Jack London — Chemarea strabunilor

Jack London 


CHEMAREA SIRABUNILOR 

În sălbăticie 

Străvechu gi rătăcitoare dorințe 

Rup lanţul obigsnuinței. 

Se trezesc, dun sornn hibernal, Strărmnogu sălbatice funțe. 


Buck. 

Buck nu citea ziarele, altminteri ar hi ştiut că necazul se zămislea şi 
că asta nu-l privea doar pe el, ci pe orice câine voinic, cu riugchi 
tari şi cu blană lungă şi călduroasă, de la Puget Sound până la San 
Diego, 

&sta pentru că carmnenu, scotocind prin întunericul arctic, găzizeră 
un rstal galben și findcă vapoarele şi companiile de transport 
prohitau enorm de descoperirea respectivă, cărând mii de indivizi ce 
ze repezeau spre ținuturile nardice, Tipu aceia voiau câini, iar 
animalele dorite de ei erau dulăi voinici, cu muschi puternici, 
capabil de mari eforturi, cu blănuri care să-i apere de ger. Buck 
trăia într-o casă urniagă din Santa Clara Valley, cea mereu plină de 
soare, Locul se numea „Ținutul judecătorului Miller”. Era ceva rau 
retras de la drum, pe jurnătate ascuns între copaci, printre care se 
putea vedea veranda răcoroasă ce înconjura clăchrea. 

De casă te puteai apropia pe nişte alei pietruite ce şerpuiau 
printre păşurule întinse, pe sub pălcurile de plopi înalți, 

Hz în spate, lucrurile aveau chiar dimensiuni rai irprezsionante 


eee Ea tea 2 lie ba PIZ) pe ERP lic aa ze Pi E i Ep pa rule PPE e i „atat geci ua Nate, PER Deac CAI pat ARTEI IEEE aut 3, Pe ii EA pi ate E d 


Jack London 


CHEMAREA SIRABUNILOR 
În sălbăticie 

Străvechi şi rătăcitoare dorinţe 

Rup lanţul obişnuinţei. 

Se trezesc, din somn hibernal, Strămoşii sălbaticei fiinţe. 


Buck. 

Buck nu citea ziarele, altminteri ar fi ştiut că necazul se 
zămislea şi că asta nu-l privea doar pe el, ci pe orice câine 
voinic, cu muşchi tari şi cu blană lungă şi călduroasă, de la 
Puget Sound până la San Diego. 

Asta pentru că oamenii, scotocind prin întunericul arctic, 
găsiseră un metal galben şi fiindcă vapoarele şi companiile 
de transport profitau enorm de descoperirea respectivă, 
cărând mii de indivizi ce se repezeau spre ţinuturile 
nordice. Tipii aceia voiau câini, iar animalele dorite de ei 
erau dulăi voinici, cu muşchi puternici, capabili de mari 
eforturi, cu blănuri care să-i apere de ger. Buck trăia într-o 
casă uriaşă din Santa Clara Valley, cea mereu plină de 
soare. Locul se numea „|inutul judecătorului Miller”. Era 
ceva mai retras de la drum, pe jumătate ascuns între 
copaci, printre care se putea vedea veranda răcoroasă ce 
înconjura clădirea. 

De casă te puteai apropia pe nişte alei pietruite ce 
şerpuiau printre păşunile întinse, pe sub pâlcurile de plopi 
înalţi. 


Mai în spate, lucrurile aveau chiar dimensiuni mai 
impresionante decât cele din faţă. Acolo se găseau marile 
grajduri, unde o duzină de bărbaţi şi de băieţi munceau, 
şirurile de case ale celor ce lucrau la vie, locuinţele 
rânduite ordonat ale argaţilor, via, păşunile verzi, livezile, 
straturile cu căpşuni. Se mai afla acolo instalaţia de 
pompare a fântânii arteziene. Nu lipsea nici rezervorul 
uriaş din ciment unde băieţii judecătorului Miller se 
îmbăiau dimineaţa şi se răcoreau în fierbinţile după-amiezii. 

Peste această imensă avere stăpânea Buck. Aici se născuse 
el şi trăise primii patru ani din viaţă. 

Adevărat, existau şi alţi câini. Trebuiau să existe şi alţi 
câini într-un loc atât de întins, dar ei nu contau. Ei veneau şi 
plecau, stăteau în coteţele lor supraaglomerate sau în 
obscuritatea casei, ca Toots, mopsul japonez sau Ysabel, 
căţeluşa mexicană fără păr, făpturi ciudate ce rareori îşi 
scoteau nasul pe afară sau puneau piciorul pe pământ. 

Pe de altă parte, existau foxterierii, câţiva cel puţin, care 
lătrau ameninţător la 'Toots şi la Ysabel, care-i priveau prin 
ferestre, apăraţi de o armată de servitoare înarmate cu 
mături. 

Dar Buck nu era un câine de casă, ci de curte. Întregul 
regat îi aparţinea. Sărea în piscină când voia, se ducea la 
vânătoare cu fii judecătorului, le escorta pe Mollie şi Alice, 
fetele judecătorului, în întunericul serii sau în zori de zi. În 
nopţile de iarnă zăcea la picioarele judecătorului, lângă 
focul ce ardea cu zgomot în căminul din bibliotecă. Îi căra în 
spinare pe nepoţii judecătorului sau îi dădea de-a rostogolul 
prin iarbă şi avea grijă să nu păţească nimic rău pe la 
fântână, grajduri sau prin alte locuri. 

Printre terieri, el păşea cu măreție. Pe Toots şi pe Ysabel 
nici nu-i băga în seamă. Era rege, stăpânea peste tot ce 
mişca, se târa sau zbura din ţinutul judecătorului Miller, 
inclusiv peste oameni. 

Tatăl său Elmo, un imens Saint-Bernard, fusese tovarăşul 
de nedespărţit al judecătorului, iar Buck preluase atribuţiile 


părintelui său. Nu era la fel de mare, cântărea doar o sută 
patruzeci de livre, adică vreo şaptezeci de kilograme, 
pentru că mama lui, Shep, fusese din rasa ciobănesc 
scoţian. 

Totuşi o sută patruzeci de livre, la care se adăuga 
demnitatea provenită din respectul pe care i-l arătau toţi, îl 
făceau să se comporte ca un rege. Timp de patru ani, trăise 
ca un aristocrat. Se născuse cu o anumită mândrie. Chiar 
era puţin egoist, ca un boier de la ţară, din cauza 
singurătăţii în care vieţuia. Nu devenise însă un câine 
răsfăţat, se ferise de aşa ceva. Vânătoarea şi deliciile 
deplasărilor prin vastele întinderi de pădure şi de câmpie îl 
făceau să nu se îngraşe şi îi întăriseră muşchii. La fel ca 
rasele de câini din zone mai reci, plăcerea de a se bălăci în 
apă îi menţinuse şi îi întărise sănătatea. Aşa se prezenta 
câinele Buck în toamna anului 1897, când aurul găsit la 
Klondike atrăgea toţii bărbaţii către nordul îngheţat. Dar 
Buck nu citea ziarele şi nu ştia că Manuel, unul dintre 
ajutorii de grădinar, însemna pentru el o cunoştinţă 
nedorită. 

Manuel avea un păcat de moarte. Îi plăceau jocurile de 
noroc. De asemenea, avea o încredere oarbă în acest 
sistem. Asta avea să îl trimită în iad, căci, pentru a juca îi 
trebuiau bani, iar câştigurile sale de ajutor de grădinar nu-i 
permiteau decât să-şi întreţină nevasta şi numeroşii săi 
copii. 

Judecătorul se afla la o întâlnire la Asociaţia Viticultorilor, 
iar băieţii se ocupau cu organizarea unui club de atletism, 
în noaptea de neuitat a ticăloşiei lui Manuel. Nimeni nu i-a 
văzut, pe el şi pe Buck, ieşind prin livadă, la ceea ce dulăul 
credea a fi o plimbare. 

Şi, cu excepţia unui bărbat singuratic, nimeni nu i-a văzut 
ajungând într-o mică gară cunoscută drept College Parck. 
Bărbatul acela a discutat cu Manuel şi i-a dat nişte bani. 

— Ai fi putut împacheta mai bine marfa înainte de a o livra, 
zise străinul arţăgos, iar Manuel dublă frânghia groasă pe 


sub zgarda lui Buck. 

— Să ţii bine de ea, spuse ajutorul de grădinar şi celalalt îi 
făcu semn din cap că aşa va face. 

Câinele acceptase funia cu demnitate. Nu mai purtase aşa 
ceva, e adevărat, dar se învățase să aibă încredere în 
oamenii pe care îi ştia. Îi considera ca fiind mai înţelepţi 
decât el însuşi. Dar, când frânghia trecu în mâinile celuilalt, 
Buck mârâi ameninţător. 

Îşi manifestase astfel nemulţumirea şi credea că se 
înţelesese asta ca o poruncă. Dar, spre surprinderea lui, 
funia i se strânse de gât, astfel că se sufocă. Înfuriindu-se 
de îndată, se aruncă asupra bărbatului, care-l întâmpină în 
plin salt, îl apucă de undeva din apropierea gâtului şi-l 
aruncă pe spate. Apoi funia se strânse mai tare, nemiloasă, 
în vreme ce Buck se zbătea furios, cu limba scoasă de un 
cot şi gâfâind din răsputeri. 

Niciodată, în viaţa lui, nu fusese tratat aşa de rău şi nu 
fusese aşa de furios. Dar forţele îi slăbiră, ochii i se holbară 
şi nu mai ştiu nimic până ce trenul plecă şi doi oameni îl 
aruncară în vagonul de bagaje. 

Ceea ce află apoi fu că limba îl durea şi că se găsea într-un 
fel de căruţă. Şuieratul ascuţit al locomotivei îl lămuri. 
Călătorise deseori cu judecătorul şi ştia cum este când te 
afli într-un vagon de bagaje. 

Îşi deschise ochii şi în ei se citea mânia dezlănţuită a 
câinelui furat. Bărbatul sări să îl apuce de beregată, dar 
Buck fu mai rapid ca el. Fălcile îi apucară mâna şi nu-i 
dădură drumul până ce nu-şi pierdu iar cunoştinţa. 

— Aha, are năbădăi, zise bărbatul, ascunzându-şi mâna 
muşcată de privirile paznicului de la bagaje, ce fusese atras 
acolo de zgomotul luptei. Îl duc pentru şeful meu până la 
Frisco. Un veterinar nebun de acolo crede că-l poate 
vindeca. 

În ceea ce priveşte călătoria din noaptea aceea, bărbatul a 
vorbit mai clar despre sine într-un adăpost din spatele unui 
salon din San Francisco. 


— Nu iau decât cinzeci de dolari, a mormăit el. N-aş fi 
făcut-o pentru mai puţin de o mie de dolari, bani gheaţă. 

Mâna îi era înfăşurată într-o batistă însângerată, iar 
pantalonul îi era rupt în partea dreaptă, de la genunchi 
până la gleznă. 

— Cât a luat celălalt? întrebă barmanul. 

— O sută, i se răspunse. Nu vreau să iau nici eu mai puţin, 
aşa că ajută-mă! 

— Asta înseamnă o sută cinzeci, calculă barmanul şi face 
atăt, altfel sunt un dobitoc. 

Răpitorul îşi desfăcu bandajul şi se uită la mâna sa rănită. 

— Daca nu mă îmbolnăvesc de hidrofobie... 

— Asta e doar din cauza că te-ai născut să mori spânzurat, 
râse barmanul. Hai, ajută-mă să scoatem marfa! adăugă el. 

Uluit, suferind cumplit din pricina durerilor de la gât şi 
limbă, pe jumătate mort, Buck încercă să le facă faţă celor 
ce-l torturau. Dar fu aruncat de câteva ori, până ce îi 
scoaseră zgarda grea, din aramă, de la gât. Apoi, îl 
dezlegară şi fu băgat într-o cuşcă. 

Acolo zăcu tot restul nopţii, furios, cu mândria grav rănită. 
Nu înţelegea ce însemnau astea toate. Ce voiau de la el 
străinii aceia? 

De ce îl ţineau în cuşca aceea, atât de îngustă? Nu ştia de 
ce, dar se simţea ameninţat de alte nenorociri. De câteva 
ori, în timpul nopţii, sări în picioare când uşa adăpostului se 
deschisese, aşteptându-se să-l vadă apărând pe judecător 
ori măcar pe băieţi. 

Dar, de fiecare dată, nu se ivea decât chipul umflat al 
barmanului care se holba la ella lumina slabă dată de o 
lumânare de seu. Şi de fiecare dată lătratul vesel ce se 
năştea în gâtlejul lui Buck se transforma într-un mârâit 
sălbatic. Dar barmanul l-a lăsat în pace. 

Dimineaţa, au intrat acolo patru oameni şi au luat cuşca. 
Mai mulţi călăi, şi-a zis Buck, căci arătau cumplit, erau nişte 
făpturi hidoase şi zdrenţăroase, iar câinele s-a repezit la ei 
şi i-a ameninţat de dincolo de gratii. Ei au râs de el şi l-au 


zgândărit cu beţele pe care le prindea în colţi, până a 
priceput că asta îi distra. Atunci s-a aşezat cuminte şi i-a 
lăsat să urce cuşca într-un vagon. După care el şi cuşca în 
care era închis au trecut prin mai multe mâini. Funcţionarii 
de la serviciul de mesagerie rapidă s-au ocupat de el. A fost 
dus în alt vagon. Apoi l-au transportat un camion, alături de 
nişte cutii şi pachete. A fost urcat pe un vapor cu aburi. 
Apoi a ajuns într-un depou de cale ferată şi până la urmă 
depus într-un vagon expres. 

Timp de două zile şi două nopţi, vagonul acela a fost tras 
de locomotive care şuierau. Buck nu a băut apă, nicinu a 
mâncat în acest timp. Furios, îi întâmpina pe cei care se 
apropiau de cuşca lui cu un mârâit ameninţător. 

Pe oameni îi distra felul în care se zbătea el în spatele 
barelor. Râdeau de el şi îşi băteau joc de soarta lui. Mârâiau 
şi ei şi lătrau asemenea câinilor, dădeau din mâini şi 
croncăneau. 

Era o prostie, pricepea asta. Dar asta nu-l împiedica să se 
înfurie. De foame nu-i mai păsa, dar lipsa apei îi împingea 
mânia până la turbare. Fiindcă era destul de sensibil, felul 
prost în care era tratat dusese la inflamarea gâtului şi limbii 
sale. 

Se bucura de un singur lucru: funia îi fusese scoasă de la 
gât. Aceasta le dăduse lor un avantaj nedrept. Acum, că 
fusese scoasă, avea să le arate el! Nu aveau să îl mai lege 
vreodată de gât! 

Cel puţin acest lucru fusese hotărât. Pentru că două zile şi 
două nopţi nu mâncase, nici nu băuse şi fusese chinuit, 
strânsese în el atâta mânie că vai de primul ce avea să-i 
cadă în labe! 

Ochii îi erau acum injectaţi, iar el se transformase într-un 
nebun furios. Nici măcar judecătorul nu l-ar fi recunoscut. 
Iar funcţionarii din expres au respirat uşuraţi când l-au 
mutat în trenul spre Seattle. 

Patru bărbaţi au cărat apoi cuşca din vagon până într-o 
curte înconjurată de ziduri înalte. Un om voinic, îmbrăcat 


cu un pulover roşu, pe gât, a semnat în registru pentru 
primire. 

Acela trebuia să fie, a ghicit Buck, cel care urma să-l 
tortureze, aşa că a urlat cu sălbăticie, printre gratii. Omul a 
rânjit, apoi a adus un ciomag şi o toporişcă. 

— Doar n-o să-l scoţi acum din cuşcă? l-a întrebat un 
bărbat. 

— Ba da, a răspuns celălalt şi a izbit cu toporişca de cuşcă. 

Ceilalţi patru s-au împrăştiat de îndată şi s-au urcat pe 
ziduri, gata să se uite la un asemenea spectacol. 

Buck s-a repezit acolo unde lemnul fusese zdrobit, 
apucând cu colții şi luptându-se să lărgească deschizătura. 
Toporişca izbea în continuare. Era clară intenţia bărbatului 
în pulover roşu de a-l elibera. 

— Hai, ucigaşule cu ochi însângeraţi! zise el, când făcu o 
deschizătură destul de mare ca trupul câinelui să poată 
trece pe acolo. 

Imediat după aceea, aruncă toporişca şi luă ciomagul cu 
mâna dreaptă. lar Buck părea într-adevăr un ucigaş cu 
ochii însângeraţi, atunci când ieşii din cuşcă, cu blana 
zbârlită, cu spume la gură, cu o privire turbată. Drept către 
bărbatul acela îşi lansă cele o sută patruzeci de livre de 
furie strânsă în zilele de chin. În plin salt, cum fălcile îi erau 
gata să-l apuce pe om, simţi o zguduitură atât de puternică 
încât îi străbătu tot corpul şi îi închise botul. Se răsuci prin 
aer, căzând pe pământ pe spate şi pe o parte. 

Nu mai fusese lovit vreodată până atunci de un ciomag şi 
nu înţelegea. Cu un fel de mârâit, pe jumătate lătrat, se 
ridică iar în picioare şi sări. Urmă din nou izbitura ce-l făcu 
să se prăbuşească la pământ. De data aceasta pricepuse că 
era vorba de bâtă, dar nebunia lui nu ştia ce înseamnă să te 
fereşti de ceva. De câteva ori sări şi de tot atâtea ori 
ciomagul îl readuse la pământ. După o izbitură cumplită, se 
târa, prea ameţit ca să mai sară. Se holba nelămurit, cu 
sângele ţâşnindu-i din gură şi din urechi, cu frumoasa lui 
blană pătată. Apoi bărbatul înaintă şi îl lovi, intenţionat, cu 


bâta peste bot. 'Toată durerea îndurată până atunci fusese 
nimic în comparaţie cu aceea. Cu un urlet ce părea alunui 
leu, se aruncă iar asupra omului. Dar acesta, trecându-şi 
ciomagul în mâna stângă, îl izbi cu sânge rece sub falcă. 
Buck descrise un cerc complet prin aer, apoi se prăbugşi în 
cap şi pe piept. 

Se repezea pentru ultima oară. Omul lovi cu viclenie, iar 
câinele căzu iar pe jos, fără cunoştinţă. 

— Se pricepe să frângă dulăii, asta cred eu, strigă 
entuziasmat unul dintre spectatori. 

— Frânge şi coioţi, în fiecare zi şi de două ori mai mulţi 
duminica, îi răspunse altul, apoi se urcară în căruţă şi 
dădură bice cailor. 

Buck îşi reveni, dar nu mai avea puteri. Zăcea acolo unde 
căzuse, de unde se uita la bărbatul în pulover roşu. 

— Răspunde la numele de Buck, silabisea acesta, uitându- 
se peste scrisoarea barmanului ce îl anunţase despre cuşcă 
şi conţinutul ei. Buck, băiete, continuă el cu un glas plăcut, 
ai primit lecţia meritată şi acum ar fi bine să uiţi ce s-a 
întâmplat. Ai aflat care-ţi este locul, eu îl ştiu pe al meu. Fii 
un câine bun şi totul va fi bine. Fii unul rău şi scot eu untul 
din tine. Ai înţeles? 

În timp ce vorbea îl mângâia pe capul atât de bătut pe 
bietul dulău. Chiar dacă durerea era cumplită, Buck nu mai 
protesta. 

Când omul îi aduse apă, bău cu multă poftă. Apoi mâncă 
nişte bucăţi de carne crudă chiar din mâna bărbatului. 

Fusese bătut, ştia asta, dar nu răpus. Pricepuse, odată 
pentru totdeauna, că nu avea nici o şansă de câştig în faţa 
unui om cu un ciomag. Învăţase o lecţie pe care nu avea să 
o mai uite vreodată. Ciomagul a fost o revelaţie. A însemnat 
pătrunderea în regatul sălbăticiei. 

Întâmplările din viaţă au îmbrăcat, de atunci, o formă mai 
cumplită. Ca să le facă faţă, a început să apeleze la viclenia 
latentă din făptura lui. Pe măsură ce treceau zilele, veneau 
alţi câini, în cuşti ori legaţi cu frânghiile. Unii tăcuţi, alţii 


urlând, alţii furioşi ca el. Unul după celălalt treceau în 
stăpânirea omului cu pulover roşu. 

De fiecare dată vedea acelaşi spectacol brutal. Omul cu 
bâta făcea legea. Era stăpânul ce trebuia ascultat. Buck a 
văzut câini care, la sfârşit, îi lingeau mâna bărbatului şi 
dădeau din coadă pe lângă el. Ba chiar a văzut un dulău ce 
n-a vrut nici să se recunoască învins, nici să se împace şi 
care a murit în cele din urmă în lupta pentru supremație. 

Oamenii veneau mereu şi discutau în toate felurile cu 
bărbatul în pulover roşu. Şi, în momentele acelea, nişte bani 
treceau de la ei la cel cu pulover roşu. Apoi, străinii luau de 
acolo unul sau mai mulţi câini. 

Buck se întreba unde se duceau ei, fiindcă nu se mai 
întorceau niciodată. Dar el se temea de viitor şi se bucura 
de fiecare dată când nu fusese ales. Dar veni şi timpul lui, în 
cele din urmă. Un omuleţ măsliniu, care vorbea stricat 
englezeşte, cu multe exclamaţii ciudate, pe care Buck nu le 
înţelegea, apăru într-o zi. 

— Sacredam! strigă el, cu ochii aţintiţi pe Buck. Bun câne 
ăla! Ei! Cât cost? 

— Trei sute şi e chilipir la preţul ăsta, răspunse repede 
bărbatul în pulover roşu. Şi, fiindcă plăteşti din banii 
guvernului, n-o să-i dai cu piciorul, nu, Perrault? 

Perrault rânji. Luând în considerare că preţul câinilor 
crescuse substanţial din pricina cererii foarte mari, nu era o 
sumă usturătoare pentru un animal pe cinste. Guvernul 
canadian nu ieşea în pierdere, iar poşta avea să fie dusă cât 
de repede se putea. 

Perrault se pricepea la câini. Când se uită la Buck, pricepu 
că un dulău ca el se găsea într-o haită de o mie. „Ba chiar la 
zece mii”, îşi zise el în gând. Buck văzu banii trecând de la 
unul la altul. Nu se miră când Curly, o căţea de treabă din 
Newfoundland şi el fuseră luaţi de omuleţul măsliniu. Atunci 
l-a văzut pentru ultima oară pe bărbatul în pulover roşu. Ca 
şi Curly se uita de pe puntea vasului „ Narwhal” la oraşul 


Seattle ce se îndepărta, şi era pentru ultima dată când 
vedea însoritul sud. 

Buck şi Curly au fost luaţi de Perrault şi duşi unuia mai 
întunecat la chip, unui uriaş pe nume Frangois. Perrault era 
un franco-canadian oacheş, iar Frangois era un metis 
franco-canadian, de două ori mai întunecat la chip. Erau 
oameni noi pentru Buck, cum avea să mai vadă mulţi alţii, 
şi, deşi nu arăta vreo afecţiune pentru ei, nu părea nici să-i 
respecte. Învăţă repede că Perrault şi Frangois erau 
corecţi, calmi şi imparţiali în administrarea dreptăţii sau 
prea cunoscători în ale câinilor pentru a se lăsa păcăliţi de 
aceştia. 

Pe „Narwhal”, Buck şi Curly călătoriseră împreună cu alţi 
dulăi. Unul dintre ei era mare şi alb, adus de la Spitsbergen 
de către căpitanul unei baleniere ce mai târziu însoţise o 
echipă de geologi în ţinutul Barents. Era prietenos, într-un 
fel alunecos. Îi zâmbea în faţă unuia, gândindu-se, în acelaşi 
timp, ce şiretlic să folosească. De pildă, din mâncarea lui 
Buck a furat chiar începând din prima zi. Când Buck s-a 
repezit la el să-l pedepsească, biciul lui Frangois a sfârtecat 
aerul, atingându-l mai întâi pe vinovat. Lui Buck i-a fost apoi 
uşor să-şi recupereze osul. A fost corect din partea lui 
Frangois, îşi zise dulăul, iar metisul a crescut în ochii săi. 

Celălalt câine nici nu părea prietenos, nici nu se bucura de 
afecţiune din partea lor, dar nu încerca să fure din 
mâncarea nou-veniţilor. Era un dulău morocănos ce îi arăta 
lui Curly foarte clar că nu dorea decât să fie lăsat în pace. 1 
se spunea Dave. Mânca, dormea, căsca uneori şi nu părea 
interesat de nimic. Nici măcar de soarta vasului, atunci 
când trecu prin strâmtoarea Queen Charlotte şi se 
rostogolea şi se zbătea de parcă înnebunise. Pe când Buck 
şi Curly se speriaseră, el abia îşi ridicase privirea, se uitase 
mirat la ei, căscase şi adormise la loc. Zi şi noapte, vaporul 
era împins de elicea sa neobosită. Deşi fiecare zi se 
asemăna celeilalte, Buck simţi că vremea se răcea. Şi, în 
sfârşit, într-o dimineaţă elicea se opri, iar pe „Narwhal” 


curiozitatea spori. Buck simţea, ca şi ceilalţi câini, că urma 
o schimbare importantă. Frangois îi aduse, cu biciul, pe 
punte. La primul pas făcut pe suprafaţa îngheţată, 
picioarele lui Buck se afundară în ceva alb şi moale, ca un 
noroi. El se dădu înapoi, mârâind. Substanţa aceea albă 
cădea din văzduh. Se scutură, dar şi mai multă căzu pe el. O 
mirosi curios, apoi o linse. Ciupea ca focul, apoi dispărea. 
Încercă iar, cu acelaşi rezultat. Privitorii izbucniră în hohote 
de râs, iar el se simţea ruşinat, fără să ştie de ce. Vedea 
zăpadă pentru prima oară. 

Legea bâtei şi a colţilor. 

Prima zi a lui Buck pe plaja de la Dyea a însemnat un 
coşmar. Fiecare oră a fost plină de surprize şi de şocuri. 
Fusese aruncat dintr-o dată din mijlocul civilizaţiei în 
sălbăticiei. Nu mai avea viaţa răsfăţată, însorită, de 
altădată, ci chinul şi munca neobosită. Acolo nu existau nici 
pacea, nici odihna, nici măcar pentru o clipă. Totul era 
confuzie şi acţiune, în orice clipă viaţa îi era în primejdie. 

Exista nevoia imperativă de a fi mereu în alertă, atât la 
oameni, cât şi la câini. Cu toţii erau sălbatici şi nu cunoşteau 
decât legea bâtei şi a colţilor. Nu mai văzuse câini bătându- 
se aşa cum o făceau aceste creaturi ce păreau mai curând 
lupi. La prima experienţă a sa a primit o lecţie de neuitat. 
Adevărat, a fost o experienţă indirectă. Victima acesteia a 
fost Curly. Aveau tabăra lângă un depozit de buşteni, unde 
ea, prietenoasă, încerca să se apropie de un câine husky 
mare cât un lup, dar nici pe jumătate cât ea. N-a existat nici 
o avertizare, ci doar un salt brusc, iar faţa câţelei a fost 
sfârtecată de la ochi la falcă. 

Aşa atacau lupii, muşcau şi se fereau. Dar mai era vorba 
de ceva. Treizeci sau patruzeci de husky alergară de îndată 
acolo şi îi înconjurară pe luptători cu un cerc tăcut. Buck nu 
le înţelese intenţiile, nici pofta din priviri. Curly se repezi la 
adversarul ei, care sări într-o parte. La următorul ei atac, o 
întâmpină cu pieptul, în aşa fel că o dobori la pământ. Nu s- 
a mai ridicat vreodată de jos. Asta aşteptaseră dulăii husky 


din jur. Se aruncară toţi asupra ei, lătrând şi mârâind, în 
vreme ce ea ţipa disperată dintre trupurile lor zbâărlite. Atât 
de brusc s-a petrecut totul că Buck a fost luat prin 
surprindere. L-a văzut pe Spitz alergând cu limba lui roşie 
scoasă în afară, de parcă ar fi râs. La văzut pe Frangois, 
mânuind un topor, repezindu-se între câini. Alţi trei bărbaţi, 
cu ciomege, i-au sărit în ajutor ca să-i împrăştie pe dulăi. N- 
a durat mult. La două minute de când Curly căzuse, ultimul 
dintre atacatorii ei era fugărit cu bâta. Dar ea zăcea acolo 
fără viaţă, în zăpada bătătorită, făcută bucăţi, în timp ce 
metisul stătea aplecat deasupra ei, înjurând cumplit. Scena 
aceea i-a revenit lui Buck de multe ori în timpul somnului, 
speriindu-l. 

Aşa stăteau lucrurile. Lupta nu era cinstită. Nu exista milă. 
Odată aflat la pământ, erai terminat. Ei, bine, trebuia să nu 
ajungă niciodată la pământ. Spitz îşi scoase iar limba şi 
râdea, iar din clipa aceea Buck l-a urât de moarte. Înainte 
să-şi revină din sperietura cauzată de moartea căţelei Curly, 
el fu şocat că Frangois îi fixă un echipament din felurite 
curele. Era harnaşamentul, cum văzuse că puneau oamenii 
pe cai. Şi, cum munceau armăsarii, aşa avea să lucreze el, 
trăgând sania pe care stătea Frangois spre pădurea din 
vale, apoi întorcându-se cu o încărcătură de lemne pentru 
foc. Deşi demnitatea lui era serios afectată prin faptul că 
devenise un animal de muncă, era prea isteţ să se revolte. 
Trase din greu, cât de bine se pricepu, deşi activitatea era 
nouă şi ciudată. Frangois era sever, cerea supunere totală. 
Cu ajutorul biciului o şi obținea. Dave, care se dovedea un 
câine rotaş cu experienţă, îl muşca pe Buck în spate de câte 
ori greşea. Spitz era conducătorul experimentat. Deşi nu 
putea ajunge mereu la Buck, mârâia cu reproş din când în 
când sau călca mai apăsat ca să ştie Buck pe ce urme să o 
ia. 

Dulăul învăţa repede. Sub acţiunea combinată a celor doi 
câini şi a lui Frangois, făcu un progres remarcabil. Când se 
întoarseră la tabără, ştia să se oprească la „ho!”, să 


pornească la „marş” şi să se ferească din faţa câinelui rotaş 
când sania încărcată venea repede la vale, peste picioarele 
lor. 

După-masă, Perrault, care se grăbea să plece cu ceea ce 
avea de livrat, reveni la tabără cu alţi doi câini. Le zicea 
Billie şi Joe. Erau fraţi, din rasa husky. Se trăgeau din 
aceeaşi mamă, dar erau tare diferiţi, ca noaptea de zi. 
Partea rea a lui Billie era blândeţea sa exagerată, în timp ce 
Joe era opusul său, tăcut şi supărăcios, cu un veşnic mârâit 
şi o privire urâtă. 

Buck îi primi prieteneşte pe amândoi. Dave nu-i băga în 
seamă, iar Spitz îi bătu pe rând. După ce o încasă, Billie 
trecu, ascultător, la muncă, Joe îl înfruntă pe Spitz zburlit, 
cu urechile date pe spate, arătându-şi colții. Atât de cumplit 
arăta, că Spitz o lăsă mai moale şi se repezi iar asupra 
bietului Billie, pe care-l mai bătu odată. 

Până seara, Perrault se mai asigură cu un câine, un husky 
bătrân, lung şi uscat, cu o faţă plină de cicatrice, cu ochii 
scânteietori, ce impunea respect. Se numea Sol-leks, adică 
„Furiosul”. Ca şi Dave, nu cerea nimic, nu dădea nimic, nu 
aştepta nimic. lar când el păşi fără grabă chiar în mijlocul 
lor, nici măcar Spitz nu-l atacă. 

Avea o particularitate pe care ghinionul făcu ca Buck să o 
descopere. Nu-i plăcea să se apropie cineva de el pe partea 
unde nu vedea. Buck s-a făcut vinovat de aşa ceva, fără voia 
lui. Brusc, Sol-leks s-a rotit şi i-a despicat umărul până la os, 
pe o lungime de trei inci. De atunci, Buck n-a mai făcut 
greşeala asta şi prietenia lor n-a mai avut de suferit. 

Singura ambiţie a dulăului acela, ca şi a lui Dave, era să fie 
lăsat în pace. În aceeaşi noapte, Buck s-a confruntat cu 
importanta problemă a dormitului. Cortul, luminat de o 
lumânare, lucea călduros în mijlocul câmpiei albe. Iar când 
el, fireşte, intră înăuntru, atât Perrault, cât şi Frangois, îl 
bombardară cu înjurături şi ustensile de bucătărie, până ce 
fugi afară, în ger. Un vânt tăios sufla acolo. Îl ciupi şi 
muşcătura viscolului îl făcea să sufere, în special din pricina 


umărului rănit. Se lăsă în zăpadă şi încercă să doarmă, dar 
gerul îl făcu să se ridice în curând în picioare, tremurând. 
Necăjit şi chinuit, se învârti printre corturi, dar 
pretutindeni era frig. Ici şi colo, câinii sălbatici se repezeau 
la el. Însă el se zbârlea şi mârâia ameninţător la ei, aşa că 
era lăsat să treacă mai departe. 

În cele din urmă îi veni o idee. Vru să se întoarcă să vadă 
ce făceau tovarăşii săi. Spre mirarea lui, dispăruseră. 
Rătăci iar prin tabăra întinsă, căutându-i, apoi se întoarse. 
Erau în cort? Nu puteau fi acolo, altfel ar fi fost lăsat şi el să 
stea înăuntru. Atunci unde erau? Cu coada între picioare şi 
tremurând de frig, se învârtea fără ţintă în jurul cortului. 
Brusc, zăpada se lăsă sub labele lui din faţă şi se scufundă 
în omăt. Ceva se mişca sub picioarele lui. Se dădu înapoi, 
zburlindu-se şi mârâind, temându-se de necunoscut. Dar un 
lătrat slab îl linişti. Atunci se întoarse ca să cerceteze. 

Simţi o adiere de aer cald. Încovrigat sub zăpadă stătea 
Billie, care se agita ca să îşi arate bunele sale intenţii, ba 
chiar se aventură, spre a fi lăsat în pace, să-l lingă, cu limba 
lui umedă şi caldă, pe Buck. 

Altă lecţie. Deci aşa procedau ei, nu? Buck îşi alese un 
locşor şi, cu mult zgomot şi risipă de energie îşi săpă o 
groapă. Apoi se băgă înăuntru. Acolo căldura trupului i se 
păstră, aşa că adormi repede. Ziua fusese lungă şi grea, iar 
el dormea adânc şi confortabil, deşi mârâia şi lătra şi se 
zbătea când visa urât. Nici nu-şi deschise ochii până ce 
zgomotele taberei nu crescură destul în intensitate. 
Ninsese mult în timpul nopţii şi omătul îl acoperise cu totul. 
Pereţii de zăpadă îl apăsau de pretutindeni. Se sperie. Aşa 
se tem sălbăticiunile de capcane. 

Astfel, în viaţa lui pătrundeau vieţile strămoşilor săi, căci 
el, fiind un câine civilizat, de la oraş, nu avea de unde să ştie 
ce înseamnă o capcană. Brusc, sări în picioare, azvârlind 
zăpada din jur. Văzu apoi întreaga câmpie albă întinzându- 
se înaintea lui. Îşi aminti unde se găsea şi ceea ce se 


întâmplase de când ieşise la plimbare cu Manuel până când 
săpase groapa în omăt, în plină noapte. 

— Ce zic eu? zbieră Frangois. Ăst câine învăţ repede. 

Perrault încuviinţă printr-un semn din cap. Fiind un curier 
al Guvernului Canadian, ducând lucruri importante, avea 
grijă să-şi aleagă cei mai buni câini şi se bucura în mod 
special că îl cumpărase pe Buck. 

Timp de un ceas, alţi trei husky se adăugară echipei, care 
avea acum nouă componenți. După încă un sfert de oră, 
erau toţi înhămaţi şi străbăteau drumul către canionul 
Dyea. Buck se bucura că plecaseră şi, deşi munca era grea, 
îi plăcea. 

Fu surprins de silinţa pe care şi-o dădeau toţi şi care i se 
transmitea şi lui. Dave şi Sol-leks se schimbaseră profund. 
Erau alţi câini. Pasivitatea şi nepăsarea le dispăruseră cu 
totul. Erau vioi şi activi, agitându-se ca treaba să iasă bine, 
înfuriindu-se ori de câte ori ceva strica bunul mers al 
lucrurilor. Truda de pe drum părea expresia supremă a 
existenţei, motivul pentru care ei trăiau şi singurul lucru ce- 
i desfăta. 

Dave era câine rotaş sau de sanie. În faţa lui trăgea Buck. 
Urma Sol-leks. Restul echipei trăgeau mai în faţă, de un 
singur ham. Primul era conducătorul lor, Spitz. Buck fusese 
plasat special între Dave şi Sol-leks, ca să înveţe de la ei. Se 
dovedi un bun şcolar, iar ei buni profesori. Nu-l lăsau să 
persiste în greşeală şi îi predau cu colții lor ascuţiţi. Dave 
era corect şi foarte isteţ. Nu-l ciupea pe Buck fără motiv, 
nici nu pierdea ocazia să o facă atunci când trebuia. Cum 
biciul lui Frangois îl ardea pe spinare, Buck pricepu că era 
mai bine să intre în ritmul celorlalţi, decât să întârzie. 

Odată, la o oprire scurtă, când din pricina lui plecarea 
întârzie, pe el săriră şi Dave şi Sol-leks şi îi administrară o 
lecţie pe cinste. De atunci, el avea grijă mereu să se ia după 
urmele din faţa lui. Astfel că, pe măsură ce deprindea 
meseria, ceilalţi începeau să-l lase în pace. Biciul lui 
Frangois şuiera din ce în ce mai rar pe deasupra lui, iar 


Perrault chiar îi făcea favoarea de a-i cerceta picioarele cu 
grijă. 

În ziua aceea au parcurs un traseu dificil, pe deasupra 
canionului, prin Sheep Camp, depăşind Scales şi linia 
pădurii, printre ghețari şi troiene de zăpadă de sute de 
picioare adâncime, peste marea trecătoare Chilcoot, 
dinspre apa sărată şi cea dulce, ce păzeşte tristul şi 
singuraticul Nord. 

Au scos un timp bun printre lacurile ce se înlănţuiau, din 
craterele vulcanilor stinşi, iar noaptea au ajuns la uriaşa 
tabără de pe malul lacului Bennett, unde mii de căutătorii 
de aur îşi fac bărci aşteptând topirea gheţurilor, primăvara. 
Buck şi-a săpat o gaură în zăpadă şi a dormit minunat, iar în 
zori era înhămat, gata de plecare împreună cu tovarăşii săi. 
În ziua aceea au străbătut patruzeci de mile, pe o pistă 
bună. A doua zi şi cele ce au urmat, şi-au croit singuri 
drumul, astfel că au înaintat mai greu. Ca regulă, Perrault 
mergea în fruntea echipei, călcând zăpada cu rachetele, 
pentru ca ei să umble mai uşor. Frangois, dirijând sania cu 
prăjina, schimba uneori locul cu el. Perrault se grăbea şi se 
lăuda singur cu priceperea lui în ceea ce privea gheaţa. Nu 
trebuia uitat că, dacă sub gheaţă apa curgea repede, 
pojghiţa era în pericol să se rupă foarte uşor. 

Zi după zi, la nesfârşit, Buck trudea pe pistă. Întotdeauna 
ridicau tabăra pe întuneric şi zorii îi găseau pe drum, după 
ce străbătuseră deja câteva mile. Întotdeauna îşi făceau 
tabăra după căderea întunericului, îşi mâncau bucăţile de 
peşte şi se târau să doarmă sub zăpadă. Buck era lacom. O 
livră şi jumătate de somon uscat, raţia lui zilnică, nu-i 
ajungea. Nu se sătura şi suferea mereu din pricina 
durerilor de burtă. Totuşi alţi câini, fiindcă erau mai uşori, şi 
se obişnuiseră cu viaţa de acolo, se descurcau doar cu o 
livră de peşte. A pierdut repede întregul fast ce caracteriza 
viaţa lui de odinioară. Pricepu că tovarăşii săi, terminându- 
şi mai repede rațiile, mâncau din porţia lui. Nu avea cum să 
o apere. În timp ce se bătea cu doi sau trei dulăi, peştele 


dispărea în gurile altora. Singura scăpare era să mănânce 
la fel de repede ca şi ceilalţi. Privea în jur şi învăţa. Îl văzu 
astfel pe Pike, un câine nou, priceput în a fura, cum îi luă lui 
Perrault o bucată de şuncă pe când omul era întors cu 
spatele la el. Buck îl imită în ziua următoare şi pentru fapta 
lui plăti Dub, un alt dulău. Acest prim furtişag îl făcu pe 
Buck să înţeleagă cum se supravieţuieşte în ostilul Nord. 
Avea capacitatea de a se adapta la condiţiile schimbătoare 
din jur, fără de care ar fi pierdut. 

De asemenea, a dus la distrugerea firii sale morale, un 
lucru fără folos şi un handicap în lupta grea pentru 
existenţă. Aşa ceva se potrivea Sudului, dar în Nord, unde 
domnea legea bâtei şi a colţilor, cine punea preţ pe 
asemenea lucruri sau era nebun sau se distrugea. 

Buck nu gândea lucrurile acelea. El se acomoda 
inconştient la noul mod de trăi. Niciodată nu fugise de o 
luptă. Dar bâta bărbatului în pulover roşu îl învinse într-un 
mod fundamental. Altădată ar fi murit apărând nişte 
considerente morale. Acum însă, pierderea întregii lui 
educaţii se manifesta prin inexistenţa oricărei morale. Nu 
fura pentru a se bucura de asta, ci ca să scape de durerile 
de stomac. Nu fura pe faţă, ci în secret, cu viclenie, 
temându-se de bâtă sau de colţi. Evoluţia lui a fost rapidă. 
Muşchii i-au devenit tari ca piatra. A devenit rezistent la 
durerea obişnuită. Putea mânca orice, oricât de tare sau de 
nedigerat se dovedea. După ce înfuleca hrana, sucurile 
gastrice extrăgeau şi ultima particulă nutritivă necesară 
organismului său. 

Vederea şi auzul i se ascuţiseră peste măsură. Chiar şi prin 
somn, auzea cel mai slab sunet şi ştia dacă îl pândea vreo 
primejdie. Învăţase să muşte cu colții gheaţa care i se 
trăgea între gheare. Când îi era sete şi deasupra găurii cu 
apă exista o pojghiţă subţire, o spărgea cu labele din faţă. 
Simţea dinainte cât de tare va sufla viscolul şi îşi făcea 
adăpostul de noapte în conformitate cu asta. Nu învăţa doar 
din experienţă, ci şi din instinctele ce-i reveneau la viaţă. 


Generaţiile de câini domestici de până la el nu mai contau. 
Îşi amintea parcă de copilăria neamului său, pe când haitele 
de câini sălbatici făceau ravagii în pădurile primitive şi îşi 
ucideau prada din fugă. 

Nu-i era greu să înveţe să se bată ca un lup. Aşa se 
luptaseră înaintaşii săi. De la ei moştenise vechiul mod de a 
trăi, de la ei viclenia pe care o folosea în prezent. Toate 
aceste lucruri veniseră la el fără nici un efort, ca şi cum 
fuseseră întotdeauna acolo. 

Şi, când în nopţile îngheţate, îşi ridica botul şi urla 
prelung, ca un lup, de fapt strămoşii săi, morţi demult, îşi 
ridicau boturile spre stele şi urlau prin secole şi prin el. lar 
ritmul lui era ritmul lor, ce dădea glas dorințelor lor, 
înţelesului pe care-l aveau ei despre tăcere, ger, întuneric. 

Astfel, cântecul acela vechi însemna mărturia existenţei 
strămoşilor săi. Revenise la viaţă fiindcă el ajunsese acolo şi 
fusese adus acolo fiindcă oamenii descoperiseră un metal 
galben în Nord şi fiindcă Manuel, un ajutor de grădinar, nu 
câştiga peste nevoile soţiei sale. 

Dominația fiarei primitive. 

Dominația fiarei primitive se manifesta puternic la Buck şi 
se intensifica în condiţiile de trai oferite de mersul pe pistă. 
Dar creşterea era secretă. Noua lui viclenie îl făcea să o 
controleze. 

Era prea ocupat să se adapteze la noua viaţă, să-şi 
uşureze traiul. Nu doar că nu se bătea, ci evita luptele, dacă 
putea. O anumită hotărâre îi caracteriza atitudinea. Nu era 
tentat de acţiuni rapide şi negândite. Îl ura cumplit pe 
Spitz, dar nu trăda nerăbdarea de a trece la fapte. 

Pe de altă parte, poate fiindcă ghicea în Buck un rival 
periculos, Spitz nu pierdea nici o ocazie să-şi arate colții. Ba 
chiar îi ieşea în drum lui Buck, străduindu-se mereu să 
înceapă o luptă ce nu s-ar fi terminat decât cu moartea 
unuia dintre ei. 

Aceasta chiar s-ar fi pornit, dacă n-ar fi avut loc un 
accident nedorit. La sfârşitul acelei zile, vroiau să ridice o 


tabăra amărâtă pe malul lacului Le Barge. Spulberând 
zăpada, un viscol tăios îi forţase să orbecăiască pentru un 
astfel de loc. De abia reuşiseră să-l găsească. În spatele lor 
se ridica un perete vertical de stâncă, iar Perrault şi 
Frangois erau obligaţi să-şi facă focul şi să-şi întindă 
lucrurile pentru dormit chiar pe gheaţa de pe lac. 
Scăpaseră de cort la Dyea, ca să călătorească mai uşor. 

Câteva bețe şi buturugi le furnizau focul ce pâlpâia şi 
topea gheaţa, astfel că mâncară cina pe întuneric. Buck se 
cuibărise chiar sub peretele care-i apăra de viscol. Frangois 
împărțea peştele pe care îl dezgheţase mai devreme, la foc. 
Dar când Buck îşi termină porţia şi se întoarse, îşi găsi 
culcuşul ocupat. Un mârâit de avertizare îi spuse că 
nemernicul era Spitz. Până atunci, Buck evitase înfruntarea 
cu duşmanul său, dar acum era prea mult. Fiara din el 
gemea. Se aruncă asupra lui Spitz cu o furie care-i 
surprinse pe amândoi, în special pe Spitz. Întreaga 
experienţă a acestuia cu Buck îl arătase un rival neobişnuit 
de timid, care reuşea să se facă respectat doar prin 
greutate şi mărime. Şi Frangois fu surprins când interveni 
să restaureze liniştea, dar pricepu cauza înfruntării. 

— Aha! îi strigă el lui Buck. Dă-i ce merită, pentru 
Dumnezeu! Hoţ nemernic! 

Şi Spitz voia să se bată. Urla furios, învârtindu-se în jurul 
duşmanului său, gata să atace în orice clipă. Buck era 
întărâtat şi acţiona la fel de riscant. Dar chiar atunci avu loc 
ceva neaşteptat, lucrul ce amână mult lupta lor pentru 
supremație, după nenumăratele mile de trudă şi chin. O 
înjurătură de-a lui Perrault, impactul răsunător al bâtei pe 
oase, un strigăt de durere. Brusc, tabăra fu invadată de 
siluete îmblănite. Erau husky înfometați, care adulmecaseră 
tabăra şi veniseră în fugă dintr-un sat indian. 

Se târâseră acolo în timp ce Buck şi Spitz se înfruntaseră. 
Când cei doi bărbaţi se băgaseră între ei cu bâtele, aceştia 
îşi arătară colții şi se dădură înapoi. Erau înfometați şi 
mirosul cărnii îi înnebunea. 


Perrault îl găsi pe unul cu capul băgat în cutia cu mâncare. 
Îl lovi tare cu bâta pe îndrăzneţ, astfel că mâncarea fu 
răspândită pe jos. O clipă mai târziu, o mulţime de bestii 
înfometate răscoleau totul, căutând pâine şi slănină. 
Ciomegele se repeziră asupra lor. Schelălăiau şi urlau sub 
ploaia de lovituri, dar nu fugeau până ce nu înghiţeau 
ultima firimitură. În vremea aceasta, echipa surprinsă a 
câinilor de la sanie ieşi din adăpost şi se repezi la 
invadatori. Buck nu mai văzuse asemenea câini. Oasele le 
ieşeau prin piele. Păreau mai curând schelete umblătoare, 
cu ochi scânteietori şi colţi acoperiţi de bale. Nebunia 
foametei îi făcea de temut, înfiorători. Nu puteai să li te 
opui. Echipa câinilor de sanie fu respinsă până la stâncă. 
Buck fu copleşit de trei husky, iar capul şi umerii îi fuseseră 
sfâşiaţi de trei ori. Zarva era îngrozitoare. Billie ţipa ca de 
obicei. Dave şi Sol-leks, sângerând din pricina rănilor 
numeroase, se luptau, îndrăzneţi, unul lângă celălalt. Joe 
muşca nebuneşte. Odată, îi rupse cu totul piciorul unui 
husky. Pike, ticălosul, sărea asupra animalelor invalide, 
rupându-le gâtul cu colții. 

Buck îşi apucă un adversar de beregată şi îi sfâşie jugulara 
cu colții. Gustul cald al sângelui îl făcu să devina mai fioros. 
Se aruncă asupra unui alt duşman, dar simţi cum nişte colţi 
se înfigeau chiar în gâtul lui. Erau cei ai lui Spitz, care-l 
atacau, precum laşii, din lateral. 

Perrault şi Frangois, după ce făcuseră curăţenie în partea 
lor de tabără, se grăbeau să-şi ajute câinii de sanie. Valul 
sălbatic al fiarelor înfometate se dădea înapoi în faţa lor, iar 
Buck se eliberă. Asta n-a durat decât o clipă. Cei doi oameni 
au fost obligaţi să se întoarcă pentru a mai salva din 
provizii, iar câinii husky săriră iar asupra celor de la sanie. 
Billie, îngrozit, trecu de încercuirea lor şi o luă la fugă peste 
gheaţa lacului. 

Fu urât de către Pike şi Dub, apoi de restul echipei. Cum 
Buck vru să pornească după el, cu coada ochiului îl zări pe 
Spitz, ce se repezea către el cu dorinţa vădită de a-l 


termina. Dacă ar fi fost iar înconjurat de nenumărați husky, 
n-ar mai fi avut şanse de salvare. Dar reuşi să facă faţă 
atacului lui Spitz, apoi porniră amândoi în fugă peste 
gheaţa lacului. 

Mai târziu, cei nouă câini se strânseră laolaltă şi căutară 
adăpost în pădure. Deşi nu-i mai urmărea nimeni, arătau 
rău. Fiecare fusese rănit în patru-cinci locuri, iar unii chiar 
grav. 

Dub fusese rănit grav la un picior din spate. Dolly, ultima 
căţea husky adăugată echipei la Dyea, îşi sucise gâtul. Joe 
îşi pierduse un ochi. Billie avea o ureche ruptă şi striga şi 
umbla aiurea prin noapte. 

În zori, se întoarseră şchiopătând în tabără, de unde hoţii 
plecaseră, iar oamenii erau furioşi. Câinii husky mâncaseră 
curelele de piele, pânzele şi jumătate dintre provizii. 
Înghiţiseră şi o pereche de mocasini din piele de elan de-ai 
lui Perrault, ba chiar două corzi din biciul lui Frangois. El se 
uită întristat la câinii răniţi. 

După două ceasuri de înjurături, hamurile fuseseră 
refăcute, iar echipa de răniţi pornea la drum, chinuindu-se 
să străbată cea mai dificilă porţiune până la Dawson. Apele 
sălbatice, pe la Thirty Mile River, învinseră gheţurile. Le-au 
trebuit şase zile îngrozitoare ca să parcurgă cele treizeci de 
mile teribile. Au reuşit, chiar riscându-şi vieţile. De multe 
ori Perrault, care mergea în faţă, a lunecat greşit printre 
gheţuri, căzând în apă şi fiind salvat doar de prăjina lungă 
pe care o căra. 

Termometrul arăta cinzeci de grade sub zero. 

Nimic nu-l descuraja. De aceea fusese ales curier al 
guvernului. Risca orice, chinuindu-se pe drum de dimineaţa 
până noaptea. 

Spitz şi Buck se repezeau uneori unul la altul, târând 
întreaga echipă în lupta lor. Dar atât Perrault, cât şi 
Frangois, interveneau mereu la timp, să-i despartă. Odată, 
gheaţa s-a rupt înaintea şi în urma lor. Singura scăpare a 
fost să se refugieze pe o stâncă. A fost o minune că au reuşit 


să scape astfel. Când au ajuns la Hootalinqua, unde gheaţa 
era bună, Buck era terminat. În aceeaşi stare se găseau şi 
ceilalţi câini. Dar Perrault nu ţinea cont de asta. Într-o 
singură zi au străbătut treizeci şi cinci de mile, până la 
Marele Somon. În următoarea, încă treizeci şi cinci, până la 
Micul Somon. În a treia, patruzeci, ajungând la Five 
Fingers. 

Picioarele lui Buck erau la fel de tari şi de compacte ca ale 
câinilor husky. Ale lui se moleşiră de-a lungul 
nenumăratelor generaţii, din ziua când strămoşul său 
fusese domesticit de vreun locuitor al peşterilor sau de un 
om de pe râu. Când termina munca, Buck se prăbuşea rupt 
de oboseală şi nu mai dorea altceva decât să doarmă până a 
doua zi, în zori, când plecau iar la drum. La Pelly, într-o 
dimineaţă, o înhămau pe Dolly, care nu fusese niciodată 
bănuită de ceva, dar care turbă brusc. La început urlă ca un 
lup, apoi se zburli, după care se aruncă asupra lui Buck. 
Dulăul o luă la fugă înnebunit, cu Dolly după el. Ea nu reuşi 
să-l ajungă, într-atât de speriat era. După ce alergă prin 
apă şi printre gheţuri, prin păduri şi peste dealuri, Frangois 
îi crăpă capul căţelei turbate, cu un topor, atunci când ea 
trecu prin dreptul lui. Buck, epuizat, se târî, clătinându-se, 
pe lângă sanie, abia respirând. Atunci Spitz se aruncă 
asupra lui şi îl sfâşie cu colții. Dar cum biciul lui Frangois se 
abătu asupra lui, lupta încetă în scurtă vreme. 

De atunci, între cei doi exista un război deschis. Spitz, 
şeful echipei, îşi simţea autoritatea primejduită de Buck. 
Lupta pentru supremație devenise inevitabilă. Amândoi o 
doreau. Buck îi ameninţa făţiş autoritatea celuilalt. Folosea 
orice prilej ca să provoace o confruntare. 

De exemplu, într-o zi, îi luă partea lui Pike. Acesta se 
ascunsese în zăpadă, ca să nu mai fie pus la muncă. Dar 
Spitz îl descoperi şi vroise să-l pedepsească pe măsură. 
Atunci interveni Buck. El şi cu Pike săriră pe Spitz şi fu cât 
pe ce să-i vină de hac, dacă n-ar fi intervenit Frangois. 


Cu cât Dawson se apropia mai mult, cu atât Buck continua 
să intervină între Spitz şi cei vinovaţi. O făcea însă cu 
viclenie, când Frangois nu se mai găsea prin apropiere. 

Cu revolta declarată a lui Buck, dezordinea din echipă 
crescuse. Doar Dave şi Sol-leks nu băgau în seamă nimic, 
restul câinilor nu mai ascultau. Necazurile se ţineau lanţ şi 
cauza lor îndepărtată se numea Buck. 

Francois, mereu preocupat de problemele echipei, ştia că 
înfruntarea pe viaţă şi pe moarte dintre cei doi dulăi 
devenise inevitabilă. Dar ocazia acelei încleştări nu se 
prezenta singură. 

Ajunseră la Dawson într-o după-amiază tare urâtă, iar 
lupta încă nu avusese loc. Acolo erau mulţi oameni, 
nenumărați câini, iar Buck îi găsi pe toţi de treabă. Întreaga 
zi umblau pe strada principală, în echipe numeroase, iar 
noaptea clopoţeii li se auzeau prin aceeaşi zonă. Cărau 
buşteni pentru cabane şi pentru foc, diverse materiale 
pentru mine, muncind aşa cum făceau caii, în Santa Clara 
Valley. 

Ici şi colo, Buck întâlnea dulăi din Sud, dar cei mai mulţi 
erau husky, din neamul lupilor. În fiecare noapte, cu 
regularitate, la doisprezece, la trei, începeau cântecul 
nocturn, o melodie ciudată, la care Buck li se alătura cu 
bucurie. Cu strălucirea îngheţată a aurorei boreale 
deasupra capetelor lor sau cu stelele dănţuind prin ger, cu 
pământul pietrificat sub stratul dens de omăt, strigătul 
câinilor husky însemna, poate, provocarea vieţii. Doar că 
era interpretat cu neîncredere, cu lamentări lungi şi 
schelălăieli, părând mai mult o rugă pentru viaţă. 

Strigătul acela era vechi, vechi ca însăşi neamul lor, unul 
dintre primele strigăte dintr-o lume mai tânăra, dintr-o zi 
când strigătele erau triste. Fusese învestit cu durerile 
nenumăratelor generaţii, lucru ce-l făcea pe Buck să 
tresară şi să se agite, fără să înţeleagă de ce. Când mâărâia 
şi schelălăia, asta se datora nu doar chinurilor suferite de 
el, ci şi celor suportate de strămoşii lui sălbatici, iar teama 


şi misterul frigului se transmiseseră de-a lungul miilor de 
ani de existenţă a rasei lor. 

Trebuia să tresară şi să se agite de urletul ce venea din 
epoca în care lumea nu cunoştea încă civilizaţia, ci doar 
focul şi adăpostul precar al cavernelor. După şapte zile de 
când trăseseră la Dawson, trecuseră pe lângă faleza 
abruptă de la Barracks, apoi urmaseră drumul Yukonului, 
îndreptându-se către Dyea şi Lacul Sărat. Perrault avea de 
îndeplinit o sarcină mai urgentă decât cea care-l adusese în 
ţinut. Când mândria i se urcase la cap, vroia să bată 
recordul de viteză în timpul unei călătorii din acel an. Avea 
de partea lui câteva elemente favorizante. Mai întâi, drumul 
pe care se deplasau fusese bătătorit bine de călătorii ce-i 
precedaseră. Apoi, poliţia pregătise, pe acest traseu, în 
două-trei locuri, ascunzători cu mâncare pentru oameni şi 
câini. În cele din urmă, nu transportau nimic greu. 

Distanţa până la Sixty Miles, un drum de cinzeci de mile, o 
parcurseseră în prima zi. A doua zi ajunseseră la izvorul 
Yukonului, mergând către Pelly. Dar această goană 
splendidă nu a avut loc fără necazuri şi probleme pentru 
Frangois. Revolta surdă a lui Buck distrusese solidaritatea 
echipei. Îi încuraja pe ceilalţi câini să nu-l mai urmeze pe 
Spitz şi să nu-l mai asculte. Cum teama faţă de el dispăruse, 
ceilalţi dulăi îl provocau cu orice prilej. 

Pike îi fură o jumătate de peşte într-o noapte, pe care o 
înfulecă sub protecţia lui Buck. În altă noapte, Dub şi Joe se 
bătură cu Spitz şi-l făcură să renunţe la pedeapsa ce li se 
cuvenea. Buck nu se apropia de Spitz fără să mârâie şi să-şi 
zburlească ameninţător părul. De fapt, se comporta ca un 
bătăuş, plimbându-se mereu pe sub nasul lui Spitz. 

Lipsa disciplinei afecta şi relaţiile dintre ceilalţi câini. Se 
certau şi se băteau mai des ca oricând. Tabăra devenise un 
câmp de luptă. Doar Dave şi Sol-leks nu se schimbaseră, 
deşi deveniră iritabili din pricina conflictelor neîncetate. 
Frangois înjura de zor. Izbea zăpada cu piciorul, cuprins de 
mânie neputincioasă şi îşi smulgea părul din cap. Biciul lui 


fulgera printre câini, dar eficienţa i se diminuase. Cum se 
întorcea cu spatele la ei, cum reîncepeau conflictele. 
Frangois îl sprijinea pe Spitz cu biciul său, iar Buck îi 
susţinea pe ceilalţi câini. Bărbatul înţelesese că dulăul acela 
se afla în spatele necazurilor, iar Buck ştia asta. Era însă 
prea viclean ca să fie prins asupra faptului. Trăgea foarte 
bine la ham, iar truda era o plăcere pentru el. Dar o plăcere 
şi mai mare era să-i facă pe câini să se bată între ei. 

La gura râului Tahkeena, într-o noapte, după ce 
mâncaseră, Dub dădu peste un iepure, îl fugări, dar nu-l 
prinse. După o clipă, întreaga echipă porni la vânătoare. La 
câteva sute de yarzi mai departe se afla tabăra Poliţiei din 
Nord-Vest, cu cinzeci de dulăi, care li se alăturară. 

Iepurele fugea pe râu în jos, şi ajunse într-un golfuleţ. 
Alerga pe acolo fără probleme, căci zăpada era îngheţată şi 
îl susţinea bine. În timp ce el fugea pe suprafaţa acesteia, 
câinii mai grei, se cufundau în omăt, istovindu-se. Buck îi 
conducea. Trupul lui splendid se avânta în fruntea lor, 
remarcându-se prin salturi spectaculoase, în lumina lunii. 

Dar nu avea cum să câştige. Distanţa dintre urmărit şi 
urmăritori creştea constant. În anumite momente, stârnirea 
instinctelor ancestrale îi atrage pe oameni din oraşele lor 
zgomotoase în păduri sau pe câmp pentru a ucide animalele 
cu gloanţe propulsate de energiile reacţiilor chimice doar 
pentru bucuria de a omori ceva. La fel stăteau lucrurile cu 
Buck. Alerga în fruntea haitei ca să distrugă acel lucru viu, 
acea carne vie, pe care vroia s-o sfâşie cu colții săi, apoi să- 
şi bage botul până la ochi în sângele cald. 

Există un extaz ce marchează momentele de vârf ale vieţii. 
Şi acesta este un paradox al trăirii, căci extazul respectiv se 
manifestă la cineva viu, rezultând tocmai din unitatea 
completă a faptului că el e viu. 

Această uitare de sine apare la un artist, pune stăpânire 
pe el fără veste şi dispare la fel. Apare la un soldat încins în 
focul luptei, şi care nu mai ştie ce e mila. La fel se ivise la 
Buck, în timp ce conducea haita. El urla atunci ca strămoşii 


săi lupii, alergând după prada vie ce fugea repede, înaintea 
lui, în lumina lunii. 

Urletul acela venea din adâncul făpturii sale. Anumite 
părţi din fiinţa lui erau necunoscute şi constituiau 
moştenirea lui din timpuri imemorabile. Era stăpânit de 
viaţa curată ce izvora din el, de bucuria de a exista, de 
plăcerea oferită de fiecare muşchi, încheietură, alergarea 
exaltantă pe sub bolta înstelată, victoria asupra materiei 
moarte ce nu se putea deplasa în nici un fel. Dar Spitz, care 
nu se încălzise peste măsură în goana aceea şi calcula totul, 
părăsi haita şi îi tăie calea iepurelui prin mijlocul golfului. 

Buck nu se gândise la aşa ceva. El fugea pe urmele prăzii 
sale. Deodată îl văzu pe Spitz ivindu-se înaintea lui, în 
dreptul iepurelui. Acesta nu se mai putu întoarce şi colții 
albi ai dulăului îi rupseră din salt spinarea. lepurele mai 
reuşi doar să scoată un strigăt de agonie. Auzindu-l, 
întreaga haită ce-l urma pe Buck scoase un urlet de bucurie 
fără margini. Dar Buck nu urlă. Nu se mai controlă, ci, 
ajungând în dreptul lui Spitz, se aruncă asupra lui, însă nu-i 
nimeri beregata. Se rostogoliră în zăpadă. 

Spitz se ridică atât de repede în picioare, de parcă nici nu 
fusese doborât. Îl muşcă pe Buck de umăr. De două ori colții 
săi se închiseră în gol, precum cei ai unei capcane din oţel, 
în timp ce se dădea înapoi ca să stea mai bine pe picioare şi 
mârâia ameninţător, zbârlindu-şi părul. 

Într-o clipă, Buck înţelese. Venise clipa înfruntării. Urmă o 
luptă pe viaţă şi pe moarte. Cum se învârteau unul în jurul 
celuilalt, mârâind, cu urechile date pe spate, foarte atenţi 
ca să fie în avantaj, lucrurile deveniseră foarte clare pentru 
Buck. 

Îşi amintea parcă de alte scene la fel, având loc în pădurea 
albă de nea, pe pământul acoperit de zăpadă, sub razele 
lunii. Peste albeaţa aceea şi tăcerea din jur se lăsă o linişte 
îngrozitoare. Nici vântul nu mai adia. Nu se mişca nimic, 
mici măcar o frunză. Aburii scoşi de respiraţia câinilor se 
ridicau încet şi pluteau prin văzduhul îngheţat. 


Terminaseră repede cu iepurele acei dulăi ce nu erau 
decât nişte lupi prost domesticiţi. Tăceau şi ei, doar ochii le 
străluceau şi respiraţiile li se intensificau. Pentru Buck asta 
nu însemna nimic nou sau ciudat. Era o scenă de demult. 
Aşa stătuseră întotdeauna lucrurile şi aveau să stea. Spitz 
era un luptător experimentat. De la Spitsbergen prin 
Arctica, apoi traversând Canada şi Barents, avusese de-a 
face cu tot felul de câini şi reuşise să-i învingă. Furia lui era 
cumplită, dar niciodată oarbă. 

Se lăsa cuprins de dorinţa de a distruge şi rupe, dar nu 
uita că şi duşmanul lui era stăpânit de aceeaşi dorinţă de 
neînfrânat. Nu ataca niciodată cât timp era pregătit să 
respingă un asalt. Nu ataca până ce nu respinsese acel 
asalt. În zadar încerca Buck să-şi înfigă colții în gâtul 
marelui dulău alb. De câte ori dinţii săi se apropiau de 
carnea catifelată, dădeau peste cei ai lui Spitz. Colţii se 
izbeau de colţi, iar buzele se sfâşiau şi sângerau cumplit. 
Buck nu reuşea să treacă de apărarea duşmanului său. 

Atunci se încinse şi începu să-l atace repede, din orice 
poziţie, pe Spitz. 

Încercă să-l apuce de beregată pe marele dulău alb, acolo 
unde viaţa clocotea la suprafaţă, dar de fiecare dată celălalt 
îl respingea şi se ferea. Însă Buck nu urmărea decât gâtul 
celuilalt. Deodată însă, îl izbi pe Spitz cu umărul, cum 
obişnuiesc cerbii, când se luptă, vrând să-l arunce la 
pământ. Dar Spitz se feri cu abilitate şi de acest atac. 

Marele dulău alb era neatins, în vreme ce sângele şiroia 
din rănile lui Buck şi respira greu. Lupta devenea una 
disperată pentru el. Iar cercul câinilor se închidea şi se 
apropia mai mult de ei, haita fiind gata să se repeadă la cel 
care ar fi căzut. 

Buck continua să se învârtească pe lângă duşmanul său. 
Spitz ataca mai des. Celălalt se ţinea mai prost pe picioare. 
Odată chiar, Buck se răsturnă şi cercul celor şaizeci de câini 
fu gata să intervină, însă el îşi reveni imediat şi haita, care 
sărise deja, se opri brusc, fiind nevoită să mai aştepte. Dar 


Buck avea o calitate care-l făcea mare, imaginaţia. Lupta 
din instinct, dar putea să se bată şi cu mintea. Atacă, 
aşteptând ca duşmanul să-l întâmpine cu umărul, dar în 
ultima clipă se lăsă jos, în zăpadă. Colţii săi apucară piciorul 
stâng din faţă al lui Spitz. 

Se auzi pârâitul osului. Acum dulăul alb era nevoit să-l 
înfrunte doar pe trei picioare. De trei ori încercă să-l 
doboare, apoi repetă vicleşugul şi îi rupse piciorul drept din 
faţă. În ciuda durerii cumplite şi a neputinței, Spitz se 
chinuia nebuneşte să continue lupta. El vedea cercul tăcut 
din jur, ochii lor scânteietori, limbile lor atârnând afara din 
gură, respiraţiile lor ce se apropiau. Nu uitase cercurile ce 
se închiseseră altă dată prinzând în interior pe duşmanii 
săi. Acum însă, el era învinsul. 

Nu mai avea nici o speranţă. Buck era nemilos. Mila este 
ceva specific ținuturilor cu climă blândă. El se pregătea 
pentru asaltul final. Cercul se strânsese atât de mult în jurul 
lor că putea simţi respiraţiile câinilor husky în coastele sale. 
Îi putea vedea, dincolo de Spitz, aplecându-se uşor, ca să 
sară mai bine asupra prăzii neajutorate. Ochii lor se 
fixaseră asupra lui. 

Aşteptarea se apropia de sfârşit. Fiecare animal stătea 
nemişcat, împietrit parcă. Doar Spitz se clătina şi se 
zbârlea, mârâind cumplit de ameninţător, ca şi cum ar fi 
vrut să sperie moartea. Atunci Buck se aruncă asupra lui, 
izbindu-l în umăr cu umărul său. Cercul întunecat deveni un 
punct pe zăpadă luminată de lună, iar Spitz nu se mai văzu. 
Buck rămase să privească, el devenind campionul biruitor, 
fiara de care urmau să asculte toţi. Ucisese pentru prima 
dată şi lucrul acesta îi plăcea. 

Cine a devenit şef 

— Ei, ce ziceam? Nu e adevărat că Buck e mare ticălos? 

Aşa vorbea Frangois a doua zi, când a descoperit că lipsea 
Spitz, iar Buck era plin de răni. Îl trase lângă foc, să i le 
vadă mai bine. 


— Spitz ăsta tare bine bate, spuse Perrault, după ce 
cercetă tăieturile şi despicăturile. 

— lar Buck ăsta bate de două ori mai bine, ripostă 
Frangois. Acum mergem mai repede. Nu mai e Spitz, nu 
mai e necaz. 

În timp ce Perrault împacheta echipamentul taberei pe 
sanie, celălalt înhăma câinii. Buck se prezentă în locul pe 
care-l ocupase conducătorul Spitz, dar Frangois, 
nebăgându-l în seamă, îl puse pe Sol-leks acolo. Asta 
însemna că Sol-leks avea să fie conducătorul câinilor. Buck 
sări furios asupra acestuia, dându-l la o parte şi aşezându- 
se în locul lui. 

— Ia te uită la ăst Buck, strigă Frangois, lovindu-se cu 
palmele pe coapse cu voioşie. A ucis Spitz şi crede că-i ia 
locul. Pleacă, bestie! strigă el, dar Buck nu se clinti. 

Îl apucă pe dulău de ceafă, îl trase deoparte, deşi mârâia 
ameninţător şi îl puse la loc pe Sol-leks. Bătrânului câine 
nu-i plăcea asta şi arăta deschis că se teme de Buck. 
Frangois era încăpățânat, dar, când se întoarse cu spatele, 
Sol-leks fu iar înlocuit. Metisul se înfurie. 

— Cerule! Te aranjez eu! urlă el, şi se întoarse cu o bâtă în 
mână. 

Buck îşi aminti de omul în pulover roşu şi se dădu încet 
înapoi. Nu mai încercă să-l îndepărteze pe Sol-leks din locul 
unde fusese iar aşezat. Dar se rotea în jurul bâtei, mârâind 
furios. 

În timp ce se învârtea în jurul omului, nu-şi luă ochii de la 
ciomag, gata să se ferească de el, dacă Frangois l-ar fi 
aruncat către el. Metisul îşi văzu mai departe de treabă, 
apoi îl chemă pe Buck, să-l pună în vechiul său loc, înaintea 
lui Dave. Dulăul se retrase doi-trei paşi. Frangois se duse la 
el, dar câinele se dăduse iar înapoi câţiva paşi. 

După un timp, metisul aruncă bâta, crezând că dulăul se 
temea de o chelfăneală. Însă Buck se revoltase. Nu încerca 
să scape de o bătaie, ci să fie şef. Merita asta. Se bătuse 
pentru şefie şi nu accepta nimic mai prejos. 


Perrault veni în ajutor. Îl fugăriră aproape o oră. Aruncară 
cu bâte după el. Se feri de ele. Îl înjurară de tată şi mamă, 
ca şi de urmaşi, de fiecare fir de păr de pe el şi de fiecare 
picătură de sânge din vene. 

El le răspundea la înjurături prin mârâituri şi se ţinea la 
distanţă, să nu fie prins. Nu încerca să fugă de acolo, ci se 
retrăgea dinaintea lor, anunţându-i foarte clar că, după ce 
aveau să-i facă pe voie, va redeveni bun şi supus. Frangois 
se aşeză şi se scărpină în cap. Perrault se uită la ceas şi 
înjură. Timpul zbura şi ei ar fi trebuit să se afle pe drum de 
o oră. Frangois se scărpină din nou în cap. Clătină din cap şi 
rânji neputincios. Curierul ridică din umeri, semn că 
fuseseră învinşi. Apoi Frangois se duse unde stătea Sol-leks 
şi îl chemă pe Buck. Buck râse, aşa cum râd câinii, dar 
păstră distanţa. Metisul îl dezlegă pe Sol-leks şi îl lăsă să se 
ducă la vechea sa poziţie. 

Echipa aştepta, înhămată la sanie, gata de plecare. Buck 
nu mai avea alt loc liber decât în fruntea celorlalţi. Încă 
odată îl strigă Frangois, iar dulăul râse, dar nu se apropie. 

— Las jos bât, porunci Perrault. 

Frangois făcu întocmai, iar Buck veni acolo, râzând 
triumfător. Se afla acum în fruntea lor! Fu legat în chingi, 
iar sania porni la drum. Oamenii se grăbeau să continue 
călătoria pe gheaţa râului. 

Oricât de mult l-ar fi prețuit înainte pe Buck, metisul 
constată că dulăul valora mai mult. Dintr-o dată, câinele 
preluase atribuţiile şefului. Când se cerea o judecată şi o 
acţiune rapide, el se dovedea superior chiar şi lui Spitz, pe 
care Frangois îl crezuse fără pereche. 

Dar Buck excela mai ales în a da legea şi a-i face pe ceilalţi 
s-o respecte. Dave şi Sol-leks nu se sinchiseau de 
schimbarea şefilor. Nu era treaba lor. Ei trudeau în hamuri. 
Cât timp erau lăsaţi să-şi facă treaba, nu le păsa de ce se 
întâmpla în jur. Restul câinilor din echipă, care se 
învăţaseră cu indisciplina în timpul ultimelor zile ale lui 


Spitz, se mirau acum că Buck îi bătea ca să păstreze 
ordinea. 

Pike, venind în urma lui Buck, şi care nu făcea nici un efort 
în plus faţă de cel solicitat, fu, în prima zi, chinuit rău şi 
munci mai mult ca oricând. În prima noapte petrecută în 
tabără, Joe fu aspru pedepsit, lucru ce nu se întâmpla pe 
vremea lui Spitz. Buck îl bătu până ce-l făcu să ceară 
îndurare. Atmosfera din echipă se schimbă repede. Se 
reinstală solidaritatea de altădată, iar câinii trăgeau la ham 
ca unul singur. La Rink Rapids alţi doi husky băştinaşi, leek 
şi Koona, li se alăturară, iar iuţeala cu care îi îmblânzi Buck 
îl lăsă fără cuvinte pe Frangois. 

— Nu mai e altul ca Buck! zise el. Merită mie dolari, 
cerule! Nu, Perrault? 

Celălalt făcu semn din cap că aşa era. Câştigau întrecerea 
cu timpul, zi de zi. Drumul era într-o excelentă stare, 
bătătorit şi tare, lipsit de zăpada proaspăt căzută. Nu era 
nici prea rece. Temperatura coborâse la minus cinzeci de 
grade şi rămăsese aşa tot drumul. Oamenii conduceau sania 
şi alergau în urma ei pe rând, iar câinii alergau în continuu. 

La 'Thirty Mile, râul fusese relativ acoperit de gheaţă şi ei 
acoperiră într-o zi de mers distanţa pe care o parcurseseră 
în zece zile, la venire. La o cursă străbătură şaizeci de mile, 
de la lacul Le Barge la White House Rapids. Traversară 
Marsh, 'Tagish şi Bennett, adică şaptezeci de mile pe lacuri 
atât de repede că omul ce venea în spatele saniei fu târât 
de aceasta cu ajutorul frânghiei de care se ţinea. În ultima 
noapte a celei de-a doua săptămâni, se aflau pe înălțimile de 
la White Pass, apoi coborâră faleza până pe malul mării, 
unde se găseau luminile de la Skaguya şi, în largul apei, 
nave. 

A fost o cursă record. În fiecare zi din cele paisprezece 
străbătuseră câte patruzeci de mile. Trei zile Perrault şi 
Frangois umblară pe strada principală din Skaguya şi fură 
invitaţi de nenumărate ori la băutură, în timp ce echipa lor 
de câini se afla în centrul interesului conducătorilor de 


sănii. Apoi trei sau patru ticăloşi din Vest fugiră din oraş 
după ce vânduseră nişte cutii cu piper drept medicamente, 
iar atenţia publicului se îndreptă către alţi idoli. Veniră 
ordinele oficiale. Frangois îl chemă la el pe Buck, îl cuprinse 
în braţe şi plânse. Aceasta a fost ultima dată când i-a mai 
văzut pe Frangois şi pe Perrault. Ca şi alţi oameni, au ieşit 
pentru totdeauna din viaţa lui Buck. Un metis scoţian îi 
preluă pe câinii din echipă. Împreună cu alte douăsprezece 
sănii, porniră anevoie pe drumul către Dawson. De data 
asta nu mai alergau cu greutatea redusă, nu mai băteau un 
record, ci se trudeau zi după zi trăgând o sarcină dificilă. 
Era vorba de poşta pentru cei care căutau aur în 
apropierea Polului Nord. 

Lui Buck nu-i prea plăcea, dar suporta bine munca, fiind 
mândru de împlinirea acesteia, după exemplul lui Dave şi 
Sol-leks. Ceilalţi câini, văzând asta, fie că le plăcea, fie că 
nu, trudeau alături de ei. Duceau o viaţă monotonă, ca nişte 
maşinării. 

Zilele nu se deosebeau între el. În fiecare dimineaţă 
bucătarii îşi făceau treaba, se aprindeau focurile şi se 
servea masa. Apoi, în timp ce unii strângeau tabăra, alţii 
înhămau câinii şi, când se iveau zorii, se aflau deja de o oră 
pe drum. La căderea nopţii, iar ridicau tabăra. Unii 
culegeau lemne de foc şi crengi de pin pentru a face 
culcuşuri, alţii cărau apă sau gheaţă pentru bucătari. Aveau 
grijă de câini şi le dădeau destulă mâncare. Printre dulăii 
aceia erau mulţi luptători fioroşi, dar trei înfruntări de-ale 
lui Buck cu cel mai rău dintre ei îi aduseră supremaţia, 
astfel că, dacă mârâia el şi îşi arăta colții toţi îl ascultau. Cel 
mai mult îi plăcea să stea lângă foc, cu picioarele din spate, 
strânse sub el, cu cele din faţă întinse înainte, capul ridicat, 
şi ochii strălucind visători în jocul flăcărilor. Uneori se 
gândea la casa impunătoare a judecătorului Miller din valea 
plină de soare din Santa Clara sau la piscina din ciment, la 
Ysabel, cățelul mexican fără păr, la 'Toos, mopsul japonez. 


Cel mai adesea îşi amintea însă de bărbatul în pulover 
roşu, de moartea lui Curly, marea înfruntare cu Spitz, de 
bunătăţile pe care le mâncase ori de câte ori ar fi vrut să le 
mănânce. Nu-l ardea însă dorul de casă. 

Ţinutul soarelui era îndepărtat şi şters, iar amintirile 
acelea nu aveau multă putere asupra lui. Mai convingătoare 
se dovedeau cele ce-i ofereau lucruri pe care nu le văzuse 
niciodată, dar i se păreau cunoscute. Instinctele, pe care le 
moştenise de la străbunii săi, se trezeau în el şi îl stârneau. 
Uneori stătea culcat acolo, clipind visător în timp ce se uita 
la flăcări. I se păreau cele ale unui alt foc şi, cum stătea 
culcat lângă acel foc, un alt om se găsea înaintea lui, un 
metis bucătar. Omul acela avea picioarele scurte şi braţele 
lungi, cu muşchi puternici. Părul îi era lung şi încâlcit, iar 
ochii de-abia i se vedeau. 

Scotea sunete ciudate şi părea îngrozit de întuneric. Se 
apăra cu un ciomag de care stătea legată o piatră grea. Era 
aproape gol, purtând doar o blană zdrenţuită pe spate. 
Avea mult păr pe trup. În anumite locuri, pe piept şi pe 
umeri, pe mâini şi pe picioare parcă purta o blană deasă. 

Nu stătea drept, ci cu trupul înclinat înainte, de la şolduri, 
iar picioarele îi erau îndoite la genunchi. Trupul său avea o 
anumită elasticitate, precum cea a pisicii. Mişcările sale 
rapide erau specifice celui aflat într-o permanentă alarmă, 
temându-se de lucrurile văzute şi de cele nevăzute. 

Alteori, acest om păros se ghemuia lângă foc şi dormea. 
Uneori stătea cu coatele pe genunchi, iar mâinile îi erau 
puse pe cap, ca şi cum ar fi vrut să şi-l protejeze cu braţele 
sale păroase. 

Dincolo de focul acela, Buck putea vedea mulţi cărbuni 
strălucitori, doi câte doi, mereu câte doi. Ştia că erau ochii 
fiarelor sălbatice, care ieşeau după pradă. Putea să le audă 
zgomotele pe care le făceau în noapte, cele scoase de 
trupurile lor ce se mişcau prin apropiere. 

Visând astfel acolo, pe malul Yukonului, cu ochi leneşi, 
clipind lângă foc, acele sunete şi imagini ale unei alte lumi îi 


zbârleau părul de pe spinare, de pe umeri şi ceafă, până ce 
suspina încet sau mârâia slab, iar bucătarul metis striga la 
el: 

— Hei, Buck, trezeşte-te! 

Atunci lumea cealaltă dispărea şi apărea cea reală, iar el 
se ridica să cască şi să se întindă, de parcă ar fi dormit. 

Era o cursă dificilă. Trebuiau să ducă poşta şi munca grea 
îi istovea. Când ajunseră la Dawson, slăbiseră toţi şi erau 
amărâţi. Ar fi trebuit să se odihnească vreo câteva zile, cel 
puţin o săptămână. 

Însă după patruzeci şi opt de ore, ei coborâră pe malul 
Yukonului, la Barracks, şi încărcară poşta ce avea să plece 
din ţinut. Câinii erau istoviţi, conducătorii de sănii 
nemulţumiţi. Ca lucrurile să meargă şi mai prost, ningea în 
fiecare zi. Asta însemna că trebuiau să tragă mai vârtos la 
sănii. Dar conducătorii de sănii ştiau cum stau lucrurile şi 
le-au venit în ajutor pe cât s-a putut. 

În fiecare noapte, câinii erau îngrijiţi primii. Mâncau 
înaintea oamenilor. Nimeni nu se culca până ce nu se ştia în 
ce stare se găseau picioarele câinilor de la fiecare sanie. Cu 
toate acestea, dulăii erau sleiţi de putere. De la începutul 
iernii ei călătoriseră o mie opt sute de mile, trăgând sania 
pe întreaga distanţă. Iar o mie opt sute de mile spune de la 
sine ce viaţă grea duceau. 

Buck încă rezista, deşi era epuizat. Îi obliga pe ceilalţi 
dulăi să muncească şi să păstreze disciplina. Billie gemea în 
fiecare noapte, în somn. Joe era mai ursuz ca oricând, iar de 
Sol-leks nu te puteai apropia, nici de departe, unde nu 
vedea, nici de pe cealaltă. Dar Dave suferea cel mai mult. 
Nu se simţea deloc bine. Devenise mai morocăânos şi mai 
nervos, iar când se aşeza tabăra, se cuibărea imediat într- 
un loc, iar conducătorul de sanie trebuia să se ducă la el să- 
i dea de mâncare. După ce era deshămat şi se întindea pe 
zăpadă, nu se mai ridica în picioare până dimineaţa, când 
era înhămat din nou. 


Uneori, în timpul cursei, când sania se oprea brusc sau 
când se chinuiau s-o pornească, scotea un strigăt de 
durere. Conducătorul de sanie l-a cercetat atent, dar n-a 
găsit nici un semn de boală la el. Vorbeau despre el în 
timpul mesei sau la ultima pipă fumată, înainte de a se 
culca. Ba, într-o noapte chiar s-au sfătuit referitor la el. 

L-au adus din cuibul lui de lângă foc şi l-au apăsat cu 
mâinile prin diverse locuri, iar el a gemul de câteva ori. 
Avea ceva în neregulă în corp. Oamenii n-au descoperit 
însă, la el, nici un os rupt. 

Când au ajuns la Cassiar Bar, Dave arăta atât de slăbit că 
se prăbuşea deseori în timpul cursei. Metisul scoţian îl 
scoase din echipă şi îl puse mai în faţă pe următorul, Sol- 
leks. Intenţiona să-l lase pe Dave să se odihnească, fugind 
liber în spatele saniei. 

Aşa slăbit cum era, Dave se simţi scos din echipă, mârâia şi 
schelălăia când ceilalţi fură înhămaţi şi îi părea tare rău că 
Sol-leks îi luase locul. Era atât de mândru de funcţia lui că, 
deşi bolnav foarte rău, nu suporta ca alt câine să 
îndeplinească treaba lui. Când porni sania, veni prin zăpada 
moale din lateralul traseului bătătorit şi îl atacă pe Sol-leks, 
încercând să îl muşte, ca să-l gonească din fosta lui poziţie. 
Astfel se iscă o zarvă greu de descris. Metisul încercă să-l 
dea la o parte cu biciul. 

Dave nici nu băgă biciul în seamă, iar omul nu vru să-l 
lovească tare. Câinele refuză să meargă liniştit în spatele 
saniei, pe drum, ci venea prin zăpada moale din lateral, cu 
un efort deosebit. Până la urmă se prăbuşi în omăt şi 
rămase acolo, epuizat, urlând lugubru în timp ce alte sănii 
treceau pe lângă el. Cu ultimele sale puteri, reuşi să se 
târască până ce săniile se opriră iar. Apoi merse până la cea 
a lui, unde se aşeză lângă Sol-leks. 

Conducătorul întârzie o clipă, ca să-şi aprindă pipa de la 
omul din spate. Apoi se întoarse şi porni câinii. Ei se 
balansară pe drum, fără să părăsească locul în care se 


găseau. Îşi întoarseră capetele şi rămaseră neclintiţi, miraţi. 
La fel de surprins fu conducătorul saniei. 

Îi strigă pe ceilalţi oameni, ca să vadă şi ei. Dave apucase 
în colţi şleaurile lui Sol-leks şi acum se afla în fruntea 
echipei, în fosta lui poziţie. Îl rugă din priviri pe om să 
rămână acolo. Acesta nu ştia ce să facă. Ceilalţi îi spuseră că 
un câine poate suferi cumplit dacă i se neagă importanţa în 
cadrul echipei. Cunoscuseră situaţii în care dulăii, prea 
bătrâni pentru acea muncă grea, muriseră fiindcă fuseseră 
scoşi din hamuri. 

De asemenea, susțineau că pentru Dave ar fi fost cumplit, 
dacă oricum avea să moară, să nu piară trăgând la sanie. 
Aşa că-l înhămă iar, deşi el gemu şi schelălăi, fără să vrea, 
de durere. De câteva ori se prăbuşi, dar fu tras de ceilalţi 
câini. Odată, sania trecu peste el şi el merse mai departe 
şchiopătând cu un picior din spate. 

Dar rezistă până seara, când fu aşezată noua tabără. 
Conducătorul saniei îi pregăti un loc lângă foc. Dimineaţa 
însă îl găsi prea slăbit pentru a mai merge. Când omul 
înhămă dulăii, se târi până la ei. Cu mari eforturi se ridică 
în picioare, dar se prăbuşi iar. Se târî încet în fruntea 
echipei. Îşi folosea labele din faţă la mişcări, înaintând astfel 
centimetru cu centimetru. Puterea îl părăsise. În cele din 
urmă, rămase întins în zăpadă, tânjind după ei. Îl putură 
auzi urlând trist până ce dispărură din vedere, după nişte 
copaci. Acolo săniile se opriră. Metisul scoţian se întoarse 
fără grabă, pe propriile sale urme, până la tabăra părăsită 
de ei. Oamenii încetară să mai discute între ei. O 
împuşcătură răsună. Metisul veni înapoi grăbit. Biciurile 
pocniră, clopoţeii ţiuiră, iar săniile plecară. Dar Buck sau 
oricare alt câine ştia ce se petrecuse dincolo de copaci. 

Truda pe pistă. 

La treizeci de zile după ce părăsise Dawson-ul, poşta 
ajunse la Skaguya, cu Buck şi ai săi în frunte. Arătau ca vai 
de capul lor, rupţi de oboseală. Buck nu mai avea o sută 
patruzeci de livre, ci o sută cinsprezece. Ceilalţi, deşi mai 


uşori decât el, pierduseră mai mult în greutate. Pike, 
bolnavul prefăcut, care reuşise să-i păcălească de multe ori 
că ar fi avut un picior rupt, de data aceasta şchiopăta de-a 
binelea. La fel Sol-leks, iar Dub suferea fiindcă avea un 
umăr dislocat. 

Toţi aveau răni groaznice la picioare. Erau sleiţi de puteri. 
De-abia îşi târau picioarele pe drum, ciocnindu-se unul de 
celălalt, dublând astfel efortul cerut de călătorie. 

Nu erau bolnavi, ci sleiţi. Nu era oboseala rezultată în 
urma unui efort scurt, dar excesiv, ce dispare după câteva 
ceasuri. Era epuizarea instalată în organism după luni de 
trudă şi chin. Nu mai aveau resurse să se refacă. Le lipseau 
puterile. Acestea fuseseră consumate până la ultima 
picătură. Fiecare muşchi, fiecare fibră, fiecare celulă era la 
pământ. lar motivul se dovedea evident. În mai puţin de 
cinci luni, străbătuseră două mii cinci sute de mile. În cursul 
ultimelor o mie opt sute, nu avuseseră decât cinci zile de 
odihnă. Când ajunseră la Skaguya, de abia se mai ţineau pe 
picioare. Cu greu se dădură la o parte de pe pistă, ca să nu 
fie loviți de alte sânii. 

— Înainte, biete picioare rănite, îi încuraja conducătorul 
pe când se târau pe strada principală din Skaguya. Am 
ajuns la capătul drumului. Vă veţi odihni pe săturate! 

Într-adevăr, vizitii credeau că pauza urma să fie 
îndelungată. Ei însăşi nu se odihniseră, după un parcurs de 
o mie două sute de mile, decât două zile. Numai că oamenii 
ce se repezeau către Klondike erau atât de mulţi, iar 
rudele, iubitele, soțiile ce rămăseseră acasă atât de 
numeroase încât corespondenţa depozitată luase proporţii 
alpine. În plus, erau şi acte ale guvernului, ce trebuiau 
transportate. 

O mulţime de câini odihniţi de la Hudson Bay, aveau să îi 
înlocuiască pe cei care nu mai puteau parcurge drumul. Cei 
prea obosiţi urmau să fie vânduți. Trecură trei zile. În acest 
timp, Buck şi tovarăşii săi aflară cu adevărat cât de slăbiţi 


erau. Apoi, în dimineaţa celei de-a patra zi, doi bărbaţi din 
Statele Unite veniră şi îi cumpărară pe toţi. 

Oamenii îşi spuneau unul altuia Hal şi Charles. Al doilea 
era un bărbat în floarea vârstei, cu privirea ştearsă, cu o 
mustață răsucită cu vigoare în sus, ascunzând buza 
superioară. Hal era un tânăr de nouăsprezece sau douăzeci 
de ani, cu un revolver uriaş Colt, şi un cuţit de vânătoare 
pus la centură, alături de cartuşe. Centura aceea era lucrul 
cel mai izbitor la el. Avertiza despre faptul că era un novice. 

Ambii voiau să plece din oraş. De ce unii ca ei doresc să se 
aventureze în Nord este o întrebare ce depăşeşte puterea 
de înţelegere a unui om obişnuit. Buck auzi tocmeala, văzu 
banii trecând de la bărbat la agentul guvernului şi înţelese 
că metisul scoţian şi conducătorii de sanie ai poştei aveau 
să iasă din viaţa lui, precum Perrault ori Frangois, ori alţii 
ca ei. Când fu condus, împreună cu tovarăşii săi, în tabăra 
noilor stăpâni, văzu dezordinea şi nepăsarea de acolo, un 
cort strâns pe jumătate, farfurii nespălate. Văzu şi o femeie, 
Mercedes, cum îi spuneau bărbaţii. Era soţia lui Charles şi 
sora lui Hal. 

Buck îi observă îngrijorat cum procedară ca să strângă 
cortul şi să încarce sania. Se chinuiau mult, lucrând fără 
metodă. Cortul fu îngrămădit pe sanie şi ocupa de trei ori 
mai mult loc decât în mod normal. 

Farfuriile nespălate fură împachetate chiar aşa. Mercedes 
stătea mereu în drumul bărbaţilor şi nu mai înceta să le dea 
sfaturi sau să le facă observaţii. Când ei aşezară sacii în 
partea din faţă a saniei, ea le sugeră să-i ducă la spatele 
acesteia. După ce îi puseră în spate şi îi acoperiră cu alte 
lucruri, ea descoperi că îi trebuiau nişte lucruri de acolo, 
astfel că descărcară sania, să le găsească. 

Trei bărbaţi de la cortul învecinat ieşiră şi se uitară la ei, 
rânjind şi făcându-şi cu ochiul între ei. 

— Aveţi o încărcătură pe cinste, zise unul dintre ei. Nu 
trebuie să-mi spuneţi cu ce vă ocupați, dar n-aş transporta 
cortul acela, dacă aş fi în locul dumneavoastră. 


— Asta chiar că-i bună! strigă Mercedes, ridicând mâinile, 
exasperată. Unde, în lumea întreagă, m-aş putea descurca 
fără cort? 

— E primăvară şi nu veţi mai avea de-a face cu frigul, 
răspunse bărbatul. 

Ea clătină din cap cu convingere, iar Charles şi Hal 
aşezară ultimele ciudăţenii pe vârful încărcăturii 
impresionante. 

— Credeţi că va porni sania? întrebă unul dintre oameni. 

— De ce nu? răspunse scurt Charles. 

— Bine, bine, se grăbi omul să spună, ca să nu-l supere. 
Doar mă întrebam, nimic mai mult. Mi se pare că sania e 
prea încărcată. 

Charles se întoarse cu spatele, să prindă legăturile cât de 
bine se pricepea. Doar că nu prea se pricepea... 

— Sigur că dulăii se pot plimba de plăcere întreaga zi cu 
maldărul acela în spatele lor, zise alt bărbat. 

— Sigur, spuse Hal, cu răceală, dar politicos, luând într-o 
mână prăjina pentru condus câinii, iar în cealaltă biciul. 
Înainte! strigă el. La drum! 

Câinii începură să tragă de şleaurile prinse pe piept, 
chinuindu-se câteva clipe, apoi se liniştiră. Nu puteau mişca 
sania. 

— Animale puturoase! Vă arăt eu! strigă Hal, pregătindu- 
se să-i bată cu biciul. 

Dar Mercedes interveni chiar atunci: 

— Să nu faci asta, Hal! 

Puse mâna pe bici şi i-l luă din mână. 

— Bieţii câini! Promite-mi că nu te vei purta urât cu ei în 
timpul călătoriei, altfel nu mai înaintez nici măcar un pas 
alături de voi. 

— Multe mai ştii tu despre câini, zise batjocoritor fratele 
ei. Aş vrea să ne laşi singuri. Animalele astea sunt leneşe, ţi- 
o spun eu, şi dacă nu le biciuieşti, nu fac nimic. Aşa sunt 
învăţaţi dulăii ăştia. Întreabă pe cine vrei. 


Mercedes se uită la ei, implorându-i din priviri. Observă 
chinul întipărit pe chipurile lor. 

— Sunt vlăguiţi peste măsură, se auzi glasul unui bărbat. 
Ar trebui să se odihnească o vreme. 

— Nici să nu aud de aşa ceva, zise Hal. 

— Vai! suspină Mercedes, auzindu-l vorbind astfel. 

Dar, cum făcea parte din familie, îi luă imediat apărarea 
fratelui ei. 

— Nu-i băga în seamă pe oamenii aceia, spuse ea. Tu îi 
conduci pe câinii noştri şi ştii ce trebuie să faci cu ei. 

Biciul lui Hal lovi iarăşi dulăii. Ei se avântară iar, trăgând 
de hamuri. Îşi cufundară picioarele în zăpadă şi se chinuiră 
să clintească sania. Dar aceasta părea a fi ancorată în locul 
respectiv. 

După două încercări nereuşite, se opriră, gâfâind. Biciul îi 
lovea cu sălbăticie. Mercedes interveni iar. Îngenunche în 
faţa lui Buck, cu lacrimi în ochi, şi îl cuprinse cu braţele de 
gât. 

— Bietele animale! se tângui ea. De ce nu trag mai tare? 
Atunci n-ar mai fi bătute. 

Buck n-o plăcea, dar se simţea prea slăbit ca să reziste şi 
considera totul ca o parte din munca mizerabilă a zilei. 
Unul dintre privitori, care strânse din dinţi ca să se 
stăpânească şi să nu le vorbească prea dur, spuse: 

— Nu mă interesează ce se va alege de voi, dar, de mila 
câinilor vreau să vă zic să-i ajutaţi trăgând frânele saniei. 
Tălpile saniei au îngheţat. Sprijină-te în prăjină, în dreapta 
şi în stânga, pentru a sparge gheaţa din jurul tălpilor. 

A treia oară încercară să pornească şi, de data asta, 
mulţumită sfatului primit, Hal sfărâmă pojghiţa de gheaţă 
din jurul tălpilor. Sania supraîncărcată porni la drum, iar 
Buck şi tovarăşii săi se străduiau din răsputeri să o tragă, 
sub o ploaie de lovituri. 

O sută de yarzi mai încolo, drumul cotea şi cobora destul 
de abrupt către strada principală. Pentru a face manevra 
aceea era nevoie de un om experimentat, nu de cineva ca 


Hal. La cotitură, jumătate dintre lucrurile de pe sanie, ce nu 
fuseseră bine prinse de aceasta, căzură grămadă. Câinii nu 
se opriră. Sania, uşurată de povară, lunecă în spatele lor. 
Dulăii se înfuriaseră fiindcă fuseseră bătuţi aşa rău şi 
obligaţi să ducă asemenea povară. 

Cel mai furios era Buck. El porni în goană, iar haita îl 
urmă. Hal strigă după ei, dar dulăii nu-l băgau în seamă. Se 
împiedică şi căzu. Sania răsturnată trecu peste el, iar câinii 
dădură năvală pe stradă, stârnind veselia celor din Skaguya 
pe măsură ce împrăştiau restul echipamentului de-a lungul 
arterei principale. Cetăţenii buni la suflet prinseră câinii şi 
adunară bunurile împrăştiate. De asemenea, le dădură 
sfaturi. Jumătate din încărcătură şi un număr dublu de 
câini, spuneau ei, dacă vroiau să ajungă la Dawson. 

Hal, sora lui şi cumnatul său ascultau fără plăcere vorbele 
acelea. Ridicară cortul şi aduseră echipamentul, inclusiv 
conservele. 

— Pături ca la hotel! zise un bărbat râzând, în timp ce-i 
ajuta. Jumătate din ele şi e prea mult. Scăpaţi de ele. 
Aruncaţi cortul şi farfuriile acelea. Cine să le mai spele? 
Dumnezeule, doar nu credeţi că mergeţi cu un tren de lux? 

Astfel urmă eliminară lucrurilor în plus. Mercedes plângea 
când geamantanele ei fură lăsate jos şi rochiile aruncate 
una după alta. Plângea pentru toate şi, în special, pentru 
fiecare lucru eliminat. 

Le spunea că nu mai face nici măcar un pas alături de ei. 
Se ruga de toţi, pentru orice. Până la urmă îşi şterse ochii şi 
aruncă chiar şi articolele ce erau absolut necesare. 
Cuprinsă de zel, după ce a terminat cu ale ei, s-a repezit la 
cele ale bărbaţilor. 

Odată treaba îndeplinită, echipamentul, deşi pe jumătate, 
era încă destul de impunător. Charles şi Hal ieşiră seara şi 
mai cumpărară şase câini. Aceştia, adăugaţi celorlalţi şase 
din echipa iniţială, plus Teek şi Koona, cei doi husky 
cumpăraţi la Rink Rapids, ridicară numărul animalelor la 
paisprezece. Dar nou-veniţii, ce arătau jalnic, nu valorau 


prea mult. Trei erau prepelicari cu păr scurt, unul din rasa 
Newfoundland, iar ceilalţi doi corcituri. Nou-veniţii păreau 
să nu ştie nimic. 

Buck şi tovarăşii săi se uitau cu dispreţ la ei. Deşi îi învăţă 
repede unde le era locul şi ce nu trebuiau să facă, nu putu 
să-i înveţe ce să facă. Nu le plăceau deloc hamul şi traseul. 
Cu excepţia celor două corcituri, ceilalţi erau speriaţi şi 
lipsiţi de îndrăzneală din pricina mediului ciudat şi sălbatic 
în care se găseau şi a comportamentului brutal al 
stăpânilor. Iar cele două corcituri se dovedeau nesimţite şi 
nepăsătoare. 

Cu nou-veniţii lipsiţi de orice speranţă, cu vechea echipă 
epuizată de cele două mii cinci sute de mile parcurse fără 
oprire, viitorul nu părea prea luminos. Cei doi bărbaţi, 
totuşi, erau veseli. Chiar şi mândri. 

Aveau paisprezece câini! Nu mai văzuseră niciodată o 
sanie plecând sau venind la Dawson, prin trecătoare, cu 
atâţia dulăi! Dar călătorii experimentați din ţinuturile 
arctice cunoşteau motivul pentru care o sanie nu trebuia 
trasă de paisprezece câini: fiindcă nu puteau transporta 
provizii pentru ei. Însă Charles şi Hal nu ştiau asta. 

Ei plănuiră expediţia cu creionul în mână: atâţia dulăi, atât 
mănâncă unul, atâtea zile de mers şi aşa mai departe. 
Mercedes îi privea şi era de acord cu ei. Totul părea aşa de 
simplu! 

În dimineaţa următoare, destul de târziu, Buck conducea 
lunga echipă pe strada principală. Erau vlăguiţi. Plecau la 
drum aproape morţi. De patru ori străbătuseră distanţa 
dintre Lacul Sărat şi Dawson. Ştiind că trebuia să o 
parcurgă iar, slăbit şi istovit, se necăjea mai tare. Nu-l 
trăgea inima la muncă. Nici pe ceilalţi câini. Cei noi se 
dovedeau timizi şi speriaţi, iar cei vechi nu aveau încredere 
în stăpânii lor. 

Buck simţea, destul de vag, că nu se putea baza pe cei doi 
bărbaţi şi pe femeie. Nu ştiau să facă nimic. Cum zilele 
treceau, deveni clar că nici nu puteau să înveţe. 


Erau delăsători în toate, indisciplinaţi, dezordonaţi. Le lua 
o jumătate de noapte să facă tabăra şi o jumătate din 
dimineaţă să o strângă. Încărcau sania atât de neglijent că 
restul zilei erau ocupați cu oprirea saniei şi rearanjarea 
încărcăturii. 

Câteva zile nu străbătură nici zece mile. Altădată nici nu 
reuşeau să pornească la drum... În niciuna dintre zile nu 
parcurseră mai mult de jumătate de distanţă pe care 
oamenii o foloseau în calcule, de obicei, când plănuiau 
călătorii cu sănii trase de câini. Era inevitabil ca mâncarea 
pentru câini să se termine înaintea călătoriei. Dar ei grăbiră 
acest lucru dând raţii mai mari, făcând să vină mai repede 
ziua foamei. Nou-veniţii, ce nu se învăţaseră cu lipsurile din 
ţinuturile nordice, aveau o poftă de mâncare cumplită. 
Când, pe lângă acest aspect, din pricină că dulăii husky 
obosiţi trăgeau mai slab de sanie, Hal hotărî că rațiile 
trebuiau mărite, ei le dublară. În plus, când Mercedes, cu 
lacrimi în ochii ei frumoşi, cu glas tremurând, nu reuşi să-i 
convingă să le dea animalelor şi mai multă hrană, ea fură 
din sacii cu peşte şi-i alimentă pe ascuns. Însă Buck şi 
tovarăşii săi nu de mâncare aveau nevoie, ci de odihnă. 
Astfel că, deşi mergeau încet, sarcina grea pe care o târau 
după ei le slăbea puterile cu severitate. Apoi veniră rațiile 
micşorate. Hal descoperi, într-o zi, că se consumaseră 
jumătate din provizii, iar din drum nu parcurseseră decât 
un sfert. Hotări să micşoreze porţiile şi încercă să mărească 
distanţa străbătută zilnic. Sora lui şi cumnatul său îl 
susţinură. Era simplu să le dea câinilor mai puţină hrană, 
dar nu-i putea face să meargă mai repede. Nepriceperea 
lor în a strânge tabăra mai repede îi priva de a călători mai 
multe ore pe zi. Nu doar că nu ştiau cum să-şi muncească 
mai bine câinii, dar nu ştiau nici ei cum să lucreze mai 
eficient. Primul care s-a dus a fost Dub. Bietul pungaş, care 
mereu fura şi era prins, se dovedise însă un muncitor 
cinstit. Omoplatul său dislocat, netratat, lipsa de odihnă, 


făcură să se simtă din ce în ce mai rău, până ce, în final, Hal 
îl împuşcă cu pistolul său Colt. 

Prin ţinut se spune că un câine obişnuit moare de foame 
dacă îi dai să mănânce doar porţia unui husky. Astfel că 
nou-veniţii, aflaţi sub conducerea lui Buck, pieriră, 
hrănindu-se cu doar jumătate din raţia unui husky. Prima 
dată se duse cel din Newfoundland, apoi cei trei prepelicari. 
Corciturile rezistară mai mult, dar muriră în cele din urmă. 

Acum, amabilitatea şi blândeţea Sudului dispăruseră din 
comportamentul celor trei oameni. Dincolo de romantismul 
şi farmecul ei, călătoria arctică devenise o realitate dură 
pentru orice bărbat sau femeie. Mercedes nu-i mai plângea 
pe dulăi, fiind ocupată să se văicărească şi să se certe cu 
fratele ori cu soţul ei. Niciodată nu erau prea obosiţi pentru 
certuri. Nervozitatea lor se intensifică din pricina 
greutăților. 

Minunata răbdare a călătorilor ce se manifestă la cei care 
trudesc din greu şi suferă din pricina rănilor, reprezentată 
prin vorba blândă, nu se întâlnea la ei. Nici nu ştiau ei de 
aşa ceva. Erau ţepeni şi îi dureau toate: muşchii, oasele, ba 
chiar inimile. Din pricina asta vorba le era tăioasă, iar 
cuvintele grele li se iveau pe buze de dimineaţă până seara 
târziu. 

Charles şi Hal se certau ori de câte ori Mercedes le oferea 
ocazia. Fiecare credea că muncise mai mult decât celălalt şi 
nu uita să spună asta în orice împrejurare. Uneori, 
Mercedes îi ţinea partea soţului ei, alteori fratelui său. Ca 
rezultat, cearta nu se termina niciodată şi era una de toată 
frumuseţea. Începând de la disputa pentru stabilirea celui 
ce urma să culeagă nişte lemne pentru foc, lucru ce îi 
privea doar pe Charles şi Hal, erau pomeniţi ceilalţi din 
familie, taţi, mame, unchi, veri şi alte rude, uneori chiar 
decedate. Cum ajungea Hal la aşa ceva, plecând de la nişte 
lemne ce trebuiau aduse pentru foc, depăşeşte orice 
înţelegere. Totuşi, cearta avea tendinţa să o ia în direcţia 
prejudecăţilor politice ale lui Charles. Iar faptul că limba 


bârfitoare a surorii lui Charles trebuia pusă pe foc îi trecea 
prin minte doar soţiei sale, şi nu mira pe nimeni. De altfel, 
ea ar fi dat foc şi altor particularităţi specifice familiei 
soţului ei. În timpul acesta, focul rămânea nefăcut, tabăra 
doar pe jumătate ridicată, iar câinii nehrăniţi. 

Mercedes nutrea o anumită nemulţumire, caracteristică 
sexului. Era frumoasă şi subţire şi fusese tratată 
cavalereşte întotdeauna. Acum însă, nici soţul, nici fratele ei 
n-o mai menajau. Ea obişnuia să fie neajutorată. Ei se 
plângeau de asta. 

Ceea ce altădată constituia avantajul ei esenţial, ca femeie, 
acum le făcea viaţa insuportabilă. Ea nu se mai interesa de 
câini, fiindcă era chiar ea obosită şi rănită. De aceea, stătea 
mereu pe sanie. Era frumoasă şi subţire, dar cântărea o 
sută douăzeci de livre, ceea ce conta mult când sania era 
trasă de animalele înfometate şi sleite. 

Ea călători astfel zile în şir, până ce animalele se prăbuşiră 
în şleauri, iar sania se opri. Charles şi Hal o rugară să se 
ridice şi să meargă pe jos, o implorară, dar ea începu să se 
plângă de brutalitatea celor doi bărbaţi. Odată o dădură jos 
cu forţa de pe sanie. Nu mai făcuseră asta vreodată. Ea 
începu să meargă şchiopătând, ca un copil răsfăţat, apoi se 
aşeză jos, în drum. Plecară mai departe, dar femeia nu se 
clinti din loc. După ce străbătură vro trei mile, cu sania 
astfel uşurată, se întoarseră după ea şi, tot cu forţa, o 
urcară iar pe sanie. 

Datorită condiţiilor grele de trai erau duri cu animalele. 
Teoria lui Hal, pe care o punea în practică pe alţii, consta în 
aceea că fiecare trebuia să se călească. I-o predică mai întâi 
surorii sale, apoi cumnatului său. Neizbutind să-i convingă, 
vru să o aplice câinilor, cu un ciomag. 

La Five Fingers, mâncarea animalelor se termina. O 
indiancă bătrână, fără dinţi, se oferi să le vândă câteva livre 
de piele de cal îngheţată în schimbul pistolului lui Hal, pe 
care acesta îl purta la centură, lângă cuțitul de vânătoare. 
Hrana căpătată astfel era doar un palid substitut faţă de 


peşte. Pielea de cal fusese jupuită de pe o mârţoagă moartă 
de foame a unor văcari, cu şase luni în urmă. Părea fier, aşa 
îngheţată cum era, iar când un câine băga în stomac aşa 
ceva, suferea cumplit şi nu se hrănea cu mai nimic. 

Buck începu să se clatine, în fruntea dulăilor. Mergea ca 
prin vis. Trăgea cât putea. Când nu mai putea, cădea şi 
rămânea acolo până ce loviturile de bici sau de bâtă îl 
ridicau iar în picioare. 

Blana i se urâţise. Părul îi atârna în jos, încurcat, neîngrijit, 
pătat cu sânge de la rănile provocate de loviturile primite 
de la Hal. Muşchii săi deveniseră nişte corzi noduroase, iar 
coastele şi oasele i se vedeau acolo unde pielea îi era lipsită 
de păr. 

Cum stăteau lucrurile cu Buck, stăteau şi cu tovarăşii săi. 
Erau schelete umblătoare. Rămăseseră doar şapte. Datorită 
stării mizerabile în care se găseau, deveniseră insensibili la 
bici sau lovituri de bâtă. Durerea produsă de bătaie era 
ştearsă, îndepărtată, la fel cum vedeau şi auzeau neclar, 
slab. Pur şi simplu erau nişte sacoşe cu oase în care 
luminau leşinate câteva scânteieri de viaţă. Când făcură un 
popas, se prăbugşiră ca nişte câini morţi, iar scânteile acelea 
parcă dispărură cu totul. lar când bâta şi biciul tăbărâră 
asupra lor, scânteile se înteţiră puţin, iar dulăii se ridicară 
clătinându-se şi porniră mai departe. Veni şi ziua în care 
Billie căzu şi nu se mai ridică. Hal nu trată problema 
respectivă cu pistolul său, ci luă toporul şi-l izbi în cap pe 
Billie, cum zăcea în hamuri, apoi îi despică leşul, îl scoase 
din curele şi-l dădu deoparte. Buck văzu asta, ca şi tovarăşii 
săi. Înţeleseră că aşa ceva îi pândea pe toţi. În ziua 
următoare se duse Koona, astfel că nu rămăseseră decât 
cinci: Joe, prea istovit să mai fie răutăcios, Pike, invalid, 
şchiopătând, pe jumătate leşinat, Sol-leks, cel chior, 
credincios încă trudei şi hamului, necăjit că nu mai avea 
puteri să tragă, 'Teek, care călătorise mai puţin în iarna 
aceea şi fusese bătut mai tare ca alţii fiindcă era mai 
proaspăt. 


Cât despre Buck, aflat încă în fruntea echipei, fără a mai 
păstra disciplina acesteia cu forţa, de-abia mai reuşind să 
vadă din pricina slăbiciunii, el izbutea cu greu să urmeze 
traseul din faţă lui. 

Era o primăvară minunată, dar nici câinii, nici oamenii nu 
observau asta. În fiecare zi soarele răsărea mai devreme şi 
apunea mai târziu. Zorii se iveau de la trei dimineaţa, iar 
înserarea întârzia până la nouă noaptea. Ziua întreagă 
soarele strălucea cu putere. Tăcerea groaznică a iernii 
lăsase locul murmurului intens de primăvară al vieţii ce se 
deştepta. Acesta se auzea de pretutindeni, aducând veselie. 
Venea de la făpturile ce reveneau la viaţă, după ce zăcuseră 
ca moarte, nemişcate cât duraseră lungile luni de ger. 

Fiecare coastă de deal deveni purtătoarea unui şiroi de 
apă. Izvoarele nevăzute susurau. Toate vietăţile se mişcau, 
se frământau. Yukonul se debarasa de hainele sale de 
gheaţă. Sloiurile erau mâncate de apă pe dedesubt, iar pe 
deasupra de câtre soare. 

La început, în gheţuri se iviră nişte găuri, apoi fisuri ce se 
extinseră. Bucăţi mai mici căzură în apă. Şi, în mijlocul 
tuturor acelor frământări, acelor zvârcoliri ale vieţii ce se 
trezea, sub soarele strălucitor, umblau cei doi bărbaţi, 
femeia şi câinii husky. 

Dulăii se prăbuşeau, femeia plângea şi stătea pe sanie, Hal 
înjura mereu, iar Charles avea întotdeauna ochii umezi. 
Astfel ajunseră ei, cu greu, în tabăra lui John Thornton, de 
lângă gura de vărsare a râului Alb. 

Când se opriră acolo, câinii căzură la pământ şi rămaseră 
ţepeni, ca morţi. Mercedes îşi şterse ochii şi se uită la John 
Thornton. Charles se aşeză pe un buştean să se odihnească. 
Se aşezase foarte încet, din pricina durerilor provocate de 
trupu-i înţepenit. 

Hal vorbi în locul lor. John Thornton tocmai şlefuia un 
mâner de topor pe care-l făcuse din lemn de mesteacăn. 
Asculta, le răspundea monosilabic. Când i se cerea, dădea 


sfaturi concise. Cunoştea oamenii ca ei şi el sfătuia pe 
cineva doar dacă persoana respectivă îi urma povaţa. 

— Ne-au spus că drumul se va scufunda în apele râului şi 
că cel mai bine pentru noi ar fi să ne lăsăm păgubaşi, îi 
răspunse el lui Thornton, după ce acesta îi avertizase să nu 
mai umble pe gheaţa care se topea. Ne-au zis că nu vom 
ajunge până la Râul Alb şi iată-ne! La ultimele cuvinte râse 
triumfător. 

— V-au sfătuit bine, zise John Thornton. Drumul de pe râu 
se poate surpa oricând. Doar nişte nebuni norocoşi puteau 
face ca voi. Vă zic sincer, eu nu mi-aş risca viaţa pe gheaţa 
aceea nici pentru tot aurul din Alaska! 

— Asta pentru că nu eşti nebun, presupun, zise Hal. Noi 
însă ne vom continua drumul către Dawson. Hai, Buck! Sus! 
Înainte! strigă el, scoțând biciul. 

Thornton îşi văzu de treaba lui. Era inutil, ştia asta, să 
intervii între un nebun şi nebunia lui. Doi-trei nebuni în plus 
sau în minus nu vor schimba felul în care arăta lumea. Dar 
echipa nu se ridică la comanda aceea. Biciul se abătu 
asupra câinilor, rănindu-i nemilos. John Thornton strânse 
din buze. Sol-leks se ridică foarte încet. Urmă Ileek. După 
el, Joe, schelălăind de durere. Pike se chinui mult. De două 
ori se prăbuşi. De-abia a treia oară se ridică. 

Buck nu făcu nici un efort. Stătea liniştit acolo unde se 
aşezase. Biciul îl rănea, dar el nici măcar nu se zbătea. De 
câteva ori Thornton vru să vorbească, dar se abţinu. Ochii i 
se umeziră. Cum biciul continuă să lovească, el se ridică şi 
începu să se plimbe nehotărât încoace şi încolo. Era pentru 
prima dată când Buck nu asculta şi Hal se înfurie cumplit. 
Schimbă biciul cu bâta. Buck refuza să se mişte, chiar sub 
ploaia de lovituri grele ce cădeau asupra lui. Ca şi tovarăşii 
săi, ar fi putut, cu greu, să se ridice, dar se hotărâse să nu o 
facă. Presimţea, în mod neclar, soarta ce-i aştepta. Asta de 
când trăseseră pe mal. De atunci nu-i mai dădea linişte. 
Simţise gheaţa subţire sub picioare întreaga zi. Dezastrul 
părea foarte aproape, dacă aveau să pornească mai departe 


pe traseu, cum le cerea stăpânul lor. Refuza să se mişte. 
Suferea cumplit. Era însă atât de slăbit, că loviturile nu 
aveau efectul obişnuit. Cum continuau să se abată asupra 
lui, scânteia de viaţă din el slăbi, apoi parcă se stinse. Se 
simţea ciudat de amorţit. Ca de la distanţă, pricepea că era 
bătut. Îl părăsi până şi ultima senzaţie de durere. Nu mai 
simţea nimic. Deşi era slab, putea auzi impactul bâtei 
asupra lui. Dar parcă nici nu mai era trupul lui, ci al altuia. 
Deodată, pe neaşteptate, scoțând un urlet sălbatic, John 
Thornton se repezi asupra bărbatului care mânuia bâta. Hal 
fu împins înapoi, ca lovit de căderea unui copac. Mercedes 
ţipa. Charles se uită neputincios, îşi şterse ochii umezi, dar 
nu se ridică din cauza trupului său înţepenit. John Thornton 
stătea asupra lui Buck, luptându-se să se controleze, prea 
furios ca să vorbească. 

— Dacă mai dai în câine, te omor! reuşi să zică el până la 
urmă, gemând. 

— E al meu, răspunse Hal, ştergându-şi sângele de la 
gură. Dă-te la o parte sau te omor! Voi pleca la Dawson! 

Thornton stătea între el şi câine şi nu arăta că intenţiona 
să se dea la o parte. Hal îşi scoase cuțitul lung de 
vânătoare. Mercedes ţipă, plânse, râse, ca o isterică. 
Thornton îl lovi pe Hal peste încheieturi cu mânerul 
toporului, iar cuțitul căzu la pământ. Îl lovi iar, când vru să 
ia arma de jos. Apoi se aplecă, îl luă el şi îi tăie curelele lui 
Buck. 

Hal nu se mai putea lupta. Sora lui îl îmbrăţişase. Buck era 
aproape mort, deci nefolositor la trasul saniei. Câteva 
minute mai târziu, părăsiră malul şi porniră pe râu. Buck îi 
auzi plecând şi ridică ochii să-i vadă. Pike era în frunte, Sol- 
leks rotaş, între ei Joe şi Teek. Şchiopătau şi se clătinau. 
Mercedes stătea pe sania încărcată. Hal ţinea prăjina 
pentru condus câinii, Charles venea, împiedicându-se în 
urmă. 

Cum se uita Buck la ei, Thornton îngenunche lângă el şi, 
cu mâinile sale dure, dar blânde, căuta oasele rupte. Nu 


descoperi însă decât răni şi trupul extrem de slăbit, în timp 
ce sania ajunsese la un sfert de milă depărtare de ei. 
Câinele şi omul se uitau cum se deplasa, foarte încet, pe 
gheaţă. Deodată, partea din spate a acesteia se lăsă brusc, 
iar prăjina sări din mâna lui Hal. 'Ţipătul femeii ajunse până 
la ei. Îl văzură pe Charles întorcându-se şi făcând un pas 
înapoi. Apoi o întreagă bucată de gheaţă dispăru, împreună 
cu oameni şi câini. Se căscă o gaură. Nu se mai vedea nimic 
altceva. Gheaţa se scufundase în râu. John Thornton şi Buck 
se uitară unul la altul. 

— Bietul de tine, zise bărbatul, iar câinele îi linse mâna. 

Din dragoste pentru un om. 

Când lui John Thornton îi degerase un picior, în 
decembrie, partenerii săi îl lăsaseră în condiţii confortabile 
să se facă bine şi plecaseră pe râu pe o plută din buşteni 
către Dawson. Încă mai şchiopăta uşor atunci când îl 
salvase pe Buck dar, pe măsură ce vremea se încălzi, 
şchiopătatul dispăru. Acolo, stând pe malul apei, în zilele 
lungi de primăvară, uitându-se la unde, ascultând leneş 
cântecul păsărelelor şi zumzetul din jur, Buck se înzdrăveni 
încet-încet. 

Odihna prinde bine cuiva care a parcurs trei mii de mile. 
Trebuie mărturisit că Buck devenise mai leneş pe măsură 
ce rănile i se vindecau, muşchii i se umflau, iar carnea îi 
reacoperea oasele. De altfel, toţi trândăveau, Buck, John 
Thornton, Skeet, Nig, aşteptând să vină pluta să-i ducă la 
Dawson. 

Skeet era un mic setter irlandez care se împrietenise cu 
Buck. Căţeaua avea calităţi de doctor. Aşa cum o vacă îşi 
spăla viţeii, şi ea lingea şi curăța rănile dulăului. De obicei, 
în fiecare dimineaţă după ce îşi terminau masa, ea se apuca 
de treabă, iar Buck o aprecia pentru asta la fel de mult ca 
pe John Thornton. Nig, la fel de prietenos, deşi nu arăta 
asta, era un uriaş dulău negru, o corcitură de copoi cu 
prepelicar, cu ochi zâmbitori şi o fire deschisă. Spre 
surprinderea lui Buck, respectivii câini nu manifestau 


semne de gelozie din cauza lui. Păreau să împartă cu el 
blândeţea şi generozitatea lui John Thornton. Pe măsură ce 
Buck se întărea, îl atrăgeau tot felul de jocuri, la care lua 
parte şi omul. Astfel, Buck trecu din convalescenţă în noua 
sa existenţă. Pentru prima dată află ce înseamnă dragostea 
pură, pasională. Aşa ceva nu simţise în casa judecătorului 
Miller din veşnic însorita Santa Clara Valley. Le fusese 
tovarăş de muncă fiilor judecătorului la vânătoare, nepoților 
acestuia un fel de paznic, iar cu fostul său stăpân se aflase 
în relaţii de demnă prietenie. Însă dragostea fierbinte, 
adoraţia, nebunia nu le manifestase decât pentru John 
Thornton. Bărbatul acela îi salvase viaţa, ceea ce nu era 
puţin. În plus, era stăpânul ideal. Alţi oameni aveau grijă de 
câini doar dacă se dovedeau credincioşi şi activi. El însă îi 
considera copiii lui. 

Mergea mai departe. Nu uita niciodată să aibă o vorbă 
bună pentru ei. Stătea mult la discuţii cu ei. Îi lua capul lui 
Buck în mâini, îl dădea înainte şi înapoi şi îi vorbea, iar 
câinele era bucuros, chiar dacă îl înjura. Buck nu cunoscuse 
altă bucurie mai mare decât îmbrăţişarea aceea dură, 
sunetul înjurăturilor şoptite şi, la fiecare mişcare înainte 
sau înapoi, inima stătea cât pe ce să-i sară afară din piept, 
într-atât de extaziat era. Când, după ce i se dădea drumul, 
se ridica în picioare, râzând, cu gâtlejul vibrând, John 
Thornton exclama: 

— Dumnezeule! Ai fi în stare şi să vorbeşti! 

Buck îşi exprima dragostea printr-un truc ce simula 
vătămarea. Deseori îi apuca cu gura mâna lui Thornton şi 
strângea brusc fălcile, astfel că multă vreme după aceea 
carnea purta încă urmele colţilor săi. Dar, cum dulăul 
înţelegea înjurăturile ca pe nişte vorbe frumoase, şi 
bărbatul pricepea că muşcătura aceea simulată era doar o 
mângâiere. 

Cea mai mare parte a dragostei lui Buck se exprima însă 
prin adoraţie. Înnebunea de fericire când Thornton îl 
atingea sau îi vorbea, însă nu căuta gesturile acelea. Nu se 


purta ca Skeet, care-şi punea botul pe mâna lui Thornton 
sau ca Nig, care-şi lăsa capul său mare pe genunchii 
stăpânului său. Buck se mulțumea să-l adore de la distanţă. 

Ar fi stat acolo un ceas întreg, la picioarele lui Thornton, 
uitându-se la el, studiindu-l, urmărindu-i cu interes 
expresiile întipărite pe chip, orice mişcare sau schimbare a 
trăsăturilor. 

Deseori, într-atât de strânsă era legătura între ei, încât 
Thornton răspundea din priviri ochilor lui Buck, fără vorbe, 
exprimându-şi astfel dragostea pentru el. Multă vreme 
după ce fusese salvat, dulăului nu i-a plăcut ca omul să iasă 
din câmpul lui vizual. Din clipa în care ieşea din cort până 
ce intra iar acolo, Buck era pe urmele lui. Însă de când 
venise în ţinutul acela nordic nutrea teama că nici un 
stăpân nu putea fi permanent. 

Îi era frică să nu dispară şi Thornton din viaţa lui, ca 
Perrault, Frangois ori metisul scoţian. Chiar şi noaptea, în 
vis, era bântuit de teama acesta. Atunci se trezea, se târa 
până la colţ şi stătea să asculte respiraţia stăpânului său. 
Dar, în ciuda acelei iubiri imense pentru Thornton, 
chemarea sălbăticiei, pe care Nordul i-o trezise, rămânea 
vie şi intensă. Se dovedea credincios, devotat, dar nu uita 
de instinctele sale primitive. Era o fiinţă a pustietăţii, venită 
să stea la focul omului şi nu un câine din Sud, marcat de 
generaţii întregi de civilizaţie. Din cauza marii lui iubiri, nu 
putea fura de la omul acela. De la un alt bărbat însă, într-o 
altă tabără, nu ezitase nici o clipă, câtă vreme şiretenia de 
care dădea dovadă îl asigura că nu poate fi descoperit. 

Faţa şi trupul îi erau pline de urmele colţilor multor câini. 
Se bătuse cu ei la fel de sălbatic pe cât de viclean. Skeet şi 
Nig erau prea buni ca să se certe cu el. În plus, îi 
aparţineau lui John Thornton. Dar orice alt câine, indiferent 
de rasă sau valoare, afla repede de supremaţia lui Buck sau 
trebuia să se bată până la moarte cu un duşman teribil. 

Buck nu cunoştea mila. Învăţase perfect legea bâtei şi a 
colţilor şi nu se dădea niciodată înapoi din faţa unui rival ce 


alegea drumul morţii. Luase lecţia asta de la Spitz, de la cei 
mai tari câini ai poliţiei şi ai poştei. Nu se putea opri la 
mijlocul drumului... Fie îi stăpânea pe ceilalţi, fie li se 
supunea. De aceea, a fi milos însemna a fi slab. Mila nu 
exista în viaţa sălbatică. Era prost înţeleasă ca frica, iar 
asemenea neînţelegeri duc la pieire. A ucide ori a fi omorât, 
a mânca ori a fi leşinat, aceasta era legea. Iar el i se 
supunea. Era mai bătrân ca în zilele când înţelesese toate 
acele lucruri. Lega trecutul de prezent. Stătea la focul lui 
John Thornton, un câine cu pieptul lat, cu colții albi, cu 
blana deasă. Dar, în spatele lui, se găseau umbrele unor 
câini diferiţi, pe jumătate lupi sau chiar lupi sălbatici, 
îndemnându-l şi împingându-l, gustând carnea pe care o 
mânca el, bând apa lui, adulmecând vântul odată cu el, 
ascultând cu el zgomotele vieţii sălbatice din pădure, 
dormind alături de el, visând cu el, devenind ei înşişi 
subiectele viselor sale. 

Atât de active se dovedeau umbrele acelea că omul se 
îndepărta, zi de zi, de la el. Din adâncul pădurii răsuna o 
chemare, pe care o auzea deseori, ademenindu-l 
misterioasă. Se simţea chemat să întoarcă spatele focului şi 
pământului bătătorit din jurul acestuia, ca să se afunde în 
pădure. Nu ştia de ce şi unde, nici nu se întreba aşa ceva. 
Dar chemarea răsuna imperioasă, venind din inima 
codrului. Cum i se supunea şi pornea pe pământul nepăşit 
de la umbra copacilor, dragostea pentru John Thornton îl 
trăgea înapoi, lângă foc... 

Dar Thornton îl împiedica să plece. Restul oamenilor nu 
însemnau nimic pentru el. Călătorii puteau să-l laude, nu-l 
interesau. De la un om prea expansiv ar fi plecat imediat. 

Când au venit Hans şi Pete, partenerii lui Thornton, cu 
pluta mult aşteptată, Buck nici nu i-a băgat în seamă, până 
ce a priceput că îi erau apropiaţi lui John. După aceea i-a 
tolerat cu pasivitate, acceptându-le favorurile de parcă i-ar 
fi favorizat el prin acel accept. 


Ei erau la fel de voinici ca Thornton, de legaţi de pământ, 
gândind simplu şi clar. Îl înțelegeau pe Buck şi felul în care 
se comporta el. De aceea nu insistară să îi fie prieteni 
apropiaţi, cum le deveniseră Skeet şi Nig. 

Dragostea lui creştea continuu faţă de Thornton. Dintre 
bărbaţi, doar el putea să-i pună lui Buck o greutate în 
spate, în timpul unei călătorii de vară. Nimic nu părea prea 
greu pentru dulău, dacă Thornton îi cerea un lucru. Într-o 
zi, după ce părăsiseră pluta şi se îndreptau spre izvoarele 
râului Tanana, oamenii şi câinii stăteau pe culmea unui deal 
abrupt. 

Sub ei, la o adâncime de trei sute de picioare, se vedea 
fundul stâncos al văgăunii. Thornton stătea pe marginea 
prăpastiei, Buck lângă el. O nesăbuinţă îi trecu prin minte 
bărbatului. Le atrase atenţia lui Hans şi Pete la 
experimentul pe care-l plănuise. 

— Sări, Buck! porunci el, întinzându-şi braţul în gol, 
deasupra abisului. În clipa următoare, de-abia reuşi să-l 
oprească pe câine, ajungând amândoi la un pas de 
prăpastie. Hans şi Pete reuşiră să-l tragă înapoi, în 
siguranţă. 

— E cu neputinţă, zise Pete, după ce reuşi iar să 
vorbească. 

Thornton clătina din cap. 

— Nu, e nemaipomenit, dar şi îngrozitor. Câteodată mi se 
face frică, ştiţi asta? 

— Nu-mi doresc să fiu cel care-ţi vrea răul când se află el 
prin apropiere, concluzionă Pete, uitându-se la Buck. 

— Nici eu, Doamne fereşte! glăsui Hans. 

La Circle City, înainte de sfârşitul anului, previziunile 
sumbre ale lui Pete se adeveriseră. Burton cel Negru, un 
om răutăcios şi nestăpânit, certându-se cu un barman, îl 
văzu pe Thornton, bine intenţionat, intervenind în disputa 
lor. Buck, după cum obişnuia, stătea liniştit într-un colţ, cu 
capul pe labe, urmărind gesturile stăpânului său. Burton 
lovi, fără avertisment, chiar în umăr. Thornton fu aruncat 


într-o parte, răsucindu-se prin aer. Nu se prăbuşi doar 
fiindcă reuşi să se prindă de bara de la tejghea. 

Cei care se uitau auziră ceva ce nu era nici lătrat nici 
schelălăit, ceva ca un fel de răget. Trupul lui Buck zbură 
prin aer direct spre beregata lui Burton. Bărbatul îşi salvă 
întâmplător viaţa ducându-şi braţul la gât, dar fu aruncat la 
podea, de dulăul deasupra lui. Buck îşi eliberă colţii din 
carnea omului şi căută iar să-l apuce de beregată. De 
această dată, bărbatul nu reuşi decât parţial să se apere, 
astfel că gâtlejul îi fu sfâşiat. 

Mulțimea sări pe Buck şi îl alungă de acolo. În timp ce 
doctorul cerceta rana, dulăul mârâia furios, încercând să 
sară iar asupra victimei sale. Doar ciomegele oamenilor îl 
ţineau la distanţă. 

O adunare spontană a minerilor hotărî, pe loc, că animalul 
fusese provocat, astfel că Buck nu fu acuzat de nimic. Dar 
faima lui se răspândi şi, de atunci, era cunoscut în orice 
tabăra din Alaska. 

Mai târziu, în toamna aceluiaşi an, îi salvă viaţa lui John 
Thornton într-un alt fel. Cei trei parteneri coborau cu o 
barcă pe cursul apei, plină de repezişuri, pe la Forty Mile 
Creek. Hans şi Pete se deplasau deseori pe mal, ca să lege 
cu o frânghie subţire de Manila, când de un copac, când de 
altul. Thornton rămânea mereu în barcă, făcând-o să 
coboare pe firul apei cu ajutorul unei prăjini. Le striga celor 
de pe mal încotro să se deplaseze. Buck, aflat pe uscat, 
îngrijorat şi agitat, se uita mereu la barcă, nescăpându-l 
vreodată din ochi pe stăpânul său. 

Într-un loc deosebit de rău, cu stânci ascuţite ascunse sub 
apă, Hans eliberă frânghia, pentru ca Thornton să poată 
manevra cu uşurinţă prăjina, apoi alergă pe uscat cu un 
capăt al funiei în mână, să o lege de un copac, după 
încheierea manevrei. 

Barca se izbi de stânci, iar Thornton, căzând în undele 
înspumate, fu dus de curentul puternic în cea mai rea zonă 
a repezişurilor. Prin apele acelea învolburate nici un 


înotător nu putea supravieţui... Buck se aruncă în unde 
imediat. După trei sute de paşi, depăşind un vârtej teribil, îl 
prinse pe Thornton. După aceasta, dulăul porni spre mal, 
luptându-se cu toate forţele împotriva furiei devastatoare a 
apei. Dar înainta prea încet spre uscat... Curentul îi trăgea 
cu o putere uimitoare. Se auzea deja mugetul fioros al 
cascadei. Stâncile se ascundeau parţial în spuma şi vaporii 
rezultați din căderea apelor. Vârfurile pietrelor uriaşe 
păreau dinţii unui pieptăn enorm. 

Thornton pricepu că nu aveau cum să învingă asemenea 
forţe ale naturii, pentru a putea ajunge pe mal. Fu ridicat 
peste o stâncă, fu rănit de a doua şi izbit, cu o putere 
teribilă, de a treia. Se agăţă de vârful lunecos al acestuia cu 
ambele mâini, şi strigă: 

— Du-te, Buck! Du-te! 

Buck nu se putea prinde şi el de o stâncă. Fu măturat de 
curent şi se lupta cu disperare, dar nu reuşea să vină înapoi 
la stăpânul său. După ce comanda lui Thornton se repetă, el 
ieşi parţial din apă, ridicându-şi capul, ca pentru a se uita 
pentru ultima dată la om, apoi porni, supus, către uscat. 
Înotă din toate puterile şi fu scos pe mal de Pete şi Hans, 
chiar în clipa când înotul devenea imposibil şi începea 
distrugerea. Ei ştiau că un om nu putea rezista mai mult de 
câteva minute agăţat de o stâncă, izbit de curentul fioros. 
Alergară de îndată pe mal, până la un punct mai apropiat 
de 'Thornton, aflat pe o înălţime. 

Legară frânghia cu care ţineau barca de gâtul şi umerii lui 
Buck, fiind atenţi să nu-l stranguleze sau să-l împiedice să 
înoate, apoi îl aruncară în apă. El se luptă cu mult curaj cu 
undele furioase, dar nu avea destulă putere să le învingă. 
Descoperi că apele îl duseseră departe de stăpânul său abia 
mai târziu. Hans îl ancoră rapid la mal, de parcă ar fi fost o 
barcă. Prins astfel în curentul devastator, reuşi să iasă la 
suprafaţă. Fu tras pe uscat, unde ajunse câteva clipe mai 
târziu. Aproape că se înecase, iar Hans şi Pete se repeziră 
la el, să-i dea primul ajutor, scoțând apa din el. Se ridică în 


picioare clătinându-se, dar se prăbuşi din nou. Câteva 
cuvinte abia rostite de Thornton ajunseră până la ei. Deşi 
nu înţeleseră nimic, pricepură că era la limita puterilor. 
Glasul stăpânului avu efectul unui şoc electric asupra lui 
Buck. Sări în picioare şi alergă pe mal până în punctul de 
unde mai fusese o dată lansat la apă. 

Îi legară iar frânghia şi îl aruncară în unde. De data asta, 
nimerise mai bine în curentul devastator, astfel că eforturile 
sale de a înainta se făcură vizibile. Greşiseră prima oară, 
dar nu şi a doua. Hans şi Pete îl ţineau cu frânghia de pe 
uscat, eliberând-o atunci când era nevoie, uşurându-i 
efortul. 

Ajungând chiar în dreptul lui Thornton, Buck porni ca din 
puşcă spre stăpânul său. Omul îl văzu venind. Buck îl izbi ca 
un berbec de asalt, fiindcă folosise curentul ca să ajungă la 
el. Bărbatul îl prinse cu braţele de gât. Hans legă frânghia 
de un copac. Thornton şi Buck fură iar acoperiţi de ape. 
Luptându-se din răsputeri, sufocându-se, când omul 
deasupra câinelui, când invers, traşi de către cei de pe 
uscat, răniţi de stâncile ascuţite, izbutiră să ajungă pe mal! 
Thornton ajunse acolo pe burtă, cu ajutorul unui buştean pe 
care îl aruncaseră Hans şi Pete. Prima dată se uită la Buck, 
lângă al cărui trup, aparent lipsit de viaţă, Nig scoase un 
urlet, în timp ce Skeet îi lingea faţa udă şi ochii închişi. 
Thornton era şi el rănit şi burduşit. Se duse cu grijă acolo 
unde zăcea Buck. Îl cercetă şi văzu că avea trei coaste 
rupte. 

— Se va face bine, anunţă el. Vom ridica tabăra chiar aici! 
Stătură acolo până ce Buck se înzdrăveni şi putură continua 
drumul. 

Iarna, la Dawson, dulăul înfăptui altă ispravă. Poate nu la 
fel de eroică precum cealaltă, dar care îi ridică şi mai mult 
prestigiul în Alaska. Acea ispravă fu, în mod deosebit, 
folositoare celor trei bărbaţi. Ei aveau nevoie de rezultatul 
acesteia, călătoria mult dorită câtre Estul virgin, unde nu 
apăruseră căutătorii de aur, nefiind posibilă încă. 


Se discuta despre aşa ceva în Salonul Eldorado, unde 
oamenii se lăudau cu câinii lor favoriţi. Buck, datorită 
priceperii sale, era ţinta oamenilor respectivi. Thornton îl 
apăra mereu. După o jumătate de oră, un bărbat zise că 
dulăul său putea porni o sanie cu o încărcătură de cinci sute 
de livre şi merge oricât cu ea. Al doilea bărbat se lăuda cu 
şase sute de livre, în ceea ce-l privea pe câinele său, iar al 
treilea cu şapte sute, pentru animalul său. 

— Doar atât? se miră Thornton. Buck poate duce o sanie 
cu o mie de livre pe ea! 

— Să tragă o sută de yarzi? întrebă Matthewson, un 
bogătaş din Bonanza, care se lăudase că dulăul său putea 
târi şapte sute de livre. 

— Sigur că poate trage sania cu o sută de yarzi, spuse 
John Thornton. 

— Ei, bine, atunci, zise Matthewson, fără grabă, deliberat, 
astfel ca toţi să poată auzi, eu am o mie de dolari şi pariez 
că nu poate. lată.-i. 

Zicând asta, puse pe tejghea săculeţul cu pulbere auriferă 
ce arăta ca un cârnat. Nimeni nu scoase un cuvânt. 
Cacialmaua lui Thornton, că nu putea fi altceva decât o 
cacialma, fusese desfiinţată. El simţi cum se îmbujorează. 
Limba îi jucase o festă. Nu ştia dacă Buck putea porni o 
sanie cu o mie de livre pe ea. O jumătate de tonă! 

Enormitatea afirmației sale îl îngrozi. Avea mare încredere 
în forţa lui Buck. Deseori îl crezuse capabil de aşa ceva. 
Niciodată însă nu-l supusese unei asemenea probe. Acum, 
când ochii unei duzine de bărbaţi stăteau fixaţi asupra lui, 
tăceau şi aşteptau, nu ştia ce să facă. Mai mult, nu avea nici 
o mie de dolari, ca să susţină pariul acela. Nici partenerii 
săi, Hans şi Pete, nu-i aveau. 

— Afară e sania mea, cu peste două mii de livre de făină pe 
ea, continuă fără jenă Matthewson, aşa că poţi să ne arăţi 
ce forţă are câinele tău. 

Thornton nu răspunse. Nu ştia ce să zică. Se uita la 
chipurile din faţa lui ca un om care-şi pierduse puterea de 


judecată şi căuta pe undeva să găsească lucrul care-i va 
porni din nou mintea. Chipul lui Jim O'Brien, un bogătaş din 
Mastodon şi un vechi prieten, îi apăru înainte chiar atunci. 
Atunci se gândi să facă ceea ce nu încercase niciodată până 
atunci. 

— Îmi poţi împrumuta o mie? întrebă, mai mult în şoaptă. 

— Sigur, răspunse O'Brien, scoțând la iveală o pungă de 
dimensiunile celei a lui Matthewson. Deşi nu prea cred, 
John, că dulăul tău poate face şmecheria asta. 

Cei din localul Eldorado ieşiră de îndată pe stradă, ca să 
vadă încercarea. Mesele rămaseră pustii. leşiră până şi 
dealerii şi paznicii, ca să pună pariuri. Câteva sute de 
oameni, cu blănuri pe ei şi cu mănuşi în mâini, se 
înghesuiau în jurul saniei, la mică distanţă. Sania lui 
Matthewson, încărcată cu o mie de livre de făină, stătea 
acolo de câteva ceasuri în gerul serios de afară, căci erau 
minus şaizeci de grade, iar tălpile acesteia îngheţaseră în 
zăpada groasă. 

Pariurile erau, în general, de la doi la unu că Buck nu 
putea mişca sania. Se discuta foarte mult dacă nu trebuia 
mişcată puţin înainte de a porni, fiindcă tălpile ei îngheţate 
înţepeniseră în zăpadă. Dar acest lucru depindea doar de 
Matthewson, care insista însă ca dulăul să o tragă aşa cum 
era, iar majoritatea celor de faţă îi dădeau dreptate. Astfel, 
cota pariurilor crescu până la trei la unu. 

Dar nu aveau oponenți. Nimeni nu-l credea pe Buck în 
stare de aşa ceva. Thornton se grăbise să accepte 
confruntarea dar se îndoia şi el de reuşită. Acum se uita la 
sanie. Doar o echipă obişnuită, de zece câini cu blana 
cârlionţată o trăgeau prin zăpadă. Sarcina lui Buck părea 
imposibilă. Matthewson jubila. 

— Trei la unu! proclamă el. Mai pun o mie pariu, Thornton, 
ce zici? 

Pe chipul lui Thornton se citea nehotărârea. Însă spiritul 
lui de luptător se trezi deodată. Spiritul acesta fusese trezit 


de pariuri. Nu vroia să recunoască imposibilul, nu 
acceptase înfrângerea. 

Îi chemă pe Hans şi pe Pete. Săculeţii lor cu pulbere 
auriferă erau subţiri. Împreună cu al său, cei trei de-abia 
aveau două sute de dolari. Suma aceea reprezenta întreaga 
lor avere. Totuşi, mizară, fără şovăială, împotriva celor 
şapte sute de dolari ai lui Matthewson. 

Echipa de zece câini fu deshămată. Buck, cu propriile lui 
curele, fu legat la sanie. Fusese cuprins şi el de acea 
tensiune nervoasă. Simţea că trebuia să facă imposibilul 
pentru Thornton. 

Văzându-l cât de frumos era, oamenii murmurară. Bine 
antrenat, cu nici un gram de grăsime peste muşchii săi 
oţeliţi. Cântărea o sută şi cinzeci de livre de carne bătută. 
Blana îi strălucea de parcă era de mătase. Pe grumaz şi pe 
umeri, coama părea să i se ridice la fiecare mişcare, de 
parcă părul i-ar fi fost viu. Pieptul lat, puternicele picioare 
din faţă, se completau bine cu restul trupului său, unde 
muşchii tari arătau ca nişte role pe dedesubtul pielii. 
Oamenii simțeau muşchii aceia şi îi considerau tari ca 
piatra. Cota pariurilor scăzu până la doi la unu. 

— Doamne, omule! Doamne! strigă un bogătaş de la 
Skookum Benches. Îţi ofer opt sute de dolari pe el, 
domnule, înainte de încercarea asta! Opt sute doar că l-am 
văzut! 

Thornton îi făcu semn din cap că nu-l vinde şi se apropie 
de Buck. 

— Trebuie să stai departe de el, protestă Matthewson. 
Joacă cinstit şi rămâi la distanţă! 

Se lăsă liniştea deplină. Doar glasurile pariurilor 
răzbăteau până la ei. Ofereau o cotă de doi la unu. Toţi 
recunoşteau că Buck era un animal minunat, dar se temeau 
să îşi piardă banii. Thornton îngenunche lângă dulău. Îi luă 
capul în mâinile sale şi rămaseră, câteva clipe, obraz lângă 
obraz. Nu-l scutură, aşa cum obişnuia, nici nu-l înjură. Îi 
şopti însă la ureche: 


— Arată cât ţii la mine, Buck. Arată asta! 

Mulțimea se uita foarte curioasă. Treaba devenise 
misterioasă. Părea o conjurație. Când Thornton se ridică în 
picioare, Buck îi prinse mănugşa în colţi, apoi îi dădu drumul 
fără grabă. Era răspunsul lui, fără cuvinte, ce exprima 
dragostea lui. Thornton se retrase. 

— Acum, Buck! strigă el. 

Dulăul se opinti, trăgând din răsputeri din ham. Acesta se 
întinse câţiva inci. Aşa ştia el să tragă. 

— Înainte! răsună tăios glasul lui Thornton în tăcerea 
tensionată din jur. Buck se roti spre dreapta. Nu reuşi însă 
să deplaseze sania. Cele o sută cinzeci de livre ale sale fură 
oprite brusc. Încărcătura se clătină. Dinspre tălpi se auziră 
nişte pârâituri. 

— Trage! porunci Thornton. 

Pârâitul se înteţi. Sania se urni puţin. Tălpile se mişcară 
câţiva inci. Gheaţa ce le ţinuse prizoniere se rupsese! 
Oamenii nici nu mai respirau, fără să-şi dea seama de asta. 

— Înainte, Buck! 

Ordinul lui Thornton răsună ca o împuşcătură. Buck se 
avântă înainte, trăgând din răsputeri de curele. Trupul îi 
părea dintr-o singură bucată. Muşchii noduroşi i se 
umflaseră pe sub blana mătăsoasă. Pieptul său lat aproape 
că atingea pământul. Capul, întins înainte, era lăsat în jos. 
Picioarele i se mişcau repede, iar ghearele zgâriau zăpada 
îngheţată lăsând dâre paralele. 

Sania se clătină, gata să pornească. Unul dintre picioare îi 
alunecă şi un bărbat strigă. Apoi sania porni dintr-odată. 
După o mişcare bruscă, se opri. Porni iar. Se opri. O 
jumătate de inci... Un inci... Doi inci... 

Smuciturile se diminuară. Mişcarea, înceată, deveni 
continuă. Oamenii respirau iar. Nu-şi dăduseră seama că îşi 
ţinuseră răsuflarea câteva clipe. Thornton alerga în urma 
lui, încurajându-l pe Buck cu vorbe scurte şi vesele. 
Distanţa fusese măsurată, iar sania se apropia de grămada 
de lemne de foc ce marca sfârşitul celor o sută de yarzi. 


Veselia celor din jur crescu. Se transformă în larmă când 
el trecu de lemne şi se opri la comandă. Fiecare era uimit, 
până şi Matthewson. Căciuli şi mănuşi zburau prin aer. 
Oamenii îşi strângeau mâinile. Nu conta cu cine. Toţi 
strigau şi ţipau. Dar Thornton căzu în genunchi lângă Buck. 
Îşi rezemă capul de capul câinelui. Cei din jur îl auziră 
înjurându-l pe Buck destulă vreme, cu aprindere, dar şi 
dragoste. 

— Dumnezeule! Domnule, strigă bogătaşul din Skookum 
Bench, vă dau o mie de dolari pe el. O mie, domnule! O mie 
două sute! 

Thornton se ridică în picioare. Ochii îi erau umezi. 
Lacrimile i se scurgeau pe obraji. 

— Domnule, îi zise el bogătaşului, nu-l vând. Du-te naibii 
domule! Mai mult de atât nu pot face pentru dumneata, 
domnule! 

Buck îi apucă mâna cu colții. Thornton îl scutură scurt. Ca 
animați de acelaşi impuls comun, privitorii se dădură înapoi, 
la o distanţă respectuoasă. Se dovediră suficient de discreţi 
încât să nu întrerupă scena aceea. 

Buck câştigă. 

Când Buck câştigă o mie şase sute de dolari pentru John 
Thornton în cinci minute, făcu posibil ca stăpânul său să-şi 
plătească anumite datorii şi să călătorească, alături de 
partenerii săi în Est, unde căuta o mină părăsită, a cărei 
poveste era veche precum ţinutul acela. Mulţi oameni o 
căutaseră. Puţini o găsiseră. Majoritatea însă, nu se mai 
întorseseră dintr-o asemenea călătorie. Mina părăsită 
ascundea o tragedie şi rămânea acoperită de mister. 
Nimeni nu ştia cine o descoperise primul. Nici cele mai 
vechi poveşti nu-l pomeneau. Însă de la început, în 
apropierea ei existase o cabană veche. Muribunzii o 
pomeneau. Ca şi mina, despre care mărturiseau că avea 
pepite imense, nemaiîntâlnite nicăieri în Nord. 

Dar nici un om nu supravieţuise ca să aducă tezaurul 
acasă la el. lar morţii erau morţi. De aceea, Pete, Hans şi 


John Thornton, cu Buck şi alţi şase câini, se îndreptau spre 
Est, pe o pistă necunoscută, ca să realizeze ce alţi oameni şi 
dulăi la fel de buni ca ei nu izbutiseră. 

Merseră cu sania şaptesprezece mile în sus pe Yukon, 
cotiră la stânga, pe râul Stewart, trecură lacurile Mayo şi 
McQuestion. Continuară drumul până ce Stewart deveni un 
pârâu, coborând dinspre culmile muntoase ce marcau şira 
spinării acelui continent. 

John Thornton nu cerea mult de la om sau de la natură. Nu 
se temea de sălbăticie. Cu o mână de sare şi o puşcă, putea 
merge prin acele ţinuturi pustii şi îndepărtate oricât vroia. 
Nu se grăbea. Precum indienii, vâna ziua, ca să aibă ce 
mânca seara. Dacă nu găsea nimic, ca şi indienii, era 
convins că avea să vâneze ceva în ziua următoare. Astfel că, 
în cursul acelei lungi călătorii spre Răsărit, carnea a fost 
plătită prin gloanţe, iar sania era încărcată doar cu unelte şi 
obiecte absolut necesare. 

Lui Buck îi plăcea tare mult aşa ceva. Vânătoarea, 
pescuitul, hoinăreala nesfârşită prin locuri necunoscute. 
Săptămâni întregi merseră astfel, zi de zi. Şi săptămâni în 
şir făceau tabăra unde vroiau, ici-colo, câinii trândăvind şi 
oamenii găurind gheaţa pentru a spăla nisipul şi pietrişul în 
tigăile lor speciale, la căldura focului, căutând aurul. 

Uneori călătoreau flămânzi, alteori mâncau zgomotos, 
după cum le zâmbea norocul la vânătoare. Se făcu astfel 
vară, iar câinii şi oamenii, cu poverile în spate, trecură cu 
plutele lacurilor albastre ale munţilor şi coborâră sau 
urcară pe râuri necunoscute în bărci făcute din lemnul 
pădurii din jur. Lunile se scurseră astfel. Ei umblară încoace 
şi încolo prin vastele spaţii ce nu apăreau pe hărţi, pe unde 
nu mai fusese nimeni şi totuşi, pe unde mai fuseseră 
oamenii, dacă povestea despre Cabana Pierdută era 
adevărată. 

Merseră prin munţii stâncoşi, mai sus de păduri, prin zona 
zăpezilor veşnice, prin văile stăpânite de căldura verii, 
printre țânțari şi muşte. La umbra ghețarilor culeseră 


căpşuni şi flori cu care doar ţinuturile sudice se puteau 
lăuda... În toamna acelui an pătrunseră într-o regiune 
ciudată, plină de lacuri, tristă şi tăcută, unde trăiseră multe 
zburătoare, dar care nu mai prezenta semne de viaţă. Pe 
acolo sufla vântul rece şi se auzea vâjâitul melancolic al 
mestecenilor. Urmă o iarnă întreagă în care rătăciră pe 
pistele şterse ale oamenilor ce fuseseră înaintea lor pe 
acolo. Odată, chiar dădură peste o potecă părăsită, prin 
pădure. Cabana Pierdută părea a se afla prin apropiere. 
Numai că nu se ştia unde începea cărarea aceea şi unde se 
termina. Rămânea cufundată în mister, la fel ca omul şi 
motivul pentru care o făcuse. 

Altădată găsiră resturile unei colibe de vânătoare. Printre 
păturile rupte văzură o flintă cu ţeavă lungă. John Thornton 
recunoscu arma ca fiind una folosita de cei de la Hudson 
Bay Company, demult, în ţinuturile nord-vestice. Puşca 
aceea făcea cât greutatea ei în piei uscate de castor. Dar 
asta era tot. Nimic despre omul care ridicase coliba aceea şi 
lăsase arma acolo. 

Veni încă odată primăvara. La sfârşitul hoinărelii lor găsiră 
nu Cabana Pierdută, ci un pârâu, într-o vale largă. Aurul se 
vedea ca un unt galben pe fundul tigăilor. Nu căutară mai 
departe. Fiecare zi de lucru le aducea mii de dolari în 
pulbere auriferică şi pepite şi ei munceau în continuu. 

Aurul fu pus în săculeţi din piele de elan de câte cinzeci de 
livre fiecare şi îngrădit ca lemnul pentru foc. Trudeau zi de 
zi, iar acestea treceau repede, ca prin vis, pe măsură ce 
averea lor creştea. Acum câinii nu aveau nimic de făcut în 
afară de a mânca tot ceea ce dobora Thornton. Buck 
petrecea multe ceasuri lenevind lângă foc. Imaginea omului 
păros şi cu picioare scurte, îi apărea frecvent în faţa ochilor, 
de când nu prea avea ce face. 

Deseori, clipind lângă foc, Buck rătăcea cu el în cealaltă 
lume, a amintirilor. Lucrul cel mai evident din acea altă 
lume era teama. Când îl privea pe omul păros dormind 
lângă flăcări, cu capul apropiat de genunchi şi acoperit de 


mâinile sale, dulăul observă că somnul lui era neodihnitor, 
că tresărea mereu şi se trezea; că cerceta cu frică 
tenebrele din jurul lui, punând mai multe lemne pe foc. 
Dacă mergeau pe plaja marii, unde omul păros culegea 
scoici pe care le mânca îndată, el se uita mereu în jur, 
căutând vreun pericol ascuns. Picioarele lui erau pregătite 
de fuga iute ca vântul la orice apariţie neobişnuită. 

Prin pădure se târau fără zgomot, Buck urmându-l 
îndeaproape. Erau vigilenţi, în alertă, ascultând orice 
zgomot, adulmecând aerul. Omul acela auzea şi mirosea la 
fel de bine ca Buck. Fiinţa păroasă putea să se urce rapid în 
copaci şi să meargă pe sus la fel de iute ca pe pământ. Se 
agăța cu membrele de crengile arborilor şi se deplasa 
astfel, fără să cadă, fără să scape vreo ramură din 
prinsoare, încât părea a avea douăsprezece picioare. Era la 
el acasă în copaci ori pe sol. Buck îşi amintea de nopţile de 
veghe petrecute sub arborii în care se odihnea omul păros, 
prins bine de crengi în timp ce dormea. 

Nu departe de imaginile acelei fiinţe răsuna chemarea din 
adâncul pădurii. Îi provoca nelinişte şi dorinţe stranii. 
Simţea o plăcere vagă. Devenea conştient de dorinţele sale 
sălbatice. Se zbuciuma fără să ştie de ce. 

Şi-ar fi băgat botul în muşchiul răcoros din pădure sau în 
ierburile înalte de pe solul negru, ca să simtă bucuros 
mirosul pământului gras. Ar fi stat ghemuit ore în şir, după 
trunchiurile copacilor prăbuşiţi, ascultând şi privind atent 
orice sunet sau mişcare din jur. 

Poate că, din acea poziţie, spera să surprindă sursa acelei 
chemări pe care nu o putea înţelege. Nu ştia nici de ce 
făcea acele lucruri neobişnuite. Trebuia să le împlinească, 
fără a cunoaşte motivul. 

Impulsuri irezistibile puseră stăpânire pe el. Ar fi vrut să 
zacă în tabără, stând leneş la căldura soarelui. Brusc însă, 
îşi înălţă capul şi urechile, ascultând atent. Ar fi sărit în 
picioare şi ar fi zbughit-o de acolo, alergând ore în şir prin 
păduri şi câmpii lipsite de copaci. 


Îi plăcea să fugă prin albiile uscate ale râurilor ori să se 
târască şi să spioneze păsările din pădure. Măcar o zi ar fi 
stat sub un tufiş, ca să vadă potârnichile mişcându-se 
încoace şi încolo. Îi plăcea însă să alerge în semiîntunericul 
din miezul nopţilor de vară, ascultând murmurele adormite 
ale pădurii, citind semnele şi sunetele cum omul citeşte 
cărţile, căutând acel lucru misterios care-l chema mereu, 
treaz ori adormit, să vină. 

Într-o noapte tresări din somn. Vederea îi era ascuţită, 
nările adulmecau aerul, coama i se zburlise. Dinspre 
pădure venea chemarea sau doar o părticică din ea, un 
sunet distinct şi definit, ca niciodată până atunci, un urlet 
prelung, asemănător şi parcă nu oricărui alt zgomot făcut 
de un câine husky. 

Deşi nu-l mai auzise până atunci, sunetul acela nu-i era 
necunoscut. Străbătu tabăra şi, în tăcerea deplină, porni 
prin pădure. Cum se apropie de sursa urletului, merse mai 
încet, cu atenţie mărită la fiecare mişcare, până ajunse la o 
poiană aflată între copaci. Uitându-se acolo, văzu, cu botul 
ridicat spre cer, un lup lung şi slab. 

Nu făcuse nici un zgomot, totuşi celălalt încetă să mai urle 
şi încercă să adulmece cine se apropiase de el. Buck se ivi 
în poiană, cu trupul pregătit de luptă, coada ridicată şi 
țeapănă, păşind cu grijă. Fiecare mişcare a sa se vroia o 
dovadă de prietenie. Dar lupul o luă la fugă când îl văzu. ÎI 
urmă, cu salturi impresionante, vrând să-l întreacă. Îl fugări 
printr-un canal, pe albia pârâului, până ce o îngrămădire de 
trunchiuri le bară calea. Lupul se învârti în jurul acesteia, 
pivotând pe picioarele sale din spate, ca Joe sau alţi câini 
husky încercuiți, zbârlindu-se şi mârâind, clănţănind din 
dinţi, încercând să muşte de mai multe ori, cu rapiditate. 
Buck nu-l atacă. Se apropie de el mergând în cerc în jurul 
lui, neîncetând să facă gesturi de prietenie. Lupul se temea 
şi era neîncrezător. Buck era de două ori mai mare decât el, 
iar capul sălbăticiunii de abia îi ajungea la umăr. 
Încercându-şi norocul, lupul reuşi s-o zbughească şi 


urmărirea fu reluată. După o vreme, fu încercuit iar şi 
lucrurile se repetară, deşi arăta destul de jalnic şi Buck ar fi 
putut să-l prindă uşor. Până la urmă, răbdarea câinelui fu 
răsplătită. Lupul, înțelegând că nu i se vrea răul, se mirosi 
bot în bot cu urmăritorul său. Deveniră prieteni şi se 
hârjoniră, în felul în care se hârjonesc sălbăticiunile. După 
un timp, lupul plecă fără grabă, încercând să-i arate astfel 
celuilalt că trebuia să ajungă într-un anumit loc. Alergară 
astfel unul lângă celălalt prin întuneric, drept către albia 
pârâului. Pe malul opus ajunseră pe un teritoriu deluros, cu 
multe pâlcuri de copaci şi pâraie. Printre arborii aceia 
alergară ore în şir, în timp ce soarele se ridica, iar ziua 
aducea căldura ei pe pământ. Buck era tare bucuros. Ştia 
că până la urmă răspunsese chemării, fugind alături de 
fratele lui din pădure către locul de unde venea, în mod 
cert, chemarea. 

Vechile amintiri îl copleşiră repede. Parcă mai făcuse toate 
acele lucruri înainte, în acea lume ceţoasă din memoria lui. 
Le făcea din nou acum, alergând liber prin câmpie, cu 
pământul necălcat de om sub picioare, cu bolta cerească 
nesfârşită deasupra capului său. 

Se opri la un pârâu să bea apă. Atunci, Buck îşi aminti de 
John Thornton. Se aşeză. Lupul porni mai departe, spre 
locul de unde venea, în mod cert, chemarea, apoi se 
întoarse la el, mirosindu-se bot în bot şi încercând să-l 
încurajeze să continue acţiunea. 

Dar Buck se ridică şi porni, încet, către tabără. Mai mult 
de o jumătate de oră, fratele său sălbatic alergă alături de 
el. Apoi se aşeză, îşi ridică botul către cer şi urlă. Era un 
urlet trist. Buck se opri brusc, auzindu-l. Plecă mai departe 
încet, auzindu-l din ce în ce mai slab, până ce se topi cu 
totul. 

John 'Thornton servea cina când Buck se ivi în tabără şi se 
repezi asupra lui, în semn de afecţiune, răsturnându-l, 
căţărându-se pe el, lingându-l de faţă, muşcându-l de mână, 
iar omul îi scutură capul şi-l înjură drăgăstos. 


Timp de două zile şi două nopţi, Buck nu mai părăsi 
tabăra, nici nu-l pierdu pe Thornton din priviri. Îl urmărea 
la muncă, se uita la el în timp ce mânca, îl vedea 
acoperindu-se cu pături noaptea, ieşind dintre ele 
dimineaţa. Dar, după două zile, chemarea pădurii începu să 
se audă mai intens ca oricând. 

Buck se agita iar. Era bântuit de amintirea fratelui său 
sălbatic, de ţinutul atrăgător de dincolo de pârâu şi de 
alergarea umăr la umăr prin pădurile nesfârşite. Porni din 
nou să hoinărească printre copaci, dar nu mai dădu peste 
fratele său sălbatic. Deşi asculta cu mare atenţie, urletul 
trist nu se mai auzi. 

Începu să doarmă în afara taberei noaptea, zile în şir. 
Odată trecu singur pârâul şi hoinări prin ţinutul cu păduri şi 
numeroase cursuri de apă. Acolo petrecu o săptămână, 
căutând zadarnic vreun semn de la fratele său sălbatic, 
vânând ca să aibă ce mânca. 

Pescui somon într-o apă destul de mare, ce se vărsa 
undeva în mare. Pe acolo ucise şi un urs negru voinic, orbit 
de țânțari în timp ce pescuia, urlând neajutorat prin 
pădure. Chiar în condiţiile acelea, lupta fusese grea. Buck 
făcuse apel la toate forţele şi ferocitatea sa. 

Dorinţa sângelui deveni mai puternică decât oricând. Era 
un ucigaş, un prădător, trăind pe seama unor fiinţe vii, 
neajutorate, un singuratic datorită propriei puteri, 
supraviețuind victorios într-un mediu ostil în care cel mai 
tare supravieţuia. 

Din pricina aceasta începu să se mândrească foarte mult. 
Se fălea cu mişcările sale, cu jocul fiecărui muşchi, iar 
coada lui îmblănită se ridica mai sfidătoare. În afară de 
zona maronie de pe botul său, semăna foarte bine cu un lup 
gigantic, cel mai mare din neamul lui. 

De la tatăl lui Saint-Bernard moştenise mărimea şi 
greutatea, de la mama lui, din rasa ciobănesc, forma 
trupului său. Botul îi era lung ca al unui lup. Era însă mai 


mare ca al oricărui lup. Capul, ceva mai lat, părea, de 
asemenea, al unuia dintre fraţii săi sălbatici. 

Şiretenia sa era cea a lupului. Inteligent ca un ciobănesc 
sau un Saint-Bernard, acumulase experienţa în cea mai 
dură dintre şcoli, astfel că devenise o creatură formidabilă, 
ce colinda sălbăticia. 

Acest animal carnivor, ce se hrănea doar cu carne vie, era 
în plină formă, în culmea forţelor sale, plin de vigoare şi de 
vitalitate. 

Rapid ca un câine husky ce putea sări ca să se apere de 
câteva atacuri succesive, se mişca mai iute ca oricare dintre 
cei din neamul său. Vedea, auzea şi răspundea extrem de 
repede, la orice gest. Desigur, văzul, auzul şi răspunsul sunt 
acţiuni succesive, dar le despărţea, la el, atât de puţin timp, 
că păreau similare. Muşchii săi, plini de vitalitate, păreau 
nişte arcuri de oţel. Dădea dovadă de o energie ieşită din 
comun, pe care o risipea în jur cu generozitate. 

— N-a mai existat câine ca el, spune într-o zi John 
Thornton, pe când partenerii săi se uitau la Buck, ce se 
îndepărta de tabără. 

— lar după ce a fost făcut el, matriţa s-a stricat, zise Pete. 

— Aşa cred şi eu! afirmă Hans. 

Îl văzură ieşind din tabără, dar nu înțelegeau deloc 
schimbarea îngrozitoare ce avea loc în el, de îndată ce 
ajungea în mijlocul pădurii. Acolo nu mai mergea. Devenea 
o sălbăticie, furişându-se ca o pisică, mişcându-se ca o 
umbră. Ştia cum să profite de fiecare colţ, să se târască pe 
burtă ca un şarpe, cum să sară şi să lovească. Putea lua un 
cocoş polar din cuibul său, putea să ucidă un iepure în 
somn, şi să prindă o pasăre înainte de a-şi lua zborul. Peştii, 
în bălți, nu se dovedeau destul de rapizi pentru el. Nici 
castorii. Ucidea pentru a se hrăni, nu din plăcere. Prefera 
să mănânce ceea ce vâna chiar el. Avea chiar un anumit 
umor în faptele sale, astfel că era încântat să le fure hrana 
veveriţelor, care-l certau din vârfurile copacilor, după ce 
reuşeau să se îndepărteze de el. 


Odată cu venirea toamnei, se iviră mulţi elani. Se deplasau 
încet, urmărind să întâmpine iarna în văile joase, unde era 
mai puţin aspră. Buck doborâse deja un pui de elan. Dorea 
însă să vâneze unul matur, mare şi impunător. Ocazia se ivi 
într-o zi, pe când se găsea la izvorul pârâului. 

O cireadă de elani trecuse, de pe teritoriul cu ape şi 
păduri pe celălalt, avânt în frunte un animal uriaş. Acesta se 
dovedise bătăios, avea cam şase picioare înălţime, de la 
pământ la greabăn. Reprezenta cel mai teribil duşman pe 
care şi-l putea dori Buck. Masculul acela avea coarnele cu 
paisprezece vârfuri şi care măsurau şapte picioare. Ochii 
săi mici străluceau cu răutate, atunci când mugi furios, 
văzându-l pe câine. 

În coastele elanului se înfipsese o săgeată cu pene, ceea ce 
explica furia lui. Călăuzit de instinctul său ce provenea de la 
vânătorile din zilele îndepărtate ale strămoşilor săi, Buck îl 
izolă pe mascul de ceilalţi din cireadă. Nu fu uşor. lrebui să 
latre şi să joace prin faţa elanului, ferindu-se de 
impresionantele sale coarne şi de loviturile de copită, care l- 
ar fi ucis pe loc. Neputând să se întoarcă cu spatele la acel 
pericol şi să-şi continue drumul, masculul se înfurie mai 
tare. În clipele acelea se repezea la Buck, care se trăgea cu 
abilitate, momindu-l prin impresia că nu reuşea să scape 
din apropierea lui. Dar, după ce elanul a fost separat astfel 
de ceilalţi din cireadă, doi sau trei masculi mai tineri se 
repeziră la Buck pentru a-i permite animalului rănit să 
revină în mijlocul lor. 

Câinelui îi trebui foarte multă răbdare ca să acţioneze în 
continuu timp de ore în şir, precum păianjenul ce-şi ţese 
plasa ori pantera ce pregăteşte atacul. Răbdarea aceea e 
specifică animalelor de pradă. Buck dispunea de ea, astfel 
că se ţinea în coasta cirezii, întârziindu-i mersul, iritându-i 
pe masculii tineri, speriind femelele cu pui, înfuriindu-l 
cumplit pe elanul rănit, că nu-i putea veni de hac. Joaca 
respectivă continuă o jumătate de zi. Parcă erau mai mulţi 
câini, atacând de peste tot, amenințând cireada, uzând 


răbdarea prăzii sale, care, oricum, este mai redusă decât a 
prădătorului. 

Cum ziua se apropia de sfârşit şi soarele cobora către 
nord-vest, nopţile de toamnă durând doar şase ore, tinerii 
elani veneau mai rar în ajutorul celui rănit. larna ce se 
apropia îi îndemnă către ţinuturile mai joase. Se părea că 
nu aveau cum să scape de făptura neobosită ce le dădea 
târcoale. În plus, nu ameninţa vieţile puilor. Se cerea doar 
sacrificarea unui singur membru al cirezii, lucru care nu-i 
interesa prea mult pe ceilalţi. În cele din urmă, fură de 
acord să plătească preţul. 

În asfinţit, elanul rănit stătea cu capul plecat, privindu-şi 
tovarăşii, femelele pe care le ştia, puii pe care îi zămislise, 
tinerii pe care îi condusese, cum se îndepărtau de el, la pas 
rapid, prin lumina slabă. 

Nu-i putea urma, căci înaintea lui se ivise teroarea 
nemiloasă care nu-l lăsa să plece. Cântărea cu trei sute de 
livre peste o jumătate de tonă. Trăise o viaţă lungă, plină de 
lupte, la sfârşitul căreia înfrunta moartea ce-l ameninţa prin 
colții unei făpturi ale cărei cap nu se înălța peste genunchii 
săi mari. De atunci, zi şi noapte, Buck nu-şi mai părăsi 
prada. Nu-i dădea răgaz, nu-i permitea să se odihnească. 
Nici nu-l lăsa pe elan să-şi potolească setea arzătoare în 
pâraiele pe care le trecură. Deseori, disperat, se înfuria şi 
trecea la atac. Atunci Buck nu încerca să i se împotrivească, 
ci fugea. Când masculul stătea pe loc, câinele se lungea pe 
pământ, atacându-l cu ferocitate ori de câte ori încerca să 
mănânce sau să bea. 

Capul cel uriaş se lăsa tot mai jos sub povara coarnelor 
imense. Tropăind scădea în intensitate. Stătea pe loc 
perioade lungi, cu nasul spre sol, cu urechile lăsate în jos. 
lar Buck avea şi mai mult timp să se odihnească şi să bea 
apă. În momentele acelea, gâfâind, cu limba lui roşie 
atârnându-i afară din gură, cu ochii aţintiţi asupra elenului 
imens, lui Buck i se părea că lucrurile se schimbaseră. 
Simţea o nouă agitaţie în ţinut. Odată cu venirea elanilor, se 


iveau şi alte făpturi. Pădurea, apa, aerul, vibrau, 
dezvăluindu-le prezenţa. El simţea lucrurile acelea, dar nu 
vedea nimic, nu auzea nimic, dar ştia că ţinutul se schimba. 
Se hotări să cerceteze asta după ce avea să termine treaba 
cu prada sa. Până la urmă, la sfârşitul celei de-a patra zile, 
dobori elanul uriaş. O zi şi o noapte rămase la locul faptei, 
mâncând şi dormind. Apoi, odihnit, împrospătat, puternic, 
porni câtre tabără şi John Thornton. Străbătu ţinutul 
mergând direct către casă printr-o zonă necunoscută, cu o 
precizie ce l-ar face de ruşine pe om şi busola sa. 

Cum umbla el astfel, deveni mai conştient de noua agitaţie 
din ţinut. Existau nişte făpturi diferite de cele din timpul 
verii. Lucrul acela nu mai exista, misterios, doar în mintea 
sa. Păsările vorbeau despre el, veveriţele pălăvrăgeau de 
asta, vântul şoptea despre el. Se opri de câteva ori şi 
adulmecă bine aerul rece al dimineţii. Mesajul aflat astfel îl 
făcu să pornească spre casă în mare viteză, cu salturi 
impresionante. 

Bănuia că se petrecea o nenorocire, dacă nu cumva deja 
avusese loc. Cum traversă ultimul curs de apă şi porni către 
valea unde se afla tabăra, merse cu deosebită atenţie. Trei 
mile mai departe descoperi nişte urme ce-l făcură să se 
zbârlească. Se îndreptă direct către tabără şi John 
Thornton. Se grăbea. Era nerăbdător să afle ce se 
întâmplase. Nasul îi dăduse câteva informaţii despre 
făpturile ce trecuseră pe acolo. 

Observă tăcerea neobişnuită a pădurii. Păsările fugiseră 
de acolo. Văzu doar una, mare, lucioasă şi cenuşie, în vârful 
unui copac de aceeaşi culoare, părând a face parte din 
arborele respectiv. 

Cum Buck se strecura pe acolo ca o umbră, nasul i se 
mişcă brusc într-o anumită direcţie, de parcă o forţă bună îl 
trăgea spre locul respectiv. Merse după mirosul acela şi-l 
descoperi pe Nig. Zăcea pe o parte, mort. Reuşise să se 
târască până acolo. Trupul îi era străpuns de o săgeată cu 
pene. O sută de yarzi mai departe, Buck dădu peste unul 


dintre câinii de sanie, pe care Thornton îi adusese de la 
Dawson. Acesta se mai zbătea încă, între viaţă şi moarte, 
chiar pe drum. Buck merse în continuare, fără să se 
oprească. Dinspre tabără se auziră glasurile îndepărtate ale 
unor oameni. Mergând pe burtă către marginea poienii, îl 
găsi pe Hans, plin de săgeți, ca un porc spinos. 

În clipa aceea, Buck zări locul unde fusese coliba din 
ramuri de copaci. Ceea ce văzu îl făcu să se zburlească. O 
furie cumplită puse stăpânire pe el. Nici nu ştiu când mârâi, 
dar mârâi tare, cu o ferocitate ieşită din comun. Pentru 
ultima dată în viaţă îi permitea pasiunii să uzurpeze 
raţiunea şi viclenia. Îşi pierduse capul din pricina prea marii 
lui iubiri faţă de John Thornton. Indienii dansau în jurul 
colibei distruse, când auziră un răget îngrozitor şi văzură 
ivindu-se între ei un animal nemaiintâlnit până atunci. Era 
Buck, un uragan viu, care tăbărâse pe ei să-i distrugă. Sări 
pe cel mai apropiat indian, şeful lor, sfâşiindu-i gâtul şi vena 
jugulară. Sângele ţâşni ca dintr-o fântână. Nu se opri 
asupra victimei. Sfâşie beregata altui om. Ataca în 
continuare. Se arunca în mijlocul cetei rupând, sfâşiind, 
distrugând, mişcându-se mereu, rămânând neatins de 
săgețile trase către el. De fapt, într-atât de rapid se mişca, 
iar indienii erau atât de apropiaţi, că se nimereau cu 
săgețile între ei. Un tânăr războinic, aruncând o suliță în 
Buck, trecu prin pieptul altui vânător cu atâta forţă, că îl 
străpunse dintr-o parte în alta. Panica puse stăpânire pe 
indieni şi fugiră îngroziţi în pădure, strigând că venise peste 
ei Spiritul Rău. Buck era, într-adevăr, încarnarea groazei. 
Răgea în urma lor şi îi dobora ca pe căprioare, cum alergau 
ei printre copaci. Ziua aceea a fost cumplită pentru tribul 
yeehat. S-au răspândit până departe, prin ţinut. Abia o 
săptămână mai târziu ultimii supravieţuitor s-au adunat 
într-o vale şi şi-au numărat pierderile. Cât despre Buck, 
obosit de urmărirea aceea, se întorsese la tabăra distrusă. 
Îl găsi pe Pete învelit cu pături, cum fusese ucis, luat prin 
surprindere. Lupta disperată a lui Thornton rămăsese 


înscrisă pe pământ. Buck adulmecă fiecare amănunt al 
acesteia, până ce ajunse la marginea unei bălți adânci. La 
marginea acesteia, cu capul şi picioarele din faţă în apă, 
zăcea Skeet, credincioasă până în ultima clipă. Balta, plină 
de noroi, decolorată, ascundea un cadavru. Acolo pierise 
John Thornton. Buck merse pe urmele sale în apă. Acolo se 
opreau toate urmele. 

Întreaga zi, Buck rătăci prin baltă şi colindă neobosit prin 
tabără. Cunoştea moartea, încetarea mişcării, lipsa vieţii. 
Ştia că John Thornton murise. Îi lăsase un gol în suflet, 
care-l ardea şi pe care nu-l putea umple cu nimic... Uneori, 
când se oprea să privească leşurile indienilor, uita de 
durere. Atunci resimțea o mare mândrie. O fală cum nu 
trăise niciodată până atunci... Îl ucisese pe om, cea mai 
presus făptură. Îi omorâse în luptă dreaptă, colţi împotriva 
bâtei. Mirosea curios trupurile. Pieriseră atât de uşor! Nu 
era mare lucru de ei. Noroc că aveau bâte, săgeți şi sulițe! 
De acum încolo nu avea să se mai teamă de ei decât dacă 
purtau în mâini acele arme. 

Veni noaptea. Luna plină se ridica peste copaci, pe cer, 
luminând ţinutul de parcă ar fi fost zi. Cu venirea nopţii, 
Buck desluşi agitația noii vieţi din pădure, alta decât cea 
adusă de indieni. Se ridică, ascultă, adulmecă. De departe 
răsună un urlet, urmat de un cor de sunete asemănătoare. 
Cu cât trecea timpul, urletele se apropiau. 

Lui Buck nu-i erau necunoscute. Le ştia din altă lume, 
persistentă în memoria sa. Se duse în centrul poienii şi 
ascultă. Era chemarea aceea, pe care o mai auzise, 
ademenindu-l mai mult ca oricând. Acum era gata să i se 
supună. John Thornton murise. Ultima lui legătură cu 
oamenii fusese ruptă. 

Obţinându-şi mâncarea prin vânătoare, ca indienii ce 
urmăresc trupele migratoare de elani, haita de lupi trecuse, 
până la urmă, din ţinutul pădurilor şi al apelor în valea lui 
Buck, invadând-o. În poiana luminată de lună se iviră ca un 


fluid argintiu. În centrul poienii se găsea Buck, neclintit ca o 
statuie, aşteptându-i să vină. 

Se mirară de mărimea lui. Urmă o clipă de răgaz, după 
care cel mai îndrăzneţ lup se repezi la el. Buck lovi ca 
fulgerul, rupându-i beregata. Rămase apoi neclintit, ca 
înainte, în timp ce lupul doborât se zbătea în agonie în 
spatele lui. Fu atacat de alţi trei, care se succedară rapid. 
Unul după altul, ei se retraseră, cu grumazurile ori umerii 
plini de sânge. Fu destul pentru haită. Săriră toţi lupii 
asupra prăzii, dar rapiditatea şi agilitatea lui Buck îi fură 
foarte folositoare. Pivotând pe labele din spate, muşcând, 
sfârtecând, era mereu pretutindeni, iar ei nu-i puteau veni 
de hac. Nu-i lăsa să vină în spatele lui, de aceea se retrăgea 
încet, către baltă şi albia pârâului. Ajunse astfel pe o 
ridicătură de pe malul acestuia. 

Se folosi de peretele vertical de pe malul apei, pe care-l 
făcuseră oamenii în timp ce scotoceau pământul după aur, 
mergând de-a lungul lui până ce ajunse la un golf, 
protejându-şi astfel spatele şi înfruntând haita doar din faţă. 
Atât de bine se luptă că, după o jumătate de ceas, lupii se 
retraseră, descurajaţi. Limbile le atârnau, iar colții albi le 
străluceau sub razele lunii. Unii se întinseseră pe jos, cu 
capetele ridicate şi urechile îndreptate înainte. Alţii stăteau 
în picioare, uitându-se la el. Alţii beau apă din baltă. 

Un lup, slab şi cenuşiu înaintă către el cu precauţie, 
prietenos, iar Buck îl recunoscu pe fratele său sălbatic 
alături de care alergase o zi şi o noapte. Îşi atinseră 
boturile. Atunci un lup bătrân, plin de cicatrice din luptele 
duse, înaintă. Buck vru să mârâie, însă se abţinu şi îşi 
atinseră boturile. După aceea lupul cel bătrân se aşeză, îşi 
ridică capul către lună şi scoase un urlet prelung. Ceilalţi se 
aşezară şi urlară şi ei. Acum chemarea era clară pentru 
Buck. Se aşeză şi urlă alături de ei. Apoi se îndepărtă de 
peretele ce-i protejase spatele, iar haita se îngrămădi în 
jurul lui, adulmecându-l aproape prieteneşte. Conducătorii 
dădură un semnal şi lupii se răspândiră printre copaci. 


Plecară astfel, urlând în cor, iar Buck alerga alături de ei, 
umăr la umăr cu fratele său sălbatic. Aici s-ar putea încheia, 
foarte bine, povestea lui Buck. Nu după mulţi ani, indienii 
au observat schimbarea produsă în neamul lupilor. 
Apăruseră unii cu pete maronii pe cap ori pe bot şicuo 
pată albă pe mijlocul pieptului. În plus, indienii povesteau 
despre un Câine Strigoi, care alerga în fruntea haitei. Se 
temeau de el, fiindcă se dovedise mai viclean ca ei, furând 
din taberele lor în iernile grele, jefuindu-le capcanele, 
omorându-le câinii, provocându-le cei mai curajoşi luptători. 

Povestea spunea lucruri şi mai rele. Existau vânători ce nu 
se mai întorseseră în tabără sau care fuseseră descoperiţi 
de oamenii din trib cu beregatele sfâşiate. În jurul lor se 
vedeau urmele labelor de lupi. Amprentele din zăpadă erau 
mai mari decât ale oricărui lup obişnuit. În fiecare toamnă, 
când indienii urmăreau cirezile de elani, într-o anumită vale 
nu se aventurau niciodată. Iar femeile se întristau când se 
spunea, în jurul focului, de ce Spiritul Rău alesese acea vale 
drept adăpost al său. 

În fiecare vară, acolo venea un vizitator, pe care indienii 
yeehat nu-l cunoşteau. Era un lup uriaş, cu o blană uriaşă, 
ce nu se asemăna cu ceilalţi. Trecea prin ţinutul păduros şi 
se oprea în poiana dintre copaci. 

Acolo unde ceva galben se vărsase din săculeţii din piele 
putrezită de elan, în jurul cărora crescuseră ierburile înalte 
ce ascundeau acum galbenul acela de soare, el stătea multă 
vreme şi, înainte de plecare, urla o dată, prelung şi trist. 

Dar nu întotdeauna era singur. Când veneau lungile nopţi 
de iarnă şi lupii îşi căutau hrana prin vai, putea fi văzut 
alergând în fruntea haitei prin lumina palidă a lunii ori în 
lucirea aurorei boreale, făcând salturi uriaşe înaintea 
tovarăşilor săi, cu grumazul său mare aplecat, ca şi cum ar 
fi cântat imnul unei lumi mai tinere, de fapt melodia acelei 
haite. 


SFÂRŞIT