea care i-au caracterizat existența, 
într'o viață sfâșiată de patimi nedrepte. 

Momentele sale de împlinire, puţine și efemere, 
culminaseră în acel septembrie 1940 —inceputul 
unui deceniu straniu— în care se înflăcărase pentru 
ultima oară conștiința simţirii românești, înc. egată 
în legiunea Arhanghelului Mihail. 

După anii tulburi ai războiului urmase urgia cotro- 
pirii vrăjmașe, care închidea în bezna temnițelor în- 
săși esența nației sugrumate: credința, dorința de 
libertate și împlinire, spiritul creator, iubirea de 
neam... virtuți trăind peste veacuri. 

Aşa l-am cunoscut pe Alexandru Constant, într'un 
târziu de toamnă a anului 1956, în hrubele umede ale 
închisorii Jilava, când «securitatea» alarmată şi dezo- 
rientată de cele petrecute în Ungaria, golise în pri- 
pă «depozitele urbane», înghesuind deavalma în Jila- 
va toate «culorile» politice. 

'Trecut prin torturile închisorilor care desăvârșeau 
cu un rafinament sadic «modelul înaintat» al şcolii 
sovietice —Piteşti, Sighet, Râmnicu-Sărat, Aiud...— 
rămăsese totuși dârz, sobru, îndârjit chiar, străful- 
gerând priviri scăpărătoare de sub fruntea înaltă. 
Implinea atunci 45 de ani, din care 10 petrecuţi în 
temniţele comuniste. 

Intelectualul subțire, dublat de un rafinat talent 
creator, se zbătea între îndoieli şi speranțe, între 
visuri şi dezamăgiri, la cumpăna dintre viață şi eter- 
nitate. 

Zile în şir i-am ascultat, vrăjit și cutremurat, poe- 
mele create în întunericul umed a celulei, în anii de 
singurătate, pe care le recita domol, cu o voce cal- 
dă sugrumată parcă de emoția rostirii. 

Admirabilă lirică a suferinței, de o amploare ne- 
bănuită —mii de versuri, de mare profunzime— nes- 
crisă nici când, purtată doar în cuget spre a fi bine- 
cuvântată cândva cu lumina scrisului. Ceeace, din 
păcate, nu s'a petrecut şi nu ştiu cum S'ar mai putea 
realiza. 

Au urmat alți ani grei de temniță până la limanul 
eliberării din 1964, care ne trimetea în vâltoarea 
«marei închisori», a îtregei țări. 

Ne —am rgăsit cu emoție și am parcurs alături— 
legaţi de prietenia din clipe grele-şirul a 16 ani îm- 
pliniți, până în ziua când l-am părăsit, cu inima 
strânsă pornind pe drumul spinos al exiului. 

In aceşti ani se zbătuse mult, animat de elanul lui 
creator, mereu împulsiv şi doritor de comunicare, 
spre a ieşi la lumina tiparului. 

Din toată opera remarcabilă rămasă în manuscris: 
poeme (din şi după închisoare), scrieri filozofice, 
eseuri etc. reuşise —printr'un miracol— să publice 
în 1980 volumul «Dintr'un jurnal de idei». 

Este într'adevăr un miracol, ca o astfel de carte să 
poată apare în întunericul fără orizont a noului ev 
mediu» retrograd, în care este cufundată țara. 

Si totuşi miracolul s'a produs... «O carte singulară, 
densă, o adevărată gimnastică intelectuală, o carte 
cum nu a mai apărut de 40 de ani»,au glăsuit păreri 
competente. 

A fost doar un reviriment —din păcate de scurtă 
durată— pentru sufletul său chinuit şi însingurat, 
ros de dezamăgiri. 

Redau, cu strângere de inimă spicuiri din ultimele 
lui rânduri care mi-au parvenit şi care sintetizează 


drama unui mare creator de valori, ce se identifică 
—În fapt— cu a neamului întreg, ajuns la capătul 
puterilor. 

«Tin să ştii că nu fac excepție de la legea septuage- 
narilor (nu-mi vine să cred!) și că suport Îndârjit 
ravajele vârstei. 

Incerc să mai scriu câte ceva și să pun oarecare 
ordine printre hârtii, deși nu-mi pun cine ştie ce 
nădejde de asigurare a unei posterități prelungite. 
Dealtfel, am ajuns la o stare de indiferenţă în ceeace 
privește supraviețuirea prin cultul amintirilor. Spe- 
ram —pe vremea când nu îmbătrânisem încă— să- 
mi găsesc niște certitudini, niște puncte de sprijin 
absolute, care să-mi Însenineze sfârşitul. Ei bine află 
că n'am descoperit aceste certitudini şi că viața și 
lumea îmi par niște absurde întâmplări într'un 
spaţiu fără orizonturi şi un timp fără nici o finalitate. 

Nu mă mai interesează nici isprăvile contempora- 
nilor noștri, această istorie, această «isterie», În care 
economicul polarizeară eforturile şi tulbură idea- 
lurile. 

Pe vremea când debutam în ale scrisului, nu cre- 
deam că «homo economicus» va domina până la 
urmă pe «zoon politkon». 

A trăi sub călcâiul necesităților strict materiale, 
a te cheltui pentru a nu muri este —crede-mă— 
un rost degradant pentru demnitatea noastră de 
oameni. 

Dacă nu aveam un ideal desasupra acestor penibi- 
le frământări, dacă nu ne amăgim cu o rațiune a 
existenţei, nu merită să cheltuim veghe și gând, în 
scurta n trecere prin valea neputințelor. 

Noi, dragul meu, ne «cufundăm zilnic sub orizon- 
tul neantului...» 

Ce s'ar mai putea spune decât —că la trecerea din 
această lume a lui Alex. Constant— s'ar cuveni scris 
un poem dedicat lui, un poem pentru sufletul lui 
îmbogățit de idealuri şi pustiit de vremuri. Un poem 
3 ei reasă profund, până la cutremurare, dar rostit 
cu evlavie la ceas de priveghere,abia şoptit, ca să 
nu-i tulbure liniştea Un m din care să picure la- 
crimi limpezi de suferință mângăiere şi recunoştiin- 
ță laolaltă. 

Fie ca în sufletele noastre să rămână veşnic 
pâlpâind candela amintirii lui... 


S. LERIM 
Dietikon- Elveţia- 9.2.1984 


(vine din pag. 18) 


| O altă problemă care l-a preocupat, în mod deose- 

bit, pe profesorul Alexandru Boldur este istoria tra- 

cilor. Cercetările sale, în acest domeniu se concreti- 
| zează în căteva studii, publicate atât în acest dome- 
niu se concretizează în câteva studii, publicate atât în 
România, cât şi în străinătate. Lucrarea La Grande 
Thrace, Madrid, 1980, reprezintă o încunumare a 
acestor investigaţii. Este prima lucrare științifică 
având ca obiect istoria tracilor de la nord şi est de 
Carpaţi şi demonstrează pe baza datelor toponimice 
şi hidronimice, existenţa lor în preistorie, pe terito- 
riul Galiției, Voliniei, Podoliei şi Basarabiei. Cartea 
urmăreşte apoi soarta tracilor în care triburile traci- 
ce apar sub diverse denumiri: locuitori ai orașelor 
Cerven, ulici-tiverți, bolohoveni, volohi. Prin cer- 
cetările sale privitoare la patria primitivă a indoeu- 
ropenilor, Alexandru V. Boldur poate fi considerat 
primul indoeuropenist român. 

Intreaga sa viaţă şi activitate științifică îl situează 
între marii istorici ai neamului românesc. Datorită 
onestităţii profesionale în folosirea izvoarelor şi a 
respectului pentru adevărul ştiinţific, profesorul 
Alexandru V. Boldur a reuşit să reconstituie trecutul 
istoric, manifestându-se, întotdeauna, ca un apărător 
de des seamă al drepturilor poporului român. 


Stirea morții Profesorului Alexandru Boldur ne-a 
parvenit cu mare întârziere îndurerîndu-ne profund, 


căci cu el dispare nu numai un mare cărturar basara- 
bean, ci și un cercetător de copleșitoare valoare pen- 
tru dosarul istoric al năpăstuitei provincii româneşti 
din Moldova lui Stefan cel Mare, Basarabia. 

„Anii de studii şi profesorat în universitățile ruseş- 
ti, i-au deschis porţile bibliotecilor şi archivelor im- 
periului țarist de unde a putut culege date inedite și 
concludente asupra trecutului traco-daco-roman al 
neamului românesc, din cele mai străvechi timpuri 
ale existenței lui. Aceste date, n'a pregetat să le pună 
generos in cumpana luptei pentru dreptate națională 
şi istorică ce se cuvine României, suferind apoi «pri- 
Bogata intelectuală» a despotismului comunist după 

3 August 1944. 

Pentru noi cei de la —CARPATII— rămâne sim- 
bolul patriotismului curat, profund și desinteresat, 
exemplul de urmat în încleştarea cu vifornișa mar- 
xistă abătută asupra Tării noastre, iar vizita lui la 
Madrid, comoară nepreţuită de prelegeri asupra nea- 
mului românesc, virtuților lui milenare, vicisitudini- 
lor istorice şi obligația noastră, ca intelectuali refu- 
giați în Occident, de a-l apăra, de a lupta continuu 
pentru dreptatea ce i se cuvine. 

Amintirea lui continuă a fost suportul nostru mo- 
ral în lupta cu greutăţile exilului, cu indiferența şi 
lipsa de românism a compatrioților ep atuiți biruind 
lipsurile, loviturile joase, sabotajele schim ărilor de 
regim, menţinând trează conştiinţa naţională 
românească de peste 30 de ani. 


Dumnezeu să-l odihnească în pace. 


CITITI SI RASPANDITI SCRISUL ROMANESC IN EXIL 


| CARPATII 


? 

| REVISTA CULTURALA SI DE 

| ACTIUNE ROMANEASCA IN EXIL 

| Director-Proprietar : = 
TRAIAN POPESCU 

APARE ODATA LA DOUA LUNI 


SUB INGRIJIREA UNUI COMITET 
DE REDACTIE 


= 


Redactia şi Adminisratia: 


Calle Conde de Pefalver, 82, 4. 
Tel6f. 402 11 01 - MADRID-6 


Correspondenta: 
Apartado 9.283 - Madrid (Espana) 


î d 
Abonamente: 
Anual: > 2255303 33 302SIUSA 
De susținere ... .......... 60 $ US/ 
Expedierea Avion plus. 10 $ USA 


20.— 


EDITURA CARPATII ANUNTA 


Au apărut. 


AMINTIRI DIN COPILARIE de lon Creangă .............. o... 5 S USA 
HAIDUCUL, de Bucura Dumbravă 3 30 e tea e RU CU 3 Aaa ia aa 5 $ USA 
LA GRANDE THRACE, par Prof. A. Boldur, premier volume ......... 15 $ USA 
ISTORIA ROMANILOR DIN DACIA TRAIANA, de A. D. Xenopol, vol 1, 10 $ USA 
ISTORIA LITERATURII ROMANE, de D. Murărasu. .............. Epuizat 
NATIONALISMUL LUI EMINESCU, de D. Murăraşu .............. 10 $ USA 
POVESTI, de lon Creangă, în fascicole ........ PE i Pe Aa A 10 $ USA 
DAGIASde: Vasile Pârvan: ră, IDE e piete cadet. 24 „5 $ USA 
PRECURSORI:de: Octavian GOpa 3 $ USA 
ISTORIA PARTIDELOR, NATIONAL, TARANESC SI NATIONAL 

TARANESGdeiBamfil Seicaru VOLI 12 $ USA 
KARL MARX: INSEMNARI DESPRE ROMANI. Texte inedite cu comen- 

tariu;deiPamfil:Seicaru Eee a. 10 $ USA 
STEFAN CEL MARE, VOIEVOD AL MOLDOVEI, de prof. Alexandru 

Boldur sosea a rep 3 e a pe E aut e Rea Ra a aa i ca d, 10 $ USA 
ISTORIA DACIEI SI CONTINUITATEA DACOROMANA, de General 

Platon.Chirnoagă: > e a 0 ie aa a ea e 10 $ USA 
LE NID, UNITE DE BASE DU MOUVEMENT LEGIONNAIRE, de 

Faust-Bradescu£ 72. n ee PER E AIE cete pe ai S $ USA 
POVESTI FARA TARA, nuvele, de Faust Bradescu, N. Novac şi N. S. 

Govora . «ses poce 00a oRe a o RAR a SERI a SR IRI aie Ep ItI I5 10 $ USA 
UNIREA NATIONALA IN COMPLEXUL POLITIC EUROPEAN, de 

Paimfil;Seicani seaca m aaa i ne scai e = pile 0 aaa E pai 3 $ USA 
DICTIONAR ROMAN-SPANIOL, de Prof. lon Protopopescu, rustică. 

[e ga tăpanz aspre cec 000 e a 0 ED Pe aaa Di ag 2 a 8 $ USA 
CORNELIU ZELEA CODREANU, DOUAZECI DE ANI DE LA MOAR- 

TEideiGriManoilescui [ Popescu ete... 5 $ USA 
MOTA SI MARIN, DOUAZECI SI CINCI DE ANI DE LA MOARTE, de 

Prat y Soutzo, Marqu6s de Nantouillet, Blas Pifiar, Gr. Manoilescu .... 5 $ USA 
DUMNEZEU S'A NASCUT IN EXIL, de Vintila Horia. ............. 12 $ USA 
RELATIILE ROMANO-RUSE, de N.S. Govora, vol. Isi ll ........... 20 $ USA 
OSTROVULEUMINILOR del O Vuia Sa a a... 5 $ USA 
LA GARDE DE FER ET LA TERRORISME, par Faust Bradescu. ...... 10 $ USA 
VACANTELE DESTINULUI, de Tiberiu Vuia ................... 5 $ USA 
RASOOAL Asdeiliviui Rebreanu, 2 Voli 3 a aaa ae a 12 $ USA 


Sub tipar: 
LA GRANDE THRACE, par Prof. A. Boldur, deuxieme volume. 


ISTORIA POLITICA SI MILITARA A RASBOIULUI ROMANIEI CON- 


TRA RUSIEI SOVIETICE, de General Platon Chirnoaga, editia Ila reviz- 
uită și complectată 2. Vol. 


Di DR Cca