Jack London — Insula canibalilor

JACK LONDON 


INSULA 
CANIBALILOR 


ROMAN 


Vu Lab 


În româneşte de DAN STARCU 


JACK LONDON 
Jerry of the Islands 
Macmillan 
EDITURA „FORUM” 
1994 


CAPITOLUL I 
JERRY 


Jerry îşi dădu seama că se petrecea un lucru neobişnuit abia când 
domnul Haggin îl luă sub braţ destul de brusc şi îl trase către 
balenieră. 

De şase luni de când se născuse Jerry, domnul Haggin îi era stăpân. 
Totuşi, cuvântul „stăpân” lipsea din vocabularul acestui frumos terier 
cu păr roşcat şi lins. In schimb, expresia „domnul Haggin” cuprindea 
întreaga semnificaţie pe care o are cuvântul „stăpân” pentru oameni, 
cel puţin în felul de a înţelege al câinilor. „Domnul Haggin” îi spuneau 
stăpânului său atât Bob, contabilul, cât şi Derby, cel care supraveghea 
plantaţia. Jerry îi mai auzise şi pe ceilalţi bipezi, destul de puţini, cum 
ar fi cei de pe Arangi, care veneau în vizită la ei, numindu-l tot aşa pe 
stăpân. 

Câinii au însă o inteligenţă deosebită şi, datorită pasiunii lor şi 
afecțiunii nelimitate pe care o manifestă faţă de cei de care ascultă, 
stăpânul are pentru ei o semnificaţie mai amplă decât ne-o imaginăm. 
Omul se crede numai stăpân al câinelui. Câinele îl venerează însă ca 
pe un zeu. 

Cuvântul „zeu” neaflându-se în vocabularul restrâns şi special al lui 
Jerry, sinonimul „domnul Haggin” reprezenta pentru el omnipotenţa 
binefăcătoare şi suverană. 

Astfel că, atunci când omul îl luă sub braţ şi îl urcă în balenieră, 
câinele deveni neliniştit şi simţi că urma să se întâmple ceva deosebit. 
Negrii trecură imediat la vâsle. Nu mai fusese niciodată la bordul lui 
Arangi, care, cu fiecare efort făcut de vâslaşi, se mărea şi se apropia 
de ei. 

Cu o oră înainte, Jerry părăsea casa de pe plantație şi cobora pe 
plajă ca să asiste le plecarea navei Arangi. In scurta lui viaţă, se 
bucurase de două ori la un asemenea eveniment. Ce era mai plăcut 
decât să alergi în galop pe plaja de nisip fin şi, ghidat cu grijă de Biddy 
şi Terrence, părinţii lui, să ia parte la bucuria care stăpânea peste tot? 

Să-i fugăreşti pe negri! Ce plăcere pentru Jerry, care-i detesta pe 
negri şi ştia că Biddy, mama lui, ca şi Terrence, tatăl său, îi urau. 
Negrii erau făcuţi ca să mârâi la ei. Excepţie făceau doar servitorii din 
casă. Restul negrilor meritau să fie muşcaţi dacă intrau dincolo de 
zidurile ce trebuiau apărate. Biddy făcuse întotdeauna aşa, Terrence 
la fel. Aşa îl serveau pe zeul lor, domnul Haggin. Negrii erau bipede 
inferioare care serveau pe zeii lor, bipedezii albi. Locuiau în barăci 
situate în locul unde munceau, la o anumită distanţă de casă, pe 


lângă care nu aveau voie să se aventureze. 

jerry era mic atunci când aflase la ce pericole te expui când 
urmăreşti un negru. Trebuia să ştie momentul în care să facă aşa 
ceva. Atunci când domnul Haggin sau Derby sau Bob erau prin 
împrejurimi, putea să-i fugărească. Dacă nu era însă nimeni, era 
periculos. Trebuia să fii precaut, fiindcă, departe de ochii albilor, negrii 
nu se mulţumeau doar să strige şi să mârâie. Atacau câinii cu pietre şi 
ciomege. 

jerry o văzuse pe mama lui tratată astfel. Chiar el fusese pe 
jumătate ameţit de o lovitură primită de la Godarmy, negru ce purta 
la gât un nasture de porțelan prins de un fir din fibră de cocos. Işi mai 
amintea cățelul şi o altă aventură, petrecută tot în câmp, pe vremea 
când fugărea negrii cu fratele său, Michael. Owmi, unul dintre cei 
urmăriţi, putea fi recunoscut după faptul că purta pe piept rotiţe luate 
dintr-un ceas vechi. Michael a primit atunci o lovitură atât de 
puternică în cap, că urechea lui stângă a fost zdrobită şi de atunci 
aceasta n-a mai crescut, rămânând în locul ei doar o mică umflătură 
ascuţită. 

Se mai întâmplaseră şi alte lucruri. Cu două luni în urmă, fratele lui, 
Patsy şi sora lui, Kathleen, dispăruseră fără urmă. Domnul Haggin i-a 
căutat peste tot. A scotocit şi tufişurile şi a biciuit câţiva negri, dar n-a 
descoperit misterul. Numai Biddy şi Terrence ştiau ce se întâmplase, 
dar nici Michael şi Jerry nu erau cu totul străini. Cei doi nefericiţi, Patsy 
şi Kathleen, în vârstă de numai patru luni, au fiert în marmită, acolo, 
la barăci, iar pieile lor au fost arse. Jerry ştia ceva despre asta, la fel 
ca părinţii şi fratele său, pentru că simţise mirosul de carne friptă. 
Terrence, în furia lui, chiar l-a atacat pe servitorul Mogom. A fost 
pedepsit cu severitate şi legat de către domnul Haggin, care nu a 
simţit mirosul acela şi deci nu a aflat nimic despre tragedie. 

Dar când, pe plajă, poposeau negrii după ce-şi încheiaseră orele de 
muncă, ducându-şi pe cap lăzile cu lucrurile lor, ori când se urcau la 
bordul lui Arangi, era momentul potrivit ca să-i fugăreşti fără a risca 
prea mult. Era momentul în care puteai plăti vechile poliţe. Ba chiar te 
puteai răzbuna pentru mai multă vreme căci, dacă ei urcau la bord, 
nu se întorceau aşa repede, ba uneori deloc. 

De exemplu, în dimineaţa aceea, Biddy şi-a amintit de câteva 
lovituri de ciomag date de Lerumie. De aceea şi-a înfipt colții în pulpa 
piciorului lui, iar acesta s-a prăbuşit în apă cu lada ce conţinea toată 
averea lui. Apoi, sigură de protecţia oferită de domnul Haggin, 
mulţumit de episodul acela, a continuat, supărată, să latre după el. 

De obicei, se afla la bordul navei Arangi un câine vagabond, din 
tufişuri, cu care Jerry şi Michael se certau, lătrându-se reciproc, cât 
puteau de tare. O dată, Terrence care avea talia unui airedal şi avea 
un curaj ieşit din comun, Terrence Magnificul, cum îi spunea Tom 


Haggin, a prins un câine vagabond, apărut din pădure şi i-a tras o 
bătaie la care Jerry, Michael, Patsy şi Kathleen, care mai trăiau încă, 
au luat parte. Jerry n-a uitat senzaţia delicioasă pe care a trăit-o când 
ţinea între colţi bucata aceea cu păr ce mirosea a câine. Câinii 
vagabonzi erau la fel ca el, din aceeaşi specie, recunoştea acest lucru, 
dar difereau de rasa lui aristocratică. Erau de un nivel inferior, ca 
negrii faţă de domnul Haggin, de Derby sau Bob. 

In ziua aceea, Jerry nu se uită deloc spre vas. Biddy, instruită de 
despărţirile anterioare, la fel de crude, se aşeză la malul mării şi urlă 
prelung. Jerry ştia că plânsetul ei i se datora lui, pentru că îl simţea 
înmuindu-i inima. Nu înţelegea însă de ce îl scotea mama lui, căci nu-l 
ameninţa nici o catastrofă. Il văzu pe Terrence învârtindu-se de zor în 
jurul ei. Avea părul aspru, ca Michael, cum îl avuseseră şi Patsy ori 
Kathleen, căci Jerry era singurul din familie cu blană moale şi linsă. 

Terrence era un soţ model şi, din câte îşi amintea cățelul, 
întotdeauna îl văzuse alături de Biddy, fugind pe plajă de-a lungul 
cordonului de cocotieri, amândoi obosiţi, dar mulţumiţi. Ca Jerry, care, 
în afară de fraţii şi surorile sale, nu mai întâlnise alţi reprezentanţi ai 
speciei lor canine, cu excepţia unor câini sălbatici, era convins că 
fidelitatea conjugală era ceva normal pentru orice individ al rasei lor. 
Tom Haggin însă ştia că nu era adevărat. 

„Adevărată afinitate” repeta el deseori, foarte convins. „Terrence e 
un adevărat gentleman, un om cu patru labe.” 

Terrence nu-şi exprima durerea cu zgomot, deşi îl încerca destul de 
mult şi pe el. Se mulțumea să se învârtă nervos în jurul lui Biddy, în 
vreme ce Michael, cedând exemplului dat de mama lui, se aşezase 
lângă ea şi urla către întinderea uriaşă de apă ce-l separa de fratele 
său, ca şi când ar fi simţit un pericol ce venea dinspre junglă. 

Atitudinea aceea îl impresionă pe Jerry şi îi mări convingerea că 
ceva fatal, necunoscut încă de el, plutea deasupra sa. 

Pentru vârsta lui de şase luni, Jerry ştia multe şi puţine în acelaşi 
timp. Ştia, fără să-şi dea seama, de ce Biddy, pe cât de înţeleaptă pe 
atât de curajoasă, nu urma impulsul dat de inima ei de a sări în apă şi 
a urmări înot baleniera. Ea îl apărase atunci când marele puarka (e 
vorba despre zgomotul format din grohăituri şi strigăte ce reprezenta 
pentru Jerry un porc) încercase să-l devoreze sub hangarul de pe 
plantație. Dar ziua de neuitat când ajutorul bucătarului încercase să-l 
vâneze cu lovituri de ciomag? Ca o leoaică furioasă, s-a aruncat Biddy 
asupra negrului şi, fără să dea un pas înapoi în faţa bâtei, l-a pus pe 
om la pământ şi l-a bătut între oale şi cratiţe. A trebuit să intervină 
domnul Haggin pentru a-i smulge victima dintre colţi (ea a continuat 
să mârâie) şi stăpânul l-a admonestat violent pe cel care a îndrăznit 
să ridice mâna asupra unui câine ce aparţinea zeului. 

Jerry, am spus, ştia de ce mama lui nu sărea în apă după el. Pentru 


că marea şi lagunele care comunicau cu aceasta erau tabu. Tabu! lată 
alt cuvânt care nu era în vocabularul lui Jerry, dar semnificaţia lui 
exista în adâncurile misterioase ale fiinţei lui. Era imprudent, ba chiar 
de-a dreptul dezastruos să intri în apa în care se mişcau cu iuţeală şi 
din care uneori ieşeau la suprafaţă monștrii îngrozitori, cu guri enorme 
şi fălci uriaşe, care puteau înghiţi un câine la fel de uşor precum 
găinile domnului Haggin înghit boabele de grâu aruncate pe jos. 

Îi auzise de multe ori pe mama şi pe tatăl său lătrând de pe mal 
împotriva acelor fiinţe îngrozitoare ce apăreau uneori pe lângă țărm, 
ca spuma de mare. 

jerry nu cunoştea cuvântul „crocodil”. Puterea lui de înţelegere 
înregistrase doar o imagine ce se distingea de buştenii duşi de valuri 
prin faptul că era vie. Jerry auzea şi înţelegea multe dintre expresiile 
care, pentru el ca şi pentru oameni, erau instrumente ale gândirii. 
Doar conformaţia lui fizică îl împiedica să le articuleze. 

Totuşi, în memoria sa, imaginile acelea care se întipăriseră ţineau 
loc de cuvinte. 

Poate că, în creierul său canin, imaginea unui buştean scufundat 
reprezenta mai complet animalul acela decât cuvântul „crocodil” îl 
reprezintă în gândurile omului. Jerry ştia mai multe despre crocodili 
decât oamenii. Putea să-i simtă de la o distanţă mai mare şi mai sigur 
decât negrii. Adulmeca amfibiile care ieşeau afară din lagună şi care 
stăteau nemişcate, părând adormite, la o sută de picioare distanţă de 
el, în covorul des de iarbă şi frunze al junglei. 

Inţelegea mai bine ca oricare fiinţă umană limbajul crocodililor. Le 
cunoştea diferitele chemări. Distingea strigătele de furie sau de frică 
de cele pe care le scoteau când căutau hrană. Toate zgomotele acelea 
aveau locul lor în vocabularul său, cum au cuvintele în cel al 
oamenilor. Constituiau instrumentele gândirii lui şi îi permiteau să 
judece şi să hotărască ce era de făcut. 

Pe de altă parte, Jerry nu ştia multe lucruri. Nu ştia cât de vastă era 
lumea, că laguna din Meringe, adăpostită de munţii înalţi şi gheboşaţi 
şi apărată de insule de corali nu forma tot universul, ci era doar o 
parte din marea insulă a Ysabelei, care, la rândul ei, era doar cea mai 
întinsă din grupul foarte numeros care compunea arhipelagul 
Solomon, grup pe care oamenii îl reprezentau pe hărţi geografice prin 
câteva puncte marcate pe imensitatea oceanului Pacific. 

Poseda, într-adevăr, noţiunea confuză că trebuia să existe un alt 
loc, căci apăreau mereu lucruri care înainte nu existaseră. Găini, 
pisici, porci nemaivăzuţi până atunci, apăreau deodată, ba chiar şi 
arătări păroase, cu patru labe, cu coarne, a căror imagine înregistrată 
în memoria lui corespundea cu ceea ce oamenii numeau „capre”. 

La fel şi în ceea ce privea negrii. 

Aceştia apărea dintr-o dată din necunoscut, circulau prin plantaţia 


de la Meringe cu o bucată de pânză în jurul şoldurilor şi un os trecut 
prin nas şi erau conduşi în timpul muncii de către domnul Haggin, 
Derby şi Bob. Jerry îşi dădea seama, într-un fel, că venirea lor 
coincidea cu cea a navei Arangi, după cum dispariţia altor negri 
preceda plecarea vasului. 

In rest, nu-l prea preocupa altceva. Niciodată micul lui creier nu se 
ocupase de fenomenele pe care le accepta de la început, ca umezeala 
produsă de ploaie şi căldura soarelui. Noţiunile sale confuze despre 
lume şi viaţă puteau să fie comparate, până la un punct, cu ceea ce 
oamenii numeau misterele vieţii, morţii etc. 

In acea ordine de idei, nava Arangi, pentru contrabandă şi comerţ 
cu negri în jurul insulelor Solomon, putea să apară în mintea lui Jerry 
ca un vas misterios care lega două lumi. Corespundea, desigur, 
imaginii pe care o aveau oamenii despre barca lui Caron ce naviga pe 
Styx: oamenii veneau din neant şi dispăreau în neant cu ajutorul lui 
Arangi. 

In dimineaţa călduroasă de la tropice, Jerry, strâns sub braţ de 
către domnul Haggin, se găsea pe baleniera ce se apropia de Arangi, 
în vreme ce pe țărm Biddy îşi exterioriza durerea, iar Michael provoca 
ecourile cum tinereţea provoacă necunoscutul. 


CAPITOLUL II 
LA BORDUL NAVEI ARANGI 


Tom Haggin, care-l ţinea pe Jerry sub braţ, urcă uşor de pe şalupă 
pe puntea vasului. Acolo domnea o mare agitaţie sau cel puţin aşa le- 
ar fi părut celor care nu sunt obişnuiţi cu călătoriile şi care îl 
impresionă puternic pe Jerry, în timp ce unora ca Tom Haggin sau 
căpitanul Van Horn li se părea firească. 

Puntea era mică, pentru că Arangi era de dimensiuni reduse. La 
început fusese un yaht cochet pentru plimbări de plăcere, construit 
din lemn de tec, acoperit cu cupru. Fusese vândut în insulele Solomon 
ca navă pentru comerţul cu negri, adică să folosească acestui comerţ 
pe care legea îl împodobeşte cu denumirea de „recrutarea negrilor”. 

Arangi avea misiunea să aducă din insulele îndepărtate canibali 
recent capturați pentru a lucra pe plantațiile albilor. Trebuiau să 
transforme în bogății boscheţii de cocotieri din junglă şi mlaştinile urât 
mirositoare. Cele două catarge, din stejari de Oregon, şlefuite cu grijă 
şi lustruite cu parafină, străluceau la soare. 

Pânzele vasului, de mari dimensiuni, îi dădeau o viteză ieşită din 
comun, de care profitau căpitanul Van Horn, secundul său şi cei 
cincisprezece negri din echipaj. Măsura şaizeci de picioare şi 
traversele de pe punte abia suportau cabinele. Tambuchiul cu 
geamuri al cabinei principale şi capota scării, ca şi tambuchiurile de la 
pupa, erau singurele deschizături decupate la suprafaţa punţii. 

In spaţiul restrâns se găseau, în afara celor din echipaj, negri „care 
se întorceau”, adică reveneau de pe trei plantaţii îndepărtate. 
Cuvântul „întoarcere” însemna că, sfârşindu-se cei trei ani de 
servitute ai negrilor, ei trebuiau duşi înapoi, conform înțelegerilor 
anterioare, în sălbatica insulă Malaita. Douăzeci dintre ei, pe care îi 
cunoştea Jerry, veneau de pe Meringe. Treizeci din Golful celor O Mie 
de Vase şi alţi douăzeci de la Pennduffryn, de pe coasta orientală a 
Guadalcanarului. Ţipau cât puteau de tare, vorbind între ei cu vocile 
ascuţite. In total, căpitanul Van Horn şi secundul său, Danois 
Borckman, aveau şaizeci şi nouă de oameni la bord. 

— Am crezut că n-o să vă lase inima să-l aduceţi, zise Van Horn, în 
timp ce ochii îi străluceau de plăcere la vederea lui Jerry. 

— Era cât pe ce să se întâmple aşa, îi răspunse Tom Haggin. Dacă 
nu mi-aţi fi cerut dumneavoastră asta... Jerry e cel mai bun la mirosit, 
alături de Michael. Aceşti doi câini sunt singurii care mi-au mai rămas. 
Păcat de cei pe care i-am pierdut. Biata Kathleen era un animal de 
rasă, leit maică-sa. Dacă ar fi trăit... Hai, luaţi-l! 


Cu un gest brusc îl puse pe Jerry în braţele căpitanului Van Horn şi 
se întoarse imediat. 

— Dacă i se va întâmpla ceva rău n-am să v-o iert niciodată! 
Niciodată! mai zise el, peste umăr. 

— Trebuie să-mi vină mie de hac cineva ca să se atingă de câine, îi 
răspunse râzând Van Horn. 

— Ai grijă, nu e imposibil, prietene, murmură Haggin. La Meringe au 
pierit patru din Somo. Trei au murit din cauza dezinteriei, iar al 
patrulea a căzut dintr-un copac, cu cincisprezece zile în urmă. În plus, 
era şi fiul unui şef! 

— Da, în plus, au pierit şi doi de pe Arangi, făcu Van Horn. Vă 
aduceţi aminte de tovarăşul nostru Hawkins, care a dispărut anul 
trecut cu baleniera în strâmtoarea Arli? 

Haggin, întorcându-se, clătină din cap. j 

— Cei doi oameni din echipajul său erau negri din Somo. li 
recrutasem de pe plantaţia de la Ugi. Cu restul victimelor ajungem la 
şase capete. Ce să-i faci! Mai există un sat de pe coastă la care Arangi 
are datorii de optsprezece oameni. li recrutasem pentru Aolo şi, cum 
erau obişnuiţi cu marea, i-am îmbarcat pe Sandfly, care a dispărut în 
timp ce se îndrepta către Santa-Cruz. Au făcut ceva urât în satul acela 
de pe coastă. Au pus premiu pentru cel care mă va prinde cincizeci de 
porci şi o sumă însemnată din monede de scoică. 

— Şi încă nu v-au prins? făcu Haggin ironic. 

— Nu-i nici un pericol! 

— Vorbiţi exact ca Arbuckle, zise Haggin pe un ton sentenţios. 
Bietul Arbuckle bătrânul! Cel mai prudent dintre oamenii care au avut 
de a face cu negri! Niciodată nu se culca fără să pună cuişoare pe 
pământ sau hârtie mototolită. Mi-l amintesc atât de bine! Eram cu el 
sub acelaşi acoperiş într-o zi, în Florida, când un motan a început să 
fugărească un gândac prin hârtia mototolită... Poc! Poc! Au răsunat 
douăsprezece împuşcături. Pistoalele lui mari s-au descărcat şi au 
găurit pereţii. Motanul a fost ciuruit. Ştia să tragă în întuneric fără să 
ochească, apăsând pe trăgaci cu al treilea deget şi ţinând arătătorul 
fixat pe ţeava armei sale... Ei, bine, prietene, negrii i-au venit de hac. 
După paisprezece ani de când îl pândeau! Băiatul de la bucătărie, 
care l-a ucis, l-a despicat înainte să-l mănânce. Imi aduc aminte de 
expediţia noastră prin junglă ca să găsim ce mai rămăsese din el! 

— l-am văzut capul după ce i l-aţi dus comisarului din Tulagi, îl 
completă Van Horn. 

— Şi expresia aceea de linişte absolută care-i era întipărită pe 
chip... Zâmbea, aşa cum îl ştiam în timpul vieţii! Oare cum îi 
rămăsese zâmbetul acela în timp ce negrii îi uscau faţa cu fum? l-au 
venit de hac, chiar dacă după paisprezece ani... Câţi vor trăi 
nepedepsiţi la Malaita până ce vor sfârşi ca bietul bătrân? 


— Dar eu, îi zise căpitanul, am metodă. Când ştiu că se strică 
lucrurile, mă duc şi le vorbesc. Ei nu înţeleg nimic şi cred că recurg la 
vrăji. 

Tom Haggin întinse brusc mâna ca să-şi ia rămas bun, evitând să-l 
privească pe Jerry, care se afla în braţele căpitanului. 

— Fiţi atenţi la băieţii mei, îi recomandă el la plecare, nu-i pierdeţi 
din ochi până ce nu-l debarcaţi şi pe ultimul. Nu-l prea iubesc pe Jerry 
şi pe cei din specia lui şi n-aş vrea să-i facă vreun rău. În întunericul 
nopţii i-ar face repede vânt peste bord. Nu-i pierdeţi din vedere până 
ce nu a debarcat şi ultimul dintre ei! 

Văzându-l pe domnul Haggin că se îndepărtează şi se urcă iar pe 
balenieră, Jerry se zbătu şi îşi exprimă neliniştea gemând încet. 
Căpitanul Van Horn îl strânse mai bine lângă el şi îl mângâie cu mâna 
liberă. 

— Şi nu uitaţi ce am convenit! strigă de la distanţă Tom Haggin. 
Dacă păţiţi vreun necaz, vreo nenorocire, Jerry îmi va fi trimis înapoi! 

— O să scriu aceasta pe un bileţel şi o să-l aşez printre actele de la 
bord, îi răspunse Van Horn. 

Printre cele câteva cuvinte familiare lui Jerry se afla şi propriul său 
nume, pe care-l auzise rostindu-se de mai multe ori în timpul discuţiei 
dintre cei doi. Işi dăduse seama, vag, că era vorba despre soarta 
necunoscută care-l aştepta. Se agită cu disperare şi Van Horn ară îl 
lăsă liber pe punte. Imediat se repezi spre bastingaj, cu o agilitate ce 
surprindea la un câine tânăr, având numai şase luni şi Van Horn, în 
ciuda rapidităţii cu care încercă să-l împiedice, nu reuşi ce dorea. 

Totuşi, câinele se opri când văzu întinderea de apă. Imaginea 
crocodilului, care-l impresiona, îi stăpâni creierul, oprindu-l la 
atingerea valurilor. Se aşeză pe labele din spate, îşi ridică botul spre 
cer şi urlă speriat şi necăjit. 

— Nu-i nimic, Jerry, băiete, îi zise căpitanul, mângâindu-l. Haide, 
poartă-te ca un câine matur. 

Dar Jerry nu voia să se lase consolat. Dacă omul cu care stătea era 
un zeu, nu era totuşi zeul său. Domnul Haggin era zeul său şi îi era 
superior celui de lângă el. Purta pantaloni şi pantofi, în timp ce albul 
acesta semăna mai mult cu negrii. Nu doar că nu purta pantaloni şi 
umbla desculţ, dar, ca şi negrii, avea în jurul şoldurilor o stofă de 
culoare vie care, asemeni unui kill scoţian, îi ajungea aproape până la 
genunchii bronzaţi. 

Căpitanul Van Horn era un bărbat frumos, chiar dacă Jerry nu-şi 
dădea seama de acest lucru. S-ar fi zis că era un Rembrandt coborât 
din rama unui tablou, chiar dacă se născuse la New York, acolo unde 
văzuseră lumina zilei şi strămoşii lui, pe vremea când oraşul se numea 
New-Amsterdam. 

Pentru a-şi completa îmbrăcămintea, îşi pusese pe cap o pălărie ce 


îi acoperea aproape în totalitate o ureche. O cămaşă grosolană, din 
bumbac alb, îi acoperea trupul şi la centură purta o tabacheră, un 
cuţit cu teacă, o cartuşieră şi un pistol automat într-o îmbrăcăminte 
din piele. 

Pe mal, Biddy, care nu se mai plângea, reîncepu să urle când îl auzi 
scâncind pe. Jerry. Acesta, oprindu-se o clipă pentru a asculta, îl auzi 
pe Michael, care lătra spre el. 

In vreme ce Van Horn şi Borckman dădeau ordine ca să se ridice 
vela mare şi brigantina, Jerry făcu un asemenea efort vocal că Bob şi 
Derby, de pe mal, declarară că n-au mai auzit niciodată aşa ceva şi 
afirmară că Jerry îl ajungea în volum pe celebrul tenor Caruso. 

Dar schelălăitul atât de puternic îi afectă destul de serios inima lui 
Tom Haggin care, de îndată ce a debarcat, a fluierat-o pe Biddy şi s-a 
îndepărtat repede. 

Văzând că mama lui dispare, Jerry a urlat şi mai tare, un negru din 
Pennduffryn făcând mare haz de treaba aceea. Râse, hohotind ca un 
animal din junglă, scoțând nişte sunete asemeni unei fiinţe jumătate 
om, jumătate pasăre. Urmă deci o reacţie binemeritată. Supărat că o 
fiinţă inferioară îşi permite să râdă de necazul lui, Jerry sări pe negru 
şi, mai înainte ca respectivul să-şi dea seama ce se întâmplă, dinţii 
ascuţiţi ai căţelului se înfipseră în pulpa lui, iar sângele ţâşni în valuri. 

Omul, deşi rănit, reuşi să fugă, dar, cum sângele lui Terrence 
Magnificul curgea prin vinele lui Jerry, acesta făcu ceea ce ar fi făcut 
tatăl său, continuă să atace, julindu-i cealaltă pulpă. 

In clipa aceea, cum ancora era ridicată şi pânzele întinse, căpitanul, 
care nu scăpase incidentul în timp ce dădea ordine timonierului, se 
întoarse pentru a-l aplauda şi a-l încuraja pe câine. 

— Nu-l lăsa, Jerry! Sări pe el! 

Negrul, ca să se apere, îi dădu o lovitură cu piciorul, dar animalul, 
în loc să fugă, se dădu la o parte şi se feri. Apoi atacă iar, marcând 
pulpele omului cu urmele colţilor săi. Era prea mult şi negrul, speriat 
mai mult de Van Horn decât de Jerry, bătu în retragere, căutându-şi 
scăparea pe rastelul unde se aflau cele opt carabine Lee-Enfield, pe 
care le păzea un om din echipaj. Furios, Jerry sări de mai multe ori în 
aer, apoi căzu neputincios pe punte. Van Horn îl chemă la el. 

— Bun vânător de negri, cățelul ăsta! Tare bun! îi spuse căpitanul 
lui Borckman. 

Jerry, mângâiat de mâna unui zeu, chiar dacă acela nu purta 
pantaloni, uită o clipă de ticălosul căţărat deasupra capului său. 

— Câinele ăsta e ca un leu! Pare mai curând un airedal decât un 
terier irlandez, continuă Van Horn să-l laude pe Jerry. Priviţi cât e de 
voinic! Priviţi-i picioarele vânjoase. Şi pieptul. Pare foarte rezistent. Ce 
animal se va face când va fi mare! 

Jerry, amintindu-şi de necazul său, traversă în fugă puntea ca să 


privească spre Meringe, care se micşora mereu, pe măsură ce se 
îndepărtau de țărm. O rafală de vânt dinspre sud-est suflă în pânze şi 
înclină vasul la 45 de grade. Câinele alunecă, încercând zadarnic să se 
agaţe cu ghearele de suprafaţa lucitoare a punţii. Fu oprit doar de 
băţul catargului, în vreme ce Van Horn, al cărui ochi încercat de 
marinar zărise un banc de corali înaintea lor, dădu ordine lui 
Borckman şi timonierului negru. 

Arangi, virând repede, trecu într-o poziţie mai stabilă, iar Jerry, cu 
gândul la Meringe, profită de faptul acela ca să se îndrepte spre 
bastingaj. Se opri însă când auzi pârâiturile catargului ce sprijinea vela 
principală. Aceasta, umflându-se deodată sub vântul ce sufla din 
partea opusă, se mişcă brusc deasupra lui. Dintr-un salt se îndepărtă 
de zona periculoasă, în vreme ce Van Horn se repezi către el ca să-l 
salveze. Câinele ajunse chiar sub verga principală şi i se păru că 
pânza imensă ce se zbătea deasupra lui urma să cadă şi să-l 
strivească sub ea. 

Pentru prima oară Jerry se găsea în apropierea unei pânze. Nu ştia 
cu ce fel de animal avea de a face. Işi amintea, din frageda lui 
copilărie, că odată îi căzuse pe cap, venind din cer, un uliu. Simţind 
acelaşi pericol, se culcă la pământ. Nu era oare vorba despre un uliu 
imens ce plutea deasupra lui, infinit mai mare decât cel care îl 
ameninţase atunci? 

Mişcarea lui nu era însă cea a unui laş. Din contră, se ghemui, gata 
să sară la atac. Nu se speriase de monstrul care-l ameninţa. 

Dar, o clipă mai târziu, mai repede decât putea Jerry să sară ca să o 
prindă, pânza, cu un zgomot sec, se umflă către partea cealaltă. 

Van Horn nu pierduse nimic din scena aceea. Văzuse mulţi câini 
tineri îngroziţi de prima lor întâlnire cu pânzele uriaşe şi complicate. 
Nici unul dintre ei nu avusese curajul să sară, aşa cum o făcuse 
acesta, asupra velelor. Jerry îşi arătase colții şi se năpustise asupra 
unei primejdii necunoscute. Cu un gest de admiraţie spontană, Van 
Horn îl luă pe căţel şi îl strânse în braţe. 


CAPITOLUL III 
O MINIE DE CAINE 


În clipele acelea, Jerry nu se mai gândea la Meringe. Îşi amintea că 
uliul avea cioc şi gheare ascuţite. Monstrul acela, care se zbătea în 
aer şi făcea atâta zgomot, trebuia să fie supravegheat cu grijă şi Jerry, 
luat în vreme ce se pregătea să sară şi lupta ca să-şi păstreze 
echilibrul pe puntea lunecoasă şi mişcătoare, nu pierdea din ochi 
uriaşa pânză şi mârâia ori de câte ori aceasta se umfla sau se 
dezumfla. 

Arangi, împinsă de vântul alizeu, naviga printre bancurile de corali, 
ceea ce necesita manevre complicate. Pânza mare îşi schimba foarte 
repede poziţia, cu zgomot asemănător unor bătăi din aripi, în vreme 
ce catargul pârâia. De mai multe ori, vela trecu pe deasupra câinelui, 
care sărea, cu gura deschisă, ca s-o înhaţe cu colții lui sănătoşi. 

De câte ori cădea iar pe punte, înţelegea că nu-l ameninţa nimic. 
Observând lucrul acela periculos, îşi dădu seama că proceda 
întotdeauna la fel, că nu-i producea nici un rău şi că nici măcar nu-l 
atingea. 

Trase deci concluzia că nu era vorba de o fiinţă periculoasă şi 
distructivă, aşa cum crezuse. 

Era bine să o mai supravegheze un timp, cu toate că o clasase 
printre lucrurile ce păreau îngrozitoare, dar nu erau aşa în realitate. La 
fel învățase să nu se teamă de vântul ce făcea zgomot prin palmieri şi 
pe care-l auzea când stătea culcat în verandă sau de zbuciumul 
valurilor mari şi înspumate ce se izbeau de țărm, la picioarele lui. 

De mai multe ori, în cursul zilei, Jerry ridica privirea către pânză 
atunci când aceasta făcea un zgomot prea puternic. Nu făcea însă 
decât să o salute astfel. Căpătase experienţă. 

Fiindcă se limpeziseră apele în legătură cu fenomenele acelea, Jerry 
începu să se gândească iar la Meringe. Nu mai exista Meringe, nici 
plaja cu Biddy şi Terrence. Nu mai erau nici domnul Haggin sau Bob şi 
Derby. Coasta, palmierii, munţii înalţi ce se vedeau în depărtare, totul 
dispăruse. Peste tot, în faţă, în spate, la tribord, la babord, nu zărea 
decât oceanul zbuciumat pe care vasul lăsa o urmă de spumă albă. 

Dacă ar fi fost de înălţimea unui om, dacă ar fi avut ochii încercaţi 
ai unui marinar, Jerry ar fi putut să vadă totuşi liniile vagi sub care se 
zăreau insula Ysabel la nord şi Florida la sud. Pe măsură ce vasul se 
îndrepta spre sud-est, linia dinspre insula Florida se accentua. Dacă s- 
ar fi bucurat, asemeni căpitanului Van Horn, de avantajul unui binoclu, 
ar fi observat, spre est, vârfurile îndepărtate ale Malaitei, care se 


ridicau printre norii roşiatici. 

Dar Jerry nu cunoştea decât prezentul. Se familiarizase cu legea 
rigidă a imediatului şi acceptase ceea ce i se prezenta, fără să mai 
facă presupuneri asupra a ceea ce va fi. Acolo era marea, nu mai 
exista nici un mal. Exista doar Arangi, cu toată agitația de pe puntea 
ei. 

Începu deci să-l preocupe numai ce se găsea în jurul lui, ca să se 
poată adapta la cele din jur. 

Prima lui descoperire îi provocă multă plăcere. Era un câine sălbatic 
din pădurea de pe insula Ysabel, pe care unul dintre cei ce se 
întorceau la Malaita îl aducea de la Meringe. Avea aceeaşi vârstă ca şi 
el, dar era tare diferit! Câinele sălbatic, datorită instinctului său, 
mergea mereu cu capul în jos, coada lăsată, înțelegând că putea 
oricând să fie victima unui tratament neplăcut. Buza lăsa descoperiţi 
colții ascuţiţi, în timp ce animalul, sub efectul spaimei sau al durerii, 
se târa, pregătit să atace, ca un laş, de câte ori era posibil, fără să fie 
pedepsit sau să rişte ceva. 

Era, ca şi Jerry, căţel, dar mai voinic şi mai îndărătnic. Terierul 
irlandez era, dimpotrivă, curajos şi înţelegător. Şi câinele sălbatic 
fusese selecționat, dar pentru cu totul altceva. Strămoşii lui din 
tufişuri supravieţuiseră tocmai pentru că cedaseră în faţa fricii, fără a 
încerca să reziste împotriva celui mai tare. Nu atacaseră niciodată 
direct, decât dacă prada era slăbită şi lipsită de apărare. O prudenţă 
excesivă îi făcuse să se ascundă şi să se târască pentru a scăpa de 
pericol. Natura i-a selecționat din mijlocul unui mediu crud şi brutal, 
unde trebuia să-ţi aperi viaţa cu şiretenie şi ticăloşie. Numai rareori se 
întâmplase să se apere cu disperare, atunci când nu au mai avut altă 
soluţie. 

Jerry, dimpotrivă, fusese selecționat pentru curajul şi fidelitatea de 
care dădea dovadă. Strămoşii săi fuseseră cu grijă aleşi de oamenii 
care, încă din negura timpurilor, luaseră câinele sălbatic pentru a-l 
transforma în animalul pe care şi-l imaginau şi-l doreau, îl admirau. 

Nu se bătea ca un şobolan, într-un colţ, fiindcă nu trebuia să se 
ferească asemeni unui şoarece. Câinii care bătuseră în retragere 
fuseseră alungaţi de oameni. Nu exista nici unul dintre aceştia printre 
strămoşii lui Jerry. Toţi înaintaşii lui fuseseră îndrăzneţi, se aruncau în 
faţa pericolului şi luptau curajoşi, până la moarte, fără să dea un pas 
înapoi. 

Terrence îi transmisese lui Jerry toate calităţile pe care şi el le 
moştenise de la înaintaşii lui. 

Astfel că Jerry, care-l descoperise pe câinele sălbatic într-un colţ 
unde se adăpostea de vânt, nu se sinchisi prea mult că animalul acela 
era mai violent şi mai mare decât el. Ştia că un câine sălbatic nu luase 
contactul cu omul şi trebuia considerat duşman. Cu un lătrat de 


victorie, care atrase atenţia căpitanului Van Horn, sări să atace. 

Căţelul adus din tufişuri se retrase cu o iuţeală de necrezut, dar 
Jerry nu-l scăpă şi se dădură de mai multe ori peste cap pe puntea 
înclinată. In timp ce colții terierului irlandez îl înţepau, celălalt mărâia 
şi schelălăia, urlând şi gemând de teamă. 

Jerry era un câine nobil. Aşa fusese ales. Pentru că adversarul său, 
în loc să accepte lupta, se retrăgea gemând ca un laş, refuzând să se 
apere, el încetă să mai atace. Acţionă, evident, inconştient, pentru că 
aşa era structura lui. Degajându-se dintre frânghiile între care 
alunecase în înfruntare, se ridică mândru pe cele patru labe şi începu 
să se plimbe pe punte, mulţumit pe deplin că simţea în gură mirosul 
emanat de blana adversarului său, sensibil la elogiile lui Van Horn, 
care-i striga: 

— Bravo, Jerry! Foarte bine. Eşti un câine de ispravă! 

Jerry se retrase de la locul luptei mergând mândru şi mişcarea pe 
care o făcu din cap, privindu-şi adversarul peste umăr, părea să 
corespundă replicii: 

— Sper că ţi-a ajuns de data asta şi n-o să-mi mai ieşi în drum! 

Continuă apoi să-şi exploreze domeniul restrâns pe care valurile îl 
balansau fără încetare. Mai întâi erau negrii, care se întorceau de la 
Meringe şi pe care îi identifică pe rând. La mârâiturile lor ostile 
răspundea prin mârâieli amenințătoare. Trecea mândru prin faţa lor, 
simțind că le era superior, deşi avea patru labe şi nu două picioare. 
Aceasta se datora faptului că întotdeauna a trăit în preajma zeului 
care avea două picioare şi purta pantaloni. 

Mai erau şi alţii care se întorceau, străinii din Pennduffryn şi din 
Golful celor O Mie de Vase. [inea să-i cunoască. Poate că, în 
continuare, îi va fi util să-i ştie. Nu se gândea totuşi atât de departe. 
Se mulțumea să se familiarizeze cu ceea ce-l înconjura, fără a se 
preocupa de viitor. 

Jerry, care avea propria lui metodă de a se instrui, descoperi în 
curând că, deoarece chiar pe plantație exista o anumită diferenţă 
între negrii care munceau afară şi cei care serveau în casă, aceeaşi 
stare de lucruri se putea întâlni şi la bordul vasului. Echipajul, format 
din cei cincisprezece oameni ce serveau sub ordinele lui Van Horn, era 
deasupra celorlalţi de pe punte. Ei ascultau de ceea ce li se spunea şi 
învârteau cârma, manevrau sforile şi măturau puntea. 

De la domnul Haggin, cățelul învățase că trebuia să se arate mai 
tolerant faţă de negrii din serviciul casei decât faţă de cei care 
munceau afară. Aici înţelese că trebuia să se comporte diferit cu cei 
din echipaj, faţă de simplii călători. Din moment ce căpitanul nu-i 
ordona să-i urmărească, avea să stea liniştit. Pe de altă parte, fiindcă 
nu uitase că era câinele zeului cu piele albă, se gândi că era mai 
demn pentru el să evite orice familiaritate cu ei. Nu trebuia să-i scape 


din ochi. Oare nu văzuse şi alţi negri, menajaţi ca aceştia, legaţi şi 
biciuiţi de către domnul Haggin? Ocupau, desigur, un loc intermediar 
în ordinea stabilită, dar era datoria lui să-i supravegheze ca să-şi 
îndeplinească obligaţiile ce le reveneau. 

Jerry exploră tot vasul, ceea ce nu era un lucru uşor. Pe puntea 
descoperită, expusă vânturilor, ploii şi furtunilor, se afla un cuptor, 
alimentat de bine, de rău, de către doi negri ce pregăteau mâncarea 
pentru toţi oamenii de la bord. 

Atenţia îi fu atrasă apoi de alte elemente constructive ale navei. 
Puntea era mărginită de nişte montanţi de care erau legate fire la 
mică distanţă unele de altele, pentru a împiedica oamenii sau lucrurile 
să alunece în mare. Fără a fi prea preocupat de acel lucru, Jerry 
concluzionă că era o măsură suplimentară de prevedere. 

Din copilărie trăise în mijlocul pericolelor ce puteau veni din partea 
negrilor. La casa de pe plantație, de la Meringe, oamenii albi nu-i 
slăbeau niciodată din ochi pe negrii care munceau şi le aparţineau. In 
sala cea mare de mese, lângă biliard şi fonograf, existau rastele cu 
carabine şi în toate dormitoarele existau revolvere la îndemână şi 
puşti. Domnul Haggin, Bob şi Derby nu plecau niciodată de acasă 
pentru a merge printre negri fără a avea revolvere la centură. 

jerry ştia că instrumentele acelea, care făceau atâta zgomot, 
provocau moartea. Văzuse fiinţe vii, porci, capre, păsări sau crocodili 
distruşi de arme. Zeii albi se serveau de aşa ceva ca să-şi manifeste 
voinţa de a ucide de la distanţă, pe când Jerry era obligat să acţioneze 
direct şi să se apropie de duşman. 

El avea puteri limitate, în timp ce zeii cu pantaloni nu. Pentru ei 
orice era posibil. Acel dar pe care îl aveau, de a ucide la distanţă, 
părea o prelungire a ghearelor şi a colţilor. Fără a pune mare accent 
pe lucrurile acelea, Jerry admitea totul ca făcând parte din lumea 
misterioasă în care trăia. 

O dată chiar, Jerry l-a văzut pe domnul Haggin trimițând altfel 
moartea de la distanţă, aruncând un cartuş de dinamită asupra unei 
mulţimi de negri veniţi din necunoscut în bărcile lor de război curbate 
şi acoperite de încrustaţii. 

Jerry cunoştea deci cum se apărau zeii albi şi ce măsuri de 
precauţie foloseau în faţa negrilor. De aceea, aproape inconştient, 
vederea canibalilor îi inspira prezenţa unui pericol ce persista în 
lumea plutitoare în care trăia momentele respective. Nenorocirea şi 
moartea dădeau târcoale prin jur, aşteptând ocazia ca să-şi ia 
victimele prin surprindere. Din fragedă pruncie, Jerry înţelesese că, 
dacă voia să rămână în viaţă, trebuia să fie mereu în gardă. 

Avea să se convingă de acest lucru încă o dată, când îl întâlni pe 
Lerumie, unul dintre cei întorşi de la Meringe, pe care, chiar în 
dimineaţa aceea, la îmbarcare, Biddy îl dăduse peste cap cu bagaje cu 


tot. 

Negrul, la tribord de tambuchi, se privea într-o oglindă şi-şi 
pieptăna părul vâlvoi. Jerry, abia băgându-l în seamă, trecu pe lângă 
el, urmându-l pe Borckman, secundul, care verifica aranjarea 
frânghiilor. Lerumie, asigurându-se, cu o privire rapidă, că nu risca 
nimic, îi dădu un şut fiului vechii lui duşmance. Piciorul său gol îl 
atinse pe căţel în locul sensibil unde coada lui fusese de curând 
scurtată şi acesta, simțind durerea şi ultragiul ce i se aducea, se 
înfurie imediat. 

Căpitanul Van Horn, care inspecta un sabord din spatele punţii, ca 
să măsoare forţa vântului în pânze, nu-l vedea pe Jerry din cauza 
tambuchiului ce se găsea între ei. Ochii lui desluşiră însă mişcarea 
umerilor lui Lerumie, când acesta se balansă pe un picior ca să dea 
şutul. 

Urmară câteva lătrături puternice, apoi cățelul se învârti în jurul 
negrului, sări pe el şi îşi înfipse colții în pulpele lui Lerumie. Fu nevoit 
să dea drumul gleznei adversarului său care, cu încă o lovitură de 
picior, îl trimise cât colo. Urlând supărat, cățelul se urcă pe cea mai 
înaltă punte a navei. Lerumie văzu, cu coada ochiului, că de această 
dată era observat de altcineva şi nu îndrăzni să împingă lucrurile mai 
departe, mulţumindu-se să o ia la fugă. Se îndreptă către tambuchi 
pentru a cobori pe scară, dar fu ajuns de colții lui Jerry, care îl prinseră 
de gleznă. Se clătină şi o rafală de vânt îl făcu să-şi piardă echilibrul. 
Incercând în zadar să stea în picioare, se prinse de firele de protecţie 
de pe marginea punţii. 

Negrii aflaţi în jur urlau de plăcere, iar Jerry, a cărui furie nu 
scăzuse, deşi duşmanul său nu mai putea continua lupta, îşi închipui 
că ei râdeau de el. Se întoarse deci împotriva lor, atacându-i la 
picioare în vreme ce aceştia se risipeau care încotro. Dispărură sărind 
în cabina din faţă sau pe urcându-se pe bompres şi se agăţară de 
frânghii, unde rămaseră atârnaţi ca nişte păsări uriaşe. In afara 
negrilor din echipaj, Jerry rămase singurul stăpân de pe punte. N 

Căpitanul Van Horn era încântat şi nu mai înceta cu laudele. Il 
chemă la el pe Jerry şi îl mângâie, apoi se întoarse către pasagerii 
băştinaşi, vorbindu-le în graiul lor necunoscut: 

— Hei, voi, fiţi atenţi! Câinele acesta e al meu. Dacă vreunul dintre 
voi îi face vreun necaz, e vai de el! Eu dau foarte tare. Fiţi atenţi la 
picioare. Eu o să am grijă de câine. Aţi înţeles? 

Negrii, agăţaţi de frânghii, piuiau ca vrăbiile, dar se supuseră legii 
omului alb. Nici măcar Lerumie nu-şi manifestă ura şi nu articulă vreo 
ameninţare. Din contra, provocă veselia tovarăşilor săi şi îl făcu să 
zâmbească pe căpitan când îi spuse: 

— E un câine pe cinste, pe cuvântul meu! 

Jerry nu fusese rău, dar, ca Biddy şi Terrence, nu cunoştea frica. Tot 


de la părinţii lui învățase că fugărirea negrilor era ceva minunat. Aşa 
era educaţia lui. Din cea mai fragedă copilărie se învățase astfel şi zeii 
albi îl dresaseră ca să-i sperie pe negri şi să aibă grijă să ocupe locul 
de jos pe care îl meritau în ordinea firească a lucrurilor. Lumea 
aparţinea doar zeilor albi! 

Nu din acea cauză negrii fuseseră legaţi de palmieri lângă 
locuinţele din Meringe şi apoi biciuiţi? Pe terierul irlandez nu-l mira 
nimic, considerându-i pe băştinaşi în acelaşi fel ca şi zeii săi şi 
adoptând faţă de ei o atitudine în consecinţă. 

In mod cert, ziua era plină de evenimente. Tot ce se găsea pe 
Arangi i se părea lui Jerry nou şi neobişnuit, iar puntea era aşa de 
plină de oameni că un incident putea apărea oricând. Avu o nouă 
întâlnire cu câinele sălbatic, care-l atacă mişeleşte din lateral. Lăzile 
ce aparţineau negrilor fuseseră aranjate neglijent, astfel că printre 
acestea se găseau spaţii înguste. Acolo se ascunsese câinele sălbatic 
şi aşteptase momentul să sară asupra lui Jerry, care trecea, fiind 
chemat de căpitan. Il muşcă de blană şi apoi se retrase repede. 

Terierul irlandez se simţi iar provocat. Ştia despre atacul din lateral, 
pe care îl folosise şi el uneori, când se juca împreună cu Michael. Dar 
retragerea din luptă, după ce ai declanşat atacul, nu mai era posibilă! 
Animat de o furie justă, se repezi spre deschizătura pe unde dispăruse 
duşmanul său. 

Acesta era însă avantajat. Când Jerry încercă să sară în acel spaţiu 
strâmt, se dădu cu capul de lăzile de deasupra sa. Ajunse astfel bot în 
bot cu adversarul lui. 

Nu avea însă cum să-l înhaţe pe câinele sălbatic. Nu se putea 
arunca asupra lui. Singurul lucru pe care îl putea face era să se 
târască, riscând înfruntarea cu colții ce rânjeau ameninţători în faţa 
lui. Cu toate acestea, i-ar fi venit de hac duşmanului său dacă 
Borckman, care trecea pe acolo, nu l-ar fi apucat de picioarele din 
spate şi nu l-ar fi scos dintre lăzi. Apoi se auzi chemarea căpitanului 
Van Horn şi Jerry, ascultător, îl urmă pe secund. 

Masa fu servită pe punte, la umbra produsă de vela brigantină. 
Jerry, aşezat între cei doi, îşi luă porţia de mâncare. Băgase de seamă 
că Van Horn era zeul cel mai mare, de care asculta secundul. Pe de 
altă parte, Borckman dădea ordine negrilor, dar niciodată căpitanului. 
In plus, lui Jerry îi era simpatic Van Horn. De aceea era mereu în 
preajma lui. Când băgă botul în farfuria căpitanului, fu îndepărtat cu 
blândeţe, în vreme ce, când mirosi pe lângă ceaşca secundului, primi 
un bobârnac peste nas. 

Căpitanul Van Horn servi la început o porţie de fiertură de orz 
asortată cu lapte concentrat şi zahăr. Apoi îi dădu, din când în când, 
câte o bucăţică de pâine cu unt şi peşte fript, din care îi scotea, cu 
grijă, oasele mai mari. 


Era delicios! Niciodată Jerry nu măi luase parte la o asemenea 
sărbătoare. Domnul Haggin, la care ţinea foarte mult, nu-i dăduse 
niciodată de mâncare odată cu el, la ora prânzului! Cum era atât de 
tânăr, era pofticios şi insista mereu pe lângă căpitan ca să mai 
primească pâine cu unt şi peşte. Incepu chiar să latre, ceea ce îl 
convinse pe Van Horn că ar putea să „vorbească”. 

După cinci minute, învățase să „vorbească”, scoțând un lătrat gros 
şi scurt. Învăţase şi diferenţa între „aşezat” şi „culcat”. Îşi îmbogăţise 
astfel vocabularul. Ba mai află şi un alt cuvânt, „comandant”. Aşa îl 
strigase de câteva ori Borckman pe Van Horn. Jerry ştia că, dacă 
spuneai „Michael”, nu te adresai decât celui în cauză, de aceea 
înţelese că, fără îndoială, „comandant” desemna pe stăpânul alb al 
lumii plutitoare. i 

— Nu e un câine, Îi spunea Van Horn secundului. In spatele acestor 
ochi căprui se ascunde o minte omenească. Nu are decât şase luni. Un 
copil de şase luni ar fi un fenomen dacă ar învăţa în cinci minute tot 
ce a învăţat el. Ce să mai vorbim... Gottfer-dang! Creierul unui câine e 
la fel cu cei al omului. Şi dacă face lucrurile ca un om, înseamnă că 
gândeşte la fel. 


CAPITOLUL IV 
SUFLETUL BUN AL LUI VAN HORN 


După masă căpitanul îl luă pe Jerry şi coborî pe scara ce ducea 
către cabina principală. Aceasta ocupa cea mai mare parte a vasului, 
aflându-se între infirmeria din spate şi o cabină mică în faţă. După 
infirmerie, se mai găsea o încăpere, despărțită printr-un perete 
subţire de aceasta, unde stătea echipajul. Cabina cea mică era locuită 
de Van Horn şi Borckman, care o împărțeau, în vreme ce cei şaizeci de 
negri „întorşi” de pe plantaţii o ocupau pe cea principală. Ei stăteau 
întinşi pe duşumea şi pe băncile aliniate pe lângă pereţi. 

Ajuns în cămăruţa lui, căpitanul aruncă o cuvertură într-un colţ şi 
nu-i fu greu să-l facă pe Jerry să înţeleagă că trebuia să se aşeze 
acolo. Acesta, cu burta plină, nu-şi dorea altceva decât să adoarmă 
pentru a se reface după toate emoţiile prin care trecuse. 

După o oră fu trezit de Borckman, care intră în cabină. Când Jerry, 
agitându-şi bucata de coadă ce-i mai rămăsese, îl întâmpină vesel, 
secundul bombăni nemulţumit. Venise să bea din rachiul căpitanului, 
dar Jerry nu avea de unde să ştie lucrul acela. 

De multe ori, pe plantație, cățelul îi văzuse bând rachiu pe oameni. 
Totuşi, i se păru că ceva nu era în ordine în comportamentul 
secundului. Deşi nu înţelegea despre ce era vorba, rămase în 
continuare foarte atent. 

După plecarea lui Borckman, Jerry ar fi fost fericit să-şi reia somnul, 
dacă uşa, care n-a fost bine închisă, nu s-ar fi mişcat brusc. A deschis 
ochii mari, gata de luptă cu invadatorii. Apoi privirea lui s-a oprit 
asupra acestora. Erau nişte gândaci mari cu care începuse să se 
obişnuiască de când se afla la bordul vasului. 

După ce examină puţin încăperea în care se găsea, Jerry trecu în 
cabina principală. Negrii stăteau întinşi peste tot. Consideră că datoria 
lui faţă de stăpânul său consta în a-i recunoaşte pe fiecare în parte. 
Mârâiau şi-l amenințau în şoaptă atunci când îi mirosea de aproape. 
Unul dintre ei îndrăzni chiar să ridice mâna. Jerry, în loc să se 
ferească, îşi arătă colții şi se pregăti să sară pe el. Imediat, omul îşi 
lăsă jos braţul şi încercă să-l potolească, în vreme ce ceilalţi izbucniră 
în râs. 

Câinele trecu mai departe. Nu era nimic nou. Totuşi, se putea 
aştepta la un necaz din partea negrilor, fiindcă albii nu erau de faţă. 
Căpitanul şi secundul erau pe punte, iar Jerry, care nu se intimida 
pentru că se plimba singur, îşi continuă cercetările. 

Ajuns la intrarea în infirmerie, unde nu exista uşă, mirosi aerul şi 


pătrunse în sală, încercând să afle ce lucru nou şi necunoscut îi 
sensibilizase nările. 

Era vorba despre o negresă tânără, îmbrăcată doar într-o cămaşă, 
culcată pe o cuvertură aruncată peste nişte lăzi de tutun şi recipiente 
din fontă cu făină. 

Jerry observă imediat faptul că o neliniştea ceva. Ştia că, de câte 
ori un negru părea că vrea să ascundă ceva, nu era lucru bun. 
Înspăimântată, începu să ţipe de îndată ce el se puse pe lătrat ca să 
dea alarma. Apoi sări pe ea. Când colții lui îi cuprinseră braţul, ea nici 
măcar nu ţipă. Se făcu mică, tremura şi nu opuse nici un fel de 
rezistenţă. Jerry apucă în gură o bucată din cămaşa femeii şi trăgea 
de zor de aceasta, făcând zgomot pentru a-i atenţiona pe secund şi pe 
căpitan. 

Datorită eforturilor lui, negresa căzu cu lăzi cu tot, ceea ce făcu să 
se înteţească lătrăturile sale, în timp ce negrii, privind prin 
deschizătura cabinei, râdeau neîncetat. 

Când veni căpitanul, îl găsi pe Jerry agitându-şi bucata de coadă, cu 
urechile lăsate pe spate, trăgând cu ardoare de hainele subţiri ale 
fetei. Se aştepta să fie lăudat, dar Van Horn îl chemă scurt la el. 
Atunci intui că respectiva creatură diferea de ceilalţi şi că nu trebuia 
tratată ca ei. 

Ea se găsea într-o stare de spaimă cumplită, pe care puţine fiinţe 
omeneşti o pot suporta. Van Horn o considera „aducătoare de 
necazuri” şi ar fi vrut să se lipsească de ea, fără a-i dori însă pieirea, 
căci o salvase cumpărând-o în schimbul unui purcel gras. 

La doisprezece ani, considerată o nătângă, bolnavă şi fără valoare, 
urma să fie fiartă de către rude. Când a văzut-o prima oară căpitanul 
Van Horn, era în centrul unei procesiuni lugubre desfăşurate pe 
malurile râului Balebuli. 

Când a oprit cortegiul, a constatat că nu era o frumuseţe. 
Descărnată de boală, râioasă, roasă ca o scoarță de pe țărm, avea 
picioarele şi mâinile legate şi era dusă, ca un porc, suspendată pe un 
băț susţinut de doi oameni. Aceştia îşi propuseseră să o mănânce la 
cină. Ştiind că nu avea cum să i se facă milă de ea cuiva, nici nu ţipa 
după ajutor. Doar spaima de care era cuprinsă i se citea în ochii 
bulbucaţi. 

Căpitanul Van Horn află că oamenii aceia nu o considerau destul de 
gustoasă şi că urmau să o bage legată în râu, ca să tremure şi să se 
frăgezească. 

Mai întâi, trebuiau să-i desfacă încheieturile, apoi să-i strivească 
oasele mari de la braţe şi de la picioare. Nu era un rit, nu i se făcea 
vreo ofrandă unui zeu anume, ci era doar o problemă de gastronomie. 
Carnea vie, tratată în acel mod, devenea moale şi putea fi savurată ca 
lumea. După două zile de stat în apă, i-au spus sălbaticii căpitanului, 


tot ceea ce doreau urma să fie realizat. După aceea aveau să facă un 
foc mare şi să-şi cheme prietenii la masă. 

După o jumătate de oră de negocieri, în timpul căreia Van Horn a 
încercat să demonstreze mediocritatea meniului, a reuşit să cumpere, 
în schimbul unui porc gras, biata victimă. Aceasta costa, în dolari, 
ceva peste două monede. 

De atunci începuse seria de necazuri a căpitanului Van Horn. Nu 
ştia cum să se mai debaraseze de fată. li cunoştea prea bine pe 
indigenii din Malaita pentru a o lăsa printre ei undeva pe insulă. Şeful 
din Su'u, Ishikola, oferise o sută de nuci de cocos ca să o aibă. Un şef 
din junglă îi propusese doi pui de găină în schimbul ei. Aceasta avea 
loc pe plaja din Malu. Insă această ultimă ofertă fusese acompaniată 
de un hohot de râs ce marcase disprețul bătrânului tâlhar pentru 
carnea tare a tinerei negrese. 

Deoarece nu reuşise sa întâlnească vaporul misionarilor, Crucea 
Occidentală, la bordul căruia fata nu risca să fie mâncată, căpitanul 
Van Horn fu nevoit să o păstreze într-un colţ al navei până când urma 
să o urce pe vasul respectivilor călugări. 

Dar tânăra negresă, lipsită în totalitate de inteligenţă, nu-l aprecia 
deloc pe salvatorul ei. Fusese schimbată pe un porc gras şi nu credea 
că destinul ei vrednic de plâns se modificase în vreun fel. Fusese 
carne pentru măcelărie şi asta rămăsese. 

Cert, îşi schimbase stăpânul, dar omul acela, care comanda pe 
Arangi, se gândea probabil ce fel de mâncare să-şi gătească din ea. 
Trebuia numai să se îngraşe bine. De aceea vroia să-i dejoace 
planurile şi, când o forţa să mănânce, nu înghiţea mai mult decât îi 
trebuia ca să rămână în viaţă. 

In consecinţă, fata trăise doar în junglă şi nu pusese piciorul în vreo 
barcă până ajunsese pe Arangi. De aceea, faptul că nava se balansa 
neîncetat pe ape o făcea să trăiască un coşmar fără sfârşit. In limbajul 
lor ciudat, cu o mie de dialecte, obişnuit printre negrii din acele insule 
nenumărate, toţi pasagerii o asigurau de soarta ce-i era rezervată. 

— Pe cuvânt, îi spunea unul, în curând marele stăpân alb te va face 
Kkaii-kaii. 

— Marele stăpân alb te va kaii-kaii, îi zicea altul. De asta se tot 
învârte pe aici. 

Kaii-kaii însemna a mânca. Jerry ştia asta. A mânca nu exista în 
vocabularul său, ci numai kaii-kaii. 

Ea însă nu răspundea la acele vorbe sarcastice. Niciodată nu 
vorbea, nici măcar cu căpitanul Van Horn. 

Se lăsase aşadar seara, când căpitanul îl ducea pe Jerry pe punte, 
după ce cățelul descoperise negresa. De abia a sărit din braţele lui 
Van Horn şi a descoperit altceva nou: pământul. Nu-l vedea, dar îl 
simţea. Cu botul ridicat, mirosea vântul care îi aducea acel mesaj, iar 


flerul său îl descifra exact. Se simţea sarea de pe mal, putregaiul 
mlaştinilor, emanaţiile mirodeniilor specifice vegetației tropicale şi 
chiar un vag, foarte vag rest de fum. 

Vântul alizeu, care îl dusese pe Arangi până în apele din 
extremitatea Malaitei, încetă să mai sufle şi vasul avansa mult mai 
greu. Velele sale se dezumflară cu zgomot. Jerry, de această dată, nu 
mai privi pânza cea mare cu dispreţ şi ironie, aşa cum o făcuse. Dacă 
ar fi ştiut sigur că, în ciuda zgomotului puternic, vela n-ar fi constituit 
un pericol pentru el, s-ar fi liniştit şi n-ar mai fi ocolit-o pe la mare 
distanţă, aşa cum a făcut. 

In timp ce Van Horn, profitând de acalmie, îşi instruia echipajul la tir 
şi manipularea armelor, folosind carabinele Lee-Enfield din rastelul de 
deasupra tambuchiului cu geamuri al cabinei principale, Jerry, pe 
neaşteptate, începu să se târască. Câinele sălbatic, aflat la trei 
picioare distanţă, era foarte atent asupra mişcărilor făcute de terier. 
Veghea scoțând mârâieli amenințătoare. Multora le-ar fi fost teamă de 
acele mârâituri, dar nu şi lui Jerry. Când câinele sălbatic se refugie 
repede în ascunzătoarea sa dintre lăzi, terierul se aruncă asupra lui, 
dar îl rată de foarte puţin. 

Căpitanul Van Horn, care aruncase peste bord bucăţi de lemn, 
sticle şi cutii goale, le ordonă celor opt oameni care-l aşteptau cu 
carabinele pregătite să tragă asupra țintelor plutitoare. 

Jerry, impresionat şi încântat de împuşcături, îşi exprimă bucuria 
amestecându-şi lătrăturile cu zgomotul făcut de arme. „intorşii” 
stăteau pe punte ca să adune cartuşele goale, pe care ei puneau 
mare preţ şi pe care le aşezau, fierbinţi încă, în găurile din loburile 
urechilor lor. 

Aveau mai multe asemenea orificii practicate în urechi, iar tuburile 
din cupru erau introduse doar în cele mai mici dintre acestea. In 
celelalte purtau lulele din lut, ramuri de tutun şi cutii de chibrituri. 
Orificiile erau uneori atât de largi, că permiteau introducerea unor 
cilindri din lemn sculptat având trei degete în diametru. 

Căpitanul şi secundul aveau la centuri revolvere automate. Le-au 
scos în clipele acelea ca să tragă atât de repede şi de precis, că negrii 
din echipaj au rămas cu gurile căscate. De fapt, cei din echipaj nu se 
prea descurcau cu armele de foc, dar Van Horn, ca orice căpitan care 
naviga prin apropierea insulelor Solomon, ştia că indigenii din tufişuri 
şi cei de pe coastă ţinteau mult mai prost. Ştia, de asemenea, că 
putea conta pe sprijinul dat de cei din echipaj şi că aceştia nu vor 
întoarce niciodată armele împotriva căpitanului. 

La început, revolverul lui Borckman îşi rată ţinta şi secundul fu 
certat de Van Horn că nu-şi păstrează arma curățată şi bine unsă. Il 
întrebă şi câte pahare băuse de se făcea că trăgea atât de prost. 

Borckman dădu vina pe un uşor acces de febră şi Van Horn nu-şi 


mărturisi imediat scepticismul în această privinţă. 

Abia puţin mai târziu, luându-l pe Jerry în braţe, stând la umbra 
velei brigantine, îi spuse câinelui la ureche: 

— Necazul cu el, micuțul meu Jerry, e că tare-i mai place rachiul. 
Gott-fer-dang! Trebuie să fiu mereu atent în jur. Şi mai pretinde că e 
vorba de febră! Nu-i adevărat, Jerry, e vorba de rachiu. Şnaps! E un 
marinar foarte bun atunci când e serios. După ce şi-a băut însă 
şnapsul, nu mai poţi face nimic cu el. Jerry, lăbuţele tale abia au 
început să păşească prin viaţă. De aceea, crede-mă: evită cu orice 
preţ şnapsul. Ascultă-l pe tătucul tău şi rămâi întotdeauna serios! 

Apoi, lăsându-l pe Jerry, care se pregătea să sară pe câinele de 
tufiş, căpitanul cobori în cabină ca să bea din acelaşi rachiu din care 
puţin înainte se delectase Borckman. 

Atacarea câinelui sălbatic devenise o joacă, mai ales pentru Jerry, 
care pornea la luptă cu inima deschisă şi fără supărare. Işi dădea 
seama perfect de superioritatea sa. In regatul câinilor, Jerry era 
stăpânul, cel puţin pe puntea lui Arangi. Adversarul său era un 
mizerabil ce nu îndrăznea să-şi părăsească ascunzătoarea, faţă de 
terier, care domina puntea. Chiar când Jerry nu era lângă el, câinele 
sălbatic se temea de adversarul său, care era rapid şi nu se sinchisea 
de mârâiturile amenințătoare. 

Ceva mai târziu, Jerry, care se plimba pe punte, după ce îi mai 
trăsese o bătaie câinelui sălbatic, îl găsi pe căpitan stând jos, cu 
genunchii apropiaţi de gură. 

Privea neatent în faţa sa şi terierul irlandez, din prietenie, veni să-l 
miroasă pe picioare. Van Horn nu-l băgă însă în seamă şi continua să 
fixeze un punct în depărtare, fără a-şi da seama de prezenţa câinelui. 

Jerry îşi puse atunci capul pe genunchiul stăpânului său şi îl privi 
lung, tandru. De această dată, Van Horn îl văzu şi se bucură, dar nu se 
mişcă. Jerry încercă atunci altceva. Palma stăpânului său atârna, pe 
jumătate deschisă, pe lângă trup, în timp ce antebraţul i se sprijinea 
de genunchi. Câinele îşi furişă botul în palma lui Van Horn. Rămase 
apoi nemişcat. Dacă ar fi stat altfel, ar fi văzut că, pentru o clipă, 
căpitanul n-a mai privit către mare, ci spre el. Jerry nu a văzut însă 
aceasta. Rămase nemişcat câteva clipe, apoi trase cu zgomot aer pe 
nas. 

De această dată, Van Horn nu mai rezistă şi începu să râdă 
zgomotos. Jerry îşi mişcă urechile şi îl privi foarte afectuos. Pentru el, 
zâmbetul zeului însemna o adevărată rază de soare. Râsul 
comandantului îl făcu să-şi mişte şi bucata de coadă. Mâna, pe 
jumătate deschisă, se închise, prinzând o parte din capul şi din gura 
câinelui, apoi începu să-l scuture în faţă şi în spate, astfel că fu nevoit 
să se mişte cu toate cele patru labe. 

Pentru el era o adevărată bucurie, fiindcă ştia că, deşi căpitanul îl 


scutura destul de tare, în gestul acestuia nu exista nici furie, nici 
vreun pericol. Era doar un joc, aşa cum obişnuia să facă cu Michael. 
Se mai jucase uneori în acelaşi fel şi cu Biddy, atacând-o în glumă. 
Uneori chiar domnul Haggin făcea aceleaşi mişcări simulând că îl 
bate. 

Cum comandantul începu să-l scuture mai tare, Jerry scoase o 
mârâitură feroce, care creştea în intensitate o dată cu amplitudinea 
mişcărilor. Era însă doar în joacă. Se zbătea, voia să-şi scoată botul 
din prinsoare şi se făcea că muşcă. 

Când comandantul, cu un brânci, îi dădu drumul împingându-l la o 
anumită distanţă de el, cățelul reveni la atac arătându-şi colții şi 
mârâind. Fu prins iar şi balansat. Jocul continua, mai intens. O dată, 
Jerry fu mai iute şi scăpă din mâna lui Van Horn. Apoi îl prinse de 
încheietură. Nu strânse însă din colţi, ca să-l muşte. Presă doar puţin 
pielea, ca să nu-i facă rău. 

Jocul se încinse mai tare şi Jerry începu să uite că era doar o glumă. 
Ferocitatea, pe care la început doar o simula, deveni reală şi când 
revenea în atac, după ce fusese respins, scotea un lătrat furios. 
Dându-şi seama de aceste lucruri, Van Horn întinse spre el mâna 
deschisă larg, un gest de pace vechi de când lumea. Il chemă în 
acelaşi timp pe nume. Tonul său sugera un avertisment, un reproş şi o 
ofertă de prietenie. A 

Jerry înţelese imediat şi redeveni el însuşi. Işi ceru iertare. Câinele, 
care, cu o clipă în urmă venea la atac cu gura deschisă, deveni pe loc 
un animal blând şi supus, care sărută mâna ce i se întindea dând pe 
deasupra acesteia cu limba lui roz. După o clipă era în braţele lui Van 
Horn, cu botul lângă obrazul lui, pe care-l lingea cu multă afecţiune. li 
făcea o adevărată declaraţie! 

— Gott-fer-dang! exclamă căpitanul. Eşti numai muşchi şi nervi, dar 
ai o inimă de aur, Gott-fer-dang! Jerry, eşti un căţel dat naibii şi nici un 
terier din lume nu te-ar putea egala. Inima ta e generoasă, băiete. 
lubeşte-mă, căci voi avea grijă de tine şi te voi iubi toată viaţa! 

Căpitanul care comanda nava Arangi, îmbrăcat doar într-o cămaşă 
lungă şi grosolană din bumbac şi un pantalon scurt, care transporta 
canibalii la bordul vasului său şi care, chiar şi atunci când dormea 
ţinea pistolul automat la centură, Van Horn, pe capul căruia se 
puseseră premii în satele din junglă şi în cele de pe coastă şi care era 
considerat cel mai dur patron din insulele Solomon, unde 
supraviețuiesc doar cei mai răi şi mai violenţi oameni, simţi deodată 
că ochii îi sunt înlăcrimaţi, îngreunându-i vederea şi-l strânse la piept 
pe cățelul său faţă de care nu-şi putea înăbuşi dragostea şi tandreţea. 


CAPITOLUL V 
CAINE LA APA! 


Noaptea scurtă de la tropice învăluise vasul Arangi care plutea pe 
valuri în vecinătatea insulei Malaita. Vântul alizeu din sud-est se 
oprise, iar vremea se schimbase. O vijelie uşoară se desfăşura în 
zonă. Pe punte, expuşi intemperiilor, cei care se ocupau cu fierberea 
mâncărurilor abia se descurcau. Negrii întorşi de la muncă se 
refugiaseră în cală. 

Primul cart, de la ora opt la miezul nopţii, revenise secundului. 
Căpitanul Van Horn, gonit de ploaie, coborâse în mica lui cabină cu 
Jerry sub braţ. Căţelul era obosit de numeroasele incidente din ziua 
aceea, cea mai bogată în evenimente din toată viaţa lui de până 
atunci. Adormi apoi, mârâind şi agitându-şi lăbuţele în timpul 
somnului, iar căpitanul nu se putu stăpâni să-l mai privească o dată 
înainte de a stinge lampa. 

jerry dormi atât de adânc, încât nu băgă de seamă plecarea 
stăpânului său. Acesta ieşi, transpirat, ducându-şi perna şi pătura pe 
punte, unde spera să găsească un loc aerisit. Ploaia încetase, dar nici 
vântul nu mai sufla şi de aceea cabina cea mică devenise o încăpere 
cu aer greu, umed şi aproape imposibil de respirat. 

Căţelul se trezi când se simţi gâdilat, pe partea sensibilă şi 
descoperită a labei sale, de mersul unui gândac uriaş, lung de trei 
degete, care se plimba pe acolo. Şi-a scuturat laba şi a privit mirat 
insecta care, în loc să fugă grăbită, abia se îndepărta. A văzut-o apoi 
alăturându-se altor gândaci, la fel de mari. Niciodată Jerry nu văzuse 
în acelaşi timp atâţia gândaci uriaşi. leşeau de peste tot şi coborau pe 
pereţii subţiri ca să se alăture altora ca ei, pe duşumea. 

Jerry înţelese că întreceau măsura şi se hotărî să pună lucrurile la 
punct. Niciodată domnul Haggin, Derby sau Bob nu toleraseră 
gândacii şi legea lor trebuia respectată. Insectele acelea sunt un 
duşman continuu pentru oamenii aflaţi la tropice. 

Căţelul sări asupra primului venit. Vru să strivească insecta sub 
labe, dar aceasta făcu un lucru absolut neaşteptat: îşi deschise aripile 
şi zbură. Ca la un semn, toate celelalte făcură la fel, umplând 
încăperea şi bâzâind monoton. 

Jerry sări, încercând să agate în aer mulţimea înaripată şi să o 
răpună cu labele. Din când în când reuşea să distrugă câte o insectă, 
dar lupta încetă numai după ce gândacii, ascultând parcă de o 
poruncă misterioasă, dispărură brusc în crăpăturile din pereţi. 

Rămas stăpân, Jerry se întreba: 


— Unde este comandantul? 

Văzuse că nu era în cabină, dar se îndreptă către culcuşul acestuia 
şi începu să miroasă cu atenţie peste tot, luându-i urma. În cursul 
acelor manevre, bucăţica de coadă i se agita neîncetat. 

Unde era deci comandantul? Intrebarea îi persista în gând, ca unui 
om. De asemenea, preceda acţiunea. Uşa rămăsese deschisă. Jerry 
trecu în cabina unde negrii dormeau gemând, sforăind sau suspinând. 
Ei formau o masă compactă de trupuri, întinse pe duşumea sau pe 
banchete, astfel că trebuia să păşească peste ei. 

Şi nu era zeul alb care să-l apere! Işi dădu seama de acel lucru fără 
a simţi vreo strângere de inimă. 

Asigurându-se că Van Horn nu se găsea în cabina cea mare, cățelul 
se îndreptă către scara ce ducea pe punte. Işi aminti însă de 
infirmerie. Se duse acolo şi o mirosi pe negresa adormită care credea 
că Van Horn o va mânca atunci când va fi destul de grasă. 

Reveni apoi la scară şi privi în sus aşteptând o clipă în speranţa că 
o să vină căpitanul să-l caute. De bună seamă că trecuse pe acolo. 
Jerry era sigur de lucrul acela, din două motive: era singurul drum 
către punte şi mirosul lui nu-l înşela. La început urcă fără probleme, 
dar apoi Arangi avu o mişcare intensă de ruliu care-l trimise pe câine 
la podea. Doi sau trei negri se treziră şi observară eforturile, în timp 
ce pregăteau şi amestecau clei cu nişte crengi acoperite de frunze 
verzi şi mari. 

Jerry mai încercă de două ori să urce pe scara strâmtă şi foarte 
dreaptă, dar căzu, spre bucuria negrilor. Unul dintre aceştia îi trezi pe 
toţi cei din jurul său. La a patra încercare, cățelul urcă până la mijlocul 
scării, apoi fu aruncat la podea, pe o parte. Hohotele crescură în 
intensitate. Se ridică, îşi zbârli părul şi mârâi furios, exprimându-şi 
astfel disprețul faţă de acele bipede inferioare a căror singură rațiune 
de a fi consta în a asculta ordinele date de zeii albi. 

Fără a se lăsa intimidat de eşecurile de până atunci, cățelul se 
agăţă iar de scară. De această dată, Arangi se mişcă mai puţin, ceea 
ce îi permise să ajungă sus. Labele sale din faţă se aşezară pe 
deschizătura ce dădea pe punte. Urmă o mişcare de ruliu rapidă a 
navei. Terierul irlandez se agăţă cu labele cu toate forţele şi izbuti să 
sară pe punte. 

In faţa unui tambuchi, câţiva oameni din echipaj stăteau în jurul lui 
Lerumie. Îi recunoscu pe rând, trecând mândru pe lângă Lerumie, pe 
care-l ameninţă cu un mârâit. In partea din spate a navei, îl văzu pe 
un negru care ţinea roata cârmei şi în apropierea acestuia pe 
secundul care era de cart. i 

Acesta din urmă îi vorbi şi se aplecă să-l mângâie. În clipele acelea, 
terierul simţi mirosul căpitanului, care se afla prin apropiere. Mişcă din 
coadă într-un fel anume, ca să se scuze faţă de Borckman, apoi plecă 


în direcţia din care simţise mirosul. Îl găsi pe stăpânul său cufundat în 
somn, culcat pe spate şi atât de bine acoperit cu pătura, încât i se 
vedea numai capul. 

Jerry începu să-l miroasă vesel, agitându-şi bucăţica de coadă ca 
să-şi exprime satisfacția. Dar stăpânul său nu se trezi şi burniţa 
uşoară care se porni îl determină pe Jerry să se culce, făcându-se 
colac, între capul şi umărul celui adormit. Acest lucru îl trezi pe 
căpitan, care murmură, cu vocea stinsă: 

— Jerry. 

Căţelul îi răspunse atingându-i obrazul cu botul său umed şi rece. 
Van Horn îşi reluă somnul, dar câinele nu adormi. Cu botul, ridică 
pătura şi se furişă sub aceasta. Mişcările lui îl treziră pe Van Horn, 
care-l ajută să se instaleze. 

Terierul nu era însă mulţumit. Se agită să-şi găsească locul şi nu se 
linişti până ce nu ajunse în braţele căpitanului. Işi puse capul pe 
umărul său. După aceea, scoțând un oftat de uşurare, adormi, la 
rândul său. 

De mai multe ori, căpitanul se trezi datorită zgomotului pe care-l 
făceau oamenii din echipaj în vreme ce manevrau velele şi, de fiecare 
dată, amintindu-şi de Jerry, îl strânse cu dragoste la piept. Prin somn, 
cățelul îi răspundea ghemuindu-se şi mai aproape de el. 

Desigur, terierul era de o inteligenţă ieşită din comun. Totuşi, avea 
anumite limite şi nu avea de unde să ştie efectul pe care-l provoca 
asupra lui Van Horn contactul cu blana lui moale şi călduroasă. 
Căpitanul, amintindu-şi de trecutul îndepărtat, se gândea la epoca în 
care o ţinea în braţe pe micuța lui fiică. 

Amintirea deveni atât de vie, că se trezi, iar imaginile ce-i bântuiau 
creierul apărură în faţa lui. Nimeni, nici un alb din insulele Solomon, 
nu cunoştea acele imagini ce-l urmăreau în vis şi-i tulburau 
bătrâneţile. De altfel, făcuse un efort zadarnic să vină până în acel 
arhipelag din ocean ca să scape de ele. 

Contactul cu blana caldă a căţelului pe care-l strângea în braţe îi 
amintise deci de fetiţa lui, de mama ei, de micuța lor locuinţă din 
Harlem. Interiorul era modest, dar domnea atâta fericire acolo, încât 
părea un colţ de cer. 

Reveni la părul blond şi lins al copilului, care aducea atât de mult 
cu buclele aurii ale mamei sale. Deşi încerca să alunge imaginile 
acelea, nu se putu opri să nu o revadă pe cea din urmă, îngrozitoare! 

Işi aminti totul! Accidentul de tramvai şi echipa care lucra sub 
ordinele sale. Se întreba ce se întâmplase cu Clancey, mâna lui 
dreaptă. Ah! În ziua aceea lungă în care venise ca să-l caute pe la trei 
dimineaţa pentru a degaja o maşină ce intrase în faţada unui magazin 
şi pe care trebuiau să o pună pe roţi. Au muncit întreaga zi la reparaţii 
şi s-au întors la hangar pe la nouă seara, când a venit un nou apel. 


— Bun, i-a zis Clancey, care locuia în acelaşi cartier ca şi el. Nu e 
departe de noi. De îndată ce terminăm, putem să-i lăsăm pe cei din 
marginea oraşului să ducă maşina la garaj şi noi rămânem la casele 
noastre. 

— Sper să nu dureze mult, i-a răspuns. 

— Ce s-a întâmplat de fapt? l-a întrebat Billy Jaffers, un om din 
echipă. 

— Cineva a fost strivit de o maşină şi nu a putut fi scos de acolo. 

Işi aminti apoi diverse amănunte din timpul drumului, glumele lui 
Clancey, aluziile lui despre Jaffers... 

Ajunseră apoi la şirul de tramvaie oprite, la mulţimea de acolo, la 
poliţiştii ce încercau să îndepărteze lumea. Două ambulanţe aşteptau. 
Un poliţist tânăr, palid la faţă, abia putu să le şoptească: 

— E îngrozitor! Nu poţi să te uiţi. Sunt două femei sub tramvai. N- 
am reuşit să le scoatem. Am încercat... Cred că una dintre ele mai 
trăieşte... 

Dar el, omul nepăsător şi puternic, obişnuit cu asemenea drame, 
obosit de munca de peste zi, nu se gândise nici o clipă la tragedia 
care-l aştepta, ci îi răspunse vesel şi încrezător în sine că nu va dura 
mult şi le vor scoate de acolo. 

işi aminti încă o dată clipa când îşi aprinse lanterna... Atunci i-a 
apărut în faţa ochilor îngrozitoarea imagine a celor două cosiţe blonde 
pe care le cunoştea atât de bine! 

— Zici că mai trăieşte una dintre ele? îl întrebase el pe poliţist în 
vreme ce-şi aprindea lanterna. 

Sunetul propriilor lui cuvinte nu i se stinsese în urechi. 

— Au murit amândouă, răspunsese tot el, după ce le privise o clipă. 
Clancey, plasează trei leviere în jurul lor, apoi vino cu cel de-al 
patrulea să-l fixăm în extremitatea opusă. 

In prezent se afla la bordul navei, stătea pe spate şi privea singura 
stea vizibilă, pe care mişcarea vasului o făcea să apară şi să dispară 
printre pânzele de pâclă. Vechea suferinţă îi ardea pieptul. Gura şi 
ochii îi erau dureros de uscați... Ştia ceea ce lumea ignora, anume 
motivul pentru care se găsea prin insulele Solomon, căpitan al acelui 
yaht din lemn de tec cu numele Arangi, făcând trafic cu negri, 
riscându-şi viaţa şi bând whisky de multe ori peste măsură. 

După ce a revăzut toate acele imagini îngrozitoare, căpitanul a 
adormit iar, mulţumit că-l simţea, când şi când, pe Jerry pe umărul 
său. O dată chiar, când cățelul visa ceva legat de coasta Meringe, de 
domnul Haggin, Biddy, Terrence şi Michael, lăsă ca să-i scape un 
geamăt slab, Van Horn se dezmetici suficient din somnul său pentru 
a-şi mângâia prietenul şi a-i şopti pe un ton ameninţător: 

— Dacă vreodată un negru îndrăzneşte să se atingă de tine... 

La miezul nopţii, când veni secundul să-l trezească, făcu instinctiv 


două lucruri de îndată ce deschise ochii: primul fu să-şi ducă mâna la 
revolverul de la centură, al doilea să murmure: 

— Dacă vreun negru îndrăzneşte să-l atingă pe câinele ăsta... 

— lată vârful Kopo, îi zise Borckman în vreme ce cei doi oameni 
priveau, în direcţia vântului, mirajul pământului. N-am parcurs mai 
mult de zece mile şi nimic nu anunţă o vreme stabilă. 

— Pe acolo plouă, spuse Van Horn, arătându-i norii care se 
îngrămădeau, obstrucţionând pentru o clipă strălucirea stelelor. 

Secundul abia reuşi să facă rost de o cuvertură şi să o instaleze pe 
punte, că briza se porni brusc dinspre pământ, împingându-l în larg pe 
Arangi cu o viteză de nouă noduri. Jerry încercă un timp să facă de 
cart cu comandantul, dar curând se culcă şi adormi pe punte. 

Van Horn îl trezi şi îl aranjă cu grijă sub pătură. Terierul adormi iar. 
Dar, când stăpânul său începu să umble pe punte în lung şi-n lat, Jerry 
se ridică pentru a se învârti în jurul lui. li trebuiră cel puţin cinci 
minute ca să înţeleagă că locul său era sub pătură. 

Pe la patru dimineaţa, secundul reluă serviciul. 

— Am avansat cu treizeci de mile, îi zise Van Horn, dar în prezent 
suntem din nou ameninţaţi. Fiţi atenţi asupra vijeliei ce vine dinspre 
uscat. Mai bine să coborâm vergile pe punte. 

Jerry se agita când comandantul se întoarse şi se băgă sub pătură. 
Apoi, potrivit obiceiului său, i se culcă pe braţ şi, după ce trase aer cu 
zgomot, îi linse mâna cu limba lui mică, iar Van Horn îl strânse 
afectuos, lipindu-şi obrazul de el, adormiră. 

După o jumătate de oră se putea crede că se apropia sfârşitul lumii. 
Jerry fu trezit de o mişcare bruscă a comandantului, care-l îmbrânci 
cât colo, odată cu pătura. Puntea vasului Arangi se legăna foarte tare 
şi Jerry se rostogoli prin întuneric. Fiecare frânghie, fiecare catarg 
erau întinse la maximum, datorită furtunii violente. 

— Coborâţi verga mare! Repede! strigă Van Horn. 

Se auzi scârţâitul pânzei mari, în timp ce căpitanul ajuta chiar el la 
manevră. 

In vreme ce toate zgomotele acelea, amestecate cu strigătele 
oamenilor din echipaj şi cu ordinele date de Borckman, ajungeau la 
urechile sale, Jerry continua să lunece pe puntea înclinată. Nu se lovi 
însă de bastingaj. Apa călduţă a oceanului, care pătrunse pe punte ca 
un flux uşor fosforescent, îl acoperi, trăgându-l printre corzi. Frânghiile 
aproape îl împiedicau să lupte cu valurile. 

Nu se lăsă însă şi înotă cu disperare, nu pentru a-şi salva viaţa cât 
pentru a răspunde la întrebarea ce-l obseda: 

— Unde este comandantul? 

Nu se gândea decât la cum putea să-l salveze. Nu încerca decât să 
salveze fiinţa la care ţinea atât de mult. La fel cum, într-o catastrofă, 
mama vrea să fie aproape de copilul ei, la fel terierul, în cursul 


cataclismului, ardea de nerăbdare să-şi revadă stăpânul. 

Furtuna încetă la fel de brusc precum începuse. Arangi, după o 
ultimă zdruncinătură, îşi restabili echilibrul. Jerry eşuase pe o 
scândură, la tribord. De acolo sări pe punte, lângă comandant, care 
stătea în picioare, crăcănat, ţinând încă în mână o bucată de frânghie 
de la pânza cea mare şi zicea: 

— Gott-fer-dang! S-au terminat şi vântul şi ploaia! 

Simţind nasul rece al căţelului pe la picioarele sale, mirosindu-l 
vesel, se aplecă să-l mângâie. Nu-l vedea prin întuneric, dar îl simţea 
lângă el şi îi bănuia mişcarea vie a bucății de coadă. 

Un mare număr de negri, speriaţi, urcaseră pe punte venind din 
cabina cea mare. Vocile lor plângăreţe aminteau de ciripitul unor 
vrăbii înfometate şi înfrigurate. Borckman veni lângă Van Horn şi 
amândoi, îngânduraţi, încercară să pătrundă cu privirea tenebrele. Işi 
încordau auzul ca să surprindă cel mai neînsemnat zgomot. 

— De ce nu plouă? se întrebă Borckman. Intotdeauna, vântul e 
urmat de ploaie... 

Van Horn nu-i răspunse. 

Nervozitatea celor doi oameni nu-i scăpă lui Jerry, care era şi el, 
destul de agitat. Işi lipi boticul de piciorul comandantului şi îl linse. 
Simţi gustul apei sărate de mare. 

Van Horn se aplecă brusc şi îl luă repede pe Jerry, apoi îl puse sub 
pătură. Ingrămădi doi saci în jurul lui. Apoi legă cuvertura cu un capăt 
de sfoară, astfel că terierul stătea ca într-un sac. 

Abia termină, că vela brigantină începu să se zbată deasupra 
capului său. Pânzele superioare se umflară cu zgomot şi cea mare, cu 
toată libertatea pe care i-o crease Van Horn prin coborârea barei 
platanului, se bombă într-o mişcare neaşteptată ce zgudui întreaga 
navă. Arangi se aplecă periculos către babord. Această a doua rafală, 
care venea din direcţie opusă, era mai violentă decât prima. 

Jerry îl auzi pe comandant strigându-i diverse ordine secundului şi 
oamenilor din echipaj. Apoi, deodată, Van Horn fu luat pe sus deo 
avalanşă a negrilor care se urcaseră pe punte de la prima furtună. 
Acea masă confuză alunecase datorită punţii ce se ridicase brusc spre 
verticală şi ajunse până în firele de protecţie ce mărgineau partea 
aflată la suprafaţă a vasului. 

Jerry fusese aşa de bine instalat în culcuş de către căpitan, încât nu 
se mişcă din loc. Nu mai auzea însă vocea stăpânului său. După un 
moment auzi însă înjurăturile pe care le rostea dintre firele unde se 
înţepenise. Jerry mârâi puternic şi începu să se zbată ca să iasă din 
sac. Stăpânul său păţise ceva rău. Bănuia acest lucru. Nu ştia mai 
mult, iar în haosul acela nu se putea gândi la nimic. 

Incetă să facă zgomot ca să asculte iar, cu atenţie. Velele se izbeau 
cu furie, însoţite de ţipete şi strigăte. Inţelese că se petrecea o 


nenorocire, datorită manevrei ce fusese întreruptă. 

Vacarmul creştea continuu în intensitate. Incepu să urle până când 
o mână pipăi pătura lui. Tăcu şi mirosi. Nu, nu era a comandantului. 
Mirosi din nou şi îl recunoscu pe Lerumie, negrul pe care îl speriase 
mama lui, Biddy, acel care, mai recent, îl lovise cu piciorul şi, cu o 
săptămână în urmă, îl lovise pe Terrence cu o piatră. 

Sfoara care ţinea fixată pătura fu desfăcută de o mână care pipăi în 
interior. Jerry, supărat, mârâi furios. Era doar câinele unui zeu alb, 
deci tabu pentru orice negru. Ştia, din fragedă copilărie, că un negru 
nu avea dreptul să se atingă de câinele unui zeu alb. Şi totuşi 
Lerumie, în clipele acelea când lumea se sfărâma în jurul lor, încerca 
să-l atingă! 

Când negrul îl atinse cu degetele, Jerry îl apucă de mână cu colții 
săi ascuţiţi. Folosindu-şi cealaltă mână, Lerumie îi descleştă maxilarul 
cu asemenea putere, că fu nevoit să dea drumul degetelor. 

Terierul irlandez plănuise să se lupte cu furie, dar fu luat de gât, 
ştrangulat pe jumătate şi aruncat în sus. Nu mai atinse puntea. Căzu 
în mare, se scufundă în valuri şi reveni la suprafaţă după ce înghiţi o 
cantitate serioasă de apă sărată. Se sufoca, dar înota fără oprire. 
inotul acela nu-l mai practicase niciodată, mişcările salvatoare îi 
veniseră din senin, deodată. Aşa cum respira de la sine, în mod 
natural, la fel lupta în clipele acelea cu valurile. 

In jurul său vântul făcea ravagii. Spuma ridicată de furtună îi 
umpluse gura, nările, îi biciuise ochii şi îl orbea. In eforturile pe care le 
făcea pentru a putea respira îşi ridică botul, sperând că astfel îl va feri 
de fierberea valurilor. 

Datorită faptului că nu reuşi să-şi păstreze poziţia orizontală, nu se 
mai ţinu la suprafaţă prin bătaia labelor şi începu să se scufunde 
încet. Urcă iar la suprafaţă, după ce înghiţi destulă apă, dar, în 
continuare, se întinse orizontal şi înotă aşa cum era normal. 

In negură şi vânt, auzea plescăitul velei mari, pe jumătate 
coborâtă, strigătele ascuţite ale echipajului, o înjurătură a lui 
Borckman şi, dominând totul, vocea căpitanului, strigând: 

— Apăsaţi vela! Tare, mai tare! Trageţi în sus! Repede! Repede! 


CAPITOLUL VI 
SALVAREA 


Auzind glasul comandantului, Jerry, care se lupta cu marea 
furtunoasă, îşi manifestă printr-un urlet prelung dragostea pentru noul 
său zeu. Dar sunetul făcut de el se stinse pe măsură ce Arangi se 
îndepărta. Atunci, în tăcerea nopţii, aflat la discreţia vechii lui 
adversare, marea, cățelul începu să mârâie plângăreţ, ca un copil 
pierdut. 

O intuiţie vagă îi releva propria lui slăbiciune în faţa duşmanului 
necruţător, oceanul, rece şi crud, care-l condamnase, în întuneric, la 
moarte. Şi totuşi, în ceea ce-l privea, nu înţelegea ce e moartea. El, 
care nu ştia nimic despre timpul când nu existase, nu-l putea concepe 
nici pe cel când nu va mai fi. 

Însă pericolul misterios îl bântuia, dându-i câte un avertisment la 
fiecare mişcare nervoasă, la fiecare reflex cerebral, toate acelea 
constituindu-se în senzațiile ce precedau ultima catastrofă. Fără a o 
înţelege, simţea moartea, după cum oamenii ştiu ceea ce aceasta 
reprezintă. 

Cum luptă un om pradă unui coşmar, aşa se lupta Jerry cu imensa 
întindere de apă sărată. Gemea plângea, biet căţel pierdut, ce văzuse 
lumina zilei doar cu şase luni în urmă, când se trezise într-o lume cu 
atâtea bucurii şi suferinţe. 

* 

La bordul lui Arangi, care se liniştise de îndată ce vela mare fusese 
coborâtă de tot de pe catarg, Van Horn şi Borckman se apropiară unul 
de altul prin întuneric. Vântul slăbise, ploaia începuse să cadă. 

— O furtună dublă, vorbi Van Horn. Am fost luaţi de vânturi şi 
dinspre babord şi dinspre tribord. 

— Probabil că s-a rupt în două cu puţin timp înainte de a ajunge la 
noi, îi zise secundul. 

— Şi a păstrat ploaia pentru cel de-al doilea atac, completă Van 
Horn, înjurând. 

— Ohe! strigă el. Omule de la cârmă, ce se întâmplă? 

Vasul se mişcă brusc. Vela brigantină fusese strânsă. Cea din spate 
se dezumflase, iar cea din faţă preluase vântul ce sufla din partea 
opusă. Aceste manevre aveau ca scop să-l readucă pe Arangi pe 
traseul pe care-l parcurgea înainte de a fi surprins de furtună. Aşa se 
făcu că se apropie de Jerry, care se lupta cu apele. Eroarea unui 
timonier negru aplecă balanţa destinului în favoarea căţelului. 

După ce restabili direcţia vasului, Van Horn însărcină pe Borckman 


să aranjeze frânghiile ce acopereau puntea. Chiar el se duse, prin 
ploaie, să repare palanul pe care-l tăiase. Aversa, care scăzuse în 
intensitate, cădea cu un zgomot mai mic. Urechea lui fu atrasă de un 
sunet ce venea dinspre mare. Se opri din lucru ca să asculte mai bine 
şi atunci recunoscu urletele lui Jerry. Tresări, ca electrocutat. 

— Căţelul a căzut în mare! îi strigă el lui Borckman. Trebuie să 
virăm! 

Se repezi chiar el spre cârmă, îmbrâncind un grup de negri ce-i 
stătea în cale. 

— Hei! Acolo! comandă el. Strângeţi brigantina! 

O privire rapidă aruncată asupra valurilor îl orientă spre partea de 
unde se auzea cățelul. 

— Cârma spre tribord! Toată! îi strigă timonierului. 

Alergă apoi chiar el acolo, luă roata şi o învârti, repetând: est-nord- 
est. 

Ascultă apoi în zadar ca să mai surprindă vreun geamăt de-al lui 
Jerry. Nu stătu mult aşa. In ciuda faptului că Arangi virase, îşi dădu 
seama că vântul şi deriva puteau să îndepărteze vasul de micul 
animal. li strigă lui Borckman să pregătească baleniera, în timp ce el 
însuşi cobora în fugă să-şi caute lanterna şi o busolă portativă. 

Fiindcă Arangi era de dimensiuni reduse, baleniera lui se afla în 
partea din spate, unde era prinsă cu cabluri duble. Până o aduse 
Borckman la pupa, Van Horn se întorsese. 

Trecu peste firele de protecţie de pe marginea punţii, ajutându-i 
apoi şi pe ceilalţi oameni ce urmau să vină cu el. Se urcă ultimul în 
şalupă, după ce dădu toate ordinele necesare echipajului pentru a se 
descurca în timpul cât avea să lipsească. Apoi şalupa se desprinse de 
vas. 

— Aprindeţi o lumină mobilă pe punte, Borckman! Continuaţi să 
viraţi. Nu ridicaţi pânza cea mare. Curăţaţi puntea şi fixaţi palanul de 
siguranţă la catargul principal. Se aşeză apoi la cârmă şi începu să-şi 
îndemne la muncă vâslaşii. In timp ce conducea ambarcaţiunea, Van 
Horn nu uita să se uite la busolă pentru a se orienta către est-nord- 
est. Işi aminti că busola aceea devia cu două grade faţă de cea de pe 
Arangi şi luă măsuri în consecinţă. 

Din când în când le ordona vâslaşilor să se oprească şi asculta cu 
mare atenţie. Apoi îl chema pe Jerry. Făcură ocoluri, cercuri, înaintară, 
veniră înapoi, merseră în direcţia vântului, apoi împotriva lui, 
străbătând regiunea unde, după calculele căpitanului, trebuia să se 
afle Jerry. 

— Voi, le zise el vâslaşilor, ascultaţi-mă bine! Cel care va auzi 
câinele meu, va căpăta cinci lungimi de braţ de pânză şi zece pachete 
de tutun. 

x 


Jerry era într-o situaţie destul de proastă. Nefiind obişnuit să înoate 
şi sufocat de apa care-i intra în gură, începea să-şi piardă luciditatea 
atunci când zări lumina lanternei lui Van Horn. 

Nu-şi dădu seama însă că era ceva legat de venirea stăpânului său 
şi nu-i acordă mai multă atenţie decât primelor stele ce se iveau pe 
bolta cerească. 

Nu ştia ce putea fi, o stea sau altceva, de aceea continuă să geamă 
şi să înghită apă sărată. Dar, când recunoscu glasul stăpânului său, 
deveni nebun de bucurie. Încercă să se ridice prin întuneric şi să-şi 
pună labele din faţă pe stăpânul său, aşa cum obişnuia când Van Horn 
se afla în apropierea lui. Rezultatul fu dezastruos. Neîntâlnind în faţa 
lui decât gol, dezechilibrat faţă de poziţia orizontală, se cufundă în 
apă, apoi reapăru la suprafaţă, sufocat. 

Acest lucru dură cam un minut, timp în care nu putu să răspundă la 
apelurile lui Van Horn. Dar, de îndată ce fu în stare, scoase un 
schelălăit de bucurie. Stăpânul venea să-l salveze din apa aceea 
sărată care îl orbea şi îi ardea gâtul. Stăpânul său era într-adevăr un 
zeu, un zeu ce putea să-l smulgă din ghearele morţii. 

Auzi, puţin mai târziu, zgomotul ritmat al vâslelor şi bucuria pe care 
şi-o manifesta Van Horn după ce schelălăitul ajunsese până la el. 
Căpitanul îşi îndemna oamenii să tragă mai repede la rame. 

— Curaj, bătrânul meu Jerry! Haideţi odată, voi, vâslaşilor! Venim, 
băiete, venim. Ţine-te bine, suntem aproape. Aşteaptă-ne, căţelule, te 
căutăm. Uşor, uşor... 

Deodată, Jerry zări şalupa care rătăcea prin întunericul din jur, 
deplasându-se destul de confuz. Fu orbit de raza luminoasă a 
lanternei care-i pătrunse în ochi şi, în timp ce lătra de bucurie, simţi şi 
recunoscu mâna stăpânului său ce-l apucă de blana de pe gât şi îl 
ridică în aer. 

Ajunse, dezgustat şi ud, pe pieptul lui Van Horn, care era umed din 
cauza ploii. Coada lui scurtă se agita nebuneşte, corpul îi tremura în 
braţele care-l ţineau şi limba i se mişca, veselă, pe bărbia, nasul, 
obrajii comandantului. Acesta nu se gândea că şi el era ud leoarcă, 
nici că manifesta primele simptome ale malariei periodice, care se 
datorează umidității şi supraexcitării nervoase. Nu ştia decât un lucru, 
că darul primit în ajun, cățelul său, fusese regăsit şi era întreg, 
sănătos, la el în braţe. 

Când vâslaşii îşi reluară munca, trecu la cârmă cu o mână, astfel ca 
să-l poată ţine pe Jerry cu cealaltă. 

— Golanule! îi repeta el. Micul meu golan! 

Jerry îi răspundea lingându-l, plângând şi gemând, aşa cum fac 
doar copiii pierduţi atunci când sunt regăsiţi. Şi el tremura foarte tare, 
dar nu de frig, ci datorită emoţiilor pe care le încerca. 

intors la bord, Van Horn îi spuse secundului: 


— Câinele n-a sărit peste bord. N-a fost luat nici de un val, căci îl 
prinsesem bine într-o pătură, fixată cu o frânghie. N 

Trecu în mijlocul oamenilor din echipaj şi al celor „întorşi”. Işi fixă 
lanterna asupra păturii ce rămăsese acolo unde o aşezase el. 

— lată dovada! Sfoara e tăiată. Nodul nici măcar nu a fost desfăcut. 
Cine a făcut asta? 

Işi plimbă lumina peste feţele celor care îl înconjurau şi atâta furie 
se citea în privirea lui că toţi ochii se lăsară în jos sau priviră în altă 
parte. 

— Dacă Jerry ar putea vorbi! zise el. Doar aşa aş afla cine a făcut 
asta. 

Apoi se aplecă brusc spre Jerry, care se strângea la picioarele lui. 

— Tu-l cunoşti, Jerry, îl ştii pe negrul acela ticălos! 

Imediat, cățelul, supraexcitat, începu să se agite, lătrând puternic. 

— Cred că ai putea într-adevăr să mi-l arăţi, zise Van Horn, 
apropiindu-se de secund. Vino, Jerry, caută-l, prinde-l. Unde e, Jerry? 
Caută, caută! 

Terierul înţelese că Van Horn căuta ceva. Ar fi vrut să găsească ce 
dorea comandantul şi ardea de dorinţa de a-l servi. Binevoitor, se 
agita, se mişca, din ce în ce mai excitat de îndemnurile olandezului. 
Apoi prin minte îi trecu un gând şi o rupse la fugă. Negrii, care stăteau 
strânşi în cerc, se dădură la o parte ca să-i facă loc să treacă. El se 
îndreptă către tribord, unde se aflau depozitate vechile lăzi. Işi băgă 
nasul printr-o deschizătură unde se ascundea câinele sălbatic şi 
mirosi. Se afla acolo. Nu doar că îl simţi, ci îi auzi mârâitul 
ameninţător. 

Ridică ochii către comandant ca să afle. Acel lucru îl dorea? Trebuia 
să-l urmărească pe câinele de tufiş? Stăpânul său însă începu să râdă 
şi îşi agită mâna ca să-i arate că aştepta altceva de la el, deci urma să 
caute în altă parte. 

Plecă, mirosind locurile unde experienţa îi arăta că se aflau 
gândacii şi şobolanii. Işi dădu seama că Van Horn voia altceva. 
Sufletul lui ardea de dorinţa de a face bine şi, fără intenţie precisă, 
începu să miroasă pe la picioarele negrilor. 

Incurajările şi îndemnurile stăpânului său crescură în intensitate. 
Asta era! Trebuia să-i identifice pe negrii din echipaj şi pe cei care 
erau transportaţi la ei acasă după picioare! Incepu repede să facă 
lucrul acela, până când ajunse în apropierea lui Lerumie. 

Intr-o clipă, uită că Van Horn voia ceva de la el. Işi aminti doar că 
Lerumie pusese mâna pe el şi îl aruncase în mare. 

Cu un urlet furios, sări cu colții descoperiţi vederii, cu părul zbârlit. 
Lerumie o luă la fugă de-a lungul punţii şi Jerry porni de îndată după 
el, spre distracţia negrilor. De mai multe ori, urmărindu-l în jurul 
punţii, reuşi să-şi înfigă colții în muşchii fugarului. Apoi Lerumie reuşi 


să se urce pe nişte frânghii, iar Jerry rămase jos, furios, neputincios. 

Negrii se grupară în jurul lor, păstrând o distanţă respectuoasă. Van 
Horn se apropie de căţel. Căpitanul îndreptă apoi lanterna către 
negrul prins de frânghii şi îi văzu pe mâini urmele lăsate de colții 
terierului atunci când fusese scos din pătură. Cu un gest semnificativ, 
i le arătă lui Borckman, care se afla în afara semicercului făcut de 
negri. Comandantul îl luă în braţe pe Jerry, îl linişti şi îl felicită în 
acelaşi timp. 

— Foarte bine, Jerry! L-ai marcat cu pecetea ta. Bravo! Bun câine! 

Işi întoarse lumina către Lerumie, care se agăța de frânghii. Cu un 
glas dur, îi întrebă scurt: 

— Cum te cheamă? 

— Lerumie, îi răspunse acesta politicos. 

— Vii de la Pennduffryn? 

— Nu, de la Meringe. 

Căpitanul se gândi o clipă, ţinându-şi câinele în braţe. După - cum 
vedea, era vorba de un „întors”. Peste o zi sau două îl va debarca şi 
se va descotorosi de el. 

— Pe cuvântul meu, continuă el, sunt foarte supărat pe tine. Sunt 
tare, tare furios. De ce mi-ai aruncat câinele în apă? 

Lerumie nu ştiu ce să-i răspundă. Işi plimba ochii de colo-colo, 
resemnat că urma să primească o bătaie bună, aşa cum obişnuiau să 
le dea albii în asemenea situaţii. 

Căpitanul îi puse întrebarea. Celălalt se mulţumi să-şi lase ochii în 
jos. 

— Pentru două pachete cu tutun, o să pun să te bată zdravăn! tună 
Van Horn. Ti-am vorbit prea mult. Ori ai grijă de acum încolo de 
câinele meu, ori te fac bucăţi! Ai înţeles? 

— Inţeles! răspunse plângăreţ Lerumie. 

Incidentul fu astfel închis. „Intorşii” coborâră să se culce în cabina 
principală. Borckman, cu ajutorul echipajului, ridică pânza cea mare şi 
Arangi îşi reluă drumul, în vreme ce Van Horn se întinse sub o pătură 
uscată ca să doarmă alături de Jerry, culcat pe braţul său şi cu capul 
pus pe umărul lui. 


CAPITOLUL VII 
JERRY E TABU! 


A doua zi dimineaţa, la ora şapte, Van Horn se trezi şi îl scoase pe 
Jerry de sub pătură. Acesta îşi începu treaba fugărindu-l pe câinele de 
tufiş, care se aventurase afară din ascunzătoarea lui. Apoi provocă 
râsetele negrilor, căci se aruncă mârâind, cu botul deschis, asupra lui 
Lerumie, care scăpă cu fuga, lăsându-l stăpân al punţii. 

Mâncă apoi împreună cu comandantul, care nu servi decât o cafea 
şi două grame de chinină pe care le ţinea într-o hârtie pentru ţigări. 
Apoi îi spuse secundului că se culcă iar sub pături ca să transpire şi 
să-i treacă febra. In ciuda frisoanelor care-l făceau să-i clănţăne dinţii, 
deşi soarele arzător usca puntea ridicând o ceaţă uşoară, Van Horn îl 
legăna pe Jerry în braţe. 

Jerry afla astfel, în braţele stăpânului său, ce înseamnă să iubeşti şi 
să fii iubit. După cum glasul comandantului îi inspira afecţiune, 
răsuflarea lui Lerumie i se traducea prin ură. 

Un lucru era sigur. In cele câteva ore de când stătea cu stăpânul 
său, îşi dăduse seama că ţinea mai mult la el decât la Bob sau Derby, 
care alături de domnul Haggin, erau singurii zei albi cunoscuţi de el. 

Van Horn cobori fără să se mai ocupe de Jerry, care se învârti 
lipăind până la deschizătura de pe punte ce permitea accesul către 
scară. Dacă olandezul nu se mai gândea la căţel, acest fapt se datora 
febrei care-i măcina, îi tulbura vederea şi gândirea. Se clătina pe 
picioare ca un om beat. Jerry înţelese că nu era ceva în regulă. 

Stăpânul său începu să delireze. Cobori încet scara ca să ajungă la 
pături, sub care se băgă. Căţelul, neliniştit, tăcea, păstrând astfel o 
linişte respectuoasă. Spera totuşi că va fi luat în braţe şi strâns la 
piept de către bolnav. Dar căpitanul nu avea cum să se mai 
gândească şi la Jerry. Tremura, se sprijinea cu greu în mâini ca să nu 
cadă. Traversă cabina principală ca să ajungă în cea mică, unde îi era 
culcuşul. 

După un sfert de oră de aşteptare, Jerry nu mai rezistă. O dată cu 
plecarea stăpânului său, evident datorită unui necaz, soarele încetase 
să mai strălucească pentru terier. Ar fi putut să-l năcăjească pe 
câinele de tufiş, dar nu avea poftă de aşa ceva. Lerumie trecu pe 
lângă el, dar, Jerry nici măcar nu-l băgă în seamă, deşi ştia că putea 
să-l sperie şi să-l facă să fugă de pe punte. 

Mirosul coastei, cu diversele lui componente, îi gâdila nările, dar 
nu-l interesa deloc. Chiar şi mişcarea zgomotoasă a velei mari de 
deasupra capului său trecea neobservată. 


Jerry se pregăti, aşezându-se pe labele din spate, să-şi ridice botul 
în sus. Apoi scoase un lung urlet trist. Deodată îi veni un alt gând. De 
unde îi venise? E foarte greu de spus. Poţi explica oare capriciile unui 
om ce doreşte diferite mâncăruri la masă în raport de dispoziţia lui 
sufletească? Poţi să ghiceşti pentru ce un judecător, care vrea să 
condamne un hoţ la cinci ani, se gândeşte apoi să-i dea nouă ani, 
pentru ca în cele din urmă să hotărască o pedeapsă de opt ani? Din 
moment ce însuşi oamenii, semi-zeii, nu cunosc misterul prin care 
apar ideile şi cauzele pentru care ei aleg o soluţie sau alta, nu trebuie 
să ne aşteptăm ca un câine să înţeleagă felul în care-i venise gândul 
acela. 

Terierul irlandez străbătu imediat puntea, ducându-se către pupa, 
în căutarea secundului. 

Voia să-l solicite pe Borckman, care era tot un zeu alb şi care putea 
să-l coboare pe scara aceea. Orice încercare de a o cobori singur ar fi 
însemnat, în mod cert, o catastrofă pentru el, fiindcă scara era 
aproape verticală. 

Numai că Borckman nu înţelegea dragostea aşa ca Jerry şi apoi era 
ocupat.  Conducea manevrele şi dădea ordine timonierului, 
supraveghindu-i pe cei care spălau puntea şi frecau pereţii subţiri din 
lemn. În tot timpul acela, nu uita să mai ia şi o înghiţitură de whisky 
dintr-o sticlă pe care o ascunsese între doi saci, în spatele catargului 
de la vela foc. 

Secundul, care tocmai ea certase pe timonier pentru o greşeală 
mică pe care o făcuse respectivul, se îndrepta către preţioasa lui sticlă 
când Jerry îi apăru în drum. Numai că terierul nu se plasă în calea lui 
mârâind şi cu părul zburlit, aşa cum o făcuse când a fost vorba despre 
Lerumie. Atitudinea lui, dimpotrivă, părea rugătoare şi dispunea de 
întreaga elocvenţă de care poate dispune o fiinţă ce nu vorbeşte. 
Mişcările cozii, urechile culcate, o privire expresivă, toate acestea i se 
adresau omului din faţa lui. 

Secundul nu-l văzu însă pe patrupedul pe care, în brutalitatea lui 
arogantă, nu-l considera altceva decât o fiinţă inferioară. Nu înţelese 
din spectacolul oferit de câinele tandru, care căuta să se facă înţeles, 
decât că animalul îi blocase drumul către sticlă. 

De aceea, o lovitură brutală de picior îl aruncă pe Jerry cât colo, de 
parcă ar fi fost un obiect neînsufleţit. Căţelul îşi pierdu echilibrul şi 
lunecă pe puntea lustruită, apoi se ridică iar în picioare şi îl privi pe 
zeul alb care îl tratase aşa urât. Nu mârâi, nu-şi arătă colții, nu-şi 
exprimă dorinţa de răzbunare, cum ar fi făcut dacă ar fi fost vorba de 
Lerumie. Borckman nu era Lerumie, ci un zeu de esenţă superioară, 
cu două picioare, cu pielea albă, ca domnul Haggin şi ceilalţi pe care îi 
cunoscuse. li acceptă bătaia aşa cum un copil se resemnează când 
primeşte o palmă de la mama sa fără un motiv anume. 


Simţea totuşi un resentiment, pentru că înţelese că existau două 
feluri de brutalităţi. Una afectuoasă, cea a stăpânului său, care îl 
prindea de gură, îl scutura până scrâşnea din colţi şi îl elibera 
îmbrâncindu-l, invitându-l astfel să continue jocul, să revină în atac. 
Aceasta reprezenta o fericire pentru Jerry, pentru că era legătura 
directă cu un zeu îndrăgit, care găsea acea modalitate ca să exprime 
afecțiunea reciprocă. 

Duritatea lui Borckman era altceva. Din ea nu rezulta nici dragoste, 
nici tandreţe. Jerry nu înţelegea prea bine diferenţa, dar fără să o 
exprime, pricepuse nedreptatea şi ofensa. 

De aceea rămase nemişcat, căutând în zadar să-l înţeleagă pe omul 
din faţa lui, cu capul dat pe spate, sorbind zgomotos conţinutul unei 
sticle. In linişte îl urmări apoi din privire pe secundul care se îndreptă 
spre pupa vasului, ameninţându-l pe timonier cu bătaia. Acesta îi 
răspunse însă cu un zâmbet de supunere la fel de patetic precum 
privirea lui Jerry. 

Se îndepărtă de zeul pe care nu-l iubea şi nu-l înţelegea. Se 
întoarse la tambuchiul prin care dispăruse stăpânul său şi privi în jos. 
Suferea pentru că nu era alături de stăpânul său, mai întâi pentru că îl 
iubea, apoi pentru că-l putea ajuta. Cu toată lipsa de experienţă ce-i 
era specifică, gemu şi lătră cu disperare în deschizătura aceea, fiind 
prea cufundat în durerea lui ca să-i mai bage în seamă şi să se înfurie 
pe negrii care, pe punte, râdeau de el. 

De la orificiul de pe punte până la planşeul cabinei era o înălţime 
de şapte picioare. Cu câteva ore mai devreme reuşise să urce pe 
scara aceea abruptă, dar îşi dădea seama că îi era imposibil să 
coboare pe acolo. Se hotărî, în cele din urmă, să rişte. 

Atât de mult ţinea el la stăpânul său, încât dacă nu era posibil să 
coboare pe scară, nu se putea agăța de nimic, nu-i rămase decât să 
se arunce prin gaura aceea cu capul în jos, în gol. Ştia că era foarte 
periculos, dar mai făcuse odată aşa, la Meringe, când sărise în laguna 
crocodililor. Ţinea însă la stăpânul său prea mult ca să nu facă 
asemenea sacrificii. 

Căzu în cap şi pe o parte. Prima lovitură îl sufocă, a doua îl ameti. 
Zăcu inconştient, tremurând, agitându-şi labele spasmodic, de parcă 
alerga către căpitanul său. Negrii făcură cerc în jurul lui râzând. Se 
distrau de minune, chiar când cățelul nu mai mişca deloc. Sălbaticii, 
crescuţi în cele mai nemiloase condiţii, considerau ceva foarte comic 
acel câine căzut pe duşumea, ameţit de lovitură, mort poate. 

Trecură cam patru minute până ce Jerry îşi veni în fire suficient ca 
să se ridice în picioare. Cu labele depărtate între ele, privirea tulbure, 
reuşi să-şi păstreze echilibrul, în ciuda balansului specific vasului 
Arangi. 

Odată ce-şi reveni, în el renăscu dorinţa de a-şi găsi stăpânul. 


Negrii? Nu contau pentru el în situaţia în care se găsea. 

Nu băga în seamă hohotele de râs ale sălbaticilor care, dacă n-ar fi 
ştiut că Jerry se afla sub protecţia marelui stăpân alb, l-ar fi ucis şi l-ar 
fi mâncat pe animalul acela destinat să devină un iscusit vânător de 
negri. 

Fără a-şi întoarce capul sau privirea către ei, dispreţuindu-le 
prezenţa, el traversă cabina principală şi ajunse în cea unde stăpânul 
său delira, întins pe pat. i 

Jerry, care nu avusese malarie, nu înţelegea nimic. In inima lui 
domnea un sentiment de adâncă nelinişte, fiindcă Van Horn nu se 
simțea în apele lui. Sări în culcuşul lui, se aşeză deasupra lui şi îi 
şterse cu limba sudoarea de pe frunte. Spre surprinderea sa, un gest 
violent îl aruncă în perete. 

Gestul acela nu mai era legat de afecţiune, ci doar de brutalitate. 
Nu semăna totuşi mici cu piciorul pe care i-l dăduse Borckman pe 
punte. 

jerry se aşeză pe labele din spate, în afara razei de acţiune a 
braţului care se agita. Simţi nevoia să se apropie iar şi să lingă faţa 
zeului care nu-l vedea şi nu-l recunoştea, dar, era sigur, îl iubea foarte 
mult. Neliniştit, împărțea suferinţa şi durerea cu stăpânul său. 

— Clancey! striga Van Horn în delirul său, ai făcut treabă bună şi nu 
există altă echipă mai reuşită, care să repare greşelile şoferilor. la trei 
leviere, Clancey şi mergi în partea din faţă. 

Apoi alte imagini îi captivau mintea. 

— Taci, draga mea! Nu vorbi astfel cu tatăl tău. Nu vrei să îţi ating 
buclele aurii? Hei, voi cei de-acolo! Slăbiţi parâma! Ah! Ce vas bun, ce 
bine se comportă pe mare... O să fac o levată, Blackey. Dai la fel de 
mult ca să-mi vezi cărţile pe cât dau eu ca să le văd pe ale tale? 

Frazele se succedau în continuu şi braţele se agitau fără încetare. 
Jerry, aşezat pe marginea patului, plângea trist, incapabil să-şi ajute 
cu ceva stăpânul. Toate acelea depăşeau puterea lui de înţelegere. Nu 
cunoştea jocul de pocher, nici felul în care se porneau vapoarele sau 
se făceau reparaţii pe liniile de tramvaie după accidente, după cum nu 
ştia ce înseamnă să piepteni pletele lungi şi aurii ale unei fete într-o 
locuinţă din Harlem. 

— Moarte amândouă! articulă Van Horn, cu o voce indiferentă, de 
parcă ar fi zis: „Cât e ceasul?”. 

Apoi gemu: 

— Of, frumoasele plete, frumoasele plete aurii! 

Nu mai mişcă o clipă, plângând cu sughiţuri suferinţa ce-i ardea 
inima. Jerry crezu că atunci era momentul în care să acţioneze. Se 
strecură sub braţul stăpânului său, îşi aşeză capul pe umărul lui şi 
boticul rece pe obrazul încins. Braţul se strânse puţin, mâna începu 
să-l mângâie. Simţind trupul mic şi cald lângă el, căpitanul se smulse 


puţin din starea delirantă, murmurând pe un ton ameninţător: 
— Să nu încerce cumva vreun negru să se atingă de câinele acesta! 


CAPITOLUL VIII 
DREPIATEA ZEULUI 


O jumătate de oră mai târziu o sudoare abundentă era semnul că 
accesul de malarie al lui Van Horn se apropia de sfârşit. Urmă o mare 
uşurare fizică şi ultimii aburi ai delirului îi părăsiră creierul. Se simţea 
foarte slăbit şi, după ce a aruncat păturile de pe el şi l-a recunoscut pe 
Jerry, a căzut într-un somn greu, odihnitor. i 

După două ore, se trezea ca să urce pe punte. Il lăsă pe Jerry pe 
punte şi se întoarse în cabină ca să-şi caute sticluţa cu chinină pe care 
o uitase. Nu reveni imediat. Sertarul lung de deasupra culcuşului lui 
Borckman îi atrase atenţia. Butonul de lemn care îl închidea fusese 
înlăturat şi de aceea era deschis. Exista pericolul să cadă la o mişcare 
mai amplă de ruliu a navei. 

Treaba era destul de serioasă. Van Horn îşi dădu seama că dacă 
sertarul ar fi căzut în noaptea precedenţă, în cursul furtunii, Arangi ar 
fi sărit în aer cu toţi cei optzeci de oameni de la bord, căci acolo se 
găseau cartuşe de dinamită, cutii cu capsule fumigene, pachete de 
gloanţe, nenumărate cartuşe pentru carabine şi revolvere. 

Căpitanul scoase afară conţinutul, ca să-l aşeze apoi mai bine şi, cu 
ajutorul unei şurubelniţe, începu să repare încuietoarea. 

In acest timp, Jerry trecea prin alte aventuri nu tocmai plăcute. 
Aşteptându-şi stăpânul, terierul irlandez îl zări pe câinele sălbatic 
dormind pe punte, la o distanţă de o duzină de paşi faţă de 
ascunzătoarea lui obişnuită. Imediat se lăsă în jos şi începu să se 
târască spre el. Se părea că de data aceea avea să reuşească să pună 
laba pe el. Câinele sălbatic, cu ochii închişi, dormea dus. 

Dar, în clipa aceea, secundul, care mergea pe punte către sticla sa 
de whisky, îl strigă: 

— Jerry! 

Terierul irlandez se mulţumi să-şi lase în jos urechile şi să dea din 
coadă în semn de recunoştinţă. Continua însă să se apropie de 
duşmanul său. Auzind vocea secundului, câinele sălbatic deschise 
ochii. Il zări pe Jerry şi fugi imediat în ascunzătoarea sa. Apoi se 
întoarse către terier arătându-şi colții şi mârâind sfidător. 

Deoarece fusese întrerupt din acţiunea sa de către intervenţia 
neaşteptată a lui Borckman, Jerry se întoarse la marginea 
tambuchiului ca să-şi aştepte stăpânul. Dar Borckman, care nu mai 
era lucid după atâta băutură, îl chemă de două ori pe terier. Acesta îi 
răspunse de fiecare dată ciulind urechile şi mişcându-şi coada, fără a 
pleca de pe marginea deschizăturii. 


Borckman traversă puntea, îl privi prosteşte pe timonier, apoi, sub 
influenţa băuturii, porni către locul unde se afla Jerry. 

Il luă pe bietul animal de blană, din lateral şi de bot şi îl strânse de 
maxilar cu atâta putere, că dinţii îi scrâşniră dureros. Manifestarea 
aceea violentă a secundului nu aducea deloc cu felul în care se juca 
deseori cu Van Horn. Căţelul fu împins apoi şi lunecă pe panta pe care 
o făcea puntea în momentul acela. 

Jerry se comporta însă ca un domn, fiind mărinimos cu superiorii şi 
egalii săi, ba chiar şi cu inferiorii, cum era câinele sălbatic. Nu abuza 
niciodată de avantajele sale. Când se arunca asupra câinelui de tufiş 
ori îl urmărea, făcea mai mult zgomot ca să-l sperie, fără a fi dominat 
de dorinţa reală de a-l răpune. Cu un superior, un zeu cu două 
picioare, ca Borckman, se stăpânea şi mai mult şi nu dădea frâu liber 
primului impuls pe care îl simţea. 

De altfel, nici nu voia să se joace cu secundul aşa cum o făcea cu 
stăpânul său, fiindcă Borckman nu-i inspira aceeaşi afecţiune, deşi era 
un zeu alb, cu două picioare. 

Totuşi, terierul se purtă frumos. Reveni, imitând asaltul uşor 
precipitat pe care-l învățase de la Van Horn. Se chinuia să facă un 
lucru pe care nu-l dorea deloc. Se juca deci fără prea mare chef, 
scoțând mâărâituri amenințătoare ce sunau destul de fals. 

Işi mişca bucata de coadă în semn de prietenie şi în acelaşi timp 
mârâia furios. Instinctul de beţiv al secundului îl lămuri pe acesta 
asupra simulării acelui joc. Jerry îl înşela în felul respectiv fiindcă nu 
voia să-l refuze. 

Borckman însă, uitând că nu era el însuşi decât o brută, nu-l 
consideră altfel pe Jerry decât o bestie. 

Secundul simţea nevoia să devină stăpânul animalului prin forţă. 
De aceea, terierul primi o ploaie de lovituri de pumn şi de picior, apoi 
fu aruncat brutal cât mai departe pe puntea lunecoasă pe care vântul 
o înclina şi mai mult în momentele acelea. 

Reveni în atac, agăţându-se şi târându-se pe panta umedă unde 
abia îşi ţinea echilibrul, numai că de data aceasta începuse să se 
enerveze cu adevărat. Maxilarele i se strânseră mai repede, cu 
intenţia vădită de a apuca mâna care îl prindea de bot. Nu reuşi însă 
şi fu îmbrâncit şi mai departe pe panta alunecoasă. Se înfuria mai 
tare, de fiecare dată când urca panta aceea, dar nu-şi dădea seama. 

Omul, de asemenea, sesizase schimbarea, în ciuda beţiei şi se 
înfurie, la rândul său. Ochii i se aprinseră. Instinctele primare, ale 
omului din cavernă, îi măriră dorinţa de a stăpâni lupul ieşit din 
ascunzătoarea sa. 

Mârâiturile lui Jerry se modificară. Sălbăticia înaintaşilor săi se 
ghicea prin zgomotul pe care îl făcea. Colţii încercau să înhaţe cu 
toată puterea mâna adversarului. Jerry se lăsa dominat de patimă. Se 


întorsese, în timp, ca Borckman, în epoca sălbatică a instinctelor 
primare. 

Colţii săi apucară şi juliră pielea sensibilă de la articulaţia mâinii lui 
Borckman. Caninii ascuţiţi îl înţepară tare pe secund. Acesta îl prinse 
iar de bot pe terier şi-l azvârli aşa de puternic, încât animalul abia se 
mai ridică în picioare, după ce se izbise de sabordul vasului. 

Van Horn, care terminase de reparat şi de aranjat sertarul cu 
explozibil, urcă pe punte. Se opri ca să vadă lupta. 

In faţa lui se găseau două creaturi furioase, pe care patima le 
dusese cu multe secole în urmă. Nimic nu ţinea de lumea civilizată. 
Omul cavernelor se lupta cu puiul de lup. Nici unul nu-l remarcă pe 
căpitan care, urcând pe scară, îşi scoase capul prin tambuchi. 

Pentru Jerry, în clipele acelea, Borckman nu mai era un zeu. Nici el 
nu mai era un terier irlandez cu blană roşcată şi linsă. Jerry nu ştia ce 
înseamnă beţia, dar nu admitea procedeele urâte. Astfel se făcu că 
Borckman, nereuşind să se ferească la timp de terierul irlandez, se 
trezi cu mâinile zdrelite înainte de a-l îmbrânci pe căţel. 

Jerry trecu iar la atac. Ca o fiinţă sălbatică, din junglă, urla furios. 
Nu se văicărea deloc, nu arăta prin nimic suferinţa pe care i-o 
provocaseră loviturile. Se avânta înainte, fără să le bage în seamă, cu 
colții încleştaţi. Fu iar aruncat cu mare putere şi se izbi violent de 
sabord. 

— Destul, Borckman! strigă Van Horn. Lasă câinele în pace! 

Secundul se întoarse brusc, surprins de faptul că îl observa cineva. 
Glasul autoritar al lui Van Horn îl readuse la realitate. Chipul lui 
convulsionat de furie se destinse. li apăru chiar un surâs în colţul gurii. 
Murmură: 

— Nu facem altceva decât să ne jucăm... 

Jerry, atacând cu furie, îşi înfipse colții în mâna lui Borckman. 
Acesta redeveni instantaneu un om sălbatic. Vru să-i dea un şut dar 
se alese cu glezna zdrelită. In culmea furiei, se lăsă în jos şi îl lovi cu 
pumnul în cap. Jerry, care tocmai se pregătea să sară când fu lovit, 
ameţi şi căzu la pământ. După câteva clipe se ridică şi porni iar la 
atac, dar glasul stăpânului său îl opri: 

— Jerry! Vino aici! 

Doar cu mare efort se potoli şi ascultă ordinul dat de Van Horn. 
Părul său zburlit se culcă şi redeveni lins, gura se închise ascunzând 
colții ameninţători. Trecu pe lângă secund. Pentru prima oară gemu 
fără să vrea. Nu o făcea nici datorită furiei, nici din pricina durerii. 
Dimpotrivă. Işi arăta disprețul faţă de adversar şi necazul că stăpânul 
său oprise lupta tocmai în momentul acela. 

Van Horn urcase cu totul pe punte. Îl luă în braţe, îl bătu uşor cu 
palma şi îl mângâie ca să-l liniştească. | se adresă apoi secundului: 

— Ar trebui să-ţi fie ruşine, Borckman! Ai merita să fii împuşcat sau 


decapitat! Un căţel abia înţărcat! Îţi dai seama? Te pui cu un căţel 
abia înţărcat? Foarte bine ţi-a făcut dacă te-a zgâriat pe mâini. Ai 
meritat-o. Ar fi bine să se infecteze. Coboară în cabină, nu mai vreau 
să te văd şi vino înapoi când vei judeca normal. Ai înţeles? 

In timpul acesta Jerry, supus încă instinctelor primare, de care lupta 
să se elibereze, nu se putea abţine să nu mârâie ameninţător. Pe 
măsură ce furtuna se îndepărta, se străduia să obţină echilibrul şi 
spiritul de dreptate al stăpânului său. Se gândi că Van Horn era într- 
adevăr zeul cel bun, care-l proteja de celălalt zeu mai puţin important, 
ba chiar îi comanda lui Borckman ce să facă. De fapt adversarul său 
nu se dovedise decât un laş care fugea de furia lui. 


__ CAPITOLUL IX 
ÎNTÂLNIREA CU NEGRII 


În după-amiaza aceea, Jerry stătu multe ore de pază alături de 
stăpânul său, care, din când în când, îl mângâia zicânau-i: 

— Gott-fer-dang! Crede-mă, Jerry, eşti un câine nemaipomenit! 

lar cățelul, care din toate cuvintele acelea nu-şi distingea decât 
numele, frecvent repetat, înţelegea că Van Horn îi adresa lui vorbele 
acelea calde, ca şi laudele. lar când căpitanul se apleca pentru a-i 
freca uşor urechile sau ca să-l ia în braţe, Jerry îşi simţea inima plină 
de bucurie. Există vreo plăcere mai mare decât aceea de a fi iubit de 
un zeu? lar zeul său era unul real, pe care-l puteai atinge şi care-şi 
comanda lumea în pantaloni scurţi. 

Pe la ora patru după-amiaza, după ce a privit spre soare şi a 
comparat viteza vasului Arangi cu distanţa ce-l separa de Su'u, Van 
Horn a coborât şi l-a trezit pe secund. Jerry a rămas singur pe punte. 
N-ar fi rămas prea mult dacă n-ar fi ştiut că zeii albi erau prin 
apropiere şi puteau apărea în orice moment, pentru că fiecare milă 
care-i apropia pe negri de Malaita îi făcea mai obraznici. 

Lerumie şi tovarăşii lui priveau către căţel, strâmbându-se la el, 
dovedindu-şi astfel nu doar dorinţa de răzbunare, ci şi pofta de 
mâncare. 

Vasul, împins de o briză puternică strecurată printre pânzele sale, 
se îndrepta cu viteză către pământ. Jerry, aflat lângă Van Horn, care 
dădea ordine secundului şi timonierului, observa cu atenţie oamenii 
de la bord şi mirosea aerul. Accesul la lăzile îngrămădite pe punte 
devenise liber şi negrii începuseră să le deschidă şi să le închidă. îi 
încânta în mod deosebit clinchetul de clopoțel cu care era dotată 
fiecare ladă. Clopoţelul răsuna de fiecare dată când se mişca puţin 
capacul. Negrii se comportau ca nişte copii, umblând la bagajele lor 
doar din acel motiv. 

Cincisprezece dintre băştinaşi urmau să fie debarcaţi la Su'u. Cu 
strigăte puternice şi gesticulaţii, începuseră să recunoască locurile şi 
să arate cu degetul anumite amănunte ale acelui colţ de pământ, 
singurul cunoscut de ei până în ziua când, cu trei ani în urmă, 
fuseseră vânduți ca sclavi de către părinţi, unchi sau şeful de trib. 

O trecătoare îngustă, având numai o sută de metri lărgime, 
permitea accesul într-un golf mic şi alungit. Pe coastă se zăreau 
mangustani şi alte plante tropicale. Nu se vedea însă nici un locuitor, 
nici un semn de prezenţă umană. Totuşi, Van Horn era convins că 
numeroase perechi de ochi, poate sute, erau fixate asupra lui. 


— Miroase-i, Jerry, miroase-i! îl îndemnă pe căţel. 

Jerry se zburli şi începu să latre către mangustani, printre care îi 
simţea ascunşi pe negri. 

— Dacă aş avea mirosul lui, i se confesă Van Horn secundului, aş fi 
sigur că mi-aş păstra capul pe umeri. 

Borckman era însă supărat şi, fără să-i răspundă, îşi văzu mai 
departe de treabă. Vântul sufla uşor, astfel că Arangi pătrundea încet 
în golf. Se pregătiră să arunce ancora. 

Van Horn continua să cerceteze cu mare atenţie coasta acoperită 
de tufişuri. Su'u se bucura de un prost renume. Cu cincisprezece ani 
în urmă, goeleta Belle-Hathaway, care recruta mâna de lucru pentru 
plantațiile din Queensland, fusese capturată de indigeni, care îi 
masacraseră tot echipajul. De atunci nici un vas nu mai îndrăznise a 
se aventura pe acolo, cu excepţia lui Arangi. Mulţi albi condamnau 
temeritatea lui Van Horn. 

In depărtare, munţii se ridicau la mai multe mii de picioare înălţime. 
Crestele lor dispăreau în norii duşi de vânturile alizee. Se zăreau 
coloane de fum ridicate spre cer, vestind venirea vasului. Prezenţa lui 
Arangi era cunoscută acolo, departe şi totuşi, în jungla din apropiere, 
nu se auzeau decât strigătele ascuţite ale papagalilor. 

Baleniera, cu echipajul ei de şase oameni, fu coborâtă la apă şi cei 
cincisprezece negri din Su'u se urcară în ea, alături de cutiile lor. 
Vâslaşii aveau la îndemână cinci carabine Lee-Enfield, iar la bordul lui 
Arangi un alt matelot avea în păstrare restul armelor. Borckman îşi 
pregătise puşca, fiind în orice clipă gata să o folosească. Alături de el 
stătea Van Horn, cu carabina încărcată. In spate era Tambi, care 
folosea drept cârmă o vâslă mai lungă. 

Doar şalupa era în pericol, căci, în clipele acelea, masa de canibali 
rămasă la bordul vasului era inofensivă. Aceştia erau din Somo, din 
No-ola, Langa-Langa şi Malu, de aceea le era şi lor frică să nu fie 
mâncaţi de cei din Su'u şi căutau protecţia stăpânilor lor albi. 

Pericolul pentru balenieră era cu atât mai mare cu cât nu era 
acoperită de o altă barcă. Marile vase pentru recrutări trimiteau 
întotdeauna câte două şalupe în acelaşi timp. În vreme ce una din ele 
acosta, cealaltă rămânea la mică distanţă de țărm, gata să asigure 
retragerea celor avansați în cazul unui atac prin surpriză. 

Arangi, pentru că era prea mic, nu mai avea încă o şalupă deasupra 
punţii. Aşa se făcea că Van Horn, cel mai îndrăzneţ dintre căpitanii ce 
recrutau negri, era lipsit de măsura aceea de protecţie. 

Conform ordinelor date de căpitan, spuse în şoaptă, Tambi urmărea 
o linie paralelă cu ţărmul. In locul unde se terminau mangustanii şi 
unde terenul părea că permite accesul unei poteci, Van Horn ceru 
oamenilor să se oprească din vâslit şi să cerceteze cu atenţie coasta. 

Mai mulţi palmieri şi alţi arbori cu crengi lungi se găseau acolo. 


Poteca părea intrarea într-un tunel ce se afunda în zidul dens şi verde 
al vegetației tropicale. 

Căpitanul privi foarte atent pe mal, ca să descopere un semn de 
viaţă. Işi aprinse apoi o ţigară şi îşi duse mâna la centură ca să se 
asigure că avea la el cartuşul de dinamită pe care-l ţinea ascuns de 
obicei. 

Ţigara pe care o aprinsese îi folosea, dacă era cazul, pentru a 
aprinde fitilul. Acesta era atât de scurt, încât explozia se producea 
după trei secunde. In caz de alarmă, Van Horn trebuia să dea dovadă 
de precizie şi sânge rece. Trebuia ca, în cele trei secunde, să arunce 
dinamita acolo de unde venea pericolul. Nu se gândea totuşi că va fi 
cazul să folosească aşa ceva şi ţinea cartuşul la el doar ca o măsură 
de prevedere. 

Trecură cinci minute. Liniştea era adâncă. Jerry mirosea pe la 
picioarele lui Van Horn, ca pentru a-l asigura că se afla acolo. Deodată 
se ridică pe două picioare pe sabordul şalupei şi începu să adulmece 
puternic, scoțând mârâituri neliniştite. 

— Da, da, Jerry, sunt acolo! îi zise stăpânul său. 

Căţelul, privind atent cu ochii săi vioi, mişcând din coadă şi din 
urechi, ţinea boticul spre țărm, căutând să pătrundă misterul junglei 
prin percepţia mirosului adus de vânturile tropicale. 

— Hei, voi, de-acolo! strigă deodată Van Horn. Arătaţi-vă chipurile! 

Intr-o clipă scena se schimbă şi apărură o sută de sălbatici viguroşi. 
Veneau din toate părţile, invadând tufişurile de pe țărm. Unii dintre ei 
erau înarmaţi cu carabine Snider şi cu pistoale vechi, alţii aveau arcuri 
şi săgeți, alţii sulițe lungi, măciuci sau tomahawkuri. 

După un moment, dintre ei se desprinse unul care înaintă în zona 
însorită din afara junglei, unde apa spală pământul. Era gol puşcă, 
purtând numai nişte ornamente. O pană albă era prinsă în părul său 
uleios şi strălucitor. Un belciug de care era prinsă o cochilie 
pietrificată şi lustruită bine îi era agăţat de nas, ascunzându-i o parte 
din faţă. La gât îi atârna un colier format din colţi de mistreţ înşiraţi pe 
un cordon din fibră de cocos. O jartieră din cochilii albe de melci îi 
cuprindea unul dintre picioare. O minunată floare desfăcută îi orna 
cochet o ureche, iar în gaura din cealaltă purta o coadă de porc vânat 
de curând şi care încă sângera. i 

Şeful acela din Melanezia înaintă, cu o puşcă în mână. lşi puse 
arma pe umăr şi o îndreptă către Van Horn. Acesta nu aşteptă mult. 
işi luă repede carabina şi îl ţinti pe adversar. Amândoi rămaseră 
astfel, nemişcaţi, pregătiţi să-l ucidă pe celălalt. Distanţa mică dintre 
ei reprezenta două milenii de civilizaţie. 

Era greu pentru un om ca să uite educaţia primită. Dar o minciună, 
o palmă sau un acces de gelozie sunt capabile să-l transforme imediat 
pe filosoful secolului douăzeci în sălbaticul care măcelăreşte cu furie, 


strângând din dinţi. 

Aşa se întâmpla cu Van Horn, cu diferenţa că aparţinea în acelaşi 
timp celor două epoci. Era deci şi modern şi primitiv, capabil să se 
lupte cu pumnii şi să muşte cu dinţii, dar hotărât să se stăpânească 
un timp mai îndelungat pentru a studia psihologia indigenului din faţa 
sa. 

Tăcerea fu lungă. Chiar şi Jerry, fără să-şi dea seama de ce, încetă 
să mai mârâie. O sută de canibali, colecționari de capete, în liziera 
junglei, cincisprezece băştinaşi care reveneau la Su'u, şapte marinari 
negri şi un alb, cu ţigara în gură, puşca în mână, câinele lângă el, 
observau în cea mai adâncă linişte ceea ce urma să se întâmple. 

Unul dintre „întorşi” făcu semn de pace ridicând mâna cu palma 
către țărm, apoi începu să piuie în dialectul necunoscut folosit pe 
insula aceea. Van Horn ascultă. 

Şeful canibalilor cobori ţeava armei şi toţi respirară uşuraţi. 

— Eu băiat bun! le strigă el cu o voce piţigăiată. 

— Sunteţi prea mulţi băieţi buni acolo! îi răspunse Van Horn, 
coborând carabina, la rândul său. 

Făcu semn oamenilor săi să vireze. Continua să fumeze nepăsător, 
de parcă nu viaţa lui fusese în joc cu o clipă înainte. 

— Pe cuvântul meu, zise el iar, de ce aţi venit cu puşti? Eu nu vă 
Kkaii-kaii pe voi. Voi nu-i kaii-kaii pe băieţii din Su'u aduşi de mine. 
Băieţii din Su'u sunt fraţii voştri. l-am luat înainte, cu trei musoane 
înainte. Au terminat, i-am adus. M-am ţinut de cuvânt! 

In acest timp, şalupa cotise şi Van Horn se răsuci, aşa încât să-l 
aibă mereu în faţa ochilor pe interlocutorul său. La un alt semnal al 
căpitanului, vâslaşii, cu spatele către mare, traseră pe uscat baleniera 
chiar în dreptul potecii. Fiecare luă vâsla în mână, ca să fie gata să 
pornească imediat în larg în caz de atac. Puştile ascunse sub pânze 
erau pregătite de luptă şi se aflau chiar lângă ei. 

— li primiţi pe cei care s-au întors? îl întrebă Van Horn pe cel din 
faţa sa, care-i răspunse printr-un gest afirmativ constând, în insulele 
Solomon, într-o mişcare a capului de jos în sus, într-un fel anume. 

— Nu-i kakii-kakii pe băieţii întorşi? 

— Nu, îi zise celălalt. Foarte bine pentru cei din Su'u. Dacă nu-s din 
Su'u necaz mare. Ishikola, marele şef, zis mie vorbit vouă. El spus 
oameni răi venit aici. Marele stăpân alb nu venit aici. Marele stăpân 
alb rămas la barcă. 

Van Horn făcu un semn din mână, ca să arate că nu acorda 
importanţă acelei interdicții, dar înţelese că de data aceea nu mai 
putea face recrutări. 

Negrii fură coborâţi pe rând, ridicându-se în picioare unul câte unul, 
luându-şi fiecare lada şi sărind pe pământ, în vreme ce ceilalţi stăteau 
jos. Era o tactică specifică insulelor Solomon, unde grupurile de 


canibali în mişcare se dovedeau foarte periculoase. 

Căpitanul, continuând să-şi fumeze ţigara impunător, nepăsător, 
nu-l scăpa din ochi pe nici un negru ce debarca. Unul câte unul, 
aceştia dispăreau prin tunelul de verdeață. După ce cobori ultimul, 
căpitanul dădu ordin să se întoarcă la vas. 

— Nu avem ce face de data asta, îi spuse el secundului. Mâine 
dimineaţă ridicăm ancora. 

Crepusculul scurt de la tropice lua sfârşit. Stelele străluceau pe 
firmament. Nici un suflu de aer nu mişca suprafaţa apei şi căldura 
umedă făcea să apară picăturile de sudoare pe feţe şi pe trupuri. 
Mâncară fără poftă supa servită la bord, ştergându-şi din când în când 
transpiraţia de pe frunţi. 

— Cum poate veni un om civilizat în insulele Solomon? întrebă 
secundul. Ce văgăună murdară! 

— Sau cum poate rămâne aici? întrebă căpitanul. 

— Sunt prea dărâmat din pricina febrei, murmură secundul. Cred că 
aş muri dacă m-aş duce pe insulă. Amintiţi-vă, am încercat lucrul 
acesta acum doi ani. Frigul aduce febra. Am ajuns la Sidney întins pe 
o targă, m-au dus la spital cu o ambulanţă. Mi-era din ce în ce mai 
rău. Doctorii mi-au spus că nu aveau altceva de făcut decât să mă 
trimită înapoi în locul de unde luasem febra. Doar aşa mai puteam trăi 
o vreme, căci la Sidney nu mai aveam şanse. M-am dus cu o altă 
ambulanţă. Este tot ceea ce am văzut din Australia în timpul vacanței 
mele. Nu ţin să mai poposesc pe insulele Solomon. Acolo e infernul. Și 
totuşi... 

Puse vreo treizeci de boabe de chinină într-o hârtie de ţigară, privi 
o clipă pacheţelul, apoi îl înghiţi. Gestul lui îi aminti lui Van Horn că şi 
el trebuia să facă la fel. 

— Ar fi mai bine să întindem o pânză de protecţie, sugeră el. 

Borckman întinse o pânză subţire, ca o perdea ce proteja o parte a 
lui Arangi de amenințările şi proiectilele negrilor. 

Van Horn îl trimise pe Tambi să aducă fonograful cu cele douăzeci 
de discuri ale sale. Intre două melodii, căpitanul se gândi la negresă şi 
ceru să-i fie adusă din colţul întunecos unde se ascundea, în 
infirmerie. 

Ea veni tremurând, cu credinţa că îi sunase ceasul. Mută, îl privea 
cu ochii holbaţi de spaimă pe marele stăpân alb şi tremură până când 
el începu să-i vorbească. Fonograful nu însemna nimic pentru ea. Nu 
cunoştea decât frica, frica faţă de îngrozitorul alb care, desigur, se 
hotărâse să o mănânce. 

Jerry se desprinse de sub mâna stăpânului său, ca să se ducă să o 
miroasă. Işi făcea datoria astfel. Se convinse, după miros, că era într- 
adevăr ea. Se întoarse la căpitan, care continuă să-l mângâie cu mâna 
lui liberă, în timp ce, cu cealaltă, ţinea ţigara. 


Căldura umedă devenea mai apăsătoare. Aerul, mirosind a 
putregai, provenea din mlaştinile ascunse de mangustani. 

Datorită muzicii zgomotoase, Borckman îşi reaminti de porturile şi 
de oraşele lumii vechi. Culcat pe spate, pe duşumeaua încinsă, bătea 
furios cu picioarele în lemn şi înjura. Dar Van Horn, mângâindu-l pe 
Jerry, continua liniştit să fumeze, aprinzându-şi ţigară de la ţigară. 

Se ridică brusc în picioare auzind un zgomot de vâslă ce nu fusese 
perceput de nimeni din cei din jur. De fapt, un mărâit uşor al lui Jerry 
şi faptul că-şi zburlise părul îl făcuseră atent. Scoţând de la centură 
dinamita şi asigurându-se că ţigara îi era aprinsă, se ridică repede. 

— Cine-i acolo? strigă în noapte. 

— Eu, Ishikola, îi răspunse un glas spart. 

Inainte de a mai zice ceva, Van Horn îşi scoase pe jumătate pistolul 
automat şi se încredinţă că-l putea folosi în orice moment. 

— Câţi oameni ai cu tine? 

— Zece. 

— Poţi veni. 

Fără a-şi întoarce capul în direcţia celui căruia îi dădea ordinul, cu 
mâna dreaptă apăsând, ca din întâmplare, pe trăgaciul pistolului, Van 
Horn zise: 

— Tambi, caută o lanternă. Nu pe aici, în spate, pe lângă catargul 
velei foc. Fii foarte atent! 

Tambi făcu întocmai şi lăsă lanterna la douăzeci de picioare 
distanţă de locul unde se găsea căpitanul. In felul acela, Van Horn 
avea un uşor avantaj faţă de oamenii din luntre, căci lampa electrică îi 
lumina din plin pe noii veniţi şi îl lăsa pe comandant în semiîntuneric. 

— Veniţi, veniţi! insistă el când oamenii din luntre nu mai ştiau ce 
să facă. 

Se auzi un zgomot de vâsle, apoi se văzu cum apare în zona 
luminoasă partea din faţă a unei bărci de război. Era asemănătoare ca 
formă unei gondole şi împodobită cu bucăţi de sidef strălucitor. 

Apoi toată luntrea pătrunse în zona luminoasă, iar cei de pe vas 
văzură ochii lucitori şi trupurile negre ale vâslaşilor ce stăteau 
îngenunchiaţi. Ishikola ţinea între gingiile sale fără dinţi o pipă scurtă 
din lut, fără tutun. Nu lipsea nici negrul împodobit cu pană albă şi 
coadă de porc cu care Van Horn vorbise mai devreme. 

Mai puţin de zece negri erau suficienţi ca să iei cu asalt un vas de 
recrutare ce nu avea decât doi albi la bord. De aceea mâna dreaptă a 
lui Van Horn nu se ridica de pe trăgaciul pistolului, în timp ce stânga îi 
ducea ţigara la gură, pentru a-i asigura în acest fel arderea 
neîntreruptă. 

— Hola! Ishikola, şmecher bătrân! strigă el în semn de salut către 
şef, în timp ce însoțitorii acestuia îl urcau la bord. 

Ishikola ridică privirea în direcţia luminii. Un zâmbet făcu să-i 


strălucească ochiul drept, singurul care-i rămăsese, celălalt fiind scos 
de o săgeată în cursul unei înfruntări prin junglă. 

— Tu de mult nu mai oprit aşa, îi zise lui Van Horn. 

— Acum e noapte, obiectă căpitanul, apoi adăugă, ca o concesie 
făcută regulii că, nimeni nu avea să urce pe vas după căderea nopţii: 

— Tu poţi veni. Restul să rămână în luntre. 

Căpitanul îl ajută pe bătrân să urce pe punte, dând la o parte firele 
de protecţie. Ishikola era un sălbatic bătrân cu un aspect dezgustător. 
Unul dintre obiceiurile sale era ca apa să nu-l atingă niciodată. El, care 
trăia în apropierea oceanului, într-o zonă cu numeroase averse 
tropicale, fugea de orice contact cu apa. Nu acelaşi lucru îl făceau 
ceilalţi oameni din tribul său. interdicţia lui faţă de apă fusese 
transformată în tabu de către vrăjitorii lor, care formulaseră 
asemenea restricţii pentru fiecare om. Astfel, unul nu avea voie să 
mănânce rechin, altul carne de ţestoasă sau să atingă resturi de 
crocodil. 

Ishikola, care nu trebuia să se atingă de apă, era acoperit de 
mizeriile strânse de atâţia ani. Pielea lui, ridată foarte tare, se crăpase 
în multe locuri, părând a fi atinsă de lepră. O rană veche la picior îl 
făcea să şchiopăteze. Unicul său ochi strălucea cu şiretenie şi Van 
Horn nu uita că sălbaticul vedea la fel de bine ca el cu doi. 

Olandezul dădu mâna cu el semn de onoare pentru şefi şi îi făcu 
semn să ia loc lângă negresa înspăimântată care începu să tremure 
amintindu-şi cu groază că lshikola, dornic să o mănânce la cină, 
oferise pentru ea doi barili de suc din nucă de cocos. 

jerry crezu că era datoria lui să-l miroasă pe bătrânul sălbatic 
pentru a-l recunoaşte astfel altădată. Apoi începu să mârâie 
ameninţător, iar stăpânul său îl încurajă în acest sens printr-o privire 
aruncată repede. A 

— Pe cuvântul meu, bun câine kaii-kaii, zise bătrânul şef. iți dau o 
mână de cochilii pentru el. 

Era o ofertă generoasă pentru un câine obişnuit, ce reprezenta în 
Anglia, cam o jumătate de liră sterlină, în America peste doi dolari şi, 
dacă s-ar fi luat porcul viu ca unitate monetară, aşa cum se obişnuia 
prin locurile acelea, însemna o jumătate de animal gras de dimensiuni 
respectabile. 

— Dublu, îi răspunse Van Horn. Nu accept mai puţin. 

În adâncul inimii sale, căpitanul ştia că nici pentru o sută de mâini 
de cochilii oferite de negru nu l-ar fi cedat de Jerry. Ceruse însă mai 
mult pentru a nu se afla cât de preţios era cu adevărat, pentru el, 
urmaşul lui Terrence şi al lui Biddy. 

Ishikola remarcă apoi că negresa slăbise mult şi de aceea nu mai 
dădu pe ea decât douăzeci de şiraguri cu nuci de cocos. 

Cei doi începură să discute diverse alte lucruri, unul glumind cu 


superioritatea intelectuală şi a cunoştinţelor omului alb, altul luptând 
cu diplomaţia şi instinctul specifice primitivului. Ishikola nu era prost. 
Domnea peste zece mile pătrate de junglă limitate de apele mării şi 
de teritoriile triburilor vecine, cu care ai săi se luptau de când existau 
oameni pe Su'u. 

Dintotdeauna se tăiaseră capetele şi trupurile fuseseră mâncate de 
către un trib sau altul, după cum învingeau în bătălii. Ishikola căuta să 
afle situaţia generală din insulele Solomon şi Van Horn era singurul în 
măsură să-l informeze. 

— Pe cuvântul meu, concluzionă căpitanul, sunteţi tare răi. Tăiaţi 
prea multe capete. Kaii-kaii prea mult porc-lung. 

Ultima expresie voia să însemne trupul omenesc fiert întreg. 

— Nu veţi mai face mult timp asta. 

— De ce? întrebă Ishikola. 

— Pe cuvântul meu, zise iar căpitanul, vine spre voi un vas mare de 
război. 

— Ce nume are marele vas de război din insulele Solomon? îl 
întrebă Ishikola. 

— Marele vas se numeşte Cambrien, îi apuse Van Horn, care ştia 
foarte bine că de doi ani nici un crucişător englez nu frecventase 
apele din jurul insulelor Solomon. 

Conversaţia, deseori glumeaţă, continuă pe diferite teme. Fu 
întreruptă de un strigăt scos de Tambi care, cu lanterna în mână, 
luminând dincolo de bord, făcuse o descoperire deosebită: 

— Şefule! In luntre au puşti! exclamă el. 

Dintr-un salt, Van Horn ajunse la sabord şi privi în barcă printre 
firele de protecţie. In ciuda piciorului său mutilat, Ishikola îl urmă 
imediat. 

— De ce aveţi puşti acolo, în barcă? întrebă indignat Van Horn. 

Negrul cu care vorbise prima oară şi care se afla în luntre, cel 
împodobit cu pană albă şi belciug în nas, ridică ochii către ei, 
indiferent, încercând să acopere cu piciorul puştile ieşite de sub 
frunze, dar nu reuşi decât să le expună şi mai mult vederii. 

Se aplecă să pună frunzele cu mâna, dar se ridică imediat când Van 
Horn îi strigă: 

— In picioare! la mâna de acolo! 

Căpitanul se întoarse către bătrânul Ishikola, foarte furios pentru 
atentatul acela împotriva lor. 

— De ce ai venit cu arme în barcă? îl întrebă. 

Bătrânul şef îşi roti unicul ochi, încercând să facă pe prostul şi să 
pară nevinovat. 

— Pe cuvântul meu! M-am supărat tare, continuă Van Horn. 
Ishikola, eşti rău, ai oameni ticăloşi. Pleacă naibii cu ei de aici! 

Tâlharul bătrân o întinse de pe vas mai repede decât urcase. Fără 


nici un ajutor, se furişă printre firele de protecţie şi sări în luntre, unde 
ateriză foarte bine pe piciorul valid. Se zbătu în aer ca să ceară iertare 
şi să-şi demonstreze nevinovăția. Van Horn, ca să nu lase să-i scape 
un zâmbet, îşi întoarse capul, dar izbucni în râs când bătrânul pungaş, 
arătând către pipa lui goală, îl imploră: 

— lmi dai cinci pachete de tutun? 

In vreme ce Borckman cobori să caute tutun, Van Horn îi ţinu o 
predică lui Ishikola asupra cuvântului dat şi promisiunilor sincere. Apoi 
se aplecă peste firele de protecţie şi îi întinse cele cinci pachete. 

— Pe cuvântul meu, Ishikola, într-o bună zi o să termin cu voi. Nu te 
porţi bine pe coastă, o să rămâi în pădure. 

Când bătrânul încercă să spună ceva, îi tăie vorba strigându-i: 

— Pe cuvântul meu, prea v-aţi băut joc de mine! 

Luntrea nu se grăbea să plece. Călcâiul negrului cu care conversase 
căpitanul prima oară se mişca pe deasupra frunzelor ca să simtă 
carabinele Snider, iar şeful nu se hotăra să se îndepărteze de Arangi. 

— Plecaţi odată! strigă brusc Van Horn. 

Fără să mai aştepte ordin de la altcineva, mânaţi de instinct, 
vâslaşii negri începură să tragă la rame. După câteva sforţări scoaseră 
luntrea din zona luminoasă. La fel de repede, Van Horn se îndepărtă 
de poziţia pe care o ocupase pe punte cam la zece metri, ca să nu fie 
atins de vreun glonţ. Se lăsă jos şi ascultă zgomotul apei agitate de 
rame, Incet-încet, acesta se pierdea în depărtare. 

— Foarte bine, Tambi, glăsui el liniştit. Dă-le puţină muzică pentru 
ca să meargă mai repede. 

Şi, în timp ce acul alerga pe suprafaţa discului în ritmul unei melodii 
cunoscute, căpitanul, cu coatele pe punte, îşi fuma ţigara şi îl 
strângea pe Jerry cu o mână. 

In timp ce fuma, contempla stelele ce se acopereau cu nori de 
ploaie. Aşteptând clipa când urma să-l trimită jos pe Tambi ca să pună 
la loc fonograful şi discurile, o remarcă pe negresă, care îl privea 
îngrozită. Făcu un semn din cap, apoi unul din mână şi ea se 
îndepărtă, aruncându-i din când în când o privire. Era convinsă că 
stăpânul acela îngrozitor avea să o mănânce într-o bună zi. După ce 
se retrase până la tambuchi, începu să se târască pe scări, ca un 
vierme uriaş. In acest timp, Van Horn se întristă pentru că nu putea, în 
ciuda civilizaţiei care-i separa, să o facă să înţeleagă bunăvoința şi 
mila lui. 

După ce-l trimise pe Tambi să ducă preţiosul fonograf, căpitanul 
mai rămase o vreme pe punte, sub ploaia fină şi pătrunzătoare care-l 
răcorea. 

Aversa nu dură mai mult de cinci minute, apoi stelele reapărură pe 
bolta cerească. O ceaţă umedă se ridică deasupra punţii, adăugându- 
şi jilăveala la emanaţiile mlaştinii, iar căldura sufocantă redeveni 


stăpână. 

Van Horn nu se mai chinui să caute o cuvertură ca să se acopere de 
umezeala aceea bolnăvicioasă. |n afara unui acces de febră, 
sănătatea îi permitea să neglijeze măsurile acelea de precauţie 
indicate la tropice. 

— Eşti primul de serviciu, îi zise lui Borckman. Voi ridica ancora 
mâine, înainte să te trezesc. 

Îşi puse capul pe braţul drept, folosindu-l pe cel stâng ca să-l 
strângă pe Jerry la piept şi adormi de îndată. 

Aceea era existenţa pe care oamenii albi o duceau zilnic pe insulele 
Solomon. Albii şi indigenii se certau şi făceau negoţ. Europenii luptau 
să-şi păstreze capetele pe umeri, negrii dimpotrivă, încercau, prin 
şiretenie, să le facă să cadă. 

Jerry, care nu cunoscuse decât laguna din Meringe, constata că în 
lumile acelea noi, cum ar fi Arangi şi insula Malaita, lucrurile stăteau 
cam la fel şi că acele două rase duşmane duceau o luptă continuă 
între ele. 


CAPITOLUL X 
REGELE NEGRU 


Dimineaţa, în zori, Arangi începea să-şi ridice pânzele. Velele sale 
atârnau în atmosfera grea, în vreme ce echipajul vâslea cu vigoare în 
balenieră ca să conducă vasul remorcat prin trecerea îngustă. La un 
moment dat, Arangi, împins de un curent acvatic, fu cât pe ce să dea 
de un recif de corali şi negrii, neînţelegând exact ce se întâmpla, se 
strânseră cu teamă unii în alţii, ca o turmă de oi la ivirea lupului. 

Van Horn se putea lipsi de a stimula zelul vâslaşilor, căci echipajul 
făcea eforturi disperate ştiind ce soartă îi aştepta dacă nava păţea 
ceva. Teama lor întemeiată era de aceeaşi natură cu a negresei de la 
bord. Nu o dată, în trecut, oamenii din Langa-Langa sau din Somo au 
constituit elementele de bază pentru ospăţul celor din Suu. E 
adevărat că, în alte ocazii, cei din Su'u i-au hrănit cu trupurile lor şi i- 
au săturat pe cei din Langa-Langa ori Somo. 

— Pe cuvântul meu, îi zise timonierul Tambi lui Van Horn după ce 
trecură momentele dificile şi vasul naviga iar liber, fratele tatălui meu 
a venit de mult aici într-o barcă mare. Toţi au fost omorâţi la Su'u. Şi 
fratele tatălui meu kaii-kaii de cei din Su'u. 

Van Horn îşi reaminti de Belle-Hathaway, care fusese atacată şi 
arsă cu cincisprezece ani mai devreme. Tot echipajul fusese masacrat. 
De fapt, la începutul secolului XX, insulele Solomon erau încă 
sălbatice, iar din arhipelag, Malaita era cea mai periculoasă. 

Privi înălțimile insulei până la muntele Kolorat, al cărui vârf verde şi 
acoperit de tufişuri se ridica la patru mii de picioare deasupra mării, 
fiind folosit ca reper pentru navigatori. Din loc în loc se zăreau 
coloanele subţiri de fum. 

— Pe cuvântul meu, rânji Tambi, mulţi privesc la noi din tufişuri. 

Van Horn zâmbi. Ştia că, datorită mijloacelor seculare de 
comunicare prin fum, vestea sosirii lor era anunţată din sat în sat, din 
trib în trib. Apariţia unui recrutor de mână de lucru nu putea să le 
scape sălbaticilor. 

In cursul dimineţii, Arangi, împins de un vânt proaspăt ce se pornise 
o dată cu răsăritul soarelui, se îndrepta către nord, semnalat în 
continuu de coloanele de fum. La prânz, vasul pătrunse printr-o 
trecătoare ce separa două insule acoperite de vegetaţie. 

Van Horn, însoţit de Jerry, stătea în partea din faţă a navei şi nu 
înceta să supravegheze drumul ei dificil. Ici şi colo, bancuri de corali 
scufundaţi în adâncimile apelor îşi schimbau culoarea pe măsură ce se 
apropiau de Arangi. 


După ce vasul a pătruns prin trecătoare, oamenii de pe insulă, de la 
cei care locuiau pe plajă până la cei ascunşi în junglă, ştiau că 
recrutorul de mână de lucru se îndrepta către Langa-Langa. 

Când laguna, formată dintr-un lanţ de insulițe aflate la o anumită 
distanţă de coastă, se lărgi, Jerry începu să simtă mirosurile emanate 
de sate. 

Nenumărate luntre, unele având şi pânze, brăzdau apele liniştite. 
Jerry îi lătra pe cei care se apropiau prea mult, zburlindu-se şi 
făcându-se că-l apără cu ferocitate pe zeul alb de lângă el. Intre timp, 
îl atingea pe stăpânul său, pe piciorul bronzat, cu botul lui umed şi 
rece. 

Odată pătruns în lagună, Arangi parcurse rapid o jumătate de milă, 
apoi aruncă ancora la o adâncime de cincizeci de picioare. Apa era 
atât de limpede, încât pe fundul ei se vedeau toate asperităţile 
bancurilor de corali. Nici nu era necesară utilizarea balenierei. Bărcile, 
cu sutele, îi aşteptau pe cei întorşi de pe plantaţii de o parte şi de alta 
a vasului. Fiecare negru care debarca, împreună cu lada şi clopoţelul 
său, era salutat prin aclamații furtunoase de către părinţi şi prieteni. 

Van Horn nu permise nimănui să urce la bord. Melanezienii sunt 
rapizi în atac, dar şi în retragere. Doi negri din echipaj mânuiau 
carabine Lee-Enfield. Borckman, cu jumătate dintre oameni, executa 
manevrele necesare. 

Căpitanul, cu Jerry după el, se postă astfel că era imposibil să 
treacă cineva prin spatele său şi supraveghea plecarea „întorşilor” din 
Langa-Langa, fără să piardă din ochi cealaltă jumătate a oamenilor din 
echipaj care păzeau puntea în dreptul firelor de protecţie. Indigenii din 
Somo stăteau jos, fiecare pe lada lui, de teamă ca nu cumva vreunul 
din Langa-Langa să le fure preţiosul bagaj. 

Timp de o oră, negrii invadară plaja. Nu mai rămaseră apoi decât 
câteva luntre. Intr-una din acestea, Van Horn îl recunoscu pe Nau-hau, 
marele şef din Langa-Langa. Nau-hau era tânăr şi, contrar celor mai 
mulţi melanezieni, avea un aspect deosebit de plăcut. Ba chiar era 
frumos. 

— Hei! Rege din Babilon! 

Aşa îl salută Van Horn, care-i zicea astfel din pricina profilului său 
semitic. 

Nau-hau era complet gol. Nu se jena deloc. Singurul lucru purtat de 
el era o curea pe şolduri, de care-şi prinsese un cuţit cu lama de zece 
degete. O farfurie din porțelan alb, suspendată printr-o coardă din 
fibră de cocotier de gât îi acoperea o parte din piept. Era o comoară 
inestimabilă, fiindcă în toată istoria cunoscută de locuitorii Malaitei, 
nici unul nu se putuse lăuda cu o farfurie întreagă din porțelan. 

Felul în care era împodobit nu-l făcea ridicol. Avea sânge de rege. 
Tatăl său fusese rege înaintea sa, iar el era mai mare stăpânitor decât 


tatăl său. Viaţa şi moartea supuşilor săi depindeau de voinţa lui. 

Pentru că tatăl său, care abdicase cu un an înainte şi-a permis să se 
amestece în treburile conduse de Nau-hau, acesta a chemat doi negri 
şi le-a poruncit să-l spânzure pe tatăl său, lucru care s-a înfăptuit pe 
loc. 

Altă dată soţia sa preferată, mama primului său născut, a violat, din 
neatenţie, unul dintre tabu-urile regale. Evident, a ucis-o şi a mâncat- 
o singur toată, nepermiţând nimănui să se apropie de acel ospăț 
regal. 

Era deci maiestuos din naştere şi prin educaţie. Conştient de acest 
lucru, era la fel de necruţător ca omul care dispune de întreaga forţă a 
civilizaţiei. Nu doar trupul său, ce emana atâta putere, statura lui 
mândră îţi impuneau dimensiunile sale regale, ci şi privirea 
cutezătoare, dispreţuitoare, ce strălucea sub genele sale lungi. 

Se considera mai îndrăzneţ decât comandantul lui Arangi, căci ştia 
că acesta se juca folosind dinamita. O experienţă amară îl învățase că 
albii erau făcuţi din dinamită. Era foarte tânăr şi se afla într-o barcă 
din cele care atacau un vas mai mic decât Arangi. N-a uitat niciodată 
evenimentele ce s-au petrecut atunci. Din cei trei albi care se aflau la 
bord, a văzut cu ochii lui cum doi au fost decapitaţi chiar pe punte. Cel 
rămas, zbătându-se, a reuşit să fugă şi a coborât repede în adâncul 
vasului printr-o deschizătură. 

După o clipă, vasul, cu toate bogăţiile lui, sărea în aer, desfăcându- 
se în mii de bucăţi, odată cu o mulţime de luntre din jur. Lucrul 
misterios care produsese nenorocirea aceea era dinamita. El, care 
fusese aruncat la mare distanţă şi a rămas neatins printr-un mare 
noroc, a ghicit că oamenii albi erau făcuţi chiar din substanţă aceea 
miraculoasă pe care o foloseau ca să distrugă bancurile de peşti sau, 
când erau încercuiți, fără şanse de a scăpa, să arunce în aer vasele 
care-i aduceau din ţări necunoscute. 

In ciuda faptului că era convins că Van Horn era făcut din substanţa 
aceea de temut, înaintă cu îndrăzneală către el, făcând faţă 
pericolului cu toată aroganţa sa. 

— Pe cuvântul meu, începu el, de ce i-ai ţinut pe oamenii mei mai 
mult la tine? 

Reproşul era justificat, fiindcă negrii aduşi de Van Horn lipsiseră trei 
ani şi jumătate în loc de trei. 

— Mă supăr dacă-mi vorbeşti aşa! răspunse brusc olandezul. 

_ Apoi îşi băgă mâinile într-o ladă, de unde scoase pachete de tutun. 
li zise: 

— Mai bine fumează asta şi vorbeşte frumos. 

Dar Nau-hau refuză darul, deşi îl dorea. 

— Nu-mi trebuie, am destul, minţi el. De ce nu a venit unul din 
oamenii mei? 


Van Horn scoase din buzunar un carneţel şi, în vreme ce-i descifra 
paginile, Nau-hau îl suportă pe omul acela alb ca să-şi aducă aminte 
după semnele zgâriate pe foi. 

— Sati, citi olandezul, punând degetul în locul unde scria numele şi 
uitându-se, alternativ, când la carnet, când la şeful sălbatic care, 
stând în picioare în faţa căpitanului, pândea momentul să i se furişeze 
în spate ca să-l înjunghie cu pumnalul la baza gâtului, aşa cum 
obişnuia. 

— Sati, ultimul muson, bolnav, burta, foarte rău, a sfârşit aşa, citi 
Van Horn, ceea ce însemna că respectivul murise de dezinterie în 4 
iulie 1901. 

— Muncit mult Sati, preciză Nau-hau. Câţi bani? 

Căpitanul calculă în gând. 

— Pentru el de şase ori zece livre şi două livre - ceea ce însemna 
şaizeci şi două de livre - în monede de aur. Eu plătit în avans la tatăl 
lui o dată zece livre şi cinci livre. Rămân încă de patru ori zece livre şi 
şapte livre. 

— De ce ţii la tine de patru ori zece livre şi şapte livre? îl întrebă 
Nau-hau, spunând suma, fabuloasă pentru el, fără a-şi da seama de 
valoarea ei adevărată. 

Van Horn ridică mâna. 

— Nu te grăbi, Nau-hau. El, Sati şi-a cumpărat ladă pe plantație, de 
două ori zece livre şi o livră. Rămân pentru Sati de două ori zece lire şi 
şase lire. 

— De ce ţii la tine de două ori zece lire şi şase lire? îl întrebă Nau- 
hau. 

— Aşa! îi răspunse Van Horn. 

— Dă-mi mie de două ori zece lire şi şase lire. 

— Nu-ţi dau nimic! ripostă olandezul. 

Strălucirea din ochii lui îi aminti şefului de misterioasa dinamită din 
care erau făcute trupurile albilor şi de ziua sângeroasă când 
participase pentru prima oară la o explozie şi fusese aruncat cât colo. 

— Cine e bătrânul din barca ta? întrebă Van Horn, arătându-l cu 
degetul pe moşul de lângă ei. Tatăl lui Sati? 

— El tatăl lui Sati, confirmă Nau-hau. i 

Căpitanul îi făcu semn bătrânului să urce la bord. Il însărcină pe 
Borckman să supravegheze puntea şi pe Nau-hau cât timp el cobori să 
caute banii în cufărul său. Când se întoarse nu-l mai băgă în seamă pe 
şef şi i se adresă direct bătrânului: 

— Cum te cheamă? 

— Nino, îi răspunse acesta tulburat. Sati al meu... Fiul meu... Van 
Horn se uită la Nau-hau ca să fie sigur că aşa era. Acesta îi făcu un 
semn afirmativ din cap, aşa cum se obişnuia pe insulele Solomon şi 
care consta în a-şi da capul pe spate. Abia apoi căpitanul numără 


banii în mâna tatălui lui Sati. 

Imediat după, Nau-hau întinse şi el mâna, iar bătrânul îi dădu banii. 
Şeful opri pentru el douăzeci de monede din aur şi dădu înapoi şase. 

Lucrul acela nu-l privea pe Van Horn. Işi făcuse datoria şi plătise 
cinstit. Tirania unui şef faţă de supuşii lui era ceva în care nu se putea 
amesteca. 

Cei doi stăpâni, alb şi negru, erau mulţumiţi. Primul dăduse banii ce 
se cuveneau, al doilea, prin dreptul său regal, îl jefuise pe bătrân de 
drepturile obţinute prin munca fiului său, chiar sub ochii olandezului. 

Nau-hau era maiestuos. Refuzase tutunul oferit, dar cumpără de la 
căpitan o ladă întreagă pe care plăti cinci lire şi ţinu să o deschidă 
imediat ca să-şi umple pipa. 

— Mulţi oameni buni la Langa-Langa? întrebă Van Horn politicos, 
pentru a continua discuţia. 

Regele din Babilon se mulţumi să zâmbească, dar nu-i răspunse. 

— Cred că o să mă plimb pe pământ, îi zise căpitanul sfidător. 

— Poate nu e bine pentru tine, ripostă Nau-hau. Poate mulţi oameni 
răi kaii-kaii pe tine. 

La vorbele acelea, Van Horn, fără să-şi dea seama, simţi cum îl trec 
fiorii, adică trăi o senzaţie la care Jerry se zburleşte. 

— Hei, Borckman, strigă el, coborâţi baleniera! 

Când şalupa plutea lângă vas, căpitanul cobori primul, afirmându-şi 
astfel superioritatea, apoi îl invită pe Nau-hau să-l urmeze. 

— Pe cuvântul meu, rege din Babilon, murmură el la urechea 
şefului, în timp ce vâslaşii începeau să tragă la rame, dacă-mi face 
vreun rău cineva, eu te trimit mai întâi pe tine la naiba şi apoi şi pe cei 
din Langa-Langa. Tot timpul stai lângă mine. Să nu te îndepărtezi 
deloc! 

Van Horn, urmat de terierul său irlandez, se plimbă pe insulă alături 
de furiosul rege negru pe care îl ţinea la respect doar dinamita din 
care erau făcuţi oamenii albi. Se plimbară în mijlocul a trei mii de 
canibali, în timp ce secundul, lăsat să-şi facă de cap cu băutura, 
stătea la bordul vasului, la mică distanţă de țărm, iar baleniera, cu o 
parte din oamenii din echipaj, cu vâslele în mâini, era gata oricând să 
pornească în larg, de îndată ce Van Horn ar fi venit alergând. Nu-l 
iubeau deloc pe căpitan şi nu-i luau capul decât din cauza fricii. 

Olandezul nu avusese de gând să coboare pe țărm şi dacă o făcuse 
ca răspuns la provocarea regelui, acest lucru se datora împrejurărilor 
care-l forţaseră. Rătăci pe acolo un ceas, fără să-şi ia vreo clipă mâna 
de pe trăgaciul pistolului de la şold sau să-l piardă din vedere pe Nau- 
hau. Acesta mergea alături de el. j 

Regele fierbea de furie, dar nu se exterioriza. In orice clipă putea 
însă răbufni. Astfel, Van Horn văzu ceea ce nu văzuse până atunci nici 
un alb, fiindcă Langa-Langa, ca şi insuliţele vecine, pe cât erau de 


frumoase, pe atât erau de puţin explorate. 

La început, insuliţele acelea au fost doar bancuri de nisip sau de 
corali ce se iveau în largul oceanului şi nu puteau oferi azil decât celor 
mai nenorocite creaturi, care duceau o existenţă mizerabilă. Câţiva 
nefericiţi, supraviețuitori ai masacrelor, scăpaţi de sub tirania şefilor 
de trib, fugiţi de moartea în ceaun care îi pândea, au venit şi s-au 
aşezat apoi pe acolo. 

Oamenii aceia, care trăiau prin tufişuri şi nu ştiau altceva, au 
devenit astfel o populaţie marină. Au studiat obiceiurile peştilor, au 
inventat năvoade şi undiţe, plase pescăreşti şi alte obiecte pentru a 
prinde vietăţile pe care le oferea, cu generozitate, oceanul. 

O muncă de Hercule, sub un cer arzător, avut ca rezultat 
îmblânzirea mării. Şi-au înconjurat bancurile de, corali şi de nisip cu 
un zid făcut din materialele furate de pe insula cea mare în nopţile 
întunecoase. În acelaşi fel au luat, cu bărcile, pământ productiv. 

Pe măsură ce secolele s-au scurs, generaţiile s-au succedat şi 
bancurile de corali aride s-au transformat în adevărate fortărețe cu 
locuri speciale pentru intrarea luntrelor. Astfel, locuitorii de acolo erau 
protejaţi împotriva incursiunilor celor de pe insula mare prin lagunele 
ce formau tot atâtea mări interioare. 

Cocotierii, bananierii şi înalții arbori de pâine furnizau, în acelaşi 
timp, hrana şi umbra. Solul devenise fertil. Bărcile lungi ale locuitorilor 
făceau ravagii pe coastele vecine, răzbunând astfel suferinţele 
înaintaşilor. 

Şi, la fel cum în vechime renegaţii şi refugiații în mlaştinile de pe 
malul Adriaticii au edificat puternica Veneţie cu palatele ei 
somptuoase şi case pe piloni, mizerabilii negrii alungaţi au ajuns să 
domine insula cea mare, supraveghind traficul şi căile maritime, 
obligându-i pe oamenii din junglă să rămână în tufişurile lor, fără a 
îndrăzni să se măsoare cu navigatorii. 

In mijlocul acelei populaţii dominatoare şi insolente se afla Van 
Horn şi profita de ocazia ce i se oferise. Nu se gândea la faptul că 
moartea îl pândea la fiecare pas. 

După un ceas, când căpitanul se urcă iar la bordul balenierei, după 
ce-l instală acolo cu grijă pe Jerry, lăsă în urma sa un rege negru 
zăpăcit, dezorientat, care îi respecta mai mult ca oricând pe albii 
făcuţi din dinamită care-i aduceau tutun, cuțite, pânzeturi, topoare, de 
la toate acestea obţinând un profit uriaş. 


CAPITOLUL XI 
LUPTA CORP LA CORP 


După ce s-a întors la bord, Van Horn a dat ordin să fie ridicate 
pânzele şi scoasă ancora. Au plecat apoi către Somo, aflată la o 
distanţă de zece mile de acolo. In drum au făcut escală la Binu pentru 
a-l saluta pe bătrânul şef Johnny şi a debarca o parte din negri. Au 
pornit iar spre Somo, ultima ţintă a vasului Arangi şi a celor de la 
bordul său. 

Van Horn a fost primit acolo cu totul altfel faţă de felul în care 
fusese aşteptat la Langa-Langa. Debarcarea „întorşilor” s-a făcut în 
decurs de trei ore şi jumătate, în cursul după-amiezii. Apoi l-a invitat 
pe şeful Bashti la bord. Acesta a urcat pe punte destul de vioi, în ciuda 
vârstei sale înainte şi a dovedit mult umor insistând să-şi aducă şi 
femeile, la fel de bătrâne ca el. 

Până atunci nu permisese nici uneia dintre ele să apară în faţa unui 
alb. Van Horn s-a simţit onorat de o asemenea favoare şi a dăruit 
fiecărei femei câte o pipă din lut şi o duzină de pachete de tutun. 

In ciuda serii care se apropia, negoţul deveni mai rodnic şi Bashti, 
care-şi atribuise partea leului din banii primiţi de taţii celor doi negri 
dispăruţi, făcu importante cumpărături. Promise, de asemenea, 
numeroşi recruți şi Van Horn, cunoscând versatilitatea specifică 
sălbaticilor, insistă ca angajamentul să fie semnat imediat. 

Bashti ezită, promițând că va face lucrul acela abia dimineaţa. 
Olandezul îi spuse însă că era mai bine să rezolve pe loc problema 
aceea şi, după multă insistenţă, îl convinse pe bătrânul şef să trimită 
o barcă pe țărm ca să-i aducă pe noii recruți pentru plantaţii. 

— Ei, ce zici de treaba asta? îl întrebă căpitanul pe Borckman, care 
avea privirea tulbure. Niciodată n-am văzut-o pe canalia asta aşa de 
amabilă. O fi din întâmplare sau ne coace ceva? 

Borckman privi către numeroasele pirogi care se aflau acolo şi, 
observând numărul mare de femei din acestea, scutură din cap şi 
spuse: 

— Când pregătesc o ticăloşie, canibalii ăştia îşi ascund femeile în 
junglă. 

— Cu negrii ăştia nu poţi şti niciodată, murmură Van Horn. E 
adevărat că nu au multă imaginaţie, dar întotdeauna le merge mintea 
la ceva rău. Dacă femeile nu fac altceva decât să le ascundă intenţiile 
adevărate? Dacă până acum le goneau când pregăteau o lovitură, 
asta nu înseamnă că nu se pot abate niciodată de la o asemenea 
regulă. 


— Bashti nu-i atât de deştept ca să facă aşa ceva, obiectă 
Borckman. In clipa de faţă e bine dispus. Nu a cumpărat de la noi 
patruzeci de livre de mărfuri? Din cauza aceasta vrea să semneze un 
nou contract-angajament cu noi şi speră că jumătate din negrii pe 
care ni-i dă vor muri, ca să pună mâna pe salariile lor. 

Motivele acelea apăreau foarte credibile. Totuşi, Van Horn clătină 
din cap. 

— Fii cu ochii-n patru, îi recomandă el secundului şi ţine seama că 
nu trebuie să fim amândoi în acelaşi timp în cabină. Şi nu uita, fără 
şnaps până când nu ieşim din încurcătura asta! 

Bashti era incredibil de slab şi foarte bătrân. Nici el nu ştia câţi ani 
avea, deşi îşi amintea că fiecare membru al tribului se născuse 
începând cu adolescenţa sa. Işi amintea de naşterea celor mai bătrâni 
dintre supuşii lui, ajunşi în prezent vai de capul lor, fără dinţi, senili, 
lipsiţi de vedere şi tari de urechi sau paralizaţi, în vreme ce el îşi 
păstrase toate facultăţile fizice şi psihice. 

El mai avea încă o duzină de dinţi, tociţi până la gingie. Chiar dacă 
nu mai era rezistent ca în tinereţe, spiritul îi rămăsese la fel de viu ca 
întotdeauna. Datorită calităţilor sale, tribul lui era în prezent mai 
puternic decât atunci când le devenise şef. Păstrând proporţiile, el se 
dovedise un Napoleon al Melaneziei. Strategia lui de război i-a permis 
să-i respingă pe locuitorii din pădure foarte departe. Numeroase 
cicatrice atestau luptele la care participase. 

Intotdeauna a încurajat forţa şi activitatea în tribul său. Şi-a impus 
voinţa în faţa şefilor vecini, fie încheind acorduri, fie făcând concesii. 

Spiritul său atât de viu elaborase un plan pentru a scăpa de Van 
Horn şi avea în vedere acelaşi lucru pentru vastul imperiu britanic a 
cărui forţă nici măcar nu o ghicea. 

Somo, de altfel, avea o istorie şi oferea anomalia singulară a unui 
trib maritim ce trăia în laguna insulei principale. Intr-o epocă atât de 
îndepărtată că nici nu putea fi determinată, un oarecare Somo, fiu al 
lui Loti, şeful fortăreței insulare Umbo, se certase cu tatăl său şi fugise 
din faţa furiei acestuia din urmă, luând cu el numeroase bărci pline cu 
războinici tineri. Odiseea lor a durat două musoane, în cursul cărora 
au înconjurat Malaita şi s-au aventurat pe ocean până la Ugi şi San 
Cristobal. 

Somo a abordat apoi insula principală, i-a învins şi i-a fugărit pe 
locuitorii din tufişuri, apoi a ridicat fortăreaţa maritimă cu acel nume. 
Aceasta era construită către ocean cu ziduri de corali pentru a izgoni 
năvălitorii dinspre ape. Anumite trecători permiteau pătrunderea 
bărcilor lungi în apele interioare. 

Liziera junglei oferea spectacolul banal al satelor dispersate printre 
copaci şi tufişuri. Dar Somo, şeful noului trib, îşi stabilise hotarele 
stăpânirii lui departe, în interiorul pădurii, tocmai la poalele munţilor 


cei mai înalţi, cuprinzând multe sate. 

Doar cei mai îndrăzneţi, care căutau un refugiu acolo, erau primiţi 
în noul trib. Cei slabi şi laşi ajungeau repede în ceaun. Din această 
pricină foarte multe capete împodobeau colibele şi bărcile. 

Bashti moştenise tribul cu teritoriul şi fortăreaţa sa şi reuşise să-i 
mărească mult patrimoniul. Nu-şi satisfăcuse însă toate ambițiile. De 
multă vreme plănuia ceva îndrăzneţ, bine gândit. Cu trei ani înainte, 
tribul Ano-Ano, situat la mai multe mile în jos, spre coastă, capturase 
un vas recrutor pe care îl distrusese împreună cu tot echipajul său, 
punând astfel mâna pe o uriaşă cantitate de tutun, stofe, sticlărie şi 
alte feluri de mărfuri, fără a mai lua în consideraţie puştile şi muniţia. 

Pedeapsa care a urmat nu i-a afectat prea mult. După şase luni a 
apărut un vas de război în lagună, a bombardat colibele, dar locuitorii 
s-au refugiat în pădure. In zadar au debarcat marinarii şi i-au urmărit 
prin junglă. Au trebuit să se mulţumească doar cu uciderea a 
patruzeci de porci graşi şi cu doborârea câtorva cocotieri. 

De îndată ce vasul de război şi-a reluat drumul pe mare, locuitorii 
din Ano-Ano s-au întors în satul lor. Obuzele nu provocaseră mari 
pagube colibelor construite din crengi şi femeile, după câteva ore de 
muncă, au reparat totul. Cât despre cei patruzeci de porci, cei din trib 
i-au prăjit într-o gaură făcută în pământ şi apoi s-au ospătat cu o 
asemenea mâncare regească. Au profitat şi de cocotierii dărâmaţi, 
folosindu-le lemnul, iar nucile vânzându-le primului vas de negoţ care 
a trecut pe acolo. 

Aşadar, pedeapsa nu a constat decât într-o masă bună şi o 
petrecere. Lucrul acela îl impresionase pe calculatul şi avarul Bashti. 
In mintea lui, ceea ce era avantajos pentru Ano-Ano, era şi pentru 
Somo. 

Din moment ce oamenii albi care navigau sub drapelul britanic se 
mulţumeau să ucidă porcii şi să taie cocotierii pentru a răzbuna astfel 
sângele şi capetele tăiate, Bashti nu vedea nici un impediment ca să 
profite de acea stare de lucruri, ca tribul Ano-Ano. Era vorba de un 
târg bun, ce aducea o abundență imediată. De altfel, de peste doi ani 
nu se mai zărise nici un vas de război britanic prin împrejurimile 
insulelor Solomon. 

Cu aceste gânduri venise Bashti bine dispus la bordul lui Arangi şi 
puţini erau cei care-i ştiau sau îi bănuiau planurile de luptă. 

Negoţul devenea tot mai intens pe măsură ce soseau alte şi alte 
bărci, iar negrii, bărbaţi şi femei, se înmulţeau pe punte. Veniră şi 
recruţii, tineri sălbatici, timizi, care se supuneau legii severe dictate 
de părinţii lor şi de trib. Rând pe rând, aceştia erau conduşi în cabina 
principală a vasului de către taţii şi mamele lor. 

Părinţii recruţilor formau un grup liniştit, în care fiecare dorea să se 
afle în prezenţa stăpânului alb care scria numele într-o carte 


misterioasă, ratificând tratatul celor trei ani de muncă. Căpitanul scria 
cu mâna dreaptă, cu pana, ceea ce trebuia, apoi plătea salariul pe 
primul an ca avans, oferind şefului de trib şi fiecărei familii mărfuri 
pentru suma respectivă. 

Bătrânul Bashti se învârtea pe acolo, luându-şi partea din ceea ce 
revenea oamenilor săi. Cele trei femei ale sale, care-l însoțeau 
pretutindeni, slăbiseră vigilenţa lui Van Horn prin însăşi prezenţa lor. 
Căpitanul era încântat de întorsătura pe care o luaseră afacerile sale, 
gândindu-se că restul călătoriei pe coastele Malaitei se scurtase 
simţitor şi că se va întoarce acasă cu o încărcătură foarte bună. 

Pe punte, unde Borckman păzea cu mare atenţie, Jerry trecea 
mirosind numeroasele picioare ale negrilor pe care nu-i mai întâlnise 
până atunci. Câinele sălbatic debarcase odată cu „întorşii”, dintre 
care se întorsese numai Lerumie. În zadar trecu Jerry, cu părul zburlit, 
de câteva ori pe lângă el. Acesta nici nu-l băga în seamă. 

Lerumie urcase pe punte ca să-şi cumpere o oglindă. La un moment 
dat îi făcu semn cu ochiul lui Bashti, ca să-l vestească de faptul că 
totul era gata şi că aşteptau doar clipa favorabilă. 

Aceasta veni de îndată. Fu oferită de Borckman, care era de pază 
pe punte, prin neglijenţa şi nesupunerea lui la ordinele căpitanului. El 
nu se gândea decât la sticla de şnaps, fără să-şi dea seama de 
efectele negative şi de consecinţele dezastruoase ce decurgeau din 
comportarea sa. 

Stătea în spate, aproape singur în zona aceea a punţii, în faţa lui, la 
o oarecare distanţă aflându-se mulţi negri şi oameni din echipaj. Se 
îndreptă către catargul velei foc, unde era ascunsă, printre sacii cu 
iam, sticla lui cu băutură. 

Borckman, înainte de a lua o înghiţitură, aruncă, prudent, o privire 
în jur. Lângă el, o negresă, grasă, inofensivă, ţinea în braţe un copil de 
doi ani, pe care-l alăpta. La zece paşi de acolo, Lerumie se uita în 
oglinda pe care tocmai o cumpărase. 

In oglindă îl văzu pe Borckman aplecându-se peste saci, ridicându- 
se apoi şi, dându-şi capul pe spate, acesta îşi puse la gură gâtul 
sticlei. Lerumie ridică mâna dreaptă şi îi făcu semn unei femei care se 
afla într-o barcă apropiată. Aceasta se aplecă, apoi îi aruncă un obiect. 
Era un topor de muncă indigen, cu coadă lungă şi foarte tare, 
împodobit cu incrustaţii şi fibră de cocotier, pentru a fi mânuit mai 
bine. Lama îi fusese ascuţită chiar în ziua aceea. 

Toporul zbură fără zgomot prin aer. Lerumie îl prinse în mână, apoi 
fu aruncat negresei grase care se găsea în spatele secundului. Ea îl 
apucă cu amândouă mâinile, în vreme ce copilul se prinse de mijlocul 
ei, strângând-o puternic cu braţele lui micuţe. 

Incă nu venise momentul ca să-l lovească pe Borckman în moalele 
capului, întrucât acesta nu stătea într-o poziţie bună. Mai multe 


perechi de ochi contemplau tragedia care urma să se desfăşoare. 
Jerry văzu şi el, dar nu înţelese nimic. In ciuda ostilităţii sale în privinţa 
negrilor, nu ghicise felul în care ei puteau ataca. 

Tambi, care din întâmplare trecea pe lângă tambuchi, observă ceea 
ce se întâmpla şi întinse mâna către o Lee-Enfield. Lerumie îi văzu 
gestul şi îi făcu semn negresei să se grăbească. 

Borckman, care nu bănuia nimic, îşi luă sticla de la gură, iar capul, 
care îi fusese dat pe spate, reveni în poziţie normală. Fierul toporului îl 
lovi în clipa aceea în locul vulnerabil. Ceea ce se petrecu atunci, în 
acel scurt interval de timp în care e posibil să nu fi apucat să simtă 
ceva, rămase pentru el un mister absolut, căci nici un om lovit în felul 
respectiv n-a mai avut când să articuleze vreun cuvânt sau să scoată 
un suspin prin care să-şi trădeze senzațiile sau impresiile. 

Pe cât de rapidă a fost lovitura, pe atât de repede Borckman s-a 
prăbuşit pe punte. Sticla, scăpată din mâna lipsită de viaţă, a căzut 
peste sacii cu iam, fără să se spargă, golindu-se încet pe scândurile de 
lemn. 

Totul se petrecuse cu iuţeala fulgerului, astfel că Tambi a tras cu 
carabina, dar n-a nimerit-o pe negresă înainte ca secundul să se 
prăbuşească. Nu avu timp să mai tragă o dată spre ea, fiindcă, lăsând 
jos toporul şi luându-şi copilul în braţe, a sărit peste sabordul vasului 
într-o barcă din apropiere, pe care a răsturnat-o. 

Atacul a început simultan din toate părţile. Topoarele cu mânere 
încrustate erau aruncate din luntre celor din Somo aflaţi pe punte. 
Negresele fugeau toate de la bordul lui Arangi. După ce femeia care l- 
a izbit pe Borckman a lăsat toporul din mână şi a sărit în barcă, 
Lerumie s-a aplecat să ia el arma aceea. 

Jerry, înțelegând că era vorba de bătaie, s-a repezit la el şi i-a 
sfâşiat mâna. Lerumie s-a ridicat cu un urlet de furie şi de ură care te 
înfiora. Jerry se aruncă la picioarele sale şi vechiul său duşman îi dădu 
un şut cu toată puterea, ridicându-l în aer. 

In vreme ce terierul irlandez zbura, descriind o parabolă, iar 
oamenii din bărci puneau mâna pe carabinele Snider, Tambi trase iar 
şi, mai înainte ca Lerumie să-şi pună piciorul pe pământ, glonţul îi 
străpunse inima. Căzu în aceeaşi clipă, secerat, lângă Borckman. 

Jerry îşi sfârşi zborul în mare, dar până atunci Tambi încetase să 
mai existe. Un topor îl izbise în cap, chiar când apăsa pe trăgaci. 
Imaginea strălucitoare a lumii de la tropice dispăru pentru totdeauna 
din ochii lui. 

Restul echipajului fu exterminat cu aceeaşi rapiditate, pentru că 
atacul pornise simultan de peste tot, iar puntea deveni o adevărată 
măcelărie. 

Jerry îşi scoase capul din apă în mijlocul împuşcăturilor produse de 
carabinele Snider şi a zgomotului rezultat din încăierare. Un bărbat îl 


prinse cu mâna de gât şi, în vreme ce animalul se zbătea, încercând 
să scape sau să muşte, îl trase într-o barcă. Jerry nu era atât de furios 
pe cât de îngrijorat de soarta stăpânului său. 

înţelegea că Arangi era în mare pericol. Îi văzuse prăbuşindu-se pe 
Borckman, pe Lerumie... auzea cum se trăgea cu puştile, strigătele de 
durere sau de triumf... 

De aceea, fără apărare, suspendat în aer de mâna care-l ţinea de 
blana gâtului, urlă şi se zbătu până când negrul, dezgustat, îl aruncă 
fără menajamente în barca sa. Câinele se ridică şi făcu două salturi, 
îndreptându-se prin aer, disperat, spre sabordul vasului. 

Puțin lipsi ca labele sale să ajungă unde dorea. Căzu iar în mare. 
Reveni la suprafaţă şi înotă cu multă energie, înghițind apa sărată 
care îl sufoca pentru că lătra continuu, încercând să-şi afle stăpânul. 

Un băiat de doisprezece ani, care stătea într-o altă luntre, martor al 
celor petrecute anterior, îi puse vâsla pe cap şi îl apăsă, nelăsându-l 
să mai iasă la suprafaţă. Astfel, cățelul, fără cunoştinţă, inert, fu tras 
în ambarcaţiunea băiatului. 

Van Horn pierise mai înainte ca Jerry să ajungă a doua oară în apă. 
Nu degeaba Bashti trăise mai mult decât toţi ceilalţi bătrâni ai tribului 
şi domnise un timp mai îndelungat decât oricare dintre înaintaşii lui, 
chiar decât Somo. Dacă întâmplarea l-ar fi plasat într-un loc şi o epocă 
mai propice, ar fi devenit un Cezar sau un Alexandru. Cert este că ştia 
să-şi conducă foarte bine micul său regat. 

Cu cât talent îşi jucase rolul! Se arătase bine dispus, păstrându-şi 
totuşi prerogativele de şef, semnase angajamentele privitoare la 
sclavii de pe plantaţii pe durata celor trei ani şi încasase chiar şi 
avansul cuvenit pentru primul an. Aora, care era echivalentă cu primul 
ministru şi cu vistiernicul său, strânsese imediat tributurile, pe măsură 
ce albul plătea banii şi îngrămădise totul, monede şi mărfuri, în sacii 
mari făcuţi din fibră de cocos. 

In spatele lui Bashti, o fată de treisprezece ani se repezise de pe o 
banchetă şi începuse să gonească muştele din jurul şefului cu nişte 
pene prinse de un băț. La picioarele sale stăteau cele trei neveste 
bătrâne ale lui. Cea mai în vârstă, fără dinţi şi foarte ridată, îi aducea, 
de câte ori îi făcea el semn, un coş împodobit cu broderii. 

Bashti, cu urechea atentă la orice zgomot care venea de pe punte, 
scotea din coşul ce-i fusese adus când un bob de betel, când o floare 
de tei sau frunze pentru a-şi înveli în ele porţia de tutun pentru 
mestecat. Uneori lua de acolo tutun pentru pipă sau chibrituri. Pipa nu 
vroia să i se aprindă, mai bine zis i se stingea în continuu, de aceea 
strica mai multe bețe de chibrit. 

Ajunsese la fundul coşului în clipa când, pe punte, negresa cea 
grasă îl răpunea pe Borckman cu o lovitură de topor şi Tambi trăgea 
primul foc asupra ei cu carabina Lee-Enfield. Mâna descărnată a lui 


Bashti, pe dosul căreia se vedeau venele ca nişte corzi, scoase de 
acolo un pistol atât de vechi, că părea să fi aparţinut unui ostaş de-al 
lui Cromwell. 

Arma fusese încărcată chiar în dimineaţa aceea de însuşi Bashti. 

Van Horn fu la fel de rapid ca bătrânul şef, dar cel de-al doilea avea 
un mic avans în faţa lui. In vreme ce mâna căpitanului atingea pistolul 
automat scos din tocul său, aflat pe genunchi, arma centenară făcuse 
explozie. Incărcată cu două gloanţe tăiate şi unul rotund, produse un 
efect cutremurător şi Van Horn fu ucis fără a mai avea timp să 
rostească un ultim Gott-fer-dang. Mâna lui, pe jumătate ridicată, lăsă 
să-i scape arma dintre degete. 

Incărcat până la refuz cu pulbere, vechiul pistol explodase în mâna 
lui Bashti. In vreme ce Aora, cu un cuţit scos de nu se ştie unde, 
începea să-i taie capul şefului alb, bătrânul rânji văzându-şi degetul 
spânzurat de trăgaci, de care se mai ţinea doar prin pielea subţire. 

Il apucă folosindu-şi mâna stângă şi îl smulse, după o mişcare de 
răsucire, apoi îl aruncă zâmbind în coşul pe care femeia lui îl ţinea 
încă într-o mână, iar cu cealaltă îşi ştergea sângele de pe frunte, unde 
fusese lovită de un fragment metalic din pistol. In timpul tragediei de 
pe punte, trei recruți tineri împreună cu taţii şi unchii lor coborâră pe 
scară şi îl măcelăriră pe singurul negru din echipaj care se găsea pe 
acolo. 

Bashti, care trăise suficient de mult pentru ca să devină un filosof 
ce dispreţuia durerea şi pierderea unui deget, râdea şi se lăuda, fiind 
foarte mulţumit de felul în care se desfăşuraseră lucrurile. Cele trei 
neveste ale sale, a căror existenţă depindea doar de voinţa lui, îl 
proslăveau. Trăiseră aşa mult pentru că-i cunoşteau capriciile. De 
aceea, agitându-se la picioarele lui, nu încetau cu vorbele admirative 
la adresa lui, marele stăpân ce hotăra soarta oricărui om. 

lar negresa îngrozită, la fel ca un iepure speriat ce ieşise din vizuina 
lui, stând în mâini şi în genunchi, privea scena oribilă, din pragul 
infirmeriei, înțelegând că de data aceea nu mai avea cum să scape de 
la ceaun. 


CAPITOLUL XII | 
TREZIREA IN INSULA 


Jerry nu ştia încă tot ceea ce se petrecuse la bordul lui Arangi. Îşi 
dădea seama că lumea aceea fusese distrusă, doar asistase la 
nenorocire. Băiatul negru care-l prinsese îi legase bine labele şi îl 
adusese pe plajă. 

Insoţit de strigăte de bucurie şi cântece, frumosul vas din lemn te 
tec, remorcat de bărci, fu adus aproape de țărm, lângă locul unde se 
afla cățelul, chiar în faţa peretelui de corali. Pe plajă s-au aprins două 
focuri mari, la bordul navei s-au instalat lanternele şi Arangi a fost 
jefuit. Tot ce se putea lua era cărat, de la încărcătura sa până la 
ornamentele de pe balustrade şi pânze. 

In noaptea aceea nu dormi nimeni din Somo. Chiar şi copiii se 
învârteau în jurul focurilor şi luau parte la ospăț, apoi, sătui, se 
întindeau pe nisipul de pe plajă. Pe la ora două dimineaţa, din ordinul 
lui Bashti, vasul fu incendiat. Astfel Jerry, ars de sete, obosit, zăcând 
pe o parte, cu labele legate, văzu lumea plutitoare pe care abia o 
cunoscuse cum dispare înghițită de flăcări şi fum. La lumina 
incendiului, Bashti împărţi prada. Nimeni nu fu uitat. 

Chiar şi cei mai mizerabili sclavi ai triburilor din junglă, care în 
timpul captivităţii lor tremurau mereu de frica de a fi mâncaţi, primiră 
în dar câte o pipă din lut şi câteva pachete de tutun. 

Cea mai mare parte a mărfurilor nu se împărţi, ci fu dusă în coliba 
cea înaltă a lui Bashti. Alte accesorii, de tot felul, umplură hangarele 
unde se aflau bărcile. In acest timp, în colibele lor, vrăjitorii se ocupau 
cu uscarea la fum a numeroaselor capete aduse, căci pe lângă 
oamenii din echipaj se mai găseau o duzină de negri din No-ola şi din 
Malu, care se îndreptau către casele lor. 

Aceştia din urmă nu fuseseră omorâţi cu toţii. Bashti interzisese cu 
desăvârşire aşa ceva. Nu din milă, ci pentru că avea un motiv serios. 
Desigur, toţi prizonierii urmau să fie ucişi, dar, pentru că s-ar fi stricat 
din cauza căldurii, canibalii erau obligaţi să-i taie pe rând. De aceea, 
captivii au fost înghesuiți în cel mai mare hangar pentru bărci, care 
era locul de întâlnire pentru bărbaţii acelui trib şi unde femeile nu 
aveau voie să intre, sub pedeapsa cu tortura sau moartea. 

Legaţi ca animalele, spate în spate, nenorociţii au fost aduşi acolo 
unde se găseau, împrăştiate pe jos, resturile foştilor şefi. Deasupra 
capetelor lor se balansau, adunate într-o pânză, oasele tatălui lui 
Bashti. 

Negresa cea tânără de la infirmerie se afla şi ea în hangar. Pentru 


că era destinată ceaunului, tabu-ul aplicat celorlalte femei n-o afecta 
şi pe ea, astfel că împărțea soarta celor care-şi bătuseră joc de ea, 
spunându-i că Van Horn o îngrăşa pentru a se ospăta cu ea mai târziu. 

Şi Jerry se afla acolo. Agno, şeful vrăjitorilor, s-a împiedicat de el pe 
plajă şi, în ciuda protestelor băiatului care-l prinsese, i-a poruncit 
acestuia să-l ducă în hangar. Cum a fost purtat trecând prin 
apropierea focurilor la flăcările cărora se prăjea ospăţul, mirosul său 
foarte dezvoltat i-a dezvăluit că era vorba de carne omenească. 
Noutatea aceea a făcut să i se zburlească părul, să mârâie şi să se 
zbată ca să se dezlege. 

După ce a fost dus în mijlocul captivilor, el a continuat să mârâie, 
căci nu înţelegea faptul că negrii din jurul său, pe care-i considera 
duşmani, împărtăşeau aceeaşi soartă ca el. li credea răspunzători de 
catastrofa petrecută pe Arangi şi de moartea stăpânului său. 

Jerry nu era decât un căţel a cărui putere de înţelegere era limitată. 
Curând însă, furia sa împotriva negrilor captivi dispăru. Instinctul îi 
spunea că şi ei erau nefericiţi. Unii dintre ei, răniţi rău, gemeau şi 
terierul irlandez înţelese că ei nu erau trataţi mai bine ca el. 

Frânghiile cu care era legat se dovediră atât de strânse că îl răniră 
şi opriră sângele să mai circule. Suferea şi foarte mult din pricina 
setei. Gura şi limba îi erau uscate în căldura înăbuşitoare din jur. 

Hangarul pentru bărci era un azil sinistru. Acolo se găseau cadavre 
ascunse în pământ, dar şi resturi umane aflate la suprafaţă sau 
balansându-se în aer. Lângă acestea se aflau oamenii destinaţi pieirii. 
Oasele tatălui lui Bashti se odihneau lângă o luntre suspendată în aer. 

Chiar la intrare, un bătrân pregătea la fum un cap omenesc. El era 
aproape orb şi avea obrazul foarte ridat. Murmura cuvinte ciudate, 
învârtind prin fum capul mortului şi punând pe jeratic, din când în 
când, lemne verzi. 

Lumina flăcărilor se răspândea în clipele acelea la o distanţă 
apreciabilă. Grinda groasă din centrul hangarului era acoperită cu 
fibre de cocotier, aşezate astfel încât să formeze o podoabă în culorile 
alb şi negru, pe care fumul depusese toate impurităţile sale. 

Pe grinzile transversale atârnau capetele duşmanilor răpuşi în 
numeroasele expediţii terestre sau maritime de către tribul lui Bashti. 
In hangarul acela totul crea impresia tristeţii şi a morii, chiar şi 
bătrânul acela imbecil, pe jumătate paralizat, care pregătea capul 
unui om, fără a-şi da seama că el însuşi se îndrepta către groapă cu 
paşi mari. 

Spre dimineaţă, oamenii din Somo au venit iar, aducând cu 
strigăte, o altă barcă de război. l-au lovit cu mâinile şi cu picioarele pe 
captivi, bruscându-i şi împingându-i cu brutalitate ca să facă loc 
luntrei lor. Canibalilor nu le păsa deloc de durerile prinşilor. 

Au rămas o vreme acolo, fumându-şi pipele şi vorbind cu glasurile 


lor piţigăiate. Uneori râdeau ascuţit, amintindu-şi probabil de 
evenimentele din după-amiaza sau noaptea trecută. Din când în când, 
vreunul dintre ei se întindea pe pământ şi adormea fără să se acopere 
cu ceva, căci nu ştiau la ce foloseau păturile. 

După revărsarea zorilor, acolo nu rămaseră treji decât răniții şi cei 
cărora lianele, prea strâns legate, le tăiau pielea, împreună cu 
bătrânul tembel care îi păzea. Băiatul care îl prinsese pe Jerry cu 
ajutorul vâslei şi care îl considera, pe drept, prada lui, pătrunse în 
hangar fără a fi auzit de bătrânul chior. Acesta din urmă nu încetase a 
murmura diverse descântece în vreme ce întorcea pe toate părţile 
capul negrului pe care-l afuma. 

Băiatul, foarte atent, ajunse până în mijlocul captivilor. Inima îi 
bătea să-i spargă pieptul, fiindcă ştia că sfida un mare tabu. Nu avea 
decât doisprezece ani şi nu avea dreptul să plece de sub acoperişul 
părintesc pentru a pătrunde în hangarul acela. Işi risca deci viaţa în 
locul unde o interdicţie sacră permitea numai accesul adulţilor. 

Voia însă să-l ia pe Jerry şi reuşi. 

Doar negresa, pe care spaima o împiedica să doarmă, îl văzu cum îl 
apucă de labe pe Jerry şi îl scoase din lotul acela de carne pentru 
măcelărie din care făcea parte şi ea. Căţelul ar fi opus rezistenţă dacă 
n-ar fi fost epuizat, iar gura lui uscată nu a putut scoate nici un sunet. 
Negrul cel mic îl luă deci când se afla într-o stare dezastruoasă. Il duse 
în afara hangarului, traversă cu el satul tăcut şi porni pe o cărare 
lungă printre arborii înalţi, beneficiind de primele raze ale soarelui. 


CAPITOLUL XIII 
LAMAI CEL RAU 


Jerry fusese luat de către un băiat pe nume Lamai şi dus într-o 
colibă unde dormeau, pe solul întărit de murdăria acumulată în 
decursul anilor, tatăl său, mama lui, cei patru fraţi şi surori ai săi. 
Acoperişul de paie, prin care trecea apa de câte ori ploua, era susţinut 
cu o furcă din lemn care oscila mereu. Pereţii erau şi mai permeabili. 
De fapt, coliba lui Lumai, tatăl lui Lamai, era cea mai mizerabilă din 
Somo. 

Spre deosebire de majoritatea malaitenilor, Lumai, stăpânul casei şi 
şeful familiei, era foarte gras şi poate că, datorită obezității sale, se 
manifesta ca un om bun şi leneş. Lenerengo, femeia lui, pe cât de 
slabă pe cât era el de gras, vorbea repede şi ascuţit, era foarte activă 
şi nervoasă, spre deosebire de bărbatul ei. 

Băiatul, furişându-se în spatele colibei, se mulţumi să arunce o 
privire înăuntru, unde tatăl şi mama sa dormeau fiecare în câte un 
colţ, în timp ce în mijloc zăceau fraţii şi surorile lui înghesuiți unii în 
alţii ca într-un culcuş de căţei. 

Imprejurimile locuinţei lui, care abia aducea cu un adăpost pentru 
animale, păreau un adevărat paradis. Aerul era îmbibat de parfumul 
plantelor tropicale şi opulenţa florală domina pretutindeni. Arborii de 
pâine îşi împleteau crengile între ei, în vreme ce bananierii şi 
cocotierii se aplecau sub greutatea fructelor. Imenşi pepeni galbeni, 
copţi, apăreau de sub arbuştii papaia, ale căror trunchiuri nu măsurau 
în grosime nici a zecea parte din diametrul zemoaselor fructe ce 
creşteau la rădăcinile lor. 

Dar lui Jerry, cel mai minunat lucru i se păru a fi zgomotul unui 
râuleţ ce curgea ascuns vederii de tufişurile din jurul colibei. 

Animat de prezenţa binefăcătorului lichid, cățelul începu să se 
zbată. Băiatul îl mângâie şi îl legănă, îngânându-i un cântec ciudat. 
Jerry, căruia nu-i lipsea decât darul vorbirii, nu avea cum să-l facă să 
înţeleagă că murea de sete. 

In cele din urmă, Lamai înţelese. Luă o coajă goală de nucă de 
cocos, apoi o fixă de o tulpină de bambus. Cumpăna improvizată o 
trecu astfel peste tufişurile dese din jur şi scufundă găleata din coaja 
de nucă în apă. Puțin mai târziu, lichidul atât de mult dorit se găsea în 
faţa căţelului. 

Jerry, epuizat, era trântit pe o parte. Dar, pe măsură ce începu să 
bea cu lăcomie, puterile îi reveniră ca prin farmec. 

Băiatul, încântat, râdea bucuros, iar cățelul, recunoscător, se opri o 


clipă din activitatea lui şi îşi exprimă recunoştinţa dând cu limba lui 
rozalie peste mâna negrişorului. Lamai, încântat, îi dădu iar să bea. 

Terierul nu se sătură decât atunci când părţile sale laterale, care se 
fleşcăiseră datorită oboselii şi setei, redeveniră rotunde ca un balon. 
intervalele în care se oprea pentru a-i mulţumi lui Lamai lingându-i 
mâna deveneau tot mai dese şi mai lungi. 

Totul se desfăşura cum nu se poate mai bine, când apăru 
Lenerengo, mama lui Lamai. Ea se trezise şi era nemulțumită că 
apăruse o nouă gură de hrănit şi că se afla în prezenţa unei fiinţe 
incomode. 

Se schimbară multe cuvinte, din care Jerry nu înţelese nimic. Se 
părea că Lamai ţinea cu el, iar Lenerengo era împotriva lui. Ea piuia 
ascuţit, pretinzând că fiul ei era nebun şi că nu-şi dădea seama că 
biata lui mamă nu-şi vedea capul de treabă. Ea îl trezi pe Lumai care, 
sculat din somnul său adânc, murmură, în dialectul Somo, că totul era 
bine întrucât fiii şi câinii constituiau bunuri ce puteau fi posedate, că 
până atunci nu murise de foame, iar liniştea şi somnul erau lucrurile 
cele mai preţioase. 

Cu aceste vorbe se întinse iar pe pământ, îşi puse braţul sub cap şi 
se porni iar pe sforăit. Lamai, care ştia că, dacă mama lui se hotăra 
să-l bată, nu avea pe unde fugi din colibă, se retrase încetişor către 
uşă. In cele din urmă Lenerengo, după ce bombăni nemulțumită, 
contestând gândirea bărbatului ei, se culcă la loc şi adormi repede. 

Lui Lamai îi trecu altceva prin cap. Văzuse cât de sete îi fusese lui 
jerry, de aceea se gândi că-i putea fi şi foame. Inteţi focul de la 
bucătăria lor, punând crengi uscate, ca să iasă flăcări înalte. Aşeză 
apoi pietrele înnegrite de fum în aşa fel ca să prăjească un porumbel 
pe care-l scoase de pe fundul râuleţului. II ascunsese acolo cu o zi 
înainte, când îl şi prinsese. 

Pasărea era grăsuţă. O acoperi cu frunze verzi, o aşeză pe pietrele 
încinse de foc, apoi acoperi totul cu pământ. 

Ceva mai târziu, când scoase porumbelul şi aruncă frunzele în care 
îl împachetase, se răspândi un miros savuros, care gâdilă imediat 
nările lui Jerry. Băiatul împărţi pasărea în mai multe bucăţi, apoi le 
lăsă ca să se răcească. Se aşezară la masă şi terminară după ce 
înghiţiră şi carne şi oase. În timpul ospăţului, băiatul îl mângâia pe 
căţel şi îi îngâna cântecul lui. 

Trebuie spus că Jerry, cu setea potolită şi sătul, răspundea la 
mângâierile lui mai puţin entuziast. Era politicos, îşi agita coada şi 
trupul atunci când Lamai îl lăuda, dar nu uita să fie precaut şi îşi ridica 
mereu urechile ca să asculte zgomotele de departe. Ar fi vrut să plece 
de acolo. Băiatul, care-şi dăduse seama de intenţia lui, îl prinse de gât 
cu o coardă şi apoi îl legă de un arbore, după care se culcă liniştit. 

Jerry luptă o clipă cu liana care îl ţinea. Văzând că nu poate face 


nimic, se culcă şi el. Dormi puţin. Stăpânul său îi lipsea prea mult. Ştia 
despre dezastrul ce avusese loc pe vasul Arangi, chiar dacă nu 
cunoştea toate amănuntele. De aceea, după mai multe gemete, colții 
săi ascuţiţi reuşiră să ronţăie liana până când aceasta cedă. 

Eliberat, alergă de îndată către plajă, unde văzuse vasul ultima 
oară. Pe Somo era însă pustiu, căci toată lumea dormea. Nimeni nu-l 
văzu alergând pe poteca întortocheată ce trecea pe lângă colibele din 
sat. Mari vase din lut, cu figuri omeneşti aşezate în gurile deschise ale 
rechinilor, se găseau în faţa fiecărei locuinţe. Cei din Somo adorau un 
zeu-rechin. Divinităţile marine erau la mare cinste datorită felului în 
care apăruse civilizaţia lor. 

După ce ocoli zidul fortăreței dinspre mare, Jerry ajunse pe plajă. 
Nu se vedea nici o urmă din Arangi. Apa lagunei era foarte liniştită, iar 
resturile ospăţului încă vizibile, în vreme ce mirosul de carne arsă se 
simţea încă în jurul focurilor muribunde. 

Mulţi dintre cei care participaseră la ospăț nu se mai obosiseră să 
ajungă la colibele lor, ci se trântiseră pe jos, adormind pe nisip. Jerry 
văzu astfel bărbaţi, femei şi copii, ba chiar familii sau grupuri izolate 
zăcând, sub soarele dimineţii, la marginea mării. 

Cu labele din faţă în apă, Jerry se aşeză pe cele din spate, privind 
îngrijorat ca să dea peste o urmă de-a stăpânului său. Işi ridică apoi 
botul spre cer şi, de trist ce era, începu să scoată urlete prelungi. 

Acolo îl găsi Lamai şi îl linişti strângându-l la piept. Apoi îl luă şi îl 
duse la coliba lui de lângă pârâu. li dădu de băut, dar căţelului nu-i 
mai era sete. li dărui dragostea lui, dar Jerry ardea de dorinţa de a-şi 
vedea stăpânul. In cele din urmă, sătul de capriciile căţelului, supărat 
că toate încercările sale de a şi-l apropia eşuaseră, Lamai îi dădu una 
în cap şi îl legă foarte strâns de copac. De această dată, negrul 
folosise o tulpină uscată de bambus, pe care colții lui Jerry nu o mai 
puteau roade. 


CAPITOLUL XIV 
DISTRACIIILE NEGRILOR 


Căţelul, ţinut de tulpina de bambus, rămase multe zile prizonierul 
lui Lamai. N-a fost o perioadă prea fericită, fiindcă în coliba lui Lumai 
izbucneau certuri şi dispute. Lamai se bătea cu fraţii şi cu surorile 
sale, care-l necăjeau pe Jerry şi luptele acelea se terminau 
întotdeauna prin intervenţia lui Lenerengo, care dădea în ei. 

Apoi ea se lua de Lumai, al cărui glas blând sugera, de fiecare dată, 
odihna şi liniştea, astfel că el, după scenele acelea, se refugia pentru 
mai multe zile în hangarul pentru bărci. Acolo nu mai putea ajunge 
Lenerengo, fiindcă era femeie. Ea nu uitase pedeapsa pe care o 
primise ultima negresă care intrase în hangar. Se petrecuse demult, 
pe când era doar un copil, dar îşi amintea că biata femeie fusese 
spânzurată de un braţ şi ţinută o zi întreagă la soare. In ziua 
următoare a fost suspendată de celălalt braţ. Apoi bărbaţii au făcut un 
ospăț mare cu ea, după ce au fiert-o în ceaun. Multă vreme după 
aceea, femeile nici n-au mai îndrăznit să ridice ochii la bărbaţii lor şi le 
îndeplineau orice dorinţă. 

jerry avea o anumită afecţiune pentru Lamai, dar nu era prea 
puternică, nici prea pasională. Consta într-o formă de recunoştinţă, 
căci doar băiatul s-a ocupat de el, dându-i să mănânce şi să bea. 
Totuşi, micul negru nu putea fi comparat nici cu stăpânul lui, nici cu 
domnul Haggin. Nu era nici măcar asemeni lui Bob sau Derby. 
Aparţinea acelei clase inferioare a negrilor şi Jerry, de când se 
născuse, constatase că albii erau zeii adevăraţi, fiindcă stăteau în 
două picioare şi erau îmbrăcaţi. 

Recunoştea însă că şi cealaltă rasă avea o anumită inteligenţă şi 

destulă putere. Accepta adevărul acela. Negrii exercitau asupra altora 
puterea lor: aruncau cu săgeți şi cu pietre. Puteau să-l ţină prizonier 
cu ajutorul unui băț. Nu se putea apăra în faţa lor întotdeauna. Erau 
inferiori zeilor albi, dar aveau o esenţă divină. 
_ Jerry fusese legat pentru prima oară în viaţă. Nu-i plăcea deloc. 
Incercă în zadar să roadă bambusul cu colții. Unii dintre aceştia 
tocmai se schimbau, căci îi apărea cea de a doua dantură. Băţul de 
bambus nu putea însă fi ros. Nu-l uitase pe stăpânul său, dar, pe 
măsură ce treceau zilele, pierderea se diminua, regretul devenea mai 
puţin pregnant şi dragostea de libertate trecea pe primul loc. 

Când fu dezlegat, Jerry nu mai profită de ocazie ca să fugă pe plajă. 
Lenerengo îi dădu drumul, bucuroasă că scăpa de el. Numai că, 
dezlegat, el rămase acolo, dând din coadă pentru a-i mulţumi şi 


zâmbindu-i din ochii lui jucăuşi. 

Ea îi dădu un şut şi strigă la el. Făcu zgomot mare, ca să-l sperie şi 
să plece. Dar Jerry nu ştia ce e frica. Nu avea de gând să fugă pentru 
un fleac. Nu înţelegea nimic, dar nu mai dădu din coadă, ci o privi 
foarte serios. 

Observase că Lenerengo avea porniri ostile, de aceea se păzea, 
fiind pregătit să răspundă la orice atac. 

Ea ţipă din nou, îl lovi cu piciorul, ceea ce avu ca efect faptul că 
atenţia lui Jerry se concentră asupra membrului ei inferior. 
Nemulţumită de cât de încet se îndepărta câinele, după ce îi dăduse 
drumul, se supără şi vru să-l atingă iar. Terierul se feri şi colții lui o 
apucară de gleznă. 

In clipa aceea izbucni războiul. Poate că femeia l-ar fi ucis pe Jerry 
dacă n-ar fi apărut, tocmai atunci, Lamai. Animalul fusese dezlegat, 
lucru care l-a enervat rău. Se repezi asupra mamei lui pentru a opri 
piatra cu care ea voia să dea în căţel ca să-i spargă capul. 

Astfel, chiar Lamai fu în pericol, căci lovitura ce-i era destinată lui 
jerry se îndreptă asupra lui. Dar în clipa aceea, Lumai, trezit de 
zgomot, veni să-i împace. Lenerengo uită de toate celelalte din 
dorinţa de a-i face un scandal teribil soţului ei. 

Aşa se termină întâmplarea. Copiii se opriră din strigat. Lamai îl 
legă iar pe Jerry. Lenerengo îşi sparse plămânii strigând la bărbatul ei, 
iar acesta fugi la hangarul unde oamenii puteau dormi liniştiţi fără a fi 
deranjaţi de neveste. 

In seara aceea, Lamai povesti unor tovarăşi de-ai săi ceea ce 
păţise. Le spuse cum îl găsise pe cățelul de pe vasul Arangi. 
Intâmplarea a făcut ca Agno, şeful vrăjitorilor, să-i audă povestirea şi 
să-şi amintească de felul în care îl trimisese ca să-l ducă pe Jerry în 
hangarul bărbaţilor, alături de ceilalţi prizonieri şi de bărci. 

După o jumătate de oră înţelese tot ceea ce s-a petrecut. Fără nici 
o îndoială, Lamai violase tabu-ul. Îl luă de o parte pe micul negru, iar 
acesta, plângând, i se aruncă la picioare, implorându-l să-l ierte, căci 
merita pedeapsa cu moartea. 

Dar moartea unui copil nu-i servea la nimic vrăjitorului, în vreme ce 
viu el putea să-i fie de folos. Ocazia de a-l avea la mână pe Lamai era 
prea frumoasă pentru ca Agno să o piardă. Din moment ce lumea nu 
ştia despre încălcarea tabu-ului, nu avea decât să păstreze secretul. 

li porunci lui Lamai să meargă de îndată în hangarul celor mici şi să 
înceapă să facă muncile, ceremoniile şi probele necesare. Acestea 
aveau drept scop să-l formeze pentru a avansa, mai târziu, aşa încât 
să fie demn de a locui în hangarul tinerilor, apoi în cel al bărbaţilor. 

Dimineaţa, Lenerengo, supunându-se ordinelor date de vrăjitor, l-a 
legat de labe pe Jerry după o luptă înverşunată în cursul căreia cățelul 
a primit destule lovituri în cap, iar femeia s-a ales cu mâinile zdrelite 


şi l-a dus în sat până la coliba lui Agno. Ajunsă în locul unde se aflau 
oalele pictate, a lăsat jos animalul ca să vadă ce stârnea veselia 
celorlalţi oameni din sat. g 

Bashti nu era doar stăpân sever, ci şi singurul. În ziua aceea se 
hotărâse să le pedepsească pe două femei certăreţe şi să dea astfel 
supuşilor săi motive de bucurie că ascultau de un om atât de ales. 

Pentru că Tiha şi Wiwau, tinere, viguroase şi bondoace, tulburau 
liniştea din sat cu certurile lor interminabile, Bashti le-a obligat să 
participe la o întrecere. Şi ce întrecere! Aveau să fie stoarse ca nişte 
rufe! 

Bărbaţii, femeile şi copiii urlau de bucurie. Chiar şi bătrânele 
matroane sau soţii lor, care erau dea cu un picior în groapă, se 
sufocau de atâta râs, participând la acel spectacol. 

Cele două trebuiau să parcurgă o jumătate de milă, trecând prin 
mijlocul satului, plecând din locul de pe plajă unde fusese ars vasul 
Arangi şi ajungând la cealaltă extremitate a peretelui de la fortăreaţa 
maritimă. Distanţa trebuia străbătută, alergând, dus şi întors, de către 
Tiha şi Wiwau, fiecare înţepând-o pe cealaltă ca să înainteze mai 
repede. A 

Trebuia să ai imaginaţia lui Bashti ca să inventezi aşa ceva. In 
braţele lui Tiha s-au pus două pietre mari, rotunde, având fiecare în 
jur de patruzeci de livre. Ea trebuia să le ţină tot timpul în mâini, să nu 
le lase niciodată jos pe durata întrecerii. 

In ceea ce o privea pe Wiwau, aceasta stătea mai în spate şi era 
înarmată cu o tulpină lungă din bambus, pe care fuseseră prinse 
multe ace folosite la tatuări. Ea urma să o lovească pe spinare pe 
Tiha, îndemnând-o să alerge cât mai repede. Desigur, acele ar fi 
însângerat-o pe aceasta, dar nu i-ar fi făcut nici o rană serioasă. Era 
ceea ce urmărea Bashti: să le facă să sufere, dar să nu le rănească. 

Wiwau lovea fără milă cu bambusul acoperit de ace, iar Tiha 
tremura toată de durere şi se zbătea ca să meargă mai repede. Ştia 
că, odată ce va ajunge la capătul cursei, locurile se vor schimba. Va 
veni rândul ei să lovească, iar Wiwau va căra pietrele. Nu avea să o 
menajeze pe duşmana ei şi o va înţepa cât va putea de tare. 

Sudoarea se scurgea pe feţele celor două femei. Fiecare avea în 
mulţime susţinătorii proprii, care o încurajau sau râdeau de loviturile 
date. 

Dincolo de glumă, triumfa legea crudă a sălbaticilor. Cele două 
pietre trebuiau cărate pe lungimea întregului traseu. Femeia care 
lovea cu acele era obligată să o facă fără milă şi fără pauză. 

Cea care era bătută nu avea dreptul să se oprească, să se înfurie şi 
să se lupte cu cea care o chinuia. Regulile fuseseră bine puse la punct 
de către Bashti şi orice încălcare a acestora ducea la pedepsirea 
publică a vinovatei. Aceasta urma să fie legată de un recif în timpul 


refluxului, pentru a fi devorată de rechini de îndată ce apele mării 
creşteau. 

Când cele două supuse au ajuns în apropierea locului unde se aflau 
Bashti şi Aora, primul ministru, ele şi-au dublat eforturile. Wiwau lovea 
cu toate puterile, Tiha tresărea şi ţipa, amenințând că lasă jos 
pietrele. După ele veneau grămadă copiii din sat şi mulţi câini, care 
lătrau şi mârâiau. 

— O să zaci mult în barcă să te vindeci, Tiha, îi strigă Aora când 
trecură prin dreptul lor, ceea ce îl înveseli foarte tare pe Bashti. 

O înţepătură mai puternică o făcu pe Tiha să scape o piatră din 
mână. Fu lovită bine cât timp, îngenuncheată, încercând să ia de jos 
piatra, se opri din alergare. In cele din urmă reuşi, astfel că îşi reluă 
cursa. 

Doar o dată durerea produsă o făcu să-şi piardă minţile. Se întoarse 
către călăul ei şi îi strigă, furioasă: 

— Sunt forte supărată! O să-ţi vină rândul! 

Nu mai putu să rostească altceva. O nouă înţepătură violentă o 
forţă să pornească mai departe. Tremurând, datorită efortului şi a 
furiei, alerga gândindu-se la plăcerea răzbunării ce avea să urmeze. 

Strigătele mulţimii se pierdeau pe măsură ce femeile se apropiau 
de capătul cursei lor. Ajunseră curând în locul unde efectuară 
schimbarea. 

Apoi se apropiară iar de Aora şi Bashti. De această dată, Wiwau, 
respirând cu mare greutate, venea cu pietroaiele în braţe. Tiha o 
lovea neîncetat, amintindu-şi de ceea ce îndurase. 

Când ajunse în dreptul lui Bashti, lui Wiwau îi scăpă o piatră şi, 
datorită efortului pe care îl făcea ca să o ridice, îi alunecă din braţe şi 
cealaltă, rostogolindu-se cam douăzeci de paşi. Tiha abia aştepta 
momentul. Lovea cu toată puterea. 

Mulțimea era în delir. Bashti se ţinea de coastele lui descărnate şi 
râdea în hohote, ba chiar lacrimile de bucurie începură să i se scurgă 
pe obrajii ridaţi. 

Când se termină întrecerea, el se adresă tribului său, vorbindu-i în 
limbajul său specific: 

— Aşa se vor lupta în viitor toate femeile care vor să se bată! 


CAPITOLUL XV 
CASA LUI BASHII 


După ce se termină spectacolul oferit de cursa femeilor, şeful 
tribului mai rămase acolo un timp ca să vorbească cu cei mai 
importanţi oameni din Somo, printre care se număra şi Agno. La 
rândul ei, Lenerengo mai întârzie şi ea, ca să stea de vorbă cu nişte 
bătrâne. Uitat de toţi, Jerry zăcea pe o parte. Atunci apăru câinele 
sălbatic pe care îl necăjise când se afla la bordul lui Arangi. Acesta se 
apropie şi începu să-l miroasă. j 

Jerry îl observa cu ochii scânteietori. In clipa când botul câinelui 
sălbatic îl atinse, începu să mârâie. Adversarul său sări într-o parte şi 
apoi o luă la fugă cât putu de repede, fără să observe că nu-l urmărea 
nimeni. 

Se opri la vreo douăzeci de metri. Reveni prudent, aşa cum îi era 
obiceiul, târându-se, aproape cu burta lipită de pământ. Se mişca 
asemeni unei feline. Din când în când arunca repede priviri în jur, 
fiindu-i frică să nu-l atace cineva prin surprindere. 

Râsul răsunător al câtorva băieţi aflaţi la mică distanţă îl făcu să se 
înfigă cu ghearele în sol, să se încordeze, pregătit să o ia la fugă într-o 
direcţie necunoscută, departe de pericolul care îl ameninţa. Dându-şi 
însă seama despre ce era vorba şi înțelegând că nu-l periclita nimic, 
continuă să avanseze prudent către terierul irlandez. 

Ar fi greu de spus ce s-ar fi întâmplat dacă în clipa aceea n-ar fi 
apărut Bashti, a cărui privire a căzut chiar asupra câinelui capturat pe 
Arangi. Aproape că uitase de existenţa lui. 

— Ce e cu câinele ăsta? întrebă cu o voce tunătoare, care îl sperie 
pe câinele sălbatic şi o făcu atentă pe Lenerengo. 

Ea, aplecându-se până la pământ, speriată de îngrozitorul bătrân, 
şeful tribului, bâlbâi o întreagă povestire. Ticălosul ei fiu, Lamai, 
pescuise animalul acela din mare. Câinele cauzase multe necazuri în 
casa lor. In prezent însă, Lamai locuia în hambarul celor foarte tineri şi 
ea ducea animalul acasă la Agno, aşa cum îi ceruse chiar vrăjitorul. 

— De ce-ţi trebuie câinele? întrebă Bashti privind către Agno. 

— Eu îl kaii-kaii, răspunse el. Animal bun, gras, tare bun pentru kaii- 
kaii. 

O idee lumină mintea lui Bashti chiar în clipa aceea. 

— Prea bun animal, zise el. Mănâncă mai bine câinele ăla de tufiş, 
adăugă el, arătând cu degetul către fostul şi actualul adversar al lui 
Jerry. 

Agno îşi clătină capul: 


— Câinii de tufiş nu sunt buni pentru kaii-kaii. 

— Câinii de tufiş nu sunt buni, zise Bashti, pentru că sunt prea 
fricoşi. Întotdeauna le e frică. În schimb, câinii albilor au curaj. Se bat 
cu mare înverşunare. Câinii de tufiş fug întotdeauna. Vei vedea. 

Bashti se îndreptă către Jerry şi, cu un cuţit, îi tăie corzile care-l 
legau. Terierul irlandez se ridică imediat de jos şi, de data asta, nu 
mai stătu să-i mulţumească celui care-l eliberase. Se aruncă asupra 
câinelui sălbatic, îl ajunse din urmă, deşi acesta fugea disperat şi-l 
trânti de câteva ori pe jos într-un nor de praf. 

De fiecare dată când adversarul său sălbatic încerca să scape, Jerry 
îl învârtea şi îl muşca sub aplauzele lui Bashti, care-şi chemă 
apropiații ca să se bucure de spectacol. 

Terierul irlandez se făcuse foarte rău. Toate chinurile suferite din 
ziua când Arangi dispăruse cu stăpânul lui cu tot şi le răzbuna 
revărsându-şi furia asupra câinelui sălbatic. Proprietarul acestuia din 
urmă, un „întors”, avu nefericita idee de a-l goni pe Jerry cu lovituri de 
picior. Într-o clipă, terierul i-a însângerat glezna cu colții, apoi a sărit 
asupra lui cu atâta putere că l-a trântit la pământ. 

— Ce înseamnă asta? strigă furios Bashti către negrul care, speriat, 
rămase jos fără a îndrăzni să se ridice, aşteptând îngrozit pedeapsa 
pe care şeful tribului urma să o pronunţe împotriva lui. 

Dar Bashti începu să râdă în hohote. Câinele sălbatic o luase la fugă 
cu toată viteza, iar Jerry se pornise după el, urmărindu-l de la o sută 
de paşi distanţă, într-un nor de praf. 

Cum cei doi combatanți dispărură din vedere, Bashti îşi expuse 
ideea. Dacă oamenii plantau bananieri, o făceau pentru a le recolta 
fructele. Dacă plantau iam, o făceau ca să obţină tot iam, nu cartofi. 

Cum toţi câinii negrilor erau fricoşi, pe insula lor nu se vor naşte 
decât animale fricoase. Câinii albilor erau curajoşi, vor da viaţă deci 
unor animale îndrăzneţe. Din moment ce aveau un exemplar aşa de 
valoros, nu era o nebunie să-l mănânci şi să pierzi astfel curajul din el? 

Bashti îi porunci apoi marelui său vrăjitor să se ocupe de Jerry şi să- 
| păzească bine. Anunţă apoi tribul că animalul acela era tabu. Nimeni, 
bărbat, femeie, copil nu mai avea dreptul, în consecinţă, să dea cu 
pietre sau cu băţul în el ori să-i facă vreun alt rău. 

Din clipa aceea şi câtă vreme nu va încălca el însuşi un alt tabu, 
mai mare, cățelul urma să trăiască fericit în coliba cu ierburi magice a 
lui Agno. Bashti, spre deosebire de alţi şefi de trib, îşi stăpânea 
vrăjitorii cu o mână de fier. In general, conducătorii comunităţilor din 
insule, chiar şi Nau-hau din Langa-Langa, erau sub influenţa vracilor, 
iar populaţia din Somo credea că aşa se petreceau lucrurile şi cu 
Bashti. Negrii nu cunoşteau adevărul şi nu ştiau ce se întâmpla 
dincolo de cortină. Bashti, un necredincios convins, stăpânea totul şi 
se impunea uşor în faţa vrăjitorilor din sat. 


Când se găsea numai cu ei, le arăta că le cunoaşte orice şiretlic şi 
că nu-l afectau prezicerile întunecate, nici nu era superstiţios. 
Minciunile grosolane îi foloseau şi lui, ca să-şi domine poporul. 

Se impunea în faţa lor şi le cerea să-şi unească eforturile ca să 
rămână la putere. Era bine că negrii credeau în zeii lor şi îi vedeau pe 
vrăjitori ca pe purtătorii de cuvânt ai divinităţilor. Aceştia aveau multă 
autoritate în ochii poporului său, dar trebuiau să asculte de poruncile 
lui. 

Nu se îndoia de prefăcătoria afişată de vrăjitori şi credea în 
descântecele lor mai puţin chiar decât ei înşişi. Ştia valoarea unui 
tabu pentru populaţie şi le cerea să fixeze interdicțiile în funcţie de 
dorinţele lui. 

Agno îi alesese ca interdicţie lui Bashti consumul de carne 
macerată, dar aceasta numai după ce se sfătuise cu şeful de trib şi 
aflase că nu-i plăcea alimentul respectiv. 

Bătrânul Nino, predecesorul lui Agno, pronunţase acelaşi tabu după 
ce-şi plecase urechea la dorinţa zeului-rechin. De fapt, Bashti însuşi îi 
ceruse, în secret, să pronunţe interdicţia. 

Cum trăise mai mult decât oricare vrăjitor, i se părea normal ca el 
să-i numească pe cei aflaţi în funcţii. li cunoştea bine. El îi făcuse ceea 
ce erau şi, dacă mai trăiau, se datora voinţei lui. Trebuiau deci să 
primească în continuare porunci de la el, dacă nu ar fi riscat să moară 
în condiţii misterioase. Nu avea decât să le amintească de sfârşitul lui 
Kori, vrăjitorul care se crezuse mai puternic decât şeful său de trib. Şi- 
a plătit greşeala prin strigătele de durere pe care le-a scos timp de o 
săptămână, până a murit. 

În coliba lui Agno era puţină lumină şi mult mister. Acest din urmă 
element nu era cunoscut de Jerry, care înţelegea doar atunci când era 
vorba de lucruri, pe care le ştia sau nu. Dacă nu le ştia, nu avea motiv 
să se frământe prea mult. 

lată de ce capetele uscate la fum ori alte părţi din trupuri omeneşti 
mai bine sau mai puţin bine conservate nu-l impresionau mai mult 
decât aligatorii sau peştii morţi şi conservaţi care împodobeau 
locuinţa întunecată. 

jerry se simţea bine acolo. Nici femeile, nici copiii nu tulburau 
liniştea casei. Câteva bătrâne, o fată de unsprezece ani, care alungau 
muştele şi doi băieţi, care studiau vrăjile sub directa îndrumare a lui 
Agno, compuneau pe cei care se ocupau de locuinţă şi îl îngrijeau pe 
Jerry. 

Căţelul era hrănit cu mâncăruri alese. După ce Agno gusta din 
bucate, Jerry era servit imediat. Băieţii şi fata mâncau resturile de la 
masa celor doi. Ceea ce mai rămânea revenea bătrânelor. 

In caz de ploaie, când câinii sălbatici se refugiau sub acoperişul 
colibei, în afara pereţilor acesteia, terierul se afla în loc uscat, în 


interior. Stătea printre capetele uscate ale oamenilor din junglă sau 
ale negustorilor de abanos, ucişi de mult şi atârnate de tavan, 
amestecate cu _ viscerele rechinilor, cu craniile de crocodili şi 
scheletele de şobolani din insulele Solomon, care nu măsurau mai 
puţin de şaizeci de centimetri în lungime. 

De multe ori, Jerry, care era liber să se plimbe pe unde vroia, a 
străbătut satul şi s-a dus până la coliba lui Lamai care, de când 
dispăruse stăpânul său, fusese singura fiinţă omenească apropiată de 
inima lui. Terierul nu se arăta pe acolo, ci stătea ascuns în tufişuri, 
observând în acest timp coliba de pe malul pârâului şi adulmecându-i 
pe locuitorii ei. Cum nu simţea deloc prezenţa lui Lamai, îşi încetă 
vizitele şi îl acceptă ca stăpân pe Agno şi ca domiciliu casa lui. 

Stăpânul nu-i plăcea deloc. Agno care, în coliba lui misterioasă, 
inspira oamenilor numai frică, nu cunoştea ce înseamnă iubire şi nu 
manifesta afecţiune pentru nimeni. Nu-l anima nici un gest spontan 
care să trădeze vreun sentiment bun. Era la fel de crud ca o fiară 
sălbatică. 

Poziţia lui socială era depăşită de cea a lui Bashti şi vrăjitorului îi 
părea rău că nu ajunsese el primul. Nu avea nici un motiv să-i vrea 
binele lui Jerry, dar teama de şeful său îl oprea să-i facă vreun rău. 

Trecură astfel câteva luni. Lui Jerry îi crescură colţi adevăraţi, 
puternici. El deveni un câine voinic, mărindu-şi dimensiunile şi 
greutatea. Era răsfăţat, pe cât putea fi un câine acolo, căci nu durase 
mult până aflase că domina populaţia din Somo şi că i se permitea 
aproape orice. Nimeni nu avea voie să dea cu pietre în el sau să-l 
lovească folosind bâta. 

Simţea că Agno nu-l privea cu ochi buni, dar şi că vrăjitorul se 
temea de el şi nu îndrăznea să-i facă rău. Nu ştia însă că Agno era 
foarte cumpănit şi îşi alegea cu grijă momentul în care să lovească, 
spre deosebire de Jerry, care se avânta imediat în luptă. 

De la apele lagunei, unde nu se arunca niciodată, căci îşi amintea 
de crocodilii periculoşi de la Meringe, până în satele din junglă care 
făceau parte din stăpânirea lui Bashti, terierul putea să umble după 
bunul lui plac. | se făcea loc oriunde. Fiecare om îi dădea să mănânce, 
dacă dorea. Câinele era tabu şi se putea culca nepedepsit pe pânzele 
sacre ori să se hrănească folosind vasele făcute de indigeni din tigvă. 

Putea să fie chiar supărat sau furios pe cineva. Nimeni nu i se 
opunea. Bashti poruncise chiar ca, în cazul când va fi atacat de mai 
mulţi câini sălbatici, oamenii din Somo să-l apere alungându-i 
adversarii cu pietre. 

Lui Jerry îi mergea foarte bine. Dacă n-ar fi fost temperamentul său 
nervos şi curiozitatea lui mereu trează, ar fi devenit curând deosebit 
de gras. Mereu pe drumuri, îşi explora domeniul din Somo ca să-i 
cunoască pe sălbaticii locuitori din pădure şi din mlaştini, care nu 


ştiau de tabu-ul reprezentat de el. 

Trăi astfel multe aventuri. De două ori se bătu cu şobolanii de 
pădure care erau aproape la fel de mari ca şi el. Aceştia, când se 
vedeau în imposibilitatea de a mai fugi, luptau atât de aprig, că 
terierul nu mai întâlnise nicăieri asemenea rezistenţă. Pe primul l-a 
ucis să-şi dea seama că era bătrân şi slăbit. Al doilea însă, plin de 
vigoare, l-a rănit aşa de rău, că abia a mai putut merge până la coliba 
lui Agno, unde s-a prăbuşit. A zăcut opt zile până când şi-a revenit. 

A început apoi să sperie, prin atacuri false, animalele timide, să le 
gonească pe rațele de la tropice din cuiburile lor bine ascunse. 

S-a aventurat, cu mare atenţie, în mijlocul crocodililor adormiţi pe 
mal, a pândit papagalii zgomotoşi, vulturii, şoimii şi alte păsări 
minuscule din junglă. 

A întâlnit de trei ori, dincolo de limitele domeniului lui Bashti, pe 
micii negri din pădure, care păreau mai curând duhuri decât oameni, 
fiindcă se mişcau foarte repede şi fără zgomot. Ei îşi păzeau porcii 
sălbatici şi puţin a lipsit să nu-l străpungă pe câine cu suliţele lor. La 
fel ca şi uriaşii şobolani, negrii ascunşi în întunericul din junglă l-au 
convins că trebuia să fie prudent. Nu le căuta ceartă, deşi ei fuseseră 
gata să-i rănească de câteva ori. 

A înţeles repede că oamenii aceia nu semănau cu cei din Somo şi 
că tabu-ul său nu-i afecta. Ei erau tot zei cu două picioare, care ţineau 
în mâini moartea şi o puteau trimite la distanţă. 

Jerry a cercetat satul în întregime. Nu i-a rămas nici un loc 
necunoscut. În casele vrăjitorilor, unde femeile şi bărbaţii se târau 
înspăimântați din pricina misterelor, el păşea apăsat şi îşi zburlea 
părul atunci când vedea noile capete atârnate şi simţea mirosul 
negrilor pe care-i cunoscuse la bordul vasului Arangi. In casa cea 
mare a vrăjitorilor a văzut capul lui Borckman, apoi şi-a amintit de 
înfruntarea pe care o avusese cu marinarul beat. incepu să mârâie. 

I se întâmplă ca, o dată, pe când se afla în coliba lui Bashti, să dea 
peste resturile stăpânului său. 

Bashti trăise prea mult. Se gândise un timp îndelungat şi ajunsese 
la concluzia că, deşi se bucurase de atâtea izbânzi, viaţa era totuşi 
scurtă. Ar fi vrut să afle sensul şi scopul vieţii omeneşti. li plăceau 
traiul pe care îl ducea, ca şi lumea ce-l înconjura. Era mulţumit că îi 
domina pe vrăjitori şi pe oamenii din Somo. 

Nu se temea de moarte, dar se întreba dacă va trăi după aceea. Se 
va mai naşte o dată? Neluând în seamă explicaţiile superstiţioase pe 
care i le ofereau vrăjitorii, nici minciunile lor grosolane, se zbătea 
singur în haosul produs de problema fără răspuns. 

Viaţa lui fusese atât de lungă şi presărată cu reuşite prin care îşi 
satisfăcuse toate poftele, ca şi cele mai arzătoare dorinţe. Avusese 
femei şi copii. Cunoscuse toate aspiraţiile tinereţii. Copiii lui 


crescuseră, deveniseră părinţi, apoi bunici. După cea savurat toate 
satisfacţiile acelea s-a simţit blazat. 

La ce-i mai servea hrana? Abia putea mânca. Pofta de mâncare pe 
care o arătase în tinereţe n-o mai simţea deloc. Se hrănea din 
necesitate, dorind doar ouăle megapodelor, care se utilizau în 
interesul lui, fiind declarate tabu-uri. Era ultima plăcere gustativă pe 
care şi-o putea oferi. In rest, trăia mai mult ca să gândească, îşi 
conducea poporul şi căuta să găsească legile care să-i dea acestuia 
cât mai multă putere. 

Işi dădea însă seama de diferenţa dintre trib; un lucru abstract şi 
individ, ceva foarte concret. Oamenii trăiau şi mureau, tribul rămânea. 
Acesta păstra istoria şi urmele celor care existaseră, deşi ele se 
diminuau cu scurgerea timpului. Nu aveau să rămână decât faptele şi 
oamenii deosebiți, păstraţi în memoria tribului. 

Mai devreme sau mai târziu, nu peste prea mult timp, se va duce şi 
el. Ce i se va întâmpla? Intrebarea era fără răspuns. Din acest motiv, 
pentru că dorea să rezolve problema aceea, poruncea uneori celorlalţi 
ca să-l lase singur în marea lui colibă, ca să se gândească. Cobora 
atunci capetele atârnate de grinzile acoperişului, unele păstrate 
înfăşurate în pânză. Aparţinuseră unor oameni pe care îi văzuse în 
viaţă, demult. Ei trecuseră pragul misterios ce ducea la moarte şi 
neant. 

Nu colecţionase capetele acelea din lăcomie. Nu se uita la ele ca un 
avar ce-şi contemplă comoara ascunsă. Le ţinea pe genunchi şi le 
mişca pe toate părţile. Voia să ştie. Voia să afle ce cunoşteau capetele 
acelea de multă vreme trecute de pragul morţii. 

Astfel se frământa Bashti în coliba întunecată, la apusul soarelui, 
când briza mişca frunzele palmierilor şi ale arborilor de pâine. Avea 
chiar şi un cap de japonez, singurul om dintr-un popor necunoscut, pe 
care nici Bashti nu l-a auzit vorbind. Trofeul căzuse în mâinile tatălui 
său, înainte de a se naşte el. Fusese preparat destul de prost şi se 
dezagrega. 

Studiindu-l cu atenţie, văzu că omul acela avusese odată buze care 
se mişcau, ca şi el, împrejurul unei guri care vorbise şi mâncase. Mai 
avusese şi doi ochi, un nas, păr pe cap şi două urechi, ca şi el. Cu 
siguranţă, străinul acela avusese un trup, mâini şi picioare, dorinţe şi 
pofte. 

Un alt trofeu, care îl intriga mult, avea o poveste mai veche, fiind 
obţinut înainte de a se naşte tatăl său ori bunicul său. Aparţinuse unui 
francez, dar Bashti nu ştia lucrul acela. Nu cunoştea că era vorba de 
celebrul navigator La Perouse, care pierise cu echipajul său şi cu cele 
două fregate ale sale, Astrolabe şi Boussole, pe țărmurile neprimitoare 
ale insulelor Solomon. 

Alt cap era şi mai vechi. Fusese obţinut cu două secole înainte de 


La Perouse, în epoca spaniolului Alvaro de Mendana. Aparţinuse unui 
armurier al lui Mendana, ucis în cursul unui atac-surpriză pe o plajă. 

Se găsea acolo şi un trofeu care era al unei femei. Care fusese 
povestea lui? Cine era femeia? De unde venea? Nimeni nu ştia. Cercei 
din aur, împodobiţi cu rubine, îi ornau urechile alterate şi lungi fire de 
păr blond îi mai atârnau încă de craniu. 

Bătrânul şef îndepărtă capetele obişnuite, cele aparţinând 
oamenilor din junglă sau din insulele mării şi chiar pe ale beţivilor, ca 
Borckman. Era un bun cunoscător în domeniu şi ştia să facă selecţia. li 
rămase unul care-l atrăgea foarte mult, al unui german cu părul şi 
barba roşcate, care, deşi uscat bine după moarte, îşi păstrase 
rigiditatea trăsăturilor şi emana o forţă ce îl deruta. Desigur, nu ştia că 
fusese al unui german, profesor de astronomie, că multe gânduri şi 
cunoştinţe se îngrămădiseră acolo, nu doar despre stele şi rolul lor în 
univers, ci şi despre felul în care se putea naviga noaptea, despre 
mişcările scoarţei terestre, lucruri despre care Bashti nu aflase nimic 
până atunci. 

Cel mai recent trofeu, care-i atrase cel mai mult atenţia bătrânului, 
aparţinea lui Van Horn. Il ţinea pe genunchi şi îl contempla când Jerry, 
care era liber să intre peste tot în Somo, pătrunse în coliba şefului. El 
adulmecă şi recunoscu resturile stăpânului său. Mai întâi urlă de 
durere, apoi părul i se zbârli de furie. 

Bashti, cufundat în gânduri, observa întrebător capul lui Van Horn, 
de aceea nu-l băgă în seamă pe câine. Cu numai câteva luni în urmă, 
capul acela, încă plin de viaţă şi de inteligenţă, se găsea pe un trup 
bine clădit, care se îmbrăca în pantaloni scurţi din pânză, purta un 
revolver automat la centură, fiind astfel mai puternic decât Bashti. 
Numai că fusese mai puţin deştept decât şeful de trib, căci acesta 
reuşise, cu un pistol vechi, să-i stingă lumina gândurilor şi să-i taie 
gâtul omului care poruncea şi uscatului şi mării de pe puntea lui 
Arangi. 

Ce s-a întâmplat cu inteligenţa albului? Reprezenta, numai ea 
însăşi, pe arogantul şi mândrul Van Horn? Dispăruse ca o pânză sub 
flăcări din care nu rămâne decât un pumn de cenuşă? Van Horn însuşi 
dispăruse ca o pânză arsă de foc? 

Oare ajunsese el în neant aşa cum se întâmplă cu crocodilii loviți de 
sulițe, cu peştii prinşi în cârlig sau în plasă, cu porcul spintecat şi cu 
toate celelalte animale din junglă? Neantul unde se afla Van Horn era 
acelaşi cu cel al muştei uriaşe pe care fata ce îl îngrijea o lovea din 
zbor şi o strivea când cădea pe pământ? 

Bashti îşi zicea că soarta acelui alb al cărui cap îl studia trebuia să 
fie identică aproape cu cea care îl aştepta pe el. Ce păţise omul acela 
după ce a trecut porţile întunecate ale morţii avea să păţească şi el. 
Parcă însuşi Van Horn îi punea întrebări şefului melanezian, ba chiar 


buzele lui uscate voiau să-i destăinuie marele mister şi să-i arate 
sensul vieţii, dar şi al morţii, de care nimeni nu scapă. 

Geamătul prelung scos de Jerry, văzând şi înțelegând ceea ce mai 
rămăsese din stăpânul său, îl smulse pe Bashti din gândurile lui. Il 
privi pe câinele voinic, cu blană aurie şi imediat începu să mediteze 
despre el. : 

Era o ființă vie, ca un om. li era foame, putea fi furios, suferea... Ca 
un om, prin vene Îi curgea sângele pe care un cuțit putea să-l facă să 
ţâşnească. Animalul murea dacă era lovit sau tăiat. Işi iubea părinții şi 
puii. Dar, mai ales, era supus morții. Câţi câini şi câţi oameni nu 
mâncase el în tinereţe, când nu-l interesa altceva decât forţă şi 
rapiditate, calităţi ce-i asigurau victoria în luptă şi pe care le întreținea 
cu ospăţuri sălbatice? 

Jerry trecu însă de la durere la furie. Se zburli şi sări la atac, cu gura 
spumegând de ură. Se aruncă asupra lui Bashti, care ţinea pe 
genunchi capul stăpânului său! 

Atacul lui era întocmai cu al lupului ce sare asupra iepei ce abia a 
fătat. Bătrânul, căruia, în lunga lui existenţă, nu-i fusese niciodată 
frică de moarte, care zâmbise când îşi văzuse degetul atârnând de 
trăgaciul pistolului, avu o sclipire de bucurie în ochi, fiindcă manifesta 
nu doar o admiraţie deosebită pentru câinele acela, ci şi o mulţumire 
intelectuală profundă. Jerry nu-şi atinsese încă talia finală, se mai afla 
în creştere, dar curajul lui era nebunesc. Şeful de trib se mulţumi să-l 
ţină la distanţă cu un băț gros. 

De fiecare dată când terierul ataca, cu multă îndrăzneală, bătrânul 
îl lovea cu bâta şi râdea văzând curajul tânărului animal. 

In acelaşi timp, se mira de prostia câinelui, care-l împingea mereu 
înainte, ca să capete lovituri de ciomag. Pasiunea rezultată din 
amintirea unui mort era motivul asaltului furios, iar animalul suporta 
astfel toată suferinţa fizică fără să renunţe la acţiunile sale violente. 

— Asta face parte din viaţă, îşi zise Bashti, respingând un atac al 
câinelui. 

Da, era viaţa tânără, lipsită de respect, furtunoasă şi dezechilibrată, 
care se manifestă atunci când un adolescent provoacă la luptă un alt 
adolescent pentru a-şi satisface o pasiune, o iubire sau dorinţa de a-şi 
răzbuna orgoliul rănit. Se gândi că în câinele acela cu sângele 
fierbinte, ca în capul căpitanului mort sau al oricărui alt om, se afla 
poate cheia existenţei, soluţia întrebărilor ce-l frământau. 

Apărându-se de colții lui Jerry, admira în acelaşi timp şi invidia, cu 
tristeţe, fuga tinereţii sale, pe care ar fi dat orice să o aibă iar, inclusiv 
înţelepciunea experienţei şi gândirii sale. 

— Ah! Ce câine! Ce câine pe cinste! ar fi spus Van Horn. 

Bashti, în limba lui şi-a zis: 

— Pe cuvântul meu! Nu îi e frică deloc de mine! 


Dar şeful de trib, obosind primul, puse capăt spectacolului izbindu-l 
cu putere pe Jerry cu bâta după ureche şi-l întinse la pământ, ameţit. 
Din nou, gândirea lui speculativă interpretă evenimentul. 

Ce se întâmplase cu furia şi vijelia câinelui? O lovitură bine plasată 
fusese destul ca să i le stingă pentru moment. În curând, Jerry se va 
reanima, la fel cum suflul vântului reaprinde focul din cenuşă. Dar în 
intervalul acela de timp, cât câinele zăcea la pământ, unde îi erau 
viaţa, voinţa, dorinţele? 

Bashti scoase un suspin şi înveli iar capetele în pânzele în care le 
păstra, pe multe dintre ele, apoi le suspendă de grinzile tavanului. 
Făcu însă o excepţie. Capul lui Van Horn nu-l atârnă acolo, ci îl puse 
pe pământ şi ieşi din încăpere fără zgomot pentru ca de afară, printr-o 
crăpătură din perete, să vadă tot ce avea să urmeze. 

Jerry începu să se zbată, apoi, vreme de un minut, făcu eforturi 
apreciabile ca să se ridice pe labele sale. Rămase aşa, ameţit şi slăbit. 
Bashti, cu ochiul lipit de crăpătură, observa cum revenea viaţa în 
trupul inert. 

Il văzu apoi pe câine animându-se, zburlindu-şi părul, retrăgându-şi 
buzele într-un rânjet furios şi începând să-şi caute duşmanul. În locul 
acestuia dădu însă peste capul stăpânului său. Se apropie imediat de 
acesta şi începu să-l acopere cu mângâieri, aşa cum putea el, 
lingându-l pe obrajii întăriţi, pe ochii închişi pe. Care tandreţea lui nu-i 
mai deschidea, pe buzele strânse care nu mai aveau cum să 
articuleze vreodată cuvintele pline de dragoste la adresa căţelului. 

După aceasta Jerry se lăsă pradă unei teribile mâhniri. Işi ridică 
botul şi începu să urle trist. Stătea în faţa stăpânului său şi îl plângea 
aşa cum putea el. 

in cele din urmă, cu sufletul plin de tristeţe, văzând că toate 
încercările lui de a-l readuce la viaţă pe Van Horn se dovedeau 
zadarnice, se furişă afară din colibă şi fugi către adăpostul celuilalt 
stăpân al său, vrăjitorul. Acolo, în ziua ce urmă, nu putu să doarmă de 
vise urâte. 

De atunci, lui Jerry i s-a făcut frică de casa lui Bashti. Nu bătrânul 
şef îi inspira spaima. Acolo îl văzuse pe şeful de trib ţinând pe 
genunchi resturile lui Van Horn şi de aceea îl ura nespus pe acesta, 
dar era şi înspăimântat de misterul acela prin care bătrânul putea 
porunci morţii. Nu ştia de unde venea frica lui, era nedefinită şi de 
nedescris. 


CAPITOLUL XVI 
CAINELE SACRU 


S-au mai scurs încă trei luni de la ultimele evenimente descrise 
anterior. Musonul din nord-vest, după ce a suflat o jumătate de an, a 
făcut loc vântului din sud-est. Jerry a continuat să locuiască în casa lui 
Agno şi să fie liber să umble prin sat. A luat iar în greutate, a mai 
crescut şi, protejat prin tabu, îşi manifesta cu orice prilej curajul. 

Nu avea însă nici un stăpân. Agno nu ştiuse a-i câştiga dragostea şi 
nici n-a încercat vreodată să o facă. Dar, prin rezerva rece pe care o 
păstra faţă de câine, animalul nu putea ghici nici ura vrăjitorului 
pentru el. 

Cei doi băieţi, bătrânele şi fetiţa care gonea muştele nu bănuiau că 
Agno îl detesta pe Jerry. Pentru ei, vrăjitorul era o fiinţă pe care 
oamenii normali n-o înțelegeau, de aceea nici nu-i interesau reacţiile 
lui. Câinele ştia că oamenii din casă erau servitorii lui Agno şi că, deşi 
îi dădeau de mâncare, aceasta nu era de la ei, ci de la stăpânul 
colibei. 

Toţi cei din jurul său, cu excepţia lui, fiindcă era protejat prin tabu, 
se temeau de puterea lui Agno, iar locuinţa acestuia trecea drept casa 
groazei, unde, evident, nu exista afecţiune pentru nimeni, cu atât mai 
puţin pentru un animal. 

Poate că fetiţa de unsprezece ani s-ar fi apropiat de sufletul lui 
Jerry, dacă n-ar fi fost pedepsită sever pentru orice încercare de a-l 
mângâia sau de a se atinge de un asemenea tabu. 

Agno a aşteptat şase luni de muson ca să înceapă complotul ce 
viza viaţa câinelui, pentru că sezonul de ouat al megapodelor începea 
odată cu vântul din sud-est. 

Işi făcuse planul de mult şi urmărea, cu răbdarea care-l caracteriza, 
să-l pună în aplicare. 

Megapodele din insulele Solomon sunt înrudite cu curcanul sălbatic 
din Australia. Puțin mai mare decât un porumbel voinic, femela de 
megapod depune ouă mari ca ale rațelor domestice. Aceste păsări nu 
se tem de nimic şi sunt atât de proaste că specia lor ar fi dispărut de 
mult dacă n-ar fi fost declarate tabu de către vrăjitori şi şefi de trib. 

Negrii erau obligaţi să întreţină locuri cu nisip special pentru de şi 
să le protejeze de hoţi şi de câini. Megapodul îşi ascunde ouăle în 
nisip şi le lasă acolo, la căldura soarelui, să se clocească. Pasărea 
respectivă continuă să sape în nisip şi să ouă chiar când un negru, 
aflat la doi-trei paşi de ea, le fură pe cele depuse mai devreme. 

Imprejmuirea pentru ouat aparţinea lui Bashti, care, în timpul 


sezonului, se hrănea numai cu aşa ceva. Foarte rar, mânca şi 
megapode. Nu o făcea însă decât dintr-un capriciu, din orgoliu de a se 
hrăni cu ceva ce nu-şi putea permite decât un om aflat într-o poziţie 
aşa de înaltă ca el. De fapt, carnea păsării aceleia sau a oricărei alteia 
nu-i mai producea nici o plăcere de multă vreme şi nu mai avea nici 
un gust pentru el. 

Doar ouăle formau singurul aliment care-l mai atrăgea şi pe care-l 
mânca întotdeauna cu poftă. De aceea, sub acoperirea tabu-ului, el 
era singurul din Somo care se hrănea cu aşa ceva. Pe de altă parte, 
fiindcă tabu-ul era un element mistic, lui Agno îi reveneau paza şi 
îngrijirea împrejmuirii pentru ouat. 

Dar şi vrăjitorul îmbătrânise. Şi el îşi pierduse pofta de mâncare din 
tinereţe. Inghiţea ceva doar de nevoie, iar toate cărnurile i se păreau 
a avea acelaşi gust. Doar ouăle de megapode îl tentau şi îi stimulau 
facultăţile digestive. De aceea, călcând tabu-urile impuse chiar de el, 
sorbea în secret conţinutul ouălor puse de o parte pentru Bashti. 

Se întâmplă deci ca, în momentul când începu perioada prielnică de 
depunere a mult doritului aliment după care Bashti şi Agno, care nu 
gustaseră de şase luni bunătatea respectivă, salivau abundent, 
vrăjitorul să-l ducă pe Jerry la împrejmuirea pe care o păzea, pe 
cărarea tabu ascunsă de mangustani. Drumul acela, nefiind unul 
obişnuit, traversa mlaştinile cu emanaţii urât mirositoare, unde vântul 
nu sufla niciodată. Pentru a-l parcurge, trebuia să treci peste multe 
rădăcini groase, pe care Jerry le depăşea doar prin sărituri: Din cauza 
dificultății sale, câinele nici nu se aventurase pe acolo, de câte ori 
rătăcise pe insulă. Se bucură deci că Agno îl ducea pe poteca 
respectivă. 

După ce ieşiră dintre mlaştini, dădură peste un loc nisipos, încă 
acoperit de sarea mării, astfel că nici un arbore nu creştea acolo ca 
să-l protejeze, prin crengile lui, de arşiţa soarelui. O poartă grosolană 
permitea accesul în împrejmuire. 

Vrăjitorul nu o deschise însă ca terierul să intre, ci începu să-l 
încurajeze, cu glasul şi prin gesturi, să sape un tunel pe sub gardul din 
faţa lor. De fapt, chiar el se lăsă în genunchi şi începu să dea la o 
parte nisipul cu amândouă mâinile. Avea însă grijă ca acolo să rămână 
întipărite urmele de gheare ale câinelui, ca şi dâre lăsate, chipurile, de 
colții lui. 

Când Jerry intră astfel înăuntru, Agno, care pătrunse pe poartă, 
începu să-l incite ca să scormonească după ouă. Dar acestea nu-i 
trezeau nici o poftă lui Jerry, de aceea nu-l tentau deloc. Agno înghiţi 
opt dintre ele şi ascunse două, ca să le ducă la el acasă. Avu grijă să 
spargă cojile de la cele opt ouă, aşa cum ar fi făcut câinele. 

Puse la punct scena pe care şi-o imaginase spărgând încă unul şi 
murdărindu-l cu gălbenuş pe terier nu pe lângă gură, unde animalul s- 


ar fi şters repede cu limba, ci în jurul ochilor, pe unde nu se putea 
curăța. 

Pentru a duce până la capăt profanarea, îl încurajă pe Jerry să atace 
o femelă megapod care se oua. Ştiind că, de îndată ce animalul 
prindea gustul acelui aliment dorit aşa de mult de şeful de trib, nu se 
va opri şi va sparge multe dintre ouăle îngropate acolo, îl părăsi pe 
terier în interiorul împrejmuirii şi fugi la Bashti să-i povestească 
necazul. 

Tabu-ul câinelui, îi explică el şefului, îl împiedicase ca să intervină 
atunci când devora pasărea, căci nu a ştiut care dintre interdicții era 
mai mare. lar Bashti, care de şase luni nu gustase mâncarea lui 
preferată şi care abia aştepta bunătatea aceea, porni imediat pe 
poteca dintre mlaştini, mergând cu atâta viteză că-l lăsă în urmă pe 
Agno, chiar dacă vrăjitorul avea mai puţini ani decât el. 

Ajuns la împrejmuire, Bashti îl surprinse pe Jerry cu gura şi cu 
labele pline de sânge, în timp ce omora a patra pasăre. Gălbenuşul de 
ou, aplicat cu măiestrie de Agno în jurul ochilor şi pe frunte, nu lăsa 
nici o îndoială asupra hoţului. 

Şeful de trib, fiert de îndelunga aşteptare, căută în zadar măcar un 
singur ou. Jerry, care fusese încurajat şi îndemnat de vrăjitor să facă 
toate acelea, veni dând din coadă lângă bătrân, aşteptând să fie 
felicitat pentru abnegaţia lui. 

Văzându-l rânjind astfel, cu gura plină de sânge uscat, mânjit pe 
lângă ochi, Bashti nu-şi dădu frâu liber mâniei, cum ar fi făcut dacă ar 
fi fost singur. Nu vroia să-şi arate, în faţa vrăjitorului, vulgaritatea şi 
agresivitatea gândurilor. 

Oamenii importanţi din lumea aceasta ştiu să se reţină şi să 
temporizeze dorinţele lor fireşti. Agno se stăpânea mult mai puţin. Ca 
dovadă, nu reuşi să-şi ascundă flacăra de ură din privire. Bashti o 
remarcă şi o puse pe seama curiozităţii. Aşa se face că, dacă oamenii 
cei mari pot să-i înşele pe subordonații lor, pot fi păcăliţi, în acelaşi 
timp, de ei. 

Bashti privi râzând la Jerry, ca şi cum era vorba despre o glumă. 
Privi cu coada ochiului spre vrăjitor, citindu-i dezamăgirea din ochi. 

„Aha” îşi zise şeful, „l-am păcălit”. 

— Care tabu este mai mare? întrebă vrăjitorul în limbajul folosit în 
Somo. 

— Desigur, megapodul. 

— Şi câinele? 

— Trebuie să suporte încălcarea tabu-ului. Această interdicţie a fost 
impusă de Somo însuşi, primul care a dat legi tribului nostru... 
Pasărea aceasta a fost întotdeauna tabu-ul şefilor. Câinele trebuie să 
moară! 

Se opri să se gândească o clipă, în vreme ce Jerry, care se întorsese 


la înţărcuirea cu nisip, începu să sape într-un loc unde mirosul îi 
promitea o recoltă bună. Agno vru să-l împiedice, dar Bashti îl lăsă să 
continue. 

— Câinele trebuie să se trădeze în faţa mea, îi zise şeful. 

Jerry, descoperind două ouă, le sfărâmări sorbi conţinutul lor care 
nu se scursese încă în nisip. Impasibil, Bashti întrebă: 

— Bărbaţii au azi un ospăț cu carne de câine? 

— Nu azi, ci mâine la prânz, îi răspunse Agno. Câinii ce vor fi 
sacrificați au venit deja. Sunt cincizeci. 

— Vor fi cincizeci şi unu, fu verdictul lui Bashti, arătând către Jerry. 

Cu o mişcare promptă, vrăjitorul vru să-l prindă pe terier. 

— De ce acum? îl întrebă şeful. Va trebui să-l cari printre mlaştini. 
Mai bine îl lăsăm să se întoarcă singur în sat şi apoi îl legăm de labe în 
faţa hangarului pentru bărci. 

Jerry, sărind vesel pe urmele celor doi, traversă mlaştina şi se 
apropie de hangar, de unde veneau urletele de durere şi de spaimă 
ale numeroşilor câini legaţi acolo. Fără să înţeleagă de ce, se nelinişti 
îndată. Chiar în clipa în care-şi ridica urechile şi adulmeca mai atent, 
Bashti îl apucă de blana din jurul gâtului, îl ridică în aer, iar Agno 
începu să-i lege labele. 

Jerry nu scoase nici un geamăt, nici un lătrat şi nu dădu semne că i- 
ar fi frică. Se mulţumi să mârâie şi să încerce să muşte din când în 
când. Se zbătea şi încerca să zgârie cu labele. 

Un câine nu poate însă să se apere de doi oameni îndemânatici şi 
inteligenţi, care ştiu bine să-şi folosească mâinile. Terierul află lucrul 
acesta. 

Labele din faţă şi din spate îi fură legate împreună, apoi reunite şi 
astfel legat, Jerry fu dus, cu capul în jos, până în locul nu prea 
îndepărtat unde urma să se desfăşoare tăierea şi frigerea. Fu aruncat 
între alţi douăzeci de câini legaţi ca şi el. 

Era vremea prânzului şi multe dintre animalele ce zăceau acolo 
fuseseră aduse încă de dimineaţă, fiind lăsate în soarele nemilos de la 
tropice. Cei din jurul terierului erau câini sălbatici, de tufiş, care nu 
rezistă mult la sete. Durerile cauzate de legături, de lianele strânse 
tare pe labele lor, faptul că nu ştiau ce urma, spaima instinctuală şi 
modul în care se purtau canibalii cu ei, care nu prevestea nimic bun, îi 
făceau să urle disperaţi. 

Cele treizeci de ore care se scurseră în continuare fură groaznice 
pentru Jerry. Vestea că îşi pierduse tabu-ul se răspândise repede şi 
negrii profitară de acest lucru. Până la căderea nopţii, se strânseră în 
jurul lui şi începură să-l necăjească. 

Râdeau de el, îl loveau cu piciorul sau îi făcură o gaură în nisip, 
suficient de adâncă, astfel ca terierul să nu se poată răsuci şi îl 
aşezară acolo, cu labele în sus. 


Jerry nu putea face altceva decât să mârâie de furie şi de supărare 
fiindcă, spre deosebire de ceilalţi câini, nu voia să geamă de durere. 
Împlinise un an şi ultimele şase luni îl maturizaseră mult. Apoi, rasa lui 
nu se temea de nimic. 

Stăpânii lui albi îi inoculaseră ura şi disprețul faţă de negri. Acestea 
aveau să dobândească o intensitate uriaşă în cursul celor treizeci de 
ore de suferinţă şi chin. 

Călăii săi nu uitară nimic din ceea ce ar fi putut să-l necăjească. 
Aduseră chiar şi un câine sălbatic, pe care îl asmuţiră asupra lui. Era 
chiar cel de pe Arangi. Dar, spre dezamăgirea negrilor, câinele de tufiş 
nu atacă un adversar care nu se mişcă. Chiar dacă Jerry îi era cel mai 
mare duşman şi îl bătuse de atâtea ori pe vas, animalul adus şi 
asmuţit împotriva lui nu-i făcu nici un rău. 

Dacă terierul irlandez ar fi avut o labă ruptă şi le-ar fi putut mişca 
pe celelalte trei, câinele sălbatic s-ar fi aruncat asupra lui şi l-ar fi 
bătut sau chiar ucis. Dar faptul că Jerry nu se mişca era altceva. 

Distracţia aşteptată nu mai avu loc. Terierul irlandez mârâia, îşi 
arăta colții, iar adversarul său îi răspundea la fel. Nici încurajările 
frenetice ale negrilor nu-l împinseră pe noul venit ca să-l muşte pe 
Jerry. 

Abatorul, aflat în faţa hangarului pentru bărci, era un loc al groazei. 
Din când în când, mai era adus câte un câine vagabond şi aruncat în 
grămadă. Se auzeau mereu urlete. Făceau zgomot mai ales animalele 
aduse primele acolo şi care fuseseră expuse la soarele nemilos, fără a 
li se da o picătură de apă. 

Uneori, urletele de durere încetau pentru câteva clipe. Apoi 
începeau iar, mai intense. Concertul dură toate noaptea. In dimineaţa 
următoare, toţi câinii sufereau cumplit de sete. p 

Soarele care încingea iar nisipul alb îi aducea în pragul turbării. In 
jurul lui Jerry se strânseră din nou ticăloşii care vroiau să-şi satisfacă 
răzbunarea şi disprețul pentru cel ce-şi pierduse tabu-ul. j 

Pe terier îl necăjea cel mai mult faptul că râdeau de el. Indura 
loviturile de picior şi alte torturi fizice, dar nu suporta râsetele lor şi 
strâmbăturile ce-i erau adresate. 

N-a gemut deloc, dar mârâielile lui feroce, combinate cu setea, îl 
răguşiseră şi îi uscaseră mucoasa gurii, astfel că nu mai era capabil să 
scoată nici un sunet. Limba îi atârna afară din gură, iar soarele îl 
ardea nemilos. 

Atunci unul dintre călăii săi a hotărât să-i aplice o nouă tortură. L-a 
scos din gaura în care zăcuse toată noaptea pe spate, cu labele în 
sus. L-a pus pe o parte şi i-a adus un vas cu apă. Jerry a băut cu atâta 
poftă, că nu şi-a dat seama imediat că negrul pusese înăuntru mai 
multe boabe sfărâmate de piper. Cei din jur au început să râdă fericiţi 
văzându-l cum suferă. Arsura produsă de sete era nimic faţă de cea 


cauzată de piper! 

Evenimentul care urmă avu consecinţe importante. În locul acela 
apăru Nalasu, un bătrân orb, de şaizeci de ani, care mergea atingând 
pământul cu ajutorul unui baston gros. În cealaltă mână ţinea un 
purcel cu picioarele legate. 

— Am auzit că va fi mâncat şi câinele albului, începu el. Unde este 
câinele stăpânului alb? Arătaţi-mi-l! 

Agno, care tocmai venise acolo, se învârtea pe lângă el când orbul 
se aplecă şi-l pipăi pe Jerry. Terierul irlandez nu mâărâi şi nici nu 
încercă să muşte când fu atins, deşi degetele i se plimbară, de mai 
multe ori, pe lângă coli. 

Se comporta astfel pentru că nu simţea nici un fel de ostilitate. 
Nalasu pipăi apoi purcelul şi repetă de mai multe ori aceleaşi gesturi, 
ca pentru a face o comparaţie între câine şi purcel. 

In cele din urmă spuse: 

— Purcelul e la fel de mare pe cât e câinele, dar are mai multă 
carne bună de mâncat. Luaţi-l voi şi daţi-mi mie animalul stăpânului 
alb. 

— Nu! îi răspunse Agno. Animalul omului alb a călcat tabu-ul! De 
aceea trebuie ucis şi mâncat. la orice alt câine în locul purcelului. la 
cel mai mare câine! 

— li vreau pe cel al stăpânului alb, insistă Nalasu. Numai pe acela! 

Cei doi discutau în clipa când apăru Basthti, care nu se putu opri să 
nu tragă cu urechea. 

— la câinele, Nalasu, îi zise el. Purcelul tău e gustos şi îl voi mânca 
eu însumi. 

— Dar a călcat tabu-ul, marele tabu al împrejmuirii pentru ouat, 
ripostă prompt Agno. 

Ardoarea acelei obiecţii îl puse pe gânduri pe Bashti şi îi trezi o 
bănuială neaşteptată. 

— Tabu-ul trebuie răzbunat prin moarte şi fierbere, continuă 
vrăjitorul. 

— Foarte bine, zise Bashti. Voi mânca purcelul. Tăiaţi-i gâtul şi 
puneţi-l pe foc! 

— Nu fac altceva decât să reamintesc legea tabu-ului, ameninţă 
vrăjitorul. Incălcarea ei trebuie pedepsită prin moartea vinovatului. 

— Dar mai există o lege, zâmbi şeful melanezian, veche ca şi 
zidurile fortăreței Somo. Ea spune că o viaţă o poate răscumpăra pe 
alta. 

— Da, dar asta îi priveşte numai pe bărbaţi şi pe femei, preciză 
Agno. 

— Cunosc bine legea, glăsui Bashti. Chiar Somo a stabilit-o. Nu s-a 
spus vreodată că un animal nu poate răscumpăra alt animal. 

— E adevărat că nu s-a spus, vorbi Agno, căutând o portiţă de 


ieşire. 

— Şi e firesc să fie aşa, replică bătrânul şef. Până acum nici un om 
n-a făcut nebunia să dea un purcel în locul unui câine. Mai ales că 
purcelul ăsta e gras şi bun. la-ţi câinele, Nalasu. la-l chiar acum! 

Vrăjitorul nu era însă mulţumit. 

— După cum ai spus chiar tu, Bashti, animalul stăpânului alb e un 
purtător al forţei şi al curajului. Ucide-l şi, după ce va fi prăjit pe foc, îl 
vom tăia bucățele, astfel ca fiecare om să poată gusta din el şi să 
obţină astfel mai mult curaj. Pentru Somo e mai important ca o 
asemenea calitate să fie a oamenilor şi nu a animalelor. 

Dar Bashti nu manifesta nici un fel de ură pentru Jerry. Trăise prea 
mult şi era prea deştept ca să învinuiască un câine pentru că violase 
un tabu despre care nici nu ştia. 

Desigur şi alte animale fuseseră sacrificate din acelaşi motiv. 
Fusese de acord cu uciderea lor pentru că-i erau indiferente. 
Sacrificiul lor întărea solemnitatea tabu-urilor. 

Jerry însă îl interesa. De multe ori, după ce-l atacase din cauza 
capului lui Van Horn, el se gândise la incidentul acela. Ciudate erau 
manifestările vieţii şi mintea lui se apleca imediat asupra lucrurilor 
neobişnuite. 

Admirase apoi la câinele acela curajul şi faptul, inexplicabil, că nu 
gemea când era lovit cu ciomagul. Fără a o şti, fără a-şi da seama, 
frumuseţea, perfecțiunea liniilor şi strălucirea blănii lui Jerry îi 
încântau privirea. Era un animal foarte plăcut vederii. 

Dar mai era ceva care influenţă decizia lui Bashti. Se întreba de ce 
dorea vrăjitorul atât de mult moartea unui simplu câine. Erau doar 
atâtea animale pe acolo. De ce ţinea să piară tocmai acela? 

Evident, avea un motiv şi încă unul întemeiat. Bashti nu reuşea să-l 
dibuie. Poate că Agno voia să se revanşeze pentru că atunci, în prima 
zi, îi interzisese să-l mănânce. Dacă era aşa într-adevăr, se comporta 
într-un mod de neiertat. 

Însă oricare ar fi fost cauza, Bashti, prudent, se gândi că era bine 
să-l pună la locul lui pe vrăjitor şi să-i arate că întotdeauna el avea 
ultimul cuvânt în Somo. li zise deci: i 

— Sunt bătrân şi am mâncat mulţi porci până azi. Indrăzneşte 
cineva să spună că porcii aceia au intrat în mine şi au făcut din mine 
unul de-al lor? 

Tăcu apoi şi aruncă în jur o privire sfidătoare, dar nimeni nu scoase 
nici un cuvânt. Câţiva bărbaţi zâmbiră şi se mişcară de pe un picior pe 
altul. Vrăjitorul nu vorbi, dar expresia chipului său nega evident că ar 
fi putut să existe vreo urmă porcină în spiritul şefului său. 

— Am mâncat mult peşte, continuă Bashti. Nu mi-a crescut nici un 
solz pe piele, nici o branhie în gât şi vedeţi cu toţii că nu am nici o 
înotătoare pe spate. la câinele, Nalasu, iar tu, Aga, du purcelul la mine 


acasă. O să-l mănânc chiar azi. Agno, începeţi tăierea câinilor pentru 
ca oamenii să mănânce bine azi! 

Apoi, înainte de a se întoarce, îi spuse în englezeşte: 

— Pe cuvântul meu! Tu împotriva mea. M-am supărat rău pe tine! 


CAPITOLUL XVII 
CAPUL LUI NALASU 


În vreme ce orbul se îndepărta încet, atingând terenul dinaintea lui 
cu bastonul şi ţinându-l cu cealaltă mână pe Jerry, cu capul în jos, 
acesta din urmă auzi deodată urletele înfiorătoare. Măcelăria 
funcţiona şi câinii ghiceau soarta care le era destinată. 

Bătrânul nu a făcut ca Lamai. Nu l-a dus pe Jerry până la el acasă. 
Cum a dat de un curs de apă, printre coline, s-a oprit din drum ca să 
bea câinele. Jerry a fost încântat de apa aceea proaspătă care-i uda 
limba, i se scurgea pe gât şi îl răcorea. In acelaşi timp, fără să-şi dea 
seama de ce, începu să creadă că negrul acela era, mai mult chiar 
decât Lamai, Agno şi Bashti, cel mai bun om de pe insula aceea. 

După ce a băut până nu a mai putut, i-a mulţumit lui Nalasu 
lingându-l pe mână, nu cu aceeaşi pasiune cu care făcea aşa ceva cu 
stăpânul său, dar cu toată recunoştinţa ce i-o datora pentru că-i 
oferise lichidul minunat. Bătrânul zâmbi mulţumit şi îl rostogoli în apă 
pe animalul încins de soare. Având grijă să-i ţină capul deasupra, la 
suprafaţă, îi frecă blana uscată pentru ca umiditatea să pătrundă bine 
peste tot. Il lăsă în apă câteva minute, apoi îl scoase. 

Casa lui Nalasu se afla încă destul de departe şi bătrânul îl ridică iar 
pe Jerry, ducându-l legat. Nu-l mai ţinea însă cu capul în jos. 

Bătrânul avea de gând să se ataşeze de câine. Nalasu, izolat de mai 
mulţi ani în tenebrele orbirii, cunoştea foarte bine lumea din jurul lui. 
Avea nevoie de un câine pentru uzul personal şi de mai multe ori a 
încercat să-şi ia unul sălbatic, dar aceştia, fără să-i aprecieze 
bunătatea, au fugit cu prima ocazie. Ultimul a stat mai mult şi a fost 
tratat foarte bine, dar a dispărut fără urmă înainte de a i se încheia 
perioada de educare. Nalasu auzise că animalul stăpânului alb era 
dintr-o altă rasă. Nu fugea niciodată, nu-i era frică de nimic. Toţi 
spuneau că era mai deştept decât oricare alt câine din Somo. 

Ideea lui Lamai, aceea de a-l lega pe Jerry cu un bambus, fu folosită 
şi de Nalasu. Spre deosebire de băiat, orbul rămânea ore în şir lângă 
Jerry, preocupat să-l mângâie. Chiar dacă nu ar fi făcut aşa, terierul 
irlandez, obişnuit să primească mâncarea din mâna bătrânului şi care 
începuse să se obişnuiască să-şi schimbe des stăpânul, ar fi acceptat 
să-l servească pe orb. 

După ce Agno se purtase atât de urât cu el, legându-l şi aruncându- 
| alături de ceilalţi câini din faţa abatorului, terierul irlandez îşi dădea 
seama că vrăjitorul nu mai avea nici un drept asupra lui. Dar, fiindcă 
el, încă din fragedă copilărie, avusese un stăpân, simţea nevoia 


imperioasă de a avea iar unul. 

Aşa se făcu că, în ziua când fu dezlegat, Jerry primi de bună voie să 
locuiască în coliba bătrânului. Când acesta şi-a dat seama că terierul 
nu va încerca să fugă, a început să-l educe. La început orele 
consacrate într-o zi acestei activităţi erau foarte reduse, apoi s-au 
înmulţit. 

Mai întâi, Jerry a trebuit să afle că are un nou nume, Bao. 
Răspundea acestei chemări de la o distanţă tot mai mare, chiar dacă 
stăpânul doar o şoptea. Terierul avea o ureche foarte fină, dar şi 
Nalasu avea auzul ascuţit, datorită faptului că era orb. 

Auzul lui Jerry fu antrenat în continuare. Ore în şir, el stătea alături 
de orb şi era atent la orice zgomot, cât de mic, ce venea dinspre 
tufişuri. A învăţat apoi să distingă sunetele ce erau produse în junglă 
şi să i le anunţe, prin mârâit, lui Nalasu. 

Dacă terierul îşi dădea seama că zgomotul era făcut de un porc sau 
vreo pasăre, atunci tăcea. Dacă nu-i cunoştea sursa, mârâia uşor. Din 
contra, dacă era produs de mişcări ascunse, suspecte, poate ale unei 
fiinţe omeneşti, mârâia tare. Dacă zgomotul era puternic, dar nu 
suspect, atunci schimba tonul. 

Desigur, Jerry nu a întrebat niciodată pentru ce învăţa toate 
lucrurile acelea. Le asimila fiindcă aşa îi cerea stăpânul său actual. Lui 
Nalasu îi trebuia mult timp şi destulă răbdare ca să-l înveţe lucrurile 
acelea şi încă altele în plus. Işi îmbogăţiseră vocabularul, astfel încât 
să poată comunica amândoi de la distanţă. 

Se întâmpla, de exemplu, ca Jerry, de la o depărtare de cincizeci de 
paşi, să latre încet. Asta însemna că auzea un sunet care nu ştia de 
cine era produs. 

Nalasu îl fluiera într-un fel anume, poruncindu-i să stea liniştit sau 
să amuţească imediat, să latre mai încet ori mai tare, să plece să 
cerceteze cauza care producea zgomotul sau să treacă la atac. 

Uneori se întâmpla ca Nalasu să audă un sunet din partea opusă 
celei unde se afla terierul. Atunci îl întreba pe câine dacă el a sesizat 
ceva. Jerry, prompt în captarea zgomotelor, îi răspundea omului 
printr-o modificare în intensitatea sau tonalitatea lătratului său, astfel 
că stăpânul îşi dădea seama dacă auzise ori nu. De asemenea, 
răspunsul putea să cuprindă ceva referitor la un câine străin, un 
şobolan de pădure sau un om necunoscut. 

Nalasu era un bătrân ciudat. El rămânea singur într-o colibă situată 
în marginea satului. Cea mai apropiată locuinţă vecină se afla la o 
distanţă apreciabilă, a lui fiind construită într-un luminiş al junglei 
dese. Bătrânul îndepărta mereu vegetaţia ce ameninţa să-i invadeze 
luminişul. 

Se părea că Nalasu nu avea prieteni. Cel puţin, nu-l vizita nimeni. 
Mulţi ani trecuseră de când ultimul lui musafir îi păşise pragul. Nalasu 


nu avea nici familie. Femeia lui murise demult, iar cei trei fii ai săi îşi 
pierduseră vieţile într-o expediţie dincolo de hotarele tribului Somo şi 
fuseseră mâncaţi de oamenii din junglă. 

Pentru un orb, era foarte îndemânatic. Nu cerea nimănui nimic, ci 
îşi câştiga singur existenţa. Luminişul din jurul colibei lui era cultivat 
cu iam, cartofi şi taro, o plantă cu tuberculă comestibilă, care creşte în 
regiunile tropicale. Intr-un alt luminiş avea pătlagină, bananieri şi 
cocotieri. Dintr-un motiv anume, el tăia toţi copacii de lângă casă, de 
aceea plantațiile sale se aflau la o anumită distanţă de coliba lui. 
Fructele şi legumele pe care le obținea astfel le schimba în sat pe 
carne, peşte şi tutun. N 

O bună parte din timp o aloca pentru educarea lui Jerry. In timpul 
liber făcea arcuri şi săgeți, foarte apreciate de oamenii din tribul său, 
cărora le vindea imediat. Foarte rar trecea vreo zi fără ca să nu tragă 
chiar el cu arcul. 

Țintea în direcţia de unde se auzea sunetul, când o rumoare sau un 
foşnet se ridica dinspre junglă. Jerry îi semnala cauza zgomotului şi 
bătrânul îşi trimitea săgeata dacă aşa credea de cuviinţă. Când 
aceasta nu-şi nimerea ţinta, câinele trebuia, cu orice risc, să se ducă 
şi să i-o aducă înapoi. 

O ciudăţenie a lui Nalasu era că nu dormea niciodată mai mult de 
trei ore şi că somnul acela scurt nu şi-l făcea decât ziua şi niciodată în 
coliba lui. Avea, în zona cea mai deasă a junglei învecinate, un fel de 
culcuş unde nu ducea nici o potecă. 

Nalasu nu ajungea acolo niciodată pe acelaşi drum. Aşa se făcea că 
bogata vegetaţie tropicală, nefiind călcată de mai multe ori în acelaşi 
loc, se refăcea şi nu lăsa nici o urmă a trecerii omului. 

Atât cât dormea el, Jerry trebuia să facă de pază şi să nu se lase 
deloc cuprins de somn. 

Bătrânul avea motive serioase ca să ia toate măsurile acelea de 
prevedere. In cursul unei înfruntări, cel mai mare băiat al său îl 
ucisese pe un anume Ao, unul dintre cei şase fii ai familiei Anno, care 
trăia într-un sat din munţi. 

Potrivit legii din Somo, familia Anno avea dreptul să ceară plata în 
sânge celei a lui Nalasu, dar fusese frustrată de aceasta fiindcă cei 
trei fii ai bătrânului muriseră în junglă. Cum legea din Somo permitea 
să se schimbe o viaţă pe alta şi pentru că Nalasu era singurul 
supravieţuitor al familiei sale, toată lumea din trib ştia că membrii 
Anno nu-şi vor găsi liniştea până ce nu-l vor omori pe orb. 

Dar Nalasu fusese un războinic vestit. De două ori cei din neamul 
Anno au încercat să-i vină de hac. Prima dată înainte ca el să 
orbească. Nalasu a înţeles primejdia, i-a păcălit şi l-a omorât, prin 
surprindere, pe Anno-tatăl. Astfel, datoria în sânge s-a dublat. 

Apoi a venit accidentul său. În timp ce încărca puşca sa cu cartuşe 


Snider, acestea au explodat şi ochii i-au fost arşi. Rănit, îşi îngrijea 
rănile, când duşmanii au revenit. Dar el îi aştepta. In noaptea aceea, 
doi unchi şi încă un frate al primului ucis din familia Anno au călcat pe 
spini otrăviţi şi au avut un sfârşit înfiorător. Datoria faţă de duşmanii 
săi urcase la cinci vieţi şi el nu era decât unul ca să îi mulţumească. 

De atunci, cei din neamul Anno, temându-se de spinii otrăviţi, n-au 
mai îndrăznit să-l atace, dar focul răzbunării ardea înăbuşit. Ei sperau 
că odată capul lui Nalasu va împodobi coliba lor. Nu era o înţelegere 
între duşmanii juraţi, ci numai o acalmie înaintea furtunii. Bătrânul orb 
nu putea încerca nimic împotriva lor, iar ei se temeau să-l atace. 


CAPITOLUL XVIII | 
DREPTATEA AUSTIRALA 


Timpul trecea. Vântul din sud-est nu mai sufla. Musonul începuse 
să-şi facă simțită prezenţa. După încă şase luni, Jerry mai crescuse în 
greutate, în înălţime şi era viguros. Jumătatea de an petrecută în 
tovărăşia orbului nu-i displăcuse, chiar dacă Nalasu, sever şi 
disciplinat, îl dresa ore în şir pe terier, îi cerea un timp de muncă mai 
îndelungat decât li se cere, în mod normal, câinilor. 

Niciodată însă Jerry n-a fost lovit de bătrân şi nici nu i s-a vorbit 
urât. Omul acela, care omorâse patru din neamul Anno, din care doi 
după ce orbise, negrul acela care răpusese mulţi războinici în 
tinereţea lui năvalnică, nu ridica niciodată vocea la câine. Tot ce îi 
cerea n-o făcea decât cu blândeţe în glas. 

Educaţia dată lui Jerry în perioada ce preceda vârsta adultă a 
dezvoltat în creierul animalului calităţi pe care le-a păstrat în tot 
timpul vieţii. Probabil că nici un alt câine din lume nu ştia să-şi 
folosească glasul ca el şi aceasta din trei motive: inteligenţa lui 
deosebită, facultatea de a recunoaşte obiectele şi fiinţele, dezvoltată 
la maximum de Nalasu, educaţia lui completă realizată zilnic timp de 
mai multe ore. 

Vocabularul lui era foarte bogat pentru un câine. Aproape că se 
putea spune că el discuta cu stăpânul său, deşi subiectele acelor 
conversații erau destul de limitate. Nu puteau să-şi comunice decât 
foarte puţine despre trecut şi aproape nu mic despre viitor. 

Lui Jerry îi era imposibil să vorbească despre Meringe şi de 
dragostea lui faţă de Van Horn ori despre motivele pentru care îl ura 
pe Bashti. La fel, Nalasu nu-i pomenea nimic despre datoria de sânge 
faţă de neamul Anno sau despre cum îşi pierduse vederea, fiindcă nu 
avea cum. 

Practic, orice discuţie între ei se limita la prezent, deşi ar fi putut 
atinge şi trecutul foarte apropiat. Nalasu, de exemplu, îi dădea lui 
jerry o serie de instrucţiuni privitoare la plecarea în recunoaştere, 
drumul până la culcuşul suspendat din junglă, felul în care trebuia să-i 
dea târcoale de la distanţă, modul de a reveni în luminişul cu arbori 
fructiferi, traversarea pădurii până la cărarea principală, urmărirea 
acesteia în deplasarea către sat până la bananierul cel mare, iar de 
acolo întoarcerea pe poteca îngustă până la coliba bătrânului orb. 

Terierul irlandez îndeplinea întocmai cele cerute şi revenea pentru 
a face un adevărat raport. Povestea, de exemplu, că la culcuşul din 
junglă totul era în regulă, dar că un şoim negru dădea târcoale prin 


împrejurimi. În celălalt luminiş căzuseră pe jos trei nuci de cocos. Nu 
trebuie uitat că ştia să numere până la cinci. Până la cărarea 
principală văzuse patru purcei. Cât a mers pe drumul acela a mai 
întâlnit un câine, câteva femei şi doi copii. La revenire, pe cărarea 
îngustă, a văzut papagali şi doi negri tineri. 

Era însă incapabil ca să-i explice lui Nalasu în ce stare sufletească 
se afla şi de ce era mâhnit. Nalasu era doar un zeu negru, nu unul alb. 

Terierul însă îi detesta pe negri, cu excepţia lui Lamai şi a 
bătrânului orb. Pe aceştia îi tolera, iar faţă de ultimul nutrea chiar o 
afecţiune, lipsită însă de pasiune. 

Zeii negri erau de ordin inferior şi îi era imposibil să-i uite pe cei 
mai puternici, ca Van Horn ori domnul Haggin, Derby şi Bob. Cel pe 
care-l slujea în prezent reprezenta doar o elită din drojdia oamenilor 
din Somo, unde era forţat să-şi ducă existenţa. 

Albii erau mai înalţi, mai puternici. Ei trăiau în locuri minunate, 
despre care păstrase amintiri foarte vii şi de unde fusese îndepărtat 
fără voia lui. Ce să facă? Nu ştia drumul de întoarcere şi poate că 
lumea aceea încântătoare dispăruse în neant, ca Van Horn şi Arangi. 

Bătrânul făcuse totul ca să câştige dragostea lui Jerry. El nu avea 
însă cum să se lupte cu amintirile trecutului care-l bântuiau pe câine. 
De aceea nu obținuse de la însoţitorul lui decât fidelitate şi un anumit 
ataşament. 

Era evident că, pentru Nalasu, Jerry n-ar fi luptat până la moarte cu 
aceeaşi pasiune ca pentru stăpânul său Van Horn. Ar fi făcut-o însă cu 
devotament. lar bătrânul îşi dăduse seama că putea conta pe el 
oricând. 

Astfel veni ziua când unul din familia Anno îşi încercă marea lui 
realizare. Era vorba de o încălţăminte în genul sandalelor, care proteja 
talpa piciorului de spinii otrăviţi cu care orbul îşi exterminase trei 
duşmani. 

intr-o noapte întunecată, cu luna ascunsă de norii groși, 
doisprezece războinici din neamul Anno, înarmaţi cu carabine Snider, 
cu pistoale, topoare şi măciuci, apărură în luminişul lui Nalasu. 
Inaintau cu atenţie, în ciuda sandalelor din pricina spinilor otrăviţi, pe 
care, de altfel, bătrânul nici nu-i mai folosea. 

jerry stătea pe genunchii bătrânului şi somnul încerca să i se 
lipească de gene. Deodată, dădu un prim avertisment omului de lângă 
el, care se afla în dreptul uşii, cu auzul încordat, aşa cum făcea de 
mulţi ani. 

Ascultă foarte atent câteva minute în cursul cărora nu desluşi nimic 
deosebit. În acest timp comunica în şoaptă cu Jerry. Câinele, în 
limbajul învăţat, îi spuse că se apropiau nişte oameni, destul de mulţi, 
de coliba lor. 

Cu răbdarea specifică bătrânilor, Nalasu rămase nemişcat clipe în 


şir, până în momentul când chiar în marginea junglei, cam la o 
distanţă de şaizeci de paşi, distinse zgomotul făcut de un bărbat 
neînsoţit. 

işi încordă arcul, dădu drumul săgeţii şi un geamăt îl făcu să 
înţeleagă că şi-a atins ţinta. Prima lui mişcare a fost să-l oprească pe 
Jerry ca să se ducă pentru a recupera săgeata. Ştia că aceasta putea 
fi găsită uşor mai târziu. A doua mişcare i-a folosit ca să-şi 
pregătească iar arcul. 

Au trecut apoi unsprezece minute de linişte. Bătrânul orb, nemişcat 
ca o statuie de piatră, îl atingea rareori pe câine pentru ca acesta să 
nu scoată vreun sunet. Jerry era înfierbântat şi voia să lupte. Ştia, ca 
şi Nalasu, că moartea dădea târcoale prin împrejurimi, din întuneric. 

Se auzi iar un zgomot uşor, din apropiere de data aceasta. Săgeata 
nu-şi nimeri ţinta. Se auzi cum aceasta pătrunse într-un trunchi de 
copac. Un scut se retrase în tufiş. 

Apoi, după o clipă de linişte, Nalasu îi ceru lui Jerry să plece ca să 
aducă înapoi săgeata. Câinele fusese dresat bine şi, fără să fie auzit 
nici măcar de orb, care avea urechi deosebit de fine, se deplasă până 
la trunchiul în care se înfipsese săgeata şi o aduse în gură. 

Nalasu ascultă atent ca să mai surprindă vreun zgomot făcut de 
om. După câteva clipe, însoţit de Jerry, îşi luă săgețile şi se îndreptă 
către luminiş, mergând pe poteca îngustă. Chiar când plecară de 
acolo, o carabină Snider trase un glonţ spre zona unde se aflaseră. 

De la miezul nopţii până în zori, orbul şi câinele se luptară cu cei 
din neamul Anno. Bătrânul nu se apăra decât cu arcul şi săgețile. 
Trăgea din toate poziţiile, de foarte multe ori. Jerry se ducea, le căuta 
şi revenea cu ele în gură. A făcut de sute de ori asemenea drumuri. 

Ajutorul câinelui a fost de nepreţuit. Oricât de ascuţit era auzul lui 
Nalasu, terierul avea urechea mai fină. Apoi animalul se deplasa fără 
zgomot prin junglă, în jurul casei, îl vestea pe om de unde venea 
atacul şi unde trebuia să ţintească. 

Cei din neamul Anno utilizară o mare cantitate de praf de puşcă şi 
ajunseseră la concluzia că se luptau cu nişte spirite. Nu se vedea 
nimic altceva decât strălucirea împuşcăturilor. Nu l-au dibuit pe Jerry 
nici măcar o dată, deşi îi simțeau prezenţa în apropierea lor atunci 
când venea după săgeți. 

La un moment dat însă, unul dintre atacatori, căutând o săgeată 
care trecuse pe lângă el cu foarte puţin, îl atinse cu mâna pe câine. 
Muşcătura acestuia îi smulse un urlet de spaimă. 

Cei din familia Anno au încercat apoi să tragă după zgomotul făcut 
de coarda arcului. Nalasu însă pleca imediat din locul respectiv, 
refugiindu-se în altă parte. De mai multe ori atacatorii, conştienţi de 
prezenţa câinelui în luptă, au tras în apropierea bătrânului. O dată 
chiar un glonț i-a trecut razant pe lângă bot, rănindu-l uşor. 


Când se făcu ziuă, în acel scurt interval de timp care marchează la 
tropice trecerea rapidă de la întuneric la lumina soarelui, cei din 
neamul Anno se retraseră. Nalasu se întoarse la colibă. Avea încă 
optzeci de săgeți datorită lui Jerry. Atacul se încheiase cu un mort şi 
mai mulţi răniţi, care se târau ca să se ascundă în jungla deasă. 

Bătrânul orb îşi petrecu cea mai mare parte din timp cu Jerry, pe 
care îl mângâia şi îl dezmierda, recunoscător pentru faptele lui 
îndrăzneţe. Mai târziu ieşi, însoţit de câine şi se duse în sat ca să 
povestească întâmplările din noaptea aceea. 


CAPITOLUL XIX 
DISPARIŢIA LUI JERRY 


Într-o dimineaţă, fumuri groase se ridicau de pe munţii aflaţi pe 
coasta insulei Malaita pentru a semnala un mare vas de război care se 
îndrepta, printre insulele de corali, către Langa-Langa. 

Vestea se răspândi imediat. Vasul de război nu se opri la Langa- 
Langa. Nu făcu escală nici la Binu. Veni drept spre Somo. 

Nalasu, fiind orb, nu văzu mesajul transmis pe acea cale. Era prea 
izolat pentru ca să vină cineva la coliba lui şi să-l anunţe. Işi dădu 
seama însă că se petrecea un lucru neobişnuit, căci auzi vocile 
ascuţite ale femeilor amestecate cu plânsul copiilor şi cu ţipetele, 
formând astfel o zarvă ce nu prevestea nimic bun. 

__In toată agitația aceea nu distingea decât spaima şi panica. 
inţelese că oamenii din sat se refugiau în munţii pustii. Cauza exodului 
nu o ştia însă. 

Il chemă pe Jerry şi îi ceru să plece în recunoaştere până la 
bananierul cel mare unde poteca îngustă ajungea la drumul principal. 
Terierul, de sub copacul acela, fu martor la fuga celor din Somo. 

Bărbaţi, femei şi copii, tineri şi bătrâni, sugari aflaţi la sânul mamei 
sau invalizi, ce se ajutau de bastoane ca să meargă, se scurseră prin 
faţa câinelui în mare grabă. Animalele din sat, îndemnate de spaima 
comună, fugeau urlând. Era cât pe ce ca şi Jerry, contaminat de frică, 
să se amestece în hoarda celor mânaţi de pericolul unei catastrofe 
necunoscute. 

Ochii lor străluceau în mod nefiresc, trezindu-i terierului în minte 
imaginea morţii. Sentimentul de fidelitate faţă de bătrânul care, de 
şase luni, îl îngrijea şi îl mângâia, îl făcu să-şi domine spaima. 

Se întoarse deci la Nalasu şi, stând între genunchii lui, îi povesti tot. 
Nu putea să numere mai mult de cinci, deşi oamenii care fugeau 
depăşeau cu mult cifra aceea. Îl anunţă deci pe stăpânul său negru că 
numărul maxim, cinci, de bărbaţi, de femei, de copii, de bătrâni, de 
sugari, de porci de câini părăseau satul. 

Nalasu înţelese că era vorba de mulţi oameni şi îi ceru să-i 
numească. Jerry îi spuse despre Bashti, Agno, Lamai, Lumai. Evident, 
exprima numele prin anumite intonaţii în lătrat, iar singurul care-l 
înţelegea era Nalasu. 

Bătrânul îi pomeni şi pe mulţi alţii pe care câinele îi cunoştea după 
ureche, dar nu ştia cum să-i pronunţe. Animalul răspundea însă 
afirmativ, mişcând din cap spre dreapta, când orbul îl întreba dacă 
oamenii aceia fugeau şi ei. 


Câteva nume nu-i provocară însă nici o reacţie, semn că nu-i 
cunoştea. Pe alţii îi marcă în sens negativ, fiindcă nu-i observase. 
Pentru aceasta clătină din cap şi înaintă laba stângă. 

Bătrânul îşi dădu seama că era vorba despre o ameninţare foarte 
serioasă, mai periculoasă decât incursiunea unui trib maritim din 
vecinătate, pe care cei din Somo o puteau respinge uşor, datorită 
zidurilor de apărare. Ghici că era un vas de război care venea să se 
răzbune şi pe care băştinaşii îl aşteptau mai de mult. 

In ciuda celor şaizeci de ani ai săi, nu cunoscuse ce înseamnă 
bombardarea unui sat. Auzise câte ceva despre aşezările unde 
căzuseră obuze, dar nu era clarificat asupra respectivelor evenimente. 
Işi închipuia însă că erau nişte gloanţe mai mari decât cele folosite la 
carabinele Snider şi care puteau fi trase de la o distanţă mai mare. 

Trebuia să afle însă, înainte de a muri, ce anume era un 
bombardament. Bashti, care aştepta de mult să apară crucişătorul ca 
să răzbune distrugerea vasului Arangi şi moartea celor doi albi, 
poruncise tribului său ca să fugă în munţi, pentru că îşi imaginase 
distrugerea ce avea să vină. 

Ultimii fugari ieşeau din sat pe când Nalasu, strângând la piept 
arcul cu săgeți, pornea la drum cu Jerry după el. Deodată, deasupra 
lui s-a auzit un zgomot asurzitor, aşa de puternic încât crezu că-i 
plesneşte capul. 

Bătrânul se aşeză jos. Era prima oară când auzea un tun şi i se 
părea de o mie de ori mai înspăimântător decât şi-l imaginase. 
Tunetul acela, urletul nefiresc ce anunţa o catastrofă naturală, 
elementele acelea dezlănţuite de zei, îl speriaseră tare. Părea că totul 
în jurul lui se destrămase ca o pânză firavă. 

Nu doar că Nalasu se aşeză în faţa uşii sale, ci îşi ascunse capul 
între genunchi şi îşi acoperi urechile cu palmele. Jerry, care nu auzise 
niciodată despre tun, fu impresionat de solemnitatea acelei scene. 
Crezu că era vorba despre o catastrofă naturală, asemeni furtunii care 
culcase vasul Arangi pe o parte, cu mult timp în urmă. 

Totuşi, în loc să se pitească speriat de primul obuz, terierul irlandez 
se zburli şi îşi arătă ameninţător colții. 

Nalasu se strânse şi mai mult când obuzul explodă la distanţă. Jerry 
începu să mârâie furios. La fiecare bubuitură făcea la fel. Deşi nu mai 
făceau un zgomot atât de puternic, obuzele cădeau în junglă, tot mai 
aproape de ei. 

Bătrânul, care până atunci trăise ca un viteaz printre pericolele pe 
care le cunoştea, devenise un laş în faţa spaimei produse de acele 
evenimente, rod al puterii omului alb. Pe măsură ce bombardamentul 
se apropia de ei, îşi pierdea tot mai mult cumpătul. 

In cele din urmă groaza lui deveni aşa de intensă, că era gata să-şi 
muşte venele. Urlă ca un nebun, se ridică şi se repezi înăuntru, în 


coliba lui, ca şi cum acoperişul acesteia l-ar fi putut apăra. Se lovi de 
stâlpul uşii. Mai înainte ca Jerry să-i vină în ajutor, se prăbuşi la 
pământ. Chiar atunci un obuz căzu pe coliba lui. 

In clipa în care acesta explodă, câinele se apropiase de pragul uşii. 
Coliba fu făcută bucăţi şi împrăştiată în jur, împreună cu Nalasu. 
Terierul fu luat de suflet şi aruncat la douăzeci de paşi de acolo. 
Izbindu-se de pământ, îşi pierdu cunoştinţa. 

Trecură cinci minute până când primele mişcări spasmodice să-l 
facă să-şi agite labele. Când îşi reveni pe jumătate, nu mai ştia de 
când zăcea acolo. | se păru că doar cu o clipă în urmă primise o 
lovitură aşa de puternică, încât ar fi putut-o compara doar cu efectul 
produs de bâta unui negru. 

Gâtul şi plămânii îi erau pline de un fum înţepător şi sufocant. 
Nările îi erau pline de pământ şi de praf. incepu că strănute şi să 
tuşească. Sări în toate părţile, îşi frecă botul cu o labă din faţă. Se 
gândea să gonească astfel durerea şi senzaţia neplăcută din nări şi 
din gâtlej. 

Printr-un noroc extraordinar, nici o schijă a obuzului nu-l atinse şi, 
fiindcă inima, alături de celelalte organe, nu se resimţeau după 
explozie, îşi reveni repede. După cinci minute nu-l mai durea nimic, iar 
senzațiile neplăcute dispăruseră. 

Se îndreptă clătinându-se către coliba lui Nalasu. Dar nu mai găsi 
nimic... Nu se vedeau decât urmele a ceea ce fusese locuinţa sau 
stăpânul acesteia. 

In timp de alte obuze continuau să sufle sau să explodeze, Jerry 
adulmecă resturile acelea. Nalasu şi coliba dispăruseră ca prin farmec. 
Fuseseră furaţi de neant... 

De altfel, tot ce era în jur părea supus distrugerii. Viaţa se retrăsese 
pe colinele înalte şi în jungla deasă în care se ascunsese tribul, cât 
mai departe de fostul sat. Jerry îi fusese credincios stăpânului pe care 
îl servise atâta vreme. Nalasu îl hrănise şi îl îngrijise, ştiind astfel să-i 
trezească o adevărată afecţiune pentru el. Dar stăpânul acela nu mai 
exista... 

Jerry se retrase fără grabă. Continuă, o vreme, să se zburlească şi 
să mârâie de fiecare dată când un obuz şuiera prin aer sau făcea 
explozie prin tufiş. Apoi deveni nepăsător. 

In loc să fugă urlând, precum câinii sălbatici, mergea pe cărare cu 
pas sigur şi demn. Ajunse la drumul principal şi văzu că era pustiu. 
Ultimii refugiaţi se aflau, desigur, departe. Drumul acela, pe care-l 
parcursese de atâtea ori, de dimineaţa până seara şi pe care-l văzuse 
de curând plin de oameni, îl întristă prin pustietatea ce-l stăpânea. li 
crea senzaţia că se apropia sfârşitul unei lumi aflate în pragul pieirii. 

In loc să se oprească sub bananier, continuă să meargă în direcţia 
în care fugise tribul. 


În timp ce mergea, cu ajutorul mirosului său, se punea la curent cu 
anumite episoade din cursul retragerii precipitate. Dădu peste un grup 
de negri atinşi de obuze. Acolo zăcea un om care mersese ajutându-se 
cu o cârjă, pentru că un rechin îi smulsese piciorul mai de mult. Lângă 
el se afla o negresă, care strângea la piept un sugar mort şi ţinea de 
mână un copil de trei ani, care nici el nu mai trăia. Doi porci mari şi 
graşi, pe care femeia a vrut să-i ducă în siguranţă, fuseseră sfârtecaţi, 
la rândul lor, de schije. 

Mirosul îi arătă câinelui că valul celor care fugeau se despărţise în 
dreptul grupului de morţi, apoi se unise iar, nu departe de acolo. 

Un copil îşi pierduse bucata de trestie de zahăr pe care o sugea. 
Mai încolo, o pipă din lut fusese zdrobită, călcată în picioare. Pana ce 
împodobea părul unui tânăr se pierduse lângă un vas cu cartofi şi 
fructele prăjite de iam pe care o negresă a vrut să le pună la adăpost, 
dar nu a putut să le care mai departe şi le-a pus în marginea 
drumului. 

În vreme ce Jerry se plimba pe cărarea aceea largă, 
bombardamentul încetă şi lăsă loc împuşcăturilor. Oamenii albi 
debarcaseră şi ucideau porcii domestici pe ulițele din Somo. 

Nu auzi şi zgomotul produs de copacii tăiaţi. Nu se mai întoarse 
niciodată acolo ca să vadă stricăciunile făcute. 

In clipele acelea, cu Jerry se petrecu un lucru foarte ciudat. Nu ştiu 
de ce şi cum, dar fenomenul care avu loc n-ar putea fi explicat nici de 
cei mai mari gânditori. i 

Terierul irlandez se supuse unui impuls al creierului său. In loc să 
facă tot ce i se părea mai uşor şi firesc, el alese ce era mai greu. De 
bună seamă, i-ar fi fost mai uşor să îndure soarta pe care o cunoştea 
decât să se avânte în necunoscut. 

Fiindcă atunci când eşti nefericit şi speriat cauţi să nu fii singur, se 
părea că terierul ar fi trebuit să-i urmărească mai departe pe cei din 
tribul Somo. Totuşi, Jerry se îndepărtă de calea urmată de ei şi se 
îndreptă spre nord, dincolo de hotarele stăpânirii lui Bashti. Drumul lui 
ducea deci către nord, într-un ţinut necunoscut şi ciudat. 

Dacă Nalasu n-ar fi fost anihilat, poate că terierul ar fi rămas cu el. 
jerry însă nu gândea, ci acţiona conform impulsurilor venite din 
creierul său. Putea să numere obiectele şi să le numească, dar nu să 
judece dacă era bine să rămână în Somo. Ce s-ar fi întâmplat dacă 
bătrânul orb ar fi trăit? De ce pleca din Somo dacă pierise Nalasu? 

Pleca pur şi simplu pentru că bătrânul murise. Bombardamentul 
cumplit începea să i se şteargă din memorie. Toată atenţia lui se 
îndrepta asupra prezentului. Porni pe cărările folosite de oamenii 
junglei ştiind că moartea îi dădea târcoale, cu auzul ascuţit la 
maximum, sesizând şi cel mai mic zgomot, a cărui cauză căuta să o 
descopere din priviri. 


Chiar Cristofor Columb, când s-a urcat la bordul corăbiilor sale ca să 
plece în necunoscut, nu a dat dovadă de mai mult curaj decât Jerry în 
timp ce a parcurs jungla întunecată din insula Malaita. 

Jerry nu s-a mai întors niciodată în Somo. Chiar în aceeaşi zi, Bashti 
şi oamenii lui au revenit acolo. Au râs şi s-au strâmbat la adresa 
albilor când au văzut ce efecte au avut obuzele lor. Câteva colibe au 
fost distruse de bombardament şi mai mulţi cocotieri au fost dărâmaţi 
cu topoarele. Cât despre porcii omorâţi, de teamă să nu li se strice 
carnea, şeful melanezian a dat poruncă să se facă un ospăț pe cinste. 

Un obuz făcuse o gaură în zidul ce îi apăra de atacurile dinspre 
mare. Bashti ceru oamenilor săi să o mărească, pentru a realiza un 
tunel. Apoi îngrămădi în jurul acestuia mai multe stânci din corali, 
construind astfel un nou hangar pentru bărcile lor. 

Singurul lucru pe care Bashti nu şi l-a explicat a fost lipsa lui 
Nalasu. 


CAPITOLUL XX 
IN JUNGLA 


Jerry rătăci timp de o săptămână prin junglă, fără să poată să 
ajungă în munţi pentru că sălbaticii supravegheau tot timpul potecile. 
L-ar fi fost greu să-şi găsească hrana dacă n-ar fi dat, chiar a doua zi, 
peste un purcel de lapte care se pierduse. Aceea a fost prima lui 
vânătoare. Din instinct şi-a devorat prada, din care nu a mai rămas 
aproape nimic. 

In zadar se mai învărti în jur, căci nu mai găsi altceva de mâncare. 
Fu obligat să se întoarcă la resturile rămase de la purcel şi să încerce 
să se hrănească, până la urmă, cu acestea. 

Nu era prea fericit în libertate pentru că era prea domesticit, prea 
civilizat. Trecuseră secole de când înaintaşii lui nu mai gustaseră 
libertatea. Jerry era un singuratic. Nu putea să trăiască decât în 
apropierea omului. De multă vreme generaţiile care îl precedaseră nu 
trăiseră decât alături de zeii cu două picioare. Specia lui iubea omul, îl 
servea şi era gata să moară pentru el. 

Singurătatea îl apăsa aşa de mult pe Jerry, că ar fi fost mulţumit şi 
cu un zeu negru, având în vedere faptul că divinităţile albe 
dispăruseră demult pe cărările amintirii. Dacă s-ar fi luat după 
împrejurările de faţă, ar fi tras concluzia că toţi zeii albi au pierit. 

Plecând de la ideea că unul negru era mai bun decât nimic îşi 
termină de mâncat resturile de purcel şi porni către stânga, 
îndreptându-se spre mare. Rătăcea astfel, fără căpătâi, pentru că 
experienţa îi influenţa gândurile, chiar fără voia lui. Trăise întotdeauna 
în apropierea mării. Acolo existau oameni. Coborî panta colinei şi 
ajunse la țărm. 

Se trezi pe plaja unei lagune protejate de un recif coralifer. Colibele 
ruinate erau mărturia faptului că oamenii locuiseră odată acolo. Jungla 
învinsese însă, astfel că satul fusese înghiţit de vegetaţie. 

Arbori groşi crescuseră prin acoperişurile deteriorate. Vegetaţia se 
întindea peste tot, acoperind spaţiile dintre colibe, ascunzând idolii din 
gurile rechinilor sculptați în lemn, râzând de vanitatea omenească. Un 
biet zid al fortăreței maritime, care niciodată nu a fost prea 
impunătoare, zăcea în ruină între cocotieri şi mal. Bananierii şi arborii 
de pâine putreziseră în locul unde se prăbuşiseră. 

Oseminte omeneşti erau împrăştiate pe acolo. Jerry le mirosi şi le 
recunoscu. Erau emblema fragilităţii specifice vieţii omeneşti. Nu găsi 
nici un craniu. Aceasta pentru că orice cap împodobea colibele 
vrăjitorilor. Aşa se obişnuia şi în satele din junglă situate pe coline. 


Cu multă plăcere simţi în nări aerul sărat. Sesiză şi mirosul specific 
mlaştinii. 

Apoi, ca un Robinson Crusoe care a descoperit urma unui Vineri, fu 
străbătut de un şoc electric. Jerry adulmecase şi îşi dăduse seama că 
un om trecuse de curând pe acolo. Urma de picior aparţinea unui 
negru, fiind lăsată de foarte puţin timp. Se luă după aceasta cam 
douăzeci de metri şi ajunse la o altă cărare, al cărei miros trăda, fără 
nici o îndoială, prezenţa unui alb. 

Dacă l-ar fi văzut cineva pe Jerry în clipele acelea, ar fi crezut că a 
înnebunit. Incepu să alerge peste tot, se întoarse pe propriile-i urme, 
adulmecă lipindu-şi botul de pământ, apoi ridicându-şi-l în aer şi 
urlând trist. Nu avea linişte deloc, sărea într-o parte sau alta şi, cum 
sesiza o mireasmă nouă, pornea impetuos în dreapta sau în stânga, 
de parcă s-ar fi jucat de-a v-aţi ascunselea cu un prieten invizibil. 

Explicaţia constă în faptul că, adulmecând pe acolo, descoperise 
urmele mai multor oameni. Un alb trecuse însoţit de un grup de negri. 

in locul unde se afla, un negru se urcase în cocotier şi aruncase de 
sus nuci coapte. In altă parte, un bananier rămăsese fără fructe. Ceva 
mai departe fusese cules un arbore de pâine. 

Ceva îl tulburase însă pe Jerry. Dăduse peste o mireasmă ce nu 
aparţinea nici unui alb, nici unui indigen. Dacă el ar fi avut atenţia 
necesară, ar fi observat că urma lăsată pe solul nisipos de persoana 
misterioasă era mai mică decât a unui bărbat şi că era diferită de cea 
a unei negrese prin faptul că degetele mari de la picioare păşeau 
apropiat şi nu apăsau greu pământul. 

Era afectat şi prin aceea că nu cunoştea parfumurile franţuzeşti. 
Nările sale sesizau miresmele necunoscute pe care nu le mai întâlnise 
până atunci. 

Dar misterul acela nu-l stăpâni prea mult. Adulmecase urmele unui 
alb şi, în ciuda paşilor întipăriţi peste tot prin jurul lui, se încăpăţână 
să se ia numai după amprentele europeanului. Trecu astfel printr-o 
crăpătură în zidul de apărare dinspre mare şi ajunse pe plaja spălată 
ritmic de valuri. 

Acolo dădu peste numeroase urme omeneşti, lăsate de curând, în 
jurul unei şalupe ce acostase şi îi debarcase. Fără îndoială că, reveniţi 
din expediţie, străinii se urcaseră iar în ambarcaţiune şi porniseră în 
larg. De aceea Jerry, cu labele din faţă intrate în apa până la umeri, 
rămase câteva clipe nemişcat, privind înainte, către oceanul fără 
sfârşit. 

O jumătate de oră mai târziu, văzu ceva brăzdând apele lagunei. 
Era o barcă mare, cu motor. Descoperi apoi un alt Arangi. De astă 
dată era vorba despre un vas mai mare decât Arangi. Nava, albă şi 
lungă, avea catarge şi plutea pe valuri în zare. 

Cele trei catarge aveau aceleaşi dimensiuni. Jerry nu observase 


diferenţa care exista între construcţia acelui vas şi cele două catarge, 
unul mai înalt şi altul mai mic, ale iahtului lui Van Horn. Nu cunoscuse 
decât lumea plutitoare ce se numea Arangi. De aceea, fără nici o 
îndoială, înţelese că aceasta se afla în faţa lui. Stăpânul lui alb, pe 
care-l iubea atât de mult, trebuia să fie la bordul navei! 

Nu avea nici un dubiu. Din moment ce Arangi reapăruse, Van Horn 
se găsea pe punte. Jerry înţelese că acel pe care-l văzuse ultima oară 
pe genunchii lui Bashti se întorsese la trupul lui şi revenise pe lumea 
plutitoare ce se zărea înaintea sa. Terierul se aruncă deci în valuri şi 
înfruntă marea. 

Dădusse frâu liber acelei nebunii, călcând astfel cel mai mare tabu 
pe care îl ştia. Dacă, în vocabularul lui, nu corespundea nimic 
cuvântului „crocodil”, în schimb el cunoştea foarte bine monstrul 
acela care putea să înoate sub apă şi la suprafaţă, care avea o gură 
îngrozitoare, cu fălci puternice şi care însemna moarte sigură pentru 
câini ce se avântau în valuri. 

Sfida însă acel tabu fără nici o teamă. Spre deosebire de om, care 
este conştient în acelaşi timp de două lucruri şi anume că îi este frică, 
dar se luptă cu valurile mânat de curajul ce îi domină spaima, terierul 
irlandez nu se gândea decât la felul în care să ajungă mai repede la 
Arangi şi să-şi vadă stăpânul. 

Cu o clipă mai devreme de a sări în mare se gândise la pericolul pe 
care îl prezenta sfidarea acelui mare tabu. Dar, odată în apă, hotărât 
să lupte, toate eforturile lui se îndreptau numai spre a-şi regăsi 
stăpânul. 

Deşi nu era învăţat cu asemenea mişcări, înota cu toate puterile, 
exprimându-şi, prin sunetele variate pe care le scotea, dragostea lui 
pentru Van Horn, care se afla, neîndoielnic, la bordul iahtului alb 
dinaintea lui. 

Cântecul lui de dor, care căpătase un ton mai înalt pe întinderea 
pustie a mării, ajunse la urechile unui bărbat şi ale unei femei care 
stăteau întinşi pe şezlonguri. Femeia, cu auzul mai ascuţit, îl sesiză 
prima. 

— Lăsaţi o barcă la apă, soţul meu, comandă ea. Se vede un căţel. 
Ar fi păcat să se înece. 

— Câinii nu se îneacă aşa uşor, îi răspunse el. Acesta nu va avea 
probleme. Dar ce caută pe aici? 

Işi ridică binoclul la ochi şi privi prin el câteva clipe. 

— S-ar zice că este câinele unui om alb! 

Jerry, bătând apa cu labele, înainta continuu, cu ochii fixaţi asupra 
iahtului ce creştea în dimensiuni. Deodată simţi că-l ameninţă ceva. 

Tabu-ul îşi lua revanşa. Lucrul acela se apropia de el. Era un fel de 
copac plutitor, dar îşi dădu seama că nu era aşa ceva, ci o fiinţă 
periculoasă. Văzu chiar o parte din aceasta mişcându-se încet la 


suprafaţă. 

Apoi fiinţa necunoscută trecu pe lângă el, atingându-i labele din 
faţă şi făcându-l să mârâie. Câinele se învârti puţin în loc, datorită 
vârtejului produs. Jerry înfrunta un rechin şi nu un crocodil, iar lipsa de 
îndrăzneală a acestuia se explica uşor prin faptul că de abia se 
ospătase cu o bătrână broască ţestoasă, prea lentă ca să-i scape. 

Fără să-l vadă, câinele simţea că lucrul acela, acel instrument de 
distrugere, îi dădea târcoale. Nu-i zări nici înotătoarea dorsală care se 
afla la suprafaţă, altfel ar fi înţeles că rechinul se apropia iar de el. 

Auzi o serie de Împuşcături trase de la bordul iahtului şi sesiză, în 
spatele lui, cum trunchiul de copac se scufunda repede în adânc. Asta 
a fost tot. 

Pericolul a trecut şi a fost uitat. Câinele nu făcu legătura între 
dispariţia acestuia şi împuşcături. Nu ştia şi nici nu avea să afle 
vreodată că marinarul căruia i se spunea Harley Kennan şi căruia i se 
adresa cu „domnul soţul meu” cea care era pentru el „doamna soţia 
mea”, omul acela care era şi proprietar al iahtului cu trei catarge 
Ariel, îi salvase viaţa trăgând un glonţ în înotătoarea rechinului. 

Jerry avea să-l cunoască în curând pe Harley Kennan. Chiar el, după 
ce-şi trecu o frânghie înfăşurată pe trup şi pe sub braţe, fu coborât de 
câţiva marinari pe lângă coca vasului, astfel că îl prinse pe câine de 
blana de după gât. Terierul irlandez, luptând cu apa, nici măcar nu-l 
văzuse. Ochii lui cercetară apoi cu teamă chipurile celor care-l priveau 
şi stăteau înşiraţi de-a lungul sabordului. 

După ce fu depus pe punte, câinele nu se opri ca să-i mulţumească 
salvatorului său. Işi scutură blana şi porni să alerge peste tot, 
căutându-şi stăpânul. Bărbatul şi femeia nu-şi putură stăpâni râsul. 

— Ai zice că e nebun de bucurie că l-am salvat, vorbi doamna 
Kennan. 

— Nu, îi zise soţul ei. Cred că nu e întreg la minte. Să spunem că i-a 
ruginit o rotiţă. Pun pariu că nu se va opri din alergat decât când va 
cădea epuizat. 

De fapt, Jerry fugea în dreapta şi în stânga, la tribord, la babord, în 
faţă şi în spate, agitându-şi bucata de coadă şi privindu-i prieteneşte 
pe toţi zeii cu două picioare pe care îl întâlnea. 

Dacă s-ar fi gândit puţin, s-ar fi mirat de numărul mare al albilor de 
la bord. Erau cel puţin treizeci, fără a-i mai lua în consideraţie şi pe 
ceilalţi zei, care nu erau nici albi, nici negri, dar prin îmbrăcăminte şi 
prin atitudine demonstrau că rămâneau divinităţi. 

Nu dădu însă peste Van Horn. În zadar îl mirosi pe bărbatul din faţa 
lui, din buncărul unde doi bucătari chinezi îi vorbeau într-o limbă 
necunoscută. Nu-l găsi pe stăpânul său nici în cabine, nici în sala 
maşinilor, unde se simțeau foarte tare mirosurile de ulei şi de benzină. 

Nu-l găsi nicăieri, în nici un colţ al vasului. În zadar încerca să-i 


adulmece prezenţa pe acolo. 

Se duse lângă cârmă, se aşeză şi începu să-şi exprime dezamăgirea 
printr-un urlet trist. Un zeu alb, evident comandantul, care purta o 
şapcă din pânză şi o uniformă brodată cu fir auriu, îi adresă câteva 
cuvinte. 

Imediat Jerry, care ştia să se poarte, îşi lăsă jos urechile, îi rânji 
politicos, îşi mişcă bucata de coadă şi înaintă spre el. Mâna zeului alb 
se îndrepta către capul său ca să-l mângâie, când doamna vorbi într-o 
limbă necunoscută câinelui. 

Deşi nu înţelegea cuvintele, pricepu că era vorba de un ordin, 
pentru că zeul alb îşi retrase brusc mâna cu care urma să îl mângâie. 
Se ridică şi îi arătă cu degetul lui Jerry un loc spre care îl îndemna să 
se îndrepte. Terierul irlandez înţelese că trebuie să se apropie de 
femeie. 

De fapt, aceasta îi spusese zeului alb: 

— Trimite-l la mine, te rog, căpitane Winters. 

Jerry se agită, fericit să asculte de cineva şi ar fi mers cu capul 
înainte către mâna întinsă a femeii, pentru a fi mângâiat, dacă ea nu 
ar fi arătat într-un mod atât de ciudat. În timp ce se îndrepta către ea, 
se opri la jumătatea drumului şi, arătându-şi colții, se dădu înapoi. 

Până atunci nu mai văzuse decât negrese. Fusta ei, umflată de 
vânt, îi amintea de pânza cea mare de pe Arangi, atunci când aceasta 
făcea zgomot, iar catargul pârâia, ameninţându-l cu pericolul că-i va 
cădea în cap. 

Cuvintele pronunţate de doamnă păreau plăcute, dar fusta 
înfiorătoare flutura neîncetat în vânt. 

— Ce câine caraghios! râse ea. N-o să te muşc, micuţule... 

Soţul ei, întinzând hotărât mâna către Jerry, îl chemă la el. Terierul 
irlandez fu extaziat să simtă mângâierile zeului alb şi îi linse mâna. 

Apoi, Harley Kennan îi făcu semn să se îndrepte către soţia lui care, 
aşezată pe un şezlong de pe punte, se apleca înainte, cu braţele 
deschise către el. 

_ Jerry ascultă, porni către ea cu urechile lăsate, cu gura zâmbitoare. 
Inainte însă ca doamna să-l atingă, vântul îi umflă iar fusta şi câinele 
sări înapoi, mârâind. 

— Nu din cauza ta îi e frică, Villa, îi spuse atunci soţul ei, ci din 
pricina fustei. N-a mai văzut niciodată aşa ceva! 

— N-o să-mi spui, zâmbi doamna Kennan, că aceşti canibali, 
colecționari de capete, care trăiesc prin locurile din jurul nostru, 
întreţin crescătorii de câini şi îngrijesc rasele nobile. Micul nostru 
aventurier este un terier irlandez adevărat, aşa cum Ariel este o 
goeletă construită din lemn de pin de Oregon. 

Harley Kennan începu să râdă şi Villa se luă după el. Jerry înţelese 
că avea în faţa lui un cuplu de zei albi fericiţi şi simţi şi el nevoia să fie 


vesel. 

Din proprie iniţiativă se apropie de doamnă, atras de mirosul 
parfumului şi de alte miresme necunoscute pe care le sesizase încă de 
pe plajă. Dar o altă rafală de vânt umflă fusta ei şi se dădu înapoi, însă 
mai puţin ca până atunci. Se zbârli, dar nu-şi mai arătă colții. 

— li e frică de fustă, insistă Harley. Priveşte-l! Ar vrea să se apropie 
de tine, dar fusta îl îndepărtează. Strânge-o puţin, ca să nu se umfle şi 
să vedem ce va urma. 

Villa Kennan făcu ceea ce i se sugeră şi Jerry, apropiindu-se 
precaut, îşi lăsă capul în jos şi se bucură de mângăierile ei, mirosindu-i 
în acelaşi timp încălţămintea. Recunoştea ca fiind cea ale cărei urme 
le sesizase în satul ruinat de pe țărm. 

— Nu există nici o îndoială, vorbi Harley. A fost selecționat de către 
albi şi crescut de ei. Ce poveste ciudată trebuie să fie viaţa lui! Sunt 
sigur că, dacă ar putea să ne spună prin ce a trecut până azi, am sta 
să-l ascultăm zile întregi. In mod cert nu a cunoscut doar negri în viaţa 
lui. Să vorbim cu Johnny! 

Johnny îi fusese recomandat domnului Kennan de către Comisarul- 
Rezident al insulelor Solomon, din Tulagi, pentru a servi ca pilot pe 
Ariel şi a conduce vasul pe acea porţiune a traseului său. 

Pilotul se apropie zâmbitor şi imediat Jerry îşi schimbă atitudinea. 
Trupul său tresări sub mâna Villei Kennan, care-l mângâia. Se 
îndepărtă de ea pentru a se apropia de negru cu o expresie 
sfidătoare. A 

Urechile nu şi le coborî, gura nu-i era zâmbitoare. Il cerceta pe 
Johnny foarte atent şi îi mirosea pulpa piciorului. Făcu dovada unui 
mare dispreţ faţă de negru şi, după scurta lui inspecţie, reveni lângă 
doamna Kennan. 

— Ce-ţi spuneam eu? îi zise soţul ei, cu un aer triumfător. Distinge 
oamenii după culoarea pielii! E, în mod cert, câinele unui alb, care l-a 
dresat astfel. 

— Pe cuvântul meu! făcu Johnny. Eu cunosc aşa câine. Eu cunosc 
tata şi mama lui. Mare stăpân domnul Haggin, trăieşte la Meringe, cu 
tata şi mama lui. 

Harley Kennan scoase un strigăt de mirare. 

— E firesc! făcu el. Comisarul mi-a vorbit despre povestea asta. 
Vasul Arangi, pe care l-au capturat oamenii din Somo, venea de la 
plantaţia Meringe. Johnny a recunoscut câinele ca fiind din rasa lui 
Haggin din Meringe. Dar de atunci a trecut ceva timp. Pe vremea 
aceea animalul din faţa noastră era doar un căţel. Fireşte, e câinele 
unui alb! 

— Uiţi de dovada cea mai evidentă, glumi doamna Kennan. Câinele 
poartă dovada cu el. 

Harley îl examină cu atenţie pe Jerry. 


— E evidentă, insistă doamna. 

După ce îl cercetă şi a doua oară, mai atent, Kennan clătină din 
cap. 

— Nu văd nimic neobişnuit. 

— Dar coada? strigă femeia. In mod cert, indigenii nu se distrează 
scurtând cozile câinilor. Nu-i aşa, Johnny? Oamenii din Malaita taie 
cozile câinilor? 

— Nu, răspunse convins Johnny. Domnul Haggin din Meringe taie. 
Pe cuvântul meu! 

— Atunci, în faţa noastră se află singurul supravieţuitor de pe 
Arangi, concluzionă doamna. Nu-i aşa, domnule Sherlock Holmes 
Kennan? 

— Servitorul dumneavoastră, doamnă Sherlock Holmes, îi răspunse 
el vesel. Nu-ţi mai rămâne decât să ne conduci până la capul lui La 
Perouse. Se ştie că şi l-a pierdut pe undeva, prin apropierea insulei 
acesteia. 

Nimeni nu bănuia că Jerry trăise o vreme lângă un oarecare Bashti, 
nu departe de coasta aceea, care, în Somo, la ora respectivă stătea în 
mod cert în coliba lui meditând cu un cap pe genunchi. Capul acela 
era chiar al marelui navigator. Povestea lui fusese uitată de multă 
vreme de descendenţii celui care i-l tăiase. 


CAPITOLUL XXI 
FRUMOASA DE PE ARIEL 


Eleganta goeletă cu trei catarge care urmărea să facă înconjurul 
lumii, plecase din San Francisco de un an. Jerry, aflat într-o asemenea 
companie, a zeilor albi, o găsea incomparabilă. Nava nu avea 
dimensiunile reduse ca ale lui Arangi şi nici nu găseai pe acolo un 
mare număr de negri. Singurul de la bord era Johnny, ceilalţi fiind zei 
albi. 

Jerry îi vedea pe aceştia peste tot. La cârmă, la pază, măturând 
puntea, lustruind obiectele din alamă, făcând manevre. Exista însă o 
deosebire între ei. Erau zei şi zei, iar Jerry sesiză în curând ierarhia din 
acel Olimp. 

Cei care munceau şi făceau manevrele erau sub comanda 
căpitanului şi a celor doi ofiţeri îmbrăcaţi în uniforme albe şi 
împodobiţi cu aur. La rândul lor, aceştia ascultau de Harley şi Villa 
Kennan. Dintre ultimii doi, terierul nu ştia care era mai important. Fără 
să mai piardă timpul ca să rezolve problema ivită astfel, el a acceptat 
dualitatea conducerii. Nici unul din ei nu părea să-l domine pe celălalt. 
Ei păreau să domnească asupra celorlalţi din jurul lor. 

N-ar fi adevărat să spunem că e destul să dai de mâncare unui 
câine ca să devii stăpânul lui. Harley sau Villa Kennan nu i-au dat 
mâncare lui Jerry şi totuşi acesta pe ei i-a ales ca stăpâni, pe ei i-a 
iubit şi servit, chiar mai bine decât stewardul japonez care-i pregătea 
zilnic hrana. 

Spre deosebire de alţi câini, terierul ştia să delimiteze pe cel care îi 
servea masa de cel care i-o comanda. In subconştientul lui exista 
noţiunea precisă că nu doar el, ci toţi oamenii de la bord le datorau 
hrana lui Harley şi soţiei lui. Ei îi conduceau. Căpitanul Winters putea 
da ordine marinarilor, dar asculta de Harley Kennan. 

Aşa fusese obişnuit el dintotdeauna, atât cu domnul Haggin, cât şi 
cu Van Horn, cu Bashti şi cu şeful vrăjitorilor din Somo. Se ataşă deci 
de cei doi zei albi importanţi şi fu tratat în consecinţă. 

Van Horn, pe vasul Arangi şi Bashti, în Somo, îl proclamaseră tabu. 
La fel se întâmplă şi la bordul lui Ariel. De la Sano japonezul şi numai 
de la el primea terierul mâncarea. Nu trebuia să accepte nimic de la 
altcineva. Cei de la bord nu trebuiau să-i dea biscuiţi, sau să-l invite la 
o plimbare pe țărm. Nu aveau voie nici să se joace cu el sau să-l 
fluiere ca să fugă dintr-un capăt în altul al punţii. 

Jerry, care prin firea lui se considera câinele unui singur stăpân, 
acceptă uşor acea stare de lucruri. Desigur, existau nuanţări şi el 


înţelegea foarte bine aşa ceva. Astfel, le-a permis celor doi ofiţeri să-l 
salute printr-un „Halloo!” şi chiar să-l atingă pe cap. 

Căpitanul Winters avea voie să-i frece urechile, să-i strângă laba şi 
să i-o scuture bărbăteşte, să-l bată cu palma pe spate şi chiar să-l 
apuce de bot. Dar întotdeauna când soţii Kennan apăreau pe punte, 
căpitanul îl lăsa în pace. 

Villa îl necăjea cu tot felul de glume, dar el nu se supăra niciodată. 
Îi băga înăuntru vârfurile urechilor, îl punea să stea în două picioare, 
ţinându-şi echilibrul prin mişcarea labelor din faţă. Uneori îi sufla în 
faţă şi în nas. 

Harley Kennan se apropia de el când dormea pe fusta soţiei sale 
Villa şi îl gâdila pe pernele labelor, făcându-l să dea inconştient din 
picioare până când se trezea, distrându-şi astfel stăpânii. 

Seara, pe punte, ea îşi acoperea picioarele cu o cuvertură, 
simulând astfel o creatură care se apropia de Jerry. Acesta părea 
speriat şi pornea la atac împotriva a ceea ce trebuia luat drept un 
duşman. Jocul era însoţit de hohote de râs presărate de ţipete, când el 
strângea prea tare cu colții. Se termina întotdeauna cu mângâieri şi 
terierul ajungea în braţele doamnei. Cine altul se juca astfel cu ea pe 
puntea vasului Ariel? Jerry nu şi-a pus niciodată o asemenea întrebare, 
dar îşi dădea seama de favoarea ce i se făcea. 

Intr-o zi a descoperit un joc foarte plăcut. Se apropia de ea 
adulmecând, într-un gest de mare afecţiune. Apoi se ciocneau nas în 
nas, până când ea se retrăgea ţipând. Din întâmplare, repetă jocul şi 
îşi dădu seama de efect. De atunci, de câte ori ea îl necăjea prea tare, 
înainta către ea cu botul înainte şi o împingea, dându-i capul pe spate. 
După un timp, constatând că orice asemenea acţiune a lui se termina 
mereu în braţele ei, iar Villa continua a se juca trăgându-l de urechi, 
prinse un gust deosebit pentru acele distracţii copilăreşti. 

Orice câine îşi adoră stăpânul. Mai fericit ca toţi ceilalţi, Jerry avea 
doi zei care, deşi îl comandau, îl iubeau foarte mult. Dacă ar fi vrut 
cineva să le facă un rău soţilor Kennan, el şi-ar fi dat şi viaţa ca să-l 
împiedice. Nu trăia pentru ca să aibă mâncare, un adăpost, un refugiu 
confortabil. Trăia pentru iubire şi s-ar fi sacrificat bucuros pentru 
stăpânii săi. 

In Somo, Jerry i-a uitat foarte greu pe domnul Haggin şi pe Van 
Horn. În satul acela de canibali, vieţii sale îi lipsea ceva. Dragostea. 
Doar afecțiunea putea vindeca o rană sufletească. La bordul lui Ariel 
aceasta se cicatrizase repede. Nu-i uitase pe Van Horn şi pe domnul 
Haggin, dar amintirea lor şi regretul pentru că lipseau deveniră mai 
puţin dureroase. Jerry îi visa tot mai rar pe foştii lui stăpâni... 


CAPITOLUL XXII 
NOII ZEI 


Ariel, urmând coastele insulei Malaita, înainta încet spre nord prin 
lagunele delimitate de recifuri şi de țărm. Vasul se aventura prin 
trecători atât de strâmte şi de accidentate, că Winters pretindea că i 
se albea părul tot mai mult cu fiecare zi care se scurgea. Aruncau 
ancora în faţa fiecărei fortificaţii de pe insuliţele din recifuri de corali şi 
în dreptul oricărei plantaţii de arbori unde existau urme ale 
canibalilor. 

In acest timp, Jerry nu a fost învăţat să răspundă la un alt nume. 

— Trebuie să-l strigăm într-un fel, îi zise Harley soţiei sale. Fără 
îndoială că Haggin i-a pus un nume înainte de a-l îmbarca pe Arangi. 
De aceea aş vrea să ne întoarcem la Tulagi şi să ne informăm despre 
asta. 

— Cu ce ne ajută aşa ceva? 

— Ne ajută enorm, draga mea, îi răspunse el. Dacă după un 
naufragiu, salvatorii ţi-ar zice doamna Riggs ori domnişoara Maupin 
sau, mai familiar, Topsy? Dar dacă mie mi-ar spune Benedicte, Arnold, 
Judas ori Haman? Mai bine nu-i punem nici un nume până nu i-l găsim 
pe cel adevărat. 

— Totuşi trebuie să-l strigăm cumva, obiectă ea. Nu mi-l pot 
imagina fără nici un nume. 

— Atunci pune-i mai multe, dar nu-l striga de două ori la fel. Într-o 
zi spune-i Câine, în alta Domnule Câine, apoi Aventurierul şi aşa mai 
departe. 

Astfel Jerry, care nu-şi mai ştia numele, fu chemat în toate felurile. 
Răspundea la fiecare apel, mai ales dacă era rostit cu intonaţii 
călduroase. 

Era dezamăgit însă că nu putea să-şi folosească vocabularul. 
Nimeni dintre cei de la bord nu cunoştea limbajul lui Nalasu. Tot 
vocabularul bogat al lui Jerry, progresele făcute în modul de a-l folosi, 
lucrul care-l făcea să fie altfel decât toţi ceilalţi câini, s-au dovedit 
inutile acolo. Nimeni nu-i vorbea ca Nalasu, nici măcar nu bănuia 
existenţa unui limbaj bazat pe intonaţia lătratului. Totul se pierduse o 
dată cu moartea bătrânului orb. 

In zadar încercă terierul să comunice cu zeiţa lui. Aşezat pe labele 
din spate, cu capul aplecat în faţă şi ţinut de mâinile Villei, îi vorbea 
fără încetare, dar nu primea nici un răspuns. 

Prin intermediul sughiţurilor, urletelor, gemetelor şi lătrăturilor ori 
altor zgomote provocate de laringele său, încerca să-şi spună 


povestea. Ea se dovedea tare binevoitoare. Îşi plinea urechea chiar 
lângă botul lui, astfel că îi ajunseră câteva fire din părul ei chiar în 
gură. În ciuda eforturilor, nu înţelegea nimic din ce-i spunea el, deşi 
tare mult ar fi dorit să afle. 

— Oh! Domnule soţul meu, zise ea într-o zi, câinele acesta 
vorbeşte. Ştiu că vorbeşte. Imi spune povestea lui, dar nu i-o pot 
înţelege. 

Harley se arătă sceptic. Intuitiv, soţia lui ghicise corect. 

— Sunt sigură de ce spun, continuă ea. El ne-ar povesti întâmplările 
prin care a trecut dacă noi am putea să-l înţelegem. Nici un câine nu 
mi-a mai vorbit în felul acesta. Imi povesteşte viaţa lui, sunt sigură. 
Câteodată mi se pare că-şi exprimă bucuria, dragostea, mândria, 
spiritul de luptă. Altă dată e supărat, revoltat, trist sau disperat. 

— Fireşte, făcu Harley liniştit, un câine civilizat, care se pierde 
printre canibalii din Malaita, trebuie să aibă toate stările sufleteşti pe 
care şi le închipuie o frumoasă femeie de rasă albă, scumpa şi 
minunata Villa Kennan. Dar, draga mea, în realitate nu e decât glasul 
mării pe care-l asculţi într-o scoică, adică glasul pe care tu i-l atribui 
scoicii. 

— Totuşi... 

— Nu ai dreptate, draga mea Villa. Intuiţia este o facultate mintală 
periculoasă, pentru că ne îndepărtează de realitate. 

— Văd că râzi de mine cu toată superioritatea inteligenţei tale 
masculine. Dar eu nu mă înşel... 

Se opri, ca să găsească un cuvânt potrivit pentru a-şi exprima exact 
gândul. Negăsindu-l, îşi puse mâna în dreptul inimii. 

— Deci suntem de acord! zise el vesel. Este exact ceea ce voiam eu 
să spun. Inima se poate impune uneori în faţa minţii şi întotdeauna i 
se dă dreptate, deşi se demonstrează că, de cele mai multe ori, 
greşeşte. 

Harley Kennan n-a vrut niciodată să creadă ce pretindea soţia lui în 
ceea ce privea limbajul lui Jerry. A considerat lucrul acela ca o iluzie 
poetică şi sentimentală manifestată de iubita lui Villa. 

Dar frumosul terier irlandez cu blana roşcată şi linsă avea darul 
vorbirii. 

Dacă nu putea să-şi folosească limbajul, cel puţin îi înţelegea 
repede pe ceilalţi. Fără efort, doar prin practică, a prins din zbor 
modul de vorbire folosit la bordul lui Ariel. Din păcate, acesta nu 
corespundea deloc celui pe care îl inventase Nalasu, ceea ce îl încurca 
pe Jerry, deoarece nu se putea exprima. 

Zeița lui era chemată în trei feluri: Villa, doamna soţia mea şi 
doamna Kennan. Cel puţin aşa auzea când o striga cineva. El nu avea 
cum să exprime numele acelea. Numai zeii albi vorbeau folosind acel 
limbaj. Dimpotrivă, cel inventat de Nalasu fusese un compromis între 


felul de a comunica al zeilor şi cel al câinilor, astfel că om şi animal 
puteau discuta împreună. 

Află şi numele diferite ale zeului: domnul Kennan, Harley, Căpitanul 
Kennan şi, foarte rar, în intimitate, domnul soţul meu sau altele. 

Nici pe acestea nu le putea folosi. Işi aminti de nopţile liniştite, când 
vântul nu clătina nici o frunză, cum discuta încet cu Nalasu prin 
intermediul lătrăturilor sale. Bătrânul orb stătea atunci chiar la o 
distanţă de o sută de paşi de el. 

Intr-o zi, stăpâna lui, care-şi usca părul la soare, după ce înotase 
puţin, se aplecă asupra lui, ţinându-i capul în mâini ca să-l împiedice 
să o lingă pe faţă. Ea se distra îngânându-i un cântec. 

In altă zi, ea începu iar cântecul acela, chiar lângă urechea lui. Jerry 
făcu atunci un lucru surprinzător. Până atunci nu mai făcuse în mod 
conştient aşa ceva. Acţionă împotriva voinţei lui, împins de puterea 
instinctului, aşa cum se scutura după ce ieşea din apă sau dădea din 
labe prin somn când era gâdilat pe pernuţele acestora. 

În vreme ce vocea cântăreţei îi producea vibrații dulci în ureche, 
stăpâna lui dispăru din privire şi el se lăsă furat de farmecul modei. 

Era plecat atât de departe, că aproape brusc, fără să-şi dea seama, 
îşi retrase capul dintre mâinile care îl înconjurau şi, ridicându-şi botul 
la patruzeci şi cinci de grade, începu să se balanseze uşor şi să respire 
zgomotos, marcând astfel ritmul melodiei. Cu o mişcare rapidă, botul 
lui se îndreptă în sus, îşi deschise gura şi scoase sunete tot mai înalte, 
care după un timp se stinseră. 

Nu era decât începutul. De atunci, Jerry a căpătat porecla de Micul 
Cântăreț. Villa Kennan a sesizat imediat în urletele lui aptitudini 
vocale pe care a încercat să le dezvolte. Când se aşeza jos, îl invita cu 
un gest al mâinii: 

— Vino, Micule Cântăreț. 

El se apropia, se aşeza lângă ea, trăgând în piept mirosul plăcut al 
părului ei. Işi punea capul lângă al ei, îşi ridica botul şi începea să urle 
uşor după ea, căci Villa dădea tonul melodiei. Odată ce începea, cânta 
alături de doamna Kennan cât voia ea. 

Cânta, într-adevăr. Jerry era apt să vorbească, de aceea învăţă 
curând să tragă aer în piept şi să-i dea drumul modulând sunetele pe 
care le scotea. Putea să le reducă intensitatea până când păreau nişte 
şoapte, apoi să le exprime iar cu putere, să accelereze ori să 
încetinească ritmul, după cum îi cerea cea care îl conducea. 

Terierul irlandez se bucura de cântecul său, la fel cum fumătorul de 
opiu gustă fericirea viselor sale. De fapt şi câinele se transpunea într-o 
altă lume, deşi stătea cu ochii deschişi, iar miresmele din părul zeiţei 
lui îl învăluiau, în timp ce vocile lor se contopeau melancolic. 

Se pierdea în clipele acelea într-o lume necunoscută evocată de 
cântec. Îi reveneau în memorie toate suferinţele lui, dar acestea nu-i 


mai provocau durere. Îl cuprindea o tristeţe plăcută, care-l ducea 
departe de Ariel, vasul ancorat într-una din numeroasele lagune. 

In momentele respective îl năpădeau imaginile. Se vedea, în 
noaptea rece, singur pe o colină pustie, iar urletul său dezolat se 
ridica până la stele. In depărtarea întunecată se auzea cum îi 
răspundea o voce plângătoare şi alte glasuri triste se ridicau de 
pretutindeni, apropiate sau îndepărtate, umblând noaptea cu 
lamentările lor. Acolo era întreaga lui rasă şi, fără să-şi dea seama de 
ce, o simţea alături de el. 

Nalasu, când îl învățase acel mod de comunicare, făcuse apel la 
inteligenţa lui. Villa însă, fără a înţelege profunzimea actelor ei, 
reuşea să-i cucerească inima şi să-i trezească amintirile cele mai 
profunde. 

Câteodată umbre şi forme nedefinite se detaşau din noapte şi se 
mişcau cu viteză, ca nişe năluci. Ca prin vis, le auzea asemeni unor 
lătraturi ale haitei. Sângele îi pulsa mai tare în vene şi în el se trezea 
instinctul de vânător, iar urletul stins devenea plâns. 

Işi retrăgea capul de lângă pletele stăpânei sale, dădea din labe de 
parcă alerga într-o cursă. În momentele acelea depăşea hotarul 
timpului şi al realităţii pentru a se lăsa cucerit de vis. Se avânta, 
astfel, în mijlocul haitei fantasmagorice. 

Mulţi oameni au căutat să ajungă în lumea vedeniilor folosind 
grăunţe de mac sau sucul de cânepă. Asemeni lor, Jerry încerca să-şi 
găsească plăcerea când Villa Kennan, luându-l în braţe, îl atingea cu 
părul el şi îl ducea, cu melodiile ei, prin spaţiu şi timp, până la 
începuturile lumii pe care o cunoştea. 

Senzaţiile acelea nu se declanşau însă întotdeauna când se 
porneau să cânte amândoi. De obicei se formau numai anumite 
impresii, destul de vagi. Abia mai târziu începeau adevăratele viziuni. 
In mod cert însă, nălucile triste ale amintirilor îl înconjurau. 

li apăreau astfel, în faţa ochilor, chipurile lui Van Horn şi al 
domnului Haggin. Uneori se întâlnea, în felul acela, cu Terrence, 
Biddy, Michael, alerga alături de ei pe îndepărtata plantație de la 
Meringe. 

— Scumpa mea, îi zise într-o zi Harley soţiei sale, după un 
asemenea duet, din fericire pentru el, nu eşti un dresor de profesie ori 
doamna care prezintă pe scenă un animal inteligent. Ai putea totuşi 
să-l prezinţi într-un spectacol de music-hall. 

— Dacă aş face-o, îi răspunse ea, sunt convinsă că ar fi fericit să 
asculte tot ce-i poruncesc eu. 

— Ar fi într-adevăr un lucru extraordinar, ripostă Harley. 

— Adică? 

— Ar fi singurul caz pe care îl cunosc când animalul ar vrea să 
muncească din plăcere şi şi-ar iubi dresorul. 


— Credeam că demult nu mai folosim nişte cuvinte atât de crude. 

— Publicul îşi poate imagina că animalul îşi iubeşte dresorul, dar în 
nouăzeci şi nouă la sută din cazuri se înşală. 

Villa oftă şi zise: 

— Înseamnă că, din păcate, va trebui să abandonez strălucita 
carieră care mă aştepta chiar în momentul când ai descoperit ce 
dresoare minunată aş putea fi. Numele meu ar fi fost scris cu litere 
mari pe atâtea afişe! 

— Da... Villa Kennan, marea soprană şi Micul Cântăreț, câinele 
tenor, făcu Harley. 

Amândoi izbucniră în râs şi Jerry le împărtăşi bucuria, a cărei cauză 
nu o cunoştea. El era însă bucuros că îi vedea veseli. 

Terierul irlandez găsise ceea ce, prin firea lui, îşi dorise cu atâta 
ardoare: dragostea unui zeu. Convins de dualitatea suveranităţii lor la 
bordul lui Ariel, îi iubea pe amândoi, pe Villa şi pe Harley. Dar, fiindcă 
ea reuşea, prin magia ei, să ajungă la inima lui, să-l poarte prin 
ţinuturi necunoscute, o iubea mai mult decât iubise pe oricine 
altcineva, cu excepţia lui Van Horn. 


__ CAPITOLUL XXIII 
VANATOAREA LUI JERRY 


Aflat la bordul lui Ariel, Jerry a aflat repede că fugăritul negrilor nu 
mai era permis. Dornic să le facă pe plac noilor săi zei şi să-i 
servească, a profitat de prima ocazie ca să atace un grup de negri 
veniţi cu o barcă pentru a vizita nava. Un strigăt al Villei şi un ordin al 
lui Harley l-au oprit însă. Convins că era la mijloc o greşeală, a sărit 
totuşi pe unul din negri, dar o comandă mai hotărâtă, a domnului 
Kennan l-a făcut să vină, cuminte, agitându-şi bucata de coadă, la 
locul lui. Nu ştia ce să găsească pentru a fi iertat. Până la, urmă i-a 
lins mâna lui Harley, care voia să-l mângăie. 

Apoi l-a chemat Villa şi l-a ţinut lângă ea, strângându-l de bot cu 
mâinile, privindu-l în ochi, lipindu-şi faţa de el şi explicându-i foarte 
serios cât de rău era pentru că se lua de indigeni. Ea îi spunea că nu 
era un vulgar câine sălbatic, ci un terier din rasa cea mai pură şi că nu 
trebuia să-i atace pe cei lipsiţi de apărare. O asculta cu cea mai mare 
atenţie, fără să înţeleagă cuvintele pronunţate de ea, dar ghicindu-le 
sensul. 

In limbajul folosit la bordul lui Ariel, întâlnise de mai multe ori 
cuvântul „rău”, care se auzi şi în discursul ţinut pentru el de Villa. 
„Rău” echivala, pentru el, cu „nu trebuie” şi însemna deci un tabu. 

Din moment ce aşa doreau zeii lui, era obligat să-i asculte. Nu 
trebuia să sară pe negri. Era păcat, dar nu avea ce face. Altădată, Van 
Horn îl îndemna să-i fugărească. Jerry nu se gândi chiar în felul acela, 
dar ajunse la aceleaşi concluzii. 

Pentru el, a iubi un zeu însemna a-l servi. Se bucura că le era de 
folos. La el, a servi însemna a asculta ce voiau ei. li părea, desigur, 
rău că nu mai putea să mârâie şi să-i apuce de picioare pe băştinaşii 
care treceau pe lângă el. 

Fiecare lucru la timpul său. Avea să facă o nouă experienţă în acest 
sens. 

Astfel, într-o zi când Villa Kennan simţi nevoia să facă baie în apa 
rece şi înspumată a unui râu, Johnny, pilotul negru din Tulagi, făcu o 
greşeală. Harta indica la o milă distanţă locul unde râul Suli se vărsa 
în mare. Pe hartă nu mai figura altceva pentru că nici un alb nu 
explorase până atunci regiunea aceea. 

Când Villa vru să facă baie, soţul ei îi ceru părerea lui Johnny, iar el 
îi răspunse: 

— Pe aici nu sunt negri. Nu vă deranjează nimeni. Oamenii junglei 
mult mai departe. 


Astfel, o barcă se duse până pe țărm şi, în timp ce marinarii 
rătăceau la umbra cocotierilor de pe plajă, Villa, Harley şi Jerry urcau 
pe firul apei, parcurgând un sfert de milă până când întâlniră în drum 
un heleşteu. 

— Trebuie să fim foarte prudenţi, zise Harley, scoțând din tocul de 
piele revolverul automat, pe care-l puse deasupra grămezii de haine. 
N-ar fi exclus ca vreun negru rătăcit pe aici să ne atace. 

Villa, intrată până la genunchi în apă, îşi ridică ochii către bolta 
deasă şi întunecoasă pe care jungla o făcea deasupra lor şi care abia 
putea fi străbătută de câteva raze de soare. Simţi că o trec fiorii: 

— E locul perfect pentru o tâlhărie. 

Râse apoi şi, luând apă în palme, aruncă stropii îngheţaţi către 
soţul ei. Acesta se aruncă după ea. 

Jerry rămase un timp lângă hainele lor, urmărindu-le zbânţuiala. Un 
fluture imens îi atrase apoi privirea. Puţin mai târziu, fugea prin junglă 
după un şobolan de pădure. Urmele lăsate de acesta nu erau chiar 
recente. Ştia lucrul acesta. Numai că în adâncul său se trezeau toate 
instinctele pe care le credea pierdute: cel de a vâna, cel de a pândi şi 
cel de a căuta vietatea ce avea să-i servească drept hrană. Se distra 
în felul acela, procurându-şi singur mâncarea, deşi de multe secole 
aceasta îi fusese oferită de mâna omului. 

Folosindu-şi astfel facultăţile pe care le considerase inutile, dar care 
trăiau în el, dornic de ţopăială, se avânta după şobolanul de pădure, 
cu întreaga atenţie a vânătorului. 

Urmele pe care le cerceta se încrucişară cu altele, mai proaspete. 
Jerry fu străbătut parcă de un şoc electric. Se opri brusc. Nările lui 
adulmecaseră locul pe unde trecuse un negru. Era un miros ciudat, 
cum nu mai întâlnise până atunci. 

Nu se mai avântă după şobolan, ci porni pe noua pistă, mânat de 
curiozitate. Nu se temea pentru soarta lui Harley sau cea a Villei nici 
măcar atunci când dădu peste străinul care, evident, surprins că le 
auzea glasurile, stătea pe loc şi nu ştia ce să facă. Foarte nervos, fără 
a fi însă îngrijorat, Jerry urmărea noua pistă ca să se distreze. 

işi auzea din când în când stăpânii ţipând şi râzând. Se bucura şi el. 
Dacă ar fi avut cum să-şi exprime senzațiile pe care le trăia, ar fi 
declarat că nici un sunet nu era la fel de armonios precum cele scoase 
de vocea Villei Kennan ori de glasul lui Harley. Aceasta, evident, din 
cauza iubirii şi grijii pe care li le purta. 

Văzându-l pe negru, care stătea în apropierea eleşteului, Jerry fu 
cuprins brusc de îngrijorare. Cineva cu intenţii bune nu s-ar fi 
comportat ca el. Se târa pe pământ, aşteptând clipa potrivită ca să 
facă un rău. Pândea de după o rădăcină groasă, observându-i cu mare 
atenţie pe cei doi. Jerry se zburli şi se pregăti ca să se târască el. 

Străinul îşi duse arma către umăr. În zgomotul apei înspumate, în 


hohotele de râs, victimele păreau că se îndepărtează de el. Arma 
negrului nu era un model vechi, ca Snider, ci o modernă carabină 
Winchester cu repetiţie. După cum o mânuia, se părea că se pricepea 
foarte bine să tragă cu aşa ceva. A 

Poziţia lui, chiar lângă copac, nu-l avantaja prea mult. Işi cobori 
arma şi se târî mai aproape de lac. Jerry se lăsă şi el mai jos şi îl urmă. 
Se deplasa chiar pe lângă sol şi nu putea fi văzut în nici un fel de 
străin. Când acesta se oprea, aşa făcea şi câinele. Când se deplasau, 
terierul irlandez avea grijă să se grăbească, astfel că distanţa dintre ei 
se micşora. Din când în când, părul de pe cap şi de pe umerii se 
zburlea de furie şi ferocitate. Nu mai era câinele cu blana minunată 
care se lăsa legănat în braţele zeiţei. Devenise vânătorul dominat de 
instinctele primare, cum se vedea alături de părul despletit al 
stăpânei, în lumile ciudate unde îl purtau cântecele. Era făcut pentru 
luptă, o fiinţă sălbatică, pregătită să atace. 

Se pregătea de atac pe măsură ce se apropia. Uitase cu totul de 
tabu-ul impus la bordul lui Ariel asupra negrilor. Ştia doar că un 
pericol îi ameninţa pe stăpânii lui, iar pericolul venea de la străinul 
acela. 

Terierul se apropiase destul de mult de negrul care se pregătea să 
tragă. Putea sări. Carabina era fixată bine în umărul ucigaşului, când 
el se avântă înainte. Agil, fără zgomot, nu fu observat de duşmanul 
său decât atunci când, ca un proiectil, îi ateriză între umeri, venind din 
spate. In aceeaşi clipă, colții lui îl apucară de ceafă, dar prea aproape 
de baza muşchilor umerali ca să-i atingă coloana vertebrală. 

Speriat şi surprins, negrul apăsă pe trăgaci, iar din gât îi ieşi un 
urlet inuman. Aruncat cu faţa la pământ, se rostogoli apoi cu Jerry, 
care îi sfâşia obrajii şi o ureche, căci, spre deosebire de buldogii care, 
după ce îşi apucă prada, n-o mai lasă, terierii irlandezi muşcă des şi 
continuu. 

Când Harley Kennan, cu revolverul său automat, sosi acolo, îi găsi 
pe cei doi luptători, om şi câine, înlănţuiţi, zbătându-se pe pământ. 
Negrul, cu faţa plină de sânge, strângea între mâini gâtul terierului, 
care, apărându-se, îl zgâria cu ghearele labelor din spate. Nu mai erau 
ghearele unui căţel, ci puternicele arme ale animalului adult şi lăsau 
urme cumplite. Burta adversarului său era plină de sânge. 

Harley Kennan nu îndrăzni să tragă, căci luptătorii erau prea 
apropiaţi. Se îndreptă spre ei şi îi veni de hac negrului cu o lovitură 
dată cu patul puştii. Eliberat din strânsoare, Jerry se repezi să-l apuce 
de gât. Stăpânul său îl reţinu cu un gest şi o poruncă fermă. Terierul 
tremura de furie şi mârâia cu ferocitate. Se opri totuşi. Işi ridică 
privirea spre stăpânul său, îşi cobori urechile şi începu să dea din 
bucata de coadă. 

— Bun câine... bun câine, îi zise Harley, mângâindu-l. 


Jerry ştia că acele cuvinte însemnau că îşi servise bine zeul. 

— Ştii că tâlharul acesta se pregătea să ne împuşte? îi zise Harley 
soţiei sale, care se îmbrăca. Nu era decât la cincizeci de paşi, astfel că 
nu avea cum să nu ne nimerească. Şi ce armă are! Un Winchester... 
Un tâlhar cu o asemenea carabină trebuie să se priceapă bine să o 
folosească. 

— Şi de ce nu a tras în noi? întrebă ea. 

Soţul ei i-l arătă pe Jerry. 

Ochii ei străluciră. Inţelese tot. 

— Vrei să spui că... 

EI îi făcu un semn din cap. 

— Da. Micul Cântăreț l-a împiedicat. 

Se aplecă deasupra omului şi îl întoarse ca să-i arate rana de pe 
ceafă. 

— lată de unde l-a apucat mai întâi. Probabil că banditul avea 
degetul pe trăgaci şi-l ţintea pe unul dintre noi. Probabil că pe mine. 
Micul Cântăreț i-a dat planurile peste cap. 

Villa nu ascultă decât jumătate din cele ce-i spunea soţul ei, fiindcă 
era ocupată să-l strângă în braţe pe Jerry. li vorbea cu blândeţe, ca să- 
| liniştească şi să nu mai stea zbulrlit. 

Dar terierul începu să mârâie şi se pregăti să sară iar asupra 
ucigaşului când acesta mişcă şi, deşi ameţit, dădu să se ridice. Harley 
îi luă cuțitul pe care-l ascundea între piele şi centură. 

— Cum te cheamă? îl întrebă. N 

Dar negrul nu se uita decât la Jerry. In ochii lui se citea mirarea. 
Înţelesese că micul animal îi încurcase toate socotelile. 

— Pe cuvântul meu! îi zise el lui Harley. Câinele ăsta m-a zgâriat 
tare. 

Îşi pipăi apoi rănile de la gât şi de pe faţă, observând că albul avea 
carabina Winchester. 

— Dă-mi puşca! îi zise cu obrăznicie. 

— O să-ţi dau una în cap! îi răspunse Harley. 

Apoi, către Villa: 

— Nu pare a fi un melanezian. Unde a găsit o asemenea carabină? 
Şi ce îndrăzneală! Probabil că ne-a văzut când am aruncat ancora. 
Ştia de barca noastră de pe plajă... Şi totuşi voia să se distreze 
luându-le capetele şi ducându-le cu el în junglă. 

Se întoarse către negru. 

— Cum te cheamă? 

Nu primi însă un răspuns convenabil decât atunci când Johnny şi 
marinarii apărură, abia trăgându-şi sufletul după cât alergaseră. 
Văzându-l pe negru, pilotul îi zise lui Kennan: 

— Dă-mi-l mie pe omul ăsta! Dă-mi-l mie! 

— De ce? 


Johnny nu vru să răspundă. Abia când Kennan zise că, 
neîntâmplându-se nimic, îl va elibera pe necunoscut, pilotul protestă 
energic. 

— Poate tu duci băiatul ăsta la Casa Guvernator, la Tulagi, îi spuse 
el americanului. El e băiat rău, tare rău. Makawao numele lui. 
Guvernatorul îţi va da douăzeci de lire. Băiat rău, tare rău. El din 
Queensland. 

— Cum din Queensland? îl întrerupse Kennan. De acolo a venit? 

Johnny clătină din cap. 

— El mai întâi Malaita. De mult, tare de mult, vasul l-a luat ca să 
muncească în Queensland. 

— Este unul dintre negrii reveniţi din Queensland, îi explică Harley 
soţiei sale. Când Australia a decis să nu mai folosească negri, 
plantatorii i-au trimis pe toţi înapoi de unde veniseră. Acest Makawao 
făcea parte dintre ei. Era un om periculos, dacă avem în vedere ce 
spune Johnny, că guvernatorul dă pentru el un premiu de douăzeci de 
lire. 

Pilotul continuă să explice. Makawao era un om de temut. În 
Queensland făcuse patru ani de închisoare pentru furt, tâlhărie şi 
tentativă de omor. Trimis înapoi în insulele Solomon de către guvernul 
australian, a plecat ca recrut pe plantaţia din Buli. Urmărea, de fapt, 
să pună mâna pe arme şi muniții. 

După ce a încercat să-l ucidă pe administratorul de acolo, a fost 
pedepsit cu cincizeci de lovituri de bici şi un an de servitute penală. 
Intors la plantaţia din Buli ca să îşi termine timpul de muncă, a reuşit 
să-l ucidă pe proprietar şi, în absenţa administratorului, să fugă cu o 
balenieră. 

A luat cu el toate armele şi multă muniţie, capul victimei, zece 
recruți din Malaita, doi recruți din San Cristobal care ştiau să 
manevreze baleniera. El şi cei zece malaiteni nu s-ar fi descurcat pe 
mare şi nu ar fi reuşit să facă o călătorie lungă aşa cum puteau cei doi 
din Guadalcanar. 

Pe drum s-au oprit pe insuliţa Ugi. Au prădat magaziile şi i-au tăiat 
capul celui care le păzea, un metis tare de treabă. După ce au ajuns 
cu bine în Malaita, pentru că nu mai aveau nevoie de cei din San 
Cristobal, i-au ucis, i-au mâncat şi le-au păstrat capetele. 

— Pe cuvântul meu! El băiat tare rău! fu concluzia trasă de Johnny. 
Guvernatorul din Tulagi foarte mulţumit, dă douăzeci de lire pe el. 

— Viteazul meu Cântăreț, murmură frumoasa femeie la urechea lui 
Jerry. Fără tine... 

— Capetele noastre s-ar fi plimbat prin junglă la ora asta, adăugă 
Kennan. Makawao ocheşte bine. Câinele acesta nu e unul obişnuit, e o 
comoară! Şi unde mai pui că l-am certat pentru că se luase de negri... 
Ştia mai multe despre ei decât mine... 


— Dacă vreodată ni-l va cere cineva înapoi... 

Villa îşi completă fraza cu un gest semnificativ. 

Harley îi întări hotărârea cu un gest al capului. 

— In orice caz, dacă s-ar fi întâmplat nenorocirea şi capul tău s-ar fi 
plimbat acum prin junglă, s-ar fi consolat, adăugă el. 

— Consolat? 

— Sigur, pentru că ar fi fost alături de al meu. 

— Dragul meu! Dragul meu soţ! murmură ea cu lacrimi în ochi. 
Rămase privindu-l cu tandreţe, în timp ce în braţe îl strângea pe Jerry. 
Terierul irlandez lingea obrazul zeiţei sale cu limba lui roşiatică. 


CAPITOLUL XXIV 
ELDORADO 


După ce Ariel a părăsit Malu, aflat pe coasta nord-vestică a Malaitei 
şi marea întindere de uscat a dispărut, la rândul ei, din vedere în urma 
dârei înspumate lăsate de iaht, o parte din viaţa lui Jerry a luat sfârşit, 
scufundându-se în uitare o dată cu lumea aceea tenebroasă unde 
pierise Van Horn. Căci pentru terierul irlandez Malaita era un cap 
aşezat pe genunchii unui zeu primitiv şi gânditor, mai mare decât 
Bashti, care ţinea capul uscat la fum şi soare al lui Van Horn, 
frământat de neputinţa sa în a-i smulge secretele. 

Jerry nu-şi făcea probleme legate de acele mistere. Pentru el, 
marea insulă nu mai exista. | se părea un vis. Deşi el, o creatură vie, 
materială, cu greutate şi dimensiuni, o realitate de necontestat, încă 
se mai mişca printr-un spaţiu al umbrelor şi nălucilor, fantasmagorii 
ale neantului. 

Lumile acelea nedefinite dispăreau pentru el, ca să facă loc altora 
noi ce-l aşteptau. 

De atunci nu mai văzu niciodată insula sălbatică. Dar aceasta îi mai 
bântuia uneori visele, atunci când retrăia trecutul, începând cu 
distrugerea vasului Arangi, continuând cu orgiile canibale, până la 
fuga lui după moartea lui Nalasu, care dispăruse o dată cu coliba lui. 
Lucrurile acelea reprezentau pentru el un alt tărâm, ireal, care, 
dispărea ca fumul. 

Umbra şi fumul nu existau, nici Van Horn, al cărui cap se odihnea 
pe genunchii lui Bashti. Malaita adevărată, concretă şi pipăibilă 
dispăruse pentru totdeauna, ca Meringe şi căpitanul lui Arangi... 

De la Malaita, Ariel se îndreptă către vest, apoi spre nord, către 
Ongtong, Java şi Tasman, marii atoli de sub ecuator, care abia se văd 
pe harta Pacificului. După Tasman au pornit către Boungainville, de 
care îi separa o distanţă apreciabilă. Acolo au hotărât să meargă spre 
sud-est. Vremea liniştită i-a ajutat. Ariel a ancorat în cele mai multe 
porturi din insulele Solomon, de la Choiseul şi Ronongo până la 
Kulambangra, Vangunu, Pavavu şi Noua Georgie. A ajuns chiar şi în 
Golful celor O Mie de Vase. 

In cele din urmă, Ariel a aruncat ancora în nisipul de corali de pe 
fundul mării din portul Tulagi, unde se afla Comisarul Rezident al 
acelor insule. 

Pe mâna acestuia îl dădu Harley Kennan pe Makawao, care fu dus 
la închisoare şi pus în lanţuri până avea să fie judecat. Johnny primi o 
bună parte din recompensă, restul fiind dată celorlalţi oameni care 


veniseră alergând prin junglă ca să le sară în ajutor soţilor Kennan în 
acea zi de neuitat când Jerry împiedicase crima. 

— Ştiu cum îl cheamă, vorbi comisarul, aşezat între cei doi 
americani, în veranda locuinţei sale. Este unul dintre terierii lui 
Haggin, un domn care trăieşte lângă laguna Meringe. Părinţii câinelui 
sunt Terrence şi Biddy. Pe el îl cheamă Jerry. Eram de faţă când i s-a 
dat acest nume, când încă nu-şi deschisese ochii. Aşteptaţi, poate vi-l 
voi arăta pe fratele său Michael, care păzeşte negrii la bordul vasului 
Eugenia, o goeletă cu două catarge ancorată în amonte de Ariel. 
Stăpânul navei este căpitanul Kellar. II voi ruga să-l lase pe Michael să 
debarce. Fără îndoială, Jerry este singurul supravieţuitor de pe Arangi. 

Tăcu puţin, apoi vorbi iar: 

— Când voi avea timp şi bani, îl voi vizita pe bătrânul şef Bashti, 
dar nu ca navele de coastă britanice. Voi lua cu mine forţele poliţiei 
negre şi câţiva voluntari albi. Nu vom bombarda colibe. Vom debarca 
într-un loc de pe insulă şi îi vom lua pe cei din Somo prin surprindere, 
în timp ce vasele vor ataca dinspre mare. 

— Şi veţi pedepsi un măcelului printr-un alt măcel, obiectă Villa 
Kennan. 

— Voi răspunde măcelul aşa cum o cere legea, replică imediat 
comisarul. Voi impune legea la Somo. Sper să nu se mai întâmple 
vreun accident şi să nu fie nimeni sacrificat, nici de o parte, nici de 
alta. Voi găsi capul lui Van Horn şi cel al secundului său, Borckman şi 
le voi aduce la Tulagi ca să le îngropăm creştineşte. Il voi prinde pe 
bătrânul Bashti de pielea de după ceafă şi o să-l pun să asculte toate 
legile civilizaţiei. 

— Credeţi că se va prinde ceva de el? îl întrebă Villa. E destul de 
şiret ca să vă asculte în linişte cum îi citiţi legile englezeşti, care 
pentru el nu sunt decât o glumă. Toate atrocitățile pe care le-a comis 
îi vor fi iertate în schimbul unui jurământ pe care-l va călca. 

— Nu e aşa, scumpă doamnă Kennan. Chiar dacă mă va asculta 
foarte atent, nu va scăpa de plata a o sută de mii de nuci de cocos, a 
cinci tone de alte produse, o sută de pumni de monede-cochilii şi 
douăzeci de porci graşi. Dacă refuză să mă asculte şi vrea război, 
atunci o să-l zdrobesc mai întâi pe el, apoi satul lui. După aceea voi 
tripla amenda şi îi voi învăţa mai rapid legile noastre. 

— Şi dacă nu va voi să se bată, nici nu va asculta şi nu va plăti 
amenda? 

— Atunci Bashti va deveni oaspetele meu aici, la Tulagi, până îşi va 
schimba părerea şi va fi gata să plătească şi să înveţe ce trebuie. 

Astfel, Jerry îşi regăsi numele de altădată pe buzele noilor săi 
stăpâni şi îl revăzu pe fratele său, Michael. 

— Să nu spui nimic, îi şopti Harley soţiei sale când îl văzu în 
balenieră pe câinele cu blana aspră şi roşcată cum privea peste 


sabord. Să ne prefacem că nu ştim nimic şi că nici nu ne uităm la ei. 

Jerry, ocupat cu săpatul unei gropi în nisip, nici nu bagă de seamă 
venirea lui Michael. Era foarte absorbit de munca lui şi adulmeca în 
fundul gropii sale, din care nu ieşea decât bucata de coadă ce i se 
agita. 

La rândul său, Michael, obişnuit cu spaţiul restrâns de la bordul 
vasului Eugenia, alerga pe plajă, nebun de bucurie, sărind, lătrând, 
adulmecând diversele arome sau prinzându-i în colţi pe crabii cei mari 
de pe țărm. Aceştia fugeau din faţa lui şi îl amenințau cu cleştii lor 
puternici. 

Când ajunse la capătul plajei, în vreme ce comisarul îl prezenta pe 
căpitanul Kellar soţilor Kennan, Michael se întoarse şi porni în fugă 
înapoi. Alergând aşa de repede, nu observă coada lui Jerry care se 
vedea ieşind din nisip. Acesta însă l-a auzit că vine şi a ieşit chiar în 
clipa când trecea pe acolo fratele lui. S-au ciocnit şi s-au rostogolit 
unul peste altul. S-au ridicat imediat, zburliţi, arătându-şi colții, gata 
de luptă. 

S-au recunoscut, dar n-au vrut să o arate. Michael, obişnuit mai 
puţin cu aventurile, stăpânindu-se mai puţin, s-a apropiat însă foarte 
emoţionat de fratele lui, urlând încet şi jalnic. Apoi şi-a lipit blana de 
cea a lui Jerry. 

Acesta l-a lins vesel. Cei doi s-au îndepărtat puţin, ca să se 
privească mai bine. Păreau veseli. Işi puneau oare felurite întrebări? 
Plecară împreună, unul lângă altul şi începură să alerge fericiţi pe 
plajă. 

— N-am nici o îndoială, zise comisarul. Aşa aleargă părinţii lor. De 
câte ori nu i-am văzut! 

După zece zile în care au stat împreună, au trebuit să se despartă. 
Michael a venit la bordul lui Ariel şi cei doi câini au petrecut o 
minunată jumătate de oră. lahtul se pregătea de plecare. Când Ariel a 
început să se mişte, comisarul şi căpitanul Kellar, care se aflau şi ei la 
bord şi-au luat rămas bun şi au coborât în balenieră. 

— Spune-i adio fratelui tău, Jerry, a murmurat Villa, ţinându-l pe 
câinele care privea foarte trist cum se îndepărta ambarcaţiunea în 
care se afla fratele lui şi dispărea în zare, aşa cum se întâmplase, 
demult cu plaja din Meringe. 

Jerry ştia ce înseamnă despărţirea şi aceea era greu de suportat. 
Nu avea de unde să ştie că într-o zi avea să-l revadă pe Michael în 
valea lui din California şi că acolo îşi vor sfârşi zilele, înconjurați de 
afecțiunea zeilor lor iubiţi. 

Incet-încet se pierdu în zare Tulagi cu locuinţa comisarului din 
vârful colinei şi cu vasele ancorate în port. Dispăru din vedere 
asemeni plajei din Meringe, la fel ca Somo, Arangi şi alte multe 
porturi, locuri, lagune şi atoli pe care Ariel le-a vizitat în decursul lungii 


sale călătorii... 


SFÂRŞIT 


CUPRINS 


GAPITOLU LELE RRY iii aaa oa Ni 3 
CAPITOLUL II LA BORDUL NAVEI ARANGI......eeeeeeeeee 9 
CAPITOLUL III O MINTE DE CÂINE... eee 15 
CAPITOLUL IV SUFLETUL BUN AL LUI VAN HORN...... 23 
CAPITOLUL V CÂINE LA APĂ! 30 
CAPITOLUL VI SALVAREA... eee 38 
CAPITOLUL VII JERRY E TABU)... eee eee eee 44 
CAPITOLUL VIII DREPTATEA ZEULUI... nea 49 
CAPITOLUL IX ÎNTÂLNIREA CU NEGRII.......mmnnneeeeeeeenaae 53 
CAPITOLUL X REGELE NEGRU... eee 64 
CAPITOLUL XI LUPTĂ CORP LA CORP... eee 71 
CAPITOLUL XII TREZIREA ÎN INSULĂ... eee eee 79 
CAPITOLUL XIII LAMAI CEL RĂU... eee 82 
CAPITOLUL XIV DISTRACŢIILE NEGRILOR........eeeeeeeee 85 
CAPITOLUL XV CASA LUI BASHTI.......ee nenea aaa 90 
CAPITOLUL XVI CÂINELE SACRU... eee anna 101 
CAPITOLUL XVII CAPUL LUI NALASU....... eee 109 
CAPITOLUL XVIII DREPTATEA AUSTRALĂ.........cceeeeeei 113 
CAPITOLUL XIX DISPARIŢIA LUI JERRY... ceea 117 
CAPITOLUL XX ÎN JUNGLĂ... eee nene eee noa 122 
CAPITOLUL XXI FRUMOASA DE PE ARIEL... 130 
CAPITOLUL XXII NOII ZEI sc i za 00 ac oii a du 133 
CAPITOLUL XXIII VÂNĂTOAREA LUI JERRY ................. 138 
CAPITOLUL XXIV ELDORADO...... eee aaa 144 


CUPRINS oase at 00 aaa Sea atei oală en aa adie Ata o EEES 148