Jack London — Inainte de Adam

r , 
N 5 A XA A 
A s 
Ca’ 


ÎNAINTE 
DE ADAM 


JACK LONDON 3 E 


pat „apoi : CEFIN Material ss 
a m ae a ` yag 


: 


Jack London 


ÎNAINTE DE ADAM 


Aceasta este o poveste din viața strămoşilor noştri, iar 
istoria lor este şi istoria noastră. 

Considerăm de necontestat faptul că într-o bună zi am 
sărit jos din copacii care ne fuseseră până atunci locuinţă şi 
am început să umblăm în două picioare, un fapt la fel de 
sigur ca şi cel că într-un stadiu încă mult mai timpuriu ne- 
am târât afară din oceanul primordial, pe uscatul unde ne 
aşteptau primele aventuri. 


CAPITOLUL | 


— Imagini! Imagini! Imagini! exclamă Phil Adams, 
începând să povestească într-un cerc de prieteni una dintre 
ciudatele lui poveşti despre visele care-l terorizaseră în 
copilărie. 

— De multe ori m-am minunat de asta pe vremea când 
nu aveam destulă experienţă. De unde-mi venea puzderia 
de istorii care-mi năpădeau visele, imagini pe care nu mi le 
arătase nimeni la lumina zilei? M-au chinuit toată copilăria 
acele arătări fantomatice şi înfiorătoare care pătrundeau în 
visele mele în fiecare noapte, astfel că, încetul cu încetul, 
am ajuns la convingerea că sunt altfel decât ceilalţi oameni, 
o creatură nefirească şi blestemată. 

Erau grozave poveştile pe care mi le spunea el despre 
aventurile din visele lui de fiecare noapte. 

În copilărie nu se simţise cât de cât fericit decât în timpul 
zilei. Nopțile stăteau sub semnul fricii - şi încă ce frică! 
Dintre toţi oamenii care trăiau pe suprafaţa pământului, 
niciunul nu fusese nevoit să îndure o asemenea teamă. 
Teama lui Phil era un vestigiu din timpuri imemoriale, o 
moştenire din preistoria omenirii în devenire, o teamă care 
îşi croise drum până în prezent şi care-l teroriza acum pe 
băiat. Este posibil ca în Pleistocenul mijlociu! teama să-i fi 
stăpânit pe toţi. 

Cum se poate explica aşa ceva? Cum îşi pot explica în 
mod raţional oamenii moderni existenţa şi acţiunile acelor 
făpturi monstruoase şi amăgitoare, dintr-o lume trecută, 
arătări care îl terorizau în vis pe prietenul nostru? Ce 
puteau presupune neiniţiaţii despre prietenia lui cu 
„Clăpăugul”, ce le păsa lor de chemările pătimaşe ale 
„Mlădioasei”, ce însemna pentru ei lăcomia şi primitivismul 
lui „Ochi Roşii”? 

În lipsa unor explicaţii suplimentare, toate acestea erau 
doar nişte aberaţii strigătoare la cer, nimic mai mult. Şi tot 


1 Pleistocen - prima epocă a Cuaternarului, în care a apărut specia 
umană, (n. tr.) 


la fel de absurde erau şi lucrurile pe care le povestea el 
despre oamenii care descoperiseră focul sau despre cei 
care trăiau în copaci, ori despre nesfârşitele sporovăieli ale 
tribului său. 

Ce s-ar putea şti în zilele noastre despre tihna şi 
intimitatea grotelor răcoroase dintre stânci, despre jocurile 
vesele de la locurile de adăpat, la asfinţitul soarelui. Omul 
de astăzi nu a trebuit să îndure niciodată vântul tăios al 
dimineţii într-un adăpost din copaci, iar gura lui nu 
cunoaşte gustul dulce al cojii crengilor verzi. 

Cercetând copilăria lui Phil ne apropiem puţin de miezul 
problemei, în timpul zilei era un băiat ca toţi ceilalţi. 
Noaptea era altfel. De când se ştia, somnul îi fusese 
stăpânit doar de teamă. Doar arareori visele îi erau 
străbătute de o undă de fericire. De obicei îl stăpânea o 
stare de frică ciudată, stranie, care nu semăna cu nimic. 

Senzaţia de teamă care îl cuprindea din când în când în 
timpul zilei era diferită ca de la cer la pământ de cea care-i 
bântuia visele; ultima era incomparabil mai intensă şi mai 
persistentă. 

Phil era un copil de oraş până-n măduva oaselor, mediul 
rural fiind pentru el ceva absolut necunoscut, şi totuşi nu 
visa niciodată scene citadine, nicicând nu i se înfăţişa în vis 
vreo casă, şi, cu atât mai puţin, vreun om de felul celor din 
zilele noastre, în timp ce în realitate el nu văzuse copaci 
decât în grădini sau în ilustraţii, în visele sale cutreiera 
păduri nesfârşite. Şi copacii din visele sale nu erau 
nicidecum imagini neclare, abstracte; erau precis conturaţi 
şi reali. Fiecare arbore îi era familiar, fiecare cracă, fiecare 
rămurică, putea vedea şi deosebi cu claritate diferitele 
soiuri de frunze. 

Işi amintea bine cum a fost când a văzut pentru prima 
dată un stejar pe când era treaz. Văzând forma frunzelor şi 
crengile cioturoase a avut senzaţia dureros de vie că în vis 
mai văzuse de nenumărate ori acel soi de copac. Aşa că 
mai târziu nu s-a mai minunat când a întâlnit şi alţi arbori, 
de exemplu brazi, pini, mesteceni sau dafini, îi cunoştea de 
mult pe toţi, în fiecare noapte îi apăreau în vis. 


La Phil era vorba de o contrazicere a legilor visului, în 
măsura în care se poate vorbi de asemenea legi. De obicei 
se visează un amalgam de lucruri văzute sau trăite în 
cursul zilei sau ceva mai demult. Cu Phil se întâmpla exact 
dimpotrivă. Nimic din ceea ce vedea în vis, din ceea ce îl 
preocupa în vis, nu mai întâlnise treaz fiind. Visul şi 
realitatea erau pentru el două lucruri diferite, deosebite ca 
de la cer la pământ. 

Ca un copil de oraş ce era, Phil ştia că alunele şi nucile se 
iau de la băcănie, iar fructele de la vânzătorul de fructe. Cu 
totul altfel era în viaţa sa nocturnă. Acolo culesese de mult 
nucile din copaci sau de pe jos, printre trunchiuri, 
spărgându-le în dinţii lui mari şi ospătându-se cu ele. De 
asemenea, culesese deja mure şi alte fructe din rugi şi 
tufişuri. 

Într-o zi i s-au pus pe masă pentru prima oară afine. Nu le 
mai văzuse niciodată înainte, dar acum, la vederea lor, i s-a 
trezit în minte amintirea pajiştilor înnourate pe unde 
hoinărise în vis. Când mama lui i-a aşezat în faţă un castron 
plin, el şi-a băgat lingura în ele dar, chiar înainte de a le 
duce la gură, a ştiut ce gust aveau. Nu se înşelase, aveau 
într-adevăr acelaşi gust cu cel pe care-l simţise deja de o 
mie de ori în vis. 

Şerpi? Cu mult înainte, dinainte chiar să audă pentru 
prima oară cuvântul, ei îl chinuiseră în somn. Il pândeau 
prin luminişurile pădurii. Ridicau capul, repezindu-se în sus, 
lângă picioarele sale; foşneau prin iarba uscată şi şerpuiau 
peste lespezile de piatră. Se încolăceau cu trupurile lor 
strălucitoare pe arbori şi îl urmăreau până sus, sus de tot, 
până în vârf sau îl alungau de pe crengile care se îndoiau şi 
trosneau, la înălţimi ameţitoare. Şerpi! Cu limbile lor 
despicate, cu ochii rotunzi, cu pântecele lor acoperite cu 
solzi strălucitori, cu şuieratul şi fâsâitul lor. Ah, îi cunoştea 
prea bine, îi ştia deja demult atunci când i-a văzut într-o zi 
în mâinile unui îmblânzitor de şerpi, îi ştia ca pe nişte vechi 
prieteni sau, mai bine zis, ca pe duşmanii din nopţile sale 
pline de groază. 

— O, aceşti codri fără sfârşit, cufundaţi în bezna plină de 


spaime! a exclamat el o dată. Am colindat o veşnicie prin 
ei, ca o făptură înfricoşată şi hăituită; eram speriat de cel 
mai mic zgomot, înspăimântat de propria mea umbră, cu 
toate simţurile încordate la maxim, totdeauna atent şi gata 
s-o iau la fugă, pregătit în orice clipă să-mi salvez viaţa 
luând-o la sănătoasa. Fiarele pădurii mă considerau o pradă 
binevenită şi mă hăituiau, astfel că eram tot timpul speriat 
de acei monştri nesătui. 

La vârsta de cinci ani a avut voie să meargă pentru prima 
oară la circ. S-a înapoiat acasă bolnav. Dar motivul n-a fost 
excesul de turtă dulce sau de limonadă. Chiar în momentul 
când a intrat în cortul menajeriei a răsunat în aer un răget 
puternic, îngrozit, s-a smuls din mâna tatălui său şi s-a 
repezit ca un nebun înapoi spre intrare. Urlând de spaimă, 
s-a repezit către ceilalţi vizitatori şi a căzut la pământ. Tatăl 
lui l-a ridicat şi doar cu mare greutate a reuşit să-l 
liniştească, arătându-i ceilalţi spectatori şi explicându-i că 
în acel răget nu exista nici cea mai mică primejdie. 

Totuşi el tremura din tot corpul şi doar după multe 
încurajări s-a lăsat condus din nou spre cuşca leilor. Phil a 
recunoscut instantaneu animalul. Monstru! Făptură de 
groază! Prin faţa ochilor minţii i-a răsărit amintirea unor 
imagini din vis, pe care le-a recunoscut imediat. Soarele 
care ardea peste întinderile cu iarbă înaltă, la amiază; 
bizonul care păştea liniştit. Dintr-o dată iarba înaltă a foşnit 
la saltul neaşteptat al bestiei galbene. Un salt la gâtul 
bizonului, un strigăt de moarte, un scrâşnet, trosnetul 
oaselor! Prada îi aparţine fiarei. Apoi, altă dată, un loc 
liniştit de adăpat - cai sălbatici intraţi în apă până la 
genunchi, clipocitul apei sorbite în înghiţituri lungi de 
gâtlejurile însetate. Atunci se apropie din nou el - animalul 
galben- mereu această fiară înspăimântătoare. O săritură, 
un nechezat strident, iar calul atacat se clatină şi cade în 
apă. Şi iarăşi scrâşnetul şi trosnetul oaselor. Apoi Phil se 
vede dintr-o dată într-un amurg în desişul pădurii 
întunecate, cufundată în liniştea adâncă. Dintr-o dată, un 
răget înfiorător curmă liniştea serii, apoi răsună un zbieret 
căruia îi răspund ţipetele înnebunite ale tribului din copaci. 


lar el, Phil, se vede tremurând de frică, stând în mijlocul 
acelui trib, de stră-strămoşi ai neamului omenesc, ţipând 
împreună cu ceilalţi. 

Acum, la vederea leului închis în cuşcă, pe Phil l-a cuprins 
brusc furia. Umbla prin faţa fiarei, încoace şi-ncolo, 
scrâşnind din dinţi şi mormăind printre grimase înfiorătoare 
ocări de neînțeles. Leul aţâţat sărea cuprins de furie 
neputincioasă, lovindu-se de barele de fier ale grilajului. 
Phil era convins că animalul trebuie să-l fi recunoscut şi că 
furia acestuia provenea dintr-un timp de mult trecut. 

A mai văzut şi îmblânzitorul de şerpi, apoi i-a fost destul 
cu circul. S-a întors acasă nervos şi agitat. Surprinzătoarea 
apariţie în realitate a făpturilor din lumea viselor sale l-a 
îmbolnăvit de-a binelea. Părinţii lui Phil au fost speriaţi şi 
emoţionaţi. 

— Copilul este bolnav, a spus mama lui. 

— Este isteric, îşi dădu cu părerea tatăl. Phil nu le-a spus 
niciodată adevărul. 

El a învăţat de timpuriu să tacă, să nu lase să-i scape 
nimic despre lumea viselor sale, despre viaţa lui dublă, 
despre „dedublarea personalităţii sale”, cum obişnuia să 
spună mai târziu. 

Ciudata lui reţinere era cunoscută printre camarazii săi. 
Doar o singură dată şi-a împărtăşit experienţele din vis unui 
alt băiat. Era cel mai bun camarad al lui şi amândoi aveau 
pe atunci vreo opt ani. Phil i-a înfăţişat tovarăşului său de 
joacă câteva imagini din acea lume dispărută a viselor în 
care trăise şi el odinioară, conform convingerii sale. l-a 
povestit despre spaimele acelei epoci străvechi, despre 
„Clăpăugul” şi despre năzbâtiile pe care şi le făceau unul 
altuia, despre orele în care stăteau la taclale, despre 
poporul focului şi aşezările sale. Drept răsplată pentru asta, 
prietenul l-a luat în zeflemea, râzând de el şi a îndrugat 
ceva despre spiriduşi şi dansuri macabre nocturne. 

Cu cât povestea Phil mai mult, cu atât celălalt râdea mai 
tare de el, iar asigurările lui sincere că trecuse cu adevărat 
prin toate acestea nu făceau altceva decât să-l convingă pe 
prietenul său că Phil este într-adevăr într-o ureche. 


Urmarea a fost că amicul său a răspândit toate confidenţele 
lui într-o formă mult exagerată şi deformată, astfel că 
ceilalţi l-au declarat complet nebun pe Phil. 

A fost o lecţie amară pentru el, dar a ţinut-o minte. El 
simţea că era altfel decât ceilalţi; tovarăşii lui nu-l 
înțelegeau şi orice încercare de a se explica se lovea de 
fiecare dată de o neînțelegere deplină. Prin urmare, a 
preferat să tacă şi zâmbea trist în timp ce poveştile cu 
spiriduşi şi fantome circulau din gură în gură. Se gândea la 
spaimele lui nocturne; ce erau acele umbre fără viaţă şi 
acele fantome închipuite faţă de făpturile din visele lui, care 
chiar avuseseră pe vremuri o existenţă reală!? 

Spiriduşii şi căpcăunii cei răi nu-i stârneau deloc frica. 
Prăbuşirea de la înălţimea ameţitoare a coroanelor arborilor 
din pădurea străveche, atacul şerpilor lucioşi de a căror 
muşcătură se ferea clănţănind din dinţi, lătratul câinilor 
sălbatici care-l hăituiau prin luminişurile pădurii, da, toate 
acestea erau spaime concrete, adevărate, nu închipuiri, ci 
realităţi vii, din carne, oase şi sânge. 

Căpcăunii din basme şi spiriduşii i se păreau camarazi 
plăcuţi în comparaţie cu acele făpturi îngrozitoare care l-au 
însoţit la culcare în întreaga-i copilărie şi care îl obsedau 
chiar şi acum, când era un om în toată firea. 


CAPITOLUL II 


Niciun om modern nu pătrundea vreodată în visele lui 
Phil, iar el şi-a dat seama de asta curând, şi cu durere, încă 
de mic copil, în mijlocul acelor vise încâlcite îi trecea prin 
minte un gând: „Ah, dacă ar fi fost măcar o singură făptură 
omenească de felul meu alături de mine, aş fi fost salvat de 
aceste închipuiri, aş fi avut o pavăză faţă de arătările 
înfiorătoare care-mi dau târcoale”. Ani de zile l-a urmărit 
acea idee, noapte de noapte; măcar încă un om în această 
lume a groazei! l-ar fi fost în acelaşi timp pavăză şi salvare. 

Medita asupra modului în care putuse să-i vină un 
asemenea gând în mijlocul viselor sale. El a presupus că 
trebuia să existe un punct de contact între cele două laturi 
atât de fundamental diferite ale personalităţii sale. 
Jumătatea cea din visele sale trăia cu mult, mult în urmă, în 
străvechimea în care nu exista încă nicio urmă a vreunei 
fiinţe omeneşti adevărate; cealaltă, adevărata lui 
personalitate de fiecare zi se reflecta în visele lui cu toate 
noţiunile sale moderne.. 

Este posibil ca psihologii pedanţi să fie scandalizaţi de 
felul cum utiliza el expresia „dedublarea personalităţii”. Dar 
în lipsa unei expresii, a unei formulări mai reuşite şi mai 
exacte, el s-a obişnuit cu aceasta şi se apăra invocând 
pretinsa insuficienţă a limbii sale materne. Ca tânăr, la 
universitate, avea să găsească în sfârşit cheia originii 
viselor sale nocturne. Până atunci totul i se păruse fără 
sens şi fără o legătură cauzală vizibilă. Acum studia teoriile 
evoluţiei şi psihologia şi audia expunerile ştiinţifice despre 
experienţele practice asupra stărilor sufleteşti anormale. 
Astfel a aflat el, de exemplu, că acele căderi într-un gol 
nesfârşit, de la mare înălţime, constituiau o întâmplare 
foarte obişnuită în vise, care era binecunoscută şi juca un 
rol mai mult sau mai puţin important în visele majorităţii 
oamenilor. 

Profesorul său explica fenomenul ca pe o moştenire a 
memoriei de rasă, care provenea de foarte demult, de la 


stră-strămoşii noştri care trăiau în copaci. Locuitorii 
copacilor erau permanent în pericol să-şi piardă viaţa 
printr-o cădere de la acele înălţimi ameţitoare; şi mulţi 
chiar şi-au pierdut-o. Aproape tuturor li se întâmpla din 
când în când să cadă şi doar prinderea rapidă şi norocoasă 
de câte o creangă salvatoare putea să-i ferească de 
zdrobire. Un asemenea salt mortal din care scăpau 
nevătămaţi, producea fireşte un şoc nervos care determina 
modificări moleculare în anumite celule ale creierului. 
Aceste modificări moleculare au fost apoi moştenite de 
urmaşi şi au devenit o caracteristică a memoriei de rasă. 
Acum, când unul dintre oamenii moderni are în vis impresia 
că a căzut şi se trezeşte puţin înainte de izbitură cuprins de 
teamă, ei bine, aceasta nu este decât manifestarea unei 
moşteniri colective, o amintire declanşată de activitatea 
celulelor creierului nostru. 

Faptul nu este mai surprinzător decât moştenirea 
instinctelor. Un instinct este doar o obişnuinţă care se 
transmite ereditar. Astfel se face că în visele noastre 
căderile nu se termină niciodată cu o izbitură. Lovirea de 
sol ar însemna de cele mai multe ori moartea instantanee şi 
în acest fel trebuie să-şi fi pierdut viaţa o parte dintre stră- 
strămoşii noştri care locuiau în copaci. Desigur, şi căderea 
lor era imprimată în celulele creierului, însă moartea 
ştergea pe dată totul. Noi, oamenii de astăzi, ne tragem din 
acei strămoşi care au scăpat cu bine după un asemenea 
salt mortal; prin urmare, nu trăim niciodată momentul 
impactului cu solul. 

Aici intervenea Phil cu „dedublarea personalităţii”. El a 
observat că în stare de trezie noi nu avem niciodată 
senzaţia de cădere. Prin urmare, pentru el asta devenise o 
realitate incontestabilă - trebuia să mai existe şi o altă 
personalitate fundamental diferită, care trăieşte căderea în 
timpul somnului, o personalitate care să mai fi trecut deja 
prin asemenea întâmplări, care să fi păstrat amintirea unor 
experienţe de rasă din timpuri trecute - exact cum propria 
noastră personalitate din starea de veghe îşi aminteşte 
experienţele zilnice. 


Atunci în mintea lui Phil s-a făcut lumină şi i s-au limpezit 
cu o viteză surprinzătoare trăirile lui din vis, atât de 
înspăimântătoare şi aparent nenaturale. Nu, nu eul lui de zi 
cu zi trăia acele scene din vis, ci o altă personalitate, 
fundamental diferită, era cea care poseda un stoc de 
experienţe străvechi, pe care le aducea în vise ca pe nişte 
amintiri vii. 

Ce era această personalitate? Când putuse aduna acest 
„altcineva” asemenea experienţe ciudate şi total diferite? 
Visele lui Phil dădeau răspunsul corect la toate aceste 
întrebări. Celălalt trăise în străvechimea întunecată, în 
copilăria Pământului, şi anume în perioada geologică 
cunoscută sub numele de Pleistocenul mijlociu. Pe atunci 
cădea el din copac fără să se izbească de pământ; pe 
atunci tremura de spaimă la răgetul vreunui leu; pe atunci 
îl urmăreau fiarele sălbatice ca pe o pradă gustoasă iar 
şerpii veninoşi se repezeau la el; uneori flecărea în cetele 
celor de un fel cu el sau făcea cunoştinţă cu săgețile celor 
din poporul focului; de aceştia se refugiase într-un ascunziş 
mai sigur. 

Adesea colegii de studii îi reproşau că ideile lui nu sunt 
întemeiate, căci altminteri ar trebui ca toţi oamenii să aibă 
o a doua personalitate care să apară în visele lor, cu 
senzaţii la fel de înfiorătoare ca, de exemplu, căderile din 
vis. Dar acestor obiecţii Phil le replica imediat printr-o 
întrebare: „De ce există viței cu două capete?” Apoi dădea 
tot el răspunsul: „Un vițel cu două capete este o 
monstruozitate. Şi prin aceasta aveţi răspunsul la 
întrebarea voastră, urma el. Eu am o a doua personalitate 
distinctă, cu amintirile sale atavice de rasă, fiindcă şi eu 
sunt o anomalie.” 

Argumentarea părerii sale putea fi acceptată într-o 
oarecare măsură. El se referea apoi la amintirile de rasă 
obişnuite, la căderile din vis. Această a doua personalitate 
străveche era foarte neclară, reţinea foarte puţin în afară 
de acele căderi. Totuşi, unii oameni aveau şi alte amintiri 
colective, mai accentuate. 

Urme ale acelei personalităţi originare, ale celuilalt eu, se 


găsesc la fiecare om, la unii sunt aproape şterse, la alţii 
sunt mai pronunţate, iar unii posedă capacităţi deosebit de 
dezvoltate ale memoriei colective. 

„Este vorba pur şi simplu de gradul de dezvoltare al 
personalităţii originare”, încheia el de obicei, „care, la mine, 
de exemplu, este deosebit de bine dezvoltată, la fel de 
puternică aproape, ca şi personalitatea mea modernă, în 
această privinţă eu sunt un monstru, o victimă a unei 
eredităţi excepţional de puternice, chiar anormale.” 

Această idee a fost pentru el prilejul unei serii de 
fantasmagorii legate de spirit. De exemplu, el s-a ocupat 
intens de credinţa în reîncarnare. 

Pentru adepţii acestei fantezii este comod să explice 
anumite apariţii, care sunt străine de viaţa lor reală, 
amintiri ale unor întâmplări şi trăiri mult îndepărtate în 
timp, prin aceea că trebuie să mai fi trecut vreodată prin 
ele. Dar prin această ipoteză ei fac o greşeală. Ei trec astfel 
cu vederea „dedublarea personalităţii”, îşi închipuie că 
posedă o singură personalitate, care trece mereu cu 
aceeaşi identitate în noi întrupări. 

Phil nu era de acord cu această părere. O asemenea 
reîncarnare nu exista. Doar el avea atâtea viziuni ale lui 
însuşi, ale peregrinărilor lui prin pădurile originare ale 
preistoriei. Ceea ce vedea el acolo nu era nicidecum eul său 
modern, din prezent, ci cu totul altul, care prezenta doar o 
foarte vagă asemănare cu sine, cam în genul celei dintre 
tatăl şi bunicul său. 

Acel altcineva era un anume strămoş, un înaintaş 
îndepărtat al strămoşilor lui mai apropiaţi, din lungul şir 
genealogic al rasei noastre, iar acest străbun era la rândul 
lui urmaşul altor înaintaşi care, cu mult timp în urmă, se 
căţărau în copaci. 

Pe scurt, a rămas că el era un monstru şi nu şi-a mai 
permis să discute despre memoria lui colectivă anormală şi 
despre pretinsele lui amintiri legate de înaintaşii săi. 

— Desigur că este ceva extrem de neobişnuit, 
recunoştea el, însă nu găsesc deloc că este supranatural. 

— Urmăriţi demonstraţia mea, spunea el convingător. Un 


instinct este o părticică din memoria de rasă. Noi toţi avem 
asemenea amintiri primite de la taţii şi mamele noastre şi 
aceştia, la rândul lor, de la părinţii lor. În acest scop trebuie 
să fie disponibil un mediu prin care să poată fi transmise 
amintirile din generaţie în generaţie. Acest mediu a fost 
denumit de Weismann? „plasma germinativă”. El este 
purtătorul amintirilor privind evoluţia rasei. Fireşte, aceste 
amintiri sunt în majoritate fără sens şi confuze, iar unele 
impresii s-au pierdut cu totul. Anumite tipuri deosebite de 
plasmă germinativă sunt, în schimb, deosebit de încărcate 
cu asemenea amintiri. Ştiinţific vorbind, unii suntem mai 
atavici decât ceilalţi. 

Acesta din urmă este şi cazul meu. Eu sunt o anomalie a 
moştenirii ereditare, o fiinţă atavică. Din partea mea, 
spuneţi-mi cum doriţi. Eu sunt aşa cum sunt, am carne şi 
oase, mănânc de trei ori pe zi şi vă întreb: ce aveţi 
împotrivă? 

El avea gata pregătit un răspuns şi pentru câte un Toma 
necredinciosul al psihologiei, predispus mereu spre ironie, 
care încerca să-l convingă de faptul că problemele sale 
legate de vise ar fi urmarea studiului prea intens, o 
reflectare inconştientă, prin autosugestie, a cunoştinţelor 
dobândite de el prin studiul evoluţiei. 

— Eu n-am fost niciodată un student zelos, exclama el. 
La şcoală eram mereu codaş. Exerciţiile de gimnastică îmi 
erau de zece ori mai dragi şi, da, din păcate am jucat biliard 
cu mare plăcere. Până să intru la universitate nu aveam nici 
măcar habar de vreo ştiinţă a evoluţiei. Toate aceste 
experienţe din viaţa mea anterioară le-am avut deja de mic 
copil. Aşadar, sunteţi pe o pistă falsă! 

El recunoştea bucuros că abia după ce a avut acces la 
ideile despre evoluţie a putut să-şi facă ordine în 
harababura viselor sale. Ştiinţa evoluţiei a constituit prima 
? August Weismann - zoolog german (1834-1914) adept al 
darwinismului, autor al unei teorii despre continuitatea plasmei 
germinative, conform căreia organismul prezintă două părţi distincte: 
germenul - substanţa ereditară localizată în celulele sexuale, şi soma- 


corpul ale cărui caracteristici nu se pot transmite pe cale ereditară, (n. 
tr.) 


lui cheie. l-a oferit lămuririle necesare, i-a adus o ordine 
sănătoasă în salturile atavice ale creierului său şi l-a 
împăcat cu o soartă care-l obliga să-şi petreacă jumătate 
de existenţă în întunecata preistorie. Mai presus de orice, el 
a învăţat să înţeleagă că oamenii prezentului nu puteau să 
fi existat în acea epocă a evoluţiei, iar asta l-a eliberat de 
pretenţia că în visele sale trebuie să se mai afle alături de 
el şi alţi oameni obişnuiţi. 


CAPITOLUL III 


Pe când era mic, Phil visa cel mai adesea scene din 
copilăria sa preistorică. Pe atunci se vedea ca o făptură 
minusculă ghemuită într-un soi de cuib din crăci şi ramuri. 
Stând pe spate, putea urmări ore în şir jocul razelor de 
soare prin frunzişul care tremura şi se unduia în bătaia 
vântului, însă când vântul puternic făcea să se clatine şi 
cuibul său, avea întotdeauna o senzaţie nelămurită că sub 
el se căsca un gol adânc şi înspăimântător. Nu putea vedea 
până jos, căci nu-i plăcea să privească peste marginea 
culcuşului, dar ştia că pământul se afla departe şi se temea 
de adâncimea care se căsca sub el ca beregata unui 
monstru care înghiţea totul. 

Acest vis, în care stătea nemişcat şi care constituia mai 
degrabă amintirea unei senzaţii decât a unei acţiuni, era 
cea mai frecventă imagine a copilăriei lui timpurii. Totuşi 
liniştea era apoi curmată brusc de făpturi ciudate şi 
întâmplări violente, care se învălmăşeau fără legătură în 
vizuinile lui. Tunete şi furtuni puternice îl speriau, ca şi 
ivirea unor peisaje necunoscute cum nu văzuse niciodată în 
viaţa sa de toate zilele. Apariţia unui cap zbârlit şi o scenă 
violentă constituiau de obicei sfârşitul, astfel încât în cele 
din urmă nu-i rămânea decât o amintire ceţoasă. Lipsea 
legătura logică. 

Mai târziu i-a fost foarte clar că nu visa decât lucruri fără 
legătură între ele. 

La un moment dat se vedea ca un copilaş micuţ stând în 
cuibul său din copac; în clipa următoare se pomenea ca 
tinerel răsărit, în luptă cu groaznicul „Ochi Roşii”; imediat 
după aceea se furişa precaut în patru labe, în lumina 
soarelui de amiază, către locul de adăpat. Evenimente care 
se aflau la distanţă de mai mulţi ani, se îngrămădeau în 
vise în câteva minute sau secunde. Aşadar, pentru moment 
totul rămânea încurcat. Abia după ce a crescut mai mărişor 
şi a visat de mii de ori acele întâmplări străvechi, şi-a făcut 
loc oarecare ordine în încâlceala aceea pestriță. 


Succesiunea timpului s-a lămurit treptat, întâmplările s-au 
aşezat într-o ordine firească, evenimentele şi aventurile lui 
au căpătat înţeles. Era ca o călătorie a unui om modern în 
trecutul foarte îndepărtat, în compania celuilalt eu al său, 
mai timpuriu. 

După ce a reuşit astfel să descâlcească iţele acelor 
întâmplări stranii, nu i s-a mai părut greu să-şi ordoneze 
vechea lui viaţă după evenimentele principale şi faptele 
mai importante. Punctele de răscruce au fost prietenia lui 
cu „Clăpăugul”, duşmănia cu „Ochi Roşii” şi dragostea lui 
cu „Mlădioasa”. Toate acestea contribuiau la lămurirea şi 
înlănţuirea cronologică a istoriei sale îndepărtate. 

Mama lui nu ocupa mult loc în amintirile sale. Cu 
siguranţă că cea mai timpurie, cea mai precisă amintire se 
lega de următoarea întâmplare: Se afla în pădure, era ceva 
mai mare ca un pui golaş, dar tot neajutorat. Păşea 
clătinându-se peste frunzele uscate şi se juca prin ele, 
bolborosind încetişor, pentru sine. Se simţea bine şi se 
încălzea în lumina soarelui, în faţa lui se întindea un mic 
luminiş, de jur împrejur creşteau tufişuri şi ferigi, iar 
deasupra se înălța bolta de crengi a arborilor uriaşi. 
Deodată a auzit un zgomot. S-a ghemuit repede, ascultând 
încordat, fără să se mişte. Din gâtlej nu-i mai ieşea niciun 
sunet. Zgomotul se apropia; răsuna ca grohăitul unui porc. 
Apoi păru că un trup se strecoară printre tufişuri. Ferigile se 
clătinară şi se dădură în lături foarte aproape de el. 
Deodată i-au răsărit în faţă doi ochi injectaţi şi un bot lung 
cu colţi albi. 

Era un mistreţ. Acesta privi curios mica creatură. Grohăi 
din nou, bătu cu copita în pământ şi îşi scutură capul, 
făcând să se clatine ferigile. Copilul se ghemui împietrit, 
lipindu-se de pământ şi privi animalul cu ochi înspăimântați 
şi cu o frică de nedescris. 

Liniştea şi nemişcarea lui a fost inspirată; în ciuda 
spaimei, copilul şi-a înfrânat orice strigăt. Vierul ieşi dintre 
ferigi şi pătrunse în luminiş. Expresia de curiozitate dispăru 
din ochii săi, făcând loc uneia de lăcomie, îşi îndreptă 
ameninţător capul spre copil şi se apropie pas cu pas. 


În disperarea lui, copilul scoase acum un strigăt puternic 
- un țipăt de spaimă ascuţit. Instinctiv, făcuse iar ceea ce 
trebuia. Din apropiere i-a răspuns imediat alt strigăt 
Zăpăcit de aceste zgomote, vierul tropăi nehotărât. 

Dintre tufişuri ieşi în goană o făptură. Era mama copilului 
- destul de asemănătoare cu un urangutan mare sau cu un 
cimpanzeu, însă cu proporţiile trupului evident diferite. Era 
mai bine legată ca acele maimuțe şi avea mai puţin păr, 
braţele îi erau mai scurte, în schimb picioarele erau mai 
puternice, în afară de propria-i blană, nu purta nicio 
îmbrăcăminte. Ochii îi scăpărau de furie. Se apropie 
fierbând de mânie. Scrâşni din dinţi, schimonosindu-se cu 
grimase înspăimântătoare şi scoțând sunete 
amenințătoare. Apariţia ei neaşteptată îl intimida pe vier, 
acesta se trase fără voie înapoi şi îşi luă o poziţie de 
apărare, cu părul zburlit. Ea se repezi ca un fulger la copil. 
Profitând de zăpăceala de moment a bestiei, copilul sări 
spre mama lui, agăţându-se de ea cu braţele şi picioarele. 
Chiar şi în vis, Phil simţea cum se ţinea de blana ei, sub a 
cărei piele încinsă se mişcau muşchii. 

Cu copilul agăţat bine de blană, mama sări în sus, 
apucându-se de o creangă care atârna. Chiar în clipa 
următoare, mistrețul trecu vâjâind pe sub ei, cu colții 
sclipind, îşi revenise între timp din surpriză şi s-a repezit 
înainte cu un guiţat strident, ca de trompetă. Guiţatul a fost 
ca un semnal. Din toate părţile, dintre tufişuri şi ferigi, au 
pătruns în luminiş porcii sălbatici, pe puţin douăzeci de 
animale. Prea târziu. Mama se legăna pe o cracă aflată la 
vreo patru metri deasupra solului, unde era în siguranţă, cu 
copilul agăţat de ea. 

Foarte agitată, ea mârâia, scrâşnea şi ţipa spre turma 
zbârlită care tropăia dedesubt. Tremurând, copilul privi în 
jos spre bestiile furioase, încercând să imite după puterile 
lui strigătele mamei. 

Dintre ferigi răsunau acum sunete asemănătoare, dar 
mai joase, mai degrabă un fel de răgete înfundate. 
Răgetele deveniră mai puternice şi se apropiară; copilul îşi 
văzu tatăl apropiindu-se. Cel puţin aşa şi-a spus Phil, mai 


târziu, că după toate aparențele acela era tatăl său. 

Acest tată nu era o mare frumuseţe. Jumătate maimuţă şi 
jumătate om, nici maimuţă adevărată şi nici om. Pe scurt, 
greu de descris. Nici pe pământ, nici dedesubt nu mai 
există astăzi asemenea făpturi. Pentru acele vremuri 
trebuie să fi fost un bărbat puternic, cu o greutate de cel 
puţin 130 de livre?. Faţa îi era lată şi aplatizată. Deasupra 
ochilor avea sprâncene stufoase. Ochii erau mici, înfundaţi 
şi apropiaţi unul de altul. Nasul aproape că nu exista. Ceea 
ce putea fi considerat drept nas era o mică protuberantă a 
pielii, aparent fără sept, cu nări care se căscau ca nişte 
găuri în faţă. Fruntea era foarte teşită. Părul capului 
începea chiar de deasupra ochilor şi ajungea până pe 
spate. Capul era caraghios de mic, fiind aşezat pe un gât la 
fel de caraghios de scurt şi gros. Tot corpul se distingea 
printr-un aspect extrem de butucănos, care pe vremuri era 
comun întregii rase. 

Cutia toracică era într-adevăr foarte bombată, dar 
lipseau muşchii umflaţi, umerii largi, membrele suple şi 
drepte şi simetria plăcută a conturului. Corpul său vădea 
forţă, dar o forţă fără frumuseţe; o forţă sălbatică, 
primitivă, destinată să înşface, să zdrobească, să sfâşie şi 
să distrugă. 

Şoldurile îi erau înguste, picioarele uscăţive şi păroase 
erau strâmbe, cu muşchi vânoşi. De fapt, semănau mai 
mult cu nişte braţe, căci aşa lungi şi cioturoase, nu arătau 
deloc ca cele ale oamenilor de astăzi, îi venea greu să 
alerge în picioare, deoarece piciorul era adaptat să apuce la 
fel ca o mână, iar degetul mare nu era în rând cu celelalte, 
fiind folosit la fel ca şi policarul. 

Pentru mamă şi copil, acea apariţie era tot atât de puţin 
ciudată ca şi calea pe care a venit în ajutorul lor. A apărut 
din coroana arborilor, făcând salturi lungi din creangă în 
creangă şi din arbore în arbore. Patrupedul păros sărea prin 
copaci urlând de furie. Din loc în loc se oprea şi se bătea cu 
amândoi pumnii în piept, Apoi sărea din nou încă patru- 
cinci metri, se prindea de o creangă cu o mână iar cu 


3 130 de livre - aproximativ 60 kg. (n. tr.) 


cealaltă se prindea de altele şi altele, urmându-şi grăbit 
drumul, fără să ezite asupra mişcării următoare. 

Pentru mamă şi copil, acea apariţie era tot atât de puţin 
ciudată, ca şi calea pe care a venit în ajutorul lor. 

Copilul îl urmărea cu privirea, cu sentimentul unei dorinţe 
de neînfrânt de a putea şi el să sară astfel din cracă în 
cracă. Şi o dată cu această dorinţă, a avut certitudinea că 
avea şi el să fie în stare să-l imite mai târziu, când avea să 
fie mai mare. De ce nu? Băieţii de astăzi privesc şi ei cum 
taţii lor izbesc cu toporul pentru a dobori arbori şi au 
sentimentul nedesluşit că într-o zi vor fi şi ei în stare de aşa 
o ispravă. La fel s-a trezit şi în copilul preistoric speranţa de 
a-şi putea imita o dată tatăl, mânat de dorul unor fapte 
mari prin coroanele bătute de vânt ale pădurii primitive. 

Apoi capul familiei ajunse. Era îngrozitor de furios. Cu 
buza de jos răsfrântă, ţipa la mistreţii de sub copac. Un 
timp a mârâit ca un câine, iar copilul privea cu groază la 
colții mari care-i ieşiseră la iveală. 

Comportarea tatălui făcu să crească şi mai mult furia 
mistreţilor. El rupse rămurele şi crăci mai mici, azvârlindu-le 
în fiarele întărâtate. Apoi, ţinându-se doar într-o mână, se 
legănă încoace şi-ncolo pe deasupra porcilor, întărâtând şi 
mai mult fiarele care scrâşneau cuprinse de furie. Cu cât 
grohăiau mistreţii mai înfuriaţi, cu atât mai mult îi aţăâţa el. 
De parcă asta nu era destul, a rupt un ciot zdravăn şi, stând 
agăţat de cracă într-o mână şi un picior, a început să 
împungă vesel în coaste fiarele furioase şi să le pocnească 
peste bot, spre marea bucurie a mamei şi a copilului. 

Dar chiar şi cea mai frumoasă distracţie are un sfârşit. 
Sătul de joacă, râzând încă răutăcios, capul familiei şi-a 
continuat drumul printre arbori. Sentimentele ambiţioase 
ale copilului dispăruseră între timp; înspăimântat, s-a 
agăţat strâns de mama lui, care se căţăra ager şi sărea prin 
aer purtându-şi povara. O dată, la un salt mai lung, o 
creangă s-a rupt sub greutatea ei şi la trosnetul crengii, 
copilul a simţit cu groază cum se prăbuşeşte în gol 
împreună cu mama sa. Prăbuşindu-se, mai păstră încă 
imaginea tatălui său, apoi totul se scufundă în beznă. 


În clipa următoare, Phil s-a trezit în patul său, acoperit de 
sudoare, tremurând şi având o senzaţie de vomă. Prin 
fereastra deschisă a dormitorului pătrundea înăuntru aerul 
rece al nopţii. Lămpiţa de noapte ardea liniştit 

Phil se gândea adesea la aceste căderi în gol şi de fiecare 
dată ajungea la concluzia că nu căzuse pradă porcilor 
sălbatici şi că probabil nici nu se izbise de sol în urma 
căderii, altfel nu ar fi putut să-şi amintească o mie de 
secole mai târziu de acele peripeții. 

In copilărie, Phil suferise mereu asemenea coşmaruri. Era 
oribil pentru un copil plăpând să fie nevoit să-şi petreacă 
fiecare noapte singur în pat cu asemenea imagini de groază 
şi de neînțeles, în viaţa de fiecare zi nu văzuse niciodată un 
porc domestic şi, cu atât mai puţin, un mistreţ. Tot ce ştia 
despre porci era bucata de slănină care sfârâia în tigaie 
pentru masa de dimineaţă. Şi totuşi, porcii sălbatici 
poposeau în fiecare noapte în visele lui de parcă ar fi fost 
într-adevăr vii, în timp ce el însuşi se legăna împreună cu 
părinţii săi de basm prin coroanele arborilor din pădurea 
virgină. 


CAPITOLUL IV 


Cum Phil vedea în visele sale doar episoade izolate ale 
vieţii sale anterioare, îi venea greu să stabilească ordinea 
de succesiune a acelor evenimente. Nu ştia cât se scursese 
între două întâmplări, dacă între timp trecuseră doi, patru 
sau mai mulţi ani. 

În cele din urmă s-a ajutat în ordonarea evenimentelor de 
succesiunea lor logică. Era neîndoielnic că aventura 
înfricoşătoare, când mama lui îl salvase de porcii sălbatici şi 
când căzuse apoi printre copaci, trebuie să se fi petrecut cu 
mult timp înainte de a face cunoştinţă cu „Clăpăugul”, 
tovarăşul lui de joacă, între timp trebuie să fi avut loc şi 
despărţirea de mama lui. 

Despre tatăl lui nu mai păstrase alte amintiri în afara 
celei descrise mai înainte; el nu mai apărea niciodată în 
visele de mai târziu. De aici a dedus că tatăl său trebuie să 
fi pierit la scurt timp după aventura cu porcii sălbatici. După 
toate probabilitățile, trebuie să fi fost un sfârşit prematur şi 
violent, care-i curmase viaţa în floarea vârstei. Nu avea 
nicio informaţie despre felul în care murise. Oare bătrânul 
se înecase în râu? îl înghiţise vreun şarpe sau îşi aflase 
sfârşitul în burta bătrânului „Colț de Pumna!”, tigrul? 

Memoria lui nu păstrase decât faptele pe care le văzuse 
cu propriii lui ochi, ca om primitiv. Dacă mama lui ştiuse 
ceva despre moartea tatălui, ea nu a vorbit niciodată 
despre asta. Cum ar fi putut s-o facă cu posibilităţile lor 
limitate de exprimare? Oamenii primitivi aveau cel mult 
treizeci-patruzeci de sunete care nici nu puteau fi numite 
cuvinte. Nici nu putea fi vorba de o articulare a vorbirii, cu 
substantive sau alte cuvinte având un sens stabil, care să 
fie precizat mai exact prin atribute, în locul acestor mijloace 
*1 de exprimare, oamenii primitivi scoteau sunete pe 
diverse tonuri, pe care le repetau la diferite intervale, mai 
lungi sau mai scurte, pentru a exprima diferite lucruri. 

Nu existau categorii gramaticale. Succesiunea timpurilor 
depindea exclusiv de context. Prin sunete erau desemnate 


doar noţiuni concrete, perceptibile prin simţuri, căci nu erau 
în stare să conceapă decât asemenea gen de lucruri, în 
rest, ideile principale erau exprimate prin limbajul 
gesturilor. 

Toate gândurile abstracte, generalizatoare, erau aproape 
cu desăvârşire în afara orizontului lor. Dacă vreunuia dintre 
ei îi trecea o asemenea idee prin minte, apărea întotdeauna 
dificultatea de a o împărtăşi semenilor săi, în lipsa unor 
sunete adecvate. Dar chiar şi dacă ar fi găsit acele sunete, 
semenii lui nu le-ar fi înţeles; ar fi trebuit să recurgă atunci 
la limbajul gesturilor, astfel încât, prin repetarea simultană 
a sunetelor, să-şi poată exprima ideile, atâtea câte erau, şi 
să le facă de înţeles şi celorlalţi. 

Astfel se îmbogăţea vocabularul. Cu acele câteva sunete, 
primitivii au avut posibilitatea să-şi dezvolte mai departe 
gândurile. De aici a rezultat din nou necesitatea unor 
sunete noi, pentru ca acele gânduri să poată fi împărtăşite. 
Apoi s-a întâmplat din când în când ca un cap ceva mai 
răsărit, stimulat de îmbogățirea vocabularului, să-şi lase 
gândurile să hoinărească şi mai departe, pentru a concepe 
noi abstracţiuni pe care, desigur, din lipsă de sunete, nu le 
putea explica populaţiei de rând. Din cauza atâtor piedici, 
limbajul se dezvolta foarte încet în zorii omenirii. Dar, în 
ciuda vieţii spirituale uimitor de simple a oamenilor de 
demult, ei puteau face lucruri care celor de astăzi le sunt 
imposibile. Puteau să-şi mişte urechile, să şi le rotească şi 
să le orienteze după plac; puteau să se scarpine cu uşurinţă 
între omoplaţi şi să arunce pietre cu picioarele. Phil făcea 
asta adesea în visele sale. Şi mai era în stare să-şi rezeme 
coatele de pământ, stând ghemuit pe vine. Apoi - culesul 
de ouă din cuiburi - asta ar fi trebuit să vadă băieţii 
secolului nostru. Desigur, nu exista nicio colecţie de ouă 
pentru scopuri ştiinţifice. Ele erau înghiţite pe dată. Phil îşi 
amintea adeseori de peregrinările cu „Clăpăugul”, cu care 
se împrietenise după despărţirea de mama lui. 

Curând după moartea tatălui, mama lui s-a întovărăşit cu 
alt bărbat. Amintirile despre tatăl lui vitreg erau jalnice şi 
nu-i făceau deloc plăcere. Acel tată vitreg avea ceva 


uşuratic şi neserios. Limbuţia sa era atât de mare, încât 
pălăvrăgeala lui neîncetată îl călca pe nervi pe Phil chiar şi 
în amintire. Mintea lui era prea nestatornică pentru a urma 
perseverent un anumit scop. Era un maimuţoi. Mai târziu, 
când Phil a văzut maimute în cuşcă, i s-a părut că îl vede în 
locul lor pe tatăl său vitreg. 

Noul soţ şi-a urât de la început fiul vitreg, iar băiatul a 
învăţat repede să se teamă de tatăl vitreg şi să se ferească 
de glumele lui răutăcioase. Dacă individul se zărea prin 
apropiere, băiatul se furişa în spatele mamei şi se agăța de 
ea. O dată cu vârsta, puterile micuţului creşteau; acum 
îndrăznea să se îndepărteze mai des de maică-sa şi rătăcea 
tot mai departe prin jur. „Palavragiul”, cum îl numea Phil pe 
tatăl său vitreg, nu numai în vis, ci şi în povestirile lui de 
mai târziu, a profitat de acest prilej favorabil. 

În acele timpuri îndepărtate, fireşte că oamenii în 
devenire nu aveau încă nume; doar pentru a-i deosebi mai 
bine, le-a găsit Phil nume diferite făpturilor care-i populau 
lumea viselor, aşa cum şi lui însuşi şi-a dat numele de „Colț 
Mare” din cauza caninilor neobişnuit de lungi. „Palavragiul” 
îl chinuia neîncetat pe copil; ba îl ciupea şi îl înghiontea, ba 
îl muşca. De multe ori intervenea şi mama şi atunci zburau 
smocuri de păr din blana lui, spre marea bucurie a 
micuţului, în cele din urmă izbucnea de fiecare dată o 
adevărată criză de familie, fără sfârşit, în care el constituia 
mărul discordiei. 

Aşadar, tânărul nu avea un cămin fericit. „Cămin!” 
obişnuia să exclame Phil zâmbind, de fiecare dată când 
povestea despre vremurile de demult. „Niciodată nu am 
avut un cămin în sensul de astăzi al cuvântului. Căminul 
meu de atunci consta doar din relaţii de rudenie, dar nu 
exista nicio locuinţă. Trăiau sub oblăduirea grijulie a unei 
mame, dar fără un cămin. lar mama trăia la voia 
întâmplării, acolo unde-şi găsea adăpost la căderea nopţii. 

Mama lui era oarecum de modă veche. Ea rămăsese încă 
la viaţa arboricolă, în timp ce membrii mai progresişti ai 
tribului se trăseseră deja în câte o grotă din apropierea 
râului. Ea însă nu avea încredere în grote şi prefera să 


păstreze tradiţia verificată; copacii i se păreau suficient de 
buni. Fireşte că cei doi aveau un arbore favorit, în care 
obişnuiau să-şi petreacă nopţile; dar când erau surprinşi de 
căderea întunericului în altă parte, se mulţumeau şi cu alţi 
copaci. In copacul ales se pregătea un fel de platformă 
grosolană din crengi, bețe şi plante agăţătoare fixate într-o 
bifurcaţie adecvată. Totul arăta cam ca un cuib de pasăre, 
numai că era înjghebat de o mie de ori mai neîndemânatic 
ca un cuib al vreunei păsări oarecare. Dar avea ceva care-l 
deosebea şi care de obicei nu putea fi văzut la cuiburi: avea 
un acoperiş. 

Desigur, nu un acoperiş de felul celor moderne, nici 
măcar de felul celor pe care obişnuiau să le înjghebe 
sălbaticii aflaţi pe treptele inferioare ale civilizaţiei. Era 
incomparabil mai stângaci ca cea mai grosolană cârpăceală 
ieşită vreodată din mâini omeneşti. Materialele din care se 
compunea erau aruncate de-a valma, claie peste grămadă. 
Deasupra crăcii ramificate se îngrămădeau la întâmplare 
bețe şi ramuri. Patru-cinci crengi ramificate apropiate 
susțineau aşa-zisa coamă a acoperişului. Aceasta consta 
dintr-o creangă de vreo două degete grosime, peste care 
erau îngrămădite de-a valma crengile mai subţiri. Nici nu se 
putea compara măcar cu un acoperiş de paie. La o ploaie 
mai puternică, apa curgea prin acoperiş ca printr-o sită. 

„Palavragiul” făcea ca viaţa mamei şi a copilului să 
devină din ce în ce mai mult un iad. Îl pândea cu duşmănie 
pe băiat; era aproape singura acţiune care-l putea 
preocupa mai mult de cinci minute. Cu timpul, nici mama 
lui nu i-a mai sărit atât de energic în ajutor, în cele din 
urmă, l-a considerat pe băiat ca pe o povară, ca motivul 
constant al gâlcevei neîncetate cu „Palavragiul”. Relaţiile 
au devenit atât de rele, încât ar fi plecat din proprie 
iniţiativă dacă tatăl său vitreg nu i-ar fi luat-o înainte şi nu l- 
ar fi azvârnlit pur şi simplu afară. Ocazia de a-l alunga a 
venit pe neaşteptate. Băiatul rămăsese singur în cuib, în 
timp ce mama şi tatăl său vitreg plecaseră împreună să 
adune afine. 

„Palavragiul” trebuie să-şi fi făcut dinainte planul, căci 


micuțul l-a auzit foarte curând întorcându-se prin pădure şi 
urlând furios. Ca orice reprezentant de sex masculin al 
rasei sale, el îşi exprima furia oprindu-se din când în când şi 
bătându-se cu pumnii în piept. 

Băiatul şi-a dat seama imediat de faptul că era fără 
apărare şi s-a ghemuit tremurând în cuib. „Palavragiul” s-a 
îndreptat direct spre stejar şi s-a căţărat ţipând întruna. 
Când a ajuns la creanga mare, orizontală, pe care se afla 
cuibul, copilul o zbughise deja de frică; „Palavragiul” s-a 
repezit după el. Copilul s-a căţărat tot mai sus, până spre 
cele mai subţiri vârfuri ale ramurilor, acolo unde nu-l putea 
urma „Palavragiul”. Acesta era prea prudent pentru aşa 
ceva, căci din cauza greutăţii sale mari crengile s-ar fi rupt, 
iar el ar fi căzut. 

Josnicul individ ştia că nici măcar nu are nevoie să-l 
ajungă pe copil. Pe chipul slut se citea răutatea; în ochii 
mici sclipea o bucurie amenințătoare, când a început să 
scuture încoace şi-ncolo creanga pe care era băiatul. S-o 
zgâlţâie! lar copilul se agăţase chiar în capăt, chiar în vârful 
ramurilor, la şapte metri deasupra pământului, ţinându-se 
strâns de ramurile care trosneau şi se rupeau sub greutatea 
lui. Bruta scutura tot mai tare creanga, rânjind cu ură spre 
copil. Apoi a venit deznodământul. Toate patru ramurile de 
care se ţinea s-au rupt aproape în acelaşi timp, iar „Colț 
Mare” s-a prăbuşit pe spate în gol, cu mâinile şi picioarele 
strângând încă cioturile rupte, privind spre călăul său. Din 
fericire, dedesubt nu erau porci mistreți, iar violenţa 
căzăturii a fost amortizată de tufişurile elastice. In mod 
normal, o izbitură ar fi însemnat sfârşitul jalnic al viselor lui 
Phil. Şocul nervos străbătea într-o clipă sute de secole, iar 
el se pomenea atunci scăldat în sudoare, în patul său mic, 
auzind ceasul cu cuc care bătea ora în antreu. 

Acest vis era singurul din care, în mod curios, nu se 
trezea niciodată înainte de final. Cădea de fiecare dată cu 
un urlet de spaimă printre tufişuri şi se izbea de pământ. 
Rămânea întins acolo unde căzuse, gemând, rănit şi 
zgâriat. Privind în sus, îl putea distinge pe „Palavragiul” prin 
frunziş, cuprins de o bucurie drăcească şi bătând tactul cu 


un băț. Copilul încetă curând să mai scâncească. Acum nu 
mai era la adăpost, în copaci, şi ştia că orice văicăreală 
putea atrage imediat animalele de pradă. 

În timp ce-şi înăbuşea plânsul a observat cu uimire 
efectele de lumină pe care le obținea întredeschizându-şi 
pleoapele înlăcrimate. Apoi s-a pipăit peste tot şi s-a 
convins că nu se produseseră răni grave, într-adevăr, ici- 
colo pielea era julită şi-şi pierduse câteva smocuri de păr. 
Un capăt ascuţit de creangă îi pătrunsese vreo doi 
centimetri în antebraţ; iar coapsa dreaptă, care trebuie să fi 
suportat şocul căderii, îl durea insuportabil, însă toate 
acestea erau doar pierderi neînsemnate. Oasele erau 
nevătămate iar rănile acelor semioameni de demult se 
vindecau mult mai repede şi mai bine ca în zilele noastre. 
Piciorului i-a trebuit ceva mai mult ca să se refacă; aproape 
o săptămână a şchiopătat. Stând acolo în tufişuri, nenorocit 
că şi-a pierdut căminul şi copleşit de singurătate, 
„Palavragiul” a luat hotărârea de a nu se mai întoarce 
niciodată la mama lui şi la „Colț Mare”, pe care-l ura. Avea 
să meargă în adâncul pădurii bătrâne, să caute un copac în 
care să-şi poată construi un adăpost. Preocuparea mâncării 
nu o avea căci, de mai bine de un an învățase să-şi poarte 
singur de grijă; mama lui îl conducea doar şi-l apăra. 

S-a strecurat uşor printre tufe. O singură dată a mai privit 
înapoi spre „Palavragiul” care ţipa şi se agita. Nu era o 
privelişte plăcută. Micuţul învățase de mult să fie precaut; 
acum, pomenindu-se singur în pădurea necunoscută era 
mai prudent ca oricând. 

Direcţia în care mergea îi era absolut indiferentă. Un 
singur gând îl mâna: să se îndepărteze de domeniul 
„Palavragiului”. S-a căţărat din nou într-un copac şi a 
înaintat ore în şir prin frunzişul verde, fără a mai călca pe 
pământ. Nu păstra o direcţie anume şi nici nu umbla fără 
oprire. Nestatornicia era în firea lui, în firea întregii lui 
seminţii. Pe deasupra, el era încă un copil, aşa că se oprea 
adeseori ca să se joace. 

Despre întâmplările care au urmat după plecarea sa de 
acasă, visele lui Phil nu ofereau decât puţine informaţii. Și 


nici treaz fiind, el nu putea să descâlcească acele vise, 
astfel încât să obţină o imagine clară a evenimentelor care 
s-au petrecut între plecarea lui şi ajungerea la grote. 

Îşi amintea doar de mai multe luminişuri pe care a trebuit 
să le străbată. Pentru asta a fost nevoit să coboare pe 
pământ şi să alerge înspăimântat, cât îl ţineau picioarele. 
Zilele ploioase şi cele însorite se amestecau în amintirea 
lui; trebuie aşadar să fi colindat destul de mult. Deosebit de 
neplăcută era amintirea zilelor cu ploaie, a foamei sale de 
lup şi a modului neobişnuit în care şi-a potolit-o. A păstrat o 
amintire vie şi despre felul în care a vânat şopârle pe o 
stâncă golaşă. Sprintenele vietăţi se strecurau pe sub 
pietre şi cele mai multe îi scăpau; doar rareori, când 
răsturna repede o piatră, reuşea să prindă câte una. A fost 
izgonit de acolo de şerpi. Nu-i făceau nimic, doar se 
încălzeau la soare pe pietrele netede, dar spaima lui 
ereditară de şerpi era atât de mare, încât a fugit ca ars, de 
parcă ei l-ar fi urmărit. 

Mai târziu a ros coaja amară a arbuştilor tineri, îşi mai 
amintea ca prin ceaţă cum s-a ospătat o dată cu nişte nuci 
verzi cu coaja moale şi miezul lăptos, îşi amintea şi de 
durerile de burtă care l-au chinuit mult timp după aceea. 
Nu se putea lămuri dacă fuseseră cauzate de nuci sau de 
şopârlele mâncate, ştia doar atât, că putea considera un 
noroc faptul că nu fusese înfulecat de alt animal în timp ce 
umblase clătinându-se ore în şir pe poteci, chinuit de 
durerile de burtă. 


CAPITOLUL V 


Phil avea clară în faţa ochilor imaginea care i s-a înfăţişat 
când a ieşit pe neaşteptate din pădurea deasă. Se afla la 
marginea unui platou întins, deschis, având într-o parte un 
şir de stânci înalte, abrupte; în cealaltă era mărginit de un 
fluviu. Malul se povârnea abrupt spre apă şi doar din loc în 
loc, acolo unde pământul era surpat, se vedea o potecă, 
drumul folosit de locuitorii cavernelor spre locul de adăpat. 

Nimerise în aşezarea principală a oamenilor din caverne, 
într-un cătun. Spre deosebire de cei din acea aşezare, 
familia lui „Colţ Mare” şi alţi semeni mai retrograzi 
sălăşluiau la periferie, deşi erau membrii aceluiaşi trib. 
Distanţa de la adăpostul său din copaci până aici era relativ 
mică, dar, deşi ar fi putut fi străbătută în linie dreaptă într-o 
oră, el a rătăcit mai mult de o săptămână. 

Din locul unde stătea, el putea observa bine grotele din 
stâncă, întregul platou şi drumurile către locul de adăpat. 
Pe câmpul întins a văzut o mulţime de semeni de-ai săi. 
Inima lui de copil s-a însufleţit la vederea lor; căci nu mai 
văzuse vreun semen de-al său, fusese singur în faţa 
spaimelor sălbăticiei, în marea lui bucurie, se repezi 
imediat spre cei de acolo. 

Primirea a fost ciudată. Unul din ceată l-a văzut pe copil 
şi a scos un strigăt de avertisment, într-o clipă, toţi s-au 
împrăştiat înspăimântați, ţipând puternic. Au sărit şi s-au 
căţărat pe stânci, dispărând în grabă în gurile cavernelor. 
Un copil foarte mic a căzut cu ocazia acelei. Fugi disperate 
şi a rămas la piciorul stâncilor urlând jalnic. Maică-sa s-a 
repezit imediat afară; copilul a alergat spre ea, agăţându-i- 
se disperat de spate, apoi au dispărut amândoi în gura 
peşterii. 

„Colț Mare” era singur; câmpia întinsă era pustie şi acest 
lucru era de neînțeles pentru el. S-a aşezat trist şi a început 
să scâncească. De ce fugiseră toţi din faţa lui? Mai târziu, 
după ce a reuşit să cunoască mai bine modul de viaţă al 
semenilor săi, totul i s-a lămurit. Când l-au văzut repezindu- 


se atât de repede dinspre pădure, ceilalţi trebuie să fi 
presupus că era urmărit de un animal de pradă. Graba lui 
mare i-a pus pe goană pe toţi. 

Stând astfel şi privind spre intrările grotelor, a devenit 
conştient de faptul că şi el era observat cu atenţie de acolo. 
Curând a văzut iţindu-se câteva capete; se înțelegeau între 
ei prin sunete, în graba şi zăpăceala lor, nu toţi nimeriseră 
în propriile grote, câţiva pui îşi căutaseră adăpost în alte 
firide. Acum mamele îi chemau cu strigăte înspăimântate 
prin care erau recunoscute de copii. Şi „Colț Mare” ar fi 
cunoscut vocea mamei sale din sute de alte voci, la fel cum 
ea ar fi recunoscut-o pe alui. 

Acele chemări şi răspunsuri au ţinut destul de mult timp, 
şi o vreme nimeni nu a îndrăznit să iasă afară şi să coboare 
pe câmpie. In cele din urmă, unul dintre ei şi-a făcut curaj. 
Acesta avea să joace un rol important în viaţa lui „Colţ 
Mare”. După toate aparențele, el dispunea de o mare 
autoritate în rândul semenilor săi. Datorită ochilor săi roşii, 
injectaţi, Phil obişnuia să-l numească în povestirile sale, 
„Ochi Roşii”. Acei ochi respingători, roşii, erau de altfel, 
caracteristici pentru el. Erau semnul exterior al sălbăticiei 
sale înfiorătoare, a setei sale de sânge. Sufletul său era 
întunecat. „Ochi Roşii” era un monstru în toate privinţele. 
Corpul său era uriaş, cântărea cel puţin 170 de livre?. „Colt 
Mare” nu mai văzuse niciodată un semen de-al lui atât de 
mare şi nici printre cei care trăiau prin arbori, nici printre 
oamenii focului nu exista altul la fel de puternic. Chiar şi un 
campion modern de box sau un luptător ar fi avut mult de 
furcă cu „Ochi Roşii”, considera Phil. 

Printr-o simplă lovitură putea, de exemplu, să smulgă cu 
degetele sale de fier muşchii de pe braţul adversarului; cu o 
lovitură de pumn îi spărgea ţeasta ca pe o coajă de ou. 
Printr-o lovitură perfidă de picior îi putea scoate 
măruntaiele din burtă. O rotire a mâinii era suficientă 
pentru a-i frânge grumazul şi putea rupe carotida şi coloana 
vertebrală a adversarului dintr-o singură muşcătură a 
botului său uriaş. 


1170 de livre - aproximativ 80 kg. (n. tr.) 


Putea sări de pe loc la o distanţă de şapte metri. Alţii 
erau mândri de părul lor rar; „Ochi Roşii” era acoperit de 
fire groase absolut peste tot, pe braţe şi chiar pe urechi. 
Doar palmele, tălpile şi o zonă îngustă dedesubtul ochilor 
erau lipsite de păr. Era grozav de hâd. Botul lui, care rânjea 
sălbatic, cu buza de jos atârnând monstruos, se potrivea de 
minune cu ochii înfiorători. 

Aşa arăta „Ochi Roşii” şi aşa i se înfăţişă acum lui „Colț 
Mare” pe când se strecura prudent afară din grota lui, 
coborând spre câmpie. Fără a-l învrednici nici măcar cu o 
privire pe copil, el a început să exploreze teritoriul. Mergea 
cu corpul atât de aplecat, încât la fiecare pas atingea 
pământul cu articulațiile degetelor de la mâini. Era foarte 
neîndemânatic în această poziţie semiverticală, de aceea 
trebuia să se mai sprijine în mâini pentru păstrarea 
echilibrului, în schimb, în patru labe era în stare să alerge 
mai repede ca oricare dintre semenii lui. Pe de altă parte, 
era un lucru extrem de neobişnuit ca vreunul dintre aceştia 
să se ajute la mers cu mâinile. Cel care făcea astfel trecea 
drept înapoiat. „Ochi Roşii” era în mare măsură încă 
tributar trăsăturilor atavice. 

Seminţia lor se afla tocmai în treapta de trecere de la 
viaţa arboricolă la cea de caverne, evoluţie în care erau 
implicate deja mai multe generaţii care prin înfăţişarea 
fizică şi ţinută trecuseră aparent de această cotitură. „Ochi 
Roşii” reprezenta o stagnare în forma cea mai primitivă a 
locuitorilor copacilor. Era născut în trib, aşadar rămânea 
împreună cu ceilalţi; în realitate, însă, prin caracter şi 
înfăţişare, locul lui nu era acolo. 

Extrem de precaut şi vigilent, el cercetă în lung şi-n lat 
întregul platou. Scrută atent liziera pădurii în căutarea 
animalului de pradă care, după părerea generală, îl 
urmărise pe noul venit, în timpul acestei cercetări atente, în 
timpul căreia nu-i acordă tânărului nici măcar o privire, 
ceilalţi locuitori ai cavernelor se iviră în marginea grotelor, 
privind curioşi, în cele din urmă, el s-a convins că situaţia 
era lipsită de pericole. A coborât de pe arbuştii din 
marginea apei, de unde tocmai cercetase locurile de 


adăpat, şi s-a apropiat încet de băiat, fără a-l privi în acest 
timp, până când a ajuns chiar lângă el. Apoi, fără să scoată 
vreun sunet, i-a ars deodată nevinovatului copil o lovitură 
peste gură, incredibil de rapidă şi atât de puternică, încât 
bietul de el a sărit patru metri mai încolo, în nisip. 

Pe jumătate asurzit de lovitură, băiatul percepea totuşi 
zarva sălbatică, ţipetele şi urletele care se înălţau acum din 
grote. Pentru acele vremuri, aşa ceva trecea drept o glumă 
grozavă. 

Astfel a fost primit „Colț Mare” în trib. „Ochi Roşii” nu s-a 
mai interesat de el, oricât s-a văicărit şi a urlat băiatul, în 
schimb, câteva femei din trib l-au înconjurat curioase, iar el 
le-a recunoscut pe unele dintre ele. Le mai întâlnise în anii 
dinainte, când mama lui îl dusese la tufele cu alune. 

Ele au făcut însă loc unei duzini de tineri cicălitori. 
Aceştia au făcut cerc în jurul lui, arătându-l cu degetul, 
strâmbându-se la el, înghiontindu-l şi ciupindu-l. La început 
i-a fost frică şi a înghiţit un timp glumele lor, apoi l-a 
cuprins dintr-o dată furia şi a sărit să-l muşte şi să-l zgârie 
pe cel mai obraznic din grup. Era „Clăpăugul” - Phil l-a 
numit astfel fiindcă putea să-şi ridice doar o ureche; 
cealaltă atârna bleaga, desigur ca urmare a vreunui 
accident petrecut mai demult. 

Cei doi au început să se încaiere ca nişte adevăraţi 
huligani. Se zgâriau şi se muşcau, smulgându-şi părul, 
rostogolindu-se unul peste altul şi trântindu-se la pământ 
unul pe celălalt. 

La început „Colț Mare” a fost avantajat şi a crezut că va 
putea să-şi stăpânească adversarul prinzându-l de grumaz, 
însă bucuria nu a ţinut mult. „Clăpăugul” a ştiut să se 
descurce şi a lovit atât de crunt în trupul adversarului, de 
parcă voia să-i scoată afară măruntaiele, în cele din urmă 
amândoi şi-au dat drumul. 

Dar harţa a reînceput curând. „Clăpăugul” era desigur cu 
vreun an mai în vârstă, însă furia îi dădea lui „Colț Mare” 
puteri de uriaş. Deodată, „Clăpăugul” a luat-o la goană. 
„Colț Mare” s-a luat după el, urmărindu-l spre locul de 
adăpat Dar celălalt, familiarizat cu terenul, a alergat de-a 


mA 
| 


lungul apei, ieşind dintre tufişuri prin alt loc, a traversat 
pajiştea şi s-a repezit într-o peşteră. „Colţ Mare”, mereu pe 
urmele sale, s-a repezit şi el în gaura întunecată. Dar acolo 
l-a cuprins o spaimă grozavă şi a strigat scâncind după 
adversarul lui. Acesta chicoti batjocoritor, sări nevăzut prin 
întuneric asupra lui şi-l răsturnă. Totuşi, nu s-a mai luat la 
încăierare, ci a şters-o de acolo. „Colț Mare”, care nu mai 
fusese niciodată într-o peşteră până atunci, a prins curaj şi 
s-a uitat prin jur. Se afla între „Clăpăug” şi intrarea în 
peşteră. Aşadar celălalt nu putea ieşi afară. Totuşi, el 
dispăruse. „Colț Mare” trase cu urechea, dar nu-l putu 
descoperi nicăieri. Uimit, el se aşeză în gura peşterii, stând 
la pândă. 

Celălalt nu putea să iasă afară, de asta era convins, şi 
după câteva minute îl auzi chicotind foarte aproape. larăşi 
se luă după celălalt, care se retrăgea în adâncul grotei, apoi 
se întoarse din nou la intrare, se aşeză şi continuă să 
aştepte. Adversarul său nu ieşi nici acum la iveală şi totuşi, 
după puţin timp, chicoti din nou foarte aproape de 
nedumeritul „Colț Mare”, care îl urmări acum pentru a treia 
oară în adâncul peşterii. După ce acest joc se mai repetă de 
câteva ori, „Colț Mare” pătrunse şi mai adânc în peşteră şi-l 
căută, dar zadarnic. Nu pricepea cum de reuşise celălalt să- 
i scape de fiecare dată. În peşteră nu era, afară nu putuse 
să iasă şi totuşi se pomenea dintr-o dată cu el în spate, 
chicotind. Astfel că până la urmă, răfuiala s-a transformat 
într-un joc antrenant de-a v-aţi ascunselea, care a continuat 
toată după-amiaza, cu scurte întreruperi, şi care a dus în 
final la o apropiere amicală între cei doi. „Clăpăugul” nu a 
mai fugit de acolo şi în curând amândoi şedeau unul lângă 
celălalt, ţinându-se de mâini. Apoi „Clăpăugul” i-a arătat şi 
secretul peşterii. L-a luat de mână şi l-a condus. Peştera 
răspundea printr-o crăpătură îngustă într-o altă peşteră. Cei 
doi băieţi s-au strecurat pe acolo şi au ieşit din nou la 
lumina zilei prin grota de alături. 

Foarte repede au devenit buni prieteni. Când ceilalţi 
derbedei au început din nou hăituiala, „Clăpăugul” a 
devenit aliatul său la apărare şi la atac. Împreună, cei doi s- 


au apărat reciproc atât de bine, încât de atunci n-au mai 
fost deranjaţi. „Clăpăugul” şi-a condus prietenul prin toată 
aşezarea. Desigur, nu putea să-i împărtăşească decât 
extrem de puţine despre obiceiurile şi moravurile lor; 
pentru asta nu-i ajungea vocabularul. Dar „Colț Mare” 
stătea cu ochii căscaţi, învățând astfel o mulţime de lucruri. 

Cei doi au colindat împreună prin câmpia întinsă, apoi 
prin pădurea din apropiere, unde „Clăpăugul” i-a arătat 
noului său prieten printre copaci un luminiş unde creşteau 
un fel de napi cu rădăcina lungă, care puteau fi mâncaţi. 
Apoi şi-au astâmpărat setea la râu şi au urcat din nou 
cărarea spre peşteră. 

Pe drum le-a apărut din faţă „Ochi Roşii”. „Clăpăugul”, 
care îl văzuse apropiindu-se, s-a dat repede în lături şi s-a 
ghemuit sub buza râului. „Colţ Mare” a făcut, instinctiv, la 
fel. Privind în jur ca să vadă motivul pentru care se speriase 
celălalt, l-a zărit şi el pe monstrul care tropăia pe potecă, 
apropiindu-se cu o expresie întunecată şi înfricoşătoare în 
ochii săi injectaţi. „Colţ Mare” a mai observat că toţi ceilalţi 
copii se ascundeau de el, în timp ce adulţii aveau grijă să se 
ţină la o distanţă prudentă şi preferau să-l evite, să-i facă 
loc să treacă. 

La căderea serii, câmpia cea mare a rămas pustie, 
părăsită. Tribul şi-a căutat adăpost pentru noapte în 
peşteri. „Clăpăugul” i-a arătat prietenului său drumul spre 
locuinţa lui. S-au căţărat sus pe stânci, deasupra celorlalte 
peşteri. Acolo se afla o crăpătură îngustă la piciorul stâncii. 
„Clăpăugul” s-a strecurat înăuntru, iar „Colt Mare” i-a 
urmat cu oarecare greutate - atât era de strâmtă intrarea - 
şi s-a pomenit într-o mică grotă. Era extrem de scundă, nici 
două picioare” înălţime, şi largă de trei, până la patru 
picioare. Ajungea exact pentru cei doi băieţi. Strâns lipiti, 
unul lângă altul, cei doi au înnoptat acolo. 


> Două picioare - aproximativ 60 cm. (n. tr.) 


CAPITOLUL VI 


Peşterile cu intrări largi erau nelocuite; ele foloseau doar 
ca loc de joacă al copiilor neastâmpăraţi. Doar grotele greu 
accesibile, cu gurile înguste, erau folosite ca locuinţe; cu 
cât intrarea era mai îngustă, cu atât era mai apreciată 
grota, căci fiarele care umblau după pradă le făceau 
oamenilor zi şi noapte viaţa amară. 

„Colț Mare” s-a putut convinge chiar în dimineaţa 
următoare de marele avantaj al acestor intrări înguste. O 
dată cu zorii cenuşii, „Colț de Pumna!”, bătrânul tigru de 
cavernă, s-a furişat peste câmpie. Doi dintre membrii 
tribului, care coborâseră deja, au fugit înapoi înspăimântați. 
Şi-or fi pierdut capul din cauza fricii, sau bestia o fi fost prea 
aproape pe urmele lor, pe scurt, în loc să-şi caute adăpost 
în intrările mai înguste ale grotelor aflate mai sus, ei s-au 
repezit în peştera largă de la poalele stâncilor, cea în care 
băieţii se jucaseră cu o zi în urmă. 

Fireşte că de sus nu se putea vedea ce s-a petrecut 
înăuntru. Probabil că cei doi urmăriţi s-au strecurat prin 
crăpătura îngustă în cealaltă peşteră. Tigrul nu putea trece 
pe acolo, aşa că a ieşit din peşteră, mârâind furios. Se pare 
că vânătoarea sa nocturnă se încheiase fără succes şi 
sperase acum că avea să facă rost fără efort de o hrană 
gustoasă, între timp, i-a văzut pe cei doi fugari la intrarea 
peşterii de alături; scrâşnind din dinţi, s-a aruncat asupra 
prăzii îmbietoare. Desigur că cei doi i-au scăpat iarăşi prin 
crăpătura îngustă către cealaltă peşteră, iar tigrul a ieşit 
din nou la lumină, scrâşnind şi spumegând de furie. 

Atunci a izbucnit o zarvă infernală. Tot tribul ieşise pe 
versantul abrupt; pe fiecare ieşitură a stâncii şi la intrările 
grotelor se îngrămădeau o mulţime de capete care ţipau şi 
urlau pe toate tonurile către animalul de pradă. Toţi se 
schimonoseau înspăimântător, toţi erau stăpâniţi de 
aceeaşi furie. La fel ca şi tigrul, oamenii îşi arătau mânioşi 
colții, numai că la ei furia era însoţită de teamă. „Colț Mare” 
urmă instinctiv exemplul celorlalţi. Striga şi vocifera la fel 


ca ceilalţi; părul i se zbârlise şi-l cuprinsese o furie 
sălbatică, iraţională. 

Tigrul s-a repezit de mai multe ori dintr-o peşteră în 
cealaltă, desigur fără succes; căci cei doi îi scăpau de 
fiecare dată prin trecerea îngustă. Intre timp, tribul a trecut 
la fapte. De câte ori se ivea tigrul, asupra lui cădea de suso 
ploaie de pietre. La început desprindeau bolovanii şi-i lăsau 
doar să se rostogolească la vale. Curând însă, bestiei 
începură să-i şuiere pe la urechi pietre aruncate cu precizie 
şi cu toată puterea spre ţeasta sa. 

Abia acest bombardament atrase atenţia tigrului asupra 
celorlalţi membri ai tribului. El abandonă urmărirea celor 
doi şi încercă acum să se caţere pe stânci, agăţându-se cu 
ghearele de pietriş. Această privelişte înspăimântătoare îi 
făcu pe toţi să se repeadă din nou în grote. În timp ce „Colt 
Mare” a întors capul pentru o clipă, tot versantul s-a golit. A 
văzut doar tigrul, care-şi pierduse echilibrul şi se rostogolea 
în jos. 

La strigătul de încurajare al lui „Colt Mare”, membrii 
tribului au ieşit din nou dintre stânci, într-o clipă, versantul 
era acoperit iarăşi de o ceată care urla, iar acum ploaia de 
pietre cădea şi mai deasă peste tigru. Fiara era cuprinsă de 
o furie neputincioasă. Adunându-şi toate puterile, s-a săltat 
spre stâncile abrupte, căţărându-se până la terasa peşterii 
aflate la cel mai jos nivel, dar fără a reuşi să ajungă la 
intrare. La fiecare atac al lui, tribul era cuprins de panică. 
Atunci majoritatea săreau înapoi, în adăpostul grotelor, în 
afară de câţiva dintre cei mai curajoşi care rămâneau afară, 
continuându-şi bombardamentul cu pietre, însufleţiţi de 
acest exemplu de curaj ieşeau şi ceilalţi, luând parte din 
nou la luptă. 

Niciodată nu fusese vreo fiinţă atât de puternică 
batjocorită în asemenea măsură. Mânaria îi era peste 
măsură de rănită văzându-se sfidat de un trib de făpturi 
atât de mici şi de slabe. Stătea mârâind pe platou, pufnind 
şi bătând din coadă, ferindu-se neajutorat de pietrele care 
cădeau pe lângă el. Tocmai când „Colț Mare” a aruncat cu 
precizie o piatră spre el, tigrul a ridicat privirea în sus. 


Piatra a lovit fiara chiar în nas. Tigrul a sărit urlând şi 
scheunând de durere. Şi-a regăsit din nou demnitatea şi a 
păşit mândru, ieşind din bătaia pietrelor, în mijlocul 
platoului s-a oprit privind încă o dată înapoi, setos de 
răzbunare şi flămând, îl supăra că trebuia să-şi lase baltă 
masa îmbelşugată de care fusese atât de sigur. Tribul se 
amuză de expresia lui; râdeau cu toţii dispreţuitor, din gât. 
Râsul lor batjocoritor aţâţa din nou mânia tigrului. Se 
întoarse urlând şi se repezi încă o dată spre stânci. Acum 
însă, tribul nu se mai lăsă alungat în ieşiturile stâncilor - 
lupta pentru viaţă devenise un joc, şi îi distra grozav să-l 
întărâte iarăşi pe tigru aruncând cu pietre în el. Totuşi, de 
data asta nu a durat mult; pietrele nimereau prea bine şi 
dureau prea tare. „Colț Mare” văzu cu bucurie că un ochi al 
tigrului era umflat şi aproape închis în urma unei lovituri 
bine ţintite. Fiara se retrase în sfârşit, înfrântă. Se opri din 
nou la marginea pădurii şi privi înapoi. Buzele rânjite îi 
dezgoliseră colții, blana îi era răvăşită şi bătea nervos din 
coadă. Cu un ultim mărâit furios, tigrul se repezi în desiş. 

Plecarea lui fu salutată cu un strigăt de bucurie; oamenii 
ieşeau afară din toate grotele. Cercetară sporovăind 
gălăgios urmele lăsate de ghearele tigrului pe pietriş. Unul 
dintre cei doi urmăriţi de tigru în peştera dublă era doar un 
băieţandru, pe jumătate copil, pe jumătate tânăr. Amândoi 
au ieşit mândri din ascunzătoare, lăsându-se admiraţi de 
mulţimea strânsă în jurul lor. Deodată, mama băieţandrului 
pătrunse în cercul de curioşi şi-i arse câteva palme 
răsunătoare, îl scutură şi-l înghionti ca o harpie. Era o 
femelă ciolănoasă, robustă, acoperită de păr des. Loviturile 
pe care i le trăgea copilului au stârnit entuziasmul tribului. 
Toţi se prăpădeau de râs. Veselia unora era atât de mare, 
încât dansau şi se tăvăleau pe jos. 

In ciuda fricii care-l stăpânea, acest popor era amator de 
veselie. Aveau simţul umorului şi-şi exprimau buna 
dispoziţie prin râsete zgomotoase, neînfrânate. Cel mai 
neînsemnat fapt le putea stârni veselia şi orice lucru comic 
îi putea face să plesnească de râs. 

Toate animalele care se aventurau în apropierea aşezării 


lor erau tratate la fel ca tigrul „Colţ de Pumna!”. Tribul îşi 
apăra locul de adăpost şi de joacă, astfel încât oricărui 
animal care le încălca teritoriul, intenţionat sau nu, îi făceau 
viaţa amară. Chiar şi cele mai sălbatice fiare căutau să 
evite teritoriul lor după asemenea păţanie. Curajul şi vitejia 
le erau străine acestei seminţii, puteau fi numiţi mai 
degrabă laşi şi vicleni, dar tocmai asemenea însuşiri 
înnăscute, determinate de teamă, le-au permis să obţină 
superioritatea în mediul duşmănos şi înfiorător al pădurii 
primitive. 

„Clăpăugul”, mai vârstnic decât el cu aproximativ un an, 
părea să fie orfan; în orice caz, „Colț Mare” nu a văzut-o 
niciodată pe mama prietenului său. În trib, taţii nu erau 
consideraţi ca făcând parte din familie. Relaţiile dintre soţi 
erau încă foarte primitive şi nedezvoltate. Perechile se 
formau, se certau şi se despărţeau iarăşi. În zilele noastre 
căsătoria şi divorţul au loc doar prin intermediul legii. Pe 
atunci nu exista însă lege. Datina era totul, dar tocmai în 
cazul amintit ea era destul de lipsită de oprelişti. 

Ici-colo se arătau deja urmele unui soi de monogamie, 
care mai târziu avea să ajungă la mare cinste şi preţuire în 
rândul seminţiei. Chiar şi pe vremea lui „Colț Mare” existau 
perechi fidele şi statornice. Acestea trăiau însă în arbori, în 
apropierea copacului de baştină al lui „Colț Mare”, căci 
viaţa în peşteri nu era propice perechilor separate. Acele 
perechi rămâneau împreună mulţi ani, de obicei până la 
moartea tovarăşului de viaţă. Abia după aceea 
supravieţuitorul îşi căuta alt partener. 

Incă din primele zile petrecute în mijlocul tribului, „Colț 
Mare” a observat că toţi locuitorii cavernelor erau stăpâniţi 
de o teamă difuză şi neprecizată, a cărei cauză trebuia 
căutată într-un anumit punct cardinal. Aparent, dinspre 
nord-est pândea un mare pericol. Oamenii priveau în acea 
direcţie mai des şi mai temător decât în celelalte. 

Când „Clăpăugul” colinda cu prietenul său înspre nord- 
est ca să se mai înfrupte din napii care creşteau acolo, era 
de două ori mai prudent ca de obicei. Deşi în acel sezon 
napii erau bine pârguiţi şi se găseau din abundență, el se 


mulțumea deseori cu cei mai bătrâni şi lemnoşi sau mai 
mici care creşteau în margine, în loc să se aventureze puţin 
mai departe şi să se înfrupte din cei mai gustoşi. Dacă „Colt 
Mare” se aventura mai departe spre locul unde se aflau 
napii cei mai mari, prietenul său îl oprea şi îl mustra. Din 
jocul gesturilor sale şi din sunetele de avertizare, „Colț 
Mare” a dedus că din acea direcţie trebuia să pândească o 
primejdie cumplită, deşi sărăcia de cuvinte a limbajului lor 
împiedica o explicaţie mai precisă. 

Astfel a reuşit „Colț Mare” să se ospăteze pe cinste de 
câteva ori, în timp ce „Clăpăugul” se văicărea şi tremura 
zadarnic. „Colţ Mare” nu înţelegea motivul şi nici nu vedea 
pe nicăieri vreo primejdie, deşi era mereu cu ochii-n patru. 
Ţinea tot timpul sub observaţie distanţa dintre el şi copacul 
cel mai apropiat, pentru a putea să ajungă în goană la el în 
caz că ar fi fost surprins de vreun leu sau de vreun tigru. 

Intr-o după-amiază s-a stârnit o mare larmă în cătun. Se 
părea că tot tribul era stăpânit de o teamă puternică. 
Stânca forfotea de oameni care arătau cu toţii spre nord-est 
„Colț Mare” nu putea pricepe asta, dar se căţără precaut 
până la adăpostul grotei sale înalte înainte de a privi înjur. 
Şi atunci, pentru prima dată în viaţa lui, a văzut, departe 
spre nord-est, de partea cealaltă a râului, ceva misterios - o 
coloană de fum. Părea a fi cel mai mare animal pe care-l 
văzuse vreodată. A crezut că este un şarpe uriaş, 
monstruos care se înălţase peste întinderea de munţi şi 
privea în jur, legănându-se încoace şi-ncolo. 

In curând, el a observat însă din comportarea semenilor 
săi că nu coloana de fum în sine constituia primejdia, că 
teama lor fusese stârnită de altceva care era cumva în 
legătură cu aceasta. Nu putea ghici despre ce era vorba şi 
nimeni nu-i putea explica. Avea să se dumirească totuşi în 
curând. Peste puţin timp avea să constate că exista un 
duşman mai cumplit decât leii, tigrii sau şerpii, mai 
îngrozitor decât orice fiară care ameninţase vreodată tribul 
său. 


CAPITOLUL VII 


Alt tânăr care trăia fără familie, ca şi cei doi prieteni, era 
„Ştirbul”. Mama lui locuia de fapt în acelaşi cătun, dar mai 
născuse doi copii după el şi aceştia îl făcuseră să 
părăsească familia. Actul final al tragediei lui s-a desfăşurat 
chiar la câteva zile de la evenimentele povestite mai sus, 
spre marea bucurie a tribului. „Ştirbul” nu voia să plece de 
acasă. De câte ori mama lui părăsea grota, el se furişa 
înăuntru. Dacă ea îl găsea acolo la întoarcerea în grotă, 
urmau scene amuzante. Jumătate din trib aştepta aceste 
spectacole. De obicei, certurile şi ciorovăiala se desfăşurau 
la început în grotă. Apoi răsunau lovituri însoţite de ţipetele 
„Ştirbului”, în curând intervenea plânsul copiilor mai mici. 
Şi în cele din urmă, „Ştirbul” ieşea din peşteră ţâşnind ca 
din puşcă. 

Au trecut câteva zile până ce tânărul să se împace cu 
izgonirea lui de către familie. Sărmanul rămânea cel puţin 
câte o jumătate de oră în câmpul deschis, strigându-şi jalea 
către lumea lipsită de inimă. Apoi se căţăra până la grota 
celor doi prieteni şi scâncea acolo ca să fie lăsat înăuntru, 
încăperea era strâmtă, dar trei băieţi puteau să se 
înghesuie acolo uşor. Exclusul nu şi-a putut găsi adăpost la 
ei pentru mult timp. În orice caz, amintirile lui „Colț Mare” 
înfăţişau un accident petrecut la scurt timp după aceea. 

Nenorocirea s-a produs în timpul mesei de la amiază. 
Dimineaţa, cei trei prieteni luaseră o gustare compusă din 
napi. Apoi s-au antrenat într-un joc, astfel că în ciuda 
prudenţei lor obişnuite, au ajuns prin copacii din partea 
cealaltă a terenului cu napi. Chiar şi „Clăpăugul” a uitat de 
sine. Luaţi într-un joc vesel de-a prinselea, se urmăreau 
unul pe altul printre crengi, sus, în coroanele înalte ale 
arborilor. Săreau cu uşurinţă pe distanţe de patru-cinci 
metri. Nu-şi făceau nicio grijă dacă li se întâmpla să cadă 
de la o înălţime de şapte, opt metri, în acele vremuri de 
demult, oamenii primitivi erau parcă făcuţi din cauciuc şi 
arcuri. Abia mai târziu au devenit mai ţepeni şi au fost 


nevoiţi să fie ceva mai prudenţi. 

„Ştirbul” vădea o îndemânare uimitoare la acest joc. 
Prietenii lui reuşeau doar rareori să-l prindă. Reuşea mai 
ales o săritură dificilă, pe care ceilalţi doi nu îndrăzneau să 
o imite. Se lăsa în capătul unei crengi lungi, la cel puţin 
douăzeci şi cinci de metri de la pământ. La şapte metri 
dedesubt şi la o distanţă de cinci metri mai încolo era o altă 
creangă de care se prindea în cădere. Nu exista nimic 
altceva care să-i poată amortiza căderea. De câte ori cei 
doi prieteni se aflau în urma lui pe creanga cea mai înaltă, 
el începea să o scuture. Fireşte, astfel îi oprea pe ceilalţi, în 
timp ce sărea pe creangă ca pe o trambulină, el măsura 
distanţa până la creanga de dedesubt. Dacă cei doi prieteni 
se aflau foarte aproape de el, îşi dădea brusc drumul. Se 
răsucea prin aer, se întorcea lateral şi ateriza pe creanga 
de jos cu faţa spre trunchiul celuilalt copac. Creanga se 
arcuia sub greutatea lui. Uneori trosnea ameninţător, dar 
nu se rupea niciodată. Apoi „Ştirbul” îşi întorcea faţa rânjind 
triumfător prin frunziş, către cei doi. 

Tocmai se căţăra iarăşi în vârf. „Colț Mare” era chiar în 
spatele lui. Deodată, „Clăpăugul” scoase un strigăt 
înăbuşit, de avertisment. „Colț Mare” se uită după prietenul 
său şi-l zări în furca unui copac, lipit de trunchi. Instinctiv se 
lipi şi el de creanga groasă. „Ştirbul” încetă să mai scuture 
creanga, dar aceasta era în mişcare şi continuă să oscileze, 
astfel încât corpul lui rămase să se legene prin frunzişul 
care foşnea. 

Pe sub copaci trosni un vreasc uscat, în clipa aceea, „Colt 
Mare” dădu ochi pentru prima oară cu un om al focului. 
Omul se furişa adus de spate şi tiptil printre tufişuri, privind 
în sus. La prima vedere, „Colţ Mare” l-a luat drept un 
animal sălbatic, deoarece umerii şi şoldurile vânătorului 
erau acoperite de o blană de urs. Apoi i-au ieşit la iveală 
mâinile şi picioarele şi s-au distins mai bine trăsăturile 
obrazului. Arăta foarte asemănător cu seminţia lui „Colț 
Mare”, doar că nu era atât de păros, iar picioarele semănau 
mai puţin cu mâinile. De fapt, pielea acestui soi de oameni 
era aproape lipsită de păr, la fel cum şi locuitorii cavernelor 


arătau mai puţin păroşi decât cei care trăiau prin copaci. 

Lui „Colț Mare” îi trecu instinctiv prin minte explicaţia: 
aceasta era spaima dinspre nord-est, cea despre care 
dăduse veste de curând coloana de fum! Dar atunci tânărul 
se minună din nou. Acel om nu părea câtuşi de puţin 
periculos. „Ochi Roşii” sau oricare dintre cei mai puternici 
din trib erau desigur mult mai solizi ca acest omuleţ. Pe 
deasupra, omul era bătrân şi zbârcit. Şuviţele de păr care-i 
acopereau faţa şi capul erau albe. Şchiopăta puternic. 
Probabil că cei trei prieteni puteau alerga mult mai repede 
Şi, cu siguranţă, se puteau căţăra mult mai bine. Acel om n- 
ar fi putut niciodată să-i prindă, asta era sigur. 

Omul ţinea în mâini o bucată de lemn şi o nuia subţire şi 
dreaptă. Era un arc cu săgeată. Dar „Colț Mare” nu 
cunoştea asemenea lucruri. De unde putea să ştie că în 
acele lemne, unul încovoiat şi unul drept, pândea moartea? 
Spre deosebire de el, „Clăpăugul” ştia asta. După toate 
aparențele, se părea că mai făcuse deja cunoştinţă cu 
poporul focului şi le ştia obiceiurile. Omul focului privi în sus 
spre el şi înconjură copacul. „Clăpăugul” se dădu după 
copac pentru a pune iarăşi trunchiul puternic şi protector 
între el şi vânător. Arcaşul ocoli imediat copacul în direcţia 
opusă. „Clăpăugul”, luat pe neaşteptate, ocoli şi el în 
direcţie opusă, însă înainte ca trunchiul copacului să-i ofere 
destul adăpost, vânătorul slobozi o săgeată spre el. Săgeta 
se repezi în sus, trecu pe lângă ţintă, se lovi de o creangă şi 
căzu din nou pe pământ. „Colț Mare” ţopăi încântat pe 
creanga lui înaltă. Era un joc! Se părea că omul focului 
arunca în joacă ceva după „Clăpăugul”, aşa cum făcuseră 
de atâtea ori şi cei doi băieţi. 

Jocul a mai continuat un timp astfel, dar „Clăpăugul” nu 
s-a mai expus. Omul focului a renunţat la el. „Colț Mare” s-a 
aplecat mult de pe creanga lui, sporovăind către omul de 
jos, pentru a-l face să se joace în continuare. Omul trebuia 
să arunce după el cu acel obiect şi să-l nimerească, dacă 
putea. Aruncându-i în treacăt o privire lui „Colț Mare”, omul 
se îndreptă spre „Ştirbul”. Acesta se legăna încă fără voie 
în capătul ramurii sale. 


Din nou se repezi o săgeată în înalt. „Ştirbul” ţipă de 
spaimă şi de durere. Săgeata îl nimerise. Acum lucrurile se 
prezentau cu totul altfel. Lui „Colţ Mare” îi trecu dintr-o 
dată cheful de joacă şi se ghemui tremurând pe creangă. O 
a doua şi o a treia săgeată ţâşniră spre „Ştirb”, dar nu-l 
nimeriră. Ele foşniră prin frunziş, descriind un arc prin aer şi 
căzură din nou la pământ. Omul focului îşi încorda din nou 
arcul, îşi schimbă poziţia, se dădu înapoi cu câţiva paşi şi-şi 
schimbă din nou locul. Struna arcului răsună, săgeata se 
înălţă, iar „Ştirbul” căzu de pe creangă cu un strigăt 
înfiorător. Se rostogoli ca o roată, dând din braţe şi din 
picioare. Vârful săgeţii îi ieşea prin spate iar coada acesteia 
prin piept. 

Urlând puternic, se prăbuşi douăzeci şi cinci de metri 
până la pământ izbindu-se cu zgomot. Oasele îi trosniră. Se 
mai ridică puţin, apoi se chirci. Totuşi se vedea că încă mai 
trăia, căci zvâcnea şi dădea din mâini şi din picioare. Omul 
focului alergă spre el cu un bolovan mare şi-i strivi ţeasta... 

În acel moment înfiorător al visului, copil fiind, Phil se 
trezea întotdeauna urlând, speriat de moarte. De multe ori 
o vedea pe mamă sau pe guvernantă lângă pătuţul său. 
Ingrijorate şi agitate, ele îl dezmierdau cu blândeţe şi 
căutau să-l liniştească, asigurându-l că erau lângă el şi că 
nu avea de ce să se mai teamă. 

Uneori visa şi urmarea. Aceasta începea întotdeauna cu 
goana lui prin pădure. „Clăpăugul” îl însoțea. Omul focului, 
„Ştirbul” şi copacul nenorocirii rămăseseră în urmă. Se 
strecurau cuprinşi de teamă şi extrem de precauţi prin 
coroanele arborilor. O durere arzătoare în piciorul drept îl 
făcea pe „Colț Mare” să şchiopăteze. Nu era de mirare! Una 
dintre săgețile omului focului îi străpunsese coapsa şi 
rămăsese înfiptă acolo. La fiecare pas săgeata pătrundea în 
rana dureroasă şi-l împiedica pe rănit să ţină pasul cu 
„Clăpăugul”. 

In cele din urmă, „Colț Mare” nu a mai putut. S-a ghemuit 
epuizat în furca unui arbore mai viguros. „Clăpăugul” nu l-a 
observat şi a alergat mai departe. Abia când rănitul a 
strigat după el a jale, el s-a oprit şi s-a uitat împrejur. Apoi 


s-a întors, s-a căţărat la prietenul său şi a cercetat săgeata. 
A încercat să o tragă afară, dar la unul din capete îl 
împiedica vârful tăios, iar la celălalt, coada cu pene. Simpla 
atingere a săgeţii îi producea o asemenea durere rănitului 
încât i-a strâns mâna tovarăşului său, oprindu-l. 

Un timp au rămas ghemuiţi, neajutoraţi. „Clăpăugul” era 
agitat şi voia să plece. Privea neîntrerupt cu teamă, de jur 
împrejur. „Colt Mare” scâncea şi suspina încet. Deşi 
tremura de spaimă, „Clăpăugul” rămase lângă prietenul 
său. Astfel se manifesta încă din timpurile străvechi 
germenele dragostei faţă de aproape, începutul acelei 
camaraderii care avea să facă din oameni cei mai puternici 
dintre toate animalele. 

„Clăpăugul” mai încercă o dată să-i tragă săgeata din 
carne, deşi „Colț Mare” îl trase supărat de braţ. Apoi 
„Clăpăugul” se aplecă peste săgeată şi începu s-o roadă cu 
dinţii. O ţinea nemişcată cu ambele mâini, astfel încât să nu 
zgândăre rana, iar „Colț Mare” se ţinea strâns de prietenul 
său. Era foarte grăitoare priveliştea oferită de cei doi tineri, 
strămoşi ai oamenilor, dintre care unul rămăsese cu curaj 
alături de prietenul său, stăpânindu-şi sentimentul egoist 
de teamă iar celălalt, uimit, privea în depărtare cu ochi 
trişti şi visători, de parcă ar fi putut vedea ceva din acel 
viitor, posturile de prim ajutor, surorile de la crucea roşie, 
răniții, şi alte acţiuni caritabile din vremurile creştinismului. 
Cine poate şti dacă nu cumva tăria acelor oameni nu se 
trăgea din cea a lui „Colț Mare”, a „Clăpăugului” şi a altor 
locuitori ai copacilor asemenea lor. 

După ce „Clăpăugul” a retezat cu dinţii vârful, săgeata a 
putut fi scoasă cu uşurinţă. „Colț Mare” s-a ridicat voind să- 
şi continue fuga. Dar acum îl opri prietenul său. Rana 
sângera puternic. Fuseseră retezate nişte artere mici. 
„Clăpăugul” s-a lăsat până în capătul crengii şi a rupt un 
smoc de frunze verzi pe care le-a îndesat în rană. In curând 
hemoragia aproape că a încetat. Ceva mai liniştiţi, cei doi 
prieteni şi-au urmat fuga şi au ajuns pe căi ocolite la 
adăpostul grotei lor. 


CAPITOLUL VIII 


„Colț Mare” îşi amintea clar prima iarnă petrecută după 
plecarea de „acasă”. Toată viaţa avea să viseze acele zile 
reci pe care le-a petrecut tremurând şi clănţănind din dinţi. 
El şi „Clăpăugul” se strângeau unul în altul, se îmbrăţişau 
cu mâinile şi picioarele şi priveau tremurând de frig şi vineţi 
la faţă la lumea schimbată de afară. Mai ales spre 
dimineaţă se lăsa un frig cumplit, în orele reci ale dimineţii, 
cei doi prieteni dormeau puţin, ghemuiţi unul într-altul, 
amorţiţi şi posomorâţi, aşteptând să iasă soarele de la care 
în sfârşit se puteau încălzi puţin. 

Dacă ieşeau pe afară, sub picioare le scrâşnea chiciura, 
într-o dimineaţă au descoperit gheaţă pe suprafaţa liniştită 
a apei de la locul de adăpat. Faptul a stârnit multă vâlvă în 
rândul tribului. Bătrânul „Oase Rupte”, cel mai bătrân 
membru al grupului, nu mai văzuse aşa ceva. În timp ce 
studia gheaţa, în ochi i se citea o expresie jalnică şi 
neajutorată. „Colț Mare” observase o asemenea expresie în 
ochii tovarăşilor săi de câte ori dădeau peste ceva de 
neînțeles sau când se trezea în ei vreun instinct obscur şi 
inexplicabil. Până şi „Ochi Roşii” arăta neajutorat şi 
îngrijorat, pe când atingea gheaţa. Privi sumbru către nord- 
est, de parcă i-ar fi considerat răspunzători pe oamenii 
focului pentru această arătare. 

Din fericire, aceea a fost singura dimineaţă în care au 
apărut sloiuri pe apă, şi de atunci „Colț Mare” nu a fost 
nevoit să mai îndure vreodată o iarnă atât de aspră. Poate 
că acea iarnă a fost vestitoarea celor multe care au venit 
mai târziu, când marea calotă de gheaţă din nord s-a întins 
în jos peste suprafaţa pământului. Dar poporul lui „Colț 
Mare” nu a apucat nimic din acea glaciațiune. Probabil că 
au trecut nenumărate generaţii până ce strănepoţii tribului 
au fost nevoiţi să migreze spre sud sau să rămână pe loc, 
trebuind astfel să se adapteze la noile condiţii! 

Tribul îşi ducea zilele la întâmplare. Rareori se făcea câte 
un plan, care era şi mai rar dus la îndeplinire. Mâncau 


atunci când le era foame, beau când le era sete, se fereau 
de animalele de pradă, noaptea îşi căutau adăpost prin 
peşteri şi în restul timpului îşi petreceau viaţa jucându-se. 
Una dintre însuşirile lor principale era o mare curiozitate. Se 
distrau uşor şi făceau mereu glume. Erau mai tot timpul 
puşi pe joacă. Doar când erau în primejdie sau supăraţi 
deveneau mai reţinuţi, dar uitau repede şi-şi schimbau cu 
uşurinţă dispoziţia. 

Erau schimbători şi nu aveau hotărârea necesară pentru 
a urmări îndeplinirea anumitor scopuri, în această privinţă, 
poporul focului le era superior. Oamenii focului se 
distingeau tocmai prin acele însuşiri care le lipseau 
locuitorilor cavernelor. Doar în viaţa lor sentimentală 
pătimaşă oamenii cavernelor erau capabili şi ei de o dăruire 
mai mare şi de durată. La perechile care duceau o viaţă 
monogamă, fidelitatea constituia regula. Dragostea 
statornică a lui „Colț Mare” pentru „Mlădioasa” şi duşmănia 
de moarte cu „Ochi Roşii” indicau predispoziţii care aveau 
să devină înnăscute abia cu multe generaţii mai târziu. 

Cât de schimbător şi de zăpăcit era „Colț Mare” în alte 
privinţe se putea vedea zilnic, într-o zi a găsit un dovleac 
spart, care zăcea cu partea spartă în sus, astfel încât se 
adunase în el apă de ploaie. Apa era dulce la gust iar el bău 
din ea. Apoi luă dovleacul să se joace, luă cu el apă din râu 
şi o bău, apoi se distra stropindu-l pe prietenul său, 
„Clăpăugul”. lar după ce se convinse atât de limpede de 
foloasele dovleacului, îl azvârli cât colo. Nu-i trecu prin 
minte să umple dovleacul cu apă şi să-l ducă în cavernă. 
Totuşi, adeseori îi era sete în timpul nopţii, mai ales după 
ce mânca ceapă sălbatică sau creson. Dar nimeni din trib 
nu îndrăznea să iasă pe întuneric din caverne şi să meargă 
la locul de adăpat. 

În alt rând a găsit un dovleac uscat în care zuruiau 
seminţele. Asta l-a distrat foarte tare un timp, dar a rămas 
pentru el doar o jucărie. Nu s-a gândit mai departe de atât. 
Dar folosirea dovlecilor la păstrarea apei a devenit în 
curând generală în trib. Cinstea descoperirii nu i-a revenit 
însă lui „Colt Mare”. Bătrânul „Oase Rupte” a fost autorul 


excelentei inovaţii. Probabil că experienţa de viaţă îl făcea 
inventiv pe moşneag. 

În orice caz, bătrânul „Oase Rupte” a fost primul din trib 
care şi-a păstrat apa în dovleac. El îşi păstra o provizie de 
apă în grota fiului său, „Golaşul”, care-i îngăduia să 
locuiască într-un ungher al ei. Tribul a văzut cum bătrânul 
aducea apa la peşteră în dovleacul său. Cum instinctul de 
imitație era foarte dezvoltat la ei, şi-au făcut rost unul după 
altul de câte un dovleac şi l-au imitat pe bătrân, până ce tot 
tribul s-a deprins să-şi păstreze provizii de apă. La un 
moment dat bătrânul s-a îmbolnăvit şi nu a mai putut 
părăsi grota. Atunci fiul său, „Golaşul” i-a umplut dovleacul 
pentru el. În curând, „Golaşul” a trecut această muncă 
propriului său fiu, „Buză Lungă”. Până la urmă băiatul a fost 
nevoit să aducă apă mereu, chiar şi când bătrânul nu era 
bolnav. Cu timpul, această activitate a revenit exclusiv 
femeilor şi copiilor, iar bărbaţii se ocupau de aşa ceva doar 
în situaţii deosebite. „Clăpăugul” şi prietenul său erau 
independenţi. Aduceau apă doar pentru ei şi râdeau de 
tinerii care fuseseră chemaţi de la joacă pentru ca să care 
apă familiilor lor. 

Progresul se instaura foarte încet la acest neam. Tineri şi 
bătrâni îşi petreceau zilele jucându-se. Nicio altă fiinţă nu 
se juca atât de mult. Puținele lucruri pe care le învățau le 
prindeau de obicei din joacă, iar la asta le ajuta mai ales 
curiozitatea şi spiritul ascuţit al observaţiei. Singura mare 
descoperire a tribului din timpul lui „Colț Mare” a fost 
utilizarea dovlecilor, după exemplul lui „Oase Rupte”. 

La început s-a păstrat doar apă în dovleci. Dar într-o zi, o 
femeie şi-a umplut dovleacul cu mure şi l-a ascuns în grotă. 
Curând, toate femeile şi-au păstrat proviziile de fructe, nuci 
şi rădăcini în dovleci. O dată pusă în mişcare, ideea era 
dusă necontenit mai departe. Şi femeile se dovediră 
ingenioase. Fiindcă bostanul ei era prea mic, sau pentru că 
şi-l uitase pe undeva, o femeie a prins două frunze laolaltă, 
le-a înconjurat cu nuiele subţiri şi a cărat acasă în acel coş 
mai multe fructe decât ar fi putut duce într-un dovleac. 

După ştiinţa lui, posibilităţile de transport nu s-au 


dezvoltat mai mult de atât în tribul lui „Colț Mare”. Nu le-a 
trecut niciodată prin minte să-şi împletească coşuri din 
nuiele de salcie. Uneori câţiva membri ai tribului împleteau 
tulpini aţoase de ferigă şi mărăcini pe care le duceau în 
grote ca aşternuturi pentru culcuş, în vreo zece-douăzeci de 
generaţii le-o fi venit probabil şi ideea împletirii coşurilor. O 
dată împletite coşurile, a urmat desigur şi împletirea altor 
țesături pentru îmbrăcăminte, iar o dată cu îmbrăcămintea 
a venit şi simţământul pudorii. 

Acestea erau căile ocolite pe care răzbătea progresul în 
lumea veche. În vremurile lui „Colț Mare”, el avansa foarte 
încet. Tribul lui abia făcuse primul pas pe calea către 
civilizaţie. Nu aveau niciun fel de arme, nici foc şi se aflau 
doar la cele mai primitive începuturi ale vorbirii. Semnele 
scrisului se aflau pentru trib doar într-un viitor extrem de 
nebulos. 

Însuşi „Colț Mare” a fost cât pe ce să facă o dată o mare 
descoperire. Din păcate, „Clăpăugul” a fost prea lacom şi a 
înăbuşit din faşă planurile ambiţioase ale prietenului său. 
Altfel poate că tribul ar fi făcut cunoştinţă cu domesticirea 
câinilor încă din vremea lui „Colț Mare”. Prin aceasta, 
locuitorii cavernelor le-ar fi luat-o înainte chiar şi oamenilor 
focului din nord-est, care încă nu aveau câini domesticiţi, în 
schimb, câini sălbatici erau din belşug prin jur. La vest de 
peşteri se afla o mare mlaştină iar spre sud se întindea un 
lanţ de dealuri scunde, pietroase. Locuitorii cavernelor se 
aventurau însă arareori într-acolo, căci în primul rând acolo 
nu exista hrană potrivită şi apoi dealurile erau înţesate de 
fiare sălbatice. 

Într-o zi cei doi prieteni au rătăcit într-acolo şi s-au 
încumetat să urce un deal. Ei s-au lăsat atraşi de „Colț de 
Pumnal”, pe care îl tot tachinau, îl observaseră devreme 
dimineaţa în pădure şi strigaseră la el de la adăpostul lor 
sigur din înaltul copacilor. L-au urmărit din creangă în 
creangă, din copac în copac, în timp ce el le rânjea de jos. 
Tinerii făceau atâta gălăgie, încât locuitorii pădurii prindeau 
de veste de apropierea tigrului. Astfel îi zădărniceau 
vânătoarea şi-l înfuriau cumplit. Mârâia, lovea nervos din 


coadă şi, din când în când se oprea privind cu jind în sus, 
către cei doi, de parcă ar fi socotit cum puteau să se 
răzbune pe băieţi. Aceştia însă râdeau de el şi aruncau în el 
cu bețe şi crengi. 

Asemenea zgândărire a fiarelor de pradă era un sport 
foarte apreciat de locuitorii cavernelor. Uneori, jumătate din 
trib urmărea un leu sau un tigru care se aventurase pe 
acolo în timpul zilei. Neamul cavernelor se răzbuna astfel 
pentru victimele făcute de leu sau de tigru în rândul 
tribului. Totodată, o asemenea umilire era o lecţie pentru 
multe dintre fiarele de pradă, lecţie care le ţinea la distanţă 
un timp îndelungat. Pentru trib, era o distracţie de 
căpetenie. 

Astfel, „Clăpăugul” şi „Colț Mare” s-au ţinut mile în şir 
prin pădure după bătrânul tigru. Până la urmă, el şi-a vârât 
coada între picioare şi a părăsit terenul ca un motan bătut. 
Tinerii s-au străduit un timp să ţină pasul cu el sărind prin 
copaci. Tigrul alerga însă atât de repede, încât atunci când 
ei au ajuns în marginea pădurii, el se vedea doar ca o pată 
galbenă la orizont. 

Băieţii se jucară un timp în marginea pădurii. Apoi, roşi 
de curiozitate, se aventurară prin terenul deschis către 
poalele dealului pietros. Nu era foarte departe de pădure, 
poate cel mult o sută de metri. Furişându-se precauţi, 
ocoliră un colţ de stâncă şi surprinseră trei căţelandri care 
se jucau fericiţi în soare. 

Puii nu observară prezenţa băieţilor, care putură astfel 
să-i privească un timp. Adăpostul câinilor, o crăpătură 
verticală în stâncă, era chiar lângă locul unde se jucau puii. 
Dacă ar fi ascultat-o pe mama lor, care plecase după hrană, 
ei ar fi rămas în vizuină. Dar aceeaşi poftă de viaţă care-i 
mânase pe cei doi băieţi, îi scosese afară şi pe căţei. Dacă 
s-ar fi întors bătrâna căţea, cu siguranţă că i-ar fi pedepsit 
pe copii. 

Cei doi aventurieri se înţeleseră dintr-o privire şi se 
repeziră spre pui. Surprinşi, căţeii nu ştiură ce să facă. 
Băieţii le tăiară iradiat retragerea către vizuină. Unul dintre 
căţei încercă să se strecoare printre picioarele lui „Colț 


Mare”. Băiatul se ghemui repede şi-l prinse. Însă cățelul îl 
muscă cu dinţii lui ascuţiţi de braţ, astfel că de durere şi de 
spaimă, băiatul îi dădu din nou drumul. Intr-o clipă, cățelul 
dispăru în vizuină. 

„Clăpăugul”, care se ocupase de al doilea căţel, făcu o 
faţă supărată şi-i dădu de înţeles prietenului său prin 
diferite sunete, ce părere avea el despre o asemenea 
prostie şi nepricepere. Ambiţionat, el deveni acum mai 
îndrăzneţ, îl apucă pe al treilea de coadă. Căţelul se răsuci 
imediat şi-l muşcă, dar băiatul îl prinse cu mâna liberă de 
ceafă. Apoi cei doi îşi ridicară prada, amuzându-se de felul 
cum se zbăteau căţeii. 

Dar căţeii lătrau, scânceau şi urlau. „Clăpăugul” se potoli 
brusc. | se păruse că auzise ceva. Cei doi se priviră 
înspăimântați, căci îşi dădură seama de situaţia lor 
periculoasă. Orice animal este înfuriat la culme când îi sunt 
atinşi puii. lar aceşti micuţi care făceau atâta gălăgie erau 
câini sălbatici. Cei doi temerari cunoşteau prea bine acele 
fiare care alergau în haite şi erau spaima animalelor 
ierbivore. De multe ori băieţii văzuseră cum câinii urmăreau 
turmele de bizoni, pentru a dobori, atunci când aveau o 
ocazie prielnică, viţeii, pe cei slăbiţi de vârstă şi pe cei cu 
infirmităţi. Nu o dată fusese hăituit chiar şi tribul lor de 
câini. „Colţ Mare” văzuse o dată cum o femeie din seminţia 
lui fusese prinsă şi sfâşiată pe când ajunsese aproape la 
adăpostul unui arbore. Dacă n-ar fi fost atât de obosită, s-ar 
mai fi putut salva în copac. Ea sărise în sus pe trunchi, dar 
a alunecat în jos şi a căzut la pământ, într-o clipă, a fost 
sfâşiată în bucăţi. 

Băieţii nu au stat mult pe gânduri. Ca la o comandă, şi-au 
luat prada şi au fugit spre pădure. Abia când s-au văzut în 
siguranţă într-un copac înalt şi-au ridicat din nou căţeii şi au 
râs satisfăcuţi. Tot le venea să râdă, chiar dacă tocmai 
scăpaseră dintr-un pericol de moarte. 

Dar treaba cea mai grea abia urma. Au încercat să-i ducă 
pe căţei la caverne, în loc să-şi poată folosi mâinile la 
căţărat, ei trebuiau aproape tot timpul să şi le utilizeze la 
imobilizarea puilor care se zbăteau. La un moment dat au 


încercat să alerge pe pământ, dar au fost alungaţi din nou 
spre copaci de către o hienă hămesită. Hiena era vicleană. 
Nu-i scăpă din ochi pe cei doi aventurieri şi se luă după ei. 

„Clăpăugului” îi veni o idee bună. Işi aminti că o dată 
dusese acasă pentru culcuş smocuri de frunze legate. A 
rupt nişte plante agăţătoare aţoase, a legat cu ele 
picioarele căţelului său, şi-a petrecut în jurul gâtului o 
coardă de care a legat bine câinele şi l-a dat peste umăr. 
Astfel şi-a eliberat mâinile şi picioarele pentru a se putea 
căţăra. A fost atât de mândru, încât nu şi-a mai aşteptat 
prietenul, ci s-a grăbit înainte. Din păcate, avea ceva 
greutăţi cu invenţia lui. Căţelul nu rămânea atârnat pe 
spatele băiatului, ci a alunecat mai întâi pe o parte, apoi în 
faţă. Din păcate, nici botul nu-i fusese legat, aşa că muşcă 
pântecul moale şi expus al „Clăpăugului”. Băiatul scoase un 
strigăt puternic, fu cât pe ce să-şi piardă echilibrul şi se 
agăţă bine cu ambele mâini de o creangă, ca să nu cadă. 
Coarda din jurul gâtului se rupse, iar cățelul, cu toate cele 
patru labe legate, căzu la pământ. Hiena rânji şi se apropie 
de bucăţica cea grasă. 

„Clăpăugul” fu dezamăgit şi furios. Ţipă energic la hienă 
şi se îndepărtă singur prin frunzişul copacilor. „Colț Mare” 
nu voia să-şi piardă la fel de uşor prada. De fapt nici el nu 
ştia ce voia să facă în grota lui cu acel pui. Voia doar să-l 
aibă. El procedă însă mult mai iscusit; nu legă doar labele 
căţelului, ci îi vâri între colţi o nuia şi îi strânse botul cu 
fibre de plante. 

Astfel îşi aduse prada acasă. Trebuie să fi fost mult mai 
perseverent ca alţi membri ai tribului, altfel ar fi renunţat în 
curând la intenţia sa. A fost luat în râs pe când îşi ducea 
cățelul în grotă, dar nu şi-a pierdut firea. Şi-a privit prada 
mândru şi satisfăcut; succesul i-a răsplătit efortul. Căţelul 
era o jucărie drăguță. Nimeni altul din cătun nu avea aşa 
ceva. Căutarea noului era în firea tribului. Cum cățelul nu 
voia să se atingă de niciun fruct sau de plante, băiatul îi 
prindea păsări, veveriţe şi pui de iepuri. Tot tribul era 
amator de aşa mâncare şi toţi se pricepeau să le prindă. 
Căţelul se îndopa cu carne şi creştea. Plăcerea a ţinut 


aproape o săptămână. Apoi „Colț Mare” a venit acasă într-o 
zi cu un cuib plin de pui de fazan şi l-a surprins pe 
„Clăpăug” care tocmai era pe cale să înfulece cățelul ucis. 
În grota cea strâmtă a urmat o ceartă urâtă. 

Astfel s-a terminat cu o bătaie una dintre cele mai 
timpurii încercări de a îmblânzi un câine. Băieţii şi-au smuls 
părul din cap, s-au zgâriat, s-au muşcat şi s-au înghiontit. 
Apoi s-au mai ciorovăit un timp şi în cele din urmă s-au 
împăcat, în final s-au înfruptat amândoi din carnea câinelui. 
Fireşte, crudă, căci nu ştiau încă să folosească focul. Pentru 
trib, apariţia artei culinare se afla încă foarte departe în 
viitor. 


CAPITOLUL IX 


Atavismul lui „Ochi Roşii” îl făcea să fie principalul 
scandalagiu al tribului. Prin natura lui primitivă de fapt nici 
nu făcea parte din trib, dar ceilalţi erau atât de incapabili să 
gândească, încât le lipsea capacitatea de a-l ucide pe 
zurbagiu printr-o acţiune comună sau de a-l izgoni dintre ei. 
El era însă atât de înapoiat, încât nici măcar în acel trib 
primitiv nu putea trăi fără a constitui o primejdie 
neîncetată. El reprezenta o rămăşiţă a unei rase anterioare, 
s-ar fi potrivit mai bine printre locuitorii copacilor dintr-o 
epocă mai veche, nu în mijlocul unui trib care trăia primele 
stadii ale dezvoltării umane. 

Cruzimea lui era monstruoasă chiar şi pentru acele 
vremuri, îşi snopea în bătaie nevestele. De fapt avea câte o 
singură nevastă la un moment dat, dar acestea se 
succedau des. Nicio femeie nu putea trăi cu el, dar el le 
silea. Nu suporta să fie contrazis. Niciun bărbat din trib nu 
era destul de puternic încât să se ia la ceartă cu el. 

„Colț Mare” se gândea adesea la orele liniştite dinainte 
de căderea serii. Tribul se întorcea în pâlcuri peste câmpia 
deschisă dinspre locul de adăpat, dinspre terenul cu napi şi 
cu fructe. Nu îndrăzneau să zăbovească mult pe afară; căci 
în curând avea să se lase întunericul plin de spaime, în care 
lumea aparţinea animalelor de pradă, în timp ce strămoşii 
omului se furişau, tremurând, în grotele lor. 

In câteva minute membrii urmau să se retragă ca tribului 
să se odihnească în peşteri. Toţi sunt obosiţi după joaca din 
timpul zilei şi mai schimbă doar câteva cuvinte, cu voce 
scăzută. Chiar şi copiii, care niciodată nu se joacă 
îndeajuns, sunt mai puţin gălăgioşi. S-a pornit briza, 
umbrele sunt mai lungi, soarele se apropie de orizont. 

Dintr-o dată, din grota lui „Ochi Roşii” răsună un țipăt 
ascuţit amestecat cu zgomotul unor lovituri înfundate. El îşi 
bate femeia. La început tribul păstrează o tăcere 
apăsătoare. Dar continuarea loviturilor şi ţipetele îi aţâţă pe 
membrii tribului şi toţi încep să se agite, cuprinşi de o furie 


neputincioasă. Bărbaţii sunt supăraţi de comportarea lui 
„Ochi Roşii”, dar nu îndrăznesc să se ia la ceartă cu el. In 
cele din urmă loviturile încetează şi vaierul de durere se 
stinge cu încetul, tribul pălăvrăgeşte mai departe iar 
amurgul sumbru se lasă peste peisaj. 

Tribul, care de obicei râdea de durerea altuia, nu se 
veselea niciodată când „Ochi Roşii” îşi maltrata femeile. 
Toţi ştiau că amărâta era sortită morţii. Nu o dată, trupul 
însângerat al fostei sale soţii era găsit dimineaţa la poalele 
stâncilor. După ce o bătea de moarte, el o arunca pur şi 
simplu afară din grotă. Nu-şi îngropa niciodată victimele. 
Membrii tribului urmau să aibă grijă de cadavru, altfel 
cătunul ar fi fost năpădit de miasme. De obicei, morţii erau 
aruncaţi în râu, mai jos de adăpătoare. 

„Ochi Roşii” nu se mulțumea doar cu uciderea femeilor 
sale. Ucidea şi ca să-şi facă rost de femei. Dacă voia o nouă 
femeie şi-i picau ochii asupra uneia care aparţinea altui 
bărbat, îl ucidea fără ezitare pe acesta. „Colț Mare” a fost în 
două rânduri martorul unor asemenea fapte sângeroase. 
Tot tribul ştia asta dar nu putea face nimic împotriva lui. 
Desigur că pe atunci nu existau autorităţi care' să fi putut 
interveni. Anumite datini erau deja respectate, iar violarea 
lor era pedepsită de întregul trib. Dacă vreunul spurca, de 
exemplu, locul de adăpat, vinovatul era atacat de către toţi 
cei prezenţi. Dacă cineva dădea în glumă o alarmă falsă, 
respectivul era luat la bătaie. Dar „Ochi Roşii” nu ţinea 
seama de nicio asemenea datină şi era atât de temut, încât 
tribul nu era în stare să decidă pedepsirea vinovatului. 

In timpul celei de-a şasea ierni de când se alăturase 
tribului, „Colț Mare” a observat că el şi „Clăpăugul” 
deveniseră nişte tineri bărbaţi în toată puterea cuvântului. 
Spaţiul grotei lor ajunsese atât de strâmt, încât abia mai 
aveau loc înăuntru. Asta prezenta anumite avantaje. Din 
această cauză adulţii nu puteau lua în considerare grota ca 
adăpost. Ea era însă cea mai grozavă locuinţă, cea mai 
sigură, cea mai sus situată pe stâncă, cea mai mică şi, deci, 
cea mai caldă în timpul iernii. 

Ar fi fost un fleac pentru cineva să lărgească gura şi apoi 


să-i alunge pe cei doi prieteni. Dar membrii tribului nu erau 
în stare să gândească atât de departe. Nici cei doi camarazi 
nu s-au gândit la aşa ceva până ce nu au fost obligaţi de 
propria lor creştere. Lărgirea fusese necesară spre sfârşitul 
verii, când cei doi băieţi se îngrăşaseră din cauza hranei 
abundente. Au lucrat la lărgire făcând pauze lungi, până ce 
gaura s-a potrivit exact pe măsura lor. 

La început au rupt roca sfărâmicioasă cu degetele, în 
curând, vârfurile degetelor erau însângerate. Lui „Colt 
Mare” îi trecu atunci prin minte să se ajute cu o bucată de 
lemn. Aceasta era o unealtă folositoare, dar le-a adus celor 
doi şi neplăceri, într-o dimineaţă desprinseseră de la intrare 
o grămadă destul de mare de pietre. „Colț Mare” a împins 
mormanul peste marginea stâncii, în momentul următor a 
răsunat de jos un răcnet furios. Băieţii nu au trebuit să 
cerceteze cauza. Cunoşteau prea bine vocea. Pietrişul îi 
căzuse în cap lui „Ochi Roşii”. 

Băieţii se pitiră în grota lor, nehotărâţi în faţa atacului. 
Peste un minut, monstrul se afla în faţa lor, privind înăuntru 
cu ochii injectaţi şi urlând ca un apucat. Dar mărimea lui îl 
împiedica să pătrundă prin crăpătură până la ei. Pe 
neaşteptate, el s-a îndepărtat. Asta era suspect. De fapt, ar 
fi trebuit să rămână acolo şi să-şi manifeste furia. „Colț 
Mare” se târî până la intrare şi privi în jos. Văzu că bestia 
era pe cale să se caţere din nou pe stâncă, într-o mână 
avea un băț mare. Până ca băiatul să-i poată ghici intenţia, 
bărbatul furios era din nou sus, împungând sălbatic cu 
ciomagul în grotă. 

Nebunul lovea cu o forţă distrugătoare. Dacă i-ar fi 
nimerit pe băieţi i-ar fi omorât. Cei doi s-au lipit speriaţi de 
pereţii laterali ai grotei unde erau aproape feriţi. Acolo el 
putea doar cu greu să-i atingă uneori. Dar şi asta era destul 
de periculos. De câte ori îi nimerea, reuşea să-i rănească. 
Dacă ţipau de durere, el urla satisfăcut şi lovea şi mai tare. 

Atunci „Colț Mare” a făcut o greşeală. El avea un 
temperament iritabil şi o doză apreciabilă de curaj, chiar 
dacă acesta semăna mai degrabă cu curajul unui şobolan 
încolţit. Apucă ciotul cu ambele mâini, dar „Ochi Roşii” era 


atât de puternic, încât îl trase pe băiat până în gura grotei, 
încercă să-l înşface repede cu braţele sale lungi. Băiatul sări 
în ultima clipă înapoi în întunericul protector, dar ghearele 
bestiei îi lăsaseră deja răni adânci în carne. 

Fiara îşi reluă loviturile cu ciomagul. Băiatul încasă o 
lovitură dureroasă în umăr. „Clăpăugul” se pare că nu era 
în stare să facă altceva decât să tremure de spaimă şi să 
tipe când era lovit. „Colț Mare” se uită prin jur după un băț, 
dar nu găsi decât o bucată de creangă. O aruncă în faţa lui 
„Ochi Roşii”. Nu-i făcu niciun rău, dar faptul că băiatul 
îndrăznise să-l înfrunte îl înfurie şi mai mult pe nebun. Lovi 
şi mai furios cu ciomagul, între timp, „Colt Mare” găsi un 
bolovan, îl aruncă spre agresor şi-l lovi puternic în piept. 
Asta îi dădu curaj băiatului să se apere mai energic. Furia îl 
făcu să treacă peste frică. A smuls un bolovan mare şi l-a 
aruncat cu toată forţa în obrazul lui „Ochi Roşii”. Lovitura 
aproape că-l răpuse. S-a răsturnat pe spate, a dat drumul 
ciomagului fiind cât pe ce să se prăbuşească în gol. 

Infăţişarea lui era înfiorătoare. Cu faţa plină de sânge 
mârâia şi scrâşnea din dinţi ca un vier. Îşi şterse sângele de 
la ochi, încercă să-l vadă pe băiat şi spumegă de mânie 
când îl zări. Işi pierduse măciuca. Atunci a smuls bolovani, 
aruncându-i în peşteră, spre băiat. Dar astfel îi furniza 
acestuia muniţie excelentă şi asta era în dezavantajul lui 
„Ochi Roşii”, căci el era pe deplin vizibil, în timp ce băiatul 
se arăta doar rar, când ieşea din marginea grotei. 

Pe neaşteptate, „Ochi Roşii” dispăru din nou. „Colț Mare” 
ieşi afară şi-l văzu coborând. Tot tribul se adunase afară şi-l 
privea într-o tăcere apăsătoare. Pe când se apropia de 
platou cei mai sperioşi se repeziră în grotele lor. Bătrânul 
„Oase Rupte” i se feri din cale atât cât îl ţineau picioarele 
şubrede. „Ochi Roşii” sări de pe stâncă de la o înălţime de 
vreo şapte metri. Ateriza chiar la picioarele unei femei care 
tocmai se pregătea să se caţere pe stâncă, împreună cu 
copilul ei de doi ani. Ea ţipă cuprinsă de spaimă. Copilul îi 
căzu din mâinile paralizate şi se rostogoli până la picioarele 
lui „Ochi Roşii”. El şi mama copilului se întinseră spre copil 
în acelaşi timp. Ea ajunse prea târziu, în clipa următoare 


trupul plăpând zbură prin văzduh şi se zdrobi de stâncă. 
Mama cuprinse corpul inform în braţe şi se ghemui, 


jeluindu-se. 
„Ochi Roşii” se grăbi spre ciomagul său. Bătrânul „Oase 
Rupte” i se împletici în cale. Monstrul întinse o labă 


puternică şi-l apucă pe bătrân de ceafă. Toţi se aşteptau ca 
bătrânul să se prăbuşească cu gâtul frânt. „Ochi Roşii” 
ezită o clipă. Bătrânul tremura jalnic, lăsase capul în jos şi- 
şi acoperise faţa cu braţele încrucişate. Bestia înfuriată îl 
îmbrânci jos, unde nenorocitul rămase cu faţa la pământ, 
tremurând de frica morţii. Fiul lui, „Golaşul”, se bătu cu 
pumnii în piept zbârlindu-şi părul, dar nu îndrăzni să se 
apropie de „Ochi Roşii”. 

Prin mintea înceată a monstrului trecu alt gând. Îl lăsă în 
pace pe bătrânul care zăcea la pământ şi-şi înşfăcă 
măciuca. Fără să se mai intereseze de el, se căţără din nou 
pe stâncă. „Clăpăugul” care se ghemuise tremurând lângă 
curajosul său prieten, sări înapoi în grotă. Se părea că fiara 
era hotărâtă să ucidă în continuare. „Colț Mare” era extrem 
de agitat, supărat şi gata de orice. Cu destul sânge rece, în 
ciuda furiei sale, alergă pe micul platou şi adună pietre pe 
care le îngrămădi la intrarea grotei. „Ochi Roşii” îşi trase 
răsuflarea o clipă şi se lăsă după o margine de stâncă, la 
câţiva metri mai jos de băieţi. „Colț Mare” aşteptă. Imediat 
ce capul lui „Ochi Roşii” deveni din nou vizibil, băiatul 
aruncă spre el un bolovan mare. Nu-şi nimeri ţinta. 
Proiectilul se lovi de stâncă şi se sfărâmă. Un norişor de 
praf şi pietriş intră în ochii atacatorului, care se retrase 
degrabă în dosul parapetului de stâncă. 

Membrii tribului aflaţi mai jos chicotiră şi râseră, în 
sfârşit, cineva dintre ei îndrăznea să-l înfrunte pe monstru. 
Ovaţiile şi ţipetele lor de încurajare îl înfuriară pe „Ochi 
Roşii”. El se întoarse şi mârâi spre ei. li reduse imediat la 
tăcere, încurajat de această dovadă a puterii sale, îşi 
scoase din nou capul. Pentru a-i intimida pe băieţi, se 
schimonosea ameninţător, mârâia şi scrâşnea din dinţi. Se 
strâmba atât de înfiorător, încât tot părul de deasupra 
sprâncenelor se zburlise şi stătea ridicat ca nişte ţepi. 


Imaginea înspăimântătoare aproape că-i făcu pe băieţi să 
le îngheţe sângele în vine. Dar „Colț Mare” îşi stăpâni 
teama şi ameninţa bestia cu o piatră. Cu toate acestea, 
„Ochi Roşii” încercă să se caţere mai sus. Adunându-şi 
toate forţele, băiatul repezi piatra în jos, dar rată ţinta, într- 
o clipă apucă alt bolovan şi-l lovi puternic în ceafă pe 
scandalagiul care urca. Agresorul alunecă şi dispăru, iar 
băiatul văzu cum în cădere duşmanul său căuta cu o mână 
ceva de care să se apuce, în timp ce se pipăia cu cealaltă la 
gât. Ciomagul căzu jos, izbindu-se de stâncă. 

„Colț Mare” nu-şi mai putea zări duşmanul, dar îl auzea 
cum gâfâie, luptându-se să nu se înăbuşe. Spectatorii 
păstrau o tăcere de moarte. Tânărul se ghemui în faţa 
grotei şi aşteptă. Icniturile şi gâfâiala încetară treptat. Din 
când în când mai ajungea sus un horcăit, în curând, „Ochi 
Roşii” începu să coboare. Se mişca foarte prudent, se oprea 
des şi-şi întindea gâtul sau şi-l pipăia cu o mână. 

Coborârea lui îi puse pe goană pe toţi membrii tribului; 
scoțând ţipete puternice, toţi se repeziră în pădure. 
Bătrânul „Oase Rupte” şontăâcăia în urma lor. Dar „Ochi 
Roşii” avea grijile lui. Ajungând la piciorul stâncii, merse de- 
a lungul ei şi se căţără în propria lui grotă, fără să mai 
scoată capul. 

„Colț Mare” schimbă o privire lungă cu „Clăpăugul”. Se 
înţeleseseră. Se căţărară imediat cu mare precauţie şi fără 
zgomot sus, pe stâncă. Din vârful ei priviră încă o dată 
peste câmpie. Aşezarea era părăsită. „Ochi Roşii” nu mai 
ieşise din grotă, iar tribul dispăruse în adâncul pădurii. 
Băieţii o luară la sănătoasa. Fără să tină seama de şerpii 
din iarbă, se repeziră prin câmpul deschis, până ce ajunseră 
în pădure. Umblară prin copaci, ajungând la mai multe mile 
de peşteri. Abia acolo se opriră în furca sigură a unui 
arbore, se îmbrăţişară şi râseră până ce le dădură lacrimile. 


CAPITOLUL X 


După ce se săturară de râs, cei doi băieţi ajunseră pe căi 
ocolite la pajiştea cu afine, unde îşi luară micul dejun. „Colț 
Mare” mai vizitase acel loc cu ani în urmă, împreună cu 
mama lui, pe care între timp o întâlnise doar rareori. 

Când ea venea în vizită la peşteri, el era deseori absent, 
în câteva rânduri îl văzuse pe „Palavragiul” prin preajma 
aşezării. Cu acele prilejuri, băiatul îşi bătea joc de tatăl său 
vitreg, făcând tot felul de grimase, şi-l întărâta din grota lui 
mică şi sigură, în afară de asemenea mici amabilităţi, el nu 
acorda absolut nicio atenţie fostei lui familii. Nu-l interesau 
câtuşi de puţin fostele sale relaţii şi se simţea foarte bine în 
noul lui mediu. 

Cei doi aventurieri mâncară afine până ce simţiră că 
plesnesc, savurară ca desert două cuiburi de prepeliţe pline 
de ouă pe jumătate clocite şi apoi se strecurară prudenţi 
înapoi în pădure, ca să ajungă la râu. Trecând pe acolo, 
„Colț Mare” făcu o scurtă vizită la pomul unde-şi avusese 
casa. Mama lui locuia încă acolo, între timp, familia 
crescuse. Un copil mic stătea agăţat strâns de mama lui, iar 
de pe una din crengile de mai jos o fetiţă curioasă îi pândea 
pe cei doi vizitatori. Se părea că era sora vitregă a lui „Colț 
Mare”. 

Mama lui l-a recunoscut, dar l-a avertizat când a încercat 
să se caţere în copac. „Clăpăugul”, întotdeauna prudent, se 
trase imediat înapoi şi nu se lăsă convins nici în ruptul 
capului de către prietenul său să se mai apropie, în curând 
fata cobori din copac şi se jucă toată după-amiaza cu cei 
doi prin arborii din jur. 

Dar până la urmă s-a lăsat cu ceartă. Sora vitregă a lui 
„Colț Mare” semăna cu tatăl său. Era răutăcioasă şi se 
purtă urât cu fratele ei vitreg. Sări la el fără vreun 
avertisment, îl zgârie cuprinsă de o furie inexplicabilă, îi 
smulse smocuri de păr şi-şi înfipse dinţii ascuţiţi în braţul 
său. „Colț Mare” îşi ieşi din sărite. Nu îi făcu vreo rană, dar 
îi trase cea mai straşnică bătaie pe care o primise fata până 


atunci. 

Desigur, ea începu să ţipe şi să se văicărească îngrozitor. 
„Palavragiul”, care fusese plecat toată ziua şi tocmai se 
întorcea acasă, auzi zgomotul şi se repezi într-acolo, în 
ajutor. Mama sări şi ea în ajutorul fiicei, dar tatăl ajunse 
primul la faţa locului. Cei doi prieteni nu-l aşteptară să 
ajungă acolo, ci o luară la sănătoasa. „Palavragiul” îi hăitui 
mile în şir, dar renunţă în cele din urmă la zadarnica 
urmărire. 

Cei doi băieţi râseră, ca de obicei. Dar deodată observară 
că se apropia înserarea. Noaptea, cu spaimele ei, bătea la 
uşă, iar întoarcerea la peşteri era exclusă câtă vreme acolo 
trăia „Ochi Roşii”. Se adăpostiră trişti într-un copac 
singuratic, pe ale cărui crăci petrecură o noapte rea. In 
primele ore plouă puternic, apoi se făcu frig şi un vânt rece 
îi chinui pe aventurieri. Uzi leoarcă, tremurând şi clănţănind 
din dinţi, stăteau lipiţi unul de altul. Le lipsea foarte mult 
frumoasa lor grotă uscată în care s-ar fi încălzit atât de 
repede. 

Zorii zilei îi găsiră nefericiţi şi ferm hotărâți să nu-şi mai 
petreacă niciodată noaptea într-o asemenea situaţie 
nenorocită, îşi amintiră de adăposturile din copaci ale 
părinţilor lor şi se apucară să-şi încropească un culcuş, 
înjghebară scheletul unui cuib primitiv din crengi groase şi 
aşezară chiar nişte bețe de-a curmezişul pentru a face un 
acoperiş pe ramurile de deasupra. Atunci ieşi soarele din 
nori. Sub razele lui fierbinţi, băieţii uitară de noaptea cea 
grea şi porniră în căutarea hranei de dimineaţă. Apoi uitară 
de adăpost şi se cufundară în joc, după firea lor 
nestatornică. Astfel se întâmplă că o lungiră o lună întreagă 
cu terminarea adăpostului. lar când a fost, în sfârşit, gata, 
nu l-au mai folosit. 

A doua zi după ce au fugit din cătun, „Clăpăugul” a ajuns 
din copac în copac până la fluviu. „Colț Mare” îl urmărea în 
joacă. Au ajuns la fluviu chiar în locul unde se vărsa un 
afluent lat dinspre ţinutul cu afine. Gura acestui afluent era 
deosebit de largă, iar curentul era foarte slab. In apele 
liniştite de lângă vărsare pluteau o mulţime de buşteni 


îngrămădiţi unul peste altul. Unii fuseseră curăţaţi de 
frunziş şi de ramuri în urma rostogolirii prin torente, apoi 
zăcuseră toată vara pe ţărmul nisipos şi acum erau bine 
uscați. De aceea pluteau uşor pe apă şi se legănară şi se 
rostogoliră când băieţii încercară să se suie pe ei. 

Printre trunchiurile învălmăşite se aflau ochiuri de apă 
libere. Acolo apa era limpede, astfel că cei doi prieteni 
puteau vedea în adânc peşti mici, asemănători cu ţiparii. Se 
puseră imediat pe pescuit. Se întindeau de-a lungul unui 
buştean, rămâneau absolut nemişcaţi, aşteptau până ce 
peştii se apropiau şi apoi băgau mâna după ei cu iuţeala 
fulgerului. Prada prinsă era înghițită pe loc, aşa zvârcolindu- 
se. lar lipsa sării nu-i deranja deloc pe băieţi. 

Le plăcu atât de mult acolo, încât îl aleseră ca loc 
preferat pentru jocurile lor. Se învârteau pe acolo ore în şir, 
pescuiau şi se jucau pe buşteni. Accidental, aici avu loc şi 
prima lor încercare de navigaţie. Un trunchi a pornit cu 
„Clăpăugul”. El se întinsese obosit şi adormise. Un vânt 
uşor împinse trunchiul de lângă țărm. Când „Colț Mare” îşi 
dădu seama de situaţia prietenului său, distanţa era prea 
mare pentru.ca acesta să revină pe mal dintr-un salt. 

La început situaţia i-a părut doar comică lui „Colț Mare”. 
Dar curând l-a cuprins o uşoară teamă. S-a simţit dintr-o 
dată singur în sălbăticie. „Clăpăugul” era atât de departe 
acolo, în elementul străin, deşi de fapt fusese purtat doar la 
o distanţă de câţiva metri. Strigătul de avertisment al lui 
„Colț Mare” îl trezi pe prietenul său. Cuprins brusc de 
spaimă, „Clăpăugul” îşi schimbă poziţia. Trunchiul se 
rostogoli în apă, iar băiatul se scufundă. El încercă de trei 
ori să se caţere din nou deasupra, dar căzu tot de atâtea ori 
în apă. După eforturi îndelungate, reuşi în sfârşit să se 
caţere pe trunchi şi rămase acolo neajutorat şi scâncind de 
teamă. 

„Colț Mare” nu-l putea ajuta, iar „Clăpăugul” nu ştia ce 
să mai facă. Nu avea habar de înot. Neamul lor era deja 
prea depărtat de formele de viaţă mai primitive pentru a şti 
să înoate din instinct. Şi încă nu aveau destulă înţelegere 
omenească pentru a redescoperi înotul. „Colt Mare” alerga 


disperat în sus şi-n jos de-a lungul malului, pentru a rămâne 
cât mai aproape de prietenul său care îşi continua călătoria 
împotriva voinţei sale. „Clăpăugul” urla şi scâncea, astfel 
încât a fost o minune că nu a adunat acolo toate fiarele de 
pradă de pe o rază de un sfert de milă. 

Orele treceau. Soarele ajunse la zenit şi începu să 
coboare către asfinţit. Bătea o briză uşoară. „Clăpăugul” 
ajunsese la vreo treizeci de metri pe oglinda liniştită a apei. 
Dar, dintr-o dată, „Clăpăugul” făcu pe neaşteptate, fără să 
ştie nici el cum, o descoperire surprinzătoare, îşi cufundă 
mâinile în apă şi începu să vâăslească. La început nu a 
avansat decât foarte încet şi nu putea păstra o anume 
direcţie. Apoi îndreptă încetul cu încetul buşteanul cu un 
capăt către mal şi vâsli din toate puterile, apropiindu-se tot 
mai mult. „Colț Mare” stătea pe vine pe mal şi, în 
aşteptare, privea minunându-se până ce prietenul său sări 
pe uscat. „Clăpăugul” învățase ceva nou. Prietenul lui nu 
pricepea asta. Ceva mai târziu, în cursul după-amiezii, 
„Clăpăugul” porni intenţionat de la mal, vâslind pe 
buşteanul său. După un timp, îl convinse pe prietenul lui să 
vâslească împreună cu el. Amândoi învăţară astfel arta 
vâslitului şi-şi petrecură următoarele trei zile pe apă cu 
acest sport. Au fost atât de prinşi de frumosul lor joc, încât 
aproape că au uitat de mâncare. Nici măcar noaptea nu se 
îndurau să plece de acolo şi dormeau într-un copac din 
apropiere. Amintirea lui „Ochi Roşii” li se şterse complet din 
minte. Băieţii foloseau mereu alte trunchiuri. Astfel au 
observat că puteau înainta mai repede cu un buştean mic 
decât cu unul mare. Totuşi, trunchiul mai mic avea 
dezavantajul de a se răsturna mai uşor, trântindu-i în apă. 
Acest joc le rezerva multe surprize, într-o zi, fiecare vâslea 
pe trunchiul său către celălalt. Pe când buştenii pluteau 
unul lângă altul, au constatat că fiecare dintre ei puteau sta 
cu o mână şi un picior pe buşteanul celuilalt. Asta a dus la 
descoperirea binevenită că atunci trunchiurile nu se mai 
rostogoleau şi că fiecare putea vâsli cu mâna şi cu piciorul 
liber. Şi în cele din urmă au constatat că puteau folosi 
buşteni şi mai mici pentru a vâsli mai repede, dacă alăturau 


două trunchiuri. Deocamdată, descoperirile lor nu au mers 
mai departe. Inventară cea mai simplă plută fără să-şi dea 
seama. Nu le-a trecut niciodată prin minte să lege două 
trunchiuri cu nuiele. S-au mulţumit să le ţină laolaltă cu 
mâinile şi cu picioarele. 

Abia după ce s-a stins primul entuziasm al călătoriilor pe 
apă şi-au căutat iarăşi locuinţa din copac, înnoptând acolo, 
în apropierea noului lor culcuş au întâlnit-o într-o zi pe 
„Mlădioasa”. „Colę Mare” a observat-o primul, pe când 
culegea  ghinde tinere din crengile unui copac din 
apropiere. Era foarte sperioasă. La început a rămas 
nemişcată. Dar când a observat că fusese descoperită de 
către băieţi, a sărit jos din copac şi a fugit de acolo iute ca 
vântul. De atunci tinerii au întâlnit-o zilnic, dar ea se ţinea 
la distanţă. Cei doi prieteni s-au obişnuit să se oprească şi 
să se uite după ea pe când colindau încoace şi-ncolo între 
râu şi culcuşul lor. 

Într-o frumoasă zi ea nu s-a mai îndepărtat, ci i-a lăsat pe 
băieţi să se apropie, salutându-i cu sunete blânde. Totuşi 
nu i-a lăsat să ajungă chiar foarte aproape. Când ei 
încercau să se apropie prea mult, ea fugea ceva mai 
departe şi apoi îi ademenea din nou cu vocea ei dulce. Asta 
a durat câteva zile. A trecut mult până ce tinerii să o 
cunoască mai bine. Dar, cu timpul, au reuşit, iar ea a 
început apoi să se joace cu cei doi. _ 

„Colț Mare” s-a simţit de la început atras de ea. In ochii 
lui, ea apărea foarte drăguță şi îi deveni dragă. | se părea 
că nu mai văzuse niciodată ochi atât de blânzi, în această 
privinţă, „Mlădioasa” se deosebea în bine de alte fete şi 
femei din neamul ei, care erau nişte scandalagioaice 
înnăscute. Niciodată nu scotea sunete aspre sau furioase. 
Se părea că natura ei o îndemna să se ţină deoparte de 
scandaluri şi certuri şi să evite mai degrabă toate 
neînțelegerile, întreaga ei făptură părea să radieze 
blândeţe. Expresia chipului şi mişcările ei dădeau această 
impresie. Avea ochii mai mari ca suratele ei, şi nu atât de 
înfundaţi în cap, iar genele erau mai lungi şi mai dese. 
Nasul nu era atât de diform şi turtit ca la cele mai multe 


femei. Puntea nasului ieşea vizibil înainte iar nările se 
deschideau dedesubt. Dinţii din faţă nu erau foarte lungi. 
Nici buza de sus nu avea forma aceea proeminentă 
dizgraţioasă. Fata avea doar puţin păr pe corp, numai 
exteriorul braţelor şi al picioarelor era acoperit de o blană 
deasă, la fel ca şi umerii. Coapsele ei erau suple iar 
încheieturile erau bine proporţionate. 

Un observator mai atent şi mai instruit decât „Colț Mare” 
ar fi bănuit la vederea acelei fete că ea putea fi înrudită cu 
poporul focului. Tatăl sau mama ei se trăgea poate din acel 
neam mai evoluat. Asemenea excepţii se mai întâlneau 
ocazional în acele timpuri străvechi, după cum câte un 
locuitor al cavernelor se întorcea din nou la neamul celor 
care trăiau în copaci. 

„Colt Mare” vedea că „Mlădioasa” se deosebea de toate 
femeile pe care le cunoscuse, iar asta o făcea să i se pară şi 
mai atrăgătoare. Deosebit de plăcute i se păreau blândeţea 
şi firea ei paşnică. Niciodată nu se certa cu băieţii şi se 
apăra de ieşirile lor violente fugind cu sprinteneală. Cei doi 
prieteni nu puteau niciodată să o prindă, în timp ce ea 
putea să-i ajungă cu uşurinţă de câte ori voia. Pe lângă 
sprinteneală, ea mai avea şi o capacitate incredibilă de a 
aprecia corect distanţele la sărituri, în ochii băieţilor, 
aceasta părea adesea o cutezanţă de necrezut. La o fiinţă 
altminteri atât de sperioasă, asemenea îndrăzneală a 
săriturilor dintr-un copac în altul era de neînțeles. „Colț 
Mare” şi „Clăpăugul” păreau greoi şi neîndemânatici. 

Ea părea să fie orfană. Băieţii nu vedeau niciodată pe 
altcineva pe lângă ea. Desigur, nu se putea ghici cât timp 
trăise astfel singură. Trebuie să fi învăţat din fragedă 
copilărie că nu-şi putea găsi siguranţa decât fugind ca 
vântul. Aşadar, era destul de păţită şi, de aceea, atât de 
reţinută. Acum cei doi băieţi îşi dădeau osteneala să-i 
descopere locuinţa. Trebuia să aibă pe undeva un culcuş 
pentru noapte, culcuş care nu putea fi prea departe. Dar 
deşi şi-au folosit toată iscusinţa, cei doi nu l-au putut 
descoperi niciodată, în timpul zilei, ea se juca cu mare 
plăcere cu cei doi camarazi, dar păstra cu grijă pentru sine 


secretul copacului în care dormea. 


CAPITOLUL XI 


Bineînţeles că această descriere a „Mlădioasei” se baza 
pe impresiile avute în vis de Phil, ca om modern, atunci 
când o privea cu ochii lui „Colţ Mare” pe „Mlădioasa”, 
impresii care îi rămâneau în memorie la trezire şi erau 
prelucrate în creierul omului modern. Desigur, în persoana 
lui „Colt Mare” el nu-şi făcea prea multe gânduri legate de 
superioritatea noii sale tovarăşe de joacă. Meditaţia şi 
cumpănirea nu erau treaba lui. Era prea simplu pentru aşa 
ceva. El trăia evenimentele fără să mediteze prea mult de 
ce sau cum se petreceau ele; asta era caracteristic pentru 
stadiul său de dezvoltare. 

Ca şi al nostru, somnul acelor oameni era întrerupt de 
vise. Pentru oamenii moderni, speriaţi de coşmaruri, apare 
întotdeauna gândul consolator că totul nu a fost decât un 
vis. Această convingere nu exista la fiinţele din vechime. 
Dacă erau tulburaţi de coşmaruri, urlau în somn. Phil, omul 
modern, se cufundase atât de mult în lumea viselor sale, 
încât nu numai că visa şi el vise le lui „Colț Mare”, dar se şi 
gândea la ele. In situaţia lui, cu personalitatea sa 
dedublată, el era ambele: personaj participant şi spectator. 
Aşa cum tânărul Phil visa acum despre strămoşul său „Colt 
Mare”, la fel acesta trăia adesea în vis scene din viaţa 
strămoşilor săi îndepărtați. El visa despre ţinuturile 
şopârlelor înaripate, despre luptele sălbatice cu dragonii, 
despre viaţa ascunsă a unor rozătoare obscure, despre 
fundul mâlos al mării primitive. 

Fireşte, „Colę Mare” nu poseda judecata lui Phil, el nu 
vedea lucrurile cu ochii unui filosof. Vedea trăsăturile 
„Mlădioasei” doar ca pe nişte impresii trecătoare, nu ca pe 
dovada unei superiorităţi la care ea renunţase conştient. 
Pentru el, ea era doar fata cu fire blândă şi voce dulce şi 
care nu se certa niciodată. Se juca bucuros cu ea fără să se 
lămurească asupra acestei atracţii. De multe ori îşi căutau 
împreună hrana şi împărțeau conţinutul cuiburilor de 
păsări. Ea i-a împărtăşit prietenului său câteva lecţii 


valoroase privind  căţăratul în copaci. Avea multă 
experienţă, era foarte puternică şi nu era stânjenită în 
mişcări de îmbrăcăminte. 

In acea perioadă s-au arătat la „Clăpăugul” semnele unui 
soi de infidelitate. El îşi luase obiceiul să facă plimbări de 
unul singur în direcţia copacului de baştină al camaradului 
său. Pe scurt, se îndrăgostise de sora vitregă cea 
neastâmpărată a lui „Colţ Mare”, iar „Palavragiul” se 
obişnuise să-l suporte prin preajmă, în plus, prin 
împrejurimi mai locuiau şi alţi tineri, copii ai unor locuitori 
singuratici ai copacilor, iar el se juca şi cu aceşti vecini. 

„Mlădioasa” nu s-a lăsat convinsă niciodată de „Colt 
Mare” să facă cunoştinţă cu acei vecini. Imediat ce el pleca 
în vizită într-acolo, ea rămânea în urmă şi se făcea 
nevăzută. După ce a încercat zadarnic de mai multe ori s-o 
ia şi pe ea în vizită, el s-a lăsat păgubaş. Ea obişnuia să 
arunce după el priviri îngrijorate, să se întoarcă şi să strige 
după el din vârful unui copac. Aşa că el renunţă până la 
urmă la gândul de a-l mai însoţi pe „Clăpăug” în vizitele 
sale şi rămase cu ea. Dar oricât de buni camarazi au 
devenit, „Mlădioasa” nu i-a arătat totuşi ascunzişul ei. Dacă 
n-ar fi intervenit altceva, ei s-ar fi împreunat desigur în 
curând, căci atracţia lor era reciprocă. Dar avea să se 
întâmple altfel. 

Intr-o dimineaţă, când „Mlădioasa” nu a venit să se joace, 
cei doi băieţi s-au dus la râu, să se distreze vâslind. Abia 
apucaseră să iasă pe apă vâslind la întâmplare, când au 
auzit un urlet furios care le-a tulburat bucuria. Pe țărm 
stătea „Ochi Roşii”. El se căţărase pe cel mai ieşit dintre 
trunchiurile răsturnate şi-i privea pe tineri cu ochi plini de 
ură. La început prietenii au fost speriaţi de moarte; căci 
acolo nu exista vreo grotă strâmtă în care să-şi fi putut găsi 
adăpostul. Dar în curând au constatat că cei şapte metri de 
apă care-i despărţeau de bestie le ofereau deocamdată 
apărare, iar aceasta le dădu din nou curaj. 

„Ochi Roşii” se ridică şi se bătu cu pumnii în pieptul 
păros. Cei doi camarazi îşi ţineau buştenii lipiţi unul de 
celălalt, stăteau ghemuiţi deasupra şi râdeau de duşmanul 


lor. La început râsul lor era încă amestecat cu teamă, dar 
cu cât deveneau mai conştienţi de neputinţa lui, veselia lor 
devenea tot mai gălăgioasă. „Ochi Roşii” era acum cu 
adevărat înfuriat şi scrâşnea neputincios din dinţi. Băieţii, 
nechibzuiţi şi  neprevăzători ca mai totdeauna, îl 
batjocoreau tot mai mult, încrezători în siguranţa lor. Dar 
aveau să regrete în curând. 

Dintr-o dată, „Ochi Roşii” încetă să se mai bată în piept şi 
să mai scrâşnească din dinţi. Sări cu paşi mari peste 
buşteni, înapoi spre mal. Veselia băieţilor se transformă 
imediat în nedumerire. Era ceva neobişnuit ca „Ochi Roşii” 
să renunţe atât de uşor la răzbunare. Aşteptară tremurând 
îngrijoraţi ceea ce avea să vină. Nu le trecu prin minte să 
vâslească imediat ca să se îndepărteze. Celălalt reveni în 
salturi lungi peste buşteni, cu labele mari pline de pietre 
rotunjite de apă. Băieţii se bucurară că el nu găsise 
proiectile mai grele, căci se aflau doar la şapte metri 
depărtare de el. Cu o piatră cântărind câteva kilograme i-ar 
fi omorât cu siguranţă. 

Chiar şi pietrele mai mici erau destul de periculoase. O 
piatră şuieră pe deasupra capetelor lor. Se ghemuiră şi 
vâsliră îndepărtându-se în grabă. Din nou şuieră o piatră. 
„Clăpăugul” ţipă. Proiectilul îl nimerise în spinare. Imediat 
fu lovit şi „Colț Mare” şi scoase un urlet. Din fericire, 
provizia de muniţie a lui „Ochi Roşii” se epuiza curând. 
Trebui să alerge înapoi pe mal să-şi mai aducă alte pietre. 
Intre timp, băieţii apucară să vâslească ceva mai departe. 

Astfel ieşiră încet din raza lui de acţiune. Totuşi, el 
reîncepu un bombardament intens asupra lor şi alergă 
repede înapoi pentru a-şi aduce iarăşi muniţie, în larg, în 
mijlocul râului, curentul era ceva mai iute. În agitația lor, 
băieţii nu observară că erau purtaţi de curent către fluviul 
cel mare. Ba chiar văsleau şi ei în acea direcţie. Duşmanul 
lor alerga de-a lungul malului, în linie cu ei. Până la urmă el 
găsi şi pietroaie mai mari, cu care putea lovi mai departe. 
Un bolovan de trei kilograme lovi buşteanul chiar lângă 
„Colț Mare”. Lovitura fu atât de violentă încât un pumn de 
aşchii se înfipseră în piciorul băiatului, ca nişte ace înroşite 


în foc. Dacă piatra şi-ar fi atins ţinta, el ar fi fost ucis pe loc. 

Acum intrară însă în curentul fluviului. Ei vâsliseră cu 
atâta disperare încât nici nu-şi dăduseră seama. „Ochi 
Roşii” fu cel care observă primul. Urletul său de triumf 
atrase atenţia băieţilor asupra situaţiei lor. Acolo unde firul 
curentului principal se întâlnea cu cel al afluentului existau 
mai multe vârtejuri şi bulboane, care prinseră buştenii groși 
şi-i învârtiră în loc. Tinerii încetară să vâslească, având de 
furcă amândoi cu menţinerea alăturată a buştenilor, între 
timp, „Ochi Roşii” îşi reluă bombardamentul. Pietrele 
cădeau în apă în jurul băieţilor, udându-i din cap până-n 
picioare şi constituind o primejdie de moarte. Fiara urla 
sălbatic, bucurându-se de sfârşitul lor sigur. 

Râul principal făcea chiar în locul unde se vărsa afluentul 
un cot ascuţit, astfel încât curentul principal se îndrepta 
spre malul opus. Băieţii se apropiau repede de acest mal, în 
timp ce erau purtaţi de curent în josul apei. Cel puţin, 
curentul îi scosese din raza de acţiune a urmăritorului lor. In 
cele din urmă îl văzură pe o limbă de pământ, în depărtare. 
Ţopăia acolo, urlând un cântec de victorie. 

Pe moment, băieţii nu puteau face altceva decât să-şi 
ţină la un loc cele două trunchiuri. Se resemnaseră cu 
soarta lor şi îşi aşteptau sfârşitul, când observară că malul 
nordic părea să se fi apropiat mai mult. In curând se afla 
doar la o distanţă de treizeci de metri. Văsliră bucuroşi într- 
acolo. Intâmplător, curentul făcea o curbă către sud. 
Văslind energic, ei reuşiră să traverseze curentul acolo 
unde era mai rapid şi, înainte de a-şi da seama, se 
îndreptară către un vârtej molcom. 

Rotindu-se uşor, buştenii fură purtaţi către mal şi în 
curând atinseră nisipul de pe plajă. Prietenii se târâră pe 
uscat. Eliberaţi de greutatea lor, buştenii fură luaţi din nou 
de vârtej şi duşi de curent în jos. Prietenii se priviră 
zăpăciţi. Nu prea mai aveau chef de râs. Se aflau pe un 
teren străin şi nu le dădu în gând că s-ar fi putut întoarce 
acasă pe aceeaşi cale pe care ajunseseră acolo. 

Invăţaseră să traverseze un fluviu, dar nu erau conştienţi 
de importanţa experienţei lor. Niciun alt membru al tribului 


lor nu trecuse, după câte ştiau ei, prin aşa ceva. Şi, după 
câte aveau să observe mai târziu, ei erau singurii membri ai 
neamului lor care puseseră piciorul pe acel mal al fluviului. 
Desigur, în vremurile de mai târziu şi alţi temerari aveau să 
facă aceeaşi experienţă. Dar incursiunea poporului focului 
şi fuga ulterioară a supravieţuitorilor din rândul locuitorilor 
cavernelor au întrerupt şi au împiedicat timp de secole 
această evoluţie. 

In lipsa oricăror indicii, desigur că nimeni nu poate spune 
ce urmări nefaste a avut incursiunea poporului focului 
asupra dezvoltării ulterioare a locuitorilor grotelor. Din 
amintirile lui „Colț Mare” reieşea că aproape întregul trib 
fusese nimicit atunci. Se părea că doar câţiva indivizi izolaţi 
supravieţuiseră catastrofei şi se mutaseră în alte ţinuturi. 


CAPITOLUL XII 


Mult timp, „Clăpăugul” şi „Colę Mare” au rătăcit la 
întâmplare pe malul nordic al fluviului ca nişte marinari 
naufragiaţi pe o insulă pustie. Când se gândeau la casa lor 
şi la posibilitatea de a se întoarce acolo, li se părea că sunt 
exilați pe viaţă. Dar îi cuprinsese dintr-o dată dorul de ducă. 
S-au îndepărtat de fluviu şi s-au aventurat în sălbăticie, 
colindând săptămâni şi luni în şir, fără să dea peste vreun 
semen de-al lor. Amintirile lui „Colț Mare” despre acele 
hoinăreli erau de multe ori foarte neclare, dar anumite 
scene rămăseseră totuşi proaspete şi vii până în vremurile 
actuale, în care Phil Adams visa viaţa lui „Colț Mare”. 

Fireşte că în peregrinările lor au suferit uneori de foame, 
aşa cum li se întâmplă tuturor exploratorilor care se 
aventurează în ţinuturi necunoscute. Deosebit de neplăcută 
a fost trecerea peste un lanţ muntos care se înălța între 
două lacuri, suferind de lipsa hranei, până ce într-o zi au 
surprins în tufişuri un vițel care dormea. Sau amuzat mult 
de o scurtă întâlnire cu locuitorii copacilor care trăiau în 
pădurea dintre lacul mai mare şi ţinutul muntos şi avid. 
Goniţi de acest neam, aveau să ajungă la celălalt lac, 
trecând peste lanţul de munţi pietroşi. 

La scurt timp după ce s-au îndepărtat de fluviu, s-au 
îndreptat către apus, până ce au ajuns la un râu mai mic, 
care şerpuia prin câmpia mlăştinoasă. De acolo s-au 
îndreptat spre nord, ţinându-se mereu pe lângă marginea 
mlaştinii, până ce au ajuns din nou la primul lac. Au 
petrecut câteva zile plăcute pe ţărmul acelui lac, unde se 
găsea hrană din abundență. Abătându-se prin pădurea din 
apropiere, au ajuns în ţinutul locuitorilor copacilor. Acele 
fiinţe nu erau decât maimuțe sălbatice. Dar, ca înfăţişare, 
nu erau foarte deosebiți de neamurile lui „Colț Mare”, din 
caverne, în orice caz, erau foarte păroşi. Picioarele le aveau 
mai strâmbe şi musculatura lor era diferită, ochii ceva mai 
mici, ceafa mai groasă şi mai scurtă, nările erau mai 
degrabă nişte găuri în suprafaţa feţei. Faţa era însă lipsită 


de păr, la fel ca palmele şi tălpile. Graiul se asemăna cu cel 
al lui „Colț Mare”, în general, existau deci foarte multe 
asemănări cu locuitorii cavernelor. 

„Colț Mare” a dat peste un ins foarte bătrân care şedea 
la rădăcina unui copac. Era pipernicit, uscat, fără vlagă şi 
hodorogit, cu obrazul zbârcit şi ochii trişti. Deasupra, pe 
crengile de sus, băieţii zăriră un culcuş prăpădit care era 
desigur, adăpostul lui. Vederea lui nu le stârni nici simpatie, 
nici milă celor doi aventurieri. Chiar şi între membrii 
aceluiaşi neam, sentimentele afectuoase nu apăreau decât 
arareori, între neamurile diferite nu exista la început niciun 
fel de simpatie. Acel bătrân le picase tocmai bine, îl 
considerau o pradă potrivită. 

„Colț Mare” se înţelese dintr-o privire cu „Clăpăugul” şi 
amândoi se repeziră la bătrân. El încercă să se caţere în 
copac, dar fu mult prea încet în mişcări. „Colt Mare” îl 
apucă de picior şi-l trase iarăşi în jos. Apoi se porni 
distracţia. II ciupeau, îl trăgeau de păr şi de urechi, îl loveau 
cu crengi. Râseră până ce le dădură lacrimile. Furia 
bătrânului neajutorat era prea comică. El le oferea un 
spectacol caraghios pe când încerca să-şi trezească la viaţă 
puterile tinereţii stinse de mult, pentru a fi din nou un 
adversar de temut, aşa cum fusese în anii săi de glorie. 
Ceea ce ar fi trebuit să fie un chip înspăimântător era acum 
doar o strâmbătură jalnică. Scrâşnea din măselele lui tocite 
şi se bătea cu pumnii lipsiţi de vlagă în pieptul fleşcăit. 

Cuprins de agitaţie, pe bătrân îl mai apucă şi tusea. 
Gemea, se îneca şi-i curgeau balele. De câte ori încerca să 
se caţere în copac, era tras din nou în jos de către cei doi 
băieţi neobrăzaţi, în cele din urmă se lăsă din cauza 
slăbiciunii în voia sorții, se ghemui resemnat şi izbucni în 
lacrimi. Cei doi zurbagii se lăsară şi ei pe vine, ţinându-se în 
braţe şi râseră din toată inima de starea lui jalnică. 

Lacrimile lui mute se transformară cu încetul în oftaturi, 
iar acestea se transformară în urlete care se ridicară brusc 
într-un strigăt ascuţit. Dar cu cât îşi dădeau ei silinţa să-l 
reducă la tăcere, cu atât ţipa el mai disperat, în cele din 
urmă, din adâncul pădurii se putu distinge un răspuns. 


Suna ca un fel de „Goac! Goac!”. În curând îi răspunseră şi 
alte voci, din toate direcţiile. De la o depărtare mai mare se 
auzi un sunet adânc, de bas. Totodată, de jur împrejur 
răsuna un „Huh! Huh!” ameninţător. Peste o clipă începu 
hăituirea celor doi băieţi de către locuitorii copacilor. La 
început s-a desfăşurat prin copaci, dar aici urmăritorii erau 
avantajaţi. Băieţii săriră jos pe pământ, unde puteau înainta 
mai bine decât urmăritorii lor înzestrați pentru viaţa 
arboricolă. Fugarii se îndreptară spre nord. Urmăritorii se 
ţineau urlând după intruşi, în luminişuri băieţii luau avans, 
dar acolo unde tufişurile le stăteau în cale, ei pierdeau 
iarăşi acel avantaj. De multe ori se părea că erau pe cale să 
fie ajunşi din urmă şi prinşi. Vânătoarea aceea nu mai era o 
glumă, asta o vedeau şi cei doi băieţi. Nu avuseseră milă 
pentru bătrân iar acum poporul cel primitiv nu avea nicio 
milă faţă de ei. 

Hăituiala continuă ore în şir. Pădurea părea să nu aibă 
sfârşit. Băieţii căutau atât cât puteau luminişurile, dar 
fiecare luminiş părea să se termine într-o pădure şi mai 
deasă. Din când în când se resemnau cu gândul de a fi în 
sfârşit prinşi şi se ghemuiau jos ca să răsufle. Dar imediat 
ce-şi trăgeau răsuflarea, răsunau iarăşi acele strigăte 
oribile „Huh! Hun!” şi înfiorătorul „Goac! Goac!”. Din urmă 
se auzea uneori un „Ha, ha, ha, ha, haaaa!” înfiorător. 

Au ţinut-o tot aşa până spre seară. Locuitorii copacilor 
erau întărâtaţi şi foarte perseverenţi. În cele din urmă 
ajunseră pe un teren ceva mai înalt, cu copaci mai rari. 
Apoi se întinseră înaintea lor dealuri acoperite cu iarbă. Aici 
băieţii reuşiră să ia un avans considerabil, iar locuitorii 
copacilor renunţară la urmărire şi se întoarseră înapoi, în 
pădure. 

Ceva mai sus munţii erau pietroşi şi neospitalieri. De trei 
ori încercară aventurierii în acea după-amiază să se 
întoarcă în pădure. Dar locuitorii copacilor se aflau în 
margine şi i-au alungat de fiecare dată. Tinerii şi-au 
petrecut noaptea următoare într-un copac pipernicit, înalt 
abia cât un tufiş din pădure. Acolo nu erau deloc la adăpost. 
Dacă ar fi trecut prin preajmă vreo fiară, băieţii ar fi fost o 


pradă uşoară. 

În dimineaţa următoare au pornit din nou la drum. Nu au 
îndrăznit să se aventureze înapoi în pădure din respect faţă 
de locuitorii copacilor. Aşadar, au fost nevoiţi să se îndrepte 
spre munţi. S-au căţărat mai departe, fără a avea vreun 
plan. Frica de locuitorii copacilor îi mâna în direcţie opusă. 
Zile în şir au umblat pe creste pietroase de munte. Nu se 
simțeau deloc în siguranţă. Totul le era nefamiliar şi 
neplăcut, mai ales când i-a cuprins frigul şi foamea. 

Era un ţinut neospitalier, plin de stânci, cu torente 
înspumate şi cascade care vuiau. Băieţii trebuiau să 
coboare prăpăstii adânci pentru a se căţăra în partea 
cealaltă pe pereţi abrupți. De pe fiecare vârf vedeau o 
panoramă nesfârşită de munţi pietroşi care se succedau ca 
un decor de teatru. Nopțile dormeau în grote şi crăpături, 
iar o noapte rece şi-au petrecut-o strâns îmbrăţişaţi pe 
vârful unei stânci ascuţite în formă de turn, care se înălța 
ca un trunchi de copac singuratic. 

Sleiţi de foame, au ajuns în sfârşit, într-o amiază 
fierbinte, la cumpăna apelor. De pe acea stâncă înaltă au 
zărit, spre nordul lanţului de dealuri tot mai mici, oglinda 
unui lac îndepărtat care sclipea în soare, în jurul său se 
aflau câmpii acoperite cu iarbă, iar mai departe, spre 
răsărit, se distingea linia întunecată a unei păduri întinse. 

A mai durat încă două zile până ce pribegii slăbiţi de 
foame să ajungă la acel lac. Dar au avut noroc. Chiar când 
au pus piciorul pe țărm au dat peste un vițel care adormise 
la soare. Nu a fost o treabă uşoară să sfâşie animalul, căci 
erau obosiţi, slăbiţi de foame şi nu aveau alte instrumente 
în afara mâinilor goale. Dar trebuiau să se descurce. Au 
mâncat până ce au simţit că plesnesc, apoi au târât 
resturile animalului în pădurea din apropiere, unde le-au 
ascuns într-un copac. Deşi şi-au dat atâta osteneală cu 
proviziile, nu au apucat să şi le termine, deoarece râul prin 
care se scurgeau apele lacului colcăiau de somoni care 
ajungeau până aproape de mal. 

La vest de lac se întindeau câmpii pe care păşteau turme 
mari de bizoni şi vaci sălbatice. Băieţii nu se aventurară 


prea mult prin acele câmpii deoarece haite de câini 
sălbatici urmăreau erbivorele şi pe acolo nu creşteau 
copaci. Astfel că cei doi aventurieri s-au ţinut pe malul estic 
al lacului şi de acolo s-au îndreptat spre nord. Zile în şir au 
hoinărit în acea direcţie. Apoi, dintr-o dată, au schimbat 
fără intenţie direcţia către est şi umblând prin pădurea 
întinsă, au ajuns la un râu mare. 

Nu ştiau că era chiar râul de lângă care plecaseră mai 
demult. Rătăciseră prea mult timp pentru a mai avea idee 
de direcţia în care merseseră. Erau copiii întâmplării. Acela 
era râul lor, dar nu şi-au putut da seama după semnele 
care li se înfăţişau. Nici măcar după ce au recunoscut râul, 
n-au căzut de acord dintr-o dată să treacă pe celălalt mal. 
Desigur că le fusese deseori dor de cătunul lor. Lui „Colt 
Mare” îi fusese dor de fata sprintenă care-l ademenise cu 
sunetele ei blânde, cu care se împăcase bine şi care trăia 
acum din nou singură în locuri îndepărtate. De câte ori se 
gândea la acea fată, „Colę Mare” avea o senzaţie ca de 
foame, senzaţie care nu dispărea nici după ce mânca pe 
săturate. 

Şi lângă acel râu exista hrană din abundență. Fructele şi 
rădăcinile erau deosebit de suculente. Celor doi prieteni le 
plăcu atât de mult pe mal, încât petrecură multe zile acolo 
cu vechile lor jocuri. 

Intr-o zi „Colę Mare” observă că prietenul său 
„Clăpăugul”, era preocupat de un gând nou, care i se putea 
citi pe chip. Expresia din ochii „Clăpăugu-lui” era 
întrebătoare şi plângăreaţă, iar el era agitat. Apoi ochii îi 
deveneau tulburi, de parcă-şi pierdeau din nou firul 
gândurilor care-i încolţiseră. Curând după aceea, ochii lui 
căpătau din nou acea expresie obişnuită, căci îl cuprindeau 
iarăşi gândurile. Băiatul îşi privea prietenul, apoi râul şi 
malul opus. Încercă să vorbească, dar îi lipseau cuvintele 
potrivite. leşi o bolboroseală caraghioasă care îi stârni râsul 
lui „Colț Mare”. Asta îl enervă pe „Clăpăug” şi atunci se 
repezi la prietenul său şi-l trânti la pământ. Desigur, se 
ajunse la păruială. Până la urmă, „Colț Mare” îşi fugări 
prietenul într-un copac, de unde acesta îl lovea cu o 


creangă uscată de câte ori făcea vreo încercare de a se sui 
la el. 

Astfel se  pierdu ideea care-i încolţise în minte 
„Clăpăugului”. „Colț Mare” nu o aflase, iar celălalt o uită. 
Abia în dimineaţa următoare îşi aduse din nou aminte de 
ea. Desigur, dorul de casă fusese cel care-l răscolise şi care 
i-a readus în minte gândul din ziua precedentă, mai clar şi 
mai puternic. „Clăpăugul” îşi conduse prietenul de-a lungul 
malului, unde zăcea un trunchi de copac răsturnat. „Colț 
Mare” credea că tovarăşul său voia să se joace, aşa cum se 
jucaseră demult, în gura râului. Când „Clăpăugul” împinse 
prin apă încă un buştean, această părere deveni şi mai clar 
conturată. 

Unul lângă celălalt, după vechiul lor obicei, ei vâsliră spre 
centrul curentului. Abia când au ajuns în mijlocul apei, 
„Clăpăugul” s-a putut face înţeles. El se opri din vâslit şi 
arătă spre celălalt mal. Apoi îşi reluă vâslitul scoțând 
strigăte puternice şi vesele. „Colę Mare” înţelese dintr-o 
dată şi se străduiră cu forţe unite să ajungă către malul 
opus. Curentul mai puternic îi prinse, îndreptându-i spre 
malul sudic dar, înainte de a putea să debarce, curentul îi 
duse din nou în direcţie opusă, aruncându-i tot spre malul 
nordic. 

Atunci se produse o divergență de păreri. „Colţ Mare” 
văzu apropierea malului nordic şi  vâsli într-acolo. 
„Clăpăugul”, mânat în continuare de ideea lui, încercă să 
vâslească spre sud. Buştenii se învârteau în cerc şi, între 
timp, curentul îi purta repede în jos, astfel că pădurea 
trecea în viteză prin faţa ochilor lor. La bătaie nu s-a putut 
ajunge deoarece băieţii trebuiau să se ţină bine de buşteni 
cu mâinile şi picioarele. De aceea ţipau şi mai tare unul la 
altul până ce curentul îşi schimbă din nou direcţia şi-i aduse 
aproape de malul sudic. Acest mal deveni atunci țelul lor şi 
vâsliră amândoi într-acolo împăcându-se din nou. Cu 
ajutorul unui mic vârtej ajunseră pe uscat şi se căţărară 
imediat în copaci ca să se orienteze. 


CAPITOLUL XIII 


În prima noapte de după debarcarea pe malul sudic, cei 
doi prieteni au dat peste oamenii focului. O ceată de 
vânători pribegi şi-a aşezat tabăra chiar lângă locul unde se 
opriseră cei doi pentru noapte. Pe jumătate adormiţi, băieţii 
auziră mai multe voci şi când priviră speriaţi în jos în lumina 
slabă, zăriră grupul inamic, în curând, cei de jos aprinseră 
un foc de tabără. Atraşi de foc, băieţii se furişară mai 
aproape, într-un copac de unde puteau urmări ceea ce se 
petrecea dedesubt. 

Focul ardea vesel în mijlocul luminişului, în apropierea 
apei. O jumătate de duzină de oameni ai focului se 
aşezaseră în jur ca să se încălzească. 

„Clăpăugul” îl atinse deodată tremurând pe prietenul 
său. „Colț Mare” privi mai atent şi-l recunoscu pe bătrânul 
vânător, mic şi olog, care-l omorâse cu ani în urmă pe 
sărmanul „Ştirb”, trăgând cu săgeți în el. Bătrânul se ridică 
şi aruncă vreascuri noi peste jarul strălucitor. Tot mai 
şchiopăta, deci infirmitatea lui era permanentă. Arăta şi 
mai sfrijit şi mai bătrân ca înainte, iar barba îi era complet 
albă. 

Ceilalţi vânători erau tineri. Arcurile şi săgețile zăceau 
chiar lângă ei, pe pământ. „Colț Mare” recunoscu imediat 
armele. Oamenii focului purtau piei de animale în jurul 
soldurilor şi umerilor; braţele şi picioarele erau dezgolite. 
Nu aveau încălțări. Pielea lor cu păr rar strălucea în lumina 
focului, iar forma capului şi trăsăturile feţei erau foarte 
asemănătoare cu ale celor care-i observau de sus. 

Dar la mersul în picioare se descurcau mai bine decât 
oamenii cavernelor, în schimb, mişcările lor erau mai puţin 
elastice. Şira spinării lor părea mai ţeapănă, iar şoldurile şi 
genunchii mai puţin mobili. Şi braţele erau mai scurte. „Colț 
Mare” nu a văzut niciodată vreun om al focului care, 
mergând în poziţie verticală să se fi slujit de braţe ca să se 
sprijine. Deosebit de vizibilă la oamenii focului era forma 
mai bine rotunjită a muşchilor. Simetria membrelor se 


potrivea şi cu trăsăturile mai frumoase ale feţei. Nasul era 
mai bine dezvoltat iar nările erau îndreptate în jos. Buzele 
nu erau atât de răsfrânte iar caninii nu arătau chiar ca nişte 
colţi, în rest, nu erau însă mult diferiţi ca înfăţişare de 
locuitorii cavernelor. Mai ales în zona şoldurilor nu erau atât 
de dezvoltați în comparaţie cu neamul celor din peşteri, 
într-un cuvânt, oamenii focului se deosebeau mai puţin de 
cei ai cavernelor decât se deosebeau aceştia de locuitorii 
copacilor. Desigur, toate trei neamurile erau rude 
apropiate, de sânge. 

„Colț Mare” şi „Clăpăugul” erau absolut fascinaţi de foc. 
Şezură ore în şir în copacul lor, urmărind flăcările şi fumul. 
Spectacolul devenea şi mai interesant când se aruncau 
vreascuri noi peste jar. Atunci se înălța o jerbă de scântei. 
Băieţii s-ar fi apropiat cu mare plăcere de foc ca să-l 
privească mai bine, dar asta nu se putea. Şi aşa erau destul 
de aproape, chiar în marginea luminişului, şi la cea mai 
mică mişcare sau foşnet ar fi putut fi descoperiţi. 

Oamenii focului stăteau ghemuiţi în cerc în jurul flăcărilor 
şi dormeau cu capul sprijinit pe genunchi. Nu dormeau 
foarte adânc. Urechile li se mişcau în somn şi erau agitaţi. 
Din când în când, unul sau altul se ridica să mai arunce 
lemne în foc. Dincolo de cercul de lumină, la adăpostul 
întunericului mişunau animale de pradă. Cei doi băieţi 
puteau ghici soiul fiarelor după sunetele pe care le scoteau. 
Mai ales câinii sălbatici şi hienele erau uşor de recunoscut. 
La un moment dat s-a auzit un schelălăit şi nişte mărâieli 
care i-au făcut pe oamenii focului să sară imediat în 
picioare. 

Apoi a venit sub copac un leu şi o leoaică şi au privit cu 
ochii scăpărând şi cu coama zburlită spre cei care dormeau 
în jurul focului. Leul rânjea lacom spre ei şi abia reuşea să 
se înfrâneze, căci prada gustoasă îl ademenea irezistibil. 
Leoaica era mai prudentă. Ea adulmecă aerul cu nasul în 
vânt şi-i descoperi pe cei doi prieteni pe craca de deasupra 
ei. Fiarele iscodiră în tăcere cu nările fremătând, către 
băieţii aflaţi sus. Cele două mari feline scoaseră un mârâit 
uşor. Priviră încă o dată spre foc şi se retraseră fără zgomot 


în pădure. 

„Colț Mare” şi „Clăpăugul” rămaseră încă multă vreme 
treji, continuându-şi supravegherea. Din când în când 
auzeau cum treceau prin desiş animale mari. Din 
întunericul de dincolo de cercul luminat de foc sclipeau ochi 
de fiară. În depărtare răgea un leu. Se auzi de undeva 
ţipătul unui animal încolţit şi clipocitul apei la locul de 
adăpat. Dinspre fluviu răzbăteau răgetele rinocerilor. 

În cele din urmă, pe cei doi îi cuprinse somnul. Când se 
treziră era lumină. Focul mai pâlpâia printre tăciuni, dar 
oamenii focului dispăruseră. Băieţii se apropiară de foc, 
apoi făcură prudenţi un ocol mare până ce se convinseră că 
vânătorii plecaseră. Pe urmă alergară înapoi la focul care 
strălucea. „Colț Mare” voi să vadă ce era de fapt acolo şi 
apucă între două degete un tăciune aprins. Strigătul său de 
spaimă şi de durere îl făcu pe camaradul său să se 
refugieze în copac. „Colţ Mare” dădu drumul tăciunelui şi 
fugi după celălalt. După ce-şi reveniră din sperietură se 
întoarseră precauţi lângă foc. De data asta nu mai atinseră 
jarul. Preferară să imite comportamentul oamenilor focului. 
Se ghemuiră lângă foc, îşi lăsară capetele pe genunchi şi se 
prefăcură că dorm. Apoi imitară limbajul vânătorilor, 
întreţinându-se într-o păsărească lipsită de sens. „Colț 
Mare” îşi aminti că bătrânul vânător răscolise focul cu un 
băț. Băiatul răscoli şi el jarul, făcând să se ridice scântei şi 
vălătuci albi de cenuşă. Era un joc grozav. In scurt timp 
erau acoperiţi din cap până-n picioare cu praf alb de 
cenuşă. 

Fireşte că în curând le trecu prin minte să aţâţe din nou 
focul. Mai întâi încercară cu bucățele mici de lemn. 
Succesul îi încântă. Lemnul luă foc şi trosni, iar băieţii 
ţopăiră de bucurie, sporovăind agitaţi. Apoi aruncară crengi 
mai mari în foc. Îngrămădeau mereu lemne, până ce făcură 
un morman mare, care ardea puternic. Agitaţia lor crescu şi 
aduseră în continuare combustibil. Flăcările se ridicau tot 
mai înalte, coloana de fum se desfăcea deasupra 
coroanelor arborilor. Focul trosnea şi vuia. Era o treabă pe 
cinste, pe care o făcuseră cu mâinile lor şi erau foarte 


mândri de ea. „Şi noi suntem oameni ai focului”, gândeau 
ei, dansând ca doi gnomi în lumina flăcărilor. 

În curând, focul se întinse în jur. larba uscată şi tufişurile 
se aprinseră. Băieţilor nu le păsa deloc de asta. Pe 
neaşteptate însă, luă foc un copac mare, de la marginea 
luminişului. Băieții se  priviră  nedumeriţi. Dogoarea 
devenise atât de puternică, încât trebuiră să se dea înapoi, 
în momentul următor flăcările cuprinseră un al doilea 
copac. Focul se întinse repede şi, cât ai clipi, arseră şase 
copaci. Atunci pe băieţi îi cuprinse frica. Se ghemuiră 
îngroziţi, privind la elementul dezlănţuit. Focul înghiţea 
copacii în jurul lor, întinzându-se şi amenințând să-i 
înconjoare, în ochii „Clăpăugului” apăru acea expresie 
jalnică de nedumerire care era întotdeauna semnul că nu 
ştia ce să mai facă. Şi „Colț Mare” era la fel de 
descumpănit. Se prinseră în braţe şi se ghemuiră la 
pământ, până ce dogoarea deveni insuportabilă şi simţiră 
miros de păr pârlit. Atunci se repeziră spre vest, în pădure. 
Nu se opreau decât rareori, să-şi tragă răsuflarea sau să 
privească înapoi, izbucnind în hohote de râs. 

Către amiază ajunseră pe o limbă de pământ. După cum 
aveau să descopere mai târziu, peninsula se formase 
datorită unui cot mare, aproape circular, al fluviului. 
Peninsula era traversată de un fir de dealuri scunde, parţial 
împădurite. Prietenii urcară acele dealuri. Pădurea din 
spatele lor se transformase într-o mare de foc pe care 
vântul o împingea către est. Băieţii se grăbiră mai departe, 
spre vest, ţinându-se de-a lungul malului. Până să-şi dea 
seama, se pomeniră în mijlocul aşezării oamenilor focului. 

Cătunul fusese aşezat acolo cu un ascuţit simţ strategic. 
Se afla pe cel mai bun teren al peninsulei, apăsat de apă 
din trei laturi. Doar dintr-o parte era accesibil pe uscat, iar 
acolo lanţul de dealuri constituia o fortificaţie naturală. 
Izolaţi astfel de restul lumii, oamenii focului trebuie să fi 
trăit acolo în pace mulţi ani, netulburaţi de nimeni. Probabil 
că necesitatea tot mai mare de resurse de hrană a 
locuitorilor a determinat în principal marea migraţie a 
acelei seminţii, aducând astfel o mare urgie pe capul 


locuitorilor cavernelor, în cursul expansiunii, oamenii focului 
i-au gonit pe locuitorii cavernelor de pe pământurile lor, 
pentru a le ocupa peșterile şi a le lua în stăpânire teritoriul. 

Dar „Colț Mare” şi „Clăpăugul” nici nu visau la aşa ceva 
când s-au pomenit dintr-o dată pe teritoriul inamicului. 
Primul lor gând a fost s-o ia cât mai repede la sănătoasa. Se 
traseră uşor la o parte şi priviră curioşi în urmă, spre satul 
duşmanilor lor de moarte. Văzură pentru prima oară 
femeile şi copiii oamenilor focului. Copiii alergau despuiaţi 
de colo-colo, iar femeile purtau piei de animale. 

Oamenii focului locuiau în peşteri, la fel ca şi seminţia lui 
„Colț Mare”. Un platou întins din faţa peşterilor cobora lin 
către apă. Numeroase focuri mici ardeau în mijlocul satului. 
Focurile erau desigur folosite la gătit, dar băieţii nu îşi 
putură da seama cu acea ocazie de obiceiurile lor culinare. 
La fel ca şi locuitorii cavernelor, şi oamenii focului cărau 
apă de la râu în dovleci scobiţi. O mare mulţime forfotea 
încolo şi-ncoace prin sat, iar femeile şi copiii făceau multă 
zarvă. Numeroşi copii se jucau şi se comportau exact la fel 
ca cei din aşezarea lui „Colę Mare”. Copiii din neamul 
oamenilor focului semănau mult mai mult cu cei din peşteri 
decât adulţii. 

„Colț Mare” şi „Clăpăugul” nu zăboviră mult. Câţiva 
băieţandri din neamul focului exersau cu arcuri şi săgeți. 
Cei doi prieteni se furişară înapoi în pădure şi se îndreptară 
iarăşi spre apă. Acolo găsiră o mică plută, o plută 
adevărată, desigur opera unor oameni ai focului. Cele două 
trunchiuri de copac erau mici şi drepte şi erau ţinute 
laolaltă prin lemne puse în curmeziş şi fibre tari din rădăcini 
de plante. 

La vederea acelei imagini binevenite, celor doi 
aventurieri le veni aceeaşi idee. Voiau să fugă din ţinutul 
oamenilor focului. Cum puteau să o facă mai bine dacă nu 
trecând apa cu pluta? Săriră pe buşteni şi porniră. Dar ceva 
le opuse brusc rezistenţă, trăgând din nou pluta către țărm. 
Şocul fusese atât de neaşteptat şi de puternic, încât băieţii 
fură cât pe ce să cadă în apă. Pluta fusese legată de un 
copac printr-o frânghie confecţionată din fibre răsucite. Cei 


doi o dezlegară repede şi porniră pentru a doua oară. 

Până să ajungă în mijlocul apei fuseseră purtaţi atât de 
departe de curent, încât ajunseseră chiar în dreptul satului. 
Ei erau atât de ocupați cu vâslitul şi cu privitul spre malul 
opus încât nici nu-şi dădură seama de situaţia lor 
periculoasă până ce nu le atrase atenţia un strigăt puternic 
din spatele lor. Se întoarseră repede. Erau oamenii focului. 
Stăteau în grupuri mari pe mal, gesticulând energic şi 
arătând spre cei doi aventurieri. Veniră şi alte pâlcuri 
dinspre grote. Prietenii uitară de vâslit şi priviră mulţimea. 
De pe mal se înălța un zgomot puternic. Câţiva oameni 
traseră cu săgeți spre băieţi. O parte din ele căzură în 
apropierea plutei, dar distanţa era prea mare ca să îi 
atingă. 

Fusese o zi plină de evenimente pentru cei doi temerari. 
La est, pădurea incendiată de ei acoperea jumătate din cer 
cu fum negru. lar acum şedeau acolo, în deplină siguranţă, 
pe pluta lată, şi se îndepărtau de aşezarea fortificată a 
oamenilor focului, îi cuprinse un râs irezistibil pe când se 
lăsau purtaţi de curent. Se îndreptară către sud, apoi către 
sud-est, apoi din nou către est, sud-est, sud şi vest. Fluviul 
făcea acolo o mare curbă dublă, care aproape că forma un 
nod. 

In curând, oamenii focului dispărură din vedere. Peisajul 
se schimbă. Şi apoi băieţii abia îşi crezură ochilor, 
împrejurimile le părură dintr-o dată cunoscute, într-adevăr, 
acolo se afla vechiul lor loc de adăpat, de unde observaseră 
atât de des animalele sălbatice care ieşeau din pădure să 
bea apă. In partea cealaltă, ştiau bine, se afla câmpul cu 
napi, iar mai încolo, şi mai departe, în josul fluviului, erau 
peşterile şi vechea lor aşezare. Apoi apărură chiar şi câteva 
femei şi copii din trib, care beau apă din dovleci. La 
vederea aventurierilor de pe plută, toţi fugiră de acolo, 
lăsând un şir de dovleci aruncaţi în urma lor. 

Băieţii debarcară. Desigur, în graba lor, uitară să lege 
pluta, care porni săltând vesel la vale. Ei porniră pe potecă, 
foarte precauţi. Tribul se ascunsese în grote. Doar ici-colo 
se putea zări în semiîntunericul intrărilor câte un chip. Nu 


se vedea nici urmă de „Ochi Roşii”. Băieţii se furişară spre 
mica lor grotă. Mai întâi trebuiră să arunce afară de acolo 
doi băieţi cu chef de harţă care o luaseră în stăpânire între 
timp. Apoi se instalară comod în casa lor şi adormiră în 
sfârşit în siguranţă, pentru prima oară după lunga lor 
peregrinare, în vechea şi comoda lor locuinţă. 


CAPITOLUL XIV 


Lunile veneau şi treceau. Fără să-şi facă griji pentru 
amenințările viitorului, băieţii culegeau nuci şi trăiau de pe 
o zi pe alta. În acel an nucile se făcuseră deosebit de bune. 
Adunau nuci, care erau puse în scobituri de stâncă şi sparte 
cu pietre, apoi erau mâncate. 

Era toamnă atunci când „Colț Mare” şi „Clăpăugul” s-au 
întors acasă, la tribul lor, după lunga pribegie. larna care a 
urmat a fost blândă. „Colţ Mare” se repezea adesea către 
copacul unde-şi avusese pe vremuri căminul şi cutreiera 
prin împrejurimi în căutarea „Mlădioasei”. Nu reuşi să o 
găsească nici măcar pe pajiştile cu afine şi nici la vărsarea 
râului în fluviu. Nu reuşi să descopere nicăieri vreun semn 
al ei. Dispăruse cu desăvârşire. lar el îi simţea lipsa, îl mâna 
acea foame inexplicabilă pe care o mai simţise de atâtea 
ori, chiar şi după ce mâncase pe săturate. Dar căutările lui 
erau zadarnice. 

Desigur, viaţa în sat nu era chiar monotonă. „Ochi Roşii” 
era tot acolo şi-i ţinea sub tensiune pe cei doi prieteni. Ei nu 
se simțeau nicio clipă în siguranţă, decât atunci când se 
aflau în grota lor. Deşi lărgiseră intrarea atât cât să le fie 
comod să o folosească, „Ochi Roşii” tot nu putea să se 
strecoare înăuntru. De fapt nici nu a mai încercat vreodată 
să le ia cu asalt grota. Primise o lecţie care îl costase 
scump, căci tot restul vieţii a rămas cu o umflătură mare la 
ceafă, acolo unde îl lovise „Colț Mare” cu piatra. Acea 
gâlmă se vedea de la distanţă. Băiatul se bucura adesea la 
vederea ei. Uneori, când ştia că nu este observat, râdea 
chiar în hohote de ea. 

Este adevărat, membrii tribului nu au avut niciodată curaj 
să sară în apărarea celor doi băieţi când au fost atacați din 
nou de „Ochi Roşii”. Dar tot satul era de partea lor. Poate 
că astfel îşi arătau cel mai uşor ura lor faţă de „Ochi Roşii” 
şi-şi găseau satisfacția în zădărnicirea planurilor lui. În orice 
caz, ei îi avertizau pe cei doi prieteni de câte ori îşi făcea 
apariţia „Ochi Roşii”. Oriunde se aflau, în pădure, la adăpat, 


pe platou sau în altă parte, băieţii erau avertizaţi din timp. 
Astfel că mulţi ochi se puseseră în slujba celor doi în lupta 
lor cu monstrul primitiv. 

O dată el a fost cât pe ce să-l prindă pe „Colț Mare”. Era 
în zorii zilei şi tribul nu se trezise încă. „Colț Mare” fusese 
surprins de „Ochi Roşii” jos. Retragerea către mica lui grotă 
fusese tăiată. Fără ezitare, băiatul se repezi în marea 
peşteră dublă ale cărei compartimente comunicau printr-o 
crăpătură, unde „Clăpăugul” îl tachinase prima dată, iar 
„Colt de Pumna!” se făcuse de râs atât de rău. „Colt Mare” 
observă la trecerea prin gaura de comunicare că „Ochi 
Roşii” nu se luase după el. În schimb, furiosul îi ieşi în faţă 
chiar în clipa când scoase capul din crăpătură. Băiatul se 
strecură imediat înapoi, iar „Ochi Roşii” alergă ca posedat 
dintr-o peşteră în cealaltă. O jumătate de zi l-a ţinut astfel 
captiv pe băiat. După această experienţă, băieţii nu şi-au 
mai dat osteneala să se caţere până-n propria lor grotă 
atunci când, fugind de „Ochi Roşii” puteau ajunge la 
peştera dublă. Dar aveau grijă ca în caz de primejdie să 
aibă deschisă calea de retragere. 

În timpul iernii, „Ochi Roşii” îşi omori din nou femeia cu 
care stătea, după ce o maltratase mult timp. Din acest 
punct de vedere nu era primitiv. Dimpotrivă. Strămoşii 
acelor oameni nu-şi maltratau niciodată femelele. „Ochi 
Roşii” trebuie deci să se fi plasat în această privinţă pe o 
treaptă superioară a umanităţii, căci doar oamenii moderni 
îşi chinuie femeile. 

După cum era de aşteptat, bestia îşi căută curând o nouă 
femeie. Alegerea sa se opri asupra „Cântăreţei”. Ea era 
nepoata bătrânului „Oase Rupte” şi fata „Golaşului”. Era o 
făptură tânără, iar în amurg îi plăcea să se ghemuiască la 
intrarea peşterii şi să cânte. De curând trăia împreună cu 
„Picior Strâmb”, un ins liniştit, care nu deranja pe nimeni şi 
nu se certa niciodată cu vecinii lui. De altfel, nu era un 
luptător. Era mic şi slab şi ceva cam nesigur pe picioare. 

A fost cea mai oribilă faptă făcută vreodată de „Ochi 
Roşii”, într-o seară liniştită tribul se adunase pe platou. 
Dintr-o dată „Cântăreaţa” veni în goană dinspre apă. „Ochi 


Roşii” o urmărea. Căutând ajutor, ea se aruncă în braţele 
bărbatului ei. Sărmanul „Picior Strâmb” era speriat de 
moarte. Dar era un erou. Ştia că înfruntă moartea dar nu-i 
dădu prin minte să fugă de acolo, îl înfruntă pe monstru, 
rânjind şi cu părul zburlit. 

„Ochi Roşii” urlă furios. Dacă cineva din trib îndrăznea să 
i se împotrivească era crimă, întinse labele după „Picior 
Strâmb” şi-l prinse de gât. Micuţul muşcă imediat cu sete 
braţul uriaşului, în clipa următoare, sărmanul zăcea la 
pământ, zvâcnind cu gâtul rupt. „Cântăreaţa” ţipă şi se 
jelui. „Ochi Roşii” o târî după el, fără să-i pese de pietrele 
ascuţite. 

Tribul era nebun de furie. Bărbaţii se băteau cu pumnii în 
piept, aveau părul zburlit şi scrâşneau din dinţi; peste tot se 
formau grupuri. Simţeau chemarea instinctului de turmă, 
dorinţa de a se uni într-o acţiune comună. Acest impuls era 
însă foarte obscur la ei. Ei nu aveau niciun mijloc de a pune 
în practică acel instinct, căci le lipseau expresiile prin care 
să se facă înţeleşi. Nu se repeziră cu toţii uniţi împotriva lui 
„Ochi Roşii”, fiindcă le lipsea limbajul prin care să se 
înţeleagă. Ideile pentru care nu aveau mijloace de 
exprimare se înfiripau foarte vag. 

În lipsa unui limbaj căutară să-şi împărtăşească gândurile 
obscure prin sunete. „Golaşul” strigă tare. El voia să-şi 
exprime astfel ura faţă de „Ochi Roşii” şi dorinţa de a-l 
ucide pe monstru. Până aici se putea face înţeles de trib. 
Dar dacă vreunul încerca să le explice celorlalţi că trebuiau 
să-l alunge pe zurbagiu din trib acţionând împreună, 
sunetele scoase de ei deveneau o pălăvrăgeală fără sens. 

„Spate Lat” fu de acord cu prietenul său, „Golaşul”, şi 
ţipă şi el, bătându-se totodată energic cu pumnii în piept. 
Unul după altul, toţi se antrenară în acel cor al furiei. Doar 
bătrânul „Oase Rupte” mormăia şi dondănea cu vocea 
stinsă şi buzele uscate. Cineva ridică un băț şi lovi un 
trunchi de copac. Curând ajunse la un oarecare tact şi, 
absolut inconştient, urletul de furie urmă acest ritm. Ritmul 
îmblânzi spiritele. Furia lor scăzu. Strigătele furioase se 
transformară într-un chicotit şi, până să-şi dea seama, 


uitară de furie şi de motivul ei, iar chicotitul era în toi. 

Acele partide de chicotit erau exemple grăitoare ale 
nestatorniciei şi inconsecvenţei lor. Apariţia întâmplătoare 
a unui ritm primitiv alunga furia tribului şi le stârnea un râs 
în care uitau de toate. Tribul era sociabil, iar adunările în 
care cântau şi râdeau erau distracţii binevenite. Aşa arătau, 
la începuturile lor cele mai primitive, marile conferinţe 
naţionale sau internaţionale şi adunările oamenilor evoluaţi. 
Când strămoşii noştri îndepărtați se adunau în număr mare, 
începea un adevărat turn Babel cu pălăvrăgeala lor şi 
numai câte un ritm apărut din întâmplare mai aducea o 
oarecare armonie în acel vuiet. 

Mult timp nu dura niciunul din acele ritmuri 
întâmplătoare. Un asemenea tact se pierdea repede, apoi 
domnea iarăşi zarva până ce spiritele erau domolite din nou 
de alt ritm întâmplător. Uneori ritmuri diferite se luptau în 
acelaşi timp pentru întâietate şi atunci se formau grupuri 
care căutau să acopere cu tactul lor pe ceilalţi. 

In intervalele fără armonie, fiecare pălăvrăgea, urla, ţipa 
şi ţopăia în legea lui, mânat de dorinţa de a acoperi 
manifestările de temperament ale celorlalţi. Atunci fiecare 
individ era pentru sine centrul universului, izolat vremelnic 
de ceilalţi care ţopăiau şi urlau în jurul lui. Dacă se auzea 
un ritm, unul bătea din palme. Altul lovea cu un băț într-un 
trunchi găunos. Alţii li se alăturau. Câţiva săltau în ritm şi-i 
antrenau şi pe ceilalţi. Se întâmpla ca vreunul să ţipe mai 
tare ca toţi ceilalţi, repetând aceleaşi sunete până ce restul 
cedau şi tot tribul i se alătura. 

La fel era şi în seara aceea. Toţi ţopăiau, se învârteau, se 
purtau de parcă ar fi fost beţi, cântau şi dansau în amurgul 
care se lăsa, uitau de griji, se antrenau la unison într-o 
surescitare senzorială. Furia lor faţă de „Ochi Roşii” se 
stinse sub influenţa acelui soi de activitate artistică. 
Fascinaţi, continuară corul de chicoteli până ce întunericul 
le aminti de spaimele nopţii. Atunci se furişară în grotele 
lor, despărţindu-se unul de altul cu sunete blânde, în timp 
ce stelele răsăreau iar întunericul nopţii se lăsa. 

Teama le era stârnită doar de întuneric. Nu aveau nici 


cea mai vagă idee despre religie. Nu-i tulbura niciodată 
gândul unei lumi nevăzute, în faţa lor se întindea doar 
lumea reală, teama lor putea fi stârnită doar de lucruri 
reale, doar primejdiile reale şi fiarele adevărate le făceau 
viaţa amară. Şi doar din cauza primejdiilor reale se temeau 
de noaptea în care erau stăpâne fiarele de pradă. La 
adăpostul întunericului fiarele ieşeau din vizuinile lor şi 
săreau asupra oamenilor neajutoraţi care fuseseră surprinşi 
de căderea serii fără a-şi fi pregătit un adăpost sigur. 

Poate că, mai târziu, din teama lor de lucruri reale s-a ivit 
şi credinţa în cele imaginare, din care apoi generaţiile de 
mai târziu au construit universuri ale umbrelor. O dată cu 
creşterea forţei imaginaţiei a crescut şi teama de moarte, 
până ce oamenii de mai târziu au populat lumea cu spirite. 
Este posibil ca neamul focului să fi posedat deja germenii 
unei asemenea năluciri. Dar locuitorii cavernelor din 
neamul lui „Colț Mare” se furişau în grote la căderea 
întunericului doar pentru a fi la adăpost de tigri, lei, şacali, 
câini sălbatici, lupi, de toate carnivorele flămânde din acele 
vremuri. 


CAPITOLUL XV 


„Clăpăugul” s-a mutat împreună cu o femeie. Aceasta s-a 
petrecut pe neaşteptate, în a doua iarnă de după revenirea 
din lunga lor călătorie. Nu îl prevenise câtuşi de puţin pe 
prietenul său. Pentru „Colț Mare” totul a venit ca o surpriză, 
când s-a căţărat într-o noapte spre grota lui. S-a strecurat 
prin deschizătură mai departe, dar nu a putut pătrunde. 
Spaţiul era deja ocupat. „Clăpăugul” şi femeia lui ocupaseră 
camera, iar femeia nu era alta decât sora vitregă a lui „Colț 
Mare”, fiica „Palavragiului”. 

„Colę Mare” căută totuşi să pătrundă înăuntru. Dar 
spaţiul ajungea doar pentru doi adulţi, iar aceştia erau în 
avantaj faţă de el. Il zgăriară şi-l scărmănară atât de 
nemilos, încât el se retrase. 

Noaptea aceea şi încă alte câteva şi le-a petrecut în 
crăpătura care făcea legătura între cele două peşteri. El 
considera suficient de sigură acea scobitură în stâncă, din 
moment ce nici tigrul şi nici „Ochi Roşii” nu reuşiseră să 
treacă prin ea şi credea că va putea scăpa la fel de uşor 
acolo şi de alte fiare. Dar uitase de câinii sălbatici. Aceştia 
erau destul de supli pentru a putea trece pe oriunde ar fi 
trecut el însuşi, într-o noapte l-au încolţit în crăpătură. Dacă 
ar fi pătruns deodată prin ambele peşteri, l-ar fi înhăţat. Dar 
ei au intrat doar dintr-o parte în crăpătură. El a fugit 
imediat prin cealaltă peşteră. Afară pândeau ceilalţi câini 
sălbatici. El sări cu iuţeala fulgerului pe stâncă, dar câinii se 
luară după el, iar o bestie slabă şi flămândă îl muşcă de 
picior chiar în mijlocul saltului. Animalul fu cât pe ce să-l 
tragă jos «pe băiat. Colţii înspăimântători nu se mai 
descleştară, iar băiatul nu făcu nicio încercare de a se 
scutura de câine, ci căută în schimb din toate puterile să 
ajungă din nou sus, în siguranţă. Abia acolo îşi îndreptă 
atenţia asupra durerii violente din coapsă. Aflat deasupra 
haitei care lătra şi încerca zadarnic să ajungă sus la el, 
„Colț Mare” îl apucă pe câine de beregată şi-l ştrangulă. A 
durat mult. Animalul îl zgâria furios cu labele dinapoi şi se 


zbătea atât de tare, încât fu cât pe ce să-l arunce jos pe 
băiat în ultima clipă. 

Doar aflat în ghearele morţii, câinele îşi descleştă fălcile. 
Băiatul târî câinele mort la intrarea vechii lui grote, unde-şi 
petrecu noaptea, căci „Clăpăugul” şi sora lui vitregă nu-l 
lăsară înăuntru. Din toate găurile, membrii tribului se 
răsteau la el, căci le stricase liniştea somnului. Ca să se 
răzbune, el îi ţinu pe toţi treji. Când haita de câini de la 
poalele stâncii se mai liniştea, el dădea drumul unei pietre 
să cadă, stârnind din nou urletele lor. Câinii începeau din 
nou să latre spre el. In dimineaţa următoare el împărţi cu 
„Clăpăugul” şi nevasta lui câinele mort. În zilele următoare 
cei trei nu se atinseră de plante şi fructe. 

„Căsnicia” „Clăpăugului” nu a fost fericită şi pentru el a 
fost un noroc faptul că nu a durat mult. În acea perioadă, 
niciunul dintre prieteni nu a avut parte de prea multe 
bucurii. „Colț Mare” se simţea singur şi suferea din cauza 
lipsei de confort, fiind nevoit să înnopteze afară, în faţa 
grotei sale calde; nu putea nici să se împrietenească destul 
de bine cu alt tânăr pentru a-şi găsi un nou adăpost. 
Prietenia atât de îndelungată cu „Clăpăugul” îi devenise 
obişnuinţă. 

Desigur, „Colț Mare” ar fi putut să se însoare. Chiar ar fi 
făcut-o dacă n-ar fi fost lipsă de fete tinere. De lipsa lor era 
vinovat chiar „Ochi Roşii”, care în această privinţă, ca şi în 
multe altele, era un adevărat pericol pentru trib. Pe 
deasupra, amintirea „Mlădioasei” era încă vie în mintea lui 
„Colț Mare”. 

Aşa că, în perioada căsniciei prietenului său, el pribegea, 
fără casă, fiind în primejdie în fiecare noapte să fie mâncat 
de fiare. Un bărbat din sat a murit iar femeia lui a fost dusă 
în grota altuia. Un timp, „Colţ Mare” a pus stăpânire pe 
grota părăsită, dar intrarea era foarte largă şi după ce 
„Ochi Roşii” a fost cât pe ce să-l înhaţe într-o noapte, 
băiatul şi-a petrecut iarăşi nopţile în scobitura dintre cele 
două peşteri. Când a venit anotimpul cald el şi-a făcut un 
nou adăpost într-un copac din apropierea locului de vărsare 
a râului în fluviu şi deseori nu apărea prin sat săptămâni în 


şir. 

Fiica „Palavragiului” îi făcea viaţa iad bărbatului ei. În 
nicio altă grotă nu aveau loc atâtea scandaluri şi certuri. 
„Ochi Roşii” era un Barbă Albastră, „Clăpăugul” era, 
dimpotrivă, ţinut sub papuc. „Colț Mare” îşi dorea uneori ca 
„Ochi Roşii” să se fi îndrăgostit de femeia prietenului său, 
dar probabil că bătăuşul era prea viclean pentru aşa ceva. 

Din fericire pentru „Clăpăug”, femeia sa îşi găsi în curând 
un sfârşit neaşteptat. Spre sfârşitul verii acelui an avu loc o 
întâmplare cu totul neobişnuită. Cea de-a doua recoltă era 
suculentă şi fragedă, astfel încât câmpul cu napi a devenit 
pentru un timp locul preferat al multor membri ai tribului, 
într-o dimineaţă devreme se aflau acolo la micul dejun vreo 
patruzeci de oameni ai cavernelor. Alături de „Colț Mare” 
stătea pe vine „Golaşul”. Lângă el şedeau fiul şi tatăl său, 
„Buză Lungă” şi „Oase Rupte”, în partea cealaltă, 
„Clăpăugul” şi femeia lui erau adânciţi în gustarea lor, ea 
fiind chiar lângă „Colț Mare”. 

Nenorocirea s-a produs fără vreun avertisment. Deodată, 
„Golaşul” şi fiica „Palavragiului” scoaseră un urlet şi săriră 
în sus. În acelaşi timp, „Colţ Mare” văzu săgețile. Cei loviți 
căzură gemând şi zbătându-se la pământ. Ceilalţi se 
repeziră spre copaci. O săgeată trecu pe lângă „Colt Mare” 
şi se înfipse în iarbă. Coada cu pene zbârnâi în urma 
loviturii. Băiatul făcu un salt lung, lateral. 

„Clăpăugul”, care alerga chiar în urma prietenului său, 
căzu greu la pământ. O săgeată îi străpunsese pulpa şi-l 
făcuse să cadă. Incercă să alerge mai departe, dar săgeata 
îl împiedică şi-l făcu să cadă pentru a doua oară. Se ghemui 
la pământ şi strigă jalnic după prietenul său. Acesta se 
grăbi să se întoarcă. Rănitul arătă spre săgeată. Prietenul o 
apucă şi încercă să o tragă afară, dar durerea era atât de 
mare, încât rănitul îl prinse de mână, oprindu-l. O săgeată 
zbură printre cei doi. O alta lovi o piatră, se frânse şi căzu. 
Era insuportabil. „Colę Mare” trase afară săgeata cu o 
smucitură puternică. „Clăpăugul” urlă şi îşi lovi supărat 
camaradul. Dar, în clipa următoare, cei doi îşi reluară 
goana. 


De la o depărtare sigură, „Colę Mare” privi înapoi. 
Bătrânul „Oase Rupte”, părăsit de toţi şi rămas mult în 
urmă, şchiopăta încă în cursa lui cu moartea. Uneori era 
gata să cadă şi o dată chiar a căzut. Dar nicio săgeată nu 
mai zbură spre el. Se ridică din nou, încet, în picioare. 
Bătrâneţea îl apăsa greu, dar tot nu voia să moară. Cei trei 
oameni ai focului care apărură atunci în luminiş l-ar fi putut 
prinde cu uşurinţă, dar nu-i acordară nicio atenţie. Poate că 
el era prea bătrân şi aţos pentru ei. Alergară spre cei doi 
răniţi, „Golaşul” şi fata „Palavragiului”, şi le zdrobiră ţestele 
cu pietre. Unul dintre vânători era bătrânul care şchiopăta. 

Camarazii lui „Colţ Mare” se refugiară în goană nebună 
prin pădure, către grotele lor. Înaintea lor fugeau micile 
vietăţi ale pădurii, iar gaiţele ţipau fără încetare. Acum, că 
pericolul trecuse, „Buză Lungă” îşi aştepta bunicul. Cu 
generaţia intermediară pierdută, cei doi se retrăgeau în 
ariergardă. 

Astfel, „Clăpăugul” deveni din nou celibatar. Cei doi 
prieteni îşi petrecură din nou noaptea împreună în mica 
grotă şi de atunci vechea lor prietenie reîncepu. Pierderea 
femeii se părea că nu-l preocupa prea mult pe văduv, în 
orice caz, el nu lăsă să se observe vreun semn vizibil al 
durerii sale. Se pare că rana din picior era mult mai 
dureroasă şi trecu mai mult de o săptămână până ce-şi 
recăpătă întreaga mobilitate. 

„Oase Rupte” era singurul bătrân din trib. El era o rară 
excepţie, în general, oamenii acelui neam nu ajungeau prea 
bătrâni. Chiar şi cei de vârstă mijlocie erau destul de rari. 
Cei mai mulţi erau răpuşi mai devreme de o moarte 
violentă. Ei mureau aşa cum murise tatăl lui „Colț Mare”, 
cum îşi găsise sfârşitul „Ştirbul”, sau aşa cum pieriseră de 
curând fiica „Palavragiului” şi „Golaşul”. Pe neaşteptate, 
moartea brutală îi surprindea în floarea vârstei, în 
deplinătatea forţelor. Acel neam nu cunoştea moartea 
naturală, cea violenta le era mult mai obişnuită. 

Niciodată vreun membru al tribului nu murea de 
bătrâneţe. „Colț Mare” nu cunoştea niciun asemenea caz. 
Nici măcar bătrânul „Oase Rupte” nu a murit liniştit în grota 


lui, deşi el ar fi fost singurul pe vremea lui „Colț Mare” care 
ar fi avut această posibilitate. O infirmitate gravă, un 
accident serios sau o invaliditate trecătoare însemna o 
moarte rapidă. De regulă, nu existau martori care să 
supravieţuiască acelor tragedii. Câte un membru al tribului 
dispărea pur şi simplu şi nu mai era văzut. Plecau 
dimineaţa din sat şi nu se mai întorceau. Dispăreau acolo 
unde dispărea orice carne, în beregata flămândă a fiarelor. 

Năvălirea oamenilor focului în câmpul cu napi a fost 
începutul sfârşitului. Dar oamenii cavernelor nu aveau încă 
habar de asta. Vânătorii din neamul focului veneau frecvent 
pe acolo. Veneau câte doi sau câte trei, se strecurau 
prudenţi prin pădure şi-şi trimiteau săgețile în zbor la 
distanţe mari chiar şi înspre cei mai înalţi copaci, fără a 
trebui ei înşişi să alerge sau să se caţere până acolo. Era de 
parcă şi-ar fi alungit monstruos mâinile şi picioarele, 
apucându-şi astfel victimele de la o distanţă de patruzeci 
de metri sau chiar mai mare. Astfel că erau mult mai 
periculoşi decât bătrânul „Colt de Pumna!”, în plus, erau şi 
mult mai vicleni decât cel mai periculos prădător. Puteau şi 
să vorbească, împărtăşindu-şi unul altuia gândurile, astfel 
că era posibilă o cooperare, ceea ce nu era cu putinţă 
oamenilor cavernelor. 

De atunci, neamul lui „Colț Mare” a devenit mult mai 
precaut prin pădure. Vigilenţa şi încordarea mai mare, mai 
multă teamă au fost urmările nemijlocite ale faptului că 
arborii nu le mai ofereau un adăpost sigur. Frumoasele 
vremuri în care tribul se putea refugia de animalele 
carnivore în copaci trecuseră, căci oamenii focului erau şi ei 
carnivori. Ghearele şi colții lor ajungeau până la patruzeci 
de metri. Niciun alt duşman din acea vreme nu era atât de 
înspăimântător. 

Într-o dimineaţă, înainte ca tribul să se ducă în pădure, s- 
a stârnit panică printre cei care aduceau apă şi cei care se 
aflau la adăpat. Toată ceata se repezi înapoi la grote, „întâi 
fugi, apoi priveşte” era regula în asemenea cazuri. Tribul 
aştepta în semiîntunericul intrărilor în grote, privind atent în 
jur. După un timp, un om al focului păşi precaut pe platou. 


Era bătrânul vânător care şchiopăta. Rămase mult timp în 
picioare, observând tribul speriat şi măsură cu ochi ageri, 
de sus până jos, stânca plină de grote. Urcă poteca dinspre 
locul de adăpat, apoi urmă altă potecă, pe povârniş. Se opri 
din nou, privind în jur un timp. Pe urmă se întoarse 
şchiopătând în pădure. Membrii tribului priviră întrebător în 
urma lui şi încercară să se înţeleagă prin sunete jalnice. 


CAPITOLUL XVI 


„Colt Mare” o întâlni din nou pe „Mlădioasa” în 
apropierea pajiştilor cu afine, acolo unde locuia mama lui şi 
unde ei şi „Clăpăugul" îşi construiseră, pe vremuri, primul 
lor adăpost, întâlnirea s-a produs pe neaşteptate. Tocmai 
se oprise sub un copac mare când a auzit deodată 
binecunoscuta ei voce dulce, îşi ridică surprins privirea. 
„Mlădioasa” şedea pe o creangă, se legăna şi-i zâmbea. 

„Colț Mare” rămase ca trăsnit şi nu-şi crezu ochilor. Era 
foarte fericit să o vadă. Dar curând în fericirea lui se 
amestecă şi o anumită nelinişte şi durere. Se căţără în 
copac, însă ea se retrase, tachinându-l. El o urmări, dar 
chiar atunci când credea că este gata să o prindă, ea sărea 
în copacul de alături şi privea la el prin frunziş. Apoi îl 
ademenea din nou cu vocea ei blândă. El sărea spre ea, 
vânătoarea continua şi în curând situaţia se repeta. Ea îi 
scăpa iarăşi şi-i zâmbea, tachinându-l din coroana arborelui 
următor. 

„Colț Mare” fu conştient că în el se schimbase ceva faţă 
de zilele de joacă de demult. Dorea cu ardoare prezenţa ei 
şi era conştient de aceasta. Pesemne că şi ea observase. 
De aceea, nu-l lăsa niciodată să se apropie îndeajuns. El 
uitase cu desăvârşire că ea era de fapt „Mlădioasa”, cea 
care îl învățase să se caţere. O urmărea fără odihnă, dintr- 
un copac într-altul, iar ea se ţinea mereu la distanţă, deşi îl 
privea prietenos, îl ademenea şi ţopăia încolo şi-ncoace, 
acolo unde el n-o putea ajunge. Cu cât ea îl ţinea la 
distanţă, cu atât el o urmărea mai pătimaş. Dar umbrele 
lungi ale după-amiezii îl ajunseră în timp ce el îşi continua 
încă vânătoarea zadarnică. 

In pauzele acelui joc de dragoste, „Colț Mare” a avut 
destule ocazii să o observe pe „Mlădioasa” din copacul 
alăturat, în orice caz, şi ea se schimbase. Era mai mare, 
mai grea şi arăta mai coaptă. Formele i se mai rotunjiseră, 
muşchii îi erau mai plini. Avea ceva nelămurit care-i dădea 
lui de ştire că este coaptă, ceva nou care-l aţâţa. Se 


scurseseră trei ani de când dispăruse, cel puţin trei ani; 
poate că fuseseră chiar patru. „Colt Mare” nu putea socoti 
atât de precis. Dar schimbarea ei era vizibilă. 

Desigur, „Colț Mare” nu a putut afla unde fusese ea, de 
ce dispăruse şi ce i se întâmplase cât lipsise. Ea nu-i putea 
împărtăşi aceste bucurii, la fel cum nici el şi nici 
„Clăpăugul” nu putuseră povesti celor din trib prin ce 
trecuseră în timpul lungii lor călătorii. Poate că şi ea făcuse 
o călătorie la fel de plină de aventuri ca şi cei doi băieţi, îl 
urmase cumva de una singură, pe acelaşi drum? Este 
posibil şi ca ea să fi fugit de bestialul „Ochi Roşii”. Poate că 
monstrul o zărise pe fată pe când colinda prin împrejurimi şi 
se luase după ea. Desigur că acesta ar fi fost un motiv 
întemeiat pentru a părăsi ţinutul. Cu timpul, trăind alături 
de „Mlădioasa”, „Colţ Mare” a ajuns la concluzia că ea 
rătăcise departe, spre sud, trecând peste un lanţ muntos şi 
ţinându-se de-a lungul unui râu necunoscut, departe de cei 
din neamul ei. Pe acolo trăiau mulţi oameni ai copacilor şi 
se pare că ea se întorsese către acele meleaguri natale. 

Umbrele deveneau tot mai lungi în timp ce el şedea acolo 
şi o privea cu dor. Oricât de zelos îşi continuase urmărirea, 
nu o putuse ajunge. Ea dădea impresia că făcea eforturi 
disperate să îl atragă pe urmele ei, dar în acelaşi timp se 
ţinea cu uşurinţă la distanţă, atât cât să nu fie ajunsă de el. 
In cele din urmă, „Colț Mare” uită de toate - de timp, de 
apropierea nopţii, de animalele de pradă. Era beat de 
dragoste şi în acelaşi timp supărat că ea nu-l lăsa să se 
apropie. Furia şi dragostea puseseră stăpânire pe el şi în 
cele din urmă furia îi aţâţă şi mai mult dorinţa. 

Devenise indiferent la toate primejdiile, în goana lui 
nebună printr-un luminiş a sărit în mijlocul unui cuib de 
şerpi. Asta nu l-a interesat câtuşi de puţin. Sângele îi 
clocotea. Şerpii se repeziră la el, dar scăpă neatins şi alergă 
mai departe, într-un copac se întâlni cu un piton mare, care 
în împrejurări obişnuite l-ar fi făcut să se caţere ţipând până 
în vârf, dar acum, nu. „Mlădioasa” părea să fi dispărut. El 
sări la pământ cu un salt care altădată poate că l-ar fi făcut 
să-şi frângă gâtul. Şarpele aproape că-l înhăţă. Vechiul lui 


duşman, hiena, se afla tot pe acolo, îşi dădu seama din 
comportarea lui „Colț Mare” că se petrecea ceva deosebit şi 
se ţinu după el ore în şir. La un moment dat, cei doi 
îndrăgostiţi au dat peste o turmă de mistreți care le 
întrerupseră goana. „Mlădioasa” făcu un salt lung dintr-un 
copac în altul. „Colt Mare” nu îndrăzni să sară după ea şi 
pentru a o urma pe pământ trebuia să treacă de mistreți. El 
nu ezită nicio clipă. Sări jos chiar lângă unul dintre mistreți 
şi întreaga turmă se luă după el, îi tăie calea de câteva ori 
şi-l sili să-şi urmărească din nou iubita prin copaci, pe căi 
ocolite, în cele din urmă trebui să-şi continue iarăşi 
urmărirea pe pământ. Traversă în goană un luminiş în timp 
ce întreaga turmă grohăia şi scrâşnea din dinţi, cu ţepii 
zburliţi, pe urmele lui. Dacă s-ar fi oprit sau ar fi căzut, s-ar 
fi zis cu el. Dar nu căzu; reuşi să scape cu bine, fără să se 
piardă cu firea, în starea care-l cuprinsese l-ar fi înfruntat 
chiar şi pe bătrânul „Colę de Pumnal”. Da, nici măcar o 
trupă de oameni ai focului, cu arcuri şi săgeți, nu l-ar fi 
stânjenit. „Mlădioasa”, dimpotrivă, îşi păstra calmul. Ea era 
mai abilă. Nu făcea eforturi inutile, în timp ce „Colț Mare” 
era hăituit de mistreți ea nu se îndepărtă prea mult, ci 
aşteptă până ce el putu din nou s-o urmeze nestingherit. Şi 
între timp, păstra mereu aceeaşi direcţie. 

In cele din urmă se lăsă înserarea. „Mlădioasa” îşi 
conduse iubitul peste umărul acoperit cu muşchi al unui 
perete abrupt care se înălța în spatele copacilor. Apoi urmă 
un mărăciniş des în care el se agăţă şi se zgârie. Ea trecu 
nevătămată, căci ştia drumul, în mijlocul desişului se înălța 
un stejar bătrân. „Colț Mare” era chiar în urma alesei sale 
când ea se căţără în acel copac. Sus, în furca stejarului, o 
ajunse din urmă. Ea şedea zâmbind în cuibul pe care el îl 
căutase zadarnic atâta vreme. 

Hiena se postă curând sub copac, se ghemui acolo, 
privind în sus cu ochi pofticioşi şi plescăind din gură. Fireşte 
că cei doi îşi bătură joc de ea până ce, mârâind furioasă, 
hiena se făcu nevăzută în desiş. 

Venise primăvara. Prin noapte răsunau tot soiul de 
zgomote. Ca de obicei în acel anotimp, aveau loc lupte între 


animale. Din copacul lor, cei doi puteau auzi nechezatul şi 
fornăitul cailor sălbatici. Elefanții trâmbiţau prin pădure, leii 
urlau în vale. Apoi răsări luna, aerul era călduţ iar cei doi 
erau împăcaţi şi fără griji. 

In dimineaţa următoare, „Colț Mare” surprinse doi cocoşi 
de munte care se repezeau unul la celălalt cu penele 
înfoiate. Erau atât de prinşi în încăierarea lor încât nu l-au 
simţit când s-a apropiat, iar el a reuşit să-i înhaţe de gât. 
Aşa că s-a întors la mireasa lui cu o bucăţică grasă pentru 
ospăţul de nuntă. Cocoşii aveau un gust excelent. În 
perioada de împerechere era întotdeauna uşor sa prindă 
păsări, în noaptea următoare cei doi însurăţei văzură doi 
elani care se luptau la lumina lunii. O pereche de lei se 
furişă neobservată de animale, sări şi le sfâşie. 

Era plăcut să locuieşti în adăpostul cald al „Mlădioasei”. 
Perechea n-ar fi părăsit niciodată de bunăvoie acel copac. 
Dar într-o zi, în absenţa lor, un trăsnet a lovit copacul. 
Crăcile groase au fost rupte iar cuibul distrus. El a vrut să 
construiască un nou adăpost în acelaşi copac, dar 
„Mlădioasa” nici nu voia să audă de aşa ceva. Se temea 
foarte tare de fulgere, iar „Colţ Mare” n-a reuşit s-o 
convingă să locuiască în continuare în acel copac. Aşa s-a 
făcut că după luna lor de miere s-au întors înapoi în cătun şi 
şi-au căutat acolo o locuinţa. La fel cum „Clăpăugul” îşi 
alungase pe vremuri prietenul din mica lor grotă, acum a 
fost alungat el de către „Colț Mare”. Acesta s-a instalat 
comod cu femeia lui în camera caldă, iar „Clăpăugul” a 
trebuit să se mulţumească cu crăpătura de trecere din 
peştera dublă. 

Reîntoarcerea în sat le-a adus ghinion. „Ochi Roşii” 
avusese multe alte femei de la moartea „Cântăreţei”. Toate 
acestea, în afară de ultima, avuseseră acelaşi sfârşit. 
Femeia lui de atunci era o făptură delicată, care scâncea şi 
se văicărea în permanenţă, iar sfârşitul ei era doar o 
chestiune de timp. Incă înainte ca ea să moară, „Ochi Roşii” 
începuse să se intereseze de „Mlădioasa”. Ea a trebuit să 
se folosească de toată agerimea şi cutezanţa pentru a 
scăpa din ghearele lui. „Colț Mare” nu-i putea fi de mare 


ajutor. Monstrul era atât de puternic, încât l-ar fi putut rupe 
în bucăţi pe tânăr, încercarea de a-şi apăra femeia de 
bestie i-a adus lui „Colț Mare” un umăr scrântit care a 
rămas pentru totdeauna ceva mai ţeapăn şi îi provoca 
dureri puternice când vremea era ploioasă. 

Când s-a întâmplat accidentul, „Mlădioasa” era bolnavă. 
Trebuie să fi avut vreo criză de malarie, care se abătea din 
când în când asupra neamului lor. Se simţea toropită şi 
greoaie. Astfel că muşchii ei nu mai erau la fel de elastici ca 
de obicei atunci când i-a ieşit în cale „Ochi Roşii”, în 
apropiere de dealul cu câini, la câteva mile spre sud de sat. 
În împrejurări obişnuite, ea l-ar fi ocolit, ar fi fugit de el şi ar 
fi ajuns în siguranţă în grota ei. Dar acum nu putea alerga 
aşa mult. Era prea obosită şi toropită. 

Dacă n-ar fi fost atât de bolnavă ar fi scăpat cu uşurinţă 
de urmărirea lui. Acum însă trebui să-şi folosească întreaga 
pricepere şi agerime. Din fericire, ea putea sări mai departe 
ca el, şi se putea căţăra pe crengi mai subţiri. Simţul 
distanțelor mai ascuţit şi instinctul de a evita crengile 
uscate i-a fost desigur de folos. 

A fost o cursă lungă. Hăituiala a continuat în cercuri tot 
mai mari, încoace şi-ncolo. Tribul a devenit atent şi 
urmărea cu înfrigurare ceea ce se întâmpla. Printre ei se 
auzeau strigăte, care deveneau cu atât mai puternice cu 
cât „Ochi Roşii” era mai departe. Tribul era, ca de obicei, 
neajutorat. Femeile ţipau şi se văicăreau, bărbaţii se băteau 
cu pumnii în piept, cuprinşi toţi de o furie neputincioasă. 
Deosebit de întărâtat era „Spate Lat”, care nu tăcea nici 
măcar atunci când „Ochi Roşii” ajungea în apropierea lui. 

„Colț Mare” nu a jucat vreun rol deosebit de eroic. Ştia şi 
el că în acel caz nu se putea juca de-a eroul. La ce ar fi 
folosit? „Ochi Roşii” era monstrul atotputernic, iar un 
conflict cu el nu s-ar fi putut sfârşi decât prin moartea 
tânărului. Aşa ceva nu i-ar fi ajutat cu nimic „Mlădioasei”. 
Dimpotrivă, l-ar fi întărâtat şi mai mult pe monstru. Nici 
măcar moartea lui „Colę Mare” nu i-ar fi deschis 
„Mlădioasei” drumul spre mica grotă. Aşadar, bărbatul ei nu 
putea decât să privească furios şi neajutorat, să se dea lao 


parte şi să tacă atunci când urmăritorul ei ajungea în 
apropierea lui. 

Orele treceau; în curând se lăsă înserarea iar urmărirea 
continua. „Ochi Roşii” îşi pusese în minte să pună laba pe 
„Mlădioasa”. Ea dădea semne că obosise. Goana ei deveni 
mai înceată. Acum se ţinea doar de cele mai subţiri crengi, 
acolo unde „Ochi Roşii” nu o putea urma. Ea încerca astfel 
să-şi tragă sufletul. Dar „Ochi Roşii” era înfuriat. Cum nu o 
putea urma pe crengile subţiri, el le scutura de jos. Zgâlţâia 
cu toată greutatea creanga în sus şi-n jos, până ce o silea 
să facă un salt lung mai încolo. O dată, ea s-a salvat 
apucându-se de crengile altui copac. Altă dată căzătura i-a 
fost amortizată de către ramurile de dedesubt. O a treia 
oară, scuturătura a fost atât de puternică, încât a aruncat-o 
în alt copac. De fiecare dată ea se salva printr-o siguranţă 
miraculoasă a mişcărilor. Nu alegea crengile subţiri decât 
când nu mai avea altă soluţie. Dar în cele din urmă a fost 
atât de obosită, încât nu i-a mai rămas altceva de făcut. 
Hăituiala părea să se prelungească la nesfârşit. Tribul ţipa, 
se bătea în piept şi spumega de furie. Deznodământul se 
produse abia pe înserat. Tremurând şi gâfâind, trăgându-şi 
cu greu răsuflarea, „Mlădioasa” atârna cu greu de o 
creangă subţire. Se afla la cel puţin zece metri înălţime. 
Dedesubt se căsca un gol. „Ochi Roşii” scutura energic 
creanga în sus şi-n jos. Ea se balansa ca un pendul, din ce 
în ce mai tare. Dintr-o dată, „Ochi Roşii” schimbă ritmul, pe 
când creanga ajunsese jos. „Mlădioasa” îşi pierdu echilibrul 
şi căzu urlând în gol. In timp ce cădea se întoarse în aer şi 
atinse pământul cu picioarele. 

În împrejurări normale, ar fi amortizat şocul căzăturii de 
la asemenea înălţime prin încordarea mușchilor. Dar era 
epuizată. Nu se mai putea încorda. Picioarele i se îndoiră 
fără vlagă, neputând atenua complet şocul şi se prăvăli 
într-o parte. Totuşi nu se vătămase grav, dar rămase un 
timp fără suflu. Zăcea acolo neajutorată, gâfâind. 

„Ochi Roşii” se repezi la ea şi o înşfăcă. El răsuci pe 
degetul său noduros părul ei lung, se ridică şi urlă 
triumfător şi provocator. Tot tribul privea din copaci, 


descurajat. 

În acel moment, pe „Colţ Mare” îl cuprinse o furie 
nebunească. Lăsă de o parte orice prudenţă. Uitase de 
dorinţa de a supravieţui, în timp ce urletul de triumf al lui 
„Ochi Roşii” vibra încă în aer, „Colt Mare” se repezi pe 
neaşteptate asupra lui. Atacul fusese atât de neaşteptat 
încât îl aruncă la pământ pe monstru. Tânărul îi sări la 
ceafă şi-l cuprinse disperat cu braţele şi picioarele, 
străduindu-se din răsputeri să se ţină de el. „Ochi Roşii” nu 
se putea apăra fără a-i da drumul „Mlădioasei”, îmbărbătat 
de exemplul lui „Colţ Mare”, „Spate Lat” îi sări şi el în 
ajutor, îl prinse pe monstru şi-l muşcă de braţ, apoi îl zgârie 
pe faţă. Atunci ar fi fost momentul potrivit pentru ca ceilalţi 
bărbaţi să-şi unească forţele şi să-i curme viaţa lui „Ochi 
Roşii”. Dar laşii nu îndrăzniră să coboare din copaci. 

„Ochi Roşii” s-ar fi descotorosit repede de ambii agresori. 
Dar „Mlădioasa” îi stânjenea mişcările, îşi regăsise suflul şi i 
opunea. El nu voia să-i dea drumul, astfel că era în 
dezavantaj. Totuşi îl prinse pe „Colț Mare” de braţ şi-l trase 
într-o poziţie care să-i permită să-l muşte de gât. Botul 
diform era larg căscat şi rânjea. „Colţ Mare” se zbătea cu 
putere, dar monstrul îl trăgea mai departe, răsucindu-i 
braţul din umăr. 

Tânărul tocmai se credea pierdut, când se petrecu o 
nouă minune. Un corp puternic căzu peste cei patru 
adversari. Aceştia se desprinseră şi se rostogoliră. „Spate 
Lat” scoase un strigăt pătrunzător. „Colț Mare” simţi miros 
de tigru şi se ridică repede în picioare. Din mers o ajută pe 
„Mlădioasa” să se ridice. Amândoi îşi căutară adăpost în 
copacul cel mai apropiat. 

Ea îşi încolăci braţele în jurul lui „Colt Mare” gemând 
încet. El o strânse la piept. De jos se auzea mâărâitul unui 
tigru şi trosnet de oase. Era „Colţ de Pumnal”, care se 
ospăta cu rămăşiţele lui „Spate Lat”. Profitând de gălăgie, 
tigrul se furişase neobservat şi sărise asupra celor care se 
luptau. 

„Ochi Roşii” privea cu ochii injectaţi dintr-un copac 
alăturat. Văzuse o fiară mai puternică decât el. „Colț Mare” 


şi femeia lui o şterseră de acolo, spre mica lor grotă. Tribul 
se strânse în jurul tigrului strigând din copaci la vechiul 
duşman. Acesta mârâia şi bătea din coadă, fără a se lăsa 
deranjat câtuşi de puţin de la ospăț. 

Astfel a fost salvată tânăra pereche. A fost de fapt o pură 
întâmplare. Dacă „Colț Mare” ar fi sfârşit în labele lui „Ochi 
Roşii”, n-ar fi putut să-şi lase moştenire vreunui strănepot 
amintirile din vremuri străvechi, iar nepotul nu ar fi putut să 
retrăiască în vis vremurile de demult pentru a povesti toate 
acele întâmplări în epoca viselor şi a electricităţii. 


CAPITOLUL XVII 


La începutul toamnei anului următor s-a abătut o mare 
nenorocire asupra tribului. După atacul ratat asupra 
„Mlădioasei”, „Ochi Roşii” îşi alesese altă femeie. În mod 
miraculos, ea încă mai trăia. Şi mai ciudat era faptul că 
făcuse cu el un copil. Era primul urmaş al lui „Ochi Roşii”. 
Femeile lui dinainte nu trăiseră niciuna destul de mult 
pentru a-i naşte un copil. Fusese un an prielnic pentru trib. 
Vremea fusese destul de blândă, hrana foarte abundentă. 
Napii şi nucile se făcuseră deosebit de bine, iar prunele 
sălbatice erau mai mari şi mai dulci ca de obicei. 

Fusese un an de aur în toate privinţele, dar acum 
lucrurile luară dintr-o dată o întorsătură îngrozitoare. 
Nenorocirea s-a produs chiar pe când se crăpa de ziuă, încă 
înainte ca toţi membrii tribului să se fi trezit. Locuitorii se 
treziră în lumina rece a zorilor în grotele lor, pentru a-şi găsi 
aproape imediat moartea. „Colț Mare” şi „Mlădioasa” fură 
treziţi brusc din somn. O larmă drăcească îi aduse dintr-o 
dată la realitate. Grota lor era cea mai înaltă de pe stâncă 
şi le oferea o privelişte bună şi sigură. Din gura grotei 
priviră în jos cu inima strânsă. Tot platoul aşezării era 
înţesat de luptători din neamul focului, care răspundeau cu 
strigăte puternice ţipetelor locuitorilor cavernelor. Toţi 
acționau după un anumit plan şi la comandă, în timp ce 
oamenii cavernelor se luptau separat. Fiecare om al 
cavernelor se lupta de capul lui şi avea grijă doar de sine. 
Niciunul dintre ei nu putea înţelege rostul incursiunii care 
se abătuse asupra tribului. Până să se hotărască ei să 
reacționeze printr-un bombardament intens de pietre, 
oamenii focului ajunseseră în grupuri ordonate la piciorul 
stâncii. Prima salvă de bolovani a nimerit câteva capete, iar 
trei luptători rămaseră zăcând acolo, în timp ce agresorii se 
retraseră puţin din zona unde cădea ploaia de pietre. Cei 
trei zăceau la pământ, zbătându-se. Unul încercă sa se 
târască. Dar oamenii cavernelor nu mai produseră multe 
pierderi în rândul duşmanilor. Ei abătură asupra răniților o 


grindină de pietre şi-i alungară pentru o clipă pe toţi cei 
care voiau să le vină în ajutor celor căzuţi. Dar aceasta îi 
întărâtă cu atât mai mult pe oamenii focului să nimicească 
tribul. 

Deveniţi mai prevăzători în urma primei experienţe, ei se 
ţinură apoi la o distanţă suficientă de piciorul stâncii, astfel 
încât să fie la adăpost de pietre. De acolo trimiseră o ploaie 
de săgeți bine ţintite asupra stâncii. Aceasta puse curând 
capăt ploii de pietre. După ce o jumătate de duzină de 
oameni ai cavernelor au fost ucişi, iar un număr şi mai 
mare răniţi, restul s-au retras în grotele lor. „Colţ Mare”, 
stând la intrarea în grota sa, nu era chiar în afara bătăii 
săgeţilor, dar totuşi se afla destul de sus faţă de platou 
încât să le poată feri. Oamenii focului nu irosiră multe 
săgeți asupra lui. Astfel el putu să-şi satisfacă aproape 
nestânjenit curiozitatea. „Mlădioasa” rămase tremurând de 
frică în grota ei sigură şi-l chema cu glas plângăreţ, dar el 
nu voia să vină. Instinctul îl mâna să observe evoluţia 
lucrurilor. 

Între timp, intensitatea atacului se mai reduse. Se ajunse 
la un moment de acalmie. Locuitorii cavernelor rămaseră în 
adăposturile lor, iar oamenii focului se sfătuiau cum să-i 
scoată afară din ascunzişuri, încă nu aveau curaj să se 
aventureze în grote iar cei mai mulţi din cei dinăuntru nu 
aveau curaj să mai iasă afară. Doar ici-colo mai arunca unul 
dintre ei câte o piatră, când un atacator se apropia prea 
mult de stâncă. Acei îndrăzneţi erau, aproape fără excepţie, 
străpunşi de săgeți. Un timp, acest stil de luptă a mai scos 
în bătaia săgeţilor câţiva oameni ai cavernelor, dar în 
curând niciunul dintre ei n-a mai îndrăznit să se aventureze 
afară iar lupta încetă cu totul. 

În spatele rândurilor de luptători, „Colț Mare” îl văzu pe 
bătrânul vânător şchiop, care părea să dirijeze atacul. Ei 
ascultau de el şi se mişcau după ordinele lui. O mică ceată 
merse în pădure şi se întoarse curând cu legături imense de 
liane şi iarbă uscată. Apoi întreaga trupă se regrupa. O linie 
de arcaşi se plasă astfel încât să poată trage asupra 
grotelor dacă vreunul dinăuntru ar fi îndrăznit să se 


Ӕ 


aventureze afară. Alt detaşament aşeză iarbă şi vreascuri 
uscate în faţa intrărilor de la primul rând de grote. Din 
aceste materiale foarte uscate au iscat ca prin farmec acel 
monstru înfiorător, focul. La început s-a înălţat o coloană 
subţire de fum. Apoi „Colț Mare” văzu limbile roşii ale 
focului ridicându-se ca nişte şerpi subţiri dintre vreascuri. 

Fumul devenea tot mai gros şi mai dens; în curând 
întreaga stâncă fu învăluită. „Colt Mare” nu era afectat prea 
tare, acolo la înălţime, unde era destul aer, dar în curând 
ochii începură să-l usture atât de tare, încât încercă să-şi 
uşureze senzaţia frecându-se cu palmele. 

Bătrânul „Oase Rupte” fu primul scos afară de fum. O 
pală uşoară de vânt risipi pentru scurt timp fumul, astfel 
încât „Colt Mare” putu să vadă clar desfăşurarea 
evenimentelor. Bătrânul, scos afară de fum, călcă pe un 
tăciune fierbinte, urlă de durere şi încercă să se caţere mai 
sus pe stâncă. O ploaie de săgeți porni asupra lui. Se opri 
pe următoarea platformă şi se agăţă de o ieşitură a stâncii, 
gâfâind, strănutând şi dând din cap. Pe jumătate înăbuşit, 
se clătină încoace şi-ncolo. Cozile unei duzini de săgeți îi 
ieşeau din corp. Oricât de bătrân era, nu voia încă să se 
despartă de viaţă. Se clătină tot mai mult, genunchii îi 
cedară şi gemu tare. Mâna i se desprinse şi se prăvăli 
înapoi, în cădere trebuie să-şi fi rupt nişte mădulare. Gemu 
şi făcu încă o încercare amarnică de a se ridica din nou în 
picioare, dar un războinic al focului sări la el şi-i zdrobi 
ţeasta cu o măciucă. 

Alţi membri ai tribului fură ajunşi, unul după altul, de 
aceeaşi soartă. Nu mai puteau suporta fumul înecăcios, 
ieşeau afară din grote şi piereau sub ploaia de săgeți. 
Câteva femei şi copii rămaseră în grote, înăbuşindu-se 
acolo, dar cei mai mulţi şi-au aflat sfârşitul afară. 

După evacuarea etajului inferior de grote, oamenii focului 
făcură pregătiri pentru repetarea aceluiaşi procedeu la 
nivelul următor, în timp ce aduceau iarăşi materiale 
inflamabile la grote, fură ceva mai puţin prevăzători şi 
avură câteva clipe de neatenţie, crezând desigur că nimeni 
nu se va aventura afară din grote până ce fumul nu avea să 


devină insuportabil. „Ochi Roşii” se folosi de acel prilej, îşi 
mână înainte femeia de care se agăța disperat copilul, şi 
apucă să urce sus pe stâncă înainte ca arcaşii să-l poată 
ajunge cu săgețile. Ajuns sus, se răsuci şi se bătu în piept, 
urlând provocator către duşmanul de jos. Răspunsul fu o 
ploaie de săgeți, care însă căzură prea aproape, iar „Ochi 
Roşii” se îndepărtă neatins. 

„Colț Mare” privi cum fu afumat şi al treilea etaj şi, 
imediat după el, al patrulea. Când şi când, unii membri ai 
tribului reuşeau să scape, dar cei mai mulţi erau răpuşi de 
săgeți. Aşa pieri şi „Buză Lungă”. „Colę Mare” îl văzu 
încercând să se caţere spre el. Gemea jalnic. O săgeată i se 
înfipsese în spate. Coada cu pene îi ieşea dintre omoplaţi 
iar vârful din os, prin piept. Se prăbuşi de la galeria 
superioară, cu un şuvoi gros de sânge ţâşnindu-i din gură. 

In acel moment, toate etajele superioare se goliră ca la 
comandă. Aproape toţi cei care nu fuseseră afumaţi se 
repeziră sus pe vârful stâncii. Această fugă în masă 
însemnă pentru mulţi salvarea. Oamenii focului nu puteau 
trage destul de repede încât să-i nimerească pe toţi cei 
care fugeau. Ploaia lor de săgeți dobori o mulţime de fugari, 
dar o bună parte din ei ajunseră sus şi scăpară nevătămaţi 
sau doar uşor răniţi. 

instinctul de conservare al lui „Colț Mare” era totuşi mai 
puternic decât curiozitatea sa. Intre timp, ploaia de săgeți 
încetase. Ultimii membri ai tribului păreau să fi fugit. 
Desigur, poate că mai rămăseseră câţiva ascunşi în grotele 
de sus, dar „Colț Mare” nu i-a mai aşteptat. O strigă pe 
„Mlădioasa” şi urcară împreună în vârful stâncii. Apariţia lor 
fu salutată cu strigăte puternice de către oamenii focului. 
Vederea „Mlădioasei” se pare că a produs o mare agitaţie. 
Ei arătau cu degetul spre ea şi vorbeau între ei agitaţi. Nu 
traseră nicio săgeată. Strigară după ea, chemând-o şi 
încurajând-o. „Colț Mare” se întoarse şi privi în jos, dar ea 
se temea şi scânci după el. Aşa că el se grăbi după ea şi 
amândoi dispărură peste vârful stâncii. De acolo se 
îndreptară în fugă spre copaci. 

„Mlădioasa” era desigur înrudită îndeaproape cu oamenii 


focului. Poate că se pierduse de poporul focului printre care 
se născuse şi fusese prea mică pentru a-şi mai aminti de 
aceasta mai târziu. Altfel nu s-ar fi temut de cei de un neam 
cu ea. Era de asemenea posibil ca ea să se fi născut în 
pădurea sălbatică din legătura vreunui om al focului cu o 
locuitoare a copacilor, şi să nu fi trăit niciodată în satul 
oamenilor focului. Asemenea lucruri se mai întâmplau 
uneori. 

Ziua de groază părea să nu mai aibă sfârşit. Cei mai 
mulţi supraviețuitori fugiseră spre pajiştile cu afine şi se 
ascunseseră în pădurea din apropiere. Dar nici acolo nu 
avură parte de tihnă. Cete de vânători bântuiră toată ziua 
prin pădure, doborându-i pe oamenii cavernelor acolo unde 
îi găseau. 

Pentru trib, asta a însemnat sfârşitul lumii. Una după 
alta, familiile erau descoperite în copaci, fiind înconjurate şi 
doborâte. „Colț Mare” şi „Mlădioasa” văzură numeroase 
incidente în acea baie de sânge. Ei nu rămâneau niciodată 
mult timp în acelaşi copac, astfel că scăpară de încercuire. 
Dar niciun loc nu mai părea să fie sigur. Duşmanii se iveau 
din toate colţurile pădurii şi, de câte ori puteau, îi ucideau 
pe fugari, în goana lor de colo-colo, tinerii văzură 
numeroase asemenea fapte sângeroase. 

„Colț Mare” nu mai găsi nicio urmă a mamei sale dar fu 
martor la doborârea „Palavragiului” din vechiul lor copac de 
baştină, în ciuda împrejurărilor sângeroase, nu-şi putu 
învinge un sentiment de satisfacţie văzându-l sfârşind astfel 
pe cel care-l chinuise. 

Nu tot atât de pe gustul său se desfăşură despărţirea de 
„Ochi Roşii”. Acesta fusese înconjurat, împreună cu femeia 
lui, într-un copac. „Colț Mare” şi „Mlădioasa”, bine ascunși 
în desişul mlaştinii din apropiere, fură martorii episodului. 

Sub copacul lui „Ochi Roşii” se adunaseră cel puţin 
douăzeci de vânători care trăgeau în sus cu săgeți. Dacă 
săgețile cădeau din nou pe jos, vânătorii le adunau şi 
trăgeau din nou cu ele. Din ascunzătoarea celor doi, „Ochi 
Roşii” nu putea fi văzut, dar urletele lui răsunau clar până 
la ei. De la o vreme vocea lui răsună mai înfundat. Desigur 


că se vârâse în trunchiul găunos al copacului. Femeia lui nu 
apucă să se adăpostească acolo. O săgeată o dobori. Ea se 
aplecă ocrotindu-şi puiul, care se strânsese lângă ea, şi 
cerşi cu voce jalnică îndurare. Oamenii focului o înconjurară 
şi râseră de ea, exact la fel cum râseseră la vremea lor 
„Colț Mare” şi „Clăpăugul” de bătrânul maimuţoi. Ei o 
împunseră cu capetele arcurilor în coaste, o hărţuiră şi o 
întărâtară. Dar ea nu le făcu pe plac şi nu opuse nicio 
rezistenţă. Se aplecă deasupra copilului şi ceru îndurare 
pentru el. Un om al focului se apropie cu o măciucă. Ea 
înţelese, aplecă liniştită capul, privindu-şi copilul până ce 
căzu lovitura ucigaşă. 

„Ochi Roşii” era ferit de săgeți în scorbura copacului. 
Vânătorii îşi apropiară capetele şi se sfătuiră. Apoi unul 
dintre ei se căţără în copac. Din ascunzătoarea lor fugarii 
nu văzură ce s-a petrecut acolo, sus, dar îl auziră ţipând pe 
vânător şi observară agitația celor rămaşi jos. În curând, 
vânătorul se prăbuşi din copac şi rămase nemişcat la 
pământ. Camarazii săi îl priviră şi-i ridicară capul, dar 
acesta căzu moale pe spate. „Ochi Roşii” arătase de ce era 
în stare. 

Vânătorii se înfuriară. Unul dintre ei arătă spre o gaură 
de la rădăcina copacului. Ei adunară lemne şi iarbă şi le 
dădură foc. Tânăra pereche, strâns îmbrăţişată, observă ce 
avea să urmeze. Vânătorii aruncară în foc crengi verzi şi 
frunziş din care se ridică un fum gros şi înecăcios. 

Deodată, vânătorii se îndepărtară de copac, dar nu fură 
destul de iuți. „Ochi Roşii” ateriza chiar între ei. Era 
îngrozitor de furios şi lovea în jur cu braţele sale lungi de 
parcă ar fi fost aripile unei mori de vânt. Cu o lovitură a 
degetului său cioturos îi sfâşie literalmente obrazul unui 
vânător. Altuia îi sfărâmă ceafa dintr-o muşcătură. Oamenii 
focului se dădură înapoi din faţa atacului său dezlănţuit, 
apoi se repeziră din nou spre el cu strigăte furioase. 

El îi smulse măciuca din mâna unui vânător şi-i sfărâmă 
țeasta ca pe o coajă de ou. Ceilalţi se dădură îngroziţi 
înapoi. Repede ca fulgerul, el profită de acea clipă, şi cu un 
salt lung se făcu nevăzut în desiş. Câteva săgeți zburară 


zadarnic în urma lui. 

Tânăra pereche se strecură fără zgomot mai departe. 
Abia se aventurară afară din desiş şi se pomeniră din nou 
faţă în faţă cu oamenii focului. Urmăritorii îi mânară pe cei 
doi înapoi, spre pajiştea cu afine. Ei cunoşteau acolo o 
mulţime de poteci ocolite care duceau printre copaci, spre 
mlaştină. Terenul deveni prea moale pentru vânători, astfel 
că trebuiră să renunţe la urmărirea celor doi. Perechea 
ajunse în curând pe o fâşie de pământ între pajiştea cu 
afine şi marea mlaştină, care se întindea departe, spre 
apus. Acolo îl întâlniră pe „Clăpăugul”. Nu reuşiră să 
lămurească felul în care reuşise el să scape. Poate că nici 
măcar nu-şi petrecuse noaptea în grote. 

Acea fâşie îngustă de pădure dintre două mlaştini le oferi 
un adăpost sigur; cei scăpaţi se odihniră acolo şi simţiră că 
este cazul să-şi construiască nişte adăposturi temporare. 
Dar oamenii focului nu-şi lăsară treaba neterminată. În 
cursul după-amiezii ajunse acolo o altă pereche de 
refugiaţi, fără să-i observe pe primii veniţi. Ei alergau 
repede şi fără zgomot şi dispărură la fel de iute pe cum 
apăruseră. Pe chipurile lor se citea întipărită teama. Din 
direcţia de unde veniseră răsunau ţipete şi gălăgie. Se 
auziră strigătele vânătorilor şi urletul de durere al unui 
urmărit. Aşadar, vânătorii găsiseră o potecă spre mlaştină. 

Cei trei fugari amărâţi o luară din nou la picior şi 
dispărură în aceeaşi direcţie ca cealaltă pereche, în curând 
ajunseră la marginea marii mlaştini, unde se opriră un timp, 
descumpăniţi. Nu cunoşteau o potecă mai sigură. Acel ţinut 
fusese învăluit dintotdeauna în teamă şi mister. Niciunul nu 
se aventurase vreodată până acolo, or, dacă o făcuse, 
nimeni nu se mai întorsese. Dar trebuiau să se grăbească, 
în curând se auziră dinspre pădure vocile vânătorilor. Prima 
pereche care apăruse în faţa celor trei prieteni căutase 
zadarnic o cărare. Acum bărbatul nu mai zăbovi. Sări în 
mocirla moale a mlaştinii şi ajunse cu bine pe o ridicătură 
de pământ mai tare, acoperită cu stuf, care se afla la o 
depărtare de vreo doisprezece metri de mal. Femeia lui nu 
îndrăzni să se ia după el. Ea încercă temătoare, dar ezită în 


faţa suprafeței înşelătoare şi se ghemui la pământ, 
tremurând. 

„Mlădioasa” era mai îndrăzneață. Fără a-şi aştepta 
bărbatul, sări în mlaştină şi înainta câteva sute de metri 
către alt mal pe care se afla o ridicătură mai mare. Când 
„Colț Mare” şi „Clăpăugul” îşi croiră în sfârşit drum până la 
ea, printre copaci apărură deja primii urmăritori. Abia 
atunci se repezi în mlaştină şi cealaltă femeie, înnebunită 
de spaimă. Dar alerga orbeşte şi fără chibzuială şi se 
scufundă în noroiul mlaştinii. Câteva săgeți ale vânătorilor 
puseră capăt chinurilor ei. Intre timp, bărbatul ei ajunsese 
la cei trei prieteni şi toţi cei patru supraviețuitori se repeziră 
acum fără ţintă în mlaştină, adâncindu-se tot mai mult în 
sălbăticia neospitalieră. 


CAPITOLUL XVIII 


Refugiații rătăciră săptămâni în şir prin mlaştină. Viaţa lor 
devenise o existenţă înfiorătoare, de strigoi. Rătăcirea 
epuizantă fără sfârşit şi fără ţintă prin mâlul lipicios, printre 
împletiturile de tulpini de pe care picura apa, avea un efect 
deprimant şi nimicitor. Şerpii veninoşi se iţeau la tot pasul, 
fiarele de pradă dădeau târcoale, mâlul clefăia sub 
picioarele lor şi li se lipea de tălpi, iar umezeala îi 
pătrunsese până la oase. 

Până la urmă s-au adunat laolaltă vreo duzină de exilați 
în pădurea mlăştinoasă. Nu se putea închipui ceva mai trist 
decât mica lor ceată rătăcind prin acele ţinuturi. Din 
mocirla neagră se înălţau arbori uriaşi, plini de licheni şi de 
liane. Rădăcinile aeriene se încolăceau ca nişte şerpi uriaşi 
în jurul trunchiurilor umede şi alunecoase formând o 
împâslitură de fire. De jur împrejur era un noroi moale prin 
care se ridicau necontenit băşici de gaze din fundul 
mlaştinii. 

Slabi, epuizați, cu pielea zbârcită şi chipuri palide, micul 
grup rătăcea prin sălbăticia întunecată. Se ţineau aproape 
cu voci plângăreţe şi înăbuşite, având în ochi aceeaşi 
întrebare. 

Aşa ar arăta desigur o mână de supraviețuitori după 
sfârşitul lumii. 

Timpul se scurgea aproape fără niciun eveniment, până 
ce, după o veşnicie, supraviețuitorii au ajuns la capătul 
marii mlaştini şi au zărit în faţă un şir de dealuri printre 
care îşi croise drum un râu. Ei nu ştiau că era chiar râul lor, 
care străbătuse mlaştina pentru a se vărsa în ocean. Pe 
malul sudic al râului, supraviețuitorii găsiră o mulţime de 
grote scobite în stâncile din gresie, înspre vest, marea se 
izbea de ţărmul nisipos care se întindea perpendicular faţă 
de gura râului. Locul părea ospitalier şi poposiră acolo. 

Din când în când dădeau şi de alţi fugari din mica lor 
ceată. Câte unul, câte doi, câte trei, aceştia apăreau 
târându-şi picioarele dinspre mlaştină, mai mult morţi decât 


vii, adevărate schelete, până ce se strânseră vreo treizeci 
de inşi. Atâţia erau cei care reuşiseră să scape într-acolo. 
Din fericire, „Ochi Roşii” nu-şi făcu apariţia. Nici un singur 
copil nu supravieţuise îngrozitorului marş. 

Locul pe care şi-l aleseseră pentru noua aşezare nu era 
deosebit de prielnic. Aerul era umed şi rece. Răcelile 
deveniră obişnuite. Clima nu le pria. Rămaseră acolo mai 
mulţi ani şi se născură chiar copii, dar noii născuţi erau de 
obicei slabi şi mureau de timpuriu. Naşterile nu ţineau pasul 
cu numărul morţilor. 

Schimbarea radicală a hranei nu le fu nici ea prielnică. 
Plantele şi fructele erau rare. Tribul fu nevoit să-şi găsească 
salvarea în pescuit. Scoicile, melcii uriaşi, crabii mari din 
mare erau aruncaţi de furtună pe plajă. Chiar şi anumite 
soiuri de alge erau comestibile. Dar schimbarea 
alimentaţiei le-a produs tulburări digestive şi niciunul dintre 
ei nu s-a îngrăşat. Toţi erau slabi şi bolnăvicioşi, încercând 
să desprindă un melc uriaş de mare de pe o stâncă, 
„Clăpăugul” şi-a pierdut viaţa. A găsit melcul la vremea 
refluxului şi a fost destul de neprevăzător încât să-şi vâre 
degetele în spaţiul dintre animal şi stâncă. Melcul s-a lipit 
imediat de stâncă, i-a prins degetele şi l-a ţinut acolo până 
ce a venit fluxul şi s-a înecat. A fost găsit în dimineaţa 
următoare de către prietenii săi; ei nu au uitat niciodată 
lecţia. Pe viitor au fost mai prevăzători. 

„Mlădioasa” şi „Colę Mare” au zămislit un fiu. Dar nu-i 
mergea bine în clima aceea. Cu siguranţă că ar fi pierit 
acolo dacă, într-o zi, nu ar fi apărut oamenii focului. Ei au 
venit acolo într-o pirogă primitivă, pe firul râului. „Colt 
Mare” văzu trei vânători care vâsleau în barcă, iar unul 
dintre ei era bătrânul care şchiopăta. Au acostat mai jos de 
grote, iar bătrânul a coborât pe țărm şchiopătând şi i-a 
măsurat cu privirea. 

După câteva minute, vânătorii au plecat iarăşi, dar 
„Mlădioasa” era speriată de moarte. Şi ceilalţi membrii ai 
micii colonii se temeau. În orice caz, ea era mai agitată 
decât ceilalţi. Toată noaptea scânci şi se văicări. „Colț 
Mare”, ca şi copilul, petrecură o noapte agitată, în zorii zilei 


ea îşi luă copilul, vorbi hotărâtă cu bărbatul ei şi îl îndemnă 
prin gesturi să o urmeze. Aproximativ opt supraviețuitori 
rămaseră pe loc. Situaţia lor era fără speranţă. Chiar dacă 
oamenii focului nu ar fi revenit curând acolo, acel mic grup 
ar fi pierit în scurt timp. Clima de coastă era nefastă pentru 
ei. 

„Colț Mare” se grăbi spre sud împreună cu familia lui şi 
colindă zile în şir pe marginea marii mlaştini, fără să 
pătrundă în ea. Au traversat dealurile de pe coastă către 
vest, urcând spre creste. Dar ţinutul era sterp şi aspru şi nu 
le plăcu. Câteva zile mai târziu au ajuns în sfârşit la 
marginea sudică a mlaştinii şi s-au îndreptat mai departe 
spre sud-est. Peisajul devenea mai prietenos. Aerul era 
sensibil mai cald decât cel de pe coastă şi în curând 
pădurea îi luă din nou sub oblăduirea sa pe fugari. Ceva 
mai târziu traversară iarăşi un şir de dealuri şi dădură în 
partea cealaltă de păduri încă şi mai întinse. Cu cât se 
îndepărtau mai mult de coastă, cu atât aerul devenea mai 
cald; colindară mai departe, până ce un fluviu mare le tăie 
calea. 

„Mlădioasa” părea să cunoască acel fluviu. Poate că 
fusese pe acolo în cursul îndelungatei sale absente. 
Traversară fluviul pe trunchiuri de copac şi ajunseră pe 
celălalt mal sub o stâncă înaltă. Sus, pe acea stâncă, îşi 
găsiră noul lor adăpost. Era o peşteră spațioasă, uscată, 
foarte greu accesibilă şi ascunsă oricărei priviri de jos. 

Aici „Colț Mare” şi „Mlădioasa” întemeiară o mică familie. 
Nu au mai fost nevoiţi să plece vreodată în pribegie. Astfel 
că acolo a fost şi locul de naştere al băiatului care a 
moştenit de la „Colț Mare” materialul viselor lui Phil. 

Nu se cunoaşte dacă această familie s-a dezvoltat în cele 
din urmă până la nivelul unor oameni mai evoluaţi sau dacă 
urmaşii lor s-au împerecheat cu oamenii focului. Pe una 
dintre căi, amintirea acelor timpuri străvechi a ajuns până 
la Phil. 

Într-una din plimbările sale prin acel ţinut, „Colț Mare” s- 
a abătut o dată mai departe, către est. Atunci i-a ieşit din 
nou în cale un grup de locuitori ai copacilor. El s-a pitit în 


desiş şi a privit la jocul lor. Era o adunare în care toţi 
râdeau, ţopăiau ca nebunii în cerc şi ţipau tare în cor. 

Dintr-o dată, cântecul se curmă, încetară să danseze şi 
se traseră speriaţi înapoi, căutând cu grijă o cale pe unde 
să se retragă. Din întunericul pădurii se ivi o arătare 
sălbatică. Era „Ochi Roşii”. Ei se feriră din calea lui, 
temându-se vizibil de el. Dar el nu-i atacă, fiindcă era de-al 
lor. În spatele lui venea noua sa soţie, o bătrână locuitoare 
a copacilor, care se clătina pe picioarele ei subţiri şi 
strâmbe şi nu se putea ţine dreaptă decât cu greu. El se 
aşeză în mijlocul copacilor. Se pare că acela era într-adevăr 
locul lui. Se ghemui încruntat şi se scărpina pe burtă cu 
laba lui monstruoasă, aşa cum obişnuiau locuitorii 
copacilor. Aici, printre cei de-un fel cu el, „Ochi Roşii” nu 
părea deloc primitiv. 

„Colț Mare” se furişă în linişte spre grota sa şi trăi de 
atunci încolo fericit şi netulburat, printre cei asemeni lui. 


Sfârşit