Edgar Rice Burroughs — b4 Korak-Omoritorul Fiul lui Tarzan

Edgar Rice Burroughs 


Seria TARZAN 


Korak - Omoritorul, 
FIUL LUI TARZAN 


The Son of Tarzan 
1917 


V.1.0 


llustratia copertei: 
Neil Adams 


Versiune electronică realizată 
după volumul apărut la 
EDITURA EURO PONTIC 

CLUJ-NAPOCA, 1996 


CAPITOLUL I - Cine este Ajax? 


Barca cea mare a vasului de comerţ maritim 
Marjorie W. plutea încet, dusă de curent, în josul rîului 
Ugambi. Marinarii care ar fi trebuit să vislească, se 
odihneau bucuroşi, după ce mai înainte s-au obosit 
vislind în susul marelui rîu. 

La vreo cinci kilometri mai jos, se afla ancorat 
vaporul Marjorie W., gata de plecare, de îndată ce 
marinarii s-ar fi suit pe punte, trăgind barca lor cu 
macaraua. 

Deodată, atenţia lor le-a fost atrasă de un om, care 
se afla pe malul de nord. Acesta avea o înfăţişare stranie 
şi îşi agita ambele braţe. Era numai piele şi os. Striga 
către vapor cu o voce hodorogită. 

— Cine să fie? a exclamat un marinar. 

— Un alb, după cum văd, mormăi şeful lor. Luaţi 
băieţi lopeţile şi să mergem acolo să vedem ce vrea, a 
mai adăugat. 

Ajunşi la mal, au dat peste un om extrem de slăbit, 
aproape chel, doar cu puţine fire de păr alb, încîlcit pe 
frunte. Era aproape gol, avind numai o piele de capră 
prinsă de mijloc, care îi atîrna pînă la genunchi. Pe obrajii 
săi ciupiţi de vărsat, îi curgeau lacrimi, din nişte ochi 
adinciţi în orbite şi vorbea o limbă străină marinarilor. 

— Po rusk}? încercă unul dintre ei. Ştii englezeşte, 
măi? 

Omul îngăimă mai multe cuvinte din această limbă 
pe care o cunoştea. Vorbea însă rău, cu întreruperi, de 
parcă ar fi trecut un deceniu de cînd nu o mai vorbise. l-a 
rugat pe marinari să îl ia cu ei. 

Adus pe bordul vaporului Marjorie W., istorisi 
salvatorilor săi o poveste tristă, plină de greutăţi şi 
torturi, o viaţă mizeră dusă timp de zece ani. 


3 


Însă cum a ajuns în Africa nu a povestit, lăsîndu-i să 
îşi închipuie că a uitat acele zile din viaţa lui, fiind zdrobit 
de teribila viaţă care l-a distrus atit fizic, cît şi intelectual. 

Nu le-a spus numele său adevărat. A zis că Îl 
cheamă Mihail Sabrov. De fapt, nu a mai rămas nici cea 
mai mică asemănare între această ruină umană şi 
puternicul bărbat, care fusese odată Alexis Paulvitch. 

Zece ani au trecut de cînd rusul scăpase de soarta 
prietenului său, marele criminal Nicolai Rokoff şi nu o 
dată, ci de mii de ori în timpul acestor zece ani, şi-a 
blestemat soarta şi ar fi dorit să aibă sfîrşitul lui Rokoff, 
care prin moarte a scăpat de orice suferinţă. Lui i-a fost 
dat să ducă o viaţă plină de suferinţe teribile, mult mai 
grele decît însăşi moartea, care atunci a refuzat să îl ia. 

A fugit în junglă atunci cînd a văzut animalele 
sălbatice din ceata lui Tarzan, împreună cu teribilul lor 
stăpîn, invadînd puntea vaporului Kinkaid. De frica lor s-a 
afundat cît a putut de adînc în pădurea africană. 

A nimerit însă la un trib de canibali, care a suferit în 
urma cruzimilor lui Rokoff şi a lui Paulvitch. 

Şeful de trib nu i-a luat viaţa însă l-a supus la chinuri 
îngrozitoare şi l-a umilit. 

Zece ani de-a rîndul a fost victima brutalităţilor 
întregului sat, a fost bătut şi lovit cu pietre de femei şi 
copii, mutilat de cuţitele războinicilor. A suferit de friguri 
şi de alte boli îngrozitoare, care nu l-au ocolit aproape 
deloc. 

Şi totuşi a rezistat. Vărsatul i-a lăsat urme urite pe 
faţă. Însemnîndu-l pentru totdeauna. Înfăţişarea lui Alexis 
Paulvitch s-a schimbat atît de mult, încît nici propria lui 
mamă nu ar fi recunoscut în această mumie vie şi 
desfigurată vreo asemănare cu ceea ce a fost fiul ei. 

In locul părului negru, des şi bogat, nu avea acum 
decit cîteva şuviţe de un alb murdar. Picioarele au 
devenit strimbe, dîndu-i un mers nesigur. 


4 


Nu mai avea nici un dinte, deoarece cei din sat i-au 
rupt cu lovituri sălbatice întreaga dantură. Tot ce fusese 
gîndire şi intelect a ajuns o tristă amintire pentru această 
epavă umană. 

După ce a fost luat pe Marjorie W. a fost supus unor 
îngrijiri atente şi a fost hrănit civilizat. Şi-a revenit din 
slăbiciune, însă înfăţişarea nu i s-a schimbat în bine. 

A rămas un invalid pe toată viaţa. 

Deşi nu a împlinit nici patruzeci de ani, nimeni nu i- 
ar fi dat mai puţin de optzeci. Toate păcatele şefului său 
le plătea el acum. 

În mintea lui Alexis Paulvitch nu au mai rămas 
gînduri de răzbunare, ci doar o ură surdă împotriva 
omului pe care el şi Rokoff au încercat să îl zdrobească 
fără succes. 

Însă ura şi orice amintire a lui Rokoff, pentru că din 
cauza acestuia a fost nevoit să îndure teribilele greutăţi 
prin care a trecut. 

Mai avea şi o ură teribilă împotriva a vreo douăzeci 
de oraşe, cu poliţie şi poliţişti cu tot, de unde a fost 
obligat să fugă. Ura legea, ura ordinea, ura totul. Fiecare 
clipă din viaţa acestui om era plină de gînduri bolnave de 
ură. 

Mintea îi coborise la un nivel asemănător nivelului 
scăzut al înfăţişării sale. Totul era numai o ură, atît în 
interior, cît şi în exterior. 

Nu se prea întîlnea cu marinarii de pe vapor, iar 
aceştia l-au lăsat în pace văzindu-l atît de slăbit încît abia 
se mişca şi atit de posac că abia dacă scotea citeva 
cuvinte pe zi. 

Vasul Marjorie W. a fost închiriat de către un grup de 
industriaşi bogaţi şi a fost echipat cu un laborator condus 
de mai mulţi oameni de ştiinţă. Vaporul a fost trimis în 
căutarea unui produs natural pentru care fabricanţii, care 
suportau cheltuielile acestei călătorii, trebuiau să 


5 


plătească nişte sume enorme pentru a fi importat din 
America de Sud. 

Ce anume era însă acest produs, nu ştia nimeni de 
pe vas. În afară de oamenii de ştiinţă. De fapt, nici 
pentru cititor nu are mare importanţă, decît doar faptul 
că în căutarea acestui produs scump, echipajul vaporului 
a dat peste Paulvitch, care se afla de zece ani pe coasta 
Africii. 

După ce a ridicat ancora, Marjorie. W. s-a îndreptat 
spre o mică insulă nelocuită la numai cîțiva kilometri de 
continent 

Vaporul a stat aici ancorat, mai multe săptămîni. 

Viaţa era foarte monotonă pentru marinari, care nu 
se ocupau cu nimic în timp ce oamenii de ştiinţă căutau 
respectivul produs natural. 

Marinarii coborau deseori pe țărm, luîndu-l şi pe 
Paulvitch cu ei, care deasemenea se plictisea pe bord. 

Insula era acoperită de o vegetaţie ecuatorială 
deasă, iar jungla se întindea pînă la țărm. 

Savanţii se găseau în interiorul insulei, în căutarea 
produsului despre care au auzit că s-ar putea găsi în 
această zonă. Un simplu zvon a fost suficient să 
deplaseze întreaga expediţie pe aceste meleaguri. 

Echipajul, împreună cu ofiţerii, pescuia, vina sau 
explora pădurea. Paulvitch îşi tira oasele pe plajă, în 
toate direcţiile, sau şedea la umbra unui copac mare şi 
umbros de la marginea junglei. 

Într-una din zile, în timp ce marinarii erau duşi să 
vadă o panteră împuşcată de unul dintre ei, în interiorul 
insulei, Paulvitch a adormit la umbra copacului sub care 
s-a instalat. 

S-a deşteptat din somn simțind o mînă grea pe 
umărul său. 

Tresări imediat şi a încercat să se ridice, dar a 
încremenit imediat, la vederea unei maimuțe antropoide 


6 


uriaşe, care şedea lîngă el şi îl cerceta atent. 

Speriat, rusul a aruncat o privire spre locul unde 
erau marinarii, dar aceştia erau la cîteva sute de metri 
de el. Maimuţoiul l-a tras de miînecă începînd să 
bolborosească ceva pe un ton plingător. 

Văzind că nici în privirea animalului şi nici în 
mormăitul lui nu era nici-o urmă de duşmănie, Paulvitch 
s-a ridicat de pe jos. Maimuţa s-a ridicat deasemenea în 
două picioare. 

Îndoit de la mijloc, Paulvitch s-a tîrît pînă la marinari, 
avînd maimuţoiul lîngă el, care îl luase de braţ. Au ajuns 
lîngă marinari, fără să fie văzuţi. 

În tot acest timp, Paulvitch s-a convins că animalul 
era blînd, neavînd nici o intenţie rea. În mintea rusului, a 
încolţit ideea, că acest animal preţios ar reprezenta o 
sumă serioasă de bani. 

Înainte de a ajunge la marinari, s-a şi hotărît să 
profite de această întîmplare. Marinarii au fost surprinşi 
la vederea acestei perechi atit de ciudate şi s-au apropiat 
în fugă, pentru a-i observa mai îndeaproape. 

Maimuţa nu a dat nici un semn că i-ar fi teamă de 
oameni. Dimpotrivă, l-a apucat pe rînd, pe fiecare 
marinar de umăr, privindu-i atent faţa, cîteva clipe. După 
ce l-a cercetat pe fiecare, s-a întors spre Paulvitch. In 
întreaga lui atitudine şi în toate mişcările sale se putea 
vedea o mare dezamăgire. 

Oamenii erau încîntaţi de antropoid. S-au strîns în 
jurul lui Paulvitch, punîndu-i tot felul de întrebări şi 
examinîndu-i prietenul ciudat. Rusul le-a spus doar că 
animalul îi aparţine; nimic mai mult. 

— Maimuţa este a mea, maimuța este a mea, repeta 
el mereu, fără să mai adauge ceva. 

Un marinar, plictisit de Paulvitch, a încercat să facă 
o glumă. Apropiindu-se de maimuţă, a împuns-o în spate 
cu un ac. 


Ca fulgerul, fiara s-a întors spre cel care îl înţepase, 
iar peste o clipă, animalul prietenos s-a transformat într- 
o fiară turbată. Zimbetul de satisfacţie de pe faţa 
marinarului care a făcut acea glumă proastă s-a 
schimbat într-o expresie de groază. 

A încercat să scape de braţul cel lung cu care 
antropoidul încerca să îl prindă, dar văzînd că nu 
reuşeşte, a tras de la brîu cuțitul lui de vinătoare. Cu o 
singură mişcare însă, animalul i-a smuls arma din mînă, 
aruncîndu-l cît colo. Apoi, şi-a înfipt colții în umărul 
marinarului. 

Ceilalţi marinari au sărit asupra fiarei cu ciomege şi 
cuțite, în timp ce Paulvitch, neputînd interveni între ei, îl 
trăgea de mînecă pe fiecare combatant, rugindu-l să lase 
animalul în pace. 

În imaginaţia lui bolnavă, vedea cum visul lui de 
îmbogăţire dispare în faţa cuţitelor marinarilor. 

Însă antropoidul nu s-a dat bătut, în ciuda numărului 
mare de marinari. 

Sculindu-se de pe marinarul care provocase 
altercaţia, şi-a scuturat puternicii săi umeri, eliberîndu-se 
de alţi doi marinari care i-au sărit în spate. Apoi, cu 
lovituri puternice, pe care le dădea cu palma deschisă. li 
trînti, unul după altul, pe toţi atacanţii, sărind cînd într-o 
parte, cînd în alta. Evitind cu multă abilitate adversarii 
numeroşi. 

Căpitanul şi primul ofiţer care tocmai au coborit de 
pe vapor pe uscat, au fost deasemenea spectatori la 
această bătălie. Paulvitch îi văzu pe cei doi alergînd, cu 
pistoalele pregătite. În urma lor veneau alţi marinari, 
care au coborit dintr-o barcă. 

Acum, maimuta, pe care nimeni nu mai îndrăznea să 
o atace, stătea în expectativă şi se uita în jur. Paulvitch 
nu îşi dădea seama, dacă se pregătea să înfrunte un nou 
atac, sau se gindea pe care dintre ei să îl atace mai întîi 


8 


pentru a-l sfişia. 

Ce era însă sigur, era faptul că de îndată ce animalul 
ar fi ajuns în bătaia armelor ofiţerilor, aceştia ar fi ucis-o 
imediat. Trebuia să se întîmple ceva, care să-i împiedice 
pe aceştia să împuşte maimuța. 

Maimuţa antropoidă nu face nici o mişcare, dar 
evident nu avea nici o intenţie agresivă faţă de Paulvitch. 
Acesta nu era sigur ce trebuia să facă, dar îşi dădea 
seama că în acea fiară s-au trezit toate instinctele 
sălbatice, stîrnite de mirosul de sînge proaspăt. 

Paulvitch stătea pe gînduri şi nu ştia ce să 
întreprindă. Avea în faţă doar acel vis de îmbogăţire, 
care fără îndoială s-ar fi risipit, dacă pierdea animalul. 

Căpitanul i-a strigat să se dea la o parte, ca să 
omoare animalul. Insă Paulvitch, în loc să se dea la o 
parte s-a aşezat în faţa fiarei, deşi îi tremura întreg 
corpul. 

Îşi stăpîni frica, luînd animalul de braţ. 

— Hai să plecăm! porunci el animalului, trăgîndu-l 
de braţ şi încercînd să îl scoată din mijlocul marinarilor, 
dintre care mulţi era trîntiţi la pămînt, înspăimîntaţi de 
teribilul lor potrivnic. 

Maimuta s-a lăsat condusă mai departe. Fără să dea 
impresia că ar dori să facă vreun rău căpitanului. Acesta 
a ajuns la cîţiva paşi de ciudata pereche. 

— La o parte, Sabrov! spuse el furios. li dau eu să se 
sature să îmi mutileze marinarii. 

— Animalul nu are nici o vină, domnule căpitan! 
spuse Paulvitch pe un ton plîngăcios. Te rog, nu trage! 
Oamenii tăi s-au legat de ea, ei au atacat-o întîi. Nu vezi 
cît este de blindă. 

Apoi a continuat cu speranţă în glas: 

— Este a mea, a mea şi nu te las să mi-o omori, 
termină el, avind din nou în faţă spectrul pierderii 
animalului, care i-ar fi adus suficienţi bani pentru a duce 


9 


o viaţă de plăceri la Londra. Însă aceşti bani erau în 
pericol dacă pierdea maimuta. 

Căpitanul şi-a coborit braţul în care ţinea arma. 

— Zici că oamenii mei s-au legat de ea? la să 
vedem! adăugă el, întorcîndu-se spre marinari. Cine a 
început? 

În acest timp, marinarii căzuţi s-au ridicat în 
picioare. Majoritatea nu s-au ales decît cu spaima, în 
afară de cel care fusese muşcat de umăr. 

— Simpson este de vină, domnule, zise un marinar. 
A înţepat maimuța pe la spate, cu un ac, iar animalul s-a 
apărat. Aşa îi trebuie, numai că pe urmă am fost şi noi 
atacați pentru că i-am sărit în ajutor. Maimuţa, ce era să 
facă, s-a apărat! 

Căpitanul s-a uitat la Simpson, care ruşinat, a 
recunoscut adevărul. Apoi, s-a apropiat de maimuţă, de 
parcă ar fi dorit să se asigure el însuşi că fiara nu era 
agresivă. Totuşi ţinea pregătit revolverul, gata să tragă 
la cea mai mică mişcare ostilă din partea animalului. 

La apropierea căpitanului, antropoidul s-a ridicat şi a 
venit către el. Avea pe figură aceeaşi expresie curioasă, 
cu care examinase amănunţit faţa fiecărui marinar. 

Veni lîngă el, fără nici o intenţie de a ataca şi îşi 
puse labele enorme pe umărul căpitanului, studiindu-i 
trăsăturile, cu foarte multă atenţie. 

Din nou, pe faţa maimuţei a apărut aceeaşi expresie 
de dezamăgire, însoţită de data aceasta de un oftat 
aproape omenesc. 

A examinat şi faţa celuilalt ofiţer, apoi s-a uitat şi la 
ceilalţi doi marinari care au venit cu barca. De fiecare 
dată, a oftat dezamăgit. Apoi s-a întors lîngă Paulvitch şi 
s-a aşezat pe pămînt. 

Nu s-a mai uitat la nimeni şi după toate aparențele a 
uitat încăierarea cu marinarii. 

Cînd s-au suit cu toţii pe vapor, Paulvitch a luat 


10 


antropoidul cu el, fără ca acesta să se împotrivească. 
Nici căpitanul nu s-a opus. 

Maimuţa a fost admisă pe punte în mod tacit şi a 
fost considerată ca făcînd parte din echipaj. 

Pe vas, a examinat cu multă atenţie faţa fiecăruia cu 
care nu s-a întîlnit, dar de fiecare dată manifesta aceeaşi 
deceptie. 

Oamenii de ştiinţă, căpitanul şi ofiţerii au discutat 
acest fenomen, dar nu au putut da nici o explicaţie 
plauzibilă ciudatei ceremonii cu care maimuța întîmpina 
pe fiecare nou-venit. 

Dacă ar fi fost descoperită pe continent sau pe orice 
altă insulă, în afară de această insulă nelocuită, s-ar fi 
ajuns la concluzia că a fost crescută de un om oarecare. 
Această teorie însă nu avea nici o bază, avind în vedere 
că insula era total în afara rutelor maritime şi a 
contactelor cu civilizaţia oamenilor. 

Animalul părea că este într-o permanentă căutare a 
unei persoane şi în primele zile ale lui pe vapor a fost 
deseori văzut cercetind toate ungherele. După ce a 
examinat faţa fiecărui membru al echipajului, a căzut 
într-o stare de apatie, fiindu-i absolut indiferent ce se 
petrece în jurul său. 

Pînă şi rusului nu îi dădea mare atenţie, în afară de 
momentele cînd acesta venea cu mîncarea. În alte ocazii, 
avea aerul că abia îl tolerează, nearătindu-i afecţiune nici 
lui, dar nici altcuiva de pe vas. 

Însă în toată această perioadă a fost foarte cuminte 
şi nu a dat nici un semn de agresivitate. Cea mai mare 
parte a zilei o petrecea la proră, scrutînd zarea, de parcă 
ar fi fost înzestrat cu suficientă inteligenţă ca să ştie că 
vasul este îndreptat spre un port unde se găseau alte 
fiinţe umane, care trebuiau şi ele să fie amănunţit 
cercetate. În general, Ajax, după cum a fost botezat, era 
socotit una dintre cele mai remarcabile şi inteligente 


11 


maimuțe pe care cei de pe Marjorie W. o văzuseră în 
toate călătoriile lor. 

Dar în afară de inteligenţă, mai avea şi alte calităţi 
deosebite. Avea o statură impunătoare şi ca fizic se 
deosebea mult de alte maimuțe. Deşi se vedea pe el că 
este în vîrstă, fizicul lui denota putere şi încredere în 
forţele proprii. 

În cele din urmă, Marjorie W. a ajuns în Anglia. 
Ofiţerilor, marinarilor şi oamenilor de ştiinţă, fiindu-le 
milă 
de nenorocitul pe care l-au salvat de ororile junglei 
africane, au făcut o colectă, strîngînd o sumă suficient de 
mare ca Paulvitch şi Ajax să ajungă la Londra. Rusul a 
avut multe necazuri cu Ajax, atit la debarcare, cît şi în 
tren. Animalul dorea cu orice preţ să cerceteze faţa 
fiecărei persoane pe care o întiîlnea în drum. Examină 
sute de feţe, dar nu îl găsi pe cel pe care îl căuta. De 
fiecare dată, marele antropoid cădea într-o stare de 
apatie, vădind interes numai dacă vedea vreo persoană 
pe care nu o examinase. Atunci se ridica şi îl privea cu 
mare atenţie pe noul venit, spre marea groază a 
acestuia. 

La Londra. Paulvitch s-a dus drept la un dresor 
cunoscut, căruia Ajax i-a plăcut foarte mult şi care s-a 
învoit să dreseze animalul, fixîndu-şi un mare procent din 
încasările cu spectacolele sale. Lui Paulvitch i-a propus 
plata întreţinerii lor şi o mică sumă suplimentară. 

În acest mod. Ajax a ajuns la Londra şi va participa 
la acţiuni ce vor schimba cursul vieţii a foarte multe 
persoane. 


12 


CAPITOLUL II - Un copil 
neastimpărat 


Domnul Harald Moore era un tînăr înalt şi slab. Era 
foarte harnic şi lua în serios tot ceea ce făcea. Era 
pedagogul fiului unui nobil englez. | se părea că elevul 
său nu progresează suficient cît ar fi dorit părinţii lui. 
Explica acest fapt mamei băiatului, într-un mod foarte 
conştiincios: 

— Nu pot să spun că nu este un copil inteligent. 
Dacă nu ar fi aşa. Aş fi avut speranţe mai mari de 
reuşită, pentru că mi-am pus întreaga mea capacitate 
pedagogică să înving toate obstacolele. 

Apoi a continuat: 

— De fapt, necazul cel mare este că este extrem de 
dotat şi de deştept şi învaţă mai repede decit oricare 
băiat de vîrsta lui. Nu îi găsesc nici o vină în modul în 
care se pregăteşte pentru lecţii Mă îngrijorează doar 
faptul că nu manifestă nici un interes pentru materiile pe 
care i le predau, învaţă pur şi simplu ca să scape mai 
repede de ore şi sînt sigur că nici nu îl interesează ce a 
învăţat. Se concentrează numai atunci cînd vine ora la 
care trebuie să arate cit ştie. 

După o scurtă pauză, a mai spus: 

— Insă nu pot să nu observ că îl preocupă tot ce ţine 
de forţă fizică. Citeşte cărţi despre fiarele din junglă sau 
despre viaţa şi obiceiurile popoarelor necivilizate. 
Povestirile despre animale îl atrag în mod deosebit. Este 
în stare să citească ore în şir aventurile unor exploratori 
în Africa. L-am surprins de citeva ori citind, noaptea în 
pat. Cartea lui Cari Hagenbeck, despre oameni şi 
animale. Mama băiatului bătu nervoasă cu piciorul în 
covorul cel moale. 

— Sper că i-ai interzis să mai facă aşa ceva. Nu-i 


13 


aşa. Zise ea. 

Domnul Moore nu a răspuns imediat, nesimţindu-se 
în largul său. 

— Desigur că am încercat să îi iau cartea, a răspuns 
în cele din urmă. Roşind. Dar fiul dumneavoastră este 
foarte puternic pentru vîrsta tînără ce o are. 

— Nu v-a lăsat să îi luaţi carte? întrebă mama 
băiatului. 

— Nu am putut să i-o iau. Mărturisi pedagogul. Drept 
să vă spun, nu era supărat, dar spunea că se va preface 
într-o gorilă, iar eu sînt un cimpanzeu care vreau să îi fur 
mîncarea. 

Pedagogul a  răsuflat citeva secunde, apoi a 
continuat: 

— A sărit asupra mea cu miriituri sălbatice, aşa cum 
nu am auzit în viaţa mea. M-a ridicat de parcă eram un 
fulg şi m-a ţinut deasupra capului său. M-a aruncat apoi 
în pat, apoi s-a prefăcut că mă sugrumă. Eu a trebuit să 
mă prefac că am murit. Apoi a pus un picior pe pieptul 
meu şi a scos un răcnet teribil. Mi-a explicat că acela era 
strigătul de victorie al maimuţelor antropoide. Pe urmă, 
m-a ridicat, m-a dus pînă la uşă şi m-a aruncat pe hol. 

Cîteva minute, amindoi interlocutorii au păstrat 
linişte deplină. În cele din urmă, mama băiatului a rupt 
tăcerea: 

— Este foarte necesar, domnule Moore, ca să faceţi 
tot ce vă este în putere ca să descurajaţi această 
tendinţă a lui Jack. El... 

Dar ea nu a mai continuat. În acel moment, se auzi 
un zgomot dinspre fereastră, care îi făcu pe amindoi să 
tresară. Camera în care se aflau, se găsea la etajul întii, 
iar în dreptul geamului era un pom înalt, ale cărui crengi 
se întindeau pînă la un metru de clădire. 

Pe una dintre crengi, era subiectul discuţiei lor: un 
băiat înalt, bine făcut, care stătea cu multă uşurinţă în 


14 


echilibru pe creanga ce se îndoise sub greutatea lui şi 
care striga de bucurie la vederea spaimei întipărite pe 
feţele celor două persoane care îl priveau. Atît mama, cit 
şi pedagogul au alergat speriaţi la fereastră. Dar pînă să 
ajungă să spună ceva, băiatul a şi sărit pe fereastră, 
apărînd în faţa lor. 

— Am venit. Sînt un sălbatic din Borneo, anunţă el şi 
începu un fel de dans sălbatic în jurul îngrozitei mame şi 
a scandalizatului pedagog. 

A terminat dansul şi şi-a petrecut ambele braţe în 
jurul gitului mamei lui, sărutînd-o pe amîndoi obrajii. 

— Mamă dragă, strigă el. O maimuţă dresată este la 
teatrul mic. Colegii mei au văzut-o într-un spectacol 
aseară. Mi-au spus că ştie să facă de toate; numai că nu 
vorbeşte. Merge pe bicicletă, mănîncă folosind cuțitul şi 
furculiţa şi ştie o mulţime de lucruri interesante. Îmi dai 
voie să merg şi eu, să îl văd? Te rog, lasă-mă, mamă! 

Mîngiindu-şi copilul pe obraz cu multă dragoste, 
femeia a dat din cap a refuz. 

— Nu dragă Jack, nu se poate! Ştii bine că mie nu 
îmi plac astfel de spectacole. 

— Nu înţeleg ce ai împotriva lor, a insistat băiatul. 
Toţi prietenii mei s-au dus la teatru şi la grădina 
zoologică, dar pe mine nu mă laşi. Lumea ar crede că 
sînt fată sau chiar bleg! 

Tocmai atunci a intrat pe uşă un bărbat înalt, cu 
ochii verzi. Băiatul i s-a adresat: 

— Tată, nu-i aşa că am voie să merg şi eu? 

— Unde, băiatule, întrebă noul sosit. 

— Vrea să meargă la teatru mic să vadă o maimuţă 
dresată, răspunse mama băiatului, pentru a preveni un 
răspuns din partea tatălui. 

— Nu este cumva vorba de Ajax? întrebă acesta. 

Băiatul a dat afirmativ din cap. 

— Draga mea, nu găsesc în asta nimic rău şi chiar 


15 


mie mi-ar place să văd acest animal. Toţi spun că este 
ceva ieşit din comun. Este un animal enorm şi inteligent. 

Intorcîndu-se spre soţia lui a continuat: 

— Nu vrei să vii şi tu cu noi, Jane? 

Ea a dat din cap, arătind că hotărîrea ei nu poate fi 
schimbată. Ea s-a întors către domnul Moore şi l-a 
întrebat dacă nu este ora de începere a lecţiilor de seara. 

De îndată ce au ieşit din cameră, părinţii băiatului 
au avut următoarea convorbire: 

— John, zise femeia, trebuie să facem ceva pentru a- 
| opri pe băiatul nostru de orice chef de viaţă sălbatică, 
pe care mi-e teamă că a moştenit-o de la tine. Chemarea 
junglei este foarte puternică. Tu ştii asta din proprie 
experienţă. A trebuit şi tu, la rîndul tău, să lupti cu tine 
însuţi ca să nu te întorci în sălbăticie, la viaţa pe care ai 
dus-o atiţia ani. 

După aceea a mai spus: 

— La fel de bine ştii, mai bine decit oricine altcineva, 
ce soartă teribilă l-ar aştepta pe Jack, dacă i-ar fi drag să 
cutreiere jungla africană sălbatică. 

— Nu sînt sigur că această atracţie a moştenit-o în 
totalitate de la mine. Dar nici aşa nu cred că aşa ceva se 
poate transmite din tată în fiu! Însă cred, că temerile tale 
te fac să exagerezi uneori în restricţiile pe care le impui 
fiului nostru. Dragostea lui pentru animale, este ceva 
firesc pentru un băiat sănătos şi normal de virsta lui. Nu 
este nimic deosebit că vrea să vadă o maimuţă dresată. 
Pentru că vrea să îl vadă pe Ajax nu înseamnă că va dori 
să se însoare cu o maimuţă. Şi chiar dacă ar fi aşa, nu 
este cazul să îi strigi că este ruşinos, Jane, mai zise John 
Clayton, lord de Greystoke. 

Cuprinzind-o cu mîinile de umeri, îi zimbi cu 
dragoste. 

O ridică şi o sărută pe buze. 

— Mai vreau să îţi spun ceva, Jane, reluă soţul pe 


16 


acelaşi ton serios cu care au început discuţia. Tu nu i-ai 
povestit nimic despre viaţa sălbatică pe care am dus-o 
eu şi nici eu nu mi-am permis să îi spun ceva. 

După o scurtă pauză a spus: 

— Dacă ar fi aflat că tatăl său este Tarzan al 
maimutelor, desigur că viaţa de junglă nu i s-ar mai fi 
părut atit de grozavă şi romantică. Experienţa unora i-ar 
fi dezvăluit crudul adevăr despre viaţa dură de acolo. Eu 
ştiu cît de mult te atrage jungla, iar o asemenea 
aventură este foarte periculoasă. Dar lady Greystoke nu 
s-a lăsat convinsă, după cum nu s-a lăsat convinsă nici 
înainte, de sute de ori, cînd a venit vorba de trecutul 
soţului ei. 

— Nu, John! s-a opus ea categoric. Niciodată nu voi fi 
de acord ca să îi bagi fiului tău în cap, idei despre viaţa 
sălbatică despre care amindoi evităm să mai discutăm. 

Subiectul nu a mai fost abordat pînă seara, cînd Jack 
a adus din nou vorba de maimuţă. Băiatul şedea într-un 
fotoliu, cînd din senin, s-a adresat tatălui său: 

— Te rog să îmi argumentezi, de ce nu mi se 
permite să merg să văd maimuța. 

— Mama ta nu îţi permite, îi spuse Tarzan. 

— Dar tu îmi dai voie? 

— Nu este vorba de aşa ceva, băiatul meu! ocoli 
tatăl un răspuns direct. Dacă ea nu te lasă este lege 
pentru noi. 

— Eu tot voi merge să-l văd pe Ajax! spuse băiatul, 
după citeva momente de gindire. Nu văd de ce alţi băieţi 
au voie să meargă, iar mie mi se interzice. Celorlalţi nu li 
s-a întîmplat nimic acolo. M-aş fi dus oricum, numai că 
am vrut să vă spun şi vouă ce vreau să fac. 

În tonul copilului nu era nimic care să denote lipsă 
de respect sau sfidare. A spus exact ce gindea. Tatăl său 
abia şi-a stăpinit un zîmbet de satisfacţie, văzînd cît de 
corect gîndeşte fiul lui şi cît de bărbătească îi este 


17 


purtarea. 

— Îţi admir sinceritatea, dragă Jack, zise el. Dar dă- 
mi voie să fiu şi eu la fel de sincer. Dacă te duci singur să 
îl vezi pe Ajax te voi pedepsi. Nu te-am bătut niciodată, 
însă trebuie să îţi asculţi mama, înţelegi? 

— Înţeleg, răspunse băiatul. 

După un moment a adăugat. 

— Îţi voi povesti cum a fost după ce îl voi vedea pe 
Ajax. 

Camera domnului Moore era alături de cea a 
tinărului său elev, iar pedagogul avea obiceiul să se uite 
în camera băiatului, în fiecare seară, cînd se apropia ora 
de culcare. 

În mod deosebit, în această seară, nu a dorit să îşi 
neglijeze datoria, pentru că tocmai se întorsese de lao 
discuţie cu părinţii băiatului, care l-au rugat să îşi dea 
toată osteneala să îl facă să uite de maimuta Ajax. 

Cînd a deschis uşa camerei, pe la nouă şi jumătate, 
a rămas înmărmurit, văzindu-l pe viitorul lord de 
Greystoke, îmbrăcat în haine de oraş, călare pe pervazul 
ferestrei, gata să sară. 

S-a repezit să îl prindă, dar acţiunea nu a avut nici 
un rost, pentru că băiatul, de îndată ce a văzut că cineva 
a intrat la el în cameră s-a întors spre pat, de parcă ar fi 
renunţat la intenţia de a mai pleca. 

— Unde ai vrut să fugi? îl întrebă nervos domnul 
Moore. 

— Mergeam să îl văd pe Ajax, răspunse tînărul 
liniştit. 

— Mă mir..., începu pedagogul. 

Dar peste o clipă, mirarea sa a fost mai mare 
trezindu-se deodată ridicat în aer şi trîntit în pat. Faţa îi 
era acoperită cu o pernă. 

— Să nu strigi că te omor! îl ameninţă băiatul. 

Domnul Moore s-a zbătut zadarnic, pentru că 


18 


băiatul, dacă a moştenit ceva de la tatăl său, era această 
putere supranaturală, pe care şi Tarzan avusese cînd era 
copil 

Aplecîndu-se, Jack a rupt cîteva fişii din cearşaful de 
pe pat şi l-a legat pe sărmanul om de miini şi de picioare. 
Intorcîndu-l cu faţa în sus, i-a îndesat cîrpe în gură, 
împiedicîndu-l să mai scoată vreun sunet. După ce a 
terminat întreaga acţiune i-a explicat victimei sale: 

— Eu sînt Waja, şeful tribului Waja, îi explica el 
pedagogului, iar dumneata eşti Mahomed Adun, şeicul 
arabilor, care vrea să îmi ucidă războinicii şi să îmi fure 
fildeşul. 

După ce l-a legat zdravăn, s-a ridicat şi şi-a privit 
opera: 

— Aşa deci hoţule, acum eşti în mîinile mele! Plec 
acum, dar să fii cu băgare de scamă, că mă voi întoarce! 

Zicind acestea, fiul lui Tarzan sări peste fereastră, 
coborînd cu mare uşurinţă în curte Domnul Moore a 
început să se zvircolească în pat, pentru că era sigur că 
dacă nu vine nimeni să îl ajute se va sufoca. După citeva 
mişcări nereuşite, a căzut din pat. Durerea loviturii 
primite din cauza căzăturii l-a făcut să raţioneze. Acum 
stătea liniştit, speriat, căutînd însă să găsească un mijloc 
care să îl scape din această situaţie disperată. 

Işi aminti că sub camera băiatului era camera unde 
a discutat cu părinţii băiatului. Deşi probabil că ei nu mai 
erau acolo, a încercat să îşi semnaleze prezenţa în 
camera băiatului. 

După citeva mişcări, s-a întors pentru ca să poată 
bate cu piciorul în podea. 

Bătea într-un ritm care ar fi fost priceput imediat că 
este un semnal. A repetat loviturile la intervale scurte. 
După o vreme, care lui i s-a părut o veşnicie, a auzit 
zgomot de paşi pe scări şi o bătaie uşoară în uşă. 

A bătut din nou cu piciorul în podea, neputind 


19 


răspunde în alt mod. După o clipă de tăcere, bătaia s-a 
repetat, iar domnul Moore a semnalizat din nou. 

Bătaia de la uşă s-a mai repetat, din ce în ce mai 
insistent, pînă cînd, în cele din urmă se auzi o voce. 

— Domnule Jack! 

Era un servitor, pe care pedagogul îl recunoscu după 
voce şi era cît pe ce să îi pleznească venele gitului cînd a 
vrut să spună "Intră!", uitînd că are căluşul în gură. 

Servitorul a mai bătut o dată strigîndu-l pe băiat pe 
nume. Neprimind nici un răspuns a pus mîna pe clanţă. 

Domnul Moore şi-a adus aminte cu groază în acel 
moment că, înainte de a pleca, Jack încuiase uşa pe 
dinăuntru 

Cînd a auzit că servitorul a plecat din faţa uşii, după 
ce a încercat de mai multe ori clanţa, a leşinat. 

Servitorul era însă palid şi speriat la rîndul lui. A 
intrat în bibliotecă unde se afla John Clayton, pentru a-l 
anunţa că nu a primit nici un răspuns la bătăile în uşă. 
Dar era ceva şi mai grav. Că a auzit nişte zgomote 
asemănătoare celor care sînt făcute de cineva care se 
tirăşte pe jos. 

Lordul de Greystoke s-a repezit pe scară, urcînd cite 
patru trepte deodată. În urma lui veneau soţia lui şi 
servitorul. 

Ajungînd în faţa uşii, l-a strigat cu o voce puternică. 
Neprimind nici un răspuns, se propti cu putere în uşă. 
Uşa trosni şi căzu la pămînt. 

Urmat de ceilalţi, intră în cameră aprinzind lumina 
electrică. 

La lumina care a inundat camera, zări la cîţiva paşi 
de el, corpul lui Moore, care zăcea în nesimţire. L-au 
dezlegat, iar după citeva clipe, acesta şi-a revenit, 
deschizîndu-şi ochii. 

— Unde este Jack? a fost prima întrebare a lui John 
Clayton. Cine a făcut asta? a mai întrebat, gîndindu-se 


20 


imediat la Rokoff şi la o răpire. Domnul Moore nu a 
răspuns imediat. S-a sculat încet, s-a uitat prin cameră. 
Rînd pe rînd îi reveneau în minte teribilele momente prin 
care a trecut de la intrarea sa în cameră. Pe faţa lui se 
citea o indignare fără margini. 

— |mi dau demisia, domnule! au fost primele lui 
cuvinte. Nu de pedagog aveţi dumneavoastră nevoie 
pentru băiat, ci mai degrabă de un jandarm, sau dresor. 

— Unde este el acum? întrebă lady Greystoke 

— S-a dus să vadă maimuța, pe Ajax. 

Tarzan abia şi-a putut reţine un zîmbet, dar după ce 
s-a convins că omul nu este deloc rănit, ci numai speriat, 
a dat poruncă să i se pregătească maşina, cu care pomi 
spre una dintre cele mai cunoscute teatre din Londra. 


CAPITOLUL III - O dispariţie 
misterioasa 


În acest timp, Jack petrecea de minune. A ajuns la 
teatru tocmai cînd începea reprezentaţia cu Ajax. Instalat 
în loja în care cumpărase bilet, şedea aplecat peste 
balustradă, privind la toate mişcările maimuţei. Dresorul 
a observat imediat interesul pe care acest băiat înalt şi 
frumos îl acorda antropoidului şi cum una dintre 
numerele de atracţie ale lui Ajax consta în a intra printre 
spectatori, după cum spunea dresorul, să îşi caute rudele 
pierdute, acesta s-a gîndit să trimită maimuța lîngă acel 
băiat, care desigur va încremeni de spaimă. Cînd a sosit 
momentul în care maimuța trebuia să intre printre 
spectatori, dresorul l-a dirijat spre loja lui Jack. Dintr-o 
singură săritură, marele antropoid a ajuns în lojă, dar 
spre surprinderea dresorului. Scena nu s-a demolat aşa 
cum şi-a închipuit-o. 


21 


Faţa băiatului s-a luminat de un zîmbet şi imediat a 
început să miîngiie animalul. La rîndul ei, maimuța l-a 
apucat pe băiat de umeri, cercetîndu-i figura cu mult 
interes. În tot acest timp băiatul o mîngiia, vorbindu-i 
încet. 

Niciodată nu a pierdut maimuta atita vreme cu 
examinarea unei persoane. Se vedea că este tulburată şi 
spre marea uimire a dresorului. Incepu să mormăie ceva 
către băiat. Nu a avut asemenea comportament pînă în 
acel moment. Sala era încîntată. Dar scena a devenit şi 
mai comică atunci cînd dresorul a încercat să îl cheme pe 
Ajax, din loja băiatului. 

Animalul nu a vrut să se mişte de acolo, iar cum 
dresorul avea aerul că va folosi forţa, maimuța l-a 
întîmpinat cu colții scoşi şi cu un rînjet înfiorător. 

Sala era în delir. Aplaudau maimuța, erau încîntaţi 
de băiat, iar unii au început să îl huiduiască pe dresor şi 
pe director, care a avut proasta inspiraţie să apară în 
sală, pentru a-i da o mînă de ajutor dresorului. În cele din 
urmă, disperat şi înţelegiînd bine că această răzvrătire 
din partea animalului i-ar putea periclita toate 
reprezentațiile care urmau, hotărî să îşi impună 
autoritatea sa asupra animalului. Se repezi în culise de 
unde se întoarse cu un bici zdravăn. Dar în lojă se găsi 
faţă în faţă cu doi inamici furioşi acum, pentru că băiatul 
s-a sculat în picioare, indicind un scaun deasupra 
capului, pentru a-şi apăra noul prieten. 

Acum, Jack nu mai zîmbea. În ochii lui căprui se citea 
o expresie hotărită, încît dresorul nu a mai putut face nici 
un pas, văzindu-l şi pe antropoid furios. Ce s-ar fi 
întîmplat în continuare, nu se ştie. Însă dresorul ar fi 
primit o bătaie zdravănă. În care sigur că ar fi ieşit rănit 
sau poate şi mai grav; 

In acel moment însă, a apărut cineva, care l-a 
împins pe dresor la o parte. Cum îl văzu pe noul sosit, 


22 


băiatul s-a înroşit şi în albul ochilor. 

— Tata! a exclamat el. 

Maimuţa, la rîndul ei, a aruncat o privire asupra 
lordului englez şi a sărit repede asupra lui, vorbindu-i 
repede şi tare. In limba lui. Lordul de Greystoke se opri 
locului, încremenit ca o stană de piatră. 

— Akut! strigă el. 

Băiatul se tot uita la ei, neştiind ce se întîmplă. ŞI 
dresorul a rămas cu gura căscată şi cu ochii holbaţi, 
privind la acest spectacol incredibil. 

De pe buzele nobilului englez au început să curgă 
sunete guturale, la care maimuța răspundea în aceeaşi 
limbă. În culise, un bătrîn gîrbovit şi desfigurat, privea 
acest tablou, strimbîndu-se ca un apucat, din cauza unor 
puternice emoţii. 

— Te caut de multă vreme, Tarzan, a spus Akut. Dar 
acum că te-am găsit, vreau să vin în jungla ta, să fiu 
întotdeauna alături de tine. 

Lordul englez a mîngiiat maimuța pe cap. Prin faţa 
ochilor lui, treceau cu iuţeală o serie de întîmplări 
petrecute în jungla sălbatică şi primitivă din Africa. Unde 
împreună cu această fiară a luptat şi a vinat umăr la 
umăr. 

Işi aminti de negrul Mugambi cu măciuca sa 
ucigătoare, de teribila panteră, iar în spatele lor, 
puternica ceată de maimuțe antropoide în frunte cu 
Akut. John Clayton a oftat adînc. În sufletul lui, chemarea 
pădurii africane a devenit din nou puternică, deşi credea 
că această chemare nu mai există. Măcar o singură dată 
să mai vadă jungla, să simtă frunzele verzi că îi mîngiie 
pielea... să mai simtă mirosul vegetației umede. 

Ar fi dorit să plece să vineze puternicele carnivore şi 
să se simtă urmărit de acestea, să fie şi vînător. Dar şi 
vînat. Tabloul din faţa ochilor s-a completat imediat cu o 
femeie, încă tînără şi frumoasă. Apăreau casa, prietenii, 


23 


fiul lui. Ridică resemnat din umeri. 

— Nu se poate Akut! zise el, dar dacă vrei să te 
întorci te ajut. Tu nu poţi fi fericit aici, dar nici eu nu aş 
mai fi fericit acolo. 

În acel moment, s-a apropiat de ei dresorul. 
Maimuţa rînji şi îşi arătă colții. 

— Du-te cu el, Akut! îi zise Tarzan al maimuţelor. Voi 
veni miine să te văd. 

Animalul s-a îndepărtat cu capul aplecat, mergind 
după dresor. Acesta, la cererea lui John Clayton şi-a dat 
adresa unde putea fi găsit. Tarzan s-a întors apoi spre 
fiul lui 

— Să mergem! îi spuse. 

S-au urcat împreună în maşină şi au plecat. Citeva 
minute, după ce au pornit, nu au scos nici un cuvint. 
Băiatul a vorbit mai întîi. 

— Maimuţa te cunoştea, spuse acesta, iar voi aţi 
vorbit în aceeaşi limbă. De unde te cunoaşte şi cum de 
ştii limba lor? 

Şi atunci, pentru prima oară, Tarzan al maimuţelor îi 
povesti băiatului său, despre viaţa sa din tinereţe: 
naşterea lui în junglă, moartea părinţilor şi despre Kala, 
care l-a alăptat şi l-a crescut. 

Îi povestea şi de primejdiile din pădurea africană, 
despre fioroasele animale, care te pîndesc zi şi noapte. 
Vorbea despre perioadele de secetă, de ploile 
catastrofale, de foame şi frig, de căldura insuportabilă, 
de ororile şi suferinţele pe care le-a îndurat. 

Îi povesti toate acele lucruri care par groaznice unor 
oameni civilizaţi, sperînd că odată ce fiul lui va cunoaşte 
teribila existenţă din junglă, nu va mai dori să plece să 
exploreze la rîndul lui fioroasa junglă. Insă tocmai acele 
amănunte cumplite, tocmai primejdiile cele mai mari, 
erau cele care îl atrăgeau pe Tarzan spre acea viaţă. 

Şi în toiul descrierilor a uitat un singur lucru, esenţial 


24 


însă: băiatul de lingă el, care asculta cu atita atenţie, nu 
era nimeni altul decit fiul lui Tarzan al maimutelor. 

După ce a trimis băiatul la culcare, bineînţeles fără 
pedeapsa care o promisese, John Clayton îi relată soţiei 
sale tot ce s-a întîmplat, precum şi faptul că îi povestise 
fiului lor toată copilăria sa. 

Jane Clayton care prevăzuse de multă vreme că fiul 
ei va trebui să afle în cele din urmă despre cumplita 
perioadă petrecută de tatăl lui în junglă, nu mai putea 
acum decît să spere că atracţia spre junglă, atît de 
puternică în sufletul lui Tarzan nu se va transmite şi fiului 
lor 

A doua zi, Tarzan l-a vizitat pe Akut, fără însă să îl ia 
şi pe Jack, deşi băiatul i-a cerut voie să îl însoţească. 

Tarzan l-a văzut pe bătrîn, pe proprietarul maimuţei, 
dar nu îl recunoscu pe ticălosul de Paulvitch, cel de altă 
dată. 

Influențat de rugăminţile lui Akut, Tarzan a încercat 
să trateze cu Paulvitch, dar acesta a refuzat să 
stabilească un preţ, pretextind că vrea să se mai 
gîindească. 

Acasă, Tarzan îl găsi pe Jack arzînd de nerăbdare să 
afle rezultatele vizitei tatălui său, rugîndu-l în cele din 
urmă să îl cumpere pe Akut şi să îl aducă acasă. 

La auzul acestei idei, lady de Greystoke s-a îngrozit, 
însă băiatul a insistat. Atunci, Tarzan le-a spus că 
intenţionează să îl răscumpere pe Akut, însă îl va trimite 
înapoi în Africa. 

La această nouă propunere toţi au fost de acord. 
Jack a cerut atunci voie să îl vadă din nou pe Akut, însă 
această cerere i-a fost refuzată. 

Totuşi, avind şi el adresa pe care dresorul le-a dat-o 
în prima seară a întîlnirii lor cu maimuța, a găsit prilejul 
să scape de supravegherea noului pedagog, cel care l-a 
înlocuit pe domnul Moore, care cu ocazia pe care o 


25 


cunoaştem, şi-a dat demisia. 

Peste două zile deci, Jack pomi prin cartierul pe care 
nu îl cunoştea şi găsi strada respectiv ă şi la adresa dată, 
pe bătrînul cu faţa ciupită de vărsat. El era cel care i-a 
deschis uşa. 

De îndată ce a auzit că băiatul doreşte să îl vadă pe 
Ajax, i-a deschis uşa camerei în care locuia el, împreună 
cu maimuța. Cu foarte mulţi am în urmă, Paulvitch era 
un bărbat curat, ordonat, bine îmbrăcat, căruia îi plăcea 
să trăiască în condiţii civilizate. Toate aceste însuşiri le 
poseda în ciuda faptului că era un ticălos de rînd. 

Acum însă, după zece ani de trai printre canibalii din 
Africa, îi dispăruse orice simţ al ordinii şi curăţeniei. 
Hainele îi era şifonate şi murdare, mîinile îi erau 
nespălate. Cele cîteva şuviţe de pe cap îi erau murdare şi 
nepieptănate. 

Camera în care a intrat Jack era foarte murdară şi în 
totală dezordine. 

Intrînd în cameră, Jack îl văzu pe marele antropoid 
şezîind pe patul acoperit cu pături murdare şi citeva 
perne. Totul mirosea îngrozitor. 

La vederea băiatului, animalul a sărit din pat şi s-a 
apropiat de el. 

Paulvitch, care nu l-a recunoscut pe Jack, fiindu-i 
teamă că maimuța ar putea să îl rănească, s-a postat în 
faţa animalului, poruncindu-i să se întoarcă înapoi. 

— Lasă-l, că nu îmi va face nici un rău. Ne 
cunoaştem şi îl ştie şi tatăl meu, de cînd erau împreună 
în jungla africană. Tata este lordul de Greystoke, însă nu 
ştie că am venit aici. Mama deasemenea mi-a interzis să 
calc pe aici, dar mie Ajax îmi este foarte drag. Dacă mă 
laşi să vin mai des, îţi voi plăti. 

De îndată ce băiatul şi-a dezvăluit identitatea, ochii 
lui Paulvitch s-au aprins. De cînd l-a văzut pe Tarzan în 
loja teatrului, în creierul său amorţit s-a prins din nou 


26 


flacăra răzbunării. Este caracteristic pentru ticăloşi şi 
criminali să atribuie altora nenorocirile pe care le îndură 
din cauza propriilor lor fărădelegi. La fel şi Alexis 
Paulvitch, aducîndu-şi aminte de aventurile din trecut, îl 
acuza acum pe Tarzan de toate cele ce i s-au întîmplat 
lui şi lui Rokoff, cu care de atitea ori a încercat să îl ucidă 
pe Tarzan. 

La început, nu şi-a făcut nici un plan pentru a se 
răzbuna pe Tarzan prin fiul acestuia, dar acum era clar 
că profitind de slăbiciunea băiatului pentru maimuţă, va 
putea găsi mijlocul prin care să se răzbune. Băiatul îi 
povesti tot ce ştia despre trecutul tatălui său în junglă, 
iar Paulvitch şi-a dat seama că părinţii lui nu i-au povestit 
copilăria lui Tarzan şi nici nu l-au lăsat să meargă la 
grădina zoologică, tocmai pentru motivul ca tînărul să nu 
fie atras de junglă şi să nu sufere de acelaşi dor care îl 
măcina pe tatăl lui. 

Astfel că l-a încurajat să vină cît mai des, 
povestindu-i aventuri din lumea sălbatică, pe care băiatul 
sorbea cu mult nesaţ. Găsea astfel coincidente între ce 
povestea Paulvitch şi ce îi povestise Tarzan. 

De multe ori îl lăsa pe băiat singur cu maimuta şi a 
rămas foarte surprins, văzînd cît de bine se înțelegeau 
amindoi, băiatul învăţind foarte repede citeva sunete din 
limbajul primitiv al animalului. 

In această perioadă şi Tarzan a venit de cîteva ori la 
Paulvitch, dorind din toată inima să îl răscumpere pe 
Ajax, aşa că îi mărturisi sincer rusului că este împins de 
dorinţa de a reda animalului libertatea şi să îl lase să se 
întoarcă în jungla natală. Dorea să trimită maimuța 
departe, ca fiul lui să nu se ataşeze de animale şi să 
ducă dorul de sălbăticie. 

In cîteva cuvinte, fără să spună adevărul despre 
sine, Tarzan a recunoscut că jungla l-a influenţat pe el 
personal, extrem de mult. A mai adăugat că îndeplineşte 


27 


şi o dorinţă a soţiei lui, care este foarte îngrijorată de 
viitorul băiatului lor. 

Paulvitch abia şi-a putu ascunde un zimbet de 
satisfacţie la auzul celor destăinuite de lordul de 
Greystoke. Nici cu o jumătate de oră mai devreme, 
viitorul lord de Greystoke, fiul celui care vorbea acum cu 
el, şezuse pe acel pat, vorbind cu Ajax cu aceeaşi 
uşurinţă cu care vorbea şi tatăl lui printre animale. 

In timpul acestei întrevederi. Paulvitch născoci un 
plan şi a acceptat o sumă enormă în schimbul lui Ajax. A 
acceptat ca după primirea banilor să îmbarce animalul 
pe un vas care pleca din portul Dover spre Africa, peste 
exact două zile. 

Primind oferta lui Tarzan, el a fost stăpinit de două 
sentimente. Mai întîi era lăcomia lui fără margini pentru 
suma ce o va primi, mai ales că maimuța nu mai 
participa la spectacole. Akut nu mai voia să iasă în public 
după ce l-a regăsit pe Tarzan. 

Acum nu mai avea chef să mai vadă oameni, după 
ce şi-a găsit vechiul stăpîn şi prieten de vinătoare. 

In nici un fel animalul nu a mai putut fi înduplecat să 
se prezinte pe scenă. Într-una din seri, dresorul a dorit să 
întrebuinţeze forţa pentru a-l obliga pe Ajax să facă 
numerele de atracţie şi fiara l-a atacat furioasă. 

Spre norocul lui, dresorul a scăpat cu viaţă numai 
datorită prezenţei lui Jack Clayton, care venise din nou la 
teatru pentru a-şi vedea noul prieten. 

Al doilea sentiment care apărea în aceste momente 
în sufletul rusului era marea sa dorinţă de răzbunare. De 
cînd s-a ivit acest prilej, nu a încetat să atribuie toate 
nenorocirile sale lui Tarzan. Şi refuzul animalului de a 
mai apare pe scenă şi de a-i aduce un cîştig suplimentar 
se datora intervenţiei lordului de Greystoke. 

Toate aceste sentimente erau pe un fond de slăbire 
a facultăţilor sale mintale, ca o consecinţă a privaţiunilor 


28 


îndurate şi a mediului în care a trăit în ultimii zece ani. 

Pînă acum mulţi ani, planurile sale erau precise şi 
executate cu sînge rece, însă în aceste momente era 
împins doar de un instinct animalic primitiv. 

Insă planul pe care îl elaborase pentru a se răzbuna 
era destul de bine pus la punct şi dacă cineva l-ar fi 
cunoscut, nu ar fi crezut că fusese pus la punct de un om 
cu mintea rătăcită: obținea o sumă importantă de bani şi 
se răzbuna pe vechiul său duşman prin fiul acestuia pe 
care tatăl îl idolatriza. g 

Amănuntele planului însă erau crude şi brutale. li 
lipsea fineţea cu care dădea el loviturile sale de maestru, 
cînd lucrase împreună cu Rokoff. 

Toate păreau că se îmbină de minune pentru reuşita 
planului său. Intîmplarea a făcut ca Jack să îl audă pe 
Tarzan povestindu-i soţiei lui de ideea de a-l trimite pe 
Akut înapoi în jungla sa natală. 

La auzul acestora, băiatul s-a rugat de părinţi să 
aducă maimuța la ei acasă, pentru o scurtă perioadă de 
vreme, ca să îl aibă prieten la joacă. 

Tarzan nu s-ar fi opus acestei dorinţi, însă lady 
Greystoke se îngrozea la ideea că o maimuţă uriaşă ar 
locui cu ei. 

Zadarnic s-a rugat băiatul de ea. Jane a rămas de 
neînduplecat, aşa că băiatul a dat impresia, că în cele din 
urmă, dă dreptate mamei sale. Akut urma să fie trimis 
înapoi în Africa, iar el va trebui să meargă înapoi la 
şcoală, deoarece vacanţa se terminase. În ziua aceea, 
Jack nu s-a mai dus la Paulvitch, ci s-a ocupat cu alte 
lucruri. 

Pentru că părinţii lui îi dădeau mulţi bani, la care nu 
ţineau niciodată socoteală, se întîmpla ca deseori băiatul 
să aibă la dispoziţie sume mari. Chiar cîteva sute de lire 
sterline. 

O parte din aceşti bani îi cheltuia pe diverse lucruri, 


29 


mai mult sau mai puţin utile, pe care le strecura în casă, 
fără să fie observat. 

A doua zi dimineaţa, după ce tatăl său plecase să 
trateze cu Paulvitch, Jack s-a dus şi el la domiciliul 
rusului. Din prudentă, nu a îndrăznit să spună nici 
acestuia ce avea de gînd, temîndu-se să nu fie refuzat 
sau descoperit. 

Nu a cerut deci, decit permisiunea de a-l însoţi pe 
Ajax pînă la Dover, explicîndu-i rusului că doreşte să îl 
scutească pe el de un drum obositor. O mică sumă de 
bani deasemenea a fost menţionată. 

— Vezi, spuse băiatul, nu va afla nimeni, pentru că 
eu voi pleca la pension în această după-amiază. Dar 
îndată ce mă despart de cei care mă vor conduce la 
gară, voi coborî din tren şi voi veni aici. Îl iau pe Ajax, îl 
duc la Dover şi mă întorc la pension. Nimeni nu va băga 
de seamă că am făcut toate acestea, iar eu voi avea 
prilejul să mai petrec o zi cu maimuța mea. 

Acest plan se potrivea perfect cu ideile lui Paulvitch. 
Dar dacă ar fi ştiut exact ce avea de gind băiatul, cu 
siguranţă că ar fi renunţat la tot ce plănuise pentru a se 
răzbuna şi ar fi continuat întreaga acţiune cu Jack, aşa 
cum acesta intenţionase să facă. 

Dar Paulvitch nu avea de unde să ştie cum vor 
evolua lucrurile. 

În aceeaşi zi, lordul şi lady de Greystoke şi-au luat 
rămas bun de la fiul lor, după ce l-au văzut instalat într- 
un compartiment de clasa întîi, în trenul care peste două- 
trei ore urma să ajungă în localitatea unde era pensionul 
în care învăţa Jack. 

Dar după ce părinţii săi s-au îndepărtat, băiatul şi-a 
strîns bagajele s-a dat jos din tren şi a mers la staţia de 
trăsuri de lîngă gară. Aici, a dat unui birjar adresa lui 
Paulvitch, unde a ajuns cu puţină vreme înainte de a se 
lăsa seara. 


30 


Rusul era foarte nervos, umblînd în sus şi în jos prin 
cameră, iar maimuța era legată cu o funie groasă de rufe 
în jurul gitului Jack îl vedea pe Ajax pentru întîia oară 
legat şi la privirea sa întrebătoare îndreptată spre 
Paulvitch, acesta îl lămuri că a legat animalul de frică să 
nu încerce să scape, pentru că i s-a părut că Ajax ghicise 
intenţiile oamenilor care doreau să îl ducă departe. 

Paulvitch mai avea o funie în mînă, care avea la 
capăt un ochi cu care rusul se juca tot timpul. Era extrem 
de nervos, mormăia, iar faţa lui ciupită de vărsat era 
toată crispată. 

Băiatul nu l-a văzut într-un asemenea hal niciodată 
de cînd îl cunoştea şi s-a cam speriat. Dar în cele din 
urmă, Paulvitch s-a oprit în partea cealaltă a camerei, 
opus locului unde era maimuta. 

— Vino aici, îi zise rusul băiatului. Îţi voi arăta cum 
se leagă un animal care nu doreşte să meargă cu tine. 

Jack a început să rîdă. 

— Nu este nevoie de aşa ceva, zise el, Ajax va face 
tot ce îi voi spune eu. 

Bătrînul a dat nervos cu piciorul în podea. 

— Vino aici cînd îţi spun! a strigat din nou. Dacă nu 
mă asculţi, nu te las să îl duci la Dover, pentru că pentru 
nimic în lume nu vreau să scape. 

Zimbind. Băiatul s-a îndepărtat de maimuţă şi veni 
lîngă Paulvitch. 

— Întoarce-te cu spatele la mine, îi spuse acesta, ca 
să îţi arăt cum îl poţi lega mai bine şi mai repede. 

Băiatul şi-a pus mîinile la spate, aşa cum l-a învăţat 
rusul. Deodată, criminalul a prins mîinile băiatului în 
ochiul frînghiei. Învîrti funia de cîteva ori, făcînd şi mai 
multe noduri. 

După această operaţiune, întreaga sa atitudine s-a 
schimbat. Trase o înjurătură, răsuci băiatul în loc, îi puse 
piedică şi îl trînti la pămînt punîndu-i piciorul în piept. 


31 


Maimuţa de pe pat, aşa cum era de legată, începu 
să se agite şi să miriie. Băiatul însă nu a scos nici un 
sunet pentru a cere ajutor. 

Moştenise asta de la Tarzan, care în întreaga sa 
existentă în junglă nu chemase pe nimeni să îl ajute, 
ştiind că nu există nimeni care să facă asta, lucru de care 
a devenit conştient mai ales după moartea mamei sale 
adoptive, marea maimuţă antropoidă, Kala. 

Degetele lui Paulvitch s-au încleştat pe gitul 
băiatului şi rînjind rusul a mormăit: 

— Tatăl tău m-a nenorocit, iar acum a venit 
momentul să plătească. Va crede că maimuța te-a ucis. 
Chiar eu voi merge să îl anunţ. li voi spune că am lăsat 
maimuța singură cîteva minute, iar tu te-ai furişat în 
cameră. Din motive necunoscute, animalul te-a omorit. 
Îţi voi arunca trupul pe pat, iar cînd va veni tatăl tău va 
vedea maimuța ţinîndu-se de tine. 

Zicind aceste cuvinte, rusul se porni pe un ris 
răutăcios, strîngîndu-l pe băiat din ce în ce mai tare. 

In spatele lor, fiara înnebunită scotea nişte răcnete 
de se zguduiau pereţii camerei. Băiatul a pălit, dar nu se 
vedea nici o urmă de spaimă pe faţa lui. 

Era doar fiul lui Tarzan. Abia dacă mai putea respira, 
atit de puternică devenise strînsoarea. 

Maimuta a tras cu putere de frîinghia cu care fusese 
legată, dar nu a reuşit să o rupă. Atunci a prins frînghia şi 
cu labele din spate şi a mai făcut încă o încercare să 
scape, în care şi-a pus întreaga sa forţă. 

Se auzi o trosnitură puternică şi o parte din 
scîndurile patului au cedat, fără ca frînghia să se rupă. 
Maimuta era liberă. 

Paulvitch s-a întors să vadă ce era cu acel zgomot 
asurzitor şi văzînd maimuta liberă se făcu la faţă alb ca 
varul, din pricina spaimei. 

Peste o clipă doar fiara l-a prins şi l-a îndepărtat de 


32 


fiul lui Tarzan. Ghearele animalului i s-au înfipt în came, 
iar colții i-au apucat beregata. 

Într-o secundă sufletul lui Alexis Paulvitch a trecut în 
posesia diavolului, care îl aştepta de foarte multă vreme. 

Ajutat de Akut, băiatul s-a ridicat în picioare şi după 
o oră de încercări, maimuța a reuşit să îi dezlege funia de 
la miîini, urmînd sfaturile lui Jack. După ce s-a eliberat, 
băiatul a tăiat şi frînghia care era legată de mijlocul 
maimuţei. 

Apoi a cotrobăit prin cameră, găsind un geamantan 
din care a scos cîteva obiecte de îmbrăcăminte. 

Planurile erau gata făcute. Animalul nici nu trebuia 
să mai fie consultat. Akut făcea tot ce i se comanda. 

În cele din urmă au ieşit amîndoi din casă şi cei pe 
care i-au întîlnit, nu şi-au dat seama că unui dintre cei 
doi trecători era o maimuţă. 


CAPITOLUL IV - Crima de la hotel 


Toate ziarele din Londra au comentat timp de mai 
multe zile crima comisă asupra unui biet bătrîn rus, Mihai 
Sabrov, de către o maimuţă antropoidă pe care acesta o 
dresase. 

Lordul de Greystoke, citind toate amănuntele din 
ziare, a luat măsuri speciale ca numele său să nu apară 
în această afacere, dar să fie ţinut la curent cu 
rezultatele cercetărilor întreprinse în vederea capturării 
maimuţei. 

Interesul tuturor, deci şi a lordului, s-a concentrat 
asupra dispariţiei misterioase a animalului ucigaş. La 
numai cîteva zile după crimă, a aflat că fiul lui nu a sosit 
la şcoală, deşi l-au condus pînă la tren, unde l-au instalat 
în compartiment. 


33 


Nici acum John Clayton nu a putut face nici o 
legătură între dispariţia fiului său şi misterul dispariţiei 
maimuţei. 

Abia după o lună întreagă de cercetări minuţioase, 
s-a aflat că băiatul a coborit din tren, înainte ca acesta să 
fi plecat din gară şi a luat o trăsură. Birjarul care l-a dus, 
a declarat că s-a dus pînă la locuinţa bătrînului rus. 

Abia în acest moment şi-a dat seama Tarzan că ar 
exista o legătură între cele două dispariţii. 

Dar dincolo de momentul în care birjarul şi-a primit 
plata şi l-a lăsat pe băiat pe trotuarul din faţa casei 
rusului, nimeni, nici chiar poliţia nu a mai aflat nimic. 

Nimeni nu l-a văzut pe Jack, nimeni nu a văzut 
maimuța, cel puţin dintre cei vii... 

Proprietarul a recunoscut fotografia băiatului, 
declarînd că îl ştia ca unul dintre musafirii obişnuiţi ai 
rusului, dar alte amănunte nu a mai putut da. 

Astfel şi detectivii au fost obligaţi să se oprească în 
cercetările lor la căsuţa din mahalaua Londrei, pierzind 
orice urmă a celor doi dispăruţi. 

A doua zi după moartea lui Alexis Paulvitch, pe 
bordul unui vapor s-a urcat un tînăr care o însoțea pe 
bunica lui invalidă. Bătrîna purta un voal gros pe obraz şi 
era atit de slăbită de bătriîneţe şi de boală, încît a trebuit 
transportată pe bord, într-un scaun cu rotile, din acela 
care se foloseşte la bolnavii care nu se pot mişca. 

Băiatul nu a permis nimănui să împingă căruciorul şi 
tot el singur a luat-o în braţe, cînd a trebuit să intre în 
cabină, unde nu putea pătrunde cu căruciorul. Din acel 
moment, nimeni nu a mai văzut-o pe bătrina invalidă, 
pînă în momentul debarcării ei şi a nepotului. 

Deasemenea, tot băiatul făcea singur şi curăţenie în 
cabină, nepermiţind nimănui să intre. El a explicat 
tuturor că bunica lui suferă de o boală nervoasă şi i se 
face rău la vederea persoanelor străine. 


34 


Nimeni nu s-a mai interesat de ce se petrecea în 
cabină, de vreme ce băiatul era un copil normal, sănătos 
şi se vedea că provine dintr-o familie bună. Toţi călătorii 
l-au îndrăgit, chiar şi ofiţerii şi marinarii. 

Băiatul acesta nu era un prefăcut, chiar dacă avea 
un aer de englez demn. Inspira atit admiraţie, cît şi 
încredere. 

Printre călătorii de pe vapor era şi un american, pe 
nume Condon, un ticălos căutat de poliţia mai multor 
oraşe din Statele Unite ale Americii. Acesta nu a dat nici 
o atenţie băiatului pînă cînd, din întîmplare, l-a văzut 
manevrînd o sumă mare de bani de hirtie, înfăşuraţi sul. 

Din acel moment a fost nelipsit din anturajul 
frecventat de tînăr. A aflat de destinaţia călătoriei lor, un 
mic port de pe coasta de vest a Africii, mai la sud de 
ecuator şi că nu aveau pe nimeni acolo. A aflat că 
numele lor de familie este Billings. 

Scopul vizitei în acel loc necivilizat nu a fost 
descoperit nici de americanul perfid, deoarece tînărul 
englez a fost extrem de discret, dar nici Condon nu a 
insistat să ştie mai mult; aflase ce era necesar. 

A încercat de mai multe ori să îl atragă pe băiat la 
jocul de cărţi, dar acesta nu era interesat de aşa ceva. 
Văzu deasemenea privirile încruntate ale celorlalţi 
pasageri, care au dezaprobat ideea ca un copil să joace 
cărţi cu adulţi şi mai ales pe bani. 

In cele din urmă, a sosit şi ziua cînd vaporul a 
acostat într-un mic port, unde se vedeau zeci de căsuțe 
acoperite cu tinichea, lucru ce denota sărăcie şi mizerie. 
La periferie, se vedeau colibele de stuf ale indigenilor, 
pitoreşti în această sălbăticie primitivă, dar armonizind 
cu natura junglei africane, scoţind în relief nepotrivirea 
arhitecturii civilizate cu decorul natural al pădurii verzi. 

Jack era aplecat peste balustradă şi privea dincolo 
de orăşel, înspre pădurea sălbatică. Un fior de bucurie îl 


35 


străbătea, dar îi apăreau şi imagini ale părinţilor săi. În 
aceste momente, simţea o slăbiciune în hotărîrea sa de a 
se aventura în jungla africană. 

In jurul lui, ofiţerii dădeau ordine, pentru ca 
debarcarea să aibă loc în cele mai bune condiţii. Spre vas 
se apropiau bărci, care urmau să transporte o parte din 
mărfuri 

— Cînd soseşte următorul vapor pentru Anglia? a 
întrebat băiatul. 

— Emanian ar fi trebuit să fie aici şi să se întoarcă în 
Anglia peste cîteva zile. Noi credeam că va fi aici, a mai 
adăugat ofiţerul întrebat. 

Apoi s-a întors să dea ordine pentru debarcarea unor 
mărfuri în bărcile conduse de vislaşi de culoarea 
abanosului, care s-au apropiat de vapor cu micile lor 
ambarcaţiuni. 

Marinarii au ajutat-o pe bunica băiatului să coboare 
în barcă pentru a fi dusă pe mal. Lucrul acesta nu a fost 
uşor, iar băiatul a insistat ca să ajute şi el în toate 
acţiunile. 

După ce bunicuţa a fost comod instalată în barcă, 
băiatul a sărit şi el repede în ambarcatiune, drept de pe 
punte, cu o sprinteneală ieşită din comun. 

Era atit de preocupat de soarta bătrînei invalide, 
încît nici nu a observat că un sul de bancnote i-a ieşit din 
buzunar, iar în timp ce se făceau ultimele pregătiri 
pentru a se îndrepta barca spre mal, acest pachet i-a 
căzut în apă. 

După ce barca lor a pornit-o spre mal, Condon a 
strigat şi el după o barcă, în partea opusă a vaporului, iar 
după ce s-a tocmit cu proprietarul indigen, s-a coborit cu 
tot bagajul pe care îl avea cu el 

După debarcare, s-a ţinut la distanţă de clădirea 
care avea o firmă pe care scria Hotel. Clădirea era 
departe de ce trebuia să fie un hotel; dar călătorii îşi 


36 


dădeau seama de toate neajunsurile, numai după ce 
urcau în camere. 

Spre seară, Condon s-a dus la acest hotel şi a 
închiriat o cameră. 

Într-una din camerele de la primul etaj, băiatul 
explica „bunicii” sale, că dorea să se întoarcă imediat în 
Anglia, cu primul vapor Cu multă greutate a putut să 
lămurească situaţia că „ea” poate rămîne în Africa, dacă 
vrea, dar el trebuie neapărat să se întoarcă acasă, 
pentru ca părinţii lui să nu fie îngrijoraţi. 

După această discuţie obositoare, băiatul s-a simţit 
eliberat de întreaga povară a grijilor de pînă atunci, care 
i-au provocat nopţi de insomnie. Adormi, visînd o fericită 
revedere cu cei dragi de acasă. 

În timp ce dormea, Condon s-a strecurat tiptil pe 
coridor, apropiindu-se de camera pe care o închiriase 
băiatul. 

Şi-a lipit urechea de uşi să audă dacă cei din cameră 
au adormit. 

A introdus în crăpătura dintre toc şi uşă o lamă 
subţire de oţel şi cu multă îndemînare, care dovedea 
experienţă îndelungată, a deschis uşor uşa, fără nici un 
zgomot. După ce a intrat, a închis uşa după el. 

Luna intrase după nişte nori trecători, iar camera era 
într-un întuneric de nepătruns. Pe pipăite, Condon a 
ajuns pînă la patul băiatului. 

Dar în timp ce americanul începea să cotrobăie 
printre lucrurile băiatului, din partea opusă a camerei s-a 
auzit un zgomot, ca un fişiit. Condon nu a dat importanţă 
acestor sunete, fiind sigur că bătrina invalidă dormea în 
acea parte a camerei. 

Chiar dacă ar fi fost atacat, era pregătit şi pentru 
această situaţie. 

Hainele băiatului erau aşezate pe un scaun, lingă 
pat. Degetele abile ale americanului au pipăit toate 


37 


buzunarele, fără să găsească ceva. Desigur, bancnotele 
erau sub perna băiatului 

Condon s-a apropiat de pat. Dar cînd să caute sub 
pernă, luna a ieşit din norul care o acoperise şi camera s- 
a luminat, în aceeaşi clipă, băiatul a deschis ochii, privind 
fix în ochii răufăcătorului. Văzind că băiatul este singur în 
pat, a vrut să îl apuce de git. Jack s-a ridicat pentru a se 
apăra 

În acelaşi moment. Condon auzi o miriitură în 
spatele lui în timp ce mîinile lui erau prinse de băiat, cu o 
forţă pe care Condon nu şi-o închipuise, alte miini s-au 
încolăcit în jurul gîtului său. Erau nişte miini păroase şi 
puternice. Întorcîndu-se, păli la vederea celui care îl 
atacase din spate. 

Era prins de o uriaşă maimuţă antropoidă, care se 
pregătea să îşi înfigă puternicii săi colţi în beregata lui. 
Miîinile sale era prinse ca într-un cleşte de băiatul pe care 
a vrut să îl prade. 

Unde era bunica băiatului? Privi în jur şi ghici 
adevărul întregii aventuri a băiatului. În puterea cui a 
ajuns el acum? 

Îşi trase o mînă, ca să se poată apăra de atacatorul 
din spate. Eliberîndu-şi mîna dreaptă, îşi repezi pumnul 
spre faţa băiatului, dar lovitura a fost evitată cu 
măiestrie. 

Mişcarea de atac asupra băiatului a dezlănţuit o mie 
de draci în fiinţa păroasă din spatele său. Auzi un miriit 
furios, care a fost ultimul sunet auzit în viaţa lui. 
Maimuţa l-a trîntit şi l-a prins cu colții de git, rupînd toate 
legăturile creierului cu restul corpului. 

După un moment, maimuta s-a ridicat, dar Condon 
nu avea să mai ştie asta. Murise. 

îngrozit, băiatul a sărit din pat şi s-a aplecat asupra 
cadavrului. Ştia că Akut a ucis în legitimă apărare, aşa 
cum făcuse şi cu Mihail Sabrov. 


38 


Dar aici în Africa necivilizată, departe de casă şi 
prieteni, cine să le ia apărarea? 

Băiatul ştia că pedeapsa pentru crimă se pedepseşte 
cu moartea. lar complicele era la fel de vinovat şi primea 
aceiaşi pedeapsă. 

Dar aici, cine să îi înţeleagă? Desigur, toţi îi vor 
acuza şi la prima oră vor fi tîrîţi la primul copac şi vor fi 
spînzuraţi. 

Citise prin cărţi, că astfel de judecăţi rapide se 
făceau în America. Africa era şi mai necivilizată decit 
vestul ţării natale a mamei lui. 

— Aşa, se gindea el cu voce tare, miine dimineaţa 
ne vor spînzura! 

Se gindea la un mijloc de scăpare. După citeva 
minute s-a ridicat, scoţind exclamaţii de uşurare. Începu 
să bată din palme şi s-a dus spre scaunul cu haine. 

— Dar avem bani. Cu bani poţi face tot ce vrei. Banii 
sînt salvarea mea şi a lui Akut. 

S-a dus spre haine şi a căutat în buzunarul în care 
ţinea banii. Pachetul făcut sul nu era acolo! 

Căută prin toate buzunarele, acum însă mai repede 
şi mai nervos. Apoi a examinat întreaga cameră, 
începînd cu podeaua. 

Ajungînd la Condon, după o clipă de ezitare, l-a 
ridicat să vadă dacă banii nu erau sub mort. 

Ştia că hoţul nu a intrat în cameră cu altă intenţie 
decît după bani, dar nu credea că a avut timp să îi fure 
bancnotele legate sul. 

jack a început să caute prin buzunarele 
americanului. Zadarnic însă, banii nu erau niciunde. 

Ce putea face acum? A doua zi cu siguranţă că vor fi 
descoperiţi şi pedepsiţi. 

La toate acestea se gîndea Jack, care deşi moştenise 
de la tatăl său o constituţie robustă, avea încă gîndirea 
unui copil de vîrsta lui. 


39 


Avea o singură idee fixă: un om a fost ucis. lar 
străinii sălbatici îi vor spînzura. 

Cunoştea multe întîmplări de acest fel, din cărţile de 
aventuri pe care le citise, pe care le cumpărase din banii 
primiţi de la părinţi. 

Trebuia să aibă acum bani pentru a scăpa! 

S-a apropiat de cadavru, dar de data asta fără nici o 
ezitare. Maimuţa se aşezase într-un colţ, privind cu 
interes toată scena. 

Băiatul a scos hainele lui Condon, scotocind peste 
tot, cercetînd fiecare buzunar sau cută. 

După ce a căutat şi în pantofi, s-a aşezat amărit pe 
pat, cu ochii mari de disperare. În faţa lui, vedea un trist 
tablou cu două cadavre atîrnînd de o cracă. 

Nu se ştie cît a stat şi a meditat, dar într-un tîrziu, a 
fost trezit de un zgomot care venea de la etajul de sub 
ei. 

A sărit în picioare şi a stins lampa. Apoi s-a dus la 
uşă şi a încuiat-o. 

Cu cîteva ore mai înainte, era hotărit să se întoarcă 
acasă cu prima ocazie şi să îşi ceară iertare de la părinţi 
pentru copilăreasca sa aventură. Acum ştia că nu îi mai 
putea vedea niciodată. 

Avea mîinile pătate cu sînge şi credea cu tărie că 
este vinovat în totalitate. Moartea lui Condon nu o 
atribuia lui Akut, ci se acuza pe sine. 

Dacă ar fi avut bani, ar fi putut mitui pe cineva, cel 
puţin aşa credea el. Dar aşa, fără bani, ce speranţe 
aveau ei. Nişte străini? 

Ce se întîmplase oare cu banii? Unde puteau fi? 

A încercat să îşi amintească unde a plătit ceva 
ultima dată. Dar oricît s-a gîndit în urmă, nu şi-a închipuit 
că a pierdut banii în momentul cînd a sărit de pe vapor în 
barcă. 

S-a întors spre Akut. 


40 


— Să mergem! îi zise maimuţei, în limba marilor 
antropoizi. 

Uitind că nu era îmbrăcat decit în pijama, s-a 
îndreptat către fereastra deschisă a camerei. La doi 
metri de fereastră, era un copac înalt, pe care băiatul 
sări, prinzindu-se de trunchi cu mîinile şi cu picioarele, ca 
o pisică. 

După cîteva clipe era pe pămînt. După el a coborit şi 
maimuța. 

La vreo două sute de metri mai încolo, începea 
jungla sălbatică. Băiatul a început să alerge în acea 
direcţie. Nimeni nu i-a mai văzut. 

Peste cîteva minute, jungla africană i-a înghiţit astfel 
că Jack Clayton, viitorul lord de Greystoke, a dispărut din 
rindul lumii civilizate. 

A doua zi, spre prînz, un servitor localnic a bătut la 
uşa camerei care fusese închinată doamnei Billings şi 
nepotului ei. Neauzind nici un răspuns, indigenul a crezut 
că locatarii au ieşit şi a încercat să deschidă uşa cu o 
cheie de rezervă. 

Lucrul acesta s-a dovedit imposibil, de vreme ce mai 
era o cheie în broasca uşii, introdusă din partea cealaltă. 

Servitorul a coborit şi a povestit întîmplarea 
proprietarului, domnului Skopf, care de îndată a venit 
personal şi a bătut cu putere în uşă. Dar nici el nu a 
primit nici un răspuns. 

A încercat să se uite pe gaura cheii, dar fiind un 
bărbat greoi, s-a dezechilibrat şi s-a sprijinit cu o mînă pe 
podea. 

A simţit că un lichid vîscos i se lipeşte de mînă. 

Şi-a ridicat palma pînă la nivelul ochilor şi s-a 
cutremurat. Chiar dacă era întuneric pe condor, a văzut 
culoarea roşie a petei de pe mînă şi a înţeles că era 
sînge. 

Sări în picioare şi se repezi cu umărul în uşă. 


41 


Domnul Skopf, pe lîngă că era gras, era şi un bărbat 
înalt, aşa că uşa subţire a camerei nu a rezistat şi a 
trosnit de îndată ce a fost izbită. Din cauza avintului 
domnul Skopf s-a prăbuşit pe podeaua camerei. 

Înaintea ochilor săi, era un mister greu de rezolvat. 
Pe podea, chiar lîngă el, era cadavrul unui alb, cu gitul 
sucit şi beregata ruptă de colții unui animal sălbatic. 
Corpul îi era cu desăvirşire gol, iar hainele erau aruncate 
la întîmplare prin cameră. Bătrîna şi nepotul dispăruseră. 
Fereastra era deschisă şi probabil că pe acolo au ieşit, de 
vreme ce uşa era încuiată pe dinăuntru. 

Dar enigma cea mai mare era cum de a putut 
băiatul să îşi transporte bunica bolnavă, de la etaj pînă 
jos! Domnul Skopf a început să caute prin cameră. S-a 
uitat sub patul tras de la perete, departe de zid, de mai 
multe ori. 

De ce a fost necesar ca să se tragă patul de la locul 
lui? 

Era foarte clar că locatarii au dispărut, lucru pe care 
judecata lui sănătoasă o admitea. Nu înţelegea însă cum 
a putut pleca bătrîna, de vreme ce pentru a fi dusă sus în 
cameră, s-a apelat la doi indigeni vînjoşi. 

Cu cît reflecta mai mult, cu atit se adincea misterul. 
Mai mult, hainele celor doi locatari erau în cameră, deci 
ori au plecat goi, sau numai în pijama. 

Domnul Skopf a clătinat din cap şi s-a scărpinat pe 
ceafă, era foarte încurcat totul. Dacă ar fi auzit de 
celebrul detectiv Sherlock Holmes, cu siguranţă ar fi 
apelat la serviciile acestuia, pentru că totul era cufundat 
în cel mai adînc mister. 

Gîndiţi-vă! O femeie în vîrstă, invalidă, care a trebuit 
transportată de pe vapor în barcă, apoi sus în cameră şi 
un băieţel frumos, nepotul ei, intraseră, cu o seară mai 
înainte în camera de la etajul întîi al hotelului, iar a doua 
zi, se găseşte în camera lor cadavrul unui necunoscut. 


42 


Nici un vapor nu plecase din port, iar calea ferată 
era la două sute de kilometri de localitate. Deasemenea, 
nu se putea ajunge la cel mai apropiat oraş decît după 
cîteva zile de marş serios, însoţit de o trupă bine instruită 
şi bine echipată. Cele două persoane au dispărut pur şi 
simplu în văzduh, pentru că s-au trimis echipe de 
africani, care cunoşteau zona. lar aceştia s-au înapoiat 
fără să găsească nici o urmă. Chiar şi aceşti indigeni se 
întrebau ce fel de persoane au fost acelea care au putut 
să sară de la aşa o înălţime fără să lase o urmă ca apoi 
să dispară la fel, fără nici o urmă. 

Domnul Skopf s-a cutremurat. Misterul devenea tot 
mai de nepătruns. Povestea a trecut deja în lumea 
irealului şi îi inspira o spaimă de moarte. Întreaga 
poveste a fost un mare mister pentru domnul Skopf şi 
probabil că este şi azi la fel de mare pentru el, dacă mai 
trăieşte cumva. 


CAPITOLUL V - Razbunarea 
şeicului 


Căpitanul Armand Jacot din legiunea străină 
franceză, şedea pe o pătură întinsă la rădăcina unui 
palmier. Avea umeri largi şi părul îi era tuns scurt. Acum 
se rezema comod de trunchiul copacului. 

Picioarele le ţinea întinse spre pădure, iar pintenii i-a 
înfipt în pămîntul nisipos al oazei din deşert. 

Căpitanul se odihnea acum, după o lungă şi grea 
expediţie, timp în care a călărit mult printre nisipurile 
deşertului. 

Trăgea alene din ţigară, privind la ordonanța lui, 
care pregătea cina. 

Căpitanul Armand Jacot era foarte mulţumit de el 


43 


însuşi şi de ceea ce făcuse. Mai la dreapta se auzeau 
vocile 

oamenilor săi, veterani arşi de soare, care au scăpat 
pentru cîteva ore de restricţiile disciplinei militare şi se 
odihneau mulţumiţi. 

Toţi glumeau, fumau şi pregăteau cite ceva de 
mîncare, după ce au răbdat de foame aproape o zi 
întreagă. 

Lîngă ei, tăcuţi şi încruntaţi, şedeau cinci arabi în 
hainele lor tradiţionale albe, bine legaţi şi păziţi. La 
vederea acestor răufăcători, căpitanul Armand jacot 
zimbea şi era foarte satisfăcut de împlinirea datoriei. 

O lună întreagă, mica trupă din legiunea străină a 
cutreierat deşertul în căutarea acestor bandiți, pe o 
căldură insuportabilă. Urmăreau o ceată de criminali şi 
hoţi, care erau acuzaţi de crime şi furturi, suficiente 
acuzaţii pentru a fi trimişi la închisoare sau la ghilotină. 

De o săptămînă a dat de urma lor, dar în lupta care 
s-a dat, a pierdut doi oameni. In schimb, ceata de 
răufăcători a fost capturată. Dacă au scăpat vreo cinci 
sau şase fugind din faţa trupei dezlănţuite. 

Au făcut cinci prizonieri, dar cel mai important era 
că printre cei capturați era şeful bandei, Ahmet Ben 
Hudin. 

Căpitanul şi-a lăsat gîndurile să rătăcească peste 
dealuri şi văi, la mica garnizoană unde a doua zi, urmă 
să-şi reîntilnească soţia şi fiica. Ochii i s-au umezit de 
lacrimi la gîndul lor, aşa cum se întîmpla întotdeauna 
cînd se gindea la cei dragi. 

Avea în faţa ochilor frumuseţea soţiei lui, reflectată 
în trăsăturile încă foarte copilăreşti ale micuţei lor 
Joanna. A doua zi după-masa. Le va vedea feţele în 
realitate, cînd va descălecat obosit. Simţea pielea lor 
catifelată lipindu-se de obrazul său ars de soare. 

Aceste gînduri i-au fost întrerupte de vocea 


44 


santinelei, care se adresa unui subofițer. Căpitanul Jacot 
a ridicat privirea spre cel care vorbise. 

Soarele încă nu a apus, iar umbrele celor cîţiva 
copaci de lîngă izvor, ca şi a oamenilor şi cailor, se 
întindeau departe spre răsărit, spre nisipurile care acum 
păreau ca de aur. 

Santinela a arătat în acea direcţie, iar sergentul se 
uita tot acolo. Căpitanul Armand Jacot s-a sculat în 
picioare. 

Îi plăcea să vadă totul cu ochii săi proprii şi nu se 
mulțumea doar cu nişte păreri. Trebuia să ştie că toate 
sînt în regulă, să vadă el şi să fie convins de ceea ce 
vedea. De aici i se trăgea porecla de „şoimul”. De data 
aceasta, vedea cam zece sau douăsprezece puncte 
negre care se deplasau pe dunele de nisip. Dispăreau şi 
reapăreau, mărindu-şi dimensiunea în timp ce se 
apropiau. 

Căpitanul i-a recunoscut: erau călăreţi ai pustiului. 

Un sergent a alergat spre el. Întreaga trupă scruta 
zarea spre acele puncte în mişcare. Căpitanul a dat 
cîteva ordine scurte sergentului, care a salutat şi s-a 
răsucit pe călcîie, pornind spre oamenii săi. 

Subofiţerul a ales doisprezece oameni, au pus şeile 
pe cai şi au pornit pentru a-i întîmpina pe călăreţi. Cei 
care au rămas, au început pregătirile pentru a fi gata de 
luptă. 

Cei care veneau din depărtare spre ei, puteau fi 
prieteni ai prizonierilor şi probabil vor avea intenţia să îi 
elibereze printr-un atac prin surprindere. Căpitanul se 
îndoia că acesta ar fi adevărul, deoarece străinii nu 
înaintau pe ascuns, ci galopau în viteză, la vedere. 

Şi asta putea fi o tactică a arabilor, dar cum 
căpitanul Jacot ştia toate stratagemele călăreţilor 
deşertului, se îndoia că aceştia vor recurge la o 
asemenea viclenie. Sergentul i-a întîmpinat pe călăreţii 


45 


străini la două sute de metri de tabăra celor din legiunea 
străină Căpitanul îl vedea cum stă de vorbă cu un 
călăreț, probabil şeful celei. 

După scurtă vreme, sergentul veni cu arabul cu care 
vorbise, spre căpitan. Cei doi s-au oprit şi au descălecat. 

— Şeicul Amor Ben Khatur! spuse sergentul, în loc 
de orice altă introducere. 

Căpitanul Armand Jacot s-a uitat atent la noul sosit. 
Deşi îi cunoştea pe toţi şefii arabi pe o rază de multe 
sute de kilometri, totuşi pe acesta nu îl văzuse pînă 
atunci. 

Arabul era un bărbat înalt, cu faţa arsă de soarele 
deşertului şi avea un aer distins. Avea cam şaizeci de 
am. Arunca priviri încruntate şi pătrunzătoare. 

Căpitanului nu i-a plăcut deloc acest personaj. 

— Da? zise el să înceapă discuţia într-un fel. 

Şeicul a intrat imediat în subiect. 

— Ahmet Ben Hudin este fiul sorei mele, zise el. 
Daţi-i drumul şi lăsaţi-l în seama mea. Voi lua eu toate 
măsurile ca să nu mai greşească împotriva legilor 
franceze. 

Jacot a dat negativ din cap. 

— Nu se poate, a răspuns el. Trebuie să îl iau cu 
mine. Va fi judecat după legile noastre, după dreptate, 
de un tribunal. Dacă va fi găsit nevinovat, îl voi elibera. 

— Şi dacă nu este nevinovat? întrebă arabul. 

— Este acuzat de mai multe crime. Pentru oricare 
dintre acestea, dacă este găsit vinovat, poate fi 
condamnat la moarte. 

Arabul îşi ţinea mîna stingă sub haina sa albă. Trase 
de sub pînza albă o pungă mare, din piele de capră, pe 
care a desfăcut-o. Din pungă, i-au căzut în palmă, bucăţi 
masive de aur. 

După mărimea pungii, căpitanul Jacot, a socotit că 
este o mică avere. Şeicul Amor Ben Khatur a pus aurul 


46 


înapoi în pungă, piesă cu piesă, apoi strînse şireturile de 
la gură, fără să scoată nici o vorbă în tot acest timp. 

Căpitanul Armand Jacot îi urmărea cu atenţie toate 
mişcările. Erau singuri. Sergentul, după ce l-a prezentat 
pe şeic, s-a retras la o oarecare distanţă, aşteptînd. Era 
întors cu spatele la cei doi. 

Şeicul, după ce a pus toate piesele de aur înapoi în 
pungă, a întins mîna spre căpitan, cu palma deschisă în 
sus şi cu punga în mînă. 

— Ahmet Ben Hudin, fiul surorii mele, ar putea să 
scape la noapte, zise el. Aşa este? 

Căpitanul s-a roşit pînă la rădăcina părului său tuns 
scurt, milităreşte. Pe urmă. se făcu alb ca varul şi a 
înaintat spre arab, încleştîndu-şi pumnii. Dar s-a oprit, 
stăpînindu-se. 

— Sergent! a strigat el. 

Subofiţerul a alergat şi s-a oprit în faţa superiorului, 
izbind din călciie. 

— Condu javra asta neagră la ai săi! îi ordonă 
căpitanul. Vezi să plece imediat cu toţi. Să se tragă 
asupra tuturor care se vor apropia de tabără în această 
seară. Fără somaţie! 

Şeicul Amor Ben Khatur s-a îndreptat din spate, ca 
un stejar. Privirile sale au devenit mai reci şi mai 
sălbatice. A ridicat punga la înălţimea ochilor francezului. 

— Asta te va costa mai mult decit atît, pentru viaţa 
lui Ben Hudin, fiul surori mele! strigă el. Şi infinit mai 
mult. Pentru că mai insultat, iar durerea îţi va fi de o mie 
de ori mai mare. 

— Pleacă! îi spuse căpitanul Armand Jacot. Du-te 
pînă nu te lovesc! 

Toate acestea se petreceau cu trei ani în urma celor 
întîimplate la Londra, adică de la sosirea lui Akut în 
civilizaţie. Procesul lui Ahmet Ben Hudin şi a complicilor 
săi este un fapt care se poate dovedi cercetînd actele 


47 


judecătoreşti franceze din colonii. Cine doreşte să se 
convingă să caute printre registre. 

Tilharii au fost condamnaţi la moarte şi şi-au primit 
pedeapsa cu stoicismul specific arabilor. După o lună 
însă. Micuța Jeanne Jacot, fiica în vîrstă de şapte ani a 
căpitanului Jacot, a dispărut în împrejurări misterioase. 

Nici averea căpitanului, nici inepuizabilele resurse 
financiaro ale Republicii Franceze nu au putut ajuta în 
aflarea secretului, unde a fost dusă fetiţa. Pustiul a 
înghiţit-o pe ea cit şi pe răpitorii ei. 

S-a oferit o recompensă enormă şi mulţi aventurieri 
au fost atraşi de aurul promis pentru găsirea fetei. Nu 
era terenul propice pentru detectivi moderni, dar totuşi 
unii dintre ei s-au aventurat prin acele locuri. Oasele lor 
se albesc acum sub puternicul soare african. In nisipurile 
tăcute ale Saharei. 

Doi suedezi, Cari Jensen şi Sven Malbin, după trei ani 
de investigaţii zadarnice. In întreg ţinutul Saharei de sud, 
au renunţat la acţiunea lor pentru afaceri mai rentabile 
cu fildeş. 

Din cauza lăcomiei şi cruzimii lor au ajuns să fie 
foarte cunoscuţi în întreaga regiune. Indigenii îi urau din 
tot sufletul, dar aveau o frică şi mai mare de ei cînd 
apăreau. 

Guvernele europene, în special cel suedez, îi căutau 
de multă vreme. Dar aceşti doi răufăcători se refugiau în 
sud. Prin jungla sălbatică, fiind de negăsit. 

Incursiunile lor erau fulgerătoare şi neaşteptate. 
Furau fildeşul, apoi se retrăgeau în pădure, înainte ca cei 
care păzeau fildeşul să se dezmeticească. 

Au încălcat deseori legea, ucigind chiar elefanții 
indigenilor. Şi-au închegat o ceată de vreo sută de arabi 
şi sclavi indigeni, care ucideau fără milă. 

Dar să ţinem minte cele două nume Cari Jensen şi 
Sven Malbin, ale acestor suedezi cu statură uriaşă, 


48 


pentru a-i întîlni mai tîrziu, în aventurile personajelor 
noastre. 

In inima pădurii, pe malul unui rîu încă neexplorat, 
care se vărsa în Oceanul Atlantic, aproape de linia 
ecuatorului, se afla un sat mic, dar bine întărit. 

Vreo douăzeci de colibe, de forma stupilor de albine, 
acoperite cu frunze de palmier, adăposteau populaţia 
neagră a satului, iar în centru erau cam cinci sau şase 
corturi din piele de capră, servind ca locuinţă pentru vreo 
douăzeci de arabi, care se adăposteau acolo în intervalul 
dintre două incursiuni, fie pentru a aduce marfă, fie 
pentru a o vinde. 

Făceau aceste expediţii de două ori pe an, spre 
nord. Mergind cu cămilele lor încărcate la tîrgul din 
Timbuctu. 

O fetiţă de zece ani se juca în faţa unui cort. Avea 
părul negru şi ochii închişi la culoare. Pielea îi era 
oacheşă şi avea o siluetă graţioasă şi arăta, din cap pînă 
în picioare, ca o adevărată fiică a deşertului. Era foarte 
ocupată, încercînd să împletească din nişte fire lungi de 
iarbă, o fustă pentru păpuşa ei goală. 

Primise păpuşa de la un negru, cu un an în urmă. 
Capul păpuşii era cioplit grosolan din fildeş, iar corpul îi 
era din piele de şobolan umplută cu paie. Braţele şi 
picioarele erau nişte bucăţi de lemn, perforate la un cap 
şi cusute la pielea de şobolan. 

Păpuşa era destul de urită şi murdară, dar Meriem o 
credea ca cel mai frumos obiect din lume. Acest fapt nu 
trebuie să ne mire, pentru că era singurul obiect asupra 
căruia putea să îşi reverse întreaga ei afecţiune. 

Orice altă persoană cu care Meriem venea în 
contact, era fie indiferentă faţa de ea fie de o cruzime 
inexplicabilă. De exemplu, negresa cea bătrină care o 
îngrijea, Mabunu cea ştirbă şi murdară, era foarte 
răutăcioasă cu ea. 


49 


La cea mai mică poznă a fetei, o trăgea de urechi, 
ba chiar o tortura, pişcînd-o puternic sau aruncînd cu 
cărbuni aprinşi pe pielea ei gingaşă. 

De tatăl ei, şeicul, îi era cel mai tare frică. Acesta o 
certa pentru orice fleac, terminînd de fiecare dată cu cite 
o bătaie zdravănă, lăsînd copila în nesimţire, cu corpul 
negru de vînătăi. 

Dar cînd era singură, fetiţa era fericită, jucîndu-se cu 
Geeka, păpuşa ei, punîndu-i flori pe cap, sau împletindu-i 
hăinuţe din iarbă. Era tot timpul ocupată cu ceva şi cînta, 
bineînţeles cînd era lăsată în pace. 

Se părea că toată cruzimea care s-ar fi putut aduna 
împotriva ei, nu putea să îi înlăture buna dispoziţie din 
inimă, calitate cu care s-a născut. 

Numai cînd şeicul era în preajma ei, fetiţa era tăcută 
şi liniştită, avînd o frică teribilă de acesta, care o ducea 
chiar la crize nervoase. 

Îi era teamă şi de jungla întunecoasă din jurul 
aşezării lor, de unde răzbăteau ţipete de păsări şi urlete 
de animale cumplite. Frica de natura ostilă însă nu 
întrecea groaza pe care o simţea cînd se apropia de ea 
şeicul cel crud. 

De multe ori a vrut să fugă şi să fie liberă. Ar fi vrut 
să trăiască în jungla cumplită, decit să fie în preajma 
tatălui ei, care îi inspira o groază cumplită. 

În timp ce şedea în faţa cortului din piele de capră a 
tatălui ei, împletind o fustă pentru Geeka, pe neaşteptate 
şi-a făcut apariţia şeicul cel rău. Într-o clipă, expresia de 
fericire a dispărut de pe faţa copilei 

A încercat să se dea la o parte din calea bătrînului 
arab, dar nu a fost destul de iute Dîndu-i o lovitură 
puternică şi brutală cu piciorul, şeicul o trînti cu faţa în 
nisip, unde fata a rămas mută de durere şi tremurînd de 
groază. 

Bătrînul trase satisfăcut o înjurătură cumplită şi a 


50 


intrat în cort, în timp ce bătrîna negresă ştirbă ridea 
satisfăcută. Dar de îndată ce şeicul a intrat în cort, fetiţa 
s-a tirit mai departe de cort unde a rămas nemişcată, 
strîngîndu-şi păpuşa la piept, plingînd uşor. 

Biata fată nu îndrăznea să plîingă mai tare, de teamă 
ca şeicul să nu iasă şi să nu o bată din nou. Suferinţa ei 
nu era cauzată de loviturile primite, ci de lipsa de 
afecţiune pe care o simţea în inima ei de copil. 

Mica Meriem nu îşi amintea din scurta ei copilărie, 
nimic altceva decit cruzimea fără motiv a tatălui ei şi a 
negresei Mabunu. În mintea ei, ca într-o ceaţă, apărea 
imaginea unei mame iubitoare, dar ea nu credea că 
aceasta a existat vreodată, atribuind totul doar unui vis 
creat de propria ei dorinţă de a avea o mamă care săo 
mîngiie şi să o consoleze. Întreaga ei dragoste o revărsa 
asupra păpuşii ei Geeka. Nu exista nimeni pe lume să fie 
mai răsfăţat, în afară de această păpuşă, pentru că 
mămica ei, avînd pilda tatălui crud, se purta cu ea cu o 
afecţiune ieşită din comun. Geeka era sărutată de mii de 
ori pe zi. Erau şi unele ocazii cînd Geeka era rea, dar 
mămica ei nu o pedepsea niciodată, ci o îmbrăţişa şi o 
mîngiia. 

Întreaga ei purtare faţă de păpuşă dovedea lipsa de 
afecţiune din care cauză ea suferea atit de mult. 

Acum, după ce s-a oprit din plins, o strîingea în braţe 
şi începu să îi vorbească despre suferinţele ei: 

— Meriem o iubeşte pe Geeka, şoptea fetiţa. De ce 
tatăl meu nu mă iubeşte şi pe mine? Sînt eu oare atit de 
rea? 

Încerc să fiu cuminte, dar dacă nu îmi spune pentru 
ce mă bate, de unde să ştiu eu unde am greşit? 

A continuat după cîteva clipe: 

— M-a bătut acum foarte rău, deşi nu am făcut nimic 
rău, doar am stat în faţa cortului, făcîndu-ţi o rochiţă. 
Poate nu trebuia să fiu acolo, sau să nu îţi fac hăinuţe. 


51 


Desigur că aici am greşit. Dar, Geeka, ce rău este să-i 
faci păpuşii o rochiţă? Nu ştii tu? Nici eu nu ştiu şi aş vrea 
să mor acum. 

Schimbînd subiectul a început să povestească: 

— leri, vînătorii au adus un leu, un El Adrea 
împuşcat în pădure. Era mort şi nu mai putea să îşi atace 
prada, iar capul său mare cu coama sa fioroasă nu mai 
putea înspăimiînta pe nimeni, iar urletul său puternic nu 
mai putea cutremura pămîntul. 

Făcu o scurtă pauză, apoi zise: 

— El Adrea era mort, dar cînd l-au adus în sat, 
femeile au sărit asupra lui şi l-au bătut cu ciomegele, dar 
lui nu îi păsa şi nu se mai mişca. Nu simţea nimic, pentru 
că era mort. 

Se opri o clipă. 

— Aşa se va întîmpla şi cu mine, cînd voi muri. Nu 
voi mai simţi loviturile şeicului sau ale negresei Mabunu 
Atunci voi fi fericită cu adevărat. 

Confidenţele fetiţei au fost întrerupte brusc de 
zgomotul unei altercaţii dincolo de porţile satului. Meriem 
s-a oprit şi a ascultat. 

Împinsă de curiozitatea ei copilărească, ea ar fi dorit 
să alerge să vadă ce se întîmplă. 

Ciţiva locuitori ai aşezării au mers în direcţia 
zgomotelor. Dar Meriem nu a îndrăznit să meargă şi ea 
acolo, pentru că şeicul, fără îndoială, era acolo şi ar fi 
observat-o. 

Nu dorea ca tatăl ei să aibă din nou ocazia să o bată 
a rămas pe loc, mulţumindu-se să asculte de la distanţă. 

Mulțimea s-a deplasat pe calea principală din sat 
către cortul şeicului. Fetiţa şi-a scos capul de după cortul 
unde se ascunsese dintr-o foarte mare curiozitate. 
Monotonia vieţii. 

Din aşezare o împingea să afle lucruri noi. 

Nu a văzut decit doi străini albi. Deşi acum erau 


52 


singuri, din cele spuse de localnici, a aflat că aveau o 
armată întreagă, care şi-a făcut tabăra la o mică 
depărtare de sat. 

Cei doi au venit să cumpere fildeş. 

Bătrînul arab i-a primit la intrarea în cortul său. Dar 
de cum i-a văzut şi i-a examinat, s-a întunecat la faţă, 
luînd o atitudine sobră, impunătoare. 

După ce l-au salutat, străinii i-au comunicat şeicului 
că au venit să cumpere fildeş. Şeicul a bombănit ceva, 
apoi zise că nu are aşa ceva. 

Meriem a rămas uimită, ştiind bine că într-o colibă, 
nu departe de locul unde se ascunsese, erau mormane 
de dinţi de elefant, pînă sus, lîngă acoperiş. 

Fetiţa a scos capul de după cort, ca să îi observe 
mai bine pe cei doi străini. Ce albe le erau feţele şi ce 
galbene le erau bărbile! Deodată unul dintre cei doi şi-a 
întors privirea în direcţia ei. Fetiţa şi-a retras capul, 
temîndu-se de cei doi străini. 

Pe faţa albului care o observase, se ivi o expresie de 
surprindere, care nu a scăpat ochilor de şoim ai şeicului, 
care imediat ghici cauza surprinderii albului. 

— Nu am fildeş, spuse el nervos. Nu am ce să vă 
vînd. Plecaţi de aici chiar acum! 

Şeicul s-a îndreptat spre străini pentru a-i obliga să 
se îndepărteze. Aceştia au avut o clipă intenţia să se 
opună, dar şi-au dat seama că ar fi o sinucidere curată să 
întreprindă ceva acum, hotărînd să plece imediat spre 
tabăra lor. Şeicul nu a intrat în cort, ci l-a ocolit. Acolo o 
găsi pe Meriem şezind la umbră. S-a aplecat şi a apucat- 
o de un braţ. 

A ridicat-o în picioare şi a tîrît-o pînă la intrarea în 
cort, îmbrîncind-o apoi brutal înăuntru. A intrat şi el şi a 
început să o bată fără milă. 

— Să stai în cort, cînd vine cineva străin, îi strigă el. 
Nu trebuie ca nimeni să îţi vadă faţa. Dacă te mai prind 


53 


că apari în faţa unor străini, să ştii că te omor. 

Şi cu o palmă zdravănă o trînti într-un colţ al 
cortului, unde fata a rămas gemiînd de durere. Şeicul a 
început să se plimbe nervos. În timp ce negresa Mabunu 
ridea cu glas hodorogit de suferinţele copilei. 

În tabăra celor doi străini cu bărbile mari şi galbene, 
a avut loc următoarea discuţie. 

— Nu încape nici o îndoială, Malbin, că este ea. Dar 
nu înţeleg de ce amăritul de bătrîn nu a pretins enorma 
recompensă ce s-a oferit pentru găsirea fetei. 

— Nu uita că pentru un arab răzbunarea este mai 
scumpă decit orice sumă de bani, răspunse Malbin. 

— Ce zici să încercăm şi cu puterea aurului, adăugă 
Jensen. 

Malbin a dat din umeri. 

— Cu acest şeic nu vom reuşi, zise el, dar poate cu 
unul dintre ai lui vom putea face ceva. Dar trebuie să 
recunosc că am avut noroc că am scăpat cu viaţă. 
Desigur că bătrînul vulpoi şi-a dat seama de ce eram aşa 
de mirat. 

— Atunci să încercăm să îl mituim pe careva dintre 
oamenii lui. 

Dar acest plan a eşuat cu un sfîrşit groaznic. 

Omul pe care l-au ales pentru a le aduce fata, era un 
bătrîn puternic. Era un negru cu funcţie de conducere 
militară şi de apărare în acea aşezare. 

Acesta a trăit şi prin alte părţi şi cunoştea puterea 
banilor. S-a lăsat atras de planul celor doi şi a promis că 
în acea noapte le va aduce fata. 

Imediat după ce s-a lăsat noaptea, mica armată s-a 
pregătit să plece de acolo Pe la miezul nopţii, totul a fost 
gata. Cărăuşii şedeau lingă sacii încărcaţi, gata să-i 
arunce în spinare, la semnalul de plecare. Cei din tribul 
Ascaris şedeau tolăniţi în iarbă, între sclavi şi restul 
trupei pentru a forma ariergarda, care urma să păzească 


54 


spatele micii armate, de îndată ce negrul ar fi sosit din 
sat. 

In cele din urmă s-a auzit un zgomot de paşi de pe 
poteca ce venea dinspre sat. Albii şi arabii înarmaţi şi-au 
îndreptat privirile în acea direcţie. În loc să vină numai o 
singură persoană, spre ei s-a îndreptat o mică ceată. 
Jensen s-a ridicat şi s-a apropiat de ei. Intrebîndu-i cu o 
voce joasă: 

— Cine sînteţi? 

— Sînt eu, Mbogu, sosi răspunsul 

Mbogu era numele negrului care primise banii 
pentru aducerea fetei. Satisfăcut de acest răspuns. 
Jensen le-a făcut semn să se apropie, fiind însă mirat de 
ce erau mai mulţi la întîlnire şi nu doar negrul cu care au 
perfectat răpirea. 

Dar a înţeles imediat de ce negrul nu venise singur, 
pentru că ceea ce au adus era întins pe o targă purtată 
de doi oameni Jensen abia s-a stăpiînit să nu înjure. 

Nu cumva aceştia aduceau un cadavru. Plata era 
pentru ca fata să fie adusă vie. Ajungind lîngă albi, cei 
care au sosit dinspre sat au pus targa jos 

Unul dintre ei a spus: 

— lată ce a cumpărat aurul vostru. 

Pe urmă, s-a întors dispărind împreună cu ceilalţi. 
Malbin s-a uitat spre Jensen. Corpul de pe targă era 
acoperit cu o pătură. 

— Hai să vedem ce am cumpărat. Vom primi poate 
ceva bani şi pentru un cadavru, mai ales că pe soarele 
acesta fierbinte, nu vom mai putea arăta nimic cînd vom 
ajunge la cei cu recompensa. 

— Dobitocul! Trebuia să îşi închipuie că o vrem vie 
pe fată, mormăi Jensen. 

Apucînd de un colţ al păturii, o smuci cu putere. Dar 
ceea ce a văzut pe targă l-a făcut să scoată o serie de 
înjurături teribile, pentru că mortul era Mbogu, omul 


55 


mituit să le aducă fata. 

După cinci minute întreaga trupă a celor doi a pornit 
spre apus, avîndu-i pe cei din tribul Ascaris drept scut 
împotriva unui atac din spate, la care se puteau aştepta 
în orice moment. 


CAPITOLUL VI - Un fiu vrednic de 
tatal său 


Prima noapte petrecută în junglă a rămas multă 
vreme întipărită în memoria fiului lui Tarzan. De fapt. Nu 
a fost ameninţat de nici un animal fioros, nici nu a văzut 
vreun indigen fioros, dintre cei care credea că ar trăi în 
acele ţinuturi. 

Chiar dacă s-ar fi arătat una dintre aceste fiinţe, 
băiatul nu ar fi fost deranjat din gîndurile lui sumbre. 

Conştiinţa lui era zguduită de suferinţa pe care o 
pricinuise mamei lui. Deznădejdea îi era şi mai mare 
pentru că se acuza pe sine tot timpul. 

Moartea americanului nu i-a pricinuit nici o 
remuşcare, pentru că ştia că hoţul şi-a meritat soarta. 
Singurul regret în legătură cu acest incident era că a 
trebuit să îşi schimbe toate planurile pe care le avusese. 

Nu se mai putea întoarce la părinţii lui aşa cum a 
vrut. Frica de legea acestei ţări primitive, lege despre 
care citise în atitea cărţi de aventuri, l-a făcut acum să 
devină un fugar. 

Acum nu mai avea curajul să se înapoieze pe coastă, 
nu pentru că i-ar fi fost teamă pentru sine, ci fugise 
pentru a-i scuti pe părinţii lui de alte necazuri, precum şi 
de ruşinea de a le apărea numele într-un proces. lar 
procesul era intentat pentru crimă. 

Dar după ivirea zorilor, starea lui sufletească s-a 


56 


îmbunătăţit simţitor. Cînd soarele s-a ridicat pe cer, o 
nouă speranţă a renăscut în inima sa. 

Sigur că se va întoarce în lumea civilizată, dar pe alt 
drum. Nimeni nu va bănui că există o legătură între 
crima din acel port rătăcit pe coasta de vest a Africii şi 
un băiat nevinovat. 

Ghemuit lîngă marea maimuţă antropoidă, pe 
creanga unui copac secular, bietul băiat a tremurat 
întreaga noapte, fără să închidă un ochi. Pijamaua 
subţire pe care o purta nu l-a apărat de umezeala rece a 
junglei, aşa că doar partea cu care se lipise de maimuţă 
se încălzise puţin. Deci, era extrem de fericit de soarele 
care îşi împrăştia căldura sa binefăcătoare, precum şi de 
lumina puternică a zilei. Binecuvintat fie soarele care 
alină toate suferinţele de pe pămînt! 

L-a scuturat pe Akut de un braţ ca să îl trezească. 

— Hai, îi spuse nerăbdător, îmi este frig şi foame. Să 
mergem la soare să ne căutăm ceva de mîncare. Uite 
acolo! adăugă băiatul, arătînd spre un luminiş, unde nu 
erau decit nişte tufe. Sări din copac cu sprinteneală. Akut 
însă a adulmecat cu atenţie aerul curat al dimineţii. Apoi 
satisfăcut că nu îi pîndeşte nici o primejdie, a coborit pe 
pămînt, lîngă băiat. 

— Numa şi Sabor se ospătează cu cei care coboară 
din copac fără să se uite bine în jur. Cei care mai întîi se 
uită în jur se vor ospăta cu cei neatenţi. 

Aceasta a fost prima lecţie pe care maimuța i-a dat- 
o fiului lui Tarzan privind obiceiurile vieţii din pădurea 
africană. Pe urmă, au plecat unul lîngă celălalt, spre 
poiană, unde băiatul a dorit să se încălzească. 

Maimuta i-a arătat locurile cele mai bune unde să 
sape după viermi şi şoricei, dar băiatului nu i-a prea venit 
să măniînce astfel de lucruri greţoase. Dar a mincat 
cîteva ouă crude, cărora le-a supt conţinutul, apoi nişte 
rădăcini gustoase descoperite de Akut. Dincolo de 


57 


poiană, după ce au trecut peste un mic deal, au dat 
peste apă. Era un lichid cald, care mirosea urit, într-o 
adîncitură de pămînt, ale cărui margini erau călcate de 
nenumăratele animale din pădure. Chiar în momentul în 
care cei doi s-au apropiat de apă, o cireadă de zebre s-a 
îndepărtat de acolo după ce a băut din apa 
binefăcătoare. 

Dar băiatului îi era foarte sete aşa că nu a ţinut cont 
de nimic şi a băut pe săturate. În tot acest timp, Akut era 
cu capul ridicat, pîndind în jur, ca nu cumva să fie luaţi 
prin surprindere de vreun animal de pradă. 

Cînd s-a aplecat să bea şi el, i-a atras atenţia 
băiatului să fie şi el cu ochii în patru, totuşi, şi-a ridicat 
de mai multe ori capul, aruncînd priviri atente spre un 
tufiş mare, care se găsea cam la o sută de metri, de 
partea cealaltă a gropii cu apă. După ce a băut pe 
săturate, s-a ridicat şi îi vorbi băiatului în limba lor 
comună, a marilor antropoizi din Africa. 

— Nu vezi nici o primejdie prin apropiere? a întrebat 
Akut. 

— Nu văd nimic deosebit, răspunse băiatul. Nu s-a 
mişcat nimic în timp ce tu ai băut 

— Trebuie să ştii că ochii nu sînt întotdeauna foarte 
folositori în junglă, spuse maimuta. 

După ce a văzut că băiatul nu a înţeles sensul celor 
spuse de el, a continuat: 

— Aici. Dacă vrei să supravieţuieşti, trebuie să ştii să 
îţi foloseşti urechile, dar mai ales nasul. Gînd am sosit 
aici să bem şi am văzut zebrele fugind de îndată ce ne- 
au simţit, am ştiut că din partea aceasta a apei nu este 
nici o primejdie, altminteri zebrele ar fi fugit înainte de 
sosirea noastră. Totuşi m-am gîndit că s-ar putea ca din 
partea cealaltă să fie un pericol. In direcţia unde bate 
vintul. Nu puteam deci simţi nici un miros din cauză că 
vîntul bătea în acea direcţie, aşa că mi-am ciulit urechile 


58 


şi mi-am încordat văzul, pentru a cerceta partea aceea 
unde mirosul nu mă poate ajuta. 

— Şi nu ai descoperit nimic, nu-i aşa? rise Jack. 

— Dimpotrivă, l-am descoperii pe Numa, leul. Stînd 
la pîndă în acel tufiş, unde creşte iarba aceea înaltă, zise 
Akut arătînd cu mîna. 

— Un leu? exclamă băiatul De unde ştii tu. Cînd eu 
nu văd nimic? 

— Şi totuşi. Numa este acolo, zise marele antropoid. 
Mai întîi l-am auzit căscînd Pentru tine căscatul lui Numa 
nu se deosebeşte de alte zgomote pe care vintul le face 
prin iarbă sau copaci, dar mai tirziu vei învăţa să 
deosebeşti una de alta. Am mai văzut că iarba cea înaltă 
s-a aplecat, cînd vîntul nu bătea deloc. 

Maimuta a continuat după o scurtă pauză 

— Uită-te cu multă atenţie. larba este aplecată în 
dreapta şi stînga leului, iar cînd respiră, firele de iarbă 
din faţă se apleacă. Vezi? Acele mişcări într-o parte şi 
alta nu sînt provocate de nici un vînt. larba din jur nu se 
mişcă la fel. 

Băiatul privea cu încordare în cele din urmă a înţeles 
toate explicaţiile lui Akut şi a scos o exclamaţie de 
surpriză 

— Da, spuse îl văd. Uite acolo, cu capul întors spre 
noi Nu cumva ne pîndeşte? 

— Desigur că ne pîndeşte, mai spuse Akut. Dar 
acum nu este nici o primejdie. Nu trebuie să ne apropiem 
însă prea mult. Pentru că îşi păzeşte prada. Acum are 
stomacul plin. Căci am auzi cum îi trosnesc oasele pe 
care le mestecă printre dinţii săi puternici. 

Akut a continuat liniştit: 

— Acum se uită la noi din curiozitate. În curînd se va 
scula, ca să vină să bea apă. Nu îi este frică de noi, dar 
nici nu doreşte să ne atace. Nici nu ne va băga în seamă 

Antropoidul şi-a continuat lecţia: 


59 


— Acum ai un prilej foarte bun să îl cunoşti pe 
Numa. Cu cît ştii mai multe despre locuitorii junglei, cu 
atit trăieşti mai mult. Pe noi, maimuţele mari, cînd 
sîntem multe în grup, Numa ne lasă în pace, pentru că şi 
noi avem colţi lungi şi puternici. Singur însă nu m-aş 
măsura cu el 

Terminîndu-şi pledoaria, marele antropoid s-a întors 
spre Jack. 

— Să mergem să dăm o raită în jurul lui, dar trebuie 
să fii totuşi atent, că acest animal face întotdeauna ceva 
la care te aştepţi cel mai puţin. Deci, atenţie cu urechile, 
ochii şi nasul. Ţine minte, că în fiecare tufiş se poate 
ascunde un duşman. Ferindu-te de Numa, poţi cădea în 
ghearele soţiei lui, Sabor, leoaica fioroasă. Acum vino 
după mine, sfîrşi Akut luînd-o pe ocolite spre locul unde 
se adăpostea leul. 

Jack l-a urmat imediat, avind toate simţurile 
încordate. 

— Asta este viaţa aici în junglă! îşi zise el în sinea 
lui, uitînd de planurile concepute mai devreme, de a 
ajunge pe coastă pe un alt drum şi de acolo să plece cu 
prima ocazie spre Londra. 

Acum se gindea la bucuria sălbatică de a trăi şi de a- 
şi măsura forţele cu puterea şi cruzimea animalelor din 
junglă, care vînau pe lumină sau pe întuneric, în pădurea 
neîmblînzită a Africii. 

Nu îi era frică deloc, pentru că tatăl său nu avea de 
unde să-i transmită acest sentiment, ci doar onoare şi 
conştiinţă, iar aceste sentimente l-au tulburat deseori în 
lupta lor cu dragostea de libertate, care îi stăpînea 
sufletul. 

Akut şi Jack s-au oprit la o mică distanţă de Numa. 
Jack a simţit imediat mirosul neplăcut al animalului şi 
faţa i s-a luminat de un zimbet. 

Ceva îi spunea că acest miros îi este cunoscut şi că 


60 


l-ar fi recunoscut dintre mii de mirosuri, chiar dacă Akut 
nu i-ar fi atras atenţia asupra prezenţei regelui 
animalelor. Era un miros cunoscut, ciudat de cunoscut. 

Acest miros i-a zbirlit părul de pe ceafă, iar instinctiv 
buza de sus i s-a ridicat, scoţindu-i la iveală dinţii, de 
parcă ar fi dorit să miriie ameninţător. A avut senzaţia că 
pielea din jurul urechilor i se întinde, gata să perceapă 
orice mişcare. 

Toate acestea îi dădeau impresia că este pregătit 
pentru o luptă pe viaţă şi pe moarte. 

Prin întreg corpul simţi un fior plăcut, ce nu mai 
simţise niciodată pînă atunci. Imediat a devenit un alt 
om: o creatură sprintenă şi atentă. 

Aceasta a fost schimbarea care s-a produs de îndată 
ce Jack a simţit mirosul leului feroce. 

Pînă atunci nu a văzut nici un leu, pentru că Jane 
Porter a făcut tot ce a putut ca să îl împiedice să 
cunoască animalele junglei. Dar băiatul a văzut 
nenumărate fotografii cu lei şi murea de curiozitate să 
privească cu proprii săi ochi la regele animalelor în came 
şi oase. 

Mergînd după Akut, îşi ţinea capul într-o parte, 
privind cu un ochi înapoi, peste umăr, în speranţa că 
Numa se va ridica de pe vinatul său şi se va arăta. 

Deodată atenţia i-a fost atrasă de cu totul altceva, 
decit leul din în tufiş. Auzi un țipăt de prevenire al lui 
Akut şi îndreptîndu-şi privirea spre cărare, văzu drept în 
faţă ceva care l-au făcut să îi treacă un fior prin şira 
spinării. 

Era o leoaică ascunsă pe jumătate într-un tufiş, o 
creatură frumoasă şi suplă. Ochii ei galbeni-verzui 
priveau drept în ochii băiatului. 

Nici zece paşi nu îi despărţeau, iar la douăzeci de 
paşi era maimuța, care îi dădea diverse sfaturi băiatului. 
In acelaşi timp, adresa insulte animalului, cu intenţia 


61 


vădită de a atrage atenţia animalului spre el. Dindu-i lui 
Jack timp să alerge pînă la un copac unde să se urce şi să 
se pună la adăpost. 

Dar Sabor nu era atentă la antropoid. Se uita ţintă la 
Jack, care se găsea între ea şi soţul ei, crezînd că băiatul 
intenţiona să îl atace pe regele animalelor. 

Leoaicele sînt animale care se enervează repede, iar 
tipetele lui Akut o scoteau din răbdări. Scoase un miriit 
ameninţător şi făcu un pas spre Jack. 

— În copac! strigă Akut din răsputeri. 

Băiatul s-a întors şi a vrut să fugă, dar leoaica a sărit 
să atace. Copacul nu era decit la cîţiva paşi, iar o 
creangă groasă atirna cam la trei metri de pămînt. 

Jack sări spre creangă şi se trase cu repeziciune în 
sus. Una din labele animalului l-au lovit în şold rupîndu-i 
pantalonii de pijama. 

Băiatul, pe jumătate gol acum, era la adăpost, cînd 
animalul a mai sărit o dată după el. Akut, dintr-un alt 
copac din apropiere, striga la leoaică, aruncîndu-i cuvinte 
de ocară, iar Jack, imitîndu-şi profesorul, se căznea şi el 
să supere animalul după cum ştia mai bine. 

Amîndoi s-au convins însă repede că vorbele lor nu 
vor alunga ferocele animal de sub copacii în care s-au 
adăpostit şi s-au gîndit să caute ceva cu care să arunce 
în leoaică. 

Dar nu aveau mai nimic, decit nişte crengi uscate cu 
care aruncau în animalul de sub ei. Aşa cum făcuse şi 
Tarzan cu douăzeci de ani în urmă, cînd dorea să întărite 
şi să supere marile feline din junglă. 

Leoaica însă nu a mai pierdut multă vreme în jurul 
copacului. Dîndu-şi probabil seama, că îi era zadarnică 
furia, sau poate împinsă de foame, s-a îndepărtat 
majestuos, pînă la locul unde era leul cu prada sa. 

Scăpaţi de această primejdie, Akut şi Jack au coborit 
din copac, reluîndu-şi drumul Akut l-a certat pe băiat 


62 


pentru lipsa lui de atenţie. 

— Dacă nu ai fi fost atît de concentrat asupra leului, 
ai fi simţit prezenţa leoaicei mai repede, spuse acesta. 

— Dar şi tu ai trecut pe lîngă ea, fără să o vezi, 
ripostă Jack. 

Akut s-a întristat 

— Uite aşa trăim şi murim noi, cei care trăim în 
pădure Eşti atent o viaţă întreagă şi numai o clipă de 
neatenţie şi... 

Akut scrişni din dinţi de parcă ar fi ros nişte oase cu 
fălcile sale puternice. 

— Să ne fie asta o lecţie, a încheiat antropoidul, dar 
trebuie să ţii minte că nu trebuie ca ochii, nasul şi 
urechile să fie îndreptate toate în aceeaşi direcţie. 

În noaptea următoarea, lui Jack i-a fost şi mai frig, 
aşa cum nu simţise frigul niciodată în viaţa lui. Ce a mai 
rămas din pijama nu prea îl mai încălzea. 

A doua zi a trebuit să stea mai mult ca să se 
încălzească la soarele din poiană. 

Gîndul lui era să meargă spre sud, apoi să o ia din 
nou spre vest, spre coastă, în căutarea unei aşezări 
umane. Nu îi spusese nimic lui Akut despre acest plan, 
pentru că ştia că bătrînul antropoid nu ar fi dorit să se 
despartă de el pentru nimic în lume. 

Au rătăcit prin junglă mai bine de o lună, timp în 
care Jack a învăţat asprele legi ale vieţii în pădurea 
africană iar trupul său a început să se călească pentru 
această viaţă aspră. 

Moştenise de la Tarzan statura şi musculatura 
puternică, deci nu avea nevoie decit de adaptarea la 
condiţiile vieţii în junglă. S-a obişnuit deasemenea să 
escaladeze şi să se deplaseze prin copaci. 

Chiar la înălţimi foarte mari. Nu simţea ameţeală, iar 
curind deprinse  meşteşugul deplasării rapide prin 
balansul crengilor şi aruncarea prin aer. Sărea din 


63 


creangă în creangă cu o agilitatea mai mare decit Akut 

Stînd mult timp la soare, pielea i s-a bronzat şi s-a 
adaptat la schimbările de temperatură. Intr-una din zile, 
şi-a scos cea mai rămas din pijama şi s-a scăldat în rîu 
împreună cu Akut. 

O maimuţă mică i-a furat singurul articol de 
îmbrăcăminte şi fugi cu cîrpa departe în pădure. La 
început, Jack s-a necăjit mult din această cauză, dar şi-a 
dat seama că a fi pe jumătate îmbrăcat este cu mult mai 
incomod decit a fi dezbrăcat complet. 

S-a obişnuit însă foarte repede să umble dezbrăcat 
şi se simţea foarte bine şi liber în toate mişcările sale. De 
multe ori îi venea să zimbească la surprinderea colegilor 
lui, dacă l-ar fi văzut în această postură. 

Desigur că l-ar fi invidiat însă pentru întreaga 
libertate de care beneficia şi gîndindu-se la ei, începea să 
îi pară rău de cei care sînt încorsetaţi în restricţiile lumii 
civilizate. Dar gîndul la colegii săi care trăiau în confortul 
locuinţelor lor din Anglia, îi aducea în faţa ochilor 
imaginea părinţilor săi dragi 

În aceste clipe, îl grăbea pe Akut să meargă mai 
repede acum, pentru că o luaseră deja spre apus. 
Maimuţoiul credea că sînt în căutarea unui trib din specia 
băiatului, iar Jack l-a lăsat să creadă că ar avea dreptate. 

Va avea suficientă vreme să îi explice planul său 
cînd se vor apropia de lumea civilizată 

Într-o zi, pe cînd înaintau prin junglă, au zărit pe 
neaşteptate, un sat de indigeni, unde cîțiva copii se 
jucau lîngă un pîrîu. Inima băiatului tresări de bucurie la 
vederea lor; nu văzuse fiinţă omenească de mai bine de 
o lună. 

Ce diferenţă era între el şi copii aceştia sălbatici în 
pielea goală? Doar culoarea pielii şi atît. Nu erau şi 
aceştia tot fiinţe umane, create după chipul şi 
asemănarea lui Dumnezeu? 


64 


Porni deci spre ei, însă Akut a mormăit ceva, 
apucîndu-l de un braţ, pentru a-l opri. Băiatul s-a 
împotrivit şi pomi în fugă spre copii care se jucau în apă. 

La strigătul lui, toţi copiii care se jucau şi-au ridicat 
capetele. O clipă s-au uitat unul la celălalt, apoi au rupt-o 
la fugă de spaimă, spre sat. 

Cei din sat, au considerat ţipetele copiilor drept 
semnalul apropierii unor animale sălbatice şi drept 
urmare, şi-au făcut apariţia vreo douăzeci de indigeni, 
înarmaţi cu sulițe şi scuturi, gata de luptă. 

Jack s-a oprit cînd a văzut reacţia copiilor, contrară 
intenţiilor sale de prietenie. Zimbetul de pe buzele sale a 
dispărut imediat ce a văzut că războinicii se îndreaptă 
ameninţător spre el. 

Akut i-a strigat să fugă imediat, avertizîndu-l că 
băştinaşii îl vor omori. 

Băiatul a stat un moment nemişcat, uitîndu-se la 
războinicii care se apropiau. Apoi a ridicat o mină, cu 
palma deschisă spre ei, în semn de pace, strigîndu-le că 
el vine ca prieten şi că nu dorea decit să se joace cu copii 
lor. 

Desigur că băştinaşii nu au înţeles cuvintele lui, căci 
răspunsul lor a fost ceea ce era normal ca o fiinţă goală 
să primească după ce s-a năpustit asupra unor copii: o 
ploaie de suliţi, care s-au înfipt în copacii din jurul 
băiatului, din fericire însă băiatul rămînînd teafăr. Atunci, 
Jack a simţit din nou cum i se zbirleşte părul pînă în 
creştetul capului. Pupilele i s-au micşorat, iar ochii îi 
sclipeau de ură, înlocuind expresia de prietenie pe care o 
abordase cu cîteva clipe mai înainte. Scoţind un miriit, la 
fel ca orice alt animal dezamăgit, s-a întors şi a fugit. 
Akut îl aştepta într-un copac şi cum l-a văzut, a coborit şi 
i-a spus să se grăbească. Ştia foarte bine că numai ei doi, 
goi şi neînarmaţi, nu se puteau măsura cu atiţia 
războinici negri, care bineînţeles îi vor căuta şi prin 


65 


junglă, pînă la o oarecare distanţă de satul lor. Dar acum 
fiul lui Tarzan făcea cunoştinţă cu un alt fel de sentiment. 
Venise cu inima deschisă de copil să îşi ofere prietenia 
unor fiinţe ca şi el. În schimb, a fost primit cu duşmănie 
şi a fost atacat. Cei cărora li s-a adresat nici nu l-au 
ascultat. 

Akut insista să se grăbească, dar el dimpotrivă îşi 
încetinea mersul, arzîind de nerăbdare să se bată cu 
băştinaşii. În sufletul lui, ceva îi spunea că ar fi o nebunie 
să se lupte cu atiţia războinici bine înarmaţi, iar el avea 
doar două miini şi dinţii săi puternici, la care se gindea 
cum să îi întrebuinţeze mai bine în luptă. 

Mergînd încet printre copaci, privea foarte des 
înapoi, deşi nu neglija să fie atent la primejdiile care ar fi 
putut să apară din faţă. Nu mai era nevoie ca să repete 
întîimplarea cu leoaica, pentru că lecţia a fost învățată, 
întipărindu-i-se în minte. 

În urma lor se auzea zgomotul făcut de războinicii 
care îi căutau şi se îndemnau prin strigăte de luptă. Jack 
înainta încet, pînă cînd s-a lăsat ajuns de urmăritorii săi. 
Aceştia însă nu l-au observat, pentru că nu le-a trecut 
prin minte să se uite şi pe sus, prin frunzişul des al 
copacilor, loc nu prea obişnuit pentru un om să se 
ascundă. 

Grupul de războinici a mers mai departe în adîncul 
pădurii cam doi kilometri după care au hotărit să se 
întoarcă înapoi în sat. Sosi astfel prilejul pe care îl 
aştepta fiul lui Tarzan. 

În vinele sale curgea acum sîngele răzbunării, încît 
îşi vedea potrivnicii într-o ceaţă roşie. De îndată ce 
războinicii au depăşit locul unde era ascuns, Jack a 
început să îi urmărească. 

Akut nu se vedea nicăieri. Era probabil mai în faţă 
fiind convins că băiatul vine după el. Nu dorea să se 
expună suliţelor ucigătoare ale negrilor. 


66 


Trecînd fără zgomot dintr-un copac în altul, Jack îi 
urmărea pe războinicii care se întorceau acasă. În cele 
din urmă. Unul dintre ei a rămas în spatele celorlalţi. 

Pe faţa băiatului a apărut un zimbet trist. Sări mai 
repede printre crengi, pînă a ajuns deasupra negrului, 
care nu bănuia ce primejdie îl aşteaptă. 

Jack îşi pîndea prada aşa cum Şita, pantera, şi-ar fi 
pîndit bietul animal care urma să îi cadă victimă. Scena 
aceasta, băiatul o văzuse deja de mai multe ori. 

Sări pe neaşteptate, în spatele războinicului, iar 
degetele i s-au înfipt în gitul adversarului. Datorită forţei 
şi greutăţii băiatului, negrul a fost trîntit la pămînt, iar 
genunchiul care îi apăsa pieptul îl împiedica să respire. 

Un rînd de dinţi puternici i s-au înfipt în git, în timp 
ce era sugrumat de zece degete puternice. Războinicul s- 
a zbătut cîteva clipe, zvîrcolindu-se cînd într-o parte, cînd 
în alta, făcînd eforturi disperate pentru a se elibera. 

Toate încercările sale erau însă zadarnice, iar 
strinsoarea nu slăbea. S-a simţit ridicat în aer şi tîrît încet 
într-un tufiş de la marginea drumului. 


67 


CAPITOLUL VII - Dezamăgirea lui 
Jack 


Akut a observat după un timp că băiatul nu îl 
urmează. S-a întors atunci să îl caute. Însă nu a mers 
prea mult, pentru că a trebuit să se oprească în loc, 
speriat de o apariţie stranie care venea spre el dintre 
copaci 

Era Jack, însă echipat de nu îi venea să-şi creadă 
ochilor: într-o mînă avea o suliță lungă, în spate îi atirna 
un scut oval, aşa cum aveau băştinaşii care îi atacaseră, 
iar la glezne purta inele metalice. Peste şold avea o 
bucată mare de piele, iar la curea avea atirnat un cuţit 
mare. 

Imediat cum l-a zărit pe Akut, Jack a început să 
alerge spre el, arătîndu-i trofeele, atrăgîndu-i atenţia 
asupra noilor sale obiecte. Apoi povesti amănuntele 
faptei sale vitejeşti. 

— L-am omorît numai cu dinţii şi cu mîinile goale, 
spunea el. Am vrut să mă împrietenesc cu ei, dar ei au 
preferat să îmi devină duşmani. Acum că sînt înarmat îi 
voi arăta lui Numa ce înseamnă ca cineva să îmi fie 
duşman. Singurii noştri prieteni sînt oamenii albi şi 
maimuţele cele mari. Pe aceştia trebuie să îi găsim, iar 
pe ceilalţi îi ocolim sau îi vom ucide. Vezi, tot am învăţat 
ceva de cînd trăiesc în junglă. 

Au făcut un ocol mare în jurul satului atit de 
neprietenos şi ajungind din nou la rîu şi-au continuat 
drumul spre coastă. 

Băiatul se mîndrea foarte mult cu noile sale arme şi 
ornamente. Exersa aruncarea suliţei ore întregi, iar după 
o vreme a devenit foarte îndemiînatic în mînuirea acestei 


68 


arme. 

În timpul drumului, Akut îl învăţa şi alte lucruri 
folositoare. Acum, băiatul deosebea orice urmă din 
pădure, jungla devenind o carte deschisă pentru ochii lui 
ageri. 

Simţurile sale s-au ascuţit. Distingea zeci de 
mirosuri, iar urechile percepeau toate zgomotele pădurii. 

Putea să deosebească zeci de specii de animale 
numai după miros, putînd să precizeze dacă animalul se 
apropie sau se depărtează. Nici nu mai avea nevoie de 
ochi, pentru a preciza dacă sînt doi sau patru lei, chiar 
dacă animalele erau la o sută de metri sau chiar la un 
kilometru. 

Majoritatea cunoştinţelor folositoare le-a învăţat de 
la Akut, dar şi o mare parte le avea în instinct, un simţ 
deosebit, moştenit de la Tarzan. Începuse să iubească 
viaţa de pădure. 

Continua luptă a inteligenţei şi instinctelor sale cu 
atiţia duşmani de moarte, care pîndeau zi şi noapte, îi 
plăcea la nebunie, fiindcă se născuse cu aceste 
sentimente. 

Dar cu toată dragostea pe care o purta junglei, era 
conştient de răul pe care îl făcuse plecînd de lîngă 
părinţii săi. Dragostea pentru ei era foarte puternică în 
sufletul lui ca să îi permită o fericire deplină, deseori fiind 
foarte trist din acest motiv. 

Hotărirea sa de a găsi un port pe coasta de vesta 
Africii de unde să intre în legătură cu părinţii săi pentru a 
primi bani de drum spre casă. A rămas neschimbată. Era 
sigur că ajuns acasă, îi va putea convinge pe părinţi să îi 
permită să petreacă măcar citeva zile în întinsa junglă 
africană, atit de dragă şi tatălui său. Aflase de aceste 
ţinuturi de la tatăl lui, iar acum le-a cunoscut personal. 
Va dori să revină pe aceste meleaguri, pentru a mai 
scăpa de restricţiile vieţii din lumea civilizată. Altfel era 


69 


foarte satisfăcut, deoarece, înaintînd spre coastă, avea 
parte de libertatea şi plăcerile oferite de pădurea 
sălbatică, fiind şi cu conştiinţa împăcată că se îndreaptă 
spre un port mai mare, unde se va îmbarca pentru a se 
reîntoarce la părinţii lui. Se gindea şi la bucuria de a 
vedea din nou oameni albi, fiinţe din rasa lui, pentru că îi 
era dor de oameni, tovărăşia lui Akut fiind destul de 
plicticoasă. 

Altercaţia cu băştinaşii îl mai supăra din cînd în cînd, 
cînd se gindea cu cîtă prietenie s-a îndreptat el spre ei şi 
cu cîtă duşmănie a fost întîmpinat Faţă de nevinovăția cu 
care a căutat el prietenia acelor oameni şi de siguranţa 
cu care s-a apropiat de ei fiind sigur că vor fi ospitalieri, 
primirea neomenească de care a avut parte a fosto 
puternică lovitură dată idealurilor sale de copil 

Nu îi mai considera pe băştinaşii negri ca fraţi, ci 
mai curînd ca nişte duşmani din junglă, ca fiare de pradă, 
chiar dacă umblau în două picioare şi nu în patru. 

Zilele treceau una după alta. După atitea săptămîni 
de exerciţii în aer liber, muşchii băiatului s-au dezvoltat, 
iar el a devenit atît de sprinten încît şi flegmaticul Akut 
se minuna de calităţile lui. 

Jack îşi dădea seama de calităţile lui fizice şi 
încurajat de aprecierile antropoidului, a devenit cam 
nepăsător la nenumăratele primejdii din pădure. Mergea 
prin junglă cu capul sus, mîndru, sfidînd primejdiile. 

Cînd Akut se suia iute într-un copac, de îndată ce 
simţea mirosul de leu. Jack ridea. Trecînd nepăsător prin 
faţa regelui animalelor. Multă vreme norocul l-a favorizat 
în aceste primejdioase jocuri. 

Leii pe care îi întîlneau, probabil că erau sătui, sau 
poate chiar curajul acestei creaturi ciudate, care venise 
de curînd în ţinutul lor, îi surprindea atit de mult, încît 
rămîneau locului, neştiind ce să creadă sau ce să facă. 
Indiferent de cauză, băiatul a trecut de cîteva ori pe sub 


70 


nasul unui leu enorm, fără să stirnească altceva decit un 
miîrîit de prevenire. 

Este însă greu să găseşti două animale sălbatice cu 
acelaşi temperament. Şi ele se deosebesc la fel de mult 
ca şi fiinţele omeneşti. lar dacă zece lei au stat 
nepăsători faţă de creatura obraznică ce a trecut pe 
lîngă ei, puţin probabil ca al unsprezecelea să 
reacționeze la fel. 

Regele animalelor are o fire extrem de nervoasă. 

Acest animal gîndeşte şi judecă situaţia în care se 
găseşte. Avînd un creier dezvoltat şi un sistem nervos pe 
măsură, este supus temperamentului propriu care se 
modifică datorită unor cauze externe. 

A sosit ziua cînd băiatul s-a întîlnit cu acest al 
unsprezecelea leu. Jack străbătea o poiană largă, 
presărată cu tufişuri mari şi dese. 

Akut se găsea la cîţiva metri mai în stînga lui, cînd 
băiatul a simţit miros de leu. 

— Fugi Akut! strigă băiatul rizînd. Numa este ascuns 
în tufişul din dreapta mea. Urcă-te repede în copac, Akut! 
Te voi apăra eu, fiul lui Tarzan, mai adăugă Jack, rizînd şi 
continuîndu-şi drumul drept înainte, ajungînd în dreptul 
tufişului unde era Numa ascuns. 

Maimuţoiul i-a strigat să se ferească. Drept răspuns, 
băiatul şi-a rotit sulița deasupra capului, executînd cîțiva 
paşi dintr-un dans imaginar de război, arătîndu-şi 
disprețul şi nepăsarea. 

S-a apropiat foarte mult de fiorosul animal, pînă 
cînd, cu un mirîit puternic, leul s-a ridicat din culcuş, la 
zece paşi de Jack. Era o fiară enormă, cu o coamă 
stufoasă, un adevărat exemplar de rege al junglei, 
supărat că cineva i-a tulburat liniştea. 

Arunca priviri furioase cu ochii săi galbeni verzui. 
Jack, înarmat doar cu sulița sa nepotrivită unei lupte cu 
un asemenea animal, a înţeles imediat că acest leu era 


71 


diferit de ceilalţi pe care îi întilnise, dar a mers prea 
departe să mai poată da înapoi 

Cel mai apropiat copac era la mai mulţi metri spre 
stînga, dar leul l-ar fi ajuns din urmă, înainte de a ajunge 
la jumătatea drumului, mai ales că acum leul era pregătit 
să atace. 

Un alt copac era în spatele leului, un salcîm cu ţepi, 
dar şi acest adăpost era inaccesibil băiatului. 

Suliţa lungă din mînă şi copacul din spatele leului i- 
au sugerat o idee, absurdă în felul ei, dar era o speranţă 
de scăpare. Reuşita era singura scăpare din această 
situaţie primejdioasă. 

Dacă leul apuca să îl atace, ar fi fost prea tirziu 
pentru a-şi realiza planul, deci trebuia să atace el mai 
întîi. Şi atunci, spre mare uimire a lui Akut, dar şi a leului, 
Jack sări să îl atace pe fiorosul animal. 

Surprins, leul a rămas nemişcat o clipă, suficient 
timp ca Jack să încerce un exerciţiu sportiv pe care îl 
exersase pe cînd umbla la şcoală. A alergat deci spre 
fiară, ţinîndu-şi sulița îndreptată spre leu. 

Akut scoase un țipăt de groază şi de mirare. Leul, cu 
ochii holbaţi, aştepta atacul, gata să se ridice în picioare 
pe labele din spate, dorind să îl întîimpine pe acest 
imprudent cu o lovitură puternică de labă, care ar fi 
sfărimat şi ţeasta unui bivol. 

Ajuns în faţa leului la doi paşi, băiatul a proptit sulița 
de pămînt şi mai înainte ca fiara să-i fi ghicit intenţiile, a 
executat un salt ca la un concurs de sărituri cu prăjina, 
zburîind deasupra animalului, drept în copacul plin de 
tepi, unde era în siguranţă, suferind doar nişte înţepături 
datorită ţepilor numeroşi ai salcîmului. 

Akut, care nu a mai văzut o săritură cu prăjina în 
viaţa lui, sărea şi el de bucurie în sus şi în jos, în copacul 
său, aruncîndu-i leului vorbe de ocară. În acest timp, Jack 
căuta un loc mai comod în salcimul plini de ţepi lungi, 


72 


încercînd să îşi facă acest adăpost cît mai primitor. 

Scăpase cu viaţă din această încercare, dar durerile 
provocate de ţepi copacului erau neplăcute. Mai ales că 
Numa nu avea de gînd să plece de sub el. 

Abia după o oră s-a hotărît leul să plece, străbătînd 
poiana şi dispărînd în junglă. Jack a coborit din copacul 
neospitalier, fiind acum atent să nu îşi mai provoace şi 
alte răni pe lingă înţepăturile pe care le căpătase în 
saltul deasupra regelui animalelor. 

Au trecut mai multe zile, pînă cînd rănile i s-au 
închis. Dar aceasta a fost o lecţie folositoare, Jack 
hotărînd să nu mai înfrunte primejdii fără rost. 

De acum încolo îşi va asuma riscurile unei aventuri, 
numai dacă nu sînt alte alternative de scăpare mai bune 
şi mai sigure. 

Akut lingea rănile băiatului, aplicînd cel mai bun 
tratament la îndemiînă în junglă. Rănile lui Jack s-au 
închis repede, datorită rezistenţei organismului său tînăr. 

Cînd băiatul s-a însănătoşit, au pornit-o din nou la 
drum spre coasta de vest a Africii, fiind cuprinşi de 
bucuria apariţiei unor noi locuri, cu noi fiinţe de înfruntat. 

În cele din urmă a sosit şi momentul pe care Jack îl 
aşteptase atit de mult: întîlnirea cu semenii săi. Trecînd 
prin jungla deasă, băiatul, care cerceta toate urmele 
întîlnite, a descoperit o urmă veche, dar vizibilă clar pe 
pămîntul umed: urma evidentă a unui alb, încălţat cu 
ghete europene. 

Cărarea, pe care se putea observa că trecuse un 
număr mare de oameni, ducea spre nord, fiind 
perpendiculară pe direcţia de deplasare a celor doi. Însă, 
fără îndoială că cei care se duceau în acea direcţie ştiau 
unde se află cel mai apropiat oraş civilizat. 

Jack s-a hotărit să îi ajungă din urmă, măcar pentru 
plăcerea de a discuta cu fiinţe de neamul lui. Era peste 
măsură de nerăbdător să pornească după acea ceată 


73 


care trecuse pe acolo. 

Akut însă stătea la îndoială, nedorind să întilnească 
alţi oameni, indiferent de culoarea pielii. Pe Jack nu îl 
considera om, ci mai degrabă făcînd parte din neamul 
lui, fiind fiul lui Tarzan, regele maimutelor. 

Akut nu s-a lăsat înduplecat şi a încercat să îl 
convingă că vor da şi peste un trib de neamul lui, peste 
care va domni, aşa cum făcuse şi tatăl său. Jack însă 
dorea neapărat să întilnească oameni albi, vrind să 
trimită veşti despre el părinţilor săi. 

Abia atunci Akut a ghicit adevărul călătoriilor prin 
junglă: faptul că Jack doreşte să se înapoieze la părinţii 
săi. La acest gînd, bătrînul maimuţoi s-a întristat peste 
măsură, îl iubea pe Jack aşa cum îl iubise pe Tarzan, cu 
devotamentul unui cîine credincios. În inima lui, nutrise 
speranţa că el şi băiatul nu se vor despărţi niciodată. 

Şi iată că aceste vise atît de scumpe lui vor dispare. 
Hotărise să rămînă credincios băiatului, atita vreme cît 
vor fi împreună. 

A acceptat hotărîrea lui Jack de a pomi pe urma 
cetei oamenilor albi, ştiind că această călătorie va fi 
ultima pe care o vor face împreună. 

Urma nu era mai veche de două sau trei zile, aşa că 
luînd în considerare viteza redusă de deplasare a 
caravanei, îi vor putea ajunge în cîteva ore de mers 
rapid. Mai ales că cei doi nu aveau de cărat greutăţi şi se 
deplasau şi pe sus, pe crengile copacilor, cînd vegetaţia 
de pe sol le împiedica mersul. 

Jack deja pornise înainte pe urmele cetei şi a fost 
primul care după citeva ore de mers a observat 
ariergarda micii armate, pe care dorea să o ajungă cit 
mai repede. 

Erau vreo douăzeci de băştinaşi, care transportau 
greutăţi mari în spate şi au rămas mai la urmă, fie 
datorită oboselii, fie datorită slăbiciunii. Cîţiva soldaţi le 


74 


dădeau mereu ordine să se deplaseze mai repede. 

Cînd ordinele nu erau destul de bine înţelese, 
soldaţii îi loveau pe băştinaşi cu brutalitate, pentru că 
primeau ordine de la doi albi cu bărbi mari. Blonde, care 
le acopereau faţa în întregime. 

Băiatul era cît pe aici să strige spre ei, formule 
politicoase de salut, însă vorbele i-au îngheţat pe buze la 
vederea unei scene, care i-a transformat bucuria într-o 
furie fără margini. 

Cei doi albi mînuiau fiecare cite un bici, cu care îi 
loveau pe bieţii negri, peste spatele lor gol, care abia se 
mai puteau mişca sub enormele lor poveri, pe care. Nu 
le-ar fi putut duce nici oameni voinici şi odihniţi. 

Din cînd în cînd, soldaţii arabi şi cei doi albi, aruncau 
priviri speriate în spate, de parcă ar fi aşteptat, în orice 
moment, să fie atacați din acea direcţie. 

Jack a încetinit ritmul marşului său forţat şi mergea 
în urma cetei privind dezgustat la chinurile la care erau 
supuşi bieţii cărăuşi. 

Akut l-a ajuns din urmă şi mergea lîngă stăpiînul lui, 
însă nu era foarte şocat de cele ce se întîmplau în faţa 
lor, mîrîind doar cînd cîte un biet negru era bătut fără 
milă, fără să fi avut vreo vină. 

După o vreme s-a uitat întrebător la băiat. Acum că 
i-a ajuns din urmă pe cei de acelaşi neam cu el, de ce nu 
aleargă să le vorbească? l-a pus multe întrebări pe 
această temă. 

— Aceştia sînt canibali, spuse băiatul în cele din 
urmă. Nu vreau să merg alături de ei, pentru că nu aş 
suporta multă vreme felul lor inuman de a se purta. Le- 
aş sări în git şi i-aş ucide, la prima ocazie cînd ar mai 
ridica biciul asupra unui om. 

După o clipă de gîndire a spus: 

— Oricum, nu ar strica dacă m-aş duce să îi întreb în 
ce direcţie este cel mai apropiat port. Pe urmă m-aş duce 


75 


în treaba mea. 

Akut nu i-a răspuns, iar băiatul a coborit din copac, 
îndreptîndu-se spre mica armată. Cînd a ajuns cam la o 
sută de metri de ei, unul dintre cei doi albi s-a întors şi l- 
a zărit. 

Imediat a dat alarma, ridicînd arma trăgind un foc 
spre Jack. Glonţul a trecut pe lîngă ţintă, lovind frunzele 
unui copac din apropiere. 

După citeva clipe, atît albul celălalt, cît şi soldaţii din 
ariergarda, au început să tragă salvă după salvă, de 
parcă ar fi avut de a face cu o armată foarte puternică. 

Jack a sărit şi s-a adăpostit după un copac gros. 

Atitea zile de marş, într-o teroare fără margini, i-a 
făcut pe cei din ceată extrem de nervoşi şi orice zgomot 
al pădurii îi făcea să creadă că vor fi atacați. Aşa se 
explică, de ce toţi trăgeau la nimereală, mai mult de 
frică, crezind că sînt atacați de şeic şi neamul lui 
sîngeros. 

Apariţia neaşteptată a unui războinic alb şi gol a fost 
un motiv suficient să declanşeze această descărcare de 
nervi şi praf de puşcă. Strigătul lui Malbin a fost suficient 
ca toţi ceilalţi să creadă că sînt atacați şi că trebuie să se 
apere. In cele din urmă împuşcăturile au încetat şi toţi au 
vrut să vadă asupra cui s-au atras atitea sute de gloanţe 
Din discuţiile care au urmat, a reieşit faptul că numai 
Malbin văzuse acea fiinţă. 

Dar şi nişte băştinaşi au spus că au văzut o fiinţă 
albă dar descrierile difereau de la un negru la celălalt. 

Jensen nu mai ştia ce să creadă pentru că unul 
declarase că inamicul era înalt de patru metri şi avea 
corp de om şi coadă de elefant. 

Altul a spus că a văzut trei arabi de o statură uriaşă 
cu bărbi lungi şi negre. Au hotărit să cerceteze şi nu au 
găsit nici urmă de inamici, pentru că Akut şi Jack s-au 
ascuns cînd au văzut că sînt din nou întîmpinaţi cu 


76 


ostilitate. 

jack era deprimat şi trist. Nu i-a trecut încă 
supărarea provocată de incidentul cu copiii din satul cu 
băştinaşi de pe malul rîului. Că iată din nou a întîlnit 
aceeaşi atitudine, dar de la nişte oameni, printre care se 
găseau şi albi, fiinţe din rasa lui. 

— Animalele mici ale junglei fug de mine îngrozite, 
murmură el. Animalele mari sînt gata să mă rupă în 
bucăţi cînd mă văd. Oamenii, dacă sînt negri mă atacă 
cu suliţele. Uite acum şi oamenii din aceeaşi rasă cu 
mine au tras asupra mea şi m-au gonit. Oare întreaga 
lume trebuie să fie împotriva mea? Fiul lui Tarzan nu îl 
are ca prieten decît pe Akut? 

Bătrînul antropoid s-a apropiat de Jack. Fiul lui 
Tarzan. 

— Maimuţele din neamul meu îţi vor fi singurii tai 
prieteni, pentru că singurul prieten al lui Jack este Akut. 
Ai văzut că cei din neamul tău nu te doresc. Să mergem 
să căutăm maimuțe, cei care sînt din neamul meu şi al 
tău. 

Limba marilor maimuțe antropoide este o 
combinaţie de sunete guturale monosilabice, însoţită de 
gesturi semnificative. Traducerea exactă deci nu este 
posibilă, la fel cum am traduce dintr-o limbă în alta, 
dintre cele vorbite de oameni. 

Insă acestea erau cele ce dorise Akut să spună, iar 
Jack a înţeles foarte bine sensul lor. Au plecat amindoi, 
tăcuţi, fiecare cu gîndurile sale. 

Akut se bucura că băiatul a rămas cu el, dar Jack era 
supărat şi dornic de răzbunare. In cele din urmă a hotărît 
să dea un răspuns celor spuse de Akut. 

— Foarte bine, Akut. Să mergem acolo unde zici tu. 
Să găsim maimuţele cele mari. Poate singurii noştri 
prieteni pe lumea aceasta. 


77 


CAPITOLUL VIII - O nouă decepţie 


A trecut un an de cînd cei doi suedezi au fost goniţi 
din ţinuturile sălbatice unde era aşezarea şeicului. Mica 
Meriem tot se mai juca cu păpuşa Geeka, revărsîndu-şi 
întreaga dragoste asupra acelui obiect, care nici cu un an 
în urmă nu era frumos, dar care devenise acum o mică 
ruină. 

Pentru Meriem însă, nu era nimic mai frumos şi mai 
scump decit această păpuşă urită. Toate speranţele, 
necazurile şi ambițiile le destăinuia urechilor surde ale 
capului de fildeş, atît de diform. Oricite necazuri ar fi 
avut, fetiţa tot mai avea speranţe şi ambiţii de viitor. 

Este drept că aceste ambiţii erau mai degrabă de 
domeniul fantasticului, al unei vieţi de poveşti, dar firul 
principal era scăparea din ghearele şeicului, sau ale 
negresei Mabunu şi plecarea undeva, spre necunoscut, 
unde nici El Adrea să nu pătrundă. Acolo s-ar fi jucat 
toată ziua, înconjurată de flori, de păsări şi de micile 
maimuțe care se zbenguiau prin viîrfurile copacilor. 

Meriem şedea turceşte la rădăcina unui copac mare, 
care crescuse la marginea satului, chiar lîngă zidul de 
apărare. Era ocupată cu ridicarea unui cort de frunze 
pentru Geeka. 

În faţa cortului erau bucățele de lemn, frunze mici şi 
uscate şi cîteva pietre, care reprezentau pentru ea, 
vesela şi tacîmurile unei cine imaginare. În tot timpul 
micului ceremonial, fetiţa vorbea cu păpuşa, pe care o 
aşezase pe pămînt, proptind-o cu nişte crenguţe, de 
parcă ar fi stat la masă. Era atit de concentrată în jocul 
ei, încît nu a observat o uşoară mişcare a ramurilor de 
deasupra ei, care se îndoiau sub greutatea unei fiinţe 
care a pătruns dinspre junglă pînă acolo. Ea se juca mai 
departe, fericită, fără să îi pese de nimic, în timp ce doi 
ochi o priveau fără să clipească. 

78 


În acea parte a satului nu era nimeni numai Meriem, 
pentru că satul era aproape depopulat de cînd şeicul a 
plecat într-o expediţie de cîteva luni spre nord. 

Şeicul se întorcea spre casă în aceste momente şi 
distanţa dintre sat şi caravana lui era de numai o oră de 
mers prin junglă. 

Un an a trecut de cînd oamenii albi au tras asupra 
băiatului lui Tarzan, alungindu-l din acele locuri, pentru a 
porni în căutarea singurelor fiinţe, care după părerea lui 
Akut l-ar fi primit ca prieteni. Jack şi Akut au mers luni 
întregi spre răsărit, afundîndu-se în jungla deasă. Acest 
an a fost foarte important pentru Jack, atit pentru 
dezvoltarea sa fizică, cît şi pentru a se deprinde în 
totalitate cu viaţa din pădurea africană. Mugşchii i s-au 
oţelit, devenind un băiat puternic, capabil de deplasări 
lungi şi de lupte cu fiarele din junglă. 

Nimic nu îi mai era necunoscut în pădurea deasă şi 
primejdioasă, devenind un bun cunoscător al obiceiurilor 
tuturor animalelor, care trăiesc printre acele locuri 
sălbatice. Devenise deci o fiinţă cu calităţi fizice 
extraordinare, dotat şi cu o inteligenţă sclipitoare care îl 
ajuta în tot ce făcea pentru a supravieţui în acele condiţii 
grele. Deşi era încă foarte tînăr, devenise atit de 
puternic, încît nici chiar Akut nu se mai putea măsura cu 
el, cînd se luau la trîntă. Akut l-a învăţat să se bată, aşa 
cum fac maimuţele. 

Akut s-a dovedit a fi un pedagog excelent, dar şi 
Jack era un elev foarte dotat care ştia să profite din plin 
de calităţile sale fizice şi intelectuale. 

Erau în căutarea unei cete de maimuțe mari, 
antropoide, din neamul lui Akut. Pe drum, se hrăneau cu 
tot ce le oferea jungla. Vinau zebre şi antilope pentru 
came. Viînatul cădea sub lovitura dibace de suliță a lui 
Jack, sau era prinsă de forţele unite ale celor doi vînători, 
care dintr-o săritură din copac, prindeau animalul care 


79 


mergea să bea apă. Jack era acum acoperit cu o piele de 
leopard, dar această ţinută nu i-a fost impusă de nimeni. 
După întîlnirea nereuşită cu albii s-a retras în mijlocul 
junglei şi trăia după instinctul moştenit de la Tarzan. 

Purta această piele de leopard, ca un trofeu. Ucisese 
un asemenea fioros animal de pradă doar cu cuțitul, într- 
o luptă corp la corp. 

Văzuse blana frumoasă a acestui animal şi a pus-o la 
uscare, dar pielea animalului s-a transformat într-un cuib 
de viermi urit mirositori şi a fost obligat să o arunce. Mai 
tîrziu, din întîmplare, a întîlnit un războinic negru, care 
rămăsese în urma cetei sale. 

Negrul purta o piele la fel ca şi a lui, dar era moale şi 
frumoasă, pentru că fusese conservată bine. A sărit din 
copac asupra războinicului înfigindu-i în piept cuțitul său 
lung. Luîndu-i frumosul trofeu. 

Conştiinţa lui nu l-a mustrat pentru că a ucis pentru 
a-i lua băştinaşului blana pe care o purta acum. In junglă, 
dreptul asupra celorlalţi era dat de putere şi această 
filosofie a existenţei dure nu a avut nevoie să-i fie 
predată de nici un profesor, învăţind din comportamentul 
celorlalte vieţuitoare ale pădurii. 

Jack ştia că negrul l-ar fi ucis, dacă ar fi avut ocazia. 
Nici el, nici negrul, nu trebuiau să facă parte dintr-o altă 
categorie de vieţuitoare ale pădurii, ci făceau parte dintr- 
o lume cu legile ei impuse de supravieţuire. 

Fiecare dintre locuitorii junglei nu are decit o singură 
viaţă, dar care este căutată de ceilalţi pentru a i-o lua. 
Cu cît este mai mare numărul duşmanilor ucişi, cu atit 
este mai mare şansa de supravieţuire. 

Deci, băiatul s-a îmbrăcat în frumoasa blană a 
războinicului ucis, satisfăcut de ceea ce făcuse. A pornit 
apoi după Akut, în căutarea acelor triburi de maimuțe 
care i-ar fi acceptat cu braţele deschise. 

In cele din urmă, căutarea lor a fost încununată de 


80 


succes. Adinc în inima junglei, departe de prezenţa 
omului, au dat peste o mică arenă naturală, ca şi aceea, 
unde Tarzan luase parte la ceremonialul tobelor bătute 
ritmic de maimuțe. Mai întîi au auzit, de la o distanţă 
foarte mare, bătăi ritmice de tobe. Mai dormeau încă şi 
au fost treziţi de sunete ciudate care ajungeau pînă la ei, 
de la o depărtare foarte mare. 

S-au trezit imediat şi Akut a înţeles semnalul tobelor. 

— Maimuţele cele mari! Exclamă el. Este dansul 
tobelor. Să mergem Korak, fiul lui Tarzan, la ai noştri! 

Akut îi găsise băiatului acest nume, cu citeva luni în 
urmă, neputind pronunţa Jack. Korak ar fi transcrierea 
aproximativă a sunetelor emise de Akut, iar în limba 
antropoizilor înseamnă „Omoritorul”. 

Băiatul s-a sculat pe de creanga care i-a servit ca şi 
pat şi a stat un moment rezemat de copac. Apoi, la 
lumina lumi, a încercat să pătrundă cu privirea sa ageră, 
întunericul junglei. 

Şi Akut s-a ridicat, scoţind o serie de miriituri surde, 
care dovedeau satisfacția că în sfîrşit a întîlnit pe cineva 
din neamul lui. Alături de el, aceleaşi sunete erau scoase 
şi de fiul lui Tarzan. 

După cîteva minute, s-au hotărît să înainteze spre 
acel loc. Tobele se auzeau dintr-un luminiş inundat de 
lumina argintie a lumi. 

Akut se deplasa majestuos în lumina lumi, iar lîngă 
el, cu mult mai elegant şi cu mai multă prestanţă păşea 
băiatul alb, cu pielea fină, în comparaţie cu blana 
stufoasă şi neagră a însoţitorului său. Jack intona o 
melodie populară din cele pe care le învățase la şcoală, 
la Londra. Era fericit şi nerăbdător. 

Sosise momentul mult aşteptat. Revenea, în sfîrșit la 
cei care erau de neamul lui, care trebuiau să îl accepte. 
In acest din urmă an, în lungul drum spre interiorul 
continentului, noţiunea de casă şi civilizaţie au pălit, 


81 


avînd în faţă doar tribul de maimute care l-ar fi primit, nu 
aşa cum s-a întîmplat cu ultimele sale încercări de a se 
apropia de oameni. 

Viaţa de la Londra era acum mai mult un vis, iar 
întoarcerea la părinţii lui a amînat-o pentru un viitor 
îndepărtat. Acest fapt i se părea acum un vis plăcut, dar 
irealizabil în viitorul apropiat. Toate ideile lui despre 
civilizaţie erau ascunse în ungherele cele mai ascunse 
ale creierului său, de parcă nu ar fi existat niciodată acea 
pane a vieţii sale cînd a trăit printre oameni albi şi în 
lumea lor plină de lucruri frumoase şi utile. 

Făcînd abstracţie de înfăţişarea lui umană şi de 
intelectul său foarte dezvoltat, era tot o maimuţă ca şi 
animalul de lîngă el, antropoidul Akut. 

Într-un moment de bucurie, îi trase maimuţoiului o 
palmă zdravănă peste spate. Acesta prefăcîndu-se 
supărat, s-a repezit asupra lui Jack, cu colții pregătiţi de 
atac, încercînd să îl prindă cu labele sale păroase. 

S-au încăierat, ca şi altădată, tăvălindu-se în iarbă, 
prefăcîndu-se că se muşcă unul pe celălalt. Se hirjoneau 
pînă oboseau. 

În aceste jocuri ale lor, Jack l-a învăţat pe Akut mai 
multe tehnici de luptă modernă pe care le învățase el la 
şcoală, la orele de arte marţiale. Akut l-a învăţat pe Jack 
cum să lupte ca şi strămoşii lui, care au supravieţuit 
vitregiilor existenţei lor, datorită modului acesta de a 
ataca sau de a se apăra, încă de pe vremea cînd 
pămîntul era acoperit de ferigi, iar crocodilii aveau aripi. 

Dar mai era o artă pe care Jack o cunoştea foarte 
bine, datorită numeroaselor antrenamente de la pension, 
pe care Akut cu greu a învăţat-o. Este vorba de box. 

Akut era surprins că orice atac împotriva băiatului 
era neutralizat de un pumn puternic primit în bot sau în 
stomac. De multe ori, a reacţionat de parcă ar fi atacat 
cu adevărat, pentru că în fond, nu era decit un animal 


82 


sălbatic al junglei. 

Greutatea cea mare în încăierările lor era să îl prindă 
pe băiat, pentru că după ce se năpustea asupra lui, se 
trezea bătînd aerul cu labele, în timp ce pumnii puternici 
ai lui Jack curgeau ca ploaia, făcîndu-l să urle de durere. 
Akut se dădea întotdeauna învins şi se retrăgea miriind 
furios şi timp de o oră sau mai mult era extrem de 
supărat; supărarea însă îi trecea repede. 

De data aceasta însă nu au boxat. S-au trîntit unul 
pe celălalt la pămînt, luptîndu-se cîteva minute. 

Un miros de animal de pradă le-a întrerupt însă 
joaca. Şita, pantera, trecea prin apropiere, iar cei doi s- 
au oprit şi au miriit în semn de recunoaştere a prezenţei 
duşmanului. 

Pantera a trecut mai departe, fără să bage în seamă 
prezenţa celor doi. La fel, Akut şi Jack au pornit spre 
partea pădurii dinspre care se auzeau limpede acele 
sunete de tobă. 

Au ajuns destul de aproape acum, pentru că auzeau 
şi miîrîiturile maimutelor care dansau, simţindu-le distinct 
şi mirosul. Băiatul tremura de emoție, iar blana de pe 
spinarea lui Akut s-a zbirlit, semn că era fericit. 

S-au strecurat în tăcere prin junglă pînă au ajuns la 
locul de întîlnire al maimutelor. Cu cît se apropiau, cu atit 
erau mai atenţi pentru a nu fi observați de santinelele 
maimuţelor. 

In cele din urmă, au putut să vadă clar întreaga 
scenă din amfiteatrul natural. Pentru Akut această scenă 
era cunoscută, dar lui Jack totul i s-a părut straniu şi 
sălbatic. 

Maimuţele dansau la lumina lunii, sărind în cercuri 
neregulate în jurul tobei de pe pămînt, unde şedeau trei 
femele bătrine, care loveau instrumentul, fără încetare, 
cu un băț lung. 

Cunoscînd firea sălbatică a semenilor săi, Akut 


83 


şedea cuminte pînă va trece nebunia dansului. Avea pe 
urmă destulă vreme să intre în vorbă cu ei, după ce 
dansul se va termina şi se vor sătura cu toţi din mîncarea 
care era alături. Se gindea să le vorbească despre el şi 
Korak, pentru a fi primiţi în mijlocul comunităţii. Probabil 
că vor fi unii care vor avea cîte ceva de obiectat, dar vor 
fi înfrînţi de puterea lui şi a băiatului. 

Bineînţeles, prezenţa lor va fi privită cu bănuială mai 
multe zile, sau chiar luni, pînă se vor integra în totalitate 
în trib şi vor fi consideraţi ca fraţi născuţi în acelaşi trib. 
Akut spera că a găsit acelaşi trib peste care domnise 
Tarzan, căci ei ar fi recunoscut imediat superioritatea 
omului şi l-ar fi ales pe Korak rege al lor, ceea ce era o 
dorinţă ascunsă a lui Akut. 

Cu multă greutate a reuşit să îl convingă pe băiat să 
nu alerge în mijlocul dansatorilor. Acest act nesăbuit ar fi 
însemnat moartea lor, pentru că maimuţele în acele 
momente sînt ca într-o transă şi devin extrem de feroce, 
fapt pentru care nici cele mai puternice animale ale 
junglei nu îndrăznesc să le tulbure ritualul. 

Luna a început să coboare spre orizontul înalt şi 
înfrunzit ai amfiteatrului. 

Ritmul tobelor s-a rărit, iar dansatorii şi-au încetinit 
mişcările, pînă cînd a răsunat şi cea din urmă bătaie de 
tobe. Maimuţele enorme s-au repezit spre locul unde îşi 
depozitaseră mîncarea şi au început să se ospăteze. 

Din cîte a înţeles Akut, ceremonia a avut loc în 
vederea alegerii regelui lor. | l-a arătat lui Korak pe 
masculul enorm care preluase domnia, care desigur că 
dobiîndise această poziție socială  omorîndu-şi toți 
adversarii, sau cel puţin pe predecesorul său. 

După ce maimuţele s-au săturat şi o parte din ele s- 
au întins ca să doarmă la rădăcina unor copaci de la 
marginea luminişului, Akut l-a apucat de braţ pe Korak şi 
l-a tras spre el. 


84 


— Vino acum! zise el încet. Urmează-mă fără 
zgomot. Fă exact ce fac şi cu! 

S-au urcat pe o creangă groasă, care atîrna 
deasupra amfiteatrului şi au înaintat pînă la capătul ei. 
Akut a scos un mîrîit uşor de avertisment. 

Imediat vreo douăzeci de maimuțe au sărit în 
picioare şi s-au uitat în toate părţile pentru a vedea cine 
a produs acel sunet Regele i-a văzut primul şi a scos un 
răget înfiorător făcînd cîţiva paşi în direcţia lor. Tot părul 
de pe corp î se zbirlise, iar întreg corpul i-a înţepenit fiind 
gata de a ataca aceşti intruși. 

In spatele regelui lor, s-au îngrămădit celelalte 
maimuțe. Au mers pînă sub creanga unde erau cei doi şi 
s-au oprit la o distanţă suficientă ca să nu fie atacați prin 
surprindere. Prudent rege! 

Acolo, a început să se legene, de pe un picior pe 
celălalt, rînjind şi mîriind din ce în ce mai tare. Akut ştia 
că în acest mod, animalul se enerva pe sine, pînă va 
ajunge suficient de furios pentru a-i ataca pe intruși. 

Insă Akut nu dorea să se bată, pentru că venise cu 
intenţii paşnice spre cei din acest trib. Începu să 
vorbească: 

— Eu sînt Akut, iar acesta este Korak. Korak este fiul 
lui Tarzan, care a fost rege al maimuţelor din junglă. ŞI 
eu, la rîndul meu, am fost rege al maimuţelor care 
trăiesc pe pămîntul din mijlocul apei mari de la apus. Am 
venit să trăim cu voi şi nu dorim să ne luptăm cu nici 
unul dintre voi. Sîntem însă foarte puternici şi vînători 
iscusiţi! Dorim să ne împrietenim cu voi! 

Regele maimuţelor a încetat să se mai legene. Îi 
privea acum pe cei doi, cu o atenţie deosebită. Ochii lui 
şireţi nu prevesteau nimic bun 

Era proaspăt în rolul de rege şi avea sentimentul că 
îşi va pierde această poziţie socială. Prietenul 
maimuţoiului avea pielea fină şi fără păr şi semăna mai 


85 


mult cu un om. lar de om îi era frică, ba chiar îl ura. 

— Vreau să plecaţi de aici! zise el mîrîind. Dacă nu 
plecaţi vă voi omori! 

Băiatul lui Tarzan stătea nerăbdător în spatele lui 
Akut cu inima bătindu-i de fericire. Dorea să sară în 
mijlocul acestor animale păroase şi să spună că le este 
prieten şi că este unul de-al lor. 

Se aşteptase să fie primit cu braţele deschise, dar 
aceste cuvinte ale regelui îi umpleau sufletul de tristeţe 
şi de indignare. Băştinaşii au sărit asupra lui şi l-au gonit, 
iar albii au tras cu arme asupra lui. 

Aceasta era ultima lui speranţă de a fi primit într-o 
societate, unde să i se arate aceeaşi prietenie şi 
dragoste pe care dorea el să le ofere. Şi iată că este din 
nou întîmpinat cu ostilitate, fapt care îl înfuria foarte 
mult. 

Regele maimutelor era chiar sub el acum. Celelalte 
maimuțe erau într-un semicerc, la cîţiva paşi în spatele 
conducătorului lor, privind cu interes întreaga scenă 
neobişnuită. Mai înainte ca Akut să îl împiedice sau să îi 
ghicească intenţia, băiatul a sărit pe pămînt, chiar în faţa 
regelui, care era acum furios, aproape de paroxism. 

— Eu sînt Korak! a strigat băiatul. Korak, cel care 
doreşte să trăiască aici, cu voi ca prieten. Dar văd că ţii 
vrei să mă goneşti. Foarte bine, voi pleca, dar înainte îţi 
voi arăta că fiul lui Tarzan îţi este stăpîn aşa cum a fost şi 
tatăl meu. Nu îmi este frică nici de tine şi nici de întreg 
tribul tău. 

În primul moment, regele maimuţelor a rămas 
încremenit de surprindere. Nu se aşteptase la o tactică 
atit de directă a adversarilor. 

La rîndul lui, Akut era la fel de surprins de ceea ce 
vedea şi îi striga supărat lui Korak să se întoarcă la el. 
Ştiind că arena era sacră şi că ceilalţi maimuţoi ar sări în 
ajutorul regelui lor. Insă şi regele era un exemplar 


86 


extrem de puternic şi nu ar fi fost necesară intervenţia 
nimănui. 

Colţii puternici ai acestor animale mari ar fi fost de- 
ajuns să se înfigă o singură dată în carnea moale a lui 
Korak şi totul era pierdut. Şi pentru Akut ar fi însemnat 
sfîrşitul, dar bătrinul maimuţoi nu a mai stat pe gînduri 
nici un moment. 

Sări de pe creangă în ajutorul băiatului, tocmai cînd 
regele maimutelor pomi la atac. Miinile lungi ale 
conducătorului tribului s-au întins să îl prindă pe băiat, 
iar fălcile îi erau pregătite pentru a-i apuca beregata. 

Korak a sărit şi el înainte, dar s-a aplecat şi a evitat 
braţele atacatorului. În momentul în care erau foarte 
aproape, i-a tras animalului un pumn zdravăn în stomac, 
cu întreaga sa forţă. 

Maimuţoiul enorm a gemut de durere şi a căzut pe 
spate, agitindu-şi labele păroase, neputind să mai 
respire. Urlete de dezamăgire şi de furie au izbucnit din 
piepturile celorlalte maimuțe, cînd şi-au văzut regele 
doborit. Puşi pe fapte mari, au sărit asupra celor doi 
necunoscuţi. 

Dar Akut era destul de înţelept ca să nu vadă 
încurcătura în care au intrat şi că lupta devine inegală. Ar 
fi fost însă zadarnic să îi strige lui Korak să se retragă, 
pentru că fiecare secundă pierdută ar fi însemnat o 
condamnare a lor la moarte. Nu avea decit o singură 
alternativă. L-a înhăţat pe băiat de mijloc şi a alergat în 
cea mai mare viteză spre un copac înalt, unde s-a urcat, 
punîndu-se la adăpost. 

Mulțimea hidoasă de animale furioase s-a luat după 
ei, dar Akut în ciuda vîrstei sale înaintate şi chiar încărcat 
de greutatea pe care o purta, a fost mai iute decit 
urmăritorii lor. 

Dintr-o săritură a apucat o creangă mai groasă şi cu 
o mare îndeminare a sărit şi s-a adăpostit. Dar nu a 


87 


rămas în acel loc. 

A alergat înspre mijlocul pădurii, unde în întunericul 
de nepătruns s-a oprit şi l-a aşezat pe băiat pe frunzele 
moi. 

Maimuţele i-au urmărit un timp, dar cum au început 
să se disperseze, cei iuți de cei puternici, s-au întors în 
amfiteatrul lor, cu urlete de dezamăgire şi furie. 


88 


CAPITOLUL IX - Un nou tovarăş 


Korak a rămas foarte trist după primirea 
duşmănoasă pe care i-au făcut-o maimuţele antropoide. 
A doua zi a rătăcit prin junglă, fără nici o ţintă, stăpiînit 
de o mare decepţie. Inima îi clocotea de răzbunarea pe 
care nu şi-a satisfăcut-o. Se uita cu ură la toate 
vieţuitoarele din pădure, arătîndu-le colţi şi mormăind 
fioros de îndată ce simţea prezenţa cuiva. Deprinderile 
tatălui său din copilărie îi apăreau acum în întregul său 
comportament, după atitea luni de trai în comun cu 
animalele. 

Înaintau în direcţia vîntului, dar cu multă prudenţă 
pentru că puteau să cadă victime unor fiare care ar fi 
stat la pîndă. Deodată amindoi s-au oprit, încordîndu-şi 
simţurile. 

Stăteau nemişcaţi, de parcă erau sculptați în stîncă 
şi ascultau. Nu le tremura nici un muşchi. 

Au rămas în această poziţie de aşteptare citeva 
secunde, după care Korak a înaintat cîţiva paşi, cu multă 
băgare de seamă. Akut l-a urmat imediat. Nici unul dintre 
ei nu a făcut nici un zgomot în timp ce se mişcau. Se 
furişau acum prin copaci, dar se opreau foarte des să 
asculte zgomotele pădurii. Nu era clar ce primejdie era în 
faţa lor, dar erau siguri că era ceva. In cele din urmă au 
zărit un gard înalt de lemn, iar dincolo de această 
întăritură virful cîtorva corturi din piele de capră şi 
acoperişul de stuf al unor colibe. 

Buzele băiatului au schiţat un zîmbet trist. Băştinaşi! 
Cum îi mai ura! l-a făcut un semn discret maimuţei să 
rămînă locului, în timp ce el s-a dus în recunoaştere. 

Vai de nenorocitul de negru care i-ar fi ieşit în calea 
„Omoritorului”! Sărind sprinten printre crengile de jos ale 


89 


copacilor s-a apropiat de gardul înalt 

Auzea o voce de dincolo de gard, chiar lîngă 
întăritură. S-a hotărît să meargă în direcţia aceea. 

Un copac mare avea crengile sale dincolo de gard, 
chiar în locul unde Korak a auzit vocea. Urechile îi 
spuneau că este o fiinţă omenească şi nu peste mult 
timp vocea aceea va amuţi pentru totdeauna. 

înainta încet, printre crengile copacului gros 
deasupra gardului, privind în jos pentru a distinge cui îi 
aparţinea acea voce misterioasă. In cele din urmă văzu 
spatele persoanei care vorbea. 

Mîna cu sulița sa lungă se pregătea să azvirle 
ucigaşa armă chiar în spatele victimei de jos. Se opri o 
clipă pentru a lua o poziţie mai convenabilă pentru 
aruncare. 

Dar ce rost avea să ucidă acea fiinţă, care de fapt 
era numai un copil? Impulsul lui de a ucide a fost oprit, 
iar sulița a coborit în aceeaşi poziţie în care s-a găsit 
înainte ca băiatul să-şi fi luat avînt. 

S-a aşezat în tăcere, într-o poziţie comodă, privind la 
mica fetiţă bronzată care se juca sub el. A încetat să 
miîrîie şi să-şi arate colții. 

Deodată figura i s-a luminat de un zîmbet pentru că 
fetiţa s-a întors, iar Korak o văzu pe Geeka, păpuşa cea 
urîtă, cu capul de fildeş şi cu corpul din piele de şobolan. 
Jucăria era foarte caraghioasă. 

Luînd păpuşa în mînă, fetiţa şi-a apropiat obrazul de 
capul de fildeş al păpuşii, legănind-o spre dreapta şi spre 
stînga, cîntîndu-i un cîntec de leagăn arab. Privirile 
băiatului 

S-au îmblinzit. Petrecînd o oră întreagă admirînd 
jocul nevinovat al fetei din sat. 

La început nu a văzut decit un păr negru şi ondulat 
şi un mic umăr bronzat, acolo unde hăinuţele ei aveau o 
bretea. Apoi îi văzu genunchiul rotund care îi ieşea de 


90 


sub fustă, aşa cum şedea cu picioarele încrucişate. 
Uneori, la cîte o mişcare a capului, îi putea observa 
obrazul. 

Băiatul privea cum fetiţa îi făcea semne păpuşii, cu 
degetul, de parcă ar fi dojenit-o pentru comportarea ei 
de copil rău. Apoi strîngea păpuşa la piept în semn de o 
mare dragoste. 

Korak, uitînd pentru cîteva clipe de misiunea 
singeroasă pe care dorise să o îndeplinească, slăbi 
strinsoare miinii care ţinea sulița, arma alunecîndu-i din 
mînă. Această mişcare l-a trezit din visul său. 

Îşi aminti de intenţia sa criminală de a ucide 
posesorul acelei voci de după gard. Privi la sulița sa 
ascuţită şi apoi la fetiţa nevinovată de sub el în 
imaginaţia sa văzu sulița grea zburînd în jos. Străpungiînd 
corpul firav al acelei fiinţe. Văzu şi păpuşa cum îi cade 
din mînă şi se rostogoleşte în nisip. Korak s-a cutremurai 
uitîndu-se furios la sulița lui, de parcă această armă ar fi 
avut acele ginduri ucigaşe cu puţin timp în urmă. Se 
întreba ce ar fi făcut fetiţa dacă el ar fi sărit jos lîngă ea. 

Desigur că ar fi fugit speriată şi ar fi ţipat. Atunci din 
nou s-ar fi strîns băştinaşii, înarmaţi cu puşti sau suliţi şi 
ar fi năvălit asupra lui, gonindu-l sau chiar omorîndu-l. 

Băiatului i s-a pus un nod în git. Dorea să fie 
împreună cu semenii lui, deşi nu îşi dădea seama de 
dimensiunea acestui sentiment. Ar fi dorit să coboare 
lîngă fetiţă şi să îi vorbească, deşi ştia că ar fi fost greu 
să se înţeleagă, pentru că nu pricepea nimic din ce îi 
spunea ea păpuşii. Ar fi putut să se înţeleagă prin semne, 
ceea ce ar fi fost cu mult mai mult decit nimic. 

În afară de asta, ar fi dorit să îi vadă întreaga faţă. 
Din puţinul cît văzuse, şi-a dat seama că fata este 
frumoasă, dar ea îl atrăgea mai mult prin firea ei 
drăgăstoasă pe care o observase din grija faţă de acea 
păpuşă urită. 


91 


Îşi făcu în cele din urmă un plan. Îi va atrage atenţia 
apoi va încerca să o liniştească zimbind şi făcîndu-i 
semne care să dovedească intenţiile sale prieteneşti. Se 
va strecura pe o creangă, ceva mai departe, spre gardul 
înalt al satului, unde fata se va simţi în siguranţă faţă de 
străinul de dincolo. 

Nu a apucat să îşi continue planul, căci întreaga sa 
atenţie i-a fost atrasă de un zgomot mare care venea din 
partea opusă a aşezării. Dîndu-se puţin mai la o parte, a 
putut vedea pînă la capătul străzii principale către care 
alergau o mulţime de bărbaţi, dar şi femei şi copii. 

Porţile s-au deschis şi o caravană numeroasă a intrat 
în sat. Erau o mulţime de negri, dar printre ei se găseau 
şi arabi. 

Deasemenea, Korak a văzut multe animale de 
povară, cămile şi măgari, care purtau greutăţi enorme. 
Oamenii băteau crunt animalele care nu dădeau nici un 
semn de împotrivire. Mai departe a văzut o mulţime de. 
Alte animale: cai, capre şi oi. 

În fruntea tuturor călărea un bătrîn înalt, cu o privire 
cruntă, care nici măcar nu se uita la cei care îl salutau 
sau care de frică, se dădeau la o parte din drumul lui 
Bătrîinul a mers drept spre un cort din piele de capră, 
care se afla chiar în mijlocul aşezării. S-a adresat unei 
bătrine negrese, căreia îi punea diverse întrebări. Apoi a 
arătat spre locul unde se juca fetiţa, chiar sub copacul 
unde era ascuns Korak. 

— Desigur, că este tatăl ei, gîndi băiatul. A fost dus 
undeva departe şi bineînţeles că primul lui gînd era să îşi 
vadă fetiţa. Ce bucurie pe amindoi! Ea va alerga să se 
arunce în braţele lui, să o strîngă la piept şi să o sărute! 

Un oftat prelung îi ieşi din pieptul lui de copil, 
amintindu-şi fără să vrea, de părinţii lui, care erau 
departe la Londra. 

S-a întors la postul lui, în copacul mai înalt, care era 


92 


chiar deasupra fetei. Dacă lui nu îi era dat să fie 
dezmierdat, 

Măcar să se bucure de fericirea altora. 

Se gîndea să intre în vorbă cu bătrînul şi să îi ceară 
voie să vină în sat ca prieten, să o viziteze pe fată. In 
orice caz, merita să încerce, cel puţin. Va aştepta pînă 
bătrînul va termina cu îmbrăţişările, iar apoi se va arăta, 
făcînd semne de pace şi prietenie. 

Arabul păşea încet spre fetiţă. Va ajunge peste 
cîteva clipe la ea şi cel mult se va bucura ea! Ochii lui 
Korak scînteiau de bucurie, numai la gîndul scenei care 
va urma. 

Bătrînul s-a oprit în spatele fetiţei, dar fata sa era tot 
încruntată. Copila nu l-a observat, pentru că vorbea cu 
păpuşa ei. 

Bătrînul a tuşit pentru a-i atrage ei atenţia asupra 
prezenţei sale. Fata a tresărit uitindu-se peste umăr. 

În sfîrşit, Korak i-a văzut întreaga faţă. Era foarte 
drăguță, cu obraji dulci şi nevinovaţi. Avea ochi mari şi 
negri. 

S-a uitat să îi citească fericirea în ochi, la vederea 
tatălui ei, dar în loc de expresia la care s-ar fi aşteptat să 
o vadă, întreaga faţă a fetei dovedea o spaimă 
îngrozitoare. Un zîmbet crud şi întunecat se ivi pe buzele 
subţiri ale arabului. 

Copila a încercat să se retragă, dar pînă să facă doi 
paşi, bătrînul o lovi brutal cu piciorul, trîntind-o pe iarbă. 
Apoi se aplecă pentru a o prinde de păr şi să o bată. 

Dar deasupra lor pîndea o fiară, care cu cîteva clipe 
mai înainte fusese un băiat cuminte. Această fiară rînji 
ameninţător şi se pregăti să atace. 

Şeicul tocmai s-a aplecat pentru a prinde fata, cînd 
Korak a sărit lîngă el. Deşi ţinea sulița în mîna stingă, a 
uitat complet de această armă. Încleştindu-şi pumnul 
puternic îl lovi năprasnic pe bătrîn drept peste gură. 


93 


Acesta nu a schiţat nici un gest, făcînd doar un pas în 
spate, mai mult de mirarea provocată de această 
apariţie neaşteptată. 

Sîngele a început să îi curgă şuvoi din gură, dar de 
ridicat nu s-a mai ridicat. Leşinase din cauza forţei 
loviturii primite. 

Korak s-a întors spre fată, care s-a sculat în picioare 
şi privea la şeicul întins în balta de sînge. 

Cu un gest răzbunător, Korak îşi trecu braţul peste 
umărul fetei, aşteptind ca arabul să îşi revină în simţiri. 
După o foarte scurtă pauză fata vorbi: 

— Mă va omori, spuse ea în arabă. 

Korak nu a înţeles cuvintele ei şi a dat din cap. Apoi 
a vorbit în engleză şi în limba maimutelor, dar nici fata 
nu l-a înţeles. Ea s-a aplecat spre cuţit, arătînd spre armă 
apoi spre ea, de parcă cineva ar fi vrut să-i înfigă arma în 
piept, drept în inimă. 

Korak a înţeles din aceste semne că bătrînul cînd se 
va trezi din leşin o va omori. Fata se întoarse spre el, 
tremurînd de frică. 

De Korak însă nu îi era frică. Nu avea nici un motiv, 
pentru că o scăpase de bătaia şeicului. Pentru prima 
oară în viaţa ei, cineva îi lua apărarea. 

S-a uitat la faţa băiatului. Văzu o figură arsă de 
soare ca şi faţa ei. Îi admiră pielea de leopard şi văzu că 
îi stă bine îmbrăcat cu aceste haine sălbatice. 

Brăţările de la miini şi picioare i-au stîrnit invidia. De 
mult şi-ar fi dorit să aibă şi ca asemenea podoabe, însă 
şeicul nu i-a permis să se îmbrace frumos niciodată deşi 
ştia ea că are o rochiţă frumoasă de bumbac. 

Sărmana fată nu ştia ce înseamnă să fii bine 
îmbrăcat, curat şi frumos! 

Korak s-a uitat şi el la fată. Dispreţuise fetele de cînd 
se ştia. La şcoală băieţii care se împrieteneau cu fete, 
erau consideraţi nişte oameni slabi şi laşi 


94 


Se întreba însă acum ce era de tăcut. Putea să o 
lase pe sărmana fiinţă să fie bătută sau chiar omorită de 
moşneagul ăsta brutal? 

Nu, desigur că nu! Dar pe de altă parte, ce putea el 
face cu această fiinţă neajutorată în pădure. Se gindea 
că fata se sperie şi de umbra ei şi cum va putea să stea 
noaptea, în întunericul junglei, cînd ies la vinătoare 
fiarele cele mai mari. 

A rămas citeva clipe pe ginduri, timp în care fetiţa se 
întreba la rîndul ei, la ce se gîndeşte acest băiat. Şi ea 
medita la viitor. 

Îi era frică să rămînă acolo şi să sufere răzbunarea 
şeicului. Nu avea pe nimeni care să o apere, decit pe 
acest străin, pe jumătate gol, care căzuse atit de 
miraculos din cer şi a scăpat-o de cruntele lovituri ale 
arabului. 

Nu cumva noul ei prieten o va părăsi acum? Se uită 
la faţa lui gînditoare şi s-a apropiat mai mult de el, 
punîndu-şi mîna ei firavă pe braţul lui puternic. 

Această atingere uşoară l-a trezit pe băiat la 
realitate. 

S-a uitat la ea şi a cuprins-o cu mîinile de umeri, 
văzînd că îi apar două lacrimi sub gene. 

— Hai cu mine! O chemă el. Vino cu mine în junglă, 
unde este mai bine decit să trăieşti cu aceşti oameni. Vei 
trăi în pădure, unde Korak şi Akut te vor apăra. 

Fata nu a înţeles cuvintele băiatului, dar braţul care 
o trăgea, mai departe de şeic, a făcut-o să înţeleagă 
intenţia băiatului. Îl prinse pe Korak de mijloc şi o porniră 
spre gard. 

Au ajuns sub copacul unde Korak se adăpostise. 
Băiatul a prins-o în braţe şi cu multă îndemînare a sărit 
pe crengile groase ale copacului. 

Fata se ţinea cu o mină de gitul lui, iar cu cealaltă 
stringea păpuşa. După o scurtă plimbare l-au întîlnit pe 


95 


Akut. 

La vederea acestei dihănii, fata s-a speriat şi s-a 
apropiat mai mult de Korak, arătînd spre Akut. 
Maimuţoiul, crezînd că băiatul se întoarce cu un 
prizonier, mirii spre ea. 

Reacţia lui Akut ar fi fost aceeaşi dacă vedea un 
negru bătrin, sau o fetiţă gingaşă. Aceste fiinţe trebuiau 
ucise apoi miîncate. Mirîi spre ei, însă spre surprinderea 
sa, Korak a mirii şi el. 

— Aşa deci, gîndi maimuţoiul, Korak şi-a adus o 
nevastă! 

Cunoscînd legile unui trib de maimuțe, l-a lăsat pe 
tînăr în pace, concentrindu-şi atenţia asupra unei omizi 
mari şi păroase, care părea să fie o îmbucătură gustoasă. 
După ce a mincat-o, s-a uitat cu coada ochiului la cei doi. 
Korak aşezase fata pe o creangă groasă, de care ea se 
ţinea cu disperare să nu cadă. 

— Ea va rămîne cu noi, îi zise Korak lui Akut. Să nu îi 
faci nici un rău. Pentru că noi doi o vom apăra de 
celelalte animale. 

Akut a dat din umeri cu indiferenţă. Nu prea avea 
chef să aibă grijă de puii de om. Vedea după cum se 
comporta fata şi după privirile ei speriate, că nu prea 
este bună la ceva folositor. 

Potrivit legilor nescrise din junglă, incapabilii trebuie 
exterminați Dar pentru că fiul lui Tarzan şi-a dorit 
această femelă să fie cu ei. El o va tolera. 

Bineînţeles că el, Akut, nu o plăcea. Pielea ei era 
prea fină şi fără păr. Era ca un şarpe. 

Faţa ei era comună, nu te atrăgea deloc. Nici măcar 
nu semăna cu femela pe care el o observase în noaptea 
trecută în amfiteatru şi care lui i-a plăcut. 

Aceea era o femelă pe cinste! Avea o gură mare, 
nişte colţi lungi şi puternici, dar mai ales un păr des şi 
întins pe întreg obrazul! 


96 


Akut a oftat adînc. 

Apoi s-a sculat în picioare şi s-a plimbat spre stînga 
şi spre dreapta fetei, ca să poată şi ea admira frumoasa 
lui blană şi ţinuta sa graţioasă. Dar sărmana Meriem s-a 
strîns mai aproape de pieptul lui Korak, dorind, undeva în 
ungherele sufletului ei, să fie din nou în satul ei, cu şeicul 
cel rău, unde primejdiile erau de origine omenească, 
adică cel puţin cunoscute ei. 

Maimuţoiul acesta urit o speria. Era atit de mare şi 
atit de feroce! 

Vedea în fiecare mişcare a lui o ameninţare. De 
unde să ştie săraca fată, că animalul se plimbă în acest 
fel, doar pentru a-i stîrni admiraţia. 

Şi apoi nu avea de unde să ştie ce stă la baza 
prieteniei dintre această fiară enormă şi urită şi băiatul 
acesta frumos şi bun, care o scăpase de bătaia şeicului. 

A petrecut prima seară şi noapte în junglă, într-o 
continuă spaimă. Korak şi Akut au plecat după hrană, 
după ce au ascuns-o între crengile unui copac stufos. 

S-au postat să pindească un cerb, care se apropia 
de ei cu multă prudenţă. Groaza fetei a ajuns la culme 
cînd a văzut cum băiatul şi fiara sar, în acelaşi timp, 
asupra prăzii şi cum fata frumoasă a salvatorului ei se 
strimbă şi pe gură îi ies miriituri animalice, iar dinţii săi 
albi se înfig în carnea moale a animalului. 

Korak s-a întors spre ea, plin de sînge pe faţă şi 
miîini, aducîndu-i o bucată de came crudă, încă fierbinte. 
Fata s-a ferit, iar Korak a fost tulburat de refuzul ei. 

După citeva clipe însă, băiatul a dispărut în pădure 
ca să îi aducă un braţ de fructe, iar fata şi-a schimbat din 
nou părerea despre el. 

De data aceasta nu l-a refuzat, ci i-a mulţumit 
pentru darul lui cu un zîmbet, care, fără ca ea să îşi dea 
seama, a fost cea mai prețioasă răsplată pentru cineva 
care nu a văzut nici o manifestare de simpatie în ultimele 


97 


luni. 

Dormitul a reprezentat o problemă spinoasă, pentru 
că fata nu îşi putea ţine echilibrul în copac, în timp ce 
dormea, iar pe pămînt exista întotdeauna riscul unui atac 
prin surprindere al unei fiare de pradă. Singura soluţie 
era să o ţină în braţe, ceea ce au şi făcut, aşezindu-l pe 
Akut lîngă el şi punînd fata întinsă peste ei doi, găsind 
astfel şi un mod plăcut pentru ea de a se încălzi. 

Sărmana fată nu a putut adormi decit tîrziu după 
miezul nopţii, dar în cele din urmă oboseala a învins-o şi 
adormi într-un somn adînc, care a durat pînă s-a luminat 
bine de ziuă. 

Cînd a deschis ochii, soarele era de multă vreme pe 
cer. La început nu a ştiut unde se află, pentru că a 
alunecat cu capul de pe umărul lui Korak, iar acum 
privirile îi cădeau direct pe spatele păros al 
antropoidului. 

La vederea maimuţoiului s-a ferit involuntar, dar 
cînd s-a întors a văzut privirile calde ale tinărului care o 
admira. Văzînd acest zîmbet frumos şi sincer, frica i-a 
dispărut şi se lipi de băiat mai strîns. 

Korak îi vorbi în limba maimutelor, dar ea a clătinat 
din cap şi i-a răspuns în arabă, care pentru băiat era la 
fel de neînțeles cum era limba maimutelor pentru fată. 

Akut s-a sculat şi el şi se uita la cei doi. El înţelegea 
ce spunea Korak, dar fata nu scotea decit nişte sunete de 
neînțeles şi total ridicole. 

Maimuţoiul se mira ce l-a putut atrage pe Korak la 
această fiinţă şi ă început să o privească mai atent. După 
cîteva clipe, s-a sculat şi s-a scărpinat nedumerit în 
ceafa. 

Această mişcare bruscă a antropoidului a făcut-o pe 
fată să tresară, pentru că a uitat de celălalt tovarăş al 
lor. Se feri din calea lui, iar animalului i-a făcut plăcere că 
inspiră groază, pentru că la urma urmei tot o fiară a 


98 


junglei era şi Akut. 

S-a aplecat asupra ei şi a întins o labă ca să o 
mîngiie încet. Ea s-a retras de frică, spre marea 
satisfacţie a  antropoidului, care sorbea cu plăcere 
întreaga scenă a cărui actor principal era el. 

Nu a văzut însă privirea rece a lui Korak şi nici cum i 
s-a scurtat gitul, prin ridicarea umerilor, într-o atitudine 
caracteristică omului de a se pregăti de atac. 

De îndată ce degetele maimuţei au atins braţul fetei, 
Korak s-a ridicat în picioare, scoţind un  miriit 
ameninţător. Un braţ puternic cu un pumn bine strîns 
zbură pe sub nasul fetei, lovindu-l feroce pe bietul Akut 
chiar în bot. 

Lovitura puternică a băiatului l-a făcut pe antropoid 
să scoată un urlet puternic şi pierzindu-şi echilibrul, a 
căzut din copacul unde s-a culcat. Korak a rămas sus pe 
creangă, furios, dar un zgomot suspect i-a atras imediat 
atenţia. 

Fata s-a uitat şi ea în jos, dar nu a văzut decit 
maimuța supărată care s-a ridicat pe labele din spate. 
Dar în acelaşi moment, ca o săgeată pornită dintr-un arc 
puternic, un animal cu blana galbenă cu pete negre, sări 
spre spinarea lui Akut. 

Era Şita, leopardul. 


CAPITOLUL X - Răpirea fetei 


La vederea leopardului care îl atacase pe Akut, 
Meriem scoase o exclamaţie de groază şi surpriză. Nu 
atit de durere pentru că antropoidul putea să îşi piardă 
viaţa, cît pentru ceea ce se pregătea Korak să facă. 

Băiatul, de îndată ce a observat puternicul carnivor, 
şi-a tras cuțitul din teacă şi cu o săritură îndrăzneață, a 


99 


căzut pe spatele felinei, exact în momentul cînd ghearele 
ascuţite se pregăteau să îl sfişie pe Akut. 

Săritura leopardului a fost oprită la jumătatea 
drumului dintre locul de unde şi-a luat avînt şi locul unde 
căzuse bietul maimuţoi. Ghearele felinei au lovit aerul, 
chiar la un deget de spatele antropoidului. 

Cu un mirîit teribil, se rostogoli pe spate, încercînd 
să îşi înlăture duşmanul care îi sărise în spinare şi care o 
prinsese de git cu dinţii, iar cu braţul drept, în care avea 
un cuţit, o lovea puternic în coaste. Akut speriat de 
zgomotul care s-a auzit deodată în spatele lui, a sărit 
instinctiv în primul copac, apoi sări lîngă fată. cu o 
agilitate care dovedea că nu a îmbătrinit deloc. 

Dar cînd a privit în jos şi a văzut ce se întîmplă, a 
coborit cu aceeaşi viteză cu care s-a urcat. Altercaţia 
dintre ei a fost imediat uitată şi a sărit în ajutorul 
prietenului său, periclitîindu-şi viaţa, aşa cum Korak îi 
salvase viaţa, sărind în spatele enormei feline. 

Şi iată că Şita se trezi în situaţia de a fi nevoită să se 
lupte cu doi inamici puternici, care o răneau teribil. 
Urlînd şi mîriind, cei trei combatanți s-au rostogolit pe 
iarbă. Într-o încleştare furioasă, pe viaţă şi pe moarte. 

De sus, Meriem, strîngînd-o cu putere pe Geeka, 
privea cumplitul spectacol de sub copacul unde toţi trei 
s-au adăpostit pentru a dormi. 

În cele din urmă, cuțitul ascuţit al lui Korak hotărî 
finalul luptei, fiara  cutremurîndu-se cumplit, apoi 
rămînînd nemişcată. Tînărul vlăstar de rasă umană îl 
privi pe Akut în ochi, peste cadavrul leopardului. 

După citeva clipe, mişcîndu-şi capul în direcţia 
copacului în care şedea Meriem, zise: 

— Să o laşi în pace, de acum încolo! Este a mea! 

Akut mormăi ceva, dădu din umeri şi s-a uitat la 
animalul învins. Puse un picior pe corpul animalului ucis 
şi scoase din pieptul său puternic un urlet înfiorător, care 


100 


a speriat-o de moarte pe Meriem. 

Era strigătul maimuţoiului victorios, care şi-a ucis 
duşmanul în luptă. 

Korak l-a privit în tăcere, apoi sări în copac lîngă 
fată. Akut a venit şi el imediat lingîndu-şi rănile, după 
care a sărit pe pămînt mergind să aducă ceva de 
mîncare. 

Această viaţă ciudată a celor trei fiinţe, a urmat 
cîteva luni, fără nici un eveniment deosebit. Mai bine ar 
trebui să spunem, fără nimic deosebit pentru Akut sau 
Korak, pentru că fetei i s-a părut că duce o viaţă de 
coşmar, pînă s-a deprins cu viaţa dură din junglă. 

Încetul cu încetul, a învăţat felul de viaţă al celor 
doi, învăţind şi limbajul lor de comunicare. Foarte repede 
s-a deprins însă cu vînătoarea, ajungînd să fie de foarte 
mare folos celor doi. Relaţiile cu Akut erau paşnice, dar 
totuşi se evitau reciproc. 

Korak era foarte atent cu ea şi chiar dacă îşi dădea 
seama că le-a îngreunat viaţa foarte mult, era bun şi 
afectuos. 

Văzînd că fata suferă de frig şi de umezeală, mai 
ales în timpul nopţii, Korak i-a construit un mic adăpost, 
în vîrful unui copac gros. Mica Meriem putea să doarmă 
acum la căldură şi în mai mare siguranţă, dar cei doi 
dormeau întotdeauna pe aproape, pentru a fi acolo în 
cazul unui atac din partea unor animale de pradă. 

Adăpostul era destul de sus ca să împiedice atacul 
panterelor, dar mai era Histah, şarpele, care ar fi băgat 
groaza în sufletul fetei. Dar mai erau şi micii cimpanzei, 
care locuiau în preajmă, care deşi nu atacau fiinţe atit de 
mari, mîriiau şi se prefăceau că se pregătesc de atac, 
cînd unul dintre cei trei vecini se apropia prea mult de 
aşezarea lor. 

După ce şi-au construit acest adăpost, aria lor de 
vînătoare s-a mai restriîns. Nu se îndepărtau prea mult, 


101 


pentru că doreau să doarmă întotdeauna în acelaşi loc. 

Aveau apă din belşug, pentru că în apropiere curgea 
un rîu limpede, plin de peşti. Vînatul era din belşug, iar 
fructe erau de tot felul. 

Existenţa lor s-a transformat într-o simplă rutină: 
căutarea hranei şi somnul cu burţile pline. Nu se gîndeau 
la ce se va întîmplă a doua zi. 

Jack se mai ducea în satul negrilor de unde aducea 
cîte o suliță nouă. Întotdeauna le juca cîte o festă de îi 
băga în sperieţi. 

Băiatul nu se mai gîndea deloc la trecutul său sau la 
cei care îl aşteptau fără să ştie nimic de existenţa lui. 
Viaţa pe care o dusese era doar o imagine în ceaţă şi nici 
nu credea că a trăit-o vreodată, totul fiind doar rodul 
unei imaginaţii sau al unui vis. 

Renunţase la orice gind de înapoiere în lumea 
civilizată, mai ales că după atitea decepţii suferite în 
încercările de a se împrieteni cu cineva, se afundase în 
inima continentului, pierzîndu-se din calea tuturor căilor 
de acces ale oamenilor. 

De cînd a adus-o pe Meriem, găsise pe cineva de la 
care a obţinut ceea ce dorise: prietenia unei fiinţe 
omeneşti. Era o prietenie sinceră, ca între doi copii, 
pentru că erau prea tineri ca să fie vorba încă de 
dragoste. 

Korak o instruia pe Meriem de parcă ea ar fi fost 
băiat, avînd mai tot timpul un aer protector faţă de ea. 

Meriem îl idolatriza, aşa cum o soră s-ar fi purtat 
faţă de fratele ei. 

Dar cu cît se apropiau amîndoi de maturitate, era 
inevitabil ca aceste sentimente să nu schimbe în iubire la 
fel de sinceră ca şi prietenia lor. 

Toate vieţuitoarele din jurul lor îi cunoşteau pe cei 
trei care vînau şi trăiau împreună. Maimuţele cele mici 
veneau des pe la ei şi stăteau cu ei de vorbă. 


102 


Doar de Akut le era frică şi puţin de Korak. Dar cînd 
Meriem era singură, veneau toate maimuţele mici şi se 
jucau şi ele cu păpuşa fetei. Meriem era foarte mulţumită 
că îşi găsea tovarăşi de joacă, pentru că deseori cei doi 
plecau la vînătoare, care dura ore întregi. 

Şi Geeka şi-a schimbat îmbrăcămintea, la fel ca şi 
Meriem. Acum peste corpul ei din piele de şobolan, atîrna 
o şuviţă de blană de leopard, la fel cu cea pe care o 
purta fata, iar pe frunte purta o coroană din iarbă 
împletită şi pene de papagal. La miini şi picioare avea 
brățări tot din fire de iarbă. 

Aşa că şi păpuşa s-a integrat în viaţa sălbatică, dar a 
rămas la fel de „cuminte”, ascultîind-o pe mămica ei. O 
mare calitate a ei era că nu întrerupea niciodată discuţia 
celorlalţi. 

Şi în ziua în care am ajuns cu povestirea noastră o 
asculta pe Meriem de mai bine de o oră, în timp ce mica 
ei stăpînă era întinsă comod pe o creangă groasă. 

— Micuța mea Geeka, spunea Meriem. Korak al 
nostru a întîrziat cam mult azi. Ne este dor de el, nu-i 
aşa? Este monoton şi trist fără el, scumpa mea! Oare ce 
ne va aduce să mîncăm azi? 

După o scurtă pauză, a reluat discuţia cu păpuşa: 

— Nu ştii? rise ea, de parcă ar fi aşteptat un 
răspuns. Sau poate ne aduce o brățară strălucitoare, sau 
o nouă haină de blană. Geeka era cuminte şi nu o 
întrerupea pe Meriem, care vorbăreaţă cum era, a 
continuat să explice: 

— Dar ca să aducă o blană pentru tine sau pentru 
mine, trebuie să o ia de la o negresă, care se zbate şi 
ţipă la el. Nu le omoară, aşa cum face cu bărbaţii cărora 
le ia armele. Cînd războinicii aud cum o femeie ţipă, ei se 
iau după Korak şi îl urmăresc, iar el trebuie să se 
ascundă în copaci. 

Văziînd că păpuşa o ascultă cu mult interes a mai 


103 


spus: 

— Uneori o ia pe negresă cu el în copac pentru a-i 
lua hainele şi o dezbracă acolo sus, pentru a ne aduce 
nouă blănurile acestea frumoase. Îmi spune că negrilor le 
este frică de el şi de îndată ce apare, toţi se ascund în 
colibe, dar el nu se lasă şi întotdeauna aduce cite ceva 
acasă. Ştii Geeka? Korak al nostru este foarte puternic. 
Adică, vreau să zic, Korak al meu, se corectă fata. 

Discuţia aceasta a fost întreruptă de saltul 
neaşteptat al unei maimuțe mici, care foarte speriată, 
sări lîngă ea, mai să o doboare. 

— Urcă în virful copacului!. Vin manganii! 

Meriem se întoarse încet spre animalul speriat şi îi 
spuse. 

— Du-te tu singur, mititelule. Nu ştii că singurii 
mangani din pădurea noastră sînt Korak şi Akut. Desigur 
că vin acasă de la vînătoare. Într-o zi te vei speria şi de 
umbra ta. Dar Miînu, maimuța cea mică, nu a mai 
aşteptat şi a fugit în vîrful copacului, scoţind ţipete de 
spaimă, ascunzindu-se după frunzele cele mai mari. 
Meriem a auzit şi ea nişte zgomote produse de cineva 
care înainta printre copaci. Nu puteau fi decit cei doi 
locuitori ai copacului lor: Korak şi Akut. Korak nu era 
altceva pentru ea decit un mangani, adică o maimuţă. 
Aşa ziceau şi cei doi despre ei înşişi. Omul le era 
duşman, aşa că nu socoteau, cel puţin Korak, că ar 
aparţine altei specii decît maimuţelor. Denumirea de 
tarmagani, adică maimuțe mari albe, cum le ziceau 
maimuţele la oamenii albi nu li se potrivea. Gomangani, 
adică maimuțe mari negre nu putea nici pe departe să 
fie. De aceea erau şi ei trei, nişte mangani. Meriem se 
hotări să facă pe adormita făcînd astfel o glumă nostimă. 
A rămas deci foarte liniştită, cu ochii închişi. Dar nu 
înţelegea de ce ei vin atit de încet, pentru că îi auzea 
acum desluşit cum se mişcă. De ce nu o strigau, aşa cum 


104 


le era obiceiul? Acum desigur că sînt sub copacul unde 
era ea şi s-au oprit, pentru că au zărit-o. Această linişte o 
supăra. A deschis ochii, dar în acelaşi timp inima ei a 
bătut atit de tare de parcă ar fi vrut să îi iasă din piept: o 
maimuţă antropoidă uriaşă şi neagră se strecura încet 
spre ea, iar din spate mai venea una. 

Meriem sări în picioare, cu agilitatea unei veveriţe în 
momentul în care unul dintre antropoizi încerca să o 
apuce. A sărit imediat într-un alt copac fugind de la 
adăpostul ei. 

Cele două maimuțe mari au început să o 
urmărească, în timp ce maimuţele mici încercau să îi 
împiedice pe cei doi străini. Deasemenea, micuţele 
prietene ale fetei îi dădeau sfaturi pe unde să o ia, ca să 
scape de urmăritori. 

Meriem se arunca dintr-un copac în altul cu o mare 
agilitate şi iuţeală, căutînd să urce spre ramuri mai 
subţiri, care nu ar fi putut susţine greutatea urmăritorilor 
ei. Dar şi cei doi mangani făceau salturi lungi şi rapide. 
Unul dintre ei era cît pe aici să o apuce pe fată de mai 
multe ori, dacă Meriem nu ar fi fost mai iute şi nu ar fi 
sărit mai repede, încet, încet, reuşi să ajungă la ramuri 
subţiri care nu mai puteau să reziste la greutatea mare a 
celor două maimuțe. 

Zări un copac, unde ar fi fost în siguranţă. Sări pe o 
creangă, care urma să o arunce sus, pînă în virful acelui 
copac. 

Insă creanga nu s-a mai îndreptat pentru a o arunca, 
iar Meriem şi-a dat seama că a calculat greşit rezistenţa 
acelei crengi subţiri. Creanga a continuat să se îndoaie 
sub ea, apoi cu o trosnitură sinistră s-a rupt şi a cedat. 
Meriem şi-a dat drumul în jos prin frunziş, căutînd cu 
mîinile un alt sprijin. Găsi la patru metri sub ea o ramură 
groasă de care s-a agăţat. 

A mai căzut ea şi cu alte ocazii, aşa că acum nu era 


105 


deloc speriată de acest salt. Dar o neliniştea pierderea 
distanţei dintre ea şi urmăritori. Una dintre maimuțe a şi 
apărut în faţa ei şi a prins-o de mijloc. In acelaşi timp, a 
sosit şi cealaltă maimuţă enormă, întinzind o labă spre 
victima lor. Însă prima maimuţă care a prins-o pe fată a 
miîrîit îngrozitor şi şi-a arătat colții. Meriem se zbătea să 
scape, izbind cu pumnii ei mici în pieptul enorm al 
maimuţoiului, apoi trăgîndu-l de părul de pe faţă 

Văzind că aceste tentative de scăpare nu dau 
rezultat, fata şi-a înfipt dinţii în braţul păros al 
atacatorului ei. Maimuţoiul o lovi peste faţă, dar s-a 
întors spre celălalt antropoid care şi el dorea să îi 
aparţină prada. 

Neputind să se bată aşa cum dorea cu celălalt 
pretendent, fiind stingherit de fata pe care trebuia să o 
păzească, a sărit jos pe pămînt, ca să îl înfrunte într-o 
luptă pe viaţă şi pe moarte. A urmat o luptă crîncenă, 
întreruptă doar de unele momente în care alergau după 
fata, care încerca să scape, cînd cei doi erau absorbiți de 
lupta lor. 

Cînd unul, cînd celălalt o prindeau în braţe luptind cu 
cealaltă mînă sfişiindu-se îngrozitor. De multe ori, primea 
şi ea cite o lovitură, aşa că una dintre maimute i-a aplicat 
un pumn zdravăn în bărbie care a transportat-o în lumea 
viselor. Cei doi au lăsat-o în nesimţire, pe iarba roşie de 
sînge şi şi-au continuat lupta. Deasupra lor, maimuţele 
mici ţipau, sărind printre crengi, fiind toate foarte 
supărate şi speriate, iar şi mai sus, zburau un număr 
mare de păsări care aşteptau sfîrşitul luptei. Mai departe 
se auzea urletul unui leu. 

Unul dintre antropoizi se dovedi mai puternic şi la 
fiecare atac rupea fişii mari din carnea adversarului său. 
Se rostogoleau într-o luptă teribilă, din care unul trebuia 
să moară. 

În acest timp, Meriem zăcea nemişcată la pămînt. 


106 


Unul dintre maimuţoi, prinse beregata celuilalt într-o 
încleştare teribilă şi amîndoi au căzut din nou la pămînt. 

Dar de data asta, doar unul dintre ei s-a ridicat în 
picioare. După ce s-a sculat, învingătorul a scos un 
mormăit de satisfacţie şi s-a îndreptat spre fată. Văzind 
că ea este încă acolo, zăcînd leşinată, se întoarse spre 
cel pe care îl omorise şi punîndu-şi piciorul pe pieptul plin 
de sînge al semenului său mort. A dat drumul la urletul 
înfiorător de victorie al antropoizilor. 

Maimuţele cele mici s-au răspîndit care încotro, la 
auzul acestui sunet  înfiorător. Păsările cu pene 
strălucitoare au zburat şi ele speriate, iar urletul leului s- 
a auzit de mai departe. 

Maimuţoiul s-a apropiat de fată şi  văzind-o 
nemişcată a întors-o cu faţa în sus, începînd să o miroasă 
şi să o asculte cu urechea, cînd pe faţă, cînd pe piept. 
Fata trăia. 

Maimuţele mici s-au întors parcă şi mai multe ţipînd 
la maimuţoi. Acesta îşi arăta nemulţumirea, rînjind cu 
colții descoperiţi, mîriind ameninţător. 

Pe urmă a plecat, ridicînd-o pe fată pe umeri, 
urmărit de întreaga ceată de maimuțe gălăgioase. 


CAPITOLUL XI - Primul fior de 
dragoste 


Korak, întorcîndu-se de la vînătoare, auzi zgomotele 
emise de maimuţele speriate şi şi-a dat seama că s-a 
întîmplat ceva grav. Probabil că un şarpe şi-a încolăcit 
corpul puternic şi alunecos în jurul unei biete maimute. 
Grăbi pasul pentru că aceste maimuțe erau prietenele lui 
Meriem, iar datoria lui era să le ocrotească şi pe ele. 
Sărea dintr-o creangă în alta cu o mai mare iuţeală ca de 


107 


obicei. 

Ajungînd la copacul unde construise adăpostul, 
depuse trofeele pe care le-a adus pe o creangă groasă şi 
a strigat-o pe fată să vină să vadă ce a adus. Neprimind 
nici un răspuns, a coborit spre crengile de jos, crezînd că 
fata se ascunde de el. 

Pe una dintre crengile de jos ale copacului, zări 
păpuşa lui Meriem. Ce să însemne asta? 

Meriem nu şi-a abandonat niciodată păpuşa 
preferată. Korak puse mîna pe micul obiect şi îl prinse de 
curea. 

A mai strigat o dată şi mai tare, dar nici de data 
aceasta nu a primit nici un răspuns. Din depărtare auzea 
scîncetele maimuţelor speriate. Nu cumva agitația lor era 
în legătură cu dispariţia lui Meriem? 

A fost suficient să îi încolţească gîndul că ceva rău i 
s-ar fi putut întîmplă fetei, că, fără să îl mai aştepte pe 
Akut, pomi în direcţia în care auzea tipetele şi zgomotele 
acelea supărătoare. 

De îndată ce maimuţele l-au văzut, au început să 
strige şi mai tare, arătindu-i ceva sub ele, care era de 
fapt cauza supărării lor. 

În primul moment, Korak a rămas înmărmurit de 
groază la vederea corpului neînsufleţit al fetei, care 
atirna pe umerii enormului antropoid. Nu avea nici o 
îndoială că era moartă. 

În acel moment a simţit ceva ce nu a mai simţit 
niciodată în viaţă, ceva pe care nu a încercat să îl 
înţeleagă, pentru că, nu ar fi putut, chiar dacă ar fi vrut. 
Toată lumea era concentrată în acel mic trup grațios şi 
delicat, care atîrna atit de jalnic pe umerii enormei fiare. 

Atit a înţeles el din acel sentiment ciudat pe care l-a 
încercat: soarele lui, luna lui, stelele lui şi-au pierdut 
căldura şi strălucirea, odată cu moartea acelei fiinţe. 

Un urlet de durere i-a scăpat din piept, apoi cu o 


108 


viteză ameţitoare s-a repezit la acel criminal care trebuia 
să plătească scump faptul că a luat-o pe acea fiinţă cu el. 

Maimuţoiul s-a întors de îndată ce a auzit primele 
sunete amenințătoare, iar Korak îl văzu pe regele tribului 
care nu l-a acceptat. Această coincidenţă i-a mărit şi mai 
mult ura. 

La rîndul lui, marele antropoid l-a recunoscut pe 
Korak şi era gata să se lupte din nou pentru prada sa. De 
data asta văzindu-şi adversarul credea că va fi o luptă 
scurtă, cu rezultat favorabil de partea lui. 

Oare nu îl alungase pe acest maimuţoi fără blană 
din amfiteatru, speriindu-l cînd şi-a arătat colții şi a miriit 
spre el. S-a întors pentru a-l înfrunta, decis să nu lase 
prada nimănui. 

S-au repezit unul spre celălalt gata să se sfişie. S-au 
încăierat,  tăvălindu-se pe pămînt, lovindu-se şi 
muşcîndu-se. 

Korak a uitat cu desăvirşire de cuțitul de la brîu, însă 
o furie ca a lui nu putea fi domolită decit dacă simţea 
sîngele adversarului său cînd îi sfişie carnea. Acest mod 
de a se lupta era dat de noul imbold pe care îl primise de 
cînd şi-a dat seama că pierzînd-o pe Meriem a pierdut 
totul. 

Era de fapt un mascul care se lupta pentru femela 
lui. 

Atacul lui Korak a fost atit de precis, încît a nimerit 
beregata adversarului său înainte ca acesta să se 
gindească ce tactică trebuie să adopte împotriva acestei 
fiinţe supărate şi furioase. Îşi înfipse dinţii săi puternici în 
vena jugulară a adversarului şi începu să îl muşte cu o 
mai mare putere. 

Degetele sale puternice strîngeau gitul maimuţoiului 
ca într-o menghină de fier. 

În acelaşi moment, Meriem s-a trezit din leşin şi a 
deschis ochii. Văzind lupta care a început, a rămas 


109 


uimită. 

— Korak! a strigat ea. Korak al meu! Am ştiut că vei 
veni să mă salvezi. Ucide-l acum, Korak! Ucide-l! 

Fata s-a ridicat şi a alergat mai aproape de cei doi 
combatanți să îl încurajeze pe Korak. Văzu în apropiere 
sulița pe care băiatul a lăsat-o deoparte cînd s-a aruncat 
asupra adversarului său. 

Fata luă de jos puternica armă şi s-a îndreptat spre 
cîmpul de bătaie fără să îi fie frică. Nu a reacţionat în nici 
un fel văzînd lupta sîngeroasă ce se dădea. 

Era puţin surescitată, dar era rece şi hotărită în faţa 
primejdiei. Korak al ei se bătea cu un mangani, cu cel 
care o furase. Ea însă nu s-a refugiat lîngă un copac ca 
să aştepte rezultatul luptei aşa cum ar fi făcut orice 
femelă de mangani. 

Prinse puternic de suliță şi o înfipse în spatele 
enormului animal, străpungindu-i inima. Dar în acel 
moment, maimuţoiul era deja mort, cu beregata sfişiată. 

Totuşi, Korak s-a ridicat zimbind, lăudînd-o pentru 
fapta ei curajoasă. O admiră din cap pînă în picioare, 
văzînd ce înaltă şi frumoasă era. 

Dar cum s-a schimbat ea doar în cele cîteva ore cit a 
fost el la vinătoare? Sau această luptă pentru ea i-a 
schimbat lui vederea şi l-a făcut să vadă mai bine? 

Era ca şi cum s-ar fi uitat la Meriem cu alţi ochi, atît 
de mari erau surprizele acestea minunate, pe care le 
descoperea acum. 

El nu mai ştia cît timp a trecut de cînd erau 
împreună, de cînd a răpit-o din satul acela arab. Timpul 
în junglă nu se poate calcula şi nici nu ţinuse socoteala 
lunilor sau a anilor. 

Şi-a dat însă seama că Meriem nu mai era fetiţa pe 
care o întîlnise jucîndu-se cu păpuşa aceea urită, sub 
copacul din satul cu gard înalt. Probabil că schimbarea a 
intervenit treptat şi el nici nu a observat. 


110 


Dar ce s-a întîmplat că tocmai acum a trebuit el să 
îşi dea seama de toate aceste schimbări, pe 
neaşteptate? 

Privirile lui au trecut de la fată la antropoidul pe care 
îl omorise. Pentru prima oară i-a fulgerat prin mintea 
explicaţia motivului pentru care antropoidul încercase să 
fure fata. 

Ochii i s-au dilatat, apoi s-au îngustat ca două tăişuri 
de cuţit, din pricina furiei care îl cuprinse împotriva fiarei 
de pe pămînt. Cînd şi-a ridicat privirile, să se uite la fată, 
se roşi pînă în albul ochilor. 

Acum se uita cu alţi ochi la ea: cu ochii unui bărbat 
care admiră o femeie. 

Akut a sosit şi el în momentul în care Meriem 
străpungea  enormul antropoid. Satisfacţia lui era 
nemărginită. Se învirtea ţanţoş, cu picioarele ţepene, în 
jurul duşmanului doborit. 

Incepu să miriie şi să-şi arate colții, iar tot părul de 
pe corp i s-a ridicat măciucă. La cei doi nici nu s-a uitat. 

In fundul sufletului său s-a produs o schimbare, la 
vederea, dar mai ales la mirosul maimuţei căzute. 
Mirosul acestui animal a deşteptat în el un nemărginit 
dor de semenii lui şi a început să danseze. 

Deci nu numai Korak suferise o mare schimbare. 

Dar Meriem? Ea era o femeie, deci cu dreptul divin 
al femeii să iubească. Ea îl iubise întotdeauna pe Korak. 
El era fratele ei mai mare. 

Numai în inima ei nu s-a produs nici o schimbare. 
Era tot aşa de fericită în tovărăşia lui Korak ca şi mai 
înainte. 

Îl iubea ca pe un frate, bun şi indulgent şi era foarte 
mîndră de el. In toată pădurea nu era o altă fiinţă atit de 
puternică şi atit de curajoasă. 

Korak s-a apropiat de ea. In ochii lui era o lumină 
nouă cînd se uita la ea, pe care ea nu o înţelegea. Ea nu 


111 


îşi dădea seama cît de aproape sînt amîndoi de 
maturitate şi nici de marea diferenţă în modul de a o 
privi a lui Korak. 

— Meriem, îi şopti el, cu o voce înăbuşită, punîndu-şi 
o mînă pe umărul ei gol. Meriem! 

Şi deodată a strins-o în braţe. Ea s-a uitat la el 
rizînd, s-a aplecat şi a sărutat-o pe buze. 

Dar nici atunci fata nu a înţeles că ceva s-a 
schimbat. Ea nu îşi amintea să fi fost sărutată vreodată. 

Dar era ceva foarte nostim şi i-a plăcut. Credea că 
aşa îşi arată Korak bucuria că maimuța cea mare nu a 
luat-o cu el. 

Şi ei i-a părut bine că a scăpat şi l-a luat de git şi l-a 
sărutat de cîteva ori. Pe urmă, văzindu-şi păpuşa la bitul 
lui, a luat-o de acolo şi a început să o sărute şi pe ea, aşa 
cum îl sărutase pe Korak mai înainte. 

Băiatul a vrut să spună ceva, să îi spună cît de mult 
o iubeşte. Dar emoția dragostei îl înăbuşea, iar 
vocabularul mangani lor era foarte limitat. 

Dar au fost întrerupţi brusc din această reverie. 
Akut, cu un mîriit surd, nu mai tare decit sunetele pe 
care le-a scos în timpul cît dansase în jurul cadavrului, se 
învîrtea tot mai nervos. 

Miîrîitul lui Akut se transformase într-un sunet care 
prevenea apropierea unei primejdii. Korak şi-a ridicat 
privirea şi şi-a dat seama că cineva se apropie. Toţi trei 
s-au apropiat unul de celălalt. 

„Omoritorul” a tras-o pe Meriem în spatele lui. Erau 
ca nişte statui de piatră, care scrutau desişul frunzelor 
din junglă. 

Zgomotul care le-a atras atenţia creştea şi după 
foarte scurtă vreme, o maimuţă antropoidă s-a arătat la 
marginea luminişului unde stăteau cei trei. Cum i-a 
observat, fiara s-a apropiat de ei 

Mîrîi ameninţător şi îşi întoarse capul pentru a mai 


112 


chema un maimuţoi. Acesta veni urmat de femele şi pui, 
pînă au format o ceată mare de vreo patruzeci de 
maimuțe, care priveau nedumerite la aceşti trei străini. 

Akut a fost primul care a vorbit. Arătînd spre namila 
moartă le-a spus celor din jur: 

— Korak. Puternicul luptător, v-a omorît regele. 
Nimeni din această pădure nu este mai tare decît Korak, 
fiul lui Tarzan. Acum Korak vă este rege. Este cineva 
dintre voi care se crede mai puternic decit Korak? 

Aceste cuvinte din urmă era provocarea către orice 
mascul care ar fi contestat dreptul lui Korak la domnie. 
Cîteva momente s-au auzit miîrîituri, de parcă maimuţele 
s-ar fi sfătuit. 

În cele din urmă, un exemplar tînăr ieşi din mijlocul 
lor miîriind ameninţător. Era un mascul enorm, puternic şi 
înalt. 

Acest animal aparţinea unei specii pe cale de 
dispariţie, pe care oamenii au căutat-o multă vreme fără 
prea mare succes. Pînă şi băştinaşii s-au întîlnit foarte rar 
cu asemenea exemplare din această specie rară. 

Raritatea exemplarului consta în asemănarea sa 
foarte mare cu primii oameni, reprezentind o etapă 
superioară a dezvoltării speciei maimuţelor. 

Korak făcu mai mulţi paşi pentru a-l întîmpina pe 
acest monstru. Începu şi el să miriie, dar în mintea lui 
avea un alt plan. 

Dacă s-ar fi încăierat cu acest monstru puternic şi 
odihnit, lupta ar fi fost mai sîngeroasă decit cea dinainte 
şi ar fi putut să fie înfrînt. 

Trebuia să găsească o altă modalitate de a-şi arăta 
superioritatea. 

Cu pieptul bombat, era gata să întîmpine atacul care 
ştia că trebuie să vină în curînd. Adversarul lui se opri ca 
să îi povestească lui Korak şi pentru a le spune şi 
celorlalţi, un scurt rezumat al victoriilor sale din trecut, 


113 


lăudîndu-şi îndemiînarea şi făgăduind o înmormiîntare pe 
cinste acestui tarmagani. 

Apoi pomi la atac. 

Cu degetele desfăcute şi cu fălcile deschise, venea 
spre Korak cu viteza unui tren rapid. 


CAPITOLUL XII - Noul rege 


Korak nu făcut nici o mişcare pînă cînd maimuţoiul 
nu s-a apropiat suficient. Abia atunci s-a aplecat şi l-a 
lovit năprasnic drept în falcă, dîndu-se apoi la o parte. 

După citeva clipe, s-a răsucit pe călciie si s-a postat 
în faţa masculului, aşteptind un nou atac. 

Antropoidul a fost surprins de această tactică. 

Buzele sale hidoase erau pline de sînge. Ochii săi 
mici erau injectaţi de sînge, iar din piept îi ieşeau nişte 
urlete de îţi îngheţa sîngele în vine. 

A încercat să se scoale din nou pe labele din spate, 
dar nu a apucat să se ridice nici măcar într-un genunchi. 
Korak a aşteptat ca bărbia animalului să fie la o înălţime 
corespunzătoare unei noi lovituri năprasnice şi îl pocni. 

O asemenea lovitură ar fi doborit şi un bou. 

Maimuţa s-a dat peste cap şi a încercat să se ridice 
din nou, dar de cite ori se scula, puternicul tarmangani îi 
aplica o lovitură de se rostogolea pe spate. Puterile i-au 
slăbit şi avea faţa şi pieptul pline de sînge. 

O diră groasă de sînge i se prelingea din nas, în jos 
spre piept. Mulțimea maimutelor care l-a aclamat la 
începutul luptei, a trecut de partea acestui tarmangani 
puternic. 

— Kagoda!? a întrebat Korak, după ce îl mai lovi o 


1 Kagoda? În limba antropoizilor înseamnă Te predai - vezi volumul 
III (n. t.) 
114 


dată pe mascul. 

Maimuţoiul a încercat să se mai ridice, dar 
"Omoritorul" l-a lovit zdravăn încă o dată. 

— Kagoda? Nu îţi ajunge? l-a mai întrebat. 

Maimuţoiul a rămas un moment nemişcat. Pe urmă 
mormăi printre buzele sale însîngerate: 

— Kagoda! 

— Ridică-te şi mergi la ai tăi, îi spuse Korak. Nu 
vreau să te omor. Nu vreau însă nici să fiu regele unui 
popor care m-a gonit mai demult. Mergeţi pe drumul 
vostru, iar eu merg pe drumul meu! Dacă ne întîlnim, 
vom fi prieteni, dar de trăit nu vom trăi împreună. 

Un maimuţoi bătrîn s-a apropiat de Korak. 

— Ne-ai omorît regele, începu el. L-ai învins şi pe cel 
pe care l-am desemnat succesor. Puteai să îl ucizi, dar l- 
ai iertat. lar acum nu vrei să ne fii rege. Pe cine mai 
alegem noi acum? 

Korak s-a întors către Akut. 

— Acesta este regele vostru! 

Akut însă nu dorea să se despartă de Korak şi de 
fată, deşi dorea foarte mult să fie şi cu cei de seama lui. 
Atunci i-a spus lui Korak că doreşte ca şi el să rămînă cu 
ei. 

Korak însă se gindea la Meriem şi la un viitor sigur 
pentru ea. Dacă pleca Akut de lîngă el, nu rămiînea decit 
unul să o păzească şi să o apere. Dacă ar fi mers 
împreună cu tribul oare s-ar fi putut ea adapta noului 
mod de viaţă. 

Se mai gindea că femelele maimutelor sînt pătimaşe 
şi într-un acces de ură, una din ele ar fi putut să o 
omoare pe Meriem, în lipsa lui Korak sau a lui Akut. 

— Vom sta în apropierea voastră, zise el în cele din 
urmă. Cînd vă veţi schimba locurile de vinătoare, ni le 
vom schimba şi noi pe ale noastre. Şi astfel vei fi în 
preajma mea şi a lui Meriem. 


115 


Akut a protestat împotriva acestui plan. Nu voia să 
se despartă de prietenul lui de rasă omenească şi a 
refuzat să mai meargă cu antropoizii. 

Dar cînd a văzut că maimuţele dispar una cîte una în 
junglă, iar privirile i s-au oprit pe formele frumoase ale 
tinerei soţii a fostului rege, care nu dorea să se 
îndepărteze, a aruncat o ultimă privire de rămas bun 
spre Korak şi a intrat în junglă cu femela. 

Vocea sîngelui a învins în cele din urmă. 

După ce Korak a părăsit satul negrilor, unde a făcut 
o expediţie de înnoire a garderobei lui şi a fetei, precum 
şi de achiziţionare de noi ornamente, toţi războinicii din 
acea aşezare s-au strîns în jur pentru a se sfătui. 

Erau foarte speriaţi cu toţii, dar şi foarte furioşi la 
ştirea că diavolul cel alb a intrat din nou în locuinţele lor 
şi le-a speriat femeile, furînd arme şi brățări. 

Pînă şi teama lor superstiţioasă faţă de această 
creatură albă care vina împreună cu o maimuţă enormă 
era întrecută de setea lor de răzbunare şi de dorinţa 
fermă de a scăpa odată pentru totdeauna de primejdia 
prezenţei lui în pădurea din jurul satului. 

Vreo douăzeci dintre cei mai îndrăzneţi războinici 
din trib au pornit în urmărirea lui Korak şi Akut, la numai 
cîteva minute după ce aceştia au părăsit aşezarea. 
Tînărul şi maimuţoiul au mers spre casă fără nici o grijă, 
negindindu-se că vor fi urmăriţi. 

Nu credeau că băştinaşii îi vor urmări, cunoscînd 
faptul că aceştia erau foarte superstiţioşi şi nici cu 
curajul nu se puteau lăuda. Au făcut multe incursiuni, la 
care nimeni nu a reacţionat, aşa că au ajuns să Îi 
dispreţuiască. 

La înapoiere, au mers împotriva curenților de aer, 
aşa că nici mirosul urmăritorilor lor nu l-au simţit. Nici 
măcar nu au bănuit că sînt urmăriţi pas cu pas, de nişte 
băştinaşi la fel de obişnuiţi cu tainele junglei ca şi ei. 


116 


Mica ceată de războinici era condusă de Kovudoo, 
şeful satului, un băştinaş de o vîrstă mijlocie, un bărbat 
curajos şi iscusit. Tot el a fost cel care i-a observat pe cei 
trei după uciderea regelui maimuţelor, fiind atras şi de 
zgomotul luptei teribile care s-a dat în acel luminiş. 

Mare le-a fost mirarea cînd au văzut-o pe Meriem, 
iar şeful cetei a stat cîteva minute pe gînduri, înainte de 
a da ordin de atac. Dar tocmai atunci au apărut 
antropoizii, iar băştinaşii au asistat încremeniţi la lupta 
dintre Korak şi maimuţoiul cel îndrăzneţ. 

Dar după ce antropoizii au plecat, iar Korak a rămas 
singur cu Meriem, unul dintre oamenii lui Kovudoo s-a 
apropiat de şeful lor şi i-a spus: 

— Uite! zise el, arătînd un obiect pe care fata îl ţinea 
în mînă. Cînd era sclav în satul şeicului, fratele meu a 
făcut acea jucărie pe care o vezi în mîna ei şi îşi dăduse 
numele său păpuşii, adică Geeka. Cu puţină vreme 
înainte de a scăpa noi de acolo, a venit cineva pe 
neaşteptate, l-a lovit pe şeic şi i-a furat fata. Ea este fata 
lui, iar arabul ne va plăti regeşte dacă îi ducem odrasla 
acasă. 

În acest timp. Korak o prinse din nou pe Meriem de 
umeri. Dragostea îi făcea sîngele să chicotească. 

Uitase totul în legătură cu civilizaţia oamenilor albi. 
Londra era un loc îndepărtat atît în timp, cît şi în spaţiu. 
În întreaga lume erau acum doar ei doi, Korak 
„Omoritorul” şi Meriem, dragostea lui. 

A strîns fata din nou la piept, acoperindu-i buzele cu 
sărutări fierbinţi. Tocmai atunci, în spatele lor s-a 
dezlănţuiţi iadul. 

Strigătele de război ale negrilor au făcut jungla să 
răsune, iar cei douăzeci de războinici s-au năpustit 
asupra lor. Korak s-a întors spre ei să se apere, ridicînd 
sulița în aer. 

O ploaie de săgeți s-a abătut asupra lui, dintre care 


117 


una îl lovi în umăr, iar alta îi străpunse piciorul. 

Tînărul căzu la pămînt. Meriem era neatinsă, pentru 
că băştinaşii au hotărît să o cruţe. Acum fugeau spre 
Korak, ca să îl ucidă şi să îi ia fata. 

Dinspre pădure însă a apărut Akut şi cu întreg tribul 
lui de maimuțe antropoide. La vederea acestui atac 
mişelesc, au început să urle şi să miriie, repezindu-se 
feroce spre cîmpul de bătaie. 

Kovudoo şi-a dat seama imediat de primejdia care 
ameninţă mica lui ceată, ştiind că o încăierare cu aceste 
maimuțe puternice ar fi dus la uciderea tuturor 
războinicilor. A apucat-o pe Meriem şi a ordonat 
retragerea spre satul lor. 

Antropoizii i-au urmărit o vreme, omorînd cîțiva 
dintre ei şi schilodind pe foarte mulţi. Nu ar fi scăpat nici 
unul, dacă Akut nu ar fi fost mai interesat mai mult de 
soarta lui Korak decit a fetei, pe care întotdeauna a 
considerat-o o povară. 

S-a întors către băiat care zăcea leşinat şi plin de 
sînge. Antropoidul i-a scos încet săgețile şi suliţele care 
erau înfipte în Korak şi a început să îi lingă rănile. Pe 
urmă, l-a urcat în copacul unde construiseră adăpostul 
pentru Meriem. 

Mai mult de atît maimuţoiul nu putea face, restul era 
lăsat pe seama rezistenţei şi sănătăţii băiatului. Cu toată 
gravitatea rănilor sale, Korak nu a murit. 

Citeva zile a avut o febră foarte mare şi a tremurat 
de parcă era bolnav de friguri. Akut şi maimuţele tribului 
său vînau prin apropiere ca să îl poată apăra de păsările 
sau animalele care l-ar fi putut deranja. 

Akut îi aducea fructe zemoase, care îi potoleau 
setea cauzată de temperatura ridicată a corpului şi în 
cele din urmă constituţia sa robustă a învins. Rănile i s- 
au vindecat, iar el şi-a recăpătat forţele. 

În clipele de luciditate pe care le avea în timpul cît a 


118 


zăcut pe blănurile din adăpost, se gîndea la soarta fetei. 
Aceste gînduri îl măcinau şi îl făcea să sufere mai mult. 

Voia să trăiască pentru a o mai vedea lîngă el! Tot 
pentru ea trebuia să îşi recapete forţele, ca să poată 
pomi în căutarea ei. 

— Oare ce i-au făcut negrii? se întreba el. Mai 
trăieşte oare sau au sacrificat-o din pofta lor pentru 
tortură şi carne de om. 

lar el, care ştia obiceiurile din satul lui Kovudoo, se 
cutremura de groază, la această cruntă soartă ce putea 
să o aştepte pe Meriem. Zilele treceau încet, dar în cele 
din urmă şi-a reciîştigat puterea pe care a avut-o înainte 
şi a coborit din adăpost. A început să se hrănească din 
nou foarte bine, mai ales cu carne crudă adusă de Akut. 

Acest regim de hrană l-a întărit şi în curînd s-a simţit 
în stare să plece în expediţia pe care o plănuise: spre 
satul negrilor. 


CAPITOLUL XIII - În captivitate 


Doi oameni albi, înalţi şi bărboşi, păşeau cu atenţie 
prin junglă, lîngă rîul unde şi-au instalat tabăra. 

Erau Cari Jensen şi Sven Malbin, cu înfăţişarea deloc 
schimbată faţă de cum arătau atunci cînd s-au speriat de 
Akut şi de Korak, care veniseră la ei cu gînduri de pace. 

An după an au venit în acele locuri pentru comerţul 
cu fildeş sau să fure şi să jefuiască. Vînau cu armele sau 
puneau curse. 

S-au mai angajat să ajute alte expediţii cu oameni 
albi, care îi angajau pentru cunoştinţele lor privind acele 
locuri neumblate. 

Dar de cînd au avut trista experienţă a încercării de 
răpire a fetei şeicului, ocoleau acele ţinuturi, ţinîndu-se 
departe de aşezarea întărită cu garduri înalte şi 


119 


puternice. 

De data asta se apropiau de satul negrilor lui 
Kovudoo, dar totuşi înaintau cu prudenţă, pentru a nu fi 
descoperiţi de băştinaşi. Ştiau că satul a fost exterminat 
în trecut de oamenii şeicului, iar locuitorii de acum sînt 
foarte bănuitori. 

Anul acesta şi-au schimbat puţin scopul expediției 
lor. Dorea să prindă nişte animale rare pentru o grădină 
zoologică din Europa. 

Au pus mai multe curse în speranţa de a prinde 
maimuțe uriaşe, în special babuini sau cum le spuneau 
băştinaşii magoţi. Aceştia trăiau nestingheriţi prin acele 
locuri. 

Cînd s-au apropiat de cursă, au văzut că era ceva 
care se zbătea să scape. Babuinii sînt un neam de 
maimuțe care sînt cel mai bine adaptate la viaţa de circ 
şi se pot dresa foarte uşor. 

Prinderea lor este însă anevoioasă, pentru că trăiesc 
numai în cete numeroase, iar cînd sînt încolţite se apără 
cu înverşunare. 

Pentru cei doi suedezi, urletele şi ţipetele a celor 
cîteva sute de babuini din jur nu însemnau altceva decit 
că unul sau mai mulţi dintre ei s-au prins în cursă. 

Au ajuns la un loc unde putea să vadă bine cursa şi 
era exact ceea ce doreau ei de multă vreme. Un 
exemplar foarte mare şi puternic se zbătea furios printre 
sîirmele de oţel ale coliviei în care fusese prins, iar în jurul 
lui, sute de maimuțe zgilţiiau întreaga instalaţie pentru a- 
| scăpa pe cel prins. 

Aceste animale făceau un zgomot asurzitor. Din 
cauza atitor sunete de diferite înălţimi şi tării, nici 
oamenii şi nici animalele nu au simţit prezenţa unui tînăr 
alb, pe jumătate gol, care stătea ascuns în frunzişul unui 
copac mare. 

Korak a ajuns în acelaşi timp cu suedezii la locul 


120 


unde babuinul se prinsese în cursă. Relaţiile băiatului cu 
babuinii nu era foarte prieteneşti. Întîlnirile lor, în timp ce 
vîna cu Akut, era ca după încheierea unui armistițiu. 

Treceau unul pe lîngă celălalt mîrîind uşor, dar fără 
nici o intenţie agresivă. Korak a insistat întotdeauna să 
fie pace printre cei de o seamă cu ei. 

Dar lui Korak nu îi prea păsa de necazul babuinului 
prins în cursă, care se părea că este regele tribului. Era 
împins numai de curiozitate, să vadă dacă bietul animal 
va reuşi să scape. 

A fost însă atras de coloritul straniu al îmbrăcăminţii 
suedezilor care au apărut după un tufiş, nu prea departe 
de el. 

— Cine sînt aceşti străini? s-a întrebat el. Ce caută ei 
aici în jungla manganilor? 

S-a furişat fără zgomot mai aproape de ei, ca să le 
simtă mirosul, pentru a-şi da mai bine seama cu cine are 
de a face. Dar cum s-a apropiat de ei, a simţit că erau 
aceeaşi oameni care au tras asupra lui, acum cîţiva ani. 

Ochii au început să îi scînteiască. Parul de pe ceafa 
s-a ridicat măciucă şi s-a încordat la fel cum face o 
panteră, care se pregăteşte să sară asupra prăzii. 

L-a văzut pe cei doi apropiindu-se de cuşca de sîrmă 
unde era prins babuinul. Albii au început să strige pentru 
a speria maimuţele din jur, dar văzînd că nu au nici un 
rezultat, au tras un foc de armă. 

În primul moment, Korak a crezut că babuinii îi vor 
ataca pe vinători. Dar a doua salvă de armă i-a 
împrăştiat pe toţi locuitorii junglei. 

Cei doi europeni s-au apropiat de cuşca animalului 
prins. Korak a crezut că vor să omoare animalul. Această 
situaţie l-a lăsat rece, pentru că nu îi prea păsa de 
intenţiile oamenilor în legătură cu animalul prins în 
cursă. 

Dar un gind nu îl lăsa în pace: babuinul era un 


121 


locuitor al junglei, deci apropiat lui, pe cînd aceşti albi îi 
erau duşmani, fapt dovedit atunci cînd l-au alungat cu 
focuri de armă. 

Trebuia deci să îl ajute mai degrabă pe animalul 
prins, atacîndu-i pe cei doi vrăjmaşi albi. Korak cunoştea 
limbajul babuinilor, pentru că se asemăna cu limbajul 
antropoizilor. 

Văzu o ceată de citeva zeci de babuini într-un 
luminiş din apropiere, discutînd aprins între ei. Korak a 
ridicat vocea strigîndu-i. 

Albii şi-au întors capul spre acest sunet. Dar au 
crezut că este un babuin care a rămas locului, deşi nu 
vedeau pe nimeni în direcţia din care venise sunetul. 

Korak s-a adresat babuinilor: 

— Eu sînt „Omoritorul”! Le-a strigat el. Aceşti 
oameni sînt duşmanii mei, la fel cum sînt duşmanii 
voştri. Repeziţi-vă asupra lor de îndată ce vedeţi că îi voi 
ataca. Impreună îi vom goni şi îl vom elibera pe regele 
vostru. 

Dinspre luminiş s-a auzit răspunsul în cor: 

— Vom face aşa cum spui tu, Korak! 

Coborînd din copac, Korak a început să alerge spre 
cei doi suedezi şi în aceeaşi clipă trei sute de babuini l-au 
urmat, furioşi şi îndrăzneţi 

La apariţia acestui războinic alb, pe jumătate gol, 
care venea spre ei cu sulița pregătită de atac, Jensen şi 
Malbin au ridicat armele ca să tragă. Fiind luaţi prin 
surprindere, ei au greşit ţinta, dar în acelaşi moment, 
babuinii au ajuns lîngă ei. 

Singura lor speranţă era să fugă. Ferindu-se cum 
puteau şi luptîindu-se cu animalele care le săreau în 
spinare, au început să fugă spre tabăra lor, de pe malul 
rîului. Nu ar fi scăpat cu viaţă dacă nu ar fi întîlnit un 
grup de oameni înarmaţi care au alungat animalele cu 
focuri de armă. 


122 


De îndată ce albii au luat-o la fugă, Korak s-a 
îndreptat spre cuşcă şi a încercat să îl elibereze pe 
captiv. 

Secretul încuietorii uşii, depăşea nivelul facultăţilor 
mintale ale unor maimuțe, dar Korak a desfăcut imediat 
uşa, iar peste cîteva clipe babuinul era liber. 

Enormul animal nici nu a  catadicsit să îi 
mulţumească lui Korak pentru această salvare, dar nici 
tînărul nu s-a aşteptat să fie lăudat. Ştia însă că nici un 
babuin nu va uita acest serviciu făcut regelui lor, iar 
acum puţin îi păsa dacă ei se uită la el sau nu. 

Făcuse această faptă îndrăzneață sub imboldul 
dorinţei de a se răzbuna pe cei doi albi. Regele tribului a 
alergat spre rîu pentru a-i ajuta pe ceilalţi babuini în 
lupta lor cu albii. 

Korak s-a întors şi a pornit spre satul lui Kovudoo. 
Ţinta călătoriei sale. Pe drum, într-un luminiş, a întîlnit o 
cireadă de elefanţi. 

Deşi îi plăcea să se deplaseze mai mult pe sus, 
printre crengile elastice ale copacilor, era acum nevoit să 
treacă prin acest loc fără copaci, unde printre animalele 
acestea enorme părea un pitic. 

Un elefant şi-a ridicat trompa scoţind un sunet scurt 
de prevenire, simțind probabil mirosul unui străin care se 
apropie. Ochii acestor animale nu îi prea ajută în astfel 
de situaţii, dar mirosul şi auzul le este extrem de bine 
dezvoltat. 

Cireada de animale mari era pe picior de apărare, 
din momentul în care bătrînul lor conducător dăduse 
semnalul. 

— Pace şi prietenie! a strigat Korak. Sînt eu, Korak, 
un tarmagani. 

Elefantul bătrîn şi-a lăsat în jos trompa pregătită de 
atac, iar întreaga cireadă şi-a continuat lincezeală 
întreruptă de apariţia acestui pitic. Korak a trecut pe 


123 


lîngă elefant la o palmă distanţă. Trompa puternică a 
animalului i-a mîngiiat pielea bronzată şi catifelată. 

De ani de zile, băiatul s-a împrietenit cu Tantor şi cu 
tribul lui. Dintre toate animalele junglei, pe acest 
pachiderm uriaş îl iubea cel mai mult, fiind cel mai 
paşnic, dar şi cel mai puternic. 

Nici gazelele nu se temeau de acest puternic 
luptător, însă Numa îl ocolea la distanţă 

Băiatul şi-a făcut drum prin cireadă, fără frică, deşi 
din cînd în cînd, cîte un elefant îl atingea cu trompa, sau 
altul îi punea o piedică din glumă. Trecu cu bine de ei şi 
îşi continuă drumul. 

În sfîrşit, spre seară, cînd era deja întuneric beznă, a 
ajuns la aşezarea negrilor lui Kovudoo. A început o 
investigaţie sistematică a întregii aşezări, folosindu-şi 
toate simţurile pentru a o putea găsi pe scumpa lui 
Meriem. 

Cîinii negrilor erau animale foarte vigilente şi a 
trebuit să se mişte cu extremă atenţie pentru a nu fi 
simţit de aceste animale cu mirosul atît de bine dezvoltat 
De multe ori a crezut că va fi descoperit, auzind miriitul 
furios al unui cîine. 

Mergind de la o colibă la alta, a ajuns la capătul unei 
alei largi, unde a simţit distinct mirosul fetei. Cu nasul 
lipit de peretele colibei, i-a dat ocol cu mare atenţie. 

A ajuns la intrare, iar aproape de uşă era acum sigur 
că fata este în acea colibă. Dar cînd să intre pe uşă, a 
văzut un negru puternic, înarmat cu o suliță lungă, care 
stătea pe vine, păzind coliba. 

Războinicul stătea cu spatele spre el, iar în faţa 
colibei ardea un foc mare care arunca umbra negrului 
departe, pe aleea satului. Negrul era singur. 

Pentru a intra nestingherit în colibă trebuia să îl 
omoare pe războinic, sau să treacă pe lingă el fără să fie 
observat. Prima alternativă putea da greş, pentru că 


124 


ceilalţi războinici ar fi fost alertaţi la cel mai mic zgomot, 
dînd alarma în întreg satul, care i-ar fi sărit în ajutor celui 
atacat. 

Al doilea plan era aproape irealizabil. Pentru un om 
obişnuit ar fi fost ceva imposibil, dar Korak nu era un om 
obişnuit. 

Acum stătea la două palme distanţă de spatele lat al 
negrului. Putea oare să se strecoare prin spatele 
războinicului, fără să fie simţit? 

Lumina care cădea asupra războinicului negru îl 
lumina şi pe Korak. Dacă s-ar fi întîmplat ca cineva să 
treacă pe acolo şi să se uite mai atent la coliba unde 
fusese ascunsă Meriem, imediat ar fi observat silueta 
înaltă şi de culoare albă a celui care se furişa. 

Korak însă se bizuia pe faptul că băştinaşii evită să 
se plimbe noaptea, chiar prin aşezarea lor, iar pe de altă 
parte toţi erau concentrați asupra celor ce se întîmplă în 
coliba fiecăruia, nedorind să se amestece în cele ce se 
întîmplă la vecini. 

Korak se proptea de peretele colibei, însă fără să 
producă nici cel mai mic zgomot, care l-ar fi dat de gol. A 
ajuns foarte aproape de uşă, dar şi de spatele 
puternicului războinic negru. Simţea pe picioarele sale 
goale căldura emanată de corpul santinelei. 

Îi auzea şi răsuflarea. Se mira însă cum se poate ca 
o fiinţă atit de ageră la perceput tot soiul de zgomote ale 
nopţii să nu îi simtă nici acum prezenţa. Băştinaşul 
stătea liniştit, fără să aibă habar ce se întîmplă în spatele 
lui, de parcă nu ar fi existat nimic dincolo de spatele lui. 

Korak se deplasa încet, oprindu-se după fiecare pas. 
Deodată, războinicul s-a îndreptat de spate şi căscat, 
deschizîndu-şi o gură enormă, ridicînd mîinile în acest 
timp. 

Băiatul a rămas ca o stană de piatră. Avea nevoie 
doar de un pas pentru a pătrunde în colibă. 


125 


Negrul şi-a lăsat miinile în jos şi s-a întins leneş. Apoi 
s-a aplecat în spate pentru a-şi rezema puţin capul, 
pentru a trage un pui de somn. 

Dar în loc de lemnul tare al peretelui colibei, capul şi 
umerii lui au venit în contact cu pielea caldă a unor 
picioare. Exclamaţia de surpriză i-a fost însă înăbuşită în 
git, iar zece degete puternice i-au prins gitul într-o 
strinsoare mortală. 

Negrul s-a zbătut să se ridice, ca să scape de 
strinsoare. Toate mişcările sale erau însă zadarnice. 
Degetele care i-au cuprins gitul îl stringeau tot mai tare, 
iar ochii îi ieşeau din orbite. 

Faţa i s-a învineţit, iar corpul său s-a lăsat moale, 
dintr-o stare din care nimeni nu îşi mai revine. 

Korak a proptit corpul negrului de peretele de lîngă 
uşa colibei, iar semiîntunericul din fata locului îi masca 
adevărata sa stare. A intrat în colibă. 

— Meriem! a chemat el în şoaptă. 

— Korak, scumpul meu Korak! se auzi strigătul 
înăbuşit al fetei, de frica să nu fie auzită de cineva. Apoi 
a suspinat de uşurare. 

Korak a îngenunchiat şi a tăiat frînghia cu care fata 
fusese legată de miini şi de picioare. După citeva clipe, a 
ridicat-o în picioare şi luînd-o de mînă a condus-o pînă la 
uşa colibei. 

Afară, santinela părea vie. Dar la picioarele lui a 
apărut unul dintre cîinii de pază ai satului. La vederea 
celor doi străini, care ieşeau din colibă, a miriit furios, iar 
după ce l-a adulmecat pe Korak, a început să latre cu 
putere. 

Lătratul cîinelui a atras imediat atenţia negrilor care 
şedeau în jurul celorlalte focuri. Toţi şi-au întors capetele 
spre coliba unde fusese legată fata. 

Pielea albă a celor doi fugari lucea în lumina slabă 
care venea de la focurile din aşezare. Korak s-a 


126 


adăpostit, repede în spatele unei colibe, trăgind-o pe 
Meriem după el, dar această mişcare a venit prea tirziu. 

Băştinaşii şi-au dat seama repede de evadarea fetei 
şi de prezenţa lui Korak în sat şi imediat vreo 
doisprezece dintre ei au alergat în direcţia lor. Cîinele 
care i-a dat de gol se ţinea după cei doi fugari, 
conducîndu-i pe negri fără greş spre Korak şi Meriem. 

Tînărul a încercat să lovească animalul acesta 
obraznic cu sulița, însă cîinele era învăţat să se ferească 
de lovituri şi a continuat să se ţină după ei. [ipetele şi 
goana negrilor a stîrnit întreaga populaţie a satului, care 
a ieşit afară din colibe, pornind în căutarea celor fugiţi. 

Primul lucrul care l-au descoperit a fost cadavrul 
santinelei, iar unul mai curajos a intrat în colibă şi şi-a 
dat seama că era aşa cum credeau ei. Fata evadase. 

Cum au aflat toţi de această ştire, întreaga populaţie 
a fost cuprinsă de furie şi de groază. Nevăzind însă nici 
un duşman, groaza le era atenuată de furie şi imediat au 
hotărît să fugă la locul unde lătra cîinele de pază. 

Acolo au văzut doar pe războinicul cel alb care fugea 
cu prizoniera lor. Recunoscîndu-l pe autorul unor 
numeroase incursiuni în sat şi al numeroaselor lui glume 
proaste, s-au repezit furioşi să îl captureze. 

Korak, văzîndu-se descoperit, a luat-o pe Meriem de 
mînă şi a alergat spre un copac de pe care ar fi putut ieşi 
din sat. Fuga îi era însă împiedicată de fată, care abia se 
mai putea ţine pe picioare, datorită poziţiei în care a stat 
atitea zile, legată de miini şi de picioare. 

Datorită fugii lor  ineficace, scăparea era 
compromisă. Măcar dacă ar fi ajuns la acel copac şi să 
urce repede! Meriem era la fel de iute la urcatul în arbori 
ca şi Korak. 

Dar cu fata acum pusă pe umeri, Korak nu mai 
putea înainta repede. Pe deasupra, vreo douăzeci de cîini 
s-au năpustit asupra lor, atraşi de lătrăturile şi zgomotele 


127 


care răzbăteau prin întreg satul. 

Unul dintre cîini l-a muşcat pe Korak de picioare, 
încurcîndu-l în deplasarea spre copac. Acesta s-a 
împiedicat şi a căzut. Nici nu a apucat să se scoale că alţi 
cîini s-au repezit asupra lui, iar băştinaşii erau deja foarte 
aproape. 

Doi dintre ei a prins-o pe Meriem, care se zbătea 
muşcîndu-i şi zgîriindu-i. Dar ei au potolit-o imediat cu o 
lovitură puternică de măciucă în cap, care a făcut-o să 
cadă în nesimţire. 

Pentru Korak însă trebuiau să se gindească la alte 
mijloace. Deşi era prins de mai mulţi războinici, a reuşit 
să se ridice în picioare. 

S-a învirtit o dată, împărțind lovituri în dreapta şi în 
stinga, iar la fiecare mişcare a pumnului său, cădea 
grămadă 

Cite un negru. Ciîinilor nu le dădea nici o atenţie 
pentru că le sucea gitul dintr-o singură mişcare, la cei 
mai obraznici dintre ei. 

Un ciomag pe care îl mînuia unul dintre cei mai 
puternici războinici a fost prins de Korak şi acesta a 
început să împartă lovituri mortale în jurul său. 

Era evident că nimeni nu i se putea împotrivi şi ar fi 
fost în stare să îi omoare pe toţi războinicii din sat. 

Dar bătrînul Kovudoo nu era omul care să se lase 
jefuit de averea pe care o reprezenta Meriem. Văzu 
ineficacitatea atacului războinicilor săi şi i-a chemat pe 
toţi de lîngă Korak. Citeva ordine date şi toţi au format 
un zid viu în jurul fetei. Ordinul era să se respingă orice 
atac al albului. 

Korak s-a repezit de mai multe ori la acest zid viu, 
dar a fost respins de suliţele ascuţite care erau mereu 
îndreptate spre el. A fost respins de multe ori, fiind rănit 
de foarte multe ori. 

Era acum plin de sînge, din cap pînă în picioare, dar 


128 


de sîngele lui propriu. 

In cele din urmă şi-a dat seama de tactica negrilor şi 
cu multă amărăciune a hotărît să plece fără Meriem. 

l-a strigat fetei cu voce tare: 

— Korak pleacă, dar se va întoarce să te ia de la 
gomangani. La revedere, dragă Meriem! Korak va reveni! 

— La revedere! îi răspunse fata. Meriem te va 
aştepta pînă vei veni. 

Şi înainte ca vreunul dintre războinici să îi ghicească 
gîndul şi să îl împiedice, Korak se răsuci pe călciie şi fugi 
spre capătul satului. 

Dintr-un salt a dispărut în frunzişul des al copacului 
care l-a ajutat să treacă dincolo de gardul înalt 

O ploaie de suliţi l-a urmat, dar războinicii nu s-au 
ales decit cu un rîs batjocoritor, care a răzbătut din inima 
junglei. 


129 


CAPITOLUL XIV - Unde este 
Korak? 


Meriem a fost din nou legată şi pusă sub pază 
severă, chiar în coliba lui Kovudoo. Noaptea a trecut şi a 
început o nouă zi, fără ca să se întîmple ceva deosebit. 

Meriem ştia că el se va întoarce şi nici nu se îndoia 
că o va elibera curînd. Pentru ea, Korak era tot ce era 
mai frumos, mai puternic şi mai bun, în lumea lor 
Deasemenea, era foarte încîntată de grija pe care i-o 
acorda tînărul în ultima vreme. Visa la el şi se gindea ce 
noroc a avut să îl întîlnească. Comparînd purtarea lui 
Korak cu a şeicului s-a cutremurat de groază, gîndindu-se 
la cruzimea acelui bătrîn arab. Pînă şi aceşti băştinaşi 
negri erau mai blinzi. 

Neînţelegîndu-le limba, nu putea să ştie care le era 
scopul ţinînd-o captivă de atita vreme. Ştia că sînt 
canibali şi se aştepta să fie mîncată. Dar au trecut atitea 
zile de cînd era în sat şi nimeni nu i-a făcut nici un rău. 

Dar nu avea de unde să ştie că cei din sat au trimis 
un sol, care urma să trateze cu şeicul răscumpărarea ei. 
Insă nici ea nu ştia, după cum nici Kovudoo nu a aflat, că 
trimisul negrilor s-a întîlnit cu expediţia lui Malbin şi 
Jensen şi stînd de vorbă cu oamenii lor le-a comunicat 
scopul călătoriei sale. Băştinaşii care erau angajaţi să 
care poveri pentru cei doi albi nu au stat pe gînduri şi le- 
au spus stăpinilor această veste. Rezultatul acestor 
discuţii a fost că de îndată ce trimisul lui Kovudoo s-a 
afundat în junglă pentru a-şi continua călătoria, o 
împuşcătură a răsunat în liniştea sacră a junglei, iar solul 
s-a rostogolit fără viaţă într-un tufiş. 

După cîteva minute de la acest incident, Malbin s-a 


130 


reîntors în tabără şi s-a străduit să-i convingă pe ceilalţi 
că a tras asupra unui cerb, pe care însă nu l-a nimerit. 
Suedezii ştiau că băştinaşii pe care i-au angajat îi urau şi 
că dacă ar fi aflat adevărul despre soarta solului trimis 
de Kovudoo, ar fi dat fuga în aşezarea negrilor şi l-ar fi 
înştiinţat pe şeful aşezării despre moartea trimisului său. 

Fiind depăşiţi în număr de băştinaşi, iar în arabi nu 
aveau încredere, cei doi nu au riscat să intre în conflict 
cu un conducător atît de puternic. După această 
întîmplare, a avut loc întîlnirea cu babuinul care a scăpat 
din cursă şi cu albul cel sălbatic, care a adunat toate 
fiarele pădurii împotriva lor. 

Întîmplarea cu babuinii le-a adus foarte mari 
necazuri, nu numai atunci în acele momente cînd cei doi 
au părăsit cursa şi au fost nevoiţi să lupte pentru a scăpa 
cu viaţă, ci şi mult timp după aceste evenimente, 
deoarece maimuţele asediau necontenit tabăra, miriind 
şi urlînd, zi şi noapte. 

Cu armele în mînă, suedezii au respins multe atacuri 
sălbatice, cărora le lipsea doar o conducere şi o 
organizare corectă pentru ca atacurile lor să se termine 
dezastruos pentru cei din tabără. 

Celor doi li s-a părut în cîteva ocazii, că îl văd pe 
albul acela sălbatic, în junglă printre babuini şi erau 
foarte neliniştiţi la gîndul că ar putea, dintr-un moment 
sau altul, să ia conducerea maimuţelor împotriva lor. 

In spaima lor, erau gata să plătească pe oricine care 
să îl ucidă pe acest inamic puternic, atribuind acestui 
sălbatic, atit pierderea babuinului pentru grădina 
zoologică, cît şi atitudinea răzbunătoare a animalelor din 
pădure.. 

— Cred, zise Malbin, că este acelaşi individ asupra 
căruia am tras acum cîțiva ani. Atunci era însoțit de o 
gorilă. Te-ai uitat bine atunci la el? 

— Da, a răspuns Jensen. Era la numai cinci metri de 


131 


mine, cînd am tras. Mi-a făcut impresia unui european 
inteligent. Dar era numai un copil atunci. 

Apoi, adăugă după un moment de gîndire: 

— Nu am văzut nici urmă de degenerare în 
trăsăturile lui. În cazuri asemănătoare, se observă 
imediat o alterare a întregii conformaţii a corpului, cînd 
un nebun scapă în junglă, iar după ani de viaţă în 
sălbăticie se schimbă foarte mult, de poţi să îl numeşti 
„sălbatic”. 

A ezitat o clipă. 

— Sînt sigur că aşa este. Acest tînăr este deosebit 
de ceea ce credem noi că este şi este foarte periculos. 

— În acest caz, i-a răspuns Malbin, deşi am mare 
chef să îi trag un glonte în cap, aş prefera să nu vină în 
apropierea taberei noastre. Dacă i-ar veni cumva ideea 
să conducă atacul babuinilor împotriva noastră, nu ştiu 
zău cum am scăpa cu viaţă, dacă nu l-am dobori de 
îndată ce apare. 

Dar tînărul alb nu a mai venit să îi ajute pe babuini 
în asediul lor, iar în cele din urmă maimuţele au încetat 
lupta lor împotriva oamenilor celor doi albi. 

A doua zi, suedezii au pornit către satul lui Kovudoo, 
pentru a o captura pe fată, despre care aflaseră de la 
trimisul negrul. Deja făcuseră şi un plan de acţiune. 

Nu vor face nici o aluzie la captivă şi se vor preface 
că nu ştiu nimic în legătură cu ea. 

De îndată ce au ajuns în sat, i-au dat şefului multe 
cadouri, tocmindu-se pentru preţul diverselor mărfuri 
aduse de ei, aşa cum ar fi făcut orice comerciant cinstit. 
Băştinaşii ar fi devenit suspicioşi la orice atitudine care li 
s-ar fi părut că este schimbată faţa de celelalte întîlniri 
ale lor cu diverşi traficanţi. 

În timpul discuţiilor, au schimbat păreri despre 
situaţia locuitorilor din zonă, fiecare venind cu noutăţi. 
Convorbirile erau lungi şi plictisitoare, aşa cum sînt 


132 


pentru europeni toate întîlnirile protocolare prelungite 
ale africanilor. 

Kovudoo nu a făcut nici o aluzie la captiva lui, iar 
după toată dărnicia lui şi celor din sat, părea foarte 
nerăbdător să se asigure că oaspeţii vor pleca în curînd. 

Aproape în ultima oră înainte de plecare, Malbin a 
spus, ca din întîmplare, că şeicul a murit. La auzul 
acestei ştiri, Kovudoo s-a arătat interesat, dar şi surprins. 

— Cum, nu ai ştiut? s-a mirat Malbin. Curios! S-a 
întîmplat acum vreo trei săptămîni. A căzut de pe cal, 
care a călcat într-o groapă. Calul a căzut pe el, iar cînd 
oamenii au sărit să îl ridice, şeicul era deja mort. 

Kovudoo s-a scărpinat în ceafa, fiind foarte 
dezamăgit. Moartea  şeicului însemna pierderea 
despăgubirii pe care o aştepta în schimbul fetei. 

Acum nu îi era de nici un folos, doar dacă nu ar fi 
vrut să o măniînce, sau să îi ţină de urit. Această idee din 
urmă l-a făcut să se gindească la o mică tranzacţie cu 
albii 

S-a uitat la Malbin cu coada ochiului, cîntărindu-l din 
priviri. Zicea în sinea lui: 

— Aceşti albi sînt nişte oameni ciudaţi. Călătoresc 
fără femei vreme îndelungată şi foarte departe de satele 
lor Sînt sigur că simt lipsa femeilor. Dar oare cît de mare 
le este dorinţa de a avea o femeie? 

Acesta era gindul care îl frămînta pe şeful satului. Pe 
neaşteptate a spus: 

— Ştiu pe undeva o fată albă, care poate v-ar 
interesa. Poate doriţi să o cumpăraţi. 

Jensen şi Malbin au dat din umeri. 

— Avem şi aşa multe necazuri, zise Malbin, ca să nu 
ne încurcăm şi cu femei. lar despre plată nici noi nu prea 
ne lăudăm cu bani mulţi. 

— Dar femeia asta este albă şi frumoasă, îi ispiti 
negrul. 


133 


Suedezii au ris cu poftă. 

— Nu există femeie albă în jungla africană, Kovudoo, 
zise Jensen. Nu-ţi bate joc de noi, doar sîntem prieteni. 

Contrariat, Kovudoo sări în picioare. 

— Veniţi să o vedeţi! Exclamă el. Veţi vedea că este 
exact aşa cum v-am spus. 

Malbin şi Jensen s-au sculat şi privirile lor s-au 
întîlnit. Malbin a făcut cu ochiul asociatului său. Amîndoi 
l-au urmat pe negru spre coliba acestuia. 

În întunericul de acolo, se putea observa forma unei 
femei legate şi întinse pe o rogojină. Malbin s-a uitat la 
ea 

Şi a întors capul. 

— Asta este o babă de o sută de ani, Kovudoo, zise 
el, îndepărtîndu-se. 

— Nu aveţi dreptate! strigă sălbaticul. Este tînără, 
dar nu o vedeţi bine, pentru că este întuneric. Aşteptaţi 
puţin să o scot afară. 

A dat imediat ordin celor doi războinici care păzeau 
coliba, să îi taie fetei fringhiile de la picioare şi să o 
scoată la lumină, pentru a fi mai bine văzută. 

Cei doi albi nu arătau deloc a fi grăbiţi, cu toate că 
ardeau de dorinţa de a vedea fata, dar mai ales ca ea să 
intre în stăpînirea lor. Puțin le păsa că vor vedea o fată 
frumoasă sau urită. 

Tot ce doreau era să ştie dacă este aceeaşi fată care 
a fost furată cu mulţi ani în urmă. Credeau că vor putea 
identifica fata, chiar dacă au trecut atiţia ani şi mai 
aveau şi dovada celor spuse de solul trimis de Kovudoo 
la şeic. 

Cînd Meriem a fost scoasă la lumină, cei doi au dat 
impresia unei dezinteresări totale. Malbin însă cu greu s- 
a abținut să nu exclame de surpriză. 

Fata era foarte frumoasă. Şi-a revenit imediat şi s-a 
întors spre şeful satului. 


134 


— Ce vrei acum? zise el. 

— Vezi că este tînără şi frumoasă, îi răspunse 
Kovudoo. 

— Da, mormăi Malbin. Nu este chiar atît de bătrînă. 
Dar chiar dacă este aşa cum zici, ne vom descurca foarte 
greu cu ea. Noi nu am venit spre sud să ne căutăm 
neveste. Sînt la noi mai multe decit crezi tu. 

Meriem stătea în picioare privind la cei doi albi. Nu o 
interesa prezenţa lor şi îi păreau la fel de neprietenoşi ca 
şi băştinaşii din sat. 

Îi ura şi îi era teamă de ei. Malbin i s-a adresat în 
arabă. 

— Îţi sîntem prieteni, zise el. Nu vrei să te luăm de 
aici şi să te scăpăm de aceşti sălbatici? 

Meriem îşi aminti că vorbise araba cum multă vreme 
în urmă şi răspunse încet: 

— Aş vrea să fiu liberă, zise în sfîrşit. Dar vreau să 
merg la Korak. 

— Nu vrei să vii cu noi? insistă Malbin. 

— Nu, răspunse Meriem. 

Malbin s-a întors atunci spre Kovudoo. 

— Uite că nu vrea să vină cu noi, îi spuse. 

— Siînteţi doar bărbaţi, replică negrul. De ce nu o 
luaţi cu forţa? 

— De ce? spuse Jensen Ca apoi să avem tot timpul 
necazuri cu ea? 

— Nu ne trebuie, Kovudoo, adăugă Malbin. Dar ca să 
îti dovedim că îţi sîntem buni prieteni şi vedem că vrei să 
scapi de ea, o vom lua de aici. 

Kovudoo a înţeles că este pe cale să încheie un tîrg 
bun. Au început să se tocmească şi în cele din urmă 
Meriem a fost cumpărată de cei doi suedezi pe trei metri 
de stofă, trei ceşti de alamă şi un bidon nou. Toţi erau 
foarte mulţumiţi în afară de Meriem. 

Kovudoo a pus însă condiţia ca europenii să 


135 


părăsească satul cît mai repede, chiar a doua zi de 
dimineaţă. După ce a primit plata, Kovudoo le-a explicat 
albilor motivul pentru care le-a cerut să plece cît mai 
repede. 

Le-a povestit de încercarea curajoasă a tînărului alb 
care a vrut să salveze fata şi le-a sugerat să se 
îndepărteze cît mai repede de acel ţinut pentru a se 
asigura că sălbaticul alb nu îi va urmări. 

Meriem a fost din nou legată şi pusă sub pază 
severă, dar de data aceasta în cortul suedezilor. Malbin i- 
a explicat că ar fi bine să vină cu ei de bună voie, 
spunîndu-i că o vor duce înapoi în satul ei. 

Fata a replicat că mai bine ar muri decit să se 
înapoieze la şeic. Albii i-au spus că atunci îi vor face pe 
plac şi nu o vor duce acolo. 

De fapt nici nu au dorit să o ducă în satul şeicului, ci 
voiau să ia legătura cu autorităţile franceze pentru a 
încasa recompensa fabuloasă, care s-a oferit cu mulţi ani 
în urmă. 

In timp ce vorbeau cu ea, au observat că fata s-a 
făcut frumoasă şi înaltă şi avea trăsături foarte plăcute. 
S-a schimbat foarte mult de cînd au zărit-o în satul 
şeicului. 

Au trecut ani de cînd cei doi nu s-au mai gindit la 
averea pe care ar fi primit-o pentru această fată. lar 
acum, această fiinţă prețioasă era în faţa lor, plină de 
farmecele tinereţii unei femei 

Malbin s-a apropiat de ea şi i-a pus mîna pe umăr. 
Fata s-a împotrivit. Atunci, el a prins-o de mijloc, 
încercînd să o sărute, dar ea îl lovi peste gură. Jensen s-a 
apropiat de ei şi a izbucnit: 

— Malbin, ai înnebunit? 

Sven Malbin a dat drumul fetei şi s-a întors spre 
Jensen. Faţa îi ardea ca focul. 

— Ce naiba te-a apucat? mormăi Jensen. Vrei să 


136 


pierdem orice speranţă de a mai primi recompensa? Ştii 
doar că dacă o batjocorim, nu numai că nu vom căpăta 
nimic, dar ne vor băga la închisoare. Credeam că eşti 
mai deştept, Malbin. 

— Dar nu sînt de lemn. Ce naiba, replică celălalt 
suedez. 

— Abţine-te! îl certă Jensen Cel puţin pînă o predăm 
autorităţilor şi încasăm banii. 

— Ei drăcie! strigă Malbin. De ce? Vor fi prea 
bucuroşi că o aducem, iar acolo ea îşi va ţine gura. De ce 
să nu mă ocup puţin de ea? 

— Pentru că aşa vreau eu! se răsti Jensen. Te-am 
lăsat să faci ce vrei pînă acum, Sven. Dar în această 
situaţie trebuie să mă asculţi, pentru că am dreptate. Ştii 
de fapt şi tu, însă nu vrei să recunoşti. 

— Ai devenit foarte virtuos. Aşa deodată, mormăi 
Malbin, sau poate crezi că am uitat de fata cîrciumarului, 
de mica Celela şi de negrul ăla... 

— Taci! strigă Jensen. Aici nu este vorba de virtute şi 
cred că îţi dai şi tu seama. Dar nu vreau să ne certăm. 
Dar, aşa să mă ajute Dumnezeu, Sven, că dacă te atingi 
de fată, te voi ucide! 

După o privire ucigătoare aruncată spre celălalt 
suedez a mai spus: 

— În aceşti nouă ani, am suferit şi era să îmi pierd 
viaţa de zeci de ori. Nu pot uita prin cîte primejdii am 
trecut pînă acum cînd sîntem aproape de a ne îmbogăţi. 
Nu vreau ca tu, printr-o faptă nebunească să dai peste 
cap întreaga noastră situaţie favorabilă şi să te porţi ca 
un animal. 

Din nou a mai stat o clipă, înainte de a încheia. 

— Te previn, Sven, zise el punînd mîna pe patul 
revolverului de la curea, că nu am vorbit degeaba. 

Malbin a aruncat o privire cruntă asociatului său şi 
dădu din umeri. Apoi ieşi. Jensen s-a întors spre Meriem. 


137 


— Dacă nu îţi dă pace, o sfătui el, să mă strigi. Voi fi 
întotdeauna pe aproape. 

Fata nu a înţeles discuţia dintre cei doi, pentru că ei 
au vorbit în suedeză. Dar a înţeles tot ce i-a spus Jensen, 
pentru că acesta vorbea cu ea în arabă. 

A înţeles însă de pe feţele lor şi din gestul lui Jensen 
cînd a pus mîna pe armă, că discuţia lor a fost extrem de 
serioasă. Credea că trebuie să caute prietenia lui Jensen 
şi l-a rugat să o elibereze pentru a se duce în pădure să îl 
caute pe Korak. 

Dar a fost foarte dezamăgită pentru că Jensen i-a ris 
brutal în faţă, spunîndu-i că dacă va încerca să fugă, o va 
pedepsi crunt Biata fată a rămas toată noaptea cu ochii 
deschişi pentru a auzi un semn de la Korak. In jurul ei, 
jungla îşi continua viaţa. 

Urechile ei distingeau zeci de zgomote pe care cei 
din tabără nu le înțelegeau. Dar dintre atitea zeci de 
sunete, nici unul nu era de la Korak. 

Numai moartea l-ar fi putut împiedica pe tînăr să nu 
se întoarcă după ea şi să o salveze. De ce mai Întîrzie şi 
nu vine? 

A venit dimineaţa, dar încrederea ei în eliberare s-a 
diminuat. Era însă neliniştită să nu i se fi întîmplat ceva 
tinărului pe care ea îl aştepta din tot sufletul. 

Era de necrezut să i se fi întîmplat ceva rău 
curajosului şi puternicului Korak, care a scăpat 
întotdeauna de toate primejdiile din junglă. 

După micul dejun, tabăra a fost strînsă, iar bieţii 
cărăuşi şi-au pus greutăţile în spinare şi întreaga mică 
armată pomi spre nord. Nici un semn nu s-a arătat că 
salvarea fetei ar fi aproape. 

Toată ziua au mers fără să se oprească. La fel a 
doua zi şi a treia zi. Dar Korak nu s-a arătat, spre 
dezamăgirea fetei, care mergea tăcută alături de cruzii ei 
stăpiîni. 


138 


Malbin avea aerul că este nemulţumit şi că este 
supărat pe cineva. Jensen îi vorbea prieteneşte, dar 
Malbin îi răspundea scurt, monosilabic. Cu fata nu 
vorbea, însă îi arunca priviri lacome printre gene. 

Meriem a surprins una dintre aceste priviri, care a 
făcut-o să se cutremure. Işi strînse păpuşa mai tare la 
piept şi regreta că nu mai are cuțitul ei ascuţit pe care îl 
avea înainte de a fi prinsă de Kovudoo. 

În cea de a patra zi, a pierdut orice speranţă de a fi 
salvată. Desigur că lui Korak i s-a întîmplat ceva. Nu va 
mai veni să o salveze, iar aceşti oameni răi o vor duce 
departe şi probabil că o vor ucide. 

Nu îl va mai putea vedea pe Korak al ei. 

În acea zi, suedezii au hotărît să facă o pauză mai 
mare şi s-au aşezat pentru o odihnă mai lungă. Malbin şi 
Jensen au plecat din tabără pentru a vina, însă fiecare 
într-o altă direcţie. 

Nu a trecut nici o oră de cînd cei doi au plecat din 
tabără, că pinza cortului unde era fata s-a ridicat, iar la 
intrare apăru Malbin cu o privire bestială. 


CAPITOLUL XV - Fuga 


Cu ochi speriaţi, ca o pasăre în captivitate, fata s-a 
uitat la individul care se apropia ameninţător de ea. 
Miîinile ei erau libere pentru că suedezii au legat-o cu un 
lanţ de robi, adică cu un guler de fier în jurul gitului prins 
de un lanţ gros şi fixat de un ţăruş bătut adînc în pămînt. 

Meriem s-a retras încet spre colţul opus al cortului. 
Malbin se apropia de ea cu mîinile întinse, gata să o 
atingă. 

Buzele îi erau întredeschise, iar răsuflarea îi era 
grăbită. Fata şi-a adus imediat aminte de sfatul pe care îl 
primise de la Jensen de a-l chema de îndată ce Malbin va 


139 


încerca să se apropie de ea. 

Însă suedezul şi-a ales bine momentul cînd tovarăşul 
său era plecat la vinătoare. Scoase totuşi un țipăt 
pătrunzător, pe care l-a repetat de trei ori, mai înainte ca 
atacatorul să sară asupra ei şi să îi înfunde gura. 

Meriem a început să se zbată, luptîindu-se aşa cum a 
văzut în junglă: cu unghiile şi cu dinţii. Mizerabilul şi-a 
dat seama imediat că nu va avea o sarcină uşoară. 

În acel corp tînăr şi mlădios, sub pielea aceea 
catifelată, erau muşchii puternici ai unei leoaice. Dar nici 
Malbin nu era un slăbănog. 

Era un bărbat puternic, înalt şi brutal. Reuşi să o 
supună pe fată, lovind-o peste faţă, cînd ea a început să 
îl muşte cu putere. Meriem reuşea să îl lovească şi ea, 
dar puterile îi slăbeau, din cauza strînsorii degetelor 
suedezului, care o stringeau puternic de git, gata să o 
sufoce. 

Jensen nu era departe pentru că se întorcea spre 
tabără cu două căprioare împuşcate în apropiere. Le-a 
găsit nu departe de tabără, bucurindu-se că nu trebuie 
să se îndepărteze prea mult de tabără, suspectîndu-l pe 
Malbin. 

Simplul fapt că celălalt a refuzat să îl însoţească, 
preferind să meargă la vinătoare într-o altă direcţie, era 
un puternic motiv de bănuială. Jensen îl cunoştea pe 
Malbin, aşa că de îndată ce a împuşcat cele două 
animale, a pornit-o înapoi, urmat de oamenii săi care 
duceau vînatul. 

Abia a parcurs cîteva sute de metri, că a auzit un 
țipăt slab în depărtare, din direcţia taberei. S-a oprit să 
asculte. 

Strigătul s-a mai repetat de două ori, după care s-a 
lăsat o tăcere supărătoare. Trăgind o înjurătură, Jensen a 
luat-o la fugă, întrebindu-se dacă nu va ajunge prea 
tîrziu. 


140 


Ce idiot şi Malbin ăsta să le pericliteze acum şansa 
de a se îmbogăţi! 

Ţipetele fetei au mai fost auzite şi de altcineva în 
afară de Jensen, de cineva care se afla mai departe de 
tabără decît suedezul, însă în direcţie opusă. Era un 
străin care habar nu avea că în vecinătate s-ar afla şi alţi 
albi în afară de el. Era un vînător lîngă care se aflau mai 
mulţi războinici foarte curajoşi şi puternici. 

Străinul a ascultat o clipă, cu multă atenţie. Fără 
îndoială că era vocea unei femei care se găsea în 
primejdie. A luat-o şi el în direcţia de unde s-au auzit 
tipetele, dar pentru că era mai departe decit Jensen, 
acesta din urmă a ajuns primul la cortul fetei. 

Suedezului i se prezenta o scenă de luptă dintre 
Meriem şi Malbin. Jensen s-a înfuriat peste măsură şi a 
început o serie de înjurături cumplite. 

Malbin a ridicat capul şi s-a întors spre noul venit, 
scoţindu-şi rapid pistolul. Jensen a anticipat mişcarea 
celuilalt şi a scos şi el arma. 

Au tras amindoi asupra celuilalt în acelaşi timp. 
Jensen a mai continuat să înainteze spre Malbin, dar şi-a 
scăpat arma din mînă, clătinîndu-se de parcă era beat. 
Malbin a mai tras de două ori asupra lui. 

Meriem, cu toată groaza de care era cuprinsă, nu a 
putut să nu se mire cum acest om mai vine spre ei după 
ce a primit încă două gloanţe mortale. Jensen continua să 
rămînă în picioare, ţinîndu-şi ochii închişi. Căzu la pămînt 
în cele din urmă. 

Malbin s-a ridicat şi l-a izbit furios cu piciorul. Pe 
urmă s-a întors spre Meriem. Dar exact în acea clipi 
perdeaua cortului s-a dat la o parte şi un alb înalt şi-a 
făcut apariţia la intrarea în cort 

Nici Meriem şi nici Malbin nu l-au observat fiind cu 
spatele ia uşa cortului. Din trei paşi, albul a ajuns în 
partea unde erau cei doi, dezarmiîndu-l pe Malbin, 


141 


punîndu-i o mînă grea pe umăr. 

Meriem văzu un alb străin, cu părul negru, cu ochi 
verzi. Îmbrăcat în uniformă, avînd pe cap un chipiu. 

— Ce se petrece aici? a întrebat străinul într-o limbă 
pe care fata nu a înţeles-o. 

Meriem a dat din cap şi i-a răspuns străinului în 
arabă. Acesta cunoscînd această limbă i-a repetat 
întrebarea. Fata i-a răspuns: 

— Oamenii aceştia vor să mă răpească de la Korak 
al meu. lar acesta a vrut să mă... bata. Celălalt, pe care l- 
a omorît, a vrut să mă ajute. Amiîndoi însă erau foarte 
cruzi şi răi, dar acesta viu este cel mai periculos. Dacă 
Korak ar fi aici, l-ar omori. Cred că dumneata îl vei cruța. 

Străinul a zimbit şi a răspuns: 

— Merită să fie omorît. Nu încape nici o îndoială. Era 
o vreme cînd l-aş fi omorit şi eu, dar acum m-am 
schimbat. Totuşi, voi avea grijă să nu te mai supere. 

Apoi s-a întors spre Malbin. 

— Am răbadat destul din cauza voastră şi meriţi să fii 
ucis de mîna mea, dar există o lege pe care nu o voi 
aplica eu aici. Am auzit de voi, de foarte multă vreme. Tu 
şi celălalt aveţi o faimă foarte proastă în ţinuturile 
acestea. Acum poţi pleca liber, însă nu vreau să te mai 
văd niciodată! Ai înţeles? 

Malbin a protestat şi a început să înjure îngrozitor. 
Dar înainte de a-şi da seama a fost prins de străin şi 
scuturat cumplit, de i-au clănţănit toţi dinţii din gură. 
Malbin a încetat cu amenințările sale. 

Străinul i-a mai spus. 

— Acum ieşi de aici! Ocoleşte-mă, dacă vrei să ai 
viaţă lungă! 

Străinul s-a apropiat de urechea suedezului şi i-a 
şoptit un nume. Acesta auzind acel nume era să cadă pe 
spate. Dar a fost împins imediat afară din cort. 

Întorcîndu-se spre Meriem a întrebat: 


142 


— La cine este cheia de la jugul ăsta de fier din jurul 
gitului tău. 

— Acesta de pe jos o purta întotdeauna, răspunse 
fata arătîndu-l pe Jensen 

Străinul l-a căutat pe mort în buzunare şi a găsit 
cheia cu care a eliberat-o pe Meriem. 

— Mă laşi să mă întorc acum la Korak al meu? a 
întrebat ea. 

— Voi avea grijă să fii predată părinţilor sau rudelor 
tale, răspunse albul. Spune-mi te rog, cine sînt ei şi unde 
le este satul? 

In tot acest timp, o privea pe fată uimit de 
îmbrăcămintea ei. După limba pe care o vorbea, era fată 
de arab, dar nu mai văzuse pe nimeni astfel îmbrăcată. 

— Cine eşti tu? Cine este Korak? 

— Korak? Korak este o maimuţă! Alte rude nu am. 
Eu locuiesc în junglă numai cu Korak, de cînd Akut este 
regele tribului de maimute. Korak trebuia să le fie rege, 
dar a refuzat. 

Fata a pronunţat numele lui Akut aşa cum îl 
pronunţau maimuţele. După aceste cuvinte ale fetei, 
străinul a început să o privească mai atent. În ochii lui i 
se citea un interes deosebit. 

— Deci Korak este o maimuţă? Bine, dar tu cine 
eşti? 

— Eu sînt Meriem. Şi eu sînt tot o maimuţă. 

— Mda, mormăi străinul, la acest răspuns 
neaşteptat. 

La ce s-a gîndit s-ar fi putut înţelege din privirea 

Plină de compătimire aruncată acestei sărmane fete. 
S-a apropiat de ea şi a încercat să îi pună mîna pe frunte. 

Fata s-a dat la o parte mîrîÎind scurt, scoţind un țipăt. 
Străinul a înţeles reacţia ei şi a zimbit. 

— Nu trebuie să te temi de mine, zise el blind. Nu îţi 
fac nici un rău. Doream să văd dacă nu cumva ai febră, 


143 


dacă te simţi bine, ca să plecăm în căutarea lui Korak. 

Meriem s-a uitat drept în ochii lui. Ochii albului îi 
făceau o impresie foarte bună, iar faţa lui avea trăsături 
de om cinstit. 

l-a permis omului să îi atingă fruntea şi să îi ia 
pulsul, pentru a se asigura că fata este sănătoasă. 

— De multă vreme eşti maimuţă? întrebă albul. 

— De mult, de foarte mult, de cînd am fost mică şi 
Korak a venit şi m-a luat de tatăl meu, care mă bătea 
foarte tare. De atunci, am trăit în copaci, împreună cu el 
şi cu Akut. 

— În ce parte a pădurii locuieşte Korak? a mai 
întrebat străinul. 

Meriem a făcut un gest larg, care a cuprins jumătate 
din Africa. 

— Poţi găsi drumul înapoi spre el? 

— Nu cred, răspunse ea, dar sînt sigură că el mă va 
căuta şi mă va găsi. 

— În acest caz, am un plan, propuse străinul. Eu 
locuiesc nu departe de aici. Vii cu mine acasă, unde soţia 
mea şi cu mine te vom îngriji pînă cînd Korak te va găsi 
sau tu îl vei găsi pe el. Dacă zici că te caută, sînt sigur că 
la fel de uşor te poate găsi şi acolo unde stau eu, nu-i 
aşa? 

Străinul a aşteptat ca Malbin să se îndepărteze cu 
oamenii lui spre nord. 

Meriem avea acum încredere în acest bărbat şi 
stătea lîngă el ţinîndu-şi păpuşa în mînă. Străinul era 
mirat de araba foarte stricată pe care o vorbea fata, 
atribuind şi asta unei stări mintale deviate. 

Dacă ar fi ştiut însă ciţi ani au trecut de cînd ea nu a 
mai vorbit această limbă, nu s-ar fi mirat atît de mult. 
Mai 
era un motiv pentru care limba şeicului nu i s-a întipărit 
bine în minte, dar acesta nu putea fi ghicit nici de ea şi 


144 


nici de binefăcătorul ei. 

Străinul a încercat să o convingă să meargă cu el în 
satul lui. Meriem a insistat să meargă imediat în căutarea 
lui Korak. 

Bărbatul a hotărît în sinea lui că trebuie să o 
convingă pe fată să vină cu el, pentru că o credea 
bolnavă mintală. 

Fiind însă un om inteligent, s-a gindit că mai întîi 
trebuie să satisfacă dorinţa fetei, lăsîndu-se convins că ar 
fi bine să îl caute pe acest Korak. 

Au pornit-o spre sud, cu toate că reşedinţa lui era 
mai spre est. Pe drum însă a cotit-o încet spre locuinţa sa 
şi era foarte bucuros că fata nu a observat această 
schimbare a direcţiei de mers. 

Meriem era din ce în ce mai convinsă că îl vor găsi 
pe Korak şi nu avea de ce să se teamă de acest 
tarmagani, care nu dorea să îi facă nici un rău. După 
cîteva zile şi-a dat seama că acest om este foarte bun cu 
ea şi îi asemăna caracterul cu acela al lui Korak. 

În cea de a cincea zi a căutărilor lor, au ajuns într-o 
cîmpie întinsă, unde se zăreau citeva case. Această 
imagine de locuri necunoscute au făcut-o pe Meriem să 
se oprească mirată. 

— Unde ne aflăm? a întrebat ea. 

— Pentru că am văzut că nu îl găsim pe Korak, iar 
drumul nostru trecea pe lingă casa mea, te-am adus aici 
să te odihneşti şi să stai cu soţia mea. Oamenii mei îţi 
vor găsi maimuţoiul sau poate va veni el aici. Cred că 
aşa este mai bine. Aici la noi eşti în siguranţă şi vei fi 
foarte fericită. 

— Îmi este teamă, Buana?, zise fata. La tine în sat, 
poate mă vor bate aşa cum mă bătea şeicul. Te rog, lasă- 
mă să plec în junglă. Acolo Korak mă va căuta şi sigur că 


> Buana în limba swahili înseamnă stăpâne sau domnule (n. t.) 


145 


mă va găsi. Lui nu i-ar trece prin minte să mă caute în 
casa unui alb 

— Nimeni nu te va bate aici, copila mea! O linişti 

Buana. 

Apoi zise cu bunătate: 

— Nici eu nu te-am bătut, nu-i aşa? Şi aici eu sînt 
stăpîn. Toată lumea se va purta bine cu tine, iar soţiei 
mele îi vei place foarte mult. Sînt sigur că va veni şi 
Korak aici, pentru că voi trimite cîţiva oameni să îl caute 
peste tot. 

Fata s-a împotrivit. 

— Pe Korak nu îl poate aduce aici nimeni, pentru că 
îi va ucide pe cei care se vor apropia de el. Aşa i-a ucis 
pe toţi cei care s-au apropiat de el. Mi-e frică, Buana. 
Vreau să plec! 

— Te vei rătăci. Nu cunoşti jungla. Vezi, nici nu ai 
ştiut pe unde mergi! Fiarele sălbatice te vor mînca în 
prima noapte şi atunci Korak sigur că nu te va găsi. 

S-a oprit să vadă reacţia fetei, apoi a spus: 

— Este mult mai bine să rămii cu noi. Nu te-am 
scăpat de oamenii aceia răi? Nu îmi datorezi măcar 
puţină încredere? Rămii cu noi cîtăva vreme, pînă vom 
vedea ce este mai bine să faci. Eşti încă un copil şi ar fi o 
crimă să te las să pleci singură în junglă. 

Cuvintele înțelepte ale străinului nu au stîrnit decit 
risul fetei. 

— Jungla îmi este şi mamă şi tată. A fost cu mine 
mai bună decit toţi oamenii. Nu mi-e frică de nici un 
animal. 

S-a uitat curajoasă la cel care îi dorea binele. 

— Voi muri, cînd îmi va veni rîndul, continuă ea spre 
mirarea crescîndă a bărbatului înalt. Se poate ca un 
leopard sau un leu să mă omoare, dar la fel poate fi şi un 
mic gîndăcel. Dar cînd leul m-ar ataca, sau gindăcelul m- 
ar pişcă, mi-ar fi frică, dar aş fi foarte nefericită să mă 


146 


tem de ceva care nu s-a întîmplat încă. 

Observînd mirarea bărbatului din faţa ei s-a oprit şi a 
explicat ce dorise să spună. 

— Dacă va fi un leu, frica mea va fi de scurtă durată, 
dar dacă este un gindăcel. va trebui să sufăr cîteva zile 
pînă să mor. De aceea de leu mă tem cel mai puţin. Este 
mare şi face mult zgomot. Pot să îl aud sau să îl miros de 
la mare depărtare şi am timp destul ca să fug din calea 
lui, dar peste gindăcel pot să calc sau să îl ating, fără ştiu 
că este acolo, iar înţepătura lui poate fi mortală. 

Filosofia ei primitivă a fost încheiată cu aceste 
cuvinte 

— Nu. Buana. Nu mi-e teamă de junglă, ci 
dimpotrivă. O iubesc Dacă ar trebui să o părăsesc, aş 
muri. Dar tu ai fost bun cu mine, iar casa ta este lîngă 
pădure, aşa că voi face aşa cum doreşti şi voi rămîne cu 
tine şi cu soţia ta, cîtăva vreme. 

Au mers împreună de mînă, spre o casă înconjurată 
de flori multe, iar în spatele casei se vedea o gospodărie 
bine întreţinută. 

Mergînd cu acest străin, care a ştiut să îi cucerească 
încrederea, Meriem a ajuns la intrarea locuinţei, unde era 
o femeie îmbrăcată în alb, care s-a bucurat foarte mult la 
vederea soţului ei. 

La vederea acestei femei, Meriem s-a oprit şi s-a 
uitat întrebător la străin. Privirile ei exprimau o teamă de 
necunoscut _ 

— Este soţia mea, o lămuri străinul. li pare bine că 
ne vede. 

Femeia a coborit de pe verandă, ieşindu-le în 
întîmpinare, pe cărarea din faţa casei. Soţul ei a 
îmbrăţişat-o, apoi a recomandat-o pe Meriem în limba 
arabă, singura pe care fata o înţelegea. 

— Draga mea, ea este Meriem, zise el simplu. 

În cîteva minute, i-a povestit întîmplarea cu întîlnirea 


147 


lor neaşteptată. 

Meriem a văzut că soţia străinului era o femeie 
frumoasă şi pe obraz i se putea citi o bunătate şi o 
blîndeţe care îţi dădea multă încredere. 

Nu îi era teamă de ea. După ce a aflat de întîlnirea 
soţului ei cu ea, a luat-o în braţe şi a sărutat-o, spunîndu- 
i un dulce „draga mea”. În inima fetei încolţi un 
sentiment care dispăruse de foarte multă vreme. 

Şi-a apropiat capul de femeia cea blindă, în a cărei 
voce a simţit o căldură maternă pe care nu o mai simţise 
de atita vreme. A început să plingă aşa cum nu a plins 
niciodată, cu lacrimi de uşurare, cu lacrimi de bucurie. 

Şi astfel, mica Meriem, o sălbatică mangani, a ajuns 
din jungla ei iubită, într-o familie adevărată. 

li considera pe „Buana'"” şi pe „Dragă”, ca pe părinţii 
ei. Acestea erau numele pe care ea le-a dat la început şi 
a continuat să îi numească aşa. 

După ce teama ei s-a risipit în totalitate, a început 
să îi iubească cu pasiune şi căldură. S-a hotărît să îl 
aştepte pe Korak aici, pentru că tînărul era totuşi 
înaintea tuturor, în inima ei. 


CAPITOLUL XVI - O victorie 
zadarnică 


Departe de satul unde o lăsase pe Meriem, Korak, 
plin de răni, clocotind de furie, se întorcea spre locul 
unde întîlnise babuinii cei mari. Nu i-a mai găsit acolo 
unde îi lăsase şi nici în obişnuitele lor locuri de vînătoare. 

A mers pe o urmă lăsată de ei şi în cele din urmă i-a 
întîlnit. Babuinii înaintau încet, dar fără întrerupere, spre 
sud. 

Erau într-una dintre acele perioade ale lor de 


148 


migrare, fapt inexplicabil pentru oamenii de ştiinţă care 
studiază comportamentul maimuţelor africane. 

La vederea războinicului alb, care venea spre ei, din 
direcţia opusă viîntului, întreaga turmă s-a oprit, la 
strigătul de alarmă al santinelei lor. A pornit un cor 
miîrîituri şi întreg tribul de maimuțe a început să îi dea 
ocol noului venit. 

Femelele şi-au chemat puii şi s-au ascuns în spatele 
masculilor. 

Korak l-a chemat pe regele lor, care la auzul acestei 
voci cunoscute, a venit încet, cu mare băgare de seamă. 
Trebuia să se convingă cu mirosul şi cu văzul pentru a se 
asigura că este aceeaşi persoană cu care s-a întîlnit 
atunci cînd a căzut în cursa albilor. 

Korak stătea nemişcat. Dacă ar fi înaintat spre 
maimute, ar fi putut declanşa un atac, sau i-ar fi putut 
pune pe fugă. 

Animalele sălbatice reacţionează foarte diferit de 
oameni. Bazîndu-se pe instincte ei pot să îşi schimbe 
atitudinea foarte repede. 

Regele babuinilor s-a apropiat de Korak şi s-a învirtit 
în jurul acestuia, miîrîind şi mirosindu-l. Cînd s-a apropiat 
mai mult, Korak a început să îi vorbească. 

— Eu sînt Korak. Eu sînt cel care am deschis casa de 
sîrmă în care ai fost prins. Te-am scăpat de tarmagani. 
Sînt Korak, prietenul vostru. 

— Da, mormăi regele, eşti Korak. Urechile mi-au 
spus că eşti Korak. Ochii îmi spun acelaşi lucru. Acum şi 
nasul îmi spune că tu eşti acela, pentru că nasul meu nu 
greşeşte niciodată. Îţi sînt şi eu prieten. Vino să vînăm 
împreună! 

— Korak nu poate vina acum, a răspuns tînărul. 
Gomangani mi-au furat-o pe Meriem şi o ţin legată în 
satul lor. Ei nu vor să o lase liberă. Eu singur nu pot să o 
scap. Korak te-a eliberat pe tine. Vrei să vii cu poporul 


149 


tău să o eliberăm pe Meriem a lui Korak? 

— Gomangani au bețe lungi şi ascuţite pe care le 
aruncă, a spus regele babuinilor. Ele străpung corpul 
supuşilor mei. Ne ucid. Gomangani sînt un popor rău. Ne 
vor ucide dacă intrăm în satul lor. 

— Dar tarmanganii au bețe care fac un zgomot mare 
şi ucid de la distanţă, a ripostat Korak. Au avut astfel de 
bețe cu ei cînd te-am eliberat. Dacă aş fi plecat de acolo 
de frică, erai şi acum prizonierul tarmanganilor. 

Babuinul s-a scărpinat în cap. În jurul lui s-au aşezat 
ceilalţi masculi ai tribului. Unii dintre ei se învirteau 
pentru a se aşeza într-un loc de unde să audă tot ce se 
vorbeşte. 

Mulţi dintre ei îl priveau pe acest mangani, dar care 
semăna foarte mult cu un tarmanganii. 

Regele babuinilor s-a uitat întrebător la cîțiva dintre 
supuşii lui, de parcă le-ar fi cerut părerea. 

— Noi sîntem foarte puţini, a mormăit unul dintre ei. 

— Mai sînt alţi babuini printre dealurile de unde 
venim. Ei sînt mulţi ca frunzele şi îi urăsc pe gomangani, 
la fel ca şi noi. Să le cerem ajutorul lor şi să îi stîrpim pe 
toţi gomangani din pădure, a propus altul. 

Babuinul care vorbise s-a sculat în picioare 
ameninţător, cu părul măciucă, mirîind fioros. Korak nu 
mai dorea să intervină. 

Babuinii s-ar fi dus bucuroşi să lupte împotriva 
băştinaşilor, dar voiau să fie mai mulţi, să lupte alături de 
rudele lor, care trăiau printre dealuri. Regele lor a fost de 
acord cu acest plan. 

Toţi au insistat că nu trebuie să se piardă nici o 
clipă, aşa că regele a ales doisprezece babuini dintre cei 
mai puternici, cu care a pornit spre ţinutul celorlalţi 
babuini pentru a-i chema la luptă. Korak a pornit şi el cu 
ei. 

Odată porniţi în această aventură, babuinii s-au 


150 


arătat foarte entuziaşti. Nu numai că pregătirile de 
plecare au fost grăbite la maximum, dar şi în timpul 
drumului, toţi au mers cît de repede au putut. Pentru 
Korak această viteză de deplasare nu i s-a părut dificilă 
deloc. 

În tot drumul lor, animalele făceau un zgomot 
asurzitor, dînd impresia că o întreagă armată se 
deplasează prin pădurea sălbatică. Şi cu alte ocazii, cînd 
babuinii fac călătorii de acest fel, nici un animal al 
junglei, chiar şi dintre cele mai fioroase, nu îndrăzneşte 
să le stea în cale. 

Insă cînd ieşeau din pădure şi se deplasau pe un loc 
întins, fără copaci, păşeau foarte liniştiţi, ştiind că leul 
sau leopardul nu vor fi înşelaţi de zgomotele făcute de ei. 

Două zile a durat călătoria lor prin junglă, pînă au 
ajuns la o cîmpie întinsă, de unde începeau dealurile 
împădurite. Korak nu a mai trecut prin aceste locuri. Era 
un ţinut nou pentru el şi se bucura pentru încîntătoarea 
privelişte care i se oferea. 

Dar în acele momente nu era fericit deloc şi nu 
putea să se bucure de verdele pădurii, aşa cum ar fi 
dorit. Meriem era în pericol şi nu era cu el. 

Odată ajunşi în pădure, babuinii au încetinit ritmul 
deplasării şi au început să scoată sunete de chemare a 
semenilor lor. Din cînd în cînd se mai opreau să audă 
dacă nu au fost simţiţi de cei din neamul lor. 

După un timp, din depărtare, s-a auzit un răspuns la 
chemările lor. Au înaintat cu toţii în acea direcţie, 
oprindu-se totuşi să asculte zgomotele junglei. 

Chemîndu-se unii pe alţii, deodată. In faţa lui Korak 
au apărut un număr impresionant de mare de babuini. 
Erau şi în copaci şi pe pămînt, de parcă ar fi dorit să 
formeze un zid de nepătruns. 

Se apropiau încet, repetînd chemările lor Erau mii de 
maimuțe. Korak s-a gîndit la soarta oricărei fiinţe de pe 


151 


pămînt dacă ar fi îndrăznit să se opună acestei forţe 
teribile. 

Cei doi regi, s-au apropiat unul de celălalt, după cum 
era obiceiul, cu miriituri şi cu părul zbirlit. După ce s-au 
asigurat reciproc de identitatea celuilalt, s-au scărpinat 
unul pe celălalt pe spate şi s-au aşezat să discute. 

Prietenul lui Korak a început să îi explice celuilalt 
conducător motivul venirii lor, arătîndu-l pe tînăr care 
pînă în acel moment a stat ascuns într-un tufiş. 

Apariţia lui a provocat panică printre babuini. Pentru 
un moment, lui Korak i-a fost teamă că va fi sfişiat de 
mulţimea furioasă. Dar frica nu era că el ar fi fost omorît, 
ci pentru Meriem care ar fi rămas prizonieră, fără ajutorul 
lui 

Cei doi conducători i-au liniştit pe furioşi, iar Korak s- 
a apropiat de ei. Babuinii l-au mirosit din cap pînă în 
picioare. 

Cînd a început să le vorbească în limba lor, s-au 
minunat şi au rămas uimiţi. Korak le vorbi de Meriem, 
despre viaţa lor din pădure, despre celelalte maimuțe 
care s-au împrietenit cu ei, de la mica Mînu, pînă la 
Mangan, antropoidul cel uriaş. 

— Gomangani, în mîinile cărora se află Meriem, nu 
sînt prietenii voştri Ei vă ucid de îndată cum vă văd. 
Babuinii din ţinuturile de unde venim sînt puţini, pentru a 
se lupta cu ei. Ei însă mi-au spus că voi sînteţi cei mai 
curajoşi. Numărul vostru este cît al firelor de iarbă de pe 
cîmpie şi cît al frunzelor din pădure. Pînă şi lui Tantor, 
elefantul, îi este teamă de voi, ştiind şi el cît sînteţi de 
curajoşi. 

Korak a făcut o scurtă pauză pentru a le observa 
reacţia. Apoi a spus: 

— Cei din neamul vostru mi-au spus că voi aţi veni 
bucuroşi cu mine în satul gomanganilor, ca să îi 
pedepsim pe aceşti duşmani, iar eu, „Omoritorul” voi 


152 


putea să o iau pe Meriem înapoi în pădure. 

Regele babuinilor s-a ridicat, încîntat de cuvintele 
care le-a spus Korak, mai ales despre curajul lor. Toţi 
masculii s-au ridicat ţanţoş şi s-au plimbat cîţiva paşi. 
Erau foarte mulţumiţi că acest tarmanganii, care zicea că 
este mangani şi vorbea limba lor, îi laudă atît de mult şi 
doreşte să le ceară ajutorul pentru a-şi lua femela din 
satul acela blestemat. 

— Aşa este, începu unul dintre ei, noi cei care locuim 
aici pe dealurile acestea sîntem cei mai curajoşi 
luptători. Chiar şi Tantor se teme de noi. Numa se teme 
de noi. Şita se teme de noi. Gomangani sînt mulţumiţi 
cînd trec pe lîngă noi şi nu îi deranjăm. 

— Dar eu, îl întrerupse un alt mascul puternic, sînt 
gata să merg cu tine Korak, în satul gomanganilor din 
cîmpie. Eu sînt băiatul mai mare al regelui nostru. Pot să 
îi ucid singur pe locuitorii acelui sat, se lăudă maimuţoiul, 
umflîndu-şi pieptul puternic, apoi aplecîndu-se să îl 
scarpine pe spate pe unul dintre cei care stăteau în faţa 
lui. 

— Eu sînt Gobb, se ridică al treilea. Colţii mei sînt 
lungi şi ascuţiţi. Colţii mei sînt puternici, pentru că am 
ucis cu ei mulţi gomangani. Singur am omorit-o pe sora 
lui Şita. Da, Gobb se duce pe cîmpie şi atunci nu va 
rămîne nici un duşman, nici măcar să numere morţii. 

Şi acest maimuţoi după ce şi-a sfîrşit pledoaria, şi-a 
umflat pieptul, sub privirile admirative ale femelelor din 
trib. 

Korak s-a uitat la rege. 

— Tinerii din tribul tău sînt foarte curajoşi, zise el, 
dar cel mai curajos este regele lor. 

Auzind aceste laude, regele s-a ridicat şi a început 
să urle de plăcere. Pădurea a răsunat de strigătele sale 
pătrunzătoare, care provocau întreaga lume să se bată 
cu el. Puii de babuin s-au ascuns în braţele părinţilor lor. 


153 


Ceilalţi masculi din trib, parcă atinşi de acelaşi flux 
de energie care l-a făcut pe regele lor să se manifeste 
astfel, s-au ridicat scoţind strigăte furioase. Zgomotul 
devenea insuportabil. 

Korak a profitat de acest moment de extaz şi s-a 
apropiat de rege, şoptindu-i la ureche un singur cuvînt: 

— Hai! 

Fără să mai stea pe gîndul, porni el însuşi spre satul 
băştinaşilor gomangani. Regele babuinilor, urlînd şi 
ţipînd, s-a luat după el. În urma lor veneau babuinii care 
locuiau la şes, iar după aceştia întreaga populaţie a 
dealurilor. 

Se deplasau fiinţele cele mai agere şi puternice din 
întreg ţinutul! Setea lor de sînge nu se putea stinge decit 
într-o bătălie  înfiorătoare, cu sfîrşit tragic pentru 
Kovudoo şi oamenii lui. 

A doua zi, după-masa, au ajuns în satul negrilor. Aici 
totul era cufundat în liniştea marii călduri tropicale. 
Puternica armată mergea acum într-o linişte de mormiînt, 
iar de sub miile de labe moi, nu răzbătea un zgomot mai 
mare decit ar fi făcut vintul leneş care bătea printre 
crengile stufoase ale copacilor 

In frunte mergeau Korak şi cei doi regi. Lîngă sat, s- 
au oprit cu toţii, pînă s-au adunat şi cei care veneau în 
urmă Era o linişte adîncă. 

Korak s-a furişat uşor, pînă la copacul care avea 
crengile aplecate peste gard. S-a uitat înapoi şi s-a 
încredinţat că ceilalţi l-au urmat. 

Pe drum însă a avut grijă să le spună tuturor să nu îi 
facă rău unei femele albe, care era captivă. Însă toţi 
ceilalţi puteau fi stirpiţi fără milă. 

Ridicîndu-şi privirea spre cer a scos un urlet 
puternic. Era semnalul de atac. 

Drept răspuns, trei mii de maimuţoi păroşi au sărit 
urlînd spre satul negrilor, unde războinicii au ieşit imediat 


154 


din colibe. Negresele şi-au luat copii în braţe şi au alergat 
spre porţile satului de îndată ce au văzut îngrozitoarea 
hoardă de animale care au atacat satul 

Kovudoo şi-a adunat oamenii, sărind şi ţipînd să îi 
îmbărbăteze, ridicînd în faţa atacatorilor un zid de suliţi 
ascuţite 

Korak conducea atacul, iar băştinaşii au încremenit 
cînd l-au văzut în fruntea acestei hoarde îngrozitoare de 
babuini. 

La început au reuşit să îşi menţină formaţia. Dar 
înainte de a putea folosi arcurile cu săgeți, s-au 
demoralizat şi au fugit într-o dezordine de nedescris. 

Babuinii au intrat în rîndurile lor, sărindu-le în spate 
înfigîndu-şi colții în muşchii gitului Cel mai feroce dintre 
atacanţi era însă Korak „Omoritorul” 

La porţile satului, pe unde negri fugeau îngroziţi, s-a 
oprit şi s-a îndreptat spre coliba unde ştia că Meriem este 
legată. Coliba era însă goală. 

A căutat apoi în fiecare colibă, dar fata nu era 
niciunde. Korak s-a uitat după toţi băştinaşii care au fugit 
pe poartă şi era sigur că fata nu a fost luată de fugari. 

Cunoscîndu-i foarte bine pe sălbatici, singura 
explicaţie a dispariţiei fetei era că a fost miîncată de 
aceşti canibali. Fiind convins că ea nu mai există, a fost 
cuprins de o furie turbată împotriva celor pe care el îi 
socotea drept ucigaşii fetei. 

Văzu roşu în fata ochilor şi a pornit imediat în 
direcţia de unde se auzeau cumplitele miriituri ale 
babuinilor şi ţipetele disperate ale sătenilor. Cînd a ajuns 
la locul luptei, babuinii au început să obosească, iar negri 
au reuşit să se regrupeze, folosind dibace, nişte măciuci 
uriaşe. 

Korak s-a urcat într-un copac de unde s-a lansat 
asupra grupului de războinici, ca fulgerul. Era stăpiînit de 
o furie oarbă. 


155 


Ca un animal rănit împărțea lovituri mortale cu 
pumnii goi. Cînd se apropia de un războinic îl prindea cu 
dinţii, rupîndu-i bucăţi mari din came. 

Această acţiune curajoasă a determinat rezultatul 
luptei. Dar groaza negrilor era amestecată şi de 
superstiţiile lor. Pentru ei, acest războinic alb care 
conducea această armată de babuini nu era o fiinţă 
omenească. 

Pentru ei, Korak era un demon, un zeu al răului, pe 
care ei l-au supărat şi care şi-a părăsit locul său din 
pădure şi a venit la ei să îi pedepsească. 

Din această cauză, rezistenţa lor a fost mult 
diminuată, dîndu-şi seama că nu pot lupta împotriva 
acestui zeu. 

Mulţi au fugit, aşa că pe cîmpul de bătaie nu a mai 
rămas nimeni care să plătească vina de a fi supărat 
demonul alb al junglei. 

Răsuflînd greu şi plin de sînge, Korak s-a oprit din 
lipsă de victime. Babuinii s-au adunat şi ei, sătui de atita 
luptă şi sînge şi s-au tolănit mulţumiţi, care pe unde a 
apucat. 

La o mare depărtare de acest loc, Kovudoo şi-a 
adunat restul din trib şi a început să îi numere pe care au 
mai rămas în viaţă. Toţi erau cuprinşi de o panică de 
nedescris. 

Nimic nu îi mai putea îndupleca să mai rămînă în 
acele ţinuturi. Nu doreau nici măcar să se întoarcă în sat 
pentru a-şi lua cîte ceva dintre lucrurile lor. 

Toţi erau de părere că trebuie să fugă cît mai 
departe de acele locuri, să fie cît mai departe de 
demonul care îi atacase. 

Altfel, singurele fiinţe care l-ar fi putut ajuta pe 
Korak să o găsească pe Meriem, au fugit din calea lui. 
Tînărul a pierdut orice şansă de o găsi pe iubita lui chiar 
dacă Meriem se afla la numai cîţiva zeci de kilometri de 


156 


satul distrus. 


CAPITOLUL XVII - O distracţie 
periculoasă 


Pentru Meriem, zilele treceau foarte repede în noua 
sa locuinţă. La început, a fost foarte nerăbdătoare să 
plece în căutarea lui Korak. Buana, după cum îl numea 
ea pe binefăcătorul ei, a oprit-o de la această încercare 
nesăbuită, şi a trimis un om de încredere însoţit de cîţiva 
războinici băştinaşi în satul lui Kovudoo. 

Dorea să afle de la acesta cum a ajuns această fată 
în satul lui şi tot ce ştia despre trecutul ei. Deasemenea, 
solul trebuia să afle tot ce putea în legătură cu acea 
fiinţă ciudată căreia fata îi spunea Korak. 

Dorea neapărat să afle dacă această persoană 
există cu adevărat sau este doar rodul imaginaţiei fetei, 
care credea el, suferă de o boală mintală, care a apărut 
în condiţii misterioase. 

Credea că timpul petrecut ca şi captivă în satul 
băştinaşilor, apoi în tabăra suedezilor a fost o experienţă 
tristă care i-a alterat comportamentul. Totuşi cu cît 
stătea mai mult cu ea, îşi dădea seama că este o fiinţă 
normală. 

Nu a observat nimic ciudat sau deviat în atitudinea 
ei şi era nevoit să recunoască faptul că povestea fetei îl 
punea într-o mare încurcătură. Nu avea nici o dovadă să 
creadă că fata nu este întreagă la minte. 

Soţia albului, pe care Meriem o botezase „Dragă”, 
după cum îl auzise pe binefăcătorul ei că a strigat-o la 
prima lor întîlnire, nu numai că se interesa tot timpul de 
fată, dar a început să o iubească, fiind captivată de firea 
ei veselă şi de farmecul ei natural. 


157 


Meriem a fost şi ea impresionată la rîndul ei de toate 
calităţile acestei femei culte, răspunzindu-i cu o dragoste 
la fel de mare şi sinceră. 

După o lună, omul trimis în cercetare în satul lui 
Kovudoo s-a înapoiat. In această lună, mica tarmagani, 
care umblase sălbatică şi pe jumătate goală mulţi ani, s- 
a transformat într-o domnişoară frumos îmbrăcată, 
prezentînd toate atuurile unei persoane tinere, crescute 
în lumea civilizată. 

Meriem a făcut progrese evidente în învăţarea limbii 
engleze, deoarece Buana şi „Dragă” au refuzat să mai 
vorbească araba, hotărind că fata să înveţe o limbă a 
unei ţări civilizate, lucru care a început încă din a doua zi 
a venirii ei. 

Raportul solului trimis în satul negrilor a aruncat 
asupra fetei o umbră de deznădejde, pentru că el găsise 
satul părăsit şi cu toate cercetările în jur, nu a descoperit 
pe nimeni. 

Solul a mai rămas citeva zile în acele ţinuturi pentru 
a da de urma lui Korak, dar toate cercetările sale nu au 
avut nici un rezultat. Nu a văzut nici maimuțe mari şi nici 
un om care să aducă a maimuţă. 

La început, Meriem a insistat să plece ea singură în 
căutarea lui Korak, dar Buana i-a spus să aştepte, 
asigurînd-o că vor pleca împreună, de îndată ce va avea 
mai mult timp. Meriem i-a ascultat sfatul, deşi au trecut 
luni de zile pînă nu a mai plins de dorul tînărului 
războinic alb. 

Avea acum şaisprezece ani, deşi mulţi i-ar fi dat şi 
nouăsprezece. Era o plăcere să o priveşti, pentru că avea 
un farmec aparte. Era înaltă, cu părul negru şi cu pielea 
bronzată de soarele Africii. 

Durerea din suflet îi era la fel de mare ca şi în prima 
zi pe care a petrecut-o fără Korak, dar nu îi amintea de 
asta nimănui, nici măcar în faţa lui „Dragă”. Nu trecea 


158 


nici o zi în care să nu îşi aducă aminte de el, dorind din 
tot sufletul să îl reîntilnească. 

Vorbea acum englezeşte foarte bine, învăţind să 
scrie şi să citească. Într-o zi, „Dragă” i-a spus în glumă 
ceva în franceză şi spre marea ei surpriză fata i-a 
răspuns în aceeaşi limbă. Vorbea şi această limbă, rar şi 
cu pauze, dar foarte corect, aşa cum ar fi învăţat-o un 
copil mic. 

De acum încolo, au început să vorbească şi 
franţuzeşte, cîte puţin în fiecare zi, iar „Dragă” se 
minuna adesea că fata învaţă această limbă cu o 
uşurinţă care iese din tiparele normalului. 

La începutul acestei activităţi. Meriem îşi încrunta 
frumoasele sprincene, făcînd efort să-şi aducă aminte de 
cuvinte, dar de cum auzea unele cuvinte şi expresii, a 
început să folosească diverse cuvinte pe care profesoara 
ei nu le-a rostit încă niciodată în cadrul orelor lor de 
limba franceză. 

La fel, spre marea surpriză a profesoarei, accentul 
fetei era ca al unui vorbitor nativ, cu mult mai bun decit 
al ei. 

Meriem nu ştia să scrie sau să citească în această 
limbă, dar vorbea atît de bine, încît „Dragă” amina orele 
de scriere şi citire pe altă zi şi se concentrau asupra 
conversaţiei. 

— Sînt sigură că ai auzit multă lume vorbind 
franceza în satul tatălui tău, i-a spus o dată „Dragă”, 
fiind o explicaţie raţională a acestui fenomen. 

Meriem a dat negativ din cap. 

— Se poate, dar nu îmi aduc aminte să fi văzut 
vreun francez împreună cu tatăl meu El îi ura pe aceştia 
şi nu dorea să îi vadă. Sînt sigură că nu am auzit această 
limbă în satul lui. Deşi îmi sînt toate cuvintele cunoscute 
şi îmi vine foarte uşor să îţi răspund. Nu înţeleg însă de 
unde ştiu această limbă 


159 


— Nu îmi dau scama bine nici eu care este 
explicaţia, îi spuse „Dragă”. 

Într-una din zile, un curier a adus o scrisoare, iar 
nerăbdarea celor din casă a crescut, cînd s-a dat citire 
cuprinsului ei. Soseau musafiri. 

Mai multe persoane au acceptat invitaţia lui 
„Dragă”, de a petrece cîteva zile în ţinutul lor, să vineze 
sau doar ca să se plimbe. 

Meriem era foarte curioasă. Cum arătau aceşti 
străini? Sînt ei la fel de simpatici ca şi Buana sau 
„Dragă”? Sau poate că sînt la fel ca şi ceilalţi albi pe care 
i-a cunoscut în întîmplări nefericite: cruzi şi fără milă. 

„Dragă” a asigurat-o că ei sînt cu toţi foarte 
simpatici şi că se va înţelege cu ei excelent. Spre marea 
surpriză a lui „Dragă”, nu se vedea la Meriem nici un 
semn de frică inerentă fiinţelor sălbatice. 

Toţi îi aşteptau pe musafiri cu o plăcere deosebită, 
iar Meriem a fost asigurată că va fi protejată împotriva 
tuturor care ar dori să îi facă vreun rău. 

În sfîrşit a sosit şi ziua venirii străinilor. Erau trei 
bărbaţi şi două femei, soțiile a doi dintre cei mai în vîrstă. 
Cel mai tînăr dintre ei era Morison Baynes, un tînăr 
bogat, care a cunoscut toate localurile de plăcere din 
capitalele Europei şi acceptase cu bucurie prilejul unor 
distracţii şi aventuri pe un alt continent. 

Pentru el, tot ce nu era european era vrednic de 
dispreţ. Şi totuşi a acceptat această invitaţie, pentru că 
dorea să cunoască ciudăţeniile acestui continent 
sălbatic. 

Manierele sale erau impecabile şi era de o politeţe 
desăviîrşită. Nimic nu ar fi reieşit din comportamentul sau 
cuvintele sale că ar dezaprecia pe cineva, care chiar ar fi 
provenit dintr-o clasă socială inferioară. 

Natura l-a înzestrat cu un fizic plăcut şi o faţă 
frumoasă, precum şi cu un intelect care să judece repede 


160 


situaţiile în care s-ar afla şi unde ar trebui să-şi 
folosească inteligenţa. Avea reputaţia de un om cu o fire 
deschisă, fiind şi foarte sociabil. 

In foarte rare ocazii, cunoştinţele lui au observat 
mici urme de egoism, dar care nu era atit de neplăcute 
ca să îl facă nesuferit. 

Pe scurt, acesta era Morison Baynes, din civilizaţia 
confortabilă a Europei. Ce va fi însă el în mijlocul Africii 
sălbatice este încă foarte greu de ghicit încă de pe acum. 

La început, Meriem s-a arătat timidă şi rezervată în 
prezenţa străinilor. Binefăcătorii ei au găsit de cuviinţă 
să nu pomenească nimănui despre ciudatul ei trecut, aşa 
că a trecut drept o fată crescută de ei, ale cărei 
antecedente, dacă nu au fost dezvăluite, nu au mai fost 
cercetate. Musafirii o găseau veselă şi vioaie, un izvor 
nesecat de cunoştinţe interesante şi folositoare privind 
viaţa animalelor din jungla africană. 

In timpul acestui an de zile cît a stat cu „Dragă” şi 
cu Buana, a cutreierat deseori cu aceştia ţinutul din jurul 
fermei. Cunoştea fiecare tufiş, de-a lungul rîului unde 
mergea să vadă bivolii sălbatici. 

Deasemenea cunoştea foarte multe locuri unde leii 
îşi aveau culcuşul şi fiecare loc de adăpost în ţinutul 
secetos, pe o întindere de mulţi kilometri pătraţi. 

Cu o precizie uimitoare putea urmări animalele mari 
sau mici, pînă la vizuina lor. Însă ceea ce îi uimea pe toţi, 
era capacitatea ei de a simţi prezenţa unui animal, 
spunîndu-i pe nume cu mult timp înainte ca cineva să 
vadă animalul sau să audă zgomotele produse de mersul 
acestuia. 

Morison Baynes găsi în Meriem o companie plăcută, 
fiind fermecat încă de la început de ea. Nici nu s-a gîndit 
să găsească la ferma prietenilor săi din Africa o fiinţă atit 
de plăcută. 

Cei doi tineri petreceau multă vreme împreună, fiind 


161 


de fapt singura pereche necăsătorită, din micul grup de 
la fermă. Meriem nu era deloc deprinsă cu acest fel de 
prietenie şi era fascinată de Baynes. Povestirile lui 
despre marile şi veselele oraşe ale Europei, pe care 
tînărul le cunoştea foarte bine, o uimeau şi o umpleau de 
mirare şi admiraţie. 

În toate povestirile tînărului, personajul principal era 
el însuşi, iar Meriem era încîntată să afle prin cîte locuri a 
trecut Baynes. Deci, peste tot eroul trebuia să fie el. 

Odată cu prezenţa şi prietenia tinărului englez, 
imaginea lui Korak a început să pălească şi să îşi piardă 
din profunzime. Înainte era o imagine vie, dar acum era 
doar o amintire. 

Este drept că Meriem era credincioasă acestei 
amintiri dragi, dar realitatea o influenţa hotăritor. 

Meriem nu a luat parte la nici o vînătoare, de cînd 
sosiseră musafirii. Nu i-a plăcut acest sport de a ucide 
doar din plăcere. De urmărit vînatul era altceva, însă a 
ucide fără rost era peste puterile ei de înţelegere, pentru 
că nu de multă vreme fusese şi ea doar un animal de 
pădure. Cînd însă Buana pleca la vinătoare pentru a se 
aproviziona cu came îl însoțea cu multă plăcere. 

De cînd veniseră musafirii, vînătoarea degenerase în 
plăcerea de a ucide fără rost, pentru trofee şi nu pentru 
hrană. 

De aceea, Meriem deseori răminea acasă, 
petrecîndu-şi ziua fie la umbra verandei împreună cu 
„Dragă”, fie călărind pe căluţul ei favorit pe întinderea 
cîmpiei, pînă la marginea pădurii. Aici îl lăsa legat, iar ea 
intra în junglă pentru cîteva minute, gustînd din plăcerea 
nepermisă a întoarcerii la viaţa ei sălbatică, dar liberă, a 
copilăriei. 

Aici din nou îşi amintea de Korak, iar după o vreme 
se punea pe o creangă, unde visa la viaţa ei din jungla 
plină de animale. Imaginea tînărului sălbatic începea să 


162 


se topească şi în locul lui apărea un tarmangani englez 
îmbrăcat frumos, călare pe calul său de vînătoare. 

Intr-una din zile, pe cînd stătea pe ginduri, 
legănîndu-se pe o creangă subţire, a auzit behăitul unui 
ied. Şi-a încordat simţurile. Nimeni nu ar fi înţeles ţipătul 
acelui animal, însă Meriem şi-a dat seama că mica 
vietate este în pericol, iar în jur a apărut un carnivor 
fioros. 

Cu ani în urmă, îi făcea plăcere să îi fure prada lui 
Numa de cite ori putea. Avea o satisfacţie deosebită să 
mănînce din prada pe care regele animalelor o alesese 
drept prînz. 

Acum, auzind behăitul iedului, şi-a amintit de toate 
aceste plăceri ale vieţii din pădure, împreună cu Korak şi 
s-a dus pentru a se distra din nou cu acest joc periculos. 
S-a dezbrăcat de hainele ei europene, pentru a nu fi 
împiedicată în mersul ei printre crengile copacilor. 

S-a descălţat de cizme şi ciorapi, pentru că nu putea 
urca pe copaci decit cu picioarele goale. Ar fi dorit să îşi 
dezbrace şi pantalonii ei strimţi de călărie, însă „Dragă” 
a învăţat-o că nu este frumos să umble goală prin lume. 

Umbla întotdeauna înarmată, însă acum nu avea la 
ea decit un cuţit de vinătoare. Celelalte arme au rămas 
lîngă căluţul priponit la marginea pădurii. 

Bietul ied behăia din ce în ce mai tare, cînd Meriem 
a pornit-o în direcţia lui, ştiind că acolo este un loc de 
adăpat şi de întîlnire a leilor. 

În ultimul timp, carnivorele mari ocoleau acel ţinut, 
însă Meriem şi-a dat seama că prezenţa unui leu sau a 
unui leopard este inevitabilă. Va afla cu certitudine de 
îndată ce se va apropia. 

Se mira însă că sunetul venea mereu din acelaşi loc. 
De ce oare bietul animal nu fugea din faţa pericolului? 

De îndată ce au ajuns în locul unde era iedul, şi-a 
dat seama de ce nu putea animalul să fugă. Era legat de 


163 


un ţăruş, chiar pe poteca unde urmau să vină carnivorele 
la apă. 

Meriem s-a oprit pe un copac şi s-a uitat prin jur, cu 
priviri agere şi pătrunzătoare. Unde să fie vînătorul? 

Ştia că Buana şi ceilalţi albi care au venit la fermă 
nu vînează în acest fel. Dar cine să fi legat iedul ca să îl 
atragă pe Numa? 

Buana nu permitea asemenea metode pe ţinuturile 
sale, iar vorba lui era lege pentru cei care vînau în 
împrejurimi, pe o rază de mulţi kilometri. 

— Probabil că sînt nişte sălbatici rătăciţi, care au 
făcut asta, se gîndea fata 

Dar unde sînt ei ascunşi? Nici ochii ei ageri nu 
vedeau nimic din ce ar putea dezvălui identitatea acestor 
vînători necunoscuţi. Dar nici Numa nu se vedea. 

Nu înţelegea de ce nu a venit nici un carnivor ca să 
se înfrupte din acest animal legat, care era o pradă atit 
de uşoară. Cum de nu auzise nimeni strigătele iedului? 

— Dar iată că vine cineva! Şi-a spus în gînd Meriem, 
chiar în acea clipă. 

Fata era ascunsă într-un tufiş mare. ledul era în 
direcţia opusă vîntului, aşa că Meriem nu a simţit mirosul 
fiarei care s-a apropiat pe nesimţite 

Ar fi vrut să sară în ajutorul iedului şi să îi taie 
fringhia, lăsîndu-l pe marele carnivor tară gustarea sa 
atit de uşor primită. 

Dar ar fi trebuit să facă un ocol prea mare peste 
întreg locul acela liber şi nu ar mai fi avut destul timp să 
elibereze animalul. Dar şi leul ar fi putut ataca în acelaşi 
moment şi întreaga sa distracţie s-ar fi pierdut. 

Dar ei nu îi era frică de nimic şi a mai fost în astfel 
de situaţii. Stătea la îndoială pentru că nu îşi dădea 
seama cine sînt adevărații vinători care foloseau iedul 
pentru a-l prinde pe Numa 

Dacă erau negri nu prea era cuminte să se 


164 


amestece, pentru că suliţele ascuţite, pregătite pentru 
leu, ar fi putut să o rănească. Meriem însă văzu bietul ied 
care se zbătea să scape şi s-a făcut milă de micul animal 
nevinovat. 

A lăsat orice precauţie la o parte, fiind atentă doar la 
mirosul leului. A înconjurat luminişul şi s-a apropiat de 
ied. În acelaşi moment a auzit miriitul ameninţător al lui 
Numa, care se pregătea să sară asupra prăzii. 

Meriem a tras cuțitul din teacă şi s-a apropiat de 
iedul speriat. Numa o văzuse acum şi pe ea şi îşi pleznea 
nervos coada pe spatele său galben. 

Scoase un urlet teribil, dar a rămas un moment 
nemişcat, surprins de această apariţie ciudată, care 
venise din pădure drept spre pradă. 

Mai era şi alţi ochi care o priveau pe Meriem, tot cu 
atit de mare surprindere ca şi ochii galbeni-verzui ai 
regelui animalelor. Ascuns după un copac secular, un alb 
s-a ridicat în picioare, uimit de apariţia fetei. 

Şi Numa era mirat. Albul a ridicat arma şi a ochit 
pieptul fiarei. Fata ajuns lîngă ied. 

Cuţitul a sclipit şi dintr-o mişcare captivul era liber. 
ledul a scos un behăit de uşurare şi a dispărut în desişul 
junglei. 

Meriem s-a întors şi a ales adăpostul pe care s-a 
gîndit să îl folosească după eliberarea animalului captiv. 
Albul abia şi-a reţinut o exclamaţie de uimire la vederea 
ei. 

Leul se pregătea de atac. Arma albului era tot 
îndreptată spre pieptul puternicului carnivor. Vinătorul ar 
fi putut trage, dar de cînd a văzut faţa fetei a ezitat. 

Îi era oare teamă să nu fie văzut de ea? Sau poate 
nu dorea să fie văzut? Vînătorul urmărea scena cu mult 
interes. Nu au trecut decit cîteva secunde din momentul 
în care leul a pornit la atac. 

Degetul vînătorului s-a încordat şi era cît pe aici să 


165 


tragă în leul care era chiar în faţa lui. Însă în acelaşi 
moment cu saltul leului, fata a sărit pe o creangă, care 
atirna deasupra capului ei. 

Leul a executat un salt în gol. Meriem era deja sus în 
copac, trecînd doar la cîţiva centimetri de ghearele 
ascuţite ale regelui animalelor. 

Albul a scos un suspin de uşurare şi a coborit arma. 
Văzu pe faţa liniştită a fetei o strimbătură de batjocură 
destinată leului furios. 

Meriem s-a îndepărtat de locul distracţiei ei, sărind 
din creangă în creangă. Leul însă a rămas locului, 
plimbîndu-se furios, în aşteptarea unei prăzi care ar fi 
venit nu chiar atît de uşor ca şi iedul pe care îl pierduse. 

Vînătorul ar fi putut împuşca acum marea felină, dar 
nu a tras. Dar de ce nu a tras asupra acestui animal, 
deoarece acesta i-a fost gîndul cînd a apărut? 

Îi era oare teamă ca detunătura armei să nu atragă 
atenţia fetei şi o va face să revină la izvor? 

În cele din urmă, Numa a mai scos un răget teribil şi 
s-a îndepărtat. Albul a ieşit şi el din ascunzătoare, iar 
după o jumătate de oră de mers, şi-a făcut intrarea într-o 
mică tabără, foarte bine ascunsă în inima pădurii. 

O mînă de băştinaşi l-au întîmpinat cu o indiferenţă 
evidentă. Cînd a intrat în cort era un bărbat cu o barbă 
mare şi galbenă. 

După o jumătatea de oră, a ieşit ras ca în palmă, 
ceea ce i-a făcut pe toţi să se uite la el cu mirare. 

— Sînt schimbat, nu-i aşa? a întrebat el. 

— Nici chiar hiena care te-a născut nu te-ar mai 
recunoaşte, a răspuns obraznic unul dintre negri. 

Albul s-a repezit să îl lovească în fată cu pumnul, dar 
lunga experienţă de luptă a negrului, l-a îndemnat să se 
ferească la timp şi să nu primească plata pentru 
insolenţa de adineaori. 


166 


CAPITOLUL XVIII - Proiectele lui 
Morison 


Meriem se întorcea încet către copacul unde îşi 
lăsase haina, cizmele şi ciorapii. Era veselă şi cînta, dar 
şi-a întrerupt cîntecul cînd a ajuns la locul unde şi-a lăsat 
hainele, văzînd mai mulţi babuini trăgînd de hainele ei. 

Babuinii nu s-au speriat la vederea ei. Dimpotrivă, 
au miriit şi şi-au scos colții. Ce teamă puteau ei avea în 
faţa unei femele tarmangani? 

Pe cîmpia din faţa fermei se vedeau vînătorii care se 
întorceau de la incursiunea lor sportivă. Nu erau deloc 
grupaţi, avind distanţe foarte mari între ei, sperînd ca 
unul dintre ei să zărească un leu pe care să îl 
urmărească şi să îl împuşte. 

Morison Baynes călărea aproape de marginea 
pădurii. Arunca priviri atente în toate părţile şi a observat 
calul lăsat de Meriem. S-a apropiat de animal şi a văzut 
că avea o şa, semn că cel care a venit călare nu era 
departe. 

Morison a zîimbit cu plăcere recunoscînd calul fetei, 
care sigur era în pădure. S-a cutremurat însă la gîndul că 
Meriem era lipsită de apărare, văzînd toate armele 
legate de şa. 

A descălecat şi şi-a legat şi el calul, lîngă căluţul 
fetei. Apoi, a intrat în pădure. Se gindea că nu a păţit 
nimic şi era bucuros că îi va putea face o surpriză, 
apărînd aşa ca din senin. 

Abia a înaintat cîţiva paşi, cînd a auzit un zgomot 
mare, în faţa lui. Mai mulţi babuini erau în jurul unor 
obiecte, mîrîind şi dansînd furioşi. Uitindu-se mai bine, a 
văzut că unul dintre babuini ţinea o tunică de vînătoare, 
iar alţii trăgeau de nişte ciorapi de damă. 

Inima aproape că a încetat să îi mai bată, pentru că 


167 


a dat imediat o interpretare proprie acestei scene 
înfiorătoare. Babuinii sigur că au omorit-o pe Meriem şi 
acum îşi disputau hainele. 

Era cît pe aici să o strige, în speranţa că ea ar fi în 
viaţă, cînd Meriem a apărut pe creanga unui copac. 
Babuinii au început să miriie şi la ea. Spre marea lui 
mirare, Meriem a sărit de o creangă înaltă pe una dintre 
crengile copacului de lîngă ceata de babuini, oprindu-se 
doar la cîţiva paşi de marile animale. 

Morison a ridicat arma cu intenţia de a împuşca 
babuinul uriaş care era în apropierea fetei. Dar în acea 
clipă Meriem a început să vorbească într-o limbă 
necunoscută, identică cu limbajul folosit de maimuțe. 

Babuinii s-au liniştit imediat şi au început să o 
asculte. Evident că şi ei erau la fel de surprinşi ca şi 
Morison. Unul dintre ei s-a apropiat de fată. Meriem nu a 
manifestat nici cea mai mică urmă de teamă. 

Babuinii au înconjurat-o, aşa că Baynes, chiar dacă 
ar fi vrut să tragă, nu mai avea nici o şansă. Dar nici nu 
se mai gîndea la armă, atit de mare îi era curiozitatea. 

Cîteva minute. Meriem s-a întreţinut cu babuinii, cel 
puţin aşa a dedus Morison din corul de miriituri care se 
auzea din mijlocul acestui grup ciudat de fiinţe. In acest 
timp, toate obiectele pe care babuinii şi le-au disputat au 
fost înapoiate proprietarei lor. 

Babuinii au rămas în jurul ei, tot timpul cît ca s-a 
îmbrăcat, pălăvrăgind cu ea în tot acest timp. Morison 
Baynes îşi ştergea transpiraţia care îi curgea de pe 
frunte. Văzînd că nu este nici o primejdie pentru Meriem 
s-a înapoiat la locul unde şi-a priponit calul. 

Peste cîteva minute, a apărut şi Meriem din pădure, 
iar el îi ieşi înainte, privind-o cu mirare, dar şi cu groază. 

— Tocmai veneam de la vînătoare. A explicat el, iar 
văzîndu-ţi calul, m-am gîndit să te aştept, să mergem 
împreună acasă. Sper că nu te superi? 


168 


— Bineînţeles că nu, a răspuns fata. Îmi face chiar 
plăcere. 

S-a îndepărtat de pădure, amindoi călare, trecînd 
prin mijlocul cîmpiei. Morison s-a uitat de mai multe ori la 
profilul ei frumos şi la trăsăturile ei delicate şi nobile. 

S-a întrebat dacă nu s-a înşelat şi chiar această 
fiinţă drăguță a stat de vorbă cu animalele acelea feroce, 
de parcă ar fi fost vechi cunoştinţe. 

Părea că totul a fost un vis, dar era convins că nu s-a 
înşelat. Privind-o i-a venit o idee, la care a început să se 
gîindească din ce în ce mai mult. 

Fata era foarte drăguță şi ar fi fost o partidă bună. 
Dar ce ştia el despre ea? Era ea în stare de o căsătorie 
cu el? 

Dar scena la care asistase dovedea că nu o 
cunoştea pe fată, iar o persoană care discută cu 
maimuţele ca de la 
egal la egal, nu era de nivelul lui social. 

Morison şi-a şters din nou transpiraţia de pe frunte. 
Meriem a observat acest gest cu surprindere. 

— Deşi nu este foarte cald, văd că nu suporţi clima 
de aici. De ce transpiri oare atît de tare? 

El nu dorea să îi spună că a văzut-o împreună cu 
babuinii, însă fiind copleşit de emoție nici nu şi-a dat 
seama că a mărturisit ce îl apăsa. 

— Sînt coviîrşit de emotie, începu el. Cînd ţi-am 
văzut calul legat la marginea pădurii, am intrat să te 
caut. Am vrut să îţi fac o surpriză. În schimb, eu am fost 
cel surprins. Te-am văzut vorbind cu babuinii. 

— Da? zise ea fără nici o reţinere, părîndu-i-se foarte 
normal ca cineva să aibă asemenea prieteni sălbatici. 

— A fost ceva înfiorător! a exclamat Morison. 

— Înfiorător? a repetat Meriem cuvînt pronunţat de 
Morison, ridicînd din sprîncene, în culmea mirării. Dar ce 
a fost atit de îngrozitor? Ei sînt prietenii mei. Este oare 


169 


atit de îngrozitor, ca cineva să discute cu prietenii săi? 

— Deci chiar vorbeai cu ei? a strigat tînărul. Ai 
înţeles ce vorbeau şi ei au înţeles ce le-ai spus? 

— Bineînţeles. 

— Dar sînt nişte animale fioroase, inferioare ţie. 
Cum poţi să le vorbeşti limba? 

— Nu sînt nici fioroase şi nici inferioare. Nu pot să 
gîndesc aşa despre prietenii mei. Ani de zile am trăit cu 
animalele, pînă cînd Buana m-a găsit şi m-a adus aici, la 
fermă. Pînă atunci nu ştiam altă limbă decit pe cea a 
manganilor. Trebuie să îi uit pentru simplul motiv că 
acum trăiesc printre oameni? 

— Cum acum? a exclamat Morison. Vrei să te întorci 
din nou la ei şi să trăieşti în junglă? Haide, ai început să 
spui copilării! 

A făcut o mică pauză, ca să îşi revină. 

— Ce idee! a reluat, răsuflînd greu. Vrei să mă sperii, 
nu-i aşa, Meriem? Desigur că te-ai arătat bună cu aceste 
animale, care te cunosc şi nu îţi fac nimic rău. Dar că ai 
trăit cu ele, nu îmi vine să cred! 

— Şi totuşi acesta este adevărul, a insistat fata, 
văzînd groaza întipărită pe faţa tînărului englez. 

Dar pentru a-l speria şi mai mult, ea a continuat: 

— Aşa este şi am trăit aproape goală printre 
maimuţele mari şi mici. Am locuit pe crengile copacilor. 
Cînd îmi venea foamea, săream în spinarea primului 
animal şi îl omoram, apoi îl mîncam crud. 

S-a oprit să îşi tragă sufletul. 

— Am vinat aşa, cu Korak şi cu Akut multe antilope 
şi porci mistreți. lar de Numa leul nu mă temeam şi mă 
strimbam la el de pe o creangă pe care săream. Ba mai 
mult, aruncam în el cu bețe sau cu orice puteam, 
necăjindu-l pînă urla de furie. 

S-a oprit din nou, pentru a se uita la faţa îngrozită a 
tînărului. 


170 


— lar Korak mi-a construit un culcuş, pe un copac 
foarte înalt, chiar între crengile de sus, unde îmi aducea 
fructe şi came. Se lupta pentru mine şi era foarte bun cu 
mine... Aşa de bun, încît nu îmi închipuiam să fie 
altcineva atit de bun cu mine, pînă nu i-am întîlnit pe 
Buana şi pe „Dragă”. 

În vocea fetei se simţea o mare tristeţe. Uitase că a 
început să povestească doar pentru a-l necăji pe 
Morison. Acum se gindea din nou la Korak, la care nu se 
prea gîndise în ultima vreme. 

Amîndoi au rămas tăcuţi cîteva minute, cufundaţi în 
propriile lor gînduri. Călăreau în linişte spre fermă. 

Fata se gîndea la acel tînăr frumos, cu pielea albă şi 
bronzată, pe jumătate îmbrăcat cu o blană de leopard, 
care sărea îndeminatic prin copaci, aducîndu-i trofeele 
de la vînătoare. 

În spatele lui, îl vedea pe Akut, marea maimuţă 
antropoidă, iar şi ea era acolo, strigîndu-le cuvinte de 
bun venit, legănindu-se pe o creangă, la intrarea în 
adăpostul lor aerian. 

Era totul atît de frumos. Niciodată nu s-a gîndit şi la 
necazurile pe care le-a îndurat, la nopţile lungi şi reci, la 
umezeala din junglă. Nu s-a gîndit la lipsa de confort din 
sezonul ploios, la teribilele carnivore care urlau chiar sub 
ei. Erau într-o permanentă primejdie de a fi atacați de 
Şita, pantera, sau de Histah, şarpele. Şi mai erau şi acele 
insecte scîrboase cu înţepături mortale. 

Toate acestea erau însă uitate cînd se gindea la 
zilele pline de fericire petrecute în tovărăşia lui Korak. 

Gîndurile bărbatului de lîngă ea erau mult diferite şi 
foarte încurcate. Era cît pe aici să se îndrăgostească de 
această fată. Despre care nu a ştiut nimic pînă acum 
cîteva minute, fată care de bunăvoie i-a povestit o parte 
din trecutul ei. 

Se gindea că era cit pe aici să îi dăruiască ei inima 


171 


lui sinceră şi să o ia în căsătorie. S-a cutremurat la acest 
gînd, dar nu putea să nege că fata nu îi era dragă. 

După codul moral al lui Morison Baynes şi al multor 
oameni din categoria sa socială o statornicire legală a 
dragostei lor devenea acum imposibilă. Fata era dintr-o 
categorie mult inferioară lui. 

Nu ar fi putut să o ia de soţie pe prietena babuinilor, 
dar nici ea nu ar fi acceptat să îl ia de soţ. Era o onoare 
suficientă să se bucure de dragostea lui, dar numele lui 
nu îl va putea purta fiind de o descendență atit de joasă. 

O fată care s-a împrietenit cu maimuţele şi care 
după propriile ei cuvinte a trăit aproape goală printre 
animale, nu putea avea virtuţi înalte necesare unei femei 
din înalta societate. 

Dragostea pe care el o oferea, departe de a se simţi 
înjosit, va satisface probabil toate aşteptările acestei 
fete. 

Cu cit se gindea mai mult la aceste lucruri, cu atît i 
se întărea în minte convingerea că această hotărtre a lui 
era un act cavaleresc şi total lipsit de egoism. 

Europenii vor înţelege acest mod de gîndire, poate 
mai bine decît americanii, care faţă de cei care le sînt 
strămoşi, nu mai au noţiunea de clasă superioară socială. 

Morison nici nu se gindea să discute cu fata dacă ea 
ar fi fericită să vină cu el la Londra şi să locuiască în 
luxosul lui apartament, protejată de dragostea lui, fără 
să fie măritată cu el, fapt imposibil datorită provenienţei 
ei ciudate. 

Mai era însă ceva la care avea nevoie de un răspuns 
precis, mai înainte de a-şi pune în aplicare acest plan 

— Cine sînt Korak şi Akut? a întrebat ei. 

— Akut era un mangani, a răspuns Meriem, iar Korak 
era un tarmangani. 

— Şi mă rog, ce sînt mangani şi tarmangani? 

Fata a început să ridă. 


172 


— Tu eşti un tarmangani, îl lămuri ea. Mangani sînt 
acoperiţi cu păr peste tot. lar voi le ziceţi maimuțe. 

— Atunci înseamnă că acest Korak era un om alb. 
nu-i aşa? 

— Da. 

— Şi îţi era... cum să zic... 

Morison s-a oprit aici, neputind continua cu 
asemenea întrebări, sub privirea limpede ai frumoşilor ei 
ochi. Care se uitau drept în ochii lui. 

— Ce crezi că îmi era? a insistat Meriem. Nedîndu-şi 
seama în inocenţa ei, la ce se giîndea Baynes. 

— Voiam să zic..., îţi era ca un frate? a mormăit el. 

— Nu, Korak nu era fratele meu, a răspuns ea. 

— Atunci era soţul tău, a spus el pînă la urmă cu mai 
mult curaj 

Dar Meriem departe de a se supăra, a început să 
ridă şi mai tare. 

— Soţul meu? a strigat ea. Cîţi ani crezi că am eu? 
Nu numai că sînt încă foarte tînără ca să fiu măritată, dar 
nici nu m-am gindit încă niciodată la aşa ceva. 

A rîs, apoi a continuat. 

— Ce a fost Korak pentru mine, a fost... Korak, 
izbucni ea foarte veselă neputind să îi răspundă 
englezului 

De fapt, cine era acea fiinţă pentru ea. 

Privind-o şi ascultind-o pe Meriem, bărbatul de lîngă 
ea şi-a dat seama de inocenţa ei. Dar ar fi vrut să nu fie 
atit de virtuoasă, pentru că nu se potrivea planului său şi 
nu ar fi dorit să aibă mustrări de conştiinţă. 

Într-una din zilele următoare, într-o seară, cei doi 
stăteau pe verandă. Jucaseră tenis mai înainte, joc pe 
care fata l-a învăţat foarte repede. 

Morison povestea întîmplări de la Paris şi de la 
Londra, despre baluri şi banchete. Vorbea despre 
minunatele femei de acolo şi de toaletele lor sclipitoare. 


173 


Totul era învăluit într-o atmosferă de bogăţie. 

Baynes era un maestru neîntrecut în arta de a se 
lăuda, fără însă ca ceilalţi să bage de seamă că 
întotdeauna el este în centru povestirilor. Lauda sa era 
foarte discretă şi niciodată obositoare. Deasemenea, nu 
întrecea măsura şi nici nu dădea impresia de mare 
îndrăzneală cu aceste laude. 

Dar cei care îl ascultau rămîneau cu impresia că 
Morison Baynes este un om cu totul ieşit din comun, cu 
toate calităţile necesare pentru a fi considerat o fiinţă 
superioară. 

Şi Meriem era fermecată de acest tînăr. Povestirile 
lui erau basme minunate pentru fata care crescuse în 
junglă, în ochii ei, totul era minunat şi măreț. 

Era fascinată de povestirile lui. Într-una din seri 
tînărul s-a apropiat de ea, iar Meriem a simţit un fior 
plăcut, cînd el a atins-o. 

Morison şi-a apropiat buzele de urechile ei. 

— Meriem! Şopti el dulce. Micuța mea Meriem! Am 
dreptul să îţi spun aşa? 

Fata s-a uitat mirată la el, dar faţa lui fiind în umbră 
nu a zărit nimic deosebit. Totuşi, ea tremura, însă nu s-a 
retras. El a cuprins-o de mijloc şi a tras-o mai aproape de 
el. 

— Te iubesc! îi şopti el. 

Ea nu i-a răspuns. Nu ştia ce să spună. Nu avea idee 
ce este dragostea. Nu s-a gindit niciodată la acest 
sentiment. 

Ştia însă că este foarte bine să fii iubită, orice ar fi 
însemniînd asta. Era bine să ştie că lumea este bună cu 
ea. Cunoscuse foarte puţină bunătate şi afecţiune în 
scurta ei viaţă. 

— Spune-mi că şi tu mă iubeşti, a mai spus tînărul. 

Buzele lui se apropiau tot mai mult de buzele ei. 

Erau acum foarte aproape. 


174 


Dar în această clipă, imaginea lui Korak a apărut ca 
un miracol în mintea ei. 

Il vedea pe el lîngă ea, simțind buzele lui fierbinţi 
lipite de cele ale ei şi pentru prima oară în viaţa ei a 
înţeles, ce este iubirea. 

S-a retras uşor, răspunziîndu-i tînărului. 

— Nu ştiu dacă te iubesc. Să mai aşteptăm. Avem 
destul timp. Sînt prea tînără ca să mă mărit şi nu ştiu 
dacă aş fi fericită la Londra sau la Paris. Mai curînd mă 
sperie ce îmi povesteşti despre aceste locuri. 

S-a ridicat în picioare. În faţa ei, imagine lui Korak nu 
a dispărut. 

— Noapte bună! a mai adăugat. 

A ridicat o mînă arătînd întreg cerul înstelat, apoi 
jungla sălbatică. 

— Totul este atît de frumos aici. Dacă ai ştii ce mult 
iubesc lumea mea! 

— Vei iubi şi oraşele unde te voi duce, a insistat el. 
Londra te va iubi la rîndul său. Vei fi o frumuseţe celebră 
în orice capitală din Europa. Toată lumea ţi se va închina, 
Meriem. 

— Noapte bună! a repetat ea. 

Apoi a plecat. 

Morison şi-a scos o ţigară din portţigaretul său, pe 
care era gravat blazonul familiei sale. 

A aprins-o, scoţind apoi un fum albăstrui. Zimbi 
mulţumit. 


175 


CAPITOLUL XIX - O aventură 
nocturnă 


Meriem şi Buana, şedeau a doua zi după cele 
întîmplate, împreună pe verandă, cînd au văzut un 
călăreț apărind în zare. Acesta a trecut prin mijlocul 
cîmpiei şi a luat-o drept spre fermă. Buana a pus mina la 
ochi şi a început să îl privească pe noul sosit. Era ceva 
ciudat în apariţia acestui alb, pentru că în acea parte a 
Africii erau foarte puţini europeni. Cunoştea pe toată 
lumea din acel ţinut, indiferent de culoare pielii. Nici un 
alb nu ar fi trecut pe acolo fără ca Buana să nu fi luat la 
cunoştinţă. Toţi vînători din zonă erau controlaţi pentru a 
nu stîrpi nici o specie de animale. Buana era împotriva 
tuturor metodelor de a ucide animalele cu curse sau 
otrăvuri. Ţinea foarte mult şi la felul în care erau trataţi 
băştinaşii angajaţi de diferiţi vînători. 

Ciţiva europeni au fost alungaţi de el spre coastă, 
din cauza cruzimii lor faţa de indigenii pe care i-au 
angajat ca şi călăuze sau cărăuşi. Unul dintre ei, un om 
de vază din lumea civilizată, a fost alungat din aceste 
ţinuturi, cu ordinul de a nu se mai întoarce niciodată în 
aceste locuri, din clipa cînd Buana a aflat că leii ucişi de 
el, au fost capturați cu ajutorul cărnii otrăvite. Toţi cei 
care trăiau în zonă, îl iubeau şi îl stimau. Vorba lui era 
lege, în acel loc sălbatic. De la coasta Africii, pînă în 
inima continentului, oricine ar fi ascultat mai degrabă de 
el, decît de alţii care impuneau doar legi temporare, pe 
bunul plac al unui conducător sau altul. 

De aceea îi era foarte uşor să scape de străinii care 
călcau legea acelui pămînt. Un singur cuvînt şi acel om s- 
ar fi trezit singur, la cheremul carnivorelor junglei. 


176 


Dar iată că venea unul de care nu fusese anunţat că 
ar fi intenţionat să vîneze în acea parte a continentului 
Buana nu-şi putea închipui cine ar putea fi această 
persoană. 

L-a primit însă cu ospitalitatea lui obişnuită, urîndu-i 
un bun sosit călduros, înainte ca acesta să fi descălecat. 

Străinul era un bărbat înalt, peste treizeci de ani, 
blond şi cu barba rasă. 

Figura acestui om îi aducea aminte de cineva, al 
cărui nume Buana îl cunoştea foarte bine, dar nu a dorit 
să provoace nici un fel de discuţii din care ar fi reieşit că 
doreşte să facă cercetări în legătură cu identitatea 
străinului. 

Evident, bărbatul era de origine nordică, după 
înfăţişare şi după accent. Manierele sale erau dure, dar 
impresia făcută asupra stăpiînului fermei era bună. Buana 
întotdeauna era încîntat să primească străini în ţinuturile 
acestea sălbatice şi nu punea întrebări, pînă cînd străinul 
dovedea că nu merită prietenia şi ospitalitatea lui. 

— Este neobişnuit ca un alb să vină aici. Fără să aflu 
eu înainte, zise Buana, mergiînd împreună cu musafirul 
spre locul unde ţineau ei caii. Prietenii mei, băştinaşii din 
acest ţinut, m-ar fi informat de mult. 

— Eu vin dinspre sud şi de aceea nu aţi auzit nimic 
despre mine, a explicat străinul. De aceea nici 
dumneavoastră nu aţi aflat de mine. Nu am întîlnit pe 
nimeni în marşul meu pînă aici. 

— Aşa este. Nu mai este nici o aşezare omenească 
spre sud, a recunoscut Buana. De cînd Kovudoo a părăsit 
aceste ţinuturi, mă îndoiesc ca vreun băştinaş să se 
găsească în direcţia aceea, la cîteva sute de kilometri în 
jur. 

Apoi, Buana l-a întrebat cum de a venit singur atiţia 
kilometri, prin neospitaliera şi periculoasa junglă dinspre 
sud. 


177 


Străinul s-a aşteptat la o asemenea întrebare şi era 
pregătit cu un răspuns. 

— Am venit să fac ceva comerţ şi să vinez. Dar m- 
am îndepărtat de traseele obişnuite. Omul cu care am 
vorbit să angajeze negri, s-a îmbolnăvit şi a murit. Apoi, 
nu am găsit pe nimeni care să mă ajute. Am însă cîţiva 
oameni cu care călătoresc şi am făcut o mică tabără la 
izvorul de la marginea cîmpiei. _ 

A continuat după o scurtă pauză. In care a privit la 
faţa lui Buana. 

— Azi dimineaţa, cînd să plec la vînătoare am zărit 
fumul de la coşul casei dumneavoastră. Nu am crezut că 
voi întîlni vreun alb pe o rază de mii de kilometri. Mi-am 
trimis oamenii înapoi în tabără pentru a-i anunţa pe toţi 
de această veste bună, iar eu am venit imediat să fac 
cunoştinţă cu stăpiînul acestor locuri. 

Străinul a mai făcut o scurtă pauză. 

— Bineînţeles că am auzit de dumneavoastră, a 
continuat el, iar oricine vine în această parte a Africii 
trebuie să audă de dumneavoastră şi m-aş bucura foarte 
mult dacă mi-aţi permite să vînez în aceste locuri două 
sau trei săptămîni. 

— Sînt de acord, bineînţeles, a spus Buana, cu 
bucurie în glas. Mutaţi tabăra mai aproape, ca să fim mai 
mult timp împreună. 

Ajunşi aproape de verandă, Buana l-a prezentat pe 
străin celor două femei: Meriem şi „Dragă”. 

— Domnul Hanson, a zis, folosind acelaşi nume cu 
care s-a prezentat albul Un negustor care s-a rătăcit, 
venind dinspre sud. 

„Dragă” şi Meriem au răspuns cu formule politicoase 
de bun sosit. Străinul era cam stingherit de prezenţa lor. 

Gazda a atribuit această atitudine faptului că 
musafirul nu era obişnuit cu prezenţa unor doamne din 
înalta societate şi l-a scos din încurcătură conducîndu-l în 


178 


biroul lui, pentru a bea cu el un pahar de coniac, care 
desigur ar fi fost cu mult mai plăcut pentru noul sosit. 

După ce străinul a intrat în casă, Meriem s-a întors 
spre „Dragă”. 

— Foarte ciudat, zise ea. Dar aş putea să jur că l-am 
mai văzut cîndva pe domnul Hanson. Este ciudat! 

Hanson nu a acceptat invitaţia de a-şi muta tabăra, 
motivînd că oamenii lui sînt lipsiţi de bune maniere şi sînt 
cam beţivi şi certăreţi. 

Chiar şi el s-a arătat foarte rar pe la fermă şi mai 
ales se ferea să se întilnească cu aceste femei atit de 
educate şi de bine îmbrăcate. Acest comportament nu a 
stîrnit decit nişte comentarii hazlii pe seama timidităţii 
negustorului necioplit. 

In schimb, i-a însoţit pe bărbaţi de cîteva ori, la 
cîteva partide de vinătoare, unde se dovedi a fi în 
elementul său, cunoscîind multe taine ale viînătorii 
africane. 

Seara se întreținea mai mult cu unul dintre angajaţii 
albi de la fermă, găsindu-l pe acesta mai aproape de el 
decit stilaţii musafiri englezi. 

A ajuns în curînd o figură obişnuită, venind mai des 
spre seară. Venea şi pleca după bunul lui plac, sau se 
plimba prin grădina cu flori multicolore, care era mîndria 
celor două femei care o lucrau: Meriem şi „Dragă”. 

Cînd a fost văzut acolo pentru prima oară, şi-a cerut 
scuze, explicînd că iubeşte florile, pe care le-a cultivat şi 
el acasă, admirînd şi metodele folosite de „Dragă”, care 
a adaptat multe specii europene la condiţiile climatice 
ale Africii. 

Nu se ştie dacă era atras numai de frumoasele flori 
din marea grădină sau de fata care venea deseori să 
admire şi ea aceste minunăţii. Fata era bineînţeles 
Meriem, cea cu părul negru şi cu pielea bronzată. 

Au trecut aproape trei săptămîni de cînd Hanson era 


179 


acolo, iar în tot acest timp a spus că oamenii lui se 
odihnesc şi îşi refac forţele, după obositoarele marşuri 
din sud. El însuşi nu era prea ocupat cu nimic. 

Şi-a împărţit oamenii în două cete, dînd comanda 
fiecăreia unui om de încredere, explicîndu-le planul lui, 
făgăduindu-le şi o plată foarte bună, dacă acest plan îi va 
reuşi. 

Una dintre cete va trebui să meargă foarte încet 
spre nord, paralel cu drumul caravanelor care veneau 
spre Sahara dinspre sud. 

Cealaltă ceata urma să meargă spre vest, dar să nu 
se îndepărteze prea mult şi să se oprească dincolo de rîul 
care marca unul dintre capetele ținuturilor lui Buana. 

Gazdei sale ospitaliere i-a spus că doreşte să se 
deplaseze cu oamenii săi spre nord, dar despre ceata 
care a pornit spre vest nici măcar nu a pomenit. 

Deodată a venit cu vestea tristă că jumătate din 
oamenii lui au dezertat. A trebuit să dea această veste, 
pentru că vînătorii de la fermă, i-au întîlnit pe cei care se 
deplasau spre nord, fiind însă impresionați de numărul 
foarte mic al acestui echipaj. 

Într-o scară, Meriem nu a putut dormi din cauza 
căldurii excesive a nopţii africane şi s-a sculat, 
intenţionînd să se plimbe mai multă vreme prin grădina 
cu flori. 

Tot în acea seară, cu foarte puţină vreme mai 
înainte, Morison a făcut o nouă declaraţie înfocată de 
dragoste, iar biata fată era foarte tulburată, de nu putea 
să mai închidă nici un ochi. 

Hanson şedea după un tufiş mare, uitindu-se la stele 
şi aşteptînd ceva. Nopti de-a rîndul avea acest obicei de 
a sta printre flori şi de a admira stelele. 

Auzind paşii fetei s-a ridicat puţin. Mai departe, calul 
său păştea liniştit, legat de gard. 

Meriem umbla foarte încet, apropiindu-se de tufişul 


180 


din care era pîndită. 

Hanson s-a ridicat şi a scos din buzunar o batistă 
enormă. Dinspre fermă s-a auzit nechezatul unui cal, iar 
dinspre junglă urletul unui leu. 

Hanson şi-a schimbat poziţia, lăsîndu-se în genunchi, 
pentru a putea sări imediat în picioare. Calul a nechezat 
din nou, dar cu mult mai aproape de el. 

A întors repede capul spre acea direcţie şi văzu un 
om care aducea doi cai de căpăstru. Meriem a auzit şi ea 
aceste zgomote şi s-a oprit să le asculte. 

Morison s-a apropiat de ea, trăgînd cei doi cai după 
el. 

Meriem era surprinsă de această apariție 
neaşteptată, însă Morison a zîmbit conspirativ. 

— Nici eu nu am putut să adorm, a explicat el. Am 
avut chef să călăresc puțin, dar te-am văzut plimbîndu-te 
prin grădină şi m-am gîndit că aş fi încîntat dacă m-ai 
însoţi. Este atît de plăcut să călăreşti noaptea! Vii? 

Meriem a ris cu poftă. Acest fel de aventuri erau pe 
placul ei. 

— Foarte bine. Vin, a spus cu voioşie. 

Hanson a înjurat în gînd. Cei doi tineri se îndreptau 
spre marginea grădinii, probabil spre poarta din spate. 
Acolo au văzut calul negustorului. 

— Unde este tipul ăsta? a întrebat Morison. 

— Probabil că a venit să mai discute cu prietenul 
său, a fost de părere Meriem. 

— Nu crezi că este cam tirziu să faci vizite, a 
continuat Baynes Nu mi-ar place să călăresc noaptea 
prin junglă, pînă la locul unde îşi are el tabăra 

Şi ca aceste cuvinte să fie întărite de realitatea 
fioroasă din jur, se auzi urletul cumplit al unui leu. 

Morison a simţit cum îl trec fiori reci pe spate. S-a 
uitat la fată să vadă dacă şi ea a fost impresionată de 
aceste sunete, însă Meriem era foarte calmă de parcă ar 


181 


fi auzit mieunatul unei pisici. 

Peste cîteva clipe, amîndoi au încălecat, pornind în 
galop spre cîmpie, apoi spre pădure. Meriem şi-a 
îndreptat calul chiar spre locul de unde s-a auzit urletul 
leului. 

— Nu ar fi bine să îl ocolim pe regele animalelor, a 
sugerat Morison. Sau poate nu l-ai auzit ce sunete 
cumplite a scos? 

— L-am auzit de foarte multă vreme, răspunse 
Meriem rîzînd. Hai să îi facem o vizită prietenească. 

Morison Baynes s-a străduit să zimbească. Nu dorea 
ca fata să creadă despre el că ar fi un fricos, dar nu prea 
era momentul să se întîlnească cu un leu. 

Deşi era înarmat cu o carabină de precizie, la lumina 
lunii nu prea poţi să ai încredere în nici o armă. Adevărul 
era că nu întilnise încă niciodată un leu, nici ziua, nici 
noaptea. 

Gîndul la o întîlnire cu acest cumplit carnivor i-a pus 
un nod în git. Fiara însă nu se mai auzea. Morison a 
început să mai prindă puţin curaj, creînd că felina s-a 
îndepărtat de pădurea din jurul fermei. 

Însă leul nici gînd nu a avut să plece. Era un vînător 
bătrîn şi nu miîncase nimic de două zile, pentru că 
datorită vîrstei nu mai era atit de ager, iar prada îi fugea 
de sub nas, de multe ori. Doar nişte stîrvuri a mai apucat 
să înfulece. 

Deşi era bătrîn, era destul de puternic ca să 
reprezinte un pericol pentru om. A simţit că există 
oameni în jur, dar foamea i-a învins frica de a fugi din 
faţa vînătorilor. Ar fi înfruntat şi o mie de arme, numai să 
îşi poată umple cu ceva burta care îl supăra. 

Făcu un mic ocol prin pădure, ca să vină într-o 
direcţie de unde să poată mirosi fiinţele care s-ar apropia 
de el, iar prada sa să nu îl simtă. 

Numa era bătrîn, dar era un vînător iscusit. 


182 


În adîncul pădurii, mai era cineva care a simţit 
mirosul lui Numa şi al oamenilor care se apropiau. 
Această fiinţă a ridicat capul şi a adulmecat aerul. Apoi a 
aplecat urechea şi a ascultat. 

Meriem şi Baynes erau acum la marginea pădurii. 

— Vino, zise fata, să intrăm în pădure puţin. Este atit 
de frumos să stai în pădure noaptea. Mergem pe unde nu 
sînt atiţia copaci, ca să putem călări în voie. De leu să nu 
te temi, continuă ea observînd ezitarea tînărului englez. 
Buana a spus că de doi ani nu s-au mai apropiat leii de 
fermă. Şi chiar dacă ar fi un leu, nu va vina oameni, cînd 
are vînat din belşug în toată pădurea. In afară de asta, se 
teme de oameni, pentru că sînt sigură că a fost urmărit 
de multe ori pentru a fi împuşcat. 

— Nu, nu îmi este prea frică de lei, a răspuns 
Morison. Mă gindeam că nu este tocmai plăcut să 
călăreşti prin pădure. Sînt prea multe tufişuri şi crengi pe 
jos, care te împiedică, ştii. 

— Atunci mai bine ne-am plimba! a propus Meriem, 
făcînd deja o mişcare pentru a descăleca. 

— Stai, nu! O opri Morison, aproape îngheţat de 
spaimă la această idee. Mai bine mergem călare. 

Şi zicînd acestea, îşi pomi calul în umbrele 
întunecoase ale pădurii, urmat de Meriem. In urma lor, 
venea încet, pîndind, Numa, regele pădurii. 

Mai departe, la marginea pădurii, un călăreț 
singuratic nu se oprea din torentul de înjurături, fiind şi 
mai furios cînd cei doi au intrat în pădure. 

Era Hanson, care i-a urmărit pe călăreţi de la fermă. 
Cum cei doi au luat-o în direcţia taberei lui, porni în 
urmărirea lor, iar dacă ar fi fost descoperit, ar fi avut 
scuza că merge acasă. Dar cei doi tineri nu l-au văzut, 
pentru simplul motiv că nu s-au întors spre cîmpie. 

Hanson şi-a îndreptat calul spre pădure, înspre locul 
unde au dispărut ceilalţi doi călăreţi. Acum nu îi mai păsa 


183 


dacă ar fi fost observat şi asta din două motive. 

În primul rînd, pentru că Baynes l-a ajutat, jucînd un 
rol, fără să vrea, pe care dorise să îl joace el, adică să o 
amăgească pe fată în pădure. 

În al doilea rînd era situaţia din tabăra sa, după ceea 
ce s-a întîmplat cu o seară mai înainte. Nu a vorbit de 
acest incident la fermă, ca să nu atragă atenţia asupra 
sa, dar nici ca cineva de la fermă să se gindească să vină 
pînă la oamenii lui. 

Mai cu seamă că s-a plins că o mare parte din 
oameni au dezertat şi se temea ca adevărul să nu iasă la 
iveală, din discuţiile pe care le-ar fi avut cei de la fermă 
cu oamenii lui. 

împrejurarea pe care el nu o pomenise şi acum îl 
făcea să se grăbească, survenise în timpul absenței sale 
din tabără. Oamenii şedeau în jurul focului, în spatele 
unor întărituri, fără să simtă leul enorm, care le dădea 
ocol. 

Marele carnivor a sărit în spatele unui negru şi 
numai curajul celorlalţi l-a salvat, pentru că toţi au 
intervenit şi au gonit fiara înfometată, luptînd cu arme de 
foc, suliţi şi 
bite. 

Hanson a dedus imediat că este vorba de un 
exemplar bătrîn, pentru că numai aşa se explică de ce 
carnivorul s-a apropiat noaptea, în loc să vîneze ziua. 
Auzise din nou urletul fiarei înfometate şi era sigur că 
leul îi pîndea acum pe cei doi tineri. 

Mai trase o înjurătură cumplită, acum însă la adresa 
directă a lui Baynes. Dădu pinteni calului său şi pomi 
după ei. 

Meriem şi Baynes au ajuns într-o poieniţă. La numai 

O sută de metri de ei, Numa s-a ascuns, cu ochii 
aţintiţi asupra celor doi, plesnind nervos cu coada sa 
ondulată. 


184 


Măsura din ochi distanţa dintre el şi cei doi călăreţi, 
întrebîndu-se dacă ar fi bine să atace acum, sau să 
aştepte pînă ce tinerii se vor apropia şi vor cădea drept 
în ghearele lui. 

Leul era flămînd, însă foarte prudent. Nu ar fi atacat 
fără să calculeze toate şansele, pentru a nu pierde 
prada. Dacă noaptea trecută ar fi aşteptat pînă să 
adoarmă toţi cei din tabără, nu ar mai fi rămas încă o zi 
atit de flămînd. 

lar acel cineva din adîncul junglei, care a mirosit 
prezenţa leului, dar şi a oamenilor, s-a ridicat de pe 
creanga unde dormise un somn foarte scurt. Sub el 
înainta o masă enormă de culoare cenuşie, legănîndu-se 
încolo şi încoace pe întuneric. 

Această fiinţă din copaci, om sau fiară, a scos citeva 
sunete guturale şi s-a lăsat jos. Alunecînd pe spinarea 
cenuşie a unui animal enorm. 

Tînărul sălbatic s-a aplecat spre o ureche a 
elefantului şi i-a şoptit ceva. lar elefantul şi-a ridicat 
trompa, mişcînd-o în aer, ca să prindă din aer mirosul 
asupra căruia tînărul i-a atras atenţia. Puternicul animal 
a mai primit o comandă şi s-a întors greoi, dar fără nici 
un zgomot, în direcţia leului şi a străinilor tarmangani, pe 
care călăreţul lui Tantor îi simţise. 

Au pornit înainte, fără zgomot. Mirosul leului şi a 
prăzii sale erau distincte acum. 

Numa îşi pierdea răbdarea. Oare cît să mai aştepte, 
ca să se apropie prada? 

Bătea cu furie cu coada sa şi era cît pe aici să scape 
un miriit furios. 

Dar englezul şi fata şi-au oprit caii şi stăteau de 
vorbă, neştiind de primejdia care era foarte aproape de 
ei. 

Baynes o luase pe Meriem de mînă şi îi spunea 
cuvinte de dragoste, iar fata îl asculta. 


185 


— Vino la Londra cu mine, insista el. Voi angaja 
cîţiva băştinaşi care să ne conducă spre coastă. 

— Dar de ce să plecăm aşa? a întrebat fata. Nimeni 
nu s-ar opune căsătoriei noastre. 

— Noi nu ne putem căsători imediat a explicat 
Morison. Sînt o mulţime de lucruri complicate care 
trebuie făcute. Aceste chestiuni nu ai de unde să le ştii, 
pentru că ele ţin de societatea civilizată în care am trăit 
eu. 

S-a oprit, apoi a continuat. 

— Meriem. Nu mai pot aştepta. Trebuie să mergem 
la Londra. Acolo, vei vedea, totul va fi bine Dacă mă 
iubeşti, vino cu mine! 

A mai făcut o scurtă pauză, apoi a spus: 

— Gindeşte la viaţa pe care ai dus-o, printre 
maimuțe şi animale sălbatice. Se gindeau ele la 
căsătorie? Dar şi ele iubesc, aşa cum iubim şi noi. Dacă 
ai fi stat aici, în sălbăticie, ţi-ai fi găsit un soţ, fără să te 
mai căsătoreşti oficial cu el. Aceasta este legea naturii, 
nici o lege a omului nu poate schimba legea lui 
Dumnezeu. Ce importanţă au toate acestea cînd noi ne 
iubim? Ce ne pasă de ceilalţi cînd noi doi sîntem 
împreună? Eu mi-aş da viaţa pentru tine. Nu vrei să faci 
ceva şi tu pentru mine? 

— Mă iubeşti? a întrebat ea. Te vei căsători cu mine, 
cînd ajungem la Londra? 

— Jur că aşa voi face! a strigat el. 

— Atunci voi merge cu tine, şopti ea, deşi nu 
înţelegea de ce trebuie să fie atita grabă. 

Şi cum ea era foarte aproape de el, Morison s-a 
aplecat să o sărute. In acelaşi moment, printre crengile 
copacilor a apărut capul enorm al unui elefant. 

Cei doi tineri, preocupaţi de altceva, nici nu au auzit 
aceste zgomote. Doar Numa a sesizat că mai este cineva 
în preajmă. Dar şi cel care călărea pe marele animal a 


186 


zărit ceva: fata în braţele tînărului. 

Misteriosul călăreț al lui Tantor era Korak, care însă 
nu o recunoscu pe Meriem în acea făptură elegantă. 
Korak văzuse doar un tarmangani cu femela lui. 

Chiar în acele momente, Numa se pregătea să 
atace. 

De teamă ca nu cumva Tantor să sperie prada pe 
care a urmărit-o, enorma felină a sărit din ascunzătoare 
scoţind răgete cumplite. Pînă şi pămîntul s-a cutremurat 
la aceste sunete fioroase. 

Caii au înţepenit de groază, iar Baynes s-a făcut alb 
ca varul şi a îngheţat de spaimă. 

Leul se apropia de ei cu repeziciune, în plină 
strălucire a lunii tropicale. Muşchii lui Morison nu îl mai 
ascultau şi nu se supuneau voinţei lui. 

Şi-a înfipt pintenii în coastele calului, aproape 
instinctiv, iar mîinile au tras automat de frîu, ca să 
întoarcă animalul. Porni ca un nebun spre cîmpie, pentru 
a fi în siguranţă. 

Căluţul fetei a nechezat de frică şi s-a ridicat în două 
picioare, vrind să-şi urmeze tovarăşul. Leul era deja 
foarte aproape. 

Însă fata îşi păstra sîngele rece. La fel, sălbaticul pe 
jumătate gol, care călărea pe elefant. Tînărul a zimbit, 
privind la spectacolul din luminiş. 

Pentru Korak nu erau decit doi tarmangani urmăriţi 
de Numa, care era flămînd. Numa avea dreptul să 
vineze. Dar una dintre fiinţele la care rivnea leul, era o 
femelă. 

instinctiv, Korak a simţit un imbold ca să alerge în 
ajutorul ei. De ce, nu prea înţelegea nici el, pentru că şi 
tarmangani! Îi erau duşmani. 

A trăit prea mult ca o fiară ca să aibă sentimente 
umane, dar a simţit că în prezenţa acestei femele 
situaţia s-a schimbat. 


187 


ÎI împinse pe Tantor înainte şi ridicîndu-şi sulița grea 
o aruncă drept în animalul care ataca. 

Calul fetei a ajuns în capătul celălalt al luminişului, 
unde era clar că va fi o pradă sigură pentru leu. 

Numa însă dorea ca prada să fie fata de pe acel cal. 
Saltul pe care l-a făcut, avea doar acest scop. 

Korak a scos un miriit de satisfacţie, cînd a văzut că 
leul a sărit doar pînă pe cal. In aceeaşi clipă, fata a sărit 
de pe cal, drept pe creanga unui copac care se afla 
deasupra lor. 

Suliţa lui Korak lovi leul în şold, trîntindu-l de pe cal, 
care văzindu-se eliberat atît de povara fetei, cît şi de 
atacator, pomi într-o goană nebună. 

Leul a încercat să îşi scoată sulița din corp şi văzînd 
că nu reuşeşte, a fugit cu arma înfiptă în came, după 
calul care i-a scăpat. 

Şi Korak s-a întors cu elefantul său, pornind spre 
inima pădurii, de parcă nici nu ar fi venit. 

Hanson a venit şi el la marginea cîmpiei, cînd a auzit 
acele zgomote cumplite. Tot atunci a apărut şi Morison în 
goana calului. Era lipit de spatele animalului, ţinîndu-se 
strîns, cu amîndouă mîinile de gitul calului, înfigîndu-şi 
pintenii în coastele bietului animal. 

Al doilea cal a apărut, însă fără călăreț. Hanson a 
înjurat de necaz, gîndind că fata a fost luată de leu, aşa 
cum şi-ar fi închipuit oricine, care ar fi văzut scena. 

Pomi în urma leului. Avea arma pregătită, cînd leul a 
apărut în urma calului fără călăreț. Hanson nu mai 
înţelegea nimic. Dacă leul a prins fata, de ce mai aleargă 
după cal? 

Işi opri calul, ochi şi trase. Leul s-a prăbuşit, 
rostogolindu-se fără suflare. 

Hanson a înaintat spre pădure, strigînd-o pe fată. 

— Sînt aici, a răspuns ea din frunzişul unui copac din 
apropiere. L-ai omorit? 


188 


— Da, a răspuns bărbatul. Dar unde eşti? Ai scăpat 
ca prin urechile acului. Asta trebuie să îţi fie învăţătură 
de minte, ca să nu mai umbli noaptea prin pădure. 

Au luat-o amîndoi înapoi spre fermă. La marginea 
pădurii l-au văzut pe Morison care venea spre ei. 

Hanson zimbi cînd îşi aducea aminte de groaza 
tinărului şi de spaima cu care acesta a dat pinteni 
calului. 

Nu a spus însă nimic, ci o luă pe Meriem pe calul lui, 
pornind şi el spre fermă. 


CAPITOLUL XX - Uneltirile lui 
Hanson 


Korak s-a reîntors în luminiş pentru a-şi recupera 
sulița din corpul lui Numa. Zimbea ca întotdeauna, 
satisfăcut de astfel de scene vînătoreşti. 

Un singur lucru însă îl tulbura: agilitatea cu care 
femela se azvirlise de pe cal, căutînd adăpost în copacii 
de deasupra ei. 

Aşa făcuse Meriem, iar mişcările ei semănau cu cele 
ale mangani lor. Tînărul a oftat adînc. 

Meriem, mica lui Meriem era moartă! Însă îl cuprinse 
o dorinţă de a o vedea încă o dată pe această femelă 
tarmangani. 

S-a uitat după cele trei persoane care s-au 
îndepărtat şi s-a întrebat oare unde locuiesc ele. Însă nu 
le-a urmărit, ci a rămas locului, privindu-le cum dispar în 
pădure. 

Vederea fetei civilizate şi a elegantului englez 
deşteptase în el amintiri care adormiseră de foarte multă 
vreme. A fost o vreme cînd a visat să se întoarcă la acest 
fel de viaţă. Dar, de la moartea iubitei lui Meriem, se 


189 


pare că l-a părăsit orice îndemn în această direcţie. 

Dorea să fie singur şi cît mai departe de oameni. A 
oftat din nou, apoi s-a întors spre locurile de unde venise. 

La reşedinţa sa, Buana i-a aşteptat pe cei trei 
aventurieri. Auzise din întîmplare, pentru că avea somnul 
mai uşor, detunătura armei lui Hanson şi se tot întreba 
oare ce s-a întîmplat. 

Peste citeva momente s-a gîndit că musafirul lor a 
avut vreun necaz, cînd se întorcea spre tabăra sa. S-a 
sculat şi s-a îndreptat spre locuinţa albului, care era 
cunoştinţa cea mai apropiată a nordicului. Aici a aflat că 
Hanson fusese acolo mai devreme, dar că plecase de 
cîteva ore. 

Îndepărtîndu-se de casa acestui om. Buana a 
observat că grajdul era deschis. Descoperi apoi lipsa a 
doi cai, a cailor preferaţi de Meriem şi Morison. 

Imediat şi-a închipuit că focul a fost tras de Morison 
şi s-a întors la omul lui, ordonîndu-i să se pregătească de 
o expediţie de cercetări. Însă după cîteva clipe, uitîndu- 
se în direcţia pădurii, i-a văzut pe cei trei venind călare. 

Primi explicaţiile englezului cu multă răceală. 

Meriem însă tăcea. Văzuse bine că Buana este 
supărat pe ca şi cum aşa ceva nu s-a mai întîmplat 
niciodată, îşi simţi inima zdrobită. 

— Du-te la tine în cameră! îi zise Buana. 

Apoi, i s-a adresat lui Morison: 

— Te rog, fii bun şi vino în biroul meu. Vin imediat şi 
eu. Trebuie să discutăm. 

Cei doi tineri au pornit spre locurile unde li s-a spus. 
Buana ştia cum să se impună şi se făcea ascultat de 
către toţi. 

Acum era în faţa lui Hanson. 

— Cum de era cu ei? a întrebat el. 

— După ce am plecat de la Jervis. M-am dus puţin în 
grădină. Un obicei al meu, pe care îl ştie şi doamna. Dar 


190 


de data asta am aţipit puţin. M-am trezit şi i-am auzit 
vorbind. Nu am auzit ce îşi spuneau, dar apoi am văzut 
că pleacă pe cai, spre pădure. Nu doream să mă 
amestec, pentru că nu era treaba mea, dar ştiam că este 
periculos să umbli noaptea prin junglă. 

După un moment, Hanson a continuat să explice: 

— M-am luat după ei şi se pare că am făcut bine. 
Baynes fugea de leu, lăsînd-o pe fată singură, iar eu am 
avut noroc că am nimerit fiara drept în inimă. 

S-a oprit. Amîndoi bărbaţii au tăcut cîteva clipe. 
După un minut, suedezul a tuşit semnificativ, de parcă ar 
fi dorit să spună ceva care nu se cuvenea. 

— Ce este cu tine Hanson? a întrebat Buana. Parcă 
încerci să îmi spui ceva? 

— Da, a început Hanson. Uite, eu cred că lucrurile 
stau cam aşa... Eu, venind foarte des pe aici, prin 
grădină, i-am văzut pe aceşti tineri de multe ori 
împreună... şi mă scuzaţi, dar cred că domnul Baynes nu 
doreşte binele fetei. 

A început să răsufle mai greu, înainte de a spune ce 
dorea cu adevărat să spună. 

— Am auzit destul din cîte a spus ca să mă conving 
că vrea să fugă cu fata! 

Hanson s-a gindit la această stratagemă, crezînd că 
tînărul englez îl va ajuta în planurile sale mîrşave, fără să 
vrea. Născocise acest plan pentru a se găsi vinovatul în 
cazul dispariţiei fetei. 

— Mai cred, reluă el, că voi pleca şi eu spre nord şi 
aş putea să îl iau cu mine pe domnul Morison. Fac asta 
cu plăcere pentru dumneavoastră. Îl voi duce pînă la 
drumul caravanelor. 

Buana s-a gindit un moment. Apoi s-a uitat drept în 
ochii lui Hanson şi a spus: 

— După cum ştii, domnul Baynes este musafirul 
meu, zise el aruncînd o privire semnificativă. Nu vreau să 


191 


îl acuz că plănuieşte să fugă cu Meriem, numai pe 
temeiul acestor dovezi nesemnificative. Acest gest ar fi 
lipsit de politeţe şi nu pot să îi impun să plece. 

După o secundă, a adăugat: 

— Îmi aduc aminte că spunea că ar dori să plece 
acasă. Cred că ar fi încîntat să meargă cu dumneata. Zici 
că pleci miine? Cred că domnul Baynes va pleca şi el. 
Vino pe aici dimineaţa, te rog. Noapte bună şi îţi 
mulţumesc pentru ce ai făcut pentru Meriem. 

Hanson abia şi-a putut ascunde un zîmbet 
triumfător. A încălecat şi a plecat. 

Buana a trecut în birou, unde l-a găsit pe Morison, 
plimbîndu-se foarte nervos. 

— Baynes, a început Buana, intrînd direct în subiect, 
Hanson pleacă miine spre nord. Mi-a spus că vă 
simpatizaţi şi m-a rugat să îţi comunic că i-ar face mare 
plăcere dacă l-ai însoţi. Noapte bună Baynes! 

Meriem a rămas în camera ei, pînă dimineaţa, după 
plecare lui Baynes. Hanson a venit foarte devreme. De 
fapt nu a plecat, ci a rămas la Jervis pentru a putea pleca 
mai devreme. 

Despărțirea a fost scurtă, iar după ce oamenii s-au 
îndepărtat, Buana a răsuflat uşurat. Au fost cîteva 
momente penibile, dar nu a regretat ce făcuse. 

Nimeni nu era orb, ca să nu vadă pasiunea tînărului 
englez pentru Meriem, dar ştiind că există în tînăr un 
orgoliu al poziţiei sociale, nu îşi închipuia că Baynes are 
intenţii cinstite cu această fată de origine necunoscută, 
de fapt fata unui arab cu piele mai deschisă. Aceasta era 
părerea lui Buana, privitor la proveniența fetei. 

Meriem era însă dezolată atribuind plecarea forţată 
a lui Morison, atitudinii ei greşite. În ochii ei, Baynes a 
devenit un neînțeles, un martir al unei situaţii penibile. 
Era sincer dezolată. 

În acest timp Hanson şi Baynes călăreau în direcţia 


192 


taberei. Nici unul dintre ei nu scotea o vorbă. 

Fiecare dintre ei se gindea să deschidă discuţia cu 
un mic plan care i-ar fi favorabil. Hanson era încîntat de 
supărarea englezului, fiind un bărbat orgolios şi se 
simţea neîndreptăţit de soartă. 

— A fost cam aspru cu dumneata, nu-i aşa? a 
încercat Hanson să deschidă conversaţia. 

Baynes a ridicat privirea la auzul acestor cuvinte. 
Hanson a continuat: 

— Cred că ţine foarte mult la fată şi nu doreşte ca 
cineva să o ia de lîngă el. Cred însă că în acest fel îi face 
mai mult rău decit bine. Ea tot se va mărita cîndva şi nu 
va găsi o partidă atît de bună ca dumneata. 

Baynes s-a simţit jignit la început de cele spuse de 
Hanson, mai ales că nu îi plăcea ca cineva să se 
amestece în treburile sale. Dar curînd şi-a dat seama că 
suedezul se pricepe la oameni şi s-a gîndit la un plan de 
a se întilni din nou cu Meriem. 

— Face pe grozavul, începu supărat Morison. Dar nu 
îi rămîn eu dator! El poate fi tare şi mare, aici în Africa. 
La Londra însă sînt şi eu cineva şi va avea necazuri cînd 
se va întoarce! 

— În locul tău nu m-aş lăsa dat la o parte de la fata 
pe care o doresc, a insinuat Hanson. Rămiîne vorba între 
noi, dar nu îl simpatizez nici eu pe acest tiran. Dacă vrei 
să te ajut, să ştii că te poţi baza pe mine!. 

— Îmi pare bine să aud asta Hanson, a răspuns 
tînărul englez, încălzindu-se puţin. Dar ce se poate face 
în înfundătura asta uitată de Dumnezeu? 

— Dacă aş fi în locul tău, a replicat Hanson aş lua 
fata cu mine Dacă te iubeşte, sînt sigur că te va urma. 

— Asta nu se prea poate, a răspuns Baynes. El 
stăpîneşte întreg ţinutul şi ne va prinde foarte uşor. 

— Nu ne-ar prinde dacă aş conduce eu operaţiunea. 

Se opri, apoi a început să dea detalii. 


193 


— Am făcut comerţ şi am vînat prin aceste locuri de 
peste zece ani şi cunosc ţinutul la fel de bine ca şi el. 
Dacă vrei să iei fata cu tine, te ajut şi îţi garantez că nu 
ne va prinde nimeni. 

După un moment de gîndire, a continuat 

— Mă gindesc să facem în felul următor: trimite un 
bilet fetei, cu unul din oamenii din tabără. Propune-i o 
întîlnire, pentru a vă lua rămas bun. Nu cred că te va 
refuza, între timp, noi vom înainta foarte încet spre nord. 
Poţi să îi scrii că voi veni eu să o iau, iar tu o vei întîlni la 
mine în tabără. Cred că aşa este mai bine pentru că eu 
cunosc locurile acestea şi mă deplasez mai repede. Intre 
timp, vei merge cu oamenii mei spre nord, iar eu voi veni 
cu fata şi vă vom ajunge foarte repede. 

— Ce te faci dacă nu va voi să vină? a întrebat 
Baynes. 

— Atunci îi vom mai da o întîlnire, de ultim adio, a 
propus Hanson. Va veni şi atunci sînt sigur că va accepta 
să vină cu noi. 

Baynes era cît pe aici să protesteze cu indignare, 
dar s-a răzgîndit pentru că omul acesta făcuse un plan 
exact aşa cum giîndise el cu mai multe minute în urmă. 

Întreaga acţiune semăna mai mult cu o răpire 
brutală, aşa cum o descria acest nordic. Totuşi, şi-a dat 
scama că avînd ajutorul acestui vinător, care cunoştea 
atit de bine Africa, va avea şanse de cîştig cu mult mai 
mari, decît dacă ar fi încercat să întreprindă ceva el 
singur. 

A dat din cap şi a consimţit în tăcere. 

Restul drumului pînă la tabăra din nord a lui Hanson 
l-au parcurs fără să scoată un cuvint, amindoi fiind 
preocupaţi de propriile lor gînduri, care nu erau deloc 
pline de laudă sau sinceritate, unul faţă de celălalt. 

Zgomotul deplasării lor a fost auzit de cineva care 
pîndea în jungla. Korak a luat hotărîrea de a se întoarce 


194 


acolo unde văzuse femela albă care s-a aruncat în copaci 
cu o agilitate neobişnuită unei tarmangani. 

Era ceva care îl împingea de la spate. Dorea 
neapărat să o vadă să o examineze la lumină, să îi vadă 
culoarea părului şi a ochilor. 

| s-a părut că seamănă atit de mult cu Meriem. 
Deşi ştia că aşa ceva este imposibil. Cînd a văzut-o, la 
lumina slabă a lunii, i s-a părut că este ea, dar puţin mai 
împlinită, mai matură. 

Acum mergea alene, spre acel loc, unde credea că o 
va mai putea zări o dată, cînd deodată a auzit zgomotul 
făcut de cei doi călăreţi. Porni încet în direcţia lor, pînă i- 
a putut observa foarte bine. 

Pe tînăr l-a recunoscut imediat. Era cel care a ţinut-o 
pe fată în braţe, în poiana unde atacase leul. 

Celălalt nu ştia cine este, însă figura şi ţinuta lui îi 
aduceau aminte de ceva, care îl puse pe ginduri. 

Korak a hotărît să îl urmărească pe tînărul alb, ştiind 
că astfel o va putea găsi pe fată. 

Morison, de îndată ce a sosit în tabără, a scris un 
bileţel, pe care unul dintre oamenii lui Hanson l-a luat şi 
a pornit-o imediat spre sud. Korak a rămas în vecinătatea 
taberei, urmărind toate mişcările englezului. Era convins 
că o va vedea pe fată la locul de popas al celor doi, dara 
rămas dezamăgit, cînd a văzut că ea nu era aici. 

Baynes era foarte neliniştit. Umbla nervos sub 
copaci, în faţa cortului, în loc să se odihnească. Avea în 
faţă un drum greu, care trebuia parcurs într-un marş 
forţat. 

Hanson şedea în hamacul lui şi fuma. Schimbau 
vorbe foarte puţine între ei. 

Korak era şi el întins pe o creangă ascuns privirilor 
celor din tabără. Petrecu acolo întreaga zi. | s-a făcut 
foame şi sete. S-a retras spre sud fiind sigur că unul 
dintre cei doi albi va părăsi tabăra în direcţia fermei. 


195 


În grădina reşedinţei lui Buana, Meriem se plimba 
gînditoare, la lumina clară a lunii. Era încă foarte 
supărată pe decizia pripită a lui Buana, care a dus la 
plecarea grăbită a lui Morison. 

Buana nu vorbise nimic cu ea, iar nici „Dragă” nu a 
întrebat-o nimic. Cei doi doreau să o cruţe de jena şi 
durerea unei explicaţii privind adevăratele intenţii ale lui 
Baynes. 

Ei ştiau că englezul nu ar fi luat-o de soţie, pentru că 
atunci i-ar fi cerut mîna, de la Buana şi de la „Dragă”. Ei 
ar fi fost de acord, dacă bineînţeles şi Meriem dorea 
acest lucru. 

Meriem îi iubea pe cei doi şi era foarte 
recunoscătoare pentru tot ce au făcut pentru ea. Dar în 
inima ei mai era şi acel tînăr sălbatic cu care a stat atiţia 
ani, care a avut atita grijă de ea. 

Acum, pentru prima oară de cînd a venit la fermă, 
Meriem s-a simţit prizonieră în marea fermă. 

Se simţea ca o tigroaică într-o cuşcă de fier. 

Se plimba prin grădină, aproape de gardul dinspre 
pădure şi asculta cu atenţie. Auzise un zgomot! Era 
sigură că cineva venea spre ea şi era desculţ. S-a oprit, 
dar sunetul nu s-a mai auzit. 

Meriem şi-a reluat plimbarea. A ajuns la aleea 
principală unde a zărit pe jos, pe nisip, un plic. Trecuse 
pe acolo, cu cîteva minute în urmă, dar acest plic nu era 
atunci acolo. 

S-a oprit, ascultînd din nou, adulmecînd aerul. Era ca 
o fiară care se aşteaptă la un atac. 

Dincolo de tufiş se afla curierul negru trimis de 
Hanson, uitîndu-se de după frunze. A văzut-o apropiindu- 
se de scrisoare. Era bucuros că fata a găsit scrisoarea. 

S-a îndepărtat de acele locuri şi a dispărut în 
întuneric. Meriem însă fiind foarte deprinsă cu zgomotele 
junglei l-a auzit, dar nu a făcut nici o mişcare. 


196 


Ghicise că trebuie să fi fost trimisul lui Morison. S-a 
aplecat şi a ridicat plicul. L-a deschis imediat şi a putut 
citi bine la lumina lunii. 

Era aşa cum gîndise ea: scrisoarea venea de la 
Baynes. 


Nu pot pleca fără să te mai văd. Vino miine, 
devreme, în poiana de lingă pădure, ca să ne mai vedem, 
pentru ultima oară. Vino singură. 


Urmau cîteva cuvinte care au produs citeva bătăi 
mai rapide ale inimii ei, iar obrajii i s-au îmbujorat. 


CAPITOLUL XXI - O patimă veche 


Era încă întuneric, cînd Morison Baynes a pornit spre 
locul de întîlnire. A insistat ca cineva să vină cu el, pe 
motiv că nu era sigur că va găsi drumul de întoarcere 
spre tabără. 

De fapt. Numai gîndul că va trebui să străbată 
singur acea parte de junglă îl făcea să tremure de 
spaimă. 

Hanson a dat ordin unui negru să meargă pe jos, 
înaintea lui Baynes. Dar oricum, Morison tot nu era 
singur, deşi el nu ştia acest lucru. 

Korak care a fost trezit de zgomotul din tabără, 
pornise şi el după englez, însă printre crengile copacilor. 

Pe la ora nouă, Morison a ajuns în luminişul unde 
trebuia să se întîlnească cu Meriem. Fata încă nu sosise. 
Negrul s-a întins pe jos ca să doarmă puţin. Bavnes 
aproape că a aţipit pe cal. 

Numai Korak şedea comod pe o creangă, fără să fie 
însă văzut de nici unul dintre cei doi. 

A trecut o oră, iar Baynes dădea semne de 
nervozitate. Korak ştia că englezul a venit aici pentru a 


197 


se întîlni cu cineva şi nici nu se îndoia de identitatea 
acelei persoane 

Era foarte mulţumit. O va vedea foarte curînd pe 
acea femelă agilă, care l-a făcut să îşi amintească de 
Meriem. 

În cele din urmă a auzit copitele unui cal care se 
apropia. Venea ea! 

Baynes a auzit şi el nişte zgomote şi s-a uitat spre 
pădure. Frunzişul s-a desfăcut, iar Meriem a apărut 
călare pe căluţul ei favorit. 

Morison a dat pinteni cailor ca să o întîmpine. 

Korak era foarte atent şi blestema borurile largi ale 
pălăriei fetei, care îi ascundeau faţa. Fata a ajuns lîngă 
tînărul englez. 

Morison a prins-o cu ambele miini şi a tras-o spre el. 
Cîteva clipe şi faţa lui a fost ascunsă de pălăria fetei. 

Korak ştia că buzele celor doi s-au apropiat şi un fior 
de tristeţe l-a străbătut prin tot corpul. Cînd s-a mai uitat 
o dată la cei doi călăreţi, aceştia discutau aprins. 

Bărbatul insista într-una asupra unei chestiuni, dar 
fata se părea că se opune. 

Multe dintre gesturile ci îi aminteau de Meriem. 

În sfîrşit, englezul a îmbrăţişat-o din nou pe fata ca 
să o sărute de rămas bun. Fata şi-a întors calul şi a pornit 
spre locul de unde venise. 

Ajunsă lîngă copaci, fata s-a rotit în şa, făcîndu-i un 
ultim semn cu mîna. 

— Pe diseară! a mai strigat ea ridicînd capul, ca să 
fie mai bine auzită. 

Dar, odată cu această mişcare, Korak i-a văzut faţa. 
A tresărit, de parcă o săgeată i-ar fi străpuns inima A 
închis ochii, punîndu-şi apăsat mîinile pe globii oculari 
Deschise din nou ochii, dar fata plecase. Doar citeva 
frunze se mai mişcau în urma ei. 

— Este cu neputinţă!. Nu cred că este adevărat! 


198 


Şi cu toate acestea o văzuse pe Meriem, cu proprii 
lui ochi. Fata era schimbată puţin, dar era totuşi micuța 
Meriem. 

Da, o văzuse vie, pe aceea pe care o credea moartă. 
O văzuse pe Meriem a lui, în came şi oase. Deci trăia. Nu 
murise! 

A văzut-o, da. Este adevărat, dar în braţele unui alt 
bărbat. Acel bărbat era acum în faţa lui. 

Tînărul englez, care nu bănuia în ce primejdie se 
află, l-a strigat pe negrul care dormea în iarbă. Peste 
cîteva clipe au pornit spre nord, în direcţia taberei. 

Korak şi-a mîngiiat sulița şi a pus mina pe cuțitul său 
lung de la cingătoare. Dar braţele sale nu doreau să îl 
asculte. A rămas nemişcat, singur în copacul uriaş. 

Se gindea. 

Observase cît de mult s-a schimbat Meriem Cînd a 
văzut-o ultima oară, era o micuță mangani, umblind 
aproape goală şi neîngrijită. 

Acum era îmbrăcată frumos, deşi hainele ei nu o 
schimbau foarte mult. Se gîndea că schimbările pe care 
le-a observat la ea, erau drept să îi fie atribuite şi lui, iar 
dacă el ar fi fost îmbrăcat frumos şi el ar fi fost schimbat. 

Dar acum era gelos. Scena cu tînărul îi rodea inima. 
Se întreba oare ce intenţii are acest tarmangani cu ea? 

Oare o iubeşte cu adevărat? 

— Cine nu ar iubi-o pe Meriem? îşi răspunse la 
întrebarea pusă în gînd. 

Dar ea a acceptat sărutul lui. Asta înseamnă că şi ea 
îl iubeşte. Meriem, scumpa lui Meriem, să iubească pe 
altul! 

Cruzimea acestei realităţi a început să îi pătrundă 
adînc în suflet, făcîndu-l să mediteze la un plan, pentru 
viitor. 

Dorea să îl urmărească pe rival şi să îl omoare, dar 
se gindea: 


199 


— Dacă Meriem îl iubeşte şi ea! Să ucid fiinţa iubită 
de Meriem? Nu pot face aşa ceva! îşi zise el, dînd trist 
din cap. 

S-a gindit atunci să se întoarcă, să o caute pe 
Meriem şi să vorbească cu ea. Porni în acea direcţie, dar 
s-a oprit ruşinat de goliciunea sa. 

El, fiul unui lord englez, şi-a irosit mulţi ani din 
copilărie şi tinereţe, coborînd la nivelul existenţei unor 
fiare din junglă. Îi era ruşine să se prezinte în asemenea 
hal în faţa femeii pe care o iubea şi dorea să îi 
mărturisească dragostea. 

Da, îi era ruşine să se prezinte chiar şi în faţa acestei 
fete de arab, cu care fusese prieten de copilărie în 
cumplita pădure africană. 

Ani de zile a fost împiedicat de împrejurări să se 
întoarcă la părinţii lui, iar mai tîrziu mîndria l-a făcut să 
nu se mai întoarcă în lumea civilizată. 

Dintr-un moft al copilăriei, a preferat să rămînă la 
nivelul societăţii maimuţelor. 

Uciderea hoţului de la hotelul de pe coastă l-a gonit 
din civilizaţie, departe în pădurea care l-a protejat. 

Apoi, a suferit atitea decepţii în încercările sale de a 
se întîlni cu oamenii. Aceştia l-au respins, iar purtarea lor 
l-a influenţat extrem de puternic. 

A ajuns să îi considere pe oameni ca duşmanii lui, iar 
acum Meriem este în mijlocul acestor oameni. Dar acum 
este prea tîrziu pentru el. Trăise ca o fiară, va muri ca o 
fiară. 

Dar Meriem nu a murit şi s-a încadrat în societatea 
oamenilor şi îi era acum superioară. Prin modul ei nou de 
viaţă, ea s-a îndepărtat de el. Nici chiar moartea nu ar fi 
putut să o îndepărteze atit de mult de el. 

lar acum, în lumea ei nouă, ea iubea pe un alt 
bărbat. Era firesc... Ea nu mai era pentru el, pentru 
sălbaticul pe jumătate gol din junglă. 


200 


Nu, nu mai era pentru el. Şi dacă nu putea fi a lui, va 
avea însă grijă să îi asigure fericirea şi să o ocrotească. 

Se va duce după tînărul englez. Trebuie să se 
convingă că acest om nu are intenţia de a-i face vreun 
rău fetei. Apoi, chiar cuprins de gelozie, îl va 
supraveghea pe acest bărbat, să nu i se întîmple nici un 
rău. 

Nu a pornit după fată ştiind acum unde stă. Nu 
dorea ca Meriem să îl vadă. Dar o va întîlni, urmărindu-l 
pe acest alb. 

A pornit în urma lui Morison, pentru că pentru Korak 
nu era greu să urmărească pe cineva chiar dacă era 
călare. Tînărul sălbatic şi-a închipuit că englezul se va 
întoarce în tabără. 

Urmele lăsate de cal, dar şi de negrul care mergea 
lîngă el l-au condus într-adevăr spre tabără. Aici, în timp 
ce Baynes a fost întîmpinat de Hanson, Korak s-a aşezat 
confortabil pe o creangă a unui copac uriaş, chiar de 
lîngă corturile oamenilor. 

A stat pînă tirziu spre seară, dar tînărul alb nu a 
arătat nici o intenţie de a pleca de acolo. Korak se 
întreba, dacă Meriem nu urma să vină acolo şi să se 
întîlnească cu ceilalţi albi. 

Puțin mai tîrziu, Hanson a încălecat, împreună cu 
unul dintre oamenii lui şi a dispărut în junglă. Korak a 
observat această mişcare, dar nu a fost deloc interesat 
să îi urmărească. 

Soarele a apus, iar întunericul a cuprins pădurea. 
Tînărul englez fuma ţigară după ţigară, iar unul dintre 
băştinaşi a făcut un foc, pe care îl alimenta des cu crengi 
uscate. 

Un leu a mîrîit în depărtare. Englezul a intrat în cort, 
ieşind după citeva clipe cu o armă în mînă, dînd ordine 
negrului ca să ţină focul aprins cît mai mult. _ 

Korak a văzut cît de nervos este şi că îi era frică. II 


201 


privea cu un zîmbet dispreţuitor. 

Deci asta este fiinţa care i-a luat locul în inima lui 
Meriem? Ce fel de om este acesta care se sperie numai 
la un simplu mirîit al lui Numa? Cum ar putea acest om 
să o apere pe Meriem de nenumăratele primejdii ale 
junglei? 

— Sînt sigur că va avea nevoie de asta, îşi zise 
Korak. Ei vor trăi în siguranţa civilizaţiei europene, unde 
sînt oameni în uniformă care sînt plătiţi să-i apere. Ce 
nevoie are un european de curaj ca să îşi apere soţia? 

Totuşi, zîmbetul de dispreţ nu a dispărut de pe 
buzele lui Korak. 

Hanson şi negrul care îl întovărăşea au mers drept 
spre poiana, unde era fixată întîlnirea. Pînă să ajungă 
acolo, s-a lăsat noaptea. Hanson l-a lăsat pe negru la 
marginea pădurii, iar el a mers mai departe spre cîmpie. 
S-a hotărit să aştepte. 

Abia pe la nouă. A văzut departe, un călăreț 
singuratic. Care venea din direcţia fermei. 

După cîteva minute. Meriem şi-a oprit calul lîngă cel 
al lui Hanson. Era nervoasă şi îmbujorată la faţă. L-a 
recunoscut pe Hanson şi a tresărit. S-a dat înapoi 
speriată. 

Suedezul s-a grăbit să o liniştească: 

— Domnul Baynes şi-a luxat piciorul. A căzut de pe 
cal. Nu a putut veni, aşa că m-a rugat pe mine să vă 
conduc pînă în tabără. 

Din cauza întunericului, fata nu a văzut expresia de 
triumf de pe faţa celui care vorbea. 

— Ar fi bine să ne grăbim, a reluat Hanson, pentru 
că va trebui să pornim imediat, pentru a nu fim prinşi din 
urmă. 

— Este grav rănită? a întrebat Meriem. 

— Nu, este o simplă zgirietură, a răspuns Hanson. 
Poate să călărească dar ne-am gindit amîndoi că ar fi 


202 


bine să se odihnească în seara aceasta, mai ales că 
avem de călărit cam două săptămîni de acum încolo. 

— Bine. Domnule! a răspuns fata. 

Hanson şi-a întors calul, iar Meriem a pornit după el. 
Au mers spre nord, dar după doi kilometri au cotit-o spre 
vest. Meriem nu a dat nici o atenţie schimbării direcţiei 
de mers. 

Nu ştia unde se găseşte acum tabăra lui Hanson, 
aşa că s-a lăsat condusă. Toată noaptea au mers spre 
vest. 

După ce s-a luminat de ziuă, au făcut un mic popas 
pentru a mînca ceva din proviziile pe care le-a adus 
Hanson cu el. 

Apoi au pornit din nou şi nu s-au mai oprit decît mult 
după prînz, cînd căldura a devenit insuportabilă. Hanson 
a descălecat şi i-a făcut fetei semn să facă acelaşi lucru. 

— Ne odihnim aici, poate vom dormi puţin, zise el. 

Caii vor paşte în linişte. 

— Nu am crezut că tabăra este atît de departe, a 
spus Meriem. 

— Am dat ordin să se pornească de dimineaţa şi să 
meargă toată ziua fără oprire. 

— Şi cînd îi ajungem din urmă? 

— Foarte curînd. Nu se deplasează ei atit de repede, 
pentru că sînt şi oameni care duc poveri. Cred că cel 
tîrziu miine îi ajungem. 

Deşi au mers o bună parte din noapte şi aproape o zi 
întreagă, nu se vedea nici un semn că ar merge pe urma 
unei caravane. Meriem cunoştea tainele mersului prin 
junglă şi a văzut că pe acolo nu a trecut nimeni, de multe 
săptămîni. 

A observat însă urme ale unei caravane, care a 
trecut de foarte multă vreme. Se deplasau acum pe un 
drum făcut de elefanţi, care mergeau în turme mari, 
făcînd adevărate şosele prin pădure. 


203 


În cele din urmă, Meriem a bănuit că ceva nu este în 
ordine. Chiar şi atitudinea omului care călărea lîngă ea, 
începea să se schimbe. L-a surprins de multe ori privind 
la ea de parcă ar fi dorit să o dezbrace din ochi. 

Atunci i-a venit în gînd că l-a mai văzut undeva. 
Acest gînd a început să o stăpinească şi să o frămînte. 

Dar oare cînd l-a mai văzut pe acest bărbat? Unde 
oare? 

Hanson nu s-a bărbierit de cîteva zile, iar acum faţa 
şi gitul începeau să îi fie acoperite cu barbă. Această 
barbă îi era cunoscută fetei şi se străduia să îşi aducă 
aminte de oamenii cu barbă pe care i-a văzut în viaţa ei. 

A doua zi, a oprit revoltată calul şi şi-a exprimat 
îndoiala, privitor la existenţa taberei. Hanson a 
încredinţat-o că mai au de mers doar cîţiva kilometri. 

— Ar fi trebuit să îi ajungem încă de aseară, după 
toate socotelile mele, a adăugat el. 

— Atunci de ce nu îi vedem? 

— Cred că au mers mai repede decît m-am aşteptat. 

— Dar nu au mers pe aici, a răspuns fata. Aceste 
urme pe care mergem acum sînt vechi de trei săptămîni. 

Hanson a început să ridă zgomotos. 

— Asta te deranjează? Dar de ce nu mi-ai spus mai 
devreme? Puteam să îţi dau o explicaţie. Mergem pe un 
alt drum, dar deseară îi vom ajunge din urmă. 

Abia acum Meriem s-a convins că acest om minţea. 
Cine era atît de prost ca să înghită o asemenea minciună 
gogonată? Cine ar fi atit de prost să creadă că vor întilni 
pe cineva prin aceste locuri, cînd un alt drum nu putea fi 
decit la zeci de kilometri distanţă? 

Dar deocamdată şi-a păstrat pentru sine aceste 
constatări, gîndindu-se cum să scape de acest individ. S- 
a gîndit să o ia înaintea lui, zicînd că doreşte să ajungă 
mai repede la tabără. 

A început în acelaşi timp să îl studieze cu mai multă 


204 


atenţie pe acest bărbat blond. Memoria însă nu dorea să 
o ajute. ă 

Unde l-a cunoscut pe acest om? În ce împrejurări l-a 
mai văzut, înainte ca acesta să apară la ferma lui Buana? 

l-a luat la rînd pe toţi oamenii albi, pe care i-a întîlnit 
în viaţă. Prea puţini au venit în satul şeicului. Dar parcă 
acolo l-a mai văzut! O imagine i-a fluturat prin minte, dar 
a dispărut imediat, ca într-o ceaţă. 

Spre seara au ajuns la o margine de pădure, pe 
malul unui rîu lat şi liniştit. Dincolo, pe malul celălalt, 
Meriem a observat o mică tabără înconjurată de un gard 
de mărăcini. 

— În sfîrşit, am ajuns, a anunţat triumfător Hanson. 

A scos revolverul şi a tras un foc în aer. 

În tabără s-au observat imediat mişcări. Nişte 
băştinaşi alergau de-a lungul malului. Meriem nu îl vedea 
pe Baynes printre cei care erau acolo. 

O barcă a pornit spre ei şi cei doi s-au aşezat peste 
cîteva minute lîngă vislaşi, pregătiţi pentru traversare. 

— Unde este domnul Baynes? a întrebat Meriem, de 
îndată ce au ajuns. 

Hanson a arătat un cort, de fapt singurul, care se 
afla în centrul taberei. 

— Este aici înăuntru! a răspuns Hanson şi a luat-o 
înaintea fetei. A dat la o parte perdeaua şi a poftit-o pe 
fată în cort. 

Meriem a intrat şi a privit în toate părţile. Cortul era 
gol. S-a întors spre Hanson. Acesta rînjea sălbatic. 

— Unde este domnul Baynes? a întrebat din nou 
Meriem. 

— Nu este aici! l-a răspuns Hanson. Îl vezi cumva? 
Eu nu îl văd. 

Apoi s-a întors spre fată şi a continuat: 

— Dar sînt eu aici şi sînt un bărbat mai grozav decit 
prostul acela. Acum mă ai pe mine şi nu ai nevoie de el, 


205 


sfirşi el, rizînd în hohote, încercînd să o prindă cu braţele. 

Meriem s-a zbătut ca să scape, dar Hanson o ţinea 
strîns, împingînd-o încet spre nişte pături, care se aflau 
în partea cealaltă a cortului. 

Faţa lui era foarte aproape de a ei. Ochii i s-au 
îngustat, ca două dungi subţiri, din care ţişnea patima. 

Meriem, luptîndu-se ca să se elibereze, se uita drept 
în ochii lui şi pe neaşteptate, şi-a amintit de o scenă 
asemănătoare acesteia, în care au luat parte tot ei doi. 

Odată cu această imagine dintr-un trecut nu prea 
îndepărtat, l-a recunoscut pe cel care o atacase şi acum. 
Era suedezul Malbin, care a mai atacat-o în acest mod, 
atunci cînd îşi împuşcase asociatul, care voise să o 
scape. 

Avea barba şi mustaţa rase, iar figura lui a indus-o în 
eroare, dar acum cînd părul de pe faţă a început din nou 
să îi crească, nu mai era nici o îndoială privind 
identitatea sa. 

Atunci o salvase Buana, dar acum cine o va mai 
scăpa, cînd Buana era atit de departe? 


CAPITOLUL XXII - Urmarirea 


Negrul pe care Malbin l-a lăsat să aştepte în poiană, 
cu ordinul să rămînă acolo pînă la înapoierea sa, şedea la 
umbra unui stejar, rezemat cu spatele. După vreo oră de 
aşteptare, a aţipit, dar nu peste multă vreme s-a trezit, 
auzind mirîitul unui leu. 

Cu o sprinteneală care este dată numai de spaima 
de moarte, s-a căţărat într-un copac. După citeva 
secunde, a apărut regele animalelor, care s-a îndreptat 
spre cadavrul unei antilope, pe care băştinaşul o văzuse. 

Fiara s-a hrănit pînă s-a luminat de ziuă. lar în tot 
acest timp, negrul a stat nedormit pe creanga groasă a 


206 


copacului, mirîndu-se de întîrzierea stăpînului său. 

Era în serviciul lui Malbin de mai bine de un an şi Îi 
cunoştea metodele, aşa că era convins că a fost părăsit 
intenţionat. Ca şi restul trupei lui Malbin. Acest negru îşi 
ura stăpînul Singura lor legătură era frica pe care o avea 
faţă de albi. 

Ura lui s-a întețit din cauza situaţiei în care se afla 
acum: era nevoit să stea în copac, deasupra unui leu 
feroce şi flămînd, doar pentru o toană a lui Malbin 

Insă de îndată ce soarele a răsărit, leul sătul s-a 
îndreptat spre junglă, iar negrul a coborit din adăpostul 
său incomod, pornind spre tabără. 

În mintea sa primitivă, se năşteau planuri de 
răzbunare, care mai de care mai groaznice, pe care 
bineînţeles că nu le-ar fi pus în aplicare, de îndată ce ar fi 
apărut în fata albului cel puternic. 

La vreo doi kilometri de luminiş, a dat de urma a doi 
cai. Ochii i-au sclipit de şiretenie. Rise zgomotos şi se izbi 
cu palmele peste pulpe. 

Băştinaşii sînt nişte vorbăreţi neîntrecuţi şi toţi din 
trupa lui Malbin ştiau de ce este în stare şi ce fel de 
afaceri 
învîrte. Ştia în parte ce plan au pus la cale suedezul şi 
Baynes, pentru că a tras cu urechea la convorbirile lor şi 
mai aflase cîte ceva de la Jervis, prietenul lui Malbin de la 
fermă. 

Nu a avut nevoie de mult timp de stat pe gînduri 
pentru a ghici adevărata poveste a „ajutorului” dat lui 
Baynes. Era foarte clar că stăpînul său l-a înşelat pe 
celălalt alb, ducînd-o pe femeie în tabăra dinspre vest, 
lăsîndu-l pe tînăr să primească pedeapsa, dacă va fi prins 
de Buana. 

Această concluzie l-a făcut să ridă cu atita poftă, 
însă a mers tot spre nord, grăbind pasul cît putea mai 
bine. 


207 


Morison a petrecut în tabăra suedezului deja o 
noapte, aproape fără să închidă un ochi, fiind foarte 
neliniştit. Incepea să creadă că ceva nu este în regulă. 
Abia pe la răsăritul soarelui a aţipit puţin. 

Nu a reuşit să doarmă prea mult, pentru că a fost 
trezit de ceilalţi, pentru a începe pregătirile de plecare. 
Baynes ar fi dorit să mai aştepte, pînă Hanson şi Meriem 
soseau în tabără, însă ceilalţi au insistat că trebuie să 
pornească imediat. 

Baynes i-a auzit pe oameni discutind şi s-a speriat, 
crezînd că Hanson a fost prins în tentativa lor de a o răpi 
pe Meriem. 

Buana ar fi ghicit imediat adevărul şi sigur ar fi 
pornit imediat în căutarea celorlalţi. Poate este chiar 
acum în drum spre ei! 

Baynes a auzit de judecata sumară pe care Buana o 
aplica în cazul răufăcătorilor, precum şi de legile simple 
şi aspre ale acestor locuri, care se găseau la marginea 
lumii civilizate. 

In lumea aceea, legile erau făcute pe loc, iar 
puternicul Buana reprezenta legea în acele locuri 
sălbatice. Auzise că l-a condamnat la moarte pe un alb 
pentru că violase o băştinaşă. 

Morison Baynes s-a cutremurat la gîndul întîlnirii cu 
Buana şi şi-a pus întrebarea ce pedeapsă ar fi meritat 
pentru fapta sa, mai ales că i-a înşelat încrederea, fiindu- 
i musafir mai multe săptămîni. 

— Trebuie să plecăm imediat spre nord, a zis el 
sărind în picioare. Cunoaşteţi bine drumul? 

— ÎI ştim foarte bine, i-a răspuns şeful negrilor. 

Imediat au început pregătirile de plecare. 

Negrul părăsit care a sosit în tabără, pe la prînz, şi-a 
dat seama de întreg planul lui Hanson şi mai ales că au 
făcut cu toţii ceva care l-a supărat pe Buana şi le va 
merge rău pînă sînt în ţinuturile puternicului alb. 


208 


A fost întimpinat cu strigăte de bucurie de ceilalţi, 
cărora le-a spus imediat temerile sale, povestindu-le şi 
cum a ghicit adevăratele intenţii ale lui Hanson. 

Întreaga caravană a aflat afacerea, înainte ca 
Baynes, care călărea în frunte, să fi fost înştiinţat de 
adevărul celor petrecute, precum şi de presupunerile 
negrului care i-a ajuns din urmă. 

Morison l-a ascultat atent pe acesta şi şi-a dat 
seama că suedezul l-a folosit ca o unealtă simplă pentru 
a o răpi pe fată. Sîngele a început să îi fiarbă în vine şi se 
gîndea la soarta crudă pe care o va avea Meriem. 

Fapta celuilalt însă nu punea deloc în umbră şi ceea 
ce făcuse el, înlesnind această răpire. Răul pe care îl 
făcuse el era la fel de grav ca şi planul cumplit al 
suedezului. 

Furia lui era intensificată şi de orgoliul nobilului 
englez, care se vedea în poziţia de a pierde o partidă şi 
cu aceasta, un premiu care i se cuvenea. 

— Ştii unde s-a dus stăpiînul tău? L-a întrebat pe 
negru. 

— Da, domnule, a răspuns acesta. 

— Unde? 

— In tabăra cealaltă, care este pe malul rîului Afi. 
Este spre apus, nu prea departe. 

— Poţi să mă conduci pînă acolo? 

— Desigur, s-a oferit negrul, care imediat a văzut o 
modalitate de a se răzbuna pe suedez şi în acelaşi timp 
să 

197 

Scape de răzbunarea lui Buana, de care ştia că va 
pomi în urmărirea lor, spre nord. 

Baynes a mai întrebat: 

— Putem ajunge numai noi doi în tabăra dinspre 

Apus? 

— Da, domnule, l-a asigurat negrul din nou. 


209 


Baynes şi-a dat seama de întreaga stratagemă a 
suedezului, de ce acesta dorise ca să îşi mute o tabără la 
nord, cît mai departe de ferma lui Buana. 

În acest fel, se putea duce la tabăra dinspre vest în 
siguranţă, fiind sigur că urmăritorii ar pierde foarte mult 
timp pînă să-i ajungă din urmă. 

— Atunci, voi folosi şi eu planul lui, zise Baynes în 
sinea lui, pentru a mi le face pe ale mele. Nici eu nu am 
chef să îl întîlnesc pe marele Buana. 

Întorcîndu-se spre şeful negrilor, i-a spus scurt, pe 
un ton de poruncă: 

— Să îţi iei oamenii şi să mergi spre nord, cît poţi 
mai repede. Eu mă voi întoarce, încercînd să îl conduc pe 
Buana spre apus. 

Negrul a acceptat imediat. Nu prea avea chef să îl 
conducă pe acest alb, căruia îi era frică noaptea şi cu atit 
mai mult nu dorea să fie prins de oamenii lui Buana, mai 
ales că între tribul lui şi cel care era folosit de Buana în 
căutările sale. Era o vrajbă veche, care nu putea fi uitată 
Uşor. 

Avea acum un motiv pentru care orice angajat negru 
ar fi dezertat de la stăpiînul lui alb. Tuturor le era frică de 
Buana şi ştiau că vor fi aspru pedepsiţi, mai ales că ştiau 
toate planurile suedezului. 

Cunoştea el un drum spre nord, care ducea în ţinutul 
său natal, loc unde albii nu prea veneau. In loc să 
meargă săptămîni în şir, prin junglă, va merge drept 
printr-un podiş arid, pe unde ştia cîteva locuri de adăpat 
şi în acest fel îl va înşela pe marele Buana, dacă acesta 
s-ar fi hotărît să îi urmărească. 

Cu acest plan în gînd. Şi-a adunat oamenii şi a 
pornit-o la drum în cea mai mare grabă. Baynes 
împreună cu negrul, au pornit, cu aceeaşi grabă, spre 
vest. 

Korak aştepta în copac, pîndind mişcările lui 


210 


Morison. Văzu că băştinaşii o iau spre nord, iar englezul 
merge într-o direcţie greşită, spre apus, spre locul unde 
sigur că nu o va întîlni pe Meriem. S-a hotărît să meargă 
spre poiana unde a văzut-o pe iubita lui în braţele unui 
alt bărbat. 

Era fericit că iubita lui era în viaţă şi orice urmă de 
gelozie a dispărut. Rareori de gindea să îl ucidă pe 
Morison. Era deseori trist şi abătut din cauza acestei 
situaţii atît de complicate pentru viaţa atît de simplă şi 
lară probleme pe care o ducea el. 

Ajuns în poiana unde a zărit-o pe Meriem, văzu un 
alb înalt şi puternic, în fruntea unor războinici băştinaşi 
vînjoşi, înarmaţi pînă în dinţi. Figura albului era dură şi 
încruntată, iar pe ochi i se citea o durere foarte adîncă. 

Furia zugrăvită pe faţa lui nu putea ascunde durerea 
din inima sa. Korak l-a văzut că trece pe sub copacul în 
care era el ascuns şi a văzut că albul suferă îngrozitor de 
o boală a sufletului. 

Buana cerceta terenul pentru a găsi vreo urmă care 
să îi arate în ce direcţie să o ia. După ce a observat nişte 
urme de copite, a făcut semn oamenilor săi să pornească 
spre nord. 

Buana a dispărut în junglă, însă Korak a rămas 
locului, ca o statuie de bronz, înfăţişind un tînăr suferind, 
cu inima sîngerînd de o durere surdă 

Abia peste o oră, a pornit şi el încet fără grabă, în 
junglă, spre apus. Mergea fără să dea atenţie la nimic, cu 
capul plecat şi cu umerii îndoiţi, ca un bătrîn care-şi duce 
povara anilor săi mulţi. 

Baynes, condus de călăuza lui, se lupta cu vegetaţia 
deasă şi încîlcită a junglei, călărind tot timpul cu capul 
aplecat sau mergînd lîngă calul său, din cauza crengilor 
foarte joase. Negrul a pornit însă pe jos, ştiind că mersul 
călare prin pădurea deasă este imposibilă. 

După o zi de mers, cu multe opriri, Morison şi-a dat 


211 


seama că negrul a avut dreptate că nu şi-a luat un cal. 
Şi-a abandonat calul luînd-o şi el pe jos. 

În tot acest timp, îl chinuiau gîndurile negre ale 
faptelor sale şi ale suedezului. Ştiind-o pe Meriem în 
mîinile acelui nemernic, furia lui creştea. Ura lui 
împotriva lui Hanson nu mai cunoştea margini. 

Apoi, îşi dădea seama că şi planurile sale de a fi cu 
fata au dus la această situaţie tristă şi ştia că este la fel 
de vinovat ca şi suedezul. 

Şi-a dat seama că frumoasa Meriem îi devenea din 
ce în ce mai dragă. Pentru prima oară, începea să o 
compare cu alte femei dintre cunoştinţele sale, femei de 
familie bună şi cu situaţie socială excelenţă. 

Spre marea lui surpriză, descoperi că orice 
comparaţie încerca să facă, balanţa se înclina în 
favoarea frumoasei fete din Africa, de o origine 
necunoscută. 

Trecea de la o situaţie la alta: de la ura acerbă 
împotriva lui Hanson, la gînduri dragi pentru Meriem. 
Simţea însă un dezgust faţă de el însuşi, văzînd că 
planurile sale s-au întors împotriva atitor oameni, făcînd 
numai rău. 

În sentimentul său de ruşine care l-a cuprins, s-a 
amestecat pasiunea sa pentru fată, dînd naştere la o 
iubire curată. Dragostea pentru Meriem îl ardea acum, 
iar ura îl împingea din spate, pentru o răzbunare cruntă. 

Trăise în lux şi într-o situaţie fără griji, nefiind supus 
la greutăţi şi chinuri pe care le îndura acum. Era zgiriat şi 
cu hainele rupte, împreună cu un negru nespălat, pe care 
îl îndemna să se grăbească, deşi şi el se oprea foarte des 
pentru a-şi mai trage sufletul. 

Răzbunarea îl ţinea însă treaz şi îi dădea puteri. Ştia 
că acum ispăşeşte toate păcatele trecute, marele rău ce 
l-a făcut acelei fete cinstite. Se grăbea în speranţa de ao 
salva din mîinile acelui nemernic cu care făcuse planul 


212 


răpirii ei. 

— Prea tirziu! Prea tirziu! 

Acesta era refrenul care îi însoțea gîndurile. Prea 
tirziu pentru o salvare. Dar nicidecum pentru o 
răzbunare. Ura îl împingea din spate. 

De zeci de ori l-a ameninţat pe negru că îl împuşcă 
dacă se mai aşează să se odihnească. Băştinaşul era 
deja îngrozit. Nu putea înţelege de ce s-a schimbat acest 
alb, aşa dintr-o dată. 

Pînă mai ieri îi era frică de noapte, de urletele 
animalelor. Ar fi dezertat şi din slujba acestuia, însă 
Baynes i-a ghicit gîndurile şi l-a ameninţat cu moartea la 
prima încercare. A 

Erau tot timpul împreună, ziua şi noaptea. In timpul 
zilei distanţa dintre ei era foarte mică, iar noaptea îşi 
construiau un adăpost înalt, din mărăcini, unde negrul nu 
putea face nici o mişcare fără să nu fie auzit de Morison. 

Faptul că putea să doarmă foarte liniştit în junglă, 
fără să îi mai pese de animalele din jur, era încă o 
dovadă că s-a schimbat foarte mult. S-a schimbat mult şi 
în mentalitate, pentru că nu şi-a închipuit că va dormi 
alături de un negru nespălat. 

În dimineaţa următoare, s-a trezit cu dureri în toate 
oasele, dar cu o hotărîre de nestrămutat de a ajunge cit 
mai repede în tabăra cealaltă. 

A împuşcat un cerb ca să se hrănească. Nu au 
mîncat de mai bine de o zi şi jumătate, atît de mare le-a 
fost graba. Îi era ciudă şi acum că au fost nevoiţi să se 
oprească şi să frigă acel vinat. 

După ce au mîncat pe săturate, au pornit, mai 
hotăriţi ca înainte, de a ajunge cît mai repede la locul 
unde îl vor întîlni pe Hanson. Fiecare cu motivele sale! 

Şi Korak se deplasa spre vest, însă cu mult mai 
încet. Îl întîlni pe Tantor, elefantul, pe care îl găsi 
dormind la umbra copacilor. Fiind îndurerat de soarta sa, 


213 


era bucuros că a întîlnit un prieten. 

Trompa elefantului s-a încolăcit în jurul tînărului, 
ridicîndu-l uşor, aşezindu-l pe spatele enormului animal. 
Aşa şi-au petrecut ei multă vreme împreună şi aşa vor 
sta de acum încolo. 

Departe spre nord. Buana şi războinicii săi, 
urmăreau cu înverşunare caravana negrilor, care mergea 
cu mult mai repede decit şi-a fi închipuit urmăritorii. 

La fermă, femeia care o iubise pe Meriem din tot 
sufletul, aştepta cu nerăbdare întoarcerea celor plecaţi 
pentru a o salva pe fată. Fiind sigură că soţul ei o va 
aduce înapoi. 


CAPITOLUL XXIII - Curaj şi ură 


Meriem pierduse orice speranţă în lupta sa cu 
Malbin. Pentru că suedezul i-a prins ambele miini, 
imobilizînd-o. Nu scotea nici un sunet, pentru că ştia că 
nimeni nu îi va sări în ajutor, iar pe de altă parte copilăria 
ei petrecută în junglă a învăţat-o că degeaba strigi, că 
nimeni nu îţi sare în ajutor. 

A reuşit să îşi elibereze o mînă şi a apucat revolverul 
suedezului, care se afla în tocul de la curea. 

Malbin o împingea spre colţul cu grămada de pături 
şi cîrpe, iar Meriem s-a lăsat tîrită puţin, apoi a făcut un 
pas lateral. 

Suedezul a căzut datorită aviîntului, cît era de lung. 
Meriem a sărit în picioare şi a tras de trăgaciul armei. 

Arma era însă cu un cartuş deja tras pe ţeavă, aşa 
că Malbin s-a putut ridica imediat. A sărit din nou asupra 
fetei care a încercat în acest timp să iasă pe uşa cortului. 

Meriem s-a întors şi furioasă ca o leoaică încolţită, l- 
a lovit puternic pe adversarul ei, cu patul revolverului în 
cap. 

214 


În primul moment, Malbin s-a clătinat şi a înjurat de 
durere şi de furie. Dar imediat şi-a pierdut cunoştinţa şi a 
căzut pe pămînt. 

Meriem, fără să mai arunce nici o privire înapoi, a 
fugit din cort. Mai mulţi băştinaşi au văzut-o şi au 
încercat să o prindă, dar de teama revolverului, se ţineau 
la distanţă. 

Ajunsă la marginea taberei a dispărut în pădure. S-a 
aruncai sus pe o creangă, devenind din nou o mangani, 
care îşi caută adăpost. 

Şi-a scos imediat jacheta lungă de călărie, cizmele şi 
ciorapii, ştiind că are de făcut un drum lung, iar 
îmbrăcămintea ar împiedica-o în deplasarea prin copaci. 

Vesta şi pantalonii de călărie îi erau suficiente ca să 
o apere de frig şi ţepi, dar celelalte ar fi împiedicat-o 
foarte mult. 

După cîteva sute de metri de deplasare rapidă, şi-a 
dat seama că avea şanse foarte mici de supravieţuire, 
pînă să ajungă acasă, fără nici o armă, cu care să se 
apere, sau să doboare vreun animal cu care să se 
hrănească. 

De ce oare nu luase cartuşiera de la briul lui Malbin? 
Cu aceste cartuşe desigur că ar fi reuşit să vineze şi să 
se apere. Ar fi putut face faţă atacurilor oamenilor sau 
animalelor mai mici, dar nicidecum unor carnivore mari. 

Nu putea să ajungă acasă la Buana şi „Dragă”. S-a 
hotărit să se întoarcă în tabără ca să facă rost de ceva 
arme, sau cartuşe. Ştia că şansele de a fi prinsă erau 
foarte mari, dar fără mijloace de apărare şi pentru 
procurarea hranei, primejdia era şi mai mare. 

Cu aceste ginduri a pornit înapoi spre tabăra de 
unde scăpase cu citeva minute în urmă. Pe Malbin îl 
credea mort, pentru că îi aplicase o lovitură foarte 
puternică şi spera că atunci cînd întunericul se va lăsa, 
va putea intra în cort şi să găsească nişte cartuşe. 


215 


S-a dus pînă la marginea taberei, unde s-a instalat 
pe o creangă, de unde putea să observe toate mişcările 
de jos. Spre marea ei mirare, l-a văzut pe Malbin ieşind 
din cort, ştergîndu-şi sîngele de pe faţă cu palma, 
înjurînd de mama focului. Puse cîteva întrebări celor din 
jur. 

Peste cîteva clipe, toţi cei din tabără au pornit în 
căutarea ei, iar cînd Meriem s-a convins că nu a mai 
rămas nimeni în tabără, a coborit din copac şi a alergat 
spre cort. 

A aruncat o privire în cort, dar nu a văzut nici un 
cartuş, doar într-un colţ zăcea o lădiţă, în care suedezul 
îşi păstra unele lucruri personale şi pe care oamenii lui 
au luat-o cu ei cînd s-au mutat cu tabăra spre vest. 

Meriem spera să găsească în această cutie şi nişte 
cartuşe. A dezlegat imediat sforile cu care era legat 
capacul şi a deschis repede lădiţa, începînd să caute 
printre lucruri. 

A văzut mai multe hirtii şi hărţi şi nişte tăieturi din 
ziare, iar pe una dintre aceste tăieturi a văzut fotografia 
unei fetiţe. Nu a putut citi conţinutul rîndurilor din jurul 
acelei fotografii, pentru că ziarul era vechi, iar literele se 
şterseseră. 

Era fotografia unei fetiţe, al cărei chip mai apărea şi 
pe o altă tăietură de ziar. Unde a mai văzut ea această 
faţă? 

Deodată şi-a dat seama că este ea, aşa cum arăta 
cînd era copil! 

De unde provenea această fotografie? Cum a ajuns 
această tăietură de ziar în miinile acestui om? Ce scria în 
acele rînduri şterse? 

Atitea întrebări îi veneau în minte, încît aproape că a 
uitat de cartuşe. Deodată şi-a amintit de ce venise şi a 
început să răscolească printre lucruri Găsi o cutie de 
cartuşe pentru revolver. 


216 


Apoi s-a apucat să examineze din nou fotografia din 
tăietura de ziar. Incercînd să dezlege acest mister, a 
auzit voci care se apropiau. 

Auzi înjurăturile lui Malbin, nu departe de cort. 
Suedezul se întorcea în tabără. Meriem s-a apropiat de 
uşa cortului, dar era prea tirziu. 

O mulțime de oameni veneau spre cort, iar Malbin 
cu vreo trei negri erau la numai zece metri de ea. 

Ce era de făcut? 

A ascuns fotografia în bluză şi a încărcat revolverul, 
punînd repede cartuşele la locul lor, în încărcătorul din 
patul armei. Oamenii de afară s-au oprit, iar Malbin 
dădea ordine oamenilor de pază. A avut nevoie de citeva 
minute pentru a organiza toate lucrurile, timp în care 
fata se gindea la un mod de a scăpa. 
` Aplecîndu-se, a ridicat foaia de cort şi s-a uitat în jur. 
In spatele cortului nu era nimeni. S-a strecurat afară 
tocmai cînd suedezul a intrat în cort. Meriem l-a auzind 
tropăind în cort, în timp ce ea fugea spre marginea 
taberei. Aici a întors capul, ca să se uite înapoi. Nu a fost 
văzută de nimeni. 

Auzi o exclamaţie de furie din cort. Malbin a 
descoperit furtul din cutie şi a început să strige la 
oamenii săi. Aceştia i-au răspuns. Între timp, Meriem a 
alergat pînă la întăritură care înconjura tabăra şi văzu un 
copac gros, chiar la marginea gardului. Era un copac atit 
de gros, încît cei care au făcut întăritură, l-au inclus în 
gardul de apărare din jurul taberei. 

Meriem era foarte mulţumită că a găsit acest copac, 
avînd astfel un mijloc de a ieşi de acolo. În acelaşi timp, 
era locul ideal de a-i observa pe oamenii din tabără, fără 
să fie descoperită. Malbin s-a afundat din nou în junglă, 
luînd-o spre sud acum. În tabără au rămas doar trei 
oameni de pază. Meriem a coborit din adăpost şi a ocolit 
gardul, mergînd spre rîu. 


217 


Aici erau bărcile pe care cei din tabără le foloseau 
pentru a traversa în partea cealaltă, sau a-i aduce pe cei 
care veneau dinspre continent. Locul unde erau trase 
bărcile era la vederea celor trei santinele, deci o 
încercare de a lua o barcă ar fi însemnat ca fata să se 
expună şi ar fi fost prinsă cu siguranţă. Singura ei 
speranţă era să aştepte pînă se va întuneca, iar atunci 
putea să acţioneze fiind ajutată de întuneric. 

A stat o oră pe o creangă a unui copac de unde 
putea observa întreaga zonă, putind descoperi orice 
mişcare.  Santinelele erau postate astfel ca orice 
încercare de luare a unei bărci să fie imediat zădărnicită. 
În cele din urmă, a apărut şi Malbin, care se întorcea din 
pădure, suflind din greu, din cauza oboselii. Imediat a 
alergat spre bărci pentru ale număra. Desigur că s-a 
gîndit că fata a încercat să fure una dintre ele şi să 
încerce să se întoarcă spre ţinutul lui Buana. O expresie 
de uşurare a apărut pe faţa lui, văzînd că nu lipseşte nici 
o ambarcaţiune. 

A dat din nou ordine pentru întărirea pazei, apoi s-a 
îmbarcat cu mai mulţi oameni, hotărît să traverseze rîul 
pentru a pomi cercetările pe malul celălalt. A lăsat doar o 
singură barcă pe malul unde era instalată tabăra. Meriem 
i-a urmărit cu privirea pînă au dispărut după o cotitură a 
rîului. Era în sfîrşit singură! Abia îi venea să-şi creadă 
ochilor de norocul ce a dat peste ea. Nu mai avea nici un 
rost să aştepte. A coborit din copac, alergînd spre rîu. 
Malbin însă nu a traversat rîul. A tras la mal imediat după 
ce a ocolit cotul rîului, dînd ordine oamenilor. A pus şi 
citeva santinele care puteau vedea dacă cineva se 
apropia de singura barcă pe care o lăsase ca momeală. 

Zimbea cu o deosebită satisfacţie. Nu se îndoia de 
succesul stratagemei sale. Era sigur că fata se va 
apropia de barcă, avind intenţia să traverseze, mai 
devreme sau mai tirziu Era ferm convins că o va putea 


218 


captura în acest fel, dar nu îşi închipuia că fata ar putea 
acţiona atît de repede, în clipa cînd s-a uitat să vadă 
dacă barca era încă trasă la mal. A văzut ceva ce l-a 
făcut să înjure din nou. 

Fata era deja dincolo de jumătatea rîului, în barca pe 
care el a lăsat-o acolo intenţionat, ca să o poată prinde. 
S-a întors imediat la locul unde celelalte două bărci 
aşteptau semnalul lui şi le-a poruncit negrilor să 
vislească puternic şi repede. Bărcile suedezului mergeau 
cu cea mai mare viteză după vînatul care se părea că le 
scapă. Fata avea doar foarte puţin pînă să ajungă la mal 
şi se grăbea şi ea la rîndul ei. 

Meriem avea nevoie de foarte puţin timp pentru a 
reuşi să ajungă la mal şi să se adăpostească în junglă. 
Speranţele ei creşteau văzînd că ţărmul nu mai este 
departe. 

Malbin înjura cumplit şi dădea ordine furioase 
oamenilor, împărțind pumni în dreapta şi în stînga. 
Vedea că fata îi scapă din nou. Distanţa dintre urmăritori 
şi Meriem era numai de o sută de metri, cînd barca fetei 
s-a izbit cu botul de malul rîului. Chiar dedesubtul unui 
copac unde ea se va putea adăposti. 

Malbin a strigat la ea să se oprească. Părea că şi-a 
ieşit din minţi. Cînd a văzut că nu poate să o ajungă şi-a 
pus puşca la umăr, ochind cu multă atenţie asupra 
făpturii delicate care deja s-a şi aruncat pe crengile care 
îi ofereau un adăpost sigur. Malbin era un ţintaş 
excelent. Nu se putea ca să nu nimerească, pentru că 
ţinta era foarte aproape. Şi desigur că ar fi nimerit-o, 
dacă în acelaşi moment cu apăsarea pe trăgaci, barca nu 
ar fi atins un trunchi de copac care înţepenise pe fundul 
apei, care nu era adîncă în acea parte a rîului. 

Barca lui Malbin s-a clătinat uşor, iar glontele a 
trecut şuierind deasupra capului fetei. Cu zimbetul pe 
buze, a luat-o spre interiorul junglei. După cîteva sute de 


219 


metri, a ajuns pînă la un sat părăsit. Acest sat era aşezat 
în mijlocul unei cîmpii. Meriem a coborit din copaci 
intrînd în acest sat fără locuitori. Vegetaţia junglei deja a 
ocupat o parte din sat, iar pe alocuri creşteau copaci 
chiar din mijlocul fostelor colibe. Era o linişte de mormiînt. 

Pentru Meriem, acest loc nu era înspăimiîntător, dar 
nu dorea să zăbovească prea mult pe acolo, pentru a 
putea fi din nou, la adăpostul pădurii. Era bucuroasă că 
satul era părăsit, cel puţin aşa credea ea. Însă din vreo 
douăzeci de locuri ascunse, perechi de ochi erau 
îndreptate spre ea, de după fostele uşi ale colibelor. Nu 
şi-a dat scama de primejdia din jur şi a luat-o drept pe 
aleea principală a Satului, care era drumul cel mai drept 
spre junglă. 

Cam la vreo doi kilometri mai la răsărit, făcîndu-şi cu 
greu drum prin vegetaţia deasă a junglei, a apărut un 
alb, murdar şi cu hainele zdrenţuite. Mergea pe drumul 
pe care Meriem şi Malbin au luat-o în drumul lor spre 
tabără. 

Auzind detunătura armei lui Malbin s-a oprit. Negrul 
care îl însoțea s-a oprit şi el. 

— Sîntem aproape, domnule, zise el, cu o voce care 
dovedea respect. 

Drept răspuns, albul a dat din cap, făcîndu-i semn să 
îşi continue drumul. Acesta era Morison Baynes, care nu 
demult fusese elegantul şi delicatul domn Morison 
Baynes. Pe faţa şi pe miini era numai sînge din cauza 
țepilor din tufele pe care le-a tăiat pentru a-şi putea croi 
un drum. 

Hainele erau numai zdrenţe, dar sub praful adunat şi 
sub hainele sale mizerabile, era un alt Baynes acum. Era 
un om mîndru şi curajos, iar cel de altă dată, omul 
saloanelor pline cu parfum, era dat uitării în inima 
fiecărui bărbat există germenele cavalerismului şi al 
onoarei. Remuşcarea pentru fapta sa reprobabilă şi 


220 


dorinţa de a se răzbuna şi de a îndrepta răul ce îl făcuse 
l-au transformat în totalitate. 

Porni cu negrul în direcţia de unde s-a auzit focul de 
armă. Călăuza sa nu avea armă, pentru că Baynes nu a 
avut încredere în el la început. Apoi, această armă ar fi 
devenit o povară pentru bietul băştinaş. Chiar şi Morison 
a fost tentat să arunce de citeva ori puşca grea, 
nemaiputind suporta greutatea ei în dificilul drum spre 
tabără. 

Acum însă erau foarte aproape de ţinta călătoriei lor 
şi ştiind că şi negrul doreşte să se răzbune i-a dat puşca. 

Se gindea că în cazul unei lupte era suficient dacă el 
avea doar revolverul pe care el ştia să îl mînuiască 
excelent. Această armă era de încredere în orice 
confruntare care ar fi avut loc. Mergind mai departe, a 
auzit din nou o salvă de împuşcături, apoi alta, urmate 
de strigăte sălbatice. Pe urmă, s-a instalat o tăcere 
apăsătoare. 

Baynes se grăbea din ce în ce mai tare, însă 
vegetaţia era foarte deasă. Nu găseau nicicum un drum 
care să îi scoată la mal. De două ori s-au întors pe acelaşi 
drum pînă au găsit o potecă ce ducea spre riul Afi. Erau 
lîngă un sat părăsit şi plin de ruine. Pe aleea principală, 
zăcea un negru cu pieptul străpuns de un glonte. Cei doi 
s-au oprit, uitîndu-se în toate părţile, dar nu au putut 
vedea pe nimeni. Au rămas cu urechile ciulite mai multe 
minute, ascultînd. Deodată au auzit voci şi mişcări de 
visle în apă. 

Baynes a traversat în fugă satul părăsit şi a ajuns 
malul apei. Negrul se ţinea aproape. Au ajuns pe mal şi 
s-au uitat în toate părţile. Au văzut cîteva bărci care se 
apropiau de malul celălalt. Erau bărcile lui Malbin, pe 
care negrul le-a recunoscut imediat. 

— Ce este de făcut? a întrebat Baynes. 

Negrul a dat din cap descurajat. Fără bărci nu se 


221 


putea trece, pentru că riul era plin de crocodili. S-au uitat 
în toate părţile şi în cele din urmă au văzut barca cu care 
scăpase Meriem. Era ascunsă printre copacii de la 
marginea rîului. 

Baynes aproape că a scos un strigăt triumfător. 
Amîndoi au alergat spre barcă, iar Baynes a sărit primii în 
ea, luînd visla cu care a început să vislească puternic. 
Peste citeva secunde erau deja departe de malul de 
unde porniseră. 

Baynes îi urmărea pe ceilalţi din bărcile de pe malul 
opus, care au ajuns la mal. Il văzu pe Malbin sărind pe 
mal, dar în acelaşi timp a dat cîteva ordine dure, văzînd 
că o altă barcă vine spre ei. Dar cînd şi-a dat seama că în 
barca ce venea după ei erau doar doi oameni, s-a mai 
liniştit crezînd că s-a speriat degeaba. Malbin nu îi vedea 
bine pe cei care stăteau în barca ce venea cu viteză spre 
el. Vedea că unul dintre ei este un alb, pe care nu îl 
recunoştea. 

Cei doi erau deja la mijlocul rîului acum, iar cei din 
tabără l-au recunoscut pe negrul care le era prieten. 
Atunci Malbin a presupus cine poate fi albul, cu toate că 
nu îi venea să-şi creadă ochilor. Era imposibil să fie 
Baynes, însoţit doar de o singură călăuză. Şi cu toată 
îndoiala sa, acesta era adevărul. 

Cu toată murdăria de pe el şi cu dezordinea 
îmbrăcăminţii lui, îl recunoscu pe tînărul englez. Dar şi-a 
dat seama şi de ce este împins acest englez să îl 
întilnească şi de ce acest laş a avut curajul să înfrunte 
toate primejdiile, ca să vină pînă la el. Desigur venea să 
îi ceară socoteală şi să se răzbune. Era de necrezut, dar 
era singura explicaţie. A ridicat din umeri. 

— Ei şi? a zis. Oare nu au mai venit şi alţi albi să îmi 
ceară socoteală, din motive asemănătoare. In timpul 
vieţii mele şi eu tot în viaţă am rămas? 

A luat o puşcă şi a aşteptat. Barca era destul de 


222. 


aproape ca să poată discuta. A strigat către cei doi: 

— Ce vreţi? Pe cine căutaţi? 

Zicind acestea a ridicat ameninţător carabina 
Morison Baynes a sărit în picioare furios. 

— Pe tine, nemernicule! a strigat el, trăgînd asupra 
suedezului, în acelaşi timp cu acesta. 

Nu s-a împrăştiat bine ecoul celor două detunături 
că Malbin s-a prăbuşit la pămînt, ducîndu-şi mîna la 
piept. A căzut mai întîi în genunchi, apoi s-a întins pe 
pămînt cît era de lung. La rîndul lui, Baynes s-a prăbuşit 
pe fundul bărcii, cu faţa în sus. Negrul care vislea lingă 
el. Nu ştia ce să facă. 

Dacă Malbin era mort putea merge fără frică la ai 
lui. Dar dacă suedezul este numai rănit, era mai bine să 
se întoarcă pe malul opus. A ezitat puţin, menţinînd 
barca la mijlocul apei. A început să aibă un mare respect 
pentru acest alb cu care era în barcă şi îi înţelegea 
suferinţa 

S-a uitat la corpul lui şi a văzut că mai mişcă. Deci 
trăia încă. S-a apropiat de rănit încercînd să vadă unde 
era atins. In acelaşi moment, de pe mal s-a auzit o 
detunătură şi negrul căzu în rîu cu fruntea lovită de un 
glonte. 

Baynes şi-a revenit şi l-a văzut pe Malbin rezemat în 
coate şi ochindu-l cu carabina. Instinctiv, englezul s-a 
aplecat, tocmai cînd un glonte i-a trecut şuierind 
deasupra capului. Malbin era grav rănit şi mîna îi tremura 
neputind ochi precis. Baynes s-a întors cu greu pe o 
parte, luînd revolverul cu mîna dreaptă, ridicîndu-se pe 
marginea bărcii. Ochi însă cu foarte multă atenţie. A tras 
şi o flacără albastră a ieşit pe ţeava armei. Pe mal, corpul 
uriaş al lui Malbin s-a zguduit de lovitura precisă a unui 
alt glonte. Dar încă nu era mort. Şi-a ridicat din nou 
capul, ochi şi trase. Glonţul a lovit parapetul bărcii, foarte 
aproape de faţa lui Morison. Baynes a tras din nou, în 


223 


timp ce barca era dusă de curent. Malbin i-a răspuns cu 
încă un glonte. Amîndoi au continuat această luptă 
surdă, pînă cînd barca a dispărut după un colţ al rîului. 


CAPITOLUL XXIV - Fotografia 
misterioasa 


Meriem a străbătut mai bine de jumătate din drumul 
care trecea prin satul pustiu, cînd vreo douăzeci de negri 
îmbrăcaţi în haine arabe, au sărit asupra ei. S-a întors să 
fugă. Dar era prea tîrziu, pentru că a fost prinsă. 

Ochii ei au zărit imediat un bătrîn înalt, cu priviri 
încruntate, care se uita furios la ea. Subit, a fost cuprinsă 
de groaza teribilă din copilărie. Tremura în faţa acestui 
bătrîn îngrozitor, aşa cum stă ucigaşul înaintea 
judecătorului, aşteptînd condamnarea la moarte. Şeicul a 
recunoscut-o şi el. Bătrînul arab era însă acelaşi. 

Nici anii şi nici îmbrăcămintea nu l-au schimbat 
pentru a nu fi recunoscut, de către cineva care l-a 
cunoscut foarte bine. 

— Te-ai întors la ai tăi? scrişni el din dinţi. Vii din nou 
după hrană şi adăpost? 

— Dă-mi drumul! a strigat fata. Nu îţi cer nimic, 
decit să mă laşi să plec înapoi la marele Buana. 

— La marele Buana? Urlă şeicul, scoţind nişte 
înjurături cumplite împotriva albului, pe care 
contrabandiştii din junglă îl urau tot atît de mult, pe cît se 
temeau de el. 

Apoi a continuat: 

— Vrei să te întorci la marele Buana, da? Deci acolo 
ai stat, de cînd ai fugit de la mine? Dar de peste apă, 
cine te urmăreşte? Tot Buana? 

— Nu, ci suedezul pe care l-ai gonit odată din satul 


224 


tău, împreună cu asociatul lui, cînd au venit să mă fure. 

Ochii şeicului scoteau scîntei. Şi-a chemat oamenii, 
cărora le-a poruncit să se apropie de mal, dar să se 
ascundă bine. Dorea să îl ucidă pe suedez. Malbin a 
coborit din barcă şi s-a mirat văzindu-l pe şeic în mijlocul 
satului pe care îl ştia părăsit. L-a recunoscut imediat pe 
bătrînul arab. 

Nu a avut nevoie decit de o singură privire pentru a 
înţelege situaţia. S-a întors şi i-a chemat pe ceilalţi să se 
adune şi să traverseze în grabă riul. Oamenii şeicului au 
ajuns prea tirziu. A început un duel de focuri de puşcă, în 
urma căruia unul dintre oamenii a fost omorît. Ceilalţi l- 
au dezbrăcat şi i-au luat toate lucrurile. Acesta era negrul 
mort pe care Baynes l-a văzut în satul părăsit. 

Şeicul şi-a strîns oamenii şi împreună cu prizoniera 
legată de miini, au pornit spre sud. Unul dintre oamenii 
lui a văzut-o pe Meriem în timp ce aceasta traversa rîul 
în grabă şi i-a atras atenţia şeicului. Era foarte ciudat să 
vezi o femeie tînără şi albă în inima Africii. Mai ales că 
fata era singură. 

Bătrînul arab şi-a ascuns oamenii pe mal ca să o 
poată captura cînd iese la mal. În creierul lui a şi încolţit 
ideea unei recompense pentru o femeie albă, indiferent 
cine ar fi fost aceasta. Erau nişte bani cîştigaţi foarte 
uşor, iar banii nu mai veneau atit de repede, de cînd 
Buana a limitat uciderea fără rost a elefanților, doar 
pentru a li se smulge colții. Traficanţii de fildeş au avut 
mult de suferit de pe urma acestei măsuri de protejare a 
speciei acestor minunate animale. După ce fata a căzut 
în cursa pe care şeicul arab i-a întins-o, bucuria a fost şi 
mai mare cînd a recunoscut în această femeie albă pe 
fetiţa pe care a maltratat-o şi a brutalizat-o atiţia ani. 

Nu a pierdut timpul cu restabilirea relaţiilor tată- 
fiică, care au existat între ei în trecut. La primul prilej i-a 
tras o palmă puternică peste obraz. A obligat-o să 


225 


meargă pe jos în loc să-i fi dat un cal, deşi avea cai care 
nu aveau călăreţi. Părea că este încîntat cînd descoperea 
noi metode de tortură şi de umilire. Meriem nu a văzut 
pe nici unul dintre oamenii şeicului să-şi fi manifestat 
simpatia faţă de ea, sau să fi încercat să o ajute sau să o 
apere. În cele din urmă, după două zile de marş, au ajuns 
în nişte locuri, care le erau foarte cunoscute, încă din 
copilărie. Prima persoană pe care a văzut-o, a fost ştirba 
şi urîta Mabunu, fosta ei dădacă negresă. Parcă nu ar fi 
trecut atiţia ani, de cînd fugise de acolo. Totul era ca într- 
un un vis. Dacă nu ar fi fost îmbrăcată în hainele ei 
modeme şi nu ar fi crescut atit de mult, s-ar fi putut 
crede că nu s-a întîmplat nimic cu ea. 

Meriem simţea că anii pe care i-a petrecut în afara 
acestui sat, sînt pur şi simplu, un vis în ceaţă. Ciţiva 
locuitori ai satului au început să o examineze şi s-au 
distrat pe seama acestei fete, îmbrăcate atît de ciudat. 
Mulţi dintre ei îşi aminteau de ea, pe cînd era doaro 
fetiţă. Mabunu se părea că se bucură de venirea fetei, 
rinjind cu gura ei ştirbă. Meriem era însă sigură că 
negresa se gindea la noi metode de a o umili şi de a-şi 
bate joc de ea. 

Printre arabii pe care ea nu îi cunoştea, era un tînăr 
înalt, de vreo douăzeci de ani. Spre deosebire de ceilalţi, 
acest tînăr s-a uitat la ea cu o admiraţie evidentă. Văzînd 
privirea tînărului, şeicul l-a gonit imediat de acolo. După 
ce toată lumea a fost mulţumită că li s-a permis să o 
admire pe Meriem, peste sat s-a aşternut liniştea 
obişnuită a satelor africane. 

Ca şi înainte de evadarea ei, gardul din jurul satului 
era înalt şi puternic, iar cele două porţi erau foarte bine 
păzite. Dar ca şi în trecut, fetei nu îi plăcea compania 
arabilor şi nici a negrilor. De parcă nu ar fi crescut deloc 
şi ar fi rămas o simplă fată dintr-un sat arab, s-a refugiat 
într-un colţ al aşezării, unde se juca deseori cu Geeka, 


226 


scumpa ei păpuşă. În acel loc, fusese un copac înalt şi 
falnic, dar care acum a dispărut. Meriem a înţeles de ce 
nu mai era acel copac acolo. 

În acel loc a coborit Korak şi l-a trîntit pe şeic la 
pămînt, în ziua cînd nu a mai putut îndura bătaia pe care 
bătrînul arab i-o administra sărmanei Meriem fără nici un 
motiv. Pe lîngă gardul de apărare erau tufe dese, aşa că 
Meriem s-a hotărît să se aşeze la umbra uneia. Inima ei 
s-a mai încălzit aducîndu-şi aminte de Korak şi de acei 
ani mulţi în care au stat împreună. Se gindea la grija pe 
care o manifestase tînărul sălbatic alb. 

De cite ori nu a apărat-o el, ca un frate mai mare. 
De luni de zile nu s-a mai gindit la Korak. Atît de mult ca 
şi în această zi. | se părea că acea fiinţă îi este cea mai 
apropiată şi cea mai scumpă. Se întreba de ce oare în 
inima ei el nu a mai avut acelaşi loc pe care l-ar fi 
meritat pe deplin, pentru cîte a făcut pentru ea. Se 
întreba dacă îl iubea pe acest tînăr englez, cu o 
comportare atit de ireproşabilă. Îşi amintea de povestirile 
acestuia despre viaţa din marile oraşe ale Europei şi de 
minunatele lui fapte prin acele locuri necunoscute ei. 

Se gindea că şi ea ar fi fost admirată în mijlocul 
înaltei societăţi din diverse capitale, participînd la 
recepții şi serate, unde dansau atiţia oameni. Se gîndea 
că o astfel de viaţă ar fi dus alături de Morison Baynes. 
Erau vise frumoase, dar peste aceste imagini 
încîntătoare se suprapunea figura curajoasă a lui Korak, 
pe jumătate gol, înfruntînd pericolele junglei. Şi-a pus 
mîna pe piept pentru a-şi înăbuşi un suspin. Simţi ceva, 
care era sub bluză şi a scos imediat tăietura de ziar. A 
început să examineze fotografia cu mai multă atenţie. 
Era sigură că este ea. A studiat fiecare amănunt şi a 
văzut dantela rochiţei ei vechi şi un lanţ cu un medalion. 
A ridicat din sprîncene. Ce amintiri i-au deşteptat aceste 
amănunte! 


227 


Oare era ea o fetiţă arabă, fiica şeicului acesta rău? 
Era cu neputinţă! Totuşi medalionul spunea adevărul. 
Meriem îl cunoştea. Era o dovadă incontestabilă. Văzuse 
oare ea acest medalion şi chiar fusese la gitul ei? Care 
este taina trecutului ei? 

Aşa cum stătea privind la fotografie, cineva s-a 
apropiat de ea. Cu un gest de vinovăţie a ascuns 
fotografia în bluză. O mînă s-a aşezat blind pe umărul ei. 
Meriem a 
crezut că este şeicul şi aştepta această mină să o 
lovească fără milă. Dar nu a venit nici o lovitură. Uitîndu- 
se înapoi, l-a privit în ochi pe Abdul Kaimac, arabul cel 
tînăr care a admirat-o la venirea ei în sat. 

— Am văzut la ce te uitai. Este fotografia ta, cînd 
erai foarte mică. Îmi dai voie să mă uit şi eu? 

Meriem nu s-a împotrivit. Tînărul a continuat: 

— Ţi-o dau înapoi, a asigurat-o el. Am auzit de tine şi 
ştiu că nu îl iubeşti pe şeic. Nici eu nu îl iubesc, aşa că 
poţi fi sigură că nu te voi trăda. Te rog, dă-mi voie să văd 
şi eu fotografia! 

Era greu să fii fără prieteni, printre duşmani atit de 
cruzi, iar Meriem s-a agăţat de acest pai pe care îl 
întindea Abdul Kaimac. Poate acesta era prietenul de 
care va avea nevoie. Oricum, tînărul văzuse fotografia şi 
dacă nu i-ar fi arătat prietenie, ar fi trădat-o şeicului. 
Dacă îi satisfăcea cererea, poate ar fi cîştigat un prieten 
sincer. Abdul Kaimac a examinat fotografia cu multă 
atenţie, trăsătură după trăsătură, uitîndu-se cînd la fată, 
cînd la tăietura din ziar. A dat din cap afirmativ. 

— Da, a spus el, eşti tu, dar cum de apari tu în ziar? 
Cum se face că fata unui şeic arab este îmbrăcată în 
haine de necredincios? 

Meriem a ridicat mirată din spriîncene. Nu văzuse 
niciodată această fotografie, pînă a găsit-o în cortul lui 
Malbin. Abdul Kaimac s-a mirat şi el. A întors fotografia 


228 


pe dos şi a citit pe tăietura din ziar cîteva cuvinte. A 
rămas uimit! Ştia să citească în franceză, cu greu, dar 
înţelegea în mare parte. A fost la Paris, unde a stat vreo 
şase luni, cu o trupă de dansuri arabe, care dădea 
reprezentații. În timpul liber a învăţat limba ţării, cîteva 
obiceiuri şi mai toate viciile vieţii în Franţa. Se folosi 
acum de ce învățase şi citi cu greutate cele citeva 
propoziţii. 

Cînd a terminat nu mai era atît de mirat, iar din ochii 
deschişi de uimire nu au rămas decit două dungi subţiri. 

— Ai citit ce scrie aici? a întrebat el. 

— Este în franceză şi nu ştiu să citesc în această 
limbă. 

Abdul Kaimac a rămas citeva clipe tăcut, uitindu-se 
la fată. Era foarte frumoasă. El o dorea, ca şi ceilalţi 
bărbaţi care o vedeau. O idee a încolţit în mintea lui. A 
căzut în genunchi. În mintea lui era un gînd care ar fi 
putut deveni realitate, dacă fata ar fi fost ţinută în 
necunoştinţă de cauză privind conţinutul acelei tăieturi 
de ziar, dar care şi-a fi pierdut orice valoare, dacă 
Meriem afla conţinutul ei. 

— Meriem, a şoptit el. Pînă azi, ochii mei nu te-au 
văzut niciodată. Azi însă au spus inimii mele să ţi se 
supună. Ştiu că nu mă cunoşti, dar te rog ai încredere în 
mine. Te pot ajuta. 

incurajat de tăcerea fetei, a continuat: 

— Ştiu că îl urăşti pe şeic, dar şi eu îl urăsc. Dă-mi 
voie să te duc de aici. Vino cu mine în pustiul cel mare, 
unde tatăl meu este un şeic mai puternic decit tatăl tău. 
Vrei să vii? 

Meriem nu a răspuns. Îi venea greu ca să îl refuze pe 
acest om, singurul care s-a oferit să îi ofere protecţie şi 
prietenie. Dar nu avea nevoie de dragostea lui. 

Inşelat de tăcerea fetei, tînărul arab a prins-o de 
mînă, vrînd să o îmbrăţişeze. Ea însă s-a împotrivit, vrînd 


229 


să scape. 

— Nu te iubesc! l-a strigat Meriem. Te rog, nu mă 
face să te urăsc. Dar eşti singurul care mi-a arătat 
prietenie şi aş vrea să ţin la tine, dar nu pot să te iubesc. 

Abdul Kaimac s-a ridicat în picioare. 

— Poate că vei începe să mă iubeşti mai tirziu, a zis 
el. Te voi lua cu mine, indiferent ce crezi despre mine. 
Ştiu că îl urăşti pe şeic, aşa că nu îi vei spune nimic, 
pentru că atunci îi spun şi eu de fotografie. Il urăsc pe 
şeic de... 

— Ce? ÎI urăşti pe şeic? se auzi în spatele lor o voce 
duşmănoasă. 

Amîndoi s-au întors şi l-au văzut pe şeic, stînd 
ameninţător în spatele lor. Abdul Kaimac ţinea fotografia 
în mînă. A ascuns-o imediat într-un buzunar al hainei. 

— Da, răspunse el, îl urăsc pe şeic! 

Şi zicînd acestea, s-a repezit asupra bătrînului, pe 
care l-a trîntit la pămînt dintr-o lovitură, apoi străbătu în 
fugă întreg satul, către locul unde îşi ţinea calul. Acesta 
era legat de un par, cu şeaua pregătită, pentru că tînărul 
arab voise să plece la vinătoare, cînd a apărut fata cea 
străină. A sărit pe cal şi l-a îndemnat din pinteni. Şeicul 
era ametit de lovitura pe care a primit-o. S-a sculat însă 
repede şi a început să strige la oamenii lui ca să îl 
oprească pe călăreț. 

Vreo douăzeci de negri au sărit înaintea călăreţului, 
dar au fost daţi la o parte de puterea calului şi a 
călăreţului care se îndreptau spre poartă. Aici tînărul 
arab nu mai avea nici o scăpare, pentru că doi negri erau 
postați acolo, care tocmai închideau porţile. Fugarul a 
dus arma la ochi. 

A dat drumul la frîu şi a tras de două ori. Amîndouă 
santinelele au căzut la pămînt. Cu un strigăt sălbatic de 
bucurie, învîrtindu-şi arma deasupra capului, s-a întors în 
şa şi a ris, uitindu-se batjocoritor la urmăritorii săi. leşi în 


230 


galop din satul şeicului şi a fost înghiţit de junglă. 

Cu spume la gură, şeicul a dat ordin ca arabul să fie 
urmărit, apoi s-a întors spre Meriem, care rămăsese lingă 
gard. 

— Fotografia! a strigat el. Despre ce fotografie 
vorbea cîinele acela? Dă-mi fotografia! 

— A luat-o cu el, a răspuns Meriem 

— Ce fotografie era? a întrebat şeicul. 

Văzînd că fata nu răspunde, a prins-o fără milă de 
păr, ridicînd-o în picioare. Era foarte furios. 

— A cui fotografie era? a întrebat din nou. 

— A mea, a răspuns Meriem, cînd eram mică. Am 
furat-o de la Malbin. Avea şi ceva scris pe spate. 

Şeicul era alb de miînie. 

— Şi ce scria acolo? a întrebat el cu o voce joasă, de 
abia putea să fie auzit. 

— Nu ştiu, a zis Meriem. Scria în franceză şi eu nu 
ştiu să citesc în această limbă. 

Şeicul a răsuflat uşurat. A început să zimbească. l-a 
atras însă atenţia să nu mai vorbească cu nimeni, decit 
cu el sau cu Mabunu. |n acest timp, Abdul Kaimac 
călărea cu viteza fulgerului spre nord, spre drumul 
caravanelor. 

După ce barca a dispărut din raza vizuală şi din 
bătaia armei lui Malbin, Morison a căzut pe fundul bărcii, 
unde a zăcut ore întregi, aproape în nesimţire. Se făcuse 
noapte, înainte ca el să îşi fi venit în fire complet. Chiar şi 
după ce şi-a mai revenit, a rămas întins citeva ore, 
uitîndu-se la stele şi căutînd să îşi amintească unde se 
află şi de ce se leagănă atit de tare patul în care se 
găsea. Nu ştia cum de sînt atitea stele în camera lui. 
Credea că visează, dar cînd a încercat să se mişte, ca să 
se scuture şi să se trezească, rănile primite i-au amintit 
toate evenimentele prin care a trecut şi cum de a ajuns 
aici. 


231 


Şi-a dat imediat seama că plutea în josul unui rîu din 
Africa, într-o barcă indigenă, singur şi rănit. S-a ridicat cu 
multă greutate, pînă a putut să se rezeme de parapet. A 
observat că rana nu îl doare chiar atit de tare şi se poate 
mişca destul de bine. S-a pipăit peste tot şi a văzut că nu 
îi curge sînge din nici o rană. 

Probabil că gloanţele au intrat în muşchi şi nu au 
atins nici o arteră sau organ vital. Dacă ar fi avut dureri 
mari sau pierderi masive de sînge cu siguranţă că nu ar fi 
supravieţuit decit cîteva zile. Pierderea sîngelui l-ar fi 
slăbit foarte mult, iar împreună cu imposibilitatea de a se 
hrăni, moartea ar fi fost inevitabilă. De la propriile sale 
necazuri, gindurile i-au trecut la Meriem. Credea că ea 
este cu suedezul, fiind captivă în tabăra acestuia. 

Oare ce i s-a întîmplat? Chiar dacă Hanson a murit în 
urma rănilor provocate de gloanţele trase de Morison, 
oare soarta fetei s-ar fi îmbunătăţit? Ea va rămîne în 
mîinile unor ticăloşi la fel de mari ca şi suedezul, la fel de 
brutali şi de sălbatici. Şi-a ascuns faţa în miini şi s-a 
legănat la dreapta şi la stîngă, gîndindu-se la trista 
soartă a fetei. Cu poftele lui nesăbuite, a smuls-o pe 
această creatură nevinovată de sub protecţia celor care 
o iubeau şi a aruncat-o în ghearele unui ticălos şi a 
bandei lui de criminali. 

lar el şi-a dat seama de gravitatea faptelor sale prea 
tîrziu. Prea tirziu şi-a dat seama, că deasupra poftelor şi 
pasiunilor sale, era dragostea care ardea în inima sa 
pentru fata pe care a nenorocit-o. Nu mai avea decit 
gîndul de a o salva, chiar cu preţul vieţii. A căutat visla. 
Dar aceasta a dispărut. S-a întors şi a privit spre mal. Nu 
prea departe de el vedea jungla, dar aceasta nu i-a mai 
inspirat aceeaşi teamă, pe care a simţit-o în primele zile 
ale vizitei sale în Africa. 

Nici nu s-a mirat de această schimbare care s-a 
petrecut în el, pentru că era preocupat de soarta fetei cu 


232 


mult mai mult decît de propria sa persoană. S-a ridicat în 
genunchi şi aplecîndu-se peste marginea bărcii, a 
început să vislească puternic cu braţele. Deşi această 
activitate îl obosea, a continuat să vislească mai multe 
ore, pînă a putut ajunge la mal. Morison a auzit urletul 
unui leu, care probabil că îl urmărea cum se apropie de 
mal. Şi-a tras carabina lîngă el, dar nu a încetat să 
vislească. 

După cîteva minute, care i s-au părut o eternitate, a 
simţit că barca se freacă de pămîntul şi de crengile de pe 
mal. Întinse mîna spre o creangă trăgînd barca spre 
pămînt. 

Leul a urlat din nou, dar de data aceasta foarte 
aproape şi Baynes s-a întrebat dacă marea felină nu l-a 
urmărit de la început, de cînd a început să vină spre mal. 
A încercat rezistenţa unei crengi mai groase. Se părea că 
este în stare să susţină greutatea a zece oameni. Şi-a 
pus cureaua carabinei după umăr şi s-a ridicat pentru a 
se trage sus pe creangă. A întins mîinile, încercînd să 
prindă creanga mai bine pentru a se putea ridica. 
Trebuia să acţioneze repede, altminteri barca mergea 
mai departe, trebuind să găsească un alt loc de acostare. 
S-a agăţat de creangă, iar barca a trecut pe sub el, 
pierzindu-se în întunericul nopţii. 

Durerile rănilor îl împiedicau să se tragă mai sus. 
Dar nu avea o altă alternativă. Dacă nu se suia pe 
creanga trebuia să-şi dea drumul în apă. A încercat să îşi 
ridice un picior peste creangă, dar era prea slăbit pentru 
aşa o performanţă. A rămas atîrnat, simțind cum îl 
părăsesc puterile. Îşi dădea seama că trebuie să facă un 
efort, altminteri va fi prea tîrziu. Leul a urlat foarte 
aproape de el. 

Baynes s-a uitat înspre mal. Văzu două puncte 
luminoase, la o foarte mică distanţă. Leul stătea lîngă el 
şi îl aştepta. 


233 


— Foarte bine, îşi zise Morison în gînd. Lasă-l să 
aştepte! Leii nu se pot urca în copaci, iar dacă reuşesc să 
mă trag pînă pe creanga aceasta, voi fi în siguranţă. 

Picioarele tînărului englez erau chiar deasupra apei, 
cu mult mai jos decît îşi putea închipui. Din cauza 
întunericului nu putea aprecia foarte bine distanţele. 
După cîteva minute de efort, s-a odihnit puţin şi a auzit o 
uşoară mişcare prin apă. Ştia bine ce era, pentru că a 
auzit două falei puternice făcînd un zgomot 
înspăimîntător. 

— La naiba. Crocodilul acesta blestemat era să mă 
înhaţe! 

A încercat din nou să se tragă sus, de data aceasta 
adunîndu-şi toate forţele. Nu reuşi nici acum. Toate 
speranţele se pare că l-au părăsit, iar puterea pe care o 
mai avea slăbea vizibil. Simţea cum degetele îi obosesc 
şi încep să îi alunece. 

Moartea îl aştepta jos, doar la cîţiva zeci de 
centimetri, cu fălcile deschise. Auzi deasupra lui un 
foşnet de frunze, iar creanga pe care era agăţat s-a 
aplecat uşor, de parcă cineva s-ar fi urcat pe ea. Trebuie 
să fi fost cineva mai greu, pentru că creanga continua să 
se îndoaie. Baynes se ţinea însă agăţat puternic şi nu 
dorea să devină nici prada celor de jos care îl aşteptau să 
cadă drept în gura lor şi nici victima oricărui animal care 
venea acum spre el pe creangă. 

Simţi că cineva îl calcă pe degete cu nişte picioare 
moi şi îl prinde de miini. Peste cîteva clipe era tras în sus, 
în deplina siguranţă oferită de copacul uriaş şi stufos. 


234 


CAPITOLUL XXV - Un final 
neaşteptat 


Legănîndu-se pe spinarea lui Tantor sau rătăcind 
singur prin junglă, Korak mergea încet spre vest şi spre 
sud. Făcea doar cîțiva kilometri pe zi, pentru că avea 
întreaga sa viaţă înainte şi nu avea un loc exact unde 
trebuia să ajungă. 

Putea merge cu mult mai repede, dar ştia că astfel 
se depărtează de Meriem a lui, care îi era din ce în ce 
mai apropiată în suflet. Găsi urmele caravanei şeicului, 
care mergea în josul rîului. Meriem era deja prinsă de 
arabii care mergeau în direcţia satului lor. Korak ştia că 
pe acolo au trecut arabi din satul de unde a răpit-o pe 
Meriem, dar nu dorea să îi întîlnească, pentru că nu voia 
să fie văzut de oameni. Aceşti oameni, indiferent de rasă 
sau culoarea pielii, i-a provocat numai necazuri şi 
amărăciune. 

S-a apropiat de rîu cu gîndul să prindă peşti. S-a 
avintat în apă, pescuind cu mîna, mîncîndu-şi prada 
crudă. Noaptea s-a lăsat şi s-a culcat pe una dintre 
numeroasele crengi ale unui copac stufos. Peste citeva 
minute deja dormea adînc. După citeva ore, a fost 
deşteptat de Numa, care urla chiar sub copacul unde şi-a 
găsit el culcuş. Supărat că a fost trezit, era cît pe aici să 
strige la felina aceasta obraznică. 

Dar atenţia i-a fost atrasă de altceva. Cineva mai era 
în copac! A stat un moment să asculte. Era sigur că 
cineva de jos încerca să se caţere. Peste citeva clipe a 
auzit şi zgomotul fălcilor unui crocodil. Auzi o voce zicînd 
încet: 

— La naiba! Crocodilul acesta blestemat era să mă 


235 


înhaţe! 

Vocea îi era foarte cunoscută. S-a uitat în jos spre 
cel care vorbise. La lumina slabă a lunii, care se reflecta 
în rîu, văzu silueta unui om care se ţinea agăţat de o 
creangă de jos. Cobori în tăcere, aşa cum ştia el să 
umble şi simţi sub talpă degetele unui om. S-a aplecat şi 
l-a tras lîngă el. 

Omul a început să se zbată şi să îl lovească, dar 
tînărul sălbatic nu a dat atenţie acestor lovituri, aşa cum 
Tantor nu ar băga de seamă înţepătura unei furnici. L-a 
luat pe acest bărbat şi l-a dus mai sus, aşezindu-l pe o 
creangă. A încercat să îi găsească o poziţie mai comodă 
şi mai odihnitoare. Numa urla furios că scăpase prada. 
Korak a urlat şi el în limba maimutelor antropoide 
numindu-l în toate felurile: monstru cu ochi verzi, 
miîncător de cadavre, frate cu Dangi, hiena şi alte epitete 
alese din bogatul vocabular de insulte al junglei. 

La auzul acestor sunete, Morison a fost convins că a 
fost capturat de o gorilă. Întinse mîna spre tocul 
revolverului, cînd o voce i s-a adresat într-o engleză 
perfectă: 

— Cine eşti dumneata? 

Baynes a tresărit aşa de violent, încît era cit pe aici 
să cadă din copac. 

— Dumnezeule, dar eşti om? 

— Dar ce ai crezut că sînt? 

— O gorilă, răspunse Baynes sincer. 

Korak a rîs cu multă poftă. A repetat întrebarea: 

— Cine eşti. Deci? 

— Sînt un englez şi mă numesc Baynes Morison. Dar 
aş putea şti cine eşti dumneata? s-a interesat Morison. 

— Mi se spune „Omoritorul”, răspunse Korak, dîndu-i 
englezului traducerea numelui său pe care îl primise de 
la Akut. 

Urmă o pauză, în care Morison a încercat să 


236 


pătrundă întunericul cu privirea, pentru a-şi putea da 
seama de trăsăturile ciudatei fiinţe care l-a ridicat în 
copac. 

— Nu eşti dumneata acelaşi bărbat care a sărutat o 
fată la marginea cîmpiei celei mari de la răsărit, cînd v-a 
atacat leul? 

— Da, a răspuns Baynes. 

— Şi ce faci acum, tocmai aici? 

— Fala a fost furată. Mă duceam să o salvez. 

— Furată? 

Acest cuvînt a izbucnit din gura lui Korak ca un 
glonte dintr-o armă. 

— Cine a furat-o? 

— Un comerciant suedez, Hanson, a spus Baynes. 

Englezul îi povesti lui Korak tot ce s-a întîmplat din 

Momentul în care s-a dus în tabăra lui Hanson. Pînă 
să termine întreaga poveste s-a crăpat de ziuă. Korak l-a 
instalat cît mai comod posibil în copac şi i-a adus fructe 
şi apă de băut. Pe urmă şi-a luat rămas bun. ` 

— Mă duc în tabăra suedezului, a spus Korak. Iţi 
aduc fata aici. 

— Merg şi eu, a insistat Baynes. Este de datoria mea 
să fac asta, pentru că îmi va fi soție. 

Tînărul sălbatic a tresărit. 

— Eşti rănit şi nu poţi umbla. Eu pot să mă deplasez 
foarte repede. 

— Du-te atunci, se învoi Baynes, dar te voi urma. 
Este dreptul şi datoria mea. 

— Cum vrei, a mai zis Korak, dînd din umeri. 

În mintea lui îşi spunea că dacă acest om are 
intenţia să se sinucidă nu are decit. L-ar fi omorit şi el, cu 
mult timp înainte, dar nu o făcuse pentru că ştia că este 
omul iubit de Meriem. Dacă ea îl iubeşte pe acest bărbat, 
el, Korak îl va apăra. Totuşi nu îl putea opri ca să îl 
urmeze, dar s-a simţit dator să îl sfătuiască să renunţe, 


237 


cunoscînd primejdiile din junglă. Korak a pornit imediat 
spre nord, iar după el, şchiopătînd şi cu mare greutate, 
venea Baynes, obosit şi rănit. 

Korak a ajuns foarte repede pe malul opus taberei 
lui Malbin, înainte ca Morison să fi făcut vreo trei sau 
patru kilometri. Era tîrziu şi englezul se tîra încet, silit să 
se oprească foarte des pentru a se odihni. Deodată a 
auzit ropotul unor copite. Era un călăreț care venea în 
galop. S-a aruncat instinctiv într-un tufiş şi a văzut 
trecînd pe lîngă el, cu mare viteză, pe un arab îmbrăcat 
în alb. Baynes nu l-a strigat şi nici nu a dorit să fie 
observat. Auzise tot felul de poveşti în legătură cu arabii 
care vin atit de departe în sud, dar aflase şi că nu se 
putea aştepta la prietenie din partea acestora, aşa cum 
nu putea să fie prieten cu o panteră sau cu o viperă. 
După ce Abdul Kaimac s-a pierdut în zare, spre nord, 
Baynes şi-a reluat drumul său anevoios. Dar peste o 
jumătate de oră a auzit ropotul unei întregi armate de 
călăreţi. A încercat să se adăpostească, dar cum tocmai 
atunci trecea printr-o cîmpie, nu a putut să se ascundă 
prea bine. A început să alerge, dar fuga lui era extrem de 
înceată, încît abia a ajuns la marginea pădurii, că o 
bandă de călăreţi arabi şi-a făcut apariţia în spatele lui. 

Arabii cum îl văzură, i-au strigat ceva în limba lor, pe 
care Baynes nu o înţelegea. Călăreţii l-au înconjurat 
furioşi. Baynes nu înţelegea întrebările lor şi le-a spus 
ceva în engleză, dar călăreţii nu au înţeles ce voia să 
spună acest străin. Pierzîndu-şi răbdarea, conducătorul 
lor a dat ordin celorlalţi să îl prindă şi să îl dezarmeze. 

Baynes a fost aşezat în spatele unuia dintre călăreţi, 
fiind imediat înconjurat de doi arabi, care nu l-au mai 
scăpat din ochi. Aceştia s-au întors spre sat, iar ceilalţi au 
continuat urmărirea lui Abdul Kaimac. 

Korak, ajungînd la malul rîului se uita spre tabăra 
suedezului, neştiind cum să traverseze apa. Dincolo, 


238 


oamenii umblau în jurul unor colibe, dar albul de care i-a 
povestit Baynes nu se vedea nicăieri. Korak nu cunoştea 
adevărata identitate a lui Malbin. 

Dar cum putea trece rîul? Nici chiar el nu ar fi trecut 
înot prin acel rîu periculos, a cărei traversare însemna 
moarte sigură. A stat un moment pe gînduri, după care s- 
a răsucit pe călciie şi a pornit-o spre pădure. A început să 
scoată ţipete stridente şi ascuţite. Din cînd în cînd se 
oprea să asculte, de parcă ar fi aşteptat un răspuns la 
chemările sale. Pornea din cînd în cînd spre interior 
scoţîind aceleaşi sunete de chemare. În cele din urmă, 
aşteptarea sa a fost răsplătită de sunetul pe care îl 
aştepta să îl audă. Sunetul era produs de trompa unui 
elefant gigantic. Peste cîteva minute, a apărut Tantor, 
stînd cu trompa în vînt şi dînd din urechile sale mari. 

— Repede, Tantor! L-a îndemnat Korak, după ce 
enormul pachiderm l-a ridicat de pe pămînt şi l-a aşezat 
pe gitul său lat. 

Aşeziîndu-se comod pe acest animal credincios, 
Korak a început să îl îndemne lovindu-l peste git, în 
dreapta şi în stînga, de parcă ar fi dat pinteni unui cal. 

— Repede! Repede! îi striga „Omoritorul”. 

Au ajuns cam la doi kilometri mai la nord-vest de 
tabără, unde era un vad de trecere, pe care elefanții îl 
foloseau foarte des pentru a trece dincolo. Fără să se 
oprească, Korak şi-a condus animalul înspre nu. Tantor a 
trecut uşor şi repede vadul, ţinîndu-şi trompa pregătită 
de apărare. Un crocodil rătăcit a încercat să se apropie 
de ei, însă Tantor l-a prins cu trompa sa puternică şi l-a 
aruncat cu cincizeci de metri mai încolo. Korak şedea 
comod pe spatele acestui animal, iar în timpul traversării 
nici măcar nu s-a udat. Au luat-o apoi spre sud, înlăturînd 
orice obstacol prin puterea uriaşă a animalului. 

Jungla era însă foarte deasă aşa că deseori Korak a 
trebuit să sară de pe spinarea elefantului, pentru a se 


239 


urca în copaci. Se ferea pentru a nu fi trîntit la pămînt. 

Au ajuns în cele din urmă la marginea luminişului în 
care se găsea tabăra suedezului, dar nu s-au oprit deloc. 

Tabăra era înconjurată de un gard, dar celor doi nu 
le-a păsat că nu văd nici o poartă de intrare. La o 
comandă a lui Korak, Tantor şi-a ridicat trompa şi a lovit 
gardul taberei, care a căzut de parcă era făcut din bețe 
de chibrituri. 

Au intrat în tabără, fără să le pese că în drumul lor 
au strivit şi o colibă. Băştinaşii care şedeau în jurul 
colibelor şi-au ridicat capetele şi au luat-o la fugă, urlînd 
de groază. 

Au dat fuga spre nu, unde nu era nici o întăritură. 

Tantor s-a luat după ei. Acest animal ura oamenii şi 
credea că aceştia sînt vînători care au venit după fildeş. 
Korak l-a mai temperat, conducîndu-l spre cortul din 
mijlocul aşezării, unde credea că se află Meriem. 

Acolo însă l-a văzut pe Malbin, zăcînd într-un hamac, 
în faţa cortului. Era rănit grav şi a pierdut mult sînge. 
Arăta palid şi foarte slăbit. Auzind ţipetele oamenilor săi, 
şi-a ridicat capul. După cort a apărut un elefant enorm. 
Negrul care îi era ordonanţă şi care nu prea îl avea la 
inimă pe acest stăpîn crud, a dat un țipăt şi a fugit 
îngrozit. 

Malbin a rămas singur, fără nici un ajutor sau sprijin. 
Elefantul s-a oprit la cîţiva paşi de hamac, unde Malbin 
şedea ghemuit, gemînd de durere şi frică. Era prea slăbit 
să se dea jos şi să fugă. Nu avea altă alternativă decit să 
stea în hamac, uitindu-se cu groază la elefant, 
aşteptindu-şi moartea. Spre marea lui uimire, un alb a 
alunecat de pe gitul animalului, iar Malbin l-a recunoscut 
pe războinicul, care i-a ajutat pe babuini împotriva lui şi îl 
eliberase pe regele lor din cursa pe care o pusese 
împreună cu Jensen. Malbin s-a ghemuit şi mai mult în 
fundul hamacului său. 


240 


— Unde este fata? a întrebat Korak în engleză. 

— Care fată? a întrebat la rîndul lui Malbin. Nu este 
nici o fată aici, în afară de femeile oamenilor mei. Poate 
vrei pe una dintre ele? 

— Fata cea albă, îl lămuri Korak. Să nu mă minţi. Ai 
ademenit-o de la familia unde locuia. Ai ascuns-o. Unde 
este? 

— Nu am amăgit-o eu, a strigat Malbin, ci englezul 
care m-a tocmit să o fur. El dorea să o ducă la Londra, iar 
ea venea de bună voie. Pe englez îl cheamă Baynes. Du- 
te la el, dacă vrei să ştii unde este fata! 

— De la el vin acum, zise Korak. El m-a trimis la tine. 
Fata nu este cu el. Acum, încetează cu minciunile şi 
spune adevărul. Unde este fata? 

S-a apropiat ameninţător de suedez. Malbin s-a făcut 
ghem, văzîndu-l pe tînărul sălbatic atît de furios. 

— Stai puţin, a strigat el. Nu mă atinge, pentru că îţi 
spun tot. 

A început să vorbească cu răsuflarea întretăiată: 

— Fata a fost aici, dar Baynes a fost acela care a 
ademenit-o să plece de la familia cu care stătea. l-a 
promis că o ia de soţie. El nu ştie unde este fata, dar eu 
ştiu şi mai ştiu că o mare răsplată îl aşteaptă pe cel care 
o va duce la părinţii ei. Eu doar răsplata aceea o doream. 

S-a oprit ca să îşi tragă răsuflarea. Apoi a spus: 

— Fata mi-a scăpat şi a traversat rîul cu una dintre 
bărcile mele. Eu am urmărit-o, dar naiba ştie cum de a 
apărut şeicul acela arab care a prins-o. Pe mine m-a 
atacat şi m-a gonit de pe malul opus. Apoi a venit Baynes 
ăsta, a continuat suedezul, furios peste măsură că 
pierduse fata. A tras asupra mea. Dacă vrei fata. Du-te la 
şeic şi interesează-te de trecutul ei. Nu este fata lui! 

— Cum, nu este fata şeicului? 

— Nu. 

— Atunci cine este? 


241 


La această întrebare, Malbin a întrezărit o rază de 
speranţă. Era cu neputinţă să îşi salveze viaţa dacă 
spunea tot. Nu era atît de naiv ca să creadă că acest 
sălbatic ar avea mustrări de conştiinţă cînd l-ar ucide. 

— După ce o găseşti îţi voi spune, spuse suedezul, 
dacă îmi vei cruța viaţa şi vei împărţi cu mine 
recompensa. Altfel, nu vei şti niciodată, pentru că numai 
şeicul ştie secretul ei, iar ţie nu îţi va spune nimic. lar 
fata habar nu are de originea ei. 

— Te voi cruța dacă tot ce spui este adevărat, îi 
făgădui Korak. Acum plec la şeicul arab. Dar dacă fata nu 
este acolo, mă întorc şi te omor. lar în legătură cu 
cealaltă informaţie pe care o mai ai, dacă fata trebuie să 
ştie, găsesc eu un mijloc de a te cumpăra..., dacă găsesc 
fata. 

Privirea lui Korak şi felul în care a pronunţat cuvîntul 
„cumpăra”, nu îl liniştiseră deloc pe Malbin. Dacă nu 
găsea un mijloc de scăpare din această situaţie, diavolul 
din faţa lui îi va smulge taina şi îl va omorî. Acum tot ce 
dorea el, era ca acest tînăr sălbatic alb să plece şi să-şi ia 
şi afurisitul de elefant cu el. Masivul animal parcă îi 
stătea în spinare, dar mai ales ochii acestuia îl îngrozeau, 
pîndindu-i fiecare mişcare. Korak a intrat în cortul 
suedezului ca să se încredinţeze că fata nu este acolo. 
De îndată ce tînărul a intrat în cort, Tantor, cu privirile 
aţintite asupra lui Malbin, s-a apropiat ameninţător de 
hamac. Ochii elefantului nu sînt foarte ageri, dar 
animalul avea anumite bănuieli asupra acestui alb, cu 
barba galbenă. 

Şi-a întins trompa spre el, ca un şarpe gros, iar 
Malbin s-a ghemuit şi mai mult în fundul hamacului. 
Trompa sensibilă a animalului a început să îl pipăie pe 
Malbin, din cap pînă în picioare. Deodată, Tantor a scos 
un muget teribil. Ochii cei mici i-au scînteiat. L-a 
recunoscut pe vînătorul, care cu ani în urmă i-a împuşcat 


242 


perechea. Elefantul nu uită şi nu iartă niciodată. Malbin a 
înţeles după expresia de ură de pe figura animalului, că i 
s-a apropiat sfîrşitul. A strigat după Korak, cît a putut de 
tare: 

— Ajutor! Ajutor! Mă omoară bestia! 

Korak a ieşit în fugă din cort, tocmai cînd trompa 
furiosului elefant s-a încolăcit în jurul victimei sale, iar 
peste o secundă, hamacul, copacul şi omul au fost 
ridicate deasupra capului lui Tantor. Korak s-a repezit la 
animal, comandiîndu-i să pună prada jos. Dar să obligi rîul 
să curgă în direcţie opusă era la fel de greu ca să îl 
opreşti pe Tantor din răzbunarea sa. Enormul elefant s-a 
întors repede cu spatele la cort şi cu agilitatea unei feline 
l-a trîntit pe Malbin la pămînt, punînd un picior pe pieptul 
lui. Imediat îl străpunse cu unul dintre colții săi, ridicîndu- 
| în aer. 

Cînd s-a convins că în acel corp nu a mai rămas 
scînteie de viaţă, s-a întors şi l-a prins din nou cu trompa. 
Ceea ce fusese odată Sven Malbin a fost aruncat cu forţă 
în pădure, ca ceva nefolositor. Korak a privit această 
tragedie pe care bucuros ar fi oprit-o. Nu îl simpatiza pe 
suedez deloc. Chiar îl ura, dar voia să ştie taina fetei şi 
nu avusese întenţia să îl omoare. Acum secretul lui 
Meriem era pierdut pentru totdeauna, în afară dacă nu l- 
ar fi putut obliga pe şeic să vorbească. Dar ştia că o 
asemenea şansă era foarte mică. A încălecat pe Tantor 
de parcă nu ar fi fost martor la această scenă crudă de 
răzbunare şi îi făcu semn să se îndrepte spre rîu. Ca şi 
cum nu s-ar fi întîmplat nimic, elefantul l-a ridicat pe 
tînăr, aşezindu-l blînd pe spinarea sa lată. 

Din adăposturile lor, oamenii lui Malbin au fost 
martori la uciderea stăpînului lor. Acum se uitau cu ochii 
holbaţi cum ciudatul războinic alb, s-a urcat pe gitul 
enormului animal, dispărind în junglă, tot pe acolo pe 
unde venise. 


243 


CAPITOLUL XXVI - Moartea 
şeicului 


Şeicul se uita încruntat la omul pe care arabii săi l- 
au adus de la drumul spre nord. Trimisese o ceată de 
călăreţi după Abdul Kaimac, iar acum era furios că în 
locul tînărului fugar, i s-a trimis un englez rănit şi 
probabil sărac. De ce nu l-au omorit acolo unde l-au 
găsit? Cine ştie ce nenorocit, fără un ban, mai este şi 
acesta, care a ajuns în ţinuturile sale şi s-a rătăcit. 
Desigur că nu va avea nici un cîştig. Şeicul s-a uitat la 
Baynes cu o căutătură furioasă. 

— Cine eşti? a întrebat arabul, în franceză. 

— Sînt Morison Baynes din Londra, i-a răspuns 
captivul. 

Numele părea să aparţină unui om onorabil, iar 
bătrînului şeic i-a trecut prin cap imediat posibilitatea 
încasării unei recompense mari. S-a schimbat imediat la 
faţă şi în felul de a se purta şi vorbi: 

— Ce căutai pe furiş în ţinuturile mele? L-a întrebat 
pe englez. 

— Nu am ştiut că eşti stăpînul Africii, răspunse 
Baynes. Dar eu caut o fată care a fost furată de la 
locuinţa unui prieten de-al meu. Hoţul m-a rănit şi am 
fost purtat de o barcă în josul rîului. Acum mă întorceam 
spre tabăra lui, cînd oamenii tăi ma-au prins. 

— O fată? s-a interesat şeicul. Nu este cea de acolo? 
arătă el cu mîna spre stînga, către un tufiş de lingă 
gardul de apărare. 

Morison s-a uitat în direcţia indicată şi a rămas mut 
de uimire. La umbra tufişului, cu spatele la el, şedea 
Meriem. 


244 


— Meriem! a strigat el, ridicîndu-se şi pornind spre 
ea. 

Însă unul dintre oamenii şeicului l-au apucat de un 
braţ, smucindu-l. Auzindu-şi numele, fata şi-a întors 
capul. 

— Morison! a strigat ea. 

— Taci şi stai unde eşti a răcnit şeicul. 

Apoi i s-a adresat lui Baynes: 

— Aşadar tu eşti cîinele de creştin care a furat-o pe 
fiica mea? 

— Fiica ta? a exclamat Baynes. Ea este fata ta? 

— Da, este fiica mea, mirii arabul, dar nu este 
pentru necredincioşi. După cite ai făcut ai merita să mori. 
Dar dacă ai cu ce să îţi răscumperi viaţa, sînt gata să te 
cruţ. 

Baynes era încă sub impresia surprizei produse de 
vederea neaşteptată a fetei, în această tabără de arabi 
murdari, pe cînd el credea că ea este prizoniera lui 
Hanson. Oare ce s-a întîmplat? Cum de a scăpat de 
suedez? O luase acest arab cu foiţa sau a scăpat singură 
şi a venit de bună voie la casa omului care îi zicea 
„fiică”? Ar fi dorit foarte mult să schimbe o vorbă cu ea. 
Dacă ea era în siguranţă în acest sat, el nu putea decit 
să îi facă rău, înfruntîndu-l pe şeic cu o încercare de ao 
duce înapoi la ferma lui Buana. 

Morison nu se mai gindea să o ducă la Londra pe 
fată. 

— Ei, ce zici? a întrebat şeicul. 

— Scuzaţi, mă gindeam la cu totul altceva. Da, 
desigur, sînt gata să îţi plătesc. Cit fac? Şi cît crezi că 
valorez eu? 

Şeicul a spus o sumă destul de mare. Dar totuşi nu 
aşa de mare la cît se aşteptase Morison Baynes. 

— Bine, suma este cam mare, a răspuns tînărul 
englez, dar văd că nu am încotro. Cînd şi cum vrei să îţi 


245 


plătesc? 

De fapt, Morison era gata să promită orice sumă, 
chiar dacă ar fi depăşit posibilităţile sale financiare, 
pentru că nu dorea să dea nici un ban. Acceptind însă 
cererea şeicului, se gîndea că în timp ce vor sosi banii de 
răscumpărare, va găsi prilejul de a o elibera pe Meriem, 
dacă şi ea, bineînţeles, dorea să fie liberă. Era firesc să 
se gindească şi la această alternativă, pentru că arabul 
spusese că este tatăl ei şi nu ştia care ar fi fost reacţia 
fetei la o propunere de evadare împreună. Dar după 
toate aparențele, era imposibil ca această fată frumoasă 
să prefere să rămînă în satul acela primitiv, în loc să se 
întoarcă în civilizaţie, în locurile luxoase şi ospitaliere pe 
care Morison i le promisese că le va vedea. S-a gîndit cu 
ruşine la rolul pe care l-a avut în această evadare 
nefericită. 

Gîndurile i-au fost însă întrerupte de şeic, care i-a 
arătat scrisoarea către consulul englez din Alger. Baynes 
a obiectat că va trece un an pînă să vină banii, însă 
arabul s-a opus ideii de a trimite un sol la cel mai 
apropiat oraş de pe coastă şi de acolo să se ia legătura 
telegrafic cu banca unde Morison avea banii. Şeicul era 
foarte prudent. Ştia că acest procedeu este cel mai bun, 
pentru că a mai folosit această legătură cu Europa. 
Celelalte planuri nu erau de încredere pentru că nu le-a 
verificat. Nu era nici o grabă. El putea aştepta după bani, 
un an sau chiar doi. Dar era sigur că nu va trebui să 
aştepte mai mult de şase luni. 

S-a întors către arabul care îl păzea pe Morison şi i-a 
atras atenţia asupra cîtorva lucruri. Baynes nu înţelegea 
limba arabă, dar şeicul a arătat deseori spre el şi şi-a dat 
seama că el este în miezul problemelor pe care bătrînul 
le discuta cu santinela. Arabul i-a făcut semn să îl 
urmeze, iar Baynes s-a uitat la şeic, cerînd din ochi 
confirmarea că poate pleca. Acesta a dat din cap, iar 


246 


Morison a fost dus către o colibă de indigeni, care se afla 
lîngă corturile din piele de capră de la marginea satului. 
Santinela l-a împins în interiorul prost luminat şi cu 
mirosuri urite, apoi a ieşit. A chemat doi negri, care 
stăteau întinşi la soare. 

Cei doi au venit repede şi după o scurtă discuţie cu 
arabul, l-au legat pe captiv, de miini şi de picioare. 
Englezul a protestat, dar nimeni nu înţelegea ce spunea. 
După ce l-au legat, cei trei s-au retras. Morison a început 
să se gindească la viitorul teribil ce îl aşteaptă, în timpul 
atitor luni de zile, pînă cînd prietenii lui vor afla ce s-a 
întîmplat cu el şi unde se găseşte, iar apoi vor trimite 
banii de recompensă. 

Este drept că spera să trimită banii cît mai repede. 
Ar fi plătit bucuros cu toată averea sa, numai să fie scos 
din acele locuri groaznice. La început, a avut intenţia să 
telegrafieze băncii să nu trimită bani, ci să roage 
autorităţile engleze să trimită o expediţie ca să îl salveze. 
Nasul lui nu era obişnuit cu astfel de mirosuri urîte. larba 
pe care era întins mirosea a transpiraţie, de la cei care 
au stat pînă mai înainte acolo. Prin colibă erau aruncate 
resturi de mîncare, dar şi excremente. Dar asta nu era 
totul. 

După cîteva minute de stat în acea poziţie 
incomodă, a avut senzaţia a mii de înţepături şi a unei 
mîncărimi pe miini şi pe git. Era invadat de furnici şi de 
alte insecte. S-a răsucit cum a putut, pînă a putut lua o 
poziţie de şedere. Era îngrozit şi scîrbit. Mîncărimea s-a 
întins repede pe întreg corpul. Totul semăna a tortură, 
mai ales că avea mîinile legate. A tras mai tare de 
fringhia cu care era legat şi a observat că poate lărgi 
nodul. Imediat s-a gîndit că va putea întinde frînghia 
pentru a se elibera. 

A sosit şi noaptea. Nimeni nu i-a adus nimic de 
mîncare sau apă. Se gindea că arabii au crezut că va 


247 


supravieţui un an fără mîncare. Insectele au încetat să se 
mai plimbe pe el. Morison a crezut că pişcăturile 
acţionează ca vaccin şi nu va mai simţi nimic a doua zi. 
S-a întins pe pămînt trăgînd de nodul cu care era legat. 
Dar iată că au apărut şi nişte şoareci. Dacă insectele era 
numai scîrboase, rozătoarele erau şi obraznice. Treceau 
cu zecile peste faţa lui, chiţcăind şi bătîndu-se. Unul mai 
curajos a început să îi roadă o ureche. Onorabilul domn 
Baynes a bombănit şi a tras o înjurătură zdravănă, 
încercînd să se ridice. Şoarecii au fugit. Şi-a tras cu multă 
greutate picioarele sub el şi a reuşit să se ridice în 
genunchi. Apoi, cu un efort aproape supraomenesc, s-a 
ridicat în picioare, unde a stat ca un om beat. Era 
transpirat peste tot. 

— Dumnezeule, oare ce am făcut, ca să merit 
această 
soartă? 

Aici s-a oprit. Ce a făcut? Deodată şi-a amintit de 
fata care era probabil la cîţiva metri de el în acel sat 
blestemat. Primea ce merita! Dîndu-şi seama de realitate 
a scrişnit din dinţi. Era hotărît să nu se mai plingă de 
nimic. Deodată, a auzit vocile unor persoane care se 
certau într-un cort vecin. Una din voci era de femeie. Nu 
cumva era Meriem? Vorbeau probabil în arabă şi el nu 
înţelegea nici un cuvint. Timbrul vocii însă era al ei. A 
încercat să facă zgomot pentru a-i atrage atenţia, că el 
este pe aproape. Dacă ca l-ar fi ajutat să se dezlege, 
puteau să fugă amindoi. Dar oare ea doreşte acest lucru? 
Acest gînd îl chinuia de citeva ore. Nu ştia care este 
poziţia socială a fetei în acest sat. Dacă era cumva 
copilul favorit al puternicului şef, probabil că ea nu dorea 
să plece. 

Trebuia să ştie exact cum stau lucrurile. La 
reşedinţa lui Buana, a auzit-o pe Meriem cîntînd deseori 
imnul regal al Mani Britanii, acompaniată la pian de 


248 


„Dragă”. Începu să intoneze acest imn, ridicînd treptat 
glasul. Auzi imediat vocea lui Meriem din cortul vecin. 

— Adio, Morison! a strigat ea. Dacă Dumnezeu este 
bun cu mine, voi fi moartă pînă miine dimineaţa, pentru 
că viaţa aici este mai rea decît moartea. 

Baynes a auzit o voce supărată de bărbat, apoi nişte 
lovituri surde, ca de o mică luptă. Bavnes s-a făcut alb ca 
varul. A încercat din nou să îşi rupă frînghia de la miini. A 
reuşit să îşi elibereze o mînă şi imediat a scăpat de 
nodurile de la miini. S-a aplecat şi şi-a desfăcut funia de 
la picioare, îndreptîndu-se spre ieşire. Avea de gind să 
ajungă la Meriem Dar nu a făcut decit doi paşi şi un 
negru enorm i-a apărut în faţă. 

La deplasare rapidă prin pădure, nimeni nu putea să 
îl întreacă pe Korak. După ce Tantor l-a depus pe celălalt 
mal. Tînărul şi-a luat rămas bun de la credinciosul 
animal, pornind cît putea mai repede spre satul şeicului. 
Era deja noapte cînd a ajuns la gardul satului. Acum 
întăritura era mai înaltă şi mai puternică, de cînd o 
salvase el pe Meriem din ghearele şeicului cel brutal. 
Însă nici o construcţie făcută de mîna omului nu era un 
obstacol de netrecut pentru Korak. 

Şi-a scos funia de la brîu şi a aruncat un laţ peste 
unul dintre stilpii gardului. Peste cîteva clipe era 
deasupra gardului, cercetînd din ochi întreg satul. După 
ce s-a asigurat că nu era nimeni în apropiere, a sărit pe 
pămînt, pornind în căutare. A trecut pe lîngă corturile 
arabilor, mirosind şi ascultind. A trecut prin spatele 
colibelor, căutînd un semn care să îi indice prezenţa 
fetei. 

Umbla foarte uşor ştiind că nu trebuie să fie simţit 
de cîini. Javrele sălbatice ale arabilor nu l-au mirosit. 
Korak se strecura ca o umbră. Mirosul de tutun i-a dat de 
înţeles că erau nişte arabi prin apropiere care fumau. 
Auzi şi cîteva voci şi un rîset Dar din partea opusă a 


249 


satului a auzit sunetele unui cîntec foarte cunoscut, dar 
pe care nu l-a auzit de foarte mult timp: imnul regal 
englez. 

S-a oprit. Oare cine putea să cînte acest cîntec, într- 
un sat de arabi? Vocea îi era cunoscută. Era a tînărului 
englez pe care l-a lăsat pe malul rîului şi care a dispărut. 
Cîntecul a fost oprit de o voce de femeie. Era Meriem! 
Imediat Korak s-a strecurat în direcţia de unde au venit 
cele două voci. După ce a terminat cina, Meriem s-a dus 
la culcare în patul ei primitiv din colţul rezervat femeilor 
din cortul şeicului. Acel colţ era despărţit de restul 
încăperii de un paravan de covoare persane. Acesta era 
colţul ei, pe care trebuia să îl împartă cu Mabunu. Nimic 
nu s-a schimbat de cînd plecase cu atiţia ani în urmă. S-a 
întors în acelaşi cort, în acelaşi colţ, lîngă aceeaşi 
negresă. După cîteva minute, şeicul a dat la o parte unul 
dintre covoare şi a privit încruntat spre ea 

— Meriem! a strigat el. Vino aici! 

Fata s-a ridicat şi a ieşit la lumină. Aici, interiorul era 
luminat de flăcările unui foc. Lîngă şeic, era fratele vitreg 
al acestuia, Aii ben Kadiu, care stătea turceşte pe un 
covor şi fuma. Şeicul era în picioare. Amîndoi bărbaţii au 
avut acelaşi tată, dar mama celui dintii fusese o sclavă, o 
negresă de pe coasta de vest a Africii. Aii ben Kadiu era 
un bătrîn hidos. Pielea îi era aproape neagră. Nasul şi o 
parte din obraz îi erau miîncate de o boală gravă. A 
ridicat capul spre Meriem şi a rînjit. Şeicul a arătat spre 
Aii ben Kadiu şi a spus: 

— Eu văd că îmbătrinesc şi poate nu voi mai trăi 
mult. Te-am dăruit fratelui meu, Aii ben Kadiu. 

Acesta a fost întreg ceremonialul. Arabul s-a ridicat 
şi s-a apropiat de fată. Meriem s-a dat înapoi îngrozită, 
dar Aii ben Kadiu a prins-o de mină. 

— Haide! l-a poruncit acesta. 

Şi a început să o tirască din cortul şeicului, în cortul 


250 


lui. Şeicul rămas singur, a rîs în barbă: 

— Cînd o voi trimite peste cîteva luni în nord, îşi 
zicea el, vor afla ei ce înseamnă să plăteşti pentru 
uciderea fiului surorii lui Amor ben Kadar 

In cortul lui Aii ben Kadiu, Meriem îl ruga pe acesta 
să o lase în pace, dar fără nici un rezultat. Corcitura 
hidoasă a început să îi spună cuvinte dulci, dar cînd fata 
şi-a arătat disprețul faţă de el, s-a înfuriat şi s-a repezit la 
ea. De două ori a încercat să se elibereze şi abia a reuşit. 
Deodată a auzit vocea lui Baynes, intonînd cîntecul, care 
ştia că este pentru ea. După ce i-a răspuns englezului, Aii 
ben Kadiu s-a năpustit din noua asupra ei. De data 
aceasta, a tîrît-o în spatele încăperii unde se găseau trei 
negrese, care se uitau la cei doi, cu seninătate şi lipsă de 
interes. Furia şi dezamăgirea lui Morison la vederea 
negrului au devenit o furie bestială, transformîndu-l într-o 
fiară sălbatică. 

Scrişni din dinţi şi s-a aruncat asupra potrivnicului 
său, trîintindu-l la pămînt. Baynes i-a pus mîinile în jurul 
gitului şi a început să îl strîngă puternic de git. Negrul îşi 
căuta cuțitul de la şold. Degetele lui Baynes au înăbuşit 
strigătul de alarmă pe care negrul ar fi dorit să îl dea. 
Insă a reuşit să scoată cuțitul, lovindu-l pe englez în 
umăr. 

Negrul a mai vrut să lovească o dată, dar Morison şi- 
a desprins o mînă de la gitul adversarului şi pipăi 
pămîntul în jurul său, găsi o piatră pe care a apucat-o 
strîns şi ridicînd-o deasupra capului, îl pocni pe cel de 
sub el. Negrul s-a înmuiat imediat, ametit. Baynes l-a mai 
izbit o dată şi încă o dată. Apoi a sărit în picioare şi a 
alergat spre cortul de unde a auzit vocea fetei. Dar 
înaintea lui a ajuns altcineva mai repede. Gol, înfăşurat 
numai în pielea de leopard, Korak a ajuns pînă aproape 
de cortul lui Aii ben Kadiu 

Arabul tocmai o împingea pe Meriem înspre un colţ 


251 


al încăperii, cînd cuțitul lui Korak a spintecat pinza 
cortului. Sări înăuntru spre groaza celor de acolo. Meriem 
l-a recunoscut imediat. Inima a început să îi bată cu 
putere, la vederea celui pe care l-a visat de atitea ori. 

— Korak! a strigat ea. 

— Meriem! 

După acest schimb scurt de cuvinte, tînărul s-a 
aruncat asupra arabului uimit, în timp ce negresele au 
sărit de pe rogojini, ţipînd cît le era gura de mare. 
Meriem a încercat să le împiedice fuga. Dar pînă să se 
întoarcă, femeile erau afară, prin deschizătura făcută de 
cuțitul lui Korak. Degetele lui Korak au mai strîns o dată 
gîtul hidosului Aii. Apoi s-a desprins de el şi i-a înfipt 
cuțitul în inimă. Arabul a rămas mort pe pămînt. Korak s- 
a întors către fată, dar în acelaşi moment s-a ivit şi un 
personaj plin de praf şi de sînge. 

— Morison! a strigat fata. 

Korak s-a întors şi s-a uitat la noul venit. Era cît pe 
aici să o mai stringă o dată pe Meriem în braţe, uitînd cu 
totul de cele ce s-au petrecut de cînd nu o mai văzuse. 
Venirea tînărului englez i-a amintit scena din poiană, la 
care fusese martor şi l-a cuprins o adincă durere. Afară 
se auzeau zgomotele celor care au fost treziţi de cele trei 
negrese. O mulţime de oameni alergau spre cortul lui Aii 
ben Kadiu. Nu mai era timp de pierdut. 

— Repede! a strigat Korak, întorcîndu-se către 
Baynes, care abia îşi dădea seama dacă era în faţa unui 
duşman sau a unui prieten. 

—  Fugiţi spre gard! a continuat el, prin spatele 
corturilor. Luaţi funia mea, cu care puteţi trece. 

— Dar tu de ce nu vii cu noi? a întrebat Meriem. 

— Eu mai rămîn, pentru că am o problemă de 
rezolvat cu şeicul. 

Meriem s-ar fi opus, dar Korak a împins-o afară, prin 
tăietura cortului. 


252 


— Hai, fugiţi! Le-a mai spus el. 

S-a întors ca să înfrunte mulţimea care năvălea 
grămadă. S-a lupta cu toată forţa, dar duşmanul era 
foarte numeros. A cîştigat însă timp pentru ca cei doi să 
poată fugi în pădure. Lupta a durat cîteva minute, dar 
fiind copleşit de numărul mare de inamici, Korak a fost 
prins şi legat. A fost dus în faţa şeicului. Bătrînul l-a privit 
cîteva clipe, gindindu-se ce tortură ar trebui să îi aplice 
acestui îndrăzneţ, pentru a-şi satisface furia şi ura pentru 
această persoană din a cărei cauză a pierdut-o pe 
Meriem de două ori. Uciderea lui Aii ben Kadiu nu l-a 
afectat prea mult. L-a urit întotdeauna pe acest fiu de 
sclavă. 

Lovitura pe care o primise atunci cînd Korak a răpit- 
o pe Meriem cînd ea era încă fetiţă îi aţiţa furia. Insă nu 
ştia ce să îi facă acestui tînăr pentru a-şi potoli 
supărarea. 

In acest timp, dinspre pădure, s-a auzit sunetul scos 
de trompa unui elefant. Un zîmbet a apărut pe buzele lui 
Korak. Işi întoarse uşor capul, iar de pe buzele sale a ieşit 
un strigăt foarte ciudat. Un negru l-a lovit imediat peste 
gură, dar nimeni nu a înţeles semnificaţia acelui sunet. 

În pădure, Tantor şi-a ciulit urechile, la auzul vocii lui 
Korak. S-a apropiat de gard şi şi-a ridicat trompa pentru 
a adulmeca aerul din jur. A împins gardul cu capul, dar 
întăritura nu a cedat. În cort, şeicul a sărit în picioare şi 
arătînd spre prizonierul legat, a dat un ordin unuia dintre 
oamenii de lîngă el. 

— Ardeţi-l! a dat el comanda. Legaţi-l repede de 
stilpul din mijlocul satului! 

Războinicii l-au ridicat pe Korak şi l-au tîrît afară. L- 
au dus pînă la stilpul care era în mijlocul satului. Era un 
stilp înalt şi gros. Acest stilp nu era destinat arderii 
prizonierilor, ci servea numai la legarea acestora, pentru 
a fi bătuţi pînă mureau în agonie. Korak a fost legat de 


253 


acest stilp. Oamenii au început să aducă lemne uscate, 
pe care le-au îngrămădit în jurul lui. Şeicul s-a apropiat 
ca să vadă mai bine cum se va chinui prizonierul lui. 

Korak nu a scos nici un sunet, nici chiar cînd s-au 
adus cărbuni, iar flăcările s-au ridicat în aer. A scos un 
sunet de chemare, asemănător cu cel scos mai înainte. 
Dincolo de gard, i-a răspuns elefantul. Bătrînul Tantor 
împingea zadarnic gardul puternic. Dar la auzul chemării 
lui Korak, precum şi la mirosul de om, duşmanul său 
milenar, a fost cuprins de o furie oarbă împotriva acestei 
bariere puternice. 

S-a dat înapoi cîţiva paşi, s-a oprit şi ridicîndu-şi 
trompa a scos un strigăt puternic de furie. Aplecîndu-şi 
capul, s-a repezit cu forţa unei locomotive drept în gardul 
din faţă. Întăritura s-a îndoit şi a sărit în bucăţi, iar 
furiosul animal a intrat prin această spărtură. Korak a 
auzit zgomotul, dar ştia că elefantul era foarte aproape. 
Oamenii din jurul focului au auzit şi ei zgomotul, dar nu 
au crezut că cineva a putut intrat prin gard. Flăcările 
erau deja foarte aproape de Korak, cînd unul dintre 
băştinaşi a întors capul şi a văzut enormul animal chiar 
lîngă el. A dat un țipăt şi s-a ridicat. Tantor era deja în 
mijlocul lor, lovind cu trompa în dreapta şi în stînga. 
Mergea drept spre foc. Şeicul a dat citeva ordine, apoi a 
intrat în cort pentru a-şi aduce carabina. Tantor îl prinse 
pe Korak cu trompa, ridicîndu-l cu stîlp cu tot. 

Pielea sensibilă a lui Korak era deja puţin pirlită iar 
elefantul simțind acest miros s-a grăbit să îşi salveze 
prietenul. În graba lui. Era să îl strîngă pînă să îl înăbuşe. 
Ridicîndu-l pe Korak deasupra capului, elefantul s-a 
întors spre spărtura din gard. Şeicul a ieşit din cort cu 
carabina în mînă, alergind spre elefant. A ridicat arma şi 
a tras. Nu a nimerit însă. Înainte de a mai trage o dată, 
Tantor s-a repezit asupra lui, zdrobindu-l sub picioare, 
aşa cum am călca noi pe nişte furnici. Apoi s-a îndepărtat 


254 


ducîndu-şi preţioasa încărcătură spre întunericul junglei. 


CAPITOLUL XXVII - Cine este 
Buana? 


Meriem, uimită de apariţia lui Korak, pe care îl 
socotea de multă vreme mort, s-a lăsat condusă de 
Baynes printre corturi pînă la gard Aici, urmînd 
instrucţiunile lui Korak, englezul a aruncat frînghia peste 
un stîlp şi s-a ridicat pînă deasupra gardului. Apoi a întins 
mîna, ca să o ajute pe Meriem. 

— Vino, îi şopti el. Trebuie să ne grăbim. 

_ Ea a făcut o mişcare de parcă s-ar fi trezit din somn. 
In spatele lor, a rămas Korak, luptîndu-se singur cu 
duşmanii. Korak al ei... Locul ei era deci lîngă acest tînăr 
sălbatic, cu care trebuia să lupte cot la cot. A ridicat 
capul, uitîndu-se la Baynes. 

— Du-te! l-a spus. Du-te înapoi la Buana şi adu 
ajutoare. Locul meu este aici. Oricum nu poţi face nimic, 
dacă rămii. Pleacă repede şi adu-l pe Buana. 

Fără să mai spună nimic, Baynes a coborit înapoi 
lîngă Meriem. 

— Am venit cu tine, ca să te protejez, a spus el, 
arătînd spre corturile de unde fugiseră cu cîteva clipe în 
urmă. Ştiam că acest tînăr este destul de puternic, ca să 
îi ţină în loc, pînă să putem fugi. Dar, eu ar fi trebuit să 
rămîn. Am auzit că i-ai spus pe nume şi am înţeles cine 
este. El întotdeauna ţi-a făcut numai bine, iar eu ţi-am 
făcut numai rău. 

Meriem a vrut să spună ceva, dar Baynes a 
continuat. 

— Nu, nu mă întrerupe. Vreau să ştii adevărul şi să 
afli ce bestie am fost. Plănuiam să te iau la Londra, dar 


255 


nu doream să te iau de soţie. Ştiu că merit disprețul tău. 
Dar pînă acum nu am ştiut ce este dragostea. Dar acum 
am mai aflat ceva: ce canalie şi ce mişel am fost toată 
viaţa mea. Mă uitam de sus la toţi şi îi consideram 
inferiori pe cei care nu erau pe aceeaşi treaptă socială cu 
mine. Nu te-am socotit demnă să porţi numele meu. Dar 
de cînd Hanson m-a înşelat şi te-a luat la el în tabără, am 
trecut prin chinurile iadului şi m-am schimbat în alt om. 
Acum mă simt în stare să vin lingă tine, cu o dragoste 
sinceră şi doresc să te iau de soţie! 

Adiîncită în gînduri, Meriem a rămas tăcută citeva 
clipe. Prima ei întrebare a fost: 

— Cum de ai apărut în acest sat? 

Atunci Morison Baynes i-a povestit tot ce s-a 
întîmplat din momentul cînd a aflat de la negrul lui 
Malbin despre întreg planul mîrşav al suedezului. 

— Şi mai spui că eşti laş, zise ea, după cite ai făcut 
ca să mă scapi de aici? Mai mult, trebuie să fi fost foarte 
curajos, cînd mi te-ai destăinuit, deşi acest curaj este de 
altă natură decit de ce ai avut nevoie în confruntările tale 
cu duşmanii noştri. Eu nu aş putea iubi un laş. 

— Cum, vrei să spui că mă iubeşti? a exclamat el 
încremenit, făcînd un pas spre ea, dorind să o ia în braţe. 

Dar ea l-a îndepărtat uşor, de parcă dorea să îi 
spună că acest moment încă nu sosise. Nici ea nu a ştiut 
ce doreşte în acele clipe. Ea credea că îl iubeşte pe acest 
tînăr, dar ştia că ar fi fost nedreaptă faţă de Korak să 
iubească un alt bărbat. Însă dragostea pentru tînărul 
sălbatic era încă în stadiul în care a rămas cînd s-au 
despărţit: dragostea unei surori pentru fratele ei mai 
mare. Stînd aşa la discuţie, au auzit că zgomotele au 
încetat. 

— L-au ucis, a şoptit Meriem îngrozită. 

Această exclamaţie l-a trezit pe Baynes, amintindu- 
şi de ce s-au oprit aici. 


256 


— Aşteaptă puţin, a zis el. Mă duc să văd ce s-a 
întîmplat. Dacă este mort, nu mai putem face nimic. 
Dacă însă este viu, voi face tot ce pot pentru a-l salva. 

— Să mergem împreună, se oferi Meriem. Hai! 

În drumul lor spre colibe, au fost nevoiţi să se 
trintească de foarte multe ori, pentru a nu fi zăriţi. Tot 
satul era în fierbere. Drumul de întoarcere spre cortul lui 
Aii ben Kadiu le-a luat mai mult timp decit fuga spre 
gard. S-au uitat prin crăpătura făcută de cuțitul lui Korak. 
Au intrat în cort, înaintînd încet spre ieşire. Au ridicat 
pinza de la intrare şi au privit afară. Amîndoi au scos 
exclamaţii de surpriză. La vreo patruzeci de paşi, l-au 
văzut pe Korak legat de stilp, iar în jurul lui ardeau 
vreascuri uscate. Englezul a ieşit din cort şi a luat-o în 
fugă spre foc. Dar în aceeaşi clipă a pătruns Tantor prin 
gard, împărțind moarte în dreapta şi stinga. Mulțimea a 
fugit speriată, luîndu-l şi pe Baynes în iureşul ei. Totul s-a 
petrecut într-o clipă, animalul dispărind cu Korak în 
spinare. În sat era o învălmăşeală nemaiîntilnită. 

Bărbaţi, femei şi copii alergau care încotro să se 
ascundă. Ciîinii fugeau schelălăind. Caii şi cămilele se 
zbăteau în curele cu care erau legate. Vreo zece cai au 
trecut lîngă Baynes, iar acesta s-a gîndit imediat la 
prinderea a doi dintre ei. A căutat-o pe Meriem, dar fata 
era lîngă el. 

— Ce bine ar fi dacă am prinde vreo doi cai, a strigat 
el. 

Avînd aceeaşi idee, Meriem s-a îndreptat spre 
celălalt capăt al satului. 

— Dezleagă doi dintre ei, îl sfătui Meriem şi du-i la 
umbră, lîngă colibele acelea. Eu mă duc să aduc o şa sau 
chiar două. Pînă să poată răspunde ceva, fata a dispărut. 
Baynes a prins doi cai, pe care i-a dezlegat de ceilalţi. A 
dus caii într-un loc liniştit. Aici a aşteptat cîteva minute, 
care i s-au părut ore întregi. Fata a venit cu două şei, pe 


257 


care le-au prins repede pe cai. Acum puteau vedea cum 
arabii şi negrii încep să se adune în jurul focului, după 
sperietura ce au tras-o cu elefantul. Au început să prindă 
animalele fugite. Fata a sărit pe cal. 

— Grăbeşte-te! a strigat ea. Trebuie să mergem! 
Treci prin spărtura făcută de Tantor prin gard. 

De îndată ce l-a văzut suit pe cal, a dat pinteni 
calului ei, pornind într-un galop nebun. Drumul cel mai 
scurt era drept prin mijlocul satului, dar tocmai acesta a 
fost ales de Meriem. Baynes era lîngă ea. Atit de 
neaşteptată a fost venirea celor doi albi călare, încît 
sătenii nu ştiau ce să creadă. Un arab i-a recunoscut şi a 
tras un foc de armă, pentru a-i alarma pe ceilalţi. Dar era 
prea tirziu ca fugarii să fie ajunşi din urmă. Meriem şi 
Baynes au zburat prin deschizătura din gard, pierzîndu- 
se în întuneric, pe drumul ce mergea spre nord. 

Ce s-a întîmplat însă cu Korak? 

Tantor l-a dus departe, în adincul junglei şi nu s-a 
oprit pînă nu a simţit că a ajuns destul de departe. L-a 
depus pe Korak, care a început să se zbată pentru a 
scăpa de fringhia care îl stringea foarte tare. 

Elefantul stătea lîngă el şi era gata să distrugă orice 
fiinţă care ar fi încercat să se apropie de tînărul alb. 

S-a crăpat de ziuă, dar Korak tot nu reuşise să îşi 
dezlege nodurile puternice. Începea să se gîndească că 
va muri de foame şi de sete, ştiind bine că Tantor nu 
este în stare să îl dezlege. 

Noaptea, Baynes şi Meriem călăreau spre nord în 
mare grabă, de-a lungul rîului. Fata îl asigurase pe 
Baynes că tînărul războinic este în siguranţă cu Tantor. 

Nici nu-i trecea prin minte că funia ar fi fost atît de 
strîns legată, iar Korak nu s-ar fi putut dezlega. 

Baynes fusese rănit de un glonte tras de arabi şi 
Meriem se grăbea spre reşedinţa lui Buana, pentru a-l 
îngriji. 


258 


— După ce te duc acolo, îl voi lua pe Buana şi vom 
pomi în căutarea lui Korak. Trebuie să vină şi el la noi. 

Au mers toată noaptea, tară să se oprească, iar pe 
la ora trei, cînd începea să se lumineze de ziuă, s-au 
întîlnit cu o ceată numeroasă de oameni, care veneau 
spre sud. 

Era chiar Buana în persoană, împreună cu războinicii 
lui. 

La vederea lui Baynes, englezul s-a încruntat, dar a 
aşteptat să audă ce avea de spus Meriem, înainte de a 
da drumul la furia de care era cuprins. 

Dar cînd fata a terminat de povestit, părea că uitase 
cu totul de Baynes, gîndindu-se la altceva. 

— Zici că l-ai găsit pe Korak? a întrebat el. L-ai văzut 
cu adevărat? 

— Da. A răspuns fata, aşa cum mă vezi acum tu pe 
mine. Te rog acum, să vii cu mine să îl regăsim! 

— L-ai văzut şi dumneata? 

Întrebarea era adresată lui Morison Baynes. 

— Da, domnule, răspunse acesta, l-am văzut foarte 
bine. 

— Ce fel de om este, s-a interesat Buana. Cam ce 
vîrstă are? 

— Cred că are vîrsta mea. Sau poate chiar mai tînăr. 
Este foarte puternic şi bronzat. 

— Dar ce culoare au ochii şi părul? 

Buana vorbea acum foarte repede, părînd extrem de 
nervos. Meriem i-a răspuns: 

— Părul lui Korak este negru, iar ochii îi sînt căprui. 

Buana l-a chemat pe şeful războinicilor săi. 

— Condu-i pe ei pînă acasă, îi porunci. Eu mă duc 
mai departe în junglă. 

— la-mă şi pe mine, Buana, te rog! a strigat Meriem. 

— Nu se poate! 

— Dar ştiu că te duci să îl cauţi pe Korak. Te rog, ia- 


259 


mă şi pe mine, a insistat ea. 

Buana s-a întors trist, dar ferm spre fată. 

— Locul tău este lîngă omul pe care îl iubeşti. 

Apoi îi făcu semn războinicului să pornească spre 
casă. 

Meriem s-a urcat din nou pe calul ei arab cu care 
venise din satul şeicului. Baynes avea deja febră mare şi 
a fost dus pe o targă improvizată. 

Buana s-a uitat puţin la ei, apoi a luat-o spre pădure. 
Meriem nu s-a mai întors să îl urmărească cu privirea. 
Călărea cu umerii lăsaţi în jos. 

Buana a oftat. 

O iubea pe Meriem de parcă ar fi fost fiica lui. Îşi 
dădea seama că Baynes şi-a răscumpărat toate greşelile 
şi nu avea nimic de obiectat, dacă fata îl iubea. 

Insă nu îl credea pe Morison demn de ea, după cite 
s-au întîmplat. 

S-a apropiat de unul dintre copacii cei groşi din 
apropiere. Dintr-un salt a ajuns pînă la o creangă destul 
de solidă şi s-a ridicat sprinten, cu mişcări agile, ca de 
felină. 

S-a urcat apoi mai sus şi a început să îşi dea jos din 
haine. Dintr-o geantă de vinătoare a scos o piele de 
căprioară, pe care a pus-o pe umeri, apoi a scos o funie 
încolăcită şi un cuţit lung. 

Pielea de căprioară era un fel de vestă, care îi atirna 
pe şolduri. Funia şi-a prins-o de umeri, iar cuțitul l-a înfipt 
la cingătoare. 

A tras aer în pieptul său puternic şi şi-a dat capul pe 
spate. Un zimbet i-a fluturat pe buze. A început să 
adulmece mirosurile junglei. 

S-a aplecat şi a sărit pe o creangă de mai jos luînd-o 
spre sud-est, îndepărtîndu-se de rîu. 

Mergea repede, dar se oprea din cînd în cînd, ca să 
dea drumul la chemări puternice, apoi aştepta un 


260 


răspuns. 

A înaintat astfel cîteva ore, pînă cînd înaintea lui, 
spre stingă, a auzit un răspuns la chemările sale. Era un 
sunet slab, dar distinct. 

Un maimuţoi îi răspundea. 

Un fior i-a trecut prin şira spinării, iar ochii i-au lucit 
De pe buzele sale, a ieşit încă un strigăt de chemare, 
apoi a pornit mai repede în direcţia sunetului pe care l-a 
auzit şi care l-a făcut atît de fericit. 

Korak s-a convins că nu are nimic de făcut decit să 
îşi aştepte moartea. Dacă rămiînea în acele locuri, sigur 
că nimeni nu l-ar fi găsit ca să îl ajute. 

Îi porunci lui Tantor să îl ridice din nou şi să 
pornească spre nord-est. Ştia că acolo va întîlni oameni, 
fie negri, fie albi. 

Se gindea ca Tantor să îl lase lingă o aşezare, pentru 
a putea fi găsit de cineva care să îl dezlege. 

Aceasta era singura soluţie, dacă nu dorea să moară 
de foame şi de sete. 

Tantor l-a pus din nou pe spatele lui lat, iar Korak a 
început să scoate sunete de chemare, sperind că 
antropoizii lui Akut sînt prin apropiere şi îl vor auzi. 

Akut ar fi fost în stare să îl dezlege. Mai făcuse aşa 
ceva, cînd la Londra, rusul l-a legat de pat. Akut era în 
apropiere şi i-a auzit chemările. 

Dar mai era cineva care i-a auzit strigătele. 

După ce Buana şi-a trimis războinicii spre fermă 
Meriem a mers puţină vreme giîndindu-se la Korak. S-a 
oprit şi i-a spus şefului războinicilor: 

— Mă duc înapoi după Buana, a spus ea. 

Negrul a dat din cap, arătînd că nu este de acord. 

— Nu se poate. Buana mi-a poruncit să vă duc acasă 
deci acolo trebuie să mergem. 

— Deci refuzi să mă laşi să mă întorc? a întrebat 
fata. 


261 


— Da, a răspuns negrul hotărît, rămînînd mai la 
urmă, ca fata să nu încerce să fugă. 

Meriem a zimbit. 

A trecut pe sub o creangă şi deodată calul ei a 
rămas fără călăreț. Şeful negrilor s-a uitat peste tot şi a 
cercetat pădurea în acea parte. 

Fata nu era nicăieri. 

Şi-a răspîndit atunci toţi oamenii prin întreaga 
pădure. A strigat-o, dar nu a primit nici un răspuns. A 
auzit însă de departe un rîs batjocoritor. 

Meriem a alergat spre locul unde credea că este 
Korak: în adîncul pădurii, la răsărit de satul şeicului, unde 
ştia că se adună elefanții 

Mărgea tăcută, dar foarte repede. Nu se gindea la 
nimic altceva decit la Korak şi la cum îl va aduce la 
fermă. 

Era de datoria ei să facă asta. 

Apoi a început să îi fie frică. Probabil că i s-a 
întîmplat ceva şi şi-a reproşat că a vrut să îl ducă pe 
Morison la fermă, din cauza rănilor primite. Poate că 
tînărul războinic alb ar fi avut nevoie de ajutorul ei. 

Nu au trecut decit trei ore de cînd s-a hotărit să se 
înapoieze, că a auzit strigăte de chemare ale maimuţelor 
antropoide. Nu a răspuns, ci a grăbit pasul. 

Simţi mirosul lui Tantor şi a ştiut că este pe drumul 
cel bun. Nu a strigat, pentru că dorea ca venirea ei să fie 
o surpriză pentru Korak. 

Deodată, în faţa ei a apărut marele animal, avîndu-l 
în spate pe Korak, care mai era încă legat de stilp. 

— Korak! a strigat Meriem din frunzişul unui copac. 

Tantor s-a întors ca fulgerul, l-a lăsat uşor pe Korak 

Pe pămînt şi s-a îndreptat spre fată cu gîndul de ao 
ataca. Korak a recunoscut vocea şi a simţit că se înăbuşe 
de emotie. 

— Meriem! a strigat la rîndul lui. 


262 


Fata s-a dat jos din copac, fericită şi a alergat să îl 
dezlege, dar Tantor a oprit-o ameninţător, scoţind un 
sunet de prevenire. 

— Întoarce-te Meriem în copac!, i-a strigat Korak. Te 
va ucide!. 

Meriem s-a oprit. 

— Tantor, strigă ea la enormul animal, nu mă 
recunoşti? Eu sînt mica Meriem, pe care o duceai în 
spate. 

Dar elefantul a  miriit ameninţător,  învirtind 
neîncrezător trompa deasupra capului. Korak a încercat 
să îl potolească, poruncindu-i să se îndepărteze, pentru 
ca fata să se apropie şi să îl dezlege. 

Tantor nu dorea să îl părăsească. 

Vedea în orice fiinţă omenească un duşman, 
bineînţeles în afară de Korak şi credea că fata are 
intenţia să îi facă acestuia vreun rău. Nu voia ca ea să se 
apropie de Korak. 

Timp de mai bine de o oră, cei doi au încercat să ÎI 
determine pe elefant să se dea la o parte, dar nu au 
reuşit. 

Orice încercare era în zadar. Tantor era neclintit în 
hotărîrea sa de a nu lăsa pe nimeni să se apropie de 
Korak. 

În cele din urmă, tînărul a avut o idee. 

— Prefă-te că pleci, o sfătui pe Meriem. Intoarce-te 
pe partea cealaltă ca să nu te simtă elefantul. II fac eu să 
mă pună jos şi îi poruncesc să mă lase singur. Imediat ce 
vezi că se îndepărtează, să vii repede să îmi tai frînghia. 
Ai la tine un cuţit? 

— Da, am, a răspuns fata. Plec şi cred că îl vom 
putea păcăli. Dar să nu fii prea sigur de reuşită, pentru 
că aceasta este o stratagemă des folosită de animalele 
din junglă. 

Korak a zimbit la auzul acestor cuvinte, ştiind prea 


263 


bine că fata are dreptate. Meriem a dispărut după copacii 
groşi ai junglei. 

Elefantul a ascultat cum paşii ei se pierd, apoi a 
ridicat trompa ca să simtă mirosurile din jur. 

Korak i-a comandat să plece. Tantor a ezitat o clipă, 
apoi s-a supus. Korak a auzit strigătul maimuţelor 
antropoide. 

— Akut! În sfîrşit! s-a gîndit el. 

Tantor îl cunoştea pe Akut şi bineînţeles că îl va lăsa 
să îl dezlege. Korak a răspuns imediat la chemarea 
maimuţelor, fără să îi mai spună ceva lui Tantor. 

Dintre două planuri, unul trebuia să reuşească. 

Au ajuns pînă la o poiană, unde Korak a ştiut că este 
apă. Era un loc potrivit pentru planurile sale, gîndind că 
are şi o scuză faţă de animalul credincios. 

l-a poruncit elefantului să îl lase la pămînt şi apoi să 
meargă la izvor pentru a-i aduce apă în trompă. 

Animalul l-a ascultat ca un copil cuminte şi l-a 
aşezat pe iarbă, dar s-a oprit cîteva clipe să asculte 
zgomotele din jur. După ce a constatat că totul este în 
regulă a pornit-o spre direcţia apei, pe un drum pe care 
Korak îl ştia cam de două sute de metri. Zimbea în sinea 
lui cum a reuşit să îl păcălească pe credinciosul elefant. 
Dar oricît de bine îşi cunoştea animalul, nu ştia cîtă 
inteligenţă există în capul lui mare. 

Pachidermul s-a îndepărtat, străbătînd încet poiana, 
spre partea unde era apa. Nu a făcut însă nici zece paşi 
după ce a ieşit din raza vizuală a lui Korak, că s-a răsucit 
în loc, apropiindu-se cu băgare de seamă de margine 
pădurii, de unde putea vedea totul, însă nu putea fi 
observat. Elefanții au o fire bănuitoare. Îi era teamă şi de 
acea femelă tarmangani care a mai încercat o dată să îl 
atace pe Korak. 

Va rămîne acolo puţin, ca să se asigure că nu mai 
vine nimeni cu intenţii duşmănoase şi apoi se va îndrepta 


264 


spre apă. Dar ce bine că s-a oprit puţin! Uite-o pe femela 
aceea, cum se dă jos dintr-un copac şi aleargă spre 
Korak. 

Tantor a aşteptat puțin ca să se convingă de direcția 
pe care a luat-o fata, apoi a aşteptat ca distanța dintre ei 
să se micşoreze. Acum putea să o prindă şi era sigur că 
nu îi va scăpa. Ochii lui mici scoteau scîntei. Coada era 
întinsă, semn de mare supărare. Abia se putea abţine să 
nu scoată sunete furioase pe trompă. 

Meriem era deja lîngă Korak, cînd elefantul zări în 
mîna ei un cuţit lung. Intr-o clipă a ieşit din ascunzătoare 
şi socotind sunete puternice, s-a năpustit asupra fetei. 


CAPITOLUL XXVIII - Prinţesa 
Meriem 


Korak şi-a dat seama imediat de pericol şi a început 
să strige spre elefant. Dar totul era zadarnic. Meriem fugi 
cu toată viteza de care era în stare spre copacii de la 
marginea pădurii. Tantor, deşi avea o greutate 
considerabilă fugea cu aceeaşi viteză. Korak zăcea întins 
şi era martor la această tragedie şi nu putea interveni. 

O transpiraţie rece i-a acoperit întreg corpul. Inima 
parcă încetase să îi mai bată. Meriem s-ar fi putut urca în 
primul copac de la marginea pădurii, dar nu ar fi ajuns 
destul de sus pentru a nu fi prinsă de trompa lungă şi 
puternică a pachidermului. Sigur că o va prinde şi o va 
trînti. Korak ştia ce urmează. După ce va arunca fata la 
pămînt, îşi va împlînta colții puternici în corpul ei delicat, 
sau o va călca în picioare, transformînd-o într-o masă de 
came fără viaţă. 

Era deja lîngă ea. Korak dorea să închidă ochii, dar 
nu putea. Işi simţea gitul foarte uscat şi nu putea articula 


265 


nici un sunet. În întreaga lui viaţă nu a trecut prin 
momente de o asemenea spaimă. Niciodată nu a ştiut ce 
este groaza. 

Numai zece paşi îl despărţeau pe elefant de victima 
sa. 

Dar oare ce s-a întîmplat? Ochii lui Korak erau gata 
să iasă din orbite, la apariţia unei fiinţe ciudate, care sări 
de pe copacul în care dorea Meriem să se adăpostească 
şi s-a oprit în faţa elefantului enorm. 

Era un alb uriaş, pe jumătate gol. Pe umărul lui 
atirna o funie tăcută colac, iar la cingătoare avea un cuţit 
lung de viînătoare. Alte arme nu avea. L-a înfruntat pe 
Tantor cu mîinile goale. 

De pe buzele sale au ieşit nişte sunete stranii, ca de 
comandă, iar marele animal a înţepenit pe loc. Meriem a 
sărit pe o creangă mai sus, punîndu-se la adăpost. 

Korak a scos un suspin de uşurare, dar mirarea îi era 
din ce în ce mai mare. Îşi ţinea ochii aţintiţi asupra 
salvatorului lui Meriem, iar creierul lui a început să 
lucreze, aducînd în faţa ochilor săi imagini care l-au 
amuţit 

Albul s-a apropiat mai mult de elefant şi s-a pus 
chiar sub trompa acestuia. l-a mai spus citeva cuvinte. 

Privirea sălbatică din ochii lui Tantor a dispărut. 
Străinul s-a îndreptat spre Korak. Meriem privea şi ea la 
această scenă ca la o minune. 

După vreo doi sau trei paşi, străinul s-a oprit, de 
parcă şi-ar fi adus aminte de ceva, de ceva de care parcă 
uitase pentru un moment. S-a întors spre fată. 

— Vino aici, Meriem! a chemat-o blind. 

Fata l-a recunoscut şi i-a strigat fericită: 

— Buana! Buana! 

Cobori imediat din copac şi alergă după el. Tantor i-a 
făcut semn albului că se apropie cineva, privindu-l 
întrebător. Citeva cuvinte bine alese l-a liniştit însă 


266 


imediat pe credinciosul animal. A mers împreună, pînă la 
locul unde zăcea Korak. 

Ochii tînărului erau mari de mirare, cerînd parcă 
iertare. Dar era în aceşti ochi şi o lumină de mulţumire, 
care venea din adincul sufletului, faţă de miracolul 
întîlnirii cu aceste două fiinţe atît de dragi lui. 

— Jack! a strigat uriaşul, punîndu-şi un genunchi 
lîngă Korak. 

— Tată! se auzi un strigăt înăbuşit de emoție de pe 
buzele lui Korak. Mulţumesc lui Dumnezeu că ai fost 
dumneata! Nimeni pe lume nu ar fi fost în stare să îl 
oprească pe Tantor. 

În acest timp, Meriem a tăiat frînghia care era 
încolăcită în jurul lui Korak. Acesta a sărit în picioare, 
aruncîndu-se la gitul tatălui său. Acesta s-a întors către 
Meriem. 

— Mi se pare că ţi-am spus să te întorci la fermă, 
zise el aspru. 

Korak s-a uitat cu mirare la amîndoi. În adîncul inimii 
lui, dorea să o îmbrăţişeze pe fată. Dar îşi aminti de 
celălalt bărbat, de tînărul englez elegant, care era atit de 
deosebit de el, un sălbatic din junglă. 

Meriem s-a uitat în ochii lui Buana cu o privire 
rugătoare. 

— Aşa mi-ai spus, a zis ea încet şi cu sfială dar locul 
meu este lîngă bărbatul pe care îl iubesc! 

S-a întors spre Korak, în ochii căruia a apărut o 
lumină minunată. Era o lumină care nu i-a mai apărut 
niciodată în ochi şi care nu îi va mai apare niciodată. 
„Omoritorul” s-a îndreptat spre ea cu braţele deschise, 
dar s-a lăsat pe un genunchi în faţa ei şi i-a apucat mîna. 
l-a sărutat mîna cu acelaşi respect cu care ar fi sărutat 
mîna reginei. 

Un muget furios i-a făcut pe toţi trei să se întoarcă. 
Tantor era nedumerit de toate cîte i s-au întîmplat, dar 


267 


mai ales de apariţia din junglă, din spatele lor. O 
maimuţă antropoidă uriaşă s-a ivit de după un copac. 

Recunoscîndu-i pe toţi a sărit în sus de bucurie. În 
spatele lui au apărut vreo douăzeci de maimuţoi, la fel 
de fioroşi. Antropoidul a alergat spre ei, strigînd în limba 
lui primitivă: 

— S-a întors Tarzan! S-a întors regele junglei! 

Era Akut, care a început imediat să îşi manifeste 
bucuria, sărind în jurul celor trei albi. Alţi oameni nu ar fi 
înţeles ce înseamnă aceste sunete şi acest dans ciudat, 
dar pentru Korak, Meriem şi Tarzan însemnau omagiile 
aduse de regele tribului de maimuțe unui rege cu mult 
mai mare decit el. 

Ceilalţi  antropoizi s-au molipsit de bucuria 
conducătorului lor, întrecîndu-se în salturi cît mai înalte, 
scoţind în acelaşi timp şi cele mai înfiorătoare urlete. 
Korak a pus cu dragoste o mînă pe umărul tatălui său. 

— Nu există decît un Tarzan pe lume, a zis el şi nici 
nu va mai exista unul ca el!. 

Două zile mai tirziu, au ajuns toţi trei la marginea 
cîmpiei, de unde se vedea deja ferma. De pe coşul 
bucătăriei ieşea un fum negru, cu un miros îmbietor. 
Tarzan al maimuţelor s-a îmbrăcat în hainele sale 
europene pe care le-a ascuns într-o scorbură. Korak nu 
dorea să apară în faţa mamei sale pe jumătate gol, ca un 
sălbatic din junglă. 

Tatăl lui s-a dus înainte după cai şi nişte haine. 
Meriem a rămas lîngă Korak, spunînd că nu doreşte să ÎI 
părăsească pe tînăr, de teamă ca acesta să nu se 
răzgîndească şi să nu dorească să se ducă la fermă. 
„Dragă” l-a întîmpinat pe Tarzan la poartă, cu priviri 
întrebătoare şi pline de îngrijorare, mai ales că nu vedea 
pe nimeni care să îl însoţească pe soţul ei. 

— Unde este ea? a întrebat cu vocea tremurîndă. 
Războinicii mi-au spus că nu a dorit să îţi asculte sfatul şi 


268 


a fugit înapoi în junglă, lăsîndu-i singuri. John, nu aş 
suporta să o pierd şi pe ea. 

Lady Greystoke a început să plîngă, punîndu-şi capul 
pe pieptul soţului ei, unde de atitea ori a găsit liniştea şi 
îmbărbătarea de care avusese nevoie de atitea ori în 
momentele grele din viaţă. 

Lordul de Greystoke i-a ridicat capul, uitîndu-se în 
ochii ei trişti, în timp ce faţa lui iradia de fericire. 

— Ce este, John? a strigat ea. Văd pe faţa ta că ai 
veşti bune, dar nu mă mai face să aştept. 

— Vreau să fiu sigur că vei putea rezista celor mai 
bune veşti pe care le-am primit noi vreodată. 

— Fericirea nu ucide niciodată! a strigat ea. Ai găsit- 
o deci? 

Nu avea curajul să spere la ceea ce i se părea că ar 
fi imposibil. 

— Da Jane, zise el cu vocea înecată de emoție. Am 
găsit-o pe ea dar şi pe... el. 

— Unde este el? Unde sînt ei? 

— l-am lăsat la marginea pădurii. El nu doreşte să îl 
vezi dezbrăcat, numai cu pielea de leopard pe el. M-a 
rugat să îi aduc nişte haine civilizate. 

Lady Greystoke a bătut fericită din palme şi a 
început să alerge spre casă. 

— Stai puţin! Am aici toate hăinuţele lui. Le-am 
păstrat intacte. lţi aduc un rînd de haine de-ale lui, 
imediat. 

Tarzan a început să ridă şi i-a spus. 

— Singurele haine care i s-ar potrivi sînt ale mele, 
dar cred că şi acestea ar fi prea mici. Copilaşul tău a 
crescut, dragă Jane. 

Peste o jumătate de oră, Korak „Omoritorul”, venea 
călare spre fermă, să se întilnească cu mama lui. Se 
întilnea cu mama lui scumpă, a cărei imagine nu i s-a 
şters din inimă. S-au îmbrăţişat cu multă dragoste. 


269 


Fericita femeie s-a întors apoi către Meriem, cu o 
expresie de milă, care a înlocuit fericirea din ochii ei. 

— Copila mea, spuse ea, în mijlocul fericirii noastre, 
este ceva care te va miîhni foarte mult. Domnul Baynes 
nu a rezistat rănilor şi a murit 

— Îmi pare foarte rău, a spus fata simplu. Mi-a făcut 
mult rău, dar şi-a răscumpărat toate greşelile. Credeam 
numai că îl iubesc. La început m-a fascinat, pe urmă i-am 
respectat curajul, mai ales forţa cu care a reuşit să îşi 
mărturisească păcatele. Am admirat întregul său 
comportament curajos. Dar nu l-am iubit cu adevărat. Nu 
am ştiut că iubesc pînă nu am aflat că fiul 
dumneavoastră trăieşte. 

Zicind aceste cuvinte s-a întors spre Jack, zîimbind 
fericită. Lady Greystoke s-a uitat la fiul ei, la cel care va 
deveni lordul de Greystoke. 

Nu s-a gîndit nici o clipă la deosebirile sociale dintre 
un lord englez şi o simplă fată din Africa, a cărei origine 
era necunoscută. Dorea doar să ştie dacă şi fiul ei o 
iubeşte pe această orfană arabă. 

Privirile lor i-au confirmat gîndurile. Apoi cei doi 
tineri s-au îmbrăţişat şi i-au îmbrăţişat şi pe lordul şi lady 
de Greystoke. 

— Acum a spus lady de Greystoke, am şi o fată. 

Pînă la cea mai apropiată misiune creştină erau 
cîteva zile de parcurs, aşa că au aşteptat citeva zile la 
fermă, pentru a se odihni şi pentru a se pregăti pentru un 
drum foarte lung. După nuntă s-au gîndit să se ducă pînă 
la un port de pe coastă şi apoi cu vaporul pînă în Anglia. 
Aceste zile au fost cele mai fericite şi pline de bucurii din 
viaţa lui Meriem. 

Nici nu îşi putea închipui însă minunăţiile care o 
aşteptau în lumea civilizată. Au ajuns după mai multe 
zile de mers pînă la un port de unde au luat vaporul spre 
casă. Acest vas uriaş şi oceanul întins o umpleau pe fată 


270 


de admiraţie. 

Apoi zgomotul şi învălmăşeala de la Londra au 
copleşit-o. La început i-a fost chiar frică de marele oraş. 
Dar s-a obişnuit foarte repede. Se aflau deja de o 
săptămînă la Londra, cînd lordul de Greystoke a primit o 
veste de la vechiul lui prieten Artigny. Era de fapt o 
scrisoare de recomandare adusă de un oarecare general 
Armand Jacot. Lordul de Greystoke îşi amintea de acest 
nume, pe care l-a zărit de multe ori prin paginile ziarelor. 
Acest Jacot, de fapt prinţ de Cadrenet, era un republican 
înfocat, care nu îşi purta titlul nobiliar, care aparţinea 
familiei sale de patru sute de ani. Dorea să fie considerat 
ca ori ce cetăţean onest. Deseori el spunea: 

— Nu există loc pentru prinți într-o republică!. 

Lordul de Greystoke îl primi în bibliotecă pe acest 
om încărunţit în bătălii. După cîteva minute de discuţii, 
între cei doi interlocutori s-a născut o stimă reciprocă. 

— Am venit aici, a început generalul să explice, 
pentru că scumpul nostru amiral Artigny. Mi-a spus că nu 
există nimeni pe lume care să cunoască atit de bine 
vestul şi centrul Africii ca dumneata. Te rog să îmi 
permiţi să iau toată istoria mea de la început. Acum 
cîţiva ani. Fiica mea a fost furată de arabi, în timp ce eu 
îmi făceam serviciul în Legiunea Străină din Algeria. Am 
făcut tot ce am putut, cu bani şi relaţii, să o găsesc. 
Chiar şi guvernul Franţei s-a oferit să mă ajute financiar 
şi cu trupe, pentru a o regăsi. Fotografia ei a fost 
publicată în ziarele cele mai importante din Africa şi 
Europa, dar nu s-a găsit nimeni care să o fi văzut din ziua 
cînd a fost răpită. Acum o săptămînă a venit la mine un 
arab, care spunea că se numeşte Abdul Kaimac. Mi-a 
spus că a găsit-o pe fata mea şi că mă poate duce acolo. 
M-am dus imediat la amiralul Artigny şi acesta mi-a spus 
că locul descris de arab se găseşte în nişte locuri pe care 
dumneata le cunoşti foarte bine şi că nu de mult ai venit 


271 


de acolo. 

— Ce dovadă a adus arabul că acea fată ar fi fiica 
dumneavoastră? a întrebat lordul de Greystoke. 

— Niciuna, a răspuns generalul, aşa că m-am gindit 
că înainte de a organiza expediţia să vin aici să ne 
consultăm. Acest individ nu are decit o veche fotografie a 
ei dintr-o tăietură de ziar, în care este dată recompensa 
pentru găsirea fetei. Mă tem că a găsit-o undeva şi că îmi 
va arăta o fată albă, bizuindu-se pe faptul că au trecut 
atiţia ani, iar eu nu aş mai fi în stare să îmi recunosc fata. 

— Aveţi fotografia aceea? s-a interesat lordul. 

Generalul a scos un plic din buzunarul de la piept, 

Din care a luat o tăietură de ziar, îngălbenită de 
vreme. Ochii bătrînului general s-au umezit de lacrimi 
uitîndu-se la fotografia fiicei lui, pe care a pierdut-o cu 
ani în urmă. Lordul de Greystoke a examinat fotografia 
cîteva secunde. 

O expresie ciudată i-a apărut pe faţă. A luat 
clopoţelul de pe masă şi l-a scuturat uşor. Un valet a 
intrat imediat. 

— Spune-i soţiei fiului meu că o rog să fie atit de 
bună şi să vină pînă în bibliotecă! a ordonat lordul. 

Amîndoi bărbaţii au rămas tăcuţi cîteva clipe. 
Generalul Jacot nu putea să îşi mai arate durerea şi 
dezamăgirea pe care le-a simţit, văzînd cît de sumar s-a 
terminat această discuţie cu lordul de Greystoke, în care 
şi-a pus atitea speranţe. Era hotărit ca de îndată ce 
tinăra doamnă va cobori, va găsi o scuză ca să plece. 
Peste cîteva minute a apărut şi Meriem. Lordul de 
Greystoke şi generalul Jacot s-au sculat politicos. 
Englezul nu a prezentat-o pe tinăra femeie, dorind să 
vadă efectul pe care îl are prezenţa lui Meriem asupra 
bătrînului general. Urmărea să vadă reacţiile celor doi. 
Generalul s-a uitat lung la Meriem, apoi la lordul de 
Greystoke. 


272 


— De cînd ştii că este ea? a întrebat el cu un ton 
uşor de mustrare. 

— De cînd mi-ai arătat fotografia ei, a răspuns 
englezul. 

— Este ea!, a exclamat generalul Armand Jacot. 
Tremurind de emoție. Insă ea nu mă recunoaşte, dar 
bineînţeles că nu are de unde... Copila mea, eu sînt... 

Dar ea l-a întrerupt, cu un strigăt de bucurie şi a 
alergat spre el cu braţele deschise. 

— Te cunosc! Te cunosc! Îmi aduc aminte foarte 
bine de tot! a strigat ea, strîingîndu-l la piept pe bătrînul 
ostaş. 

Apoi au fost chemaţi şi Jack şi lady de Greystoke. 

— Vezi că nu te-ai însurat cu o fată orfană dintr-un 
sat de arabi, a zis Meriem. Nu-i aşa că totul este 
extraordinar? 

— Ba tu eşti extraordinară, a zis Jack. Eu m-am 
însurat cu mica Meriem, iar din partea mea poţi fi arabă 
sauo  tarmangani. 

— Nu este de nici un fel de care ai spus, a zis 
generalul Jacot. Ea este o prinţesă, după toate drepturile 
care i se cuvin! 


SFÎRŞIT 

CUPRINS 
CAPITOLUL I - Cine este Ajax?...........ccc eee eee eee eoeee 2 
CAPITOLUL II - Un copil neastîmpărat........eeeeceeeeeeeee 12 
CAPITOLUL III - O dispariţie misterioasă... 20 


273 


CAPITOLUL IV - Crima de la hotel... 32 


CAPITOLUL V - Răzbunarea şeicului........cce eee 42 
CAPITOLUL VI - Un fiu vrednic de tatăl săâu................. 54 
CAPITOLUL VII - Dezamăgirea lui Jack... 66 
CAPITOLUL VIII - O nouă decepţie.........ccee eee 75 
CAPITOLUL IX - Un nou tovarăş......ccee eee eeaeee 86 
CAPITOLUL X - Răpirea fetei... eee eeeeee 96 
CAPITOLUL XI - Primul fior de dragoste.................... 104 
CAPITOLUL XII - Noul rege.........ccee ee eee eee eee 110 
CAPITOLUL XIII - În captivitate... eere 116 
CAPITOLUL XIV - Unde este Korak?.......ccecee eee 126 
CAPITOLUL XV =- RUG ennn iein aa ai i A 135 
CAPITOLUL XVI - O victorie zadarnică... 144 
CAPITOLUL XVII - O distracție periculoasă................ 152 
CAPITOLUL XVIII - Proiectele lui Morison................. 162 
CAPITOLUL XIX - O aventură nocturnă... 171 
CAPITOLUL XX - Uneltirile lui Hanson... 184 
CAPITOLUL XXI - O patimă veche... eee 192 
CAPITOLUL XXII - Urmărirea... eee 201 
CAPITOLUL XXIII - Curaj şi ură.......ccec ee eee eee 208 
CAPITOLUL XXIV - Fotografia misterioasă................. 218 
CAPITOLUL XXV - Un final neaşteptat... 229 
CAPITOLUL XXVI - Moartea şeicului........cee eee 238 
CAPITOLUL XXVII - Cine este Buana?..............ccc... 248 
CAPITOLUL XXVIII - Prinţesa Meriem..........cmce eee. 258 


274 


ED arapa Noe 20056, :53 35 


THE ONLY AUTHORIZED EDITION, COMPLETE AND UNASRIOGED 


UNITED HOLDINGS GROUP CLASSICS