Jack London — Colt Alb

Jack London 


Jack London 


Colț Alb 


PARTEA I-a. 

Capitolul 1 

PÂRTIA CĂRNII. 

Pădurea de molift negru şerpuia mohorâtă de-a lungul 
malurilor îngheţate. Vântul despuiase de curând arborii de 
veşmântul lor alb de gheaţă, şi în lumina palidă a 
asfinţitului, trunchiurile negre, prevestitoare de nenorocire, 
păreau că se pleacă unul spre altul. O tăcere nemărginită 
domnea asupra întinderii şi întreg ţinutul nu era decât o 
pustietate nesfârşită şi fără de viaţă, încremenită, atât de 
însingurată şi rece, că nici tristeţe nu mai trezea. Te îmbia 
parcă să râzi, dar un râs ce înfiora mai mult decât orice 
tristeţe, un râs fără voioşie, ca zâmbetul sfinxului, un râs 
rece ca gheaţa, în care sălăşluia ceva din grozăvia celor 
nestrămutate. Era Wildull, sălbaticul wild de la 
miazănoapte, cu inima de gheaţă. 

Dar viaţă totuşi era, undeva departe în acest ţinut, o viaţă 
sfidătoare. În josul apei îngheţate trudea un atelaj de câini- 
lupi. Blana lor zburlită prinsese chiciură, iar răsuflarea le 
îngheţa în aer de cum ieşea din gură în pufăituri de aburi, 
aşternându-li-se apoi în cristale pe blană. Prinşi în hamuri şi 
şleauri2 de piele, câinii trăgeau după ei o sanie. Era o sanie 
fără tălpici, făcută din scoarță groasă de mesteacăn, cu 
fundul de-a dreptul pe zăpadă. Botul îi era adus în sus şi 
răsucit ca un sul, anume ca să împingă sub sanie coama de 
zăpadă afânată ce se ridica dinainte în valuri. Pe sanie se 
afla legată zdravăn o ladă lungă şi îngustă. Mai erau şi 
altele - pături, o secure, un ibric pentru cafea şi o tigaie; 


dar în ochi îţi sărea mai întâi lada lungă şi îngustă, care 
ocupa mai tot locul. 

Înaintea câinilor păşea anevoie un bărbat cu rachete mari 
în picioare. În urma saniei, un altul. În lada de pe sanie 
zăcea un al treilea, pentru care truda se sfârşise, un om pe 
care wildul îl doborâse şi îl răpusese pentru a nu se mai 
putea urni sau lupta vreodată. Prin natura lui, wildul nu 
iubeşte mişcarea. Pentru el viaţa e o ocară, căci viaţa 
înseamnă mişcare; şi wildul năzuieşte întotdeauna să 
nimicească mişcarea. El îngheaţă apa pentru a o opri să 
alerge spre mare, alungă seva din arbori de-i face să 
îngheţe până-n măduvă, dar cel mai sălbatic şi mai grozav îl 
hăituieşte şi-l doboară wildul pe om - omul, făptura cea mai 
neastâmpărată, mereu răzvrătită împotriva zicalei după 
care mişcarea trebuie să ducă până la urmă la nemişcare. 

Totuşi, înaintea şi în urma saniei, neînfricaţi şi dârji, 
păşeau anevoie cei doi oameni care nu fuseseră încă răpuşi, 
îşi acoperiseră trupurile cu blănuri şi piei moi. Genele, 
obrajii şi buzele le erau atât de încărcate de cristalele 
răsuflării lor îngheţate, că nici nu li se mai putea desluşi 
chipul. Ai fi spus că sunt nişte arătări, ciocli dintr-o lume a 
duhurilor, la înmormântarea unei stafii. Nu erau însă decât 
oameni care răzbăteau prin pustietate, prin ţinutul amăgirii 
şi tăcerii, bieţii vântură-lume, porniţi într-o aventură uriaşă, 
luptându-se cu străşnicia unei lumi tot atât de îndepărtate, 
străină şi încremenită precât e hăul văzduhului. 

Mergeau fără vorbă, cruţându-şi suflarea pentru truda 
trupurilor. Pretutindeni domnea tăcerea, care îi apăsa ca o 
povară. O simțeau cum le apasă creierii, întocmai cum 
scafandrul simte în adâncuri o presiune de mai multe 
atmosfere3. Îi strivea sub greutatea imensităţii fără margini 
şi a unei sorţi de nestrămutat. Îi strivea până în cele mai 
tainice ascunzişuri ale sufletului, storcând din ei, aşa cum 
storci sucul din boaba de strugure, toate patimile şi 
exaltările înşelătoare şi neîngăduita preţuire de sine a 
omului, până ce şi-au dat seama că sunt pieritori şi mărunți, 


bieţi atomi, biete fire de praf ce se mişcă cu prea puţină 
viclenie şi fără un dram de minte în vâltoarea jocului 
marilor elemente şi forţe oarbe dezlânţuite. 

Trecu o oră şi încă una. Lumina palidă a zilei scurte, 
lumină fără soare, începuse să se destrame, când un urlet 
slab şi îndepărtat străpunse atmosfera încremenită. Urletul 
crescu în icniri repezi, până ce ajunse la cea mai înaltă 
notă, unde stărui tremurător şi încordat, apoi se stinse 
încet. De n-ai fi simţit în el o sălbăticie jalnică şi o poftă 
mistuitoare, ai fi putut crede că e vreun suflet rătăcit care 
se tânguie. Omul din faţă întoarse capul până ce privirea lui 
o întâlni pe a celui din urmă. Şi atunci, pe deasupra lăzii 
lungi şi înguste, amândoi dădură din cap cu înţeles. 

Un nou urlet străpunse tăcerea. De astă dată, cei doi 
oameni îşi dădură seama dincotro vine: venea din urmă, de 
undeva de pe întinderea de zăpadă peste care trecuseră. 
Un al treilea urlet, ce părea răspunsul, se auzi tot dinapoia 
lor, dar din stânga celui de-al doilea urlet. 

— Ne-au luat urma, Bill - spuse omul din faţă. 

Glasul îi răsuna răguşit şi parcă dintr-o altă lume, iar ca să 
vorbească, se trudise de-a binelea. 

— Carnea e rară - îi răspunse tovarăşul său. N-am mai 
văzut urme de iepure nu ştiu de câte zile. 

După aceea nu mai scoaseră o vorbă, deşi rămaseră cu 
urechile ciulite la urletele de pradă ce nu mai conteneau 
înapoia lor. 

La căderea nopţii vârâră câinii într-un desiş de molift de 
pe malul apei şi înjghebară tabăra. Sicriul aşezat lângă foc 
le slujea deopotrivă de scaun şi de masă. Câinii-lupi, 
înghesuiți, ceva mai departe de foc, mârâiau şi se 
ciorovăiau între ei, dar nu prea se arătau dornici să se 
afunde în beznă. 

— Henry, mi se pare că se aţin pe lângă tabără mai 
aproape ca de obicei, observă Bill. 

Henry, care sta aplecat asupra focului, potrivind ibricul de 
cafea cu o bucată de gheaţă, dădu din cap. Şi nici nu se 


grăbi să vorbească până ce nu-şi luă locul pe sicriu şi nu 
începu să mănânce. 

— Ştiu ei unde le e pielea la adăpost. Tot e mai bine să 
înfulece decât să fie înfulecaţi. Câinii ăştia nu-s proşti deloc. 

Bill dădu din cap. 

— Eh, nu ştiu, zău. 

Tovarăşul îl privi mirat: 

— Nu te-am mai auzit până acum să te îndoieşti de 
deşteptăciunea lor. 

— Henry - spuse celălalt, mestecându-şi tacticos fasolea, ai 
auzit ce larmă au făcut când le-am dat de mâncare? 

— S-au bătut pe ea mai mult ca de obicei - recunoscu 
Henry. 

— Câţi câini avem, Henry? 

— Şase. 

— Bine, Henry... 

— Bill se opri o clipă pentru a da mai multă greutate 
vorbelor sale. După cum ţi-am spus, Henry, avem şase câini. 
Am scos din sac şase peşti şi am dat fiecărui câine câte unul 
dar un câine a rămas fără peşte. 

— Ai numărat greşit. 

— Avem şase câini - o luă celălalt de la capăt, calm. Am 
scos şase peşti. Ureche Tăiată a rămas fără peşte. După aia 
m-am dus la sac şi i-am dat şi lui un peşte. 

— Avem numai şase câini - spuse Henry. 

— Henry - continuă Bill - nu vreau să spun că toţi erau 
câini, dar şapte au primit peşte. 

Henry se opri din mâncat şi, aruncând o privire pe 
deasupra focului, numără câinii. 

— Acum îs doar şase - spuse el. 

— L-am văzut pe celălalt rupând-o la fugă prin nămeţi, zise 
Bill cu nepăsare. Am văzut şapte. 

Henry îl privi compătimitor şi spuse: 

— Ce n-aş da să se termine odată drumul ăsta! 

— Ce vrei să spui? întrebă Bill. 


— Vreau să spun că încărcătura pe care o ducem cu noi îţi 
cam zdruncină nervii şi că ai început să ai vedenii. 

— M-am gândit la asta - răspunse Bill cu seriozitate. Şi 
cum îţi spuneam, când l-am văzut că o tuleşte peste nămeţi, 
m-am uitat pe zăpadă şi i-am văzut urmele. După aia am 
numărat câinii şi tot şase mi-au ieşit la socoteală. Urmele 
mai sunt şi acum pe zăpadă. Vrei să le vezi? Hai să ţi le arăt. 

Henry nu răspunse, ci mestecă mai departe, în tăcere, 
până ce îşi termină mâncarea. O încheie cu o ceaşcă de 
cafea, apoi îşi şterse gura cu dosul palmei şi zise: 

— Adică, crezi că... - un urlet tânguitor, de o jale sălbatică, 
venind de undeva din beznă, îi curmă vorba. Se opri să-l 
asculte, apoi îşi încheie fraza, arătând în direcţia de unde 
venea urletul - era vreunul din ei? 

Bill dădu din cap. 

— Al dracului să fie dacă nu-i aşa. Doar ai văzut şi tu ce 
larmă au făcut câinii! 

Urlet după urlet, şi altele care le răspundeau, 
transformară tăcerea într-un adevărat balamuc. De 
pretutindeni se auzeau urlete, iar câinii îşi arătau spaima 
ghemuindu-se unul într-altul şi atât de aproape de foc, încât 
dogoarea le pârlea părul. Înainte de a-şi aprinde pipa, Bill 
mai azvârli câteva lemne pe foc. 

— Mi se pare că te-ai cam pierdut cu firea - spuse Henry. 

— Henry... 

— Bill trase gânditor din pipă şi după un răstimp urmă: 
Henry, mă gândeam... zău că ăsta e cu mult mai fericit 
decât o să fim noi amândoi vreodată! 

Făcu semn către cel de-al treilea, arătând cu degetul mare 
în jos, spre lada pe care erau aşezaţi. 

— Când om muri noi, Henry, mare noroc dacă om avea 
destui bolovani peste hoiturile noastre, ca să ne apere de 
câini. 

— Dar noi nu avem familie, nici bani şi nici toate ălelalte ca 
ăsta - adăugă Henry. Nu-i de nasul nostru să ne ducă atâta 
cale ca să ne îngroape. 


— Ce mă frământă pe mine, Henry, este ce caută la capătul 
pământului, prin locuri uitate de Dumnezeu, unul ca ăsta, 
care la el acasă era cineva şi care n-ar fi avut nevoie 
niciodată să-şi bată capul ce să mănânce sau cu ce să se 
acopere; asta nu pricep eu. 

— Putea să trăiască până la adânci bătrâneţe dacă 
rămânea la el acasă - încuviinţă Henry. 

Bill dădu să mai spună ceva, dar îşi luă seama. Se mulţumi 
să arate cu degetul spre zidul de întuneric ce-i apăsa de 
pretutindeni. În bezna de nepătruns nu puteai desluşi vreo 
formă, ci doar o pereche de ochi care străluceau ca 
jăraticul. Henry mai arătă cu capul o a doua şioa treia 
pereche. În jurul taberei se afla un cerc de ochi sclipitori. În 
răstimpuri, o pereche de ochi se mişca sau dispărea, ca să 
reapară după o clipă. 

Neliniştea câinilor crescuse şi, cuprinşi de spaimă, dădură 
buzna spre foc, târându-se şi ghemuindu-se la picioarele 
oamenilor. În învălmăşeală, unul din câini nimeri peste foc şi 
începu să schelălăiască de durere şi de spaimă când mirosul 
de păr pârlit se răspândi în aer. Larma făcu o clipă ca cercul 
de ochi să dea înapoi neliniştit şi chiar să se retragă puţin, 
pentru ca îndată ce câinii se liniştiră, să se apropie din nou. 

— Henry, ce ghinion al dracului să ţi se termine muniţia! 

Bill îşi sfârşi pipa şi-l ajută pe tovarăşul său să aştearnă 
culcuşul de blană şi păturile peste crengile de molift pe 
care le aşezaseră pe zăpadă înainte de cină. 

Henry mormăi ceva şi începu să-şi dezlege mocasinii. 

— Câte cartuşe ziceai că ne-au rămas? întrebă el. 

— Trei - se auzi răspunsul - şi aş fi vrut să fie trei sute. Le- 
aş fi arătat eu atunci, lua-i-ar naiba! 

Ridică pumnul ameninţător spre ochii ce sclipeau, apoi îşi 
puse cu grijă mocasinii în faţa focului. 

— De s-ar muia odată gerul - urmă el. Sunt 50F4 sub zero 
de două săptămâni. Ce bine ar fi fost să nu mă fi pornit la 
drumul ăsta, Henry. Nu-mi place întorsătura pe care o ia. 
Nu mă prea simt eu în apele mele. Şi cum îţi spuneam, aş 


vrea să se sfârşească odată drumul ăsta, să putem sta 
amândoi în faţa focului la Fortul Mc. Gurry, aşa cum stăm 
acum, şi să jucăm cărţi. Uite ce-aş vrea eu. 

Henry mai mormăi ceva şi se vâri în culcuş. Nu aţipi bine, 
că-l trezi glasul tovarăşului său. 

— Ascultă, Henry, când a venit ăla de-a luat un peşte, de ce 
oare n-or fi sărit câinii pe el? Asta mă frământă pe mine. 

— Te frămânţi prea mult, Bill - răspunse Henry, somnoros. 
Nu erai aşa altădată. Mai tacă-ţi gura şi culcă-te şi să vezi 
că mâine dimineaţă o să te simţi iară în apele tale. Cred că 
nu stai bine cu stomacul şi d-aia eşti aşa. 

Cei doi tovarăşi dormeau unul lângă altul, în acelaşi 
culcuş, răsuflând din greu; focul sta să se stingă şi ochii 
strălucitori strângeau cercul în jurul taberei. De spaimă, 
câinii se strânseseră grămadă şi din când în când mârâiau 
ameninţător la vreo pereche de ochi care se apropiau. La 
un moment dat se făcu atâta larmă, încât Bill se trezi. leşi 
din culcuş cu băgare de seamă, ca să nu-şi trezească 
tovarăşul, şi mai puse lemne pe foc. De îndată ce flăcările se 
înălţară cercul de ochi se trase înapoi. Mai aruncă o privire 
spre câinii ghemuiţi unul într-altul. Se frecă la ochi şi se uită 
la ei cu mai multă atenţie. Apoi se strecură din nou sub 
pături. 

— Henry - zise el. Ei, Henry! 

Henry mormăi trezindu-se din somn şi întrebă: 

— Ce s-a mai întâmplat? 

— Nimic - se auzi răspunsul - numai că i-am numărat din 
nou şi iar sunt şapte. 

Henry primi această noutate printr-un mormăit care se 
transformă în sforăială şi adormi din nou. 

Dimineaţa, Henry se trezi primul şi îl trase afară din culcuş 
şi pe tovarăşul său. Deşi era şase dimineaţa, mai aveau încă 
trei ceasuri până să se lumineze de ziuă. Şi în bezna nopţii, 
Henry începu să pregătească gustarea de dimineaţă, în 
timp ce Bill împăturea aşternutul şi pregătea sania de 
plecare. 


— Ascultă Henry - întrebă el pe neaşteptate - câţi câini 
ziceai că avem? 

— Şase. 

— Gregşit - proclamă Bill, triumfător. 

— Sunt iar şapte? întrebă Henry. 

— Nu, cinci; unu a tulit-o. 

— La naiba! strigă Henry, mânios, lăsând gătitul şi venind 
să numere câinii. 

— Ai dreptate, Bill - spuse el. Grăsanul a şters-o. 

— Şi a rupt-o la fugă, de parcă scapără în urma lui. Nu L- 
am putut vedea din pricina fumului. 

— N-are sorţi de scăpare - încheie Henry. L-au înghiţit de 
viu. Pun rămăşag că schelălăia când le aluneca pe gătlej, 
bătu-i-ar Dumnezeu să-i bată! 

— Câinele ăsta a fost întotdeauna nebun - zise Bill. 

— Dar oricât de nebun o fi un câine, chiar până într-atât 
nu cred să fie ca s-o tulească şi să-şi facă singur felul! 
Aruncă o privire cercetătoare spre ceilalţi câini, prinzând 
într-o clipă trăsăturile caracteristice ale fiecărui animal. Mă 
prind că niciunul din ăştia n-ar face aşa ceva. 

— Nici cu bâta nu-i poţi urni de lângă foc - încuviinţă Bill. 
Am spus eu întotdeauna că Grăsanului îi lipseşte o doagă. 

lată epitaful unui câine mort pe o pârtie de la miazănoapte 
- şi câţi alţi câini, câţi oameni nu vor fi avut parte nici măcar 
de unul ca acesta. 

Capitolul 2 

LUPOAICA. 

O dată micul dejun terminat, cei doi oameni îşi legară pe 
sanie sărăcăciosul lor bagaj şi o porniră prin întuneric. În 
aceeaşi clipă, în gerul şi bezna nopţii începură să se audă 
urlete de o jale sălbatică, ce se chemau şi-şi răspundeau. 
Conversaţia se curmă. Pe la nouă se crăpă de ziuă. La 
vremea prânzului, cerul se coloră spre miazăzi până ce 
orizontul deveni trandafiriu, marcând linia pe care 
rotunjimea pământului o pune între însorita lume a sudului 
şi cea a nordului. Dar culoarea trandafirie păli iute. Geana 


de lumină cenuşie mai ţinu până la trei, când se destramă şi 
ea, iar linţoliul nopţii arctice se aşternu peste ţinutul 
singuratic şi cufundat în tăcere. 

Pe măsură ce se lăsa întunericul, urletele sălbatice care 
veneau din dreapta, din stânga şi din urmă se auzeau tot 
mai aproape, atât de aproape, încât nu o dată semănară 
groază printre câinii ce trăgeau din greu la sanie, stârnind 
panică. 

După un astfel de moment de panică, Bill, care împreună 
cu Henry izbutise să înhame din nou câinii, zise: 

— Mai bine şi-ar vedea de vânat prin alte părţi şi s-ar căra 
o dată, să ne lase în pace! 

— Teribil ne calcă ăştia pe nervi! spuse Henry, aprobator. 

După aceea nu mai scoaseră o vorbă până ce nu-şi 
instalară tabăra. 

Henry sta aplecat asupra oalei cu fasole care da în clocot 
şi din când în când arunca înăuntru bucăţi de gheaţă. 
Deodată se auzi o lovitură, însoţită de un strigăt al lui Bill şi 
de un schelălăit ascuţit de durere ce venea dintre câini. 

Henry tresări şi se îndreptă tocmai la timp pentru a mai 
vedea o formă întunecată care dispărea peste zăpezi, la 
adăpostul întunericului. Îl zări apoi pe Bill în mijlocul 
câinilor, cu un aer deopotrivă triumfător şi abătut, ţinând 
într-o mână o bâtă zdravănă, iar în cealaltă - o coadă de 
peşte şi o bucată de somn uscat la soare. 

— A înşfăcat jumătate - spuse Bill - dar şi eu i-am ars una. 
Îl auzi cum schelălăie? 

— Cum arăta? întrebă Henry. 

— Nu l-am putut vedea. Dar avea patru picioare, bot şi păr 
şi arăta ca orice câine. 

— O fi vreun lup domesticit. 

— Al dracului de domesticit, lup sau ce-o fi el, dacă vine 
aici chiar la timpul mesei şi ia o bucată de peşte! 

În noaptea aceea, după ce-şi terminară cina şi se aşezară 
pe lada lunguiaţă trăgând din pipă, cercul de ochi 
scânteietori se strânse în jurul lor mai mult ca de obicei. 


— Ce bine ar fi să se ia după vreo turmă de elani sau alt 
vânat şi să se care de aici, să ne lase în pace - zise Bill. 

Henry îngână ceva pe un ton nu prea prietenos, apoi timp 
de aproape un sfert de oră rămaseră tăcuţi, Henry privind 
la foc, iar Bill - la cercul de ochi care sticleau în întuneric, 
dincolo de vâpaia focului. 

— Tare aş vrea să fim acum la Mc. Gurry - începu el din 
nou. 

— Mai termină o dată cu ce-ai vrea tu şi cu văicărelile 
astea! izbucni Henry, mânios. Nu ţi-e bine la stomac. Asta-i 
cu tine. Ia o lingură de bicarbonat că ai să te îndulceşti şi ai 
să fii un tovarăş mai plăcut! 

Dimineaţa, Henry fu trezit de blestemele furioase ce 
ieşeau din gura lui Bill. Se sprijini într-un cot şi îşi văzu 
tovarăşul printre câini, în apropierea focului bine întreţinut, 
cu braţele ridicate ameninţător şi cu faţa schimonosită de 
furie. 

— Hei! strigă Henry. Ce s-a întâmplat? 

— A şters-o şi Broscoiul - răspunse el. 

— Nu, zău? 

— Pe cinstea mea! 

Henry sări din culcuş şi se repezi spre câini. Îi numără cu 
luare-aminte şi apoi se alătură tovarăşului său, blestemând 
forţele wildului care le mai răpiseră încă un câine. 

— Broscoiul era cel mai puternic câine din ceată - zise Bill 
după un timp. 

— Şi nici nu era un câine nebun - adăugă Henry. 

lată cel de-al doilea epitaf în decurs de două zile. 

Posomorâţi, îşi luară gustarea, după care înhămară la 
sanie cei patru câini rămaşi. Ziua nu se deosebea de cele de 
până atunci. Cei doi oameni înaintau tăcuţi şi anevoie peste 
întinderea îngheţată. Tăcerea nu era tulburată decât de 
urletele urmăritorilor, care, nevăzuţi, se ţineau după ei. Pe 
la mijlocul după-amiezii, o dată cu căderea nopţii, urletele 
începură să se audă tot mai aproape, pe măsură ce 
urmăritorii, după obiceiul lor, înaintau; câinii deveniră 


neliniştiţi şi speriaţi, şi în agitația lor încurcară şleaurile 
sporind amărăciunea celor doi oameni. 

— Hei, asta o să vă vie de hac, javre smintite! zise Bill cu 
sete în seara aceea, rămânând în picioare după ce îşi 
termină treaba. 

Henry lăsă gătitul şi veni să vadă ce se întâmplă. Tovarăşul 
lui nu numai că legase câinii, dar îi priponise cu bețe, aşa 
cum fac indienii. În jurul gâtului fiecărui câine, el strânsese 
o cureluşă de piele. Aproape de grumaz, dar îndeajuns de 
departe ca animalul să nu-l poată ajunge cu dinţii, atârnase, 
legat de cureluşă, câte un băţ gros şi lung de patru sau 
cinci picioare5. Celălalt capăt al băţului era fixat, cu 
ajutorul unei cureluşe de piele, de un par înfipt în pământ. 
Câinele nu putea să roadă pielea la capătul băţului ce era 
spre el. Băţul îl împiedica să ajungă la curea, în celălalt 
capăt. 

Henry dădu aprobator din cap. 

— E singurul mijloc de a-l ţine pe Ureche Tăiată, zise el. 

— E în stare să taie cureaua cu dinţii, aşa cum ar tăia-o cu 
un cuţit, ba chiar de două ori mai repede. În felul ăsta, 
mâine dimineaţă o să-i găsim pe toţi. 

— Pun rămăşag că aşa o să fie, afirmă Bill. Dacă mai 
lipseşte vreunul, atunci am să plec fără să beau cafeaua. 

— Ei ştiu prea bine că nu avem cartuşe ca să-i ucidem, 
observă Henry înainte de culcare, arătând spre cercul 
clipitor care îi împresura. Dacă le-am putea ciurui pielea cu 
câteva gloanţe, ce cuviincioşi ar mai fi după aia! În fiecare 
noapte vin tot mai aproape. Dă-te la o parte din faţa focului 
şi uită-te cu atenţie... acolo: l-ai văzut pe ăla? 

Un timp, cei doi oameni îşi alungară urâtul urmărind 
mişcarea formelor nedesluşite în preajma luminii focului. 
Privind mai de aproape şi stăruitor spre locul unde sclipea 
în întuneric o pereche de ochi, încetul cu încetul începea să 
se desluşească forma animalului. Puteau chiar să zărească 
cum aceste forme se mişcă în răstimpuri. 


Le atrase atenţia un zgomot ce venea dinspre locul unde 
erau câinii. Ureche Tăiată scotea gemete repezi, de 
nerăbdare, smucindu-se de-a lungul băţului, spre întuneric, 
oprindu-se din timp în timp pentru ca apoi, şi mai înfuriat, 
să se năpustească din nou cu colții în el. 

— Ia te uită la ăsta, Bill! murmură Henry. 

În plină lumină a focului, un animal ce aducea a câine se 
furişa pieziş. Păşea cu neîncredere, dar şi cu îndrăzneală, 
observându-i prudent pe cei doi oameni şi cu atenţia fixată 
asupra câinilor. Ureche 'Tăiată se întindea de-a lungul 
băţului spre cel care se furişase şi gemea cât îl ţineau 
puterile. 

— Smintitul ăsta de Ureche Tăiată nu prea arată speriat, 
zise Bill, cu glasul scăzut. 

— E o lupoaică - îi şopti Henry - şi asta explică dispariţia 
Grăsanului şi a Broscoiului. Ea e momeala haitei. Atrage 
câinele şi apoi ceilalţi se reped şi-l mănâncă. 

Focul trosnea. Un butuc se prăbuşi cu zgomot puternic. La 
auzul lui, ciudatul animal sări înapoi în beznă. 

— Henry, eu unul cred... - spuse Bill. 

— Ce crezi? 

— Cred că pe ăsta l-am cotonogit eu cu bâta. 

— Nu mă îndoiesc de loc - răspunse Henry. 

— Şi tocmai asta voiam să spun - urmă Bill - că obişnuinţa 
animalului ăstuia cu focul de tabără dă de bănuit şi e 
nefirească. 

— Ştie desigur mai multe decât se cuvine să ştie un lup 
care se respectă - încuviinţă Henry. Un lup care ştie destule 
ca să vină printre câini la vremea mesei a învăţat el ceva în 
viaţă. 

— Moş Villan avea odată un câine care s-a înhăitat cu lupii 
- gândi Bill cu glas tare. Ar fi trebuit să-mi amintesc de asta. 
Eu l-am împuşcat într-o zi chiar în haită, pe o păşune de 
elani, dincolo de Little Stick. Şi moş Villan a plâns ca un 
copil. Nu-l văzuse de trei ani, spunea el. În tot timpul ăsta 
stătuse cu lupii. 


— Cred că ai brodit-o, Bill. Lupul ăsta e un câine şia 
mâncat de multe ori peşte din mâna omului. 

— Şi dacă am noroc, lupul ăsta, care nu-i decât un câine, o 
să fie în curând mâncare pentru câini - declară Bill. Nu ne 
mai dă mâna să mai pierdem din animale. 

— Dar nu mai ai decât trei cartuşe - îi atrase atenţia 
Henry. 

— Nu trag decât la sigur - răspunse el. 

Dimineaţa, Henry aţâţă focul şi pregăti micul dejun, însoţit 
la treabă de sforăitul tovarăşului său. 

— Dormeai prea bine - îi spuse Henry, zgâlţâindu-l să se 
scoale pentru micul dejun. Nu m-a lăsat inima să te trezesc. 

Somnoros încă, Bill începu să mănânce. Observă că ceaşca 
îi era goală şi întinse mâna spre ibric. Dar ibricul era prea 
departe, lângă Henry. 

— Ia spune, Henry - îl dojeni el, cu blândeţe - n-ai uitat 
nimic? 

Henry privi cu atenţie în jur şi dădu nedumerit din cap. Bill 
ridică ceaşca goală. 

— Nu mai capeţi cafea - zise Henry. 

— Dar ce e? S-a terminat? întrebă Bill, îngrijorat. 

— Nu. 

— Doar nu-ţi închipui că o să-mi facă rău la stomac? 

— Nu. 

Un val de sânge îi năvăli în faţă lui Bill. 

— Cafeaua e tocmai caldă şi vreau să ştiu ce ai de zis, 
spuse el. 

— Solidul a întins-o, răspunse Henry. 

Fără grabă, cu un aer resemnat la nenorociri, Bill întoarse 
capul şi, de unde se afla, numără câinii. 

— Cum s-a întâmplat? întrebă el, nepăsător. 

Henry ridică din umeri. 

— Nu ştiu. Numai dacă Ureche Tăiată nu i-o fi ros cumva 
cureaua. Altfel, fără doar şi poate că n-ar fi putut face aşa 
ceva de unul singur. 


— Secătura dracului! Bill vorbea grav şi rar şi nu-şi trăda 
de fel furia ce clocotea în el. 

— Pentru că n-a putut să-şi scoată cureaua lui, l-a slobozit 
pe Solidul. 

— Eh, oricum, Solidul a terminat cu toate necazurile; cred 
că la ora asta e digerat şi ţopăie peste câmpii, în burţile a 
douăzeci de lupi. 

Acesta a fost epitaful lui Henry pentru ultimul câine 
pierdut. 

— Şi acum, ia puţină cafea, Bill. 

Dar Bill dădu din cap. 

— Hai, stărui Henry, ridicând ibricul. 

Bill îşi feri ceaşca. 

— Să nu mă mişc de aici dacă iau. Am spus că nu-mi mai 
beau cafeaua dacă dispare vreun câine, şi mă ţin de 
făgăduială. 

— E o cafea a dracului de bună! căută Henry să-l 
ispitească. 

Dar Bill era încăpățânat şi se mulţumi doar cu uscăturile 
pe care le înghiţi o dată cu blestemele mormăite la adresa 
lui Ureche 'Tăiată pentru festa pe care le-o jucase. 

— Deseară am să-i leg în aşa fel, încât să nu se mai poată 
ajunge unul pe celălalt - zise Bill pe când o pornea iarăşi la 
drum. 

Nu făcură mai mult de o sută de yarzi, când Henry, care 
era în frunte, se aplecă să ridice de jos ceva de care se 
lovise cu rachetele. Era întuneric şi nu putu desluşi ce e, 
dar, pipăindu-l, recunoscu obiectul. Îl aruncă înapoi; 
obiectul lovi sania şi apoi se ciocni de rachetele lui Bill. 

— Poate că o să mai ai nevoie de el - spuse Henry. 

Bill scoase un strigăt. Era tot ce mai rămăsese din Solidul 
- băţul cu care fusese legat. 

— L-au mâncat cu piele cu tot - constată Bill. Băţul e neted 
ca un fluier. Au mâncat cureaua de la amândouă capetele. 
Sunt al dracului de înfometați, Henry, o să ne înfulece şi pe 
mine şi pe tine, înainte de a sfârşi drumul ăsta. 


Henry râse sfidător: 

— Nu mi s-a mai întâmplat până acum să se ţină lupii aşa 
după mine, dar am mai trecut eu prin altele şi mai rele şi tot 
am scăpat teafăr şi nevătămat! Bill, fiule! E nevoie de mult 
mai mult decât un pumn de blestemaţi d-ăştia ca să-ţi sune 
ceasul. 

— Nu ştiu, nu ştiu - mormăi Bill, parcă presimţind o 
nenorocire. 

— Bine, ai să vezi tu când o să intrăm în Mc. Gurry. 

— Nu prea mă simt în apele mele - stărui Bill. 

— Eşti palid, asta e - zise Henry, sentenţios. Ai nevoie de 
chinină şi, cum ajungem la Mc. Gurry, o să te doftoricesc eu. 

Bill mormăi nemulţumit de diagnostic şi se cufundă în 
tăcere. Ziua era la fel ca toate celelalte. Se lumină la nouă. 
La douăsprezece, soarele, nevăzut, încălzi orizontul spre 
miazăzi, apoi începu după-amiaza cenuşie şi rece, care 
după trei ore fu înghițită de noapte. 

La ora când soarele încerca zadarnic să apară, Bill trase 
puşca din legătura saniei şi zise: 

— 'Ţine-o drept înainte, Henry, vreau să-mi dau seama dacă 
pot vedea ceva. 

— Mai bine rămâi lângă sanie - se împotrivi tovarăşul lui. 
N-ai decât trei cartuşe şi cine ştie ce se mai poate întâmpla. 

— Acum cine cobeşte? întrebă Bill, triumfător. 

Henry nu răspunse, ci continuă să înainteze anevoie 
singur, aruncând necontenit priviri îngrijorate în urmă, spre 
singurătatea cenuşie în care dispăruse tovarăşul său. După 
o oră, cum sania trebuia să facă mereu ocoluri spre a se feri 
de cioturile de copaci, Bill îl ajunse din urmă. 

— Au luat-o care încotro, până hăt-departe - zise el. Nici 
pe noi nu ne slăbesc şi au grijă şi de vânat. Vezi tu, sunt 
siguri de noi, dar ştiu ei că trebuie să aştepte ca să ne 
înhaţe. În timpul ăsta se mulţumesc cu ce le iese în cale. 

— Adică vrei să zici că ei cred că-s siguri de noi - se 
împotrivi cu tărie Henry. 

Dar Bill nu-l luă în seamă: 


— Am văzut câţiva dintre ei. Sunt jigăriţi rău. Cred că de 
săptămâni n-au mai înfulecat altceva decât pe Grăsanul, pe 
Broscoiul şi pe Solidul, şi sunt atât de mulţi, că asta nu le-a 
putut ajunge nici pe o măsea. Sunt tare slabi. Le ies 
coastele ca la scândurile de spălat, şi li s-a lipit burta de 
spate. Au ajuns la disperare, ascultă-mă ce-ţi spun. Or să 
înnebunească, şi atunci să te ţii! 

După câteva clipe, Henry, care mergea în urma saniei, 
scoase un şuierat înăbuşit, ca un semnal de alarmă. Bill se 
întoarse şi privi, apoi opri calm câinii. În fund, după ultima 
cotitură, în văzul lor, gonea cu paşi mărunți, furişându-se 
chiar pe pârtia pe care mergeau ei, o formă acoperită cu 
blană. Gonea cu nările în pământ şi avea un mers ciudat, de 
parcă aluneca fără nici un fel de sforţare. Când se opreau 
ei, se oprea şi ea, ridicând capul şi privindu-i fix, cu nările 
tremurânde, adulmecându-i. 

— E lupoaica - zise Bill. 

Câinii se trântiseră în zăpadă, iar Bill trecu pe lângă ei ca 
să ajungă lângă tovarăşul său. Se uitară împreună la 
ciudatul animal care îi urmărea de zile întregi şi care le 
înjumătăţise ceata de câini. 

După o cercetare minuțioasă, animalul înaintă câţiva paşi. 
Repetă mişcarea de câteva ori, până ce ajunse la vreo sută 
de yarzi de cei doi oameni. Se opri, cu capul ridicat, în 
apropierea unui desiş de molifţi, cercetând cu ochii şi cu 
nările echipamentul celor doi oameni care îl observau. Se 
uita la ei ciudat de stăruitor şi cu o privire cum numai câinii 
au; dar în pofta ce i se putea citi în ochi nu era nimic din 
afecțiunea unui câine. Era o poftă nesăţioasă stârnită de 
foame, tot atât de crudă ca şi colţul lui, tot atât de 
neîndurătoare ca şi gerul. 

Era prea mare ca să fie un lup, şi după trup, deşi jigărit, se 
vedea că nu e unul dintre cei mai gigantici din speța lui. 

— Până la umeri trebuie că măsoară aproape două 
picioare şi jumătate - remarcă Henry. Şi mă prind că în 
lungime nu e mai mic de cinci picioare. 


— Ciudată culoare pentru un lup - observă Henry. Eu, 
unul, n-am mai văzut lup roşu. E aproape de culoarea 
scorţişoarei. 

Animalul, desigur, nu avea culoarea scorţişoarei. Blana lui 
era o adevărată blană de lup. Culoarea dominantă era 
cenuşiul, cu o slabă nuanţă roşiatică - o nuanţă care înşela: 
apărea şi dispărea; era mai mult o iluzie optică schimbarea 
de la cenuşiu, un cenuşiu puternic, la reflexele vagi 
roşiatice, o culoare greu de descris în cuvinte obişnuite. 

— Ai spune că e un câine zdravăn, bun pentru sanie - zise 
Bill. Nu m-aş mira să-l văd dând din coadă. 

— Hei, dulăule! strigă el. Vin-aici, oricum ţi-ar zice ţie! 

— Nici gând să se sperie de tine - râse Henry. 

Bill îl ameninţă cu mâna şi strigă cât îl ţinu gura, dar 
animalul nici gând să se sperie. Singura schimbare pe care 
o putură observa la el fu un neastâmpăr şi mai mare. 

Continua să-i privească cu stăruința lacomă a foamei. Cei 
doi oameni reprezentau carne, iar lui îi era foame, şi dacă 
ar fi cutezat, s-ar fi dus şi i-ar fi mâncat. 

— Uite ce e, Henry - începu Bill, coborându-şi fără să vrea 
glasul, care se transformă într-o şoaptă din pricina 
gândurilor ce-l frământau. Avem trei cartuşe. Dar eo 
lovitură sigură. Trag la mare precizie. Ne-a înhăţat trei 
câini şi trebuie să terminăm cu ea. Ce zici? 

Henry dădu aprobator din cap. Bill trase încetişor puşca 
de sub legăturile saniei. O ducea tocmai spre umăr, dar nu 
mai ajunse până acolo, deoarece, în aceeaşi clipă, lupoaica 
sări din drum în desişul de molifţi şi se făcu nevăzută. 

Cei doi se priviră. Henry şuieră prelung şi cu înţeles. 

— Ar fi trebuit să mă gândesc la asta - se mustră Bill, cu 
glas tare, punând puşca la locul ei. 

— Sigur că un lup care ştie destule ca să vină printre câini 
când le dai mâncare ştie şi ce e o puşcă. Îţi spun eu, Henry, 
ăsta e de vină de tot necazul nostru. Dacă nu era lupoaica 
asta, am fi avut acum şase câini în loc de trei. Şi-ţi mai spun, 
Henry, că am să pun eu mâna pe ea! E prea vicleană ca s-o 


împuşti la loc deschis. Numai că am s-o pândesc, şi să nu-mi 
mai spui mie Bill dacă n-o dobor. 

— Să nu te duci prea departe pentru asta - îl preveni 
tovarăşul său. Dacă sare haita pe tine, cele trei gloanţe nu 
fac nici cât o ceapă degerată. Animalele astea îs al naibii de 
flămânde şi, o dată asmuţite, s-a zis cu tine, Bill! 

În seara aceea îşi aşezară tabăra mai devreme. Trei câini 
nu puteau trage sania tot atât de repede şi tot atâtea 
ceasuri ca şase câini, şi dădeau semne vădite de osteneală, 
iar oamenii se culcară devreme, după ce Bill avu grijă să 
lege câinii în aşa fel, încât să nu se ajungă cu botul. 

Dar lupii deveneau tot mai îndrăzneţi, iar oamenii fură 
treziţi din somn de mai multe ori. Se apropiaseră atât de 
tare de ei, încât câinii fură cuprinşi de o spaimă nebună; din 
când în când era nevoie să se mai aţâţe focul pentru a-i ţine 
pe tâlhari la distanţă. 

— Am auzit marinari vorbind despre rechini care se ţin 
după vapoare - zise Bill, vârându-se sub pătură după ce 
avusese grijă să mai arunce lemne pe foc. Eh, lupii îs 
rechini de uscat. Îşi ştiu ei mai bine treaba decât noi şi nu 
se aţin pe urmele noastre doar de florile mărului. Au să 
pună ei gheara pe noi. Sigur că au să pună, Henry. 

— Pe jumătate au şi pus gheara pe tine, dacă vorbeşti aşa, 
îl repezi Henry. E pe jumătate snopit în bătaie cel ce spune 
dinainte că e. Şi aşa cum vorbeşti tu, înseamnă că te-au şi 
mâncat pe jumătate. 

— Au pus ei gheara pe alţii mai ceva ca noi - răspunse Bill. 

— Mai tacă-ţi gura şi nu mai cobi atât, că mă scoţi din 
sărite! 

Henry se întoarse pe o parte, supărat, dar se miră că Bill 
nu e şi el la fel de înfuriat. De obicei, Bill nu era aşa, se 
supăra repede când îi spuneai vorbe aspre. Henry căzu pe 
gânduri şi-l obsedă ideea aceasta până ce adormi, când 
pleoapele i se închiseră. Se gândea mereu în sinea lui: 
„Desigur că Bill e tare abătut. Mâine o să trebuiască să am 
grijă de el, să-l mai înveselesc”. 


Capitolul 3 

URLETUL FOAMEI. 

Ziua începu cu bine. Nu pierduseră peste noapte nici un 
câine şi cei doi oameni o porniră mai departe la drum, cu 
sufletul uşor, prin tăcere, beznă şi frig. Bill părea că îşi 
uitase presimţirile rele din seara trecută, şi când pe la 
amiază câinii răsturnară sania la un hârtop, el se porni pe 
glume. 

Se produse o învălmăşeală supărătoare. Sania, prinsă 
între un trunchi de copac şi o stâncă uriaşă, rămăsese cu 
fundul în sus. Pentru a ieşi din încurcătură, se văzură 
nevoiţi să deshame câinii. Amândoi erau aplecaţi peste 
sanie, încercând s-o întoarcă, când Henry îl zări pe Ureche 
Tăiată rupând-o la fugă. 

— La mine, Ureche Tăiată! strigă el, ridicându-se şi 
uitându-se după câine. 

Dar Ureche Tăiată o zbughi, lăsându-şi urmele pe zăpadă, 
iar ceva mai departe, pe pârtie, înapoia lor, îl aştepta 
lupoaica. Când ajunse însă aproape de ea, Ureche Tăiată 
deveni brusc mai prevăzător. Îşi încetini mersul, înaintând 
cu paşi mărunți, apoi se opri. O privi cu luare-aminte şi cu 
neîncredere, şi totuşi plin de dorinţe. Părea că lupoaica îi 
zâmbeşte, arătându-i colții mai degrabă cu bunăvoință 
decât cu vrăjmăşie. Făcu, jucăuşă, câţiva paşi spre el, apoi 
se opri. Ureche Tăiată se apropie de ea, încă neîncrezător şi 
prudent, ţinându-şi coada în sus, urechile ciulite şi capul 
ridicat. 

Se dădu şi mai aproape, încercând să ajungă bot în bot, 
dar ea se dădu înapoi sprintenă şi sfioasă. Cum făcea elun 
pas înainte, ea se retrăgea. Pas cu pas, îl ademeni departe 
de tovărăşia oamenilor, care-i dădea siguranţă. Deodată, ca 
străbătut de o vagă presimţire, Ureche Tăiată aruncă o 
privire înapoi spre sania răsturnată, spre ceilalţi câini din 
atelaj şi spre cei doi oameni care îl strigau. 

Orice idee i-ar fi încolţit însă în minte, lupoaica i-o 
spulbera pe dată înaintând spre el, întinzându-şi botul 


pentru o clipă, retrăgându-se apoi sfioasă de cum începea 
el să înainteze. 

Între timp, Bill îşi aminti de puşcă. Dar era prinsă sub 
sania răsturnată şi, în vreme ce Henry îl ajuta să întoarcă 
încărcătura, Ureche 'Tăiată şi lupoaica ajunseseră prea 
aproape unul de altul şi prea departe de ei ca să poată risca 
un glonţ. 

Când Ureche Tăiată îşi dădu seama de greşeală, era prea 
târziu. Înainte de a pricepe care este cauza, cei doi îl 
văzură întorcându-se şi luând-o la fugă înapoi spre ei. După 
aceea zăriră o duzină de lupi jigăriţi şi cenuşii care goneau 
prin zăpadă, venind de-a curmezişul pârtiei, ca să-i taie 
retragerea. Pe dată pieriră şi sfiala şi voia bună a lupoaicei. 
Scoţând un urlet, ea se năpusti asupra lui Ureche Tăiată, 
care o împinse cu umărul, dar cum retragerea îi era tăiată 
şi mai dorea încă să ajungă la sanie, îşi schimbă drumul, 
încercând să facă un ocol. Apăreau tot mai mulţi lupi, care 
se alăturau urmăririi. Lupoaica se ţinea după el la distanţă 
doar de un salt şi-l urmărea de una singură. 

— Unde te duci? îl întrebă Henry pe tovarăşul său, 
apucându-l de braţ. 

Bill îl dădu la o parte. 

— Nu mai pot să îndur asta - zise el. Dacă o să le vin de 
hac, n-o să ne mai înhaţe nici un câine. 

Cu arma în mână, el se înfundă în desişul care străjuia 
pârtia. Era limpede ce avea de gând să facă. Luând sania ca 
centru al cercului pe care îl descria Ureche Tăiată, Bill 
plănuia să taie acest cerc într-un punct, înaintea 
urmăritorilor. Cu puşca în mâna, în plină zi, Bill ar fi fost în 
stare să vâre lupilor spaima în oase şi să-şi salveze câinele. 

— Hei, Bill! îi strigă Henry din urmă. Bagă de seamă! Dacă 
nu merge, las-o baltă! 

Henry se aşeză pe sanie, urmărindu-l cu privirea. Nu-i mai 
rămăsese altceva de făcut. Pe Bill îl pierduse din vedere, îl 
zărea însă în răstimpuri pe Ureche 'Tăiată, apărând şi 
dispărând prin desişuri şi printre molifţi. Henry găsea că 


situaţia e deznădăjduită. Câinele îşi dădea bine seama de 
primejdie, dar continua să fugă, descriind un cerc tot mai 
larg, în timp ce haita de lupi alerga înlăuntrul acestui cerc, 
descriind altul mai mic. Era zadarnic să-ţi închipui că 
Ureche Tăiată ar fi putut depăşi urmăritorii atât de mult, 
încât să taie cercul pe care îl descriau lupii, înaintea 
acestora, şi să ajungă la sanie. 

Cele două cercuri se apropiau cu repeziciune. 

Henry ştia că undeva, prin zăpezile acelea, într-un loc pe 
care desişurile şi arborii îl ascundeau, haita, Ureche Tăiată 
şi Bill erau pe punctul de a se întâlni. lotul se petrecu prea 
repede, cu mult mai repede decât se aşteptase. Auzi o 
împuşcătură, şi alte două, trase una după alta, şi înţelese că 
Bill şi-a terminat muniţia. Auzi apoi larmă multă, urlete şi 
chelălăieli. Recunoscu urletul de durere şi de spaimă al lui 
Ureche Tăiată şi auzi un urlet de lup, un urlet de animal 
rănit. Şi aceasta a fost totul. Urletele se curmară. 
Schelălăitul se stinse în depărtare. Liniştea se aşternu din 
nou peste ţinutul însingurat. 

Henry rămase mult timp aşezat pe sanie. Nu mai simţea 
nevoia să se ducă să vadă ce s-a întâmplat; ştia şi aşa, ca şi 
cum totul s-ar fi petrecut sub ochii lui. La un moment dat se 
ridică brusc şi apucă repede securea de sub legături. Dar 
căzu din nou pe gânduri şi rămase aşa vreme îndelungată, 
în timp ce câinii - mai rămăseseră doar doi - se ghemuiau 
tremurând la picioarele lui. 

În cele din urmă se ridică în silă de pe sanie, lipsit de orice 
vlagă, şi începu să înhame câinii. Îşi trecu o funie peste 
umăr şi se înhămă alături de ei. Nu izbuti să ajungă prea 
departe. La prima umbră a întunericului se grăbi să aşeze 
tabăra, având grijă să adune cât mai multe lemne de foc. 
Dădu de mâncare câinilor. Îşi pregăti şi lui cina, apoi îşi 
aşternu culcuşul în apropierea focului. 

Nu avu însă parte să se bucure de somn. Nu apucase să 
închidă ochii, că lupii se apropiară atât de mult, încât nu se 
mai putea simţi în siguranţă. Ca să-i vadă, nu trebuia să mai 


facă nici o sforţare. Erau strânşi în jurul lui şi al focului, 
formând un cerc îngust, iar la lumina flăcărilor îi vedea fără 
greutate stând, care întinşi pe jos, care în picioare, care 
târându-se înainte pe burtă sau dând târcoale; unii chiar 
dormeau. Ici şi colo putea să desluşească câte unul 
încovrigat în zăpadă, ca un câine, bucurându-se de somnul 
care lui nu-i era hărăzit. 

Întreţinu foc straşnic, pentru că ştia că numai el stătea 
între carnea trupului său şi colții lor flămânzi. Cei doi câini 
se lipiseră de el, de o parte şi de alta a lui, căutând apărare, 
urlând, chelălăind, şi mârâind cu disperare ori de câte ori 
vreun lup se apropia mai mult ca de obicei. În astfel de 
clipe, când câinii începeau să mârâie, întregul cerc era 
cuprins de agitaţie şi lupii veneau până la picioarele lor, 
încercând să înainteze şi formând un cor de urlete şi 
gemete lacome. Apoi cercul se culca din nou şi, ici-colo, câte 
un lup reîncepea să picotească. 

Dar cercul avea tendinţa de a se strânge mereu în jurul 
lui. Pas cu pas, centimetru cu centimetru, un lup târându-se 
ici, altul - dincolo, cercul se strângea, până ce fiarele 
ajungeau la un salt de el. Atunci Henry lua din foc cioturi 
aprinse şi azvârlea cu ele în haită. Urmarea era întotdeauna 
o retragere grăbită, însoţită de urlete furioase şi de 
mârâituri speriate ori de câte ori câte un ciot bine ţintit 
nimerea şi pârlea blana vreunei fiare prea cutezătoare. 

Zorile îl găsiră cu privirea rătăcită, frânt de oboseală, cu 
ochii holbaţi de nesomn. Îşi găti micul dejun încă pe 
întuneric şi la nouă, când o dată cu lumina zilei haita de lupi 
se retrase, începu să-şi pună în aplicare planul pe care şi-l 
făurise în nesfârşitele ore ale nopţii. Tăie câţiva brazi tineri, 
îi aşeză în cruce şi construi o schelă, legând-o sus de 
trunchiurile arborilor. Folosi legăturile saniei drept frânghie 
de tras şi, cu ajutorul câinilor, sui sicriul pe schelă. 

— Pe Bill l-au mâncat şi poate că or să mă mănânce şi pe 
mine, dar de tine e sigur că nu se vor atinge, tinere - spuse 


el, adresându-se trupului neînsufleţit din mormântul 
cocoţat în copac. 

Apoi o porni la drum, alături de sania care, uşoară, sălta în 
urma celor doi câini ce se arătau foarte ascultători; ştiau şi 
ei la fel de bine că, dacă ajung la Fortul Mc. Gurry, sunt în 
siguranţă. Acum lupii îi urmăreau şi mai făţiş; mergeau 
calm în urma lor, înşirându-se de o parte şi de alta, cu 
limbile lor roşii atârnând; pe sub piele li se vedeau coastele 
ce unduiau la fiecare mişcare. Erau foarte slabi, păreau 
nişte saci de piele întinşi pe o ramă de oase, cu nişte coarde 
drept muşchi - atât de slabi, încât era de mirare că se mai 
ţin pe picioare şi nu se prăbuşesc de-a dreptul în zăpadă. 

Nu cuteză să mai meargă până la căderea nopţii. La 
amiază, soarele nu numai că încinse orizontul spre sud, dar 
partea de sus a cercului său, palidă şi aurie, apăru 
deasupra orizontului. Henry luă aceasta drept un semn 
bun. Ziua creştea. Se întorcea soarele. Dar cum se stinse 
mângâierea luminii, el îşi aşeză tabăra. Mai rămâneau 
câteva ceasuri de lumină cenuşie până la asfinţitul 
întunecat, pe care Henry le folosi ca să-şi facă o provizie 
zdravănă de lemne de foc. 

O dată cu noaptea veni şi groaza. Nu numai că lupii, lihniţi, 
deveniră şi mai îndrăzneţi, dar începu să se facă simțită şi 
lipsa de odihnă. Aţipi fără voie, ghemuindu-se lângă foc, cu 
păturile pe umeri şi cu securea între picioare. De o parte şi 
de alta, cei doi câini se înghesuiau în el. Deodată se trezi şi 
văzu în faţa lui, la câţiva paşi, un lup mare, cenuşiu, unul 
din cei mai mari din haită. Şi în timp ce-l privea, fiara se 
întinse tacticoasă, ca un câine leneş, căscându-i drept în 
faţă, cu o privire posesivă, ca şi cum într-adevăr n-ar fi fost 
decât o mâncare pe care o lăsase pe mai târziu, dar pe care 
curând avea s-o înfulece. 

Întreaga haită arăta aceeaşi siguranţă. Numără chiar vreo 
douăzeci de lupi, care îl priveau flămânzi sau dormeau 
liniştiţi în zăpadă. Îi aminteau de nişte copii strânşi în jurul 


unei mese, aşteptând doar să li se dea voie să mănânce, şi 
el era mâncarea! Se întreba cum şi când va începe ospăţul. 

Pe când îngrămădea lemne pe foc, îşi descoperi o 
admiraţie pentru propriul său trup, o admiraţie pe care n-o 
mai simţise nicicând; îşi urmări muşchii în mişcare şi privi 
cu interes mecanismul ingenios al degetelor. Îşi îndoi 
degetele încet, de mai multe ori, la lumina focului, mai întâi 
unul câte unul, apoi toate deodată, întinzându-le sau 
mişcându-le repede, ca pentru a apuca ceva. Studie 
conformaţia unghiilor şi se ciupi tare de vârful degetelor, 
apoi încet, măsurând durata senzaţiei nervoase. Îl fascină 
acest lucru şi deodată începu să-şi preţuiască propria 
carne, atât de minunat alcătuită. Aruncă o privire plină de 
teamă spre cercul de lupi care îl înconjura, aşteptându-l, şi 
îi fulgeră prin minte că minunatul lui trup, carnea aceasta 
vie, nu era decât vânat, prada unor animale hrăpăreţe, care 
trebuia să fie sfâşiată cu colții lor flămânzi, să le slujească 
să-şi ţină zilele, aşa cum de atâtea ori, elanul sau iepurele 
servesc acestui scop. 

Se trezi dintr-o aţipeală pe jumătate coşmar şi zări în faţa 
lui pe lupoaica cea roşcată. Şedea în zăpadă, la nu mai mult 
de şase picioare de el, privindu-l lacomă. Cei doi câini 
schelălăiau şi mârâiau la picioarele lui, dar ea nu le dădea 
nici o atenţie. Îl fixa pe om, şi o bună bucată de vreme îi 
întoarse şi el privirile. În ochii ei nu era nimic ameninţător, 
ci doar o mare încordare; omul ştia însă că această 
încordare răspundea unei foame tot atât de mari. Pentru 
ea, omul acesta era hrana şi, văzându-l, i se trezise senzaţia 
gustativă. Gura i se deschise, începură să-i curgă bale şi se 
linse pe bot cu plăcere la gândul ospăţului ce va urma. 

Îl trecu un fior de spaimă. Luă repede un ciot aprins să-l 
zvârle în lupoaică. Dar abia îl atinse şi, înainte ca degetele 
să i se fi încleştat pe proiectil, lupoaica făcu un salt înapoi, 
punându-se la adăpost; omul îşi dădu seama că era 
obişnuită să se arunce cu lucruri în ea. Sărise înapoi, 
mârâind şi arătându-şi colții albi până la rădăcină; apoi, 


încordarea îi dispăru făcând loc unei ferocităţi carnivore 
care-l cutremură de spaimă. Privi la mâna în care avea 
ciotul aprins, remarcând delicata ingeniozitate a degetelor 
care îl ţineau, cum se deprindeau ele cu toate asperităţile 
de pe suprafaţa acestuia, încolăcindu-se deasupra, 
dedesubtul şi în jurul lemnului aspru, pe când degetul mic, 
fiind prea aproape de partea care ardea, simțind durerea, 
se retrăsese automat de lângă căldura vătămătoare către 
un loc mai rece; şi în aceeaşi clipă i se păru că vede aceste 
degete, simţitoare şi delicate, sfârtecate de colții albi ai 
lupoaicei. Niciodată nu-şi iubise trupul atât de mult ca acum 
când existenţa lui era atât de nesigură. 

Cât a fost noaptea de lungă, n-a făcut altceva decât să 
alunge haita flămândă, aruncând în ea cu cioturi aprinse. 
Ori de câte ori îl fura somnul, câinii îl trezeau cu 
chelălăielile şi mârâiturile lor. În sfârşit se făcu ziuă, dar 
pentru prima dată lumina ei nu izbuti să-i mai împrăştie pe 
lupi. În zadar îi aştepta omul să plece. Rămaseră pe loc, 
înconjurându-l şi pe el, şi focul şi arătând o aroganță 
posesivă care îi zdruncină curajul dobândit o dată cu ivirea 
zorilor. 

Făcu o încercare desperată să pornească la drum. În clipa 
în care părăsi pavăza focului, cel mai îndrăzneţ dintre lupi 
se năpusti spre el, dar saltul fusese prea scurt. Scăpă 
sărind înapoi, în timp ce fălcile lupului clămpăniră la numai 
un lat de palmă de şoldul lui. Restul haitei se ridicase, 
năpustindu-se asupra lui. Trebui să arunce cu ciotul aprins 
în dreapta şi în stânga pentru a-i putea alunga la o distanţă 
respectabilă. 

Nici în plină zi nu mai îndrăzni să părăsească focul pentru 
a tăia alte lemne. La douăzeci de paşi de el se înălța un 
molift uscat. Îşi petrecu jumătate din zi pentru a-şi întinde 
focul până la copac, ţinând necontenit o jumătate de duzină 
de cioturi aprinse, gata să le arunce în duşmani. O dată 
ajuns la copac, cercetă pădurea din jur pentru a-l dobori în 
direcţia spre care se găsea mai mult lemn de foc. 


Noaptea se scurse ca şi cea dinainte, cu deosebire că 
nevoia de somn îl copleşea. Mârâitul câinilor nu mai avea 
nici un efect. De altfel, mârâiau tot timpul, iar simţurile sale 
amorţite şi adormite nu mai înregistrau vreo schimbare de 
tonalitate sau de intensitate. Tresări din somn. Lupoaica era 
la mai puţin de un metru de el. Cu un gest mecanic luă un 
ciot aprins, pe care i-l vâri în gura deschisă, fără să-l lase 
din mână. Lupoaica sări cât colo gemând de durere şi, în 
timp ce el se desfăta cu mirosul de carne şi păr ars, o văzu 
la vreo duzină de picioare, scuturând din cap şi urlând 
mânioasă. 

De astă dată, înainte de a aţipi din nou, îşi legă de mâna 
dreaptă un ciot de pin aprins. Abia închise ochii câteva 
clipe, când flacăra care-i ardea carnea îl trezi. Ceasuri de-a 
rândul făcu la fel. Ori de câte ori era trezit în felul acesta, 
gonea lupii cu cioturi aprinse, aţâţa focul şi îşi potrivea din 
nou ciotul de pin în mână. Totul merse strună, numai o dată 
se întâmplă să-şi lege slab ciotul de pin. De cum i se 
închiseră ochii, ciotul i se desprinse din mână. 

Începu să viseze. Se făcea că e la Fortul Mc. Gurry. Era 
cald şi bine şi juca o partidă de cărţi cu agentul comercial. 
Se mai făcea că fortul era asediat de lupi, care urlau chiar 
în faţa porţilor şi, din vreme în vreme, el şi agentul se 
opreau din joc ca să asculte şi să râdă de strădania 
zadarnică a lupilor de a pătrunde înăuntru. După aceea - ce 
vis ciudat, se auzi un trosnet. Uşa fu izbită în lături şi văzu 
lupii năvălind în salonul cel mare al fortului. Se repezeau 
chiar spre el şi spre agent. O dată cu deschiderea bruscă a 
uşii, larma stârnită de urletele lor crescuse înspăimântător. 
Urletele acestea îl obsedau acum. Încetul cu încetul, visul se 
prefăcu în altceva - nu-şi mai dădu seama în ce anume; dar 
în toate aceste întâmplări îl urmăreau stăruitor urletele. 

Atunci se trezi şi-şi dădu seama că urletele erau 
adevărate, în jurul lui era un vacarm de mârâituri şi 
chelălăieli. Lupii îi dădeau târcoale, erau cu toţii în jurul lui 
şi peste el. Colţii unuia din ei se înfipseseră în braţ. 


Instinctiv, sări în foc. Pe când sărea, simţi tăişul colţilor care 
îi sfâşiau carnea de la picior. Apoi începu o luptă cu cioturi 
aprinse. Mănuşile lui groase îi apărară mâinile un timp şi el 
scoase cărbunii cu palmele, ca o lopată, împroşcându-i în 
toate direcţiile până ce focul începu să semene cu un 
vulcan. 

Dar aceasta nu putea să ţină prea mult. Faţa i se băşică de 
dogoare, sprâncenele şi genele îi fură pârlite, iar picioarele 
nu mai puteau îndura arsura. Sări la marginea focului, 
ţinând în fiecare mână câte un ciot aprins. Lupii fuseseră 
alungaţi. De jur împrejur, pe locurile unde căzuseră tăciunii 
aprinşi, zăpada sfârâia şi, în fiecare clipă, câte un lup care 
da înapoi vestea printr-un salt şi un urlet sălbatic că labele 
lui nimeriseră peste un tăciune. 

După ce aruncă cioturi aprinse în duşmanii mai din 
apropiere, omul îşi lăsă în zăpadă mănuşile pârlite şi tropăi 
pe loc ca să-şi răcorească picioarele. Cei doi câini lipseau şi 
el îşi dădu bine seama că nu fuseseră decât primul fel de 
mâncare la ospăţul prelungit care începuse acum câteva 
zile cu Grăsanul şi care, după toate aparențele, avea să se 
termine cu el, într-una din zilele următoare. 

„N-aţi pus gheara pe mine!” strigă el, ridicând sălbatic 
pumnul spre jivinele lihnite; la auzul glasului, întregul cerc 
începu să se agite, se auziră mârâituri din toate părţile, iar 
lupoaica se târi prin zăpadă până aproape de el, fixându-l 
cu lăcomie. 

Începu să-şi pună în aplicare un nou plan ce-i încolţise în 
minte. Lărgi focul într-un cerc mare şi se ghemui la mijloc, 
pe aşternut, ca să-l ferească de zăpada care se topea. Când 
dispăru în spatele adăpostului de flăcări, întreaga haită se 
apropie curioasă până la marginea rugului, ca să vadă ce se 
întâmplase cu el. Până acum nu se putuseră apropia de foc, 
şi iată că de astă dată se aşezară într-un cerc strâns, aşa 
cum obişnuiesc să se aşeze câinii, clipind, căscând sau 
dezmorţindu-şi la căldura neobişnuită trupurile jigărite. Se 
aşeză apoi şi lupoaica şi, ridicându-şi botul spre o stea, 


începu să urle. Unul câte unul, lupii i se alăturară, până ce 
întreaga haită, aşezată pe zăpadă cu boturile ridicate spre 
cer, îşi începu urletul foamei. 

Veniră zorile şi lumina zilei. Focul se mai molcomise. 
Provizia de lemne era pe sfârşite şi trebuia adusă alta. Omul 
încercă să iasă din cercul de flăcări, dar lupii se năpustiră 
asupra lui. Cioturile aprinse îi făcură să sară în lături, dar 
nu înapoi. Încercă în zadar să-i împrăştie. Tocmai când 
renunţase, făcând un salt înapoi în cercul de foc, un lup sări 
la el, fără să-l ajungă însă, şi se trezi cu toate cele patru 
labe pe jeratic. Se porni pe un urlet de spaimă şi se târi 
înapoi în zăpadă să-şi răcorească labele. 

Omul se aşeză pe pătură, ghemuindu-se, cu trupul aplecat 
înainte. Umerii care îi atârnau greu şi capul sprijinit pe 
genunchi arătau că renunţase la luptă. În răstimpuri îşi mai 
ridica ochii, ca să vadă cum se stinge focul. Cercul de flăcări 
şi cărbuni se întrerupea din loc în loc, lăsând goluri. 
Spărturile acestea creşteau, iar spaţiile dintre ele se 
micşorau. 

„Acum cred că puteţi pune gheara pe mine în orice clipă, 
îngână el. Fie ce-o fi, eu mă culc”. 

Deodată se trezi, şi într-o spărtură a cercului, exact în faţa 
lui, o văzu pe lupoaică fixându-l cu privirea. 

Se trezi din nou, puţin mai târziu, deşi lui i se păru că 
trecuseră ceasuri întregi. Se petrecuse o schimbare 
ciudată, atât de ciudată, încât se trezi de-a binelea. Se 
întâmplase ceva. La început nu-şi putu da seama ce anume, 
apoi pricepu totul. Lupii plecaseră. Numai zăpada călcată în 
picioare mai arăta cât de strâns îl înghesuiseră. Somnul îl 
năpădise din nou, copleşindu-l, iar capul i se lăsase pe 
genunchi, când deodată tresări şi se trezi. 

Se auzeau strigăte de oameni, hârşâit de sănii, trosnet de 
hamuri şi schelălăitul nerăbdător al câinilor ce trăgeau 
încordaţi. Patru sănii se îndreptau dinspre albia râului spre 
tabăra dintre arbori. Şase oameni stăteau în jurul celui 
ghemuit în mijlocul cercului de foc care abia mai pâlpâia, 


scuturându-l şi încercând să-l trezească. El îi privi ca beat şi 
mormăi ceva într-o limbă ciudată, somnoroasă: 

— Lupoaica roşie... a venit cu câinii la vremea mesei... a 
mâncat din hrana câinilor... Apoi i-a mâncat pe câini... şi 
după asta l-a mâncat pe Bill. 

— Unde-i lord Alfred? îi răcni unul din ei la ureche, 
scuturându-l cu putere. 

Omul dădu încet din cap: 

— Nu, nu l-a mâncat lupoaica... e cocoţat într-un copac, la 
ultima tabără. 

— Mort, strigă celălalt. 

— Şi într-o ladă - răspunse Henry. Îşi smuci cu putere 
umărul din strânsoarea celui care îl întrebase. Ei, dă-mi 
pace... Îs frânt de oboseală... noapte bună. 

Ochii clipiră şi se închiseră. Bărbia îi căzu în piept. Şi chiar 
în clipa în care îl lăsau pe pământ, se porni să sforăie. 

Dar se mai auzea şi un alt zgomot. Era urletul slab şi 
îndepărtat al haitei de lupi înfometate, care luase urma altei 
cărni decât aceea a omului care tocmai le scăpase. 

PARTEA a II-a. 

Capitolul 1 

BĂTĂLIA COLŢILOR. 

Lupoaica auzi cea dintâi larma glasurilor omeneşti şi 
lătratul câinilor de ham şi tot ea sări prima de lângă omul 
înghesuit în cercul lui de flăcări ce stăteau să se stingă. 
Haita nu se arăta dispusă să renunţe la vânatul pe care-l 
încolţise şi şovăi câteva clipe pentru a se asigura că într- 
adevăr se auzea larmă, apoi o porni pe urmele lupoaicei. 

În fruntea haitei gonea un lup mare, cenuşiu, unul din cei 
câţiva conducători. El îndruma haita pe urmele lupoaicei şi 
tot el mârâia ameninţător la cei mai tineri membri ai haitei, 
sau le arăta colții când cei mai ambiţioşi încercau să-l 
întreacă. De asemenea, tot el iuţea pasul când o vedea pe 
lupoaică mergând agale prin zăpadă. 

Lupoaica veni lângă el, ca şi cum acolo i-ar fi fost locul, şi 
luă şi ea pasul haitei. Lupul nu mârâia la ea şi nici nu-şi 


arăta colții când se întâmpla să-l întreacă cu câte un salt. 
Dimpotrivă, părea binevoitor cu ea - chiar prea binevoitor 
ca să-i poată fi pe plac acesteia, deoarece el se arăta dispus 
să gonească alături de ea, şi când se apropia prea tare, 
lupoaica mârâia şi-şi arăta colții. La nevoie nu se dădea în 
lături să-şi înfigă colții adânc în umerii lui. În asemenea 
împrejurări, el nu se supăra deloc. Se mulțumea să sară în 
lături şi alerga drept înainte, făcând câteva salturi 
stângace, şi în felul lui de a se purta părea un mire de la 
ţară care se fâstâcise. 

Acesta era singurul lui necaz în conducerea haitei, dar 
lupoaica avea alte griji. De cealaltă parte gonea un lup 
bătrân şi tare jigărit, încărunţit şi plin de semne rămase din 
nenumăratele lui lupte. Cum n-avea decât un singur ochi - 
pe cel stâng - se ţinea tot timpul de-a dreapta ei. Îi făcea şi 
el curte, întorcându-se spre ea până ce botul lui, plin de 
cicatrice, îi atingea trupul, umărul sau grumazul. Lupoaica 
însă îi respingea şi lui atenţiile, folosindu-şi colții, iar când 
se nimerea ca amândoi să-şi arate atenţiile dintr-o dată, era 
atât de brutal înghiontită, încât la repezeală trebuia să 
muşte în dreapta şi în stânga, ca să-i respingă pe cei doi 
îndrăgostiţi, menţinându-se în acelaşi timp în fruntea haitei 
şi adulmecând mai departe drumul. În asemenea 
împrejurări, tovarăşii ei îşi arătau colții, mârâind unul la 
altul ameninţător. S-ar fi putut bate, dar şi curtea pe care i- 
o făceau, şi rivalitatea stârnită de prezenţa ei rămâneau 
acum mai prejos de foamea tot mai aprigă care pusese 
stăpânire pe haită. 

Ori de câte ori era respins, lupul cel bătrân se dădea pe 
dată în lături, ferindu-se de obiectul dorinţei sale, care era 
înzestrat cu colţi ascuţiţi, şi se izbea de un lup tânăr, de trei 
ani, care gonea în dreapta lui, adică pe partea pe care el nu 
vedea. Lupul cel tânăr crescuse cât unul matur şi, dacă 
ţinem seama de starea de slăbiciune şi de înfometare a 
haitei, forţa şi curajul lui erau puţin obişnuite. Deşi tânăr, 
gonea totuşi cu capul în dreptul umărului lupului mai 


bătrân şi chior. Când cuteza să alerge în rând cu el (lucru 
ce se întâmpla rar), un mârâit şi o muşcătură îl dădea 
înapoi, în dreptul umărului. Uneori, totuşi, se furişa încet şi 
prudent între conducătorul cel bătrân şi lupoaică. Lucrul 
acesta era privit cu duşmănie de doi sau chiar de trei lupi. 
Când lupoaica începea să mârâie nemulțumită, 
conducătorul cel bătrân sărea asupra lupului de trei ani, 
rostogolindu-se cu el. Uneori ajungea şi lupoaica să se 
rostogolească cu el, ba chiar şi şeful cel tânăr din stânga ei. 

Atunci, înfruntat de trei şiruri de colţi sălbatici, lupul cel 
tânăr se oprea degrabă, se dădea înapoi şi se aşeza pe 
picioarele dindărăt, ţinându-şi pe cele dinainte ţepene, 
botul ameninţător şi coama zbârlită. Învălmăşeala din 
frunte a haitei care gonea stârnea întotdeauna agitaţie şi în 
coada haitei. Lupii care veneau din urmă dădeau peste 
lupul cel tânăr şi-şi arătau nemulţumirea muşcându-l de 
picioarele dinapoi şi de coaste. Toată vina o purta doar el, 
pentru că întotdeauna lipsa de hrană şi nervii sunt tovarăşi 
nelipsiţi; dar cu încrederea nemărginită a tinereţii, el 
repeta mereu manevra, cu încăpățânare, deşi niciodată nu 
izbutea să iasă decât înfrânt. 

Dacă ar fi existat hrană, dragostea şi lupta ar fi destrămat 
haita. Dar situaţia haitei era acum disperată. Lihnită după o 
foame atât de îndelungată, ea gonea mai încet ca de obicei. 
În urmă şchiopătau cei mai slabi, cei foarte tineri şi cei 
foarte bătrâni. În frunte mergeau cei mai puternici. Dar toţi 
laolaltă arătau mai degrabă a schelete decât a lupi în lege. 
Totuşi, în afară de cei ce şchiopătau, mersul celorlalţi nu 
trăda vreun efort sau oboseală. Muşchii lor fibroşi păreau 
un izvor nesecat de energie. După fiecare contracție ca de 
oţel a unui muşchi, urma alta, şi alta, şi încă una, la 
nesfârşit. 

Goniră multe mile în acea zi. Mai goniră şi toată noaptea. 
Ziua următoare îi găsi tot gonind. Goneau printr-o lume 
îngheţată şi moartă. Nu era nici o urmă de viaţă. Prin 
nesfârşita încremenire, doar ei se mişcau, doar ei trăiau şi 


căutau alte vieţuitoare pe care să le sfâşie şi să continue să 
trăiască. 

Trecură povârnişuri scunde şi traversară o duzină de 
râuleţe dintr-un ţinut de şes, până ce strădania să le fie 
răsplătită. Dădură peste elani. Zăriră mai întâi un mascul 
mare. Acesta însemna carne şi viaţă, şi nici nu era străjuit 
de vreun foc misterios şi nici de proiectile zburătoare de 
flăcări. Copitele late şi coarnele răsfirate le mai 
cunoscuseră ei, şi de aceea părăsiră obişnuita lor răbdare şi 
prevedere. Lupta fu scurtă şi sălbatică. Elanul cel mare fu 
încolţit din toate părţile. Lupii cădeau spintecaţi sau se 
prăvăleau cu ţeasta crăpată de loviturile dibace pe care 
animalul le dădea cu copitele lui mari. Îi zdrobea şi-i 
sfărâma cu coarnele lui uriaşe. Îi strivea cu picioarele în 
zăpadă, sub el, în tăvăleala luptei. Dar era condamnat 
dinainte şi se prăbuşi cu lupoaica deasupra lui, sfârtecându- 
i sălbatică gâtlejul, şi cu alţi colţi înfipţi în tot trupul, 
sfâşiindu-l de viu, înainte ca ultima sforţare să fi încetat, 
înainte să fi fost ucis. 

Era hrană din belşug. Elanul avea peste opt sute de 
pfunzi6 - câte douăzeci de pfunzi de carne, pentru fiecare 
din cei peste patruzeci de lupi din haită. Dar tot aşa cum 
puteau posti uimitor de mult, lupii puteau înghiţi cantităţi 
uriaşe; curând, doar câteva oase împrăştiate ici şi colo erau 
tot ce mai rămăsese din superbul animal viu, care, cu 
câteva ceasuri înainte înfruntase haita. 

Acum se puteau odihni şi dormi în voie. Cu stomacurile 
pline, lupii mai tineri începură să se hârjonească şi 
hărţuiala lor ţinu câteva zile, până ce haita se destramă. 
Foamea trecuse. Lupii se aflau acum în patria vânatului, 
dar, deşi vânau încă în haită, erau mai prevăzători, şi din 
mica turmă de elani pe care o întâlniră în drum sfâşiară 
doar elani bătrâni şi betegi sau femele greoaie. 

Veni o zi în această ţară a belşugului, în care haita de lupi 
se împărţi în două, luând-o fiecare în altă direcţie. Lupoaica, 
cu şeful cel tânăr - în stânga, şi cu chiorul mai bătrân - în 


dreapta, îşi urmară ceata în josul fluviului Mackenzie, pe 
care-l trecură intrând în regiunea lacurilor de la răsărit. Zi 
de zi, aceste resturi ale haitei se micşorau. Doi câte doi, 
mascul şi femelă, lupii dezertau. Uneori, câte un mascul 
singuratic era alungat de colții ascuţiţi ai rivalilor săi. În 
cele din urmă rămaseră doar patru: lupoaica, şeful cel 
tânăr, chiorul şi lupul cel ambițios, în vârstă de trei ani. 

În timpul din urmă, lupoaica devenise tot mai sălbatică. 
Toţi cei trei pretendenți purtau urmele colţilor ei. Totuşi nu- 
i răspundeau niciodată la fel, nu se apărau împotriva ei. La 
cele mai sălbatice muşcături ale ei îşi întorceau grumazul şi, 
dând din coadă sau făcând paşi mărunți, încercau să-i 
potolească mânia. Dar dacă erau blânzi cu ea, unul faţă de 
celălalt se purtau cu cruzime. Cel de trei ani devenise prea 
ambițios în sălbăticia lui. Îl înhaţă pe cel mai bătrân de 
partea unde se afla ochiul cu care acesta nu vedea şi-i sfâşie 
urechea, fâşii, fâşii. Deşi cel bătrân şi cărunt era chior, în 
lupta împotriva tinereţii şi vigoarei celuilalt folosi 
înţelepciunea anilor îndelungaţi de experienţă. 

Ochiul lipsă şi botul lui plin de cicatrice stăteau mărturie a 
aprigei experienţe pe care o agonisise. Supravieţuise prea 
multor lupte ca să zăbovească acum o clipă, neştiind ce are 
de făcut. 

Lupta începu cinstit, dar nu se termină tot astfel. Nu se 
ştie care ar fi fost sfârşitul, dacă cel de-al treilea lup n-ar fi 
luat partea celui bătrân; împreună cu şeful cel bătrân şi 
şeful cel tânăr, îl atacară pe ambițiosul în vârstă de trei ani, 
hotărâți să-l ucidă. Era prins din amândouă părţile între 
colții nemiloşi ai tovarăşilor săi de odinioară. Uitate erau 
zilele când vânaseră împreună, uitat era vânatul pe care-l 
răpuseseră împreună, foamea pe care o înduraseră. Toate 
acestea erau de domeniul trecutului. Acum se punea 
problema dragostei - dintotdeauna mai cumplită şi mai 
crudă decât goana după hrană. 

Şi în acest timp, lupoaica - pricină a tot ce se petrecea, 
şedea mulţumită şi urmărea lupta. Ba chiar îi făcea plăcere. 


Era vremea ei - şi asta nu i se întâmpla prea des - era 
vremea când coamele se zbârleau şi colţul lovea alt colţ sau 
sfâşia carnea care ceda, şi toate acestea pentru a o cuceri 
pe ea. 

Şi în această luptă pentru dragoste, cel de trei ani, care 
era la prima lui aventură, îşi dădu viaţa. Cei doi rivali 
străjuiau acum trupul celui ucis. Se uitau la lupoaică, care 
şedea în zăpadă rânjind. Dar lupul cel bătrân era înţelept, 
foarte înţelept, în dragoste ca şi în luptă. Şeful cel tânăr îşi 
întoarse capul ca să-şi lingă o rană de pe grumaz. Îndoitura 
grumazului său era întoarsă spre rival. Cu singurul lui ochi, 
lupul cel bătrân observă prilejul. Se repezi cu iuţeală şi-şi 
înfipse colții. Îi făcu o rană lungă, sfâşiind carnea şi intrând 
adânc cu colții. În drumul lor, colții plesniseră vâna mare de 
la gât. Apoi sari într-o parte. 

Şeful cel tânăr scoase un urlet groaznic, dar urletul i se 
opri la jumătate, într-o tuse sâcâitoare. Sângerând şi tuşind 
aproape răpus, el se năpusti asupra celui bătrân şi începu 
lupta, în timp ce viaţa i se scurgea din trup, picioarele îi 
slăbeau, ochii i se împăienjeneau, iar salturile îi deveneau 
din ce în ce mai scurte. 

În tot acest timp, lupoaica şedea şi rânjea. Lupta îi trezea 
o bucurie nelămurită, pentru că aşa e dragostea în wild, o 
tragedie a sexului, a naturii, dar care e tragedie doar 
pentru cei ce pier. Pentru cei ce supraviețuiesc nu e 
tragedie, ci împlinire şi dorinţă. 

Când şeful cel tânăr rămase ţeapăn în zăpadă, chiorul păşi 
mândru peste trupul lui, îndreptându-se spre lupoaică. În 
ţinuta lui era un amestec de triumf şi prevedere. Era foarte 
sigur că era respins şi rămase mirat când ea nu-i arătă 
mânioasă colții. Pentru prima oară îl primea cu bunăvoință. 
Îşi frecă botul de-al lui mirosindu-l şi chiar consimţi să sară 
în juru-i, să zburde şi să se joace cu el cum s-ar fi jucat cu 
nişte pui. Şi el, cu toţi anii lui cărunţi şi cu experienţa lui 
plină de înţelepciune, se purta tot ca un pui şi chiar ceva 
mai smintit. 


Uitaţi erau rivalii înfrânți şi povestea de dragoste scrisă cu 
roşu pe zăpadă. Uitaţi, afară de o singură clipă, când 
chiorul se opri să-şi lingă rănile ce se uscau. Atunci, buzele i 
se schimonosiră într-un mârâit, iar părul de pe ceafă şi de 
pe grumaz i se ridică fără voie, pe când se încorda să sară, 
cu ghearele înfipte spasmodic în zăpadă pentru a se ţine 
mai bine. Dar totul fu uitat în clipa următoare, când sări pe 
urma lupoaicei care gonea sfioasă prin păduri. 

Apoi goniră unul lângă altul, ca doi buni prieteni care au 
ajuns la o înţelegere. Zilele treceau şi viaţa lor era acum 
nedespărţită: vânau, ucideau şi mâncau prada împreună. 
După un timp, lupoaica începu să dea semne de nelinişte. 
Părea că e în căutarea unui lucru pe care nu-l putea găsi. 
Gropile de sub arborii doborâţi păreau s-o atragă şi 
adulmeca îndelung printre crăpăturile mai mari din stâncă, 
pline cu omăt, şi prin văgăunile de pe povârnişurile care 
atârnau deasupra capului. Pe chiorul cel bătrân toate 
acestea nu-l interesau, dar o însoțea cu bunăvoință în 
căutările ei, şi când cercetările prin anumite locuri se 
prelungeau mai mult ca de obicei, el se culca şi aştepta 
până ce ea era gata s-o pornească din nou la drum. 

Nu se opriră niciunde, ci străbătură ţinutul de-a 
curmezişul, până ajunseră din nou la fluviul Mackenzie; o 
luară apoi încet în lungul lui, părăsindu-l adesea în goană 
după vânat, pentru a merge pe lângă apele mici care se 
vărsau în el, dar de fiecare dată se întorceau pe malul 
fluviului. Uneori dădeau peste alţi lupi, de obicei perechi; 
dar nici unii, nici ceilalţi nu păreau încântați de cunoştinţă, 
nu se arătau bucuroşi de întâlnire sau dornici să înjghebeze 
din nou o haită. De câteva ori întâlniră lupi singuratici. Erau 
întotdeauna masculi care voiau cu orice preţ să se alăture 
chiorului şi tovarăşei lui. Treaba asta îl supăra pe bătrân, şi 
când ea mergea umăr la umăr cu el, zbârlindu-se şi 
rânjindu-şi colții, singuraticii pretendenți o luau la 
sănătoasa, urmându-şi calea. 


Într-o noapte cu lună, pe când străbăteau codrul adormit, 
chiorul se opri brusc. Ridică botul în sus, coada îi înţepeni, 
iar nările i se dilatară adulmecând aerul. Rămase cu un 
picior în aer, ca un câine. Nu desluşea încă ce este şi 
continua să adulmece văzduhul, încercând să perceapă 
vestea pe care i-o aducea. Lupoaica se mulţumi să 
adulmece o dată, nepăsătoare, apoi o porni mai departe, ca 
să-l liniştească. Deşi o urmă, bătrânul lup era şovăielnic şi 
nu se putea stăpâni să nu se oprească în răstimpuri pentru 
a cerceta mai atent primejdia. 

Lupoaica se târi cu grijă la marginea unui luminiş mare 
din inima pădurii. Rămase un timp singură. Târându-se şi 
furişându-se, cu toate simţurile încordate, neîncrezător 
până în vârful fiecărui firicel de păr, chiorul i se alătură 
totuşi. Stătură unul lângă altul pândind, ascultând şi 
adulmecând. 

Le ajunse la urechi larmă mare şi încăierare de câini, 
strigătele înfundate ale oamenilor, glasurile mai ascuţite ale 
femeilor care se ciorovăiau şi deodată auziră un țipăt 
strident de copil. Nu se putea zări nimic altceva decât nişte 
mari adăposturi făcute din piele, văpăile focului - întrerupte 
uneori de trupurile ce treceau prin faţa lor - precum şi 
fumul ce se înălța agale în văzduhul încremenit. Dar miile 
de mirosuri ale taberei de indieni le mângâiau nările, 
povestindu-le lucruri pe care chiorul nu le pricepea defel, 
dar pe care lupoaica le cunoştea în cele mai mici amănunte. 

Lupoaica simţi o tulburare ciudată; adulmeca mereu, 
mereu, cu o plăcere tot mai mare. Chiorul deveni bănuitor, 
îşi trădă teama şi încercă să plece. Ea se întoarse şi-i atinse 
ceafa cu botul ca să-l liniştească, apoi îşi aruncă iarăşi 
privirea spre tabără. Pe chipul ei se citea o nouă încordare, 
dar nu era încordarea foamei. Fremăta de un dor care o 
împingea înainte, mai aproape de foc, ca să se ciorovăiască 
cu câinii şi să se tragă de o parte, să se ferească de 
picioarele oamenilor. 


Plin de neastâmpăr, chiorul se dădu aproape; neliniştea 
puse din nou stăpânire pe lupoaică, care simţi iarăşi nevoia 
apăsătoare de a găsi ceea ce căuta. Se întoarse şi o luă 
înapoi prin pădure, spre marea uşurare a chiorului, care 
porni înainte până ce o ajunse şi se pierdură în spatele 
copacilor. 

Şi cum alunecau ei în linişte, ca două umbre, în lumina 
lunii, dădură peste o potecă bătută. Cele două boturi se 
lăsară spre urmele de labe de pe zăpadă. Erau foarte 
proaspete. Chiorul o luă înainte cu băgare de seamă, urmat 
de lupoaică. Perniţele late ale labelor lor se lăţiseră şi mai 
mult şi, în contact cu zăpada, păreau de catifea. Chiorul zări 
o slabă mişcare albă în mijlocul albului zăpezii. Alunecase el 
iute până atunci, dar aceasta nu era nimic pe lângă iuţeala 
cu care alerga acum. Înaintea lui sărea peticul alb pe care 
abia îl putea zări şi pe care el îl descoperise. 

Goneau de-a lungul unei poteci, străjuită de ambele părţi 
de molifţi tineri. Printre arbori se putea vedea capătul 
potecii, deschizându-se într-un luminiş scăldat de razele 
lunii. Chiorul cel bătrân se apropie cu repeziciune de forma 
albă care gonea. Cu fiecare săritură câştiga teren. Încă un 
salt şi colții i se vor înfige în ea. Dar saltul n-a mai fost făcut. 
Forma cea albă - un iepure - se ridica în aer, drept în sus, 
zbătându-se, sărind şi ţopăind, executând un dans fantastic 
deasupra lui, în aer, fără să atingă pământul. 

Chiorul sări înapoi cu un mârâit de spaimă, apoi se piti în 
zăpadă, chircindu-se, mârâind ameninţător la obiectul 
spaimei lui, care îl dezorienta. Dar lupoaica se repezi cu 
sânge rece înaintea lui. Cumpăni o clipă, apoi sări la 
iepurele care se juca. Făcu şi ea o săritură înaltă ca să 
ajungă la pradă, şi colții îi clămpăniră în gol cu un hăpăit 
metalic. Mai făcu un salt şi încă unul. 

Tovarăşul ei îşi îndreptă spinarea, urmărind-o cu privirea, 
îşi arătă nemulţumirea de eşecurile ei repetate şi, la rându- 
i, făcu un salt puternic în sus. Colţii i se încleştară în iepure, 
trăgându-l la pământ. Dar în acelaşi timp, lângă el se auzi o 


trosnitură suspectă. Văzu cu uimire un puiet de molift 
plecat deasupra lui, gata să-l lovească. Fălcile i se 
descleştară din strânsoare şi sări înapoi ca să scape de 
ciudata ameninţare. Rămase cu buzele rânjite, horcăind din 
gâtlej, cu părul măciucă de furie şi spaimă. În aceeaşi clipă, 
puietul subţire se ridică la loc şi iepurele se înălţă din nou, 
continuându-şi jocul în văzduh. 

Lupoaica era mânioasă. Îşi înfipse colții în grumazul 
tovarăşului ei, plină de reproş; iar el, speriat şi 
neînţelegând care era pricina acestui nou atac, izbi cu 
cruzime şi cu o mai mare spaimă, sfâşiind într-o parte botul 
lupoaicei. Nici ea nu se aşteptase din partea lui să se simtă 
ofensat de mustrarea pe care i-o făcuse şi sări la el mârâind 
cu indignare. De astă dată, lupul îşi dădu seama de greşeală 
şi încercă s-o potolească. Dar ea se porni pur şi simplu să-l 
pedepsească, până ce chiorul părăsi orice încercare de 
împăciuire şi, întorcându-şi capul, primi pedeapsa colţilor 
ei, care i se înfigeau în grumaz. 

În acest timp, iepurele dansa deasupra lor, în aer. 
Lupoaica se aşeză pe zăpadă, iar chiorul cel bătrân, mai 
speriat de tovarăşa lui decât de misteriosul copăcel, sări din 
nou la iepure. Şi în timp ce cădea înapoi cu prada în dinţi, 
ochii îi erau aţintiţi la puiet. Ca şi mai înainte acesta se 
plecă spre el, la pământ. Cu părul zbârlit, dar strângând 
bine iepurele în dinţi, lupul se ghemui jos, aşteptând 
lovitura care trebuia să vină. Dar lovitura nu veni. 
Copăcelul rămase aplecat deasupra lui. Când se mişca el, se 
mişca şi copăcelul, şi lupul îi trimise un mârâit printre 
fălcile încleştate. Când stătea locului, copăcelul rămânea 
neclintit; îşi dădu seama că e mai bine să nu se mişte. Între 
timp simţi în gură gustul plăcut de iepure. 

Tovarăşa lui îl scăpă din încurcătură. Îi luă iepurele şi, în 
timp ce puietul se apleca ameninţător asupra ei, lupoaica 
ronţăi calmă capul iepurelui. Copăcelul se ridică brusc şi 
nu-i mai tulbură de fel, rămânând în poziţia lui 
perpendiculară, firească, aşa cum îl zămislise natura. Apoi, 


lupoaica şi chiorul devorară în doi prada pe care misteriosul 
copăcel o prinsese pentru ei. 

Mai erau şi alte poteci unde atârnau în văzduh iepuri, şi 
perechea de lupi îi descoperi pe toţi: lupoaica, mergând în 
frunte, şi chiorul - pe urmele ei, atent, învățând cum se 
jefuiesc cursele - o învăţătură care avea să-i prindă bine 
mai târziu. 

Capitolul 2 

VIZUINA. 

Lupoaica şi chiorul mai dădură târcoale vreo două zilei 
taberei indienilor. El era nemulţumit şi îngrijorat, dar pe 
tovarăşa lui tabăra o ademenea şi nu-i mai venea să plece. 
Când însă într-o dimineaţă văzduhul fu străbătut de un 
pocnet de puşcă la doi paşi de ei şi un glonte se turti de un 
trunchi de copac, la numai câţiva centimetri de capul 
chiorului, nu mai stătură mult pe gânduri şi o luară la 
sănătoasa în salturi lungi, punând kilometri între ei şi 
primejdie. 

Nu merseră prea departe - cale de vreo câteva zile doar. 
Nevoia lupoaicei de a găsi ceea ce căuta ajunsese 
imperioasă. Era din ce în ce mai grea şi nu putea să alerge 
decât anevoie. Odată, pe când urmărea un iepure pe care 
înainte l-ar fi înhăţat cu uşurinţă, renunţă şi se lăsă jos să se 
odihnească. Chiorul veni lângă ea, dar când îi atinse duios 
ceafa cu botul, lupoaica hăpăi deodată cu atâta cruzime, 
încât, încercând să scape de colții ei, se rostogoli pe spate, 
într-o poziţie caraghioasă. Lupoaica devenise mai nervoasă 
ca niciodată, dar el era mai răbdător şi mai atent ca 
oricând. 

În sfârşit, ea găsi ceea ce căuta. Locul acela se afla la 
câteva mile în susul unui râuleţ, care vara îşi vărsa apele în 
fluviul Mackenzie, dar care acum era îngheţat până în 
adâncuri, până în fundul albiei lui stâncoase - un râu 
ţeapăn, un sloi de gheaţă de la izvor până la vărsare. 
Lupoaica îşi târa paşii, sfârşită, de-a lungul râului, mergând 
mult în urma tovarăşului ei, când ajunse la un mal lutos, 


înalt şi boltit deasupra capetelor lor. Se abătu din drum şi 
porni într-acolo. Torenţii de primăvară şi zăpezile care se 
topeau mâncaseră din mal şi, într-un loc, într-o crăpătură 
îngustă, scobiseră o mică văgăună. 

Se opri la gura văgăunii şi cercetă peretele cu atenţie. 
Apoi, mergând când pe lângă un perete, când pe lângă 
celălalt, cobori spre locul unde masa abruptă ieşea din linia 
dulce a peisajului. Se întoarse la văgăună şi intră prin 
deschizătura îngustă. Se văzu nevoită să înainteze pe 
brânci, pe o distanţă de trei picioare, apoi pereţii se 
depărtară şi se înălţară, formând o încăpere mică, rotundă, 
cu un diametru de aproape şase picioare. Iavanul era 
foarte jos şi aproape că dădea cu capul de el. Înăuntru era 
uscat şi plăcut. Lupoaica cercetă locul cu mare grijă, în timp 
ce chiorul, care se întorsese, stătea la intrare şi o urmărea 
răbdător. Îşi lăsase capul în jos, cu nasul în pământ şi 
privirea aţintită asupra unui punct aproape de picioarele ei 
ghemuite, căruia îi dădu ocol de câteva ori; apoi, cu un oftat 
obosit care aducea mai degrabă cu un geamăt, ea se 
ghemui înăuntru, îşi întinse picioarele şi se lăsă pe pământ, 
cu capul spre intrare. Chiorul, cu urechile ciulite de 
curiozitate, îi văzu profilându-se în lumina albă smocul de 
coadă care se mişca cu duioşie. Urechile ascuţite ale 
lupoaicei se lăsară o clipă pe spate lipindu-se de cap cuo 
mişcare molatică; limba îi atârna tihnită din gură, arătând 
astfel că era mulţumită şi satisfăcută. 

Chiorului i se făcuse foame. Stătea culcat la intrarea în 
văgăună, dormind, dar somnul îi era agitat. Se trezea, 
ciulea urechile spre lumea strălucitoare din jur, unde 
soarele de april scânteia peste zăpezi. Când aţipea, îi 
ajungea la urechi murmurul îndepărtat al unor şuvoaie de 
apă nevăzute şi atunci se trezea şi asculta atent. Soarele se 
întorsese pe aceste meleaguri şi întregul ţinut de la 
miazănoapte, care se trezea acum, îl întâmpina. Viaţa 
începuse să se întoarcă pe aceste meleaguri. În aer plutea 
duhul primăverii - al vieţii care creştea sub mantia de nea, 


al sevei care urca în arbori, al mugurilor care spărgeau 
cătuşele de gheaţă. 

Lupul aruncă tovarăşei sale priviri neliniştite, dar aceasta 
nu arăta c-ar avea de gând să se ridice. Privi afară; o 
jumătate de duzină de păsări de zăpadă fluturară din aripi 
în faţa lui. Dădu să se ridice, apoi aruncă din nou o privire 
tovarăşei lui; se lăsă jos şi aţipi. Auzi un ciripit ascuţit şi se 
frecă somnoros cu labele la nas, o dată, de două ori. Apoi se 
trezi. Un ţânţar singuratic îi bâzâia pe la nas. Era un ţânţar 
cât toate zilele, care peste iarnă zăcuse degerat într-o 
buturugă uscată şi pe care soarele tocmai îl dezmorţise. 
Bătrânul lup nu se mai putu împotrivi chemării vieţii din jur. 
Şi pe deasupra mai era şi flămând. 

Se târi spre tovarăşa lui şi încercă s-o înduplece să se 
ridice. Dar numai ce mârâi o dată la el că lupul ieşi singur în 
lumina strălucitoare a soarelui, unde simţi că zăpada de sub 
labe e afânată şi mersul mai anevoios. O luă în sus, dea 
lungul albiei îngheţate a râului, pe acolo pe unde zăpada 
umbrită de copaci era încă tare şi curată. Rătăci vreme de 
opt ceasuri şi se întoarse după lăsatul serii, mai lihnit decât 
la plecare. Vânat găsise el, dar nu-l putuse prinde. O luase 
peste crusta de zăpadă care se topea, înfundându-se în 
omăt, în timp ce iepurii lunecau la suprafaţă mai uşor ca 
oricând. 

Se opri la gura vizuinii cu o tresărire bruscă de 
neîncredere. Zgomote slabe, ciudate, răzbăteau dinăuntru. 
Nu erau zgomote făcute de tovarăşa lui, şi totuşi îi erau vag 
cunoscute. Se târi cu luare-aminte înăuntru. Lupoaica îl 
întâmpină cu un mârâit ameninţător, care totuşi nu-l 
tulbură, dar rămase cuminte, la distanţă; stătea însă cu 
urechea ciulită la alte zgomote - scâncete şi clămpănituri 
slabe ce răzbeau dinăuntru. 

Tovarăşa lui îl vesti supărată să-şi ia tălpăşiţa şi el se 
încovrigă, adormind în faţa intrării. Când se crăpă de ziuă şi 
o lumină slabă pătrunse în vizuină, se întrebă iarăşi de unde 
ar putea să vină zgomotele acelea vag cunoscute. O notă 


nouă se simţea în mârâitul ameninţător ale tovarăşei lui. O 
notă de gelozie, şi lupul se arătă foarte grijuliu să păstreze 
o distanţă respectuoasă. Totuşi descoperi, adăpostiţi între 
picioarele ei, înşiraţi de-a lungul trupului, cinci mici 
ghemotoace vii, ciudate, tare pricăjite şi slabe, cu nişte ochi 
ce nu văzuseră încă lumina, şi care scheunau subţire. 
Rămase surprins. Nu era pentru prima oară în lunga şi 
glorioasa lui viaţă că i se întâmpla aşa ceva. Mai cunoscuse 
aceasta de câteva ori, şi totuşi, de fiecare dată era o 
surpriză pentru el. 

Tovarăşa lui îl privi cu nelinişte. În fiece clipă scotea un 
mârâit gros şi câteodată, când i se părea că el se apropie 
prea mult, mârâitul cel gros i se urca în gâtlej, devenind 
ascuţit. Lupoaica nu-şi amintea din propria ei experienţă să 
i se mai fi întâmplat vreodată aşa ceva, dar instinctul - 
experienţa oricărei mame de lup - o prevenea că există taţi 
care şi-au mâncat puii nou-născuţi şi fără de apărare. Acest 
instinct se manifesta ca o teamă ce o stăpânea cu putere şi 
care o făcu să-l oprească pe chior să cerceteze mai 
îndeaproape puii al căror tată era. 

Dar nu exista nici o primejdie. Chiorul simţea un îndemn 
care, la rându-i, era un instinct moştenit de la toţi taţii de 
lup. Nici nu-şi punea problema şi nici nu-şi bătea prea mult 
capul cu puii. Exista acolo, în însăşi fiinţa lui; era cel mai 
firesc lucru din lume ca el să-i dea ascultare, întorcând 
spatele proaspetei sale familii şi luând-o încolo, pe pârtia 
vânatului din care trăia. 

La cinci, şase mile de vizuină, râul se desfăcea în unghi 
drept, iar braţele sale o apucau printre munţi. Chiorul o luă 
de-a lungul braţului stâng şi descoperi o urmă proaspătă. O 
mirosi şi, dându-şi seama cât e de nouă, se ghemui iute, 
scrutând în direcţia în care ea dispărea. Apoi se întoarse cu 
bună ştiinţă şi o luă de-a lungul braţului drept. Urma era 
mai mare decât a labei lui şi-şi dădea seama că un vânat 
care lăsa astfel de urmă nu prea era de nasul lui. 


La o jumătate de milă în sus, în lungul braţului drept, 
auzul său fin prinse un zgomot de dinţi care ronţăiau. Pândi 
vânatul şi descoperi că e un porc ghimpos, care stătea în 
picioare lângă un copac, încercându-şi dinţii în scoarță. 
Chiorul se apropie cu grijă, dar fără să spere. Cunoştea el 
soiul, deşi nu-l mai întâlnise niciodată atât de sus, spre 
nord, şi niciodată în lunga-i existenţă nu se ospătase cu 
carne de porc ghimpos. Învăţase însă de mult că în viaţă 
există ceva care se cheamă întâmplare sau noroc, şi 
continuă să se apropie; nu se putea şti ce avea să se 
întâmple, întrucât cu cele vii, lucrurile se petrec cu totul 
altfel decât te aştepţi. 

Porcul ghimpos se înfăşură ca o minge, iţind în toate 
direcţiile ace lungi şi ascuţite care înfruntau atacul. În 
tinereţe, chiorul adulmecase odată prea de aproape o 
minge de ace ca aceasta, care la prima vedere părea 
nemişcată, şi se pomenise izbit din senin cu coada drept în 
faţă. Un ac îi rămăsese înfipt în bot şi l-a purtat cu el 
săptămâni de-a rândul, o adevărată flacără care îl ardea, 
până când în cele din urmă a ieşit. Aşa că se ghemui jos, cât 
putu mai comod, cu nasul la depărtare de un picior de 
coada porcului. Stătea astfel în aşteptare, într-o tăcere 
deplină, căci nimeni nu putea şti ce se va întâmpla. S-ar 
putea totuşi să se întâmple ceva. S-ar putea ca porcul 
ghimpos să se descolăcească şi ar fi un prilej pentru o 
îndemânatică şi ucigătoare lovitură de labă, ţintită în 
pântecul moale pe care nimic nu-l ferea. 

Dar la capătul unei jumătăţi de oră se ridică, mârâi mânios 
la mingea nemişcată şi porni mai departe. În trecut, 
aşteptase de prea multe ori în zadar să se descolăcească 
vreun porc ghimpos ca să-şi mai piardă astăzi vremea. 
Merse mai departe în susul braţului de apă din dreapta. 
Ziua trecea şi vânătoarea lui rămânea fără răsplată. 

Simţea cu putere imboldul instinctului de tată care i se 
trezise. Trebuia să găsească vânat. După-amiază dădu 
peste un ptarmigan. leşind dintr-un tufiş, se întâlni faţă în 


faţă cu pasărea aceea înceată la minte. Stătea pe o 
buturugă, la mai puţin de un picior de nasul lui. Fiecare îl 
văzu pe celălalt. 

Pasărea tresări, încercând să-şi ia zborul, dar el o lovi cu 
laba, izbind-o de pământ, apoi tăbări pe ea şi o prinse cu 
colții, în timp ce ea încerca să o pornească repede prin 
zăpadă şi să se înalțe din nou. 

Când colții i se înfipseră în carnea fragedă şi oasele moi, 
chiorul se porni s-o mănânce de-a binelea, aşa cum făcea 
întotdeauna. Îşi aminti însă deodată de ceva şi, întorcându- 
se pe drumul pe care venise, o porni spre casă cu 
ptarmiganul în gură. 

La o milă în susul confluenței apelor, înaintând cu paşi 
catifelaţi, după cum îi era obiceiul - ca o umbră ce aluneca 
cercetând prudent fiecare colţ nou al potecii - lupul cel 
bătrân dădu peste urme proaspete pe potecile pe care le 
descoperise de dimineaţă. Merse încotro îl ducea poteca, 
gata să-l întâlnească la fiecare cotitură a râului pe cel care 
îşi lăsase urmele. 

Îşi strecură capul pe după un colţ de stâncă, acolo unde 
râul făcea un cot neaşteptat de mare, şi vederea lui ascuţită 
descoperi ceva care-l făcu să se ghemuiască repede jos. Era 
cel care bătătorise poteca, un râs femelă uriaş, ghemuit, 
aşa cum stătuse şi el mai înainte, în cursul zilei, în faţa 
mingii cu ţepi, înfăşurată strâns. Dacă până atunci chiorul 
fusese o umbră care aluneca, de data asta se prefăcu în 
stafia unei asemenea umbre, care se târa, dând ocol şi 
ivindu-se tocmai în contra vântului ce bătea dinspre cele 
două trupuri nemişcate şi tăcute. 

Se întinse în zăpadă, punând ptarmiganul alături şi, 
privind printre acele unui molift cu coroana joasă, urmări 
jocul vieţii ce se desfăşura sub ochii lui - râsul care aştepta 
şi porcul ghimpos care aştepta şi el, amândoi agăţându-se 
de viaţă. Aceasta era ciudăţenia jocului; felul de viaţă al 
unuia era să-l mănânce pe celălalt, iar felul de viaţă al 
celuilalt era să nu fie mâncat. Şi chiorul cel bătrân, lupul, 


ghemuit, îşi juca între timp rolul lui pe-ascuns, aşteptând 
acelaşi capriciu ciudat al întâmplării care-l putea ajuta pe 
pârtia vânatului, şi acesta era felul lui de viaţă. 

Trecu o jumătate de ceas, un ceas, şi nimic nu se întâmplă. 
Mingea de ghimpi ar fi putut fi luată drept o piatră, până 
într-atât era de nemişcată; râsul ar fi putut să pară şi elo 
stană de piatră; iar chiorul cel bătrân ar fi putut să pară 
mort. Şi totuşi cele trei jivine erau stăpânite de o încordare 
aproape dureroasă încât cu greu li s-ar fi putut întâmpla 
vreodată să fie mai treze decât erau acum, în aparenta lor 
încremenire. 

Chiorul se mişcă uşor şi privi cu o mai mare încordare. Se 
întâmplă ceva. Porcului ghimpos i se păru în cele din urmă 
că duşmanul a plecat. Încet, cu atenţie, el îşi desfăcu 
mingea - armură de nepătruns. Nu-l înfiora nici o 
presimţire. Încet, încet, mingea cea zbârlită se întinse 
lungindu-se. Chiorul, care sta la pândă, simţi deodată că i se 
umezeşte botul şi, fără să vrea, începură să-i curgă bale, 
stârnite de vânatul viu care se întindea ca un ospăț 
dinaintea lui. 

Porcul ghimpos nu apucase să se desfăşoare cu totul, când 
îşi descoperi duşmanul. În aceeaşi clipă râsul lovi. Lovitura 
fu fulgerătoare. Laba cu gheare ţepene, încovoiate ca 
ghearele de pasăre, ţâşni sub pântecul moale şi se trase cu 
o mişcare repede, spintecând carnea. Dacă porcul ghimpos 
s-ar fi desfăşurat în întregime sau dacă nu şi-ar fi 
descoperit duşmanul cu o fracțiune de secundă înainte de 
lovitură, laba ar fi scăpat neatinsă; dar pe când se retrăgea, 
o lovitură piezişă de coadă înfipse în ea ace ascuţite. 

Totul se petrecu într-o clipită - lovitura, răspunsul, urletul 
de agonie al porcului, urletul de durere năprasnică şi de 
uimire al pisicii celei mari. Chiorul tresări, uluit, se ridică pe 
jumătate, cu urechile ciulite, cu coada ţeapănă şi 
tremurândă. Pe râs îl cuprinse furia. Făcu un salt fioros 
către jivina care îl lovise, dar porcul ghimpos, urlând şi 
grohăind, cu trupul sfârtecat, încercând anevoie să se 


înfăşoare în mingea care îl apăra, izbi cu coada din nou şi 
din nou pisica cea mare urlă de durere şi de uimire. Apoi se 
trase mai departe şi strănută, cu botul plin de ţepi, ca o 
enormă pernă de ace. Îşi freca botul cu labele, încercând să 
scoată ţepii care îl ardeau, şi-l vâri în zăpadă şi-l frecă de 
rămurele şi ramuri şi, în furia durerii şi spaimei, sărea fără 
încetare încoace şi încolo, înainte şi înapoi, în sus şi în jos. 

Râsul strănuta fără întrerupere şi ciotul lui de coadă 
biciuia cât putea aerul, cu lovituri iuți şi violente. Apoi, 
trecându-i furia, se linişti pentru o clipă nesfârşit de lungă. 
Chiorul pândea, şi nici chiar el nu se putu opri să nu tresară 
şi să nu i se zburlească părul când râsul, fără vreun alt 
semn premergător, făcu un salt în aer, scoțând totodată un 
urlet prelung şi înfricoşător. Apoi sări, luând-o în susul 
potecii şi urlând la fiecare salt. 

Abia după ce larma stârnită de râs se pierdu în depărtare, 
chiorul cuteză să scoată capul. Păşea cu atâta grijă, ca şi 
când întreaga întindere de zăpadă ar fi fost presărată cu 
ţepi de porc ghimpos, amenințătoare, gata să-i împungă 
perniţele moi ale labelor. Porcul îl întâmpină cu un urlet 
furios, clănţănind din dinţii lui lungi. Izbutise să se înfăşoare 
la loc, ca o minge, dar nu mai era aceeaşi minge strânsă de 
mai înainte; prea îi fuseseră sfârtecaţi muşchii. Era sfâşiat 
aproape în două şi sângera încă din plin. 

Chiorul scormoni guri întregi de zăpadă muiată în sânge, 
pe care o mestecă cu multă plăcere şi o înghiţi. Pentru el, 
aceasta însemna doar o gustare care abia îi deschidea pofta 
grozavă: dar era os prea bătrân ca să uite de pază. Aşteptă. 
Se pitula, la pândă, în timp ce porcul ghimpos scrâşnea din 
dinţi şi grohăia, icnind şi scoțând din când în când mici 
gemete ascuţite. Mai trecu puţin şi chiorul văzu că ţepii se 
lasă, că trupul porcului e cuprins de un tremur puternic. 
Tremurul încetă brusc. Pentru ultima oară, dinţii cei lungi 
clănţăniră sfidători. Apoi, acele se lăsară cu totul şi trupul 
se destinse rămânând încremenit. 


Cu o labă nervoasă şi nesigură, chiorul întinse porcul în 
toată lungimea lui şi-l întoarse pe spate. Nu se întâmplă 
nimic. Era mort de-a binelea. Îl examină cu atenţie o clipă, 
apoi îl apucă grijuliu cu colții şi o porni în josul râului, mai 
cărându-l mai trăgându-l, ţinându-şi capul într-o parte ca să 
nu calce pe masa ghimpoasă. Îşi aminti de ceva, lăsă prada 
să-i cadă şi o zbughi înapoi, spre locul unde îşi lăsase 
ptarmiganul. Nu şovăi nici o clipă. Ştia bine ce avea de 
făcut, aşa că mâncă degrabă ptarmiganul. Apoi se întoarse 
şi îşi luă în primire povara. 

După ce târi rodul vânătoarei lui din ziua aceea în 
văgăună, lupoaica îl cercetă, îşi întoarse botul spre el şi-l 
linse uşurel pe ceafă. Dar în clipa următoare îl goni de 
lângă pui cu un mârâit mai puţin aspru ca de obicei şi care 
mai curând cerea iertare decât ameninţa. Frica instinctivă 
de tatăl copiilor ei scădea: se purta aşa cum se cuvine 
pentru un lup-tată, nearătând nici o dorinţă nelegiuită de a 
devora tinerele fiinţe pe care ea le adusese pe lume. 

Capitolul 3 

PUIUL CENUȘIU. 

Era deosebit de fraţii şi surorile lui. Părul acestora trăda 
de pe acum nuanţa aceea roşcată, moştenită de la mama 
lor, lupoaica; numai el semăna cu tatăl. Din tot culcuşul, el 
era singurul puiuţ cenuşiu - viţă curată de lup - şi, de fapt, 
la trup, viţă curată din însuşi chiorul, cu singura deosebire 
că el avea doi ochi, şi nu unulca tatăl lui. 

Puiul cenuşiu nu făcuse ochi de prea multă vreme, totuşi 
vedea cu multă siguranţă. Încă înainte ca ochii să i se fi 
deschis, el simţise, gustase şi mirosise. Îşi cunoştea foarte 
bine cei doi fraţi şi cele două surori. Începuse să se 
hârjonească cu ei, timid şi neîndemânatic, ba chiar să se 
ciorovăiască, şi ori de câte ori se întărâta, scotea din micul 
lui gâtlej un sunet ciudat şi răguşit (premergător 
mârâitului). Şi cu mult înainte de a fi deschis ochii, învățase 
cu ajutorul pipăitului, gustului şi mirosului să-şi recunoască 
mama - izvor de căldură, hrană lichidă şi duioşie. Mama 


avea o limbă delicată, mângâietoare, care îl alinta când 
trecea peste trupuşorul lui moale, făcându-l să se strângă 
bine lângă ea şi să aţipească apoi. 

Cea mai mare parte din prima lună de viaţă trecuse astfel, 
în somn; dar acum vedea foarte bine şi stătea treaz timp 
mai îndelungat, începând să cunoască îndeaproape lumea. 

Lumea în care trăia el era întunecoasă, dar nu-şi putea da 
seama de aceasta pentru că nu cunoştea alta. Lumina era 
palidă, dar ochii lui nu simţiseră niciodată nevoia de o altă 
lumină. Lumea lui era foarte mică. Marginile ei erau pereţii 
vizuinii, dar cum nu ştia nimic despre lumea largă dinafară, 
nu se simţea stânjenit de hotarele strâmte ale existenţei 
sale. 

Descoperi însă curând că un perete al lumii în care trăia 
se deosebea de ceilalţi. Era gura văgăunii şi izvorul de 
lumină. Făcuse această descoperire cu mult înainte încă de 
a fi avut gânduri proprii, de a fi avut o voinţă conştientă. 
Exercitase asupra lui o atracţie, căreia nu i se putuse 
împotrivi, şi aceasta încă înainte ca ochii să i se fi deschis şi 
să o fi putut vedea. Lumina acestui perete îi izbise 
pleoapele lipite, iar ochii şi nervii lui optici palpitaseră la 
micile raze sclipitoare în care străluceau culori calde şi 
ciudat de plăcute. Viaţa din trupul său, din fiecare fibră a 
trupului său, şi care era însăşi substanţa acestuia, deosebită 
de viaţa lui sufletească, tânjise spre lumină, chemându-l 
spre ea la fel cum iscusitele procese chimice ale plantei o 
cheamă spre soare. 

La început, înainte de a fi căpătat o conştiinţă, se târâse 
spre gura văgăunii. Fraţii şi surorile lui făceau la fel. Pe 
atunci, niciunul nu se ţâra spre colţurile întunecate ale 
peretelui din spate. Lumina îi atrăgea de parcă ar fi fost 
plante; procesele chimice vitale care se petreceau în 
trupurile lor cereau lumina - care le era necesară 
existenţei; şi trupurile lor mici, ca de păpuşi, se târau 
orbeşte, călăuzite de procesele chimice, aidoma cârceilor 
viței de vie. Mai târziu, când fiecare îşi dezvoltă 


individualitatea, simțind imbolduri şi dorinţe, atracţia 
luminii crescu. Puii se târau şi se întindeau necontenit spre 
ea, dar mama lor îi gonea de fiecare dată înapoi. 

Astfel, puiul cel cenuşiu mai cunoscu şi alte atribute ale 
mamei sale decât limba moale, mângâietoare. Tot târându- 
se spre lumină, descoperi că mama are şi un nas care îl 
mustra, dându-i un ghiont colţuros, mai târziu descoperi 
laba care-l dobora la pământ şi-l rostogolea o dată şi încă o 
dată, cu lovituri iuți şi sigure. Astfel învăţă ce e durerea şi 
pe deasupra se deprinse să se ferească de durere, întâi 
ocolind, apoi, dacă nu era posibil, ferindu-se şi retrăgându- 
se. Acestea erau acţiuni conştiente, rezultatele primelor lui 
generalizări în legătură cu lumea. Înainte se dădea automat 
înapoi din faţa durerii, aşa cum tot automat se ţâra spre 
lumină. După aceea începu să se dea înapoi din faţa durerii, 
pentru că ştia că este durere. 

Era un puiuţ în care se simţea cruzimea, ca şi la fraţii şi la 
surorile lui, lucru de aşteptat, pentru că era animal 
carnivor. Făcea parte dintr-un soi care ucidea şi mânca 
vânat. Tatăl şi mama lui trăiau numai din vânat. Laptele pe 
care-l supsese cu prima pâlpâire de viaţă fusese lapte 
transformat direct din carne, şi acum, la o lună, când ochiii 
se deschiseseră abia de o săptămână, începuse să mănânce 
şi el carne - bucăţi pe jumătate digerate, pe care lupoaica 
le scuipa celor cinci pui pe care mamelele ei nu puteau să-i 
sature. 

Tot el era şi cel mai sălbatic din culcuş. Putea să scoată 
mârâituri răguşite, mai tare decât toţi ceilalţi. Micile lui furii 
erau mult mai grozave decât ale fraţilor lui. Învăţă cel dintâi 
cum să dea de-a dura un alt pui din vizuină, printr-o 
lovitură de labă iscusită. Şi tot el a fost cel dintâi care a 
apucat un alt pui de ureche, trăgându-l, şi mârâind printre 
fălcile puternic încleştate. Şi desigur, el îi dădea cel mai 
mult de furcă mamei sale, atunci când era vorba să nu-i lase 
să se apropie de gura vizuinii. 


Lumina îl fascina din zi în zi mai mult pe puiul cel cenuşiu. 
Pornea necontenit spre aventuri - cale de un cot - spre 
intrarea vizuinii, şi de fiecare dată era alungat înapoi. 
Numai că el nu ştia ce este o intrare. Nu ştia nimic despre 
intrări - locuri prin care se trecea dintr-un loc într-altul. Nu 
ştia de existenţa unui alt loc şi încă mai puţin de vreun 
drum într-acolo. Prin urmare, pentru el intrarea în vizuină 
era un perete de lumină. Ceea ce soarele era pentru cei 
dinafară, era acest zid pentru lumea lui. Se simţea atras 
spre el, aidoma gâzelor. Se trudea necontenit să ajungă 
acolo. Viaţa care creştea atât de iute în el îl împingea fără 
preget spre zidul de lumină. Viaţa din el ştia că acesta era 
singurul drum spre lumea dinafară, drumul pe care era 
sortit să păşească. El însă nu ştia nimic despre aceasta. Nu 
ştia nici măcar că există un „afară”. 

Un singur lucru ciudat se petrecea cu peretele acesta de 
lumină. Tatăl lui (pentru că ajunsese să-şi recunoască tatăl 
ca pe un alt locuitor al lumii, o fiinţă ca şi mama lui, care 
dormea lângă lumină şi aducea carne) tatăl lui obişnuia să 
meargă chiar prin acest zid albicios şi îndepărtat şi să 
dispară. Puiul cel cenuşiu nu putea pricepe aceasta. Deşi 
mama lui nu-i dăduse voie niciodată să se apropie de 
peretele acela, el se apropiase de ceilalţi pereţi, unde 
întâlnise o piedică tare în vârful nasului său gingaş. Aceasta 
făcu să-l doară. Şi după ce se aventură astfel de vreo câteva 
ori, lăsă pereţii în pace. Nu se preocupă de această 
dispariţie în perete, ci o privi ca pe o ciudăţenie a tatălui lui, 
după cum laptele şi carnea pe jumătate digerată erau 
ciudăţeniile mamei. 

De fapt puiului cenuşiu nu-i era dat să gândească - cel 
puţin în felul obişnuit oamenilor. Creierul lui lucra pe căi 
întunecate. Totuşi concluziile lui erau tot atât de 
pătrunzătoare şi de limpezi ca şi cele ale oamenilor. Avea un 
fel de a primi, fără să întrebe de ce şi pentru ce. În realitate 
era un act de clasificare. Nu era tulburat niciodată de ce se 
petrece un lucru. Cum se petrece el îi era de ajuns. Astfel, 


după ce se ciocni de câteva ori cu nasul de peretele din 
fund, se resemnă la gândul că el nu va putea să dispară prin 
pereţi. În acelaşi fel primi şi ideea că tatăl lui putea să facă 
acest lucru. Totuşi nu era câtuşi de puţin tulburat de 
dorinţa de a descoperi cauza deosebirii dintre tatăl lui şi el. 
Logica şi fizica nu făceau parte din bagajul lui mintal. 

Ca mai toate vieţuitoarele din wild, cunoscu şi el de 
timpuriu foamea. Veni o vreme când nu numai că se termină 
carnea, dar nici lapte nu mai ţâşnea din pieptul mamei. La 
început, puii chelălăiră şi plânseră, răzbind-o mai mult cu 
somnul. Nu trecu prea mult şi-i cuprinse agonia foamei. 
Uitate erau acum şi loviturile de labă, şi ciorovăielile, şi 
micile furii sau încercările de a mârâi; uitate erau şi 
aventurile spre îndepărtatul zid alb. Puii dormeau, în timp 
ce viaţa din ei pâlpâia şi se stingea. 

Chiorul era disperat. Rătăcea departe, în lung şi în lat, şi 
nu dormea decât puţin în vizuină, unde acum domnea jalea 
şi disperarea. Lupoaica părăsi şi ea culcuşul, plecând după 
pradă. În primele zile de la naşterea puilor, chiorul se 
dusese de câteva ori până la tabăra indiană şi jefuise 
cursele de iepuri; dar o dată cu topirea zăpezii şi cu 
dezgheţul râurilor, tabăra plecase, şi această sursă de 
hrană se isprăvise. 

Când puiul cel cenuşiu reveni la viaţă şi începu din nou să 
arate interes pentru îndepărtatul perete alb, descoperi că 
populaţia lumii lui scăzuse. Nu-i mai rămăsese decât o soră. 
Toţi ceilalţi pieriseră şi, pe măsură ce se înzdrăvenea se 
vedea nevoit să se joace singur, deoarece sora lui nu mai 
putea să-şi ridice capul şi nici nu mai mişca. Trupşorul lui 
începu să se rotunjească de la carnea pe care o mânca; 
pentru ea însă, hrana venise prea târziu. Dormea fără 
întrerupere - un schelet pricăjit acoperit cu piele, în care 
flacăra pâlpâia din ce în ce mai slab şi în cele din urmă se 
stinse. 

Apoi veni o vreme când puiul nu-şi mai văzu tatăl apărând 
şi dispărând în perete, nici dormind în faţa intrării. Aceasta 


se petrecu pe la sfârşitul celei de a doua perioade de 
foamete, care fu mai puţin grea. Lupoaica ştia de ce chiorul 
nu s-a mai întors, dar nu avea cum să-i spună puiului celui 
cenuşiu întâmplările pe care le văzuse. Vânând ea însăşi în 
susul braţului stâng al râului, prin locurile pe unde trăia 
râsul, urmase o potecă a chiorului, veche de o zi. Îl găsise, 
sau mai degrabă găsise ce mai rămăsese din el, la capătul 
potecii. Numeroase erau urmele luptei care avusese loc şi a 
retragerii râsului în vizuina lui, după victorie. Înainte de a 
pleca, lupoaica îi descoperise vizuina, dar urmele arătau că 
râsul era înăuntru şi nu cuteză să se aventureze. 

Mai târziu, când pleca la vânat, lupoaica luase obiceiul să 
ocolească braţul stâng. Ştia ea că în vizuina râsului era un 
culcuş de pui şi că râsul e o fiinţă fioroasă, precum şi un 
luptător grozav. O jumătate de duzină de lupi era tocmai 
numărul trebuincios ca să pui pe fugă un râs, să-l faci să se 
caţere în copac, scuipând şi zbârlindu-se; dar ca un lup 
singuratic să întâlnească un râs, aceasta e cu totul altceva - 
mai ales când e vorba de un râs care are un culcuş de pui 
flămânzi. 

Dar wildul e wild şi maternitatea e maternitate, 
întotdeauna apărându-şi puii cu sălbăticie, fie în wild, fie în 
afara lui; şi va veni o vreme când lupoaica se va aventura 
pentru puiul ei spre braţul stâng al apei, înfruntând vizuina 
dintre stânci şi mânia râsului. 

Capitolul 4 

ZIDUL LUMII. 

Când lupoaica începu să părăsească văgăuna, pornind 
după vânat, puiul era deprins să respecte legea care-l 
oprea să se apropie de intrare. Nu numai că această lege îi 
fusese impusă în nenumărate rânduri de botul şi de laba 
mamei lui, dar creştea în el şi instinctul fricii. Niciodată în 
scurta-i existenţă din vizuină nu întâlnise ceva de care să se 
teamă. Totuşi frica exista în el. O moştenise de la strămoşii 
îndepărtați prin mii şi mii de vieţi. Era o moştenire directă 
de la chiorul şi de la lupoaică; dar şi ei, la rândul lor, o 


moşteniseră de la generaţiile de lupi dinaintea lor. Frica! - 
această moştenire a wildului de la care nu se poate 
sustrage nici un animal şi nici nu e cu putinţă să te 
descotoroseşti de ea. 

Astfel puiul cenuşiu cunoscu frica, deşi nu ştia din ce e 
făcută. O privea poate ca pe una din opreliştile vieţii, pentru 
că aflase că existau asemenea oprelişti. Cunoscuse foamea 
şi, când n-o putuse ostoi, simţise opreliştea. Piedica tare a 
zidului vizuinii, ghionturile zdravene pe care maică-sa i le 
dăduse cu botul, lovitura ei de labă care-l făcuse să se 
rostogolească, foamea neastâmpărată pe care o cunoscuse 
de atâtea ori îi dăduseră să înţeleagă că pe lume nu există 
numai libertate, că în viaţă există anumite legi şi oprelişti. 

Aceste limite şi oprelişti erau lege. A o sluji însemna să 
scapi de durere şi să-ţi făureşti fericirea. 

Dar el nu se gândea în felul acesta omenesc. Se mulțumea 
să clasifice lucrurile în două categorii - unele care loveau şi 
altele care nu loveau. În urma acestei clasificări, el se ferea 
de lucrurile care loveau, limite şi oprelişti, drept care se 
bucura de satisfacţiile şi răsplata vieţii. 

Astfel, supunându-se legii statornicite de mama lui şi dând 
ascultare acelui lucru necunoscut şi fără nume - frica - nu 
se apropia de gura văgăunii. Aceasta rămăsese pentru elun 
perete alb de lumină. Când mama lui lipsea, dormea mai tot 
timpul, iar când se trezea, stătea foarte cuminte, 
înăbuşindu-şi chelălăielile care îi gâdilau gătlejul, gata, gata 
să se prefacă în zgomot. 

Odată, pe când şedea întins şi treaz, auzi un zgomot ciudat 
în peretele alb. Nu ştia că afară se afla un bursuc care 
tremura de propria-i îndrăzneală şi adulmeca cu luare- 
aminte vizuina. Puiul ştia doar că sforâitul acesta de 
adulmecat era ceva straniu, ceva neclasificat de el şi, prin 
urmare, necunoscut şi grozav - pentru că necunoscutul 
făcea parte din elementele principale care alcătuiau frica. 
De unde ştia el că faţă de cel ce adulmeca afară trebuie să 
se zbârlească? 


Puiului i se zbârli părul pe spinare, dar rămase tăcut. Din 
propria-i experienţă nu cunoştea aşa ceva, totuşi era 
expresia vădită a fricii ce sălăşluia în el şi pentru care în 
propria lui viaţă nu exista vreo explicaţie. Dar frica era 
însoţită de un alt instinct - acela de a se ascunde. Puiul era 
prada unei spaime nebune, totuşi rămase culcat şi 
nemişcat, mut, îngheţat, încremenit, de parcă ar fi fost 
mort. Întorcându-se acasă şi dând de urmele bursucului, 
maică-sa mârâi şi se năpusti în vizuină, începând să-l lingă 
şi să-şi frece botul de botuţul lui, cu o dragoste neobişnuit 
de pătimaşă. Iar puiul simţi că într-un fel sau altul scăpase 
dintr-o mare primejdie. 

Erau însă alte forţe care acționau în puiul de lup, şi între 
acestea cea mai puternică era creşterea. Instinctul şi legea 
îi cereau să fie ascultător. Dar creşterea îi cerea să nu fie. 
Mama şi frica îl sileau să nu se apropie de peretele cel alb. 

Creşterea este viaţă, şi viaţa este sortită întotdeauna să 
tindă câtre lumină. Şi nimic nu putea stăvili fluxul de viaţă 
care creştea în el, care creştea cu fiece îmbucătură de 
carne pe care o înghiţea, cu fiece suflare. În cele din urmă, 
frica şi supunerea fură înlăturate într-o zi de izbucnirea 
vieţii şi puiul o porni cu mers crăcănat, îndreptându-se spre 
gura vizuinii. 

Ca nici un alt perete cu care avusese de-a face, acesta 
părea să se dea înapoi din faţa lui pe măsură ce el înainta. 
Năsucul lui moale, pe care şi-l repezea înainte căutând, nu 
se lovi de nici o suprafaţă tare. Substanţa din care era făcut 
peretele părea că poate fi pătrunsă şi că poate ceda tot atât 
de uşor ca lumina. Şi cum în ochii lui aceasta avea aparenţa 
unei forme, puiul intră în ceea ce pentru el fusese un perete 
şi se scăldă în substanţa din care era alcătuit. 

Era ceva uluitor. Se tăvălea prin materia solidă şi lumina 
strălucea din ce în ce mai tare. Frica îl trăgea înapoi, iar 
creşterea îl împingea înainte. Se pomeni deodată la gura 
vizuinii. Peretele în care credea că se află se dădu tot atât 
de brusc înapoi dinaintea lui, pe o distanţă nemăsurată. 


Lumina deveni dureros de strălucitoare. Îl ameţea. Această 
abruptă şi grozavă întindere îl ameţea şi ea. Ochii i se 
adaptară automat la strălucirea aceasta, potrivindu-se să 
poată face faţă distanţei mărite la care se aflau lucrurile. La 
început, peretele se retrase dincolo de vederea lui, acum îl 
zărea din nou, dar la o mare depărtare şi înfăţişarea i se 
schimbase. Acum era un perete bălţat, alcătuit din arbori 
care străjuiau râul, din muntele din faţă care domnea peste 
arbori şi din cerul care domnea peste munte. 

Îl cuprinse o spaimă nespusă şi aceasta mai ales din 
pricina necunoscutului care-l înfricoşa. Se chirci lângă buza 
vizuinii şi privi lumea. Era tare speriat. Îi era necunoscută şi 
deci duşmană. De aceea părul i se făcu măciucă pe spinare 
şi buzele i se încreţiră uşor, scoțând un mârâit sălbatic de 
intimidare. Mic şi speriat cum era, el aruncă lumii largi 
provocarea şi ameninţarea sa. 

Nu se întâmplă nimic. Puiul continuă să privească, uitând 
să mai mârâie, stăpânit de curiozitate. Uită şi de frică. Frica 
era acum gonită de creştere, iar creşterea îmbrăcase haina 
curiozităţii. Începu să observe lucrurile mai apropiate - o 
parte descoperită a cursului de apă care scânteia în soare, 
pinii uscați de la poalele povârnişului şi povârnişul însuşi, 
care urca drept până la el, oprindu-se la două picioare sub 
buza văgăunii unde el stătea ghemuit. 

Puiul cel cenuşiu trăise însă până atunci pe un teren 
neted. Nu încercase niciodată durerea căderii. Nu ştia ce e 
căderea. Astfel călcă cu îndrăzneală pe aer. Picioarele 
dinapoi îi rămaseră pe buza văgăunii, iar el căzu înainte, cu 
capul în jos. Se izbi straşnic cu nasul de pământ şi începu să 
schelălăiască. Apoi se trezi rostogolindu-se pe povârniş la 
vale, tot mai la vale. O panică îngrozitoare îl cuprinse. 
Necunoscutul îl înşfăcase în cele din urmă. Îl apucase cu 
sălbăticie şi era pe cale să-i facă cine ştie ce rău cumplit. 
Creşterea era acum dominată de spaimă şi scânci ca orice 
căţeluş speriat. 


Necunoscutul îl împingea spre nu ştiu ce durere 
înfricoşătoare şi el chelălăia şi scâncea într-una. Pentru 
puiul de lup, aceasta era o perspectivă cu totul nouă, 
diferită de aceea de a sta ghemuit şi îngheţat de frică, în 
timp ce necunoscutul îl pândea chiar alături. Acum, 
necunoscutul îl înhăţase zdravăn. Tăcerea nu mai era de 
vreun folos. De altfel nu frica, ci groaza îl scutura. 

Dar panta deveni mai lină, iar la poale era acoperită cu 
iarbă. Aci, puiul mai pierdu din viteză. Când, în cele din 
urmă se opri, scoase un ultim urlet chinuit, urmat de un 
prelung chelălăit plângăreţ şi, ca şi cum i s-ar fi întâmplat 
ceva cu totul obişnuit, ca şi cum până atunci s-ar mai fi 
spălat de mii de ori în viaţa lui, începu să-şi lingă lutul uscat 
cu care se mânjise. 

Apoi se ridică şi privi în jur, de parcă ar fi fost primul 
pământean poposit pe Marte. Puiul pătrunsese prin zidul 
lumii, necunoscutul îl slobozise din strânsoarea lui şi iată-l 
nevătămat. Dar primul om poposit pe Marte ar fi arătat mai 
puţin stingherit decât el. Fără să fi ştiut ceva dinainte, fără 
să i se fi spus că există aşa ceva, se văzu deodată explorator 
într-o lume cu totul nouă. 

Acum că îngrozitorul necunoscut îi dăduse drumul, uită că 
acesta era plin de spaime. Îşi dădea seama doar de 
curiozitatea pe care i-o trezeau lucrurile din jur. Cercetă 
iarba de sub el, muşchiul care creştea ceva mai încolo şi 
trunchiul mort al pinului uscat ce zăcea la marginea unui 
luminiş între arbori. O veveriţă, care foşnea sprintenă în 
jurul rădăcinii trunchiului, dădu peste el, speriindu-l foarte. 
Puiul se ghemui la pământ şi începu să mârâie. Dar nici 
veverița nu era mai puţin înspăimântată. O zbughi în sus pe 
arbore şi de acolo, unde se simţea în siguranţă, începu să 
trăncănească cât o ţinea gura. 

Treaba asta îl făcu pe pui să prindă curaj şi, cu toate că 
ciocănitoarea pe care o întâlni după aceea îl făcu să tresară, 
îşi continuă drumul încrezător. Încrederea lui era atât de 
mare, încât atunci când o pasăre, pasărea-elanului?/, ţopăi 


obraznică spre el, puiul întinse o labă jucăuşă. Urmarea a 
fost un ciocănit ascuţit în vârful nasului, care îl făcu să se 
ghemuiască şi să scâncească. Zgomotul pe care-l făcu era 
prea mult pentru pasărea-elanului şi aceasta se puse în 
siguranţă luându-şi zborul. 

Dar puiul învăţă ceva. Mica lui minte înceţoşată făcuse 
fără să vrea o clasificare. Erau lucruri vii şi altele care nu 
erau vii. Şi el trebuia să fie cu ochii în patru la cele vii. 
Lucrurile care nu erau vii rămâneau mereu în acelaşi loc, 
pe când cele vii se mişcau şi nu se putea şti de ce ar putea fi 
ele în stare. Din partea lor nu se putea aştepta decât la ceva 
neprevăzut şi trebuia să fie pregătit pentru aceasta. 

Înainta nespus de stângaci. Dădu peste vreascuri şi peste 
tot soiul de lucruri. O rămurea, pe care o credea departe, în 
clipa următoare îl pocnea peste nas sau îi zgâria coastele. 
Locul era plin de hârtoape. Uneori dădea în ele şi se lovea 
la nas. Şi tot de atâtea ori se împiedica de câte ceva şi se 
lovea la labe. Mai erau apoi pietricelele şi pietrele care i se 
rostogoleau sub labe; şi de la ele află că lucrurile care nu 
trăiesc nu sunt toate în acelaşi echilibru stabil ca vizuina lui 
şi că lucrurile mici, care nu sunt vii, pot să cadă sau să se 
răsucească mai degrabă decât cele mari. Dar cu fiecare 
păţanie mai învăţa ceva. Cu cât mergea mai mult, cu atât 
mergea mai bine! Se adapta. Învăţa să-şi calculeze 
mişcările muşchilor, să-şi cunoască posibilităţile fizice, să 
măsoare distanţele dintre obiecte şi dintre acestea şi el. 

Avea norocul începătorului. Născut să fie vânător de carne 
(deşi nu o ştia), dădu peste carne chiar la ieşirea din 
văgăună - la prima lui incursiune în lume. Numai printr-o 
întâmplare nimerise peste cuibul de ptarmigani, ascuns cu 
iscusinţă. Se trezise înăuntru. Încercase să meargă de-a 
lungul unui pin prăbuşit. Coaja putredă cedase sub 
picioarele lui şi, cu un urlet deznădăjduit, puiul se rostogoli 
pe panta rotunjită, prăvălindu-se printre frunzele şi 
tulpinile unui mic tufiş, până ce ajunse chiar în inima lui, la 
pământ. Se ridică în mijlocul a şapte pui de ptarmigan. 


Făceau mare zgomot şi la început se sperie de ei. Observă 
apoi că erau foarte mici şi deveni mai îndrăzneţ. Puii se 
mişcau. Puse laba pe unul din ei; acesta îşi iuți mişcările, 
ceea ce pentru el era un izvor de desfătare. Îl mirosi. Îl 
ridică cu botul. Puiul de ptarmigan se zbătu, gâdilându-i 
limba. În aceeaşi clipă simţi o senzaţie de foame, fălcile i se 
strânseră. Se auzi un trosnet de oase plăpânde şi sângele 
cald i se prelinse în gură. Era bun la gust. Era carne, la fel 
cu aceea pe care i-o dădea mama lui, numai că o simţea vie 
între dinţi şi era, deci, cu atât mai bună. Şi astfel mancă 
ptarmiganul. Şi nu se opri până ce nu înghiţi tot cuibul. Se 
linse apoi pe bot, aşa cum făcea şi mama lui, şi începu să 
iasă târâş. 

Afară îl întâmpină o vijelie înaripată. Îl năuci şi-l orbi 
vârtejul ei şi aripile care îl loveau cu furie. Îşi ascunse capul 
între labe şi chelălăi. Loviturile se înmulţeau. Mama puilor 
era cuprinsă de furie. Se înfurie apoi şi el. Se ridică, 
mârâind şi lovind cu labele. Îşi înfipse colţişorii într-o aripă, 
trăgând şi smucind cu putere. Ptarmiganul se bătea cu el, 
revărsând asupra-i o ploaie de lovituri cu aripa rămasă 
liberă. Era prima lui bătălie. Puiul de lup era în extaz. Uită 
totul despre necunoscut; nu-i mai era teamă de nimic. 
Lupta sfâşiind o fiinţă vie care-l lovea, şi această fiinţă era 
vânat. Pofta de a ucide începea să pună stăpânire pe el. 
Abia nimicise câteva făpturi mici. Acum va nimici o făptură 
mare. Era prea ocupat şi prea fericit ca să-şi dea seama că 
e fericit. Fremăta şi nu mai putea de bucurie, dar simţea 
aceasta într-un fel cum nu i se mai întâmplase până atunci. 

Strângea bine de aripă şi mârâia printre colții încleştaţi. 
Ptarmiganul îl trase afară din tufiş. Când se întoarse şi 
încercă să-l tragă înapoi la adăpostul tufişului, el smuci 
pasărea departe, la loc deschis. În tot acest timp, pasărea 
ţipa şi lovea cu aripa liberă, iar penele îi zburau ca nişte 
fulgi de zăpadă. Teribilă era acum încordarea puiului de 
lup. Tot sângele de luptător al rasei lui se trezise şi clocotea 
în el. Aceasta era viaţa, deşi el n-o ştia. Îşi îndeplinea 


menirea lui pe lume, săvârşea lucruri pentru care era 
hărăzit - să ucidă prada şi să se bată pentru a o ucide. Îşi 
justifica existenţa, lucru pe care nici viaţa nu-l putea face 
mai desăvârşit, deoarece viaţa îşi atinge culmea atunci când 
înfăptuieşte cât mai deplin lucrul pentru care a fost 
înzestrată. 

După un timp, ptarmiganul încetă lupta. Puiul de lup îl mai 
ţinea de aripă. Zăceau amândoi la pământ, privindu-se. 
Puiul încercă să mârâie ameninţător, sălbatic. Pasărea îi 
ciocăni nasul care-l durea din pricina întâmplărilor de până 
atunci. Puiul tresări, dar ţinu cu nădejde. Pasărea continua 
să-l ciocănească mereu, mereu. 

După ce tresări, puiul începu să chelălăiască. Încercă să se 
tragă înapoi din faţa ei, uitând că, ţinând de aripă, o trăgea 
după el. O ploaie de ciocănituri îi izbi nasul, şi aşa destul de 
prăpădit. Avântul de luptă îi scăzu şi, dând drumul prăzii, 
întoarse spatele şi o tuli prin luminiş, într-o retragere lipsită 
de glorie. 

Se aşeză să se odihnească de cealaltă parte a luminişului, 
la marginea tufişurilor; limba îi atârna, respiraţia grea îi 
umfla pieptul, iar nasul, care îl mai durea încă, îl făcea să 
scâncească fără încetare. Şi cum zăcea el acolo, avu 
deodată sentimentul că ceva grozav îl ameninţă. 
Necunoscutul, cu toate spaimele lui, se năpusti asupra 
puiului, iar el se trase instinctiv înapoi, la adăpostul 
tufişului. În aceeaşi clipă îl atinse un curent de aer, şi un 
trup mare, înaripat, trecu ca o furtună, ameninţător şi 
tăcut. Un şoim coborând din azur era cât p-aci să-l înhaţe. 

În timp ce puiul de lup zăcea în tufiş, venindu-şi în fire 
după spaima pe care o trăsese, şi privea cu teamă afară, 
ptarmiganul îşi lua zborul din cuibul pustiit, de cealaltă 
parte a luminişului. Din cauza pierderii pe care o suferise, 
pasărea nu dădu nici o atenţie săgeţii înaripate venită din 
cer. Dar puiul o văzu şi luă aceasta drept un avertisment, o 
lecţie; văzu cum şoimul se năpusteşte cu iuţeală în jos, cum 
trupul lui pluteşte o clipă chiar deasupra pământului, cum 


ghearele se înfig în trupul ptarminganului, auzi ţipătul de 
agonie şi spaimă al acestuia şi văzu cum şoimul ţâşneşte în 
sus, în înaltul cerului, ducând ptarmiganul cu el. 

Trecu vreme îndelungată până ce puiul îşi părăsi 
adăpostul. Învăţase multe. Lucrurile vii însemnau carne. Ele 
erau bune de mâncat. De asemenea înţelese că lucrurile vii, 
când sunt destul de mari, pot face rău. Era mai bine să 
mănânce făpturi mici, ca puii de ptarmigan, şi să lase în 
pace făpturile mari, ca de pildă ptarmiganul cel mare. 
Totuşi, simţi că-l încearcă puţin ambiția, o dorinţă ascunsă 
de a se mai lupta o dată cu acel ptarmigan, numai că şoimul 
îl luase cu el. Poate că mai erau şi alte mame de ptarmigan. 
Se va duce să vadă. 

Cobori un povârniş spre râu. Nu mai văzuse niciodată apă. 
Terenul părea bun. Era neted. Puiul de lup păşi cu 
îndrăzneală şi se cufundă urlând de frică, prins de 
necunoscut. Îi era frig şi gâfâia respirând repede. Apa îi 
năvăli în plămâni, în locul aerului care îi întovărăşise 
întotdeauna actul respirației. Sufocarea pe care o simţi era 
ca durerea morţii. Pentru el, aceasta însemna moarte. În 
mod conştient el nu ştia nimic despre moarte, dar, ca orice 
vietate a wildului, avea instinctul morţii. Pentru el, acesta 
era cel mai mare rău. Era însăşi esenţa necunoscutului, 
suma spaimelor necunoscutului, nenorocirea cea mai mare 
şi de neînchipuit care se putea întâmpla, despre care nu 
ştia nimic şi din cauza căreia se temea de toate. 

leşi la suprafaţă şi aerul plăcut îi năvăli în gura deschisă. 
Nu se mai cufundă a doua oară. Ca şi cum ar fi fost un vechi 
obicei de-al lui, dădu din toate cele patru labe şi începu să 
înoate. Malul apropiat era la o distanţă de aproape un 
metru. Puiul ieşise însă cu spatele la el şi primul lucru 
asupra căruia i se opriră privirile fu malul de dincolo, spre 
care începu de îndată să înoate. Râul era mic, dar în dreptul 
bălții se lărgea, ajungând până la douăzeci de picioare. 

Pe la mijlocul albiei, puiul fu luat de apă, care-l purtă la 
vale. Simţi cum îl prinde cascada în miniatură ce se afla la 


pragul bălții. Nu prea existau sorţi să poţi înota aci. Apa 
liniştită devenise dintr-o dată furioasă. Puiul era când la 
fund, când la suprafaţă. Ceva îl scutura cu putere şi fără 
întrerupere, fiind când răsturnat şi răsucit, când izbit de 
câte o stâncă. Şi ori de câte ori era izbit, se pornea să 
chelălăiască. Înaintarea era marcată printr-o serie de 
chelălăieli, după care s-ar fi putut deduce numărul stâncilor 
ce-i ieşiseră în cale. 

Sub cascadă era o a doua baltă. Şi aci, prins de curent, fu 
purtat domol şi depus tot atât de domol pe un pat de 
prundiş. Se târi afară din apă ca apucat şi se aşeză. 
Învăţase încă ceva despre lume. Apa nu era însufleţită. 
Totuşi se mişca. De asemenea arăta tot atât de solidă ca şi 
pământul, dar solidă nu era de loc. Trase concluzia că 
lucrurile nu erau întotdeauna ceea ce păreau a fi. leama de 
necunoscut a puiului era o neîncredere moştenită, care 
acum fusese întărită de experienţă. De aci înainte, în ce 
priveşte natura lucrurilor, el va arăta o neîncredere 
constantă faţă de ceea ce este aparenţă. Va trebui să 
cunoască realitatea unui lucru înainte de a avea încredere 
în el. 

Puiului de lup îi era hărăzit să mai aibă o aventură în ziua 
aceea. Îşi aduse aminte că pe lumea aceasta exista ceva 
care era mama lui. Şi atunci simţi că o doreşte mai mult 
decât orice pe lume. Nu numai trupul îi era obosit din 
pricina întâmplărilor prin care trecuse, dar şi micul lui 
creier. Toate zilele pe care le trăise până atunci nu 
aduseseră vreodată atâta trudă pentru creierul lui cât îi 
adusese această singură zi. Şi, pe deasupra, îi mai era şi 
somn. Aşa că o porni în căutarea vizuinii şi a mamei lui, 
simțind în acelaşi timp un val de singurătate şi de neputinţă 
copleşitoare. 

Se tări printre tufişuri, când deodată auzi un strigăt 
ascuţit care îl sperie. Un fulger galben îi trecu prin faţa 
ochilor. Văzu o nevăstuică, sărind cu iuţeală dinaintea lui. 
Era o făptură mică şi nu-i era teamă de ea. Apoi, ceva mai 


departe, zări la picioarele lui o făptură foarte mică, de-abia 
de câţiva centimetri - un pui de nevăstuică ce plecase, ca şi 
el, neascultător, spre aventură. Puiul de nevăstuică încercă 
să se dea în lături din faţa lui. EI îl întoarse cu laba. Acesta 
scoase un sunet ciudat, neplăcut. În clipa următoare, 
fulgerul cel galben îi apăru din nou înaintea ochilor, auzi 
iarăşi ţipătul de intimidare şi primi în acelaşi timp o lovitură 
în grumaz; simţi cum dinţii ascuţiţi ai nevăstuicii, mama 
puiului, îi sfârtecau carnea. 

Pe când chelălăia şi scâncea, târându-se înapoi, o văzu pe 
mama puiului sărind la acesta, şi făcându-se nevăzută 
împreună cu el, în desişul învecinat. Îl mai durea încă ceafa 
din pricina muşcăturii dinţilor ei, dar amorul propriu îi era 
şi mai greu rănit şi se aşeză plângând înfundat. Această 
nevăstuică-mamă era atât de mică şi de sălbatică! Trebuia 
să mai înveţe încă ceva, şi anume, că în ciuda mărimii şi 
greutăţii sale mici, nevăstuica era cea mai feroce, mai 
răzbunătoare şi mai grozavă dintre toţi ucigaşii wildului. Şi 
curând va avea parte de ceva din această învăţătură. 

Puiul de lup mai scâncea încă în clipa în care nevăstuica- 
mamă se ivi din nou. Acum, când puiul ei era în siguranţă, 
ea nu-l mai atacă. Se apropie cu mai multă luare-aminte şi 
puiul de lup avu prilejul să-i observe trupul slab, ca de 
şarpe, şi capul ridicat lacom, ce părea de asemenea a fi de 
şarpe. Ţipătul ei ascuţit făcu să i se zbârlească părul pe 
spate şi mârâi la ea ameninţător. Nevăstuica se apropia din 
ce în ce mai mult. Un salt mai iute decât vederea lui lipsită 
de experienţă, şi trupul cel slab şi galben dispăru pentru o 
clipă din faţa ochilor săi. În clipa următoare îi atârna de gât, 
cu dinţii înfipţi în părul şi în carnea lui. 

La început mârâi şi încercă să lupte, dar era prea tânăr - 
era doar prima lui zi în lume; mârâitul i se transformă într- 
un scâncet, iar lupta - într-o sforţare de a se salva. 
Nevăstuica nu-l slăbea din strânsoare. Se agăţase de el, 
încercând să pătrundă cu dinţii spre vâna mare prin care 


clocotea viaţa. Nevăstuica era un băutor de sânge şi 
prefera să bea direct din gâtlejul unde era viaţă. 

Puiul cel cenuşiu ar fi murit şi n-ar fi avut ce povesti dacă 
nu s-ar fi ivit lupoaica, sărind printre tufişuri. Nevăstuica 
dădu drumul puiului şi ţâşni spre gâtul lupoaicei, pe care 
nu-l nimeri însă, apucând-o în schimb de falcă. Lupoaica îşi 
smuci capul ca un şfichi de bici, desfăcându-se din 
strânsoare şi zvârlind nevăstuica în aer. Şi pe când mai era 
în aer, fălcile lupoaicei încleştară trupul slab şi galben, şi 
nevăstuica cunoscu moartea între colții care o sfărâmau. 

Puiul era din nou obiectul unui acces de dragoste din 
partea mamei. Bucuria ei că-l descoperise părea mai mare 
chiar decât a lui că fusese descoperit. Îl frecă cu nasul, îl 
mângâie şi îi linse rănile pe care i le făcuseră dinţii 
nevăstuicii. Apoi, mama şi puiul mâncară amândoi pe 
băutorul de sânge, după care se întoarseră la vizuină şi se 
culcară. 

Capitolul 5 

LEGEA CĂRNII. 

Puiul creştea repede. Se odihni două zile, apoi se aventură 
iar afară din vizuină. În această nouă expediţie dădu peste 
puiul nevăstuicii pe care o mâncase împreună cu mama lui, 
lupoaica, şi avu grijă ca şi puiul să aibă aceeaşi soartă. De 
data asta însă nu se mai rătăci. Când simţi oboseala, îşi găsi 
drumul înapoi spre vizuină şi se culcă. De atunci, în fiecare 
zi era pe afară, străbătând întinderi din ce în ce mai mari. 

Începu să cunoască măsura exactă a puterii şi slăbiciunii 
lui şi să ştie când trebuie să fie îndrăzneţ şi când cu băgare 
de seamă. Găsea că e mai nimerit să fie mereu cu băgare de 
seamă, în afară de rarele momente când, sigur pe curajul 
său, se lăsa în voia micilor lui accese de furie şi a desfătării. 

De câte ori dădea peste un ptarmigan rătăcit, era 
asemenea unui mic diavol care se dezlănţuie. Nu scăpa un 
prilej să nu răspundă cu sălbăticie la trâăncănelile veveriţei 
pe care o întâlnise prima oară pe pinul cel veşted, iar 
întâlnirea cu pasărea-elanului îl făcea aproape întotdeauna 


să se dedea la cea mai sălbatică furie, căci nu putea să uite 
cum îi ciocănise nasul prima pasăre de soiul ăsta pe care o 
întâlnise. 

Uneori i se întâmpla însă ca nici măcar o asemenea pasăre 
să nu-i mai trezească interesul, şi aceasta de obicei când se 
simţea el însuşi ameninţat de vreun alt vânător de carne 
care îi dădea târcoale. Nu-i ieşea din minte şoimul, iar 
umbra lui mişcătoare îl făcea de fiecare dată să se 
ghemuiască în cel mai apropiat desiş. Nu se mai târa şi nici 
nu mai mergea crăcănat, ci căpătase mersul mamei lui, un 
mers furişat şi tiptil, parcă neurmărind nici un scop, 
lunecând totuşi cu o agilitate pe cât de amăgitoare, pe atât 
de imperceptibilă. 

Cât despre vânat, norocul îi surâsese chiar de la început. 
Şapte pui de ptarmigan şi un pui de nevăstuică - acesta era 
bilanţul uciderilor lui. Pofta de a ucide devenea pe zi ce 
trecea tot mai puternică şi simţea cum îi creşte dorinţa 
lacomă de a mânca veverița care flecărea cât o ţinea gura, 
dând de veste tuturor sălbăticiunilor că puiul de lup e pe 
aproape. Dar cum păsările puteau să-şi ia zborul în văzduh 
şi veveriţele să se caţere pe copaci, puiul de lup nu putea 
decât să încerce să se târască neobservat pe urmele 
veveriţei, când aceasta se afla pe pământ. 

Puiul de lup avea un mare respect pentru mama lui. Ea se 
pricepea să facă rost de carne şi niciodată nu uita să-i 
aducă şi lui câte ceva. Apoi, ei nu-i era frică de nimic, iar lui 
nici prin cap nu-i trecea că neînfricarea ei se întemeia pe 
experienţă şi cunoaştere. Pentru el, aceasta însemna forţă. 
Mama lui reprezenta forţa, şi când se făcu mai mare, o simţi 
pe propria-i piele, în mustrarea mai aspră a labei ei, în timp 
ce ghiontul de dojană pe care i-l dădea odinioară cu botul 
făcu loc tăişului colţilor ei. Din această pricină îşi respecta 
mama. Ea îl obliga la supunere şi, pe măsură ce el creştea, 
mama devenea tot mai nervoasă. 

Foametea se abătu din nou şi puiul de lup simţi iar, mai 
limpede, muşcătura ei. Lupoaica se jigărise alergând mereu 


după vânat. Abia de mai dormea în vizuină, cheltuindu-şi 
mai tot timpul pe urmele vânatului; în zadar însă. De astă 
dată foametea nu dură mult, dar, atât cât ţinu, fu aprigă. 
Puiul nu mai găsea lapte la pieptul mamei şi nici nu mai 
căpătă vreo îmbucătură de carne. 

Înainte vânase în joacă, pentru plăcerea în sine; acum 
pleca la vânat cu o seriozitate crâncenă, dar nu găsea 
nimic, încercările zadarnice îi grăbiră însă dezvoltarea. 
Cercetă obiceiurile veveriţei cu mai multă atenţie şi se 
strădui să se strecoare cu mai multă şiretenie în urma ei, ca 
s-o surprindă. Urmări cu luare-aminte şoarecii de câmp şi 
încercă să-i dezgroape din găurile lor, apoi învăţă lucruri 
despre deprinderile păsării-elanului şi ale ciocănitoarei. 

Şi iată că veni o zi când umbra şoimului nu-l mai făcu să se 
ghemuiască în desiş. Devenise mai puternic, mai înţelept şi 
mai sigur pe sine. Şi, pe deasupra, îl cuprinsese disperarea. 
Se aşeză deci la vedere, într-un loc deschis, şi-l provocă pe 
şoim să se lase din înaltul cerului. Ştia el că acolo, plutind în 
albastrul cerului, deasupra lui, era carne, carnea după care 
stomacul lui tânjea atât de mult. Dar şoimul refuza să 
coboare şi să dea lupta, iar puiul de lup se târî într-un desiş, 
gemând de foame şi de ciudă. 

Foametea încetă. Lupoaica se întoarse acasă cu vânat. Era 
o carne ciudată, deosebită de cea pe care o aducea înainte. 
Un pui de râs, cam de o vârstă cu puiul de lup, dar nu atât 
de voinic. Şi toată această pradă era numai pentru el. 
Mama îşi astâmpărase foamea în altă parte, dar el nu ştia 
că îşi potolise foamea înfulecând ceilalţi pui ai râsului. Şi 
nici deznădejdea actului ei nu o cunoştea. Nu ştia decât că 
puiul cu blana catifelată era carne, şi mâncă desfătându-se 
cu fiecare îmbucătură. 

Un stomac plin trage la lenevie, şi puiul zăcea în vizuină, 
alături de mama lui. Îl treziră din somn mârâiturile ei - 
niciodată nu o mai auzise mârâind atât de cumplit. Era 
poate cel mai cumplit mârâit de când o ştia. Existau şi 
motive pentru aceasta şi nimeni nu le cunoştea mai bine 


decât ea. Vizuina unui râs nu poate fi jefuită fără să-ţi 
primeşti pedeapsa. În strălucirea luminii de după-amiază, 
puiul văzu ghemuită la intrare pe mama puiului de râs. 
Zărind-o, i se făcu părul măciucă pe spinare. Îl cuprinse 
frica şi nu era nevoie de instinct ca să-şi dea seama de 
aceasta. Şi dacă ceea ce vedea înaintea lui nu ajungea, 
atunci strigătul de furie pe care nepoftitul oaspe îl scoase, 
începând cu un mârâit şi izbucnind brusc într-un răcnet 
răguşit, avea să fie destul de convingător. 

Puiul simţi imboldul vieţii din el, se ridică şi mârâi 
voiniceşte alături de mama lui. Ea însă îl împinse 
răutăcioasă înapoi. Din pricina intrării scunde, râsul nu 
putea sări înăuntru, şi când încercă să se năpustească 
târâş, lupoaica se azvârli asupra lui, ţintuindu-l locului. Din 
toată lupta, puiul abia zări ceva. Cele două jivine mârâiau 
una la cealaltă, urlau şi se împroşcau, se răsuceau, 
îmbrâncindu-se, râsul sfâşiind şi rupând cu ghearele, 
folosindu-se şi de dinţi, în timp ce lupoaica se folosea numai 
de colţi. 

O dată, puiul se repezi şi el şi îşi înfipse colții într-unul din 
picioarele dinapoi ale râsului. Se agăţă de el urlând 
sălbatic. Fără să-şi dea seama, greutatea lui stânjenea 
acţiunea piciorului, fiindu-i astfel mamei lui de mult ajutor. 
O întorsătură neaşteptată a luptei îl prinse sub cele două 
trupuri, şi puiul trebui să dea drumul strânsorii. În clipa 
următoare, cele două mame se despărţiră şi, înainte de a se 
repezi din nou una asupra celeilalte, râsul îl pocni pe pui cu 
uriaşa lui labă de dinainte, sfâşiindu-i umărul până la os şi 
izbindu-l de perete. 

La întreaga larmă ce domnea se mai adăugă şi chelălăitul 
ascuţit, de durere şi spaimă, al puiului. Lupta ţinu însă atât 
de mult, încât avu timpul să chelălăiască până nu mai putu 
şi să încerce o nouă izbucnire de curaj: sfârşitul luptei îl 
găsi din nou agăţat strâns de un picior dinapoi al râsului, 
mârâind printre dinţi cu furie. 


Râsul era mort. Lupoaica părea însă foarte slăbită şi se 
simţea rău. La început îşi mângâie puiul şi îi linse umărul 
rănit, dar sângele pe care-l pierduse o vlăguise şi timp de o 
zi şi o noapte rămase nemişcată, abia respirând, zăcând 
lângă duşmanul ei răpus. O săptămână încheiată nu părăsi 
văgăuna decât ca să bea apă, şi atunci mişcările îi erau 
anevoioase şi dureroase. La capătul acestei săptămâni râsul 
era devorat, iar rănile lupoaicei îndeajuns de vindecate ca 
să-şi poată reîncepe goana după carne. 

Puiul îşi simţea umărul ţeapăn şi îl durea; şchiopătă o 
vreme de pe urma loviturii grozave pe care o primise. Dar 
acum, lumea îi părea schimbată. Se mişca cu mai multă 
siguranţă, cu un simţământ de vitejie, pe care nu-l 
cunoscuse în zilele de dinaintea luptei cu râsul. Trăise viaţa 
sub unul din cele mai frumoase aspecte ale ei: se bătuse, îşi 
înfipsese colții în carnea unui duşman şi supravieţuise, şi 
datorită acestor întâmplări se ţinea acum mai ţanţoş, cu o 
urmă de sfidare, care era ceva cu totul nou pentru el. Nu se 
mai speria de lucruri mărunte şi o bună parte din sfială îi 
dispăruse, deşi necunoscutul nu încetă o clipă să-l 
urmărească cu misterele şi spaimele lui de nepătruns, 
veşnic ameninţător. 

Începu să-şi însoţească mama în urmărirea cărnii şi 
cunoscu multe din cele ce se întâmplau la vânătoare, din 
care îşi avea şi el acum partea. Şi pe căile lui înceţoşate 
începu să desluşească legea cărnii. Erau două soiuri de 
viaţă - al lui şi celălalt. Soiul lui cuprindea pe mama lui şi pe 
el. Celălalt, cuprindea toate lucrurile vii care se mişcau. Dar 
celălalt era şi el împărţit: o parte cuprindea făpturile pe 
care soiul lui le ucidea şi le mânca. În aceasta intrau 
animalele care nu ucideau sau micile animale de pradă. 
Cealaltă parte ucidea sau mânca pe cei din soiul lui sau era 
ucisă şi mâncată de cei din soiul lui. Şi din această 
clasificare răsări legea. Scopul vieţii era carnea. Viaţa însăşi 
era tot carne. Viaţa trăia din viaţă. Existau unii care mâncau 
şi alţii care erau mâncaţi. Legea era: MĂNÂNCĂ ORI VEI FI 


MÂNCAT. El nu formulă legea desluşit, nu statornici condiţii 
şi nici nu făcu reflecţii morale asupra ei. Nici măcar nu se 
gândea ce este aceea lege: el o trăia pur şi simplu, fără a se 
gândi câtuşi de puţin la ea. 

Văzu legea acţionând în jurul lui, pretutindeni. El mâncase 
pui de ptarmigan. Şoimul mâncase ptarmiganul - mamă. 
Şoimul ar fi vrut să-l mănânce şi pe el. Mai târziu când se 
făcu şi el mai grozav, vru să mănânce şoimul. Mâncase puiul 
de râs. Mama puilor l-ar fi mâncat pe el, dacă n-ar fi fost ea 
însăşi ucisă şi mâncată. Şi aşa mergeau lucrurile. Toate 
vietăţile din jurul lui trăiau această lege, iar el însuşi era o 
parte, o bucată din această lege. Era un animal de pradă. 
Singura hrană era carnea, carnea vie, care alerga cu 
iuţeală înaintea lui, sau zbura în aer, se căţăra pe copaci, 
sau se ascundea în pământ, îl înfrunta şi se lupta cu el, sau 
se întorcea şi gonea după el. 

Afară de legea cărnii însă, mai existau sumedenie de alte 
legi mai mărunte pe care el trebuia să le înveţe şi cărora 
era nevoit să le dea ascultare. Lumea era plină de surprize. 

Clocotul vieţii din el, freamătul muşchilor săi însemnau 
fericire fără sfârşit. Dobândirea vânatului însemna să treci 
prin momente de înfrigurare şi exaltare. Momentele lui de 
furie ca şi luptele lui însemnau tot atâtea plăceri. Spaima 
însăşi şi taina necunoscutului îl făceau să simtă că trăieşte. 

Dar mai existau şi momente de destindere şi mulţumire. 
Să ai stomacul plin, să picoteşti alene în bătaia soarelui - 
toate acestea însemnau o răsplată deplină pentru strădania 
şi zbuciumul lui, ele însele o răsplată ca manifestări ale 
vieţii, şi viaţa fiind întotdeauna fericită atunci când se 
realizează pe sine. De aceea, puiul nu se sfădi cu mediul 
înconjurător potrivnic. Era foarte vioi, foarte fericit şi foarte 
mândru de el. 

PARTEA a III-a. 

Capitolul 1 

MEŞTERII FOCULUI. 


Dăduse peste ei pe neaşteptate şi din vina lui. Fusese 
neprevăzător. Părăsise vizuina şi o luase în jos, spre râu, să 
bea apă. Poate că se întâmplase din pricină că nu fusese 
atent, că nu se scuturase cu totul de somn. (Colindase toată 
noaptea după vânat şi abia atunci se trezise.) Lipsa lui de 
prevedere se datorase poate şi faptului că era atât de 
obişnuit cu poteca spre baltă; o bătuse adesea şi niciodată 
nu i se întâmplase nimic. 

Aşa că merse la vale, trecând pe lângă pinul cel uscat, 
traversă luminişul şi o apucă printre arbori. Apoi, în aceeaşi 
clipă, văzu şi adulmecă. În faţa lui, şezând în tăcere, se 
aflau cinci făpturi cum nu mai văzuse vreodată. Vedea 
pentru prima oară oameni. Dar, zărindu-l, cei cinci nu săriră 
în picioare, nu-şi arătară colții şi nici nu mârâiră. Nu se 
mişcară, ci rămaseră locului, tăcuţi şi parcă prevestind ceva 
rău. 

Puiul nu se mişcă nici el. Toate instinctele lui naturale l-ar 
fi împins să o ia la goană nebuneşte, dacă nu ar fi încolţit în 
el brusc, prima oară, un alt instinct. 

Îl cuprinse o teamă nespusă, şi senzaţia copleşitoare a 
propriei lui slăbiciuni şi nimicnicii îl ţintui locului. Ceea ce 
vedea însemna pentru el putere, forţă, ceva cu mult 
deasupra lui. 

Puiul de lup nu văzuse niciodată oameni şi totuşi în fiinţa 
lui sălăşluia instinctul existenţei omului. Într-un fel 
nedesluşit, el recunoscuse în om pe animalul care luptase 
pentru întâietate printre celelalte animale ale wildului. 
Puiul îl privea pe om nu numai cu ochii lui, ci cu ai tuturor 
strămoşilor lui - cu acei ochi care încercuiseră în bezna 
nopţii nenumărate focuri de tabără în miez de iarnă, care 
priviseră, de la o distanţă ce ferea de primejdie şi din inima 
desişurilor, pe ciudatul animal cu două picioare ce domnea 
peste vieţuitoare. Vraja unei moşteniri - alcătuită din teamă 
şi respect, ce erau născute din lupte de veacuri şi din 
experienţa de generaţii întregi - puse stăpânire pe puiul de 
lup. Această moştenire atârna greu pentru un lup care nu 


era decât pui. Dacă ar fi fost mai mare, ar fi luat-o la fugă. 
Dar aşa cum era el, nu făcu decât să se ghemuiască, 
înlemnit de frică, aproape gata să arate supunerea pe care 
rasa lui a arătat-o din acea zi în care primul lup a venit să 
se aşeze la focul omului şi să se încălzească. 

Unul din indieni se ridică, veni spre puiul de lup şi se 
aplecă asupra lui. Puiul se ghemui la pământ cât putu mai 
mult. Era necunoscutul care, în cele din urmă, luase formă 
şi îi apărea în carne şi oase, aplecat deasupra lui şi 
întinzând mâna să-l apuce. Părul i se zbârli fără să vrea; 
buzele se traseră înapoi, descoperindu-i colții mici. Mâna ce 
atârna asupră-i ca un destin rămase în cumpănă şi omul 
zise râzând: „Wabam wabisca ip pit tah” („Ia te uită! Colţi 
albi!”). 

Ceilalţi indieni râseră zgomotos, îndemnându-l pe om să 
ridice puiul. Şi pe când mâna se lăsa tot mai mult, în pui se 
dădu o luptă între instincte. Trăia două mari porniri - să 
cedeze şi să lupte. Până la urmă avea să fie un compromis. 
Le făcu pe amândouă. Cedă, până ce mâna era gata să-l 
atingă. Apoi angajă lupta: colții îi fulgerară într-o 
muşcătură, înfigându-se în mână. În clipa următoare primi 
o lovitură în cap care îl trânti la pământ. Îi pieri orice chef 
de luptă. Tinereţea şi instinctul supunerii puseră stăpânire 
pe el. Se aşeză câineşte, scâncind. Dar omul pe care-l 
muşcase de mână era supărat. Puiul primi o lovitură în 
cealaltă parte a capului, după care se ridică şi chelălăi mai 
tare ca oricând. 

Cei patru indieni râseră zgomotos; până şi omul care 
fusese muşcat izbucni în râs. Făcură cerc în jurul lui râzând, 
pe când el se tânguia de groază şi durere. Şi în timp ce se 
petreceau toate acestea, puiul auzi ceva. Indienii auziră şi 
ei. Puiul însă ştia ce e şi, cu un ultim chelălăit prelung - mai 
mult de triumf decât de durere - încetă să mai scoată vreun 
zgomot, aşteptând venirea mamei, a crudei şi neîmblânzitei 
lui mame, care lupta şi ucidea totul şi părea mereu 


neînfricată. Lupoaica alerga mârâind. Auzise strigătul 
puiului ei şi venea în goană să-l scape. 

Sări în mijlocul lor: chinuita şi bătăioasa ei maternitate n-o 
făcea să fie prea plăcută la vedere. Puiul se simţi bine 
văzându-i furia protectoare. Scoase un mic scâncet de 
bucurie, sărindu-i în întâmpinare, în timp ce animalele- 
oameni se dădură în grabă cu câţiva paşi înapoi. Lupoaica 
aştepta lângă puiul ei, înfruntându-i pe oameni, cu părul 
zbârlit şi scoțând un mârâit adânc din gâtlej. Avea o 
expresie răutăcioasă şi schimonosită ameninţător - chiar şi 
nasul i se încreţise de la vârf şi până la ochi de grozav ce 
mârâia. Apoi, unul din oameni scoase un strigăt: „Kiche!” 
Era o exclamaţie de surprindere. Puiul simţi că mama lui se 
face mică la auzul acestui strigăt. 

„Kiche!” strigă omul din nou, de astă dată cu asprime şi cu 
autoritate. 

Apoi puiul o văzu pe mama lui, lupoaica neînfricată, 
ghemuindu-se jos, până ce burta îi atinse pământul, 
chelălăind, dând din coadă şi făcând semne de împăciuire. 
Puiul nu putea pricepe. Era speriat. Teama de oameni îl 
năpădi iarăşi. Instinctul nu-l înşelase. Mama lui o dovedise. 
Se supusese şi ea animalelor-oameni. 

Omul care vorbise se îndreptă spre lupoaică. Îi puse mâna 
pe cap şi ea se ghemui mai mult, şi nici nu muşcă, nici nu 
mârâi măcar. Ceilalţi oameni se apropiară, făcând roată în 
jurul ei, punând mâna pe ea, lucru pe care lupoaica nu-l 
primi cu duşmănie. Oamenii erau foarte agitaţi şi scoteau 
multe zgomote din gură. Aceste zgomote nu arătau să fie 
vreun pericol - stabili puiul pe când se ghemuia lângă 
mama lui, mai zburlindu-se câteodată, dar dându-şi toată 
silinţa să fie cât mai supus. 

— Nu este ciudat - grăi un indian. latăl ei a fost lup. E 
adevărat că mama ei a fost căţea; n-o lega oare fratele meu 
în pădure la fiecare trei nopţi în vremea împerecherii? Aşa 
că tatăl lui Kiche a fost lup. 


— Castor Cenuşiu, e un an de când a fugit - începu al 
doilea indian. 

— Nu e ciudat, Limbă de Somon - răspunse Castor 
Cenuşiu. Era pe vremea foametei şi carne pentru câini nu 
se găsea. 

— A trăit printre lupi - zise al treilea indian. 

— Aşa s-ar părea, Trei Acvile - răspunse Castor Cenuşiu, 
punând mâna pe pui - şi ăsta este dovada. 

Puiul mârâi puţin la atingerea mâinii şi aceasta se retrase 
ca să-l lovească. Puiul însă îşi acoperi colții şi se lăsă, supus, 
în timp ce mâna care veni din nou îl scarpină după urechi, 
apoi în sus şi în jos pe spate. 

— Asta este dovada - urmă Castor Cenugşiu. De bună 
seamă, Kiche e mama lui. Dar tatăl lui a fost lup, aşa că în el 
e puţin câine şi mult lup. Colţii îi sunt albi şi Colţ Alb să-i fie 
numele. Am zis. Este câinele meu. N-a fost Kiche câinele 
fratelui meu? Şi n-a murit fratele meu? 

Puiul, care primise astfel un nume pe lumea asta, zăcea şi 
aştepta. O vreme, animalele-oameni îşi continuară 
zgomotele lor din gură. Castor Cenuşiu scoase un cuţit 
dintr-o teacă ce îi atârna pe după gât, intră în desiş şi tăie 
un băț. Colț Alb îl urmărea cu privirea. Omul crestă băţul la 
cele două capete şi în crestături strânse nişte curele din 
piele netăbăcită. O curea o legă în jurul gâtului lui Kiche. 
Apoi o duse spre un puiet de pin, în jurul căruia legă 
cealaltă curea. 

Colţ Alb o urmă şi se întinse lângă ea. Mâna lui Limbă de 
Somon veni spre el şi-l dădu pe spate. Kiche privea 
îngrijorată. Colț Alb simţi din nou că i se face frică. Nu-şi 
putu stăpâni cu totul un mârâit, dar nu făcu nici o încercare 
să muşte. Mâna cu degetele încovoiate şi răsfirate îl 
mângâie jucăuşă pe burtă, rostogolindu-l pe o parte şi pe 
alta. Aşa cum zăcea el acolo pe spate, cu picioarele în sus, 
arăta caraghios şi stângaci. Şi pe deasupra, era o poziţie 
care îl făcea să fie atât de neputincios, încât întreaga fire a 
lui Colţ Alb se revoltă. Nu putea face însă nimic pentru a se 


apăra. Dacă acest animal-om ar fi vrut să-i facă vreun rău, 
Colț Alb ştia că n-ar fi putut scăpa. Cum ar fi putut să sară 
în lături când stătea cu picioarele în aer? Dar supunerea îl 
făcu să-şi stăpânească frica şi se mulţumi să mârâie încet. 
Nu-şi putuse opri acest mârâit, dar nici animalul-om nu-l 
lovi în cap supărat. Ba mai mult încă, oricât de ciudat ar 
părea, Colț Alb încercă o neînţeleasă senzaţie de plăcere 
când mâna îl scarpină în sus şi în jos. Când îl rostogoli pe o 
parte, încetă cu totul să mai mârâie, apoi, când degetele îl 
ciupiră de capătul de jos al urechii, senzaţia plăcută crescu; 
iar când, după ce-l mângâie şi îl scărpină pentru ultima 
oară, omul îi dădu pace şi plecă, lui Colţ Alb îi pierise orice 
urmă de frică. Avea să mai cunoască de multe ori frica în 
relaţiile lui cu oamenii, dar era pentru el un semn că în cele 
din urmă se va întovărăşi cu omul, fără să-i fie teamă. 

După un timp, Colţ Alb auzi zgomote ciudate apropiindu- 
se. Le clasifică cu repeziciune, deoarece le recunoscu 
numaidecât că sunt zgomote făcute de animalul-om. 
Trecură câteva clipe şi întregul trib înşirat pe potecă 
pornise la drum. Erau mai mulţi bărbaţi, multe femei şi 
copii, în total patruzeci de suflete, cărând cu toţii din greu 
lucruri de-ale taberei. Erau şi mulţi câini; iar aceştia, cu 
excepţia căţeluşilor tineri, purtau şi ei poveri. Pe spate, în 
saci legaţi strâns pe dedesubt, câinii duceau lucruri ce 
cântăreau între douăzeci şi treizeci de pfunzi. 

Colț Alb nu mai văzuse niciodată câini, dar la vederea lor 
îşi dădu seama că sunt la fel cu el, deosebiți doar 
întrucâtva. Aceştia însă dădură dovadă că nu se deosebeau 
prea mult de lup când îl descoperiră pe pui şi pe mama lui. 
Dădură năvală stârnind mare larmă. Colţ Alb se zbârili, 
mârâi şi hăpăi înaintea valului de câini care se apropiau cu 
boturile deschise; şi căzut sub ei, simţi în trup tăietura 
ascuţită a colţilor, muşcând şi sfâşiind el însuşi picioarele şi 
burţile de deasupra-i. Se iscase mare larmă. Mai putu să 
audă şi mârâitul lui Kiche în timp ce lupta pentru el, 


precum şi strigătele animalelor-oameni, loviturile de bâtă 
date în trupuri şi chelălăitul de durere al câinilor loviți. 

Nu trecură decât câteva secunde până ce se ridică. Văzu 
animalele-oameni gonind câinii cu bâta şi cu pietre, 
apărându-l şi scăpându-l de colții cruzi ai celor ce erau la fel 
cu el şi totuşi oarecum deosebiți. Şi deşi nu avea cum să 
poată concepe limpede un lucru atât de abstract cum este 
dreptatea, simţi totuşi, în felul lui, dreptatea animalelor- 
oameni şi îi cunoscu drept ceea ce erau - făuritori de lege şi 
executorii ei. Îşi mai dădu seama de puterea cu care aplicau 
ei legea. Spre deosebire de celelalte animale pe care le 
întâlnise vreodată, ei nu muşcau şi nici nu înhăţau cu 
gheara. Ei îşi întăreau puterea vie cu puterea lucrurilor 
neînsufleţite, şi aceste lucruri neînsufleţite le împlineau 
porunca. Astfel, bețe şi pietre, mânuite de aceste fiinţe 
ciudate, zburau prin aer ca nişte făpturi vii, pricinuind 
lovituri dureroase câinilor. 

Pentru mintea lui, aceasta era o forţă neobişnuită, o 
putere de neînțeles, supranaturală, o putere ca aceea a 
zeilor. Prin însăşi natura lui, Colţ Alb nu putea şti nimic 
despre zei; în cel mai bun caz putea şti că există lucruri 
care erau dincolo de înţelegerea lui; dar mirarea şi teama 
faţă de aceste animale-oameni semăna oarecum cu mirarea 
şi teama omului la vederea vreunei făpturi cereşti, pe un 
vârf de munte, zvârlind trăsnete din amândouă mâinile 
asupra unei lumi uluite. 

Ultimul dintre câini fusese gonit. Zarva se potolise iar Colţ 
Alb îşi linse rănile şi cugetă asupra acestei prime experienţe 
a cruzimii de haită şi asupra cunoştinţei pe care o făcuse cu 
haita. 

Nu visase vreodată că seminţia lui era alcătuită din mai 
mulţi decât din Chiorul, mama lui şi el. Ei alcătuiau un soi 
aparte, şi aici descoperise deodată multe alte făpturi care 
erau vădit la fel cu el. Simţi atunci o ciudată subconştienţă 
că aceştia, care îi semănau, dăduseră năvală peste el 
încercând să-l extermine. Se mai înciuda şi că mama lui era 


legată de un băț, chiar dacă acest lucru îl făcuseră 
animalele-oameni, care erau superioare. Mirosea a cursă, a 
robie. Totuşi despre cursă şi robie nu ştia nimic. Moştenise 
libertatea de a rătăci, de a goni şi de a se întinde pe jos, 
oricât ar fi vrut; şi acum, această libertate îi era încălcată. 

Mişcările mamei lui se mărgineau la spaţiul pe care i-l 
îngăduia lungimea unui băț, şi de lungimea aceluiaşi băţ era 
şi el îngrădit, pentru că nu se simţea încă în stare să se 
dezlipească de lângă mama lui. 

Treaba asta nu-i plăcea. Şi nu-i plăcu nici când animalele- 
oameni se ridicară pornind-o la drum, deoarece un animal- 
om, mic de stat, apucă celălalt capăt al băţului şi o trase pe 
Kiche, captivă, în urma lui, iar după Kiche venea el, Colţ 
Alb, foarte tulburat şi necăjit de această aventură în care 
nimerise. 

O luară în josul văii râului, mult mai departe decât 
ajunsese vreodată Colț Alb, până ce dădură de capătul ei, în 
locul acela unde râul se vărsa în fluviul Mackenzie. Aici - 
unde canoele erau puse la adăpost cocoţate pe nişte pari, şi 
unde erau rasteluri pentru uscarea peştelui - se instala 
tabăra; şi Colț Alb privi într-acolo uluit. Convingerea 
superiorității acestor animale-oameni creştea în el clipă de 
clipă; o vedea în puterea lor asupra tuturor acestor câini cu 
colţi ascuţiţi. Respirau forţă. Dar pentru puiul de lup mai 
grozavă era puterea lor asupra celor neînsufleţite, 
capacitatea lor de a transmite mişcare lucrurilor nemişcate, 
de a schimba însăşi faţa lumii. Mai ales acest lucru îl tulbura 
în mod deosebit. 

Construirea unor schelete din nişte pari îi atrase luarea- 
aminte; totuşi nu reprezenta în sine ceva atât de deosebit, 
deoarece era făcut de aceleaşi făpturi care aruncau bețe şi 
pietre la distanţe mari. Dar când aceste schelete, acoperite 
cu scoarţe şi piei, se prefăcură în tipii8, Colţ Alb rămase 
uluit. Masa lor uriaşă îl impresiona. Se înălţau în juru-i de 
pretutindeni, aidoma unor monstruoase forme vii ce 
creşteau repede. Ocupau mai toată circumferința pe care o 


cuprindeau cu privirea. Îi era teamă de ele. Se profilau 
sinistru deasupra lui; şi când adierea le clătina, 
imprimându-le uriaşe mişcări, el se chircea de frică, cu ochii 
neîncrezători aţintiţi asupră-le, gata să sară în lături dacă 
acestea ar fi încercat să se năpustească asupra lui. 

Curând însă îi pieri toată frica ce o avea faţă de tipii. Văzu 
cum femeile şi copiii intrau şi ieşeau nevătămaţi, îi văzu şi 
pe câini încercând adesea să intre, fiind alungaţi cu ocări şi 
pietre. Într-un răstimp plecă de lângă Kiche şi se târî cu 
luare-aminte spre peretele tipiei celei mai apropiate. Îl 
împingea curiozitatea creşterii - nevoia de a învăţa, de a 
trăi şi de a face toate acele lucruri care îi serveau drept 
experienţă. Ultimii centimetri până la peretele tipiei îi 
străbătu târându-se cu o încetineală obositoare şi cu mare 
grijă. Întâmplările din acea zi îl făcuseră să se aştepte ca 
necunoscutul să se mai manifeste în chipurile cele mai; 
uluitoare şi de necrezut. În cele din urmă, nasul atinse 
pânza tipiei. Aşteptă. Nu se întâmplă nimic. Apoi mirosi 
ciudata țesătură, îmbibată cu miros de om. O apucă cu colții 
şi trase încet. Nu se întâmplă iarăşi nimic, deşi părţile 
alăturate ale tipiei se mişcară. Trase mai tare. Pânza se 
mişcă şi ea mai tare. Era minunat. Trase şi mai tare, o dată 
şi încă o dată, până ce întreaga tipie începu să se clatine. 
Un țipăt ascuţit al unei squaw%9 dinăuntru îl făcu s-o 
tulească degrabă spre mama lui. Dar din acea clipă nu se 
mai sperie de grupul de tipii care se profilau în zare. 

O clipă mai târziu plecă din nou de lângă mama lui. Băţul 
ei era legat de un ţăruş înfipt în pământ şi nu-l putea urma. 
Un căţeluş ceva mai mare şi mai vârstnic decât el se 
apropie încet, cu un aer îngâmfat şi războinic. Numele 
acestui căţeluş - după cum avea să audă mai târziu Colț Alb 
- era Lip-Lip. Era un căţeluş ce căpătase o experienţă în 
luptele cu alţi căţei şi părea fanfaron. 

Lip-Lip era de aceeaşi speţă cu Colţ Alb, dar, fiind un 
căţelandru, nu părea periculos, aşa încât Colţ Alb se pregăti 
să-l primească prietenos. Când însă străinul începu să 


păşească ţeapăn, arătându-şi colții, Colţ Alb înţepeni şi el şi, 
la rându-i, îi arătă colții. Îşi dădură ocol pe jumătate, 
măsurându-se unul pe altul, mârâind şi zbârlindu-se. 
Treaba asta dură câteva minute şi lui Colț Alb începu să-i 
facă plăcere de parcă ar fi fost o joacă. Dar Lip-Lip sări 
deodată deasupra lui cu o iuţeală puţin obişnuită, îl muşcă 
cu putere şi se dădu înapoi. Simţi muşcătura în umărul ce-i 
mai fusese o dată rănit de râs şi-l duru adânc, până la os. 
Surprinderea şi durerea îl făcură pe Colţ Alb să 
chelălăiască, dar în clipa următoare se năpusti furios 
asupra lui Lip-Lip, muşcându-l cu patimă. 

Lip-Lip trăise însă în tabără şi luase parte la multe bătălii 
de-ale căţeilor. Colţişorii lui ascuţiţi îl încercară pe noul 
venit de trei ori, de patru ori, de şase ori, până ce Colţ Alb, 
gemând fără ruşine, se refugie lângă maică-sa, căutând 
apărare. Era prima din multele bătălii pe care avea să le 
dea cu Lip-Lip, pentru că de la bun început au fost duşmani, 
născuţi să fie aşa, cu firi sortite mereu să se ciocnească. 

Kiche îl linse mângâietor, încercând să-l facă să rămână 
lângă ea, dar curiozitatea lui era nesfârşită, şi câteva clipe 
mai târziu o porni într-o nouă căutare. Dădu peste unul din 
animalele-oameni, Castor Cenuşiu, care sta pe vine şi făcea 
ceva cu nişte bețe şi muşchi uscat, împrăştiate în faţa lui pe 
pământ. Colţ Alb se apropie şi începu să-l urmărească. 
Castor Cenuşiu scoase din gură nişte sunete pe care el, 
nesocotindu-le potrivnice, se apropie şi mai mult. 

Femei şi copii îi aduceau lui Castor Cenugşiu bețe şi crengi. 
Fără îndoială că era o treabă însemnată. Colţ Alb deveni 
atât de curios, încât se apropie până ce atinse genunchiul 
lui Castor Cenugşiu, uitând că acesta era un animal-om 
grozav. Deodată zări ceva ciudat, ca o ceaţă începând se 
crească din bețe şi din muşchi sub mâinile lui Castor 
Cenuşiu. Apoi, chiar printre bețe, se ivi ceva viu, ceva care 
se încolăcea şi se întorcea şi care avea o culoare la fel cu a 
soarelui de pe cer. Colţ Alb nu ştia nimic despre foc. Îl 
atrăgea însă tot aşa cum lumina din gaura vizuinii îl 


atrăsese când nu era decât un pui. Făcu alţi câţiva paşi, 
târându-se spre flacără. Îl auzi pe Castor Cenuşiu chicotind 
la el şi pricepu că nici sunetul acesta nu-i era potrivnic. Apoi 
nasul lui atinse focul şi în aceeaşi clipă îşi scoase micuța lui 
limbă, întinzând-o spre el. 

O clipă rămase paralizat. Necunoscutul, care pândea în 
mijlocul betelor şi muşchiului, îl apucase cu cruzime de nas. 
Se târi înapoi, izbucnind într-o explozie înnebunită de 
scâncete. La auzul acestora Kiche, priponită de băţul ei, 
începu să se zbată, să mârâie şi să se înfurie teribil că nu-i 
putea veni în ajutor. Dar Castor Cenugşiu izbucni în hohote 
de râs, lovindu-şi coapsele şi povesti întregii tabere păţania, 
până ce toţi începură să râdă în hohote. Colţ Alb însă se 
aşeză câineşte şi începu să plângă, să plângă - o fiinţă mică 
şi părăsită, vrednică de milă în mijlocul animalelor-oameni. 

Era cea mai mare suferinţă pe care o cunoscuse vreodată. 
Şi nasul şi limba îi fuseseră pârlite de vietatea aceea de 
culoarea soarelui, care crescuse sub mâinile lui Castor 
Cenuşiu. Plânse şi plânse fără întrerupere, şi fiecare 
scâncet de-al lui era salutat cu hohote de râs de animalele- 
oameni. Încercă să-şi aline durerea de la nas cu limba, dar 
şi limba îi era arsă, şi cele două suferinţe alăturate îl făceau 
să sufere şi mai mult, aşa că plânse mai departe, mai 
disperat şi mai descurajat ca oricând. 

Apoi îl cuprinse ruşinea. Cunoscu râsul şi înţelesul lui. Nu 
ne este dat nouă să ştim cum ajung unele animale să 
cunoască râsul şi să-şi dea seama când se râde de ele; dar 
tocmai în felul acesta află şi Colţ Alb ce e râsul. Se ruşină că 
animalele-oameni râdeau de el. Se întoarse şi o luă la fugă, 
nu din cauza suferinţei pricinuite de foc, ci a râsului care-i 
răzbise chiar mai adânc în suflet, rănindu-l. Şi se refugie la 
Kiche - care şedea cuprinsă de furie la capătul băţului, de 
parcă ar fi fost un animal turbat - Kiche, singura făptură 
din lumea asta care nu râdea de el. 

Se înseră şi apoi se lăsă noaptea, iar Colţ Alb zăcea lângă 
mama lui. Nasul şi limba îl mai dureau, dar pe el îl frământa 


un necaz mai mare. Îi era dor. 

Simţea un gol, nevoia de linişte şi de pacea râului şi a 
văgăunii de acolo, de pe povârniş. Viaţa devenise prea 
populată. Erau atât de multe animale-oameni, bărbaţi, 
femei şi copii, care făceau zgomot şi se ciorovăiau. Mai erau 
şi câinii care se hărţuiau veşnic şi se hârjoneau între ei, 
provocând atâta larmă şi nelinişte. Singurătatea 
odihnitoare a vieţii cunoscute de el până atunci se dusese. 
Aici, chiar şi aerul fremăta de viaţă. Bolborosea şi bâzâia 
fără întrerupere. Schimbându-şi necontenit intensitatea şi 
variind brusc tonurile, îi călca pe nervi şi-i chinuia simţurile, 
enervându-l, neliniştindu-l şi hărţuindu-l cu necontenita 
ameninţare a întâmplării. 

Urmări animalele-oameni mergând de colo-colo şi în jurul 
taberei. Colţ Alb privea animalele-oameni oarecum în felul 
în care oamenii îi privesc pe zeii pe care şi-i făuresc. Erau 
făpturi superioare, adevăraţi zei. Pentru mintea lui slabă, ei 
erau făcători de minuni, precum zeii, în ochii oamenilor. 
Erau făpturi superioare, posedând tot felul de forţe 
necunoscute şi de necrezut, stăpânitori ai celor însufleţite şi 
neînsufleţite, făcându-le pe cele mişcătoare să-i asculte şi 
dând mişcare celor nemişcate, făcând să se nască viaţă, o 
viaţă de culoarea soarelui şi muşcătoare, alcătuită din 
muşchi şi lemn mort. Erau meşterii focului! Erau zei! 

Capitolul 2 

ROBIA. 

Zilele erau pline de experienţe pentru Colț Alb. Pe când 
Kiche stătea legată de băț, el gonea prin toată tabăra, 
cercetând, căutând şi învățând. Află repede multe din 
rânduielile animalelor-oameni, dar obişnuinţa nu-l făcu să-i 
dispreţuiască. Cu cât îi cunoştea mai bine, cu atât ei îşi 
apărau mai mult superioritatea, cu atât îşi desfăşurau mai 
mult misterioasele lor forţe şi îşi arătau mai vârtos 
asemănarea cu zeii. 

Omului îi fusese dată adesea durerea de a-şi vedea zeii 
răsturnaţi şi altarele sfărâmate; dar lupul şi câinele sălbatic 


care veniseră să se ghemuiască la picioarele omului n-au 
încercat niciodată această durere. Spre deosebire de om - 
ai cărui zei sunt nevăzuţi şi închipuiţi, fumuri şi neguri ale 
minţii, ce se feresc de haina realităţii, fantome rătăcitoare 
ale bunătăţii şi puterii, pătrunderi ale eului în domeniul 
spiritului - lupul şi câinele sălbatic care vin la foc îşi găsesc 
zeii în carne şi oase, ceva ce poate fi pipăit, ceva ce ocupă 
un loc în spaţiu şi are nevoie de timp pentru a-şi îndeplini 
menirea şi existenţa. Nu e nevoie de nici o strădanie pentru 
a crede în asemenea zei; nici un efort de voinţă nu te-ar 
putea face să-ţi pierzi credinţa într-un asemenea zeu. Nu 
există altă cale. Iată-l stând în două picioare, cu o bâtă în 
mână. Cu o forţă nesfârşit de mare, pătimaş şi mâniat, 
îndrăgostit, dumnezeire, mister şi forţă, toate învăluite în 
carne ce sângerează când e sfâşiată şi care e bună de 
mâncat ca orice carne. 

Aşa s-a întâmplat şi cu Colţ Alb. Animalele-oameni erau 
fără îndoială zei, zei de care n-ai cum să scapi. Iot aşa cum 
mama lui, Kiche, le arătase supunere când o strigaseră 
pentru prima oară pe nume, la fel începu şi el să li se 
supună. Le făcea loc să treacă, ca un drept neîndoielnic al 
lor. Când umblau, se dădea la o parte din calea lor. Când îl 
chemau, venea. Când îl amenințau se ghemuia. Când îi 
porunceau să plece, o tulea degrabă. Pentru că în spatele 
oricărei dorinţe de-a lor stătea forţa, care le întărea 
dorinţa, forţa care lovea, care se manifesta prin lovituri şi 
bâte, prin pietre ce zburau şi prin lovituri usturătoare de 
bici. 

Le aparţinea şi el, aşa cum le aparţineau toţi câinii. Zeii 
aceştia îi porunceau ce trebuie să facă. Ei aveau dreptul să-i 
stâlcească şi să-i calce în picioare trupul sau să-i arate milă. 
Aceasta a fost o lecţie pe care şi-a însuşit-o cu iuţeală. I-a 
venit greu pentru că era împotriva pornirilor bine 
dezvoltate şi precumpănitoare ale fiinţei lui; dar, deşi nu 
învăţa cu plăcere această lecţie, o învăţă totuşi şi, fără să-şi 
dea seama, în cele din urmă se acomoda. 


Îşi încredinţă astfel soarta în mâinile altora, trecându-le şi 
răspunderile vieţii lui. Acest lucru era în sine o 
compensație, pentru că întotdeauna e mai uşor să te sprijini 
pe altul decât să fii singur. Dar această dăruire de sine - cu 
trup şi suflet - animalelor-oameni nu se petrecu într-o 
singură zi. Puiul de lup nu se putu lepăda repede de 
moştenirea sălbatică şi de amintirile wildului. Erau zile 
când se târa la marginea pădurii şi stătea ascultând ceva 
care îl chema într-acolo, departe. Şi de fiecare dată se 
întorcea, plin de neastâmpăr şi îndoială şi începea să geamă 
încet şi cu mult dor lângă Kiche şi să-i lingă botul cu limba, 
nerâbdător şi cercetător. 

Colţ Alb învăţă repede rânduielile taberei. Cunoscu 
nedreptatea şi lăcomia câinilor mai bătrâni când i se arunca 
de mâncare: carne sau peşte. Ajunse să ştie că oamenii 
erau mai drepţi, copiii mai cruzi şi femeile mai blânde şi mai 
dispuse să-i arunce o bucată de carne sau un os, şi după 
două sau trei păţanii neplăcute cu mamele căţeluşilor tineri, 
îşi dădu seama că întotdeauna era mai bine să le lase în 
pace, să se ţină cât mai departe de ele şi chiar să le 
ocolească ori de câte ori le vedea venind. 

Amărăciunea vieţii lui era însă Lip-Lip. Mai mare, mai 
vârstnic şi mai puternic, Lip-Lip şi-l alesese pe Colţ Alb 
drept ţintă specială a persecuției lui. Colţ Alb era destul de 
dispus să lupte, dar Lip-Lip îl depăşea. Adversarul lui era 
prea mare. De aceea devenise visul urât şi plin de spaime al 
vieţii lui. De câte ori se aventura departe de mama lui, 
tiranul îşi făcea apariţia negreşit, mergând pe urmele lui, 
mârâind, lovindu-l şi pândind prilejul când nici un animal- 
om nu se află prin apropiere, ca să se năpustească asupra 
lui şi să-l silească să dea lupta. Şi cum Lip-Lip câştiga 
întotdeauna, bucuria lui era fără de margini. Îşi făcuse din 
aceasta cea mai mare plăcere, aşa cum pentru Colț Alb el 
era cel mai mare chin. 

Colț Alb nu se lăsă însă intimidat. Deşi el avea de suferit 
cel mai mult şi de fiecare dată ieşea bătut, moralul rămânea 


neştirbit. Totuşi aceste bătăi avură şi o consecinţă 
dăunătoare. Deveni răutăcios şi posac. De felul lui era 
sălbatic, dar din pricina acestor nesfârşite persecuții deveni 
şi mai sălbatic. Voioşia, zburdălnicia de căţel abia de se mai 
vedeau. Nu se mai juca şi nu se mai hârjonea cu ceilalţi 
căţei din tabără. Nu i-ar fi dat voie Lip-Lip. În clipa în care 
Colţ Alb apărea lângă ei, Lip-Lip se şi năpustea asupra lui, 
terorizându-l şi chinuindu-l sau încăierându-se cu el până 
ce-l punea pe fugă. 

Toate întâmplările acestea îl făcură pe Colț Alb să-şi piardă 
mult din firea lui de căţel şi începu să se poarte ca şi când 
ar fi fost mult mai matur. Cum nu era lăsat să-şi cheltuiască 
energia la joacă, se închise în sinea lui, ascuţindu-şi mereu 
mintea. Deveni şiret; avea timp ca să născocească tot felul 
de şiretlicuri. Împiedicat să-şi primească partea lui de carne 
şi de peşte atunci când se dădea de mâncare tuturor 
câinilor din tabără, ajunse un hoţ iscusit. Trebuia să 
scotocească şi scotocea bine, deşi adesea din pricina acestui 
lucru, se dovedea o adevărată calamitate pentru femeile din 
tabără. Se deprinse repede să se furişeze prin tabără, să fie 
viclean, să ştie ce se petrece pretutindeni, să vadă şi să 
audă tot, să judece în consecinţă şi să găsească cu succes 
căi şi mijloace de a-l ocoli pe neîmpăcatul lui asupritor. 

Persecuţia era abia la început când, cu multă şiretenie, îi 
jucă prima festă, cu adevărat mare, căpătând astfel gustul 
răzbunării. După cum Kiche, pe când mergea cu lupul, 
ademenise, sortind pieirii câinii din taberele oamenilor, tot 
aşa Colț Alb, într-un fel aproape asemănător, îl ademeni pe 
Lip-Lip în fălcile răzbunătoare ale lui Kiche. Bătând în 
retragere din faţa lui Lip-Lip, Colţ Alb o luă pe căi ocolite 
care duceau când înăuntru, când în afara sau în jurul 
tipiilor taberei. Era un bun alergător, mai iute decât oricare 
căţel de talia lui şi chiar mai iute decât Lip-Lip. Dar în 
această cursă de urmărire, el nu fugea pe măsura puterilor 
lui. Se ţinea doar la un salt de urmăritor. 


Aţâţat de fugăreală şi de apropierea stăruitoare de 
victimă, Lip-Lip uită de prevedere şi de locul unde se afla. 
Când îşi dădu seama, era prea târziu. Ţâşnind cu cea mai 
mare iuţeală de după o tipie, nimeri cu capul înainte peste 
Kiche, care stătea culcată la capătul băţului de care era 
priponită. Scoase un chelălăit de spaimă şi fălcile ei 
răzbunătoare i se încleştară în trup. Kiche era legată, totuşi 
nu putu să scape de ea prea uşor. Îl buşi la pământ ca să nu 
mai poată fugi şi îi sfâşie trupul, implantându-şi colții în el. 

Când în cele din urmă izbuti să se rostogolească într-o 
parte şi să scape de ea, se târi ciufulit şi rănit, atât trupeşte 
cât şi sufleteşte. Părul i se adunase smocuri, smocuri, 
pretutindeni pe unde colții ei îl împunseseră. Rămase în 
picioare pe locul unde izbutise să se ridice, deschise gura şi 
slobozi cu scâncet puternic, prelung, sfâşietor, de căţel. Dar 
nici măcar acest lucru nu-i era dat să-l sfârşească. Tocmai la 
mijlocul urletului, Colţ Alb, repezindu-se, îşi înfipse colții 
într-unul din picioarele dinapoi ale lui Lip-Lip, care nu mai 
avea chef de luptă şi o tuli fără ruşine, cu victima pe urmele 
sale, hărţuindu-l tot drumul, până la tipia lui. Aci, femeile îi 
săriră într-ajutor, şi Colţ Alb, care venea ca un diavol 
dezlănţuit, fu gonit în cele din urmă numai datorită 
bombardamentului cu pietre. 

Veni o zi în care Castor Cenugşiu socoti că nu mai e nici un 
pericol ca Kiche să fugă şi îi dădu drumul. Nespus de mult 
se bucură Colț Alb de eliberarea mamei lui. O întovărăşi 
vesel prin tabără şi, atâta timp cât rămase alături de ea, 
Lip-Lip păstra o distanţă respectuoasă. Ba Colţ Alb se mai şi 
zbârli odată la el şi păşi ţanţoş; Lip-Lip se făcu însă că nu ia 
în seamă provocarea. Nu era nici el prost, şi oricare ar fi 
fost răzbunarea pe care o dorea, putea să aştepte însă până 
ce-l va prinde pe Colț Alb singur. 

În aceeaşi zi, mai târziu, Kiche şi Colţ Alb rătăciră 
împreună pe la marginea pădurii de lângă tabără. Îşi 
dusese mama într-acolo pas cu pas, şi acum, că se oprise, 
încerca s-o atragă mai departe. Râul, vizuina şi codrii tăcuţi 


îl chemau şi ar fi vrut ca ea să-l urmeze. Mai goni câţiva 
paşi, se opri şi privi înapoi. Kiche stătea nemişcată. Gemu 
rugător şi începu să fugă jucăuş încoace şi încolo printre 
tufişuri. Fugi înapoi la ea, îi linse botul şi se depărtă iarăşi. 
Kiche tot nu se mişca. Se opri privind-o cu mare atenţie şi 
cu o nerăbdare vădită, dar care se topiră încet atunci când 
ea întoarse capul şi se uită înapoi spre tabără. 

Ceva îl chema afară. Mama lui auzi şi ea, dar mai auzi şi 
cealaltă chemare, mai puternică, chemarea focului şi a 
oamenilor - o chemare la care, dintre toate animalele, 
numai lupului îi fusese dat să răspundă; lupului şi câinelui- 
lup, care sunt fraţi. 

Kiche se întoarse şi porni încet spre tabără. Mai puternică 
decât strânsoarea fizică a băţului era chemarea taberei din 
sufletul ei. Nevăzuţi şi tainici, zeii o ţineau strâns în puterea 
lor şi nu-i dădeau drumul. Colț Alb se aşeză la umbra unui 
mesteacăn şi scheună încet. Mirosea tare a pin şi mireasma 
uşoară a pădurii umplea văzduhul, amintindu-i de viaţa 
liberă pe care o trăise înainte de zilele robiei. Dar el nu era 
decât un căţeluş, şi mai puternică decât chemarea omului 
sau a wildului era chemarea mamei. În fiece clipă a scurtei 
lui existenţe era legat de ea. Nu sosise încă ziua libertăţii 
lui. Aşadar, se ridică şi, cu aer nemângâiat, se înapoie spre 
tabără, oprindu-se o dată, de două ori, scheunând şi 
ascultând chemarea care încă mai răsuna în adâncurile 
pădurii. 

În wild, vremea şederii mamei cu puiul ei este scurtă; dar 
sub stăpânirea omului ea este uneori şi mai scurtă. Aşa se 
petrecură lucrurile cu Colț Alb. Castor Cenuşiu avea de 
plătit o datorie lui Trei Acvile, care pleca la drum în susul 
râului Mackenzie până la Marele Lac al Sclavilor. O bucată 
de pânză stacojie, o piele de urs, douăzeci de cartuşe şi 
Kiche plătiră datoria. Colț Alb văzu cum o urcară pe mama 
lui într-una din canoele lui Trei Acvile şi încercă s-o urmeze. 
Cu o lovitură, Trei Acvile îl aruncă înapoi spre țărm. 
Luntrea o porni din loc. Colţ Alb sări în apă şi înotă după ea, 


surd la strigătele ascuţite ale lui Castor Cenuşiu care îl 
chema să se întoarcă, îl uitase chiar şi pe animalul-om, pe 
zeu, atât de mare îi era spaima că îşi pierde mama. 

Dar zeii sunt obişnuiţi să li se dea ascultare şi Castor 
Cenuşiu porni mânios cu o canoe în urmărirea lui. Când îl 
ajunse, se aplecă şi îl trase din apă prinzându-l de ceafă. 
Nu-l lăsă dintr-o dată pe fundul luntrei. Ţinându-l spânzurat 
cu o mână, începu să-l bată cu cealaltă. Şi ce mai bătaie! 
Avea mână grea. Fiecare lovitură izbea straşnic, şi îi cără o 
mulţime de lovituri. 

Din pricina loviturilor care se revărsau asupra lui când 
dintr-o parte când din alta, Colț Alb se legăna încoace şi 
încolo, ca un pendul dezordonat şi descentrat. Simţămintele 
pe care le încerca erau felurite. La început păru surprins, 
apoi îl cuprinse o frică trecătoare şi chelălăi de câteva ori în 
timp ce mâna îl izbea. Dar acestei stări îi urmă repede furia. 
Firea lui liberă se afirma şi Colţ Alb îşi arătă colții mârâind 
cutezător la zeul mânios. Dar lucrul acesta nu-i folosi decât 
ca să-l mânie şi mai tare pe zeu. Loviturile căzură mai 
repede, mai grele, mai dureroase. 

Castor Cenuşiu continuă să lovească, iar Colţ Alb să 
mârâie. Dar lucrurile nu puteau merge aşa, la nesfârşit. 
Unul din doi trebuia să cedeze. A cedat Colț Alb. Frica îl 
cuprinse din nou. Era pentru prima oară când încăpuse pe 
mâna unui om. Loviturile cu băţul sau cu pietre, pe care le 
suferise întâmplător în trecut, erau mângâieri pe lângă 
ceea ce se petrecea acum. Se prăbuşi urlând şi chelălăind. 
O vreme, fiecare lovitură era urmată de un chelălăit, dar 
frica se prefăcu în spaimă. Şi în cele din urmă, chelălăielile 
se transformară într-un şir neîntrerupt, fără legătură cu 
ritmul pedepsei. 

În cele din urmă, Castor Cenuşiu îşi potoli mânia. Colţ Alb, 
atârnând moale, continua să urle. Aceasta păru să-l 
mulţumească pe stăpân, care îl aruncă cu brutalitate pe 
fundul luntrei. Între timp, luntrea o luase la vale. Castor 
Cenuşiu apucă vâsla. Colţ Alb era în drumul lui. Îl lovi 


sălbatic cu piciorul. În acea clipă, firea liberă a lui Colţ Alb 
scăpără din nou şi puiul îşi înfipse colții în piciorul încălţat 
cu mocasini. Bătaia primită nu însemna nimic pe lângă 
aceea ce o primi acum. Mâna lui Castor Cenuşiu era 
cumplită, şi tot aşa frica lui Colţ Alb. Îl lovea nu numai cu 
mâna, ci şi cu vâsla aceea tare, de lemn; era numai vânătăi, 
şi când îl aruncă din nou în canoe îl durea tot trupul lui mic. 
Castor Cenugşiu îl lovi din nou cu piciorul, şi de astă dată nu 
întâmplător. Colţ Alb nu-şi repetă atacul împotriva 
piciorului. Robia îl mai învățase o lecţie. Niciodată, oricare 
ar fi împrejurarea, să nu cuteze să-şi muşte zeul, care îi era 
domn şi stăpân; trupul domnului şi stăpânului era sfânt şi 
nu trebuia să fie necinstit de colții unuia ca el. Fără îndoială 
că aceasta era crima crimelor, o ocară ce nu putea fi iertată 
şi nici trecută cu vederea. 

Când luntrea ajunse la mal, Colţ Alb zăcea scâncind 
nemişcat, şi aşteptând voinţa lui Castor Cenuşiu. Era voinţa 
lui Castor Cenugşiu să ajungă la mal, căci îl aruncă acolo, 
izbindu-l cu putere într-o parte şi lovindu-i iarăşi vânătăile. 
Se târi tremurând la picioarele lui, cu un geamăt. Lip-Lip, 
care urmărise întreaga întâmplare de pe mal, se repezi la 
ei, dându-l peste cap şi înfigându-şi colții în el. Colţ Alb era 
prea slăbit ca să se apere şi n-ar fi fost bine de el dacă 
Castor Cenugşiu nu şi-ar fi repezit piciorul, zvârlindu-l pe 
Lip-Lip în aer cu putere, încât acesta se prăbuşi la pământ 
la vreo douăzeci de picioare distanţă. Se arăta dreptatea 
animalului-om; şi chiar atunci, în starea jalnică în care se 
afla Colț Alb simţi un mic fior de recunoştinţă. Şchiopătă 
supus pe urmele lui Castor Cenuşiu, străbătând satul până 
la tipie, şi aşa învăţă Colţ Alb că dreptul de a pedepsi era un 
lucru pe care zeii şi-l păstrau pentru ei şi nu-l îngăduiau 
făpturilor mai mici decât ei. 

În seara aceea, pe când pretutindeni domnea tăcerea, Colţ 
Alb îşi aminti de mama lui şi gemu după ea. Gemu însă prea 
tare şi-l trezi pe Castor Cenugşiu, care îl bătu. După aceasta, 
ori de câte ori se aflau zeii pe aproape, se tânguia mocnit. 


Câteodată însă, rătăcind singur spre marginea pădurii, Colţ 
Alb îşi dădea frâu liber durerii, plângând-o cu gemete şi 
scâncete puternice. 

În această perioadă ar fi putut să plece urechea către 
amintirile vizuinii şi râului şi să fugă înapoi în wild. Îl oprea 
însă amintirea mamei lui. Aşa cum animalele-oameni, atunci 
când vânau, plecau şi se întorceau, tot aşa mama lui va 
reveni şi ea din când în când în sat. Rămase deci în robie, 
aşteptând-o. 

Dar această robie nu era cu totul nefericită. Erau şi multe 
lucruri care îl interesau. Se întâmpla mereu câte ceva. 
Lucrurile ciudate pe care le făceau aceşti oameni erau fără 
sfârşit şi lui Colţ Alb îi trezeau întotdeauna curiozitatea. Pe 
de altă parte învăţa cum să se descurce cu Castor Cenuşiu. 
Ascultare, ascultare neclintită şi fără abatere, iată ce i se 
cerea, şi în schimb scăpa de lovituri şi vieţuirea îi era 
îngăduită. 

Uneori, însuşi Castor Cenuşiu îi azvârlea câte o bucată de 
carne şi îl apăra de ceilalţi câini pe când o mânca. Şi o 
asemenea bucată de carne era ceva de preţ. Il se părea 
chiar mai de preţ - şi nu ştia nici el de ce - decât o duzină 
de bucăţi de carne din mâna unei femei. Castor Cenuşiu nu 
alinta niciodată şi nici nu mângâia. Poate că greutatea 
mâinii lui, poate că dreptatea lui, poate că simpla putere 
asupra lui şi poate că toate acestea la un loc îl impresionau 
pe Colţ Alb, deoarece se născu între el şi morocănosul lui 
stăpân o anumită afecţiune. 

Pe nesimţite şi pe ocolite, cu ajutorul băţului, al pietrelor şi 
al bătăilor cu mâna goală, cătuşele robiei lui Colţ Alb se 
strângeau. Trăsăturile rasei lui, care la început au făcut 
posibilă venirea lui la focurile oamenilor, erau trăsături ce 
puteau fi dezvoltate. Aceste trăsături se dezvoltau în el şi el 
începu să îndrăgească tot mai mult viaţa de tabără, aşa 
plină de necazuri cum era ea. Dar Colț Alb nu-şi dădea 
seama de aceasta. Simţea doar că-l doare că o pierduse pe 
Kiche, mijea în el speranţa că ea se va întoarce şi mai 


simţea şi un dor năprasnic pentru viaţa liberă din trecut pe 
care o întruchipa ea. 

Capitolul 3 

PROSCRISUL. 

Lip-Lip continua să-i amărască zilele lui Colţ Alb până într- 
atât, încât îl făcu mai rău şi mai crud decât îi era felul. 
Sălbăticia făcea parte din structura lui, dar o sălbăticie atât 
de mare era peste poate. Ajunsese de pomină răutatea lui 
chiar şi printre animalele-oameni. Ori de câte ori în tabără 
se stârnea agitaţie şi zarvă, bătaie şi ciorovăială sau vreo 
femeie se văita că s-a furat vreo bucată de carne, bănuielile 
cădeau asupra lui Colț Alb şi de obicei chiar aşa era. Nici nu 
se mai osteneau să caute pricina purtării lui. Veneau doar 
efectele, şi ele erau rele. Devenise un făţarnic şi un hoţ, un 
încurcă-lume, unul care isca mereu zarvă; şi pe când 
pândea nişte femei mâniate, fiind cu ochii în patru, gata să 
se ferească de vreun proiectil aruncat la iuţeală, acestea îi 
spuseseră în faţă că e un lup, că nu merita decât ocară şi că 
o s-o sfârşească rău. 

Se simţi un proscris în mijlocul taberei mişunând de lume. 
Toţi căţeii erau de partea lui Lip-Lip. Între Colț Alb şi ei era 
o deosebire. Simţeau poate sămânţa sălbatică din el şi 
instinctiv îi arătau duşmănia pe care câinele domestic o are 
pentru lup. Dar oricum ar fi fost, în această persecuție, eii 
se alăturară lui Lip-Lip. Şi o dată ce se declarară împotriva 
lui Colț Alb, găsiră destule motive să continue să i se arate 
potrivnici. Fiecare în parte şi toţi laolaltă îi simțeau din când 
în când colții şi, spre cinstea lui, Colţ Alb mai mult dădea 
decât primea. Pe mulţi dintre ei îi putea bate când se lupta 
cu fiecare în parte; dar lupta cu câte unul singur nu prea îi 
era hărăzită. Începutul unei asemenea lupte era un semnal 
pentru toţi căţeii din tabără să alerge şi să se năpustească 
asupra lui. 

Din această prigonire a haitei învăţă două lucruri 
importante; cum să se ferească într-o luptă de masă dusă 
împotriva lui şi cum să dea lovituri cât mai dăunătoare şi 


într-un timp cât mai scurt atunci când lupta se ducea în doi. 
Să te poţi ţine bine pe picioare în mijlocul unei mase 
potrivnice ţie, este o chestiune de viaţă şi de moarte, şi 
lucrul acesta Colţ Alb îl învăţă din plin. Ajunse aproape ca o 
pisică în îndemânarea lui de a se ţine pe picioare. Chiar 
când câinii cei mari îl izbeau acum cu trupurile lor grele, fie 
dinapoi, fie din lături, şi de era dat înapoi sau într-o parte, 
azvârlit în sus sau lunecat pe pământ, el avea întotdeauna 
picioarele sub el şi labele în jos, spre ţărâna mumă. 

Când câinii se încaieră, au obiceiul să facă o introducere la 
adevărata luptă - să mârâie, să se zburlească şi să păşească 
băţoşi. Dar Colț Alb învăţă să treacă peste aceste 
introduceri. Orice întârziere însemna să-şi ridice împotrivă 
pe toţi ceilalţi căţei. Trebuia să acţioneze iute şi apoi s-o 
tulească. Astfel învăţă să nu-şi trădeze intenţiile; se 
năpustea, muşca şi sfâşia pe loc, fără de veste, înainte ca 
duşmanul să-l poată întâmpina. În felul acesta pricinuia de 
la început răni grele. De asemenea învăţă cât preţuieşte 
elementul surpriză. Un câine luat prin surprindere, cu 
grumazul despicat sau cu urechea făcută fâşii, înainte de a- 
şi fi dat seama ce se petrece, era pe jumătate bătut. 

Mai mult, era nespus de uşor să dai peste cap un câine 
luat prin surprindere; iar un câine dat peste cap îşi arată 
întotdeauna, pentru o clipă, partea moale de dedesubtul 
gâtului - punctul vulnerabil unde trebuia lovit pentru a-i 
curma viaţa. Colţ Alb cunoştea acest punct. Moştenise 
învăţătura asta de-a dreptul de la şirul de generaţii de lupi 
care au vânat. Şi aşa se întâmplă că metoda pe care o 
folosea Colț Alb când lua ofensiva era următoarea: întâi să 
găsească un căţel singur; al doilea, să-l ia prin surprindere 
şi să-l dea peste cap; al treilea, să-i înfigă colții în locul 
moale al gâtlejului. 

Nefiind încă destul de dezvoltat, fălcile lui nu erau destul 
de mari şi nici îndeajuns de puternice, ca atacul dat la gâtlej 
să fie mortal; dar mulţi căţei se învârteau prin jurul taberei 
cu găâtlejurile sfâşiate, mărturie a intenţiilor lui Colț Alb. Şi 


într-o bună zi, prinzând pe unul din duşmani singur la 
marginea pădurii, îl tăvăli de mai multe ori şi, năpustindu-se 
la gâtlejul lui, izbuti să-i taie vâna mare, lăsând să i se 
scurgă viaţa din trup. În noaptea aceea se făcu mare zarvă. 
Fusese văzut şi vestea ajunsese la urechile stăpânului 
câinelui pe care îl ucisese. Femeile începură să-şi 
amintească de toate bucăţile de carne furate şi nenumărate 
glasuri mânioase îl asaltară pe Castor Cenuşiu. El păzi însă 
cu hotărâre uşa tipiei sale, unde îl adusese pe vinovat, şi se 
împotrivi răzbunării pe care tovarăşii lui de trib i-o cereau. 
Colţ Alb ajunsese urât de oameni şi de câini. În această 
perioadă a dezvoltării lui nu avu nici o clipă de siguranţă. 
Colţii tuturor câinilor, mâinile tuturor oamenilor îl 
urmăreau. Era primit cu mârâituri de cei de o seamă cu el 
şi cu blesteme şi pietre de către zeii lui. Trăia în încordare. 
Şedea întotdeauna strunit, gata de atac, ferindu-se să nu fie 
atacat, cu ochii cercetând să nu fie atins de vreun proiectil 
picat din senin şi fără de veste, gata să acţioneze cu 
repeziciune şi cu sânge rece, să se năpustească cu colții 
fulgerând sau să sară în lături cu un mârâit ameninţător. 
Cât despre mârâit, putea să mârâie mai straşnic decât 
oricare câine, tânăr sau bătrân, din tabără. Scopul 
mârâitului e să previi sau să sperii şi trebuie chibzuinţă ca 
să ştii să-l foloseşti. Colţ Alb ştia când şi cum să-l folosească. 
Şi în mârâitul lui, el punea tot ce se putea închipui mai 
nărăvit, mai rău şi mai cumplit. Cu botul încreţit de spasme 
continue, cu părul zbârlit în valuri nesfârşite, cu limba 
repezită în afară şi înapoi, ca un şarpe roşu, ţinându-şi 
urechile pleoştite, iar ochii scăpărându-i de ură, cu buzele 
încreţite şi strânse, cu colții descoperiţi şi cu bale la gură, el 
putea sili aproape pe oricare atacator să se oprească. Şi o 
astfel de oprire trecătoare, atunci când era luat prin 
surprindere, îi dădea un răgaz hotărâtor, în care timp putea 
să se gândească şi să hotărască ce are de făcut. Dar adesea, 
o pauză astfel câştigată se prelungea până ce ducea la o 
oprire totală a atacului. Şi nu puţini erau câinii mari în faţa 


cărora mârâitul îi dădea lui Colţ Alb posibilitatea să bată în 
retragere în chip onorabil. 

Cum era surghiunit de haită, el o făcea să plătească prin 
apucăturile lui sângeroase şi deosebit de eficace, pentru 
toată persecuția îndurată. Nefiindu-i îngăduit să meargă cu 
ea, ciudata stare de lucruri făcea ca nici un membru al 
haitei să nu umble de unul singur. Colţ Alb n-ar fi îngăduit. 
Din pricina tacticii lui, de hărţuială şi pândă, căţeilor le era 
frică să umble singuri. Cu excepţia lui Lip-Lip, se vedeau 
siliţi să se strângă laolaltă pentru a se apăra unii pe alţii 
împotriva cumplitului duşman pe care şi-l făcuseră. Un căţel 
singuratic pe malul râului era ca şi mort, sau ridica toată 
tabăra cu urletele sfâşietoare de durere şi deznădejde pe 
care le scotea fugind de puiul de lup care-l pândea. 

Dar represaliile lui Colţ Alb nu încetară nici atunci când 
căţeii învăţară bine că trebuie să stea laolaltă. Îi ataca când 
îi vedea singuri, iar ei îl atacau în bandă. Era de ajuns să-l 
vadă, ca să se năpustească după el. În astfel de împrejurări, 
sprinteneala lui îl punea la adăpost. Dar vai de câinele care 
îşi întrecea tovarăşii într-o asemenea urmărire! Colț Alb 
învățase să se întoarcă brusc împotriva urmăritorului care 
fugea în fruntea haitei şi să-l sfâşie înainte ca ceilalţi să-l 
ajungă. Acest lucru se întâmpla foarte adesea, pentru că, 
odată porniţi pe urmele lui, câinii erau pe cale să-şi uite de 
ei în toiul fugărelii, în timp ce lui Colţ Alb aşa ceva nu i se 
întâmplase niciodată. Aruncând din goană priviri în urmă, el 
era totdeauna gata să-l sucească şi să-l răstoarne pe mult 
zelosul urmăritor care îşi întrecea tovarăşii. 

Căţeii sunt făcuţi să se zbenguiască, şi împrejurările îi 
ajutară să-şi realizeze jocul în această imitație de război. Şi 
aşa, vânătoarea după Colț Alb ajunse principala lor 
distracţie - o distracţie mai ales ucigătoare şi întotdeauna 
serioasă. Pe de altă parte, fiind cel mai iute de picior, lui 
Colţ Alb nu-i era teamă să se aventureze oriunde. Pe când o 
tot aştepta zadarnic pe mama lui să se întoarcă, nu o dată 
făcuse haita să-l gonească cu sălbăticie prin pădurile 


învecinate. Dar întotdeauna haita îi pierdea urma. Zgomotul 
şi lătrăturile îi vesteau prezenţa ei tot timpul cât el gonea 
singur, cu paşi catifelaţi, în tăcere, o umbră mişcătoare 
printre copaci, tot aşa cum făcuseră şi tatăl şi mama lui. De 
altfel avea legături mai strânse cu wildul decât ceilalţi căţei 
şi cunoştea mai multe din secretele şi şiretlicurile acestuia. 
Unul din şiretlicurile lui favorite era să-şi piardă urma în 
apa curgătoare şi apoi să stea culcat în tăcere, într-un desiş 
apropiat, în timp ce urletele lor buimăcite hăuleau în juru-i. 

Urât de ai lui şi de oameni, neîmblânzit şi încolţit fără 
preget, el însuşi războindu-se fără încetare, Colt Alb se 
dezvoltă repede şi unilateral. Nu se afla într-un mediu 
propice pentru blândeţe şi iubire. Nu avea nici cea mai 
vagă licărire de aşa ceva. Legea pe care o învățase era să 
dea ascultare celui puternic şi să-l asuprească pe cel slab. 
Castor Cenugşiu era zeu şi puternic. De aceea Colț Alb îi 
dădea ascultare. Dar câinele mai tânăr sau mai mic decât el 
era slab, ceva ce trebuia nimicit. Dezvoltarea lui se vădea, 
aşadar, înclinată spre forţă. Pentru a face faţă primejdiei 
statornice de a fi lovit şi chiar ucis, înclinarea lui spre jaf şi 
apărare se dezvolta necuvenit de mult. Era mai iute în 
mişcări decât ceilalţi câini, mai repede de picior, mai iscusit, 
mai înverşunat, mai mlădios, mai zvelt, cu muşchi şi 
tendoane de oţel, mai rezistent, mai crud, mai sălbatic şi 
mai vioi. Trebuia să fie astfel pentru că altminteri n-ar fi 
putut ţine piept şi nici supravieţui mediului potrivnic în care 
trăia. 

Capitolul 4 

PÂRTIA ZEILOR. 

Către toamnă, când zilele se scurtează şi când în aer 
începe să se simtă muşcătura gerului, Colț Alb, vrând să 
scape din robie, îşi încercă norocul. De câteva zile domnea 
mare agitaţie în sat. Se desfăcea tabăra de vară şi întregul 
trib, cu mic cu mare, se pregătea să plece la vânătoarea de 
toamnă. Colţ Alb urmărea toate acestea cu ochi 
nerăbdători, şi când tipiile începură să fie strânse iar 


canoele încărcate la mal, înţelese totul. Canoele plecară şi 
unele chiar dispărură în josul râului. 

Se hotări într-adins să rămână în urmă. Aşteptă prilejul să 
se furişeze din tabără spre pădure. Acolo, prin râul care 
curgea şi care începuse să-şi ţeasă pojghiţa de gheaţă, îşi 
pierdu urma. Se târî apoi în inima unui desiş şi aşteptă. 
Timpul trecea şi Colţ Alb dormea cu întreruperi ceasuri de- 
a rândul. Într-un timp îl trezi glasul lui Castor Cenuşiu, care 
îl striga. Se mai auzeau şi alte glasuri. Colţ Alb desluşi pe 
cel al soţiei lui Castor Cenuşiu, care lua parte la căutarea 
lui, precum şi pe al lui Mit-sah, fiul acestuia. 

Colț Alb tremura de frică şi, deşi simţi un îndemn lăuntric 
să iasă din ascunziş, rezistă totuşi. După un timp, glasurile 
se stinseră în depărtare şi câtăva vreme după aceea se ţâri 
afară ca să se bucure de izbânda isprăvii sale. Se lăsa 
întunericul şi o bucată de vreme zburdă ici şi colo printre 
arbori, bucurându-se de libertate. Apoi, dintr-o dată, îşi 
dădu seama cât e de singur. Se aşeză jos să cumpănească, 
cu urechea ciulită la liniştea pădurii care îl tulbura. Faptul 
că nimic nu se mişca şi că nu se auzea nimic îi sădea în 
suflet spaima. Simţi primejdia care îl pândea nevăzută şi 
nesimţită. Era bănuitor faţă de pâlcurile de arbori ce se 
profilau şi de umbrele negre care puteau ascunde tot soiul 
de primejdii. 

Apoi i se făcu frig. Aci nu mai era la adăpostul cald al tipiei, 
lângă care să se ghemuiască. Labele îi îngheţaseră şi ridică 
mai întâi o labă dinainte, apoi pe cealaltă. Îşi încovrigă 
coada stufoasă ca să le acopere şi în aceeaşi clipă avu o 
vedenie. Nu era nimic ciudat. O înşiruire de imagini- 
amintiri ce i se întipăriseră în minte. Văzu iarăşi tabăra, 
tipiile şi strălucirea focului. Auzi glasurile ascuţite ale 
femeilor, glasul de bas răguşit al bărbaţilor şi mârâitul 
câinilor. 1 se făcu foame şi îşi aminti de bucăţile de carne şi 
de peşte care îi erau aruncate. Pe aci nu exista carne şi nici 
altceva decât o tăcere amenințătoare, care însă nu putea fi 
mâncată. 


Robia îl muiase. Lipsa de răspundere îl slăbise. Uitase să 
se descurce singur. Noaptea se căsca în jurul lui. Simţurile, 
obişnuite cu freamătul şi zarva din tabără, cu necontenita 
ciocnire de imagini şi sunete, erau inactive. Nu-i rămânea 
nimic de făcut, nimic de văzut sau de auzit. Se încorda să 
prindă vreo întrerupere a liniştei şi a nemişcării ce domnea 
în natură. Simţurile îi erau amorţite de lipsa de activitate şi 
de sentimentul unui lucru ameninţător şi cumplit. 

Tresări de spaimă. Ceva uriaş şi fără formă îi gonea pe 
dinaintea ochilor. Era umbra unui copac aruncată de lună, 
din faţa căreia norii fuseseră măturaţi. Liniştindu-se, scânci 
încet; apoi îşi curmă scâncetul, de frică să nu atragă atenţia 
primejdiilor care pândeau. 

Un arbore căruia îi îngheţase trunchiul de gerul nopţii 
făcu mare zgomot, chiar deasupra lui; Colţ Alb urlă de 
spaimă. Intră în panică şi o luă la fugă spre sat, înnebunit 
de groază. Simţi o nevoie copleşitoare de a fi apărat şi a se 
afla în tovărăşia omului. Îi stăruia în nări mirosul fumului de 
tabără. În urechi îi răsunau cu putere zgomotele şi 
strigătele din tabără. leşi din pădure în luminişul scăldat de 
lumina lunii, unde nu erau nici umbre, nici beznă. Dar nu 
văzu nici un sat. Uitase. Satul plecase. 

Fuga lui sălbatică se curmă deodată. Nu ştia încotro s-o 
apuce. Îşi purtă abătut paşii prin tabăra părăsită, mirosind 
grămezile de gunoi şi resturile împrăştiate de zei. Ar fi fost 
fericit să audă răpăitul pietrelor aruncate în el de vreo 
squaw supărată, ar fi fost bucuros ca mâna lui Castor 
Cenuşiu să se abată mânioasă asupră-i; şi ar fi primit cu 
plăcere o întâlnire cu Lip-Lip şi întreaga haită laşă care 
mârâia. 

Ajunse la locul unde se înălţase tipia lui Castor Cenuşiu. Se 
aşeză în mijlocul spaţiului pe care îl ocupase ea. Îşi îndreptă 
botul spre lună. Gătlejul îi era chinuit de spasme, gura i se 
deschise şi, într-un urlet sfâşietor, îşi tângui toată 
singurătatea şi frica lui, dorul de Kiche, toate suferinţele şi 
necazurile din trecut, precum şi teama de suferinţele şi 


primejdiile viitoare. Era un urlet prelung de lup, primul de 
acest fel pe care îl scosese vreodată. 

Zorile îi împrăştiară spaima, dar îi sporiră singurătatea. 
Locul gol, care cu puţin înainte mişuna încă de oameni, îl 
făcu să simtă şi mai tare singurătatea. Nu zăbovi mult până 
să ia o hotărâre. O apucă repede prin pădure, luând-o dea 
lungul malului, în josul apei. Alergă toată ziua, fără să se 
odihnească. Părea făcut să gonească fără încetare. Trupul 
lui oţelit nu cunoştea oboseala, şi chiar când aceasta veni, 
rezistenţa pe care o moştenise îi dădu putere pentru 
sforţări fără sfârşit şi-l ajută să-şi poarte mai departe trupul 
chinuit. 

Prin locurile unde fluviul se izbea de râpele repezi, el se 
căţăra pe marile înălţimi din spate. Trecu prin vad sau înot 
râurile şi pâraiele ce se vărsau în fluviu. Mergea adesea pe 
gheaţa care începea să se formeze pe margini şi nu o dată 
aceasta se sparse şi trebui să lupte ca să scape cu viaţă din 
curentul îngheţat. Tot timpul era cu ochii în patru să 
descopere locul unde pârtia zeilor ar fi putut părăsi râul ca 
s-o pornească spre interior. 

Colţ Alb era mai inteligent decât media rasei lui; totuşi 
mintea nu-i devenise până într-atât de cuprinzătoare, încât 
să îmbrăţişeze şi celălalt mal al fluviului Mackenzie. Şi dacă 
pârtia zeilor a luat-o cumva pe acolo? La aceasta nu s-a 
gândit. Mai târziu, după ce va umbla mai mult, va mai 
creşte, va deveni înţelept şi va ajunge să ştie mai multe 
despre poteci şi despre râuri, poate că va izbuti să 
conceapă şi să întrevadă o asemenea posibilitate. Dar 
această facultate a minţii aparţinea încă viitorului. Acum 
încă alerga orbeşte şi în calculele lui nu intra decât malul 
de-a lungul căruia se rostogolea la vale fluviul Mackenzie. 

Goni toată noaptea, şi în beznă dădu peste tot felul de 
piedici, trecând prin întâmplări neplăcute, care îi întârziau 
drumul, dar nu-l speriau. Până la jumătatea celei de a doua 
zile alergă fără întrerupere timp de treizeci de ore, şi 
muşchii lui de fier începură să se moleşească. Doar 


rezistenţa morală îl mai făcea să înainteze. Nu mâncase de 
patruzeci de ore şi era lihnit de foame. Băile repetate în apa 
îngheţată îşi făcuseră de asemenea efectul. Blana lui 
frumoasă era plină de noroi. Perniţele late ale labelor îi 
erau pline de vânătăi şi sângerau. Începu să şchiopăteze şi 
şchiopătatul creştea ceas de ceas. Şi, peste toate aceste 
nenorociri, cerul se întunecă şi porni să cearnă zăpada - o 
zăpadă rece, umedă, care se topea, o zăpadă lipicioasă şi 
lunecoasă care-i ascundea peisajul pe care îl străbătea şi 
acoperea hârtoapele, făcându-i mersul mai anevoios şi mai 
dureros. 

Castor Cenuşiu voise să-şi aşeze tabăra în seara aceea pe 
malul drept al fluviului Mackenzie pentru că în direcţia 
aceea avea loc vânătoarea. Dar cu puţin înainte să se lase 
întunericul, Kloo-kooch, nevasta lui Castor Cenuşiu, zărise 
un elan, venit să se adape pe malul stâng. Şi dacă elanul n- 
ar fi venit să se adape, dacă Mit-sah n-ar fi cârmit luntrea 
din drumul ei din pricina zăpezii, dacă Kloo-kooch n-ar fi 
descoperit elanul şi dacă Castor Cenugşiu nu l-ar fi răpus cu 
un glonte norocos, tot ceea ce a urmat s-ar fi petrecut cu 
totul altfel. Castor Cenugşiu nu şi-ar fi aşezat tabăra pe malul 
stâng al fluviului Mackenzie şi Colţ Alb ar fi trecut mai 
departe, mergând fie spre moarte, fie să-şi găsească 
drumul spre fraţii lui sălbatici şi să ajungă şi el unul din 
aceştia - lup până la sfârşitul zilelor lui. 

Se lăsase noaptea. Zăpada cădea tot mai deasă şi Colț Alb, 
scheunând încet, ca pentru sine, poticnindu-se şi 
şchiopătând, dădu peste o pârtie proaspătă în zăpadă. Era 
atât de proaspătă, încât înţelese pe dată cine o făcuse. 
Scânci de nerăbdare, o apucă în josul pârtiei care pornea 
de la malul fluviului şi se avântă printre copaci. Zgomotele 
taberei îi ajunseră la ureche. Zări strălucirea focului, o văzu 
pe Kloo-kooch, care gătea, şi pe Castor Cenuşiu stând pe 
vine şi molfăind o bucată de seu crud. Era carne proaspătă 
în tabără! 


Colţ Alb se aştepta să fie bătut. La acest gând se ghemui şi 
se zbârli puţin. Apoi o porni din nou. Îi era teamă şi nu 
putea să sufere bătaia, pe care ştia că avea s-o capete. Dar 
mai ştia că va avea parte de plăcerea focului, de apărarea 
zeilor, de tovărăşia câinilor, aceasta din urmă o tovărăşie 
potrivnică, totuşi tovărăşie, şi care îi împlinea instinctul de 
haită. 

Se apropie de lumina focului, târându-se şi furişându-se. 
Castor Cenugşiu îl văzu şi se opri din mestecat. Colţ Alb se 
furişă, tăvălindu-se în ticăloşia înjosirii şi supunerii sale. Se 
furişă spre Castor Cenuşiu, înaintând pas cu pas, tot mai 
încet şi mai anevoios. În cele din urmă se culcă la picioarele 
stăpânului, căruia i se încredința cu totul, de bună-voie, cu 
trup şi suflet. Venise din proprie iniţiativă să se aşeze la 
focul omului şi să fie condus de acesta. Colț Alb tremura, 
aşteptând ca pedeapsa să cadă asupra lui. Mâna se mişcă 
deasupră-i. Fără să vrea, se târi sub lovitura pe care o 
aştepta. Dar ea nu veni. Aruncă o privire în sus. Castor 
Cenuşiu rupea bucata de seu în două! Castor Cenugşiu îi 
întindea o bucată de seu! Foarte supus şi oarecum bănuitor, 
mirosi mai întâi seul şi apoi începu să-l mestece. Castor 
Cenuşiu porunci să i se aducă carne şi, pe când o mânca, îl 
păzi de ceilalţi câini. După aceea, recunoscător şi mulţumit, 
Colţ Alb se aşeză la picioarele lui Castor Cenuşiu, privind la 
focul care-l încălzea, clipind şi moţăind liniştit la gândul că 
ziua de mânie îl va găsi nu rătăcind abătut peste 
împăduritele întinderi pustii, ci în tabăra animalelor- 
oameni, în tovărăşia zeilor, cărora li se dăruise şi de care 
depindea acum. 

Capitolul 5 

CONVENŢIA. 

Decembrie trecuse de mult când Castor Cenuşiu se 
aşternu la drum în susul fluviului Mackenzie, însoţit de Mit- 
sah şi de Kloo-kooch. Una din sănii, trasă de câinii pe care 
Castor Cenugşiu şi-i cumpărase sau îi împrumutase, o mâna 
el. O a doua, mai mică, la care trăgea un atelaj de căţei, era 


mânată de Mit-sah. Părea mai degrabă o jucărie, dar era o 
plăcere de-a lui Mit-sah, care simţea că începe şi el să facă 
o treabă de bărbat pe lumea asta. În felul acesta învăţa să 
mâie şi să dreseze câinii; iar căţeii erau dresați pentru 
atelaj. De altfel, sania era şi ea de un folos, pentru că ducea 
aproape două sute de pfunzi de echipament şi hrană. 

Colț Alb îi văzuse pe câinii din tabără ostenind în hamuri, 
astfel că nu prea luă în nume de rău faptul că îl înhămară şi 
pe el. Îi puseră în jurul gâtului o gură de ham umplută cu 
muşchi şi legată cu două hamuri de o curea care trecea în 
jurul pieptului şi peste spate. De această curea era legată 
funia lungă cu care trăgea la sanie. Erau şapte căţei în 
atelaj. Ceilalţi se născuseră înaintea lui şi aveau care nouă 
luni, care zece, pe când Colţ Alb nu avea decât opt. Fiecare 
câine era legat de sanie cu o singură funie. Nu erau două 
de aceeaşi lungime, iar diferenţa dintre două funii era egală 
cu cel puţin lungimea unui trup de câine. Funiile erau 
făcute inel în partea de dinainte a saniei. Sania însăşi nu 
avea tălpici, era construită din coajă de mesteacăn, iar în 
faţă era adusă în sus, ca să nu se afunde în zăpadă. Această 
construcţie îngăduia ca greutatea saniei şi a încărcăturii să 
fie distribuită pe o suprafaţă de zăpadă cât mai mare, 
pentru că zăpada era prăfuită şi foarte afânată. Potrivit 
aceluiaşi principiu, al aşezării poverii pe o suprafaţă cât mai 
largă, la capetele funiilor, câinii se desfăceau în evantai, de 
la botul saniei, aşa ca niciunul să nu calce pe urmele 
celuilalt. 

Formaţia aceasta în evantai mai avea un tâlc. Funiile de 
diferite lungimi îi împiedicau pe câini să-i atace pe cei care 
goneau înaintea lor. Ca să poată ataca pe un altul, oricare 
din câini ar fi trebuit să se întoarcă spre cel legat de o funie 
mai scurtă. În acest caz s-ar fi aflat faţă în faţă cu câinele 
atacat şi ar fi avut de înfruntat biciul vizitiului. Dar 
avantajul cel mai mare era că acela dintre câini care 
încerca să-şi atace tovarăşul din faţa lui trebuia să tragă 
sania mai repede şi, cu cât sania mergea mai repede, cu 


atât câinele atacat fugea la rându-i mai repede. Astfel, 
câinele din urmă nu putea niciodată să-l prindă pe cel din 
faţă. Cu cât fugea mai repede, cu atât cel din faţă fugea şi el 
mai repede, şi împreună cu el întregul atelaj. Aşa că sania 
mergea din ce în ce mai iute şi astfel, printr-un şiretlic omul 
îşi sporea puterea asupra animalelor. 

Mit-sah semăna cu tatăl lui, având mult din înţelepciunea 
gravă a acestuia. În trecut, observase că Lip-Lip îl 
persecuta pe Colț Alb, dar în acea vreme Lip-Lip era câinele 
altuia şi Mit-sah nu îndrăznise niciodată mai mult decât să-i 
arunce ca din întâmplare câte o piatră. Acum însă, Lip-Lip 
era câinele lui şi se porni să-şi pună în aplicare planul de 
răzbunare, înhămându-l pe Lip-Lip la capătul funiei celei 
mai lungi. Lucrul acesta îl făcea pe Lip-Lip să fie înaintaş, 
ceea ce, în aparenţă, însemna o cinste; în realitate însă îl 
lipsea de orice cinste şi în loc să fie el tiranul şi stăpânul 
haitei, era acum urât şi persecutat de aceasta. 

Cum gonea la capătul funiei celei mai lungi, câinii îl 
vedeau tot timpul înaintea lor. De fapt nu-i vedeau decât 
coada stufoasă şi picioarele dinapoi care goneau - o 
privelişte mult mai puţin fioroasă şi înfricoşătoare decât 
coama-i zbârlită şi colții care îi străluceau. Şi pe lângă 
aceasta, pentru că aşa gândeau câinii când îl vedeau 
gonind, le venea şi lor să alerge după el, având simţământul 
că fugea dinaintea lor. 

În clipa în care sania pornea, atelajul o lua pe urmele lui 
Lip-Lip, într-o urmărire care ţinea cât era ziua de lungă. La 
început, Lip-Lip era înclinat să se întoarcă împotriva 
urmăritorilor, apărându-şi cu mânie rangul, dar în 
asemenea împrejurări Mit-sah îl lovea peste bot cu biciul 
făcut din maţe de caribu10 lung de treizeci de picioare, 
silindu-l să renunţe şi să gonească mai departe. Lip-Lip 
putea să înfrunte haita, nu însă şi biciul acela, şi tot ceea ce 
îi rămânea de făcut era să-şi ţină întinsă funia cea lungă şi 
să-şi ferească crupa de colții tovarăşilor lui. 


Dar în ungherele cele mai tainice ale minţii de indian se 
ascundea o viclenie şi mai mare. Ca o încoronare a 
persecutării nesfârşite a înaintaşului, Mit-sah îl favoriză faţă 
de ceilalţi câini. Aceste favoruri treziră în ei invidie şi ură. 
Mit-sah îi dădu carne de faţă cu ei şi numai lui; treaba asta 
îi scotea din fire pe ceilalţi. Turbau de furie şi nu 
îndrăzneau să se apropie la mai mult de o lungime de bici, 
în timp ce Lip-Lip înfuleca bucata de carne, iar Mit-sah îl 
apăra. Dar chiar şi atunci când nu-i dădea carne, Mit-sah 
ţinea atelajul la distanţă, lăsându-l să creadă că îl hrăneşte 
cu carne pe Lip-Lip. 

Colț Alb se puse cu nădejde pe treabă. Străbătuse o cale 
mai lungă decât ceilalţi câini până ce să se supună legiuirii 
zeilor şi învățase mai cu temei decât ei cât este de zadarnic 
să te împotriveşti voinţei lor. Pe deasupra, persecuția pe 
care o îndurase din partea haitei îl făcuse să o considere 
mai puţin însemnată în ordinea lucrurilor şi să-l preţuiască 
mai mult pe om. Cât priveşte prietenia, învățase să nu 
depindă de cei de o seamă cu el. lar pe deasupra, pe Kiche 
o uitase aproape cu desăvârşire. Şi singura lui manifestare 
era devotamentul faţă de zei, pe care îi încuviinţase ca 
stăpâni. Şi astfel muncea din greu, se deprindea cu 
disciplina şi era ascultător. Credinţa şi zelul îi caracterizau 
truda. Acestea alcătuiesc trăsăturile esenţiale ale lupului şi 
câinelui sălbatic când sunt domesticiţi, şi Colţ Alb avea 
aceste trăsături într-o măsură neobişnuită. 

Între Colț Alb şi ceilalţi câini exista şi tovărăşie, dar o 
tovărăşie întemeiată pe bătaie şi duşmănie. Nu învățase să 
se joace niciodată cu ei. Ştia doar cum trebuie să lupte, şi 
acest lucru îl făcea plătindu-le însutit muşcăturile şi 
semnele pe care i le lăsaseră pe trup în vremea când Lip- 
Lip era capul haitei. Dar Lip-Lip nu mai era căpetenie - 
decât atunci când fugea înaintea tovarăşilor lui de la 
capătul funiei sale, cu sania hurducându-se în urmă-i. În 
tabără se ţinea pe lângă Mit-sah, Castor Cenuşiu sau Kloo- 
kooch. Nu cuteza să se aventureze departe de zei, pentru 


că acum colții tuturor câinilor îi erau potrivnici, şi sorbi 
până la fund cupa persecuției de care Colţ Alb avusese 
parte odinioară. O dată cu răsturnarea lui Lip-Lip, Colț Alb 
ar fi putut ajunge căpetenia haitei. Era însă prea 
morocănos şi prea singuratic pentru aşa ceva. Se mulțumea 
doar să-şi burduşească tovarăşii de ham. Altminteri nu le 
acorda nici o atenţie. Se dădeau în lături când trecea el şi 
nu cutezau vreodată, nici chiar cei mai îndrăzneţi dintre ei, 
să-i fure carnea. Dimpotrivă, îşi înfulecau degrabă carnea, 
de teamă că le-ar putea-o lua el. Colţ Alb cunoştea bine 
legea: asupreşte-l pe cel slab şi dă ascultare celui puternic. 
EI îşi mânca porţia de carne cât mai repede, şi apoi vai de 
câinele care nu terminase încă! Un mârâit şi o fulgerare a 
colţilor, şi câinelui aceluia nu-i mai rămânea decât să-şi 
plângă mâhnirea la stelele nepăsătoare, în timp ce Colţ Alb 
termina porţia pentru el. 

Cu toate acestea, în răstimpuri, câte un câine se aprindea 
de revoltă, dar era pe dată înfrânt. Astfel, Colţ Alb nu 
lâncezea niciodată. Era mândru de izolarea sa în sânul 
haitei şi adesea lupta să şi-o păstreze. Dar asemenea lupte 
durau puţin. Era prea iute pentru ceilalţi, care se 
pomeneau spintecaţi şi sângerau înainte de a-şi fi dat 
seama ce se petrecuse. Erau biruiţi aproape înainte de a fi 
început să se bată. 

Tot atât de severă pe cât era disciplina la sania zeilor, era 
şi disciplina menţinută de Colţ Alb printre tovarăşii lui. Nu 
le îngăduia niciodată vreo libertate. Îi silea la un respect 
neclintit faţă de el. Între ei puteau să facă orice voiau. Nu-l 
privea pe el. Îl privea doar să fie lăsat în pace în izolarea lui, 
să i se facă loc atunci când binevoia să treacă printre ei şi 
să-i fie recunoscută, întotdeauna, superioritatea asupra lor. 
Numai să fi schiţat vreun câine un pas mai băţos, să fi 
ridicat din buză sau să-şi fi zbârlit cât de cât părul, că se şi 
năpustea asupra lui, nemilos şi crud, convingându-l repede 
că apucase pe o cale greşită. 


Era un tiran cumplit. Stăpânirea lui se dovedea dură ca 
oţelul. Îl apăsa cu înverşunare pe cel slab. Nu în zadar 
trăise el necruţătoarea luptă pentru viaţă pe vremea când 
fusese pui, când mama lui şi el, singuri şi necăjiţi, ţinuseră 
piept meleagurilor sălbatice ale wildului şi supravieţuiseră. 
Şi nu în zadar învățase să păşească supus când trecea vreo 
forţă superioară. Îl asuprea pe cel slab, dar îl respecta pe 
cel puternic. Şi în cursul îndelungatei călătorii alături de 
Castor Cenugşiu, el păşi cu adevărat supus printre câinii cei 
mari din taberele celorlalte animale-oameni pe care le 
întâlniră. 

Lunile treceau. Călătoria lui Castor Cenugşiu continua încă. 
Forţa lui Colț Alb sporise de pe urma îndelungatelor ceasuri 
de drum şi a necontenitei trude la sanie; şi s-ar fi părut că 
dezvoltarea minţii lui era aproape deplină. Ajunsese să 
cunoască în întregime lumea în care trăia. Felul lui de a 
vedea era rece şi materialist. Lumea, aşa cum o vedea el, 
era sălbatică şi brutală, o lume lipsită de căldură, o lume în 
care mângâierea, dragostea şi luminoasa gingăşie 
sufletească nu existau. Nu-l iubea pe Castor Cenuşiu. E 
drept, era un zeu, dar un zeu foarte crud. Colţ Alb se arăta 
bucuros să-i recunoască stăpânirea, dar era o stăpânire 
bazată pe inteligenţa superioară şi pe forţa brutală. Era 
ceva în fiinţa lui Colţ Alb, ceva care-l făcea să dorească 
această stăpânire, pentru că altminteri nu s-ar fi întors din 
wild - atunci când a făcut-o - pentru a se supune. În firea lui 
existau unele adâncimi care niciodată nu fuseseră 
explorate. O vorbă bună, o mângâiere din partea lui Castor 
Cenugşiu ar fi putut găsi ecou în aceste adâncuri; dar Castor 
Cenuşiu nu mângâia şi nici nu rostea vorbe calde. Nu-i 
stătea în fire. Domnia lui era sălbatică şi el cârmuia cu 
asprime, împărțind dreptatea cu o bâtă, pedepsind 
încălcările prin suferinţa loviturii şi răsplătind meritul nu cu 
blândeţe, ci nelovind. 

Astfel, Colţ Alb nu cunoscu nimic din fericirea pe care 
mâna omului i-ar fi putut-o da. Pe lângă aceasta, nici nu-i 


plăceau mâinile animalelor-oameni. Faţă de ele era 
binevoitor. E drept că uneori mâinile acestea îi dădeau 
carne; de cele mai multe ori însă, ele îl loveau. Mâinile erau 
ceva de care trebuie să te ţii departe. Ele aruncau pietre, 
umblau cu tot felul de bețe, bâte şi bice, dădeau palme şi 
lovituri, iar atunci când îl atingeau, se pricepeau să-l facă să 
sufere, ciupindu-l şi smucindu-l. Prin satele străine întâlnise 
mâini de copii şi învățase că ele lovesc cu cruzime. Şi odată, 
un copil cât o şchioapă, care abia se ţinea pe picioare era 
cât pe-aci să-i scoată un ochi. În urma acestor experienţe 
deveni bănuitor faţă de toţi copiii. Nu putea să-i sufere în 
apropierea lui. Când veneau spre el, cu mâinile lor 
amenințătoare, se ridica. 

Odată se afla într-un sat de lângă Marele Lac al Sclavilor 
când, fiindu-i dat să sufere de pe urma mâinilor animalelor- 
oameni, ajunse să-şi modifice legea pe care o învățase de la 
Castor Cenuşiu, şi anume că era o crimă de neiertat să 
muşti un zeu. În satul acela, Colţ Alb - după obiceiul tuturor 
câinilor din toate satele - o porni după hrană. Un băieţaş 
tăia mărunt cu o secure nişte carne îngheţată de elan. 
Bucăţelele cădeau prin zăpadă. Furişându-se într-acolo, în 
căutare de carne, Colț Alb se opri şi începu să înfulece 
bucăţile. Îl văzu apoi pe băiat cum lăsă securea şi apucă o 
bâtă zdravănă. Sări într-o parte tocmai la vreme ca să 
scape de lovitura ce cobora asupra lui. Băiatul îl urmări, iar 
el, un străin în satul acela, o luă la fugă printre două tipii, 
pentru a se vedea apoi înghesuit în faţa unui mal înalt de 
pământ. 

Colţ Alb nu mai avea nici o scăpare. Singurul drum care îi 
mai rămăsese trecea printre cele două tipii, dar băiatul îi 
aţinea calea. Stând cu bâta gata să lovească, el înainta spre 
prada pe care o încolţise. Colț Alb era furios. Îl înfruntă pe 
băiat, zbârlindu-se şi mârâind, cu simţul dreptăţii din el 
batjocorit. Cunoştea legea prăzii. Toate resturile de carne, 
ca de pildă bucăţile îngheţate, aparţineau câinelui care le 
găsea. Nu greşise cu nimic, nu încălcase nici o lege şi totuşi 


băiatul se pregătea să-i tragă o chelfăneală. Colţ Alb abia îşi 
dădu seama ce se petrece. Făcu un ocol într-un moment de 
furie şi atât de repede, încât nici băiatul nu-şi dădu seama. 
Tot ceea ce ştiu băiatul era că se trezise răsturnat în 
zăpadă, iar mâna în care ţinea bâta îi fusese sfâşiată de 
dinţii lui Colț Alb. 

Colț Alb ştia însă că încălcase legea zeilor. Îşi înfipsese 
colții în carnea sfântă a unuia dintre ei şi nu se putea 
aştepta decât la cea mai cumplită pedeapsă. Dădu fuga la 
Castor Cenugşiu şi se ghemui după picioarele lui 
protectoare, când băiatul pe care îl muşcase şi familia 
acestuia veniră să ceară răzbunare. Plecară însă fără să fi 
primit satisfacţie. Castor Cenuşiu îl apărase pe Colț Alb. Îl 
apăraseră şi Mit-sah şi Kloo-kooch. Ascultând ciorovăiala şi 
urmărind gesturile furioase, pricepu că fapta pe care-o 
săvârşise era îndreptăţită. Şi în felul acesta înţelese că 
existau zei şi zei. Erau zeii lui, şi mai erau şi alţi zei, şi se 
deosebeau între ei. De la zeii lui el trebuia să primească 
totul, fie că era drept, fie că era nedrept, dar nu era silit să 
primească nedreptatea din partea altor zei. În acest caz era 
dreptul lui să se răzbune, folosindu-şi colții. 

Înainte ca ziua să se fi scurs, Colţ Alb mai învăţă ceva 
despre această lege. Pe când Mit-sah aduna singur lemne 
de foc în pădure, întâlni pe băiatul care fusese muşcat. 
Acesta mai era întovărăşit şi de alţi băieţi. Urmă un schimb 
de cuvinte aprinse. Apoi toţi băieţii îl atacară pe Mit-sah. 
Era vai de el. Loviturile plouau din toate părţile. La început, 
Colț Alb privi. Găsea că aceasta este o treabă a zeilor şi că 
nu-l priveşte pe el. Apoi îşi dădu seama că Mit-sah, unul din 
zeii lui, mănâncă bătaie. Nu dintr-un imbold al raţiunii făcu 
Colţ Alb ceea ce făcu. Un val de furie nebună îl împinse 
între cei ce se luptau. Cinci minute mai târziu peisajul era 
presărat de băieţi care fugeau: mulţi lăsau dâre de sânge 
pe zăpadă, semn că dinţii lui Colț Alb nu-şi pierduseră 
vremea. Când Mit-sah îşi povesti păţania în tabără, Castor 
Cenuşiu porunci să i se dea carne, multă carne, lui Colț Alb, 


care, stând sătul şi somnoros lângă foc, înţelese că legea şi- 
a primit confirmarea. 

Prin aceste încercări, Colţ Alb ajunse să cunoască datoria 
de a apăra proprietatea. De la apărarea trupului zeului său 
şi până la apărarea bunurilor lui nu era decât un pas, şi 
acest pas fusese şi el făcut. Ceea ce aparţinea zeului său 
trebuia apărat împotriva întregii lumi - chiar muşcându-i pe 
alţi zei. Dar un asemenea act nu numai că era în sinea lui o 
nelegiuire, ci şi plin de primejdii. Zeii erau atotputernici şi 
un câine nu se putea măsura cu ei; totuşi Colţ Alb învăţă să- 
i înfrunte, fioros de războinic şi de neînfricat. Datoria trecu 
peste sentimentul fricii, şi aceia dintre zei care obişnuiau să 
fure învăţară să nu se atingă de avutul lui Castor Cenuşiu. 

În legătură cu aceasta, Colţ Alb a învăţat repede că zeul 
care fură este de obicei un zeu laş, gata s-o rupă de fugă 
atunci când se dă alarma. A mai învăţat că, din momentul 
când el dădea alarma şi până ce Castor Cenuşiu sărea în 
ajutor, trecea foarte puţin timp. Şi a înţeles că nu teama de 
el, ci de Castor Cenugşiu îl făcea pe hoţ să fugă. Colţ Alb nu 
dădea niciodată alarma lătrând. El nu lătra niciodată. 
Sistemul lui era să se repeadă de-a dreptul la cel nepoftit şi 
să-şi înfigă colții în el, dacă putea. Fiind de felul lui 
morocănos şi singuratic şi neavând nimic de-a face cu 
ceilalţi câini, el era deosebit de nimerit să păzească avutul 
stăpânului său şi în acest scop era încurajat şi dresat de 
Castor Cenuşiu. Ca urmare, Colţ Alb deveni şi mai crud, mai 
neîmblânzit şi mai singuratic. 

Lunile se scurgeau, întărind tot mai mult convenţia dintre 
câine şi om. Aceasta era vechea convenţie pe care primul 
lup venit din wild o făcuse cu omul. Şi asemenea tuturor 
lupilor şi câinilor sălbatici care i-au urmat şi au făcut şi ei la 
fel, Colț Alb statornici o învoială, care-l privea doar pe el. 
Condiţiile erau simple. Pentru a avea un zeu în carne şi oase 
îşi dăruia propria-i libertate. Hrană şi foc, apărare şi 
tovărăşie erau câteva din lucrurile pe care le primea de la 


zeu. În schimb păzea avutul zeului, îl apăra, muncea pentru 
el şi îi dădea ascultare. 

Să ai un zeu, înseamnă să ai obligaţii. Obligaţiile lui Colţ 
Alb erau să-şi facă datoria şi să se teamă, dar nu să 
iubească. Nu ştia ce înseamnă dragostea. Nu o încercase 
vreodată. Kiche era o amintire îndepărtată. În afară de 
aceasta, nu numai că părăsise wildul şi propria lui seminţie 
când se supusese omului, dar condiţiile convenției erau de 
aşa natură, încât, dacă ar mai fi întâlnit-o vreodată pe 
Kiche, nu şi-ar fi părăsit zeul ca să plece cu ea. Credinţa 
faţă de om părea o lege a însăşi fiinţei lui, mai puternică 
decât dragostea de libertate, de seminţie şi rudenie. 

Capitolul 6 

FOAMETEA. 

Primăvara era aproape când Castor Cenuşiu îşi încheie 
călătoria lui cea lungă. Era în aprilie, şi în ziua în care intră 
în satul lor şi fu deshămat de Mit-sah Colț Alb împlini un an. 
Deşi mai avea mult până să fie mare, Colţ Alb era cel mai 
bine dezvoltat câine de un an din tot satul, în afară de Lip- 
Lip. Moştenise statura şi forţa atât de la tatăl lui, lupul, cât 
şi de la Kiche, şi chiar de pe acum era la fel de mare ca şi 
câinii adulţi. La trup nu arăta însă prea bine legat! Era zvelt 
şi lung, iar forţa lui - mai mult nervoasă decât masivă. Blana 
avea adevărata culoare a blănii de lup şi, după toate 
aparențele, era un adevărat lup. Faptul că dinspre Kiche 
era pe sfert câine nu lăsase nici o urmă fizică, deşi în ce 
priveşte alcătuirea minţii, acest lucru îşi pusese pecetea. 

Rătăcea prin sat recunoscând, cu o satisfacţie reţinută, pe 
diferiţii zei pe care îi cunoscuse înaintea marii călătorii. 
Apoi erau câinii, căţeii care creşteau ca şi el şi dulăii care 
nu mai păreau atât de mari şi de grozavi cum i se 
întipăriseră lui în minte. De aceea se speria mai puţin decât 
odinioară şi păşea mândru printre ei, cu o oarecare 
nepăsare, ce îi era pe cât de nouă, pe atât de plăcută. 

Exista şi Baseek, un câine bătrân şi încărunţit, care, pe 
vremea când Colț Alb măsura doar o şchioapă, era de ajuns 


să-i arate colții, ca să-l facă să se chircească şi să se târască 
cât colo. Baseek îi dovedise lui Colţ Alb cât era de 
neînsemnat şi tot de la el avea să mai afle multe din 
prefacerile ce se petreceau în făptura lui. Pe când Baseek 
slăbise din pricina vârstei, Colț Alb se întărise o dată cu 
tinereţea. 

Cu prilejul tăierii unui elan ucis nu de mult. Colţ Alb 
cunoscu noile relaţii în care se afla cu lumea câinilor. 
Căpătase o copită şi o parte din fluierul piciorului, de care 
atârna o bucată bună de carne. Retras din focul învălmăşelii 
celorlalţi câini - ascuns într-un desiş - îşi devora tocmai 
prada, când Baseek se repezi la el. Înainte de a-şi da seama 
ce face, îl muşcă pe intrus de două ori şi sări în lături. 
Baseek rămase surprins de îndrăzneala celuilalt şi de 
iuţeala atacului. Stătea, uitându-se prosteşte la Colț Alb, cu 
osul crud şi roşu între ei. 

Baseek era bătrân şi ajunsese să cunoască curajul mereu 
mai mare al câinilor pe care până atunci avea obiceiul să-i 
terorizeze. Amarnice erau experienţele de felul acesta, pe 
care le făcea fără să vrea, fiind nevoit până în cele din urmă 
să-şi pună la încercare toată înţelepciunea ca să o poată 
scoate la capăt. Altădată ar fi sărit la Colţ Alb, cuprins de un 
val de mânie îndreptăţită. Dar acum, puterile lui slăbite nu-i 
îngăduiau o asemenea aventură. Se zbărli fioros şi privi 
ameninţător pe deasupra osului, la Colţ Alb. Trezindu-i-se 
tot respectul din trecut, Colţ Alb păru că se pleacă, se 
strânge şi se făcu mic, cătând o cale de a bate în retragere 
într-un fel nu prea ruşinos. 

Dar tocmai aci greşi Baseek. Dacă s-ar fi mulţumit doar să 
arunce priviri fioroase şi amenințătoare, toate ar fi fost 
bune. Gata să se retragă, Colţ Alb ar fi plecat lăsându-i 
carnea. Dar Baseek nu aşteptă. Consideră ca şi câştigată 
victoria şi făcu un pas înainte, spre carne. În timp ce se 
pleca neatent s-o miroasă, Colț Alb se zbârli uşor. Nici chiar 
atunci n-ar fi fost prea târziu pentru Baseek să repare 
lucrurile. Ar fi fost de ajuns să stea deasupra cărnii, cu 


capul ridicat, şi să se încrunte la el şi, în cele din urmă, Colţ 
Alb şi-ar fi văzut de drum. Dar carnea proaspătă îi umplea 
nările lui Baseek şi lăcomia îl împinse să muşte din ea. 

Asta însă era prea mult pentru Colț Alb. La atât de puţin 
timp după lunile acelea în care îi dominase pe tovarăşii lui 
de atelaj, îi era cu neputinţă să rămână nepăsător, în timp 
ce altul devora carnea ce îi aparţinea. Lovi - după obiceiul 
lui - fără de veste. După prima muşcătură, urechea dreaptă 
a lui Baseek era sfârtecată în fâşii. Şi acesta rămase 
încremenit în faţa iuţelii cu care se petrecură lucrurile. Dar 
ceea ce urmă fu şi mai dureros şi se succedă cu aceeaşi 
repeziciune. Baseek se trezi dat peste cap şi muşcat de 
gâtlej. Pe când încerca să se ridice, câinele cel tânăr îi 
înfipse de două ori colții în umăr. luţeala cu care se 
petrecuseră toate acestea era uluitoare. Se repezi zadarnic 
la Colţ Alb şi, jignit, clămpăni în gol. În clipa următoare, 
botul îi era sfârtecat şi Baseek se trase înapoi dinaintea 
cărnii, clătinându-se. 

Roata se întorsese. Colţ Alb stătea deasupra osului, zbârlit 
şi ameninţător, pe când Baseek se opri ceva mai departe, 
gata să bată în retragere. Nu îndrăzni să lupte cu acest 
căţel iute ca fulgerul şi din nou simţi - cu şi mai multă 
amărăciune - slăbiciunea bătrâneţii care se apropia. 
Încercarea lui de a-şi apăra demnitatea era eroică. 
Întorcând calm spatele câinelui cel tânăr şi osului, ca şi 
când niciunul, nici celălalt n-ar fi fost demni să fie luaţi în 
seamă, se îndepărtă păşind ţanţoş. Şi nu se opri să-şi lingă 
rănile sângerânde până ce nu se convinse că nu era văzut. 

Pentru Colț Alb, întâmplarea avu ca efect o şi mai mare 
încredere în sine, precum şi o mai mare mândrie. Păşea mai 
puţin supus printre câinii cei vârstnici; atitudinea lui faţă de 
ei era acum mai puţin îngăduitoare. Nu că şi-ar fi dat 
osteneala să caute pricină. Departe de el aşa ceva. Dar în 
felul lui, cerea consideraţie. Ţinea la dreptul lui de a merge 
pe propriul său drum, netulburat şi fără să se ferească în 
lături pentru vreun alt câine. Trebuia să se ţină seamă de 


el, atâta tot. Nu mai putea fi desconsiderat şi trecut cu 
vederea, aşa cum era soarta căţeilor şi cum continua să fie 
soarta celor care erau înhămaţi cu el la acelaşi atelaj. Se 
dădeau la o parte din drum, făceau loc câinilor mai mari şi, 
ori de câte ori erau siliţi de aceştia, le cedau şi carnea. Dar 
Colţ Alb, puţin sociabil, singuratic, ursuz, abia aruncând 
câte o privire în dreapta sau în stânga, temut şi fioros, 
depărtat şi străin, era acceptat ca egal printre vârstnicii 
care îl priveau uluiţi, învăţară foarte repede să-l lase în 
pace, fără să încerce acte de duşmănie sau oferte de 
prietenie. Dacă îl lăsau în pace, îi lăsa în pace - o stare de 
lucruri pe care, după câteva ciocniri, o găsiră ca cea mai de 
dorit. 


Pe la mijlocul verii, Colț Alb avea să trăiască o altă 
încercare. Mergând tiptil să cerceteze o altă tipie înălţată la 
marginea satului în timpul cât el fusese plecat cu vânătorii 
după elan, dădu de-a dreptul peste Kiche. Se opri şi se uită 
la ea. Îşi aminti vag, totuşi de ea; nu acelaşi lucru s-ar fi 
putut spune şi despre Kiche. Ea ridică buza, cu vechiul ei 
mârâit ameninţător. Amintirile lui Colţ Alb se limpeziră 
atunci cu totul. Vremurile uitate, când era pui, toate 
acestea erau legate de mârâitul atât de cunoscut cu care-l 
întâmpinase şi acum. Înainte de a-i fi cunoscut pe zei, ea 
fusese centrul universului lui. Vechile sentimente intime de 
odinioară îl copleşiră. Sări spre ea cu bucurie, dar Kiche îl 
primi cu colții tăioşi, care-i sfâşiară obrazul până la os. Colţ 
Alb nu pricepu. Se dădu înapoi, zăpăcit şi nedumerit. 

Dar nu era vina ei. O mamă de lup nu era făcută să-şi 
amintească de puii ei de acum un an sau mai mult. Aşa că 
ea nu-şi aminti de Colţ Alb. Era un animal străin, un 
nepoftit; şi puii ei de acum îi dădeau dreptul să nu-i placă o 
astfel de apariţie supărătoare. 

Unul din pui se întinse spre Colţ Alb. Erau fraţii lui vitregi, 
dar nu ştiau acest lucru. Colţ Alb adulmecă plin de 
curiozitate puiul, dar Kiche se repezi la el, însemnându-i 
obrazul pentru a doua oară. El se dădu mai înapoi. Toate 
amintirile de odinioară; toate gândurile ce se legau de ele 
se topiră din nou şi reintrară în mormântul din care 
fuseseră trezite la viaţă. O privi pe Kiche cum îşi lingea 
puiul, oprindu-se în răstimpuri ca să mârâie la el. În ochii lui 
ea nu mai preţuia nimic. Învăţase să se descurce fără ea. 
Uitase însemnătatea ei. Nu mai exista nici un loc pentru ea 
în ordinea lucrurilor lui, după cum nici el nu mai avea loc în 
ordinea lucrurilor ei. 

Stătea încă locului, prostit şi uluit, cu amintirile uitate, 
întrebându-se ce se petrece, când Kiche îl atacă a treia 
oară, ca să-l pună pe fugă. Şi Colţ Alb îngădui să fie alungat. 
Era vorba de o femelă din rasa lui, şi o lege a rasei lui făcea 
ca masculii să nu se lupte cu femelele. Nu ştia nimic despre 


această lege, pentru că nu era o generalizare a minţii, ceva 
obţinut prin experienţa lui. O simţi doar ca pe un îndemn 
lăuntric, o chemare a instinctului, acelaşi instinct care-l 
făcuse să urle la lună şi la stele, nopţi de-a rândul şi să se 
teamă de moarte şi de necunoscut. 

Lunile trecură. Colț Alb deveni mai puternic, mai greu şi 
mai masiv, în timp ce caracterul i se dezvolta pe drumul 
trasat de ereditatea şi de mediul lui. Ereditatea lui era ceva 
viu care putea fi asemuit lutului. Avea multe posibilităţi, 
putea fi modelat în multe şi felurite forme. Mediul 
modelează lutul pentru a-i da o formă anume. Astfel, dacă 
Colț Alb n-ar fi tras niciodată la focul omului, wildul l-ar fi 
modelat ca pe un adevărat lup. Dar zeii îi dăduseră un alt 
mediu şi el luă forma unui câine, care era mai degrabă 
aceea a unui lup, dar totuşi câine şi nu lup. 

Şi astfel, după cum era lutul firii sale şi influenţa mediului, 
caracterul său luă o formă oarecum deosebită. Nu exista 
nici o ieşire. Devenea tot mai ursuz, mai nesociabil, mai 
singuratic, mai feroce; iar câinii învățau din ce în ce mai 
mult că era mai bine să stea pe picior de pace cu el decât 
pe picior de război, şi Castor Cenuşiu îl preţuia pe zi ce 
trecea tot mai mult. 

Colţ Alb, care părea că adună putere în toată fiinţa lui 
suferea totuşi de o slăbiciune supărătoare. Nu putea să 
îndure să se râdă de el. Ura râsul oamenilor. N-aveau decât 
să râdă între ei de orice le-ar fi dorit inima, numai de el nu, 
şi atunci nu i-ar fi păsat. Dar îndată ce râsul se întorcea 
împotriva lui, era cuprins de cea mai cumplită furie. Din 
serios, demn şi întunecat cum era, râsul îl făcea să turbeze 
de furie, până la ridicol. Îl supăra şi îl zdruncina atât de 
mult, încât ore de-a rândul se purta ca un diavol. Şi vai de 
câinele care în asemenea clipe se ciocnea de el! Cunoştea 
prea bine legea, ca să se lege de Castor Cenugşiu; în spatele 
lui Castor Cenugşiu era o bâtă şi divinitatea. Pe când în 
spatele câinilor nu era decât întinderea, şi într-acolo fugeau 


de câte ori apărea Colț Alb, pe care râsul oamenilor îl 
scotea din minţi. 

În cel de altreilea an alvieţii lui, o mare foamete se abătu 
peste indienii de pe fluviul Mackenzie. Vara lipsi peştele, 
iarna, renii - caribu îşi părăsiră obişnuitele lor poteci. Elani, 
abia de se zărea câte unul, iepurii aproape dispăruseră, 
animalele de pradă pieriseră. Lipsite de hrana cea de toate 
zilele, istovite de foame, se atacară unele pe altele, 
devorându-se. Supravieţuiră doar cei puternici. Zeii lui Colţ 
Alb vânau dintotdeauna. Cei bătrâni şi slabi pieriră de 
foame. 

Domnea jalea peste satul în care femeile şi copiii se lipseau 
de hrană, pentru că puţinul ce-l aveau să poată intra în 
stomacurile vânătorilor istoviţi şi cu ochii înfundaţi, care 
băteau pădurile căutând zadarnic vânat. 

Foametea îi împinsese atât de departe pe zei, încât 
mâncară pielea tăbăcită, moale, a mocasinilor şi mănuşilor 
lor, în timp ce câinii îşi mâncară hamurile de pe spate şi 
chiar bicele. Apoi, câinii se mâncară între ei, iar zeii îi 
mâncară pe câini. Mai întâi fură sacrificați cei mai slabi şi 
mai nevolnici. Câinii rămaşi priveau şi înțelegeau. Câţiva 
dintre cei mai îndrăzneţi şi mai înţelepţi părăsiră focurile 
zeilor, care ajunseseră un adevărat abator, şi fugiră în 
pădure, unde până la urmă pieriră de foame sau sfârtecaţi 
de lupi. 

În aceste vremuri chinuite, Colț Alb se refugie şi el în 
codru. Era mai făcut pentru această viaţă decât restul 
câinilor, pentru că pe el îl călăuzeau cele învăţate pe când 
fusese pui. Ajunsese deosebit de dibaci în vânarea 
vieţuitoarelor mici. Şedea pitit ore întregi, urmărind fiece 
mişcare a veveriţei precaute, aşteptând cu o răbdare la fel 
de mare pe cât îi era foamea până ce veverița se aventura 
pe pământ. Dar nici atunci Colţ Alb nu se grăbea. Aştepta 
până ce era sigur de lovitură înainte ca veverița să se poată 
refugia în copac. Atunci şi numai atunci ţâşnea din 
ascunzişul lui, ca un proiectil cenuşiu, cu o iuţeală de 


necrezut, fără să-şi greşească vreodată ţinta - veverița care 
fugea, dar nu destul de iute. 

Oricât de mult succes avea în vânătoarea lui după 
veveriţe, exista însă ceva care-l împiedica să trăiască şi să 
se înzdrăvenească de pe urma lor. Nu erau destule. Astfel 
se văzu forţat să vâneze şi făpturi mai mici. Foamea îi era 
atât de aprigă, încă nu se codea câteodată să scormonească 
după şoareci, în găurile lor din pământ. Şi nici nu se dădea 
înapoi să se bată cu o nevăstuică, tot atât de flămândă ca şi 
el, dar adesea mai feroce. 

În clipele cele mai grele de foame se întorcea la locurile 
oamenilor. Dar nu intra în tabără. Pândea în pădure, 
ferindu-se să fie descoperit şi jefuind cursele de iepuri, în 
rarele prilejuri când cădea vreo pradă. Jefui până şi 
iepurele din cursa lui Castor Cenuşiu, într-o vreme în care 
acesta cutreiera pădurea, clătinându-se pe picioare, adesea 
lăsându-se jos să se odihnească din pricina slăbiciunii şi a 
gâfâielii. 

Într-una din zile, Colţ Alb întâlni un lup tânăr, jigărit, doar 
piele şi oase, cu încheieturile muiate de foame. De n-ar fi 
fost el însuşi flămând Colț Alb ar fi plecat împreună cu lupul 
sau chiar ar fi intrat în haită alături de fraţii lui sălbatici. 
Dar aşa, îl dobori pe lupul cel tânăr, îl ucise şi-l mâncă. 

Soarta părea să-l protejeze. Întotdeauna când îl încolţea 
lipsa de hrană, găsea câte ceva de ucis, iar în timpul când 
era slab, avu norocul să nu dea peste el nici un animal de 
pradă mai mare. Astfel, odată, după ce prinsese puteri de 
pe urma unui râs din care mâncase două zile, o haită de 
lupi înfometați dădu peste el. Urmă o goană nebună şi 
sălbatică, dar el era mai bine hrănit decât ei şi în cele din 
urmă îi lăsă departe, în urma lui. Şi nu numai că se depărtă 
de ei, dar făcând un ocol larg, se întoarse înapoi, pe pârtia 
făcută de el însuşi şi întâlni pe unul din urmăritorii lui 
istoviţi. 

Apoi părăsi ţinutul şi plecă la drum, spre valea în care se 
născuse. Aici, în vechea vizuină, o întâlni pe Kiche. După 


cum îi era obiceiul, părăsise şi ea focurile neospitaliere ale 
zeilor, întorcându-se la vechiul adăpost ca să nască. Când 
aparu Colţ Alb, din toţi puii ei doar unul mai trăia, şi nici 
acesta nu mai avea multe zile. Vieţile tinere aveau puţini 
sorţi pe o astfel de foamete. 

Kiche nu-l primi prea drăgăstoasă pe fiul ei cel mare. Lui 
Colț Alb însă nu-i păsa. Crescuse mai mare decât mama lui. 
Aşa că întoarse spatele resemnat şi o apucă în susul apei. 
Acolo unde râul se bifurca, o luă spre stânga şi dădu de 
vizuina râsului cu care el şi mama lui se luptaseră cândva. 
Aici, în vizuina părăsită, se cuibări şi se odihni o zi. 

Pe la începutul primăverii, când zilele de foamete erau pe 
sfârşite, îl întâlni pe Lip-Lip, care se refugiase şi el în 
pădure, unde dusese o viaţă amărâtă. Colț Alb dădu peste el 
pe neaşteptate. Mergând în direcţii opuse, la poalele unui 
povârniş înalt, ocoliră un colţ de stâncă şi se găsiră faţă în 
faţă. Se opriră, cuprinşi de o bruscă nelinişte, şi schimbară 
priviri pline de neîncredere. 

Colţ Alb arăta minunat. Vânătoarea îi fusese spornică şi 
timp de o săptămână mâncase pe săturate. Era chiar 
îmbuibat de ultima lui pradă. Dar în clipa în care îl văzu pe 
Lip-Lip, tot părul i se zbărli pe spate. Se zbârlise fără să 
vrea - era în acea stare fizică, care în trecut îi întovărăşea 
întotdeauna starea de spirit pricinuită de teroarea şi 
persecuția dezlănţuite împotrivă-i de Lip-Lip. Ca şi în trecut 
când se zbârlea şi începea să mârâie la vederea lui Lip-Lip, 
se zbârli şi mârâi fără să vrea şi acum. Nu-şi pierdu vremea. 
Făcu repede şi desăvârşit ceea ce trebuia. Lip-Lip încercă 
să dea înapoi, dar Colţ Alb îl împinse zdravăn cu umărul. 
Lip-Lip se dădu peste cap, căzând pe spate. Dinţii lui Colț 
Alb se înfipseră în gâtlejul sfrijit. Urmă o luptă pe viaţă şi pe 
moarte, în cursul căreia Colţ Alb se roti ţeapăn şi cu 
privirile încordate. Apoi îşi reluă drumul de-a lungul 
povârnişului, mergând tot timpul la poalele lui. 

Într-o zi, scurt timp după aceea, ajunse la marginea unei 
păduri, unde o fâşie îngustă de pământ ducea în jos până la 


fluviul Mackenzie. Odinioară mai fusese prin locurile 
acestea - pe atunci erau însă pustii. Acum aici era un sat. 
Pitit după arbori, Colț Alb se opri să cerceteze situaţia. 
Priveliştile, zgomotele şi mirosurile - toate îi erau 
cunoscute. Era vechiul sat care îşi schimbase aşezarea. Dar 
priveliştile, zgomotele şi mirosurile erau deosebite de cele 
de pe vremea când fugise din sat. Nu se auzea nici un 
scheunat şi nici un jeluit. Îi ajunseră la ureche zgomote care 
arătau că acolo e viaţă, iar când auzi glasul supărat al unei 
femei, îşi dădu seama că de fapt era supărarea cuiva care 
avea stomacul plin. lar văzduhul era îmbibat cu miros de 
peşte. Exista deci mâncare. Foametea trecuse. Păşi cu 
îndrăzneală afară din pădure şi intră în tabără, mergând 
de-a dreptul la tipia lui Castor Cenuşiu. Castor Cenugşiu nu 
era acolo, dar Kloo-kooch îl primi cu strigăte de bucurie şi 
cu un peşte proaspăt şi întreg, iar el se culcă jos, 
aşteptându-l pe Castor Cenugşiu. 

PARTEA a IV-a. 

Capitolul 1 

DUŞMANUL SEMINŢIEI SALE. 

Dacă în firea lui Colţ Alb a existat vreo înclinare, oricât de 
uşoară, să lege frăţie cu cei de o rasă cu el, o asemenea 
înclinare a fost cu totul înăbuşită atunci când a ajuns 
căpetenia atelajului. Pentru că acum câinii îl urau - îl urau 
pentru suplimentul de carne pe care Mit-sah i-l dădea, 
pentru toate favorurile, reale şi închipuite, pe care le 
primea, pentru că întotdeauna gonea în fruntea atelajului, 
cu smocul cozii fluturând şi cu spatele retrăgându-se 
neîncetat şi întărâtându-i. 

Şi Colț Alb îi ura la rându-i tot atât de aprig. Faptul că 
devenise înaintaş nu era ceva care să-l mulţumească. Să fie 
silit să alerge înaintea haitei care urlă, a haitei pe ai cărei 
câini îi burduşise unul câte unul şi pe care îi stăpânise timp 
de trei ani, era mai mult decât putea să îndure. Dar trebuia 
să îndure acest lucru sau să piară, şi viaţa din el nu dorea 
de loc să piară. În clipa în care Mit-sah dădu ordin de 


plecare, întregul atelaj ţâşni spre Colţ Alb, cu urlete aprige 
şi sălbatice. 

Nu era nici o scăpare. Dacă se întorcea spre ei, Mit-sah L- 
ar fi plesnit peste bot cu biciul care pişcă. Nu-i rămânea 
decât să gonească înainte. Nu putea să se ciocnească cu 
haita care urla, bizuindu-se pe coada şi pe picioarele lui 
dinapoi. Acestea nu erau arme potrivite cu care să înfrunte 
colții nemiloşi. Aşa că goni înainte, trecând peste propria-i 
fire şi mândrie cu fiecare salt pe care-l făcea şi gonind cât 
era ziua de lungă. 

Nu pot fi încălcate impulsurile firii cuiva fără a-l face să se 
închidă în sine. O astfel de întoarcere la matcă seamănă cu 
aceea a firului de păr care, crescut din trup, se întoarce în 
chip nefiresc spre locul de unde a ieşit, intrând în trup - 
lucru înveninat şi putred, care dă naştere suferinţei. La fel 
se petrecură lucrurile şi cu Colț Alb. Fiecare chemare a 
fiinţei lui îl împingea să sară la haita care îi urla pe urme, 
dar era voinţa zeilor ca aşa ceva să nu se întâmple, iar în 
spatele acestei voințe, ca s-o întărească, era biciul făcut din 
maţe de caribu, cu cureaua lui de treizeci de picioare, care 
muşca. Aşadar, Colţ Alb nu putu decât să se roadă de 
amărăciune şi în suflet îi crescu o ură şi o răutate egale cu 
ferocitatea şi cu imposibilitatea firii lui de a se lăsa 
domesticit. 

Dacă o fiinţă a fost vreodată duşmană rasei sale, apoi Colț 
Alb era acea fiinţă. El nu cerea îndurare şi nici nu o arăta 
faţă de alţii. Era necontenit sâcâit de colţii haitei, care îşi 
lăsa semne pe trupul lui, dar tot atât de înverşunat îşi lăsa 
el urmele pe trupurile celor din haită. Spre deosebire de 
majoritatea înaintaşilor care, atunci când se aşeza tabăra şi 
câinii erau deshămaţi, se grămădeau lângă zei spre a fi 
apăraţi, Colț Alb dispreţuia o asemenea apărare. Păşea cu 
îndrăzneală prin tabără, aplicând pedepse noaptea pentru 
tot ceea ce suferise ziua. Înainte de a fi fost făcut înaintaşul 
atelajului, haita învățase să se ferească din calea lui. Dar 
acum lucrurile stăteau altfel. Aţâţaţi de urmărirea lui de o zi 


întreagă, influenţaţi fără să-şi dea seama de faptul că-l 
vedeau necontenit fugind, stăpâniţi de simţământul 
dominaţiei din cursul întregii zile, câinii nu se puteau hotări 
să-i facă loc. De câte ori apărea printre ei, se stârnea 
gâlceava. Mersul lui Colț Alb era marcat de mârâituri şi 
muşcături. Până şi aerul pe care-l respira era suprasaturat 
de ură şi răutate, şi asta nu făcea decât să sporească ura şi 
răutatea din el. 

Când Mit-sah striga, poruncind atelajului să oprească, Colţ 
Alb asculta. La început, treaba asta provocase agitaţie 
printre câini. Se năpustiseră cu toţii asupra înaintaşului pe 
care-l urau atât, dar până la urmă văzură că lucrurile stau 
altfel. În spatele lui se afla Mit-sah, care pocnea din biciul 
cel mare. Şi astfel, câinii înţeleseseră că atunci când atelajul 
era oprit din poruncă, Colț Alb trebuia lăsat în pace. Dar 
când Colț Alb se oprea fără să fi primit poruncă, le era 
îngăduit să sară la el şi, dacă puteau, să-l sfâşie chiar. După 
câteva încercări, Colţ Alb nu se mai opri fără poruncă. 
Învăţă repede. Era în firea lucrurilor să înveţe repede, dacă 
voia să supravieţuiască în acele condiţii nemaipomenit de 
aspre, în care fusese hărăzit să trăiască. 

În tabără însă, câinii nu se puteau de loc deprinde să-i dea 
pace. Zi de zi, aţinându-se pe urmele lui şi sfidându-l, tot ce 
învăţaseră noaptea trecută se ştergea, iar în noaptea 
următoare trebuiau să înveţe din nou, pentru a da apoi 
totul uitării imediat. Pe de altă parte, exista un puternic 
motiv pentru a-l urî. Simţeau o deosebire de rasă între ei - 
o cauză de duşmănie suficientă în sine. Ca şi el, erau lupi 
domesticiţi. Dar ei fuseseră domesticiţi de generaţii. 
Pierduseră multe din ale wildului, astfel încât pentru ei 
wildul era necunoscutul cumplit, veşnic ameninţător şi 
veşnic pe picior de război. Pe când, după aspect, după felul 
de a acţiona şi după imbolduri, Colț Alb aparţinea încă 
wildului. Îl simboliza, era însăşi personificarea wildului, aşa 
că atunci când îi arătau colții, de fapt se apărau pe ei înşişi 


împotriva forţelor distrugătoare ce pândeau în umbra 
pădurii şi în bezna de dincolo de focul taberei. 

Dar câinii mai învăţară ceva, şi anume, să stea mereu 
împreună. Colţ Alb era prea cumplit pentru ca vreunul 
dintre ei să-l înfrunte de unul singur. Îi ieşeau în cale în 
grup, altminteri i-ar fi ucis unul câte unul, într-o singură 
noapte. Dar aşa cum se înfăţişau lucrurile, n-avea nici o 
şansă să-i poată ucide. Ar fi putut să dea peste cap vreunul 
din câini, dar haita s-ar fi năpustit asupră-i, înainte ca el să 
fi putut continua lupta şi să aplice muşcătura mortală la 
gâtlej. De cum se ivea un semn de gâlceavă, întregul atelaj 
se aduna ca să-l înfrunte. Câinii se mai ciorovăiau între ei, 
dar totul era dat uitării când se ivea vreo ceartă cu Colț Alb. 

Pe de altă parte, oricât s-ar fi străduit ei, pe Colţ Alb nu-l 
puteau răpune. Era prea iute pentru ei, prea grozav, prea 
inteligent. Ocolea locurile strâmte şi întotdeauna se 
retrăgea când se arătau hotărâți să-l împresoare. Cât 
despre faptul de a-l pune la pământ, niciunul din câini nu 
era în stare să facă asta. Picioarele lui se înţepeneau în 
pământ cu aceeaşi îndârjire cu care se agăţau de viaţă. 
Viaţa şi pământul de sub picioare erau sinonime în 
nesfârşita lui războire cu haita şi nimeni nu ştia mai bine 
acest lucru decât Colţ Alb. 

Aşa ajunse el duşmanul celor din seminţia lui - lupii aceia 
domesticiţi, muiaţi de focurile oamenilor şi slăbiţi de umbra 
protectoare a forţei omeneşti. Colţ Alb era crud şi 
neîmpăcat; aşa fusese modelat lutul lui. Jurase răzbunare 
tuturor câinilor şi trăia atât de cumplit această răzbunare, 
încât Castor Cenuşiu nu putea decât să se minuneze de 
cruzimea de care era în stare Colţ Alb: jura că n-a existat 
vreodată un asemenea animal; şi indienii din alte sate jurau 
şi ei acelaşi lucru când îşi aduceau aminte de istoriile cu 
uciderile câinilor săvârşite de Colţ Alb. 

Când Colț Alb împlini aproape cinci ani, Castor Cenuşiu îl 
luă într-o lungă călătorie, şi amintirea prăpădului pe care îl 
stârnise printre câinii din numeroase sate înşirate în lungul 


fluviului Mackenzie, de dincolo de Rockies11 şi în jos de 
Porcupine12, până la Yukon13, rămase de pomină. Colț Alb 
se desfăta răzbunându-se împotriva rasei lui. Erau câini de 
rând, nebănuitori. Nu erau deprinşi cu iuţeala şi precizia 
lui, cu atacul lui prin surprindere. Nu ştiau ce fel de 
creatură aducătoare de pierzanie era. Se zbârleau la el, 
păşind ţeapăn şi provocator, în timp ce el, fără să mai 
piardă vremea cu pregătiri de amănunt, trecea la acţiune, 
ţâşnind ca un arc de oţel, îi înhăţa de gât, nimicindu-i 
înainte ca vreunul din ei să-şi dea seama ce se întâmplă cu 
el, pradă încă surprizei. 

Ajunsese foarte iscusit în luptă. Calcula. Niciodată nu-şi 
irosea forţele, niciodată nu se pierdea în ciorovăieli de 
prisos. 

Se vâra prea repede în luptă ca să mai aibă timp de aşa 
ceva, şi, dacă nu nimerea, o tulea de asemenea cât mai 
repede. Simţea într-o măsură neobişnuită acea neplăcere 
pe care o are lupul în încăierare. Nu putea să sufere 
atingerea mai îndelungată a altui trup. Aceasta era 
aducătoare de primejdie. Îl scotea din fire. Simţea nevoia să 
fie departe, liber, pe propriile lui picioare, fără să atingă 
vreo vietate. Era wildul care mai stăruia în el. Acest 
simţământ fusese accentuat de viaţa neînduplecată de care 
avusese parte încă de pe vremea când era căţel. În jurul lui 
pândea primejdia. Era cursa, veşnica cursă, teama de ea, 
care pândea în adâncul fiinţei lui, întreţesută cu firea lui. 

Aşadar, ceilalţi pe care îi întâlnea nu aveau sorţi de 
izbândă în faţa lui. Se ferea de colții lor. Îi dobora sau pleca, 
şi el însuşi rămânea mereu neatins. În desfăşurarea 
normală a lucrurilor au existat şi excepţii. Aşa de pildă, se 
întâmplă odată ca, năpustindu-se asupra lui mai mulţi câini, 
să-l pedepsească înainte ca el să fi putut fugi; iar alte ori se 
întâmplă ca un singur câine să-i lase semne adânci. Dar 
toate acestea nu erau decât accidente. În general devenise 
un luptător atât de iscusit, încât ieşea neatins din luptă. 


Mai avea încă un avantaj. Măsura exact timpul şi distanţa. 
Şi lucrul acesta nu-l făcea în mod conştient. Nu calcula 
asemenea lucruri. Totul era mecanic. Ochii lui vedeau exact, 
iar nervii transmiteau cu precizie imaginea în creier. 
Alcătuirea lui era mai bună decât a câinilor de rând. 
Elementele din care era el făcut conlucrau mai bine şi mai 
sigur. Coordonarea lui nervoasă, mintală şi musculară era 
mai bună, mult mai bună. Când ochii lui trimiteau creierului 
imaginea mişcătoare a vreunei acţiuni, creierul, fără vreo 
sforţare conştientă, ştia care este spaţiul în care se petrece 
acţiunea, precum şi timpul necesar îndeplinirii ei. În felul 
acesta putea să evite săritura sau muşcătura vreunui alt 
câine şi în chiar clipa aceea să prindă fracțiunea de timp, 
infinit de mică, în care să-şi dezlănţuie atacul. Mecanismul 
trupului şi minţii lui era mai bine alcătuit. Şi pentru aceasta 
nu trebuia să fie lăudat el. Natura fusese mai darnică cu el 
decât cu animalele obişnuite, şi atâta tot. 

Era vară când Colţ Alb sosi la Fort-Yukon. Către sfârşitul 
iernii, Castor Cenuşiu străbătu valea cea mare dintre 
Mackenzie şi Yukon, iar primăvara şi-o petrecu vânând 
printre colții de stâncă de la apus ai Munţilor Stâncoși. 
Apoi, după ce gheaţa de pe râul Porcupine crăpă, îşi dură o 
luntre şi vâsli în josul apei, spre locul unde râul se întâlnea 
cu Yukonul, hăt-departe, chiar sub Cercul Arctic. Acolo se 
afla vechiul fort al Companiei Hudson Bay şi erau mulţi 
indieni, multă hrană şi o nemaiîntâlnită agitaţie. Era în vara 
anului 1898, şi mii de căutători de aur o luau în susul 
Yukonului, spre Dawson şi Clondike. Se aflau încă la sute de 
mile de ţinta lor, deşi mulţi dintre ei erau pe drum de un an 
de zile, iar drumul cel mai scurt pe care îl parcursese 
oricare dintre aceştia, spre a ajunge tocmai acolo, era de 
cinci mii de mile, în vreme ce alţii veneau de la celălalt 
capăt al lumii. 

Aci se opri Castor Cenuşiu. Îi ajunsese la urechi zvonul 
goanei după aur şi venise şi el cu câteva baloturi cu blănuri, 
mâănuşi şi mocasini cusuţi cu fir de maţe. Nu s-ar fi 


aventurat el cale atât de lungă, dacă nu s-ar fi aşteptat la 
un câştig mare. Dar ceea ce nădăjduise el era nimic pe 
lângă cele ce izbutise să realizeze. Nici în visul lui cel mai 
nebunesc nu sperase un câştig mai mare de sută la sută; 
câştigă însă mie la sută. Şi ca un adevărat indian, se instală 
să vândă cu grijă şi fără grabă, chiar dacă ar fi fost nevoie 
să stea toată vara şi restul iernii pentru a scăpa de marfă. 

La Fort-Yukon văzu Colț Alb primii oameni albi. 

Era foarte bănuitor faţă de ei. Nu se putea şti ce spaime 
tainice aveau în puterea lor, ce suferinţe nebănuite puteau 
pricinui ei. Era curios să-i urmărească, temându-se să nu fie 
simţit de ei. În primele ceasuri se mulţumi să dea târcoale 
pe furiş şi să-i urmărească cu privirea, de la o depărtare 
sigură. Apoi văzu că nu se întâmpla nici un rău câinilor care 
le dădeau târcoale şi se apropie. 

La rându-i devenise şi el obiectul unei mari curiozităţi din 
partea lor. Înfăţişarea lui de lup le atrăgea pe dată privirile, 
arătându-şi-l unul altuia. Lucrul acesta îl puse în gardă pe 
Colț Alb şi, când încercară să se apropie de el, le arătă colții 
şi se dădu înapoi. Niciunul din ei nu izbuti să pună mâna pe 
el, şi era bine că se întâmpla aşa. 

Colț Alb află curând că foarte puţini din aceşti zei - nu mai 
mulţi de o duzină, - trăiau aici. La fiecare două sau trei zile, 
un vapor, o altă manifestare uriaşă a puterii, venea la țărm, 
oprindu-se câteva ceasuri. Oamenii albi coborau de pe 
vapoare şi plecau cu ele din nou. Numărul acestor oameni 
părea nesfârşit. Cam în prima zi văzuse mai mulţi decât toţi 
indienii pe care îi fusese dat să-i vadă în viaţa lui; şi pe 
măsură ce zilele treceau, ei continuau să vină în susul apei, 
să se oprească şi s-o pornească iar în sus, până ce se 
pierdeau în depărtare. 

Dar dacă zeii albi erau atotputernici, câinii lor nu prea 
făceau parale. Acest lucru Colţ Alb îl descoperi curând, 
amestecându-se printre cei care coborau pe mal cu stăpânii 
lor. Aveau forme şi mărimi felurite. Unii aveau picioare 
scurte - prea scurte; alţii aveau picioare lungi - prea lungi; 


aveau păr în loc de blană şi unii dintre ei chiar foarte puţin. 
Şi nu era unul care să ştie să se bată. 

Ca duşman al rasei sale, lui Colţ Alb îi stătea în fire să se 
bată cu ei, ceea ce şi făcu, şi curând după aceea simţi un 
puternic dispreţ faţă de ei. Erau blegi şi neputincioşi, 
făceau larmă multă şi se zbăteau încolo şi încoace, 
încercând cu stângăcie să realizeze prin forţă pură ceea ce 
el izbutea prin îndemânare şi viclenie. Se năpusteau lătrând 
la el, iar el sărea în lături. Nu-şi dădeau seama unde 
dispărea; şi în aceeaşi clipă, el îi lovea în grumaz, dându-i 
peste cap şi muşcându-i de gâtlej. 

Uneori, lovitura izbutea şi câinele cădea în noroi, în timp 
ce haita de câini indieni, care aştepta, tăbăra pe el, 
sfâşiindu-l în bucăţi. Colţ Alb era înţelept. Învăţase de mult 
că zeii se supărau când le erau ucişi câinii. Oamenii albi nu 
erau o excepţie. Aşa că după ce răpunea pe vreunul din 
câinii lor, sfâşiindu-i gătlejul, se mulțumea să se dea 
deoparte şi să lase haita să vină şi să-i desăvârşească opera. 
Atunci se năpusteau oamenii albi, vărsându-şi toată mânia 
pe haită, în timp ce Colț Alb rămânea teafăr. Se oprea la o 
mică depărtare şi privea, în timp ce pietre, bâte, securi şi 
tot felul de arme se abăâteau peste tovarăşii lui. Colţ Alb era 
foarte înţelept. 

Dar şi tovarăşilor lui le veni mintea la cap, în felul lor, şi o 
dată cu ei, Colț Alb deveni şi el mai înţelept. Înţeleseră că 
numai în timp ce se ancora vaporul la țărm puteau petrece. 
După ce primii doi sau trei câini străini erau trântiţi şi 
răpuşi, oamenii albi îşi înghesuiau animalele înapoi pe bord, 
răzbunându-se cu furie pe ticăloşi. Unul din oamenii albi, 
văzându-şi câinele, un prepelicar, sfârtecat în bucăţi sub 
ochii lui, scoase un revolver, trase repede de şase ori, şi 
şase câini din haită zăceau morţi sau pe moarte - o altă 
manifestare a puterii, care se întipărise în mintea lui Colţ 
Alb. 

Dar toate acestea îi făceau plăcere. Nu-şi iubea seminţia şi 
era destul de îndemânatic să scape nevătămat. La început, 


uciderea câinilor oamenilor albi era o plăcere. După un 
timp, deveni o ocupaţie. N-avea nimic de făcut. Castor 
Cenugşiu era prins cu negustoria lui şi voia să se 
îmbogăţească, aşa încât Colţ Alb umbla haimana de-a lungul 
debarcaderului, însoţit de haita de câini indieni, care îşi 
făcuse o faimă înfricoşătoare şi aştepta sosirea vapoarelor. 
Îndată ce veneau, se porneau pe petrecere. După câteva 
minute, când oamenii albi îşi reveneau din surpriză, haita 
era împrăştiată. Petrecerea se curma până la sosirea 
vaporului următor. 

Nu se putea spune că din această haită făcea parte şi Colț 
Alb. Nicicând nu se amesteca cu ea, sta deoparte, 
întotdeauna singur şi chiar temut de ea. E drept că lucra cu 
haita. El începea cearta cu câinele străin, în timp ce haita 
aştepta. Şi după ce-l dobora pe străin, ceilalţi veneau să 
termine treaba. Dar e tot atât de adevărat că atunci el se 
retrăgea, lăsând pe cei din haită să încaseze pedeapsa din 
partea zeilor jigniţi. 

Nu trebuia să se străduiască prea mult ca să provoace 
gâlceavă. Tot ce avea de făcut atunci când câinii străini 
coborau pe mal, era să se arate. Cum îl vedeau, se repezeau 
la el. O făceau din instinct. El era wildul - necunoscut, 
cumplit, veşnic ameninţător, făptura care dădea târcoale în 
beznă, în jurul focurilor lumii primitive, când ei, ghemuiţi 
lângă foc, îşi adaptau din nou instinctele, învățând să se 
teamă de wildul din care veniseră şi de care se depărtaseră 
şi-l trădaseră. Generaţie după generaţie, de-a lungul 
tuturor generaţiilor, această teamă de wild se imprimase în 
firea lor. De secole, wildul însemna teroare şi nimicire. Şi în 
tot acest timp, stăpânii lor le îngăduiseră să ucidă făpturile 
wildului. Făcând asta, ei se apărau atât pe sine, cât şi pe zeii 
a căror tovărăşie o împărtăşeau. 

Şi astfel, proaspăt poposiţi din sudul molatic, aceşti câini, 
coborând pe pasarelă şi apoi pe malul Yukonului, cum îl 
zăreau, simțeau imboldul irezistibil de a se năpusti asupra 
lui ca să-l nimicească. Chiar de erau câini crescuţi la oraş, ei 


simțeau totuşi frica instinctivă de wild. Nu vedeau numai cu 
ochii lor, în lumina limpede a zilei, făptura aceea care 
aducea a lup şi care stătea dinaintea lor. O vedeau cu ochii 
strămoşilor, şi din amintirea moştenită de la ei îl cunoşteau 
pe Colţ Alb drept lup şi vechea ură se redeştepta în ei. 

Toate acestea îi făceau viaţa plăcută lui Colţ Alb. Dacă, 
văzându-l, se simțeau îndemnați să sară la el aceşti câini 
străini, cu atât mai bine pentru el şi cu atât mai rău pentru 
ei. Îl priveau ca pe o pradă care li se cuvenea, şi tot ca pe o 
pradă care i se cuvenea îi primea el. 

Nu în zadar văzuse el pentru prima oară lumina zilei într-o 
vizuină singuratică şi dăduse primele lui bătălii cu 
ptarmiganul, nevăstuica şi râsul. Şi nu în zadar copilăria îi 
fusese amărâtă de persecuția lui Lip-Lip şi a întregii haite 
de căţei. Ar fi putut să fie altfel, şi atunci ar fi fost şi el altfel. 
De n-ar fi existat Lip-Lip, şi-ar fi putut petrece vremea 
printre căţei atunci când era pui şi s-ar fi dezvoltat aducând 
mai mult a câine şi arătând mai multă bunăvoință faţă de 
câini. Dacă Castor Cenugşiu i-ar fi arătat afecţiune şi 
dragoste, acestea ar fi găsit ecou în adâncurile firii lui Colţ 
Alb, scoțând la lumină tot felul de însuşiri minunate. Dar 
lucrurile nu s-au petrecut aşa. Lutul lui Colţ Alb a fost 
plămădit altfel; făcându-l să fie aşa cum era, ursuz şi 
singuratic, lipsit de sentimentul dragostei şi crud - un 
duşman al seminţiei sale. 

Capitolul 2 

ZEUL CEL SMINIII. 

La Fort-Yukon trăiau puţini oameni albi. Veniseră de multă 
vreme în acel loc, îşi spuneau „maia” şi erau foarte mândri 
de aceasta. Pentru ceilalţi oameni, aşezaţi de curând în 
ţinut, nu aveau decât dispreţ. Cei care coborau de pe 
vapoare, noii veniţi, erau cunoscuţi ca chechaquos, iar când 
li se spunea astfel, ei lăsau întotdeauna capul în jos. Îşi 
făceau pâinea cu praf de copt. Aceasta era deosebirea 
dintre ei şi „maia”, care într-adevăr îşi făceau pâinea cu 
maia, pentru că nu aveau praf de copt. 


De fapt, toate acestea nu aveau nici o importanţă. Oamenii 
din fort îi dispreţuiau pe noii veniţi şi, ori de câte ori îi 
vedeau la strâmtoare, se bucurau. Se bucurau mai ales 
când Colț Alb şi haita lui, cu o faimă atât de proastă, dădeau 
iama printre câinii noilor veniţi. Când sosea un vapor, 
oamenii din fort îşi îndeplineau obligaţia de a cobori pe mal 
şi a asista la petrecere. O aşteptau cu aceeaşi nerăbdare ca 
şi câinii indienilor şi nu se lăsau rugaţi să preţuiască rolul 
feroce şi viclean pe care-l juca Colţ Alb. 

Printre ei era însă unul căruia această joacă îi provoca o 
bucurie deosebită. Cum auzea sirena vaporului, venea în 
fugă. Şi după ce ultima bătălie se termina, iar Colţ Alb cu 
haita se împrăştiau, el se întorcea agale spre fort, cu multă 
părere de rău. Uneori, când vreun câine delicat din sud era 
doborât, slobozind urletul cel din urmă sub colții haitei, el 
nu se putea stăpâni şi începea să ţopăie şi să strige de 
plăcere. Şi totdeauna îl urmărea cu atenţie pe Colț Alb, la 
care rânjea. 

Ceilalţi oameni din fort îl strigau „Frumosu”. Nimeni nu-i 
ştia prenumele şi, în general, în ţinut era cunoscut sub 
numele de Smith Frumosu. Dar era orice numai frumos nu. 
Porecla şi-o datora tocmai înfăţişării hâde. Îi lipsea mai cu 
osebire frumuseţea. Natura fusese zgârcită cu el. Mai întâi 
era mic de stat; deasupra scheletului lui supt se afla aşezat 
un cap încă mai izbitor de supt. Creştetul său părea un 
punct. De fapt, în copilărie, înainte ca tovarăşii lui să-l fi 
poreclit Frumosu, i se spusese „Gămălie”. 

La spate, pornind din creştet, capul i se teşea spre ceafă; 
în faţă cobora direct în pantă spre fruntea joasă şi deosebit 
de largă. De aci încolo, ca şi cum iar fi părut rău de 
zgârcenia ei, natura îi aşezase, cu o mână risipitoare, 
celelalte trăsături. Avea ochii mari şi între ei era o distanţă 
de doi ochi. Faţa îi era uriaşă în comparaţie cu corpul. 
Pentru a-l trăda şi mai bine, natura îl înzestrase cu un 
maxilar enorm, ieşit în afară. Era larg şi greu, pornind 
înainte şi în jos, părând că se odihneşte pe piept. Poate că 


acest aspect se datora oboselii gâtului subţire, care nu 
putea susţine aşa cum trebuie o greutate atât de mare. 

Această falcă dădea impresia unei crunte hotărâri. Ceva 
lipsea însă. Poate că era din pricina prisosului, poate că 
falca era prea mare. Oricum, era o înşelătorie. Smith 
Frumosu era cunoscut prin toate colţurile ținutului ca cel 
mai slab dintre laşii slăbănogi şi nevolnici. Şi pentru a-i 
întregi descrierea, dinţii lui erau mari şi galbeni, iar caninii 
de sus, mai mari decât ceilalţi dinţi, îi apăreau ca nişte coli 
de sub buzele subţiri. Ochii îi erau galbeni şi tulburi, ca şi 
cum natura ar fi dus lipsă de pigmenţi şi şi-ar fi adunat 
rămăşiţele de prin toate tuburile ei. La fel îi era şi părul, cu 
fire rare şi inegale, de culoare galben lutos şi galben 
murdar, crescut pe cap şi mijind pe obraz în smocuri şi 
mănunchiuri răzlețe, ca nişte grăunţe grămădite şi bătute 
de vânt. 

Pe scurt, Smith Frumosu era cumva monstruos, dar vina 
nu-i revenea lui. Nu era el răspunzător de aceasta. Aşa-i 
fusese plămădit lutul de la bun început. Gătea, spăla vasele 
şi făcea muncile grele pentru ceilalţi oameni din fort. Şi 
aceştia nu-l dispreţuiau. Îi arătau mai degrabă o îngăduinţă 
foarte omenească, o îngăduinţă pe care o arătau oricărei 
făpturi nedreptăţite din naştere. Le era şi frică de el. Furiile 
lui laşe îi făceau să se teamă de un glonte tras pe la spate 
sau de otravă în cafea. Cineva trebuia totuşi să gătească şi, 
oricare i-ar fi fost defectele, de gătit putea găti. 

Acesta era omul care se uita la Colț Alb, desfătându-se cu 
isprăvile lui fioroase şi râvnindu-l. Din prima clipă încercă 
să-l ademenească pe Colț Alb, dar el nici nu-i dădu atenţie. 
Mai târziu, când momelile lui deveniră stăruitoare, Colț Alb 
se zbârili, dezvelindu-şi colții şi dându-se înapoi. Nu-i plăcea 
omul. Nu-i plăcea de fel. Simţea răul din el şi se temea de 
mâna întinsă şi de încercările lui de a-i vorbi drăgălaş. Şi 
din toate aceste pricini îl ura pe acest om. 

Pentru făpturile mai simple, binele şi răul sunt lucruri uşor 
de înţeles. Binele reprezintă toate acele lucruri care aduc 


uşurare, mulţumire şi curmarea răului. De aceea le place 
binele. Răul reprezintă toate lucrurile pline de neplăcere, 
ameninţare şi suferinţă şi de aceea le urăsc aşa cum se 
cuvine. Colț Alb simţea că Smith Frumosu e rău. Din trupul 
strâmb şi din mintea sucită a acestuia, pe căi tainice 
apăreau emanaţii ale putreziciunii dinăuntru, asemenea 
negurii care se ridică de pe o mlaştină puturoasă. Nu cu 
ajutorul raţiunii şi nu numai cu cele cinci simţuri, ci prin 
alte simţuri, mai depărtate şi necatalogate, simţi Colţ Alb că 
omul acesta era primejdios de rău, gata în orice clipă să 
izbească. De aceea, pe făptura aceasta rea era înţelept s-o 
urască. 

Colț Alb se afla în tabără la Castor Cenuşiu când Smith 
Frumosu veni prima oară. La zgomotul surd al paşilor săi 
îndepărtați, înainte de a-l fi zărit, Colţ Alb ştiu cine vine şi 
începu să se zbârlească. Până atunci zăcuse pe jos în voia 
tihnei, dar se ridică iute şi, când omul sosi, se furişă, ca un 
adevărat lup, la marginea taberei. Nu ştia ce îşi spun, dar 
putea să-i vadă pe om şi pe Castor Cenugşiu cum stau de 
vorbă. Odată, omul arătă spre el şi Colț Alb răspunse cu un 
mârâit ca şi cum mâna ar fi coborât chiar asupra-i, în loc să 
fie, aşa cum era, la cincizeci de picioare depărtare. Omul 
râse de aceasta şi Colţ Alb se furişă spre pădurea care 
apără de toate, uitându-se înapoi ca să observe ce se 
petrece, în timp ce luneca uşor pe pământ. 

Castor Cenuşiu nu vru să vândă câinele. Se îmbogăţise din 
comerţ şi nu mai avea nevoie de nimic. Şi apoi, Colț Alb era 
un animal preţios. Cel mai puternic câine de ham pe care îl 
avusese vreodată şi cel mai bun înaintaş. Şi pe deasupra, pe 
tot Mackenzie şi Yukon nu se mai găsea un câine ca el. Ştia 
să lupte. Ucidea alţi câini tot atât de uşor cum ucid oamenii 
ţânţarii. (Ochii lui Smith Frumosu luciră la auzul acestor 
vorbe şi fiinţa aceasta hâdă îşi linse cu poftă buzele subţiri.) 
Nu, Colț Alb nu era de vânzare pe nici un preţ. 

Dar Smith Frumosu se pricepea la indieni. Începu să vină 
des în tabăra lui Castor Cenuşiu, ascunzând sub haine o 


sticlă sau aşa ceva. Unul din efectele whiskyului este că 
stârneşte setea. Lui Castor Cenuşiu începu să i se facă sete. 
Mucoasele lui aprinse şi stomacul ars începură să ceară tot 
mai mult din lichidul acela care pârjolea, iar creierul lui, 
răscolit cu totul de neobişnuitul stimulent, îl împingea să 
facă orice pentru a-l obţine. Banii pe care îi luase pe 
blănuri, mănuşi şi mocasini începură să se ducă. Începură 
să se ducă din ce în ce mai repede şi, pe măsură ce punga îi 
scădea, devenea tot mai neliniştit. 

În cele din urmă, banii, şi marfa, şi buna dispoziţie se 
duseră cu toatele. Nu-i mai rămăsese decât setea, o stăpână 
grozavă ce sălăşluia în făptura lui şi care devenea tot mai 
grozavă cu fiecare respiraţie lucidă. Atunci discută Smith 
Frumosu din nou cu el despre vânzarea lui Colț Alb; de astă 
dată însă preţul oferit era în sticle şi nu în dolari, şi urechile 
lui Castor Cenugşiu începură să asculte cu şi mai mult nesaţ. 

— Prinde câinele şi ia-l sănătos - fu ultimul lui cuvânt. 

Sticlele fură predate, dar după două zile - „Prinde-mi 
câinele” erau cuvintele cu care se adresă de astă dată 
Smith Frumosu lui Castor Cenuşiu. 

Într-o seară, Colț Alb se furişă în tabără şi se trânti la 
pământ cu un suspin de uşurare. Zeul temut nu era acolo. 
Zile de-a rândul îşi arătase tot mai aprig dorinţa de a pune 
mâna pe el, şi în acest timp Colţ Alb fusese silit să ocolească 
tabăra. Nu ştia ce rău îl ameninţă din partea acelor mâini 
stăruitoare. Ştia doar că îl ameninţă cu un rău şi că cel mai 
bun lucru pentru el era să se ţină departe, acolo unde nu îl 
puteau ajunge. 

Dar nici n-apucă să se culce bine, când Castor Cenugşiu se 
apropie, mergând pe două cărări, şi-i legă o curea de piele 
în jurul gâtului. Se aşeză lângă el, ţinând capătul curelei în 
mână. În cealaltă mână ţinea o sticlă, pe care, din când în 
când, o răsturna deasupra capului, şi această mişcare era 
însoţită de gâlgâituri. 

Trecu un ceas, când vibraţiile unor paşi în contact cu 
pământul îl precedară pe cel ce se apropia. Colţ Alb fu 


primul care le auzi şi se zbârli recunoscând ale cui sunt, în 
timp ce Castor Cenuşiu continua să dea din cap prosteşte. 
Colţ Alb încercă să tragă cureaua încet din mâna stăpânului 
său; dar degetele destinse se strânseră şi Castor Cenuşiu se 
ridică. 

Smith Frumosu păşi în tabără şi se aplecă asupra lui Colţ 
Alb. Acesta mârâi uşor, în sus, la făptura aceea de temut, 
urmărind cu încordare mişcarea mâinilor. Una din mâini se 
întinse şi începu să coboare spre capul lui. Mârâitul uşor 
deveni încordat şi aspru. Mâna continua să coboare încet, în 
timp ce el se ghemuia cât putu, privind-o cu răutate, iar 
mârâitul îi devenea tot mai nervos pe măsură ce - cu 
respiraţia din ce în ce mai scurtă - se apropia de punctul 
culminant. Pe neaşteptate dădu să muşte, înfigându-şi colții 
ca un şarpe. Mâna fu smucită înapoi şi dinţii se închiseră în 
gol cu un clănţănit ascuţit. Smith Frumosu era speriat şi 
supărat. Castor Cenuşiu îi lovi pe Colţ Alb în cap, făcându-l 
să se ghemuiască la pământ cu supunere. Privirile 
bănuitoare ale lui Colţ Alb urmăreau fiece mişcare. Îl văzu 
pe Smith Frumosu plecând şi întorcându-se cu o bâtă 
zdravănă. Apoi, Castor Cenuşiu îi dădu capătul curelei şi 
Frumosu o porni. Cureaua se întinse. Colț Alb se împotrivi. 
Castor Cenuşiu îl izbi în neştire, spre a-l face să se ridice şi 
să-l urmeze. Îl ascultă, dar se năpusti asupra străinului 
care-l trăgea după el. Smith Frumosu nu se feri; se 
aşteptase la asta. Învârti bâta cu iuţeală, oprind atacul la 
jumătatea drumului, şi-l dobori la pământ pe Colț Alb. 
Castor Cenuşiu râse şi dădu din cap aprobator. Smith 
Frumosu trase din nou de curea şi, de astă dată ameţit şi 
şchiopătând, Colț Alb se târi la picioarele lui. Nu se mai 
repezi a doua oară. O singură lovitură de bâtă îi ajungea ca 
să se convingă că zeul cel alb ştia s-o mânuiască, iar el era 
prea înţelept ca să lupte împotriva inevitabilului. Aşa că o 
porni întunecat pe urmele lui Smith Frumosu, cu coada 
între picioare şi cu respiraţia întretăiată de mârâituri slabe. 


Dar Smith Frumosu era numai cu ochii pe el, iar bâta stătea 
gata în orice clipă să lovească. 

La fort, Smith Frumosu îl legă bine şi se duse la culcare. 
Colț Alb aşteptă o oră, apoi apucă cureaua cu dinţii şi în 
zece secunde era liber. Nu pierduse timp. Şi nici nu fusese 
nevoie să roadă cu dinţii. Cureaua fusese tăiată în 
diagonală, aproape tot atât de drept ca de un cuţit. Apoi 
privi spre fort, zbârlindu-se şi mârâind. Se întoarse şi porni 
spre tabăra lui Castor Cenuşiu. Nu-i datora supunere 
acestui zeu străin şi cumplit. Se dăruise lui Castor Cenuşiu 
şi socotea că tot lui Castor Cenuşiu îi aparţinea încă. 

Dar cele petrecute înainte se repetară - cu o deosebire: 
Castor Cenugşiu îl legă din nou cu o curea şi a doua zi 
dimineaţă îl înapoie lui Smith Frumosu. Şi deosebirea se ivi 
aci. Smith Frumosu îi dădu o ciomăgeală. Legat zdravăn, 
Colţ Alb nu putea decât să se înfurie zadarnic şi să îndure 
pedeapsa. Şi bâta şi biciul fură folosite împotriva lui şi 
îndură cea mai cruntă bătaie de care avusese vreodată 
parte. Până şi bătaia aceea straşnică pe care o încasase de 
la Castor Cenuşiu pe când era căţel i se părea acum ceva 
blând în comparaţie cu aceasta. 

Treaba îi făcea plăcere lui Smith Frumosu. Se desfăta cu 
ea şi, zvâcnind biciul sau bâta, se holba la victima lui, cu 
ochii aprinşi de o privire nătângă, ascultând urletele de 
durere, gemetele şi mârâiturile lui neputincioase. Pentru că 
Smith Frumosu era crud, aşa cum sunt mişeii. Umilindu-se 
şi miorlăindu-se dinaintea loviturilor sau a vorbei furioase a 
altuia, se răzbuna la rându-i pe făpturile mai slabe decât el. 
Oricărei făpturi îi place puterea, şi Smith Frumosu nu făcea 
nici el excepţie. Neavând parte de putere printre ai lui, el 
se năpustea asupra făpturilor mai mici, afirmându-se în 
acest fel. Dar Smith Frumosu nu era propria lui creaţie şi 
de aceea nu trebuie condamnat. Venise pe lume cu un trup 
strâmb şi cu o minte necioplită. Aceasta îi era plămada şi 
lumea nu o modelase cu generozitate. 


Colț Alb îşi dădea seama de ce era bătut. Când Castor 
Cenugşiu îi legase cureaua în jurul gâtului şi capătul ei îl 
încredinţase lui Smith Frumosu, Colț Alb ştia că voinţa 
zeului său era să plece cu Smith Frumosu. Şi când acesta îl 
lăsase legat în afara fortului, ştia că era voinţa lui Smith 
Frumosu să rămână acolo. Prin urmare nu dăduse ascultare 
voinţei ambilor zei şi deci îşi merita pedeapsa. Văzuse în 
trecut câini schimbându-şi stăpânul şi mai văzuse şi fugari 
care erau bătuţi ca şi el acum. Era înţelept, totuşi în firea 
lui sălăşluiau forţe mai puternice decât înţelepciunea. Una 
din acestea era credinţa. Nu-l iubea pe Castor Cenuşiu; 
totuşi, chiar în faţa voinţei şi a mâniei acestuia, el îi arăta 
credinţă. Nu putea face altfel. Această credinţă era o 
însuşire a aluatului lui: însuşire care deosebea specia lui de 
alte specii, însuşire care le-a dat posibilitatea, lupului şi 
câinelui sălbatic, să vină de peste întinderi şi să se 
întovărăşească cu omul. 

După bătaie, Colț Alb se refugie înapoi în fort. De astă 
dată, Smith Frumosu îl priponi de un băț. Nu renunţi uşor 
la un zeu, şi aşa se petrecu şi cu Colţ Alb. Castor Cenuşiu 
era zeul lui şi, în ciuda voinţei acestuia, Colţ Alb încă se mai 
agăța de el şi nu voia să renunţe la el. Castor Cenuşiu îl 
trădase şi îl părăsise, dar faptul acesta nu avea nici un efect 
asupra lui. Nu în zadar se dăruise el cu trup şi suflet lui 
Castor Cenuşiu. Din partea lui Colț Alb nu existau rezerve şi 
legătura aceasta nu putea fi ruptă atât de uşor. 

Astfel, noaptea, pe când oamenii din fort dormeau, Colţ 
Alb apucă cu dinţii băţul care îl ţinea. Lemnul era uscat şi 
fusese legat atât de strâns de gâtul lui, încât abia de-l putea 
ajunge cu dinţii. Numai printr-un efort nespus de greu al 
mușchilor şi cu arcuirea cefei izbuti el să apuce băţul cu 
colții şi doar de margini; şi numai datorită unei uriaşe 
răbdări de ceasuri întregi izbuti să roadă băţul. Era un 
lucru care se presupunea că nu-l pot face câinii. Aşa ceva 
nu se mai întâmplase. Dar Colț Alb o făcu şi pe aceasta, 
plecând din fort în zori, cu capătul de băţ atârnat de gât. 


Era înţelept. Dar dacă ar fi fost numai înţelept, nu s-ar fi 
întors la Castor Cenuşiu, care îl trădase în două rânduri. El 
mai avea însă credinţă şi se întoarse pentru a fi trădat şi a 
treia oară. Din nou se lăsă legat cu o curea de gât de către 
Castor Cenugşiu şi din nou Frumosu veni să-l caute. Şi de 
astă dată fu bătut mai rău decât înainte. 

Castor Cenuşiu privea prosteşte, în timp ce omul alb 
mânuia biciul. Nu-i luă de fel apărarea. Nu mai era câinele 
lui. Când bătaia se termină, Colţ Alb era bolnav. Un câine 
delicat din sud ar fi murit după aşa ceva, el însă nu. Şcoala 
vieţii lui fusese mai aspră, el însuşi era făcut dintr-un aluat 
mai aspru. Avea o prea mare vitalitate şi era prea puternic 
legat de viaţă. Dar se simţea tare rău. La început n-a fost în 
stare nici să se târască şi Smith Frumosu trebui să-l aştepte 
un ceas. Apoi, orbeşte şi şovăitor, începu să meargă pe 
urmele lui Smith Frumosu, înapoi spre fort. 

De astă dată fu legat cu un lanţ care se dovedi mai tare ca 
dinţii lui şi Colț Alb se strădui zadarnic să scoată belciugul 
din scândura în care era bătut. După câteva zile, treaz şi 
ruinat, Castor Cenugşiu plecă în sus pe Porcupine, în lunga 
lui călătorie spre Mackenzie. Colţ Alb rămase pe Yukon în 
puterea unui om pe jumătate smintit şi brută pe de-a- 
ntregul. Dar ce poate şti un câine despre ce este nebunia? 
Pentru Colț Alb, Smith Frumosu era un zeu adevărat, chiar 
dacă se arăta a fi crunt. Era un zeu smintit, în cel mai bun 
caz, dar Colț Alb nu ştia nimic despre sminteală; el ştia doar 
că trebuie să se supună voinţei acestui nou stăpân şi să dea 
ascultare tuturor toanelor şi fanteziilor lui. 

Capitolul 3 

DOMNIA URII. 

În stăpânirea zeului cel smintit, Colţ Alb deveni un demon. 
Era ţinut în lanţ, într-un ţarc din spatele fortului, şi acolo 
Smith Frumosu venea să-l întărâte şi să-l necăjească până 
ce-l scotea din minţi cu sâcâielile lui. Foarte curând, omul 
descoperi susceptibilitatea lui Colţ Alb când se râdea de el 
şi îşi făcu un obicei să-şi râdă de el după ce mai întâi îi juca 


o farsă usturătoare. Râdea zgomotos şi dispreţuitor şi în 
acelaşi timp arăta în bătaie de joc cu degetul spre Colț Alb. 
În asemenea clipe, judecata îl părăsea pe Colț Alb şi în 
accesele lui de furie devenea mai descreierat chiar decât 
stăpânul lui. 

Odinioară, Colț Alb nu fusese duşman decât celor din rasa 
lui, şi încă un duşman aprig. Acum deveni duşmanul tuturor, 
mai crunt ca niciodată. Era chinuit atât de tare, încât ura 
orbeşte şi fără cea mai slabă urmă de judecată. Ura lanţul 
cu care era legat, oamenii care se uitau la el printre 
scândurile ţarcului, câinii care îi însoțeau pe oameni, 
mârâind răutăcios la el, care stătea neputincios. Ura până şi 
lemnul ţarcului care îl îngrădea, cel dintâi şi cel din urmă 
lucru pe care îl ura mai mult decât orice pe lumea asta era 
Smith Frumosu. 

Dar în tot ceea ce îi făcea lui Colț Alb, Smith Frumosu 
urmărea un scop. Într-o bună zi, mai mulţi oameni se 
adunară în jurul ţarcului. Smith Frumosu intră înarmat cu o 
bâtă şi dezlegă lanţul de la grumazul lui Colț Alb. După ce 
stăpânul ieşi, Colţ Alb, slobod, alergă prin ţarc de parcă era 
apucat, încercând să ajungă la oamenii de afară. Era măreţ 
în dezlănţuirea lui. Atingea cinci picioare în lungime când se 
ridica, şi două picioare şi jumătate până la umeri când era 
în patru labe, depăşind cu mult mărimea unui lup de talie 
corespunzătoare. Moştenise de la mama lui linia mai 
greoaie a câinelui, aşa încât cântărea - fără nici un fel de 
grăsime şi fără o singură uncie de carne - peste nouăzeci 
de pfunzi. Era tot numai muşchi, os şi tendoane - spiţă de 
luptător în cea mai bună formă. 

Uşa ţarcului se deschise din nou. Colț Alb se opri. Se 
petrecea un lucru neobişnuit. Aştepta. Uşa se deschise mai 
larg. Apoi, un câine cât toate zilele fu împins înăuntru şi uşa 
fu trântită cu zgomot în urma lui. Colţ Alb nu mai văzuse 
niciodată un astfel de câine (era un adevărat dulău); dar 
nici mărimea şi nici înfăţişarea fioroasă a celui nou venit nu 
îl înspăimântară. Exista ceva care nu era nici lemn, nici fier, 


asupra căruia putea să-şi verse ura. Sări înainte cu o 
fulgerare a colţilor care sfâşiară grumazul dulăului. Acesta 
scutură din cap, mârâi răguşit şi se năpusti asupra lui Colţ 
Alb. Dar Colţ Alb era când ici, când colo şi pretutindeni, 
scăpând necontenit şi ferindu-se, sărind mereu înainte şi 
sfâşiind cu colții, apoi dându-se în lături la timp ca să scape 
de pedeapsă. 

Oamenii de afară urlau şi aplaudau, în timp ce Smith 
Frumosu, stăpânit de o plăcere nespusă, se desfăta privind 
cum Colţ Alb îşi sfârteca şi ciopârţea adversarul. Încă din 
prima clipă era limpede că dulăul nu avea nici o speranţă. 
Era prea greoi şi prea încet. La sfârşit, pe când Smith 
Frumosu îl împingea înapoi pe Colţ Alb cu bâta, dulăul era 
târât afară de stăpânul lui. După aceea urmă plata 
rămăşagurilor şi banii zornăiră în palma lui Smith Frumosu. 

Colţ Alb privi cu încordare la oamenii strânşi în jurul 
ţarcului său. Mirosea a luptă; şi aceasta era acum singura 
cale ce i se încuviinţa pentru a-şi manifesta viaţa din el. 
Chinuit, aţâţat la ură, era ţinut prizonier, aşa încât nu avea 
alt mijloc de a-şi satisface această ură decât atunci când 
stăpânul lui găsea cu cale să-i opună vreun câine. Smith 
Frumosu îi cântărise bine forţele, căci de fiecare dată ieşea 
învingător. Într-una din zile fură vârâţi peste el trei câini, 
unul după altul. În altă zi fu vârât prin uşa ţarcului o 
matahală de lup, prins de curând în wild. Iar într-o altă zi 
fură aduşi doi câini în acelaşi timp şi azvârliţi împotriva lui. 
Aceasta a fost cea mai cruntă luptă pe care a dat-o vreodată 
şi, cu toate că până la urmă îi ucise pe amândoi, el însuşi 
era mai mult mort decât viu. 

Toamna, când căzu prima zăpadă şi sloiuri de gheaţă 
curgeau pe râu, Smith Frumosu plecă împreună cu Colț Alb 
pe un vapor care mergea în susul Yukonului, spre Dawson. 
Colţ Alb îşi câştigase acum renume în întreg ţinutul. Se 
făcuse cunoscut în lung şi în lat ca „lupul cel bătăuş”, şi 
nenumărați curioşi stăteau grămadă în jurul cuştii în care 
era ţinut el pe puntea vaporului. Se înfuria şi mârâia la ei 


sau zăcea liniştit, cercetându-i cu o ură rece. Şi de ce nui- 
ar fi urât? Nu-şi pusese niciodată întrebarea asta. Nu 
cunoştea decât ura şi se lăsa călăuzit de patima ei. Pentru 
el, viaţa devenise un iad. Nu fusese plămădit pentru aspra 
captivitate pe care animalele sălbatice o aveau de îndurat 
din partea oamenilor. Şi tocmai astfel era el tratat. Oamenii 
îl priveau, îl întărâtau împungându-l cu băţul printre gratii 
ca să-l facă să mârâie, şi apoi râdeau de el. 

Oamenii aceştia erau mediul lui şi ei îi plămădeau lutul, 
făcând din el o fiinţă cu mult mai feroce decât o hărăzise 
natura. Cu toate acestea, natura îi dăduse supleţe. În 
condiţiile în care multe alte animale ar fi murit ori s-ar fi 
pierdut cu firea, el se adaptă şi trăi. Şi aceasta fără să-i 
zdruncine moralul. Poate că Smith Frumosu, ca un tartor şi 
călău ce era, ar fi fost în stare să i-l zdruncine, dar până 
una-alta nu exista nimic care să arate că ar fi putut izbuti. 

Dacă Smith Frumosu avea un diavol în el, Colţ Alb avea şi 
el unul, şi cei doi turbau de furie unul împotriva celuilalt, 
neîncetat. Odinioară, Colț Alb avusese înţelepciunea să se 
plece şi să se supună unui om care avea o bâtă în mână; dar 
acum, această înţelepciune îl părăsi; doar simplul fapt că îl 
vedea pe Smith Frumosu era de ajuns ca să-i stârnească 
accese de furie. Iar când se aflau unul în faţa altuia şi era 
împins înapoi cu bâta, el continua să mârâie şi să-şi arate 
colții. Nimic nu izbutea să-l facă să nu mai mârâie. Oricât de 
crunt ar fi fost bătut, întotdeauna el mai scotea un mârâit, 
iar când Smith Frumosu renunţa şi se retrăgea, în urma lui 
se auzea un mârâit provocator, iar uneori Colț Alb se 
repezea la gratiile cuştii, lătrându-şi ura. 

Când vaporul ajunse la Dawson, Colţ Alb cobori pe uscat. 
Continua să aibă o viaţă publică, într-o cuşcă, înconjurat de 
oameni curioşi. Era expus ca „lupul cel bătăuş” şi oamenii 
plăteau câte cincizeci de cenți, în praf de aur, ca să-l vadă. 
Nu avea o clipă de răgaz. Dacă se culca, era întărâtat cu un 
băț ascuţit - pentru că spectatorii voiau să ştie pe ce au dat 
banii. Şi ca spectacolul să fie interesant, furia lui era 


întreţinută mai tot timpul. Dar mai rea decât toate acestea 
era atmosfera în care trăia. Era privit ca cel mai 
înspăimântător dintre animalele sălbatice, dar sălbăticia îi 
fusese sădită în suflet de gratiile cuştii. Orice cuvânt, orice 
gest precaut al oamenilor trezea în el o cruzime cumplită. 
Era gaz turnat peste focul cruzimii lui. Toate acestea nu 
puteau să aibă decât o singură urmare, şi aceasta era că 
ferocitatea lui se alimenta din ea însăşi şi sporea. Era încă o 
dovadă a supleţei lutului din care fusese modelat şi a 
capacităţii lui de a se modela sub presiunea mediului 
înconjurător. 

Pe lângă faptul că trebuia să îndure privirile curioşilor, mai 
era şi luptător de profesie. În răstimpuri destul de 
neregulate, ori de câte ori se putea organiza câte o luptă, 
era scos din cuşcă şi dus într-o pădure, la câteva mile de 
oraş. Lucrul acesta se petrecea de obicei noaptea, ca să se 
evite amestecul poliţiei-călare teritoriale. După câteva 
ceasuri de aşteptare, când începea să se crape de ziuă, 
soseau spectatorii şi câinele cu care trebuia să se bată. În 
felul acesta ajunsese să se bată cu toate mărimile şi speciile 
de câini. Ţinutul era sălbatic, oamenii - sălbatici şi ei şi de 
obicei luptele se dădeau pe viaţă şi pe moarte. 

Cum Colț Alb continua să mai lupte, e limpede că ceilalţi 
câini plăteau tributul morţii. El nu cunoscu niciodată 
înfrângerea. Deprinderea lui timpurie, de pe vremea când 
se bătea cu Lip-Lip şi cu întreaga haită de căţei, îi prindea 
bine. Îl ajuta îndărătnicia cu care îşi înfigea picioarele în 
pământ. Nu existat câine care să-l doboare de pe picioare. 
Acesta era şiretlicul preferat al seminţiei lupilor - să se 
năpustească asupra duşmanului, fie direct, fie făcând un 
ocol neaşteptat, în speranţa de a-l izbi în umăr şi a-l da 
peste cap. Copoi de vânătoare de pe Mackenzie, câini 
eschimoşi şi de Labrador, câini laponi şi malemuţi - toţi au 
încercat să lupte cu el şi toţi au dat greş. Nu se ştia ca elsă 
fi fost vreodată dat peste cap. Oamenii îşi mărturiseau unii 
altora acest lucru, aşteptând de fiecare dată să vadă 


întâmplându-se şi aşa ceva; dar Colţ Alb îi dezamăgea 
mereu. 

Apoi mai era iuţeala lui fulgerătoare. Faptul acesta îi 
dădea un avantaj nespus de mare asupra duşmanilor. 
Oricâtă experienţă de luptă ar fi avut ei, nu întâlniseră 
vreodată un câine care să se mişte atât de iute. Mai era şi 
faptul că atacul lui pornea fulgerător. Câinele de rând era 
deprins cu preliminariile de mârâituri, zbârlituri şi sforăieli, 
şi de aceea era doborât şi terminat înainte de a începe lupta 
sau de a-şi fi venit în fire de pe urma atacului prin 
surprindere. Lui Colț Alb i se întâmpla atât de des să 
procedeze astfel, încât devenise un obicei ca el să fie ţinut 
până ce câinele celălalt îşi termina preliminariile şi era gata 
de luptă, ba chiar dădea el primul atac. 

Dar cel mai mare avantaj al lui Colţ Alb era experienţa. 
Ştia despre luptă mai mult decât oricare dintre câinii care îl 
înfruntau. Se bătuse de mai multe ori, ştia cum să 
preîntâmpine mai multe trucuri şi strategii şi poseda el 
însuşi mai multe şiretlicuri; cât despre metoda lui, abia de 
mai trebuia îmbunătăţită. 

Pe măsură ce timpul trecea, avea de dat tot mai puţine 
lupte. Oamenii căutau în zadar un egal şi Smith Frumosu se 
văzu nevoit să-i opună lupi. Erau prinşi în cursă de indieni 
în acest scop şi o luptă între Colţ Alb şi un lup se dovedea o 
bună atracţie pentru mulţime. Odată a fost adusă o femelă 
de râs şi de astă dată Colţ Alb trebui să lupte pentru 
propria-i viaţă. Agerimea ei o egala pe a lui; cruzimea ei era 
la fel cu a lui; el lupta doar cu colții, în timp ce ea se lupta şi 
cu labele, care aveau gheare ascuţite. 

Dar după lupta cu râsul, orice altă luptă încetă pentru Colţ 
Alb. Nu mai existau animale cu care să se bată - cel puţin 
nu exista niciunul care să fie socotit vrednic să se măsoare 
cu el. Aşa că rămase ca un obiect de expoziţie până în 
primăvară, când un oarecare Tim Keenan, un individ care 
umbla cu „uite popa, nu e popa”, poposi în ţinut. O dată cu 
el apăru şi primul buldog care călcase vreodată prin 


Klondike. Nu se putea ca acest câine să nu se întâlnească 
cu Colț Alb, şi timp de o săptămână înaintea luptei pe care o 
aşteptau cu toţii, acesta era principalul subiect de 
conversaţie în anumite cartiere ale oraşului. 

Capitolul 4 

MOARTEA CARE ATÂRNĂ DE GÂT. 

Smith Frumosu îi desfăcu lanţul de la gât şi se dădu înapoi. 

De astă dată, Colţ Alb nu mai atacă imediat. Rămase 
liniştit, cu urechile ciulite, atent şi curios, supraveghind cu 
grijă ciudatul animal din faţa lui. Nu mai văzuse până atunci 
un asemenea câine. Tim Keenan îl împinsese pe buldog, 
mormăindu-i: „Pe el”. Animalul înainta legănându-se spre 
centrul cercului, ţeapăn, chinuit şi stângaci. În cele din 
urmă se opri, clipind către Colț Alb. 

Mulțimea porni să strige: „Pe el, Cherokee! Rupe.-l, 
Cherokee! Înghite-l!” 

Dar Cherokee nu părea prea dornic să se bată. Întoarse 
capul şi clipi spre oamenii care strigau, dând vesel din 
ciotul lui de coadă. Nu-i era frică, ci doar lene. În afară de 
aceasta, nici nu-şi dădea seama că trebuie să se bată cu 
câinele din faţa lui. Nu era obişnuit să se lupte cu un soi de 
câine ca ăsta şi aştepta să i se aducă cel adevărat. 

Tim Keenan intră în cerc şi se aplecă asupra lui Cherokee, 
mângâindu-l pe grumaz cu mâinile, care se frecau de firele 
de păr, împingându-l înainte, cu mişcări line. Toate acestea 
erau îndemnuri. lar efectul lor era aţâţător, pentru că 
Cherokee începu să mârâie încet, din fundul gâtlejului. Era 
o legătură între ritmul mârâitului şi mişcările pe care omul 
le făcea cu mâna. Mărâitul i se sui în gât o dată cu punctul 
culminant al fiecărei mişcări înainte şi se potolea, pentru a 
începe din nou, o dată cu mişcarea următoare. Sfârşitul 
fiecărei mişcări dădea accentul ritmului, mişcarea 
terminându-se brusc de cum izbucnea mârâitul. 

Lucrul acesta nu rămase fără efect asupra lui Colț Alb. 
Părul începu să i se ridice pe ceafă şi pe grumaz. Tim 
Keenan mai împinse pentru ultima oară câinele şi se dădu 


înapoi. Avântul care-l împingea pe Cherokee înainte 
stingându-se, câinele continuă să înainteze din propria lui 
voinţă, gonind iute cu picioarele-i crăcănate. Atunci lovi Colţ 
Alb. Izbucni un strigăt de admiraţie. Străbătuse distanţa 
mergând mai degrabă ca o pisică decât ca un câine; şi cu 
aceeaşi iuţeală de pisică sfârtecase cu dinţii sărind în lături. 

Buldogul sângera dinapoia urechii, din rana de pe ceafa 
lui groasă. Nu dădu nici un semn, nici măcar nu mârâi, ci se 
întoarse şi o porni după Colţ Alb. Tot ceea ce se petrecea de 
ambele părţi, iuţeala unuia şi perseverenţa celuilalt, aţâţară 
patimi în mulţime şi oamenii se porniră să facă noi 
rămăşaguri şi să le urce pe cele încheiate. Iarăşi şi iarăşi 
Colţ Alb sărea, sfârteca şi se depărta neatins, iar ciudatul 
lui duşman îl urmărea fără o prea mare grabă, nu prea 
încet, dar ferm şi hotărât şi cu intenţii precise. Metoda lui 
urmărea un scop - să facă ceea ce îşi pusese în gând, ceva 
de la care nu-l putea abate nimic. 

Tot ce făcea el, fiecare acţiune a lui purta semnul acestui 
ţel pe care-l urmărea. Colţ Alb era uluit. Nu mai văzuse 
niciodată un asemenea câine. Nu avea păr pe el, era moale 
şi sângera uşor. Nu exista un înveliş gros de blană care să 
zădărnicească muşcătura lui Colţ Alb, cum se întâmpla 
adesea cu câinii de acelaşi soi cu el. De câte ori lovea, colții i 
se înfigeau uşor în carnea care ceda, în timp ce animalul 
părea că nu e în stare să se apere. Şi mai era ceva care îl 
zăpăcea - nu scotea nici un strigăt, aşa cum se obişnuise el 
cu ceilalţi câini cu care se bătuse. În afară de vreun mârâit, 
câinele îşi îndura chinul fără murmur. Şi nu şovăia nici o 
clipă în urmărirea lui. 

Nu înseamnă că Cherokee era încet, dar oricât de iute se 
întorcea şi se răsucea el, nu-l nimerea niciodată pe Colţ Alb. 
Cherokee era şi el uluit. Nu se luptase niciodată cu un câine 
de care să nu se poată apropia. Întotdeauna ambii 
adversari doreau să se apropie. Dar aici era un câine care 
se ţinea la distanţă, ţopăind şi ferindu-se când într-o parte, 


când într-alta. Şi când îşi înfigea colții în el, nu-i ţinea, ci 
dădea drumul pe dată, ţâşnind din nou în lături. 

Colţ Alb nu putea însă să ajungă la partea moale, de 
dedesubtul gâtului. Buldogul era prea scurt, iar fălcile lui 
masive erau o apărătoare în plus. Colţ Alb ţâşnea iute şi 
apoi se retrăgea neatins, în timp ce rănile lui Cherokee se 
înmulţeau. Capul şi gâtul îi erau sfâşiate şi sfârtecate. 
Sângera din plin, dar nu părea că s-ar pierde cu firea. Îşi 
continua urmărirea greoaie, deşi o dată, derutat pentru o 
clipă, se opri în loc clipind spre oamenii care priveau, dând 
din ciotul lui de coadă în semn că era dispus să se bată. 

În acea clipă Colţ Alb se năpusti la el, apoi sări deoparte 
sfârtecând în viteză rămăşiţa sfâşiată a uneia din urechi. Cu 
o uşoară urmă de mânie, Cherokee reluă urmărirea, 
mergând înăuntrul cercului pe care-l descria Colț Alb şi 
străduindu-se să-i apuce gâtlejul în strânsoarea lui 
ucigătoare. Colţ Alb scăpă de buldog ca prin urechile 
acului, şi când Colţ Alb, răsucindu-se brusc, scapă de 
primejdie sărind în partea opusă, se auziră strigăte de 
laudă. 

Timpul trecea. Colţ Alb continua să ţopăie, furişându-se şi 
răsucindu-se, sărind înainte şi înapoi şi lăsând răni tot mai 
multe pe trupul duşmanului. lar buldogul continua să-l 
urmărească cu o siguranţă înverşunată. Mai devreme sau 
mai târziu îşi va atinge țelul - acela de a izbuti să-l prindă în 
strânsoarea care îi va aduce victoria. Între timp răbda toate 
chinurile pe care celălalt i le provoca. Urechile lui mari erau 
fâşiuţe, ceafa şi umerii îi erau sfâşiate în douăzeci de locuri; 
până şi buzele îi erau spintecate şi sângerau - toate acestea 
pricinuite de muşcăturile ca fulgerul care îi depăşeau 
posibilitatea de a le prevedea şi de a se păzi de ele. 

Colţ Alb încercase din când în când să-l răstoarne pe 
Cherokee, dar diferenţa de înălţime era prea mare. 
Cherokee era prea îndesat, prea aproape de pământ. Colţ 
Alb întrecu măsura cu şiretlicul lui. La o întoarcere şi un 
ocol iute de-al lui i se ivi prilejul. Îl prinse pe Cherokee cu 


capul întors, când acesta se răsucea mai încet. Umărul îi 
era expus. Colţ Alb se aruncă asupra lui, dar era mai înalt 
decât celălalt, şi când lovi cu putere se trezi peste trupul 
duşmanului. Pentru prima oară în istoricul luptelor lui, 
oamenii îl văzură pe Colț Alb pierzând pământul de sub 
picioare. Trupul lui descrise o jumătate de salt mortal în aer 
şi ar fi căzut pe spate dacă atunci când era încă în aer nu s- 
ar fi răsucit ca o pisică, în sforţarea lui de a cădea cu 
picioarele pe pământ. Aşa cum căzu, se lovi rău într-o parte. 
În clipa următoare era în picioare, dar în aceeaşi clipă colții 
lui Cherokee se încleştară în gâtlejul lui. 

Nu-l înhăţase bine, pentru că nimerise prea jos, spre piept, 
dar Cherokee ţinea zdravăn. Colţ Alb sări în picioare şi se 
smuci sălbatic în sus şi în jos, încercând să se scuture de 
trupul buldogului. Îl scotea din fire această greutate care 
atârna, trăgându-l în jos. Îi încătuşa mişcările, stânjenindu-l. 
Părea o cursă, şi toate instinctele lui se împotriveau şi se 
revoltau împotriva ei. Era o revoltă plină de mânie. Timp de 
câteva minute păru smintit de-a binelea. Izvorul vieţii din el 
îi apăra acum făptura. Voința de a exista, ce sălăşluia în 
trupul lui, se ridica vijelios. Îl stăpânea această simplă 
dragoste carnală de viaţă. Toată inteligenţa îi pierise ca şi 
cum nu ar mai fi avut creier. Judecata îi era zdruncinată de 
dorinţa oarbă a cărnii de a trăi şi de a se mişca, de a se 
mişca cu orice preţ, de a continua să se mişte, pentru că 
mişcarea era manifestarea existenţei lui. 

Se rotea mereu, fără încetare, zvârcolindu-se pe loc, 
întorcându-se şi răsucindu-se, încercând mereu să scuture 
greutatea de cincizeci de pfunzi care îl trăgea de gâtlej. 
Buldogul se mulțumea doar să-l ţină strâns. Uneori, rar, 
izbutea să atingă pământul cu picioarele şi să se împingă 
pentru un moment în Colţ Alb. Dar în clipele următoare 
pierdea pământul de sub picioare şi era târât în vârtejul 
unuia din rotocoalele nebuneşti pe care Colţ Alb le descria. 
Cherokee se făcu una cu instinctul din el. Ştia bine că făcea 
exact ceea ce trebuia şi simţi un fior de plăcere. În 


asemenea clipe închidea chiar ochii şi, vrând-nevrând, se 
lăsa aruncat într-o parte şi în alta, fără să se sinchisească 
câtuşi de puţin că ar putea fi rănit în felul acesta. Aşa ceva 
nu mai avea nici o importanţă. Strânsoarea era totul, şi el 
strângea. 

Colț Alb nu încetă decât atunci când simţi că nu mai poate 
de oboseală. Îi era cu neputinţă să mai facă ceva şi nu mai 
pricepea ce se întâmplase. 

Niciodată, de când lupta, nu i se întâmplase aşa ceva. 
Câinii cu care se mai bătuse nu se luptau aşa. Cu ei se 
muşca, se sfârteca şi se fugărea, muşca şi el, sfârteca şi 
fugea. Zăcea aproape pe o parte, gâfâind. Strângând fără 
să-i dea drumul, Cherokee îl trase spre el, încercând să-l 
întoarcă pe partea lui. Colţ Alb se împotrivi şi simţi cum 
fălcile îşi mută strânsoarea, dând drumul uşor şi 
încleştându-se din nou, crestând încet cu colții. Fiecare 
mutare apropia strânsoarea de gâtlej. Sistemul buldogului 
era să ţină ceea ce apucase şi să caute să pătrundă mai 
mult, ori de câte ori Colț Alb stătea liniştit. Când Colţ Alb se 
zbătea, Cherokee se mulțumea doar să ţină cu dinţii. 

Ceafa bombată a lui Cherokee era singura parte a trupului 
acestuia la care puteau ajunge dinţii lui Colţ Alb. Îl apucă de 
capătul cefei, acolo unde ceafa îi ieşea dintre umeri; el însă 
nu cunoştea sistemul acesta de luptă al crestatului cu dinţii 
şi nici fălcile lui nu erau făcute pentru aşa ceva. El spinteca 
cu colții şi sfâşia cu mişcări convulsive, ca să-şi poată face 
loc. Apoi o schimbare a poziţiei lor îl întoarse. Buldogul 
izbutise să-l răstoarne pe spate şi continua să atârne de 
gâtul lui. Era peste el. Colţ Alb îşi arcui picioarele dinapoi 
ca o pisică, scormonind cu labele în burta duşmanului de 
deasupra lui; începu să zgârie, sfâşiindu-l cu mişcări 
prelungi. De bună seamă că i-ar fi scos măruntaiele lui 
Cherokee dacă acesta nu s-ar fi răsucit iute pe loc în jurul 
punctului pe care-l ţinea strâns, trăgându-şi trupul de lângă 
Colţ Alb şi aşezându-se în unghi drept. 


Nu exista nici o scăpare din această strânsoare. Era ca 
însuşi destinul, la fel de neînduplecată ca şi el. Suia încet 
spre vena jugulară. Îl mai salva pe Colț Alb de la moarte 
numai pielea care îi atârna la gât şi blana deasă care îl 
acoperea. Acestea se făceau ghemotoc în botul lui Cherokee 
şi aproape că zădărniceau strânsoarea colţilor. Dar, bucată 
cu bucată, ori de câte ori avea prilejul, Cherokee apuca cu 
gura tot mai mult din piele şi din blană. Urmarea fu că, 
încetul cu încetul, îl sugruma pe Colţ Alb, care răsufla tot 
mai anevoie pe măsură ce timpul trecea. 

Se părea că lupta se apropie de sfârşit. Susţinătorii lui 
Cherokee erau triumfători şi ofereau şanse ridicole. Şi în 
aceeaşi măsură erau deprimaţi susţinătorii lui Colț Alb; ei 
refuzau rămăşagurile de zece pentru unu şi douăzeci 
pentru unu, deşi unul dintre ei se arătă destul de pripit ca 
să încheie o prinsoare de cincizeci pentru unu. Acesta era 
Smith Frumosu. Făcu un pas în arenă şi-l arătă pe Colţ Alb. 
Apoi începu să râdă batjocoritor şi dispreţuitor. Lucrul 
acesta îşi produse efectul dorit. Colţ Alb turbă de furie. Îşi 
adună ultimele puteri şi se ridică. Şi pe când se zbătea în 
jurul arenei, cu cei cincizeci de pfunzi ai duşmanului său 
atârnându-i mai departe de gât, mânia i se prefăcu în 
spaimă. Izvorul de viaţă din el îl stăpâni din nou şi 
inteligenţa dispăru în faţa voinţei cărnii lui de a trăi. De jur- 
împrejur şi iarăşi înapoi, poticnindu-se, căzând şi ridicându- 
se, ba chiar înălțându-se din când în când pe picioarele 
dinapoi şi ridicându-şi duşmanul de la pământ, el se lupta 
zadarnic să scuture moartea care-i atârna de gât. 

În cele din urmă căzu rostogolindu-se pe spate, sfârşit; iar 
buldogul îşi mută repede strânsoarea, pătrunzând mai 
mult, crestând tot mai mult carnea împăturită în blană şi 
sugrumându-l pe Colț Alb mai tare ca oricând. Izbucniră 
ropote de aplauze pentru învingător şi multe strigăte de 
„Cherokee!”, „Cherokee!” Acesta le răspunse dând puternic 
din ciotul lui de coadă. Dar strigătele aprobatoare nu-l 
distrăgeau de la ceea ce făcea. Între coadă şi fălcile lui 


LIA 


masive nu exista nici o legătură. Coada putea să se mişte, 
fălcile continuau însă cumplita strânsoare a gâtlejului lui 
Colț Alb. 

În aceste clipe ceva atrase atenţia spectatorilor. Era un 
clinchet de clopoței. 

Se auziră strigăte de dog-musheri14. Toţi, în afară de 
Smith Frumosu, priviră speriaţi, cuprinşi de frica poliţiei. 
Văzură în susul pârtiei şi nu în jos o sanie cu doi oameni, 
trasă de câini. Era limpede că veneau dinspre pârâu, unde 
fuseseră într-o călătorie de prospecţie. La vederea mulţimii 
opriră câinii, se apropiară şi se vârâră printre oameni, 
curioşi să vadă pricina agitaţiei. Dog-musherul avea 
mustață, dar celălalt, un om mai tânăr şi înalt, era ras, faţa 
îi era trandafirie din cauza pulsaţiei sângelui şi a goanei 
prin aerul îngheţat. 

Colţ Alb încetase de fapt lupta. Din când în când mai 
opunea rezistenţă cu mişcări convulsive, dar zadarnic. Nu 
mai putea să tragă decât puţin aer în piept, şi puţinul care îl 
mai trăgea scădea sub încleştarea nemiloasă care se 
strângea tot mai mult. Cu toată armura lui de blană, vena 
mare de la gât i-ar fi fost de mult despicată dacă, atunci 
când îl înhăţase prima oară, buldogul nu l-ar fi apucat prea 
de jos, adică de piept. Îi trebuise mult timp lui Cherokee ca 
să-şi mute încleştarea mai sus şi lucrul acesta făcuse ca 
fălcile să i se încurce în blană şi în cutele pielii. 

Între timp, bruta josnică se trezise în Smith Frumosu, 
punând stăpânire şi pe bruma de judecată sănătoasă pe 
care o mai avea. Când văzu că ochii lui Colţ Alb încep să 
sticlească, ştiu fără greş că lupta era pierdută. Atunci se 
dezlănţui. Sări la Colț Alb şi începu să-l lovească cu 
sălbăticie, izbindu-l cu piciorul. Din mulţime se auziră 
şuierături şi strigăte de protest, dar atâta tot. Şi pe când se 
petreceau cele de mai sus, iar Smith Frumosu continua să-l 
lovească pe Colț Alb cu piciorul, în mulţime se produse 
mişcare. Unul din noii veniţi, cel care era mai înalt, îşi făcea 
loc, dând din umeri în stânga şi în dreapta, fără nici o 


ceremonie sau blândeţe. Când pătrunse în arenă, Smith 
Frumosu era tocmai pe cale să lovească iarăşi. Toată 
greutatea îi era pe un singur picior şi se afla într-un 
echilibru nestabil. În acea clipă, pumnul noului venit îi dădu 
o lovitură zdrobitoare în plină faţă. Piciorul lui Smith 
Frumosu pierdu pământul de sub el şi trupul păru că i se 
înalţă în aer, sucindu-se înapoi, şi căzu în zăpadă. Noul venit 
se întoarse spre mulţime. 

— Laşilor! strigă el. Bestii ce sunteţi! 

Era cuprins de furie - o furie sfântă. Când fulgerau 
mulţimea, ochii lui cenuşii păreau metalici, ca de oţel. Smith 
Frumosu se ridică şi veni spre el, smiorcăind ca un laş ce 
era. Noul venit nu înţelese. Nu-l ştia cât de josnic şi laş era 
şi crezu că vine să se bată. Aşa că, strigându-i „bestie!”, îi 
trânti un pumn, dându-l peste cap cu o a doua lovitură 
aplicată în faţă. Smith Frumosu găsi cu cale că zăpada era 
locul cel mai sigur pentru el şi rămase întins acolo unde 
căzuse, renunțând la orice sforţare de a se mai ridica. 

— Matt, hai şi dă-mi o mână de ajutor! îi strigă noul venit 
dog-musherului, care-l urmase în arenă. 

Cei doi oameni se aplecară asupra câinilor. Matt îl apucă 
pe Colț Alb, gata să-l tragă atunci când fălcile lui Cherokee 
îi vor fi dat drumul. Tânărul se strădui să i le descleşteze, 
apucând fălcile buldogului, cu mâinile şi încercând să i le 
desfacă. Zadarnic însă. 

Şi pe când trăgea, smucea şi răsucea trupul câinelui, 
continua să strige, cu fiecare respiraţie de-a lui: „Bestiilor 
ce sunteţi!”. 

Mulțimea începu să se neliniştească şi unii protestară 
chiar că li se strică petrecerea, dar noul venit îi făcu să tacă 
atunci când îşi ridică pentru o clipă capul de la lucrul lui, 
aruncându-le o privire pătrunzătoare. 

— Bestiile dracului! explodă el în cele din urmă şi-şi reluă 
treaba. 

— Degeaba, domnule Scott, aşa nu-i poţi desface! zise 
Matt în cele din urmă. 


Se opriră amândoi şi priviră la câinii încleştaţi. 

— Nu sângerează prea tare - constată Matt. Nu s-a 
curăţat încă. 

— Dar poate să moară în fiece clipă - îi răspunse Scott. 
Uite, vezi, a intrat cu dinţii şi mai adânc. 

Agitaţia şi teama tânărului pentru Colţ Alb creştea. Îl izbi 
pe Cherokee în cap cu sălbăticie, o dată şi încă o dată. 
Acesta însă nu-şi desfăcea fălcile. Dădea din ciotul lui de 
coadă, arătând astfel că înţelegea rostul loviturilor, dar că 
se ştia în drept şi că nu-şi făcea decât datoria ţinând 
strânsoarea. 

— Nu vrea nimeni să ne dea o mână de ajutor? strigă Scott 
cu disperare spre mulţime. 

Dar nu se oferi nimeni. În schimb începură să-l aclame 
sarcastic acoperindu-l cu o ploaie de sfaturi date în bătaie 
de joc. 

— Trebuie să găseşti o pârghie - îl sfătui Matt. 

Celălalt întinse mâna la tocul de la brâu, trase revolverul şi 
încercă să împingă ţeava între fălcile buldogului. Împinse, 
împinse cu putere, până ce se auzi clar scrâşnetul dinţilor 
încleştaţi pe oţel. Amândoi oamenii stăteau în genunchi, 
plecaţi asupra câinilor. Tim Keenan intră în arenă. Se opri 
lângă Scott şi-l atinse pe umăr, zicându-i pe un ton 
ameninţător: 

— Nu-i rupe dinţii, străine! 

— Atunci am să-i rup gâtul - replică Scott, continuând să 
împingă şi să-i desfacă fălcile cu ţeava revolverului. 

— Nu-i rupe dinţii, îţi spun! repetă cel care umbla cu „uite 
popa, nu e popa”, pe un ton mai ameninţător decât înainte. 

Dar dacă urmărea să-l impresioneze, nu izbuti. Scott nu-şi 
încetă eforturile, deşi privi în sus cu răceală şi întrebă: 

— Al tău e câinele? 

Acesta scoase un mormăit. 

— Atunci fă-te-ncoace şi desfă-i strânsoarea. 

— Bine, străine - mormăi celălalt, întărâtat. Pot să-ţi spun 
doar că nu eu am făcut treaba asta şi nu prea văd cum am 


s-o desfac. 

— Atunci cară-te de aici! fu răspunsul. Şi nu mă mai bate 
la cap. Am treabă! 

Tim Keenan continuă să stea aplecat asupra lui, dar Scott 
nu-i mai dădea nici o atenţie. Izbutise să vâre ţeava între 
fălci într-o parte şi încerca s-o scoată pe partea cealaltă. O 
dată treaba asta făcută, apăsă cu blândeţe şi cu atenţie, 
desfăcând câte puţin fălcile, în timp ce Matt trăgea încet, 
încet, gâtul schilodit al lui Colţ Alb. 

— Stai să-ţi iei câinele! se auzi ordinul lui Scott, care nu 
îngăduia împotrivire proprietarului lui Cherokee. 

Acesta se aplecă ascultător şi îl apucă zdravăn pe 
Cherokee. 

— Acum! anunţă Scott, opintindu-se pentru ultima dată. 

Câinii fură despărțiți, buldogul zbătându-se cu putere. 

— Ia-l de aici! porunci Scott şi Tim Keenan îl târi pe 
Cherokee înapoi în mulţime. 

Colț Alb făcu câteva sforţări zadarnice să se ridice. Izbuti o 
dată să se pună pe picioare, dar era prea slab ca să se 
poată ţine şi căzu afundându-se în zăpadă. Ochii îi erau pe 
jumătate închişi şi sticloşi. Fălcile îi erau desfăcute, iar 
limba îi atârna printre ele plină de noroi şi moale. Arăta ca 
un câine ucis prin strangulare. Matt îl cercetă. 

— E aproape curăţat - zise el - dar mai respiră. 

Smith Frumosu se ridică şi se apropie să se uite la Colţ 
Alb. 

— Matt, cât face un câine bun de sanie? întrebă Scott. 

Dog-musherul care şedea încă în genunchi, aplecat asupra 
lui Colţ Alb, socoti o clipă, apoi zise: 

— Trei sute de dolari. 

— Şi cât face unul care e mai mult mort decât viu, aşa cum 
e ăsta? întrebă Scott, atingându-l pe Colț Alb cu piciorul. 

— Jumătate - socoti dog-musherul. 

Scott se întoarse spre Smith Frumosu. 

— Ai auzit, domnule Bestie? O să-ţi iau câinele şi o să-ţi 
dau o sută cincizeci pe el. 


Scoase portofelul şi îi numără hârtiile. 

Smith Frumosu îşi puse mâinile la spate, refuzând să se 
atingă de banii oferiţi. 

— Nu-i de vânzare - zise el. 

— Ba cum de nu! îl asigură celălalt. Şi îl cumpăr eu. Ţine 
banii. Câinele e al meu. 

Smith Frumosu, ţinându-şi încă mâinile la spate, începu să 
se dea înapoi. 

Scott sări la el, ridicând pumnul să-l lovească. Smith 
Frumosu se ghemui, înainte ca lovitura să fi pornit. 

— E dreptul meu - scânci el. 

— Ţi-ai pierdut dreptul la câinele ăsta! se auzi răspunsul. 
Ai de gând să primeşti banii sau te pocnesc din nou? 

— Bine - se grăbi să răspundă Smith Frumosu, cuprins de 
frică. Dar să ştii că iau banii silit - adăugă el. Câinele ăsta 
face o avere. N-am să mă las jefuit, orice om îşi are dreptul 
lui. 

— Întocmai - zise Scott, înmânându-i banii. Orice om îşi 
are dreptul lui. Numai că tu nu eşti om. Eşti bestie! 

— Aşteaptă până mă întorc eu la Dawson! ameninţă Smith 
Frumosu. Te dau pe mâna justiţiei. 

— Dacă îndrăzneşti să deschizi gura când te întorci la 
Dawson, atunci am să fac să te dea afară din oraş. Ai 
priceput? 

Smith Frumosu răspunse cu un mormăit. 

— Ai priceput? tună celălalt, cu o furie neaşteptată. 

— Da - îngăimă Smith Frumosu, trăgându-se înapoi. 

— Da, şi mai cum? 

— Da, domnule - mormăi Smith Frumosu. 

— Păzea! Mugşcă! strigă cineva şi izbucni în hohot de râs. 

Scott îi întoarse spatele şi se duse să-i dea o mână de 
ajutor dog-musherului care avea de lucru cu Colț Alb. 

Unii începură să plece; alţii stăteau în grupuri, privind şi 
discutând. Tim Keenan intră şi el în vorbă cu cei dintr-un 
grup. 

— Cine-i mutra asta? întrebă el. 


— Weedon Scott - răspunse cineva. 

— Şi cine dracu e Weedon Scott? mai întrebă Keenan. 

— Oho, ăsta e unul din specialiştii ăia grozavi în mine. Are 
trecere pe la toţi grangurii. Dacă nu vrei să ai încurcături, 
atunci întinde-o din faţa lui, atâta îţi spun. E bine cu toate 
autorităţile. Comisarul aurului îi e bun prieten. 

— M-am gândit eu că trebuie să fie cineva - îngână 
stăpânul lui Cherokee. D-aia nici nu l-am luat repede de la 
început. 

Capitolul 5 

NEÎMBLÂNZITUL 

— Nu-i nici o speranţă - mărturisi Weedon Scott. 

Şedea pe treapta colibei sale şi privea către dog-musher, 
care, dând din umeri, îi răspunse la fel de deznădăjduit. 

Se uitau amândoi la Colț Alb, care mârâia zbârlit şi fioros 
la capătul lanţului întins, străduindu-se să ajungă la câinii 
de sanie. Cum aceştia primiseră câteva lecţii din partea lui 
Matt - în treacăt fie zis, aceste lecţii fuseseră administrate 
cu o bâtă - câinii de sanie se deprinsese să-l lase în pace pe 
Colţ Alb; şi în momentul acesta erau lungiţi departe de el, 
ca şi cum ar fi uitat cu totul de existenţa lui. 

— E lup şi nu poate fi domesticit - constată Weedon Scott. 

— Nu ştiu dacă e chiar aşa - se împotrivi Matt. Orice ai 
spune tu, cred că e imposibil să nu fie vreo rămăşiţă de 
câine în el. Un lucru ştiu sigur şi trebuie să ţinem seama de 
el. 

Dog-musherul se întrerupse şi dădu din cap cu tâlc, 
privind spre muntele Moosehide. 

— Nu ţine pentru tine ceea ce ştii - îi zise Scott, tăios, 
după ce aşteptase destul de mult timp. Hai, dă-i drumul! Ce 
e? 

Dog-musherul arătă spre Colț Alb cu degetul cel mare 
întors înapoi. 

— Lup sau câine e totuna, ăsta a mai fost domesticit. 

— Nu mai spune! 


— 'Te asigur că da, ba încă a fost deprins să tragă la ham. 
Ia uită-te bine colo. Vezi semnele de pe piept? 

— Ai dreptate, Matt. A fost câine de ham înainte ca Smith 
Frumosu să fi pus mâna pe el. 

— Şi nu prea văd de ce n-ar ajunge iar câine de sanie. 

— Cum adică? întrebă Scott, nerăbdător. Apoi, speranţa îi 
pieri şi, dând din cap, adăugă: E la noi de două săptămâni, 
şi dacă poţi să spui ceva, e că acum pare mai sălbatic ca 
oricând. 

— Să mai facem o încercare - îl sfătui Matt. Dă-i drumul un 
timp. 

Celălalt îl privi neîncrezător. 

— Da - continuă Matt - ştiu că ai încercat, dar n-ai luat şi o 
bâtă. 

— Atunci încearcă tu. 

Dog-musherul luă o bâtă şi se îndreptă spre animalul legat 
în lanţ. Colţ Alb se uita la bâtă aşa cum se uită leul din cuşcă 
la biciul îmblânzitorului. 

— Fii atent cum se uită la bâtă - zise Matt. Asta-i semn 
bun. Nu-i prost. Nu îndrăzneşte să mă atace, atâta timp cât 
am bâta în mână. Ăsta nu-i nebun de legat, cu siguranţă. 

Pe măsură ce mâna omului i se apropia de ceafă, Colţ Alb 
se zbârlea, mârâia şi se ghemuia. Dar pe când se uita la 
mâna care se apropia, încerca să supravegheze bâta din 
mâna cealaltă care atârna amenințătoare deasupra lui. 
Matt desfăcu lanţul de zgardă şi se dădu înapoi. 

Colţ Alb abia îşi dădu seama că e liber. Se scurseseră 
multe luni de când trecuse în stăpânirea lui Smith Frumosu 
şi în tot acest timp nu cunoscuse vreodată o clipă de 
libertate în afară de împrejurările în care era lăsat liber ca 
să se lupte cu alţi câini. Şi întotdeauna după asemenea 
lupte era imediat închis din nou. 

Nu mai ştia ce să creadă. Poate că vreo noiţă drăcovenie 
de-a zeilor era pe cale să fie săvârşită împotriva lui. Păşea 
încet şi cu grijă, aşteptându-se în fiecare clipă la vreun atac. 
Nu ştia ce să facă - totul era atât de nemaipomenit! Avu 


grijă s-o tulească din faţa celor doi zei care-l supravegheau 
şi se îndreptă cu băgare de seamă spre colţul colibei. Nu se 
întâmplă nimic. Era pur şi simplu uluit; se întoarse din nou 

şi se apropie până la o duzină de picioare, privindu-i pe cei 

doi oameni cu atenţie. 

— Nu cumva vrea s-o şteargă? întrebă noul lui stăpân. 

Matt dădu din umeri: 

— Trebuie să riscăm. Singura cale ca să afli ceva este să 
aştepţi, să vezi. 

— Nenorocitul... - murmură Scott, compătimitor. Cred că 
îi trebuie o dovadă de bunătate din partea omului - adăugă 
el, întorcându-se şi intrând în colibă. 

leşi cu o bucată de carne pe care i-o aruncă lui Colț Alb. 
Acesta sări într-o parte, cercetând-o de la distanţă, 
bănuitor. 

— Marş, Major! strigă Matt ameninţător, dar prea târziu. 

Major se şi năpustise asupra cărnii. În clipa în care fălcile 
lui o prinseră, Colț Alb îl lovi. Acesta se dădu peste cap. 
Matt se repezi, dar mai iute decât el fu Colţ Alb. Major veni 
clătinându-se la picioarele lui, dar sângele ce i se prelingea 
din gâtlej înroşea zăpada, făcând o pată care se întindea 
mereu. 

— Îmi pare rău, dar a meritat asta! zise Scott, în grabă. 

Piciorul lui Matt însă îşi şi începuse traiectoria ca să-l 
lovească pe Colţ Alb. Urmă o săritură, o fulgerare de dinţi şi 
un strigăt ascuţit. Mârâind sălbatic, Colț Alb se târi înapoi 
câţiva paşi, în timp ce Matt se apleca să-şi cerceteze 
piciorul. 

— M-a apucat zdravăn - zise el, arătând spre pantalonii şi 
indispensabilii sfâşiaţi şi spre pata roşie care creştea. 

— Ţi-am spus eu că nu-i nimic de făcut cu ăsta, Matt - zise 
Scott, deznădăjduit. M-am gândit eu la asta, deşi nu-mi 
venea să pomenesc de aşa ceva. Dar tot aici am ajuns. Vrei, 
nu vrei, asta e! 

În timp ce vorbea, îşi trase în silă revolverul, îi deschise 
butoiul şi se asigură că e încărcat. 


— Ascultă-mă, domnule Scott - se împotrivi Matt, câinele 
ăsta a trecut prin iad. Nu cumva ai vrea să fie vreun înger 
alb şi strălucitor? Dă-i timp. 

— Uită-te la Major - replică celălalt. 

Dog-musherul cercetă câinele doborât. Se prăvălise în 
zăpadă într-o baltă de sânge şi se vedea bine că-şi dă ultima 
suflare. 

— Aşa-i trebuie! Ai spus-o şi dumneata, domnule Scott. A 
încercat să-i ia carnea lui Colț Alb şi s-a curăţat. Era şi de 
aşteptat. Eu unul nu aş da o para chioară pe câinele care nu 
s-ar lupta pentru carnea lui. 

— Dar uită-te la tine, Matt. Ai dreptate în ce priveşte 
câinele, dar trebuie să stabilim şi o limită. 

— Aşa-mi trebuie - se încăpăţâna Matt să susţină - ce mi-a 
venit să-l lovesc? Ai spus şi dumneata că a făcut bine. Aşa că 
n-aveam nici un drept să-l lovesc. 

— S-ar face o pomană cu el să fie omorât - stărui Scott. E 
cu neputinţă să-l îmblânzeşti. 

— Ascultă aici, domnule Scott, dă-i nenorocitului prilejul să 
se îndrepte. Nu la avut până acum. Abia a ieşit din iad şi e 
pentru prima oară liber. Dă-i prilejul să se îndrepte, dar cu 
îngăduinţă, şi dacă nu se poate, atunci am să-l omor chiar 
eu. Asta e! 

— Dumnezeu mi-e martor că nu vreau să-l omor şi nici să 
fie omorât - răspunse Scott, punând deoparte revolverul. O 
să-i dăm drumul şi o să vedem ce o să poată face din el 
blândeţea. Să încercăm! 

Se îndreptă spre Colț Alb şi începu să-i vorbească cu 
bunătate şi blândeţe. 

— Ia mai bine şi o bâtă - îl povăţui Matt. 

Scott dădu din cap şi continuă să încerce să câştige 
încrederea lui Colţ Alb. 

Colţ Alb era însă bănuitor. Ceva îl ameninţa. Ucisese 
câinele acestui zeu, îl muşcase pe celălalt zeu - tovarăşul lui 
- şi la ce altceva se putea aştepta decât la o pedeapsă 
grozavă? Dar în faţa ei era neimblânzit. Se zbârli şi-şi arătă 


colții, cu privirea cercetătoare şi cu tot trupul încordat şi 
gata la orice. Zeul nu avea nici o bâtă şi de aceea îi îngădui 
să vină foarte aproape. Mâna zeului se întinse şi se cobori 
deasupra capului său. Colţ Alb se strânse şi se încorda pe 
măsură ce se ghemuia sub ea. Aici era primejdie, vreo 
perfidie sau aşa ceva. Cunoştea el mâinile zeilor, puterea lor 
mult încercată, iscusinţa lor de a face rău. În afară de 
aceasta, era şi vechea lui neplăcere de a se lăsa atins. Mârâi 
mai ameninţător, se ghemui mai jos, dar mâna continuă să 
coboare. Nu voia să muşte mâna şi îndură primejdia ei până 
ce izbucni instinctul din el, care puse stăpânire pe fiinţa lui, 
cu nesăţiosu-i dor de viaţă. 

Weedon Scott crezuse că e destul de iute ca să se ferească 
de orice muşcătură sau sfâşiere. Dar avea să mai afle cât e 
de iute Colț Alb, care-l lovi cu siguranţa şi cu repeziciunea 
unui şarpe încolăcit. 

Scott scoase un strigăt de surprindere, apucându-se de 
mâna sfâşiată şi strângând-o cu cealaltă mână. Matt trânti o 
înjurătură tare şi sări lângă el. Colţ Alb se ghemui, dându-se 
înapoi, zbârlindu-se, arătându-şi colții, cu ochii scăpărând 
de o ameninţare răutăcioasă. Acum se putea aştepta la o 
bătaie tot atât de cumplită, ca orice bătaie pe care o 
primise de la Smith Frumosu. 

— Ei! Ce vrei să faci? strigă deodată Scott. 

Matt se repezi în colibă şi ieşi cu o carabină. 

— Nimic - răspunse el încet, cu un calm prefăcut - nu fac 
decât să-mi ţin cuvântul. Cred că e dreptul meu să-l ucid, 
aşa cum am spus. 

— Nu! 

— Ba da. Uite! 

Aşa cum Matt stăruise pentru Colţ Alb când fusese muşcat, 
tot aşa stăruia acum Weedon Scott. 

— Spuneai să-i dăm prilejul să se schimbe. Ei bine, dă-i-l 
atunci. Abia ne-am apucat de treabă şi nu ne putem lăsa de 
la bun început. De data asta am meritat-o pe bună dreptate, 
şi uită-te la el! 


La douăzeci de picioare de ei, la capătul colibei, Colț Alb 
mârâia cu o răutate care îţi îngheţa sângele în vine, şi nu 
mârâia la Scott, ci la dog-musher. 

— Vai de mine, tot prost am să mor! exclamă dog- 
musherul, uluit. 

— Uite cât e de inteligent - continuă Scott degrabă. Ştie 
ca şi tine la ce-s bune armele de foc. Are cap, şi unui astfel 
de cap trebuie să-i dai prilejul să arate ce poate. Pune arma 
la loc! 

— Imediat m-am executat - consimţi Matt, sprijinind 
carabina de grămada de lemne. 

— Ia te uită! exclamă el în clipa următoare. 

Colţ Alb se liniştise şi nu mai mârâia. 

— Treaba asta merită să fie cercetată mai îndeaproape. Ia 
priveşte. 

Matt se întinse după carabină şi în aceeaşi clipă Colț Alb 
mârâi. Se depărta de carabină şi buzele ridicate ale lui Colţ 
Alb se lăsară acoperindu-i dinţii. 

— Ei, şi-acum doar aşa, în joacă. 

Matt apucă puşca şi începu să o ridice uşor spre umăr. 
Mârâitul lui Colţ Alb începu o dată cu mişcarea, întărindu-se 
pe măsură ce aceasta se apropia de punctul ei culminant. 
Dar cu o clipă mai înainte ca arma să fi ajuns în dreptul lui, 
dispăru pe după colţul colibei. Matt rămase cu privirea 
aţintită spre locul gol din zăpadă pe care îl ocupase Colţ 
Alb. 

Dog-musherul puse carabina jos, cu un aer grav, apoi se 
întoarse, şi îşi privi stăpânul: 

— Sunt de aceeaşi părere, domnule Scott. Câinele ăsta 
este prea inteligent ca să fie ucis. 

Capitolul 6 

DASCĂLUL IUBIRII. 

Urmărindu-l pe Weedon Scott cum se apropie, Colţ Alb se 
zbârli şi începu să mârâie, dându-i de veste că nu se va 
supune pedepsei. Trecuseră douăzeci şi patru de ore de 
când sfârtecase mâna care era acum bandajată şi susţinută 


de o eşarfă ca să nu curgă sânge. Colț Alb mai avusese de-a 
face cu pedepse amânate şi se temea să nu-l lovească şi 
acum aşa ceva. Cum ar putea fi oare altfel? Făptuise ceea 
ce pentru el era o nelegiuire - îşi înfipsese colții în carnea 
sacră a unui zeu. Era în firea lucrurilor şi a relaţiilor cu zeii 
să-l aştepte ceva cumplit. 

Zeul şedea la câteva picioare mai încolo. Colţ Alb nu putea 
să vadă nimic primejdios în asta. Când pedepseau, zeii 
stăteau în picioare. lar pe deasupra, zeul acesta nici nu 
avea bâtă, bici sau armă de foc. Ba mai mult, el însuşi era 
liber. Nu stătea legat cu lanţ şi nici nu era priponit de vreun 
băţ. Avea timp să se pună în siguranţă, în timp ce zeul se 
scula anevoie. Până atunci va putea să aştepte şi să vadă ce 
se întâmplă. 

Zeul rămăsese liniştit şi nemişcat; şi mârâitul lui Colț Alb 
descrescu încet, încet, într-un scâncet care i se pierdu în 
gâtlej şi se stinse. Atunci, zeul începu să vorbească şi, la 
primul sunet al glasului său, lui Colţ Alb i se ridică părul pe 
ceafă şi mârâitul îi ţâşni din gâtlej. Dar zeul nu făcu nici o 
mişcare duşmănoasă, ci continuă să vorbească molcom. O 
vreme, Colţ Alb mârâi la unison cu el, statornicindu-se un 
fel de corespondenţă între ritmul mârâitului şi cel al 
glasului. Dar zeul continua să vorbească la nesfârşit. Îi vorbi 
lui Colţ Alb aşa cum nu i se mai vorbise vreodată. Vorbea 
blând şi mângâietor, cu o bunătate care atinse undeva o 
coardă în Colţ Alb. Fără voie şi în ciuda tuturor 
avertismentelor cu care îl îmboldea instinctul, Colț Alb 
începu să capete încredere în acest zeu. Încerca un 
sentiment de siguranţă, care era dezminţit de toată 
experienţa lui cu oamenii. 

Trecu mult timp, după care zeul se ridică şi intră în colibă. 
Colț Alb îl iscodi cu teamă când ieşi. Nu avea nici bici, nici 
bâtă, nici armă. Şi nici mâna sănătoasă nu era la spate, 
ascunzând cine ştie ce. Se aşeză ca mai înainte, în acelaşi 
loc, la câteva picioare mai încolo. Ţinea în sus o bucăţică de 
carne. Colț Alb ciuli urechile şi o cercetă bănuitor, având 


grijă să fie în acelaşi timp cu un ochi la carne şi cu unul la 
zeu, gata la orice gest, cu trupul încordat şi pregătit să sară 
în lături la primul semn duşmănos. 

Pedeapsa continua să întârzie. Zeul se mulţumi să-i treacă 
o bucată de carne pe la nas. Iar cât despre carne, nimic nu 
părea să dea de bănuit. Colţ Alb era încă bănuitor şi, deşi 
carnea îi era oferită cu mişcări scurte de mână, nu vru 
totuşi s-o atingă. Zeii erau atotştiutori şi cine putea bănui ce 
perfidie nemaiîntâlnită pândea dincolo de această bucăţică 
de carne, în aparenţă nevătămătoare. În experienţa lui de 
până atunci, şi mai ales de pe vremea când avusese de-a 
face cu femeile din trib, carnea şi bătaia îi apăreau adesea 
nedespărţite, şi nu era bine de el. 

În cele din urmă, zeul îi azvârli carnea în zăpadă, la 
picioare. Mirosi carnea cu grijă, dar nu se uită la ea. Pe 
când o adulmeca, îşi ţinea ochii aţintiţi la zeu. Nu se 
întâmplă nimic. Apucă bucata de carne cu gura şi o înghiţi. 
Continua să nu se întâmple nimic. Ba zeul îi mai oferi o 
bucată de carne. Şi iarăşi nu vru s-o ia din mână şi îi fu din 
nou aruncată. Treaba asta se repetă de câteva ori. Dar veni 
un moment în care zeul nu mai vru să i-o arunce. O ţinea în 
mână, oferindu-i-o cu stăruinţă. 

Carnea era bună şi lui Colţ Alb îi era foame. Pas cu pas şi 
cu mare grijă, el se apropie de mână. În cele din urmă veni 
momentul când se hotări să mănânce carnea pe care zeul o 
ţinea în mână. Nu-şi dezlipi ochii de la el şi îşi întinse capul 
înainte, cu urechile lipite şi cu părul de pe ceafă zbârlit fără 
să vrea, de parcă avea o creastă. 1 se urcă un mârâit slab în 
gâtlej, ca un avertisment că nu se poate glumi cu el. Mâncă 
bucata de carne şi nu se întâmplă nimic. Bucată cu bucată, 
mancă toată carnea şi nu i se întâmplă nimic. Pedeapsa 
continua să întârzie. 

Se linse pe bot şi aşteptă. Zeul continua să vorbească. În 
glasul lui era blândeţe - lucru cu care Colț Alb nu se mai 
întâlnise. Dar şi în el se iviră simţăminte pe care de 
asemenea nu le încercase în trecut. Simţea o mulţumire 


ciudată, ca şi cum i-ar fi fost împlinită o necesitate, ca şi 
cum un gol din fiinţa lui ar fi fost umplut. Apoi se trezi din 
nou în el instinctul şi semnalul experienţei din trecut. Zeii 
erau întotdeauna şireţi şi aveau căi nebănuite de a-şi atinge 
ţelurile. 

Ah, ştia el! Iată că mâna zeului, atât de iscusită în a da 
lovituri, se întindea spre el, coborând deasupra capului lui. 
Dar zeul continua să vorbească. Glasul îi era blând şi 
mângâietor. În ciuda mâinii amenințătoare, glasul inspira 
încredere. Iar în ciuda glasului care îl liniştea, mâna inspira 
neîncredere. Colț Alb era chinuit de simţăminte, de 
impulsuri contrarii. Părea că va plesni în bucățele, atât de 
grozav era controlul pe care îl exercita, ţinând strâns 
laolaltă, cu o hotărâre neobişnuită, forţele potrivnice ce se 
luptau în el ca să-l domine. 

Căzu la o învoială. Mârâi, se zbârli şi îşi culcă urechile. Dar 
nici nu muşcă şi nici nu sări într-o parte. Mâna cobora din 
ce în ce mai mult. Îi atinse capătul firelor de păr ridicate. Se 
ghemui sub ea. Şi ea îl urmă în jos, lăsându-se tot mai mult 
asupra lui. Ghemuindu-se, aproape tremurând, izbuti să se 
stăpânească. Era un chin mâna aceasta care îl atingea şi îi 
încălca instinctul. Nu putea să uite într-o singură zi tot răul 
pe care i-l pricinuiseră mâinile oamenilor. Dar era voinţa 
zeului şi se strădui să arate supunere. 

Mâna se urca şi cobora mereu, bătându-l uşor şi 
mângâietor cu palma. Şi asta continuă, dar ori de câte ori 
mâna se ridica părul se ridica şi el sub ea. Iar de câte ori 
mâna cobora, urechile i se lăsau şi un mârâit înfundat îi 
răzbătea din gâtlej. Colţ Alb mârâi şi mârâi atrăgând 
atenţia stăruitor. În felul acesta, el vestea că e gata să 
răspundă la orice rău i s-ar face. Era greu de ştiut când o să 
iasă la lumină ţinta pe care zeul o urmărea. Glasul acela 
cald care inspira încredere putea izbucni în orice clipă într- 
un răcnet de mânie, mâna aceea blândă şi mângăietoare 
putea să devină o strânsoare ca de cleşte, care să-l ţină fără 
putinţă de scăpare şi să-l pedepsească. 


Dar zeul continua să-i vorbească cu duioşie şi mâna se 
ridica şi se lăsa mai departe, bătându-l uşor, fără duşmănie, 
cu palma. Colț Alb încercă un dublu simţământ. Era ceva 
care îi contraria instinctul. Îl îngrădea, se împotrivea voinţei 
lui de libertate personală. Şi totuşi nu era o suferinţă fizică. 
Dimpotrivă, din punct de vedere fizic era ceva plăcut. 
Bătăile cu palma se schimbară încet şi cu grijă într-un 
scărpinat la rădăcina urechilor, iar plăcerea fizică parcă 
mai crescu puţin. Totuşi continua să-i fie teamă şi veghea în 
aşteptarea vreunui rău nebănuit, când suferind, când 
bucurându-se, după cum îl stăpânea şi îl influenţa un 
sentiment sau celălalt. Matt tocmai ieşea din colibă, cu 
mânecile suflecate, ducând o cratiţă cu apă de vase 
murdară; scăpă cratiţa din mână şi încremeni în clipa când 
îl văzu pe Weedon Scott bătându-l uşor cu palma pe Colţ 
Alb pe spate. 

— Ei, fir-ar al dracului! 

Glasul lui Matt sparse tăcerea, Colț Alb sări înapoi, 
mârâind sălbatic la el. 

Matt îşi privi stăpânul cu o dezaprobare tristă: 

— Dacă-mi îngădui să spun ceea ce gândesc, domnule 
Scott, aş zice că mulţi nebuni mai are Dumnezeu în grădina 
lui. 

Weedon Scott zâmbi cu un aer superior, se ridică şi se 
îndreptă spre Colț Alb. Îi vorbi mângâietor, dar nu mult, 
apoi întinse mâna încet, o lăsă pe capul lui şi reluă bătăile 
uşoare cu palma. Colț Alb îndură aceasta, dar privea ţintă şi 
bănuitor, nu pe omul care îl alinta, ci pe cel care stătea în 
uşă. 

— Îi fi dumneata expert clasa întâia în mine, asta aşa-i, - 
începu dog-musherul pe un ton profetic - dar să ştii că ţi-ai 
greşit cariera că n-ai fugit de acasă după vreun circ, când 
erai copil. 

Colţ Alb mârâi când îi auzi glasul, dar de astă dată nu mai 
sări pe sub mâna care îi mângâia capul şi ceafa cu mişcări 
prelungi, alintătoare. 


Era începutul sfârşitului pentru Colț Alb - sfârşitul vieţii de 
până atunci şi a domniei urii. Se iveau pentru el zorile unei 
vieţi noi, de o frumuseţe nepătrunsă. Cereau însă multă 
gândire şi o nesfârşită răbdare din partea lui Weedon Scott, 
iar din partea lui Colţ Alb nu se cerea nici mai mult nici mai 
puţin decât o revoluţie. Trebuia să nu ţină seama de 
cerinţele şi poruncile instinctului şi raţiunii, să treacă peste 
experienţă şi să dezmintă însăşi viaţa. 

Viaţa, aşa cum o cunoscuse el, nu numai că nu avea loc 
pentru toate câte le trăia el acum, dar toate curentele 
mergeau împotriva lucrurilor, în voia cărora se lăsa acum. 
Pe scurt, după ce cântări toate acestea, trebui să 
înfăptuiască o cotitură, mult mai largă decât cea pe care o 
făcuse pe vremea când venise de bună voie din wild şi îl 
primise pe Castor Cenuşiu de stăpân. În vremea aceea nu 
era decât un căţel slăbuţ ca orice născut, neformat, la 
dispoziţia mâinii întâmplării, care începea să-l modeleze. 
Dar acum era cu totul altfel. Mâna întâmplării îşi făcuse 
treaba, şi încă bine. Cu ajutorul ei fusese format şi oţelit ca 
„lupul cel bătăuş”, feroce şi neîmpăcat, care nu putea iubi şi 
nu putea fi iubit: realizarea acestei schimbări era ca o nouă 
plămădire a fiinţei, şi aceasta când nu mai avea supleţea 
tinereţii, când fibrele lui deveniseră ţepene şi noduroase, 
când urzeala lui făcu din el o țesătură tare ca piatra, aspră 
şi trainică, când spiritul lui ajunsese ca fierul şi toate 
instinctele şi axiomele i se cristalizaseră în reguli, 
prevederi, aversiuni şi dorinţe definitive. 

Şi iarăşi, în această nouă orientare, mâna întâmplării îl 
apăsa şi îl strunea, muind ceea ce se întărise şi dându-i o 
formă mai frumoasă. Weedon Scott era într-adevăr această 
mână. Merse până la rădăcinile firii lui, atingându-i cu 
blândeţe forţele de viaţă care lâncezeau în el, aflate pe cale 
de dispariţie. Una din aceste forţe era dragostea. Ea luă 
locul senzaţiei de plăcere, care fusese cel mai înalt 
simţământ ce îl înfiorase vreodată în relaţiile lui cu zeii. 


Dar dragostea aceasta nu încolţi într-o singură zi. Începu 
cu senzaţia de plăcere şi crescu din aceasta, încet. Colţ Alb 
nu fugi, deşi era lăsat liber, pentru că îi plăcea acest nou 
zeu. Fără îndoială că era mai bine la el decât în viaţa aceea 
pe care o dusese în cuşca lui Smith Frumosu, şi apoi simţea 
nevoia să aibă un zeu. Stăpânirea omului era o necesitate a 
firii lui. Pecetea dependenţei lui de om îi fusese pusă în 
acele zile ale copilăriei lui, când întorsese spatele wildului şi 
se târâse la picioarele lui Castor Cenugşiu ca să-şi primească 
bătaia pe care o aştepta. Această pecete îi fusese pusă din 
nou şi fără putinţă de a fi ştearsă, la a doua lui înapoiere din 
wild, atunci când foametea aceea îndelungată se sfârşi, şi 
când în satul lui Castor Cenugşiu exista iarăşi peşte. 

Şi aşa, pentru că îi trebuia un zeu şi pentru că îl prefera 
pe Weedon Scott lui Smith Frumosu, Colț Alb rămase. 
Pentru a-şi dovedi credinţa, luă asupră-şi paza avutului 
noului stăpân. Dădea târcoale colibei, pe când câinii de 
sanie dormeau, şi primul oaspete venit pe înserat trebui să 
lupte cu el, folosindu-se de o bâtă, până ce îl scăpă Weedon 
Scott. Dar Colţ Alb învăţă curând să-i deosebească pe hoţi 
de oamenii cinstiţi, să le cunoască pasul şi mersul. Pe 
drumeţul care venea cu pas zgomotos şi de-a dreptul spre 
colibă, îl lăsa în pace, deşi îl supraveghea cu multă luare- 
aminte, până ce uşa se deschidea şi era primit de stăpân. 
Dar cel ce se furişa pe căi ocolite, cu căutătura piezişă, 
încercând să se ascundă - acesta era omul care nu se 
bucura de păsuire din partea lui Colț Alb şi trebuia s-o ia la 
sănătoasa, degrabă şi fără demnitate. Weedon Scott îşi 
propusese să-l îmblânzească pe Colț Alb - sau mai degrabă 
să răscumpere lumea de păcatul pe care-l săvârşise faţă de 
Colț Alb. Era o chestiune de principiu şi de conştiinţă. Îşi 
dădea seama că răul făcut lui Colț Alb era o datorie 
contractată de om şi că trebuia plătită. Şi aşa, îşi dădu 
osteneala să fie neînchipuit de bun cu „lupul cel bătăuş”. În 
fiecare zi îşi făcea o datorie să-l mângâie şi să-l ajute pe Colţ 
Alb şi se achita de aceasta cu prisosinţă. Deşi la început Colţ 


Alb se arăta bănuitor şi ostil, cu vremea însă începu să-i 
placă să fie alintat. Stăruia însă ceva de care nu se putea 
dezbăra - mârâitul. Se pornea să mârâie din chiar clipa în 
care începea să fie alintat şi nu înceta până ce mâna care îl 
alinta nu înceta şi ea. Dar era un mârâit care avea o notă 
nouă în el. Un străin n-ar fi putut desluşi nota aceea nouă, şi 
pentru un astfel de om mârâitul lui Colț Alb ar fi 
reprezentat o manifestare de sălbăticie primară, care îţi 
călca pe nervi şi îţi îngheţa sângele în vine. Gâtlejul lui Colț 
Alb se înăsprise însă din pricina sunetelor fioroase pe care 
le scosese ani de-a rândul, încă de la primul lui scâncet de 
mârâit în vizuina în care trăise ca pui, şi nu mai putea acum 
să-şi înmoaie sunetul din gâtlej pentru a-şi exprima duioşia 
pe care o simţea. Iotuşi urechea şi afecțiunea lui Weedon 
Scott erau de ajuns de fine ca să prindă nota aceea nouă - 
aşa înecată în sălbăticie cum era ea - nota care înfăţişa cea 
mai slabă expresie a unui gângurit de mulţumire abia 
perceptibil. 

Pe măsură ce zilele treceau, transformarea senzaţiei de 
plăcere în aceea de dragoste deveni tot mai rapidă. Colţ Alb 
începu el însuşi să-şi dea seama de acest lucru, deşi în 
mintea lui nu ştia ce este dragostea. Se manifesta în el ca 
un gol - un gol dureros, un gol înfometat, plin de dor, care 
cerea să fie umplut. Era deopotrivă suferinţă şi nelinişte; şi 
nu se simţea uşurat sufleteşte decât atunci când îl vedea pe 
zeul cel nou. În asemenea clipe, dragostea era o bucurie 
pentru el, o mulţumire sălbatică ce îi dădea un fior 
puternic. Când nu era însă lângă zeu, suferinţa şi neliniştea 
îi reveneau; golul dintr-însul creştea şi îl apăsa cu vidul lui, 
iar foamea îl rodea, îl rodea neîncetat. 

Colț Alb era pe cale să se găsească. În ciuda faptului că 
era matur şi a rigidităţii sălbatice a formei care îl modelase, 
firea lui suferea acum o prefacere. Înmugureau în el 
simţăminte ciudate şi imbolduri neobişnuite. Vechiul cod al 
purtării lui se schimba. În trecut îi plăceau tihna şi 
încetarea durerii şi îl nemulţumeau neplăcerea şi durerea, 


şi toate manifestările se modelaseră după aceasta. Acum 
însă era cu totul altceva. Din pricina noului simţământ pe 
care îl încerca, de multe ori prefera neplăcerea şi suferinţa 
de dragul zeului lui. Astfel, când începea să se crape de 
ziuă, în loc să colinde şi să scotocească sau să zacă într-un 
colţ adăpostit, aştepta ore întregi pe pridvorul trist al 
colibei ca să-şi vadă cât de puţin zeul. Seara, când zeul se 
întorcea acasă, Colţ Alb îşi părăsea culcuşul cald pe care şi-l 
scobise în zăpadă, ca să-şi primească bobârnacele 
prieteneşti pe care i le dădea cu degetul, precum şi vorbele 
de bun găsit pe care i le spunea el. Carnea, până şi carnea o 
lăsa, ca să fie alături de zeul lui, să primească o mângâiere 
de-a lui sau să-l însoţească în oraş. 

Senzaţia de plăcut îi fusese înlocuită prin aceea de 
dragoste. Şi dragostea era picurată în adâncurile fiinţei lui, 
acolo unde senzaţia de plăcut nu pătrunsese vreodată. Şi 
drept răspuns, din adâncul fiinţei lui încolţi lucrul cel mai 
nou - dragostea. Ceea ce i se dădea, dădea şi el. Acesta era 
într-adevăr un zeu, un zeu al dragostei, un zeu cald şi 
strălucitor, la lumina căruia firea lui Colţ Alb se desfăcea, 
precum se desface o floare în lumina soarelui. 

Dar Colț Alb nu era de felul lui prea deschis. Era prea 
bătrân şi fusese modelat prea definitiv ca să se mai poată 
exprima într-un fel nou. Era prea stăpânit, prea bine 
cumpănit în propria lui singurătate. Se deprinsese prea 
mult timp să fie reţinut, distant şi posac. De când se ştia nu 
lătrase vreodată şi nu putea acum să se deprindă să latre 
de bun venit atunci când zeul lui se apropia. Nu-i stătea 
niciodată în cale, şi nici nu era extravagant sau zănatic 
atunci când îşi exprima dragostea. Nu alerga niciodată să-şi 
întâmpine stăpânul. Aştepta în câte un colţ, retras; dar 
aştepta întotdeauna şi era mereu acolo. Dragostea lui făcea 
parte din adoraţie, o adoraţie mută, neexprimată. Îşi arăta 
dragostea numai prin privirea neclintită a ochilor şi prin 
aceea că nu scăpa din vedere nici o mişcare a zeului. lar 
când acesta se uita la el şi îi vorbea, Colţ Alb trăda o emoție 


stângace, provocată de lupta dintre dragostea din el, care 
voia să se exprime, şi imposibilitatea lui fizică de a o 
exprima. 

Învăţă să se adapteze în multe privinţe la noul lui fel de 
viaţă. Fusese deprins să ştie că trebuie să-i lase în pace pe 
câinii zeului. Totuşi firea lui, care voia să domine, se afirmă, 
şi la început trebui să-i burduşească bine ca să i se 
recunoască superioritatea şi să se ştie că el conduce. Odată 
lucrurile acestea rezolvate, nu-i mai luă în seamă. Se 
dădeau la o parte când venea, pleca sau păşea printre ei, 
iar când le arăta că vrea ceva, îi dădeau ascultare. 

În acelaşi chip ajunse să-l îngăduie şi pe Matt - ca pe un 
bun al stăpânului său. Stăpânul îi dădea rareori de 
mâncare. Treaba asta o făcea de obicei Matt; totuşi Colţ Alb 
ghici că mâncarea ce i se dădea venea de la stăpânul lui şi 
că stăpânul îl hrănea prin mijlocirea altuia. Matt încercă să- 
lpună la ham şi să-l facă să tragă la sanie împreună cu 
ceilalţi câini. Dar nu izbuti. Colţ Alb nu se lăsă până ce 
Weedon Scott nu-i puse el hamul şi nu-l struni. Încuviinţă 
acest lucru numai fiindcă era voinţa stăpânului lui ca Matt 
să-l mâie şi să-l pună la treabă, tot aşa cum îi mâna şi îi 
punea la treabă pe ceilalţi câini ai stăpânului. 

Săniile din Klondike - care aveau tălpici - erau deosebite 
de cele din Mackenzie. Iar felul de a mâna câinii era şi el 
deosebit. Atelajul nu era în formă de evantai. Câinii se 
înşirau în linie dreaptă, unul în spatele altuia, la şleauri 
duble. Şi aci, în Klondike, înaintaşul era într-adevăr şef. 
Câinele cel mai înţelept şi cel mai puternic era înaintaş, şi 
cei din atelaj îl ascultau şi îl ştiau de frică. Era inevitabil ca 
acest loc să fie obţinut degrabă de către Colț Alb. El îşi 
alese postul, iar Matt îi încuviinţă alegerea cu nişte 
înjurături, după ce mai întâi îl încercă. Dar deşi ziua 
muncea la sanie, Colț Alb nu renunţă să păzească avutul 
stăpânului său peste noapte. Şi aşa, era la treabă tot timpul, 
veşnic de veghe şi credincios, cel mai preţios dintre toţi 
câinii. 


— Lasă-mă să-ţi spun ce am pe suflet - zise Matt într-una 
din zile. Aş vrea să-ţi spun că ai fost al naibii de deştept că 
ai băgat banii în câinele ăsta. După ce i-ai tăbăcit faţa cu 
pumnii lui Smith Frumosu, l-ai mai şi tras pe sfoară. 

O nouă izbucnire de mânie luci în ochii cenuşii ai lui 
Weedon Scott, în timp ce murmura cu asprime: 

— Bestia! 

Spre sfârşitul primăverii, Colţ Alb avu un mare necaz. Fără 
de veste, dascălul iubirii dispăru. Desluşise el unele semne, 
dar nu se pricepea în asemenea lucruri şi nu ştia ce 
înseamnă când se împachetează o valiză. Îşi aminti mai 
târziu că împachetatul precedase dispariţia stăpânului său; 
dar atunci nu bănui nimic. Seara îşi aşteptă stăpânul să se 
întoarcă. La miezul nopţii, vântul rece care sufla îl făcu să 
se adăpostească în spatele colibei. Acolo moţăi, pe jumătate 
adormit, cu urechea gata să prindă primul sunet al pasului 
cunoscut. Dar la două noaptea, neliniştea îl făcu să se ducă 
pe prispa rece din faţă, unde se ghemui aşteptând. 

Nici urmă de stăpân însă. Dimineaţa, uşa se deschise şi 
Matt păşi afară. Colţ Alb se uită la el cu încordare. Nu exista 
o limbă comună cu ajutorul căreia să afle ceea ce voia să 
ştie. Zilele veneau şi treceau, dar stăpânul nu se arăta. Colţ 
Alb, care nu cunoscuse niciodată boala, se îmbolnăvi. Şi se 
îmbolnăvi atât de tare, încât Matt fu nevoit în cele din urmă 
să-l aducă în colibă. De asemenea, când îi scrise stăpânului, 
Matt îi rezervă un post-scriptum pentru Colț Alb. 

Desfăcând scrisoarea la Circle City, Scott citi următoarele: 
„Blestematul de lup nu vrea să muncească. Nu vrea să 
mănânce. Şi-a pierdut tot curajul. Toţi câinii îl bat. Vrea să 
ştie ce-i cu dumneata şi nu ştiu cum să-i spun. le pomeneşti 
că se curăţă”. 

Era precum spusese Matt. Colț Alb nu mai mânca, îi era 
dor şi îngăduia oricărui câine să-l burduşească. În colibă 
zăcea pe jos, lângă sobă, fără să-i pese de mâncare, de Matt 
sau de viaţă. Putea Matt să-i vorbească cu blândeţe sau să 
înjure, îi era totuna; se mulțumea doar să-şi întoarcă ochii 


trişti spre el, apoi îşi lăsa capul înapoi în poziţia obişnuită, 
pe labele dinainte. 

Şi într-o noapte, pe când citea pentru sine mişcând din 
buze şi murmurând, Matt tresări, auzind un geamăt de-al 
lui Colţ Alb. Se ridicase, ciulise urechile spre uşă şi asculta 
atent. O clipă mai târziu, Matt auzi un pas. Uşa se deschise 
şi Weedon Scott intră. Cei doi bărbaţi îşi dădură mâna. 
Weedon Scott privi prin cameră. 

— Unde-i lupul? întrebă el. 

Apoi îl descoperi stând în picioare acolo unde zăcuse, 
lângă sobă. Nu se repezi înainte în felul celorlalţi câini. 
Stătea pândind şi aşteptând. 

— Doamne iartă-mă! exclamă Matt. Uite cum dă din coadă. 

Weedon Scott străbătu camera cu paşi mari spre el, 
strigându-l. Colț Alb veni la el, fără să facă salturi, totuşi 
repede. Era stângaci din pricina emoţiei, dar când se 
apropie, privirea lui avea o expresie ciudată. Ceva, un 
simţământ nesfârşit şi care nu poate fi numit, i se ridică ca o 
lumină, strălucind mai departe. 

— Nu m-a privit niciodată aşa cât timp ai fost plecat, 
remarcă Matt. 

Weedon Scott nu-l auzea. Se lăsase în jos, faţă-n faţă cu 
Colț Alb, alintându-l - frecându-l la rădăcina urechilor, 
mângâindu-l cu mişcări lungi pe ceafă, în jos, spre urechi, 
ciocănindu-l uşor pe şira spinării cu buricele degetelor. Şi 
Colţ Alb mârâi drept răspuns, cu nota aceea de gângureală 
din mârâitul lui, mai pronunţată ca oricând. 

Dar asta nu era încă totul. Nesfârşită îi fu bucuria când 
marea dragoste pe care o simţea izvorând mereu şi luptând 
să se exprime izbuti să găsească un nou mod de exprimare. 
Îşi aruncă brusc capul înainte, îşi făcu loc între mâna şi 
trupul stăpânului şi aici, strâns, ascuns cu totul vederii, în 
afară de urechi, fără să mai mârâie, continuă să se 
cuibărească şi să se alinte. 

Cei doi oameni se priviră. Lui Scott îi luceau ochii. 


— Doamne - zise Matt, cu admiraţie în glas. O clipă mai 
târziu, după ce-şi veni în fire, adăugă: Totdeauna am 
susţinut eu că lupul ăsta e un câine! Uită-te la el! 

O dată cu întoarcerea dascălului iubirii, Colţ Alb se 
însănătoşi repede. Petrecu două nopţi şi o zi în colibă. Apoi 
ieşi. Câinii de sanie îi uitaseră vitejia. Îşi aminteau numai de 
ultima lui stare, adică de slăbiciune şi boală. La vederea lui, 
când ieşi din colibă, săriră la el. 

— Arată-le cât eşti de-al dracului - îi şopti Matt, 
încurajator, stând în uşă şi privind. Fă-i să-l vadă pe dracu, 
lupule! Să-l vadă pe dracu! Arată-le ce ştii! 

Colț Alb nu avea nevoie de încurajare. Întoarcerea 
dascălului iubirii era de ajuns. Viaţa curgea din nou în el, 
minunată şi neîmblânzită. 

Învăţat cu alintul, Colţ Alb îl cerea adesea. Cu asta îl 
convingeai. Colţ Alb nu se putea lipsi de el. Un lucru pe care 
Colţ Alb era foarte gelos, era propriul lui cap. Niciodată nu-i 
plăcuse să fie atins. Pustiul din el, frica de lovitură şi cursă 
dăduseră naştere spaimei de a fi atins. Era povaţa 
instinctului lui: capul să fie liber. Şi acum, o dată cu apariţia 
dascălului iubirii, alintarea lui devenise actul voit de a se 
pune într-o asemenea situaţie de slăbiciune totală. Era o 
expresie a încrederii desăvârşite, a abandonării de sine, 
totale, ca şi cum ar fi spus: Mă încredinţez ţie. Facă-se voia 
ta cu mine. 

Într-o seară, nu mult după întoarcere, Scott şi Matt jucau 
cărţi, înainte de a se duce la culcare. „Cinsprezece - doi, 
cinsprezece - patru şi o pereche face şase” - anunţă Matt, 
când deodată afară se auzi un strigăt şi un mârâit. Se 
priviră unul pe celălalt, ridicându-se în picioare. 

— Lupul a sărit la cineva - zise Matt. 

Un geamăt cumplit de furie şi durere îi sili să se 
grăbească. 

— Adu o lumină - strigă Scott, sărind afară. 

Matt îl urmă cu o lampă şi la lumina ei zăriră un om care 
zăcea pe spate, trântit în zăpadă. Îşi ţinea braţele 


încrucişate peste faţă şi gât, încercând astfel să se apere de 
colții lui Colţ Alb. Şi avea şi de ce să se apere. Colț Alb 
părea cuprins de turbare, atacându-l cu ură în locurile cele 
mai vulnerabile. De la umăr şi până la încheietura braţelor 
încrucişate, mâneca hainei şi a cămăşii de lână albastră, 
precum şi maieul erau numai fâşii, şi chiar braţele erau 
cumplit sfâşiate şi sângerau. 

Cei doi oameni văzură întregul tablou din prima clipă. 
Imediat, Weedon Scott îl şi prinse pe Colţ Alb de gât, 
trăgându-l înapoi. Colț Alb se zbătu mânios, dar nu încercă 
să muşte, ci se întinse jos numaidecât, la prima vorbă aspră 
a stăpânului. 

Matt îl ajută pe om să se ridice şi, în timp ce încerca să 
stea în picioare, îşi lăsă braţele în jos, descoperind chipul 
bestial al lui Smith Frumosu. Dog-musherul îi dădu drumul 
brusc, ca şi când ar fi pus mâna pe un cărbune aprins. 
Smith Frumosu clipi la lumina lămpii şi-şi roti privirea în jur. 
Dădu cu ochii de Colţ Alb şi spaima i se întipări pe faţă. 

În aceeaşi clipă, Matt zări două obiecte care zăceau în 
zăpadă. Apropie lampa de ele, arătându-le cu piciorul 
şefului său. 

Era un lanţ de oţel şi o bâtă zdravănă. 

Când le văzu, Weedon Smith dădu din cap. Nimeni nu 
scoase o vorbă. Dog-musherul puse mâna pe umărul lui 
Smith Frumosu şi-l întoarse cu faţa spre el. Nu mai era 
nevoie de nici o explicaţie. Smith Frumosu tăcu şi el. 

Între timp, dog-musherul îl mângâie pe Colț Alb, bătându-l 
uşor cu palma şi vorbindu-i: 

— A încercat să te ia, nu-i aşa? Şi tu nu te-ai lăsat! N-a 
prea nimerit-o, ce zici? Când a pus mâna pe tine, credcăa 
şi văzut pe dracu' rânji dog-musherul. 

Colţ Alb, fremătând încă de furie şi zbârlindu-se, mârâia 
fără încetare. Încet, încet, părul de pe spate începu să i se 
culce. Apoi se auzi, deşi încă îndepărtat şi încet, în gâtlej, 
mârâitul lui de mulţumire. 

PARTEA a V-a. 


Capitolul 1 

CALEA CEA LUNGĂ. 

Părea că pluteşte în aer. Colţ Alb simţea că nenorocirea se 
apropie, mai înainte de a fi avut vreo dovadă, palpabilă. Îşi 
dădea seama în chip nelămurit că îl aştepta o schimbare. 
Nu ştia cum, nici de ce, totuşi presimţea că ceva se apropie 
şi aceasta din însăşi purtarea zeilor. Fără să-şi dea seama, ei 
îşi trădaseră intenţiile faţă de câinele-lup, care dădea 
târcoale prispei şi care, deşi nu intra niciodată în colibă, ştia 
ce se petrece în mintea lor. 

— Auzi! exclamă într-o seară, la cină, dog-musherul. 

Weedon Scott ascultă. Prin uşă se auzi un scâncet slab, 
neliniştit, ca un suspin, abia perceptibil. Colţ Alb începu 
apoi să adulmece îndelung, până ce se asigură că zeul lui 
era tot înăuntru şi că nu plecase de acolo în chip misterios 
Şi singur. 

— Câinele ăsta cred că simte ce ai de gând - zise dog- 
musherul. 

Weedon Scott se uită cu ochi aproape rugători la tovarăşul 
lui, deşi cuvintele îl dezminţeau. 

— Ce dracu să fac cu un lup în California! întrebă el. 

— Aşa zic şi eu - răspunse Matt. Ce naiba să faci cu un lup 
în California? 

Răspunsul nu-l mulţumi însă pe Weedon Scott. Părea că 
celălalt îl privea destul de neîncrezător. 

— Câinii albilor n-ar putea să-i ţină piept - confirmă Scott. 
I-ar ucide pe loc. Şi chiar dacă nu m-ar zvânta în procese de 
daune, autorităţile mi l-ar lua în orice caz şi l-ar electrocuta. 

— E un ucigaş în toată puterea cuvântului - remarcă dog- 
musherul. 

Weedon Scott îl privi bănuitor. 

— Nu, e cu neputinţă aşa ceva - făcu el hotărât. 

— N-o să meargă niciodată - încuviinţă Matt. Ar trebui să 
angajezi un om special ca să aibă grijă de el. 

Bănuiala celuilalt se spulberă. Dădu din cap înveselit. În 
tăcerea care urmă se auzi scâncetul slab, aproape ca un 


suspin, lângă uşă, apoi adulmecatul prelung cercetător. 

— Fără doar şi poate - sări Matt - câinele ăsta ştie al naibii 
de multe lucruri despre dumneata. 

Scott îl privi ţintă şi răbufni furios: 

— Să le ia dracu pe toate, m-auzi! Ştiu eu ce am de făcut şi 
cum e mai bine! 

— Şi eu zic tot aşa, numai că... 

— Numai că... ce? îl întrebă Scott, iritat. 

— Numai că... - începu dog-musherul cu blândeţe, dar se 
răzgândi, fiind şi el cuprins de supărare. Ei, nu trebuie să te 
aprinzi chiar aşa pentru o nimica toată. După felul cum te 
porţi, s-ar zice că nu prea ştii ce vrei. 

Weedon Scott rămase în cumpănă o clipă, apoi adăugă pe 
un ton mai stăpânit: 

— Ai dreptate, Matt. Nu ştiu nici eu ce vreau, şi aici e 
buba. Dar, la drept vorbind, ar fi de-a dreptul caraghios să 
car câinele ăsta cu mine - izbucni el din nou, după un 
răstimp. 

— Şi eu spun tot aşa - se auzi răspunsul lui Matt şi din nou 
stăpânul nu se arătă tocmai mulţumit de el. Dar de unde 
dracu ştie ăsta că pleci? Mă tot sâcâie chestia asta - 
continuă cu naivitate dog-musherul. 

— Asta mă întreb şi eu - răspunse Scott, dând trist din 
cap. 

Veni apoi ziua când, prin uşa întredeschisă a colibei, Colț 
Alb zări pe jos geamantanul cu pricina şi pe dascălul iubirii 
împachetându-şi lucrurile. Apoi începu un du-te-vino, şi în 
atmosfera, odinioară atât de liniştită a colibei, domnea 
acum o tulburare, o agitaţie şi o nelinişte ciudată. Fără 
îndoială că aceasta era o dovadă, şi Colţ Alb o simţise. Acum 
se gândea la ea. Zeul lui se pregătea să fugă din nou. Şi 
cum nici altă dată nu-l luase cu el, se putea aştepta să-l lase 
şi acum singur. 

În noaptea aceea, Colț Alb străpunse tăcerea cu un urlet 
prelung - un urlet de lup. Era aidoma urletului de 
odinioară, când fusese mic şi fugise din wild înapoi în satul 


care nu mai exista şi din care nu mai găsise decât o 
grămadă de resturi, mărturia locului unde fusese tipia lui 
Castor Cenugşiu. Ca şi atunci, îşi aţinti botul spre stelele reci, 
împărtăşindu-le durerea lui. 

În colibă, cei doi bărbaţi tocmai se culcaseră. 

— Ştii că iar nu mai mănâncă nimic - spuse Matt, de sub 
pătură. 

Din celălalt colţ al odăii, unde se afla patul lui Weedon 
Scott, se auzi un bombănit şi un foşnet de pături. 

— După cât de nenorocit a fost data trecută când ai plecat, 
nu m-ar mira acum să şi moară. 

Din celălalt culcuş se auzi o mişcare plină de nervozitate. 

— Dar mai taci odată! strigă Scott prin întuneric. Eşti mai 
cicălitor decât o femeie. 

— Aşa zic şi eu - răspunse dog-musherul, iar Weedon Scott 
nu-şi dădu bine seama dacă celălalt chicotise pe înfundate 
sau nu. 

În ziua următoare, neliniştea şi neastâmpărul lui Colţ Alb 
crescură şi mai mult. Se ţinea pe urmele stăpânului său ori 
de câte ori acesta părăsea coliba, iar când era înăuntru 
dădea mereu târcoale pe prispa din faţă. Prin uşa deschisă 
putea să zărească bagajele de pe jos. Lângă geamantan se 
mai adăugaseră doi saci mari de pânză şi o cutie. Matt 
înfăşură păturile stăpânului şi şuba într-o mică prelată. 
Urmărind toate aceste pregătiri, Colț Alb scoase un suspin. 

După aceea sosiră doi indieni. Nu-i scăpă din vedere în 
timp ce încărcau bagajul pe umeri şi nici apoi când, însoţiţi 
de Matt care ducea aşternutul şi o valiză, o luară în josul 
dealului. Colţ Alb însă nu-i urmă. Stăpânul lui era încă în 
colibă. După un timp, Matt se întoarse. Stăpânul ieşi în prag 
şi-l chemă pe Colț Alb înăuntru. 

— Bietul de tine - îi zise el, cu blândeţe, scărpinându-l 
după urechi şi bătându-l uşor pe spate. Eu plec la drum 
lung, bătrâne, acolo unde tu nu mă poţi urma. Hai, mai 
mârâie o dată, ultimul mârâit de bun rămas. 


Colț Alb nu vru să mârâie. În schimb, după ce îi aruncă o 
privire cercetătoare, dar plină de o nesfârşită căldură, se 
lipi de el, îngropându-şi capul între braţul şi trupul lui. 

— O auzi cum şuieră? strigă Matt. Dinspre Yukon se ridică 
mugetul răguşit al sirenei de pe vas. E timpul să te grăbeşti. 
Ai grijă de încuie uşa din faţă. Eu o să ies pe uşa din dos. 
Hai, dă-i drumul! 

Amândouă uşile fură trântite în acelaşi timp, iar Weedon 
Scott îl aşteptă pe Matt, care trebuia să dea ocol colibei. De 
după uşă răzbăteau scâncete slabe şi suspine. Apoi se auzi 
un adulmecat prelung, adânc. 

— Să ai mare grijă de el, Matt - îi zise Scott, când o 
porniră în josul dealului. Să-mi scrii cum îi mai merge. 

— Bineînţeles - îi răspunse dog-musherul. Dar ia stai, 
ascultă puţin! 

Cei doi oameni se opriră. Colț Alb scotea urlete 
tânguitoare, aşa cum urlă câinele la moartea stăpânului. În 
glas i se desluşea o durere fără margini, iar urletul i se 
prăvălea în şuvoaie nesfârşite care îţi sfâşiau inima, apoi se 
stingea într-un suspin de o jale tremurătoare, pentru ca să 
izbucnească iarăşi, mereu mai îndurerat. 

„Aurora” era primul vapor din anul acela care pleca 
dincolo, iar pe punţile lui se înghesuiau aventurieri în 
căutarea norocului şi căutători de aur ruinaţi. Şi unii şi alţii 
erau la fel de cuprinşi de aceeaşi frenezie de a părăsi locul 
acela, pe cât fuseseră la început venind acolo. Lângă 
pasarela vaporului, Scott îi strângea mâna lui Matt, care se 
pregătea să coboare pe țărm. Dar mâna lui Matt se lăsă 
deodată moale în strânsoarea celuilalt, în timp ce privirea i 
se aţinti spre ceva care venea din spate. Scott se întoarse să 
vadă. Pe punte, la câţiva paşi mai departe de ei, şedea Colț 
Alb, care se uita la ei cu o privire înflăcărată. 

Dog-musherul slobozi printre dinţi o înjurătură, speriat. 
Scott rămase încremenit. 

— Eşti sigur că ai încuiat uşa din faţă? întrebă Matt. 

Celălalt dădu afirmativ din cap şi întrebă: 


— Dar pe cea din dos? 

— “Te cred şi eu! se auzi răspunsul enervat. 

Colţ Alb îşi lipi urechile, gudurându-se, dar rămase locului 
fără să încerce să se apropie. 

— Trebuie să-l iau cu mine pe mal. 

Matt făcu câţiva paşi spre Colț Alb, dar acesta o zbughi. 
Dog-musherul se repezi după el; Colţ Alb se pierdu printre 
picioarele oamenilor. Fofilându-se pe unde putea, dând ocol 
sau luând-o pieziş, el alunecă de-a lungul punţii, 
zădărnicind strădania aceluia care voia să-l prindă. 

Când însă dascălul iubirii îi vorbi, Colț Alb veni la el şi-l 
ascultă fără crâcnire. 

— Nu vrea să vină la mâna care i-a dat de mâncare în 
toate lunile astea - murmură dog-musherul, mâniat. Şi apoi, 
dumneata... dumneata nu i-ai dat de mâncare decât în 
primele zile, când te-ai împrietenit cu el. Al dracului să fiu 
dacă înţeleg eu de ce îi trece prin cap că dumneata îi eşti 
stăpân...! 

Scott, care-l mângâia pe Colţ Alb, se aplecă deodată 
asupra lui, descoperind nişte tăieturi proaspete pe bot şi o 
rană între ochi. 

Matt se aplecă şi el şi-şi trecu palma pe sub burta lui Colţ 
Alb. 

— De fereastră am uitat. E tăiat tot şi crestat pe burtă. 
Pesemne că a trecut cu capul prin geam. Pe Dumnezeul 
meu! 

Dar Weedon Scott nu-l asculta. Îşi făcu în minte o 
socoteală grabnică. Sirena „Aurorei” anunţă pentru ultima 
oară plecarea. Oamenii se grăbeau pe pasarelă spre uscat. 
Matt îşi desfăcu basmaua de la gât ca să-l lege pe Colţ Alb, 
dar Scott îl prinse pe dog-musher de mână, spunându-i: 

— Rămâi cu bine, Matt, bătrâne. Şi să ştii că nu maie 
nevoie să-mi scrii despre lup. Vezi, îl... 

— Ce? izbucni dog-musherul. Nu cumva vrei să zici...! 

— Chiar aşa. Ţine-ţi basmaua. Am să-ţi scriu eu ţie despre 
el. 


Matt se opri la mijlocul drumului, pe pasarelă. 

— Nu ştiu dacă o să poată îndura clima! strigă el spre 
bord. Poate doar să-l tunzi când e tare cald! 

Pasarela fu ridicată şi „Aurora” se dezlipi de țărm. Weedon 
Scott mai făcu un ultim semn de rămas bun cu mâna. Apoi 
se întoarse şi se aplecă asupra lui Colţ Alb, care stătea 
lângă el. 

— Acum mârâie, afurisitule, mârâie - zise el, lovindu-l uşor 
cu palma pe cap şi scărpinându-l între urechi, pe care Colţ 
Alb şi le lipise de plăcere. 

Capitolul 2 

ŢARA DE JOS. 

Colț Alb cobori de pe vapor la San-Francisco. Era 
înmărmurit. În adâncul fiinţei lui, dincolo de orice proces 
raţional sau act conştient, el asociase puterea cu 
divinitatea. Şi niciodată oamenii albi nu i se păruseră zei 
atât de luminaţi cum i se păreau acum când păşea pe 
caldarâmul încins din San-Francisco. Colibelor de lemn pe 
care le cunoştea le luaseră locul clădiri uriaşe. Străzile erau 
pline de primejdii - trăsuri, căruţe, maşini, cai puternici de 
povară care trăgeau camioane enorme şi monstruoase, 
tramvaie electrice sunau şi zornăiau prin mijlocul străzii, 
scrâşnindu-şi ameninţarea lor încăpăţânată, aidoma râşilor 
pe care îi cunoscuse odinioară în pădurile Nordului. 

Toate acestea erau manifestări ale puterii. În toate şi 
îndărătul tuturor acestora se afla omul, cârmuind şi 
supraveghind, exprimându-se pe sine, ca de obicei, prin 
dominaţia lui asupra materiei. Era ceva grozav, ameţitor. 
Colț Alb părea înspăimântat. Îl cuprinse teama. Aşa cum pe 
vremea copilăriei lui fusese făcut să simtă cât era de mic şi 
de neputincios, în prima zi când venise din wild în tabăra lui 
Castor Cenuşiu, tot astfel acum, deşi în plină putere, se 
simţea mic şi slab. Şi vai, cât de mulţi zei erau! lar 
furnicarul acesta al zeilor îl ameţea. Vuietul străzii îl 
asurzea. Îl înnebunea această grozavă şi nesfârşită agitaţie 
şi mişcare din jur. Simţea mai mult ca oricând că depinde 


de dascălul iubirii, pe ale cărui urme călca acum şi pe care 
pentru nimic în lume nu l-ar fi scăpat o clipă din ochi. 

Lui Colţ Alb nu-i era însă hărăzit să aibă despre oraş decât 
o viziune de coşmar - o experienţă ca un vis urât, ireal şi 
teribil, care mult timp după aceea îl va urmări în visele lui. 
Stăpânul îl sui într-un vagon de bagaje unde îl legă cu un 
lanţ într-un colţ, printre grămezi de cufere şi valize. Acolo, 
puterea o deţinea un zeu scund şi musculos; acesta 
azvârlea cu mult zgomot lăzi şi cutii, pe care le târa pe uşă 
înăuntru şi apoi le trântea peste grămadă sau le arunca 
afară prin uşă, lovind şi izbind cu ele, iar alţi zei, care le 
aşteptau jos, le prindeau. 

Şi, în acest infern al bagajelor, Colţ Alb stătea părăsit de 
stăpânul lui. Sau cel puţin aşa credea el, până ce mirosi 
alături sacii de pânză cu hainele stăpânului şi se puse să le 
păzească. 

— Era şi timpul să vii - mormăi zeul vagonului, un ceas mai 
târziu, când Weedon Scott apăru în uşă. Câinele ăsta al 
dumitale nu mă lasă să mă ating de lucruri. 

Colţ Alb ieşi din vagon. Era surprins. Oraşul de coşmar 
dispăruse. Vagonul nu fusese pentru el decât o odaie într-o 
casă, şi când intrase în oraş, lumea se grămădise în jurul 
lui. Între timp, oraşul dispăruse. Nu-l mai asurzea zgomotul 
lui. I se întindea înainte un ţinut surâzător, cu soare plin de 
strălucire, o atmosferă ce te îmbia la lâncezeală. Numai că 
nu avu timp să se minuneze de această transformare. O 
primi şi pe aceasta cum primea toate faptele şi 
manifestările de neînțeles ale zeilor. Aşa era felul lor. 

Îi aştepta o trăsură. Un bărbat şi o femeie se apropiară de 
stăpân. Femeia îşi desfăcu braţele şi apoi le încrucişă pe 
după gâtul stăpânului - un gest duşmănos! În clipa 
următoare, Weedon Scott se desprinse din îmbrăţişare şi se 
apropie de Colţ Alb, care mârâia de parcă ar fi fost un 
diavol furios. 

— Nu-i nimic, mamă - făcu Scott în timp ce-l ţinea strâns 
pe Colț Alb şi încerca să-l liniştească. A crezut că ai de gând 


să-mi faci vreun rău şi el nu poate îndura aşa ceva. Nu-i 
nimic. O să se deprindă el, curând. 

— Şi, între timp am să pot să-mi alint fiul doar atunci când 
câinele lui n-o să fie pe aproape - râse ea, deşi se făcuse 
albă ca varul şi se simţea rău din pricina sperieturii pe care 
o trăsese. 

Se uită la Colţ Alb, care mârâia, se zburlea şi o privea cu 
răutate. 

— Trebuie să înveţe şi va învăţa fără întârziere - zise 
Scott. Începu să-i vorbească lui Colț Alb cu blândeţe, până 
ce îl potoli. Apoi glasul îi deveni mai poruncitor: Jos! Culcat! 

Acesta era unul din lucrurile pe care Colţ Alb le învățase 
de la stăpânul lui şi dădu ascultare, deşi se culcă în silă şi 
îmbufnat. 

— Acum, mamă. Scott îşi deschise braţele ca s-o 
primească, dar nu-şi luă ochii de la Colţ Alb! Culcat! îi 
porunci el. Culcat! 

Zbârlindu-se tăcut, pe jumătate ghemuit în timp ce se 
ridica, Colţ Alb se lăsă înapoi şi urmări repetarea gestului 
duşmănos. Dar nici aceasta şi nici îmbrăţişarea zeului, care 
urmă după aceea, nu-l vătămară pe stăpân. Apoi, sacii cu 
haine fură urcați în trăsură, zeii străini şi dascălul iubirii se 
suiră şi ei, iar Colţ Alb o porni pe urma lor, când gonind 
atent după ei, când zbârlindu-se la caii ce alergau. Căuta să 
le atragă atenţia că el e de faţă şi că veghează să nu i se 
întâmple vreun rău zeului pe care-l trăgeau cu atâta iuţeală 
peste întinderea aceea. 

După un sfert de ceas, trăsura trecu printr-o intrare de 
piatră şi apoi printre două rânduri de nuci ce se bolteau 
deasupra drumului, înlănţuindu-se. De o parte şi de alta se 
întindeau pajişti, iar suprafeţele lor mari erau presărate ici 
şi colo cu stejari voinici, cu braţe lungi, puternice. Nu 
departe de acolo, pajiştile cu fânețe, arse de soare, păreau 
bronzate, aurii, contrastând cu verdele proaspăt al ierbii 
îngrijite; iar mai departe erau dealurile roşcate şi păşunile 
de munte. La capătul pajiştii, pe primul dâmb de la 


marginea văii, se zărea o casă cu terasă, mare şi cu multe 
ferestre. 

Colţ Alb nu prea avu când să vadă toate acestea. Trăsura 
abia intrase pe moşie când îl şi atacă un câine ciobănesc, cu 
ochii scăpărători şi cu botul ascuţit, pe bună dreptate 
indignat şi plin de mânie. Stătea între el şi stăpânul lui, 
despărţindu-l. Colţ Alb nu mârâi ameninţător, dar părul i se 
zburli pe trup în timp ce porni tăcut la asaltul ucigaş. Dar 
asaltul n-avea să fie dus până la capăt. Se opri pe 
neaşteptate, stângaci, cu picioarele dinainte ţepene, 
încordându-se împotriva avântului care-l ducea înainte. 
Aproape că se aşeză jos, până într-atât dorea acum să se 
ferească de atingerea acelui câine pe care fusese cât pe ce 
să-l atace. Era o căţea, şi legea rasei lui punea între ei o 
barieră de netrecut. S-o atace, ar fi însemnat nici mai mult 
nici mai puţin decât o încălcare a propriului lui instinct. 

Nu acelaşi lucru se întâmplă însă şi cu căţeaua. Fiind 
femelă, ea nu avea un asemenea instinct. Pe de altă parte, 
fiind câine ciobănesc, frica ei instinctivă de wild şi mai ales 
de lup era neobişnuit de puternică. Pentru ea, Colţ Alb era 
lup, tâlhar din mogşi-strămoşi, care prădase turmele ei încă 
din acele vremuri în care oile au fost adunate în turmă 
pentru prima oară şi au fost păzite de vreunul din străbunii 
ei necunoscuţi. Aşa că, atunci când Colţ Alb renunţă să mai 
atace şi rămase locului înţepenit, cu gândul să ocolească 
ciocnirea, sări ea la el. Colţ Alb mârâi fără voie când îi simţi 
dinţii înfigându-i-se în umăr, dar nu făcu nici o încercare s-o 
muşte. Se dădu înapoi conştient, cu picioarele ţepene, şi 
încercă să se ferească de ea. Sărea când într-o parte, când 
într-alta, se ghemui şi se învârti în juru-i, zadarnic însă. 
Căţeaua era mereu între el şi drumul pe care voia să-l 
apuce. 

— Aici, Collie! strigă străinul din trăsură. 

Weedon Scott râse. 

— Nu-i nimic, tată. E o bună disciplină. Colţ Alb are multe 
de învăţat şi e foarte bine că a şi început. O să se 


obişnuiască. 

Trăsura o porni, iar Collie îi aţinu din nou calea lui Colţ 
Alb. El încercă s-o întreacă depărtându-se de drum şi 
gonind prin pajişte; dar ea alergă în cercul interior, mai 
Mic, şi era mereu prezentă, înfruntându-l cu cele două 
şiruri de dinţi strălucitori. Colţ Alb dădu ocol şi făcu cale 
întoarsă, traversă drumul apucând-o pe cealaltă pajişte şi 
din nou ea îi ţinu piept. 

Trăsura gonea, ducându-l pe stăpânul lui cu ea. Colţ Alb o 
zări dispărând printre copaci. Situaţia era disperată. 
Încercă din nou să facă un ocol. Căţeaua se ţinu după el, 
alergând cu repeziciune, apoi deodată, Colţ Alb se întoarse 
spre ea. Era un vechi vicleşug de-al lui, pe care îl folosea la 
bătaie. O izbi zdravân cu umărul. Nu numai că o dădu peste 
cap, dar cum alergase repede, ea se rostogoli căzând când 
pe spate, când pe o parte, zbătându-se să se oprească, 
agăţându-se cu picioarele de prundiş şi scoțând un urlet 
ascuţit în care îşi plângea mândria rănită şi revoltată. 

Colţ Alb nu aşteptă. Drumul era liber şi nici nu dorea 
altceva. Căţeaua se luă după el fără să-şi curme o clipă 
urletul. Drumul se deschidea acum drept, şi cum era vorba 
de o fugă adevărată, Colţ Alb avea ce s-o înveţe. Ea alergă 
ca o smintită, ca o apucată, încordându-se la maximum, cu o 
strădanie vizibilă la fiecare săritură; Colţ Alb însă îi scăpa 
mereu, pe nesimţite, fără nici un efort, alunecând deasupra 
pământului ca o nălucă. 

Pe când dădea ocol casei spre poarta cea mare, nimeri 
peste trăsură. Aceasta se oprise şi stăpânul tocmai cobora. 
În clipa aceea, cum era încă în plină viteză, Colț Alb îşi dădu 
seama că dintr-o parte se pornise un atac brusc împotriva 
lui. Duşmanul era un ogar care se năpustise asupră-i. Colţ 
Alb încercă să-i ţină piept. Gonea însă prea tare şi ogarul 
era prea aproape. Fu lovit într-o parte, dar avântul cu care 
gonea era atât de puternic şi lovitura atât de neaşteptată, 
încât Colț Alb se trezi la pământ, dându-se peste cap. leşi 
din învălmăşeală cu o grimasă de răutate şi cu urechile 


lipite de cap, cu buzele şi nasul încreţite, clămpănind cu 
dinţii în gol în clipa în care gâtlejul ogarului scăpase ca prin 
minune de colții lui. 

Stăpânul venea degrabă, dar era încă departe. Collie fu 
cea care îl scăpă cu viaţă pe ogar. Înainte ca Colț Alb să fi 
apucat să sară şi să dea lovitura mortală, sosi Collie. Fusese 
trasă pe sfoară şi întrecută la alergătură, ca să nu mai 
vorbim că fusese dată peste cap fără ruşine, în prundiş. 
Venea ca o furtună - o furtună izvorâtă din mândria 
revoltată, dintr-o mânie lesne de înţeles şi dintr-o ură 
instinctivă faţă de acest tâlhar al wildului. Îl izbi pe Colţ Alb 
în unghi drept, pe când el se pregătea să sară, şi din nou 
Colț Alb se trezi doborât la pământ, dându-se peste cap. 

Stăpânul îl ajunse în clipa următoare şi-l apucă cu o mână 
pe Colţ Alb, în timp ce tatăl lui chema câinii. 

— Frumoasă primire, n-am ce zice, pentru un biet lup 
singuratic din Arctica! spuse stăpânul, în timp ce Colţ Alb se 
liniştea sub palma lui mângăietoare. De când e el pe lume 
n-a fost doborât de pe picioare decât o singură dată, şi iată 
că acum, în treizeci de secunde a fost rostogolit de două 
ori! 

Trăsura plecase, iar în casă apărură alţi zei străini. Unii se 
ţineau respectuos la distanţă; doi dintre ei însă, două femei, 
săvârşiră actul acela vrăjmaş, agăţându-se de gâtul 
stăpânului. Dar Colţ Alb începu să îngăduie acest lucru. Nu 
părea să însemne ceva rău, iar zgomotele pe care zeii le 
făceau nu aveau nimic ameninţător. Îi arătară şi lui 
bunăvoință, numai că el îi ţinu la distanţă cu un mârâit, 
ceea ce de altfel făcu şi stăpânul cu vorba. În asemenea 
împrejurări, Colţ Alb se lipea de picioarele stăpânului, care 
îl bătea uşor cu palma pe cap, liniştindu-l. 

Când porunci „Dick culcat”! ogarul care urcase treptele se 
culcă pe o parte în prag, continuând să mârâie şi să-i 
arunce priviri întunecate nepoftitului acestuia. Collie fusese 
lăsată pe seama uneia din femeile zeilor, care o prinsese cu 
braţele de gât, alintând-o şi mângâind-o; căţeaua părea însă 


tare încurcată şi era supărată foc, gemea furioasă, jignită 
că se îngăduise prezenţa acestui lup şi convinsă că zeii 
făceau o greşeală. 

Zeii, toţi câţi erau, urcară scările ca să intre în casă. Colţ 
Alb nu se dezlipea de stăpânul lui. De pe pragul unde era, 
Dick mârâi; Colț Alb, care suia scara, se zburli răspunzând 
şi el printr-un mârâit. 

— Ia-o pe Collie înăuntru şi lasă-i pe ăştia doi să se bată 
până s-or sătura - fu de părere tatăl lui Scott. Au să se 
împrietenească până la urmă. 

— Numai că după aceea, ca să-şi dovedească prietenia, 
Colţ Alb o să trebuiască să meargă la înmormântare - râse 
stăpânul. 

Scott-tatăl privi cu neîncredere, mai întâi spre Colţ Alb, 
apoi spre Dick, iar în cele din urmă spre fiul său: 

— Vrei să zici că... 

Weedon dădu din cap. 

— Întocmai. L-ar omori pe Dick într-un minut, cel mult 
două. Apoi se întoarse către Colţ Alb: Hai, lupule! Tu 
trebuie să intri în casă. 

Colț Alb urcă treptele, străbătând culoarul cu paşi ţepeni 
şi cu coada încremenită în sus. Nu-şi lua ochii de la Dick, 
păzindu-se de un atac dintr-o coastă, gata să se apere 
împotriva oricărei manifestări sălbatice a necunoscutului, 
care se putea năpusti asupra lui din casă. Dar nimic de care 
să se teamă nu se năpusti asupra lui din casă. Şi când 
ajunse înăuntru, iscodi cu grijă în jur, căutând acel ceva, 
dar fără să-l găsească. Apoi se culcă cu un mârâit de 
mulţumire la picioarele stăpânului, urmărind cele ce se 
petreceau, gata în orice clipă să sară în picioare şi să lupte 
pentru viaţă, împotriva spaimelor pe care le simţea el că 
trebuie să pândească, ca o cursă, sub podeaua locuinţei. 

Capitolul 3 

ŢINUTUL ZEULUI. 

Prin firea lui, Colţ Alb era o fiinţă adaptabilă, iar pe lângă 
aceasta mai şi umblase mult şi cunoştea rostul şi nevoia de 


adaptare. Aci, în Sierra Vista - aşa se numea locul pe care-l 
stăpânea judecătorul Scott - Colţ Alb începu curând să se 
simtă la el acasă. Nu mai avu nici un necaz mai serios cu 
ceilalţi câini. Aceştia ştiau mai multe despre rânduielile 
zeilor din Ţara de jos decât el, şi îl acceptaseră în ziua în 
care îi întovărăşise pe zei în casă. Aşa lup cum era şi cu 
toate că nu mai exista un alt precedent, zeii îi consfinţiseră 
prezenţa, iar ei, câinii zeilor, nu puteau decât să se supună 
unei astfel de statorniciri. 

La început, Dick se arătase ţeapăn prin forţa 
împrejurărilor, mai târziu însă îl acceptă calm pe Colț Alb, 
ca pe un bun în plus al stăpânului. Dacă ar fi fost după el, s- 
ar fi împrietenit la cataramă cu Colţ Alb, numai că acesta se 
arăta cu totul potrivnic prieteniilor. Colţ Alb nu cerea 
celorlalţi câini decât să-l lase în pace. În decursul întregii lui 
vieţi de până atunci se ţinuse departe de cei din rasa lui, şi 
acum dorea acelaşi lucru. Bunăvoinţa lui Dick îl plictisea, 
aşa că, mârâind la el, îl punea pe goană de fiecare dată. 
Prin părţile Nordului, pe unde fusese, învățase să-i lase în 
pace pe câinii stăpânului şi nu uita aceasta nici aici. Nu voia 
decât să fie lăsat singur şi izolat, iar pe Dick nu-l lua în 
seamă, şi încă în aşa măsură, încât fiinţa aceasta liniştită îl 
lăsă în pace, fără să-i dea mai multă atenţia decât dădea 
stâlpului de lângă gard. 

Lucrurile nu stăteau tocmai la fel şi cu Collie. Ea îl 
îngăduia pentru că aceasta era hotărârea zeilor, totuşi 
acest lucru nu însemna că trebuie să-l lase în pace. În capul 
ei stăruia amintirea nenumăratelor crime pe care el şi ai lui 
le săvârşiseră împotriva strămoşilor ei. Într-o zi sau chiar 
într-o generaţie nu puteau fi uitate prădăciunile făcute în 
ţarcurile de oi. Toate acestea o aţâţau şi o îmboldeau să 
plătească cu aceeaşi monedă. Ea nu îi putea împiedica pe 
zei, care îl îngăduiau, dar nimic n-o împiedica să-i amărască 
viaţa lui Colţ Alb prin tot felul de şicane mărunte. îi 
despărţea o luptă de veacuri şi, în ce o privea pe ea, avea 
grijă să-i amintească asta mereu. 


Şi aşa, Collie profită de faptul că era căţea ca să-l poată 
sâcâi şi chinui pe Colț Alb. Instinctul lui îl împiedica s-o 
atace, dar îndărătnicia ei nu-i îngăduia să treacă cu vederea 
toate acestea. Când se năpustea asupra lui, el se întorcea 
cu umărul apărat de blană spre dinţii ei ascuţiţi şi se 
depărta ţeapăn şi cu demnitate. Când se nimerea la 
strâmtoare, Colț Alb se vedea silit să facă un ocol, mergând 
cu umărul spre ea, cu capul întors, cu o expresie de mare 
răbdare şi plictiseală pe faţă şi în privire. Totuşi, o 
muşcătură în şold îi grăbea uneori retragerea, făcându-l să- 
şi piardă prestanţa. De obicei însă, Colţ Alb izbutea să-şi 
păstreze demnitatea, luându-şi o înfăţişare aproape 
solemnă. Când putea, n-o lua în seamă de fel pe Collie şi îşi 
făcuse chiar un obicei să nu-i iasă în cale. Ori de câte ori o 
zărea sau o vedea venind, se ridica şi pleca. 

Colț Alb avea de învăţat încă multe şi în alte privinţe. Viaţa 
în Nord era simplitatea însăşi în comparaţie cu activitatea 
complicată din Sierra Vista. În primul rând trebui să 
cunoască familia stăpânului. Într-un fel, era pregătit pentru 
acest lucru. După cum Mit-sah şi Kloo-kooh aparţineau lui 
Castor Cenugşiu cu care împărțeau hrana, focul şi păturile, 
tot astfel acum, în Sierra Vista, toţi locuitorii casei 
aparţineau dascălului iubirii. 

Aici cunoştea însă o deosebire, poate chiar mai multe. 
Sierra Vista era o chestiune mult mai complicată decât tipia 
lui Castor Cenuşiu. Trebuia să ţină seama de mai mulţi 
oameni. Aşa, de pildă, de judecătorul Scott şi de soţia lui. 
Mai erau apoi cele două surori ale stăpânului, Beth şi Mary, 
soţia acestuia, Alice, şi copiii lui, Weedon şi Mary, doi ţânci 
de patru şi şase ani. Nimeni nu-i putea spune o vorbă 
despre aceşti oameni, iar despre legăturile lor de sânge şi 
de rudenie nu ştia nimic şi niciodată n-ar fi fost în stare să 
ştie. Totuşi pricepu repede că aparţineau stăpânului lui. 
După aceea, observându-i ori de câte ori avea prilejul, 
urmărindu-i în cele ce făceau, cercetându-i cum vorbesc şi 
deprinzându-se cu glasul lor, înţelese într-un răstimp destul 


de scurt cât de apropiaţi erau de stăpânul lui şi de câtă 
bunăvoință se bucurau din partea lui. Şi luând seama la 
toate acestea, Colț Alb se purtă cu ei la fel ca şi cu stăpânul 
lui. Ceea ce era preţios pentru stăpânul lui, preţuia şi el; 
ceea ce îi era drag lui, Colţ Alb îndrăgea şi el, păzindu-l cu 
grijă. 

Aşa se petrecuseră lucrurile şi cu cei doi copii. Toată viaţa 
îi fusese silă de copii. Îi ura şi se temea de mâinile lor. 
Lecţiile pe care le primise despre tirania şi cruzimea lor, în 
acea vreme când trăise în satul indian, nu fuseseră tocmai 
blânde. Când Weedon şi Mary veniseră spre el întâia dată, 
Colţ Alb mârâise ameninţător, săgetându-i cu o privire 
mânioasă. Un ghiont de-al stăpânului şi o vorbă aspră îl 
forţaseră atunci să le primească mângâierile, deşi continua 
să mârâie sub mânuţele lor, iar în mârâitul lui nu exista nici 
o notă de plăcere. Mai târziu îşi dădu seama că băieţelul şi 
fetiţa aceea erau de mare preţ în ochii stăpânului. Şi de 
atunci nu mai fu nevoie de nici un ghiont sau vorbă aspră ca 
să se lase mângâiat. 

Totuşi Colț Alb nu arăta niciodată prea multe dovezi de 
dragoste. Îi îngăduia pe copiii stăpânului cu neplăcere, dar 
cu supunere, şi le îndura toate caraghioslâcurile aşa cum 
unii îndură o operaţie dureroasă. Când nu mai putea, se 
ridica şi pleca ţanţoş şi hotărât. De la o vreme însă, copiii 
începură să-i placă, dar continua să nu arate asta. Nu s-ar fi 
apropiat niciodată de ei. Pe de altă parte, când îi vedea, în 
loc să plece, îi aştepta să vină la el. Şi ceva mai târziu, o 
licărire de mulţumire îi apărea în ochi, când îi vedea 
apropiindu-se, şi se uita după ei cu o ciudată urmă de 
părere de rău, când îl părăseau ca să-şi caute alte distracţii. 

Toate acestea erau doar o chestiune de educaţie care 
cerea timp. După copii, Colţ Alb mai arăta consideraţie şi 
judecătorului Scott. Probabil că două erau motivele care îl 
împingeau la aceasta: în primul rând era fără îndoială un 
bun de preţ al stăpânului, iar în al doilea rând era şi un om 
care se ţinea deoparte. Lui Colț Alb îi plăcea să stea culcat 


la picioarele lui, în tinda largă a casei, când acesta citea 
ziarul şi îi făcea hatârul din când în când să-i arunce şi lui 
câte o privire sau câte un cuvânt - semne cu nimic 
supărătoare, dar care arătau că recunoştea prezenţa şi 
existenţa lui Colţ Alb. Aceasta se întâmpla însă când 
stăpânul nu era pe aproape. Cum apărea el, toate celelalte 
fiinţe încetau să mai existe pentru Colț Alb. 

El îngăduia membrilor familiei stăpânului să-l alinte şi să-i 
dea atenţie, dar el nu le dădea niciodată ceea ce îi dăruia 
stăpânului. Nici o mângâiere de-a lor nu-i trezea un geamăt 
în gâtlej care să însemne dragoste, şi oricât ar fi încercat ei, 
nu l-ar fi putut îndupleca să se alinte şi în faţa lor. Acest 
semn de uitare şi de părăsire de sine, de încredere 
desăvârşită îl arăta numai stăpânului. De fapt, pe membrii 
familiei acestuia nu-i socotise niciodată altceva decât bunuri 
ale dascălului iubirii. 

De asemenea, Colţ Alb începu curând să deosebească 
familia, de servitori. Acestora le era frică de el, iar Colţ Alb 
se stăpânea să nu sară la ei, doar pentru că-i socotea şi pe 
aceştia ca aparţinând stăpânului. Între Colţ Alb şi ei exista 
doar neutralitate. Pregăteau mâncarea pentru stăpân, 
spălau tacâmurile şi făceau şi alte treburi, întocmai ca şi 
Matt în Klondike. Pe scurt, erau dintr-ale gospodăriei. 

În afară de cele ale gospodăriei, Colţ Alb mai avea de 
învăţat multe alte lucruri. Moşia stăpânului era întinsă şi 
complicată, dar avea şi ea o margine. Pământurile se 
terminau în şoseaua districtuală. Dincolo se întindea 
tărâmul comun al zeilor - drumurile şi şoselele, apoi, după 
celelalte garduri, erau moşiile altor zei. Mii de legi 
cârmuiau aceste lucruri şi statorniceau orânduiala; şi totuşi, 
el nu pricepea cuvântul zeilor şi nici nu exista vreo altă cale 
de a învăţa decât aceea a experienţei. Dădea ascultare 
imboldurilor lui fireşti, până ce acestea îl făceau să calce 
vreo lege. După ce faptul acesta se repeta de mai multe ori, 
învăţa legea şi o respecta. 


În educaţia lui însă, cele mai rodnice învăţăminte erau 
cearta şi ghionturile pe care i le dădea stăpânul. Datorită 
dragostei lui mari pentru stăpân, un ghiont din partea 
acestuia îl durea mult mai mult decât oricare din bătăile pe 
care i le administraseră vreodată Castor Cenugşiu sau Smith 
Frumosu. Aceştia îi făcuseră doar carnea să sufere; sub 
această carne, spiritul lui se dezlănţuia cumplit şi neînfrânt. 
Ghiontul stăpânului era însă întotdeauna prea uşor ca să-i 
provoace durere în carne. Pătrundea însă mai adânc. Era 
un semn că stăpânul se supărase, şi spiritul lui Colţ Alb 
părea că se întunecă ori de câte ori i se întâmpla aşa ceva. 

La drept vorbind, arareori primea ghionturi. Îi era de 
ajuns glasul stăpânului. Şi după glasul lui, Colţ Alb afla dacă 
făcuse bine sau rău. Cu ajutorul lui îşi îndrepta purtarea şi 
îşi potrivea faptele. Glasul acesta era pentru el busola după 
care se călăuzea şi cu ajutorul căreia învăţa să deprindă 
obiceiurile vieţii şi ale ținutului acestuia nou. 

În Nord, singurul animal domestic era câinele. Toate 
celelalte animale trăiau în wild, şi dacă nu se arătau prea 
cumplite, atunci deveneau prada care i se cuvenea câinelui, 
în toată viaţa lui de până atunci, Colţ Alb nu făcuse altceva 
decât să dea iama printre celelalte vieţuitoare în căutarea 
hranei. Şi nu-i putea intra în cap că în Sud era altfel. Dar 
acest lucru avea să-l înveţe curând, în timpul şederii la 
Santa Clara Valley. Într-o dimineaţă, devreme, pe când 
hoinărea, o coti pe după colţul casei dând peste un pui de 
găină care scăpase din curtea păsărilor. Impulsul lui natural 
îl împinse să-l mănânce. Câteva salturi, o fulgerare a 
colţilor, un țipăt de spaimă, şi pasărea care o pornise prin 
lume fu înghițită! Era un pui de fermă, gras şi ademenitor; 
Colţ Alb îşi linse buzele, găsind că hrana fusese bună. 

Mai târziu, în aceeaşi zi, dădu peste un alt pui, rătăcit pe 
lângă grajduri. Unul din argaţi sări să-l scape. Nu-i 
cunoştea felul lui Colţ Alb, aşa că luă ca armă un bici uşor 
de la şaretă. La primă lovitură de bici, Colţ Alb lăsă puiul şi 
se năpusti asupra omului. O bâtă l-ar fi putut opri, dar un 


bici... Fără să scoată un sunet şi fără să clipească, mai primi 
din viteză încă o lovitură. Şi pe când se năpusti asupra 
argatului, acesta scoase un strigăt de spaimă - „Doamne!” 
şi se dădu înapoi. Lăsă biciul să-i cadă din mână, apărându- 
şi gâtul şi braţele. Se alese cu antebraţul sfâşiat până la os. 

O spaimă de moarte îl cuprinse pe argat. Îl cutremură nu 
atât cruzimea lui Colţ Alb, cât tăcerea lui. Continuând să-şi 
apere gâtul cu braţul sfâşiat şi sângerând, încercă să se 
retragă spre şură. Şi nu i-ar fi mers prea bine dacă Collie 
nu şi-ar fi făcut apariţia la locul luptei. Aşa cum îl scăpase 
cu viaţă pe Dick, îl scăpă şi pe argat. Se năpusti asupra lui 
Colţ Alb cuprinsă de o furie nebună. Avusese ea dreptate de 
la început. Ştiuse mai bine decât zeii cei nechibzuiţi. Toate 
bănuielile ei se adevereau. Aveau de-a face cu un vechi 
tâlhar, gata să-şi reia şiretlicurile lui din totdeauna. 

Argatul se refugie în grajd, iar Colț Alb dădu înapoi din 
faţa colţilor căţelei, întorcându-se cu grumazul spre ei şi 
dând târcoale. Collie însă nu se lăsă, aşa cum îi era obiceiul, 
după ce trecea vremea cuvenită pedepsei. Dimpotrivă, se 
aprinse şi se mânie tot mai tare, şi în cele din urmă, Colţ 
Alb, uitându-şi de mândrie, fugi de ea peste câmp. 

— O să se deprindă el să dea pace puilor - zise stăpânul. 
Dar nu pot să-l învăţ asta până nu-l prind asupra faptului. 

După două nopţi se petrecu şi faptul, dar pe o scară mult 
mai mare decât îşi închipuise stăpânul. Colţ Alb observase 
îndeaproape curtea păsărilor şi obiceiurile puilor. Noaptea, 
după ce intrară în coteţ, el se căţără pe o stivă de scânduri 
aduse de curând. De acolo se urcă pe acoperişul unui coteţ 
şi sări în curtea găinilor. O clipă mai târziu se afla în coteţ şi 
măcelul începu. 

Dimineaţa, când stăpânul ieşi în tindă, cincizeci de găini 
albe din rasa Leghom, aşezate la rând la picioarele 
argatului, îi atraseră atenţia. Fluieră a pagubă ca pentru 
sine, la început cu surprindere, dar mai apoi cu admiraţie. 
Se uită şi la Colţ Alb, dar acesta nu arăta că i-ar fi ruşine 
sau că s-ar simţi vinovat. Şedea mândru, ca şi cum ar fi 


făcut într-adevăr o faptă de ispravă şi demnă de laudă. Nu- 
şi putea închipui că ar fi săvârşit vreun păcat. Buzele 
stăpânului se strânseră când văzu isprava nelegiuită. Apoi îi 
vorbi cu asprime vinovatului fără voie şi în glasul lui nu era 
decât mânia de zeu. Îl împinse cu botul spre găinile ucise şi 
în acelaşi timp îl înghionti zdravăn. 

Colț Alb nu mai dădu nicio raită pe la curtea găinilor. Era 
ceva împotriva legii şi acum învățase aceasta. Apoi, stăpânul 
îl luă în curtea găinilor. Imboldul lui natural când văzu 
hrana vie bătând din aripi în juru-i, chiar sub nasul lui, îl 
împingea să sară la ele. Dădu ascultare acestui impuls, dar 
glasul stăpânului îl opri. Îşi continuară timp de o jumătate 
de oră plimbarea prin curte. Din când în când, Colţ Alb 
simţea din nou imboldul, dar de fiecare dată când îi dădea 
urmare, glasul stăpânului îl oprea. Astfel cunoscu legea, şi 
înainte de a fi părăsit curtea găinilor învățase să uite că 
acestea existau. 

— Un ucigaş de găini nu poate fi niciodată vindecat. 
Judecătorul Scott clătină din cap cu tristeţe în timpul 
prânzului, când fiul lui îi povesti lecţia pe care i-o dăduse lui 
Colţ Alb. O dată ce a luat obiceiul şi a prins gustul 
sângelui... - şi dădu din nou din cap cu tristeţe. 

Weedon Scott nu era însă de aceeaşi părere cu tatăl său. 

— Să vezi ce am să fac - îl înfruntă el în cele din urmă. Am 
să-l încui toată după-amiaza cu găinile. 

— Dar gândeşte-te la găini - se împotrivi judecătorul. 

— Ba mai mult chiar - continuă fiul - pentru fiecare găină 
ucisă am să-ţi dau un dolar-aur canadian. 

— Dar şi tata trebuie să pună ceva în rămăşagul ăsta - 
interveni Beth. 

Cealaltă soră se alătură şi ea lui Beth şi un cor aprobator 
se ridică în jurul mesei. Judecătorul Scott căzu la învoială, 
înclinând din cap. 

— Bine, cumpăni o clipă Weedon Scott. Dacă până seara 
Colţ Alb nu face rău nici unei găini, pentru fiecare zece 
minute pe care le-a petrecut în curtea lor va trebui să spui 


cu toată seriozitatea şi convingerea, ca şi cum ai fi la 
tribunal şi ai pronunţa o sentinţă: „Colț Alb, eşti mai bun 
decât mi-am putut închipui!” 

Familia urmărea de sus, fără să fie văzută, ceea ce se 
petrecea. Nu se întâmplă însă nimic. Încuiat în ţarc şi 
părăsit de stăpânul lui, Colţ Alb se culcă şi adormi. La un 
moment dat se ridică şi merse până la jgheab să bea apă. Pe 
găini nici nu le luă în seamă. Nici nu existau pentru el. La 
ora patru făcu un salt din plină viteză, atinse acoperişul 
coteţului şi ajunse pe pământ de partea cealaltă, după care 
o luă agale spre casă. Învăţase legea. După aceea, pe 
terasă, înaintea întregii familii care făcea haz, judecătorul 
Scott rosti încet şi solemn, de şaisprezece ori, în faţa lui 
Colț Alb: „Colț Alb, eşti mai bun decât îmi închipuiam”. 

Legile atât de numeroase îl zăpăceau însă pe Colț Alb şi 
adesea îl făceau să se dea de ruşine. Trebuia să înveţe că nu 
avea voie să se atingă nici de puii altor zei. Apoi erau 
pisicile, iepurii de casă şi curcanii; pe toţi trebuia să-i lase în 
pace. După ce învăţă câteva din aceste legi, i se păru că 
trebuie să lase în pace toate vietăţile. Afară, pe păşunea din 
spate, prepeliţele puteau să-i zboare pe sub nas 
nevătămate. Şi oricât ar fi fost el de încordat, tremurând de 
nerăbdare şi poftă, îşi stăpânea instinctul şi stătea locului. 
Dădea ascultare voinţei zeilor. 

Apoi, într-o zi, venind din nou pe păşunea dinapoia casei, îl 
văzu pe Dick care băgase în sperieţi un iepure şi gonea 
după el. Stăpânul privea fără să se amestece. Ba chiar îl 
încuraja pe Colț Alb să se alăture vânătoarei. Şi aşa învăţă 
el că iepurii nu sunt tabu. În cele din urmă învăţă legea în 
întregime. Între el şi toate celelalte animale domestice nu 
trebuia să existe duşmănie. Dacă nu era cu putinţă să fie 
prietenie, trebuia să existe cel puţin neutralitate. Celelalte 
animale însă - veveriţele, prepeliţele şi iepurii - erau 
creaturi ale wildului, care nu s-au supus niciodată omului. 
Erau prada legiuită a oricărui câine. Zeii apărau numai 
animalele domestice şi nu-i era îngăduit să se repeadă la 


ele. Zeii aveau drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor 
lor şi erau geloşi de puterea lor. 

Viaţa de la Santa Clara Valley era complicată în 
comparaţie cu existenţa simplă din Nord. Şi principalul 
lucru pe care îl impunea acest labirint al civilizaţiei era 
controlul, constrângerea - un echilibru interior, tot atât de 
delicat ca o urzeală de păianjen care unduieşte în suflarea 
vântului, dar în acelaşi timp e tare ca oţelul. Viaţa avea mii 
de aspecte, la care Colţ Alb trebuia să se adapteze - aşa de 
pildă era mersul la oraş, la San-Jose, gonind în spatele 
trăsurii sau hoinărind pe străzi când trăsura se oprea. Viaţa 
luneca pe lângă el, profundă, vastă şi variată, biciuindu-i 
simţurile, cerându-i fără încetare să se deprindă şi să facă 
faţă imediat, silindu-l aproape totdeauna să-şi înăbuşe 
pornirile fireşti. 

Erau măcelării unde carnea atârna îmbietoare. Nu avea 
voie să se atingă de această carne. În casele pe care 
stăpânul le vizita existau pisici cărora trebuia să le dea 
pace, şi pretutindeni se aflau şi câini care mârâiau la el şi 
pe care nu-i era îngăduit să-i atace. Apoi, pe trotuarele 
aglomerate umblau nenumărați oameni, cărora prezenţa lui 
le atrăgea atenţia. Se opreau, îl priveau arătându-şi-l, îl 
cercetau, îi vorbeau şi, mai rău ca orice, îl băteau uşor cu 
palma. Şi el trebuia să îndure contactul plin de primejdii al 
tuturor acestor mâini străine. Izbuti să îndure toate 
acestea. Mai mult chiar, izbuti să-şi înfrângă stângăcia şi 
sfiala. Acceptă cu semeţie atenţiile mulţimii de zei străini. 
Respectului lor le răspundea şi el cu respect. Pe de altă 
parte, era ceva în el care împiedica crearea unei prea mari 
familiarităţi. Îl băteau uşor şi treceau mai departe, încântați 
de îndrăzneala lor. 

Nu toate aceste lucruri erau însă uşoare pentru Colț Alb. 
Când alerga înapoia trăsurii, pe la periferia oraşului San- 
Jose, se întâmpla să dea peste nişte băieţaşi care luaseră 
obiceiul să arunce cu pietre după el. Ştia totuşi că nu-i era 
îngăduit să se ia după ei şi să-i facă una cu pământul. În 


aceste împrejurări era silit să treacă peste instinctul lui de 
conservare, ceea ce şi făcea, pentru că se domesticea 
pregătindu-se să facă şi el parte din lumea civilizată. 

Totuşi Colț Alb nu era pe deplin mulţumit de această 
rânduială. El nu avea noţiuni abstracte despre dreptate şi 
despre lupta cinstită. Există însă în viaţă o anume urmă de 
dreptate şi tocmai aceasta îl făcea să urască nedreptatea că 
nu-i era îngăduit să se apere de cei ce azvârleau cu pietre 
în el. Uita că în înţelegerea dintre el şi zei, aceştia trebuiau 
să aibă grijă de el şi să-l apere. Întruna din zile însă, 
stăpânul lui sări din trăsură cu biciul în mână şi le dădu o 
lecţie zdravănă celor care aruncau cu pietre. După aceea 
nu mai aruncară cu pietre în el, iar Colţ Alb pricepu acest 
lucru şi se arătă foarte mulţumit. 

Şi mai avu parte de o experienţă asemănătoare. Pe drumul 
spre oraş, dând târcoale crâşmei de la răscruce, trei câini 
îşi făcură un obicei de a se năpusti asupra lui ori de câte ori 
trecea pe acolo. Cum îi cunoştea felul lui de luptă, ucigaş, 
stăpânul nu încetă să-l înveţe legea că nu trebuie să se 
bată. Urmarea fu că, după ce învățase bine legea, se găsea 
la mare strâmtoare ori de câte ori trecea prin faţa crâşmei 
de la răscruce. După primul atac, mârâitul lui îi ţinea de 
fiecare dată la distanţă pe cei trei câini; ei însă se luau după 
Colț Alb, urlând, sâcâindu-l şi supărându-l. O vreme îndură 
şi aceasta. Oamenii din cârciumă îi aţâţau pe cei trei câini 
să-l atace. Într-o zi îi asmuţiră chiar făţiş. Stăpânul opri 
trăsura. 

— Pe ei! îl îndemnă pe Colț Alb. 

Lui Colţ Alb nu-i venea să-şi creadă urechilor. Se uită la 
stăpânul lui, apoi la cei trei câini. Îşi întoarse din nou 
privirile spre stăpân, plin de nerăbdare şi întrebător. 

Stăpânul dădu din cap: 

— Pe ei, bătrâne! Înghite-i! 

Colț Alb nu mai aşteptă. Se întoarse şi făcu un salt, fără să 
mârâie, printre duşmanii lui. Îi înfruntă pe toţi trei deodată. 
Se auziră mârâituri grozave, clănţănit de dinţi; era o 


învălmăşeală grozavă. Praful din drum se ridică în văzduh 
ca un nor, ascunzând bătălia. După câteva minute, doi 
dintre câini se zvârcoleau în praf, iar al treilea o lua la 
sănătoasa. Sări peste un şanţ, se strecură printr-un grilaj 
de fier şi o tuli peste câmp. Colţ Alb îl urmări, alunecând 
deasupra pământului ca un lup, ca o săgeată şi fără să facă 
zgomot. În plin câmp îşi doboriî duşmanul şi-l ucise. 

O dată cu acest triplu asasinat, principalele lui necazuri cu 
câinii încetară. Se dusese zvonul prin întreaga vale şi 
oamenii începură să aibă grijă ca nu cumva câinii lor să-l 
supere pe lupul cel bătăuş. 

Capitolul 4 

CHEMAREA SEMINŢIEI. 

Lunile treceau. În Sud, hrana era destulă şi de lucru nimic, 
iar Colț Alb se îngrăşase, îi mergea bine şi se simţea fericit. 
Nu trăia numai în marginea de sud a lumii, ci şi în marginea 
existenţei lui. Bunătatea omenească era ca un soare care 
strălucea deasupra lui, iar el înflorea ca o plantă semănată 
în pământ roditor. 

Şi totuşi se deosebea întrucâtva de ceilalţi câini. Cunoştea 
mai bine legea decât câinii care nu duseseră o altă viaţă, şi 
o respecta mai strict; dar mai era în el o urmă de cruzime 
ascunsă, ca şi cum wildul ar mai fi dăinuit în el, iar lupul din 
el ar fi fost doar adormit. 

Nu se întovărăşea niciodată cu ceilalţi câini. Trăise singur 
printre cei de o rasă cu el şi aşa îşi ducea traiul şi de-acum 
înainte. Faţă de câini avea o pornire de care nu se putea 
dezbăra şi pe care o căpătase încă pe vremea când era pui, 
înfruntând persecuția lui Lip-Lip şi a haitei de căţei, precum 
şi zilele de încleştare cu Smith Frumosu. Cursul normal al 
vieţii lui suferise o schimbare. Şi părăsindu-i pe ai săi, se 
alăturase omului. 

Pe lângă aceasta, orice câine din Ţara de Jos îl privea cu 
neîncredere. Trezea în el frica instinctivă de wild şi îl 
primea întotdeauna cu mârâituri şi cu o ură războinică. Colţ 
Alb învățase însă că nu era nevoie să folosească colții 


împotrivă-le. Ajungea să-şi arate colții sau să-şi încreţească 
buzele şi arareori se întâmpla să nu izbutească să-l facă pe 
câinele care lătrase şi se repezise la el să se ghemuiască de 
frică. 

Dar Colț Alb trebuia să mai îndure încă o încercare. Collie, 
căţeaua aceasta, nu-i dădea pace o singură clipă. Nu era 
atât de supusă legii ca el. Ea zădărnicea toate sforţările 
stăpânului de a o face să se împrietenească cu Colț Alb. 'Tot 
timpul îi răsuna în urechi mârâitul ei ascuţit şi nervos. Collie 
nu-i iertase întâmplarea cu uciderea puilor de găină şi era 
convinsă că intenţiile lui nu puteau fi decât rele. Aşa că-l 
găsea vinovat încă înainte de a fi făcut ceva şi îl trata ca 
atare. Ajunsese o adevărată ciumă pentru el, era ca un 
poliţist care îl urmărea pe după gard şi în jurul moşiei, şi 
dacă ar fi aruncat măcar o privire curioasă unui porumbel 
sau unui pui de găină, ea ar fi izbucnit într-un urlet de 
indignare şi mânie. Felul preferat de a-i arăta că nu o ia în 
seamă era să stea întins cu capul pe labele dinainte, 
prefăcându-se că doarme. Lucrul acesta îi închidea 
întotdeauna gura şi o făcea să se liniştească. 

În afară de necazurile cu Collie, lui Colţ Alb totul îi mergea 
bine. Învăţase să se controleze şi să fie cumpănit şi 
cunoştea rânduiala. Ajunsese serios, calm şi însufleţit de o 
toleranţă filosofică. Nu mai trăia într-un mediu duşmănos. 

Pericolul, suferinţa şi moartea nu-l mai pândeau la tot 
pasul. Cu timpul, necunoscutul încetă să mai reprezinte 
pentru el o spaimă şi o ameninţare necontenită. Viaţa era 
plăcută şi uşoară. Se scurgea lin şi nu-l pândeau nici spaima 
şi nici duşmanii. 

Fără să-şi dea seama, îi lipsea zăpada. 

„O vară necuvenit de lungă” - ar fi gândit el dacă ar fi 
putut să judece acest lucru, dar aşa îi lipsea zăpada doar 
într-un fel vag, inconştient. Tot astfel simţea o urmă de dor 
pentru Nord, mai ales când în arşiţa verii suferea din 
pricina soarelui. Singurul efect al dorului era că-l făcea să 
simtă o nelinişte, tulburare, fără să ştie de ce. 


Colț Alb nu fusese niciodată prea zburdalnic. În afară de 
alintat şi de geamătul pe care-l scotea şi care se prefăcea 
într-un mârâit de dragoste, nu avea nici o altă cale de a-şi 
exprima dragostea. Şi iată că-i fu dat să descopere a treia 
cale. Îl supărase întotdeauna râsul zeilor. Râsul acesta îl 
înnebunea, îl făcea să turbeze. Dar nu se putea supăra pe 
dascălul iubirii, şi când zeul, bine dispus şi glumeţ, hotărî să 
râdă de el, Colţ Alb rămase uluit. Simţea arsura şi 
înţepătura mâniei lui de altădată, care încerca să-şi facă loc 
şi să biruie dragostea. 

Nu putea fi mâniat, totuşi trebuia să facă ceva. La început 
se arătă plin de demnitate şi stăpânul se porni să râdă şi 
mai tare. După aceea încercă să fie mai solemn, şi stăpânul 
râse şi mai cu poftă decât înainte. În cele din urmă stăpânul 
râse până ce-l făcu să-şi uite de demnitate. Fălcile i se 
desfăcură uşor, buzele i se ridicară puţin şi o expresie 
veselă, care era mai aproape de dragoste decât de glumă, îi 
licări în ochi. Învăţase să râdă. 

Şi tot aşa învăţă el să zburde cu stăpânul, să se lase buşit 
la pământ şi dat peste cap, să i se joace nenumărate feste 
neplăcute. La rândul lui se prefăcea că e supărat, 
zbârlindu-se, mârâind fioros şi clămpănind din dinţi ca şi 
când ar fi fost gata să ucidă. Nu-şi dădea însă frâu liber 
niciodată. Muşcăturile erau doar hăpăituri în gol. După o 
asemenea hârjoneală, cu ghionturi şi lovituri, hăpăiturile şi 
mârâiturile aprinse şi furioase se întrerupeau din senin şi, 
stând la câteva picioare distanţă unul de altul, se priveau. 
Apoi, tot atât de brusc ca soarele care răsare pe o mare 
furtunoasă, începeau să râdă. Şi aceasta se termina 
întotdeauna cu o încolăcire a braţului stăpânului în jurul 
gâtului şi umerilor lui Colţ Alb, care scâncea mârâindu-şi 
cântecul lui de dragoste. 

Nimeni însă nu se mai putea juca cu Colț Alb. N-ar fi 
îngăduit el. Îşi păstra demnitatea, şi dacă cineva încerca aşa 
ceva, mârâitul lui ameninţător şi coama zbârlită numai la 
joacă nu îndemnau. Faptul că-i îngăduia stăpânului acest 


lucru nu însemna că trebuia să ajungă aidoma unui câine 
oarecare, risipindu-şi dragostea în dreapta şi în stânga să 
fie la cheremul oricui, ca să se hârjonească şi să se distreze 
cu el. Eliubea sincer şi refuza să-şi piardă demnitatea sau 
să-şi împartă dragostea. Stăpânul lui mergea adesea călare, 
şi pentru Colț Alb una din principalele îndatoriri era să-l 
însoţească. În Nord îşi arătase credinţa ostenind la ham; în 
Sud însă nu erau sănii, iar câinii nu cărau poveri în spate. 
Aşa că îşi arătă credinţa într-un fel nou, gonind pe lângă 
calul stăpânului. Oricât de lungă ar fi fost ziua, Colţ Alb nu 
se sătura. Avea mersul lui de lup, lin, neostenit şi firesc, iar 
după cincizeci de mile de alergare ajungea mândru înaintea 
calului. 

În legătură cu călăritul, Colț Alb învăţă încă un grai - şi 
acesta cu atât mai remarcabil cu cât nu-l folosi în viaţă 
decât de două ori. Prima oară se întâmplă într-una din zile, 
când stăpânul încercă să înveţe un pur sânge, plin de foc, 
cum să deschidă şi să închidă poarta fără ca stăpânul, care 
era călare, să coboare. O dată şi încă o dată, acesta mână 
calul în dreptul porţii, încercând să-l facă s-o deschidă, dar 
de fiecare dată calul se speria şi sărea înapoi. Cu fiecare 
clipă devenea tot mai nervos şi mai iritat. Când se cabra, 
stăpânul îl împungea cu pintenii, făcându-l să se lase pe 
picioarele de dinainte, după care calul începea să azvârle 
cu picioarele de dinapoi. Colţ Alb urmărea ceea ce se 
întâmpla cu o nerăbdare crescândă, până ce nu se mai putu 
stăpâni şi, sărind înaintea calului, începu să latre sălbatic şi 
ameninţător. 

După aceea, deşi mai încercă adesea să latre şi deşi 
stăpânul îl îndemna, nu mai izbuti decât o singură dată, şi 
atunci în lipsa stăpânului. O goană peste păşune, un iepure 
care ţâşnise printre picioarele calului, o cotitură bruscă, un 
pas greşit, o cădere la pământ şi un picior rupt al 
stăpânului - acestea fuseseră cauza. Colţ Alb se năpusti 
furios la gâtul calului vinovat, dar glasul stăpânului îl opri. 


— Acasă! Du-te acasă! îi porunci stăpânul când îşi dădu 
seama că e rănit. 

Lui Colţ Alb nici prin cap nu-i trecea să-l părăsească. 
Stăpânul ar fi vrut să scrie un bilet, dar căută zadarnic prin 
buzunare creion şi hârtie. Aşa că-i porunci din nou lui Colţ 
Alb să meargă acasă. 

Acesta îl privi cu părere de rău, o porni din loc, apoi se 
întoarse şi gemu înfundat. Stăpânul îi vorbi blând, dar 
serios, iar Colţ Alb îşi ciuli urechile, ascultând cu o 
încordare dureroasă. 

— Aşa, bătrâne, du-te acasă - continuă el - du-te acasă şi 
spune-le ce mi s-a întâmplat. Du-te acasă, lupule. Acasă! 

Colț Alb ştia ce înseamnă „acasă” şi, deşi nu pricepea 
celelalte cuvinte ale stăpânului, înţelese că voia să se ducă 
acasă. Se întoarse şi plecă în silă. Apoi se opri nehotărât şi 
privi în urmă, peste umăr. 

— Acasă! se auzi porunca tăioasă, şi de astă dată Colț Alb 
ascultă. 

Când sosi Colţ Alb, familia stătea pe terasă, bucurându-se 
de răcoarea după-amiezii. Se vâri printre ei, răsuflând din 
greu, plin de praf. 

— S-a întors Weedon - exclamă bătrâna doamnă Scott. 

Copiii îl primiră pe Colț Alb cu strigăte de bucurie şi 
alergară în întâmpinarea lui. Colţ Alb se feri însă şi se 
îndreptă spre terasă, dar ei îl înghesuiră între scaunul 
leagăn şi balustradă. Mârâi şi începu să fugă dintre ei. 
Mama copiilor îi privea cu îngrijorare. 

— Mărturisesc că sunt neliniştită ori de câte ori îl văd 
printre copii - făcu ea. Mi-e teamă că într-o zi o să se 
repeadă la ei pe neaşteptate. 

Mârâind sălbatic, Colţ Alb sări din locul în care fusese 
înghesuit, răsturnându-i pe băiat şi pe fată. Mama îi chemă 
la ea, liniştindu-i şi povăţuindu-i să nu-l sâcâie pe Colţ Alb. 

— Lupul rămâne lup - observă judecătorul Scott. Nu poţi 
avea încredere în el. 


— Dar el nu e lup - interveni Beth care îi ţinea parte 
fratelui ei, în lipsa acestuia. 

— Numai Weedon e de părerea asta - continuă 
judecătorul. El presupune doar că există vreo urmă de 
câine în Colț Alb, dar, aşa cum mărturiseşte el însuşi, nu ştie 
nimic precis despre asta. Cât despre înfăţişarea lui... 

Nu-şi termină fraza. Colț Alb stătea dinaintea lui, mârâind 
fioros. 

— Cară-te de aici! Culcat! porunci judecătorul Scott. 

Colț Alb se întoarse către soţia dascălului iubirii. Aceasta 
scoase un strigăt de spaimă când văzu că o apucă cu dinţii 
de rochie, trăgând de ea până ce sfâşie țesătura fragilă. 
Colţ Alb deveni centrul atenţiei tuturor celor din jur. Nu mai 
mârâia, ci privea în faţă, cu capul ridicat. Gâtlejul i se 
încorda spasmodic, dar nu putu scoate nici un sunet şi făcea 
eforturi din tot trupul, cuprins de convulsiuni din pricina 
sforţărilor de a se elibera de acel lucru pe care nu-l putea 
grăi şi care se zbătea să iasă la lumină. 

— Sper că nu turbează - zise bătrâna doamnă Scott. I-am 
spus eu lui Weedon că clima asta caldă nu se potriveşte 
unui animal din Nord. 

— Parcă ar vrea să vorbească - observă Beth. 

În aceeaşi clipă, Colț Alb căpătă glas izbucnind într-un 
lătrat puternic. 

— Să ştii că i s-a întâmplat ceva lui Weedon - conchise 
soţia acestuia. 

Săriră cu toţii în picioare, iar Colț Alb o luă la goană pe 
scări, privind înapoi să vadă dacă-l urmează cineva. Lătrase 
pentru a doua şi ultima oară în viaţa lui şi se făcuse înţeles. 

După această întâmplare, oamenii din Sierra Vista îl 
priviră cu mai multă căldură şi chiar argatul al cărui braţ îl 
sfârtecase încuviinţă că era un câine deştept, chiar dacă era 
lup. Judecătorul nu-şi schimbă însă părerea, aducând 
argumente, spre nemulţumirea tuturor, prin măsurătorile şi 
descrierile luate din enciclopedie sau din diferite lucrări de 
ştiinţele naturii. 


Zilele treceau una după alta, scăldând necontenit în soare 
Santa Clara Valley. Dar pe măsură ce se micşorau şi cea de 
a doua iarnă a lui Colţ Alb în Sud se apropia, făcu o 
descoperire ciudată. Dinţii lui Collie nu mai erau atât de 
ascuţiţi. Muşcăturile ei erau jucăuşe şi blânde şi nu-l mai 
făceau să sufere. Colț Alb uită că ea îi făcuse viaţa amară şi, 
ori de câte ori zburda pe lângă el, răspundea cu seriozitate, 
încercând să fie şi el zburdalnic, dar neizbutind să fie decât 
caraghios. 

Într-una din zile, Collie îl porni într-o goană nesfârşită prin 
păşunea din spate şi prin pădure. Era într-o după-amiază în 
care stăpânul pleca călare, lucru pe care Colț Alb îl ştia. 
Calul aştepta înşeuat în faţa uşii. Colţ Alb şovăi. Se petrecea 
însă în el ceva mai adânc decât legea pe care o învățase, 
decât obiceiurile care îl plămădiseră, decât dragostea 
pentru stăpânul lui, decât însăşi dorinţa lui de viaţă: şi în 
clipa în care, deşi încă nehotărât, Collie îl prinse uşor cu 
dinţii, tulind-o apoi încolo, el se întoarse şi îi luă urma. 

În acea zi stăpânul călări singur, iar în pădure, grumaz 
lângă grumaz, Colț Alb goni alături de Collie, tot aşa cum 
mama lui, Kiche, şi bătrânul chior goniseră, cu mulţi ani în 
urmă, în codrii tăcutului [inut de la Nord. 

Capitolul 5 

LUPUL ADORMII. 

Pe vremea aceea, ziarele erau pline de ştiri despre 
îndrăzneață evadare a unui condamnat din închisoarea San 
Quentin. Era un om fioros şi nici nu fusese ajutat de mâinile 
societăţii care îl modelaseră. Mâinile societăţii sunt aspre şi 
omul acesta era o mostră izbitoare a operei societăţii. Era o 
bestie - o bestie, umană, e adevărat, dar o bestie atât de 
îngrozitoare, încât putea fi foarte bine socotit drept un 
carnivor. 

La închisoarea din San Quentin se dovedise incorigibil. 
Pedeapsa nu-i putea înfrânge puterea. Ar fi fost în stare să 
moară cu gura încleştată, luptând până la ultima suflare, 
dar nu putea să îndure să fie bătut, înfrânt. Cu cât se lupta 


mai sălbatic, cu atât societatea se purta mai aspru cu el şi 
singura urmă pe care asprimea o lăsa era că îl făcea şi mai 
fioros. Cămaşa de forţă, foamea, bătăile şi ciomăgeala erau 
un tratament greşit pentru Jim Hall, dar acesta era 
tratamentul care i se aplica totuşi. Era tratamentul pe care 
îl primise încă de pe vremea când era un băieţandru zvelt, 
dintr-o mahala din San-Francisco - lut moale în mâinile 
societăţii, gata să primească orice formă. 

Când fu închis pentru a treia oară, Jim Hall dădu peste un 
gardian care era o bestie aproape tot atât de cumplită ca şi 
el. Gardianul se purta cu el ca un netrebnic, îl pâra pe 
nedrept directorului, îl vorbea de rău şi îl persecuta. 
Deosebirea dintre ei era că gardianul purta o legătură de 
chei şi un revolver. Jim Hall nu avea decât mâinile goale şi 
dinţii. Dar într-una din zile sări la gardian şi îi înfipse dinţii 
în gât, ca un animal din junglă. 

După această întâmplare, lui Jim Hall i se aplică regimul 
de carceră severă. Trăi trei ani astfel. Acolo totul era de fier 
- podeaua, pereţii şi tavanul. În tot acest timp nu văzu nici 
cerul şi nici lumina soarelui. Ziua era ca o penumbră, iar 
noaptea ca o linişte întunecată. Se afla într-un mormânt de 
fier, îngropat de viu. Nu vedea faţă omenească şi nici nu 
putea vorbi vreunei fiinţe omeneşti. Când mâncarea îi era 
împinsă înăuntru, mârâia ca un animal sălbatic. Ura pe 
toată lumea. Zile şi nopţi de-a rândul îşi urlă turbarea, 
adresând-o întregului univers. Apoi, săptămâni şi luni de-a 
rândul nu scoase un sunet, frământându-se în liniştea 
neagră. Era un monstru, o fiinţă atât de înspăimântătoare, 
cum doar în vedeniile unui creier smintit putea să apară. 

Şi apoi, într-o noapte, evadă. Directorul nu putea să 
creadă că aşa ceva fusese cu putinţă, totuşi celula era 
goală; trupul unui gardian ucis zăcea jumătate înăuntru, 
jumătate afară. Alţi doi gardieni ucişi marcau calea prin 
închisoare, spre zidurile dinafară. Îi ucisese cu mâinile ca să 
nu facă zgomot. 


Avea asupra lui armele gardienilor - un arsenal viu care 
gonea peste dealuri, urmărit de forţa organizată a 
societăţii. Se pusese preţ greu, în aur, pe capul lui. 
Fermierii zgârciţi îl pândeau cu puştile. Sângele lui putea să 
achite o ipotecă sau să îngăduie trimiterea unui fiu la 
universitate. Cetăţenii devotați binelui obştesc îşi luară 
armele şi porniră în urmărirea lui. O haită de copoi 
adulmeca urma picioarelor lui sângerânde. Iar copoii legii, 
animalele de bătaie, plătiţi de societate, cu telefon, telegraf 
şi trenuri speciale se ţinură pe urmele lui zi şi noapte. 

Uneori, oamenii dădeau peste el şi îl înfruntau eroic, 
trecând prin garduri de sârmă ghimpată, spre plăcerea 
publicului care citea reportajul la gustarea de dimineaţă. 
După asemenea întâlniri, morţii şi răniții erau transportaţi 
înapoi în oraş, iar locul le era luat de alţii însetaţi de 
vânătoarea de oameni. 

În cele din urmă Jim Hall dispăru. În zadar căutară copoii 
urma pierdută. Fermierii paşnici, de prin văi îndepărtate, 
erau opriţi de oameni înarmaţi şi siliţi să se legitimeze. Şi în 
acest timp, urme de-ale lui Jim Hall fură descoperite pe 
nenumărate povârnişuri de către pretendenţii lacomi de 
bani - preţul sângelui. 

În acest timp, la Sierra Vista ziarele erau citite nu atât cu 
interes, cât mai ales cu teamă. Femeile erau speriate. 
Judecătorul Scott râdea cu nepăsare, dar nu pe bună 
dreptate, deoarece într-una din ultimele lui zile ca 
magistrat, se întâmplase ca Jim Hall să apară în faţa lui şi să 
fie condamnat. Şi în plină sală de şedinţă, în faţa tuturor, 
Jim Hall spusese că va veni ziua în care se va răzbuna pe 
judecătorul care îl condamnase. 

Pentru prima oară Jim Hall avusese şi el dreptate. Nu era 
vinovat de crima pentru care primise să ispăşească 
pedeapsa. Era vorba de un „ţap ispăşitor”, cum spun hoţii şi 
poliţiştii pe limba lor, şi Jim Hall fusese făcut „ţap ispăşitor” 
pentru o crimă pe care nu o săvârşise. Din cauza celor două 


condamnări mai vechi, judecătorul Scott îi dăduse cincizeci 
de ani închisoare. 

Judecătorul Scott nu era atotştiutor şi nu ştia că se făcuse 
părtaş la o conspirație a poliţiei, că mărturiile fuseseră 
aranjate şi false, că Jim Hall nu era vinovat de crima care i 
se punea în seamă. Iar Jim Hall nu ştia că judecătorul Scott 
nu ştia nimic de toate acestea. El credea că judecătorul ştie 
tot şi că merge mână în mână cu poliţia în săvârşirea acelei 
groaznice nedreptăţi. Şi astfel, când judecătorul Scott 
pronunţă sentinţa de cincizeci de ani de moarte vie, Jim 
Hall, cuprins de ură faţă de toate fiinţele societăţii care se 
purtaseră netrebnic cu el, se ridică şi urlă în sala de 
şedinţă, până ce fu târât afară de o jumătate de duzină de 
duşmani, îmbrăcaţi în uniforme albastre. Pentru el, 
judecătorul Scott era principalul vinovat, şi asupra 
judecătorului Scott îşi vărsa el ura, aruncând ameninţări 
fără de sfârşit, că răzbunarea lui va veni. Apoi, Jim Hall păşi 
spre moartea vie... şi evadă. 

Colţ Alb nu ştia nimic de toate acestea. Dar între el şi 
Alice, soţia stăpânului, dăinuia o taină. În fiecare seară 
după ce locuitorii din Sierra Vista mergeau la culcare, ea se 
scula şi îi dădea drumul lui Colţ Alb să doarmă în sala cea 
mare. Colţ Alb nu era un câine de casă şi nici nu îi era 
îngăduit să doarmă înăuntru, aşa că în fiecare dimineaţă, la 
revărsatul zorilor, Alice se strecura jos şi îi dădea drumul 
afară, înainte ca familia să se fi trezit din somn. 

Într-o astfel de noapte, pe când toată casa dormea, Colţ 
Alb se trezi, rămânând încordat în tăcerea nopţii. Adulmecă 
văzduhul neînfiorat, desluşind mesajul pe care îl purta pe 
undele lui şi care îi spunea că pe undeva prin împrejurime 
se afla un zeu. Îi ajunseră la urechi zgomotele pe care zeul 
le făcea când se mişca. Colţ Alb nu scoase nici un strigăt 
furios. Nu era obiceiul lui să facă aşa ceva. Zeul cel străin 
păşea uşor, dar Colţ Alb păşea şi mai uşor, deoarece el nu 
purta haine care să se frece de carnea trupului. Îl urmări în 


tăcere. Vânase el în wild vietăţi care erau tare sperioase şi 
ştia ce înseamnă să cazi prin surprindere. 

Zeul cel străin se opri la picioarele scării celei mari şi 
ascultă, iar Colţ Alb încremeni, pândind şi aşteptând, de-ai 
fi zis că e mort. Scara aceea ducea la dascălul iubirii şi la 
cele mai scumpe bunuri ale lui. Colţ Alb se zbârili, dar 
aşteptă. Zeul cel străin ridică un picior. Începu să urce 
scara. 

Atunci lovi Colţ Alb. Fără de veste şi fără un mârâit, porni 
la luptă. Trupul îi ţâşni în sus într-o săritură care îl propti 
drept în spatele zeului cel străin. Se agăţă cu labele 
dinainte de umerii omului şi în acelaşi timp îşi înfipse colții 
în ceafa acestuia. O clipă, o clipă destul de lungă, rămase 
atârnat de el, dar fu de ajuns ca să-l răstoarne pe zeu pe 
spate. Se izbiră amândoi de podea. Colţ Alb sări într-o parte 
şi, în timp ce omul se lupta să se ridice, se năpusti din nou, 
sfâşiind cu colții. 

Întreaga Sierra Vista se trezi alarmată. Hărmălaia de la 
parter părea făcută de vreo douăzeci de draci care se 
încăieraseră. Se auziră detunături de revolver. Apoi un glas 
de om scoase un urlet de groază şi spaimă, urmat de 
mârâituri înverşunate, şi peste toate aceste zgomote se 
auziră prăbuşindu-se şi sfărâmându-se mobile şi sticle. 

Dar larma se stinse tot atât de iute pe cât începuse. 
Bătălia nu durase mai mult de trei minute. Familia 
înspăimântată se înghesui în capul scării. De jos, ca dintr-o 
prăpastie întunecată, se auzea un gâlgâit, de parcă aerul ar 
fi bolborosit în apă. Uneori, gâlgăitul se prefăcea într-un 
sâsâit, aproape un şuierat. Dar şi acesta se stinse încet, 
curmându-se cu desăvârşire. Apoi, din bezna de nepătruns 
nu se mai auzi nimic afară de gâfâitul greu al unei vietăţi 
care se zbătea dureros pentru aer. 

Weedon Scott învârti butonul. Scara şi holul de jos fură 
inundate de lumină. Apoi, cu revolverul în mână, el şi 
judecătorul Scott coborâră cu grijă. Dar nu mai era nevoie 
de nici o măsură de precauţie. Colț Alb îşi făcuse datoria. În 


mijlocul mobilelor sfărâmate şi răsturnate, zăcând pe o 
parte, cu faţa acoperită de un braţ, se afla un om. Weedon 
Scott se aplecă deasupra lui, îi luă arma şi-l întoarse cu faţa 
în sus. O rană căscată în gât arăta felul în care murise. 

— Jim Hall - zise judecătorul Scott. 

Tată şi fiu se priviră cu înţeles. 

Apoi se întoarseră spre Colţ Alb. Zăcea şi el pe o parte. 
Ochii îi erau închişi, dar pleoapele i se ridicară uşor. Colț 
Alb începu să-i privească pe cei din jur când se aplecară 
asupra lui. Făcu o sforţare să dea din coadă, dar nu izbuti 
decât să o mişte puţin. Weedon Scott îl bătu uşor cu palma 
şi din gâtlejul lui Colţ Alb se auzi un mârâit care însemna că 
înţelesese. Nu era însă decât un mârâit slab, care se stinse 
pe dată. Pleoapele îi căzură închizându-se şi trupul păru că 
se destinde, lăţindu-se pe podea. 

— E pe ducă, săracul - murmură stăpânul. 

— O să vedem noi - zise judecătorul - îndreptându-se spre 
telefon. 

— Cred că n-are decât o şansă la o mie - declară chirurgul 
după ce se străduise o oră şi jumătate cu Colţ Alb. 

Zorile pătrundeau prin ferestre, făcând ca lumina 
becurilor să pălească. În afară de copii, întreaga familie se 
strânsese în jurul chirurgului să afle sentinţa. 

— Un picior dinapoi îi e rupt - urmă el. Trei coaste frânte, 
dintre care cel puţin una i-a perforat plămânii. Şi-a pierdut 
aproape tot sângele din trup. E foarte probabil să aibă 
leziuni interne. Pesemne că a făcut vreo săritură. Şi asta ca 
să nu mai pomenesc de cele trei gloanţe care l-au găurit. O 
şansă la o mie e într-adevăr ceva optimist. N-are nici o 
şansă la zece mii. 

— Dar nu trebuie pierdută nici o şansă care i-ar putea fi de 
ajutor - exclamă judecătorul Scott. N-are nici o importanţă 
cât costă. Du-l la raze X sau la orice altceva. Weedon, 
telegrafiază imediat doctorului Nichols din San Francisco. 
Doctore, te rog, nu vreau să te simţi prost, dar mă înţelegi, 
trebuie să facem tot ce este cu putinţă. 


Chirurgul zâmbi cu bunăvoință. 

— Sigur că înţeleg, merită să se facă totul pentru el. 
Trebuie îngrijit aşa cum aţi îngriji o fiinţă omenească, un 
copil bolnav. Şi nu uitaţi ce v-am spus de temperatură. Mă 
întorc la zece. 

Şi Colț Alb fu îngrijit. Propunerea judecătorului Scott de a 
se aduce o soră fu respinsă cu indignare de către fete, care 
îşi asumară acest rol. Iar Colţ Alb câştigă singura şansă la 
zece mii pe care chirurgul i-o refuzase. 

Medicul nu era însă vinovat că judecase greşit. Toată viaţa 
lui nu îngrijise şi nu operase decât oameni delicaţi, crescuţi 
în lumea civilizată, care trăiau la adăpost şi care aveau 
înapoia lor multe generaţii ce trăiseră şi ele la adăpost. În 
comparaţie cu Colţ Alb, aceştia erau gingaşi şi lipsiţi de 
vlagă, agăţându-se de viaţă cu degete neputincioase. Colţ 
Alb venise de-a dreptul din wild, unde cel slab piere curând 
şi unde nimeni nu are parte de adăpost. Slăbiciunea nu 
sălăşluise nici în tatăl, nici în mama lui şi nici în generaţiile 
trecute. Colţ Alb moştenise o constituţie de fier şi vitalitatea 
wildului, iar toată făptura lui, sufletul şi carnea trupului lui, 
totul se agăța de viaţă cu acea îndărătnicie pe care 
odinioară toate vietăţile o aveau. 

Ţinut captiv, fără să poată face vreo mişcare din pricina 
bandajelor şi ghipsului, Colț Alb lâncezi aşa săptămâni şi 
săptămâni. Dormea ceasuri întregi şi în tot acest timp avu 
nenumărate vise; prin mintea lui defilară cortegii nesfârşite 
de năluciri de prin Ţara Nordului. Toate fantomele 
trecutului se treziseră şi veniseră lângă el. Şi aşa, trăi din 
nou alături de Kiche în vizuină, se târî tremurând la 
picioarele lui Castor Cenugşiu ca să i se supună, ca să-şi 
poată scăpa viaţa, goni dinaintea lui Lip-Lip şi a haitei de 
căţei care-l lătrau ca apucaţi. 

Umblă din nou străbătând tăcerea, vânând hrană vie în 
timpul lunilor de foamete; şi apoi începu din nou să 
gonească în fruntea atelajului, iar biciul făcut din maţe, pe 
care îl mânuia Mit-sah sau Castor Cenuşiu, pocni din nou în 


V 


spatele lui şi auzi iarăşi glasurile strigând „Raa! Raa!” când 
ajungeau la câte o trecătoare îngustă, iar atelajul se 
strângea ca un evantai ca să poată trece. Retrăi zilele de la 
Smith Frumosu şi luptele pe care le dăduse atunci. În 
asemenea clipe chelălăia şi mârâia în somn, iar cei din jur 
ziceau că visează urât. 

Exista însă un coşmar care îl făcea să sufere cel mai 
cumplit - monştrii electrici - tramvaiele care sunau din 
clopot şi care îi apăreau ca nişte râşi uriaşi, urlând. Stătea 
pitulat pe după tufişuri, pândind veverița pe care o aştepta 
să se încumete să coboare pe pământ, îndeajuns de departe 
de adăpostul ei din copac. Apoi, când sărea la ea, aceasta se 
prefăcea într-un tramvai, ameninţător şi grozav, care se 
ridica înaintea lui ca un munte, scoțând sunetele de clopot 
şi împroşcându-l cu limbi de foc. Şi tot aşa se întâmpla când 
îl provoca pe şoim să coboare din înălţimi. Acesta ţâşnea în 
jos şi din înalturile unde plutea, prăbuşindu-se asupra lui şi 
prefăcându-se tot în acel tramvai pe care îl întâlnea 
pretutindeni. Se mai făcea că se află din nou în ţarcul lui 
Smith Frumosu. În jur se adunau oamenii, iar el ştia că avea 
să urmeze o luptă. Pândea poarta ca să-şi vadă potrivnicul 
intrând. Poarta se deschidea şi, năpustindu-se asupra lui, 
intra tot înspăimântătorul tramvai. Visele acelea reveniră 
de mii şi mii de ori, şi de fiecare dată groaza pe care i-o 
inspirau era mai teribilă ca niciodată. 

Apoi veni ziua când îi fu scos ghipsul şi ultimul bandaj. Fu 
o adevărată sărbătoare. Toată Sierra Vista era de faţă. 
Stăpânul îl scarpină după ureche, iar el îşi îngână mârâitul 
lui de dragoste. Soţia stăpânului îl strigă „Lup 
binecuvântat”, iar numele acesta fu primit cu urale şi toate 
femeile strigară „Lupul binecuvântat”. 

Încercă să se ridice în picioare dar, după câteva încordări, 
căzu de slăbiciune. Zăcuse atât de mult, încât muşchii îşi 
pierduseră agilitatea şi toată puterea se scursese din ei. Se 
simţi puţin ruşinat din pricina slăbiciunii, ca şi cum într- 
adevăr nu şi-ar fi făcut datoria faţă de zeii lui. De aceea 


începu să facă sforţări eroice să se ridice şi în cele din urmă 
izbuti să stea pe cele patru picioare, şovăind şi clătinându- 
se înainte şi înapoi. 

— Lupul binecuvântat! exclamară în cor femeile. 

Judecătorul Scott îl privea triumfător. 

— Gura voastră să-l boteze astfel - zise el. Tot aşa cum m- 
am împotrivit eu odinioară. Nu există câine care să fi putut 
face ceea ce a făcut el. E lup. 

— Un lup binecuvântat - îl îndreptă soţia lui. 

— Da, un lup binecuvântat - încuviinţă judecătorul. Şi aşa 
am să-i zic de aici înainte. 

— Va trebui să înveţe din nou să meargă - zise chirurgul. 
Cred că ar putea foarte bine să înceapă chiar de acum. 
Sigur că n-o să-i pară rău. Luaţi-l afară. 

Şi Colț Alb ieşi ca un rege, cu toată Sierra Vista în jurul lui, 
urmărindu-l cu privirea. Era tare slăbit şi, când ajunse pe 
pajişte, se întinse să se odihnească puţin. 

Apoi, procesiunea o porni mai departe. Simţea cum i se 
întăresc muşchii pe măsură ce-i punea în mişcare şi sângele 
începea să-i curgă prin ei. Ajunseră la grajduri şi acolo, în 
poartă, Collie stătea întinsă cu o jumătate de duzină de pui 
durdulii care se jucau în jurul ei, la soare. 

Colţ Alb privi mirat. Collie mârâi la el ameninţător, ceea ce 
îl făcu să se ţină la distanţă. Stăpânul împinse cu vârful 
piciorului un pui care se târa spre el. Colț Alb se zbârli 
bănuitor, dar stăpânul îi făcu semn că totul e în ordine. 
Collie, pe care una din femei o înlănţuise cu braţele, îl 
supraveghea geloasă şi cu un mârâit care spunea că nu e 
totul în ordine. 

Căţeluşul se târa dinaintea lui. Colţ Alb îşi ciuli urechile şi 
îl urmări plin de curiozitate. Apoi, nasurile lor se atinseră şi 
simţi pe obraz limba mică şi caldă a puiului. Fără să-şi dea 
seama, Colț Alb scoase limba şi îl linse pe bot. 

Aplauzele şi strigătele de bucurie ale zeilor salutară cele 
petrecute. Colț Alb era mirat şi îi privi cu surprindere. Apoi 
începu să simtă o slăbiciune şi se întinse pe jos, cu urechile 


ciulite, cu capul lăsat pe o parte, privind la pui. Ceilalţi 
căţeluşi se târâră şi ei spre Colţ Alb, spre marea neplăcere 
a lui Collie; iar el îi lăsă cu toată seriozitatea să se caţere şi 
să se rostogolească peste el. Lia început, în mijlocul 
aplauzelor zeilor, se mai simţi ceva din sfiiciunea şi 
stângăcia lui de odinioară. Acestea se şterseră însă, pe 
măsură ce puii îşi continuară giumbuşlucurile şi 
înghionteala lor, iar el stătu mai departe întins, cu ochii 
întredeschişi, şi calm, aţipind la soare. 


SFÂRŞIT 


1 Wild - termen generic, intraductibil, care, întocmai ca 
pampasul, taigaua, jungla, stepa, indică o regiune cu 
anumite elemente specifice. În America de Nord, Wildul 
cuprinde regiunea străbătută de cercul polar, precum şi pe 
cea învecinată cu ea. Aceste regiuni se află la periferia 
zăpezilor veşnice şi a regiunii moarte a polului; Alaska face 
parte aproape în întregime din regiunea denumită Wild. 
Pădurile, care alternează cu preeriile, sunt numeroase, iar 
solul, foarte accidentat, conţine nenumărate zăcăminte 
minerale, între care cărbune şi aur. Cea mai mare parte din 
an e iarnă şi zăpada acoperă uniform pământul. Ea începe 
să se topească abia prin iunie, dar pământul se dezgheaţă 
numai la suprafaţă. O vară scurtă îngăduie apariţia unei 
vegetaţii luxuriante, crescută în grabă. (N. 1.) 

2 Şleau - curea din piele, frânghie pentru tras sania (N. 
E.). 

3 Atmosferă - unitate de măsură a presiunii - lat=1 
kgf/cm2 (N. E.) 

4 “F - grade Fahrenheit = 50*F = cca 28*C (N. E.). 

5 Picior = unitate de măsură a lungimii egală cu 0,33 m. 


6 Pfunzi = pfund - măsură a greutăţii, egală cu cca 0,5 kg 
sau 0,25 kg (regional) (N. E.) 

7 Pasărea-elanului este o pasăre care are obiceiul să se 
aşeze pe spinarea acestui animal, vânându-i paraziţii 
ascunşi în blană. Trăieşte doar în regiunea de sub cercul 
polar. 

8 Tipie - cort din pânză sau din piei, obişnuit la indienii din 
preerie. 

9 Squaw - femeie indiană din America. 

10 Caribu - ren de Canada. 

11 Rockies - Rocky Mountains - Munţii Stâncoşi - lanţ 
muntos în apusul Americii de Nord. 

12 Porcupine - afluent al fluviului Yukon. 

13 Yukon - fluviu în Alaska. 

14 Dog-musher - vizitiu al saniei trase de câini.