Jiang Rong — Totemul lupului 01

„lJiang Rong] va deveni probabil unul dintre cei mai mari şi mai 
controversaţi romancieri chinezi din lume.” 

The Guardian 

„Totemul lupului a avut atât de mare succes în China pentru că a 
declanşat, chiar de la apariţie, polemici aprinse în privinţa conţinutului 
său foarte subversiv. A dat naştere la numeroase dezbateri pe 
Internet. A fost apreciată de oameni de afaceri, de intelectuali, de 
studenţi la Litere, de jurnalişti şi de marele public, dar a făcut, 
totodată, obiectul atacurilor violente ale apărătorilor confucianismului, 
ale ultranaţionaliştilor şi ale aripii conservatoare a Partidului Comunist 
Chinez, care au cerut interzicerea ei, şi încă o cer, chiar dacă romanul 
este deja în biblioteci şi face chiar obiectul unor teze de doctorat.” 

Le Monde des livres 

„Totemul lupului este cea mai bună carte scrisă de un autor chinez pe 
care am citit-o în ultimii ani, şi singurul roman cu adevărat bun. Este 
revelatoare, rafinată, misterioasă — o minunăţie.” 

Jonathan Mirsky, Literary Review 

„Roman panoramic despre viaţa în stepa mongolă în timpul Revoluţiei 
Culturale, această capodoperă este, totodată, un argument puternic al 
relaţiei complexe dintre nomazi şi sedentari, animale şi oameni, 
natură şi cultură. Acţiunea, desfăşurată lent, este reprezentată în 
detalii vii, pas cu pas. O carte fără pereche, de neuitat.” 

Adrienne Clarkson, preşedinte al juriului Man Asian Literary Prize, 
2007 


JIANG RONG 


Totemul lupului 


VOLUMUL I 


Traducere din limba chineză şi note de 
ROXANA RIBU 


BUCUREŞTI, 2011 


Cei din neamul quanrong spun că se trag din doi câini 
albi, 
astfel că şi-au luat câinele drept totem. 


Fan Wenlan, Istoria Chinei pe scurt* 
Împăratul Zhoumu a trimis o expediţie militară în stepă. 
Acolo oamenii lui au prins patru lupi albi şi patru 


cerbi albi şi s-au întors cu ei acasă. 


Cronica dinastiei Han — Istoria hunilor 


*Deşi o mare parte dintre ele nu au fost publicate şi în limba română, 
titlurile lucrărilor menţionate în text au fost traduse pentru a nu 
îngreuna lectura, majoritatea fiind scrise în limba chineză. 


Capitolul 1 


PRIVIND PRIN BINOCLU DIN CUIBUL LUI DE ZĂPADĂ, 
Chenzhen întâlni căutătura ascuţită, metalică a lupului de stepă 
mongolă. Simţi atunci cum părul de pe tot corpul i se zburleşte, 
făcându-i-se precum perii aspri de porc, iar cămaşa păru că e 
gata să i se dezlipească de pe trup. Bătrânul Bilge era chiar 
acolo, lângă el, dar de data aceasta Chenzhen nu mai simţea că 
sufletul are să-i iasă prin creştetul capului, ca odinioară. Printre 
perii zburliţi începu să i se prelingă pe trup o sudoare rece. Deşi 
trecuseră doi ani de când Chenzhen venise în stepa mongolă, 
încă îl apuca groaza ori de câte ori dădea cu ochii de lupii aceia 
uriaşi. Faţă în faţă cu haita, chiar dacă hăt, în munţi, departe de 
platoul pe care se afla tabăra, Chenzhen dârdâia aşa de tare, că 
i se scutura toată promoroaca adunată în jurul gurii. Nici 
Chenzhen, nici bătrânul Bilge nu aveau la ei puşcă, nici cuțite 
lungi ori tomakane!, sau măcar ceva din fier, cum sunt scările 
de la şa. Aveau două ciomege, şi, de-i adulmeca haita de lupi, n- 
ar fi putut decât să-şi facă din vreme rugăciunile. 

Chenzhen clănţănea aşa de tare, că nici nu înţelegeai ce 
spune, şi abia reuşi să-şi ridice puţin capul să se uite la bătrân. 
Cu cealaltă jumătate de binoclu la ochi, Bilge privea lupii care se 
aşezaseră roată. Bătrânul spuse abia şoptit: 

— Aoleu, aşa de fricos îmi eşti? Parc-ai fi un miel! Voi ăştia, 
chinezii din neamul han, tremuraţi din toate încheieturile de 
frica lupilor. Altfel cum se face că, ajunşi în stepă, imediat cădeţi 
învinşi? 

Văzând că Chenzhen nu scoate niciun sunet, bătrânul se 
aplecă spre el şi-i spuse încet: 

— Ei, acum nu te speria şi tu chiar aşa, fă ceva, mişcă-te, 
hai, am glumit! 


: Tomakan — „reteveiul de prins cai“, un instrument complex alcătuit 
dintr-un băț lung de până la doi metri, strâns în inele de fier, la 
capătul căruia este ataşat un laţ şi cu care, prin răsucire, sunt prinşi 
caii sălbatici sau cei răzleţiţi. 


Chenzhen dădu uşor din cap, apoi luă o mână de zăpadă, 
însă în pumnul lui strâns aceasta se prefăcu într-un bulgăraş de 
gheaţă. 

Pe povârnişul dinaintea lor, o turmă mare de gazele 
scormonea zăpada după iarbă, uitându-se atent în toate părţile, 
părând însă că habar n-avea de apropierea lupilor. 

Cercul lupilor se strângea tot mai tare lângă groapa din 
zăpadă a celor doi. Chenzhen nu mai îndrăznea să facă nici cea 
mai slabă mişcare şi parcă el însuşi se transformase într-un sloi 
de gheaţă... 

Era a doua oară când Chenzhen dădea peste o haită de lupi 
de stepă mongolă. Prima dată când i-a întâlnit, a fost cuprins de 
groază şi a început să dârdâie din toate încheieturile. Era 
încredinţat că niciun chinez adevărat care ar fi trecut printr-o 
asemenea confruntare n-ar fi putut să nu se sperie, măcar puţin. 

Cu doi ani în urmă, când Chenzhen sosea de la Beijing, 
transferat în această zonă de graniţă — era sfârşitul lui 
noiembrie —, stepa Elun devenise o întindere imaculată de 
zăpadă. Prea mulţi tineri studenţi care să vrea să vină în 
Mongolia Interioară nu se găsiseră, aşa că lui Chenzhen i se 
aranjase să locuiască la familia lui moş Bilge, fiind repartizat la 
păstoritul oilor. O lună şi ceva după aceea, într-o zi, se dusese 
împreună cu bătrânul la Direcţia Păşunilor, la vreo patruzeci de 
kilometri, ca să ia nişte acte de studii şi, cu această ocazie, să 
facă şi cumpărături. Nici nu se întorseseră bine acasă că, în 
calitatea sa de membru al Comitetului Revoluționar, bătrânul 
primise însărcinarea urgentă de a convoca o şedinţă, deşi biroul 
ceruse ca acele acte să fie duse urgent la sediul brigăzii, fără 
cea mai mică întârziere. Aşadar, Chenzhen se suise pe cal să 
ducă actele. Chiar înainte să plece, bătrânul îi dăduse lui 
Chenzhen calul lui şi îi spusese de mai multe ori să nu să se 
abată, ci să se ţină de drumul carelor, cale de vreo 
cincisprezece-douăzeci de kilometri printre iurte; astfel n-avea 
ce să i se întâmple. 

Cum s-a văzut în şa, Chenzhen a simţit sub el forţa 
năvalnică, nemaipomenită a calului mongol şi a avut impulsul de 
a-i da pinteni şi de a-l călări ca la curse. În clipa următoare 
dăduse uitării tot ceea ce îi spusese bătrânul şi, renunțând 
încrezător la ocolişul de zece kilometri al drumului bătut de 


care, se gândise să găsească o scurtătură pe care să ajungă 
direct la brigadă, aşa că o luase pieptiş spre coama dealului. 

Aerul era din ce în ce mai rece, mersese cam jumătate de 
drum, soarele părea îngheţat şi parcă dârdâia şi el, ascunzându- 
se rebegit până sub linia orizontului. Gerul de la suprafaţa 
zăpezii se ridicase în văzduh, iar poalele cojocului de piele 
îngheţaseră tun şi scoteau un fâsâit monoton — singurul 
zgomot, de altfel, care se mai putea auzi. Calul fusese acoperit 
cu un strat alb de brumă şi păşea din ce în ce mai greu prin 
pătura groasă de zăpadă. Coamele dealurilor începuseră să se 
onduleze, una după alta, iar de jur-imprejur nu vedeai nici 
măcar un firicel de fum de la vreo vatră. Calul galopa, fără să 
dea semne că ar fi obosit. Nu se legăna niciun pic, făcând tot 
posibilul să-l ţină pe călăreț într-o poziţie comodă şi stabilă. 
Chenzhen îi slăbise frâul, lăsându-l să aleagă singur viteza şi 
direcţia în care alerga. Deodată tresărise, simțind o apăsare 
ciudată, se temea că murgul ar putea rătăci drumul, se temea 
că vremea s-ar putea schimba, se temea că l-ar putea prinde 
viscolul, se temea că ar putea muri îngheţat, scufundat în marea 
de zăpadă, însă ceea ce uitase cu desăvârşire era că cel mai 
mult se temea de lupi. 

In curând a ajuns la gura unei văioage, iar calul a început să 
dea semne de nelinişte, mişcându-se dezordonat. Urechile, care 
de obicei se întorceau după cel mai slab sunet, rămăseseră 
deodată nemişcate, îndreptate către fundul văii. În clipa 
următoare şi-a semeţit capul, fremătând, mişcându-se încoace 
şi încolo. Nu era prima oară când Chenzhen se avânta călare de 
unul singur prin depărtări, însă nici prin gând nu-i trecea 
pericolul care îl pândea. Febril, calul îşi umflase nările, holbase 
ochii şi păruse că o ia de capul lui în altă direcţie, făcând un 
ocol. Insă Chenzhen nu pricepuse nimic din toate aceste semne, 
aşa că strânsese frâul, strunise calul şi îl mânase la pas tot 
înainte. Paşii calului erau din ce în ce mai dezordonaţi, mergea 
apăsat, ba mai încet, ba mai repede, ba scuturându-se sau chiar 
repezindu-se înainte ca un nebun. Chenzhen ştia că iarna 
trebuie să potoleşti avântul calului, să ţii bine hăţurile şi să nu-l 
laşi să o ia la goană. 

Văzând că niciun avertisment nu ajutase la nimic, calul a 
întors capul şi l-a muşcat pe Chenzhen de cizmele de pâslă. 
Atunci, din ochii îngroziţi ai calului, Chenzhen a înţeles brusc 


pericolul care îi pândea, însă era prea târziu, calul păşea 
tremurând în valea vuitoare şi înfricoşătoare. 

Când a întors capul să privească înainte, Chenzhen s-a 
speriat atât de tare, încât a fost cât pe-aci să cadă de pe cal. La 
nici patruzeci de metri de el, în lumina amurgului, pe panta 
înzăpezită, i-a apărut în faţă o haită fioroasă de lupi mongoli cu 
blana strălucitoare ca argintul. Unii se aflau în faţa lui, alţii îl 
priveau pieziş, însă mii de săgeți de oţel slobozite din privirile lor 
i se înfigeau parcă în trup şi îl făceau să se strângă ca un arici. 
Cei câţiva lupi aflaţi în imediata lui apropiere erau imenşi, cât 
nişte pantere, cel puţin de două ori mai mari, mai înalţi şi mai 
lungi decât lupii pe care îi văzuse la grădina zoologică din Pekin. 
La un semn, zeci de lupi uriaşi care stătuseră până atunci 
tolăniţi pe zăpadă s-au ridicat urlând, iţindu-şi cozile lungi 
precum săbiile scoase din teci. Erau încordaţi ca nişte arcuri şi 
ameninţători ca vulturii din văzduh, pregătiţi să se năpustească 
asupra prăzii. 

În mijlocul haitei se afla căpetenia, un lup alb în jurul căruia 
stăteau adunaţi ceilalţi. Grumazul acestuia, pieptul scos în afară 
şi blana alb-cenuşie de pe burtă răspândeau o strălucire 
argintie, radiind de forţa înfricoşătoare a fiarei. In toată haita 
erau vreo patruzeci de lupi. Mai târziu, când i-a povestit în 
amănunt lui Bilge despre confruntare, acesta, ştergându-şi cu 
degetul mare sudoarea rece de pe frunte, a spus că haita se 
adunase, bănuind că în partea aceea a versantului s-o fi aciuat 
vreo turmă de cai, iar lupul cel mare le dădea instrucţiuni 
subalternilor săi în privinţa planului de atac. Din fericire, se pare 
că lupii nu erau înfometați, deoarece blana unui lup flămând n- 
ar fi putut străluci atât de tare. 

Din acel moment, Chenzhen simţise că îşi pierde 
cunoştinţa. Ultima senzaţie de care îşi amintea era că din 
creştetul capului său ieşise un sunet ascuţit, îngrozitor, de parcă 
ar fi fost şuierul acela uşor pe care îl scoţi când încerci un ban 
de argint. Trebuie să fi fost sunetul pe care l-a scos sufletul lui 
când s-a lovit de partea de sus a scăfârliei. 

Chenzhen a avut impresia că viaţa lui s-a întrerupt pentru 
câteva clipe, timp în care trupul lui a rămas inert, ca un cadavru 
golit de viaţă. Mult timp după aceea, de câte ori îşi amintea de 
confruntarea cu haita de lupi, simţea o adâncă recunoştinţă faţă 
de bătrânul Bilge şi de calul său grozav. Chenzhen nu se dăduse 


jos de pe cal, şi asta pentru că acel cal pe care încălecase nu 
era unul oarecare, ci unul care crescuse pe tărâmul lupilor, un 
cal de vânătoare ce fusese încercat într-o mie de bătălii. 

In secundele acelea de cumpănă, când totul atârna de un fir 
de aţă, calul dădea dovadă de un calm incredibil. Se purta ca şi 
cum în faţa sa nu era o haită amenințătoare de lupi, ci o 
adunătură de animale inofensive. Aşadar, păşea înainte, liniştit, 
văzându-şi de drumul lui, ca orice călător căruia îi şade bine cu 
drumul. Cu un stomac tare şi o copită fermă, drept, pregătit 
pentru orice, fără să se repeadă grabnic la harţă, ci făcând tot 
ce-i stătea în putinţă să-şi ducă vremelnicul stăpân, ca un 
maestru acrobat care poartă pe creştet un aranjament 
complicat de pahare de sticlă, orânduindu-şi paşii cu toată 
atenţia şi având mare grijă ca spinarea lui Chenzhen să stea 
dreaptă ca un ax, nelăsând-o să se încline şi să-şi piardă 
echilibrul, a luat-o de-a dreptul printre lupi. 

Poate că tocmai curajul extraordinar şi înţelepciunea 
acestui cal au adus înapoi spiritul rătăcitor al lui Chenzhen. Tot 
astfel, poate că Chenzhen a primit dintr-odată bunăvoința 
Cerului pentru duhul său evaporat înainte de vreme, aşa încât 
şi-a adunat din nou forţele şi încrederea. Când sufletul care 
zburase preţ de câteva clipe în văzduhul iernii reintra în 
stăpânirea trupului, Chenzhen şi-a dat seama că tocmai avusese 
norocul de a reînvia. Şi, cu toate acestea, se simţea neobişnuit 
de calm. 

Încordat să îşi ţină corpul drept în şa, n-a intervenit în 
hotărârile calului, şi-a adunat tot curajul care-i mai rămăsese, 
prefăcându-se la rândul lui că nici măcar nu-i zăreşte pe lupi, 
îndrăznind doar să caute cu coada ochiului la fiarele ce-i stăteau 
în coastă. Cunoştea viteza lupului de stepă, faptul că pentru 
acesta un obiectiv aflat la câţiva metri distanţă putea fi atins în 
doar câteva secunde. Distanţa dintre el şi haita de lupi se 
înjumătăţise. Chenzhen ştia prea bine că nu are voie să trădeze 
nici cea mai mică urmă de slăbiciune, că trebuie să recurgă la o 
stratagemă asemănătoare aceleia a „oraşului părăsit”? şi să-şi ia 
aerul celui care are de partea lui vitejia a o mie de ostaşi urmaţi 
de zeci de mii de cavaleri în zale. Doar aşa putea să-i ţină la 


2 Stratagemă care presupunea inducerea în eroare a inamicului prin 
deschiderea porţilor cetăţii slab apărate, aparent, şi atragerea 
acestuia într-o ambuscadă. 


distanţă pe aceşti ucigaşi cruzi şi neînduplecaţi — lupii stepei 
mongole. 

A observat cum căpetenia îşi întinde gâtul şi priveşte spre 
povârnişul din spatele lui. Ca nişte radare, toţi lupii şi-au 
îndreptat urechile lungi şi ascuţite în direcţia pe care o scruta 
căpetenia, stând smeriţi sub ascultarea starostelui. Felul în care 
acest călăreț neînsoţit, fără puşcă şi fără bâtă, îndrăznea cu 
atâta curaj să treacă prin mijlocul lor i-a făcut pe căpetenie şi pe 
ceilalţi lupi să devină bănuitori. 

Soarele se stingea încet-încet la asfinţit. Omul şi calul 
ajunseseră şi mai aproape de haită. Hotărât lucru, paşii aceia 
erau de departe cei mai primejdioşi din toată viaţa lui Chenzhen, 
pornit într-o călătorie fără de sfârşit. Calul a mai făcut câţiva 
metri şi lui Chenzhen i s-a părut că unul dintre lupi o rupe 
deodată la goană către dealul dinapoia lui. S-a gândit atunci că 
acela trebuie să fi fost iscoada pe care o trimisese mai-marele 
lupilor să vadă dacă în spatele lui sunt sau nu soldaţi aşezaţi la 
pândă. Chenzhen simţise că sufletul care prinsese a se încălzi în 
trup avea să-şi ia din nou zborul. 

Nici călcătura calului nu mai erau aşa de fermă. Picioarele 
lui Chenzhen şi trupul calului tremurau deopotrivă, fiecare trăind 
teama celuilalt, iar frica pe care o simțeau amândoi se amplifica 
pe măsură ce trecea de la unul la altul. Urechile calului erau 
lăsate pe spate în timp ce privea înfrigurat la lupul care plecase 
în cercetare. Pentru că, în momentul în care el avea să-şi dea 
seama cum stau lucrurile, omul şi calul aveau să fie la cheremul 
haitei. Chenzhen simţea că intră într-o gură imensă de lup, cu 
dinţi ascuţiţi, şi nu putea şti dacă nu cumva chiar atunci când o 
să păşească lupul acesta n-o să închidă gura cu un clămpănit. 
Calul a început să-şi adune puterile, pregătindu-se de ultima sa 
luptă, pe viaţă şi pe moarte. Dar un cal care poartă povara unui 
om este de la început într-o poziţie dezavantajoasă. 

Atunci, Chenzhen s-a purtat asemenea acelor păstori ai 
stepei care, în momente de cumpănă, strigă spre Cer: „Cerule 
nemuritor, rogu-te, întinde-ţi braţul tău cel tare şi mă 
izbăveşte!” El a chemat încet şi numele lui moş Bilge. In limba 
mongolilor, „Bilge” înseamnă „clarvăzător înţelept”, iar el şi-ar fi 
dorit atunci din tot sufletul ca bătrânul unchiaş să poată aduna 
degrabă toată înţelepciunea oamenilor din stepa mongolă în 
mintea sa. Stepa Elun a rămas însă amuţită, n-a slobozit niciun 


ecou. Disperat, şi-a ridicat ochii pentru ca în ultima sa privire să 
cuprindă imaginea fermecătoare a Cerului de gheaţă albastră. 

Deodată, din cer parcă, se auzi o vorbă a unchiaşului, ca un 
trăsnet scurt care bubuie în urechi: „Lupii se tem cel mai tare de 
puşcă, de tânjală sau de fier.” Puşcă sau tânjală n-avea la el. 
Dar nu cumva avea ceva din fier? A dat iute din picioare şi aşa a 
înţeles că e salvat! Scările de la şa, în care-şi ţinea picioarele, 
erau chiar fierul de care avea el nevoie! Atunci picioarele au 
început să i se zbată nebuneşte. 

Unchiaşul Bilge îi dăruise propriul cal, căruia nu-i schimbase 
şaua. Dar ce noroc că moşul alesese o scară aşa de mare, parcă 
ar fi ştiut că va veni o zi când se va dovedi atât de folositoare. 
Bătrânul îi spusese de la început, cum se apucase să înveţe 
călăria, că, dacă scara de la şa nu e destul de mare, nu ai 
stabilitate. Pe când aşa, dacă se întâmplă să cazi de pe cal, ţi-e 
mai uşor să încaleci la loc, altfel calul te-ar putea călca în 
picioare şi te-ar ucide. Scările de la şa erau foarte late, iar 
partea de jos, pe care pui piciorul, era rotundă, cam de două ori 
mai mare şi de trei ori mai grea decât scările obişnuite, cu 
partea de jos tăiată subţire, cu muchii. 

Pe când haita de lupi aştepta reîntoarcerea iscoadei, omul 
şi calul său tocmai ajunseseră înaintea lor. Chenzhen şi-a scos 
repede picioarele din scări şi s-a aplecat să le tragă înspre el, 
apoi le-a apucat cu ambele mâini, ca şi cum toată viaţa lui ar fi 
atârnat de ele. Şi-a ţinut piciorul nemişcat şi, întorcându-se 
brusc, a scos un urlet către haita de lupi adunată în jurul lui, 
după care a ridicat scările grele în dreptul pieptului şi a început 
să le lovească între ele. 

Bang, bang! 

Scările lovite scoteau un sunet ca de ciocan de fier care 
izbeşte o şină, un zgomot strident şi pătrunzător, care zguduia 
timpanul aşa de tare, încât ţi-ai fi dorit să fi fost surd, iar în 
liniştea mormântală a stepei era ca şi cum i-ar fi împuns pe lupi 
cu o sabie ascuţită ce le străpungea urechile şi ficaţii. Pentru 
lupi, acest sunet nefiresc era mai îngrozitor decât cel mai 
înfricoşător trăsnet venit din cer, mai terifiant chiar decât 
trosnetul capcanelor de care le era lupilor cel mai teamă pe tot 
întinsul stepei. La prima ciocnire produsă de Chenzhen, toată 
haita s-a speriat atât de tare, încât toţi lupii s-au strâns unii într- 
alţii tremurând. A mai izbit de câteva ori bucăţile de fier şi lupii, 


la comanda căpeteniei, s-au întors şi, cu urechile date pe spate 
şi cu grumajii plecaţi de parcă erau bătuţi de vijelie, au luat-o la 
sănătoasa, urlând, spre deal. Până şi iscoada a abandonat 
misiunea şi s-a întors în haită. 

Lui Chenzhen nu-i venea să-şi creadă ochilor: să fie posibil 
ca nişte lupi imenşi şi fioroşi ca aceştia să fie puşi pe fugă de 
două scări de fier amărâte? Atunci i-a venit inima la loc şi l-a 
apucat un curaj nebun. Ba lovea bezmetic scările de la şa, ba îşi 
rotea brațele, zbierând din toţi rărunchii: „Huoledeng! 
Huoledeng!” — adică „Mai repede! Mai repede! Că mulţi lupi 
mai sunt pe-aici!” 

Se vede că lupii au priceput vorbele spuse în străvechiul 
grai şi au recunoscut acele strigăte ale vânătorilor mongoli. 

Haita îngrozită s-a pus pe fugă, gonită de vânătorul pe care 
mai înainte nici nu-l luase în seamă. Şi totuşi, lupii aveau o 
anumită ordine în modul în care îşi organizau retragerea, haita 
care fugea împresurată nu renunţa la străvechea formaţie a 
armatei mongole, cei mai fioroşi în faţă, lângă comandant, dând 
năvală, iar lupii uriaşi acoperind retragerea, ordonat. Chenzhen 
se uita şi nu-i venea să creadă. 

Într-o clipită, din haita de lupi n-a mai rămas nici umbră, iar 
în urma lor plutea un nor de zăpadă spulberată. 

Lumina zilei dispăruse. Chenzhen încă nu lăsase din mâini 
scările de la şa, pe când calul pornise ca din puşcă, galopând 
nebuneşte spre cea mai apropiată aşezare pe care o ştia el. 
Vântul de iarnă năprasnică i se strecura pe sub guler şi mâneci, 
iar sudoarea rece de pe tot trupul părea că îngheţase. 

Scăpat din gura lupului, Chenzhen a început de atunci să 
aibă o evlavie deosebită faţă de Cerul nemuritor, la fel ca aceea 
a neamului din stepă. Tot de atunci s-a simţit cuprins de o 
teamă cutremurătoare şi obsesivă faţă de lupul de stepă 
mongolă. După părerea lui, acesta era o vietate care ajunsese 
nu doar să-i atingă, ci să-i zdruncine de-a dreptul sufletul. Dar să 
fie lupul în stare să poarte în tainiţele sale o putere de fascinaţie 
atât de mare? Acest lucru invizibil, inefabil, inexistent şi, cu 
toate astea, cât se poate de concret poate foarte bine să 
constituie obiectul de adoraţie din sufletele oamenilor, totemul 
primordial. Chenzhen avea senzaţia nedesluşită că dăduse 
buzna pe tărâmul spiritualităţii poporului stepei. Deşi de-abia 


întredeschisese poarta spre această lume, privirea iscoditoare şi 
curiozitatea sa năvăliseră înăuntru. 

Timp de doi ani după aceea Chenzhen n-a mai văzut astfel 
de lupi imenşi şi impunători. Ziua, când mergea cu oile la 
păscut, mai zărea uneori în depărtare câte un lup sau doi, dar 
nici dacă mergea zeci de kilometri nu reuşea să vadă mai mult 
de cinci lupi. Adesea-i apăreau în cale oi, vite sau cai sfârtecaţi 
de lupi, cel puţin trei, patru leşuri. Adesea, dădea peste un câmp 
plin cu hoituri de animale sfâşiate. Uneori mai vedea cum 
vânătorii, după ce ucideau un lup, îl jupuiau şi-i puneau pielea în 
băț, ridicându-l ca pe un drapel. 


Bătrânul Bilge stătea întins pe burtă în groapa din zăpadă. 
Privind ţintă cu ochii mijiţi la gazelele de pe coasta dealului şi la 
haita care se apropia din ce în ce mai mult, îi spuse încet lui 
Chenzhen: 

— Mai ai puţină răbdare. Ca să înveţi să vânezi trebuie mai 
întâi să înveţi să ai răbdare. _ 

Cu bătrânul Bilge alături, Chenzhen era mult mai liniştit. Işi 
şterse promoroaca adunată pe gene şi se uită la bătrânul care 
clipea imperturbabil, apoi îşi îndreptă binoclul când spre gazele, 
când spre cercul de lupi, observând că haita nu face nicio 
mişcare. 

Încă de la confruntarea cu lupii, Chenzhen a început să-i 
înţeleagă pe oamenii stepei, care îşi duceau zilele înconjurați de 
haite. Dacă la mică distanţă de iurte putea zări ziua, când 
mergea cu oile la păscut, câteva urme proaspete de lup, pe 
păşunea de pe coasta dealului acestea se înmulţeau, apărând şi 
excremente proaspete, albicioase. După lăsarea întunericului 
zărea umbre de lupi, asemenea unor fantome, iar în timpul iernii 
se întâmpla deseori ca la numai câteva zeci de metri în jurul 
turmelor de oi să vadă limpede ochii aceia de un verde sticlos, 
rareori doar câteva perechi, cel mai adesea zeci de perechi. De 
foarte multe ori, el şi nevasta fiului celui mare al lui Bilge, 
Kasmai, numărau cu lanternele câte douăzeci şi cinci de 
perechi de ochi de lup. Nomazii primitivi se aseamănă foarte 
mult cu trupele de oşteni care mărşăluiesc, echipați toţi la fel de 
rudimentar, având la târla de oi doar care trase de vite şi pături 
din pâslă cu care să ridice un paravan semicircular pentru a se 
apăra de vânt, dar nu şi de lupi. La căderea nopţii, deschizătura 


cea mare dinspre miazăzi nu e apărată decât de câini şi de 
femei. Uneori lupii dau iama prin târlă, iar între lupi şi câini se 
încinge o luptă pe viaţă şi pe moarte, deseori întâmplându-se ca 
trupurile câinilor sau ale lupilor să se izbească cu putere de 
paravanele de şipci încrucişate ale iurtelor mongole, trezindu-i 
cu o bufnitură pe oamenii care dorm de cealaltă parte. 
Chenzhen însuşi fusese trezit de vreo două ori de astfel de 
izbituri ale vreunui lup şi, dacă n-ar fi fost paravanul, lupul s-ar fi 
izbit direct de visele sale... Oamenii care trăiesc în condiţii 
primitive se află adesea la mai puţin de două straturi de pâslă 
depărtare de lupi. Doar Chenzhen nu avusese până atunci 
ocazia să se afle atât de aproape de lupi încât să se ia la trântă 
cu ei. Lupii stepei mongole, foarte iscusiţi în atacurile de noapte, 
au o pricepere în a se face nevăzuţi mult mai mare decât oştirile 
din câmpiile nordice ale Chinei. În nopţile în care bântuiau 
haitele de lupi, Chenzhen se forţa să doarmă iepureşte şi o ruga 
pe Kasmai ca atunci când este de pază, dacă vede cumva că 
lupii dau iama la oi, să-l strige, şi el negreşit va ieşi să o ajute să 
le ţină piept. Moş Bilge râdea, strâmbându-şi barba lui de ţap, şi 
zicea că nu mai văzuse un chinez atât de fascinat de lupi. De 
fapt, bătrânul era foarte mulţumit de interesul neobişnuit arătat 
de studentul Chenzhen de la Pekin. 

În primul an petrecut în stepă, într-o noapte cu viscol, 
Chenzhen văzuse la lumina lanternei oameni şi câini încleştaţi în 
luptă crâncenă cu lupii. 


— Chenchen! Chenchen! 

Era trecut de miezul nopţii când Chenzhen se trezi brusc la 
strigătele lui Kasmai şi la lătratul haitei de câini. Pe când se 
îmbrăca în grabă şi-şi trăgea cizmele de pâslă şi cojocul de 
piele, luând lanterna şi bâta, ieşind apoi val-vârtej din iurtă, 
picioarele începură să-i tremure violent. Lumina lanternei 
răzbătea printre fulgii de zăpadă care zburau nebuneşte care- 
ncotro şi la lumina ei o văzu pe Kasmai cum trăgea de coadă un 
lup. Lupul avea aproape aceeaşi lungime ca a unui om matur. 
Ea vru să-l tragă pe lup, dintr-o mişcare, afară din mijlocul 
turmei, care era atât de înghesuită, că nu puteai arunca un ac. 
Lupul, însă, încerca din răsputeri să se întoarcă şi să muşte. 
Oilor le era foarte frică, şi de lupi, dar şi de vânt, aşa că se 
buluceau îndărătul paravanului. Zăpada de sub ele se împuţise 


de nu se mai putea respira. Până la urmă îi încolţiră pe lupi, aşa 
încât nu mai puteau face nicio mişcare. Nu le mai rămânea 
decât să scormonească cu ghearele în pământ, zbătându-se ca 
apucaţii şi muşcând la întâmplare, iar cel prins de Kasmai 
încerca din răsputeri să-şi tragă coada din mâinile ei, căutând să 
o zbughească din mijlocul turmei, pentru ca apoi să se întoarcă 
şi să contraatace. Chenzhen veni în fugă, împleticindu-se, 
neştiind pentru moment ce să facă. Cei doi lupi mari din spatele 
lui Kasmai erau despărțiți de oi şi se zbăteau să găsească o 
ieşire, însă nu puteau decât să scoată urlete disperate şi 
înfiorătoare. Ceilalţi cinci-şase dulăi fioroşi ai familiei lui Bilge şi 
toţi câinii vecinilor se aflau de acum în partea de răsărit a târlei, 
luptându-se pe viaţă şi pe moarte cu lupii. Urletele câinilor, 
răgetele, scheunatul lor zguduiau cerul şi pământul. Chenzhen 
se gândi să meargă să o ajute pe Kasmai, dar picioarele îi 
tremurau în asemenea hal, încât nu reuşi să facă niciun pas. De 
unde mai înainte îşi dorise atât de mult să ajungă să pună mâna 
pe un lup viu, acum era îngheţat de frică. Kasmai crezu, însă, că 
Chenzhen o să-i sară în ajutor şi îi strigă înfrigurată: 

— Nu veni, nu veni! Lupii muşcă. Du repede oile de aici, adu 
câinii! 

Bătrânul luă degrabă lanterna din mâna lui Chenzhen şi 
concentră fasciculul de lumină pe lupii din mijlocul turmei. 
Dulăul îşi scutură o dată capul, descurajat ca un paznic care şi-a 
pierdut slujba, şi, exasperat, sărind pe spinările oilor, călcându- 
le pe cap, rostogolindu-se şi căţărându-se iar, se repezi asupra 
lupilor. Bătrânul se răsti o dată la Chenzhen: 

— Goneşte oile spre lupi! Bagă-i la înghesuială! Nu-i lăsa să 
scape! Apoi, luând braţul lui Chenzhen, se opinti împreună cu el 
să culce oile la pământ sau să le îngrămădească spre Kasmai. 

Dulăul Pale cel fioros, suflând greu, ajunse în sfârşit lângă 
Kasmai, însă lupul era prins între oile atât de bulucite, încât nu 
mai puteau apuca nici măcar o gură de aer. Bravii câini de 
vânătoare ai stepei mongole cunoşteau prea bine regulile, 
bunăoară că nu trebuiau să muşte lupii de trup sau de spinare, 
ca să nu le vatăme blana, însă, neavând unde să-şi vâre botul, 
Pale lătra şi urla aiurea. Cum văzu că Pale reuşise să ajungă 
lângă ea, Kasmai se înclină brusc, ridică piciorul, ţinu strâns 
coada lupului cu ambele mâini, îndoi genunchiul, apoi, slobozind 
un strigăt, adunându-şi toată forţa în braţe, frânse în două 


coada lupului, care trosni ca un băț uscat. Lupul scoase un urlet 
sfâşietor, de durere i se înmuiară picioarele, iar atunci îl traseră 
cu un strigăt afară din târlă. Lupul începu să se zbată, din cap 
până-n picioare, dar întoarse capul să-şi privească rana. Atunci 
Pale se repezi şi-l apucă zdravăn de beregată, ţintuindu-l pe lup 
de cap şi de piept, chiar dacă acesta lovea cu labele şi zgâria. 
Colţii câinelui se încleştară şi două firicele de sânge ţâşniră din 
beregata lupului. Acesta se mai zbătu, agonizând câteva 
minute, apoi se lăsă la pământ moale ca o cârpă, iar limba 
însângerată i se prelinse afară printre colții ascuţiţi. Kasmai îşi 
şterse faţa de sângele lupului, răsuflând din greu. 

Aburul dens al sângelui lupului mort se ridică în văzduh, 
lătrăturile câinilor din partea de răsărit încetară, lupii o luară la 
goană, unul după altul, pierzându-şi urma în beznă. Dinspre 
pajiştile de la nord-vest se auziră îndată urletele sfâşietoare, 
triste şi ascuţite, plângând îndelung pierderea comandantului 
căzut în luptă. 

— Nu sunt bun de nimic, sunt laş ca o oaie, spuse Chenzhen 
oftând. Nu mă compar nici măcar cu un câine de stepă, cuo 
femeie, nici chiar cu un ţânc de nouă ani. 

Kasmai, scuturând din cap, spuse râzând: 

— Nu-i adevărat, nu-i adevărat, daca nu ieşeai tu să mă 
ajuţi, lupul ar fi mâncat oaia. 

Şi moş Bilge râse şi spuse: 

— Aşa un student chinez care să fie în stare să mâne oile, 
să ţină lanterna, eu n-am mai văzut. 

Chenzhen ajunse bâjbâind până lângă lupul care încă era 
cald. Regreta din tot sufletul că nu avusese curajul să se ducă 
să o ajute pe Kasmai să ţină de coadă lupul viu, că pierduse o 
asemenea ocazie, cu care un chinez se întâlneşte poate o 
singură dată în viaţă: experienţa luptei corp la corp cu un lup. 
Pe întinderea lină a stepei, silueta lupului era într-adevăr 
înfricoşătoare, aducând mai degrabă cu un antropoid păros, 
trupul său impunător îi inspira în continuare teamă, părând mai 
curând doborât de ameţeală, dar amenințând să se trezească şi 
să se ridice, cu un răget, în orice moment. Chenzhen mângâie 
capul uriaş al dulăului şi-l bătu în semn de apreciere pe spate 
când acesta se tolăni. Apoi, întinzându-şi degetul mare şi 
mijlociul, se apucă să măsoare lungimea lupului, din vârful 
nasului până-n vârful cozii, în total nouă lungimi, asta 


însemnând aproape un metru optzeci, adică mai mare cu câţiva 
centimetri decât propria înălţime. Văzând una ca asta, 
Chenzhen luă o gură de aer rece. 

Cu lanterna în mână, moş Bilge lumină turma; erau vreo 
trei, patru oi cărora lupul le rupsese din rădăcină coada mare şi 
grasă, iar ciotul era năclăit de sânge îngheţat. Atunci bătrânul 
spuse: 

— Cozile astea de oaie fac cât un lup mare, aşadar suntem 
chit. 

Bătrânul şi Chenzhen traseră trupul greoi al lupului în iurtă, 
ca nu cumva să vină câinii vecinilor şi să-şi înfigă răzbunători 
colții în blana lui. Chenzhen văzu că laba lupului este mult mai 
lată decât aceea a câinelui şi, comparând-o cu propria palmă, 
văzu că e aproape la fel de mare ca palma omului, fără degete; 
de aceea poate lupul să aibă o asemenea stabilitate când fuge 
pe zăpadă sau peste stâncile alunecoase ale munţilor. Atunci 
moşul îi spuse: 

— Mâine am să te învăţ cum se jupoaie lupul! 

Kasmai aduse din iurtă un vas cu carne şi se duse să-i 
recompenseze pe Pale şi pe ceilalţi câini. Chenzhen merse şi el 
cu ea, mângâind întruna căpăţâna uriaşă şi spinarea lată (cât un 
kang? mai micuţ) a dulăului. Acesta hăpăia oasele şi carnea, 
dând recunoscător din coadă. Chenzhen nu se putu abţine şi o 
întrebă pe Kasmai: 

— Nu ţi-a fost frică? 

Ea îi răspunse râzând: 

— Mi-a fost, mi-a fost. Mi-a fost frică să nu cumva să se 
risipească oile din cauza lupului, că atunci totul ar fi fost pierdut. 
Sunt şefa brigăzii de producţie, dacă pierd oile, atunci s-a zis! 

Kasmai se lăsă pe vine şi bătu uşor câinele pe cap, zicând: 
„Sai Pale, sai, Pale!”, adică „Bine, bine, Pale!”. Atunci Pale lăsă 
ciolanul din gură şi, ridicându-şi capul, căută mâna stăpânei, 
vârându-şi botul mare prin mâneca ei, dând din coadă aşa de 
tare, încât făcea vânt. Chenzhen văzu astfel cum Pale, cât era el 
de înfometat şi înfrigurat, căuta mai degrabă răsplata 
sentimentală din partea stăpânei lui. Kasmai spuse: 

— Chenchen, la primăvară am să-ţi dau un pui de căţel, că 
te pricepi aşa de bine să-i hrăneşti, iar după ce-o să-l faci mare 
o să fie asemenea lui Pale. 


3 Pat din cărămizi sub care există o sursă de căldură — vatră. 


Chenzhen scoase câteva icnete de mulţumire. 

Intrând în iurtă, stăpânit în continuare de teamă, Chenzhen 
spuse: 

— Eram terminat de frică! 

Bătrânul spuse: 

— Mi-am dat seama când te-am apucat de mână. Dar cum 
poţi să tremuri aşa, întruna? Că dacă e să mergi la război, nici 
arma n-o poţi ţine ca lumea! Dacă ştii bine că nu mai pleci multă 
vreme din stepă, atunci n-ai încotro şi trebuie să devii mai tare 
ca un lup. De acum trebuie să te duci să te baţi cu lupii, ca 
atunci când Genghis-Han îşi alegea oştenii şi se uita mai ales la 
priceperea lor de a se bate cu lupii. 

Chenzhen dădu din cap şi spuse: 

— Cred, cred. Uite, dacă ar fi să se urce Kasmai pe cal să 
meargă la bătălie, mai mult ca sigur că ar fi mai tare decât 
Mulan. A, Mulan este cea mai cunoscută comandantă de oşti din 
istoria chinezilor. 

Bătrânul spuse: 

— Da, dar femei precum Mula asta sunt puţine printre 
chinezi, pe când la noi, femei precum Kasmai sunt multe, în 
fiecare iurtă este câte una. 

Şi bătrânul, ca un venerabil rege al lupilor, începu să râdă. 

De atunci, Chenzhen şi-a dorit din ce în ce mai mult să se 
apropie de lupi, să-i observe şi să-i cerceteze. În tainiţa 
sufletului său credea că între lupii şi oamenii stepei există o 
legătură spirituală foarte strânsă şi că abia atunci când îl va 
înţelege pe lup va putea înţelege stepa şi oamenii ei. Or, lupii 
stepei sunt tocmai spiritele acesteia, reprezentând cel mai 
adânc strat spiritual al său. Chenzhen spera să ajungă să fie în 
stare să aprofundeze impresiile şi senzațiile legate de lupul 
autentic şi real, ba chiar îşi dorea să scoată cu mâna lui un pui 
de lup din vizuină şi să crească acolo, sub privirea lui, sub 
atingerea lui, propriul lup de stepă. Numai gândindu-se la 
această faptă se cutremura. Odată cu apropierea primăverii, 
dorinţa lui de a avea un pui de lup s-a întețit. 


Bătrânul Bilge era cel mai vestit vânător din stepa Elun, şi 
cu toate acestea mergea foarte rar la vânătoare. lar atunci când 
mergea, vâna vulpi, nu prea vâna lupi. În ultimii doi ani, oamenii 
s-au preocupat mai mult de revoluţia culturală, iar viaţa lor de 


păstori şi vânători a fost tulburată ca turma de oi gonită de 
vifor. În iarnă, când turme întregi de gazele intrară în ţinuturile 
stepei, moş Bilge se gândi să-şi onoreze măcar parţial 
promisiunea şi-l duse pe Chenzen într-un loc aflat la foarte mică 
distanţă de haitele de lupi, acesta fiind, de fapt, locul cel mai 
potrivit pe care-l alesese bătrânul ca să-i cultive curajul şi 
inteligenţa. Chenzhen mai avusese ocazia să-şi intersecteze 
cărările cu cele ale lupilor de stepă, dar nici acum nu era o 
partidă de vânătoare în adevăratul sens al cuvântului. 

Cu toate acestea, Chenzhen continua să se simtă profund 
îndatorat bătrânului pentru iniţiativa şi tenacitatea lui. 

Simţi cum bătrânul îl atinse uşor cu mâna, arătând spre 
povârnişul muntelui. Luă înfrigurat binoclul şi-l îndreptă către 
panta înzăpezită, unde turma de gazele scormonea după 
verdeață. Văzu atunci cum unul dintre lupi se desprinde din 
cercul haitei şi se pierde pe muntele dinspre apus. Se simţi 
descumpănit şi-l întrebă pe bătrân: 

— Mai ştii, poate că nici n-au de gând să atace şi am stat 
degeaba atâta amar de vreme, să îngheţăm aici... 

Bătrânul zise: 

— N-ar scăpa lupii nici în ruptul capului o asemenea ocazie 
rară, mai mult ca sigur că şeful lor a văzut că turma de gazele 
este mult prea numeroasă, aşa că l-a trimis pe acela să 
rânduiască trupele. Cu o astfel de ocazie te întâlneşti o dată la 
cinci sau şase ani şi, din câte se vede, le e cam foame şi au de 
gând să dea o bătălie de pomină. Nu te-am adus eu degeaba azi 
aici. Mai ai puţină răbdare, la vânătoare doar cu răbdarea 
răzbeşti. 

— Tăicuţă, haita e gata să le împresoare, nu? 


Capitolul 2 


Cea de-a doua fiică a lui Chanyu din neamul hunilor era 
atât de frumoasă, încât oamenii credeau că este o făptură 
cerească. Chanyu a spus: „Această fiică a mea este de 
acum bună de măritat, să se mărite, dar cu cine va hotări 


Cerul.” Atunci au făcut un altar înalt într-o pustietate din 
partea de miazănoapte şi au aşezat-o pe fată acolo, 
rugându-se la Cer să o primească în grijă... După un timp, 
un lup bătrân a venit şi şi-a scormonit vizuină sub altar, 
păzind-o zi şi noapte, chelălăind. Şi multă vreme n-a mai 
plecat de acolo. Fetița a spus: „Tatăl meu m-a aşezat aici 
sperând să mă dea Cerului, însă lupul acesta care a venit la 
mine poate că este fermecat, trimis de Cer. Voi cobori, deci, 
şi mă voi duce la el. 

Sora ei i-a spus înfricoşată: „Aceasta nu este decât o 
fiară, nu-ţi face părinţii de ocară!” Însă sora mai mică n-a 
ascultat-o, ci s-a coborât de pe altar şi a devenit soața 
lupului, născându-i prunci. Mai apoi, aceştia s-au înmulțit şi 
au devenit un neam. De aceea cântecele prelungi care 
povestesc despre oamenii acestui neam se aseamănă 
chelălăitului lupului. 


Istoria regatului 
Wei 


VREO CINCI, ŞASE LUPI se alăturară pe furiş celor care 
stăteau roată, înconjurând locul din trei părţi. Chenzhen se 
străduia să nu facă nici cel mai mic zgomot, astupându-şi până 
şi gura şi nările. Intrebă în şoaptă: 

Bilge îi spuse atunci încetişor: 

— Nu chiar aşa curând, şeful haitei aşteaptă o ocazie 
prielnică. Când e vorba să facă o încercuire, lupii sunt mult mai 
cumpăniţi decât vânătorii. la gândeşte-te bine: oare ce-o fi 
aşteptând căpetenia lupilor? 

Sprâncenele şi barba albe şi stufoase ale bătrânului se 
mişcară, scuturând bruma fină. Căciula aceea tipică din blană 
de vulpe, care-i acoperea fruntea, îi apăra obrajii şi-i învăluia 
sprâncenele, îi ascundea şi aburul respirației, acoperindu-i toată 
faţa, încât numai ochii i se mai vedeau, mărgelele acelea de un 
galben-cafeniu deschis, care încă scânteiau vioi ca luciul ambrei. 

Cei doi stătură o vreme pitulaţi în ascunzişul din zăpadă. 
Amândoi îşi concentrau atenţia asupra gazelelor de pe 
povârnişul din faţa lor. În turmă erau cam o mie de gazele, 
alături câţiva masculi cu coarne lungi şi negre care mai luau 


câte un smoc de iarbă, mai priveau în depărtare ridicând capul, 
amuşinând, în vreme ce restul scormoneau zăpada şi păşteau. 

Păşunea este cea de-a doua rezervă de iarnă pentru situaţii 
de calamitate; cu o circumferință de aproape cincisprezece 
kilometri, poziţia ei e foarte prielnică, fiind orientată către 
vânturile cele puternice care-i vin din faţă — o păşune de 
munte, descoperită, de mare întindere. larba este atât de înaltă, 
deasă şi grasă, încât vântul n-o poate culca la pământ, iar 
zăpezile n-o pot acoperi. 

Bătrânul spuse în şoaptă: 

— Dacă te uiţi cu atenţie, observi că poziţia acestei păşuni e 
deosebit de bună, fiind bătută din faţă de vânturi puternice, de 
vântul de nord-vest, şi, cu cât e viscolul mai mare, cu atât mai 
greu se aşterne zăpada. Când aveam eu opt ani, stepa a fost 
lovită de o furtună de zăpadă cum numai la câteva sute de ani 
se întâmplă. Omătul ajunsese să acopere iurtele. Din fericire, 
majoritatea oamenilor, sfătuiţi de bătrâni, au prevăzut situaţia 
şi, pe când zăpada mai avea puţin şi le ajungea până la gât, au 
adunat toate hergheliile la un loc şi au pus mii de cai să o calce 
cu copitele, după care au trecut şi cu turmele de vite, făcând 
astfel un drum pe care încăpeau o turmă de oi şi un car cu boi. 
Aşa au mers trei zile şi trei nopţi, reuşind să ajungă, oameni şi 
animale, pe această păşune. Aici zăpada nu era decât de vreo 
jumătate de metro sau ceva mai mult, dar vârful ierbii tot ieşea 
de vreo trei degete din zăpadă. Vitele, oile, caii pe jumătate 
morţi de frig şi de foame, cum au văzut verdeaţa, au început să 
mugească, să behăie şi să necheze de la primul până la ultimul, 
ca scoşi din minţi, dând năvală înainte. Oamenii s-au aruncat la 
pământ, de la mic la mare, plângând şi bătând mătănii drept 
mulţumire către Tengri“, faţa umplându-li-se de zăpadă în 
plecăciunile lor. Odată ajunşi aici, atât oile, cât şi caii au început 
să scormonească după iarbă, iar vitele, care nu puteau 
scormoni, se ţineau după turmele de oi şi de cai şi găseau şi ele 
ceva, aşa încât majoritatea au supravieţuit până la topirea 
zăpezii. Insă de aceia care n-au avut vreme să se strămute a 
fost vai şi amar, căci dacă oamenii s-au mai putut adăposti 
cumva, animalele, în schimb, au fost aproape îngropate în 
zăpadă. Dacă n-ar fi fost pajiştea aceasta, oamenii stepei Elun, 
cu tot cu animalele lor, de mult s-ar fi prăpădit. De atunci, 


* Tengri este zeul suprem al mongolilor, Cerul. 


viscolul nu i-a mai îngrozit atât de tare. Pentru că, imediat ce se 
pornea furtuna, nu trebuia decât ca oamenii şi animalele să vină 
aici ca s-o scoată la capăt. 

Bătrânul zise încet: 

— Păşunea aceasta e un adevărat dar de la Tengri pentru 
salvarea oamenilor şi a animalelor. În vechime, păstorii 
mergeau an de an pe vârful muntelui din faţa noastră ca să le 
aducă jertfe lui Tengri şi zeului muntelui, însă de câţiva ani nu 
prea mai îndrăzneşte nimeni să scoată vreo şoaptă de 
rugăciune, chiar dacă fiecare se roagă în inima lui. Acest munte 
este sfânt şi oamenii stepei Elun, cât o fi de secetă sau oricât de 
puţină iarbă ar mai rămâne, nu îndrăznesc să tulbure păşunea 
pe vreme de primăvară, vară sau toamnă. Stăvarii cu hergheliile 
lor ar face orice ca să protejeze păşunea. Lupii veghează şi ei 
necontenit asupra muntelui, doar o dată la cinci, şase ani vin 
aici să mai ucidă câte o gazelă, pentru că şi ei se închină zeului 
muntelui, ca şi oamenii, se roagă la Tengri. lar zeul muntelui nu 
se îndură doar de oameni, ci şi de lupi. Lupii sunt mai iscusiţi 
decât noi, ei ştiu de locul acesta dinaintea oamenilor. Ziua stau 
pititi printre stâncile din vârful muntelui sau într-un loc unde 
zăpada e îngheţată, de cealaltă parte a muntelui. Cum se 
întunecă, încep să scurme zăpada după hoituri îngheţate de oi şi 
vite. Dacă găsesc ceva de mâncare, nu se mai încurcă ei cu 
oamenii. 


Doar câţiva nori albi şi pufoşi mai stăteau ici şi colo, lipiţi pe 
cerul ca de sticlă. Bătrânul îşi ridică privirea, plin de evlavie, 
spre Cerul albastru de cleştar. Chenzhen crezuse că numai în 
tablourile apusenilor poţi găsi o privire atât de pură. 

Anul acesta zăpada căzuse foarte devreme pe păşune şi, 
din câte se vedea, nu avea să se topească prea curând. 
Verdeaţa din partea de jos nici nu apucase să se îngălbenească 
bine, că şi fusese acoperită de zăpadă, iar aşa, sub stratul de 
omăt, stătea ca proviziile de legume puse la păstrare într-un 
răcitor. Din fiecare tijă de iarbă, goală pe dinăuntru, aflată sub 
zăpadă, răzbătea mirosul îmbietor de verdeață proaspătă. 
Mânate de zăpezi şi foame, turmele de gazele de pe tărâmurile 
dinspre miazănoapte treceau hotarul şi ajungeau aici, unde 
parcă întâlneau o adevărată oază, atrase fiind de aromele 
ierburilor ca de un magnet, şi nu se mai înduplecau să plece pe 


alte păşuni. Şi atâta mâncau, că burţile li se rotunjeau ca nişte 
pepeni, făcându-se ca nişte tobe, ghiftuindu-se până ce abia se 
mai puteau mişca. Doar moş Bilge şi vătaful lupilor ştiau că 
astfel făceau o mare greşeală. 


Turma de gazele mongole din faţa lor nu putea fi socotită 
imensă, căci, încă din primul an în stepă, Chenzhen avusese 
deseori ocazia să vadă turme uriaşe, de zeci de mii de capete. 
Cadrele de la Direcţia Păşunilor spuneau că prin anii şaizeci 
fuseseră vreo trei ani de foamete, iar trupele din câteva zone 
militarizate din nord ieşiseră cu jeepuri şi mitraliere şi vânaseră 
nenumărate gazele, ca să furnizeze carne direcțiilor zonale. 
Drept urmare, toate gazelele au fugit în afara graniţelor. În 
ultimii ani situaţia de la graniţă a devenit mai tensionată, 
vânătorile de anvergură s-au oprit, pe toată întinderea stepei se 
putea vedea acum frumuseţea neasemuită a turmelor de 
gazele. Când Chenzhen ieşea cu oile, vedea turme mari de 
gazele ca un covor galben aşezat pe toată întinderea stepei şi 
care acoperea pământul, ajungând până la orizont, trecând 
grațios pe lângă oile lui, care se îmbulzeau înfricoşate unele într- 
altele, holbându-se speriate, dar invidioase, la jivinele acelea 
care puteau zburda după bunul lor plac. 

Gazelele din stepa Elun nu-l scăpau o clipă din ochi pe omul 
acela fără de armă. La un moment dat, Chenzhen a intrat călare 
în puzderia de gazele şi a încercat să profite de un moment de 
panică pentru a prinde una, ca să guste şi el carne de gazelă. 
Insă fugeau mult prea repede, fiind cele mai rapide animale cu 
patru copite de pe tot întinsul stepei, şi nici cei mai iuți dintre 
câinii de vânătoare sau dintre lupii de stepă nu le puteau 
ajunge. Chenzhen a încercat de câteva ori să le înhaţe cu 
tomakanul, însă nici măcar un fir de păr nu le-a putut atinge. 
Gazelele au fugit grațios, lăsându-l dezamăgit în mijlocul turmei; 
treceau ocolindu-l prin ambele părţi, la câteva zeci de metri de 
el, adunându-se la loc nu departe de punctul în care se afla el şi 
văzându-şi mai departe de drum. 

A fost atât de surprins, încât a rămas locului ca prostit, cu 
gura căscată de admiraţie. 

Turma de gazele pe care o avea înaintea ochilor putea 
echivala ca mărime cu o turmă mijlocie de oi, însă tot era prea 
mare, gândea Chenzhen, pentru o haită care nu avea mai mult 


de câteva zeci de lupi. Toate acestea dovedeau că ambiția 
sălbatică a lupului este cea mai aprigă de pe faţa pământului, 
iar el ar fi vrut să ştie cam cât de mari erau apetitul şi ambiția 
acelei haite, dar şi cât de mare era dibăcia lor în a le prinde la 
mijloc. 

Lupii erau extrem de atenţi în această încercuire, mişcările 
lor erau foarte domoale şi precaute. lar dacă s-ar fi găsit câţiva 
masculi de gazelă care să ridice capetele şi să privească spre ei, 
imediat s-ar fi pitulat în iarbă încremenind, până şi aburii 
respirației şi i-ar fi rărit. 

Gazelele continuau, însă, scurmatul după iarbă, fără să 
bage de seamă pericolul care le pândea. Cei doi oameni 
aşteptau liniştiţi. Atunci bătrânul îi spuse în şoaptă: 

— Gazelele astea sunt o mare pacoste pentru stepă, 
aleargă repede, mănâncă foarte mult, uită-te şi tu cât pot să 
mănânce. Oamenii se chinuiesc să păstreze păşunea, iar ele ar 
putea să strice în câteva zile o bună bucată din ea. Dacă ar mai 
veni câteva turme, n-ar mai rămâne nimic din păşune. Anul 
acesta a fost zăpadă mare, ne-a lovit când nici nu ne aşteptam. 
Dacă n-am fi păstrat păşunea asta de rezervă, ar fi fost vai şi 
amar de toţi. Noroc cu lupii, în scurt timp ei o să ucidă câteva 
gazele, iar pe celelalte le vor goni de-aici. 

Chenzhen privi uimit la bătrân şi zise: 

— A, de-aia nu vânezi dumneata lupi! 

Bătrânul răspunse: 

— Ei, mai vânez şi lupi, dar nu prea mulţi. Dacă m-aş apuca 
să prind toţi lupii, atunci păşunea n-ar mai putea rezista. lar 
dacă păşunea nu mai este, cum să mai trăiască oamenii şi 
animalele? Voi, chinezii, n-aveţi cum să pricepeţi felul acesta de 
a gândi. 

Chenzhen spuse: 

— E un fel de a gândi foarte bun, acum înţeleg şi eu 
întrucâtva. 

În sufletul lui Chenzhen era o nelinişte ciudată, parcă putea 
vedea cu ochii minţii imaginea neclară a totemului lupului. 
Acum doi ani, înainte să plece de la Pekin, adunase şi citise 
multe cărţi despre oamenii stepei şi atunci a aflat că neamul din 
stepă crede în totem, însă abia acum părea că începe să 
înţeleagă cum se face că neamul acesta are drept animal- 


strămoş şi totem tocmai lupul, care este atât de duşmănit de 
chinezii plugari. 

Bătrânul îl privi pe Chenzhen şi-i spuse râzând: 

— Voi ăştia, studenţii de la Pekin, staţi în iurte de mai bine 
de un an, însă pâsla e cam subţire, şi n-ar fi rău ca de data asta 
să prindem mai multe gazele, să le ducem la punctul de 
colectare, iar cei de la aprovizionare să ne dea la schimb mai 
multă pâslă, asta o să vă ajute să treceţi mai uşor prin iernile 
năprasnice. 

Chenzhen zise: 

— Ar fi nemaipomenit, iurta noastră nu are decât două 
straturi, e frig de ne îngheaţă şi cerneala în călimări. 

Atunci bătrânul râse şi spuse: 

— lată, în curând haita asta de lupi are să se prezinte cu 
plocon înaintea voastră. 

In stepa Elun, pe o gazelă congelată poţi să primeşti şi 
douăzeci de yuani, însemnând venitul unui păstor pe o 
săptămână şi ceva. Pielea de gazelă mongolă este materia 
primă pentru jachetele de piele de calitate. Oamenii de la 
centrul de colectare spun că jachetele pe care le poartă aviatorii 
sunt făcute din piele de gazelă mongolă. Însă piloţii chinezi nu 
apucă să poarte asemenea jachete. Pielea tăbăcită în fiecare an 
prin stepele Mongoliei Interioare ajunge în întregime la export, 
pentru Uniunea Sovietică sau pentru Europa de Est; în schimb, 
în preţul lor se aduc oţel, automobile sau muniţie. Apoi, carnea 
de gazelă este şi materia primă superioară pentru conservele 
din carne, care şi acestea merg toate la export. Dacă mai rămân 
oase sau ceva carne, sunt lăsate populaţiei locale, aşa că pe 
tarabele din orice regiune a Mongoliei Interioare carnea de 
gazelă este o raritate, şi oricum se vinde numai pe cartelă. 

larna aceasta au intrat pe teritoriul nostru foarte multe 
gazele, ceea ce i-a făcut pe şefii comunelor şi regiunilor să nu-şi 
mai încapă în piele de bucurie. Punctele de colectare de 
pretutindeni au făcut loc în depozite, pregătindu-se să 
primească mari cantităţi. Toţi, de la cadre la vânători sau 
ciobani, erau ca pescarii la începutul sezonului de pescuit, care 
se gândesc ce pradă mare vor avea. Vânătorii şi stăvarii sunt 
ceva mai iuți de picior, cu toţii şi-au luat caii cei mai rapizi, câinii 
şi puştile şi au pornit să vâneze gazele. Chenzhen era prins 
toată ziua cu oile, şi oricum nu avea nici puşcă, nici cartuşe. În 


plus, păstorii n-aveau decât patru cai, nu erau ca stăvarii care 
aveau la dispoziţie o herghelie întreagă; zeci de cai erau folosiţi 
special în acest scop. Cât despre tinerii intelectuali, aceştia nu 
aveau decât să privească cum se duc vânătorii la vânătoare. Cu 
o seară înainte, Chenzhen se dusese la iurta vânătorului 
Lamzab. Turma de gazele nu apăruse decât de câteva zile, iar el 
deja vânase unsprezece bucăţi, cu o puşcă ce putea dobori două 
animale odată. In câteva zile de vânătoare câştigase cât salariul 
unui stăvar pe trei luni, iar stăvarii câştigau bine. l-a spus 
mândru lui Chenzhen că a adunat bani de băutură şi ţigări 
pentru un an şi că dacă ar mai vâna câteva zile şi-ar putea lua 
un radio „Lampionul roşu” cu semiconductori; pe cel nou l-ar 
lăsa acasă, iar pe cel vechi l-ar duce la iurta mobilă de stăvar. 
La el apucase şi Chenzhen să guste pentru prima oară carne 
proaspătă de gazelă, gândindu-se că era adevărata carne de 
vânat de stepă. Gazela, care este campioană la alergări, nu are 
niciun muşchi pe care să nu-l utilizeze, fiecare fibră este 
chintesenţa îndelungatului efort făcut în întrecerea cu lupii, de o 
frăgezime asemenea cărnii de sugar. 

De când veniseră gazelele în stepa Elun, importanţa 
tinerilor intelectuali veniţi de la Pekin se diminuase. În doi ani, 
aceştia căpătaseră priceperea de a ieşi singuri cu turmele şi 
cirezile la păscut, însă la vânătoare nu se pricepeau câtuşi de 
puţin. În schimb, vânătorii aveau o poziţie mult mai importantă 
în politica de producţie a stepei de la graniţa de răsărit. 
Strămoşii neamului mongol fuseseră vânătorii pădurilor înalte 
din Heilongjiang, care au pătruns încet-încet în stepa mongolă 
ocupându-se cu păstoritul şi cu vânătoarea. Vânătoarea este o 
sursă de venit foarte importantă, ba chiar cea mai importantă, 
pentru orice familie. Intre păstorii stepei Elun, cea mai marcantă 
poziţie este ocupată de stăvar, pentru că majoritatea vânătorilor 
mai iscusiţi provin din rândul acestora. Şansele ca tinerii 
intelectuali să ajungă la poziţia de stăvar sunt minime şi, chiar 
dacă, prin absurd, ar avansa la postul acesta, n-ar trece de 
funcţia de ucenic începător, ceea ce ar presupune o distanţă 
enormă până la funcţia de stăvar plin. Aşa că abia acum, cu 
nebunia asta a vânătorii, tinerii de la Pekin, care aproape 
ajunseseră să se creadă noua generaţie de ciobani ai stepei, şi- 
au dat seama că nu au parte de cine ştie ce mărire. 


Chenzhen a mâncat pe săturate carne de gazelă, dar n-a 
vrut să primească pulpa oferită în dar de Lamzab. În schimb, a 
luat-o iute la picior spre iurta lui moş Bilge. 

Deşi băieţii aceştia primiseră de mult propria iurtă în care 
să stea, lui Chenzhen îi plăcea să meargă deseori la unchiaş. 
lurta lui era foarte spațioasă, primitoare şi bine încălzită. De jur- 
împrejur, pe pereţi erau atârnate carpete cu imagini religioase 
inspirate de budismul tibetan, iar pe jos erau întinse covoare cu 
cerbi albi. 

Pe masa joasă din lemn era un bol de argint cu suport de 
lemn, iar pe tavă, un lighenaş de aramă şi un ceainic de 
aluminiu, atât de bine şlefuite, că străluceau ca oglinda. Aici, în 
îndepărtata împărăție a lui Tengri, valul zănatic al eradicării 
„celor patru idei preconcepute”? al Gărzilor Roşii nu ajunsese să 
distrugă nici tapiseriile, nici covoarele bătrânilor. In iurta lui 
Chenzhen erau patru băieţi, colegi de clasă într-un anumit liceu 
din Pekin, dintre care trei erau odraslele „bandei de reacţionari 
care luaseră drumul capitalismului” sau al „propovăduitorilor 
ştiinţelor reacționare”, care, văzându-şi soarta pecetluită şi 
fiind dezgustaţi la culme de absurdităţile Gărzilor Roşii, au făcut 
în aşa fel încât la începutul iernii anului 1967 să-şi ia la revedere 
de la zgomotosul Pekin şi să-şi caute un trai ceva mai tihnit în 
stepă, înţelegându-se foarte bine unii cu alţii. lurta lui moş Bilge 
era asemenea cortului unui şef de trib; acolo puteau să se simtă 
bine îngrijiţi, acolo aveau parte de mai multă căldură şi de 
siguranţă. 

În ultimii doi ani, familia bătrânului l-a primit pe Chenzhen 
ca pe un adevărat membru al ei, iar cele două valize mari, pline 
cu cărţi, pe care le adusese de la Pekin — şi era vorba mai ales 
de cărţile chinezeşti şi străine care povesteau istoria Mongoliei 
— au strâns şi mai tare relaţia dintre bătrân şi feciorul acesta de 
neam chinez. Bătrânul era deosebit de ospitalier, în trecut 
avusese câţiva prieteni mongoli care erau mari maeştri în arta 
povestitului şi cântatului” şi care ştiau o grămadă de istorioare şi 
legende mongole. Cum a văzut cărţile lui Chenzhen, şi mai ales 


5 Idei vechi, cultură veche, obiceiuri vechi şi datini învechite. 

€ Expresii care ţin de perioada campaniilor punitive ale Revoluţiei 
Culturale. 

7 O formă tradiţională de divertisment, în care povestitul şi cântatul se 
îmbină, deseori având accente umoristice. 


ilustrațiile şi hărţile acestora, de îndată s-a născut în el un 
interes nemărginit pentru toţi scriitorii şi istoricii chinezi, ruşi, 
persani sau de alt neam care s-au apropiat de istoria Mongoliei. 
Însă bătrânul Bilge, care nu prea înţelegea limba chineză, 
prindea orice ocazie pentru a-l învăţa pe Chenzhen graiul 
mongol, cu speranţa că acesta îi va lămuri cândva conţinutul 
cărţilor acelora şi, de ce nu, ar fi vrut să-i spună băiatului şi 
câteva poveşti mongole. Asta a făcut ca, în cei doi ani scurşi, 
dialogul mongol-chinez dintre bătrân şi tânăr să se desfăşoare 
destul de cursiv. 

Însă Chenzhen nu se încumeta să-i povestească bătrânului 
şi acele texte în care unii istorici chinezi sau occidentali din 
vechime îi priveau pe mongoli cu ostilitate. Odată ajuns în 
stepă, nu mai îndrăznea să recite Fluviul sângeriu al lui Yue Fei. 
De acum gata cu ironiile. Şi-ar fi dorit să găsească temeiul 
istoric al duşmăniei dintre agricultori şi păstorii nomazi, ca şi 
motivul pentru care neamul atât de puţin numeros al mongolilor 
a explodat în istorie asemenea temutei bombe nucleare. 

Pe Chenzhen nu-l ademenea deloc gândul de a părăsi iurta 
bătrânului Bilge. Dar în stepa grasă şi mănoasă a Elunului turma 
creştea tot mai mult. După ce oile fătau, turma putea ajunge la 
trei mii de capete, ceea ce depăşea cu mult puterile unui singur 
păstor. Când turma s-a înmulţit, a trebuit să se mute, iar 
Chenzhen a fost nevoit să părăsească iurta, găsindu-şi una în 
care să trăiască singur. Noroc că cele două tabere nu se aflau la 
distanţă prea mare una faţă de cealaltă, încă se mai puteau auzi 
mugetele şi lătrăturile, iar de dimineaţa, de la plecare, până 
seara, la întoarcere, se vedeau mai mereu; n-apuca să se 
încălzească şaua calului, că şi ajungea la vecini. După mutarea 
turmei de oi, Chenzhen a continuat să frecventeze familia 
bătrânului, continuându-şi conversațiile. De data aceasta, însă, 
conversaţia avea legătură cu gazelele şi cu lupii. 

La intrare, Chenzhen dădu la o parte o perdea groasă din 
fetru cu broderii din fir de lână de cămilă, apoi se aşeză pe 
covorul gros, în care te afundai. | se oferi ceai cu lapte. Bătrânul 
spuse: 

— Să nu fii invidios pe cei care prind atât de multe gazele, 
mâine o să te ducă moşul şi-ai să te întorci cu o căruţă plină. 
Zilele astea am dat ocol muntelui de câteva ori ca să văd unde 
s-ar putea vâna mai bine. Şi uite că moşul s-a gândit să te ajute 


să-ţi îmbogăţeşti cunoştinţele despre turma cea mare de lupi. 
Nu tot pomeneşti tu atâta de ei? Voi, chinezii, tare mai sunteţi 
temători, parc-aţi fi nişte oi care pasc iarbă, pe când noi, 
mongolii, suntem ca lupii care se hrănesc cu carne, bine ţi-ar 
mai prinde dacă ai avea şi tu o ţâră de vână de lup. 

A doua zi în zori, Chenzhen împreună cu bătrânul ajunseră 
pe coasta muntelui dinspre sud-vest şi se aşezară la pândă. Insă 
bătrânul nu avea cu el nici puşca, nici câinii, ci doar binoclul. 
Chenzhen mai fusese de câteva ori cu moşul la vânătoare de 
vulpi, însă era prima dată când porneau la vânătoare cu mâinile 
goale. Îl întrebă de câteva ori pe unchiaş dacă are de gând să 
prindă gazelele cu ocheanul. Insă acesta doar râdea şi nu zicea 
nimic. Pentru că aşa îi plăcea lui, să-şi lase ucenicul să-şi adune 
în minte tot felul de întrebări şi îndoieli, pentru a primi mai bine 
toate cunoştinţele şi priceperea pe care le avea el de împărtăşit. 

Abia când văzu cu binoclul cum haita de lupi se apropie 
tiptil de turma de gazele, Chenzhen pricepu strategia 
vânătorească a bătrânului. Era bucuros, iar bătrânul îi adresă şi 
el un zâmbet complice. Se simţea în pielea bătrânului pescar din 
povestea Când doi se ceartă al treilea câştigă, însă el nu era 
decât un ucenic, adevăratul pescar era moş Bilge. Şi iată cum 
acest vajnic vânător din stepa Elunului l-a adus taman pe el 
până aici să culeagă roadele altor truditori. Din momentul în 
care văzu lupii, uită de frigul iernii, parcă şi sângele începuse să- 
i curgă prin vine de două ori mai repede, şi până şi teroarea 
aceea de la prima întâlnire cu haita de lupi începea să se 
risipească. 

În văzduhul acela din creierii munţilor nu adia niciun firicel 
de vânt, aerul era rece şi uscat. Picioarele lui Chenzhen se 
făcuseră bocnă, iar sub burtă simţea cum frigul se înăspreşte; 
ce bine ar fi fost să fi avut acum sub el o blană de lup. In minte i 
se născu atunci o întrebare şi îi zise încetişor lui moş Bilge: 

— Toată lumea spune că blana de lup este cea mai 
călduroasă, or, dacă vânătorii şi păstorii de pe meleagurile astea 
prind destui, de ce în iurtele oamenilor stepei nu există pături 
din blană de lup? Nici măcar stăvarii care petrec noaptea sub 
cerul liber nu folosesc astfel de pături. Numai la familia Dorji am 
văzut aşa ceva, şi am mai văzut cum îşi înfăşoară bătrânul Dorji 
picioarele în nişte pantaloni din blană de lup, peste cei din blană 
de oaie. 


Bătrânul îi răspunse că blana de lup e foarte bună când ai 
reumatism, că purtase şi el câteva luni aşa ceva, iar picioarele, 
care nu-i transpiraseră niciodată, începuseră atunci să-i asude. 

— Dar, tăicuţă, nu suferă şi tanti Eji de reumatism? De ce 
nu-i faceţi nişte pantaloni din blană de lup? 

Atunci bătrânul îi spuse: 

— Neamul lui Dorji e dintre mongolii din nord-est care sunt 
agricultori, dar mai au şi ei ceva vite şi oi. Prin părţile acelea 
sunt mulţi chinezi cărora le-au împrumutat obiceiurile. Străinii 
ăştia au uitat de credinţele strămoşeşti ale mongolilor, au uitat 
de origini, de tot. Dacă le moare cineva nu-l dau hrană lupilor, ci 
îl îngroapă într-o ladă de lemn, şi atunci e firesc să îndrăznească 
să-şi facă pături şi pantaloni din blană de lup. Aici în stepă se tot 
spune că blana de lup e cea mai groasă şi mai călduroasă şi tot 
aşa şi că, dacă ai pune două piei de oaie una peste alta, tot n-ar 
ţine de cald ca o blană de lup. Pentru că Tengri ţine cu lupii, de 
aceea le-a dat aşa o blană călduroasă. Însă oamenii stepei nu şi- 
au făcut niciodată pături din blană de lup, fiindcă mongolii îi 
respectă pe lupi, iar cine nu respectă lupii nu e mongol 
adevărat. Mongolii din stepă nu s-ar culca în blănuri de lup nici 
dacă ar muri de frig. lar cine doarme în blană de lup îi 
nesocoteşte pe zei, cum să mai urce atunci sufletul lor la 
Tengri? la gândeşte-te puţin, de ce îi apără Tengri pe lupi? 

— Păi n-ai spus dumneata că lupii sunt zeii protectori ai 
stepei? 

Bătrânul zâmbi, strângând din ochi: 

— Intocmai! Tengri e tatăl, stepa e mama. Lupii ucid toate 
acele vietăţi care distrug stepa, cum să nu-i apere Tengri? 

Haita se mai mişcă puţin. Atunci cei doi luară repede 
binoclul şi îl îndreptară către cei câţiva lupi care îşi ridicaseră 
capetele. Dar în clipa următoare aceştia se culcară la pământ, 
rămânând nemişcaţi. Chenzhen căută atent lupii din iarba 
înaltă, dar nu putu surprinde nicio mişcare. 

Bătrânul îi dădu luneta lui, să se uite la haita de lupi prin 
ceea ce fusese cândva un binoclu întreg. Binoclul acesta rupt în 
două rămăsese de la armata sovietică, era foarte bun, îl găsise 
cu vreo douăzeci şi ceva de ani în urmă, pierdut, poate, pe 
vremea confruntărilor dintre ruşi şi japonezi. Stepa Elun era 
poziționată în partea apuseană a zonei de la sudul marelui lanţ 
muntos Hingan, chiar la nord de Pekin, învecinându-se cu 


Mongolia. Din cele mai vechi timpuri, acesta este un pasaj sudic 
al mongolilor din nord-est şi câmp de bătălie între diversele 
clanuri nomade şi feluritele neamuri de păstori, fiind chiar şi 
acum o zonă de potenţial conflict dintre păstori şi nomazi. In 
timpul celui de-al Doilea Război Mondial, într-un loc aflat nu 
departe de graniţa de nord a acestui ţinut, s-au dat lupte grele 
între ruşi şi japonezi. La sfârşitul războiului, acest loc era folosit 
pentru trecerea trupelor sovietice şi mongole dinspre nord-est, 
în stepa Elun fiind vizibile şi acum urme adânci de şenile, 
precum cele de la Shahe. Mai rămăseseră şi câteva grămezi de 
fiare din tancurile şi blindatele sovietice şi japoneze. Aproape 
toţi oamenii de aici din stepă au câteva baionete, gamele, 
lopeţi, căşti sau binocluri militare, fie de la sovietici, fie de la 
japonezi. Bunăoară, lanţul cu care leagă Kasmai vitele este cel 
de frână de la un camion rusesc. insă, dintre toate obiectele 
rămase de la ruşi şi japonezi, binoclul este cel mai îndrăgit de 
către oamenii stepei. Până acum, binoclul a devenit principala 
unealtă din stepa Elun. 

Oamenilor din stepa Elun le place să rupă în două binoclul. 
Mai întâi, pentru că e mai lesne de cărat, fiind de două ori mai 
uşor. Şi apoi, pentru că printr-o singură lunetă vezi la fel de bine 
ca prin două. Nomazii sunt foarte încântați de obiectele pe care 
nu le pot produce ei înşişi. Vederea mongolilor din stepă e foarte 
bună, dar tot nu se compară cu aceea a lupilor, pe când dacă te 
foloseşti de lunetă poţi să egalezi sau chiar să baţi mai departe 
decât o poate face lupul. Bilge spunea că, de când au apărut 
binoclurile în stepă, vânatul din tolba vânătorului s-a înmulţit, iar 
turmele de cai pierdute au devenit mult mai uşor de găsit. Insă, 
mai spunea moş Bilge, după părerea lui, şi vederea lupului s-a 
ascuţit mai mult decât înainte, deoarece dacă iei luneta să te 
uiţi la un lup aflat la mare distanţă, s-ar putea să observi cum 
acesta se uită drept în obiectivul tău. 

După ce trecuse o jumătate de an de când Chenzhen locuia 
în iurta lui moş Bilge, bătrânul scotocise în fundul lăzii carului şi 
scosese o altă jumătate de binoclu, pe care i-o dăruise. Treaba 
asta l-a umplut de invidie pe fiul lui Bilge, pe Batu, pentru că 
luneta pe care o folosea marele stăvar Batu era de producţie 
autohtonă. Luneta asta sovietică avea ani buni, şi din cauza 
uzurii apăruseră pe tub câteva pete de alamă, mici ca bobul de 
mei, însă calitatea lentilei era încă foarte bună, puterea de 


focalizare foarte mare, iar Chenzhen o preţuia foarte tare, 
ţinând-o învelită într-o batistă roşie de mătase. N-o folosea 
decât foarte rar, atunci când îi ajuta pe ciobani şi pe stăvari să-şi 
găsească vitele şi caii răzleţiţi sau când ieşea la vânătoare cu 
moş Bilge. 

Cu luneta la ochi, Chenzhen scruta terenul de vânătoare şi, 
privind astfel, în cele din urmă spiritul de vânător adormit în 
tainiţele sufletului său se trezi. Strămoşii tuturor oamenilor au 
fost vânători, vânătoarea este prima ocupaţie din istoria 
omenirii, desfăşurată timp îndelungat. Chenzhen se gândea că, 
deşi venise din cel mai dezvoltat oraş al Chinei în această stepă 
primitivă, nu era ca şi cum ar fi regresat la cele mai primitive 
stadii, în care să afle şi el ceva din gustul originar al primei 
ocupaţii a omenirii. | se părea că trezirea spiritului de vânător e 
tardivă şi simţea o amărăciune fără seamăn pentru faptul că era 
urmaşul unor agricultori. Generaţii peste generaţii de agricultori 
hrăniţi din recoltele de cereale şi legume ajunseseră ca oile de 
fricoase, pierzându-şi de mult tumultul din venele nomazilor, şi 
nu numai că nu mai aveau pic de spirit de vânător, dar 
deveniseră prada hăituită a celor mai puternici. 

Haita nu dădea vreun semn că ar avea de gând să treacă la 
fapte, iar în faţa răbdării infinite a lupilor Chenzhen simţea că-l 
părăseşte răbdarea. Îl întrebă pe bătrân dacă mai aveau de 
gând să atace în ziua aceea sau dacă aveau să mai aştepte 
până la lăsarea întunericului. 

Cu o voce joasă, bătrânul îi răspunse: 

— Cu ce te alegi dacă mergi la bătălie fără răbdare? 
Lucrurile bune ale acestei lumi se dau numai celor care au 
răbdare, fie ei oameni ori animale, şi asta pentru că numai cei 
pricepuţi ştiu să prindă ocazia. Genghis-Han nu era decât un 
călăreț, dar cum de a putut el să înfrângă armata de oşteni câtă 
frunză şi iarbă a marelui regat Jin? Sau să învingă zeci de alte 
regate? Nu e de-ajuns să fii doar feroce ca lupul, trebuie să ai şi 
răbdarea lui. Duşmanii mai numeroşi şi mai puternici se risipesc. 
Şi caii cei mari ajung să se zăpăcească, iar atunci lupii cei mici îi 
sfârtecă. Cine n-are răbdare nu e nici lup, nici vânător, nici 
Genghis-Han nu e. Mereu spui că vrei să-i înţelegi pe lupi, să-l 
înţelegi pe Genghis-Han. Ei bine, pentru asta trebuie sa-ţi 
struneşti caracterul şi să-l faci să te asculte. 


Bătrânul se înverşunase puţin, Chenzhen nu îndrăzni să-i 
mai pună vreo întrebare. Strunindu-şi pornirile, îşi puse 
răbdarea la încercare. Luă luneta şi o fixă asupra unui lup, unul 
pe care-l mai observase de câteva ori şi care parcă zăcea acolo 
mort, rămânând mult timp în aceeaşi poziţie. Puțin după aceea, 
bătrânul îşi mai domoli puţin tonul şi spuse: 

— Ce crezi, de ce stau lupii întinşi pe burtă atât timp? 

Chenzhen scutură din cap că nu ştie. Bătrânul spuse: 

— Aşteaptă ca gazelele să se ghiftuiască şi să le apuce 
toropeala. 

Surprins, Chenzhen răspunse pe dată: 

— Chiar aşa deştepţi să fie lupii? Pot ei să-şi dea seama 
când anume s-au săturat gazelele de nu se mai pot urni şi 
atunci să le atace? 

Bătrânul zise: 

— Voi, chinezii, nu-i pricepeţi deloc pe lupi. Păi lupii sunt 
mult mai deştepţi decât oamenii! la să vedem, după părerea ta, 
poate un lup singur să prindă o gazelă? 

Chenzhen cântări puţin întrebarea şi răspunse: 

— Nu, e nevoie de trei lupi, doi o gonesc şi unul o aşteaptă 
la pândă. Abia aşa cred că ar putea să prindă una. Un lup singur 
n-are cum să prindă o gazelă. 

Atunci bătrânul clătină din cap zicând: 

— Ei bine, crezi sau nu crezi, dar un lup singur poate prinde 
o gazelă. 

Chenzhen rămase cu gura căscată, apoi îl întrebă pe 
bătrân: 

— Cum se poate? Zău că nu-mi pot da seama. 

Bătrânul zise: 

— Pentru că lupii au un şiretlic. Cât e lumină, lupul fixează 
cu privirea o gazelă, n-o slăbeşte din ochi. Cum se întunecă, 
gazelele încep să-şi caute câte un loc ferit de vânt şi cu iarbă 
moale, să-şi facă culcuş. În timpul acesta, nemişcat, lupul stă cu 
ochii ţintă la ea. Deşi gazela moţăie, mirosul şi auzul nu-i 
amorţesc, la cea mai mică mişcare ar sări în picioare şi ar lua-o 
la sănătoasa, iar lupul n-ar mai avea ce să facă. O noapte 
întreagă stă lupul încremenit ca un mort, la o oarecare distanţă, 
şi aşteaptă să se lumineze, căci atunci gazela care s-a ţinut 
toată noaptea e plină de plesneşte, iar lupul se poate năpusti 
asupra ei. Gazela, neuşurată fiind, încearcă să o ia la fugă, dar 


nu ajunge prea departe că se şi împiedică, îşi scrânteşte 
picioarele şi nu mai poate fugi. Uite, gazela aleargă cel mai 
repede, dar are momente când nu mai fuge atât de tare, iar lupii 
bătrâni cu căpetenia lor ştiu că atunci e momentul să atace, că 
au şanse să o prindă. Doar cele mai deştepte gazele sunt în 
stare să-şi lase culcuşul cald şi să meargă să se uşureze înainte 
de a se lumina de ziuă, când nu au a se teme că le vor prinde 
lupii. Vânătorii din stepa Elun se trezesc cu noaptea-n cap şi aşa 
reuşesc să împuşte gazelele pe care le păzesc lupii, iar când le 
despică burţile văd că sunt pline de urină. 

Chenzhen spuse încetişor, râzând: 

— Cerule, să mă fi omorât şi nu m-aş fi gândit că lupii pot 
avea astfel de strategii! Chiar că sunt pricepuţi, nu glumă! Dar 
vânătorii mongoli sunt şi mai pricepuţi. 

Bătrânul chicoti, zicând: 

— Păi cum să nu fie, dacă sunt ucenicii lupilor? 

In cele din urmă, majoritatea gazelelor ridicară capul. 
Tobele de la brâu se făcuseră şi mai rotofeie, mai mari chiar 
decât burţile neuşurate o noapte întreagă. Picioarele unora 
dintre ele stăteau curbate, nici nu mai aveau cum să stea 
drepte. Bătrânul privi atent prin lunetă şi spuse: 

— Au mâncat gazelele de nu se mai pot urni, priveşte, lupii 
se pregătesc de atac. 

Chenzhen se ridică înfrigurat. Lupii începuseră să strângă 
rândurile, dispuşi în semicerc, înconjurând gazelele pe la est, 
nord şi vest, în vreme ce la sud trona coama muntelui. 
Chenzhen se gândi că o parte dintre lupi s-ar putea să se afle în 
spatele coamei, şi că, de îndată ce va începe atacul, gazelele 
vor fi gonite înspre creastă. Atunci cealaltă haită va aştepta ca 
acestea să obosească urcând şi se vor repezi la ele, după care, 
împreună cu lupii cei dintâi, le vor încolţi şi le vor veni de hac. 
Mai auzise el ciobani zicând că lupii folosesc deseori strategia 
asta pentru a prinde câte o gazelă. Îl întrebă pe bătrân: 

— Tăicuţă, cam câţi lupi să fie de cealaltă parte a crestei? 
Că dacă nu-s destui nu pot încercui atâtea gazele. 

Bătrânul râse complice şi spuse: 

— Niciun lup nu se află în partea aceea, căpetenia lor nu-i 
poate trimite într-acolo. 

Neîncrezător, Chenzhen zise: 

— Ei, şi-atunci cum să mai facă încercuirea? 


Moşul îi zise încet, râzând: 

— În perioada asta e mai bine ca în această zonă să 
încercuieşti din trei părţi decât din patru. 

Chenzhen zise: 

— Eu tot nu înţeleg. Ce şmecherie au de gând să pună la 
cale? 

Bătrânul îi răspunse: 

— În spatele coamei aceleia se află vestita groapă de 
zăpadă a stepei Elun. Pe povârnişul din faţă vântul bate 
neîncetat şi când se porneşte viscolul zăpada nu se aşterne pe 
ea, ci este suflată toată în spatele crestei. Astfel se formează o 
groapă mare, plină cu zăpadă, care în partea cea mai de sus 
este de o jumătate de stat de om, însă mai jos e aşa de adâncă, 
încât nici vârful unui catarg de steag nu s-ar mai vedea. Incă 
puţin şi lupii le vor goni din trei părţi spre creastă, şi-atunci să 
vezi bătălie. 

Chenzhen văzu negru înaintea ochilor, de parcă ar fi căzut 
într-o groapă întunecată. Dacă ar fi fost să intre el însuşi în 
stepă cu armatele din vechime, sigur n-ar fi avut habar ce cursă 
i se întinde. Începu să priceapă cât de cât cum se face că 
marele şi gloriosul general Xu Da din dinastia Ming, care i-a 
respins pe mongoli înapoi în stepă, cum a ajuns aici, a căzut în 
capcană şi a fost nimicit cu toată oastea lui. Generalul Qiu Fu 
din Ming, în fruntea unei oştiri de sute de mii de soldaţi, a 
invadat şi el stepa mongolă şi a ajuns până la râul Kelulun din 
Mongolia Exterioară, însă, fiind izolat, a intrat în degringoladă, 
moralul oştenilor săi a fost spulberat, iar pedestraşii armatei 
chineze au fost nimiciţi de călăreţii mongoli. 

Bătrânul spuse: 

— În bătălii, lupii sunt mai deştepţi decât oamenii. Noi, 
mongolii, de la lupi am învăţat cum se vânează, cum se face o 
încercuire sau cum se dă o bătălie. La voi, la chinezi, nici nu 
sunt haite de lupi, de-aia nu vă merge la război. Pentru că în 
bătălie nu-ţi foloseşte la nimic faptul că ai ţinuturi întinse şi 
puzderie de oameni, în victorie sau în înfrângere ceea ce 
contează este dacă eşti lup sau oaie. 

Deodată, haita de lupi declanşă ofensiva generală. Doi lupi 
aflaţi în extremitatea vestică sub comanda unuia cu gâtul şi 
pieptul albe ca neaua se năpustiră ca fulgerul spre dâmbul pe 
care erau gazelele, aceasta fiind ultima breşă din încercuirea 


lupilor. Odată capturat acest dâmb, încercuirea se întregea. 
Acţiunea acestor lupi se asemăna unor semnale luminoase de 
atac total. Lupii care îşi încordaseră picioarele săriră din iarba 
deasă, năpustindu-se asupra gazelelor dinspre est, vest şi nord. 
Chenzhen nu mai văzuse niciodată cu ochii lui scena terifiantă a 
unui atac. Atunci când asaltează, soldaţii urlă înfiorător; haitele 
de câini, de asemenea, când atacă latră şi urlă, fie pentru a-şi 
face curaj, fie pentru a intimida duşmanul, însă aceasta este 
expresia lipsei de curaj sau de încredere în sine. În schimb, când 
atacă, lupii nu scot niciun sunet, niciun urlet, nimic. Pentru că în 
ochii, inimile şi vinele oricărui om şi animal de pe pământ 
subzistă până azi cea mai primitivă, mai puternică şi mai 
răspândită teroare: lupul! 

Avântându-se cu un vâjâit pe pajiştea înaltă, lupii păreau 
zeci de torpile submarine de mare viteză. Cu cei mai ascuţiţi 
colţi, cei mai penetranţi în inimi şi în vine, cu priviri metalice, 
lupii se năpusteau asupra gazelelor. 

Animalele ghiftuite, care abia se mai puteau mişca, se 
rostogoleau terifiate. Viteza este principala armă cu ajutorul 
căreia gazelele opun rezistenţă lupilor. Odată pierdută viteza, 
turma de gazele nu mai e decât o turmă de oi, sau, mai bine zis, 
o grămadă de carne. In sinea lui, Chenzhen se gândea că la 
această confruntare cu lupii gazelele erau mult mai 
înspăimântate decât fusese el prima dată când nimerise în 
mijlocul lupilor. Sufletul multora dintre ele ieşise prin gaura din 
creştetul capului, suindu-se la Tengri. Multe dintre gazele 
stăteau pe pajişte tremurând, unele căzuseră în genunchi, altora 
le ieşeau limbile de groază şi le tremurau cozile scurte. 

Chenzhen era pus în faţa înţelepciunii, răbdării, organizării 
şi disciplinei legendare a lupilor de stepă. Acestora trebuie să le 
fi fost extraordinar de greu să-şi controleze foamea şi lăcomia 
de moment, să aştepte cu atâta răbdare cea mai bună ocazie de 
atac cu care altfel nu se întâlnesc decât extrem de rar, pentru 
ca la urmă să anihileze într-un mod atât de simplu arma 
principală a gazelelor. 

In mintea lui se aprinse o scânteie: acel măreț om de arme 
analfabet care fusese  Genghis-Han şi toate armatele 
cotropitoare, ale hunilor, cumanilor, mongolilor şi tătarilor, până 
la neamul străvechi al jurchenilor*, mâna aceea de comandanţi 


e „Nuzhen“, în original — viitori fondatori ai dinastiei Jin (1115-1234). 


şi generali analfabeți şi semianalfabeţi au reuşit să sfărâme, să 
răstoarne universul şi să schimbe dinastiile măreţei Chine în 
care a răsărit învăţătura clasică a acelui sfânt maestru al 
războiului, Sun Tzu: Arta războiului. Aceştia au avut câţiva 
maeştri militari de mare clasă; au avut o şcoală militară extrem 
de rafinată, în care arta războiului era învățată prin exemple vii; 
şi au mai avut şi o practică îndelungată a bătăliilor cu lupii. 
Gândindu-se că aceste câteva ceasuri în care luase lecţii de 
război nici nu se comparau cu studiul preţ de ani de zile al 
cărţilor lui Sun Tzu sau von Clausewitz, Chenzhen fu zguduit şi 
mai tare, din toată fiinţa. De mic era pasionat de istorie şi mereu 
îşi dorise să lămurească una dintre cele mai însemnate 
necunoscute ale istoriei universale, şi anume de unde venea 
talentul acesta militar al puţin numerosului popor mongol care 
măturase Europa şi Asia şi avusese sub control cel mai vast 
teritoriu din toate timpurile. Nu de puţine ori îl întrebase pe moş 
Bilge despre aceasta, iar bătrânul, al cărui nivel de cultură nu 
era prea ridicat, dar care era deosebit de experimentat, înţelept 
şi pătrunzător, se folosea tocmai de un tertip pedagogic, poate 
primitiv, dar în orice caz foarte eficient: făcea astfel încât 
întrebările adunate în mintea băiatului să capete singure, rând 
pe rând, răspuns. Chenzhen era covârşit de admiraţie, atât faţă 
de lupii stepei, cât şi faţă de oamenii ei care se închinau la 
totemul lupului. 


Dar bătălia, ca şi lecţia vie, continua. 

Cu greu, gazelele se urniră. Insă doar acelea cu o 
experienţă de luptă mai vastă şi masculii ce rezistaseră tentaţiei 
gustului delicios al ierbii din miez de iarnă şi care mâncaseră 
mai încet o luară la fugă instinctiv spre coama pe care nu erau 
lupi, făcându-le şi pe celelalte să o ia la goană, căutând scăpare. 
Acestea, cu burţile mari, călcând anevoie prin zăpada groasă şi 
suind cu greu râpa, erau demne de milă. Ceea ce se întâmpla 
aici era un adevărat carnagiu, dar şi o pedeapsă din partea celor 
înţelepţi pentru păcatul nechibzuinţei. În ochii bătrânului Bilge, 
haita juca rolul lui Tengri, care intervine pentru binele stepei. 

Lupii nici măcar nu se mai uitau la acele gazele care fugeau 
de le crăpau burţile şi se prăvăleau la pământ fără a mai ajunge 
să le simtă muşcăturile. Se năpusteau mai ales asupra acelora 
care erau îngrămădite unele într-altele. Din beregatele gazelelor 


mari sângele ţâşnea ca artificiile în văzduh şi împroşca 
pământul, răspândind în aerul rece un miros dens şi înţepător. 
Ingrozite, ca în povestea găinii pe moarte care o dăscălea pe 
maimuţă, animalele acestea cu un simţ al văzului şi al mirosului 
atât de ascuţit o luară la fugă spre coama muntelui. Dar de cum 
ajunseră sus, cele câteva familii conduse de masculi se opriră şi 
făcură cale-ntoarsă îngrozite. Nimeni nu îndrăzni să treacă de 
cealaltă parte. Era clar, masculii descoperiseră capcana gropii 
de zăpadă unde totul era de un alb imaculat, nici măcar un fir 
de iarbă galbenă nu se vedea. Masculii bătrâni, care ştiau prea 
bine stepa, îşi dădură pe dată seama de urzeala vicleană a 
lupilor. 

Ca la un semn, gazelele adunate pe coama muntelui 
începură să se prăvălească precum grohotişul în alunecare. 
Masculii parcă stătuseră să pună în balanţă cele două 
ameninţări şi hotărâseră să se întoarcă la pericolul mai mic al 
semicercului de lupi, pe care să încerce să-l spargă. Îşi vor da 
toată silinţa, se vor lupta cu preţul vieţii. În grupuri mici, umăr la 
umăr, ciocnindu-şi una de cealaltă burţile mari, gazelele îşi 
plecară capetele şi năvăliră către lupi, aţintind spre ei coarnele 
ascuţite ca nişte sulițe. Celelalte, câte mai puteau fugi, se luară 
şi ele după primele. Chenzhen ştia prea bine cât de periculos 
poate fi cornul de gazelă. Oamenii stepei îl folosesc în tăbăcărie 
ca instrument de găurit pielea, pentru că poate străpunge chiar 
şi pielea tare şi scorţoasă de vită, cu atât mai uşor pe cea de 
lup. Atacul cu coarnele acelea înfiorător de ascuţite se dovedi pe 
dată o manevră eficace. Incercuirea lupilor fu spartă, creându-se 
o breşă prin care se scurse şuvoiul de gazele. Chenzhen se 
temea că lupii aveau să piardă bătălia în ultimul moment, însă 
imediat îl văzu pe starostele lupilor cum stătea lângă spărtură, 
cu un aer neobişnuit de calm şi de liniştit, ca un lucrător la dig 
care lasă înadins să treacă viitura pentru a mai slăbi presiunea 
asupra barajului. După ce acele gazele care menţinuseră o 
viteză constantă şi atacaseră cu ascuţişul coarnelor ieşiră prin 
breşă, la semnalul căpeteniei lupilor cercul se închise. În acel 
moment, în încercuirea lupilor nu mai rămăseseră decât 
gazelele mai lente, lipsite de orice armă şi ceva mai grele de 
cap. Sub atacul lupilor şi fără sprijinul căpeteniei şi al masculilor, 
gazelele se repeziră iarăşi către coama muntelui, gâfâind 
îngrozite, şi se aruncară drept în prăpastia plină cu zăpadă. 


Chenzhen îşi putea da bine seama ce se va întâmpla cu gazelele 
acelea cu copite subţiri şi picioare slăbănoage, dar cu burţile 
mari cât o bute. 

Turma de gazele şi haita de lupi dispărură fără urmă sub 
dunga care despărţea cerul de munte. După vacarmul galopului 
a o mie de gazele, pe cuprinsul însângerat al terenului de 
vânătoare se făcu deodată linişte. Nu mai rămăseseră pe 
păşune decât o mână de cadavre şi câteva gazele rănite ce se 
zbăteau neputincioase. Atacul acesta nu durase nici zece 
minute cu totul. Chenzhen privea cu respiraţia tăiată, iar inima îi 
bătea în piept nebuneşte. 

Bătrânul se ridică, se îndreptă de şale, după care se aşeză 
cu picioarele încrucişate sub el pe tăpşanul cu iarbă groasă de 
lângă ascunziş. Din cizma mongolă de pâslă scoase o pipă cu 
muştiuc verde din jad, o umplu cu tutun de Guangdong şi o 
aprinse, iar drept capac puse un ban de argint, cu care astupa 
din vreme în vreme fumul care dădea să se înalțe, trăgând 
adânc în piept. Chenzhen ştia că se tocmise pentru pipa aceea 
cu un om din Zhangjiakou care umbla prin China şi Mongolia, 
dând pe ea douăzeci de cozi de vulpe. Tinerii intelectuali 
spuneau că se păcălise făcând târgul acela, dar el era tare 
mulţumit de pipa lui. Spunea că nici acelui om nu-i va fi fost 
uşor să vină până în ţinuturile acestea îndepărtate, riscând să 
dea nas în nas cu tâlharii călare şi punându-şi viaţa în pericol. 

După ce trase câteva fumuri, bătrânul spuse: 

— Termin pipa asta şi mergem acasă. 

Dar Chenzhen, în care izbucnise euforia vânătorii, se 
nelinişti: 

— Cum, nu ne ducem să vedem ce e dincolo de coamă? Dar 
eu vreau să văd câte gazele au picat în încercuirea lupilor. 

— Ai curaj să mergem doar noi doi? spuse bătrânul. Nu 
mergem, ştiu eu câte, câteva sute, fără cele mici şi slabe, care 
au fost poate mai norocoase şi au scăpat din zăpada adâncă. 
Celelalte s-au dus direct la Tengri. Nu te nelinişti, lupii n-au cum 
să mănânce prea multe, nici dacă ne-am aduna cu toţii n-am 
putea să le ducem acasă pe toate. 

— Dar cum de-au scăpat tocmai cele mici şi slabe? întrebă 
Chenzhen. 

Bătrânul miji din ochi şi spuse: 


— Pentru că acestea sunt mai uşoare, nu se afundă în 
zăpadă şi pot scăpa, iar lupii nu îndrăznesc să se ia după ele. 

Apoi moşul râse şi zise: 

— Copile, azi ai văzut şi tu la ce sunt buni lupii, nu doar 
păzesc stepa în locul oamenilor, ci le mai aduc şi cadouri de 
Anul Nou. Anul acesta vom putea petrece sărbătorile cu belşug. 
In trecut, toate gazelele răpuse de lupi erau duse căpeteniei, 
preotului sau împăratului. De la eliberare încoace, am început să 
le dăm oamenilor. Legea stepei spune că după o asemenea 
vânătoare cine le găseşte le şi ia. Mâine să luaţi şi voi mai 
multe, că doar asta este ce-am găsit noi, nu? Vezi tu, mongolii 
sunt foarte atenţi la binefăcătorii lor şi le arată recunoştinţă, iar 
tu de acum încolo să nu te mai iei după chinezi şi după străinii 
care toată ziua dau din gură despre vânarea lupilor. 

Ce şi-ar mai fi dorit Chenzhen să ducă pe dată acasă o 
astfel de pradă. 

Zise: 

— Sunt doi ani de când am venit în stepă şi am avut mult 
de furcă cu lupii, dar nu m-aş fi gândit că poţi avea şi foloase de 
pe urma lor. 

Bătrânul îi spuse: 

— Foloasele pe care le ai de pe urma lor sunt mult mai 
multe. 

Luă băţul şi-l îndreptă către un munte îndepărtat din spate, 
zicând: 

— Îndărătul acelui munte mai e unul, care se află în afara 
hotarului păşunilor noastre, însă şi acela e foarte vestit. Bătrânii 
spun că generalul lui Genghis-Han, Muaali, a dat acolo o mare 
bătălie şi că o dată a împins vajnica armată de mii de călăreţi a 
marelui regat Jin drept în prăpastia înzăpezită. Apoi, în 
primăvara anului următor, marele han şi-a trimis oamenii într- 
acolo să culeagă prada de război, adică săbii, sulițe, arcuri şi 
săgeți, coifuri şi zale de fier ori harnaşament de cai, pe care le- 
au strâns într-o grămadă cât un munte. Păi nu de la lupi or fi 
învăţat ei asta? Dacă ar fi să socoteşti zecile de bătălii pe care 
le-au dat mongolii, mai mult de jumătate au avut la bază 
strategii de-ale lupilor. 

Chenzhen îi luă vorba şi zise: 

— Intocmai. Fiul lui Genghis-Flan, Tuli, a mers la luptă în 
munţii Henanului în fruntea unei armate de doar treizeci şi ceva 


de mii de călăreţi, cu care a nimicit peste două sute de mii de 
oşteni din armata principală a regatului Jin, după care acesta a 
căzut învins. Cum a văzut forţele de care dispunea armata Jin, 
oameni şi cai, Tuli nu s-a repezit la luptă. Aidoma lupilor, el a 
aşteptat un moment prielnic, căci ningea puternic, şi le-a spus 
oştenilor săi să se ascundă într-un loc călduros şi să aştepte 
acolo nemişcaţi, până când jumătate din oştenii şi caii armatei 
Jin au degerat. Abia atunci i-a înconjurat şi i-a bătut cumplit. Tuli 
a făcut exact ca haita noastră de lupi şi, chiar dacă nu s-au 
folosit de lănci şi săbii, au avut de partea lor zăpada şi vântul 
pentru a-şi dobori inamicii, dovedind astfel că sunt ambiţioşi, 
răbdători, nemiloşi şi curajoşi precum lupii. De fapt, nici oştenii 
armatei Jin nu erau nişte netoţi, ei îi spulberaseră pe cei din Liao 
şi Song de Nord, învinseseră jumătate din China şi puseseră pe 
fugă doi împărați chinezi. Tuli abia dacă avea câteva zeci de mii 
de călăreţi, însă a avut îndrăzneala să pună la cale o astfel de 
încercuire. După tratatele militare chineze, doar o armată de 
zece ori mai mare ar fi putut trece de încercuire. Dar cavaleria 
mongolă era neînfricată precum lupii, unul făcea cât o sută. Eu 
unul m-aş supune, iar în vremea aceea nici întreaga lume n-a 
avut încotro şi s-a supus. 

Ciocănindu-şi pipa, bătrânul spuse râzând: 

— Şi tu ştii de bătălia asta? Dar ceea ce cu siguranţă nu ştii 
e că atunci a nins timp de trei zile şi trei nopţi, dar de unde 
venea ninsoarea asta? Era un dar de la Tengri. Şamanii din 
oastea lui Tuli se rugaseră lui Tengri. Aşa spun legendele 
mongolilor. Regatul Jin era marele inamic al mongolilor, 
împăratul Jin şi locotenenţii lui tătari îl uciseseră pe tatăl lui 
Genghis-Han, Yesugai, şi pe unchiul lui, Anbahai, pedepsiţi cu o 
moarte cruntă. Biruindu-i pe soldaţii regatului Jin, mongolii şi-au 
luat o greutate de pe inimă, s-au răzbunat. Nu vezi că de fiecare 
dată Tengri ţine cu lupii? 

Când hohotea, cutele de pe faţa bătrânului se încreţeau 
precum firele din blana oilor. 

Cei doi o luară înapoi spre vale. Cum îşi zări stăpânul, calul 
bătrânului începu să dea bucuros din cap. De câte ori vedea 
calul acesta care îi salvase viaţa, Chenzhen îl bătea uşor pe bot 
în semn de mulţumire. Calul îi întorcea mângâierea, frecându-şi 
capul de umărul lui. Însă în acel moment în inima lui Chenzhen 
răsări dorinţa irezistibilă de a mângâia în acest fel un lup. 


Cei doi desfăcură legăturile din piele de vită de la gleznele 
cailor, încălecară şi porniră cu paşi mărunți dar iuți spre casă. 

Ridicîndu-şi privirile către cer, bătrânul spuse: 

— Tengri ne apără şi ne binecuvântează, miine n-o să fie 
viscol. Dacă s-ar porni viscolul din seara asta n-am mai putea 
găsi nici măcar o singură gazelă. 


Capitolul 3 


Tatăl împăratului neamului wusun, care se numea 
Kunmo, avea micul său regat la vest de huni. Când hunii i- 
au ucis tatăl, l-au gonit pe Kunmo în pustie, unde corbii l-au 
hrănit cu carne şi o lupoaică l-a alăptat. Atunci Chanyu s-a 
mirat, crezând că-i stirpe zeiască, aşa că l-a luat la sine. 
Când s-a făcut mare şi voinic, l-a aşezat căpetenie peste 
cetatea de la apus. Chanyu a murit şi Kunmo s-a aşezat pe 
tronul său, dar, nedorind să facă legământ cu hunii, aceştia 
au venit cu oaste să-l certe. Insă n-au biruit şi, gândindu-se 
că-i o zeitate, nu s-au mai apropiat de el. 


Sima Qian, Însemnările cronicarului 
— Cronicile Ferghanei 


A DOUA ZI DIS-DE-DIMINEAŢĂ nu era într-adevăr nici vânt, 
nici ninsoare, aşa cum se aşteptau. Fuioarele de fum ce ieşeau 
din vetrele iurtelor semănau cu nişte mesteceni lungi şi subţiri 
care-şi înalţă vârfurile până departe, în Cer, la Tengri. Vitele şi 
oile încă rumegau încet, razele soarelui alungau aburii reci ai 
nopţii de iarnă, zăbranicul de brumă doar ce se preschimbase în 
rouă albă şi curând avea să se prefacă într-un abur lăptos şi 
Uşor. 

Chenzhen îl rugă pe vecinul lui, Gambu, să iasă o zi în locul 
lui cu oile la păscut. Incadrarea lui Gambu era aceea de 
proprietar de turmă, aceasta însemna pe vremea aceea că era 
un element pus sub supraveghere, căruia i se ridicase dreptul 
de a merge cu oile, însă cei patru tineri îl rugau să iasă cu 


animalele de câte ori aveau ocazia, iar Kasmai putea să-i treacă 
lui cotele corespunzătoare. Chenzhen şi un alt cioban, Yangke, 
pregătiră un car uşor cu roţi de fier şi merseră spre casa lui moş 
Bilge. 

Cu Chenzhen mai era şi colegul lui de iurtă şi de şcoală, 
Yangke, fiul unui renumit profesor într-o mare facultate din 
Pekin, a cărui colecţie de cărţi era aproape la fel de vastă ca 
aceea a unei biblioteci. În timpul liceului, Chenzhen făcea 
deseori schimb de cărţi cu Yangke, iar după ce le terminau de 
citit schimbau impresii, ceea ce era deosebit de agreabil. Pe 
când trăia la Pekin, Yangke era simpatic, dar foarte timid: de 
câte ori se întâlnea cu vreun străin şi schimba o vorbă, se 
înroşea la faţă. Cine s-ar fi gândit că după ce va veni şi va 
mânca vreo doi ani carne de oaie, friptură de vită şi brânză, 
stând sub puternicele raze ultraviolete ale soarelui stepei 
mongole, se va transforma într-un flăcău puternic şi vânjos, cu 
înfăţişarea unui cioban get-beget, cu totul lipsit de timiditatea 
şoarecelui de bibliotecă din trecut. De data aceasta, Yangke era 
mai entuziasmat decât Chenzhen. Şedea pe o latură a carului 
plesnind boul cu nuiaua peste coapse. Spuse: 

— N-am dormit un minut azi-noapte, data viitoare când s-o 
mai duce moş Bilge la vânătoare trebuie să mă lase şi pe mine 
să merg cu el. Chiar dacă urc muntele două zile şi două nopţi, 
tot nu mă las. Lupii să facă ceva folositor oamenilor, aşa ceva 
chiar că nu s-a mai pomenit. Azi trebuie să pun mâna pe o 
gazelă, şi abia atunci voi crede. Şi-o să putem noi să ne 
întoarcem cu o căruţă de gazele? 

Asta nu era foarte sigur. Chenzhen spuse râzând: 

— Bilge a spus că de luat o să fie mai greu, trebuie să ne 
asigurăm că e carul în ordine şi apoi să ducem gazelele care nu- 
s prea hărtănite la centrul de colectare, să luăm pe ele lucruri 
pentru sărbători şi nişte pâslă pentru iurta noastră. 

Yangke agita nervos nuiaua, plesnind boul care holba ochii 
înfuriat. Îi spuse lui Chenzhen: 

— Din câte se vede, nu degeaba te-au pasionat pe tine lupii 
vreme de doi ani. De-acum înainte trebuie să mă apuc şi eu să 
învăţ de la lupi câteva lecţii de artă a războiului, care să-mi 
folosească la vânătoare. Poate chiar o să pot pune în practică 
ceea ce am învăţat cu prima ocazie. Să ştii, ceea ce spui tu chiar 
s-ar putea să fie o regulă, dacă stai mai mult timp în stepa asta 


nesfârşită, ducând o viaţă primitivă, până la urmă, indiferent din 
ce neam te tragi, ajungi să te închini lupilor, să-i venerezi ca pe 
nişte maeştri, exact ca hunii, ca cei din neamul wusun, ca tujue, 
mongolii şi mai ştiu eu ce alte neamuri ale stepei, aşa cum scrie 
în cărţi. Totuşi, neamul han, al chinezilor, reprezintă o excepţie. 
Eu chiar aş îndrăzni să afirm că noi, chinezii, putem să stăm în 
stepă şi secole de-a rândul, că tot n-am ajunge să ne 
prosternăm în faţa totemului lupului. 

— Chiar aşa să fie? spuse Chenzhen strângând hăţurile. 
Uită-te la mine, am fost subjugat de lupii de stepă, şi asta în 
doar doi ani de şedere în acest loc. 

Yangke îi spuse: 

— Dar majoritatea chinezilor sunt agricultori sau măcar se 
trag din agricultori, ei au conştiinţa ţăranului simplu, care e mai 
inflexibilă decât oţelul inoxidabil. Odată ajunşi în stepă, aceştia 
s-ar mira nespus văzând că lupilor nu li se jupoaie pielea la tot 
pasul. Neamul chinez e neam de ţărani plugari, care se hrănesc 
cu verdeţuri şi se află în gâlceavă cruntă cu lupii, pe care-i urăsc 
din adâncul inimii. Cum să ajungă să-i mai şi venereze ca 
totem? Divinitatea la care se închină chinezii este cea care le 
ocroteşte culturile, suveranul dragon, totemul dragonului, şi 
numai în faţa lui se prosternează cu frică şi cutremurare, 
supunându-i-se lui întru totul. Cum să se asemene mongolilor, 
care învaţă de la lupi, îi apără, li se roagă, iar uneori îi mai şi 
ucid? În funcţie de spiritul şi caracterul lor, oamenii îşi creează 
câte un totem care să le inspire, bunăoară, impetuozitatea 
dragonului sau vioiciunea lupului. Între felul de a fi al neamului 
de ţărani plugari şi cel al păstorilor nomazi diferenţele sunt mult 
prea mari. Toate acele deprinderi adânc înrădăcinate, care nici 
măcar nu se mai fac simţite în mijlocul mării de chinezi, se 
trezesc odată ce ei ajung în stepă. Nu lua în seamă că tatăl meu 
era profesor universitar, pentru că bunicul meu, chiar şi bunica 
din partea mamei, erau agricultori... 

Luându-i vorba, Chenzhen spuse: 

— În Antichitate, mongolii nu erau nici a suta parte din câţi 
erau chinezii, dar, dacă te uiţi la impactul pe care l-au avut 
asupra întregii lumi, ei i-au depăşit cu mult pe chinezi. Până în 
ziua de azi, neamul han din China încă este numit de occidentali 
„mongoloid”. Chinezii înşişi au preluat această denumire. Dar în 
vremea dinastiilor Qin şi Han, care au unificat China, strămoşii 


mongolilor nici măcar nu purtau acest nume, de „mongoli”, de 
aceea mie, chinez fiind, evident că nu-mi pică bine. Chinezilor 
le-a dat prin cap să construiască zidul acesta de împrejmuire 
căruia-i zic „Marele Zid”, să se umfle în pene, să-şi zică „[ara 
din Centrul lumii”, „Regatul din Mijloc”. Însă pentru occidentalii 
din vechime, „ţara din mijloc” se numea „ţara mătăsii”, „a 
porţelanului” sau „a ceaiului”, iar ruşii mereu au confundat puţin 
numerosul neam al chitanilor cu chinezii şi nu şi-au schimbat 
nici azi opinia, zicându-i Chinei „Kitai”. 

— Din câte se vede, lupul chiar merită să fie admirat, zise 
Yangke. Nu-ţi mai spun că m-am molipsit şi eu de la tine şi, ori 
de câte ori citesc cărţile de istorie, am ajuns să privesc spre cele 
patru puncte cardinale şi să mă gândesc la neamurile „barbare” 
din acele direcţii: la vest „rong”, la est „yi”, la nord „di” şi la sud 
„man”. Şi îmi doresc tot mai tare să întâlnesc lupul, să ni se 
încrucişeze odată cărările. 

Chenzhen spuse: 

— Uite, nici tu nu mai ai mult până te faci mongol de-a 
binelea. Probabil că ai tu şi ceva sânge de lup, oamenii cu sânge 
amestecat sunt mai puternici. 

Yangke spuse: 

— Îţi mulţumesc din suflet că m-ai convins să vin în stepă. 
Să ştii că ceea ce mi-ai spus tu atunci m-a pus foarte serios pe 
gânduri. Nu mai ştii? Ai spus că în stepă ai parte de cea mai 
mare libertate şi simplitate. 

Chenzhen slăbi hăţurile calului şi spuse: 

— Eu n-am spus aşa ceva, mi-ai răstălmăcit vorbele. 

Cei doi izbucniră într-un râs zgomotos, în timp ce căruţa 
ridica, în goană, un nor de zăpadă fină. 


Oamenii, câinii şi căruțele alcătuiau pe întinderea de 
zăpadă o privelişte asemănătoare unei şatre de ţigani, animate 
şi gălăgioase. 

Întregul detaşament de producţie al lui Kasmai, patru „hot”- 
uri (două iurte învecinate), adică opt iurte, puseseră la bătaie 
oamenii şi carele săi. Opt sau nouă erau încărcate cu bucăţi 
mari de pâslă, frânghii, lopeţi de lemn, lemne de foc şi nişte 
cârlige de fier cu cozi lungi de lemn. Oamenii purtau halate de 
piele scorţoase, vechi şi ponosite, aşa de roase, că luceau, 
peticite cu bucăţi de piele de vită sau de oaie. Insă atât oamenii, 


cât şi câinii erau veseli ca triburile acelea care veneau în urma 
oştirilor mongole din trecut să culeagă de pe câmpul de bătălie 
prada de război. 

Şirul de cai şi de căruţe era tot un cântec şi o petrecere; o 
ploscă plină cu băutură, căptuşită cu pâslă, trecea din mână în 
mână de la un capăt la altul al convoiului, din mâinile femeilor la 
gurile bărbaţilor. Cântecele lor, fie ele populare, religioase, de 
război, de petrecere sau de dragoste se auzeau necontenit. Vreo 
patruzeci şi cinci de câini, neastâmpăraţi ca nişte copii, se 
tăvăleau în jurul căruţelor, trăgând cu dinţii de cârpele de pe ele 
şi hârjonindu-se fără încetare. 

Chenzhen şi cei doi ciobani, Batu şi Lamzab, împreună cu 
alţi cinci, şase ciobani, stăteau ciucure în jurul lui moş Bilge, aşa 
cum stă tribul în jurul şefului. Cu faţa lui lată şi nasul drept de 
turc, oacheşul Lamzab spuse: 

— Eu sunt un bun ţintaş, dar nu mă compar cu matale. Nu 
risipeşti niciun cartuş şi poţi aduce atâta vânat cât să-i faci pe 
toţi să petreacă sărbătorile cu belşug pe masă. Acum discipolul 
matale e Chenzhen chinezul, însă nu-l trece cu vederea nici pe 
vechiul dumitale învățăcel. Cum de nu mi-a dat mie prin cap că 
haita aceea de lupi va trece la încercuire pe păşunea din 
munte? 

Bătrânul îi aruncă o privire şi spuse: 

— De-acum încolo, când mai vânezi tu câte ceva ai face mai 
bine să te gândeşti mai întâi la cei câţiva bătrâni sau la tinerii 
aceştia de la facultate, nu să-i laşi mereu pe ceilalţi să simtă 
doar mirosul cărnii, după ce te văd aducând-o acasă. Abia atunci 
când a trecut pe la tine te-ai gândit să-i dai şi lui Chenzhen o 
pulpă de gazelă. Aşa îşi cinstesc mongolii oaspeţii? În tinereţile 
noastre, prima gazelă sau marmotă pe care o vânam era oferită 
bătrânilor şi oaspeţilor. Voi, flăcăii, aţi uitat cu totul obiceiurile 
transmise cu greu din generaţie în generaţie. Altfel, aud că vrei 
să-l egalezi la numărul de lupi ucişi pe Buhe, eroul vânător din 
comuna Baiyin Gaobi. Tu chiar vrei să ajungi să se scrie despre 
tine prin ziare şi să se vorbească la radio, să iei şi vreo medalie! 
Dacă o să ucideţi toţi lupii, unde crezi tu că-ţi va zbura sufletul 
după ce vei muri? Sau nu cumva crezi şi tu, aşa cum cred 
chinezii, că după ce mori o să scormonească cineva pentru tine 
o bucată de pământ în care să te îngroape şi-o să ajungi hrană 
la viermi. Sufletul tău n-are să se înalțe la Tengri. 


Bătrânul oftă din greu şi urmă: 

— Data trecută când am fost la şedinţa de raion, erau acolo 
nişte bătrâni din comunele de la sud, tare îngrijoraţi că nu mai 
văzuseră picior de lup de vreo jumătate de an, aşa că se 
gândeau să vină să se stabilească în Elun. 

Lamzab îşi dădu pe ceafă căciula din blană de vulpe şi zise: 

— Batu este fiul dumitale, dacă pe mine nu mă crezi, poate 
pe el l-oi crede. Întreabă-l pe el dacă sunt eu ca vânătorul acela 
de lupi. În ziua aceea veniseră nişte ziarişti din Mongolia să mă 
caute, era şi Batu, întreabă-l, dacă dumneata crezi că-ţi ascund 
ceva. 

Moşul întoarse capul şi-l întrebă pe Batu: 

— Aşa e? 

Batu zise: 

— Aşa e. Dar lumea nu crede, îi întreabă pe cei de la piaţă 
câte piei de lup a vândut Lamzab. Ştii şi dumneata cum e, dacă 
vii cu o blană de lup şi negociezi preţul în funcţie de calitatea 
pielii, primeşti douăzeci de cartuşe recompensă de la punctul de 
achiziţionare, şi ăia au condică şi se poate verifica. Ziariştii, cum 
s-au întors în ligă?, au difuzat ştirea şi au zis că Lamzab mai are 
puţin şi-l egalează pe Buhe. După aceea, Lamzab a mers la 
altcineva de câte ori avea de vândut vreo piele de lup. 

Bătrânul îşi încruntă sprâncenele: 

— Voi doi când vânaţi lupi o faceţi cu ură, şi toată lumea 
ştie că ucideţi prea mulţi. 

Batu se apără: 

— Partea noastră de stepă se află la cea mai mică distanţă 
de Mongolia, şi acolo sunt lupii cei mai numeroşi. Dacă nu i-am 
prinde, haitele care ar veni în zona de graniţă s-ar înmulţi peste 
măsură, şi aşa n-am mai rămâne cu prea mulţi mânji. 

Bătrânul întrebă din nou: 

— De ce aţi venit amândoi şi l-aţi lăsat pe Zhang Jiyuan să 
păzească singur herghelia? 

Batu zise: 

— Noaptea sunt mulţi lupi, atunci stăm noi cu caii în locul 
lui. Gazelele însă apar ziua, iar el nu s-ar descurca, că nu e la fel 
de iute ca noi. 

În zilele de iarnă, soarele nu se ridică prea sus pe platoul 
înalt, dimpotrivă, parcă e din ce în ce mai aproape de pământ. 


 Diviziune administrativă a Mongoliei Interioare. 


Cerul albastru se albeşte, reflectându-se în iarba galbenă, iar 
zăpada de la suprafaţă se topeşte puţintel, transformându-se 
într-o oglindă. Mulțimea de oameni, câini şi căruţe trecea ca 
nişte năluci în lumina orbitoare. Toţi bărbaţii îşi scoaseră 
ochelarii de soare şi şi-i puseră la ochi, în vreme ce femeile şi 
copiii purtau apărători de cai. Câţiva ciurdari căpătaseră „orbul 
zăpezii” şi strângeau tare din ochi, dar chiar şi aşa lacrimile 
şiroiau necontenit. Dulăii cei mari, în schimb, rămâneau cu ochii 
larg deschişi, atenţi la iepurii sălbatici care ţopăiau în depărtare, 
ori cu capul plecat, amuşinând lungul şir de urme de vulpe 
proaspete de lângă drum. 

Apropiindu-se de locul cu pricina, haita de câini descoperi 
pe dată hoiturile din zăpadă şi începu să latre în urmă. Unii 
dintre ei, mai hămesiţi, se repeziră la resturile de carne şi 
ciolane neterminate de lupi. Pale şi alţi câini de vânătoare 
cărora li se dusese vestea, cu blana zburlită pe grumaiji, 
amuşinau urmele lăsate de lupi pretutindeni pe zăpadă, căutând 
de jur-împrejur, distingând şi cântărind cu atenţie mărimea şi 
puterea haitei de lupi, pentru a-şi da seama ce căpetenie de 
haită trecuse pe aici. După spusele bătrânului, Pale era în stare 
să-i recunoască pe majoritatea şefilor de haită din stepa Elun, 
iar cei mai mulţi dintre aceştia îl recunoşteau, la rândul lor, pe 
Pale. Blana zburlită de pe grumazul lui le semnală apoi 
oamenilor că haita ce trecuse pe aici număra destule capete. 

Unul câte unul, cei aflaţi pe cai pătrunseră în platou şi 
inspectau cu atenţie, cu capetele plecate. Majoritatea gazelelor 
moarte de pe pantă fuseseră mâncate de lupi, încât rămăseseră 
doar capetele şi scheletele. Arătând spre urmele de lup de pe 
suprafaţa zăpezii, bătrânul Bilge spuse: 

— Azi-noapte au mai venit câteva haite. 

Apoi mai arătă câteva smocuri de blană gri sau gălbuie, 
zicând că haitele se mai şi bătuseră între ele, pare-se că erau 
haitele din zona de frontieră, care s-au luat după mirosul 
gazelelor, pentru că prin părţile acelea mâncarea e pe sponci, 
iar lupii, mai fioroşi. 

Când şirul de cai ajunse în cele din urmă pe coamă, oamenii 
reacționară de parc-ar fi dat de aur. Incepură să strige ca 
nebunii şi să-şi agite căciulile către căruțele din spate. Kasmai 
cobori prima din căruţă şi începu să tragă boul, alergând cu paşi 
mici. Toate celelalte femei coborâră din căruţe şi începură să-şi 


mâne boii cu toată puterea. Căruţele fiind astfel mai uşoare, iar 
boii, mânaţi mai tare, caravana se deplasa cu repeziciune. 

Privind către locul de vânătoare de la poalele muntelui, 
Lamzab holbă ochii: 

— Ohoho, dar ştiu că tare grozavi au mai fost şi lupii ăştia. 
Să împresoare atâta amar de gazele, când noi, douăzeci şi ceva 
de stăvari şi ciurdari călare, de-abia dacă am reuşit să prindem 
vreo treizeci şi ceva de gazele! 

Moş Bilge strânse hăţurile şi duse luneta la ochi, scrutând 
toată întinderea, de la groapa de zăpadă până la piscurile 
munţilor din cele patru laturi. Oamenii strânseră şi ei hăţurile, 
priviră spre munţi şi aşteptară ca bătrânul să zică ceva. 

Chenzhen duse şi el luneta la ochi. Pe povârniş în jos se 
vedea prăpastia de zăpadă în care îşi aflaseră mormântul 
nenumărate gazele şi, cine ştie, poate chiar şi câţiva războinici 
de odinioară. În centrul prăpastiei se afla o porţiune destul de 
întinsă, ca suprafaţa îngheţată a unui lac de munte aflat la 
altitudine. Pe pantele dimprejurul acestui lac erau împrăştiate în 
câteva locuri rămăşiţele gazelelor. Dar ceea ce îi uimea cel mai 
tare era faptul că în mijlocul lacului mai erau câteva pete 
galbene, dintre care unele mai mişcau, şi Chenzhen îşi dădu 
seama că acelea erau gazelele care n-avuseseră încotro şi 
intraseră în groapă, dar nu se afundaseră de tot în zăpadă. Pe 
suprafaţa zăpezii dimprejurul lacului se vedeau zeci de găuri 
mai mari sau mai mici. Mai încolo acestea se înmulţeau: erau 
urmele lăsate de gazelele care fuseseră lovite de năpasta 
năpastelor. Lacul de zăpadă nu e un luciu de apă, deoarece pe 
suprafaţa lui se puteau vedea clar urmele. 

Moş Bilge îi spuse lui Batu: 

— Voi rămâneţi aici şi croiţi drum cu lopeţile, ca să poată 
veni carele. 

După aceea, bătrânul îi luă pe Chenzhen şi pe Lamzab şi se 
îndreptară încetişor către „lac”. li spuse lui Chenzhen: 

— Să păşeşti numai pe-acolo pe unde vezi multe urme de 
copite de gazele şi labe de lup, şi nu prin locurile unde e 
neatins. 

Cei trei bărbaţi porniră călare, călcând cu grijă pe panta 
înzăpezită. Stratul de zăpadă era din ce în ce mai gros. larba 
aproape nu se mai vedea. Mai merseră câţiva paşi. Pe suprafaţa 
zăpezii erau puzderie de mici găurele făcute parcă cu 


beţişoarele, prin fiecare dintre aceste orificii răzbătând vârfurile 
firelor viguroase de iarbă, care, bătute de vânt, nu lăsaseră 
zăpada să se netezească. Bătrânul spuse: 

— Găurelele astea le-a făcut Tengri special pentru lupi, 
altfel cum ar mai fi putut amuşina ei hoiturile aflate sub stratul 
gros de zăpadă? 

Auzind asta, Chenzhen dădu din cap râzând. 

Micile găurele şi vârfurile firelor de iarbă erau nişte semne 
de siguranţă, aşa că mai înaintară câteva zeci de paşi, însă, de 
la un punct încolo, nu se mai vedea nicio gaură, niciun vârf de 
fir de iarbă. Se mai vedeau urmele clare ale copitelor de gazelă 
şi ale labelor de lup. Vânjoşii cai mongoli spărgeau, fornăind, 
pojghiţa îngheţată, groasă de trei degete, afundându-se tot mai 
tare în zăpada adâncă, ajungând tot mai aproape de lac şi 
îndreptându-se spre cel mai apropiat cadavru de gazelă. In cele 
din urmă, caii nu mai făcură niciun pas, oamenii descălecară, 
dar în aceeaşi secundă sparseră stratul de gheaţă şi se afundară 
în zăpadă. Cei trei încercau din toate puterile să găsească o 
ridicătură pe care să se sprijine ca să se întoarcă. Lângă piciorul 
lui Chenzhen se afla o gazelă devorată, răsucită în zăpada 
răscolită, mai încolo se întindea o fâşie din iarba aceea cu care 
se ghiftuiseră gazelele. Pe fâşie se găseau cam treizeci, 
patruzeci de animale care fuseseră prinse şi devorate de lupi, 
aşadar se putea şti cu siguranţă că haitele trecuseră şi pe aici. 

Ridicându-şi privirile, Chenzhen surprinse o imagine atât de 
înfiorătoare şi de jalnică, cum nu mai văzuse vreodată: opt sau 
nouă gazele tremurau mai sus, pe povârnişul înzăpezit, şi mai 
departe, pe lac, la nici o sută de metri. Erau înconjurate din 
toate părţile de gropi de zăpadă în care alte gazele se 
afundaseră. Acestea, care încă trăiau, erau atât de speriate, 
încât nu mai îndrăzneau să facă vreun pas, căci pojghiţa de 
gheaţă pe care se aflau putea oricând să se spargă. In afara lor 
mai erau câteva ale căror picioare subţiri se afundaseră în 
zăpadă, însă stratul îngheţat le ţinea încă trupurile la suprafaţă. 
Nu puteau face nicio mişcare. Fiinţele acestea libere, cele mai 
bune alergătoare din stepă, fuseseră lovite de soartă, răpuse de 
foame şi frig, agonizând sub ultima lovitură a îngerului morţii. 
Însă cel mai greu de crezut era faptul că pe zăpadă se mai 
puteau vedea câteva gazele, ale căror trupuri erau scufundate 
până la gât şi care se proptiseră în vreun tăpşan sau poate pe 


trupul mort al vreunei surate şi aşa îşi ţineau capetele la 
suprafaţă. Prin lentila lunetei, Chenzhen vedea cum gazelele 
acestea deschideau gura, parcă strigând după ajutor, însă nu 
ieşea niciun sunet. Probabil că muriseră îngheţate sau se 
sufocaseră, împietrind în ultima sculptură a vieţii lor. 

Pojghiţa de la suprafaţa zăpezii de pe povârniş sau de pe 
lac răspândea o lumină mirifică, asemenea unei oglinzi de 
gheaţă, însă cumplit de înşelătoare, acesta fiind tot un dar al lui 
Tengri pentru lupii şi oamenii stepei, sub care se ascundea cea 
mai ucigătoare armă secretă. Pojghiţa de zăpadă de pe munţii 
stepei Elun este opera de artă a viforului şi a razelor soarelui pe 
timp de iarnă. Fiecare fuior de vifor este ca o vânturătoare: 
alungă fulgii uşori de zăpadă şi permite doar boabelor tari şi 
grele să se depună. Grăunţele acestea de zăpadă se aştern pe 
suprafaţa zăpezii, adăugând peste stratul moale unul ceva mai 
solid. Apoi, în razele soarelui de dimineaţă şi de amiază, când nu 
mai bate vântul, stratul acesta se topeşte puţin, iar seara vântul 
puternic îl îngheaţă din nou. După câteva rafale de viscol, pe 
suprafaţa zăpezii se formează astfel o pojghiţă groasă de trei 
degete, ce are în compoziţie zăpadă şi gheaţă, fiind mult mai 
solidă decât zăpada simplă, dar mai friabilă decât gheaţa, 
aşadar o suprafaţă fină şi alunecoasă, dar nu îndeajuns de 
groasă. Acolo unde este cel mai gros strat poate să stea un om, 
însă majoritatea locurilor nu pot să reziste copitelor subţiri ale 
gazelelor. 

Scena pe care o aveau în faţa ochilor era şi mai terifiantă: 
toate gazelele la care lupii putuseră ajunge fuseseră trase afară 
din gropi. Pe marginile gropilor din zăpadă se ridicau movile de 
omăt. Aici îşi aduseseră lupii prada de război, pe locurile 
acestea care erau totodată abatoare şi pajişti numai bune 
pentru prânzit. 

Gazelele fuseseră devorate în devălmăşie, lupii nu 
aleseseră decât organele interne şi carnea cea mai bună, pe 
întinderea de zăpadă rămăşiţele zăceau de-a valma. Se vede că 
haita auzise larma oamenilor apropiindu-se şi fugise, căci 
urmele de pe zăpadă erau proaspete, iar acolo unde se 
uşuraseră zăpada era încă topită. 

Lupii stepei mongole sunt maeştri în vânătoarea pe 
suprafeţe înzăpezite, căci ei au pătruns şi cele mai profunde 
taine ale războiului. De gazelele care erau îngropate mai adânc 


în zăpadă lupii nici nu se atinseseră şi, chiar dacă se mai vedeau 
la suprafaţă, lipsa urmelor de pe zăpadă arăta că nici măcar nu 
încercaseră să ajungă până la ele. Cu cele pe care le 
dezgropaseră se puteau sătura câteva haite, iar cele îngheţate, 
pe care nu le dezgropaseră, erau puse la păstrare până la 
primăvară, când zăpada se va topi. Ce masă copioasă vor avea 
atunci lupii! Această imensă prăpastie de zăpadă era 
congelatorul natural în care lupii puteau să-şi ţină hrana la 
păstrare. Moş Bilge spunea că în stepa Elun există peste tot 
astfel de gropi de zăpadă, numai că aceasta era cea mai mare 
dintre toate. Având la dispoziţie aceste gheţării, lupii puteau să- 
şi aducă deseori proviziile pentru a avea ce mânca primăvara, în 
vreme de foamete. Gazelele grase şi fragede, congelate, îi vor 
ţine în viaţă pe lupii slăbiţi de foametea din timpul primăverii, 
având cu siguranţă mai multă grăsime decât cele care vor 
supravieţui până la primăvara următoare. Arătând către groapa 
de zăpadă, bătrânul spuse râzând: 

— Lupii de stepă se pricep să trăiască mai bine decât 
oamenii, în fiecare an, când vine iarna, păstorii profită de 
perioada în care osânza adunată toamna pe oi şi vite încă nu s-a 
topit şi le taie, punându-le la congelat ca să aibă provizii peste 
iarnă. Uite, şi asta tot de la lupi au învăţat. 

Cum văzură gazelele încă vii, în Pale şi în alţi câţiva câini se 
treziră vânătorul şi ucigaşul, aşa că năvăliră sus pe povârniş, 
dar nu trecură mai departe de locul în care urmele lupilor se 
terminau. De acolo nu îndrăzniră să facă niciun pas mai departe, 
ci doar îşi lungiră agitaţi gâturile, lătrând aprig către gazele. 
Unele se speriară aşa de tare, că încercară să fugă, din 
nesăbuinţă, dar nu făcură nici măcar un pas, că pojghiţa se 
frânse, şi se prăvăliră cu un bufnet în groapa cu zăpadă 
frăgezită. Se zbătură din toate puterile, dar dispărură într-o 
clipită. 

Zăpada se surpa precum nisipurile mişcătoare în care te 
afunzi din ce în ce mai mult, iar în final groapa arăta precum o 
pâlnie. În momentul în care pojghiţa crăpase, una dintre gazele 
îşi proptise picioarele din faţă pe o bucată mai solidă de gheaţă, 
în timp ce partea din spate a trupului ei cădea în groapă. Nu 
făcuse decât să mai câştige câteva clipe. 

Cărarea în zăpadă fusese croită, iar căruțele coborâră de pe 
coamă. Caravana înaintă până în locul din care nu se mai putea 


avansa, iar cu lopeţile de lemn făcură loc împrejur ca să 
descarce. 

Bărbaţii veniră către Bilge. Bătrânul spuse: 

— Uitaţi-vă într-acolo, la apus: zăpada e mai îngheţată şi 
nici gropi nu sunt prea multe, sunt şi urme de balegă de gazelă, 
şi de lup. Multe gazele au fugit pe-acolo. 

Ciurdarul Sangjie zise: 

— Din câte văd eu, lupii n-au procedat prea bine. Dacă 
starostele lor ar fi trimis câţiva lupi pe partea asta, nu le-ar mai 
fi scăpat nicio gazelă. 

Bătrânul se răsti: 

— Dacă ai fi fost tu şef de haită, ai fi murit de foame. Dacă 
le ucizi dintr-odată pe toate, la anul ce mai mănânci? Lupii nu 
sunt aşa lacomi ca oamenii, ci sunt mai socotiți, mult mai 
socotiți. 

Sangjie răspunse râzând: 

— Anul acesta au fost prea multe gazele, nu s-ar fi isprăvit 
cu ele nici dacă mai ucideau câteva mii. M-am gândit să fac şi 
eu rost de nişte bani, să-mi ridic o iurtă nouă, să-mi iau şi eu o 
nevastă. 

Bătrânul îi aruncă o privire şi zise: 

— lar când copiii şi nepoţii voştri îşi vor lua şi ei neveste să 
nu mai fie în stepă nici picior de gazelă, nu? Voi, ăştia tinerii, vă 
asemănaţi tot mai mult cu neamurile străine, pe zi ce trece. 

Bătrânul văzu că femeile descărcaseră căruțele, iar spre 
movila în care-şi puseseră lupii la păstrat gazelele dezgropate 
era acum o cărare adâncă prin zăpadă, care se lărgea cu o 
porţiune bătătorită. Atunci, privind către cer, el începu să 
murmure ceva, ca o incantaţie. Chenzhen se gândi că bătrânul îl 
ruga astfel pe Tengri să le dea voie oamenilor să ia gazelele 
dintre zăpezi. Apoi, bătrânul închise ochii şi se opri puţin, după 
care, deschizându-i, le spuse tuturor: 

— Acolo jos, sub zăpadă, sunt destule gazele îngheţate. Să 
nu vă lăcomiţi, după ce răzbateţi până acolo, mai întâi daţi-le 
drumul celor care sunt încă în viaţă şi abia apoi începeţi să le 
dezgropaţi pe cele îngheţate. Dacă Tengri nu le-a lăsat pe 
acestea să moară, avem şi noi datoria să le lăsăm în viaţă. 

Bătrânul îşi plecă apoi capul şi le spuse lui Chenzhen şi lui 
Yangke: 


— După fiecare bătălie, Genghis-Han elibera un miel. 
Mongolii s-au bătut sute de ani, de ce credeţi că porneau iar şi 
iar la luptă? Pentru că învăţaseră de la lupi să nu-şi ucidă toate 
victimele odată. 

Bătrânul Bilge desemnă fiecărei familii câte o porţiune de 
pe care să-şi adune singură gazelele. După legile vânătorii în 
stepă, oamenii lăsară acele gazele care erau mai uşor de luat, 
din locuri mai la îndemână şi unde erau mai multe la un loc, 
pentru Bilge şi băieţii de la facultate. 

Bătrânul merse împreună cu Chenzhen şi Yangke până la 
căruţa lui. Traseră din ea două rulouri de pâslă groasă, fiecare 
de aproape doi metri lăţime şi patru metri lungime. Pâsla parcă 
fusese stropită cu apă, aşa era de îngheţată. Chenzhen şi 
Yangke luară o bucată de pâslă şi porniră pe cărăruie. Bilge luă 
pe umăr prăjinile de mesteacăn de capetele cărora erau legate 
cârlige de fier. Batu şi Kasmai luară şi ei în spate ruloul de pâslă 
şi veniră lângă locul în care zăpada era adâncă, iar micul Bayar 
se ţinu după mama lui, cu căngile lungi în spate. 

Ajungând la groapă, bătrânul îi puse pe cei doi studenţi să 
aşeze pâsla pe crusta de gheaţă, apoi îl puse pe Yangke, care 
era mai vânjos, să meargă pe ea, să-i verifice rezistenţa. 

Bucata era lată, groasă şi tare ca o placă mare de zăpadă. 
Yangke păşi pe ea, iar pojghiţa de dedesubt nu scoase decât 
nişte scârţâieli, fără să dea vreun semn că ar urma să crape. Lui 
Yangke îi veni apoi să ţopăie, iar bucata de pâslă se curbă puţin, 
însă tot nu se prăbuşi. Bătrânul îl opri repede, zicând: 

— Să nu faci aşa ceva odată ce eşti pe pâslă, că poţi să 
ajungi ca gazelele îngheţate, nu-i de glumă. Gata, Chenzhen e 
mai uşor decât tine, mai întâi îl iau pe el să scoatem vreo două 
gazele, după care vă duceţi voi doi singuri. 

Yangke trebui să se dea jos de pe bucata de pâslă, apoi îl 
ajută pe bătrân să se urce, după care se urcă şi Chenzhen. 
Bucata de pâslă ţinea pe ea fără nicio problemă doi oameni, la 
care se mai puteau adăuga încă vreo două gazele. 

După ce se aşezară bine, traseră amândoi de cea de-a doua 
bucată de pâslă şi o puseră cap la cap cu prima. Apoi bărbaţii 
aranjară cele două bucăţi de pâslă şi înaintară cu paşi mari pe 
cea de-a doua bucată, pe care puseră căngile lungi. Repetară 
aceleaşi mişcări şi aduseră pâsla cealaltă din spate în faţă. Cele 
două bucăţi se înlocuiau astfel una pe cealaltă, iar cei doi 


oameni erau ca nişte cârmaci ai unei arce din pâslă ce aluneca 
spre o gazelă vie pe întinderea de gheţuri. 

În cele din urmă, Chenzhen se urcase pe luntrea fermecată 
a stepei mongole, scornită de isteţimea oamenilor acestor 
locuri, mijloc de transport pe zăpadă ce rezista oricăror 
intemperii, oricât de serioase, în cuprinsul stepei mongole, de-a 
lungul a sute şi mii de ani, nenumărați oameni călătoriseră cu o 
astfel de ambarcaţiune, salvându-se din abisurile morţii, scoțând 
din ghearele ei nenumărate oi sau câini. Şi tot nenumărată 
trebuie să fi fost şi prada de vânătoare sau de război, împinsă 
înăuntru de lupi, vânători sau împresurarea cavaleriilor, care 
fusese apoi dezgropată din adâncurile lacului de zăpadă. Nu s-ar 
fi gândit bătrânul Bilge că avea să încredinţeze tainele 
mongolilor tocmai unui studenţaş de alt neam şi că el însuşi va 
fi acela care-i va pune în mâini această temută armă. Chenzhen 
era primul student chinez care avea privilegiul de a naviga cu 
arca aceea primitivă a mongolilor. 

Barca de pâslă aluneca tot mai iute şi din când în când se 
auzea cum scârţâie pojghiţa de zăpadă sub ea. Lui Chenzhen i 
se părea că se află taman pe covorul zburător din poveste, 
plutind deasupra omătului alb, cu precauţie, lucid sub 
ameninţarea pericolului, zburând ca un nemuritor, simțindu-se 
recunoscător în adâncul inimii lui faţă de lupii şi oamenii stepei 
care îi dăruiseră o viaţă ca-n basme. In mijlocul iazului de 
zăpadă erau opt astfel de arce, şaisprezece covoare zburătoare 
care înaintau deodată, întrecându-se, răscolind colbul de 
zăpadă, zburătăcind florile mari de gheaţă. Câinii lătrau, 
oamenii strigau, Tengri râdea din cer. În văzduh se ivi deodată 
un nor gros, iar gerul se pogori brusc. Zăpada care se topise 
puţin la suprafaţă se preschimbă pe nesimţite într-o oglindă de 
gheaţă şi mai solidă, făcând crusta de la suprafaţa zăpezii să 
devină dintr-odată de trei ori mai rezistentă, dezgroparea 
gazelelor fiind cu atât mai neprimejdioasă. Oamenii îşi scoaseră 
cu toţii ochelarii de soare şi, deschizând larg ochii, înălţându-şi 
capetele, strigară într-un suflet: „Tengri! Tengri!” Apoi, zborul 
luntraşilor fu mai uşor şi mai neînfricat. În acel moment, lui 
Chenzhen i se păru că simte prezenţa veşnicului Tengri al 
cerurilor mongole, iar sufletul lui primi din nou binecuvântarea 
lui Tengri al stepelor. 


La un moment dat, dinspre povârnişul de lângă marginea 
lacului, se auziră strigătele lui Yangke şi ale lui Bayar. Chenzhen 
întoarse capul şi se uită într-acolo. Atunci Yangke şi Bayar 
strigară entuziasmați: 

— Am scos una! Am scos una! 

Chenzhen luă luneta şi privi. Văzu cum, sub îndrumarea lui 
Bayar, Yangke dezgropase prin cine ştie ce metodă o gazelă 
mare, apoi, trăgând-o fiecare de câte un picior, o târâseră către 
căruţă. Cei rămaşi pe mal îşi luară şi ei plăcile şi porniră spre 
groapa din zăpadă. 

Arca de pâslă se afla acum departe de locul sigur, 
apropiindu-se din ce în ce mai mult de o gazelă. Era o gazelă 
gestantă, ochii îi sticleau a disperare, dar mai era în ei şi o 
scânteie de nădejde. De jur-imprejur nu era decât pojghiţă 
spartă de zăpadă, iar cea de sub copite nu era mai groasă decât 
tăblia unei mese şi se putea sfărâma în orice moment, bătrânul 
spuse: 

— Împinge mai încet pâsla, dar nici prea încet. Nu cumva să 
se sperie, în ea o mai fi şi acum un pui, vezi bine, viaţa în stepă 
nu-i deloc uşoară, iar fiecare trebuie să lase o portiţă de scăpare 
fiecăruia. 

Chenzhen dădu din cap, apoi se culcă pe burtă şi împinse 
uşor, puţin câte puţin, bucata de pâslă, până ajunse să i-o 
strecoare gazelei sub picioare, iar scoarţa de zăpadă nu se 
crăpă. Nu se ştie dacă această gazelă mai avusese vreodată 
parte de ajutorul oamenilor sau dacă doar nădejdea pentru viaţa 
puiului ei îi dădea puteri, dar ajunse dintr-un salt pe scoarţa de 
pâslă, căzând în genunchi cu un sunet surd, tremurând din tot 
trupul, deşi era paralizată de oboseală, îngheţată de ger şi 
zăpăcită de frică. Chenzhen răsuflă uşurat, cei doi înaintară uşor 
pe pâslă, aducând încetişor şi cu mare atenţie cealaltă bucată 
înaintea acesteia, şi tot aşa, până ajunseră la un loc mai solid. 
Bătrânul spuse: 

— Bine, acum dă-i drumul. Dacă mai cade o dată, înseamnă 
că asta e voia lui Tengri. 

Chenzhen se duse încetişor lângă vietatea care pentru el nu 
mai era doar o gazelă, ci o căprioară blândă, iar ea deschise doi 
ochi minunaţi, ca ai căprioarei, ochii aceia mari care-i 
înduioşează pe oameni. Chenzhen mângâie capul gazelei, în 
timp ce ea deschise ochii plini de groază, în care se citea 


implorarea vieţii. Mângâie uşor făptura îngenuncheată la 
picioarele lui, firavă şi neajutorată, iar inima începu să-i 
tremure: cum de nu se dusese să ia apărarea acestor fiinţe 
slabe, frumoase şi paşnice, şi preferase să stea de partea lupilor 
ucigaşi, însetaţi de sânge? Chenzhen, care crescuse cu basme 
precum cel cu bunica şi lupul, cu Dongguo cel milostiv! şi cu 
alte poveşti pline de ură faţă de lupi, se trezi spunând fără să 
vrea: 

— Ţi-e mai mare mila de gazelele astea. Lupii chiar că sunt 
nişte ticăloşi, să ucidă nişte fiinţe nevinovate, care nu fac 
nimănui niciun rău, zău de n-ar trebui căsăpiţi până la unul. 

Bătrânul Bilge se schimbă dintr-odată la faţă. Chenzhen îşi 
înghiţi zăpăcit ultimele cuvinte, îşi dădu seama că-l jignise pe 
bătrân în cea mai adâncă credinţă, că hulise împotriva totemului 
păstorilor din stepă. Dar nu-şi mai putea lua vorbele înapoi. 

Aruncându-i o privire cruntă, moşul se răsti la Chenzhen: 

— Oare iarba nu e fiinţă? Stepa nu e fiinţă? Aici, în 
Mongolia, iarba şi păşunea sunt fiinţele cele mari, ceilalţi sunt 
fiinţele cele mici, iar fiinţele cele mici nu pot trăi decât de pe 
urma fiinţelor celor mari. Lupii şi oamenii sunt mici. lar jivinele 
care se hrănesc cu iarbă sunt mai ticăloase decât cele care se 
hrănesc cu carne. Tu crezi că gazelele sunt lipsite de noroc, dar 
oare iarba nu e nevinovată? Gazelele au patru picioare, şi încă 
foarte iuți, dacă se întâmplă ceva, ele o iau la fugă, pot să-i facă 
pe lupii care le urmăresc să scuipe sânge de osteneală. Dacă le 
e sete, pot alerga până la râu unde beau apă, dacă le e frig se 
pot duce pe pantele însorite. Pe când iarba? larba, deşi e fiinţa 
cea mare, are viaţa cea mai grea şi mai dureroasă. Rădăcina 
ierbii e atât de firavă, pământul atât de sărac. Creşte pe 
pământ, dar stă neclintită în acelaşi loc, de mişcat nu se mişcă 
nici câţiva centimetri. Toţi o calcă în picioare, o pasc, o rod, o 
răvăşesc. Mongolilor le e milă şi îi doare sufletul cel mai mult de 
iarbă şi de stepă. Dacă e să vorbim de ucidere, gazelele ucid 
stepa, şi astfel sunt mai de temut ca secerătoarea. Păşunatul 
dezlănţuit al gazelelor nu e tot ucidere? Nu înseamnă că iau 
viaţa stepei? Şi dacă ucizi stepa nu înseamnă că ucizi şi fiinţele 
mici ale stepei? Invazia gazelelor este o nenorocire mult mai 


1% În folclorul chinezesc, cărturarul naiv şi bun la suflet care mai avea 
puţin şi era să fie mâncat de un lup pe care îl ajutase să scape de 
ameninţarea unui vânător. 


îngrozitoare decât haitele de lupi. Peste stepă nu se abate 
numai urgia albă, a viscolului, cea neagră, a lupilor, mai este şi 
cea galbenă, a gazelelor. Când vine peste noi urgia galbenă, e 
ca şi cum gazelele ar mânca oameni... 

Barba şi mustata rară a bătrânului tremurau fără încetare, 
mai tare chiar decât biata gazelă. 

În inima lui Chenzhen era o vibraţie necontenită, fiecare 
cuvânt al bătrânului era ca bubuitul unei tobe de război care îi 
producea durere cu fiecare lovitură. Simţea că, în înţelepciunea 
lui, neamul păstorilor din stepă depăşea cu mult neamul 
agricultorilor, nu doar în domeniul militar, ci şi în cel al tăriei de 
caracter, fiindu-le superiori acestora din urmă şi prin multe alte 
concepţii şi moduri de a vedea viaţa. Logica străveche a stepei 
cuprindea într-un singur exemplu elementele de bază ale 
confruntării pe viaţă şi pe moarte dintre nomazi şi agricultori. 
Vorbele bătrânului veneau ca din partea cuiva care, aflat pe 
platourile înalte ale Mongoliei, ar fi coborât privirile iscodind 
câmpiile din nordul Chinei, ca un comandant de oști. Impungeau 
precum colții ascuţiţi ai lupului, ascuţiţi şi puternici, pătrunzători 
şi îndreptăţiţi, de neînfrânt. Chenzhen, care până mai adineauri 
avusese un ton convingător, rămăsese acum fără cuvinte. 
Concepţiile lui despre viaţă, despre existenţă, despre 
supravieţuire, care ţineau de civilizaţia chineză, se ciocniseră de 
logica şi civilizaţia stepei şi se făcuseră praf într-o clipită. Nu 
avusese încotro şi admisese că principiile cereşti ale eticii 
confucianiste trebuiau socotite de partea neamului nomad. Ceea 
ce apărau oamenii stepei era „fiinţa cea mare”, viaţa stepei şi a 
naturii, considerând că aceasta era mai scumpă decât viaţa 
omului, pe când neamul agricultorilor îşi apăra „fiinţele mici”, 
crezând că cele mai scumpe din lume sunt viaţa omului şi a 
jivinelor. Însă „dacă fiinţa cea mare nu mai există, nici cele mici 
nu mai pot exista”. Chenzhen îşi repeta necontenit această 
frază, iar inima începu să-l doară. Se gândi deodată la ce se 
povestea în istorii, că neamurile stepei veniseră năvalnic peste 
neamurile ogorului, că încercaseră din răsputeri să transforme 
ogoarele la loc în păşuni, şi simţi o puternică îndoială. 
Considerase dintotdeauna că aceasta este o faptă demnă de 
nişte barbari înapoiaţi, însă, după apologia bătrânului, care se 
baza pe legătura dintre fiinţele mari şi fiinţele mici, reconsideră 
întreaga chestiune şi îşi schimbă punctul de vedere, observând 


că nu mai poate folosi termenul „barbar” pentru a defini această 
faptă, căci printre aceşti „barbari” se află şi civilizaţia care se 
luptă pentru a proteja izvoarele profunde ale vieţii omeneşti. 
Dacă priveşti din perspectiva „fiinţei celei mari”, neamul 
agricultorilor n-a făcut altceva decât să nimicească pământul, 
să-l calce cu copitele cailor în război, distrugând viaţa păşunii şi 
a naturii, punând în pericol vieţile fiinţelor mici. Oare acest lucru 
nu e cea mai cruntă barbarie? Dacă orice om de pe lumea asta 
spune că pământul este maica omenirii, atunci mai poate fi 
socotită distrugerea pământului un semn de civilizaţie? 

Chenzhen întrebă pierit: 

— Atunci de ce i-aţi mai dat drumul adineauri gazelei care 
scăpase cu viaţă? 

Bătrânul spuse: 

— Gazelele atrag după ele haitele de lupi, iar aceştia, dacă 
se duc să prindă gazele, nu prea mai dau iama prin ocolurile 
noastre şi ne lasă animalele în pace. Apoi, gazelele reprezintă 
un venit în plus, sunt mongoli care tocmai din asta reuşesc să-şi 
ridice o iurtă nouă, să-şi ia nevastă, să aibă copii. Mongolii sunt 
pe jumătate vânători; fără vânătoare, viaţa lor e asemenea 
cărnii fără sare sau zilei fără gust. Dacă nu vânează, se 
prostesc. În cele din urmă, mai vânează şi pentru a apăra stepa, 
de aceea prind mai mult animale erbivore decât carnivore. 

Bătrânul oftă şi adăugă: 

— Multe lucruri nu pricepeţi voi, chinezii. Citiţi multe cărţi, 
dar câte lucruri anapoda nu se scriu în ele. Cărţile scrise de 
chinezi ţin locul vorbelor lor, în schimb, marele neajuns al 
mongolilor este acela că nu se pot exprima în scris. Tu, dacă ai 
deveni un adevărat mongol, ai putea scrie cărţi în locul nostru. 

Chenzhen dădu din cap. Dintr-odată, îşi aminti că în 
copilărie citise o sumedenie de poveşti pentru copii în care 
„lupul cel mare şi cenuşiu” apărea tălâmb, lacom şi crud, în 
vreme ce vulpea era isteaţă, şireată şi drăguță. Abia după ce a 
venit în stepă, Chenzhen şi-a dat seama că în realitate nu există 
în natură un animal sălbatic mai inteligent ca lupul. 

Din câte se vede, cărţile îi cam induc în eroare pe oameni, 
unde mai pui că aici mai era vorba şi de poveşti pentru copii. 

Bătrânul ajută gazela să se ridice şi o împinse uşor pe 
suprafaţa zăpezii. Vârfurile firelor de iarbă ieşeau prin pătura de 
zăpadă. Ea se repezi şi le înfulecă cu două guri, parcă. 


Chenzhen trase repede înapoi bucata de pâslă. Gazela făcu 
tremurând câţiva paşi, apoi, găsind un şir de urme de-ale 
suratelor ei, o luă la sănătoasa câtre coama muntelui fără a mai 
întoarce capul şi dispăru în munţii Tianshan. 

Batu şi Kasmai duceau şi ei o gazelă mai mică, apropiindu- 
se de locul solid al povârnişului. Kasmai striga: „Huolhei, 
huolhei” („vai, sărăcuţa, sărăcuţa de ea”) ţinând în braţe o 
gazelă pe care o bătea uşurel pe spate, după care îi dădu 
drumul să fugă spre munte. Chenzen îi făcu semn lui Kasmai 
ridicând degetul mare. Ea îi spuse: 

— Mămica lui căzuse într-o groapă, iar el alerga în jurul ei şi 
nu mai voia să se ducă de-acolo, am încercat o vreme să-l 
prindem şi abia apoi l-am oprit cu cângile. ` 

Celelalte plute se apropiau şi ele una câte una. In cele din 
urmă, gazelele vii din mijlocul lacului de zăpadă alcătuiră o mică 
turmă, care o luă spre munte. Bătrânul spuse: 

— Gazelele astea au de acum mai multă experiență, iar 
lupii n-o să le mai poată prinde. 


Capitolul 4 


Neamul tujue era un alt neam de huni. Un trib al 
acestora, care-şi zicea „ashina”, fu cotropit de neamul 
vecin. Între ei era un băiat de vreo zece ani, pe care, 
văzându-l aşa de tânăr, oştenii nu se-ndurară să-l omoare, 
ci îi făcură o tăietură la picior şi îl alungară în pustiurile 
mlăştinoase, unde o lupoaică îl luă şi îl hrăni cu carne. Şi el 
crescu laolaltă cu lupii şi puii acestora. Atunci, împăratul 
auzi că acel copil încă trăieşte şi de îndată trimise oameni 
după el să-l ucidă. Trimişii văzură lupul stând lângă el şi nu 
îndrăzniră să-i ia viața, iar el fugi în munţii de la 
miazănoapte ai Ţării Roditoare şi se ascunse prin peşterile 
din munte, apoi avu zece fii, care şi aceştia avură urmaşi, 
unul dintre ei pe nume Ashina. 


Cronica regatului Zhou — 
Despre neamul tujue 


ÎN CELE DIN URMĂ, oamenii se duseră să-şi ia darurile pe 
care le meritau. Pe lacul de zăpadă, gerul era din ce în ce mai 
tăios, iar suprafaţa zăpezii, din ce în ce mai tare. Bătrânul le 
spuse celorlalţi: 

— Tengri ne zoreşte, să ne mişcăm mai repede. 

Pe întinderea de zăpadă, oamenii plutiră fiecare către lotul 
lui, iar pe câmpul de vânătoare se iscară din nou zarva şi 
veselia. 

Bătrânul îl luă pe Chenzhen şi ajunseră pe marginea unei 
gropi nici prea mari, nici prea mici. Moşul zise: 

— Nu e bine să căutăm gropi prea mari, sunt prea multe 
gazele în ele. Sunt îngrămădite şapte, opt, poate chiar zece, şi 
din cauza asta se face mult abur, iar zăpada din groapă nu 
îngheaţă decât foarte greu. Din cauza aburului care stă cald o zi 
şi-o noapte, iarba umflă burţile gazelelor, picioarele li se îndoaie 
şi burţile li se învineţesc, şi asta împute repede carnea. Între 
timp, gazela îngheaţă, dar îngheaţă şi carnea împuţită. Dacă 
duci o astfel de gazelă la piaţă, abia dacă o dai la jumătate din 
preţ, deoarece oamenii, cum îi văd burta învineţită, te pun să 
laşi din preţ ca pentru marfa de calitatea a doua şi-ţi dau doi 
bani pe ea. Insă lupilor tocmai aceste gazele împuţite le plac, 
pentru că lupii stepei Elun îşi amintesc şi le găsesc taman pe 
acestea care au rămas îngropate. Aşa că noi n-avem decât să le 
lăsăm lupilor cea mai bună părticică. 

De pe bucata de pâslă, bătrânul băgă laţul în groapa de 
zăpadă, care era adâncă de doi metri şi mai bine. Cotrobăi ce 
cotrobăi şi la un moment dat fixă cârligul cu toată puterea, 
zicându-i lui Chenzhen: 

— Am prins una, acum s-o scoatem. 

Cei doi ba o trăgeau, ba o lăsau să cadă, aruncând din când 
în când zăpadă pe fundul gropii pentru a o umple. În felul 
acesta, o aduseră tot mai sus. Stând în picioare, aplecară încet- 
încet cârligele, până ce ajunseră să scoată din groapă capul 
întreg al gazelei îngheţate. Când cârligul stătu drept, o prinseră 
de beregată, fără a-i vătăma în vreun fel pielea. Chenzhen se 
aplecă şi prinse capul gazelei cu ambele mâini, trăgând din 
răsputeri şi scoțând în cele din urmă gazela de treizeci şi ceva 
de kilograme pe bucata de pâslă. Animalul era îngheţat tun, 


burta nu-i era nici umflată, nici vineţie, ca şi cum ar fi murit 
repede, sufocat şi îngheţat. Bătrânul spuse: 

— Asta este o gazelă de calitatea întâi, pe care o putem 
vinde la un preţ foarte bun. 

Apoi răsuflă şi spuse: 

— Mai sunt acolo jos, vino să le scoţi, dar vezi să faci ca şi 
cum ai scoate apă din fântână cu găleata, mai întâi cauţi bine şi 
abia apoi prinzi, nu carecumva să străpungi pielea gazelei, că 
atunci nu mai iei pe ea doi bani. 

Chenzhen încuviinţă, apoi luă cârligul, căută uşor şi văzu că 
în fundul gropii mai erau una, două gazele. După un timp, dădu 
peste ceva care părea a fi o gazelă, apoi căută gâtul, încercă de 
câteva ori să agaţe cârligul şi până la urmă reuşi. Se putea 
spune că Chenzhen prinsese în sfârşit primul său „peşte mare” 
în lacul de zăpadă al stepei, o captură de vreo treizeci şi ceva de 
kilograme, sau, mai bine zis, vânatul pe care în mod obişnuit nu 
l-ai fi putut prinde nici călare pe cel mai rapid dintre cai. Strigă 
de bucurie către Yangke, care era pe mal: 

— Uite, am scos şi eu una, una mare de tot! Câtă forţă! 

Yangke strigă şi el înfrigurat: 

— Hai, vino repede înapoi! Vino înapoi! Lasă-mă şi pe mine! 
Să se mai odihnească şi moşul! 

Pe pantele din faţă răsunau pretutindeni strigăte 
entuziaste. Gazelele cu pielea şi blana intacte, grase şi 
frumoase, erau scoase pe rând. Plutele de pe lacul de zăpadă 
veneau una după alta, înaintând spre mal. Cei care erau mai în 
putere aduceau cel de-al doilea transport. Plutele lui Batu, 
Kasmai şi Lamzab erau cele mai grozave. Prindeau gazelele 
repede şi bine şi ştiau să le prindă pe cele mari şi bune, iar dacă 
le pica în cârlig vreuna mai micuță şi mai pricăjită, cu burta 
umflată sau vânătă de la sufocare, pe care oricum n-ar fi putut 
lua cine ştie cât, o aruncau imediat înapoi în groapa din zăpadă. 

În pustietatea albă se desfăşura o scenă care mai putea fi 
văzută doar primăvara, după ce fătau oile. Lupii care priveau de 
pe creasta îndepărtată a muntelui fierbeau de furie. Pentru că 
lupilor celor atât de pricepuţi în a se deda la tâlhării prin stepă le 
venise vremea să fie la rândul lor tâlhăriţi de oameni. Şi, în 
sinea lui, Chenzhen nu putea să nu se bucure. 

Bătrânul şi Chenzhen duceau către țărm două gazele. Barca 
de pâslă acostă, iar Yangke şi Bayar îl ajutară pe bătrân să 


coboare. Chenzhen împinse gazelele de pe pâslă, iar cei patru le 
traseră până la carele familiilor lor. Atunci el descoperi în cele 
două care câteva gazele mari şi se întrebă nedumerit ce se 
întâmplase. 

Yangke îi spuse: 

— Eu şi Bayar nu am scos decât una, celelalte ne-au fost 
aduse, nouă şi familiei lui Bilge, de cei care s-au întors primii. Au 
zis că aşa e rânduiala în stepa Elun. 

Apoi adăugă râzând: 

— Vezi că dacă suntem cu unchiaşul avem parte de 
privilegii. 

Bătrânul râse la rându-i şi spuse: 

— Da, dar de acum şi voi sunteţi tot oameni ai stepei şi va 
trebui să ţineţi şi voi minte rânduielile acestor locuri. 

Bătrânul era obosit, îşi încrucişă picioarele sub el şi se 
aşeză lângă car să-şi fumeze luleaua. 

— Duceţi-vă singuri, zise el, şi n-aveţi grijă. De cădeţi 
cumva în zăpadă, depărtaţi-vă imediat picioarele şi mâinile, 
ţineţi-vă respiraţia şi cel de pe pâslă vă va întinde cârligul, dar 
aveţi grijă să nu vă zgâriaţi pe faţă, că nu vă mai găsiţi neveste 
în veci. 

Bătrânul râse tuşind. Apoi îl strigă pe Bayar să vină cu 
vreascurile să facă focul şi să pregătească prânzul. Chenzhen şi 
Yangke urcară pe pluta de pâslă din cale afară de nerăbdători. 
Apropiindu-se de locul cu zăpadă adâncă, Chenzhen dădu peste 
o cărăruie săpată în zăpadă care mergea înspre o groapă. 
Yangke spuse râzând: 

—  Adineauri era unchiaşul lângă noi şi nu puteam să-ți 
spun, dar asta e groapa pe care am săpat-o eu cu Baya, de-aici 
am scos gazela aceea mare. Zău de nu e un drăcuşor de copil 
Baya ăsta — cum a văzut că v-aţi dus, ştiindu-se scund şi uşurel, 
a întins cojocul pe zăpadă, s-a pus pe el şi a luat-o înainte târâş, 
pentru că pojghiţa îl ţinea. Cinci sau şase metri mai încolo a 
găsit o groapă, aşa că s-a întors şi am început să săpăm 
cărăruia, care nu ne-a costat cine ştie ce efort. Apoi ela intrat în 
văgăună, a legat picioarele gazelei cu sfoară şi s-a întors, iar eu 
am tras-o afară. E foarte curajos Baya ăsta, eu mă tot temeam 
că pojghiţa o să se rupă şi-o să-l înghită zăpada şi... 

Chenzhen îi luă vorba repede şi zise: 


— Mi-am dat seama de asta mai demult, când a venit cu 
mâinile goale să se măsoare cu lupii. Şi-atunci să n-aibă el 
curajul să intre într-o groapă de zăpadă? Toţi copiii mongolilor 
sunt ceva ce n-ai văzut şi când s-or face mari vor să fie şi mai şi. 

Yangke spuse: 

— Când i-am zis să nu intre mi-a spus că intrase şi-n 
bârlogul lupului, doar n-o să se sperie el de o groapă de zăpadă. 
Mi-a zis că pe la şapte ani a intrat în vizuina unui lup mare şi i-a 
furat un pui. Nu tot spuneai tu că ai vrea să-ţi iei un pui de lup? 
Numai bine, îl luăm pe Baya cu noi odată. 

Chenzhen zise repede: 

— Eu aşa ceva n-am curaj să fac. Am zis aşa, într-un acces 
de invidie, văzând caracterul mongolilor. 

Cei doi studenţi de la Pekin, Yangke şi Chenzhen, urcară pe 
pluta mongolă a zăpezilor, şi faţa lui Yangke se încreţi de 
entuziasm. 

— Ce interesant poate să fie să mergi la vânătoare în stepă, 
zise el, şi ce plictisitor şi monoton e să ieşi cu oile la păscut 
dimineaţa sau să faci de pază noaptea. Mi-am dat seama că 
odată ce cărările ţi se intersectează cu cele ale lupului, viaţa în 
stepă parcă e mai plină de neprevăzut şi mai interesantă. 

Chenzhen spuse: 

— În stepă, ţinuturile sunt întinse, dar oamenii, puţini, de 
jur-împrejur nu vezi o iurtă pe o rază de câteva zeci de kilometri 
şi, dacă nu vezi lupul sau nu mergi la vânătoare, te plictiseşti de 
moarte. Zilele trecute am citit aşa de mult, că am luat-o razna. 
Ei, din câte am citit, se vede treaba că neamurile stepei se 
închină la totemul lupului, şi asta de mii de ani. 


În dimineaţa aceea, cei doi avuseseră la masă, pe lângă 
ceai cu lapte, şi carne de vită în sos de soia, iar acum se 
simțeau plini de vlagă. Aburii albi pe care-i suflau viguros îi 
făceau să pară vâslaşi ai bărcilor dragon. Braţele şi picioarele 
alternau bucăţile de pâslă, iar pluta mergea înainte ca o barcă 
cu motor. Apoi Yangke luă cârligul şi scoase o gazelă. De 
bucurie, începu să ţopăie de mai avea puţin şi sfărâma pluta, iar 
Chenzhen se sperie de îl trecură năduşelile şi încercă zorit să-l 
potolească. Dar Yangke bătu gazela cu palma lui mare şi începu 
să strige: 


—  Adineauri, când vedeam cum scot oamenii gazelele, 
părea un vis, dar acum parcă m-am trezit. E adevărat! E 
adevărat! E o adevărată minunăţie! Vă mulţumesc, lupilor! 
Lupilor! Lupilooor! 

Yangke se ţinea strâns de coada cârligului şi nu-l lăsa pe 
Chenzhen să o prindă. Acesta însă nu îndrăzni să se ia la ceartă 
pe pluta aceea nesigură, aşa că îşi luă rolul de kuli!! în primire. 
Yangke scoase trei gazele la rând de parcă devenise dependent 
şi nu mai voia să se întoarcă la țărm. Spuse cu un zâmbet şiret: 

— Mai întâi le scoatem, dup-aceea le ducem, e mai eficient 
aşa. 

Sfârşindu-şi vorba, puse gazelele în rând pe o porţiune unde 
zăpada era mai tare. 

La țărm, bătrânul îşi terminase de fumat luleaua şi, 
ridicându-se, îi strigă pe cei de pe lac, apoi făcu loc într-o parte 
a şirului de care. Femeile din fiecare familie aduseră vreascuri, 
spiţe de lemn rupte pe care le aşezară pe locul acela gol şi 
înălţară două grămezi. Apoi întinseră o bucată de pâslă veche şi 
aduseră ceainicele pline cu ceai cu lapte, pe cele cu rachiu, 
castroanele de lemn şi solniţele, pe care le aşezară deasupra. 

Sangjie şi unul dintre copii tăiară vreo două gazele care nu 
muriseră îngheţate, ci doar îşi frânseseră picioarele. Păstorii din 
stepa Elun nu mâncau niciodată carne de mortăciune, iar aceste 
două gazele vii deveniră prânzul vânătorilor. Dulăii deja se 
săturaseră cu resturile rămase de la lupi, aşa că vederea 
acestor gazele jupuite, curățate de măruntaie, cu carnea 
aburindă, nu-i mai atrăgea în niciun fel. Unul dintre ruguri fu 
aprins. Bilge, împreună cu femeile şi copiii, puse carnea, care 
parcă mai mişca încă de proaspătă ce era, pe ţepuşe de lemn şi 
fier şi începură s-o frigă la foc, încălzindu-se şi ospătându-se în 
acelaşi timp. Mirosul îmbietor de ceai cu lapte, rachiu şi carne 
care se răspândea împreună cu fumul către cei din mijlocul 
lacului chema oamenii la odihnă şi ospăț. 

Era aproape de amiază, plutele de pâslă ale fiecărei familii 
acostaseră şi descărcaseră două, trei rânduri de vânat, în 
fiecare car fiind încărcate şase, şapte gazele mari. Acum venise 
vremea ca bărbaţii să fie înlocuiţi. Femeile şi copiii care 


u Muncitor din Asia angajat pe domenii din străinătate, la începutul 
secolului XX, în condiţii apropiate de cele ale sclavilor. 


terminaseră de mâncat se suiră pe plutele de pâslă şi plecară să 
mai scoată şi alte gazele. 

Carnea de gazelă proaspăt friptă este o delicatesă a 
mongolilor din stepă, mai ales după o partidă de vânătoare, 
pregătită chiar acolo, pe locul de popas. E un deliciu de care se 
bucură deopotrivă pălmaşii şi nobilii aristocrați şi mai este şi un 
prilej de petrecere la care n-ar renunţa niciun vânător. 
Chenzhen şi Yangke ajunseseră, în sfârşit, la poziţia de vânător 
şi luau parte la acest copios ospăț pe câmpul de vânătoare. Cei 
doi dăduseră uitării cârciumioarele din Pekin la care obişnuiau 
să meargă. Focul vânătorii şi efortul depus le sporiră pofta de 
mâncare, iar fericirea pe care o simţea Chenzhen era mult mai 
mare decât cea a hanului mongol, căci se afla la un ospăț în 
plină sălbăticie, în locurile în care până mai adineauri se 
săturaseră lupii. 

Locul acesta îi făcea să mănânce precum lupii şi tigrii, iar 
senzaţia pe care o aveau mâncând ceea ce înfulecaseră mai 
adineauri şi lupii era incredibilă. În inimile băieţilor năvăliră 
deodată curajul şi neînfrânarea mongolilor, şi atunci înşfăcară 
pe  negândite ploştile cu rachiu din mâinile vânătorilor 
petrecăreţi şi dezlănţuiţi şi, înălţându-şi privirile către cer, 
traseră cu poftă câte o duşcă mare. 

Bătrânul Bilge râse zgomotos şi spuse: 

— Peste un an eu n-aş mai avea curajul să merg la Pekin şi 
să dau ochii cu părinţii voştri, că nu mai e mult şi deveniți nişte 
adevăraţi sălbatici mongoli. 

Duhnind a băutură, Yangke spuse: 

— Chinezii ar trebui să aibă spiritul mongolilor, să dărâme 
meterezele palatelor şi să se avânte în lumea largă. 

Chenzhen strigă tare de trei ori: 

— Taica! Taica! Taica! 

Apoi ridică plosca cu rachiu şi i-o închină „bătrânului şef de 
trib” Bilge. 

Acesta bău de trei ori şi strigă: 

— Minihu! Minihu! Minihu! (Băiatul meu...) 

Cu palma lui lată, Batu îl lovi tare pe Chenzhen pe spate şi 
spuse: 

— Tu... tu eşti pe jumătate mongol, câ... câ... când ai să te 
însori cu o fe... fe... femeie mongolă şi-o să ai în iurtă şi nişte 
copii, abia atunci vei fi mongol pe de-a-ntregul. Dacă nu te 


osteneşti îndeajuns nu m... m... merge. Sub pielea femeii 
mongole se ascunde o fiinţă grozavă, mai grozavă chiar decât 
lupul. B... bărbaţilor mongoli le e tare frică de ele, ca oilor le e 
de frică. 

Sangjie spuse: 

— Seara bărbaţii sunt ca nişte oi, iar femeile, ca nişte lupi. 
lar Kasmai e cea mai grozavă dintre toate. 

Toţi cei de faţă izbucniră în râs. 

Cuprins de euforie, Lamzab îl îmbrânci tare pe Yangke, 
trântindu-l în zăpada groasă, după care spuse cu limba 
împleticindu-i-se: 

— Câ... când o să mă trânteşti tu pe mine, abia atunci o să 
fii mongol adevărat. 

Zăpăcit, Yangke se încordă şi dădu să se ridice, dar iarăşi 
căzu, căci Lamzab îl mai trânti de trei ori. Acesta îi spuse 
râzând: 

— V... voi ăştia, chinezii, nogo iden (mâncaţi verdeţuri), ca 
oile, n-noi, mongolii, mah iden (mâncăm carne), ca lupii. 

Yangke se scutură de zăpadă, zicând: 

— Stai că o să vezi tu! La anul o să-mi iau un bou şi-o să-l 
mănânc singur. Şi aşa o să mai cresc, o să fiu mai înalt decât 
tine cu un cap, şi-atunci tu o să fii „ca oile”. 

Atunci toţi vânătorii strigară: 

— Bine! Bine! Bine! 

Mongolii pot înghiţi mai multă băutură decât mâncare, cele 
şapte, opt bărdace mari cu rachiu trecuseră pe rând pe la 
fiecare şi nu mai era nici picătură în ele. Cum văzu că s-a 
terminat băutura, Yangke prinse curaj, aşa că strigă la Lamzab: 

— Dacă la trântă nu mă pot pune cu tine, atunci să ne 
măsurăm la băutură! 

Lamzab spuse: 

— Tu ai învăţat şiretenia de la vulpi, însă aici în stepă 
vulpile nu sunt aşa isteţe ca lupii. Stai un pic, că mai am eu ceva 
băutură. 

Spunând acestea, se repezi şi scoase din şaua calului o 
sticlă mare cu rachiu mongol şi două păhărele. Când scoase 
sticla, zise: 

— Pe asta am păstrat-o ca să-i cinstesc pe oaspeţi, dar de 
data asta o să te pedepsesc pe tine. 

Toţi ceilalţi strigară: 


— Pedeapsă! Pedeapsă! Îi trebuie pedeapsă! 

Yangke se forţă să scoată un zâmbet amar şi zise: 

— E clar, vulpea nu se poate măsura cu lupul. Primesc, 
primesc pedeapsa. 

Lamzab spuse: 

— Aşaaaaa! După rânduiala pedepsei cu băutură, câte 
păhărele spun eu să bei, atâtea bei! Mai înainte am spus ceva 
greşit, am zis că m-a băgat sub masă un ziarist chinez care 
trecea prin Mongolia. De data asta pe tine trebuie să te învăţ 
minte! 

Apoi dădu pe gât un păhărel şi, cu limba împleticindu-i-se 
printre cuvintele chinezeşti, spuse: 

— Fiecare ciocârlie are două aripi, în fiecare aripă câte două 
păhărele. 

Yangke spuse îngălbenit de spaimă: ` 

— Deci patru aripi, câte două păhărele fiecare... In total, opt 
păhă-rele? Nu e câte unul în fiecare aripă? 

— la nu mai tot socoti tu atât, dacă eu zic că ciocârlia are 
într-o aripă trei păhărele, ce? 

Atunci toţi, chiar şi Chenzhen, strigară într-un glas: 

— Bea! Să bei, auzi! 

Înfiorându-se, Yangke dădu pe gât cele opt păhărele. 

Bătrânul râse şi zise: 

— Aici în stepă o păţeşti dacă vrei să-i joci o festă 
prietenului. 

Apoi luară frigările pe care le făcuse bătrânul pentru ei şi 
mâncară, zeama cărnii prelingându-li-se pe la colţurile gurii, dar 
le plăcea foarte mult, căci era fragedă şi proaspătă. 

Chenzhen spuse: 

— Tăicuţă, e prima dată când mă înfrupt cu mâncare de 
lup, şi e cea mai mare, mai gustoasă şi mai delicioasă bucată de 
carne din câte am mâncat vreodată. Acum pricep de ce 
împăraţilor şi prinților le plăcea atât de tare vânătoarea. 
Împăratul Taizong din Tang a fost cel mai grozav împărat chinez 
din vechime. Îi plăcea tare mult să vâneze. Prinţul moştenitor, 
succesorul lui, venea deseori în stepă împreună cu garda lui de 
tujue, să vâneze din goana calului. El chiar şi-a făcut un cort în 
curtea palatului în care, ca şi voi, tăia oile, le frigea şi le mânca 
tăind carnea cu cuțitul. Îi plăcea atât de mult viaţa din stepă, 
încât nici n-a primit titlul de împărat, ba chiar voia să arboreze 


steagul cu cap de lup al neamului tujue, să ia nişte călăreţi 
dintre aceştia şi să meargă la vânătoare în stepă, să trăiască 
viaţa acestui neam de stepă. In cele din urmă, şi-a pierdut 
poziţia de succesor la tron, pentru că împăratul nu l-a mai lăsat 
pe el moştenitor. Viaţa de stepă îi fascinează pe mulţi, atât de 
tare, că nici împărați nu mai vor să fie. 

Auzind aceasta, bătrânul căscă ochii şi spuse: 

— Mie nu mi-ai spus niciodată povestea asta. E foarte 
interesantă. Dacă voi, toţi, chinezii, v-aţi asemăna prinţului şi v- 
ar plăcea stepa mongolă aşa de mult, ce bine ar fi. lată cum el 
n-a dat importanţă faptului că pierdea tronul de mare han. Toţi 
marii împărați ai dinastiei Qing!? din China iubeau stepa şi le 
plăcea să vină la vânătoare în stepă, să-şi ia neveste dintre 
fetele mongole. Aceştia nu i-au pus pe chinezi să vină în stepă 
să are şi să însămânţeze ogoare. Pe vremea lor n-au prea fost 
bătălii între mongoli şi chinezi, iar în stepă era pace. 

Lui moş Bilge cel mai mult îi plăcea să asculte povestirile 
istorice ale lui Chenzhen, iar după ce le asculta, îl răsplătea cu 
câteva poveşti mongole. El spuse: 

— In stepă, cine nu mănâncă mâncarea lupilor nu se poate 
socoti un adevărat mongol. Unde nu e mâncare de lup nici nu 
pot fi mongoli. În trecut, când era foamete printre mongoli, 
aceştia supravieţuiau cu mâncarea lupilor. Un străbun de-al lui 
Genghis-Han a rămas prins în munţi, unde n-avea nimic, trăia ca 
sălbăticiunile şi puţin a lipsit să moară de foame. Cum n-avea 
încotro, se lua după lupi, pe furiş, până ce aceştia prindeau vreo 
jivină, aştepta pitit până când lupii se săturau şi plecau, iar el 
aduna ce mai rămânea de la ei. In felul acesta a putut trăi 
singur în munţi câţiva ani buni, până ce fratele lui mai mare l-a 
găsit şi l-a adus înapoi. Lupii sunt salvatorii şi binefăcătorii 
stepei. Dacă n-ar fi fost lupii, n-ar fi fost nici Genghis-Han. Prin 
urmare, nici poporul mongol. Mâncarea lupilor este atât de 
gustoasă, iar acum ne-au mai adus şi atâtea daruri. Insă ceea ce 
trebuie să ştii de-aici încolo e că mâncarea aceasta nu e uşor de 
obţinut. 

Cele două gazele fură dovedite şi focul se stinse încet-încet, 
dar moş Bilge le spuse oamenilor să pună, totuşi, câteva lopeţi 
de zăpadă peste cenuşă. 


12 Dinastia mongolă Qing (1644-1912). 


Norii se îngroşau tot mai tare, creasta muntelui se acoperea 
cu vălătuci albi de zăpadă, de parc-ar fi purtat un voal fluturând. 
Oamenii trebuiau să lucreze înainte ca viscolul să niveleze 
gropile, dar să aibă grijă să umple carele. Cu fiecare gazelă 
scoasă, puteau să-şi ia şase, şapte cărămizi de ceai! de Sichuan 
ori zece, douăzeci de ţigări line marca Haihe din Tianjin sau 
chiar cincisprezece, şaisprezece sticle de rachiu autohton 
(Neimenggu Caoyuan). Sub îndrumarea lui moş Bilge, toate 
cetele de vânători se traseră dinspre partea cu zăpadă adâncă 
spre locurile mai puţin adânci, pentru că aici le era mai uşor să 
scoată gazelele. Apoi, bătrânul îi împărţi în câteva grupe, unii să 
se ocupe de scos, iar alţii, de adus la mal. Plutele de pâslă nu 
erau departe de margine, iar sforile începură să se facă utile. 
Câţiva vlăjgani stăteau pe margine şi aruncau sforile, ca nişte 
lasouri, până la plutele încărcate cu gazele, apoi cei de pe plute 
legau capătul sforii de pâslă şi o aruncau înapoi la cei de pe 
margine, iar aceştia le trăgeau uşurel către ei. Apoi iarăşi 
aruncau frânghia celor de pe lac şi aceştia trăgeau pâsla înapoi. 
Cu mişcările coordonate în acest fel, totul se desfăşura cu 
repeziciune. 

Umbrele oamenilor de pe lacul de zăpadă fură în cele din 
urmă acoperite de cea a muntelui. Fiecare car fusese încărcat 
până la refuz. Unii dintre oameni voiră să aprindă focuri care să 
lumineze pe timp de noapte, să strângă pe margine gazelele pe 
care nu le mai puteau lua în care, să pună oameni înarmaţi să le 
păzească şi să vină a doua zi să le ia. Însă moş Bilge îi opri cu un 
strigăt şi le spuse cu voce tare: 

— Tengri ne-a dăruit o zi frumoasă tocmai ca să putem lua 
aceste gazele. Tengri e drept, lupii le-au mâncat oamenilor oi şi 
cai, aşa că se cuvenea să plătească. Acum a început să bată 
vântul, asta înseamnă că Tengri vrea ca noi să lăsăm restul de 
gazele lupilor. Cine ar îndrăzni să nu-i dea ascultare lui Tengri? 
Cine ar îndrăzni să rămână peste noapte la groapa de zăpadă? 
Dacă la noapte vin viscolul şi haita de lupi, credeţi că puteţi face 
faţă? 

Nimeni nu mai scoase o vorbă. Bătrânul porunci să se 
întoarcă toată lumea. Oamenii osteniţi, dar veseli se apucară să 


'3 Frunze de ceai uscate şi presate într-un bloc de dimensiunile unei 
cărămizi mai mici. 


împingă carele grele, ca să poată urca panta, apoi încălecară 
sau se urcară în care şi porniră spre tabără. 

Sudoarea fierbinte care-l acoperise pe Chenzhen din cap 
până-n picioare se făcuse acum de gheaţă şi-l făcea să dârdâie 
fără încetare. Pe întinderea lacului şi în afara lui, pe cărările de 
pe costişă, pretutindeni, se vedeau urmele popasului oamenilor: 
cenuşa lemnelor de foc, mucuri de ţigară, sticle de băutură şi, 
mai îngrijorător, urmele prelungi ale carelor, care duceau drept 
către tabăra lor. Chenzhen zori calul până în dreptul bătrânului 
şi-l întrebă: 

— Tăicuţă, astăzi haita de lupi a cam suferit pierderi, nu 
cumva vor veni să se răzbune? Dumneata mereu zici că 
memoria lupului e cea mai bună, că ţin minte unde e mâncarea, 
unde să vâneze, poate şi unde să se răzbune. 

— Faţă de câte gazele am luat noi, răspunse bătrânul, mai 
mult de jumătate le-au rămas lupilor. Dacă eram lacom, 
înfigeam o prăjină în scoarţa zăpezii şi, oricât de mare ar fi fost 
viscolul, tot n-ar fi acoperit-o, aşa ca mă puteam duce să le iau 
pe toate. Dacă aş face aşa ceva, Tengri nu mi-ar mai primi 
sufletul. Ei, eu n-am făcut asta şi pentru că m-am gândit la 
binele păstorilor. La primăvară, dacă lupii vor avea gazele 
îngheţate să mănânce, n-o să le mai dea de furcă oamenilor. Ca 
să nu mai spun că lupii le-au făcut oamenilor un serviciu, iar noi, 
la rândul nostru, n-am luat tot ce se putea lua. Fii liniştit, vătaful 
lupilor ştie prea bine lucrurile astea. 

Seara, viscolul mătura stepa, iar în iurta tinerilor studenţi 
din grupa a doua focul ardea cu putere. Chenzhen închise /storia 
secretă a mongolilor şi-i spuse lui Yangke: 

— Omul acela despre care zicea nenea Bilge că a trăit doar 
cu rămăşiţe de la masa lupilor se numeşte Boduanchar, este cel 
de-al optulea străbun al lui Genghis-Han. Hoarda lui Genghis- 
Han se numea Borzhijin, chiar cea care a întrat în istorie prin 
Boduanchar. Sigur, câteva generaţii după aceea au avut parte 
de câteva înfrângeri şi schimbări majore. 

Yangke spuse: 

— Dacă e s-o luăm astfel, de n-ar fi fost acest sfetnic militar 
şi mentor care este lupul, n-ar mai fi existat nici Genghis-Han, 
nici Hoarda de Aur şi nici cavaleria mongolă atât de pricepută şi 
vitează. E neîndoios, aşadar, că influenţa lupului asupra 
neamului mongol a fost nemăsurată. 


Chenzhen spuse: 

— Ceea ce trebuie spus e că influenţa asupra Chinei şi a 
întregii lumi a fost şi mai mare. De la apariţia lui Genghis-Han şi 
a cavaleriei conduse de el, istoria Chinei, de la dinastiile Jin şi 
Song de Sud!“ încoace, a fost de-a dreptul rescrisă. lar cea a 
Asiei Centrale, a perşilor, a ruşilor, a indienilor şi a altora s-a 
scris, de asemenea, altfel. Praful de puşcă al chinezilor a ajuns 
în Occident după ce cavaleria mongolă a deschis drumul dinspre 
Asia spre Europa, după care a aruncat în aer cetăţile feudale ale 
occidentalilor, înlăturând obstacolele din calea dezvoltării 
capitalismului. Abia după aceea tunurile s-au reîntors în Orient, 
dărâmând porţile mari ale cetăților Chinei, răvăşind, la urmă, 
cavaleria mongolă şi răsturnând lumea cu susul în jos. Cu toate 
acestea, rolul pe care l-a jucat lupul în istorie, în cea scrisă de 
oameni, a fost şters cu desăvârşire. Dacă l-am ruga pe Tengri să 
scrie el istoria, cu siguranţă că l-ar aminti pe lup, în locul cuvenit 
din analele istorice ale stepei mongole. 

Ciurdarul Liang Jianzhong, privind afară la captura din carul 
ce tocmai se întorsese, spuse nerăbdător: 

— De ce l-aţi lăsat aşa departe? Primul lucru la care trebuie 
să ne gândim este cum să scoatem şi restul de gazele din 
groapa de zăpadă, să facem şi noi un ban ca lumea. 

Chenzhen spuse: 

— Dar Cerul ţine cu lupii, bine că ne-a lăsat să luăm şi 
căruţa asta. Un astfel de viscol o să ţină trei zile şi trei nopţi, cel 
puţin, iar zăpada din prăpastie o să mai crească încă o jumătate 
de metru, de n-o să se mai vadă nicio groapă. Să vrei să scoţi 
gazele acum e ca şi cum ai vrea să cauţi acul în carul cu fân. 

Liang Jianzhong ieşi din iurtă şi se uită la cer, apoi se 
întoarse şi zise: 

— Cam aşa e, trei zile şi trei nopţi o să fie viscol. Cel mai 
bine ar fi fost dacă mă duceam azi, să fi înfipt o prăjină în 
gropile cele mai mari, altfel e degeaba. 

Yangke zise: 

— Atunci să-ţi iei la revedere de la brânza pe care o face 
Kasmai. 

Liang Jianzhong oftă şi zise: 

— Of, n-am decât să aştept până la primăvară. Atunci o să 
mă duc să mai scot o căruţă, pe care o duc la centrul de 


14 Secolele al XII-lea şi al XIII-lea d.Hr. 


achiziţionare din comuna Baiyin Gaobi, iar dacă voi nu vorbiţi, n- 
o să ştie nimeni. 

Restul iernii, animalele păstorilor n-au mai avut parte de 
niciun incident. Lupii din stepa Elun se luaseră după gazele şi 
fugiseră departe, dispărând. Nici urgia albă a zăpezilor prea 
mari n-a căzut din cer. 

În iarna pustie a însingurării, Chenzhen ieşea în fiecare zi cu 
oile sau făcea de pază noaptea, însă, cum avea puţin timp liber, 
căuta pretutindeni, ca un vânător, poveşti despre lupii din stepă. 
Cel mai mult se interesa de legenda „lupilor zburători”. Era cea 
mai răspândită legendă pe întinsul stepei, momentul în care se 
spune că s-ar fi petrecut nu era prea îndepărtat, iar locul era 
chiar acesta, pe care se afla brigada lui. Chenzhen hotărî să 
limpezească povestea asta, ca să priceapă şi el cum e cu lupii 
zburători din stepa Elun. 

Cum ajunseseră în stepă, tinerii intelectuali auziseră 
păstorii zicând că lupii din stepă sunt trimişi de Tengri din cer, 
aşa că pot zbura. De sute şi mii de ani, după ce mureau, 
păstorilor din stepă li se făceau „funeralii cereşti”, lupii venind şi 
îngrijindu-se de toată rânduiala, iar după ce terminau se numea 
că „funeraliile cereşti” fuseseră împlinite. Tocmai pe aceasta se 
bazau când spuneau că lupii pot zbura, că pot ajunge sus la 
Tengri, ducându-i acestuia sufletele oamenilor, precum şoimii 
divini din Tibet. Insă când intelectualii spuneau că povestea nu 
este altceva decât una dintre „cele patru vechituri”, că este, 
adică, o superstiție, păstorii o ţineau pe-a lor, că lupii pot zbura. 
Şi nu era vorba de lucruri îndepărtate, ci recente, cu trei ani 
înainte de Revoluţia Culturală, o haită de lupi, nu prea mare, ar 
fi intrat zburând în ţarcul de piatră al lui Tseren Dorji din brigada 
a doua, devorând zece, douăzeci de oi şi ucigând peste două 
sute. După ce s-au ghiftuit bine, au zburat afară din ţarc. 
Zidurile acelui ţarc de piatră erau înalte de peste doi metri, 
niciun om n-ar fi putut să se caţere pe el, atunci cum ar fi putut 
intra lupii dacă nu zburând? Ţarcul încă există, cine nu crede 
poate merge să-l vadă. In ziua aceea, şeful de păşune Uliji i-a 
luat pe toţi capii de familie, ba chiar l-a delegat şi pe şeful 
biroului, Harabara, care s-a dus şi a strâns date şi a făcut 
măsurători. Zidurile erau prea înalte, lupii nu aveau cum să le 
sară, şi nici vreo gaură în zid nu era, iar lupii nu scormoniseră 
vreuna pe dedesubt. Au cercetat astfel câteva zile, dar la urmă 


tot nu ştia nimeni cum de intraseră lupii sau cum ieşiseră. 
Numai păstorii ştiau cum, în adâncul inimii. 

Povestea asta îl preocupase multă vreme pe Chenzhen. 
Acum, în mintea lui, care era din ce în ce mai fascinată de lupii 
de stepă, reapăru această legendă şi, după ce încălecă, merse 
cale de câţiva kilometri să vadă cu ochii lui acel ţarc de piatră. 
Nici după ce se uită cu atenţie nu reuşi să înţeleagă cum 
intraseră lupii. 

Chenzhen îl căută pe bătrânul Tseren Dorji. Bătrânul îi 
spuse: 

— Nu ştiu care dintre trântorii mei l-o fi mâniat pe Tengri de 
ne-a pedepsit aşa tare, şi astăzi ne mai vorbeşte lumea. 

Insă unul dintre băieţii lui, care făcuse liceul, zicea că 
treaba asta nu se potrivea deloc cu ce ştiau păstorii. 

— Pe atunci, în stepa Elun încă nu erau ţarcuri de piatră, 
dar cei de la Direcţia Păşunilor, ca să nu mai plătească pentru 
orele de noapte şi pentru siguranţa oilor, au construit câteva, 
mai întâi unde fătau oile. Ziceau de la Direcţie că acum, dacă 
sunt câteva ţarcuri de piatră, lupii nu vor da iama, aşa că nu mai 
era nevoie de ore de noapte şi în fiecare seară se puteau duce 
liniştiţi la culcare. Pe atunci, familia mea păzea oile până seara, 
dar noaptea nu mai stătea. In acea noapte am auzit câinii cum 
lătrau de mama focului, se vede că veniseră mulţi lupi, dar dacă 
au zis de la Direcţie că nu mai trebuie să facem de gardă 
noaptea, mi-am văzut de somn, nu m-am dus să mă uit ce e. De 
unde să visez eu că a doua zi dimineaţa, când să deschid porţile 
ţarcului, aveam să văd o sumedenie de oi moarte, încât toţi ai 
casei se uitau ca prostiţi de groază. Înăuntru era plin de sânge, 
un strat gros de două degete, până şi zidurile erau stropite cu 
sânge din belşug. Pe beregata fiecărei oi moarte se vedeau 
patru găurele însângerate, sângele se scursese până afară din 
ocol. Mai erau şi câteva grămezi de excremente de lup. După 
aceea, Direcţia Păşunilor a hotărât din nou ca oamenii din 
iurtele aflate în vecinătatea ţarcurilor să facă de pază noaptea, 
plătindu-i pentru asta. De atunci s-au făcut tot mai multe ţarcuri 
din piatră şi pământ pentru oile care fată şi sunt oameni care 
fac de pază noaptea, aşa că n-au mai umblat poveşti cu lupi 
care intră zburând în ţarc şi mănâncă oile. 

Dar Chenzhen n-a renunţat, ci a întrebat şi alţi păstori, fie ei 
bărbaţi sau femei, bătrâni ori tineri; toţi ziceau că lupii zboară. 


Şi mai spuneau că, atunci când mor, sufletele lupilor tot la 
Tengri se înalţă. 

După aceea, şeful Harabara a fost „eliberat” din comisia de 
cadre care ancheta cazul, reluându-şi vechea funcţie. Chenzhen 
luă ţigările fine pe care le adusese cu el de la Pekin şi se duse 
să-i facă acestuia o vizită, ca să înţeleagă cum de „zburaseră” 
lupii aceia peste ţarcul de piatră. Şeful Harabara fusese membru 
al Comitetului Ştiinţific al Şcolii Mongole pentru Siguranţa 
Publică şi vorbea chineza fluent. El spunea că acest caz fusese 
închis demult şi că, din păcate, concluzia lui ştiinţifică nu stătea 
în picioare, mai ales că aici, în stepă, majoritatea păstorilor nu-l 
credeau, ci o ţineau una şi bună că lupii pot zbura. Numai unii 
vânători mai cultivați şi mai experimentați dădeau crezare 
cercetărilor şi concluziilor lui. Şeful Harabara spuse râzând: 

— Din respect pentru credinţele şi obiceiurile neamului 
acestuia putem spune că ideea potrivit căreia lupii au intrat în 
ocol zburând nu e în totalitate eronată, pentru că, ce-i drept, 
lupii s-au aflat puţin în aer, au zburat câteva clipe. 

El continuă şi zise: 

— În acea zi, toţi păstorii de pe păşune erau foarte 
neliniştiţi, toţi credeau că Tengri se mâniase şi trimisese urgia 
peste stepa Elun. Stăvarii şi-au lăsat caii în munţi şi au venit 
încoace într-un suflet să vadă ce se întâmplase. Bătrânii şi 
femeile s-au aruncat la pământ şi au început să bată mătănii 
pentru Tengri. Copiii erau aşa de speriaţi, că cei mari nu i-au 
putut opri din plâns decât altoindu-i. Şeful de păşune Uliji se 
temea că va fi afectată producţia şi, alarmat, mi-a ordonat să 
rezolv cazul în două zile. Eu am convocat toate cadrele de pe 
păşune şi i-am pus să păzească locul faptei. Însă acesta fusese 
răvăşit. Urmele din afara ocolului fuseseră călcate în picioare de 
turme şi de oameni. Nu-mi mai rămânea decât să iau lupa şi să 
cercetez zidul ocolului, centimetru cu centimetru, în căutarea 
unor indicii. În cele din urmă, am găsit în partea din nord-est a 
ocolului două urme însângerate de lup, destul de şterse. Asta 
rezolva cazul. Tu ce crezi, ce se poate deduce de-aici despre 
felul în care au intrat lupii? 

Chenzhen scutură din cap. 

Şeful Harabara zise: 

— Eu am tras concluzia că trebuie să fi fost cel mai mare 
dintre lupi, care s-a aşezat cu labele din spate pe pământ, iar pe 


cele din faţă le-a sprijinit pe zid. Astfel, a făcut cu propriul trup 
un fel de trambulină pentru ceilalţi lupi. Aceştia au venit cu 
avânt de la o distanţă de câţiva zeci de paşi, au sărit pe spatele 
lupului celui mare, apoi pe umeri, şi dintr-un salt zdravăn au 
ajuns în interiorul ţarcului. Dacă privim dinăuntru, nu se vede ca 
şi cum lupii ar fi zburat? 

Chenzhen privi distrat o vreme, apoi spuse: 

— Lupii din stepa Elun sunt extraordinar de inteligenţi. Nici 
nu s-au ridicat bine câteva ţarcuri de piatră în stepă, că lupii s- 
au şi gândit la o metodă de a le sări. Lupii de stepă sunt 
nemaipomenit de isteţi... nu se înşală păstorii când spun că lupii 
pot zbura. Nu le trebuie decât un punct de sprijin ca să sară, 
apoi, dată fiind distanţa la care ajung, se socoteşte că au zburat. 
Când lupii s-au prăvălit ca din cer peste grămada de oi, acestea 
s-or fi speriat de moarte. Şi chiar că au făcut prăpăd, ghiftuindu- 
se şi ucigând atâtea jivine. Dar lupul care rămăsese afară a fost 
năpăstuit, n-a avut parte nici măcar de-o îmbucătură. Acest lup 
foarte mare la stat şi care fusese un sprijin pentru ceilalţi 
trebuie să fi fost şeful lor. 

Dar şeful Harabara spuse hohotind: 

— Nu, nu-i aşa. După judecata mea, acest lup a zburat şi el 
înăuntru. Tu nu ştii, dar lupii de stepă au un foarte dezvoltat 
simţ al apartenenţei de grup, ţin la colectivul lor, aşa că nu-l 
puteau lăsa baltă pe fratele şi ruda lor. Cei dinăuntru se 
săturaseră, dar mai trebuiau să şi iasă, aşa ghiftuiţi cum erau, 
iar asta tot cu ajutorul „trambulinei” s-a petrecut. Aşa că au 
făcut o scară şi pentru cel înfometat, ajutându-l şi pe el să intre 
şi să se sature. Urmele de labe însângerate de pe exteriorul 
zidului au fost lăsate chiar de lupul care a făcut pe trambulina la 
ieşire. Altfel, de unde să fie sângele din urme? Când primul lup a 
stat să-i ajute pe ceilalţi să intre, încă nu fusese ucisă nicio oaie, 
urmele acelea sunt curate, n-au sânge. Este? la mai gândeşte-te 
la situaţia de atunci şi-ai să vezi ce farsă le-au jucat ei 
oamenilor. Cum au intrat în ocol, lupii au ucis tot ce se putea 
ucide. Evident, ocolul de piatră a fost construit de oameni 
pentru a-i împiedica pe lupi, însă până la urmă a ajuns să-i ţină 
afară pe câinii care păzeau oile. Câinii lui Tseren Dorji au mirosit 
totul. Dar ei nici nu puteau şi nici nu îndrăzneau să facă aşa cum 
făcuseră lupii, să zboare în ocolul oilor şi să se ia cu ei la trântă. 
Oricum, câinii sunt mult mai proşti decât lupii. 


Chenzhen spuse: 

— Şi eu sunt mult mai prost ca lupii. Însă ar mai fi o 
întrebare: cum au făcut lupii de s-au retras în siguranţă? Adică, 
ultimul lup cum a procedat? Pe acesta cine l-a mai ajutat? 

Şeful Harabara spuse radios: 

— Într-adevăr, oamenii sunt mai nechibzuiţi decât lupii. 
Atunci nimeni nu-şi putea da seama de chestiunea asta. Abia 
după aceea şeful păşunilor, Uliji, trecând prin stratul gros de 
sânge, a intrat în ocolul oilor şi, privind cu atenţie, şi-a dat 
seama. Lângă peretele dinspre nord-est era o grămadă mare de 
oi moarte, cel puţin şapte, opt capete. Atunci toată lumea şi-a 
dat seama că ultimul lup trebuie să fi fost cel mai ingenios, dar 
şi cel mai puternic dintre toţi. El singur a luat oile în dinţi şi le-a 
pus grămadă lângă zid pe post de scară. Aşa şi-a luat zborul de- 
acolo. Sunt unii oameni care spun că un singur lup nu poate 
face o muncă aşa grea, ci că trebuie să fi fost ultimii câţiva lupi 
care ar fi lucrat împreună. Şi apoi ar fi zburat de-acolo unul câte 
unul. În cele din urmă, şeful Uliji i-a adunat pe toţi şefii de 
brigadă şi de organizaţie şi le-a explicat tuturor, la faţa locului, 
cu analize şi reconstituiri, cum au reuşit lupii să pătrundă şi să 
iasă din ocol. Abia atunci s-a mai liniştit atmosfera pe păşune. 
De la Direcţia Păşunilor nu l-au criticat, nici nu l-au sancţionat pe 
Tseren Dorji. Însă şeful Uliji şi-a făcut autocritica şi a spus că a 
fost foarte neglijent în problema lupilor, că i-a subestimat. 

Chenzhen a ascultat cu părul făcut măciucă. Deşi dădea 
crezare concluziei ştiinţifice a şefului de birou Harabara, visele 
au început să-i fie tot mai bântuite de lupii zburători. Uneori se 
trezea din somn acoperit de o sudoare rece. După aceea, nu 
prea mai îndrăzni să privească legendele stepei prin ochii 
vânătorului de noutăţi. Acum înţelegea de ce mulţi oameni de 
ştiinţă din Occident ajung să se închine prin biserici. 

După câteva zile, Chenzhen se gândi cum să cerceteze la 
faţa locului cele două „cimitire” ale brigăzii. Unul era în partea 
de nord a munţilor Zhagan Talegai, iar celălalt, în nord-estul 
muntelui Piatra Neagră. La prima vedere, nu era mare diferenţă 
între aceste locuri şi păşunile de pe coastele sau platourile 
munţilor. Însă, la o privire mai atentă, se conturau deosebiri 
substanţiale: cimitirele se aflau departe de vechile cărări pe 
care le frecventau păstorii când treceau cu oile, erau nişte 
pustietăţi sălbatice neatinse şi îndepărtate, aflate în partea de 


miazănoapte a muntelui spiritual al stepei, dar aproape de 
haitele de lupi, aproape de Tengri, fiind numai bune pentru 
înălţarea sufletului. Altfel, locurile acelea erau bolovănoase, 
pline de borte adânci, unde carele de boi se hurducau nevoie 
mare. 

De sute şi mii de ani, când păstorilor din stepa Elun le suna 
ceasul despărțirii de această lume, unii oameni le scoteau 
morţilor orice straie ar fi avut pe ei, îi înfăşurau într-o bucată de 
pâslă şi îi legau bine. Alţii însă nu se atingeau de veşmintele 
morţilor. Până la urmă, toţi îi urcau în carul cu boi. Apoi legau de 
hulubele carului o prăjină lungă şi până se lumina bine de ziuă, 
doi dintre bătrânii neamului luau prăjina de câte un capăt, se 
urcau pe cai şi duceau carul până la cimitirul din sălbăticie unde 
dădeau zor cailor. lar unde cădea mortul din car, acolo era locul 
din care sufletul avea să se întoarcă la Tengri, simbolizând 
sfârşitul pe care trebuia să-l aibă unul dintr-un neam care trăise 
o viaţă pe spinarea calului. Dacă mortul era înfăşurat în pâslă, 
cei doi vârstnici descălecau şi îl desfăceau, lăsându-i trupul gol 
pe pajiştea sălbatică, dar cu faţa către cer, ca atunci când a 
venit pe această lume, singur şi blajin. Din acest moment, 
mortul aparţinea lupilor şi lumii spiritelor. lar faptul că sufletul 
se va înălța sau nu la Tengri ţinea de faptele bune sau rele pe 
care le va fi săvârşit în această lume. In general, după trei zile 
se ştia cum s-a sfârşit, pentru că dacă din trupul celui mort nu 
se mai vedeau decât oasele împrăştiate, atunci sufletul lui se 
înălţase la Tengri. Insă dacă mortul era tot acolo, toată lumea se 
tulbura. Dar în stepa Elun lupii sunt numeroşi, iar Chenzhen încă 
n-a auzit să fi fost vreunul al cărui suflet să nu se fi înălţat la 
Tengri. 

Chenzhen ştia câte ceva despre funeraliile tibetane, însă 
înainte să vină în stepa mongolă habar n-avea că şi neamul 
mongol al stepei săvârşeşte înmormântarea cerească, nu cu 
ajutorul şoimului, ci cu acela al haitei de lupi. De aceea 
Chenzhen era cu atât mai înfiorat şi mai vrăjit. De la proprietarul 
carului cu care ducea produsele când mai mergea la comună 
aflase cam pe unde s-ar afla „cimitirul ceresc”, şi prinsese 
ocazia ducându-se de vreo două ori într-acolo, pe furiş, însă din 
cauza stratului gros de zăpadă nu a văzut chiar locurile pe care 
ţinea el morţiş să le vadă. Când iarna era pe sfârşite, a găsit, în 
sfârşit, urme de cai şi de roţi care duceau către cimitir. S-a luat 


după ele şi a văzut că un bătrân care murise de boală tocmai 
fusese lăsat acolo. În jur încă se vedeau urmele proaspete ale 
copitelor cailor, ale roţilor de car şi ale oamenilor, nici pulberea 
de zăpadă nu fusese încă suflată de vânt. Bătrânul acela era gol 
şi senin, culcat pe spate pe zăpadă, acoperit fiind doar de un 
strat străveziu de pulbere de zăpadă, faţa o avea învăluită de un 
voal alb, iar trăsăturile îi erau destinse şi cuminţi. 

Chenzhen a rămas înmărmurit, teama şi neliniştea cu care 
venise au fost înlocuite treptat de un sentiment de pioşenie. 
Pentru că, de fapt, cel mort nu se ducea în moarte, ci în slava lui 
Tengri, primind din nou botezul sfânt al naşterii. Pentru prima 
oară, Chenzhen credea sincer că închinarea neamului stepei 
mongole la totemul lupului era adevărată, la sfârşitul vieţii unui 
om trupul acestuia devenind ofrandă adusă strămoşilor, iar 
sufletul eliberându-se atât de curat şi de desăvârşit, încât 
nimeni nu se mai putea îndoi de veneraţia adâncă faţă de Tengri 
şi de lupii stepei care îi duc acestuia sufletele oamenilor. 

Chenzhen nu dorea să mai zăbovească mult pe aceste 
locuri sacre, de teamă să nu tulbure spiritele celor duşi şi să nu 
profaneze credinţa neamului din stepă. A făcut o plecăciune în 
urma bătrânului şi, luând calul, s-a retras pios. Atenţia i-a fost 
atrasă de urmele încâlcite ale carului care parcă se zdruncina 
chiar înaintea ochilor lui. A măsurat cu pasul cât de lung fusese 
sfârşitul drumului celui răposat, încă patruzeci, cincizeci de 
metri care se adăugau la călătoria agitată şi zdruncinată a unei 
vieţi. Dar viaţa era atât de scurtă, în timp ce Tengri era fără de 
sfârşit, de la Genghis-Han şi până la omul de rând strigătul cel 
mai puternic dintr-o viaţă de om fiind: „Slavă Cerului! Slavă lui 
Tengri!” lar lupii erau tocmai acea scară cerească pe care 
sufletele oamenilor din stepă se înălţau până la slăvitul Tengri. 

Trei zile mai târziu, în familia celui răposat nu se vedea vreo 
tulburare, aşa că lui Chenzhen i s-a luat o piatră de pe inimă. 
Pentru că păstorul care trebuia să meargă, după datină, să vadă 
ce se întâmplase cu trupul răposatului ar fi putut să-şi dea 
seama după urmele de paşi şi de copite că cineva necunoscut 
fusese pe tărâmul acela interzis, însă nu venise nimeni să-i 
reproşeze ceva. Dacă sufletul celui dus nu s-ar mai fi înălţat la 
cer, lucrurile ar fi stat altfel. Curiozitatea şi interesul lui 
Chenzhen începeau să se cam contrazică cu credinţa în totem şi 
în tabu a neamului stepei, aşa că ieşea cu oile având inima 


strânsă. Dar când se apropia de cineva simţea o curiozitate, dar 
şi o pioşenie de-a dreptul mistică faţă de aceşti oameni. 

Primăvara venise neobişnuit de repede, cu o lună şi ceva 
mai devreme. Vântul călduţ alinta păşunile şi întreaga stepă 
Elun se însorise. larba de astă-toamnă, culcată sub povara 
zăpezii, ieşise biruitoare la lumină, iar pe câteva povârnişuri 
covârşite de soare apăruseră tuleiele verzi. Vântul uscat şi 
căldura soarelui se îmbiau unul pe celălalt, iar de-acum, deşi 
începea sezonul naşterii mieilor, pe lângă paza acestora păstorii 
mai trebuiau să se îngrijească şi de prevenirea incendiilor ori să 
se lupte cu seceta. 

Liang Jianzhong întârziase. În anul care trecuse, lucrătorii 
de la parcul de maşini al Direcţiei Păşunilor, nişte emigranţi 
nechibzuiţi, îi văzuseră pe cei din detaşamentul de producţie al 
lui Kasmai în toată vânzoleala vânzării de antilope de la centrul 
de achiziţionare şi îngălbeniseră de ciudă. De la vânătorii cu 
care mai aveau ei de-a face încercaseră să afle locul de unde 
fuseseră aduse, dar aceştia spuneau că toate gazelele fuseseră 
dezgropate. Atunci se duseseră la Bayar, copleşindu-l cu 
acadele, însă şmecherul cel mic le arătase o vale pustie. Apoi, 
aceşti străini care în cea mai mare parte veneau de prin nord- 
est, unde erau agricultori, găsiseră acel fatal punct slab al 
oamenilor stepei, alcoolul. Au luat nişte rachiu tare de sorg din 
nord-est şi l-au îmbibat pe ciurdarul Sangjie. Aşa au aflat cu 
exactitate unde se aflau mormintele gazelelor îngheţate. Au 
ajuns cu un pas înaintea lupilor şi chiar înaintea lui Liang 
Jianzhong, iar când zăpada a dezvăluit trupurile gazelelor, şi-au 
aşezat tabăra în apropierea acelui loc şi într-o singură zi le-au 
strâns pe toate, fie ele mari sau mici, bune sau putrezite; au luat 
tot. Apoi, noaptea, le-au dus pe toate la centrul de achiziţii de la 
Baiyin Gaobi cu patru camioane acoperite. 

La scurt timp după aceea, în fiecare noapte, stăvarii brigăzii 
a doua puteau auzi desluşit urletul flămând şi plin de năduf al 
haitelor de lupi, iar valea, întorcându-l în ecouri, îl prelungea la 
nesfârşit. Atunci i-a cuprins neliniştea şi au hotărât să stea de 
veghe zi şi noapte prin preajma turmelor de cai aflate sus la 
munte, neîndrăznind să facă niciun pas departe de cei dragi din 
iurte, biciuind animalele de supărare şi cântându-şi amarnic 
jalea adunată-n suflet. 


N-a trecut mult şi de la Direcţia Păşunilor a venit 
înştiinţarea oficială pentru tradiționala campanie de prindere a 
puilor de lup ce se petrecea an de an, anul acesta răsplata fiind 
mult mai mare decât în anii trecuţi. Pielea fină, arătoasă, nobilă 
şi rară a puilor de lup era materia primă superioară din care se 
făceau  cojoacele de damă, podoaba câtorva soţii ale 
oficialităților din nord ori valuta forte a acelora care-şi 
pierduseră dregătoria şi intrau pe uşa din dos. 

Moş Bilge nu scosese o vorbă o zi întreagă, pufăia lulea 
după lulea. Întâmplător, Chenzhen îl auzi vorbind singur şi 
zicând: 

— Rău se vor mai mânia lupii. 


Capitolul 5 


Huoyun, unul dintre strămoşii neamului tujue, se 
născuse în țara Suo, care era la nord de huni. Căpetenia 
tribului lor se numea A Bangbu şi avea şaisprezece frați, 
printre care se număra şi Yizhi Nishidu, fiul lupilor. Bangbu 
era cam încet la minte. Țara fu cuprinsă de restrişti. Nishidu 
nu îndură să vadă acestea, şi atunci chemă vânturile şi 
ploile în ajutor. Cea de-a doua soție a sa, Yun, era fiica 
zeiței vară şi a zeului iarnă. Rămânând grea, ea născu patru 
fii... cel căruia i se spunea Suizhu tot neam de lup era. 


Cronica regatului Zhou — 
Despre neamul tujue 


NORI NEGRI ŞI GROŞI se-ngrămădeau spre nord, la orizont, 
urcând şi vălătucindu-se până la cer, ca nişte trâmbe de fum. 
Într-o clipă, norul înghiţise muntele Baili, ca un imens blestem 
întunecat ce stătea să se prăvălească drept peste păşuni. La 
apus, soarele care dispărea roşiatic încă nu fusese cuprins de 
umbre, iar vântul dinspre miazănoapte care aducea cu el praful 
de zăpadă se abătuse vijelios peste întreaga stepă a Elunului. 
Fulgii ce băteau pieziş străluceau în razele oblice ale soarelui ca 


miliarde de lăcuste înfometate ce îşi desfac aripile galbene şi se 
reped năvalnic spre păşunile mănoase. 

O veche zicală a mongolilor spune: după furtună năvălesc şi 
lupii. Haitele stepei Elun, care de zeci de ani atacau în ţară şi în 
afara ei, urmăreau rarele ocazii în care primăvara venea cu un 
crivăţ îngheţat, şi atunci treceau zona de frontieră, zburau peste 
fâşia de apărare împotriva incendiilor, tăiau şoseaua pe care 
patrulau grănicerii şi dădeau iama în stepele de la graniţă. 
Dincolo de hotar iernile sunt geroase, iarba e rară şi oile puţine, 
iar în pustietatea munţilor lupii mor de foame. Dincoace, însă, 
hrana pe care şi-o adăpostiseră pentru iarnă fusese furată, 
peste graniţă foametea de primăvară se adâncea, iar lupilor le 
era foarte greu să prindă câte o gazelă iute de picior. O haită 
mare se strânsese deja la graniţa de nord. Lupii care năvăleau 
acum aveau ochii roşii ca focul, o poftă nemăsurată şi metode 
extrem de crude. Cât despre consecinţe, nici că le păsa. Fiecare 
lup se repezea cu disperare şi, mânat de pofta răzbunării, îşi 
căuta de-ale gurii. Cu toate acestea, în stepa Elun toată lumea 
se preocupa să scotocească vizuinile lupilor, neîngrijindu-se de 
urgia care-i păştea dinspre vecini. 

Era pe la sfârşitul anilor şaizeci, iar prognozele meteo 
anunțau că nu va ploua, dar nici senin nu va fi. Insă şeful de la 
Direcţia Păşunilor, Uliji, zicea că astea-s baliverne. Cu excepţia 
lui Bilge şi a altor câtorva bătrâni care s-au arătat îngrijoraţi că 
atâţia oameni fuseseră trimişi de conducerea păşunilor pentru a 
scotoci vizuinile lupilor şi care au încercat de mai multe ori să-i 
facă să se răzgândească, nimeni altcineva n-ar mai fi putut 
prevesti frigul şi năvala lupilor ce aveau să vină. Nici măcar 
grănicerii care aveau mai deunăzi în grijă păstorii şi producţia 
păşunilor lor n-au fost în stare să prevadă şi să avertizeze din 
timp. În trecut, când patrulau pe şoseaua de la frontieră, cum 
vedeau urmele trecerii vreunei mari haite de lupi, înştiinţau 
Direcţia Păşunilor şi păstorii. Pe păşunile stepei Elun munţii şi 
dealurile sunt de mică înălţime, nici nu se ascund privirii, dar 
nici în cale nu-i stau. Furtunile reci şi viscolul vin deseori iute ca 
fulgerul, dar lupii de stepă, care ştiu atât de bine să se 
folosească de vreme, vin odată cu vijelia şi-şi organizează 
perfect fiecare război-fulger. 

În ultimele zile, pe o păşune caldă de pe coasta nord- 
vestică a muntelui, se strânsese o nouă herghelie. Dintre cele 


zece, cincisprezece herghelii ale unui batalion de miliţie 
populară a Mongoliei Interioare, aceasta era cea în care erau 
selecționați cei mai buni şaptezeci, optzeci de cai. Aşteptau 
raportul privind rezultatele analizelor, iar dacă reieşea că nu 
aveau răpciugă, puteau pleca imediat. Pregătirile de război se 
înteţiseră, iar responsabilitatea îngrijirii cailor militari era 
imensă. Reprezentanții forurilor militare şi specialiştii 
comitetului revoluționar al județului aleseseră patru stăvari 
responsabili, vigilenți, curajoşi şi bine pregătiți şi îi împărţiseră 
în două grupe, ca să poată lucra în schimburi, douăzeci şi patru 
de ore, veghind necontenit, zi şi noapte. Batu, comandantul de 
companie al milițiilor brigăzii a doua, era responsabilul grupului 
şi, pentru a nu lăsa caii să fie cuprinși de dorul de casă şi să 
fugă înapoi la herghelia din care fuseseră luaţi, el a dispus ca 
toate hergheliile să stea la câţiva zeci de metri distanţă. Câteva 
zile avuseseră parte de soare şi de un vânticel răcoros, de apă 
limpede şi iarbă deasă, ba chiar şi de primii muguri de 
primăvară pe care să-i poată ronţăi. Caii erau liniştiţi şi fără griji, 
nu se răzleţeau deloc de turmă. Stăvarii, la rândul lor, îşi vedeau 
conştiincioşi de treabă, aşa încât trecuseră câteva zile în care nu 
avu loc niciun incident. 

Dar vântul răcoros s-a oprit, în locul lui venind un viscol 
năprasnic ce mătura stepa. Apa din iazuri ajungea să stropească 
pământul uscat, turmele de animale se repezeau doborând 
gardurile, gonite de vijelie. lurta aflată în calea vântului s-a 
răsturnat şi arăta ca un imens bol, cele câteva straturi de pâslă 
şi structura de lemn au fost răvăşite. Căruţele cu coviltir de 
pâslă ce primeau vântul în plin fuseseră descoperite dintr-o 
suflare, iar pâsla zburase spre cer. Ninsoarea era atât de deasă, 
încât un călăreț nu putea vedea nici capul, nici coada bidiviului. 
Fulgii zburau zumzăind prin aer ca nişte pietricele slobozite din 
praştie, lăsând dâre albe în urma lor şi umplând cerul cu hora lor 
nebună. Bătrânii ziceau că în trecut şamanii aveau o vorbă: 
viscolul „pletelor albe” vine de la goana nebună a demonilor cu 
părul cărunt, despletit. De aici a şi căpătat numele acesta. Şi nu 
e niciun om sau animal pe tot întinsul stepei care să nu se 
înfricoşeze când aude de „vântul pletelor albe”. Strigătele 
oamenilor, nechezatul cailor, behăitul oilor, toate sunt înghiţite 
într-o singură clipă de urletul smintit al viscolului. 


Înaintea urgiei ce stătea să vină, oamenii rămaşi în munţi, 
care continuaseră să scotocească vizuinile lupilor, se găseau la 
mare ananghie. Mai mult de jumătate dintre cei care făcuseră 
cale-ntoarsă rătăciseră drumul, iar cei care primiseră turmele în 
grijă se luptau acum cu disperare, împreună cu bătrânii, femeile 
şi copiii, să ajungă cât mai repede în preajma lor. Pentru că în 
stepă, într-o singură zi sau noapte, se poate hotări soarta 
agoniselii de o viaţă. 

Primul obiectiv al atacului organizat de haita care 
pătrunsese pe acele tărâmuri era herghelia cu armăsari graşi şi 
puternici. În acea zi, moş Bilge era convins că hergheliile 
fuseseră trimise de acolo, potrivit termenului hotărât, aşa că s-a 
bucurat în sinea lui când a văzut că se porneşte viscolul. Abia 
apoi avea să afle că din cauza întârzierii analizelor plecarea le 
fusese amânată cu o zi. Curierul care trebuia să le aducă era şi 
el în munte, la prins pui de lupi, împreună cu delegatul militar 
Bao Shungui. În primăvara aceea fuseseră prinşi mult prea mulţi 
pui de lup. Din cele zece, cincisprezece vizuini răscolite fuseseră 
scoşi peste o sută de pui. Lupoaicele care plângeau amarnic 
pierderea puilor se alăturaseră haitei, şi de aceea în anul acela 
haita era mai rapace şi mai scoasă din minţi. 

Bătrânul zicea că Tengri era cel care le dăruise lupilor o 
asemenea ocazie. Şi, cu siguranţă, cel care stabilise acest 
obiectiv era starostele lupilor, cel alb, care cunoştea în amănunt 
stepa Elun şi care ordonase în prealabil o cercetare amănunţită 
a locului. 

Cum începură zbieretele vântului, Batu sări ca un arc, 
îndreptându-se în goană către micile iurte simple ale stăvarilor 
de pe păşuni. De fapt, în acea zi era rândul lui să se odihnească, 
pentru că făcuse de pază câteva nopţi la rând şi era foarte 
obosit, însă nu izbutise să doarmă. O zi întreagă nu închisese un 
ochi. Batu, care crescuse în mijlocul turmelor de cai, se 
confruntase de nenumărate ori cu urgia viscolului ce aducea 
lupii. Liniştea suspectă a ultimelor zile îi încordase nervii mai 
tare decât strunele matouginului!”, iar la foşnetul surd al ierbii în 
bătaia vântului capul îi vuia şi mai tare. Toţi marii stăvari ai 
stepei cunoşteau foarte bine vorba bătrânească, scrisă cu 


15 Instrument cu coarde sculptat în forma unui cap de cal, specific 
zonei. 


sânge, care spunea că în stepa mongolă după linişte numai 
linişte nu vine, dar că după primejdie iarăşi va veni primejdia. 

leşind din iurtă simţi mirosul viscolului, apoi privi cerul 
dinspre miazănoapte, pentru a vedea încotro bate vântul. Atunci 
faţa lui lată, care de obicei era rumenă, se făcu deodată 
cenuşie, iar ochii de chihlimbar începură să scânteieze. Se 
întoarse şi intră val-vârtej în iurtă, trezindu-l cu zgomotul paşilor 
pe tovarăşul lui, Şatsreng, apoi apucă în mare grabă lanterna, 
înşfăcă puşca, băgă cartuşele, îşi luă tomakanul, îşi puse 
cojocul lung şi stinse focul, dar nu uită să ia şi două cojoace 
pentru stăvarii care tocmai ieşeau acum din tură. Cei doi bărbaţi 
cu puştile la spate, cu câte o lanternă în mâini, mare de aproape 
jumătate de metru, săriră pe cai şi o luară la goană către 
stăvarii dinspre miazănoapte. 

Soarele coborâse dincolo de crestele munţilor dinspre apus, 
iar stepa Elun se învăluia în umbre. Cei doi cai coborau năvalnic 
povârnişul muntelui, luând în piept viscolul ca o avalanşă şi un 
tsunami la un loc. Oameni şi cai fură înghiţiţi în întregime. Feţele 
oamenilor sufocaţi de viscol se învineţiră, fulgii îi biciuiau, 
nelăsându-i să deschidă ochii, iar caii erau înspăimântați de 
moarte. Parc-ar fi mirosit ceva, aşa de tare scuturau capetele şi 
se întorceau din faţa vântului, cu gândul să-şi scape pielea. Cei 
doi oameni strângeau hăţurile, dar Batu nu vedea absolut nimic, 
nici măcar degetele de la mâna întinsă, aşa că începu să strige 
cât îl ţineau plămânii, dar tot nu putu auzi răspunsul lui 
Şatsreng. Răgetul viscolului anihila totul. Batu trase calul de 
zăbală, îşi şterse sudoarea de pe frunte, se adună o clipă, apoi 
struni calul, mută cravaşa în mâna cealaltă şi aprinse lanterna 
cea mare. Aceasta era ca un mic far, având o rază puternică, ce 
ajungea până la caii aflaţi la peste o sută de metri, dar acum nu 
putea răzbate mai departe de zece, cincisprezece metri. In 
lumina ei nu se vedea decât ninsoarea deasă şi oblică, însă 
deodată apărură un cal şi un om, plini de zăpadă. Călărețul 
îndrepta şi el spre Batu o lumină firavă şi aproape nedesluşită. 
Cei doi oameni roteau lanternele în aer desenând cercuri de 
lumină, încercând din răsputeri să-şi ţină caii înfricoşaţi în frâu 
până când, în cele din urmă, ajunseră unul lângă celălalt. 

Batu îl trase lângă el pe Şatsreng, îi ridică urechea de la 
căciulă şi-i strigă: 


— Stai nemişcat, aici vom opri hergheliile. Apoi le vom 
mâna spre răsărit, trebuie să fie pe-acolo vreun loc în care să se 
adăpostească. Dacă nu, vor pieri cu toţii. 

La rândul lui, Şatsreng, privind către Batu, spuse: 

— Calul meu e speriat de parcă ar fi lupi pe-aici. Crezi că 
putem face faţă doar noi patru? 

Batu strigă tare: 

— Dacă ne luptăm pe viaţă şi pe moarte... 

Spunând acestea, cei doi oameni înălţară lanternele, 
luminând către miazănoapte, mişcându-le neîncetat şi aţintindu- 
le către ceilalţi doi tovarăşi şi către hergheilii. 

Un cal cenuşiu năvăli deodată în razele lanternelor celor 
doi, domolindu-şi paşii, apoi oprindu-se îngrozit lângă Batu, de 
parcă şi-ar fi aflat salvatorul. Incă înspăimântat, gâfâia căscând 
gura, iar mai jos de beregată avea o rană de muşcătură, pieptul 
îi era plin de sânge, din rană îi ieşeau aburi, iar dedesubt se 
formaseră câţiva ţurţuri de sânge. Cum văzu sângele, calul lui 
Şatsreng începu să sară înspăimântat, apoi, plecându-şi capul şi 
întinzându-şi gâtul, o luă nechibzuit la fugă, gonit de viscolul 
dezlănţuit. Batu fu nevoit să mâne degrabă calul, ca să-l ajungă 
din urmă. In acel moment fugi şi calul cel sur, pierzându-se în 
beznă. 

Când Batu reuşi, cu chiu cu vai, să apuce hăţurile calului lui 
Şatsreng, întreaga herghelie ajunsese lângă ei. In lumina palidă 
a lanternelor, toţi caii care se puteau vedea erau ca surul de mai 
devreme, înspăimântați şi aproape gata să-şi dea sufletul. 
Nechezau prelung în bătaia viscolului, ba alergând, ba izbind cu 
copitele. Sutele de copite ale cailor ce tremurau înnebuniţi se 
învăluiau în valurile furtunii de zăpadă şi ascundeau urgia şi mai 
mare care se petrecea pe dedesubtul trupurilor lor. Cu sufletul 
la gură, îndreptară luminile lanternelor pe sub cai, iar Şatsreng 
se sperie atât de tare, că se lăsă în jos, apucându-se de 
grumazul calului, puţin lipsindu-i să cadă din şa. Deşi în inima 
furtunii lanternele nu mai luminau decât foarte vag, vederea 
ascuţită a celor doi stăvari prinse imaginea lupilor aflaţi sub cai. 
Părea că fiecare cal era flancat de câte doi lupi care stăteau să 
muşte. lar viscolul cu plete albe înveşmântase lupii din cap 
până-n picioare în mantii de zăpadă, camuflându-i. Burţile lor 
erau mai umflate ca de obicei, înspăimântător de mari şi de 
albe. Haita albă de lupi, de diavoli de lupi, era cea care-i băga în 


toţi sperieţii pe bieţii stăvari. De unde lupii se speriau de obicei 
de lumina lanternelor şi se întorceau, rupând-o la fugă, acum 
stăteau neînfricaţi şi sfidători, ca vătaful cel alb şi maicile 
lupişorilor răpiți, clocotind de ură şi de dorinţă de răzbunare. 

Batu asuda înfricoşat, de parcă s-ar fi aflat în faţa lupilor 
divini, trimişi de Cer spre judecată, urmând să primească 
pedeapsa hotărâtă de Tengri. li era groază, chiar dacă în 
cuprinsul stepei Elun orice 
păstor ajungea în cele din urmă din cimitirul ceresc în burţile 
lupilor, lucru pe care şi-l doreau cu ardoare înaintea morţii, iar 
cei din familie şi prietenii îşi doreau, de asemenea, ca trupul să 
fie îngrijit cum se cuvine de lupi, iar sufletul să urce la Tengri. 
Pentru că mii de ani aşa fusese, mii de ani fără întrerupere. Cu 
toate acestea, orice om care încă era în putere, sau măcar pe 
picioare, avea mare teamă de haitele de lupi, pentru că nu şi-ar 
fi dorit ca, în viaţă fiind, să sfârşească de muşcătura lupului. 

Batu şi Şatsreng nu-i mai vedeau deloc pe ceilalţi doi 
stăvari şi chibzuiră că au fost răpuşi de viscol ori duşi în galop 
de caii speriaţi de moarte. Acei stăvari fuseseră în schimbul de 
zi, n-aveau la ei nici puşti, nici lanterne şi nici măcar cojoace. 
Dar, cu inima împietrită, Batu spuse: 

— Nu mai avem vreme de ei, caii sunt mai importanţi! 

În raza luminii lanternei lui Batu, caii din turmă încă 
apăreau fugind înnebuniţi. Şaptezeci, optzeci de cai, unul şi 
unul, cei mai mândri, din rasa cea mai pură şi mai nobilă din 
toate cele douăzeci de herghelii de pe întreaga păşune şi 
comoara nepreţuită a celor câtorva stăvari de acolo; ei erau caii 
de Wuzhumugin, care-şi câştigaseră un bun renume între cei 
care participaseră la bătăliile din istoria mongolilor şi cărora li se 
spunea „cai turceşti”. Aveau o siluetă frumoasă, erau răbdători, 
rezistau la foame şi la sete, la căldură şi la crivăţ, erau foarte 
iuți şi puternici. De obicei, aceşti cai îi purtau pe marii stăvari şi 
pe domnii de la Direcţia Păşunilor. Acum, cu pregătirile de 
război, le-au fost transferați ofiţerilor de la miliția călare, dat 
fiind că stepa avea nevoie de aşa ceva. Acum, că ajunseseră 
hrană lupilor sau erau pândiţi de moartea prin împotmolire în 
noroiul bălții, acei stăvari nu mai erau viteji ca lupii, dar nici să 
se lase sfâşiaţi nu puteau. Batu îşi aduse aminte de stăvarii care 
n-aveau obiceiul să se supună cu una, cu două, şi aşa îi mai veni 
curajul. 


Văzu că Şatsreng avu o mică ezitare şi, mânând calul către 
el, îi arătă tomakanul, îi tăie calea şi-l întoarse lângă turmă. 
Apoi, luminându-i faţa, îi strigă: 

— Dacă îndrăzneşti să fugi, te omor! 

Şatsreng strigă şi el: 

— Nu eu, calul s-a speriat. 

Doar după ce îi dădu calului câteva peste cap cu hăţurile 
reuşi să-l stăpânească, apoi aprinse lanterna şi, agitând 
tomakanul, trecu imediat lângă herghelie. Cei doi călăuzeau caii 
cu lumina lanternelor, iar celor care dădeau să se răzleţească 
chiar le ardeau câteva tomakane pe spinare. Aşa reuşiră să-i 
mâne către răsărit. Batu se gândi că se apropiaseră de baltă, să 
mai fi fost doar vreo zece kilometri până acolo. Caii militari, toţi 
castraţi şi la fel de înalţi, nu trebuiau să se îngrijească de iepe 
gestante, cu mânji după ele, sau de cai prea bătrâni, aşa că 
fugeau cât puteau de repede; în nici jumătate de ceas puteau 
ajunge la noroaiele bălții. Rău era că pe direcţia nord-sud balta 
dinaintea lor era foarte strâmtă, iar de-a curmezişul era prea 
largă; s-o fi traversat de-a dreptul era prea greu, iar să încerce 
s-o ocolească le-ar fi luat prea mult, mai ales că vântul nu dădea 
semne că şi-ar schimba direcţia. În mintea înfierbântată a lui 
Batu, acea baltă era ca o imensă gură căscată a unui demon 
uriaş, care aştepta ca diavolii vântului şi lupii-strigoi să-i aducă 
la masă o turmă de cai graşi. 

Aşa cum gândiseră, direcţia în care bătea viscolul nu se 
schimbă deloc — sufla ca un smintit dinspre nord spre sud, 
scoțând urlete îngrozitoare. In bezna aceea, Batu nu-şi putea da 
seama decât după paşii calului de dispunerea terenului sau de 
moliciunea pământului, mai degrabă intuind poziţia în care se 
afla şi direcţia vântului. Era foarte neliniştit, i se părea că 
lupoaicele cărora li se prădaseră vizuinile şi li se răpiseră puii 
erau mai înverşunate chiar decât starostele lupilor. Dar nu-şi 
dădea seama că fuseseră încolţiţi, că lupii puteau sări să-i sfâşie 
în orice moment, că murgul s-ar fi putut împiedica, aruncându-l 
drept în mijlocul haitei înfometate şi clocotinde de ură. Şi, fără 
să-şi dea seama, începu să urle cât îl ţinea gura, împărțind 
lovituri în stânga şi-n dreapta. Nu mai avea decât un singur ţel, 
iar acesta îi dădea o oarecare siguranţă de sine: să strângă la 
un loc herghelia risipită, să o mâne spre sud şi să treacă pe 
lângă baltă. Apoi să mâne caii cu toată viteza spre tabăra de 


iurte, pentru că oamenii de acolo, şi mai ales câinii, îl vor ajuta 
să stea împotriva lupilor. 

Sub călăuzirea luminilor lanternelor, sub  biciuirile şi 
strigătele celor doi stăvari, caii nu se răzleţiră, ci încet-încet îşi 
mai veniră în fire, simțind că au din nou vlagă în ei. Un cal mare 
simţi că e timpul să preia conducerea, scoase un nechezat 
prelung înălţându-şi capul şi, plin de îndrăzneală, deveni noul 
conducător al hergheliei. Batu şi Şatsreng îndreptară imediat 
razele lanternelor pe această nouă căpetenie a cailor. Având un 
conducător, herghelia prinse puteri, în ea se aprinse din nou 
instinctul acela de grup pe care îl au caii mongoli de război, 
astfel că alcătuiră formaţia în care se bătuseră cu lupii sute şi 
mii de ani la rând. Căpetenia slobozi un nechezat lung, ca o 
comandă, iar caii, care până atunci stătuseră împrăştiaţi din 
cauza lupilor, se grupară acum în jurul lui, umăr la umăr, strânşi 
unul într-altul atât de tare, încât nici viforul nu mai răzbătea 
printre ei. Ca la un semn, cele câteva sute de copite începură să 
bată pământul cu putere, tropăind, călcând, lovind. Haita fu 
luată prin surprindere, iar lupii cei fioroşi îşi pierdură în câteva 
clipe avantajul. Câţiva fuseseră prinşi sub burţile cailor, 
înghiontiţi din toate părţile de copitele ce loveau ca nişte 
ciocane. Nu mai puteau fugi, erau fără scăpare. Unii aveau 
labele şi spinările frânte, ori ţestele zdrobite de copitele cailor, şi 
se târau tânguindu-se amarnic. Batu răsuflă mai uşurat, socotise 
el că vreo doi, trei lupi tot fuseseră zdrobiţi de cai, aşa că, dacă 
ar putea să ţină minte locul în care se aflau, ar putea reveni 
peste câteva zile, când s-ar mai fi îmbunat vremea, ca să le 
jupoaie blana. Odată riposta cailor declanşată, aceştia strânseră 
rândurile în formaţie, cei mai fricoşi în centru, iar cei mai vajnici 
în exterior. Cu o forţă de nestăvilit, cu copitele lor de oţel, care 
băgaseră lupii în toţi sperieţii, alcătuiră un cerc de apărare 
asemenea unui pumn de fier. 

Se apropiau din ce în ce mai mult de baltă, iar Batu era 
mulţumit de formaţia standard pe care caii tocmai o alcătuiseră. 
Ştia însă că într-o astfel de situaţie caii nu mai pot fi controlaţi, 
ci doar căpetenia lor. Numai aşa puteau fi mânaţi către partea 
de răsărit a bălții în scurtul timp pe care-l aveau. Dar teama din 
sufletul lui Batu nu se risipi, pentru că haita aceasta de lupi nu 
era una oarecare, nişte lupi atât de înverşunaţi nu puteau fi 
înfrânți. Cu cât îi băteai mai tare, cu atât deveneau mai fioroşi şi 


mai scoşi din minţi, şi nu era niciun om pe tot cuprinsul stepei 
care să nu tremure la gândul răzbunării lupilor. Urletele jalnice 
de adineauri fuseseră cu siguranţă auzite de ceilalţi lupi, iar asta 
însemna că de aici încolo primejdia îi va paşte la tot pasul. Batu 
privi herghelia şi văzu că foarte mulţi au răni provocate de 
muşcături. In această herghelie erau cai numai unul şi unul, cai 
de bătălie, care se confruntau deseori cu lupii, de aceea răniții 
încercau din răsputeri să nu rămână în urmă, să păstreze 
ordinea formaţiei, făcând tot posibilul să nu le dea lupilor ocazia 
să atace. 

Cu toate acestea, herghelia avea un neajuns fatal: toţi, 
până la unul, erau castraţi şi le lipseau dârzenia şi caracterul 
aprig al armăsarilor care ar fi pornit primii la atac împotriva 
lupilor. În stepa mongolă, în fiecare herghelie existau mai multe 
rase, din fiecare păstrându-se şi câte un armăsar, acei armăsari 
cu coama lungă, mai mari cu un cap decât ceilalţi cai, plini de 
curaj, din rândurile cărora provin adevărații conducători, în stare 
să şi ucidă. Sub comanda acestora, când herghelia se pomenea 
faţă în faţă cu lupii, caii se adunau de îndată într-un cerc, cu 
iepele şi mânjii la mijloc, cu cei puternici la margine, iar 
armăsarii stăteau în afară, luptându-se corp la corp cu lupii, cu 
coama în vânt, fornăind şi nechezând, se ridicau pe picioarele 
dinapoi înălțându-se ca un munte deasupra capetelor lupilor, 
apoi se prăvăleau drept în creştetele lor, sfărâmându-i de-a 
dreptul cu copitele din faţă. Lupii se puneau de îndată pe fugă, 
dar armăsarii se ţineau după ei cu înverşunare, îi prindeau şi-i 
muşcau, iar cei mai mari, mai temerari şi mai cruzi ajungeau 
chiar să-i azvârle-n văzduh sau să-i trântească de pământ, 
vătămându-i crunt sau ucigându-i. Şi nici cei mai grozavi lupi ai 
stepei nu se puteau măsura cu armăsarii aceştia. Căci, 
indiferent dacă era noapte sau zi, armăsarii vegheau atent, 
păzindu-şi herghelia, iar când lupii veneau ca un trăsnet, ca un 
pârjol, ei erau în stare să-i înfrunte şi să-şi conducă fraţii spre 
locuri mai sigure, având grijă ca niciuna dintre iepe, mânji sau 
caii bătrâni să nu fie rănit. 

Cât şi-ar mai fi dorit Batu nişte armăsari acum! Însă acest 
comandant vremelnic al cailor, care abia de se zărea în viscolul 
des, era şi el, ca toţi ceilalţi, un cal castrat. Deşi voinic şi în 
putere, nu era chiar atât de curajos şi nu avea îndrăzneala de a 
trece singur la atac. In sinea lui, Batu regreta amarnic faptul că, 


în ultimii ani, nemaifăcându-se recrutări dintre caii de stepă, 
oamenii aproape că nici nu se mai gândeau la consecinţele 
lipsei armăsarilor din herghelii. Unii chiar se gândiseră că, 
oricum, după câteva zile, caii militari aveau să plece de acolo, şi 
astfel nu mai aveau nicio legătură cu problemele păstorilor. Şi 
tocmai această situaţie, care nu părea să ia vreo întorsătură 
neaşteptată, fusese exact cea care permisese lupilor să 
pătrundă în ţinuturi, iar Batu nu putu decât să-l admire pe 
starostele lupilor, care se pare că îşi dăduse seama de mult de 
lipsa armăsarilor din herghelie. 

Batu se duse val-vârtej înaintea turmei de cai şi-i arse 
căpeteniei cailor câteva bice, ca s-o facă s-o ia înspre răsărit. In 
acelaşi timp îşi mută puşca semiautomată din spate în faţă, 
ridicând piedica, însă neîndrăznind să tragă. Caii din această 
herghelie erau cu toţii nişte novici, nişte recruți, iar dacă ar fi 
tras, nu numai că n-ar fi reuşit să-i gonească pe lupi, dar i-ar fi 
speriat şi, implicit, împrăştiat. Şatsreng făcu şi el aceleaşi 
mişcări ca Batu. Viscolul era din ce în ce mai dezlănţuit, celor 
doi le amorţiseră braţele şi nu mai puteau mâna caii cu 
tomakanele, dar se apropiau tot mai mult de baltă, se putea 
simţi mirosul înţepător al apei. Roşu de furie, Batu hotărî să 
aplice metoda „cui pe cui se scoate” şi îi arse câteva în cap 
căpeteniei cailor, cu toată puterea, apoi fluieră ascuţit, ca atunci 
când duci animalele la apă, iar căpetenia şi toată herghelia 
parcă pricepură avertismentul stăpânului că spre sud era chiar 
lacul la care mergeau o dată la două zile ca să se adape. 
Începutul primăverii continua să fie secetos, apa lacului 
ajunsese să se retragă până mai rămăsese doar o baltă în 
centru, în jurul căreia se făcuse o mlaştină. Mai rămăseseră doar 
câteva cărări pe care animalele puteau trece în siguranţă, 
celelalte locuri fiind adevărate capcane, în care multe animale 
se împotmoliseră şi muriseră de foame. De obicei, când 
herghelia venea să se adape, caii se călăuzeau după fluierăturile 
stăvarilor, şi numai aşa aveau curajul să o ia, tremurând, pe 
unde le arătau aceştia, evitând locurile în care puteau fi prinşi. 
Astfel se duceau la apă să se adape. Nici chiar pe timp de zi nu 
prea aveau ei curaj să se avânte spre lac cu iuţeala de acum. 

Fluierăturile lui Batu se dovediră eficiente, iar caii, care 
cunoşteau prea bine stepa, înţeleseră de îndată că spre sud îi 
paşte o mare primejdie. Nechezau prelung, tremurând şi 


tânguindu-se. Se opriră cu toţii o clipă, se adunară laolaltă şi se 
întoarseră, luând în piept vântul care vuia pieziş, dând năvală 
spre sud-est. În sud era mlaştina ucigătoare, în nord, vântul 
năprasnic şi lupii haini. Doar în partea de sud-est mai puteau 
găsi o portiţă de scăpare. Caii aveau ochii holbaţi de groaza 
nenorocirii, repezindu-se cu capul înainte, gâfâind înfiorător, dar 
nu se auzea niciun nechezat, toată herghelia era cuprinsă de 
groază şi fugea de parcă s-ar fi întrecut cu moartea însăşi. 

Cum se întoarseră, soarta bătăliei se schimbă. Caii se 
îndreptau în formaţie spre sud-est, însă cei puternici erau prea 
puţini şi trebuiau să-i apere pe cei slabi. Aşa se ciocniră frontal 
de lupii care îi atacau având vântul de partea lor, şi tocmai 
armele lor cele mai ucigătoare şi mai temute, copitele din spate, 
deveniră inutile, dată fiind poziţia în care se aflau. Vântul 
năprasnic şi pieziş le diminua şi el din viteză, slăbindu-le ultima 
posibilitate de a rezista în faţa lupilor. Acestora însă le convenea 
de minune vântul pieziş, erau ca nişte tigri cărora le crescuseră 
aripi. În mod obişnuit, viteza lupilor era mai mare decât cea a 
cailor, cu sau fără vânt favorabil. Cu vântul de partea lor, lupii 
erau şi mai iuți, însă nici caii nu fugeau mai încet. Lupii trebuiau 
să facă salturi, să se repeadă la cai ori să le sară în spinare şi 
să-i sfâşie, dar n-ar fi avut curaj să sară din spate, pentru că, 
dacă dădeau de vreun cal mai inteligent, acesta ar fi putut să o 
ia mai repede la goană, şi atunci singurul lucru pe care l-ar mai 
fi apucat ar fi fost copita, care, dacă nu i-ar fi omorât, i-ar fi 
vătămat cumplit. Lupii nu puteau sări la cai decât din lateral, 
doar aşa puteau reuşi. Însă aceasta le-ar fi redus din viteză, iar 
dacă iuţeala calului ar fi fost mai mare şi lupul s-ar fi gândit să-i 
sară în spinare, tot n-ar fi putut să-l prindă şi să-l muşte, ci cel 
mult i-ar fi lăsat nişte urme de gheare, scăzându-i totuşi drastic 
şansele de scăpare. Tocmai acum, când caii nu avuseseră altă 
variantă decât să schimbe direcţia în care alergau, lupii 
prinseseră o ocazie foarte bună. 

Cu vântul în spate, se ţineau după caii mai lenți şi n-aveau 
nevoie să sară la ei dintr-o parte, pentru că vântul îi împingea 
oricum înainte şi pe dată le puteau ajunge în spinare sau la 
grumaz. Era de ajuns să-şi înfigă ghearele ascuţite în trupul 
calului sau să-şi bage colții de oţel în arterele vitale, după care 
puteau sări jos. Dacă acesta ar fi încercat să se scuture sau să-l 
doboare dintr-odată pe lup la pământ, se putea ca unuia singur 


să-i facă faţă, însă întregii haite, nu, şi n-ar fi însemnat altceva 
decât să-şi grăbească sfârşitul. În cele din urmă, calul se 
rostogolea la pământ, şi atunci lupii tăbărau pe el şi începeau 
să-l sfârtece în mii de bucăţi. 

Herghelia necheza jalnic şi prelung, caii căpătau unul după 
altul muşcătura fatală pe grumaz ori în coaste, sângele curgea 
în şuvoaie, împroşcând totul în jur, iar din trupuri atârnau bucăţi 
de carne sau de piele. Carnagiul acesta le sporea lupilor pofta 
de a ucide, aşa că nici nu mai luau seama la carnea şi sângele 
de care le erau pline gurile, ci muşcau şi ucideau înainte, ca 
scoşi din minţi. Tot mai mulţi cai erau răniţi, lupii se avântau 
înainte, val după val, atacând necontenit, ca nişte nebuni, ca 
nişte smintiţi. Starostele care îi mâna în luptă şi alţi câţiva erau 
mai înverşunaţi decât toţi. Aceştia săreau pe caii cei mai mari, 
îşi înfigeau colții în pielea şi în carnea lor, apoi se lăsau cu 
putere pe labele dinapoi ca pe nişte arcuri de oţel şi, agăţându- 
se de grumajii cailor, îi trăgeau la pământ. Apoi lupul scuipa 
carnea din gură şi din câţiva paşi era atârnat de carnea altui cal. 
Urmându-şi căpetenia, fiecare lup din haită proceda la fel, 
instinctul de a prinde şi de a ucide rămas în sângele fiecăruia 
dintre ei din generaţie în generaţie manifestându-se din plin, 
spre satisfacția crudă a acestora. 

Rănile cailor erau nenumărate, sângele proaspăt picura pe 
zăpada căreia viscolul îi mai adăuga un strat imaculat, ce iarăşi 
se înroşea. Astfel de scene de o cruzime greu de imaginat se 
repetau de mii de ani în stepă. Pe pajiştea aridă lupii 
înfulecaseră nenumărate vietăţi, în urma cărora rămâneau 
dârele de sânge ale fiecărei generaţii ce trecea. 

În lumina palidă şi neclară a lanternelor, cei doi stăvari 
priveau neputincioşi la măcelul ce se petrecea la fel, 
neîntrerupt, an după an. Dar de data aceasta le venea mult mai 
greu să accepte, pentru că herghelia de cai trebuia să fie luată 
de armată în scurt timp, fiind fala şi gloria stepei Elun, vestiţii 
cai mongoli ce avuseseră norocul să scape de mai multe ori din 
colții lupilor şi pe care stăvarii îi apăraseră cu preţul vieţii de-a 
lungul anilor, ca pe o comoară nepreţuită. Privind înmărmuriţi la 
ravagiile făcute de lupi, Batu şi Şatsreng nici măcar nu puteau 
plânge, în sufletul lor adunându-se înăbuşit veninul urii şi-al 
mâniei. Dar trebuiau să îndure, să se controleze, să apere cu 
preţul vieţii ceea ce mai rămăsese din herghelie. Batu era din ce 


în ce mai speriat, pentru că experienţa lui de ani de zile îi 
spunea că haita aceasta de lupi nu era una oarecare, aflându-se 
sub comanda unuia care cunoştea foarte bine stepa Elun. Deşi 
lupii aceia haini, rapace, care fuseseră prădaţi de hrana lor, 
spumegau acum de furie, iar lupoaicele care îşi pierduseră puii 
erau şi mai înverşunate, căpetenia lor era un lup stăpân pe sine. 
Din felul în care împingeau cu fiecare ocazie herghelia de cai 
spre sud puteai să-ţi dai seama că urmăresc ceva, acţiunile lor 
erau legate, încercau cu orice preţ să mâne caii în mlaştini. 
Acesta era şiretlicul căpeteniei lupilor. Batu era cu atât mai 
înfiorat de spaimă cu cât se gândea mai mult, pentru că mai 
văzuse cum haita de lupi reuşise să învăluie gazelele şi să le 
facă să se împotmolească în noroiul lacului şi, tot aşa, cum o 
mână de lupi, nu mai mulţi, goniseră oile şi vacile în mijlocul 
bălții. 

Nu cumva în noaptea aceasta avea să păţească şi el ceea 
ce auzise de la bătrânii care povesteau cum lupii făcuseră o 
întreagă herghelie să se împotmolească în noroaiele iazurilor? 
Nu cumva voiau lupii să-i înghită pe toţi dintr-o îmbucătură? 
Batu nu mai îndrăzni să se gândească mai departe. 

Cu lumina de la lanternă, Batu îi făcu semn lui Şatsreng: 
trebuia să treacă din stânga în dreapta hergheliei, cu orice preţ, 
ca să le taie lupilor calea, să-i sperie şi să-i gonească cum or 
putea, cu lanternele ori cu tomakanele. Lupilor le era teamă de 
lumină, razele parcă li se înfigeau în ochi, rănindu-i. Cei doi 
oameni luminau în jur cu raza slabă şi neputincioasă a 
lanternelor, încercând să formeze o linie de apărare dinspre 
dreapta. Caii îşi mai veniseră puţin în fire din toată nebunia 
încăierării, îşi mai ordonaseră galopul din debandada în care 
intraseră, ţinându-se cu dinţii de iluzia unei ultime şanse de 
scăpare şi avântându-se către partea de răsărit a bălții. 
Inţeleseră că numai dacă ocoleau balta puteau s-o ia la fugă 
mâncând pământul şi să ajungă în tabăra stăpânilor, la ţarcul 
unde fătau oile, pentru că acolo erau multe iurte şi mulţi oameni 
cunoscuţi, care făceau larmă mare şi aveau lumini ce 
străpungeau ochii lupilor, şi mai erau şi bunii lor prieteni, câinii 
mari şi fioroşi care săreau la bătaie cum îi vedeau pe lupi. 
Stăpânii oameni şi prietenii câini le-ar fi putut veni în ajutor. 

Dar în cuprinsul stepei, lupii sunt spirite războinice, care au 
cea mai mare răbdare de a căuta şi a aştepta o ocazie prielnică, 


pe care de cum o prind o exploatează la maximum, fructificând 
tot ce se poate. Deşi sunt înnebuniţi de ură, cum prind o şansă, 
profită de ea pe loc, cu orice preţ, şi, punându-şi la lucru toate 
forţele, ucid tot ce întâlnesc, nelăsând niciun animal să scape. 
Caii ajunseră în sfârşit lângă baltă, pe malul care mirosea a 
salpetru, scormonind cu copitele zăpada şi pământul de sub 
omăt. Praful de salpetru le irită ochii şi nările. Oamenilor şi cailor 
le lăcrimau ochii de usturime, şi din acel moment ştiură că 
păşiseră pe malul unde-i păştea primejdia. De jur-împrejur, 
stepa era o mare de întuneric, balta nu se vedea, dar se simţea. 
Oamenii şi caii nu luau în seamă usturimea ochilor şi a nărilor. 
Incercau din răsputeri să ţină ochii deschişi pentru a putea 
înainta. Când praful ridicat de copitele cailor nu avea să se mai 
simtă, atunci aveau să ştie că ajunseseră pe panta lină din 
partea de răsărit a bălții, şi atunci întreaga herghelie ar fi putut 
s-o ia la goană, trecând razant pe lângă malul estic al bălții şi 
avântându-se spre sud, cu vântul în spate. 

Oamenii, caii, dar şi lupii goneau în paralel. Lupii opriseră 
pentru moment asaltul, însă Batu îşi ţinea strâns puşca, pentru 
că experienţa lui îndelungată ca stăvar îl făcea să simtă că haita 
de lupi avea să lanseze curând atacul decisiv. Dacă n-ar fi 
atacat, ar fi însemnat să piardă şi ultima ocazie, or, lupii acestei 
haite nu ar fi irosit pentru nimic în lume şansa de a se răzbuna. 
Totuşi, praful de salpetru îi necăjea şi pe lupi, care se ţinură o 
vreme, orbecăind, după cai. El însă nu putea să tragă cu puşca 
decât după ce caii vor fi ajuns pe pantă, altfel s-ar fi speriat şi ar 
fi luat-o la goană întorcându-se spre sud, i-ar mai fi speriat şi pe 
lupi şi i-ar fi alarmat pe oameni. Batu se străduia din răsputeri 
să-şi stăpânească braţul care-i tremura uşor, pregătindu-se să 
tragă spre locul unde erau adunaţi lupii. Şatsreng ar fi putut 
face acelaşi lucru. 

Batu nu mai apucă bine să-şi stăpânească braţul, că turma 
de cai şi începu să necheze a spaimă, iar propriul cal părea că 
se împiedică şi el de ceva. Batu îşi şterse ochii împăienjeniţi, 
lumină înainte şi văzu o ceată de lupi alergând laolaltă, nu 
foarte repede. Proţăpindu-se înaintea calului său, lupii erau 
pregătiţi să încaseze lovituri de copite, dar erau hotărâți să-l 
încetinească. Batu se întoarse şi văzu că şi calul lui Şatsreng 
fusese oprit în urma sa, iar în vreme ce acesta se străduia din 
răsputeri să-şi strunească bidiviul înspăimântat de moarte, lupii 


şi începură atacul. Batu îi făcu semn de câteva ori lui Şatsreng 
cu lanterna să încerce să înainteze, dar calul lui Şatsreng era 
atât de speriat, încât nu făcea decât să zvârle din copite, fără să 
se mişte din loc. Câţiva lupi mari săreau şi-l muşcau, cu rândul, 
iar pe trupul calului lui Şatsreng urmele sângerii se înmulţeau. 
Poala cojocului din piele al lui Şatsreng fu şi ea sfâşiată de colții 
lupilor. Acesta se înspăimântă atât de tare, că nu mai ştiu de el 
şi, lepădând tomakanul, care nu i se mai păru de mare ajutor, 
folosi lanterna ca pe o armă ceva mai scurtă, cu care lovi în 
stânga şi-n dreapta lupii ce săreau să muşte calul. Dar lampa se 
sfărâmă, tubul se îndoi, lupii nu erau afectaţi în vreun fel, şi, prin 
urmare, nu fu în stare să oprească atacul prin rotaţie al 
acestora. In cele din urmă, un lup mare sări şi sfâşie crupa 
calului care, de durere, începu să scoată urlete înfiorătoare şi, 
văzându-şi stăpânul la ananghie, muşcă zăbala, întinse gâtul şi 
o luă la sănătoasa către nord-vest. Şatsreng nu mai avu cum să 
stăpânească bidiviul, care dădea bir cu fugiţii taman în toiul 
luptei. Lupii, văzând că reuşiseră să-l pună pe fugă pe unul 
dintre oamenii care le stăteau în cale, se luară după el câţiva 
paşi, dar se întoarseră şi se repeziră mai abitir la herghelie. 

In acest moment nu mai rămăsese decât Batu în mijlocul 
hergheliei, care fu împresurată imediat de o mână de lupi. Calul 
mare şi negru al lui Batu fornăia din nări, holba ochii, dădea din 
copite şi muşca ce apuca, plin de vigoare. Rezista fără să ţină 
seama de rănile muşcăturilor şi ale ghearelor lupilor. Lupii parcă 
se înmulţeau în jurul lui, sărindu-i în faţă şi în spate, o mulţime 
de colţi înfigându-se în trupul lui mare şi negru. Văzându-se 
prins într-o asemenea strânsoare, Batu pricepu că, de acum, nici 
dacă ar vrea n-ar mai putea fugi, aşa că nu-i mai rămânea decât 
să se lupte. Lepădă şi el măciuca la care ţinea atât de mult şi, 
din spinarea calului care se străduia din răsputeri să nu cadă 
răpus, se ţinu cu o mână de puntea de la şa, cu cealaltă dezlegă 
uşor tomakanul de fier, îşi legă un capăt al curelei din piele de 
încheietura mâinii şi prinse coada tomakanului în mână. Atunci 
pe dată se preschimbă din stăvar într-un războinic mongol gata 
să se arunce în luptă, să se bată cu lupii într-un război pe viaţă 
şi pe moarte. Urma să se folosească de stratagemele şi 
priceperea primite din moşi strămoşi, pe care de mult nu le mai 
pusese în practică. Acest tomakan era la fel de lung ca sabia 
unui soldat din cavalerie, era trecut din generaţie în generaţie 


ca armă specială pentru lupta cu lupii, pe care-i putea foarte 
bine ucide. Bilge i-o dăduse. Corpul destul de flexibil, dar foarte 
solid al reteveiului era gros ca un mâner de cazma, partea de 
jos era înfăşurată strâns în inele de fier, între rosturile cărora se 
mai puteau vedea urme de sânge rămase de la lupii pe care-i 
uciseseră cei din generaţiile trecute. Cum cei câţiva lupi care 
flancau calul cel mare şi negru săreau succesiv să muşte, Batu, 
se afla pe spatele calului într-o poziţie foarte bună, din care îi 
putea stâlci. Dar cel mai important pentru el era faptul că în 
această noapte avea o bună ocazie de a ucide nişte lupi, pentru 
că doar aşa puteai să afli cât de priceput şi de curajos eşti. 

Îşi luă inima-n dinţi, trase aer în piept, mută lanterna în 
dreapta, după care ridică tomakanul deasupra capului, pândind 
momentul, şi-şi roti braţul, trăsnind cu sete în locul cel mai dur, 
dar şi cel mai vulnerabil; practic, într-o zonă vitală pentru lup: în 
dinţi. Atunci, lupul care se avântase în sus cu gura căscată luă în 
plin lovitura tomakanului care se prăvălise asupra lui, pierzându- 
şi patru colţi. O lovitură dureroasă, care-l secă la inimă. 

După ce se prăvăli pe zăpadă, lupul îşi înghiţi sângele care-i 
îneca gura şi, ridicând capul spre cer, scoase o tânguire de 
durere, amarnică şi înfiorătoare. In stepa strămoşească, pentru 
lupi colții echivalau cu viaţa. Cea mai ucigătoare armă a lupului 
sunt cei patru colţi ai săi. Dacă rămân fără ei, tot curajul, toată 
cutezanţa, înţelepciunea, viclenia, cruzimea, lăcomia, mândria, 
sălbăticia, ambiția, răbdarea, priceperea, vigilenţa, forţa, 
puterea de a îndura şi cine mai ştie câte, tot caracterul lor, 
făptura sau natura lor, toate devin egale cu zero. In lumea 
lupilor, dacă aceştia îşi pierd vreun ochi, îşi frâng vreun picior 
sau rămân fără ambele urechi, tot mai pot supravieţui. Dar dacă 
rămân fără colţi, îşi pierd şi dreptul de a decide viaţa sau 
moartea celorlalte fiinţe ale stepei şi nu le mai rămâne decât să 
mediteze la întrebarea fundamentală dacă lupul ucide ca să 
trăiască ori se hrăneşte ca să trăiască. Odată rămas fără colţi, 
lupul nu mai are de ce să trăiască. Nu mai poate vâna jivinele 
care îi plac lui cel mai mult, nu se mai poate apăra de atacul 
câinilor şi nici nu mai poate lupta cu ceilalţi lupi pentru 
supremație. Nu mai poate sfâşia, nu mai poate muşca ori înghiţi 
hălci mari de carne. Nu-şi mai poate potoli setea de sânge şi nu 
mai poate să-şi satisfacă nevoile. Toate mândria şi ambițiile lui 
în stepă, poziţia şi respectul câştigate printre ceilalţi lupi, toate 


se duc pe copcă. El nu mai poate decât să-şi ducă zilele 
târându-se un timp, dar să trăiască o viaţă cu o gură fără dinţi, 
văzându-i pe ceilalţi lupi cum se dedau la măceluri şi cum se 
satură regeşte, fiind nevoit să privească lucrurile pe care nu mai 
vrea să le vadă — aşa nu mai poate trăi. În cele din urmă, nu-i 
mai rămâne decât o singură alegere: moartea, moartea lentă 
prin înfometare, prin îngheţ, prin sufocare, moartea de inimă 
rea. . 

In herghelie, caii cădeau sfârtecaţi în mijlocul vijeliei crude. 
Batu îşi dori cu tot dinadinsul să nimicească jumătate din haită 
prin metoda asta, să-i facă şi pe ei să guste din cruzimea 
oamenilor stepei. Cei câţiva lupi pe care-i lovise nu însemnau 
cine ştie ce mare ispravă, ca să fie pomenită, aşa că aştepta 
ocazia să treacă serios la treabă. Mai trăsni cu sete unul, numai 
că de data asta nu-l nimeri în gură, ci îi rupse nasul, aşa încât 
acum i se vedea osul. Lupul astfel vătămat se rostogoli la 
pământ tăvălindu-se de durere şi se chirci tot, de nu se mai 
vedea decât o minge de blană. Batu se apucă să ucidă lupi cu 
pricepere şi putere, dar scâncetele înfiorătoare ale celor doi lupi 
făcură ca toată haita adunată în jurul lui să se oprească 
înfricoşată, de parcă dintr-odată îi trezise ceva, şi nu mai 
îndrăzniră să sară, însă continuară să se îngrămădească 
înaintea calului său, tăindu-i calea către herghelie. 

Batu reuşi să respingă atacul lupilor din jurul lui, dar privind 
către herghelia din faţă văzu cum lupii care atacaseră la început 
caii se adunaseră în partea dreaptă, parcă simțindu-se în criză 
de timp şi cugetând în acelaşi timp la înfrângerea suferită de cei 
aflaţi în urmă. Atunci începură să scoată nişte şuierături ciudate, 
ca vântul care suflă printre firele electrice, şi, respirând teroare, 
se pregătiră pentru atacul decisiv. La comanda căpeteniei, haita 
se aruncă de-a valma în luptă, folosind metodele de atac cele 
mai crude, mai sângeroase şi mai inimaginabile de care pot da 
dovadă lupii de stepă, declanşând atacul conjugat şi decisiv 
asupra hergheliei. Unul câte unul, lupii şi mai ales lupoaicele 
care-şi pierduseră puii începură să se arunce, străpungând dintr- 
o muşcătură zona în care pielea calului este cea mai subţire, şi 
anume burta, înapoia coastelor, de care trăgeau cu toată forţa, 
fără a ezita să se sacrifice. La nevoie, puneau la bătaie 
jumătatea inferioară a trupului, atârnându-se de burţile cailor. 
Gestul acesta era fatal atât pentru lupi, cât şi pentru cai. Lupii 


care rămâneau agăţaţi de burţile cailor erau ca agăţaţi de o 
ghilotină, căci caii o luau la fugă călcând şi lovind cu copitele din 
spate partea de dinapoi a lupilor. La rândul lor, caii, încercând 
să se scuture de povara lupilor, dădeau cu putere din picioare, 
dar aceştia le despicau burţile cu colții şi ghearele, scoţându-le 
maţele. Numai acei lupi cu colții ascuţiţi şi cu o greutate 
considerabilă puteau să ducă lucrurile la capăt fără a se chinui 
prea tare. Ei doar despicau burţile cailor, folosindu-se numai de 
colţi şi de greutatea propriului trup, după care se rostogoleau la 
pământ nevătămaţi. În ce-i privea pe cai, această manevră 
cruntă era mult mai vătămătoare: dacă nu reuşeau să scape de 
lup repede, cu o lovitură de copită, puteau rămâne în urma 
celorlalţi din cauza poverii în plus pe care o reprezenta lupul 
agăţat de burtă, fiind împresuraţi şi apoi ucişi de haită. In 
schimb, dacă reuşeau să agaţe lupul cu copitele, îi dădeau forţa 
care-i mai trebuia pentru a desăvârşi spintecarea, adăugând la 
puterea colţilor şi greutatea lupului forţa propriilor copite, 
grăbindu-şi astfel sfârşitul. 

Lupoaicele cădeau cel mai des victime sub copitele cailor, 
care le sfărâmau trupurile şi le azvârleau la pământ. Trupurile 
lor erau mai uşoare decât ale masculilor şi doar prin propria 
greutate, cu care se atârnau sub cai, nu puteau să le spintece 
acestora burta, ci cel mult să se expună loviturilor fatale ale 
copitelor. Lupoaicele îşi sacrificau vieţile, primind moartea cu 
ochii deschişi şi cu inima plină de dorinţa răzbunării, în vreme ce 
fierea li se amesteca cu ficatul şi laptele, cu sângele. Ele ştiau 
de la început că vor fi făcute bucăţi de copitele cailor, dar 
preferau să moară odată cu aceştia. 

Un lup înfometat, cu burta spartă, azvârlit la pământ de o 
lovitură de copită, se tăvălea pe zăpadă desfigurat de grimasa 
morţii, urlând înfiorător. Cu toate acestea încă se târa din 
răsputeri pe labele dinainte, căţărându-se pe trupul calului 
prăvălit la pământ, dar care încă sufla, voind să-l rupă şi să-l 
înghită pe de-a-ntregul, numai pentru a nu da cu piciorul ultimei 
sale şanse. Nu trebuia decât să mai aibă gură în care să mai 
existe dinţi, nu-l interesa faptul că nu mai are stomac, era 
preocupat numai de înghiţit. Hălci din carnea proaspătă şi încă 
vie a calului care dispăreau în gura imensă a acelui lup cădeau 
în zăpadă, lupul, al cărui stomac chiar că nu mai avea fund de 
data aceasta, dovedindu-se încă o dată cea mai rapace fiinţă de 


pe faţa pământului, cu cea mai mare poftă de sânge. Cu 
siguranţă se putea considera, printre lupi, cel care dăduse pe 
gât dintr-odată cea mai multă carne de cal. Aceasta era ultima 
cină, cea mai satisfăcătoare şi, în acelaşi timp, mai dramatică 
dinaintea morţii. 

Caii cărora lupii le făceau harakiri erau cei cu burţile cele 
mai mari, umplute cu o mare cantitate de iarbă proaspătă, abia 
încolţită în primăvara aceea, dar şi cu iarbă uscată, din toamna 
trecută, aşa încât burţile pline până peste poate le atârnau 
foarte greu. Lupii spintecau burdihanele acelea pline ale cailor şi 
atunci conţinutul enorm al stomacului şi reziduurile din 
intestinele acestora se revărsau cu un clipocit pe zăpadă. 
Copitele dinapoi ale calului care mai alerga în virtutea inerţiei 
nu-şi pierdeau pe loc vigoarea, ci se înfigeau în propriul stomac, 
se încurcau în propriile intestine. Într-o clipită, burta plesnea, 
mâncarea dinăuntru ţâşnea afară, iar intestinele se spărgeau. 
Cum calul terifiat continua să alerge, copitele se prindeau în 
organe, călcau în fiere şi în ficat, trăgând în cele din urmă afară 
şi trahee, şi inimă, chiar şi lobii plămânilor. Dacă şi-ar fi terciuit 
ficaţii, s-ar fi putut spune că au murit de ficat; de şi-ar fi călcat 
inima în picioare, spărgând-o, ar fi murit de inimă; dac-ar fi 
trecut peste plămâni, ar fi murit prin sufocare. Şi pentru lupi 
acest mod de sinucidere era nespus de chinuitor. Astfel gusta şi 
calul, împreună cu lupul, amarul sinuciderii. Deşi murea ucis de 
lup, calul îşi punea capăt zilelor, la rândul său. Moartea calului 
era însă mult mai cruntă, mult mai nedreaptă şi mai tragică. 

Acest ultim, dement, atac sinucigaş al lupilor zădărnici în 
întregime rezistenţa organizată a hergheliei. Stepa devenise un 
imens abator, fiecare cal care cu propriile copite se 
autoeviscerase agoniza, zbătându-se pe pământul înzăpezit, iar 
pieptul ce până mai adineauri fusese cald şi viu se transforma 
fulgerător într-o bortă plină cu zăpadă şi gheaţă. Caii căzuţi unul 
după altul se zbăteau neîncetat, iar sângele care ţâşnea violent 
colora în roşu zăpada viscolită. Milioane de fulgi însângeraţi şi 
grăunţe de zăpadă roşie cădeau peste caii care fugiseră răniţi, 
iar viscolul înroşit de sânge, devenit din ce în ce mai violent, 
trebuia să-i mâne mai departe spre mormânt. 

Batu era atât de speriat de atacul represiv şi sinucigaş al 
lupilor, încât nu-şi mai simţea mâinile ori picioarele, iar sudoarea 
rece se făcuse de gheaţă. Ştia că totul era pierdut şi nu mai era 


nimic de făcut pentru a schimba sorții bătăliei. Cu toate acestea, 
tot se mai gândea să salveze măcar câţiva cai, aşa că trase tare 
hăţurile, apoi struni, dădu pinteni şi mai slăbi puţin zăbala, iar 
calul sări fornăind peste lupul care-i ţinea calea, galopând către 
căpetenia hergheliei. Aceasta fusese risipită de haita de lupi şi 
se retrăgea cu năvălnicia unui munte care se prăbuşeşte, toţi 
caii fugind nebuneşte cu vântul în spate. Speriaţi de moarte cum 
erau, uitară de pericolul bălții din sud şi o porniră spre ea în 
mare viteză. 

Planul înclinat din apropierea lacului le spori viteza, iar 
viscolul din ce în ce mai dezlănţuit îi împingea înainte cu forţa 
unui torent ce răstoarnă munţii şi mările. Caii zburau ca vântul 
şi ca gândul, asemuindu-se copacilor şi stâncilor ce cad cu 
răsunet de pe muntele înalt. Aşa se năpustiră în mlaştinile bălții. 
Într-o clipă stratul subţire de gheaţă crăpă, noroiul fu împroşcat 
în toate părţile şi întreaga herghelie aflată pe crusta de gheaţă 
se  prăvăli, împotmolindu-se în mlaştină, nechezând cu 
disperare, zbătându-se din toate puterile. Frica şi ura cailor faţă 
de lupi atinse punctul culminant, herghelia împotmolită în 
mocirlă nu mai ştia ce să facă dar, ca la un semn, hotărâră să 
facă tot ce le stătea în putinţă, aşa că începură să-şi mişte toate 
cele patru picioare în mocirla densă şi lipicioasă, parcă pentru a 
se afunda şi mai tare, fără să ţină seama de adâncul spre care 
se îndreptau, preferând să se sinucidă toţi odată decât să 
ajungă să-i hrănească cu carnea lor pe lupi, să-i lase să iasă 
victorioşi. Caii din herghelia aceasta, lăsaţi de oameni fără 
bărbăţie, erau totuşi în stare să lupte până la capăt, să facă 
ultimul gest de rezistenţă, contracarând atacul sinucigaş al 
lupilor prin sinuciderea lor colectivă. Ca să dovedească astfel că 
pe întinsul străvechii stepe mongole ei erau cei mai neînfricaţi. 

Însă stepa aspră nu ţine seama de cei slabi şi nu dă 
învinşilor nici măcar o ultimă mângâiere. Frigul lăsat după 
căderea întunericului îngheţase rapid suprafaţa mocirlei, 
transformând-o într-un capac subţire de gheaţă. Deşi malurile 
bălții erau îngheţate bine, stratul de gheaţă de la suprafaţa 
mocirlei din centrul bălții nu era atât de gros încât să poată ţine 
grosul hergheliei, iar când aceasta se afundă în noroi, spărgând 
gheaţa cu copitele, mocirla se dovedi mai densă şi mai lipicioasă 
decât de obicei. Viscolul şi frigul o făcuseră mai rece şi mai 
cleioasă, împiedicând orice mişcare. Caii se dădeau de ceasul 


morţii adâncindu-se şi mai mult, scormonind, săpând cu 
copitele. Dar cu fiecare pas pe care-l făceau, mâlul în care se 
scufundau trupurile lor se amesteca şi mai tare cu zăpadă, 
făcându-se cu atât mai rece şi mai cleios. In cele din urmă, 
herghelia părăsită de puteri nu mai putu face nici cea mai mică 
mişcare. Caii năvăliţi înainte se afundaseră de nu li se mai 
vedeau decât spinarea, grumazul şi capul, mai mult de atât nu 
puteau intra. Cei care rămăseseră în urmă aveau picioarele 
prinse în nămol şi trupurile pline de noroi, dar nu erau 
scufundaţi. In acel moment arătau ca nişte condamnaţi la 
moarte pe câmpul de execuţie, fiind legaţi fedeleş, ca de nişte 
funii împletite, de gerul năprasnic şi de gheţuri. Cei care nu 
doreau să moară nechezau jalnic a disperare, iar peste mlaştina 
îngheţată năvăli un suflu de zăpadă viscolită, care acoperea 
spinările cailor cu un strat alb de brumă, chiar dacă sudoarea se 
făcuse deja ţurţuri. Herghelia înţelese că de data aceasta nu mai 
exista salvare, nimeni nu mai putea sta în calea haitei pornite la 
măcel. 

Batu trase de hăţurile calului, mânându-l cu mare grijă spre 
marginea bălții, dar cum ajunse să calce în noroiul îngheţat, 
calul cel mare şi negru începu să fornăie speriat şi, plecându-şi 
capul, rămase pe loc, privind îngrijorat la mlaştina acoperită de 
gheaţă şi zăpadă. Batu lumină cu lanterna către mijlocul bălții, 
dar nu putu să vadă decât foarte neclar, printre trâmbele de 
zăpadă viscolită, herghelia. Câţiva cai scuturau din cap fără 
vlagă, cerând în agonie ajutorul stăpânului lor. Batu lovea agitat 
cu călcâiul cizmei în burta calului, încercând să-l forţeze să 
înainteze. Acesta mai făcu cinci, şase paşi, cu mare grijă, dar 
copitele dinainte sparseră pojghiţa de gheaţă şi se afundară 
puţin în noroi. Atunci, speriat, se trase repede înapoi şi nu se 
mai opri până ce nu simţi pământul ferm de la marginea bălții. 
Batu începu să-l bată cu cravaşa peste crupă, însă calul nu mai 
vru să se urnească de acolo. Omul ar fi vrut să se dea jos de pe 
cal, să se târască până lângă herghelie şi să o apere cu arma în 
mână, însă dacă ar fi descălecat şi s-ar fi îndepărtat de cal, 
odată căzut în mijlocul haitei de lupi, ar fi pierdut avantajul de a 
mânui tomakanul de sus, din şa, precum şi pe cel al copitelor de 
fier ale calului. Atunci lupii n-ar mai fi avut nicio teamă şi l-ar fi 
putut rupe în bucăţi, ca pe cai. Pe de altă parte, nu avea decât 
vreo zece cartuşe, şi, chiar dacă ar fi avut un munte, tot n-ar fi 


putut să omoare decât un lup la fiecare foc, nicidecum să-i 
împuşte pe toţi. Şi chiar dac-ar fi reuşit să-i gonească, viscolul 
care era din ce în ce mai rece i-ar fi îngheţat pe cai laolaltă cu 
noroaiele. Dar dacă ar fi dat fuga la brigadă şi ar fi cerut ajutor? 
Pe un viscol aşa puternic, oamenii fac tot ce le stă în putinţă 
pentru a-şi apăra turmele de oi, dar brigada n-avea de unde să 
scoată atâţia oameni şi atâtea camioane pentru a trage caii din 
mlaştină. Pe faţa lui Batu lacrimile îngheţaseră, întoarse capul 
spre răsărit, privi rugător spre cer şi spuse: 

— Tengri, Tengri, veşnicule Tengri, dă-mi, rogu-te, 
înţelepciune, dă-mi putere, ajută-mă să salvez herghelia asta! 

Însă Tengri suflă vijelios şi răsunător, risipind ruga lui Batu 
cu un viscol şi mai mânios. 

Batu îşi şterse lacrimile îngheţate cu mânecile din blană de 
miel, dezlegă tomakanul de la încheietură, apoi slăbi cureaua de 
la puşcă, ţinând în mâna stângă arma şi lanterna şi aşteptând să 
apară haita de lupi. Singurul lui gând era să ucidă cât mai mulţi 
lupi cu putinţă. 

După o vreme, Batu îngheţase de abia se mai putea ţine în 
şa. Deodată, haita de lupi începu să curgă din spatele lui ca un 
vânt uşor, îndreptându-se către baltă, dar oprindu-se pe malul 
dinspre răsărit, ascunzându-se în perdeaua deasă a zăpezii 
viscolite. Imediat după aceea un lup mai mic de statură ţâşni din 
haită, îndreptându-se cu grijă către cai, încercând la fiecare pas 
rezistenţa pojghiţei de gheaţă. Văzându-l aşa de mic, Batu nu 
trase. Lupul mai făcu câţiva paşi, apoi o luă mai repede, 
ridicându-şi capul, de parcă ar fi mers pe o cărăruie. Dar nu 
apucă să o ia prea bine la picior spre herghelie, că dinspre malul 
bălții veni o tornadă albă, înconjurând locul cu vuiet şi albind 
totul în jur, de nu se mai deosebea cerul de pământ. Era ca şi 
cum o mulţime de sălbatici cu părul alb şi lung s-ar fi adunat în 
jurul rugului de care erau legaţi oameni sau animale vii, cântând 
şi dansând nebuneşte, înfometați şi bucuroşi de festinul care 
urma. 

Batu fu învăluit de pulberea zăpezii, încât nici nu-şi mai 
putu deschide ochii. Simţea doar că-i este frig, atât de frig, încât 
dârdâia din tot trupul. Calul mare şi negru, al cărui miros era 
extraordinar de fin, fu şi el învăluit de viscol şi începu să 
tremure din toate încheieturile, dârdâind în rafale. Plecându-şi 


capul, necheza înfiorător. În noaptea întunecoasă, viscolul 
acoperi încet-încet abatorul stepei, pe care sângele îngheţase. 

Batu, care mai avea puţin şi îngheţa de tot, stinse lanterna, 
cufundându-se în bezna nopţii, apoi îşi plecă puţin capul şi 
îndreptă ţeava puştii către lac şi, ţintind ceva mai sus, trase un 
foc, apoi al doilea, apoi al treilea... 


Capitolul 6 


Între armele celor din neamul tujue se numărau arcuri 
şi săgeți şuierătoare, armuri, iatagane şi săbii. De obicei le 
purtau la brâu, dar cu ele își supuneau şi vrăjmaşii. Pe 
steagurile lor de luptă era un cap de lup din aur. Oştenii din 
gardă îi ziceau fuli (care în limba veche a neamului tujue 
înseamnă ,lup”), adică lang în graiul chinezilor. Câtă vreme 
lupul era acolo, trecutul nu era dat uitării. 


Cronica regatului Zhou — 
Despre neamul tujue 


RAZELE SOARELUI PALID străbătură puful subţire al norilor 
de iarnă şi pudra de zăpadă care plutea în aerul rece, luminând 
stepa Elun. Viscolul, care îşi făcuse mendrele preţ de două zile, 
îşi strângea acum vlăguit pletele albe, iar fulgii şi grăunţele de 
zăpadă din văzduh îşi luau tălpăşiţa, lăsând locul câtorva şoimi 
care pluteau pe cer în rotocoale. In aerul călduţ al primăverii 
timpurii, zăpada măruntă se transformă într-o perdea de ceaţă 
asemenea unui nor de fum ce pluteşte uşor, fluturând în vânt. O 
ceată de ierunci arămii zburătăcite se ridică din pâlcul de sălcii 
ca nişte corali albi ce-şi legănau crengile şi stârni puful miţos al 
brumei, ce se lăsă încetişor la pământ, dând la iveală culoarea 
naturală, de un roşu închis, strălucitor, a sălciei de stepă, ca şi 
cum în pâlcul de corali albi, cu irizări de cristal, ar fi răsărit şi 
câţiva roşii, de la care nu îţi mai puteai lua ochii. Munţii din 
partea de nord a graniţei se bucurau din plin de soare, doar 
câţiva nori albăstrii alunecau uşor, suind şi coborând peste 


crestele înzăpezite, orbitor de albe. Cerul se însenină, iar stepa 
fu din nou cuprinsă de liniştea de mai înainte. 

Şatsreng şi Chenzhen stătuseră o zi întreagă lângă Batu, 
ajutându-l să-şi oblojească degeraturile. Stepa înfiorătoare, 
cruntă şi cufundată în întuneric de care povestea Batu nu se 
potrivea deloc cu priveliştea aceea minunată şi plină de lumină 
pe care o aveau înaintea ochilor. Deşi orice om de pe păşuni 
dăduse piept cu viscolul înspăimântător preţ de două zile şi 
două nopţi, Chenzhen nu dorea sau nu îndrăznea să creadă 
istoria povestită de Batu. 

Chenzhen trase în piept aerul proaspăt şi rece, mirosind a 
primăvară timpurie abia sosită în stepă. Fiind atât de multă 
zăpadă, poate că vor scăpa de seceta din această primăvară. N- 
ar mai avea necazuri cu vântul uscat, praful înecăcios, iarba şi 
balega uscate sau cu suferinţa provocată de nisipul intrat în 
ochi. Căci cum se va topi zăpada, râurile se vor umple de apă 
limpede, iarba nouă va prinde să crească, iar pe animale s-ar 
aşterne încet-încet câteva straturi bune de grăsime. Moş Bilge 
spunea mereu că primăvara se poate şti dacă animalele se aleg 
cu cele trei straturi de grăsime pe care trebuie să le aibă în 
iarnă. Căci, dacă primăvara nu se aşază primul strat, cel din 
vară, mai apos, n-are pe ce se lipi, iar cel din toamnă, mai gros, 
cu atât mai puţin. Şi dacă până în toamnă, când iarba 
îngălbeneşte, cele trei straturi de grăsime de la rădăcina cozii 
nu se văd bine, atunci oile n-au nicio şansă de a trece iarna, 
care poate ţine şi şapte luni. Aşa că este mai bine ca oile care n- 
au adunat destulă grăsime până la începutul iernii să fie 
vândute ieftin spre folosul oamenilor. În anii mai vitregi se 
întâmplă ca abia jumătate din turmă să poată intra în iarnă, 
poate nici atât. In zonele de păşune ale stepei, toate socotelile 
unui an depind de primăvară. Măcar de-ar ajuta zăpada aceasta 
de primăvară, care alungă seceta, ca pierderile să fie 
compensate. 

Chenzhen, împreună cu alţi câţiva studenţi din propria 
brigadă şi din altele, îi însoțea pe responsabilii de la direcţia 
zonală, brigada centrală şi grupul de producţie, care desfăşurau 
o anchetă la faţa locului. Pe drum, şeful Comitetului 
Revoluționar, delegatul militar Bao Shungui, şeful zonal Uiliji, 
stăvarii Batu şi Şatsreng şi ceilalţi reprezentanţi ai colectivelor, 
ca de altfel toţi păstorii care erau nerăb-dători să clarifice 


circumstanţele accidentului, aveau feţele abătute şi, cu cât se 
apropiau de lac, cu atât erau mai mâhniţi. Nimeni nu scotea o 
vorbă. Gândindu-se la faptul că lipsa cailor de la apel va duce la 
pierderi militare importante, şeful militar şi cel zonal se simțeau 
cuprinşi de furie. Dar şi Chenzhen se simţea din ce în ce mai 
trist. Batu îşi luase alt cal, cel negru fiind aproape schilodit de 
răni şi trimis la dispensarul veterinar al regiunii pentru 
tratament. Faţa bărbatului era unsă cu alifie, fără a acoperi însă 
degerăturile, la care nici nu te puteai uita. Nasul şi toată pielea 
de pe obraji erau negre şi încreţite de la ger, iar printre 
încreţituri curgea tot timpul un lichid gălbui. În spatele unei 
porţiuni de piele mai arse de soare se vedea carnea roz, ceea 
ce, în contrast cu culoarea arămie a feţei lui Batu, făcea 
priveliştea insuportabilă. Pe cureaua de la brâu îşi prinsese, la 
spate, o lopată de lemn. Era atât de extenuat, încât de-abia se 
ţinea în şa şi mergea tăcut lângă Bao Shungui, călăuzind 
caravana de cai. 

Batu fusese găsit de Şatsreng în spatele unei văioage din 
partea de sud a bălții, după o zi şi jumătate de stat în viscol. 
Calul avea atâtea răni, încât nu mai putea merge, iar el era pe 
jumătate îngheţat. Şatsreng îşi adusese calul rănit şi-l dusese pe 
Batu acasă. Pentru ca grupul de investigaţie să înţeleagă cum s- 
a petrecut incidentul, Batu era nevoit să facă un mare efort 
pentru a conduce anchetatorii la locul faptei. Astfel, deşi erau 
plini de degerături, cei doi stăvari au fost anchetați pe rând. 

Chenzhen mergea lângă moş Bilge, în urma echipei. Abia 
şoptit, el întrebă: 

— Tăicuţă, cum o să-i pedepsească autorităţile pe Batu şi 
pe ceilalţi? 

Bătrânul îşi şterse de umezeala ceţii barba şi mustăţile rare, 
ca de tap. În ochii lui galbeni stăruia un sentiment complex de 
compasiune. Nu întoarse capul, ci, privind la munţii din 
depărtare, răspunse rar: 

— Voi, studenţii, credeţi că ar trebui să fie pedepsiţi? Apoi 
întoarse capul şi adăugă: cei de la Direcţie şi reprezentantul 
armatei pun mare preţ pe părerile voastre. De asta v-au şi 
chemat acum, pentru că vor să audă ce părere aveţi voi. 

Chenzhen spuse: 

— Batu e un om de treabă, mai avea puţin şi-şi dădea viaţa 
pentru herghelia asta, dar, din păcate, a avut ghinion. După 


părerea mea, nu are importanţă dacă herghelia a fost salvată 
sau nu, oricum, el este un adevărat erou al stepei. Stau la voi de 
un an de zile, toată lumea ştie că Batu mi-e ca un frate mai 
mare. Îl ştiu eu pe Bao Shungui, părerea mea nu contează. Ca 
să nu mai spun că nu toţi studenţii sunt de aceeaşi părere. Eu 
zic aşa, dumneata eşti un reprezentant al păstorilor săraci, dar 
eşti şi membru în Comitetul Revoluționar, toţi te ascultă, astfel, 
ce spui dumneata, aia zic şi eu. 

— Dar ceilalţi tineri ce-o să zică? se întrebă bătrânul 
îngrijorat. 

— Majoritatea tinerilor studenţi din brigada noastră cred că 
Batu e de treabă. Nenorocirea asta cu viscolul, la care s-a 
adăugat şi cea a lupilor, a fost teribilă. Oricine ar fi fost în locul 
lui, n-ar fi putut face faţă. Nu pot să-l pedepsească pe Batu. Insă 
mai sunt unii care zic că cineva s-a folosit înadins de 
nenorocirea asta ca să păgubească armata şi să boicoteze 
revoluţia, iar cei patru stăvari meritau să fie luaţi la întrebări. 

Faţa bătrânului Bilge era din ce în ce mai întunecată. Nu 
mai spuse nimic. 

Ceata de călăreţi ocoli partea de est a lacului, ajungând la 
locul în care Batu trăsese cu puşca. Chenzhen îşi ţinea 
răsuflarea, pregătindu-se sufleteşte să vadă cu ochii lui locul 
însângerat al carnagiului. 

Când colo, nu se vedea nicio picătură de sânge. Stratul de 
zăpadă gros de mai bine de treizeci de centimetri, care în 
negura nopţii fusese acoperit de sânge, ajunsese să fie acoperit 
la rândul său de alt strat de zăpadă. Măcar capetele cailor care 
ieşeau la suprafaţă ar fi trebuit să se vadă, dar nici acestea nu 
erau. Pe suprafaţa bălții nu erau decât mici dune de zăpadă, 
suind şi coborând, una după alta. Intre ele stratul de zăpadă era 
mai gros, iar dincolo viscolul îngrămădise zăpada pe o pantă, 
nivelând locul care ar fi trebuit să fie vălurit de trupurile cailor 
morţi. Oamenii priveau în linişte, nimeni nu îndrăznea să 
descalece, nedorind să dea la o parte stratul de zăpadă, ci doar 
imaginându-şi cum trebuie să fi arătat atunci întreaga privelişte. 

— Mare nenorocire. 

Moş Bilge fu primul care deschise gura. Cu cravaşa arătă 
către malul estic al bălții, zicând: 

— Priviţi, dacă mai fugeau puţin nu se mai întâmpla toată 
tărăşenia. Dar dinspre păşunea de la nord ar fi fost foarte greu 


ca Batu să mâne herghelia spre acest loc. Vântul era atât de 
puternic şi lupii atât de mulţi, încât, chiar dacă oamenii nu s-ar fi 
speriat, cum ar fi fost cu putinţă ca nici caii să nu se sperie? 
Batu a fost lângă cai de la început până la sfârşit, luptându-se 
cu lupii, pe viaţă şi pe moarte. A făcut tot ce-a putut. 

Bătrânul mongol nu se feri să-şi apere fiul. 

Apropiindu-se de Bao Shungui, Chenzhen spuse: 

— Pentru a apăra producţia colectivului, Batu s-a luptat 
singur cu lupii o noapte întreagă. Mai era puţin şi-şi dădea viaţa: 
asta este o faptă de vitejie care ar trebui dată la ziar... 

Holbându-se, Bao Shungui se răsti la Chenzhen: 

— Ce mai faptă de vitejie! Doar dacă ar fi reuşit să scape 
herghelia ar fi fost o faptă de vitejie! 

Apoi, întorcând capul către Batu, spuse furibund: 

— În ziua aceea, de ce ai dus caii la păscut în partea de 
nord a bălții? Doar te ocupi de atâţia ani de asta, nu pot să cred 
că nu ştiai că dacă se porneşte vântul caii vor fi împinşi spre 
baltă. Asta era cea mai mare responsabilitate a ta. 

Batu nu îndrăznea să se uite la Bao Shungui, ci doar dădea 
din cap. Spuse: 

— Eu sunt răspunzător, eu sunt răspunzător. Dacă în fiecare 
seară aş fi dus herghelia pe păşunea dinspre est, nu s-ar mai fi 
întâmplat o nenorocire atât de mare. 

Şatsreng dădu pinteni calului şi, apropiindu-se, spuse destul 
de ezitant: 

— Dar ni s-a spus de la Direcţie să ducem caii în partea 
aceea, toată lumea ştie că acolo a mai rămas foarte multă iarbă 
de astă-toamnă, iar cea nouă a răsărit mai devreme. Caii 
trebuiau să pornească în curând la drum lung, aşa că era 
necesar să ne asigurăm că vor mânca bine, să facem tot 
posibilul să pună şi un strat de grăsime pe ei, astfel încât cei de 
la milițiile populare care ar fi venit să-i ia să se bucure văzându- 
i. Eu ţin minte că Batu a intervenit în şedinţa de promovare a 
producţiei de la Direcţia Comitetului Revoluționar şi a spus că să 
ducem caii în partea de nord a bălții nu e sigur. Dar cei de la 
Direcţie au spus că mai mult de jumătate din primăvară vântul 
bate dinspre nord-vest, cum să poată să vină peste noi vântul 
de nord tocmai în acele zile. Şi dumneavoastră aţi fost de acord 
cu asta. Acum, că s-a întâmplat o nenorocire, de ce aruncaţi 
toată responsabilitatea în capul lui Batu? 


Cei câţiva şefi de la Direcţie tăceau chitic. Şeful Uliji tuşi, 
dregându-şi glasul, şi spuse: 

— Ceea ce spune Şatsreng este adevărat, aşa s-au petrecut 
lucrurile. Toată lumea a fost bine intenţionată, vrând să facă 
nişte cai mai mari şi mai puternici, care să se descurce bine la 
drum, să contribuie cu mai multă putere la pregătirile militare. 
Cine s-ar fi gândit că are să vină un viscol atât de mare, dinspre 
nord. Şi, pe deasupra, să mai apară şi haita de lupi. De n-ar fi 
fost lupii, Batu ar fi dus caii la loc ferit. Un asemenea viscol 
puternic la care să se mai adauge şi lupii nu întâlneşti decât o 
dată la o sută de ani; la o sută de ani, vă spun! Eu sunt 
responsabil pentru producţie, dar şi incidentul acesta cade tot în 
responsabilitatea mea. 

Bao Shungui îndreptă biciul către nasul lui Şatsreng, 
spunând: 

— Nici răspunderea ta nu e mai mică, Bilge a zis bine cea 
zis: dacă turma de cai ar mai fi fugit puţin, dacă voi trei n-aţi fi 
fugit ca laşii de pe câmpul de bătălie şi-aţi fi rămas alături de 
Batu, să mânaţi turma, nu s-ar mai fi întâmplat o nenorocire aşa 
de mare. Dacă nu te-aş fi văzut cum te duci să-l salvezi pe Batu, 
de mult te-aş fi anchetat eu, separat de ceilalţi. 

Bilge dădu la o parte cu cravaşa biciul lui Bao Shungui şi, 
luând o mină serioasă, spuse: 

— Tovarăşe delegat Bao, deşi eşti din neamul mongolilor 
agricultori, cunoşti totuşi legile mongolilor păstori, şi anume că 
în stepă nu ai voie să îndrepţi biciul către nasul unui om cu care 
vorbeşti. Doar împărații, nobilii sau proprietarii de turme din 
vechime puteau vorbi astfel. Dacă nu crezi, poţi întreba 
comandantul de subregiune. Data viitoare când mai vine să ne 
inspecteze putem merge amândoi să-l întrebăm. 

Bao Shungui lăsă biciul jos, îl mută în mâna stângă, apoi cu 
degetul arătător al mâinii drepte arătă către Şatsreng şi Batu, 
strigând: 

— Tu! Şi tu! Descălecaţi şi daţi zăpada la o parte cu lopeţile 
şi cu măturile. Vreau să văd hoiturile cu ochii mei, să văd şi eu 
cât de aprigi au fost lupii, cât de mare era haita. Şi nu mai tot 
daţi vina pe lupi. Tovarăşul Mao Zedong ne-a învăţat că factorul 
uman este cel mai important! 

Oamenii descălecară şi, luând lopeţile de lemn sau de fier 
ori târnurile de bambus pe care le aduseseră cu ei, începură să 


înlăture zăpada de pe locul măcelului. Bao Shungui rămase în 
şa, făcând de zor poze cu un aparat „Pescăruş”, ca să culeagă 
probe. În acelaşi timp, striga neîncetat la mulţimea de oameni: 

— Măturaţi bine, trebuie să măturaţi bine. Peste câteva zile 
vor veni echipe de cercetare de la regională, de la judeţ, vor 
veni să cerceteze la faţa locului. 

Chenzhen era şi el în zăpadă şi merse împreună cu Uliji, 
Bilge, Batu şi Şatsreng către dunele aflate mai spre mijlocul 
bălții. Mâlul era încă foarte îngheţat, iar zăpada scârţâia sub 
picioarele oamenilor. Bătrânul spuse: 

— Vreau să văd de aproape dacă cei câţiva cai din mijloc 
sunt sau nu muşcaţi de lupi. Numai aşa ne putem da seama cât 
de aprigă a fost acea haită. 

Chenzhen spuse de îndată: 

— De ce? 

Uliji zise: 

— Dacă stai puţin şi te gândeşti, în momentele acelea, cu 
cât te apropiai de mijlocul lacului, cu atât era mai periculos, 
pentru că noroiul de-acolo a îngheţat ultimul. Lupilor le era 
teamă să nu rămână prinşi, nu se puteau expune unei 
asemenea primejdii. Şi atunci, dacă acei cai au fost muşcaţi, 
înseamnă că lupii au fost înverşunaţi. 

Bătrânul întoarse capul şi-l întrebă pe Batu: 

— Ai tras sau nu mai avea rost? 

Batu răspunse încruntat: 

— N-avea rost, nu aveam la mine decât vreo zece cartuşe, 
s-ar fi terminat repede. Oricum, viscolul acoperea zgomotul 
împuşcăturilor. Chiar dacă lupii s-ar fi speriat pe moment şi ar fi 
luat-o la fugă, după ce s-ar fi terminat cartuşele s-ar fi întors. 
Apoi era foarte întuneric, bateriile se cam consumaseră şi eu nu 
vedeam nimic. 

În acele momente, nu se gândise la atât de multe lucruri. 
Batu se frecă uşurel pe pielea degerată de pe faţă şi spuse: 

— Era o noapte adâncă şi ningea puternic, iar mie îmi era 
frică să nu omor caii. Speram să se oprească măcar vântul, să 
nu îngheţe balta de tot, ca lupii să nu poată ajunge până în 
mijloc. În felul ăsta poate că ar mai fi rămas destui în viaţă. Îmi 
aduc aminte că am tras ridicând ţeava câţiva centimetri mai 
sus. 

Bilge şi Uliji răsuflară posomorâţi. 


Ajungând în faţa unei grămezi de zăpadă din mijlocul bălții, 
Batu ezită puţin, apoi începu să dea zăpada la o parte din zona 
în care se afla capul unui cal. Atunci toţi traseră o gură de aer 
rece: mai mult de jumătate din grumazul calului era muşcat, 
capul fiindu-i răsucit către spinare. Ochii erau ieşiţi din orbite ca 
două ouă negre, îngheţate, şi purtau în ei imaginea spaimei 
disperate, o spaimă neobişnuită. Sângele care se scursese sub 
capul calului se transformase într-o băltoacă roşie îngheţată tun, 
în care nu putea intra nici lopata. Nimeni nu scotea un cuvânt. 
Toţi săpau şi măturau de zor zăpada. Astfel fuseseră dezvelite 
trupurile a jumătate dintre caii prinşi în nămolul îngheţat. Dar 
după cum i se părea lui Chenzhen, caii păreau că nu de 
muşcăturile lupilor fuseseră ucişi, ci de explozia unor bombe din 
interiorul trupurilor, care le făcuseră nişte deschizături mari în 
zona coastelor şi le împrăştiaseră intestinele la câţiva metri în 
jur. Şi crupele dispăruseră, lăsând la iveală doar oasele albe. 
Membrele  zăceau  descompletate în zăpadă, pielea era 
sfârtecată, iar coamele atârnau în dezordine. Lupii nu 
mâncaseră decât inimile şi ceva grăsime, însă hoiturile hărtănite 
ale cailor nu erau altceva decât un semn al veninului adunat în 
inimile lupilor pentru ceea ce pătimiseră din partea oamenilor. 

Chenzhen se întrebă dacă nu cumva atunci când oamenii se 
sfârtecă între ei sau când taie cu brutalitate animalele aplică 
lecţii luate de la lupi. Nu cumva bestialitatea omului şi ceea ce e 
omenesc în animal or veni dintr-una şi aceeaşi sursă? In 
războaiele pe care oamenii le-au purtat în cursul istoriei, mai la 
lumină sau mai într-ascuns, s-a dovedit că legea care s-a aplicat 
între ei a fost, de fapt, cea a lupilor. 

Fiind prima dată când vedea cu ochii lui la ce atrocități se 
pot deda lupii, în inima lui Chenzhen se trezi imboldul animalic. 
Şi-ar fi dorit din tot sufletul să spintece un lup, să-l 
dezmembreze şi să-l jupoaie. Următoarea dată când i-ar mai fi 
fost dat să se întâlnească cu lupii, oare nu s-ar fi transformat şi 
el tot în lup? Sau nu ar fi fost covârşit de brutalitatea lor? 

Oamenii priveau stupefiaţi. Chenzhen simţea cum mâinile şi 
picioarele îi sunt cuprinse de frig, unul care intra prin oase până 
în inimă. 

Moş Bilge, ţinând coada lopeţii cu amândouă mâinile, spuse 
îngândurat: 


— Asta ar cam fi, dacă nu a doua, măcar a treia haită ca 
mărime pe care am văzut-o eu în viaţa mea. Dacă până şi calul 
acesta de-aici, din fruntea hergheliei, este atât de hărtănit, nici 
nu mai trebuie să mă uit la ceilalţi cai, pentru că, negreşit, nu 
mai poate fi vorba ca măcar unul să fi rămas întreg. 

Întunecat la faţă, Uliji spuse oftând: 

— Acesta a fost calul meu timp de doi ani. Am prins trei lupi 
cu el, era unul dintre cei mai buni cai din stepă. Pe atunci eu 
eram comandantul companiei de cavalerie, urmăream să 
prindem tâlhari şi nu mai călărisem niciodată un cal atât de iute. 
Însă strategia pe care au folosit-o lupii de această dată a fost 
chiar mai vicleană decât cea a hoţilor de cai. Au profitat atât de 
bine de viscol şi de poziţia bălții, că până la urmă au arătat că 
oamenii sunt nişte nechibzuiţi. Altfel, dacă aş fi fost ceva mai 
isteţ decât lupii, calul acesta n-ar mai fi murit. Eu sunt de vină 
pentru ceea ce s-a întâmplat, trebuia să le fi spus oamenilor. 

Ascultând ce vorbeau cei doi în şoaptă, Chenznen se 
gândea la temerile lui. În China, oamenii spuneau adesea că 
animalele de pradă sunt tigrul, leopardul, şacalul şi lupul, însă 
tigrul şi leopardul sunt animale rare, nu se adună în haite, iar 
incidentele legate de aceştia sunt sporadice. In schimb, lupi sunt 
mai peste tot, trăiesc în haite, sunt foarte haini şi există multe 
poveşti despre ei. De-a lungul timpului, lupii au reprezentat 
pentru oameni cea mai grozavă, mai frecventă şi mai crudă 
ameninţare, fiind practic cel mai mare duşman natural al 
oamenilor, cailor, oilor şi vitelor. Dar atunci, cum e cu putinţă ca 
oamenii stepei să facă din aceştia totemul neamului lor? 

Locul carnagiului fusese curăţat în mare parte. Pe suprafaţa 
îngheţată a bălții zăceau împrăştiate trupurile cailor morţi, peste 
tot erau urme de sânge îngheţat, mii de bucăţi de membre 
sfârtecate, ca pe un câmp de luptă care fusese supus unui tir 
concentrat de artilerie. Un pâlc de fiinţe aflate în plin avânt, ce 
aşteptau ordinul de a porni în marş şi al căror cântec de luptă 
fusese curmat, carnea de tun a războaielor din stepă. Toţi 
ceilalţi cai erau în aceeaşi stare jalnică în care se afla calul alb, 
hoituri adunate laolaltă, bucăţi de membre sfârtecate şi oase 
frânte, precum piesele risipite ale unui straniu domino. Doar 
după cap şi după culoarea bucăţilor de piele împrăştiate se mai 
putea ţine socoteala cailor. Cei doi stăvari stăteau pe vine, 
curăţând cu mânecile şi cu poalele cojoacelor de piele zăpada 


de pe capetele cailor dragi, iar lacrimile le curgeau şiroaie. 
Ingroziţi de imaginea cruntă ce li se desfăşura înaintea ochilor, 
oamenii tăceau înmărmuriţi. Chenzhen şi alţi câţiva tineri şcoliţi 
de la Pekin, care nu mai văzuseră vreodată imaginea 
înfiorătoare a unui câmp de bătălie sau scena de o cruzime 
inimaginabilă a urmelor măcelului înfăptuit de lupi, erau şi mai 
albi de groază la faţă, uitându-se consternaţi unul la celălalt. 
Primul gând al tinerilor fusese: dacă s-ar fi pomenit vreunul 
dintre noi cu o asemenea haită de lupi pe un viscol aşa de 
puternic, oare ce-ar fi ieşit? Oare n-am fi ajuns şi noi ca aceste 
cadavre sfâşiate de lupi? 

Inaintea ochilor lui Chenzhen apăru deodată imaginea 
sângeroasă a masacrului de la Nanjing. În lupi îi vedea pe 
fascişti, îi vedea pe diavolii japonezi. În trupul lui se născu 
imediat o reacţie fiziologică: îi veni să vomite, se simţi cuprins 
de indignare, ar fi vrut să scuipe şi să blesteme, să ucidă lupi. Îşi 
vărsă atunci furia în faţa bătrânului Bilge, zicând: 

— Caii din herghelia asta au fost ucişi într-un mod oribil, 
haita de lupi e de o cruzime abominabilă! Mai abominabilă decât 
cea a fasciştilor şi decât a diavolilor japonezi. Zău de n-ar merita 
să fie rupti în mii de bucăţi! 

Faţa bătrânului deveni pământie şi, holbându-şi ochii, îi 
şuieră lui Chenzhen: 

— Fascismul diavolilor japonezi vine din propria fire, n-a fost 
învăţat de la lupi. Eu ştiu ce spun, pentru că m-am bătut cu 
japonezii, în Japonia nu sunt stepe, nu sunt nici haite de lupi. Au 
văzut ei vreodată lupi? Dar au clipit ei când au omorât oameni? 
Atunci când am fost călăuză pentru trupele Armatei Roşii a 
sovieticilor, am putut vedea la ce fapte se puteau deda 
japonezii, iar când noi am început să facem drumul de piatră 
către nord-est, către Jilin, nici nu visezi câţi morţi am dezgropat: 
de ambele părţi ale drumului era plin de oasele albe ale 
morţilor, în fiecare groapă comună erau câte zece, o parte 
mongoli, o parte chinezi. 

Uliji spuse: 

— Nu putem să-i învinovăţim doar pe lupi pentru 
nenorocirea aceasta. Oamenii le-au luat hrana şi le-au furat 
nenumărați pui. Nu era firesc să se răzbune? Dacă e să dăm 
vina pe cineva, atunci pe noi înşine trebuie să ne învinovăţim, 
pentru că nu ne-am purtat cum se cuvine. Lupii ţin la viaţa lor, 


dar nu ţin cu orice preţ să se lupte cu oamenii care au câini, 
puşti şi tomakane. În stepă, lupii se tem de oameni, o mare 
parte dintre ei de mâna omului mor. Dar cu diavolii japonezi 
altfel stau lucrurile; chinezii nu i-au cotropit niciodată, 
dimpotrivă, le-au adus foarte multe beneficii. În schimb, ei au 
venit şi i-au ucis pe chinezi fără să clipească. ` 

Bătrânul îşi dădea amărăciunea pe față. li aruncă lui 
Chenzhen o privire tăioasă şi spuse: 

— Voi, chinezii, nici nu puteţi sta drepţi în şa. Cum nu vă 
ţineţi bine, cum vă-mpiedicaţi de vreun tăpşan şi vă daţi de-a 
berbeleacul. 

Chenzhen nu prea avusese parte de mustrări din partea 
bătrânului. Vorbele acestuia, şi mai ales tonul cu care le spunea, 
îl trezeau la realitate. Îşi dădu seama că locul pe care-l ocupa 
totemul lupului în sufletul bătrânului era mai stabil decât 
mongolul care se ţine drept în şaua calului. Animalul strămoş 
luat drept totem de neamul stepei trecuse în mii de ani printr-o 
mulţime de nenorociri, dar rămăsese neschimbat până în ziua 
de azi, aşa că nu putea fi zguduit de priveliştea morţii acestor 
cai frumoşi. Chenzhen îşi aminti brusc o zicală: „Fluviul Galben 
aduce multe nenorociri, dar valea lui mănoasă e aceeaşi.” Sau 
„Când Fluviul Galben sparge digurile, oamenii devin ca peştii şi 
țestoasele”, „Fluviul Galben — fluviul-mamă”, „Fluviul Galben — 
leagănul poporului chinez...” înseamnă că poporul chinez nu a 
avut de suferit de pe urma Fluviului Galben, care a înghiţit 
nenumărate ogoare şi milioane de vieţi, ci, dimpotrivă, 
consideră că Fluviul Galben îi este ca o maică. Din câte se pare, 
„toate nenorocirile” şi „maică” pot fi puse laolaltă, şi se pune 
întrebarea dacă „maica tuturor nenorocirilor” este cea care a 
crescut acest popor şi i-a susţinut existenţa şi dezvoltarea. 
Oricum ar fi, pentru neamurile stepei, totemul lupului se bucură 
de acelaşi respect de care are parte fluviul-mamă al poporului 
chinez. 

Bao Shungui încetase să urle, dar tot nu descălecase, ca să 
poată privi de sus, să cuprindă întreaga privelişte. Nici prin cap 
nu-i trecuse vreodată că lupii din stepa Elun pot fi atât de cruzi 
şi nici că până şi o herghelie atât de mare poate fi făcută 
bucățele de nişte lupi, aşa că pe faţa lui se putea citi o uimire 
fără margini. Chenzhen observase că, atunci când făcuse 
pozele, mâinile îi tremuraseră neîncetat, fiind nevoit să-şi 


schimbe mereu poziţia. Doar cu mare efort reuşise să ţină 
aparatul nemişcat. 

Bilge şi Uliji înlăturau zăpada din jurul unui cal, săpau şi 
pipăiau prin zăpadă ici şi colo, de parcă ar fi căutat cine ştie ce 
dovezi. Chenzhen se duse degrabă la ei să-i ajute să caute, 
întrebându-l pe Bilge: 

— Tăicuţă, ce căutaţi? 

Bătrânul îi răspunse: 

— Caut cărarea făcută de lupi, trebuie săpat cu grijă. 

Atunci Chenzhen căută atent un loc unde să pună piciorul, 
apoi se aplecă şi începu să caute. Nu după mult timp găsiră o 
cărăruie pe care lupii o făcuseră în zăpadă; să tot fi avut câţiva 
centimetri adâncime. Era cât se poate de solidă, pentru că mâlul 
de dedesubt era îngheţat tun, iar dacă dădeai la o parte stratul 
de zăpadă căzută după aceea se puteau vedea urmele labelor 
groase ale lupilor, cele mai mari fiind cât copitele vacilor, iar 
cele mai mici cam cât labele dulăilor, poate puţin mai mari. 
Fiecare urmă era destul de adâncă, iar în unele adâncituri se 
puteau vedea urmele sângelui închegat al cailor. 

Uliji şi Bilge strigară la toată lumea să se adune să curețe 
zăpada de pe cărăruia lupilor. Bilge spuse că dacă se mătura 
această cărăruie putea să-şi dea seama de mărimea haitei de 
lupi. Tot măturând, oamenii descoperiră că această cărare nu 
era dreaptă, ci curbată, apoi, după ce mai măturară puţin, 
observară că avea formă de semicerc. După vreun ceas şi ceva 
de săpături o curăţară în sfârşit pe toată, şi atunci văzură că 
până la urmă cărăruia era un cerc închis, ca o orbită. Sângele de 
pe zăpadă se vedea roşu printre fulgii albi, sporind grosimea 
zăpezii cu vreo câteva degete, iar cel îngheţat pe mâlul negru 
reprezenta o privelişte şi mai înfiorătoare, de parc-ar fi fost o 
cărare pe care şi-o făcuseră demonii către fundul iadului; era 
aidoma liniilor unei ideograme înşelătoare. Cărarea avea un 
metru lăţime, iar circumferința de cincizeci, şaizeci de metri. În 
centrul ei erau cele mai multe cadavre de cai. Pe cărare se aflau 
urmele însângerate ale lupilor, adunate unele într-altele. 
Oamenii se înspăimântară de-a binelea, băieţii tremurau şi se 
auzeau necontenit exclamaţiile de uimire ale oamenilor: 

— O viaţă am trăit, dar aşa multe urme de lup n-am văzut 
de când sunt. 

— Asta n-a fost haită de lupi, a fost o haită de monştri. 


— E de speriat ce mare trebuie să fi fost haita asta. 

— Să tot fi avut vreo patruzeci, cincizeci de lupi. 

— Batu, ai fost atât de nechibzuit, cum să te iei singur la 
trântă cu o întreagă haită de lupi. Păi dacă eram eu, m-aş fi 
speriat aşa de tare, încât aş fi căzut de pe cal şi aş fi ajuns 
hrană lupilor. 

— Ei, în noaptea aceea era întuneric, ningea, nu vedeam 
absolut nimic, de unde să ştiu că haita e chiar atât de mare? 

— De acum încolo greu o să ne mai ducem zilele, noi, 
păstorii din stepă. 

— Care dintre fetele noastre o să mai aibă curajul să iasă 
noaptea singură? 

— Şi şleahta aceea de la Direcţia Păşunilor, ce fel de 
oameni mai sunt! Să şterpelească ei toată hrana pe care şi-o 
strânseseră lupii ca să poată trăi până trece primăvara. Era 
firesc ca lupii să se înfurie. Să fi fost în locul căpeteniei lupilor, şi 
eu aş fi fost cuprins de dorinţa de răzbunare şi aş fi mâncat toţi 
porcii şi toate găinile oamenilor. 

— Păi care a fost aiuritul care a dispus ca atât de mulţi 
oameni să fie trimişi în munte să prindă pui de lupi? Nu s-a 
gândit că lupoaicele vor înnebuni de furie? In trecut nu se 
prindeau decât foarte puţini pui de lup, iar herghelia n-a trecut 
niciodată printr-o asemenea năpastă. 

— Măcar cei de la Direcţia Păşunilor ar trebui să facă o 
treabă până la capăt, să mai organizeze câte o vânătoare de 
lupi, că dacă nu, lupii vor veni într-o bună zi să mănânce 
oameni. 

— Da, să ne mai lase cu şedinţele, mai bine mergem să mai 
vânăm nişte lupi. 

— După cum se vede treaba, lupilor ăstora nu le-ar ajunge 
nici câteva turme de animale. 

— În conducerea Direcţiei Păşunilor au venit şi câţiva 
agricultori care s-au dedat la fapte urâte, aşa că Tengri i-a trimis 
pe lupi să ne dea o lecţie. 

— Nu mai daţi din gură aiurea. Poate vreţi să vă treziţi că vă 
toarnă careva. 

Bao Shungui se ţinea după Uliji şi Bilge, cercetând atent de- 
a lungul cărării făcute de lupi şi făcând poze, fără să vorbească 
prea mult. Faţa lui încremenită începuse să se mai destindă. 
Chenzhen crezu că Bilge demontează, cu exemple, teoria lui 


Bao Shungui cu „factorul uman care e pe primul loc”. În faţa 
unui astfel de atac al lupilor şi al vremii, mai putea „factorul 
uman” să acţioneze în vreun fel? Indiferent ce echipă de 
cercetare urma să vină să ancheteze, nu trebuia decât să se 
uite la locul masacrului ca să admită că omul nu ar fi putut face 
nimic în faţa unei asemenea calamităţi. Unde mai pui şi că era 
vorba de atacul conjugat al unei haite de lupi atât de viclene şi 
al viscolului. În faţa îngrijorării lui Uliji şi a lui Batu, Chenzhen 
începea să se mai liniştească. 

În schimb, fu absorbit de cărarea circulară a lupilor. Cercul 
acesta ciudat, care îţi dădea furnicături, se încolăcea în jurul 
sufletului lui Chenzhen, o dată şi încă o dată, tot mai strâns, ca 
şi cum o haită de lupi demonici ar fi alergat de nebuni în jurul 
inimii lui, făcând-o să se oprească, încât i se părea că nu mai are 
aer şi respira sacadat. De ce alerga haita aşa, în cerc? De unde 
venea pornirea asta? Ce urmărea? Acţiunile lupilor de stepă i-au 
făcut mereu pe oameni să se întrebe ce-o fi fost în mintea lor; 
fiecare urmă lăsată de lupi era o enigmă deopotrivă de dificil de 
descifrat şi ciudată. 

Să fi fost, oare, pentru a se mai încălzi? Poate. Adevărul e 
că, din cauza viscolului din acea noapte, aerul era deosebit de 
rece, iar expediţia aceasta punitivă la o asemenea distanţă 
ajunsese la un final. Frigul trebuie să fi fost insuportabil, aşa că, 
după ce au mâncat pe săturate, s-or fi băgat unii într-alţii şi-or fi 
început să alerge, ca să se mai încălzească. 

Ori să-i fi ajutat la digestie? Să mistuiască mai repede ceea 
ce aveau în stomac, pentru a mai putea înghiţi nişte carne de 
cal? E posibil şi asta. Pentru că lupii nu sunt precum marmotele, 
viezurii ori şoarecii, ei nu au galerii şi încăperi speciale în care 
să-şi depoziteze hrana. Carnea care rămâne după vânătoare n- 
are cum să fie păstrată, aşa că, pentru a beneficia de hrană în 
cel mai înalt grad, trebuie să mănânce cât mai mult, să bage în 
ei până nu mai pot. Apoi trebuie să alerge, pentru a mistui 
mâncarea. Astfel grăbesc absorbţia substanţelor nutritive şi fac 
mai mult loc în stomac pentru a mai înghiţi nişte carne. Dar, la 
urma urmelor, ce fel de stomac mai era şi acela al lupului? Că 
doar nu era nici de fier, nici de oţel, nici cu arcuri, nici de 
cauciuc. Oare să nu fi avut şi ei intestin gros, să nu fi suferit de 
colită? Asta deja era şi mai înspăimântător. 


Sau făcuseră cercul pentru că se treceau trupele în revistă 
ori se numărau oştenii în vederea unor noi atacuri? Şi asta este 
foarte posibil. După urmele de lup rămase pe cărare, această 
haită dădea dovadă de o mare capacitate de organizare şi 
disciplină. Cărarea lată de un metru şi ceva era la fel de lată pe 
tot parcursul său, şi foarte rar se vedeau urme ale unor lupi care 
să fi trecut şi pe lângă drum. Dacă nu era pas de trecere în 
revistă, atunci ce era? Erau mulţi lupi care să lupte, erau multe 
haite mici ce se puteau deplasa organizat, ce alcătuiau 
detaşamente de elită ce puteau trece la atac, la tâlhărit, însă 
rareori se vedeau formaţii atât de mari precum cea care trebuie 
să fi fost acolo. Ceea ce nu putea pricepe Chenzhen era cum de 
fuseseră lupii în stare să aducă o trupă de gherilă lipsită de orice 
disciplină la nivelul unei armate funcţionale, cu capacitatea de a 
se implica în operaţiuni standard? Până şi Armata a Opta sau 
Noua Armată a Patra!6 reuşise să realizeze asemenea 
transformări uluitoare doar în urma unui efort imens. Oare să fi 
fost una dintre capacităţile înnăscute ale lupilor? Oare e posibil 
ca experienţa înaintaşilor lor care s-au luptat corp la corp, 
însângerând stepa, să fi ajuns până la ei, din generaţie în 
generaţie? Insă, neputând vorbi, cum au făcut să transmită 
experienţa urmaşilor lor? Lupii sunt ceva de neînchipuit! 

Ori să fi fost pentru sărbătorirea victoriei? Sau poate erau 
urmele lăsate de dansul ritual dinaintea adunării la festin? 
Posibilitatea e foarte mare. Urmărirea, asediul şi atacul prin care 
au nimicit o herghelie întreagă, nelăsând nici măcar unul să 
scape, pornite dintr-o dorinţă nestăvilită de răzbunare şi o ură 
neîmpăcată, s-au materializat într-o victorie incontestabilă, un 
şah-mat dintr-o răsuflare. O haită de lupi flămânzi care au reuşit 
să dovedească o herghelie atât de mare, cu cai graşi, putea să 
nu sărbătorească victoria? Atunci lupii au înnebunit de bucurie şi 
au încins o horă, o horă de smintiţi, în jurul celei mai mari 
grămezi de hoituri de cai. Şi nebunia asta trebuie să fi durat 
ceva, aşa încât în mâlul bălții să se imprime urma misteriosului 
cerc, ca o caligrafie stranie. 

Chenzhen îşi dădu seama că putea privi lupii din 
perspectiva omenească şi multe dintre necunoscutele acţiunilor 
lupilor puteau fi, cât de cât, explicate. Câinele îl înţelege pe om, 


16 Corpuri de armată conduse de Partidul Comunist Chinez în timpul 
Războiului de Rezistență împotriva Japoniei. 


omul îl înţelege pe lup sau lupul îl înţelege pe om. Peste tot în 
lume oamenii sunt la fel, dar nici între speța omului, a câinelui 
sau a lupului nu pot fi trasate linii clare de demarcaţie. Altfel 
cum ar mai fi putut să fie descoperite pe acest câmp de bătălie 
atâtea şi atâtea imagini omeneşti şi analogiile cu japonezii, cu 
chinezii, cu mongolii, ori chiar cu occidentalii care credeau în 
zicala „homo homini lupus est”? Poate că studiul despre om, 
antropologia, ar trebui să înceapă de la studiul lupului, sau 
invers: studiul asupra lupilor să înceapă de la antropologie. 
Poate că „lupologia” este o cale de pătrundere în studiul mai 
amplu al antropologiei. 

Un şir de oameni călare se ţineau după Batu, profitând de 
faptul că drumul creat o lua spre nord. Apropiindu-se de moş 
Bilge, Chenzhen întrebă: 

— Tăicuţă, la urma urmelor, de ce a trebuit ca lupii să vină 
pe drumul acesta? 

Bătrânul privi de jur împrejur, apoi trase de hăţuri, 
încetinind, iar cei doi rămaseră puţin în urma grupului. Apoi, cu 
voce înceată, bătrânul spuse: 

— Eu am trăit mai mult de şaizeci de ani în stepa Elun, am 
mai văzut de câteva ori astfel de cercuri lăsate de lupi şi când 
eram mic îl întrebam şi eu pe bunicul meu, aşa cum faci tu 
acum. Bunicul zicea că lupii sunt trimişi de Tengri să aibă în 
pază muntele sfânt Baiyin Wola şi stepa Elun, iar dacă cineva 
aduce vreo stricăciune munţilor, râurilor sau stepelor, îi înfurie 
pe Tengri şi pe Baiyin Wola, care vor trimite haitele de lupi să-i 
sfâşie şi să-i mănânce. Astfel, după ce-şi primesc răsplata de la 
stăpânul cerului şi al muntelui, lupii aleargă fericiţi într-un cerc, 
în semn de mulţumire. Dau o roată şi apoi încă una, aleargă într- 
o roată mare, rotundă precum Tengri, precum soarele şi luna. 
Cercul acesta este semnul lupilor către Tengri, un fel de cerc de 
mulţumire. După ce primesc astfel răspuns, lupii pot începe să 
mănânce şi să se ghiftuiască. Lupilor le place să privească luna 
de pe cer, ridicându-şi capul, îndreptându-şi botul spre tării, 
urlând către Tengri. Dacă luna e înconjurată de un inel de 
lumină, înseamnă că în acea noapte va fi vânt, iar lupii vor porni 
la vânătoare. Lupii ştiu să descifreze semnele vremii mai bine 
decât oamenii. Ei pot vedea cercurile, pot descrie cercurile. Pe 
scurt, pot comunica cu cerul. 


Chenzhen era bucuros, lui îi plăcuseră mereu poveştile şi 
legendele populare. Explicaţia aceasta a lui moş Bilge pentru 
cercul lupilor poate că stătea în picioare în lumea literaturii, dar 
chiar şi din punct de vedere ştiinţific, nu se putea spune că nu 
avea un sâmbure de adevar. Poate că într-adevăr lupii au 
învăţat din practica vânătorii că pietrele alunecoase prevestesc 
ploaie ori că nimbul lunii anunţa vânt şi alte semne ale naturii. 
Însă Chenzhen nu putu să nu exclame: 

— E extraordinar de interesant, în stepă în jurul soarelui se 
vede un cerc de lumină, iar în jurul lunii, la fel. Atunci când 
păstorii vor să cheme pe cineva aflat la distanţă, descriu un cerc 
mare cu mâna. Cercul acesta chiar pare un semn magic. Cum 
mi-ai spus lucrurile astea, m-a luat cu furnicături, lupii din stepă 
parcă sunt fermecaţi! Pot să-i facă semnul cercului lui Tengri, 
să-i transmită un semnal, sunt nemaipomeniţi. 

Bătrânul spuse: 

— Lupii din stepă sunt de nepătruns, m-am întâlnit cu ei 
toata viaţa, dar nu i-am putut înţelege pe de-a-ntregul. 
Incidentul acesta atat de serios, nu l-am putut prevedea. Lupii 
întotdeauna vin în momente în care nu te aştepţi, croindu-şi 
drum prin locuri la care nu te gândeşti. Şi vin în număr foarte 
mare. Spune, dacă nu s-ar bucura de ajutorul lui Tengri, cum ar 
mai putea fi atât de grozavi? 

Oamenii din faţă se opriră, unul descălecă şi începu să sape 
în zăpadă. Luându-se după moş Bilge, Chenzhen dădu bice 
cailor şi se repezi într-acolo, până ajunseră la un loc în care erau 
câţiva cai morţi, dar nu mulţi laolaltă, ci înşiraţi, vreo patru, 
cinci. Ceva mai departe, un om strigă: 

— Sunt lupi morţi! Sunt lupi morţi! 

Chenzhen îşi spuse în sinea lui că aici trebuie să fie locul în 
care lupii se agăţaseră de burţile cailor, sacrificându-şi viaţa, dar 
şi cel în care, pentru întreaga herghelie, sorții bătăliei s-au întors 
definitiv. Pentru o clipă, inima i se opri, apoi începu să-i bată 
nebuneşte: bum-bum, bum-bum. 

De pe cal, Bao Shungui rotea biciul deasupra capului, 
strigând cât îl ţinea gura: 

— Nu vă răspândiţi, nu vă răspândiţi, toată lumea la mine. 
Dezgropaţi mai întâi caii ăştia doi de-aici, după aceea puteţi 
dezgropa şi lupi. Toată lumea trebuie să respecte cele trei mari 


reguli şi cele opt atenţionări. Tot ce prindeţi trebuie predat la 
cooperativă! Cine nu ascultă, trece la reeducare! 

Oamenii se adunară degrabă lângă cei doi cai şi începură să 
sape în zăpadă pentru a-i dezgropa. 

Cei doi cai începură încet-încet să se arate, dar intestinele, 
stomacul, inima, plămânii, ficatul şi rinichii fuseseră agăţate, 
călcate, aplatizate şi rupte în bucăţi de propriile copite dinapoi. 
Poate că haita de lupi şi-a satisfăcut la baltă pofta de joacă, de a 
ucide şi de a se răzbuna, lăsaseră de la ei aceşti câţiva cai. Apoi, 
săpând, Chenzhen simţea că aceşti cai care fuseseră spintecaţi 
şi masacrați de lupi muriseră într-un mod mai tragic decât cei 
de la baltă, mai înspăimântător. Până şi durerea şi teroarea ce 
îngheţaseră în ochii lor erau mai pregnante decât ale celorlalţi. 

Bao Shungui strigă tare: 

— Haita asta de lupi a fost la fel de crudă ca diavolii 
japonezi. Caii nu puteau scăpa cu burţile nespintecate de lupii 
agăţaţi de ei. Apoi s-au eviscerat singuri, s-au călcat în picioare 
pe ei înşişi. Este de-a dreptul diabolic. Lupii aceştia trebuie că 
au ceva din spiritul buşido!” al japonezilor ca să aibă curajul să 
se arunce într-un război sinucigaş. Haitele de lupi din stepa 
mongolă sunt ceva de speriat. Ce i-aş mai ucide eu, până la 
unul! 

Chenzhen nu se putu abţine şi se vâri şi el în vorbă: 

— Dar nu putem spune acum că orice atac sinucigaş are 
legătură cu spiritul buşido, pentru că oameni ca Dong Cunrui'$, 
Huang Jiguang'** sau Yang Gensi” au avut şi ei curajul să moară 
cu duşmanul de gât. Asta se numeşte spirit buşido? Un om care 


7 În limba chineză, wushidao — înseamnă literalmente „calea 
(doctrina) războinicilor". 

18 Dong Cunrui (1929-1948) — membru al Partidului Comunist, 
declarat Erou al Armatei de Eliberare a Poporului în 1963. Într-una 
dintre campaniile din timpul războiului dintre comunişti şi naţionalişti 
(1946-1949), înaintarea Armatei de Eliberare a fost blocată de o 
fortăreață a inamicului, construită pe un pod, asemănătoare unei 
cazemate. Dong a ţinut cu mâna lipit de acest pod un pachet de 
exploziv şi a distrus cazemata, pierind în explozie. 

12 Huang Jiguang (1930-1952) — erou al voluntarilor chinezi care au 
luptat în războiul din Coreea. A fost grav rănit în campania de la 
Sangkumryung din octombrie 1952. După ce a aruncat ultima 
grenadă, s-a aruncat asupra unei mitraliere ieşite dintr-o cazemată 
construită de americani. 


a preferat să moară decât să se predea şi nu a avut curajul să 
moară luându-i cu el şi pe duşmanii lui nu va putea fi altceva 
decât un sclav, un supus. Cine priveşte lupii care-şi nesocotesc 
viaţa învaţă eroismul, ceea ce e impresionant. Fascismul codului 
buşido este o răstălmăcire. Dar dacă nu ai spiritul celui care 
preferă să moară decât să se predea, nici nu poţi trece dincolo 
de fascismul de care dă dovadă codul buşido. 

Bao Shungui rămase o clipă fără grai, apoi pufni şi spuse: 

— Asta cam aşa e. 

Faţa lui Uliji era posomorâtă, serioasă. El îi spuse lui Bao 
Shungui: 

— Cum ar fi putut Batu şi Şatsreng să facă faţă unui 
asemenea atac diabolic, de exterminare? Batu s-a luptat 
necontenit cu lupii, de la păşunile din nord până aici. Asta n-a 
fost deloc simplu. Faptul că n-a murit nimeni se datorează 
binecuvântării şi ocrotirii lui Tengri. Să vină echipa de cercetare 
de sus, sunt convins că vor putea trage concluziile corecte. 

Bao Shungui dădu din cap. Apoi pentru prima dată îl întrebă 
paşnic pe Batu: 

— Nu te-ai temut că lupii îţi vor sfâşia calul? 

Batu spuse sincer: 

— Eram speriat, aşa de speriat că nu mă mai gândeam la 
nimic. Puțin a lipsit să ajung şi eu în baltă, foarte puţin. 

Bao zise din nou: 

— Şi la tine nu au sărit lupii? 

Batu luă reteveiul cu inele de fier şi i-l întinse lui Bao 
Shungui: 

— Cu tomakanul ăsta i-am rupt toţi colții unui lup, altuia i- 
am zdrobit nasul. Altfel, aş fi fost sfâşiat. Şatsreng şi ceilalţi nu 
au aşa ceva şi n-aveau cum să se apere, deci nu pot fi 
consideraţi dezertori. 

Bao Shungui luă tomakanul şi, cântărindu-l în mâini, spuse: 

— Aşa e, e zdravăn! Şi tu ai fost foarte crud, la rândul tău, 
să foloseşti o astfel de unealtă. E bine! Cu lupii, cu cât eşti mai 


2 Yang Gensi (1922-1950) — erou al voluntarilor chinezi care au luptat 
în Coreea. A fost ucis pe 29 noiembrie 1950. Inaintarea diviziei sale a 
fost oprită de acţiunea unui cuib de mitralieră. Luând la el mai multe 
încărcături de exploziv, s-a aruncat în cuib, ucigând patruzeci de 
inamici. 


crud, cu atât e mai bine. Când o să vină echipa de cercetare de 
sus să le spui şi lor cinstit cum te-ai luptat cu lupii. 

Spunând acestea, Bao Shungui îi dădu arma înapoi lui Batu. 
Apoi îi spuse şi lui Uliji: 

— Din câte văd eu, lupii ăştia ai voştri sunt cam fermecaţi. 
Oricum, sunt mai mintoşi decât oamenii. Am înţeles strategia de 
atac a haitei. Obiectivul lor era precis şi anume să împingă 
turma de cai în baltă, cu orice preţ. Uite... 

Arătă în jos, numărând pe degetele de la o mână: 

— Uite, lupii se pricep la meteorologie, la topografie, ştiu să 
aleagă momentul oportun, se pricep la lupta corp la corp, la 
lupta pe timp de noapte, la lupta în mişcare, la atacurile prin 
surprindere la distanţă mare, la atacurile-surpriză, la războiul- 
fulger şi la atacurile de anihilare, în care să-şi păstreze avantajul 
chiar atunci când se repliază. Au avut un plan, un scop, au avut 
intenţia clară de a susţine un atac în care să anihileze total 
herghelia. Acest model de atac poate fi înserat în manualele de 
artă militară. Noi doi suntem oameni cu pregătire militară şi, în 
afară de războiul de front şi în tranşee, pe care lupii nu-l ştiu, tot 
ceea ce noi, Armata a Opta de Rezistență, am pus în aplicare în 
materie de strategie şi artă militară lupii ştiau. Dar nu m-aş fi 
gândit că lupii din stepă cunosc atâtea. Eu credeam că ei nu ştiu 
decât să se poarte nesăbuit ori să fure găini şi să pună câinii la 
încercare, să juguleze câteva oi şi alte astfel de nimicuri. 

— De când am venit să lucrez în stepă, niciodată nu mi-a 
trecut prin cap să părăsesc câmpul de luptă, căci noi mereu ne 
aflăm în luptă cu lupii, şi nu e zi în care să las arma de pe umăr, 
iar acum mă pricep să umblu cu puşca mai bine chiar decât 
atunci când eram soldat. Zici bine că lupii au deprins arta 
războiului, sau cel puţin au învăţat temeinic acele tactici 
esenţiale. Mă confrunt cu lupii de zeci de ani, şi experienţa mea 
e din ce în ce mai bogată. Dacă m-aţi trimite acum la luptă cu 
bandele de tâlhari ştiu că m-aş descurca de minune. 

Ascultând acestea, interesul lui Chenzhen creştea tot mai 
mult, aşa că întrebă înfrigurat: 

— Şi atunci arta războiului la oameni este sau nu deprinsă 
de la lupi? 

Ochii lui Uliji sclipiră. Privindu-l fix pe Chenzhen, spuse: 

— Multe dintre strategiile de luptă ale oamenilor sunt 
învăţate de la lupi. În vechime, atunci când mergeau la război cu 


neamurile de agricultori, oştenii stepei foloseau o serie de 
strategii deprinse de la lupi. Nu chinezii i-au învăţat pe nomazi 
să-şi facă haine potrivite ori să tragă cu arcul de pe cal — stil pe 
care voi, chinezii, îl consideraţi specific neamurilor străine —, ci, 
din contră, aceştia au reuşit ca, prin oamenii stepei, să ajungă la 
înţelepciunea lupilor. Când eram la specializare la Hohhot am 
citit multe tratate despre arta războiului şi părerea mea e că 
între cartea lui Sun Tzu şi stilul lupilor mare diferenţă nu e. Spre 
exemplu: „Războinicul trebuie să fie viclean.” Sau teoria despre 
cunoaşterea de sine, cât şi a adversarului, supremaţia rapidităţii 
în război, atacul prin surprindere, atacul în punctele slabe şi alte 
astfel de teorii sunt luate, toate, de la lupi, pentru că astfel 
procedează ei. 

Chenzhen spuse: 

— Cu toate acestea, în cărţile chineze despre război nu se 
spune un cuvânt despre neamurile din stepă şi lupii de-aici, şi 
asta nu e deloc cinstit. 

Uliji spuse: 

— Dacă mongolii suferă de un mare neajuns, acesta îl 
reprezintă înapoierea culturală, căci, cu excepţia /storiei secrete 
a mongolilor, nu a mai rămas nicio carte care să aibă o oarecare 
însemnătate. 

Bao Shunguli îi spuse lui Uliji: 

— Văd că, prin locurile astea, dacă te ocupi cu păstoritul 
trebuie neapărat să te ocupi şi cu studierea foarte temeinică a 
lupului, pe lângă cea a artei războiului. Altfel rişti să ieşi în 
pagubă. Ei, e destul de târziu, hai să mergem să vedem ce-i cu 
lupii morţi de-acolo. Trebuie să mai fac şi câteva poze. 

Cei doi o luară înainte, iar în urma lor Chenzhen rămase 
prostit, sprijinit în băț. Imaginile acestea, ancheta „la faţa 
locului”, îi sporiră şi mai mult fascinația faţă de faptele de vitejie 
ale urmaşilor lui Genghis-Han. Cum au putut să măture Europa 
şi Asia cu numai o sută şi ceva de mii de oşteni călare? Să 
nimicească sutele de mii de călăreţi în armuri ai oştirilor 
dinastiei Xia de Apus sau milioanele de soldaţi din Jin, puhoaiele 
de călăreţi şi pedestraşi ai dinastiei Song de Sud, trupele aliate, 
atât de temute, ale Rusiei, nenumăraţii soldaţi trimişi de Roma, 
să cotropească Asia Centrală, Ungaria, Polonia şi toată Rusia, să 
răstoarne Persia şi Iranul, China, India şi alte mari civilizaţii şi să- 
| facă pe împăratul Romei să apeleze la strategia utilizată de 


către diversele dinastii chineze, şi anume a căsătoriilor, pentru 
realizarea unor alianţe? Mongolii au creat cel mai mare imperiu 
din toată istoria omenirii. Acest popor nomad, înapoiat, care de 
la început nu a avut nici măcar un sistem de scriere propriu şi a 
folosit săgeți cu vârf din os de animal în loc de fier, cum de a 
avut o capacitate şi o tehnică militară atât de dezvoltate? 
Acesta este cel mai mare mister al tuturor timpurilor. De altfel, 
succesele militare ale lui Genghis-Han şi ale urmaşilor lui, care 
nu sunt deloc puţine, nu au fost obţinute doar prin forţă, ci prin 
pricepere. Să fi avut ei la temelie înţelepciunea lupilor şi viteza 
cailor? Să se fi sprijinit ei pe caracterul şi atributele lupilor? lar 
spiritul acestui popor temerar să fi venit din venerarea totemului 
lupului? 

Din experienţa deselor întâlniri cu lupii din ultimii doi ani, 
Chenzhen adăugase la colecţia sa de poveşti despre lupi şi 
exemple reale de atac asupra turmelor de gazele sau de oi, pe 
care le-a putut vedea cu ochii lui, astfel încât ajunsese să creadă 
că dezlegarea misterului privind neobişnuita putere militară a lui 
Genghis-Han ar putea să aibă o legătură cu aceste fiare. 
Războiul este o acţiune armată între două tabere, dar între 
război şi vânătoare există diferenţe esenţiale. Războiul 
presupune acţiuni de atac şi apărare, iar ambele tabere sunt 
înarmate până-n dinţi. La vânătoare, iniţiativa îi aparţine în 
exclusivitate omului, în timp ce majoritatea animalelor sunt în 
postura de ţintă, de vânat. Să prinzi iepuri, marmote ori gazele 
este tot vânătoare, dar aici e vorba de acţiune declanşată de cel 
mai puternic împotriva celui mai slab. O înfruntare pe viaţă şi pe 
moarte, dar nu e război, e vânătoare. Cu toate acestea, deşi la 
vânătoare se pot aplica foarte bine şi unele tehnici de război, 
numai în bătălie se poate fructifica toată priceperea acumulată. 

Chenzhen cugetă din nou: în stepă nu există turme de tigri 
sau de leoparzi, de şacali sau de elefanţi, de urşi sau de lei, 
aceştia nici măcar n-ar putea supravieţui în condiţiile dure ale 
stepei. Şi chiar dacă ar face faţă climei, tot n-ar putea rezista în 
războiul pentru supravieţuire, care este atât de nemilos în 
stepă. La urma urmelor, nu ar putea supravieţui cruzimii şi 
vicleniei lupilor ori împresurării oamenilor. Lupii şi oamenii din 
stepă sunt ca nişte atleți selecționați, aflaţi în competiţie 
acerbă, în război decisiv. Şi atunci, singurele animale de pradă 
care pot intra în luptă cu omul pentru a-şi dobândi dreptul la 


supravieţuire sunt lupii. În tratatele din trecut scria că 
extraordinarele capacităţi militare ale nomazilor sunt îndelung 
exersate în vânătoare, însă, în sinea lui, Chenzhen contrazicea 
vehement această afirmaţie. | se părea mai potrivită concluzia 
că talentul militar remarcabil al nomazilor provine din lupta 
pentru supravieţuire crâncenă, îndelungată şi neîntreruptă 
dintre om şi lup. Este o bătălie de durată, de mii şi mii de ani, iar 
forţele sunt aproape egale. In această bătălie, atât oamenii, cât 
şi lupii par a pune în practică toate principiile elementare din 
ştiinţa războiului, precum cunoaşterea de sine şi a celuilalt, 
supremaţia vitezei sau atacul bine determinat, având priorităţi 
clar stabilite. Pentru că e o vorbă: „Zece degete zdrelite nu fac 
cât un deget zdrobit.” În război nicio viclenie nu e interzisă, apoi 
sunt folosite ştiinţa cerului şi a pământului, meteorologia şi 
geografia, atacul-surpriză, alerta neîntreruptă, simularea unor 
atacuri în scopul inducerii în eroare, concentrarea forţelor şi 
distrugerea individuală, divizarea şi acţiunea în grupuri de elită, 
bine camuflate, desăvârşirea atacului în caz de succes, 
retragerea în caz de eşec. „Zece degete zdrelite nu fac cât un 
deget zdrobit.” Dacă duşmanul atacă, eu mă retrag, hărţuiesc, 
lovesc în punctele slabe. Dacă se retrage, eu atac, aplic tot felul 
de astfel de concepte de luptă. Puterea lupilor a învăluit tot 
pământul, în stepă neexistând cetăţile întărite şi bine apărate 
ale civilizaţiilor sedentare. Este locul de adunare al haitelor de 
lupi şi frontul îndelungatului război al spiritelor şi curajului dintre 
oameni şi lupi. 

Chenzhen continua să înainteze pe firul acestui gând, 
simțind că se află la intrarea în tunelul timpului, prin care s-au 
perindat cei cinci mii de ani de istorie ai civilizaţiei chineze. În 
stepa mongolă, omul se află permanent în război cu lupul, zi de 
zi, noapte de noapte. Mereu se dă câte o bătălie, mai mică sau 
de anvergură. Frecvența luptelor dintre oameni şi lupi în lumea 
nomadă o depăşeşte de departe pe aceea din lumea sedentară 
sau pe a războaielor dintre oameni. Până şi în partea de apusa 
stepei, zonă care se află în afara frontului principal, se dau astfel 
de bătălii. Ca să nu mai vorbim de luptele dintre triburile 
nomade sau de războaiele de cotropire, toate la fel de crâncene 
şi de îndelungate, care duc la îmbunătăţirea şi dezvoltarea 
continuă a capacităţilor de luptă. De aceea oamenii stepei 
mongole sunt mult mai pricepuţi într-ale războiului, fiind dotați 


din naştere pentru acesta, mult mai mult decât populaţiile 
sedentare sau chiar decât alte neamuri nomade. Privind la 
istoria dinastiei Zhou, a perioadei Regatelor Combatante, a 
perioadei Primăverii şi Toamnei (Chungiu), la cea a dinastiilor 
Qin, Han, Tang sau Song, putem vedea că, deşi erau 
covârşitoare ca populaţie, iar forţele de care dispuneau erau 
impresionante, au fost deseori răvăşite de neamul puţin 
numeros al nomazilor din platoul nordic, ajungând chiar să-şi 
piardă suveranitatea în cele mai umilitoare condiţii. După 
dinastia Song târzie, neamul mongol al lui Genghis-Han a năvălit 
şi a condus în China aproape un secol. Ultima dinastie feudală a 
Chinei, dinastia Qing, tot de neamurile nomade a fost 
instaurată. Neamul de agricultori al chinezilor nu a avut un 
maestru în arta războiului atât de extraordinar precum lupul, n-a 
dispus de exerciţiul îndelungat şi atât de dur al luptelor cu 
haitele şi, deşi vechii chinezi aveau la dispoziţie cartea despre 
arta războiului a maestrului Sun, aceasta nu era decât o colecţie 
de teorii, pe când Arta războiului, a „maestrului Lup”, a avut o 
însemnătate mult mai mare, aceasta din urmă putând servi 
drept sursă de inspiraţie pentru cea dintâi. 

Chenzhen părea să fi descoperit cauzele nenorocirilor pe 
care neamul chinez le-a avut de suferit din partea agresorilor de 
la nord preţ de câteva mii de ani, precum şi motivul pentru care, 
în tot atâta amar de vreme, s-a construit Marele Zid, care a 
secătuit vistieriile dinastiilor secole de-a rândul. Simţea cum în 
gândurile sale se face brusc lumină, dar totodată se simţea 
mâhnit. Relaţia de cauzalitate dintre toate fiinţele lumii hotăra 
istoria şi soarta omului. Capacitatea militară a unui popor este 
cea care ţine neamul în picioare, rădăcina vieţii acestuia. Dacă 
n-ar fi fost lupi în stepa mongolă, istoria Chinei şi a întregii lumi 
ar fi fost altfel? 

Deodată, oamenii o luară la fugă, strigând, către un punct 
din depărtare, iar Chenzhen se trezise din reverie. Incălecă şi el 
şi o luă la trap într-acolo. 

Cei doi lupi morţi fuseseră dezgropaţi. Ei erau doar o parte 
din preţul plătit de lupi pentru împingerea cailor către baltă. 
Chenzhen se apropie de Batu şi Şatsreng care tocmai curăţau 
zăpada de pe trupul unui lup mort, povestind oamenilor cum îşi 
făcuseră lupii harakiri. Lupul acesta de pe zăpadă era destul de 
firav. De fapt, se dovedi a fi fost o lupoaică. Jumătatea inferioară 


a corpului îi fusese strivită de copitele calului, însă i se mai 
puteau vedea mamelele umflate, iar laptele amestecat cu sânge 
se transformase în perle rozacee de gheaţă. Moş Bilge spuse: 

— Sărmana de ea, cu siguranţă că puii din vizuină i-au fost 
luaţi de oameni, iar ea, împreună cu altele, a chemat haita de 
lupi să le răzbune, nemaidorind să trăiască. În stepă toate 
lucrurile sunt făcute până la capăt, dacă până şi iepurele 
ripostează în faţa lupului, lupoaica îşi va pune cu atât mai mult 
viaţa la bătaie. 

Chenzhen le spuse câtorva dintre studenţi: 

— In cărţile de istorie scrie că lupoaicele au cel mai acut 
sentiment matern. Ele au crescut chiar câţiva pui de om dintre 
strămoşii hunilor, ai celor din neamul gaoju din Mongolia de azi 
sau ai turkmenilor. Sunt mulţi copii care au ajuns să fie crescuţi 
de lupoaice ca nişte copii-lup. 

Bao Shunguli îi reteză vorba: 

— Aiureli! Lupii mănâncă tot ce ţine de oameni, nici vorbă 
să le crească vreun copil! Vorbeşti în dodii! Între oameni şi lupi 
este o luptă pe viaţă şi pe moarte, aşa că trebuie stârpiţi cu 
cruzime, căsăpiţi până la unul. Eu sunt cel care a dat ordin să fie 
prinşi puii de lup. Inainte, această campanie anuală era o 
tradiţie care diminua drastic atacurile lupilor, însă numai 
diminuarea nu e de ajuns, acest pericol trebuie să fie eliminat 
din rădăcină. Ar trebui scotocite absolut toate vizuinile din tot 
cuprinsul păşunii. Numai să vină ei să se răzbune, că am eu ac 
de cojocul lor: îi ucid până la unul. Deocamdată, nu am primit 
ordine în acest sens, dar când vom termina toată povestea asta 
vom relua negreşit campania. Fiecare două familii trebuie să 
dea blana puilor dintr-o vizuină, cel puţin a unui pui. Sau poate 
să fie şi a unui lup mare. Dacă nu, li se va reţine din pontaj. 

Bao Shungui fotografie lupul mort şi puse oamenii să-l 
încarce într-o căruţă. 

Merseră apoi la un alt cadavru. Chenzhen era de doi ani în 
stepă şi văzuse de multe ori lupi vii, lupi morţi sau doar blănurile 
acestora, dar un lup precum cel care se afla la picioarele lui nu 
mai văzuse niciodată. Capul era aproape cât al unui leopard, iar 
pieptul chiar şi mai lat, mai puternic. Zăpada de pe trup fusese 
curățată, dând la iveală blana de un galben cenuşiu, printre 
firele căreia ieşeau, pe grumaz şi pe spinare, peri aspri şi negri, 
ca nişte ace de oţel. Partea inferioară a trunchiului, însângerată, 


fusese strivită de copitele calului, iar pe jos era plin de sânge 
îngheţat. 

Batu împinse puţin lupul îngheţat, dar trupul acestuia nici 
nu se clinti. Ştergându-şi sudoarea de pe frunte, spuse: 

— Lupul acesta a fost ceva mai nătâng, nu şi-a înfipt colții în 
burta calului, dacă ar fi făcut-o i-ar fi despicat-o cu greutatea lui, 
apoi ar fi putut să se desprindă şi să scape. Şi atunci ar fi fost 
vai şi amar de ciolanele animalului care i-ar fi picat între colţi. 
Dar ce să-i fac, aşa-i trebuie. 

Moş Bilge se uită mai atent, se lăsă pe vine, apoi răsfiră cu 
degetele blana însângerată de pe grumazul lupului, scoțând la 
iveală două găuri înfiorătoare, groase de un deget, la vederea 
cărora cei câţiva studenţi adunaţi împrejur se înfiorară. Ştiau 
prea bine ce-i cu găurile acelea sângerii, căci orice oaie muşcată 
de lup purta pe grumaz aceleaşi semne, două câte două. 
Acestea erau urmele lăsate în arterele străpunse. Bătrânul 
spuse: 

— Nu, pe acesta nu caii l-au zdrobit. Ei doar l-au rănit grav. 
A fost muşcat de un alt lup, care apoi s-a săturat din carnea 
calului. 

Bao Shunguli trase o înjurătură: 

— Tâlhar nenorocit! Să ajungă să-şi ucidă camaradul! 

Bilge îi aruncă o privire ascuţită lui Bao Shungui, zicând: 

— Sufletele tâlharilor morţi nu se ridică la cer, pe când cele 
ale lupilor, da. Acest lup a fost căsăpit de copitele calului, dar de 
murit n-a murit, cel puţin nu imediat. Dar nici mult nu mai avea 
de trăit. Crezi că e mai bine să trăieşti astfel decât să mori mai 
repede? Lupul care rămăsese în viaţă nu putea rămâne 
indiferent văzând aşa ceva, aşa că l-a muşcat, iar acesta a murit 
imediat, fără a mai simţi durerea. Şi sufletul i s-a strămutat la 
Tengri. Dacă o luăm aşa, acel lup nu de răutate a dat dovadă 
muşcându-şi tovarăşul, ci de milă, pentru că el nu dorea ca 
fratele său rănit să cadă în mâinile oamenilor şi să aibă astfel 
parte de o grea umilinţă. Lupii sunt nişte viteji plini de mândrie, 
care preferă să moară decât să sufere ruşinea, iar acel lup nu 
dorea să-şi vadă fratele umilit. Tu te tragi din neamurile de 
agricultori. Câţi dintre ai tăi ar prefera să moară decât să 
decadă? Pe oamenii stepei acest caracter suveran al lupului îi 
mişcă până la lacrimi. 


Uliji văzu că Bao Shungui e cam nemulţumit, aşa că spuse 
degrabă : 

— Gândiţi-vă, de ce sunt lupii din stepă atât de puternici în 
luptă? Că unul poate ucide fără să clipească un tovarăş rănit 
este un lucru adevărat, dar astfel el diminuează slăbiciunea 
haitei, care îşi conservă puterea de a acţiona cu forţă şi precizie. 
Cunoscând această caracteristică a lupilor, data viitoare când 
vei mai avea de-a face cu ei vei putea evalua situaţia mult mai 
exact. 

Bao Shungui păru că pricepe cum stau lucrurile şi, dând din 
cap afirmativ, spuse: 

— Să ştii că aşa e. Când armata e în luptă, pentru cei răniţi 
e nevoie de un mare număr de brancardieri, sanitari, soldaţi 
care să-i apere, medici. Şi e un întreg aparat militar şi sanitar. 
Eu am fost câţiva ani responsabil cu logistica şi am făcut 
socoteala cum că un rănit are nevoie de vreo duzină de oameni 
care să-l îngrijească. Or, astfel, povara e foarte mare. Pe timp de 
război, această formaţiune atât de amplă influenţează în mod 
cert capacitatea de luptă. Şi, dacă-i pe-aşa, înseamnă că haita 
de lupi acţionează mult mai rapid decât armata omenească. 
Majoritatea soldaţilor sunt însă foarte bravi, aşa că vindecarea 
lor ajută la întărirea moralului trupei. Dac-ar fi ucişi soldaţii 
răniţi, nu cumva asta s-ar răsfrânge asupra capacităţii de luptă? 

Uliji oftă şi spuse: 

— Fireşte, lupii au motivele lor când procedează asa. Unul 
dintre ele ar fi că se înmulţesc foarte repede. Astfel, din şapte, 
opt se fac o duzină. Odată, într-o toamnă, am văzut o lupoaică 
cu unsprezece pui lângă ea care nu erau decât cu o jumătate de 
cap mai mici decât mama lor. Apoi micile lupoaice puteau ca 
după doi ani să aibă la rândul lor pui. Viţeluşa născută acum 
face pui abia peste trei ani. Câţi lupi se nasc în trei ani? Eu cred 
că cel puţin o mică haită. Aşa că numărul combatanţilor din 
haită este repede completat, mai repede decât în cazul 
oamenilor. Aceşti lupi se maturizează într-un singur an. Puii 
născuţi primăvara ajung ca în următorul an să fie nişte lupi în 
deplinătatea puterilor. Un câine de un an poate prinde iepuri, pe 
când un lup de un an poate să fure oi, şi asta în vreme ce un 
copil de un an abia începe să poarte nădragii cu turul despicat. 
Lupii nu sunt precum oamenii. Când au o asemenea resursă de 
combatanți, normal că-şi permit să-şi ucidă camarazii răniţi. Eu 


cred că lupii se omoară între ei atunci când îşi dau seama că 
sunt prea numeroşi, socotind singuri câţi se mai nasc. Cei slabi 
trebuie înlăturați, numai cei puternici trebuie să rămână. Acesta 
şi este motivul pentru care forţa cu care se avântă în luptă lupii 
din stepă nu s-a diminuat niciodată. 

Bao Shungui ridică din sprâncene şi zise: 

— Cu ocazia acestei anchete am învăţat şi eu câte ceva din 
măreţia lupilor. Ca să te pui la adăpost de calamităţile naturale 
te bizui pe prognoza meteo, dar atacurile lupilor cum pot fi 
anticipate? Noi, cei care ne tragem din neamurile de agricultori, 
suntem total dezarmaţi în faţa lupilor. În faţa unui astfel de 
incident oamenii sunt neputincioşi. Cealaltă echipă de anchetă 
care va face cercetări o să-şi dea seama de asta, negreşit. 

Uliji spuse: 

— Dacă sunt oameni de înţeles, vor înţelege. 

Bao Shungui replică: 

— Oricum, indiferent dacă vin sau nu, noi vom organiza 
câteva campanii mari de stârpire, altfel întreaga noastră păşune 
se va transforma într-o mare cantină pentru lupi. O să transmit 
superiorilor că avem nevoie de mai multe cartuşe. 

Puțin mai departe erau câţiva studenţi care discutau 
întruna. 

Un elev de gimnaziu din brigada a treia, Li Hongwei, care 
fusese comandantul detaşamentului din răsărit „Dongjiu” al 
Gărzilor Roşu din Pekin, spuse pătruns: 

— Lupul este un adevărat duşman de clasă. Toţi reacţionarii 
din lume sunt doar nişte lupi sălbatici. Lupii sunt de o cruzime 
extremă, ei au exterminat nenumărate herghelii de cai, vite şi oi 
care erau bunuri ale poporului şi au ajuns chiar să-şi ucidă 
semenii, aşa că noi trebuie să organizăm oamenii pentru a trece 
la stârpirea lor, să instituim dictatura proletariatului împotriva 
lupilor. Să eliminăm din rădăcină pericolul reprezentat de lupi, 
ucigându-i până la unul. De asemenea, trebuie sa-i judecăm 
aspru şi pe aceia care simpatizează cu cauza lupilor, care sunt 
toleranţi cu aceştia, chiar şi pe cei care împărtăşesc concepţia 
depăşită conform căreia se oferă lupilor trupurile celor decedati, 
ceea ce reprezintă una dintre „cele patru vechituri”. 

Văzând cum îndreaptă vârful biciului spre moş Bilge, 
Chenzhen interveni nervos: 


— Ei, cu asta chiar că depăşeşti orice limită. Împărţirea în 
clase nu se poate referi decât la bipede. Or, dacă tu îi împărţi pe 
lupi în clase, ce eşti, de fapt, om sau lup? Nu te temi că prin 
ceea ce spui îl cobori pe marele conducător al proletariatului la 
nivelul lupilor? Ce, oamenii nu se ucid între ei? Mult mai mulţi 
decât lupii sunt oamenii care îşi ucid semenii. Numai în cele 
două războaie mondiale au murit milioane, zeci de milioane. 
Încă de la primii oameni din peşterile paleolitice de la Fangshan 
din Pekin exista acest obicei de a ucide oameni. Cruzimea din 
firea omului e mult mai mare decât cea din firea lupului. Mai 
citeşte şi tu câte ceva. 

Li Hongwei se enervă la culme. Ridică biciul în dreptul 
nasului lui Chenzhen si zise: 

— Nimic n-ai învăţat din „cele trei principii călăuzitoare”! 
Pentru tine totul e capitalism, feudalism ori revizionism. Cărţi de 
nimic! Otrăvuri! Se vede că educaţia pe care ai primit-o de la 
câinele de taică-tău e adânc înrădăcinată. Cât ai fost în şcoală ai 
tăcut mâlc, dar cum ai prins gustul libertăţii în acest loc primitiv 
şi înapoiat ai început să te simţi ca peştele în apă. Nu renunţi la 
lucrurile învechite. 

Lui Chenzhen îi năvăli sângele în obraji. Ce şi-ar mai fi dorit 
să sară la el precum lupii cei fioroşi şi să-l doboare de pe cal cu 
o singură muşcătură. Dar îşi aduse aminte de răbdarea şi 
consecvenţa lupilor şi se mulţumi să-i arunce doar o privire, 
după care dădu pinteni calului, se întoarse şi plecă. 

Nu mai era mult până la apusul soarelui, iar tinerilor 
studenţi, care abia se obişnuiseră să mănânce doar dimineaţa şi 
seara, începuseră să le chiorăie matele. Erau lihniţi de foame. 
Şefii grupului de anchetă de la Direcţia Păşunilor, majoritatea 
localnicilor şi studenţii se întoarseră spre casă în urma carului 
încărcat cu lupi morţi. Chenzhen mergea după Batu şi Şatsreng, 
care porniră în căutarea preţioaselor lor tomakane, dar şi-ar fi 
dorit să găsească şi câţiva lupi ucişi de copitele cailor. Cât 
despre Chenzhen, el nu-şi dorea decât ca cei doi bravi stăvari 
să-i mai spună câteva poveşti cu lupi şi să-i mai împărtăşească 
tehnici de luptă împotriva acestora. 


Capitolul 7 


Lupul cel sur trimisu-ne-a poruncă... 

In zori se făcu lumină ca în amiaza mare şi, pe când 
razele soarelui pătrundeau printre draperiile cortului lui 
Oghuz-Han, un lup grozav cu blana şi coama cenușii veni și- 
i spuse: 

— Mergi, eu am să te călăuzesc. 

Atunci Oghuz-Han adună oastea şi porni, lupul cel mare 
mergând înaintea oştii, iar hanul urmându-l cu nădejde. 
Apoi Oghuz veni iar inaintea lupului, care îi spuse: 

— Tu şi oastea să încălecați. 

Oghuz făcu întocmai. 

Lupul spuse: 

— Condu oştenii cu zgomot mare, eu voi fi inaintea 
voastră, călăuzindu-vă. 

Aşa că încălecară şi, punându-şi nădejdea în el, porniră 
la război împotriva lui Wu din Tang. 


„Legenda lui Oghuz-Han”, fragment din Eseuri 
asupra nomazilor de Han Rulin 


MARILE CAMPANII DE VÂNĂTOARE ALE LUPILOR din stepa 
mongolă se desfăşoară de obicei la începutul iernii, pentru că în 
această perioadă marmotele se retrag în vizuinile lor pentru 
hibernare. Marmotele sunt mai mari decât iepurii, au carnea mai 
grasă şi sunt pentru lupi un deliciu, nu doar o bogată sursă de 
hrană. De îndată ce acestea intră în bârlog pentru hibernare, 
lupii încep să atace animalele domestice, parcă de două ori mai 
des ca de obicei, şi atunci păstorii trebuie să organizeze grupuri 
de vânătoare pentru a riposta cumva. La vremea aceea, lupii şi- 
au îndesit blana de iarnă care să-i apere de frigurile năprasnice. 
Aceasta este mai aspră, părul proaspăt crescut are o culoare 
mai deschisă, iar firele sunt mai groase. O mare parte dintre 
pieile de lup de calitate superioară sunt obţinute în această 
perioadă, iar centrele de comercializare oferă pe ele cel mai 
mare preţ. Pentru păstori, vânătoarea de lupi de la începutul 
iernii reprezintă o sursă suplimentară de venit, care se adaugă 
punctelor acordate în mod normal. Vânătoarea prin împresurare 


este o bună ocazie pentru tinerii păstori de a-şi exersa şi 
demonstra priceperea la călărie în urmărirea prăzii, precum şi 
curajul de care sunt în stare, dar mai este şi un prilej de a-şi 
dovedi capacităţile militare în acţiuni precum cercetarea, 
alegerea terenului şi a momentului propice, organizarea, 
capacitatea de control, promptitudinea comenzilor şi altele 
asemenea. |n trecut, vânătoarea de început de iarnă era o 
tradiţie străveche pentru şefii de trib sau pentru hanii mai mici 
ori mai mari de pe cuprinsul stepei, o bună ocazie de a face 
exerciţii militare şi repetiţii pentru război. Obiceiul acesta 
milenar a rămas neschimbat până în zilele noastre. 

După ce zăpada se aşternea pretutindeni, pregătirile pentru 
campanie se încheiau. In acest moment, urmele de lup 
impregnate în zăpada proaspătă le reduc drastic şansele de a se 
ascunde. Deşi au picioarele lungi, zăpada afânată îi împiedică să 
fugă, încetinindu-i. Această zăpadă nouă de la începutul iernii 
este motivul pentru care nenumărați lupi îşi află sfârşitul, iar 
păstorii profită de aceste condiţii pentru a pune capăt 
cutezanţei acestora, dar şi pentru a-şi vărsa năduful adunat în 
urma furtişagurilor de peste an. 

Astfel, legile stepei sunt cunoscute de oameni, dar pot fi 
înţelese şi de lupi. In ultimii ani, lupii deveniseră mai inteligenţi. 
Cu fiecare vânătoare anuală, lucrurile erau mai bine înţelese. 
Astfel că, imediat ce vedeau că zăpada s-a aşternut, iar stepa 
din gălbuie se face albă, lupii începeau să se risipească, precum 
fumul, către zona de frontieră, ori să se furişeze în creierii 
munţilor, unde puteau să prindă iepuri şi gazele sau să rămână 
ferecaţi între zăpezi, răbdând de foame ori mestecând a zecea 
oară ciolanele uscate şi pieile putrezite ale animalelor moarte, 
pentru ca astfel să-şi mai lungească puţin zilele. Abia când 
zăpada se mai întărea şi se obişnuiau cu goana pe omăt, când 
oamenii nu se deşteptau total din amorţire, puteau purcede din 
nou la vânătoare. 

In şedinţa de la Direcţia Păşunilor, Uliji luă cuvântul: 

— In campaniile anilor trecuţi abia dacă am prins câţiva 
lupi, şi aceia destul de sfrijiţi. Ei bine, de acum încolo trebuie să 
procedăm şi noi precum lupii: să încercăm, pe cât e cu putinţă, 
să nu ne ţinem de o regulă fixă, ci să acţionăm cât mai spontan, 
cât mai haotic, mai dezordonat, să-i luăm prin surprindere, 
nerespectând o anumită strategie de atac, pentru a-i surprinde 


fără apărare. De obicei, primăvara nu se desfăşoară campanii 
de vânat lupi, şi ei ştiu prea bine acest lucru. Haideţi să 
încălcăm această regulă, să trecem imediat la acţiune, să 
declanşăm o ambuscadă. Chiar dacă blana din acest sezon nu e 
la fel de bună ca cea de la începutul iernii şi nu vom lua pe ea 
cine ştie cât, o vom putea schimba totuşi pe cartuşe la centrele 
de aprovizionare. 

La şedinţa Direcţiei Păşunilor s-a hotărât ca, pentru a 
înlătura efectele nefaste ale acelui incident în care lupii au 
măcelărit o întreagă herghelie, precum şi în spiritul directivelor 
cadru ale biroului executiv privind eliminarea amenințării lupilor 
din perimetrul stepei, să se desfăşoare o amplă campanie de 
stârpire a acestora. 

Bao Shungui spuse: 

— Deşi primăvara toată lumea e ocupată cu mieii şi nu e 
uşor să ne dispensăm de forţele de muncă, nu se poate să 
amânăm această campanie, pentru că nu am mai avea nicio 
justificare. 

Uliji spuse din nou: 

— Din experienţele anterioare s-a constatat că după 
încheierea unui atac de anvergură, când haitele se mai răsfiră, 
lupii ştiu că oamenii se vor pregăti să riposteze. E posibil ca 
haita să se fi mutat undeva în apropierea zonei de frontieră şi să 
dispară într-o clipă, cum simte o mişcare. Aşa că nu putem trece 
la acţiune chiar imediat, să mai lăsăm să treacă nişte zile, să 
aşteptăm să li se mistuie în stomac carnea de cal, şi atunci s-ar 
putea să-şi aducă aminte de carnea îngheţată ce le-a mai 
rămas. Marmotele şi şobolanii n-au ieşit încă din vizuini, lupii nu 
prea mai au ce mânca, aşa că e posibil să-şi rişte pielea şi să 
vină să mai şterpelească ceva carne de cal. 

Bilge dădu din cap aprobator şi spuse: 

— Mă gândesc să iau cu mine câţiva oameni să punem 
nişte capcane pe lângă leşurile cailor şi să-i păcălim un pic. 
Lupul, când vede o capcana îngropată de curând, imediat îşi 
închipuie că oamenii pun la cale să se apere, nu să atace. 
Înainte, când Direcţia Păşunilor organiza vânătoarea de lupi, 
trebuia adusă o haită mare de câini, şi atunci se scoteau 
capcanele de pe câmp, ca să nu-şi prindă câinii labele în ele, 
căci ar fi fost necaz mare. Acum le punem chiar înainte de atac 
şi astfel îi inducem în eroare. Dacă reuşim să prindem câţiva, 


haita va fi cuprinsă de confuzie şi nu va îndrăzni decât să 
privească de departe la caii morţi, dar să vină să mănânce nu va 
cuteza, deşi nici să plece nu se va indura. Atunci noi o 
înconjurăm şi cred că astfel vom putea prinde câţiva lupi, ba 
chiar pe unii mari. 

Bao Shunguli îl întrebă pe Bilge: 

— Se zice că lupii de pe-aici sunt foarte inteligenţi şi nu 
calcă pe unde s-au pus capcane sau otravă. Cei bătrâni şi cei 
mai mari ar fi capabili chiar să facă un semn rotund pe carnea 
otrăvită, pentru ca lupoaicele şi lupii mai mici să poată mânca 
pe lângă otravă. Sau că unii s-ar pricepe chiar să anihileze 
capcanele, precum minele de teren, numai ca să-i scoată din 
sărite pe oameni. Aşa e? 

Bilge răspunse: 

— Ei, nu e chiar aşa, dar otrăvurile care se găsesc la 
centrele de aprovizionare miros foarte puternic, până şi câinii le 
pot depista, darămite lupii. Eu unul n-am folosit niciodată 
otravă, pentru că mă tem că otrăvesc câinii. Mie-mi place să 
pun capcane, am eu un meşteşug al meu, şi lupii nu le pot 
mirosi decât dacă sunt extrem de iscusiţi. 

Bao Shungui se simţea de parcă Direcţia Păşunilor ar fi fost 
comandament de război, iar şedinţa comitetului de producţie 
era o consfătuire militară. În anul acela, comandantul 
batalionului de cavalerie, Uliji, fusese trimis să se ocupe de 
activitatea de coordonare a păşunii, dar acum i se potrivea de 
minune funcţia de delegat militar. Bao Shungui bătu de câteva 
ori cu creionul în cutia de ceai şi se adresă întregii audienţe: 

— Atunci, aşa rămâne! 

Aşa că de la Direcţia Păşunilor se transmise un ordin: nicio 
brigadă şi nicio persoană nu au voie să mai meargă pe păşunile 
dinspre nord ca să vâneze lupi fără aprobarea Direcţiei Păşunilor 
şi, mai ales, n-au voie să tragă în lupi sau să-i sperie. Direcţia va 
organiza o amplă campanie de vânare şi exterminare a lupilor. 
Toate brigăzile să fie gata de acţiune de îndată ce va primi 
ordinul de executare. 

Păstorii din fiecare brigadă au început atunci să-şi aleagă 
caii, să-şi adune câinii, să-şi dreagă tomakanele, să-şi ascută 
cuţitele, să-şi curețe puştile şi să-şi încarce cartuşele în linişte şi 
ordine deplină, de parcă s-ar fi pregătit de naşterea mieilor, 
primăvara, cu calm şi siguranţă de sine, de tunsul oilor, vara, de 


strânsul nutreţului, toamna, sau de tăieri, iarna. Totul se făcea 
curat şi ordonat. 

In zori, norii ce acopereau cerul nu se risipiseră, ci apăsau 
mai greu peste munţii din depărtare, cărora le retezau crestele 
aşa încât stepa Elun părea şi mai întinsă, şi cu atât mai pustie şi 
dezolantă. In aer plutea un praf fin de zăpadă, vântul se 
domolise, vlăguit, iar coşurile de fier din vârfurile iurtelor tuşeau 
ca nişte bolnavi de plămâni, horcăind din greu şi scuipând fumul 
care apoi se risipea pe platoul înzăpezit peste care zăceau 
răzlețe balegi de oi şi vite, smocuri de iarbă şi blană. Toate 
acestea făceau ca frigului primăverii să nu i se mai 
întrezărească sfârşitul, de parc-ar fi fost o sfoară lungă, fără 
capăt. Bine măcar ca grăsimea de pe animale nu se topise chiar 
de tot, ci mai rămăsese un strat cam de o jumătate de deget, cu 
care o mai puteau duce până ce se va mai încălzi, iar zăpada se 
va topi şi iarba va creşte. Cu toate acestea, sub pătura de 
zăpadă încolţise prima iarbă, iar vitele puteau săpa cu copita şi 
o puteau smulge, săturându-se cu ea pe jumătate. 

Oile se strângeau îndărătul zidurilor de chirpici ale stânei 
rumegând leneş, fără a-şi dori să mai plece de-acolo. Trei dulăi 
mari, aprigi apărători ai casei şi ai stânei, erau acum flămânzi şi 
înfriguraţi, după ce lătraseră toată noaptea, aşa că se 
adunaseră tremurând la intrarea în iurtă. Chenzhen deschise 
uşa şi Gălbenuş se sui numaidecât cu labele dinainte pe umerii 
lui ca să-l lingă pe faţă, dând disperat din coadă şi cerând de 
mâncare. Chenzhen aduse din iurtă o oală plină cu oase şi 
resturi de carne, pe care le dădu câinilor. Cei trei dulăi îşi luară 
într-o clipă ciolanul cuvenit şi, culcându-se la pământ, ţinând 
oasele drepte între labe ca pe nişte bâte, începură să le roadă 
înclinându-şi capetele, clămpănind şi înghiţindu-le cu măduvă cu 
tot. 

Chenzhen mai aduse o strachină cu câteva bucăţi de carne 
grasă de oaie numai pentru Yile, cea cu blana neagră, lucioasă, 
căţeaua din rasa Hingan: cu capul alungit, picioare lungi, mijloc 
subţire şi păr scurt. Instinctul vânătoresc al celor doi câini era 
foarte puternic: erau iuți, agili, muşcau şi apucau cu precizie şi, 
cum vedeau vulpea, parcă intrau în priză. Cei doi câini erau 
adevăraţi maeştri la prins vulpi, mai ales Gălbenuş, care 
moştenise de la părinţii lui o extraordinară pricepere la 
vânătoare. Pe el nu-l mai păcăleau unduirile aiuritoare ale cozii 


de vulpe; o apuca zdravăn, după care o oprea brusc din fugă, 
făcând-o să se zbată cu disperare, apoi îi dădea drumul din colti, 
iar vulpea se rostogolea şi rămânea cu burta şi labele în sus, 
pentru ca, la urmă, dulăul să mai facă doi, trei paşi şi să o apuce 
de beregată, aşa încât să nu-i străpungă pielea, iar vânătorul să 
se aleagă cu o blană intactă. Pe când câinii mai nepricepuţi care 
reuşesc să nu-şi frângă picioarele, aiuriţi de dansul cozii de 
vulpe, îi fac acesteia blana ferfeniţă, ceea ce-i înfurie pe 
vânători aşa de tare, că le trag câteva bâte bune pe spinare. 
Gălbenuş şi Yile nu se tem de lupi, ci au iscusinţa de a se lua cu 
ei la trântă, cu agilitate şi dibăcie, sărindu-le în spinare şi 
luptându-se aprig, fără sa-i lase să se muşte singuri şi făcând în 
aşa fel încât vânătorii şi câinii care vin din urmă să-i prindă fără 
nicio problemă. 

Gălbenuş era darul primit de Chenzhen de la moş Bilge şi 
Kasmai, iar pe Yile o adusese Yangke de la gazdele lui dinainte. 
Oamenii din stepa Elun dăruiesc mereu studenţilor de la Pekin 
cele mai bune lucruri pe care le au, aşa că, atunci când se vor 
face mari, aceşti câini vor fi mai buni decât fraţii şi surorile lor. 
De atunci a început să-i placă lui Batu să-i ia cu el la vânătoare, 
mai ales din pricina celor doi câini. Anul trecut, Gălbenuş şi Yile 
prinseseră cinci vulpi cum venise iarna şi căciulile mongole din 
blană de vulpe pe care le poartă Chenzhen şi Yangke sunt 
făcute din prada celor doi câini. După Anul Nou chinezesc, Yile a 
născut şase pui, dintre care trei, doi galbeni şi unul negru, 
rotofei şi cărnoşi ca nişte purceluşi de lapte, de-ţi venea să-i 
mănânci, nu alta, i-au dat lui Bilge, Lamzab şi unui alt păstor. 

Yangke era un om sensibil din fire, aşa că-i îndrăgea nespus 
pe Yile şi pe puişorii ei, şi nu trecea zi să nu le gătească un terci 
gros făcut din supă de oase, carne tocată şi mei, punând acolo 
jumătate din raţia pe care o primea fiecare iurtă de studenţi. Pe 
atunci, raţia pe care o primeau studenţii veniţi în Elun era 
calculată după cotele de la Pekin: cincisprezece kilograme de 
cereale de persoană, lunar. Insă alimentele pe care le primeau 
nu erau deloc ca la Pekin: un kilogram şi jumătate de orez, cinci 
kilograme de făină şi restul, de opt kilograme şi jumătate, mei. 
O mare parte din mei i-l dădeau lui Yile, cei câţiva studenţi de la 
Pekin se hrăneau aidoma ciobanilor, cu carne. În schimb, raţia 
localnicilor era de doar opt kilograme şi jumătate, ei primind 
ceva mai puţin mei. Terciul din mei cu carne era cea mai bună 


mâncare pentru căţele, aşa îl învățase Kasmai. Yile avea foarte 
mult lapte, aşa că puii de la iurta lui Chenzhen aveau să crească 
mai vânjoşi decât alţii. 

Celălalt câine, mare şi negru, provenea dintr-o rasă locală, 
avea vreo cinci, şase ani, capul mare, gura largă, pieptul imens 
şi era destul de lung. Când lătra, parcă răgea un tigru, era fioros 
şi neînfricat. Trupul îi era plin de cicatrice, pe cap, pe piept, pe 
spinare, peste tot erau locuri pe care nu-i mai creştea păr, 
lăsând să i se vadă pielea neagră. Iniţial, pe faţa lui erau două 
sprâncene galbene şi rotunde, cât ochiul de mari, însă una 
părea că i-a fost zgâriată de colții sau de ghearele lupilor, aşa 
încât nu se mai vedea decât una singură, care semăna cu un al 
treilea ochi. Deşi acest „al treilea ochi” nu era chiar între ceilalţi 
doi, tot se socotea ca un al treilea, astfel încât, la început, 
Chenzhen şi Yangke îl porecliseră „Erlang Shen?!“. 

Acest câine, aducând mai degrabă cu un monstru fioros, a 
fost adus de Chenzhen după o călătorie, întorcându-se la centrul 
de aprovizionare din apropiere să facă ceva cumpărături. In ziua 
aceea, pe drumul de întoarcere, simţea că-l urmăreşte cineva, 
căci auzea un gâfâit, iar boul de la car dădea şi el semne de 
spaimă. Când a întors capul, a văzut un câine pocit şi mare cât 
un lup care se ţinea după el cu limba scoasă de un cot, şi atunci 
s-a speriat atât de rău, încât era cât pe ce să cadă de pe capră. 
A încercat să-l gonească fluturând băţul în direcţia lui, dar 
câinele nu s-a dat dus, ci s-a ţinut scai până acasa. Câţiva 
stăvari l-au recunoscut şi ziceau că e un câine rau, care luase 
obiceiul să muşte oile şi fusese gonit de stăpâni, ajungând să 
vagabondeze preţ de vreo doi ani, iarna aciuându-se pe lângă 
stânele dărăpănate, iar în rest hoinărind şi vânând de unul 
singur, hrănindu-se cu iepuri sălbatici sau marmote, ba chiar cu 
hoituri sau cu ce mai rămânea de la lupi, ori mergând ca un lup 
singuratic la tâlhărit, fără a se deosebi de câinii sălbatici. Şi-a 
mai găsit el câte un stăpân de câteva ori, dar de tot atâtea ori a 
fost izgonit, tocmai pentru că muşca oile. Dacă nu i s-ar fi dus 
vestea printre ciobani că ar fi ucis cândva nişte lupi, de mult l-ar 
fi curăţat. Pentru că, după legea stepei, câinii care muşca oi 
trebuie ucişi, altfel, câinii domestici se sălbăticesc si trec la 


21 Erlang Shen, sau Yang Jian — zeu chinez cu un al treilea ochi în 
frunte, cu care vede adevărul, al doilea fiu al lui Vaishravana, nepotul 
Impăratului de Jad. 


tâlhării ca lupii. Ciobanii l-au sfătuit pe Chenzhen să-l gonească, 
dar lui i s-a făcut milă şi, în plus, era cucerit de capacitatea lui 
uimitoare de a supravieţui în sălbăticia în care se adună lupii, 
pe pustiul de gheaţă şi zăpadă. Şi apoi, de când plecase de la 
iurta lui moş Bilge, lăsându-l în urma pe câinele acela 
impunător, ucigaş de lupi, pe Pale, tovărăşia acestuia i-a cam 
lipsit. Chenzhen le-a spus ciobanilor că toti ceilalţi câini de 
vânătoare de la iurta studenţilor sunt iuți, dar sunt cam tineri şi 
le-ar prinde şi lor bine un astfel de dulău uriaş care să apere 
stâna si iurta, aşa că mai bine îl ţine acolo o vreme să vadă cum 
se comportă, iar dacă va mai muşca vreo oaie, găseşte el ac de 
cojocul lui. 

Au trecut astfel câteva luni, iar Erlang Shen, cum îl 
porecliseră băieţii, n-a mai muşcat nicio oaie. Chenzhen 
observase însă că era cât se poate de răbdător şi că se ţinea 
foarte departe de turma de oi. Il auzise pe moş Bilge spunând că 
în ultimii ani ajunseseră în stepă foarte mulţi venetici care 
munceau cu ziua şi care îi prinseseră pe mai toţi câinii 
vagabonzi din stepă şi-i mâncaseră. li momeau în gropi, unde îi 
strangulau sau îi înecau, apoi îi jupuiau de piele şi-i mâncau. 
Poate şi câinele acesta va fi fost la un pas de a fi mâncat, dara 
scăpat în ultimul moment. De aceea nu-i mai ardea să umble 
brambura ca un câine sălbatic. Acestor câini nu le e teamă de 
lupii care mănâncă oi, ci de oamenii care se hrănesc cu carne de 
câine. Câinele acesta rău lătra înfiorător noaptea, când păzea 
iurta şi turmele, şi avea un curaj nebun, nu de puţine ori 
apărând cu botul plin de sânge de lup. Aşa încât, la sfârşitul 
iernii, din turmele lui Chenzhen şi Yangke nu lipseau prea multe 
oi. Principalele îndatoriri ale câinelui de stepă sunt să facă de 
pază noaptea, să apere iurta şi să vâneze. Ziua nu trebuia să 
meargă şi el cu turma, iar primăvara, când oile fată şi sunt 
ţinute în ţarcuri cu ziduri de piatră, sunt separate de câini. In 
aceste condiţii, câinele cel rău a putut să se îndrepte, încet- 
încet. 

Şi ceilalţi studenţi din iurta lui Chenzhen se purtau 
prietenos cu Erlang Shen şi-i dădeau de mâncare pe săturate. El 
însa nu se prea apropia de oameni, şi nici chiar faţă de noul său 
stăpân care avusese mărinimia să-l primească pe lângă iurta lui 
nu-şi prea manifesta recunoştinţa. Cu Gălbenuş şi Yile nu se juca 
deloc, nici macar să dea din coadă, cât de puţin, la vederea 


stăpânului nu se învrednicea. Ziua, când n-avea nimic de făcut, 
se plimba singur prin stepă sau zăcea prin vreun crâng, departe 
de tabăra iurtelor, adâncit în gânduri, în ochii mijiţi ghicindu-se 
dorul arzător şi nostalgia după libertatea din stepă. 

Chenzhen îşi dădu seama că nu prea semăna cu ceilalţi 
câini, mai degrabă cu lupii. Aceştia sunt strămoşii câinilor, unul 
dintre cele mai vechi neamuri din stepele Chinei de nord-vest, 
neamul quanrong („al câinilor”), credea că se trage din doi câini 
albi, iar acest animal era şi totemul lor. Chenzhen se întreba 
deseori : cum se poate ca neamurile de viteji ai stepei să se 
închine unui animal care va ajunge să fie domesticit? E oare cu 
putinţă ca în urmă cu mii de ani câinele să fi fost un animal 
fioros, sălbatic, sau nu cumva e vorba despre un lup care nu-şi 
lepădase năravul, dar care avea în el şi ceva din câine. Poate ca 
acel câine alb căruia i se închina neamul quanrong era un lup 
alb. Chenzhen se gândea dacă nu cumva acest câine mare şi 
rău pe care-l adusese cu el o fi un câine în care de fapt trăia un 
lup veritabil. Sau poate că era un lup cu caracter de câine. 

Deseori încerca să se apropie de el, se lăsa jos lângă el şi-i 
mangaia blana în sus si-n jos, dar câinele nu avea nicio reacţie, 
în privirea lui misterioasă era o anumită profunzime ori senzaţia 
de impasibilitate, coada i se mişca abia perceptibil şi numai 
Chenzhen putea să observe asta. Părea că nu are nevoie de 
afecțiunea oamenilor, nici chiar de compasiunea semenilor săi. 
Chenzhen nu ştia ce-i trebuie, cum să facă să-l ajute să revină la 
o viaţă normală de câine, ca Gălbenuş sau Yile. Treabă avea, 
mâncare avea, afecţiune din partea oamenilor avea: avea tot 
ce-i trebuia pentru a duce o viaţă fără griji. Chenzhen se mai 
gândea si la altceva: poate că pe el nu nostalgia vieţii de câine îl 
tulbura, ci dimpotrivă, dorul de haita lupilor. Atunci cum se face 
că, imediat ce vedea lupul, sărea la bătaie cu o înverşunare care 
demonstra ca nu-şi dorea să trăiască sub acelaşi cer cu ei. Privit 
din afară, era un câine în toată regula, iar culoarea neagră a 
blănii îl diferenţia clar de specia lupilor galben-cenuşii. Dacă în 
India, Uniunea Sovietică, America sau chiar Roma antică lupii au 
putut creşte pui de om, este chiar atât de inimaginabil să fi 
crescut şi un pui de câine? Dar dacă ar fi fost să reintre în haita 
lupilor, atunci toate turmele de cai, vite şi oi ar fi avut mult de 
suferit. Poate că, de fapt, ce-l durea cel mai tare era că nici 
câinii, nici lupii nu-l primeau în mijlocul lor, ori poate nu-şi dorea 


el să se ducă. Alteori, Chenzhen se gândea că nu poate fi sub 
nicio formă vorba de un câine-lup; aceştia sunt răi şi fioroşi, 
chiar dacă sunt câini get-beget. Poate el era un lup-câine, o 
raritate în lume, ori un animal jumătate lup, jumătate câine. 
Chenzhen nu-l putea înţelege defel, dar îşi spunea că, orice-ar fi, 
trebuie să se poarte frumos cu el şi încet-încet să-l dea pe 
brazdă. Băiatul îşi dorea foarte mult să-i devină bun prieten. Nu- 
| mai striga Erlang Shen, doar Erlang?, care suna ca „lup doi”, 
această poreclă făcând referire şi la lup, aşa că nu mai era 
nevoie şi de „Shen?“. 

Aşteptând să se trezească Yangke şi Liang Jianzhong, 
Chenzhen le dădu de mâncare şi câinilor de lângă iurtă, apoi se 
mai jucă puţin cu Erlang cel insensibil. 

Cei patru colegi de clasă locuiau de un an în propria iurtă. 
Dintre ei, unul era stăvar, unul ciurdar şi doi ciobani. 

Zhang Jiyuan cel conştiincios şi capabil era stăvar şi se 
ocupa de o herghelie împreună cu Batu şi Lamzab, o herghelie 
de aproape cinci sute de capete. Caii mâncau enorm, 
consumând păşunea, aşa că pentru a nu intra în conflict cu 
turmele de vite sau de oi trebuia să meargă mereu la păscut pe 
păşunile cele mai îndepărtate. Pajiştile sălbatice din creierii 
munţilor erau bântuite de lupi, aflându-se foarte departe de 
orice tabără de iurte, iar acolo aveau nişte iurte mai mici în care 
dormeau şi în care abia puteau intra doi oameni. In mijloc se 
afla o sobă mică, rotundă, din fier, în care puneau pe foc balegă 
de cal şi pe care-şi puteau încropi ceva de mâncare. Cu alte 
cuvinte, viaţa lor acolo, pe păşunile munţilor, era mult mai grea 
decât cea din tabără. Munca de stăvar era plină de primejdii, 
implica o mare responsabilitate, însă era cea mai de vază 
poziţie, căci neamul ce-şi ducea zilele pe spinarea cailor era 
foarte mândru de această ocupaţie. 


Printre stăvari, prinderea cailor era o adevărată artă, 
frumoasă dar grea, şi se putea transforma în abilitatea de a 
prinde lupi, făcând parte din arta războiului. Pentru a putea 
pune la dispoziţia oamenilor caii de schimb necesari, stăvarii îi 
ţesălau, îi lecuiau, dar îi şi castrau, să-i pună la încercare sau să- 
i domesticească, aşa că nu trecea zi fără să prindă cai. Din 


22 În limba chineză, lang înseamnă „lup“, iar er, „doi”. 
23 „Zeu" (în chineză). 


vremuri străvechi şi până în prezent, principalul exerciţiu al 
stăvarilor aleşi dintre oamenii stepei a rămas deprinderea 
tehnicii prinderii cailor, şi aceasta cu ajutorul unui băț lung şi 
destul de gros, la capătul căruia era prins un laţ, tomakanul. Ei 
fac aceasta călare pe cai iuți ca vântul, aşteptând momentul 
potrivit, întinzându-şi trupul şi scuturând laţul, aruncând bucla 
de sfoară şi prinzând grumazul calului. Atunci când toate merg 
bine, rareori se întâmplă să-l scape. La prinderea lupilor prin 
aceeaşi metodă e nevoie de un cal foarte rapid, care să 
păstreze o distanţă mică faţă de lup, sau de ajutorul câinilor de 
vânătoare, iar reţeta este aceeaşi. Se strânge laţul, apoi se 
zoreşte calul, care o ia la goană şi astfel lupul este strangulat ori 
este ţinut aşa încât să-l poată jugula câinii. Ziua, pe lumină, 
lupilor le e o frică fantastică de tomakan, iar când văd stăvari 
venind cu tomakanele, ori fug mâncând pământul, ori se culcă 
la pământ cu răsuflarea tăiată. Chenzhen se gândise că lupii se 
cam feresc să se angajeze în lupte la lumina zilei, în schimb, 
sunt maeştri în războiul de noapte; nu cumva asta e tocmai din 
pricina tomakanelor? Istoria acestei unelte folosite în stepa 
mongolă are câteva mii de ani, or, într-un timp atât de 
îndelungat, este foarte posibil ca obiceiurile lupilor să se fi 
schimbat. 

Tomakanele din stepa Elun erau cele mai frumoase şi mai 
eficiente dintre toate cele pe care le văzuse Chenzhen vreodată. 
În comparaţie cu cele văzute de el prin ilustrațiile revistelor, la 
alte neamuri din alte regiuni şi judeţe ale Mongoliei Interioare, 
acestea erau mai lungi, mai bine finisate şi mai funcţionale. 
Stăvarii din stepa Elun spun cu mândrie că tomakanele lor sunt 
cele mai performante, mai înfiorătoare şi mai frumoase. La nord 
de râul Maju, în tărâmul vestit în Elunul Mongoliei Interioare, se 
află faimoşii „cai de Wuzhumugin”?4, cai de război, Wuzhumugin 
fiind doar una dintre principalele zone în care se nasc asemenea 
cai. Calul este principalul tovarăş al mongolului, e camaradul de 
care depinde existenţa sa, şi atunci e firesc să se acorde o mare 
grijă  confecţionării uneltei pentru prins cai. Tomakanele 
stăvarilor din Elun sunt foarte lungi şi cât se poate de drepte, 
bine lustruite, aşa încât să funcţioneze cum trebuie. Cel mai 
adesea au în lungime între cinci şi şapte metri, cele deosebit de 
lungi fiind făcute din două bețe de mesteacăn înnădite. 


24 Veche denumire a cailor neamului tujue. 


Chenzhen văzuse tomakane care ajungeau chiar până la nouă 
metri lungime, deoarece, cu cât sunt mai lungi, cu atât se prind 
mai uşor caii sau lupii. Şi trebuie să fie cât se poate de drepte, 
cam ca un băț lung de bambus, fără noduri. Pentru a fi drepte, 
stăvarii iau la rindea toate îndoiturile şi adânciturile, până când 
le nivelează. Beţele care nu mai pot fi îndreptate sunt ţinute o 
vreme în balegă umedă şi caldă, şi abia după ce se înmoaie sunt 
băgate într-un fel de menghină specială până ce, încet-încet, se 
îndreaptă. 

La capătul tijei e legată o jordie subţire, în vârful căreia e 
legată o buclă din păr de cal împletit, de care stă prinsă o sfoară 
care nu se poate desface. Această sfoară este cea mai tare şi 
mai rezistentă din toată stepa, căci nu e făcută ca de obicei din 
fâşii de piele de vită, ci din intestine de capră răsucite după un 
model complex. Este singura parte a tomakanului care nu poate 
fi făcută în casă de către oricine, ci trebuie cumpărată de la un 
raion special al centrului comunal de aprovizionare. În cele din 
urmă se aplică, cu o bucată de blană de capră, un strat de 
balegă proaspătă, tot de capră, cu care se freacă viguros, astfel 
încât băţul, odinioară alb ca zăpada, să devină închis la culoare, 
iar după ce se usucă se şterge cu o cârpă moale, tija căpătând 
culoarea şi strălucirea intensă a bronzului. Tomakanul acela 
lung aduce mai degrabă cu o armă antică din fier, căreia nimic 
nu i se poate opune. 

Când stăvarii încalecă, cu tomakanele la subraţ, sfoara din 
vârf atârnă sub greutatea sa naturală, formând o buclă, un laţ. 
În goana calului, acest instrument este la fel de înspăimântător 
pentru lupi cum este un dragon pe cer pentru oameni. Ziua, 
când e lumină, mergând singur prin sălbăticie ori prin hăţişurile 
munţilor, nu trebuie decât să ai tomakanul la tine, n-are nicio 
importanţă dacă eşti bărbat ori femeie, tânăr sau bătrân; e ca şi 
cum ai purta cu tine un decret emis de Tengri însuşi, cu care 
poţi trece prin tărâmul lupilor fără nicio oprelişte. 

Zhang Jiyuan era stăvar de un an de zile, dar tehnica lui de 
mânuire a tomakanului lăsa foarte mult de dorit. De multe ori s- 
a întâmplat să nu nimerească aşa cum ar fi trebuit capul calului. 
Dacă reuşea totuşi, cu chiu cu vai, să prindă în laţ vreun cal mai 
nărăvaş, nu reuşea să treacă în spatele lui, ci trebuia să-l cheme 
pe Batu să termine treaba în locul lui. Deseori se întâmpla să-i 
smulgă calul tomakanul din mână şi să fugă cu el, iar unealta la 


care muncise câteva zile să se facă zob sub copite. Pentru a mai 
exersa, se ducea în mijlocul turmei de oi şi încerca să le prindă, 
dar fiind foarte repezit le speria, aşa încât acestea fugeau de 
parcă văzuseră lupul, nu alta, unele oi ajungând chiar să lepede. 
De aceea, moş Bilge a hotărât să pună capăt antrenamentului. 
Mai târziu, bătrânul l-a pus s-o ia de la capăt cu exerciţiile, 
folosind oiştea de la car. Abia atunci a început să-şi 
îmbunătăţească tehnica, în ultimul timp ajungând chiar să 
schimbe caii lui Chenzhen şi ai celorlalţi doi, ceea ce rezolva o 
problemă destul de mare. Zhang Jiyuan se întorcea la iurtă 
extrem de rar şi era mare lucru dacă într-o lună stătea o 
săptămână pe acasă. De câte ori venea punea capul pe pernă şi 
adormea într-o clipă. Abia după ce se trezea, începea să le înşire 
tovarăşilor săi poveştile cu oameni, cai şi lupi. 

Un stăvar are mai mulţi cai iuți şi ajunge să vadă şi să audă 
multe. Direcţia Păşunilor le dă acestora câte opt sau nouă cai 
special pentru activităţile lor. În rest, mânijii şi caii fără stăpân 
pot fi folosiţi oricând. Caii pe care îi folosesc stăvarii sunt 
schimbaţi cam o dată pe zi, ba chiar şi de două ori, dar stăvarii, 
de la cei care lasă caii în voia lor până la cei care o ţin tot 
drumul într-un galop, sunt toţi la fel de înfumuraţi. La orice iurtă 
s-ar duce, stăvarilor li se cere să schimbe caii, să ducă scrisori, 
să aducă un lucru, să cheme felcerul sau să spună ce se mai 
aude. Dar tot stăvarilor le sunt adresate şi cele mai multe 
zâmbete din partea fetişcanelor, spre gelozia de moarte a 
ciurdarilor şi ciobanilor mai încuiaţi, care nu au la dispoziţie 
decât vreo patru, cinci cai. Păzitul cailor este însă cea mai grea 
şi mai primejdioasă activitate din stepă, iar dacă un om nu este 
voinic, curajos, vigilent, deştept, răbdător la foame şi sete, la 
ger, iarna şi la arşiţă, vara, dacă n-are, într-un cuvânt, calităţi de 
lup ori de oştean, nu poate fi selecționat pentru postul de stăvar 
în cadrul brigăzii de producţie. E mare lucru dacă este ales un 
om din patru, ceilalţi trei pierzând speranţa de a mai deveni 
vreodată stăvari. 

Nenumăratele poveşti despre lupi strânse de Chenzhen 
fuseseră auzite tocmai de la Zhang Jiyuan. De fiecare dată când 
acesta se întorcea pentru scurt timp acasă, Chenzhen îl aştepta 
cu masa pusă şi cu toate bunătăţile, nerăbdător să mai 
povestească puţin despre lupi. Stăvarul se află în linia întâi a 
războiului aprig dintre om şi lup, şi avea despre aceste fiare 


păreri amestecate. Chenzhen şi Zhang Jiyuan, ba chiar şi 
Yangke, stăteau uneori până în zori şi discutau despre lupi, de 
multe ori nereuşind să termine ceea ce ar fi avut de spus. Când 
se întorcea la herghelie, Zhang Jiyuan mai împrumuta câte o 
carte sau două de la Chenzhen şi Yangke, să-i mai treacă 
plictiseala. 

Liang Jianzhong era ciurdar, avea peste o sută patruzeci de 
vite în ciurdă. Păscutul vitelor este cea mai comodă activitate 
din stepă, oamenii au şi o vorbă: „ciurdarul n-ar face schimb cu 
primarul”. Turma de vite pleacă dimineaţa şi se întoarce seara, 
iar vitele ştiu şi singure unde să pască şi cum să se întoarcă 
acasă. Viţeii sunt legaţi în faţa casei, unul după altul, cu funie 
din păr de cal, iar vacile le dau să sugă atunci când se întorc. De 
boi e mai rău, pentru că trebuie să alerge acolo unde e păşunea 
mai bună, nemaiavând niciun chef să se întoarcă acasă, iar 
pentru ciurdar cel mai greu este să găsească vitele răzleţite. 
Dacă vitele se îndărătnicesc, nu le mai poţi face nimic, căci 
grumaijii li se înţepenesc, pielea le tremură şi se pun jos fără să 
se mai clintească, scoţându-i din sărite pe bieţii oameni. 
Ciurdarii au şi foarte mult timp liber, aşa că ciobanii pot apela la 
ei dacă au vreo treabă. lurtele din stepa mongolă nu pot trăi 
fără vite. Sunt puse să tragă carele, să transporte iurtele, să dea 
laptele din care se face brânza, balega lor e folosită drept 
combustibil, pielea este foarte folositoare, carnea foarte bună, 
de aceea nu se poate fără vite. Căci neamul de pe spinările 
cailor îşi are casele pe spinările vitelor. Fiecare ocupaţie, stăvar, 
ciurdar sau cioban, se completează una pe cealaltă. Dacă una ar 
dispărea, s-ar strica tot lanţul. 

Chenzhen şi Yangke aveau în grijă o turmă de oi ce număra 
vreo mie şapte sute de capete. Majoritatea erau din vestita rasă 
a „oilor cu coada lată de Elun”, căci aveau cozile cât o strachină, 
aproape transparente din cauza grăsimii. Carnea acestora nu 
avea un miros foarte puternic. După cum zicea Uliji, păşunile din 
Elun erau cele mai bune din toată stepa mongolă, de aceea şi 
oile erau cele mai bune. În trecut, împăratului i se ducea carne 
de la aceste oi, căci după ce Kubilai-Han a cucerit Hanbalâkul, 
Pekinul de azi, carnea de oaie a devenit principalul fel de 
mâncare servit la curte. În zilele noastre, când conducătorii 
primesc la Palatul Poporului oaspeţi musulmani din ţările arabe, 
aceştia sunt ospătaţi tot cu carne de oaie de Elun, şi umblă 


vorba că înalții oaspeţi lasă deoparte treburile oficiale şi se 
interesează de locul din care provine o asemenea carne. Lui 
Chenzhen îi trecuse odată prin cap că de aceea sunt lupii din 
stepa Elun atât de voinici, pentru că se înfruptă din acele oi 
grase. O altă rasă de oi din turma lor este „rasa ameliorată de 
Xinjiang”, un hibrid din rasa locală şi cea din Xinjiang. Acestea 
au lâna subţire, de bună calitate, un volum de producţie ridicat, 
pe care se obţine un preţ de trei, patru ori mai mare decât cel 
pentru rasele locale. Cu toate acestea, carnea lor nu este de 
calitate, nu are o aromă proaspătă — niciunui păstor nu-i place 
să o mănânce. 

Apoi mai sunt caprele care sunt foarte puţine, în proporţie 
de trei până la cinci la sută faţă de oile întregii turme. Deşi felul 
în care pasc aceste capre strică păşunea, ele au o lână fină, 
extrem de scumpă, iar majoritatea ţapilor castraţi au coarnele 
ascuţite şi sunt foarte îndrăzneţi, având chiar curajul de a se lua 
la bătaie cu lupii. Caprele puse printre oile turmei au rolul de a 
preveni atacurile furişate ale lupilor singuratici. De aceea, cel 
mai adesea, rolul de căpetenie a turmei este preluat de unul 
dintre cei câţiva zeci de ţapi cu coarne ascuţite. Aceştia cunosc 
păşunea, casa şi au iniţiativă. Cum ajung pe păşune, se aşază în 
linia întâi, iar în afara păşunii se deplasează rapid. Caprele mai 
prezintă un avantaj faţă de oi, şi anume acela că, imediat ce 
apare lupul, încep să behăie şi dau astfel alarma. Ele nu sunt 
fricoase şi nătânge ca oile, nu stau înspăimântate fără să scoată 
un sunet în timp ce lupul le sfâşie. Chenzhen şi-a dat seama că 
mongolii sunt cumpătaţi şi se pricep să se folosească de toate 
elementele pe care stepa le pune la dispoziţie, având 
capacitatea de a armoniza acele lucruri care altfel se bat cap în 
cap micşorând orice neajuns şi profitând de tot ce e valoros. 

Dintre cei doi ciobani, unul ieşea cu oile la păscut, iar 
celălalt făcea de pază noaptea. Cel care ieşea la păscut primea 
zece puncte, pe când celălalt primea opt. Oricum, puteau face 
cu schimbul, lucrând în ture, sau, dacă unul avea treabă, celălalt 
putea lucra o zi şi o noapte sau chiar două zile şi două nopţi. 
Dacă aveau parte de câini buni şi de un ţarc bine făcut, în 
nopţile de iarnă puteau chiar să doarmă liniştiţi, însă vara, 
toamna sau iarna, când se mutau cu oile de colo-colo şi nu mai 
aveau parte de protecţia ţarcurilor de piatră unde se nasc mieii, 
adăpostindu-se doar îndărătul unor ocoluri făcute din căruţe 


puse una lângă alta, şipci de lemn şi pături de pâslă, nu se mai 
aflau în siguranţă faţă de lupi. Dacă se abătea asupra lor urgia 
lupilor, paza de noapte devenea o muncă grea şi neprofitabilă, 
şi nici pe departe nu mai puteau spera să tragă măcar un pui de 
somn. Trebuia să lumineze mereu cu lanterna prin toate 
cotloanele şi să răguşească, împreună cu câinii, strigând toată 
noaptea. Uliji spunea: 

— Noaptea se stă de pază să nu vină lupii, plata pe care o 
oferă păşunea în fiecare an pentru punctele adunate la paza de 
noapte fiind o treime din totalul punctelor de lucru de pe 
întreaga păşune. Aceasta este o altă cheltuială importantă 
făcută de păşune din cauza lupilor. De obicei, în judeţele 
mongole, paza de noapte cade în seama femeilor, astfel că 
noaptea stau de veghe, ziua se ostenesc cu treburile 
gospodăriei, iar de la un capăt la altul al unui an rareori ajung şi 
ele să doarmă un somn bun. Oamenii lucrează ziua, dar lupii 
atacă noaptea: oamenii sunt trudiţi, lupii sunt plini de vigoare, şi 
astfel oamenii stepei sunt toţi năuci dimineaţa, iar somnul şi 
mâncarea nu le tihnesc niciodată. De aceea femeile îşi pierd 
puterile, în fiecare familie şi în fiecare generaţie. Din cauza 
bolilor, mai toate nevestele din iurtele mongole nu ajung la 
vârste înaintate, dar printre ele sunt multe femei aprige, 
rezistente şi zdravene. Lupii se înmulţesc destul de repede, în 
timp ce populaţia stepei abia creşte câte puţin în fiecare an. In 
stepa mongolă nu s-a înregistrat niciodată vreun surplus de 
populaţie care să ducă la expansiune, din cauza cererii prea 
mari de hrană. Dacă a fost cineva care să ţină sub control 
dezvoltarea populaţiei din stepă, atunci acesta a fost lupul. 
Turmele de oi reprezintă baza vieţii în stepă, pentru că din 
creşterea oilor se obţine carnea pentru hrană, pielea pentru 
îmbrăcăminte, balega folosită drept combustibil pentru încălzire 
şi două tipuri de pontaj pentru asigurarea unui venit: astfel se 
obţin cele necesare pentru primitiva viaţă de nomad al stepei. 
Dar viaţa ciobanului este cât se poate de monotonă şi de 
plictisitoare, ostenindu-l, consumându-l, ţintuindu-l, căci de 
dimineaţa până seara el se află pe întinderea pustie de iarbă ori 
zăpadă, făcându-se una cu turma lui, nevăzând nici ţipenie de 
om la zeci de kilometri de jur-împrejurul său. Nu are cu cine să 
schimbe o vorbă, nu poate citi o carte, tot timpul trebuie să aibă 
atenţia încordată să nu vină lupii pe furiş. Zi de zi nu are parte 


decât de întinderi singuratice şi dezolante, precum Su Wu? în 
vremurile de odinioară, iar inima lor e la fel de pustiită; nu poate 
să mişte, nu are nicio altă variantă. 

Chenzhen se simţea adeseori îmbătrânit, extrem de 
îmbătrânit, mai bătrân chiar decât Su Wu. Stepa bătrână de 
milioane de ani nu s-a schimbat niciun pic, oamenii ei continuă 
să trăiască în condiţii nomade primitive, în acelaşi aprig război 
cu lupii pentru hrana zilnică, război pe care nu ştii niciodată cine 
îl câştigă. Chenzhen se gândea că el însuşi se aseamănă omului 
primitiv din grotele Pekinului, care rătăcea prin munţi şi al cărui 
unic inamic era lupul. Dacă din ceața vreunei dimineţi ar fi venit 
la el Su Wu, cu cârja lui, sau omul primitiv din peşteri înfăşurat 
în piei de animale, el nu s-ar fi speriat câtuşi de puţin. Poate că 
atunci când ar fi dat ochii unul cu altul subiectul conversaţiei lor 
purtate prin gesturi tot lupul ar fi fost. Timpul în stepa Elun se 
măsoară după clepsidra fosilă, care nu arată minutele şi 
secundele. Ce anume face ca figura stepei să fie încremenită în 
aceeaşi expresie pe care o avea şi în străvechea Antichitate? 
Oare tot lupul? 

Însă pentru Chenzhen păscutul oilor avea şi părţi bune. 
Fiind singur în stepă putea oricând să-şi găsească răgazul de a 
cugeta în tihnă, gândurile zburându-i libere precum armăsarul 
cel năzdrăvan prin norii cerului. Putea citi pe îndelete cele două 
valize mari cu cărţi celebre pe care le adusese de la Pekin, la 
care se mai adăuga şi valiza cu cărţi istorice interzise, 
rumegând informaţia ca oile, în orele în care le ducea la păscut. 
Seara, tot ca oile, putea înghiţi la lumina opaiţului pe 
nemestecate cărţile clasice ale Antichității; ziua le lua din nou la 
rumegat, tot ca oile, pentru a ajunge la chintesenţa culturii 
străine. Le fărâma şi le zdrobea atent în minte, după care le lua 
din nou la analizat, simțind parcă în hârtia cărţilor gustul 
proaspăt al ierbii cărnoase şi suculente. Când ieşea cu oile la 
păscut, îşi omora timpul întorcând pe toate feţele ceea ce citise. 
Când avea timp, citea rapid câteva pagini dintr-o carte, dar nu 
îndrăznea să o facă decât după ce se asigura temeinic că nu e 
nici picior de lup prin preajmă. Oare ajunsese la vorba lui moş 


25 Emisar al împăratului dinastiei Han (secolul I î.Hr.) în teritoriul 
hunilor, care a avut parte de un îndelungat exil, în timpul căruia s-a 
confruntat cu situaţii-limită, dar mai ales cu vicisitudinile pustei în 
care era obligat să-şi ducă oile la păscut. 


Bilge, şi anume că mai întâi trebuie să înţelegi lupii pentru ca 
mai apoi să ajungi să înţelegi oamenii şi stepa mongolă? Oare să 
fie adevărat că stepa şi-a păstrat aceeaşi expresie de mii de ani, 
rămânând nemişcată atâta amar de vreme, poporului mongol 
fiindu-i greu să devină numeros? E posibil, oare, ca toate 
acestea să aibă vreo legătură cu lupul? Aşa o fi, gândea el. 
Oricum, raidurile lupilor le-au produs păstorilor din stepă 
pierderi însemnate, la care se adaugă cele imposibil de evaluat, 
făcând ca activitatea de pe păşuni şi treburile oamenilor să nu 
poată aduce profit şi să-i ţină pe oameni prizonieri într-un 
primitivism rudimentar, fără a mai lăsa loc dezvoltării forţei 
umane şi bogăției, astfel încât să se ajungă la apariţia 
comerţului, a agriculturii, ca să nu mai pomenim de industrie. 
Problemele pe care le implică existenţa lupilor sunt mult prea 
variate şi profunde... cu toate acestea, e foarte greu să ajungi 
să-i înţelegi pe lupi cu adevărat. Oamenii se află la lumină, lupul 
în întuneric, urletul lui se aude de departe, dar când e aproape 
nu îl percepi. În ultimele zile, ideea aceea care pâlpâia în mintea 
lui Chenzhen prinse cheag: îşi dorea cu adevărat să prindă un 
pui de lup pe care să-l crească la iurtă, să-l vadă cum din mic se 
face mare, să se sature privindu-l, să-i pătrundă tainele. 

Îşi aducea aminte şi de lupoaica aceea care fugise cu mielul 
în colţi cu câteva zile în urmă, dar şi de puiul de lup care se 
ascundea prin cine ştie ce vizuină. 

În ziua aceea, avea sub priviri toată zona dimprejurul 
turmei de oi şi i se părea că nimic nu se poate întâmpla, aşa că 
stătea tolănit pe iarbă, privind la vulturii care se roteau pe cerul 
albastru. Deodată, auzi dangătul slab al tălăngilor, aşa că se 
ridică repede şi văzu cum un lup mare dă buzna în mijlocul 
turmei de oi, apucă un miel de ceafă, după care se răsuceşte, îşi 
aruncă mielul în spinare şi o ia la picior spre vale, afundându-se 
între stâncile întunecate şi pierzându-şi urma. De obicei, mieilor 
le place să behăie, behăitul este strident şi clar, iar strigătul 
speriat al unui miel poate declanşa strigătele celorlalţi miei şi pe 
ale oilor, ca o reacţie în lanţ, sfârşind prin a răscoli cerul şi 
pământul. Însă mielul acela fusese prins de ceafă atât de strâns 
în colții lupului, încât nu mai putuse scoate niciun sunet. 
Lupoaica îl şterpelise fără a face nici cel mai mic zgomot, iar 
turma rămăsese la fel de liniştită ca înainte. Majoritatea 
covârşitoare a oilor nici măcar nu băgaseră de seamă ce se 


întâmplase, poate nici măcar mama acelui miel nu se dumirise. 
Dacă auzul şi vigilenţa lui Chenzhen n-ar fi fost ascuţite, poate 
că nici el n-ar fi aflat nimic, ca oaia aceea şi suratele ei, şi abia 
seara, la număratul oilor, şi-ar fi dat seama ce lipseşte. 
Chenzhen se sperie de parc-ar fi dat nas în nas cu un tâlhar 
experimentat. Privi neajutorat, aşa cum ai privi un hoţ care-ţi 
fură portofelul chiar sub ochii tăi. 

Cu răsuflarea tăiată, încălecă în cele din urmă şi, ducându- 
se să vadă cum putuse lupoaica să se furişeze cu mielul în dinţi, 
descoperi că în locul acela era o groapă în care iarba fusese 
culcată. Era evident că lupoaica nu venise târându-se pe burtă 
de departe. Nu astfel de apropiase de turmă, de atâta lucru 
putea şi Chenzhen să-şi dea seama. De fapt, lupoaica se 
ascunsese în iarbă cu mult timp înainte, aşteptând ca turma să 
se apropie, moment în care a sărit în sus. Chenzhen privi 
soarele, socoti puţin şi trase concluzia că lupoaica trebuie să fi 
stat acolo cel puţin trei ore. In acest anotimp, numai lupoaicele 
pot fi în stare să fure mielul de viu, dându-le puilor ei o lecţie 
deschisă despre cum se fură o jivină. Materialul didactic, o 
mâncare atât de fragedă şi uşor de digerat, era oferit drept 
hrană micuţilor ei pui, care abia deschiseseră ochii şi fuseseră 
înţărcaţi. 

Chenzhen simţi o arsură în stomac, dar în sinea lui se 
bucura. Zilele acelea el şi Yangke pierduseră câte trei sau cinci 
miei, îndoindu-se că la mijloc ar fi vorba de şoimii sau vulturii de 
stepă. Acţiunile acestor hoţi erau cât se poate de rapide şi, după 
un atac-fulger, care îi lua mereu pe nepregătite, dispăreau 
nevăzuţi cu mieii. Dacă ar fi fost vorba despre şoim, 
ameninţarea picajului acestuia ar fi fost destul de mare şi ar fi 
putut speria toată turma, care ar fi început să behăie. Nu se 
putea ca omul care stătea de pază lângă turmă să nu bage de 
seamă ce se întâmplă. Cei doi nu reuşiseră să elucideze 
misterul. Asta până când Chenzhen a văzut cu ochii lui cum a 
procedat lupoaica şi a reuşit să fure mielul. Enigma era 
dezlegată. Altfel, acea lupoaică putea să continue mult şi bine 
să le fure mieii. 

Indiferent de avertizările şi de atenţionările păstorilor, 
Chenzhen nu putea garanta că nu va comite nicio eroare. Având 
în faţă un soldat neinstruit, lupul de stepă putea să-şi adapteze 
acţiunile la condiţiile date. Lupul nu avea aripi, precum vulturul 


de stepă, însă adevăratul hoţ al stepei era el. El te face ca de 
fiecare dată să rămâi cu gura căscată şi cu ochii în soare. Totuşi, 
cu cât vezi mai multe, cu atât ştii mai multe. 

Chenzhen îl scărmănă uşor pe Erlang pe grumaz, dar nici de 
data aceasta nu primi vreo reacţie din partea lui. 

Pudra de zăpadă flutura prin aer, Chenzhen intră în iurtă şi 
se aşeză împreună cu Yangke şi Liang Jianzhong în jurul vetrei 
să-şi bea ceaiul de dimineaţă şi să mănânce carnea şi brânza pe 
care le-o adusese Kasmai. Profitând de acest timp liber, 
Chenzhen încercă să-i convingă să meargă cu el să prindă un 
pui de lup, considerând că are argumente foarte solide: oricum 
ne vom lua la trântă cu lupii, de ce să nu ne folosim de un pui 
de lup pentru a înţelege mai bine caracterul lor, împlinind în 
felul acesta dezideratul militar de cunoaştere a adversarului. 

Liang Jianzhong frigea carne la foc, apoi îi spuse lui 
Chenzhen, puţin ruşinat: 

— Nu-i de glumit cu prinsul puilor de lup. Acum câteva zile, 
Lamzab şi alţi câţiva au afumat o vizuină şi a ieşit lupoaica. S-a 
luat la bătaie cu ei, ceva înfiorător, era să-l muşte de mână. Trei 
oameni zdraveni, stăvari şi ciurdari, care mai aveau cu ei şi 
câţiva dulăi, au avut mult de furcă până s-o dovedească. Cum 
vizuinile lupilor sunt foarte adânci, au lucrat în două schimburi şi 
abia după două zile au reuşit să scoată puii. Dacă până şi oile 
sunt în stare să sară la oameni ca să-şi apere puii, îţi dai seama 
de ce poate fi în stare o lupoaică. Noi n-avem nici puşcă, crezi 
ca ne-am putea descurca numai cu cazmaua şi cu tomakanele? 
Să scormoneşti vizuina nu-i treabă uşoară, data trecută l-am 
ajutat pe Sangjie să sape vizuina, dar nici după două zile n-am 
găsit nimic, la urmă am zis să punem foc să afumăm, cine ştie, 
poate îi sufocam în felul ăsta. Dar Sangijie a zis că lupoaicele pot 
să se ferească de fum, că în vizuină ar mai fi undeva o gaură 
ascunsă, pentru ventilaţie ... ce să mai, e şi mai greu să cauţi 
într-o vizuină cu pui. Nu ştii şi tu cât de vicleni pot fi lupii? 

Yangke, în schimb, era foarte vesel şi-i spuse lui Chenzhen: 

— Vin eu cu tine. Am eu o rangă de fier, putem încerca 
amândoi să o ascuţim la un capăt, facem o lance mai mică. 
Dacă dăm peste lupoaică, nu cred că nu suntem noi în stare, doi 
oameni, s-o dovedim. Luăm şi toporul, şi câteva artificii duble. 
Dacă le punem cap la cap, cu siguranţă o să-i punem pe fugă. 


lar dacă vom fi în stare să ucidem un lup mare, atunci chiar că 
suntem tari de tot. 

Liang Jianzhong le spuse sarcastic: 

— Ce tari sunteţi voi! la vedeţi să nu vă lase chiori lupul cu 
ghearele lui sau, dacă vă muşcă, să nu cumva să vă alegeţi şi cu 
boala câinelui turbat, dar ce zic eu, boala lupului turbat. Atunci 
s-a cam zis cu vieţişoarele voastre. 

Yangke îşi scutură capul şi zise: 

— N-are a face, am eu zile. Atunci când au fost luptele de la 
şcoală, patru oameni din cinci au fost răniţi în primul grup, eu 
fiind acela care a scăpat neatins. N-o să stau acum să dârdâi de 
frică din te miri ce. Vezi, de aceea au ajuns popoarele nomade 
să pătrundă în inima Chinei, pentru că toţi chinezii sunt aşa ca 
tine. Lamzab zice tot timpul că sunt ca o oaie care mănâncă 
iarbă, iar el e ca un lup care se hrăneşte cu carne. Dacă noi doi 
om fi în stare să scoatem puii de lup, să-l mai prind eu că mă 
face oaie! Bag mâna-n foc că în felul acesta o să-i închid gura. 

Chenzhen spuse: 

— Bine. Atunci te-ai hotărât? Să nu mi te răzgândeşti mai 
încolo. 

Yangke puse cana de ceai pe masă şi spuse tare: 

— Ei, când purcedem? Trebuie să ne grăbim, că diseară ne 
pune Direcţia Păşunilor să mergem la vânătoare de lupi, iar eu 
vreau să particip negreşit la marea bătălie. 

Chenzhen se ridică şi spuse: 

— Atunci să terminăm de mâncat şi să mergem, dar mai 
întâi să cercetăm un pic. 

Liang Jianzhong se şterse la gură şi zise: 

— Da, trebuie, dar mai trebuie să îl rogi pe Ganbu să iasă el 
cu oile în locul vostru, altfel iurta noastră va avea mai puţin la 
pontaj. N-are rost să mai plătim şi din buzunar. 

Chenzhen şi Yangke îşi pregăteau caii când veni Bayar pe 
un cal mare, pag, zicând că moşul îl roagă pe Chenzhen să vină 
până la el. Chenzhen zise: 

— Dacă mă roagă moşu să mă duc, înseamnă că e ceva 
important. 

Yangke răspunse: 

— S-ar putea să fie în legătură cu vânătoarea de lupi. Hai, 
du-te repede, şi numai bine, poţi să-i ceri sfaturi moşului în 


legătură cu prinderea puilor de lup, să-ţi dezvăluie vreo tehnică, 
vreun truc, ceva. 

Chenzhen încălecă imediat. Bayar era mic de statură şi nu 
putea să încalece pe loc drept. Yangke ar fi vrut să-l ia în braţe, 
să-l pună în şa, dar flăcăuaşul nu l-ar fi lăsat. Duse calul de 
căpăstru până lângă car, se urcă cu piciorul pe oişte şi abia aşa 
se sui în şa. Cei doi cai porniră apoi la galop. 


Capitolul 8 


În vremea Împăratului Ming, din dinastia Han de 
Răsărit, în prefectura din partea vestică a râului Wenshui 
erau lupi albi, erau copaci, dar ce nu era... şi cam un milion 
trei sute de case, vreo şase milioane de oameni care 
rămăseseră de bunăvoie pe aceste meleaguri. Ei au compus 
trei poeme pe care i le-au dăruit împăratului dinastiei Han 
de Răsărit, intitulându-le Poemele lupului alb, în care 
vorbeau despre albul rege lup, tâlcuind „intoarcerea de la 
mânie la dreptate”. 


Zhang Zhuanxi, Studiu asupra 
istoriei chineze antice 


NICI NU DESCĂLECA BINE DE PE CAL, că Chenzhen şi simţi 
un miros greu de carne fiartă venind dinspre iurta bătrânului, 
dar nu părea a fi carne de oaie. Acest lucru i se păru tare ciudat, 
aşa că intră în grabă. Moş Bilge tot striga: „Incet, încet!” 
Chenzhen rămase pironit locului văzând cum carpetele de la est, 
nord şi vest fuseseră strânse, iar pe cea mare, de jos, erau 
întinse piei crude de cal. Peste acestea zăceau risipite o mulţime 
de capcane de oţel, special pregătite pentru lupi. Ceaunul cel 
mare, aşezat pe vatra din mijlocul iurtei, răspândea aburi şi 
mirosuri, iar înăuntru bolborosea o fiertură neagră şi uleioasă. 
Faţa lui Kasmai era plină de funingine şi de sudoare. 
Îngenuncheată înaintea vetrei, ea mai băga nişte balegă pe foc 
şi punea apă în oală. Fetiţa ei de cinci ani, Chichik, se juca cu o 


grămadă de mărgeluţe; avea cel puţin şaisprezece. În partea 
cealaltă, Batu, care rămăsese acasă pentru a se vindeca, 
ştergea capcanele de lupi, iar pe faţă i se vedea un strat nou de 
piele. Nevasta lui moş Bilge, tanti Eji, ştergea şi ea capcanele. 
Chenzhen nu ştia ce tot fierbe bătrânul acolo. Lângă moş era un 
loc gol, aşa că îl chemă pe băiat să şadă alături de el. 

Chenzhen întrebă glumet: 

— Dar ce fierbeţi aici, nene? Vreţi să vă gătiţi o supă bună 
din capcane de lup? Păi înseamnă că aveţi dinţi tari, nu glumă. 

Bilge râse strângând din ochi şi zise: 

— Hai că nu eşti departe de adevăr, chiar asta făceam, 
fierbeam cursele de lupi. Însă cu dinţii mei nu cred că mă 
descurc, în schimb, dinţii capcanei sunt numai buni, ia priveşte: 
are destui dinţi capcana asta? 

Mirat, Chenzhen întrebă: 

— Dar de ce fierbeţi capcanele de lup? 

Bilge arătă către ceaun şi zise: 

— Hai să te punem la încercare: ce carne ţi se pare că este 
aici, după miros? 

Chenzhen dădu din cap că nu are habar. Bătrânul arătă 
către ligheanul cu carne de lângă vatră: 

— Aceea este carne de cal, pe care am adus-o de la baltă. 
Ce crezi, ce vreau eu să fac fierbând un ceaun de supă de cal şi 
ungând capcanele cu ea? Ca să alung mirosul de fier. 

Chenzhen pricepu, deveni interesat şi spuse: 

— Aha, şi de data asta lupul o să se prindă în capcană, aşa 
că nu e mai tare ca omul. 

Bătrânul îşi frecă barba alb-gălbuie şi zise: 

— De fapt, oricum ai lua-o, lupul este mereu mai tare. 
Mirosul lui e mult mai fin decât cel al câinelui. Dacă simte câtuşi 
de puţin miros de fier sau de om, atunci te-ai chinuit degeaba. 
Odată am curăţat temeinic capcana, nu mai era nici cel mai slab 
miros de om. În final, nu s-a prins niciun lup, aşa că m-am tot 
gândit şi mi-am dat seama că în ziua aceea, când puneam 
capcanele, din neatenţie am tuşit pe-acolo şi am scuipat. Ei, 
dacă aş fi luat de-acolo bucata de zăpadă pe care am scuipat, n- 
ar mai fi fost nicio problemă, însă eu am călcat cu piciorul şi am 
acoperit puţin cu zăpadă, gândindu-mă că n-are cum să-şi dea 
seama. Dar lupul a mirosit de îndată. 

Uimit, Chenzhen spuse cu un oftat: 


— Măi, dar grozav mai e şi nasul lupului! 

Lupul are parte de o minte ascuţită, de ajutor de sus, cum 
să te mai poţi măsura cu el... 

Venind vorba de zei şi de spirite, Chenzhen rămase pe 
gânduri, dar unchiaşul se ridică şi scoase din ceaun capcana, 
care era atât de mare şi de grea, că nu încăpea decât una 
singură. Băiatul îl ajută pe bătrân să o scoată din oală şi să o 
pună pe o bucată de pânză de sac, după care luă altă cursă şi o 
puse la fiert. Bătrânul zise: 

— leri i-am pus pe toţi ai casei să şteargă bine cursele, apoi 
le-am fiert o dată. Acum e a doua oară. Dar nici acum nu e de 
ajuns, mai trebuie să stea o vreme. După aceea o să iau păr de 
cal din coamă, îl înmoi în untura de maţe şi le ung de două ori. 
Abia aşa pot pune capcanele. Până când le termin de pus 
trebuie să port mănuşi şi să le frec şi cu balegă uscată, că vezi, 
când te lupţi cu lupii e ca la război: dacă nu eşti atent, nu-ţi iese 
nimic. Trebuie să fii mai grijuliu ca o femeie, mai atent decât 
însăşi Kasmai. 

Bătrânul începu să râdă. 

Kasmai privi către Chenzhen şi arătă spre masa pe care se 
afla ceainicul: 

— Ştiu că vrei să bei din ceaiul cu lapte pe care l-am făcut, 
dar eu am mâinile murdare, aşa că ia-ţi singur. 

Chenzhen nu se dădea în vânt după terciul gras, în schimb, 
îi plăcea cel mai mult brânza făcută de Kasmai, aşa că luă vreo 
patru, cinci bucăţi pe care şi le puse în strachină, apoi îşi turnă 
un bol întreg de ceai în termos. Kasmai spuse: 

— Moşul se ducea de obicei cu Batu să pună capcanele, 
însă acum Batu n-are voie să iasă, din cauza feţei, aşa că o să te 
roage pe tine, un pui de chinez, să te duci cu el să le aşeze. 

Chenzhen râse şi spuse: 

— Nu mă uită moşul când vine vorba de lupi, nu-i aşa, 
tăicuţă? 

Bătrânul se uită la băiat şi zise: 

— Copile, văd că eşti prins rău de ideea asta cu lupii. Eu 
sunt bătrân, aşa că-ţi las ţie treaba asta, atâta că trebuie să fii 
ceva mai atent şi aşa ai să poţi prinde lupi. Numai să nu uiţi 
vorba moşului, lupii sunt trimişi de Tengri să aibă stepa în pază, 
dacă lupii n-ar mai fi, nici sufletele oamenilor stepei n-ar mai 
avea cum să meargă la ceruri. 


Chenzhen întrebă: 

— Tăicuţă, dacă lupii sunt spiritele protectoare ale stepei, 
cum de mai vreţi să-i prindeţi? Am auzit că şi dumneata ai fost 
de acord, în şedinţa de la Direcţie, să se organizeze vânătoarea. 

Bătrânul răspunse: 

— Dacă sunt prea mulţi, atunci nu mai sunt spirite, ci 
demoni pe care oamenii îi nimicesc, şi nu greşesc făcând astfel. 
Dacă toate vitele şi oile de pe-aici ar fi ucise de aceşti demoni, 
nici oamenii n-ar mai putea trăi, şi atunci cum ar mai păzi 
stepa? Şi noi, oamenii, am fost trimişi de Tengri să apărăm 
stepa, căci dacă nu ar fi iurtele, n-ar mai fi nici stepa, iar dacă 
stepa n-ar fi, nici iurtele n-ar mai exista. 

Chenzhen fu uimit, aşa că întrebă imediat: 

— Ziceţi că şi lupii, şi mongolii sunt gardienii stepei? 

Privirea bătrânului se aprinse, atentă şi rece. Il privi pe 
Chenzhen şi spuse: 

— Aşa-i. Numai că voi, chinezii, voi... nu prea puteţi pricepe 
cum vine asta. 

Chenzhen era puţin confuz, aşa că întrebă pe dată: 

— Ştiţi, sunteţi cel mai aprig opozant al ideii chineze, şi nu 
sunteţi de acord ca agricultorii din inima Chinei să vină până aici 
în stepă pentru a cultiva pământurile. 

Zbârciturile de pe faţa mogşului se mai destinseră şi, frecând 
acea capcană cu păr din coamă de cal, spuse: 

— Mongolii sunt atât de puţini, şi le este greu să apere o 
stepă atât de întinsă. Dacă n-ar vâna lupi, mongolii ar fi mai 
puţini, iar dacă ar prinde prea mulţi, atunci mongolii s-ar 
împuţina şi mai tare. 

În vorbele bătrânului părea că se ascunde o taină adâncă, 
pe care o vreme Chenzhen nu o putu pătrunde. Avea el oarece 
întrebări, dar le ţinu pentru sine. 

Toate capcanele de lupi fură puse la punct şi atunci 
bătrânul îi spuse lui Chenzhen: 

— Hai cu mine să punem capcanele. Să fii atent la mine 
cum fac. 

Bătrânul îşi puse nişte mănuşi de pânză groasă şi-i dădu o 
pereche şi băiatului. Apoi luă o capcană, se duse afară la şareta 
cu roţi de fier şi o aşeză sub o bucată de pâslă înmuiată în 
untură de maţe. Chenzhen şi Batu luară şi ei câte o capcană şi 
făcură la fel. Cum ieşeau din iurtă, grăsimea de pe ele îngheţa, 


prinzând o crustă subţire care îl făcea pe lup să nu mai simtă 
mirosul fierului. După ce încărcară astfel toate capcanele, 
bătrânul luă de lângă iurtă un săculeţ cu bucăţi de balegă 
uscată şi-l puse în şaretă. Când totul fu gata, încălecară. Kasmai 
se ţinu după ei câţiva paşi, apoi îi strigă lui Chenzhen: 

— Chenchen, să ai mare grijă când pui capcanele, să nu-ți 
prinzi mâna în ele! 

Tonul acela era parcă adresat fiului ei, Bayar. 

In Pale şi alţi câţiva câini se trezi instinctul de vânător cum 
văzură capcanele. Voiau să meargă şi ei. Dar Batu îl prinse 
imediat pe Pale de ceafă şi-l opri, iar Kasmai se lăsă în jos şi ţinu 
şi ea unul. Moş Bilge strigă la câini să stea, apoi trase hăţurile 
de la căruţă şi cei trei oameni cu cei patru cai porniră agale spre 
baltă. 

Norii apăsau încă peste vârfurile munţilor, iar prin aer 
pluteau fulgi fini şi uşori de zăpadă, ca o pudră uscată şi aspră. 
Cum faţa moşului primea în plin şfichiuirea fulgilor mărunți, în 
scurt timp obrajii lui căpătară luciu. Îşi scoase mănuşa şi, 
prinzând în palmă câţiva fulgi, se frecă cu ei pe faţă, apoi spuse: 

— Aşa am fost de ocupat zilele astea, că am şi uitat să mă 
mai spăl pe faţă. Şi tare înviorător e să te speli cu zăpadă. Stând 
atâta vreme lângă vatră, m-am umplut de miros de fum. Or, 
spălându-mă cu zăpadă, dispare şi mirosul, şi atunci nu mai am 
griji. 

Chenzhen se luă şi el după bătrân şi făcu la fel, apoi îşi 
mirosi mânecile, dar nu simţi decât un iz de fum de balegă. Asta 
ar fi putut zădărnici truda câtorva oameni. Chenzhen îl întrebă 
pe moş: 

— Dar mirosul de pe corp contează sau nu? 

El răspunse: 

— Nu prea contează, că pe drum are timp să se ducă şi, 
odată ajunşi acolo, n-are să se mai simtă. Însă ţine minte: după 
ce ajungem, să nu cumva să atingi cu poalele cojocului de piele 
sau cu pantalonii carnea îngheţată de cal, că atunci nu mai e 
nimic de făcut. 

— Tare greu e să te baţi cu lupii ăştia. Azi-noapte şi lupii, şi 
câinii au făcut zarvă mare, ceva de speriat, de n-am închis un 
ochi toată noaptea. 

Bătrânul spuse: 


— În stepă, nu-i ca la câmpie. Acolo, chinezii pot dormi 
neîntorşi toată noaptea. În stepă e ca pe front: mongolii sunt ca 
nişte soldaţi, iar misiunea lor e să reziste până dimineaţa. Dar 
cel care-şi doreşte să doarmă dus, acela nu e un bun soldat. Ar 
trebui să te înveţi ca atunci când dormi noaptea, cum auzi un 
lătrat, să deschizi ochii. Când doarme, lupul ţine amândouă 
urechile ciulite, cum se mişcă ceva, a şi luat-o din loc. Or, dacă 
vrei să te măsori cu lupii trebuie să faci la fel ca ei, altminteri nu 
merge. Moşul este şi el un lup bătrân. 

Incepu să râdă în hohote. 

— Mănânc, mă bat, dorm şi moţăi puţin. Lupii din Elun mă 
ştiu toţi şi nu mă pot suferi. Dac-aş muri, ştiu bine că m-ar 
mânca de n-ar mai rămâne nicio firimitură din oasele mele. Aş 
ajunge la Tengri mai repede decât oricine. Ha, ha... 

Chenzhen spuse căscând: 

— Tot mai mulţi dintre noi, tinerii intelectuali, se 
îmbolnăvesc de nervi. E o studentă care a fost trimisă înapoi la 
Pekin, pentru că s-a îmbolnăvit. Dac-o mai ţine tot aşa, în câţiva 
ani, jumătate dintre studenţi se vor întoarce în ţară, din cauza 
lupilor. Dar de-o fi să mor, eu unul nu prea vreau să mă 
mănânce lupii, ci m-aş bucura să mă incinereze. Dar bătrânul, 
fără să se oprească din râs, îi spuse: 

— Ha, ha... dar tare risipitori mai sunteţi voi, chinezii, şi vă 
complicaţi prea mult. Când moare cineva, îi trebuie coşciug, şi 
pentru asta se foloseşte foarte mult lemn, din care s-ar putea 
face o grămadă de care. 

— Când voi muri, nu-i nevoie de coşciug; să mă ardă şi 
gata, zise Chenzhen. 

Râzând în continuare, bătrânul zise: 

— Păi atunci îţi trebuie şi mai mult lemn, dacă e să te ardă. 
Risipă şi iar risipă. Păi noi, mongolii, atâta economie facem, că 
ar trebui să ni se ducă vestea. După ce moare omul, e pus în 
căruţa mânată spre răsărit şi, unde se răstoarnă, acolo vin lupii 
şi-l mănâncă. 

Chenzhen începu şi el să râdă şi zise: 

— Ei, moşule, asta e numai pentru ca să se ducă sufletul la 
Tengri sau şi pentru a economisi lemnul? Că prin stepă nici nu 
prea sunt copaci. 

Bătrânul răspunse: 


— În afară de economia de lemn, mai e şi pentru împlinirea 
vorbei „carnea la carne se întoarce”. 

Carnea la carne se întoarce? Chenzhen auzea pentru prima 
dată zicala. Pe moment, nu prea pricepu cum vine asta. Aşa că 
întrebă degrabă: 

— Ce va să zică, „carne la carne se întoarce”? 

Bătrânul îi răspunse: 

— În stepă, oamenii mănâncă toată viaţa carne, pentru care 
ucid atâtea animale, aşa că se umplu de păcate. Şi atunci, 
cinstit este ca după moarte să-şi dea trupul înapoi stepei, aşa 
nici sufletul nu mai este îngreunat şi poate urca la Tengri. 

Chenzhen râse şi spuse: 

— Aşa-i cinstit. Dacă nu mă duc cu un lup înapoi la Pekin, 
cine mă mai mănâncă? Dacă e ca o haită să dovedească un om, 
termină masa repede. Şi apoi, poate că lupii te mistuie mai 
repede decât focul. 

Bătrânul se mai înveseli, dar îndată se îngrijoră: 

— In trecut, nu era nici picior de chinez în stepa Elun. Cât 
era păşunea de largă, nu erau decât vreo sută treizeci de iurte, 
adică vreo şapte, opt sute de oameni, toţi mongoli. De când cu 
Revoluţia Culturală, au venit de la Pekin peste o sută de tineri 
intelectuali. Cu ocazia asta, au venit şi nişte soldaţi cu maşinile 
lor, cu care gonesc pe-aici, şi care construiesc clădiri. Ei nu-i pot 
suferi pe lupi, sunt gata să-i împuşte pe toţi. Aşa, n-ai mai avea 
pe cine să hrăneşti. 

Dar Chenzhen îl înveseli din nou şi-i spuse: 

— Lasă, tăicuţă, nu te necăji dumneata, în viitor vor arunca 
bomba atomică şi vor pieri toţi, şi oameni, şi lupi. Atunci nu mai 
hrăneşte nimeni pe nimeni. 

Bătrânul desenă cu mâna prin aer şi zise: 

— Rotundă... bomba rotundă”, cum e asta? 

Chenzhen făcu mari eforturi, chiar încercă să-i arate prin 
gesturi, dar tot nu reuşi să-l facă pe bătrân să priceapă despre 
ce e vorba. 

In curând, ajunseră în partea de nord a bălții, chiar lângă o 
parte dintre hoiturile cailor. Moş Bilge trase de hăţuri şi opri caii. 
Apoi îl puse pe Bayar să ţină caii de căpăstru, luă două capcane, 
o sapă mică de mână, săculeţul de balegă uscată şi alte unelte, 


2 joc de cuvinte pe bază de omofonie: „bomba atomică" este 
traducerea sintagmei yuanzi dan, dar yuan înseamnă şi „rotund". 


după care îl chemă pe Chenzhen şi merseră către caii morţi. 
Bătrânul încălecă şi începu să înainteze, oprindu-se din loc în loc 
şi cercetând atent. Se vedea clar cum hoiturile cailor fuseseră 
mişcate. Prin stratul subţire de zăpadă se puteau vedea limpede 
urmele muşcăturilor de pe trupurile lor, dar şi urmele labelor de 
lup din jurul acestora. Chenzhen nu se putu abtine să întrebe 
dacă lupii veniseră din nou. Dar bătrânul nu răspunse. Cercetă 
mai departe, şi abia după ce se uită la cei câţiva cai zise: 

— Nu, haita de lupi n-a mai trecut pe-aici. Uliji a intuit 
corect: haita cea mare încă se ascunde prin părţile de nord ale 
liniei de frontieră. Haita asta chiar ştie să-şi păstreze cumpătul. 

— Şi atunci, tăicuţă, ce-i cu urmele astea? întrebă 
Chenzhen arătând spre zăpadă. 

Bătrânul răspunse: 

— Astea trebuie să fie urme de vulpe şi ale unei lupoaice. 
Mai sunt pe-aici unele care au pui şi care, din dorinţa de a-i 
proteja, acţionează singure. 

Apoi se mai gândi puţin şi zise: 

— Iniţial, mă gândeam să vânăm lupii cei mari şi căpeteniile 
haitei, dar prezenţa vulpilor complică situaţia, n-o să mai 
procedăm astfel. 

— Atunci nu ne chinuim degeaba? 

— Nu se poate spune că ne chinuim degeaba, întrucât 
principala noastră misiune este să inducem haita în eroare. 
Văzând că am pus capcane, lupii nu vor mai da târcoale, ci, 
schimbându-şi metodele, vor veni să mănânce carnea cailor. Nu 
trebuie decât să vină încoace, că noi repede i-am şi înconjurat, 
şi aşa îi putem prinde. 

— Dar, tăicuţă, nu ştii nicio metodă să prindem nişte lupi 
mai mari? întrebă Chenzhen. 

— Cum să nu ştim, răspunse moşul. Punem toate capcanele 
pe care le-am adus şi le fixăm mai bine, ca să se prindă numai 
lupi, nu şi vulpi. 

Bătrânul ocoli de două ori locul, apoi alese primul punct în 
care să pună o capcană, lângă hoitul unui cal. Chenzhen 
descălecă şi curăţă locul de zăpadă cu lopata. Moşul se lăsă în 
jos şi, cu lopata cea mică, săpă într-un loc mai îngheţat, unde 
nici nu se putea săpa prea adânc, o groapă rotundă, de vreo 
patruzeci de centimetri în diametru şi cam cincisprezece în 
adâncime. În groapă făcu o altă groapă, mai mică. Apoi îşi puse 


mănuşile îmbibate în zeamă de mate şi aşeză capcana de fier în 
groapa rotundă, după care depănă cu picioarele cele două 
arcuri, care semănau cu ale unui cleşte imens. Desfăcu cele 
două fălci ale morţii pline de colţi ascuţiţi, căscându-le spre cer, 
după care le luă şi le înfipse bine în fundul gropii, ca o gură 
rotundă, deschisă înfiorător, gata să muşte cu ură. După aceea, 
luă cu mare grijă o bucată întinsă de pânză şi o aşeză între gura 
gropiţei celei mici şi capcană, apoi cu bagheta aceea mică de 
fier fixă cele două fălci, pe care le învălui cu colţurile cârpei. 

Chenzhen privea cu sufletul la gură cum făcea bătrânul 
aceste mişcări periculoase şi istovitoare. Cea mai mică greşeală 
ar fi putut declanşa capcana, care i-ar fi zdrobit mâna. Bătrânul 
îşi îndepărtă apoi picioarele de lângă cursă şi se aşeză pe vine, 
asudat. Gâfâind, îşi şterse sudoarea cu mânecile, atent să nu 
cumva să-i cadă vreo picătură lângă trupul calului. Era prima 
dată când bătrânul îl lua pe Chenzhen la pus capcane, şi băiatul 
abia acum înţelese cum funcţionează acestea. Lupul nu trebuia 
decât să calce pe bucata de pânză care s-ar fi afundat în 
groapă, şi tija de fier ar fi ieşit din nodul cârpei. In acel moment, 
arcurile de oţel, cu o forţă de câteva sute de kilograme, ar fi 
împins într-o clipă fălcile capcanei, rupând astfel osul labei de 
lup şi prinzându-i în acelaşi timp tendonul. Nu degeaba le era 
lupilor atât de frică de aceste capcane — unealta era cu 
adevărat teribilă. Dacă lupul de stepă nu s-ar fi temut de 
sunetul metalic al capcanei, atunci s-ar fi putut spune că, pentru 
prima oară, a comis o greşeală fatală pe câmpul de luptă. 

Mai rămăsese de rezolvat problema acoperirii, a camuflării, 
proces în care nu trebuia să se strecoare nici cea mai mică 
eroare. Moş Bilge se odihni puţin şi, prinzând puteri, spuse: 

— Capcanele nu pot fi acoperite cu zăpadă, pentru că 
zăpada e prea grea şi poate apăsa pânza. Sau, dacă bate 
soarele prea tare, se poate topi, apoi se scurge în groapă, 
îngheaţă şi capcana se blochează. la dă-mi balega uscată. 

Bătrânul luă săculeţul cu balegă, scoase o bucată şi o 
fărâmiţă peste pânză. Fărâmele uscate şi uşoare acoperiră 
încet-încet dinţii de fier ai capcanei. Bucata de pânză rămânea 
la suprafaţa gropii, eliminând riscul ca fălcile cursei să îngheţe, 
blocându-se. Apoi bătrânul prinse lanţul capcanei de scheletul 
calului mort şi zise că, de data aceasta, se poate acoperi cu 
zăpadă. II îndrumă pe Chenzhen, care acoperi arcurile de la 


cursă şi lanţul, presărând peste ele zăpadă cu lopata, apoi mai 
puse cu grijă nişte omăt peste balega uscată, iar la urmă nivelă 
totul cu o bucată de blană de oaie ruptă, făcând în aşa fel încât 
zăpada din jur să pară intactă. 

Ninsoarea fină încă nu se oprise, aşa că, în curând, urmele 
din zăpadă aveau să se piardă. Chenzhen întrebă: 

— Cum se face că în aceste capcane nu se pot prinde şi 
vulpi, ci doar lupi? 

Bătrânul răspunse: 

— Am prins mai strâns bucata aceea de fier, dar vulpea 
este mai uşoară, n-are cum să apese aşa de tare cu piciorul. 
Lupul însă e ditamai animalul — cum a pus piciorul acolo, s-a şi 
declanşat capcana. 

Bătrânul privi de jur-împrejur, apoi măsură cu paşii 
distanţele şi la fiecare doi paşi alegea câte un loc de pus 
capcane. După aceea spuse: 

— Pe asta să o aranjezi tu, eu doar stau lângă tine şi te 
supraveghez. 

— Dar de ce punem atât de aproape capcanele una de alta? 
întrebă Chenzhen. 

— Tu nu ştii, dar unii lupi sunt foarte cruzi cu ei înşişi, dacă- 
şi prind piciorul în capcană, sunt în stare să şi-l roadă, să rupă şi 
osul, şi tendonul şi să scape, chiar şi numai în trei picioare. li 
pun astfel două — chiar dacă nu-şi prind decât un picior, se 
zvârcolesc de durere, trăgând disperaţi de lanţ, încolăcindu-se, 
şi, cum se zbat aşa, ajung să calce în cea de-a doua capcană. 
De aceea lanţul de-aici este suficient de lung. Dacă îşi prinde şi 
laba din faţă, şi pe cea din spate, oare mai crede că poate să şi 
le roadă pe amândouă şi să fugă cu numai două picioare? 

Lui Chenzhen i se strânse inima, iar părul din creştet i se 
zburli. Războiul acesta din stepă dintre oameni şi lupi e de o 
cruzime incredibilă. Şi omul, şi lupul folosesc cruzimea pentru a 
face faţă cruzimii, chiar pentru a o răzbuna, iar în faţa vicleniei 
rezistă cu viclenia. Dacă la rău se răspunde cu rău, înseamnă că 
amândoi sunt la fel, cel ce se apropie de lup este, la rândul său, 
plin de ură, şi astfel ajunge să aibă o inimă de piatră, lipsită de 
orice fel de sentiment? Deşi Chenzhen era extrem de înverşunat 
împotriva cruzimii lupilor, când veni vorba să pună cu mâna lui 
capcana vicleană şi crudă, braţele începură să-i tremure. 
Capcanele erau prea bine ascunse. Şi erau puse şi în faţa unor 


ispite atât de puternice ca hoiturile cailor. Nu erau decât carne 
de cal, osânză de cal şi balegă de cal, altfel, nici urmă de miros 
de om sau de rugină. Chenzhen era convins că şi cei mai vicleni 
dintre lupi vor cădea în curse, care le vor frânge oasele, apoi vor 
ajunge să fie jupuiţi de oameni, iar trupurile le vor fi aruncate în 
pustie. Şi apoi, aceasta nu era decât o capcană mică într-una 
mai mare, iar în cea mare nu se vor prinde doar câţiva lupi. Işi 
aminti de exemplele nenumăratelor batalioane ale armatelor 
celor mai mari dinastii din istoria Chinei, care au fost atrase în 
adâncimile stepei şi au căzut în capcanele aranjate meticulos, 
fără cusur, fiind astfel nimicite. Călăreţii străvechii armate a 
stepei nu se bizuiau doar pe forţa fizică atunci când spulberau 
oştirile unor regate mult mai avansate. Neamurile stepei erau, 
de fapt, şi apărătorii acesteia. Ei puneau în practică ceea ce 
învăţaseră de la lupi, talentul şi înţelepciunea lor, pentru a apăra 
cu dârzenie stepa întreagă, pentru a rezista fierului şi focului din 
urma armatelor chineze, care veneau să are şi să semene în 
pământul străvechi. Bătrânii aşa spun: bine au făcut ce-au făcut. 
Mâinile lui Chenzhen mai aveau câte un tremur din când în 
când. Răzând, bătrânul zise: 

— Gata, ţi s-a înmuiat inima? Nu uita că stepa e un câmp de 
luptă, cine nu suportă să vadă sânge, acela nu e soldat. Prin 
viclenii, haita de lupi a ucis o întreagă herghelie. De asta nu-ți 
pare rău? Numai cu otravă să poată oamenii să le vină de hac 
lupilor? 

Chenzhen se mai linişti puţin, apoi respiră adânc şi, 
simțindu-se vinovat, prinse cu putere lopata, dând zăpada la o 
parte şi săpând groapa. Până ce termină de aranjat capcana, 
mâna îi mai tremură când şi când, din cauză că se temea să nu 
facă vreo greşeală şi să-şi prindă degetele. Era, totuşi, prima 
dată când punea o cursă pentru lupi. Bătrânul îi spunea tot ce 
are de făcut, dar în acelaşi timp ţinea ghioaga groasă de mânat 
cai între fălcile capcanei, pentru ca, în caz că aceasta s-ar fi 
declanşat, să prindă ghioaga, nu mâna lui Chenzhen. Băiatul 
năduşise din cap până-n picioare. 

Aşa, protejat de bătrân, mâinile nu-i mai tremurară, şi 
prima capcană pusă îi ieşi bine. Când să-şi şteargă transpiraţia, 
observă că bătrânul era mult mai asudat decât el. Moşul îşi mai 
domoli tonul şi zise: 


— Hai, băiete, mai pune una sub supravegherea mea, iar la 
cea de-a treia te las singur, să vedem dacă te descurci. 

Chenzhen dădu din cap. Merse după bătrân până la căruţă, 
de unde mai luă două capcane. Apoi alese un loc în preajma 
unui cal mort şi, cu mare grijă, aşeză capcana. Celelalte patru 
capcane le puneau fiecare câte două. Dar moşul îl puse pe 
Bayar să-l ajute pe băiat. 

Mai era puţin până la apusul soarelui, dar cerul tot nu se 
înseninase. Bătrânul cercetă atent cursele pe care le pusese 
Chenzhen, apoi spuse râzând: 

— Hai că nu se văd deloc. Dacă aş fi un lup bătrân, tu tot ai 
reuşi să-mi vii de hac. 

Apoi, uitându-se serios la Chenzhen, spuse: 

— E târziu, ce mai avem de făcut acum? 

Chenzhen se gândi puţin şi spuse: 

— N-ar trebui să ne ştergem urmele din zăpadă? Apoi să ne 
verificăm uneltele pe care le-am adus, să nu rămână vreuna pe- 
aici. 

Mulţumit, bătrânul spuse: 

— Ai învăţat bine. 

Cei trei o porniră dinspre nord şi nivelară zăpada cu grijă, 
uitându-se bine în jur, şi nu se opriră decât atunci când ajunseră 
la căruţă. Strângând toate lucrurile, Chenzhen întrebă: 

— Tăicuţă, la câte curse am pus, cam câţi lupi s-ar putea 
prinde? 

Moşul răspunse: 

— La vânătoare nu poţi să vorbeşti despre număr dacă faci 
aşa, nu mai prinzi niciunul. Omul trebuie să facă ce are de făcut 
în prezent, ce va fi depinde numai de Tengri. 

Cei trei urcară pe cai şi porniră spre casă. 

Chenzhen întrebă: 

— Mâine dimineaţă venim să luăm lupii? 

Bătrânul îi spuse: 

— Indiferent dacă se prinde vreun lup sau nu, noi nu putem 
veni să-l luăm. Dacă pică vreunul în capcană, mai întâi trebuie 
să-l vadă toată haita. Dacă nu vor vedea oameni pe-aici, vor da 
târcoale de departe cailor morţi. Misiunea pe care ne-a 
încredinţat-o Direcţia Păşunilor nu e aceea de a prinde câţiva 
lupi, ci de a-i atrage în aceste locuri. Dacă nu se prinde niciunul, 


atunci mai avem de aşteptat. Nu trebuie să vii şi tu mâine, mă 
pot uita eu de departe. 

Cei trei o luară spre casă destinşi. Chenzhen îşi aminti de 
puiul acela de lup şi se gândi să-i ceară bătrânului sfatul cum să 
scotocească prin vizuina lupului. Scosul puilor de lup din vizuini 
era o treabă periculoasă, grea, şi necesita foarte multă 
pricepere, dar mai era şi principala metodă prin care oamenii 
stepei stăvileau nelegiuirile lupilor, într-o vizuină puteau fi între 
şapte, opt şi o duzină de pui. În Elun e destulă hrană pentru lupi, 
de aceea reuşesc să rămână în viaţă mulţi pui. Dacă primăvara 
sunt prinşi puii dintr-o vizuină, e ca şi cum s-ar nimici o haită 
întreagă. Pentru a-şi proteja puii, lupii sunt în stare să se 
folosească de toată inteligenţa şi, în acelaşi timp, de cruzimea 
disperată, de cele mai rafinate metode şi capacităţi de care pot 
da ei dovadă. Chenzhen auzise despre prinderea puilor multe 
poveşti care-ţi făceau părul măciucă şi-ţi tăiau respiraţia, dar se 
şi pregătise sufleteşte timp îndelungat. Din cei peste o sută de 
tineri intelectuali din zonă, nu se găsise niciunul, în nicio 
primăvară, să prindă singur vreun pui. Nu îndrăznea să-şi facă 
iluzii că va reuşi el să prindă singur vreunul, ci doar nădăjduia să 
meargă o dată cu moş Bilge şi să înveţe de la acesta cum se 
procedează. Numai că, după incidentul cu herghelia moşului, 
nu-i mai ardea de pui. Băiatul era nevoit să-l roage pe bătrân să- 
i împărtăşească din experienţele lui. Aşa că-i zise: 

— Tăicuţă, zilele trecute, când am ieşit cu oile, o lupoaică a 
înhăţat unul dintre miei chiar acolo, sub privirile mele, după care 
a fugit să se ascundă în Piatra Neagră, spre nord-est. Eu cred că 
acolo este o vizuină, şi sunt şi pui înăuntru. Vreau să mă duc 
mâine dimineaţă să caut, aş fi vrut să merg cu matale, dar... 

Bătrânul îi spuse: 

— Mâine nu pot să merg, e mult de lucru pe-aici şi cei de la 
Direcţie aşteaptă veşti de la mine. 

Apoi întoarse capul şi întrebă: 

— Şi zici că lupoaica aceea a fugit către muntele Piatra 
Neagră? 

— Da, răspunse el. 

Moşul îşi mângâie barba, apoi întrebă: 

— Nu te-ai suit imediat pe cal să te iei după ea? 

Băiatul răspunse: 


— Nu, fugea mult prea repede, n-am mai avut vreme să o 
urmăresc. 

— Mai bine, ar fi putut să te tragă pe sfoară lupoaica aceea. 
Dacă vede că e urmărită, nu se întoarce la vizuină. 

Apoi se mai gândi puţin şi zise: 

— Lupoaica asta e tare isteaţă. Anul trecut s-au dus câţiva 
din brigadă pe-acolo şi au jefuit vreo trei vizuini, dar anul acesta 
n-au mai trecut pe-acolo, nu s-a gândit nimeni că ar mai avea 
vreuna curaj să-şi nască puii în acelaşi loc. Atunci să te duci 
mâine să cauţi, dar mai ia câţiva oameni cu tine şi câţiva câini. 
Negreşit să cauţi nişte păstori cu experienţă, să vă duceţi numai 
voi doi e prea periculos. 

— Dar ce e cel mai greu când e să scoţi puii din vizuină? 
întrebă Chenzhen. 

Bătrânul răspunse: 

— E multă bătaie de cap, în multe privinţe, însă cel mai 
greu e să găseşti vizuina. Dar am să-ţi spun o metodă s-o 
găseşti. Mâine dimineaţă, înainte de a se lumina de ziuă, te 
trezeşti şi te duci degrabă pe un loc ceva mai înalt de la poalele 
Pietrei Negre şi te ascunzi acolo. Apoi, după ce se luminează, iei 
luneta şi te uiţi atent, pentru că lupoaicele care au avut de lucru 
toată noaptea trebuie să se întoarcă să alăpteze puii. Ei, şi 
atunci, unde vezi că se îndreaptă lupoaicele, acolo sunt şi 
vizuini. Şi dacă te uiţi cu atenţie şi mai ai cu tine şi câini buni, 
care ştiu să dea târcoale şi să caute, n-ai cum să nu le găseşti. 
Dar, după ce găseşti vizuina, dacă vrei să iei puii, trebuie să fii 
foarte atent să nu fie lupoaica acolo. 

Bătrânului i se întunecă privirea şi zise: 

— Dacă n-ar fi fost povestea cu haita de lupi care a ucis 
caii, nu te-aş fi lăsat să te duci să prinzi pui. Prinderea puilor 
este o treabă pe care niciun om în toată firea nu doreşte să o 
facă. 

Chenzhen nu mai îndrăzni să întrebe nimic. Bătrânul era 
foarte cătrănit din pricina acestei acţiuni masive de prindere a 
puilor de lup din vizuini, iar el se temea că, dacă-l va mai sâcâi 
mult cu întrebări, n-o să-l mai lase să se ducă. Ştiinţa prinderii 
puilor era plină de secrete, iar scopul lui era acela de a ajunge 
să crească un pui de lup, însă, dacă nu se grăbea, ci aştepta 
până erau înţărcaţi sau deschideau ochii, atunci cu greu şi-ar 
mai fi putut îndeplini dorinţa. Puiul trebuia prins înainte de a 


cunoaşte lumea în care trăieşte, înainte să poată distinge 
diferenţa dintre sine şi inamicul său. Trebuia luat din lumea 
lupilor şi reorientat către cea a oamenilor. Băiatului îi era însă 
teamă că acel caracter sălbatic al puiului de lup va fi mai greu 
de îmblânzit decât cel al vrabiei. Copil fiind, Chenzhen, căruia de 
atunci îi plăcuseră animalele, a prins de mai multe ori câte o 
vrabie pe care să o crească, însă acestea erau foarte 
încăpăţânate din fire şi, stând în colivie cu ochii închişi, nu pri- 
meau nimic de mâncare sau de băut până când se stingeau. 
Puiul de lup nu va fi atât de uşor de prins ca vrabia, dar dacă, 
riscând, făcând mari eforturi, ar fi reuşit în cele din urmă să-l 
prindă, iar acesta nu se lăsa domesticit şi murea, mare păcat ar 
mai fi fost de toată truda. Hotărf atunci că-i mai bine să încerce 
să mai afle câte ceva de la Batu. Lui i se dusese vestea prin 
stepă, aşa era de priceput în lupta cu lupii. Acum, fiind mânios 
după o pagubă ca aceea din urmă cu câteva zile, ar fi fost cel 
mai nimerit moment pentru a-i cere sfaturi care să-l ajute să 
prindă puiul de lup. 

Când se întoarseră la iurta bătrânului, se întunecase de-a 
binelea. Intră şi văzu frumoasele covoare aşezate la locul lor. 
Trei opaițe cu untură de oaie luminau iurta ca ziua, iar pe masa 
joasă, într-un castron, erau cârnaţi din sânge de oaie, proaspăt 
scoşi de la fiert, burtă şi alte cărnuri, ce răspândeau aburi şi 
miresme. Burţile celor trei care trudiseră toată ziua începură să 
chiorăie. Chenzhen lepădă degrabă cojocul şi se aşeză lângă 
masă. Kasmai luase castronul cu carne şi puse în dreptul lui 
bucatele care-i plăceau cel mai mult lui Chenzhen: cârnaţi de 
oaie. Apoi mai aduse un castron plin cu carne şi puse în dreptul 
bătrânului bucata lui preferată: spinare de oaie. Îi mai dădu lui 
Chenzhen un bol cu ciuperci mongole în sos de soia adus de la 
Pekin, în stare solidă. Asta îi plăcea cel mai mult lui Chenzhen să 
mănânce la o masă de carne, o combinaţie între mâncarea de 
Pekin şi cea de stepă, care era mereu preparată în ambele iurte. 
Cu un cuţit mongol, Chenzhen tăie o bucată de cârnat, pe care o 
înmuie în sos şi apoi o îndesă în gură. | se păru atât de 
gustoasă, încât aproape dădu uitării treaba cu puiul de lup. 
Cârnatul de oaie mongol e o delicatesă la orice masă de carne. 
Lung de doar treizeci de centimetri, nu e gras deloc; în maţul de 
oaie sunt îndesate diverse organe tocate şi muşchi de oaie. Pare 
făcut exact din cele mai inutilizabile părţi ale oii, însă 


amestecate laolaltă alcătuiesc un fel atât de gustos de mâncare 
mongolă, încât după ce guşti o dată nu-ţi mai iese din minte: 
fraged, dar nu inconsistent, uns, dar nu gras. 

Chenzhen spuse: 

— Ce economie fac mongolii, nu aruncă nimic. Până şi din 
diafragma oii fac ceva aşa de bun. 

Bătrânul dădu aprobator din cap şi spuse: 

— Lupul flămând aşa mănâncă, până şi lâna, şi copitele oii 
le înfulecă, nu lasă nimic la o parte. Când se abate câte o 
foamete peste stepă, nici oamenilor, nici lupilor nu le e uşor să 
găsească ceva de mâncare, aşa că atunci când mănâncă o oaie 
trebuie să o termine cu totul. 

Chenzhen spuse râzând: 

— Aşa, deci, nu cumva tot de la lupi aţi învăţat lucrul ăsta 
cuminte, să mâncaţi tot, să n-aruncaţi nimic? 

Toţi izbucniră în râs, aprobând. 

Chenzhen mâncă trei cârnaţi unul după altul. 

Kasmai zâmbea bucuroasă. Chenzhen îşi aminti că ea 
spusese odată că îi place să aibă la masă oaspeţi care mănâncă 
precum lupii. Se simţi un pic ruşinat, acum se purtase chiar ca 
un lup flămând. Nu îndrăzni să mai ia, ştia că tuturor celor din 
familia lui Bilge le plac cârnaţii de oaie, iar el dăduse gata într-o 
clipă mai mult de jumătate din ei. Kasmai se îndreptă de mijloc, 
apoi luă cu cuțitul cârnaţii din sânge, alese o bucată mare şi 
spuse râzând: 

— Ştiam că vii şi nu o să vrei să pleci flămând, aşa că am 
făcut două rânduri. Acela este pentru tine. Dacă vrei să fii 
econom ca lupul, nu se poate să mai laşi. 

Toţi râseră din nou. Apoi Bayar trase repede în dreptul lui 
bucata aceea de cârnat pe care o alesese Kasmai. În doi ani, 
Chenzhen încă nu se putuse obişnui cu poziţia lui Kasmai în 
familie. În mod normal, Kasmai i-ar fi fost ca o cumnată de frate 
mai mare, însă Chenzhen o considera uneori ca pe o soră mai 
mare, alteori ca pe o mătuşă, alteori ca pe o cumnată mai mică, 
uneori o vedea chiar ca pe o mătuşă ceva mai tânără. Voioşia şi 
bunătatea ei erau sincere şi neţărmurite ca stepa însăşi. 

Chenzhen dovedi până la urmă tot cârnatul, apoi bău dintr- 
o răsuflare o jumătate de bol de ceai cu lapte şi o întrebă pe 
Kasmai: 


— Bayar are curaj să tragă lupul de coadă, să se vâre în 
vizuina lui după pui, să călărească pe cai nărăvaşi. Prea e 
temerar, nu ţi-e teamă că poate păţi ceva? 

Kasmai spuse râzând: 

— Aşa sunt toţi copiii în stepă. Batu încă era şi mai 
năzdrăvan când era mic. Bayar s-o fi vârând el în vizuină după 
pui de lup, dar aceştia erau nişte pui care nu muşcau, aşa că nu 
era mare lucru. În schimb, în vizuina în care s-a băgat Batu erau 
şi lupi mari. Când a dat cu ochii de lupoaică, a luat-o uite-aşa şi 
a tras-o afară. 

Chenzhen rămase cu gura căscată, apoi îl întrebă înfrigurat 
pe Batu: 

— Cum de nu mi-ai spus niciodată povestea asta? Hai, 
povesteşte-mi pe îndelete. 

Batu se mai înveselise puţin. 

Trase o duşcă de rachiu şi începu să povestească: 

— Aveam treisprezece ani pe atunci şi, odată, după ce au 
căutat câteva zile, tata şi alţi câţiva oameni au reuşit să 
găsească o vizuină de lup în care erau pui, însă, fiind prea mare 
şi prea adâncă nu reuşeau deloc să sape. Apoi, tata se temea să 
nu fie lupoaica înăuntru, aşa că a aprins focul şi a făcut un fum 
negru, înecăcios, sperând că lupoaica va da buzna afară. Apoi 
fumul s-a risipit, dar lupoaica tot n-a ieşit, şi atunci ne-am gândit 
că nici nu este înăuntru. Aşa că am luat câteva chibrituri şi un 
sac şi m-am băgat înăuntru să iau puii. De unde să-mi dea mie 
prin minte că la nici doi metri înăuntru aveam să dau ochii cu 
lupoaica, la un pas de mine. M-am speriat de era să-mi dau 
drumul în pantaloni. Imediat am aprins un chibrit, la lumina 
căruia am văzut că şi lupoaica era atât de speriată, că stătea 
locului tremurând, ca un câine îngrozit, cu coada între picioare. 
Eu eram pe burtă în vizuină şi nu mai îndrăzneam să înaintez, 
chibritul mi se stinsese. Atunci lupoaica s-a repezit spre mine, 
dar eu nu puteam să mai dau înapoi şi m-am gândit că atât mi-a 
fost. Când colo, ei nici prin cap nu-i trecea să sară la mine să mă 
muşte, ci voia să sară peste mine şi să fugă afară. Atunci m-am 
gândit că cei de afară vor fi luaţi pe nepregătite, şi mi-era teamă 
să nu-l muşte pe tata, şi nu ştiu de unde mi-o fi venit mie curajul 
ăsta, că odată m-am proptit cu capul în partea de sus şi, fără să- 
mi dau seama, am prins-o de beregată şi am blocat-o acolo în 
vizuină, cu toată forţa. Ea a văzut că n-are nici cum să fugă, nici 


cum să iasă de-acolo, aşa că se zbătea înnebunită, mi-a sfâşiat 
hainele. Dacă am văzut aşa, m-am gândit că n-are rost să 
păţesc ceva şi m-am lăsat în jos, dar tot o strângeam bine de 
gât şi de falcă, ca să nu mă muşte, mi-am zis să încerc să o ţin 
şi de picioarele din faţă şi m-am chinuit ceva până să reuşesc, în 
felul ăsta nu putea nici să mă muşte, nici să mă zgârie, însă eu 
eram blocat acolo şi nu mai puteam mişca, simțind că mă 
părăsesc toate puterile. 

Batu spunea povestea asta aşa de liniştit, de parcă nu 
despre el, ci despre altcineva era vorba: 

— Cei de afară aşteptau de nu ştiu când şi habar n-aveau 
ce se întâmpla cu mine. La un moment dat, tata s-a vârât 
repede înăuntru, a aprins un chibrit şi a văzut lupul pe capul 
meu şi s-a speriat din cale-afară. Atunci mi-a zis repede să nu 
mă mişc, să ţin lupul, apoi, luându-mă de mijloc, a început să 
mă tragă uşurel afară. Eu încercam din răsputeri să ţin lupoaica 
de cap, dar şi să o trag de picioare, ca să vină afară cu mine. 
Tata a strigat la oamenii de afară să-l prindă de picioare şi să-l 
tragă încet afară. Aia n-au avut habar de ce se întâmpla până 
când l-au văzut pe tata la gura vizuinii. Atunci au pus mâna pe 
cuțite, pe bâte, pe ce-aveau, şi s-au aşezat la intrare. Când au 
văzut-o, unul a înjunghiat-o cu cuțitul, altul i-a tras una în cap, 
astfel că am scos-o moartă de-acolo. După ce mi-am mai tras 
puţin sufletul, am intrat din nou în vizuina care se strâmta tot 
mai mult, pe măsură ce avansam, aşa că numai un copil putea 
să se strecoare pe-acolo. Însă la capăt se lărgea, pe jos erau 
bucăţi de piele de oaie şi smocuri de lână, deasupra cărora 
stăteau încolăciţi o mulţime de pui de lup, vreo nouă să fi fost, 
toţi vii. Ca să-şi protejeze mai bine puii, lupoaica săpase şi mai 
mult în capăt, ca să astupe aproape de tot cealaltă ieşire, ea 
însăşi rămânând să doarmă în celălalt capăt. Când am afumat 
locul, ea nu s-a înecat, deoarece în partea de sus mai erau şi 
alte cotloane, pe unde s-a dus fumul, ieşind până la urmă afară 
şi risipindu-se. În cele din urmă, eu am destupat gaura aceea şi 
am scos puii pe-acolo, băgându-i în sac, după care am ieşit şi 
eu... 
Chenzhen ascultase toată povestea cu sufletul la gură. 
Ceilalţi pare-se că nici ei nu o mai auziseră de mult, aşa că 
stătuseră acolo cu urechile ciulite şi ascultaseră plini de 
curiozitate. Dar lui Chenzhen i se părea că această poveste nu 


seamănă deloc cu toate celelalte istorisiri despre prinsul lupilor 
pe care le mai auzise. Îl întrebă pe Batu: 

— Dar în povestirile pe care le-am auzit de la alţi oameni, 
lupoaicele îşi apără în primul rând puii şi se iau la trântă pe viaţă 
şi pe moarte cu oamenii care le invadează vizuina. Cum se face 
că cea de care mi-ai zis n-a avut curajul să sară la bătaie? 

Bătrânul spuse: 

— Lupul de stepă se teme foarte tare de om, că numai 
acesta este în stare să omoare lupi, în toată stepa. Fiind ameţită 
de fum şi văzând un om care intrase în vizuină cu un chibrit 
aprins, cum să nu se sperie? Din câte îmi dau eu seama, 
lupoaica asta era destul de mare, dar nu cred să fi avut mai 
mult de doi ani, iar aceia erau primii ei pui. Sărmana. Dacă n-ai 
fi adus vorba despre asta, nimeni n-ar mai fi vrut să-şi aducă 
aminte. 

Zâmbetul de pe figura lui Kasmai dispăruse, iar în ochi îi 
licăreau lacrimile. 

Bayar spuse deodată: 

— Mâine dimineaţă, Chenzhen şi ai lui vor să se ducă în 
munte să prindă un pui de lup. M-aş duce cu ei să-i ajut, că ei 
sunt prea mari, nu pot intra în vizuină. Mă duc şi dorm la ei în 
seara asta şi, înainte de a se crăpa de ziuă, pornim împreună. 

La care Kasmai îi spuse: 

— Bine, du-te, dar să ai mare grijă. 

Chenzhen începu să dea din mână dezaprobator şi zise: 

— Nu, nu, nu se poate, nu mă mai duc, mi-e frică să nu se 
întâmple ceva. Tu eşti doar un copilaş. 

Dar Kasmai zise: 

— În primăvara asta n-am luat pui decât dintr-o singură 
vizuină. Mai trebuie trei, altfel Bao Shungui o să mă mustre. 

Chenzhen răspunse: 

— Nu, nu se poate, mai degrabă nu prind niciun pui decât 
să-l iau pe Bayar cu mine. 

Bătrânul îl luă pe nepot în braţe şi zise: 

— Ei, atunci nu te duci, lasă că prind eu în capcane vreun 
lup, doi, şi, în loc de piele de pui, o să dăm piele de lup mare. 
Tot ne facem norma cumva. 


Capitolul 9 


Originea celor din dinastia mongola Yuan se explică 
astfel: ei se trag dintr-un lup albastru, a cărui pereche era o 
căprioară albă. Au trecut apa numită Tengjisi şi au stat la 
izvoarele râului Hannan, dinaintea muntelui Burhan Haldun, 
apoi au născut un fiu pe care l-au numit Batachi, Batachi- 
Han. 


Ming  Chuyin, traducere din 
Istoria secretă a mongolilor — 
fragment din adaptarea lui Yu 
Dajun 


Bodunchar [numele celui de-al optulea strămoş al lui 
Genghis-Han — n. a.] a coborât prin valea râului Hannan, a 
mers până la locul numit Bardjundao, apoi şi-a făcut o chilie 
simplă, unde s-a aşezat mulțumit. Cum n-avea nimic de-ale 
gurii, pândea lupii care mai prindeau câte-o jivină, iar după 
ce aceştia se săturau, culegea şi el ce mai rămânea de la 
lupi, şi aşa a putut să-şi ducă zilele, dar tot astfel hrănea şi 
căprioara pe care-o tinea lângă el. 


Daorun Tibu, traducere din /storia 
secretă a mongolilor 


DIS-DE-DIMINEAŢĂ, pe la trei şi jumătate, Chenzhen şi 


Yangke, care luaseră cu ei doi câini, urcară, încet-încet, până 
ajunseră pe vârful unui munte mai scund. Apoi împiedicară caii 
cu legături din piele de vită şi-i lăsară ascunşi în spatele 
muntelui. Erlang şi Gălbenuş erau pregătiţi să vâneze ceva. 
Acum stăteau întinşi pe zăpadă, fără să scoată un sunet, 
scrutând locul din jurul lor. Norii care acopereau cerul nu lăsau 
să treacă nici lumina lunii, nici licăririle stelelor, iar stepa 
cufundată în beznă era astfel mai rece şi mai înspăimântătoare. 
Pe o rază de câteva zeci de kilometri nu se aflau decât ei doi, şi 


acesta era ceasul în care se înteţeau atacurile lupilor. Nu 
departe, îndărătul lor, Piatra Neagră arăta ca statuia imensă a 
unui animal, făcîndu-l pe Chenzhen să simtă din când în când 
fiori pe şira spinării, la început îngrijorat de soarta cailor, apoi 
temându-se mai mult pentru sine. 

Deodată, dinspre nord-est începură să se audă urletele 
lupilor, ce se răspândeau pretutindeni în vale, prelungindu-se 
parcă la nesfârşit, ca tânguirea unui flaut. Abia după câteva 
minute bune începură să se stingă, iar în liniştea pe care stepa 
şi-o recăpătă curând nu se mai auzi decât lătratul câinilor, foarte 
departe. Dar dulăii de lângă Chenzhen rămaseră muţi ca şi mai 
înainte, cunoscând foarte bine regulile vânătorii, căci, deşi în 
nopţile în care păzeau ţarcul de oi trebuiau să latre ca nebunii, 
acum, fiind pe munte, la vânătoare, în puterea nopţii, tăceau 
mâlc. Chenzhen puse o mână sub laba din faţă a lui Erlang, ca 
să se încălzească, cu cealaltă mână ţinându-l de grumaz. 
Yangke le dăduse să mănânce destul de mult înainte să plece, 
dar nu cât să se sature. Aşa mergeau câinii la vânătoare, nici 
ghiftuiţi, dar nici înfometați, căci, dacă ar fi fost ghiftuiţi, n-ar 
mai fi avut chef să se bată, iar de-ar fi fost înfometați, n-ar mai fi 
avut vlagă. Mâncarea dăduse putere câinilor, pentru că mâna lui 
Chenzhen se încălzi foarte repede, ba chiar putea să-l ajute de 
acum pe câine să-şi dezgheţe nasul. Erlang începu să dea uşurel 
din coadă. Cu aşa nişte câini lângă el, având poftă să se 
măsoare cu lupii, lui Chenzhen parcă îi mai veni inima la loc. 

După câteva zile şi nopţi de nesomn şi agitaţie, Chenzhen 
era mort de oboseală. Cu o seară înainte, Yangke mai căutase 
câţiva tineri cu care se aveau ei bine şi pe care-i chemase să 
vină cu ei să prindă pui de lup, dar aceia nu prea credeau că 
mai sunt vizuini de lupi cu pui acolo, în Piatra Neagră, şi-apoi 
nimănui nu-i ardea să se trezească atât de devreme. Ba chiar au 
încercat stăruitor să-i convingă şi pe ei să nu se mai ducă. Cei 
doi s-au cam supărat şi au hotărât să se ducă singuri. In afară 
de cei doi dulăi ai lor, nu mai era nimeni acolo pe care să se 
poată bizui. 

Ţinându-l strâns pe Gălbenuş în braţe, Yangke îi spuse lui 
Chenzhen în şoaptă: 

— Vai de mine, uite, până şi lui Gălbenuş îi e puţin cam 
frică, tremură întruna. Oare nu cumva simte miros de lup? 

Chenzhen bătu uşurel câinele pe cap şi spuse: 


— Haide, nu-ţi fie frică, imediat se luminează şi ziua lupilor 
le e frică de oameni. Apoi, ne-am luat şi tomakanele! 

Mâna lui Chenzhen începu şi ea să tremure uşor, odată cu 
trupul câinelui, însă, vrând să pară stăpân pe sine, spuse: 

— Acum suntem ca nişte agenţi secreţi, pătrundem în 
spatele frontului inamic, ca şi cum am scoate un colţ din gura 
lupului, nu-i cine ştie ce. 

Yangke se mai îmbărbătă şi el: 

— Când te lupţi cu lupii e ca atunci când te lupţi cu 
inamicul, pui laolaltă forţa fizică, pe cea psihică, pe cea 
intelectuală şi curajul. Trebuie să te foloseşti de toate tertipurile, 
numai de forţa de atracţie n-ai nevoie, în rest, toate forţele îţi 
sunt de folos. 

Chenzhen spuse: 

— Nu fi aşa de sigur. Eu zic că toate tertipurile din lume nu 
sunt de ajuns ca să-l dovedeşti pe lup. 

— Ba aşa e, cum îţi zic. Ce tertip folosim noi acum? Pentru a 
găsi vizuina, ne folosim de indiciul reîntoarcerii la cuib a 
lupoaicei care trebuie să le dea micuţilor să sugă. Moşul are o 
tolbă plină de şmecherii şi asta este una dintre cele mai 
grozave. 

Chenzhen spuse: 

— Cine i-a pus pe lupi să ucidă atât de mulţi cai? Acum o să 
şi-o capete şi ei de la moş. Abia când am fost cu el să punem 
capcane, am aflat că de mult n-a mai făcut aşa ceva, că 
niciodată nu şi-a pus în cap să-i omoare în masă. 

Incepea încetişor să se lumineze, iar Piatra Neagră nu mai 
părea statuia uriaşă a unui animal. Razele de lumină de la 
răsărit treceau prin pătura subţire de nori şi ajungeau să 
mângâie stepa, iar orizontul se lărgea tot mai mult. Oamenii şi 
câinii se lipeau tot mai tare de suprafaţa zăpezii. Chenzhen luă 
jumătatea de binoclu şi se uită în toate părţile, însă din cauza 
pâclei nu reuşea să vadă prea bine. Era îngrijorat. Dacă lupoaica 
profita şi trecea nevăzută către vizuină, atunci stătuseră 
degeaba să îngheţe atâta amar de vreme. Din fericire, pâcla se 
risipi, transformându-se într-un abur uşor ce îşi flutura faldurile 
în gerul dimineţii. Dacă ar fi trecut vreun animal prin aburul 
acela, imediat s-ar fi văzut, şi aşa s-ar fi dat de gol. 

Deodată, Gălbenuş întoarse repede capul spre vest, iar 
părul de pe grumaz i se zbârli. Se încordă tot ca un arc şi se 


întoarse cu totul spre partea aceea, stând lipit de pământ. 
Erlang întoarse şi el capul într-acolo. Chenzhen îşi dădu seama 
imediat că se întâmplă ceva, aşa că îndreptă repede luneta spre 
păşunile dinspre vest. La poalele muntelui, acolo unde se 
întrepătrunde păşunea cu panta muntelui, se află o depresiune 
pe care creşte un soi de trestie uscată, cu tija galbenă, iar fâşia 
aceasta de la poalele muntelui se întinde către nord-vest. 
Acesta este locul pe care-l preferă lupii, pentru că e camuflat şi 
apărat de vijelii; este acea perdea verde pe care se bazează 
lupii în războiul de gherilă cu oamenii. Moş Bilge spune adesea 
că şi iarna, şi primăvara stufărişul acesta uscat este un rai 
pentru lupi: aici pot să se refugieze, aici se pot ascunde şi pot 
chiar să doarmă, dar acesta este şi locul unde vin vânătorii cu 
câinii ca să-i prindă. Însă Gălbenuş şi Erlang auziră zgomotul 
trecerii lupului printre trestiile uscate. Timpul era potrivit, locul, 
de asemenea, aşa că Chenzhen se gândi că trebuie să fie 
lupoaica ce se întoarce la vizuină. Căută cu atenţie la marginea 
stufărişului, aşteptând ca lupul să ţâşnească afară. Moşul îi 
spusese că primăvara, pe fundul stufărişului, apa de la zăpada 
topită poate bălti, iar lupii nu mai au cum să se aşeze pe acolo, 
să-şi facă gropi şi vizuini. Dimpotrivă, ei îşi fac sălaş în locurile 
mai înalte, unde nu se scurge apa. Dar Chenzhen spera ca lupul 
să iasă dintre trestii, şi, atunci, vizuina însemna că se afla pe 
versantul din apropiere. 

Ambii dulăi îşi aţintiră deodată privirile asupra unui pâlc de 
trestii nemişcate. Urmărind direcţia în care priveau câinii, se 
uită şi Chenzhen într-acolo, iar inima începu să-i bată 
nebuneşte. Un lup mare ieşise pe jumătate din desişul trestiilor, 
privind în stânga şi-n dreapta. Imediat, câinii îşi lăsară capetele 
în jos, lipindu-şi botul de pământ. Lupul cercetă o vreme 
povârnişul muntelui, apoi ţâşni dintre trestii cu un foşnet, luând- 
o la fugă către râpa dinspre nord-est. Chenzhen îl urmări cu 
luneta. Lupul acesta era puţin diferit de lupoaica pe care o 
văzuse el data trecută. Alerga foarte repede, dar se vedea că 
depune mare efort pentru asta. Se vede că peste noapte furase 
oile cine ştie cărei stâne şi se ghiftuise peste măsură. Băiatul se 
gândi atunci că n-are de ce să se teamă dacă în ziua aceea nu 
vor avea de-a face decât cu acest lup, deoarece doi oameni şi 
doi câini, unul dintre ei fiind Erlang, n-aveau cum să nu-i facă 
faţă. 


Lupoaica, fiindcă se dovedi a fi femelă, urcă o pantă lină. 
Chenzhen se gândi că nu trebuia decât să urmărească direcţia 
în care fuge şi o să-şi dea seama imediat de poziţia vizuinii, fie 
ea şi aproximativă. Însă odată ajunsă în vârful povârnişului, 
lupoaica se opri brusc, se întoarse şi se uită lung spre est, apoi 
spre vest şi, când ajunse cu privirile la locul în care se piteau 
oamenii şi câinii, rămase nemişcată. Cei doi împietriră, nu mai 
îndrăzneau nici să respire, locul pe care stătea acum lupoaica 
era mult mai înalt faţă de pâlcul de trestii din mijlocul cărora nu- 
i putea vedea pe oameni. Acum, din vârful acestei pante, n-avea 
cum să nu-i zărească. Chenzhen simţea pe pielea lui lipsa 
experienţei din confruntările adevărate. Adineauri, cât lupoaica 
urca panta, ar fi trebuit să se dea înapoi câţiva metri. De unde 
să ghicească că va fi atât de precaută şi se va uita taman spre 
locul acela? Lupoaica îşi lungi partea din faţă a corpului şi astfel 
putu să mai cerceteze locaţia inamicului, pe care tocmai o 
descoperise. Se răsuci de două ori în loc îngrijorată, ezită o 
clipă, apoi ţâşni cu un foşnet spre panta dulce dinspre răsărit şi, 
cât ai clipi, ajunse la gura unei vizuini în care se şi strecură. 

— A, bun, uite intrarea, acum putem să punem mâna pe ei, 
mic sau mare, nu contează, spuse Yangke tare şi bătu din 
palme. 

Chenzhen sări şi el emoţionat în picioare şi spuse: 

— Repede, pe cai. 

Cei doi dulăi dădură roată lui Chenzhen, sărind, ţopăind şi 
gâfâind nevoie mare, aşteptând înfriguraţi comanda de la 
stăpâni. Dar Chenzhen se zăpăci şi uită să le dea comanda, doar 
arătă cu mâna spre vizuină şi strigă: 

— Şo! 

În momentul acela, cei doi câini se năpustiră în vale, 
repezindu-se drept spre versantul de răsărit, unde se afla 
vizuina. Cei doi oameni se avântară şi ei în aceeaşi direcție, 
dând frâu liber cailor şi ţinându-se doar de şa, sprijinindu-se în 
călcâie şi zorindu-i într-acolo. Dulăii ajunseseră la intrarea în 
vizuină şi lătrau dezlănţuiţi, repezindu-se înainte. Când cei doi 
oameni ajunseră în apropiere, îl văzură pe Erlang cum se zbătea 
ca un câine turbat şi făcea în toate felurile. Ba se repezea în 
vizuină, apoi se trăgea înapoi, iar se trăgea, iar se repezea; 
oricum, nu îndrăznea să se afunde prea mult înăuntru. Gălbenuş 
stătea la gura vizuinii şi-l încuraja, lătrând, scormonind tot 


timpul în pământ, aruncând în jur zăpadă, pământ şi ce se mai 
afla în jur. Cei doi băieţi descălecară rapid, se repeziră către 
gura vizuinii, dar ce le fu dat să vadă îi îngrozi de-a binelea: într- 
o deschizătură ovală de şaptezeci, optzeci de centimetri, cât 
avea intrarea în vizuină, lupoaica parcă înnebunise. Era gata să 
se arunce în luptă crâncenă, pe viaţă şi pe moarte. Chiar încerca 
să-l muşte pe marele Erlang, care tot dădea să se repeadă 
înăuntru. Ea, care era mult mai mică, se pregătea să moară de 
gât cu cei doi câini. 

Chenzhen aruncă tomakanul cât colo şi, apucând cazmaua 
cu amândouă mâinile, fără să mai ţină cont de nimic, încercă să 
dea cu ea în capul lupoaicei, dar aceasta reacţionă fulgerător și- 
şi trase capul, înainte de a o atinge cazmaua. Işi rânji apoi colții 
plină de ură şi se repezi înainte dintr-o săritură. Yangke încercă 
şi el să o lovească, dar ranga de fier nimeri în aer. Şi tot aşa, ba 
se repezea, ba se retrăgea. Chenzhen încercă să-i tragă una cu 
sete în cap, Yangke izbi şi el, dar şi de data asta ea se trase 
înapoi în vizuină, cam un metru şi ceva, până ce Erlang se 
repezi după ea înăuntru, iar ea sări la gâtul lui şi-l muşcă aşa de 
tare, încât acesta ieşi din vizuină cu pieptul şiroind de sânge şi 
înnebunit de furie, cu ochii înroşiţi. Apoi, cu un răget, se repezi 
din nou înăuntru. De afară, nu i se mai vedea decât coada 
scuturându-se. Atunci Chenzhen îşi aminti de tomakan, se 
întoarse şi-l luă repede de jos. Yangke pricepu imediat intenţia 
lui Chenzhen şi zise: 

— Aşa, hai s-o prindem. 

Chenzhen scutură laţul din capăt şi se pregăti să aşeze 
bucla semicirculară la gura vizuinii. Cum se repezea lupoaica, 
cum trăgea reteveiul şi răsucea laţul, apoi o prindea şi o târa 
afară. Şi atunci Yangke va fi folosit ranga, căci cei doi câini tot 
nu-i puteau veni de hac. 

În aşteptare, Chenzhen nici nu mai răsufla. Nici n-apucă să 
potrivească bine laţul, că Erlang iarăşi fu gonit de dinţii lupoaicei 
şi picioarele dinapoi i se încurcară în laţ. Atunci lupoaica se 
repezi imediat, scoțând din vizuină capul plin de sânge, cu 
piciorul pe laţul tomakanului. Cum dădu cu ochii de retevei şi de 
latul din capăt, sări cât colo ca electrocutată şi se trase speriată 
înăuntru, fără a mai îndrăzni să scoată capul. Chenzhen se uită 
repede înăuntrul vizuinii care se înclina cam la treizeci şi cinci 
de grade. Intrarea părea extrem de abruptă. Trebuie să fi avut 


vreo doi metri adâncime, după care cotea, şi nu-şi putea da 
seama cât mai era de adâncă. Yangke strigă de trei ori spre 
gura aceea ca scos din minţi, dar aceasta îi înghiţi strigătele. 
Atunci Chenzhen se aşeză dezarmat pe locul plat din faţa 
vizuinii: 

— Tare prost mai sunt. Dacă m-aş fi gândit mai devreme la 
tomakan, lupul n-ar mai fi fost în viaţă. Când te lupţi cu lupul, 
trebuie să ai reacţii foarte rapide, nu ai voie să faci nici cea mai 
mică greşeală. 

Yangke era şi mai descurajat decât Chenzhen. El luă ranga 
pe care o ascuţise şi o înfipse în pământ. Zise plin de năduf: 

— Mama mă-sii! A făcut ce-a vrut cu noi, că n-avem puşcă. 
Dacă aveam puşcă, nu mă lăsam până n-o terminam. 

Dar Chenzhen spuse: 

— E ordin de la Direcţie ca acum, cât suntem în pregătire 
de gradul unu, nu avem voie să tragem cu puşca, aşa că, şi 
dacă aveai puşcă, n-o puteai folosi. 

Yangke răspunse: 

— Păi, dac-o ţinem tot aşa, unde ajungem? Eu zic să luăm 
frumos nişte artificii duble şi să le aprindem aici. 

Asta nu e totuna cu a trage un foc de armă. Ceva mai 
liniştit, Chenzhen spuse: 

— Dacă reuşim să-i speriem pe lupii dinspre nord, atunci s-a 
terminat cu campania de încercuire, atunci o să ne înjure toţi 
oamenii din stepă. Ca să nu mai spun că artificiile astea duble 
nici măcar nu-i omoară pe lupi. 

Dar Yangke nu se lăsă. Spuse:. 

— Nu-i omoară, dar îi sperie. li sperie de moarte şi-i mai şi 
afumă. De aici până la şoseaua de la frontieră sunt vreo treizeci 
şi cinci de kilometri. Aud lupii până aici? Dar, ca să fii tu liniştit, 
pot să-mi scot cojocul şi să acopăr cu el vizuina după ce 
aruncăm  artificiile înăuntru, aşa încât n-o să se audă nimic 
afară. 

— Şi dacă nu apare lupul, ce facem? întrebă Chenzhen. 

Yangke îşi scoase cureaua de la brâu şi spuse: 

— Sigur o să iasă. Am auzit eu nişte stăvari zicând că lupilor 
le este tare frică de zgomotul de armă şi de mirosul de praf de 
puşcă, nu trebuie decât să aruncăm înăuntru vreo trei artificii 
duble şi aşa o să avem şase pocnituri, iar vizuina le va amplifica, 
aşa că vor suna mai tare înăuntru decât afară; negreşit o să-i 


zăpăcească pe lupi. Vizuina este strâmtă, aşa că mirosul de praf 
de puşcă va fi accentuat şi sufocant. Pun pariu cu tine că trei 
artificii pot să-i frigă bine, să-i înece pe lupi. Tu stai şi aşteaptă 
cu laţul, să vedem dacă nu cumva ies şi puii după lupoaică, şi 
atunci câştigăm de două ori. 

— Bine, atunci aşa facem. De data asta să ne pregătim 
bine. O să văd dacă nu cumva mai sunt şi alte ieşiri din vizuină. 
Dacă iepurii sunt aşa de deştepţi, încât să aibă trei ieşiri din 
vizuinile lor, lupii cei şireţi mai mult ca sigur că nu se mulţumesc 
doar cu o ieşire. Lupii sunt aşa de hoţi, că nici nu ne duce capul 
să-i pricepem. 

Chenzhen încălecă şi, cu câinii după el, dădu roată de 
câteva ori împrejurul vizuinii, cercetând cu atenţie, căci pe 
fondul alb al zăpezii nu putea să nu găsească vreo altă ieşire. 
Însă pe o rază de cincizeci de metri nici Chenzhen, nici dulăii nu 
găsiră absolut nimic. Atunci descălecă şi duse caii mai departe, 
punându-le piedicile. Apoi se duse la gura vizuinii şi pregăti 
latul, punându-şi la îndemână cazmaua şi ranga de fier. 
Chenzhen văzu cum Erlang se chinuia să-şi lingă pieptul, 
muşcătura lupului făcându-i o rană adâncă de două degete. 
Locul muşcat tresărea spasmodic. Se pare că-l durea foarte 
tare, însă Erlang nu scotea niciun sunet. Băieţii n-aveau la ei nici 
leacuri, nici bandaje, şi nu puteau decât să-l privească folosind 
leacul tradiţional al câinilor: se dezinfecta, îşi oprea hemoragia 
şi-şi calma durerea, lingându-şi singur rana. Numai după ce se 
întorceau acasă puteau să-l doftoricească şi să-i oblojească 
rănile. Oricum, majoritatea rănilor de pe trupul lui fuseseră 
făcute de lupi, de aceea când vedea câte un lup i se înroşeau 
ochii de furie. Chenzhen se gândi că îl înţelesese greşit; totuşi, 
Erlang era un câine, un câine de iurtă mongolă, dar ceva mai 
fioros decât lupii. 

Yangke pregăti toate cele necesare, îşi puse cojocul pe 
umeri, apucă celei trei artificii mari cât nişte tuburi cu dinamită 
şi îşi băgă în gură o ţigară aprinsă, marca Haihe. Pe Chenzhen îl 
apucă râsul. Zise: 

— Acum chiar că arăţi ca un vânător adevărat, parc-ai fi un 
diavol japonez în „războiul din tunel”. 

Yangke hohoti şi el şi zise: 


— Mă potrivesc şi eu situaţiei în care mă aflu, ca barbarii 
din nord, pe cai, cu arcuri şi săgeți. Nu cred să aibă în vizuină 
adăpost împotriva bombelor cu gaz. 

Chenzhen zise: 

— Bine, hai, aruncă bomba cu gaz, să vedem — foloseşte la 
ceva? 

Yangke aprinse cu ţigara unul dintre artificiile duble, care 
începu să fumege fâsâind, apoi îl aruncă înăuntru cu putere. Le 
aprinse şi pe celelalte două şi le aruncă. Tuburile se rostogoliră 
în adâncul vizuinii abrupte, iar el puse imediat cojocul la gura 
acesteia. 

In câteva clipe se auziră bubuituri înfundate, şase la număr, 
exploziile făcând pământul să se clatine puţin sub picioarele lor. 
înăuntru trebuie să fi fost ca un tunet, o explozie îngrozitoare şi 
un fum care să întunece totul. Imposibil ca vizuinile lupilor din 
stepă să se mai fi confruntat vreodată cu un bombardament 
atât de violent. Din păcate, cei doi nu auziră tânguirea lupului 
din adâncul ascunzătorii. Se gândiră că se degajase un gaz 
otrăvitor. 

Yangke, îngheţat în poziţia în care era, zise: 

— Ei, când îi dau drumul? 

Dar Chenzhen răspunse: 

— Mai ţine-o puţin. Mai întâi deschidem numai un pic, până 
vedem că iese fum, abia apoi deschidem de tot. 

Chenzhen dădu la o parte un colţ al cojocului, dar nu zări 
nici cel mai mic fir de fum, aşa că acoperi intrarea la loc. Văzu 
că Yangke îngheţase şi dârdâia un pic, aşa că se gândi să-şi 
scoată cureaua, să-i pună cojocul lui pe umeri. Yangke îl opri: 

— Vezi, ai grijă, lupul dă buzna afară şi, dacă îţi scoţi 
cureaua, n-o să te mai poţi mişca aşa cum trebuie. Mă descurc. 

Nici nu terminară bine de vorbit, că Gălbenuş şi Erlang se 
ridicară şi întinseră botul, privind spre partea de nord-vest şi 
mârâind agitaţi. Cei doi băieţi întoarseră repede capul şi priviră: 
la douăzeci de metri spre nord-vest ieşea de sub pământ un fir 
de fum gri-albăstrui. Chenzhen sări în picioare şi strigă: 

— Nu-i bine, uite, acolo mai e o ieşire. Stai aici şi ai grijă, iar 
eu mă duc să văd. 

Şi, zicând acestea, luă cazmaua şi o rupse la fugă către 
locul de unde ieşea fumul, iar câinii se repeziră şi ei într-acolo. 
Chiar atunci văzu cum de sub pământ, de unde se prelingea 


dâra de fum, ţâşni dintr-odată un lup, de parcă dintr-un punct 
aflat în subteran fusese lansată o rachetă sol-sol. Lupul se 
avântă rapid către stufărişul din partea de apus a muntelui şi 
într-o clipă ajunse acolo, dispărând cu un foşnet în desişul de 
trestii uscate. Erlang se ţinu scai de ea, nu renunţă la urmărire 
şi intră în stufăriş, vârfurile trestiilor mişcându-se către 
miazănoapte. Chenzhen se temu să nu fie vreo păcăleală la 
mijloc, aşa că strigă: 

— Înapoi, înapoi. 

Erlang auzi strigătul, şi cu toate acestea îşi continuă 
netulburat urmărirea. Gălbenuş însă ieşi şi se aşeză lângă 
stufăriş. Nu mai îndrăzni să intre, apoi lătră cu subinţeles de 
câteva ori, după care se întoarse. 

Yangke se duse şi el spre locul de unde ieşea fumul, 
îmbrăcându-şi cojocul. Chenzhen veni şi el. Amândoi rămaseră 
cu gurile căscate văzând că această groapă de sub zăpadă era 
făcută acum, de curând, pământul şi pietrele răvăşite erau 
proaspete. Era clar că lupoaica mai lăsase o posibilitate de 
ieşire, în caz de urgenţă. Aici, de obicei, nu vedeai decât o 
bucată plană de pământ, dar în vremuri de război devenea un 
tunel de salvare. 

Yangke se înfurie aşa de tare, că i se umflară venele de la 
gât. Începu să ţipe: 

— Ce mai festă ne-a jucat blestemata de lupoaică! 

Dar Chenzhen oftă din greu şi spuse: 

— Deşteaptă! Deşi era ascunsă, totuşi era la lumină. 
Lupoaică deşteaptă, ce să mai, niciodată nu poţi şti câte 
cotloane de scăpare are. Dar această vizuină are ceva aparte. 
Uite, la ieşire se face o râpă adâncă ce duce direct către pâlcul 
de trestii uscate. Şi lupul, cum iese de-aici, din trei mişcări a şi 
ajuns la loc sigur. Construirea acestei vizuini cere un nivel de 
inteligenţă foarte ridicat, mai ceva decât al şiretului iepure, care 
are vizuină cu şapte galerii. Bao Shungui zicea că lupii se pricep 
şi la lupta corp la corp, la luptele nocturne, la raidurile pe 
distanţă mare şi chiar la luptele din zona verde camuflată, dar 
uite că pot să şi lege tunelul cu această zonă verde. Dacă 
„războiul înseamnă viclenie”, cum zicea Sun Tzu, atunci lupul 
rămâne cel mai puternic războinic din lume. 

Dar Yangke era mânios: 


— Când se povesteşte în filme despre luptele din peşterile 
din nordul Chinei, se laudă întruna lanurile înalte ca fiind ceva 
grozav, de parcă abia acum s-a descoperit trucul ăsta, când, de 
fapt, lupul l-a descoperit cu mii de ani în urmă. 

— Ne dăm bătuţi? întrebă Chenzhen, temându-se că 
tovarăşul lui vrea să abandoneze câmpul de luptă. La urma 
urmelor, nu e o joacă ori o glumă să te baţi cu lupii. Cum e 
posibil? E atât de monoton şi plictisitor să mergi cu oile la 
păscut în stepă, în schimb, cu lupii se dă o luptă a nervilor, a 
curajului. Aici capeţi experienţă, îţi este stimulată inteligenţa, e 
foarte interesant. Eu sunt cioban, treaba mea e să apăr oile de 
lupi. 

Cei doi se duseră lângă vizuină, fumul care ieşea se 
subţiase dar mirosul de praf de puşcă încă le înţepa nările. 

Yangke îşi lungi gâtul, uitându-se împrejur: 

— Puişorii ar trebui să iasă şi ei. La aşa o bubuitură şi aşa 
un miros înţepător, cum să mai stea în loc? Nu s-ar putea 
sufoca? 

Chenzhen spuse: 

— Aşa cred şi eu. Să mai stăm puţin, să vedem ce se mai 
întâmplă, numai vreo jumătate de ceas. Dacă nici până atunci 
nu ies, o să avem de lucru. Cum săpăm noi într-o vizuină aşa de 
adâncă? Cred că e mai greu decât să sapi o fântână. Dacă 
săpăm trei zile şi trei nopţi, şi tot s-ar putea să nu-i dăm de 
capăt. Ghearele lupilor sunt grozave dacă au putut ei să-şi sape 
adăpostul tocmai aici, unde pământul e atât de tare şi de 
pietros. lar dacă puii de lup au murit, ce rost ar mai avea să 
săpăm? 

Yangke oftă şi zise: 

— Vezi, era bine să fi fost Bayar aici, el putea să se ducă să- 
i scoată. 

Chenzhen trase şi el un oftat şi spuse: 

— N-am vrut să-l rog pe Bayar să vină. Cum putea el să ştie 
că acolo, înăuntru, nu mai sunt şi alţi lupi? Oamenii aceştia au 
destule necazuri, iar Kasmai are un odor de copil, cum să-l lase 
să se ia cu lupii la trântă, să se bage prin vizuinile lor? Acum îmi 
dau seama că zicala aceea atât de răspândită prin toată China, 
cum că „dacă nu laşi copilul, nu prinzi lupul”, de la mongoli 
trebuie să fi venit, sunt sigur. La urma urmei, mongolii au 
condus China aproape un secol. Demult, eu nu prea înţelegeam 


ce poate să însemne vorba asta, că dacă nu laşi copilul nu prinzi 
lupul. Oare să fi folosit copiii drept momeală, să ia la schimb un 
lup? Dar aşa ceva nu e firesc. Abia mai apoi m-am dumirit eu. 
Zicala aceasta se referă la riscul pe care şi-l asumă copiii atunci 
când se vâră în vizuina lupului să scoată puii afară. În vizuinile 
astea atât de adânci şi de strâmte numai copiii cu trupurile lor 
mici pot să intre. Dacă ar fi făcut şi femeile mongole la fel ca în 
China, adică să-şi cocoloşească copiii, de mult s-ar fi ales praful 
de neamul acesta. Insă aşa, când se fac mari, copiii mongoli 
sunt vânjoşi şi curajoşi. 

Yangke răspunse plin de venin: 

— Lupii de stepă sunt nemaipomenit de grozavi, au o 
capacitate de a se înmulţi mult mai mare decât aceea a 
chinezilor, şi, cu toate astea, îşi pun progeniturile în nişte 
cotloane atât de complicate şi de bine apărate, încât mi-e teamă 
că degeaba ne ostenim. Mai bine hai să mâncăm ceva, că mi s-a 
făcut o foame... 

Chenzhen se duse la cal şi desfăcu traista legată de şa, 
după care se întoarse la gura vizuinii. Cum văzu traista 
îngălbenită şi plină de pete de grăsime, Gălbenuş începu să dea 
voios din coadă şi, deschizând larg gura, veni lătrând către ei. 
Chenzhen ţinea traista cu merindele câinilor atunci când 
mergeau la vânătoare. O deschise, luă nişte carne pe care i-o 
dădu lui Gălbenuş, iar ce rămase păstră pentru Erlang, care încă 
nu se întorsese, lucru care îl îngrijora pe Chenzhen. larna şi 
primăvara, desişul de trestii era vatra lupilor, iar dacă lupoaica 
aceea reuşea să-l atragă pe Erlang în mijlocul haitei, bine n- 
avea să-i fie. Erlang era cel mai de seamă apărător al oilor din 
ţarc, numai că de data aceasta pornise cu stângul, şi ar fi fost o 
mare pierdere să rămână fără un comandant aşa priceput. 

Gălbenuş mânca dând din coadă. El era băiat deştept, chiar 
neînfricat dacă se întâlnea cu vreun iepure, vreo vulpe sau vreo 
gazelă. Insă dacă dădea peste vreun lup, stătea puţin pe 
gânduri: dacă erau mai mulţi câini decât lupi, se năpustea la 
luptă ca un viteaz, dar dacă nu avea parte de întăriri, nu brava, 
luându-se singur la bătaie cu ditamai haita de lupi. Adineauri îl 
lăsase baltă pe Erlang, în loc să se ducă să-l ajute să ia urma 
lupoaicei, pentru că se temea că în desişul de trestii s-ar putea 
ascunde haita. Gălbenuş se pricepea de minune să se cruţe, era 
ceva ce ţinea de instinctul de conservare. Chenzhen ţinea foarte 


mult la Gălbenuş, care era atât de înţelept, şi nu-l învinuia că nu 
se prea bate, însă din primăvară începuse să-l placă mai mult pe 
Erlang. Firea lui impulsivă şi sălbatică îl făcea mai puternic, mai 
nesăbuit. În lumea unei competiţii atât de acerbe, un popor are 
mai degrabă nevoie de caracterul şi curajul unui animal de 
pradă. Fără acestea, filozofia şi cultura nu se pot închega. Dacă 
firea unui popor este slabă, nu se mai poate bizui decât pe căsă- 
torii de convenienţă, pe ziduri interminabile, pe nişte oameni 
care sunt gata să se supună de îndată cotropitorilor şi să-şi ducă 
mai departe viaţa mizerabilă, înmulţindu-se ca şobolanii şi ca 
iepurii. 

Se ridică şi scrută cu binocilul locul dinspre nord-vest, unde 
era pâlcul de trestii, ca să vadă încotro o luase Erlang. Dar nici 
urmă de el. Chenzhen îşi scoase de la gât traista din piele de 
oaie pe care Kasmai i-o făcuse special pentru mâncare, fiind 
impermeabilă, nu trecea grăsimea prin ea. Faptul că o purta la 
gât făcea ca mâncarea să rămână caldă, fără să-şi murdărească 
hainele de grăsime. Scoase nişte turte, carne, ceva brânză şi le 
împărţi cu Yangke. Cei doi n-aveau vreun plan în minte. Mâncau 
şi se gândeau. 

Yangke rupse o bucată mare de turtă şi o băgă în gură, apoi 
zise: 

— Vizuina asta e tare încurcată, e adevăr amestecat cu 
minciună, căci vizuinile cu pui sunt puse acolo unde omul nici nu 
se poate gândi că ar putea fi, ascunse sub pământ. Aşa că o să 
ne chinuim până să găsim unul, dar nici să ne scape nu-i putem 
lăsa. Dacă n-au murit sufocaţi, atunci să turnăm apă, să aducem 
cu căruţa câteva butoaie pline, pe care apoi să le turnăm 
înăuntru, şi aşa îi vom îneca. 

Dar Chenzhen îl ironiză: 

— Zonele muntoase ale stepei sunt nisipoase, poţi să aduci 
tu cu căruţa şi un întreg rezervor, că apa imediat are să se 
scurgă în pământ. 

Yangke mai cugetă, apoi spuse dintr-odată: 

— Bine, uite, în vizuină şi aşa nu mai sunt lupi mari, nu? De 
ce nu l-am pune pe Gălbenuş să se strecoare acolo şi să aducă 
puii în dinţi, unul câte unul? 

Chenzhen nu se putu abţine să nu izbucnească în râs: 

— Câinele e de mult domesticit şi e stârnit împotriva lupilor. 
Mirosul lui este atât de fin, că imediat miroase lupul. Dacă ar fi 


putut intra în vizuinile lupilor, ar fi profitat mereu de lipsa 
lupoaicei din vizuină, şi atunci lupii din stepă ar fi dispărut de 
mult din cauza oamenilor şi a câinilor. Tu te-ai prostit de când 
te-ai făcut cioban? 

Dar Yangke o ţinu pe-a lui şi zise: 

— Dar am putea încerca, nu e cine ştie ce filozofie. 

Spunând acestea, îl chemă pe Gălbenuş la gura vizuinii în 
care mirosul de praf de puşcă se risipise. Yangke îi arătă vizuina 
cu mâna, apoi îl îndemnă să intre. Gălbenuş pricepu imediat ce 
voia Yangke şi se dădu speriat înapoi. Băiatul îl prinse între 
picioare şi îl apucă de labele din faţă, apoi se căzni să-l vâre în 
vizuină, în vreme ce câinele îşi băgase coada între picioare de 
frică, scâncind şi zbătându-se disperat. Privea jalnic spre 
Chenzhen, cu capul într-o parte, sperând că acesta îl va scoate 
de la ananghie. 

Chenzhen spuse: 

— Uită-te şi tu, las-o baltă! La cât de greu e să-l bagi, şi mai 
greu va fi să-l scoţi. Câinele dă înapoi, nu se pune cu lupul. E 
slab, e leneş, e prost, ca omul. 

Yangke îi dădu drumul lui Gălbenuş şi zise: 

— Păcat că nu-i Erlang aici, el e mai puternic, e ca un lup, 
sigur s-ar fi băgat înăuntru. 

Chenzhen spuse: 

— Dacă ar fi avut curajul să intre, ar fi şi mâncat puii. Pe 
când eu îi vreau în viaţă. 

Yangke dădu din cap şi spuse: 

— Aşa-i, când vede lupul, sare la gâtul lui să-l rupă. 

Gălbenuş termină de mâncat, apoi se învârti puţin prin 
preajmă, ascultând şi amuşinând în dreapta şi-n stânga, ridicând 
piciorul din spate şi marcând teritoriul. Se ducea însă tot mai 
departe, Erlang încă nu se întorsese, iar Chenzhen şi Yangke 
stăteau la gura vizuinii, aşteptând nici ei nu ştiau ce. Înăuntrul 
vizuinii nu se auzea nici cea mai mică mişcare. Din câţi pui vor fi 
fost, opt, zece, chiar să fi murit toţi, să se fi sufocat, să nu mai fi 
rămas măcar unul sau doi care să fi scăpat? Instinctul trebuia 
să-i fi mânat afară. Mai trecu jumătate de ceas şi tot nu văzură 
vreun pui ieşind din vizuină. În şoaptă, făceau tot felul de 
presupuneri: 

— Or fi murit toţi sufocaţi acolo, înăuntru. Poate nici nu sunt 
pui de lup în vizuina asta. 


În timp ce băieţii îşi strângeau lucrurile, pregătindu-se să 
plece, deodată îl auziră destul de vag pe Gălbenuş cum latră 
întruna de cealaltă parte a dâmbului dinspre nord, parc-ar fi 
găsit vreun vânat. Chenzhen şi Yangke încălecară degrabă şi 
porniră în galop spre locul în care se auzea Gălbenuş. În timp ce 
urcau dealul nu-l vedeau pe Gălbenuş, ci doar îl auzeau lătrând. 
Luându-se după sunet, cei doi dădură bice cailor, dar nu 
ajunseră prea departe şi caii se poticniră în grohotişul de sub 
zăpadă, aşa că-i opriră. Inaintea lor era o râpă abruptă, cu 
buruieni crescute printre crăpăturile stâncilor, iar pe zăpadă se 
vedeau diferite urme de labe de animale, între care se puteau 
discerne cele de iepure, de vulpe, de şobolan, dar şi de lup, care 
tocmai ce trecuse pe acolo. Sub zăpadă era plin de pietre şi de 
stânci, prin crăpăturile cărora crescuseră un soi de stuf înalt 
aproape cât un stat de om, mărăcini şi alte buruieni uscate de 
soare şi îngălbenite, care alcătuiau o privelişte dezolantă 
precum mormintele răvăşite şi împrăştiate din munţii Chinei. Cei 
doi strânseră cu mare grijă hăţurile cailor, căci copitele acestora 
se loveau de pietre şi alunecau. Era un loc lipsit de iarbă, în care 
oile, vitele şi caii n-aveau de ce să vină, iar Chenzhen şi Yangke 
nu trecuseră niciodată pe aici. 

Lătratul lui Gălbenuş se auzea din ce în ce mai aproape, dar 
cei doi tot nu-l puteau vedea. Chenzhen spuse: 

— Sunt multe urme de animale sălbatice pe-aici, te 
pomeneşti că Gălbenuş o fi prins vreo vulpe. Hai mai repede. 

Yangke îi răspunse: 

— Poate n-am venit chiar degeaba până aici. 

Cei doi ocoliră mărăcinii, ajunseră până în fundul râpei, 
cotiră şi, în sfârşit, îl văzură pe Gălbenuş. Chenzhen şi Yangke 
tresăriră speriaţi : Gălbenuş se afla la gura unei vizuini mari şi 
întunecoase. Lătra de mama focului, cu coada proţăpită în sus. 
În prăpastie era un întuneric înspăimântător, care prevestea 
prezenţa lupilor. Vântul sufla rece, iar Chenzhen avea furnicături 
în creştetul capului. Se simţea de parcă nimerise din greşeală în 
încercuirea haitei, iar nenumărați ochi de lupi ascunşi în 
preajmă erau aţintiţi asupra sa. Era atât de înspăimântat, că 
părul de pe corp i se zbârli şi i se făcu ţepos ca perii de porc. 

Cei doi descălecară, împiedicară caii, luară uneltele şi 
merseră val-vârtej la gura vizuinii. Aceasta era orientată pe 
direcţia sud-nord, intrarea avea cam un metru înălţime şi vreo 


şaizeci de centimetri lăţime. Chenzhen nu mai văzuse în viaţa 
lui o vizuină atât de mare, era chiar mai mare decât peşterile 
din vremea rezistenţei antijaponeze, pe care le văzuse când, în 
liceu fiind, se dusese la Pingshan, în Hebei, să facă practică 
agricolă. Această vizuină era ascunsă vederii de o crăpătură din 
fundul râpei, deasupra căreia creştea o iarbă ţepoasă, iar în 
interior erau pietre tăioase. Nu puteai s-o vezi decât dacă te 
aflai foarte aproape. Văzându-şi cei doi stăpâni, Gălbenuş se 
bucură atât de tare, că începu să-i dea roată lui Chenzhen 
ţopăind, parcă aşteptând să fie recompensat pentru cine ştie ce 
merite închipuite. 

Chenzhen îi spuse lui Yangke: 

— S-ar putea să fie ceva în vizuina asta, mai mult ca sigur 
că Gălbenuş a văzut pui de lup, uită-te la el, aşteaptă 
recompensă. 

Yangke spuse: 

— Da, aşa se pare. Pare a fi un adevărat cuib de lupi, 
întunecos şi înspăimântător. 

Chenzhen adăugă: 

— Şi mirosul este atât de puternic, negreşit sunt lupi pe- 
aici. 

Apoi se aplecă şi cercetă cu atenţie urmele lăsate de lupi pe 
porţiunea plană din faţa vizuinii, de care aceştia se foloseau 
atunci când îşi săpau ascunzişul şi care era cu atât mai largă, cu 
cât vizuina era mai mare. Această terasă era cam cât două 
mese puse cap la cap. Nu era zăpadă pe ea, ci doar nenumărate 
urme de lupi şi fragmente de oase. Inima lui Chenzhen bătea 
mai să-i sară din piept, găsind ceea ce îşi dorea să vadă. Il 
chemă pe Gălbenuş, să stea acolo şi să facă de pază în locul lui. 
Apoi îngenunche alături de Yangke şi se aplecară până la 
pământ, cercetând cu atenţie. Gălbenuş călcase peste urmele 
lupilor şi acum nu se mai puteau recunoaşte prea uşor, însă cei 
doi găsiră câteva urme inconfundabile, care le demonstrau că 
pe acolo trecuseră doi sau trei lupi mari şi vreo cinci, şase pui. 
Urmele lăbuţelor puilor arătau ca nişte flori de prunişor, cam cât 
două monede de nichel, mici, dar preţioase. Micile urme se 
vedeau foarte clar, de parcă puii tocmai ce fuseseră aici şi se 
jucaseră, şi abia când auziseră lătratul câinilor, atât de ciudat 
pentru ei, intraseră în vizuină. Această terasă plană şi fără 
zăpadă fusese special aleasă de lupoaică drept cel mai curat şi 


mai potrivit loc în care puii să stea şi să se joace în faţa vizuinii. 
Pe acest loc se aflau şi mici fragmente de os, precum şi câteva 
bucăţi de blană cârlionţată de miel, iar oasele purtau încă 
urmele fine ale dinţişorilor puilor de lup. Lângă intrare erau şi 
câteva rămăşiţe proaspete de la pui, subţiri ca nişte beţişoare 
chinezeşti şi lungi cam de doi centimetri, negre şi lucioase... 

Chenzhen se plesni tare cu palma peste genunchi şi spuse: 

— Uite, chiar aici este puiul pe care îl caut eu. Şi noi, 
oameni în toată firea, am lăsat lupoaica să ne păcălească. 

Atunci îşi dădu seama şi Yangke. Bătu cu putere în pământ 
şi zise: 

— Da, chiar aşa, la început, lupoaica se îndrepta spre 
această vizuină, până a ajuns în vârful pantei şi ne-a văzut. 
Atunci şi-a schimbat imediat traiectoria şi ne-a păcălit să ne 
luăm după ea până la vizuina aceea goală. Dar şi-a jucat rolul 
foarte serios, s-a luat la bătaie şi cu câinii, de chiar părea că 
vrea să-şi apere puii. Mama lor de lupi, ce ne-au păcălit. 

Dar Chenzhen îşi aminti: 

— Când am văzut că-şi schimbă direcţia, m-am gândit că e 
ceva necurat, dar s-a prefăcut aşa de bine, încât nu mi s-a mai 
părut aşa de ciudat. Pe când ea n-a făcut altceva decât să se 
adapteze situaţiei. Dacă nu i-ai fi pus cele trei artificii, ne-ar fi 
ţinut aşa până mâine. Ne-a păcălit de nu ne-am văzut. 

Yangke zise: 

— Noroc că am avut câinii, că, de nu erau ei, de mult am fi 
încasat-o rău de tot. 

Dar Chenzhen spuse îngrijorat: 

— Acum o să ne fie şi mai greu, lupoaica ne-a dat mult de 
furcă şi ne-a făcut să pierdem jumătate de zi şi să risipim şi trei 
„bombe cu gaz”. Vizuina asta e chiar în măruntaiele muntelui şi 
e şi mult mai adâncă şi mai complicată decât cea de la care 
venim. 

Yangke se aplecă si se uită o vreme la bortă, apoi spuse: 

— Timp nu prea mai e, „bombe cu gaz” nu mai avem, pare- 
se că nu prea mai avem cine ştie ce şmecherii la dispoziţie. Cred 
că mai bine ar fi să ne uităm atent dacă şi această vizuină are 
sau nu şi alte ieşiri, iar dacă are, să le astupăm. Mâine mai 
căutăm nişte tovarăşi să vină cu noi şi să găsim o variantă. Tu 
mai poţi să-i ceri sfatul moşului, el are idei multe şi bune. 


Dar Chenzhen nu prea era împăcat şi cu inima îndoită 
spuse: 

— Am eu o şmecherie, ia hai să încercăm. După cum vezi şi 
tu, vizuina asta e mare. Cam ca peştera de la Pingshan. Or, dacă 
am putut noi pătrunde în tunelul acela, oare n-o să ne 
descurcăm şi cu acesta? Spre deosebire de cealaltă vizuină, 
unde Erlang s-a luptat din greu cu lupoaica, aici sigur nu e 
niciun lup mare. Ei, îmi legi cureaua de picioare şi mă cobori 
încet-încet, poate reuşesc să pun mâna pe un pui. lar dacă nu e 
îndeajuns de lungă, măcar văd cu ochii mei structura interioară 
a vizuinii. 

Dar Yangke scutură din cap şi zise: 

— E prea periculos, sigur sunt lupi mari înăuntru. După ce 
ne-a păcălit lupoaica în aşa hal, mai poţi acum să spui că asta e 
vizuina ei? Dacă e vizuina altor lupi? 

Dar în inima lui Chenzhen dorinţa nutrită vreme de doi ani 
întrecea cu mult şovăiala şi teama. Scrâşnind din dinţi, spuse: 

— Dacă până şi copiii mongoli au curajul să intre într-o 
vizuină, noi să ne temem? Nu ne facem de ruşine? Nu se poate 
să nu mă duc. Hai, ajută-mă. Eu iau lanterna şi cazmaua şi, de 
găsesc vreun lup, mă iau cu el la trântă. 

Dar Yangke îi spuse: 

— Gândeşte-te mai bine, lasă-mă pe mine să mă duc, că tu 
eşti mai slab decât mine, iar eu am şi mai multă putere decât 
tine. 

Chenzhen zise: 

— Tocmai ăsta e avantajul meu, în vizuină locul este strâmt, 
în mod sigur tu te-ai bloca la un moment dat. Gata, nu mai 
discutăm: cine e mai voinic rămâne afară. 

Chenzhen lepădă cojocul, Yangke îi dădu cu greu lanterna, 
lopata şi traista, apoi luă cureaua lui Chenzhen, care era 
aproape la fel de lungă ca a lui, o legă de brâu şi o petrecu în 
jurul picioarelor băiatului, înainte să intre în vizuină, Chenzhen 
spuse: 

— Cum să prinzi puiul dacă nu intri în peştera lupului? 

Dar Yangke îl avertiză din nou: 

— Dacă dai peste lup, să strigi sau să mişti tare din picioare 
ca să-mi dai de ştire. 

Chenzhen aprinse lanterna, se culcă pe burtă şi începu să 
se târască în vizuina care se înclina cam la patruzeci de grade. 


înăuntru era un miros puternic de urină de lup, atât de 
înţepător, că nu îndrăzni să respire adânc. Înainta încet-încet, 
târâş. Pietrele din vizuină erau destul de alunecoase, în unele 
locuri erau smocuri de blană galben-cenuşie, care rămăseseră 
agăţate de pietre. Pretutindeni pe jos erau nenumărate urme ale 
lăbuţelor de pui. Chenzhen era foarte entuziasmat, se gândea 
că peste câţiva metri va ajunge să atingă puii de lup. Intrase cu 
totul în vizuină. Yangke dădea drumul curelei, puţin câte puţin, 
întrebându-l mereu, cu vocea ridicată, dacă nu vrea să iasă, dar 
Chenzhen îi tot striga să mai dea drumul la curea, apoi continua 
să se târască pe braţe şi pe coate, intrând tot mai adânc, 
centimetru cu centimetru. 

După ce ajunse la doi metri şi ceva de la intrare, vizuina 
începu să o cotească uşor, iar după ce mai înaintă puţin, raza de 
lumină de afară se stinse. Chenzhen apăsă întrerupătorul 
lanternei. De acum nu se mai putea baza decât pe lumina ei ca 
să mai poată vedea ceva în interior. 

După ce coti, tunelul începu să se îndrepte, în acelaşi timp 
se făcu dintr-odată mai strâmt, aşa încât fu nevoit să-şi plece 
capul şi să-şi strângă umerii. Abia-abia mai reuşea să înainteze. 
Pe măsură ce se târa, cerceta şi pereţii tunelului, care erau mai 
alunecoşi şi mai fermi decât în porţiunea de la intrare. Nu 
păreau săpaţi de ghearele lupilor, ci arătau ca galeriile săpate 
cu ajutorul unui burghiu de fier. Umerii care se frecau de pereţii 
galeriei rareori întâlneau porţiuni colţuroase, iar în partea de sus 
se întâmpla să mai dea de câte o bucată de piatră, şi asta îi 
alunga grija că o să se surpe galeria peste el. Nu-i venea să 
creadă că lupii fuseseră în stare să-şi sape numai cu ghearele o 
galerie atât de adâncă într-un sol atât de solid, în munte. 
Pietrele înfipte în pereţii laterali se tociseră, făcându-se 
alunecoase precum pietrişul de râu. La cât de tocite erau, 
vizuina părea veche de o sută de ani. Cine ştie câţi lupi, mici şi 
mari, femele sau masculi, au intrat şi ieşit din această vizuină. 
Lui Chenzhen i se părea că pătrunsese în lumea lupilor, o lume 
care covârşea omul. 

Cu cât înainta mai mult în inima vizuinii, cu atât îi era mai 
teamă. Acolo, sub nasul lui, erau câteva urme de lupi mari, 
peste care se aşternuseră cele ale puilor. Sigur erau şi lupi mari 
pe aici. Oare numai cu acea cazma era în stare să se pună cu 
unul dintre ei? Dar galeria era strâmtă, poate că lupul n-avea să 


reuşească să-şi înfigă prea uşor colții în el. Cât despre ghearele 
din faţă, ele puteau fi uşor folosite. Şi atunci, n-ar fi fost sfâşiat 
de lup? Cum de nu se gândise tocmai la ghearele lupilor? Şi iar i 
se făcu părul măciucă. Se opri, ezitând. Nu trebuia decât să 
mişte picioarele cu putere şi Yangke imediat l-ar fi tras afară, 
dar se gândi că e doar la o aruncătură de băţ până la cei opt sau 
zece puişori. Şi, de fapt, nu ar fi vrut deloc să dea înapoi, în 
subconştientul lui era gata să strângă din dinţi şi să nu mişte 
cureaua, să-şi adune forţele şi să se ţină tare, continuând să 
înainteze. Galeria părea să-l fi prins acum cu totul, şi se gândi că 
nu seamănă cu un vânător, ci cu un profanator de morminte. 
Aerul se subţia tot mai mult, mirosul de lup era din ce în ce mai 
pregnant. Începu să se teamă că va muri sufocat în vizuină, căci 
în siturile arheologice se descopereau mereu profanatori de 
morminte care muriseră astfel, sufocaţi prin galeriile strâmte. 

La un moment dat, galeria se îngustă înaintea lui, punând 
capăt incursiunii. În galeria mai strâmtă ce pornea din punctul 
respectiv nu putea încăpea decât o lupoaică, târâş. Era însă cu 
totul neîncăpătoare pentru un om adult şi, evident, fusese 
construită special pentru protecţie în faţa unicului adversar pe 
care lupul îl avea în stepă. Chenzhen se gândea că lupul mai 
construise acest prag şi pentru a se apăra de fumul sau de apa 
care ar fi putut năvăli înăuntru. Galeria ca un locaş de baionetă 
era o adevărată fortificaţie, de data aceasta cel respins fiind 
Chenzhen. Totuşi, nu se resemnă, ci începu să dea cu lopata, 
încercând să treacă dincolo de strâmtoarea strategică. Insă 
lupul avusese, desigur, motivele lui să aleagă tocmai acest loc 
pentru a construi întăritura. Chenzhen săpă ce săpă, dar curând 
se opri, dându-şi seama că porţiunea era, de fapt, un inel rotund 
de stâncă, mai bine zis, o spărtură în stâncă, în acelaşi timp 
solidă, dar şi nesigură. Respira cu greu, dar nu mai avea putere 
să sape în stâncă, şi chiar de-ar fi putut, n-ar mai fi avut curaj să 
continue, pentru că stânca stătea să se surpe, şi aşa putea 
deveni el vânatul căzut în capcana lupului. 

Cu gura căscată, Chenzhen inspira toată duhoarea aceea de 
lup, profitând de cele câteva molecule de oxigen rămase pe 
acolo. Se descurajă, îşi dădu seama că n-o să mai pună mâna pe 
niciun pui de lup. Cu toate acestea, nu se putu retrage imediat, 
ci mai dori să privească puţin la structura galeriei îngustate şi, 
cine ştie, poate să vadă măcar pentru o clipă un pui. Işi puse 


ultima picătură de vlagă în slujba acestei ultime dorinţe, întinse 
capul şi mâna dreaptă către gaura de baionetă, apoi lumină eu 
lanterna, dar priveliştea care i se desfăşura înaintea ochilor îl 
făcu să-şi piardă orice speranţă: din galerie se făcea o trecere 
ce o lua uşor în sus, iar mai departe nu mai vedea nimic. Acolo, 
mai sus, cu siguranţă că era mai uscat şi mai confortabil; un loc 
mult mai potrivit pentru ca o lupoaică să îşi crească puii la 
adăpost de năvala apelor căzute din cer sau aduse de om. Deşi 
el auzise de structura complicată a vizuinii lupului, nu-şi putea 
alunga uimirea. 

Îşi înclină capul şi ascultă cu atenţie; nu se auzea nici cel 
mai slab sunet, poate că puii dormeau sau, cine ştie, poate că 
instinctul le dicta să tacă mâlc, mai ales după ce auziră zgomote 
ciudate în interiorul galeriei. Dacă nu i-ar fi fost greu să respire, 
Chenzhen şi-ar fi dorit foarte mult să ajungă înaintea lor şi să le 
cânte un cântecel: „Lupişorii mamii drăgălaşi, uşa să-mi 
deschideţi, copilaşi...” Dar, din păcate, varianta chinezească a 
poveştii nu se putea aplica puilor de lup. Până la urmă, 
Chenzhen începu să ameţească din cauza lipsei de aer şi, cu 
ultimele puteri, smuci din picioare cureaua de care era legat. 
Atunci Yangke, alarmat şi entuziasmat în acelaşi timp, îl trase cu 
putere afară din vizuină, de parcă era la concursul de tras 
sfoara. Plin de praf şi de pământ pe faţă, Chenzhen se aşeză 
extenuat, moale ca o cârpă, trăgând lacom aer, cu gura căscată. 
Apoi îi spuse lui Yangke: 

— Nicio şansă. E ca o văgăună de drac, nu poţi ajunge 
nicăieri. Dezarmat, Yangke îi puse cojocul pe umeri. 

După ce-şi mai traseră puţin sufletul, cei doi căutară preţ de 
vreo jumătate de ceas pe o arie de o sută, două sute de metri 
pătraţi şi de-abia găsiră o altă ieşire din vizuina lupului. O 
blocară cu câţiva bolovani pe care credeau că lupii nu îi vor 
putea urni de acolo, făcură la fel cu intrarea principală, apoi 
lipiră bine cu pământ crăpăturile dintre pietre. La plecare, 
Chenzhen tot nu se linişti. Începu să dea cu sapa în dreptul 
galeriei principale, parcă pentru a-i transmite lupoaicei că a 
doua zi urma să vină cu mai mulţi oameni şi cu unelte mai 
grozave. 

Era către asfinţit, şi Erlang tot nu apăruse. Pesemne că 
vitejia şi curajul lui nu fuseseră suficiente pentru a face faţă 
vicleniei lupoaicei. Celor doi li se rupea inima din cauza dulăului. 


Merseră acasă doar cu Gălbenuş. Când ajunseră la tabără, se 
întunecase de-a binelea. Chenzhen îl rugă pe Yangke să ducă 
uneltele, să-l ia pe Gâălbenuş şi să-l liniştească pe Liang 
Jianzhong, iar el trase calul de hăţuri şi îl mână spre iurta lui 
Bilge. 


Capitolul 10 


În unele manuscrise din cronicile mongolilor, stă scris 
aşa: neamul taichiut se trage din fiul lui Qabul-Han [al 
şaselea strămoş al lui Genghis-Han — n. a.]— Charaga, zis 
şi Linqun... Qabul-Han avea trei fii: cel mai mare se numea 
Bashar [cel de-al cincilea strămoş al lui Genghis-Han — n. 
a.]; o ramură a strămoşilor clanului lui Genghis-Han răsare 
din cel de-al doilea fiu al acestuia — Charaga sau Linqun... 
acesta, după ce a răposat fratele lui mai mare, Bashar, a 
luat-o la el pe soția lui, care era maica lui Tunbinai-Han [cel 
de-al patrulea strămoşi al lui Genghis-Han — n. a.]. Ela mai 
avut de la ea doi fii: Gentu Chino şi Ulkchuna Chino, adică 
„Lupul“ şi „Lupoaica”... neamul care a răsărit din aceştia 
doi se numeşte chinuasi [in limba mongolă, „chinua” 
înseamnă „lup”, iar „chinuasi” este pluralul, adică „haită de 
lupi” — n. a.]. 


Rashid al-Din, Cronici — 
Cartea întâi 


BĂTRÂNUL ÎŞI FUMA PIPA, ascultând nemişcat, până la 
capăt, ce-i povestea Chenzhen. Apoi începu să-l dăscălească 
fără ocolişuri. Cel mai mult îl înfuria faptul că cei doi studenţi 
chinezi au mers până acolo, încât să pună artificiile în vizuină. În 
viaţa lui nu-i trecuse prin cap că acestea pot avea un efect atât 
de puternic asupra lupului. Ţinea între degete bănuţul cu care 
acoperea pipa şi care scotea clinchete metalice. 


— Mare prostie aţi făcut, mare prostie, îi spuse lui Chenzhen 
cu barba tremurândă. Să o speriaţi pe lupoaică în asemenea hal. 
Voi, chinezii, aveţi aşa o plăcere să daţi foc, să faceţi fum. Să fiţi 
mai grozavi decât mongolii. Lupoaica nici n-a mai avut vreme să 
astupe gaura cu pământ ca să se apere de fum, şi lupul mongol 
de asta se sperie cel mai tare, de mirosul de praf de puşcă. 
Dacă ar fi după voi, aţi arunca în aer toate vizuinile de lupi, puii 
ar fugi afară, i-aţi prinde imediat şi, în scurt timp, n-ar mai 
rămâne nici picior de lup în toată stepa. Nu zic că nu trebuie 
prinşi lupii, dar nu astfel. Aşa, Tengri se poate mânia, şi atunci s- 
a terminat şi cu stepa, şi cu noi. Să nu vă mai prind că puneţi 
explozibil în vizuinile lupilor şi să nu carecumva să spuneţi 
stăvarilor ăstora mai tineri sau altcuiva că aţi aruncat vizuina în 
aer, că vă iau la rost şi... 

Chenzhen nu se gândise că bătrânul se va supăra aşa de 
tare. Vorbele lui îl făceau să-şi dea seama de consecinţele 
gestului lor. Dacă se ducea vestea despre ce-au făcut, lupii ar fi 
întărit fortificațiile din interiorul vizuinilor, ca să poată face cât 
de cât faţă zgomotului asurzitor al exploziei sau mirosului 
înţepător de praf de puşcă. Aici, în stepă, n-aveau niciodată 
obiceiul să tragă cu artificii de sărbători, dar cei care emigraseră 
şi tinerii intelectuali îl aduseseră cu ei. Aici, până şi cartuşele se 
supuneau unui regim strict, însă împotriva artificiilor încă nu se 
luaseră măsuri şi nu era interzis să le iei cu tine din câmpie în 
stepă, aşa că erau foarte uşor de adus. Dacă în stepă ar fi 
pătruns o cantitate prea mare de artificii, praf de puşcă, boia 
iute, pudră lacrimogenă şi alte substanţe pentru prins şi ucis 
lupi, atunci, aceste animale care au domnit în stepă de când 
lumea n-ar mai fi avut cum să scape de urgie, dispărând cu 
totul. Pentru stepa care încă se mai afla în stadiul primitiv al 
nomadismului, praful de puşcă era ceva care putea aduce 
sfârşitul lumii prin puterea sa de distrugere. Odată distrus 
totemul unui neam, putea fi distrus şi spiritul neamului însuşi, 
iar stepa de pe urma căreia trăia poporul mongol putea să 
dispară odată cu acesta. ` 

Chenzhen era puțin neliniştit. Işi şterse sudoarea de pe 
frunte şi zise: 

— Hai, tăicuţă, nu te necăji, uite, îmi dau cuvântul în faţa lui 
Tengri că n-o să mai pun niciodată explozibil în vizuina lupilor şi 
că n-o să spunem nimănui despre toată treaba aceasta. 


În stepă, poziţia unui om depindea în mare măsură de 
reputaţia pe care o avea, aşa a rămas de la marii hani încoace. 
Valoarea unui angajament era foarte mare, până şi în triburile 
stepei s-a pus întotdeauna preţ pe cuvântul dat. S-a întâmplat 
uneori ca oamenii să-şi dea cuvântul la beţie, să promită diverse 
lucruri. Aşa au ajuns să rămână fără câini sau cai, fără cuţit sau 
chiar fără iubită. 

Faţa bătrânului începea să se destindă şi, privindu-l pe 
Chenzhen, spuse: 

— Ştiu că ai pornit la vânătoare de lupi numai pentru a-ți 
apăra oile şi caii, însă e mult mai important să aperi stepa decât 
să aperi vitele. Acum, stăvarii tineri de douăzeci şi ceva de ani 
se întrec toată ziua în uciderea lupilor. Nu prea pricep ei cum 
stau lucrurile. La radio îi tot laudă pe vitejii aceia care prind lupi. 
Vin aici agricultori să se ocupe de păşuni, dar nu se pricep la 
nimic. lar cei care suferă sunt oamenii locului. 

Kasmai îi dădu lui Chenzhen o strachină cu carne de oaie şi 
tăiţei?7, dar îi puse în faţă şi un mic borcan cu usturoi murat în 
sos??. Apoi îngenunche lângă sobă şi îi umplu şi moşului un 
castron de tăiţei, spunându-i lui Chenzhen: 

— Nu prea îl auzi pe bătrân zicând ce a zis acum, adică să-i 
oprească pe oameni de la prinderea lupilor, că şi el a prins 
destui. Cine-l mai crede acum? 

Dar Chenzhen spuse: 

— Ba eu îl cred, îl cred din suflet. Dacă n-ar mai fi lupii, 
stepa s-ar distruge foarte uşor. Într-un loc tare îndepărtat, din 
sud-est, se află o ţară numită Australia. Acolo e o câmpie mare, 
în care iepurii se înmulţesc foarte rapid, şi atâtea găuri îşi sapă 
prin câmpia aceea, că nu e loc în care să nu dai peste ele, iar 
verdeaţa au ros-o aproape pe toată, creând mari daune 
păşunilor. Guvernul Australiei a încercat prin toate mijloacele să 
reducă aceste pagube, dar n-a reuşit. În cele din urmă, au făcut 
nişte plase mari de sârmă şi le-au întins peste câmpie, aşa că 
verdeaţa putea creşte fără ca iepurii s-o mai poată ronţăi. S-au 
gândit că astfel iepurii vor muri până la urmă de foame. Însă nu 
s-a realizat mare lucru, pentru că acea câmpie e mult prea 


2 În chineză, mianpian (pr. „mienpien"), „tăiţei plaţi" — preparat 
specific mongol, care seamănă cu pastele lasagna. 

2 In chineză, jiucaihua (pr. „ţiuţaihua") — sos de usturoi, preparat 
specific mongol. 


întinsă, iar guvernul n-avea de unde să facă rost de atâta 
sârmă. La început, m-am gândit că aşa e şi cu Mongolia 
Interioară, că trebuie să fie mulţi iepuri şi pe-aici, însă, după ce 
am ajuns în Elun, am văzut că nu sunt chiar atât de mulţi pe cât 
îmi închipuiam eu, şi cred că asta e datorită lupilor. Când ies cu 
oile la păscut, de multe ori văd câte un lup cu un iepure în dinţi, 
ba chiar şi câte doi lupi, fiecare cu prada în colţi. 

Bătrânul îl asculta fascinat, privirea i se îmblânzise şi 
mormăia mereu: 

— Australia, Australia, Australia. 

Apoi spuse: 

— Mâine să-mi aduci harta, să văd şi eu unde e Australia. 
De aici încolo, cum mai aud pe cineva că aduce vorba despre 
uciderea lupilor, îi spun imediat despre Australia. lepurii ar face 
ferfeniţă întreaga stepă; în fiecare an, o iepuroaică poate să fete 
o grămadă de pui, mult mai mulţi decât o lupoaică. lama, 
marmotele şi şoarecii se închid în vizuini pentru hibernare, dar 
iepurii nu hibernează, ci ies după mâncare. Dar ei sunt hrana 
lupilor peste iarnă; cu cât sunt mai mulţi iepuri, cu atât mai 
puţine oi cad pradă lupilor. Dar nici aşa nu se împuţinează prea 
tare. Dacă n-ar fi lupii, omul ar călca numai în găuri de iepure. 

Chenzhen spuse repede: 

— Aduc mâine harta. Am o hartă a lumii mare de tot, o aduc 
s-o vedeţi pe toată. 

— Bine, hai că eşti obosit, du-te degrabă să te odihneşti. 

Dar bătrânul văzu că Chenzhen nu prea voia să plece, aşa 
că mai spuse: 

— Vrei să-l întrebi pe moşul cum să faci să prinzi puii aceia 
de lup? 

Chenzhen ezită puţin, apoi încuviinţă din cap. 

— Tăicuţă, asta e prima dată când merg să prind pui de lup. 
Spune-mi, rogu-te, cum să reuşesc? 

Bătrânul zise: 

— De învăţat, pot să te învăţ, dar după aceea să nu te mai 
duci iar şi iar. 

— Bineînţeles! spuse Chenzhen, dându-şi cuvântul din nou. 

Bătrânul luă puţin ceai cu lapte, apoi râse uşor, cu 
subînţeles: 


— Dacă nu-l întrebi pe moşul, atunci ia-ţi gândul că ai să 
poţi prinde puiul acela de lup. Mai bine ai milă de lupoaică, nu 
duce lucrurile prea departe. 

Chenzhen întrebă agitat: 

— Cum de n-am putut să prind puii aceia? 

Bătrânul îşi reţinu un zâmbet şi zise: 

— Prima vizuină a fost aruncată în aer, în cea de-a doua ai 
intrat tu, înăuntru a rămas miros de om, apoi aţi astupat-o. În 
noaptea asta, lupoaica se pregăteşte să se mute. Ea poate săpa 
alte vizuini în care să se ascundă, apoi îşi ia puii în dinţi şi îi 
scoate de-acolo, adăpostindu-i o vreme într-o vizuină oarecare. 
Peste câteva zile se va muta însă într-o vizuină pe care omul nu 
o mai poate găsi. 

Lui Chenzhen începu să-i bată inima şi întrebă înfrigurat: 

— Dar vizuina asta provizorie se poate găsi? 

La care bătrânul răspunse: 

— Dacă nu o poate găsi omul, câinele sigur o găseşte. 
Câinele galben şi ceilalţi doi câini negri s-ar descurca numai 
bine. Dar văd că eşti pornit să-i vii de hac lupoaicei, nu alta. 

Chenzhen răspunse: 

— Tăicuţă, poate vii chiar dumneata mâine cu mine, Yangke 
zice că lupoaica aceea l-a tras pe sfoară şi l-a speriat. 

Dar moşul râse şi spuse: 

— Ei, mâine trebuie să mă duc prin părţile din miazănoapte. 
În capcanele pe care le-am pus ieri s-a prins un lup mare, dar eu 
nu l-am mişcat de-acolo. Haitele din nord sunt înfometate şi se 
vor întoarce. Mâine s-ar putea să scot capcanele. Şi tu ai face 
mai bine să dormi mai mult zilele astea, ca să te pregăteşti de 
vânătoare. Mai bine vorbim după ce trece campania, ne-am 
înţeles? 

Atunci Chenzhen se albi la faţă de nelinişte. Bătrânul 
observă şi, cu un ton mai domol, îi spuse: 

— Dacă nu, duceţi-vă tot voi doi, mâine. Luaţi şi câinii. 
Mirosul de vizuină de lup e foarte puternic, daţi câteva raite pe- 
acolo şi-o găsiţi voi până la urmă. Vizuinile proaspăt săpate n-au 
cum să fie prea adânci. Dacă lupoaica şi-a dus puii într-o altă 
vizuină mai veche, atunci n-o să fie uşor să săpaţi. Acum, la 
prins pui de lup te mai bazezi şi pe noroc. Dacă nici de data asta 
nu prindeţi, nici să nu vă mai duceţi. O să vin eu altă dată, şi 
atunci îl luăm pe Bayar, să intre el. 


Micuţul Bayar, care era atât de experimentat, spuse: 

— In gaura aia mai mică de care povesteai tu adineauri eu 
pot să mă bag. In vizuină trebuie să intri repede, altfel rişti să te 
sufoci. Dacă mă luai cu tine azi ţi-aş fi scos toţi puii. 

Chenzhen se întoarse la iurtă, unde îl aştepta Yangke. Îi 
povesti de două ori despre judecata şi sfaturile lui Bilge, dar 
Yangke încă era destul de neliniştit. 

Peste noapte, Chenzhen se trezi de câteva ori auzind 
lătratul puternic al unui câine. Se întorsese Erlang, pesemne că 
nu fusese prins în mijlocul haitei de lupi. Chenzhen îl auzi cum 
aleargă pe afară plin de vigoare, ocupat să păzească ţarcul oilor, 
şi se gândi să se scoale, să meargă afară să-i dea de mâncare şi 
să-i oblojească rănile, însă era frânt de oboseală. Când lătratul 
lui Erlang încetă, căzu din nou într-un somn adânc. 

Dimineaţa, când se trezi, îi văzu pe Yangke, Liang Jianzhong 
şi Dorji lângă sobă, bând ceai şi mâncând carne, discutând 
despre cum să prindă puii de lup. Dorji era ciurdar la grupa a 
treia, avea douăzeci şi patru, douăzeci şi cinci de ani, era un 
flăcău ager şi puternic, absolvise gimnaziul şi se întorsese acasă 
să vadă de păstorit. Totodată, era şi contabilul brigăzii şi i se 
dusese vestea prin păşune că e un vânător încercat. Tatăl lui 
provenea din zona de nord-est, care este jumătate ogor, 
jumătate păşune. S-a strămutat împreună cu întreaga familie, la 
scurt timp după ce s-a înfiinţat păşunea, fiind una dintre 
puţinele familii de mongoli manciurieni din toată brigada. În 
stepa Elun existau diferenţe destul de mari între obiceiurile 
mongolilor manciurieni şi cele ale mongolilor locali şi rareori se 
întâmpla să aibă loc căsătorii mixte. Toţi mongolii manciurieni, 
care erau pe jumătate agricultori, ştiau să vorbească limba 
chineză, chiar dacă o făceau cu accent. Dintre ei s-au ridicat 
primii traducători şi profesori de limbă mongolă de la Pekin. Însă 
Bilge şi alţii ca el nu prea aveau de-a face cu aceştia, iar tinerii 
intelectuali nu interveneau în contradicţiile dintre ei. În zori, 
Yangke se dusese şi-l chemase pe Dorji, căci se gândea că vor fi 
din nou traşi pe sfoară sau puşi în primejdie, aşa că-l chemase 
să-i sfătuiască, dar şi să-i apere. Dorji era genul de vânător cu 
capul pe umeri, dacă nu vedea iepurele, nu dădea drumul 
şoimului. Cu el alături, şansele de a prinde pui de lup creşteau 
simţitor. 


Chenzhen se ridică repede din pat, se îmbrăcă şi-l salută pe 
Dorji. Acesta îl privi şi îi spuse zâmbind: 

— Măi, copile, ai avut curaj să intri în vizuină să prinzi lupii? 
De acum încolo să fii cu ochii-n patru, că, odată ce ţi-a luat 
lupoaica mirosul, te va urmări pretutindeni. 

Chenzhen tresări speriat şi-şi puse flanela pe dos, întrebând 
înfrigurat: 

— Păi atunci ar trebui să ne descotorosim de lupoaica 
aceea, altfel nu mai am multe zile, nu? 

Dorji râse cu poftă: 

— Te-am speriat, nu? Fii pe pace, lupul se teme de om. 
Dacă ţi-a luat mirosul, asta e numai pentru a nu se mai întâlni 
vreodată cu tine. Dacă era aşa de grozav, până acum te mânca 
de zece ori. Când aveam vreo treisprezece, paisprezece ani, am 
intrat şi eu într-o vizuină să prind pui, şi uite că sunt în viaţă 
acum. 

Chenzhen răsuflă uşurat, apoi întrebă: 

— Dar tu eşti vestit la prins lupi. Câţi ai dat gata până 
acum? 

— Vreo şaizeci, şaptezeci, dacă nu socotim şi puii. Cu ăştia, 
ar mai fi vreo şapte, opt vizuini. 

— Şapte, opt vizuini? Asta înseamnă cincizeci, şaizeci de 
pui. Atunci ai prins vreo sută douăzeci, o sută treizeci de lupi... 
Şi lupii nu s-au răzbunat pe tine? 

— Cum să nu se răzbune? În zece ani, lupii mi-au ucis o 
duzină de câini, iar oi, şi mai multe, nenumărate. 

— Dacă omori atâţia lupi şi nu mai rămâne nici măcar unul, 
ce faci când moare cineva? 

— Mongolii din părţile noastre sunt cam ca voi, nu-i dau 
lupilor pe cei morţi, ci îi înmormântează, în coşciug. Mongolii de- 
aici sunt cam înapoiaţi. 

— Obiceiul de-aici de a-i da lupilor pe cei morţi seamănă cu 
cel al tibetanilor, care îi dau vulturilor. Dar aici, dacă nu faceţi 
aşa, nu ajung lupii să vă duşmănească şi mai tare? 

— Lupii din Elun sunt foarte numeroşi, cum să-i poţi ucide 
pe toţi? Când guvernul i-a chemat pe toţi păstorii să prindă lupi, 
le-a spus că, ucigând un lup, apără o sută de oi, că, dacă prind 
puii din zece vizuini, pun la adăpost zece turme de oi. Nu se 
poate spune că eu am prins prea mulţi lupi. In comuna Bayin 
Gaobi este un erou vânător de lupi. Acum doi ani a prins lupii 


din cinci vizuini, aproape cât am prins eu în zece ani. În Bayin 
Gaobi sunt multe familii venite din afară, mulţi mongoli 
manciurieni, de-aia sunt aşa mulţi vânători de lupi şi tot de-aia 
sunt aşa puţini lupi prin părţile acelea. 

Chenzhen întrebă: 

— Şi cu producţia cum stau pe-acolo? 

Dorji răspunse: 

— Nu stau prea bine, nici pe departe aşa de bine ca aici. 
Păşunile de acolo nu sunt prea bune, sunt foarte mulţi iepuri şi 
şoareci. 

Punându-şi cojocul, Chenzhen se grăbi să iasă, să-l vadă pe 
Erlang. Acesta stătea la poarta ţarcului şi mânca un miel mort, 
care fusese jupuit. Din când în când, primăvara mai erau miei 
care mureau răniţi sau de vreo boală ori de frig şi de foame. 
Aceştia erau o masă bună pentru câini, căci câinii din stepă 
mâncau numai miei jupuiţi, altfel nici nu se atingeau de cei vii. 
Insă Chenzhen observase că, în timp ce-şi ronţăia mielul mort 
din faţă, Erlang nu suporta să se uite la cei vii, care ţopăiau prin 
ţarc. Chenzhen strigă o dată la el, dar câinele nu-şi ridică 
privirea, ci continuă să-şi roadă osul, legănându-şi uşurel coada. 
Gălbenuş şi Yile se înfiinţaseră şi stăteau cu labele pe umerii lui 
Chenzhen. Yangke şi ceilalţi îi bandajaseră rănile lui Erlang, dar 
se pare că acestuia nu-i prea plăceau pansamentele; încerca 
mereu să şi le scoată, sau chiar să le lărgească, lingându-le tot 
timpul. Dacă te luai după starea lui de spirit, îl credeai capabil 
să mai meargă o dată pe munte. 

După ce-şi bău ceaiul de dimineaţă şi-şi mancă porţia de 
carne, Chenzhen merse din nou la vecinul lor, Ganbu, să-l roage 
să vadă de oi în locul lor. Văzându-i pe Chenzhen şi Yangke puşi 
pe fapte mari, Liang Jianzhong începu să-şi dorească şi el să 
prindă pui de lup, aşa că se duse la fiul lui Ganbu, să-l roage să 
iasă cu vitele în locul lui. În stepa Elun, prinderea puilor de lup 
era considerată o treabă foarte onorabilă. 

Cei patru oameni îşi luară uneltele, armele şi merinde 
pentru o zi întreagă şi porniră către Piatra Neagră, alături de cei 
doi câini. Vântul rece din primăvara aceasta venise ca o 
avalanşă, dar trecuse uşor, ca un fir de mătase. În ultimele 
câteva zile, razele soarelui încă nu reuşiseră să spargă stratul 
gros de nori, însă vremea rece alunga de pe feţele păstorilor 
umbrele vineţii şi le împurpura. Cât despre mugurii ierbii ce se 


iveau printre nămeţi, aceştia se îngălbeniseră, arătând ca 
răsadurile de arpagic, fără pic de viaţă în ei, de nici oilor nu le 
plăcea să îi ronţăie. Dorji privi la norii care arătau ca o plapumă 
dezlânată şi, cu o mină veselă, zise: 

— A fost ger zilele astea, iar lupii n-au nimic în burtă. Toţi 
câinii din tabără au lătrat azi-noapte de n-au mai putut, se vede 
că haita şi-a cam făcut apariţia. 

Cei patru o luară degrabă pe urmele lăsate cu o zi în urmă 
şi, în nici două ceasuri, ajunseră în râpa plină de rugi spinoşi. 
Lopata înfiptă în gura vizuinii era încă acolo, nemişcată. Pe 
terasa din faţa intrării erau câteva urme proaspete de lupi mari, 
însă pământul şi pietrele cu care blocaseră intrarea erau 
neatinse, ceea ce putea să însemne că lupoaica s-a speriat 
văzând lopata şi a fugit. Cum se apropiară de vizuină, cei doi 
câini deveniră foarte agitaţi, stăteau numai cu nasul în pământ, 
mirosind şi căutând peste tot. Erlang era cel mai nerăbdător, cu 
ochii arzând de dorinţa răzbunării. Chenzhen întinse mâna şi, 
arătând către panta din apropiere, fluieră de două ori scurt. 
Îndată, cei doi dulăi se despărţiră şi o luară pe căi separate, 
amuşinând urmele de lup şi căutând. Cei patru oameni merseră 
şi ei la cealaltă ieşire din vizuină, în apropierea căreia erau alte 
urme proaspete de lup, dar pietrele şi pământul cu care o 
blocaseră erau neatinse. Dorji îi puse pe ceilalţi trei să se 
despartă şi să caute separat alte posibile ieşiri. Nici nu dădură 
bine ocol, că şi auziră dinspre povârnişul de la miazănoapte 
lătrăturile dezlănţuite ale lui Erlang şi Gălbenuş. Lăsară baltă 
vizuina de acolo şi Chenzhen, smulgând lopata din pământ, o 
zbughi spre nord. 

Cum trecură de coamă, cei patru văzură dulăii, care lătrau 
cu furie. Erlang se apucase de scormonit în pământ. Gălbenuş 
stătea şi el cu coada în sus, ajutându-l pe Erlang să sape, 
aruncând pământ în toate direcţiile. Dorji strigă: 

— Au găsit puii de lup! 

Entuziasmaţi peste măsură, cei doi nu se mai uitară la 
pietrele care le stăteau în cale şi porniră ca vântul, până 
ajunseră înaintea celor doi câini. Descălecară dintr-o săritură. 
Văzându-şi stăpânii, dulăii nu se mai dezlipiră de-acolo, ci 
continuară să sape cu îndârjire. Erlang îşi mai băga botul din 
când în când, scormonind în groapă, nerăbdător să înhaţe ceea 
ce se afla înăuntru. Chenzhen se duse lângă el şi, apucându-l de 


picioarele din spate, îl trase afară din groapă. Dar ce-i fu dat să 
vadă îl descurajă total: pe bucăţica aceea de pământ nu era 
decât o groapă de vreo treizeci de centimetri în diametru, mult 
diferită de cea pe care o văzuse el. La intrarea în vizuină nici 
măcar nu era vreun locşor plat, ci o limbă de pământ răvăşit, 
acoperit de un petic de zăpadă, peste care câinii călcaseră de 
nenumărate ori. 

Văzând locul, Liang Jianzhong se bosumflă şi spuse: 

— Ce vizuină de lupi mai e şi asta? Mai degrabă e o gaură 
de iepure, ca să nu zic că e de-a dreptul de marmotă. 

Dar Dorji răspunse liniştit: 

— Uite, vizuina asta este nouă, pământul e proaspăt săpat, 
sunt sigur că e locul în care şi-a adus lupoaica puii. 

Chenzhen se arătă neîncrezător: 

— Vizuina lupului nu poate să fie aşa de mică, cum să intre 
ditamai lupul în aşa ceva? 

Dar Dorji zise: 

— Asta e o vizuină temporară. Trupul lupoaicei e subţire, 
poate să se strecoare înăuntru, ea şi-a pus puii la adăpost până 
când, în câteva zile, va săpa o vizuină mai mare în altă parte. 

Agitându-şi lopata, Yangke spuse: 

— Că e lup sau iepure, important e să prind o vietate azi, 
măcar să ştim că n-am venit degeaba. la, la o parte, că mă apuc 
de săpat! 

Dar Dorji îl opri imediat: 

— Lasă-mă să văd mai întâi cât e de adâncă vizuina asta şi 
dacă e sau nu ceva înăuntru. 

Terminându-şi vorba, luă tomakanul, îl întoarse şi băgă uşor 
capătul cel gros în vizuină. După ce intră vreun metru, dădu de 
ceva. Ridicându-şi capul, îi spuse bucuros lui Chenzhen: 

— Hei, e ceva înăuntru, ceva moale. Vino şi tu să vezi. 

Chenzhen luă şi el băţul şi-l băgă uşurel înăuntru, apoi simţi 
cum se opreşte în ceva moale şi elastic. Cu gura până la urechi 
de bucurie, spuse: 

— E ceva, e ceva, ce bine ar fi să fie chiar puii de lup. 

Yangke şi Liang Jianzhong încercară şi ei, apoi spuseră într- 
un glas că acolo sigur ar fi vreo jivină. Însă nimănui nu-i venea 
să creadă că sunt chiar puii de lup. 

Dorji băgă încet băţul până la capăt, îl afundă bine în 
vizuină, apoi îl scoase uşurel şi-l puse jos. Merse pe direcţia 


vizuinii, măsură lungimea galeriei şi se ridică în picioare. Măsură 
apoi cu pasul şi, făcând un semn, spuse sigur pe el: 

— Uite, aici trebuie să săpăm. Dar cu grijă, să nu vătămăm 
puii. 

Chenzhen îi smulse lopata din mână lui Yangke şi întrebă: 

— Cam cât de adânc să fie? 

Aproximând cu braţele, Dorji îi arătă: 

— Cam de vreo jumătate de metru. Vezi că s-ar putea ca, 
din cauza căldurii venite de la pui, pământul să fie dezgheţat, 
aşa că nu te opinti prea tare. 

Chenzhen începu să dea la o parte zăpada aproape topită, 
după care înfipse lopata în pământ, apăsă uşor cu piciorul pe 
locul acela, apoi ceva mai tare, şi pământul de la suprafaţă se 
surpă deodată, dând la iveală o gropiţă. Cei doi câini se repeziră 
ca la un semn spre locul unde se surpase pământul, lătrând ca 
smintiţi. Chenzhen simţi cum sângele îi năvăleşte în creier şi 
rămase ca prostit, căci ceea ce dezgropaseră îl făcea să se 
simtă mai emoţionat şi mai împlinit decât dacă ar fi descoperit 
mormântul împăraţilor din dinastia Han de Apus. Printre bucăţile 
răvăşite de pământ şi pietriş apăruseră deodată mai mulţi pui 
cărora le crescuse blana pufoasă, cenuşie, pe alocuri neagră. Pui 
de lup! Pui de lup! Cei trei studenţi de la Pekin rămaseră 
împietriţi câteva secunde, după care începură să strige ca 
nebunii. Chenzhen şi Yangke se uitau stupefiaţi spre locul acela. 
Li se îndeplinise un vis care-i ţinuse câteva zile şi nopţi în 
spaimă şi tensiune, în trudă şi osteneli şi care părea să se 
termine fie cu o luptă grea, crudă şi sângeroasă, fie cu un război 
îndelungat, de uzură, de hărţuială. Nu s-ar fi gândit că, în cele 
din urmă, se va încheia cu o luptă decisivă... la lopată. Celor doi 
nu le venea să creadă că aveau înaintea ochilor chiar puii de 
lup. Acei lupi care domniseră peste stepa mongolă, atât de 
imprevizibili, atât de pricepuţi la vicleniile războiului să cadă în 
mâinile unor studenţaşi de la Pekin. Fapta le umplu inimile de 
bucurie. Yangke spuse: 

— Mi se pare că visez. Puii ăştia ne-au bântuit până acum 
doar visele. 

Liang Jianzhong spuse rânjind: 

— V-aţi gândit vreodată că voi, doi pisoi orbi de la Pekin, o 
să ajungeţi să vă întâlniți cu nişte pui vii de lup mongol? Toate 


tehnicile de arte marţiale pe care le-am acumulat în câteva zile 
au fost în van. Eu mă gândeam că azi o să ne batem, nu glumă. 

Chenzhen se lăsă pe vine, dădu cu grijă la o parte bulgării 
de pământ şi pietrele care acopereau puii, apoi îi numără atent: 
erau şapte. Micuţii erau doar ceva mai mari decât palma, 
capetele mici şi negre erau înghesuite laolaltă; şapte puişori 
care stăteau strânşi unii într-alţii, nemişcaţi. Insă cu toţii aveau 
ochii deschişi. Ochişorii aceia albaştri ca cerul erau încă 
acoperiţi de o membrană cenuşie, umedă, prin care li se vedea 
pupila neagră. Le spuse puilor în sinea sa: „Multă vreme v-am 
căutat, şi până la urmă aţi apărut.” 

Dorji spuse: _ 

— Să fie douăzeci de zile de când s-au născut. In curând, 
vor deschide ochii. 

Chenzhen întrebă: 

— Dar ce-i cu puii, dorm? De ce nu se mişcă? 

Dorji răspunse: 

— Lupii sunt nişte hoţomani de mici. Au auzit lătrături şi 
strigăte, de trezit s-au trezit de mult, de spaimă, dar nu se 
mişcă. Se prefac a fi morţi. Dacă nu mă crezi, ia unul şi ai să 
vezi. 

Chenzhen punea pentru prima dată în viaţa lui mâna pe un 
lup viu. Ezită puţin, neîndrăznind să atingă direct trupul puiului 
de lup, ci cu degetul mare şi cu cel arătător prinse urechile 
unuia. Aşa îl scoase din groapă. 

Micuţul nu se mişcă nici atunci. Picioruşele îi atârnau inerte, 
nu se zbătea, nu părea dornic să se ia la bătaie, nu semăna 
deloc cu un pui de lup, mai degrabă cu un pisoi mort. Fu adus în 
faţa celorlalţi trei băieţi. Chenzhen se obişnuise cu puii de câine, 
dar, uitându-se mai bine, văzu imediat diferenţele dintre un pui 
de lup şi unul de câine domestic. Incă de la naştere, puii de 
câine aveau o blană lucioasă şi curată, impresia pe care o lăsau 
era a unor fiinţe tare drăgălaşe. Puii de lup, în schimb, nu erau 
deloc aşa. Doar erau animale sălbatice. Deşi pe trup le crescuse 
un puf fumuriu, fin şi moale, printre peri apăruseră, din loc în 
loc, fire negre şi aspre de păr de lup, mai lungi decât pufuşorul 
de pui, neregulate, dezordonate, ca ţepii de pe coaja castanelor, 
înţepând la atingere. Capetele lor mici erau negre şi lucioase, de 
parc-ar fi fost stropite cu smoală. Ochişorii nu li se deschiseseră 
de tot, însă colții subţirei crescuseră, ieşindu-le din gură şi 


dându-le un aer feroce. Puiul proaspăt scos din groapă mirosea 
puternic a ţărână şi a murdărie, nici nu se compara cu căţeluşii 
curaţi şi buni de smotocit. Însă în ochii lui Chenzhen aceasta era 
cea mai scumpă, mai rară şi mai frumoasă fiinţă de pe tot 
cuprinsul stepei mongole. 

Continuă să-l ţină în aer, dar puiul făcea în continuare pe 
mortul. Nu arăta nici cea mai mică împotrivire, nu scotea nici cel 
mai slab sunet. Însă când îi mângâie uşor pieptul, simţi cum îi 
bate inima aşa de tare, că se sperie. 

Dorji îi spuse: 

— Pune-l jos puţin, să vezi ceva. 

Chenzhen făcu întocmai, şi puiul deodată învie şi începu să 
se caţere spre locul în care nu erau oameni şi câini aşa de 
repede, încât părea că era o maşinuţă de jucărie cu arc. 
Gălbenuş îl ajunse din urmă din doi paşi şi era cât pe ce să-l 
apuce, dar fu oprit de strigătele celor trei oameni. Chenzhen se 
repezi şi luă din nou puiul, băgându-l în tolbă. Foarte 
nemulţumit, Gălbenuş se holbă la Chenzhen. Se vede treaba că 
şi-ar fi dorit mult să ucidă cu colții lui câţiva dintre puii aceia, 
doar aşa putând să se elibereze de ura ce i se strânsese în 
inimă. Dar Chenzhen observă că Erlang se uita fix la pui, ba 
chiar dădea uşurel din coadă. 

Cei trei studenţi deveniră dintr-odată agitaţi, de parcă ar fi 
fost nişte băieţandri neastâmpăraţi, care se duc în cartierele 
mărginaşe ale Pekinului să şterpelească ouăle din poiata 
găinilor. Apucându-i de urechi, luară fiecare câte un pui de lup, 
apoi, cât ai clipi, băgară toţi puii în tolbe. Chenzhen închise 
tolba, o agăţă de şaua calului şi se pregăti să se întoarcă spre 
casă. Însă Dorji privi de jur-împrejur şi spuse: 

— Lupoaica e pe undeva prin preajmă. Să dăm câteva 
ocoluri înainte de a ne întoarce, altfel se ia după noi până la 
tabără. 

Abia în acel moment cei trei îşi dădură seama de pericolul 
care-i pândeşte, de faptul că în tolbe nu aveau ouă, ci lupi, de 
care, numai auzind, chinezul păleşte la faţă. 


Capitolul 11 


Charaga sau Linqun, după ce a murit fratele său, a luat- 
o la el pe soția aceluia, iar ea i-a născut doi copii: unuia îi 
ziceau Gentu Chino, iar celuilalt, Ulkhuna Chino. Ín 
mongolă, chino se tălmăceşte „lup”... Cronicile tâlcuiesc 
mai ales numele celor doi copii drept „Lupul“ şi „Lupoaica”. 
Tribul chinos se trage, aşadar, din aceştia doi. 


[...] 
„S”-ul acesta care apare în cuvântul chinos din 
Cronicile dinastiei Yuan — Cartea neamurilor marchează 


pluralul, aşadar, înseamnă „haită de lupi”. 


Han Rulin, Studiu asupra celor treisprezece 
strămoşi ai lui Gengkis-Han 


CEI TREI SĂRIRĂ DEGRABĂ PE CAI şi porniră după Dorji, 
intrând în desişul de trestii dinspre apus, apoi ocoliră malul de 
salpetru spre miazăzi, îngrijindu-se să o ia prin acele locuri în 
care nu puteau rămâne întipărite urmele cailor. Mergeau grăbiţi 
spre casă. Pe drum, cei trei studenţi de la Pekin nu prea se 
simţiseră în largul lor. Nu numai că nu aveau sentimentul 
victoriei, dimpotrivă, se simțeau ca nişte hoţi care tâlhăriseră o 
casă de om bogat. Le era teamă ca boierul păgubit să nu vină 
acum după ei cu oaste şi să le ia viaţa. 

Dar Chenzhen îşi aminti de lupoaica ce fugise cu mielul în 
dinţi şi lupta din sufletul lui se mai domoli. La urma urmelor, un 
păstor răzbunase viaţa mielului ucis. Jefuirea unei vizuini cu pui 
echivala cu protejarea unei turme de oi. Dacă n-ar fi descoperit 
şi luat aceşti şapte pui de lup, cine ştie câte oi ar mai fi ucis ei şi 
urmaşii lor. Jefuirea vizuinii cu pui făcea parte din lupta pentru 
supravieţuire care se dădea de veacuri în stepă între oameni şi 
lupi, fiind totuna cu nimicirea unei haite mai mici. Deşi 
operaţiunea în sine era foarte dificilă, era mai uşor decât să se 
înfrunte cu şapte lupi mari. Insă cum se face că, deşi au 
descoperit de mult această metodă rapidă şi eficientă de a 
nimici lupi, oamenii stepei mongole nu au micşorat cu nimic 
dezastrele aduse de aceştia? Chenzhen îi puse această 
întrebare lui Dorji, iar acesta spuse: 


— Lupii sunt foarte inteligenţi, ei pot să-şi aleagă momentul 
în care să nască puii. Toată lumea ştie că acum mii de ani lupii 
şi câinii erau din acelaşi neam, dar, de fapt, lupii sunt 
incomparabil mai iscusiţi decât câinii. Câinii fac pui la nici două 
săptămâni după Sărbătoarea Primăverii, însă lupii îşi aleg ca 
moment pentru naşterea puilor începutul primăverii, când 
zăpada s-a topit, iar oile încep să fete. In perioada în care se 
nasc mieii, mongolii sunt ocupați, osteniţi şi suprasolicitaţi, 
deoarece turma se dublează şi atunci toate eforturile şi întreaga 
comunitate sunt implicate în această acţiune. Oamenii sunt aşa 
de ocupați, că nici să mănânce nu mai au timp, dar să se mai 
îngrijească şi de vizuinile cu pui de lupi. Până se termină cu 
mieii şi cu osteneala oamenilor, puii sunt mari, şi nu mai stau în 
vizuină. În mod normal, lupii nici nu stau prin vizuini. Lupoaicele 
se aşază acolo doar atunci când nasc. Puii deschid ochii cam pe 
la o lună, iar după încă o lună şi ceva pot să se ţină după mama 
lor, să fugă încoace şi-ncolo. Dacă abia atunci te duci să scoţi 
puii din vizuină, e deja goală. Dacă lupii ar începe să nască pui 
vara, toamna sau iarna, când oamenii ar avea destul timp să se 
ducă la vizuini, atunci ar fi ca şi cum lupul s-ar arunca singur în 
mâinile oamenilor. Faptul că naşte tocmai la începutul 
primăverii mai prezintă un avantaj: lupoaica poate fura miei cu 
care să-şi hrănească puii. Carnea fragedă a mieilor e o hrană 
numai bună pentru puii de lup, şi apoi, dacă are destulă carne 
de miel la dispoziţie, lupoaica n-are a se teme că poate rămâne 
fără lapte, şi aşa poate să aibă şi o duzină de pui. 

Yangke bătu şaua calului cu palma şi spuse: 

— Lupii ăştia, lupii... M-ai convins, cel mai important e să 
aleagă momentul când să nască puii. Ai perfectă dreptate. 
Primăvara, odată cu naşterea mieilor, lucrul devine foarte 
obositor. Mă ţin după turmele în care urmează să se nască miei 
şi, în fiecare zi, am la mine saci de pâslă în care să-i protejez. 
Duc şi patru, cinci odată. Alerg încolo şi-ncoace, chiar şi de zece 
ori pe zi. Obosesc de pic din picioare. Dacă n-ar fi fost să venim 
să prindem pui, să perseverăm, adică, cine ar mai fi stat să se 
ostenească! Altă dată nici că mă mai prinde cineva cu aşa ceva. 
Acum mă duc acasă şi mă culc. 

Zicând acestea, Yangke căscă. Chenzhen simţi şi el de 
îndată cum îl biruie oboseala, dorindu-şi să se întoarcă la iurtă, 
să pună capul jos şi să doarmă. Insă nu putea să renunţe aşa de 


uşor la subiectul acesta, la lup. Se scutură de toropeală şi 
continuă să întrebe: 

— Dar cum se face că păstorii bătrâni de pe-aici nu prea se 
înghesuie să meargă să prindă pui de lup? 

Dorji răspunse: 

— Oamenii locului sunt adepţi ai budismului tibetan. În 
trecut, din fiecare familie era cineva care se ducea să se facă 
lama. Lama aceştia fac fapte bune, nu lasă să fie omorâte fiinţe 
aşa, la întâmplare, şi cred că, cu cât sunt ucişi mai mulţi pui de 
lup, cu atât se scurtează viaţa omului. Eu nu sunt budist şi nu 
mă tem că viaţa mea se va scurta. Noi, mongolii dinspre nord- 
est, nu-i dăm pe cei morți lupilor spre a fi mâncaţi, ci îi ucidem 
noi pe lupi, aşa că nu mă tem. După ce învăţăm să cultivăm 
pământul, ne cam asemănăm cu voi, chinezii, adică şi noi 
credem că oamenii îşi află odihna în pământ. 

Se îndepărtau tot mai mult de vizuina pe care o jefuiseră, 
dar Chenzhen avea încă senzaţia că sunt urmăriţi de o umbră 
fantomatică. Aceasta îl neliniştea, strecurându-i pe nesimţite în 
străfundurile sufletului un sentiment de teamă şi de nelinişte. El, 
care crescuse într-un oraş mare, care nu mai avusese de-a face 
cu lupii, ajunsese deodată stăpân peste soarta a şapte lupi de 
stepă. Mama acestor lupi era cât se poate de curajoasă şi de 
vicleană; cine ştie, poate că aceşti pui sunt chiar descendenţii 
acelui rege al lupilor sau poate sunt nişte exemplare rare ale 
unei rase pure de lupi de stepă. Dacă n-ar fi fost obsesia care l-a 
mânat mereu înainte, aceşti şapte pui ar fi rămas cu siguranţă 
la adăpost de orice vânător şi s-ar fi făcut mari şi voinici, 
devenind războinici viteji care urlă prin stepă. Pe când aşa, din 
cauza sosirii lui aici, soarta acestor pui fusese întru totul 
schimbată. De acum înainte, între el şi lupii stepei avea să se 
înfiripeze o legătură indestructibilă, dar şi o ură neîmpăcată. 
Intregul neam al lupilor din stepa Elun putea să se organizeze 
sub conducerea acelei lupoaice agere şi tenace, şi, învăluiţi în 
întunericul nopţilor, să vină şi să-l bântuie, cerându-i socoteală, 
rupându-i neîncetat cu colții câte o halcă din suflet. Atunci îşi 
dădu seama că poate făcuse o mare greşeală. 

Când ajunseră la iurtă era seară. Chenzhen agăţă de 
paravanul iurtei traista în se aflau puii. Cei patru se aşezară în 
jurul sobei, turnându-şi ceai şi mâncând carne, discutând despre 
ce vor face cu cei şapte pui. 


Dorji spuse: 

— Chiar e nevoie de atâtea discuţii pentru nişte pui de lup? 
Terminaţi-vă ceaiul şi veniţi cu mine să vă arăt. În nici două 
minute am şi terminat. 

Chenzhen ştia că se apropia momentul în care avea să se 
confrunte cu o problemă extrem de spinoasă: creşterea puiului. 
Incă de când a început să-l preocupe ideea creşterii unui pui de 
lup, a ştiut că va avea de înfruntat opoziţia tuturor păstorilor, a 
cadrelor şi chiar a studenţilor. Din orice perspectivă ai fi privit — 
politică, a cutumelor, religioasă sau etnică —, din punct de 
vedere psihologic, al producţiei sau al siguranţei, creşterea unui 
pui de lup era o faptă reprobabilă şi subversivă. La începutul 
Revoluţiei Culturale, faptul că la grădina zoologică din Pekin un 
pui de tigru, a cărui mamă nu avea destul lapte să-l hrănească, 
a fost pus de îngrijitori în acelaşi coteţ cu o căţea, care l-a 
adoptat, a devenit o mare problemă politică. S-a spus că asta e 
propagandă mascată împotriva luptei de clasă, aşa că îngrijitorii 
au fost denunţaţi şi criticaţi public. Şi atunci, să creşti un lup 
chiar lângă turmele de oi, lângă vite şi lângă câini nu reprezintă 
un exemplu de inducere a unei stări de confuzie între prieten şi 
duşman, de trădare, în cele din urmă? Doar lupul era duşmanul 
păstorilor din stepă, dar era, mai ales, spiritul şi totemul în faţa 
căruia se plecau cucernice inimile celor bătrâni şi purtătorul 
sufletelor acestora spre înălțimile lui Tengri. În faţa zeului şi a 
totemului nu puteai decât să-ngenunchezi şi să te-nchini; de 
unde şi până unde să-l ţii pe lângă casă ca pe un câine, ca pe o 
slugă? Din punct de vedere religios, psihologic, al producţiei şi al 
siguranţei, creşterea unui tigru însemna necaz, iar a unui lup, 
nenorocire. Dacă avea să crească un pui de lup, Bilge nu cumva 
va ajunge să nu-l mai recunoască vreodată ca fiul lui chinez? 

Insă Chenzhen n-avea nici pe departe intenţia de a defăima 
cumva spiritele, de a nesocoti sentimentele religioase ale 
oamenilor stepei, dimpotrivă. Din respect pentru acest totem al 
mongolilor, din obsesia pentru misterul acesta profund al 
lupului, a fost zi de zi mânat de dorinţa de a creşte un pui de 
lup. Lupul este o fiinţă care vine şi se duce pe neştiute. Dacă nu 
creştea el un lup viu, pe care să-l atingă cu mâna lui şi să-l vadă 
sub ochii lui, cunoştinţele lui despre acesta s-ar fi limitat la 
poveştile populare misterioase şi ignorante sau la cunoaşterea 
generală, ba chiar la prejudecata chinezilor, care văd în lup un 


duşman de moarte. Începând cu grupul de tineri intelectuali 
care plecaseră de la Pekin în 1967, alte mari grupuri de chinezi 
şi mari cantităţi de arme şi muniţie chinezească pătrunseseră 
necontenit în stepa mongolă. Lupii din stepă se împuţinaseră şi 
poate în câţiva ani nimeni n-avea să mai găsească o vizuină cu 
şapte pui de lup. Gândindu-se că va reuşi să crească lupul 
tocmai acolo, în mijlocul păstorilor, nu se putea bizui decât pe 
sine pentru a-l prinde. Aşa că nu se mai putea aştepta şi la 
ajutor. Acum, că reuşise să pună mâna pe un pui de lup, n-avea 
decât să şi-l crească singur, cum va putea. Însă pentru a nu răni 
sentimentele păstorilor, şi mai ales pe cele ale bătrânilor, 
Chenzhen trebuia să găsească nişte argumente pe care păstorii 
să fie obligaţi să le accepte. 

Înainte de a merge la vizuină să prindă lupii, s-a tot 
frământat zile întregi, pentru ca, în cele din urmă, să găsească 
un argument cât de cât raţional: creşterea unui lup este un 
experiment ştiinţific, făcut în vederea creării câinelui-lup. În 
stepa Elun, câinele-lup se bucura de o faimă generală. Motivul 
era acela că grănicerii aveau pe lângă ei şi vreo cinci sau şase 
câini militari din această rasă, deosebit de mari şi de fioroşi şi, în 
plus, extrem de rapizi. La vânătoarea de lupi sau de vulpi era 
nevoie de viteză, de precizie, de fermitate, de siguranţă. Odată, 
Zhao, comandantul postului de grăniceri, a venit cu doi ostaşi şi 
doi câini-lupi în zonele de păşune, să inspecteze activitatea 
milițiilor populare, dar pe drum cei doi câini au prins dintr-o 
lovitură patru vulpi mari, şi fiecare dintre ei era oricând capabil 
să mai prindă una. Aşa că şi-au îndeplinit şi misiunea, dar s-au 
ales şi cu pieile de vulpe, spre invidia vânătorilor din brigadă. De 
atunci, oamenii locului îşi puseseră în gând să crească mai mulţi 
astfel de câini, însă la vremea aceea câinii-lupi erau nişte bunuri 
de mare preţ ale armatei şi, oricât de bune ar fi fost relaţiile 
între armată şi civili, când venea vorba de aceşti câini nu mai 
era de glumă. Şi atunci Chenzhen s-a gândit aşa: nu erau câinii- 
lupi rezultatul încrucişării dintre masculii de lup şi femelele de 
câine? Dacă reuşea să crească un pui de lup şi-l încrucişa cu o 
căţea, nu obținea un câine-lup? După aceea le lăsa câinii-lupi 
oamenilor locului, dar astfel reuşea să facă posibilă şi creşterea 
lupului. Mai mult, lupul de stepă era cea mai bună rasă de lup 
din lume. Dacă experimentul reuşea, aveau să obţină nişte câini 
militari mult mai buni decât cei ai armatelor germane şi 


sovietice. Astfel, poate reuşea să dezvolte în stepa mongolă o 
nouă ramură a creşterii de animale. 

Chenzhen lăsă jos bolul de ceai şi îl întrebă pe Dorji: 

— Poţi să le faci felul la şase dintre pui, dar mie să-mi laşi 
un băieţel, pe cel mai puternic. Vreau să-l cresc. 

Dorji rămase mut de uimire. Apoi începu să se uite la 
Chenzhen ca la lup, şi abia după câteva clipe îngăimă: 

— Vrei să creşti un lup? 

Chenzhen spuse: 

— Vezi bine că asta vreau: să cresc un lup, să-l fac mare, 
apoi să-l încrucişez cu o căţea şi, cine ştie, poate voi reuşi să 
obţin o rasă de câine-lup mai bună chiar decât a grănicerilor. Și 
atunci, când o să se nască acel câine-lup, toţi păstorii o să vrea 
să facă acelaşi lucru ca şi mine. 

Dorji îşi dădu ochii peste cap, în ei fulgerând acea sticlire pe 
care o are câinele de vânătoare când vede vânatul. Spuse 
repede, gâfâind: 

— Dar ştii că nu e rea deloc ideea asta. Poate că o să iasă! 
Dacă o să avem câini-lupi, o să ne fie cu atât mai uşor să 
prindem şi vulpi, şi lupi. Şi, cine ştie, poate în viitor o să 
ajungem să vindem puii şi să facem avere! 

Chenzhen spuse: 

— Mi-e teamă însă că n-o să ne lase să-l creştem. 

Dar Dorji spuse: 

— Stai puţin, doar creşterea puiului este făcută tocmai 
împotriva lupului, pentru apărarea bunurilor obşteşti. Cine se 
opune acum acestui lucru să-şi ia gândul după aceea să vină la 
noi să ne ceară vreun pui, când or fi să se nască. 

Dar Yangke râse şi spuse: 

— Ei, acum vrei şi tu să creşti lupi? 

Dorji spuse hotărât: 

— Dacă luaţi voi unul, iau şi eu unul să-l cresc. 

Chenzhen bătu din palme şi spuse: 

— Ce bine! Două case care cresc lupi împreună, aşa avem 
şi mai multe şanse de reuşită. 

Dar, după ce se mai gândi puţin, spuse: 

— Ei, riscăm puţin, pentru că nu putem şti sigur dacă atunci 
când se face mare o să vrea să se împerecheze cu o căţea. 

Dorji răspunse: 


— Asta nu e o problemă. Am eu o soluţie. Acum trei ani, am 
adus o căţea de rasă foarte bună, doream să o împerechez cu 
unul dintre câinii mei, unul foarte agil şi neînfricat. Dar aveam 
vreo zece câini, dintre care opt masculi, unii mai buni, alţii mai 
răi. Dacă acea căţea s-ar fi împerecheat mai întâi cu cei slabi, 
atunci se ducea totul de râpă. Şi mi-a venit o idee: până să vină 
vremea împerecherii, am găsit un puț secat, săpat pe jumătate, 
însă mare cât o iurtă şi adânc de intrau doi oameni în el. l-am 
luat frumuşel pe căţeaua aceea şi pe câinele meu şi i-am băgat 
acolo, împreună cu o oaie moartă, apoi le duceam şi mâncare şi 
apă în fiecare zi. După vreo trei săptămâni i-am scos afară de- 
acolo şi, ce să vezi, căţeaua deja rămăsese grea. Pe la începutul 
primăverii, a fătat o liotă întreagă, opt căţeluşi în total, din care 
am omorât patru femele şi am lăsat patru masculi, pe care i-am 
crescut. Acum, printre cei zece câini ai noştri se numără şi 
aceştia patru, care sunt cei mai mari, mai iuți şi mai fioroşi. Într- 
un singur an, mai mult de jumătate dintre lupii şi vulpile pe care 
le-am prins reprezintă osteneala acestora patru. Dacă folosim şi 
noi metoda asta, mai mult ca sigur că o să avem parte de pui de 
câine-lup până la urmă. Ţine minte, să faci în aşa fel încât să 
crească laolaltă şi puiul de lup şi puii de căţea, încă de mici. 

La auzul acestor vorbe, Chenzhen şi Yangke exclamară de 
bucurie. 

Traista se mişca, poate că puii începuseră să se simtă 
înghesuiți sau poate le era foame. Până la urmă nu mai făceau 
pe morții, ci începuseră să se agite, vrând să se strecoare afară 
prin crăpătura tolbei. Dar, deşi Chenzhen avea un respect 
deosebit pentru cele şapte vieţi nobile de pui, cinci dintre ei 
urmau să meargă la moarte. Chenzhen se posomori pe dată. 
Prin faţa ochilor îi trecu fulgerător imaginea basoreliefului de la 
intrarea în grădina zoologică din Pekin. Ce bine ar fi fost dacă ar 
fi putut să-i trimită acolo pe cei cinci, doar erau lupi mongoli din 
rasa cea mai pură, din inima stepei. Simţea în sufletul lui cât de 
înspăimântătoare puteau fi lăcomia şi vanitatea umană. Tâlhă- 
rise o întreagă vizuină de pui de lup şi, când colo, lui nu-i trebuia 
decât unul singur, pe care să-l crească. L-ar fi putut alege doar 
pe cel mai mare şi mai robust. Atunci de ce a trebuit să-i ia pe 
toţi? Nu trebuia să-i fi luat cu el pe Dorji şi pe Liang Jianzhong. 
Dar dacă cei doi n-ar mai fi mers cu el, ar mai fi fost el în stare 
să se întoarcă măcar cu un pui? Nu era sigur. Faptul că 


reuşiseră să prade o vizuină de lup era o victorie, demonstra 
vitejia, priceperea, le aducea onoare şi respectul tuturor, lucruri 
în comparaţie cu care cele şapte jivine nu erau decât ca nişte 
grăunţi de nisip. 

Pe Chenzhen îl durea sufletul. Se gândi de câtă vreme 
pusese stăpânire pe sufletul lui dorinţa de a avea pui de lup. 
Erau doi ani de când visa la ei, prinsese drag de ei şi îşi dorea 
să-i poată lăsa în viaţă pe toţi. Însă acest lucru era de-a dreptul 
imposibil, câte jivine trebuia să ucidă pentru a hrăni şapte pui 
de lup? Brusc, îi veni o idee: n-ar fi mai bine să se suie pe cal şi 
să-i ducă înapoi pe ceilalţi cinci? În afară de Yangke, n-ar mai fi 
vrut nimeni să vină cu el, iar singur nu-i prea venea să se ducă. 
Apoi, drumul dus şi întors dura cam patru ceasuri, iar oamenii şi 
caii erau peste măsură de osteniţi. Lupoaica aceea trebuie să fie 
acum lângă vizuina surpată, tânguindu-se la cer şi scormonind 
pământul, urlând ca o nebună. Dacă i-ar fi dus acum înapoi, ar fi 
fost ca şi cum şi-ar fi căutat singur sfârşitul. 

Chenzhen luă tolba şi o luă încetişor către uşă. Zise: 

— Să-i mai lăsăm câteva zile şi apoi îi omorâm, vreau să mă 
uit mai bine la ei. 

Dorji îi spuse: 

— Şi cu ce ai să-i hrăneşti? E aşa de frig, ei n-au mâncat 
nimic o zi întreagă, trebuie să fie lihniţi de foame. 

Dar Chenzhen răspunse: 

— O să mulg nişte lapte şi le aduc. 

Liang Jianzhong se întunecă la faţă şi spuse: 

— Nu se poate aşa ceva, eu cresc vacile, laptele e pentru 
oameni, lupii mănâncă vaci, să iei lapte de la vacă să hrăneşti 
lupul — nu s-a mai auzit! Poate mă trezesc după aceea că 
brigada îmi ia vitele din grijă. 

Yangke încercă s-o dreagă: 

— Mai bine îl lăsăm pe Dorji să se ocupe de pui, Kasmai o 
să se îngrijoreze foarte tare pentru că n-o să-şi poată îndeplini 
datoria, iar noi, dacă o să predăm cinci piei de pui de lup, o să-i 
ducem de nas, şi abia aşa o să-i putem creşte pe ceilalţi. Altfel, 
toată lumea din brigadă o să vină să vadă puii vii şi n-o să mai 
putem ţine nici măcar unul. Mai bine îl laşi pe Dorji să-şi termine 
repede treaba că eu nu pot şi nici pe tine nu te văd în stare, iar 
să-l chemăm altă dată nu e chiar floare la ureche. 


Chenzhen simţi cum ochii încep să-l usture. Încuviinţă, cu 
un oftat prelung: 

— Altfel nu se poate. 

Chenzhen se întoarse şi intră în iurtă, trase lângă el lada cu 
balegă uscată, o răsturnă şi puse puii din tolbă în ea. Puii 
începură să se caţere unii peste alţii, dar când ajungeau la 
margine imediat se prefăceau morţi — micuţii se străduiau din 
greu să se pună la adăpost de nenorociri. Fiecare dintre ei 
tremura, iar blana aceea pufoasă de pe ei stătea ţepoasă, de 
parcă fuseseră curentaţi. Dorji întinse mâna şi îi căută pe 
fiecare, apoi, ridicându-şi capul, îi spuse lui Chenzhen: 

— Patru sunt băieţi şi trei sunt fete. Tu ia-l pe care e cel mai 
mare şi mai puternic, iar eu îl iau pe cestălalt. 

Spunând acestea, îi luă pe ceilalţi cinci şi-i vâri în tolbă, unul 
câte unul. Apoi luă ghiozdanul şi merse pe locul din faţa iurtei, 
scoase unul şi, uitându-se la pielea de pe burtă, spuse: 

— Asta e fată, s-o lăsăm pe ea să meargă prima la Tengri. 

Dădu mâna pe spate, se lăsă puţin pe piciorul drept, îşi roti 
braţul înainte şi cu toată puterea trimise puiul rotofei direct la 
Tengri, aşa cum făceau păstorii stepei în fiecare primăvară cu 
puii de câine. Ceea ce mergea la cer era sufletul, ceea ce 
rămânea pe pământ era trupul. Chenzhen şi Yangke văzuseră 
de multe ori acest ritual străvechi, iar în trecut auziseră că tot 
aşa se procedează şi cu puii de lup, însă era prima dată când 
vedeau cu ochii lor cum cineva le face de petrecanie puilor de 
lup pe care ei înşişi îi prinseseră. Chenzhen şi Yangke se făcură 
cenuşii la faţă precum zăpada de lângă iurtă. 

Puiul care fusese trimis la cer parcă nu-şi dorise să meargă 
chiar aşa de timpuriu să-l vadă pe Tengri. Stătuse tot timpul 
făcând pe mortul, dar acea mică lupoaică ce stătea nemişcată 
ştia din instinct că exact acolo urmează să meargă, aşa că îşi 
adună toate puterile şi începu să dea din lăbuţele ei subţiri, 
prinzând şi zgâriind aerul, de parcă voia să se prindă de trupul 
mamei sau de ceafa tatălui, sau de orice i-ar fi putut salva viaţa. 
Lui Chenzhen i se păru că, de frică, membrana aceea albăstruie 
de pe ochii puiului s-a spart, lăsând să i se vadă ochii înroşiţi de 
sânge şi de groază. Sărmana de ea deschisese dintr-odată ochii 
spre cer, dar nu apucă să vadă lumina azurie a lui Tengri, căci 
cerul albastru era acoperit de nori negri, năpădit de sângele din 


ochii puiului. Micuţa căscă gura, dar se prăvăli pe pământul tare, 
neacoperit de zăpadă al şesului pe care se afla tabăra de iurte. 

Puiul căzu pe pământ pocnind uşor ca un pepenaş, micuțul 
său trup nu mai avu când să se zbată şi curând rămase 
nemişcat. Din gură, din nas şi din ochi îi ieşeau firicele subţiri de 
sânge rozaliu, de parcă ar fi fost amestecat cu lapte. Chenzhen 
simţi cum inima din gât îi cade la loc în piept, durându-l până la 
inconştienţă. Cei trei dulăi se repeziră înaintea puiului, dar Dorji 
strigă o dată tare şi făcu câţiva paşi apăsaţi spre ei ca să-i 
oprească, de teamă ca nu cumva blana aceea atât de prețioasă 
a puiului să fie hărtănită de colții dulăilor. Chenzhen văzu din 
întâmplare cum Erlang se repede la ceilalţi doi tovarăşi lătrând, 
împiedicându-i astfel pe Gălbenuş şi pe Yile să muşte puii. 
Erlang, care se purta ca un general, nu avea obiceiul să-şi verse 
mânia. Mai degrabă s-ar fi spus că-i plac puii de lup. 

Dorji mai scoase un pui din tolbă. Acesta părea să fi simţit 
mirosul de sânge, şi, cum încăpu pe mâna lui Dorji, nu mai făcu 
pe mortul, ci începu imediat să se zbată, iar lăbuţele lui subţiri îi 
lăsară pe mână semnele unor zgârieturi uşoare, ca nişte dâre 
albe. Când tocmai se pregătea să-l trăsnească, se opri şi-i zise 
lui Chenzhen: 

— Omoară şi tu „o fiinţă nevinovată”. Ucide un pui de lup cu 
mâna ta, aşa, să-ţi încerci curajul. Care păstor din stepă n-a ucis 
cândva un lup? 

Dar Chenzhen se dădu un pas înapoi şi spuse: 

— Lasă, fă-o tot tu. 

Atunci Dorji râse şi spuse: 

— Voi, chinezii, sunteţi foarte fricoşi. Îi urâţi pe lupi, dar nici 
măcar un pui nu sunteţi în stare să ucideţi. Cum să fiţi în stare 
să mergeţi la război? Nu-i de mirare că v-aţi chinuit atâta amar 
de vreme să construiți zidul acela nesfârşit. la uite la mine... 

Nici nu se stinse bine ecoul vorbelor sale, că puiul zbură 
către cer. Şi nici nu căzu bine pe pământ, că urmă altul. Pe 
măsură ce-i omora, Dorji era tot mai incitat, mormăind parcă o 
incantaţie: 

— Mergeţi la Tengri, mergeţi acolo unde nu este durere şi 
întristare! 

Chenzhen simţea nu doar că nu mai are pic de curaj, ci şi că 
e chiar îmboldit de spaimă. Inţelegea acum diferenţele 
psihologice majore dintre neamul agricultorilor şi cel al 


nomazilor, neamul care foloseşte cuțitul de măcelărie e mai 
obişnuit cu sângele decât cel care foloseşte secera. Cum de n- 
au putut vechii chinezi să păstreze în sânul neamului lor o cât 
de mică ramură de nomazi sinizaţi? În teritoriul chinez prin 
tradiţie mai sunt încă stepe care li s-ar potrivi nomazilor, pe care 
ar putea să se dezvolte foarte bine o ramură de „cazaci” 
chinezi. La urma urmelor, construirea cetăților întărite şi apă- 
rarea hotarelor nu seamănă cu acelea ale nomazilor, pentru că 
vitejii călare ai neamului stepei trăiesc în condiţii foarte aspre şi 
sunt mai încercaţi cu fiecare an ce trece. 

Cei cinci pui zburară prin aer, iar pe pământ căzură cinci 
trupuşoare însângerate. Chenzhen îi strânse într-un făraş, apoi 
rămase privind la norii de pe cer, aşteptând ca Tengri să le 
primească sufletele. 

Dorji părea şi mai satisfăcut. Se lăsă în jos şi, frecându-şi cu 
mâna cizmele cu vârf ridicat, spuse: 

— Nu ai prea des ocazia de a ucide cinci lupi într-o singură 
zi. Omul e foarte diferit de lup. Când prinde ocazia, ticălosul de 
lup poate ucide dintr-odată şi o sută, două de oi. Ce sunt pe 
lângă asta cinci pui pe care i-am ucis eu? S-a făcut târziu, 
trebuie să mă duc să închid vitele. 

Spunând acestea, se duse să-şi ia puiul, dar Chenzhen îi 
spuse: 

— Mai stai puţin, ajută-mă să jupoi puii. 

Dorji răspunse: 

— Bine, dacă e să facem o treabă, s-o facem până la capăt. 
Terminăm imediat. 

Erlang şedea lângă făraş, păzindu-i fioros pe pui. Lătră spre 
Dorji de două ori şi-şi adună puterile, pregătindu-se să sară. Dar 
Chenzhen îl luă repede de ceafă. Jupuind puii ca pe miei, Dorji 
spuse: 

— Pieile puilor sunt aşa de mici, nici n-ai ce face cu una. 

În scurt timp, cei cinci pui erau jupuiţi, iar pieile întinse la 
uscat pe marginile de sus ale iurtei şi apoi îndreptate. Spuse iar: 

— Pieile astea sunt marfă de calitatea întâi. Cu vreo 
patruzeci poţi să-ţi faci un cojocel uşor, călduros şi tare frumos, 
pe care altfel nu l-ai putea cumpăra cu toţi banii din lume. 

Dorji luă apoi nişte zăpadă şi se spălă pe mâini, după care 
se duse la car şi-şi luă lopata. 


— De nimic nu sunteţi în stare, noroc că v-am ajutat eu. 
Dulăii nu mănâncă niciodată carne de lup, aşa că trebuie să-i 
îngropaţi repede, şi vedeţi să-i îngropaţi mai adânc, altfel 
lupoaica simte mirosul şi s-a terminat cu turmele voastre de oi 
şi de vite. Mergeţi câţiva mai departe de iurtă, la câteva zeci de 
metri, săpaţi o groapă de vreun metru şi puneţi trupurile puilor 
acolo, apoi umpleţi groapa şi nivelaţi-o cu tălpile, după care 
presăraţi nişte prafuri insecticide care acoperă mirosul hoiturilor 
de pui de lup. 

Yangke întrebă: 

— Dar puiului nostru trebuie sau nu să-i facem un sălaş, 
ceva? 

Dorji răspunse: 

— Pai, dacă tot vine din vizuină, faceţi-i o vizuină. 

Chenzhen şi Yangke merseră în partea de sud-est a iurtei, 
măsurând vreo zece, douăzeci de paşi, iar acolo săpară o 
groapă cam de şaizeci de centimetri adâncime, de aproape 
jumătate de metru pătrat. Puseră acolo câteva bucăţi de blană 
de oaie ruptă şi puţin pământ, după care aşezară puiul de lup. 

Acesta se făcu moale cum intră în contact cu pământul, se 
uită în stânga şi-n dreapta, după care dădu roată prin groapă de 
câteva ori, de parcă se întorsese acasă la el. Se mai linişti puţin, 
se băgă sub un colţ răsfrânt al blănii şi se ghemui acolo, dar 
rămase atent, privind şi amuşinând în toate direcţiile, căutându- 
şi parcă fraţii şi surorile. Chenzhen se gândi atunci să-l pună 
lângă el şi pe celălalt pui, să-i ofere un partener, însă Dorji îl luă 
deîndată pe cel care-i revenea lui, încălecă şi o luă din loc. Liang 
Jianzhong aruncă o privire rece puiului, apoi se urcă pe cal şi 
plecă. 

Chenzhen şi Yangke stăteau pe vine lângă sălaşul puiului, 
privindu-l cu sufletele grele. Chenzhen spuse: 

— Nu ştiu dacă vom putea într-adevăr să-l creştem. Mai 
târziu o să avem şi mai mult de lucru. 

Yangke zise şi el: 

— Să nu ştie nimeni că vom creşte un pui de lup, ştii cum e: 
fapta bună nu iese pe uşă, fapta rea ajunge departe. O să vezi. 
Acum e la modă: „Cine nu ucide destui tâlhari nu părăseşte 
frontul.” O duceam binişor şi deodată am confundat inamicul cu 
prietenul şi ne-am apucat să creştem lupi. 

Dar Chenzhen spuse: 


— Aici suntem departe de vigilenţa autorităţilor; cerul e 
prea sus şi împăratul, prea departe. Cine trebuie să ştie că noi 
creştem lupi? Mie cel mai tare mi-e teamă că moş Bilge n-o să 
mă lase să-l păstrez. 

Yangke spuse: 

— Vaca s-a întors de mult. Mă duc să mulg nişte lapte, puiul 
trebuie să fie mort de foame. 

Dar Chenzhen dădu din mână: 

— Mai bine i-l dai lui Yile să-l alăpteze, că sunt căţele care 
dau să sugă şi puilor de tigru, poate că o să-i dea şi celui de lup. 

Chenzhen luă puiul din groapă, ţinându-l cu amândouă 
mâinile de piept. Nu pusese nimic în gură o zi întreagă, şi burta 
parcă i se smochinise. Lăbuţele îi îngheţaseră de parcă ar fi fost 
ca pietricelele de sub zăpadă. Era acum şi îngheţat, şi lihnit, şi 
înspăimântat. Tremura din tot trupul, zumzăind parcă, mult mai 
pleoştit ca mai devreme, când fusese scos din vizuina lui. 
Chenzhen îl luă repede şi-l vâri în sân, pentru a-l încălzi. 

Se însera când Yile se aşeză în coteţul ei să le dea puilor să 
sugă. Cei doi se îndreptară într-acolo. Zăpada pe care o 
îngrămădiseră peste culcuşul pe care-l făcuseră iniţial pentru 
câini se topise de mult, în zilele mai calde dinaintea miezului 
iernii, iar stratul de zăpadă care căzuse apoi nu era prea gros. 
Culcuşul de acum fusese mutat la grămada cu balegă uscată din 
dreapta iurtei. In această grămadă de balegă făcuseră o gaură 
pe fundul căreia aşternuseră câteva bucăţi de blană de oaie 
ruptă, dar şi un fel de perdea făcută dintr-o piele crudă de cal, 
groasă şi tare: acesta era culcuşul călduros şi primitor al lui Yile 
şi al celor trei puişori ai ei. După ce Yangke îi dădu lui Yile un 
terci din supă de carne şi mei, ea se întoarse la coteţ, deschise 
uşa din piele de cal cu botul ei lunguieţ şi se strecură înăuntru, 
ghemuindu-se cu mare grijă, lipită de pereţii micii ei vizuini. Cei 
trei pui îi găsiră imediat sfârcurile şi începură să sugă zdravăn. 

Chenzhen se apropie tiptil de Yile, se lăsă pe vine şi o 
mângâie cu palma pe cap, încercând să n-o lase să vadă. Lui 
Yile îi făcea plăcere mângâierea stăpânului, aşa că începu să-i 
lingă mâna cu ardoare. Yangke trase la o parte unul dintre puii 
de câine şi, în timp ce cu o mână încerca să mulgă, cu cealaltă 
ţinea un bol în care se scurgea laptele. Apoi, cât ai bate din 
palme, Chenzhen scoase puiul de lup din sân. Yangke îl mâniji 
repede cu laptele de câine pe cap, pe spate şi pe lăbuţe. Ceea 


ce făcea Yangke era, de fapt, o metodă străveche şi eficientă 
prin care ciobanii din stepă reuşeau să le facă pe oi să 
primească la sân mieii orfani. Chenzhen şi Yangke sperau astfel 
să o facă pe Yile să-l primească la alăptat pe puiul de lup, însă 
câinii sunt mult mai inteligenţi decât oile, iar mirosul lor este 
mult mai fin. Poate dacă unul dintre puii lui Yile ar fi murit sau 
cineva i l-ar fi luat, atunci l-ar fi acceptat pe puiul de lup. Acum 
ea îşi avea cei trei pui ai ei, aşa că nu dorea sa-l primească pe 
cel de lup. Yile reacţionă imediat ce apăru puiul de lup, vrând 
să-şi ridice capul pentru a-şi vedea puii, dar Chenzhen şi Yangke 
făcură tot posibilul să n-o lase să se ridice. 

Puiul de lup, flămând şi îngheţat, care până atunci fusese 
aşa de bleg sau făcuse pe mortul, deveni deodată sălbatic ca un 
lup care simte miros de sânge, cum ajunse în preajma lui Yile şi 
simţi mirosul de lapte. Începu să se zbată, se aruncă vijelios, 
făcându-se frate cu oricine numai să se poată hrăni, dându-şi 
arama pe faţă. Puiul de lup era mai tânăr decât cei de câine cu 
vreo lună şi jumătate. Capul lui era mai micuţ decât al lor, iar 
trupul era ceva mai mărunţel. In schimb, forţa lui o depăşea cu 
mult pe aceea a puilor de câine şi, instinctual, se pricepea mult 
mai bine cum să găsească laptele. Căţeaua avea pe burtă două 
rânduri de ţâţe, unele mai mari, altele mai mici. Laptele care 
ieşea era, deci, mai mult sau mai puţin. Ceea ce i-a umplut de 
uimire pe Chenzhen şi pe Yangke a fost faptul că puiul de lup nu 
s-a grăbit să mănânce lapte, ci a luat şi a încercat fiecare 
mamelă, urmând parcă un traseu, dându-i la o parte, ca un 
nebun, unul câte unul, pe puii care tocmai sugeau. In scurt timp, 
coteţul, care până atunci fusese un cotlon liniştit, se răscoli de 
parcă năvăliseră tătarii, devenind o harababură de nedescris. 
Forţa animalului sălbatic care anima puiul de lup îl făcea să se 
împingă şi să răstoarne puii de câine, unul câte unul, până când 
încercă toate sfârcurile, de la primul până la ultimul. Se aşeza la 
unul şi gusta puţin, apoi îl scuipa, iar gusta, iar scuipa. In cele 
din urmă, alese o ţâţă chiar pe mijlocul burţii lui Yile, cea mai 
mare şi mai umflată, cu cel mai mult lapte, pe care o prinse şi 
nu-i mai dădu drumul, începând să sugă vârtos. Dar în timp ce 
sugea, cu lăbuţa apăsa pe alta, tot mare, punând astfel 
stăpânire peste toată mâncarea, ca un despot cotropitor. Cei 
trei căţeluşi, rotofei şi blajini, se treziră în curând cu totul daţi la 
o parte de puiul de lup. 


Băieţii priveau stupefiaţi întreaga scenă. Yangke holbă ochii 
de uimire şi spuse: 

— Caracterul lupului este de-a dreptul înspăimântător. Uite, 
puiul acesta nici n-a făcut ochi şi e un tiran. Bineînţeles că între 
cei şapte pui el trebuie să fi fost cel mai mare, şi poate nici nu-i 
prea băga în seamă pe ceilalţi cât încă erau în vizuina lor. 

Dar Chenzhen continua să-l privească plin de interes şi 
adâncit în gânduri. Abia după o vreme se trezi din reverie şi 
spuse captivat: 

— Să privim cu atenţie, aici se petrec lucruri din care este 
ceva de învăţat. În coteţul acesta de câini ni se prezintă însăşi 
istoria lumii pe scurt. Tocmai mi-am amintit o frază a domnului 
Lu Xun, care zicea că vesticii au o natură mai sălbatică, în 
vreme ce chinezii sunt ceva mai... domesticiţi. Uite, asta e o 
natură sălbatică, spuse Chenzhen arătând către puiul de lup. 

Apoi, arătând către căţeluşi: 

— lar acesta e animalul domestic. Vesticii de astăzi sunt 
urmaşii triburilor barbare de vânători teutoni, germani sau 
anglo-saxoni. După ce civilizațiile înaintate ale grecilor şi 
romanilor antici s-au dezvoltat vreme de o mie, două mii de ani, 
au năvălit aceştia, ca nişte animale sălbatice care ieşeau din 
pădure, şi au făcut cetatea Romei antice una cu pământul. Ei 
folosesc la masă cuțitul şi furculiţa, se hrănesc cu friptură, 
brânză şi unt. De aceea în ei au rămas mai multe urme ale 
sălbăticiei şi năvălniciei decât în sedentarii agricultori. În ultima 
sută de ani, chinezii cei domesticiţi au avut de îndurat multe 
necazuri de pe urma sălbăticiei vesticilor. Nu-i de mirare că, 
vreme de mii de ani, imensul popor chinez a fost mereu făcut de 
ruşine de puţin numerosul popor nomad al stepei. 

Mângâind puiul pe creştet, Chenzhen continuă: 

— Caracterul nu determină numai soarta unui om, ci şi pe 
aceea a unui popor întreg. În neamul nomad, caracterul 
domestic nu este pregnant. Ei bine, caracterul acesta de nimic a 
ajuns să  condiţioneze întreaga existenţă a popoarelor 
sedentare. Toate cele patru mari civilizaţii antice din istoria 
omenirii au fost popoare sedentare, însă trei dintre ele s-au 
stins, pe când civilizaţia chineză nu s-a stins, şi asta nu doar 
pentru că leagănul ei este situat între două dintre cele mai mari 
fluvii de pe faţa pământului, Fluviul Galben şi Fluviul Albastru. 
Din el a răsărit cel mai numeros popor, făcând celelalte civilizaţii 


să nu se simtă prea bine, şi poate că asta se datorează şi 
imensei contribuţii a nomazilor din stepă... Încă nu am pătruns 
prea bine legătura dintre toate astea. După doi ani petrecuţi în 
stepă, am ajuns la concluzia că lucrurile pe-aici sunt altceva 
decât ceea ce par... 

Yangke dădu din cap şi spuse: 

— Văd că, dacă te apuci să creşti un pui de lup, pe lângă 
studiul acestuia mai treci şi prin studiul omului, al caracterului 
de lup, de animal sălbatic şi domestic. La oraş sau la ţară nu 
prea ai ocazia să faci acest lucru, acolo nu poţi vedea decât 
omul şi animalul domestic. 

Chenzhen răspunse: 

— Da, dar comparaţia dintre caracterul lupului şi al 
animalului domestic nu poate fi asociată opoziţiei dintre 
caracterul lupului şi cel al barbarului. O astfel de abordare e pur 
şi simplu irelevantă. 

Yangke spuse atunci râzând : 

— Aşa e, văd că prima zi de creştere a lupului a şi dato 
grămadă de rezultate. Hai, că nu se poate să nu creştem noi 
lupul ăsta. 

Foiala şi hărmălaia din coteţ o făcură pe Yile mai 
suspicioasă şi mai alertă, căci puii ei, simțindu-se oprimaţi de 
puiul de lup, începuseră să scâncească, aşa că ea încercă să se 
proptească pe labele dinainte şi să se elibereze din mâinile lui 
Chenzhen, ca să vadă ce se petrece în culcuş. Lui Chenzhen îi 
era teamă că o să-l respingă pe puiul de lup şi că o să-l omoare. 
O ţinea tare de cap, o striga pe nume, încerca s-o liniştească şi o 
mângâia. Nu-i dădu drumul până când puiul de lup nu se umflă 
de lapte. Atunci Yile întoarse capul şi observă că în coteţ mai 
apăruse un pui, aşa că începu să-i miroasă, neliniştită, pe 
fiecare în parte, ajungând repede şi la puiul de lup. Acesta era 
mânjit cu laptele ei, aşa că ezită puţin şi vru să-l împingă, să-l 
vadă puţin mai la lumină, ca să-şi dea seama ce e cu el. 

Dar Chenzhen o ţinu locului. Trebuia să o facă să asculte de 
voinţa stăpânului, să accepte situaţia şi să se supună. Yile 
începu să latre exasperată, părând a-şi fi dat seama că în 
coteţul ei se află un pui de lup, pe care stăpânul ei l-a luat dintr- 
o vizuină din adâncul muntelui, iar acum o obligă să accepte la 
sân un asemenea duşman neîmpăcat. Câinii din stepă nu se 
aseamănă celor din restul Chinei. Aceştia din urmă au un câmp 


vizual mai redus, n-au văzut în viaţa lor tigri sau lupi, iar dacă le 
pui la sân un pui de tigru, îl acceptă imediat. Pe când aici ne 
aflăm pe frontul războiului dintre lupi şi câini; nici vorbă să 
primească o căţea la sân un pui de inamic. Yile încercă de 
câteva ori să se ridice şi să-l respingă pe puiul de lup, dar 
Chenzhen o tinu bine. 

Atunci se înfurie, începu să se agite, să se zbată şi să 
mârâie. Totuşi, nu îndrăznea să-l supere pe stăpân, aşa că până 
la urmă se tolăni la loc mânioasă şi nu se mai mişcă. 

În stepă, omul are drept de viaţă şi de moarte asupra 
animalului. Folosindu-se de forţă şi de ispita mâncării, omul 
domesticeşte câinele sălbatic. Orice câine care îndrăzneşte să 
se răzvrătească împotriva stăpânului şi nu e gonit în pustiul 
stepei să moară de foame, de frig sau mâncat de lupi, e ucis de 
chiar stăpânul său. Câinele şi-a pierdut de mult independenţa 
proprie sălbăticiei şi a devenit domestic pe de-a-ntregul: o jivină 
care fără ajutorul omului nici măcar nu-şi poate duce zilele. 
Chenzhen se simţi profund întristat pentru toate căţelele ca Yile. 
Din acelaşi motiv, dacă în societatea umană asuprirea 
despotului este prea mare, mai devreme sau mai târziu oamenii 
îşi pierd treptat componenta sălbatică a naturii lor şi se supun, 
devenind cât se poate de obedienţi. Când aceşti mieluşei 
ascultători se înmulţesc, iar guvernarea e mai blândă, poporul 
îşi pierde puterea de a se opune atunci când se confruntă cu 
nişte cotropitori puternici. Şi aşa, fie ajung să se transforme în 
altă rasă, fie să dispară de pe faţa pământului, şi numai după 
săpături arheologice să li se găsească urmele printre ruine. Câte 
mari civilizaţii de agricultori nu se mai găsesc azi decât în 
paginile manualelor de istorie sau prin muzee! 

În coteţul câinilor se lăsă încetişor liniştea. Yile era prima 
căţea pe care o crescuseră Yangke şi Chenzhen. De când a fătat 
şi alăpta, cei doi au avut mereu mare grijă de ea, oferindu-i 
condiţii optime, aşa se face că avea suficient lapte pentru puii 
ei. Ba chiar a avut lapte din belşug, după ce au venit şi i-au luat 
câţiva dintre pui. Acum, că primise încă unul, nu era nicio 
problemă în privinţa laptelui. Chiar dacă cei trei căţeluşi 
fuseseră împinşi către mamelele mai uşurele, tot se puteau 
sătura. Micuţii începeau să se caţere pe gâtul şi pe spinarea 
mamei şi îşi muşcau unul altuia coada, îşi apucau urechile, se 
jucau până oboseau. In timpul acesta, puiul de lup sugea cu 


disperare. În sinea lui, Chenzhen se gândea că fiecare dintre cei 
şapte pui de lup trebuie să fi fost un mic hoţoman acolo, în 
vizuină, căci, dacă nu reușea să ajungă la ţâţă, putea muri de 
foame. Totuşi, acesta, care era cel mai voinic dintre ei, nu putea 
mânca acolo aşa de mult, încât să-i crape burdihanul. 

Acum, că venise în coteţul câinilor, avea ocazia să-şi 
demonstreze superioritatea, şi mârâia fericit în timp ce sugea 
lapte ca un lup care sare asupra prăzii şi o sfârtecă satisfăcut, 
mâncând absolut tot, de parcă burta lui ar fi fost un sac fără 
fund. 

Chenzhen privi mai bine şi se gândi că nu e cinstit: în 
câteva minute, burta lupului se umflă mai tare decât cea a 
căţeilor rotofei. Se apucă degrabă să-l frece pe burtă şi se 
sperie: burta era aşa de umflată, încât pielea întinsă părea 
subţire ca o foaie de hârtie. Se temea că puiului pur şi simplu îi 
va plesni burta, aşa că-l apucă uşor de ceafă şi începu să-l tragă 
încet, dar acesta nici vorbă să dea drumul, ci trase de mamelă 
câţiva centimetri. Nu voia deloc s-o lase din gură, iar Yile începu 
să schiaune de durere. Yangke apucă repede cu degetele 
fălcuţele puiului de lup şi abia aşa reuşi să i le desfacă. Apoi 
răsuflă şi spuse: 

— Ziceau ciobanii că lupul ar avea burtă de cauciuc... Acum 
îi cred. 

Chenzhen era bucuros nevoie mare: 

— Uite ce poftă de mâncare poate să aibă, ce vitalitate 
extraordinară. Aşa n-o să ne fie prea greu să-l creştem. După 
aceea o să-i dăm voie să mănânce cât pofteşte. 

Chenzhen văzuse cu ochii lui cum arată competiţia acerbă 
şi tenace, urmărind acest pui de lup care tocmai ce fusese scos 
din vizuina lui. De acum avea să se sature privind natura 
sălbatică adânc înrădăcinată în puiul acela. 

Se întunecase. Chenzhen luă puiul şi-l puse înapoi în 
culcuşul lui, dar puse lângă el şi un pui de câine, pentru ca 
atunci când va deschide ochii să-l vadă şi să se familiarizeze cu 
el, cultivând sentimente fraterne. Cei doi pui se mirosiră unul pe 
celălalt, dar cum mirosul laptelui de căţea estompa diferenţele 
dintre ei, până la urmă se băgară unul într-altul şi adormiră. 

Întorcându-se, Chenzhen văzu că Erlang stătuse tot timpul 
lângă el, cu ochii pe puiul de lup şi pe fiecare mişcare a 
stăpânului, iar acum dădea încetişor din coadă, privindu-l. 


Totuşi, parcă dădea ceva mai tare decât înainte, parcă 
exprimându-şi multumirea pentru faptul că stăpânul adusese un 
pui de lup să-l crească. 

Ca să fie sigur, Chenzhen aduse un vechi butuc de lemn şi-l 
puse deasupra culcuşului, iar peste butuc mai aşeză şi un 
bolovan. 

Ganbu, care era om gospodar, închisese oile în ţarc. Cum 
auzi că Chenzhen şi ceilalţi prinseseră puii din vizuina lupului, îşi 
luă imediat lanterna şi veni repede să vadă ce şi cum, însă, când 
văzu pieile puse la uscat pe iurtă, spuse plin de uimire: 

— În Elun, să vină nişte chinezi să prindă pui de lup, aşa 
ceva nu s-a mai auzit, de când lumea şi pământul, aşa ştiu eu! 

Cei trei erau adunaţi în jurul ceaunului de pe foc şi mâncau 
carne de oaie cu tăiţei, când, deodată, se auziră de afară lătrat 
furios de câine şi tropot de cal. Zhang Jiyuan dădu la o parte 
perdeaua de pâslă, deschise uşa de lemn, ţinând caii de 
căpăstru, în timp ce aceştia tropăiau nervoşi, apoi se lăsă în jos 
în dreptul intrării şi spuse: 

— Ordin de la Direcţie: în apropiere de frontieră au apărut 
câteva haite de lupi, toată lumea din cele trei brigăzi se adună 
în trei locuri pentru încercuire. Brigada noastră a fost repartizată 
în sectorul de nord-vest. Direcţia a mai trimis nişte vânători din 
altă brigadă să ne ajute, Bilge are comanda. Cei care aţi fost 
înştiinţaţi să vă adunaţi la unu noaptea, la iurta lui Bilge. Aşa 
spun cei de la Direcţie, în afară de bătrânii şi de copiii care 
rămân să vadă de turmele de oi şi de vite, toată lumea trebuie 
să se prezinte la acţiune. Stăvarii din toate brigăzile trebuie să 
le dea imediat cai celor care nu au, iar ei să vină mai devreme 
în locurile de pândă deja stabilite. Voi încercaţi să prindeţi 
măcar câteva ore de somn. Eu mă duc acum, dar vedeţi să nu 
cumva să adormiţi şi să nu vă treziţi la timp. 

Apoi Zhang Jiyuan trase uşa după el, încălecă şi o luă la 
galop. 

Liang Jianzhong lăsă bolul cu orez din mână şi spuse 
amărât: 

— Nici n-au venit bine puii, că au apărut şi cei mari. Lupii 
ăştia vor să murim de oboseală, nu alta. 

Dar Yangke spuse: 

— Dacă mai stăm câţiva ani în stepă, nu se ştie dacă nu ne 
transformăm noi în lupi! 


Cei trei se ridicară şi fiecare începu să-şi facă pregătirile de 
luptă. Liang Jianzhong dădu o fugă până la păşunea cea veche, 
de unde aduse caii pentru toţi trei. li lăsă lângă fânar, apoi intră 
şi le aduse cu furca trei grămezi de fân uscat. Din coşul de 
răchită al căruţei Yangke scoase nişte carne şi nişte oase de 
oaie şi le dădu câinilor, apoi verifică harnaşamentul cailor şi 
tomakanele, după care, împreună cu Chenzhen, căută nişte 
curele cu care să lege câinii pentru vânătoare. Cei doi mai 
participaseră la încercuiri de mică anvergură şi ştiau că zgarda 
şi lesa câinelui nu-l lasă pe acesta să o ia razna în toiul 
vânătorii. Chenzhen îi puse o zgardă de piele lui Erlang, apoi 
vâri cureaua prin inel cu mare dexteritate, prinzând în mână 
capetele acesteia. Îl trase aşa pe Erlang după el câţiva paşi şi, 
arătând către partea de nord a ţarcului oilor, strigă „Şo!:, lăsând 
liberă o bună bucată de lesă. Erlang se avântă vijelios într-acolo, 
trăgând după el lesa. Modalitatea aceasta de a lega câinii 
pentru încercuirile colective punea dulăii sub controlul total al 
vânătorilor, împiedicându-i să se repeadă orbeşte înainte şi să 
inducă dezordine în rânduiala încercuirii. Acest lucru le mai 
permitea vânătorilor să dea drumul mai multor câini odată, fără 
a se ajunge la situaţia în care câinii se împiedică sau se încurcă 
în lesele lungi, încetinind atacul. 

Yangke îi puse şi el zgarda lui Gălbenuş, petrecu şi lesa, 
apoi făcu o probă. Cei doi câini ascultau comenzile aşa cum 
trebuie, iar cei doi oameni dădeau ordinele aşa cum se cuvine, 
fără greşeală, fără să pună câinii să o ia aiurea la goană, cu 
sfoara după ei. 


Capitolul 12 


Genghis-Han şi-a îndemnat căpeteniile să exerseze 
vânătoarea prin împresurare şi astfel să se obişnuiască cu 
practicile de luptă. Când mongolii nu participau la lupte cu 
oamenii, trebuiau să se lupte cu animalele. Aşa că, imediat 
ce venea iarna şi vremea marilor vânători, mongolii îşi 
trimiteau trupele în zonele de încercuire... după mai multe 
zile, când animalele se împuținau, căpeteniile veneau 


înaintea hanului, cerând poruncă pentru ceea ce mai 
rămăsese, căci cele pe care le mai lăsau în viață trebuiau să 
se înmulțească până la următoarea vânătoare. 


Duo Sang, /storia mongolilor de la Genghis-Han la 
Tamerlan, în traducerea lui Ping Chengjun 


Toate căpeteniile se vorbiră atunci ca în fruntea 
armatelor să formeze un cerc precum acela pe care-l fac la 
vânătoare şi să purceadă la luptă, înlăturând toate 
împărăţiile care le vor sta în cale. Mongke [Yuan Xianzong 
— n. a.] orândui această formaţie de-a lungul râului (râul 
Fuerjia, în original), pe malul stâng al acestuia. 


Rashid al-Din, Cronici — Cartea a doua, traducere şi 
note de Zhou Liangxiao 


MULŢIMEA DE OAMENI ŞI CAI însoţiţi de haita de câini de 
vânătoare înainta în grabă prin stepa cufundată-n beznă, 
avându-l în frunte pe moş Bilge şi îndreptându-se către nord- 
vest. Fiecare om avea un câine pe care-l trăgea după el, ba unii 
aveau chiar doi. Vântul sufla dinspre nord-vest, nici prea slab, 
nici prea tare. Stratul gros de nori care încă apăsa stepa 
acoperea cerul aşa încât nu lăsa să treacă nici cea mai slabă 
licărire de stele sau de lună. În întunericul care-i înghiţea, până 
şi zăpada aproape topită de sub copitele cailor părea neagră. 
Chenzhen se căznea să vadă, însă nu reuşea să desluşească 
absolut nimic, de parcă tocmai ar fi rămas fără lumina ochilor. In 
doi ani, Chenzhen pornise de multe ori la drum pe întuneric, dar 
o noapte întunecoasă ca aceasta nu mai întâlnise. Ar fi vrut să 
aprindă doar o clipă un chibrit, numai pentru a verifica dacă nu 
cumva i se vătămase vederea. Bizuindu-se numai pe auz, se 
apropie de moş Bilge şi spuse încet: 

— Tăicuţă, nu mă laşi să aprind puţin lanterna pe sub 
mânecă? Pentru că am impresia că nu mai am ochi. 

Dar moşul se burzului deodată la el, în şoaptă: 

— Numai să-ndrăzneşti! 

În glasul bătrânului se simțeau tensiunea şi îngrijorarea 
dinaintea războiului. Chenzhen închise gura pe dată şi nu mai 


îndrăzni să scoată un sunet, ci merse orbecăind înainte, luându- 
se numai după zgomotul înfundat al paşilor calului. 

Şirul de cai şi haita de câini înaintau în beznă pe tăcute. 
Lupii din stepă erau foarte pricepuţi la luptele în întuneric, iar 
oamenii ştiau şi ei prea bine să dea atacuri-surpriză noaptea. 
Dar Chenzhen avea senzaţia că haita aceea de lupi nu era una 
oarecare, ci că, făcându-li-se deodată o foame cruntă, 
aşteptaseră în mod special această noapte neobişnuit de 
întunecată. Dar şi purtarea lui moş Bilge era una ieşită din 
comun. Condiţiile de luptă se încadrau exact în ceea ce 
prevăzuse şi plănuise moşul. Chenzhen era foarte emoţionat în 
adâncul sufletului pentru că avea ocazia să participe el însuşi la 
confruntarea dintre două căpetenii chiar acolo, în stepa 
primordială, aşa că se simţea covârşit de nelinişte. 

Caravana mai merse o bună bucată de drum la vale, apoi 
începu să urce. Ajungând în dreptul lui Chenzhen, Bilge îşi 
acoperi gura cu mâneca şi, încălzindu-se puţin, îi spuse cu voce 
scăzută: 

— Dacă vrei să ajungi un vânător iscusit, trebuie să-ţi ascuţi 
auzul. Lupii au auzul mult mai fin decât văzul. 

Chenzhen îşi acoperi şi el gura cu mâneca şi spuse: 

— Acum, când vorbeşti, dumitale nu ţi-e teamă că ne-ar 
putea auzi lupii? 

Bătrânul îşi cobori vocea şi mai mult şi zise: 

— Când luăm muntele pieptiş, vocile nu se mai aud, pentru 
că sunt blocate de urcuş. Mai mergem şi împotriva vântului, aşa 
că dacă vorbim abia şoptit nu e nicio problemă. 

Chenzhen întrebă: 

— Tăicuţă, dumneata poţi să conduci ceata la locul stabilit 
numai după auz? 

Bătrânul răspunse: 

— Nu se poate numai după auz, mai trebuie să mă bizui şi 
pe memorie, să fiu atent la paşii calului ca să-mi dau seama 
unde suntem, dacă sub zăpadă e nisip ori sunt pietre, abia aşa 
pot să-mi dau seama încotro ne îndreptăm. Ca să nu ne rătăcim, 
trebuie să vedem şi încotro bate vântul, după cum se simte pe 
faţă; ne luăm şi după vânt. Apoi ne mai bazăm şi pe miros. Insă 
uneori nu se simte niciun miros, şi atunci nu ne rămân decât 
auzul şi ţinerea de minte, că taica ştie drumurile şi pe întuneric. 

Uimit, Chenzhen spuse: 


— Tăicuţă, când o să fiu şi eu aşa iscusit ca dumneata? 

Apoi, simțind că încă mai sunt pe urcuş, prinse un moment 
prielnic şi întrebă: 

— Pe păşunile noastre mai e cineva care să fie aşa priceput 
ca dumneata? 

Moşul răspunse: 

— În afară de câţiva ciobani bătrâni, vor mai fi fiind şi câţiva 
lupi. 

Dar Chenzhen îi dădu mai departe: 

— Şi cine e mai grozav, omul sau lupul? 

Bătrânul zise: 

— Cum să fie omul mai grozav ca lupul? Pe vremuri, era un 
lup căruia i se dusese vestea. Dădea iama în turme şi făcea 
prăpăd. A sfâşiat până şi bidiviul împăratului. Apoi împăratul i-a 
trimis pe cei mai buni vânători ai săi să-l prindă. Au umblat ei în 
sus şi-n jos aproape un an de zile până să reuşească să-l prindă. 
Nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că lupul acela era orb, avea 
un ochi uscat, iar cu celălalt nu vedea mai deloc. 

Când simţi că murgul de sub el nu mai urca, ci ajunsese pe 
loc drept, bătrânul nu mai scoase nicio vorbă. Ceata ajunse pe 
coama dealului, apoi mai cobori puţin, până ce ajunse la o 
păşune dreaptă. Bilge grăbi puţin calul, iar oamenii, caii şi câinii 
îl urmară îndeaproape, înaintând anevoie. Fără zgomotul 
gângurelilor şi chicotelilor femeilor şi copiilor, întreaga ceată 
părea o divizie de cavalerie bine pregătită, care îndeplinea o 
misiune cât se poate de serioasă. Or, detaşamentul acesta era 
mobilizat temporar şi era ca vai de el, numărând oameni slabi, 
femei şi copii. Dar dacă, totuşi, tocmai aceasta era 
extraordinara armată a stepei, constituită din războinici viteji şi 
cai puternici? Chenzhen simţi cu adevărat cât de uniform 
răspândite erau talentele şi calităţile militare ale acestui popor 
al stepei. În câmpiile Chinei materne, „întregul popor trece la 
arme” nu era decât o lozincă, un ideal, pe când în stepă aceasta 
era o realitate veche de mii de ani. 

Cu cât se apropiau mai mult de locul stabilit, cu atât era 
mai mare încordarea întregii adunări. Nu trecuse multă vreme 
de când haita de lupi nimicise o întreagă herghelie de cai 
militari, înregistrând o victorie răsunătoare, ceea ce îi făcuse pe 
oamenii stepei Elun să-şi arunce în luptă toate forţele 
disponibile, fără ca cineva să poată întrezări soarta acestei 


bătălii. Pe Chenzhen îl cuprinse din nou îngrijorarea. Utilizând 
tactici la care lupii se pricepeau atât de bine — luptele pe 
întuneric, atacurile-surpriză şi prin împresurare — pentru a se 
confrunta cu o haită care beneficia de miros şi auz mult mai 
ascuţite, nu era ca şi cum ai fi făcut o demonstraţie de 
îndemânare tocmai în faţa maestrului? În anii trecuţi, pe păşune 
se organiza anual câte o mare campanie de vânătoare prin 
împresurare, însă nu ieşea niciodată cine ştie ce: din zece 
încercări nu reuşeau decât cinci. Şeful mecanicilor de la Direcţie 
zicea sarcastic: „Mare lucru am mai împresurat, un amărât de 
catâr acolo, dacă s-a nimerit şi ăla.” 

Dat fiind răsunetul pe care îl avusese nimicirea hergheliei 
de cai militari de către haitele de lupi, dacă această confruntare 
nu i-ar fi satisfăcut pe cei de sus, toată conducerea păşunilor 
avea să fie demisă. După cum spuneau cei de la Direcţie, se 
zvonea că se pregătesc cadre din zone care avuseseră mai mult 
randament la exterminarea lupilor, pentru a fi transferate în 
stepa Elun, să ia locul echipei de conducere de la Bulag. De 
aceea Uliji, Bilge şi mulţi păstori din stepă s-au pregătit cu tot ce 
aveau mai bun ca să pună capăt obrăzniciei lupilor din stepa 
Elun. Inainte de mobilizarea din ajunul bătăliei, Bilge spusese că 
după această încercuire ar trebui să se adune cel puţin câteva 
zeci de piei de lup pe care să le predea, altfel vor veni eroi ai 
luptei împotriva lupilor din alte comune şi vor lua în primire 
stepa Elun. 

Întunericul şi frigul dimineţii în stepă deveniseră parcă şi 
mai apăsătoare, iar oamenii răsuflau anevoie. Yangke se 
apropie tiptil de Chenzhen, se lipi de urechea lui şi şopti: 

— Când o fi să se desfăşoare toată ceata, inelul încercuirii 
va fi prea mare, lupii se vor putea strecura printre copitele cailor 
fără ca măcar să-i poţi vedea. Nu-mi dau seama ce mare tactică 
vrea să aplice Bilge. 

Apoi îşi băgă nasul în mânecă şi, privindu-şi ceasul 
fosforescent de la încheietură, spuse: 

— Mergem deja de două ore. Când o să se desfăşoare odată 
echipa? 

Chenzhen îl apucă pe Yangke de mânecă, apoi, întinzându- 
şi gâtul, văzu ceasul elveţian cu puncte fosforescente. Se frecă 
la ochi, dar în adâncul inimii era şi mai înspăimântat. 


Deodată, în văzduh începu să plutească o mireasmă 
stranie. Chenzhen simţi mirosul de pelinariţă galbenă, puternic 
şi viu ca gerul iernii, pătrunzându-i până în inimă şi trezindu-l 
din amorţeală. Când păşiră pe bucata de pământ unde creştea 
pelinariţa, moş Bilge trase calul de hăţuri, oprindu-l. Ceata făcu 
la fel. Bătrânul, cei câţiva şefi de brigadă şi vânătorii care-l 
urmau îndeaproape schimbară câteva vorbe în şoaptă şi fiecare 
îşi luă oamenii călare care ţineau de brigada lor, despărţindu-se 
şi apucând-o în două direcţii. O caravană de o sută şi ceva de 
oameni şi cai îşi schimbă iute formaţia din coloane în rânduri, 
alcătuind degrabă un lung pluton de trăgători. Zgomotul paşilor 
cailor se stingea, de la cei mai apropiaţi până la cei mai de 
departe. Chenzhen continua să se ţină aproape de bătrân. 

Deodată, Chenzhen îşi simţi ochii străpunşi cu violenţă. 
Lanterna din mâna lui Bilge trimitea raze puternice de lumină 
incandescentă, căreia îi răspundeau aceleaşi raze albe din 
partea de răsărit şi de la apus. Bătrânul scutură de trei ori 
lanterna, iar luminile din depărtare o însoţiră imediat. 

Atunci bătrânul strigă tare, strident „O-hei!”, iar sunetele se 
risipiră, tremurând în aerul geros. Într-o clipă, stepa cufundată 
până atunci într-o tăcere de mormânt începu să fiarbă de larma 
oamenilor: „Oha! Iha! Aha!” Glasuri de bărbaţi, de femei, de 
bătrâni şi de copii rezonau laolaltă. Glasurile femeilor din grupul 
lui Kasmai, care erau şi cele mai apropiate, aveau o mare 
amplitudine, un timbru ascuţit, un ambitus penetrant, prelungit 
până la paroxism. Strigătele de comandă ale lui Kasmai se 
distingeau prin claritate, iar femeile şi bărbaţii din întreaga 
ceată strigau întocmai ca în timpul nopţilor în care păzeau 
turmele, strigăte care băgau lupii în toţii sperieţii. Reverberaţia 
vocilor se rostogolea îndelung, ca o avalanşă năvalnică, 
prăvălindu-se la răsărit şi la apus, pretutindeni. 

În acelaşi timp, o sută şi ceva de dulăi fioroşi începură să 
tragă tare de sfori, lătrând şi urlând ca scoşi din minţi, zguduind 
cerul şi pământul, de parcă ar fi fost lansate bombe şi grenade 
în toate părţile. 

Cum începură strigătele, războiul intră în plină desfăşurare, 
în scurt timp, se aprinseră toate lanternele, puternice, slabe, 
mari, mici, albe, galbene, care măturau toată întinderea către 
nord-vest. Atunci, zăpada, care până adineauri fusese neagră ca 
smoala, începu să scânteieze, reflectând nenumăratele raze de 


lumină rece, mai pătrunzătoare şi mai înspăimântătoare decât 
cuţitele ascuţite ale gerului tăios. Sunetele şi razele de lumină 
umplură golurile dintre oameni şi spaţiile dintre dulăi. Într-o 
clipă, reţelele de oameni, cai, câini, sunete şi raze de lumină se 
întreţesură, formând un năvod imposibil de înfruntat şi de neluat 
în seamă, care se întindea ameninţător spre haitele de lupi. 

Chenzhen, Yangke şi alţi studenţi fură atât de copleşiţi de 
acest spectacol al stepei, încât începură şi ei să strige şi să facă 
în toate felurile. Vigoarea de războinic din fiecare om fusese 
trezită pe deplin. Larma zguduia tăriile. Chenzhen vedea ca prin 
ceaţă locul pe care se afla: era chiar partea de est a locului în 
care fusese nimicită herghelia. Moş Bilge adusese caravana 
exact în partea de nord-est a bălții, abia apoi hotărând să 
desfăşoare năvodul. În acel moment, oamenii, caii şi câinii 
ocoliră balta şi se desfăşurară cu o repeziciune uimitoare pe 
fâşia lungă şi strâmtă din partea de nord. 

Bătrânul Bilge dădu pinteni calului, care alerga de-a lungul 
şirului de oameni, în acelaşi timp iscodind cu lanterna în mână 
urmele lăsate de lupi pe zăpadă. Verifica năvodul uman de pe 
marginea bălții şi mai trimitea pe câte unul acolo unde era 
nevoie. Chenzhen se ţinea aproape de bătrân, privind şi el. 
Acesta struni calul şi răsuflă mulţumit: 

— Haita trebuie să fie aproape şi e destul de mare. Priveşte, 
urmele acestea de lup sunt proaspete. Dacă acum reuşim, în 
sfârşit, să prindem haita, înseamnă că nu degeaba am adus 
oamenii până aici pe aşa un ger. 

Chenzhen întrebă: 

— De ce n-aţi împresurat haita chiar aici, pe baltă? 

Bătrânul îi spuse: 

— N-aveam cum. Lupii vin să mai fure nişte carne îngheţată 
de cal în puterea nopţii, când întunericul e de nepătruns, iar 
înainte să se lumineze de ziuă se furişează de nu-i mai vezi. Şi 
cum să poţi prinde lupii în beznă? Nici măcar câinii nu-i pot 
distinge cum trebuie. Lupii se reped din toate părţile, eşti 
aproape ca un orb. Încercuirea trebuie să înceapă în cea de-a 
doua jumătate a nopţii, ca să-i prindem la mijloc şi să-i aducem 
acolo unde vrem noi înainte să se lumineze... 

Din stânga şi din dreapta veneau necontenit semnalele 
lanternelor. Bilge stătea în picioare susţinut de scări, ţinându-se 
cu mâna de partea din faţă a şeii, dându-le comenzi şefilor de 


grupe din cele două flancuri. Semnalele lui erau când lungi, 
când scurte, când orizontale, când verticale, în formă de cruce 
sau de cerc, comenzile pe care le conţineau fiind cât se poate 
de complexe. In detaşamentul de vânătoare orânduit în formă 
de semilună toţi erau cât se poate de agitaţi, dar înaintau cu pas 
constant, păstrând ordinea, în timp ce zgomotele oamenilor 
care strigau, ale cailor care nechezau şi ale câinilor care lătrau 
se întreceau unele pe altele, iar razele lanternelor brăzdau albul 
zăpezii sau tăciunele văzduhului, împrăştiindu-se în evantai. 
După găsirea urmelor de lup imprimate în zăpadă, strigătele 
oamenilor, nechezatul cailor şi lătrăturile câinilor îşi schimbară 
timbrul, trecând într-un registru mai înalt, mai ascuţit, 
transmițând emotia şi nervozitatea dinaintea atacului. 

Chenzhen întrebă pătruns de curiozitate: 

— Ce comandă daţi acum? 

În timp ce trimitea semnale, bătrânul spuse: 

— Să meargă mai încet cei dinspre vest, iar cei de la est 
mai repede puţin, aşa ne putem întâlni cu cei din munte. Şi cei 
din mijloc trebuie să înainteze, menţinând poziţia de atac fără să 
se grăbească, dar nici prea repede, nici prea încet. 

Chenzhen privi spre cer ridicându-şi capul. Văzduhul nu mai 
era ca o perdea de fier, ci se puteau distinge vag norii care se 
abăteau spre sud-est, străbătuţi de dungi alburii şi firave. 

Dulăii simţiră mirosul haitei, aşa că se puseră mai abitir pe 
lătrat şi pe urlat. Erlang începuse să-şi roadă sfoara prinsă de 
grumaz, să tragă de ea din toate puterile, nerăbdător să se 
repeadă la atac. Dar Chenzhen îl stăpânea, ţinând strâns de lesă 
şi lovindu-l uşor peste cap cu tomakanul, ca să-l facă să asculte. 

Şirul de urme ale imenselor labe de lup ducea, în general, 
către nord-vest, dar mai erau şi alte câteva ce indicau alte 
direcţii. Bilge le urmărea îndeaproape şi nu contenea să dea 
comenzi. Chenzhen întrebă: 

— Dar înainte, când în stepă nu existau lanterne, cum se 
dădeau comenzile? 

Bătrânul răspunse: 

— Cu torţele. Erau făcute din bețe de lemn înfăşurate în 
pâslă înmuiată în grăsime de vită. De luminat luminau la fel de 
bine, iar lupii se temeau de moarte de acestea. Dacă dădeai 
peste vreun lup, făceai treabă bună cu torţa, puteai chiar să-i 
dai foc la blană. 


Cum începu să se lumineze, Chenzhen recunoscu locurile ce 
i se desfăşurau înaintea ochilor: aici fusese el vreo câteva luni 
bune cu oile la păscut. Îşi aminti chiar că în partea dinspre nord- 
vest era un fel de semiplatou larg, înconjurat de munte din trei 
părţi, cu o pantă dulce. Poate că tocmai aici era locul de 
încercuire despre care vorbea Bilge. Stăvarii puteau sta ascunşi 
în spatele muntelui şi haita de lupi nu trebuia decât să fie 
împinsă către acest loc, iar oamenii, caii şi câinii din urmă ar fi 
închis intrarea, şi atunci prima rundă a războiului de încercuire 
în vederea anihilării ar fi fost câştigată. Dar Chenzhen nu ştia 
câţi lupi erau încercuiți sau dacă nu cumva haita era prea mare, 
căci, se ştie, fiarele încolţite luptă cu disperare, şi s-ar putea ca 
fiecare om să ajungă să lupte corp la corp cu câte un lup turbat. 
El dezlegă bâta de la şaua calului şi şi-o legă la încheietura 
mâinii, căci dorea să deprindă şi el de la Batu câte ceva din 
priceperea de a ucide lupii. Cu toate acestea, braţul începu să-i 
tremure. 

Vântul dinspre nord-vest era tot mai puternic, norii treceau 
din ce în ce mai repede, razele ce răzbăteau prin crăpăturile 
norilor începeau să lumineze stepa. Ajunşi în apropierea 
trecătorii, oamenii începură deodată să ţipe, în lumina difuză a 
dimineţii. Văzură vreo douăzeci de lupi mari, care ba mergeau, 
ba stăteau, uitându-se în jur, dar neîndrăznind să intre pe 
platou. La mică distanţă de trecătoare se putea întrezări o altă 
haită de lupi, care ezitau, neliniştiţi parcă de perspectiva ce li se 
deschidea înainte. Simţiseră mirosul pericolului ce se abătuse 
asupra lor dinspre nord-vest. Chenzhen era mut de uimire şi de 
admiraţie văzând exactitatea cu care Bilge îşi calcula timpul şi 
dădea comenzile, în vreme ce lupii puteau distinge clar terenul 
şi încercuirea ce li se pregătea, laţul format din rândurile de 
vânători, care până adineauri fusese larg, se strângea acum tot 
mai mult. Pe măsură ce luminile puternice ale lanternelor 
păleau, laţurile din vârfurile tomakanelor vânătorilor se vedeau 
tot mai clar. De fapt, lupii intraseră în capcană, cele două 
capete ale şirului de vânători ajunseseră la cele două 
extremităţi ale trecătorii către platou. 

Se vede treaba că încă din vremurile de demult, când în 
Câmpia Chineză oamenii nici nu se apucaseră bine să cultive 
pământurile, vânătorii din stepă excelau în arta războiului. 
Popoarele care învăţaseră tot ce ştiau de la haitele de lupi, atât 


de strălucite în tehnicile militare, îşi depăşiseră de mult 
maeştrii. 

Câţiva lupi care înţeleseseră situaţia în care se aflau nu 
avură nici cea mai mică ezitare în a se întoarce şi a îndruma 
restul haitei să o ia la fugă înapoi. Aceştia tocmai ce se 
săturaseră cu carne de cal, erau plini de vigoare şi de forţă şi 
erau gata să se arunce în cea mai cruntă bătălie, în goana lor 
ridicau un nor înspăimântător de praf de zăpadă. Haita se 
repezea înainte urlând, ca o lance ascuţită, imposibil de oprit. 
Unii oameni începură să strige alarmaţi. Ciobanii şi ciurdarii se 
repeziră drept în faţa lupilor, agitându-şi tomakanele, în vreme 
ce oamenii din cele două părţi se grupară, umplând golul lăsat 
de aceştia. 

Chiar şi aşa, asaltul lupilor nu slăbi în intensitate, ci îşi 
schimbă foarte puţin direcţia, repezindu-se asupra zonei mai 
luminate, adică înspre locul unde erau adunate femeile, şi, prin 
urmare, erau cele mai puţine tomakane. Kasmai şi cele câteva 
femei şi fete mongole, îmbrăcate în cojoace ponosite din blană, 
dar cu faţa de satin decolorat, nici măcar nu clipiră, ci mai abitir 
dădură pinteni cailor şi, ridicându-se în scări, îşi roteau braţele 
înspăimântător şi strigau pe tonuri ascuţite, râvnind din tot 
sufletul să se arunce asupra lupilor şi să-i oprească din năvală 
cu mâinile goale. Totuşi, ele nu aveau tomakane, aşa că lupii 
încercară să profite din plin de acest punct slab al încercuirii şi, 
cumulându-şi eforturile, se îndreptară în goană tocmai către 
acel loc. Atunci Chenzhen fu cuprins de îngrijorare, gândindu-se 
că soarta întregii bătălii va fi pecetluită de acest asalt şi, de 
teamă, bătăile inimii parcă încetară. 

Dar bătrânul Bilge se ridică în şa, duse mâna deasupra 
capului, apoi o lăsă rapid în jos şi strigă tare: 

— Daţi drumul câinilor! 

Pe toată linia de încercuire se auziră comenzile vânătorilor: 
„Şo! Şo! Şo!”. Toţi cei care aveau câinii legaţi de sfoară îi 
eliberară, parcă în acelaşi moment. Mai mult de o sută de dulăi 
grozavi, spumegând de furie şi zvâcnind de energie, se repeziră 
la haita de lupi din trei părţi, din nord, vest şi sud, cu sforile 
şuierând în urma lor. Pale, Erlang şi alţi câţiva câini, care erau 
cei mai mari şi mai fioroşi, se duseră drept la căpetenia lupilor, 
care se afla în mijlocul haitei. Restul câinilor veneau aproape în 
urma lor, urlând şi repezindu-se ca scoşi din minţi, ca nişte viteji 


apăraţi din spate de agerimea stăpânilor, dornici să obţină 
merite cât mai mari, fiecare să fie primul. 

Oamenii se regrupară din nou, aşa încât să echilibreze 
formaţia, agitând tomakanele, îmboldind câinii cu plesnetele 
bicelor. Sub copitele cailor, câmpul de zăpadă se amesteca cu 
bucăţile de pământ scurmate în învălmăşeală, bravii luptători 
călare ai poporului mongol începând să scoată nişte strigăte 
scurte, dar înfricoşătoare — hă! hă! hă! —, la auzul cărora 
întregul glob pământesc trebuie să fi fost scuturat de spaimă. 
Erau acompaniaţi de zgomotele precipitate ale copitelor cailor, 
ce răsunau precum tobele de război în năvala lor spre haita de 
lupi. 

Haita fu surprinsă de această ofensivă neaşteptată. 
Căpetenia lupilor se opri brusc, apoi se întoarse şi, înaintea 
celorlalţi, o rupse la fugă spre trecătoare, să-şi caute scăpare şi 
să se întâlnească rapid cu lupii care se mai aflau prin acea 
parte. Voiau să se împartă în câteva grupe şi să se strecoare 
afară din încercuire, făcând tot posibilul să menţină controlul 
asupra locurilor înalte, pentru ca apoi să pună în practică 
abilitatea de a lua cu asalt vârful muntelui sau de a se prăvăli 
spre poale. 

In cele din urmă, formaţia de vânători, grupată în formă de 
semilună, intră în linie dreaptă. Având o privire de ansamblu 
asupra întregului plan, directorul Uliji şi delegatul militar Bao 
Shungui se tot mişcau încoace şi-ncolo, pentru a vedea exact ce 
anume se întâmplă. Cuprins de emoția momentului, Bao 
Shungui izbi o dată cu pumnul în şa şi zise: 

— Cine zicea că Bilge ţine partea lupilor? la uite ce haită 
numeroasă a reuşit el să împresoare exact în locul stabilit de el 
şi exact când a vrut, de parcă totul a fost calculat cu cea mai 
mare precizie. E chiar grozav şi de când mă ştiu n-am văzut o 
haită atât de mare. Zău de n-ar trebui avansat; uite, parcă şi 
lupii ascultă de el! 

Uliji stătu şi el pe gânduri, apoi spuse: 

— Sunt pe puţin cincizeci, şaizeci de lupi mari prinşi în 
încercuire, iar pe vremuri ziceam că sunt destui şi dacă 
prindeam vreo douăzeci. Chiar îți vine să zici că Bilge e 
căpetenia lupilor din stepa Elun. In fiecare an când se 
organizează încercuirea nu prea se lasă nimeni convins să vină 


dacă nu este el cel care conduce. Acum, că lupii au decimat 
herghelia, moşneagul nostru s-a făcut foc. 

Uliji se întoarse apoi către Batu şi spuse: 

— Spune-le oamenilor să nu carecumva să tragă vreun foc, 
nici măcar în aer, că azi sunt foarte mulţi oameni pe-aici, şi, 
dacă rănesc cumva pe vreunul, din întâmplare, s-a terminat cu 
ei. 

Dar Batu răspunse: 

— Le-am spus de câteva ori. 

Dincolo de povârniş, o mulţime de stăvari şi vânători erau în 
şa, grupaţi în ordine, aşteptând comanda. Stăvarii şi vânătorii 
din ceata aceasta erau aleşi pe sprânceană de pe tot cuprinsul 
păşunii, fiind cei mai pricepuţi la vânătoarea de lupi. Abilităţile 
lor de a mânui caii, bâtele şi tomakanele depăşeau cu mult 
îndemânarea vânătorilor obişnuiţi, fiecare dintre ei putându-se 
lăuda cu mari succese la prinderea şi uciderea lupilor. Acum 
erau călare pe caii de care nu se puteau despărţi niciodată, cei 
mai iuți şi mai agili, care erau în stare să se ţină cu dinţii de 
vânatul prins cu laţul. In inimi li se adunase o ură fără margini 
din cauza cailor care fuseseră ucişi de lupi, aşa că în ziua 
aceasta se pregăteau bucuroşi să-şi verse tot amarul. Caii care-i 
purtau pe aceşti călăreţi auziseră lătrăturile în locul în care se 
desfăşura încercuirea, aşa că erau cuprinşi de încordarea ce 
plutea în atmosfera dinaintea atacului decisiv. Cu capetele 
plecate, smuceau din hăţuri şi scurmau pământul cu copitele, 
încordându-şi muşchii pieptului şi ai pulpelor. Picioarele dinapoi 
păreau prinse în capcane, însă de îndată ce stăpânul le-ar fi dat 
frâu liber ar fi ţâşnit ca din puşcă. Dulăii pe care vânătorii îi 
ţineau de sfoară fuseseră la rândul lor aleşi dintre cei mai buni 
câini de vânătoare ai fiecărei iurte, fiind cei mai feroce, mai 
vigilenţi, dar şi mai bine antrenați dintre toţi. Nu scoteau niciun 
sunet, deşi auziseră strigătele de moarte de pe câmpul de 
încercuire, ci strângeau puternic din dinţi, privindu-şi atent 
stăpânii, pentru că aveau cu toţii experienţa şi calmul căpătat în 
bătăliile din trecut. 

Uliji şi Batu se îndreptară încet din şale, pregătindu-se să 
dea comanda. Grosul haitei de lupi se concentra acum să spargă 
încercuirea prin zona înaltă dinspre nord-vest. Cu tot cu caii şi 
câinii lor, în stepă, oamenii nu se puteau întrece cu lupii în ceea 
ce priveşte cucerirea înălțimilor. Lupii de stepă aveau o putere, 


o răbdare şi o capacitate pulmonară extraordinare, iar faptul că 
puteau urca rapid până în vârful muntelui îi ajuta să scape de 
orice urmăritori. Câinii sau caii de vânătoare care uneori, la şes, 
puteau alerga mai repede decât ei, pierdeau orice avantaj când 
întrecerea se desfăşura pe pante abrupte. Cum reuşeau să 
ajungă în vârf, lupii îşi mai trăgeau puţin suflarea şi, profitând de 
faptul că urmăritorii i-au scăpat din vedere pentru un răstimp, 
alegeau cele mai abrupte şi mai colţuroase crăpături, prin care 
se strecurau cu iuţeală. De multe ori se întâmpla ca atunci când 
terminau de urcat povârnişul, oamenii să le piardă complet 
urma. Şi chiar de-ar fi regăsit-o, lupii nu se mai aflau în bătaia 
puştii. 

Haita urca spre vârful muntelui, fără a obosi sau a încetini 
câtuşi de puţin, în vreme ce haita de câini şi grupul de cai 
rămâneau tot mai mult în urmă. Avangarda haitei era formată 
din câţiva lupi foarte iuți, dar o căpetenie şi câţiva lupi uriaşi 
rămăseseră totuşi ceva mai în urmă. Uliji arătă către un lup 
mare, pe grumazul şi pieptul căruia crescuse o blană alb- 
cenuşie, şi-i spuse lui Batu: 

— Uite, aceea e căpetenia! El este cel care s-a aflat în 
fruntea haitei atunci când au mâncat herghelia, aşa că ăsta e al 
tău. Dă-i drumul! 

Haita ajunsese la nici două sute de metri distanţă. Batu se 
dădu înapoi câţiva paşi şi, sprijinindu-se în prăjină, încălecă pe 
cal. Uliji se sui şi el în şa şi strigă cu putere: 

— La atac! 

Atunci ridică tomakanul sus, ca pe un steag înalt folosit 
pentru a transmite semnale. Toţi stăvarii începură să şuiere, 
moment în care zeci de câini şi cai iuți se năpustiră pe povârniş, 
asemenea unei torpile submarine bine puse la punct, care se 
îndrepta vertiginos către ţintă. Două treimi dintre stăvari se 
repeziră ca la curse ca să ocupe cele mai favorabile poziţii de pe 
coamă, să formeze un semicerc pentru încercuire, şi astfel să se 
unească cu grupul comandat de Bilge. O treime se avântară 
drept către haita de lupi. 

Iniţial, fuseseră foarte atenţi acolo, în spatele povârnişului, 
de teamă că lupii vor înţelege ambuscada ce li se pregăteşte şi 
atunci planul ar fi putut eşua. In cele din urmă, lupii căzură 
exact în capcana pe care ei înşişi obişnuiau să o întindă şi la 
care se pricepeau atât de bine. De data aceasta însă erau mult 


mai îngroziţi şi mai scoşi din minţi decât gazelele pe care altă 
dată le încercuiseră. Umilinţa pe care o îndurau îi făcea să fiarbă 
de mânie şi iarăşi se întoarseră, iar se repeziră, profitând de 
poziţia înaltă pe care o aveau pe munte, angajându-se într-un 
război decisiv cu grupul de oameni şi câini de mai jos. Lupii erau 
cu toţii hotărâți, aşa că se aruncară cu toate puterile în bătălia 
cu câinii, intrând în ei să-i dărâme. Pe suprafaţa zăpezii se porni 
o bătălie cruntă şi haotică: colții lupilor se încrucişau cu ai 
câinilor, zburau bucăţi de zăpadă, cu smocuri de blană cu tot, se 
auzeau scheunături de câine şi urlete de lup, sângele ţâşnea din 
beregatele de câine, dar şi din cele de lup. Studenţii nu mai 
văzuseră niciodată o luptă atât de sângeroasă şi de înfiorătoare 
între câini şi lupi. De uimire, nu scoteau niciun sunet. Încă de 
când urcase povârnişul, Batu fusese cu ochii pe lupul cel alb, 
căpetenia, iar când veni vremea să se năpustească în jos, chiar 
spre acesta îşi agită tomakanul. Dar lupul cel alb nu cobori în 
aceeaşi direcţie cu haita, ci, fără nicio ezitare, tăie panta spre 
vest. Atunci, vreo patru sau cinci lupi imenşi porniră înaintea şi 
în urma lui, ca o escortă. Batu luă pe dată cu el trei oameni şi 
vreo patru sau cinci dulăi şi porni în urmărirea grupului 
căpeteniei. Dar acel rege-lup, care ştia foarte bine terenul şi 
care de mult dispunea de un al doilea plan de spargere a 
încercuirii, alese o rută extrem de accidentată. Sub stratul de 
zăpadă topită era numai pietriş alunecos, care se prăvălea 
zgomotos atunci când păşeau lupii, însă aceştia, cu labele lor 
late, puteau să treacă foarte repede peste pietrele ce se 
rostogoleau la vale fără să alunece odată cu ele. Grohotişul se 
prăvălea cu un răsunet îngrozitor. Labele câinilor erau mult mai 
subţiri decât ale lupilor, dar tot se puteau ţine după lupi, târâş- 
grăpiş, pe când caii, cu copitele lor alunecoase şi rigide, nu 
puteau cu niciun chip să se ţină drepţi pe acea porţiune. Cei trei 
călăreţi nici nu o apucară bine pe acest drum periculos, că unul 
dintre ei îndată alunecă într-o parte, iar în cădere tomakanul i se 
rupse în trei. Ceilalţi doi stăvari se speriară aşa de tare, că-şi 
struniră degrabă caii şi, descălecând, se repeziră să-l ajute pe 
cel căzut. 

Batu, care ardea de dorinţa răzbunării, sări deîndată de pe 
cal, ridică repede tomakanul şi, sprijinindu-se în el ca într-un 
baston, îi înfipse coada ca pe un vârf de bambus printre pietre, 
pentru a-şi susţine greutatea corpului, apoi, ţinând calul de 


căpăstru, o luă repede pe urma lupilor, strigând cât putea de 
tare: „[ineţi-vă după ei! [ineţi-vă după ei!” După ce trecu 
muntele, Batu auzi schelălăiturile speriate ale câinilor, aşa că 
sări degrabă în şa şi se repezi într-acolo. După câteva clipe, 
descoperi un dulău mare, muşcat de lupi, care zăcea la pământ 
zbătându-se în agonia morţii. Un altul avea urechea ruptă şi 
capul plin de sânge, iar alţi trei erau atât de speriaţi, încât 
fugeau cu coama zbârlită. Cum văzură tomakanul, lupii o luară 
la fugă, dispărând în desişul dinspre apus, dar Batu mai luă cu el 
un om şi trei câini şi porni după ei. 

Când îl văzu pe Batu pe coamă, Uliji îl luă repede pe Bao 
Shungui şi alergară câtre punctul cel mai bun al liniei de 
încercuire, astfel încât să poată cuprinde cu privirea întreaga 
scenă, apoi mai aranjă oamenii şi strânse rândurile, pentru a nu 
lăsa să scape niciun lup din haita prinsă în încercuire. Fiecare 
vânător mongol trecut prin experienţa nenumăratelor bătălii ştia 
din instinct cum stăteau lucrurile, cunoştea foarte bine ce avea 
de făcut şi, mai ales, faptul că nu se putea alege cu nimic dacă 
nu se străduia din răsputeri. Acei oameni care se aflau în cercul 
exterior de siguranţă al liniei de vânători vedeau foarte bine 
cum vânătorii din interior şi câinii acestora aveau să se bucure 
de cea mai mare izbândă şi laudă, dar nici nu le trecea prin 
minte să părăsească locul în care fuseseră rânduiţi să stea. 
Dacă un singur lup ar fi reuşit să se strecoare afară din cercul 
interior, acesta ar fi fost pe dată întâmpinat de unul sau doi 
dintre cei aflaţi în exterior şi ar fi fost prins ori ar fi fost gonit 
înapoi în cerc. Spaţiul rămas gol în urma lor ar fi fost pe dată 
umplut de alţi vânători din partea aceea, asigurându-se astfel 
continuitatea întregului cerc, fără nicio întrerupere. 

In mijlocul podişului erau oameni, cai, câini şi lupi care se 
agitau întruna. Doar câţiva câini şi lupi care zăceau la pământ 
se opriseră din zvârcolire, iar din rănile mortale încă ieşeau 
aburi şi miros de sânge. Patruzeci şi ceva de lupi erau 
înconjurați de vreo sută şaizeci de câini. Lupii stăteau strânşi 
unii într-alţii, umăr lângă umăr, spinare lângă spinare, coadă 
lângă coadă, cu colții rânjiţi, inseparabil uniţi în bătălia finală, pe 
viaţă şi pe moarte. Mulţi lupi şi dulăi aveau pielea de pe piept şi 
umeri sfârtecată, cu răni adânci, înfiorătoare, din care sângele 
curgea şuvoaie. Lângă cercul câinilor erau câţiva oameni 
curajoşi şi cruzi, cu bice în mâini, care-i loveau năprasnic pe lupii 


din interiorul cercului. Lupii şi câinii se rostogoleau, luptându-se, 
sărind, sfârtecându-se, încât nu se mai distingea care era lup şi 
care era câine. Deşi vânătorii erau numeroşi, existau momente 
în care nu aveau cum să intervină cu tomakanele, pentru că nu 
puteau şti dacă-i ating pe lupi ori pe câini, şi n-aveau cum să-i 
prindă la grămadă. Cei aflaţi pe caii cei mari nu puteau nici ei să 
intre printre câini, pentru că s-ar fi trezit înconjurați de prea 
mulţi lupi deodată, şi atunci nici cu eforturi supraomeneşti nu i- 
ar fi rărit destul, ci, cel mult, ar fi creat debandadă, lupii s-ar fi 
putut năpusti din toate părţile, străpungând cercul în care se 
aflau oamenii şi câinii, iar cei aflaţi în cercul exterior, care 
oricum era ceva mai rărit, n-ar mai fi avut cum să se descurce 
cu atât de mulţi lupi deodată. 

Câţiva oameni care aveau mai multă experienţă şi se 
pricepeau mai bine să mânuiască tomakanele coborâră laţurile 
deasupra locului unde erau lupii, pentru ca atunci când vreunul 
ar fi sărit să muşte să abată reteveiul către el, să-l prindă într-o 
clipă, indiferent dacă de cap, de trunchi sau de şale, şi repede 
să strângă laţul şi să-l tragă afară, iar câinii să se repeadă şi să-i 
frângă beregata. 

Studenţii şi fetele fuseseră rânduiţi să stea în partea de sud 
a liniei exterioare. Chenzhen şi Yangke fuseseră trimişi de Bilge 
pe brâul muntelui dinspre sud-vest, unde era un loc mai înalt şi 
de unde puteau urmări cel mai bine încercuirea, însă cei doi 
erau mult mai înspăimântați decât spectatorii luptelor cu 
animale ale Romei antice. Ei erau nerăbdători să vadă vreun lup 
ieşind din încercuire, căci numai astfel s-ar fi putut căpătui şi ei 
cu şansa de a prinde vreunul. Cu toate acestea, se temeau, 
gândindu-se că nu se ştie dacă vor fi sau nu în stare să şi prindă 
lupul care s-ar fi repezit spre ei, deoarece viteza şi reacţiile 
lupului de stepă nu dădeau niciodată şansa unei a doua 
încercări. Din fericire, cele două rânduri de câini şi rândul de 
vânători obţinuseră superioritatea numerică, lupii neavând cum 
să spargă o încercuire atât de strânsă. 

In cele din urmă, lupii începură să cadă prinşi, unul câte 
unul, în laţurile vânătorilor. Apoi erau traşi afară din rânduri, iar 
câinii le sfârtecau fără milă beregata. Lupii mârâiau înfiorător, 
ca apucaţi, apoi schimbară tactica de luptă, renunțând să mai 
sară să muşte. Culcându-se la pământ, îi muşcau pe câini de jos, 
aşa încât tomakanele nu mai erau de niciun folos. 


Cu binoclul la ochi, Chenzhen observa foarte atent întreaga 
situaţie, şi îşi dădu seama că, deşi haita de lupi căzuse într-o 
capcană mortală, nu-şi pierduse totuşi raţiunea. Nu erau ca acei 
oameni neghiobi, cărora nici nu le pasă dacă prind doi iepuri sau 
unul, ci făceau tot posibilul să producă pierderi cât mai mari în 
vârful de atac al încercuirii, şi anume, în rândul câinilor. Lupii se 
grupară câte trei sau câte cinci, coordonându-şi mişcările şi 
muşcând, umplându-şi botul de sânge. Câţiva dintre ei, mai 
mari, puseră în aplicare cea mai crudă metodă de atac a lupilor 
de stepă: să producă o rană grea încasând o zgârietură, ori să 
dea o lovitură mortală încasând o rană mai gravă. Îşi expuneau 
muşcăturilor câinilor acele părţi ale trupului care nu erau vitale, 
pentru ca dintr-o astfel de poziţie să îi muşte la rândul lor pe 
câinii neatenţi, spintecându-le burta şi beregata. Lupii imenşi 
erau plini de sânge, din cap până în vârful labelor, însă puţini 
erau aceia care căzuseră la pământ. În schimb, câinii primeau 
muşcături fatale, unul după altul, părăsind astfel bătălia, cei 
răniţi scheunând jalnic şi afectând astfel moralul întregii oştiri. 
Vreo zece, douăzeci făcură cale-ntoarsă, astfel că lupii păreau 
să recapete, încet-încet, controlul, iar de îndată ce câinii ar fi 
început să ezite, lupii s-ar fi regrupat, şi-ar fi adunat forţele şi ar 
fi încercat o spargere a încercuirii prin toate părţile. 

Atunci moş Bilge, care susţinea comanda din afara primului 
cerc, strigă din toate puterile: 

— Pale! Pale! Sari! Sari! apoi făcu cu mâinile semnul 
retragerii. 

Chenzhen şi Yangke înţeleseră imediat intenţia bătrânului, 
aşa că începură şi ei să strige: 

— Erlang! Erlang! Sari! Sari! Sari! 

Deşi ochii le ardeau de mânie, cei doi câini fioroşi înţeleseră 
comenzile şi gesturile stăpânilor, aşa că atât Pale, cât şi Erlang 
se traseră înapoi câteva zeci de paşi, schimbându-şi cu 
repeziciune tactica de luptă şi repezindu-se ca nebunii la lupul 
cel mai mare din mijlocul haitei. Erlang, care era mai iute, se 
ciocni primul de acesta, îmbrâncindu-l vreo trei, patru metri, dar 
fără a reuşi să-l răstoarne la pământ, ci doar să-l oprească 
locului. Atunci, Pale cel fioros şi mare ca un berbec de spart 
ziduri de cetate porni cu succes un atac. Lupul cel mare se 
rostogoli de două, trei ori, dar nici nu apucă să se ridice, că 
Erlang nu mai stătu să-i aştepte pe ceilalţi câini să vină să-l 


ajute şi se aruncă de unul singur în mijlocul haitei, muşcându-i 
beregata cu un clămpănit. Patru şuviţe de sânge de lup ţâşniră 
în aer şi pe zăpadă, înroşindu-i şi lui capul şi lăsând întreaga 
haită de lupi ca prostită. 

Lupul se zbătea în agonia morţii, zvârcolindu-se şi rânjindu- 
şi colții, dând aiurea din labe cu ultimele puteri, zgăriindu-l pe 
Erlang în câteva puncte vitale şi tăindu-i câteva vinişoare. Însă 
natura sălbatică a lui Erlang îi dădea o putere deplină, aşa că nu 
se sperie de cele câteva răni, ci rămase acolo până când lupul 
îşi dădu ultima suflare. Haita de lupi părea că-l ştie prea bine pe 
dulăul uriaş şi feroce, căci avuseseră cu toţii de-a face cu acest 
câine sălbatic şi sângeros, aşa că începură să se tragă înapoi 
speriaţi, neîndrăznind să se apropie. Pale văzu vânatul pe care-l 
doborâse chiar el şi pe care Erlang îl prinsese cu atâta dibăcie şi 
curaj. Fierbea de furie, dar nu lăsa să se vadă asta; nu-i mai 
rămânea decât să se repeadă cu toată puterea într-un alt lup. 
Câinii începură să-şi vină în fire şi să-i urmeze exemplul, unul 
câte unul. Se aruncară fiecare în câte un lup, doborându-l la 
pământ. Erlang, Pale şi ceilalţi câini mai fioroşi dădură din acel 
moment semnalul pentru masacru. Lupii fură despărțiți, iar 
vânătorii putură astfel să năvălească, profitând de ocazie, 
croindu-i amarnic pe lupi cu tomakanele, sfărâmând haita în 
bucățele. Lupii ajungeau cu beregata, burta şi spinarea drept în 
bătaia colţilor câinilor şi a tomakanelor vânătorilor. 

Se aflau într-o situaţie fără ieşire, făcând tot ce le stătea în 
putinţă, dar contând de acum fiecare pe el însuşi, încercând să 
spargă separat încercuirea. Într-o clipă, în centrul haitei se 
petrecu ceva şi toţi lupii dădură buzna înainte, căutând ca din 
dezordinea creată să-şi salveze viaţa. Dar în secunda următoare 
fiecare era flancat de câini şi prins definitiv în laţurile 
vânătorilor. Cei din exteriorul cercului, femei şi bărbaţi, se 
puseră cu toţii pe urlat, în timp ce vânătorii, agitându-şi fioros 
tomakanele, îi presau spre interior. 

Văzând cum câţiva câini prinseseră un lup, Lamzab, care se 
afla pe linia din interior şi care mereu se comparase cu lupii, 
dădu buzna înainte, aplecându-se şi aruncând laţul plin de 
pământ, cu intenţia de a prinde gâtul scurt şi labele din faţă ale 
lupului, ori partea din faţă a trupului. Apoi ridică brusc băţul, 
scuturându-l şi răsucindu-l de parc-ar fi făcut minciunele 
împletite, reuşind astfel să-l prindă pe lup de şale. Nu mai 


aşteptă ca lupul să fie prins şi în alt laţ, ci smuci deîndată 
hăţurile calului şi, cu o întorsătură a mâinii, îl smulse pe lup de 
acolo şi o luă din loc. Îl târî o vreme pe pământ ca pe un sac 
greu, lupul neputând deloc să se ridice, însă râcâind disperat 
ţărâna peste care trecea, arând cu ghearele două brazde în 
zăpada îngheţată. Trăgând astfel lupul după el, Lamzab strigă 
spre câini. 

să prinzi lupi în stepă nu e treabă uşoară, iar să-i ucizi e 
chiar mai greu. Gâtul lupului de stepă e scurt şi gros, aşa că 
atunci când încerci să-l prinzi de gât el se poate trage şi poate 
scăpa. Chiar dacă nu-şi trage capul din laţ, e ceva de lucru să 
strângi laţul şi să-l răsuceşti, căci dacă dai peste un lup cu gâtul 
foarte gros e ca şi cum ai vrea să prinzi cu sfoară un buştean 
rotund, iar acela nu trebuie decât să se tragă cu toată puterea, 
ca să alunece imediat. De aceea vânătorii cu experienţă preferă 
să-l prindă pe lup de şale, căci aceea este partea cea mai 
subţire a trupului şi, odată încolăcită sfoara în jurul brâului, lupul 
nu prea mai are cum să scape. Abia apoi vine partea cea mai 
grea, şi anume omorârea lupului. Dacă ar fi să-l prindă de gât l- 
ar strangula, dar de şale, oricum l-ar trage, lupul nu moare. 
Dacă este un om la un lup, merge foarte greu. Dacă omul 
descalecă, atunci animalul ar putea sări în picioare, s-ar zbate 
până ar rupe vârful tomakanului şi ar scăpa, ori chiar ar putea 
sări la om, rănindu-l şi apoi fugind. Numai un vânător foarte 
curajos şi priceput la mânuirea tomakanului este în stare ca, 
după ce a descălecat, să-l ţină mai departe pe lup în laţ şi, 
trăgându-l spre el, să-l pocnească cu bâta ori să-l taie cu cuțitul. 
Mulţi vânători nu îndrăznesc să ucidă lupul singuri; de multe ori 
sunt nevoiţi să sacrifice blana lupului şi să-l târască până acolo 
unde sunt alţi oameni sau între câinii ucigaşi care să-l ajute să-l 
omoare. 

Lamzab îşi alese o bucată unde zăpada era mai groasă şi îl 
târî pe lup până acolo, căutând în acelaşi timp câinii. Câţiva 
dulăi înconjurară lupul lătrând şi muşcând la întâmplare, 
muşcând uşor şi apoi retrăgându-se, neîndrăznind totuşi să-şi 
înfigă colții în punctele vitale. Deodată, Lamzab văzu că Erlang 
tocmai îi rupse beregata unui lup. Il ştia pe dulăul ucigaş, aşa că 
se repezi la el strigând: 

— Omoară-l! Omoară-l! 


Auzind cum un om îi strigă să omoare lupul, Erlang îl lăsă 
deoparte pe lupul care încă răsufla şi se repezi spre cel prins în 
laţ, căci el se pricepea de minune să-şi înfigă colții în astfel de 
situaţii. II ocoli pe lup şi îl luă din spate, prinzându-i capul şi 
pieptul cu labele din faţă şi muşcându-l cu putere, rupându-i 
carotida. Deşi lupul începu să dea disperat din labe, nu reuşi să-l 
atingă pe Erlang. Lamzab sări imediat jos de pe cal şi strigă în 
jur: 

— Trageţi lupii încoace, dulăul ăsta e mai grozav ca un lup! 

Nu departe în linia de bătaie era Pale, care tocmai jugula un 
alt lup prins în laţ. Atunci câţiva vânători traseră lupii prinşi în 
tomakane spre cei doi câini. 

In învălmăşeala bătăliei, pe lângă cei doi dulăi măcelari, 
Erlang şi Pale, imposibil de controlat, mai era o ceată de câini 
flocoşi şi neînfricaţi ca cei ai eschimogşilor, care atrăgeau cel mai 
mult atenţia oamenilor. Aceasta era haita de câini ucigaşi de 
lupi ai casei lui Dorji, cărora li se dusese vestea că sunt fioroşi 
din cale afară. Lucrau cel mai bine în perechi, iar dacă se 
puneau laolaltă opt câini, fiecare ştia bine ce avea de făcut: cei 
iuți treceau la atac, cei mai lenți se ocupau de hărţuială, cei de 
haită ţintuiau prada, iar cei mai răi jugulau. Atunci când se 
războiau cu lupii, nu se despărţeau niciodată, ci îşi concentrau 
forţele, distrugându-şi duşmanii, unul câte unul. Acum erau opt 
la unul; cum ucideau un lup, treceau la al doilea. Mergeau drept 
la ţintă, cu mare îndemânare, şi omorâseră trei lupi. 

În mijlocul încercuirii, vânătorii erau organizaţi în grupuri de 
câte trei sau cinci. Cum prindea careva un lup, ceilalţi oameni 
săreau jos de pe cai şi, prinzându-l de coadă şi de picioare, îi 
zdrobeau căpăţâna cu bâta. In partea de nord-vest a încercuirii 
se auzeau strigăte cumplite, căci cinci sau şase vânători dădeau 
pinteni cailor, fugind nebuneşte după doi lupi mari. Un stăvar 
mai micuţ, călare pe murgul lui iute, ţipa ca din gură de şarpe şi, 
întinzându-se, dădea tare cu băţul de la laţ într-un lup, făcându-l 
să spumege. Când lupul o zbughi cu toată viteza şi-l lăsă mult în 
urmă, se găsi un cal foarte rapid care să alerge după el de 
nebun, ca la ştafetă, iar lupul nici nu apucase să ajungă bine la 
viteza maximă că apăru Şatsreng, care se aplecă şi-i prinse 
capul în laţ. Nu mai răsuci ştreangul, ci doar îl trase tare după 
el, apoi slăbi laţul repede de tot, făcându-l pe lup să se 
rostogolească în cascadă, de vreo şapte, opt ori. Apoi, când 


lupul se chinuia din greu să se întoarcă şi să se ridice de jos, 
câţiva stăvari îl şi prinseră în laţ, trăgându-l din nou de acolo, 
după care îi dădură drumul. Când un alt lup ajunse la viteza 
maximă, apăru un cal galopând dintr-o parte, lupul fu prins şi 
târât, apoi dat de-a berbeleacul de vreo cinci, şase ori, la fiecare 
rostogolire vânătorii strigând din toţi bojocii, vărsându-şi astfel 
amarul pentru batjocura îndurată din partea tuturor lupilor într- 
un an întreg. 

Cei doi lupi prinşi de vânători erau dezorientaţi, nu mai 
ştiau nici măcar încotro s-o ia ca să scape. După ce fuseseră 
doborâţi de câte trei, patru ori, nici măcar nu se mai puteau 
ridica de jos ca s-o ia la fugă. Şatsreng aruncă tomakanul cât 
colo, îşi scoase iute picioarele din scări, le strânse sub el, se 
aplecă în şa, apoi se aruncă zvâcnind din spinarea calului, ca un 
leopard, cu capul înainte, căzând ca un trăsnet peste trupul 
lupului. Până să apuce fiara să se întoarcă, el se afla în spinarea 
ei, ţinându-l strâns de urechi şi trântindu-l tare cu căpăţâna de 
pământ, aşa de tare, că gura şi nasul lupului se umplură pe dată 
de sânge. Ceilalţi vânători săriră şi ei repede de pe cai şi se 
aruncară asupra lupilor, aşa încât aceştia nu mai puteau nici să 
sufle. Apoi Şatsreng scoase liniştit cuțitul şi-i ucise pe toţi. Un alt 
lup fu prins de trei stăvari mai tineri, care o vreme îl călăriră de 
parc-ar fi fost oaie, după care îi făcură şi lui felul. 

Chenzhen, Yangke şi toţi ceilalţi studenţi lăsară jos 
tomakanele. Ei nu fuseseră decât martorii acestei bătălii cu 
lupii, care se dovedise o victorie cum nu se mai văzuse de mult. 
Cel mai mult regretau faptul că singurul stăvar dintre ei care 
fusese trimis în bătălie, Zhang Jiyuan, nu prinsese niciun lup. 
Lupul care venise dintr-o parte atunci când el tocmai lăsa laţul 
în jos să-l prindă se întorsese într-o clipă şi, trecând razant pe 
lângă el, ca o minge de crichet, atinsese piciorul calului şi ieşise 
din raza lui de acţiune. Puțin lipsise să-i frângă tomakanul. Cât 
despre ceilalţi doi studenţi cu funcţii de stăvari, aceia fuseseră şi 
ei doar nişte simpli privitori din afara cercului de împresurare, 
iar un lup ţâşni printre ei şi scăpă din încercuire. 

Bătrânul Bilge se uită să vadă ce s-a ales şi se duse lângă 
Chenzhen şi Yangke, zicând: 

— Voi, cei zece, aţi făcut treabă bună, în felul vostru, şi v-aţi 
aşezat în mai multe locuri, altfel nu v-aş fi dat eu atâtea 
tomakane să prindeţi lupi. 


Bătrânul văzu părerea de rău de pe feţele celor doi, aşa că 
le spuse râzând: 

— Câinele vostru, cel mare şi rău, a obţinut o mare izbândă 
în bătălia de azi, pe care o consider a voastră: el singur a ucis 
vreo doi lupi, apoi i-a ajutat pe vânători, care au mai prins doi. 
Vouă vi se cuvin două piei de lup, căci, după legea vânătorii, 
pieile acelea două care rămân trebuie împărţite vânătorilor care 
i-au prins. 

Spunând acestea, bătrânul îi luă şi-i duse la vale. 

La vânătoarea aceasta, în afară de cei şase, şapte lupi mari 
care erau mai iuți, mai pricepuţi şi mai norocoşi şi care, 
întorcându-se brusc şi trecând razant pe lângă oameni sau 
rupându-le tomakanele, au reuşit să scape din încercuire, toţi 
ceilalţi prinşi la mijloc au fost răpuşi. 

Oamenii dispuşi pe cercul din exterior strigau cât îi ţinea 
gura, coborând povârnişul din trei părţi, ca să vadă cu ochii lor 
ce pradă se strânsese. Bilge chemase oamenii să tragă la un loc 
cei doi lupi care li se cuveneau lui Chenzhen şi Yangke. 
Suflecându-şi mânecile, începu împreună cu Chenzhen şi 
Yangke să-i jupoaie. Kasmai chemă şi ea câţiva oameni să tragă 
laolaltă lupii pe care-i uciseseră Pale şi câinii lui Sanjie, iar 
acesta cu Ganbu o ajutară să-i jupoaie. 

Chenzhen învățase mai demult de la bătrân cum se jupoaie 
lupii, aşa că acum începuse să-i arate şi lui Yangke. Mai întâi 
luară nişte cuțite mongole foarte ascuţite şi începură să taie de- 
a lungul botului lupului, apoi traseră cu toată puterea pielea de 
pe cap. Chenzhen îi spuse lui Yangke să bage o bucată de piele 
între dinţii lupului, iar el, apucând de pielea desprinsă, trase şi o 
întoarse către piept şi către spate, după care tăie iar cu cuțitul 
carnea care era lipită de piele şi trase ca şi cum ar fi dezbrăcat 
lupul de nişte haine strâmte, jupuindu-l de tot. La urmă tăie la 
picioare şi la coadă. Acum, că pielea era spre exterior iar blana 
spre interior, cei doi o întoarseră pe dos ca pe un mat, obţinând 
la sfârşit o blană de lup jupuită aşa cum trebuie. 

Bătrânul se uită puţin şi spuse: 

— L-aţi jupuit bine, fără grăsime. După ce ajungeţi acasă, să 
luaţi nişte paie uscate şi să-l umpleţi, apoi să-l atârnaţi de o 
prăjină în faţa iurtei. Astfel, toată stepa Elunului o să ştie că 
sunteţi vânători adevăraţi. 


În tot acest răstimp, Erlang şi Gălbenuş stătuseră lângă 
stăpânii lor, privindu-i atenţi. Erlang îşi lingea mereu, cu poftă 
parcă, sângele de lup şi pe cel propriu de pe labele din faţă şi de 
pe piept. Gălbenuş îl ajuta şi el, lingându-i sângele de pe cap. Pe 
trupul lui Gălbenuş nu era nici cea mai mică zgârietură, nici 
măcar vreun strop de sânge. Era curat din cap până-n picioare, 
de parc-ar fi fost vreun prinţişor al câinilor, care nu făcuse 
altceva decât să se plimbe încoace şi-ncolo. Erau însă câţiva 
vânători care-l tot lăudau de zor, zicând cum a întors el din 
drum vreo doi lupi şi cum i-a muşcat de picioarele dinapoi. Dacă 
n-ar fi fost Gălbenuş, Lamzab n-ar mai fi putut prinde nici măcar 
unul. Auzind acestea, Yangke nu-şi mai încăpu în piele de 
bucurie şi spuse cu năduf: 

— Cum ar fi să încep şi eu acum să-l iau puţin peste picior 
pe viteazul de Lamzab? Uite că nici el nu-i mai breaz ca mine: 
omul merge la bătălie şi câinele se bate. 

Chenzhen scoase atunci din sân câteva bomboane cu lapte 
şi le dădu ca premiu celor doi viteji: lui Erlang trei, iar lui 
Gălbenuş două. El presimţise de mult că la această vânătoare şi 
Erlang, şi Gălbenuş se vor comporta foarte bine. Cei doi câini 
puseră dulciurile pe jos şi începură să rupă hârtia cu dinţii, apoi 
le lipăiră cu limba şi, ridicându-şi capetele cu mândrie, le 
mestecară clămpănind şi făcându-i pe ceilalţi câini să saliveze 
privindu-i. La urmă linseră şi hârtia de pe jos. 

De când au venit în stepă tinerii studenţi de la Pekin, câinii 
acelor locuri au aflat că pe lumea asta există multe delicatese. 
Şi era cea mai mare onoare pentru aceşti câini de stepă să 
poată mânca şi ei bomboane cu lapte, ca atâţia alţi câini de la 
Pekin. 

Kasmai veni râzând şi-i spuse lui Chenzhen: 

— Acum, că te-ai mutat în altă casă, ai uitat de câinele 
nostru? 

Intinse mâna şi luă două bomboane pe care i le dădu lui 
Pale. 

Chenzhen scoase repede toate bomboanele care-i 
rămăseseră şi i le dădu lui Kasmai. Ea începu atunci să râdă şi, 
desfăcând una, o băgă în gură. 

Pe câmpul de vânătoare ieşeau aburi de pretutindeni: din 
hoituri de lupi, trupuri de cai, boturi de câine. De pe frunţile 
oamenilor se ridicau necontenit aburi albicioşi. Prada de război 


fu împărţită după regulile străvechi ale stepei, fără niciun fel de 
neînțelegere. Ţinerea de minte a păstorilor era fără cusur, ştiau 
cu exactitate ce lup a ucis fiecare câine, ce a prins fiecare 
vânător, nu avea cum să se strecoare vreo eroare. Un lup fusese 
totuşi prins de doi oameni împreună, aşa că trezi discuţii. Dar 
moş Bilge puse capăt neînțelegerilor cu un singur verdict: să se 
vândă pielea lupului, iar cu banii luaţi să se cumpere băutură, 
din care fiecare să bea jumătate. Vânătorii şi păstorii care nu 
primiseră nicio piele de lup priveau cu jind la cei care-i jupuiau şi 
căutau cusur pieilor şi câinilor fiecărei familii. Dacă aveau câini 
buni, şi blana lupului era intactă, iar dacă erau mai proşti, atunci 
găseau în blana lupului o sumedenie de găurele. Însă cei mai 
mulţi dintre cei care se aleseseră cu piei îi invitau pe ceilalţi să 
vină pe la ei să bea un pahar. Căci aşa e în stepă: toată lumea 
are de câştigat dintr-o izbândă pe câmpul de luptă. 

Incet-încet, forfota se stinse. Cel mai greu le era femeilor, 
căci ele trebuiau să-şi oblojească dulăii răniţi. Bărbaţii foloseau 
câinii numai pe timpul vânătorii, pe când femeile aveau nevoie 
de ei zi şi noapte. Tot ele erau cele care-i crescuseră de mici ca 
pe nişte copilaşi, iar când aceştia erau răniţi sau mureau, ele îi 
plângeau. Câţiva dintre câinii ucişi în bătălie mai zăceau încă 
acolo, pe pământul stepei, căci dacă un câine de vânătoare 
cădea răpus pe câmpul de bătaie, tot acela era locul din care 
sufletul lui pleca la Tengri, locul lui de înmormântare cerească, 
iar cei care săvârşeau slujba erau chiar duşmanii neîmpăcaţi ai 
câinilor: lupii de stepă. Moş Bilge spunea: 

— Aşa este drept, câinii trebuie să le mulţumească lupilor, 
căci dacă n-ar fi lupii în stepă, oamenii n-ar avea de ce să ţină 
pe lângă case atâţia câini, care să mănânce carnea, ci, imediat 
ce s-ar naşte, ar fi trimişi lui Tengri aproape toţi. 

Niciunui mongol nu i-ar fi trecut vreodată prin cap să 
valorifice blana atât de frumoasă şi deasă a câinilor ucişi în 
bătălie. In stepă, câinele este camaradul de război al omului, cel 
mai apropiat şi mai credincios prieten al lui. Viaţa omului din 
stepă nu depinde decât de două lucruri: de vânătoare şi de 
nomadism. 

Câmpul de vânătoare se linişti, oamenii se aşezară să se 
odihnească. 

Atunci când vânează, oamenii stepei se bazează pe câini. 
Când merg cu oile la păscut, tot de câini se ajută, ei fiind nişte 


mijloace de producţie mai folositoare decât boii cu care ară 
chinezii din câmpie şi cei mai buni paznici. Câinele se şi înţelege 
mai bine cu omul decât vitele, el este companionul de suflet al 
omului, indispensabil atunci când acesta merge cu oile pe 
pustiurile sălbatice şi monotone. 

În stepa mongolă, unde sunt atât de puţini oameni, iar viaţa 
este atât de aspră, câinii au însărcinarea de a da alarma şi de a 
salva vieţi. Kasmai nu uita niciodată cât de mult a ajutat-o 
bunătatea salvatoare a lui Pale. Într-un an, pe la sfârşitul 
toamnei, ea scotea cenuşa din sobă, dar nu şi-a dat seama că în 
grămada de cenuşă mai era o bucată de balegă ce încă nu se 
stinsese de tot, iar în ziua aceea bătea un vânt puternic dinspre 
nord-vest, aşa că vântul a dus într-o clipă scânteia în iarbă, 
aprinzând porţiunea din faţa uşii. Nu se aflau acasă decât ea, 
bătrâna Eji şi copilul. Stătea în iurtă şi cosea ceva, neavând 
habar de ceea ce se întâmpla afară. Deodată, l-a auzit pe Pale 
lătrând furios şi zgăriind uşa. S-a dus repede să vadă ce se 
întâmplă, şi a văzut că focul se întinsese de la groapa de cenuşă 
cam două sute şi ceva de paşi depărtare, pe o porţiune lată de 
câteva zeci de paşi. De acolo începeau câteva păşuni pentru 
toamnă şi iarnă pe care era iarbă înaltă, deasă şi grasă, pe care 
nimeni nu le-ar mai fi putut stinge dacă luau foc. In anul acela, 
dacă mai mult de jumătate dintre animale ar fi scăpat de foc, tot 
n-ar mai fi avut cu ce se hrăni peste iarnă dacă ardea păşunea, 
unde mai pui că pentru asta era pasibilă şi de închisoare. Pale a 
avertizat-o la timp, câştigând câteva minute extrem de 
preţioase. A luat pe dată o carpetă mare, a înmuiat-o în apă, s-a 
înfăşurat în ea, s-a dus în locul care ardea şi s-a rostogolit 
degrabă prin foc, acoperind pe rând locurile care ardeau. Până 
la urmă a reuşit să stingă focul, înainte ca acesta să ajungă la 
locul unde începea iarba înaltă. Kasmai zicea că, dacă n-ar fi 
fost Pale, s-ar fi terminat cu ea. Le mai povestise lui Chenzhen şi 
Yangke cum se întâmplase cu unii bărbaţii din stepă care aveau 
patima băuturii şi care călăriseră beţi, apoi căzuseră de pe cal şi 
muriseră îngheţaţi în zăpadă. Dacă printre aceştia mai erau şi 
unii care supravieţuiseră, asta se datora câinilor care fuseseră 
cu ei. Aceştia o luau la fugă înapoi spre casă şi le trăgeau pe 
stăpâne de poalele halatelor de piele, ducându-le să-i scoată din 
zăpada adâncă pe stăpânii lor. In stepa Elun, la fiecare iurtă 
erau câini salvatori, în fiecare iurtă erau bărbaţi sau femei 


cărora câinii le salvaseră cândva viaţa. De aceea, în stepă, să 
ucizi un câine, să mănânci carne de câine, să jupoi blana 
câinelui sau să dormi învelit în blană de câine însemna să fii cât 
se poate de nerecunoscător, şi oamenii stepei considerau acest 
lucru un păcat de neiertat. Acesta este şi unul dintre motivele 
pentru care păstorii din stepă au intrat în conflict cu mulţi ţărani, 
muncitori din alte locuri ori chinezi. 

Moş Bilge spunea că, în vremurile de odinioară, cum intrau 
în stepă, soldaţii chinezi ucideau o mulţime de câini, ca să le 
mănânce carnea. Asta îi umplea de mânie pe ciobani, care au 
hotărât să se împotrivească. 

Acum se întâmplă frecvent ca venetici din China să le fure 
păstorilor câinii şi să-i mănânce sau să facă trafic cu blană de 
câine în Manciuria şi în restul Chinei. Pielea câinilor din stepa 
mongolă este mare, iar blana este groasă şi deasă. Chinezilor 
din nord le place să-şi facă plăpumi şi căciuli din ea. Bătrânul 
spunea indignat că vor fi scriind chinezii cărţi, dar în ele n-au 
scris niciodată despre aceasta. 

Cei din familia lui Bilge aveau obiceiul să-i pună o întrebare 
jenantă: cum se face că, deşi îi urăsc, îi suduie şi-i ucid pe câini, 
totuşi chinezii se pretează să-i mai şi mănânce? La aceasta 
Chenzhen se gândise vreme îndelungată, apoi venise la ei cu o 
explicaţie. 

Într-o seară, Chenzhen le spuse celor adunaţi în jurul vetrei: 

— Chinezii nu sunt nomazi şi printre ei nu sunt decât câţiva 
vânători; ei mănâncă tot ce se poate mânca şi nu ştiu la ce sunt 
buni câinii. Apoi chinezii sunt numeroşi şi China nu este un 
deşert, acolo n-ai nevoie de câini să-ţi ţină companie, să nu te 
plictiseşti. Chinezii au câteva înjurături referitoare la câini: spun 
că eşti rău şi nerecunoscător ca un câine, că eşti mai rău decât 
porcii şi câinii, că eşti prost şi împuţit ca un câine, că eşti fiu de 
căţea, că faci pe grozavul ca un câine când are stăpânul lângă 
el, că te porţi ca un câine încolţit, că eşti snob ca un câine, că-ţi 
bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala ca un câine, că te repezi ca un 
câine la cei care sunt căzuţi la pământ, că unui câine care s-a 
plimbat cu lectica nimic n-o să-i mai placă, că din gura câinelui 
nu pot ieşi colţi de fildeş. Se mai spune: câinele moare de drum 
lung şi prostul de grija altuia, brânză bună-n burduf de câine, să 
dai mărgăritare câinilor ş.a.m.d., ba chiar şi vorbe care astăzi au 
ajuns să fie folosite chiar pe post de sloganuri politice, căci toată 


ţara ştie vorba aceea că „trebuie să zdrobim capul de câine al 
lui Liu Shaoqi”, ori „jos cu Liu Shao Câine”. Nici occidentalii nu 
pricep cum de chinezii folosesc mereu cuvântul „câine” pentru a 
spune tot felul de măscări. 

De ce urăsc chinezii câinii? Mai ales pentru că aceştia nu se 
supun legilor chinezilor. Ştiţi că, demult, chinezii aveau un 
înţelept sfânt, care se numea Kongzi??? Până şi împărații 
dinastiilor chineze se prosternau înaintea statuii sale. El este cel 
care le-a dat chinezilor multe reguli de comportare, după care 
se conduc chiar şi la sute şi mii de ani după aceea. Ei bine, 
învăţăceii şi cărturarii aveau mereu la ei o cărticică cu 
aforismele lui Confucius, cum e acum cărticica roşie cu 
învăţăturile preşedintelui Mao, şi cine nu respecta regulile din 
acea cărticică era considerat un barbar. Ce-i mai grav e că se 
putea să li se taie capul pentru asta. Insă cel mai mare neajuns 
al câinelui tocmai acesta era: nu se conforma regulilor 
confucianiste, care cereau mereu oamenilor să fie politicoşi, 
ospitalieri şi respectuoşi. Pe când câinele, cum vede un străin, 
nu contează dacă-i sărac ori bogat, bătrân sau copil, rudă ori 
prieten, oaspete respectabil ce vine de departe, el se repede la 
el să-l latre şi să-l muşte, de capul lui, făcându-l pe bietul chinez 
care ţine la etichetă să pară lipsit de orice respect, să se facă de 
ruşine şi să se umple de furie. In al doilea rând, Confucius 
porunceşte ca femeile şi bărbaţii să nu umble aiurea, să nu facă 
ce nu trebuie, altfel trebuie să primească o pedeapsă 
exemplară. Când colo, câinele se împerechează cu cine găseşte, 
nu contează că e frate sau soră, mamă sau tată. Apoi, chinezilor 
le este teamă, grozav de teamă, ca nu cumva oamenii să se 
înveţe de la câini. In al treilea rând, Confucius îi învaţă pe 
oameni să fie curat îmbrăcaţi şi să mănânce curat. Câinii însă 
ajung să mănânce chiar şi excrementele oamenilor, lucru care-i 
umple pe aceştia de dezgust până peste poate. li urăsc şi din 
cauză că oamenii săraci n-au cu ce să mai crească şi câte un 
câine, când şi ei abia dacă au după ce bea apă, dar să mai facă 
rost de mâncare şi pentru câine. Bogaţii însă îşi mai iau câte un 
câine să le păzească ograda, ba chiar îi dau drumul să-i muşte 
pe cei sărmani. De aceea, majoritatea celor sărmani urăsc 
câinii. Aşa că, nu-i de mirare de ce îi urăsc chinezii pe câini, îi 


2 Numele original, nelatinizat al lui Confucius. Se pronunţă „k'ung ţi". 


înjură, îi ucid şi-i mănâncă. lar oamenii care au mâncat vreodată 
carne de câine spun că aceasta este deosebit de bună. Chinezii 
spun că dacă poţi să omori şi să mănânci porci, vaci sau oi, de 
ce să nu poţi mânca şi câini? Că doar tot animal domestic este şi 
acela, nu? Dar atunci când vorbim de faptul că ei urăsc câinii, îi 
ucid şi-i mănâncă, trebuie să ne gândim mai degrabă la un alt 
lucru fundamental, şi anume acela că nu sunt nomazi; chinezii 
sunt sedentari şi mereu vor să impună regulile lor de viaţă 
tuturor celorlalţi. 

După ce ascultară toate acestea, moş Bilge şi Batu 
rămaseră tăcuţi vreme îndelungată, dar nici nu reacționară 
negativ la explicaţia lui Chenzhen. Bătrânul se mai gândi ce se 
mai gândi, apoi spuse: 

— Copile, ce bine ar fi dacă între chinezi şi mongoli ar fi 
mulţi oameni care să priceapă lucrurile aşa ca tine. 

Kasmai oftă şi ea şi spuse cu indignare: 

— Mare păcat că au ajuns câinii până acolo unde trăiţi voi, 
chinezii, că nici n-au apucat să vă arate la ce sunt ei buni, dar 
defectele imediat le-aţi văzut. În locul lor, nu prea m-aş mai 
înghesui să mă duc acolo unde trăiesc chinezi. Mai bucuros aş fi 
să mă mănânce lupii şi aş rămâne aici în stepă. 

Chenzhen grăi atunci din nou: 

— Şi eu mi-am dat seama abia atunci când am ajuns în 
stepă că, dintre toate animalele, cel care se înţelege cel mai 
bine cu omul este câinele şi că, într-adevăr, este cel mai bun 
prieten al lui. Numai neamul sărac şi înapoiat care se ocupă cu 
agricultura este în stare să mănânce toate cele de nemâncat şi 
nici de la carnea de câine nu se dă înapoi. Dar, cine ştie, poate 
în viitor, când oamenii o vor duce mai bine, când vor avea 
destulă mâncare, poate atunci se vor împrieteni cu câinii, n-o 
să-i mai urască şi n-o să-i mai ucidă ca să-i mănânce. După ce 
am ajuns în stepă, am început să ţin foarte mult la câini şi, dacă 
trece vreo zi fără să-mi văd câinele, simt un mare gol în suflet. 
Acum, dacă i-ar trece cuiva prin minte să ne fure vreun câine de 
la iurtă, ar avea de-a face cu mine şi cu Yangke, l-am bate aşa 
de tare, că ar scuipa şi ce n-a mâncat... 

Dar nici nu termină ce avea de spus, că se simţi puţin 
surprins. Era convins că un om superior nu ajunge la blesteme 
atunci când are ceva de discutat şi, când colo, iată că vorbise 
gura fără el şi spusese numai prostii. 


Dar Kasmai urmă: 

— Şi-atunci când o să te întorci la Pekin o să creşti şi tu un 
câine? 

Chenzhen râse şi spuse: 

— Cât voi trăi am să ţin la câini, la fel ca voi, mongolii. Şi, ca 
să fiu sincer, din bomboanele acelea scumpe pe care le-au 
trimis ai mei de la Pekin şi din care au mai rămas câteva, eu nici 
măcar n-am gustat, şi nici măcar ţie sau lui Bayar nu v-am dat, 
ci le-am păstrat pe toate pentru câinele meu. 

Auzind acestea, toţi ai casei râseră cu lacrimi, iar Batu îl 
bătu pe Chenzhen pe spate şi spuse: 

— Păi tu eşti pe jumătate mongol! 

De la discuţia aceea despre câini trecuse mai bine deo 
jumătate de an, însă Chenzhen nu avea să uite niciodată 
promisiunea pe care o făcuse. 

Pe câmpul de vânătoare se lăsă liniştea, dulăii frânţi de 
oboseală sau chiar răniţi erau trişti, câţiva stăteau în jurul 
trupurilor camarazilor ucişi şi-i miroseau plini de nelinişte, 
învârtindu-se încoace  şi-ncolo, ca într-o ceremonie de 
despărţire. Un copil se prosternă la pământ şi, ţinându-şi câinele 
mort în braţe, nu mai voia să plece. Cei mari se tot duceau şi se 
rugau de el, dar el izbucni în lacrimi şi atât. Lacrimile se 
prelingeau pe trupul ţeapăn al câinelui, căzând ca nişte mici 
proiectile, amestecându-se cu pământul. Plânsetul copilului se 
reverbera la nesfârşit în stepă, iar ochii lui Chenzhen se 
împăienjeniră şi ei. 


Capitolul 13 


Comandantul militar din Lulong, Liu Rengong, cunoştea 
prea bine prefăcătoria kitanilor, căci toamna el îşi alegea 
adesea câțiva comandanţi care pregăteau trupele şi făcea 
incursiuni în ținuturile acelora, ajungând să atace până 
dincolo de muntii Zhaixing, într-un loc numit „al kitanilor”. 
De fiecare dată când dădea bruma, Rengong trimitea 
oameni să dea foc fânețelor şi astfel să infometeze de 
moarte caii kitanilor. 


Sima Guang, Îndrumar folositor în 
guvernare 


Legea nescrisă a mongolilor aşa statorniceşte: 
„Nelegiuit este acela care nu lasă iarba să crească şi 
scormoneşte pământul, ori care lasă fânețele să ardă.” 


Peng Daya (Song), Scurtă istorie a 
tătarilor 


DUPĂ CE BAO SHUNGUI ŞI ULIJl conduseră câteva cadre de 
la Direcţia Păşunilor ca să inspecteze prada obţinută după 
încercuire, merseră la Bilge. Bao Shungui descălecă şi-i spuse 
entuziasmat bătrânului: 

— Mare victorie mare! Şi dumneata ai avut cea mai mare 
contribuţie la această izbândă, în calitate de comandant. O să 
propun superiorilor să te noteze pentru merite deosebite. 

Zicând acestea, întinse amândouă mâinile ca să le strângă 
pe ale bătrânului. Dar acesta desfăcu palmele pline de sânge de 
lup şi spuse: 

— Lasă acum, sunt murdar. 

Bao Shungui îl apucă totuşi de o mână şi spuse: 

— Dacă mă înmoi şi eu un pic în sânge de lup, poate am şi 
eu parte de norocul şi de izbânda dumitale. 

Faţa bătrânului se întunecă deodată: 

— Cine are nevoie de recunoaştere? Cu cât sunt mai mari 
aceste succese, cu atât sunt mai grave şi păcatele mele. De 
acum nu mai putem să ucidem atâţia lupi, dacă o ţinem tot aşa, 
n-o să mai rămână niciunul, şi atunci toate gazelele, 
nevăstuicile, marmotele şi iepurii se vor înmulţi peste măsură, o 
să năvălească şi-o să dea gata toată iarba. Atunci Tengri o să se 
mânie şi-o să ne lovească pe toţi cu judecata lui, dimpreună: pe 
cai, pe oi, pe vite şi pe noi, oamenii. 

Bătrânul desfăcu palmele pline de sânge şi privi în sus la 
Tengri, cutremurându-se. 

Bao Shungui râse jenat, apoi se întoarse către Erlang, care 
avea capul plin de sânge, şi spuse plin de emotie: 


— Acesta este câinele cel mare şi sălbatic? Numai capul să i 
se vadă şi e în stare să bage pe toată lumea în sperieţi. Am 
văzut de pe deal cum ştie să-şi bage colții, e ca un adevărat şi 
brav general, cum s-a vârât el în haita de lupi, aceia s-au speriat 
de s-au despărţit în trei cete. Câţi să fi ucis în total? 

Chenzhen răspunse: 

— Patru. 

Bao Shungui spuse mai departe: 

— E bine, e bine! Auzisem mai demult că v-aţi apucat să 
creşteţi un câine sălbatic care muşcă oile şi mi s-a raportat că 
nesocotiţi regulile stepei, de mă puseseră să-l execut. Dar acum 
zic să-l lase lumea în pace, puteţi să-l creşteţi mai departe 
liniştiţi. Să-l hrăniţi bine, să fie puternic. Şi dacă o să mai 
omoare vreo oaie nu se mai consideră că-i vinovat de moarte. 
Aveţi grijă să predaţi statului pielea oii, iar pentru carne să 
plătiţi. 

Auzind acestea, Chenzhen şi Yangke nu mai puteau de 
bucurie, dând din cap întruna. 

Chenzhen spuse: 

— La vânătoarea asta niciun student n-a prins vreun lup, că 
doar studenţii nu se compară cu câinii, şi cu atât mai puţin cu 
acest dulău voinic. 

Uliji râse şi spuse: 

— Vorba asta parcă n-a ieşit din gura unui chinez. 

Bucuros, moş Bilge spuse şi el: 

— Copilul acesta pune la inimă toate cele ale stepei, o să 
devină un bărbat adevărat. 

Uliji spuse: 

— Am auzit că voi doi aţi mai prins şi nişte pui de lup din 
vizuină, aşa e? 

Yangke spuse sincer: 

— Chiar ieri, şapte în total. Dacă n-ar fi fost moş Bilge să ne 
dea indicaţii, nu ne-am fi descurcat deloc. 

Bao Shungui spuse: 

— Şapte pui, până la toamnă se făceau ditamai haita, şi 
atunci s-ar fi complicat lucrurile. Să-mi aduceţi pieile peste 
câteva zile. Vă dau cel mai bun preţ pe ele. Şi vă mai dau şi 
nişte cartuşe. 

Grăind astfel, ridică de jos cele două piei de lup. 


— Dacă mă uit aşa, văd că sunt piei grozave, cu păr lung, 
poate reuşim să ne înţelegem, vă dau un preţ bun pe ele. Am eu 
un şef care, pe timpul războiului, cum a stat mai tot timpul în 
tranşeele îngheţate, s-a ales cu reumatism la picioare, şi a vrut 
să-şi facă nişte pantaloni din blană de lup, aşa că se cuvine să-i 
dăruiesc eu unii. 

Dar Chenzhen spuse: 

— lar eu trebuie să-l atârn în faţa uşii câteva zile. Trebuie 
să-mi răsplătesc şi eu cumva câinele cel mare şi sălbatic, nu? 

Bao Shungui râse îngăduitor şi spuse: 

— Ei, atunci n-am să vin după ele decât peste cinci, şase 
zile. 

Câmpul de vânătoare era presărat cu pete roşii de sânge şi 
cu trupurile albe ale lupilor jupuiţi. Numai pe labe mai păstrau o 
fâşie destul de lungă de blană. Bao Shungui îi strigă pe vânători, 
punându-i să adune laolaltă trupurile lupilor stivuindu-le două 
câte două, cruciş, rând peste rând. În scurt timp, din cele 
treizeci şi ceva de trupuri fu alcătuit un turn cam cât un stat de 
om. Bao Shungui scoase aparatul de fotografiat şi făcu vreo 
patru, cinci poze, din mai multe unghiuri, apoi îi instrui pe 
vânătorii care prinseseră lupi cum să prezinte pieile, adică să 
facă două rânduri de-o parte şi de alta a grămezii de hoituri. Cei 
treizeci şi ceva de vânători, aşezaţi în linie, ridicară pieile, dar şi 
aşa cozile ajungeau la pământ. In rândul din faţă stăteau câinii 
ucigaşi de lupi, plini de răni şi de sânge, ghemuiţi la pământ. Din 
gură le ieşeau aburi. Bao Shungui îl puse pe Chenzhen să 
fotografieze, iar el, ridicând cea mai mare şi mai lungă piele şi 
ţinând-o cel mai sus, se aşeză chiar în mijlocul detaşamentului. 
Moş Bilge însă ţinea blana cu stânga, având capul puţin plecat, 
având pe chip un zâmbet forţat şi amărât. 

Bao Shungui făcu câţiva paşi înainte, apoi se întoarse şi se 
adresă vânătorilor: 

— In calitate de reprezentant al Comitetului Revoluționar al 
judeţului şi de comandant al garnizoanei, vă mulţumesc tuturor. 
Cu toţii sunteţi nişte eroi în vânătoarea de lupi, peste câteva zile 
fotografiile vor fi publicate la ziar. Vreau să arăt întregii lumi cât 
de gravă era ameninţarea lupilor din stepa Elun şi cum au fost 
ucişi peste treizeci de lupi într-o singură acţiune, căci aceştia 
sunt, în majoritatea lor, din afara Mongoliei şi ei sunt cei vinovaţi 
de pierderea pricinuită în rândul cailor militari. Apoi aş mai vrea 


să spun tuturor că aceste cadre din stepa Elun, împreună cu 
păstorii şi chiar cu studenţii, nu şi-au plecat capetele în faţa 
urgiei lupilor, ci s-au organizat cu hotărâre şi cu iscusinţă, 
dându-le lupilor o lovitură fatală. Deşi această acţiune de 
stârpire a lupilor este abia la început, noi avem deplina 
convingere că vom scăpa stepa Elun de lupi definitiv şi în 
totalitate. 

La sfârşit, rotindu-şi braţul deasupra capului, Bao Shungui 
strigă tare: 

— Până nu vom stârpi toţi lupii şi vulpile, nu vom putea 
proclama victoria! 

Cu excepţia familiei lui Dorji şi a câtorva studenţi, nimeni nu 
reacţionă. Bao Shungui dădu liber detaşamentului, apoi se 
aşeză să se odihnească, în aşteptarea lui Batu. 

Stând jos, cu picioarele încrucişate, Bao Shungui îi spuse lui 
Uliji: 

— Acum, că frontiera este atât de ameninţată, am primit 
ordin de sus să organizez cât mai repede nişte exerciţii cu 
milițiile populare. Dar nu mă gândisem că, pe undeva, 
încercuirea aceasta poate fi socotită o adevărată luptă crâncenă 
la baionetă. Astfel, toate sunt în regulă. 

Uliji spuse: 

— Mongolii din stepă sunt soldaţi din naştere. Ştiu să se 
bată, ştiu să tragă cu puşca şi în toate izbândesc. Aşa e, azi ai 
prins doi iepuri dintr-o lovitură, ai prins şi lupi şi ai făcut şi 
exerciţiul. Vezi să scrii două rapoarte separate şi aşa să le 
trimiţi, iar superiorii nu vor avea de ce să fie nemulţumiţi. 

Studenţii se adunară în jurul lui Chenzhen şi Yangke să se 
uite la blănurile de lup, atingându-le cu palma, cuprinşi de 
admiraţie. Wang Junli spuse: 

— Dacă n-ar fi fost acest câine sălbatic de la iurta voastră, 
noi, studenţii, chiar că ne-am fi făcut de ruşine şi am fi fost 
socotiți nişte pedestraşi în mijlocul cavaleriei mongole. 

Chenzhen spuse: 

— Din cele mai vechi timpuri, vitejia şi măiestria în arta 
militară de care dăm dovadă noi, chinezii, nici nu s-au putut 
compara cu ale nomazilor. Dar cel mai bine este că oamenii pot 
să înveţe unii de la alţii şi anume, pedestraşii să înveţe pe viu de 
la păstori cum se poartă un război şi cum se merge la 


vânătoare. Cum altfel am mai fi putut avea parte de o 
asemenea ocazie? 

Dar Wang Junli spuse cu un aer superior: 

— Or fi reuşit neamurile nomade să pătrundă deseori în 
Câmpia Chineză şi or fi fost în stare să supună întreaga Chină de 
două ori, dar, până la urmă, nu au fost ei subjugaţi de cultura 
avansată a chinezilor? Deşi oamenii din stepă sunt cu toţii foarte 
mândri de Cerul lor, la urma urmelor ei numai asta ştiu: să 
încordeze arcurile şi să-şi slobozească şoimii. Aşadar, în afară de 
război, la altceva nu se prea pricep. 

Dar Chenzhen îi replică: 

— Nu e chiar aşa. Nu trebuie să desconsideri războiul în 
favoarea culturii, căci, dacă în toate dinastiile care s-au 
succedat nu ar fi existat şi succese militare, cum ar mai fi putut 
subzista cultura? Când lipsesc realizările militare, până şi din 
cea mai minunată cultură nu rămân decât ruine. Cultura unor 
dinastii precum Han sau Tang s-a întemeiat tocmai pe ştiinţa 
războiului. Cele mai mari civilizaţii antice din istoria omenirii nu 
au fost cucerite tocmai de acele neamuri înapoiate care s-au 
întărit cu puterea săbiei? Nici scrierea acestor popoare n-a mai 
rămas în urma lor. Tu zici că neamul înapoiat al nomazilor din 
stepă a fost învins de cultura chineză. Ei bine, nu e întru totul 
adevărat, căci neamul mongolilor şi-a păstrat multă vreme 
limba şi scrierea proprii, credinţa în totem şi obiceiurile 
populare, de care toată stepa a ţinut mereu cont, până în ziua 
de azi. Dacă mongolii ar fi ajuns să accepte cultura agricultorilor 
chinezi, atunci marea câmpie a nordului s-ar fi transformat într- 
un imens ogor şi marea cultură a Chinei ar fi fost înghițită pe 
nemestecate de pământurile galbene. Ce s-a ales din faptul că 
Hruşciov s-a gândit să se folosească de cultura agricolă şi 
industrială a marii Rusii şi să subjuge cultura nomadă a 
Kazahstanului? Până la urmă s-a ajuns ca una dintre cele mai 
mari şi mai rare stepe de pe suprafaţa pământului să se prefacă 
în deşert subjugat. 

Dându-şi seama că disputa dintre cei doi băieţi arţăgoşi era 
pe cale să se încingă, studenta Xun Wenjuan i-a întrerupt dintr- 
odată: 

— Gata, ajunge! leşiţi cu animalele la zeci, poate chiar sute 
de kilometri distanţă unul de altul, şi, cum vă vedeţi, trebuie să 
vă luaţi la harţă. Voi, băieţii, cum aţi ajuns în stepă, v-aţi şi 


transformat în nişte lupi. Cum vă vedeţi, săriţi la bătaie. Mai 
terminaţi odată! 

Văzând cum tot mai mulţi oameni vin să pună mâna pe 
vânatul lui, Erlang nu se nelinişti, aşa că se apropie încetişor de 
ei. Xun Wenjuan avea impresia că un câine al unei iurte de 
studenţi în veci nu va sări să muşte un alt student, aşa că 
scoase din sân vreo două bucăţi de brânză şi se duse să-l 
răsplătească, zicând: 

— Erlang, Erlang, băiat bun... 

Erlang însă nu scoase niciun sunet şi nu mişcă deloc din 
coadă, ci miji nişte ochi răi, repezindu-se la grupul studenţilor. 
Xun Wenjuan se sperie puţin şi chiar se trase înapoi câţiva paşi. 
Dar Chenzhen strigă tare: 

— Înapoi! 

Era însă prea târziu, căci imediat îl văzu pe Erlang cum se 
repede cu un mârâit la grupul de studenţi. De frică, Xun 
Wenjuan se aruncă la pământ. 

Yangke se supără foc şi începu să înjure: 

— Nenorocitule! 

Şi, punând mâna pe ciomag, se duse să-l altoiască. Însă 
Erlang întinse gâtul, de parcă ar fi fost mai degrabă dispus să ia 
câteva pe spinare decât să fugă de acolo. Dar el era acel câine 
sălbatic care ucisese dintr-o suflare patru lupi, iar Yangke se 
temea să nu scoată la iveală lupul din el, aşa că nu prea 
îndrăzni să treacă la fapte şi fu nevoit să lase jos ciomagul. 

Spumegând de furie, Wang Junli spuse: 

— Cine o să mai aibă de acum curaj să mai treacă pe la 
iurta voastră? Dacă nu l-aş fi văzut cum a ucis lupii, ar fi meritat 
să-i jupoi blana, dacă nu să-l şi mănânc. 

Dar Chenzhen se scuză repede: 

— Asta este un câine ciudat, e, practic, un lup, nu prea se 
are bine cu oamenii. Dacă aţi veni mai des, poate s-ar 
familiariza şi v-ar recunoaşte. 

Dar majoritatea studenţilor plecară de acolo. Chenzhen îl 
bătu uşor pe Erlang cu palma peste cap şi-i spuse: 

— Vezi, colegii mei s-au supărat din cauza ta! 

Yangke cobori puţin vocea şi spuse: 

— Uite aşa se înstrăinează oamenii de cei care cresc astfel 
de câini răi. Dacă... dacă o să crească mare puiul de lup, cine o 
să mai aibă curajul să treacă pe la noi? 


Chenzhen spuse: 

— Treaba lor. De multe ori, un animal e mai interesant 
decât unii oameni. O să ne ţină companie câinii şi lupii. 

Dar Zhang Jiyuan merse lângă Erlang şi începu să-l mângâie 
pe cap, zicându-i: 

— Ba eu îl apreciez din ce în ce mai mult pe Erlang, şi bine 
ar fi ca oamenii să aibă şi ei ceva din caracterul lupilor. Căci 
faptul că n-am prins lupul acela nu e doar din cauză că nu mă 
pricep, ci şi din cauză că nu-s destul de curajos, că sunt cam 
molâu. 

Erlang se duse lângă mormanul de cadavre de lupi, privind 
fix la trupurile albe ca zăpada. Ceilalţi câini, câteva zeci, 
rămaseră departe, înfricoşaţi şi cutremuraţi, dând din coadă. 
Numai Pale avu curajul să se avânte într-acolo, cu capul sus şi 
paşii mari, oprindu-se înaintea mormanului. Erlang îl întâmpină 
atingându-i liniştit nasul. După ce primi încuviințarea liderilor 
păşunii şi a păstorilor, Erlang fu acceptat în sfârşit printre câinii 
brigăzii a doua. Însă Chenzhen putu ghici înfrângerea din 
privirea lui şi îl strânse în braţe, neştiind cum ar putea să-l 
consoleze. 

Moş Bilge fu invitat de Bao Shungui să vină unde se 
strânseseră cei mai mulţi vânători. În mijlocul lor, folosindu-se 
de lada în care erau balegi uscate şi sfărâmate de oi şi cai, le 
explică tuturor tacticile la care recursese pentru această 
încercuire. Flăcăii ascultau cu mare atenţie. Bao Shungui 
asculta, apoi punea întrebări, deseori chiar aplauda. Spuse: 

— Bătălia asta merită să fie menţionată în manuale, căci e 
mai reuşită chiar decât împresurarea pe care au făcut-o lupii 
împotriva cailor militari, iar dumneata eşti un adevărat strateg! 
Dacă trimiteau un comandant militar, poate n-ar fi reuşit să 
biruiască. 

Chenzhen se băgă şi el în vorbă şi spuse: 

— Dacă ar fi trăit în timpurile lui Genghis-Han, taica Bilge ar 
fi putut ajunge un mare general. Ar fi putut să fie precum 
Muqali, Chepe şi Subotai%. 

Dar bătrânul spuse repede, fluturând din mână: 


3 Trei dintre cei mai bravi generali ai lui Genghis-Han, care s-au 
evidenţiat într-unul dintre cele mai agresive raiduri din Câmpia 
Chineză, cel din 1211. 


— Nu, nu mă compar eu cu ei, îl mâniem pe Tengri. Aceia 
sunt ca nişte sfinţi printre mongoli. Dacă se ridicau odată la 
luptă, puteau dobori câteva regate, zeci de cetăţi, sute de mii 
de oşti. Dacă n-ar fi fost ei, marea stepă de mult ar fi devenit 
ogor. Cum să mă compar eu, o biată slugă, cu dânşii? 

Se apropiase amiaza, iar Batu tot nu se întorsese, în vreme 
ce întregul detaşament se pregătea să se întoarcă pe la iurte. 
Atunci un cal iute veni galopând ca vântul dinspre nord-vest. 
Când se apropie, stăvarul Buhe spuse gâfâind: 

— M-a trimis Batu să vă spun să veniţi toţi acolo. Ce aţi 
prins voi mai devreme nu e decât jumătate din haita de lupi, 
cealaltă jumătate reuşise să se strecoare încă dinainte de 
revărsatul zorilor, pătrunzând în stufărişul de la poalele muntelui 
dinspre nord-vest. 

Bilge făcu ochii mari şi spuse: 

— Mai sunt şi alţii? 

Buhe spuse: 

— Eu şi Batu am intrat în stufărişul acela şi ne-am tot 
învârtit, şi am văzut pe zăpadă multe urme de lupi, peste tot, 
toate erau proaspete. Batu zice că sunt cel puţin douăzeci de 
capete şi se pare că printre ei este şi lupul cel alb, starostele 
celor care au ucis caii. Pe acela trebuie să-l prindă. 

Dar Uliji îi spuse lui Bao Shungui: 

— Oamenii şi caii sunt nemâncaţi de azi-noapte, mulţi câini 
sunt răniţi. Eu ştiu stufărişul acela. E prea întins, e vorba de 
câteva sute de hectare. Cum am putea să-i prindem acolo pe 
lupi? Eu zic s-o lăsăm baltă. 

Bao Shunguli îl privi pe Bilge cu suspiciune şi spuse: 

— Familiile de venetici şi câţiva studenţi mi-au spus că 
dumneata le cam iei partea lupilor. Nu carecumva mi i-ai lăsat 
să scape de data asta? Cu câţi oameni şi câini ai venit, ai fi 
putut să-i prinzi şi pe ceilalţi douăzeci şi ceva de lupi, dar aşa 
cum i-ai prins în încercuire, tot aşa puteai să-i şi laşi să iasă. 

Dar Uliji spuse repede: 

— Ei, n-are rost să vorbeşti astfel. Lupii prinşi în încercuire 
azi-dimineaţă nu sunt nici foarte mulţi, dar nici puţini. Sunt 
exact câţi trebuie ca să te saturi. Cum se zice, cât să umpli un 
colţunaş mare. Dacă era să fi fost mai mulţi, poate că s-ar fi ales 
praful de operaţiunea noastră şi colţunaşul s-ar fi crăpat. 

Dar Bao Shungui îi spuse lui Bilge: 


— Totuşi am impresia că dumneata i-ai lăsat înadins să 
scape. 

Bilge îl ţintui cu privirea şi spuse: 

— Să prinzi lupi nu e la fel de uşor cum e să scoţi tăiţeii din 
oală. Pe aşa un întuneric, cu un spaţiu atât de mare de încercuit, 
nu-i normal să-ţi mai şi scape câţiva lupi? Dacă te puneau pe 
tine să conduci operaţiunea, pun pariu că nici măcar unul n-ai fi 
fost în stare să prinzi. 

Bao Shungui făcu feţe-feţe, pentru ca, în cele din urmă, să 
se învineţească de mânie. Plesnindu-se cu biciuşca peste palmă, 
spuse: _ 

— Inţeleg că detaşamentul nu era destul de mare, însă nici 
pe arme nu s-a prea pus mâna. Acum, orice-ar fi, nu pot lăsa să 
scape lupii adunaţi în stufăriş. E ca un caz de forţă majoră şi de 
data asta eu comand. 

Călare, Bao Shungui merse pe un loc mai înalt şi spuse 
întregului detaşament: 

— Tovarăşi, în stufărişul dinspre nord-vest au mai fost găsiţi 
nişte lupi. Din câte ştiu eu, sunt destui aceia care nu s-au ales 
cu nicio blană de lup. Şi mă refer mai ales la tinerii intelectuali. 
Nu vă plângeaţi voi că nu v-a pus comandantul în prima linie? 
De data asta eu vă las în linia întâi. Tovarăşi, trebuie să 
continuăm, neobosiţi, să ducem mai departe spiritul luptei, să 
facem totul pentru a elimina această haită de lupi. 

In tot grupul acela se găsiră câţiva studenţi şi unii dintre 
vânători cărora le dădea inima ghes să încerce. 

Bao Shungui spuse tare: 

— Acum am să vă spun şi planul pe care-l am şi pentru care 
este nevoie de stăruinţă. Toată lumea înconjoară stufărişul, apoi 
punem foc să-i scoatem pe lupi de-acolo, iar atunci folosim 
puştile şi, aveţi grijă — să nu vă zgârciţi la cartuşe! 

Cum auziră de foc, păstorii se înfricoşară. Să dai foc ierbii în 
stepă este ceva de neconceput, e marele tabu al întregului 
popor. Atunci când vânează, vânătorii nu îndrăznesc să pună foc 
decât pe o suprafaţă foarte mică, şi asta doar pentru ca să 
afume, dar niciodată n-ar da foc vegetației pe o întindere aşa de 
mare. Intre oameni se iscară discuţii. 

Moş Bilge spuse: 

— Să dai foc ierbii înseamnă să încâlci poruncile Cerului şi 
să-i înnegreşti de fum faţa lui Tengri, care nu se va mai 


întkoarce către oameni. Dacă înnegreşti apa râului, spiritul 
râului crezi că va mai adăpa din apele sale oamenii şi vitele? 
Nici şamanii şi nici călugării lama nu dau voie ca pe întinsul 
stepei să se pună foc. În trecut, dacă făcea careva una ca asta, 
marele han îl trimitea la moarte, împreună cu toată familia. In 
momentul acesta, până şi politica naţională interzice aprinderea 
focului în stepă. 

De mânie, Kasmai se înroşise la faţă: 

— Focul, focul stepei, nenorocul. De obicei, dacă se joacă 
vreun ţânc cu focul, îl batem de-i înroşim fundul, iar acum cei 
mari vor să pună foc, şi încă ce foc. Dacă se va mai găsi vreun 
nepoţel să se joace cu focul şi să pârjolească stepa, o să se 
spună că aşa a învăţat de la delegatul Bao. Ce zici, e sau nu e 
răspunderea ta? 

Lamzab se burzului şi strigă: 

— În vechime numai soldaţii chinezi erau în stare să 
recurgă la un tertip atât de mârşav, să ardă stepa. Acum nici 
măcar chinezii nu mai îndrăznesc să facă asta. Cum e posibil să- 
şi pună aşa ceva în cap un mongol — să ardă stepa mongolă? 
Tovarăşe delegat Bao, dumneata până la urmă eşti mongol sau 
ce eşti? 

Sangjie spuse: 

— Acum încă e zăpadă pe jos, încă n-a venit vremea să ne 
temem de incendii. Însă dacă facem un obicei din arderea 
vegetației, în viitor va fi mult mai greu să ne apărăm. Ca să nu 
mai spun că, dacă focul arde blana lupilor, pielea nu mai face 
nici doi bani. 

Şatsreng zise şi el: 

— Să pui foc ca să-i arzi pe lupi e cât se poate de periculos. 
Căci dacă ardem toţi lupii, cine se va mai ocupa de mulţimea de 
animale moarte în anii mai grei? Atunci mirosul de hoit al stepei 
va urca până la cer, lumea se va umple de boli şi nimeni nu va 
mai supravieţui. Dacă ar fi ucişi toţi lupii, atunci toate 
rozătoarele nu vor aduce oare la suprafaţă deşertul Gobi de 
dedesubtul stepei? 

Zhang Jiyuan spuse: 

— Noi, cei trei stăvari, am venit să prindem lupi, dar caii 
sunt pe munte de o noapte şi-o zi, mi-e să nu se întoarcă haita 
de lupi şi să atace, aşa că eu trebuie să mă întorc deîndată la 
herghelie. Altfel, dacă se întâmplă ceva, eu răspund cu capul. 


Atunci Bao Shungui strigă tare: 

— Linişte! Linişte! Nimeni n-are voie să plece! Noi am venit 
aici să prindem lupii, pentru a elimina o ameninţare la adresa 
societăţii, pentru a proteja avuţiile patriei. Cea mai bună 
apărare e atacul, numai că lupii trebuie stârpiţi de tot pentru a 
ne asigura că nu mai contraatacă din spate. Lupii nu sunt vânaţi 
numai pentru a li se lua blana. Şi un lup pârjolit este pradă de 
război. Vreau să mai ridic încă un turn de cadavre de lupi, să 
mai fac câteva fotografii, să vadă şi superiorii noştri ce pradă 
imensă am avut... Cine nu se supune ordinelor, îl învăţ eu minte. 
Toată lumea la treabă! 

Dar Lamzab holbă ochii, având o privire de lup şi parcă 
scoase un răget: 

— Poţi să faci ce vrei! Eu nu merg! Eu trebuie să mă duc la 
herghelie ! 

Alţi câţiva stăvari traseră şi ei hăţurile, zicând: 

— Să ne întoarcem! Să ne întoarcem! 

Dar Bao Shungui pocni cu biciul în aer şi strigă: 

— Cine îndrăzneşte să dezerteze este eliberat din funcţia de 
stăvar! Şi atunci acela va trece la munca de jos! 

Moş Bilge se uită la Uliji, apoi dădu din mâini neputincios: 

— Să nu mai ţipe nimeni, eu sunt comandantul operaţiunii 
de azi, şi eu zic aşa: să se întoarcă numai câte un singur stăvar 
pentru fiecare herghelie, iar cine rămâne merge cu tovarăşul 
delegat Bao! Aşa rămâne! 

Atunci Lamzab îi spuse lui Zhang Jiyuan: 

— Eu mă întorc la herghelie. Tu, după ce termini ce e de 
făcut, să-ţi iei două zile libere şi să mergi acasă. 

Apoi mai luă câţiva stăvari din brigada lui şi porniră la 
galop. 

Întreaga caravană, cu câini cu tot, se luă după Bao Shungui 
spre muntele la poalele căruia se întindea un loc vast, pe care 
crescuse stuf uscat. Stufărişul era înconjurat din toate părţile de 
zăpada albă, care nu se topise încă. Wang Junli mai aşteptă alţi 
câţiva studenţi care se adunară în jurul lui Bao Shungui, 
spunând cu toţii că acesta este un mediu ideal pentru 
aprinderea focului spre a vâna animale. Ba chiar Wang Junli se 
simţi înflăcărat de muza poeziei, aşa că începu să recite 
răspicat: 


— Să pârjolim lupimea ne-am pornit, s-o ardem cu văpăi de 
neoprit, la îndemân-avem şi cremene şi vreasc, frate ni-i vântul 
dinspre asfinţit. 

Deodată, Batu ţâşni dintre trestii şi veni călare înaintea lui 
Bao Shungui şi a lui Uliji, spunându-le: 

— Am reuşit să trec fără să-i pun pe fugă, dar sunt destui 
lupi acolo, în stufăriş. 

Bao Shungui arătă cu cravaşa spre stufăriş şi zise: 

— Atenţie, toţi şefii de echipă, echipa întâi, la est, a doua, la 
vest, a treia, la nord. Înconjurăm stufărişul din trei părţi. Echipa 
a patra pune foc la sud. De fapt, mai întâi la sud-est, ca să le 
tăiem lupilor calea de întoarcere. După ce se pune foc, se trece 
la retragerea împotriva vântului, la distanţă. Cei din echipele 
întâi, a doua şi a treia, cum văd fumul dinspre sud, pun şi ei foc 
imediat, din trei părţi. Apoi, toată lumea, cu cai şi câini, stă 
lângă foc şi aşteaptă să o zbughească lupii dintre flăcări, 
moment în care se dă drumul la câini să-i urmărească şi se trece 
la focuri de armă. Executarea! 

Studenţii din grupa a patra preluară conducerea şi se 
repeziră înainte, cu păstorii în urma lor. Celelalte grupe învăluiră 
zona indicată. 

Chenzhen merse cu moş Bilge şi intră în stufăriş, privind 
atent peste tot. Aceasta era o bucată care scăpase nemistuită 
de flăcările din alţi ani. Cei doi oameni, mai înalţi decât stuful 
din lanul uscat, călcau pe un strat gros de trestii vechi, măcinate 
de timp, de cel puţin jumătate de metru. Dar şi trestiile vechi şi 
cele noi erau uscate ca iasca, n-aveau niciun strop de umezeală 
în ele, ci erau mai degrabă unsuroase. 

Bătrânul spuse: 

— Acum lupii stau cu urechile ciulite la mişcările oamenilor 
şi ale dulăilor din jur, dar nu le e teamă. Stufărişul e aşa de des, 
că dulăii nu pot prinde viteză, iar oamenii n-au cum să 
mânuiască tomakanele. Înăuntru e oricum întuneric, paşii cailor 
stârnesc trosnete puternice, aşa că lupii ştiu precis unde este 
fiecare om. Apoi, în stufăriş sunt nenumărate cărări ştiute numai 
de lupi. Dacă intră după ei om, cal sau câine, ei ştiu pe ce cărare 
s-o ia, aşa încât să ajungă degrabă în spatele tău. larna şi 
primăvara stufărişul este lumea lupilor, şi e tare greu să te duci 
după ei şi să-i prinzi. În stepa Elun, mulţi lupi au fost pârjoliţi, 
dar aceştia de unde să ştie că oamenii se pregătesc să dea foc 


stufărişului, că aşa ceva nu s-a petrecut niciodată. Asta e lucrul 
la care se gândesc cel mai mult veneticii, asta vine din inima lor 
hapsână. Şi astfel o să se termine cu lupii. 

La un moment dat, se auzi un om strigând: 

— Foc! Foc! 

Atunci Chenzhen apucă degrabă calul moşului de dârlogi şi 
ieşi repede din stufăriş. Dinspre sud-est se vedeau ieşind fuioare 
groase de fum, şi într-o clipă se aprinseră zeci de focuri în est, 
vest şi nord. Bao Shungui le spuse oamenilor să facă nişte 
coroniţe de trestii şi să le arunce, aprinse, în bătaia vântului, 
pentru ca acesta să le ducă mai departe. Cum se întâlneau cu 
pălălaia şi cu vântul, trestiile unsuroase şi dense produceau o 
bufnitură ca o explozie într-o benzinărie, iar din flăcările de zece 
metri ieşeau fuioare de fum ce ajungeau până în înaltul cerului, 
întinzându-se frenetic în văzduh. Stufărişul de câteva sute de 
hectare se transformă pe dată într-o mare de foc, deasupra 
căreia pluteau duse de vânt şi de vâlvătaie, ca într-un dans, 
frunze şi tulpini ca tăciunele, ca nişte lilieci ce întunecau 
pământul, repezindu-se spre sud-est. Bao Shungui striga la 
oameni de pe locul înalt pe care stătea, crezându-se vreun mare 
general din Dong Wu! care comanda o incendiere. În partea de 
vest a stufărişului, văzduhul era plin de funingine, iar moş Bilge 
se întoarse cu faţa către răsărit şi îngenunche înlăcrimat, 
aruncându-se cu faţa la pământ, şoptind necontenit ceva, poate 
rugăciuni. Chenzhen nu putea desluşi ce anume murmura el 
acolo, dar îşi dădea seama că spune ceva. 

Deodată, vântul îşi schimbă direcţia şi curentul aduse un 
fum înecăcios şi o negreală cu care-i învălui bătrânului faţa. 
Atunci Chenzhen şi Yangke săriră degrabă să-l ajute să se ridice 
şi să-l scoată de acolo, alergând către locul cu zăpadă. Bătrânul 
avea faţa plină de funingine şi lacrimi negre îi picurau din ochi. 
Privindu-l, în inima lui Chenzhen răsună un ecou mut al 
suferinţei bătrânului, iar înaintea ochilor parcă îi răsări un 
înfricoşător, dar, în acelaşi timp, impozant totem al lupului, care 
parcă se ridica în văzduh în mijlocul flăcărilor şi al fumului, pe 
care zbura până în înălțimile lui Tengri, ducând cu el tenacitatea 
şi înflăcărarea sufletului de mongol. Generaţiile următoare de 
fraţi şi surori, copii, nepoți şi strănepoţi ce vor avea norocul să 


31 Stat din perioada Regatelor Combatante (475-221 î.Hr.). 


rămână în viaţă vor continua să fie mândri şi demni în stepa 
mongolă, indiferent de ce se va abate asupra lor. 

Vântul puternic ducea mai departe valurile de văpaie, 
arzând complet tulpinile de trestii şi trimițând în văzduh 
perdeaua groasă de cenuşă, împrăştiind-o peste zăpada care 
mai acoperea părţile dinspre sud-est. Focul arse până spre 
seară, fără a mai lăsa în urmă vreo trestie nemistuită. Dar jarul 
se stinse în cele din urmă, iar cele câteva hectare de stufăriş, 
odinioară aurii, se transformară într-un teren răvăşit, înconjurat 
de mii de hectare acoperite de zăpadă neagră, ce fuseseră 
apărate de vânt. 

Cu toate acestea, de jur-împrejur nu se auzea nici măcar un 
lătrat de câine ori un foc de armă. 

Vântul împrăştie fumul, iar locul incendiului se linişti 
treptat. Bao Shungui dădu ordin ca toată adunarea, oameni, cai 
şi câini, să se rânduiască în linie şi să treacă peste câmp ca o 
perie deasă, căutând cadavrele de lupi, spre a face bilanţul 
luptei. Unii ziceau că ar fi fost mai bine de douăzeci de capete, 
după alţii, se depăşise numărul celor prinşi de dimineaţă. Dar 
Bao Shungui spuse: 

— Indiferent câţi sunt, sunt bine prăjiţi, şi toţi, până la unul, 
trebuie găsiţi şi aduşi spre a fi numărați, căci vreau să şi 
fotografiez. Altfel, despre o asemenea situaţie nu poţi să te 
apuci să spui poveşti. Vreau ca toată populaţia din toată 
comuna, din tot judeţul, să ştie că am ajuns la adevărata 
stârpire din rădăcină a răului, nu doar că am ieşit la vânătoare 
să jupuim blănurile lupilor. y 

Lângă cai, Chenzhen se ținea scai de bătrânul Bilge. Il 
întrebă în şoaptă: 

— Tăicuţă, cam câţi lupi zici că or fi ars? 

Dar bătrânul răspunse: 

— Voi, chinezii, atâta ştiţi: să daţi foc la verdeață. Pe când 
mongolii se tem de foc cel mai tare, aşa că n-am de unde să ştiu 
câţi lupi or fi ars printr-o asemenea metodă. Mă tem însă că lui 
Bao Shunguli i-ar putea da prin cap ca acum, după ce a pârjolit 
stufărişul, să se apuce să-l cultive... 

În ritmul impus de paşii cailor, adică nici prea repede, dar 
nici prea încet, oamenii începură să scormonească cu atenţie în 
stratul gros de cenuşă al suprafeţei răvăşite. Cum dădeau peste 
un loc în care stratul era mai grosvse repezeau câte doi odată 


să caute cu coada tomakanului, răvăşind şi împungând de 
câteva ori grămada de cenuşă. Şi cum niciodată nu găseau 
nimic, bătrânul răsufla uşurat. 

Vântul se mai domolise, dar praful de cenuşă pe care-l 
ridicau caii cu copitele îi făcea şi pe oameni, şi pe cai să verse 
lacrimi, iar în grup deseori se auzeau oameni tuşind. Curând 
începură şi câinii să se înece. Unii dintre ei călcau pe locuri în 
care mai erau tăciuni aprinşi şi scheunau de durere. Întreaga 
echipă trecuse peste aproape jumătate din câmp fără să 
găsească ceva. Bao Shungui mai izbucnea din când în când, 
strigând: 

— Mai încet, mai încet! Să nu vă scape vreo grămăjoară de 
cenuşă. 

Expresia îngrijorată a lui Bilge se mai relaxă puţin. 
Chenzhen nu se putu abţine să întrebe: 

— Să fi reuşit lupii să scape la timp? Altfel, cum de nu găsim 
nimic? 

Cu speranţă în privire, bătrânul spuse: 

— Poate că Tengri iarăşi le-a sărit lupilor în ajutor. 

Dar de îndată se auzi din depărtare: 

— Aici este un lup mort! 

Faţa bătrânului se întunecă. Cei doi dădură pinteni cailor şi- 
o luară repede într-acolo. Toţi ceilalţi făcură la fel. Bao Shungui 
era acolo şi îl rugă entuziasmat pe Bilge să vină să vadă cum 
stau lucrurile. 

În mijloc, într-o grămadă de cenuşă neagră, zăcea cadavrul 
ars al unui lup, cu tot trupul carbonizat, duhnind înţepător a fum 
şi a carne friptă. Oamenii începură să discute între ei, dar Wang 
Junli spuse înflăcărat: 

— incendierea a reuşit! Dacă am găsit unul, cu siguranţă 
putem găsi o grămadă. 

Şatsreng spuse: 

— Dar acesta nu prea pare a fi lup, căci e cam micut. 

Bao Shungui zise: 

— S-a strâns din cauza căldurii, e normal să se facă astfel. 

Wang Junli dădu din cap şi spuse: 

— Cu siguranţă e un lup. 

Bilge se dădu jos de pe cal şi întoarse trupul ars cu coada 
tomakanului, dar şi cealaltă parte era aşa de arsă, că nu mai 
rămăsese niciun smoc de blană. Era clar, acest cadavru fusese 


surprins de flăcări chiar în locul acela, pe grămada de cenuşă de 
la trestiile vechi şi uscate. Bătrânul spuse: 

— Nici vorbă să fie lup, nici măcar unul mai mic. E un 
amărât de câine. 

Dar Bao Shungui îl privi pe bătrân cu suspiciune şi spuse: 

— După ce îţi dai seama? 

Bătrânul spuse: 

— Aşa e, cum îţi spun, priveşte colţul acesta: colții lupului 
sunt mai lungi decât ai câinelui şi mai ascuţiţi. Dacă nu mă 
crezi, n-ai decât să-ţi faci raportul, dar ai grijă să nu cumva să 
spună vreun superior care se pricepe că ai făcut un raport 
mincinos despre succesul campaniei şi că iei un câine mort 
drept lup. 

Îngrijorat, Bao Shungui răspunse: 

— Să facem un semn aici, dacă mai găsim ceva să ştim 
dacă e câine sau lup. 

Privind la trupul ars al câinelui, bătrânul se întristă şi spuse: 

— Câinele a ştiut că nu poate face faţă situaţiei, aşa că a 
venit aici şi şi-a făcut singur îngropăciunea. Aici era contra 
vântului, lupii erau mulţi. Sărmanul, cum de nu l-or fi văzut lupii? 

Bao Shungui strigă tare: 

— Toată lumea după mine. 

Caii se aşezară din nou în formaţie şi continuară căutările. 
Oamenii scormoneau în fiecare grămăjoară, dar tot fără rezultat. 
Cei câţiva studenţi începură să creadă că ceva nu e în regulă, 
însă chiar şi celor încercaţi în zeci de bătălii, cum se spune, dar 
care în viaţa lor nu mai participaseră la o astfel de incendiere, li 
se părea ciudat. Batu spusese, de fapt, numai minciuni. 

Cum oamenii din jurul lor începuseră să-i pună întrebări, 
iritaţi, el spuse de mai multe ori: 

— Vă dau cuvântul meu în faţa preşedintelui Mao, jur în faţa 
lui Tengri! Şi eu, şi Buhe am văzut cu ochii noştri. Doar aţi văzut 
şi voi urmele labelor. 

Bao Shungui spuse: 

— Atunci, e foarte ciudat, că doar nu şi-or fi pus lupii aripi 
să zboare de-aici. 

Moş Bilge spuse zâmbind: 

— Dar ştiţi că lupii pot zbura. Doar sunt ca nişte spirite: deşi 
n-au aripi, pot zbura. 

Bao Shungui se enervă şi zise: 


— Dimineaţă cum am reuşit să prindem atâţia? 

Bilge spuse: 

— Cei pe care i-am prins erau suficienţi ca răsplată pentru 
caii ucişi, însă Tengri nu ne-a lăsat să prindem şi mai mulţi, căci 
Tengri este cel mai drept. 

Bao Shungui îl întrerupse: 

— Ce tot pomeneşti de Tengri? Tengri în sus, Tengri în jos. 
Asta e una dintre cele patru vechituri. 

Şi strigă tare: 

— Să căutaţi cu grijă şi pe ultima bucăţică de pământ care a 
mai rămas. 

Deodată, doi stăvari care se aflau înaintea tuturor începură 
să strige: 

— Vai! Au ars şi doi tauri! 

Atunci toată lumea se repezi către locul în care erau cei doi, 
vânătorilor şi păstorilor citindu-li-se pe chip îngrijorarea. 

În stepă, taurii sunt vitele cele mai libere, cele mai fericite 
şi mai respectate. Ciurdarii îi aleg cu grijă dintre viței, apoi, când 
se fac mari, în afara sezonului de împerechere din vară, ei se 
pot duce la grajdul oricărei iurte, „socializând” cât poftesc. In 
restul timpului, pot părăsi turma de vite, hoinărind de capul lor, 
ca bizonii sălbatici, iar oamenii nu trebuie să se îngrijească să le 
dea de mâncare. Puternici cum sunt, cu pielea groasă, cu 
grumazul scurt şi gros, sunt plini de forţă şi neînduplecare. Au 
cârlionţi frumoşi, răsuciţi ca nişte melci şi o pereche de coarne 
groase, ascuţite şi drepte, care pot fi folosite în bătălie ca arme 
letale de luptă corp la corp, mai teribile decât săbiile scurte ale 
oştenilor din Roma antică. Lupilor, care altfel au stepa la 
cheremul lor, nici prin cap nu le-ar trece să încerce să ucidă un 
taur, oricât de înfometată ar fi haita, căci colții lor nici n-ar putea 
străpunge armura groasă, impenetrabilă pe care o poartă 
aceste dobitoace, şi nici nu i-ar putea întrece în sălbăticie şi 
cruzime. 

De aceea, taurii sunt animalele mari ale stepei, care nu au 
duşmani naturali. În general, fiecare grupă are câte doi tauri. 
Ziua îşi caută cele mai bune păşuni pe care să pască, iar seara, 
cei doi fraţi dorm unul lângă celălalt. Taurul este ca un sfânt 
printre vitele stepei: este simbolul puterii, al bărbăţiei, al 
fertilităţii, al curajului, al libertăţii şi al fericirii. Măsurarea forţei 
braţului — Skandenberg — se numeşte în stepă „Buhe”, la fel ca 


taurii. Bărbaţii din stepă îi invidiază pe tauri, căci ei au o 
mulţime de neveste, sunt ca stăpânii unui harem care se spală 
pe mâini de orice responsabilitate faţă de familie şi au parte de 
fericirea burlacilor. După sezonul de împerechere, nevestele şi 
odraslele lor intră în grija ciurdarilor. Aşa că multor bărbaţi din 
stepă le place să poarte numele „Buhe”. In stepă, taurii au fost 
mereu socotiți fiinţe divine, sănătatea şi robusteţea lor arătând 
starea prosperă a întregii turme de vite şi oi. Dacă ei sunt 
bolnavi şi slăbănogi, înseamnă că va veni o mare nenorocire. 
Numărul taurilor este extrem de mic, unul la câteva turme de 
vite. De aceea, cum au auzit că sunt doi tauri arşi, ciurdarii s-au 
speriat foarte tare, ca şi cum ar fi auzit vestea unei mari 
nenorociri, aşa că s-au grăbit într-acolo. 

Toţi păstorii descălecară şi se apropiară încet, stând în jurul 
celor două animale imense. Cu picioarele înţepenite, taurii 
zăceau pe pământul pârjolit. Blana lor deasă arsese, iar pielea 
groasă de un deget era plină de băşici şi crăpată în multe locuri, 
prin care se prelingea grăsimea alb-gălbuie. Ochii holbaţi păreau 
două becuri înnegrite, limba le atârna de un cot, iar din gură 
încă le curgea un lichid negru. Ciurdarii şi femeile recunoscură 
taurii după forma coarnelor, iar oamenii se umplură de mânie. 

Kasmai spuse: 

— Mare păcat am făcut! Aceştia erau cei mai buni tauri ai 
brigăzii noastre, jumătate din vitele pe care le avem sunt 
odraslele lor. Să pui foc în stepă! Mai devreme sau mai târziu, 
stepa o să piară de mâna ta, să ştii! 

Moş Bilge spuse: 

— Taurii ăştia doi erau din cea mai bună rasă din toată 
stepa: taurul roşu de stepă. Vacile cu care se împerecheau dau 
cel mai mult lapte, vitele, cea mai multă carne; carne de cea 
mai bună calitate. Va trebui să raportez asta la forurile 
superioare de la judeţ. lar dacă vine o echipă de anchetă, va 
trebui să-i aduc aici să vadă. Căci paguba produsă de oameni e 
mai gravă decât cea produsă de lupi! 

Uliji spuse: 

— Acum câţiva ani, departamentul de zootehnie a vrut să 
ni-i ia, dar toată lumea s-a împotrivit, aşa că le-am dat doar doi 
viței dintre odraslele acestora. Mare pagubă! 

Şatsreng zise şi el: 


— În stufăriş nu bate vântul, aşa că taurii stăteau numai 
bine acolo. Trebuia să punem foc... Taurii sunt înceţi, de-aceea 
n-au putut fugi să scape. De atâta fum, s-or fi înecat amândoi. 
Aşa ceva, ca oamenii să ardă tauri, nu s-a mai auzit nicicând în 
stepă. Dar şi cei care nu cred în Tengri vor fi aspru judecaţi. 

Pielea înnegrită şi groasă a taurilor continua să crape, iar 
pârâiturile erau asemenea unor înfricoşătoare blesteme şoptite 
de duhurile judecății trimise de Cer. Femeile îşi acopereau faţa 
cu mânecile din piele de miel şi fugeau speriate. Oamenii se 
fereau din faţa lui Bao Shungui, de parcă ar fi fost aducător de 
lepră. Acesta rămase singur lângă trupurile fumegânde ale 
taurilor, negru la faţă. Atunci strigă, scrâşnind din dinţi: 

— Arderea acestor tauri trebuie trecută în contul lupilor! 
Indiferent de ce ziceţi voi, nu voi avea odihnă până când nu voi 
stârpi lupii din stepa Elun. 

Începea să se întunece. Aerul rece al primăverii timpurii 
cobora ca un năvod, cuprinzând totul. Mulțimea de oameni şi 
animale, înfometată, obosită şi înfrigurată, începu să se retragă 
către tabăra de iurte, ca rămăşiţele unui batalion învins, cu 
feţele pline de noroi şi funingine. Nimeni nu ştia cum a fost cu 
putinţă ca haita condusă de lupul alb să scape din încercuirea 
vânătorilor şi din mijlocul mării de foc. Oamenii vorbeau vrute şi 
nevrute, înfricoşaţi şi cutremuraţi, zicând că negreşit şi-or fi luat 
zborul. 

Uliji spuse: 

—  Încercuirea asta n-a avut decât un singur defect, şi 
anume faptul că larma celor din avangardă şi a câinilor a fost 
prea mare. Cu siguranţă, starostele alb şi-a luat fârtaţii şi a 
şters-o înainte ca focurile să fie aprinse. 

Stăvarii se întoarseră degrabă la hergheliile lor. Chenzhen şi 
Yangke îşi amintiră de lupul cel mic de acasă, aşa că îi chemară 
pe Zhang Jiyuan şi pe Liang Jianzhong şi, separându-se de grup, 
o luară repede pe-o scurtătură, zorindu-şi caii spre iurte. 

În goana calului, Yangke spuse încetişor: 

— Înainte să plecăm, în puterea nopţii, nu i-am dat puiului 
decât vreo două bucăţi de carne de oaie fiartă, dar nici nu ştiu 
dacă poate să mănânce carne sau nu. Dorji zice că un pui de lup 
poate să nu mai sugă şi să treacă la carne abia la o lună, uneori 
chiar mai târziu. 

Chenzhen îi zise: 


— Nu-i nicio problemă. Cu o zi înainte a mâncat la lapte de 
era să-i crape burta, iar dacă nu poate să mănânce carne, tot nu 
moare de foame. Ce mă îngrijorează pe mine e faptul că am 
lipsit de acasă o zi întreagă, iar partea din spate nu e îngrădită, 
aşa că, dacă maică-sa o fi venit să-l ia din groapă, totul e 
pierdut. 

Cu excepţia celui călărit de Zhang Jiyuan, caii nu mai 
puteau alerga prea tare, iar cei patru nu reuşiră să ajungă la 
iurte înainte de miezul nopţii. Îi găsiră pe Erlang şi pe Gălbenuş 
stând înaintea blidelor goale şi aşteptându-şi mâncarea. 
Chenzhen scoase şaua de pe cal şi imediat le aduse câinilor 
câteva oase cu carne pe ele. Zhang Jiyuan şi Liang Jianzhong 
intrară în iurtă să-şi spele feţele şi să încălzească ceai, 
pregătindu-se să se culce, după ce terminau de mâncat şi de 
băut. Chenzhen şi Yangke merseră repede la culcuşul puiului de 
lup. Cei doi dădură la o parte butucul de tăiat lemne şi, la 
lumina lanternelor, văzură puiul ghemuit într-un colţ pe blana de 
oaie, dormind dus. Căţeluşa scheuna însă înfometată şi încerca 
disperată să se caţere afară din culcuş ca să găsească mâncare, 
în timp ce Yile dădea târcoale, îngrijorată, umblând încoace şi- 
ncolo. Chenzhen luă căţeluşa din culcuş şi i-o dădu mamei sale, 
care o apucă imediat de ceafă şi o duse în coteţ. 

Chenzhen şi Yangke priviră cu atenţie până în fundul 
culcuşului, dar nu mai văzură cele două bucăţi de carne, în 
schimb, burtica puiului de lup se vedea umflată, iar botul îi era 
unsuros. Avea ochii închişi, gura puţin întredeschisă şi un aer 
mulţumit, părând că visează frumos. 

Yangke era bucuros: 

— Ticălosul acesta mic a pus gheara pe carne. 

Chenzhen răsuflă uşurat şi spuse: 

— Cred că lupoaica n-o să mai ajungă până aici. 


Capitolul 14 


Era un mongol, pe numele lui Munglig, care avea o 
turmă de oi. Intr-o noapte, un lup a dat iama în turmă şi i-a 
ucis aproape jumătate dintre oi. A doua zi, omul s-a 


prezentat înaintea hanului, istorisindu-i pățania. Hanul 
Ogodai a întrebat cum a intrat lupul între oii. Chiar în acel 
moment, au venit câțiva musulmani care prinseseră un lup 
viu, aducându-l legat acolo. Hanul le dădu pe el o sută de 
arginti şi-i spuse mongolului: 

— Nu te-ar ajuta cu nimic dacă aş ucide acest animal. 

Atunci dădu poruncă să i se dea omului o mie de oi, 
după care spuse: 

— Voi slobozi acest lup, pentru ca el să istorisească 
fârtaților săi cele întâmplate şi să plece de-aici. 

După ce a fost eliberat, a dat peste un dulău mare, 
care l-a sfâşiat în bucăți. Când hanul auzi cum a fost răpus 
lupul de dulău, se umplu de mânie şi porunci ca dulăul să 
fie ucis imediat. Apoi intră în iurtă întristat şi gânditor şi-i 
spuse vizirului Guzhu, mai-marele spătar: 

— Din nesăbuita mea slăbiciune am dat drumul acelui 
lup, gândind că-i voi cruța viața, care curând avea să i se 
sfârșească, căci Cerul ne-a dat viaţă lungă să ne bucurăm 
de ea, aşa că se cuvenea ca şi eu să fiu mărinimos. Insă aşa 
cum lupul a trebuit să dea piept cu dulăul, nici eu nu voi 
putea scăpa de nenorocirea ce mă paşte. 


Rashid al-Din, Cronici — Istoria hanului Ögödai — 
Cartea a treia, 
traducere de Zhou Liangxiao 


RAZELE ÎNDRĂZNEŢE ALE SOARELUI ISCODITOR pătrundeau 
în iurtă prin grilajul de lemn din acoperiş. Chenzhen deschise 
ochii şi privi cerul de un albastru rece al primăverii timpurii. Se 
rostogoli, ridicându-se din aşternuturi şi, punându-şi cojocul, ieşi 
din iurtă şi se duse direct la locul unde se afla puiul de lup. Dar, 
cum ieşi, ochii săi fură străpunşi de razele puternice ale soarelui 
de stepă. 

Gambu dăduse drumul turmei de oi gestante din ocol, fără 
să fie nevoie ca vreun cioban să le mâne din urmă, căci ele o 
luau singure, agale, spre păşunea cea mare de pe panta din 
faţă. O altă turmă de oi, care deja fătaseră, păştea în apropiere, 
pe pajiştea dinspre apus. Oile care încă nu fătaseră erau puţine, 
iar turma lor umbla foarte încet. Chenzhen văzu că Yangke încă 


nu pornise, căci Gambu tocmai le arăta, lui şi lui Zhang Jiyuan, 
cum să trateze pieile de lup, care fuseseră întinse pe căruţă. 
Chenzhen merse şi el iute într-acolo. Gambu luă un braţ de fân 
uscat din căpiţă şi făcu din el un smoc, pe care-l vâri în blana 
lupului, umplând-o încet-încet şi refăcând cu grijă forma 
originară a animalului. Moşul spuse: 

— Aşa împiedicăm pielea să se strângă şi să se lipească pe 
dinăuntru, căci s-ar strica. După ce ambele blănuri fură umplute 
cu paie uscate, moş Gambu străpunse nasul lupului, legând de 
el şuviţe subţiri de piele. 

Gambu îl întrebă pe Zhang Jiyuan dacă nu cumva mai avea 
prăjini de mesteacăn din care se făceau tomakane, la care 
acesta răspunse afirmativ şi merse cu bătrânul la căruţă. Din 
cele câteva prăjini de mesteacăn de pe jos, bătrânul o alese pe 
cea mai lungă şi mai dreaptă, să tot fi avut şapte, opt metri. 
Legă de ea nojiţele din vârful nasului lupului şi săpă o groapă, 
cam la trei metri de intrarea în iurtă, unde înfipse prăjina ținând- 
o drept şi umplând la loc groapa cu pământ, pe care apoi îl 
bătători cu picioarele. Cele două piei fură astfel atârnate în 
vârful băţului şi trimise sus, în văzduh, ca două steaguri care 
fluturau în vânt. 

Gambu spuse: 

— In felul ăsta, ele se usucă la vânt şi în acelaşi timp le 
arată oamenilor care vin şi trec prin stepa mongolă de ce isprăvi 
s-au făcut vrednici vânătorii acestei iurte. In trecut, dacă aveai 
asemenea blănuri de lup atârnate în faţa iurtei, până şi hoţii de 
cai sau alţi bandiți ajungeau să te ocolească, nemaiavând curaj 
să treacă prin preajmă. 

Lupii aceia atârnaţi în vârful prăjinii îi fascinau atât de tare 
pe Chenzhen, Yangke şi Zhang Jiyuan, că nu se mai dădeau duşi 
de acolo. 

Cele două piei de lup, una în stânga şi alta în dreapta, 
fluturau şuierând în bătaia vântului năvalnic ce le ţinea 
orizontale în văzduh. Părul mare din blana lupilor se întări pe 
dată, lipindu-se de trup, astfel încât păreau doi lupi plini de 
viaţă, care se repezeau să atace pe întinderea stepei. 

Yangke exclamă plin de admiraţie: 

— Lupii sunt morţi, însă imaginea şi spiritele lor nu-s 
moarte. Ei încă par că se avântă sălbatic la asalt, plini de toată 
vigoarea, încât mă cutremur de spaimă. 


Chenzhen nu se putu stăpâni să le mărturisească lui Yangke 
şi lui Zhang Jiyuan gândurile lui: 

— Privind aceste efigii, îmi vin în minte steagurile de luptă 
cu cap de lup, străvechi, tivite cu fir de argint, ale cavaleriei 
turceşti. Călăreţii stepei ce dădeau asaltul sub semnele acestea 
purtau cu siguranţă în vene sânge de lup năvalnic, având în ei 
curajul şi puterea, cruzimea şi iscusinţa de a izbândi în lupte, pe 
care le învăţaseră de la lupi. De-a lungul secolelor, călăreţii turci 
au fost mereu şi cruzi, şi plini de iscusinţă, iar după ce aceia din 
apus au cucerit o parte a teritoriului de sub domnia dinastiei 
Tang, curând au mai luat în stăpânire o parte, în care şi-au înfipt 
adânc rădăcinile. După câteva sute de ani, au pornit din nou, la 
fel de îndârijiţi, cucerind capitala Imperiului Roman de Răsărit, 
Constantinopolul, pe care nici măcar mongolii nu reuşiseră să-l 
pună de tot la pământ, împreună cu vechiul Egipt. Aşa au unit 
Asia Centrală cu cea de Vest şi au pus bazele Imperiului 
Otoman, care s-a întins peste Asia, Europa şi Africa. Au luat apoi 
în stăpânire noduri ale rutelor comerciale dintre Răsărit şi Apus, 
monopolizând astfel schimbul de mărfuri dintre cele două părţi 
ale lumii şi copleşind amarnic, cu puterea armelor, ţările 
Apusului, care preţ de sute de ani nu şi-au mai putut ridica nici 
privirile de jos. Cele mai avansate civilizaţii ale Apusului au 
apărut sub imperiul forţei, iar lupii pădurilor apusene au ajuns să 
fie subjugaţi de lupii de stepă, forţaţi mai întâi să stea ascunşi, 
pentru ca mai apoi să iasă pe mări şi astfel să devină lupi de 
mare, neînfricaţi. Ei au luat cârma vaselor apusene de comerţ, 
dar şi pe a celor de piraterie, şi astfel au găsit o nouă cale de a 
străpunge distanţele până în apele îndepărtate ale mărilor şi 
oceanelor din Orient, încât până la urmă norocul din nenoroc le- 
a răsărit. Au descoperit mai apoi noul continent al Americii, 
jefuind pământurile acelea mult mai bogate decât cele ale 
Europei de Apus şi munţii plini de aur ai indienilor. În numele 
dezvoltării capitalismului occidental, şi-au încărcat vasele cu 
averile oamenilor primitivi. În consecinţă, lupii de mare din Apus 
au crescut cât nişte uriaşi ai lumii întregi: lupi capitalişti, lupi 
industriali, lupi tehnico-ştiinţifici, lupi culturali, care s-au întors 
apoi cu oaste asupra Orientului, distrugând Imperiul Otoman şi 
supunând, în cele din urmă, bătrânii lupi ai stepei, ca să nu mai 
vorbesc de acele oi ale Orientului, cele care seamănă ogoarele... 

Zhang Jiyuan spuse: 


— Acum şi eu consider că şcoala lupilor este una de înalte 
studii, care implică o sumedenie de probleme capitale, aşa că 
nu te pot judeca pentru fascinația ta faţă de lupi. 

Yangke spuse: 

— Bag seama că noi trei, fraţi studenţi, am mai intrat la o 
facultate, numai că aici cursurile sunt mult mai interesante. 

Gambu stătea privind plin de evlavie lupii atârnaţi în vârful 
prăjinii, rămânând aşa vreme îndelungată. Apoi spuse: 

— Vântul perie blana lupilor şi o curăţă de tot felul de 
gunoaie şi de praf, dar fără a o smulge. Dacă bate vântul aşa 
vreo câteva zile, blana li se aranjează numai bine, frumos, aşa 
încât se pot duce... vedeţi voi, cei doi lupi trăiesc, de fapt, şi se 
duc, se duc sus în cer la Tengri... merg până la capătul 
drumului. 

Bătrânul îi mai privi o vreme respectuos, apoi merse la 
turmă. Chenzhen, Yangke şi Zhang Jiyuan îi mulţumiră de 
nenumărate ori. 

Vântul turbat al primăverii din stepă îi vuia lui Chenzhen pe 
la urechi, aducând cu urletele jalnice ale haitelor de lupi din 
depărtări sau cu sunetele de doliu scoase de orga catedralei 
Xishiku din Pekin înainte de Revoluţia Culturală. Şi, cum sufla 
aşa, vântul i se strecura lui Chenzhen în adâncul inimii, 
umplând-o de melancolie. Bătute straşnic de vânt, cele două 
piei de lup se profilau orizontal pe cer, de parcă stăteau pe 
picioarele lor. Vântul pieptăna bine părul, punându-l în ordine, fir 
cu fir, făcând pieile să lucească frumos în bătaia razelor 
soarelui, dându-le un aer festiv şi elegant. Cei doi lupi parcă se 
hârjoneau cu Tengri cel albastru, luându-se voiniceşte la trântă, 
sătui de libertate şi plini de voioşie. Lui Chenzhen nu i se părea 
că lupii aceia ar fi fost plini de paie uscate pe dinăuntru, ci de o 
viaţă tumultoasă şi de o poftă nebună de a se război. Fumul alb 
care ieşea prin coşul din vârful iurtei se prelingea pe sub 
trupurile lupilor, aşa încât păreau că zboară prin văzduh, 
spintecând nori şi risipind ceţuri, înfruntând vânturi. Zburau 
către Tengri, zburau către „Steaua lupului ceresc”, zburau 
către templul libertăţii din cer, căruia toată viaţa i se 
închinaseră, ducând cu ei spiritele oamenilor din stepe. 

Privind lupii din văzduh, Chenzhen nu mai vedea munţii din 
jur, iurta, carul sau stâna. În privirile lui nu mai încăpea decât 


32 Sirius, în limba chineză tian lang xing. 


prăjina aceea ascuţită la vârf ca turnurile catedralelor gotice şi 
lupii în zbor. Gândurile lui erau atrase de vârful prăjinii şi 
proiectate către înaltul cerului, despărţindu-se întru totul de 
pământurile joase ale stepei. Chenzhen se gândi atunci: oare de 
sute şi mii de ani, de când mongolii obişnuiau să atârne în 
văzduh pieile de lup, o făceau ca să le usuce, sau ca să se laude 
cu prada lor de război? Nu era oare o străveche practică 
şamanistă, menită să ajute spiritele lupilor să treacă dincolo? Nu 
era oare o slujbă solemnă, pe care mongolii o închinau celor ce 
întruchipau totemul neamului lor? Işi dădu seama că până şi 
faptul că stă să privească trupurile tot un fel de slujbă este, că, 
fără să-şi dea seama, se prosternase la picioarele totemului, cu 
admiraţie şi evlavie. In stepă eşti înconjurat de spirite şi de 
credinţă ca de aer, iar dacă sufletul ţi-e deschis şi însetat, le poţi 
simţi... 

Yangke şi Zhang Jiyuan stătură şi ei mult timp locului, 
privind cu admiraţie, până când, în cele din urmă, începu să-i 
doară gâtul. Zhang Jiyuan spuse: 

— Felul în care ne îmbrăcăm, modul nostru de viaţă sau 
uneltele pe care le folosim la lucru nu sunt foarte diferite de cele 
ale mongolilor. Până şi la faţă am început să aducem cu ei. Insă 
mi se pare că nu ne putem asemăna cu adevărații mongoli şi 
nici iurta noastră nu poartă mirosul adevărat al acelora. Acum, 
că am arborat cele două piei de lup, poate că cine priveşte de 
departe crede că aceasta este o iurtă de mongoli adevăraţi. 

Chenzhen îşi suci gâtul, se frecă pe ceafa care-l durea şi 
spuse: 

— Inainte de a pleca de la Pekin, şi eu credeam că stepa 
mongolă este „cer nesfârşit şi câmp pustiit, în care vântul bate, 
iarba creşte şi unde în jur sunt doar oi şi capre”, adică un loc 
paşnic, liniştit, unde nu se întâmplă niciodată nimic. Abia după 
aceea mi-am dat seama că acel cântec, Chilege?, nu era decât 
un simplu cântec de leagăn al neamului sarbi, în vreme ce 


33 Cântecul Chilege a fost compus de triburile nomade în urmă cu 
aproape o mie cinci sute de ani şi descrie în imagini vii păşunile 
nesfârşite şi viaţa liberă a păstorilor, care asemănau cerul unei case 
imense, dar şi spiritualitatea lor cuprinzătoare, sentimentele lor 
simple şi spiritul eroic, demn de nişte fii ai naturii. 


adevărata viaţă în stepă este plină de greutăţi şi întreaga ei 
spiritualitate se concentrează asupra lupului. 

Yangke dădu din cap şi zise: 

— Mi se pare foarte ciudat că un cântec atât de frumos al 
mongolilor nu s-a transmis mai departe, ci a rămas numai în 
amintirea chinezilor, care l-au copiat şi l-au păstrat până azi. l- 
am întrebat pe mulţi păstori, dar niciunul n-a auzit de el. 

Zhang Jiyuan privea mai departe lupii şi, neavând niciun 
trofeu, spuse încurcat: 

— Toată lumea ştie că aceşti lupi au fost ucişi de câini. Eu, 
ca stăvar din Elun, trebuie să fac ce-oi face, numai să pun şi eu 
mâna pe unul, altfel n-o să mă mai ia nimeni drept stăvar. 

Erlang vedea cum lupul pe care-l ucisese continua să 
trăiască în văzduh, iar asta îl enerva foarte tare. Şi tot lătra, 
privind în sus şi stând pe labele dinapoi, însă lupilor nu le era 
deloc teamă de el, dansau mai departe în aer. Nu-i mai rămânea 
nimic de făcut decât să privească întruna la ei, să-i privească şi 
iar să-i privească, până când privirile i se mai îmbunară, dar 
parcă tot mai simţea oarece invidie pe uniformele acelea de 
război, mândre, ale lupilor. 

Turma de oi care fătaseră ajunsese încetişor destul de 
departe. Având sacul în care punea mieii proaspăt fătaţi în 
spate, Yangke încălecă şi se duse către turma lui Gambu. Oile 
gestante se răspândiseră şi ele încetişor pe păşune, rămânând 
însă sub privirile atente ale oamenilor şi câinilor. Chenzhen îi 
spuse lui Zhang Jiyuan: 

— Tot mă sâcâi tu că vrei să prinzi un lup, hai cu mine să ne 
uităm la puiul de lup. 

Cei doi porniră spre sălaşul lupului, apoi Chenzhen dădu 
piatra şi butucul la o parte şi văzură cum căţeluşa încă dormea 
ghemuită pe blană, fără vreo intenţie de a se trezi ca să 
mănânce. În schimb, puiul de lup se trezise şi stătea în picioare 
pe fundul gropii, cu capul aţintit în sus, aşteptând cu nerăbdare 
să primească ceva de mâncare. Razele puternice ale soarelui 
pătrunseră în groapă, iar puiul de lup se şi ridică vioi în două 
lăbuţe, încercând, cu gheruţele lui mici şi delicate, să se agate 
de margini pentru a ieşi la suprafaţă. Dar nu ajunse să se suie 
prea sus că se şi rostogoli, ajungând înapoi pe fundul gropii. Se 
ridică atunci într-o clipă şi reluă încercarea, dornic să ajungă să 
sugă şi el lapte, agăţându-se disperat de marginile gropii, ca o 


şopârlă. Pământul însă se surpa şi el cădea iarăşi, ca un 
ghemotoc de blană, înfuriindu-se şi mârâind la umbra sa de pe 
fundul gropii, parcă reproşându-i că nu-l ajută să se ridice. 

Şi pentru Zhang Jiyuan era prima dată când vedea un pui de 
lup viu, iar asta i se părea minunat. Vru să-l ajute să ajungă 
până sus, ca să-l vadă mai bine. Dar Chenzhen îl opri spunându- 
i: 

— Stai liniştit, să vedem dacă este sau nu în stare să se 
caţere. Căci dacă poate să ajungă sus, atunci trebuie să sap 
groapa mai adânc. 

Puiul se mai rostogoli de două ori, aşa că nu mai cuteză să 
se caţere tot pe acolo şi începu să se învârtă pe fundul gropii, 
întorcându-se şi mirosind, de parcă s-ar fi gândit la o metodă 
anume. Se suci astfel de câteva ori până când dădu peste 
căţeluşă şi se urcă în spinarea ei, apoi, călcând-o pe cap, începu 
să se caţere. Bucăţi din pământul de care se agăța puiul de lup 
căzură pe căţeluşă, care, dându-şi seama de ce i se întâmplă, 
începu să scheaune. Se ridică şi se scutură de pământ, iar puiul 
de lup se rostogoli din nou. De data asta se înfurie aşa de tare, 
că începu să mârâie, încreţindu-şi nasul către căţeluşă. 

Pe Zhang Jiyuan îl apucă râsul: 

— Ticălosul ăsta mic are o vigoare în el... e nemaipomenit, 
deşi e o ţâră de jivină. Şi pare-se că-l duce şi capul. 

Chenzhen observă că, în doar două zile de când îl avea, 
membrana de pe ochii puiului se subţiase foarte mult. Deşi erau 
foarte apoşi, ochii erau de un negru atât de adânc, încât păreau 
atinşi de vreo boală. Oricum ar fi fost, puiul dădea semne că 
distinge vag lucrurile dinaintea ochilor şi că are oarece reacţii 
faţă de gesturile pe care le făcea băiatul. Mişcă palma spre 
dreapta, iar căpşorul şi ochii puiului se îndreptară într-acolo. 
Când le mişcă spre stânga, atunci şi capul şi privirea puiului se 
mutară spre stânga. lar pentru a-i stimula  reflexele 
condiţionate, Chenzhen începu să-i strige sacadat: 

— Lupu’... Mic, lupu’... mic, hai... la masă, hai... la masă. 

Lupul întoarse capul, ciuli urechile scurte ca de pisică şi se 
chinui să asculte, puţin speriat, dar şi curios. 

Zhang Jiyuan zise: 

— Hai să vedem dacă mai ştie cum era printre lupi. 

Apoi, făcându-şi mâinile pâlnie, le duse la gură şi imită 
urletul lupilor: „hauuuu, hauuu”. Puiul se scutură atunci neliniştit 


şi se urcă iarăşi, înnebunit, pe spinarea căţeluşei, ca să se 
caţere afară din groapă. Dar nu reuşi; căzu, apoi iar încercă, iar 
căzu, după care se târî spăşit într-un cotlon în care îşi căuta 
parcă mama, vrând să se ghemuiască lângă ea. Cei doi se 
simţiră de parcă făptuiseră o cruzime şi încetară să-i mai 
amintească puiului sunetele din lumea lupilor. 

— Din câte văd eu, nu prea ştii să creşti puiul aşa cum se 
cuvine. Aici nu e grădina zoologică din Pekin, să crezi că dacă-l 
ţii izolat de lumea lupilor o să dispară încet-încet orice urmă de 
animal sălbatic din el. Aici este mediul originar al vieţii nomade, 
în care lupii urlă câte-o noapte întreagă. Crezi că poate să-şi 
schimbe firea? Atunci când s-o face mare va sări la oameni şi-o 
să-i rănească, ai mare grijă! 

Chenzhen i-o-ntoarse: 

— Dar nu mi-am pus niciodată-n cap să-l dezvăţ de-a mai fi 
lup adevărat, n-ar avea niciun rost să fac aşa ceva. Voiam doar 
să mă aflu în imediata apropiere a unui lup viu, să-l pot atinge, 
să-l pot lua în braţe, să-l văd de aproape în fiecare zi, să pătrund 
tainele firii lui de lup. Dacă n-aş fi intrat în vizuină, n-aş fi avut 
parte de el. Acum, că îl am, nu mă mai pot teme de muşcătura 
lui. Mă tem însă că păstorii nu mă vor lăsa să-l cresc. 

Micuţul încercă din nou să se strecoare afară, cu toate 
puterile lui, şi atunci Chenzhen întinse mâna şi-l luă de ceafă, 
scoţându-l din groapă. Zhang Jiyuan îl luă cu amândouă mâinile 
şi-l studie cu atenţie, ridicându-l în dreptul ochilor. Apoi îl bătu 
uşor pe spate cu o mână. Perii aceia rari din blăniţa lui nu se 
aşezau deloc în ordine, oricât ar fi încercat, ci, după ce-i culca cu 
mâna, se zburleau înapoi. 

Chenzhen zise: 

— În istoria omenirii, orientalii care au reuşit să-i înfrunte pe 
europeni au fost cei dintre neamurile nomade; ei sunt cei care 
au zguduit cel mai puternic Vestul. Este vorba despre trei 
neamuri, toate închinându-se la totemul lupului: hunii, turcii şi 
mongolii. Vesticii care au venit cu război asupra orientalilor se 
numără şi ei printre urmaşii popoarelor migratoare. Vechea 
cetate a Romei a fost întemeiată de doi fraţi, copii de lup, căci 
au fost crescuţi de o lupoaică. Lupoaica şi copiii de lup. lar 
imaginea lor, a băieţilor şi a lupoaicei, a fost dăltuită în zidul 
cetăţii şi poate fi văzută şi astăzi. Apoi teutonii, germanii şi 
anglo-saxonii au căpătat o forţă şi mai mare, căci în vinele lor 


curgea sânge şi vigoare de lup. În schimb, chinezii, având 
caracterul maleabil, ar avea mare nevoie de ele, căci duc lipsă 
de curajul şi vigoarea lupilor. De n-ar fi fost lupii pe lume, 
întreaga istorie ar fi fost cu totul altfel. Dacă nu-i înţelegi pe lupi, 
nu-i poţi înţelege nici pe nomazi, cu firea şi spiritul lor. De aceea 
nici neamurile de păstori şi cele de agricultori chinezi nu se pot 
înţelege unul cu altul, văzând ce anume îi uneşte şi ce-i 
desparte. 

Zhang Jiyuan spuse: 

— Eu înţeleg perfect de ce vrei tu să creşti un pui de lup şi 
pentru asta am de gând să te ajut cu oile. 

Chenzhen luă puiul în braţe şi se îndreptă către căţea. Dar 
Yile îşi dădu seama că cel ce se hrănea cu laptele ei era un pui 
de lup şi, profitând de neatenţia lui Chenzhen, se ridică în 
picioare şi începu să latre, vrând să muşte puiul. Acesta însă 
ţinea strâns cu dinţii mamela căţelei şi nu voia deloc să-i dea 
drumul, ca o lipitoare mare, atârnând de burta lui Yile asemenea 
unui biberon uriaş. Căţeaua se răsuci de câteva ori, dar puiul 
stătea agăţat în continuare, şi, oricât se chinui ea, tot nu reuşi 
să-l apuce cu colții. Cei doi priveau amuzaţi toată scena. 
Chenzhen  desfăcu repede fălcile încleştate ale puiului, 
desprinzându-l de burta căţelei. Zhang Jiyuan zise râzând: 

— la uite, vampirul! 

După ce o ţinu pe Yile ca să poată hrăni puiul de lup, 
Chenzhen se ridică şi spuse: 

— Să-i punem pe lup şi pe căţeluşi să se joace împreună. 

Cei doi luară vreo patru căţei rotofei şi-i puseră pe un loc în 
care era iarbă uscată. După aceea, Chenzhen puse puiul între 
căţeluşi, dar acesta, cum simţi pământul sub picioare, o luă la 
fugă cu cea mai mare viteză către locul în care nu erau nici 
oameni, nici câini. Cele patru lăbuţe ale puiului nici nu se 
îndreptaseră încă, picioruşele crăcănate de-abia puteau să-l 
ţină, iar în alergare îşi ţăra burtica de pământ. Dădea din lăbuţe 
de parcă înota, semănând mai degrabă cu o ţestoasă căreia îi 
crescuse păr. Unul dintre căţeluşi îl urmări şi alergă o vreme 
alături de el, dar lupul întoarse capul şi-şi rânji colții către căţel, 
scoțând sunete amenințătoare. 

Surprins, Chenzhen spuse: 

— Aşa, deci, cât i-a fost foame erau fraţi, dar odată ce s-a 
săturat au redevenit duşmani. Uite, deşi încă nu i s-au deschis 


ochii, poate să distingă foarte bine mirosurile; ştiu eu prea bine 
ce teribil e mirosul lupului. 

Zhang Jiyuan zise: 

— Din câte văd eu, puiul de lup şi-a dat seama că acesta nu 
este habitatul lui natural, că acea căţea nu e mămica lui şi că 
acei căţeluşi nu sunt surioarele şi frăţiorii lui. 

— Da, şi adineauri, când l-am ridicat din groapă, iarăşi s-a 
prefăcut mort, zise Chenzhen. 

Cei doi erau la câţiva paşi în urma puiului de lup, 
urmărindu-i în continuare toate mişcările. Puiul se ţâra mai 
repede pe locurile unde rămăsese zăpadă topită şi iarbă 
veştejită, dar după ce alergă o vreme se opri să amuşine 
lucrurile din jur, balega de cal sau de vacă, oasele de vite şi de 
oi sau cine ştie ce alte mirosuri care ajungeau până la el. 

Poate că dăduse peste urmele lăsate de dulăi şi de aceea o 
luă iarăşi la fugă. După ce se ţinură după el preţ de vreo sută de 
metri, îşi dădură seama că nu fuge aiurea, fără ţintă, ci ţine o 
anumită direcţie. Direcţia lui era foarte clară, căci se îndrepta 
grăbit în direcţia opusă taberei de iurte, stânelor, mirosului de 
om, de câine, de animale şi de fum, fugind cât mai departe de 
toate acestea. 

Chenzhen simţea că acest pui de lup, căruia încă nici nu i se 
deschiseseră ochii, avea nişte instincte bine conturate şi o fire 
mai înspăimântătoare, dar şi mai impunătoare decât a altor 
animale. Dintre toate jivinele, Chenzhen admira vrăbiile, deşi 
acestea sunt renumite pentru că nu-şi cresc puii. În copilărie 
prinsese multe vrăbii, câteva zeci. Insă acestea, cum cădeau 
prizoniere, închideau ochii şi nu primeau nimic de mâncare, nici 
de băut. Nu cedau cu niciun chip. Lipsite fiind de libertate, 
preferau moartea, până la ultima suflare. Chenzhen nu apuca 
niciodată să-şi vadă vreuna dintre vrăbii rămânând prea mult în 
viaţă. lată că lupii nu erau astfel, ei preţuiau libertatea, dar 
ţineau şi la viaţa lor şi, odată prinşi, se hrăneau şi dormeau pe 
săturate. Nu numai că nu refuzau mâncarea, ci mâncau ca 
disperaţii, băgau în ei ca într-un sac fără fund şi, după ce se 
săturau de mâncare şi de somn, abia atunci pândeau o ocazie 
să fugă, să-şi câştige libertatea şi o viaţă nouă. Chenzhen parcă 
privea războinicii care sunt ţinuţi prizonieri în gropi de gunoi, dar 
aceştia sunt printre oameni la fel de rari precum aurul între 
grăunţele de nisip, pe când între lupi această fire este larg 


răspândită, înnăscută, transmisă din generaţie în generaţie, fără 
excepţie. Cât despre lupul care poseda acest caracter şi care 
reprezenta totemul, strămoşul, zeul şi înțeleptul în faţa căruia se 
prosterna tot poporul, puteai să-ţi dai seama câte influenţe 
imposibil de calculat şi de imaginat a avut asupra acestui neam. 
Este un model de vigoare inepuizabilă, dar forţa spirituală a 
totemului este mult mai mult decât un model: este pus pe 
acelaşi piedestal cu zeii. 

Chenzhen se simţea îndatorat faţă de puiul de lup care, aşa 
fraged şi delicat cum era, îl ajuta să pătrundă tainele a mii de 
ani de istorie, ajungând până la miezul lucrurilor. 

Gambu veni călare să-l cheme pe Chenzhen să-l ajute să 
ducă oile la miei. Majoritatea mieilor din turmă dormeau încă, 
iar oile erau risipite pe păşune. Chenzhen duse puiul înapoi în 
groapă, apoi încălecă şi o luă către turmă. Cei doi adunară 
turma de două mii de capete laolaltă, în vreme ce mieii şi 
mamele lor behăiau de mama focului, zguduind cerurile şi 
pământul, de parcă dădeau lupii, nu alta. Oamenii ţineau oile să 
nu o ia razna cu ajutorul tomakanelor, ajutându-le pe fiecare să- 
şi găsească mielul, îndrumându-le şi lăsându-le să treacă una 
câte una. Cele care nu-şi găsiseră mielul erau împinse înapoi în 
turmă, să şi-l caute mai departe. Chenzhen căpătase priceperea 
de a recunoaşte cu precizie oile care nu-şi găseau mielul. Era de 
ajuns să behăie, nici nu avea nevoie să se uite ca să-şi dea 
seama că mielul de lângă oaie nu era al ei, aşa că îi gonea 
înapoi pe amândoi. Şirul nesfârşit de oi cu miel după ele trecea 
prin strunga strâmtă ca un lăcaş de baionetă, după care fiecare 
miel îngenunchea sub burta mamei, îndoindu-şi picioruşele din 
faţă şi ridicând căpşorul, apoi începea să sugă, iar oaia întorcea 
drăgăstoasă capul să-şi privească odorul. Cei doi avură nevoie 
de mai puţin de un ceas şi terminară toată treaba. Potrivitul 
mieilor se făcea pentru a-i hrăni, de două ori pe zi: o dată 
dimineaţa şi o dată seara. Dacă n-ar fi făcut astfel, iar mieii nu 
ar fi reuşit să-şi găsească mama, puteau ajunge să şi moară de 
foame. Cu ocazia aceasta se mai şi numărau mieii, ca să se ştie 
exact câţi sunt. Cum mieilor nu le plăcea să stea să se prăjească 
la soare, se vârau prin vizuinile marmotelor şi adormeau, iar 
dacă nu se făcea potrivirea, se puteau pierde. Odată, după ce a 
văzut că-i lipsesc câţiva miei, Chenzhen a căutat prin toate 


vizuinile de marmotă din jurul stânei şi a găsit trei miei dormind 
acolo. 

Gambu era foarte mulţumit de turma aceea şi zicea: 

— În Elun iarba şi apa sunt bune, de aceea şi laptele oilor e 
bun, iar ele îşi găsesc mieii foarte uşor, aşa că treaba cu 
potrivitul merge strună. Dacă păşunile s-ar strica, iar oile n-ar 
mai avea lapte şi nici nu şi-ar mai recunoaşte mieii, ar fi nevoie 
de toţi oamenii din stepă ca să facă treaba asta, să descânte 
laptele, şi n-ar ajunge să termine treaba nici într-o zi întreagă. 
Dacă mai dă şi câte-un viscol, mieii mor de foame şi de frig în 
doar câteva zile, şi astfel nici cea mai grozavă năvălire a lupilor 
nu ar fi atât de gravă ca stricăciunea făcută de oameni. 
Conducătorii cei vechi ai Elunului erau înţelepţi, ei înțelegeau 
cum stau lucrurile în stepă, cum e cu lupii, iar ceea ce făceau ei 
nu avea legătură doar cu câte o turmă de oi sau alta, ci cu 
păşunea, cu întreaga păşune. Şi, odată puse la cale treburile 
importante,  potrivitul mieilor nu mai cerea prea multă 
osteneală. Astăzi, păstorii din stepă sunt foarte nepăsători, până 
şi eu ajung să potrivesc oile tot la câteva zile. 

Chenzhen ascultă şi înţelese. Gambu, care altfel nu prea 
vorbea cu oamenii, când venea vorba de păşuni ştia tot ce era 
de ştiut. 


Capitolul 15 


Genghis-Han considera vânătoarea foarte importantă şi 
adesea spunea că aceasta cade în responsabilitatea 
ofițerilor, pe când oştenii au datoria de a deprinde de acolo 
priceperea într-ale războiului, căci aşa învață cum să 
urmărească şi să dirijeze prada, cum să-şi dispună forțele, 
cum să evalueze numărul oamenilor pentru a putea face o 
încercuire şi aşa mai departe. 

lar lor, atunci când nu erau la bătălie, le plăcea tare 
mult să meargă la vânătoare şi-i chemau pe toti oştenii să 
participe. 

Și asta nu doar pentru a prinde animale sălbatice, ci 
pentru a se obişnui cu manevrele de vânătoare, pentru a 


învăţa să țină frâul şi arcul, pentru a se obişnui cu greul şi a 
se căli. 


Juvayni, /storia cuceririi lumii — vol. 


BOAREA CĂLDUŢĂ ŞI UMEDĂ A PRIMĂVERII bătea răscolind 
uşor iarba stepei Elun. Norii de un alb orbitor, mari cât nişte 
tipsii uriaşe, treceau aproape atingând întinderea câmpiei. 
Stepa monotonă prinse atunci a se mai înveseli, preschimbându- 
se rapid dintr-un tablou într-altul, când alb, când galben. Când 
norii cei mari şi albi se aşezau în calea razelor de soare, Zhang 
Jiyuan simţea cum vântul tăios îi străpunge cojocul, înfiorându-l. 
Apoi, când norii treceau mai departe, se simţea scăldat în razele 
soarelui fierbinte al începutului de primăvară, iar pe faţa şi 
mâinile bronzate îi apăreau broboane de sudoare, de până şi 
pielea cojocului părea că începe să se prăjească în soare. Şi 
chiar când se gândea să se descheie şi să se mai răcorească, un 
alt nor venea şi înnegura faţa soarelui, acoperind pământul cu 
umbra lui imensă, readucându-l în zodia primăverii mohorâte şi 
friguroase. 

Gheaţa se înmuiase, zăpada se topise, iar marea întindere 
galbenă ieşise cu totul la lumină, căci mugurii ce se zămisliseră 
chiar înainte de-a veni ninsorile se îngălbeniseră sub pătura 
zăpezii şi doar în vârf mai păstrau poate o mică picătură verde. 
De altfel, văzduhul era plin de mirosul greu al ierbii ofilite sau 
putrede, prin fiecare crăpătură a pământului se scurgea apa de 
la zăpada topită, care venea din deal spre văile joase, băltind în 
câte un smârc sau iaz vremelnic şi oglindind norii cei mari şi albi 
din cer, aşa încât stepa Elun era toată un dans şi o plutire, şi 
sus, şi jos. Până şi lui Zhang Jiyuan îi părea nu că stă culcat pe 
pământul tern al stepei, ci pe unul dintre covoarele zburătoare 
din pâslă ale mongolilor, iar norii de sus din cer şi cei de jos, din 
ochiurile de apă, rămân greoi în urma sa. 

Zhang Jiyuan şi Batu rămaseră ascunşi mai bine de o oră 
printre smocurile acestea de iarbă înaltă de pe costişă, 
aşteptând să apară lupii. Necazul cu caii şi acum acesta cu 
„depoziţia falsă”, în legătură cu incidentul, îl aduseseră pe Batu 
într-o asemenea stare, că nu prea îi mai venea să ridice capul 


de jos, aşa că tot veninul pe care-l strânsese în el l-ar fi vărsat 
bucuros pe lupi. Din cauză că irosiseră o bună ocazie de a 
prinde lupi în timpul încercuirii, Zhang Jiyuan ar fi vrut să poată 
şi el, măcar acum, să pună mâna pe câţiva, ca să-şi recâştige 
onoarea. După ce se odihniseră câteva zile, cei doi luaseră 
puştile în spinare şi se întorseseră pe povârnişul din apropierea 
lacului. Batu socotea că lupii se vor lipsi de caii morţi, rămaşi în 
mijlocul lacului, mai ales acum că zăpada se topea, iar apa 
creştea, dar că s-ar putea mulţumi şi cu cei rămaşi pe margini. 
Ar fi vrut să mai dea o lovitură, dar nu se mai putea. 

lazul, care scânteia pe povârnişul muntelui, continua să le 
înţepe şi să le înceţoşeze privirea celor doi, însă ei, ştergându-şi 
lacrimile, cercetau atent prin lentilele binoclului fiecare pată 
neagră, cenuşie sau galbenă de pe panta opusă. La un moment 
dat, lăsându-şi capul în jos, Batu şopti: 

— Priveşte în stânga pantei. 

Zhang Jiyuan mută uşor ocheanul, ţinându-şi respiraţia, dar 
fără să-şi poată controla bătăile nebuneşti ale inimii. Văzu doar 
cum din spatele dealului ieşeau încetişor doi lupi, scoţându-şi la 
iveală mai întâi capetele, apoi grumazul şi pieptul. 

Cei doi bărbaţi îşi fixau vânatul. Lupii ieşiră pe jumătate din 
spatele dealului, dar se opriră, iscodind cu mare atenţie fiecare 
lucru ce putea da de bănuit. Nu mai făcură niciun pas înainte, ci 
se lăsară pe burtă, între cele câteva tufe de iarbă înaltă, 
dispărând cu desăvârşire din privirile celor doi, de parcă şi ei tot 
la pândă s-ar fi aflat. Astfel, cei doi bărbaţi şi cei doi lupi se 
ascundeau unii de alţii în tufele înalte, aşteptând momentul 
oportun. Zhang Jiyuan îşi dădu seama că vânătorii au învăţat de 
la lupi până şi locurile în care să se aşeze la pândă. La vederea 
oamenilor, lupii nu păreau câtuşi de puţin agitaţi, ci puţin 
intrigaţi, aşteptând răbdători până la lăsarea întunericului. Abia 
atunci aveau să treacă la acţiune. 

„Tufe” era denumirea pe care le-o dăduseră tinerii 
intelectuali. De fapt, era vorba despre un fel de buruiană foarte 
des întâlnită în vegetaţia mongolă, extrem de înaltă şi de 
ciudată. larba care creştea pe păşunile acestea era, în general, 
destul de înaltă, dar era uniformă, creştea ordonat, egal, ca 
firele de orez sau, la o scară mai mare, ca trestiile uscate. Cum 
venea toamna, le creşteau în vârf nişte spice pufoase ca 
măciuliile de papură, care în lumină păreau nişte pene 


catifelate, albe, de lebădă, iar în razele apusului semănau cu 
nişte limbi de jar, ieşind în evidenţă pe pantele cu iarbă mai 
joasă, atrăgând privirile mai ceva decât florile sălbatice ale 
toamnei târzii, răspândite pretutindeni. larna, frunzele şi 
măciuliile uscate ale tufelor erau zburătăcite de vânt, numai 
rădăcinile lor ferme nu se desprindeau de pământ, ci rămâneau 
bine înfipte, neclintite precum părul de lup din pensulă. Şi chiar 
dacă viscolul cel turbat le făcea să se plece la pământ, când se 
oprea ele se îndreptau la loc, cum fuseseră odinioară, arătând 
spre cer, rotunde precum coroanele regilor europeni. Târnurile şi 
periile, pe care orice familie de păstori din stepă le avea în casă, 
erau făcute din paiele acestor tufe, căci se aranjau foarte bine şi 
erau rezistente. 

Tufele nu erau doar minunate, ci şi pline de mister, iar 
mistere de acest fel răsăreau, din loc în loc, pe tot cuprinsul 
stepei. Aici una, acolo alta şi dincolo, iarăşi una, foarte dese 
când te uitai din afară, dese ca stufărişurile. În mijlocul lor era 
însă foarte mult spaţiu gol, de parcă pământul de acolo ar fi fost 
sterp. Inelul tufei era perfect rotund, de parcă fusese desenată o 
linie cu compasul şi de-a lungul ei fuseseră plantate, cu mare 
atenţie, o mulţime de seminţe. Circumferinţa acestor tufe 
inelare nu era aceeaşi peste tot. Cele mai mari aveau cam un 
metru în diametru, iar cele mai mici abia dacă ajungeau să aibă 
vreo două lungimi de palmă. Când doreau să se odihnească, 
ciobanii şi păstorii ieşiţi cu animalele la păscut căutau o tufă din 
aceasta mai mică şi, îndoind o jumătate, se aşezau ca într-un 
fotoliu natural cu spătar şi mânere, partea îndoită fiind moale şi 
elastică. In stepa mongolă, oamenii nu aveau sofale prin iurte, 
dar, ieşind pe păşuni, se puteau oriunde aşeza pe sofale, şi încă 
pe unele dintre cele mai comode. Cel puţin, intelectualilor le 
plăcuseră aceste fotolii imediat ce ajunseseră în stepă, unii 
dintre ei numindu-le imediat „canapea de iarbă” sau „fotoliu de 
iarbă”. Pe întinderea plană a păşunii, tufele acestea atât de 
speciale ca formă şi structură constituiau deseori loc de pândă 
sau refugiu atât pentru lupi, cât şi pentru vânători. Marii viteji ai 
stepei au învăţat să se folosească de acestea, dar lupii, care au 
avut păşunile în stăpânire cu mult înaintea oamenilor, cu 
siguranţă că le-au descoperit şi le-au folosit cu mult înainte. 
Batu spunea că lupii se ascund adesea în mijlocul acestor tufe şi 
de acolo iau prin surprindere gazelele sau chiar turmele de oi 


ale oamenilor. Chiar şi Zhang Jiyuan a descoperit de multe ori 
urme de lup în astfel de locuri, dându-şi seama că acestora le 
plăcea foarte mult să stea pe-acolo, iar Bilge zicea că acestea 
sunt paravanele naturale pe care Tengri le dăruise lupilor de 
stepă. 

În zilele noastre, şi oamenii, şi lupii au căpătat o pricepere 
extraordinară în a se ascunde, aşa încât lupii nu-i pot zări pe 
oameni, iar oamenii nu-i pot localiza pe lupi. lată însă că acum 
oamenii fuseseră cei care-i descoperiseră primii pe lupi. Batu 
era încă nehotărât, iar Zhang Jiyuan era destul de îngrijorat, căci 
se întreba dacă nu cumva lupii, care era posibil să fi stat de mult 
ascunşi în tufele de pe versantul din faţă, i-ar fi zărit încă 
dinainte să ajungă ei acolo. Cât despre confruntarea cu lupii în 
stepă, trebuia să se înţeleagă că „orice se poate întâmpla”. 
Aceasta era regula de bază pe care războinicii mongoli o 
învăţaseră de la lupii de stepă. 

Batu rămase o vreme nemişcat, gândindu-se. Cercetând 
atent forma versantului din faţa lor, îi spuse lui Zhang Jiyuan să 
reţină particularităţile marginilor pantei, apoi se retraseră 
încetişor către caii rămaşi pe partea cealaltă a versantului, le 
desfăcură piedicile şi, luându-i de căpăstru, coborâră în vale, 
luând-o agale către sud-vest. Când ajunseră destul de departe 
de lupi, se urcară pe cai şi ocoliră dealul către ascunzişul lupilor, 
cu vântul împotrivă. Călcând pe pământul ud, caii nu scoteau 
niciun sunet, iar şuierul vântului acoperea orice mişcare făcută 
de oameni şi cai. Zhang Jiyuan se simţea ca un lup care 
urmează să sară la oi. 

Batu se ghida atent după forma marginii pantelor, iar după 
vreo jumătate de ceas cei doi ajunseră foarte aproape de locul 
în care pândeau lupii. Batu mai verifică o dată, uitându-se la 
cele câteva pietre şi tufe din vârf, şi abia apoi descălecă şi urcă 
povârnişul, ţinând calul de dârlogi. Apropiindu-se repede, la un 
moment dat se opri, dar nu legă picioarele calului, ci doar luă 
frâul şi, prinzându-l de piciorul calului, făcu un nod slab. Zhang 
Jiyuan pricepu imediat şi făcu şi el un nod slab la piciorul calului. 

Cei doi traseră piedicile puştilor, se lăsară în jos şi aşa se 
apropiară încet de coamă. Ajunşi acolo, începură să se târască 
pe brânci până unde îi puteau vedea pe lupi. Nu-i mai 
despărţeau decât vreo sută de metri şi puteau vedea clar cozile 
şi o parte a trupului lupilor, rămase în afara inelului tufei. Insă 


părţile vitale, capul, pieptul şi burta erau cu totul ascunse. 
Amândoi lupii erau ca nişte căţeluşi cuminţi ascunși într-o mare 
colivie. 

La prima vedere, cei doi lupi erau preocupaţi de locul în 
care se ascunseseră înainte Batu şi Zang Jiyuan şi, cu capul 
ridicat, priveau prin crăpăturile tufei, atenţi la mişcările din acea 
parte, cu urechile ciulite şi îndreptate într-acolo. In realitate 
însă, lupii nu erau mai puţin atenţi la zgomotele care veneau din 
alte părţi şi deseori îşi ridicau nasul, amuşinând văzduhul, 
încercând să presimtă pericolul care plutea în aer. 

Batu îi spuse lui Zhang Jiyuan să tragă în cel din stânga, 
care era ceva mai aproape, în timp ce el urma să-l ochească pe 
celălalt. Vântul continua să bată şuierând, îndoind inelul de 
ierburi înalte, care erau însă prea rigide pentru a-i descoperi pe 
lupi. După ce închise un ochi, Zhang Jiyuan nici nu mai văzu 
lupul. 

Cei doi aşteptară să se mai domolească vântul. Batu îi 
spuse de câteva ori lui Zhang să tragă imediat ce va auzi 
împuşcătura lui. 

De data aceasta, Zhang Jiyuan nu era deloc nervos, căci, 
chiar dacă avea să rateze ţinta, Batu putea să-l nimerească uşor 
şi pe celălalt. Batu era un trăgător vestit, cu greu şi-ar fi putut 
găsi scăparea vreo pradă aflată pe o rază de două sute de metri. 
După cum spuneau mulţi vânători, dacă vedeau un om cu 
puşcă, dar erau la patru, cinci sute de metri distanţă, lupii din 
stepa Elun nu fugeau; însă la trei sute de metri o luau la fugă 
sigur. Batu învățase foarte bine acest obicei al lupilor. Acum 
erau la nici două sute de metri depărtare, aşa că Zhang Jiyuan 
ochea această ţintă nemişcată fără pic de emoție. Dar tocmai pe 
când vântul începea să se mai potolească şi iarba să se 
îndrepte, astfel încât să se poată vedea mai bine lupii din tufiş, 
din mijlocul inelului ţâşni un lup subţirel, care o luă la goană la 
vale, înaintea celorlalţi doi. Aceştia săriră ca muşcaţi de şarpe şi 
se luară după el spre nord-vestul pantei. Cu siguranţă, acel lup 
era o santinelă, un paznic al celorlalţi doi, şi treaba lui era să fie 
atent la marginile costişei. Părea că i-ar fi văzut pe oameni încă 
de când aceştia se chinuiau să zărească lupii. Lupi ca aceştia, 
care să mai aibă şi gărzi pe lângă ei, n-aveau cum să fie fitecine. 
Unul dintre ei trebuie să fi fost vreo căpetenie. Cei trei lupi îşi 
aleseră o pârtie abruptă şi alunecoasă, coborând pe acolo. 


Batu sări în picioare şi încălecă strigând. Cei doi se repeziră 
în josul pantei şi, stând în picioare în scări, se luară după lupi. 
Dar după ce trecură de culme, panta deveni atât de abruptă, 
încât Zhang Jiyuan trase instinctiv de hăţuri. Batu însă strigă: 

— Ţine-te bine în şa şi dă-i drumul în jos! 

Batu era îndrăzneţ, nu găseai în el nici urmă de laşitate. Era 
plin de curaj, care-l făcea să treacă prin apă şi prin foc, fiind în 
stare să se ia la trântă chiar şi cu moartea. Lovind calul, dădu 
năvală pe pantă în jos. Atunci îi veni în cap şi lui Zhang Jiyuan 
ideea că laşitatea ori curajul se dovedesc într-o singură acţiune, 
aşa că îşi luă inima în dinţii scrâşnind, lăsă frâul liber şi se 
năpusti şi el pe pantă. Dar să galopezi la vale pe o pantă 
abruptă este o mare greşeală, mai ales prin locurile sălbatice, 
căci nu se ştie unde poate să apară o vizuină de marmotă, de 
iepure sau de şobolan. Calul care calcă în ea ajunge să se 
rostogolească şi să-l răstoarne şi pe omul din spinare, şi dacă nu 
îşi pierd viaţa, tot se vatămă foarte grav. Studentul Zheng Lin, 
stăvar din brigada a treia, şi-a fracturat clavicula tocmai pentru 
că nu a ţinut bine calul în frâu: acesta şi-a pierdut echilibrul, l-a 
aruncat din şa şi s-a prăvălit la pământ. Calul s-a făcut praf, iar 
stăvarul se mai află şi azi la Pekin pentru tratament. Dacă s-ar fi 
lovit de pământ nu cu umărul, ci cu capul, atunci nu s-ar mai fi 
întors în veci la Pekin. 

Zhang Jiyuan iubea mult meseria de stăvar şi considera că 
această ocupaţie era cea mai curajoasă şi mai palpitantă dintre 
toate meseriile, între nomazii mongoli stăvarul fiind războinicul 
pe timp de pace şi bravul oştean pe timp de război. Deşi curajul 
şi îndrăzneala femeilor mongole le depăşeau pe cele ale 
bărbaţilor chinezi, în stepa Elun nu exista nicio femeie care să 
fie stăvar. Şi în toată viaţa de mii de ani a mongolilor din stepă, 
fiecare herghelie de cai nu avea decât doi stăvari; abia după ce 
veniseră studenţii acolo se mai înființase şi un al treilea post, 
special pentru ei, ca experiment. Însă în doi ani şi ceva, din cei 
patru studenţi stăvari ai brigăzii a doua, unul a fost lăsat la vatră 
pentru că s-a rănit, altul n-a putut îndura condiţiile aspre şi al 
treilea nu şi-a putut face treaba până la capăt şi a renunţat de 
bunăvoie, aşa încât acum nu mai era decât un singur student 
care să se ocupe de cai, dar nu singur, ci alături de alţi doi 
stăvari mongoli. Cum niciun student chinez nu mai visa măcar 
să aibă singur în grijă o herghelie, nici Zhang Jiyuan nu avea 


asemenea speranţe. Tot ce-şi dorea el era să capete postul 
oficial de stăvar, pentru a putea ajunge cândva să stea la 
herghelie alături de Batu ori de Lamzab. In acest moment, el nu 
putea fi socotit decât un ucenic oarecare. 

În doi ani şi mai bine de viscol şi furtună, de foame şi de 
frig, Zhang Jiyuan a înţeles că nu poate rezista până la capăt 
decât strângând din dinţi şi că numai astfel poate să deprindă 
mai mult era tocmai acel curaj nebun al mongpolului care 
reuşeşte să domesticească un cal nărăvaş şi să prindă lupul 
sălbatic în laţul tomakanului. Ceea ce i-a lipsit atunci când nu s- 
a descurcat la încercuire n-a fost iscusinţa, ci curajul, îşi amintea 
cu precizie că, înainte de a agita tomakanul pentru a prinde 
lupul, l-a zguduit pe el ceva în interior. 

Zhang Jiyuan risca! Îşi risca viaţa, şi asta din cauza dorinţei 
de a deveni stăvar adevărat. Acum era momentul să se pună pe 
sine la încercare, să vadă dacă poate reînvia în el însuşi vitejia 
chinezilor din dinastiile apuse, care îi puneau pe huni pe fugă 
sau îi alungau pe tujue dintre ei. 

Caii cei iuți se repezeau la vale atât de repede, ca şi cum s- 
ar fi prăvălit din vârf de stâncă, om şi cal, părând că sporesc 
viteza cu care orice corp cade în chip natural, iar trupul cailor 
era atât de înclinat, încât oamenii nici nu mai puteau să şadă în 
spinarea lor. Se ţineau cu o mână de partea din faţă a şeii, 
chinuindu-se să-şi încline corpul pentru a menţine echilibrul, ba 
chiar păreau să stea cu spatele lipit de crupa calului şi cu 
picioarele opintindu-se în scări, ajungând până în dreptul 
urechilor cailor, într-un cuvânt, ajungând să pară că stau lungiţi 
cu totul pe spinarea cailor. Se chinuiau să strângă cu ambele 
picioare şaua calului, aceasta fiind singura manevră de călărie 
care le-ar mai fi putut salva viaţa şi, dacă într-un astfel de 
moment ar fi avut cea mai mică ezitare, atunci sufletul li s-ar fi 
înălţat, împreună cu toate speranţele, până la Tengri. Câteva 
zile mai târziu, întorcându-se prin acele locuri, descoperiră nu 
mai puţin de şase sau chiar şapte găuri de marmote şi de 
şobolani, iar în acel moment îi trecură fiorii. Batu spuse că lui 
Tengri îi plac oamenii curajoşi şi că atunci le-a dat la o parte din 
calea lor. 

Zhang Jiyuan ajunse la poalele dealului cu puţin în urma lui 
Batu şi văzu că acesta avea în colţul gurii un început de zâmbet 


satisfăcut, care pentru Zhang Jiyuan era mai grozav decât o 
medalie de aur. 

Caii de tracţiune din stepa Elun au particularitatea că în caz 
de victorie se reped înainte, însă se descurajează de tot atunci 
când văd că pierd bătălia. Văzând cum reuşiseră să ajungă până 
jos şi să reducă distanţa dintre ei şi lupi cu două treimi, cei doi 
cai începură să zburde precum gazelele. Cum lupii încă nu 
apucaseră să urce dealul, reuşiseră să-i ajungă şi mai mult din 
urmă. Batu se uită la lupi şi la forma terenului şi spuse: 

— Lupii se vor despărţi îndată. Cel mai mic nu ne 
interesează, dar să ne ţinem după cei mari. Peste puţin timp, 
cum vezi că îl ochesc pe unul, tu să ocheşti piatra dinaintea lui, 
să-l luăm întâi pe cel din dreapta. Cei doi ridicară puştile şi se 
pregătiră. Deşi galopau foarte repede, trupurile cailor nu săltau, 
şi asta îi ajuta foarte mult la ochitul țintelor. Cei trei lupi tocmai 
îşi dădură seama cât de aproape erau inamicii şi începură să 
alerge şi mai tare spre povârnişul dinainte. Dar viteza de sprint 
a lupilor şi a cailor nu putea dura foarte mult. Batu aştepta ca 
unul dintre lupi să se rupă de ceilalţi şi să o ia într-o parte, căci 
prada urmărită reprezenta o ţintă prea mică, numai atunci când 
acesta ar fi luat-o într-o parte, şi astfel şi-ar fi întors trupul de-a 
curmezişul, ar fi avut o bună ocazie să tragă. 

Văzând că nu reuşesc să scape de urmăritori, cei trei lupi 
deveniră mai agitaţi. La un moment dat, dădură impresia că se 
pregătesc să se despartă, astfel măcar unul dintre ei putând fi 
sigur că va scăpa de urmăritori. După vreo trei sute de metri de 
urmărire, cei doi lupi care flancau căpetenia o luară unul în 
stânga şi celălalt în dreapta. Atunci Batu îl ochi pe cel din 
dreapta şi trase, dar nu nimeri. Zhang Jiyuan ochi şi el scurt 
către partea din faţă a lupului din dreapta şi trase două focuri, 
dintre care un glonţ nimeri în pământ, iar celălalt, într-o piatră 
din care ieşiră scântei, ţăndări şi fum de la praful de puşcă. 
Lupul se sperie aşa de tare, că începu să se împleticească. De- 
abia reuşi să-şi recapete echilibrul, că Batu trase din nou. Lupul 
se prăbuşi cu capul înainte, rănit într-o parte. Zhang Jiyuan 
strigă o dată tare de bucurie, dar Batu spuse cu o voce sumbră: 

— S-a stricat, s-a stricat bunătate de blană, acum nu prea 
mai avem ce face cu ea. 

Apoi, îndreptându-şi caii, cei doi se luară mai departe după 
căpetenia lupilor. Batu îi spuse: 


— Să nu mai tragi, îl aranjez eu cumva. 

Văzând că stăpânii lor au şi doborât un lup, cei doi cai nu 
mai puteau de bucurie şi o luară şi mai repede la galop în vale, 
dar după câteva zeci de metri de-abia mai puteau respira şi o 
lăsară ceva mai moale. Lupul cel mare socotea însă că e cazul 
să-şi pună la treabă capacitatea de a fugi, aşa că mări pasul, 
fugind cu toată viteza, din ce în ce mai repede, regăsindu-şi 
treptat încrederea în sine. Batu şi Zhang Jiyuan băteau tare cu 
biciuşca peste coapsele cailor şi le dădeau pinteni zdraveni. 
Cum de obicei nu primeau asemenea bătăi, caii alergau de 
rupeau pământul, cu spume la gură şi convulsii. Lupul alerga tot 
mai tare şi tot mai netulburat. Zhang Jiyuan privi în jos să vadă 
urmele labelor şi descoperi că distanţa dintre labele din faţă şi 
cele dinapoi ale lupului era mai mare decât pasul calului. Lupul 
se apropia tot mai mult de linia orizontului de pe coama dealului 
şi era clar că odată ce va fi trecut această linie cei doi vânători 
n-ar mai fi avut cum să-l prindă. 

Chiar atunci Batu strigă la cal pentru a-l opri. Apoi trase cu 
putere zăbala, căci caii din rasa aceasta aveau capacitatea 
unică de a se opri brusc din galopul cel mai rapid; aşa erau 
învăţaţi atunci când erau folosiţi pentru a urmări alţi cai, iar 
acum folosea foarte bine această capacitate a lor. Cei doi cai se 
opriră brusc, după doar câţiva paşi, altfel forţa atât de mare a 
inerţiei i-ar fi aruncat pe cei doi oameni din şa. Profitând de 
aceasta, Batu sări jos, puse rapid arma la umăr şi ochi spre 
coama dealului, ţinându-şi respiraţia. Zhang Jiyuan sări şi el, 
ridicând arma. 

La un moment dat, lupul, care fugea mâncând pământul, nu 
mai auzi tropotul cailor în urma sa şi atunci se opri alarmat. 
Grumazul lupului de stepă este foarte scurt, aşa că pentru a se 
uita în urmă trebuie să se întoarcă cu totul, ba chiar lupii mari 
trebuie să ajungă sus dintr-o suflare şi abia acolo să se întoarcă 
şi să se uite cam pe unde sunt urmăritorii, ca să-şi dea seama 
ce au de făcut. In momentul acela, privind linia orizontului de pe 
coamă, descoperiră silueta clară a unui lup, doar că acesta era 
de trei ori mai mare decât cei pe urma cărora alergaseră, 
asemănându-se cu o ţintă de tragere în formă de lup de pe 
terenul de tir. De multe ori, aceasta este o ocazie unică pentru 
vânătorii care vor să împuşte lupi, dar în majoritatea cazurilor 
nu căpeteniile lupilor sunt cele care le oferă vânătorilor şansa 


respectivă. Folosindu-se de şiretlicul cu oprirea calului, Batu 
reuşise să sporească confuzia lupului, făcându-l să se oprească 
şi să se întoarcă pentru a cerceta ce şmecherie mai pun la cale 
vânătorii de pe urmele sale. De data aceasta chiar reuşiseră să-l 
păcălească. Batu trase un foc şi nu văzură decât cum lupul îşi 
îndoaie brusc picioarele dinainte, pierzându-se sub linia 
orizontului. Batu zise: 

— Păcat, era prea departe, nu i-am putut atinge niciun 
organ vital, însă nici să alerge nu va mai fi în stare. Repede, 
după el! 

Cei doi săriră degrabă în şa şi dintr-un salt ajunseră sus, dar 
nu găsiră decât o pată de sânge în iarba galbenă, presărată cu 
pietre. De lup însă, nici urmă, şi nici privind prin binoclu în toate 
părţile nu văzură vreo mişcare, aşa că, în cele din urmă, cei doi 
se luară după urmele de sânge, mergând cu paşi mici. Oftând, 
Zhang Jiyuan zise: 

— Ce bine ar fi fost dacă am fi avut şi câinii cu noi. 

Dar cei doi plecaseră direct de la herghelie, iar câinii sunt 
mereu pe lângă iurte, nu merg cu stăvarii la herghelie, ci cel 
mult cu ciobanii şi cu ciurdarii. Poate doar să-i fi luat de la 
început cu ei... 

Cei doi urmăreau atent din spinările cailor urmele de pe 
pământ, mergând foarte încet. După o bucată de drum, Batu 
zise: 

— l-am rupt piciorul din faţă, pe jos nu sunt decât urme de 
trei labe, pe cea rănită nu o poate pune jos. 

Zhang Jiyuan spuse: 

— Acum chiar că nu mai poate fugi, căci cum ar putea un 
lup cu trei picioare să fugă de calul cu patru picioare? 

Batu privi puţin, apoi îi spuse arătând: 

— Mai ştii, ăsta nu e un lup oarecare, e o căpetenie. Dacă o 
fi găsit vreo vizuină adâncă în care să se bage, crezi că mai 
putem pune mâna pe el? De-asta trebuie să ne grăbim. 

Urmele de sânge ba apăreau, ba dispăreau, iar cei doi se 
ţinură după ele preţ de un ceas şi mai bine şi, ajungând pe un 
şes, rămaseră încremeniţi: pe iarbă era o bucată din piciorul 
unui lup, iar osul alb i se vedea înfiorător. Pe os, pe blană şi pe 
tendon se vedeau clar urmele colţilor lupului. Batu spuse: 

— Uite, ca să nu-l împiedice în fugă, să nu i se prindă în 
iarbă, şi-a tăiat singur piciorul rănit. 


Zhang Jiyuan simţea cum i se strânge stomacul, de parcă ar 
fi fost prins în ghearele lupului. Zise: 

— Toată lumea vorbeşte despre bravii războinici care îşi 
taie singuri braţele, sau despre cum oamenii cu inima tare îşi 
retează mâinile străpunse de săgeți otrăvite, însă niciodată n- 
am văzut lucrul acesta cu ochii mei. Am mai văzut însă de vreo 
două ori lupi care să-şi roadă singuri labele rănite, deci asta ar fi 
a treia oară. 

Batu zise: 

— Om cu om nu se aseamănă, însă lupii fac toţi la fel. 

Cei doi continuară să se ţină după urme. Cu timpul, 
descoperiră cum urmele de sânge de la piciorul retezat de colții 
lupului se împuţinau, dar şi cum paşii deveneau din ce în ce mai 
mari. Cel mai tare îi îngrijora posibilitatea ca lupul să fi urmat 
vreo scurtătură către drumul de la graniţă, căci acolo, spre nord, 
începea zona militarizată şi nu mai puteau trece. Batu spuse: 

— Lupul ăsta e ceva nemaivăzut. lată cum noi, doi oameni, 
nu mai putem continua urmărirea. 

Astfel, cei doi călăreţi cu caii lor iuți rămaseră blocaţi 
dincolo de şoseaua de frontieră. Cu cât înaintau mai spre nord, 
cu atât vegetaţia era mai înaltă, iar întinderea acoperită cu 
iarbă galben-cenuşie arăta ca o imensă blană de lup desfăcută. 
Atunci Zhang Jiyuan îşi dădu seama că să găseşti un lup cenuşiu 
pe blana aceasta galben-cenuşie este mai greu chiar decât să 
vezi un miel între oile îngrămădite. Omul nu se poate confunda 
cu cerul, dar lupul se poate pierde între ierburi, aşa cum apa nu 
se mai vede printre şuvoaiele de lapte. Era foarte posibil ca 
lupul cel şchiop să le fi trecut chiar pe sub nas, iar cei doi 
oameni în toată firea, călare pe caii lor mari, să nu fi văzut 
absolut nimic. Zhang Jiyuan mai avusese ocazia să vadă cum s-a 
creat legătura dintre lupi şi stepă, dintre lupi şi Tengri. Căci, de 
fiecare dată când se afla pe linia aceea subţire dintre viaţă şi 
moarte, lupul reuşea să scape tocmai cu ajutorul stepei. Şi ori 
de câte ori se confrunta cu un pericol grav, stepa era ca o cloşcă 
ce-şi întinde aripile şi-şi fereşte puişorii. Stepa nesfârşită a 
Mongoliei părea foarte protectoare şi grijulie cu lupii. Lupul şi 
stepa erau ca un cuplu, ca un soţ şi o soţie care-şi purtau de 
grijă unul altuia, cinstiţi şi iubitori unul faţă de celălalt, pururea 
nedespărţiţi. Şi, oricât ar fi încercat mongolii să fie mai 
credincioşi stepei decât lupul, tot nu reuşeau să-i ia locul. În sud, 


aproape de chinezi, unde pământul era arat şi semănat, 
mongolii care se făcuseră agricultori păreau să fie tot mai mulţi. 
Insă lui Zhang Jiyuan nu i-ar fi putut trece vreodată prin cap că 
un lup cu piciorul rupt poate să fugă o distanţă aşa de mare şi 
un timp atât de îndelungat, lăsându-i în urmă pe oamenii ce 
călăreau cei mai iuți cai din toată herghelia. Zhang Jiyuan nu 
mai dorea să-i urmărească, voia s-o lase baltă, simţindu-l în 
preajma lui, pe lângă Batu, pe cel care se dovedise a fi maestrul 
maeştrilor. 

Cei doi cai se mai opreau din când în când din căutare, 
astfel se mai întremară puţin şi-şi recăpătară viteza. Lanţul de 
munţi înalţi de la nord era din ce în ce mai aproape, iar hotarul 
stepei se ţinea după linia descrisă de poalele acestor munţi. 
Nomazii ziceau că prin părţile acelea munţii sunt foarte înalţi, iar 
văile, foarte adânci, că e frig şi pustiu, şi de aceea este ultimul 
bastion al lupilor, unde nu au niciun fel de inamic natural. Dar să 
zicem că lupul cel şchiop ar fi reuşit să ajungă până acolo. Cum 
şi-ar fi dus zilele mai departe? Işi dădu atunci seama că el nu 
făcea altceva decât să judece lupul prin prisma lui, că, până la 
urmă, omul poate să extermine lupii, dar că niciun fel de putere 
nu are să şteargă de pe faţa pământului hotărârea statornică şi 
voinţa nestăvilită a lupului de stepă. 

Cei doi cai păşiră, în sfârşit, pe şoseaua de frontieră. Aşa i 
se spunea, dar nu era decât o cărare inundată de nisipuri. Roţile 
jeepurilor militare şi ale camioanelor care transportau diverse 
mărfuri abia reuşeau să treacă printre gropile de aproape un 
metru adâncime, şi tot drumul, când mai lat, când mai îngust, 
nu era decât un zigzag continuu, ca un dragon galben, uriaş şi 
înspăimântător care se ondula fără încetare, gata-gata să-şi ia 
zborul. larba istovită şi săracă a stepei era desfăcută în două de 
această cărare, dând la iveală adevărata şi deprimanta culoare 
a pielii de dedesubt. Pe sub iarbă pământul era puţin umed, pe 
când pe drum tot praful uscat de vânt era ridicat în trâmbe, iar 
odată ajunşi în mijlocul lui, oamenii şi caii parcă erau înghiţiţi de 
nisipurile deşertului Gobi. 

Cei doi mânau caii la galop spre răsărit, de-a lungul 
drumului nisipos, pe care însă nu zăreau deloc urmele lupului. 
După ce trecură de un mic dâmb, văzură deodată un lup 
răsărindu-le în faţă la vreo treizeci de metri, chinuindu-se din 
răsputeri să urce parapetul abrupt din partea de nord a 


drumului. Dar unde în mod obişnuit un lup putea sări peste 
obstacolul acela dintr-un singur salt, acum părea că e bariera de 
netrecut de pe ultimul său drum. Lupul şchiop nu reuşea deloc 
să se caţere şi se rostogolea înapoi, iar şi iar, şi de câte ori ciotul 
rănit i se lovea de pământ se chircea de durere. 

Batu descălecă. Sărind pe drum, vorbea continuu. Zhang 
Jiyuan descălecă şi el şi agăţă nervos măciuca grea de şaua 
calului, nedezlipindu-şi ochii de pe lup. Nici Batu nu se duse să 
ia măciuca, dar nici nu făcu vreun pas înainte, ci desfăcu frâul 
calului, lăsându-l să urce singur pe păşune ca să pască. Apoi se 
aşeză sus pe parapetul drumului, scoase o ţigară din buzunar, o 
aprinse şi începu să fumeze în tăcere. Prin perdeaua de fum, 
Zhang Jiyuan îi văzu ochii cuprinşi de o multitudine de 
sentimente. Dădu şi el drumul calului, apoi se aşeză lângă Batu, 
cerându-i o ţigară şi începând să fumeze în tăcere. 

Lupul se chinui din răsputeri să urce din şanţul drumului, 
apoi se aşeză într-o parte, cu pieptul ud de sânge, stropind 
ţărâna de sub el. Ţinându-şi capul drept, neînfricat, se uita la 
urmăritorii lui. Lupul nu renunţă la prestigiul şi obiceiurile lui, ci 
se scutură cu putere de nisipul şi iarba de pe trup, foarte 
preocupat să-şi păstreze ţinuta de luptă curată şi demnă. Nu-şi 
putea controla însă laba amputată, din care se vedea osul 
dezgolit, tremurându-i necontenit. Privirea îi era în continuare 
îngrozitoare şi feroce, în vreme ce gâfâia din greu, adunându-şi 
ultimele puteri. Zhang Jiyuan simţea că nu poate privi lupul în 
ochi şi, stând pe această bucată străveche de păşune, pe acest 
podium al stepei, i se părea că lupului i-a fost refuzată orice 
urmă de dreptate... 

Ţigara din mâna lui Batu se stinse, dar el privea în 
continuare la animalul adâncit în gânduri, dar mânat de dorinţe. 
În priviri îi apăruseră neliniştea şi vinovăția pe care le-ar simţi 
un învățăcel privindu-şi maestrul vătămat chiar de el însuşi. 
Văzând cum inamicii lui nu fac multă vreme nicio mişcare, lupul 
cel şchiop începu să sape cu laba din faţă în pământ, dând la o 
parte stratul cenuşiu-închis de ţărână al drumului, nu mai gros 
de treizeci de centimetri, sub care dădu de nisip galben şi 
pietriş. Săpând o bucată de pământ, malul se surpă puţin, iar 
lupul se sui pe maldărul de pământ şi ajunse sus pe dig, apoi, ca 
un cangur, ţopăind în trei picioare, o luă la fugă spre linia de 
apărare împotriva incendiilor de la graniţă. 


Aceasta era o zonă excavată, lată de vreo sută şi ceva de 
metri, paralelă cu linia de frontieră. Era împrospătată periodic şi 
de aceea devenise de mult stearpă: nu creştea niciun fel de 
vegetaţie pe ea, aşa că avea doar rolul de a opri eventualele 
incendii care s-ar fi putut extinde de dincolo de graniţă sau chiar 
pe cele mai mici din interior. Numai pe această fâşie făcută 
special împotriva incendiilor acceptaseră păstorii să se are, iar 
bătrânii spuneau că acesta e singurul avantaj al agriculturii. 

Cu toate acestea, atunci când bate vântul dinspre vest, 
praful care se ridică de pe zona de apărare împotriva incendiilor 
este mult mai înfricoşător decât focul însuşi. Bine măcar că fâşia 
nu era foarte lată. 

Lupul fugea înainte, dar se mai şi oprea din când în când, 
pierzându-se încet-încet printre ierburile înalte spre locurile în 
care nu-i mai stătea nimic în cale. 

Batu stătu în picioare privind tăcut, apoi se aplecă şi ridică 
de jos chiştocul pe care-l aruncase Zhang Jiyuan pe drum. 
Scuipă şi făcu o mică gaură pe locul astfel umezit, apoi puse 
chiştoacele acolo, după care astupă la loc cu pământ, pe care ÎI 
călcă cu piciorul. Îi spuse apoi serios: 

— Invaţă-te că în stepă nu-i voie să laşi la întâmplare nici 
cea mai mică scânteie. 

Apoi se ridică şi zise: 

— Hai să mergem, să ne întoarcem să căutăm lupul pe care 
l-am omorât. 

Cei doi încălecară şi porniră degrabă către povârnişul cu 
tufe. Zăpada amuţea tropotul cailor, iar ei nu scoteau niciun 
cuvânt. 


Capitolul 16 


Lui Chengqgian din Tang [printul succesor al împăratului 
Taizong — n.a] îi plăcea să se distreze cu muzică, femei şi 
vânătoare şi ajunsese să imite graiul şi portul celor de neam 
tujue. Avea lângă el, în stânga şi-n dreapta, câte un rând de 
cinci tujue; purta părul strâns în coadă, se îmbrăca în 
blănuri şi creştea oi, îşi făcuse cinci steaguri de luptă cu cap 


de lup, dar şi o iurtă în care să stea; se hrănea cu carne de 
oaie şi mânca cu ajutorul cuţitului. Odată îi veni să spună: 
„Hai să închipuim o înmormântare de mare han, iar voi, 
supuşii mei, veti face toate cele de îngropăciune... * Aşa că 
se întinse pe jos, după care fu aşezat pe cal, iar oamenii 
dădură roată jelindu-l. Atunci prințul spuse: „Va veni o zi 
când nenumărați oşteni şi călăreţi vor veni cu oaste să 
vâneze la apus de Cetatea de Aur şi atunci se va descoperi 
că sunt tujue...“ 


Sima Guang, Îndrumar folositor în guvernare 
— capitolul 196 


DUPĂ O PLOAIE DE PRIMĂVARĂ, pe păşunile din vecinătatea 
stânelor cu oi care fătaseră, mirosurile grele se ridicau în aer, 
sub razele călduţe ale soarelui. Animalele mai slabe care 
îngheţaseră în iarna nesfârşită sau care fuseseră ucise şi 
dezmembrate de lupi putrezeau, iar ceea ce se scurgea din ele 
intra în pământurile stepei. larba de astă-toamnă, veştejită şi 
culcată la pământ, putrezea şi ea, topindu-se în porii stepei 
galbene. Balega tuturor animalelor, risipită pretutindeni, 
pătrundea în pământ. 

Dar Chenzhen nu era deloc afectat de mirosurile primăverii 
timpurii, căci stepa strămoşească avea nevoie de toată acea 
putreziciune. Excrementele de om şi animal strânse într-o iarnă 
întreagă, carnea putrezită rămasă din războiul necontenit dintre 
om şi lup, sângele şi oasele împuţite adăugau stepei încă un 
strat subţire, dar preţios de humus, de substanţe hrănitoare, de 
calciu şi fosfor. Uliji spuse: 

— Şi cadrelor venite în inspecţie de la oraş, ba chiar şi 
poeţilor, tuturor, tare le mai place să tragă în piept miresmele 
florilor stepei primăvăratice. Dar mie-mi plac mai mult 
miasmele. Intr-un an, o oaie se uşurează vreo şapte sute şi ceva 
de kilograme, care se împrăştie pe suprafaţa stepei şi astfel 
creşte multă iarbă. „Balega de vită e rece, balega de cal e caldă, 
balega de oaie poate fi cât munca pe doi ani.” Dacă se ţine sub 
control numărul animalelor, stepa n-are cum să se strice din 
cauza vitelor şi a oilor, din contră, poate să rodească. Cei mai 


buni şefi de trib, din cele mai vechi timpuri, au putut să facă din 
stepe nisipoase unele fertile. 

Primăvara, stepa Elun avea îngrăşământ şi umezeală atât 
cât îi trebuia. Stepa udată cu sânge rodea iarbă din belşug. 
După aproape douăzeci de zile însorite şi călduroase, iarba 
verde, proaspăt încolţită, cotropise pajiştea veche, îngălbenită. 
Pajiştile şi văioagele se umplură de verdeață. Hrănite de 
bălegar, tulpinile ierburilor şi ale florilor se înălţau în valuri, 
ascunzând stratul subţire de pământ pentru a nu mai lăsa 
nisipul şi deşertul de sub ele să mai vadă lumina zilei. Călare pe 
calul mare şi galben al lui Bilge, Chenzhen mergea la trap uşor, 
admirând în trecere iarba verde şi nouă, simțindu-se pe pajiştea 
lungă şi lată întocmai ca pe o arenă în care se duce necontenit 
lupta fără răgaz dintre om şi lup, pentru ca, în cele din urmă, 
amândoi să-i întoarcă dragostea şi dăruirea iubitei lor stepe. 

Ugerele oilor erau atât de umflate, încât stăteau să 
plesnească, blăniţa mieilor se albea, viţeii prindeau glas, caii îşi 
despleteau coamele în vânt. Toate animalele parcă prinseseră 
putere şi curaj, pentru faptul că iarba înverzise din nou. Stepa 
Elun începea un an bun şi îmbelşugat. Deşi crivățul de la 
începutul primăverii ucisese câteva vite bune, rata natalității 
părea că se duce totuşi undeva la o sută unu la sută! Căci mai 
nimeni nu se aştepta ca anul acesta să fie foarte multe oi care 
să nască câte doi miei, fiecare turmă înmulţindu-se cu peste o 
mie de capete. Şi de unde înainte se gândeau că este nutreţ din 
belşug, acum începeau să se cam îngrijoreze. Cum mieii erau 
foarte mulţi, păşunile Elunului, care erau iniţial repartizate astfel 
încât să acopere tot anul, se pare că aveau să fie 
supraîncărcate. Dacă pentru a menţine echilibrul între păşuni şi 
animale vor fi nevoiţi să predea sau să vândă multe dintre ele, 
tot nu vor putea îndeplini planul fixat de autorităţi în ceea ce 
priveşte mortalitatea cauzată de inaniţie. Între oameni au 
început tot felul de discuţii. Uliji considera că singura soluţie era 
deschiderea unor noi pajişti în interiorul zonei. 

Chenzhen merse împreună cu Uliji şi cu moş Bilge să caute 
noi păşuni. Moşul înadins îi dăduse pentru aceasta un cal foarte 
puternic şi foarte iute. Uliji ducea în spate puşca semiautomată, 
moş Bilge venise cu Pale, iar Chenzhen, cu Erlang al lui, pe 
Gălbenuş lăsându-l acasă, să vadă de gospodărie. De câte ori 
plecau la mare depărtare, oamenii din neamul mongolilor 


nomazi nu uitau niciodată să ia cu ei armele şi câinii. Cei doi 
câini înverşunaţi şi cuprinşi de fiorul vânătorii fuseseră atenţi tot 
drumul, mirosind şi cercetând în stânga şi-n dreapta, alergând 
după bunul plac, la fel de fericiţi precum Chenzhen. Bătrânul 
spuse râzând: 

— Ciobanul şi câinele lui au stat nedespărţiţi de turmă mai 
mult de o lună, pare-se că au cam amorţit. 

Chenzhen îi zise atunci: 

— Mulţumesc, tăicuţă, că m-ai luat cu dumneata, să mă mai 
dezmorţesc şi eu puţin. 

Bătrânul îi răspunse: 

— Mi-era teamă că ai să-ţi strici ochii de la atâta citit. 

In marginea nord-estică a păşunii era o pajişte sălbatică de 
vreo patruzeci de kilometri. După cum spusese Uliji, prin părţile 
acelea nu locuise nimeni niciodată, acolo iarba era înaltă şi 
grasă, găseai pârâiaşe şi iazuri, iar vegetaţia de munte ajungea 
şi la mai mult de un metru, în vreme ce aceea care se ofilise şi 
căzuse de-a lungul anilor depăşea treizeci de centimetri în 
grosime. De la atâta apă şi iarbă erau însă şi îngrozitor de mulţi 
țânțari, care vara şi toamna se înmulţeau aşa de tare, că puteau 
să omoare vitele. Dacă o luai în sus pe munte, dintr-un singur 
pas puteai strivi mii şi milioane de țânțari, de parcă ai fi călcat 
pe mine de teren. Partea aceea de munte era înspăimântătoare, 
atât pentru oameni, cât şi pentru animale, şi nimeni nu 
îndrăznea să mai treacă pe acolo. Stratul de iarbă veştejită era 
atât de gros, încât cea nouă, care încolţea an de an, trebuia să 
lupte aprig pentru a ajunge să vadă lumina soarelui, iar firele 
erau nespus de subţiri şi de lungi. De altfel, animalelor nici nu le 
prea plăcea la gust, iar dacă mâncau, nu se îngrăşau deloc. 

Uliji, care fusese director de fermă, îşi dorise dintotdeauna 
să deschidă această nouă păşune şi atrăsese atenţia asupra 
faptului că, din cauza politicii de creştere cantitativă, şi nu 
calitativă, mai devreme sau mai târziu stepa Elun se va 
suprapopula. Ani la rând se tot gândise la păşunea aceea 
sălbatică şi chiar îşi dorea să vină un incendiu de toamnă, să 
ardă toată iarba stătută din părţile acelea, pentru ca în 
primăvara următoare să ducă acolo turme mari de animale care 
să calce cu nenumăratele lor copite pământul şi să-l înmoaie, să 
mănânce toată iarba cea nouă, pentru a regla creşterea 
vegetației. In acest fel, solul ar fi prins vlagă, pământul s-ar fi 


îngrăşat, iarba ar fi fost ceva mai scundă şi s-ar mai fi împuţinat 
şi ţânţarii. Apoi, după câţiva ani, păşunea aeeea sălbatică s-ar fi 
transformat într-o păşune de vară de calitatea întâi, schimbând 
planurile pentru un întreg anotimp de păşunat, după care 
păşunea de vară s-ar fi transformat într-una de toamnă. Trăgând 
linie şi adunând, în acest fel animalele ar fi putut să-şi dubleze 
numărul, deoarece păşunea n-ar mai fi avut cum să se supra- 
populeze. 

Cu câţiva ani în urmă, incendiile din zonele nepopulate 
puseseră stăpânire pe Elun, însă niciun astfel de incendiu nu 
ajunsese, din păcate, până acolo. Până când, la sfârşitul toamnei 
anului trecut, se întâmplase să ardă şi vegetaţia din partea 
aceea, după care dăduse o ploaie şi locul se înnegrise de parcă 
fusese dat cu păcură. În sfârşit, Uliji se gândea că-şi va putea 
pune planul în aplicare, obţinând sprijinul lui Bao Shungui, dar 
se ciocnise de opoziţia multor oameni, căci toţi se temeau de 
ţânţarii de pe acolo. Atunci Uliji n-avusese încotro şi apelase la 
vechiul lui prieten, Bilge, rugându-l să meargă cu el să vadă ce 
şi cum, căci numai cu încuviințarea lui Bilge puteau strămuta 
animalele grupei a doua până la păşunile noi. 

Cei trei oameni trecuseră de păşunea de iarnă a brigăzii 
învecinate, când lui Chenzhen i se păru că murgul de sub el se 
cam leneveşte, aşa că privi în jos şi băgă de seamă că stratul de 
iarbă din toamnă rămăsese la fel de gros, de vreo patru degete. 
Chenzhen îl întrebă pe Uiiji: 

— Ziceaţi că n-o să ajungă iarba, dar priviţi, vitele şi caii au 
mâncat o iarnă întreagă şi iată, totuşi, cât de mult a mai rămas. 

Uliji privi şi el în jos şi spuse: 

— Asta nu e decât mirişte, care e foarte aspră. Vitele nici n- 
o pot rupe, iar pentru rumegat le-ar trebui multă putere, şi n-ar 
reuşi decât să o tragă afară cu rădăcină cu tot. Miriştea nu e 
deloc hrănitoare, animalele nu pun deloc grăsime pe ele 
mâncând aşa ceva şi, odată ce au mâncat asta, stepa ajunge să 
degenereze. În ţară, chinezii sunt prea mulţi, le lipseşte carnea, 
le lipseşte grăsimea şi toată ţara vrea carne tocmai din Mongolia 
Interioară. Dar pentru o tonă de carne se primesc în schimb 
optzeci de tone de nutreţ. Oamenii din ţară vor carne 
necontenit, dar asta e la fel cu a dori iarba din stepă. Mai mult, 
ei vor chiar să ia viaţa stepei. Cei de sus ne-au impus cote pe 


care trebuie să le atingem. Câteva judeţe din nord-est s-au şi 
deşertificat din pricina acestor presiuni. 

Chenzhen spuse: 

— Mi se parte mult mai greu să te ocupi cu păstoritul decât 
cu agricultura. 

Dar Uliji zise: 

— Eu mă tem cel mai tare că stepa se va transforma în 
deşert. Stepa e atât de subţire şi de pustie, sunt atâtea lucruri 
pentru care te temi: călcatul, păşunatul, seceta, caprele 
sălbatice, hergheliile, lăcustele, şoarecii, iepurii, marmotele, 
gazelele, agricultura, extinderea terenurilor agricole, înmulţirea 
oamenilor, lăcomia acestora, păşunatul excesiv, însă cel mai de 
temut sunt oamenii care habar n-au despre stepă, dar vin aici să 
se bage în treburile ei... 

Bilge dădu din cap şi spuse: 

— Stepa este una dintre fiinţele mari, însă viaţa ei e mai 
firavă decât pleoapele ochilor, care, odată rupte, duc la orbire. 
Furtunile de nisip sunt mult mai înfricoşătoare decât viscolul cu 
plete albe. Dacă se termină cu stepa, atunci viaţa fiinţelor mici, 
adică a vitelor, a oilor şi a cailor, a lupilor şi a oamenilor, se 
sfârşeşte şi ea. Nu mai poate fi ocrotită nici de Marele Zid, nici 
de zidurile Pekinului. 

Atunci interveni şi Uliji, plin de amărăciune: 

— O dată la câţiva ani mă duceam la Hohhot, la şedinţe. 
Acolo deşertificarea e mai avansată ca oriunde: în partea de 
vest este o porţiune de câţiva kilometri din Marele Zid care a 
fost îngropată sub nisip. Abia aşa au ajuns autorităţile să facă 
presiuni asupra responsabililor din est, care se confruntau cu 
grave ameninţări la adresa Marelui Zid. Din câte se auzea, 
guvernele din străinătate au nişte legi foarte stricte în privinţa 
stepei: pe o anumită păşune nu poate paşte decât o anumită 
specie de animale, s-a stabilit foarte precis până şi câte animale 
sunt admise pe un hectar de păşune, iar cine îndrăzneşte să 
încalce aceste legi e pedepsit aspru. Dar în acest fel nu se poate 
decât limita deteriorarea continuă a stepei, agravarea 
deşertificării, însă în niciun caz nu se mai poate aduce stepa la 
starea iniţială. Abia când stepa se va transforma în deşert vor 
începe oamenii să o înţeleagă, dar atunci va fi prea târziu. 

Bilge spuse: 


— Oamenii sunt foarte lacomi, sunt prea mulţi nepricepuţi: 
poţi să le spui de o sută de ori, că netoţii nu pricep. Tengri însă 
ştie cum stau lucrurile: numai cu lupii poate să vină de hac 
lăcomiei din inimile oamenilor. Abia când lupii dau iama prin 
turme, furând animale, îi cuprinde îngrijorarea pentru stepă. 

Uliji zise şi el, clătinând din cap: 

— Acum vechea lege a lui Tengri e zadarnică, bombele 
atomice ale Chinei stau să explodeze, iar cei de sus nu vor decât 
să extermine lupii, pentru asta nu se dau înapoi de la nimic. 

Inima lui Chenzhen părea că se scufundă sub nisipuri. 
Atunci spuse: 

— Sunt câteva nopţi bune de când n-am mai auzit urlet de 
lup şi lătrat de câine. Tăicuţă, i-aţi speriat pe lupi, nu mai 
îndrăznesc să se apropie. Şi dacă în stepă nu mai sunt lupi, 
atunci nu e bine deloc. 

Bătrânul zise: 

— Am prins vreo treizeci şi ceva şi n-am stricat mai mult de 
patru, cinci vizuini. Mai sunt destui lupi în stepă. Nu se sperie ei 
aşa, cu una, cu două. Luna asta s-au dus să vadă de alte 
treburi... 

Dar Chenzhen deveni imediat curios şi întrebă: 

— Ce-or mai pune acum la cale? 

Arătând către înălțimile unui munte îndepărtat, bătrânul 
spuse: 

— Dacă vii cu mine acolo sus, o să vezi. 

Apoi îi arse una cu cravaşa calului lui Chenzhen şi spuse: 

— Hai, fugiţi, primăvara caii trebuie puşi să transpire mai 
mult, ca să năpârlească mai repede şi să se şi îngraşe mai 
curând. 

Cei trei cai o luară la galop atât de iute, încât păreau cai de 
curse, în fugă, azvârleau în urma lor mii de bucățele de pământ 
cu iarbă, sute şi mii de rădăcini de iarbă erau smulse, 
înverzindu-le copitele. Pe drumul acesta nu mai trebuiau lăsaţi 
să treacă alţi cai preţ de câteva luni de zile. Chenzhen rămase 
mai în urmă, începu să priceapă cum venea treaba cu 
„hergheliile care puneau păşunile în pericol” şi cum viaţa 
mongolilor se derula într-un vârtej al contradicţiilor. 

Caii urcară panta până sus, auzind de peste tot şuierăturile 
şi gâlgăielile marmotelor. Marmotele sunt animalele care au fost 
văzute pe aceste meleaguri din cele mai vechi timpuri. Pe cea 


mai mare parte a versanților munţilor din această stepă, sunt 
vizuini de marmote cu pui. In fiecare toamnă, Chenzhen se duce 
să vadă marmotele pe care le prinde bătrânul şi mănâncă din 
carnea lor grasă şi gustoasă. Marmotele sunt animale care, 
asemenea urşilor din pădure, hibernează trăind numai din 
grăsimea pe care o acumulează înainte, iar carnea lor este 
diferită de a tuturor celorlalte animale ale stepei, având un strat 
de slănină albă precum cea de porc, combinat cu fâşii de carne 
fragedă. Este o delicatesă renumită a stepei. Proaspătă, carnea 
nu are miros de vânat şi e mult mai bună decât cea de vită sau 
de oaie. O marmotă mare e cam cât un termos mare de apă, 
dar din ea se alege o cratiţă mare de carne, suficientă cât să 
mănânce şi să se sature toţi membrii lamiliei. 

Chenzhen se sperie de-a dreptul văzând atâtea marmote în 
jurul lui: pe zece, douăzeci de dâmburi şi pante puteai vedea cel 
puţin şaizeci, şaptezeci de marmote de diverse mărimi. De 
departe ai fi zis că sunt buşteni căzuţi la pământ într-o pădure. 
Acolo unde vizuinile de marmote erau şi mai numeroase, 
înaintea intrării era o porţiune cu nisip galben, neted, 
asemănătoare teraselor de pe pantele munţilor din China. De 
fapt, trei sferturi dintre aceste mici terase erau acoperite cu 
pietriş, ca acela care se împrăştie de la descărcat în faţa intrării 
în mine, acoperind o bună bucată din pajişte. Chenzhen le 
asemăna cu peşterile locuite din Shanbei, căci muntele zgâriat 
şi plin de o mie de răni trebuie că era gol pe dinăuntru. Fiecare 
terasă era cam cât o masă cu picioare scurte şi în fiecare se afla 
o marmotă, sau mai multe, stând drept sau culcate. De regulă, 
cam pe fiecare astfel de terasă din dreptul vizuinilor mai izolate 
se afla câte o marmotă cu blana maronie-închis, iar la cele 
grupate stăteau câteva femele a căror blană galben-cenuşie 
aducea puţin cu a lupilor. In jurul lor erau mai mulţi pui cam de 
mărimea unor iepuri, pe unele dintre terase nefiind decât şapte, 
opt pui mici. Insă niciuna dintre marmote nu se ostenea să se 
vâre în vizuină la vederea oamenilor. Marea majoritate se 
ridicau pe picioarele dinapoi, cu lăbuţele din faţă în dreptul 
pieptului, şuierând de-a valma, la fiecare şuier zburlindu-şi 
cozile, care aduceau cu nişte pămătufuri de spălat biberoane, ca 
o demonstraţie de forţă, ca un protest şi ca o provocare la duel. 

Cei doi câini văzură o marmotă mare aflată mai departe de 
vizuină şi se repeziră la ea. Aceasta o zbughi spre cea mai 


apropiată gaură, dar nu intră, ci se aşeză pe terasă, privind 
câinii cu nişte ochi mari, ca de iepure. Aşteptă până ce câinii 
ajunseră la numai cinci, şase metri de vizuină şi, fără să se 
sperie, se vâri iute cu capul înainte în vizuina adâncă. Abia după 
ce câinii se îndepărtară furioşi la câteva zeci de metri ieşi iar din 
vizuină şi începu să chiţăie obraznic la ei. 

Moş Bilge spuse: 

— Acesta e vestitul munte al marmotelor din stepa Elun, 
căci sunt atât de multe, încât nici nu le poţi număra. În partea 
de sud a şoselei de la frontiera de nord este un loc în care sunt 
chiar mai multe decât aici. Pe vremuri, aici era locul unde 
găseau ajutor săracii stepei. Toamna, când marmotele pun 
destulă grăsime pe ele, oamenii mai sărmani urcau până aici să 
le prindă şi se săturau cu carnea lor, apoi vindeau pieile şi 
untura, pe care luau bani sau carne de oaie. Vouă, chinezilor, vă 
place mult să vă îmbrăcaţi cu blană de marmotă şi în fiecare an 
sunt negustori care vin în stepă să adune ciuperci şi să facă rost 
de piei de marmotă, care sunt de trei ori mai scumpe decât cele 
de miel. Ei, pe câţi săraci nu i-au salvat marmotele, până şi 
neamul lui Genghis-Han în vremurile de restrişte tot cu marmote 
a putut să-şi ducă zilele. 

Uliji zise: 

— Marmotele sunt gustoase tocmai datorită unturii. Şoarecii 
de câmp şi alte rozătoare care îşi sapă vizuini ca să poată 
hiberna îşi duc în căsuţă tot felul de provizii. Pe când marmotele 
nu fac astfel, ele trăiesc peste iarnă numai din grăsimea aceea. 

Bătrânul mai spuse: 

— Marmotele stau închise în vizuini o iarnă întreagă, după 
care nu prea mai au cine ştie ce grăsime, însă carnea lor este 
suficientă. Vezi că sunt destul de mari, iarba din primăvara 
aceasta e bună, dacă mănâncă din ea numai câteva zile, 
imediat încep să pună la loc grăsimea pe care au pierdut-o. 

Chenzhen se lumină deodată şi zise: 

— Acum pricep de ce ne-au lăsat în pace lupii în ultimul 
timp, mai vor şi ei să schimbe meniul. Dar vizuinile sunt atât de 
adânci, iar marmotele trăiesc acolo, înăuntru. Cum fac lupii de 
reuşesc să le prindă? 

Bătrânul îi spuse râzând: 

— Lupii sunt foarte pricepuţi la prins marmote. Ei sunt în 
stare să scormonească în vizuinile lor atât cât să poată intra să 


le înhaţe, ba chiar pun alţi lupi să păzească celelalte vizuini şi 
apoi se vâră după ele şi le mănâncă. Dacă nu, trimit nişte lupi 
mai mici care se bagă după ele, le scot de-acolo şi apoi le înghit. 
Până şi vulpea de deşert poate să se bage în vizuini. În fiecare 
an, când mă duc după marmote, mai prind şi vreo câteva vulpi. 
Ba chiar odată am prins şi un lup mic. Mongolii îşi pun copiii să 
se vâre în vizuinile lupilor să le fure puii, iar asta au învăţat-o de 
la lupi şi de la vulpi. Dacă vizuinile marmotelor ar fi scurte, iarna 
le-ar fi foarte frig. De aceea trebuie să cauţi foarte adânc, chiar 
şi la mai mult de zece metri, ca să le prinzi. 

Deodată, bătrânul întrebă: 

— la să vedem: lupii nu hibernează în vizuini, şi cu toate 
astea vizuinile lor sunt foarte adânci. Ştii de ce? 

Chenzhen dădu din cap. 

Bătrânul atunci îi spuse: 

— Multe dintre vizuinile lupilor sunt transformate din cele 
ale marmotelor. Lupoaicele intră şi lărgesc găurile făcute de 
marmote şi uite aşa devin vizuinile unde îşi adăpostesc ele puii! 

Chenzhen, foarte mirat, spuse: 

— Ce grozavi mai sunt şi lupii. Nu ajunge că mănâncă 
marmotele, le mai confiscă şi domiciliul. 

Uliji râdea din toată inima, cuprins parcă de o deplină 
admiraţie pentru grozăvia lupilor. Se întoarse într-o parte şi-i 
spuse lui Chenzhen: 

— Dacă n-ar fi aşa de fioroşi, n-ar mai fi putut să ţină 
marmotele la respect. Faptul că lupul mănâncă marmote 
reprezintă un mare serviciu adus stepei. Marmotele sunt o mare 
năpastă, în fiecare an în câte o vizuină sunt şapte, opt animale, 
şi asta dacă e o vizuină mică. Hai să zicem că nu-i aşa mare 
nenorocire, dar vizuinile mari înseamnă şi săpături mai mari, 
ceea ce aduce mari stricăciuni păşunilor. Sunt patru tipuri de 
animale care pun stepa în pericol: şoarecii, iepurii, marmotele şi 
gazelele. Ca număr, marmotele vin pe locul al treilea. Bine, ele 
nici nu aleargă prea repede, oamenii le pot prinde foarte uşor, 
dar de ce mai trebuie să pună şi curse? Cum se apropie 
oamenii, marmotele se vâră în puzderia de vizuini, care mai 
sunt şi legate între ele. Ele mănâncă o groază de verdeață: până 
toamna, dau gata şi seminţele plantelor. Altfel cum ar mai pune 
pe ele atâta grăsime, dacă nu mâncând o grămadă de plante şi 
de seminţe? Deci cea mai mare nenorocire o reprezintă 


vizuinile, şi stăvarii se tem cel mai mult de acestea, pentru că 
din cauza lor sunt o mulţime de cai care-şi rup picioarele în 
fiecare an şi, în cădere, îi vatămă grav şi pe oameni. 

Chenzhen spuse: 

— Atunci lupii fac, într-adevăr, un mare bine stepei 
ucigându-le. 

Uliji spuse mai departe: _ 

— Vizuinile marmotelor sunt dăunătoare şi din alt motiv. In 
ele îşi fac sălaş peste iarnă şi roiurile de țânțari. Ţânţarii de pe 
păşunile din estul Mongoliei sunt cunoscuţi în întreaga lume. Cei 
din pădurile din nord-est pot ajunge chiar să mănânce oameni. 
Nenorocirea albă şi nenorocirea neagră, adică iernile secetoase, 
fără zăpadă, nu ne lovesc chiar în fiecare an, însă de țânțari 
avem parte mereu. Şi păstorilor, şi animalelor, deopotrivă, le e 
frică de țânțari, mai ceva decât de lupi. Intr-un an, ţânţarii pot 
să facă să dispară trei sau patru zecimi din grăsimea de pe 
animale. Dacă stai să te gândeşti, în iernile geroase, când 
temperatura scade până la minus treizeci, patruzeci de grade, 
până şi vitele mai firave pot muri îngheţate. Cum de nu mor 
totuşi ţânţarii? În iurte nu se pot ascunde, atunci unde ar mai 
putea să se adăpostească peste iarnă? Răspunsul este: în 
vizuina de marmotă. Când se face frig şi marmotele încep să 
intre în vizuini, se iau şi ţânţarii după ele. Vizuinile ajung şi la 
câteva zeci de metri adâncime, dar odată ce sunt închise poate 
să fie oricât de ger şi zăpada oricât de mare afară, că în vizuină 
e cald ca într-un cuibar. Marmotele se ascund acolo fără să 
mănânce sau să bea, pe când tântarii care le ciupesc au 
mâncare şi băutură din belşug, aşa că pot petrece iarna în 
condiţii excelente. Apoi, în primăvara anului următor, când 
marmotele ies de prin vizuini, ţânţarii dau şi ei buzna afară, 
odată cu ele. Şi cum în stepă este apă, sunt iazuri destule, 
ţânţarii au unde să se înmulțească, generaţie după generaţie, 
până vara, când stepa devine lumea lor. Spune, nu sunt 
marmotele o mare nenorocire pentru păstoritul în stepă? Lupilor 
le place carnea de marmotă, ei sunt principalii lor inamici, şi 
este o vorbă din bătrâni care spune: „Când ies marmotele din 
vizuini, atunci se suie lupii-n munţi.” După ce apar marmotele, 
pot şi animalele să se mai liniştească o vreme. 

Chenzhen suferise din cauza pişcăturilor de ţânţar preţ de 
două veri, şi acum numai când auzea de ei îl apucau dârdâielile, 


mâncărimea şi durerea, simțind că i se rupe carnea de pe el. 
Studenţilor, cel puţin, le era mai teamă de ţânţari decât de lupi. 
După o vreme, i-au rugat pe cei de-acasă să le trimită plase de 
țânțari şi abia aşa au mai putut să doarmă noaptea. Mongolii, 
cum au văzut plasele, au devenit înnebuniţi după ele, iar în vara 
următoare plasele de țânțari de la Pekin erau ceva obişnuit în 
fiecare iurtă. Mongolii au găsit chiar şi un nume pentru aceste 
plase: „yilagelei”, care s-ar traduce „casă de țânțari”. 

Nu i-ar fi trecut niciodată prin minte că ţânţarii din stepă, 
care îl îngrozeau atât de tare, ieşeau din vizuinile marmotelor, 
aşa că-i spuse lui Uliji: 

— Domniile voastre sunteţi nişte specialişti într-ale stepei, 
ştiţi că invazia ţânţarilor are o aşa de mare legătură cu vizuinile 
marmotelor, care sunt ca nişte peşteri de tâlhari pentru aceştia, 
în timp ce lupii sunt marele blestem al marmotelor. Nici din cărţi 
nu puteam afla atâtea lucruri. 

Uliji spuse: _ 

— Stepa e foarte complicată. In ea, diversele fiinţe sunt 
dispuse pe un fel de inele concentrice. Lupii se află pe inelul cel 
mare, care cuprinde inelul pe care se află stepa. Dacă acest 
mare inel se rupe, păstoritul nu mai are cum să se desfăşoare, 
aşadar sunt nenumărate beneficiile pe care lupii le aduc stepei 
şi păşunatului. 

Moş Bilge spuse şi el zâmbind: 

— Totuşi, marmotele nu sunt ceva rău în totalitate, căci dau 
blană, carne şi untură, care sunt tare preţioase. Blănurile 
marmotelor aduc un venit suplimentar foarte important pentru 
păstori, iar ţara noastră ia pe ele de la străini maşini şi artilerie. 
Lupii sunt cei mai inteligenţi, că nu le ucid chiar pe toate, ci mai 
lasă şi pentru anul următor. Şi nici păstorii nu le omoară în 
totalitate, ci doar pe cele mari. 

Cei trei cai înaintau grăbiţi pe munte, în timp ce marmotele, 
care nu aveau griji, ştiindu-se în siguranţă, şuierau în continuare 
a voie bună. Vulturii de stepă deseori veneau în picaj, dar apoi 
treceau mai departe fâlfâind din aripi. Cu cât înaintau mai spre 
nord-est, cu atât mai puţine erau urmele oamenilor. Nici măcar 
pe locul din jurul fântânilor nu mai vedeai semne ale prezenţei 
oamenilor, nici măcar balegi de cal nu mai zăreai. 

Oamenii se căţărară până pe coamă şi în depărtare se iviră 
câţiva munţi de un verde atât de intens, încât părea artificial. 


Deşi muntele pe care-l treceau acum cei trei se înveşmântase în 
verdeaţa nouă a primăverii, priveliştea mai era presărată şi cu 
galben, căci iarba tânără era amestecată cu cea ofilită de astă- 
toamnă. Munţii verzi din depărtare erau însă de un verde mai 
deosebit, aducând mai degrabă cu un decor pictat al vreunei 
scene dramatice moderne sau ai fi zis că e un fragment dintr-un 
desen animat pentru copii. 

Uliji ridică biciul şi, arătând în depărtare către munţii verzi, 
spuse: 

— Toamna trecută, dacă veneai până aici să te uiţi într- 
acolo nu vedeai decât un munte negru. Acum tot negrul şi 
cenuşiul au dispărut şi nu mai e decât o singură culoare: cea a 
ierbii verzi. Nu ţi se pare că tot muntele e îmbrăcat într-o rochie 
de mătase verde? 

Caii grăbiră pasul, atraşi de verdele intens din zare, apoi 
Uliji alese o pantă mai dulce, pe care porni în faţa celor doi. 

Cei trei cai trecură două rânduri de dealuri, apoi intrară pe 
pajiştea verde. Păşunea înveşmântată toată în iarbă nouă părea 
un câmp plin de grâu încolţit: nu găseai nicăieri nici măcar un 
singur fir galben şi nu se simţea niciun miros mai aparte, ci doar 
mirosul de verdeață, din ce în ce mai pronunţat. Tot mirosind, 
lui moş Bilge i se păru că nu e în regulă ceva, aşa că începu să 
se uite atent în jos, cercetând. Cei doi câini îşi luară şi ei mina 
de vânători şi amuşinau cu nasul în pământ, mergând repede cu 
paşi mici şi dând târcoale peste tot. Bătrânul se aplecă şi se uită 
în jos, cercetând iarba fragedă şi înaltă de doar cincisprezece, 
douăzeci de centimetri din jurul copitelor calului. Apoi, 
ridicându-se, spuse: 

— Fiţi atenţi, iarba asta zici că a fost tăiată de cu toamnă cu 
maşina de tuns, parcă încă răzbate mirosul sucului de fân 
proaspăt tăiat. 

Chenzhen spuse: 

— Oare să fi venit oameni care să fi tuns iarba? Dar cine 
putea să vină până aici numai ca să tundă iarbă? 

Bătrânul descălecă şi cu biciul culcă iarba într-o parte, 
privind cu atenţie. După o vreme, scoase dintre fire ceva 
galben-verzui, pe care îl învârti între degete. Il duse la nas şi-l 
mirosi, apoi zise: 

— Asta e balegă de gazelă. Primăvara e mai umed, nu se 
face bucățele, ci e mai vârtoasă. 


Cei doi erau la fel de miraţi. Mai făcură câţiva paşi şi li se 
deschise înainte o pajişte cu iarbă fragedă care ziceai că fusese 
secerată, puţin în dreapta, încă puţin în stânga, cu înălţimi 
inegale. Chenzhen spuse: 

— De aceea n-am prea văzut noi primăvara asta gazele pe 
lângă stâne, ele veneau aici să mănânce iarbă proaspătă. Dar 
ştiu că s-au dezmăţat, nu glumă: au mâncat iarba de a ajuns 
mai rău decât dacă ar fi fost tăiată de secerătoare. 

Uliji puse un cartuş în puşcă, trase piedica şi spuse încet: 

— În fiecare primăvară, gazelele se ţin după turmele de oi 
cu miei şi le mănâncă iarbă. Anul ăsta n-au venit, carevasăzică 
această bucată de păşune trebuie să fie mult mai bună decât 
cea pe care ducem noi oile cu miei. 

Moş Bilge râse, făcând ochii mici, apoi îi spuse lui Uliji: 

— Gazelele ştiu cel mai bine să aleagă iarba şi e păcat să 
nu vină oamenii cu animalele pe păşunile care le sunt pe plac 
gazelelor. Uite că şi de data asta ai avut dreptate. 

Uliji spuse: 

— Nu fi aşa de sigur. Stai mai întâi să vedem cum e apa de- 
acolo şi abia apoi mai vorbim. 

Îngrijorat, Chenzhen zise: 

— Dar acum mieii sunt încă mici, nu sunt în stare să 
străbată o distanţă atât de mare. Mai trebuie să treacă cel puţin 
o lună ca să poată fi luaţi în călătorie... Până atunci gazelele vor 
paşte toată iarba de pe păşune. 

Bătrânul îi spuse: 

— Nu te nelinişti, lupii sunt mai isteţi ca oamenii. Cum, să fi 
apărut gazelele, iar lupii să se lase aşteptaţi? Şi apoi, mai sunt 
destule gazele care mai au de fătat pui, aşa că nu prea pot să o 
ia la picior, nu? Unele, din cauză că sunt gestante, altele, pentru 
că sunt cu puii după ele. Acum e cel mai bun prilej pentru lupi să 
pună gheara pe ele, iar în câteva zile lupii le vor pune pe fugă. 

Uliji zise: 

— De asta a fost rata de supravieţuire a mieilor mai mare 
decât în alţi ani, pentru că turmele de gazele şi haitele de lupi 
şi-au dat întâlnire pe pajiştile acestea cu iarbă proaspătă. Or, 
cum n-am avut parte nici de gazele care să ne mănânce iarba, 
dar nici de lupi care să ne fure mieii, fireşte că au rămas în viaţă 
mai mulţi miei. 


Cum auzi că ar fi nişte lupi pe acolo, Chenzhen îi zori pe cei 
doi să încalece. Mai merseră ei ce mai merseră, când, la un 
moment dat, Uliji le atrase atenţia că pajiştea pe care urmau să 
pătrundă era tocmai cea pe care o căutau. Şi el credea că acolo 
ar trebui să dea peste gazele şi lupi. 

Ajunseră degrabă pe culme şi descălecară, apoi luară caii 
de căpăstru şi câinii de ceafă şi aşa, pe ascuns, înaintară până 
ajunseră îndărătul unor stânci uriaşe. Cei doi câini înţeleseră că 
de acum se aflau la vânătoare, aşa că stăteau culcaţi la pământ, 
lipiţi de piciorul stăpânilor. În apropiere de stâncile mari, cei trei 
împiedicară caii, apoi se ascunseră îndoiţi de mijloc după pietre 
şi se lăsară pe burtă în iarbă, scrutând prin ocheane 
împrejurimile înţesate de iarbă nouă. 

Chenzhen ajunsese să vadă această minunată păşune 
virgină, poate ultima păşune virgină a Chinei. Era atât de 
frumoasă, încât simţi cum i se taie respiraţia. Nu mai îndrăzni să 
facă un pas mai departe ca să nu strivească sub tălpi o 
asemenea feerie şi dădu cu totul uitării minunatele plaiuri ale 
cazacilor de pe Don. Stătu aşa vreme îndelungată, furat de 
priveliştea ce i se deschidea înainte, uitând cu desăvârşire de 
lupi. 

Înaintea sa era o păşune de un verde închis, cu 
circumferința de câteva zeci de kilometri, pe care nu erau urme 
ale trecerii oamenilor, în partea dinspre răsărit se vedeau 
straturile succesive care înălţaseră muntele şi mergeau spre 
văile munţilor Hingan. Munţi verzi, precum jadul, munţi bruni, 
brun-roşiatici, munţi albaştri, albastru-violet, se pierdeau în 
depărtare cu irizările lor de poveste, învăluindu-se în hermina 
rozalie a norilor îngrămădiţi în turme la orizont. În nordul, vestul 
şi sudul platoului erau pante dulci, luminate blând, ce coborau în 
trei părţi dinspre creasta muntelui. Intreaga pajişte se asemăna 
unui covor impecabil, pe care Tengri însuşi îl migălise, ţesându-i 
un model minunat din flori de munte albastre, albe, galbene şi 
roz, pe care le presărase cu grijă în anumite locuri. Printre ele 
mai aşezase şi alte flori sălbatice de diferite culori, care făceau 
trecerea de la o nuanţă la alta, într-un tablou splendid, cum 
numai în natură se poate vedea. 

Un pârâiaş tipic de stepă mongolă curgea printr-o văioagă, 
venind dinspre sud-est. Ajungând pe locul drept de la poalele 
povârnişului, începea să se unduiască, fiecare cotitură şi 


întorsătură fiind ca o potcoavă de cal, una mai mică, alta mai 
mare, ca tot atâtea inele de argint rupte şi lărgite. Pârâiaşul 
acela cu sclipirile lui de argint ca ale unor tortiţe, brățări sau 
coliere alcătuia parcă zestrea de nuntă a unei tinere fete. Când 
cădea pradă vrăjii peisajului acestuia minunat, codana care 
părea că se duce departe de casă, după alesul ei din pădurile 
îndepărtatelor stepe mongole, uita parcă de statutul ei de 
mireasă şi se preschimba la loc în fetiţa jucăuşă ce zburdă, 
abătându-se din drum pentru încă o floare şi încă una. 
Meandrele părâiaşului se făceau tot mai largi şi mai rotunde, 
pentru ca, în cele din urmă, să se reverse în iazul azuriu din 
mijlocul podişului înverzit. Apa era limpede ca de izvor, iar pe 
undele ei se oglindeau norii pufoşi, printre petalele căzute în 
apă. 

În centrul podişului era un lac cu lebede, frumos cum 
Chenzhen nici în vise nu mai văzuse. Privind prin binoclu, vedea 
cum pe oglinda nesfârşită a îndepărtatului lac răsăreau uluitoare 
lebede albe, lunecând graţioase pe undele din mijlocul 
covoarelor fermecate verzi, bucurându-se de liniştea şi pacea 
acestei împărăţii cereşti, nelumeşti. În jurul lor erau sute şi mii 
de gâşte, rațe sălbatice şi alte păsări de apă cărora nici nu le 
ştia numele. Cinci sau şase lebede îşi luară deodată zborul, 
trăgând după ele şi celelalte păsări, zburând rotund şi jos, 
ţipând pe limba lor, ca o mare orchestră omagială. Dar apa 
limpede rămânea liniştită, oglindind în cristalurile ei hora 
jucăuşă a norilor. 

În partea de nord-vest a lacului lebedelor era o deschizătură 
naturală care lăsa apa abundentă a râului să treacă mai departe 
spre stufărişul întins şi des din depărtare. 

Poate că acesta era ultimul lac cu lebede ce rămăsese 
străin de zarva oamenilor şi, păstrându-se aşa cum fusese la 
începuturi, ultima gură de rai de pe fâşia de stepă de la frontiera 
nordică a Chinei. Chenzhen privea fascinat, fără a-şi putea 
înăbuşi oftatul ce-i venea din inimă de câte ori era atins de aripa 
părerii de rău. Căci odată ce oamenii cu caii lor aveau să se 
aşeze prin aceste locuri, nevinovăția şi minunâţia acestui peisaj 
aveau să se piardă, şi atunci nimeni nu va mai putea veni până 
aici să privească această imagine de început de lume. Atunci se 
gândi că ar fi mai bine ca linia de frontieră să treacă exact prin 


locul unde stătea el culcat la pământ, căci astfel ar fi fost 
interzis oricui să treacă mai departe. 

Uliji şi Bilge iscodeau în continuare zona, fără să lase vreo 
secundă binoclul de la ochi. Cu vârful cravaşei, bătrânul îl bătu 
uşor pe Chenzhen pe picior, îndemnându-l să privească în 
partea dreaptă a celei de-a treia meandre a pârâului. 
Nedezmeticit bine după ce rătăcise în lumea viselor, băiatul mai 
întrebă o dată unde să privească, după care îndreptă luneta 
spre locul indicat. Lângă unul dintre malurile unui meandru 
mare erau două gazele căzute în apă, care se străduiau să iasă, 
deşi jumătatea dinapoi a trupului le era cufundată în apă, iar 
partea din faţă era lipită de pământul malului. Le lipsea însă 
puterea necesară pentru a se sălta. Pe bucata de pajişte din 
dreptul acestui meandru, zăceau câteva gazele cu burta 
despicată... Chenzhen privi cu atenţie în zona respectivă şi 
deodată inima începu să-i bată cu putere: câţiva lupi mari cum 
nu văzuse de prea multe ori moţăiau nu departe de cadavrele 
gazelelor acelora. larba dintre meanare era destul de înaltă, aşa 
încât Chenzhen nu putea spune cu precizie câţi lupi se aflau 
acolo. 

Uliji şi Bilge continuară să cerceteze fiecare colţişor al 
poienii, apoi, îndreptându-şi lunetele către panta de la sud-est, 
văzură că gazelele de acolo o luaseră la picior în grupuri de câte 
două sau trei, cu iarba între buze, majoritatea având şi pui pe 
lângă ele. Chenzhen văzu cum una dintre gazele, plecându-şi 
capul, îşi lingea puiul care de-abia se născuse. Din când în când, 
mai ridica însă privirile, uitându-se în jur şi întorcându-se 
îngrijorată. Puiul se chinuia să se ridice în picioare. Abia după ce 
reuşea să stea drept puteau să o ia la fugă, aşa de repede, încât 
nici câinii nu se puteau ţine după ei. In aceste câteva minute de 
care avea nevoie ca să se ridice, puiul se afla pe linia dintre 
viaţă şi moarte. Multă vreme Chenzhen rămase nemişcat, 
neştiind ce ar trebui să facă. La o distanţă atât de mare, pe o 
întindere aşa de largă, ce ar fi putut face? Ce să prindă mai 
întâi? Lupul sau gazela? 

Bătrânul îi spuse: 

— Dacă te uiţi la lupi ce liniştiţi sunt îţi dai seama că ei ştiu 
prea bine că oamenii n-au cum să-i deranjeze. N-ai ce să le faci 
de la o distanţă aşa de mare. Dacă ieşim din ascunzătoare, o 
vor lua cu toţii la fugă, şi lupii, şi gazelele. 


Dar Uliji zise: 

— Totuşi, acelea care au pui ne-ar reveni nouă, şi ce cină 
bună ar mai ieşi! 

Cei trei o luară degrabă către pârâiaş. Dar nici nu ieşiră 
bine din ascunziş, că lupii şi ţâşniră ca nişte săgeți cenuşii 
slobozite cu şuier din arcuri, împrăştiindu-se în mai multe 
grupuri şi luând-o în direcţii diferite, într-o dezordine organizată. 
Îşi căutau scăparea spre partea de răsărit a muntelui, pentru ca, 
în câteva clipe, să-şi piardă urma îndărătul stufărişului. Intr-o 
clipă, gazelele o luară şi ele la fugă spre munte, în urma lor 
rămânând numai cele împotmolite în noroi şi mamele care-şi 
lingeau de zor puii. 

Apropiindu-se de unul dintre coturile pârâului, cei trei 
intrară printr-o deschidere de doar cinci, şase metri. Limba 
aceea de pământ avea mai puţin de un hectar, era înconjurată 
de apă din trei părţi, iar râul avea vreo patru, cinci metri lăţime 
şi cam un metru adâncime, dar era atât de limpede, încât se 
vedea albia. În unele porţiuni fundul era nisipos, într-altele era 
noroios, iar malurile erau înalte de un metru şi ceva şi foarte 
abrupte. Pe porțiunile nisipoase şi malul era mai lin. Pe o pajişte 
înverzită de pe malul apei zăceau câteva gazele mai mari şi mai 
mici, cu intestinele scoase şi muşcate de pulpe. O altă gazelă, 
prinsă în noroi, nu se mai putea mişca deloc. Unele mai dădeau 
încet din picioare, în vreme ce din rănile de pe grumaz le curgea 
sânge. 

Moş Bilge spuse: 

— Gazelele au venit de dimineaţă până aici să se adape. 
Atunci lupii le-au înconjurat şi le-au prins. 

Chenzhen văzuse de multe ori tehnica de încercuire a 
lupilor, dar pentru prima dată această strategie era aplicată într- 
un loc în care râul cotea, bucata aceea de pământ fiind 
înconjurată de apă din trei părţi. Încălecă şi începu să mediteze 
la tehnica de luptă a lupilor. 

Uliji spuse: 

— lată cât de isteţi pot fi lupii. Cu siguranţă că s-au ascuns 
pe-aici încă de cu seară, aşteptând momentul în care gazelele 
vin să se adape, apoi dintr-un singur asalt au închis ieşirea din 
poieniţă, blocându-le în acest loc. Simplu! Un cot al râului e ca 
un sac pe care lupii l-au strâns la gură dintr-o mişcare, făcând 
astfel rost de carne. 


Moş Bilge râse şi spuse: 

— Să fi căutat şi n-ai fi aflat un loc mai bun pentru o 
încercuire. Nici prin cap nu ti-ar fi trecut că poţi găsi atâtea pe- 
aici. Pare-se că Tengri a fost foarte atent cu lupii. Dar şi lupii 
sunt foarte inteligenţi. Tengri le-a dăruit aceste coturi de râu, iar 
ei imediat au profitat de ele. Şi ce bine le-au folosit. 

Uliji spuse: 

— Lupii se pricep mult mai bine decât oamenii să se 
folosească de condiţiile terenului sau de vreme atunci când sunt 
la război. Ei au un instinct pentru asta. 

Cei doi câini nu se arătară dornici să se înfrupte din carnea 
de animal sălbatic de pe malul râului. Erau prea mândri ca să 
termine ei firimiturile rămase de la festinul lupilor. Pale se repezi 
însă la una dintre gazelele întregi, care încă sufla, şi, prinzând-o 
de beregată, privi la Bilge, care dădu din cap şi-i spuse: 

— Mănâncă, mănâncă! 

Pale o ucise dintr-o mişcare, apoi sfâşie cu cruzime o 
bucată de carne din coapsă şi începu să o mestece preocupat. 
Văzând urmările măcelului, lui Erlang i se zburli toată blana de 
pe el, de ziceai că e un lup înfoiat. Îl cuprinse pofta de-a ucide şi 
atunci se repezi către cele două gazele împotmolite în noroi. 
Bilge şi Chenzhen strigară la el în acelaşi timp, încercând să-l 
oprească. Erlang însă nu se lăsă convins şi îşi puse labele din 
faţă pe trupul unei gazele moarte, înălțându-se şi privind de jur- 
împrejur. Apoi, văzând că nu departe era o gazelă care încă 
trăia, se aruncă în apă şi se duse înot până acolo. Moş Bilge nu-l 
puse pe Chenzhen să-l oprească, ci îi spuse: 

— Câinele ăsta este foarte sălbatic. Lasă-l, e mai bine să 
ucidă animale sălbatice, măcar aşa nu le va mai muşca pe cele 
domestice. 

Cei trei porniră către marginea apei. Moş Bilge scoase o 
curea de piele de la şa şi făcu din ea un laţ. Chenzhen îşi scoase 
cizmele şi-şi suflecă pantalonii, apoi intră în apă şi trecu laţul în 
jurul gâtului gazelei, pentru ca Bilge şi Uliji să o tragă afară, pe 
mal. După aceea îi legară picioarele. Cei trei mai scoaseră încă o 
gazelă, dintr-un loc răvăşit şi mânjit de sânge, după care aleseră 
o porţiune curată pe care să mănânce. Bătrânul spuse: 

— Mâncăm una, dar pe cealaltă o ducem acasă. 


Uliji înjunghie animalul, în vreme ce bătrânul privea în toate 
direcţiile, apoi îl luă pe Chenzhen şi merseră pe munte să caute 
lemne de foc. 

Călărind, cei doi ajunseră la o văioagă din partea de nord- 
vest pe panta căreia crescuseră caişi sălbatici. Majoritatea 
pomilor erau încă în viaţă, dar cei care nu erau mai înalţi de un 
metru aveau destule crengi uscate. Florile de cais se veştejiseră 
şi zburătăceau care-ncotro, iar văioaga era plină de aroma lor. 
Pe pământ era un strat gros de sâmburi adunaţi de-a lungul 
timpului. Cei doi strânseră două braţe mari de vreascuri uscate 
şi le legară cu nojiţe, apoi încălecară şi o luară agale către 
poiană. Uliji terminase de tranşat carnea şi culegea de pe malul 
râului câteva fire de praz şi usturoi sălbatic. Acum văzu 
Chenzhen că firele acestea de plante sălbatice erau groase cât 
nişte beţişoare de mâncat. 

Deshămară caii şi îi deşeuară. Cailor le tremură carnea pe 
ei de nerăbdare până găsiră un loc unde malul nu era prea 
abrupt şi băură apă după pofta inimii. Bilge era bucuros şi le tot 
spunea: 

— Bună apă, bună apă! Vara, când cauţi loc de păşunat, 
trebuie să găseşti mai întâi apa. 

Caii băură până-şi umflară burta şi abia apoi se ridicară de 
acolo şi merseră pe pajişte, unde începură să mănânce iarbă, 
fornăind. 

Rugul de lemne fu aprins şi în aerul curat de lângă lacul 
lebedelor se răspândi pentru prima oară mirosul cărnii de gazelă 
friptă şi împănată cu prazul, usturoiul, sarea şi boiaua 
chinezeşti. La o distanţă destul de mare de lac, se mai vedeau 
trestiile vechi pe care incendiile nu le mistuiseră şi cele noi, mai 
mari de un stat de om, care formau parcă un zid ce împrejmuia 
lacul, aşa că Chenzhen putea să admire în voie, în timp ce 
mânca şi bea rachiu, lacul şi lebedele sale. El învârtea 
necontenit frigăruia pe care înfipsese bucăţile de carne atât de 
proaspete şi de fragede, încât păreau că mişcă. Cei trei 
porniseră la drum când încă nici nu se luminase de ziuă, iar 
stomacul le chiorăia nevoie mare. Chenzhen mâncă frigare după 
frigare cu carne fragedă, iute şi aromată cu ierburi sălbatice, 
apoi bău din bărdaca turtită a moşului, plină cu rachiu, îmbătat 
de mirosurile şi minunăţiile locului de festin al lupilor. Apoi zise: 


— E a doua oară când mănânc bucate de la masa lupilor. 
Hrana lupilor este cea mai bună delicatesă de pe lumea asta, iar 
dacă o mănânci chiar în locul în care au vânat lupii, cu atât mai 
bună. Nu e de mirare ca atâtor împărați le plăcea pe vremuri să 
vină la vânătoare în stepă. 

Moş Bilge şi Uliji puseră o pulpă de gazelă direct pe foc, 
apoi, pe măsură ce se frigea, tăiau cu cuțitul o felie şi-o mâncau. 
Bătrânului îi venise pofta de mâncare: mânca felie după felie, 
dând apoi rachiu pe gât. Zise: 

— Sunt liniştit ştiind că lupii veghează la păşunile acestea în 
locul nostru. Peste vreo trei săptămâni, când mieii vor putea 
pleca la drum lung, ne mutăm cu toată brigada. Aşa rămâne 
stabilit. 

Uliji înveli praz şi usturoi sălbatic în câteva felii de carne şi 
muşcă, spunând: 

— O să vrea să vină toată brigada cu tine? 

Bătrânul spuse: 

— Au venit gazelele şi lupii, oamenii de ce să nu vrea să 
vină? Dacă iarba n-ar fi bună, ar mai veni gazelele? Dacă n-ar fi 
gazele multe, s-ar mai osteni lupii până aici? Eu am să duc 
gazela aceea acasă, iar mâine o să ţinem o şedinţă cu toate 
cadrele brigăzii şi o să îi invităm pe toţi să mănânce colţunaşi cu 
carne de gazelă. Dacă ar şti lumea că aici e o apă aşa de bună, 
şi încă apă curgătoare, ar da năvală încoace. Vara nu e suficient 
să găseşti păşuni cu iarbă grasă, îţi mai trebuie şi apă bună. 
lazurile cu apă stătută, care este puţină şi murdară, sunt cel mai 
de temut vara. Animalele o beau şi se îmbolnăvesc, tocmai vara, 
când trebuie să pună grăsime pe ele. Dacă apa nu e bună, s-a 
dus şi grăsimea. 

Uliji spuse: 

— Dacă există păreri opuse mai venim odată, îi aducem pe 
toţi până aici să vadă. 

Bătrânul hohoti şi spuse: 

— Nu-i nevoie! Eu sunt căpetenia lupilor, dacă vin eu, 
trebuie să vină după mine toţi ceilalţi lupi, mari şi mici. Dacă 
mergi după căpetenia lupilor, nu ţi se poate întâmpla nimic. 

Bătrânul privi apoi la Chenzhen şi-l întrebă: 

— Tu de câte ori te-ai dus după moşul tău ai păţit ceva? 

Chenzhen râse şi spuse: 


— Dacă te ţii după taica, împăratul lupilor, n-ai parte decât 
de bunătăţi. Ce n-ar da şi Yangke şi ceilalţi să vină cu dumneata. 

Uliji spuse: 

— Atunci aşa rămâne. Mă întorc la Direcţia Păşunilor şi 
convoc o şedinţă, să ne pregătim de mutare. Toate ordinele pe 
care le-au dat cei de sus în ultimii ani m-au ţinut acolo sufocat. 
Dacă ne mutăm încoace o să putem cel puţin să respirăm, 
măcar vreo patru, cinci ani. 

Chenzhen întrebă: 

— Dar, după cinci ani, n-o să mai putem deschide alte 
păşuni? 

— Nu, zise Uliji întunecându-se la faţă. În nord este zonă de 
frontieră. În vest şi în sud sunt alte comune. Înspre nord-est 
munţii sunt prea abrupți şi e mai mult stâncă. Eu am fost deja 
de două ori. Nu mai sunt păşuni pe care să le putem folosi. 

Atunci Chenzhen întrebă din nou: 

— Şi după aceea ce-o să facem? 

Uliji răspunse: 

— Numai dacă se ţine sub control numărul animalelor şi 
dacă se îmbunătăţeşte calitatea animalelor se mai poate face 
ceva. Bunăoară, să trecem la dezvoltarea rasei îmbunătăţite de 
Xinjiang. Acestea dau de două ori mai multă lână decât oile din 
rasa locală, lână de o calitate mult mai bună, cu un preţ de 
patru ori mai mare. Pe o jumătate de kilogram de lână de la oile 
noastre dacă iei un yuan, pe când pentru aceeaşi cantitate de 
lână de la oile de Xinjiang iei patru yuani şi ceva. Socoteşte şi o 
să vezi ce diferenţă mare este. lar lâna de oaie este principala 
noastră sursă de venit. 

Chenzhen încuviinţă şi spuse că este o soluţie foarte bună. 

Însă Uliji oftă şi spuse: 

— Populaţia Chinei este foarte numeroasă. După mintea 
mea, peste vreo câţiva ani n-o să ne mai ajungă păşunile. Apoi, 
când noi nu vom mai fi, voi, tinerii, ce-o să faceţi? 

Moş Bilge spuse privind fix: 

— Tu trebuie să încerci să-i convingi pe şefi să nu ne mai 
omoare atât cu cantitatea, că nu se mai poate. Trebuie să o 
luăm de la început. 

Uliji clătină din cap şi spuse: 

— Cine stă să te asculte? Cei aflaţi acum în funcţii de 
conducere sunt agricultori. Au un nivel de cultură mai ridicat 


decât al păstorilor şi vorbesc chineza mai fluent. Unde mai pui 
că mongolii sunt preocupaţi acum să se întreacă la omorât lupi, 
la înmulţit animale, în timp ce oameni care nu ştiu nimic despre 
problemele stepei sunt promovați peste noapte. 

Cei trei cai mâncaseră iarbă până se umflaseră, iar acum 
moţăiau cu capul puţin plecat şi cu ochii închişi. Se întorsese şi 
Erlang, ud leoarcă din cap până-n picioare, cu căpăţâna plină de 
sânge şi cu burta rotundă ca o găleată pentru lapte de la câtă 
carne mâncase. Stătea în picioare, nemişcat, la câţiva paşi 
depărtare de oameni. Pale parcă ştia unde fusese şi, cu privirile 
pline de invidie şi bănuială, se repezi deodată la el. Se 
încăierară şi atunci Chenzhen şi bătrânul dădură fuga să-i 
despartă. 

Uliji îi luă pe cei doi să inspecteze puţin poiana, 
consultându-se cu Bilge unde să amplaseze taberele celor patru 
brigăzi. În vremea aceasta, Chenzhen privea cu nesaţ imaginile 
feerice, întrebându-se dacă nu cumva nimerise în grădina 
Edenului din mijlocul stepei, ori în stepa din mijlocul grădinii 
Edenului. Îşi dorea din toată inima să rămână acolo pentru 
totdeauna. 

După ce se întoarseră din inspecţie, cei trei începură să 
jupoaie gazela şi să o tranşeze. Privind la trupul transformat în 
bucăţi însângerate, Chenzhen se simţi pustiit şi i se păru că 
aerul idilic, romantic al acelui colţ de rai fu pe dată cuprins de 
mirosul de sânge şi de groază. Cugetă o vreme, apoi nu se putu 
abtine şi îl întrebă pe bătrân: 

— larna, lupii ucid gazele multe, ca să aibă până la 
primăvară. Dar vara de ce ucid atâtea? Pe limbile acestea de 
pământ au rămas atâtea gazele moarte, care în câteva zile vor 
putrezi şi nu vor mai fi bune de mâncat. Adevărul e că lupilor le 
place să ucidă. 

Dar bătrânul îi spuse: 

— Nu pentru a se distra au ucis lupii atât de multe gazele şi 
nici pentru a se grozăvi, ci pentru a le lăsa ceva şi celor mai 
slabi sau mai bolnavi dintre ei. De ce nu pun piciorul în stepă 
nici tigrul, nici leopardul? Cum de domnesc pe aceste meleaguri 
tocmai lupii? Pentru că lupii sunt mai uniţi decât tigrii şi 
leoparzii. Tigrul când ucide un animal nu se gândeşte decât la 
sine, nu-l interesează ce vor mânca perechea şi puii lui. Ei, lupul 
nu e aşa. El se gândeşte la el, dar şi la lupii mai bătrâni, la cei 


şchiopi, la cei orbi, slabi şi bolnavi, sau la lupoaicele care 
alăptează puii şi nu pot merge la vânătoare. Nu te gândi doar la 
priveliştea atâtor gazele ucise. In noaptea aceasta, când lupul 
cel mare va da semnalul printr-un urlet, jumătate dintre lupii 
stepei Elun şi cei înrudiţi cu aceştia vor veni cu toţii până aici şi 
vor da gata toată carnea gazelelor. Lupii se gândesc unii la alţii, 
aşa se realizează unitatea. Şi doar astfel, uniţi fiind, ei pot să 
răzbească în bătălii. Uneori, când împăratul lupilor urlă, se 
adună cu sutele şi se duc la război. Bătrânii spuneau că pe 
vremuri în stepă domneau tigrii, dar aceştia au fost izgoniți de 
haitele de lupi. Lupii sunt mai grijulii decât oamenii cu semenii 
lor şi sunt mai uniţi. 

Bătrânul oftă şi adăugă: 

— Mongolii au ajuns la mari realizări numai în vremea lui 
Genghis-Han, când învățau de la lupi. Asta pentru că pe atunci 
oamenii erau uniţi şi, cu toate că erau puţini la număr, erau toţi 
pentru unul. Fiecare şi-ar fi dat viaţa bucuros pentru maica 
noastră, stepa, cum altfel ar fi putut să răstoarne jumătate din 
lume? Dar mongolii din cauza aceasta au pierdut, pentru că s-au 
dezbinat, s-au ucis între ei, frate cu frate, rude de sânge, pentru 
aur. Triburile s-au împrăştiat precum săgețile slobozite din 
arcuri, pentru ca apoi să fie frânte, unul câte unul. Oamenii nu 
stau laolaltă precum lupii. Mai uşor învăţăm de la lupi tehnicile 
de război decât unitatea lor. Dar, deşi mongolii au învăţat de la 
ei de sute de ani, tot nu au devenit imbatabili. Nu mai zic nimic, 
că mă doare sufletul... 

Privind pajiştea atât de frumoasă, încât simţea cum îi 
tresaltă inima în piept, Chenzhen se adânci în gânduri. 

Bătrânul luă carnea rămasă, o împachetă în pielea 
animalului şi o îndesă în doi saci. Chenzhen puse şaua pe cal, 
apoi Bilge şi Uliji încărcară câte un sac dinapoia şeii, legându-i 
cu nojiţe. 

Apoi cei trei cai porniră în galop către tabără. 


Capitolul 17 


Ei semănau cu lupul animalul-strămoş al hunilor. 


Pisa] 

Noi ştim de la turci că strămoşul neamului mongol era 
lupul. După cronicile din Istoria secretă a mongolilor, 
strămoşul neamului mongol este un lup vânăt. Din Legenda 
lui Oghuz-Han iarăşi aflăm că zeul protector al neamului 
tujue era un lup cenuşiu: „Un lup cenuşiu imens veni pe o 
rază de lumină.” 


René Grousset, Imperiul stepelor 


DECIZIA AUTORITĂȚILOR ÎN PRIVINȚA INCIDENTULUI legat 
de caii militari a fost transmisă mai jos, la nivelul păşunii Bulag. 
Uliji, care era responsabil cu producţia întregii păşuni, a fost 
înregistrat cu o abatere administrativă şi a fost revocat din 
funcţia de membru al conducerii trilaterale a păşunii, fiind 
retrogradat la munca de jos, pentru reeducare. Batu, Şatsreng şi 
ceilalţi stăvari au fost şi ei înregistraţi cu o abatere gravă, iar 
Batu a fost revocat din funcţia de comandant al companiei de 
miliţie populară. La păşune mai sosi un ordin. În el se spunea că 
Bao Shungui, care încheiase formalităţile de transfer, a fost 
numit comandant general al colectivului de conducere a 
păşunilor, fiind responsabil cu toate activităţile, la nivelul întregii 
păşuni, de la cele legate de revoluţia culturală până la cele de 
producţie. 

Uliji plecă de la Direcţia Păşunilor, iar Bao Shungui şi Zhang 
Jiyuan îl însoţiră până la brigada zootehnică. Bagajul lui Uliji era 
un singur sac de umăr, mai mic chiar decât traista pe care şi-o 
iau vânătorii când pleacă la vânătoare. Înainte de revoluţia 
culturală, lui Uliji îi plăcea să pună biroul de director de fermă la 
brigada sau la grupul zootehnic. Acolo îşi ţinea cojoacele pentru 
tot anul şi cizmele pe care i le îngrijeau nişte femei de la câteva 
iurte. De mulţi ani, fie că era transferat sau nu, el tot la un nivel 
mai jos stătea şi-şi îndeplinea obligaţiile fie că avea, fie că nu 
avea funcţii. Prestigiul şi influenţa lui Uliji rămâneau neatinse. 
De data asta pleca mai încetişor la drum. Calul pe care îl călărea 
Uliji era unul alb şi bătrân. Deşi venise la sfârşitul primăverii, era 
foarte înspăimântat de frig, căci încă nu năpăârlise şi arăta ca un 
bătrân care stă cu şuba pe el până la începutul verii, să se 
încălzească. 


Zhang Jiyuan se gândi să-i dea lui Uliji calul său, care era 
mai rapid, însă Uliji nu fu de acord. Il tot îndemna pe Zhang să 
meargă mai repede, să nu-şi piardă timpul aşteptându-l pe el. 
Zhang Jiyuan venise la Direcţia Păşunilor să ia baterii pentru 
stăvarii brigăzii, iar când intrase întâlnise doi şefi, unul mai 
vechi şi unul mai nou. Apoi mersese cu Uliji, însoţindu-l. Ştia însă 
că Uliji va dori să stea acasă la Bilge şi atunci se mai liniştise. 

Calul pe care-l călărea Bao Shungui fusese ales de Uiiji 
iniţial: un cal înalt, puternic, galben cu pete albe. Rândul subţire 
de păr nou era galben şi lucios ca satinul, iar Bao Shungui 
trebuia să-l tragă tot timpul de hăţuri ca să poată merge şi Uliji 
pe lângă ei. Dar calul cel bălţat smucea mereu de căpăstru şi nu 
se obişnuia deloc cu felul în care îl tot ţinea din fugă stăpânul 
acesta nou. Uneori însă încetinea singur şi se freca uşor de 
genunchiul fostului stăpân, nechezând încetişor a supărare. 

Bao Shungui zise: 

— Uliji, zău, am făcut tot ce mi-a stat în puteri, căci aş fi 
vrut să rămâi în conducere. Eu nu mă pricep deloc la zootehnie, 
sunt crescut de mic pe câmp, între lanuri. Cei de sus mi-au dat 
această mare responsabilitate, să mă ocup de toată păşunea, 
dar zău dacă nu am o strângere de inimă. 

Uliji tot bătea cu călcâiele în coastele calului ca să-l mâne 
mai repede, în vreme ce pe frunte îi apărură broboane de 
sudoare. Omul călare pe calul bătrân ostenise, calul aşijderea, 
dar Zhang Jiyuan îl tot ajuta, mânându-i şi el calul cu biciuşca. 
Uliji întinse mâna şi-l bătu uşurel peste cap ca să-l mai 
liniştească, apoi îi spuse lui Bao Shungui: 

— Modul acesta de reacţie nu mă are în vedere decât pe 
mine. lau în considerare numai pagubele materiale, dar n-au 
luat în calcul problema politică. Un astfel de incident e mult prea 
grav ca să nu se lase cu consecinţe; dacă nu m-ar fi îndepărtat 
pe mine, n-ar mai fi avut cum să se justifice la fiecare nivel. 

Cu o mină sinceră, Bao Shungui spuse: 

— Uliji, în curând se va împlini un an de când am venit, 
ferma zootehnică este mult mai greu de orânduit decât cea 
agricolă, dacă se mai întâmplă două, trei incidente ca acesta, eu 
nu mai am cum să fac faţă responsabilităţilor... sunt unii care 
voiau neapărat să te trimită în construcţii, dar eu am insistat să 
te duci la brigada a doua. Imi dau seama că te pricepi la 
animale, şi ştiind că te duci să stai la Bilge sunt pe deplin liniştit, 


că, măcar dacă se întâmplă ceva, pot să vin repede la tine să-ţi 
cer sfatul. 

Uliji se mai lumină la faţă şi zise: 

— Dar dacă brigada a doua deschide o nouă păşune, se mai 
înfiinţează comitet revoluţionar sau nu? 

— Sigur că da, spuse Bao Shungui. Cei de la Direcţia 
Păşunilor au hotărât ca eu să mă ocup de problema aceasta în 
general, dar cel care stabileşte când pornim, cum amplasăm 
tabăra şi cum se distribuie păşunile este Bilge. Trebuie să-ţi 
spun că au fost destui care s-au opus, că ar fi prea departe, că 
sunt prea mulţi lupi în munţi, mulţi țânțari, că n-ai niciun fel de 
facilităţi, că, dacă e să se întâmple ceva, eu am să port toată 
răspunderea. De aceea am hotărât să vin cu voi, şi îi mai iau şi 
pe cei de la construcţii, să facă depozitele pentru lână, sediul 
provizoriu al oficiului şi al dispensarului veterinar, şi să refacă şi 
câteva porţiuni de drum. 

Uliji scoase un oftat adânc şi căzu pe gânduri. 

Bao Shungui spuse: g 

— Aceasta tot ție ți se datorează, căci tu ai viziune. Intreaga 
tară duce lipsă de carne de vită şi de oaie, în schimb, 
conducătorii ne-au mărit normele. Dacă nu găseam păşuni noi, 
n-aveam cum să ducem planurile la îndeplinire. 

Uliji spuse: 

— Acum mieii sunt încă prea mici, trebuie să mai aşteptăm 
o vreme până să reuşim să deschidem o nouă păşune. Ce te-ai 
gândit să facem în acest răstimp? 

Bao Shungui spuse răspicat: 

— Îi repartizăm pe vânătorii de elită, organizăm grupurile 
pentru vânătoarea de lupi, facem exerciţii de tragere. Deja am 
cerut autorităţilor să ne trimită mai multe cartuşe, altfel nu 
putem eradica pericolul lupilor din stepa Elun. Recent am văzut 
statisticile privind pagubele produse de lupi în ultimii zece ani. 
Ei bine, cea mai mare parte din pierderile suferite în fiecare an 
au fost cauzate de lupi. Mai mult decât de viscole, de secetă sau 
de boli. Dacă vrem să mărim numărul de animale din turmele 
păşunii, trebuie să rezolvăm două lucruri. Primul, să stârpim 
lupii, şi al doilea, să deschidem noi păşuni. Pe păşunile noi sunt 
mulţi lupi; dacă nu-i învingem, nu ne putem descurca cu 
păşunea. 

Uliji îl întrerupse: 


— N-o să meargă. Lupii produc pagube, dar stârpirea lor va 
aduce nu numai pagube, ci un adevărat dezastru pentru stepă. 
Şi atunci nu se va mai putea face nimic. 

Ridicându-şi capul, Bao Shungui privi spre cer şi spuse: 

— Am auzit de mult că şi tu eşti ca Bilge, şi mai sunt câţiva 
păstori bătrâni care iau partea lupilor. Astăzi poţi vorbi deschis, 
nu ai de ce să-ţi faci griji... 

Uliji îşi drese glasul şi apoi spuse: 

— Dacă e să-mi fac griji, mi le fac pentru stepă, căci nu 
vreau ca locul acesta minunat, pe care l-au lăsat strămoşii, să 
piară de mâna mea. Despre treaba cu lupii vorbesc de peste 
zece ani şi o să mai vorbesc ... In cei peste zece ani cât a fost 
păşunea în responsabilitatea mea, numărul animalelor s-a 
dublat, însă numărul celor pe care a trebuit să le predăm 
autorităţilor a fost mereu mai mare: de trei ori decât cel cerut 
de la alte păşuni. Cea mai importantă misiune este aceea dea 
proteja viaţa stepei, aceasta este baza creşterii animalelor. E 
greu să protejezi păşunea, dar cel mai important este să 
controlezi cu stricteţe numărul animalelor de pe păşune, mai 
ales numărul hergheliilor. Vitele şi oile pasc ziua întreagă, iar 
seara se opresc. Caii însă sunt nesătui, ei consumă cel mai mult. 
Caii, dacă nu mănâncă şi noaptea, nu se îngraşă, aşa că pasc 
necontenit, pe lumină, pe întuneric: mănâncă şi se uşurează. 
Intr-un an, o oaie are nevoie de douăzeci de mu% de păşune, în 
vreme ce unui cal îi trebuie două sute şi ceva de mu. Caii mai şi 
distrug păşunea cu copitele lor. Dacă o herghelie stă pe o 
păşune zece zile sau două săptămâni, acel loc devine arid, ca o 
bucată de deşert. Şi încă vara, când plouă mai mult, iarba creşte 
repede, dar în celelalte anotimpuri fiecare stână trebuie 
strămutată, cu mare osteneală, la fiecare lună, fiind interzis să 
stai într-un loc până se termină toată verdeaţa. Şi vitele strică 
păşunea cu copitele, deoarece au un mare defect: în fiecare zi, 
când se întorc de la păscut nu se împrăştie, ci le place să stea 
laolaltă. Vitele din aceeaşi cireadă se aliniază şi aşa se întorc 
acasă. Şi cum sunt foarte grele, iar copitele lor, foarte dure, în 
nici câteva zile au şi distrus o fâşie de verdeață, transformând-o 
într-o cărare bătătorită, stearpă. Dacă nu s-ar muta din timp în 
timp, la un kilometru de partea respectivă de stepă, s-ar face 


3 Unitate de măsură pentru suprafeţe, echivalentă cu 0,0667 ha. 


numai cărărui şi şanţuri de nisip. La asta se mai adaugă şi oile 
care calcă iarba zi de zi. În nici două luni, pe o rază de un 
kilometru în jurul taberei de iurte nu mai creşte nici fir de iarbă. 
De aceea se tot mută păstorii din loc în loc, ca să mai lase stepa 
să respire puţin. Cea mai mare primejdie pentru stepă este căl- 
catul pe ea, şi aici mă refer la suprapopulare, care înseamnă 
păscut şi călcat fără oprelişte. 

Uliji văzu că Bao Shungui ascultă cu mare atenţie, aşa că 
spuse mai departe: 

— Apoi, mai este un lucru foarte important atunci când ne 
gândim la protecţia stepei: să nu ucidem prea mulţi lupi. Cel mai 
tare se strică păşunile atunci când se înmulţesc animalele 
sălbatice, şi cele mai dăunătoare sunt şoarecii, iepurii, 
marmotele şi gazelele. Dacă n-ar fi lupi, numai şoarecii şi 
marmotele ar reuşi să dea peste cap stepa în doar câţiva ani. Pe 
când lupii sunt duşmanii lor, care îi asupresc şi pe care nu-i pot 
învinge. Pe lângă protecţia stepei, trebuie să facem faţă şi 
calamităţilor naturale. Bunăoară, când dă viscolul, lucru cu care 
stepa noastră are de-a face destul de des. Când păşunile din 
celelalte comune se confruntă cu un viscol mai puternic, ei 
rămân fără jumătate din animale, pe când noi nu avem pierderi 
prea mari. De ce? Pentru că stepa noastră e foarte roditoare şi 
în fiecare toamnă cosim suficient fân, iar anul acesta chiar au 
folosit şi animalele pentru recoltarea fânului, aşa încât în mai 
puţin de o lună putem strânge fânul necesar tuturor vitelor în 
caz de calamitate. Apoi verdeaţa aceasta e abundentă şi foarte 
înaltă, iar dacă vine zăpadă mare nu o acoperă. Dacă verdeaţa e 
bună şi terenul este stabil, nu se erodează, iar izvoarele şi 
pâraiele nu seacă, aşa că atunci când dă seceta oamenii şi 
animalele au apă de băut. Dacă iarba e bună, oile şi vacile sunt 
puternice, aşa se face că în ultimii ani animalele nu s-au mai 
îmbolnăvit. A crescut şi producţia, iar acum avem posibilitatea 
de a aduce şi diverse instalaţii mecanice, să săpăm puțuri şi să 
construim ocoluri ca să putem face faţă mai bine oricăror 
neajunsuri. 

Bao Shungui dădu din cap şi spuse: 

— Aşa e, aşa e! Protejarea stepei este o problemă de bază 
în păstorit, am reţinut acest lucru. De câte ori vin cadrele la 
brigadă şi îi obligă pe oameni să se mute, să lase stăvarii să mai 
stea douăzeci şi patru de ore în munte cu caii şi s-o ia pe-acolo, 


ca să nu treacă peste păşuni şi să le strice cu păscutul şi cu 
călcatul. Apoi, de câte ori fac inspecția lunară a fiecărei brigăzi 
şi a fiecărui grup de producţie, pot dispune reținerea din salariu 
pentru orice păşune uzată în exces, în schimb, pentru acele 
păşuni bine întreţinute voi acorda recompense şi voi face 
propuneri pentru promovare. Altfel, dacă nu voi administra 
brigada cu o mână de fier, nu voi avea cum să mă descurc cu 
stepa Elun. Cât despre haitele de lupi care ar contribui la 
protejarea stepei, pe asta nu prea pot s-o pricep. 

— Cel mai repede se înmulţesc marmotele: îşi fac câte 
patru, cinci vizuini pe an, în fiecare vizuină găsindu-se zece, 
douăzeci de animale, şi într-un an dintr-o vizuină se fac zece. la 
socoteşte, cam cât din nutreţul vitelor mănâncă aceste animale 
ca să se facă mari? Cu iepurii e la fel, iar într-un an îşi fac câteva 
vizuini şi în fiecare vizuină sunt o grămadă de iepuri. Apoi, 
vizuini de marmotă ai văzut, sunt în stare să găurească un 
munte întreg. Am făcut o socoteală estimativă şi mi-a ieşit că 
iarba pe care o mănâncă animalele sălbatice într-un singur an e 
de câteva ori mai multă decât cea de care au nevoie o sută de 
mii de animale din întreaga stepă. Păşunea noastră este atât de 
mare — ca întindere, e cât un judeţ din ţară, însă oameni nu 
sunt mai mulţi de o mie. Dacă n-ar fi venit şi studenţii, n-ar fi 
fost nici o mie. Cu aşa de puţini oameni crezi că te poţi descurca 
să extermini milioane de şoareci, iepuri, marmote sau gazele? 

Apoi Bao Shungui zise: 

— Dar eu n-am mai văzut iepuri de mai bine de un an. În 
afară de şoarecii din apropierea Direcţiei Păşunilor, care erau 
cam mulţi, ce-i drept, prin alte părţi nici n-am prea văzut 
nevăstuici, în schimb, vizuini de marmote am văzut cu duiumul. 
Gazelele sunt într-adevăr foarte multe: o turmă poate să 
depăşească şi zece mii de capete de animale mari, am văzut de 
nu ştiu câte ori, ba chiar am împuşcat vreo trei, patru. Gazelele 
sunt o mare nenorocire pentru păşuni, iar cu păscutul lor pun 
bieţii oameni pe jar. 

Uliji spuse: 

— Păşunile din Elun sunt bune, iarba e înaltă şi deasă, 
acoperă şi iepurii, şi nevăstuicile. Dacă nu te uiţi cu atenţie, nici 
nu le poţi vedea. Numai când vine toamna le poţi zări, căci 
atunci peste tot sunt moviliţele galbene de fân pus la uscat; îl 
duc în vizuini numai după ce s-a uscat bine la soare. Gazelele nu 


sunt considerate cele mai dăunătoare, ele doar mănâncă iarba, 
nu-şi mai fac şi vizuini în pământ. În schimb, nevăstuicile, 
marmotele şi şoarecii mănâncă iarba, îşi fac cotloane pe sub 
pământ şi se mai înmulţesc excesiv, iar dacă n-ar fi lupii, toate 
aceste animale sălbatice ar ajunge în câţiva ani să termine toată 
iarba şi să sape toată stepa, transformând-o într-un adevărat 
deşert. Dacă tu crezi că trebuie să stârpim lupii fără milă, peste 
câţiva ani n-o să mai ai peste ce să fii responsabil. 

Bao Shungui trase un hohot de râs şi zise: 

— Eu nu ştiu decât atât: că pisica prinde şoareci, uliul 
prinde şoareci şi şarpele mănâncă şoareci, dar n-am auzit în 
viaţa mea pe cineva spunând despre lupi că ar prinde şoareci. 
Nici chiar câinii nu prind şoareci decât ca să-şi omoare timpul. 
Crezi tu că s-ar cobori lupii la o treabă aşa de măruntă? Lupul 
mănâncă oi şi cai, şoarecii nu i-ar ajunge nici pe-o măsea, cum 
aş putea să cred aşa ceva? 

Uliji oftă: 

— Voi, cei care veniţi de la câmpie, nu pricepeţi astfel de 
lucruri şi faceţi o mare greşeală, din cauză că nu cercetaţi cu de- 
amănuntul cum stau lucrurile. Eu sunt crescut în stepă, cunosc 
lupul. Lui îi plac animalele mari cum ar fi oile, vitele, caii, 
gazelele, dar acestea toate sunt păzite de oameni şi, când nu 
reuşesc să le înfulece, n-au încotro şi se întorc la animalele mici. 
Gazelele aleargă prea repede, nu le pot prinde cu una, cu două, 
aşa că ies mai câştigaţi cu şoarecii şi marmotele. Oamenii din 
stepă de pe vremuri tot cu şoareci se hrăneau atunci când era 
foamete. Şi eu, când eram mic şi eram înfometat, când nu mă 
săturam, mai prindeam şoareci şi-i mâncam. Apoi, carnea de 
veveriţă de pământ este foarte grasă, când sunt mici sunt doar 
de un deget, dar mai târziu se fac de două sute de grame, iar 
când ajung nu mai mari de treizeci de centimetri pot să aibă şi 
ceva mai mult de jumătate de kilogram. Dacă mănânci trei, 
patru, te saturi! Dacă prinzi multe şi nu le mănânci pe toate, 
poţi să le jupoi blana, să le pui carnea la uscat şi o poţi mânca 
aşa sau o poţi pune la păstrare. Dacă nu mă crezi, când voi avea 
eu timp îţi prind câteva bucăţi, apoi îţi fac o friptură, să vezi ce 
carne fragedă şi fină au. Şi soldaţii sovietici au mâncat cândva 
carne de şoarece în stepă, ba chiar şi Genghis-Han. 

Pe faţa lui Bao Shungui apăru o expresie jenată. Dar Uliji nu 
îl privi, ci spuse mai departe: 


— Într-un an a venit un şef în inspecţie la garnizoana de 
frontieră. Era de loc din Canton. Tocmai vorbeam despre 
comasarea trupelor de grăniceri, când el m-a întrebat dacă 
şobolanii din stepă sunt gustoşi sau nu, la care i-am răspuns că 
sunt foarte gustoşi. Auzind una ca asta, a spus să nu se mai 
pregătească prânzul în ziua aceea, ci să prindem şobolani şi să-i 
facem o mâncare. Am luat atunci cu mine un păstor care era în 
trupele de miliţie şi am ieşit în câmp să căutăm vizuini de 
şobolani, în care am turnat apă cu găleţile, aşa că în nici o oră 
ne-am întors cu câţiva şobolani pe care i-am jupuit, scoțând la 
iveală un strat de grăsime albă. Cum i-a văzut, şeful a fost tare 
mulţumit, iar în ziua aceea noi trei ne-am delectat cu o friptură 
delicioasă, lăsându-i cu ochii-n soare pe toţi ofiţerii garnizoanei, 
care simțeau mirosul îmbietor al cărnii, dar nu îndrăzneau să 
guste. Atunci acel şef a zis că în stepă e curat, că iarba e foarte 
bună, ca atare şobolanii care se hrăneau cu iarba şi seminţele 
stepei nu puteau fi decât curaţi, şi a mai spus că a mâncat cea 
mai aromată, mai gustoasă, mai fragedă carne de şobolan, mult 
mai bună decât carnea de şobolan din Canton. Dacă ar lua să 
vândă şi acolo, ar vinde cu nemiluita, dar păcat că e prea 
departe, iar în tren nu ai voie cu şobolani vii. Altfel ar fi trimis în 
fiecare an o sumedenie de şobolani în Canton şi în felul acesta 
ar fi ajutat şi la exterminarea lor din stepă. Ar fi câştigat un ban 
bun şi ar fi crescut şi calitatea mâncării din Canton... 

Bao Shungui începu să râdă: 

— Interesant, dacă am vinde şobolanii din stepă în Canton, 
te pomeneşti că am scoate mai mulţi bani decât cu carnea şi 
lâna de oaie. Dar cu marmotele cum e, se prind uşor? 

— Da. Merge să le inunzi vizuinile sau să le prinzi în laţ ori 
să sapi după ele cu lopata, dar cea mai bună metodă este să 
antrenezi nişte câini să intre după ele prin vizuini. Câinilor din 
stepă le place foarte mult să se distreze prinzând şoareci, iar 
când îşi învaţă puii să prindă animale sălbatice, căţelele de 
vânătoare pe şoareci exersează. Dar de mâncat, nu mănâncă 
decât carne de oaie şi de vită, nu se ating de cea de şoarece. 
Lupii însă nu sunt aşa de precauţi cu mâncarea cum sunt câinii, 
marmotele de stepă sunt pline de grăsime şi destul de mari şi 
uşor de prins, aşa că primăvara, vara şi toamna asta e 
principala lor hrană. Cum simţul responsabilităţii păstorilor e 
foarte mare, într-un an, când ne-am ocupat noi de producţie, 


lupii n-au putut găsi nicio portiţă prin care să se strecoare şi să 
dea iama în oi sau cai. După aceea, eu şi alţi câţiva ciobani am 
prins nişte lupi şi am văzut că sunt încă destul de puternici, dar 
un lucru care m-a uimit a fost că, atunci când i-am spintecat, în 
burtă mai aveau încă şobolani, a căror carne se mistuise, dar 
rămăseseră capetele şi cozile. Am numărat şobolanii din burta 
unui lup: peste douăzeci de capete şi de cozi. Unde mai pui că 
pe lângă aceştia mai erau bucăţi din capul unei marmote! Câţi 
şoareci crezi că mănâncă un lup într-un an? De câte ori vine 
vreun director de pe la comună sau judeţ, mereu trebuie să-i 
explic acest lucru şi să-i spun că lupul este un erou al deratizării 
în stepă. Ei însă nu prea mă cred. E cam greu să schimbi 
gândirea unui om de la câmpie în ceea ce-i priveşte pe lupi. 

Zhang Jiyuan asculta şi se aprindea tot mai tare, până când 
nu mai suportă şi intră şi el în discuţie: 

— Eu am fost stăvar preţ de doi ani şi am văzut zi de zi lupi 
prinzând şoareci şi ridicând praful pe când alergau după ei. Lupii 
sunt mult mai pricepuţi la prins marmote decât câinii. Ei 
scormonesc pământul, se duc acolo unde sunt cele mai multe şi 
scormonesc la întâmplare. Cum dau de o veveriţă care o ia la 
fugă, îi trag o labă de nu mai ştie care-i stânga şi care-i dreapta, 
după care o înghit dintr-o îmbucătură. Dar după câteva astfel de 
reprize, lupii nu se vor sătura decât pe jumătate, aşa că vor 
trece la săparea de găuri, căci se ştie că lupii se pricep de 
minune la treaba asta. Şi dacă se adună câţiva care să lucreze 
laolaltă, pot scoate la iveală o vizuină întreagă de marmote pe 
care să le mănânce. 

Uliji spuse: 

—  Lupoaicei şi puilor le place foarte mult să prindă 
marmote şi să le mănânce. Înainte de a înţărca puii, lupoaica 
trebuie să-i înveţe cum să prindă animale şi încep chiar cu 
marmotele. Căci atunci când are pui, lupoaica nu se poate duce 
cu haita la prădat departe de casă. Dar când puii se fac de două, 
trei palme şi de-abia au învăţat şi ei să se mişte încoace şi- 
ncolo, cel mai tare le e frică de om, căci, dacă vânătorii prind o 
lupoaică aflată cu puii la vânătoare prin sălbăticie, pe mamă o 
împuşcă dintr-un foc, iar puii, fiind aşa de mici, nu o pot lua la 
fugă, şi oamenii îi pot prinde la fel de uşor ca pe miei. De aceea, 
cât sunt încă mici, lupoaica trebuie să-şi ducă puii cât mai 
departe de locurile prin care trec oamenii şi animalele lor. Acolo 


lupii se află în siguranţă şi, totuşi, nu pot mânca deloc carne de 
vită sau de oaie. Atunci, din ce să trăiască? In afară de carnea şi 
oasele de vânat mare pe care le mai aduc din când în când, 
lupul şi căpetenia haitei, lupoaica şi puii nu se pot baza decât pe 
carnea de veveriţă şi pe cea de marmotă. 

Uliji înclină capul, privindu-l pe Bao Shungui. Văzând că nu 
dă semne de nerăbdare, spuse: 

— Cât puii se află în siguranţă în locuri prin care nu trec 
oameni şi nu mănâncă decât marmote, lupoaica îi învaţă mai 
întâi pe micuţi cum să prindă jivine vii. Abia după aceea se 
îngrijeşte de stomacul lor. Apoi, când se fac de jumătate de 
metru, încă nu sunt în stare să meargă după haită şi se învârt în 
cerc câteva zeci de paşi. De acum ei trebuie să-şi prindă singuri 
marmotele şi să se sature. Am văzut cum o ceată de lupi mici 
fugeau după marmote. De fapt, ei le urmăreau în joacă, dar 
fugeau de ziceai că s-a pornit furtuna de nisip. Era mai 
interesant de urmărit decât pisicile care fugăresc şoareci, şi 
peste tot erau multe veveriţe care chiţăiau după pofta inimii. 
Vara, iepuraşii doar ce au învăţat să alerge, dar nu pot fugi mai 
tare decât puii de lup. Aşa că aceştia pot şi mai bine să deprindă 
măiestria de a prinde iepuri şi de a-i înfuleca. Într-o vizuină sunt 
şapte, opt, zece pui de lup. De câte veveriţe şi iepuri sălbatici au 
ei nevoie ca să se facă mari? 

Apoi Uliji mai adăugă pe un ton apăsat: 

— Dacă n-ar fi lupii, oamenii şi animalele din stepă ar avea 
şi mai multă bătaie de cap de câte ori s-ar petrece vreun 
dezastru. De câte ori se abate câte un viscol cum numai o dată 
la o sută de ani se întâmplă, mor o sumedenie de animale, iar 
după ce zăpada se topeşte peste tot, e plin de cadavre de 
animale, ca să nu mai spun de mirosul care te doboară. Dacă nu 
sunt îngropate la timp, oricând pot izbucni epidemiile. O mare 
parte dintre oamenii şi animalele stepei ar fi în pericol să-şi 
piardă viaţa. Cu toate acestea, dacă sunt mulţi lupi, ei vin 
degrabă şi fac curăţenie, iar în acele locuri în care sunt lupi 
mulţi nu pot izbucni mari epidemii. Este tocmai cazul stepei 
Elun. Pe timpuri, adeseori se dădeau lupte în stepă, iar când se 
abătea un război mare, cădeau pe câmpurile de luptă mii şi zeci 
de mii de oşteni cu caii lor. Cine să se ocupe de atâtea cadavre? 
Cine altcineva decât haitele de lupi? Bătrânii zic că dacă n-ar fi 
fost să fie lupi în stepă, mongolii ar fi pierit de mult de ciumă. Pe 


când în stepa Elun apa a fost mereu limpede şi iarba grasă, 
mulţumită haitelor de lupi. Cum ar mai fi avut Elunul asemenea 
prosperitate în păşunat dacă n-ar fi fost lupii? In comunele din 
sud în care lupii au fost stârpiţi, păşunile s-au stricat, iar de 
creşterea animalelor nu se mai alege nimic... 

Bao Shungui nu scotea un cuvânt. Cei trei cai urcară un 
deal, iar pe partea cealaltă dădură de o poiană cu iarbă 
proaspătă şi înmiresmată, cu flori parfumate. Se simţea şi 
mirosul ierbii vechi. Ciocârlia care se înălța în văzduh cântând se 
repezea în jos afundându-se în iarba deasă, de unde răsăreau 
alte şi alte ciocârlii care se avântau spre înălţimi, pierzându-se 
în albastrul cerului, bătând iute din aripi şi răspunzându-şi în 
triluri. 

Uliji trase aer în piept şi spuse: 

— Priviţi cât de minunată este această păşune, 
neschimbată, aceeaşi de sute şi mii de ani. Aceasta trebuie să 
fie cea mai minunată pajişte naturală din China. De dragul ei, 
oameni şi lupi au fost într-un război fără odihnă, numai astfel 
reuşind să o păstreze intactă până azi, şi atunci nu avem voie să 
o lăsăm să moară tocmai acum. 

Zhang Jiyuan spuse: 

— Trebuie să organizezi cursuri cu studenţii din fiecare 
brigadă, în care să înveţe tot ce se poate învăţa despre stepă şi 
despre lupi. 

Uliji se schimbă la faţă şi spuse: 

— Eu am fost demis din colectivul de cadre, aşa că nu sunt 
îndrituit să organizez cursuri. Învăţaţi, deci, de la păstorii 
bătrâni, ei oricum ştiu mult mai multe decât mine. 

Mai trecură o vale şi abia atunci deschise şi Bao Shungui 
gura: 

— Uliji, nu poate nimeni să contrazică sentimentele tale faţă 
de stepă şi nici rezultatele pe care le obţii de mai bine de zece 
ani. Cu toate acestea, mentalitatea ta este depăşită. Ceea ce 
spui tu era valabil pe timpuri. Acum lucrurile nu mai stau astfel. 
Până la era bombei nucleare din China, oamenii gândeau ca în 
vremurile vechi, acum însă apar probleme mai mari. Când am 
venit în stepă, m-am gândit foarte mult timp că păşunea noastră 
este mai mare decât un judeţ din ţară, dar nu trăiesc pe ea 
decât vreo mie de oameni, adică nici cât într-un sat oarecare din 
ţară. Asta înseamnă o mare risipă. Trebuie să ne gândim cum să 


facem ca să dăm partidului şi ţării mai multă bogăţie, iar pentru 
asta trebuie să terminăm cu nomadismul înapoiat şi primitiv. 
Zilele trecute am făcut şi eu câteva cercetări: în partea de sud a 
judeţului nostru sunt câteva pustietăţi arse, sunt câteva bucăţi 
bune de pământ, suprafeţe mari de zeci de hectare, şi mai e 
una de câteva sute. Am săpat cu lopata şi am observat că în 
partea aceea solul bun este foarte gros, de peste jumătate de 
metru. Ar fi păcat să folosim un astfel de sol pentru a creşte oi. 
Când am fost la şedinţa de la judeţ, am cerut părerea unui 
specialist în agricultură de la o regiune autonomă, care a spus 
că un astfel de sol se poate însămânţa cu grâu. Nu e vorba 
decât de o bucată mică de pământ, nu se strică păşunea de la 
atâta lucru. 

Văzând că Uliji nu scoate nicio vorbă, Bao Shungui zise mai 
departe: 

— Am verificat şi apa: este şi ea bună; se pot săpa câteva 
şanţuri şi astfel se aduce apa de la râu pentru irigaţii. Aici pe 
păşune avem îngrăşământ din belşug, de cea mai bună calitate. 
Indrăznesc să spun că, dacă vom însămânţa grâu, în primul an 
vom putea obţine o producţie mai mare decât cea din valea 
Fluviului Galben, iar în câţiva ani cifra de producţie a brigăzii 
agricole va creşte şi, cine ştie, poate va ajunge chiar să o 
depăşească pe cea din zootehnie. Atunci ceea ce vom produce 
nu va ajunge doar pentru întreţinerea fiecărei familii din zonă, ci 
va contribui la bunăstarea întregii ţări. În prezent, în ţară, e 
mare lipsă de cereale: acolo de unde sunt eu, fiecare casă duce 
lipsă, fiecare familie are cereale cât să ajungă doar pentru trei 
sferturi din an. Ajungând în stepă, am observat cu strângere de 
inimă cum atâta amar de sol fertil este lăsat de izbelişte, cum 
vitele şi oile pasc pe aceste locuri iarba cât pentru o singură 
lună. M-am gândit atunci să însămânţăm o mică parte, ca 
experiment, iar dacă reuşim ceva, să ne apucăm de treabă. Am 
auzit că acele câteva păşuni din comunele din sud nu sunt sufi- 
ciente, iar cirezile nu mai pot fi întreţinute, aşa că au hotărât să 
delimiteze câteva ogoare pe care să însămânţeze cereale. Eu 
cred că asta este soluţia pentru Mongolia Interioară. 

Uliji se schimbă brusc la faţă, oftă adânc şi spuse: 

— De mult am ştiut că va veni şi o asemenea zi. Voi nici nu 
luaţi seama la faptul că stepa se suprapopulează, dar faceţi tot 
ce vă stă în putinţă să măriţi numărul animalelor, să stârpiţi 


lupii, apoi aşteptaţi până când animalele mănâncă toată iarba 
de pe păşuni şi vă apucaţi de culturi agricole. Ştiu că voi, deşi 
toţi aţi fost păstori acum câteva zeci de ani, v-aţi transformat de 
vreo zece ani în agricultori, şi, cu toate acestea, în nicio casă nu 
sunt suficiente cereale. Aici este zonă de frontieră; oare cât o să 
mai treacă până o să luaţi şi bucata aceasta bună de păşune să 
o faceţi precum ogoarele voastre de acasă? Şi deşertul din 
Xinjiang este mai întins decât oricare dintre judeţele voastre. 
Nici pe Gobi nu mai vezi urmă de om. Asta nu este o risipă? 

Bao Shungui spuse: 

— Dinspre partea asta poţi să fii liniştit, dacă e să aduc aici 
învăţăturile de pe la noi, tot se face clar diferenţa dintre pajişti şi 
ogoare. Nu merge nici cu păşune peste tot, dar nici numai cu 
ogor. Cel mai bine e să fie jumătate păşune şi jumătate ogor. 
Pot să fac tot ce-mi stă în puteri să păstrez păşunea şi să mă 
descurc bine cu creşterea animalelor. Dacă nu există păstorit, 
nu există îngrăşământ pentru agricultură. Rodul ogorului stă în 
balega vitelor. Dacă aceasta nu este, de unde să-şi tragă spicele 
seva? 

Uliji se enervă şi spuse: 

— Când vor veni agricultorii şi vor vedea ce pământ este, le 
va fi greu. Şi să spunem că tu şi cei din generaţia ta veţi putea 
ţine lucrurile sub control. Dar următoarea generaţie crezi că o să 
se descurce? 

Bao Shunguli îi răspunse: 

— Fiecare generaţie îşi vede de ale sale. Ce va fi în viitor e 
treaba generaţiei viitoare. 

Uliji îi zise: 

— Şi atunci tu te pregăteşti să stârpeşti lupii. 

Bao Shungui spuse: 

— Faci o mare greşeală că nu eşti şi tu hotărât să omori 
lupii, dar eu nu vreau să merg pe urmele tale. Dacă mai vine o 
haită să nimicească vreo herghelie o să fiu şi eu suspendat, 
exact ca tine. 

În depărtare începeau să se vadă fuioarele de fum ieşind 
din iurte. Bao Shungui zise: 

— Isteţii de la Direcţia Păşunilor ţi-au dat un cal foarte 
bătrân, care te face să rămâi în urmă. 

Întoarse apoi capul către Zhang Jiyuan şi zise: 


— Hei, Zhang, când te vei duce înapoi la herghelie, negreşit 
să-i aduci lui Uliji un cal ca lumea, să-i spui lui Batu că aşa am 
zis eu. 

Zhang Jiyuan răspunse: 

— Când va ajunge la brigadă, nimeni n-o să-l lase pe 
directorul Uliji să călărească aşa o mârţoagă. 

Bao Shungui spuse: 

— Eu am prea multe de făcut, mă duc înainte. Te aştept la 
iurta lui Bilge. Mergi sănătos. 

Dădu frâu liber calului şi o luă la galop. 

Zhang Jiyuan trase de căpăstru, rămânând lângă mârţoaga 
lui Uliji, căruia-i spuse: 

— Bao a spus adevărul. Am auzit oamenii de la păşune 
zicând că a dat câteva telefoane la superiori cărora le-a cerut să 
vă lase în colectivul de conducere. Însă cum dumneavoastră 
aveţi educaţie militară, aveţi obiceiurile proprii, numai că nu vă 
enervaţi. 

Uliji spuse: 

— Bao e tare agresiv când face o treabă. E iute, se bagă 
mereu în faţă. Dacă ar fi activat în agricultură, ar fi făcut treabă 
tare bună. În zootehnie însă, entuziasmul lui este exagerat, iar 
stepa este în mare primejdie. 

Zhang Jiyuan spuse: 

— Dacă aş fi fost şi eu proaspăt venit în stepă, probabil că 
aş fi fost de acord cu Bao. În China mulţi oameni au murit de 
foame, pe când în stepă e atâta pământ nefolosit. Şi dintre 
studenţi sunt mulţi care îi iau partea. Acum însă eu nu mai văd 
lucrurile astfel. Îmi dau seama că prin ceea ce aţi spus aveţi în 
vedere o perspectivă mai largă. Plugarii nu înţeleg cum e cu 
suprapopularea, deopotrivă cu oameni şi animale; nu văd 
legătura dintre fiinţele mari şi cele mici. Cum spunea şi 
Chenzhen, de sute şi mii de ani logica stepei a fost cât se poate 
de simplă, în acord cu o regulă de dezvoltare obiectivă. El zice 
că la începutul şi la mijlocul domniei dinastici manciuriene Qing 
s-a dus o politică foarte înţeleaptă în ceea ce priveşte stepa, 
nepermiţându-se agriculturii să pătrundă prea adânc în ea. 
Acum însă pentru aceasta se plăteşte amarnic. 

Uliji deveni foarte interesant de expresia „logica stepei” şi o 
reţinu. Apoi continuă: 


— La sfârşitul dinastiei Qing, politica stepei n-a mai putut 
face faţă presiunii populaţiei din ţară şi nu a mai putut continua. 
Astfel, stepa s-a tot subţiat către nord şi către nord-vest şi 
curând se va întâlni cu deşertul Gobi. Dacă toată zona din 
nordul Marelui Zid se va transforma într-un imens deşert, ce-o 
să se facă Pekinul? Până şi mongolii îşi fac griji din pricina asta, 
pentru că a existat o perioadă în care Pekinul era capitala 
mongolilor şi, la vremea aceea, capitala întregii lumi. 

Zhang Jiyuan văzu nu departe caii din herghelie adăpându- 
se, aşa că porni val-vârtej într-acolo. Dorea să-i aducă 
directorului Uliji un cal bun. 


Capitolul 18 


Visul de veacuri al dinastiilor Han sau Tang fu îndeplinit 
de Kubilai-Han şi de Timurlenk în secolele al treisprezecelea 
şi al paisprezecelea, pe vremea domniei dinastiei Yuan 
mongole, astfel că Pekinul deveni capitala statului căruia îi 
erau supuse Rusia, Turkestanul, Persia, Asia Mică, Coreea, 
Tibetul şi Indochina. .. 

fosa] 

Naţționalitatea conducătoare, cei care constituiau 
populația căreia îi aparținea domnia, nu erau numeroşi. Dar 
neamul acesta de tujue — mongolii — se puteau foarte bine 
măsura cu romanii. 


René Grousset, /mperiul stepelor 


CHENZHEN MESTECA FĂRĂ ÎNCETARE terciul gros de lapte 
cu carne, din oală ieşind mirosul pregnant al laptelui, al cărnii şi 
al meiului. Toţi câinii se adunaseră pofticioşi la intrarea în iurtă, 
mârâind nerăbdători. Dar Chenzhen făcea terciul acesta special 
pentru puiul de lup. De la Kasmai învățase cum să hrănească 
puii de câine. In stepă, căţeii trebuie să se obişnuiască cu terciul 
de lapte cu carne, cu puţin înainte de a fi înţărcaţi. Kasmai zicea 
că ăsta e cel mai important lucru pentru un câine pe care vrei 


să-l creşti. Mărimea şi puterea câinelui matur depind în primul 
rând de hrana pe care a primit-o în primele trei, patru luni de la 
înţărcare. Căci în această perioadă îi cresc oasele, iar dacă faci 
greşeli, nu mai creşte după aceea, oricât de bine l-ai hrăni. 
Câinii hrăniţi foarte bine sunt cu un cap mai mari decât cei 
hrăniţi la întâmplare. lar cei care nu primesc hrană bună, mai 
apoi nu pot prinde lupi. 

Odată, când brigada tocmai construia un ocol din piatră, 
Kasmai i-a arătat un câine al unei alte familii, slab şi mic, cu 
părul dezordonat şi năpârnlit, zicându-i: 

— Acel câine e frate bun cu Pale, născuţi din aceeaşi mamă, 
dar vezi ce diferenţă e între ei. 

Lui Chenzhen nu-i venea să creadă cum cei doi fraţi erau 
diferiţi precum Wu Song şi Wu Dalang. În stepa pe care se 
adunau haitele de lupi nu era de ajuns ca un câine să fie dintr-o 
rasă bună, ci mai trebuia hrănit cu mare atenţie. De aceea, nu 
putea fi neglijent cu hrana puiului de lup; se folosea de toată 
experienţa pe care o acumulase Kasmai în creşterea puilor de 
câine, adaptând-o pentru nevoile unui pui de lup. 

Kasmai îi spusese că, în perioada de după înţărcarea 
căţeilor, femeile din stepă se iau la întrecere cu lupoaicele- 
mame. Acestea din urmă se chinuiesc să prindă nevăstuici, 
marmote şi miei cu care să-şi hrănească puii şi încearcă 
neîncetat să-i înveţe pe pui cum să prindă şobolanii. Mamele de 
lup sunt mame bune, ele nu au vatră, nu au foc, nu au ceaun şi 
nu pot să le fiarbă micuţilor terci de carne, însă gurile 
lupoaicelor sunt mai bune decât ceaunul de fier al femeilor. 
Acestea îşi folosesc propriii coli, stomacul şi saliva pentru a 
prepara din carnea nevăstuicilor şi a marmotelor o hrană bună 
şi caldă, cu care să-i hrănească pe pui, iar lor le place foarte 
mult şi, mâncând-o, cresc repede ca iarba înaltă primăvara. 

Dar femeile din stepă se bazează pe câini atunci când fac 
de pază noaptea, aşa că ele trebuie să fie şi mai atente, şi mai 
conştiincioase decât lupoaicele. Cele care sunt leneşe cresc 
câini slăbănogi, pe când cele vrednice au câini mari şi puternici. 
Când ajungi în stepă, e suficient doar să te uiţi la câinii unei 
familii şi îţi poţi da seama dacă femeile acelea sunt vrednice sau 
leneşe. Chenzhen începuse să-l laude pe Pale atât de tare, încât 
Kasmai se îndoia de râs. El mereu şi-a dorit să ajungă să crească 
un câine la fel de mare ca Pale, de data asta însă dorea să 


crească un pui de lup mai mare şi mai puternic decât dacă l-ar fi 
crescut propria mamă. 

De când a luat puiul de lup ca să-l crească, Chenzhen şi-a 
schimbat foarte multe obiceiuri. Zhang Jiyuan îl lua mereu peste 
picior, întrebându-l cum de s-a făcut el aşa de conştiincios dintr- 
odată şi mămos şi mai sensibil ca o fată mare. Chenzhen însuşi 
credea că s-a făcut mai grijuliu decât o lupoaică demnă de 
admiraţie şi decât Kasmai, pe care o respecta profund. După ce 
că avea o sumedenie de treburi casnice în fiecare zi, l-a rugat pe 
Liang Jianzhong să-l lase pe el să mulgă vaca. Apoi trebuia să-i 
taie puiului carne în fiecare zi, căci laptele nu era de ajuns, 
acum când i se dezvoltau oasele; mai avea nevoie şi de calciu. 
În copilărie, mama îi dăduse şi lui, ani la rând, pastile cu calciu, 
aşa că, ştiind acest lucru, adăuga la porţia zilnică de carne şi 
zgârciuri de vită şi oaie tocate. Odată a reuşit să facă rost de o 
jumătate de flacon cu pastile de calciu de la dispensarul păşunii, 
aşa că le-a zdrobit cu făcăleţul şi le-a amestecat cu carnea. lată 
un lucru la care lupoaica sau Kasmai nu s-au gândit. Se gândea 
că doar acest amestec nu este de ajuns, aşa că a mai adăugat 
puţin unt şi un praf de sare. Astfel, terciul mirosea atât de bine, 
că până şi el şi-ar fi dorit să-şi umple un castron şi să mănânce. 
Dar mai erau şi cei trei câini, aşa că se mulțumea să înghită în 
sec. 

Constituţia puiului de lup era din ce în ce mai robustă, căci 
el mânca atât de mult, încât i se rotunjise burta şi se făcuse 
precum un mic Buda vesel, mai rotunjor decât ciupercile de 
Zhangjiakou toamna. Crescuse cu o jumătate de nas mai mare 
decât puii de câine. 

Prima dată când îi dăduse terci cu carne şi lapte, îşi făcuse 
griji că un animal de pradă care se hrăneşte numai cu carne 
proaspătă nu va înghiţi fiertura de cereale. Carnea mai mergea, 
dar esenţial era meiul. Fu însă surprins să vadă că, atunci când 
îi puse înainte castronul cu hrană caldă, lupul se repezi de-a 
dreptul şi începu să mănânce de ziceai că se bat turcii la gura 
lui, repede, clefăind şi mormăind; numai după ce dădu gata un 
castron plin, lingându-l bine, îşi scoase capul din strachină. Lui 
Chenzhen nici prin cap nu i-ar fi trecut că un lup ar putea mânca 
cereale, însă descoperise curând că nu mânca mei decât dacă 
era amestecat şi cu carne şi lapte. 


Terciul care-i plăcea aşa de mult lupului se mai răcise. 
Chenzhen îl puse în castronul de lângă uşă, înăuntru, apoi crăpă 
puţin uşa şi se strecură binişor afară, după care o închise 
repede. In afară de Erlang, toţi ceilalţi câini şi puiul de lup 
începură să sară la el. Gălbenuş şi Yile îşi puseră labele din faţă 
pe pieptul lui, iar cel dintâi începu să-l lingă pe falcă, 
manifestându-şi afecțiunea căscând o gură mare. Cei trei căţe- 
luşi rotofei se postară cu lăbuţele din faţă pe picioarele lui 
Chenzhen, trăgându-l întruna de pantaloni. Lupul însă alergă 
până la crăpătura uşii, întinzându-şi nasul de-a lungul ei, şi, 
trăgând pe nări nerăbdător şi lacom mirosul terciului din iurtă, 
încercă să deschidă cu gheruţele uşa şi să se strecoare înăuntru. 

Având în faţa lui o grămadă de pui pe care-i iubea şi care 
scânceau după mâncare, Chenzhen se simţea ca un tată cu 
mulţi copii şi nu ştia ce să mai facă, căci nu se îndura să-i lase 
baltă pentru altcineva. Cel mai tare-l iubea pe puiul de lup, însă 
îi părea rău că unii dintre drăgălaşii căţeluşi, pe care el însuşi se 
hotărâse să-i crească, vor fi nedreptăţiţi. Nu putea să-i dea 
imediat mâncarea lupului, mai întâi trebuia să liniştească puii de 
câine. 

Chenzhen îi luă pe rând în braţe pe Gălbenuş şi pe Yile, 
învârtindu-se de câteva ori, acesta fiind felul în care îi răsplătea 
cu afecţiune, iar câinii drept răspuns îi lingeau falca, umplându-l 
de bale. li lua apoi la rând şi pe pui, ţinându-i cu mâinile de 
subsuori şi ridicându-i sus de tot. li punea înapoi pe pământ, 
mângâindu-i şi bătându-i uşor de câteva ori pe cap şi pe 
spinare, unul câte unul; nu putea să uite de careva, că era jale. 
Modul acesta de a-i trata pe căţei fusese instaurat după venirea 
puiului de lup. Inainte nici vorbă nu era de aşa ceva, numai când 
avea Chenzhen chef se ducea la căţei şi îi mai mângâia puţin. 
Insă, de când a venit puiul de lup, trebuia să meargă la căţei să 
le arate afecţiune, şi încă de două ori mai mare ca înainte. Altfel, 
dacă ar fi descoperit că toată dragostea stăpânului nu se 
concentrează decât asupra puiului de lup, ar fi putut să-l 
omoare pe acesta din gelozie. Chenzhen îşi dădea uimit seama 
că a creşte un pui de lup neastâmpărat este ca şi cum ai păzi un 
butoi cu pulbere, petrecându-ţi fiecare zi cu frică şi griji pentru 
ceea ce s-ar putea întâmpla. Şi încă acum toată lumea era 
ocupată cu mieii abia fătaţi şi cu paza lor, iar păstorii rareori mai 
mergeau în vizită, aşa că mulţi dintre ei nici nu ştiau că luase un 


pui de lup să-l crească. De vreme ce nu apărea nimeni să-l 
vadă, era semn că nici nu se dusese vestea. Dar mai încolo ce-o 
să se facă? Foarte greu avea să-i mai fie. 

Se făcea din zi în zi mai cald, carnea pentru iarnă fusese 
tăiată în fâşii şi pusă la vânt să se usuce, iar oasele care nu 
fuseseră mâncate ajunseseră şi ele la uscat, lângă carne. Oasele 
cu carne începuseră să se usuce la suprafaţă, chiar dacă încă 
aveau un iz ciudat de alune mucegăite. Oricum, era hrana de 
care se mai puteau bucura câinii acum, la sfârşitul primăverii. 
Chenzhen merse până la căruciorul unde era carnea, urmat 
îndeaproape de toată liota de câini. În fruntea lor era de data 
aceasta Erlang, iar Chenzhen îi strângea acestuia capul, lipindu- 
şi-l de şold. Erlang înţelegea şi el cât de cât limbajul oamenilor, 
bunăoară ştia că urmează să primească de mâncare şi începuse 
să-şi frece capul de şoldul lui  Chenzhen, arătându-şi 
recunoştinţa. Chenzhen luă din căruţ un coş mare, plin de oase 
cu carne şi le împărţi fiecărui câine, după cât ştia că poate 
înfuleca, apoi se întoarse grăbit la iurtă. 

Lupul era în continuare la uşă, zgâriind şi încercând să o 
muşte. Puiul de lup pe care-l avea de o lună se făcuse ceva mai 
mare de un cot, i se îndreptaseră şi picioruşele şi începuse să 
semene mai mult cu un lup adevărat. Cel mai bine se vedea 
cum i se retrăsese membrana aceea albăstruie, dând la iveală 
ochii de un galben cenuşiu şi pupila cât o gămălie de ac. | se 
lungise puţin şi botul, iar urechile nu-i mai erau ca de pisică, ci 
începuseră să i se mai alungească, semănând cu două lopăţele 
triunghiulare care-i răsăriseră în creştetul capului. Fruntea o 
avea rotundă ca o jumătate de minge. Puiul de lup stătea de 
vreo două săptămâni printre căţei, jucându-se şi alergând 
împreună cu ei. Dar când n-avea cine să-l supravegheze şi 
seara, Chenzhen trebuia să-l închidă în vizuina lui, ca nu cumva 
să fugă. Gălbenuş şi Yile acceptaseră cu greu fiara sălbatică, dar 
o evitau şi stăteau departe. Când dădea să se apropie de ţâţa lui 
Yile, aceasta îl împingea imediat cu botul într-o parte, dându-l 
de-a rostogolul de câteva ori. Numai Erlang era ceva mai 
prietenos cu el şi nu-l deranja deloc că se urca pe el, îl călca pe 
cap, îl trăgea de urechi şi-l muşca de blană sau chiar se scăpa 
pe el. Erlang îl lingea deseori, îl trăgea cu botul către el şi-i 
lingea capul şi burta, ca un tătic de câine şi de lup, în vreme ce 
micuțul se simţea ca la el acasă. Căţeluşii veseli nu făceau nicio 


diferenţă. Chenzhen descoperi însă că puiul de lup, încă dinainte 
de a deschide ochii, mirosise bine că nu aici este adevărata lui 
casă, căci simţul mirosului se trezea în lup mai devreme decât 
cel al văzului. 

Chenzhen îl lua în braţe şi pe puiul lup, dar îndată ce acesta 
se pregătea să mănânce nu se mai punea problema să se mai 
apropie cumva de el. Deschise uşa, intră în iurtă şi puse puiul pe 
jos, în faţa sobei. Lupul se obişnui repede cu lumina ce venea 
prin gaura din tavan şi îşi fixă privirea asupra străchinii de 
aluminiu de pe suport. Chenzhen verifică cu degetul 
temperatura terciului, care era mai scăzută decât temperatura 
corpului său, exact aşa cum trebuia ca să i-o poată da puiului. 
Lupii sunt animale cărora le este foarte teamă de tot ce e 
fierbinte. Odată, puiul de lup s-a ars puţin cu terciul prea cald şi 
s-a speriat atât de tare, încât şi-a vârât coada între picioare, 
tremurând tot, a fugit şi, căscând gura, a început să lingă 
zăpada. Apoi zile întregi s-a temut de strachina aceea, până la 
urmă Chenzhen fiind nevoit să-i aducă una nouă, abia aşa s-a 
îndurat să mănânce. 

Ca să-i accentueze lupului reflexele condiţionate, Chenzhen 
îi striga sacadat: 

— Lupu' mic, lupu' mic, hai... la... masă. 

Nici nu se stingea ecoul sunetului şi puiul imediat începea 
să ţopăie, răspunzând la „hai la masă” mai repede chiar decât 
câinii de vânătoare la comenzile stăpânilor. Atunci Chenzhen 
punea repede strachina pe jos, lăsându-se pe vine cam la doi 
paşi distanţă, după care întindea mâna şi lua vătraiul, cu care 
apăsă pe marginea străchinii ca să n-o răstoarne puiul. Acesta 
însă îşi vâra tot căpşorul înăuntru, hăpăind dumicat după 
dumicat. 

In toată lumea, adevăratul zeu tutelar al lupului este hrana. 
Să spui că şi în cazul omului este la fel este cam exagerat. Omul 
este vorace precum lupii numai atunci când e foamete mare. 
Deşi avea mâncarea asigurată şi pe săturate în fiecare zi, lupul 
acesta durduliu mânca precum un animal înfometat, de parcă 
altfel ar fi murit ori ar fi venit sfârşitul lumii. Când venea vorba 
de mâncare, lupul nu mai cunoştea pe nimeni, şi nici măcar faţă 
de Chenzhen, care-l hrănea zi de zi cu o răbdare de fier, nu 
arăta vreun sentiment special, ba mai degrabă îl trata ca pe 


unul care voia să-i fure mâncarea, ca pe un inamic care îi dorea 
moartea. 

Însă de la un timp Chenzhen reuşise să se împrietenească 
tot mai mult cu puiul de lup. Acum putea să-l mângâie, să-l ia în 
braţe şi să-l pupe, să-l ridice de ceafă, să-l scarmene, ba chiar 
putea să şi-l pună pe cap ori pe umăr, să-şi atingă nasul de al lui 
ori să-şi vâre degetele între colții lui. Atunci când mânca însă, 
Chenzhen nu se putea deloc apropia de el, ci doar să stea pe 
vine undeva mai departe, fără să facă vreo mişcare. La cea mai 
mică mişcare, lupul devenea fioros, îşi zburlea părul şi începea 
să mârâie la el ameninţător, ba chiar să se lase pe picioruşele 
din spate, ca şi cum s-ar pregăti să atace, să se ia la trântă cu 
omul. Ca să poată să-i schimbe încet-încet acest obicei, 
Chenzhen luase o măturică de paie, ca aceea chinezească de 
sorg, şi se gândise să-l mângâie puţin cu ea. Însă cum întindea 
mătura spre el, lupul se şi repezea şi, apucând-o cu dinţii, 
începea s-o tragă cu putere. Pur şi simplu i-o smulgea din mână, 
iar Chenzhen se speria şi nu mai făcea niciun pas. Lupul apuca 
mătura ca pe un miel şi, scuturându-şi capul, trăgea de ea, 
rupând-o. Chenzhen nu se lăsase şi mai încercase de câteva ori, 
însă de fiecare dată se petrecea aceeaşi scenă, lupul luând 
mătura drept duşmanul său cel mai grozav şi rupând-o. Liang 
Jianzhong tocmai ce o cumpărase, dar din ea nu mai rămăsese 
decât băţul, ceea ce-l enervase aşa de tare, că-l altoise zdravăn 
pe pui de câteva ori. De atunci, Chenzhen n-a mai avut încotro 
şi a trebuit să-şi ţină în frâu dorinţa de a mângâia puiul pe cap 
când acesta mânca. 

Acum făcuse ceva mai mult terci, sperând că nu-l va mânca 
chiar pe tot şi că va mai lăsa puţin ca să mai amestece cu lapte 
şi bucățele mici de carne şi să le dea şi puilor de câine. Văzând 
însă viteza cu care înfulecă, îşi dădu seama că mare lucru n-o să 
mai rămână. Din felul în care mânca, Chenzhen văzu cum puiul 
de lup moştenise pe deplin obiceiul de veacuri al lupilor de 
stepă. Lupii se purtau mereu ca oştenii la război, iar când 
mâncau parcă se luptau. Sau poate că războinicii se purtau ca 
lupii, căci ştiau că, dacă nu hăpăie mâncarea, poate vor mai 
apuca să înghită ceva în viaţa aceasta, sau în cealaltă. 
Chenzhen continuă să privească până când fu cuprins de 
tristeţe — parcă ar fi avut în faţa ochilor un vagabond ciufulit şi 
murdar, care prin felul de a mânca îţi vorbea despre viaţa lui 


dinainte, mizerabilă şi plină de necazuri. Cum altfel ar fi putut 
rămâne în viaţă în această stepă mongolă, în care se duce o 
acerbă luptă pentru supravieţuire, în care nici tigrii sau urşii nu 
rezistaseră, dacă nu punea mâncarea mai presus de orice? 

De aici Chenzhen ajunse la un alt aspect al dificultății 
supravieţuirii lupilor în stepă. Lupul de stepă, care are o mare 
putere de înmulţire, a reuşit într-adevăr să supravieţuiască, dar 
numai unul din zece are zile. Moş Bilge zicea că uneori Tengri îi 
pedepseşte pe lupi, şi anume pe aceia care nu-şi mai cunosc 
familia, şi dă o zăpadă mare până peste genunchi, aşa încât 
mare parte dintre ei ajung să moară îngheţaţi sau de foame. De 
asemenea, aţâţate de vântul nebun, incendiile care pârjolesc 
toată stepa pot să mistuie sau să sufoce foarte mulţi lupi. 
Totodată, lupii care vin din zonele calamitate morţi de foame 
pot, la rândul lor, să ucidă fără milă haite întregi de lupi din 
aceste locuri. Ca să nu mai punem la socoteală prinderea puilor 
în  vizuini primăvara devreme, capcanele puse toamna, 
încercuirea de la începutul iernii, vânătoarea cu puşca în miez 
de iarnă, astfel încât puţini sunt cei care mai au norocul să 
supravieţuiască. Bătrânii spun că lupii din stepă sunt urmaşii 
celor morţi de foame, căci acei lupi dintru începuturi, care trăiau 
în cele mai bune condiţii, au fost nimiciţi de cei care au venit 
peste ei, mânaţi de foamete. Stepa mongolă a fost dintotdeauna 
câmp de bătălie, şi numai cei mai puternici, mai inteligenţi, mai 
capabili să mănânce şi să ucidă, să-şi aducă aminte atunci când 
se satură de gustul foamei, cei mai tenace dintre lupi, doar 
aceia au putut supravieţui. 

Văzând cum puiul de lup ia cu asalt strachina cu mâncare, 
Chenzhen îşi dădu seama ce însemnătate are hrana pentru 
acesta. In crâncena luptă pentru supravieţuire nu contează dacă 
animalul este dintr-o rasă superioară sau nu. Dacă nu umblă cu 
dârzenie după hrană, dacă nu are conştiinţa foamei adânc 
înrădăcinată în fiecare oscior şi muşchi, ajunge un Wu Dalang al 
lumii lupilor, urmând să fie eliminat într-un mod lipsit de orice 
scrupul. 

Incet-încet, Chenzhen îşi dădea seama că lupul de stepă are 
câteva reguli sfinte privind supraviețuirea, printre care şi aceea 
că viaţa se bazează pe hrană sau că libertatea este bunul cel 
mai de preţ. Hrănind micuțul pui de lup, Chenzhen nu avea 
deloc sentimentul acela superior al ajutorului dat celui mai slab, 


pe care-l simţea atunci când le dădea să mănânce căţeilor. 
Lupul nu-i era deloc recunoscător, nu avea deloc conştiinţa 
faptului că, până la urmă, era hrănit de un om. El nu putea să se 
comporte precum câinii, care, cum îşi vedeau stăpânul venind 
cu strachina de mâncare, începeau să se gudure şi să dea din 
coadă, vărsând lacrimi de recunoştinţă. Lupul nu avea pic de 
recunoştinţă faţă de grija şi afecțiunea pe care i le purta 
Chenzhen şi nu se gândea deloc la faptul că acea strachină de 
mâncare îi fusese dăruită de un om, considerând că şi-o 
câştigase singur, prin propria strădanie. Era în stare să se 
arunce cu furie în luptă pentru a-şi apăra mâncarea cu greu 
câştigată, fiind gata să verse şi sânge pentru asta. In relaţia 
dintre Chenzhen şi puiul de lup nu era vorba de „adopţie”. Lupul 
era captiv pentru o vreme, nicidecum luat în grijă. Considerând 
instinctiv că hrana este sursa vieţii, lupul părea că se bazează 
pe  extraordinarul lui spirit independent şi imposibil de 
domesticit. Gândindu-se la aceasta, Chenzhen simţea fiori pe 
şira spinării, căci nu ştia dacă va putea creşte acest animal până 
la capăt. 

Renunţă complet la dorinţa de a mai mângâia lupul în timp 
ce mânca şi alese să respecte acest preţios instinct al 
animalului. De câte ori îl hrănea se aşeza pe vine, nemişcat, la 
trei paşi distanţă de lup, lăsându-l să înghită netulburat. Stând 
deoparte în linişte şi privind animalul cum mănâncă, învăţa el 
însuşi ceva despre caracterul lupului. 

În câteva clipe, burta lupului se umflă mai să crape, căci 
înfuleca în mare grabă. Cu toate acestea stătea cu capul 
îngropat în strachină, mâncând mai departe. Chenzhen observă 
că după ce se ghiftuia bine începea să aleagă de prin terciul din 
strachină mai întâi bucăţile mai mari de carne, apoi pe cele 
micuţe, tocate, folosindu-şi limba ascuţită cu mare abilitate şi 
precizie, culegând până şi cele mai mici fărâme, în scurt timp, 
terciul dres cu toate ingredientele necesare deveni o budincă 
alb-gălbuie. Chenzhen făcu ochii mari şi văzu că lupul culegea 
încă ceva de prin castron. Privind cu atenţie, observă cu mirare 
că lupul găsea încă bucăţi de grăsime şi cartilagii. Căutând cu 
botul prin mâncare, lupul încerca să găsească bucăţi mai 
măricele sau mai mici de carne, grăsime sau zgârciuri, pe care 
le lua în gură clămpănind. Nu se lăsă păgubaş şi continuă să 
scormonească prin terci până ce nu mai găsi nici cea mai mică 


gămălie de carne, şi abia atunci îşi scoase capul din strachină. 
Chenzhen privi cu atenţie să vadă ce urmează să facă şi îi veni 
să strige de bucurie văzând cum lupul începe să înfulece, lipăind 
toată fiertura aceea cu lapte, laptele fiind unul dintre felurile 
favorite ale lupilor. Când puiul de lup termină, în sfârşit, tot, în 
strachină nu mai rămaseră nici măcar câteva pete de grăsime, 
nici măcar urmă sau miros. Chenzhen începu să râdă exaltat, 
căci nu s-ar fi gândit că puiul acesta de lup poate fi atât de 
lacom şi de perseverent. 

Cum nu mai avea ce să facă, aruncă în strachină o mână de 
carne tocată, laptele care mai rămăsese şi puţină apă călduţă, 
încercând astfel să încropească un fel de terci, care, oricât şi-ar 
fi dat silinţa, nu se omogeniza, lăsând bucăţelele de carne să 
plutească la suprafaţă. Chenzhen luă strachina şi ieşi din iurtă, 
vărsând hrana inconsistentă în farfuriile câinilor. Aceştia se 
repeziră îndată, dar imediat începură să mormăie nemulţumiţi. 
Chenzhen se gândi atunci că, printre toate greutăţile pe care le 
întâmpinau păstorii, hrănirea câinilor era o treabă destul de 
dificilă, dar să mai creşti şi un pui de lup. Atunci lucrurile 
deveneau şi mai dificile. Dificultatea aceasta era însă una pe 
care singur şi-o asumase bucuros. 

Puiul se îndopase de nu se mai putea mişca, iar acum 
stătea tolănit, privind în depărtare căţeii care mâncau zeama 
care mai rămăsese. Că se săturase e puţin spus. Chenzhen se 
apropie de el şi începu să-l strige drăgăstos: „Lupu' mic, lupu' 
mic.” Lupul odată se întoarse cu burta în sus şi cu capul lipit de 
pământ şi începu să dea din lăbuţe, uitându-se şmechereşte la 
Chenzhen. Acesta veni către el şi îl ridică sus de tot de câteva 
ori, ţinându-l cu amândouă mâinile de subsuori, în vreme ce 
lupul dădea semne ba de frică, ba de plăcere, arătându-şi colții 
bucuros, dar în acelaşi timp ţinându-şi strâns între picioare 
coada care-i tremura uşor. Cu toate acestea, lupul se obişnuise 
cu gesturile lui Chenzhen şi părea că ştie că e un mod de 
manifestare a simpatiei. Chenzhen şi-l puse pe creştet, apoi pe 
umăr, dar cu mare grijă, pentru că lupul se ţinea cu ghearele de 
gulerul său. 

După ce-l puse jos, Chenzhen se aşeză turceşte şi-şi puse 
puiul în poală cu burta în sus, ca să-i facă obişnuitul masaj. Aşa 
îşi ajută căţelele şi lupoaicele puii să digere mai uşor, iar acum 
era rândul lui să facă asta. Lui Chenzhen i se părea foarte 


distractiv, căci în vreme ce freca burtica puiului de lup cu podul 
palmei asculta cum mârâie de plăcere, dar şi cum slobozea 
râgâieli şi vânturi. Lupuşorul, care odinioară mânca precum 
sălbaticii, se prefăcuse într-un căţeluş cuminte şi cu lăbuţele din 
faţă ţinea un deget de la mâna lui Chenzhen, lingându-l întruna 
şi muşcându-l cu colţişorii lui ascuţiţi. Până şi privirea i se făcuse 
mai caldă, mai prietenoasă, iar când masajul îl făcea să se simtă 
cel mai bine, încântarea i se putea ghici în privirea limpede, 
părând că este foarte mulţumit de calităţile acestei mame 
vitrege care era Chenzhen. 

lată cum, după multe greutăţi, lupul îi dăruia lui Chenzhen 
şi mai multe momente de bucurie. Atunci gândurile îi zburau la 
trecutul îndepărtat sau la prezentul cine ştie căror locuri 
îndepărtate, la lupoaica ce-i lingea cu delicateţe burtica după ce 
„copilaşul” ei termina de mâncat laptele, imediat ce el începea 
să-şi ronţăie fericit picioruşul, gângurind. La felul în care o haită 
întreagă de lupi, mari şi mici, poate sta în pace şi armonie în 
jurul acestui bot grăsuţ, aducându-i câte ceva, din când în când. 
Din vechime şi până azi, lupoaicele au crescut mulţi pui de lup, 
dar şi pui de om. Poveştile fantastice despre lupi, vechi de 
secole, deveneau acum realitate pentru Chenzhen, căci el putea 
să simtă în mod direct partea delicată şi bună a naturii lupului. 
Simţi impulsul năvalnic de a face în aşa fel încât să exprime 
recunoştinţa şi respectul din partea tuturor puilor de om crescuţi 
de lupi, din toate timpurile şi locurile, de la neamurile hunilor, 
mongolilor şi turcilor, până la cele ale romanilor, indienilor sau 
ruşilor. Plecându-şi capul, îşi lipi nasul de cel al puiului de lup, 
iar acesta începu să-i lingă bărbia întocmai ca puii de câine, 
emoţionându-l şi făcându-l să se înfioare profund. Era prima 
oară când puiul de lup îşi arăta în acest fel încrederea, iar 
sentimentele unuia faţă de celălalt făcură un pas înainte. Savura 
gustul acestei prietenii pure încet, cu atenţie, simțind cum pro- 
pria viaţă venea de departe, din cele mai vechi timpuri. Se 
simţea dintr-odată bătrân, dar în acelaşi timp cu suflet de copil 
lipsit de griji şi de orice răutate. 

Singurul lucru care-i dădea încă de gândit era că puiul 
acesta de lup nu era crescut în sălbăticie şi nici nu rămăsese 
singur pe lume, părăsit de mama sa, care murise de boală ori 
fusese răpusă. Faptul că fusese luat pentru a fi crescut, că 
fusese adoptat, îndeplinea toate cerinţele naturale ale afecțiunii, 


însă faptul că fusese furat ţinea de latura negativă a omului. A 
acţionat împotriva regulilor bunului-simţ şi a contrazis minunata 
poveste, valabilă în toate timpurile şi pe toate meleagurile, a 
relaţiei dintre oameni şi lupi numai pentru a-şi satisface 
curiozitatea. Nu trecea clipă fără să fie cuprins de teama că 
lupoaica aceea căreia i se furase puiul va veni să se răzbune. Să 
fie din cauza insensibilităţii şi a lipsei de alternativă pe care o 
presupunea evoluţia ştiinţei şi civilizaţiei? Şi-ar fi dorit foarte 
mult ca măcar Tengri să înţeleagă cum se cuvine acest act de 
aparentă insensibilitate şi cruzime: faptul că prin aceasta el nu 
voise decât să pătrundă spiritul originar al totemului-lup la care 
se închinau neamurile din stepă. 

Erlang îşi termină porţia de mâncare şi se îndreptă încet 
către Chenzhen. De câte ori vedea cum Chenzhen îl ia în braţe 
pe puiul de lup şi-i scarpină burtica uşurel, Erlang se apropia 
încetişor să privească mai bine, ba chiar se întâmpla să se ducă 
şi el lângă pui şi să-i lingă burta. Chenzhen întinse mâna şi-l 
mângâie pe Erlang pe creştet, iar acesta avea o expresie 
fericită. De când luase Chenzhen puiul de lup să-l crească, 
distanţa dintre el şi Erlang parcă se mai micşorase. Oare din 
cauza naturii sălbatice, de lup, din acel dulău? Sau să-şi fi dat 
seama după miros despre ce e vorba? Dacă era aşa, atunci era 
foarte interesant, deoarece ajungeau să trăiască laolaltă în 
stepa îmbibată de spiritul sălbatic al lupului un om cu un 
caracter sălbatic, de lup, un câine cu aceeaşi natură şi un pui 
mic de lup, nedezvoltat încă. Simţind astfel, devenea matur. 
Primea darul perceperii realităţii, dezvoltat în secole de-a 
rândul, şi cu cât sentimentul acesta al antichităţii era mai real, 
cu atât el se simţea mai străvechi. Nu cumva faptul că oamenii 
zilelor noastre se grăbesc să cerceteze era primitivă vine tocmai 
din senzaţia aceasta din subconştient că viaţa lor se prelungeşte 
în trecut, spre origini? Deodată i se păru că viaţa sa devenea 
mai fantastică decât poveştile cu copiii de lup. 

Lui Chenzhen i se părea că, de când îl cuprinsese obsesia 
pentru lupi, tot ceea ce era delăsare, tristeţe şi plictiseală se 
estompase încet-încet, iar acum prin vene sângele îi curgea mai 
năvalnic, făcându-l să se simtă animat, în mod straniu, de un 
spirit de lup. Viaţa căpătă vigoare, zilele lui palide şi fără gust 
din trecut deveniră pline de emoție şi de vervă. | se părea că se 
trezeşte la o nouă viaţă, că începe să iubească viaţa, înţelesese 


treptat ce legătură exista între „dragostea de viaţă” şi un lup 
muribund şi cum se făcea că, pe patul de moarte, Lenin a rugat- 
o pe soţia lui să-i citească din nou romanul „Dragoste de viaţă” 
al lui Jack London. Ascultând povestea luptei de o viaţă dintre 
om şi lup şi-a dat duhul împăcat, şi poate că sufletul lui a fost 
dus de un alt totem-lup al altui neam către împărăţia lui Marx. 
Până şi oamenii cu cel mai dârz caracter din întreaga lume au 
simţit nevoia să caute energia vitală pe tărâmurile sălbatice ale 
lupilor, iar el, un om oarecare... de ce n-ar fi simţit la fel? 

Gândurile lui Chenzhen mergeau din ce în ce mai departe. 
Simţea dintr-odată că adevărata esenţă a vieţii nu stă în 
acţiune, ci în luptă. La originea vieţii mamiferelor, milioane de 
spermatozoizi au pornit o luptă crâncenă în jurul unui ou şi au 
pierit în valuri. Doar cei care s-au mişcat, dar nu s-au luptat, 
care au înotat, dar n-au atacat, au fost grabnic eliminaţi din 
competiţie şi apoi din trup. Şi spermatozoidul cel mai tenace şi 
mai neînfricat care a călcat pe cadavrele fraţilor săi, care a 
luptat cel mai aprig şi s-a dovedit cel mai nemilos, a reuşit să 
pătrundă în ou, pentru ca din această unire să răsară embrionul 
unui om: o nouă viaţă. La rândul lui, oul secretă otrăvuri tocmai 
pentru a-i elimina pe cei mai slabi şi mai lipsiţi de puterea de a 
lupta. Viaţa apare din luptă, lupta este esenţa vieţii. Multe din 
marile civilizaţii agrare ale trecutului au pierit pentru că 
agricultorii sunt nişte oameni cu îndeletniciri paşnice. Însă 
nomazii vânători, navigatorii şi negustorii s-au aflat necontenit 
într-o cruntă competiţie, în războaie, în concurenţa pe mare sau 
într-ale comerţului. lată că, în zilele noastre, cele mai avansate 
civilizaţii sunt urmaşe ale nomazilor, ale navigatorilor ori ale 
negustorilor. Nici măcar mongolii, prinşi între două ţări 
puternice, trăind pe înălţimi vitrege şi sărace, nu au fost nimiciţi 
încă şi este evident că, faţă de popoarele de agricultori ale 
Egiptului antic, ale Babilonului sau ale Indiei, au dat dovadă de 
mai multă tenacitate în luptă, de mai multă forţă vitală. 

Lupul începu să se zvârcolească în poala lui Chenzhen, iar 
el îşi dădu seama că trebuia să se uşureze. Văzându-l apoi pe 
Erlang, îi veni chef să se joace puţin cu el. Cum îi dădu drumul, 
lupul sări jos, făcu o băltoacă de urină şi se repezi la Erlang, 
care se aplecă vesel, transformându-se într-un „munte artificial” 
pe care se caţără puii. Lupul se urcă în spinarea câinelui plin de 
voie bună. Şi ceilalţi pui tot asta doriră să facă, dar lupul îi 


împinse pe toţi înapoi mârâind şi arătându-şi colții ameninţător, 
părând un despot poruncitor. Doi căţeluşi lansară atunci un 
atac, apucând lupul de coadă şi de urechi, rostogolindu-se cu 
toţii, îl puseră jos pe puiul de lup, ciupindu-l şi muşcându-l la 
întâmplare, iar acesta gâfâia de mânie şi dădea din picioruşe, 
încercând din răsputeri să le reziste cumva, luptându-se nevoie 
mare, de se ridica praful de pe jos. Nu trecu mult însă şi 
Chenzhen auzi un căţeluş schelălăind şi văzu cum dintr-o lăbuţă 
îi curge sânge. Se pare că, pornind de la joacă, lupul începuse să 
ia lucrurile în serios. 

Chenzhen se gândi să facă dreptate, aşa că îl apucă pe lup 
de ceafă şi îl trase afară de acolo, ridicându-l în aer, apoi merse 
în faţa căţeluşului şi-i puse capul în faţa lăbuţei sângerânde, 
dându-l cu nasul de ea. Lupul însă nu se simţea deloc vinovat şi 
continua să mârâie, rânjindu-şi colții şi speriindu-i pe ceilalţi pui 
aşa de tare, că se ascunseră în spatele Yilei. Aceasta însă era în 
culmea furiei. Mai întâi linse lăbuţa rănită a puiului, apoi se 
repezi la puiul de lup lătrându-l fioros de vreo două ori şi 
căscând gura să-l muşte. Atunci Chenzhen luă repede puiul şi-l 
lipi de trup. Era atât de speriat, că-i bătea inima să plesnească. 
Se gândi că poate, într-o zi, cei doi câini mari îl vor ucide. Cum 
nu avea nici cuşcă, nici vreo îngrăditură, creşterea acestui 
prinţişor răsfăţat îi dădea numai bătăi de cap. Îi trecu degrabă 
prin minte să o liniştească pe Yile bătând-o uşor pe spate, ca să- 
i treacă furia. Când Chenzhen puse apoi puiul pe jos, Yile nu-l 
mai băgă în seamă, ci îşi luă puii şi se trase într-o parte să se 
joace cu ei. Puiul de lup se întoarse să se caţere din nou în 
spinarea lui Erlang şi, ceea ce era ciudat, Erlang, care de obicei 
era atât de rău, acum stătea foarte blând şi îngăduitor. 

După ce termină toată tevatura cu hrănitul, Chenzhen 
începu să facă ordine în car, să se pregătească pentru mutare. 
Deodată îl zări pe moş Bilge venind degrabă cu căruţa către 
iurta lui, trăgând după sine nişte lemne. Chenzhen sări iute din 
car, luă puiul de lup şi-l băgă în coteţul lui, acoperindu-l cu placa 
de lemn şi aşezând deasupra un bolovan. Inima-i bătea aşa de 
tare, că şi-ar fi dorit să o poată ţintui locului şi pe aceasta cu un 
bolovan. 

Gălbenuş şi Yile veniră într-un suflet să-l întâmpine pe 
bătrân, cu căţeluşii după ei, dând veseli din coadă. Chenzhen se 
repezi să-l ajute pe bătrân să descarce şi să lege boii, apoi îi luă 


sacul greu cu unelte de tâmplărie. De fiecare dată înainte să 
plece în locuri îndepărtate, moşul venea să dreagă carele de la 
iurtele studenţilor. Cu inima strânsă, Chenzhen îi zise: 

— Tă... tăicuţă, lasă că puteam şi eu să dreg carul, de acum 
nu te mai osteni dumneata pentru asta, că mă descurc eu. 

Dar bătrânul îi răspunse: 

— Nu merge doar aşa, să-l dregi. Acum, cu mutarea asta, 
avem de mers drum lung, nebătătorit. O să tot mergem, cale de 
vreo două, trei zile. Dacă se strică vreun car în timpul călătoriei, 
le întârzie pe toate celelalte. 

Chenzhen îi spuse: 

— Tăicuţă, mergi dumneata mai întâi înăuntru să iei o gură 
de ceai. Între timp, eu descarc căruţa care trebuie reparată. 

Dar bătrânul îi zise: 

— Ceaiul acela pe care-l faceţi voi e negru ca noaptea, nu- 
mi place. 

Grăind astfel, se îndreptă deodată către placa de lemn pe 
care era bolovanul şi spuse liniştit: 

— Hai, mai întâi arată-mi puiul de lup pe care l-ai luat. 

Chenzhen rămase prostit, apoi repede se puse în calea 
bătrânului: 

— Lasă, acum bea nişte ceai, nu te uita. 

Moşul holbă nişte ochi cât piersica şi strigă: 

— Îl ai de mai mult de o lună, şi nici acum nu vrei să mi-l 
arăţi! 

Chenzhen încercă să-l ia direct şi-i zise: 

— Tăicuţă, uite, m-am gândit să iau un lup să-l cresc, să 
cresc nişte câini-lupi... 

Privirea bătrânului se umpluse de furie şi tună către el: 

— Prostii! Numai prostii!! S-or fi împerechind lupii din alte 
părţi cu câini, dar lupii mongoli nu fac aşa ceva. Ei nici să vadă 
un câine nu suportă, dar să se mai şi împerecheze. Aiureli! Stai 
să vezi când ţi-o mânca lupul toţi câinii! 

Bătrânul devenea tot mai mânios, iar bărbuţa ca de tap îi 
tremura la fiecare cuvânt: 

— Sunteţi din ce în ce mai trăsniţi. Am trăit în stepă şaizeci 
de ani, dar în viaţa mea n-am auzit să fi îndrăznit vreun om să ia 
un pui de lup să-l crească. Cum poate lupul să fie crescut de 
om? Să trăiască alături de câini? Ce e câinele în comparaţie cu 
lupul? Câinele mănâncă murdăria omului, pe când lupul 


mănâncă hoitul omului. Câinele care mănâncă mizeria de om 
este sclavul acestuia; lupul care îi mistuie cadavrul este un zeu 
care-i duce spiritul în cer, la Tengri. Lupul şi câinele trăiesc sub 
acelaşi cer, pe acelaşi pământ, dar crezi că-i poţi ţine laolaltă? Şi 
tu mai vrei să-i şi împerechezi... Păi ce-aţi fi făcut voi, chinezii, 
dacă v-am fi adus o scroafă să se împerecheze cu Dragonul 
vostru? Ai batjocorit zeii! Ai batjocorit pe zeul strămoş al mongo- 
lilor! L-ai batjocorit pe Tengri! O să ai parte de o pedeapsă 
aspră, chiar şi eu va trebui să plătesc amarnic... 

Chenzhen nu-l văzuse niciodată pe bătrân atât de furios. 
lată că butoiul cu pulbere care era acel mic pui de lup explodase 
până la urmă, rupându-i lui Chenzhen inima în bucățele. Acum 
bătrânul chiar că se asemăna unui lup prin felul în care 
reacţiona. Părea că are colţi de oţel ca ai lupului, era tot mai 
furios, nu dădea niciun semn că ar urma să se mai domolească: 

— De la început, de când am auzit că v-aţi luat un lup să-l 
creşteţi, m-am gândit că voi, chinezii, chiar nu pricepeţi legile 
stepei şi nu ştiţi care sunt lucrurile interzise, dar am crezut că 
nu e decât un plan şi că după ce-o să vă jucaţi câteva zile o să 
vă veniţi în simţiri. Apoi am auzit că şi Dorji şi-a luat unul, tot 
aşa, cu gând să-l împerecheze cu câinele, sperând să aibă şi pui. 
Dar aşa ceva e imposibil! Uite, azi, aici, trebuie să-mi juri că o să 
scapi de el... 

Chenzhen îşi dădea seama că se află la mare ananghie. Să 
iei un lup să-l creşti, aşa ceva nu se mai văzuse în stepă de mii 
de ani. Oştenii pot fi ucişi, dar nu umiliţi. Lupii pot fi ucişi, pot fi 
adoraţi, dar nu pot fi adoptați. Să vină un tânăr chinez să 
pătrundă adânc în inima stepei, pe tărâmurile strămoşeşti ale 
mongolilor, pe stepa în care mongolii i se închină lui Tengri, 
unde venerează animalul strămoş, învățătorul, zeul războiului şi 
apărătorul stepei, totemul-lup, şi să ia pur şi simplu un lup să-l 
crească pe lângă casă ca pe un câine, aşa ceva este o blasfemie 
de neînchipuit. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat în stepa de 
acum sute şi mii de ani, Chenzhen ar fi fost privit ca un păgân şi 
n-ar fi scăpat fără să fie legat de cinci cai care să-i rupă trupul în 
bucăţi, dându-l apoi ca mâncare câinilor. Dar chiar şi acum aşa 
ceva reprezintă o încălcare a politicii naţionale privind 
minoritățile, o faptă care lezează sentimentele minorităţii 
mongole din stepă. Cel mai tare îl cuprindea însă teama când se 
gândea că l-a supărat şi l-a jignit rău de tot pe Bilge, un bătrân 


care l-a condus către misterul totemului lupului din stepa 
mongolă, dar care l-a şi învăţat cum să facă să prindă puiul 
acela de lup, căci sub îndrumările exacte ale bătrânului a ajuns 
să pună mâna pe el. Nu mai avea nicio apărare, n-avea cum să-l 
contrazică în vreun fel. Tremurând şi bâlbâindu-se, strigă: 

— Tăicuţă! 

Dar bătrânul îşi scutură mâna şi zise: 

— Să nu-mi zici mie „tăicuţă”! 

Dar Chenzhen implora amarnic: 

— Tăicuţă, tăicuţă, eu am greşit, eu n-am înţeles legile 
stepei şi te-am jignit pe dumneata... Tăicuţă, acum zi-mi, zi-mi 
dumneata cum să fac eu să scap de sărmanul acesta de pui. 

Lacrimile ţâşniră deodată din ochii lui Chenzhen şi nu le 
putea opri. Stropea pământul pe care mai adineauri se simţise 
atât de bine, fusese atât de fericit cu puiul de lup. 

Bătrânul rămase locului, privindu-l nemişcat pe Chenzhen. 
Era limpede că în momentul acela nici el nu ştia în ce fel să 
scape de pui. Bătrânul ştia că Chenzhen nu pentru a-l 
împerechea cu un câine îl luase, ci din pricina fascinaţiei pe care 
i-o produsese lupul din stepă. Doar Chenzhen era fiul lui, pe 
jumătate chinez, pe care el însuşi îl crescuse. Fascinaţia lui 
pentru lupul de stepă o întrecuse pe cea a celorlalţi tineri de 
vârsta lui, însă acum făptuise o fărădelege pe care bătrânul nu o 
putea trece cu vederea. Aceasta era o situaţie cu care el însuşi 
nu se întâlnise niciodată şi nu se ocupase niciodată de aşa ceva. 

Privind în sus la Tengri, moşul scoase un oftat prelung, apoi 
spuse: 

— Ştiu că voi, studenţii chinezi, nu sunteţi credincioşi şi nu 
vă interesează ce se alege de sufletele voastre. Însă în aceşti 
doi ani şi mai bine, ţi-au devenit tot mai dragi şi stepa, şi lupii, 
sufletul tăicuţului tău nu l-ai înţeles însă! Taica e bătrân, din an 
în an îi scârţâie tot mai tare şalele. În stepă e greu, e frig, 
mongolii sunt precum barbarii: de când se nasc şi până mor, o 
duc tot într-o bătălie, fiecare bătrân de pe-aici are şi o boală, nu 
trăieşte până la adânci bătrâneţi, şi taica o mai duce câţiva ani, 
apoi pleacă sus la Tengri. Şi tu vrei să creşti într-un coteţ lupul 
care-i duce sufletul la Tengri, ca pe un câine? Orice-ai face, tot 
taica e vinovat, şi poate atunci nici Tengri n-are să mai 
primească sufletul lui, ci va voi să i-l arunce în iadul întunecos şi 
înecăcios de sub Gobi. Dacă în stepă ar fi fost mai mulţi ca tine, 


care să ţină lupii ca pe nişte sclavi, sufletele mongolilor ar fi fost 
toate neodihnite, rămânând de izbelişte... 

Cu voce pierită, Chenzhen încercă totuşi să explice: 

— Tăicuţă, dar eu nici pe departe n-am avut de gând să 
cresc lupul ca pe un sclav, ba dimpotrivă, eu am ajuns ca un 
sclav al micuţului. In fiecare zi îl slujesc ca un servitor pe un 
împărat sau prinţ al mongolilor, mulg lapte şi-i dau să mănânce, 
îi fierb terci şi-i dau, îi gătesc carne şi îl hrănesc. Am grijă să nu-i 
fie frig, să nu se îmbolnăvească, să nu-l muşte câinii, să nu-l 
ucidă oamenii, să nu-l prindă uliul sau să nu-l ia înapoi mama 
lui. Nici somnul nu-mi mai e somn. Până şi Liang Jianzhong zice 
că am ajuns sclavul lupului. Dumneata ştii, dintre chinezi eu 
respect cel mai mult lupii, iar Tengri poate să vadă toate aceste 
lucruri. Tengri e cel mai drept, nu se poate să te pedepsească 
tocmai pe dumneata! 

Moşul se mai domoli puţin, avea încredere că tot ceea ce 
spunea Chenzhen era adevărat. Dacă el făcea astfel de sacrificii, 
dacă-l slujea pe micul pui de lup ca pe un rege, atunci acesta nu 
mai era un caz de jignire a zeilor, ci de respect faţă de ei. 
Bătrânului îi era greu acum să judece. Căci, cel puţin la 
suprafaţă, Chenzhen nu respectase tradiţiile şi legile stepei 
mongole, dar inima lui era sinceră. lar mongolii în inimile 
oamenilor îşi pun toată încrederea. Privirea aprigă a bătrânului, 
ca a unui lup, se domoli treptat. Chenzhen spera că gândirea 
înţeleaptă a bătrânului va învinge şi că va face o excepţie de la 
toate acele reguli pentru el, un chinez care avea un respect atât 
de profund pentru totemul lupului, cruţând viaţa neînsemnată a 
puiului, care se născuse de nici două luni. 

Chenzhen prinse o rază subţire de speranţă, îşi şterse 
lacrimile, trase aer în piept şi, luându-și inima în dinţi, spuse plin 
de emoție: 

— Tăicuţă, eu am luat lupul să-l cresc pentru a putea să văd 
cu ochii mei comportamentul şi caracterul lupului de stepă, să 
ştiu şi eu cum se face că lupul este atât de grozav, atât de 
inteligent, de ce i se închină atât de adânc neamurile stepei. 
Dumneata poate nu ştii, dar noi, chinezii, uram lupii foarte tare, 
spuneam despre cei mai răi şi mai otrăviţi dintre oameni că sunt 
nişte lupi, că au inimă de lup şi mate de câine, iar pe cei care 
necinsteau femeile îi numeam lupi desfrânaţi şi celor mai lacomi 
le ziceam că sunt fii de lupi cu inimi de sălbatici. Şi imperialiştii 


americani erau porecliţi de noi lupi cu inimi de sălbatici. lar când 
vor să sperie copiii, oamenii mari le spun că vine lupul... 
Chenzhen privi faţa bătrânului şi văzu că nu mai e aşa de 
înfiorătoare ca adineauri, aşa că prinse mai mult curaj şi spuse: 
— In ochii chinezilor, lupul este cea mai rea şi cea mai 
crudă fiinţă de pe lume, pe când mongolii i se închină ca unui 
zeu. Cât trăiesc învaţă necontenit de la lup, iar când mor îi devin 
hrană. La început nu am înţeles, dar după doi ani de vieţuit în 
stepă, dacă n-ai fi fost dumneata să mă luminezi zi de zi, să-mi 
spui poveşti cu lupi şi să-mi explici legea stepei, să mă duci atât 
de des să văd lupii sau să văd vânătoarea de lupi, n-aş fi putut 
căpăta această fascinaţie şi nici n-aş fi avut cum pricepe atâtea 
lucruri. Mi-am dat seama însă că nu pot să mă mulţumesc doar 
cu a privi, studiind lupul din depărtare, căci astfel nu vezi şi nu 
înţelegi nimic. Cea mai bună soluţie tocmai aceasta trebuie să 
fie, să iei un lup să-l creşti de mic, să-l priveşti de aproape, să îl 
atingi în fiecare zi. Crescând un lup de mai bine de o lună, am 
ajuns în sfârşit să văd lucruri pe care înainte nu le văzusem, şi 
sunt din ce în ce mai convins că lupul este o fiinţă extraordinară 
şi merită cu adevărat respectul oamenilor. Până acum 
majoritatea studenţilor au ajuns aici la noi pe păşune, dar 
aceştia nu şi-au schimbat deloc părerile despre lupi. Dacă ei, 
care deşi au ajuns până în stepă, tot nu înţeleg lupul, cum să le 
mai ceri sutelor de milioane de chinezi care n-au trecut prin 
stepă în viaţa lor să înţeleagă lupii? Chinezii care vor ajunge pe 
aceste meleaguri poate vor fi din ce în ce mai mulţi. Dacă 
aceştia chiar vor pune în faptă gândul lor de a extermina lupii, 
atunci ce se va alege de stepă? Mongolii se vor confrunta cu un 
adevărat dezastru, dar ceea ce-i va pocni pe chinezi va fi şi mai 
grav... Acum sunt foarte neliniştit, căci nu pot privi impasibil 
cum această minunată stepă este nimicită sub ochii mei. 
Bătrânul îşi scoase pipa, apoi se aşeză lângă bolovan cu 
picioarele încrucişate. Chenzhen aduse degrabă chibriturile şi-i 
aprinse moşului luleaua. Bătrânul pufăi de câteva ori, apoi zise: 
— Pe tine taica te-a învăţat prost... Ce-o să ne facem acum? 
Măi, copile, dacă nu te gândeşti la taica, gândeşte-te măcar la 
Uliji şi la toată brigada. Directorul Uliji a fost deja demis, cei 
patru stăvari au dosar pentru abateri grave. De ce toate astea? 
Pentru că superiorii au zis că Uliji face tot ce poate să-i apere pe 
lupi, că niciodată nu a organizat vânători de lupi, aşa cum ar fi 


trebuit. Şi mai spun că taica al tău ar fi un lup bătrân, şeful de 
haită pentru toată brigada, că noi, brigada a doua, am fi un cuib 
de lupi. Cum de nu se întâmplă ca studenţi din celelalte trei 
brigăzi să se apuce de crescut lupi? Nu arată asta clar faptul că 
pe tine te-au influenţat oamenii cei răi de la brigada a doua? Nu 
le pui astfel oamenilor condamnarea în buzunar? 

Privirea melancolică a bătrânului trecea din vreme în vreme 
prin perdeaua groasă a fumului de pipă, în vreme ce glasul îi era 
tot mai mohorât: 

— Dacă tu o să creşti un pui de lup, negreşit o vei aduce 
aici şi pe mama lui, care va veni cu o haită întreagă după ea. 
Lupoaicele din Elun sunt foarte grijulii cu puii lor; va găsi tabăra 
aceasta şi va veni să se răzbune. Dar lupii din stepă pot să facă 
tot felul de năzdrăvănii. Or, asta ne lipseşte nouă? Necazurile cu 
lupii? Dacă se mai întâmplă vreo nenorocire, Uliji şi toate 
cadrele brigăzii n-o să mai aibă pe unde scoate cămaşa. Dacă 
pun lupii ochii pe oile tale, prind un prilej bun şi-ţi distrug mai 
mult de jumătate din turmă, aşa că puiul tău are să-i atragă pe 
alţii, care vor veni să distrugă toată producţia, şi atunci tu vei 
purta toată vina şi n-o să scapi fără o condamnare la 
închisoare... 

Inima lui Chenzhen se mai încălzise puţin, dar îngheţă la 
loc. Creşterea lupilor pe teritoriile locuite de minoritățile 
naţionale reprezintă o încălcare a politicii privind minoritățile, 
dar dacă lupul respectiv mai este crescut şi lângă o turmă de oi, 
nu cumva se interpretează ca o atragere premediată a haitelor 
de lupi, făcând astfel o distrugere intenţionată a producţiei? 
Dacă la asta se mai adaugă şi povestea cu tatăl său care „a luat 
drumul capitalismului”, întreaga tărăşenie ajunge până la cele 
mai înalte foruri ale partidului, implicând foarte mulţi oameni. 
Mâinile începură să-i tremure slab, căci din câte vedea, azi 
trebuia să-l trimită pe puiul de lup la Tengri, cu mâinile lui. 

Tonul bătrânului se mai îndulci puţin şi zise: 

— Bao Shungui a fost avansat. El e mongol, dar a uitat de 
mult totul despre strămoşii săi. El urăşte lupii mai ceva decât 
chinezii, căci dacă nu-i ucide nu-şi mai poate menţine funcţia. la 
gândeşte-te, te-ar lăsa el să creşti lupi? 

Chenzhen mai făcu un ultim efort căutând o rază de 
speranţă şi spuse: 


— Dar dumneata i-ai putea spune lui Bao Shungui că, dacă 
vom creşte un pui de lup, în felul acesta le putem veni mult mai 
uşor de hac lupilor, şi că acesta este un experiment ştiinţific. 

Dar moşul îi răspunse: 

— Aşa ceva să te duci tu însuţi să-i spui. Astăzi chiar a venit 
să locuiască la mine în iurtă, mâine să te duci să-l cauţi. 

Bătrânul se ridică, apoi întoarse capul şi, privind către 
bolovanul cel mare, spuse: 

— Dacă tu creşti un lup, nu te temi că, odată ce se va face 
mare, îţi va mânca oile? Că o să te muşte pe tine şi pe alţi 
oameni? Colţii lupilor sunt năprasnici, dacă muşcă pe cineva nu 
se ştie dacă acela va mai avea zile. Astăzi n-o să mă mai uit la 
el, căci văzându-l mă voi întrista. Haide, să mergem să reparăm 
carul. 

Câtă vreme repară carul, bătrânul nu scoase o vorbă. 
Chenzhen nu era pregătit psihic pentru uciderea puiului de lup, 
însă nici nu putea să le aducă mai multe necazuri lui Uliji şi lui 
Bilge, care şi aşa aveau destule pe cap. 

Bătrânul şi Chenzhen terminaseră de reparat două care şi 
tocmai se pregăteau să-l dreagă şi pe-al treilea, când cei trei 
câini mari se puseră pe lătrat. Bao Shungui şi Uliji veneau 
degrabă călare către ei, unul în spatele celuilalt, şi atunci 
Chenzhen potoli repede câinii. Cum descălecă, Bao Shungui îi 
spuse lui Bilge: 

— Nevasta ta a zis că vii încoace, şi atunci m-am gândit să 
vin şi eu să văd puiul de lup pe care-l creşte Chenzhen. 
Comitetul revoluţionar a hotărât să-i permită lui Uliji să 
locuiască la dumneata. Uite cum ajută Direcţia Păşunilor 
oamenii: mai avea puţin şi-l trimitea la brigada de construcţii la 
munca de jos. 

De teamă, lui Chenzhen i se zbătea inima necontenit. 
Veştile circulă în stepă mai repede decât potcoavele cailor. 

Bătrânul i-o întoarse: 

— Hm, bine ai mai făcut-o şi pe asta! 

Bao Shungui zise: 

— Mutarea pe o nouă păşune i-a cam alarmat pe şefii de la 
judeţ, căci ei acordă o mare importanţă acestui lucru, şi ne-au 
indicat faptul că trebuie să facem tot ce se poate pentru a ne 
asigura de succesul operaţiunii. Dacă putem lărgi o astfel de 
păşune nouă şi putem creşte şi numărul de animale, abia atunci 


înseamnă că am făcut o treabă bună. Voi doi sunteţi 
responsabili pentru această treabă, de aceea l-am şi lăsat pe 
Uliji să locuiască la tine, ca să vă puteţi face cercetările mai 
Uşor. 

Dar bătrânul spuse: 

— Uliji se ocupă singur de treaba asta. El a fost cu ideea, el 
are mereu grija stepei. 

Bao Shungui zise: 

— Bineînţeles, eu am trimis raportul la conducere şi sunt de 
acord ca tovarăşul Uliji să încerce să-şi repare astfel greşelile. 

Uliji schiţă un zâmbet şi spuse: 

— Să nu vorbim acum despre succese. Mai bine să 
discutăm câteva probleme concrete. Drumul pe care-l avem de 
străbătut este foarte lung, sunt multe probleme care apar în 
legătură cu strămutarea. Maşinile direcţiei şi cele două tractoare 
care au roţi cu cauciucuri trebuie trimise la brigada a doua ca să 
ajute la mutare, apoi mai trebuie transferată forţă de muncă 
pentru construirea drumurilor. 

Bao Shungui spuse: 

— Am şi trimis pe cineva să dea de veste că avem şedinţă 
cu cadrele brigăzii în seara aceasta. Atunci vom mai discuta. 

Apoi Bao Shungui întoarse capul şi-i spuse lui Chenzhen: 

— Cele două piei de lup pe care mi le-ai predat le-am dat la 
tăbăcar. Când i-am spus de unde le am a fost foarte fericit, a zis 
că nu s-ar fi gândit că studenţii de la Pekin pot prinde lupi, că e 
foarte bine, chiar m-a rugat să-ţi transmit mulţumiri. 

Dar Chenzhen îi spuse: 

— Dar cum de i-aţi spus că eu i-am prins, când ştiţi bine că 
sunt prinşi de câinele meu. Nu vreau să-mi asum eu meritele 
sale. 

Dar Bao Shungui îl bătu pe umăr şi spuse: 

— Ce a prins câinele este ceea ce ai prins tu însuţi, căci 
meritele subalternilor sunt întotdeauna trecute în catastiful 
meritelor superiorilor; aceasta este tradiția glorioasă a 
armatelor noastre. Bine, arată-mi puiul pe care l-ai luat să-l 
creşti, să-l văd şi eu. 

Chenzhen se uită la moş Bilge, dar acesta continua să 
rămână tăcut. Atunci Chenzhen spuse repede: 

— Nu mi-am propus să-l cresc, căci aceasta ar încălca 
obiceiurile şi tradiţiile păstorilor, şi e şi foarte periculos, căci, 


dacă adună toată haita aici, eu nu sunt în stare să port 
răspunderea. 

În vreme ce vorbea, dădu la o parte bolovanul şi butucul de 
lemn. 

În groapa lui, puiul de lup începuse să se caţere în sus, dar 
cum văzu umbrele mari ale oamenilor de la suprafaţă se ghemui 
într-un colţişor şi, încreţindu-şi botul, îşi arăta colții, iar părul i se 
zburlea tremurând. 

Ochii lui Bao Shungui scânteiară şi strigă: 

— Ha! Un pui aşa de mare, păi trebuie că-l ai de mai bine 
de o lună, e de două ori mai mare decât cei ale căror blănuri mi 
le-ai predat. Păi dacă ştiam, te lăsam să-i mai creşti şi pe 
ceilalţi, să le fi luat zilele când erau şi ei mai mari şi din zece, 
cincisprezece ieşea un cojoc pe cinste. Uită-te şi tu ce bine arată 
blana acestuia, cu cât e mai deasă decât a celor care încă nici 
nu fuseseră înţărcaţi. 

Pierdut, Chenzhen spuse: 

— Dar nu m-aş fi putut descurca, căci puii de lupi trebuie să 
fie bine hrăniţi, cu o oală mare de terci cu carne în fiecare zi, la 
care se mai adaugă şi un castron de lapte. 

Bao Shunguli însă spuse: 

— Nu faci bine socoteala — pentru piei de lup poţi să iei o 
grămadă de mei. La anul, fiecare brigadă care va prinde puii de 
lup din vizuină nu-i va mai ucide imediat, ci-i va lua să-i crească 
până se fac de două, trei ori mai mari. Abia apoi îi va ucide. 

Bătrânul spuse însă cu un zâmbet îngheţat: 

— Măcar de-ar fi aşa de simplu. Inainte să-l înţarce, l-a pus 
să sugă lapte de la căţea. Or, de unde să găsească atâtea căţele 
pentru mai mulţi pui? 

Bao Shungui cugetă o vreme şi apoi spuse. 

— Da, asta cam aşa e. 

Chenzhen întinse mâna şi-l luă pe lup de ceafă, scoţându-l 
din groapă. Puiul se zbătea din răsputeri şi, cum stătea aşa 
atârnat, dădea din picioare şi încerca să zgârie cu ghearele, 
tremurând necontenit din tot trupuşorul. De fapt, lupul e un 
animal căruia în mod natural îi este frică de oameni şi care 
atacă numai când este încolţit. 

Îl puse pe jos. Bao Shungui întinse palma lui cea mare şi-l 
mângâie de câteva ori, apoi spuse râzând: 


— E prima dată când pun mâna pe un lup viu. Dar ştii că-i 
destul de dolofan? Interesant, foarte interesant. 

Uliji spuse: 

— Chenzhen, din câte văd eu, te-ai îngrijit bine de el în 
săptămânile astea care au trecut, căci lupii care trăiesc în 
sălbăticie nu cresc atât de repede ca acesta. Văd că te pricepi 
să-l creşti chiar mai bine decât lupoaica. Auzisem eu că ai fost 
vrăjit de lupi, că de câte ori te întâlneşti cu cineva îl pui să-ţi 
spună poveşti despre lupi, dar nu m-aş fi gândit că vei lua unul 
să-l creşti. Nu cumva ai ajuns un obsedat? 

Moş Bilge luă şi el puiul în mână să-l cerceteze, îşi stinse 
pipa şi risipi fumul din jurul culcuşului, apoi spuse: 

— Sunt om bătrân, dar de când mă ştiu n-am mai văzut pe 
cineva să crească un pui de lup, şi uite că arată bine. Copilul 
ăsta, Chenzhen, chiar e foarte grijuliu şi m-a rugat cu cerul şi 
pământul să-l învăţ despre lupi. Dar să creşti un lup chiar lângă 
turmele de oi nu dă totul peste cap? Dacă i-ai întreba pe păstorii 
din toată brigada, nu s-ar găsi nici măcar unul care să vrea să 
crească lupi. Uite că acum sunteţi amândoi aici şi mă gândeam: 
copilul este foarte încântat, vrea să facă un experiment ştiinţific. 
Ce ziceţi, cum să facem? 

Bao Shungui păru dintr-odată foarte interesat de ideea 
creşterii unui lup. Se gândi o vreme, apoi spuse: 

— Acum ar fi păcat să omorâm puiul, pentru că din blana lui 
nici nu prea poţi face mare lucru. Apoi, să iei un lup care nici 
măcar n-a fost înţărcat şi să-l creşti atât de mare nu e lucru 
uşor. Eu zic aşa: dacă tot l-a luat, să încerce să-l crească. Dacă 
spui că iei lupul să-l creşti pentru experimente ştiinţifice, merge, 
se va aproba. N-a zis preşedintele Mao că studierea duşmanului 
se face cu scopul de a-l putea elimina mai uşor? lar eu mă 
gândesc că pentru a studia mai atent lupul putem veni din când 
în când aici să ne uităm la el. Şi ce-am auzit, că vrei să-l faci 
mare şi apoi să-l împerechezi cu o căţea? 

Chenzhen dădu din cap şi spuse: 

— Aşa mă gândeam, dar, cum a spus şi tăicuţa, aşa ceva nu 
se poate. 

Bao Shungui îl întrebă pe Uliji: 

— A mai fost vreodată cineva care să facă aşa ceva în 
stepă? 

Dar Uliji îi spuse: 


— Neamurile stepei respectă lupul şi i se închină, cum să-l 
împerecheze cu câinii? 

Bao Shungui zise: 

— Ei, dar acum putem încerca, nu? Doar e un experiment 
ştiinţific. Dacă se poate obţine o rasă încrucişată de câine-lup 
mongol, poate că o să fie chiar mai grozav decât câinele-lup 
sovietic. Lupul mongol este cel mai mare şi mai tare din toată 
lumea asta, o rasă încrucişată cu acest animal n-are cum să iasă 
rău. Cred că armata ar fi foarte interesată de aşa ceva. Dacă ne 
iese, atunci ţara noastră nu va mai fi nevoită să cumpere din 
străinătate. Dacă păstorii au asemenea câini-lupi care să 
păzească oile, atunci poate că lupii nu vor mai îndrăzni să se 
apropie. Eu zic aşa: dacă o să se împotrivească păstorii, le 
spuneţi că e vorba despre un experiment ştiinţific. Dar orice-ar 
fi, Chenzhen, tu să ţii minte un lucru: trebuie să fii cu ochii în 
patru! 

Uliji spuse şi el: 

— Dacă Bao Shungui a spus că poţi să-l păstrezi, atunci 
ține-l mai departe. Insă eu vreau să-ţi spun de pe acum un 
lucru: dacă e să se întâmple ceva, tu eşti răspunzător. Bao 
Shungui nu mai are nevoie de alte necazuri. După părerea mea, 
e foarte periculos ceea ce vrei tu să faci şi trebuie neapărat să-i 
pui lanţ, ca nu cumva să sară la oameni sau la oi să muşte. 

Bao Shungui adăugă şi el: 

— Da, aşa e, nu cumva să muşte pe cineva. Dacă se 
întâmplă aşa ceva, eu îl omor pe loc. 

De emoţionat ce era, lui Chenzhen îi bătea inima mai-mai 
să-i spargă pieptul, repetând întruna: 

— Sigur! Sigur! Totuşi, aş vrea să vă mai rog ceva. Eu ştiu 
că toţi păstorii se împotrivesc creşterii lupilor. Nu m-aţi putea 
ajuta cumva? 

Uliji zise: 

— Taica al tău tot zice că tu eşti mai descurcăreţ ca mine, 
că o vorbă spusă de tine e mai înţeleaptă ca o sută de vorbe de- 
ale mele. 

Dar bătrânul scutură din cap şi spuse: 

— Ei, eu l-am învăţat aşa pe copilul ăsta, e vina mea — eu l- 
am lăsat. 


Moşul îşi lăsă tolba cu sculele de tâmplărie la Chenzhen, 
apoi înhămă caii la căruţă şi plecă, iar Bao Shungui şi Uliji 
încălecară şi merseră în urma lui. 

Chenzhen se simţea ca la începutul unei boli. Era atât de 
emoţionat, încât nu avea pic de vlagă. Se lăsă în jos, slăbit, 
lângă groapa lupului. Strânse puiul tare la piept, atât de tare, că 
lupul începu să mârâie, arătându-şi colții. Atunci începu să-i 
scarpine urechile, iar lupul se mai relaxă, închise un ochi, 
deschise puţin gura şi începu să-şi mişte capul şi urechile odată 
cu mişcările mâinii lui Chenzhen, simțindu-se atât de bine, încât 
se linişti complet, de parcă tocmai îl lovise blegeala, lăsându-se 
cu totul în voia băiatului. 


Capitolul 19 


Se spune că împăratul Han Wudi a zis odată: „Hunii 
aveau o vorbă despre chinezi, că sunt câtă frunză şi iarbă, 
dar nu prea rezistă la foame şi sete, că dintre lupi abia de 
piere unul, dar oile mor cu mia.” Aceasta aminteşte de 
înfrângerea de la Ershi, când oştenii au fost ucişi, armata 
fiind decimată şi risipită. Această întâmplare mereu îmi va 
umple inima de tristeţe. 


Sima Guang, Îndrumar folositor în 
guvernare 


ÎN FRUNTEA LUI Batu, Şatsreng şi a altor trei stăvari, 
împreună cu Yangke şi vreo şapte, opt câini de vânătoare, Bao 
Shungui pătrunse în noua păşune. Două care uşoare cu roţi de 
fier, trase de cai, încărcate cu corturi, muniţie şi veselă, veneau 
încet în urma lor. 

Urcară pe vârful muntelui din partea de apus a păşunii şi 
Bao Shungui privi alături de vânători prin lunetă, cercetând cu 
mare atenţie fiecare râpă şi fiecare crăpătură a muntelui, 
fiecare meandru şi fiecare braţ al râului, pantele şi poienile. Nu 


găsiră nici urmă de lup ori de gazelă. Numai pe lacul din mijloc 
erau cârduri de rațe, gâşte sălbatice şi câteva lebede. 

Niciunul dintre oameni nu se simţea însufleţit, ca la orice 
vânătoare de la începutul verii, însă nu-şi mai puteau lua ochii 
de la podişul acela plin de ochiuri de apă şi îmbălsămat cu 
mirosul ierbii de un verde închis. Lui Yangke i se părea că şi 
ochii lui se înverzesc, aşa că se uită la ceilalţi oameni şi parcă 
găsi şi în ochii lor străluciri verzui, precum scânteierile ochilor de 
lup în nopţile de iarnă, deopotrivă fascinante şi înfricoşătoare. 
Cât coborâră muntele, totul în jur era de un verde strălucitor, 
mirosul ierbii proaspete năvălea în nări, iar aerul era atât de 
curat, încât mai greu era să găseşti în el firicele de praf decât în 
nisip pudră de aur. Seva concentrată a ierbii vopsise copitele 
cailor şi roţile carelor, ba chiar şi vârfurile tomakanelor târâte pe 
pământ. Caii smuceau de căpăstru, vrând să-şi plece capetele şi 
să mănânce iarba proaspătă. Singurul lucru pentru care-i părea 
rău lui Yangke era că toate acele flori minunate despre care-i 
povestise Chenzhen se ofiliseră acum, verdele năpădind fiecare 
centimetru. 

Bao Shungui parcă dăduse de aur, atât de bucuros strigă: 

— lată un peisaj minunat, un loc perfect, cum numai în 
tratatele de geomanţie mai poţi găsi, un tărâm al nesfârşitei 
abundente de culoarea jadului. Mai întâi se cuvine să-i invităm 
pe şefii de la regiunea militarizată să vină aici cu automobilele, 
să vâneze nişte rațe sălbatice şi lebede, să facă un grătar şi să 
mănânce. 

Lui Yangke aceste vorbe îi sfredeliră urechile. Prin faţa 
ochilor trecură scene din „Lacul lebedelor”, mai ales cele în care 
îşi face apariţia lebăda neagră. 

Caravana cobora pe vale. După ce trecură de o pantă mai 
lină, Bao Shungui strigă pe o voce mai gravă: 

— Uitaţi-vă repede spre stânga, la râpa aceea unde s-au 
oprit nişte lebede şi mănâncă iarbă. Hai să mergem repede să 
prindem una. 

Luă cu el doi vânători şi năvăli într-acolo. Yangke nu stătu 
pe gânduri şi o luă şi el la galop în aceeaşi direcţie. 

Frecându-se la ochi, privi în depărtare şi într-adevăr văzu 
cum în partea din stânga, înaintea lor, se afla un loc ca o pată 
albă, ca o mică turmă de miei în vară, albi ca neaua, de o 
frumuseţe neasemuită, albul acela imaculat, strălucitor al 


lebedelor pe care tocmai ce le prinsese vizorul binoclului. 
Yangke nici nu mai respira. Nu avea puşcă la el, altfel ar fi vrut 
şi el să „o descarce intenţionat”, ca să sperie lebedele acelea şi 
să le pună pe fugă. După ce galopă un timp, observă că pata 
albă rămânea nemişcată, iar lui Yangke îi veni odată să strige. 
Dar chiar atunci cei câţiva vânători îşi struniră brusc caii, lăsând 
ţevile puştilor în jos. Apropiindu-se încet, îşi scoaseră binoclurile 
şi priviră cu atenţie. Yangke îşi scoase şi el repede binoclul şi, 
când putu să vadă clar scena ce i se concentra în lentilă, rămase 
ca prostit. Parcă nu-i venea să creadă că e adevărat: acea pată 
de un alb strălucitor şi delicat, asemenea unei turme de miei, 
era, de fapt, o mare întindere pe care erau presăraţi bujori 
sălbatici, albi ca laptele. Cu un an în urmă, la începutul 
primăverii, Yangke mai văzuse bujori sălbatici pe pantele 
munţilor din jurul vechii păşuni, risipiţi în preajma câtorva 
copaci, dar nu văzuse niciodată o suprafaţă atât de mare pe 
care să fie presărate aceste flori şi-i trecu deodată prin minte că 
aceşti bujori s-au format într-o clipă, din trupurile lebedelor. 

Lui Bao Shungui nu-i păru rău, ci dimpotrivă, începu să 
strige vesel: 

— Măi să fie, n-am mai văzut niciodată nişte bujori atât de 
frumoşi, mai frumoşi chiar decât cei sădiţi de mâna omului la 
grădina botanică din oraş. Să mergem să ne uităm mai de- 
aproape. 

Cei câţiva cai o luară iute la galop. 

Ajungând înaintea florilor, Yangke fu atât de uimit, de parcă 
ar fi fost Qiu Weng când s-a întâlnit cu zâna florilor, şi de uimire 
fu cât pe-aci să leşine. Pe pământul fertil de pe fundul unei văi 
erau câteva zeci de astfel de pete albe de bujori de câmp 
înfloriţi, fiecare tufă fiind cam de un metru înălţime şi groasă 
cam de un braţ. Câteva zeci de tulpini groase cât degetul mic 
răsăreau din pământ în tufe dese, cu frunze mai lungi de un cot, 
deasupra cărora se deschidea câte o floare mare şi albă, 
acoperind frunzele cu umbrela lor imensă. Tot acel buchet de 
flori părea un aranjament alcătuit cu migală de mâna unei zâne. 
Nu se zăreau decât corolele înflorite, privirea neputând străbate 
până la frunze. Tocmai de aceea, privite din depărtare, păreau 
un minunat cârd de lebede. Yangke veni să se uite mai de 
aproape şi văzu măciuliile din centrul fiecărei flori, petalele 
pufoase, suculente, absolut minunate, mult mai dezinvolte şi 


mai vii decât cele ale bujorilor ce cresc în tufe, mai impunătoare 
şi mai preţioase chiar decât trandafirii chinezeşti. Nicicând până 
atunci nu mai văzuse un asemenea peisaj minunat, o poiană cu 
flori atât de perfecte, de delicate, mult mai frumoase decât cele 
plantate de oameni, pe un tărâm de vis precum acela al 
fecioarelor nemuritoare. 

Şi Bao Shungui era încremenit de uimire. Strigă cutremurat: 

— Ce rare minunăţii, dacă le-am duce la oraş am lua o 
grămadă de bani pe ele. Trebuie să dăruiesc câteva şi şefilor 
garnizoanei, să se bucure şi ei. Activiştilor mai în vârstă nu le 
plac numai banii, ci şi florile renumite. Dacă le-aş dărui aşa ceva 
ar primi din toată inima. Yangke, nu-i aşa că asemenea 
minunâţii de flori nu se găsesc nici chiar la casele de oaspeţi de 
la voi, de la Pekin? 

Dar Yangke îi zise: 

— Lăsaţi casele de oaspeţi, nici în grădinile regilor din 
străinătate nu găseşti aşa ceva. 

Bao Shungui era foarte bucuros, aşa că, întorcându-se, le 
spuse vânătorilor: 

— Fiţi foarte atenţi, de acum aceasta este comoara noastră, 
să aveţi mare grijă de aceste flori, iar când o fi să plecăm o să 
tăiem câţiva caişi sălbatici să le facem îngrăditură. 

Dar Yangke zise: 

— Şi după aceea, când o să ne mutăm, ce-o să facem? 
Dacă vine cineva şi le fură? 

Bao Shungui cugetă o vreme şi apoi spuse: 

— Rezolv eu cumva, n-ai grijă. 

Yangke se întunecă la faţă şi spuse: 

— Să nu cumva să strămutați florile acestea, că o să moară 
de îndată. 

Caravana şi caii veniră lângă râu, la un cot al acestuia, iar 
vânătorii găsiră imediat urmele lupilor care puseseră la cale 
atacul din ajun. Însă cadavrele gazelelor fuseseră devorate în 
întregime, nemairămânând decât nişte coarne, copite şi bucăţi 
răvăşite de blană; nici măcar craniile nu se mai zăreau. Batu 
spuse: 

— Mai multe haite au dat pe-aici, au fost mulţi lupi. Uitaţi-vă 
la aceste urme, cred că până şi cei bătrâni şi şchiopi au venit 
încoace. 

Bao Shungui întrebă: 


— Şi acum unde s-au dus toate acele haite? 

Batu răspunse: 

— Trebuie să se fi dus cu turmele de gazele în munţi sau 
după marmote, dacă nu se vor întoarce în zona de frontieră 
odată cu gazelele. Gazelele mici aleargă de acum la fel de 
repede ca şi cele mari, iar lupilor nu le este deloc uşor să le 
prindă, altfel nu ar fi mâncat chiar tot ce se putea, ca acum. 

Bao Shungui zise: 

— Uliji şi Bilge au văzut clar câteva sute de gazele şi câteva 
zeci de lupi acum nici douăzeci de zile. Cum de acum nu mai e 
nici urmă? 

Batu îi spuse: 

— Dacă au venit atâţia lupi, mai puteau gazelele să stea pe 
loc? 

Şatsreng spuse râzând: 

— Lupii s-au speriat de tine: cum ai venit tu, cum şi-au şi 
luat tălpăşiţa. Şi acum omul care-i urăşte cel mai tare nu mai 
are ce să prindă. Tu zici că Bilge a făcut ce-a făcut ca să-i scape 
pe lupi, dar şi când a fost să-i prindă, a prins o grămadă. 

Batu îi zise lui Bao Shungui: 

— Vedeţi care sunt beneficiile pe care le aduc lupii? Dacă n- 
ar fi haita de lupi, o păşune atât de bună ca aceasta ar fi fost de 
mult păscută şi digerată de gazele. lar când ar fi fost să vină 
turmele noastre de oi, simțind mirosul balegilor de gazelă, nici 
nu s-ar mai fi atins de iarbă. Păşunea asta este foarte bună, caii 
nu se mai îndură să plece de-aici. Acum să căutăm un loc unde 
să ne punem cortul, ca să se mai odihnească puţin şi caii, şi 
câinii. Mâine vom merge în munte să cercetăm. 

Nu fu nevoie decât ca Bao Shungui să dea ordin să se 
treacă râul, că Batu şi găsi un loc unde apa era mai puţin 
adâncă, iar malul era accesibil, apoi el şi ceilalţi vânători 
începură să sape în mal cu lopeţile. Batu încălecă şi, trăgând de 
oiştea carului, trecu râul. Apoi, cei câţiva oameni ridicară cortul 
din pânză albă pe o bucată de pământ mai plană de pe partea 
de răsărit a muntelui. Batu însărcină doi oameni să pună 
ceaunul în afara cortului şi să facă ceai, apoi îi spuse lui Bao 
Shungui: 

— Mă duc în valea dinspre miazăzi să mă uit, poate găsesc 
nişte gazele rănite. Au venit până aici atâţia vânători ca să 
mănânce carnea uscată adusă de acasă? 


Bucuros, Bao Shungui tot dădea din cap, aprobându-l. Batu 
luă cu el alţi doi oameni şi câinii şi porni grăbit către miazăzi. 
Pale şi Erlang ştiau aceste locuri prin care vânaseră gazele şi, 
cuprinşi de frenezia vânătorii, dădură buzna înainte. 

Pe Yangke cel mai mult îl preocupau lebedele de pe iazul 
din mijloc, şi trebui să renunţe la ocazia de a merge la 
vânătoare alături de Batu, rămânând pe locul înalt unde-şi 
puseseră cortul şi de unde putea privi nestingherit lacul cu 
lebede. Pentru a le vedea, îi sâcâise două zile la rând pe Bao 
Shungui şi pe Bilge, vrând cu orice preţ să ajungă acolo înaintea 
caravanei celei mari, cu oameni şi animale, având astfel prilejul 
de a admira pe deplin peisajul acesta minunat, al păşunii virgine 
de la frontieră. Acum i se părea că lacul era mult mai frumos 
decât îşi imaginase atunci când i-l descrisese Chenzhen, căci 
acesta nu trecuse pe malul răsăritean al râului, unde relieful era 
mai înalt şi se vedea până dincolo de stufărişul verde. Te puteai 
bucura de o perspectivă mult mai largă asupra lacului. Se aşeză 
pe panta înverzită şi-şi scoase binoclul, dar ceea ce vedea nu se 
putea exprima în cuvinte. Şi, cum era el adâncit în cele mai 
minunate visări, auzi deodată tropot de cal venind din spatele 
lui. 

Bao Shunguli îi strigă repede: 

— Hei, şi tu ai căzut pe gânduri din cauza lebedelor? Hai cu 
mine la iaz să prindem câteva să ne potolim foamea. Păstorii de- 
aici nu prea mănâncă pasăre, nici măcar pui. Eu i-am chemat, 
dar nu vrea niciunul să vină. Ei nu mănâncă, dar noi mâncăm. 

Când întoarse capul, Yangke văzu cum Bao Shungui agita 
puşca semiautomată din mână. 

Fu cât pe ce să încremenească de frică, gesticulând şi 
bâlbâindu-se: 

— Dar lebedele... lebedele sunt nişte animale preţioase şi 
rare, nu... nu cumva să le ucideţi! Vă rog eu mult. De când eram 
mic îmi plăcea să mă uit la Lacul lebedelor şi, în timpul celor 
„Trei ani de greutăți”, ca să pot merge să văd baletul 
interpretat de doi artişti emeriţi, unul din Uniunea Sovietică şi 
celălalt din China, am pierdut o zi întreagă. Am avut ambiția să 


35 1959-1961 — perioadă în care dezastrele naturale, combinate cu 
alte condiţii, care ţineau de planificările şi priorităţile economice din 
timpul „Marelui salt înainte", au condus la o foamete fără precedent. 


stau o noapte întreagă la coadă în iarna aceea geroasă, când 
eram aşa de flămând, că-mi chiorăiau maţele, numai ca să pot 
cumpăra bilete. Lacu/ lebedelor e nemaipomenit. Cei mai 
renumiţi oameni de cultură din lume, fie că ţin sau nu la lebede, 
ar vrea să aibă privilegiul de a se afla prin preajma unui adevă- 
rat lac al lebedelor. lar noi să le ucidem pentru a le mânca? Mai 
bine mă ucizi pe mine mai întâi decât pe ele. 

Pe Bao Shunguli îl luă prin surprindere o asemenea atitudine 
nerecunoscătoare şi, cum era în toiul exuberanţei, parcă primi 
un duş rece. Făcu ochii mari şi începu să-l dăscălească: 

— Ce tot îndrugi acolo despre lacul lebedelor? Ai capul plin 
numai de idei burghezo-moşiereşti! Oi fi tu mare student, dar 
nu-s mai prost ca tine. Dacă n-ar fi fost dat jos de pe afiş Lacu/ 
lebedelor, ar mai fi putut intra în scenă „Armata Roşie a 
femeilor”? Şatsreng îl văzu pe Bao Shungui luându-şi puşca şi 
îndreptându-se spre iaz. Atunci se repezi să-i taie calea şi-i 
spuse: 

— Lebăda este pasărea sfântă pe care ne-au lăsat-o în grijă 
şamanii noştri. Nu se poate să le ucizi, nu se poate şi gata! Chiar 
aşa, şefule Bao, nu voiaţi să împuşcaţi lupi? Dacă trageţi un foc 
de armă, toţi lupii din munte o vor rupe la fugă, şi atunci nu se 
cheamă că am venit de pomană până aici? 

Bao Shungui rămase o vreme fără replică, apoi struni calul, 
se apropie de Şatsreng şi spuse: 

— Noroc că mi-ai atras atenţia, altfel mare greşeală aş fi 
făcut. 

Bao Shungui îi dădu puşca lui Şatsreng, după care îi spuse 
lui Yangke: 

— Ei, atunci hai cu mine să inspectăm malul râului. 

Yangke puse din nou şaua pe cal, cu lehamite, apoi încălecă 
şi merse alături de Bao Shungui către malul râului. Pe când se 
apropiau de râu, un cârd imens de rațe, gâşte sălbatice şi alte 
păsări de apă îşi luă zborul, fluturându-şi aripile peste capetele 
celor doi şi stropindu-i. Ţinându-se de partea din faţă a şeii, Bao 
Shungui se ridică în scări ca să poată vedea până dincolo de 
trestii. Chiar atunci văzu două lebede plutind peste vârfurile 
trestiilor, întinzându-şi gâtul, deschizându-şi larg aripile şi 
zburând razant, la mai puţin de trei metri de creştetul lui Bao 
Shungui. Acesta, speriat, se trânti cu fundul de şaua calului, 
care se sperie la rându-i şi o luă la fugă, mai-mai să-l arunce pe 


Bao Shungui la pământ. Lebedelor parcă nici nu le păsa de 
oameni, aşa că zburară liniştite pe deasupra poienii, apoi dădură 
uşor roată în jurul iazului şi dispărură îndărătul stufărişului des. 

Bao Shungui trase hăţurile, întoarse brusc calul şi se 

îndreptă în şa. Apoi spuse râzând: 
_ — Aici e prea uşor să prinzi lebede, te descurci şi cu praştia. 
In împărăţia zburătoarelor lebedele sunt împărătese, iar a gusta 
puţină carne de lebădă e un privilegiu care te face să crezi că n- 
ai trăit degeaba. Dar va trebui să aştept până îi dăm gata pe 
lupi şi abia apoi mă voi întoarce aici să pun lucrurile în ordine. 

Yangke spuse îngrijorat: 

— Adineauri aţi văzut bujorii şi ziceaţi că sunt o comoară ce 
trebuie păzită permanent. Insă lebedele acestea reprezintă o 
avuţie naţională, chiar a întregii lumi, pe aceasta de ce nu vreţi 
să o protejaţi? 

Bao Shungui spuse: 

— Eu sunt fiu de ţăran, sunt un om practic. Omul numeşte 
comoară numai ceea ce poate obţine, cea la care nu poate 
ajunge nu e comoară. Bujorii nu au picioare, n-au încotro să 
fugă. Lebedele însă au aripi, şi când or veni oamenii cu turmele, 
lebedele vor întinde aripile şi vor zbura către nord, unde vor 
deveni comorile din ceaunele sovieticilor şi ale mongolilor... 

Yangke spuse: 

— Oamenii consideră lebedele nişte odoare nepreţuite, nu 
se poate să le împuşti ca să le mănânci. 

Puțin iritat, Bao Shungui îi replică: 

— Dacă ştiam mai din vreme că eşti aşa de încuiat, nu te 
mai luam cu mine! Eh, vezi tu, eu vreau să preschimb lacul ăsta 
al lebedelor într-o apă din care să se adape caii, din care să se 
adape şi vitele... 

Yangke nu avu încotro şi trebui să-şi înghită vorba, dar şi-ar 
fi dorit să smulgă o puşcă şi să tragă un foc la întâmplare spre 
lacul lebedelor, ca să le sperie şi să plece de acolo, să fugă din 
ţinutul acela, de pe păşunea aceea, până într-o ţară în care se 
punea în scenă „Lacul lebedelor”. Acolo ar putea să găsească 
oameni care să le iubească şi să le preţuiască. Pe tărâmul 
acesta pe care până şi vrăbiile fuseseră toate mâncate, în care 
nu mai rămăseseră decât broaştele râioase, unde să-şi mai 
găsească locul nişte lebede? 


Şatsreng făcu un cerc mare cu mâna şi-i strigă pe amândoi 
să se întoarcă. Atunci cei doi o luară repede la galop spre 
tabără. Sangjie venise şi el dinspre muntele de la sud-est şi 
pregătea carul. Le spuse: 

— Batu şi ceilalţi au prins nişte mistreți în valea dinspre 
sud-est, aşa că mă duc să-i ajut să-i aducă încoace. A mai zis să- 
i spun şi şefului Bao să vină să vadă. 

Bao Shungui nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Se plesni 
peste şold şi zise: 

— În stepă se mănâncă şi mistreți? Nu mi-ar fi dat prin cap. 
Poate că sunt chiar mai buni decât porcii domestici. Ei, Yangke, 
hai să mergem. 

Yangke mai auzise vânători care ziceau că au prins mistreți, 
dar de când venise în stepă nu văzuse niciodată, aşa că se duse 
val-vârtej împreună cu Bao Shungui către locul spre care 
arătase Sangjie. 

Dar nici nu ajunse bine unde era Batu, că şi văzu locul pe 
care-l râmaseră porcii mistreți. Pe malul unui pârâiaş, la poalele 
povârnişului, în vale, era o bucată de mai mult de jumătate de 
hectar de pământ negru, gras şi bogat, care parcă fusese arat 
de bivoli ce o luaseră razna cu plugul. O bucată în stânga, una în 
dreapta, una mai lungă, alta mai scurtă, unele se 
transformaseră în adevărate şanţuri, altele semănau cu nişte 
ogoare. Unde mai înainte crescuseră firele groase de iarbă 
grasă, nu mai rămăseseră decât rădăcinile jumulite şi uscate. 
Unele fuseseră chiar îngropate în pământ, iar bucata aceea de 
păşune de cea mai bună calitate ajunsese precum grădina de 
cartofi devastată de râturile porcilor domestici. Văzând asta, 
Bao Shungui trase o înjurătură: 

— Ce nenorociţi! Dacă o să însămânţăm vreodată cereale 
pe-aici, nu mai putem lăsa porcii mistreți să le distrugă. 

Caii celor doi nu mai aveau curaj să înainteze repede şi se 
apropiară de Batu  încetişor. Acesta stătea la poalele 
povârnişului şi fuma, iar câinii stăteau tolăniţi pe lângă 
cadavrele porcilor şi ronţăiau ceva. Cei doi descălecară şi abia 
atunci văzură că pe jos, lângă Batu, erau doi mistreți mari, 
întregi, şi câteva hălci sfâşiate de câini, din care aceştia mâncau 
cu mare poftă, Erlang şi Pale mestecând câte-o pulpă mare. Cei 
doi mistreți întregi erau mult mai mici decât porcii crescuţi 
pentru carne, nu erau mai lungi de un metru, pe trupul lor era 


un rând subţire de păr rar, galben-cenuşiu, însă râturile lor erau 
de două ori mai mari decât ale porcilor domestici, iar muşchii 
erau foarte bine dezvoltați, din afară nevăzându-se conturate 
oasele. Colţii care ieşeau din rât nu erau nici aceia foarte lungi. 
Oricum, nu erau chiar aşa de înfricoşători cum îşi imaginează 
oamenii. Beregatele mistreţilor erau însemnate cu urmele 
sângerii lăsate de colții câinilor. 

Arătând către lunca din depărtare, Batu spuse: 

— Câinii au simţit primii mirosul de mistreţ şi au pornit în 
urmărire, apoi am mers şi noi spre lunca aceea şi am văzut o 
bucată de drum mai bolovănoasă, după care am zărit şi câteva 
oase de la vreo trei sau patru porci care fuseseră mâncaţi de 
lupi. Cei doi dulăi nu se luaseră după lupi, ci, urmând mirosul 
porcilor, au ajuns până aici, unde s-au repezit într-o mică turmă 
de mistreți. Cei mai mari dintre ei aveau colţi ascuţiţi şi fugeau 
foarte repede, aşa încât dulăii nu i-au putut ajunge. Nici eu n-am 
vrut să trag cu puşca, căci mă temeam că voi speria lupii. La 
urmă, câinii au reuşit să-i ucidă pe porcii aceştia mijlocii, iar eu 
le-am dat voie să-i mănânce pe cei hărtăniţi, iar pe aceştia doi i- 
am târât până aici. 

Bao Shungui apăsă cu piciorul carnea porcilor doborâţi, apoi 
spuse râzând: 

— Aţi făcut treabă bună. Carnea celor mai mici e mai 
fragedă, mai bună de mâncat. In seara aceasta sunteţi invitaţi la 
un pahar. Pare-se că sunt şi destui lupi pe-aici. Dacă mâine o să 
fiţi în stare să prindeţi şi câţiva lupi, cu atât mai bine! 

Batu spuse: 

— Mistreţii au venit din pădurice, de la câteva sute de metri 
distanţă. Acolo sunt mai mulţi, au venit pe cursul râului. Dacă n- 
ar fi fost lupi în Elun, toată această păşune ar fi fost de mult 
distrusă de porci. 

Bao Shunguli îi zise: 

— Carnea de mistreţ e foarte bună. Când o să fim mai mulţi 
o să prindem şi mai mulţi mistreți, aşa o să cruţăm din vite şi 
din oi. Nouă, celor care venim de la câmp, ne place carnea de 
porc, cea de vită şi de oaie ne place mai puţin. 

Din urmă ajunse şi carul lui Sangijie, iar oamenii încărcară 
de îndată vânatul. Batu le făcu semn câinilor să rămână acolo să 
mănânce, iar oamenii şi carele se întoarseră. La tabără fusese 
pregătită grămada de lemne de foc. Cum ajunse şi carul, 


oamenii luară cel mai mare mistreţ, îl curăţară de intestine şi îl 
tranşară. Păstorii din stepă obişnuiesc ca mai întâi să jupoaie 
animalul de piele, ca pe oaie, căci nu mănâncă şorici de porc. 
După un timp, în aerul de deasupra focului se răspândea mirosul 
cărnii fripte. Porcul mistreţ nu are un strat gros de slănină ca cel 
domestic. El are însă grăsime pe interior, iar Yangke învăţă de la 
Bao Shungui să învelească muşchiul în această grăsime şi astfel 
să frigă carnea, care prindea o mireasmă aparte, mult mai 
apetisantă decât cea a porcului domestic. Înainte ca vânătorii să 
descarce porcii mistreți, Yangke adunase nişte ceapă şi usturoi 
sălbatic. Acum era prima dată când avea ocazia să guste din 
carnea picantă, pregătită cu aceste ingrediente speciale, lucru 
care-l făcea să se simtă foarte mândru de el. Mai văzuse bujorii 
şi lebedele pe care Chenzhen nu apucase să le vadă şi se 
delectase cu această delicatesă a stepei: carnea de mistreţ 
friptă. De aceea, când se va întoarce la iurtă va putea să se 
laude cu minunăţiile pe care le văzuse şi le gustase pe aici. 
Lângă foc, Bao Shungui tot îmbia oamenii să bea, povestindu-le 
despre gustul minunat al cărnii de lebădă, la care numai 
împărații aveau privilegiul să se  dedulcească. Auzindu-l, 
vânătorii dădură din cap dezaprobator, făcându-l să se simtă 
cam prost. 

Mongolii din stepă nu vânează decât animale care merg pe 
pământ, nu şi zburătoare, căci ei au un respect deosebit faţă de 
fiinţele care pot zbura până la Tengri. 

Câinii se întoarseră în tabără şi se aşezară vigilenţi de pază. 
După ce se săturară de mâncare şi băutură, oamenii se ridicară, 
strânseră carnea care mai rămăsese şi o puseră într-un lighean 
mare. Aruncară capetele şi toate intestinele pe păşune, în afară 
de inimă şi de ficat, ca să aibă câinii ce să mănânce mai târziu. 

Odată cu lăsarea serii, Yangke părăsi grupul pe furiş şi se 
duse să se aşeze într-un loc de unde putea privi întreaga 
panoramă a lacului lebedelor. Cu coatele sprijinite pe genunchi, 
ţinea binoclul la ochi, admirând în tăcere lacul lebedelor, care în 
curând puteau să dispară de acolo. 

Apa lacului se mişca lin, în undele sale dinspre apus 
reflectându-se albastrul-întunecat al cerului de la răsărit, iar în 
apele de est scânteind tonurile calde ale ultimelor raze ale 
apusului. Valurile subţiratice se risipeau încetişor, alunecând lin 
cu străluciri roşietice ca agata, verzui ca smaraldul, galbene ca 


jadul. lrizările calde şi reci de violet cristalin, albastru opalin şi 
alb perlat se îmbinau alcătuind bijuterii de o valoare 
inestimabilă. Înaintea ochilor lui Yangke se desfăşura parcă 
scena de un calm îngheţat a morţii lebedei şi Tengri însuşi părea 
să fi aruncat asupra ei un văl cu scânteieri de nestemate, 
tocmai pentru a-şi lua rămas-bun de la lebedele pe care le iubea 
atât şi de la lacul lor cuprins de răcoarea nopţii moarte. 

Valurile se urmau lent unul pe celălalt, ca o uvertură 
prelungită la nesfârşit, făcând de nesuportat urmarea tragică ce 
avea să se petreacă. Yangke şi-ar fi dorit din toată inima ca 
acest spectacol să se curme odată cu cortina de întuneric 
coborâtă ocrotitor din cer, iar personajele principale să nu îşi 
mai facă niciodată apariţia. Cu toate acestea, din umbra deasă a 
stufărişului verde-întunecat, lebedele treceau lin spre cotul 
râului, mai întâi una, apoi două, trei până la douăsprezece, 
undele concentrice ale lacului şi bolta cerească alcătuindu-le un 
decor maiestuos. Lebedele îmbrăcaseră costumele albăstrii ale 
nopţii, iar galbenul capetelor lor se preschimbă într-un violet 
rece. Gâturile lor arcuite arătau ca nişte semne de întrebare 
strălucitoare, întrebând cerul, pământul, apa, oamenii şi lumea 
întreagă. Semnele de întrebare se mişcau uşor pe oglinda apei, 
aşteptând tăcute răspunsul. Universul rămânea însă mut, numai 
imaginile lor răsturnate tremurau în oglindă ca nişte semne de 
întrebare întoarse, care în curând aveau să se destrame, pierind 
în strălucirile apelor... 

Yangke îşi aminti de lupi, şi atunci în mintea lui fiecare lup 
fioros de stepă deveni dintr-odată impozant şi îndrăgit, căci ei, 
numai cu armele lor dintru început, cu colții, au rămas în 
picioare, ajungând să înfrunte până şi era atomică, şi astfel a 
putut şi el să se numere printre cei din urmă oameni care să-şi 
sature privirile cu acest lac imaculat al lebedelor. El şi Chenzhen 
erau cei mai privilegiați dintre chinezii zilelor acestora. Dacă 
haita lupilor ar fi fost mai aprigă, mai înfricoşătoare şi mai 
înţeleaptă, ar mai fi putut amâna puţin pătrunderea oamenilor 
cu turmele lor pe păşunile tot mai lărgite şi mai secătuite, în 
schimb, i-ar fi forţat să-şi caute de lucru pe ogoarele Chinei, pe 
care populaţia a crescut fără măsură. Inima lui Chenzhen era 
plină de emoție, dar şi de tristeţe şi de sentimentul recunoştinţei 
faţă de lupi. Înfrângerea haitelor va prevesti distrugerea 
iminentă a stepei, ca şi zdrobirea omenirii, de la un capăt la 


celălalt al pământului. Lacrimile îi înceţoşară vederea, aburind şi 
lentilele binoclului. Lacul imaculat al lebedelor se îndepărta 
încet-încet... 

A doua zi, vânătorii cercetară răspândiţi fiecare vale şi 
văâioagă din partea de răsărit a muntelui, dar nu prinseră nimic o 
zi întreagă. În cea de-a treia zi, vânătorii intrară în adâncul 
muntelui, iar mai spre seară, când toţi erau osteniţi, Bao 
Shungui, Batu şi Yangke auziră o împuşcătură în depărtare. Cei 
trei priviră spre locul din care se auzise şi văzură doi lupi 
apărând pe coama muntelui la răsărit. Cei doi lupi fugeau 
împleticindu-se spre culme, dar şi aici dădură de oameni, cai şi 
câini, drept care o luară către o creastă stâncoasă. Privind prin 
binoclu, Batu spuse: 

— Haita mare de lupi tocmai a fugit, aceştia sunt doar doi 
lupi bătrâni care nu au putut ţine pasul cu ceilalţi şi au rămas 
mai în urmă. 

Încântat, Bao Shungui spuse: 

— Nu contează că-s bătrâni, sunt buni şi aşa. Dacă reuşim 
să luăm pieile acestor doi lupi, aşa bătrâni cum sunt, tot se 
numeşte că am ieşit în câştig. 

Urmărind ceea ce se petrecea, Batu şopti: 

— Nu-mi dau seama prea bine, uită-te tu; parcă în partea 
din spate a corpului se vede că nici nu au năpărlit cum trebuie, 
săracii de ei. 

Vânătorii şi câinii lor de pe fiecare parte a coamei muntelui 
se îndreptau spre creastă. Dintre cei doi lupi, unul era mai mare, 
celălalt mai micuţ. Cel mare avea ceva la laba stângă, că nu şi-o 
putea întinde, pare-se că fusese muşcat de tendon în vreo 
bătălie cu câinii de vânătoare. Celălalt, mai mic, părea să fie o 
lupoaică, căci avea un trup mai firav, iar părul care încă nu-i 
năpârlise era alb-gălbui. Pale, Erlang şi ceilalţi câini văzură că 
cei doi lupi sunt bătrâni şi şchiopi şi nu numai că nu grăbiră 
pasul, dar chiar ezitau. Numai un căţelandru mai necopt se 
gândi să iasă el în evidenţă şi se repezi necugetat după ei. 

Cei doi lupi fugiră printre stânci, unde terenul era mai 
complicat şi din loc în loc răsăreau bolovani mari, dar şi grămezi 
de pietriş alunecos. Cu fiecare pas pe care-l făceau lupii, se 
auzeau pietrele căzând la vale cu zgomot. Caii mergeau cu 
dificultate, iar vânătorii descălecară unul după altul, cu puştile 
aţintite, încercând să-i înconjoare din trei părţi. Pale şi Erlang, 


care erau experimentați în bătălii, înaintau cu paşi mici, dar 
lătrând cu putere. Numai nătângul acela neînvăţat se repezise 
înainte cu toată forţa şi nu mai venea înapoi, oricât s-ar fi strigat 
la el. La un moment dat, lupul bătrân sări pe o piatră şi, 
sprijinindu-se pe picioarele din spate, se răsuci la o sută optzeci 
de grade şi trecu razant pe lângă câinele care tocmai se 
năpustise spre el şi avea să aterizeze într-o clipă pe aceeaşi 
piatră. Atunci nu se mai auzi decât un scheunat şi câinele se 
prăbuşi sub stâncă, rămânând prins cu burta în sus, între două 
margini tăioase. Deşi nu era rănit grav, oamenilor le era foarte 
greu să-l scoată de acolo, oricât de tare ar fi scheunat el. Ceilalţi 
câini aveau blana zburlită de frică, moment în care lupoaica 
profită de ocazie şi se strecură cu un vâjâit într-o mică peşteră. 
Lupul se repezi atunci pe o stâncă ce nu era mai mare decât 
două mese puse cap la cap, dar care era înconjurată din trei 
părţi de bolovani colţuroşi, fiind legată doar într-o singură parte 
de panta muntelui. În ochii turbaţi şi bătrâni ai lupului se iviră 
scânteieri ascuţite, ce se înfigeau în inimile oamenilor, în vreme 
ce, gâfâind, se pregătea să se arunce într-o luptă pe viaţă şi pe 
moarte. Câinii se rânduiră în semicerc lătrând înfiorător, dar 
niciunul nu îndrăznea să urce până sus la lup, de teamă că va 
aluneca. Oamenii veniră şi ei să-l înconjoare, iar Bao Shungui, 
văzând această formaţie, strigă bucuros: 

— Nu mişcă nimeni, fiţi atenţi la mine! 

Scoase baioneta, băgă cartuşele şi se pregăti să tragă. 

Dar numai ce ajunse în spatele cetei de câini şi văzu lupul 
sărind într-o parte şi avântându-se către partea ce făcea 
legătura cu panta muntelui. Lupul bătrân se avântă cu capul 
înainte pe coasta pietroasă, înfigându-şi fiecare labă în pietrişul 
pantei abrupte de care stătea aproape lipit cu capul, pieptul şi 
burta. Pe când bolovanii se rostogoleau la vale cu răsunet, lupul 
stătea ca pe o sanie în vârful pârtiei, ducându-se la vale cu tot 
bolovănişul acela care se rostogolea. Intre nenumăratele pietre 
erau unele mai mari, altele mai mici, care se loveau pe rând de 
trupul lupului, grohotişul cenuşiu acoperindu-l şi îngropându-l de 
tot. 

Oamenii se apropiară imediat de marginea stâncii, cu mare 
grijă, şi îşi întinseră gâturile, privind în jos până ce praful stârnit 
de pietre se risipi, dar nu văzură nicăieri silueta lupului. Bao 
Shungui întrebă: 


— Ce-a fost asta? Lupul s-a sinucis sau a fugit? 

Batu spuse cu tristeţe: 

— Nici nu mai contează daca e viu sau mort, ci că nu mai 
poţi pune mâna pe blana lui. 

Bao Shungui privi vreme îndelungată în partea aceea ca 
prostit, fără să scoată un cuvânt. 

Yangke stătea tăcut, cu capul plecat, amintindu-şi de filmul 
pe care-l văzuse în liceu: Ce; cinci eroi din Langyashan*. 

Cei doi dulăi care păzeau intrarea în peşteră începură să 
latre. Bao Shungui se trezi deodată şi spuse: 

— Mai e unul. Repede! Orice-ar fi, azi trebuie să prindem un 
lup. 

Şatsreng şi Sangjie merseră mai întâi la câinele care căzuse 
prins între stânci şi-l apucară amândoi de labele din faţă, 
trăgându-l afară. 

Câinelui i se sfârtecase blana în dreptul coastelor, lăsând să 
i se vadă pielea şi sângele care curgea, până ce alţi doi câini ai 
aceleiaşi familii veniră să-l ajute să-şi lingă rănile. 

Ceata de vânători merse până în dreptul peşterii care părea 
a se fi format după prăbuşirea pietrelor cauzată de uscarea 
jnepenilor, servind drept ascunzătoare pentru animale. În vârf 
erau adunate excremente de uliu, care puteau fi uşor 
confundate cu o grămăjoară de pietre de râu. Bao Shungui privi 
cu atenţie spre vârful stâncii, apoi începu să se scarpine în 
creştet: 

— Pe naiba, cum o dai tot nu o poţi trage afară, că dărâmi 
toate pietrele; şi nici să o afumi nu merge, că tot fumul s-ar 
duce în afară. Tu ce zici, Batu? 

Batu împunse de câteva ori cu coada tomakanului şi 
imediat auzi zgomot de pietre sparte rostogolindu-se. Apoi 
spuse clătinând din cap: 

— N-are rost să ne ostenim, nu merită să riscăm să se 
rănească şi oameni, şi câini. 

Dar Bao Shungui întrebă: 

— E adâncă sau nu peştera asta? 

Batu îi răspunse: 

— Nu e chiar aşa de adâncă. 

Atunci Bao Shungui zise: 


"s 


3 „Muntele colţului de lup" în traducere. 


— Eu zic totuşi să afumăm. Voi mergeţi să adunaţi ceva 
pământ cu iarbă, pentru ca, după ce punem foc, să astupăm 
găurile pe unde iese fum. Am adus ardei iute, nu cred că nu se 
teme lupul de usturimea fumului. Hai, repede, toată lumea la 
treabă. Rămân eu cu Yangke să păzim ieşirea. Bine că v-am luat 
pe voi, mari viteji la prins lupi, că nici după trei zile n-aţi fost în 
stare să prindeţi vreunul, să râdă toată lumea de noi că ne 
întoarcem cu mâna goală... 

Vânătorii se împrăştiară în căutarea vreascurilor şi a 
bucăţilor de pământ cu iarbă uscată, în vreme ce Bao Shungui şi 
Yangke se postară la gura peşterii. 

Yangke zise: 

— Lupoaica asta e bătrână şi bolnavă, slabă ca o scândură, 
nu cred s-o mai ducă mult, ca să nu mai zic că vara, când lupii 
încă nu şi-au schimbat blana, cei de la centrul de achiziţii nici nu 
primesc blana de lup, aşa că mai bine am avea milă de ea. 

Bao Shungui păli, apoi suflă tare fumul şi zise: 

— Ca să ţi-o spun pe-a dreaptă, omul nu-i ca lupul. Am avut 
soldaţi în subordine, am mers la război, dar n-aveam de unde să 
ştiu dacă nu cumva o să se găsească vreunul care să dezerteze 
sau să trădeze. Ei, uite că lupul ăsta preferă să moară decât să 
se predea. Îţi spun foarte sincer, toţi lupii din Elun sunt nişte 
oşteni straşnici. Până şi cei betegi şi bătrâni, până şi femelele 
bagă spaima în oameni... Tu însă zici că n-ai ce face cu blana de 
vară a lupului. Păi înseamnă că nu pricepi; la mine acasă nici nu 
îndrăzneşte careva să-şi facă nădragi din blană prea groasă, că 
te încingi în somn aşa de tare, de-ţi dă sângele pe nas, pe când 
blana mai subţirică e o nebunie. Nu te înmuia acuma, căci la 
război aşa trebuie să fie, pe viaţă şi pe moarte: mori tu ca să 
trăiesc eu. Până şi cei mai slabi dintre duşmani trebuie anihilaţi. 

Batu şi ceilalţi aduseră o legătură mare de crengi, 
prinzându-le cu sfoară şi târându-le. Şatsreng şi ai lui aduseră în 
poala cojocului câteva bucăţi de pământ cu iarbă. Bao Shungui 
făcu o grămadă din lemnele uscate şi umede şi le puse la gura 
peşterii, apoi aprinse focul şi făcu fum. Câţiva vânători rămaseră 
pe vine lângă focul de la intrarea în peşteră, aţâţându-l cu 
poalele cojoacelor. Fumul se strecura înăuntru, iar după puţin 
timp începu să iasă de prin crăpăturile pietrelor, pe toate părţile. 
Atunci toţi se repeziră să le astupe cu bucăţile de pământ, 


zorindu-se şi tuşind, aşa că locurile din care mai ieşea fum 
rămâneau din ce în ce mai puţine. 

Bao Shungui luă un braţ de ardei pe jumătate uscați şi-i 
puse în grămada de la gura peşterii, suflând fumul gros şi 
înecăcios spre interior. Oamenii şi câinii stăteau cu spatele spre 
vânt, iar peştera care se deschidea la baza grămezii mari de 
pietre aducea cu gura unui cuptor. Trâmbele de fum iute 
năvăleau prin gura căscată a peşterii, care în curând se umplu, 
iar câteva firicele începură să iasă prin cele două sau trei 
crăpături lăsate înadins neastupate. Deodată, din peşteră 
începură să se audă horcăielile lupoaicei, moment în care toţi 
oamenii puseră mâna pe bâte, ţinându-le strâns, iar dulăii se 
încovoiară ca nişte arcuri, gata să sară la atac. Horcăielile se 
auzeau tot mai tare, de parcă era acolo un om care de mulţi ani 
suferea de bronşită şi în curând avea să-şi scuipe plămânii 
afară. Cu toate acestea, lupoaica nu se ivi. De usturime, din 
ochii lui Yangke începură să curgă lacrimi. Pur şi simplu nu-i 
venea să creadă că lupul avea o asemenea putere de a rezista. 
Dacă în locul ei ar fi fost un om, nici nu s-ar mai fi gândit că 
poate muri, ci ar fi dat buzna direct afară. 

Deodată se auzi un zgomot scurt, grămada de pietre se 
prăbuşi, scurtându-se cu o jumătate de metru, iar prin câteva 
crăpături începu să se prelingă afară fumul gros. În scurt timp, 
fură destupate şi toate celelalte crăpături. Câteva bucăţi mari de 
stâncă o luară la vale cu zgomot ca de tobă, fiind gata-gata să-i 
zdrobească pe vânători. De sperietură, oamenilor le trecură fiori 
reci pe spinare. Atunci Bao Shungui strigă: 

— Se surpă peştera, feriţi-vă! 

Horcăielile dinăuntru încetară brusc, apoi nu se mai auzi 
nimic. Fumul iute se înălţă către cer, nemaiputând să se 
strecoare în peşteră. Batu îi spuse lui Bao Shungui: 

— N-ai noroc şi pace. Să dai tocmai peste lupi care să fie în 
stare să se sinucidă. Lupoaica a săpat în stâncă şi a surpat 
peştera, îngropându-se acolo de vie, de nici măcar pielea nu mai 
ai cum să i-o iei. 

Bao Shungui însă striga ca scos din minţi: 

— Daţi pietrele la o parte, nu mă las până nu-l dezgrop de- 
acolo! 

Vânătorii erau însă obosiţi după atâtea zile de neodihnă, 
aşa că stăteau pe pietre nemişcaţi. Batu scoase o mână de 


ţigări şi le împărţi oamenilor. Îi oferi una şi lui Bao Shungui, 
zicându-i: 

— Toată lumea ştie că nu pentru piele te zbaţi tu, ci pentru 
a stârpi lupii. Asta de acum e mort, tot nu eşti mulţumit? Mi-e 
teamă că nici până mâine nu vom putea da la o parte atâta 
amar de pietre. Noi toţi putem depune mărturie că ai izbândit în 
bătălia cu lupii, că pe mulţi i-ai alungat şi că pe doi dintre ei i-ai 
ucis: unul s-a aruncat în hău de pe stânci, iar pe altul l-ai prins şi 
l-ai afumat în peşteră. Unde mai pui că nu iei nicio leţcaie 
pentru blana de vară... 

Apoi întoarse capul şi-i întrebă pe oameni: 

— Ei, ce ziceţi, depuneţi mărturie? 

— Aşa facem! spuseră oamenii într-un glas. 

Bao Shungui era şi el tare ostenit. Trase o gură de aer şi 
spuse: 

— Bine, odihniţi-vă puţin, apoi ne întoarcem. 

Yangke rămase cu gura căscată în faţa grămezii de pietre. 
Îşi simţea sufletul zguduit până în temelii de surparea pietrelor 
acelora, iar în vene simţea sângele gonindu-i năvalnic. Aproape 
că îi venea să îngenuncheze cu evlavie în faţa acelui tumul de 
piatră închinat războinicului mongol. Rămase însă locului, drept 
şi nemişcat. Se duse la Batu şi-i ceru o ţigară. Trase câteva 
fumuri, apoi ridică ţigara în dreptul frunţii şi se aplecă spre 
tumul de trei ori. La urmă înfipse pios ţigara într-o crăpătură. 
Grămada de pietre se asemăna unui imens mausoleu, fumul 
țigării înălțându-se şerpuit spre vârf şi ducând cu el spiritul 
neînfrânt al lupoaicei bătrâne până sus, la Tengri. 

Vânătorii se ridicară toţi în picioare, dar nu-şi înfipseră 
ţigările acolo, ca Yangke. Fumul de ţigară era considerat spurcat 
de către păstorii mongoli, nu se putea aduce ca ofrandă. Cu 
toate acestea, nu-l opriră pe Yangke din micul lui ritual. După ce 
stinseră ţigările, stătură drepţi ca nişte stâlpi, îşi ridicară privirile 
către Tengri fără să scoată un sunet, iar privirile lor limpezi şi 
pure prinseră a se ridica la cer mai iute decât fumul de ţigară, 
însoţind spiritul lupoaicei în călătoria ei spre împărăţia cerului. 
Nici Bao Shungui nu mai trase din ţigară, ci o lăsă să ardă între 
degete. 

Batu îi spuse lui Bao Shungui: 

— Cum ai văzut şi tu azi, aşa erau ostaşii din trecut ai lui 
Genghis-Han, întocmai ca aceşti doi lupi. Până şi prin moartea 


lor băgau spaima în vrăjmaşi. Şi tu eşti nepot de mongol, 
rădăcinile tale tot în stepă sunt şi trebuie să porţi respect 
acestor zei... 

Yangke oftă din suflet şi spuse: 

— Chiar şi în moarte lupul dispune de o mare putere de 
luptă, căci totemul lupului naşte vigoarea războinicului ce merge 
să-şi privească moartea în faţă. Din cele mai îndepărtate 
vremuri, oştenii chinezi au fost de sute de ori mai numeroşi 
decât cei mongoli, şi cu toate acestea şi cei nobili, şi cei din 
popor au avut mereu credinţa că nici cea mai demnă moarte nu 
este de preferat unei vieţi oricât de mizerabile. Acesta este 
modul de gândire pe care neamul de agricultori al Chinei l-a 
transmis din generaţie în generaţie, până în zilele noastre. Con- 
cepţia aceasta ticăloasă că nici cea mai măreaţă moarte nu este 
de preferat unei existenţe mizerabile s-a propagat, aşa încât a 
dat naştere tuturor trădătorilor şi soldaţilor de hârtie, făcându-i 
pe oştenii nomazilor cu atât mai dispreţuitori şi mai de temut. 
După dinastia Tang, chinezii s-au prăbuşit, fiind apoi adeseori 
subjugaţi de alţii. Cum de s-a dus măreţia din vremea 
împăraţilor Qing, Han şi Tang? Nu e cumva din cauză că, în 
vremea dinastiei Tang de mijloc şi târzie, marile haite de lupi din 
câmpiile Chinei au fost exterminate? Nu cumva dispariţia 
maestrului aceluia aprig şi înfricoşător care este lupul a făcut ca 
şi spiritul poporului chinez să se moleşeascâ? 

Yangke avea acum un nou subiect în legătură cu care putea 
discuta cu Chenzhen o noapte întreagă. 

Vânătorii mai aveau puţin până să ajungă la tabără. Atunci 
Bao Shunguli îi spuse lui Batu: 

— Luaţi-o voi înainte şi puneţi o oală cu apă la fiert pentru 
ceai, eu mă duc să prind nişte lebede, ca să invit toată lumea la 
cină. 

Dar Yangke îi spuse agitat: 

— Şefule Bao, vă implor, nu ucideţi lebedele! 

Dar Bao îi răspunse fără ca măcar să se întoarcă spre el: 

— Trebuie neapărat să prind nişte lebede, să sparg 
ghinionul acestor zile. 

Yangke se luă după el, gândindu-se cum să-l împiedice să 
facă acest sacrilegiu. Calul lui Bao Shungui însă era mai iute, 
mai avea puţin şi ajungea la iaz. Păsările de pe lac, gâştele şi 
rațele sălbatice zburau agale la joasă înălţime, fără a se sinchisi 


măcar de omul călare cu puşca în mână. Dintre trestii îşi luară 
zborul şapte sau opt lebede, ca umbrele unor planoare mari 
care tocmai decolau de pe pistele unui aeroport, străpungând 
văzduhul spre înălţimi, bătând aerul cu aripile lor uriaşe şi 
avântându-se înainte, plutind aproape de creştetul lui Bao 
Shungui. Acesta nu mai aşteptă ca Yangke să-l ajungă din urmă, 
ci scoase puşca şi trase trei focuri unul după altul: poc! poc! 
poc! O uriaşă pasăre albă se prăvăli înaintea calului lui Yangke. 
Speriat, calul se smuci cu putere, aruncându-l pe Yangke pe 
malul umed al lacului. 

Lebăda se zvârcolea pe pământ împroşcând sânge. Yangke 
văzuse de atâtea ori scena dezolantă a morţii lebedei, însă 
aceasta dinaintea ochilor lui nu avea graţia calmă a celei de la 
teatru, ci arăta ca o gâscă oarecare din ogradă căreia tocmai i 
se luase gâtul, dând disperată din picioare şi bătând din aripi. 
Din pieptul alb ca zăpada, sângele ţâşnea violent prin gaura 
făcută de glonţ şi, oricât încercă Yangke să o potolească, tot nu 
reuşi, aşa că rămase privind cu ochii holbaţi firicelul de sânge 
care se scurgea în pământ, până la ultimele picături. 

Yangke reuşi până la urmă să prindă pasărea mare şi albă. 
Pieptul ei moale încă era cald, însă superbul ei gât, alb şi 
prelung, se îndoi ca un semn de întrebare lipsit de orice urmă de 
vlagă, ca un şarpe alb, descolăcit, atârnând moale peste braţul 
lui Yangke, în vreme ce penele albe, însângerate, pluteau pe 
lacul lângă care omul abia sosise. Yangke luă cu grijă capul 
lebedei. În discul de un negru albăstrui al pupilei mărite se 
reflecta o bucată de cer, ca şi cum ar fi rămas cu privirea aţin- 
tită la Tengri. Ochii i se umplură pe dată de lacrimi. Fiinţa aceea 
nobilă, nepreţuită, de o frumuseţe rară, lebăda aceea imensă 
care plutise în infinitatea cerului şi era întruparea celor mai 
frumoase visuri ale omenirii, ajunsese să fie ucisă de om ca o 
găină din bătătură. 

Lui Yangke îi venea greu să-şi potolească durerea din suflet, 
simţea imboldul de a alerga la lac, de a înota până la stufăriş şi 
de a le pune pe fugă pe celelalte lebede. 

În lumina ultimelor raze ale soarelui, Bao Shungui nu mai 
avea alături decât ceaunul cu carne de lebădă, căci nimeni nu 
mai dorea să-i vorbească. Vânătorii îmbucară ce mai rămăsese 
din mistrețul fript, iar lui Yangke încă îi tremura mâna cu care 
tăia carnea de pe os. 


În văzduhul de deasupra lacului lebedelor ţipetele lor triste 
nu mai conteneau. 

Yangke nu putu închide un ochi toată noaptea din pricina 
urletelor ca de lup ale câinilor de pe lângă cort, iar când aceştia 
conteneau, auzea neclar din depărtări, din adâncul muntelui 
dinspre răsărit, urletele deprimante ale lupilor, însoţite parcă de 
suspine. Inima tristă a lui Yangke era străpunsă de vaietele 
lupilor, căci poate lupul care sărise de pe stânci nu murise, ci se 
ţâra acum plin de răni grele. Acum trebuie să fi ajuns înaintea 
mormântului tovarăşei lui de viaţă, jelind-o cu durere şi 
chemându-şi moartea în ajutor pentru a-i curma chinul sufletului 
şi al trupului, căci nu mai avea vlagă în el nici cât să străpungă 
zidul pietrelor spre a mai privi o dată trupul mort al jumătăţii 
sale. ipetele lebedei şi urletele lupului care-şi pierduseră 
tovarăşele de viaţă se împleteau într-o „Patetică a stepei”, mult 
mai jalnică şi mai vie decât Patetica lui Ceaikovski. 

Yangke plânse amar până ce se lumină de ziuă. 

După câteva zile, Şatsreng veni de la Direcţia Păşunilor şi 
spuse că Bao Shungui se dusese la oraş cu un camion plin de 
răsaduri de bujor sălbatic. 


Capitolul 20 


Războinicii călare ai strămoşilor noştri hani erau 
curajoşi ca lupii, pe când vrăimaşii lor erau ca oile de laşi. 


Citat din  „Inscripţiile de la Kül Tegin 
(Quetegin)”, 

original în limba franceză în Imperiul stepelor 
de René Grousset 


RAZELE SOARELUI DE STEPĂ ÎN VARA timpurie făceau ca 
norii ce pluteau pe cer să pară nişte insule albe ce străluceau 
orbitor, de nici nu te puteai uita la ei. Vegetaţia sălbatică şi 
înmiresmată cu care se delectau turmele de mioare şi de miei 
umplea văzduhul cu arome puternice, de-a dreptul ameţitoare. 


Din cauza luminii puternice, simţeai nevoia să clipeşti des, spre 
a-ţi umezi ochii. Chenzhen însă scruta cu ochii larg deschişi 
noua păşune şi platoul pe care fusese aşezată tabăra, căci era 
terifiat de gândul că lupoaica ar putea veni să-şi ia înapoi puiul 
şi, aducând după ea toată haita, să se răzbune pe oi. 

Cele peste treizeci de iurte ale brigăzii a doua fuseseră 
repartizate în partea de nord-vest, aproape de poalele muntelui, 
pe o pantă lină. Două iurte formau un „hot”, între două „hot”-uri 
distanţa fiind mai mică de cinci sute de metri. Grupurile de 
producţie se aflau şi ele destul de aproape unul de celălalt. O 
astfel de repartizare a taberei, în care distanţa dintre iurte era 
mai mică decât înainte, când ajungea şi la câţiva kilometri, 
făcea ca suprafaţa ocupată să fie şi ea de câteva zeci de ori mai 
mică. Faptul că Bilge şi Uliji ordonaseră să se amplaseze iurtele 
mai aproape una de cealaltă era justificat în mod evident de 
apărarea în faţa lupilor, veniţi de pe vechea păşune sau de pe 
cea nouă, care puteau ataca separat sau în grup. Chenzhen 
avea impresia că, orice-ar fi făcut, haitele de lupi din Elun nu ar 
fi putut străpunge linia de apărare constituită din haitele de 
câini şi grupurile de oameni postați atât de aproape unii de 
ceilalţi. Dacă una dintre iurte s-ar fi confruntat cu un atac din 
partea lupilor, aceştia ar fi avut pe dată parte de încercuirea 
fatală a dulăilor ucigaşi. Aşa că, treptat, lui Chenzhen îi mai veni 
inima la loc şi începu să privească noua păşune cu ochii mijiţi. 

Turmele de vite, oi şi cai ale întregii tabere intraseră în 
noua păşune, care din virgină se transformă după o singură zi 
într-o mare pajişte naturală. Din toate părţile se puteau auzi 
cântecele oamenilor, nechezatul cailor, behăitul oilor şi 
mugetele vitelor, generosul podiş umplându-se de energia 
tuturor vieţuitoarelor proaspăt sosite. 

După atâta amar de drum, turma lui Chenzhen şi a lui 
Yangke era foarte ostenită, aşa că se răspândi înapoia iurtei, pe 
panta din apropiere, păscând iarbă. Emoţionat, Chenzhen îi 
spuse oftând lui Yangke: 

— Intre păşunea aceasta de vară şi aceea de anul trecut 
este o diferenţă ca de la cer la pământ, aici mă simt de parcă aş 
explora teritorii necunoscute de dincolo de ultimele frontiere, 
astfel încât mă încearcă un amestec de fericire şi regret. Uneori 
mi se pare că umblu ca prin vis, ca şi cum aş fi ajuns cu turmele 
în grădina Edenului. 


Yangke spuse şi el: 

— Şi eu am aceleaşi senzaţii, păşunea asta parcă e din altă 
lume, e păşunea lebedelor. Dacă n-ar fi Bao Shungui, studenţii 
sau veneticii ar fi mult mai bine, cu siguranţă că păstorii stepei 
ar fi trăit în pace cu lebedele acelea albe. Ei s-ar fi îngrijit de oile 
lor sub cerul albastru pe care ar fi plutit lebedele cu aripile 
desfăcute. Ce imagine romantică! Poate că în grădina Edenului 
nici nu erau lebede. Apoi, după câţiva ani, aş fi luat de nevastă o 
mongolă vitează care nu se teme să apuce lupul viu de coadă, 
am fi avut câţiva copii năzdrăvani, cu sânge amestecat de 
chinez şi de mongol, care ar fi avut curajul să se vâre şi-n 
vizuina lupului. Într-un cuvânt, aş fi avut parte de un trai tihnit. 

Yangke trase adânc în piept aerul înmiresmat al păşunii şi 
spuse: 

— Până şi prinţul din Tang se purta ca turcii din stepe, ce să 
mai vorbesc de mine. Stepa este un loc în care câinii sunt iubiţi 
şi aici chiar este nevoie de ei, nu ca la Pekin, unde peste tot li 
„se zdrobesc testele”. Uite că eu, un „pui de câine” al 
„reacţionarilor faţă de autorităţile academice”, am putut ajunge 
să prind rădăcini în stepă, să mă aşez aici şi să numesc acest loc 
casa mea. 

In replică, Chenzhen spuse: 

— Înţeleg, dar tu zici că era mai bine să nu fi venit aici 
studenţii. Tu nu eşti unul dintre ei? 

Yangke îi răspunse: 

— De când am început să venerez totemul lupului, în 
adâncul sufletului meu şi sincer, cred că am devenit un mongol 
adevărat. Păstorii consideră viaţa stepei mai importantă decât 
propria viaţă, şi de când am ajuns pe păşuni am început să-i 
consider pe agricultori nişte oameni răi. Acum nu mi se mai pare 
ciudat că între păstorii stepei şi agricultorii ogoarelor au putut 
avea loc războaie de-a lungul a mii de ani. Dacă aş fi trăit în 
Antichitate, m-aş fi oferit şi eu să fiu trimis dincolo de frontiere, 
ca Wang Zhaojun* odinioară, fără să mă tem că gărzile m-ar 
putea urmări. lar dacă ar fi izbucnit vreun război, aş fi făcut tot 


3 Personaj istoric (a doua jumătate a secolului | î.Hr.), faimos pentru 
alegerea de a părăsi haremul de la palatul în care, deşi foarte 
frumoasă, era trecută cu vederea, pentru a deveni soţia hanului 
Huhanxie al hunilor şi a se dedica păstrării unei relaţii paşnice între 
popoarele aflate la sud şi la nord de Marele Zid. 


posibilul ca, rămânând de partea stepelor, să îndrept lucrurile 
după legea cerului, după legea lui Tengri, după legea stepei. 

Chenzhen spuse râzând: 

— Ei, lasă! De-a lungul istoriei, neamul agricultorilor s-a 
ciocnit în fel şi chip cu cel al păstorilor, dar au încheiat şi 
căsătorii pentru a se alia, aşa că, până la urmă, noi putem 
spune că suntem urmaşii unui neam jumătate din câmpie, 
jumătate din stepă. Uliji a spus că această nouă păşune i-ar 
putea ajuta pe oameni să trăiască mai liniştiţi vreo patru, cinci 
ani. Dacă a obţinut o asemenea realizare, poate că îşi va relua 
funcţia, căci grija mea cea mare este dacă Uliji şi Bilge, cu forţa 
lor de oameni ai stepei, pot rezista în faţa acelora care vor cu 
orice preţ să distrugă stepa. 

Dar Yangke îi spuse: 

— Tu eşti prea vizionar! Odată l-am auzit pe tata zicând că 
viitorul Chinei depinde de scăderea populaţiei sub cinci sute de 
milioane. Dar cine ar putea pune stavilă dorinţei blestemate de 
extindere a acestor agricultori? Nici Tengri al mongolilor şi nici 
chiar Părintele ceresc al chinezilor nu pot găsi vreo cale de 
salvare. Nu e vorba numai că în aceşti douăzeci de ani toţi 
agricultorii s-au transformat treptat în muncitori, orăşeni sau 
intelectuali de la oraş, ci că intelectualii au fost trimişi pe câmp, 
să devină agricultori de mâna a doua. Uite, noi, cei câteva 
milioane de intelectuali tineri, n-am fost noi repede goniţi din 
oraş cu mătura? Cât despre forţa lui Uliji şi a lui Bilge acestea 
sunt încă grozave, nu ca ale celor care doar se cred grozavi. 

Chenzhen se miră şi spuse: 

— Din câte văd eu, totemul lupului n-a reuşit încă să ţi se 
înstăpânească în suflet. Ce înseamnă totemul lupului? Înseamnă 
că din unul se fac zece, o sută, o mie, zece mii, o forţă de 
nestăvilit. Totemul lupului este tocmai acel totem care păzeşte 
marea viaţă a stepei, căci dintotdeauna pe această lume cei mai 
mari îngrijesc de cei mai mici, cele mai mari îngrijesc de cele ale 
oamenilor. Omul nu poate trăi dacă universul întreg e lipsit de 
viaţă. Ca să respecţi cu adevărat totemul lupului trebuie să 
rămâi de partea universului, a naturii, a vieţii celei mari a stepei, 
astfel că şi lupii trebuie să lupte până la unul. Trebuie să crezi în 
puterea naturii de a răsturna roata istoriei, de a se regenera prin 
succesiunea contrariilor. Trebuie să crezi că Tengri va răzbuna 
stepa. Dacă rămâi de partea fiinţei celei mari, cel mai bun lucru 


care ţi se poate întâmpla este să mori în încleştare cu cei care 
şi-au pus în gând să o distrugă, pentru ca în final sufletul să se 
înalțe la Tengri. Cel care distruge marea fiinţă va cădea el însuşi 
răpus de propria nelegiuire. Dacă viaţa omului se poate încheia 
în acest mod, atunci se cheamă că moartea este una onorabilă. 
Lupii înşişi mor, majoritatea în războaie. 

Yangke rămase tăcut o vreme. 

Puiul de lup era foarte curios şi exuberant în faţa noii păşuni 
care îi oferea o perspectivă mult mai largă. Uneori rămânea 
pierdut, privind vitele care se rânduiau pentru a se adăpa din 
râu, alteori privirea îi rămânea concentrată asupra turmei de oi 
de un alb orbitor, la care se uita cu capul înclinat într-o parte. 
După o vreme, îşi mută privirile mai departe, la cârdurile de 
păsări care zburau în rotocoale deasupra iazului. Puiul de lup era 
ameţit, niciodată nu mai văzuse atâtea lucruri laolaltă. Pe 
păşunea dinainte distanţa dintre grupul de iurte în care stătea 
cu Chenzhen şi cele mai apropiate iurte, în care se afla Bilge, 
era de vreo doi kilometri. Pe atunci, puiului de lup nu i se 
întâmpla să vadă decât câte o cireadă de vite, o turmă de oi, un 
ocol de piatră, două iurte şi câteva care. Pe drum fusese închis 
în lada pentru balegă preţ de două zile şi o noapte, aşa că nu 
putuse să vadă nimic. Când ajunse să privească din nou lumina 
zilei, ceea ce era în jur se schimbase cu totul, de aceea era cât 
se poate de fericit, ţopăia şi sărea încoace şi-ncolo. Dacă n-ar fi 
fost lanţul acela de fier cu care era legat, cu siguranţă s-ar fi dus 
cu ceilalţi câini să se joace pe pajişte, să se hârjonească sau să 
se bată de-a dreptul cu câinii care ar mai fi trecut întâmplător 
pe acolo. 

Chenzhen n-avu încotro şi ascultă sfatul lui Uliji, legând 
puiul de lup cu lanţ de fier. De gâtul lui era petrecută o curea 
din piele de vită cu un inel de care era prins capătul lanţului, 
celălalt capăt fiind legat de un par din lemn de ulm, adus din 
munte, gros cât un braţ de om şi înfipt în pământ mai bine de o 
jumătate de metru, deasupra pământului având cam un metru. 
Parul era încins cu cercuri de fier care nu lăsau lanţul să se 
desprindă. Tot acest angrenaj era suficient de rezistent cât să ţii 
legat un bou şi era de aşa natură, că nu lăsa nici lupul să se 
învârtă în jurul parului, aşa încât să facă lanţul tot mai scurt şi 
astfel să-şi pună capăt zilelor. 


În săptămâna dinaintea mutării, când puiul de lup şi-a 
pierdut libertatea, a fost legat cu un lanţ de un metru şi 
jumătate, ca un mic condamnat. Chenzhen îşi simţea inima 
îndurerată privind cum lupul cel mic s-a tot luptat furios, o 
săptămână întreagă, cu lanţul acela care în mare parte era 
umed din cauza muşcăturilor. Puiul însă nu reuşise să rupă 
lanţul, nici să scoată parul din pământ, aşa că fusese nevoit să- 
şi ducă zilele pe suprafaţa unui cerc cu diametrul de trei metri, 
devenit închisoarea lui de sub cerul liber. Chenzhen prelungea 
cât putea de mult plimbarea din fiecare zi, pentru ca în felul 
acesta să compenseze cruzimea de a-l ţine legat. Lupul părea 
cel mai fericit atunci când se mai nimerea câte un căţeluş prin 
raza închisorii lui, căci acela îi ţinea de urât şi se puteau juca o 
vreme împreună. Dar de fiecare dată se lăsa cu muşcături, cu 
scheunat, cu smiorcăit şi cu vătămări, aşa că în cele din urmă 
rămăsese singur-singurel. Numai Erlang se mai apropia din când 
în când de el, ba chiar uneori se ducea înadins lângă el să se 
odihnească, lăsându-l pe micuţ să-l călărească în voie, să i se 
suie şi în cap, să-l muşte de urechi, de labe sau chiar de coadă. 

Cea mai importantă treabă de peste zi a puiului de lup era 
să stea cu ochii aţintiţi asupra blidului cu mâncare de lângă 
intrarea în iurtă şi să aştepte încordat să-i fie umplut şi pus 
înainte. Chenzhen nu ştia dacă micul lup îşi dăduse ori nu 
seama de adevăratul motiv pentru care fusese încarcerat; altfel, 
privirea lui era mereu extrem de mânioasă: de ce căţeii puteau 
să se plimbe în libertate şi el nu? Asta îl făcea să se repeadă 
mereu la căţei, până ce odată l-a muşcat pe unul de i-a dat sân- 
gele. În condiţiile primitive ale vieţii nomade, pentru a creşte un 
lup în apropierea grupului de oameni, a haitelor de câini şi a 
turmelor de oi, nu poţi să nu recurgi la măsuri „inumane”. Altfel, 
cea mai mică neatenţie se poate solda cu rănirea oilor şi a 
oamenilor, ceea ce, în final, ar duce tot la pedeapsa capitală. 
Chenzhen îi şoptise acest lucru lupului de câteva ori, dar 
aceasta nu schimbase cu nimic atitudinea puiului. Chenzhen şi 
Yangke se temeau totuşi că acest tratament inechitabil ar putea 
afecta grav psihicul lupului aflat în plină dezvoltare. A-l creşte 
legat în lanţ însemna că, în cele din urmă, lupul va fi privat de 
mediul de dezvoltare liberă. Şi atunci, date fiind condiţiile, se 
mai putea considera acest lup unul adevărat, odată ajuns la 
maturitate? Între lupul de stepă, sălbatic, pe care Chenzhen şi 


Yangke încercau să-l înţeleagă, şi lupul acesta captiv erau 
diferenţe majore. Cercetarea ştiinţifică a celor doi se lovise 
astfel de la bun început de problema capitală a condiţiilor 
complet neştiinţifice. Dacă ar fi putut să-l ţină într-o cuşcă de 
fier sau măcar într-un ţarc de piatră, lupul poate s-ar fi simţit cât 
de cât mai liber şi astfel s-ar fi putut evita şi punerea în pericol a 
oamenilor sau a animalelor. Cumva, celor doi li se părea că au 
ajuns într-o situaţie dificilă, ca în vorba aceea că „odată ce-ai 
încălecat pe lup, cu greu mai poţi descăleca”. Poate că acest 
experiment ştiinţific ascundea în el dintru început un defect ce 
se putea dovedi fatal. Yangke se gândise odată să încerce totuşi 
să scape de lup, dar Chenzhen refuzase categoric. Nici lui 
Yangke nu-i venea uşor să se despartă, căci şi el începuse să-l 
aibă la inimă. 

Apoi, în stepă veni şi vremea înmulţirii libere a vitelor. 
Tocmai în noaptea aceea, eroii libertăţii din stepă, câţiva tauri 
vânjoşi şi arătoşi, se luaseră după mirosul vacilor şi năvăliseră 
cu muget pe păşunea cea nouă, spre a-şi căuta soaţele şi 
concubinele. Văzând atât de aproape de el un taur mare cât un 
munte, puiul de lup se sperie atât de rău, încât se făcu mic de 
tot şi se ghemui în iarbă. Când taurul năvăli către una dintre 
vaci, lupul sări speriat înapoi, împiedicându-se şi încurcându-se 
în lanţ de-i ieşi limba de un cot şi dădu ochii peste cap. 
Adeseori, lupul uita că e legat de gât cu lanţul, aşa că abia când 
taurul se îndreptă spre o altă vacă se mai linişti şi el puţin. 

Părea totuşi ceva mai obişnuit cu această nouă închisoare, 
ba chiar începuse să se mai şi joace tăvălindu-se, din când în 
când, în perimetrul acoperit de lungimea lanţului. Pe acolo 
crescuseră fire de iarbă înalte de aproape jumătate de metru, 
făcându-i şederea mai confortabilă decât pe pământul uscat de 
dinainte. Puiul de lup stătea cu burta în sus în iarbă, în vreme 
ce, cu capul întors, mai smulgea câte un fir pe care-l ronţăia. 
Astfel, putea să se distreze ceasuri întregi numai cu iarba aceea. 
Lupul cel plin de poftă de viaţă îşi găsise până şi în acest sălaş 
un mod de a-şi consuma energia, alergând cât putea el de 
repede în jurul parului, de nenumărate ori, fără a obosi câtuşi de 
puţin. 

După ce alerga o vreme, puiul se oprea brusc şi, 
întorcându-se, începea din nou să alerge, de data aceasta în 
sens invers, iar când obosea se tolănea pe iarbă, cu gura 


căscată precum câinii, gâfâind cu limba scoasă şi balele 
curgându-i. Chenzhen observă odată că timpul de alergat şi 
numărul de cercuri erau mai mari decât de obicei, şi atunci 
pricepu că lupul făcea mai multă mişcare tocmai pentru a 
năpârli. Bilge îi spusese că, prima dată când îşi schimbă părul, 
puiul pierde mai multă blană decât lupii cei mari. 

larba, pe care altfel ţi-era şi milă să calci, începuse să se 
usuce acolo unde îşi făcea exerciţiile. 

Deodată, dinspre răsărit se auzi un tropot de cal venind în 
mare grabă. Era Zhang Jiyuan, care avea fruntea acoperită de 
bandaje albe care îţi săreau în ochi. Cei doi se duseră speriaţi 
să-l ajute, dar Zhang Jiyuan le strigă tare: 

— Nu, nu, nu veniţi încoace. 

Căluţul lui se speria din te miri ce şi nu suporta să se 
apropie cineva de el. Cei doi abia atunci îşi dădură seama că 
acel cal tocmai fusese prins şi învăţat cu frâul, aşa că se feriră 
degrabă, ca să-l lase să găsească momentul potrivit pentru a 
putea descăleca. 

Caii mongoli sunt mai temperamentali, iar cei de 
Wuzhumugin sunt şi mai violenţi. Ca să poţi domestici un astfel 
de cal trebuie să aibă maximum trei ani, ba chiar e bine să fie 
luaţi în primăvara dinainte de a împlini trei ani, numai aşa sunt 
şanse de reuşită. Primăvara, caii sunt ceva mai slăbiţi, iar cei de 
aproape trei ani de abia pot duce în spate un om. Dacă pierzi 
această ocazie şi ajunge să împlinească patru ani, atunci nici nu 
mai ai cum să pui pe el şaua şi căpăstrul, nu mai poţi să-l 
domesticeşti. Şi dacă, să zicem, te ajută alţi oameni şi reuşeşti 
să-i pleci capul şi îţi dai silinţa să-i pui şaua şi căpăstrul, tot n-ai 
cum să-l faci să te asculte şi să te lase să-l încaleci, nu se lasă 
până nu te loveşte cu copitele. Poţi să fii şi ca Wu Zetian?” de 
crud, tot degeaba. Un astfel de cal devine un cal sălbatic care 
nu va fi încălecat de oameni niciodată. 

În fiecare primăvară, stăvarii împart căluţii cei mai puternici 
şi mai mici de trei ani tuturor ciobanilor şi ciurdarilor, ca să-i 
domesticească. Cine reuşeşte, se poate folosi de ei gratis timp 
de un an întreg. După un an, dacă i se pare cuiva că respectivul 
cal nu e la fel de bun ca ceilalţi pe care-i are, poate să-l dea 


ss Wu Zetian (624-705) — singura împărăteasă din istoria Chinei, 
controversată pentru a fi guvernat autocratic într-o perioadă a 
puternicelor distincţii de gen. 


înapoi. Desigur, calul primeşte un nume din momentul în care e 
luat pentru a fi dresat. În stepa Elun, felul în care sunt numiţi 
caii ţine de o metodă tradiţională: ei primesc numele stăpânului, 
la care se adaugă culoarea. Spre exemplu: Bilge roib, Batu alb, 
Lamzab negru, Şatsreng sur, Sangjie verzui, Dorji galben, Zhang 
Jivuan castaniu, Yangke galben-deschis, Chenzhen pag şi aşa 
mai departe. Odată ce e stabilit numele calului, acesta îl va 
purta toată viaţa. În Elun se întâmpla foarte rar să se schimbe 
numele unui cal. Obiceiul acesta de a da calului numele celui 
care l-a îmblânzit este ca un fel de răsplată pentru oamenii cei 
mai de ispravă. Călărețul cu mai mulţi cai ce-i poartă numele se 
bucură de respectul tuturor. Dacă cel care îmblânzeşte calul 
găseşte că acesta este bun, poate cere să-l păstreze, dar pentru 
aceasta trebuia să dea la schimb unul dintre ceilalţi cai ai săi. 
De obicei ciurdarii şi ciobanii dădeau la schimb câte un cal mai 
bătrân sau mai leneş dintre cei câţiva pe care-i aveau, luând în 
schimb unul mai tânăr şi mai promiţător. 

In stepă, calul e un element vital pentru oameni. Fără un cal 
bun, fără cai suficienţi sau puternici, n-ai cum să rezişti în 
zăpada mare, în incendii sau în caz de atac al vrăjmaşilor. Nu 
poţi aduce la timp medicul sau leacurile în ajutorul cuiva, n-ai 
cum să dai de veste la timp în caz de năvălire a oştilor duşmane 
sau de izbucnire a vreunui incendiu, nu poţi prinde lupi, nu poţi 
ajunge din urmă turmele de animale gonite de viscol şi aşa mai 
departe. Moş Bilge zicea că, în stepă, cine n-are cal e ca un lup 
cu picioarele rupte. 

Dacă ciurdarii şi stăvarii îşi doresc câte un cal mai bun, 
trebuie să se bazeze pe felul în care îl vor îmblânzi. Oamenilor 
din stepă le e ruşine să călărească un cal îmblânzit de altcineva. 
In Elun, oricare cioban sau ciurdar avea cai îmblânziţi de el 
însuşi şi asta îi făcea să se îngălbenească de ciudă pe stăvarii 
cei tineri, care abia învaţă meserie. 

Cei mai puternici cai din herghelie, care mai rămân sălbatici 
până la trei ani, sunt îmblânziţi de obicei chiar de stăvari. 
Stăvarii se pricep doar cel mai bine la asta, aşa că ei au cei mai 
mulţi cai îmblânziţi şi în acelaşi timp pe cel mai greu de 
îmblânzit dintre cai. Atunci când au însă de-a face cu cai dintre 
cei extrem de sălbatici, adesea se întâmplă să se aleagă cu 
lovituri şi cu răni grele, cu vânătăi şi oase rupte. În stepa Elun, 
cu cât caii sunt mai sălbatici la început, cu atât ajung nişte cai 


de cea mai bună calitate, puternici şi rapizi, devenind cei mai 
potriviţi tovarăşi ai stăvarilor. Aici un stăvar ajunge să deţină o 
poziţie cu atât mai importantă cu cât are mai mulţi cai de bună 
calitate, cu atât mai numeroşi sunt cei care-l stimează sau mai 
multe fetele care-l îndrăgesc. În stepa mongolă, băieţii sunt 
încurajați de mici să intre în vizuinile lupilor, să-i îmblânzească 
pe cei mai nărăvaşi dintre cai, să se lupte cu lupii cei mai fioroşi, 
să se lupte cu cei mai puternici oameni, să meargă la război, să 
ajungă eroi. Stepa mongolă este câmp de luptă, este lumea 
vitejilor. Marii hani erau aleşi dintre cei mai bravi oameni ai unei 
alianţe de triburi, nu moşteneau pur şi simplu domnia. Niciodată 
în istoria lor mongolii nu i-au lăsat să se urce pe tron pe acei 
prinţişori care nu erau buni de nimic. În schimb, chiar pe vremea 
dinastiei Yuan mongole, dacă se întâmpla ca vreun conducător 
să fie incompetent şi mediocru, era curând înlocuit de vreunul 
dintre fraţii lui, care era mai puternic şi mai temerar, ori chiar de 
câte un general viteaz sau un ministru mai curajos. 

Zhang Jiyuan ţinu capul calului în timp ce îşi scoase uşurel 
piciorul dintr-o scară, apoi, profitând de neatenţia calului, se 
ridică brusc din şa şi descălecă, dând dovadă de o mare 
iscusinţă. Calul sări cât colo şi dădu de câteva ori din copite, cât 
pe ce să arunce şaua din spinare. Dar Zhang Jiyuan strânse 
repede hăţurile, trăgând capul calului într-o parte pentru a se 
feri de loviturile de copite, apoi, chinuindu-se din răsputeri, abia 
reuşi să îl aducă lângă roata carului, unde îl legă bine. Calul cel 
tânăr se zbătu nebuneşte, de părea că o să dezmembreze carul. 

La urmă, Chenzhen şi Yangke răsuflară uşuraţi. Yangke 
zise: 

— Măi, copile, ţie chiar ţi s-a urât cu viaţa? Păi aşa un cal 
nărăvaş ţi-ai pus în cap să îmblânzeşti? 

Dar Zhang Jiyuan se scărpină pe frunte şi spuse: 

— De dimineaţă m-a trântit de câteva ori, ba chiar mi-a tras 
şi o copită în cap, drept în frunte, de m-a lăsat lat. Noroc că era 
Batu lângă mine. De două ori am încercat să pun şaua pe el, pe 
când încă iarba nici nu crescuse, şi n-am putut. Am mai încercat 
de două ori şi mi s-a părut ceva mai cumsecade. Când colo, 
după ce a mâncat zdravăn din iarba cea nouă şi a pus pe el un 
strat de grăsime, iarăşi s-a nărăvit. Noroc că e încă tânăr şi 
copitele nu i s-au făcut prea tari, aşa că n-a reuşit să-mi spargă 
nasul. Dacă era să o păţesc de la un cal bătrân până acum eram 


dus. Ăsta însă e un cal bun, deşi încă neînvăţat. În doi, trei ani 
cu siguranţă o să i se ducă vestea. Aici, în stepă, toată lumea 
vrea să aibă cai buni şi, dacă nu-ţi pui viaţa în pericol, nici n-ai 
cum să-i ai. 

Chenzhen spuse: 

— Măi, flăcăi, voi parcă tot mai tare vreţi să ţineţi oamenii 
cu sufletul la gură. Tu o să ajungi mare îmblânzitor de cai când 
n-o să mai ai capul bandajat. 

Zhang Jiyuan zise: 

— Eu zic că o să fie bine peste doi ani. În primăvara asta am 
strunit vreo şase cai sălbatici, toţi sunt cai foarte buni. De acum, 
când o să mai plecaţi la vânătoare sau la drum lung şi n-o să vă 
ajungă caii, să treceţi pe la mine. Şi chiar voiam să vă schimb 
caii cu unii mai buni. 

Yangke spuse râzând: 

— Băiete, dar ştiu că eşti curajos, însă şi foarte bun de gură. 
Eu cred că bucatele mestecate de altul nu mai au niciun gust, 
aşa că, dacă vreau un cal bun, o să am grijă să mi-l învăţ singur. 
Anul ăsta n-am avut timp pentru cai, căci m-am ocupat de puiul 
de lup; o las pe anul viitor. 

Chenzhen spuse şi el râzând: 

— Văd că aţi ajuns şi voi curajoşi ca lupii. Cine se adună se 
aseamănă, văd: cine stă pe lângă lupi mare viteaz devine. 

După ce se adăpară, caii o luară agale către pajiştea aflată 
chiar în faţa iurtei lui Chenzhen. Zhang Jiyuan zise: 

— Locul acesta este perfect ca să priveşti împrejur: e mai 
înalt şi foarte cuprinzător. E mai bine să vedeţi o dată cu ochii 
voştri decât să vi se spună de zece ori. Înainte nu era voie să se 
apropie prea mult hergheliile de tabăra de iurte, aşa că voi doi 
n-aţi prea avut ocazia să vedeţi ce înseamnă adevăratul cal 
mongol. Uitaţi-vă bine acum! 

Păşunea nouă era foarte largă, iarba era destulă şi apa din 
belşug, iar animalele care păşteau pe ea erau ale unei singure 
brigăzi, aşa că lăsaseră caii în mod excepţional să bea apă după 
bunul plac, după care să adaste o vreme pe păşunea vitelor. 
Cum nu-i gonise nimeni mai departe, caii se opriseră şi păşteau 
cu capetele plecate. 

Deodată, înaintea lui Chenzhen şi Yangke apărură nişte 
armăsari mari, puternici şi impunători. Aceştia îşi schimbaseră 
părul, care strălucea de-ţi lua ochii, mai tare decât satinul 


halatelor mongole. Când se mişcau, pe sub pielea lucioasă ca 
mătasea se vedeau toţi muşchii, ca nişte peşti ce înotau. 
Armăsarii aceştia nu erau precum caii de rând, ci aveau câte o 
coamă ca de leu care le cădea peste ochi şi le acoperea 
grumazul şi pieptul până unde începeau picioarele. Cel mai lung 
păr era în zona umerilor, acesta le ajungea până mai jos de 
genunchi, până spre pământ. Când păşteau plecându-şi 
capetele, coama li se revărsa în aşa fel încât le acoperea 
capetele, făcându-i să arate mai degrabă ca nişte fiinţe cu părul 
în dezordine sau ca nişte monştri fără cap. Insă când îşi înălţau 
capetele pentru a o lua la goană, tot părul de pe grumaz 
începea să fluture în vânt, ca steagurile de luptă ale unei cava- 
lerii temute din stepă, având puterea de a intimida duşmanul 
care le-ar fi privit. Cu forţa şi năvălnicia lor, aceşti armăsari erau 
singurii cai din stepă pe care nu îndrăznea nimeni să-i prindă, 
să-i îmblânzească sau să-i călărească. Erau foarte buni pentru 
două lucruri: erau foarte prolifici şi erau în stare să apere 
herghelia. Aveau un simţ al responsabilităţii ieşit din comun faţă 
de familia lor: dacă îndrăznea cineva să-i amenințe, deveneau 
de-a dreptul feroce, terifianţi. Dacă despre tauri se putea spune 
că sunt nişte crai ai stepei, armăsarii erau mai degrabă nişte 
macho. 

Nu după mult timp însă, începu bătălia cruntă, obişnuită 
între armăsari. Fiecare armăsar din herghelie se angaja într-o 
luptă crâncenă cu adversarii săi. O dată pe an trebuia să îşi 
gonească fiicele din herghelie şi acest lucru se întâmpla chiar pe 
păşunea dinaintea iurtei. 

Cei trei oameni se aşezară lângă cercul lupului să 
privească. Puiul se tolăni şi el acolo şi începu să se uite. Privind 
nemişcat la marea bătălie a cailor, tot părul de pe trup i se 
zbârli, tremurând ca un lup înfometat pe întinderea înzăpezită. 
În mod instinctiv, lupul se temea de armăsarii mari şi violenţi; 
însă de data asta privea absorbit cu totul de ceea ce vedea. 

Într-o herghelie de cinci sute de cai erau peste zece familii, 
fiecare fiind condusă de câte un armăsar. Cea mai numeroasă 
familie ajungea la şaptezeci, optzeci de cai, în altele putând fi 
doar zece. O familie era în general compusă din soțiile, fiicele şi 
fiii acelui armăsar. În herghelia mongolă străveche, caii erau 
mult mai civilizaţi în ceea ce privea reproducerea decât mulţi 
dintre oameni. Pentru a reuşi să supravieţuiască şi să reziste 


condiţiilor aspre ale stepei şi atacurilor neîncetate ale lupilor, 
trebuia făcută o selecţie riguroasă a partenerelor cu care se 
împerecheau: să nu fie din acelaşi neam, pentru a îmbunătăţi 
puterea şi calitatea speciei. 

In fiecare vară, când iepele de trei ani ajung la maturitate 
sexuală, armăsarii se preschimbă în nişte taţi grijulii, aşa că îşi 
gonesc fiicele din turmă fără pic de milă şi nu le mai lasă pe 
lângă mamele lor, ci le gonesc nebuneşte, cu coamele în vânt, şi 
chiar le muşcă, de parcă s-ar lupta cu lupii. Acestea nechează 
de durere din cauza muşcăturilor şi toată herghelia devine un 
adevărat haos. Dacă prind cumva un moment în care să se 
poată apropia din nou de mamele lor, nici nu apucă să răsufle 
prea bine, că armăsarii încep să le gonească, fugind după ele ca 
scoşi din minţi, muşcându-le, lovindu-le, bătându-le până când 
acestea nu mai opun nici cea mai mică rezistenţă. Gonite cu 
lovituri de copită, iepele tinere ajung să se împleticească, aşa că 
se retrag în afara hergheliei, mulţumindu-se să necheze jalnic, 
îndurerate, implorând mila tatălui. Armăsarii însă le aruncă 
priviri mânioase, îşi flutură nările fioroşi, dau din copite 
încercând să le intimideze, fără milă, nemailăsându-le să se 
apropie de herghelie. Dacă mamelor le vine cumva ideea să 
încerce să le ia apărarea, imediat se lovesc de fornăielile şi 
loviturile taţilor, aşa că până la urmă îşi dau seama că cel mai 
bine e să rămână la locul lor, parcă înțelegând scopul urmărit de 
armăsari. 

Când toată vânzoleala cu gonitul iepelor tinere încetează, 
încep lupte şi mai crâncene pentru dobândirea unei noi perechi, 
ceea ce face ca întreaga stepă să se transforme într-un vulcan 
din care erup sălbăticia şi năvălnicia cailor. Căci acele iepe 
tinere care au fost gonite din clan şi care nu mai au unde să se 
ducă devin obiectivul pentru care se luptă acum alţi armăsari. 
Toţi se ridică pe picioarele dinapoi, luptându-se unul cu celălalt, 
aşa că herghelia pare că îşi dublează înălţimea. Arme le sunt 
copitele grele şi mari, care se văd înălțându-se peste tot în aer, 
ca nişte ciocane, ca nişte pumni de fier, ca nişte topoare. 
Copitele se ciocnesc, colții se încleştează, caii cei mai slabi sunt 
puşi pe fugă, în timp ce caii mai puternici rămân încleştaţi în 
luptă. Când copitele se dovedesc neputincioase, se folosesc 
dinţii. Dacă nici cu dinţii nu se descurcă, se întorc şi izbesc cu 


copitele din spate, acele arme inexpugnabile care pot crăpa 
testele lupilor. 

Unii cai se aleg cu capetele sparte, cu coastele umflate şi 
cu picioarele rupte, dar asta nu-i opreşte pe armăsari. 

Profitând de îngrămădeală, iepele tinere încearcă din nou 
să se întoarcă la familiile lor. Însă de data asta, pe lângă furia 
tatălui mai au parte şi de muşcăturile masculilor care le doresc 
de soţii. Apoi armăsarii devin dintr-odată camarazi şi, împreună, 
le duc pe iepe acolo unde doresc ei. 

O iapă tânără, plesnind de sănătate, albă, cea mai 
frumoasă dintre toate, deveni perechea dorită de doi armăsari 
nervoşi şi puternici. Părul alb de pe trupul iepei, proaspăt 
crescut, avea luciri blânde, iar ochi ei erau minunaţi şi 
impresionanţi, ca cei de căprioară. Era înaltă şi zveltă, iar când 
alerga o făcea iute şi cu graţie, ca o ciută albă. Yangke o tot 
lăuda: 

— Ce frumoasă e! Dacă eram armăsar, mi-aş fi pus viaţa în 
pericol pentru a o avea. Dar să o iei pe ea de nevastă este mai 
anevoie decât să ceri mâna unei femei. Fir-ar să fie, în stepă 
până şi sistemul de împerechere a cailor este influenţat de lupi, 
care sunt cei mai mari duşmani, cei mai imbatabili rivali ai 
cailor. Dacă n-ar fi existat lupii, armăsarii n-ar fi fost aşa de 
crunţi, iar iepele tinere n-ar fi avut altceva de făcut decât să 
accepte împerecherea cu oricine. 

Cei doi armăsari musteau de furie şi de cruzime, luptându- 
se ca leii în arenele romane odinioară: fără milă, pe viaţă şi pe 
moarte. Zhang Jiyuan, care dădea din picioare fără să-şi dea 
seama, spuse frecându-şi mâinile: 

— Cei doi armăsari se tot luptă de câteva zile pentru iapa 
asta albă. Ea le este dragă tuturor. Eu îi zic „Albă-ca-Zăpada”. 
Dar sărmana prinţesă, mai are de stat o singură zi în acest loc 
cu herghelia; mâine o va lua unul dintre armăsari şi o va duce 
cu el, apoi iarăşi se vor mai lupta şi, cine ştie, poate celălalt 
armăsar o va aduce înapoi. lar când cei doi vor obosi, poate o să 
apară un al treilea armăsar, mai viclean şi mai grozav decât 
aceştia, iar micuța iapă îşi va schimba din nou sălaşul. Ce 
prinţesă mai este aceasta? Mai degrabă va deveni sclavă 
oricărui armăsar care va veni să o ia, fugind toată ziua încoace 
şi încolo, fără să poată măcar să se sature şi ea din iarba 
minunată a păşunii, iar până la urmă se va usca de foame. Câte 


zile o să mai fie atât de frumoasă? Dacă se tot vânzolesc aşa în 
fiecare primăvară, multe iepe mici ajung să se înveţe. Cum 
acasă la ai lor nu se mai pot întoarce sub nicio formă, caută 
singure acele herghelii cu cei mai grozavi armăsari, la care fug 
să-şi găsească adăpost, altfel riscă să fie luate de alţii, trezindu- 
se în mare suferinţă. lepele acestea mici sunt foarte isteţe. Au 
văzut de atâtea ori scenele sângeroase în care lupii au mâncat 
caii şi mânijii, aşa că au înţeles că, fără familie şi un tată ori un 
soţ puternic care să le apere, s-ar putea să sfârşească de colții 
lupilor. Într-un cuvânt, toată această vitejie a cailor mongoli, 
sălbăticia armăsarilor şi spiritul lor războinic au apărut şi există 
tocmai din cauza lupilor. 

Zhang Jiyuan zise mai departe: 

— Armăsarii sunt despoţii stepei, căci în afară de grija că 
lupii ar putea veni să le atace femeile de nimic altceva nu se 
mai tem pe lumea asta, şi dacă de lup nu se tem, cum să le fie 
frică de oameni? Înainte aveam vorba asta, „am muncit ca un 
cal”, dar adevărul e că lucrul acesta nu e valabil şi pentru 
armăsari. Hergheliile de cai mongoli seamănă bine cu ale cailor 
sălbatici, căci, în afară de câţiva castraţi din turmă, ceilalţi nu 
sunt cu mult diferiţi. Eu mi-am petrecut ceva zilişoare între caii 
ăştia, însă tot nu mă pot dumeri: cum au putut oamenii primitivi 
să domesticească prima dată caii sălbatici? Cum de s-au gândit 
ei că numai dacă-l castrează pot să-l încalece? Şi cu castratul 
ăsta e o tehnică pe care trebuie să o stăpâneşti foarte bine, căci 
numai pe la doi ani poate fi castrat un cal; dacă-l castrezi prea 
devreme, nu rezistă, iar când e mai mare, nu-l mai prinzi. Apoi, 
să castrezi calul nu-i treabă aşa uşoară, pentru că după ce 
deschizi scrotul şi-i scoţi testiculele, alea sunt legate cu multe 
vinişoare. Ei bine, vinişoarele alea nu le poţi tăia pur şi simplu cu 
cuțitul, căci se pot infecta; nici să le smulgi nu merge, că-i mai 
poţi smulge şi alte organe din burtă. Metoda de lucru a 
stăvarilor era la început să răsucească vinişoarele şi abia apoi să 
le taie, iar unde le tăiau făceau nişte noduri, aşa nici nu se 
infecta locul. Un cal tânăr poate fi ucis de cea mai mică infecţie. 
Caii trebuie castraţi neapărat când au doi ani, abia aşa poţi să-i 
îmblânzeşti când fac trei ani. Altfel, dacă încerci să-i castrezi şi 
să-i îmblânzeşti în acelaşi timp, caii mici pot să moară. E treabă 
foarte grea, de-aia mă tot întreb: cum de au reuşit oamenii din 


vechime să găsească tehnica şi să ajungă să se priceapă aşa de 
bine la ea? 

Chenzhen şi Yangke se priviră unul pe celălalt şi dădură 
uşurel din cap. Dar Zhang Jiyuan reluă plin de el: 

— Eu m-am gândit multă vreme şi mi-a trecut prin cap că s- 
ar putea ca oamenii primitivi din stepă să fi prins mânjii sălbatici 
răniţi de lupi, cărora să le îngrijească rănile şi să-i ţină. Când au 
crescut, au văzut că nu-i mai pot încăleca, deci s-au gândit să-i 
facă de mici să poată fi încălecaţi. Dar şi aceştia, odată crescuţi 
ditamai armăsarii, cine ar mai fi avut curajul să-i încalece? De 
aceea s-au gândit să prindă un mânz rănit de lupi şi să mai 
încerce o dată. După nu ştiu cât timp, poate că din întâmplare 
oamenii au dat peste vreun cal tânăr, de numai doi ani, care 
tocmai fusese jugănit de lupi, însă avusese norocul să nu moară, 
şi au văzut că atunci când s-a făcut mare a putut fi îmblânzit şi 
încălecat... şi abia aşa s-au luminat. Oricum ar fi, procesul ăsta 
de îmblânzire a calului sălbatic de către primitivii din stepă a 
fost cu siguranţă unul complex şi îndelungat. Cine ştie câţi 
oameni au fost răniţi sau chiar ucişi înainte de a reuşi să pună 
şaua pe ei. Acesta a fost un mare pas înainte în dezvoltarea 
omenirii, care s-a petrecut mult mai devreme decât cele patru 
descoperiri ale chinezilor şi a fost mult mai important. Fără cai 
nu se poate imagina existenţa oamenilor din Antichitate, căci 
pentru ei trebuie să fi fost chiar mai greu decât pentru cei din 
ziua de azi, care nu au maşini, trenuri sau tancuri. Aşadar, 
contribuţia popoarelor nomade la propăşirea omenirii este 
inestimabilă. 

Chenzhen îl întrerupse entuziasmat: 

— Sunt de acord cu punctul tău de vedere, îmblânzirea 
cailor de către nomazii din stepă a fost mult mai dificilă decât 
cultivarea plantelor sălbatice de către agricultori. Măcar acele 
plante n-o luau la fugă, nu loveau cu copitele din spate, nu-i 
puteau zdrobi omului ţeasta, nu-l puteau ucide. Cultivarea 
plantelor sălbatice e o muncă paşnică, pe când îmblânzirea 
cailor şi a taurilor sălbatici este o luptă, sângeroasă şi plină de 
osteneli. Şi iată că până la urmă neamul agricultorilor a ajuns să 
se bucure până în ziua de azi de această izbândă a nomazilor. 

Yangke spuse: 

— Nomazii sunt extraordinari: ei pot la fel de bine să 
meargă la bătălie, dar şi să muncească ori să înveţe. Deşi 


nivelul de dezvoltare culturală a nomazilor nu e la fel de înalt ca 
cel al agricultorilor, aceştia, cum găsesc condiţii propice de 
dezvoltare, îi depăşesc în scurt timp pe agricultori, exact 
precum caii în fugă. Kubilai, Kangxi, Qianlong şi alţi împărați au 
preluat o serie de elemente din civilizaţia chineză, dar i-au 
depăşit cu mult pe Împărații chinezi, iar meritele şi realizările lor 
au fost extrem de importante. Păcat însă că ceea ce au preluat 
ei a trebuit să fie tocmai gândirea străveche a Chinei, căci ar fi 
fost mult mai bine să deprindă gândirea Greciei sau a Romei 
antice, ori măcar pe cea a occidentalilor din zilele noastre. 

Chenzhen oftă şi spuse: 

— De fapt, cele mai înaintate civilizaţii ale lumii actuale la 
origine tot popoare migratoare au fost. Acestea au păstrat până 
azi obiceiul neamurilor nomade de a bea lapte, de a mânca 
brânză şi carne de vită, de a tricota, de a semăna iarbă, de a 
creşte câini, de a se lupta cu taurii, de a se întrece cu caii sau la 
atletism, de a iubi libertatea şi a asculta opţiunile poporului, de 
a respecta femeile şi aşa mai departe. lubirea de război, vitejia, 
caracterul întreprinzător al popoarelor nomade nu doar că s-au 
transmis mai departe, ci au ajuns să ofere un avantaj faţă de 
celelalte popoare. Despre oameni se spune că la trei ani sunt 
mari, iar la şapte ani sunt deja vârstnici. Aşa e şi cu neamurile. 
Popoarele nomade reprezintă vârsta copilăriei popoarelor 
occidentale. Când vorbim astăzi de nomazii primitivi şi despre 
popoarele occidentale e ca şi cum am vorbi despre copilul de 
trei ani sau despre cel de şapte ani. Abia după ce a fost învățată 
lecţia aceasta se poate înţelege mai bine de ce au ajuns 
occidentalii în fruntea tuturor celorlalţi. Nu tehnica occidentalilor 
este cel mai greu de asumat, doar şi China a lansat sateliți! Cel 
mai greu de deprins este curajul în război, curajul şi spiritul de 
aventură care curg încă prin venele occidentalilor. Lu Xun% 

a descoperit de mult că în structura şi natura chinezilor 
există probleme grave... 

Dar Zhang Jiyuan spuse: 

— După ce m-au făcut stăvar, cel mai mult m-a preocupat 
diferenţa dintre firea chinezilor şi cea a mongolilor. Când eram 
în şcoală, credeam despre mine că sunt cel mai bun în toate, 
însă cum am ajuns în stepă mi-am dat seama că sunt slab ca o 


3 Lu Xun (1881-1936) — unul dintre scriitorii marcanţi ai literaturii 
chineze moderne, promotor al reformei scrierii. 


pisică şi atunci m-am străduit din răsputeri să fac cumva să 
devin mai puternic. Mai apoi mi-am descoperit însă o slăbiciune 
pe care o am în mine, din naştere... 

Chenzhen spuse oftând: 

— Chiar e un neajuns din naştere! Micii agricultori ai Chinei 
sunt nişte lucrători paşnici care se tem de competiţie; principiile 
confucianiste stabilesc că monarhul trebuie să guverneze, 
ministrul să se supună acestuia, părintele să-şi facă datoria de 
părinte, iar fiul, pe cea de fiu, punându-se accentul pe respectul 
faţă de cele înalte şi disprețul faţă de cele josnice, pe 
meritocraţie, pe supunerea necondiționată, pe desfiinţarea 
competiţiei prin forţa autocrației, toate acestea pentru a păstra 
autoritatea imperială şi truda paşnică a agriculturii. Micii agri- 
cultori ai Chinei, împreună cu principiile confucianiste, din 
perspectivă ontologică şi morală, au slăbit caracterul chinezilor. 
Deşi chinezii au izvodit splendori ale culturii antice, aceasta s-a 
făcut cu preţul sacrificării caracterului poporului, ceea ce 
înseamnă că, de fapt, s-a sacrificat capacitatea de progres a 
acestei naţii. In vreme ce lumea a trecut de stadiul rudimentar 
al civilizaţiei agrare, China a fost blestemată să fie strivită de 
această rămânere în urmă. Cu toate acestea, noi încă ne putem 
considera norocoşi, căci, întâlnind această ultimă fosilă vie a 
neamului nomad şi primitiv al mongolilor, de unde nu ştim că n- 
am putea afla dintr-odată secretul care i-a făcut pe occidentali 
să ajungă atât de departe? 

Pe păşunea înverzită bătălia cailor nu mai contenea. Tot 
zbătându-se încoace şi-ncolo, Albă-ca-Zăpada fu nevoită, până 
la urmă, să intre în herghelia învingătorului. Cel învins nu se 
resemnă însă, ci veni în goană şi-i repezi câteva copite tinerei 
iepe, trântind-o la pământ de nici nu mai ştia cui să ceară 
ajutorul. Aşa că zăcea acolo jos, în iarbă, nechezând jalnic, 
prelung. Mama micuţei prințese vru să vină degrabă să o ajute, 
dar tatăl o goni înapoi în turmă cu câteva lovituri de copită. 

Yangke nu mai putu suporta această privelişte şi începu să-l 
îmbrâncească pe Zhang Jiyuan: 

— Dar voi, stăvarii, chiar nu puteţi face nimic? 

Zhang Jiyuan însă îi zise: 

— Ce să facem? Dacă ne ducem, se opresc, iar după ce 
plecăm o iau iarăşi de la capăt. Stăvarilor mongoli nici că le 
pasă; ei zic că asta face parte din lupta pentru supravieţuire a 


cailor, care de mii şi mii de ani e astfel. Până nu-şi izgonesc 
armăsarii toate fiicele din familie şi până nu se isprăveşte treaba 
cu împărţirea iepelor lupta nu conteneşte. Şi abia la sfârşitul 
verii sau la începutul toamnei se pune capăt războiului, când cei 
mai puternici dintre armăsari îşi vor fi luat cele mai multe iepe, 
în vreme ce aceia mai slabi şi mai laşi se vor fi ales cu iepele 
cele mai netrebnice de pe la iurtele oamenilor. Cei mai amărâţi 
dintre armăsari nici măcar o concubină nu reuşesc să-şi 
găsească. In aceste lupte nemiloase date peste vară între cai, se 
alege cel mai neînfricat dintre armăsari, iar urmaşii acestuia 
sunt negreşit cei mai grozavi, mai iuți şi mai ageri la minte, 
având cel mai puternic caracter. Caii cei buni se formează în 
lupte şi în întreceri: priceperea şi agerimea lor în bătălie 
sporeşte, pe măsură ce şi neamul lor se înmulţeşte. Asta vine şi 
din exerciţiul luptei cu lupii, a uciderii lupilor, în timpul cât îşi 
păzeşte familia. Fără acest exerciţiu al luptelor anuale, caii din 
hergheliile mongole n-ar fi avut cum să supravieţuiască. 

Chenzhen spuse: 

— E clar că aceşti cai mongoli, care sunt nişte luptători 
destoinici şi au umplut lumea de uimire şi cutremurare, tot din 
lupta cu lupii au putut să-şi capete iscusinţa. 

Zhang Jiyuan spuse: 

— Bineînţeles. Lupii din stepă s-au dovedit a fi maeştri în 
arta războiului, nu doar pentru oşteni, ci şi pentru caii de luptă. 
Dinastiile conducătoare ale Chinei antice aveau cavalerii 
impresionante ca mărime, însă caii chinezilor erau crescuţi şi 
hrăniţi în grajduri. Doar noi am trecut cândva şi pe la ţară, n-am 
văzut noi cum sunt crescuţi caii acolo? Aceştia sunt ţinuţi tot 
timpul în grajd; acolo mănâncă, acolo se adapă, oamenii le dau 
tot ce au nevoie, iar seara le mai pun nişte fân să aibă peste 
noapte. Caii din China n-au văzut în viaţa lor lupi şi nici nu s-au 
luptat vreodată între ei. Ca să se împerecheze nu e nevoie să se 
bată pe viaţă şi pe moarte. Pentru aceasta există oameni care 
au grijă de tot, adică iau iepele şi le leagă de câte un par, apoi 
aduc de căpăstru un armăsar cu care să se împerecheze, de la 
sfârşit nici nu ştiu cum arată. De unde să aibă forţă de luptă şi 
tărie de caracter urmaşii unora ca aceştia? 

Zhang Jiyuan zise: 

— Ce iese din astfel de căsătorii aranjate nu are nicio 
valoare! Noroc că noi, cei trei fârtaţi, nu suntem fii ai unor 


oameni care au trecut prin căsătorii aranjate, ca atare mai avem 
speranţe! La ţară treaba asta încă se menţine, însă oamenilor le 
e ceva mai bine decât cailor din grajd, căci micuța noră măcar 
ajunge să-şi vadă sortitul la faţă. 

Chenzhen spuse: 

— Şi încă în China acest lucru e socotit ca un mare semn de 
civilizaţie ! 

Zhang Jiyuan spuse iarăşi: 

— Caii chinezilor de la câmpie nu sunt puşi decât la munci. 
Ei trudesc toată ziulica, iar noaptea se culcă; nu-i nicio diferenţă 
faţă de felul în care muncesc şi se odihnesc ţăranii înşişi. Aşa că, 
din acest punct de vedere, chinezii sunt lucrători ai pământului 
care au cai buni la câmp, în vreme ce mongolii sunt luptători 
care au cai care luptă în război. 

Yangke exclamă: 

— Or, un cal prost, odată dus la război, nu e clar că va 
mânca bătaie? Prostia calului vine însă din prostia omului. 
Oşteanul prost călare pe un cal prost nu poate decât să dea în 
gropi, fireşte. 

Cei trei râseră cu amar. 

Zhang Jiyuan spuse mai departe: 

— E mai important caracterul războinicului decât cel al 
truditorului paşnic. Construcţia care a necesitat cea mai multă 
trudă din toată lumea, Marele Zid, tot n-a putut respinge 
călăreţii celei mai puţin numeroase populaţii. Cine sunt cei care 
nu sunt în stare decât să trudească, nu şi să se lupte? Păi 
tocmai caii castraţi, care îndură greutăţi, suferă critici şi îi ţin în 
spinare pe oameni, dar cum dau nas în nas cu lupii se întorc şi 
dau bir cu fugiţii, nici pomeneală să se ia la trântă cu ei, precum 
armăsarii aceia. Dacă zăboveşti mai mult în herghelie, poţi 
observa că sunt destui cai castraţi mari, care nu se deosebesc 
prea mult la statură, greutate, dinţi sau copite de armăsari, iar 
dacă s-ar lua la trântă cu lupii, cu siguranţă că nu ar fi înfrânți. 
Cum se întâmplă însă că, atunci când văd lupul, majoritatea 
cailor castraţi o iau la fugă? Aceasta este tocmai din cauză că le- 
a fost îndepărtat curajul sălbatic, bărbăţia. 

Yangke aprobă: 

— Da, dar Marele Zid s-a făcut cu o trudă epuizantă, pe 
toată întinderea sa nemăsurată, pe când lupta mongolilor a fost 
pentru viaţă şi s-a întins pe o distanţă mult mai mare. Odată, 


când s-au bătut călăreţii mongoli cu trupele dinastiei Jin, văzând 
că nu pot nimici apărarea de la poarta Ju Yuan Guan, s-au dus 
mai la sud, pe la poarta Zi Jing Guan, care nici măcar nu era 
apărată. Pătrunzând pe-acolo, au luat cu asalt Pekinul şi au 
izbândit. 

Chenzhen spuse: 

— Eu cred că lecţiile pe care le-am învăţat în trecut îi 
glorifică prea mult pe agricultori. Munca l-a creat pe om, munca 
a creat totul. Bieţilor chinezi, care au muncit mereu până s-au 
prăpădit, le place foarte mult să audă acest lucru. In realitate, 
nu doar munca l-a creat pe om. Uită-te la maimuțe: dacă nu ar fi 
ştiut decât să trudească, nu să se mai şi lupte, de mult ar fi fost 
nimicite de celelalte animale. Şi atunci, cum s-ar mai fi ajuns la 
toate cele pe care „munca le-a creat”? Toporul pe care l-a 
născocit omul primitiv ce pare a fi? E un instrument de muncă 
sau de luptă? Sau o fi pentru amândouă? 

Yangke spuse: 

— Bineînţeles că mai întâi a fost folosit ca armă, dar şi ca să 
spargă cu el nuci şi să mănânce. 

Chenzhen spuse râzând: 

— Munca e plină de onoruri, munca e sacră. Truda 
neîncetată este principalul atu al poporului chinez, este 
principalul capital pentru viitoarea reînviere naţională. Dar nici 
munca nu este o îndeletnicire cu totul paşnică, lipsită de luptă. 
Căci şi sclavii au trudit, s-a trudit până şi pentru transformarea 
oamenilor în sclavi; au existat munca forţată, munca de 
reeducare, munca istovitoare ca cea a cailor. Este munca de 
acest fel plină de onoruri? Este sfântă? Poate fi lăudată? Stăpânii 
de sclavi, stăpânii de feude au lăudat într-adevăr acest fel de 
muncă. Cei care nu muncesc, dedicându-se exploatării omului 
de către om, pot la fel de bine să cânte tare imnuri de laudă 
dedicate muncii. 

Indignat, Yangke spuse: 

— Uite, pe ăştia îi urăsc eu cel mai tare. Mai bine iei toporul 
şi te apuci să cureţi pădurea de asemenea uscături. 

Chenzhen spuse gânditor: 

— Mai există şi muncă făcută degeaba, fără niciun folos: 
munca distructivă şi de devastare. Cu mai mult de două mii de 
ani în urmă, când s-a construit palatul Afanggong, au fost 
distruse toate pădurile din Sichuan. „Din pleşuvul munte 


Shushang a ieşit palatul Afanggong”, aşa se spunea, şi cât de 
nefastă a fost toată această trudă. Truda depusă de toţi 
agricultorii lumii pentru extinderea ogoarelor a dus la trans- 
formarea în deşert a unor suprafeţe imense, care în cele din 
urmă au acoperit propria nație şi civilizaţie. Cele mai importante 
lucruri de pe acest pământ nu au apărut numai ca rezultat al 
muncii. Bunăoară, pacea, securitatea, consolidarea apărării ţării. 
Munca nu poate asigura un regim liber, democrat, egalitar. 
Munca nu a putut aduce oamenilor îndeplinirea dezideratului de 
libertate, egalitate şi democraţie. Truditorii care nu ştiu să se 
lupte nu sunt altceva decât nişte braţe de muncă, nişte supuşi, 
animale domestice, vite de povară. „Libertate, egalitate, 
democraţie” nu poate să devină sloganul lor de luptă. Poporul 
chinez, care e cel mai numeros din lume, cel mai muncitor, cu 
cea mai veche istorie a muncii, care niciodată nu şi-a întrerupt 
truda, nu a ajuns la un nivel atât de înalt de civilizaţie precum 
cel atins de popoarele occidentale care nu au muncit 
neîntrerupt şi care au o istorie mult mai scurtă... 

Armăsarii s-au oprit pentru o vreme din bătălia lor, să-şi mai 
tragă sufletul, şi s-au dus să mai pască puţin. lepele tinere 
profitară atunci de ocazie şi se duseră înapoi la mamele lor, care 
cu buzele lor groase începură să le aranjeze coama şi să le lingă 
rănile. Când însă îşi vedeau taţii holbându-şi ochii, fornăind din 
nări şi nechezând la ele, imediat se smereau şi îşi luau tălpăşiţa, 
îngrozite, către noile lor familii, privindu-şi mamele din 
depărtare cu căutături jalnice. 

Yangke spuse din străfundul sufletului: 

— De acum înainte am să stau mai mult pe lângă cai, să 
învăţ cât mai mult. Căci acei călăreţi care au îngrozit şi au 
zguduit lumea sunt ca nişte absolvenţi ai acestei grandioase 
academii care este herghelia. 

Gao Jianzhong venea ca vântul cu căruţa lui trasă de boi, 
strigând din toţi bojocii: 

— Victorie, am reuşit să fur aproape o jumătate de găleată 
de ouă din acelea lunguieţe de rață sălbatică. 

Cei trei o luară la fugă într-acolo, apoi, când dădură jos din 
căruţă ciubărul acela greu, văzură că înăuntru erau şaptezeci, 
optzeci de ouă lunguieţe de rață sălbatică, dintre care unele 
erau crăpate, altele sparte, din ele scurgându-se lichidul auriu. 

Yangke spuse: 


— Şi uite cum, în câteva clipe, ai distrus un întreg cârd de 
rațe sălbatice. 

Dar Gao Jianzhong zise: 

— Wang Junli şi ceilalţi tocmai asta fac acum, acolo. Pe 
malul dinspre sud-vest al iazului, prin gropile din iarbă şi nisip 
aflate la nici zece, cincisprezece paşi una de cealaltă, lângă 
pârâiaş, găseşti din loc în loc câte un cuibar de rațe plin de ouă, 
peste zece la fiecare. Cei care s-au dus primii s-au ales cu 
câteva găleți. Cum de le-am găsit? Păi ne-am luat după cai, 
care, când s-au dus să se adape, călcau la fiecare pas pe câte 
un cuibar. Peste tot, pe malul iazului şi al râului, e plin de 
gălbenuş şi de coji de ou. Te doare sufletul numai privind. 

Chenzhen întrebă: 

— Şi mai sunt sau nu? 

Gao Jianzhong răspunse: 

— Prin partea asta nu mai sunt, ce era să mai rămână după 
ce au trecut patru herghelii? Dar în partea de răsărit s-ar putea 
să mai fie. 

Yangke se răsti la Zhang Jiyuan: 

— Inţeleg, caii sunt nepricepuţi, se împotmolesc pe te miri 
unde, dar voi, stăvarii, ce-aţi păzit? 

Dar Zhang Jiyuan îi zise: 

— De unde să-mi treacă mie prin cap că pe malul râului 
sunt gropi cu ouă de rață în ele? 

Gao Jianzhong privi herghelia care era undeva, nu departe 
de intrarea în iurtă, şi îi spuse lui Zhang Jiyuan: 

— Ce faci, laşi caii să pască în faţa iurtei? Au mâncat toată 
iarba. Acum vitele ce-o să mai pască? Du-te repede şi mână-i 
de-acolo, dup-aia să vii să mănânci şi tu nişte jumări. 

Chenzhen spuse: 

— El are un cal tânăr, încă neînvăţat; nu-i floare la ureche 
să încalece şi să descalece. Mai bine îi dai să mănânce mai întâi 
şi abia după aceea se duce. Tocmai ne-a învăţat o lecţie, aşa că 
trebuie răsplătit cumva. 

Apoi îi spuse lui Zhang Jiyuan: 

— Stai aşa, nu te duce acum, nu putem mânca atâtea ouă 
numai noi trei. 

Gao Jianzhong le spuse apoi sfătos: 

— la veniţi încoace, să separăm ouăle sparte de cele 
întregi. De doi ani n-am mai mâncat ouă jumări, acum avem pe 


săturate. Numai bine că am în sac şi câteva cepe sălbatice, care 
se potrivesc de minune cu ouăle de rață sălbatică. Să vezi ce 
gust bun şi proaspăt o să aibă. Yangke, du-te şi curăţă cepele 
astea. Chenzhen, bate ouăle. Jiyuan, du-te şi adu un făraş de 
balegă, să mă apuc de treabă. 

În urma selecţiei reieşi că jumătate dintre ouă erau sparte 
şi jumătate erau bune. Fiecăruia îi reveneau cam opt, nouă ouă, 
aşa că se bucurau de parcă era sărbătoare. După puţin timp, cu 
untură de oaie, ceapă sălbatică şi ouă de rață, la care mai 
adăugară şi nişte turte, ieşi o bunătate de mâncare, a cărei 
mireasmă se răspândea până dincolo de iurtă, plutind în bătaia 
vântului. Cu balele curgându-le şi dând din coadă, toţi câinii se 
adunară ciopor în faţa iurtei. Puiul de lup încerca din răsputeri, 
scheunând, să se smulgă din prinsoarea lanţului şi sărea în sus, 
doborât de poftă, dezlănţuindu-se în toată sălbăticia lui. 
Chenzhen îi puse şi lui deoparte o porţie, vrând să vadă dacă o 
să mănânce sau nu jumări de ouă cu untură de oaie. 

Cei patru oameni din iurtă mâncau ca nişte lupi, cu 
înghiţituri mari, şi cum erau în culmea fericirii, deodată o auziră 
pe Kasmai strigând de afară: 

— Frumos vă şade, mâncaţi ceva aşa de bun şi pe mine nu 
mă chemaţi! 

Cu Kasmai mai era şi Bayar, care crăpă uşa şi se strecură 
înăuntru. Chenzhen şi Yangke îi poftiră imediat să şadă pe 
covor, în partea de nord, acolo unde este locul de onoare. Apoi 
Chenzhen le puse şi lor să mănânce, zicând: 

— Eu credeam că păstorii nu mănâncă aşa ceva. Haideţi, 
gustaţi! 

Kasmai spuse: 

— Am simţit mirosul de la mine. Foarte îmbietor, şi ce 
puternic este, dacă a ajuns până la câteva sute de metri, aşa că 
mi s-a făcut o poftă de-mi ploua în gură. Până şi dulăii de la iurta 
noastră s-au luat după mine şi au venit încoace. Cum, să nu 
mănânc eu? Mănânc, mănânc! 

Luă beţişoarele şi prinse o bucată mare, pe care o băgă în 
gură şi o mestecă de câteva ori tot repetând: „Ce bună e, ce 
bună e!” Bayar mânca cu o poftă de ziceai că-i un pui de lup, nu 
alta. Mâncând, era cu un ochi la strachina lui, dar cu celălalt la 
cratiţă, de teamă că are să se termine. Mongolii mănâncă 
dimineaţa lapte, carne şi ceai, apoi mai mănâncă abia seara, 


masa principală; ei nu iau prânzul. În răstimpul acesta însă, şi 
mamei, şi fiului li se făcuse tare foame. 

Kasmai spuse: 

— Foarte bună e mâncarea asta. Uite că am mâncat şi 
„chinezească”! Nici nu mai trebuie să mă duc la oraş, azi mă 
ghiftuiesc bine. 

Mongolii din Elun numesc mâncarea chinezilor 
„chinezească”, şi tuturor le place să mănânce „chinezească”. În 
ultimii ani, între felurile de mâncare ale mongolilor apăruseră şi 
cele cu ingrediente chinezeşti. Cel mai mult le plăceau huajiao, 
sosul de soia şi prazul. Unora le plăcea şi ardeiul iute, niciunuia 
nu-i erau însă pe plac oţetul, usturoiul, ghimbirul şi anasonul, 
căci erau prea „împuţite”. 

Chenzhen spuse grăbit: 

— Data viitoare când mai facem o chinezească, neapărat vă 
invităm şi pe voi. 

Gao Jianzhong mânca de obicei din untul, brânza şi 
smântână pe care i le trimitea Kasmai sau chiar se ducea de 
multe ori la ei acasă să bea ceai cu lapte sau să mănânce 
frigărui. Cel mai mult îi plăcea cum făcea Kasmai preparatele 
din carne şi lapte. lată că avea acum ocazia să se revanşeze. 
Spuse râzând: 

— Am aici o găleată întreagă, dacă nu-s destule cele sparte, 
ia din cele întregi, ia câte pofteşti. 

Atunci puse imediat deoparte ouăle sparte şi mai sparse 
cinci, şase, făcând special pentru Kasmai şi fiul ei o altă porţie 
de jumări. 

Kasmai însă spuse: 

— Bătrânul nu mănâncă aşa ceva, căci zice că acestea sunt 
lucruri ale lui Tengri şi nu te poţi atinge de ele, aşa că numai aici 
pot să mănânc. 

Chenzhen zise: 

— Dar anul trecut ştiu că taica le-a cerut câteva ouă celor 
din familiile cadrelor de la Direcţie. De ce? 

Kasmai îi răspunse: N 

— l-au trebuit pentru cal, care avea febră. Il lua de nas, îi 
ridica în sus capul şi-i punea două chestii dintr-astea între dinți 
şi le spărgea, iar calul le înghiţea. După ce a făcut astfel de 
câteva ori, calul s-a şi însănătoşit. 

Yangke îi şopti încet lui Zhang Jiyuan: 


— Asta nu-i bine. De când am venit noi aici, păstorii au 
început să mănânce mâncăruri de-ale noastre, pe care înainte 
nu le mâncau. Ce-o să mai zicem peste câţiva ani de lebede, 
dacă nici măcar rațe sălbatice n-o să mai prea vedem? 

Pe măsură ce mânca, Bayar era din ce în ce mai fericit, aşa 
că-i spuse lui Gao Jianzhong cu gura plină şi cu grăsimea 
prelingându-i-se pe bărbie: 

— Ştiu eu unde mai sunt ceva ouă, ca să ne mai faci. Te duc 
eu mâine să mai luăm. Sus în deal, pe la vizuinile părăsite de 
marmote, sigur trebuie să fie, dimineaţă când am fost să caut 
mieii, am văzut lângă pârâiaş. 

Bucuros, Gao Jianzhong spuse: 

— A, ce bine. Pe malul râului, undeva, mai sunt o râpă şi 
multe alte gropiţe în nisip. Negreşit că şi acolo trebuie să fie, nu 
cred că au fost călcate de cai. 

Amestecând ouăle, îl puse pe Chenzhen să mai spargă 
câteva. Astfel mai ieşi o porţie bună de omletă fragedă şi plină 
de grăsime. De data aceasta o tăie în două cu lingura şi umplu 
castronul lui Kasmai şi al fiului ei, care mâncau cu o asemenea 
poftă, încât năduşiseră. Când din tigaie începea să iasă fum, 
turnau zeama galben-lucioasă a ouălor, care începea să sfârâie. 

După ce se amestecară ouăle, Chenzhen luă lingura şi zise: 

— Am să vă fac acum un nou fel de mâncare. 

Apoi mai puse nişte untură în tigaie, sparse câteva ouă 
acolo, dar fără să le amestece, şi începu să facă ouă ochiuri. In 
câteva clipe, în tigaie se făcură nişte ochiuri rumenite pe 
margini, cu albuşul fraged şi delicat, ca la carte. Kasmai şi fiul ei 
se ridicară în genunchi să vadă ce e acolo, apoi se priviră în 
ochi. Chenzhen îi puse fiecăruia câte unul, după care le stropi şi 
cu puţin sos de soia mai diluat. 

Kasmai spuse în timp ce mânca: 

— Treaba asta nouă e şi mai bună. Mai fă-ne două. 

Yangke râse în hohote şi spuse: 

— Dacă mai stai puţin, îţi fac ouă de rață prăjite cu ceapă 
şi, după ce vă săturaţi, vă face Zhang Jiyuan nişte supă de ouă 
cu ceapă tocată, între noi patru vezi bine că niciunul nu e mai 
prejos. 

lurta era plină de fum şi de miros. Cei şase mâncară până le 
veni rău, abia atunci lăsară beţişoarele din mână. Cu festinul cu 
ouă de rață sălbatică terminară aproape toate ouăle din găleată. 


Kasmai spuse că trebuie să plece, pentru că are multă 
treabă, şi în iurtă, şi afară. Apoi râgâi şi râse, întorcând capul: 

— Voi să nu-i spuneţi nimic lui tăicuţa. Să veniţi zilele astea 
pe la mine să vă fac un terci cu smântână. 

Gao Jianzhong îi spuse lui Bayar: 

— Mâine să mergem să căutăm ouă de rață! 

Chenzhen îl prinse pe Pale şi-i strecură pe nevăzute în gură 
o bucată de jumări, dar acesta o scuipă pe dată să vadă ce e, 
apoi o mirosi, o linse de câteva ori şi abia când se convinse că 
este ceea ce mâncaseră stăpânii adineauri o hăpăi fericit, fără a 
uita să-i mulţumească lui Chenzhen, dând din coadă. 

Când fiecare se duse la ale sale, Chenzhen îşi aminti de 
puiul de lup, aşa că se duse repede să-l vadă. 

Privind în fugă, Chenzhen nu-l mai văzu, şi simţi cum îl 
trece un fior. Se duse în mare grabă până acolo şi văzu puiul 
lipit de pământ, ascuns între ierburile înalte. Se pare că cei doi 
oameni pe care nu-i cunoştea şi cei doi câini străini îl speriaseră. 
Se vede treaba că lupul se ascundea din instinct, aşa că 
Chenzhen răsuflă uşurat. Lupul îşi ridicase capul şi numai când 
văzu că oamenii şi câinii aceia necunoscuţi nu mai erau pe acolo 
se ridică de-a binelea şi începu să-l miroasă prin toate părţile pe 
Chenzhen, care era îmbibat de mirosul puternic de jumări. Apoi 
începu să-i lingă mâinile unsuroase. 

Chenzhen se întoarse în iurtă, îi ceru lui Gao Jianzhong vreo 
şase, şapte ouă sparte, apoi, cu şi mai multă untură de oaie, 
făcu cea din urmă porţie de jumări, pentru puiul de lup, dar şi 
pentru căţei. Deşi ei nu se puteau sătura dintr-atât, se gândi 
totuşi să le dea şi lor, să guste măcar. Câinilor de stepă le 
plăceau uneori mai mult gustările dintre mese decât mesele 
principale, iar pentru oameni era cea mai bună metodă de a se 
apropia de ei, dându-le ceva de mâncare. După ce pregăti 
jumările, Chenzhen le împărţi în patru porţii mai mari şi trei mai 
mici, cele mari pentru cei trei câini şi pentru puiul de lup, iar 
cele mici pentru căţeluşi. Toţi câinii erau adunaţi în faţa intrării 
în iurtă şi nu se mai dădeau duşi. Chenzhen ascunse bucata 
pentru lup, apoi cu făraşul de la vatră bătu uşurel capul fiecărui 
câine în parte, precum toba de rugăciune, ca să nu se 
îngrămădească, ci să se alinieze în ordine. Luă bucata cea mai 
mare şi i-o oferi lui Erlang, care pe dată o apucă în dinţi şi parcă 
dădu şi din coadă, foarte uşor. 


Chenzhen aşteptă apoi până ce câinii începură să se 
hârjonească satisfăcuţi pe iarbă, şi abia când jumările se răciră 
de tot îi duse porţia şi puiului de lup. Yangke, Zhang Jiyuan şi 
Gao Jianzhong veniră şi ei unul după altul, vrând să vadă dacă 
puiul de lup mănâncă sau nu jumări, căci acesta era un lucru pe 
care lupii de stepă nu-l văzuseră şi nu-l mâncaseră nicicând. 
Chenzhen strigă tare: 

— Lupu' mic, lupu' mic... masa-i gata. 

Apoi, cum puse strachina în cercul lupului, acesta se repezi, 
ca un lup flămând asupra unui miel, şi înfulecă omleta mustind 
de grăsime de oaie, dând-o pe gât într-o secundă. 

Cei patru oameni rămaseră tare dezamăgiţi. Zhang Jiyuan 
spuse: 

— Vai de el, cum înghite mâncarea aşa pe nerăsuflate, 
fericit că-şi poate umfla stomacul. Bag seamă că în dicţionarul 
lupilor nu prea există cuvântul „gust”. 

Gao Jianzhong spuse abătut: 

— Am stricat degeaba bunătate de ouă pe el. 

Dar Chenzhen se simţi dator să dea un răspuns, aşa că 
spuse: 

— Poate papilele gustative ale lupului se află în stomac. 

Cei trei râseră. 

Chenzhen rămase la iurtă să pună în ordine lucrurile 
răvăşite după mutare. Ceilalţi trei se pregătiră să meargă la 
hergheliile, cirezile şi turmele lor. 

Chenzhen îi spuse lui Zhang Jiyuan: 

— Hei, nu vrei să ţin eu calul de urechi ca să-l poţi încăleca? 

Dar Zhang Jiyuan îi spuse: 

— Nu e nevoie, căci e foarte isteţ şi, cum o să-şi dea seama 
că ne întoarcem la herghelie, n-o să-mi mai facă necazuri. 

Dar Chenzhen îl întrebă din nou: 

— Dacă ai acum mânzul acesta, cum o să mai schimbi 
calul? Este în stare să se ţină după un cal bătrân? 

Zhang Jiyuan spuse: 

— Toţi stăvarii au câţiva cai cuminţi, care, dacă-i strigi sau îi 
atingi cu tomakanul peste coapse, imediat se opresc, nu trebuie 
să alergi după ei, nici să-i prinzi. Dacă nu au asemenea cai, 
stăvarii care se întâmplă să fie aruncaţi din spinare de caii mai 
nărăvaşi în vreme ce toată herghelia o ia la fugă păţesc o mare 


nenorocire, neavând alt cal pe care să încalece. Dacă mai e şi 
iarnă, se poate să moară îngheţaţi prin creierii munţilor. 
Zhang  Jiyuan îşi luă câteva haine de schimb, apoi 
împrumută de la Chenzhen Lupul de mare de Jack London şi ieşi. 
Într-adevăr, Zhang Jiyuan încălecă foarte uşor şi, ajuns la 
herghelie, schimbă calul foarte repede, apoi îi mână pe toţi 
către sud-vest.