George Orwell — Ferma Animalelor

GEORGE ORWELL 


FERMA ANIMALELOR 


[Arurmal Farm, 1942) 


Capitolul |, 

Dormnnul Jones, proprietarul fermei „Conacul, încuie cotețele de 
găini pentru noapte, dar, cum băuse peste măsură de mult, uită să 
astupe şi deschuizăturile pentru ciugulit. Cu cercul de lurmună al 
felinarului jucând dintr-o parte în alta, el traversă curtea 
împleticindu-se, îşi azvârli cizmele din picioare la uga din spate, îşi 
turnă un ultirn pahar de bere din butoiul din cămară, apoi urcă 
scările spre darrmtor, unde doamna Jones şi începuse să sfariue, 

Imediat după ce lumina din dormitor se stinse, un treamăt zi o 
agitație se făcură sirnțite prin toate colțurile fermei. În tirapul zilei, 
circulase zvonul că bătrânul Senior, porcul hhddle White preruat, 
avusese un vis ciudat în noaptea dinainte şi că voia să-l comunice 
zi celorlalte arirnale. Căzuseră de acord să se întâlnească toate în 
hambarul cel rare, îndată ce domnul Jones se retrăgea la o 
distanţă sigură. Bătrânul Semor — întotdeauna era numit astfel, degi 
la expoziție fusese prezentat sub numele de Frumosul din 
Viluingdaon — impunea atâta respect la fermă, încât hecare era 
oricând gata să-gi sacrilice o oră de somn pentru a auzi ce avea el 
de spus, 

La un capăt al hambarului cel mare, pe un tel de platformă 


m Pie miel A aula — 


GEORGE ORWELL 
FERMA ANIMALELOR 


(Animal Farm, 1945) 


Capitolul 1. 

Domnul Jones, proprietarul fermei „Conacul”, încuie 
coteţele de găini pentru noapte, dar, cum băuse peste 
măsură de mult, uită să astupe şi deschizăturile pentru 
ciugulit. Cu cercul de lumină al felinarului jucând dintr-o 
parte în alta, el traversă curtea împleticindu-se, îşi azvârli 
cizmele din picioare la uşa din spate, îşi turnă un ultim 
pahar de bere din butoiul din cămară, apoi urcă scările spre 
dormitor, unde doamna Jones şi începuse să sforăie. 

Imediat după ce lumina din dormitor se stinse, un freamăt 
şi o agitaţie se făcură simţite prin toate colţurile fermei. În 
timpul zilei, circulase zvonul că bătrânul Senior, porcul 
Middle White premiat, avusese un vis ciudat în noaptea 
dinainte şi că voia să-l comunice şi celorlalte animale. 
Căzuseră de acord să se întâlnească toate în hambarul cel 
mare, îndată ce domnul Jones se retrăgea la o distanţă 
sigură. Bătrânul Senior - întotdeauna era numit astfel, deşi 
la expoziţie fusese prezentat sub numele de Frumosul din 
Willingdon - impunea atâta respect la fermă, încât fiecare 
era oricând gata să-şi sacrifice o oră de somn pentru a auzi 
ce avea el de spus. 

La un capăt al hambarului cel mare, pe un fel de platformă 
înălţată, Seniorul stătea deja instalat pe culcuşul său de 
paie, sub un felinar agăţat de o bârnă. Avea doisprezece ani 
şi, în ultima vreme, crescuse cam prea lăbărţat, dar era 


încă un porc cu aspect maiestuos, arăta înţelept şi 
binevoitor, cu toate că niciodată nu i se tăiaseră colții. 

Nu după mult timp, începură să sosească şi celelalte 
animale, fiecare făcându-se comod după obiceiul său. Primii 
veniră cei trei câini, Bluebell, Jessie şi Pincher, apoi porcii 
care se aşezară pe paiele din faţa platformei. Găinile se 
cocoţară pe pervazurile ferestrelor, porumbeii se suiră, 
bătând din aripi, pe căpriorii acoperişului, iar oile şi vacile 
se aşezară în spatele porcilor şi începură să rumege. Boxer 
şi Clover, cei doi cai de tracţiune, intrară împreună, 
mergând foarte încet şi atent, cu copitele lor mari şi 
păroase, de teamă să nu calce vreun animal ascuns în paie. 
Clover era o iapă corpolentă cu aspect matern, între două 
vârste, care nu-şi recăpătase deloc silueta după cel de-al 
patrulea mânz. Boxer era un animal enorm, înalt de peste 
un metru optzeci şi mai puternic decât oricare doi cai 
normali luaţi la un loc; o dungă albă care-l mergea de-a 
lungul capului până la nas îi dădea un aer destul de stupid 
şi, de fapt, el nici nu era grozav de inteligent, dar toată 
lumea îl respecta pentru tăria lui de caracter şi formidabila 
putere de muncă. După cai veniră Muriel, capra cea albă şi 
Benjamin, măgarul. Benjamin era cel mai bătrân animal de 
la fermă şi cel mai puţin sociabil. Vorbea rar, iar când 
vorbea, o făcea, de obicei, ca să lanseze câte o remarcă 
plină de cinism - spunea, de exemplu, că Dumnezeu îi 
dăduse coadă ca să alunge muştele, dar că el ar fi preferat 
să nu aibă nici coadă, nici muşte. Numai el, dintre toate 
animalele de la fermă, nu râdea niciodată. Dacă era 
întrebat de ce, spunea că nu vede nimic de râs. Cu toate 
acestea, fără s-o recunoască deschis, era legat de Boxer; şi 
unul şi celălalt îşi petreceau duminicile, de obicei, pe mica 
păşune din spatele livezii, păscând umăr la umăr, dar fără 
să vorbească. 

Cei doi cai tocmai se aşezaseră când un cârd de răţuşte, 
rătăcite de mama lor, intrară în şir în hambar, măcăind în 
şoaptă şi plimbându-se dintr-o parte în alta în căutarea unui 


loc unde să nu fie călcate în picioare: Clover făcu un fel de 
zid în jurul lor cu piciorul ei din faţă, iar răţuştele, 
ghemuindu-se la pământ în spatele piciorului ei, adormiră 
imediat. În ultimul moment, intră şi Mollie, iapa cea albă, 
proastă dar drăguță, care trăgea cabrioleta domnului 
Jones, cu un mers afectat elegant, molfăind o bucată de 
zahăr. Ea îşi alese un loc în faţă şi începu să-şi vânture 
coama albă, sperând să atragă atenţia celorlalţi către 
panglicile roşii cu care o avea împletită. Ultima sosi pisica, 
privind în jur, ca de obicei, după locul cel mai călduros şi 
până la sfârşit se înghesui între Boxer şi Clover; aici se 
porni pe tors, mulţumită, de-a lungul întregului discurs al 
Seniorului, fără să asculte nici măcar o singură vorbă. 

Toate animalele erau acum prezente, în afară de Moise, 
corbul domesticit, care dormea pe o prăjină, în umbra porţii 
din spate a hambarului. Când Seniorul văzu că toate se 
făcuseră comode şi aşteptau cu atenţia cuvenită, îşi drese 
glasul şi începu să vorbească: 

— Tovarăşi, aţi auzit deja despre visul ciudat pe care l-am 
avut azi-noapte. Dar am să vorbesc despre vis mai târziu. 
Am altceva de spus la început. Nu cred, tovarăşi, să mai am 
multe zile de trăit printre voi şi, înainte de a muri, socotesc 
de datoria mea să vă împărtăşesc înţelepciunea pe care am 
acumulat-o până acum. Am avut o viaţă lungă, am avut mult 
timp de gândire pe când stăteam singur în cocina mea şi 
cred că pot spune că am înţeles natura vieţii pe acest 
pământ mai bine ca oricare alt animal din ziua de azi. 
Acestea sunt lucrurile despre care vreau să vă vorbesc. 
Deci, tovarăşi, care este natura acestei vieţi a noastre? Să 
privim lucrurile în faţă: vieţile noastre sunt mizere, pline de 
trudă şi scurte. Ne naştem, primim exact atâta hrană cât să 
nu murim, iar aceia dintre noi care sunt capabili s-o facă, 
sunt obligaţi să muncească până la ultima fărâmă de 
energie; şi, în clipa când foloasele pe care le aducem se 
sfârşesc, suntem măcelăriți cu o cruzime înfiorătoare. Nici 
un animal din Anglia nu cunoaşte ce sunt acelea fericirea 


sau tihna, după ce împlineşte vârsta de un an. Nici un 
animal din Anglia nu este liber. Viaţa unui animal înseamnă 
mizerie şi sclavie: iată adevărul curat. 

Dar, oare, asta ţine, pur şi simplu, de natura lucrurilor? Se 
petrece, oare, acest lucru pentru că ţara asta a noastră este 
atât de săracă, încât nu se poate asigura o viaţă decentă 
celor care trăiesc în ea? Nu, tovarăşi, de o mie de orinu! 
Pământul Angliei este fertil, clima ei este bună, ea e 
capabilă să ofere hrană din abundență unui număr de 
animale enorm faţă de cele care o locuiesc astăzi. Numai 
ferma asta a noastră ar putea întreţine o duzină de cai, 
douăzeci de vaci, sute de oi - toate trăind într-un confort şi 
o demnitate care astăzi sunt aproape de neimaginat. Pentru 
ce, atunci, continuăm să trăim în aceste condiţii de mizerie? 
Pentru că aproape întregul produs al muncii noastre ne 
este furat de fiinţele omeneşti. lată, tovarăşi, răspunsul la 
toate problemele noastre. El se rezumă la un singur cuvânt: 
OMUL! Omul este singurul nostru duşman adevărat. 
Scoateţi Omul din scenă şi cauza fundamentală a foametei 
şi a muncii excesive este abolită pentru totdeauna. 

Omul este singura fiinţă care consumă fără să producă. El 
nu dă lapte, nu face ouă, e prea slab ca să tragă plugul, nu 
poate fugi destul de repede ca să prindă iepuri. Cu toate 
astea, el e stăpân peste toate animalele. El le pune la 
muncă şi le dă înapoi abia cât le este necesar ca să nu 
moară de foame; restul păstrează pentru el. Munca noastră 
este cea care lucrează pământul, balega noastră este cea 
care-l fertilizează şi, totuşi, care dintre noi posedă mai mult 
decât propria-l piele? Voi, vacilor pe care vă văd în faţa 
mea, câte mii de litri de lapte aţi dat anul trecut? Şi ce s-a- 
ntâmplat cu laptele acela care ar fi trebuit să hrănească 
viţeii voştri ca să crească puternici? Până la ultimul strop s- 
a scurs pe gâtlejurile duşmanilor noştri. Iar voi, găinilor, 
câte ouă aţi făcut anul acesta şi câte din aceste ouă au ajuns 
să dea pui? Toate celelalte au ajuns la piaţă ca să aducă 
bani lui Jones şi oamenilor lui. Şi tu, Clover, unde sunt cei 


patru mânji pe care i-ai născut şi care ar fi trebuit să-ţi fie 
sprijin şi bucurie la bătrâneţe? Fiecare a fost vândut când a 
împlinit un an - pe niciunul n-ai să-l mai vezi vreodată. Ca 
răsplată pentru cele patru naşteri şi pentru toată munca ta 
pe câmp, ce ai altceva, afară de raţii şi de un loc în grajd? 

Şi nici măcar vieţile de mizerie pe care le ducem nu ni se 
permite să le trăim până la soroacele lor naturale. În ceea 
ce mă priveşte, nu mă plâng, pentru că fac parte dintre cei 
norocoşi. Am doisprezece ani şi am avut peste patru sute de 
copii. Aceasta este viaţa naturală a unui porc. Dar nici un 
animal nu scapă de cruzimea cuţitului până la urmă. Voi, 
porcii cei tineri îngrăşaţi pentru tăiere, pe care vă văd 
stând în faţa mea, toţi o să vă sfârşiţi vieţile urlând, pe 
butuc, în mai puţin de un an. La această oroare toţi suntem 
siliţi să ajungem - vaci, porci, găini, oi, toată lumea. Nici 
măcar caii sau câinii nu au o soartă mai bună. Pe tine, 
Boxer, chiar în ziua când muşchii ăia tari ai tăi or să-şi 
piardă puterea, Jones o să te vândă tăietorului de cai, care 
o să-ţi taie beregata şi o să te fiarbă pentru câinii de 
vânătoare. lar câinilor, când îmbătrânesc şi le cad dinţii, 
Jones le leagă câte o cărămidă de gât şi îi îneacă în iaz. 

Şi atunci, tovarăşi, nu e la fel de limpede ca lumina zilei că 
tot răul acestei vieţi a noastre izvorăşte din tirania fiinţelor 
omeneşti? Numai dacă scăpăm de Om, numai atunci 
produsul muncii noastre o să ne aparţină. Aproape peste 
noapte putem deveni bogaţi şi liberi. Şi atunci, ce trebuie să 
facem? Ce? Să muncim zi şi noapte, trup şi suflet, pentru 
răsturnarea rasei omeneşti! lată mesajul meu către voi, 
tovarăşi: REVOLUŢIE! Nu ştiu când o să vină această 
revoluţie, poate într-o săptămână, poate într-o sută de ani, 
dar ştiu, la fel de sigur cum văd paiele astea sub picioarele 
mele, că, mai devreme sau mai târziu, se va face dreptate. 
Fixaţi-vă acest lucru în minţi, tovarăşi, în puţinul care v-a 
mai rămas de trăit! Şi, mai mult decât orice, transmiteţi 
acest mesaj al meu celor ce vor veni după voi, aşa încât 


generaţiile viitoare să ducă mai departe lupta, până la 
victorie. 

Şi nu uitaţi, tovarăşi, că hotărârea nu trebuie să vă 
părăsească niciodată. Nici un argument să nu vă 
rătăcească. Nu ascultați niciodată când o să vi se spună că 
omul şi animalele au interese comune şi că prosperitatea 
unuia înseamnă prosperitatea celorlalte. Toate astea sunt 
minciuni. Omul nu serveşte niciodată interesele vreunei alte 
creaturi, în afară de el însuşi. lar între noi, animalele, să fie 
o unitate perfectă, o tovărăşie perfectă în luptă. Toţi 
oamenii sunt duşmani. 'loate animalele sunt tovarăşe! 

În acel moment izbucni o gălăgie cumplită. În timp ce 
Seniorul vorbea, patru şobolani marl. Se târâseră afară din 
găurile lor şi stăteau pe labele din spate, ascultându-l. 
Câinii îi zăriră dintr-o ochire şi doar printr-un salt 
fulgerător înspre găuri izbutiră şobolanii să scape cu viaţă. 
Seniorul îşi înalţă copita pentru a face linişte: 

— 'Tovarăşi, zise el, iată o problemă care trebuie rezolvată. 
Animalele sălbatice, cum ar fi şobolanii şi iepurii de câmp - 
sunt ele prietenii ori duşmanii noştri? Să supunem la vot. 
Pun în faţa adunării această întrebare: sunt şobolanii 
tovarăşi? 

Votul hotări imediat, cu o majoritate covârşitoare, că 
şobolanii erau tovarăşi. Numai patru dintre animale se 
împotriviră, cei trei câini plus pisica, descoperită, însă, mai 
târziu, că votase şi pro şi contra. Seniorul continuă: 

— Mai am puţine lucruri de spus. Repet: nu vă uitaţi 
niciodată datoria de duşmânie faţă de Om şi toate cele 
legate de el. Oricine merge pe patru picioare, sau are aripi, 
este prieten. Oricine merge pe două picioare este duşman. 
Şi ţineţi minte şi faptul că, luptând împotriva Omului, nu 
trebuie să ajungem să semănăm cu el. Chiar după ce l-aţi 
învins, nu-l adoptați viciile. Nici un animal nu trebuie să 
trăiască vreodată într-o casă, sau să doarmă într-un pat, 
sau să poarte haine, sau să bea alcool, sau să fumeze tutun, 
sau să se atingă de bani, sau să se angajeze în comerţ. 


Toate obiceiurile Omului sunt rele. Şi, mai mult decât orice 
altceva, nici un animal nu trebuie vreodată să fie stăpân 
peste alte fiinţe ca şi el. Slabe ori puternice, inteligente ori 
simple, noi, animalele, suntem fraţi. Nici un animal nu 
trebuie vreodată să ucidă vreun alt animal. Toate animalele 
sunt egale. 

Şi acum, tovarăşi, o să vă vorbesc despre visul meu de azi- 
noapte. Nu vi-l pot descrie: era un vis despre cum o să 
arate Pământul după dispariţia Omului. Dar el mi-a readus 
în minte un lucru pe care-l uitasem demult. Acum mulţi ani, 
pe vremea când încă mai eram godac, mama mea şi 
celelalte scroafe cântau un cântec vechi din care cunoşteau 
doar melodia şi primele trei cuvinte. Eu am învăţat această 
melodie în copilăria mea, dar de multă vreme, mi-a zburat 
din minte. Azi-noapte, totuşi, mi-am reamintit-o în vis. Şi, 
ce-l mai important, mi-au revenit în minte şi cuvintele - 
cuvinte pe care, sunt sigur, le cântau animalele de demult şi 
au fost uitate timp de generaţii. O să vă cânt acel cântec, 
tovarăşi, chiar acum. Eu sunt bătrân şi vocea îmi este 
răguşită, dar, după ce o să vă-nvâăţ melodia, voi o să-l puteţi 
cânta mai bine singuri. Se numeşte Animale din Anglia. 

Bătrânul Senior îşi drese glasul şi începu să cânte. Aşa 
cum spusese, vocea îi era răguşită, dar cânta destul de bine 
şi era o melodie mişcătoare, ceva între Clementine şi La 
Cucuracha. Cuvintele erau acestea: „Animale din Anglia şi 
Scoţia, Din toate ţările, de sub mulţi sori, Eu vă vorbesc şi 
mare mi-e emoția, Despre anii de aur viitori. 

Mai devreme-ori mai târziu, în ceasul sfânt, Când Omul- 
Tiran fi-va răsturnat, În acea zi al Angliei mănos pământ De 
animale doar va fi călcat. 

Belciugele atunci vor cădea în zeci, Nimeni şa-n spate nu- 
şi va mai propti, Zăbale, pinteni vor rugini pe veci, Biciuri 
crunte nicicând vor mai plesni. 

Comori ce nu intră-n a minţii sferă, Grâu şi orz, fân, ovăz, 
noi vom stăpâni, Trifoi, fasole, sfeclă furajeră, Fi-vor ale 
noastre-n acea zi. 


Câmpurile Angliei vor luci-n senin, Apele ei vor fi mai 
curate şi vânturile vor adia mai lin, În ziua când fi-va 
libertate. 

Noi trebuie să muncim pentru-acea zi, Ioţi-un trup, vaci, 
cai, gâşte şi curcani, Chiar de murim înainte de-a o şti, 
Pentru-a fi liberi să trudim mulţi ani. 

Animale din Anglia şi Scoţia, Din toate ţările, de sub mulţi 
sori, Eu vă vorbesc şi mare mi-e emoția, Despre anii de aur 
viitori”. 

Cântatul acestui imn lăsă toate animalele pradă celei mai 
sălbatice dintre exaltări. Aproape înainte ca Seniorul să fi 
ajuns la sfârşit, celelalte animale începuseră să-l cânte 
singure. Chiar şi cele mai proaste dintre ele prinseseră deja 
melodia şi o parte din cuvinte; cât despre cei inteligenţi, 
cum erau porcii şi câinii, aceştia învăţaseră cântecul pe 
dinafară din primele minute. lar apoi, după o serie de 
încercări preliminare, întreaga fermă izbucni cu Animale 
din Anglia, la un unison impresionant. Vacile îl mugeau, 
câinii îl schelălăiau, oile îl behăiau, caii îl nechezau, rațele îl 
măcăiau. Erau atât de încântate de acest cântec, încât îl 
interpretară de la început până la sfârşit de cinci ori la rând 
şi ar fi continuat probabil să-l cânte toată noaptea, dacă n- 
ar fi fost întrerupte. 

Din nefericire, izbucnirea îl trezise pe domnul Jones care 
sărise jos din pat, convins că intrase o vulpe în curte. Luase 
puşca, sprijinită mereu de perete într-un colţ al 
dormitorului şi slobozise o încărcătură de alice calibrul 6 în 
întuneric. Alicele se înfipseseră în peretele hambarului, aşa 
încât şedinţa fu ridicată brusc. Toată lumea se repezi spre 
locurile de dormit. Păsările săriră sus, pe grinzile lor, 
animalele se culcară jos, pe paie şi întreaga fermă adormi 
într-o clipă. 

Capitolul II. 

Trei nopţi mai târziu, bătrânul Senior muri liniştit în somn. 
Trupul lui fu înmormântat la poarta livezii. 


Aceste lucruri se întâmplau la începutul lui martie. De-a 
lungul următoarelor trei luni se desfăşură o intensă 
activitate secretă. Discursul Seniorului dăduse animalelor 
mai inteligente de la fermă o viziune complet nouă asupra 
vieţii. Nu ştiau când avea să se petreacă Revoluţia prezisă 
de Senior, nu aveau nici un motiv să creadă că avea să fie în 
timpul vieților lor, dar vedeau limpede că era de datoria lor 
să o pregătească. Munca de a-l educa şi organiza pe ceilalţi 
căzu, fireşte, în seama porcilor, recunoscuţi în general ca 
fiind cele mai inteligente animale. Printre porci se 
distingeau doi masculi tineri, care se numeau Snowball şi 
Napoleon şi pe care domnul Jones îi îngrăşa pentru a-l 
vinde. Napoleon era un mascul din rasa Berkshire, mare şi 
cu un aspect destul de feroce, singurul Berkshire de la 
fermă, nu foarte vorbăreţ, dar având reputaţia de a şti să-şi 
impună voinţa. Snowball era un porc mai sprinten decât 
Napoleon, mai iute la vorbă şi mai inventiv, dar nu era 
considerat a avea aceeaşi profunzime de caracter. Toţi 
ceilalţi porci masculi de la fermă erau crescuţi pentru 
tăiere. Cel mai cunoscut printre aceştia era un porc mic şi 
gras, care se numea Squealer [Guiţătorul], cu fălci foarte 
rotunde, ochi scăpărători, mişcări iuți şi o voce foarte 
ascuţită. Era un vorbitor strălucit şi, când discuta în 
contradictoriu vreo problemă, avea un fel de a sări dintr-o 
parte într-alta şi de a-şi scutura coada, care era, nu se ştie 
de ce, foarte convingător. Ceilalţi spuneau despre Squealer 
că poate face din negru alb. 

Aceştia trei elaboraseră, pornind de la învăţăturile 
bătrânului Senior, un întreg sistem de gândire pe care îl 
numiseră Animalism. Mai multe nopţi pe săptămână, după 
ce domnul Jones se culca, cei trei organizau întruniri 
secrete în hambar şi le expuneau celorlalte animale 
principiile Animalismului. La început, se loviră de o teribilă 
prostie şi apatie. Unele animale vorbeau despre datoria de 
a fi loiale domnului Jones, pe care-l numeau „Stăpânul”, sau 
făceau remarci elementare: 


— Domnul Jones ne hrăneşte. Dacă dispare el, noi o să 
murim de foame. 

Altele puneau întrebări de genul: 

— De ce să ne pese nouă ce-o să se întâmple după ce 
murim? 

Sau: 

— Dacă Revoluţia asta o să aibă loc oricum, ce contează 
dacă noi o pregătim sau nu? 

Aşa încât, porcii aveau mari greutăţi în a le face să 
înţeleagă că toate acestea erau contrare spiritului 
Animalismului. Cele mai idioate întrebări le punea Mollie, 
iapa cea albă. Prima întrebare pe care i-o pusese lui 
Snowball fusese: 

— O să mai existe zahăr după Revoluţie? 

— Nu, îi răspunsese Snowball ferm. Nu avem la această 
fermă posibilitatea de a face zahăr. Dar, de fapt, nici n-o să 
ai nevoie de zahăr. O să ai ovăz şi fân cât o să vrei. 

— Şi o să mi se mai dea voie să port panglici în coamă? 
Întrebase Mollie. 

— Tovarăşă, îi spusese Snowball, aceste panglici de care te 
simţi atât de legată sunt însemnele sclaviei. Nu poţi înţelege 
că libertatea valorează mai mult decât nişte panglici? 

Mollie se arătase de acord, dar nu păruse prea convinsă. 

Porcii aveau, însă şi mai multe greutăţi în lupta de a 
contracara minciunile răspândite de Moise, corbul 
domesticit. Moise, care era mai mult decât alţii favoritul 
domnului Jones, era şi spion şi informator, dar şi un orator 
inteligent. El susţinea că ştia de existenţa unei ţări 
misterioase, numită Muntele de Zahăr Candel, unde 
mergeau toate animalele după moarte. Era aşezată undeva 
sus, în ceruri, imediat în spatele norilor, spunea Moise. Pe 
Muntele de Zahăr Candel era duminică şapte zile pe 
săptămână, trifoiul înflorea tot anul, iar zahărul cubic şi 
turta din sămânță de în creşteau în tufişuri. Animalele îl 
duşmăneau pe Moise pentru că era informator şi nu 
muncea, dar unele credeau în Muntele de Zahăr Candel, iar 


porcii trebuiau să argumenteze din greu pentru a le 
convinge că nu exista un asemenea loc. 

Cei mai credincioşi discipoli ai porcilor erau cei doi cai de 
tracţiune, Boxer şi Clover. Şi unul şi celălalt aveau mari 
dificultăţi în a gândi singuri, dar, o dată ce îi acceptaseră pe 
porci drept învăţători, îmbrăţişară tot ce li se spunea, 
răspândind învăţătura către celelalte animale prin 
argumente simple. Niciodată nu absentau de la întrunirile 
secrete din hambar şi tot ei conduceau corul când se cânta 
Animale din Anglia, la sfârşitul fiecărei întruniri. 

Însă, după cum se dovedi, Revoluţia fu înfăptuită mult mai 
devreme şi mult mai simplu decât se aşteptase oricine, în 
anii anteriori, domnul Jones, deşi un stăpân sever, fusese un 
fermier priceput; cu trecerea vremii, intrase, însă, într-o 
perioadă proastă. Devenise foarte deprimat după ce 
pierduse bani într-o acţiune judiciară şi se apucase de băut 
mai mult decât era sănătos pentru el. Uneori, zile întregi la 
rând stătea tolănit în fotoliul său Windsor din bucătărie şi 
citea ziarele, bea, iar din când în când îl hrănea pe Moise cu 
coji de pâine muiate în bere. Oamenii lui erau leneşi şi 
necinstiţi, câmpurile erau pline de buruieni, clădirile aveau 
nevoie de reparaţii la acoperişuri, gardurile vii erau 
neîngrijite, iar animalele prost hrănite. 

Sosi şi luna iunie şi finul era aproape gata de cosit, în 
ajunul Sfântului Ioan, care era într-o sâmbătă, domnul 
Jones se duse la Willingdon şi se îmbătă la „Leul Roşu” atât 
de tare, încât nu se întoarse decât duminică la prânz. 
Oamenii mulseseră vacile dis-de-dimineaţă şi apoi plecaseră 
să vâneze iepuri de câmp, fără să se mai ostenească să le 
dea animalelor de mâncare. Când ajunsese. Înapoi acasă, 
domnul Jones se dusese să se culce pe canapeaua din salon, 
cu ziarul „News of the World” pe faţă, aşa încât, la căderea 
serii, animalele tot nemâncate erau. Până la urmă, nu mai 
putură suporta. Una dintre vaci sparse uşa de la magazia 
cu provizii, împingând-o cu coarnele şi toate animalele 
începură să se servească singure din rezerve. Tocmai atunci 


se trezi şi domnul Jones. În clipa următoare, el şi oamenii lui 
erau în magazie, cu biciuri în mâini, şfichiuind în dreapta şi 
în stânga. Acest lucru animalele înfometate îl găsiră de 
nesuportat. Toate într-o înţelegere, deşi nimic de acest fel 
nu fusese plănuit dinainte, se aruncară asupra celor ce le 
chinuiau. Jones şi oamenii lui se treziră, deodată, împunşi 
cu coarnele şi loviți cu copitele din toate părţile. Situaţia, nu 
mai era deloc sub controlul lor. Nu văzuseră niciodată 
vreun animal să se poarte astfel şi o asemenea răzvrătire a 
unor fiinţe pe care aveau obiceiul să le bată şi să le 
maltrateze după cheful lor îi înspăimântă atât de mult, încât 
aproape că-şi ieşiră din minţi. După o clipă sau două numai, 
ei renunţară să mai încerce vreo apărare şi o luară la fugă. 
După un minut, toţi cinci fugeau de mâncau pământul pe 
drumul de căruţe care ducea la drumul principal, cu 
animalele urmărindu-l triumfătoare. 

Doamna Jones, privind afară pe fereastra dormitorului, 
văzu ce se întâmpla, îşi aruncă în grabă câteva lucruri într- 
un sac de voiaj şi părăsi ferma pe un alt drum. Moise, 
corbul, sări de pe prăjina lui şi fâlfâi din aripi în urma ei, 
cârâind în gura mare. Între timp, animalele îi fugăriseră pe 
Jones şi pe oamenii lui de-a lungul drumului şi trântiseră 
poarta cu cinci drugi în urma lor. Şi astfel, aproape înainte 
de a-şi da seama ce se petrecea, Revoluţia fusese înfăptuită 
cu succes: Jones era alungat, iar Ferma „Conacul” le 
aparţinea. 

În primele câteva minute, animalelor nu le veni să creadă 
în norocul lor. Prima lor reacţie fu aceea de a galopa în 
corpore de jur împrejurul fermei, ca şi cum ar fi vrut să se 
asigure că nici o fiinţa omenească nu se ascundea pe 
nicăieri înăuntru; apoi alergară către clădirile fermei 
pentru a şterge definitiv şi ultimele urme ale domniei 
detestate a lui Jones. Încăperea cu hamuri de la capătul 
grajdurilor fu deschisă cu forţa; zăbalele, belciugele de pus 
în nas, lanţurile pentru câini, cuţitele nemiloase cu care 
domnul Jones avusese obiceiul să castreze porcii şi mieii, 


toate fură aruncate în puț. Hăţurile, căpestrele, ochelarii 
pentru cai, sacii umilitori de pus sub bot le aruncară în focul 
pentru gunoaie care ardea în curte. La fel şi biciurile. Toate 
animalele începură să exulte de bucurie văzând biciurile 
cum se calcinau în flăcări. Snowball azvârli în flăcări şi 
panglicile cu care erau împodobite de obicei coamele şi 
cozile cailor în zilele de târg. 

— Panglicile, zise el, trebuie considerate ca fiind haine, 
care sunt marca oamenilor. Toate animalele trebuie să 
umble goale. 

Când auzi asta, Boxer îşi luă pălărioara de pai pe care o 
purta vara ca să nu-l intre muştele în urechi şi o azvârli pe 
foc alături de celelalte obiecte. 

Într-un timp foarte scurt, animalele reuşiră să distrugă tot 
ce le mai amintea de domnul Jones. După aceea, Napoleon 
le conduse înapoi la magazie şi dărui, de acolo, câte o raţie 
dublă de porumb la toată lumea, plus doi biscuiţi pentru 
fiecare câine. Apoi cântară Animale din Anglia, de la un 
capăt la altul, de şapte ori, alergând, iar, în cele din urmă, 
se întinseră pentru noapte şi dormiră cum nu mai 
dormiseră niciodată până atunci. 

Deşteptându-se în zori, ca de obicei, îşi amintiră deodată 
fapta plină de glorie care avusese loc şi se năpustiră toate 
afară pe păşune. În mijlocul păşunii era o movilă care 
oferea o perspectivă largă asupra unei mari părţi a fermei. 
Animalele se îngrămădiră spre vârf şi priviră cu atenţie în 
jurul lor, în lumina limpede a dimineţii. Da, era a lor - tot 
ceea ce vedeau era al lor! În extazul acestui gând, începură 
să ţopăie de colo-colo şi în cercuri, să sară în sus, pline, de 
excitare. Se rostogoliră în rouă, înfulecară guri întregi din 
iarba dulce de vară, aruncară în sus cu picioarele bucăţi de 
pământ negru, mirosindu-l parfumul bogat. Apoi făcură o 
inspecţie a întregii ferme, privind cu admiraţie mută 
pământul arabil, câmpul cu fân, livada, iazul, crângul. Era 
ca şi cum n-ar fi văzut aceste locuri niciodată şi, chiar şi 
acum, cu greu le venea să creadă că erau numai ale lor. 


După aceea se întoarseră către clădirile fermei şi se opriră 
în tăcere în faţa uşii casei. Şi aceea era a lor, dar se temeau 
să intre. După o clipă, totuşi, Snowball şi Napoleon 
împinseră uşa cu umerii şi animalele intrară în şir indian, 
umblând cu extrem de multă grijă, ca nu cumva să 
deranjeze ceva. Trecură pe vârfuri dintr-o cameră într-alta, 
temându-se să vorbească mai tare decât în şoaptă şi 
holbându-se cu un fel de sfială la luxul de necrezut, la 
paturile cu saltele din pene, la oglinzi, la canapeaua din păr 
de cal, la covorul de Bruxelles, la litografia reginei Victoria 
deasupra căminului din salon. 'locmai se întorceau, 
coborând scările, când se descoperi că Mollie lipsea. 
Merseră înapoi şi o găsiră în cel mai bun dormitor: luase o 
bucată de panglică albastră din toaleta doamnei Jones, o 
ţinea la umăr şi se admira prosteşte în oglindă. Celelalte îi 
reproşară fapta cu asprime şi-apoi ieşiră. Câteva'şunci care 
atârnau în bucătărie fură scoase afară pentru a fi 
înmormântate, iar butoiul cu bere din cămară fu spart, cu o 
lovitură de copită, de către Boxer; nimic altceva din casă nu 
se mişcă din loc. O rezoluţie unanimă fu imediat votată şi 
anume de a păstra casa ca muzeu. 

Toţi şi toate fură de acord că nici un, animal nu trebuia să 
locuiască vreodată aeoto. 

După ce mâncară de dimineaţă, Snowball şi Napoleon le 
convocată din nou. 

— Tovarăşi, zise Snowball, ceasul este şase şi jumătate şi 
avem în faţa noastră o zi lungă. Azi începem recoltarea 
finului. Dar există o altă problemă care trebuie avută în 
vedere mai întâi. 

Porcii dezvăluiră astfel faptul că, în timpul ultimelor trei 
luni, învăţaseră să citească şi să scrie, dintr-o carte veche 
de citire care aparținuse copiilor, domnului Jones şi care 
fusese aruncată pe grămada de gunoi. Napoleon trimise 
după borcane de vopsea neagră şi albă şi porni, în fruntea 
tuturor animalelor, către poarta cu cinci drugi care dădea 
în drumul principal. Aici, Snowball - pentru că Snowball era 


mai bun la scris - luă o bidinea între cele două unghii ale 
copitei, şterse Ferma „Conacul” de pe drugul de sus cu 
vopsea neagră şi, în locul ei, scrise Ferma Animalelor. 
Acesta urma să fie numele fermei de atunci înainte. După 
aceea, se duseră înapoi la clădirile fermei, unde Snowball şi 
Napoleon trimiseră după o scară pe care o rezemară de 
peretele din fund al hambarului cel mare, explicând că, în 
cadrul studiilor lor din ultimele trei luni, porcii reuşiseră să 
reducă principiile Animalismului la Şapte Precepte. Aceste 
Şapte Precepte aveau să fie acum înscrise pe perete; ele 
trebuiau să constituie o lege inalterabilă, după care urmau 
să trăiască toate animalele de la Ferma Animalelor, pentru 
totdeauna. Cu oarecari dificultăţi - pentru că nu-l este uşor 
unui porc să-şi ţină echilibrul pe o scară - Snowball se sui şi 
se puse pe lucru, în timp ce Squealer stătea câteva trepte 
mai jos, cu borcanul de vopsea. Preceptele fură scrise pe 
peretele gudronat, cu litere mari, albe, care puteau fi citite 
şi de la treizeci de metri. Ele sunau astfel: CELE ŞAPTE 
PRECEPITE: 

I ORICE MERGE PE DOUA PICIOARE E DUŞMAN. 

II ORICE MERGE PE PATRU PICIOARE SAU ARE ARIPI E 
PRIETEN. 

III NICI UN ANIMAL NU VA PURTA HAINE. 

IV NICI UN ANIMAL NU VA DORMI ÎNTR-UN PAT. 

V NICI UN ANIMAL NU VA BEA ALCOOL. 

VI NICI UN ANIMAL NU VA UCIDE UN ALI ANIMAL. 

VII TOATE ANIMALELE SUNI EGALE. 

Totul era, foarte îngrijit scris şi, în afara faptului că 
„prieten” fusese scris „preiten” şi că unul dintre s-uri fusese 
desenat invers, ortografia era corectă de la un cap la altul. 
Snowball citi cu voce tare pentru celelalte animale. Toate 
aprobară din cap, într-un consens exemplar, iar acelea mai 
inteligente începură pe loc să memoreze Preceptele. 

— Şi acum, tovarăşi, zise Snowball, aruncând pe jos 
bidineaua - la câmpul cu fân! Să facem o problemă de 


onoare din a strânge recolta mai repede decât Jones şi 
oamenii lui. 

Dar, în acel moment, cele trei vaci, care nu păruseră în 
apele lor de câtva timp, scoaseră un muget puternic. Nu 
fuseseră mulse de douăzeci şi patru de bre şi ugerele lor 
stăteau să plesnească. După un moment de gândire, porcii 
trimiseră după găleți şi mulseră vacile cu destulă 
îndemânare, copitele lor fiind bine adaptate pentru această 
operaţie. Nu după mult timp apărură cinci găleți de lapte 
smântânos cu spumă, la care multe dintre animale se uitau 
cu un interes considerabil. 

— Ce-o să se întâmple cu tot laptele ăsta? Întrebă cineva. 

— Jones punea uneori din el în terciul nostru, zise una 
dintre găini. 

— Lăsaţi laptele, tovarăşi! Strigă Napoleon, aşezându-se în 
faţa găleţilor. Se va avea în vedere acest lucru. Recolta este 
mai importantă. Tovarăşul Snowball vă va conduce acolo. 
Eu o să vă urmez în câteva minute. Înainte, tovarăşi! Fânul 
aşteaptă! 

Şi astfel, animalele porniră în grup către câmpul cu fân ca 
să înceapă recoltarea, iar seara, la întoarcere, observară că 
laptele dispăruse. 

Capitolul III. 

Câtă năduşeală şi câtă trudă cheltuiră ca să strângă fânul! 
Dar eforturile lor fură din plin răsplătite, recolta fiind un 
succes şi mai mare decât speraseră. 

Uneori munca era grea; uneltele fuseseră proiectate 
pentru oameni şi nu pentru animale şi era un mare pas 
înapoi faptul că nici un animal nu eră capabil să folosească 
vreo unealtă care i-ar fi cerut să stea pe labele din spate. 
Dar porcii erau atât de inteligenţi, încât găseau câte o 
soluţie pentru orice greutate. Cât despre cai, aceştia 
cunoşteau fiecare colţişor al câmpului şi, de fapt, înțelegeau 
mult mai bine decât Jones şi oamenii lui ce sunt acelea 
cositul şi greblatul, în realitate, porcii nu munceau, dar le 
conduceau şi le supravegheau pe celelalte animale. Având 


cunoştinţe superioare, era natural ca ei să-şi asume 
răspunderea. Boxer şi Clover se înhămau singuri la coasă şi 
la greblă - în zilele acelea, nimeni nu avea nevoie de frâie şi 
hăţuri - şi se opinteau de jur împrejurul câmpului, câte un 
ăăă, tovarăşe!” sau: „Hooo, prrr, înapoi, tovarăşe!”, după 
cum era cazul. Şi fiecare animal, până la cel mai umil, 
muncea la întorsul sau strânsul fânului. Până şi rațele şi 
găinile mergeau încoace şi încolo, toată ziua, prin soare, 
purtând firişoare de fân în ciocuri. În final, recoltarea se 
sfârşi cu două zile mai repede decât le luase de obicei lui 
Jones şi oamenilor lui. Mai mult decât atât, era cea mai 
mare recoltă pe care o cunoscuse ferma. Nu exista nici o 
pierdere de nici un fel; găinile şi rațele, cu ochii lor 
pătrunzători, strânseseră până la ultimul fir. Şi nici un 
animal de la fermă nu furase mai mult de o gură de fân. 

În toată vara aceea, munca la fermă se desfăşură cu 
exactitate de ceasornic. Animalele erau fericite, aşa cum 
nu-şi închipuiseră niciodată că ar fi putut ajunge. Fiecare 
gură de hrană era o plăcere deosebită, acum, când era cu 
adevărat propria lor hrană, produsă de ele însele şi pentru 
ele însele, nu împărţită de vreun stăpân zgârcit. Odată 
plecate fiinţele omeneşti parazitare, acei buni-de-nimica, 
toată lumea avea mai mult de mâncare. Era şi mai mult 
timp de odihnă, deşi animalele nu aveau experienţă. Se 
loviră de multe greutăţi - de exemplu, spre sfârşitul anului, 
după ce recoltară grâul, trebuiră să zdrobească spicele în 
maniera antică şi să împrăştie pleava suflând peste ea, din 
moment ce nu exista maşină de treierat la fermă - dar 
porcii, cu inteligenţa lor şi Boxer, eu muşchii lui formidabili 
ieşeau întotdeauna din încurcătură. Boxer era obiectul 
admiraţiei tuturor. El muncise din greu încă de pe vremea 
lui Jones, dar acum parcă ar fi fost trei cai, nu unul; erau 
zile când întreaga muncă de la fermă părea că se reazemă 
pe umerii lui puternici. Din zori şi până în noapte, el trăgea 
şi împingea şi se afla mereu acolo unde munca era mai 


grea. Făcuse o înţelegere cu unul dintre cocoşii tineri să-l 
trezească dimineaţa cu jumătate de oră înaintea celorlalte 
animale şi se prezenta voluntar la câte o corvoadă care se 
dovedea necesară înainte de începutul zilei de muncă 
obişnuite. Răspunsul lui la orice problemă şi la orice 
impediment era: „O să muncesc mai mult!” - şi pe acesta îl 
adoptase ca deviză personală. 

Dar fiecare muncea după capacitatea sa. Găinile şi rațele, 
de exemplu, salvară cinci duble de grâu la recoltare, 
strângând boabele rătăcite. Nimeni nu fură, nimeni nu avu 
de comentat asupra raţiilor, jar certurile, înţepăturile şi 
gelozia, care fuseseră trăsăturile fireşti ale vieţii dinainte, 
dispăruseră aproape cu totul. Nimeni nu se eschivă - sau 
aproape nimeni. Mollie, ce-l drept, nu se putea scula dis-de- 
dimineaţă şi căpătă obiceiul de a părăsi lucrul mai devreme, 
pe motiv că-l intrase o piatră în copită. Şi purtarea pisicii 
avea ceva ciudat: se observă curând că atunci când era de 
muncit, pisica nu putea fi găsită. Dispărea ore întregi şi apoi 
reapărea la mese sau seara, după ce munca se terminase, 
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar venea întotdeauna 
cu nişte scuze atât de convingătoare şi torcea atât de plină 
de afecţiune, încât era imposibil să nu crezi în bunele ei 
intenţii. Bătrânul Benjamin, măgarul, părea complet 
neschimbat, încă de la Revoluţie. Îşi făcea munca în acelaşi 
fel, încăpățânat şi lent, cum o făcuse şi pe vremea lui Jones, 
fără să se eschiveze, dar şi fără să se prezinte voluntar la 
vreo muncă suplimentară. Despre Revoluţie şi despre 
rezultatele ei nu-şi exprima nici o părere. Când era întrebat 
dacă nu era acum mai fericit, când Jones fusese alungat, el 
spunea doar atât: „Măgarii au o viaţă lungă. Niciunul dintre 
voi n-a văzut un măgar mort” —- iar celelalte animale se 
mulţumeau cu acest răspuns enigmatic. 

Duminica nu se lucra. Micul dejun se lua cu o oră mai 
târziu decât de obicei şi, după aceea, avea loc o ceremonie 
organizată, fără excepţie, în fiecare săptămână. Mai întâi se 
ridica drapelul: S.nowball găsise, în încăperea cu hamuri, o 


faţă de masă verde şi veche, de-a doamnei Jones şi vopsise 
pe ea, cu alb, o copită şi un corn. Aceasta era înălţată pe 
catargul din grădina casei în fiecare duminică dimineaţa. 
Drapelul era verde, explica Snowball, pentru a reprezenta 
câmpiile verzi ale Angliei, în timp ce copita şi cornul 
simbolizau viitoarea Republică a Animalelor care avea să se 
nască după înlăturarea definitivă a speţei umane. Odată 
arborat drapelul, toate animalele mărşăluiau către 
hambarul cel mare, pentru o adunare cunoscută sub 
numele de Şedinţă. Aici se planifica munca din săptămâna 
următoare, iar rezoluţiile erau supuse discuţiei şi 
dezbătute. Întotdeauna porcii erau cei care-puneau în 
discuţie rezoluţiile. Celelalte animale înţeleseseră cum se 
vota, dar nu se puteau gândi să propună vreo hotărâre. 
Snowball şi Napoleon erau de departe cei mai activi în 
dezbateri. Dar se putea observa că aceştia doi nu erau 
niciodată de acord: indiferent ce propunere făcea unul 
dintre ei, celălalt automat se opunea. Chiar şi când se hotări 
- un lucru la care, în principiu, nimeni nu se putea opune - 
să se rezerve o mică păşune împrejmuită, în spatele livezii, 
ca loc de odihnă pentru animalele care treceau de vârsta 
muncii, se iscă o dezbatere furtunoasă asupra vârstei 
corecte de retragere la pensie a fiecărei specii de animale. 
Şedinţă se termina, întotdeauna, cu intonarea imnului 
Animale din Anglia, iar după-amiaza era program de 
recreere. Porcii îşi rezervaseră încăperea pentru hamuri 
drept sediu. Aici, seara, ei studiau fierăria, tâmplăria şi alte 
arte necesare, din cărţi pe care le aduseseră din casă. 
Snowball se ocupa, de asemenea, cu organizarea celorlalte 
animale în ceea ce el numea Comitete de Animale. La acest 
lucru era neobosit: astfel se constituiră Comitetul pentru 
Producţia de Ouă la găini, Liga Cozilor Curate la vaci, 
Comitetul de Reeducare a Iovarăşilor Sălbatici - obiectivul 
acestuia era să domesticească şobolanii şi iepurii de câmp 
—, Mişcarea pentru O Lână Mai Albă la oi şi diferite altele, 
pe lângă iniţierea unor cursuri de alfabetizare. În total, 


aceste proiecte se dovediră nişte eşecuri. Tentativa de a 
domestici fiinţele sălbatice, de exemplu, eşuă apfoape 
imediat: acestea continuară să se comporte aproape la fel 
ca mai înainte şi, când fură tratate cu generozitate, nu 
făcură altceva decât să profite. Pisica se înscrise în 
Comitetul de Reeducare şi se arătă foarte activă o vreme. 
Într-o zi, cineva o văzu stând pe un acoperiş şi vorbind 
câtorva vrăbii care se ţineau, însă, la o distanţă sigură de 
ea: le spunea că toate animalele erau acum tovarăşe şi că 
oricare vrabie, dacă ar fi dorit, ar fi putut veni să se aşeze 
pe laba ei; dar vrăbiile păstrară distanţa. 

Cursurile de alfabetizare, totuşi, avură un mare succes. 
Până spre toamnă, aproape fiecare animal de la fermă ştia 
carte într-o oarecare măsură. În ceea ce-l priveşte pe porci, 
ei puteau deja citi şi scrie perfect. Câinii învăţară să 
citească destul de bine, dar nu arătau interes în a citi şi 
altceva în afara celor Şapte Precepte. Muriel, capra, citea 
ceva mai bine decât câinii şi uneori, seara, le citea celorlalte 
animale din fragmente de ziare pe care le găsea în 
grămada de gunoi. Benjamin putea citi la fel de bine ca 
oricare porc, dar niciodată nu-şi dezvăluia posibilităţile, 
repetând mereu că, din câte ştia el, nu exista nimic demn 
de a fi citit. Clover învăţă întregul alfabet, fără a putea, însă, 
construi cuvinte. Boxer nu putu trece de litera D: ştia să 
deseneze pe A, B, C şi D în nisip, cu copita lui mare, dar 
apoi stătea şi privea fix la acele litere, cu urechile date pe 
spate, uneori Scuturându-şi smocurile de păr de pe frunte 
şi încerca din toate puterile lui să-şi aducă aminte ce mai 
urma, fără să reuşească, însă, niciodată. În mai multe 
rânduri, într-adevăr, el izbuti să înveţe pe E, FE, G şi H, dar, 
până ajungea să le ştie, se dovedea ca uitase pe A, B,C,D. 
În cele din urmă, se declară mulţumit cu primele patru 
litere, pe care le scria o dată sau de două ori pe zi, pentru 
a-şi împrospăta memoria. Mollie refuză să înveţe altceva 
afară de cele şase litere care-l compuneau propriul nume. 
Pe atestea le construia din bucățele de nuia, apoi le 


împodobea cu o floare sau două şi se plimba în jurul lor, 
admirându-le. 

Nici un alt animal de la fermă nu putu trece de litera A. Se 
descoperi, de asemenea, că animalele mai proaste, cum 
erau oile, găinile şi rațele, nu fuseseră în stare nici măcar să 
înveţe pe dinafară cele Şapte Precepte. După multă 
gândire, Snowball declară că Preceptele puteau, într- 
adevăr, fi reduse la o singură lozincă şi anume: PATRU 
PICIOARE BINE, DOUĂ PICIOARE RĂU. 

Aceasta, zicea el, conţinea principiul esenţial al 
Animalismului. Oricine prindea lozinca în profunzime avea 
să fie păzit de influenţele omeneşti. Păsările avură obiecţii 
la început, de vreme ce se părea că şi ele aveau două 
picioare, dar Snowball le demonstră că nu era aşa: 

— Aripa unei păsări, tovarăşă, zise el, este un organ de 
propulsie şi nu de manipulare. De aceea, ea trebuie privită 
ca picior. Semnul distinctiv al Omului este mâna, 
instrumentul cu care el săvârşeşte tot răul. 

Păsările nu pricepură lunga demonstraţie a lui Snowball, 
dar îi acceptară explicaţia şi toate animalele mai umile se 
puseră pe lucru pentru a învăţa pe dinafară noul slogan. 

„PATRU PICIOARE BINE, DOUĂ PICIOARE RĂU” fu scris 
pe peretele din fund al hambarului, deasupra celor Şapte 
Precepte şi cu litere mai mari. Odată învățată pe dinafară, 
oile dovediră o mare plăcere pentru această lozincă; ori de 
câte ori stăteau întinse pe câmp, începeau toate să behăie: 
„Patru picioare bine, două picioare rău! Patru picioare bine, 
două picioare rău!” - şi continuau astfel ore întregi, fără să 
obosească deloc. Napoleon nu arătă nici un interes în 
Comitetele lui Snowball. El. Afirmă că educaţia celor tineri 
era mai importantă decât orice s-ar fi putut face pentru cei 
deja adulţi. Se întâmplase ca şi Jessie şi Bluebell să fete 
imediat după recoltarea finului, dând naştere, în total, la 
nouă căţei voinici. Imediat după înţărcarea acestora, 
Napoleon îi luă de lângă mamele lor, spunând că el însuşi îşi 
asuma răspunderea educării lor. Îi duse undeva, sus, într-o 


încăpere la care nu se putea ajunge decât pe o scară, din 
camera cu hamuri şi acolo îi ţinu într-o asemenea izolare, 
încât restul fermei şi uită, în curând, de existenţa lor. 

Misterul destinaţiei laptelui se limpezi şi el: era amestecat 
zilnic în terciul porcilor. Merele timpurii tocmai se coceau şi 
iarba din livadă era aşternută cu fructe date jos de vânt. 
Animalele socotiră ca pe un lucru de la sine înţeles că acele 
mere urmau să fie împărţite în mod egal; şi totuşi, într-una 
din zile se dădu ordinul ca toate fructele date jos de vânt să 
fie adunate şi duse în camera cu hamuri pentru folosinţa 
porcilor. La acest lucru, unele dintre celelalte animale 
murmurară, dar în zadar. Toţi porcii se arătară cu totul de 
acord asupra acestei probleme, inclusiv Snowball şi 
Napoleon. Squealer veni să dea explicaţiile necesare: 

— Tovarăşi, strigă el, doar nu vă imaginaţi, sper, că noi, 
porcii, facem asta din spirit de egoism şi ca privilegiu? 
Multora dintre noi, de fapt, nici nu ne plac laptele şi merele. 
Nici mie nu-mi plac. Singurul motiv pentru care luăm 
aceste lucruri este acela de a ne păstra sănătatea. Laptele 
şi merele - ştiinţa, tovarăşi, a dovedit asta - conţin 
substanţe absolut necesare existenţei sănătoase a unui 
porc. Noi, porcii, lucrăm cu creierul. Întreaga conducere şi 
organizare a acestei ferme depind de noi. Zi şi noapte 
veghem la bunăstarea voastră. Pentru voi bem noi acel 
lapte şi mâncăm acele mere. Ştiţi ce s-ar întâmpla dacă noi, 
porcii, am da greş în datoria ce o avem? Jones s-ar întoarce 
înapoi! Da, Jones ar veni înapoi! Cu siguranţă, tovarăşi, 
zbieră Squealer aproape rugător, ţopăind dintr-o parte în 
alta şi dând din coadă, cu siguranţă că nu există nimeni 
printre voi care ar vrea să-l vadă pe Jones întors înapoi?! 

Acum, dacă exista un lucru de care animalele erau mai 
mult decât sigure, acela era că nu-l voiau pe Jones înapoi. 
Dacă problema se punea în această lumină, nu mai aveau ce 
spune: importanţa faptului de a-l ţine pe porci sănătoşi era 
mai mult decât evidentă. Aşa încât se hotări, fără alte 
discuţii, ca laptele şi merele căzute din pom din cauza 


vântului, ca şi cea mai mare parte a recoltei de mere, când 
se coceau, să fie puse deoparte exclusiv pentru porci. 

Capitolul IV. 

Până la sfârşitul verii, ştirile despre ceea ce se petrecuse 
la Ferma Animalelor se răspândiseră în jumătate din ţară. 
În fiecare zi, Snowball şi Napoleon tri-miteau în afară 
stoluri de porumbei cu instrucţiuni să se amestece printre 
animalele fermelor vecine, să le spună povestea Revoluţiei 
şi să le înveţe melodia de la Animale din Anglia. 

În tot acest timp, domnul Jones se aţinuse pe la barul „Leul 
Roşu” din Willingdon şi se plânsese, oricui stătuse să-l 
asculte, de monstruoasa nedreptate pe care o suferise, de a 
fi fost alungat de pe proprietatea lui de o mână de animale 
ticăloase. Ceilalţi fermieri îl înțelegeau, în principiu, dar la 
început nu-l ajutară prea mult. În sufletul lui, fiecare se 
întreba în taină dacă nu ar fi putut, cumva, transforma 
ghinionul lui Jones în norocul său propriu. Se întâmpla, 
însă, că proprietarii celor două ferme vecine Fermei 
Animalelor erau permanent în relaţii proaste. Una dintre 
acestea, numită Foxwood, era o fermă mare, neîngrijită şi 
demodată, lărgită încă şi mai mult de terenul împădurit, cu 
păşunile distruse şi gardurile într-o condiţie mizerabilă. 
Proprietarul ei, domnul Pilkington, era un fermier- 
gentleman nepăsător, care îşi petrecea mai tot timpul 
pescuind sau vânând, în funcţie de sezon. 

Cealaltă fermă, numită Pinchfield, era mai mică şi mai bine 
întreţinută. Proprietarul ei era un oarecare domn 
Frederick, om aspru şi viclean, amestecat mereu în acţiuni 
judiciare şi renumit pentru faptul că făcea afaceri 
complicate. Aceştia doi se duşmăneau unul cu celălalt atât 
de mult, încât era foarte greu pentru ei să cadă la orice 
înţelegere, chiar dacă îşi apărau interesele. Cu toate 
acestea, amândoi erau foarte speriaţi de rebeliunea de la 
Ferma Animalelor şi foarte grijulii în a-şi împiedica propriile 
animale să afle prea multe despre ea. La început, se 
prefăcuseră a râde dispreţuitor la ideea că animalele 


conduceau singure o fermă. Ioată chestia avea să se 
sfârşească în două săptămâni, spuneau ei. Tot ei lansară 
zvonul că animalele de la Ferma „Conacul” - insistau să o 
numească Ferma „Conacul” căci nu puteau tolera numele 
Ferma Animalelor - se băteau întruna între ele şi, de 
asemenea, că aveau să moară de foame foarte curând. 
După ce timpul trecu, însă şi se văzu limpede că animalele 
nu muriseră de foame, Frederick şi Pilkington îşi schimbară 
placa şi începură să vorbească despre cumplitele orgii care 
înfloreau acum la Ferma Animalelor. Se dezvălui că 
animalele de acolo practicau canibalismul, că se torturau 
unul pe celălalt cu potcoave de fier încălzite la roşu şi că îşi 
posedau femelele în comun. Acesta era rezultatul răzvrătirii 
împotriva legilor Naturii, spuneau Frederick şi Pilkington. 
Cu toate acestea, asemenea poveşti nu erau niciodată 
crezute pe de-a întregul. Zvonuri despre o fermă minunată, 
de unde oamenii fuseseră alungaţi, iar animalele îşi 
conduceau singure treburile, continuară să circule în forme 
vagi şi modificate; în anul acela, un val de rebeliune 
traversă provincia. Tauri care, până atunci, fuseseră docili 
deveniră sălbatici, oile călcară în picioare gardurile vii şi 
devorară trifoiul, vacile răsturnară găleţile cu lapte, caii de 
vânătoare refuzară să mai sară gardurile şi îşi azvârliră 
călăreţii de partea cealaltă. Mai mult decât orice, melodia şi 
chiar cuvintele Animalelor din Anglia deveniră cunoscute 
peste tot. Se răspândiseră cu o viteză uimitoare. Oamenii 
nu-şi putură ascunde furia auzind acest cântec, deşi 
pretindeau că ar fi fost, pur şi simplu, idiot. Nu puteau 
înţelege, spuneau ei, cum de animalele însele se aduceau în 
stare de a cânta asemenea prostii jalnice. Orice animal care 
era surprins cântându-l primea pe loc câteva bice. Şi totuşi, 
cântecul nu putu fi reprimat. Mierlele îl fluierau din 
gardurile vii, porumbeii îl gungureau de pe ulmi, încât 
ajunse până în tumultul fierăriilor şi în sunetul clopotelor 
din biserici. Şi, când oamenii îl ascultară, îi cuprinse un 
tremur tainic, auzind în el profeția judecății lor viitoare. 


La începutul lui octombrie, când grâul fusese secerat şi 
depozitat, iar o parte deja vânturat de pleavă, un stol de 
porumbei sosi în vârtejuri prin aer şi se lăsă jos, în curtea 
Fermei Animalelor, în cea mai cumplită stare de agitaţie. 
Jones şi toţi oamenii lui, plus alţi vreo şase de la Foxwood şi 
de la Pinchfield, intraseră pe poarta cu cinci drugi şi se 
apropiau pe drumul de căruţe care ducea spre fermă. Toţi 
aveau ciomege, cu excepţia lui Jones, care mergea în faţă, 
cu o puşcă în mâini. Era evident că voiau să încerce să 
recucerească ferma. Acest lucru fusese prevăzut de multă 
vreme şi toate pregătirile fuseseră făcute. Snowball, care 
studiase o carte veche a campaniilor lui luâiu Cezar, găsită 
în casă, avea ca sarcină operaţiunile de apărare. El îşi dădu 
ordinele repede şi, în câteva minute, fiecare animal se 
găsea la locul lui. În timp ce oamenii se apropiau de 
clădirile fermei, Snowball dădu semnalul primului atac. Toţi 
porumbeii, în număr de treizeci şi cinci, începură să zboare 
încoace şi încolo pe deasupra capetelor oamenilor şi să 
arunce excremente pe ei de la semi-înălţime; şi, în timp ce 
oamenii erau ocupați cu asta, gâştele, care stătuseră 
ascunse după gardul viu, se năpustiră afară şi îi ciupiră 
dureros de gambele picioarelor. Totuşi, asta era doar o mică 
manevră de hărţuiala, menită să provoace o oarecare 
dezordine printre duşmani; oamenii alungară cu uşurinţă 
gâştele, lovindu-le cu ciomegele. Atunci, Snowball dădu 
drumul celei de-a două linii de atac. Muriel, Benjamin şi 
toate oile, cu Snowball în frunte, năvăliră înainte, îi 
împinseră şi-l îmbrânciră pe oameni din toate părţile, în 
timp ce Benjamin se întorcea şi-l plesnea cu copitele lui 
mici. Dar, o dată în plus, oamenii, cu ciomegele şi cu 
bocancii lor ţintuiţi, se dovediră prea tari pentru ei; şi, 
deodată, la un guiţat al lui Snowball, care era semnalul de 
retragere, toate animalele se întoarseră şi o zbughiră pe 
poartă în curte. 

Oamenii scoaseră un strigăt de victorie. Îşi văzuseră, aşa 
credeau ei, duşmanii puşi pe fugă şi-l urmăriră în 


dezordine. Asta era exact ceea ce intenţionase Snowball. 
Odată bine intraţi în curte, cei trei cai, cele trei vaci şi 
restul porcilor, care stătuseră în ambuscadă la grajdul 
vacilor, săriră brusc în spatele oamenilor, tăindu-le 
retragerea. Atunci, Snowball dădu semnalul atacului. El 
însuşi se năpusti direct spre Jones. Acesta îl văzu venind, 
ridică puşca şi trase. Alicele lăsară dungi însângerate pe 
spinarea lui Snowball, iar o oaie căzu moartă. Fără să se 
oprească nici o clipă, Snowball, cu cele o sută de kilograme 
ale lui, se aruncă în picioarele lui Jones. Jones se trezi 
proiectat pe o grămadă de bălegar, iar puşca îi zbură din 
mani. Dar spectacolul cel mai teribil îl oferi Boxer, care se 
ridica pe picioarele din spate şi lovea ca un armăsar cu 
copitele lui enorme potcovite cu fier. Prima lui lovitură căzu 
în capul unui grăjdar de la Foxwood, care se întinse fără 
viaţă în noroi. Văzând asta, oamenii îşi aruncară ciomegele 
şi încercară să fugă. Panica puse stăpânire pe ei şi, în clipa 
următoare, se aflau cu toate animalele pe urmele lor, 
fugăriţi în jurul curţii, luaţi în coarne, loviți, muşcaţi, călcaţi 
în picioare. Nu rămase nici un animal de la fermă care să 
nu se răzbune pe ei după felul său. Până şi pisica îşi dădu 
drumul brusc de pe un acoperiş pe umerii unui văcar şi-şi 
înfipse ghearele în gâtul lui, la care acela urlă 
înspăimântător. Într-un moment când poarta era liberă, 
oamenii fură fericiţi să poată fugi afară din curte şi să se 
grăbească spre drumul principal... Şi astfel, după cinci 
minute de la invazia lor, se aflau într-o retragere ruşinoasa 
pe acelaşi drum pe care veniseră, cu un cârd de gâşte 
gâgâind în urma lor şi ciupindu-l de gambele picioarelor tot 
timpul. Toţi oamenii fugiseră, în afară de unul. Întors în 
curte, Boxer îl mângâie cu copita pe grăjdarul care zăcea 
cu faţa în jos în noroi, încercând să-l întoarcă. Băiatul nu se 
mişca. 

— E mort, zise Boxer întristat. Nu voiam să fac aşa ceva. 
Am uitat că port potcoave de fier. Cine o să creadă că n-am 
făcut-o intenţionat? 


— Fără sentimentalisme, tovarăşe! Strigă Snowball, din 
ale cărui răni sângele încă mai picura. Războiul e război. 
Singurul om bun e omul mort. 

— Dar nu vreau deloc să iau viaţa nimănui, nici chiar viaţa 
unui om, repetă Boxer şi ochii i se umplură de lacrimi. 

— Unde e Mollie? Exclamă cineva. 

Mollie, într-adevăr, lipsea. În prima clipă, toţi se alarmară; 
se temeau că oamenii ar fi putut să-l facă vreun rău, sau 
chiar s-o fi luat cu ei. Până la urmă, totuşi, o găsiră ascunsă 
în staulul ei, cu capul înfundat în fânul din iesle. Fugise 
imediat după ce se trăsese cu puşca. Şi, când celelalte 
animale se întoarseră din căutarea ei, descoperiră că 
grăjdarul care, de fapt, fusese doar buimăcit, îşi revenise 
deja şi fugise. 

Animalele se adunară acum la un loc, în cea mai teribilă 
stare de agitaţie, fiecare povestind cu voce cât mai tare 
propriile fapte de vitejie în luptă. Imediat se ţinu o 
celebrare improvizată a victoriei. Fu înălţat drapelul şi 
Animale din Anglia cântat de câteva ori, apoi oaia ucisă fu 
înmormântată cu funeralii solemne, iar un arbust plantat pe 
mormântul ei. În faţa gropii, Snowball ţinu un scurt discurs, 
accentuând necesitatea ca animalele să fie gata să-şi dea 
viaţa pentru Ferma Animalelor, dacă acest lucru ar fi fost 
necesar. 

Hotărâră apoi, în unanimitate, să creeze o decorație 
militară, „Erou-Animal, Clasa întâi”, conferită atunci şi acolo 
lui Snowball şi lui Boxer. Aceasta consta dintr-o medalie de 
bronz - în realitate, nişte alămuri pentru cai găsite în 
camera cu hamuri - care să fie purtată duminicile şi în zilele 
de sărbătoare. Se institui, de asemenea şi „Erou-Animal, 
Clasa a Doua”, conferită postum oii moarte. 

O mulţime de discuţii se învârtiră în jurul întrebării cum să 
fie numită bătălia. În final, se numi Bătălia de la Grajdul 
Vacilor, de vreme ce de acolo pornise ambuscada. Puşca 
domnului Jones fu găsită zăcând în noroi şi, cum se ştia că 
exista o rezervă de muniţie în casă, se hotări ca puşca să fie 


aşezată în picioare la baza catargului, drept piesă de 
artilerie şi să se tragă cu ea de două oripe an -o dată la 
doisprezece octombrie, aniversarea Bătăliei de la Grajdul 
Vacilor şi altă dată în ziua de Sfântul loan, aniversarea 
Revoluţiei. 

Capitolul V. 

În timpul iernii, Mollie deveni tot mai dificilă. Întârzia la 
muncă în fiecare dimineaţă, se scuza spunând că dormise, 
prea mult şi se plângea de dureri misterioase, deşi avea o 
poftă de mâncare excelentă. Folosea tot felul de pretexte ca 
să se sustragă de la muncă şi să meargă la iazul cu apă, 
unde stătea prosteşte şi se uita fix la propria-l reflectare în 
apă. Dar existau zvonuri şi mai serioase. Într-una din zile, 
pe când Mollie se plimba voioasă prin curte, Scuturându-şi 
coada lungă şi mestecând o gură de fân, Clover o luă 
deoparte. 

— Mollie, îi spuse ea, am ceva foarte serios de discutat cu 
tine. Azi-dimineaţă te-am văzut privind peste gardul care 
desparte Ferma Animalelor de Foxwood. Unul dintre 
oamenii domnului Pilkington stătea de partea cealaltă a 
gardului. Şi eram destul de departe, dar sunt aproape 
sigură că am văzut treaba asta, el îţi vorbea, iar tu i-ai 
permis să te mângâie pe nas. Ce înseamnă asta, Mollie? 

— N-a făcut aşa ceva! Nu eram acolo! Nu-l adevărat! 
Strigă Mollie, cabrându-se şi jucând în loc. 

— Mollie, uită-te-n ochii mei! Îmi dai cuvântul tău de 
onoare că omul nu te mângâia pe nas? 

— Nu-l adevărat! Repetă Mollie, dar nu putu s-o privească 
pe Clover în ochi şi, în clipa următoare, îşi luă tălpăşiţa şi 
plecă în galop spre câmp. 

Clover, însă, avu un gând. Fără a spune nimic celorlalte, ea 
se duse la staulul lui Mollie şi răvăşi paiele cu copita. 
Ascunse sub paie, găsi o grămăjoară de zahăr cubic şi mai 
multe panglici de diferite culori. 

Trei zile după asta, Mollie dispăru. Timp de câteva 
săptămâni, nu se ştiu nimic despre locul unde ar fi putut fi, 


dar apoi porumbeii raportară că o văzuseră de cealaltă 
parte a Willingdon-ului, înhămată la un docar elegant vopsit 
în roşu şi negru, care era oprit în faţa unui local pxiblic şi că 
un om gras şi roşu la faţă, îmbrăcat cu pantaloni şi jambiere 
în carouri, care arăta a cârciumar, o mângâia pe nas şi-l 
dădea să mănânce zahăr. Părul îi fusese tuns proaspăt şi 
purta o panglică purpurie legată de smocul de pe frunte. 

Părea să se simtă bine, aşa ziseră porumbeii. Niciunul 
dintre animale nu mai pomeni vreodată despre ea. 

În ianuarie veni un frig rău, muşcător. Pământul era atât 
de tare că parcă ar fi fost de fier şi pe câmp nu se putea 
face nimic. Se ţinură numeroase Şedinţe în hambarul cel 
mare, iar porcii se ocupau cu planificarea muncii în sezonul 
următor. Ajunsese să fie acceptat ca porcii, care erau de 
departe mai inteligenţi decât celelalte animale, să decidă în 
toate problemele ce ţineau de politica fermei, deşi 
hotărârile lor trebuiau ratificate de o majoritate de voturi. 
Această organizare ar fi funcţionat destul de bine dacă nu 
ar fi existat controversele dintre Snowball şi Napoleon. 
Aceştia doi erau în dezacord la fiecare problemă unde 
putea exista un dezacord. Dacă unul dintre ei propunea 
Însămânţarea unei suprafeţe mai mari cu orz, celălalt cu 
siguranţă cerea o suprafaţă mai mare cu ovăz şi, dacă unul 
din ei spunea că mai potrivit ar fi fost pentru varză cutare 
sau cutare câmp, celălalt declara că locul respectiv nu era 
bun pentru altceva în afară de rădăcinoase. Fiecare îşi avea 
adepţii lui şi se iscau unele dezbateri violente. La Şedinţe, 
Snow-ball câştiga adesea majoritatea prin discursurile sale 
strălucite, dar Napoleon se pricepea mai bine să-şi atragă 
sprijinitori în perioadele dintre Şedinţe. Avea un succes 
deosebit cu oile. În ultima vreme, oile începuseră să behăie 
„Patru picioare bine, două picioare rău” şi când trebuia şi 
când nu trebuia şi adeseori întrerupeau Şedinţele în acest 
fel. Se remarcă, de asemenea, că aveau un talent deosebit 
să tot repete „Patru picioare bine, două picioare rău” în 
momentele fundamentale ale discursurilor lui Snowball. 


Acesta făcuse un studiu atent al câtorva numere mai vechi 
din revista „Fermierul Crescător de animale”, pe care le 
găsise în casă şi venea cu o mulţime de planuri de inovaţii şi 
îmbunătăţiri. Vorbea ca un savant despre canale de irigație 
pe câmpuri, despre silozuri şi zguri alcaline şi concepuse o 
schemă complicată conform căreia fiecare animal îşi lăsa 
balega direct pe câmp, în alt loc în fiecare zi, pentru a 
economisi munca de transport. Napoleon nu concepu nici 
un plan propriu, dar despre cele ale lui Snowball spunea 
calm că nu puteau avea nici un rezultat şi părea a fi în 
aşteptarea propriului său moment prielnic. Dar, dintre toate 
controversele lor, niciuna nu se dovedi mai aprigă decât cea 
în legătură cu moara de vânt. 

Pe păşunea cea lungă, nu departe de clădirile fermei, se 
afla o movilă care era punctul cel mai înalt al fermei. După 
ce studiase terenul, Snowball declară că acela era locul cel 
mai potrivit pentru o moară de vânt, care putea fi făcută să 
acţioneze un dinam şi să dea astfel fermei lumină electrică. 
Aceasta urma să lumineze staulele şi să le încălzească pe 
timpul iernii şi, de asemenea, să alimenteze un ferăstrău 
electric circular, o maşină de tocat paie, alta de tăiat sfecla 
şi alta pentru mulsul electric. Animalele nu mai auziseră de 
aşa ceva înainte - pentru că ferma era de modă veche şi 
poseda numai maşinile cele mai primitive - şi ascultau cu 
uimire cum Snowball crea imagini de maşini fantastice care 
aveau să muncească în locul lor, în timp ce ele toate stăteau 
tolănite pe câmp, după pofta inimii, sau se cultivau citind şi 
făcând conversaţie. 

În câteva săptămâni, planurile lui Snowball pentru o 
moară de vânt erau gata. Detaliile mecanice fuseseră 
extrase, în principal, din trei cărţi care aparținuseră 
domnului Jones - O mie de lucruri utile de făcut în jurul 
casei, Fiecare om - propriul său zidar şi Electricitatea 
pentru începători. Ca atelier, Snowball folosise un staul 
care servise, în trecut, drept clocitoare şi avea o podea de 
lemn netedă, potrivită pentru a desena cu creta pe ea. El se 


închidea acolo uneori ore în şir. Cu broşurile menținute 
deschise de nişte pietre şi cu o bucată de cretă fixată între 
unghiile copitei, se mişca repede, într-un du-te-vino, 
trasând linie după linie şi scoțând mici scâncete de exaltare, 
încetul cu încetul, planurile crescuseră, devenind o masă 
complicată de pârghii şi roţi dinţate, care acoperea 
jumătate din podea şi pe care celelalte animale o găsiră cu 
totul de neînțeles, dar foarte impresionantă. Toate veneau 
să se uite la desenele lui Snowball cel puţin o dată pe zi. 
Chiar şi găinile şi rațele veneau şi aveau dificultăţi în a nu 
călca pe semnele făcute cu creta. Numai Napoleon se ţinu 
deoparte. EL. Se declarase dintru început împotriva morii 
de vânt. Într-una din zile, totuşi, sosi pe neaşteptate să 
examineze planurile. Se plimbă grav de jur împrejurul 
staulului, privi fiecare detaliu al planurilor şi fornăi la ele o 
dată sau de două ori, apoi stătu puţin, contemplându-le cu 
coada ochiului; deodată, îşi ridică piciorul, urină peste 
planuri şi ieşi fără să scoată o vorbă. Întreaga fermă fu 
profund împărţită în problema morii de vânt. Snowball nu 
negă faptul că ridicarea ei urma să fie o întreprindere grea. 
Piatra trebuia scoasă din carieră şi asamblată în ziduri, apoi 
trebuiau făcute aripile şi, după aceea, procurate dinamuri şi 
cabluri. Dar Snowball nu spuse şi în ce mod urmau să fie 
procurate acestea. El susţinea că totul se putea face într-un 
an. lar după aceea, declară el, atâta muncă avea să fie 
economisită, încât animalele nu ar mai fi trebuit să 
muncească decât trei zile pe săptămână. Pe de altă parte, 
Napoleon argumentă că marea necesitate a momentului 
era mărirea producţiei de hrană şi că, dacă îşi pierdeau 
timpul cu moara, aveau să moară cu toţii de foame. 
Animalele se constituiră în două facţiuni, sub lozincile: 
„Votaţi pentru Snowball şi săptămâna de trei zile” şi, 
respectiv, „Votaţi pentru Napoleon şi ieslea plină”. 
Benjamin fu singurul animal care nu luă partea nici uneia 
dintre facţiuni. El refuză să cţeadă şi că hrana avea să se 
înmulțească şi că moara avea să economisească efort. Cu 


sau fără moara de vânt, zicea el, viaţa avea să meargă aşa 
cum mergea dintotdeauna, adică prost. 

În afara certurilor asupra morii de vânt, exista şi problema 
apărării fermei. Era limpede pentru toată lumea că, deşi 
oamenii fuseseră învinşi în Bătălia de la Grajdul Vacilor, ei 
puteau face o nouă încercare de a recuceri ferma şi de a-l 
reinstaură pe Jones. Cu atât mai mult aveau motive să 
procedeze astfel, cu cât vestea înfrângerii lor se răspândise 
în provincie şi făcuse animalele din fermele vecine mai 
îndărătnice ca niciodată. 

Ca de obicei, Snowball şi Napoleon nu căzură de acord. 
După Napoleon, ceea ce trebuiau animalele să facă era să-şi 
procure arme de foc şi să înveţe să le folosească. După 
Snowbală, trebuiau să trimită tot mai mulţi porumbei să 
aţâţe rebeliunea printre animalele din fermele vecine. 
Primul susţinea că, dacă nu se puteau apăra, se expuneau 
să fie cucerite, celălalt argumenta că, dacă rebeliunea ar fi 
avut loc peste tot, ei nu ar mai fi avut nevoie să se apere. 
Animalele îl ascultau întâi pe Snowball, apoi pe Napoleon şi 
nu se puteau hotări cine avea dreptate; în realitate, 
întotdeauna se trezeau de acord cu cel care vorbea în acel 
moment. 

În cele din urmă, veni şi ziua când Snowball îşi definitivă 
planurile. La Şedinţa din duminica următoare, trebui 
supusă la vot problema dacă lucrul la moară urma să 
înceapă sau nu. După ce animalele se adunaseră în 
hambarul cel mare, Snowball se ridică şi, deşi întrerupt din 
timp în timp de behăitul oilor, îşi expuse motivele pentru 
care solicita construirea morii de vânt. Napoleon se ridică 
să răspundă şi spuse foarte calm că. Moara de vânt era o 
prostie şi că el îi sfătuia pe toţi să nu voteze pentru ea, apoi 
îndată se aşeză jos; abia dacă vorbise treizeci de secunde şi 
părea aproape indiferent ce efect avusese. La asta, 
Snowball sări în picioare şi, urlând la oi să tacă, pentru că 
începuseră din nou să behăie, izbucni într-un apel pasionat 
în favoarea morii de vânt. Până atunci, simpatiile animalelor 


fuseseră aproape egal împărţite, dar elocvenţa lui Snowball 
le cuceri într-o clipă. În fraze fierbinţi, el descrise cum avea 
să arate Ferma Animalelor după ce munca înjositoare avea 
să fie luată de pe spinările tuturor animalelor. Imaginaţia lui 
depăşi acum cu mult maşinile electrice de tocat paiele şi de 
tăiat napii. Electricitatea, zise el, putea pune în mişcare 
maşini de treierat, pluguri, grape, nivelatoare de teren, 
secerătoare, legătoare de paie, pe lângă alimentarea 
fiecărui staul cu lumină electrică, apă caldă şi rece şi 
încălzire electrică. Când termină de vorbit, nu mai exista 
nici un dubiu încotro aveau să se îndrepte voturile. Dar, 
exact în acel moment, Napoleon se ridică şi, aruncându-l lui 
Snowball o privire lungă şi ciudată, dintr-o parte, scoase un 
geamăt ascuţit cum nimeni nu-l mai auzise scoțând. 

La acest sunet se auzi un lătrat îngrozitor afară şi nouă 
câini uriaşi, purtând la gât benzi de bronz ţintuite, intrară 
în fugă în hambar. Se îndreptară direct spre Snowball, care 
sări de la locul lui exact la timp ca să scape de fălcile lor. 
Într-o clipă, el ţâşni afară, iar câinii se luară după el. Prea 
uimite şi înfricoşate ca să mai vorbească, celelalte animale 
se înghesuiră la poartă să vadă urmărirea. Snowball alerga 
către păşunea cea lungă ce dădea în drum. Fugea cum 
numai un porc poate fugi, dar câinii erau cu puţin în urma 
lui. Deodată alunecă şi tuturor le fu clar că-l prinseseră. Dar 
el ţâşni din nou, fugind mai repede ca oricând. Câinii îl 
ajunseră din nou: unul dintre ei aproape că muşcă din 
coada lui Snowball, dar el şi-o strânse exact la timp. În cele 
din urmă, făcu un efort în plus şi, cu câţiva centimetri 
avans, se strecură printr-o bortă în gard şi dispăru. 

Tăcute şi îngrozite, animalele se târâră înapoi în hambar. 
După câteva clipe, câinii se întoarseră în goană. La început, 
nimeni nu fusese în stare să-şi închipuie de unde apăruseră 
creaturile acelea, dar dilema se limpezi în curând: erau 
căţeii pe care Napoleon îi luase de la mamele lor şi îi 
crescuse separat. Deşi nu ajunseseră încă la maturitate, 
erau deja câini uriaşi şi la fel de fioroşi la chip ca nişte lupi. 


Se ţineau pe lângă Napoleon şi se vedea că dădeau din cozi 
către el în acelaşi fel în care ceilalţi câini fuseseră învăţaţi 
să-l facă domnului Jones. 

Napoleon, urmat de câini, se urcă pe platforma înălţată pe 
podea, unde stătuse Seniorul mai demult şi de unde le 
vorbise animalelor. El anunţă că, de atunci înainte, 
Şedinţele de duminica dimineaţa aveau să iar sfârşit. Nu 
erau necesare, zise el şi iroseau timpul. Pe viitor, toate 
problemele legate de munca la fermă aveau să fie rezolvate 
de un comitet special de porci, prezidat de către el însuşi. 
Aceştia urmau să delibereze cu uşile închise şi apoi să le 
comunice şi celorlalte hotărârile luate. Animalele urmau să 
se întrunească în continuare în dimineţile de duminică 
pentru a saluta drapelul, pentru a intona Animale din Anglia 
şi pentru a-şi primi ordinele pentru săptămâna următoare; 
dar nu aveau să mai aibă loc dezbateri. 

În ciuda şocului pe care li-l provocase expulzarea lui 
Snowball, animalele fură consternate de acest anunţ. Mai 
multe dintre ele ar fi protestat dacă ar fi putut găsi 
argumentele potrivite. Chiar şi Boxer fu oarecum tulburat. 
EI îşi dădu urechile pe spate, îşi scutură smocul de pe 
frunte de mai multe ori şi încercă să-şi pună ordine în 
gânduri; dar, până la sfârşit, nu putu găsi nimic de spus. 
Câţiva dintre porci, totuşi, se dovediră mai hotărâți. Patru 
din ei, care stăteau în primul rând, scoaseră guiţaturi 
ascuţite de dezaprobare şi toţi patru săriră în picioare şi 
începură să vorbească deodată. Dar, la un moment dat, 
câinii din jurul lui Napoleon scoaseră nişte mârâituri 
profunde, amenințătoare şi porcii tăcură şi se aşezară la 
loc. Atunci, oile izbucniră într-o behăială asurzitoare cu 
„Patru picioare bine, două picioare rău”, care continuă 
aproape un sfert de oră şi puse capăt oricăror şanse de 
discuţie. 

După aceea, Squealer merse prin toată ferma să le explice 
animalelor noile dispoziţii. 


— 'Tovarăşi, zise el, sunt convins că frecare, dintre 
animalele de aici apreciază sacrificiul făcut de tovarăşul 
Napoleon care şi-a asumat această muncă suplimentară. Nu 
vă închipuiţi, tovarăşi, că este o plăcere să conduci! 
Dimpotrivă, este o profundă şi dificilă responsabilitate. 
Nimeni nu este mai convins ca tovarăşul Napoleon că toate 
animalele sunt egale. N-ar fi decât foarte fericit să vă lase. 
Să luaţi singure hotărârile. Dar uneori s-ar putea să luaţi 
hotărâri greşite, tovarăşi şi atunci unde am ajunge? Dacă 
aţi fi decis să-l urmaţi pe Snowball în absurdităţile lui cu 
mori de vânt - pe Snowball care, aşa cum ştim astăzi, n-a 
fost altceva decât un criminal? 

— Dar a luptat eroic în Bătălia de la Grajdul Vacilor, 
obiectă cineva. 

— Eroismul nu e totul, zise Squealer. Loialitatea şi 
ascultarea sunt mai importante. Iar în ceea ce priveşte 
Bătălia de la Grajdul Vacilor, eu socot că o să vină o vreme 
când vom descoperi că rolul lui Snowball în ea a fost cu 
mult exagerat. Disciplină, tovarăşi, disciplină de fier! lată 
cuvântul de ordine astăzi. Un pas greşit şi duşmanii noştri 
vor fi peste noi. Sunteţi siguri, tovarăşi, că nu-l vreţi pe 
Jones înapoi? 

O dată în plus acest argument se dovedi de neatacat. 
Sigur că animalele nu-l voiau pe Jones înapoi; dacă ţinerea 
de dezbateri în dimineţile de duminică era de natură să-l 
aducă înapoi, atunci dezbaterile trebuiau desfiinţate. Boxer, 
care acum avusese timp să cugete la aceste lucruri, 
exprimă sentimentul general zicând: 

— Dacă tovarăşul Napoleon spune aşa, trebuie să fie 
adevărat. Şi, de atunci înainte, el adoptă şi lozinca 
„Napoleon are întotdeauna dreptate”, în plus faţă de deviza 
lui personală „O să muncesc mai mult”. 

Până în acele zile, vremea se mai înmuiase şi arăturile de 
primăvară începuseră. Staulul unde Snowball îşi desenase 
planurile pentru moara de vânt fusese încuiat şi era de 
presupus că schemele fuseseră şterse de pe podea. În 


fiecare duminică dimineaţa animalele se adunau la ora zece 
în hambarul cel mare pentru a-şi primi ordinele pentru 
săptămâna următoare. Craniul bătrânului Senior, curăţat 
acum de carne, fusese dezgropat din livadă şi aşezat pe un 
buştean la baza catargului, alături de puşcă. După înălţarea 
drapelului, animalele erau obligate să treacă într-o 
atitudine respectuoasă, în şir indian, prin faţa craniului, 
înainte de a intra în hambar. În acele zile nu mai stăteau cu 
toţii la un loc, ca înainte. Napoleon, cu Squealer şi cu un alt 
porc, Minimus, care avea un talent remarcabil la 
compunerea de cântece şi poeme, stăteau în faţă, pe 
platforma înălţată, iar cei nouă câini tineri formau un 
semicerc în jurul lor; ceilalţi porci stăteau în spate. Restul 
animalelor stăteau cu faţa spre ei în hambarul propriu-zis. 
Napoleon citea cu voce tare ordinele pentru săptămână, 
într-un mod brutal, soldăţesc şi, după o singură intonare a 
Animalelor din Anglia, toate animalele plecau la treburile 
lor. 

A treia duminică după alungarea lui Snowball, animalele 
fură oarecum surprinse să-l audă pe Napoleon anunțând că 
moara de vânt avea să fie, totuşi, construită. El nu dădu nici 
un motiv de ce se răzgândise, ci avertiză numai animalele 
că această lucrare în plus avea să însemne foarte multă 
muncă; se putea chiar să fie necesar să li se reducă rațiile. 
Planurile, însă, fuseseră pregătite până la ultimul amănunt. 
Un comitet special de porci se ocupase cu ele în ultimele 
trei săptămâni. Construirea morii de vânt, împreună cu alte 
îmbunătăţiri, se aştepta să dureze doi ani. 

În seara aceea, Squealer le explică, în particular, celorlalte 
animale că, de fapt, Napoleon nu se opusese morii de vânt. 
Dimpotrivă, el fusese cel care sprijinise ideea de la bun 
început, iar planurile desenate de Snpwball pe podeaua 
staulului clocitoarelor fuseseră, de fapt, furate dintre 
hârtiile lui Napoleon. Moara de vânt era - iată adevărul - 
ideea proprie a lui Napoleon. De ce, atunci, întrebă cineva, 
vorbise el atât de violent împotriva morii? La asta, Squealer 


privi cu viclenie. Aceasta, zise el, fusese dibăcia tovarăşului 
Napoleon. El păruse doar a se opune morii de vânt, numai 
ca manevră pentru a-l înlătură pe Snowball care era un 
personaj periculos şi avea o influenţă nefastă. Acum, că 
Snowball fusese înlăturat, planul putea merge mai departe 
fără nici o piedică. Aceasta, zise Squealer, era ceea ce se 
numea strategie. El repetă de câteva ori: „Strategie, 
tovarăşi, strategie!”, sărind în cerc şi dând din coadă cu un 
râs vesel. Animalele nu erau sigure ce însemna cuvântul, 
dar Squealer era atât de convingător, iar cei trei câini care 
din întâmplare îl însoțeau mârâiau atât de ameninţător, 
încât acceptară explicaţia lui fără alte întrebări. 

Capitolul VI. 

În tot cursul acelui an, animalele munciră ca sclavii; dar 
erau fericite cu munca lor; nu ocoleau nici un efort şi nici 
un sacrificiu, fiind conştiente că tot ceea ce făceau era în 
avantajul lor însele şi al celor din neamurile lor care aveau 
să vină după ele şi nu pentru o mână de oameni leneşi şi 
hoţi. 

Toată primăvara şi toată vara munciră câte şaizeci de ore 
pe săptămână, iar în august Napoleon anunţă că avea să se 
lucreze şi în după-amiezele de duminică. Această muncă 
era strict voluntară, dar orice animal care absenta de la ea 
urma să aibă rațiile reduse la jumătate. Chiar şi aşa, se 
socoti necesar ca unele lucrări să fie lăsate nefăcute. 
Recolta fu un succes mai mic decât cu un an înainte şi două 
loturi, care urmau să fie însămânţate cu rădăcinoase 
comestibile la începutul verii, rămaseră în paragină, pentru 
că aratul nu se terminase la timp. Se putea deja întrevedea 
că iarna care venea avea să fie grea. 

Moara de vânt ridică greutăţi neaşteptate. Ferma avea o 
carieră de calcar bună, iar nisip şi ciment se găsiseră în 
cantităţi mari într-o clădire secundară, aşa încât materialele 
de construcţie erau la îndemână. Dar problema pe care, la 
început, animalele nu ştiură cum s-o rezolve fu aceea de a 
sparge piatra în bucăţi de mărime potrivită. Se părea că nu 


exista altă modalitate decât folosind târnăcopul şi drugul de 
fier pe care nici un animal nu le putea mânui, întrucât nici 
un animal nu putea sta pe picioarele din spate. Numai după 
săptămâni de eforturi inutile îi veni cuiva ideea salvatoare, 
anume să folosească forţa gravitaţiei. Bolovani uriaşi, mult 
prea mari ca să fie folosiţi aşa cum erau, zăceau peste tot la 
gura carierei. Animalele legară frânghii de ei şi, apoi, toate 
la un loc, vaci, cai, oi, orice animal care putea trage o 
frânghie - uneori, chiar şi porcii puneau umărul în 
momentele critice - îi trăgeau, cu o încetineală 
exasperantă, în sus pe pantă, până în vârful carierei, de 
unde îi împingeau peste muchie, ca să se rostogolească şi să 
se sfărâme în bucăţi la bază. Transportul pietrei, după ce 
era spartă, se făcea mult mai simplu: caii o cărau în căruţă, 
oile cărau câte un bloc, până şi Muriel şi Benjamin se 
înhămaseră la o trăsurică veche de guvernantă şi-şi făceau 
partea lor. Până spre sfârşitul verii se strânsese o cantitate 
suficientă de pietre şi atunci începură lucrările de 
construcţie, sub îndrumarea porcilor. Dar era o operaţie 
înceată şi laborioasă. Adeseori era nevoie de câte o zi 
întreagă de eforturi epuizante pentru a trage câte un 
singur bloc de piatră în vârful carierei şi, uneori, când era 
împins peste margine, nu se spărgea. Nimic nu s-ar fi putut 
face fără Boxer, a cărui forţă părea egală cu cea însumată a 
tuturor celorlalte animale. Când bolovanul începea să 
alunece şi animalele ţipau disperate văzându-se trase în jos 
pe pantă, Boxer era întotdeauna cel care se opintea 
împotriva fringhiei şi oprea bolovanul. Lia vederea lui cum 
trăgea piatra în sus pe pantă, centimetru cu centimetru, 
având respiraţia accelerată, scurmând pământul cu 
vârfurile copitelor şi cu crupele lui mari ude de sudoare, 
toate animalele se umpleau de admiraţie. Clover îl avertiza 
uneori să fie atent să nu se extenueze, dar Boxer nu o 
asculta niciodată. Cele două lozinci ale lui - „O să muncesc 
mai mult” şi „Napoleon are întotdeauna dreptate” - i se 
păreau răspunsuri suficiente la toate problemele. Făcuse 


altă înţelegere cu cocoşul cel tânăr, să-l cheme dimineaţa cu 
trei sferturi de oră mai devreme. Iar în momentele lui 
libere, din care nu prea mai rămăseseră multe în ultima 
vreme, se ducea singur la carieră, alegea o încărcătură de 
pietre sparte şi o trăgea spre amplasamentul morii fără nici 
un ajutor. 

Animalele trecură peste vara aceea destul de bine, în 
ciuda greutăţii muncii lor. Chiar dacă nu aveau mai multă 
hrană ca pe vremea lui Jones, măcar nu aveau nici mai 
puţin. Avantajul de a nu trebui să se întreţină decât pe ele şi 
de a nu trebui să întreţină şi cinci oameni extravaganţi era 
atât de mare, încât ar fi fost nevoie de o mulţime de eşecuri 
ca să-l contrabalanseze. Şi, din multe puncte de vedere, 
felul animalelor de a face lucrurile era mai eficient şi 
economisea munca. O operaţie ca prăşitul, de exemplu, se 
putea face cu o temeinicie imposibilă la oameni. Şi iarăşi, 
cum acum nici un animal nu fura, nu mai era nevoie să fie 
împrejmuită păşunea de pământul arabil, ceea ce 
economisea o mulţime de efort în îngrijirea gardurilor vii şi 
a porţilor. 

Totuşi, pe măsura trecerii verii, diferite lipsuri 
neprevăzute înainte începură să se facă simţite. Era nevoie 
de parafină, de cuie, de sfoară, de biscuiţi pentru câini şi de 
fier pentru potcoavele căilor şi niciunul din aceste obiecte 
nu putea fi produs la fermă. Mai târziu avea să fie nevoie de 
seminţe şi de îngrăşăminte artificiale, pe lângă diferite 
unelte şi, în sfârşit, de maşinile pentru moara de vânt. Cum 
aveau să fie procurate toate acestea, nimeni nu-şi putea 
imagina. 

Într-o duminică dimineaţa, când animalele se strânseră să- 
şi primească ordinele, Napoleon anunţă că hotărâse o nouă 
politică. De atunci înainte, Ferma Animalelor avea să se 
angajeze în comerţ cu alte ferme vecine; desigur, nu pentru 
vreun scop comercial, ci, pur şi simplu, pentru a obţine 
unele materiale necesare în prima urgenţă. Nevoile morii 
de vânt trebuiau puse înaintea a orice altceva, zise el. 


Pentru acest scop, el făcea aranjamente ca să vândăun stog 
de fin şi o parte din recolta de grâu a anului curent, iar, mai 
târziu, dacă aveau să fie necesari şi mai mulţi bani, aceştia 
urmau să fie procuraţi din vânzarea ouă-lor, care erau 
foarte căutate pe piaţa din Willingdon. Găinile, zise 
Napoleon, trebuiau să salute acest sacrificiu drept propria 
lor contribuţie specială la construirea morii de vânt. 

O dată în plus, animalele fură conştiente de o oarecare 
nelinişte. Să nu aibă niciodată nimic de-a face cu oamenii, 
niciodată să nu se angajeze în comerţ, niciodată să nu se 
atingă de bani - oare nu fuseseră acestea printre cele dintâi 
rezoluţii votate la acea primă Şedinţă triumfătoare, după 
alungarea lui Jones? Toate animalele îşi aminteau cum 
votaseră asemenea rezoluţii; sau, cel puţin, credeau a-şi 
aminti. Cei patru porci tineri, care protestaseră când 
Napoleon abolise Şedinţele, ridicară vocea timid, dar fură 
prompt reduşi la tăcere de o mârâială înfiorătoare a 
câinilor. Apoi, ca de obicei, oile izbucniră cu „Patru picioare 
bine, două picioare rău!” şi momentul penibil trecu. În cele 
din urmă, Napoleon îşi înălţă copita pentru a face linişte şi 
anunţă că toate pregătirile erau deja gata. Nu avea să fie 
nevoie ca vreunul dintre animale să vină în contact cu 
oamenii, ceea ce, evident, ar fi fost cu totul de nedorit. 
Intenţiona să ia întreaga povară pe propriii săi umeri. Un 
oarecare, domn Whymper, avocat consultant în Willingdon, 
fusese de acord să acţioneze ca intermediar între Ferma 
Animalelor şi lumea din afară şi avea să viziteze ferma în 
fiecare luni dimineaţa, pentru a-şi primi instrucţiunile. 
Napoleon îşi încheie discursul cu strigătul lui obişnuit: 
„Irăiască Ferma Animalelor!” şi, după ce se intonă Animale 
din Anglia, adunarea fu ridicată. 

După aceea, Squealer făcu un tur al fermei şi puse 
memoria animalelor la încercare. El le asigură că rezoluţia 
împotriva folosirii banilor şi a angajării în comerţ nu fusese 
niciodată votată, nici măcar propusă. Era curată imaginaţie 
şi izvora, probabil, din minciunile răspândite la început de 


către Snowball. Câteva animale încă mai simțeau o 
oarecare îndoială, dar Squealer le întrebă cu viclenie: 

— Sunteţi siguri, tovarăşi, că n-aţi visat, cumva, lucrul 
ăsta? Aveţi vreo dovadă a unei asemenea rezoluţii? Este ea 
scrisă. Undeva? 

Şi, cum era categoric adevărat că nimic de acest fel nu 
exista scris, animalele fură bucuroase că se înşelaseră. 

În fiecare luni, domnul Whymper vizita ferma, aşa cum se 
aranjase. Era un om cu privirea şireată, mic de statură, 
purta favoriţi şi era avocat consultant în afaceri mărunte, 
dar destul de ager la minte ca să realizeze, mai devreme 
decât oricine altcineva, că Ferma Animalelor avea nevoie de 
un intermediar şi că, în acest caz, comisioanele aveau să fie 
substanţiale. Animalele îl priveau, cu un soi de teamă, cum 
venea şi cum pleca; şi toate, la vederea lui Whymper, care 
stătea doar pe două picioare, dar primea ordine de la 
Napoleon, care stătea pe toate patru, se umpleau de 
mândrie şi, în parte, iertau noile dispoziţii. Relaţiile lor cu 
specia omenească nu mai erau chiar aceleaşi ca înainte. 
Oamenii nu mai detestau Ferma Animalelor acum, când era 
prosperă; în realitate, o detestau mai tare ca niciodată. 
Orice om afirma, ca o profesiune de credinţă, că ferma avea 
să dea faliment mai devreme sau mai târziu şi, mai presus 
de toate, că moara de vânt avea să fie un eşec. Ei se 
întâlneau la cârciumi şi-şi dovedeau unul altuia, cu ajutorul 
diagramelor, că moara de vânt fie avea să se prăbuşească, 
fie, dacă ar fi rămas în picioare, nu avea să funcţioneze 
niciodată. Şi totuşi, în ciuda voinţei lor, se născuse la ei un 
fel de respect pentru eficienţa cu care animalele îşi 
organizau propriile lor treburi. Un simptom al acestui 
respect era faptul că începuseră să numească Ferma 
Animalelor cu numele ei şi încetaseră de a mai pretinde că 
se numea Ferma „Conacul”. De asemenea, renunţaseră să-l 
mai ajute pe Jones care şi el, renunţase să mai spere în 
primirea fermei înapoi şi plecase să se stabilească în altă 
parte a ţării. Altfel decât prin mijlocirea lui Whymper, nu 


exista încă nici un contact între lumea din afară şi Ferma 
Animalelor, dar circulau zvonuri constante că Napoleon se 
pregătea să intre în afaceri concrete fie cu domnul 
Pilkington de la Foxwood, fie cu domnul Frederick de la 
Pinchfield - dar, după cum se putu remarca, niciodată cu 
amândoi în acelaşi timp. 

În acele zile, se întâmplă că porcii se mutară brusc în casă 
şi-şi făcură acolo reşedinţa. Din nou animalele părură a-şi 
aminti că o rezoluţie fusese votată împotriva acestui lucru 
în zilele de demult şi din nou Squealer reuşi să le convingă 
de contrariu. Era absolut necesar ca porcii, zise el, care 
erau creierele fermei, să aibă un loc liniştit unde să lucreze. 
De asemenea, se potrivea mai bine funcţiei Conducătorului 
- pentru că, de curând, începuse să vorbească despre 
Napoleon intitulându-l Conducător - să trăiască într-o casă 
decât într-o simplă cocină. Totuşi, unele animale se 
tulburară auzind că porcii nu numai că-şi luau mesele în 
bucătărie şi foloseau salonul ca loc de recreere, dar şi 
dormeau în paturi. Boxer trecu peste acest lucru ca de 
obicei, cu „Napoleon are întotdeauna dreptate”, dar Clover, 
care parcă îşi amintea o reglementare împotriva folosirii 
paturilor, se duse la capătul hambarului şi încercă să 
descifreze cele Şapte Precepte înscrise acolo. Dar, văzând 
că nu era în stare să citească literele decât separat, o 
chemă pe Muriel. 

— Muriel, îi spuse ea, citeşte-mi al Patrulea Precept. Nu 
spune ceva de genul să nu se doarmă niciodată în paturi? 

Cu o oarecare greutate, Muriel i-l silabisi: 

— Zice: „Nici un animal nu va dormi într-un pat cu 
aşternuturi”, anunţă ea într-un târziu. 

Destul de ciudat, dar Clover nu-şi amintea ca al Patrulea 
Precept să fi menţionat aşternuturile. Din moment, însă, ce 
era acolo, pe perete, probabil că aşa era. lar Squealer care, 
din întâmplare, tocmai trecea în momentul acela, însoţit de 
doi sau trei câini, putu pune întreaga dilemă în lumina sa 
potrivită. 


— Înseamnă că aţi auzit, tovarăşi, zise el, că noi, porcii, 
dormim acum în paturile din casă. Şi de ce nu? Doar n-aţi 
crezut, sper, că a existat vreodată vreo reglementare 
împotriva paturilor? Un pat nu înseamnă altceva decât un 
loc unde se doarme. Un strat de paie într-un staul este un 
pat, la urma urmei. Reglementarea era împotriva 
aşternuturilor, care sunt o invenţie omenească. Noi am 
îndepărtat aşternuturile de pe paturile din casă şi dormim 
între cuverturi. Şi ce paturi confortabile sunt! Dar nu sunt 
mai comode decât ne este nouă necesar, vă pot asigura, 
tovarăşi, cu toată munca intelectuală pe care trebuie s-o 
facem în ziua de azi. Doar nu vreţi să ne privaţi de odihnă, 
nu-l aşa, tovarăşi? Doar nu vreţi să fim atât de obosiţi încât 
să nu ne mai achităm de toate îndatoririle noastre? Sunteţi 
siguri că nu vreţi să-l vedeţi din nou pe Jones? 

Animalele îl liniştiră imediat asupra acestui punct şi fiu se 
mai vorbi nimic despre porcii care dormeau în paturile din 
casă. lar când se anunţă, după câteva zile, că, de atunci 
înainte, porcii urmau să se trezească o oră mai târziu 
dimineaţa faţă de celelalte animale, nici la acest lucru nu 
apăru nici o obiecţie. 

La începutul toamnei, animalele erau obosite, dar fericite. 
Avuseseră un an greu, iar după vânzarea unei părţi din fân 
şi din grâu, rezervele de hrană pentru iarnă nu rămăseseră 
deloc prea mari, dar moara de vânt compensa totul. Era 
acum pe jumătate construită. După seceriş, urmă o 
perioadă de vreme bună şi uscată şi animalele trudiră mai 
mult ca niciodată, gândind că aveau şi de ce să se 
opintească toată ziua înainte şi înapoi cu blocuri de piatră 
dacă, făcând acest lucru, mai puteau ridica pereţii cu încă 
un metru. Boxer ieşea până şi noaptea şi muncea câte o oră 
sau două de unul singur, la lumina lunii pline. În momentele 
lor libere, animalele se plimbau de jur împrejurul morii pe 
jumătate terminate, admirând trăinicia şi verticalitatea 
pereţilor ei şi minunându-se că fuseseră în stare să 
construiască un lucru atât de impunător. Numai bătrânul 


Benjamin refuza să se entuziasmeze de moara de vânt, deşi, 
ca de obicei, nu spunea nimic mai mult decât observaţia 
enigmatică despre viaţa lungă a măgarilor. 

Luna noiembrie aduse vânturi şuierătoare dinspre sud- 
vest. Construcţia trebui să se oprească pentru că era prea 
umed ca să mai poată fi amestecat mortarul, în cele din 
urmă, veni o noapte în care vijelia fu atât de violentă încât 
clădirile fermei se zgălţâiau din temelii şi mai multe ţigle 
fură smulse de pe acoperişul hambarului. Găinile se treziră 
ţipând de groază, pentru că toate visaseră în acelaşi timp că 
auziseră detunătura unei puşti în depărtare. 

Dimineaţa, când ieşiră din staule, animalele descoperiră 
catargul drapelului doborât, iar un ulm de la capătul livezii 
smuls din rădăcini ca o ridiche. Tocmai observaseră aceste 
lucruri, când un strigăt de groază izbucni din fiecare piept 
de animal. O imagine teribilă li se oferea privirii: moara de 
vânt era în ruine. 

Ca un singur trup se repeziră într-acolo. Napoleon, care 
arareori se mişca mai repede decât în pas de plimbare, 
alergă în fruntea tuturor. Da, acolo zăcea rodul strădaniilor 
lor, la nivelul fundațiilor, iar pietrele, pe care le spărseseră 
şi le transportaseră cu atâta sudoare, se găseau împrăştiate 
de jur împrejur. La început, pierindu-le graiul, animalele 
rămaseră privind îndurerate la mormanul de pietre căzute. 
Napoleon se învârtea încoace şi încolo tăcut, uneori 
adulmecând pământul. Coada îi devenise rigidă şi, se mişca 
de la dreapta la stânga nervoasă, semn, la el, de intensă 
activitate mentală. Deodată se opri, ca şi cum ar fi luat o 
hotărâre. 

— 'Tovarăşi, zise el liniştit, ştiţi cine este responsabil pentru 
asta? Cunoaşteţi duşmanul care a venit în timpul nopţii şi 
ne-a răsturnat moara? SNOWBALL! Urlă el brusc, cu o voce 
de tunet. Snowball a făcut asta! Numai şi numai din 
duşmănie neîmpăcată, sperând să ne zădărnicească 
planurile şi să se răzbune pentru expulzarea lui ruşinoasă, 
acest trădător s-a strecurat până aici la 'adăpostul 


întunericului şi a distrus munca noastră de aproape un an. 
Tovarăşi, acum şi aici decretez condamnarea la moarte a lui 
Snowball! „Erou-Animal, Clasa a Doua” şi jumătate de 
baniţă de mere oricărui animal care-l aduce în faţa justiţiei! 
O baniţă întreagă oricui îl prinde viu! 

Animalele fură şocate peste măsură aflând că Snowball se 
putea face vinovat până şi de o asemenea faptă. Un strigăt 
de indignare se auzi şi fiecare începu să se gândească la 
modalităţi de a-l prinde pe Snowball, dacă s-ar fi întors 
vreodată. Aproape imediat fură descoperite urmele unui 
porc în iarbă la mică depărtare de movilă. Nu puteau fi 
urmărite decât vreo câţiva metri, dar păreau a duce la o 
gaură în gard. Napoleon le adulmecă profund şi le declară a 
fi fost ale lui Snowball. El îşi exprimă părerea că Snowball 
venise, probabil, din direcţia fermei Foxwood. 

— Nici o întârziere, tovarăşi! Zise Napoleon după ce se 
examinaseră urmele. Avem de lucru. Chiar în această 
dimineaţă începem să reconstruim moara de vânt şi-o s-o 
reconstruim toată iarna, indiferent dacă plouă sau e soare. 
Îl vom învăţa pe acel trădător mizerabil că nu poate să ne 
distrugă munca atât de uşor. [ineţi minte, tovarăşi, nu 
trebuie să existe nici o modificare în planurile noastre: ele 
vor fi executate la zi. Înainte, tovarăşi! Trăiască moara de. 
Vânt! Trăiască Ferma Animalelor! 

Capitolul VII. 

Iarna fu aspră. După vremea furtunoasă urmă lapoviţă, 
apoi zăpadă şi, în sfârşit, un ger muşcător care nu cedă 
până la mijlocul lui februarie. Animalele duceau mai 
departe cum puteau reconstrucţia morii de vânt, ştiind bine 
că lumea din exterior le urmărea şi că oamenii invidioşi 
aveau să se bucure şi să exulte dacă moara nu ar fi fost 
terminată la timp. 

De ciudă, oamenii pretindeau a nu crede că Snowball 
fusese acela care distrusese moara de vânt; ei spuneau că 
moara căzuse din cauză că ar fi avut pereţii prea subţiri. 
Animalele ştiau că nu acesta era motivul. Şi totuşi, se 


hotărâse să fie construiți pereţi groşi de un metru de 
această dată, în loc de optsprezece țoli, ca mai înainte, ceea 
ce însemnă adunarea unor cantităţi de piatră cu mult mai 
mari. Multă vreme, cariera fu plină de zăpadă şi nu se putu 
face nimic. Se înaintă puţin pe vremea geroasă uscată care 
urmă, dar munca era ucigătoare şi animalele nu se mai 
puteau simţi atât de fericite de eforturile lor ca până atunci. 
Le era mereu frig şi, de obicei şi foame. Doar Boxer şi 
Clover nu-şi pierdeau entuziasmul niciodată. Squealer ţinea 
discursuri excelente despre bucuria datoriei împlinite şi 
despre demnitatea muncii, dar celelalte animale găseau mai 
multă încurajare în forţa lui Boxer şi în strigătul lui 
neobosit: „O să muncesc mai mult”. 

În ianuarie, hrana începu să lipsească. Raţia de porumb 
scăzu drastic şi se anunţă că o raţie suplimentară de un 
cartof avea să fie introdusă pentru a o compensa. Apoi se 
descoperi că partea cea mai mare a recoltei de cartofi 
îngheţase în grămada care nu fusese acoperită destul de 
temeinic. Cartofii deveniseră moi şi decoloraţi şi numai 
câţiva mai erau comestibili. Uneori, zile întregi, animalele 
nu aveau de mâncare nimic altceva afară de tărâţe şi sfeclă 
furajeră. Foametea parcă li se aşezase dinaintea ochilor. 

Era de o necesitate vitală să ascundă acest lucru de lumea 
din afară. Îmboldiţi de prăbuşirea morii de vânt, oamenii 
inventau noi minciuni despre Ferma Animalelor. O dată în 
plus se răspândi zvonul că toate animalele erau decimate 
de foamete şi boli şi că se luptau în continuu între ele şi 
recurseseră la canibalism şi infanticid. Napoleon era foarte 
conştient de rezultatele proaste care ar fi putut apărea 
dacă situaţia reală a hranei ar fi devenit cunoscută, aşa 
încât se hotări să-l folosească pe domnul Whymper pentru a 
răspândi o impresie contrară. Până atunci, animalele 
avuseseră doar câte un contact întâmplător sau deloc cu 
Whymper în vizitele lui săptămânale; acum, totuşi, câteva 
animale, în majoritate oi, fură alese şi instruite să facă, din 
când în când, în auzul lui, remarci despre creşterea raţiilor 


de hrană. În plus, Napoleon dădu ordin ca lăzile aproape 
goale din magazia de provizii să fie umplute aproape până 
sus cu nisip, iar acesta acoperit cu ce mai rămăsese din 
cereale şi făină. Cu ajutorul unui pretext convenabil, 
Whymper fu condus prin magazia de provizii şi i se permise 
să arunce o privire spre lăzi. El fu decepţionat şi continuă 
să raporteze lumii exterioare că nu era nici o lipsă de hrană 
la Ferma Animalelor. 

Cu toate acestea, spre sfârşitul lui ianuarie deveni evident 
faptul că trebuiau procurate nişte cereale de undeva. În 
acele zile, Napoleon apărea foarte puţin în public şi îşi 
petrecea tot timpul în casă, care era păzită, la fiecare uşă, 
de câini cu aspect fioros. Iar când ieşea, o făcea deo 
manieră ceremonioasă, cu o escortă de şase câini care îl 
înconjurau de aproape şi mârâiau dacă cineva se apropia 
prea mult. Adeseori, nici nu apărea duminica dimineaţa, ci 
îşi dădea ordinele printr-unul din ceilalţi porci, de obicei 
prin Squealer. 

Într-o duminică dimineaţa, Squealer anunţă găinile, care 
tocmai începuseră din nou să se ouă, că trebuiau să-şi 
predea ouăle. Napoleon acceptase, prin intermediul lui 
Whymper, un contract de patru sute de ouă pe săptămână. 
Preţul acestora urma să achite destule cereale şi făină 
pentru a susţine ferma până la venirea verii şi la 
îmbunătăţirea situaţiei. 

Când auziră asta, găinile scoaseră un țipăt teribil. 
Fuseseră prevenite mai demult că un asemenea sacrificiu s- 
ar fi putut dovedi necesar, dar nu crezuseră că într-adevăr 
se putea întâmpla. Ele tocmai îşi pregăteau cuibarul pentru, 
clocitul de primăvară şi protestară zicând că era o crimă să 
li se ia ouăle tocmai atunci. Pentru prima oară de la 
expulzarea lui Jones avu loc ceva ce semăna a rebeliune. 
Conduse de trei găinuşe tinere din rasa Minorca Neagră, 
găinile făcură un efort hotărât pentru a modifica decizia lui 
Napoleon. Metoda lor consta în a se căţăra sus, pe grinzi şi 
a-şi depune ouăle acolo, de unde acestea cădeau şi se 


spărgeau pe podea. Napoleon procedă simplu, rapid şi fără 
milă. El ordonă ca rațiile găinilor să fie oprite şi decretă că 
orice animal care ar fi dat unei găini fie şi un bob de 
porumb urma să fie pedepsit cu moartea. Câinii vegheară 
ca aceste ordine să fie executate. Găinile rezistară timp de 
cinci zile, apoi capitulară şi se întoarseră în cuibare. Între 
timp muriseră nouă dintre ele. Trupurile lor fură 
înmormântate în livadă şi se anunţă că muriseră de 
coccidioză. Whymper nu află nimic despre această 
problemă şi ouăle fură livrate corect, camionul unei băcănii 
venind la fermă, de atunci înainte, în fiecare săptămână 
pentru a le lua. 

În tot acest răstimp, nimeni nu mai ştia nimic despre 
Snowball. Se spunea că s-ar fi ascuns la una dintre fermele 
vecine, fie la Foxwood, fie la Pinchfield. Napoleon se afla 
acum în relaţii ceva mai bune cu ceilalţi fermieri decât 
înainte. În curte se găsea, din întâmplare, un ster de 
cherestea care fusese depozitată acolo cu zece ani mai 
devreme, când fusese defrişată o pădurice de fag. Era bine 
uscată şi Whymper îl sfătuise pe Napoleon s-o vândă; şi 
domnul Pilkington şi domnul Frederick erau doritori s-o 
cumpere. Napoleon ezita între cei doi şi nu se putea hotări. 
Se observă că, ori de câte ori părea pe punctul de a se 
înţelege cu Frederick, se anunţa că Snowball se ascundea 
la Foxwood, pe când atunci când înclina spre Pilkington, se 
spunea că Snowball ar fi fost, de fapt, la Pinchfield. 

Deodată, la începutul primăverii, un lucru alarmant ieşi la 
iveală: Snowball frecventa ferma în secret în timpul nopţii! 
Animalele fură atât de tulburate, încât abia dacă mai 
puteau dormi în culcuşurile lor. În fiecare noapte, se 
spunea, el se strecura, la adăpostul întunericului şi 
săvârşea tot felul de răutăţi; el fura porumbul, el strica 
găleţile pentru lapte, el spărgea ouăle, el călcă în picioare 
semănăturile, el rodea coaja de pe pomii fructiferi. Ori de 
câte ori ceva mergea prost, devenise un obicei să i se 
atribuie lui Snowball. Dacă un geam se spărgea sau se 


blocă vreo scurgere, cineva cu siguranţă spunea că 
Snowball venise noaptea şi făcuse fapta respectivă; de 
pildă, când se pierdu cheia de la magazia cu provizii, 
întreaga fermă fu convinsă că Snowball o aruncase în puț. 
Curios lucru, toate animalele continuară să creadă la fel şi 
după ce cheia rătăcită fu găsită sub un sac cu făină. Vacile 
declarară în unanimitate că Snowball se furişa în staulele 
lor şi le mulgea în somn. Şobolanii, care fuseseră şi ei 
sâcâitori în iarna aceea, fură declaraţi aliaţii lui Snowball. 

Napoleon decretă că urma să aibă loc o anchetă completă 
a activităţilor lui Snowball. Cu câinii în urma lui, el ieşea şi 
făcea câte un tur atent de inspectare a clădirilor fermei, 
celelalte animale urmându-l la o distanţă respectuoasă. La 
fiecare câţiva paşi, Napoleon se oprea şi adulmeca 
pământul căutând urmele trecerii lui Snowball, pe care, 
zicea el, le putea detecta după miros. Adulmeca în fiecare 
colţişor, în hambar, în grajdul vacilor, în coteţul găinilor, în 
grădina de legume şi găsea urme ale lui Snowball aproape 
peste tot. Îşi punea râtul la pământ, inspira adânc de câteva 
ori şi exclama cu o voce tunătoare: 

— Snowball! A fost şi aici! Îl simt foarte limpede după 
miros! Şi, la cuvântul „Snowball”, toţi câinii îşi arătau 
măselele şi scoteau mârâituri care-ţi îngheţau sângele în 
vine. 

Animalele erau deosebit de speriate. Se părea că Snowball 
era un fel de influenţă invizibilă care umplea aerul din jurul 
lor şi le ameninţa cu tot felul de primejdii. Seara, Squealer 
le chemă să se adune şi, cu o expresie alarmată pe faţă, le 
spuse că avea veşti serioase să le comunice. 

— Tovarăşi! Strigă el, cu mici tremurături nervoase, un 
lucru cumplit a ieşit la iveală! Snowball şi-a vândut serviciile 
lui Frederick de la Pinchfield, care, chiar în acest moment, 
complotează să ne atace şi să ne ia ferma! Snowball 
urmează să-l servească drept călăuză când va începe 
atacul. Dar mai este un lucru şi mai rău decât ăsta. Noi 
crezusem că rebeliunea lui Snowball s-a datorat vanităţii şi 


ambiţiei lui. Dar am greşit, tovarăşi. Ştiţi care a fost motivul 
real? Snowbaâl a fost aliatul lui Jones încă de la început! El 
a fost agentul secret al lui Jones în tot acest timp. Totul a 
fost dovedit cu documente pe care le-a lăsat în urmă şi pe 
care noi le-am descoperit de curând. După părerea mea, 
tovarăşi, aceasta dxplică multe lucruri. Doar n-am văzut cu 
ochii noştri cum a încercat - din fericire, fără succes - să ne 
facă să fim învinşi şi înfrânți în Bătălia de la Grajdul Vacilor? 

Animalele rămaseră stupefiate. Asta era o răutate 
exagerată până şi faţă de distrugerea de către Snowball a 
morii de vânt. Dar trecură câteva minute până s-o pătrundă 
în întregime. Toate îşi aminteau; sau credeau că-şi 
aminteau, cum îl văzuseră pe Snowball şarjând, în fruntea 
lor, în Bătălia de la Grajdul Vacilor, cum le regrupase şi le 
încurajase la fiecare pas şi cum nu se oprise nici o clipă, nici 
chiar atunci când alicele puştii lui Jones îi răniseră spinarea. 
La început, li se păru destul de greu de împăcat aceste 
lucruri cu ideea că Snowball ar fi fost aliatul lui Jones. Până 
şi Boxer, care rareori punea întrebări, era acum năucit. El 
se aşeză jos, îşi strânse copitele din faţă sub el, îşi închise 
ochii şi reuşi, cu mare efort, să-şi formuleze gândurile: 

— Eu nu cred aşa ceva, zise el. Snowball a luptat vitejeşte 
în Bătălia de la Grajdul Vacilor. Cu ochii mei I-am văzut. Nu 
i-am decernat noi „Erou Animal - Clasa întâi” imediat după 
aceea? 

— A fost o greşeală diri partea noastră, tovarăşe. Pentru 
că acuma ştim - totul este dovedit în scris în documentele 
secrete pe care le-am găsit noi - că el, în realitate, încerca 
să ne grăbească sfârşitul. 

— Dar a fost rănit, zise Boxer. Cu toţii l-am văzut alergând, 
cu sângele curgând pe el. 

— Asta a fost doar o parte a aranjamentelor, tipă Squealer. 
Împuşcătura lui Jones l-a zgâriat doar. V-aş putea arăta 
acest lucru în propriile lui hârtii, dacă aţi şti să citiţi. 
Complotul prevedea ca Snowball, în momentul critic, să dea 
semnalul de fugă şi să părăsească locul bătăliei în favoarea 


duşmanului. Şi a fost foarte aproape de reuşită - aş spune 
chiar, tovarăşi, că ar fi reuşit, dacă n-ar fi fost eroicul nostru 
Conducător, tovarăşul Napoleon. Nu vă amintiţi cum, exact 
în clipa în care Jones şi oamenii lui intraseră în curte, 
Snowball s-a întors brusc şi a fugit, iar multe animale s-au 
luat după el? Şi nu vă amintiţi, de asemenea, că, exact în 
clipa aceea, când panica se răspândise şi totul părea 
pierdut, tovarăşul Napoleon a sărit înainte strigând 
„Moarte umanităţii!” şi şi-a înfipt colții în piciorul lui Jones? 
Chiar nu vă amintiţi asta, tovarăşi? Exclamă Squealer, 
învârtindu-se dintr-o parte în alta. 

Acum, când Squealer le descrisese scena atât de realist, li 
se păru şi animalelor că-şi aminteau de ea. În orice caz, îşi 
aminteau că, în momentul critic al luptei, Snowball se 
întorsese să fugă. Dar Boxer tot nu era convins. 

— Eu nu cred că Snowball a fost un trădător încă de la 
început, zise el în cele din urmă. Ce a făcut el de atunci 
încoace e altceva. Dar eu cred că, în Bătălia de la Grajdul 
Vacilor, el a fost un tovarăş de nădejde. 

— Conducătorul nostru, tovarăşul Napoleon, zise atunci 
Squealer, vorbind foarte lent şi hotărât, a afirmat categoric 
- categoric, tovarăşe - că Snowball a fost spionul lui Jones 
încă de la început - da şi chiar cu mult timp înainte ca 
Revoluţia să fi fost şi concepută. 

— A, asta-l altceva! Exclamă Boxer. Dacă tovarăşul 
Napoleon spune aşa, înseamnă că aşa este. 

— Iată adevăratul mod de a gândi, tovarăşe! Ţipă 
Squealer, dar se putu observa că-l aruncase lui Boxer o 
privire foarte urâtă, cu ochii lui mici scânteietori. Se 
întoarse să plece, apoi se opri şi adăugă tăios: Previn 
fiecare animal de la această fermă să-şi ţină ochii foarte 
larg deschişi. Pentru că avem motive să credem că unii 
dintre agenţii secreţi ai lui Snowball stau la pândă printre 
noi chiar în acest moment! 

Patru zile mai târziu, spre seară, Napoleon ordonă tuturor 
animalelor să se adune în curte. După ce se strânseră toate 


la un loc, Napoleon ieşi din casă purtând ambele lui medalii 
- pentru că, de curând, îşi decernase lui însuşi „Erou 
Animal - Clasa întâi” şi „Erou Animal - Clasa a Doua” —, cei 
nouă câini uriaşi trepidând în jurul lui şi scoțând mâărâituri 
care dădeau tuturor animalelor fiori pe spinare. Toate se 
cuibăriră tăcute la locurile lor, parcă presimţind că un lucru 
îngrozitor urma să se întâmple. 

Napoleon stătea încruntat, observându-şi auditoriul; apoi, 
scoase un geamăt ascuţit. Câinii se năpustiră imediat 
înainte, apucară de urechi pe patru dintre porci, care 
guiţară de durere şi de groază şi-l târâră la picioarele lui 
Napoleon. Urechile porcilor sângerau; câinii gustaseră 
sânge şi, timp de câteva momente, părură a fi turbat. Spre, 
uimirea tuturor, trei dintre ei se năpustiră la Boxer. Acesta 
îi văzu venind, înălţă copita lui mare, prinse un câine în aer 
la semi-înălţime şi-l placă la pământ. Câinele schelălăi, 
cerşind milă, iar ceilalţi doi fugiră cu cozile între picioare. 
Boxer se uită la Napoleon, ca să ştie dacă să strivească sub 
copită câinele sau să-l dea drumul. Napoleon păru a se 
schimba la faţă şi-l ordonă lui Boxer cu asprime să dea 
diurnul câinelui, drept care Boxer îşi ridică piciorul şi 
câinele o zbughi urlând de durere. 

Zarva se stinse de îndată. Cei patru porci aşteptau, 
tremurând, cu vinovăția scrisă pe fiecare linie a chipurilor 
lor. Napoleon îi somă să-şi recunoască delictele. Erau 
aceiaşi patru porci care protestaseră când Napoleon 
desfiinţase Şedinţele de duminica. Fără vreun alt îndemn, ei 
recunoscură că fuseseră în legătură secretă cu Snowball 
încă de la alungarea lui, colaboraseră cu el la distrugerea 
morii de vânt şi se înţeleseseră cu el să dea Ferma 
Animalelor pe mâna domnului Frederick. Mai adăugară că 
Snowball le mărturisise, în particular, că fusese el însuşi 
agentul secret al lui Jones de ani de zile. După ce îşi 
terminară declaraţiile, câinii îi muşcară de beregate imediat 
şi, cu o voce cumplită, Napoleon întrebă dacă vreun alt 
animal mai avea de recunoscut ceva. 


Cele trei găini care fuseseră instigatoare în tentativa de 
rebeliune, în legătură cu ouăle, ieşiră atunci în faţă şi 
afirmară că Snowball le apăruse în vis şi le întărâtase să nu 
mai asculte ordinele lui Napoleon. Şi ele fură măcelărite. 
Apoi o gâscă ieşi în faţă şi mărturisi că ascunsese şase spice 
de grâu în timpul secerişului din anul precedent şi că le 
mâncase în timpul nopţii; o oaie mărturisi că urinase în apa 
de băut, împinsă la această faptă, zise ea, de către 
Snowball, iar alte două oi recunoscură că omorâseră un 
berbec bătrân, adept înfocat al lui Napoleon, fugărindu-l în 
jurul unui foc, în timp ce el suferea de tuse. Şi, în acest fel, 
suita de mărturisiri şi execuţii continuă până când la 
picioarele lui Napoleon se formă o grămadă de cadavre, iar 
aerul deveni greu de miros de sânge, care nu se mai 
răspândise de la alungarea lui Jones. 

Când totul se termină, animalele care supravieţuiseră, cu 
excepţia porcilor şi a câinilor, se târâră de acolo în masă. 
Erau tulburate şi se simțeau nenorocite. Şi nu ştiau ce era 
mai tulburător - trădarea animalelor care se aliaseră cu 
Snowball sau răsplata crudă la care asistaseră. În vremurile 
trecute avuseseră loc frecvent vărsări de sânge, la fel de 
cumplite, dar li se părea tuturor că era cu mult mai rău 
acum, când se întâmpla între ele. De când plecase Jones de 
la fermă, nici un animal nu omorâse nici un alt animal. Nici 
măcar un şobolan nu fusese ucis. 

Se îndreptară spre mica movilă unde se înălța moara de 
vânt pe jumătate terminată şi, ca un singur trup, se aşezară 
toate la pământ, de parcă s-ar fi înghesuit la un loc pentru a 
căuta căldură - Clover, Muriel, Benjamin, vacile, oile şi un 
întreg cârd de gâşte şi găini, toată lumea, într-adevăr, cu 
excepţia pisicii, care dispăruse exact înainte ca Napoleon să 
ordone animalelor să se adune. O vreme, nimeni nu vorbi. 
Doar Boxer rămase în picioare. Se mişca fără încetare 
încoace şi încolo, plesnindu-şi crupele cu coada lungă şi 
neagră şi scoțând uneori un scurt nechezat de mirare. În 
cele din urmă, zise: 


— Eu nu înţeleg asta. N-aş fi crezut că asemenea lucruri 
se pot întâmpla la ferma noastră. Trebuie să fie din cauza 
unor defecte din noi înşine. Soluţia, aşa cum o văd eu, este 
s'iă muncim mai mult. De acum înainte, eu o să mă scol cu o 
oră întreagă mai devreme dimineaţa. 

Şi, zicând asta, plecă în trapul lui greoi, îndreptându-se 
spre carieră. Ajungând acolo, adună două încărcături de 
pietre una după alta şi le cără la moara de vânt înainte de a 
se retrage pentru noapte. 

Animalele se înghesuiră în jurul lui Clover, fără să 
vorbească. Movila unde stăteau întinse le oferea o 
perspectivă largă de-a latul regiunii. Cea mai mare parte 
din Ferma Animalelor se găsea sub ochii lor, păşunea cea 
lungă întinzându-se până departe către drumul mare, 
câmpul cu fân, păduricea, iazul de adăpat, câmpurile arate, 
unde grâul tânăr era des şi verde şi acoperişurile roşii ale 
clădirilor fermei, cu fumul ieşind în rotocoale pe coşuri. Era 
o seară senină de primăvară. larba şi gardurile vii erau 
aurite de razele piezişe ale soarelui. Niciodată ferma - şi cu 
un fel de surpriză îşi amintiră că era propria lor fermă, că 
fiecare palmă de pământ a ei le aparţinea - nu le păruse 
animalelor un loc mai îmbietor de trăit decât acuma. Privind 
în jos de pe colină, lui Clover i se umplură ochii de lacrimi. 
Dacă şi-ar fi putut exprima gândurile, ar fi făcut-o ca să 
spună că nu asta plănuiseră când se aşternuseră la muncă, 
în urmă cu mulţi ani, pentru răsturnarea speţei umane. 
Aceste scene de măcel nu aveau nimic comun cu ceea ce 
întrevăzuseră în acea noapte când bătrânul Senior 
instigase pentru prima oară la revoltă. Dacă ea însăşi şi-ar fi 
făcut o imagine a viitorului, ar fi fost imaginea unei societăţi 
a animalelor eliberate de foamete şi bici, toate egale, toate 
muncind, atâta cât puteau, Cei mai tari apărându-l pe cei 
mai slabi, aşa cum ea protejase cu piciorul ei din faţă cârdul 
de răţuşte rătăcite, în noaptea discursului Seniorului. În 
schimb - şi ea nu ştia de ce-, ajunseseră într-o vreme când 
nimeni nu îndrăznea să spună ce gândea, când nişte câini 


fioroşi se plimbau mârâind peste tot şi când trebuia să stai 
să-ţi priveşti tovarăşii măcelăriți după ce maărturiseau crime 
tulburătoare. Nu era nici un gând de răzvrătire sau de 
neascultare în mintea ei. Ştia că lucrurile, chiar aşa cum 
erau, stăteau cu mult mai bine ca pe vremea lui Jones şi că, 
înainte de toate, trebuia împiedicată revenirea oamenilor. 
Orice s-ar fi întâmplat, ea avea să rămâftă credincioasă, 
avea să muncească din greu, să execute ordinele ce aveau 
să i se dea şi să accepte conducerea lui Napoleon. Totuşi, nu 
era ceea ce speraseră şi ea şi toate celelalte animale şi nici 
pentru ce asudaseră. Nu pentru aşa ceva construiseră ei 
moara de vânt şi înfruntaseră gloanţele puştii lui Jones. 
Acestea erau gândurile ei, deşi îi lipseau cuvintele prin care 
să şi le exprime. În cele din urmă, simțind că exista, într-un 
fel, un înlocuitor pentru cuvintele pe care nu şi le găsea, ea 
începu să cânte Animale din Anglia. Celelalte animale din 
jurul ei o imitară şi intonară cântecul de trei ori, de la un 
capăt la altul, foarte melodios, dar lent şi îndoliat, aşa cum 
nu-l mai cântaseră niciodată. Tocmai terminaseră de cântat 
a treia oară, când se apropie Squealer, secondat de trei 
câini, cu aerul că avea ceva important de spus. El anunţă 
că, printr-un decret special al tovarăşului Napoleon, 
Animale din Anglia fusese desfiinţat. De atunci înainte, era 
interzis să se mai cânte. 

Animalele rămaseră buimăcite. 

— De ce? Strigă Muriel. 

— Nu mai este necesar, tovarăşă, zise Squealer tăios. 
Animale din Anglia a fost cântecul Revoluţiei. Dar Revoluţia 
este acum înfăptuită. Executarea trădătorilor, în această 
după-amiază, a fost actul ei final. Duşmanul, atât cel din 
exterior, cât şi cel din interior, a fost înfrânt. În Animale din 
Anglia ne exprimam speranţa într-o societate mai bună în 
zilele ce vor veni. Dar acea societate este acum înstăpânită. 
E limpede că acest cântec nu mai are nici un rost. 

Aşa speriate cum erau, unele dintre animale ar fi 
protestat, probabil, dar, în clipa aceea, oile începură cu 


LLA 


behăială obişnuită „Patru picioare bine, două picioare rău 
care continuă timp de câteva minute şi puse capăt discuţiei. 
Aşa încât Animale din Anglia nu se mai auzi. În locul lui, 
Minimus, poetul, compusese un alt cântec, care începea cu: 
„Ferm-a Animalelor, Ferm-a Animalelor, De la mine nu vei 
şti care-l gustul relelor” şi acesta se cânta în fiecare 
duminică dimineaţa, după înălţarea drapelului. Dar, într-un 
fel, animalele simțeau că nici prin cuvinte, nici prin melodie 
nu se ridica până la Animale din Anglia. 

Capitolul VIII. 

Câteva zile mai târziu, după ce groaza provocată de 
execuţii se stinsese, unele dintre animale îşi amintiră - sau 
li se păru că îşi aminteau - faptul că al Şaselea Precept 
spunea: „Nici un animal nu va ucide un alt animal”. Şi, deşi 
nimeni nu dorea să-l menţioneze în prezenţa porcilor sau a 
câinilor, se simţea că omorurile care avuseseră loc nu se 
potriveau cu el. Clover îl rugă pe Benjamin să-l citească al 
Şaselea Precept şi dacă Benjamin, ca de obicei, îi spuse că 
refuza să se amestece în asemenea lucruri, o rugă pe 
Muriel. Muriel i-l citi. Scria: NICI UN ANIMAL NU VA 
UCIDE UN ALT ANIMAL FĂRĂ MOTIV. 

Într-un fel sau altul, ultimele două cuvinte le fugiseră 
animalelor din minte. Dar vedeau acum că Preceptul nu 
fusese violat; pentru că era un motiv limpede în a-l executa 
pe trădătorii care se aliaseră cu Snowball. 

În tot anul acela, animalele munciră şi mai mult decât 
munciseră în anul precedent. Să reconstruiască moara de 
vânt, cu pereţi de două ori mai groşi ca înainte şi să o 
termine la data prevăzută, împreună cu munca obişnuită de 
la fermă era un efort cumplit. Erau perioade când 
animalelor li se părea că munceau mai multe ore şi nu se 
hrăneau cu nimic mai bine decât pe vremea lui Jones. În 
dimineţile de duminică, Squealer, ţinând între copite o 
bucată lungă de hârtie, le citea liste de cifre care dovedeau 
că producţia, la fiecare clasă de produse alimentare, 
crescuse cu 200, 300 sau 500 de procente, după car. 


Li 


Animalele nu aveau nici un motiv să nu-l creadă, mai ales că 
nu prea îşi mai aduceau aminte foarte clar cum fuseseră 
condiţiile înainte de Revoluţie. Cu toate acestea, erau zile 
când simțeau că ar fi preferat mai puţine cifre şi mai multă 
hrană. 

Toate ordinele erau acum transmise prin Squealer sau 
printr-unul dintre ceilalţi porci. Napoleon însuşi nu mai era 
văzut în public mai des de o dată la două săptămâni. Când 
apărea, era însoţit nu doar de garda lui de câini, ci şi de un 
cocoşel negru care mărşăluia înaintea lui şi se purta ca un 
gornist, scoțând cu voce tare câte un „cucurigu” înainte ca 
el să înceapă să vorbească. Chiar şi în casă, se spunea, 
Napoleon locuia în apartamente separate faţă de ceilalţi. Îşi 
lua mesele singur, avea doi câini care-l serveau şi mânca 
întotdeauna din serviciul de masă Crown Derby care 
stătuse în vitrina din salon. Se anunţă, de asemenea, că 
puşca avea să tragă, în fiecare an, de ziua lui Napoleon, 
alături de celelalte două aniversări. 

Despre Napoteon nu se mai vorbea niciodată simplu, cu 
„Napoleon”. Despre el se spunea întotdeauna, cu emfază, 
„Conducătorul nostru, tovarăşul Napoleon”, iar porcilor le 
plăcea să inventeze, pentru el, titluri, cum ar fi: Părinte al 
Tuturor Animalelor, Teroare a Omenirii, Protector al 
Comunităţii Ovine, Prieten al Răţuştelor. În discursurile lui, 
Squealer vorbea, cu lacrimile scurgându-l-se pe obraji, 
despre înţelepciunea lui Napoleon, despre bunătatea 
sufletului său şi despre profunda iubire pe care o arăta 
animalelor de pretutindeni, în primul rând şi în mod special 
animalelor nefericite care mai trăiau încă în ignoranță şi 
sclavie la celelalte ferme. Devenise un obicei să i se atribuie 
iui Napoleon meritul pentru orice acţiune încununată de 
succes şi pentru fiecare strop de soartă mai bună. Adeseori 
se auzea câte o găină spunând alteia: „Sub îndrumarea 
Conducătorului nostru, tovarăşul Napoleon, am ouat cinci 
ouă în şase zile”, sau două vaci bucurându-se că beau apă 
din iaz şi exclamând: „Mulțumită conducerii tovarăşului 


LLA 


Napoleon, ce gust excelent are această apă!” Sentimentul 
general de la fermă era bine exprimat într-un poem intitulat 
Tovarăşe Napoleon, compus de Minimus şi care suna astfel: 
„Părinte al copiilor, Izvor al bucuriilor, Stăpân care ne dă 
hrana! 

O, cum mi-e sufletul un con De foc, dacă mă uit cu dor La 
ochiu-ţi calm, poruncitor, Precum un soare fără nor, 
Tovarăşe Napoleon! 

De la tine noi toţi primim Tot ce din inimă dorim, Burţi 
pline-n fiecare zi, paie noi în fiece cotlon, Orice-animal, 
mare sau mic, În somn nu are griji, nimic, Tu ne veghezi ca 
un tătic, lovarăşe Napoleon! 

De-aş fi avut un purcel mic, Până să fi crescut un pic, Cât o 
sticlă de un litru, cât un sul lung de carton, Să-l fi-nvăţat ar 
fi trebuit Fidel să fie, dăruit, lar primul lui guiţ rostit: 
«Tovarăşe Napoleon!» „Napoleon aprobă acest cântec şi 
dispuse să fie copiat pe peretele hambarului cel mare, la 
celălalt capăt faţă de cele Şapte Precepte. Poemul era 
dominat de un portret al lui însuşi, din profil, executat de 
Squealer cu vopsea albă. 

Între timp, prin intermediul lui Whymper, Napoleon se 
angajase în tratative complicate cu Frederick şi Pilkington. 
Sterul de cherestea încă nu fusese vândut. Dintre cei doi, 
Frederick era mai nerăbdător să pună mâna pe ea, dar nu 
voia să ofere un preţ rezonabil, în acelaşi timp, circulau 
zvonuri noi că Frederick şi oamenii lui ar fi complotat să 
atace Ferma Animalelor şi să distrugă moara de vânt, a 
cărei construire aţâţase în el o gelozie furioasă. Se ştia că 
Snowball încă se mai ascundea la ferma Pinchfield. Pe la 
mijlocul verii, animalele se alarmară când auziră trei găini, 
care ieşiseră în faţă, mărturisind că, instigate de Snowball, 
intraseră într-un complot pentru uciderea lui Napoleon. 
Fură imediat executate şi noi precauţii luate pentru 
siguranţa lui Napoleon. Patru câini îi păzeau patul noaptea, 
câte unul la fiecare colţ, iar un porc tânăr, care se numea 


Pinkeye, primi sarcina de a gusta din toată hrana lui înainte 
ca el să mănânce, de teamă să nu fi fost otrăvită. 

Cam în acelaşi timp, se comunică faptul că Napoleon 
aranjase să vândă sterul de cherestea domnului Pilkington; 
avea de gând, de asemenea, să încheie o înţelegere pentru 
schimbul anumitor produse între Ferma Animalelor şi 
Foxwood. Relaţiile Napoleon-Pilkington, deşi se manifestau 
doar prin Whymper, erau acum aproape de prietenie. 
Animalele nu aveau încredere în Pilkington, ca om ce era, 
dar îl preferau cu mult lui Frederick, de care se temeau şi 
pe care-l detestau. Pe măsura trecerii verii, pe când moara 
de vânt se apropia de sfârşit, zvonurile despre un iminent 
atac trădător creşteau tot mai mult. Se spunea că Frederick 
ar fi intenţionat să aducă împotriva lor douăzeci de oameni, 
toţi înarmaţi cu puşti şi că deja ar fi mituit magistraţii şi 
poliţia, aşa că, dacă el ar fi reuşit să obţină titlurile de 
proprietate ale Fermei Animalelor, ei nu ar fi pus întrebări. 
Mai mult decât atâta, de la Pinchfield se scurgeau ştiri 
despre sălbăticia cumplită cu care Frederick îşi trata 
animalele. Biciuise un cal bătrân până îl omorâse, îşi 
înfometa vacile, omorâse un câine aruncându-l într-un 
cuptor, se distra seara făcând cocoşii să se lupte între ei cu 
bucăţi de lame de ras legate de pinteni. Sângele animalelor 
fierbea de furie când auzeau că asemenea blestemăţii li se 
făceau tovarăşilor lor şi uneori cereau să li se dea voie să 
meargă, în corpore, să atace ferma Pinchfield, să-l alunge 
pe oameni şi să elibereze animalele. Dar Squealer le sfătui 
să evite acţiunile pripite şi să aibă încredere în strategia 
tovarăşului Napoleon. 

Cu toate acestea, sentimentele împotriva lui Frederick 
rămaseră intense. Într-o duminică dimineaţa, Napoleon 
apăru în hambar şi explică: niciodată nu avusese intenţia să 
vândă sterul de cherestea lui Frederick; socotea acest lucru 
sub demnitatea lui, zise el, de a avea relaţii de afaceri cu 
ticăloşi de teapa lui. Porumbeilor, care încă mai erau trimişi 
să răspândească amănunte despre Revoluţie, li se interzise 


să mai pună piciorul oriunde la Foxwood şi li se ordonă, de 
asemenea, să renunţe la sloganul lor dinainte, „Moarte 
umanităţii!”, pentru „Moarte lui Frederick!”. La sfârşitul 
verii, încă o maşinaţie de-a lui Snowball ieşi la iveală. 
Recolta de grâu era plină de buruieni şi se descoperi că, 
într-una din vizitele lui nocturne, Snowball amestecase 
grâul cu seminţe de buruieni. Un gânsac părtaş la complot 
îşi mărturisi vina lui Squealer şi imediat se sinucise 
înghițind boabe de mătrăgună. Animalele aflară că 
Snowball nu primise niciodată, aşa cum crezuseră multe 
dintre ele până atunci, ordinul „Erou Animal - Clasa întâi”. 
Aceasta era doar o legendă răspândită, la câtva timp după 
Bătălia de la Grajdul Vacilor, de către Snowball însuşi. Ba 
încă, departe de a fi fost decorat, el fusese blamat pentru că 
dovedise laşitate în luptă. O dată în plus, unele dintre 
animale auziră acest lucru cu o oarecare consternare, dar 
Squealer reuşi să le convingă, în scurt timp, că memoria le 
juca o festă. 

Toamna, cu un efort teribil, epuizant - pentru că recolta 
trebuia strânsă aproape în acelaşi timp —, terminară moara 
de vânt. Maşinile nu fuseseră încă instalate, iar Whymper 
ducea tratative pentru procurarea lor, dar structura fusese 
definitivată. Cu câte o dificultate la fiecar. E pas, în ciuda 
lipsei de experienţă, a uneltelor primitive, a ghinionului şi a 
trădărilor lui Snowball, munca fusese sfârşită cu o 
punctualitate de ceasornic în ziua stabilită! Epuizate, dar 
mândre, animalele se plimbau de jur împrejurul 
capodoperei lor, care, în ochii lor, părea şi mai frumoasă 
decât fusese când o construiseră prima oară. Mai mult de 
atât, zidurile erau acum de două ori mai groase decât 
înainte. Nimic altceva în afară de explozibile nu le-ar fi 
dărâmat de data asta! Şi, când se gândeau cum munciseră, 
ce clipe de descurajare depăşiseră şi ce enormă schimbare 
urma să intervină în viaţa lor când aripile aveau să se 
învârtească şi dinamurile să funcţioneze - când se gândeau 
la toate aceste lucruri, oboseala li se risipea şi zburdau de 


jur împrejurul morii de vânt scoțând strigăte de triumf. 
Napoleon însuşi, însoţit de câinii lui şi cocoşul cel tânăr, veni 
să inspecteze lucrarea terminată; felicită personal 
animalele pentru realizarea lor şi anunţă că moara urma să 
se numească Moara Napoleon. 

Două zile mai târziu, animalele fură convocate pentru o 
şedinţă specială în hambar şi rămaseră mute de uimire 
când Napoleon le comunică faptul că vânduse sterul de 
cherestea lui Frederick. În ziua următoare, căruțele lui 
Frederick trebuiau să vină şi să înceapă transportul. De-a 
lungul întregii perioade cât păruse prieten cu Pilkington, 
Napoleon fusese, în realitate, în înţelegere secretă cu 
Frederick. 

Orice relaţii cu ferma Foxwood fură rupte; lui Pilkington i 
se transmiseră mesaje insultătoare. Porumbeilor li se spuse 
să evite ferma Pinqhfield şi să-şi înlocuiască sloganul 
„Moarte lui Frederick!” cu „Moarte lui Pilkington!”. În 
acelaşi timp, Napoleon asigură animalele că poveştile 
despre un iminent atac asupra Fermei Animalelor erau 
complet mincinoase, iar istoriile despre sălbăticia lui 
Frederick faţă de animalele sale fuseseră, în mare parte, 
exagerate. Toate aceste zvonuri îşi aveau izvorul în 
activitatea lui Snowball şi a agenţilor lui. Se vădea acum că 
Snowball, de fapt, nu se ascundea la ferma Pinchfield şi nici 
nu fusese acolo în viaţa lui; el trăia - într-un lux formidabil, 
aşa se spuse - la Foxwood şi, în realitate, fusese plătit de 
Pilkington ani în şir. 

Porcii erau extaziaţi în faţa şireteniei lui Napoleon. Părând 
să fie prieten cu Pilkington, el îl forţase pe Frederick să 
ridice preţul cu douăsprezece lire sterline. Dar calitatea 
superioară a gândirii lui Napoleon, zise Squealer, era 
ilustrată de faptul că nu avea încredere în nimeni, nici chiar 
în Frederick. Acesta voise să plătească pentru cherestea cu 
ceva ce se numea cec, adică, pare-se, o bucată de hârtie cu 
o promisiune de plată scrisă pe ea. Dar Napoleon era prea 
inteligent pentru aşa ceva. El solicitase plata în bancnote 


LLA 


concrete de cinci lire, care urmau să fie predate înainte de 
ridicarea materialului. Frederick plătise deja; iar suma 
plătită de el era exact gât trebuia pentru a cumpăra 
maşinile necesare morii de vânt. 

În vremea aceasta, cheresteaua era luată de acolo în mare 
grabă. După ce fu luată în întregime, se ţinu o altă şedinţă 
specială în hambar, pentru ca animalele să cerceteze 
bancnotele lui Frederick. Zâmbind cuprins de beatitudine şi 
purtându-şi ambele decoraţii, Napoleon se odihnea pe un 
strat de paie, pe platformă, cu banii alături, aşezaţi ordonat 
pe o farfurie de porțelan din bucătăria casei. Animalele 
treceau încet, în şir şi fiecare se holba la ei. Boxer îşi întinse 
nasul să miroase bancnotele; foiţele acelea albe subţiri se 
mişcară şi foşniră sub răsuflarea lui. 

Trei zile după aceea, se iscă o teribilă harababură. 
Whymper, cu faţa de o paloare cadaverică, veni gonind pe 
cărare cu bicicleta, o aruncă pe jos în curte şi se năpusti 
direct în casă. În clipa următoare, un răget de furie 
sugrumat se auzi din apartamentele lui Napoleon. Vestea 
despre ceea ce se întâmplase se răspândi prin fermă ca 
focul grecesc. Bancnotele erau false! Frederick obținuse 
cheresteaua pe degeaba! 

Napoleon convocă animalele imediat şi, cu o voce 
cumplită, pronunţă condamnarea la moarte a lui Frederick. 
Când avea să fie prins, zise el, Frederick avea să fie fiert de 
viu. În acelaşi timp, el avertiză că, după acest fapt de 
trădare, erau de aşteptat lucrurile cele mai rele. Frederick 
şi oamenii lui îşi puteau lansa în orice moment atacul de 
mult plănuit. Fură postate santinele la fiecare intrare în 
fermă. În plus, patru porumbei fură trimişi la Foxwood cu 
un mesaj de conciliere care, se spera, avea să reuşească a 
restabili bunele relaţii cu Pilkington. 

Atacul porni chiar în dimineaţa următoare. Animalele îşi 
luau masa de dimineaţă când paznicii veniră în goana mare, 
cu vestea că Frederick şi acoliţii lui intraseră deja pe poarta 
cu cinci drugi. Cu destul curaj, animalele ieşiră înaintea lor, 


dar, de această dată, nu mai avură victoria uşoară din 
Bătălia de la Grajdul Vacilor. Erau cincisprezece oameni, cu 
vreo şase puşti în total şi aceştia deschiseră focul imediat ce 
ajunseră la cincizeci de metri depărtare. Animalele nu 
puteau face faţă cumplitelor detunături şi alicelor care le 
împungeau; în ciuda eforturilor lui Napoleon şi ale lui Boxer 
de a le regrupa, fură alungate în, scurt timp. Câteva dintre 
ele erau deja rănite. Îşi găsiră cu toatele adăpost în clădirile 
fermei, de unde priveau cu grijă prin crăpăturile pereţilor şi 
prin găurile de la noduri. Întreaga păşune, inclusiv moara 
de vânt, se găsea în mâinile duşmanului. Pe moment, 
Napoleon însuşi părea încurcat. Umbla de colo-colo fără o 
vorbă, cu coada rigidă vibrându-l. Arunca priviri 
întrebătoare către Foxwood. Dacă Pilkington şi oamenii lui 
i-ar fi ajutat, ar mai fi putut încă ieşi învingători în ziua 
aceea. Dar, în clipa respectivă, cei patru porumbei care 
fuseseră trimişi cu o zi înainte se întoarseră, iar unul dintre 
ei purta în cioc o bucată de hârtie de la Pilkington. Pe ea 
erau scrise cu creionul cuvintele: „Aşa vă trebuie”. 

Între timp, Frederick şi oamenii lui se opriseră lângă 
moara de vânt. Animalele îi urmăreau şi scoaseră toate un 
murmur de dezaprobare. Doi dintre oameni, cu o rangă de 
fier şi un baros, intenționau să dărâme moara de vânt. 

— Imposibil! 'Ţipă Napoleon. Am construit zidurile mult 
prea groase pentru aşa ceva. Nici într-o săptămână n-ar 
putea s-o dărâme. Curaj, tovarăşi! 

Dar Benjamin urmărea cu atenţie mişcările oamenilor. Cei 
doi cu barosul şi cu drugii de fier făceau o gaură la baza 
morii. Încet şi aproape cu un aer de amuzament, Benjamin 
aproba din botul său lung. 

— Mă gândeam eu că aşa or să facă, zise el. Nu vedeţi ce 
fac? Într-o clipă or să pună praf de puşcă în gaura aia. 

Îngrozite, animalele aşteptajă. Eră imposibil să se 
aventureze atunci afară din adăpostul care erau clădirile. 
După câteva minute, îi văzură pe oameni' fugind în toate 
direcţiile. Apoi se auzi un zgomot asurzitor. Porumbeii se 


învârtejiră prin aer şi toate animalele, cu excepţia lui 
Napoleon, se aruncară pe burtă şi îşi ascunseră feţele. 
Când se ridicară, pe locul und. E fusese moara de vânt eia 
acum un nor uriaş de fum negru. Vântul îl împrăştie încet. 
Moara de vânt încetase să mai existe! 

La vederea acestui lucru, animalelor le reveni curajul. 
Frica şi disperarea resimţite cu o clipă mai devreme se 
înecaseră în furia împotriva acelei fapte ticăloase, josnice. 
Un strigăt puternic de răzbunare se înălţă şi, fără a mai 
aştepta noi ordine, animalele atacară ca un singur trup şi se 
îndreptară direct spre inamic. De data aceasta, nu băgară 
în seamă alicele cumplite care le cădeau asupra ca 
grindina. Lupta fu sălbatică şi dureroasă. Oamenii traseră 
de mai multe ori, iar când animalele se apropiară, începură 
să le lovească cu ciomegele şi cu bocancii lor grei. O vacă, 
trei oi şi două gâşte fură omorâte şi aproape toată lumea 
era rănită. Până şi Napoleon, care dirija operaţiunile din 
spate, avea sfârcuă cozii smuls de un plumb. Dar nici 
oamenii nu scăpară nevătămaţi. Trei din ei avură capetele 
sparte de loviturile copitelor lui Boxer; altul avu pantalonii 
aproape sfârtecaţi de Jessie şi Bluebell; altul fu străpuns în 
burtă de cornul unei vaci. lar când cei nouă câini din garda 
lui Napoleon, pe care-l instruise să ocolească la adăpostul 
gardului viu, apărură brusc de pe flanc lătrând fioroşi, 
panica îi cuprinse pe oameni. Văzură că se aflau în pericolul 
de a fi înconjurați. Frederick tipă la oamenii lui să iasă cât 
timp mai aveau o cale liberă, iar în clipa următoare, 
duşmanul laş fugea ca să-şi salveze viaţa. Animalele îi 
urmăriră până la marginea câmpului şi plasară încă o serie 
de lovituri, pe când ei forţau drumul prin gardul de spini. 
Învinseseră, dar erau obosite şi sângerau. Se îndreptară 
încet şi şchiopătând înapoi spre fermă. Vederea tovarăşilor 
lor morţi întinşi în iarbă le mişcă pe câteva până la lacrimi. 
Şi, pentru câteva minute, se opriră cu o tăcere plină de 
regrete la locul unde se înălţase odată moara de vânt. Da, 
dispăruse; aproape orice urmă a trudei lor dispăruse! Până 


şi fundaţiile erau parţial distruse. lar pentru a o reconstrui 
nu mai puteau, de data aceasta, folosi pietrele căzute, 
pentru că şi pietrele dispăruseră. Forţa exploziei le 
aruncase la distanţe de sute de metri. Era ca şi cum moara 
de vânt nici nu ar fi fost vreodată acolo. 

Pe când se apropiau de fermă, Squealer care, în mod 
inexplicabil, fusese absent în timpul luptei, veni spre ele 
țopăind, dând din coadă şi radiind de satisfacţie. Iar 
animalele auziră, din direcţia clădirilor fermei, salva 
solemnă a unei puşti. 

— Pentru ce trage puşca? Întrebă Boxer. 

— Pentru a celebra victoria noastră, ţipă Squealer. 

— Ce victorie? Întrebă Boxer. Genunchii îi sângerau, 
pierduse o potcoavă şi-şi crăpase o copită, iar o duzină de 
alice i se înfipseseră în piciorul din spate. 

— Cum ce victorie, tovarăşe? Nu am alungat noi duşmanul 
de pe pământul nostru - pământul sfânt al Fermei 
Animalelor? 

— Dar au distrus moara de vânt. Şi muncisem la ea doi 
ani! 

— Şi ce contează? Vom construi altă moară de vânt. Vom 
construi şi şase mori de vânt, dacă o să vrem. Nu apreciezi, 
tovarăşe, lucrul colosal pe care l-am făcut. Duşmanul ocupa 
chiar acest pământ pe care stăm noi acuma. Şi iată - graţie 
conducerii tovarăşului Napoleon - am recâştigat fiecare 
palmă de pământ! 

— Atunci am recâştigat ceea ce avusesem dinainte, zise 
Boxer. 

— Asta este victoria noastră, răspunse Squealer. 

Intrară cu toţii şchiopătând în curte. Alicele de sub pielea 
piciorului lui Boxer dureau tare. El vedea înainte acum 
munca grea a reconstruirii morii de vânt din temelii şi deja, 
în imaginaţia lui, îşi aduna puterile pentru acest lucru. Şi, 
pentru întâia oară, îi trecu prin minte faptul că avea 
unsprezece ani şi că s-ar fi putut ca muşchii lui puternici să 
nu mai fi fost exact ce fuseseră odată. 


Dar, când văzură steagul verde fluturând şi auziră puşca 
trăgând din nou - trase de şapte ori în total - apoi când 
ascultară discursul lui Napoleon care le felicita pentru 
conduita lor, animalelor li se păru şi lor că, la urma urmei, 
câştigaseră o mare victorie. Celor ce căzuseră în luptă li se 
făcură funeralii solemne. Boxer şi Clover traseră căruţa 
care servea drept dric şi Napoleon însuşi merse în fruntea 
procesiunii. Două zile întregi fură rezervate celebrărilor. 
Avură loc cântece, discursuri, alte salve de puşcă şi fiecare 
animal căpătă ca răsplată câte un măr, fiecare pasăre câte 
două uncii de grâu şi fiecare câine câte trei biscuiţi. Se 
anunţă că bătălia avea să se numească Bătălia pentru 
Moara de Vânt şi că Napoleon instituise o nouă decorație, 
„Ordinul Drapelului Verde”, pe care şi-o conferise lui însuşi. 
În contextul bucuriei generale, afacerea ghinionistă cu 
bancnotele fu uitată. După câteva zile, se întâmplă ca porcii 
să dea peste o ladă cu whisky în pivnițele casei. Fusese 
trecută cu vederea la început, când ocupaseră casa. În 
noaptea aceea, din direcţia casei se auzi zgomot de cântece 
zbierate în gura mare, amestecate, spre surpriza tuturor, 
cu accente din Animale din Anglia. 

În jurul orei nouă şi jumătate, Napoleon, care purta o 
pălărie-melon veche de-a domnului Jones, fu văzut limpede 
ieşind pe uşa din spate, galopând rapid în jurul curţii şi apoi 
dispărând înapoi înăuntru. Dimineaţa, însă, o tăcere adâncă 
plutea peste casă, de parcă nici un porc nu mai mişca. Era 
aproape ora nouă când apăru Squealer, mergând încet şi 
abătut, cu ochii tulburi, cu coada atârnându-l bleagă şi cu 
toate simptomele unei boli serioase. El adună toate 
animalele şi le spuse că avea o veste îngrozitoare să le 
împărtăşească. Tovarăşul Napoleon era pe moarte! 

Un țipăt de disperare se înălţă. Fură aşternute paie în faţa 
uşilor casei, iar animalele mergeau pe vârfuri. Cu lacrimi în 
ochi se întrebau unele pe altele ce s-ar fi făcut dacă avea să 
dispară Conducătorul lor. Un zvon se răspândi şi anume că 
Snowball reuşise, în cele din urmă, să introducă otravă în 


mâncarea lui Napoleon. La ora unsprezece, Squealer ieşi să 
facă o altă comunicare. Ca un ultim act al său pe lume, 
tovarăşul Napoleon decretase solemn: băutul de alcool se 
pedepsea cu moartea. 

Spre seară, totuşi, Napoleon părea să se simtă ceva mai 
bine, iar în dimineaţa următoare Squealer le putu spune că 
el înaintase mult pe drumul însănătoşirii. În seara acelei 
zile, Napoleon se întorsese la lucru, iar a doua zi se află că-l 
instruise pe Whymper să caute la Willingdon nişte cărţi 
despre fierberea şi distilarea berii. O săptămână mai târziu, 
Napoleon dădu ordine ca mica păşune din spatele livezii, 
care înainte fusese destinată animalelor trecute de vârsta 
muncii, să fie arată. Se dădu explicaţia că păşunea era 
epuizată şi că trebuia replantată; în curând se află că 
Napoleon intenţiona să planteze acolo orz. 

Cam în această vreme avu loc un incident pe care aproape 
nimeni nu şi-l putu explica. Într-o noapte, în jurul orei 
douăsprezece, se auzi un zgomot puternic în curte şi 
animalele dădură fuga din staulele lor. Era o noapte cu 
lună. La picioarele peretelui din capăt al hambarului cel 
mare, acolo unde erau scrise cele Şapte Precepte, se afla o 
scară ruptă în două. Squealer, buimăcit pe moment, stătea 
întins lângă ea şi aproape, la îndemâna lui, zăceau un 
felinar, o pensulă şi un borcan răsturnat de vopsea albă. 
Câinii făcură imediat un cerc în jurul lui Squealer şi-l 
escortară înapoi spre casă de îndată ce putu umbla. Nici un 
animal nu fu în stare să-şi închipuie ce însemna acest lucru, 
afară de bătrânul Benjamin care dădea din bot cu un aer de 
ştiutor şi părea a înţelege, dar nu voia să spună nimic. 

Dar, câteva zile mai târziu, Muriel, citind cele Şapte 
Precepte, observă că mai era unul din ele pe care animalele 
îl reţinuseră incomplet. Crezuseră că al Cincilea Precept 
suna: „Nici un animal nu va bea alcool”, dar mai erau două 
cuvinte pe care le uitaseră. De fapt, Preceptul suna astfel: 
NICI UN ANIMAL NU VA BEA ALCOOL ÎN EXCES. 

Capitolul IX. 


Copita crăpată a lui Boxer se vindecă foarte încet. 
Reconstruirea morii de vânt începuse în ziua în care se 
sfârşiseră serbările victoriei. Boxer refuză să-şi ia chiar şi o 
singură zi liberă şi făcu o problemă de onoare din a nu lăsa 
să se vadă ce dureri resimțea. Seara îi mărturisea lui 
Clover, în particular, că-l durea copita foarte tare. Clover i-o 
trată cu cataplasme de ierburi pe care le pregătea 
rumegându-le şi, împreună cu Benjamin, îl sfătuia pe Boxer 
să muncească mai puţin. 

— Plămânii unui cal nu rezistă la infinit, îi spunea ea. 

Dar Boxer nu voia să asculte. Spunea că nu-l mai rămăsese 
decât o singură ambiţie reală şi anume să vadă moara pe 
drumul cel bun înainte ca el să atingă vârsta ieşirii la 
pensie. 

La început, când fuseseră formulate pentru prima oară 
legile Fermei Animalelor, vârsta pensionării fusese fixată 
pentru porci şi cai la doisprezece ani, pentru vaci la 
paisprezece ani, pentru câini la nouă, pentru oi la şapte, iar 
pentru găini şi gâşte la cinci. Fuseseră hotărâte pensii de 
bătrâneţe generoase. Până atunci, nici un animal nu ieşise, 
de fapt, la pensie, dar, în ultima vreme, problema se 
discutase tot mai mult. Acum, că terenul cel mic din spatele 
livezii fusese rezervat orzului, se vorbea că un colţ al 
păşunii celei mari urma să fie împrejmuit şi transformat în 
păşune pentru animalele bătrâne. Se spunea că, pentru un 
cal, pensia urma să fie de cinci livre de porumb pe zi, iar pe 
timpul iernii de cincisprezece livre de fân, plus un morcov 
sau, poate, un măr cu ocazia sărbătorilor publice. A 
douăsprezecea aniversare a lui Boxer urma să fie la 
sfârşitul anului următor, între timp, viaţa era grea. Iarna fu 
la fel de friguroasă ca şi cea precedentă, iar hrana încă şi 
mai puţină. O dată în plus, fură reduse toate rațiile, cu 
excepţia celor ale porcilor şi câinilor. Squealer argumentă 
că o egalitate prea rigidă a raţiilor ar fi fost contrară 
principiilor Animalismului. În orice caz, el nu avu nici o 
dificultate în a le demonstra celorlalte animale că, în 


realitate, nu le lipseau alimentele, indiferent de aparenţe. 
Pentru o vreme, desigur, se dovedise necesară o reaşezare 
a raţiilor - Squealer vorbea întotdeauna despre acest lucru 
spunând „reaşezare”, niciodată „reducere” - dar, în 
comparaţie cu zilele lui Jones, îmbunătăţirea era uriaşă. 
Citind cifrele cu o voce ascuţită, rapidă, el le demonstră în 
amănunt că aveau mai mult ovăz, mai mult fân, mai mulţi 
napi decât avuseseră pe vremea lui Jones, că munceau mai 
puţine ore, că apa de băut era mai bună calitativ, că trăiau 
mai mult timp, că un număr mai mare dintre puii lor 
supravieţuiau mortalităţii infantile şi că aveau mai multe 
paie în staule şi sufereau mai puţin din cauza puricilor. 
Animalele credeau fiecare cuvânt. Adevărul era că Jones şi 
tot ceea ce reprezenta el li se şterseseră, aproape din 
minte. Ştiau că viaţa, în acele zile, era grea şi cu lipsuri, că 
le era adeseori foame şi frig şi că, de obicei, dacă nu 
dormeau, munceau. Dar fără îndoială că fusese mai rău pe 
vremuri. Le plăcea să creadă în acest fel. Pe lângă asta, pe 
vremea aceea fuseseră în stare de sclavi, iar acum erau în 
libertate şi aici rezida întreaga diferenţă, după cum nu uita 
să le reamintească Squealer. 

Existau acum mai multe guri de hrănit. loamna, cele patru 
scroafe fătaseră aproape deodată, dând naştere cu totul la 
treizeci şi unu de purcei. Aceştia erau bălţaţi şi, de vreme 
ce Napoleon era singurul mascul nejugănit de la fermă, 
paternitatea lor era posibil de ghicit. Se anunţă mai târziu 
că, după ce aveau să fie procurate cărămizi şi cherestea, 
urma să se construiască o sală de clasă în grădina casei. 
Deocamdată, purceii îşi primeau educaţia de la Napoleon 
însuşi, în bucătăria casei. Îşi făceau exerciţiile în grădină şi 
li se interzicea să se joace cu alte animale tinere. Cam în 
această vreme, de asemenea, se institui regula ca, atunci 
când un porc şi un alt animal se întâlneau pe cărare, acel 
alt animal să cedeze trecerea; şi, tot aşa, ca porcii, 
indiferent de rangul lor, să aibă privilegiul de a purta 
panglici verzi la cozi în zilele de duminică. 


Ferma avusese un an destul de bogat, dar încă nu avea 
destui bani. Trebuiau procurate cărămizile, nisipul şi varul 
pentru sala de clasă şi urma să se reia campania de 
economii pentru maşinile morii de vânt. Apoi, mai erau 
uleiul de lampă şi lumânările pentru casă, zahărul pentru 
masa personală a lui Napoleon - el le interzicea zahărul 
celorlalţi porci, pe motiv că s-ar fi îngrăşat - şi toate 
lucrurile uzuale, cum erau uneltele, cuiele, sfoara, 
cărbunele, cablul şi biscuiţii pentru câini. Un stog de fân şi 
o parte a recoltei de cartofi fură vândute, iar contractul 
pentru ouă majorat la şase sute de bucăţi pe săptămână, 
aşa încât, în anul acela, găinile abia dacă mai scoaseră 
destui pui pentru a-şi menţine numărul la acelaşi nivel. 
Raţiile, reduse în decembrie, fură din nou reduse în 
februarie şi felinarele fură interzise în staule pentru a se 
economisi ulei. Dar porcii păreau s-o ducă destul de bine şi, 
de fapt, se îngrăşau, orice s-ar fi întâmplat. Într-o după- 
amiază, spre sârşitul lui februarie, un miros cald, bogat, 
apetisant, aşa cum animalele nu mai mirosiseră niciodată, 
se răspândi peste curte din micul atelier de fabricare a 
berii, atelier ridicat pe vremea lui Jones şi care se afla în 
spatele bucătăriei. Cineva spuse că era miros de orz copt. 
Animalele adulmecară aerul înfometate şi se întrebară dacă 
nu cumva li se pregătea un terci cald pentru cină. Dar nu 
apăru nici un terci cald, iar în duminica următoare se 
anunţă că, de atunci înainte, tot orzul avea să le fie rezervat 
porcilor. Câmpul din spatele livezii fusese deja însămânţat 
cu orz. Şi, în curând, se răspândi vestea că fiecare porc 
primea acum o raţie de jumătate de litru de bere pe zi, iar 
Napoleon o jumătate de galon, care i se servea întotdeauna 
în castronul de supă Crown Derby. 

Dar, dacă existau greutăţi de suportat, acestea erau 
parţial atenuate de faptul că viaţa avea, în zilele acelea, o 
mai mare demnitate decât avusese în trecut. Erau mai 
multe cântece, mai multe discursuri, mai multe manifestații. 
Napoleon ordonase ca, o dată pe săptămână, să se ţină ceva 


numit Demonstraţie Spontană, al cărei scop era să 
celebreze luptele şi victoriile Fermei Animalelor. La ora 
hotărâtă, animalele îşi părăseau lucrul şi mărşăluiau în jurul 
incintelor fermei în formaţie militărească: porcii în frunte, 
apoi caii, vacile, oile şi la urmă orătăniile. Câinii flancau 
procesiunea şi, în fruntea tuturor, mărşăluia cocoşul negru 
al lui Napoleon. Boxer şi Clover purtau întotdeauna între ei 
un drapel având desenate copita şi cornul şi cuvintele: 
„Irăiască tovarăşul Napoleon!”. După aceea, urmau recitări 
de poezii compuse în onoarea lui Napoleon şi un discurs al 
lui Squealer, care oferea date concrete privind ultimele 
creşteri ale producţiei alimentare; uneori, se trăgea şi câte 
o salvă de puşcă. Oile erau cele mai înfocate adepte ale 
Demonstraţiilor Spontane şi, dacă cineva se plângea - cum 
făcură câteva animale când nici porcii, nici câinii nu se aflau 
prin apropiere - că pierdeau timpul cu asta şi că stăteau 
foarte, mult în frig, oile le închideau cu siguranţă gura cu o 
behăială tunătoare de „Patru picioare bine, două picioare 
rău!”. Dar, în general, animalelor le plăceau aceste 
celebrări. Găseau reconfortant faptul de a li se reaminti că, 
la urma urmei, erau cu adevărat propriii lor stăpâni şi că 
munca pe care o depuneau era în interesul lor personal. 
Aşa încât, luate cu cântecele, cu procesiunile, cu listele de 
cifre ale lui Squealer, cu detunătura puştii, cântatul 
cocoşului şi fluturatul steagului, mai puteau uita că aveau 
burţile goale, asta cel puţin o parte din timp. 

În aprilie, Ferma Animalelor fu proclamată republică şi se 
dovedi necesară alegerea unui preşedinte. Existând un 
singur candidat, Napoleon, acesta fu ales în unanimitate. În 
aceeaşi zi, se comunică faptul că fuseseră descoperite noi 
documente care puneau mai departe în lumină 
complicitatea lui Snowball cu Jones. Se părea acum că 
Snowball nu numai - aşa cum îşi imaginaseră animalele 
înainte - că încercase să piardă Bătălia de la Grajdul Vacilor 
cu ajutorul unei stratageme, ci chiar luptase pe faţă de 
partea lui Jones. În realitate, el era cel care condusese 


forţele omeneşti şi dăduse atacul în luptă, cu lozinca 
„Irăiască umanitatea!” pe buze. Rănile de pe spinarea lui 
Snowball, pe care câteva dintre animale îşi mai aminteau că 
le văzuseră, fuseseră provocate de colții lui Napoleon. 

Pe la mijlocul verii, Moise, corbul, reapăru brusc la fermă, 
după o absenţă de mai mulţi ani. Era absolut neschimbat, 
tot nu muncea deloc şi vorbea pe acelaşi ton dintotdeauna 
despre Muntele de Zahăr Candel. Se cocoţa pe câte un 
buştean, dădea din aripile lui negre şi vorbea ore întregi 
oricui stătea să-l asculte. 

— Acolo sus, tovarăşi, spunea el solemn, arătând spre cer 
cu ciocul lui mare, acolo sus, exact de cealaltă parte a 
norului aceluia cenuşiu pe care-l vedeţi - acolo se înalţă 
Muntele de Zahăr Candel, ţara aceea fericită unde noi, 
bietele animale, ne vom găsi odihna de veci pentru truda 
noastră! 

El pretindea chiar că ar fi fost acolo într-unul din zborurile 
lui mai înalte şi că ar fi văzut nesfârşitele câmpuri de trifoi 
şi turtele de sămânță de în şi zahărul cubic care creşteau 
pe arbuşti. 

Multe dintre animale îl credeau. Vieţile lor, gândeau ele, 
însemnau acum înfometare şi trudă; nu era drept şi just să 
existe o lume mai bună altundeva? Un lucru dificil de 
determinat era atitudinea porcilor faţă de Moise. Ei 
declarară cu toţii, dispreţuitori, că poveştile lui despre 
Muntele de Zahăr Candel erau minciuni, dar, totuşi, îi 
îngăduiră să rămână la fermă, fără să muncească, dându-l- 
se aprobare pentru o sută de grame de bere pe zi. 

După ce i se vindecă rana de la copită, Boxer munci mai 
mult ca niciodată. Şi, în realitate, toate animalele munciră 
ca sclavii în anul acela. În afară de munca obişnuită de la 
fermă şi de reconstruirea morii de vânt, mai era şcoala 
pentru porcii cei tineri, care fu începută în martie. Uneori, 
orele lungi de muncă şi hrana insuficientă erau greu de 
suportat, dar Boxer nu şovâăia niciodată. Din nimic ce 
spunea sau făcea, el nu dădea vreun semn că puterea lui nu 


ar mai fi fost ceea ce era odată. Numai ca aspect se mai 
schimbase puţin: pielea îi era mai puţin lucioasă şi coapsele 
lui mari parcă se mai micşoraseră. Celelalte animale 
spuneau: 

— Boxer o să se întremeze când o să iasă iarba de 
primăvară. 

Dar primăvara sosi şi Boxer nu se întrema. Uneori, pe 
panta care ducea către vârful carierei, când îşi încorda 
muşchii împotriva greutăţii vreunui bolovan mare, parcă nu 
mai exista nimic să-l ţină pe picioare afară de voinţa lui de a 
continua. În asemenea momente, buzele lui formau 
cuvintele „O să muncesc mai mult”, dar voce nu mai avea. O 
dată în plus Clover şi Benjamin îl preveniră să-şi vadă şi de 
sănătate, dar Boxer nu-l băgă în seamă. A douăsprezecea 
lui aniversare se apropia. Nu-l păsa ce se întâmpla atâta 
timp cât reuşea să adune o provizie bună de piatră înainte 
de a ieşi la pensie. 

Într-o seară târziu, vara, un zvon brusc înconjură ferma, 
că Boxer păţise ceva. leşise singur să care o încărcătură de 
piatră până la moara de vânt. Şi aproape sigur zvonul era 
adevărat. Câteva minute mai târziu, doi porumbei veniră în 
grabă cu vestea: 

— Boxer a căzut! Zace pe-o parte şi nu se poate ridica! 

Cam jumătate din animalele fermei se repeziră spre 
movila unde se înălța moara de vânt. Acolo se afla Boxer, 
zăcând între oiştile de lemn ale căruţei, cu gâtul întins, 
incapabil să-şi ridice până şi capul. Ochii îi erau 
împăienjeniţi, crupele îi luceau de sudoare. Un firişor de 
sânge i se strecurase afară din bot. Clover se lăsă în 
genunchi lângă el. 

— Boxer, strigă ea, ce faci? 

— Plămânul, zise Boxer cu o voce stinsă. Nu contează. 
Cred că o să puteţi termina moara de vânt şi fără mine. S-a 
strâns o cantitate de piatră destul de mare. În orice caz, nu 
mai aveam decât o lună. Ca să fiu sincer, îmi doream 


pensionarea. Şi, poate, cum şi Benjamin îmbătrâneşte, o să- 
| lase să iasă la pensie în acelaşi timp şi să-mi ţină de urât. 

— Trebuie să găsim ajutor imediat, zise Clover. Să fugă 
cineva să-l spună lui Squealer ce s-a întâmplat. 

Toate celelalte animale alergară imediat înapoi spre casă 
pentru a-l da lui Squealer vestea. Numai Clover rămase şi 
Benjamin, care se aşeză lângă Boxer şi, fără să scoată o 
vorbă, începu să alunge muştele de pe el cu coada lui lungă. 
După aproape un sfert de oră, apăru Squealer, plin de 
înţelegere şi îngrijorare. Tovarăşul Napoleon aflase cu cea 
mai profundă mâhnire de această întâmplare nefericită a 
unuia dintre cei mai loiali lucrători de la fermă şi ducea deja 
discuţii pentru a-l trimite pe Boxer la tratament la spitalul 
din Willingdon. Animalele fură oarecum tulburate la această 
veste. Afară de Mollie şi Snowball, nici un alt animal nu 
părăsise ferma şi nu le plăcea să-şi ştie tovarăşul bolnav în 
mâinile oamenilor. Totuşi, Squealer le convinse cu uşurinţă 
că veterinarul din Willingdon putea să trateze cazul lui 
Boxer mai bine decât se putea la fermă. Şi, după aproape o 
jumătate de oră, când Boxer îşi mai revenise întrucâtva, el 
fu cu greutate ridicat pe picioare şi reuşi să se târască 
înapoi în grajd, unde Clover şi Benjamin îi pregătiseră un 
strat bun de paie. 

În următoarele două zile, Boxer rămase în grajd. Porcii îi 
trimiseseră o sticlă mare cu un medicament roz pe care o 
găsiseră în dulăpiorul medical din baie, iar Clover i-l 
administra lui Boxer de două ori pe zi, după mese. Serile, 
stătea lângă el şi-l vorbea, iar Benjamin îl apăra de muşte. 
Boxer afirma că nu-l părea rău de ce se întâmplase. Dacă se 
însănătoşea complet, s-ar fi putut aştepta să mai trăiască 
alţi trei ani şi aştepta cu nerăbdare zilele paşnice pe care 
urma să le petreacă în colţul păşunii celei mari. Ar fi fost 
prima oară când ar fi avut timp de odihnă şi de cultivare. 
Intenţiona, zise el, să-şi dedice restul vieţii învăţării 
celorlalte douăzeci şi două de litere ale alfabetului. 


Totuşi, Benjamin şi Clover nu puteau sta cu Boxer decât 
după orele de muncă, iar camionul veni să-l ia pe la mijlocul 
zilei. Animalele erau toate la muncă, la plivit de napi, sub 
supravegherea unui porc şi se mirară să-l vadă pe Benjamin 
venind în galop din direcţia clădirilor fermei, scoțând 
răgete cât putea de tare. Era prima oară că îl vedeau pe 
Benjamin într-adevăr agitat, era prima oară că îl vedea, 
cineva galopând. 

Repede, repede! Tipă el. Veniţi imediat! Îl iau pe Boxer! 

Fără a mai aştepta ordine de la porc, animalele lăsară 
lucrul şi se repeziră înapoi spre clădirile fermei. Văzură în 
curte un camion mare, închis, tras de doi cai, cu nişte 
cuvinte scrise pe laturi; pe locul vizitiului şedea un om cu 
figură şmecheră şi cu un melon scund. Staulul lui Boxer era 
gol. Animalele se înghesuiră în jurul camionului. 

— La revedere, Boxer! Ziseră ele în cor, la revedere! 

— Proştilor! Proştilor! Ţipă Benjamin, ţopăind în jurul lor şi 
bătătorind pământul cu copitele lor mici. Proştilor! Nu 
vedeţi ce scrie pe peretele camionului ăstuia? 

Acest lucru dădu animalelor un răgaz şi se făcu tăcere. 
Muriel începu să descifreze cuvintele. Dar Benjamin o 
împinse la o parte şi citi, în mijlocul unei tăceri mormântale: 

— Alfred Simmons, Casap de Cai şi Producător de Clei. 
Willingdon. Comerciant de Piei şi Făină de Oase. Asigură 
Transportul”. Nu înţelegeţi ce înseamnă asta? Îl duc pe 
Boxer la tăietorul de cai! 

Un țipăt de groază izbucni din piepturile tuturor 
animalelor. În clipa aceea, omul de pe capră dădu bice 
cailor şi camionul ieşi din curte într-un trap alert. Toate 
animalele îl urmăriră, ţipând cât puteau de tare. Clover se 
strădui să ajungă în faţă. Camionul începea să ia viteză. 
Clover încercă să-şi mişte membrele greoaie la galop şi tot 
ce reuşi fu un galop mic. 

— Boxer! 'Ţipă ea, Boxer! Boxer! Boxer! 

Şi, chiar în clipa aceea, ca şi cum ar fi auzit strigătele de 
afară, chipul lui Boxer, cu dunga de-a lungul capului, apăru 


la ferestruica din spatele camionului. 

— Boxer! Tipă Clover cu o voce teribilă, Boxer! leşi afară! 
leşi afară repede! Te duc la moarte! 

Toate animalele preluară strigătul „leşi afară, Boxer! leşi 
afară!”, dar camionul câştiga deja viteză şi se îndepărta de 
ele. Nu era sigur dacă Boxer înţelesese ce spusese Clover. 
Dar, un moment mai târziu, chipul lui dispăru de la 
ferestruică şi se auzi zgomotul unui cumplit tam-tam de 
copite înăuntrul camionului. Boxer încerca să-şi forţeze 
ieşirea. Fusese o vreme când doar câteva lovituri ale 
copitelor lui ar fi făcut arşice din camion. Dar, vai, forţa îl 
părăsise şi, după câteva clipe, zgomotul bătăilor de copite 
slăbi şi se stinse. În disperare de cauză, animalele începură 
să apeleze la cei doi cai care trăgeau camionul să se 
oprească. 

— 'Tovarăşi, tovarăşi! 'Ţipară ele, nu-l duceţi pe fratele 
vostru la moarte! 

Dar brutele idioate, prea ignorante pentru a realiza ce se 
întâmpla, îşi lăsară urechile pe spate şi-şi iuţiră pasul. 
Chipul lui Boxer nu mai apăru la ferestruică. Prea târziu se 
gândi cineva să alerge înainte şi să închidă poarta cu cinci 
drugi: în clipa următoare, camionul trecu prin ea şi dispăru 
în viteză pe drum. Boxer nu mai fu văzut niciodată. 

După trei zile, se anunţă că murise în spitalul din 
Willingdon, în ciuda faptului că primise îngrijirea cea mai 
bună pe care o putea căpăta un cal. Squealer veni să le dea 
vestea celorlalte animale. El le spuse că fusese acolo în 
timpul ultimelor ore ale vieţii lui Boxer. 

— A fost lucrul cel mai emoţionant pe care l-am văzut 
vreodată, zise Squealer, ridicându-şi copita pentru a-şi 
şterge o lacrimă. Am fost la căpătâiul lui până în ultima 
clipă. Şi, la urmă, când aproape că nu mai putea vorbi, mi-a 
şoptit la ureche că unica lui tristeţe era că se ducea înainte 
ca moara de vânt să fie terminată, „Înainte, tovarăşi!”, aşa 
mi-a şoptit. „Înainte, în numele Revoluţiei. Trăiască Ferma 
Animalelor! Trăiască tovarăşul Napoleon! Napoleon are 


LLA 


întotdeauna dreptate!” - acestea au fost ultimele lui 
cuvinte, tovarăşi. 

Aici, atitudinea lui. Squealer se schimbă brusc. El rămase 
tăcut o clipă şi ochii lui mici aruncară priviri suspicioase 
dintr-o parte într-alta înainte de a continua. 

I se adusese la cunoştinţă, zise el, că un zvon prostesc şi 
răuvoitor se răspândise în ziua plecării lui Boxer. Unele 
dintre animale observaseră că vehiculul care îl luase pe 
Boxer de acolo avea înscrise cuvintele „Casap de Cai” şi, în 
consecinţă, trăseseră concluzia că Boxer era trimis la 
tăietor. Era aproape de necrezut, zise Squealer, că vreunul 
dintre animale putea fi atât de prost. Era convins, strigă el 
cu indignare, dând din coadă şi sărind de colo-colo, era 
convins că-şi cunoşteau iubitul Conducător, pe tovarăşul 
Napoleon, în culori mai bune de-atât. Dar explicaţia era 
realmente foarte simplă. Camionul fusese înainte 
proprietatea tăietorului de cai şi fusese cumpărat de 
medicul veterinar care încă nu ştersese vechiul nume. De 
aici răsărise eroarea. 

Animalele se simţiră teribil de uşurate auzind acest lucru. 
lar când Squealer continuă să le dea detalii vizuale ale 
patului de moarte al lui Boxer, ale grijii admirabile ce i se 
arătase şi ale medicamentelor costisitoare pe care 
Napoleon le plătise fără să se uite la preţ, ultimele lor dubii 
dispărură, iar părerea de rău pe care o resimţeau pentru 
moartea tovarăşului lor fu moderată de. Gândul că, măcar, 
murise fericit. Napoleon însuşi apăru la şedinţa din prima 
duminică dimineaţa şi rosti o scurtă cuvântare în onoarea 
lui Boxer. Nu fusese posibil, zise el, să se aducă înapoi 
rămăşiţele pământeşti ale regretatului lor tovarăş, pentru a 
putea fi înmormântate la fermă, dar el ordonase să se facă o 
coroană mare din laurii din grădina casei şi să fie trimisă 
pentru a fi aşezată pe mormântul lui Boxer. Iar în câteva 
zile, porcii. Intenţionau să ţină un banchet comemorativ în 
onoarea lui Boxer. Napoleon îşi termină discursul 
reamintind cele două maxime preferate ale lui Boxer: „O să 


muncesc mai mult” şi „lovarăşul Napoleon are întotdeauna 
dreptate” - maxime pe care fiecare animal ar fi făcut bine 
să le adopte ca ale sale, zise el. 

În ziua prevăzută pentru banchet, camionul unui băcan 
veni de la Wi'llingdon şi livră o ladă mare de lemn la casa 
fermei. În noaptea aceea, se auzi zgomot de cântece 
gălăgioase, urmat de ceva ce păru a fi fost o ceartă violentă 
şi se sfârşi în jurul orei unsprezece cu un formidabil zgomot 
de sticlă spartă. Nimeni din casă nu se mişcă înainte de 
amiaza zilei următoare şi se răspândi zvonul că, într-un fel 
sau altul, porcii făcuseră rost de bani ca să-şi cumpere o 
nouă ladă cu whisky. 

Capitolul X. 

Trecură anii. Anotimpurile soseau şi se duceau, iar vieţile 
scurte ale animalelor se stingeau. Veni o vreme când nu mai 
exista nimeni care să-şi amintească de zilele vechi dinaintea 
Revoluţiei, în afară de Clover, corbul Moise şi unii dintre 
porci. 

Muriel murise, Bluebell, Jessie şi Pincher muriseră. Şi 
Jones murise - murise într-un azil de alcoolici din altă parte 
a ţării. Snowball fusese dat uitării; nu-l mai ţineau minte 
decât cei câţiva care îl cunoscuseră. Clover era acum o, 
iapă bătrână şi greoaie, cu încheieturile ţepene şi cu o 
tendinţă de a face urdori la ochi. Avea doi ani peste vârsta 
de pensionare, dar, în realitate, nici un animal nu se 
pensionase vreodată cu adevărat. Discuţiile de a rezerva un 
colţ din păşune pentru animalele prea bătrâne fuseseră 
lăsate baltă de mult timp. Napoleon era acum un mascul 
matur de o sută cincizeci de kilograme. Squealer era atât 
de gras, încât abia dacă mai putea vedea. Numai bătrânul 
Benjamin arăta aproape la fel ca întotdeauna, cu excepţia 
faptului că era mai cărunt în jurul botului şi, de la moartea 
lui Boxer, mai morocănos şi mai taciturn ca niciodată. 

Existau acum mai multe fiinţe la fermă, deşi creşterea nu 
fusese atât de mare cum se prevăzuse în anii anteriori. 
Multe animale se născuseră, pentru care Revoluţia era doar 


o tradiţie confuză, transmisă pe cale orală, iar altele 
fuseseră cumpărate, care nu auziseră niciodată despre aşa 
ceva înainte de a sosi acolo. Ferma avea acum trei cai, pe 
lângă Clover. Erau nişte animale frumoase, pe picioarele lor, 
lucrători harnici şi buni tovarăşi, dar foarte proşti. Niciunul 
dintre ei nu se dovedi capabil să înveţe alfabetul dincolo de 
litera B. Acceptau orice li se spunea despre Revoluţie şi 
despre principiile Animalismului, în special de la Clover, 
pentru care aveau aproape un respect filial; dar era 
îndoielnic dacă înțelegeau ceva. 

Ferma era mai prosperă şi mai bine organizată: fusese 
chiar mărită cu două terenuri cumpărate de la domnul 
Pilkington. Moara de vânt fusese, în sfârşit, terminată cu 
succes, iar ferma poseda acum o maşină de treierat şi o 
macara pentru fân numai ale ei şi se construiseră diferite 
alte clădiri. Whymper îşi cumpărase un docar. Moara de 
vânt, însă, nu fusese folosită, până la urmă, la generarea 
curentului electric, ci la măcinarea porumbului, aducând un 
frumos profit bănesc. Animalele munceau acum din greu 
pentru a construi încă o moară de vânt; când aceasta avea 
să fie terminată, se spunea, urma să fie instalate 
dinamurile. Dar despre luxul la care Snowball le învățase 
odată pe animale să gândească, staulele electrificate şi apa 
caldă şi rece, săptămâna de lucru de trei zile, despre 
acestea nu se mai vorbea. Napoleon denunţase asemenea 
idei ca fiind contrare Spiritului Animalismului. Cea mai 
reală fericire, zicea el, consta în a munci din greu şi a trăi 
din puţin. 

Nu era limpede cum anume, dar parcă ferma se 
îmbogăţise fără ca animalele însele să devină mai bogate - 
evident, exceptaţi fiind porcii şi câinii. Probabil că asta se 
întâmpla pentru că existau atât de mulţi porci şi atât de 
mulţi câini. Important nu era atât faptul că aceştia nu 
munceau, după felul de a fi pe care-l aveau, fiindcă, aşa cum 
explica Squealer neobosit, ei desfăşurau o muncă nesfârşită 
de supraveghere şi organizare a fermei. O mare parte a 


acestei munci era de un soi pe care celelalte animale erau 
prea ignorante pentru a-l înţelege. De exemplu, Squealer le 
spunea că porcii trebuiau să depună eforturi uriaşe, zilnic, 
la lucruri misterioase numite „dosare”, „rapoarte”, „note”, 
„memorandumuri”. Acestea erau foi de hârtie care trebuiau 
acoperite cu un scris mărunt şi, îndată ce erau umplute în 
acest fel, se ardeau în sobă. Aceste lucruri erau de cea mai 
mare importanţă pentru prosperitatea fermei, zicea 
Squealer. Totuşi, nici porcii, nici câinii nu produceau deloc 
hrană prin propria lor muncă şi erau foarte mulţi, iar pofta 
de mâncare le era mereu foarte bună. 

În ceea ce le privea pe celelalte animale, viaţa lor, atâta 
cât ştiau ele, era aşa cum fusese întotdeauna. În general, le 
era foame, dormeau pe paie, se adăpau din iaz, munceau pe 
câmpuri; iarna le chinuia frigul, iar vara muştele. Uneori, 
acelea mai bătrâne dintre ele îşi scormoneau memoria 
confuză pentru a descoperi dacă, în primele zile ale 
Revoluţiei, pe vremea când alungarea lui Jones mai era încă 
un fapt recent, lucrurile fuseseră mai rele sau mai bune 
decât acum. Nu-şi puteau reaminti. Nu aveau niciun 
termen de referinţă prin care să-şi compare vieţile actuale; 
şi nici nu se puteau informa de nicăieri, în afară de listele 
de cifre ale lui Squealer, care demonstrau invariabil că totul 
mergea din bine în mai bine. Animalele ajunseră la 
concluzia că problema era fără soluţie; în orice caz, aveau 
prea puţin timp pentru speculaţii asupra unor asemenea 
lucruri. Numai bătrânul Benjamin afirma că-şi amintea 
fiecare amănunt al lungii lui vieţi şi că ştia că lucrurile nici 
nu fuseseră niciodată şi nici nu aveau să fie vreodată cu 
mult mai bune ori cu mult mai rele - foamea, greutăţile şi 
dezamăgirea fiind, zicea el, legile de neclintit ale vieţii. 

Şi totuşi, animalele nu renunţau la speranţă. Mai mult de 
atât, nu-şi pierduseră nici o clipă simţul onoarei şi al 
privilegiului de a fi fost membre ale Fermei Animalelor. Încă 
mai era singura fermă din toată ţara - din toată Anglia! - în 
care animalele erau şi proprietare şi producătoare. 


Niciunul dintre ele, nici cele mai tinere, nici nou-veniţi aduşi 
din ferme de la zece sau douăzeci de mile depărtare, nu 
încetau să se minuneze de acest lucru. Şi, când auzeau 
puşca detunând şi vedeau steagul verde fluturând la catarg, 
inimile lor băteau cu o mândrie de neclintit şi discuţia se 
îndrepta întotdeauna către zilele eroice, alungarea lui 
Jones, scrierea celor Şapte Precepte, marile bătălii în care îi 
învinseseră pe invadatorii-oameni. Niciunul dintre vechile 
visuri nu fusese părăsit. Republica Animalelor, despre care 
prezisese Seniorul, când câmpiile verzi ale Angliei nu aveau 
să mai fie călcate de picior de om, mai era încă, pentru ele, 
o profesiune de credinţă, într-o zi avea să vină: poate nu 
prea curând, poate nu chiar în cursul vieţii animalelor care 
trăiau acum, dar, totuşi, avea să vină. Poate chiar şi melodia 
Animalelor din Anglia mai era murmurată, în secret, pe ici 
pe colo; în orice caz, era un fapt cert că fiecare animal de la 
fermă o cunoştea, deşi nimeni nu ar fi îndrăznit s-o cânte cu 
voce tare. Poate că era adevărat că duceau o viaţă grea şi 
că nu toate speranţele lor se împliniseră; dar erau 
conştiente că nu erau ca alte animale. Dacă stăteau 
flămânde, cel puţin nu-l mai hrăneau pe oamenii tiranici; 
dacă munceau din greu, cel puţin munceau pentru ele 
însele. Nimeni dintre ele, nu mergea pe două picioare. Nici 
o fiinţă nu spunea vreunei alte fiinţe „stăpân”. Toate 
animalele erau egale. 

Într-o zi, la începutul verii, Squealer ordonă oilor să-l 
urmeze şi le duse pe o parcelă de pământ viran, la celălalt 
capăt al fermei, care se lăţise din cauza puietului de 
mesteacăn. Oile îşi petrecură acolo toată ziua, păscând 
frunze sub supravegherea lui Squealer. Seara, el se 
întoarse în casă, dar, cum vremea era caldă, le spuse oilor 
să rămână unde se găseau. Până la urmă, rămaseră acolo o 
săptămână întreagă, timp în care celelalte animale nu le 
mai văzură. Squealer stătea cu ele cea mai mare parte a 
zilei. Spunea că le învăţa să cânte un nou cântec pentru 
care era nevoie să nu fie deranjaţi. 


Imediat după ce se întoarseră oile, într-o seară plăcută, 
după ce animalele îşi terminaseră lucrul şi se îndreptau 
înapoi spre clădiri, se auzi un nechezat îngrozit de cal din 
direcţia curţii. Speriate, animalele se repeziră la galop şi 
dădură năvală în curte. Acolo văzură ceea ce văzuse Clover. 

Un porc mergea pe picioarele din spate. 

Da, era Squealer. Puțin stângaci, ca şi cum nu ar fi fost 
foarte obişnuit să susţină greutatea lui considerabilă în 
poziţia aceea, dar cu un echilibru perfect, el se plimba de-a 
latul curţii. O clipă mai târziu, pe uşa casei ieşi un lung şir 
de porci, toţi mergând pe picioarele dinapoi. Unii o făceau 
mai bine decât alţii, unul sau doi erau chiar cam instabili şi 
arătau ca şi cum ar fi dorit să se sprijine într-un baston, dar 
fiecare din ei îşi făcea cu succes turul prin curte. lar la 
urmă se auzi un lătrat îngrozitor de câini şi un cântat 
ascuţit al cocoşului negru şi din casă ieşi însuşi Napoleon, 
drept, cu măreție, aruncând priviri semeţe dintr-o parte în 
alta, urmat de câinii care fremătau în jurul lui. 

În copită ducea un bici. Fu o tăcere de mormânt. Uimite, 
îngrozite, înghesuindu-se unele în altele, animalele priviră 
şirul lung de porci care mărşăluiau încet în lungul curţii. 
Parcă se întorsese lumea cu fundul în sus. Apoi urmă un 
moment când primul şoc trecuse şi când, în ciuda oricărui 
fapt - cu toată groaza lor de câini şi cu tot obiceiul dezvoltat 
în ani lungi, de a nu se plânge niciodată, de a nu critica, 
orice s-ar fi întâmplat —, ar fi putut scoate o vorbă de 
protest. Dar exact în momentul acela, ca la un semnal, toate 
oile izbucniră într-o behăială asurzitoare: 

— Patru picioare bine, două picioare mai bine! Patru 
picioare bine; două picioare mai bine! 

Continuară timp de cinci minute, fără oprire. Până să se 
calmeze oile, orice şansă de protest trecuse, pentru că 
porcii intraseră înapoi în casă. 

Benjamin simţi un nas atingându-l umărul şi se uită în jur. 
Era Clover. Ochii ei bătrâni arătau mai tulburi ca niciodată. 
Fără să spună o vorbă, ea îl trase uşor de coamă şi-l duse la 


capătul hambarului cel mare, acolo unde erau scrise cele 
Şapte Precepte. Timp de un minut sau două, stătură 
amândoi privind fix la peretele dat cu catran şi la literele lui 
albe. 

— Văzul mă înşală, zise ea în cele din urmă. Chiar când 
eram tânără nu puteam citi ce scrie aici. Dar mi se pare că 
peretele ăsta arăta altfel. Mai sunt cele Şapte Precepte aşa 
cum erau, Benjamin? 

De data aceasta, Benjamin consimţi să-şi calce regula şi-l 
citi cu voce tare ce scria pe perete: 

— TOATE ANIMALELE SUNI EGALE DAR UNELE 
ANIMALE SUNT MAI EGALE DECÂT ALTELE. 

În afară de acest unic Precept nu mai scria nimic altceva. 

După asta, nu li se mai păru ciudat când, a doua zi, porcii 
care supravegheau munca la fermă purtau, cu toţii bice în 
copite. Nu li se păru ciudat nici când se află că porcii îşi 
cumpăraseră un aparat de radio, că discutau pentru 
instalarea unui telefon şi că îşi scoseseră abonamente la 
„John Bull”, „Tit-Bits” şi „Daily Mirror”. Nu li se păru ciudat 
când îl văzură pe Napoleon plimbându-se prin grădina casei 
cu o pipă în gură - nu, nici chiar când porcii luară hainele 
domnului Jones din dulap şi se îmbrăcară cu ele. Napoleon 
însuşi apăru cu o haină neagră, cu pantaloni de prins 
şobolani şi jambiere din piele, în timp ce scroafa lui 
preferată apăru în rochia de mătase lucioasă pe care 
doamna Jones o purta, de obicei, duminica. 

O săptămână mai târziu, după-amiaza, un număr de 
docare sosiră la fermă. O delegaţie de fermieri învecinaţi 
fusese invitată să facă o vizită. Fură conduşi prin toată 
ferma şi îşi exprimară marea admiraţie pentru tot ceea ce 
vedeau, în special pentru moara de vânt. Animalele 
munceau la plivitul câmpului cu napi. Munceau cu hărnicie, 
abia dacă îşi ridicau feţele din. Pământ, fără a şti de cine să 
se teamă mai mult, de porci sau de vizitatorii-oameni. 

În seara aceea, se auziră din casă râsete zgomotoase şi 
cântece. Şi, deodată, la auzul vocilor întretăiate, animalele 


deveniră curioase. Ce se putea petrece acolo, acum că, 
pentru prima oară, animalele şi oamenii se întâlneau pe 
picior de egalitate? Toate fiind de acord, începură să se 
strecoare cât puteau de încet prin grădină. La poartă se 
opriră, pe jumătate speriate să meargă mai departe, dar 
Clover intră prima. Urcară pe vârfurile picioarelor spre 
casă şi acelea dintre ele destul de înalte priviră înăuntru pe 
fereastra sufrageriei. Acolo, în jurul mesei celei lungi, 
stăteau şase oameni şi şase dintre porcii cei mai importanţi, 
Napoleon însuşi ocupând locul de onoare în capul mesei. 
Porcii păreau să stea foarte firesc pe scaune. Grupul se 
delectase cu un joc de cărţi, dar se întrerupsese pentru o 
clipă, evident ca să bea un pahar. Un ulcior mare circula şi 
cănile erau umplute din nou cu bere. Nimeni nu observă 
feţele uimite ale animalelor care se holbau înăuntru pe 
fereastră. Domnul Pilkington de la Foxwood se ridicase cu 
cana în mână. Într-o clipă, zise el, avea să roage pe cei de 
faţă să bea. Dar înainte de asta, avea câteva cuvinte pe care 
trebuia neapărat să le spună. 

Era o mare sursă de satisfacţie pentru el, zise domnul 
Pilkington, ca şi, era convins, pentru toţi cei prezenţi, să ştie 
că o lungă perioadă de neîncredere şi neînţelegeri ajunsese 
acum-la sfârşit. Fusese o vreme - şi nici el, nici nimeni 
altcineva de faţă nu împărtăşise astfel de sentimente - dar 
fusese o vreme când respectabilii proprietari ai Fermei 
Animalelor fuseseră priviţi, n-ar fi putut spune cu ostilitate, 
dar, poate, cu o anumită reţinere, de către vecinii lor 
oameni. Avuseseră loc incidente nefericite, ideile greşite 
fuseseră monedă curentă. Existase sentimentul că o fermă 
în care porcii erau proprietari şi producători era un lucru 
anormal, de natură să aibă un efect nefast asupra 
împrejurimilor. Prea mulţi fermieri afirmaseră, fără o 
cunoaştere suficientă, că, într-adevăr, într-o asemenea 
fermă trebuia să domnească un spirit de desfrâu şi de lipsă 
de disciplină. Aceştia fuseseră iritaţi de efectele asupra 
propriilor lor animale sau chiar asupra angajaţilor lor 


oameni. Dar acum toate acestea se ştergeau. Astăzi, el şi 
prietenii lui vizitaseră Ferma Animalelor şi cercetaseră 
fiecare palmă a ei cu ochii lor şi ce descoperiseră? Nu 
numai cele mai moderne metode, dar şi o disciplină şi un 
spirit de ordine care ar fi trebuit să constituie un exemplu 
pentru fermierii de pretutindeni. El socotea că avea 
dreptate spunând că animalele de categorie joasă de la 
Ferma Animalelor munceau mai mult şi primeau mai puţină 
hrană decât toate animalele din provincia respectivă. Într- 
adevăr, el şi prietenii lui vizitatori văzuseră în ziua aceea 
multe lucruri pe care intenționau să le introducă imediat şi 
la fermele lor. 

Urma să-şi sfârşească observaţiile, zise el, subliniind încă o 
dată sentimentele de prietenie care existau şi trebuiau să 
existe între Ferma Animalelor şi vecinii acesteia. Între porci 
şi oameni nu erau şi nici nu trebuiau să fie vreodată nici un 
fel de confruntări de interese. Luptele lor şi greutăţile lor 
erau aceleaşi. Oare problema muncii nu era aceeaşi peste 
tot? Aici se vădi că domnul Pilkington era pe punctul de a 
face o remarcă spirituală pregătită cu grijă, dar timp de 
câteva clipe, el fu mult prea amuzat pentru a o mai putea 
spune. După multe ezitări, în timpul cărora nenumăratele 
lui bărbii se înroşiseră, el reuşi să încheie: 

— Dacă voi aveţi de luptat cu animalele voastre de jos, noi 
avem de luptat cu clasele noastre de jos! 

Acest bon mot stârni gălăgie la masă, iar domnul 
Pilkington felicită o dată în plus porcii pentru rațiile mici, 
zilele de muncă lungi şi pentru lipsa generală de îmbuibare 
pe care o observase la Ferma Animalelor. 

În încheiere, zise el, voia să-l roage pe cei de faţă să se 
ridice în picioare şi să se asigure că aveau paharele pline. 

— Domnilor, încheie domnul Pilkington, domnilor, vă fac un 
toast: pentru prosperitatea Fermei Animalelor! 

Urmară felicitări entuziaste şi bătăi din picioare. Napoleon 
era atât de satisfăcut încât îşi părăsi locul şi înconjură masa 
pentru a ciocni cu domnul Pilkington înainte de a-şi goli 


cana. După ce urările se potoliră, Napoleon, care rămăsese 
în picioare, mărturisi că şi el avea câteva cuvinte de spus. 

Ca toate discursurile lui Napoleon şi acesta fu scurt şi la 
obiect. Şi el, zise Napoleon, era fericit că perioada de 
neînţelegeri se sfârşea. Multă vreme circulaseră zvonuri - 
răspândite de vreun duşman răuvoitor, aşa avea el motive 
să creadă - că exista ceva subversiv şi chiar revoluţionar în 
concepţia lui şi a colegilor lui. Lor li se atribuise încercarea 
de a aţâţa la revoltă animalele de la fermele învecinate. 
Nimic nu putea fi mai departe de adevăr! Unica lor dorinţă, 
acum şi în trecut, era aceea de a trăi în pace şi în relaţii 
normale de afaceri cu vecinii lor. El adăugă şi că ferma pe 
care avea cinstea să o conducă era o întreprindere 
cooperativă, titlurile de proprietate, care se aflau în posesia 
lui, aparţinând tuturor porcilor. 

Napoleon mai zise că nu credea să mai subziste vreuna 
dintre vechile suspiciuni, dar anumite schimbări fuseseră 
făcute recent în organizarea fermei, care trebuiau să aibă 
efect în promovarea încrederii pe mai departe. Până atunci, 
animalele de la fermă avuseseră un obicei destul de 
prostesc, de a se adresa unele altora cu „tovarăşe”. Acest 
lucru trebuia suprimat. Mai existase un obicei ciudat, de 
origine necunoscută, de a trece în fiecare duminică 
dimineaţa prin faţa craniului unui porc, care era fixat de un 
stâlp în grădină. Şi acest lucru urma să fie suprimat şi 
craniul fusese deja îngropat. Vizitatorii poate observaseră 
steagul verde care flutura la catarg. Dacă da, poate 
văzuseră şi că fuseseră îndepărtate copita şi cornul vopsite 
în alb, însemnate pe acesta înainte. De atunci încolo, urma 
să fie un steag verde curat. 

Avea doar o singură obiecţie de adus, zise el, discursului 
excelent şi prietenos al domnului Pilkington. Domnul 
Pilkington se referise mereu la Ferma Animalelor. Desigur, 
el nu putea şti - pentru că el, Napoleon, anunţa acum 
pentru întâia oară acest lucru - că numele Ferma 
Animalelor fusese desfiinţat. De atunci, ferma avea să fie 


cunoscută sub numele de Ferma „Conacul”, care, credea el, 
era numele ei corect şi originar. 

— Domnilor, încheie Napoleon, eu vă voi face acelaşi toast 
ca şi domnul Pilkington, dar sub altă formă. Umpleţi-vă 
paharele până la buză. Domnilor, iată toastul meu: pentru 
prosperitatea Fermei „Conacul”! 

Urmară aceleaşi urări inimoase ca şi mai devreme şi cănile 
fură golite până la drojdii. Dar în timp ce se holbau la scena 
aceasta, animalelor de afară li se păru că se petrecea un 
lucru straniu. Ce se modificase oare pe chipurile porcilor? 
Ochii tulburi ai lui Clover se mutau de la o faţă la alta. Unii 
dintre ei aveau cinci bărbii, unii aveau patru, unii aveau 
trei. Dar ce era acel lucru care părea să se topească şi să se 
schimbe? 

Apoi, când se sfârşiră aplauzele, grupul luă cărţile şi 
continuă jocul întrerupt, iar animalele se strecurară tăcute 
de acolo. 

Dar nu se îndepărtaseră nici douăzeci de metri când se 
opriră brusc. O izbucnire de voci venea dinspre casă. Toate 
se repeziră înapoi şi se uitară pe fereastră. Da, avea loc o 
ceartă violentă. Se auzeau strigăte, lovituri în masă, priviri 
ascuţite şi bănuitoare, dezminţiri furioase. Sursa 
tulburărilor părea să fie faptul că Napoleon şi domnul 
Pilkington jucaseră fiecare câte un as de pică în acelaşi 
timp. 

Douăsprezece voci urlau furioase şi toate erau la fel. Ce se 
petrecuse cu feţele porcilor nu mai era de-acum o dilemă. 
Fiinţele de afară priviră de la porc la om şi de la om la porc 
şi din nou de la porc la om: deja era imposibil să mai spui 
care era care. 


SFÂRŞIT