Cezar Petrescu — Fram Ursul Polar

CEZAR PE IRESCU 


CEZAR PEIRESCU 


FRAM URSUL POLAR 


CUPRINS: 

I. O reprezentaţie de adio la Circul Struţki în iarna anului 
1924 

II. Fram face nazuri 12 

III. După ce a plecat circul 22 

IV. În Arca lui Noe 32 

V. Fram s-a născut departe, în gheţurile polare 37 

VI. Omul, câinele şi puşca 44 

VII. „Numele tău va fi Fram” 52 

VIII. Îndărăt spre oceanul polar 58 

IX. În ostrovul pustiu de la capătul pământului 67 

X. Cea dintâi întâlnire. 

XI. Bufonul oceanului polar 83 

XII. Prietenii lui Fram din oraşele de departe nu l-au uitat 
90 

XIII. Fram şi-a găsit un prieten mic în noaptea polară. 

XIV. Fram se leapădă singur de micul său prieten. 

XV. Nanuc 132 

XVI. Sfârşitul. 


[. 

O REPREZENTAȚIE DE ADIO LA CIRCUL STRUŢKI ÎN 
IARNA ANULUI 1924 

Tigrii intrau în arenă unul câte unul. 

Pasul lor era mlădios pe nisip. Moale, catifelat, fără vuiet. 

Nu ridicau nici în dreapta, nici în stânga ochii lor galbeni 
ca de sticlă. 

După gratii, mulţimea din staluri privea cu răsuflarea 
înfiorată de teamă şi de nerăbdare. 


Dar pentru tigrii de Bengal nu se afla pe lume această 
mulţime. Nu merita nici o privire. Pentru dânşii, acum o 
singură făptură omenească era: femeia din mijlocul arenei, 
înfăşurată în rochia cu solzi aurii şi cu pietre scânteietoare. 

Ochii ei luceau tot aşa de arzători ca ochii tigrilor. Numai 
că ochii verzi ai femeii erau poruncitori şi neînduraţi, pe 
când în ochii fiarelor se citea o mare şi istovită supunere. 

Privirile lor se căutau, se aşteptau, se întâlneau. Era destul 
atât ca să se înţeleagă. 

Ochii femeii străpungeau; ochii fiarelor coborau în 
pământ. În mâna întinsă se legăna un bici cu canaf de 
mătase. Vârful biciului arăta locul fiecăruia: 

— Tu aci!... Iu dincoace!... Tu dincolo...! 

Iar tigrii îşi luau fiecare locul ştiut, fără împotrivire, 
înaintând cu paşii lor de gumă, balansându-şi cozile grele şi 
lungi. 

Şase mingi uriaşe de lemn se aflau înşirate de o parte. 
Şase de cealaltă parte. 

Tigrul pipăia cu laba rotundul lemnului. Se înălța cu o 
zvâcnire uşoară şi lină. Se aşeza ca o pisică pe vârful unui 
stâlp de poartă. Pe urmă aştepta rândul celorlalţi. Căsca. Îşi 
zbârlea mustăţile ţepoase; arăta cerul gurii şi colții. 

În inima privitorilor tremura un fior. În mintea lor stăruia 
un gând. 

Toţi ştiau că, într-o singură clipă, dinţii aceştia tăioşi şi 
puternici, labele cu ghearele de fier ar putea sfâşia, ca pe 
un pui de vrabie, pe femeia cu rochia de solzi aurii şi pietre 
sclipitoare. 

Dar miss Ellian surâdea. Aşa o chema. Miss Ellian surâdea 
nepăsătoare. 

În mijlocul sălbăticiunilor se afla singură. Fără nici o armă. 
Atât doar: un bici cu şfichi de mătase şi privirea ei. 

Numai cu atât ea prefăcea doisprezece tigri de Bengal în 
douăsprezece pisici blânde şi ascultătoare. 

— Toată puterea îmblânzitoarei e în ochi! vorbi un domn 
bătrân, chiar în faţa gratiilor, către nepoţica de alături. 


Dacă privirea slăbeşte o singură dată, dacă tigrii simt că 
dresorul se gândeşte în altă parte sau că îl prinde frica, 
atunci toţi se năpustesc şi... 

— Eu mă tem! Nu vreau să vorbeşti aşa... Mă tem! şopti 
copila strân-gându-se de braţul bunicului. 

— Ssst! Linişte... 

Toţi au tăcut. 

Copila cu hăinuţa albă şi cu buclele bălaie s-a încleştat mai 
strâns lângă domnul bătrân. Îşi aude tictacul mărunt al 
inimii. 

Cei doisprezece tigri de Bengal, aşezaţi pe mingile lor de 
lemn, aştep-tau acum cu încordare porunca din ochii femeii. 

De sus, din vârful cortului de pânză, lumina electrică se 
revărsa orbitoare. Două mii de oameni, înghesuiți cot la cot, 
nu se clinteau, împietriţi. 

Era o mulţime foarte amestecată: bătrâni şi femei, părinţi 
şi copii, profesoare şi eleve de şcoală. Îi despărţeau numai 
rândurile de bănci şi preţul biletelor. Unii sus, în picioare, la 
galerie; alţii jos de tot, de jur împrejurul gratiilor, pe fotolii 
îmbrăcate cu pluş roşu. 

Toţi uitaseră grijile de acasă, necazurile şi mulţumirile lor 
mărunte de toată ziua. 

Acum priveau ca un singur om. 

Pe stradă, câţi nu se temeau oare de lătratul neaşteptat al 
unui căţel cu coada bârligată? Acasă, câţi nu tresăreau oare 
noaptea, speriaţi, când trosnea o mobilă sau când se ivea de 
sub dulap un şoricel cu ochi de mărgele negre? 

Aici şi acum, toţi uitaseră aceste spaime caraghioase. Toţi 
luau parte la ceva minunat şi rar. 

Douăsprezece fiare sălbatice, îmblânzite şi ascultând de 
privirea unei femei, de pocnetul unui bici de mătase, de 
semnul unui vârf de deget. 

Nu se mai auzi nici un fâşâit de program, nici un glas, nici 
un scârţâit de scaun, nici o tuse. 

MISS ELLIAN PREZINTĂ PENTRU ULTIMA OARĂ CEI 
DOISPREZECE TIGRI DE BENGAL. 


Aşa spunea programul. 

Era reprezentaţia cea din urmă. 

Mâine, circul îşi va strânge cortul. Toate animalele vor 
pleca în trenul cu vagoane albe, în alte oraşe ale lumii. 
Poate nu se vor mai întoarce niciodată. 

Va rămâne în urma lor un loc gol lângă grădina publică a 
oraşului. 

Oamenii se vor împrăştia la grijile şi la munca lor. Copiii, la 
animalele fără viaţă, de lemn vopsit şi de pâslă. 

Din nou, unii băieţaşi, prinşi de jocurile lor din fiecare zi, 
au să uite că mai sunt pe lume vietăţi de-o frumuseţe 
sălbatică şi fară seamăn: cu blana de catifea, cu ochii de 
sticlă, cu saltul arcuit ca piatra zvârlită din praştie. Din nou, 
unele fetiţe fricoase au să tresară speriate când latră într-o 
curte un căţel cu coada bârligată sau când fuge prin casă 
un şoricel ca o jucărie cu resort. 

De aceea s-au adunat toţi şi toate încă o dată, să vadă cele 
două minuni ale Circului Struţki la reprezentaţia de adio 
din iarna anului 1924: 

MISS ELLIAN CU CEI DOISPREZECE TIGRI DE BENGAL 
ŞI, FRAM URSUL POLAR. 

Tigrii aşteptau în cerc, pe mingile lor de lemn. 

Femeia înfăşurată în rochie cu solzi aurii şi cu pietre 
sclipitoare făcu un pas îndărăt. Îşi împinse cu piciorul coada 
rochiei foşnitoare şi făcu un semn rotit de chemare cu 
biciul. 

În douăsprezece salturi egale şi zvelte, tigrii au fost lângă 
ea. S-au lungit împrejur cu boturile culcate pe pământ. 
Acum, se părea că în jurul femeii s-a deschis o floarea- 
soarelui uriaşă, alcătuită din douăsprezece petale 
portocalii, brăzdate cu dungi de un negru lucios şi catifelat. 

Mâna femeii începu a dezmierda capetele rotunde, 
urechile moi, boturile umede. Îi alinta. Era mulţumită. 

Fetiţa se ruşină la gândul că pe dânsa, acasă, n-o asculta 
nici Pufuleţ, pisoiul, care acum o săptămână, când se jucau 
mai voioşi, tam-nisam a zgâriat-o pe obraz. 


lar mai sus, într-o bancă din fund, un băieţel cu nasul cam 
cârn şi cu ochi sclipitori se înălţase în vârful picioarelor ca 
să vadă mai bine. 

Era Petruş, feciorul cel mai mic alt unui muncitor de la o 
fabrică din oraş. Ca mulţi alţi băieţaşi, dăduse târcoale 
circului o săptămână întreagă şi adunase ban cu ban preţul 
biletului de intrare. Voia acum să nu-i scape nimic din tot ce 
se întâmpla. Doar nu degeaba de atâtea şi atâtea ori citise 
afişele cu cea mai încordată atenţie, fără să-i pese de frig şi 
de lapoviţă. Şi nu degeaba tot de atâtea seri se uita cu jind 
de afară, la lumea care intra pe uşă. Acum, când în sfârşit a 
pătruns înăuntru, cum să nu fie el numai ochi şi urechi? 

Miss Ellian, din mijlocul tigrilor, a ridicat braţele cu un 
semn de elibe-rare. Pe urmă a pocnit din bici. Tigrii s-au 
prelins cu paşi de gumă la locul lor şi începură să aştepte 
neclintiţi pe mingile de lemn. Femeia, în rochie cu solzi aurii 
şi cu pietre sclipitoare, a ridicat un cerc de hârtie; a aprins 
altul pe un picior de fier. 

Alt pocnet de bici. 

Unul câte unul, tigrii se desprind de pe mingile lucioase. 
Cu un salt prelung, trec prin cercul de hârtie, abia ating 
pământul şi se mai avântă o dată, lin şi întins, prin cercul 
celălalt de flacără. 

Dar tigrul cel mai îndărătnic şi mai tânăr a ocolit privirea 
poruncitoare. Încercând să se strecoare tiptil pe sub cercul 
aprins, se preface că n-a pri-ceput. 

Se aşază la locul lui, pe mingea de lemn, şi cască lung, 
leneş, plictisit. 

— E Rajah. Îl cheamă Rajah! şopti copila. Îl cunosc eu de la 
repre-zentaţia de duminica trecută. E cel mai râu... 

Femeia cu biciul nu l-a strigat pe nume. Nici nu l-a atins cu 
şfichiul de mătase. Nici n-a bătut mânioasă cu vârful 
pantofului în nisip. L-a privit pătrunzător o singură dată şi a 
înălţat cercul. 

Tigrul arătă colții rânjind. 


— Eu mă tem! Hai să mergem acasă, mă tem!... se 
înfricoşă fetiţa, înfi-gându-şi prin haină unghiile mici în 
braţul bunicului. 

— Ssst... 

N-avea însă de ce se teme fetiţa cu ochii albaştri, cu 
paltonaşul alb şi cu părul cârlionţat sub căciuliţa tot albă. 

Privirea de oţel a îmblânzitoarei a fost şi de astă dată mai 
puternică decât îndărătnicia tigrului tânăr şi dârz. 

Rajah a plecat botul în pământ. A coborât cu paşi mlădioşi 
de pe mingea de lemn. Şi-a încordat muşchii sub blana 
catifelată şi a săgetat din două salturi, dincolo de cele două 
cercuri, dintre care unul de văpaie. 

Pe urmă s-a aşezat cuminte la loc. Ochii lui cereau 
pocăință, iertare. Ştia ce-l aşteaptă. 

Îndată ce se va întoarce în cuşca lui, răsplata are să-i fie 
câteva lovituri ascuţite peste bot, cu un bici dureros de 
curea, nu cu şfichiul delicat de mătase al biciuştei de la 
reprezentaţie. lar la ceasul hranei, în loc de porţia de carne 
crudă, o găleată cu apă. Pedeapsa aceasta o cunoştea. După 
cum cunoştea şi cealaltă înfăţişare a femeii cu rochia de 
solzi aurii şi cu pietre scânteietoare. Cunoştea înfăţişarea 
cealaltă a ei, aşa cum n-a văzut-o nimeni din toată mulţimea 
adunată în loji, în staluri şi în galerii. Atunci miss Ellian îşi 
leapădă haina sclipitoare de reprezentaţie. E îmbrăcată 
într-o tunică veche de piele, cu o fustă scurtă şi plină de 
pete. Nu mai surâde fermecător, împărțind sărutări pe 
vârful degetelor, când publicul aplaudă de se clatină circul. 

Atunci apucă biciul de curea cu vârful de plumb şi drugul 
de fier ascuţit. Ţipă cu glas răguşit, loveşte şi împunge în 
carnea tigrilor cu drugul de fier. E crudă cu dânşii, fiindcă 
directorul circului, om mai crunt şi mai nesăţios decât 
fiarele, nu îngăduie nici o abatere de la poruncile sale. 
Mereu i se pare că toţi nu lucrează îndestul. Mereu vrea 
numere tot mai îndrăzneţe în program. Mereu răcneşte că 
toţi mănâncă de pomană: 

— Am să vă arunc pe drumuri, ca să muriţi de foame! 


Trece printre dresori, veşnic tunând şi fulgerând. Dresorii, 
speriaţi, se răstesc atunci şi ei la animale. Toţi suferă, toţi 
rabdă. Toţi ştiu că n-au nici o scăpare. Din munca şi 
suferinţa lor, din nenumăratele amenzi, directorul se 
îmbogăţeşte zi cu zi şi reprezentaţie cu reprezentaţie. El e 
fiara cea mai fioroasă şi mai nesăţioasă din tot circul. 

Acestea se petrec însă acolo, în cuştile dosnice ale 
animalelor, după ce pleacă mulţimea şi după ce luminile se 
sting. 

Ştie Rajah, tigrul cel tânăr şi neastâmpărat, el mai ştie că 
acuşi un semn al biciului are să-l cheme în mijlocul arenei. 

Mâinile femeii au să-i descleşteze gura... Pe urmă, are să- 
şi aşeze capul cu păr ondulat între dinţii lui, tocmai fiindcă 
el are faima că e cel mai nesu-pus şi mai crud, iar miss 
Ellian vrea să arate că nu are nici o teamă, niciuna. Aşa face 
de trei seri în şir. Ce-ar fi atunci să strângă puţin, numai 
puţin, dinţii? Ar trosni oasele ca o coajă de ou. Aşa cum 
trosnesc coastele antilopelor, când în viaţa lui liberă din 
codrii de la celălalt capăt al lumii sărea din ascunzişuri să-şi 
sugrume prada. 

Rajah căscă pe marginea lui de lemn. 

Ştia că aceasta n-are s-o facă niciodată. El e în puterea 
oamenilor acum. 

Iar privirea verzuie şi arzătoare a dresoarei îi nimiceşte 
orice încercare de împotrivire. E tot aşa de netrebnic acum 
ca maimuţele cele urâte şi slugarnice, care se milogesc în 
cuşca menajeriei să capete alune americane şi mandarine. 

Tigrul lăsă pleoapele pe ochii sticloşi, cu lumina îngustă şi 
oblică, aşa cum sunt pisicile la amiază. Nu mai vedea acum 
nici pe miss Ellian, nici mulţimea de jur împrejurul gratiilor. 

Vedea ceea ce trăieşte el întotdeauna, când închide 
pleoapele. 

O pădure cu frunze late, cu desişuri nepătrunse, cu liane 
spânzurate până în pământ. E zbor acolo de păsări cu pene 
de toate culorile curcubeului: păuni care trec cu foşnet 
mătăsos, păsări colibri mici ca insectele şi fluturi mari ca 


păsările. Se leagănă oare dintr-un copac o creangă sau un 
şarpe? Foşneşte oare numai adierea vântului sau se 
strecoară printre foile late alt tigru, străin? Este acolo, da! 
Este acolo o margine de apă cu tufe de bam-bus. Cât de 
bine cunoaşte locul acela!... De câte şi de câte ori nu 
aştepta acolo, de câte ori nu pândea pitulat, la adăpătoarea 
antilopelor? Aştepta un ceas, două; aştepta până noaptea 
târziu. Îşi schimba locul după vânt, ca adierea molcomă să 
nu ducă mirosul lui. Antilopele soseau. Două, trei, câteodată 
una singură... Privea cu ochii umezi, fricoşi, adulmecând 
văzdu-hul. Nici nu se auzeau paşii pe pământul moale. Pleca 
botul în unda apei. Tresărea. Ciulea urechile să asculte, îşi 
vâra gâtul printre frunzele de lotus. Atunci ţâşnea el din 
tufiş, zvârlit ca din arc, în cârca antilopei. Nu era nici o 
zvârcolire, nici un geamăt... Altădată, se desfăşura însă o 
luptă de trosneau crengile pădurii şi răsunau adâncurile de 
muget... Odată un bivol sălbatic... L-a simţit. Îl aştepta. I-a 
sărit în spinare şi bivolul l-a răsturnat, scuturân-du-se peste 
cap, s-a tăvălit cu el să-l strivească, s-a năpustit să-l 
împungă cu coarnele. O tăcere de moarte s-a întins în toată 
pădurea. Maimuţele s-au ascuns în scorburi: celelalte 
sălbăticiuni s-au pitit la pământ. Era o luptă uriaşă şi 
crâncenă între stăpânii codrului! Numai icniturile lor se 
auzeau, numai răgetul şi mugetul bivolului. A fost însă tot el 
cel mai tare... Pe urmă, altă dată, lupta cu elefantul care l-a 
smuls cu trompa să-l zvârle ca pe un sac la pământ şi să-l 
strivească sub tălpile picioarelor groase ca nişte stâlpi... 
Dar până la urmă a fugit elefantul cu trompa ferfeniţă şi cu 
un ochi sângerat. Până târziu a tot răsunat noaptea de paşii 
lui mânioşi, sfărâmând crengile, rupând perdeaua de liane, 
culcând la pământ tufişurile de bambus. Şi altă dată, cei trei 
vânători cu sulițe, când au încercat să-l înconjoare şi au 
căzut toţi trei sub dinţii lui!... De atunci i s-a dus vestea şia 
rămas spaima acelor locuri. TIRANUL - aşa îl numeau toţi. 
Aşa îl numeau toţi, şi toţi tremurau înfioraţi până în măduva 
oaselor când începea el să ragă. Nu se mai încumeta nimeni 


să treacă pe potecile bătătorite. Îi juraseră moartea, şi tot 
ei se temeau de moarte. Când mirosea de departe 
apropierea unuia, înainta cu răsuflarea aşa de uşoară, că nu 
şi-o auzea nici el. Înainta, se oprea, încă un pas... Un salt. O 
muşcătură cu dinţii clănţănind. Şi gata! Rămânea 
întotdeauna el stăpân la ochiul de apă unde se adăpau 
antilopele... Acolo l-a prins într-o noapte un cleşte de fier. A 
încercat să sfarme capcana cu dinţii. A umplut pădurea de 
spaimă şi de muget. A vrut să-şi smulgă laba, s-o rupă din 
os. Mai simte şi acum, când e ploaie şi frig, muşcătura 
adâncă a fierului. Pe urmă s-a lungit la pământ, răpus de 
durere şi de sângele scurs, aşteptând moartea împăcat, 
fară nici un scâncet. Dar după o săptămână au venit 
oamenii cu suliţi şi topoare să-l ridice, sleit de nemâncare şi 
de sete. Nu-i lăsau dreptul să moară în pace. 

Acum e aici. 

L-au adus să-l ţină despărţit de lume prin gratii de fier. 

L-au adus să tremure la pocnetul unui bici cu canaf de 
mătase, după ce luni de zile a îndurat toate chinurile 
dresajului. Acum pleacă ochii supus sub privirea unei 
făpturi fără arme, cu un singur bici de mătase în mână. Nici 
o scăpare nu mai este. Niciuna! Maimuţele aruncă în el cu 
coji de portocale şi de banană. Se strâmbă şi se scarpină; se 
agaţă de gratii, când îl poartă în cuşca lui pe rotile, şi îi fac 
semne cu labele lor neastâmpărate. Numai când mugeşte le 
mai cuprinde deodată groaza codrilor şi atunci se 
zvârcolesc caraghios, căutând zadarnic un loc să se 
ascundă. 

Canaful de mătase îi atinse uşor botul. 

Era o atingere lină, ca o dezmierdare. Dar tigrul ştia că e o 
dojană. Sub blândeţea alintării cunoştea făgăduiala răfuielii 
de mai târziu, cu drugul de fier şi cu biciul dureros. 

N-avea încotro! Pentru el nu mai era nici o scăpare, 
niciuna. Deci cobori supus de pe marginea de lemn. Aşa 
cum cerea orânduiala reprezen-taţiei. 


Mulțimea îşi stăpânea răsuflarea. Tăcerea era atât de 
adâncă, încât se auzeau departe, afară, huruitul 
tramvaielor şi goarnele de automobil. 

Cei doisprezece tigri s-au înşirat în cunună, culcaţi în 
mijlocul arenei. Femeia şi-a adunat coada rochiei, a zvârlit 
biciul de mătase. S-a aşternut pe spate, în mijlocul lor, cu 
braţele încrucişate pe piept. Şi-a pus capul în gura lui 
Rajah, deschisă, sprijinindu-şi ceafa în colţii tari ca pe un 
spătar de la jilţul dentiştilor. 

Tigrul clipeşte din ochii mari şi galbeni, de sticlă. Puțin, 
numai puţin de-ar strânge!... Numai puţin!... Dar ochii 
femeii îl privesc în sus, peste cap. El nu-i vede privirea. O 
simte însă. Ah! Ce străpungătoare o simte! Şi nu strânge 
dinţii. Stă aşa, nemişcat, cu gura deschisă, ca un tigru 
împăiat. 

Petruş, băiatul cu ochi sclipitori, a încleştat pumnii, a 
lungit gâtul, şi fără să-şi dea seama a coborât strecurându- 
se printre lume, mai aproape de arenă, ca să vadă mai bine. 

Fetiţa cu buclele bălane îşi muşcă buzele. Zvâcnirile inimii 
îi sparg pieptul mic. Unii au închis ochii. Alţii şi-au astupat 
urechile, să nu audă ţipătul. Chiar bunicul fetiţei îşi simţea 
mâna tremurând uşor pe mânerul de fildeş al bastonului. El 
a mai văzut odată un dresor sfâşiat de tigri. Ştie că mai toţi 
sfârşesc aşa. Ştie că atunci fiarele, din nou sălbatice, se 
reped la gratii, rânjesc şi se muşcă între dânsele. 

— Hep! 

Dintr-o graţioasă săritură, femeia a fost iarăşi în picioare, 
în mijlocul arenei. 

Îşi scutură părul negru-albăstrui. Îşi împinge coada 
foşnitoare a rochiei cu pantoful. Surâde, salută şi răspunde 
ropotului de aplauze, risipind cu palmele sărutul buzelor 
spre loji, spre staluri, spre galerii. 

Sus, pe podiumul de lemn îmbrăcat cu postav roşu, fanfara 
a început un marş din toate tobele, şi alămurile, şi 
piculinele, şi pistoanele... Triunghiul, lovit cu ciocănelul de 
argint, sună: zing-zing! zing-zing...! 


E un marş cu pas de paradă. 

Cei doisprezece tigri de Bengal se întorc spre ieşirea din 
fund, la cuştile lor. 

Păşesc unul câte unul, ca nişte pisici uriaşe şi cuminţi. 

Îşi leagănă cozile grele şi lungi. 

Nu privesc nici în dreapta, nici în stânga, cu ochii lor mari, 
galbeni, de sticlă. 

Pasul e mlădios pe nisip. Moale, catifelat, fară sunet. 

II. FRAM FACE NAZURI. 

A fost o adevărată seară de despărţire. 

Niciodată Circul Struţki n-a avut un program mai bogat. 
Gimnaşti şi echilibrişti. Cai şi elefanţi. Maimuţe şi lei. 
Pantere şi câini. Acrobaţi şi clovni. 'Toţi s-au întrecut în 
dibăcie şi în curaj, în răbdare şi în dispreţ de moarte, ca să 
lase o amintire neştearsă. 

Mulțimea a trecut de la fiorii de emoție la hohote de râs; 
de la privirile încremenite de minunare la bucuria 
giumbuşlucurilor născocite de paiaţele cu pantalonii largi şi 
clopoțel în vârful scufiei. 

Au tremurat toţi o dată la salturile mortale ale gimnaştilor 
îmbrăcaţi în tricou negru! Purtau un cap de mort brodat pe 
piept. Zburau de la un trapez la celălalt, fără nici o plasă 
dedesubt, aşa cum se afla întinsă în celelalte seri. 

Glasurile, înfricoşate de această joacă nebunească a 
gimnaştilor primejduiţi de moarte, murmurau de 
pretutindeni din staluri şi din galerii: 

— Ajunge! Opriţi!... Destul! 

Dar trupa, cu semnul alb brodat pe tricoul negru, scutura 
surâzând din capete. Cum destul? Puţină răbdare! Mai 
aveau şi altele de arătat. 

Erau patru. Doi bărbaţi, două femei. 

Se legănau în văzduh pe trapezul subţire, în vârful cel mai 
înalt al cortului, sub becurile orbitoare. Îşi trimiteau o 
chemare. Acum se aflau suspendaţi aci, acum dincolo, peste 
o clipă iarăşi la loc. Se încrucişau în aer, lunecau din mână 
în mână, din trapez în trapez. Se prindeau într-o ciorchină 


neagră de trupuri, se desfăceau în lanţ, ajungeau iarăşi în 
leagănul trapezelor să surâdă în jos la mulţimea amuţită de 
teamă, frecându-şi palmele cu praf alb, ca să înceapă din 
nou. 

Tot aşa de sprintene ca nălucile sunt veveriţele brazilor 
din pădure. 

Dar ele nu au un cap de mort pe piept. Ele nu sunt 
amenințate să cadă la cea mai mică greşeală şi să-şi 
strivească trupul pe nisipul bătătorit de paşi şi de copitele 
cailor. 

Pe urmă a venit rândul elefanților uriaşi, cu pielea ca de 
scrum şi cu urechile largi ca paravanele. Călcau greoi pe 
stâlpii picioarelor. Ridicau trompa de gumă să-şi stropească 
un duş rece pe spinare. Se înălţau pe două labe şi dansau în 
tactul muzicii. Erau mari şi buni. Ascultau de o nuieluşă 
subţire şi se jucau fluierând din ţignal cu vârful trompei. 

N-a lipsit nici August cel prost. 

Ca întotdeauna s-a ivit de după perdelele vişinii din fundul 
arenei, clăpăug şi nătărău, când nu era nici o nevoie de 
dânsul. Coada fracului se târa pe pământ. Tălpile ghetelor 
erau lungi ca schiurile. Purta guler înalt ca o manşetă, cinci 
veste pe dedesubt şi o cravată pestriță. Avea nasul de 
gogoşar şi un păr cărămiziu care se zbârlea de frică, 
întocmai ca ghimpii aricilor. A încasat fară să clipească din 
ochi, a încasat palme şi lovituri cu o scândură lată în cap. l-a 
crescut îndată un cucui roş ca un bec aprins; din păr i-au 
ţâşnit flăcări şi fum. S-a împiedicat de covor, iar când a 
căzut i-a cântat muzicuţa din fundul pantalonilor. A furat un 
ceas de bucătărie, i-a prins un lanţ şi a început să se 
fudulească, plimbându-se de colo-colo, ca un boier pe 
Strada Mare din oraş. Dar ceasul era deşteptător şi a 
început să sune în buzunar tocmai când stăpânul îl întreba 
dacă nu ştie cumva cine i-a furat ceasul. A mai făcut şi alte 
prostii şi a mai spus şi alte minciuni gogonate; s-a certat cu 
ceilalţi clovni, Toto şi Tănase. Nu i-a lăsat să cânte şi a vrut 
să înveţe şi el a cânta. 


Iar fiindcă era August cel prost, a rămas ca întotdeauna şi 
cel păcălit. 

Fetiţa cu ochi albaştri şi căciuliţă albă uitase emoția de 
adineauri care-i tăiase răsuflarea. Îşi descleştase mâna de 
braţul bunicului. 'Tropăia din picioare şi se înroşise ca racul 
de atâta râs. 

Tropăia din picioare, în hăinuţele lui ponosite, şi Petruş, 
care coborâse până în faţă şi nu se mai sinchisea de 
încruntările controlorului de bilete în livrea albastră cu 
nasturi poleiţi. 

Noroc că un măgar a sosit pe la spate, să-l ia pe August cel 
prost de fundul pantalonilor cu dinţii şi să-l dea afară ca pe- 
un caraghios şi un încurcă-lume ce era. 

Trupa japoneză făcu acrobaţii cu farfurii şi cu sticle, cu 
mingi, portocale şi cercuri. A fost şi defilarea cailor. Şi 
călăreaţa cu fustă scurtă care face echilibristică pe şa. A 
venit apoi rândul atletului care ţine o piatră de moară cu 
cinci oameni pe piept, până ce sosesc alţi atleți s-o sfarme 
cu ciocanele. Maimuţele au stat la masă şi s-au plimbat în 
automobilul mic ca un cărucior de copil. Aveau un şofer tot 
maimuţă. Învăţase afurisita să conducă numai cu mare 
viteză şi suna amarnic din claxon. A luat însă un viraj greşit 
şi a răsturnat căruţa în mijlocul arenei. Pentru această 
ispravă, maimuța cea bătrână a înşfăcat-o pe maimuţa-şofer 
de urechi şi i-a dat un picior în spate de-a luat-o la goană în 
mare viteză, fără să mai zbiere din claxon. Dar era mai ales 
una, de toată nostimada, care ştia să cânte din armonică şi 
fuma. 

După ce se potolea râsul, mulţimea căuta cu ochii din nou 
în program. Foşnetul hârtiei se auzea tot mai nerăbdător. 

Lipsea Fram, ursul alb. 

De ce întârzia Fram? 

Aceasta nu se mai întâmplase niciodată. 

Fram îi întrecea pe toţi. El nu avea nevoie de îmblânzitor, 
de cravaşă şi de semnale. Intra singur în arenă, ca un om. 
Intra în două labe, cât e de mare. Saluta în dreapta şi în 


stânga, înainte şi îndărăt. Se plimba cu labele la spate de 
jur împrejurul arenei, până ce se potoleau aplauzele. Pe 
urmă făcea un semn că vrea linişte. 

Şi începea singur programul lui. 

Se ridica pe prăjină ca un marinar pe catargul corăbiei. 
Umbla cu o bicicletă uriaşă, trecând pe punți în cumpănă. 
Făcea dublu salt mortal şi bea bere din sticlă. 

Ştia să fie comic şi ştia să fie grav. 

Chema cu laba luptătorii din galerie şi din staluri să 
poftească la trântă şi să boxeze cu el. Întotdeauna se găsea 
cineva din galerie să coboare şi să încerce; de obicei tot un 
atlet al circului, amestecat dinadins prin mulţime. Lupta 
sfârşea în hazul tuturor, fiindcă Fram era puternic, dar 
blând şi glu-meţ. Cu o singură labă moale culca omul la 
pământ. Pe urmă începea să numere bătând cu laba în aer; 
una, două, trei, patru, cinci... Când isprăvea de numărat, îşi 
ridica adversarul de subsuoară ca pe-o boccea şi-i dădea 
drumul de-a rostogolul la picioarele publicului din lojă. 
Omul se ridica ruşinat, ştergându-se de praf, în râsul lumii. 

Fram chema, cu laba, sus spre galerie: 

— Ei, cine mai pofteşte? Curaj, vă rog...! 

Nu mai poftea nimeni. 

Ursul alb le făcea semn de milă cu amândouă labele: 

— Atunci de ce mai râdeţi de pomană? Sunteţi nişte 
neputincioşi... Aci să vă văd, nu acolo sus...! 

Tumbele lui, roata țigănească de jur împrejurul arenei, 
acrobaţiile pe labele de dinainte stârneau minunare şi 
veselie. 

Copiii îl iubeau, fiindcă era hazliu. 

Oamenii în toată firea îl iubeau, fiindcă era într-adevăr de 
mirare cum asemenea animal greoi şi sălbatic, adus din 
pustiurile îngheţate, arăta atâta blândeţe, atâta înţelegere 
şi atâta sprinteneală în mişcări. 

O reprezentaţie, fără Fram, ursul polar, era parcă 
neisprăvită. 


Miss Ellian, cu cei doisprezece tigri de Bengal, însemna 
altceva. Dove-dea ce poate face o femeie, cu privirea ei şi cu 
biciul, din cele mai crude fiare ale pădurilor asiatice. 'Ținea 
toată lumea încordată. După ce tigrii ple-cau, în mulţime 
trecea o destindere. Respirau uşurați. 

Apariţia lui Fram se bucura cu totul de altă primire. El era 
cel mai mare şi mai puternic animal, născut în ţara 
zăpezilor şi a gheţurilor veşnice, îmblânzit ca un miel şi 
înţelegător ca un om. Pentru dânsul nu era nevoie de nici o 
cravaşă, de nici o privire poruncitoare, de nici un deget 
care să-i arate locul şi să-i amintească în fiecare clipă ce are 
de făcut. Aplauzele erau răsplata lui. 

lar Fram iubea aplauzele. 

Se vedea bine că înţelege rostul lor, că le aşteaptă, că-i fac 
plăcere. 

Iubea aplauzele, iubea publicul, iubea mai ales copiii. Când 
îi vedea ronţăind o bomboană, întindea laba să capete şi el. 
Saluta mulţumind, cu laba la cap, ca un soldat. lar dacă se 
întâmpla să capete mai multe bomboa-ne, îşi oprea numai 
una şi pe celelalte le întindea în palmă altor copii, parcă ar 
fi ştiut că nu toţi au parte prea des de dulciuri. Un copil 
curajos cobora să primească darul. Fram îl alinta pe 
creştet, cu laba lui mare, care devenea deodată uşoară şi 
lină ca o mână de mamă. 

Nu-l lăsa pe băiat să se urce la loc, acolo sus, unde e 
înghesuială şi nu se vede mai nimic. 

Lua el singur un scaun cu laba, îl aşeza într-o lojă, 
plecându-se peste marginea arenei. Îi făcea semn băiatului 
să se aşeze. lar dacă băiatul nu îndrăznea, dacă se codea şi 
se ruşina, atunci îl ridica în braţe şi îl aşeza pe scaun; 
punând gheara la bot, îl povăţuia să stea cuminte şi să n- 
aibă nici o grijă. Se întorcea apoi către controlori. Arăta 
spre copil şi ducea laba la piept, ca să înţeleagă şi ei că e 
ocrotitul lui în acea seară şi că l-a luat pe a sa răspundere. 

Cum nu l-ar fi iubit oare toţi? Cum să nu fie el oare 
răsfăţatul publicului? 


Şi acum Fram întârzia! Lipsea. Programul se apropia de 
sfârşit. Numărul lui trecuse de mult. 

Mulțimea începu să capete glas. 

Mai întâi sus, din galerie. Mai apoi copiii din staluri şi din 
loji: 

— Fram! 

— Unde e Fram? 

— De ce nu vine Fram? 

— Vrem Fram! 

Îndată glasurile se uniră ca să repete cadenţat: 

— Vrem Fram! 

— Vrem Fram! 

— Vrem Fram! 

Se auzeau şi glasuri de copii mărunți de tot, care nici nu 
puteau să pronunţe bine cuvintele, dar îşi cereau dreptul la 
bucuria lor: 

— Flam! Vlem Flam! 

— Flam! Vlem Flam! 

Copila cu bucle bălane şi cuşmuliţa albă uitase cu totul de 
spaima de mai înainte, când ceruse bunicului s-o ducă 
acasă. 

Acum bătea şi ea din palmele mici. 

Coborâse de pe scaun, ca să tropăie mai tare. 

— Vrem Fram! 

— Vrem Fram! 

— Vrem Fram! striga şi Petruş, care nu-l văzuse încă decât 
în afişele lipite pe ziduri, dar ştia din auzite toate 
minunăţiile despre el. Vrem Fram! 

— Doamnelor şi domnilor! Onorat public!... aşa începu să 
spună ceva directorul circului, ivindu-se în mijlocul arenei. 

Nimeni însă nu voia să-l asculte. Toţi l-au întrerupt, 
strigând mai departe: 

— Vrem Fram! 

— Vrem Fram! 

— Vrem Fram! 


În zadar August cel prost, Toto şi Tănase au apărut într-o 
blană de urs alb. Aşa îşi închipuiau ei, altădată, un Fram 
caraghios, stârnind veselia mulţimii, după ce-şi sfârşea 
numărul lui Fram cel adevărat. 

Atunci chiar Fram, în carne şi oase, îi aştepta. 

Se aşeza pe marginea arenei, ca un om, cu bărbia în pumn 
şi privea îngăduitor la giumbuşlucurile paiaţelor. Înţelegea 
gluma şi poate că râdea în sinea lui. 

Când îi părea că n-au jucat bine, că n-au ştiut să-l imite cu 
toată iscusinţa, se ridica şi se amesteca el în joacă. Apuca în 
amândouă labele pielea de urs în care se aflau ascunşi 'Toto 
şi Tănase. O scutura ca pe un sac de nuci. Culegea de pe jos 
paiaţele. Îl aşeza pe Toto de o parte, pe Tănase de cealaltă 
parte, pe marginea arenei, îi apăsa cu laba în cap, să stea 
astâm-păraţi, să se uite la el şi să înveţe, nătăfleţii. 

Pentru care deplină învăţătură, Fram se imita pe el singur, 
făcând în chip caraghios, cu strâmbături şi cu căzături, tot 
ce făcuse mai înainte cu mare băgare de seamă şi cu 
seriozitate. August cel prost zburda în jurul lui, ţopăia şi 
striga cât îl ţinea gura vopsită până la urechi: 

— Vezi, aşa, Tănase! Vezi, aşa, Ioto!... Bravo, Fram...! 

Ţopăia, se rostogolea jos, se ridica şi nu mai isprăvea, până 
când Fram se întorcea la dânsul şi îl privea supărat. Parcă 
spunea: 

— Ia ascultă, mă urâtule! N-ai să mai termini odată...? 

Atunci August cel prost se dădea înapoi, cu coada fracului 
între picioare, şi nu mai spunea nici pis. 

Acum nu mai aveau însă tustrei nici un haz. În zadar au 
ieşit cu blana ursului să-l imite în batjocură pe Fram. 
Mulțimea a început din nou să strige, să fluiere, să bată din 
picioare: 

— Vrem Fram! 

— Vrem Fram! 

— Vrem Fram! 

Perdelele vişinii din fundul arenei, pe unde intrau 
animalele şi gim-naştii, se clătinau, se dădeau la o parte şi 


cădeau iarăşi la loc. 

Se petrecea dincolo ceva, dar nimeni nu ştia ce. 

Directorul mai încercă de două ori să înainteze până în 
mijlocul arenei. Nu apucă însă să înceapă: „Doamnelor, 
domnilor, onorat public”. 

Înainte de a deschide gura, mulţimea izbucni într-o larmă 
cumplită: 

— Vrem Fram! 

— Vrem Fram! 

Atunci directorul circului a strâns din umeri şi s-a retras 
după perdeaua vişinie. 

— Nu ştiu ce se întâmplă! vorbi domnul bătrân cu baston 
de fildeş, câtre fetiţa cu bucle bălane. Poate că Fram e 
bolnav. Poate nu e în stare să joace... 

Însă fetiţa nu mai auzea nimic şi nici nu voia să audă. Ea 
striga într-un glas cu toţi, tropăind din picioare şi bătând 
din palme: 

— Vrem Fram! Vrem Fram! 

O doamnă cu nas ascuţit şi cu buzele subţiri rosti foarte 
piţigăiat: 

— A început şi Fram ăsta să facă nazuri! Prea l-a răsfăţat 
lumea!... Desigur, se crede artist. Întocmai ca oamenii, 
draga mea! 

— Aşa spun şi eu, dragă! vorbi doamna de alături, cu nasul 
tot aşa de ascuţit şi cu buzele încă mai subţiri. 

Amândouă erau bolnave de stomac. N-aveau voie să 
mănânce decât cartofi fierţi în apă, fară sare. De aceea tot 
ce se afla pe lume li se părea urât, prost şi nărăvit la nazuri. 
Toată seara strâmbaseră din nas. N-au aplau-dat niciodată. 
Nu le-a plăcut nici miss Ellian cu tigrii săi de Bengal. Nici 
trupa de trapezişti cu tricoul negru şi cap de mort brodat 
cu mătase albă, care îşi primejduiau viaţa în fiecare clipă. 
Nu li s-a clintit un muşchi de pe obraz, să zâmbească la 
comicăriile lui August cel prost, ale lui Toto şi Tănase. 

Erau nişte cucoane foarte înţepate. Ar fi putut să rămână 
acasă şi să se culce. 


Dar atunci n-ar fi avut cum să povestească a doua zi tot ce- 
au văzut ele şi nu le-a plăcut. 

— Hotărât! Ursul acesta face nazuri. Îşi bate joc de public. 

Fetiţa cu bucle bălane sub cuşmuliţa albă se opri din 
tropăit. Auzise cuvintele, fiindcă cele două cucoane cu nas 
ascuţit se aflau în loja de ală-turi. Se înroşi, îşi luă inima în 
dinţi şi îşi apără ursul ei favorit: 

— Ba nu face nazuri! Fram nu face niciodată nazuri. 

— Uită-te la dânsa! Ştii că eşti obraznică, fetiţo? 

Cucoanele s-au supărat şi priviră înţepate prin ochelarii de 
sticlă cu mâner. 

Fetiţa s-a învăpăiat ca para focului. 

Lui Petruş, însă, care ajunsese lângă fetiţă, îi venea să 
aplaude şi să strige: „Bravo, bine le-ai făcut!... Meritau, 
înţepatele!” 

Bunicul de alături o dojeni, mai mult de formă, măcar că 
era de aceeaşi părere: 

— Se poate, Lilico? Se poate să vorbeşti aşa...? 

— Dar, bunicule, a zis că Fram face nazuri şi că-şi bate joc 
de noi... Fram nu face niciodată nazuri! 

Domnul cu baston de fildeş a vrut să mai spună ceva. 

N-a mai avut însă timp. Deodată s-a făcut tăcere. 

În locul tropăiturilor şi strigătelor s-a întins o tăcere ca un 
covor pe nisipul arenei. O tăcere aşa cum n-a fost nici 
atunci când în văzduh zbura din trapez în trapez trupa 
gimnaştilor cu tricou negru; nici atunci când miss Ellian se 
afla cu capul între colții tigrului de Bengal. 

De după perdeaua de catifea vişinie se ivise Fram. 

Cu laba mai ţinea încă o parte din perdeaua ridicată. 

Se opri să privească sala, miile de capete, miile de ochi din 
loji, din staluri şi din galerii. 

Dădu drumul perdelei jos. 

Înaintă până în mijlocul arenei. Salută ca întotdeauna. 

— Fram! 

— Bravo, Fram! 

— Trăiască Fram! 


— Ura! Bravo, Fram! Ura! 

Fram stătea în mijlocul arenei, alb ca zăpada, uriaş şi 
neclintit. Tot aşa stau fraţii lui din ţara zăpezilor veşnice, pe 
insulele de gheaţă plutitoare, când se înalţă să privească la 
alţi urşi albi, care se depărtează pe alte insule plutitoare. 

Stătea şi se uita în gol. 

Mai făcu un pas. 

Îşi trecu laba peste ochi, peste frunte, cum ar fi şters o 
urmă care-i păienjenea privirea. 

Aplauzele s-au potolit. 

Acum toţi aşteptau. 

Înţelegeau că Fram pregăteşte ceva nou. Fără îndoială, un 
număr mai greu decât toate. Altădată începea mai repede. 
Cerea el să se facă tăcere. Acum părea mirat de această 
tăcere. 

— Mofturi! Priveşte la el câte nazuri mai face! glăsui 
piţigăiat una din cele două cucoane. 

Petruş abia se stăpâni, frământându-se pe loc şi 
muşcându-şi buzele. 

Fetiţa cu ochi albaştri le fulgeră şi ea cu privirea, dar nu 
rosti nimic. Simţea pe umăr mâna bunicului... 

Alături de Fram se afla o platformă învelită cu postav alb. 
Acolo se urca el să se joace cu greutăţile, să facă 
echilibristică într-o prăjină, să prindă în gură portocale 
aruncate de public. 

Acum se aşeză pe marginea platformei, aşa cum se aşază 
un om pe gânduri. Îşi prinse capul în labele de dinainte. Era 
într-adevăr ca un om care nu-şi aminteşte ceva, a pierdut 
ceva, e deznădăjduit de ceva. 

— Îşi bate joc de noi, dragă! se supără cucoana cea mai 
ascuţită. Uite pentru ce plătim bani! Ca să-şi bată joc un 
dobitoc de noi... 

Mâna bunicului apăsa uşor umărul fetiţei cu părul 
încârlionţat sub cuş-muliţa albă. Simţise, prin haină, cum se 
frământă şi cum e gata să-şi apere pe Fram alei. 


Dar Fram era într-adevăr de neînțeles în această seară. 
Părea că a uitat unde se află. Părea că a uitat ce aşteaptă 
lumea de la dânsul. 

A uitat că îl privesc două mii de oameni, două mii de 
perechi de ochi! 

— Fram! îl încurajă un glas. 

Ursul alb ridică ochii... 

— A, da! parcă spunea privirea lui. Aveţi dreptate! Sunt 
Fram şi trebuie să vă înveselesc...!” 

Cu labele făcu semn de neputinţă în lături. Duse dreapta la 
frunte; apoi la inimă; din nou la frunte şi din nou la inimă. 
Acolo era ceva stricat, care nu mai mergea... 

Adineauri, când a ridicat perdeaua de catifea vişinie, încă 
tot mai credea că totul are să fie ca înainte. Mulțimea, 
copiii, aplauzele i-au dat această amăgire. 

Acum din nou a uitat tot. 

Nu ştie ce caută aci. Ce vrea lumea aceasta de la el? 

— E bolnav, bunicule! rosti fetiţa cu milă. E bolnav... De ce 
nu-l lasă în pace dacă e bolnav. 

Uitase că şi ea tropăise, că şi ea bătuse din palme şi că 
strigase într-un glas cu ceilalţi: „Vrem Fram! Vrem Fram 

Cât de rău îi părea acum! Simţea în ochi lacrimi de 
mustrare. 

Iar bunicul, care fusese profesor, care văzuse multe 
întâmplări în viaţă şi citise multe cărţi, vorbi şi el, cu o altfel 
de milă: 

— Nu e bolnav, Lilico! E ceva mai rău... L-a ajuns ceasul 
când nu mai e bun de nimic. Aşa se întâmplă cu toţi urşii 
albi. Sunt neîntrecuţi vreme de patru, cinci, şase ani. Pe 
urmă se întâmplă ceva rău cu dânşii. Nimeni nu ştie ce. 
Poate uită, poate îi apucă dorul de pustietăţile lor de 
gheaţă, unde s-au născut... Nu sunt în stare să mai facă 
nimic din tot ce stârnea minunarea lumii. Devin nişte urşi ca 
toţi ceilalţi. Mai trăiesc aşa mulţi ani... Poate prea mulţi... Îşi 
amintesc din când în când tot ce ştiau. Atunci încep să joace 


LLA 


şi să repete ce-au învăţat cândva. Dar fară nici un rost, fară 
nici o legătură. Din seara asta s-a sfârşit cu Fram...! 

— Nu se poate, bunicule! Nu vreau să vorbeşti aşa, 
bunicule! 

Domnul cel bătrân a simţit din glasul şi din tremurul 
umărului sub mâna sa că fetiţa e gata să izbucnească în 
plâns. Dar nu spuse nimic. 

Petruş ascultase şi el aceste cuvinte. Nu-i venea nici lui să 
creadă. Şi grozav ar fi vrut să poată face ceva, ca să aline 
mâhnirea lui Fram. 

Fram, ursul polar, şi-a astupat ochii cu labele. 

E acum şi el ca un om care plânge. 

S-a ridicat de pe marginea platformei. 

A făcut un semn de despărţire tuturor, un semn cu braţele 
întinse, aşa cum îşi lua bună seara când sfârşea numărul lui 
din program şi îl întovă-răşeau aplauzele până la ieşire. 

Apoi şi-a dat drumul în patru labe. 

A devenit un animal ca oricare altul. 

Aşa, în patru labe, cu botul în pământ, s-a îndreptat spre 
perdelele roşii. 

Nimeni nu pricepea nimic. Nedumerită, mulţimea nu 
striga, nu fluiera, nu-l mai chema îndărăt. 

Băieţelul cu ochii sclipitori şi cu nasul cam cârn, Petruş, 
aproape fară să-şi dea seama, îşi înăbuşi un suspin. 

Perdelele roşii au căzut după Fram. 

Pe sălile înguste din dosul circului care duc la grajduri şi la 
menajerie toţi se dădeau la o parte. Nu cutezau să se 
apropie. Dar ursul alb a intrat singur în cuşca lui, s-a culcat 
cu botul pe labe, în colţul cel mai întunecos, cu faţa ascunsă 
spre perete. 

— Ce-a fost aceasta? Îşi bat joc de noi!... glăsui supărată 
una din cucoanele cu nas ascuţit. Am plătit bani. Aci în 
program scrie - „Fram, ursul alb. Spectacol senzaţional de 
adio!” Ce prostie senzaţională, n-am ce spune!... A fosto 
bătaie de joc senzaţională...! 


Fetiţa avea lacrimi în ochi. Petruş s-a uitat la amândouă 
cucoanele şi de ciudă, tot răsucindu-şi un bumb de la haină, 
l-a rupt din aţă. 

— Fire-ar al naibei! pufni el. 

Cucoanele cele înţepate au privit urât la băieţaş. Poate 
credeau că e vorba de ele, nu de nasture. 

August cel prost apăru rostogolindu-se în tumbe, turtindu- 
şi nasul de gogoşar în nisip, fugărind să-şi prindă umbra. 

Dar nu mai avea nici un haz. Nu mai râdea nimeni. 

În dosul perdelei roşii, directorul circului cerceta lista 
animalelor şi artiştilor. Era o listă bătută în ţinte, pe o placă 
de lemn negru. 

Privea posomorât, cu un creion albastru în mână. 

Se hotări şi şterse cu o linie groasă numele lui Fram, ursul 
polar. 

III. DUPĂ CE A PLECAT CIRCUL. 

Circul Struţki a plecat. 

A încărcat în trenul alb cuştile cu animale, pânza cortului 
împachetată, pereţii grajdurilor, care se desfac şi se strâng, 
cum se desfac şi se strâng căsuţele de carton ale jucăriilor. 

În urmă a rămas un loc gol şi urât. 

Mai mirosea încă a grajd şi animale. Câţiva copii dau 
târcoale să vadă urmele însemnate pe pământ. Printre 
dânşii se află şi Petruş. Se uita şi el cu părere de rău. 

Aci e umbra bătătorită şi rotundă a arenei. Dincoace era 
intrarea. Dincolo menajeria. 

Ninge cu fulgi mari deasupra. Până mâine, zăpada are să 
acopere tot. Copiii, cuprinşi acum de mâhnire la amintirea 
circului plecat, au să se înveselească din nou şi au să se 
bată cu bulgării. Au să zidească cu mâinile îngheţate cetăţi 
şi oameni de zăpadă. 

Ba chiar Petruş şi-a pus de pe acum în gând să-şi cheme a 
doua zi tovarăşii de joacă şi să facă împreună un urs alb de 
zăpadă: Fram, ursul polar. 

Aşa cum era el şi cum îl iubeau toţi! Aşa cum se ridica în 
două labe: uriaş, blând şi bun, cu botul în care prindea 


portocale din zbor şi cu ochii lui mici, de cărbune. 

În oraş toată lumea s-a întors la treburile şi la necazurile 
sale. Se apropiau sărbătorile. 

Unii aleargă după bani pentru haine groase de iarnă. Alţii 
îşi ung schiurile şi se pregătesc să plece la sporturile de 
iarnă. Copiii nu se mai satură privind cu jind la vitrinele 
pline de jucării şi de cărţi: jucării şi cărţi de care nu toţi au 
parte. 

Când cei de-acasă l-au iscodit pe Petruş cam la ce carte s-a 
uitat mai îndelung la vitrine, el a răspuns repede, 
mărturisind aşa tot ce-i stătea pe inimă: 

— Am văzut o carte despre urşii albi şi despre viaţa lor în 
gheţurile polare! 

Tatăl lui Petruş a zâmbit îngăduitor, pe sub mustață: 

— Te pomeneşti că vrei şi tu să te faci dresor de animale? 

— Nu, tată! a răspuns Petruş, dar aş vrea să mă fac 
explorator polar... Grozav aş dori să ştiu ce scrie în cărţile 
acelea din vitrina librăriei. 

— Vom vedea, Petruş! Dacă aşa stă treaba, vom vedea! 
spuse tatăl băiatului, hotărât să facă rost de bani cu orice 
preţ şi să-i cumpere o carte. 

Dar până atunci a prins să bântuie prin oraş o epidemie de 
iarnă, cu răceală şi tuse. Mulţi copii zac în pat, în loc să se 
joace afară, bucurându-se de gheţuş, de patinaj, de cetăţile 
de zăpadă. 

Bolnavă e şi fetiţa cu ochii albaştri şi cu buclele bălane. 

La început a vrut şi ea să se facă miss Ellian. L-a botezat 
din nou pe Pufuleţ, pisoiul cel cenuşiu. I-a schimbat numele. 
I-a spus Rajah şi a încer-cat să-l muştruluiască, aşa cum 
miss Ellian îmblânzise tigrul de Bengal, cu un bici şi un 
şfichi de mătase. Dar Pufuleţ n-avea poftă de joacă şi nu 
voia să ştie de frica unei fetiţe. S-a zbârlit, a zgâriat-o şi a 
fugit să se ascundă sub canapea, scuipând ca un caraghios. 

După masă, fetiţa a început să tuşească. 

Seara avea obrajii îmbujoraţi şi simţea cum îi ardeau ochii 
în cap. 


— Copila asta are febră, s-a speriat mama fetiţei, 
netezindu-i fruntea asudată. Să chemăm doctorul...! 

Doctorul a sosit. Era un bătrân, prieten cu bunicul. A scos 
dintr-un tub termometrul, l-a pus copilei subsuoară, pe 
urmă i-a prins mâna, acolo unde se simt într-o vinişoară 
mică bătăile inimii. S-a uitat la ceasul cu lanţ, numărând 
bătăile. 

Aştepta şi bunicul, aşezat pe un jilţ, cu bărbia sprijinită în 
bastonul cu mâner de fildeş. Aştepta mai îngrijorată mama 
fetiţei, care fusese şi ea bol-navă, încât avea faţa iar slăbită 
şi galbenă, ochii peste seamă de obosiţi. 

— Nu este nimic grav! rosti doctorul, după ce se uită la 
termometru, îl scutură şi îl închise în tubul de metal. Are o 
gripă uşoară... Tot oraşul e plin de gripă. Căldura are să 
mai crească puţin. Să nu vă speriaţi! Într-o săptămână are 
să se ridice din pat. În zece zile, o puteţi lăsa să se joace 
afară... 

Au răsuflat cu uşurare atât mama fetiţei, cât şi bunicul. 

Doctorul avea dreptate. Căldura a crescut. Într-o seară, 
fetiţa nu mai ştia dacă e trează sau doarme. 

Visa cu ochii deschişi şi vorbea singură. Il se părea că o 
vede pe miss Ellian, îmblânzitoarea de tigri; intrase în 
camera ei, îmbrăcată în rochia foşnitoare de solzi aurii şi 
pietre colorate, cu biciul în mână. 

— Unde e Pufuleţ? întrebă, vârând biciul sub canapea şi 
scotocind unde ştia că se ascunde pisoiul. 

Pufuleţ a ieşit cu coada între picioare. 

— Aha! se bucură fetiţa cea cu ochii albaştri, prin visul ei 
de boală. Aha! Acuma să te văd eu, domnule Pufuleţ! Ţi-ai 
găsit stăpânul! 

Miss Ellian a pocnit din canaful de mătase, şi pisoiul s-a 
prefăcut în Rajah, tigrul de Bengal. 

— Aceasta e ceva foarte caraghios! vorbi fetiţa, râzând în 
aiureala frigurilor. Aşa ceva încă n-am mai pomenit! Va să 
zică domnul Pufuleţ era Rajah, tigrul de Bengal, şi nu 
spunea nimic? Făcea pe pisoiul... 


Miss Ellian îl apucă de ceafa pe Pufuleţ şi îl aşeză în 
mijlocul camerei. După ce-l muştrului bine, îi porunci: 

— Acum Ştii cu cine ai de-a face? Cu mine nu te joci... Aisă 
rămâi Pufuleţ până ce am să te duc eu la Circul Struţki, ca 
să iei locul lui Rajah!- Până atunci să asculţi de Lilica. Să n-o 
mai zgârii şi să nu te mai prind că miauni când te trage de 
coadă. Nu e de demnitatea unui tigru de Bengal să miaune. 
Hep! 

A pocnit din canaful biciului şi a dispărut. A dispărut şi 
Pufuleţ... 

Acum, în mijlocul camerei, zboară din trapez în trapez 
trupa de gimnaşti cu tricouri negre. Şi-au atârnat trapezele 
în tavan, acolo unde e candelabrul. Sar şi bat din palme. 
Curios! Unul seamănă cu bunicul. E chiar bunicul. Asta n-ar 
fi crezut-o niciodată! Şi-a lăsat bastonul cu mâner de fildeş. 
Nu se mai vaită de reumatisme şi nu mai tuşeşte. Acum 
saltă din trapez în trapez, are un tricou negru cu cap de 
mort pe piept. 

— Bravo, bunicule! bate din palme fetiţa. 

Iar când bate, se deşteaptă o clipă din friguri. Simte capul 
pe pernă greu ca plumbul şi fruntea e scăldată de sudoare; 
plapuma o înăbuşă. 

E prea cald. Împinge plapuma la o parte, dar mâna mamei 
o aduce la loc. 

Din nou toate se amestecă şi fetiţa începe să plângă. 

— Unde e Fram? întrebă. 

— Vrem Fram! 

— Vrem Fram! 

— Vrem Fram! 

Aude şi pe alţii strigând. În jurul ei e acum toată lumea din 
circ, bătând din palme şi tropăind. 

— Vrem Fram! 

— Vrem Fram! 

— Vrem Fram! 

O cucoană cu nas ascuţit şi cu glas piţigăiat se ridică de pe 
scaun şi se uită urât la public. Se uită urât mai ales la ea, la 


Lilica. Fetiţa s-a făcut mai mică şi nici nu îndrăzneşte să 
ridice ochii. 

— Sunteţi nişte proşti! spune cucoana cu nas ascuţit. V-a 
înşelat. Aţi plătit şi v-a înşelat. Nu-l mai cereţi pe Fram. 
Toată povestea cu Fram e o păcăleală! V-a spus că e un urs 
alb, dresat. Cel mai mare, şi mai deştept şi mai dresat urs 
alb. Acestea sunt nişte minciuni! Fram e un urs prost. Un 
do-bitoc, mai dobitoc, mai dobitoc decât toate dobitoacele! 
Nu-l mai chemaţi. Nu l-aţi văzut că mergea în patru labe, ca 
un câine? 

Fetiţa se zvârcoleşte cu capul în pernă şi plânge. Nu e 
adevărat ce spune cucoana cu nas ascuţit şi cu glas 
răutăcios. Nu poate să fie adevărat. Dar de ce nu apare 
Fram? 

Strigă şi ea, în glas cu ceilalţi: 

— Vrem Fram! 

— Vrem Fram! 

Deschide ochii. A simţit mâna moale pe frunte. A crezut că 
e laba uşoară a lui Fram, aşa cum făcea el când dezmierda 
copiii din galerie şi îi aşeza pe un scaun, în lojă. A simţit 
atingerea uşoară şi bună. A deschis ochii să spună: 

— Mulţumesc, Fram! Ce bun eşti tu, Fram! 

Dar în faţa ei, deasupra, aplecată să-i vadă ochii, e mama 
Lilicăi. Mâna a fost a ei. O dezmiardă s-o liniştească, fiindcă 
se zvârcolea în aiureala fri-gurilor. 

Şi o strânge în braţe, o sărută şi o leagănă. 

— Ce bună eşti tu, mămico! 

Mămica a început să zâmbească şiret, întrebând: 

— Mai bună ca Fram? 

— Fram e altceva! răspunse copila cu ochii albaştri. Bietul 
Fram! Unde o mai fi el acum? 

Mama fetiţei se bucură. Lilica a început să vorbească mai 
cu legătură. Îşi dă seama ce spune. Înseamnă că a trecut 
partea cea grea a bolii. 

— Unde o mai fi Fram acum?... întrebă încă o dată copila. 

Mama face semn depărtat cu mâna: 


— Departe, Lilico. În altă ţară, în alt oraş... 

După o săptămână copila s-a înzdrăvenit. Iar după alte 
câteva zile a căpătat învoire să iasă din casă. 

Ce frumos ningea, cu fulgi care fluturau în văzduh, şi ce 
plăcut era aerul rece, care înţeapă nările ca sifonul! 

Într-o zi, pe stradă, se oprise să se uite la un afiş vechi de 
pe zid. Era un afiş al Circului Struţki, unde se zărea la 
mijloc chipul lui Fram, făcând un salut voios ca în zilele lui 
cele bune. 

— Bietul Fram!- auzi ea la spate un glas de copil. 

S-a întors repede. Şi s-a bucurat, recunoscând pe băieţelul 
din seara reprezentaţiei de adio la circ. Petruş a recunoscut 
şi el pe fetiţa cu bucle bălane şi cuşmuliţa albă. 

— Îţi mai aduci aminte de mine? întrebă băiatul. 

— Da, de la circ, în seara cu Fram! răspunse fetiţa. Bietul 
Fram! 

— Cum de nu te-am mai văzut de-atunci? 

— Am fost bolnavă! spuse Lilica. Tare-i urât să stai în pat! 

— Da, e urât! o plânse Petruş, măcar că el nu stătuse 
niciodată în pat, ca să ştie cât e de urât. 

— Noroc că bunicul mi-a dat cărţi cu poze să mă uit în ele. 
Ştii? Mi-a dat şi una cu urşi albi... 

Petruş se însufleţi deodată: 

— Are o carte despre urşi albi? întrebă el cu neastâmpăr. 

— Are mai multe... Dar de ce întrebi? 

— Întreb, fiindcă aş dori aşa de mult să citesc şi eu o carte 
despre urşi albi!... Am căpătat de la tata în dar de Anul nou 
o carte despre expedițiile polare. Dar despre urşi albi nu se 
mai găsesc cărţi în librăriile de la noi. Au fost şi le-au luat 
alţii. Şi chiar dacă ar mai fi sunt prea scumpe pentru punga 
noastră. 

Fetiţa a stat pe gânduri. 

Se uită cu drag la băieţaşul cu ochi sclipitori şi cu nasul 
cam cârn, căruia nici nu-i păsase de cele două cucoane 
înţepate, cu plisc ascuţit. Deşi afară era ger, nu se sinchisea 
nici acum de înţepăturile frigului. Îi râdeau ochii. Tropăia 


doar din picioare, ca atunci când strigau toţi împreună la 
Circ: 

— Vrem Fram! 

— Vrem Fram! 

Aducându-şi aminte de seara de-atunci, fetiţa rosti 
prietenoasă, într-un târziu: 

— Ştii ce? Am să vorbesc eu cu bunicul. Vino la noi, să-ţi 
împrumute cărţi câte pofteşti. 

— Crezi că se poate? 

— Cum să nu se poată? Vorbesc eu... Bunicului îi plac 
copiii care citesc. Ştii că a fost profesor? 

— Da... Şi zici că are multe cărţi despre animale? 

— 'Tot felul! Dacă-ţi spun eu... Cărţi despre animalele de la 
noi şi din alte părţi... Despre toate animalele pe care le-am 
văzut la Circul Struţki. 

Petruş a micşorat ochii. Se frământa de neastâmpăr în 
ninsoare. 

— Când să viu? 

— Când vrei... 

— Mâine se poate? 

— Bine! Mâine... Ştii unde stăm? 

— Nu ştiu... 

— Hai să-ţi arăt... Avem şi un câine! îl vesti fetiţa. Nu te 
temi...? 

— Nu mă tem de câini. N-avea nici o grijă! Mă împac eu cu 
el... 

Fetiţa se uită la Petruş cu admiraţie. Îi părea mai mare şi 
mai voinic. Nu era un fricos ca Turel, băiatul de lângă 
dânşii, care zbiera şi cerea ajutor de câte ori lătra Grivei. 
Ba mai scăpa şi covrigul din mână, de-l înhăţa Grivei şi o lua 
la goană, încât se stricau de râs toţi copiii de pe stradă. 

Apoi Petruş se simţi dator să destăinuiască numaidecât 
fetiţei hotărârea lui de a se face explorator polar. 

— Chiar să pleci acolo unde sunt urşi albi? întrebă fetiţa cu 
entuziasm. 


— Chiar să plec acolo unde sunt urşi albi. Asta din pricina 
lui Fram... Din seara aceea mereu mă gândesc. Bietul 
Fram! Unde-o mai fi acum? 

— Departe! repetă copila cuvintele pe care le auzise de la 
mama ei. În altă ţară, în alt oraş... 

Într-adevăr, Fram e departe, în altă ţară, în alt oraş. 

Circul Struţki a ajuns într-un târg mare şi străin, unde 
oamenii vorbesc altă limbă. 

În altă limbă sunt scrise şi afişele lipite pe ziduri. Afişe 
uriaşe: galbene, roşii, verzi. Ele vestesc o mare 
reprezentaţie de deschidere, cu trupa de gimnaşti şi cu 
miss Ellian, îmblânzitoarea celor doisprezece tigri de 
Bengal. 

Dar de pe afiş lipseşte numele lui Fram, ursul alb. 

Copiii se îngrămădesc şi acolo, în jurul circului de-abia 
instalat. În menajerie se aude mugetul leilor şi al tigrilor. 

Vorbesc în altă limbă copiii aceştia. Dar bucuria lor şi 
neastâmpărul sunt la fel cu ale copiilor din toată lumea. Nu- 
şi mai găseşte locul de nerăbdare, aşteptând să sosească 
seara şi să înceapă reprezentaţia. 

Pe stradă au defilat, de la gară, elefanții din India, cu 
picioarele lor groase ca stâlpii, cu trompele lor de gumă, 
care se întorceau spre trotuar şi speriau trecătorii. A defilat 
în capul convoiului şi girafa cu gâtul lung ca un stâlp de 
telegraf. Au urmat cuştile de tigri şi lei. Caii cu părul 
lustruit ca pantofii de lac. Poneii cu hamuri galbene de 
curea nouă şi cu zurgălăi. Maimuţele îmbrăcate în pantaloni 
roşii şi verzi, ca nişte paiaţe, strâmbân-du-se la lume şi 
cerând, cu palma întinsă, alune şi fisticuri. 

Circul a crescut din pământ. 

Acolo unde era un câmp urât şi gol s-a înălţat cortul 
cenuşiu cu un steag în vârf. Împrejur sunt grajdurile şi 
menajeria. Lucrătorii aleargă să mai încheie o uşă, să bată 
un stâlp, să înalțe un bec. Se aude mugetul fiarelor. Vântul 
aduce un miros ciudat de animale. Muzicanţii îşi încearcă 
instru-mentele înăuntru. 


— Am mai văzut şi un urs alb într-o cuşcă! spune un copil 
în limba lui străină. Un urs grozav de mare... Am auzit de la 
tata că la Circul Struţki se află ursul polar cel mai bine 
dresat din lume... îl cheamă Fram, Pram, Riam, aşa ceva... 

— Eu am citit afişul! rosti alt copil. Am citit afişul cu de- 
amănuntul. Nu există nici un urs pe afiş. Nici alb, nici 
cafeniu, nici negru. Nici un fel de urs. 

— Nu se poate... Pui rămăşag? 

— Pun. 

— Pe ce? Pe două prăjituri sau pe briceagul tău? 

— Nu aşa!... Punem rămăşag la parte dreaptă. Dacă pierd, 
îţi dau briceagul. Dacă pierzi tu, îmi dai povestea lui 
Robinson, cea legată în pânză. 

— Bun! Bate mâna... Şi acum să mergem şi să citim afişul. 

S-au dus să citească afişul. Au cerut unui om îmbrăcat în 
tunică roşie un program. 

Nu se pomenea nicăieri despre nici un fel de urs alb. 

Nu era niciunul pe care să-l cheme Fram, Firam, Pram, 
Priam sau Piram. 

— Să mai întrebăm o dată! spuse amărât băiatul cu 
briceagul. 

Căpătase briceagul de ziua lui. Era nou-nouţ. Toţi îl 
pizmuiau la şcoală. L-a împrumutat o dată şi profesorului în 
clasă să-şi ascută creionul. Profe-sorul s-a mirat, l-a răsucit 
pe o parte şi pe alta, spunând: „Bravo! Frumos briceag! 
Vezi acum să nu-l încerci iscălindu-ţi numele pe bancă!” 

Aşa că oricine ar putea să înţeleagă cât de greu îi venea să 
se despartă de asemenea briceag. 

— Hai, te rog, să întrebăm. 

— Bine, haide, dacă vrei tu! consimţi celălalt copil, care se 
şi vedea în stăpânirea cuţitaşului invidiat de toată clasa. 

Au mers la omul cu tunica roşie şi cu mustăţile răsucite în 
sus, de puteai să-ţi agăţi pălăria în ele ca într-un cuier. L-au 
întrebat mai întâi pe departe. Pe urmă de-a dreptul. 

— Nu joacă nici un urs alb! a răspuns omul de la circ, 
răsucindu-şi mai grozav mustăţile şi uitându-se încrucişat la 


ele, să vadă dacă sunt egal de lungi. Nu joacă nici un urs 
alb, nici deseară, nici mâine, niciodată... S-a ter-minat cu 
Fram!... Acum nu mai e bun de nimic. Stă în cuşcă şi 
doarme. Îl puteţi vedea numai la menajerie! Mănâncă de 
pomană... 

Omul în tunică roşie le-a întors spatele şi s-a dus 
răsucindu-şi mustăţile. 

Cei doi prieteni s-au aprins în grozavă gâlceavă. 

Unul susţinea că el are dreptate, cel cu briceagul: 

— Va să zică este un urs alb! îl cheamă Fram. Ai pierdut. 
Dă-mi Robinsonul! 

Celălalt o ţinea una şi bună, că a câştigat el: 

— Ba de fel! Tu ai spus că are să joace ursul cel mai 
straşnic dresat din lume. Şi ai auzit singur! N-are să joace 
nici mâine, nici poimâine, niciodată. E un urs prost. Nu face 
două parale. Mănâncă de pomană... Scoate bri-ceagul! 

— Asta s-o crezi tu! 

— Atunci spune curat că n-ai de gând să te ţii de cuvânt! 

— Ce, mă crezi prost? 

— Adică tu eşti cel deştept? 

— Dă-mi Robinsonul! 

— Pune-ţi pofta în cui! 

— Am să-ţi scot eu ţie pofta pe nas! 

— Ba mai bine pofteşte să-mi dai briceagul! 

— Până la briceag, na! 

Spunând, cel cu briceagul a izbit un pumn în nasul celui cu 
Robinson Crusoe. 

Robinson nu s-a lăsat mai prejos. 

A fost o încăierare în toată regula, din care s-au ales 
amândoi cu două cucuie, de mărimea celor din fruntea lui 
August cel prost, cu un bec roşu în vârf, când îi ies din păr 
flacără şi fum. 

Pe urmă cei doi s-au împăcat. 

lar acasă a spus fiecare că a căpătat cucuiul, fiindcă s-a 
împiedicat şi a căzut jos. 


— Foarte urât! s-a supărat grozav tatăl celui cu briceagul. 
Acum ai să stai acasă şi n-ai să mergi deseară la circ. 
Aştepţi până ce-ţi trece cucuiul din frunte. 

— Foarte frumos! a spus mama celui cu Robinson Crusoe. 
Deseară nu mergi la circ, să te înveţi minte altă dată şi să 
deschizi ochii, ca să vezi unde calci. 

— Dar, tăticule... 

— Nici un dar... 

— Dar, mămico, stai să vezi... 

— Nu stau de fel. Mă mir că-ţi mai vine să vorbeşti. Nu ţi-e 
ruşine să te vadă lumea cu un cucui în frunte, ca un copil 
zurbagiu şi bătăuş? 

Cei doi copii, fiecare la casele lor, au alergat să-şi pună 
comprese cu apă rece. S-au frecat cu zăpadă. S-au oblojit 
până ce-au dispărut semnele de pe frunte. Seara, la masă, 
abia se mai cunoştea câte o urmă mică vânătă. 

Părinţii i-au iertat în cele din urmă. 

Amândoi s-au pregătit să meargă la circ îmbrăcaţi în 
hainele de dumi-nică. Şi-au lustruit ghetele. Şi-au lins părul 
cu peria. Dar un şfichi tot se mai ridica în vârful capului, ca 
părul lui August cel prost. 

Pocăiţi şi cuminţi, au ajuns astfel la circ. Unul venind de pe 
o stradă, celălalt de pe altă stradă. Fiecare, alături de 
părinţi, ţinându-se aproape, să nu se piardă în asemenea 
înghesuială. 

Când s-au văzut, s-au salutat cu mare bucurie, parcă nu 
erau tot ei băieţii care s-au bătut cu pumnii, de s-au făcut 
de râsul şi ocara celorlalţi: 

— Închipuieşte-ţi - începu a povesti tatăl copilului cu 
briceagul - al meu a venit acasă cu un cucui în cap, de era 
cât pe-aci să nu-l mai iau la circ... 

— Şi al meu tot aşa! se miră mama copilului cu Robinson 
Crusoe. Mi-a sosit dumnealui cu un cucui cât nuca în frunte. 
Cică a căzut jos... Eu nu ştiu ce fel de copile şi unde are să 
ajungă. Nici nu se uită pe unde calcă...! 

Cei doi copii, ruşinaţi, priveau în pământ. 


Amândoi îşi jurau, în cugetul lor, să nu mai mintă altă dată 
nişte părinţi atât de iertători şi de buni. 

Pe urmă, lumea a început să aplaude cu nerăbdare, să 
tropăie şi să strige. 

Fanfara de pe podiul de lemn a cântat marşul, iar 
reprezentaţia a început. 

Erau tot aşa, două mii de oameni, înghesuiți în galerii, în 
staluri şi în loji. Vorbeau altă limbă, fiindcă erau alt neam, în 
altă ţară. Dar toţi au tremurat, ca şi ceilalţi, când miss 
Ellian şi-a pus capul în gura lui Rajah, tigrul de Bengal. Le-a 
tremurat inima tuturor când trupa de gimnaşti zbura sus, 
din trapez în trapez; au râs până la lacrimi de neroziile lui 
August cel prost, care, fiindcă e prost, rămâne întotdeauna 
şi cel păcălit. 

Numai că de data aceasta nimeni n-a mai cerut să joace şi 
Fram, ursul polar. 

Nu ştiau nimic despre Fram. Nu auziseră. 

Nu mai era nimeni să-l iubească şi să-l cheme ca să-l mai 
vadă o dată, aşa cum a fost el, mare, înţelegător şi bun. 

Fram zăcea acum într-o cuşcă, tocmai în fundul 
menajeriei, printre animalele cele proaste şi încăpăţânate 
care nu sunt în stare să înveţe nimic. 

În pauză, tatăl copilului cu briceagul se întoarse către 
mama copilului cu Robinson Crusoe întrebând: 

— Nu eşti de părere să vizităm menajeria? 

— Tocmai aceasta gândeam şi eu. Nu pentru mine, ci 
pentru copii. Au şi ei ocazia să vadă toate făpturile din Arca 
lui Noe. 

Copiii s-au bucurat şi au plecat înainte, ţinându-se de 
mână şi trăgând unul cu coada ochiului la celălalt, să se 
încredinţeze cum stau cu cucuiele. 

IV. ÎN ARCA LUI NOE. 

Nu greşise de fel mama copilului, care avea cartea lui 
Robinson Crusoe legată în scoarţe de pânză, cu ilustraţii 
mari, colorate. 


Nu greşise când a asemănat menajeria Circului Struţki cu 
Arca lui Noe, corabia în care spune povestea că au scăpat 
de potop toate seminţiile vietăţilor de pe pământ, până când 
porumbelul cu ramura de măslin în plisc a adus vestea că 
mânia cerului s-a potolit. Atunci s-a înălţat curcubeul şi a 
întins o punte arcuită de minunate culori de la un capăt la 
celălalt al lumii. Apele s-au retras. Noe a tras Arca la țărm şi 
a slobozit toate lighioanele, frumoase şi urâte, blânde şi 
sălbatice, să-şi ia fiecare locul lor pe pământ. 

Aşa spune povestea în care nimeni nu mai crede, dar pe 
care toţi o pomenesc, ca multe născociri de pe vremea 
basmelor. 

Iar directorul Circului Struţki, om de afaceri şi lacom de 
câştig, adunase şi el din nou felurite făpturi ale pământului 
în Arca lui. Le-a închis în cuşti şi le poartă din oraş în oraş şi 
din ţară în ţară, ca să arate spectatorilor câte minuni sunt 
pe lume. Şi aceste minuni se pot vedea cu preţul unor bilete 
de intrare cât mai scumpe. 

Vânătorii au colindat pădurile de departe, pustiurile de 
nisip, ţările îngheţate unde nu se topeşte zăpada niciodată; 
au urcat munţi şi s-au coborât în văi necălcate încă de picior 
omenesc. Au născocit capcane şi au descoperit cele mai 
ascunse culcuşuri de fiare, de unde au ridicat puii încă fară 
dinţi. 

Şi de acolo, de peste mări şi pustiuri, din nisipurile 
arzătoare şi din mările îngheţate, au trimis în cuşti şi în 
cutii, în vagoane şi în vapoare: unul, un pui de leu, altul, un 
crocodil, al treilea, un elefant, al patrulea, o girafă cu gâtul 
subţire. 

Toate şi toţi şi-au găsit locul în cuştile etichetate ale 
faimosului Circ Struţki. Plăteşti biletul de intrare? Vezi! Nu 
plăteşti? Nu vezi! 

Mulțimea trece de la o cuşcă cu gratii la cealaltă. Se miră 
şi citeşte tăbliţele unde stă scris numele animalului, ţara de 
unde a fost prins şi adus, vârsta şi câteodată obiceiurile lui, 
în câteva cuvinte. 


Sunt animale înfricoşătoare, încăpăţânate şi fără isteţime, 
care nu pot să înveţe nimic. Aşa e rinocerul cel urât, cu un 
colţ în rât şi cu ochi mici ca doi nasturi. Aşa e hipopotamul 
cu capul mare ca un geamantan şi cu pielea lucioasă şi 
roză. Stă aproape tot timpul în apă. Nu pricepe nimic. Chiar 
după cap şi după privire se vede cât e de tâmp. Mai sunt şi 
crocodilii neclin-tiţi, pe care i-ai crede morţi şi împăiaţi, 
dacă n-ai prinde de veste cum te urmăresc cu ochii lor 
mărunți, cenuşii şi vii. lot aşa broaştele țestoase, care par 
bolovani mari culeşi de pe marginea unui râu. Deodată 
bolovanul scoa-te un cap subţire de şarpe şi patru labe: 
începe să umble şi ronţăie o frunză de salată verde. Şerpii 
dorm toropiţi de căldură. Câte unul cască, şi limba neagră, 
despărțită în două, ţâşneşte ca două săgeți. Pentru girafă e 
o cuşcă înaltă, fară acoperiş. De acolo priveşte de sus în 
pălăriile trecătorilor, cu un cap care pare înfipt într-un par 
de mesteacăn. Cămilele clipesc somnoroase, cu buza de jos 
spânzurând. Vin când le chemi şi se lasă păcălite, chiar dacă 
le întinzi o bucată de carton în loc de covrig. Struţul, cel 
puţin, înghite nasturi şi cuie cu toptanul. Poate a făcut în 
burtă un mic magazin de unde se pot cumpăra o sută şi unu 
de felurite articole: chei, cătărămi, şuruburi şi ace de păr. 
Pantera neagră se plimbă de dimineaţă până seara, făcând 
încon-jurul cuştii fară să se oprească. Nu priveşte la nimeni. 
Din când în când, din mers, împinge cu botul o gratie. Îşi 
închipuie că s-a întâmplat vreo minune şi gratia s-a desprins 
singură să-i dea drumul. Dar minunea nu se întâmplă 
niciodată şi pantera îşi urmează drumul ei rotund, mereu, 
mereu, mereu, până ce ameţeşti şi tu, cel care priveşti. Mai 
sunt şi felurite alte dihănii care de care mai caraghioase. 
Porcul cu ţepi şi cu botul lung numit furnicarul, sau 
ornitorincul cu bot de rață. 

Cât despre papagali, să nu mai vorbim! Vorbesc ei!... 
Vorbesc în felurite limbi necunoscute, după ţările de unde 
au fost prinşi şi trimişi. 


Veselia cea mai mare e însă în jurul cuştilor cu maimuțe. 
Au obrazul zbârcit, de babă, şi mâini năpârlite în palmă. Cu 
dânsele nu ţi se urăşte şi n-ai când să caşti de plictiseală. 
Dacă-i bâlci, bâlci să fie! Şi o ţin tot în năzbâtii, chiar ca la 
bâlci. Se agaţă de gratii şi întind mâna să cerşească. Una 
ştie să sfarme aluna în dinţi şi să curețe coaja; alta, dacă 
încerci s-o păcăleşti cu un nasture de la palton, ţi-l aruncă 
în cap şi te face de ocara lumii. Cealaltă se schimonoseşte la 
mulţime, şi a patra a învăţat să se uite în oglindă. Mai sunt 
şi din cele care se scobesc în dinţi şi cer să le dai un 
pieptăne ca să-şi facă frizura cum au văzut la dresorul de 
lei. 

Unele sunt mici cât pumnul. Gorila e mai mare decât a fost 
omul păros din peşterile de odinioară. 

Dar gorila e totdeauna tristă. Mănâncă bananele şi 
portocalele încet, zvârlind coaja, cu gândul în altă parte. 
Poate gândul ei e la pădurea unde s-a născut şi pe care n- 
are s-o mai vadă niciodată. 

În altă parte sunt cuştile cu animale dresate care joacă la 
circ: leii şi tigrii, elefanții şi câinii, zebra şi chiar şerpii care 
ridică gâtul şi se leagănă după tactul muzicii, când le cântă 
din fluier indianul cu turban. 

Cuştile acestea sunt mai mari şi mai largi. Animalele sunt 
mai îngrijite şi mai bine hrănite. Câteodată nici nu e voie să 
se apropie publicul, ca să nu le ostenească şi să le întărâte 
înainte de reprezentaţie. 

Acolo, în cuşca înaltă şi largă, în cea mai înaltă şi mai largă 
cuşcă, se afla altădată Fram, ursul polar. 

Nici nu era nevoie să-i închidă nimeni uşa, cum se află 
ferecată cu zăvoare şi lacăt la celelalte fiare. 

Fram şi-o închidea singur. lar când îi era sete şi vedea căa 
fost uitat, deschidea uşa şi pleca el după apă. Lumea ţipa 
speriată, trăgându-se în lături. Dar Fram trecea în două 
labe, se ducea să-şi ceară porţia lui de apă şi se întorcea 
cuminte la loc. 

Acum locul lui e în altă parte. 


Cuşca a fost strămutată în fund, în partea menajeriei, unde 
se află dobitoacele cele încăpăţânate şi proaste, care nu pot 
învăţa nimic. 

Stă cu spatele întors la lume. 

În zadar unii îl cheamă, în zadar încearcă să-l 
ademenească zvârlindu-i portocale şi pâine, covrigi şi 
banane. 

Fram nici nu-şi întoarce ochii. Cu botul pe labe, cu faţa în 
ungherul cel mai întunecos, cu ochii închişi, ai crede că 
doarme. 

Dar nu doarme. 

Încearcă să priceapă ce s-a întâmplat cu el şi nu poate 
pricepe, fiindcă mintea celui mai deştept animal nu poate 
pricepe nici a mia parte din ce înţelege şi îşi explică un om. 
Ceva însă tot îşi amintea tulbure şi nu izbutea să-şi 
lămurească deplin. 

Ştiuse să facă gimnastică şi echilibristică. Ştiuse să 
glumească şi înţelegea gluma oamenilor. lubea copiii şi 
copiii îl iubeau. Îi plăceau aplauzele, şi întotdeauna lumea îl 
aplauda. 

Deodată s-a făcut un gol în capul lui. A uitat tot ce ştiuse. 
Acum l-au pus aici, în locul cel mai întunecat, printre 
animalele care mârâie, rânjesc, mugesc sau nici nu vor să 
privească atunci când trec oamenii, fiindcă, după atâţia ani, 
încă nu s-au deprins cu oamenii. 

Câteodată, dresorul lui de odinioară, care îl iubeşte mult, 
trece să-l vadă ce face. 

Intră în cuşcă, îl netezeşte duios pe blană. 

— Ce s-a întâmplat cu tine, prietene Fram? întreabă. 

Fram ridică ochii trişti. 

Parcă îi cere iertare. Parcă spune: „Nici eu nu pricep! M- 
am prostit... Se vede că asta e soarta noastră a urşilor albi.” 

Dresorul clatină din cap. Îi întinde o bomboană, din acelea 
pe care le poartă în buzunar pentru animalele lui favorite. 
Fram culege bomboana din palmă şi se preface că se 
bucură. 


Dar, după ce dresorul pleacă, o leapădă jos. O primise 
numai dintr-un vechi obicei, iar acum nu-i mai trebuia. Îi 
amintea timpul când un copil îi oferea un pumn de 
bomboane, iar el chema, cu un semn, alţi copii să le împartă 
cu dânşii. Acum toate s-au isprăvit. Nimeni nu mai strigă: 
„Vrem Fram! Vrem Fram!” Nimeni nu mai bate din palme: 
„Bravo, Fram!” Îngrijitorii circului îi aruncă mâncarea şi 
găleata cu apă, ca unui dobitoc, care mănâncă de pomană. 

Dresorul lui de odinioară îl netezeşte cu palma pe blană, 
ca pe un bolnav. 

Aşa rămâne cu botul înfipt pe labe, în ungherul cel mai 
întunecos, până ce se face târziu. Când reprezentaţia s-a 
sfârşit, luminile cele mari se sting, toţi dorm. 

Numai Fram veghează şi nu-şi găseşte somnul. 

Ascultă liniştea cea mai mare din oraşul necunoscut. 

Se aud departe trăsuri şi tramvaie întârziate, un claxon de 
automobil. Se aude răsuflarea animalelor în cuşti. Prin 
somn, unele gem şi mormăie. Visează la ţara lor. Se văd în 
pustiurile de nisip sau în codrii sălbatici, în libertate, stând 
la pândă, alungând un vânat, fugărindu-se, zburdând şi 
jucându-se. Aşa geme câteodată, prin somn, Rajah, tigrul de 
Bengal. Visea-ză că şi-a prins laba în fierul capcanei, se 
zvârcoleşte şi sare. Atunci se deşteaptă izbindu-se în gratii; 
îşi dă seama că adevărul cel adevărat e încă mai dureros 
decât colții de fier ai capcanei care i-au muşcat laba. 

Căci în seara când îşi prinsese laba în capcană, după ce s-a 
zbătut şapte zile şi şapte nopţi, s-a întins, aşteptând 
moartea. Acum îl apasă ceva mai cumplit decât moartea. E 
captiv într-o cuşcă şi trebuie să asculte de o biciuşcă de 
mătase. E osândit să primească în cap cojile de portocale pe 
care le aruncă maimuţele printre gratii. Îşi aminteşte toate 
acestea şi începe să mugească. Toate fiarele se deşteaptă în 
cuşti din somnul şi din visul lor. Îşi dau seama şi ele unde se 
află. Îşi dau seama că n-au să-şi mai vadă niciodată pădurile 
şi râurile, munţii şi pustiurile, gheţurile şi lacurile. 


Niciodată. Niciodată, decât prin vis. Şi încep toate să 
mugească şi să geamă, şi să se vaiete... 

Toată menajeria se umple de larmă şi de glasuri. 

Câinii de departe, din oraş, îşi zbârlesc părul de spaimă, 
încep şi ei să latre şi să urle. 

E o întrecere care deşteaptă târgul din somn. 

Pe urmă, târziu, mugetele şi gemetele se potolesc. Fiarele 
adorm din nou. Din nou visul le duce pe toate în lumea lor 
de departe, pe care n-au s-o mai vadă niciodată îndeaievea. 

Tigrii de Bengal se cred în codrii unde lianele spânzură 
până în pământ, unde fluturii sunt mari ca păsările şi 
păsările sunt mici ca găzele. 

Le vine în nări un miros amăgitor şi umed de la ţărmul 
apei cu flori de lotus. Ridică nările şi adulmecă uşor, să 
prindă din adierea vântului un miros de antilopă, de pradă, 
de-un frate din acelaşi neam. Dar mirosul e înăbuşit de 
duhoarea grajdului şi a gunoiului. Totul se risipeşte. Somnul 
e greu şi visul urât. 

Atunci, în tăcerea cea mare şi în întuneric, Fram se ridică 
în două labe. Încearcă să repete tot ce ştia el să facă, în 
vremea când intra liber în arenă, iar mulţimea îl primea cu 
aplauze. 

Se ridică în labele de dinainte. Merge aşa. Încearcă o 
voltă, două, trei. Înainte şi îndărăt. Salută şi mulţumeşte, în 
dreapta şi în stânga, unei mulţimi nevăzute. Mai ştia parcă 
şi altceva, altfel. Nu-şi aminteşte ce. Nu-şi aminteşte cum. 
Iar cuşca e prea strâmtă. 

Cade iarăşi în patru labe, ca un dobitoc oarecare, aşa cum 
se simte acum. 

Se ghemuie în colţul lui şi încearcă să adoarmă. 

Ar vrea şi el măcar să viseze o ţară albă, cu gheţuri 
veşnice şi cu zăpadă, cu gerul care înţeapă nările şi cu 
viscol. 

Dar visurile lui sunt scurte şi amintirile atât de depărtate! 

V. FRAM S-A NĂSCUT DEPARTE, ÎN GHEŢURILE 
POLARE. 


Târziu de tot, când închidea ochii, visul lui Fram era 
întotdeauna acelaşi. 

Era povestea întâmplărilor puţine şi tulburi dintr-o 
copilărie depărtată, pe care multă vreme o uitase. 

Povestea unui pui de urs alb, prins din fragedă vârstă de 
eschimoşi, în ţinuturile polare, adus de un marinar până 
într-un port din ţările calde şi vândut pentru circ. 

Puiul de urs s-a dovedit îndată mai isteţ decât fraţii lui. Mai 
puţin sperios, mai voinic, mai îndemânatic. Învăţa repede. 
S-a împrietenit cu oamenii. A înţeles ce le face plăcere şi ce 
nu, ce are voie să facă şi ce nu. 

Încetul cu încetul, seară de seară şi reprezentaţie cu 
reprezentaţie, a ajuns vestitul Fram, ursul polar: ursul 
uriaş, care ieşea singur în arenă să-şi execute programul lui 
fără îmblânzitor, să născocească de fiecare dată ceva nou, 
să priceapă de glumă şi să cunoască mila. 

A uitat tot ce lăsase departe, în pustietăţile de zăpadă şi de 
gheţuri, unde noaptea era de şase luni şi ziua de alte şase, 
unde o zi şi o noapte însemnau un an. A uitat. Gândul lui nu 
se mai întorcea niciodată într-acolo. 

Trăia printre oameni. Era prietenul lor, favoritul lor: parcă 
ştia să le citească dorinţa şi bucuria în ochi. Parcă le 
înţelegea chiar şi necazurile. 

Acum, deodată, lumea aceea, foarte departe şi de foarte 
de mult, se deşteaptă în el. Venea de-acolo, de foarte 
departe şi de foarte de mult, să-i amintească prin vis tot ce 
uitase. 

Iar visul lui era întotdeauna acelaşi! 

Mai întâi un întuneric nepătruns. O noapte îngheţată şi 
umedă, într-o peşteră de gheaţă. 

Acolo s-a născut Fram, în insula înconjurată de sloiuri. S-a 
născut noaptea, iar noaptea durează acolo o jumătate de 
an. O jumătate de an nu mai răsare soarele. Sclipesc numai 
stelele pe cerul îngheţat şi câteodată luna. Dar de cele mai 
multe ori domneşte o beznă adâncă, fiindcă luna şi stelele 
sunt acoperite de nori; iar viscolul poartă zăpada în 


vârtejuri, hohoteşte, şi chiuie, şi geme; sloiurile trosnesc de 
ger; e o spaimă şi o urgie de ţi se zbârleşte părul. Ca toţi 
puii de urs, Fram s-a născut cu ochii lipiţi. A făcut ochi de- 
abia după cinci săptămâni. 

În peşteră nu străbate viscolul. Se auzea numai vâjâitul de 
afară. Dar gheaţă era dedesubt, gheaţă deasupra, gheaţă 
lucioasă pe pereţi. 

Dormea ghemuit la un culcuş mai cald: blana ursoaicei, 
care-l acoperea ca să-l apere de pişcăturile frigului. 

Căuta cu botul izvorul de lapte cald de la sânul mamei. 
Simţea cum îl spală cu limba şi cum îl dezmiardă cu laba. 

Câteodată, la deşteptare, se pomenea singur-singurel. 
Ursoaica lipsea. Era plecată după mâncare. 

EI nu le putea pricepe toate acestea. Deodată se trezea în 
întuneric şi în singurătate. Începea să geamă uşor, să 
cheme, să se vaiete. Atunci se speria de propriul său glas. 
Stătea înfricoşat şi amărât, cu botul în peretele de gheaţă. 
Îi era frig. Afară detunau sloiurile, viscolul răsturna 
bolovani de gheaţă; i se părea că aude paşi. 

Adormea din nou pe jumătate degerat. Se trezea iarăşi 
încălzit, cu un fel de bucurie şi de fericire prin somn. Blana 
caldă era iarăşi lângă el; lângă el izvorul de lapte; şi o labă 
moale şi mătăsoasă îl alinta şi îl apropia de piept. Înţelegea 
că s-a întors făptura cea mare şi bună care îl ocrotea. 
Încerca şi el să-i lingă botul cu recunoştinţă. 

Dar ce stângaci şi prostuţ mai era! 

Nici nu-şi dădea seama câtă grijă îi purta mama, cât de 
greu se despărţea de dânsul şi cum pleca să caute vânat 
numai când o răzbea foamea. 

Abia într-un târziu a făcut ochi. Dar ochii n-au avut de 
văzut decât întu-neric şi iar întuneric. Întuneric era în 
peşteră. Întuneric afară, când îndrăz-nea să scoată puţin 
botul până la gura văgăunii de gheaţă. 

O dată, numai o dată a văzut el ceva minunat: o flacără 
mare pâlpâind pe cer. O flacără mare, apoi un curcubeu. 
Toată lumina juca, scânteia pe crestele sclipitoare, pe 


gheţuri, departe, pe mare. Era aurora boreală. Dar de unde 
să ştie el ce înseamnă? S-a spăimântat şi a început să urle. 
Apoi lumi-na jucăuşă de pe cer s-a stins deodată. S-a întins 
iarăşi întunericul negru. Îi părea rău acum... 

Şi, prostuţ cum era, a crezut că lumina a fugit de frica lui 
când l-a auzit urlând. Ar fi vrut să-i împărtăşească mamei 
această ispravă, mormăind fudul, ca să ştie şi ea. Dar mama 
avea alte griji. Acum îl lua după ea prin apropierea peşterii, 
la vânat, să-l înveţe legea urşilor albi. 

Îl apăsa cu laba să stea cuminte, poponeţ, pe un pisc de 
gheaţă. Cobora până la marginea apei. El nu îndrăznea să 
privească în jos. Auzea apa izbin-du-se de gheaţă, sloiurile 
ciocnindu-se de alte sloiuri, dar tot nu pricepea nimic. Nu 
văzuse încă apa. Nu ştia cum plutesc sloiurile purtate de 
vânturi, cum se lipesc câteodată de ger, încât încheagă o 
întindere nesfârşită, cât poţi cuprinde cu ochii. 

Ursoaica se întorcea cu botul plin de sânge. Pescuise peşti 
sau prinsese o morsă, o focă sau altă vietate care trăieşte şi 
în apă şi pe uscat. Venea sătulă. Se porneau apoi amândoi 
spre peştera lor. Întotdeauna ursoaica îl împingea să 
meargă înainte. Ea rămânea înapoi, să-l apere de cine ştie 
ce fiară flămândă. 

Învăţat cu întunericul, puiul credea că aşa e lumea, o 
noapte fară sfârşit. Cum nu văzuse încă lumina zilei şi 
soarele, nu ştia ce înseamnă soare şi zi. Îi părea bună şi 
viaţa aceasta. Se afla cine să-l păzească. Lapte cald avea din 
belşug. Îi îngheţau puţin tălpile când mergea prea mult pe 
sloi. Dar pielea urşilor e groasă, fiindcă ei trăiesc pe gheaţă 
şi pe zăpadă la capătul cel mai friguros al pământului. 

De la o vreme ursoaica a început să arate semne de 
nelinişte. Se ridica şi se ducea până la gura peşterii, să 
privească într-o singură parte. Venea îndărăt. Mai lăsa să 
treacă un timp şi pleca iarăşi. 

Puiul se ţinea după dânsa ca un căţel. Abia mai târziu a 
înţeles ce aştep-ta. La marginea cerului, întunericul a prins 
a se înălbăstri, în partea unde se uita mereu ursoaica. Întâi 


numai o noapte mai puţin neagră. Numai o geană 
albăstruie. Mai apoi, vreme de două somnuri şi patru 
mâncări, albastrul a început a se înroşi. Şi iarăşi după un 
timp, după alte două somnuri şi patru mâncări, s-a ivit o 
dungă roşie. Dunga s-a lungit, s-a lăţit, s-a înălţat... şi după 
încă un somn, puiul a văzut, cu mirare şi cu un fel de 
spaimă, o roată roşie de foc. 

A început să urle într-acolo. 

Dar lumina aceasta nu-i mai ştia de frică. Nu s-a stins. 
Dimpotrivă, s-a înălţat pe cer şi toate întinderile de gheaţă 
au început să scânteieze, încât pe pui îl dureau ochii şi nu 
mai putu să privească. Numai după multă vreme s-a deprins 
şi a cutezat să se uite într-acolo, fără a mai mormăi. 

Aşa a văzut el întâia oară soarele şi ziua. 

Soarele polar, care se arată mai mare decât oriunde pe 
lume şi care nu apune timp de câteva luni. 

Şi aşa a început ziua cea lungă. 

Frigul nu s-a îmblânzit îndată. A trecut vreme şi vreme, 
până ce zăpezile şi gheaţa s-au topit ici-colo, la o suflare de 
vânt caldă, venită de departe, dinspre cine ştie ce ţări şi 
alte lumi. 

Toată întinderea era albă şi sclipitoare. Vârfurile munţilor 
de pe insulă luceau ca oglinzile. Departe, pe linia mării, 
pluteau alte ostroave uriaşe de gheaţă, se depărtau şi se 
apropiau, se lipeau; făceau un pod singur şi nesfârşit; iar 
altădată, când se uita într-acolo, vedea un gol mare şi verde 
de apă. Acolo a zărit el trecând, pe gheaţă plutitoare, alte 
ursoaice cu puii alături. 

Toate aveau doi pui. Numai el fusese singur. 

Ursoaica a făcut pregătiri de plecare. Puiul n-a înţeles de 
ce. Nu se dădea dus de lângă peşteră. Avea un culcuş bun, 
adăpostit pe cât se putea de viscol; se temea să nu înceapă 
iarăşi noaptea cumplită. 

N-avea de unde să ştie cât de lungă este o zi la pol şi peste 
câte luni are să apună din nou soarele. Nici nu ştia că urşii 
albi călătoresc pe insulele de gheaţă, de colo-colo, spre 


locurile unde se află din belşug foce şi morse, peşti şi iepuri 
albi. 

Au pornit. El înainte. Ursoaica după dânsul. 

Din când în când întorcea capul să vadă ce este de făcut, 
când ajungeau la o creastă de stâncă ieşind din gheaţă sau 
la o râpă. Atunci ursoaica o lua înainte câţiva paşi. Îl înălța 
în braţe şi urca ori cobora povârnişul în două labe. Îl trecea 
dincolo de văgăunile cu şuviţe subţiri de apă. 

Şi astfel au mers şi au mers până ce au dat de o insulă 
mare, plutitoare, lipită de țărm. 

Cu mare băgare de seamă au coborât pe insula plutitoare 
şi au pornit mai departe. 

Mergeau şi ei, mergea şi pluta de gheaţă cu dânşii, 
desprinsă de țărm şi împinsă de şuvoaie. Pe alocuri se aflau 
spărturi largi. Acolo apăreau capete negre, lucioase şi 
fioroase. Se scufundau repede şi iar se iveau: se agăţau de 
marginea gheţei cu dinţii lungi şi îndoiţi în chip de cange. 
Erau morsele, vânatul cel mai de preţ pentru urşii albi. 

Ursoaica l-a apăsat cu laba, să stea pitulat, iar el s-a făcut 
una cu zăpada. După un colţ de gheaţă s-a întins şi ea. 

Aşa au stat mult, aşteptând. 

La marginea spărturii s-a ivit întâi un cap rotund şi lucios. 
S-a agăţat cu colții, iar ochii cercetau împrejur să vadă dacă 
nu se arată nici o primejdie. Pe urmă s-a săltat în sus 
animalul întreg, sprijinindu-se pe două picioare scurte, care 
nu erau nici aripi, nici picioare, numai nişte cioturi 
neisprăvite. S-a înălţat pe marginea sloiului şi s-a întins la 
soare. lar după un timp s-au ivit altul, şi altul, şi altul... 

Cum ajungeau sus, îşi căutau loc, se întindeau şi se 
aşterneau pe somn. 

Ursoaica s-a furişat tiptil, făcând un ocol să le taie 
retragerea spre apă. Şi când a socotit clipa potrivită s-a 
repezit. Cum mai zvâcnea inima puiului de frică...! 

S-a repezit ursoaica, înşfăcând dihania cea mai din 
margine şi muşcând-o de cap. Puiul a auzit oasele troznind. 


A văzut dihania zvârcolindu-se. Celelalte au năvălit în apă 
cu mugete înfricoşate, dându-se afund. 

Când prada n-a mai dat semne de viaţă, ursoaica l-a 
chemat cu un mormăit. Puiul s-a apropiat cu teamă. Mergea 
făcând doi paşi înainte şi unul îndărăt. Nu ştia ce înseamnă 
moartea; nu ştia că o vietate moartă nu are nici o putere. 
Ursoaica spintecase pântecele morsei cu ghearele. Muşca 
din carnea fierbinte; se adăpa cu sângele cald. Îl îndemna 
mormăind să încerce şi el. 

A încercat; dar la început nu i-a simţit gustul. Carnea i se 
părea prea grasă. Avea un miros urât. Numai târziu s-a 
învăţat, când mirosul acela a început să-i facă poftă şi să-i 
aţâţe foamea. 

Din ceasul acela a început şi lui să-i placă vânatul... 

Călătoreau pe sloiul de gheaţă, treceau de pe un sloi pe 
altul; când zăreau undeva, la margine, o morsă întinsă la 
soare sau o ceată întreagă, puiul apuca blana ursoicei cu 
dinţii. Îi făcea semn. Ursoica îl împingea cu laba să stea 
liniştit. N-avea s-o înveţe pe dânsa un pui pricăjit şi prostuţ 
cum trebuie să vâneze! Ea nu dădea greş niciodată. Ei nu-i 
scăpa nici o pradă. 

Dar nu vâna decât atunci când îi răzbea foamea. Şi când 
spinteca o morsă poposeau din drum acolo, vreme 
îndelungată, dormind, scotocind împrejur, întorcându-se 
mereu la rămăşiţa vânatului, până ce isprăveau ultimul os. 
Atunci puteau să se tot urce alături zeci şi zeci de morse. 
Ursoaica nici nu întorcea capul să se uite la ele. 

Odată, sloiul lor plutitor s-a oprit într-o stâncă de insulă. 
Se întindea un țărm lung, cât cuprind ochii. Un țărm înalt şi 
pietros, cu bulgări de gheaţă amestecați în bulgări de 
stâncă. 

Ursoaica a arătat îndată mare bucurie. Nu bănuia că acolo 
o aşteaptă sfârşitul. S-a urcat voioasă pe peretele de stâncă 
şi de sloiuri. 

Sus se întindea un podiş cu vâlcele mici. Iar spre 
minunarea lui, puiul de urs a văzut acolo întâia oară muşchi 


catifelat, colţ verde de iarbă şi ceva neînțeles şi ciudat: nişte 
pete ca sângele. 

S-a repezit să le lingă. Şi-a tras botul înapoi, speriat. Nu 
erau pete de sânge. Erau flori. Flori de mac polar. 

Ursoaica a început să scormonească în muşchi cu botul, 
căutând rădăcini. Mormăia de plăcere şi îşi chema puiul să 
se înfrupte şi el. Se vede că se săturase de atâta carne şi 
slâănină de morsă. Avea nevoie de altceva mai fraged şi mai 
miresmat. 

Drumul lor de acolo înainte a fost însă mai încet şi cu o 
mare grijă. 

Se vedeau urme ciudate în zăpadă. Urme de animale 
necunoscute, urme de păsări. 

Apoi urmele se pierdeau în vâlcelele unde zăpada se topise 
şi se întindea verdeaţa firavă a frunzelor şi a florilor. 
Ursoaica îl păstra mereu lângă dânsa, să-i fie aproape. 
Ridica adeseori botul să adulmece văzduhul. Simţea 
mirosuri străine, purtate de suflarea vântului umed. Atunci 
îşi lua îndată tălpăşiţa, ascunzându-se după stânci şi după 
gheţuri, privind mereu îndărăt. 

Acolo a auzit el întâia oară un lătrat de câine. 

Când i-a ajuns la ureche sunetul necunoscut, a rămas 
încremenit pe loc, cu laba ridicată, cu pasul întrerupt. 

Ursoaica a păşit îndată lângă el, să-i facă zid de apărare. 
S-a ridicat încet în două labe, ciulind urechile, rotind ochii, 
lărgind nările. 

Dar lătratul s-a depărtat. Se auzea tot mai stins. 

Pe urmă a fost o mare tăcere... 

Au aşteptat neclintiţi. 

Ursoaica se răsucea pe labele dindărăt ca pe-un scaun cu 
şurub, să soarbă cu nările adierea vântului. Lătratul nu se 
mai auzea. Dar vântul aducea un miros ciudat, acru, 
neobişnuit. Mirosul oamenilor şi al câinilor, pe care nu-l 
cunoştea puiul, dar nu-l cunoştea nici ea. 

Cu un mormăit scurt l-a chemat să pornească de zor la 
drum. Locurile nu-i păreau sigure. Simţea acum o 


primejdie, o ameninţare ascunsă în mirosul acela şi în 
lătratul animalelor necunoscute. 

Au zorit deci într-o suflare spre țărm. Insulele de gheaţă 
se desprinseseră însă de stâncă. Plecaseră târâte de 
curentul oceanului. Se întindea acum o nemărginire de apă 
verde şi adâncă, în care lumina soarelui sclipea ca într-un 
milion de milioane de solzi. Numai departe de tot, unde se 
împreuna cerul cu apa, se vedeau trecând gheţurile 
plutitoare. 

Au înţeles că acum sunt prizonieri pe insulă. 

Prizonieri pe insula unde se aude lătratul unor animale 
necunoscute şi unde vântul aduce un miros ciudat, acru, 
neplăcut; un miros străin în văzduhul limpede cum e 
cleştarul. 

Ursoaica a început să lingă botul puiului cu o înduioşare 
blândă. Parcă ştia de atunci că are să-l piardă. Parcă a 
simţit că are să-şi piardă şi ea viaţa. 

Dar puiul neştiutor a prins să zburde şi să se joace fară 
nici o grijă. 

Soarele era sus, în mijlocul cerului. Razele se frângeau în 
gheţuri. Alături era o vâlcea îngustă, unde se întindea o 
şuviţă verde de muşchi, de iarbă şi de flori, împresurată de 
zăpadă şi sloiuri. 

Puiul s-a rostogolit pe muşchiul moale, a început să muşte, 
în joacă, din florile roşii şi firave, macul polar. 

VI. OMUL, CÂINELE ŞI PUŞCA. 

În pustietăţile îngheţate şi albe, unde făcuse ochi şi unde- 
şi trăise viaţa, ursoaica polară nu văzuse încă un om. 

Nici nu bănuia că se află pe lume asemenea ciudată 
făptură. 

Nu auzise un lătrat de câine. 

Nici bangătul armei de foc. 

Nu simţise mirosul omului, al câinelui şi al prafului de 
puşcă. Nu ştia ce strânsă tovărăşie e între aceşti trei 
vrăjmaşi ai fiarelor sălbatice: omul, puşca şi câinele, care nu 
iartă niciodată vânatul, când se apropie în bătaia glonţului. 


Şi nici nu se temea ursoaica de o ţeavă subţire de fier, 
unde moartea e ascunsă într-un glonţ de plumb. 

Viaţa şi-o trăise prea departe de oameni, de vânători şi de 
arme, la capătul cel mai neumblat al pământului. 

Singurătatea deşerturilor albe era apărată de ger şi de 
viscole. De noaptea care dura o jumătate de an. De oceanul 
adânc şi verde, veşnic pustiu. 

Pe nemărginirea aceasta de apă, în lunile când soarele se 
află înălţat în mijlocul cerului, sloiurile plutitoare se plimbau 
lunecând spre miazăzi, ca tainice nave fără pânze, fară 
vâsle şi fară vâslaşi. 

Apoi nemărginirea oceanului se încleşta în lunile îndelungi 
de noapte, prefăcându-se într-un podiş închegat de gheţuri: 
mii şi mii de kilometri aco-periţi de ninsoare. 

Totul încremenea mut, neclintit, pustiu şi alb. 

Departe, oriunde, pretutindeni spre ţările Sudului, era 
soare, lumină, zbor de rândunici, sunau tălăngile turmelor 
pe pajişti şi zburdau miei cu canaf în urechi. Deşertul plin 
de spaimă şi apărat cu dinţi de ger întindea însă, între 
restul lumii şi ţara urşilor albi, un hotar mai nestrăbătut 
decât zidurile de cetate. 

Nu pătrundea încă până acolo nimic din semnele vieţii de 
departe cu pajiştele fragede ale primăverii, cu ciocârlii şi 
flori de liliac. 

Doar uneori dacă soseau din depărtări, o dată cu vânturile 
mai blânde, stoluri de păsări albe şi gureşe. 

Veneau fâlfâind din aripi cu foşnet de atlaz. 

Ele poate văzuseră vapoare şi sănii; poate oraşe şi porturi, 
biserici cu turle şi gări, trenuri şi sârme de telefon, poduri 
arcuite şi automobile gonind pe şosea, parcuri cu muzici 
militare şi pieţe cu înalte statui, grădini cu trandafiri şi alte 
minunăţii făurite de mâna omului. Ele poate mai ştiu că 
aceeaşi mână a meşteşugit şi altfel de minuni fără îndurare 
pentru făpturile sălbatice ale pământului, ale codrilor, ale 
apelor şi ale cerului. Poate au auzit şi focul de armă. Poate 
ele ştiau că în ţeava subţire de oţel pândeşte o moarte 


neînţeleasă, grabnică şi uluitoare, când omul se apropie 
tiptil cu puşca la ochi. 

Dar nu puteau să le povestească aceasta. 

Ţipătul lor spinteca tăcerea înmărmurită a pustietăţilor 
albe, glăsuind într-o limbă numai de ele înţeleasă. 

Pe urmă, o dată cu vânturile aspre şi reci vestind 
apropierea nopţii de o jumătate de an, se adunau în stoluri 
şi coborau îndărăt spre ţinuturile cu primăveri şi flori de 
liliac. 

Rămâneau locului numai sălbăticiunile credincioase 
zăpezilor veşnice: vulpile albe, care se furişau pitulate în 
troiene, şi iepurii albi, care zvâcneau în goană nebună la 
cea mai mică tresărire a sloiurilor. lar pe ţărmul ostroavelor 
de stâncă şi pe muchia sloiurilor plutitoare de cleştar se 
caţără vânatul de totdeauna al urşilor albi: viţelul de mare - 
foca, calul de mare - morsa. 

Numai ele făceau pete negre pe zăpada albă. 

Încolo, totul era alb, alb, alb... 

Albe, troienele, albă, gheaţa, albi, urşii, albe, vulpile, albi, 
iepurii, albe, păsările polare care se hrănesc cu peşti şi nu 
pot zbura mai departe cu aripile lor scurte. 

Pentru ursoaica albă, numărul şi înfăţişarea vietăţilor 
scăpate de potop în Arca lui Noe sfârşeau aci. 

Toate erau cu prea firave puteri, ca s-o înfrunte. Unele 
scăpau de sub botul ei numai prin fugă. lepurii, abia 
atingând luciul gheţurilor, în salturi de acrobaţi. Vulpile, 
prelingându-se totuna cu albul zăpezii. 

Iar vulpile şi iepurii aceştia însemnau un vânat prea 
netrebnic, cu prea puţină şi slabă carne pentru un stomac 
încăpător de urs. 

Osteneală şi pândă meritau numai focele şi morsele, 
maldăre uriaşe de carne. 

Arătau ele înfricoşat la chip şi la înfăţişare. Aşa, urâte şi 
mari, cu pielea lor lucioasă, când se întindeau una lângă 
alta pe sloiul de gheaţă ar fi împrăştiat cutremurare şi 
spaimă cu mugetul lor răguşit, cu boturile lor clăpăuge, cu 


mustăţile lor fioroase şi colții lor încovoiaţi. Dar nu ştiau să 
lupte nici cât un pui de lup cu dinţi de lapte. Nu puteau să 
fugă nici zece paşi. N-aveau nici o iscusinţă la apărare. 
Toată puterea şi priceperea lor era în apă, la pescuitul din 
adânc. 

Ursoaica se ivea după un perete de sloi. Îşi alegea prada. 
Cădea cu toată greutatea trupului deasupra movilei 
lucioase de carne. Îşi înfigea colții în ţeasta rotundă până ce 
trosneau oasele capului. Celelalte dihănii se zvârco-leau cu 
un țipăt de spaimă şi se rostogoleau afund. 

Aceasta era toată lupta. Câteva clipe ursoaica domnea 
atotputernică într-un ţinut unde nici o altă făptură a 
zăpezilor, şi a gheţurilor, şi a apelor nu cuteza s-o înfrunte. 

Aiurea, alături, alt urs alb ori altă ursoaică îşi întindeau 
altă stăpânire a lor. Nu se încolţeau. Nu se duşmăneau. Nu- 
şi încălcau împărăţia. 

Când vânatul se împuţina sau se strămuta din cine ştie ce 
ascunse pricini, atunci pornea fiecare pe un sloi plutitor, 
spre altă insulă din zare. 

Sloiul cutreiera depărtările ca o corabie fară pânză şi fară 
vâsle, până ce poposea, fară ancoră, la alt ţărm îngheţat. 

Se deschidea înaintea ochilor altă pustietate sclipitoare, 
necălcată de picior omenesc, dar îmbelşugată în foce şi 
morse. Trecerea urşilor rămânea însemnată cu o movilă de 
oase aci, cu alta dincolo. 

Ninsoarea acoperea osemintele. 

Şi totul se petrecea neştiut de nimeni, între gheaţă şi cer, 
între ocean şi cer. 

Dar în acea insulă străină, unde a ajuns ursoaica polară cu 
puiul, pe zăpadă se citeau de astă dată urme necunoscute: 
vântul aducea un miros neliniştitor. Plutea o ameninţare 
ascunsă în văzduh. 

Puiul se strângea ghem lângă blana unde ştia că află 
întotdeauna căldură şi apărare. Îşi afunda botul şi ochii în 
părul alb. Clănţănea uşor din dinţi. Scâncea atât de slab, 
încât nu s-ar fi auzit glasul la trei paşi. 


Lătratul contenise. Mirosul sărat şi iute se risipi în vânt. 

Din nou s-a întins o tăcere şi o singurătate amăgitoare. 
Străbătea clipotul lin al valurilor verzi în stâncile şi în 
gheţurile de jos. Susura undeva un şuvoi subţire de apă 
printre sloiuri. 

Puiul a început să se joace, înşelat de atâta linişte, 
zburdând şi rostogo-lindu-se şăgalnic în nămeţi. Dar 
ursoaica l-a adus îndărăt cu o labă. L-a culcat jos, alături, 
apărându-l cu botul. 

Ea s-a înălţat în două picioare să cerceteze zarea. 

Nu o cerceta cu privirea, fiindcă ochii urşilor sunt mici şi 
în laturea capului; nu pot cuprinde deplin depărtarea. 

Adulmeca vântul cu nările. Mirosul o slujea mai deplin 
decât văzul şi auzul. lar mirosul, acum, o înşelase. Adierea 
îşi schimbase suflarea de la miazăzi la miazănoapte. Nu mai 
aducea nimic din părelnica duhoare de vietate străină. 

Aşadar, fusese o amăgire? 

Ursoaica mormăi mulţumită. Cu atât mai bine! Nu-i plăcea 
ameninţarea aceasta necunoscută, când se afla cu puiul 
bicisnic alături. 

Îşi dădu drumul la loc, pe patru labe. 

Şi atunci, tocmai atunci când îşi luase de-o grijă, i-au 
răsărit înainte, pe nevestite: omul, câinele şi puşca. 

Era foarte aproape. 

Ocoliseră după vânt, ca să nu-i trădeze mirosul cumva. 

leşeau astfel neaşteptat, de după un sloi, când socotiseră 
fără greş că pentru pradă nu mai există nici o nădejde de 
scăpare din bătaia puştii. 

Ursoaica s-a îndreptat de şale, semeaţă, în două labe. 

Nu se mai înfricoşa acum, o dată ce vedea de la ce făpturi 
slăbânoage vine ameninţarea. Nici n-ar fi avut de ce se 
înfricoşa, după experienţa ei de până atunci. Dacă firea ar fi 
înzestrat-o cu darul râsului, ar fi început a hohoti, să se 
cutremure sloiurile. Aceasta a fost tot? De aceste jivine 
nepu-tincioase şi pipernicite a putut ea să se neliniştească? 


Privi cu o mare curiozitate şi fără nici o duşmănie. Ar fi 
voit să se apropie, ca să cerceteze mai amănunţit cum arată 
asemenea ciudate drăcovenii. 

Omul? Puţin la trup, încotoşmat în blănuri şi piei, îi părea 
pipernicit şi firav, să-l culce la pământ cu o singură atingere 
de labă!... Câinele? Altă stârpitură zbârlită, făcând o zarvă 
de mai mare mila. Lătra, mârâia, se repezea, luneca pe 
gheaţă cu ghearele şi sărea îndărăt. Tot cu o labă i-ar fi 
fărâmat şira spinării, să-i taie suflarea într-o clipă. Iar în 
mâinile omului o carabină... Aceasta întrecea tot ce a văzut 
ursoaica polară mai vrednic de râs şi de milă în pustietatea 
gheţurilor! Un beţigaş, un vreasc, o jucărie. S-o rupă în 
ţăndări cu gheara, s-o îndoaie cu dinţii. 

Ursoaica înaintă cu puiul alături. 

Omul venea către ea. Ea venea către om. 

Mormăia, clătinându-se greoaie în două labe. Mormăia 
fară porniri amenințătoare. Era mai mult curioasă să 
cunoască, de la apropiere de-un pas, năzdrăvanele arătări 
pe care le născuse gheaţa. Voia să le miroasă, răs-turnându- 
le cu botul, ca să le lase pe urmă jucărie, ameţite, puiului 
jucăuş. 

Atunci se întâmplă minunea cea rea şi înfricoşată. 

Din ţeava subţire şi neagră, din vreascul de nimic, izbucni 
o flacără scurtă. Răsună un trosnet uscat. 

În ochiul ursoaicei plesni lumina. Se căscă o durere 
crâncenă cum nu mai simţise încă. 

Pe urmă întunericul... 

Altă flacără la capul ţevii, alt pocnet, altă durere scurtă în 
ureche, mai adânc, dincolo de os, înăuntru, desfăcându-se 
în ţăndări. 

Apoi o mare tăcere, o mare nesimţire, un gol. Viaţa fugind, 
gâlgâind, o dată cu sângele. 

Ursoaica se rostogoli pe patul de gheaţă, se întinse fără 
zvârcolire, cu labele moi. 

Trecuse hotarul morţii înainte de a pricepe ce s-a 
întâmplat. 


Poate ducea cu ea întrebarea mirată, care mai stăruise în 
ochii mici şi curioşi, cu câteva clipe înainte. Poate ducea cu 
ea groaza îndurerată de mamă că puiului i se întâmplă ceva 
la fel. 

Omul venea cu puşca subsuoară. 

Îşi stăpânea câinele cu porunci scurte. 

Puiul îşi ascunse botul şi ochii în blana caldă, la pântecul 
mamei. 

Toate erau peste puterea priceperii lui. 

Când omul a încercat să-l smulgă de urechi şi să-l 
depărteze, a arătat instinctiv colții. Dar o mână l-a răsucit 
fară milă; o curea subţire i-a strâns botul şi altă curea i-a 
prins labele. Câinele lătra împrejur, cu părul zbârlit. De 
două ori omul îl lovi cu piciorul şi cu patul carabinei, ca să 
nu muşte şi să nu schilodească puiul ursoaicei ucise. Avea 
alte planuri cu dânsul. 

Într-adevăr, din clipa aceea înainte, sub ochii puiului alb s- 
au perindat multe şi nemaiînchipuite întâmplări. 

Au venit alte dihănii cu două picioare, înfăşurate în blănuri 
şi piei. Duhneau a tutun, un miros iute, respingător. Aveau 
oasele obrazului late, pielea galben-verzuie, ochii oblici, fire 
ţepoase în barbă. Râdeau şi vorbeau tare. 

Glasurile acestea îl înspăimântau. 

Toţi dădeau târcoale leşului rostogolit în zăpadă. Au scos 
toţi cuţitele şi au spintecat cu agerime vânatul. Au jupuit 
apoi blana, împărţindu-şi hălcile de carne; iar măruntaiele, 
care abureau încă de căldura vieţii, le-au zvârlit câinilor. 

Puiul alb scâncea neputincios în chingile de curea. 

Din când în când, necunoscutele dihănii îl loveau cu 
piciorul. Îl rostogoleau, încercau să-l ridice, ca să-i 
preţuiască greutatea. 

Unul mai grăbit ca toţi, cu o pipă în gură, de unde duhnea 
un fum iute şi ameţitor, scoase cuțitul de la cingătoare. 
Şterse tăişul de pielea pantalo-nilor. 

Puiul nu ştia că în cuțitul tăios e moartea ascunsă. Dar 
mârâi, rânjind colții. Omul începu să râdă şi îl lovi cu latul 


cuţitului peste bot. 

Se apropie altul, vânătorul cel cu puşca şi câinele strigând 
ceva şi făcând semne cu mâinile. Se iscă o neînțelegere cu 
larmă şi burzuluieli. 

Urmă apoi o tocmeală. 

Cum era răsturnat cu faţa în sus, cu botul şi labele 
închingate, puiul de urs urmărea, cu ochii lui mărunți şi 
negri ca mura, larma şi frământarea oamenilor, fără să 
înţeleagă ce vor. 

Uneori închidea pleoapele. 

Parcă mai nădăjduia să treacă totul ca un vis urât şi scurt, 
aşa cum se iveau prin somn arătări de spaimă în peştera 
întunecoasă din cele dintâi luni ale vieţii. Atunci din visurile 
acelea se deştepta scâncind. Se strângea repede cu botul în 
blana caldă. Se cuibărea lângă izvorul cu lapte fierbinte. O 
labă uşoară îl alinta. Limba ursoaicei îi spăla ochii şi botul. 
Se simţea apărat, fară grijă, fără ameninţări, la adăpost. 

Acum visul cel rău şi neînțeles dura. 

Glasurile sunau răstite şi arţăgoase în urechi. Mirosul 
nesuferit stăruia. Scrâşnetul paşilor pe zăpadă şi gheaţă 
scârţâia aproape de tot, după cum oamenii se depărtau şi 
se întorceau alături. 

Apoi s-a simţit ridicat şi dus pe sus, cu un drug printre 
picioarele legate. Îl cărau doi oameni. Alţii înfăşuraseră 
pielea albă a ursoaicei polare. În sănii târau movilele de 
carne. 

Aşa înaintă convoiul peste zăpezi şi piscuri de gheaţă. 

Puiul scâncea. Îl dureau oasele. Îl chinuia mai ales 
întâmplarea aceasta neînţeleasă. Dar scâncetul nu înduioşa 
pe nimeni. Eschimoşii n-au de unde cunoaşte aşa ceva. Urşii 
albi sunt pentru dânşii vânatul cel mai râvnit, aşa cum 
focele şi morsele erau vânatul mult aşteptat pentru 
ursoaica polară. Şi vânătorul, în îndeletnicirile sale, nu se 
cârmuieşte după asemenea înduioşări fară rost: vânatul e 
vânat! Mai ales acolo, în pustietăţile îngheţate, unde 
vânatul nu înseamnă o desfătare, ci unde un urs alb e hrana 


pentru câtăva vreme, viaţa unui trib e îndestulată pe o 
săptămână. 

Convoiul a ajuns la o adunare de sălaşuri îngheţate: colibe 
de sloiuri şi de zăpadă, rotunde, cu intrările strâmte şi 
negre, de hrubă. 

Femeile şi copiii au sărit întru întâmpinarea bărbaţilor. Se 
târau, spriji-niţi pe umerii celor tineri, moşnegi neputincioşi 
şi pitici. Cu toţii îşi arătau bucuria. În sfârşit, se întorceau 
vânătorii cu plinul. De-o săptămână îi urmă-rise nenorocul. 
De-o săptămână lipsea carnea proaspătă. Se hrăniseră 
numai cu peşte uscat. Iar fară carne proaspătă îi ameninţa 
pe toţi scorbutul, boala cea mai cumplită a gheţurilor 
polare. 

De aceea se întinse o veselie gălăgioasă şi fără astâmpăr. 

Puiul de urs fu trântit în ungherul unei colibe. 

Acolo a văzut el întâia oară focul. 

Era numai o flacără slabă şi fumegoasă, într-un opaiţ cu 
untură de focă. Dar i s-a părut aşa de nou, de neînțeles, ca o 
bucată din roşul soarelui, închisă într-o ulcică şi ca flacăra 
din ţeava carabinei care aducea moartea, încât a început să 
urle şi să se zvârcolească. 

În jurul lui s-au adunat puii de oameni: ţâncii eschimoşilor. 
Ca şi dânşii, erau îmbrăcaţi în piei şi în blănuri. Ca şi dânşii, 
cu obrajii înfăşuraţi în cuşme de vulpe albă şi de iepure alb. 

Unul i-a întins un os. Puiul de urs a întors capul. Puii de om 
au izbucnit în râs. 

Apoi un copil s-a îndurat să-i dezlege curelele. 

S-a târât gemând să se culce pe blana întinsă într-un colţ. 
Căuta izvorul de lapte cald. Căuta botul care îl alinta. Dar 
botul era acum rece; rece era blana, secătuit era izvorul de 
lapte. 

Puiul de urs nu pricepea această minune rea. 

Şi nici nu era de priceput. 

Numai mirosul mai stăruia acelaşi; mirosul cunoscut al 
făpturii uriaşe, puternice şi bune, lângă care aflase 
întotdeauna ocrotire, adăpost şi alintare. 


Acum era numai o blană jupuită de urs alb şi alt nimic. 

Una din cele mai frumoase blăni, din câte au fost vreodată 
într-o colibă de eschimos. 

Puiul se ghemui scâncind. 

Aştepta să simtă deodată blana făcând trup, laba 
dezmierdându-l lin, limba spălându-i ochii înfricoşaţi şi 
trişti, izvorul de lapte începând iarăşi să curgă. 

Aşa a aţipit. 

Aşa au adormit toţi într-un târziu în jurul opaiţului cu 
untură de focă: femei şi bărbaţi, copii şi bătrâni. 

Fumul opaiţului era acru şi înecăcios. 

Oamenii nu se răsuceau, răpuşi de osteneală. 

Afară s-au auzit câinii lătrând. Dar nu era nimeni să dea 
ascultare semnalului. 

VII. «NUMELE TĂU VA FI FRAM» 

Pe urmă, în priceperea puţină şi tulbure a puiului de urs, 
iarăşi s-au amestecat întâmplările. 

S-a deşteptat târziu într-o barcă de piele. La vâsle se aflau 
altfel de oameni, cu altfel de chipuri: oameni cu faţa mai 
lungă şi cu pielea mai albă. 

Erau pescuitorii de balene şi vânătorii de foce. Sosiseră 
din ţările de departe. Cutreieraseră insulă cu insulă, de 
câteva luni, şi acum se pregăteau de plecare, fiindcă se 
apropia noaptea cea lungă cu viscole. Iar înainte de a porni 
îndărăt, spre casă, cumpăraseră puiul de urs pe câteva 
legături de tutun. 

Astfel începea pentru puiul de urs alb altă viaţă. 

Dar mintea lui nu-l ajuta să bănuiască, nici să priceapă. 
Barca plutea pe apa verde spre corabia ancorată în larg, 
departe de gheţuri. Puiul încercă să se mişte. În labe simţi o 

durere. Se afla din nou închingat în curele. De chingile 
acelea l-a prins un cârlig şi l-a ridicat legănat o funie pe 
corabia înaltă, izbindu-l cu botul şi cu coastele de peretele 
ud. Zadarnic mormăia şi se zvârcolea. La mormăit şi la 
zvârcolire răspundeau râsetele oamenilor de sus, de pe 
punte şi de jos, din barcă. 


Întâi a rămas zvârlit pachet printre funii. Pe urmă, când 
marinarii au sfârşit de încărcat tot, blăni de urşi şi piei de 
focă, o mână l-a desfăcut din strânsoare. Puiul a vrut să 
fugă într-un ungher. Mâna l-a prins de ceafă. El şi-a arătat 
colții şi a încercat să muşte. Mâna l-a dezmierdat blând, în 
loc să-l lovească. L-a dezmierdat nespus de blând şi duios. 
Aceasta era ceva nou. Neaşteptat. Ceva care îi amintea altă 
dezmierdare, cu o labă uşoară, din altă viaţă rămasă în 
urmă, departe, pe gheţuri... 

Mâna i-a pus sub bot un talger adânc cu lapte răsturnat 
dintr-o cutie de tinichea. El n-a vrut să se atingă. Dar 
mirosul îi aţâţa nările şi pofta. 

Când a simţit că nimeni nu se uită la dânsul, a prinsa 
linchi cu sfială. 

Întâi în silă. Mai apoi mormăind de mulţumire. 

Laptele era cald şi mai dulce decât cel din izvorul de unde 
se hrănise până atunci. 

Aşa a învăţat puiul de urs că în puterea oamenilor se află şi 
unele minuni bune. 

A lins talerul până la fund. A ridicat recunoscător ochii 
spre omul care îl aşteptase să sfârşească, în picioare, cu 
pipa în colţul gurii. 

Era un om înalt, slab, bărbos, cu ochii albaştri. Râdea 
prietenos. Se plecă din nou să-i dezmierde blana, ceafa 
între urechi, cu degete uşoare şi îndemânatice. 

Puiul n-a mai arătat colții. Mormăitul lui nu mai era 
duşmănos. Era un mormăit, altul, ca torsul pisicilor, de 
mulţumire. 

— V-am spus eu! rosti omul către ceilalţi. Are să se 
îmblânzească în două zile ca un miel şi are să se ţină după 
mine ca un căţel! 

— Şi pe urmă, ai să-l dai pe cinci sticle de rom!... Ce zici, 
Lars? începu să râdă altul, pâcâind din pipă şi scuipând 
printre dinţi, dincolo de punte, în ocean. 

Omul care se numea Lars nu răspunse. 


Numai pe chipul lui slab, în ochii lui albaştri, trecu o 
umbră de tristeţe. 

Ştia că aşa se va întâmpla. Îşi cunoştea patima fără 
vindecare. 

Odată, demult, când era tânăr, fusese altfel de om. Atunci 
obrazul lui era neted, ochii limpezi, glasul nerăguşit. Atunci 
a luat el parte la ceva minunat şi rar, care lasă pentru 
totdeauna o lumină într-o viaţă de om. 

În ţara Norvegiei, un tânăr curajos şi înverşunat în 
părerile lui pregătea în acea vreme un drum peste ape şi 
gheţuri, spre pol. Îşi durase o corabie după un anumit plan; 
tocmise marinari tineri şi neînfricaţi să-i ţină tovără-şie. 
Căci nu era un voiaj de plăcere. Câţi nu pieriseră altădată în 
asemenea călătorii, mânaţi numai de dorinţa de a cunoaşte 
gheţurile polare cât mai departe? 

Toată lumea, ca păsările cele rele de cobe, profeţea că vor 
pieri şi dânşii de ger şi de foame. 

Dar tânărul cu faţa şi cu părul bălan, Nansen, îşi râdea de 
asemenea profeţii. 

Printre marinarii care mergeau împreună să înfrunte 
urgia gheţurilor şi a iernilor polare se afla şi el, Lars, flăcăul 
dintr-un sat ascuns în fiorduri. Lăsa în urmă o logodnică. 
Lăsa o mamă bătrână şi slabă. Dar mai tare decât 
dragostea fusese ispita să ia parte la o călătorie 
primejdioasă în ţinuturi unde n-a mai pătruns suflare de 
om. 

Îşi aduce aminte, dureros de limpede, dimineaţa plină de 
soare, când corabia se legăna în fiordul albastru, 
înconjurată de bărci. 

O femeie subţire şi înaltă, soţia lui Nansen, venea să 
boteze corabia. 

Sfărâmase, după datină, gâtul sticlei de şampanie de 
peretele vasului şi revărsase băutura spumoasă asupra 
navei, spunând: 

— Numele tău va fi Fram! 

Fram, ceea ce în limba norvegiană înseamnă «Înainte»! 


Au izbucnit cântece şi urale. Toţi se uitau cu însufleţire, cu 
încredere şi cu admiraţie la cutezătorii marinari care 
porneau, poate la moarte, în necunoscut. 

Undeva, ridicată în picioare, într-o luntre, logodnica lui 
Lars flutura o batistă. 

Îi ura drum bun, îi ura întoarcere bună. 

Fram! Trăiască Fram! Să biruiască Fram! 

Trei ani împliniţi, în drum spre oceanul verde şi în 
încleştarea gheţari-lor, Fram nu şi-a dezminţit numele. 

Întotdeauna a spintecat pustietăţile apelor verzi, urgia 
sloiurilor plutitoare, înainte, mereu înainte. 

Atunci a trăit Lars o viaţă cum nu se mai află alta, de 
răbdare, de curaj, de avântare, de luptă cu toate duşmăniile 
firii; o viaţă de credinţă neclintită în steaua cea bună a 
faptelor bune şi mari. Corabia a descoperit locuri 
necunoscute. A străbătut peripeții înfricoşătoare. A ţinut 
piept sloiurilor şi a ieşit întotdeauna biruitoare. 

După trei ani, când s-a întors, pe toate casele din ţara 
Norvegiei fluturau steaguri. 

În toţi ochii scânteia bucuria izbânzii. Ştirea s-a răspândit 
ca fulgerul în toată lumea. 

Numele lui Nansen, numele lui Fram răsărea pe toate 
buzele. 

Printre cei sărbătoriţi se află şi el, Lars, marinarul 
necunoscut dintr-un sat de pescari. Dar lui nimeni nu-i 
pomenea numele. Atâta pagubă! Aceasta nu scădea nimic 
nici din bucuria faptei, nici din iubirea pentru căpitanul 
care-i dusese la izbândă. 

Durerea şi deznădejdea îl aştepta însă în altă parte. 

Când s-a întors acasă, n-a fost nimeni să-i iasă în 
întâmpinare şi să-l îmbrăţişeze. 

Logodnica şi mama lui dormeau somnul de veci, sus, în 
cimitirul dintre stânci. Bântuise o molimă în satul lor sărac 
de pescari. Nimeni nu le purtase de grijă. Nimeni nu le 
adusese doctori şi medicamente. Pieriseră oamenii cu zile, 


fiindcă de soarta şi de viaţa lor puţin le păsa celor bogaţi şi 
sătui. 

Pe Lars îl aşteptau astfel două morminte alături. Două 
morminte, cu câteva flori firave. 

Iar viaţa lui Lars de atunci a fost deşartă şi fară nici o 
nădejde. El nu găsea puterea să lupte cu nedreptatea pe 
care o întâlnea la tot pasul. 

A trecut an după an. A căzut în patima băuturii. A ajuns un 
marinar de rând, tocmit pe corăbiile care pornesc spre 
Oceanul Îngheţat să pescuiască balene şi să vâneze foce. 

Nu mai aştepta nimic. 

Nu-l mai aştepta nimeni. 

Câteodată, noaptea târziu, printre tovarăşii de băutură, 
bate cu pumnul în masă şi cere tuturor să facă tăcere. 
Atunci începe să-şi amintească întâm-plări din viaţa lui de 
altă dată. 

Unii râd. 

Alţii ascultă cu tăcere, clătinând din cap, gândindu-se şi ei 
la alte nădejdi din tinereţe, amintindu-şi alte întâmplări din 
vremea când şi dânşii au fost altfel: tineri, voinici, 
îndrăzneţi, cu trupul şi cu cugetul curat. 

În fiecare viaţă de om a mijit odată ceva frumos şi plin de 
lumină. O faptă rară. Un act de curaj sau de bunătate. O 
dovadă de iubire. O jertfă. 

Pe urmă totul a trecut. Numai cei fără simţire mai pot râde 
de asemenea amintiri. 

În ziua aceea, în cabina din pântecul corăbiei, Lars, 
marinarul bătrân şi de mult căzut în patima băuturii, a 
început iarăşi să-şi povestească aminti-rile. 

Un tovarăş cânta din armonică. Alţii râdeau şi ciocneau 
paharele. Plutea un fum de tutun să-l tai cu cuțitul. Fum de 
tutun, duhoare de piei şi de peşte. 

S-a oprit şi cântăreţul din armonică să asculte povestirea. 
S-au oprit şi ceilalţi marinari din râsul lor gros. 

Puiul de urs aţipise încolăcit la picioarele lui Lars. Scâncea 
prin somn. Liars se pleca să-i dezmierde ceafa între urechi 


din când în când. 

Afară se stârnise viscolul. Corabia se clătina pe apa verde. 
Trosnea din încheieturi. 

Aşa trosnea din încheieturi şi Fram, corabia lor de 
odinioară, mult mai departe, mult mai adânc în oceanul 
polar, când Lars era tânăr şi aştepta cu nerăbdare să se 
întoarcă în satul unde lăsase o mamă şi o logodnică. Aşa 
trosneau încheieturile vasului, aşa vâjâia viscolul şi aşa se 
auzea urletul urşilor albi pe banchiză. 

Lars se oprise din povestit. Rămase cu bărbia în pumni, cu 
ochii înlăcrimaţi. 

Deodată se scutură. Se ridică în picioare. 

Spuse: 

— Să lăsăm aceste amintiri. Tinereţea nu se mai întoarce! 
Turnaţi aici alt pahar...! 

Ridică paharul plin şi îl deşertă asupra puiului de urs, 
rostind în amintirea altui botez: 

— Numele tău va fi Fram! 

Puiul a sărit speriat din somn. 

Ceilalţi marinari au izbucnit în strigăte: 

— Numele lui să fie Fram! 

— Fram! Trăiască Fram...! 

Şi numele puiului de urs alb aşa a rămas. 

Cu numele acesta a fost el vândut pe zece sticle de rom, 
când s-a întors corabia în cel dintâi port al Norvegiei. Cu 
numele acesta a fost el cumpărat mai târziu de Circul 
Struţki şi cu numele acesta a apărut el întâia oară pe afiş. 

Puiul a învăţat, în tovărăşia oamenilor, să se poarte, să 
simtă, să se înveselească şi să se întristeze ca oamenii. A 
învăţat acrobaţii şi gimnastică, a învăţat să apese pe clapele 
armonicii şi să iubească puii de om, să se joace cu mingea şi 
să se bucure de aplauze. 

Şapte ani numele lui a trecut din ţară în ţară, a fost veselia 
copiilor şi minunea oamenilor în toată firea. 

Fram, ursul polar... Fram, fala Circului Struţki! 


Eschimoşii din insula cu sloiuri poate au uitat cu 
desăvârşire puiul vândut pe câteva legături de tutun. 
Corabia care l-a adus din depărtările polare poate s-a 
scufundat sau poate a fost zvârlită la reformă. Lars, mari- 
narul bătrân şi căzut în patima băuturii, poate a murit de 
mult. Viaţa a trecut. Numai faima lui Fram a crescut din zi 
în zi, din oraş în oraş, din gură în gură. 

lar acum, deodată, pe neaşteptate, după ani şi ani, Fram 
lâncezeşte în cuşca lui din fundul menajeriei, prostit şi 
posomorât, neînţelegând ce se petrece cu el. Tot aşa cum, 
odinioară, puiul de urs nu se învrednicea să priceapă prin 
ce nemaipomenite întâmplări a căzut în mâna oamenilor. 

Noaptea când toate fiarele de după gratii se potolesc şi 
visează prin somn, cu un geamăt, la ţările lor de libertate, 
atunci şi în mintea lui Fram trec din nou aceste peripeții. 
Câteodată prin vis. Câteodată cu ochii deschişi. Visul se 
amestecă dureros cu viaţa de aievea. 

Amintirile se deşteaptă mai vii ca întotdeauna. Le mai 
trăieşte o dată. 

Se scufundase undeva, în uitare, Lars, marinarul cu ochii 
albaştri, care i-a dezmierdat întâia oară ceafa între urechi 
cu o mână blândă şi prietenoasă. Se scufundase în aceeaşi 
uitare corabia unde întâia oară a pierdut frica de oameni şi 
a devenit amicul lor. 

Peste toate se lăsase, de multă vreme, o ceaţă, o perdea 
grea. 

EI era ursul alb desprins pentru totdeauna de gheţuri 
polare, crescut printre oameni, deprins să joace, să cânte 
din armonică, să facă acrobaţii şi să se bucure de aplauze. 

Acum se dezmorţeau amintirile vechi, toate, toate, până şi 
amintirea făpturii mari şi blânde, unde se pitula la căldură, 
în peştera neagră, puiul becisnic de urs. 

Vedea marea verzuie şi nesfârşită. 

Vedea deasupra cerul cu aurora boreală. 

Vedea sloiurile plutitoare. 

Un urs alb, ridicat în două labe, îi făcea semn: 


— Haide! Nu vii cu noi, Fram...? 

Simţea până şi gerul gheţurilor polare în nări, înţepând cu 
vârfuri de ac. 

Şi atunci Fram gemea prin somn, aşa cum scâncea puiul 
de urs, pe blana moartă, smuls de la sânul mamei ucise. 

Se deştepta cu o tresărire, cu o spaimă, cu o nedumerire 
buimacă. 

În locul adierii reci şi curate de zăpadă şi de gheţuri îl 
înăbuşea mirosul iute al fiarelor din cuşti, mirosul 
maimuţelor, duhoarea gunoaielor. 

Încerca să uite. 

Se ridica în două labe şi repeta numărul lui de la circ. Îl 
greşea. Începea din nou. Cădea pe patru labe, se întindea 
cu botul ascuns în ungherul cel mai întunecos. Iar îndată ce 
închidea ochii, mereu îi apărea oceanul cu sloiurile 
plutitoare, sclipirea soarelui în gheţuri, nemărginirea albă 
de ninsoare, albă, albă, cum nu mai este nimic pe lume atât 
de străveziu şi de luminos. 

Fram, ursul polar, tânjea după gheţurile copilăriei. 

VIII. ÎNDĂRĂT SPRE OCEANUL POLAR. 

În oraşul străin unde a poposit circul se afla un domn 
bătrân, care a scris cândva cărţi despre urşi. Era miop 
acum. Purta ochelari groşi şi bulbucaţi. Mâinile îi tremurau 
cumplit. Mereu tuşea şi abia mergea sprijinit în baston. 

Trăia singur, înconjurat de câini şi pisici. N-avea o nepoată 
cu o cuşmă albă în cap, ca fostul profesor din celălalt oraş, 
unde Fram a stârnit atâta frământare la reprezentaţia de 
adio. N-avea familie. N-avea pe nimeni... 

Dar în tinereţe fusese unul dintre cei mai vestiți vânători ai 
lumii. Cutreierase ţările după vânat cât mai rar şi mai 
primejdios. Se mândrea că n-a dat niciodată greş. Nu 
stricase nici un glonţ fară s-ajungă la ţintă, nu-i scăpase 
niciodată victima din bătaia puştii. Şi pe drept cuvânt 
trecea drept cel mai iscusit vânător de urşi. 

În casa lui se mai aflau şi acum blănurile animalelor 
doborâte de carabină. Unele, întinse la picioarele patului. 


Altele, pe perete. Altele, pe divane. 

Se aflau blăni de urşi roşcaţi care se numesc grizzli, 
trăiesc în Munţii Stâncoşi ai Americii de Nord şi nu cruţă 
vânătorul când le cade în labe. Se aflau blăni de urşi pitici 
cât motanii, care trăiesc în Sumatra şi lava; blăni de urşi 
cafenii din Carpaţi, deprinşi să se ascundă în peşteri şi să 
fugă cu stupul de albine în braţe; blăni de urşi albi din 
Alasca şi Siberia, din Groenlanda şi insulele unde a fost 
prins Fram; blăni de urşi negri care trăiesc în Pirinei şi se 
caţără în vârful brazilor ca maimuţele. 

Multă vreme, pentru el, ursul însemnase numai un vânat 
rar şi fioros la mânie, bun să-şi încerce pe blana lui 
agerimea ochiului şi iscusinţa loviturii de glonţ. 

Pe urmă, într-o zi, în pădurile depărtate ale Canadei, 
împuşcase o ursoaică roşcată. 

O urmărise o dimineaţă întreagă. Pusese rămăşag cu 
tovarăşul de vânătoare că are s-o culce la pământ cu un 
singur foc. Câştigase pariul. Fiara se rostogoli de la întâiul 
glonţ. 

Dar, înainte de a-şi da sufletul, trăsese lângă ea cu laba 
puiul, să-l apere şi, în spasmul morţii, încercase să-l acopere 
cu pieptul. 

Era un pui numai de câteva săptămâni. De-abia făcuse 
ochi. Se clătina pe picioare. Scâncea şi nu se lăsa smuls de 
lângă leşul ursoaicei. 

Vânătorul a început să-l hrănească. La început puiul nu s-a 
atins de lapte, de miere, de siropul de fructe. Căuta puţină 
căldură, tot aşa cum Fram, puiul de urs polar, aşteptase în 
coliba eschimoşilor o minune să învie blana şi să-i 
dezmierde laba neînsufleţită. 

Vânătorul l-a ţinut cât l-a ţinut lângă el, apoi i-a dat drumul 
în desişul pădurii şi el a pornit să colinde mai departe ţările. 
A prins să cerceteze viaţa şi obiceiurile urşilor, a zugrăvit în 
cărţi traiul lor, a arătat deosebirile dintre apucăturile unora 
şi ale altora. 


Toate până când bătrâneţea i-a slăbit vederea, i-a 
împuţinat puterile şi l-a prefăcut în domnul acela miop şi 
sprijinit în baston, care a intrat într-o dimineaţă la 
menajeria Circului Struţki şi s-a oprit la cuşca lui Fram. 

Directorul îl întovărăşea, povestind întâmplarea: 

— Este a treia oară, domnule, de când păţesc acelaşi lucru 
cu urşii albi! Câţiva ani în şir se poartă ca animalele cele 
mai inteligente... Nici n-au nevoie de dresor, după ce-au 
învăţat odată programul. Pe urmă, fără nici o pricină, se 
prostesc. Uită! Nu mai înţeleg nimic. Stau în cuşcă şi 
gogesc... Nimeni nu-i poate scoate din încăpăţânarea 
aceasta. Spun că mi s-a întâmplat aceasta de trei ori. Cu 
ceilalţi doi m-am împăcat mai uşor. Nu pierdeam mare 
lucru. Erau nişte urşi ca toţi urşii. Nici mai deştepţi, nici mai 
proşti... Dar cu Fram e altceva! Fram a fost un artist fără 
pereche. Pot jura că înţelegea gustul publicului, că se 
schimba de la oraş şi de la ţară la ţară, după cum simţea el 
că nu acelaşi lucru place la toată lumea. Când venea 
numărul lui, lăsam toate la o parte ca să privesc şi eu de 
după perdea. Priveam tot aşa de curios ca şi mulţimea din 
staluri. Niciodată nu ştiam ce are să mai născocească. 
Spuneam chiar clovnilor: „Uitaţi-vă la el şi învăţaţi de la el! 
Parcă ar cunoaşte publicul mai bine decât voi”... lar acum, 
cum îl vedeţi, stă cu botul într-un colţ şi a devenit un urs ca 
toţi ceilalţi. 

N-am să mai găsesc eu altul cât voi trăi, să-l înlocuiască... 

Fostul vânător privea la animalul de după zăbrele, cu ochii 
lui, miopi, sprijinit în baston. 

Întinse mâna slabă şi tremurătoare printre gratii, 
chemându-l încet: 

— Fram! Ia spune tu, ce se întâmplă cu tine, mă 
amărâtule? Mă urâtule, mă! Mă urâtule, mă...! 

Ursul nici nu întoarse ochii. Se cuibări mai adânc, cu nasul 
în peretele de lemn. 

Domnul bătrân care împuşcase în tinereţea lui zeci şi zeci 
de urşi, iar mai apoi scrisese cu dragoste cărţi despre urşi, 


îşi şterse ochelarii şi tuşi. 

Întrebă deodată: 

— L-ai iubit mult? 

Directorulrăspunse: 

— Eu sunt om de afaceri! Pentru un director de circ nu 
poate fi vorba de iubire, fiindcă iubirea înseamnă slăbiciune 
în afaceri. Plătesc bine artiştii buni, care aduc public la circ 
şi bani în casă. Dar îi pun la muncă, până îi trec şapte 
sudori! Întreţin bine animalele din menajerie, fiindcă 
publicul vrea să vadă animale frumoase, nu nişte piei 
împăiate... 

— Atâta tot? întrebă fostul vânător. 

— Atâta tot!... De rest nu-mi pasă! 

— Înţeleg! Atunci să întorc întrebarea altfel. Ai câştigat 
mulţi bani cu Fram? 

— Ar fi păcat să spun că nu! mărturisi directorul. Vreme 
de şapte ani el a fost atracţia circului! N-a lipsit niciodată 
din program. Era destul să apară afişele cu numele şi cu 
chipul lui pe pereţii unui oraş, ca să se îmbulzească lumea. 

— Aşadar, te simţi dator faţă de el!... continuă domnul 
bătrân. 

— Fără îndoială! Aş da mult să-l văd din nou aşa cum a 
fost. 

Bătrânul începu să râdă, răsucind vârful bastonului în 
pământ. Spuse: 

— Nu m-ai înţeles bine! Nu e vorba să dai mult, ca să-l vezi 
cum a fost. Aceasta n-ar însemna să faci ceva pentru el. Ai 
face pentru dumneata. Pentru circ! Adică tot o afacere! Ai 
da bani ca să devină din nou Fram cel iubit de public, care 
să-ţi aducă iarăşi bani în casă... După câte ştiu eu despre 
viaţa urşilor, aşa ceva nu se mai poate întâmpla. Te întreb 
însă dacă ai fi în stare să sacrifici o sumă de bani, fără nici 
un folos pentru circ, numai de dragul lui Fram. Numai în 
amintirea celor ce-a făcut el pentru faima circului. Eşti gata 
pentru aşa ceva? 


— Sunt! spuse directorul cu jumătate de glas. Fram 
merită! Bineînţeles, dacă îi pot răscumpăra o mulţumire cu 
bani... Ceea ce nu înţeleg şi nu prea cred. 

— Ai să mă înţelegi şi ai să mă crezi îndată! rosti fostul 
vânător surâzând. Fram suferă de dor. Aceasta e tot. Îi e 
dor de gheţurile şi de zăpada unde s-a născut. S-a deşteptat 
în el o viaţă pe care o uitase. Şi, fiindcă spui că eşti gata să 
faci un sacrificiu pentru el, părerea mea e să-l trimiţi 
îndărăt. 

Directorul Circului Struţki privi cu neîncredere la domnul 
cel bătrân. I se părea că-şi bate joc de el cu asemenea idei 
năstruşnice. 

— Nu văd cum să-l trimit îndărăt. Să-i cumpăr bilet de 
tren? 

Fostul vânător strânse din umeri şi vorbi supărat: 

— Ştii foarte bine că n-am vrut să spun asta! Nu glumesc. 
Este un mijloc foarte simplu ca să-l trimiţi îndărăt. 
Costisitor într-adevăr. Dar foarte simplu. Vapoare pleacă 
acum spre Oceanul Îngheţat câteva sute pe an. Îl expediezi 
pe-un vapor. Îl încredinţezi unor oameni de cuvânt. Au să-l 
ducă undeva într-o insulă. Au să-i dea drumul... Şi toată 
povestea s-a sfârşit!... Sau, mai exact, poate, toată povestea 
lui Fram abia începe. Dacă n-aş fi atât de bătrân şi bolnav, 
m-aş oferi eu să-l duc. Numai să-l văd ce are să facă acolo. 
Să văd cum are să se simtă el odată întors la gheţurile lui, 
de unde a venit... Ar fi un capitol din cărţile mele, care are 
să rămână pentru totdeauna nescris... Ar fi una din cele mai 
interesante experienţe! 

Directorul circului rămase gânditor. Îşi făcea socoteala în 
cap. Ştia cât costă un asemenea drum. 

Dar ştia, tot aşa de bine, că o asemenea faptă ar fi şi un fel 
de reclamă pentru circ. Ca un om de afaceri ce era, chibzui 
să dea câteva reprezentații, cu preţul biletelor urcate, în 
folosul lui Fram şi să deschidă o listă de subscripţie. Nu 
rămânea el în pagubă...! 


— Am s-o fac! spuse cu hotărâre. Oricât m-ar costa, am s-o 
fac. 

— Lasă-mă atunci să-ţi strâng mâna! se bucură fostul 
vânător de urşi care devenise apărătorul urşilor, fără a 
bănui ce socoteli ascunse îşi chibzu-ise directorul de circ. 
Aceasta îmi face plăcere... Apoi se întoarse spre Fram şi îi 
făcu semn cu mâna lui tremurătoare, spre gratii, glăsuind: 
Domnule Fram, mi se pare că trebuie să te pregăteşti de 
călătorie. Ştiu că n-ai geamantan şi că n-ai perie de dinţi. 
Dar nu face nimic! Îţi urez să devii din nou un urs ca toţi 
urşii: sălbatic şi liber... Să te bucuri de gheţuri, de vânturi, 
de viscole, de soarele polar, de aurora boreală... Să-ţi 
găseşti o ursoaică pe măsura ta. Şi să întemeiezi o familie 
de urşi cinstiţi, care să facă onoarea neamului vostru...! 

Fram ridică încet botul de pe labe. 

Întoarse ochii lui mici şi trişti spre bătrânul acesta 
necunoscut, bun şi glumeţ, deşi poate prea guraliv. 

Părea că înţelege. 

— Ei, onorabile, întrebă fostul vânător de urşi, nu-mi 
mulţumeşti? Atunci eşti un ingrat...! 

Ursul polar se ridică în două labe şi făcu un salut comic cu 
palma la tâmplă, aşa cum răspundea el la aplauze în arenă. 

— Aşa da! se bucură domnul bătrân. Numai bagă de 
seamă! Vezi să lepezi toate aceste mofturi aici; să ni le laşi 
nouă, oamenilor. Cu saluturi după moda noastră n-ai să faci 
mare ispravă în pustiurile de gheaţă... Acum, la revedere! 
Drum bun! 

Fram mai salută o dată. 

Apoi căzu iarăşi în patru labe. Din nou se ghemui trist, în 
ungherul lui, cu botul ascuns în perete, cu ochii închişi, să 
viseze la sloiurile plutitoare, care trec pe oceanul verde ca 
nişte tainice nave, fară pânză, fară vâsle fară vâslaşi. 

Rămase singur. 

Dar directorul circului se ţinu de cuvânt. Tipări afişe. Dădu 
reprezenta-ţii în folosul lui Fram. Deschise lista de 
subscripţie. Adună destui bani ca să-i mai rămână şi în 


pungă. Apoi scrise scrisori şi bătu telegrame. După două 
săptămâni primi răspuns mulţumitor. 

Se afla undeva, într-un port străin, o mare întreprindere 
care plătea vânători în toate ungherele pământului să 
prindă animale şi păsări, reptile şi tot soiul de vietăţi pentru 
circuri, menajerii şi grădini zoologice. Directorul 
întreprinderii se oferea să-l trimită pe Fram în patria urşilor 
albi. 

Pleacă o corabie cu excursionişti în ţinuturile polare. Pe 
corabie aveau să pornească şi doi vânători încercaţi ca să 
aducă nişte pui de urşi tineri, pentru circurile, menajeriile 
şi grădinile zoologice din Europa. Aşa că Fram putea să se 
bucure de voiaj aproape gratuit. 

Vestea se răspândi şi făcu vâlvă în circ. 

În ziua plecării au trecut cu toţii, clovni şi gimnaşti, 
acrobaţi şi călăreţi, să-şi ia rămas bun de la ursul polar. 

Unii îl dezmierdau. Alţii i-au adus fructele care-i plac, 
bomboane şi sirop. 

Cel mai de la urmă a rămas lângă el August cel prost. 

De data asta nu mai avea nasul de gogoşar şi părul 
cărămiziu din perucă, aşa cum îl zbârlea, ca să stârnească 
râsul galeriei. 

Era dimineaţa. Încă nu sosise ceasul reprezentaţiei. 
August cel prost, deci, nu-şi îmbrăcase încă hainele de 
paiaţă şi nu-şi spoise mutra. 

Se afla acum un om ca toţi oamenii. Îmbrăcat în haine 
sărăcăcioase. Cu obrazul ostenit şi cu ochii trişti. 

Căci aşa arăta August cel prost în viaţa lui cea adevărată, 
după ce-şi lepăda fracul cu coadă care spânzura şi ghetele 
mai lungi decât schiurile, peruca roşcată şi nasul caraghios. 

Era un clovn bătrân, bolnav, care trăia singur şi care ştia 
că are să-şi sfârşească bătrâneţele într-un spital sau într-un 
azil. 

Ca şi Fram, se simţea ostenit. 

Ar fi voit şi el să scape de viaţa aceasta de paiaţă, de 
salturi mortale şi de strâmbături, care fac mulţimea să 


râdă. Dar pentru el nu se afla nici o scăpare. Trebuia să 
râdă, să se schimonosească la spectatori, să primească 
lovituri cu latul scândurii în cap, palme şi picioare în spate, 
fiindcă numai cu acest preţ îşi câştiga pâinea cea amară de 
toate zilele. Altfel s-ar fi pomenit aruncat fără îndurare pe 
drumuri de directorul circului, mai crud decât fiarele de 
după gratii. 

Acum clovnul bătrân şi bolnav venise să-şi ia rămas bun de 
la Fram, ursul polar. 

Şapte ani cutreieraseră împreună oraş după oraş, ţară 
după ţară, o dată cu circul. Au fost răsplătiți cu aplauze, s- 
au bucurat de simpatia mulţimii. 

lar acum viaţa îi despărţea. 

Fusese mai blândă şi mai miloasă cu ursul. Îl elibera. Era 
mai vitregă şi neomenoasă cu omul. Îl ţinea legat aici, 
pentru o bucată de pâine, până la moarte. 

August cel prost intră în cuşca lui Fram. 

Ursul îl privi cu ochii blânzi şi buni. Prietenia lor era 
veche. S-ar fi zis că ursul înţelege şi el cu ce preţ, în multe 
seri, paiaţa se silea să fie veselă ca să desfâteze mulţimea. 

— Aşadar, pleci? întrebă August cel prost, trecându-şi 
mâna prin părul lui Fram. 

Ursul nu ştia să răspundă. 

De altfel nici nu ştia că pleacă. Nu ştia ce bucurie îi 
pregătise fostul vânător de urşi. 

Se mirase că toţi au trecut pe la el, că l-au dezmierdat, că 
i-au împărţit daruri. Dar nu înţelegea rostul acestor dovezi 
de dragoste. Simţea că se pune la cale ceva nou şi 
neobişnuit. Mişcarea oamenilor îi trecuse şi lui un 
neastâmpăr în vine. Priceperea lui se oprise însă aici. 

— Aşadar, pleci? îşi repetă întrebarea August cel prost. Te 
invidiez, prietene Fram!... Are să-mi fie urât. Circul are să 
rămână gol fară tine. Erai un urs de ispravă. Mai de ispravă 
decât o fiară lacomă cu chip de om, ca directorul nostru...! 

Paiaţa îşi îngropă obrazul bătrân şi zbârcit în blana ursului 
alb. 


Fram îl atinse uşor, prietenos, cu laba. Parcă înţelegea că îl 
munceşte o durere. 

Omul se smuci deodată de lângă animal. Simţea că îl 
podidesc lacrimile. Nu voia să-l vadă alţi oameni. Să vadă 
acest spectacol caraghios: August cel prost plângând! 

Se smuci, deschise uşa cu zăbrele şi fugi făcând un semn 
în urmă cu mâna, peste umăr: 

— Drum bun, Fram! Drum bun, Fram! 

În aceeaşi zi, Fram a fost urcat într-un vagon din coada 
trenului, întovărăşit de un păzitor. 

Aşa a străbătut ţări după ţări, o noapte şi două zile, până 
ce a ajuns în portul de unde pleca vaporul spre oceanul 
polar. 

Nu l-a buimăcit de fel perindarea de privelişti, de oraşe, de 
oameni, şi iar de alte privelişti, de alte oraşe şi alţi oameni. 

Era învăţat cu asemenea călătorii. 

Era învăţat cu ţările străine, cu limbile străine ale 
oamenilor, cu portul lor schimbător de la hotar la hotar. Şi 
acum trecea prin unele oraşe unde, pe ziduri vechi şi uitate, 
se mai aflau afişe, decolorate de soare şi de ploi, cu chipul 
său: FRAM, URSUL POLAR. 

Abia după ce a pornit vaporul începu să presimtă că se 
întâmplă cu el ceva ce n-a mai fost. 

A zgâriat cu ghearele în uşa cabinei. Nu s-a atins de 
mâncare şi de băutură. Dădea semne de neastâmpăr. 

Simţea apa fâşâind în peretele vaporului, iar clipotul 
acesta îi amintea ceva foarte vechi, ceva foarte îndepărtat, 
ceva foarte de demult. 

Da, toate îi aminteau drumul celălalt; îi aminteau corabia 
în care Lars, marinarul cu ochi albaştri şi cu patima 
băuturii, îl adusese spre ţările calde, să-l vândă pe zece 
sticle de rom. 

Printre excursionişti se răspândi zvonul că pe vapor se află 
un urs polar dresat. Faimosul Fram de la Circul Struţki, pe 
care directorul îl trimite îndărăt, în gheţurile polare, fiindcă 
a început să tânjească şi nu mai vrea să joace. 


Au venit călătorii să-l vadă. I-au adus franzele şi 
bomboane, fructe şi băutură. Unii îl aplaudaseră cândva la 
reprezentațiile circului. Ştiau prea bine cum deşerta sticle 
de bere, cum cânta din armonică şi cum împărțea 
bomboane copiilor. 

Şi se mirau că acum nu se atinge de bomboane, de fructe 
şi de sticla cu băutură. 

— Poate se plictiseşte aici! spuse o femeie tânără. Nu-l 
vedeţi ce trist e? Când l-am cunoscut eu, era ursul cel mai 
vesel de pe lume. Un adevărat bufon. M-a făcut să râd până 
la lacrimi... Să vorbim cu căpitanul. E un om de înţelegere. 
Să-i dea drumul pe punte... Eu aş putea să jur că are să 
privească la mare ca un om şi că are să se bucure ca un 
om... 

Femeia cea tânără era inimoasă şi nu s-a mulţumit numai 
cu vorba. 

S-a dus la căpitan. L-a convins. 

Uşa lui Fram s-a deschis şi ela căpătat libertate să se 
plimbe pe punte, alături cu pasagerii. 

Într-adevăr, Fram se purta ca un om. 

S-a ridicat în două labe rezemat de grilajul punţii. A rămas 
aşa multă vreme, privind depărtările mării, spre nord, acolo 
unde se aflau, dincolo de ape, gheţurile şi zăpezile veşnice. 

Pe urmă, întocmai ca şi călătorii ceilalţi, se plimba pe 
punte, căutând să-şi petreacă vremea cu altfel de desfătări. 
Îl înconjurau excursionişti curioşi. Veneau copii să-i întindă 
o minge, un coşuleţ cu bomboane. Se juca zvâr-lind mingea, 
desfăcea coşuleţul şi împărțea bomboane. Până seara s-a 
împrietenit cu toată lumea. 

Dar, din când în când, se ducea la marginea punţii să 
privească depărtările şi să adulmece vântul sărat cu nările. 

Noaptea a intrat singur în cabină. 

— V-am spus eu? se bucură femeia cea tânără şi inimoasă. 
E un animal extraordinar! Dacă aş fi în locul căpitanului, aş 
cumpăra un urs, să-l am întotdeauna pe vapor. Ar fi cea mai 
nimerită distracţie pentru călători! 


După trei zile şi trei nopţi, marea a început să prindă altă 
culoare. Verzuie şi rece. Vântul aducea o suflare aspră. 
Nopțile erau mai limpezi şi mai luminoase. 

Fram nu se mai juca prinzând şi aruncând mingea. Nu se 
mai despărţea de rezemătoarea de fier a punţii. Neclintit, în 
două labe, cu nările lărgite, aspira adierea rece şi aspră. O 
recunoştea. 

Privind aşa, într-o dimineaţă a zărit cum se iveau cele 
dintâi sloiuri. 

Vaporul şi-a încetinit mersul, ocolind cu prevedere munţii 
plutitori de gheaţă. 

Fram sorbea lacom, până în adâncul plămânilor, aerul 
umed. 

Nu mai intra în cabina lui din fundul vasului. Rămase toată 
noaptea neclintit, cu ochii străpungând depărtările 
albastre. 

Tresări. 

Simţise o mână atingându-i blana pe spate. Nici nu auzise 
paşii. 

Era femeia cea tânără şi inimoasă. Venise îmbrăcată în 
haine groase. Nici ea nu putea dormi. Călătorea întâia oară 
spre gheţurile polare. 

Aflase că a doua zi vânătorii de urşi au să-l elibereze pe 
Fram pe o insulă de sloiuri. Se îmbrăcase şi ieşise pe punte 
să vadă ce face ursul alb. 

— Aşadar, prietene Fram, ne părăseşti? şopti uşor. N-are 
să-ţi pară rău de nimic? N-ai să regreţi lumea noastră? N- 
are să-ţi fie urât singur, în pustietăţile de acolo, reci...? 

Mâna îi alinta blana albă şi umedă de vântul sărat al mării. 

Fram întoarse ochii lui mici, buni spre această făptură 
omenească pe care de mâine n-avea s-o mai vadă. Parcă 
înţelegea întrebarea. Părea că ştie ce-ar fi trebuit să 
răspundă, dacă ar fi avut glas. Rotunji laba şi o apăsă pe 
umărul femeii, cum făcea cu prietenii lui de la circ. 

Femeia scoase un țipăt uşor. 


Se înspăimântase. Îşi spuse, într-o fulgerare de gând, că, 
oricum, o fiară rămâne fiară şi se mustră că atât de 
necugetat a ieşit singură, în pustietatea nopţii, pe punte, să 
se apropie de o sălbăticiune. 

Dar apăsarea lui Fram se destinse. 

În ochii lui luci parcă o sclipire, o dojană. 

Parcă ar fi voit să rostească: 

— De ce te-ai speriat? Tot nu crezi că eu sunt un urs 
îmblânzit, care n-am să pot face nici un rău, niciodată, unei 
fiinţe omeneşti? 

Femeia tremură, scuturată de-un fior. Frigul pătrundea 
prin hainele groase. 

Flutură mâna înmănuşată: 

— Noapte bună, Fram!... Ai putea să te culci. Pentru tine 
începe de mâine altă viaţă. N-are să fie prea uşoară, fiindcă 
te-ai dezvăţat de dânsa. 

Fram rămase singur. Noaptea era albastră şi nu era 
noapte deplină. 

Lumina soarelui mai stăruia, învăluită de ceața depărtării. 
Se apropia de ţinutul unde ziua se îngâna cu noaptea timp 
îndelung, unde o zi şi o noapte înseamnă un an. 

IX. ÎN OSTROVUL PUSTIU DE LA CAPĂTUL 
PĂMÂNTULUI. 

Insula era înaltă, stâncoasă, înfiorător de pustie, acoperită 
de nămeţi şi de gheţuri. 

Prin pojghiţa sticloasă a sloiurilor străbăteau pe alocuri 
piscurile rare de piatră. 

Se înălţau ascuţite ca meterezele unei cetăţi ruinate. 

O cetate pustiită parcă de urgii. Împresurată de apele 
verzi, oglindindu-se singuratică în oceanul polar, aştepta 
parcă o vrajă din basme, ca s-o deştepte la viaţă... 

Dar orice suflare pierise. Nu se zărea nici o vietate 
căţărată pe povârnişul de cremene. Nu se înălța nici o aţă 
albastră de fum. Nu foşnea pe cer nici un fâlfâit de pasăre. 
Nu se clintea nimic; nici vântul. 

Vaporul ancorase în larg. 


Toţi călătorii se aflau pe punte în dimineaţa boreală, rece 
şi albă, toţi îmbrăcaţi în blănuri groase, cu nările înţepate 
de ger. 

Se minunaseră mai întâi de asemenea dimineaţă ciudată. 

O dimineaţă fară soare, cu albastrul nopţii topindu-se 
nesimţit într-o lumină alburie, tulbure, de altă lume. 

O dimineaţă fară soare. Căci soarele încă nu se ivea. Îl 
lăsaseră călătorii undeva, departe, în urmă, deasupra 
mărilor calde de unde au venit, unde mai era despărţire 
între noapte şi zi. Aici, soarele polar n-avea să se ivească 
multă vreme. Numai se presimţea, numai îl ştiau cu toţii, 
ascuns după geana roşiatică a răsăritului. 

Geana aceasta roşiatică din zare vestea şi aici un soi de 
primăvară. Nu însă primăvara pe care o lăsaseră ei acasă, 
în toată revărsarea de lumină şi de culori, cu flori de liliac şi 
pajişti presărate cu bănuţei galbeni de păpădie, unde 
zburdă miei cu canaf roşu în urechi. 

Ci o altfel de primăvară: aspră şi fară parfum de zambile, 
fară rândunele şi fară ciocârlii, fară glasul plăpând al 
mieilor şi fără săgeata stolului de cocori scrisă cu linie 
neagră pe cer. 

Peste o săptămână, soarele avea să urce încet drumul 
boltit, ca să nu mai apună câteva luni. 

Se pregătea ziua cea lungă de aproape jumătate de an. 

Ziua care ţinea cât vara polară. 

Luminoasă, cu soarele sclipind orbitor în nămeţi. 

Dar un soare rece şi fară viaţă, cum e soarele cu dinţi din 
iernile de aiurea. 

Sloiurile nu se topeau niciodată deplin. Abia şuroia o vână 
subţire de apă pe patul de gheaţă. Abia apărea, de sub 
nămeţi, muşchiul verde căptu-şind stâncile; şi pe alocuri, 
câte o floare firavă, măruntă, chircită, fără parfum. 

Despre acestea au vorbit călătorii adunaţi pe punte, 
minunându-se. 

Acum se minunau de insula singuratică, înălţată ca o 
arătare de vis rău în mijlocul pustietăţilor din oceanul polar. 


Priveau în tăcere. 

Era atât de posomorâtă arătarea împresurată de ape, atât 
de posomorită şi atât de despărțită de restul lumii şi de 
viaţă! 

Din stâncile sure şi sterpe, din gheţurile sleite, din 
piscurile oglindite în adâncul neclintit se împrăştia o tristeţe 
care pătrundea inimile. 

Aici era un pustiu desăvârşit. 

Părea cu neputinţă amăgirea, că undeva, departe, în ţările 
de unde au venit călătorii, se mai află oraşe cu bulevarde şi 
larmă de glasuri, cu vitrine şi teatre, cu flori şi grădini. 
Părea cu neputinţă amăgirea, că toate aceste minuni 
blânde, ale omului şi ale firii, mai durează acolo pentru 
totdeauna: iarnă şi vară, toamnă şi primăvară, noapte şi zi. 
Că îl mai aşteaptă. Că le vor regăsi tot aşa cum le-au lăsat. 

I-a împietrit pe toţi, cu suflarea tăiată, gândul că o 
întâmplare rea, un naufragiu sau o furtună, sfărâmând 
vaporul ar putea să-i arunce pe un asemenea țărm. Aici, să 
rămână aici, în pustietatea îngheţată, în tăcerea de moarte, 
în stâncile cu piscuri de sloiuri oglindite în oceanul verzui? 

Era plină de înfricoşare închipuirea. 

— Eu aş muri de frică în cea dintâi zi! spuse, scuturată de 
un fior, femeia cea tânără, care arătase atâta bunătate 
pentru Fram. 

Se dovedise inimoasă cu o zi înainte. Acum îşi pierduse 
curajul. Se îngălbenise la chip, numai la gândul unei 
asemenea întâmplări. 

Se vedea singură, zvârlită cu sfărâmăturile vasului pe 
insula blestemată; târându-se pe gheţuri; durându-şi coliba 
de zăpadă; neştiind cum să aprindă focul şi îndurând 
foamea. Poate ar prinde-o noaptea cea lungă şi gerul care 
sleieşte oceanul ca o tipsie de gheaţă. Atunci n-ar mai fi nici 
o nădejde. Vaporul trimis într-ajutor n-ar mai putea să 
străbată până aici, decât peste un an. 

— Aş muri de frică! repetă femeia, înspăimântată de 
propriile sale închipuiri. 


Pe urmă, se întoarse către cei doi vânători, care făceau 
pregătiri să-l coboare pe Fram. 

— Eu cred că e nedrept ceea ce faceţi cu această făptură 
blândă şi de ispravă!... Cum are să trăiască oare Fram în 
pustiul de aci? E nedrept... Nu-i vinovat cu nimic. 

Unul din vânători începu să râdă: 

— Dumneata te înşeli amar! Judeci şi simţi cu priceperea şi 
cu simţirea noastră, omenească: Uiţi că Fram e un simplu 
animal. Un urs alb, născut aici, aproape de pol. Ba încă nu 
pe asemenea insulă, pe unde mai trec vapoare şi oameni. 
Mai sus, mai spre miazănoapte, mai aproape de pol, în 
insulele şi mai necălcate de picior omenesc. 

— Dar n-o să aibă ce mânca. Are să sufere de ger! îl plânse 
femeia cea tânără. 

Vânătorul râse mai înveselit: 

— Are să se descurce singur! Aşa cum se descurcă şi cum 
s-au descurcat de mii de ani milioane de urşi albi. Viaţa lui 
aceasta e. Viaţa lui cea adevărată şi liberă... Noi, oamenii, 
am încercat să-l schimbăm pe Fram. Dar se vede că n-am 
izbutit. L-am făcut un gimnast, un acrobat. Şi Fram părea 
că s-a deprins cu asta. Poate chiar i-a făcut plăcere!... Dar 
într-o bună zi a început să tânjească după pustietăţile unde 
a făcut ochi şi unde a copilărit... 

— Şi cum are să se hrănească? E o insulă prea pustie 
pentru el! continuă să-i poarte de grijă femeia cea tânără. 

— Nici despre aceasta nu-i purta dumneata de grijă! rosti 
vânătorul. Astăzi marea e liberă. Dar peste două-trei zile, o 
săptămână, se poate întâmpla să dea un ger cumplit. Atunci 
se prind sloiuri. Are să călătorească de pe un sloi pe altul, 
mai departe, spre miazănoapte, acolo unde e patria lor... Îl 
mână instinctul. Are să-şi găsească tovarăşi... Are să înveţe 
ceea ce a uitat sau încă nici n-a ştiut... Aş fi chiar curios să-l 
văd cum se poartă. Pe lângă priceperea lui de urs a învăţat 
năzdrăvâănii de la oameni... Unele au să-i strice... 

— Poate era mai bine atunci să-l fi lăsat pe o insulă cu 
eschimoşi! îşi dădu părerea femeia cea tânără, care îl 


aplaudase de multe ori la circ pe Fram, ursul polar. S-ar fi 
deprins să stea în apropierea oamenilor... 

Vânătorul clătină din cap: 

— Tocmai aceasta n-am voit. Spre binele lui! Înadins am 
hotărât să-l lăsăm aici, pe o insulă goală, nu într-o insulă cu 
eschimoşi. Fram s-a învă-ţat să nu se teamă de oameni. S-ar 
putea întâmplă să dea peste un vânător, care să-l ia la ochi. 
EI, în loc să se apere şi să fugă, s-ar ridica în două labe să 
ofere pieptul deschis glonţului. Şi ar fi păcat! Aşa, îi dăm 
răgaz să se sălbăticească puţin. 

— Totuşi, nu m-ai convins de fel! se înverşună protectoarea 
lui Fram. Nu mă pot obişnui cu gândul că are să se simtă 
bine şi fericit în pustietăţile acestea. 

— Dragă doamnă, nici nu văd nevoia să mai dovedesc că 
fac bine ori nu. Priveşte, te rog, la Fram! O dovedeşte el, în 
locul meu. Uite cu ce neastâmpăr nu-şi găseşte locul! Uite 
cum înţelege că pentru el s-a oprit vaporul, cum înţelege că 
vrem să-l coborâm pe insulă şi uite cum ne cere din ochi să 
dăm zor...! 

Într-adevăr, Fram nu-şi mai găsea locul. 

Se înălța să adulmece cu nările văzduhul îngheţat. Privea 
o clipă neclintit spre insulă. Cădea în patru labe şi dădea 
târcoale marinarilor care pregăteau lanţurile şi funiile, să 
coboare barca. 

Îi împingea cu botul. Mormăia. Privea iarăşi îndărăt, spre 
insulă, şi iar îşi dădea drumul pe labe. 

Era ca un călător într-o gară, când a pierdut răbdarea 
aşteptând trenul întârziat. Mereu se duce pe peron să 
privească la capătul liniei. Mereu se uită la ceas şi întreabă 
şeful staţiei de ce nu mai soseşte expresul. 

Marinarii au sfârşit de coborât barca. 

Fram s-a dat singur jos, pe scara de funie, ca un acrobat 
îndemânatic ce era. 

— E cam nepoliticos domnul Fram! rosti dezamăgită 
femeia cea tânără şi inimoasă. Nu mă aşteptam la aşa ceva! 
Nici nu şi-a luat rămas bun. 


— Ce voiţi, doamnă! îl scuză căpitanul vaporului. A sosit 
pentru el vremea să se lepede de politeţea învățată de la 
oameni. Nu ştiu ce i-ar folo-si în asemenea pustietăţi... 

Fram uitase într-adevăr cu desăvârşire orânduielile bunei- 
cuviinţe. 

Nu numai că nu şi-a luat ziua bună şi că nu răspunsese la 
chemările pasagerilor care îl răsfăţaseră şi-l iubeau. Acum, 
cocoţat în două labe, întorsese spatele vaporului şi mulţimii 
de pe punte, depărtându-se în barca împinsă de vâsle. 

Câţiva călători pregătiseră aparatele de fotografiat. Era şi 
un operator de cinematograf, care învârtea râşniţa lui, ca să 
prindă în film despărţirea lui Fram de oameni şi de 
civilizaţie. 

Toţi îl chemau, strigau, fluturau batistele. 

Dar lui Fram puţin îi păsa acum de toate acestea. Poate 
nici nu auzea strigătele. Poate nici nu mai înţelegea 
glasurile. 

EI privea lacom insula de gheţuri şi de zăpezi, unde a 
văzut întâia oară lumina soarelui polar puiul cel alb şi 
sălbatic. 

Mormăia încet de mulţumire. Un mormăit ca torsul unei 
pisici uriaşe, când e sătulă şi se răsfaţă. 

Barca se opri sub peretele de stâncă şi de gheaţă. 

— Cam drept peretele! îşi dădu părerea unul din vâslaşi. 
Nu-l prea văd eu urcându-se până sus. 

— Lasă grijile acestea! îl sfătui vânătorul, care toată 
vremea ţinuse mâna pe spinarea lui Fram. Faci şi dumneata 
ca doamna cea tânără de pe vapor... Nu uita că, pe lângă 
priceperea lui înnăscută de urs, a mai învăţat multe 
năzdrăvănii de la oameni...! 

Îl apucă pe Fram de grumaz şi îl întoarse cu ochii în ochii 
lui. 

Spuse: 

— Ei, dragă Fram! Te-am adus la destinaţie. Ai putea să-mi 
mulţu-meşti... Şi ai putea să-mi trimiţi din când în când o 


carte poştală cu vederi. Acum, voiaj bun! Călătorie 
sprâncenată! Dă laba! 

Fram dădu laba. 

Apoi zvâcni, cu un salt, din barcă pe stânca lucioasă, se 
clătină, îşi îndreptă echilibrul. Cu o îndemânare de pisică, 
uimitoare la asemenea făptură uriaşă, începu să se caţăre 
pe peretele de cremene, din vârf în vârf, până ajunse sus. 

— Ce-ţi spuneam eu? întrebă încântat vânătorul. Acum se 
simte la el acasă! 

Pe vapor răsunau strigătele de adio şi uralele. 

Fram se înălța în două labe pe vârful de stâncă. 

Privi îndărăt, spre vapor, spre oameni, spre fluturările de 
batistă. 

Poate abia acum înţelegea deplin că se desparte de 
oameni pentru totdeauna. 

Jos, vânătorul şi marinarii din barcă zvârleau, într-o 
scobitură din țărm, câteva braţe de provizii. Cutii cu lapte 
condensat, carne şi pâine. 

— E idiot ceea ce facem noi! mărturisi cu o mucalită 
stinghereală vână-torul. Ne-ar râde lumea să afle. Aşa cum 
a râs tovarăşul meu, care a rămas pe vapor şi spune că m- 
am prostit de când m-a apucat dragostea pentru ursul 
acesta. Spună însă ce vor şi creadă ce poftesc! Dar m-am 
gândit că, în primele lui zile de libertate, bietul Fram are să 
se deprindă cam greu să trăiască numai pe socoteala lui. 
Da, da! Nu râdeţi! 

Când sfârşi de zvârlit proviziile în adăpostul stâncilor, 
aprinse pipa şi ridică ochii la muchia înaltă a țărmului. 

Fram mai privea în două labe la vaporul şi la mulţimea 
fluturând din mâini. 

Stătea drept, nemişcat, profilat alb pe cerul vânăt, una cu 
stânca: alb ca un sloi crescut din sloiuri. 

Strigătele mulţimii ajungeau până la el. Ocheanele îl 
urmăreau curioase. Râşniţa operatorului de cinematograf 
se învârtea repede, repede, să nu scape nici un amănunt. 


Era un număr senzaţional. Ultimul număr senzaţional pe 
care Fram, ursul polar, îl oferea oamenilor şi civilizaţiei. 

— Haide! Măcar acum fii politicos. Salută şi ia-ţi rămas 
bun! vorbi prietena lui de pe puntea vaporului. 

Vorbise încet. Atât de încet, încât abia străbătuse 
murmurul dojanei până la urechea călătorului de lângă 
dânsa. 

Dar Fram parcă ar fi auzit. Parcă ar fi înţeles cuvintele din 
depărtare. 

Duse laba la tâmplă, în salutul lui comic, care stârnea 
veselia copiilor la Circul Struţki. 

Pe urmă, îşi dădu drumul în patru labe şi se făcu nevăzut 
după un meterez de stâncă. 

X. CEA DINTÂI ÎNTÂLNIRE. 

Un viscol năprasnic s-a iscat din senin. 

Depărtările din miazănoapte au slobozit norii vineţi, vântul 
cu chiote, troienele rostogolite în albe talazuri. În câteva 
ceasuri nu s-a mai cunoscut cer de pământ, gheţuri de ape. 

A fost numai un vălmăşag de zăpadă măruntă ca sticla 
pisată, într-o lumină verzuie scăzută, care nu era nici 
noapte, nici zi. 

Trosneau sloiurile de frigul cumplit. Se despicau stâncile 
sub năpustirea vântului. Huruia văzduhul şi se năruia bolta 
cerului. 

Fram, ursul polar, se ghemuise într-un adăpost de gheţuri. 
Credea că l-a ales bine. Şi se înşelase. Îl sufla viscolul din 
toate părţile. Îl îngropa troianul. O bucată de sloi, smulsă de 

urgia vijeliei, îi căzu în cap. Alta îi lovi dureros o labă. 

Pe urmă se întâmplă o nemaipomenită ciudăţenie: ursul 
polar începu să clănţăne de frig. 

Se dezvăţase de ger în adăposturile calde din circ. 

Sufla în labele aduse încovoiat la bot. Se scutura de 
pulberea gheţoasă a ninsorii şi de sloiurile sleite între labe. 
Încerca să se încovrige cu botul cuibărit în blana burţii. 
Viscolul îi îngheţa spinarea, se răsucea şi atunci îl muşca 
gerul de nări. 


Au fost câteva ceasuri de nemaipomenit chin pentru el. 

Când viscolul se potoli, Fram scoase nasul la lumină, destul 
de amărât, într-un hal care ar fi stârnit mila lui August cel 
prost şi schimonosirile înveselite ale tuturor maimuţelor de 
la Circul Struţki. Ha-ha! Un urs polar dârdâind de ger. 

Până una-alta începu să joace, ca să-şi dezmorţească 
picioarele. Iar fiindcă ştia să joace altfel decât urşii 
sălbatici, se dezmorţi cu gimnastica învățată de la oameni. 
Sări peste cap înainte şi îndărăt, în salt mortal. Se făcu 
ghem şi se rostogoli de-a dura. Îşi trecu picioarele de 
dindărăt după ceafă şi merse numai pe picioarele de 
dinainte. 

Dădea o reprezentaţie gratuită pustiului polar. 

Altădată l-ar fi aplaudat două mii de oameni, începând cu 
cei de sus, de la galerie, până la cei înmănuşaţi din loji. 

Şi nici nu l-ar fi încântat toate aplauzele de pe lume. 

Prea îl doborâse amarul că ajunsese un urs polar, 
caraghios, care a îngheţat de frig. 

Ruşinea şi ocara urşilor albi! 

După ce se încălzi, se aşeză poponeţ pe un bulgăre de 
gheaţă, amărât ca vai de el. 

Vedea şi el prea bine că a pornit cu pas greşit în viaţa lui 
de libertate. 

Umblase fară nici un rost, la întâmplare, ca şi cum s-ar mai 
afla şi aici cineva să-i poarte de grijă, de adăpost şi de 
hrană. 

În loc să stea la chibzuială, luase insula la colindat de colo- 
colo, urcân-du-se pe stânci şi coborând în topogan 
povârnişurile, hoinărind fără ţintă. Nu-şi ochise un adăpost. 
Nu purtase de grijă dacă are ori nu ce să mănânce a doua 
zi. L-a prins viscolul pe nevestite. A clănţănit din dinţi ca o 
potaie netrebnică, aşa cum schiaună pe lângă garduri, 
iarna, în oraşele oamenilor, câinii nimănui. 

Insula părea pustie. Nu întâlnise nici urmă de paşi. Nici o 
suflare. Îl încerca foamea. Şi nu prea vedea el cum are s-o 
potolească. 


Deocamdată, cuminte era să părăsească locurile acestea 
deşerte. În amintirile lui tulburi şi vechi păstrate din viaţa 
puiului becisnic de urs, se deşteptară învăţămintele făpturii 
uriaşe care-i purta atuncea de grijă. Când un ţinut umblat 
se arăta neprielnic şi sărac în vânat, atunci cobora la țărm. 
Aştepta un sloi plutitor şi pornea, pe puntea aceasta 
călătoare, aiurea. Sau găsea întinderea apei acoperită de 
gheaţă şi se depărta, pe podul acela către alte ostroave mai 
puţin vitrege. 

Înţelept era să facă şi el la fel. 

Fram se îndreptă spre țărm. La stânca pe unde urcase. 

Se opri să privească de sus. Înaintea ochilor se desfăşură 
oceanul deşert. 

Vaporul plecase. 

Îi cunoştea locul unde ancorase. Acum nu mai era acolo 
nici o urmă. Întinderea pustie şi tristă de apă. 

Numai departe de tot pluteau sloiuri străvezii, aduse de 
vânturile de miazănoapte şi mânate spre miazăzi, ca tainice 
nave fară pânze, fără vâsle şi fără vâslaşi. 

Dar toate erau prea departe. 

Chiar ocheanul abia le-ar fi desluşit, apărând şi topindu-se 
pe linia zării. 

Aproape, alături, sub malul înalt, clipotea lin numai apa 
adâncă, sfărâmând în oglinzi tremurătoare priveliştea 
răsturnată a stâncilor. 

Pentru astăzi nu se arăta nici o nădejde să părăsească 
insula goală. 

Fram se pregăti să plece de la țărm ca să-şi caute un 
culcuş. Măcar cu somnul să-şi amăgească foamea. 

Deodată tresări! 

Ceva se mişcase pe luciul verde. Se ivi o pată neagră şi 
lucioasă. Un trup de focă. 

Vânatul!... Prada!... Hrana...! 

Se pitulă după stânci şi aşteptă. 

Nu mai era acum Fram, ursul savant de la Circul Struţki, 
care ştia să facă acrobaţii şi gimnastică, saluta şi stârnea 


aplauze. O clipă fu numai ursul polar cel adevărat. Un urs 
flămând, pândind hrana vie. 

Foca se scufundă, bătu apa cu înotătoarele ciunge. Se ivi 
din nou. Încercă să se caţăre pe o lespede. Lunecă. Alese alt 
loc. În pieptul lui Fram, sub coaste, inima zvâcnea ascuţit. Îi 
era teamă să nu plece prada cumva, să nu-i adulmece 
mirosul, să nu dispară. 

În sfârşit, foca află un loc potrivit, se târi cu monturile 
scurte şi se întinse cât era de mare. 

Fram aşteptă. 

Alte capete se zăreau în apă, frământându-se şi 
apropiindu-se de suprafaţă. Pe urmă, încă o focă se căţără 
pe piatră, şi alta, şi alta. El învățase de la oameni să 
numere. 

Erau acum cinci la număr. Două cu pui. 

Se lăsase să lunece uşor din sloi în sloi, ferindu-se să nu fie 
zărit. 

Acum le vedea aproape de tot. 

Foamea îi înfipsese gheara în burtă. Îi simţea unghiile. 

Şi vânatul era la doi paşi. 

Numai să sară: numai să se năpustească şi să sfarme 
oasele cu dinţii. 

Dar ochii focelor priveau atât de mari, de blânzi şi de 
nevinovaţi, încât, deodată, Fram îşi aduse aminte de alte 
foce. 

Trupa de foce de la Circul Struţki. 

Acelea ieşeau singure din bazin, prindeau mingea în bot, 
se jucau răsfăţate. Erau cele mai blânde animale de la 
Circul Struţki şi, după fiecare număr din program, aşteptau 
de la dresor, alintate, un dar. Un peşte zvârlit, un fruct, o 
prăjitură. Erau prietenele lui. O vreme au jucat chiar o 
parte din program împreună. Putea el oare să se 
năpustească asupra uneia, să-i sfarme ţeasta cu colții, să 
simtă osul trosnind în fălci? 

Ochii celei mai de aproape s-au întâlnit cu ochii lui Fram. 


Aceiaşi ochi buni, nevinovaţi, fară frică. Ochi rotunzi şi 
neştiutori. 

S-au privit. 

lar Fram a întors spatele. 

Ca să alunge ispita foamei încercă să gonească focele. 

Dar focele nu se dădeau duse. Crescuseră lângă o insulă 
unde până atunci n-a călcat picior de urs. Nu cunoşteau 
frica. Stăteau întinse pe lespezile de stâncă şi se uitau 
minunate la această matahală necunoscută, care se răstea 
la dânsele, se ridica în două labe, mormăia şi părea foarte 
supărată. 

Fram le împinse cu botul, le răsturnă cu laba, le îmbrânci 
şi le rostogoli în adânc. Ridică un pui şi îl zvârli ca pe-o 
minge, peste cap, în apă. 

Pe urmă, când locul rămase gol, se aşeză pe marginea 
pietrelor, ca un om cu bărbia în labe, şi, ca un om, părea că 
acum cercetează îngrijorat înţelesul acestei întâmplări. 

Aşadar, foce nu s-a îndurat să ucidă? 

Nici foce şi poate nici alte făpturi. 

Cu toate a trăit alături în cuştile circului. 

Le ştie. Le-a auzit geamătul prin somn când tânjeau după 
libertatea pierdută şi după locurile de unde au fost prinse. 

Foarte bune şi frumoase erau toate! 

Numai că acestea nu ţineau de foame. 

Fram se simţi ursul cel mai necâjit de pe lume. 

Era un urs care se întorsese prea târziu şi prea puţin 
înarmat, acasă, dincolo de cercul polar. 

Amărât, cu sfârcul de coadă între picioare, se pregătea să 
urce povârni-şurile de stâncă. 

Înălţă nările. 

Simţi un miros cunoscut. 

Merse pe dâra mirosului şi descoperi în găvanul de piatră 
proviziile lăsate de vânător. Cutiile de lapte condensat, 
carnea şi pâinea prefăcută în bulgări de gheaţă. 

Tacticos, precum învățase în viaţa lui îndelungată din 
tovărăşia oamenilor, desfăcu o cutie lovind-o de stâncă. 


Laptele era sloi. Muşcă din el. A doua cutie se mai încălzise, 
fiindcă a ţinut-o subsuară. Linse laptele şi se linse pe bot. O 
pâine îi ajungea deocamdată şi o bucată de carne. Îi mai 
lipsea doar o sticlă de bere şi o felie de tort să pună capac 
ospăţului! Dar treacă-meargă şi fără acestea... Pentru o zi 
scăpase de grijă. Mai avea provizii şi pentru foamea de 
mâine. 

Le ascunsese grijuliu în găvanul de piatră şi le acoperi cu 
zăpadă, după chipul şi asemănarea câinilor care ascund 
osul. 

Dar poimâine, dar mai târziu? 

Fram se scărpină cu unghiile labei în creştet, cum făcea 
August cel prost, când nu nimerea răspunsul la întrebările 
fară răspuns. 

Se căţără să-şi caute adăpost. 

Îl găsi. O gură de peşteră, apărată de vânt. 

Rămânea acum să mai capete şi abonament la un 
restaurant. 

Ceea ce n-a găsit din nefericire nici a doua zi, nici după o 
săptămână. 

După o săptămână însă gerul uscat sleise oceanul până 
departe. Soarele începuse să se înalțe pe cer. Stătea încă 
roşu şi uriaş, la marginea zării, deasupra răsăritului. Se 
întinsese un senin sticlos; dură o nesfârşită dimineaţă cu 
frigul aspru, prefăcând aburii răsuflării în ţurţuri pe botul 
lui Fram. 

Puntea de gheaţă se lăţise cât cuprindeau ochii. 

Fram o încercă prevăzător cu piciorul. Era groasă şi tare. 
Socoti potrivit ceasul să pornească la drum, pe banchiză 
spre nord, acolo unde instinctul îi spunea că se află alţi urşi, 
fraţii lui de departe. 

Purcese în bejenie, fără grabă. Se simţea şi sleit de puteri. 
Foamea îi rodea crunt măruntaiele. În gurile podiştei de 
gheaţă, în ochiurile verzi de apă se iveau uneori capete 
rotunde de focă. Mamele îşi împingeau puii cu botul, 


ajutându-i să se salte în sus, la lumina rece a soarelui. Fram 
întorcea ochii. Îşi biruia ispita. 

Singura hrană i-a fost în timpul acesta o halcă enormă de 
morsă, îngheţată şi prinsă de sloi. 

Poate rămăşiţa unui praznic, din care s-a îndestulat alt urs 
alb. Poate un leş târât de curentul apei, înţepenit o dată cu 
îngheţul şi păstrat aşa în frigoriferul banchizei. 

Fram dezgropă carnea cu ghearele din învelişul sticlos. 
Înfulecă hăme-sit până ce simţi că nu se mai poate mişca 
din loc. Se tolăni să adoarmă alături. După un somn 
zdravăn, înghiţi şi rămăşiţele prânzului. Pe urmă, porni mai 
departe, cu puterile înzdrăvenite. 

Nu mai avea ca la circ o măsură a timpului. 

Nu se ştia când a trecut o noapte şi o zi, fiindcă aici nu era 
noapte şi zi. Uneori mergea în şir, de trei ori câte 
douăsprezece ceasuri. Alteori dormea toropit, cât ar fi fost 
vreme de o zi şi o noapte. l-a trebuit mult să se deprindă cu 
asemenea dimineaţă fără sfârşit, după cum greu s-a învăţat 
să îndure şi gerul. 

Apoi, după o săptămână, poate după două, când soarele 
era încă mai săltat spre mijlocul cerului, s-a ivit deasupra 
banchizei o dungă fumurie de pământ. 

Era o insulă lungă, atât cât cuprindeau ochii, mai puţin 
stâncoasă decât cealaltă şi poate mai puţin pustie. 

Se desluşeau pe gheaţă şi pe zăpadă urme de paşi. 

Urme felurite. 

Fram a recunoscut, îndată, paşi laţi şi grei, ca urmele lui. 
Dar se mai încrucişau şi alte urme, fară număr, mărunte, 
amestecate, unele de mers, altele de săritură; unele 
perechi, altele împletite. Poate urme de vulpi. Poate de lupi. 
Poate de iepuri. Poate de câini. 

El nu învățase să le citească acestea şi să le cunoască într- 
o viaţă unde asemenea învăţătură nici nu i-ar fi folosit. 

Grăbi mersul. Înainta cu nările lărgite pe urma paşilor de 
urs. 


Urmele îl duceau, fară ocol, pe un drum de bună seamă 
prea cunoscut de celălalt urs şi străbătut de nenumărate ori 
de dânsul. Se ghicea, îndată, că acela se simţea aici, la el 
acasă, stăpân. Nu-şi tipărise în zăpadă paşi şovăiţi fără 
ţintă, tândălindu-se încoace şi încolo. 

Erau paşi care duceau de-a dreptul spre un loc hotărât. 
Poate un adăpost. Poate un ascunziş de pândă. Poate o 
ascunzătoare de hrană. 

Sub blană, sub coaste, în cuşca pieptului, inima lui Fram 
zvâcnea cu nelinişte şi cu o bucurie cum nu mai simţise 
până atunci. 

În sfârşit, se apropia o întâlnire de mult aşteptată. 

Un frate necunoscut, liber, născut şi trăit în gheţuri; un 
tovarăş gata să-l înveţe tot ce el n-a ştiut sau uitase. 

Urmele se citeau proaspete. Din ce în ce mai proaspete. 
Acum, în aerul rece, mai stăruia mirosul apropiat. 

Aşa a fost întâlnirea. 

Faţă în faţă, ridicaţi în două labe. 

Ursul sălbatic al deşerturilor polare şi ursul întors din 
oraşele oamenilor. 

Ursul străin a început să mormăie, arătând colții. 

Fram a scos glas prietenos. 

A înaintat apropiind botul. 

Ursul străin a rânjit şi a vrut să muşte. Pe urmă, s-a 
repezit să-l cuprindă în braţe, în lupta fără cruţare a urşilor, 
care trosnesc oasele şi se rostogolesc la pământ, până ce 
unul din doi rămâne răpus din încăierare. 

Când celălalt urs se repezi, Fram făcu un salt sprinten în 
lături. 

În privirea lui străbătea un amestec de mirare şi dojană. 

Îi părea rău că a dat peste un prost, rău crescut şi 
neghiob. Şi-i era milă, fiindcă lupta se vestea de la început 
inegală. El învățase în tovărăşia oame-nilor vicleşuguri de 
luptă pe care un nărod ca ursul acesta căpăţânos n-avea de 
unde să le ştie. Se hotări deci să-i dea o lecţie blândă, atât 
numai cât să-l înveţe minte. 


Săltase sprinten în lături. 

Ursul sălbatic se lăsă în patru labe. Îi dădea târcoale 
legănându-şi capul mare, ceea ce la toţi urşii de pe faţa 
pământului e semn de mare mânie. Se năpusti pieziş să-l 
lovească într-o coastă. Fram făcu un salt mortal deasupra 
lui şi căzu dincolo în două labe. 

Celălalt urs rămase cu gura căscată. 

Aşa ceva nu mai văzuse. Intra anevoie în priceperea lui 
greoaie. 

Se mai năpusti o dată îndărăt. 

Fram repetă saltul. Ursul sălbatic lunecă în bot. Fram nu 
lăsă să-i scape prilejul. Îşi făcu vânt lunecuş după el, îl 
înşfăcă de ceafă şi de spinare cu amândouă labele şi îl 
scutură cum făcea el cu pielea de urs în arena Circului 
Struţki, când ieşeau paiaţele să-i parodieze programul. 

Apoi îi dădu drumul. 

Îl aşteptă cu o labă în şold. 

Ochii lui sclipeau înveseliţi, fără răutate. 

Parcă spuneau: 

— Îţi ajunge, onorabile? Precum vezi, eu ştiu de glumă. 
Constat cu părere de rău că tu ştii mai puţin. [i-am dat 
numai o probă. Mai cunosc şi altele. Cu mine n-o scoţi uşor 
la capăt!... De aceea te sfătuiesc să ne împăcăm! Ce mormăi 
aşa? Ce înseamnă aceasta: mor-mor?! Eşti caraghios când 
te înfurii de pomană. Mai bine bate palma aci şi hai să fim 
amici!... Nici nu-ţi imaginezi câtă nevoie am eu de un amic 
în pustietatea aceasta...! 

Fram aştepta cu ochii sclipitori de veselie prietenoasă, cu 
o labă în şold, cu cealaltă întinsă. 

Dar ursul sălbatic nu ştia într-adevăr de glumă. Nu putea 
să ierte cutezanţa veneticului. Se înălţă din nou în două 
labe şi se repezi iarăşi cu un muget. 

Fram îi întinse o piedică. Aşa cum îl învățase August cel 
prost. O piedică din acelea care nu dau greş niciodată şi 
stârnesc hohotul galeriei. 

Ursul sălbatic se rostogoli în bot. 


Fram îl salută cu laba la tâmplă, comic şi batjocoritor. 

Din nou sălbaticul se ridică în picioare. Din nou se repezi 
gâfâind. Din nou Fram sări peste cap, în cel mai izbutit 
dublu salt mortal pe care l-a executat el vreodată în viaţă. 

Ursul sălbatic se lupta cu o umbră, cu un urs de glumă şi 
de resorturi ca o sfârlează. 

Fram îi luneca, sărea, îl atingea în derâdere cu dosul labei 
pe bot. Apoi, scârbit de atâta nătângie şi încăpățânare, 
Fram se agăţă în cârca sălbaticului şi nu se mai lăsă 
desprins. 

Era altă figură comică învățată de la August cel prost. 

Celălalt urs se scutura, urla, mormăia, fugea, se înălța în 
două labe şi cădea iarăşi în patru, încerca să muşte, să 
zgârie, se răsucea şi se tăvălea în nămeţi. 

Intrase groaza în el. 

După mintea lui îşi închipuia că a dat peste un urs nebun, 
peste o drăcovenie cum nu s-a mai văzut, un fel de demon al 
urşilor albi. 

Nu mai dorea altceva decât să scape de această pacoste 
căţărată în ceafa lui şi să-şi ia tălpăşiţa. 

Când Fram ostenit îşi slăbi strânsoarea şi când se lăsă să-i 
lunece din cârcă, ursul sălbatic o zbughi la goană... 

Fugea cât îl ţineau cele patru labe; trăgea cu coada 
ochiului îndărăt, i se părea că drăcovenia se pregăteşte să 
sară după ei şi o întindea în galop şi mai cumplit. Chiar că s- 
ar fi potrivit vorba că-i scăpărau călcâile, dacă urşii polari 
ar avea potcoave de fier la călcâie şi dacă sub gheţurile de 
la pol s-ar afla stânci de cremene. 

Fram îl privea din urmă cu părere de rău şi cu înciudare. 

Cea dintâi întâlnire cu cei dintâi frate al său de departe 
jalnică mai fusese şi prost mai sfârşise! 

În loc de un tovarăş care să-l întâmpine cu semne de 
bucurie, Fram nimerise peste un nătâng căpăţânos şi pus 
pe harţag. 

Dacă aşa vor fi arătând la apucături şi la fire toţi urşii albi 
de la pol, atunci degeaba a mai bătut el drumul până aici, 


să-i caute şi să-i cunoască! 

Copleşit de obidă, rătăci fară ţintă printre gheţurile care îi 
erau atât de străine şi de duşmănoase. 

Acum ar fi vrut să simtă o mână omenească şi blândă 
netezindu-i blana şi ceafa între urechi, potolindu-i amarul. 
Aşa cum veneau oamenii de atâtea ori să-l întrebe în 
vremea din urmă: 

— Ce este cu tine, mă Fram, mă?... De ce eşti tu aşa de 
necăjit şi botos?... Haide, răspunde! Ţi s-au înecat corăbiile? 
N-ai câştigat la lote-rie...? 

Dar nu se mai afla nimeni să-i aline aleanul. 

Din faţa lui fugeau vulpi albe, zvâcneau din arcul 
picioarelor iepuri albi, deasupra fâlfâiau stoluri de păsări 
albe. 

Era o insulă mişunând de vietăţi, cu toate că se afla mai 
spre miază-noapte şi într-o depărtare încă mai friguroasă 
decât ostrovul pustiu unde-l lăsase vaporul. Dar lui Fram 
nu-i mai făceau bucurie aceste sălbăticiuni libere, 
sprintene, fugărindu-se, pândindu-se, jucându-se, vânându- 
se. Prea fugeau de el. Prea îl socoteau duşman. Duşman îl 
socotise chiar şi ursul alb, fratele lui bun, cu acelaşi chip şi 
cu aceeaşi asemănare. În loc să ajungă prieteni, niciuna, 
nici două, el, hai la harţă şi la bătaie! Ce naiba? Nu-i loc 
destul la pol pentru toţi urşii polari? 

De câteva ori îl zări din nou. 

Ursul căpăţânos, de baştină, pândea de după zidul 
stâncilor. Fram îi zărea numai botul şi ochii nedumeriţi, 
prostiţi, fricoşi. Îndată ce se apropia, sălbaticul o rupea la 
goană. 

O fugă caraghioasă, care pe Fram îl scotea din sărite. 
Poftim! El căuta un tovarăş să-i ţină de urât, şi când colo 
celălalt nu ştie decât să mormăie! mor-mor! mor-mor! mor- 
Mor! şi la fugă, băiete! 

Târziu de tot mai dădu o dată peste sălbaticul căpăţânos. 

Se afla într-o vâlcea de lângă țărm: un adăpost cu totul 
ascuns. Era întors cu spatele. Înfuleca lacom dintr-o 


coşcogea morsă. Târâse vânatul acolo şi se îndopa, 
mormăind de unul singur. 

Când auzi paşi scârţâind pe zăpadă, răsuci capul şi înălţă 
ochii. 

Fram ştia acum cu cine are de-a face. 

În loc să mormăie şi să arate duşmănos colții, se burzului 
în glumă, se prefăcu, rotind labele, că se repede la el, sări 
de două ori peste cap în salt mortal şi se răsuci sfârlează pe 
călcâie. 

Sălbaticul o luă la fugă. 

Se lipsea de mâncare, lăsa prada de-a gata, numai să 
scape de,nebun”. 

Fram îl salută ca la circ cu o reverență până la pământ. 

Apoi se aşeză fără grabă la masă. 

Găsise restaurant fără abonament şi fără plată; n-avea 
nevoie să dea nici bacşiş. 

Îşi câştigase hrana de toate zilele cu lecţiile de la Circul 
Struţki. 

XI. BUFONUL OCEANULUI POLAR. 

Nevoia învaţă pe om. Cu atât mai mult pe urs. 

Fram folosi experienţele amare de până atunci în noua lui 
viaţă sălbatică. Mai folosi şi învăţămintele vechi, culese 
odinioară de la oameni. 

Acum ştia să-şi dureze un adăpost. lemeinic şi arătos, aşa 
cum nu s-ar fi priceput să-l clădească nici un alt urs alb, de 
când se află pe lume urşi albi. Nu mai degera, zgribulit ca 
vai de el, într-o văgăună suflată de vânt, în zilele de viscol şi 
de urgie. 

Când nu găsea o peşteră, îşi întocmea singur vizuina. 

Clădea sloi peste sloi, cărând lespezile străvezii în braţe; 
acoperea vizu-ina cu alt sloi mai lat. Bătea zăpada 
proaspătă la spărturi. Mai înjgheba şi uşă, când pornea 
urgia de-afară: o lespede astupând intrarea, aşa cum 
trăgea uşa după el în cuşca de la Circul Struţki. 

Astfel deveni un mare meşter zidar. 


N-a fost nevoie de prea multă bătaie de cap. De câte ori nu 
văzuse el, în cealaltă viaţă a lui, pe meşterii circului înălţând 
din pământ, într-o singură zi, grajduri, magazii şi corturi? 
Aci nu-l grăbea nimeni. Ziua era lungă, de câteva luni. Timp 
liber, berechet! 

Nu-l zorea nici o reprezentaţie de gală, cu afişele lipite pe 
ziduri. 

— Zor! Zor! zbiera atunci directorul. 

— Zor! Zor! se îndemnau meşterii. 

— Zor! Zor! se interesau gimnaştii şi echilibriştii cum 
merge lucrul. 

— Zor! Zor! încurcau treaba din vechiul lor obicei şi 
clovnii. 

Pe el nu-l gonea nimeni din urmă cu niciun: zor! zor! Lucra 
pe îndele-te, tacticos, chibzuindu-se şi socotindu-se. 

E drept că n-avea la îndemână, ca meşterii Circului 
Struţki, material adus în vagoane şi unelte închise în cutii. 
Nici lemn, nici tencuială, nici nisip, nici mistrie, nici ciocan, 
nici cuie... 

O sărăcie lucie. 

Dar la pol, ca la pol! 

El nu cunoştea povestea lui Robinson Crusoe, naufragiat în 
insula deşartă de la celalalt capăt al pământului, în mările 
calde. Habar n-avea de iscusinţa cu care Robinson îşi 
durase şi el adăpost, fabrica ace şi aţă, îşi croia straie de 
pieie, domesticea capre şi cultiva grâu. Era şi el un fel de 
Robinson Crusoe al urşilor albi, fără să ştie, descurcându-se 
din nevoie cu priceperea şi chibzuinţă lui de animal. 

Mai greu de dezlegat era însă problema hranei de fiecare 
Zi. 

Robinson Crusoe avea puşcă şi undiţă; vâna şi pescuia. De 
câte ori îl răzbea foamea, de îndată îi găsea leac. 

Dar Fram? 

Fram era numai un urs care nu învățase să vâneze. 

Şi aşa, urs flămând şi nefericit cum se afla în ţinuturile 
polare, încă nu se învrednicea să sugrume vânatul cu 


ghearele şi cu colții. 

Îl priveau din cealaltă viaţă a lui, de la circ, ochii mari, 
blânzi, rotunzi şi nevinovaţi ai focelor. 

Păreau că-l privesc cu o dojană. 

De câteva ori trăsese câte o labă vulpilor neastâmpărate. 
Nu mai pomenise încă asemenea obrăznicături!... Se găsea 
cotrobăind în vizuina lui. Se hârjoneau şi-i dădeau buzna 
între picioare când dormea. Se chemau una pe alta cu un 
schelălăit uşor. Se încăierau de la o pasăre albă, cu care 
veneau în gură să umple coliba lui Fram de pene şi fulgi. Ce 
uşor i-ar fi fost să le rupă şira spinării! Numai să lovească 
niţel mai apăsat. Dar Fram nu se îndura niciodată. 

Întindea o labă moale, în glumă, aşa cum îl atingea pe 
August cel prost, spre bucuria galeriei, în vârful scufiei sau 
turtindu-i nasul de gogoşar. 

Vulpea se ridica pocăită de jos, după ce încasa palma, şi o 
tulea la fugă. Nu mai privea îndărăt, bucuroasă că a scăpat 
ieftin. 

Un timp, Fram a petrecut şi s-a ospătat pe socoteala 
sălbaticului căpăţi-nos. 

De la oameni învățase în schimb că toate făpturile au un 
nume. La Circul Struţki pe leoparzi îi chema Rajah sau Kim; 
pe papagali, Coco sau Jack, pe elefanţi, Colos sau Strâmbă- 
lemne-n trompă; pe maimuţoi, Nichi şi Pichi. 

Toţi aveau un nume, o poreclă, o poveste. 

Fiindcă ursul sălbatic legăna o căpăţână cât toate zilele şi 
fiindcă în căpăţâna lui nu mijea nici o scânteie de 
deşteptăciune, Fram îl numi «Căpăţânosul». Îşi dăduse el 
prea bine seama de la întâlnire că n-are cu cine se înţelege. 

Lăsa căpăţânosul să plece la vânat. El îşi căuta de lucru în 
altă parte. Se ducea la țărm să privească oceanul unde se 
topise banchiza şi unde pluteau sloiurile spre depărtările 
necunoscute, ca tainice nave fără pânze, fară vâsle şi fără 
vâslaşi. 

Apoi o lua domol, târziu, pe urmele paşilor şi pe dâra de 
sânge. Nu era prea greu să priceapă, după aceste urme, că 


sălbaticul şi-a terminat vână-toarea; că s-a ascuns să-şi 
înfulece prada la adăpost, într-un loc dosit. Aşa că se ivea în 
plin ospăț. 

Ridicat în două labe, saluta şăgalnic, cu palma la tâmplă, 
ca şi cum ar fi spus: 

— Poftă bună, Căpăţânosule! Bucuros de oaspeţi...? 

Sălbaticul nici nu mai avea vreme să se şteargă la bot. 
Fugea de rupea pământul. Fram se instala şi sfârşea 
prânzul celuilalt. Sătul, se bătea cu laba pe burtă şi pleca 
să-şi facă somnul de după-masă, fară nici o mustrare de 
cuget că se ticăloşise şi că trăia pe socoteala altuia. 

Dar de la o vreme, Căpăţânosul disperase să tot vâneze 
pentru altul. 

Îşi luă lumea în cap. Porni pe un sloi plutitor, către alte 
ţinuturi, unde nu sunt urşi nebuni, care fac tumbe, se 
prefac în mingi de gumă când vrei să-i atingi şi îşi bat joc de 
furia altuia. 

Fram rămase singur. 

Rămase singur şi postea. 

Restaurantul lui se închisese. Birtaşul îşi lăsase muşteriul 
flămând. 

Botul lui Fram se lungise. Burta se subţiase. 

lar când se trântea în culcuş, îşi simţea oasele slabe sub 
blană. 

— Greu de trăit! mormăia el de unul singur. Al naibii de 
greu... Ce te faci, Fram, bâiatule? 

Ce putem face? 

Se afundă mai adânc, în insulă, departe de țărm. Înăuntru 
însă ţinuturile arătau şi mai pustii. Toate vietăţile se 
îmbulzeau pe malul oceanului, unde apele aduc peşti, unde 
păsările ostenite poposesc la soare, cu puii alături. 

Fram se întoarse din expediţie cu botul mai lungit de 
foame şi cu burta mai lipită de coaste. Schimbă planul 
cercetărilor şi o luă cu socoteală de jur împrejurul 
ostrovului. 


Soarele se înălţase în mijlocul cerului. Zăpada sclipea 
orbitoare. Orbitoare sclipeau sloiurile. 

Oceanul se desfăşură în zare, cât cuprindeau ochii, verde 
şi nemărginit, cu tremurul mărunt al valurilor. 

Câteodată pluteau sloiuri, poposeau fară ancoră lângă 
stânci, se desprindeau şi lunecau mai departe, în convoi 
fară capăt. 

Pe pluta de gheaţă străvezie călătoreau uneori morse şi 
foci cu pui. Călătoreau fără bilet, răsfăţându-se în sclipetul 
luminii, purtate de la o margine a oceanului la cealaltă 
margine. 

O dată, o singură dată, Fram a zărit o corabie. 

I-a zvâcnit inima. Un val de sânge fierbinte i-a oprit 
răsuflarea. O corabie!... Oameni!... Poate vânătorul care l-a 
adus la ţărmul ostrovului pustiu şi care, în grija lui 
ocrotitoare, i-a lăsat provizii în frigiderul din stân-că. Poate 
femeia care i-a netezit blana, cu dezmierdarea blândă a 
mâinii. O corabie!... Altă lume... Lumea lui depărtată, unde 
afla înţelegere, unde nu se găsea niciodată singur, unde nu 
cunoscuse foamea şi unde nu s-a simţit niciodată atât de 
străin ca în aceste pustietăţi, unde urşi căpăţânoşi arată 
colții ori o rup la goană când te apropii. 

Fram se înălţă în două labe şi făcu semne de bucurie, de 
bun venit. 

Dar corabia s-a depărtat, topindu-se în negura zării. 

Poate se ducea spre alte insule înscrise pe hartă, unde 
sunt cabane de vânători ori de pescari. 

Poate a fost numai o nălucire a închipuirii. 

Din nou oceanul a rămas mai deşert şi mai duşmănos, 
cutreierat de sloiuri. 

Fram îşi urmă drumul pe ţărmul presărat cu stânci. 

Acolo întâlni el pe neaşteptate pe al doilea urs. De astă 
dată o ursoaică întovărăşită de doi pui. 

După întâmplarea cu ursul căpăţânos, Fram îşi făcu 
socoteala că e mai cuminte să înlăture de la început orice 
bănuială. Se bucura de asemenea întâlnire. Căuta un 


prieten. Poate puii erau orfani de tată. El se simţea gata să-i 
ia sub ocrotire şi să-i înveţe o sumă de ghiduşii. 

De aceea, le făcu de departe semne de prietenie. 
Bineînţeles, după priceperea şi puterile sale. 

Se înălţă în două labe, salută cu palma la tâmplă, sări 
peste cap, se dădu roata, merse în labele de dinainte, zvârli 
în sus şi prinse în labe doi, trei, patru, cinci bulgări de 
zăpadă şi se apropie în paşi de vals. 

Ursoaica îl privi - ca să spunem aşa - crucindu-se. Se 
trăgea îndărăt, pas cu pas, pe măsură ce Fram înainta în 
valsul lui grațios. 

Nu pricepea ce voia acest urs-paiaţă. Poate îl credea şi ea 
nebun, un zănatic primejdios, o nălucă, aşa cum îl socotise 
celălalt urs, Căpăţânosul. 

Dar puii cei doi arătară îndată mare minunare şi bucurie. 
Asemenea năzdrăvănie le plăcea şi lor. Nu se înspăimântau. 
Nu se trăgeau îndărăt. Nu căscau ochii prostiţi. Dimpotrivă, 
lungeau pasul să se apropie. 

Ursoaica îi culese mânioasă cu laba lângă ea. Mormăia. Le 
făgăduia pentru mai târziu o straşnică răfuială când vor 
rămâne singuri. Deocamdată avea de terminat răfuiala cu 
ursul acesta paiaţă. 

Fram ajunse la cinci paşi. 

Se pregătea să alinte puii albi şi pufoşi, aşa cum 
dezmierda el pe frunte puii de om, când îi chema să împartă 
bomboanele cu dânşii şi când îi aşeza pe fotoliile de pluş 
roşu, în loji. 

În mintea ursoaicei nu intrau însă asemenea gânduri 
paşnice. Se vede că era soră cu ursul căpăţânos. Ea ştia una 
şi bună!... Mârâia şi rânjea colții. Îşi mătura puii cu laba, la 
spate, să curețe locul bătăliei pe care o pregătea; se zbârli 
şi, legănând capul, se năpusti cu un răget. 

Fram se răsuci sprinten pe călcâi. Cum răbdase de foame, 
mişcarea i-a fost mai uşoară decât se aşteptase chiar el. 
Reveni la loc şi privi cu milă la sora căpăţânosului, 
rostogolindu-se pe gheaţă şi poticnindu-se în bot. 


Apoi, ca un urs binevoitor ce era, încercă să-i întindă laba 
şi s-o ajute, fiindcă învățase de la oameni să fie politicos. 
Sora căpăţânosului se opinti însă mânioasă, îşi înfipse colții 
în laba întinsă şi poate că ar fi tras mult şi bine să rupă 
bucata de blană, cu carne şi oase cu tot, dacă Fram n-ar fi 
cunoscut leac învăţat de la oameni pentru asemenea nărav. 
Îi prinse nările în gheare, până ce-i tăie răsuflarea. 
Ursoaica dădu drumul. Fram o târî cu botul încleştat în 
unghii până lângă pui, o lepădă acolo ameţită şi-i întoarse 
spatele. 

Se urcă apoi pe o stâncă, lingându-şi rana. În urma lui, 
ursoaica, dezmeticită, tot mai ameninţa mormăind. 

De sus, Fram se prefăcu nepăsător, că n-aude şi că nu 
pricepe. N-avea poftă nici de luptă, nici de năzdrăvănii. 

S-au măsurat amândoi din ochi: Fram sus, ursoaica jos. 

O clipă, năravul circului s-a deşteptat în Fram mai tare ca 
el. 

După ce termină de lins laba însângerată, se strâmbă 
întocmai ca August cel prost, când dădea cu tifla, şi făcu un 
salt mortal în vârful stâncii. Sora căpăţânosului, indignată 
foc trase puii după ea şi sări pe un sloi plutitor. 

Părăsea câmpul de bătaie. Nu voia să aibă de-a face cu un 
bufon. 

Dar Fram găsi, de cealaltă parte a stâncii, un leş de morsă 
aproape întreg. Alt restaurant cu masa gata întinsă. Se 
îndestulă din belşug din ospăţul ursoaicei şi simţi o părere 
de rău că a plecat şi birtăşiţa, ca birtaşul cel căpăţânos. 

Pe urmă întâlni alt urs şi încă unul. Încerca să lege 
prietenie în toate chipurile. Se apropia încet, tiptil, ca orice 
alt urs, fără salutările învăţate la circ. Celălalt arăta colții. 
Se repezea asupra lui Fram. Şi atunci, vrând-ne-vrând, 
ursul de circ, ca să înlăture o bătălie în toată regula, se 
slujea de vicleşugurile deprinse de la August cel prost, de la 
Nichi şi Pichi. Se mulțumea să-i uluiască şi să-i înspăimânte. 
Îndată ce începea figurile de circ, salturile mortale, paşii de 


vals, mersul în labele de dinainte şi echilibrul în cap, ursul 
sălbatic zgâia ochii, încremenit locului. 

Nu mai cuteza să se repeadă şi să înceapă lupta cu 
asemenea năzdrăva-nă arătare, îi lăsa masa întinsă şi 
alerga, cu pantalonii albi de blană, prea largi, curgându-i în 
vine, să se cocoaţe cât mai departe, pe-o stâncă. 

De acolo privea cu mare mirare şi cu o teamă necunoscută 
la ursul care era urs după chip şi înfăţişare, dar nu era urs 
după apucături. 

Fram se înălța în două labe. 

Cu celelalte două şi cu capul îi făcea semne prietenoase de 
împăcare. 

În mormăitul lui spunea: 

Haide! Vino! E vânatul tău. Dreptul tău. Te poftesc la masa 
ta!... Ce naiba? Se vede că toţi sunteţi fraţi cu nărodul şi 
căpăţânosul care şi-a luat lumea în cap! Pofteşte la masă! 
Îmi pare rău că n-am o sticlă de bere, pusă aci la gheaţă, să 
te cinstesc cum cinsteam pe August cel prost, la Circul 
Struţki... 

Semnele de prieteşug se pierdeau însă în vânt. 

Ursul celălalt se ascundea după stâncă ori o lua la goană, 
împiedicându-se în şalvarii albi. 

Fram îşi dădu seama că e osândit să rămână pentru multă 
vreme singur. 

Ceva tainic şi rău, neînțeles, îl despărţea de urşii sălbatici 
ai polului. 

Simţeau şi ei că e străin în mijlocul lor, că vine din altă 
lume. 

Era un musafir nepoftit. 

Ce căuta aici?! 

El lua viaţa în glumă. Sau cel puţin părea că o ia în glumă. 
Nu era un urs serios. 

Răsărea de după o stâncă, în plin praznic. Ursul celălalt 
ridica botul mormăind, clătina capul, dezvelea colții, gata să 
se năpustească. Pe urmă, când vedea tumbele, salturile 


mortale, salutul şi paşii de vals, se trăgeau în patru labe de- 
a-ndărătelea, o croia la goană şi Fram se punea pe ospăț. 

Mereu nădăjduind că va da peste astfel de tovarăşi, 
călătorea într-una de pe o insulă pe alta, pe puntea de 
gheaţă ori pe sloiurile plutitoare. Pretutindeni aceleaşi 
întâmplări, aceleaşi primiri cu mormăit duşmănos şi cu 
rânjet de colţi. 

Lumina începu să se împuţineze. Soarele cobora, uriaş şi 
roşu spre asfinţit. 

Se apropia noaptea polară. 

Noaptea cea lungă de câteva luni. 

Fram îşi dură un adăpost de iarnă la marginea oceanului. 

În amurgul tulbure şi vânăt, apa se slei şi prinse o coajă 
groasă. Nu se mai zăreau ochiuri limpezi de mare. Se 
întindea numai podişul nemărginit al banchizei, alb şi 
sticlos. Păsările albe îşi luaseră zborul spre ţinuturi mai 
blânde. Rândunelele polare, pescăruşii argintii, pescăruşii 
verzui, cufundarii şi presurile de zăpadă treceau în stoluri 
grăbite spre sud. 

Cerul rămăsese gol. 

Apoi soarele scăpătă dincolo de zare. 

Un timp mai stărui o geană trandafirie la marginea 
asfinţitului. Din ce în ce mai mică, din ce în ce mai slabă. Pe 
urmă, totul se scufundă într-un întuneric de nepătruns. 
Viscolul de miazănoapte prinse să chiuie, rostogolind valuri 
de nămeţi. Gheţurile banchizelor trosneau cu detunături de 
spaimă. 

Iarna polară şi noaptea polară au pus stăpânire pe 
pământurile pustii şi pe apele îngheţate. 

Cine-ar mai fi spus că undeva, departe, sunt oraşe 
luminoase şi calde, unde vuiesc tramvaiele şi forfoteşte 
mulţimea trecătorilor pe bulevarde? Cine-ar mai fi spus că 
acolo vântul mai flutură foaia unui afiş vechi, desprins de pe 
un zid, unde se zăreşte chipul lui Fram, ursul polar? Şi cine- 
ar mai fi spus că, într-un asemenea oraş de departe, un 
băieţaş, cu nasul cam cârn şi cu coatele amorţite pe masă, 


citeşte în ceasul acela, pe nerăsuflate, o carte despre 
expedițiile polare? 

XII. PRIETENII LUI FRAM DIN ORAŞELE DE DEPARTE 
NU L-AU UITAT. 

Da, undeva, departe, în oraşul său, Petruş, băieţaşul cu 
ochi sclipitori şi cu nasul cam cârn, nu-l uitase pe Fram. 

A auzit şi el că directorul Circului Struţki l-a trimis îndărăt, 
în gheţurile unde se născuse. Iar de-acolo, din oraşul unde 
vântul şi ploile n-au smuls încă toate afişele vechi de pe 
ziduri, Petruş îl urmăreşte în vremea aceasta cu gândul şi 
cu închipuirea. 

Poate că nu l-au uitat nici alţi copii, din alte nenumărate 
târguri prin care a cutreierat Circul Struţki cu Arca lui Noe, 
plină de elefanţi, de tigri, de lei, de şerpi, de maimuțe! 
Poate că mai istorisesc şi acum hâtrele lui năzdrăvănii! 
Poate că un puştan mai mucalit încearcă şi acum să-l imite 
cum saluta, cum ştia să cânte din armonică şi cum poftea 
luptătorii în arenă, să-şi măsoare puterile cu dânsul, la 
trântă voinicească. 

Dar Petruş nu se mărginise numai la asemenea şăgalnice 
amintiri. Pentru el amintirile nu erau numai prilej de 
ghiduşii şi de hazuri. 

De dragul lui Fram se aşternuse în toată legea la citit 
felurite cărţi despre urşi albi şi despre expedițiile polare. 

Sfârşea una şi începea alta. Pe urmă, se întorcea din nou la 
cele pe care le-a mai citit. 

lar a doua zi povestea cu mare aprindere prietenilor 
aceste peripeții. 

Fetiţa cu părul bălai şi cu ochii albaştri, nepoata fostului 
profesor, se ţinuse de cuvânt. Vorbise cu bunicul, luând 
povestea pe departe, cu mici şi nevinovate şiretlicuri. 

— Bunicule, mai ţii minte pe băiatul de lângă noi, de la 
Circ, din seara reprezentaţiei de adio? 

— Ei? Ce-i cu dânsul? 

— Grozav l-a mai amărât pe el tot ce s-a întâmplat atunci 
cu Fram...! 


— Mi-a părut rău şi mie... Asta-i tot? 

— Mai este ceva cu dânsul. 

— Ce anume? 

— Grozav îi mai place lui să citească istorii despre urşi albi 
şi despre călătoriile la poli... 

— Foarte frumos pentru el. Am văzut eu că are o privire de 
băiat deştept. 

— Da, dar nu are cărţi, bunicule! 

Bunicul se prefăcuse a se mira, zâmbind pe sub mustăţile 
albe, fiindcă bănuia că nepoţica n-a adus ea vorba fără un 
anume rost. 

— Cum asta, n-are cărţi? Şi mă întreb, de unde ştii 
mătăluţă că n-are cărţi? 

— Mi-a spus el. Ne uitam amândoi la un afiş vechi al 
circului, cu desenul lui Fram... „Bietul Fram - zicea el - 
oare pe unde o mai fi acuma...?”. Pe urmă, mi-a povestit 
cum n-are cărţi şi eu i-am făgăduit să-i capăt de la mata. Am 
făcut rău? 

— Ai făcut bine. Foarte bine... Dar ştii cum îl cheamă? 

— Petruş! 

— Petruş şi mai cum? 

— Petruş şi atâta! Mai mult nu mi-a spus. 

— Măcar ştii unde stă? 

— Nici asta nu ştiu... Ce nevoie e să ştiu? 

— Ca să-i trimitem un răspuns, să vină şi să-şi ia cărţile. 

— Vine el singur. I-am spus să vină mâine după-amiază. Am 
făcut rău? 

— Ai făcut bine, foarte bine, şireato! Mă mir de ce mă mai 
întrebi? 

— M-am temut să nu te superi, bunicule! 

— Când m-am mai supărat eu, fiindcă vine cineva să-mi 
ceară cărţi? 

Cu adevărat, multă lume din oraş se perinda prin casa lor 
să capete cărţi de citit. De data asta, fostului profesor îi 
făcuse mai mare plăcere, aflând că se găseşte un băiat 


dornic să cunoască viaţa urşilor albi şi toate peripeţiile 
expedițiilor polare. 

Petruş s-a înfăţişat la uşă a doua zi. Şi fostul profesor, 
bătrânul pensio-nar, după ce a stat puţin de vorbă, îl 
îndemnă: 

— Haidem sus, în bibliotecă, să alegem împreună ce-ţi 
doreşte inima... 

Astfel a căpătat Petruş cele dintâi cărţi despre urşii albi şi 
despre expedițiile polare. Şi astfel, citind mereu, a ajuns un 
„adevărat specialist”, cum îl necăjeşte mai în glumă, mai în 
serios, Mihai Stoican, tatăl său, când îl zăreşte cu cartea în 
mână şi cu nasul în carte. 

— Ei, Petruş, ai ajuns la pol sau încă nu? 

— Mai am, tată, până s-ajung! Acum de-abia citesc 
însemnările lui Nansen... 

— Bine, bine! Povesteşte-mi şi mie câte ceva, domnule 
specialist! îl îndemna adeseori Mihai Stoican. 

Petruş n-aştepta să fie rugat de două ori. Era gata cu 
povestirile. 

Într-adevăr, câte cărţi n-a citit şi câte peripeții nu poate 
istorisi el acum? De câte ori nu vesteşte plin de îndârjită 
hotărâre că n-are să se lase până ce nu va ajunge şi el în 
gheţurile polare! 

— Petruş, nu te culci? îl întreabă uneori mama. 

— Încă puţin, mamă! Mai am de isprăvit un capitol. 

— Vezi, ai grijă să stingi lampa! 

— Nici o grijă, mamă... 

După ce şi-a terminat lecţiile pe a doua zi, Petruş rămâne 
câteodată, până târziu, cu coatele amorţite pe masă, citind 
la lumina lămpii istoria expedițiilor polare din cele mai vechi 
timpuri. Uită atunci de joacă, de alte cărţi, uită chiar şi de 
paharul cu ceai care-l aşteaptă pe sobă. Tot ce e în jurul său 
parcă se depărtează şi se cufundă în zare, ca sloiurile care 
lunecă acolo, în mările reci, pe apele verzi. 

Nu mai aude nici ploaia, nici vântul bătând în fereastră. 
Nu mai aude lătratul somnoros al lui Lăbuş, câinele din 


curte. Nici huruitul roţilor nu-l mai aude, când trece o birjă 
târzie în noapte, pe stradă. 

El e cu gândul şi cu închipuirea dincolo de zidurile casei, 
dincolo de casele oraşului, dincolo de hotarele ţării, dincolo 
de munţi şi de mări. 

Călătoreşte împreună cu expedițiile polare în ţinuturile 
gheţurilor veşnice. Tremură de ger cu eroii acelor fapte 
măreţe. Rabdă de foame cu dânşii, se târâie cu dânşii prin 
troiene şi prin vifore, orbit de talazurile ninsorii. 
Lăcrimează cu dânşii când au îngropat sub o lespede de 
sloiuri un tovarăş răpus de istoveală, de frig, de scorbut. Şi, 
o dată cu dânşii, scoate un chiot de bucurie când, biruind 
toate vrăjmăşiile, au ajuns la un liman, la un țărm 
necunoscut, ca să înfigă steagul pe creasta unei stânci ori în 
mijlo-cul unei banchize, unde nu mai călcase picior 
omenesc. 

Deasupra mesei de lucru se află bătute în perete două 
hărţi alăturate. 

Le-a mărit cu mâna lui, după hărţile din cărţi şi din 
atlasuri. 

Una înfăţişează Oceanul Îngheţat de Nord, cu toate 
mările, țărmurile şi ostroavele de-acolo. Cealaltă, Oceanul 
Îngheţat de la Polul Sud. 

Se pot desluşi pe acele hărţi numiri ciudate de fluvii, de 
insule, de mări, de golfuri, de strâmtori, de canale: Obi, 
lenisei, Lena, Noua Zemlie, Marea lui Cara, Spitzberg, 
Groenlanda, Marea lui Nordenschiold, Marea lui Baffin, 
Strâmtoarea lui Behring, Baia lui HudsonŞi dincolo, pe 
cealaltă hartă a Oceanului Îngheţat de Sud: Marea lui Ross, 
Marea Barieră de Gheaţă, Strâmtoarea lui Drake, Ţărmul 
lui Charcot, Capul Horn... Pe-o hartă stă scris, la mijloc: 
Polul Nord (6 aprilie 1909). Pe cealaltă hartă: Polul Sud (14 
decembrie 1911). 

Altora ce-ar putea să le spună aceste hărţi, cu semnele şi 
cu numirile lor? S-ar uita înălţând din sprâncene şi 


strângând din umeri. Sunt locuri atât de departe şi numiri 
atât de străine! 

Dar lui Petruş toate îi povestesc întâmplări pline de 
suferinţă, de avân-tare şi de măreție. 'loate îi povestesc 
despre o biruinţă a voinţei omeneşti în luptă cu vrăjmăşiile 
naturii, cu pustiurile de gheaţă, cu necunoscutul, cu frigul, 
cu foamea, cu furtunile, cu năprasnica dezlănţuire a 
viscolelor. 

Acum cunoaşte şi el adevărata istorie a lui Fram, celălalt 
Fram, vestitul vas cu care a străbătut Nansen oceanul şi 
mările de la Polul Nord şi cu care Roald Amundsen a plecat 
să descopere Polul Sud. 

Nici un loc de pe cele două hărţi, nici un nume nu mai 
înseamnă acum o taină pentru dânsul. 

A citit mai întâi peripeţiile povestite pe scurt de alţii. Pe 
urmă, după un an, fostul profesor i-a dat să citească în nişte 
cărţi groase chiar însemnările scrise zi de zi, acolo, la faţa 
locului, de Nansen şi mai apoi de Amundsen, în cabina 
vasului Fram, sau în colibele de gheaţă, pe banchiză, la un 
ger de 40* sub zero. 

E o mare tăcere. Nu mai suflă nici vântul afară. În casă, 
toţi dorm. Se aude doar un greier, ţârâind mărunt în 
liniştea nopţii: ţiric-ţiric! ţiric-ţiric...! 

Petruş, cu fruntea sprijinită în palmă, citeşte însemnările 
lui Nansen, iar gândul şi închipuirea îl duc la mii şi mii de 
kilometri departe de oraşul lor, în gheţurile pustiurilor 
polare. 

5 decembrie 1893. lemperatura cea mai scăzută de azi e 
—35*7'. Suntem la 78* 50', cu 6 mile mai spre nord decât în 
ziua de 2 a lunii. După-amiază, măreaţa auroră boreală; 
cerul e luminat de o arcadă de flăcări de la răsărit la apus. 
Ceva mai târziu, timpul se face urât: se vede numai o 
singură stea, steaua patriei. Cât de mult iubesc acest 
punctişor luminos! Ori de câte ori mă urc pe punte caut 
această stea şi o văd întotdeauna acolo în nepăsarea-i 
radioasă. Ea mi se pare ocrotitoarea noastră. 


8 decembrieDe la 7 la 8 dimineaţa o nouă apăsare a 
gheţurilor în pereţii vasului nostru, Fram. După-amiază 
desenam în cabină, când, deodată, aud tocmai deasupra 
capului o ciocnire furioasă, urmată de un pârâit groaznic, 
ca şi cum sloiuri mari de gheaţă ar cădea de pe catarge pe 
punte. Cât ai clipi din ochi suntem toţi în picioare... Nu se 
aude nici o trosnitură a corăbiei. Fram n-a suferit prin 
urmare stricăciuni. Afară e un frig afurisit, aşa că cel mai 
bun lucru e să ne întoarcem la cabine. 

La 6 seara o nouă apăsare de douăzeci de minute. 
Banchiza pârâie şi trosneşte în partea de dinapoi a vasului: 
zgomotul e aşa de mare, încât orice convorbire e cu 
neputinţă, afară numai dacă nu urlăm, să ne spargem 
urechile. În timpul acestui tărăboi îndrăcit, orga cântă 
melodia lui Kjerulf: „Cântecul privighetorilor nu mă lasă să 
dorm”. 

13 decembrie... De aseară câinii latră furioşi, fără o clipă 
de încetare. De mai multe ori străjile au cercetat şi au 
explorat împrejurimile. În ciuda tuturor cercetărilor e cu 
neputinţă de aflat pricina acestei furii a câinilor. Azi- 
dimineaţă descoperim că lipsesc trei câini. După-masă, 
Mogsrad şi Petre se duc să cerceteze zăpada împrejurul 
corăbiei, nădăjduind să descopere urmele fugarilor. 

— Aţi face bine să vă luaţi o puşcă! le spune lacobsen. 

— O! N-avem nevoie! răspunde Peter. 

În josul scării sunt urme de urs şi dâre de sânge. Cu toate 
acestea, veselii noştri tovarăşi o iau pe sloiuri, prin bezna 
nepătrunsă, urmaţi de toată droa-ia de câini şi purtând 
numai un felinar, să-i lumineze. 

Cam la câteva sute de paşi de corabie răsare deodată din 
întuneric o namilă de urs. La ivirea lui, oamenii noştri o 
pornesc în galop spre bord. 

Mogsrad, încălţat cu pantofi uşori, scapă repede; dar Peter 
în cizmele lui greoaie cu tălpi de lemn nu înaintează decât 
foarte anevoie. 


Zadarnic aleargă omul nostru. Cu neputinţă să mai 
zărească înaintea ochilor, prin beznă, unde se află corabia. 
În zăpăceala goanei, nenorocitul rătăcise drumul! Din 
fericire, ursul nu-l mai urmăreşte. lată-l deci scăpat de o 
grijă, când la doi paşi Peter alunecă şi se rostogoleşte în 
mijlocul zgrunţurilor de gheaţă. 

Ajunge, în sfârşit, pe gheaţa netedă care înconjoară nava. 
Câţiva paşi şi a scăpat... 

Dar deodată ceva se mişcă foarte aproape de dânsul. Peter 
crede că e un câine. Înainte însă de a-şi da bine seama ce se 
întâmplă, ursul se repede la dânsul şi-l muşcă. Atunci omul 
nostru pune mâna pe felinar şi loveşte cu atâta furie în 
botul fiarei, încât sticla se sparge cu zgomot în mii de 
bucăţi. 

Fiara, înspăimântată, se dă înapoi. Folosindu-se de asta, 
prietenul Peter are răgaz să se repeadă pe bord. 

La ştirea acestui atac, sărim şi ne luăm pugştile noastre. 
După câteva minute ursul zăcea mort. 

Apoi plecăm în căutarea câinilor care ne lipseau la număr 
şi descoperim în curând cadavrele lor sfâşiate. Fără să 
deştepte atenţia noastră, ursul izbutise să se caţere pe 
scară până la bord, să înhaţe câinii care i-au căzut la 
îndemână şi să scoboare, apoi, tot atât de liniştit precum 
venise. 

Noroc că Kvik, căţeaua, a fătat doisprezece căţei chiar 
astăzi. E o prețioasă rezervă pentru ceata noastră de câini, 
micşorată acum numai la douăzeci şi şase de animale. 

Petruş a întors foaie după foaie. Din data însemnărilor lui 
Nansen se vede că a trecut de la întâmplarea de atunci un 
an şi mai bine. Împreună cu un singur tovarăş, lohansen, a 
părăsit nava Fram, înţepenită între sloiuri de gheaţă, şi au 
pornit amândoi cu sănii şi câini să caute drumul spre Polul 
Nord de-a curmezişul banchizei. Proviziile s-au împuţinat. 
Bărcile de piele, construite după modelul eschimoşilor şi 
numite caiacuri, sau stricat nu o dată, şi mereu aveau 
nevoie de reparaţii. 


Dar amândoi merg înainte, tot înainte, şi Nansen îşi înscrie 
în fiecare zi însemnările sale în carnet: 

14 iunie 1895. Sunt trei luni de când am părăsit nava 
noastră, Fram; se împlineşte tocmai un sfert de an. De 
atunci rătăcim pe banchiza polară. 

Când se vor sfârşi oare păţaniile noastre? Nimeni nu ştie... 

15 iunie... Situaţia ajunge disperată. Cu neputinţă să 
înaintezi pe aceas-tă zăpadă umedă şi pe această gheaţă 
plină de piedici. Poate că va trebui să ucidem pe cei din 
urmă câini, spre a ne hrăni cu carnea lor şi să ne urmăm 
apoi calea, trăgând săniile singuri. 

19 iunie... După o cină foarte pe sponci ca şi prânzul - 54 
grame pâine de gluten şi 27 grame de unt - ne culcăm. Cine 
doarme prânzeşte! Acum e vorba să ne prelungim viaţa cât 
se poate mai mult, fără să mâncăm. Situaţia ajunge din ce 
în ce mai grea: nici un vânat, nu mai avem merinde. 

Toată noaptea îmi frământ cugetul, pentru a găsi un mijloc 
ca să scăpăm din această situaţie. Fără îndoială însă că 
scăparea va veni...! 

20 iunie... După mai multe ceasuri de mers, drumul ne 
este închis de o mare întindere de apă. Ca să trecem 
dincolo, trebuie să întrebuinţăm bărci-le, căci n-avem 
încotro. 

Punem caiacele pe apă, le alipim unul de altul cu ajutorul 
schiurilor, aşa ca să alcătuiască o punte, şi urcăm deasupra 
săniile cu toată încărcătura lor. 

Apoi lăsăm câinii, câţi ne-au mai rămas, să urce şi ei. 

În timpul acestor pregătiri, o focă începu să plutească în 
jurul nostru. O aştept, ca să-mi cadă mai bine în bătaia 
puştii. Am păţit tocmai cum s-a în-tâmplat cu pasărea din 
fabulă. Când am fost gata, ia vânatul de unde nu-i...! 

În sfârşit, pornim pe apă. 

7 iulie... Acum nu ne-au mai rămas decât doi câini. De pe 
banchiza plutitoare unde am ajuns, îndată ce se luminează 
zarea spre sud, ne grăbim spre un sloi înalt ca spre un turn 


de pândă, mereu cu nădejdea că vom zări uscatul. 
Pretutindeni însă aceeaşi zare albă...! 

10 iulie... Am ajuns din ce în ce mai nepăsător la toate. N- 
aşteptăm decât un singur lucru, spargerea gheţurilor - şi 
ea nu mai vine. Ce voi mai scrie oare în carnetul meu? 
Mereu acelaşi lucru... 

În timpul mesei, unul dintre câini, Caifas, începe să latre. 
Abia scot capul din cort şi zăresc un urs. 

Pun mâna de zor pe puşcă, şi când fiara mă priveşte 
tulburată, îi trimit un glonţ în frunte. Ursul se clatină. Deşi 
lovit de moarte, mai poate să fugă târâş-grăpiş. 

Înainte de a apuca să găsesc alt cartuş în buzunarul meu 
plin de mărunţişuri, fiara a ajuns în mijlocul ridicăturilor 
creţe de sloiuri. Nu mai e vreme să şovăi. Nu pot lăsa să-mi 
scape un astfel de vânat, care înseamnă hrana şi salvarea 
noastră. Încep s-o urmăresc în goană. La câţiva paşi, doi pui 
drăguţi de urs, stând pe labele de dindărăt, aşteaptă 
îngrijoraţi întoarce-rea mamei lor. Aşadar, ursul rănit era o 
ursoaică! 

La ivirea mea, toată ceata o ia la fugă. Atunci începe o 
goană nebună. Nici o piedică nu ne opreşte, nici movilele de 
gheaţă, nici crăpăturile; ne suim pe crestele învălurate, 
sărim peste punţile de gheaţă... Deşi ursoaica greu rănită 
abia îşi târâia picioarele, o urmăresc anevoie. Abia mă pot 
ţine după dânsa. 

În dragostea lor pentru mamă, puii se învârtesc în preajma 
ursoaicei şi aleargă înainte, parcă ar voi să-i arate calea şi 
s-o îmbărbăteze... 

2 august... Fără îndoială că niciodată nu vom scăpa de 
păţaniile noastre. Deabia biruim un necaz şi dăm peste 
altul. 

4 august... După un drum îngrozitor, dăm de-un canal pe 
care ne pregă-tim să-l trecem în caiac. Am curăţit malul de 
zăpadă şi îmi urc sania în caiac. Pe când o ţin să nu lunece, 
aud deodată o suflare puternică la spatele meu, apoi 
strigătul lui Johansen, care se întorsese să-şi ia şi el sania. 


— Apucă repede puşca! strigă el. 

Mă răsucesc pe loc şi ce văd? 

Pe Johansen răsturnat, apărându-se cu mare greutate de o 
namilă de urs. Voind să apuc puşca din cutia care se afla în 
partea de dinainte a luntrei mele, caiacul îmi scapă din 
mână şi lunecă în apă. Întâi îmi trece prin gând să sar în 
luntre şi să împuşc ursul de acolo. Dar îmi dau seama îndată 
cât de greu va fi să ochesc bine fiara. Scot în grabă caiacul 
la mal, ca să-mi iau arma; cu gândul numai la treaba asta, 
n-am vreme să mă uit împrejurul meu. 

— Grăbeşte-te, dacă vrei s-ajungi la timp! Şi mai ales, 
ocheşte bine!... îmi strigă din nou bietul Johansen. 

În sfârşit, am arma în mână. Ursul e la doi metri de mine, 
gata să-l sfâşie pe Caifas. Ochesc cu luare-aminte, cum îmi 
spusese Johansen, şi-i trimit un glonţ după ureche. 

Uriaşa fiară cade îndată moartă între noi doi... 

31 decembrie... S-a sfârşit acest an ciudat. La urma 
urmelor, n-a fost atât de rău. 

Colo, în ţară, dangătul vesel al clopotelor vesteşte sfârşitul 
anului vechi. Aici, nici un alt zgomot decât urletul vântului 
pe gheaţă. 

Nori groşi de zăpadă se rostogolesc bezmetic pe munţii de 
gheaţă şi pe banchiza fiordului, iar prin pulberea albă 
alunecă luna plină, fără să-i pese că timpul trece mereu. 
Nepăsătoare îşi urmează drumul ei tăcut, nesinchi-sindu-se 
de suferinţele oamenilor. 

Suntem izolaţi în mijlocul îngrozitorului pustiu de gheaţă, 
pierduţi la mii de kilometri de fiinţele care ne sunt scumpe, 
şi gândul nostru zboară mereu spre ţara iubită. 

O foaie a veşniciei s-a împlinit, alta nouă se deschide. Ce va 
cuprinde ea oare? 

1 ianuarie 1896. lermometrul la 41,5 sub zero. Un ger 
îngrozitor. Iarna asta n-a fost încă niciodată aşa de frig. L- 
am simţit rău de tot, mai ales ieri, când mi-au îngheţat 
vârfurile tuturor degetelor. 


8 ianuarie... Vifor înspăimântător... Cum scoatem capul 
din colibă, avem senzaţia că vântul turbat ne smulge, să ne 
arunce cine ştie unde... La picioare ne e grozav de frig. 
Ceasuri întregi le lovim zadarnic unul de altul, fară să le 
putem încălzi. 

Nu, nu voi uita niciodată aceste nopţi cumplite! Şi în 
mijlocul acestor suferinţi, gândurile zboară mereu către 
ţară spre ai noştri! 


Timpul trece mereu... Liv, fetiţa mea, împlineşte astăzi trei 
ani. Trebuie să fie mare acum. Sărmană copilă! Nu-l vei 
pierde pe tatăl tău. Nădăjduiesc că la viitoarea aniversare 
ne vom afla împreună! Ah! Cât de buni prieteni vom fi! Îţi 
voi povesti despre urşi, despre morse şi vulpi şi despre 
toate fiarele ciudate care locuiesc prin aceste ţinuturi 
neumblate de om. 

1 februarie... Curioasă viaţă ducem în această văgăună de 
gheaţă în noaptea polară! De-am avea cel puţin o carte!... 
Tabelele de navigaţie şi calendarul le-am citit şi le-am 
răscitit de atâtea ori, încât le ştiu pe dinafară. Oricum, 
vederea acestor slove tipărite e pentru noi o mângâiere: 
acesta e şubredul fir care ne mai leagă de civilizaţie. 

16 mai... larăşi urşi. O mamă cu puiul ei. Avem însă acum 
destule merinde din alt vânat, încât e de prisos să ucidem 
aceste animale. Dar socotim că nu strică să ne apropiem de 
dânsele, să le observăm mişcările şi în acelaşi timp să 
băgăm puţină spaimă în ele, ca să ne lase noaptea în pace. 

La ivirea noastră, mama începe să mormăie şi bate de 
îndată în retrage-re, împingându-şi puiul înainte. Din când 
în când se opreşte şi se întoarce să vadă ce facem. 

Odată ajunşi pe ţărmul fiordului, familia o porneşte binişor 
printre sloiurile de gheaţă; mama înainte, croind calea 
odraslei. Între timp m-am apropiat la câţiva paşi de mica lor 
trupă, ajungându-i din urmă. 

Ursoaica se îndreaptă îndată spre mine foarte 
amenințătoare. Se apropie mult. Mormăie cu străşnicie şi 
nu se retrage decât după ce se încredinţează că puiul a mai 
înaintat puţin. Pornesc repede spre el şi ajung puiul de urs, 
făcând câţiva paşi largi. 

Atunci mama începe din nou aceeaşi manevră, ca să-şi 
ocrotească puiul şi să-i asigure retragerea. E vădit că ar 
avea o poftă grozavă să se năpus-tească asupra mea şi să 
mă sfâşie. Dar înainte de toate se gândeşte la sigu-ranţa 
puiului şi se depărtează îndată ce odrasla a mai câştigat 
puţin teren. Ajungând pe ghețar, mama trece înainte, ca să- 


i arate drumul. Sărmanul pui nu poate umbla destul de 
repede pe zăpadă; ursoaica îl împinge înainte, 
supraveghind mereu paşii şi mişcările mele. 

Dragostea aceasta de mamă e într-adevăr înduioşătoare... 

Înălţând ochii de pe foile cărţii, Petruş priveşte la harta 
Oceanului Îngheţat de Nord, bătută în perete. Încearcă să 
găsească acolo locul unde se afla Nansen, când îşi scria 
acele însemnări în carnet. 

E târziu. Dar nu simte nici o oboseală. Nu-l biruie somnul. 
Se apropie de sfârşitul însemnărilor. Le cunoaşte. Le-a mai 
citit o dată. Şi totuşi nu se îndură să se ducă la culcare, 
până ce n-a mai străbătut din nou cu ochii paginile cele din 
urmă. 

Aşa cum l-au însufleţit pe Nansen peripeţiile pe care le 
trăia când îşi scria însemnările, tot aşa îl însufleţesc acum şi 
pe el. Le simte. Le trăieşte. Toate îi dovedesc că răbdarea şi 
voinţa omenească sunt mai tari decât cele mai înverşunate 
vrăjmăşii ale naturii. 

Nici frigul, nici viforele, nici foamea nu pot birui omul. 

El e mai tare. Destul să voiască a lupta. Destul să 
chibzuiască. Destul să nu-şi piardă niciodată nici cumpătul, 
nici încrederea în puterile sale. 

Petruş a plecat ochii pe foile cărţii şi citeşte mai departe 
cele din urmă pagini din însemnările lui Nansen. 

12 iunie... Plecăm la patru dimineaţa cu pânzele ridicate 
pe sănii. Gerul din noaptea trecută a întărit zăpada, aşa că, 
mânaţi de vânt pe zăpadă, cu pânzele întinse, ca bărcile pe 
apă, nădăjduim să înaintăm repede şi uşor... 

Culoarea mohorâtă a cerului dovedeşte existenţa unei ape 
libere la sud. Şi, spre marea noastră bucurie, auzim vuietul 
valurilor furioase. Ne oprim la şase dimineaţa... 

lată-ne încă o dată în faţa mării libere şi însufleţite! Ce 
bucurie să auzi cunoscutul ei muget, după ce-ai văzut-o 
atâta timp încremenită sub o grea carapace sticloasă! 

Caiacele sunt puse pe apă, lipite bord la bord, pânzele 
înălțate... Apoi, la drum...! 


Spre seară, debarcăm pe marginea gheţei de la coastă, 
pentru a ne dez-morţi puţin picioarele, după această lungă 
călătorie în caiac. 

Ne plimbăm în lung şi în larg pe lângă caiace. Vântul de 
mare s-a potolit şi pare că se îndreaptă din ce în ce mai 
mult către apus. Putea-vom oare să ne urmăm plutirea pe 
acest vânt? Ca să ne încredinţăm mai bine, ne urcăm pe un 
munte de gheaţă din apropiere. 

Pe când cercetez zarea, Johansen strigă deodată: 

— Au lunecat caiacele în apă...! 

Alergam într-un suflet spre țărm. Luntrele au şi ajuns 
departe de mal şi plutesc repede spre largul mării. Funia cu 
care erau legate se rupsese. 

— "Ţine ceasornicul!- îi spun lui Johansen. 

Şi într-o clipă îmi scot veşmintele care m-ar putea 
stingheri şi m-ar împiedica să înot mai uşor. Nu îndrăznesc 
însă să-mi lepăd toate hainele de teama cârceilor. Şi dintr-o 
săritură sunt în apă. 

Vântul sufla dinspre uscat şi mâna repede caiacele spre 
largul mării. Apa era îngheţată, veşmintele îmi împiedicau 
mişcările, iar bărcile se depărtau mereu. 

Departe de a câştiga teren, mai pierdeam încă. Mi se 
părea aproape cu neputinţă să le pot prinde. 

Dar cu ele se ducea orice nădejde de mântuire, se ducea 
tot ce-aveam. Nu mai rămăsese asupra noastră nici măcar 
un cuţit. Rezultatul era acelaşi: fie că mă înecam, fie că mă 
întorceam pe țărm fară caiace, totuna. Moartea pentru 
amândoi. 

Încăpăţânându-mă, deci, fac o sforţare cumplită. Numai cu 
acest preţ mai puteam avea o mântuire. Când ostenesc, înot 
pe spate. În această poziţie îl zăresc pe Johansen 
zbuciumându-se nerăbdător pe gheaţă. Bietul prieten nu 
mai poate sta locului: starea lui e îngrozitoare, căci pe de o 
parte se vedea osândit la neputinţă să-mi vină într-ajutor, şi 
pe de altă parte nu se arăta nici o nădejde să mă vadă 
izbutind. A se arunca şi el în apă era cu totul de prisos. Mai 


târziu îmi povesti că această cumplită aşteptare fusese clipa 
cea mai chinuitoare din viaţa lui. 

Când m-am întors de pe spate cu faţa spre apă, văzui că 
eram aproape de caiace. Asta m-a îmbărbătat să înot cu mai 
aprigă îndârjire. Simţeam însă că picioarele îmi amorţesc; 
în curând va fi cu neputinţă să le mai mişc... 

Acum distanţa s-a micşorat. Dacă o mai duc câteva clipe, 
suntem scăpaţi. Înainte deci!... Mă apropii din ce în ce mai 
mult. Încă o sforţare şi voi fi în una din bărci! 

În sfârşit! Pun mâna pe schiul care era la partea dindărăt 
a bărcilor şi ajung lângă ele. Suntem scăpaţi! Încerc să mă 
caţăr pe bord, dar trupul meu rebegit de frig nu vrea să mă 
slujească. O clipă crezui că am ajuns prea târziu: atingeam 
țelul, fară să pot pune mâna pe el. 

După această clipă de cumplită îndoială, izbutesc însă să 
pun un picior pe sania de pe punte şi cu ajutorul acestui 
punct de reazem mă învrednicesc să mă caţăr deasupra. 
Iau îndată lopata. Însă tot trupul îmi înţepenise aşa de tare, 
încât abia îl mai puteam mişca. 

Nu era uşor să vâslesc singur aceste două bărci. Trebuia 
să mă sucesc şi să mă întorc mereu în cele două luntre, 
pentru a da lovituri de lopeţi, când la dreapta, când la 
stânga. Fără îndoială că dacă aş fi putut despărţi caiacele 
vâslind din unul şi remorcându-l pe celălalt manevra ar fi 
fost mai uşoară. În starea mea însă asemenea încercare ar 
fi fost cu neputinţă: înainte de a sfârşi să despart şi să leg 
apoi bărcile una de alta, aş fi căzut înţepenit de ger. Pe când 
aşa, a vâsli mereu era cel mai bun mijloc să mă încălzesc. 

Tot trupul îmi era amorţit. Când sufla vântul de pe mare, 
aveam impresia că mă împunge cu suliţi, clănţăneam din 
dinţi, dârdâiam din tot trupul, eram cu desăvârşire 
îngheţat. Şi cu toate acestea mă înverşunam să mânuiesc 
lopata şi izbuteam. 

Deodată zăresc în partea de dinainte a caiacului doi 
pescăruşi pitici. Un astfel de vânat era prea ispititor. lau 
puşca, şi dintr-o singură lovitură ucid amândouă păsările. 


Johansen mi-a istorisit mai târziu ce spaimă a tras la auzul 
detunăturii. Crezuse că mi s-a întâmplat o nenorocire şi nu 
putea pricepe ce fac. Iar când m-a văzut apoi vâslind şi 
ridicând în sus cele două păsări împuşcate îşi închipui că 
poate am înnebunit. 

Am ajuns în sfârşit la țărm, dar curentul mă târâse departe 
de locul unde plecasem. Mergând pe marginea banchizei s- 
a apropiat şi Johansen întru întâmpinarea mea. 

Sunt istovit. Cu chiu cu vai, abia mă pot târî şi abia pot sta 
în picioare. 

În vreme ce clănţănesc din măsele, Johansen mă dezbracă, 
mă culcă şi mă acoperă cu tot ce poate găsi în juru-i... Eu 
clănţănesc mereu. Pe când Johansen înalţă cortul şi frige cei 
doi pescăruşi, adorm. Când m-am deştep-tat, mâncarea era 
gata. O straşnică supă fierbinte şi o minunată friptură au 
şters cele din urmă semne ale acestei cumplite aventuri, ca 
şi cum nici n-ar fi fost... 

15 iunie... Pornim la unu dimineaţa. Timpul e cât se poate 
de liniştit. Marea mişună de morse... 

Înaintăm repede de-a lungul coastei. Din nefericire o ceaţă 
groasă ne ascunde orice vedere şi ne împiedică să 
recunoaştem topografia locului... O morsă se iveşte tocmai 
în faţa noastră. Johansen, care vâsleşte înainte, pe caiacul 
său, caută adăpost după un sloi plutitor între două ape. 

Vreau să-i urmez pilda, când monstrul marin se repede 
asupra caiacului meu, înverşunându-se să-l răstoarne cu 
colții. Îi dau o puternică lovitură în cap. Fiara se întoarce şi 
iar vrea să mă răstoarne. Atunci pun mâna pe puşcă, dar 
morsa dispare. 

Şi tocmai când mă bucuram că am scăpat de primejdie, 
deodată îmi simt picioarele scăldate în apă. Morsa crăpase 
fundul caiacului cu colții şi apa pătrundea în valuri. Abia am 
timpul să sar pe-o stâncă plutitoare de gheaţă şi barca se 
răstoarnă. Izbutesc totuşi s-o trag pe sloi cu ajutorul lui 
Johansen. 


Toată averea mea pluteşte înăuntrul luntrei scăldată în 
apă. Poate că s-au pierdut şi preţioasele noastre plăci 
fotografice. 

Spărtura e lungă de şase metri, şi nu-i glumă o asemenea 
reparaţie, mai ales cu sculele reduse pe care le avem noi. 

17 iunie... Trecuse de mult ora 12, când m-am sculat să 
pregătesc dejunul. Mă duc să aduc apă, pentru supă, fac 
focul în maşina de gătit, tai carnea, pun popota în acţiune. 

Apoi mă urc pe un pisc de gheaţă vecin, pentru a cerceta 
împrejurimile. 

Un vânt slab aduce de pe pământul din apropiere ciripitul 
păsărilor care-şi au cuiburile în munţi. Ascult acest sunet. 
Urmăresc cu ochii stoluri-le de pescăruşi zburând deasupra 
capului meu, contemplu această linie a țărmului alb, pătat 
de stânci negre. 

Deodată mi se pare că aud lătrături. Tresar! Trag cu 
urechea. Apoi nu mai aud nimic... nimic, decât păsările 
gureşe. Dar nu; iarăşi aud lătrături. Nu mai încape nici o 
îndoială... 

Atunci îmi aduc aminte că am auzit ieri două detunături 
care păreau să fie focuri de puşcă, dar le-am socotit apoi 
vuiete pricinuite de contractarea gheţei. 

Îi strig de îndată lui Johansen că am auzit câinii în această 
parte a uscatului. 

— Câini?... repetă el maşinal, încă buimac de somn. Câini? 

Se scoală îndată ca să se ducă la pândă. 

Tovarăşul meu nu vrea să mă creadă cu nici un preţ. A 
auzit şi el ceva semănând a lătrat de câini, dar totul era 
acoperit de larma păsărilor. După părerea lui era vădit că 
mă înşală auzul. Eu însă rămân încredinţat că nu mă înşel. 

Luând dejunul în grabă, ne pierdem în tot soiul de 
presupuneri. Se află vreo expediţie prin aceste părţi? Şi 
dacă-i aşa, să fie oare englezi sau compatrioți? Dacă e 
vorba cumva despre misiunea engleză care se pregătea la 
plecarea noastră să exploreze pământul Frantz-losef, atunci 
ce vom face? 


— E foarte simplu! răspunse Johansen. Vom petrece cu 
dânşii o zi-do-uă, apoi ne vom îndrepta spre Spitzberg. 
Altfel, cine ştie când vom mai ajunge acasă...! 

În privinţa asta suntem deplin înţeleşi. După ce vom 
împrumuta de la englezi proviziile de care ducem atâta 
lipsă, ne vom urma calea. 

Odată masa sfârşită, plec în recunoaştere, lăsând caiacele 
în paza lui Johansen. 

Acum nu mai aud decât ciripitul păsărilor şi ţipetele 
ascuţite ale pescă-rugşilor pitici. Poate că Johansen are 
dreptate. Poate că m-am înşelat. 

Deodată descopăr urme pe zăpadă. Urmele sunt prea 
mari, ca să fie de vulpe. Aşadar, au umblat câini pe aici, la 
câteva sute de metri de popasul nostru. Cum de n-au lătrat? 
Cum se face că nu i-am văzut? Poate că sunt tot numai urme 
de vulpi... 

Capul mi-e plin de gânduri amestecate ciudat, şi pe rând 
trec de la îndo-ială la siguranţă. Truda noastră peste 
puterile omeneşti, toate suferinţele, toate lipsurile îndurate 
se vor sfârşi oare acum? Mi se pare aproape de necrezut. Şi 
totuşi s-ar putea să fie şi aşa. 

Aud un lătrat mult mai lămurit şi, pretutindeni, de jur 
împrejur, văd urme care nu pot fi decât de câini. Apoi nimic 
altceva decât vuietul stoluri-lor înaripate, îndoiala mă 
cuprinde iarăşi. Poate că visez? 

Dar nu! Acestea sunt urme adevărate, pe zăpadă 
adevărată. Le văd. Le ating... 

Dacă într-adevăr o expediţie s-a aşezat prin acest loc unde 
am ajuns noi de ieri, atunci nu suntem în ţara Gilielor sau 
pe un uscat nou, aşa cum credeam eu. Atunci ne aflăm, aşa 
cum bănuiam acum câteva zile, pe coasta meridională a 
pământului Frantz-losef. 

Sosisem în sfârşit de pe banchiză pe uscat şi deodată mi se 
pare că aud sunetul unui glas. 

Cel dintâi glas străin după trei ani de zile! Inima îmi bate 
să se rupă. 


Mă caţăr pe o stâncă, strigând din toată puterea 
plămânilor. Acest glas necunoscut, în mijlocul pustiului 
îngheţat, îmi aduce un mesaj de viaţă şi o salutare a 
pământurilor de departe, poate din patrie. 

Nu după mult, aud un glas nou. În mijlocul piscurilor albe 
de gheaţă zăresc o formă neagră. Un câine. Apoi altă formă 
neagră. Un om. Un om! 

Să fie oare Jackson, sau unul dintre tovarăşii lui, ori un 
compatriot? Mergem unul întru întâmpinarea celuilalt. Agit 
cuşma în aer. Face şi el la fel. Îl aud vorbind cu un câine. Nu 
e un norvegian. Înaintez şi-mi pare că recunosc pe şeful 
unei expediţii străine, pe care l-am mai întâlnit o dată 
înaintea plecării mele. 

Salut şi ne strângem mâinile. 

Deasupra noastră se întinde un tavan de ceaţă, dedesubt, 
banchiza noduroasă şi grunzuroasă; de jur împrejur, o 
dungă îngustă de uscat, acoperită pe de-a-ntregul cu 
gheaţă şi cu zăpadă. De o parte un explorator foarte 
elegant, care nu pare că s-a aventurat prea departe în 
pustietăţile cele primejdioase, un domn cu cizme lungi de 
cauciuc, sclivisit, răspândind un foarte plăcut miros de 
săpun la care se dovedesc foarte sensibile simţirile 
pătrunzătoare ale unui primitiv ca mine; de altă parte, un 
sălbatic în zdren-ţe, cu păr lung şi cu barba deasă, 
neîngrijit cu totul, acoperit de murdărie şi de funinginea 
lămpilor de seu. Sub această înfăţişare nu m-ar fi cunoscut 
nici dracul. 

— Sunt foarte fericit de întâlnire! îmi spune străinul. 

— Mulţumesc. Şi eu la fel- 

— Ai o corabie pe-aici? 

— Nu. Vaporul meu nu e aici. 

— Câţi inşi sunteţi? 

— Am un tovarăş, care a rămas pe marginea gheții. 

Vorbind aşa, ne îndreptăm spre coastă. Deodată, străinul 
se opreşte, se uită la mine şi exclamă: 

— Dumneata nu eşti Nansen cumva? 


— Ba da! 

— Pe dumnezeul meu! Ce bine-mi pare că te văd! 

Şi-mi strânge mâinile cu căldură, zâmbindu-mi 
prieteneşie. 

— De unde vii? mă întrebă el. 

— Am părăsit nava noastră, Fram, la 84* latitudine 
nordică, după o plutire de doi ani în voia vântului şi a 
curenților; apoi, împreună cu tovarăşul meu, am atins 86* 
13'! De acolo, am ajuns pe pământul Frantz-lo-sef, unde am 
iernat. Acum mergem spre Spitzberg... 

— Sunt fericit de izbânda dumitale. Aţi făcut o călătorie 
strălucită şi sunt încântat că am norocul să fiu cel dintâi 
care să te felicit! 

Străinul îmi ia mâinile din nou şi mi le strânge călduros. În 
căldura acestei strângeri, simt ceva mai mult decât o simplă 
formă de politeţe. Îmi oferă găzduire în tabăra lui şi-mi 
aduce la cunoştinţă că aşteaptă din zi în zi sosirea unei 
corăbii, trimise să-i aducă provizii pentru expediţie. De 
îndată ce-mi vine rândul să pot vorbi şi eu, îi cer ştiri despre 
ai mei. Când a plecat dânsul, acum doi ani, soţia şi copila 
mea erau pe deplin sănătoase. Apoi îl întreb de Norvegia, 
de patria dragă... 

Pentru a-l înştiinţa pe Johansen, tragem câte două focuri 
de puşcă. 

În curând întâlnim mai mulţi membri ai expediției. După ce 
sunt reco-mandat, încep felicitări. Mai departe întâlnim alţi 
membri, savanţi, bota-nişti... Botanistul Fischer îmi spune 
că îndată ce a zărit un străin pe banchiză, i-a trecut prin 
gând că acela nu puteam fi decât eu. Apoi a crezut că se 
înşelase, când, în locul chipului pe care se aştepta să-l 
recunoască, s-a pomenit în faţa unui bărbat cu părul şi cu 
barba de culoarea tăciunelui. După ce s-au adunat, şeful 
expediției străine îi vesti că am ajuns la 86* 13'! 

Trei urale puternice întâmpinară această ştire... 

Tot vorbind, am ajuns la aşezarea misiunii, o clădire după 
modelul rusesc, numai din lemn. 


Intrăm în acest cuib cald, pierdut în mijlocul acestei 
singurătăţi frigu-roase. Tavanul şi zidurile sunt acoperite cu 
postav verde. Pe pereţi, fotogra-fii şi gravuri. Etajere 
încărcate de cărţi şi de instrumente. Haine şi încălţă-minte 
întinse la uscat. În mijloc e o sobă în care arde un foc 
prietenos. Mă cuprinde o nespusă pace şi bucurie, când mă 
văd în mijlocul acestor lucruri ciudate pentru noi. Toată 
răspunderea şi neliniştea care mă apăsau de trei ani 
încoace au pierit deodată. Acum sunt într-un adăpost sigur 
în mijlocul banchizei. Chinuitoarele aşteptări ale acestor ani 
de luptă pier în faţa soarelui care se înalţă într-o auroră 
strălucitoare. Datoria mea e împlinită, însărcinarea sfârşită. 

Acum n-am altceva de făcut decât să mă odihnesc şi să 
aştept sosirea corăbiei care să mă ducă în patrie. 

Jackson îmi predă o cutioară pecetluită cu grijă. Cutia 
cuprinde scrisori din Norvegia. Le luase la noroc, cu gândul 
să mi le înmâneze, dacă întâm-plarea va face să ne întâlnim. 
Şi iată că mă bucuram de acest noroc. Deschi-zând cutia, 
îmi tremură mâinile şi inima îmi bate să se rupă. Toate nu- 
mi aduc decât veşti bune. 

Pe masă mi se întind toate cele de trebuinţă ca să prânzim: 
pâine, unt, lapte, zahăr, cafea. 'Tot lucruri al căror gust nu-l 
mai ştiam de un an şi mai bine. 

Dar cel mai mare bun al vieţii civilizate nu-l cunoşteam 
decât după ce am aruncat zdrenţele şi ne-am îmbăiat. 
Stratul de murdărie care ne acope-rea e atât de gros, încât 
nu scăpăm de el decât după nenumărate spălaturi. Şi după 
ce-am îmbrăcat haine curate şi moi, după ce ne-am ras 
barba şi ne-am tuns părul lung şi încâlcit, transformarea 
noastră din sălbatici în oameni civilizaţi e deplină. Ea s-a 
făcut mai repede decât cealaltă prefacere şi adap-tare în 
sens invers, pe care am suferit-o cu începere de acum 
optsprezece luni, de când călătorim numai noi doi, Johansen 
şi cu mine, singuri, în pustiurile de gheaţă. 

Trăim în linişte şi pace, aşteptând corabia care să ne 
repatrieze. Îmi verific toate observaţiile ştiinţifice, culese în 


timpul îndelungat al călătoriei noastre, cu oamenii de ştiinţă 
ai expediției. 

26 iulie... În sfârşit, Windward, vasul care aduce provizii, a 
sosit!... Mă îmbarc şi mă duc pe bord... Aflăm ştiri uimitoare 
despre tot ce s-a petrecut pe lume, de când lipsim noi. Se 
pot fotografia cu razele Rontgen oameni prin uşi de lemn de 
câţiva centimetri şi gloanţele din trupul răniților! 
Spitzbergul a fost deschis turiştilor. O companie norvegiană 
întreţine un serviciu regulat între ţara noastră şi acest ţinut 
polar. A fost clădit un hotel şi funcţionează un birou poştal 
cu mărci speciale. Suedezul Andree şi-a pus în gând să 
ajungă la Pol cu balonul şi aşteaptă numai un vânt prielnic. 
Dacă ne-am fi urmat calea spre Spitzberg, am fi găsit un 
hotel cu tot confortul şi am fi întâlnit turişti, în loc de cine 
ştie ce pescari sărmani, cum ne făceam noi socoteala. Ar fi 
fost o scenă amuzantă să sosim murdari şi zdrenţăroşi, aşa 
cum plecasem din vizuina noastră de iarnă, în mijlocul unei 
cete de turişti... 

7 august... A venit clipa să ne luăm adio de la acest ultim 
popas al drumului nostru... Corabia ne duce spre casă. 
Calea e repede şi plăcută... 

În seara de 12 august desluşesc o dungă neagră în faţa 
noastră, foarte jos, la marginea orizontului. Ce să fie 
oare?... Privesc îndelung, ceasuri întregi. E pământul, 
pământul Norvegiei! Sunt ca hipnotizat. O mare parte a 
nopţii stau şi contemplu această dungă întunecoasă. Un fior 
de friguri îmi zguduie trupul. Ce veşti vom găsi oare la 
sosire? 

La 21 august ancorăm în portul Hammerfest, cel mai 
septentrional oraş al scumpei noastre patrii. Din toate 
părţile globului începe să curgă un adevărat potop de 
telegrame şi de felicitări. Dar nici o ştire despre Fram! 
Întârzierea începe să fie ciudată şi neliniştitoare. 

În dimineaţa zilei de 26 august sunt deşteptat deodată din 
somn. Un om stăruie să-mi vorbească. 

— Vin numaidecât. Mă îmbrac îndată. 


— Nu-i nimic. Vino şi aşa...! 

Îmi pun repede hainele. Găsesc pe şeful biroului de 
telegraf cu o depeşă în mână. 

— lată o telegramă foarte importantă pentru dumneata! 
îmi spune el. De aceea am ţinut s-o aduc chiar eu... 

Acum mă gândesc la un singur lucru pe lume. La Fram şi 
la soarta celor de pe nava noastră. 

Tremurând deschid depeşa şi citesc: 

Fridjof Nansen. 

Fram sosit cât se poate de teafăr. 

Pe bord totul merge bine. Plecăm peste câteva ceasuri 
spre Tromso. 

Urăm bună venire. 

Căpitan Otto Sverdrup. 

Emoţia mea e atât de mare, încât abia pot vorbi. 

— Fram a sosit! izbutesc în sfârşit să spun. 

Citesc şi recitesc telegrama. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. 
Atunci izbucneşte o bucurie generală în tot oraşul, în toată 
patria. 

A doua zi intrăm în Troms6, unde îl găsim pe Fram 
ancorat. Cea din urmă dată, când l-au văzut ochii mei, vasul 
nostru era pe jumătate îngropat în gheaţă. Îl lăsasem să-l 
ducă sloiurile împreună cu tovarăşii noştri, pentru a verifica 
mersul curenților din ocean, scopul principal al expediției. 
Iar eu, împreună cu Johansen, plecasem pe banchiză şi pe 
căile libere cu apă neîn-gheţată pentru a cerceta alte 
ţinuturi pustii, unde am rătăcit singuri mai bine de un an şi 
jumătate. Acum, Fram al nostru pluteşte mândru în apele 
patriei. Uralele izbucnesc de pretutindeni. Ne urcăm pe 
scumpul nostru Fram şi pornim mai departe. 

La trecerea noastră, toată mulţimea se îmbulzeşte pe 
cheiuri. Norvegia, această mamă mândră de opera noastră, 
parcă ar voi să ne strângă într-o îm-brăţişare şi să ne 
mulţumească aşa pentru toată truda. Noi nu ne-am făcut, 
cu toate acestea, decât datoria, împlinind sarcina pe care 
ne-am luat-o. 


Iată-ne întorşi la viaţă, şi acum viaţa ni se deschide înainte, 
plină de lu-mină şi de nădejde. Înserează. Soarele scapătă 
pe marea albastră şi melan-colia pătrunzătoare a toamnei 
se răspândeşte pe întinsul liniştit al apelor. E prea frumos, 
într-adevăr... Nu-i oare un vis? Nu! În lumina apusului, 
silue-tele cunoscute şi dragi îmi aduc simţământul păcii şi al 
siguranţei în viaţă. 

Pustiurile de gheaţă şi lumina de lună a nopţilor polare par 
acum visul îndepărtat al unei alte lumi, un vis care a rămas 
acolo. Dar ce-ar fi oare viaţa fără vise...? 

Petruş, băieţaşul cu ochii sclipitori şi cu nasul cam cârn, a 
întors cea din urmă foaie a cărţii. 

A înălţat ochii, şi privirea lui stăruie îndelung asupra hărţii 
Oceanului îngheţat de Nord, bătută în perete. Nu mai simte 
somnul. Nu-şi mai simte cotul amorţit. 

Nici nu ştie când au trecut ceasurile. 

Îl frământă acelaşi şi acelaşi neastâmpăr. 

Gândul şi închipuirea l-au purtat mereu spre gheţurile 
polare, pe urmele ursului Fram, pe urmele năvii Fram. 

Ca printr-un fir nevăzut, dincolo de oraşe şi ţări, dincolo 
de mări şi de munţi, s-a desăvârşit astfel o tainică legătură 
şi chemare între oameni, între făpturi şi întâmplări 
depărtate. Între întâmplări, făpturi şi oameni pe care nimic 
nu i-ar fi putut aduna împreună niciodată în acelaşi loc şi în 
aceeaşi vreme. 

Şi totuşi legătura nevăzută s-a făcut, ca să lase urme în 
viaţa fiecăruia. 

Lars, bătrânul marinar de pe nava Fram a lui Nansen, a 
botezat într-o zi, cu numele corăbiei din tinereţe, puiul de 
urs alb prins de vânători în gheţu-rile de departe. Puiul 
acela a ajuns Fram, vestitul urs polar de la Circul Struţki. Şi 
după ani de zile, în seara unei reprezentații de adio, într-un 
oraş unde n-avea să se mai întoarcă niciodată, Fram, ursul 
alb, a deşteptat o pasiune nouă şi nepotolită pentru 
expedițiile polare în cugetul băieţaşului care strigase ca şi 
toţi:Vrem Fram! Vrem Fram!” 


lar acum, Petruş, băiatul cu nasul cam cârn şi cu ochii 
sclipind de o arşiţă mistuitoare, trăieşte el, cu toată fiinţa, 
încă o dată peripeţiile lui Nan-sen. Le trăieşte pagină cu 
pagină din carnetul însemnărilor scrise cu ani de zile 
înainte, acolo, departe, la faţa locului, în albele pustietăţi de 
sloiuri plutitoare. 

A suferit împreună cu dânsul, a tremurat de ger şia 
îndurat foamea; era să se înece şi a scăpat, ca să se bucure 
o dată cu el de biruinţa cea din urmă. 

Cartea e închisă pe masă. Petruş priveşte la harta din 
perete. Apoi gândul lui s-a întors iarăşi la Fram, ursul polar. 

Înainte de a pleca la culcare, băiatul se întreabă pe 
gânduri: „Oare unde-o mai fi ajuns Fram acum?... Şi ce o fi 
făcând oare în pustietăţile lui de gheaţă?” 

Dar a doua zi gândurile lui Petruş sunt mult mai voioase. 

În mijlocul prietenilor, dând vajnic din mâini, istoriseşte cu 
însufleţire despre alţi urşi albi şi despre felurite întâmplări 
din gheţurile polare. Istori-seşte cum s-a strecurat tiptil un 
urs alb pe nava lui Nansen, înţepenită printre sloiurile 
banchizei, şi cum a dat iama prin câini. Istoriseşte cum era 
să se înece Nansen în apa atât de rece, încât îi tăia 
răsuflarea şi cum a scăpat. Istoriseşte cum s-a întors în 
patrie şi cum l-au primit toţi cu urale. 

Pe urmă, în zilele de iarnă, întreaga ceată de copii s-a 
apucat a zidi cu mare gălăgie un urs alb de zăpadă: Fram, 
ursul polar. 

— Staţi! Staţi să-i punem ochii de cărbune! strigă un 
tovarăş de joacă. 

Se repede, se împiedică, se rostogoleşte de-a bugşilea şi 
răstoarnă ursul de zăpadă. 

Toţi izbucnesc în hohote. Îl dau pe vinovat de-a tăvalul prin 
omăt, îl înalţă copăcel şi pe urmă pornesc din nou să 
clădească alt urs. 

Însă fără Petruş treaba merge cam anevoie. Ursul abia se 
ţine în balamale, iar dacă te uiţi bine, nici nu seamănă a urs. 
Picioarele sunt prea lungi, capul prea mare. 


— Petruş! Petruş, vino să ne ajuţi! Numai tu eşti marele 
meşter...! 

Gata la joacă, Petruş începe a rotunji cu palma capul şi 
botul lui Fram. El ştie cum trebuie potriviţi ochii de 
cărbune, ca să-i dea înfăţişarea de adevărat urs polar. 

Face câţiva paşi îndărăt. Priveşte. Clatină din cap şi iar mai 
are ceva de meşteruit. 

În vremea aceasta, alt tovarăş de joacă se plânge, suflând 
în pumni: 

— Brr! Ce ger e! Am îngheţat... Nici nu-mi mai simt 
degetele... 

Petruş îl ia la rost. 

— Poftim! Ce mai voinic!... Rebegeşti de frig la două grade 
sub zero! Atunci ce-ai mai spune la gerurile de patruzeci şi 
de cincizeci de grade de la Pol? 

— N-aş spune nimic, fiindcă n-am ce căuta acolo. Du-te tu, 
că tu eşti cu expedițiile polare...! 

— Să ştii că am să mă duc! 

— Şi ai să rabzi un ger de patruzeci de grade? 

— Am să îndur! Nansen şi alţii cum au îndurat! Nu vezi că 
eu nici nu simt frigul? 

Într-adevăr, până să ajungă în gheţurile polare, Petruş s-a 
pregătit de pe acum să îndure gerul. Dimineaţa se freacă 
pe tot trupul cu zăpadă. Nu mai tuşeşte. Nu mai strănută. 
Nu mai ştie ce e răceala şi boala. 

E un băiat zdravâăn şi plin de viaţă. A mai crescut, şi din zi 
în zi e mai prețuit de prieteni, de tovarăşii de joacă şi de 
şcoală; a crescut şi în ochii profesoarei. Din cărţile 
expedițiilor polare a învăţat ce înseamnă să chibzu-iască. Să 
ia hotărâri repezi. Să nu fugă de răspunderi şi să nu lase 
nimic la voia întâmplării. 

La excursiile din preajma oraşului, în crânguri şi la lac, toţi 
îi încredin-ţează lui conducerea şi niciodată n-a dat greş. 

Ba chiar şi acasă, în gospodăria lor nevoiaşă şi cu multe 
greutăţi, fraţii şi surorile mai mari nu-l mai socotesc un 


băieţel cam uituc şi cam încurcă-lume cum era înainte. Au 
nădejde în el. Ba adeseori chiar îl cheamă: 

— Ia dă-ţi părerea şi tu, Petruş! Încearcă, poate ai să 
nimereşti mai bine, că nu degeaba te îndeletniceşti cu de- 
alde astea! 

Petruş ştie, într-adevăr, să facă noduri marinăreşti, care 
nu se mai dezleagă nici cu dinţii. Pe vreme de viscol ştie să 
astupe uşile şi ferestrele, ca să nu se mai strecoare nici o 
aţă de vânt în casă. Ştie să repare săniuţele, patinele, 
schiurile cele mai hărăbuite ale băieţilor de pe toată strada. 
Şi a născocit un soi de tălpige de sfoară şi de nuiele 
împletite, pentru a merge uşor pe zăpada moale şi pe 
gheaţă subţire, fară să se afunde piciorul. 

Dar acolo unde nu-i poate ţine nimeni piept e tot în 
povestirile vieţii din gheţurile polare. 

Atunci ochii lui sclipitori se aprind şi mai vii. Cu obrajii 
îmbujoraţi şi cu glasul plin de avântare face şi pe alţii să 
trăiască tot ce-a simţit el când citea întâmplările. 

— Petruş, mi se pare că mai adaugi câteva ceva şi de la 
tine... îl încercă un prieten mai neîncrezător. Prea le 
înfloreşti! 

— Adaug de la mine şi înfloresc? se înflăcărează Petruş. 
Am să-ţi aduc cartea să citeşti cu ochii tăi... Şi încă n-am 
spus tot!... Ai să vezi... 

O singură dată nu i-a venit nici lui să-şi creadă ochilor la 
început. S-a lămurit numai după ce-a isprăvit de citit cartea 
din scoarță în scoarță. 

Într-o zi, fostul profesor, bătrânul pensionar, l-a oprit în 
stradă. El salutase şi dădea să treacă înainte. 

— Stai, Petruş! rosti bunicul fetiţei cu părul bălai. De ce n- 
ai mai venit pe la noi? 

— N-am vrut să vă mai supăr. Am citit doar toate cărţile cu 
urşi albi şi cu expediţii polare din bibliotecă... 

Bunicul fetiţei îl ameninţă glumeţ cu degetul, zâmbind: 

— Frumos! Va să zică numai pentru cărţi veneai? Când ai 
isprăvit cu ele, ai uitat de noi! 


Petruş se fâstâci. Îngăimă foarte încurcat: 

— Mi-a fost teamă să nu vă plictisesc... 

— Din ce în ce mai bine, Petruş! îl dojeni mai departe, cu 
aceeaşi blândeţe zâmbitoare, bătrânul pensionar. Când ai 
văzut că mă plictiseşti vreodată? N-am stat întotdeauna de 
vorbă cu plăcere despre cărţile pe care le citeai? 

Băiatul a plecat ochii în pământ. Nu mai găsea ce să 
spună. 

Se simţea într-adevăr vinovat. 

Nici el nu ştia bine cum s-a făcut de n-a mai dat de-o lună 
pe la fostul profesor şi pe la nepoţica lui cu părul bălai. 

Bătrânul îl linişti: 

— Haide, Petruş! Nu mai fi necâjit, că nu m-am supărat. 
Mai supărată e Lilica, nepoata mea. Dar o vom împăca şi pe 
dânsa. Mi-a părut rău numai că ai pierdut o ocazie. Avem o 
carte nouă. 

— O carte nouă? se însufleţi Petruş. 

— Da! O carte nouă... 

— Despre urşi albi şi despre expedițiile polare? 

— Da. Despre urşi albi şi despre expediţii polare. Dar de 
data asta cu mult mai interesantă decât celelalte cărţi pe 
care le-ai citit. Vorbeşte despre marii exploratori şi 
cercetători ruşi, despre cei care au cunoscut pentru pri-ma 
oară întinderile nesfârşite ale nordului îndepărtat. 

Frământându-se din nou pe loc de mirare şi neastâmpăr, 
Petruş întrebă cu glas rugător: 

— Şi mai aveţi cartea? N-aţi dat-o altcuiva? 

— Cititori s-au ivit destui. Dar n-am dat-o... 

— Mi-o împrumutaţi şi mie? 

— La drept vorbind, ai merita s-o dau mai întâi celor care 
au venit s-o ceară înaintea ta, Petruş! răspunse fostul 
profesor. Pedeapsa însă ţi-ai luat-o singur, fiindcă, în loc s-o 
citeşti acum două săptămâni de când te-aşteaptă, ai s-o 
citeşti abia mâine... 

— Astăzi, o citesc chiar astăzi! făgădui Petruş cu zor şi cu 
nerăbdare. 


— Bine, Petruş! Dacă-i vorba aşa, să mergem acasă şi să-ţi 
iei cartea în primire. 

— O citesc în astă-seară şi mâine o înapoiez! repetă 
Petruş. 

— Nu te grăbi cu făgăduielile! îl povăţui fostul profesor. 
Nu te execut aşa de repede. E o carte pe care va trebui s-o 
citeşti pe îndelete. 

Cu adevărat, cartea pe care a căpătat-o Petruş de astă 
dată nu mai semă-na cu celelalte. Şi n-a isprăvit-o nici într-o 
zi, nici într-o seară. 

Mai întâi, trei zile, în trei după-amiezi, a citit-o pe 
nerăsuflate. 

Mai apoi, o săptămână întreagă a citit-o din nou, pe 
îndelete. 

Cartea era groasă, cu litere mărunte şi cu gravuri, cu hărţi 
şi cu întâm-plări trăite. lar din fiecare pagină, din fiecare 
fotografie, din fiecare poves-tire se desprindeau 
nemaivăzute întâmplări ale vitejilor cercetători ruşi. 

Unii căutau zăcămintele din insulele necunoscute 
odinioară: petrol, căr-bune şi metal. Alţii căutau animalele, 
plantele şi feluritele făpturi din adân-cul mărilor reci. Nu 
lipseau nici cei plecaţi să descopere, păstrate în gheaţă, 
dihăniile uriaşe de mult stinse de pe faţa pământului. 
Găseau în frigoriferul sloiurilor mamuţi care au trăit acum 
zeci şi zeci de mii de ani, mai mari şi mai mătăhăloşi decât 
elefanții din Arca lui Noe a Circului Struţki. Şi-i găseau 
păstraţi aşa de bine, ca în ziua dintâi când i-a cuprins şi i-a 
înfăşurat sloiul de gheaţă, încât la vederea lor se repezeau 
câinii de vânătoare şi câinii laponilor să-i sfâşie şi să le 
înfulece carnea. 

Petruş a ridicat ochii la harta bătută în perete. 

Urmăreşte cu ochii şi cu gândul drumul călătorilor ruşi. 

Pe urmă, înainte de a pleca la culcare, încă o dată se 
întreabă: 

— Oare în care parte a pustietăţilor acestea de gheaţă va 
fi nimerit Fram acum? Şi ce-o mai fi făcând el oare acolo? 


XIII. FRAM ŞI-A GĂSIT UN PRIETEN MIC ÎN NOAPTEA 
POLARĂ. 

După cele dintâi viscole ale iernii, cerul s-a limpezit dintr-o 
dată de nori. Vântul a stat. Bolta nopţii s-a dezvelit înaltă şi 
albastră, cu sclipet de stele. A fost o minune de altă lume. 
Rece şi nepământească, într-o lume de vis. 

Uneori, luna scălda nemărginirea albă cu luciri de sidef. 
De sidef se întindea şi puntea banchizei. De sidef străluceau 
zăpezile. De sidef se înălţau piscurile înfăşurate în sloiuri. 

Alteori scânteiau numai stelele. 

Pe urmă a fâlfâit, pe o jumătate de cer, aurora boreală. 

Au mijit mai întâi trei curcubee de toate culorile ştiute şi 
neştiute. S-au topit unul în altul. S-au desfăcut şi iar s-au 
unit. lar din tainica lor arcadă înscrisă pe cer au început să 
pâlpâie luminile într-un joc tremurător şi fan-tastic. 
Albastre, roşii şi verzi, violete şi portocalii, galbene şi 
muiate în purpură, flăcările se ţeseau, se împleteau, 
curgeau în draperii de mătase, se desfăşurau şi se atingeau 
neaşteptat. 

O clipă cerul rămânea gol. 

Apoi din nou izbucnea hora vrâjită. 

Se aprindeau lumini mărunte, de Pom de crăciun. Fluturau 
fire de beteală. Şerpuiau focuri de rachetă. Gâlgâiau râuri 
de aramă, de argint şi de aur topit. Forfoteau puzderii de 
scântei. Şi totul se refăcea îndată sub curcubeul arcuit, într- 
o perdea străvezie, în care lunecau luminile albastre şi roşii, 
violete şi verzi, galbene şi portocalii. 

O muzică depărtată şi dulce, de-abia auzită, plutea în 
văzduhul sonor. Părea un murmur de clopoțel de cleştar, 
aşa cum se aud de foarte departe, iarna, zurgălăii argintii ai 
săniilor. Părea o adiere de strune nevăzute. Părea un suspin 
al cerului. 

Fram privea de pe stânca înaltă jocul fantastic. Asculta 
muzica nemaiauzită. 

Dacă ar fi avut minte omenească, s-ar fi întrebat pentru 
cine sunt oare toate aceste frumuseți, în asemenea 


îngheţate pustiuri? 

Aci nu era nimeni să se bucure de măreaţa vrajă a nopţii 
polare. 

Aci, numai întinderi deşarte şi reci, încremenite sub 
oglinda de gheaţă. 

Fram se târa în adăpostul de sloiuri. Se încolăcea cu botul 
ascuns în blana pântecului. Încerca să adoarmă. 

Afară se isca din senin viscolul. Norii negri năpădeau luna. 
Înghiţeau stelele. Stingeau pâlpâirea aurorei boreale. 

Se dezlănţuia zăpada vânturată în valuri, se rostogoleau 
creste de stânci, trosneau gheţurile banchizei. Noaptea era 
din nou cutreierată de duhurile beznei. 

Magia luminii s-a stins. 

Reprezentaţia s-a sfârşit. 

Numai viscolul aleargă năuc, urlând, gemând, chiuind. 

Fram închide ochii şi visează la ţările calde, acolo unde 
luminile se aprind în fiecare seară răsucite de un buton, 
unde mai sunt copii care râd şi roagă pe bunici să le 
povestească, la gura sobei, întâmplări minunate din 
gheţurile polare. 

Fram visează şi scânceşte prin somn. 

Tot aşa cum scâncea odinioară prin somn, visând la 
depărtările acestea pustii, în cuşca de la Circul Struţki. 

Atuncea dorea viaţa de aici. 

Acum se zgribuleşte, tânjind după viaţa de acolo. 

Pe urmă, când viscolul s-a ogoit, păşeşte din vizuină, 
flămând. 

Urşii ceilalţi s-au făcut nevăzuţi. Nu-l mai aşteaptă nici o 
masă întinsă de-a gata, când îi uimeşte sau îi sperie cu 
tumbele lui. Poate au pornit spre locuri ştiute numai de 
dânşii, unde în spărturile gheţei îşi mai scot capetele afară 
turme de foce şi de morse. Poate s-au pitulat în peşteri, cu 
vânat adunat din vreme, cu masa întinsă sub bot, aşteptând, 
pe jumătate amorţiţi, să răsară la marginea cerului soarele 
polar. 


Singur şi chinuit de foame, Fram scotoceşte cotloanele 
stâncilor. Îl întovărăşeşte numai umbra lui culcată în lumina 
lunii. Toate urmele de paşi s-au acoperit. Toate erau urme 
vechi. Niciuna nouă. 

Numai pustiu. 

Numai tăcere. 

O lună sticloasă şi neclintită, spre care îi vine să ridice 
botul şi să urle. 

Şi nu mai este nici o măsură a timpului, ca să ştie cât mai 
are de aşteptat până la sfârşitul nopţii. 

Într-un ceas de deznădejde, Fram a luat-o de-a curmezişul 
banchizei. 

E un drum fară capăt. Fără ţintă. Dar pentru Fram n-are 
nici o însemnă-tate unde îl duce calea de acum. Oriunde, 
numai să fugă de această singură-tate înfricoşătoare. Poate 
că podul de gheaţă leagă un ostrov de alt ostrov. Poate că 
undeva, departe, se află o insulă cu mai multă viaţă. 

Când simţea că se pregăteşte viscolul, îşi dura din zăpadă 
un culcuş ca vai de el. Aştepta ceasuri şi ceasuri să se 
potolească urgia. Îşi dezmorţea labele degerate întorcând 
spatele aurorei boreale. Era o minune care nu-i ţinea nici 
de cald, nici de foame. 

A mers aşa o săptămână? Două? Mai multe? 

Cine ar fi ştiut să spună? 

Uneori îi venea să se lungească jos, pe patul de gheaţă, şi 
să nu mai ridice capul, istovit. 

Apoi îşi zguduia rămăşiţa voinţei. Îşi aduna puterile. Se 
ridica în două labe să adulmece vreun miros adus de vânt. 
Vreo adiere de pământ, de vietate, poate de oameni... 
Vântul subţire îi tăia nările. Dar nu-i aducea nici un semn de 
nicăieri. 

Pornea cu paşi împleticiţi spre ţinta necunoscută. 

Mergea cu botul în jos. 

Nu mai privea înainte. 

De aceea n-a tresărit când a apărut în bătaia lunei o dungă 
vânătă. N-a grăbit paşii. Alt țărm, alt ostrov... Ce putea să-l 


mai aştepte acolo? Oare va da iarăşi peste urşi care fug de 
el şi rânjesc? Nu-şi va găsi în sfârşit un prieten? Ar fi 
vremea. El nu şi-a pierdut nădejdea... 

Urcă, aşadar, ţărmul de sloiuri, fară să privească împrejur. 
Luna bătea pieziş. Alături de el mergea umbra. Era singura 
lui tovarăşă în aceste pustiuri, care mai rămăsese să-i ţină 
de urât. 

Cu ea, numai cu umbra sa, a colindat împreună ţările 
calde. Numai ea singură ştie pe unde au fost amândoi, ce 
lume se află dincolo de hotarul nopţii polare, ce dulce e 
acolo nisipul catifelat, ce grădini se află acolo cu flori de 
liliac şi cu liliac şi cu iarbă măruntă, ca un pat moale, pentru 
o umbră obosită care s-a întins la picioare şi vrea să se 
odihnească. 

Lumina lunei cădea pieziş. 

Umbra lui Fram îl însoțea, de cealaltă parte, mergând 
alături, credincioasă şi nedespărţită, în înfricoşătoarea 
singurătate a nopţii polare. 

Fram, cu capul întors, fară să privească unde calcă, îşi 
urmărea acum numai mişcările umbrei, alături, pe 
pământul îngheţat. Ridica el pasul, îl ridica şi ea. Clătina 
capul, îl clătina şi ea. 

Deodată rămase cu laba ridicată. 

Cu mersul oprit. 

Umbra lui se întâlnise cu altă umbră. 

O umbră mai mică, o mogâldeaţă neagră, sărind şi jucând. 

Întoarse capul spre lumina lunei; înălţă ochii să vadă al 
cărui stăpân e umbra aceasta nouă şi jucăuşă. 

De pe un vârf de stâncă, în bătaia lunei, un pui de urs alb 
părea că sare şi joacă. 

Dar Fram înţelesese îndată că joaca şi veselia erau numai 
amăgitoare păreri. 

Păţania puiului, acolo sus, era mult mai tristă. Puiul se 
cocoţase pe vârful piscului. Numai el ştia cum şi de ce. Şi 
acum n-avea curaj să coboa-re. Se pleca pe margine; labele 
începeau să-i lunece, înspăimântat se agăța cu ghearele şi 


se sălta îndărăt. Se clătina în echilibru, să nu cadă peste 
cap. Scâncea şi tremura de frică. 

Pe Fram îl cuprinse veselia, văzându-l cât era de mic şi de 
necâjit. 

Se ridică în două labe şi se lipi cu umărul de marginea 
stâncii. 

Şi făcu puiului semn de încurajare: 

— Haide, mă puştiule! Dă-ţi drumul fără grijă! Hopla! în 
viaţa mea am fost deprins cu lucruri mai grele...! 

Puiul se codi. 

Dar nu arătă nici o frică faţă de Fram. Dimpotrivă, părea 
foarte bucuros şi nerăbdător să coboare şi să facă mai 
repede cunoştinţă. Mai frică îi era de înălţimea unde s-a 
cocoţat. 

Fram îi făcu din nou semn cu amândouă labele: 

— Curaj, dimone!... Te prinde bădia în labe, ca pe o 
minge... 

Puiul închise ochii şi îşi dădu drumul de-a hârâişul pe 
spate. Fram îl primi în braţe. 

Pe urmă îl aşeză poponeţ jos şi se dădu un pas îndărăt, să-l 
privească în creştet şi să vadă cu cine are de-a face. 

Puiul se uita în sus la Fram. 

Fram se uita în jos la pui. 

— Îmi pari o mutră simpatică! mormăi Fram cu prietenie. 

— Şi tu un unchi de ispravă! nu se lăsă mai prejos puiul, 
mormăind de bucurie. 

Apoi, după legea urşilor, se mirosiră bot în bot, ca să se 
cunoască mai bine. 

Puiul mirosi, îşi frecă botişorul de nările lui Fram, îşi 
permise necu-viinţa să-l lingă şi începu să dea semne de 
mare fericire. 

Acum umbrele lor se amestecau pe zăpadă. 

O umbră mică sărea şi dădea târcoale unei umbre mari, se 
topea într-însa, se desfăcea, ca să revină la loc. 

Fram îşi netezi noul prieten cu laba pe creştet, cum 
dezmierda el puii de om, când îi chema să împartă 


bomboanele cu dânşii. 

Puiul nu se retrase. Nu mârâi. Părea foarte dornic şi 
bucuros de o asemenea alintare. 

Înduioşat, Fram îl gâdilă sub bărbie, îl ridică în braţe să-l 
vadă mai de aproape la ochi. Toată amărăciunea lui se 
risipi. Găsea, în sfârşit, o făptură din neamul lui, care nu-i 
arăta colții şi n-o rupea la fugă. 

— Acum trebuie să-ţi găsim şi un nume! mormăi Fram, 
aşezându-l jos şi privindu-l cu dragoste. Mi se pare că ţi-am 
şi găsit unul. Fiindcă îmi pari dumneata un ursuleţ plin de 
neastâmpăr şi fiindcă te-am aflat cocoţat sus, am să te 
poreclesc „Zgăibărici”. N-o fi prea frumos!... Dar ţi se 
potriveşte leit după chipul şi asemănarea mâătăluţă, scumpe 
Zgăibărici! Oricum, e mai simpatic decât „Căpăţânosul”! 

Puiul nu ştia că a devenit Zgăibărici, fiindcă nu înţelegea 
mormăitul lui Fram. Dar se grăbi îndată să-şi schimbe 
porecla în renume, agăţându-se de Fram să-l ia în braţe. Se 
vede că întâia oară gustase din asemenea plăceri şi 
dumnealui mai poftea. 

— Asta nu! mormăi Fram. Te înveţi cu nărav! Văd că eşti 
destul de măricel... Nu-i de demnitatea unui pui de urs să 
se ceară în braţe. Vrei să te zgăiberi? Poftim sloiul de aci!... 
Poftim vârful acesta de stâncă, de dincoace! 

Puiul pricepea că nu e rost de cocoţat în braţe. Se împăcă 
lesne şi cu ideea să rămână pe jos. 

Dar Fram îl privea acum cu o părere de rău în ochi. Elera 
un urs cu multă chibzuinţă de la oameni. De aceea parcă se 
temea că bucuria lor e prea pripită şi că prietenia lor nu e 
sortită să dureze prea mult. 

Se temea că acuşi are să apară de undeva, de după o 
stâncă, mama puiului. Se temea că îndată are să se 
repeadă, rânjind colții, mormăind, urlând. Şi se temea că va 
fi din nou silit să se apere cu acrobaţiile din totdeauna, cu 
salturi şi piedici, până ce ursoaica va luneca în bot şi se va 
lăsa păgubaşă să lupte cu un asemenea urs-paiaţă. 


Iar tot are să sfârşească aşa cum au sfârşit toate întâlnirile 
de până atunci. 

Furioasă, ursoaica are să se întoarcă pentru a croi vreo 
două-trei labe puiului, ca să-l înveţe minte şi să nu mai 
umble lelea fără căpătâi. Pe urmă, are să-i mai aplice şi un 
picior în spate lui Zgăibărici, zvârlindu-l cât colo şi 
mormăindu-i porunca:Fă-o înainte! Te ajung din urmă şi mi 
te mai scarmăn eu şi între patru ochi...!” 

Şi Fram va rămânea iarăşi singur, cu umbra lui, să colinde 
ca un ciumat pustietăţile polului. 

Aşa stătea în două labe şi la aceasta părea că se gândeşte 
cu amar. 

Zgăibărici îl zgândări cu laba, mormăind în legea lui: 

— Ei, bădie!... Unde ţi-s gândurile? Ai început să te saturi 
de mine? 

Fram strânse din umeri, cu milă... 

— Ce ştii tu? Eşti mic şi prost...! 

Puiul păru că pricepe înţelesul mormăitului, căci se amări 
foarte, începând să scâncească uşor: 

— E adevărat că sunt mic. Mic şi necăjit, că uite m-am mai 
lovit şi la cap... Dar nu-s prost de loc! Zău că nu-s prost...! 

Poponeţ, în bătaia lunei, se scărpina cu lăbuţa lui în cap, 
unde avea într-adevăr o zgârietură nevindecată. 

Fram se plecă să vadă ce-l doare. Multe învățase el de la 
oameni. Însă nu învățase de la veterinarul Circului Struţki şi 
cum se vindecă rănile. Aşa încât se mulţumi să-i lingă rana 
adâncă, după obiceiul animalelor, în loc să mormăie: 

— Hehei! Ştiu eu ce ţi-ar trebui aci, domnule 
Zgăibăriciule! Puţină tinctură de iod. Te-ar ustura niţel. Ţi- 
ar cam feşteli blăniţa dumitale cu o pată violetă. Dar într-o 
săptămână nu s-ar mai vedea nici urmă de rană, nici de 
pată... Fără asta are să treacă mai greu. S-o lăsăm să se 
vindece singură. Deocamdată nu te mai zgândări acolo cu 
unghiile! Altfel, să ştii că-ţi schimb numele de Zgăibărici cu 
Zgândărici... 


Puiului i-ar fi fost totuna, dacă-i rămânea numele de 
Zgăibărici sau dacă îl va chema Zgândărici. Nu înţelegea 
nimic din mormăitul lui Fram. Vorbea altă limbă cu totul 
neînţeleasă la Pol. Şi pe urmă nu-l ajuta mintea să priceapă 
în ruptul capului obiceiul acesta al lui Fram, învăţat de la 
oameni, să dea îndată fiecărei făpturi un nume. Pentru el, 
orice urs, mare sau mic, căpăţânos, ori nu, e un urs şi nimic 
mai mult. O vulpe e o vulpe. Un iepure e un iepure. 

El n-avea un calendar cu felurite nume în cap. 

Avea numai o rană, care îl ustura al naibii şi la care duse 
din nou laba s-o pipăie. 

Fram îi împinse laba în lături, mustrându-l: 

— Ce ţi-am spus? Lasă rana în pace!... Mai bine mi-ai 
povesti cum ai căpătat-o... Aceasta e o zgârietură adâncă de 
gheară. Aş pune rămăşag că e de gheară de urs. la 
povesteşte, mătăluţă, cum a devenit cazul! 

Zgăibărici scâncea foarte necăjit. Stătea poponeţ şi 
scâncea. Îi trecuse toată veselia. Nu pricepea mormăitul 
ursului mare şi bun. Dar avea şi el într-adevăr ceva de spus. 
O întâmplare cumplită şi plină de peripeții... Cum s-o 
povestească însă? Mai bine să meargă la faţa locului. 

Ursul acesta mare şi bun are să priceapă singur cum a 
rămas el orfan şi de ce s-a căţărat el în vârful stâncii de 
frică. 

Îl trase deci cu laba, aşa cum trag puii de om unchii, de 
poalele paltonului, să intre în cofetărie. 

Fram înţelese. 

N-a mai stat să întrebe cum şi ce fel. Au pornit amândoi la 
faţa locului. Zgăibărici înainte. Fram după el. Printre stânci, 
în lumina puternică a lunii se citeau pe zăpadă urme de 
paşi. Urme de urşi. Erau trei feluri de urme. Două mai mari, 
aproape egale. Şi urme mai mărunte: paşii lui Zgăibărici, 
arătând pe unde a fugit el până la stâncă. 

Puiul se repezi înainte. 

Fram se opri. 

În faţa lor, pe zăpadă, se afla întins un trup alb. 


Puiul dădu buzna, îşi vâri capul în blană, sări îndărăt, 
începu să scâncească şi să dea roată împrejur. 

Fram se apropie cu băgare de seamă. Crezu dintru-ntâi că 
e mama lui Zgăibărici culcată în zăpadă. Se aştepta la ceea 
ce ştia el că avea să urmeze. Ursoaica sărind în sus. 
Începând să mormăie furioasă. Repezindu-se la el, silindu-l 
s-o dea peste cap, aşa cum făcea întotdeauna în glumă, fară 
să-i pricinuiască nici un rău, numai să-i dovedească în doi 
timpi şi trei mişcări că o luptă cu el nu duce la nici un 
sfârşit. Lupta aceasta n-ar fi vo-it-o Fram cu nici un preţ. Ar 
fi pus capăt scurtei sale prietenii cu Zgăibărici. 

Dar ursoaica nu dădea nici un semn de viaţă. 

Nu se înălța să se repeadă, urlând şi legănând capul 
mânioasă. 

Fram văzu împrejur, în zăpadă, urmele unei altfel de lupte. 
Văzu pete de sânge. Şi atunci pricepu jalnicul adevăr. 

Mama puiului zăcea moartă. Rece. Sloi îngheţat. Căzuse 
într-adevăr în altfel de luptă, mai fară îndurare decât 
bătăliile şăgalnice ale lui Fram. Într-o luptă cu un alt urs, 
după cum arătau urmele paşilor. 

Puiul se înghesuia cu botul în blana pântecului unde ştia el 
că se află izvorul de lapte cald. Izvorul încremenise, 
secătuit. El nu putea să priceapă minunea aceasta rea, tot 
aşa cum altădată Fram nu pricepuse întâmplarea cumplită 
prin care a rămas orfan, de mult, în alte gheţuri, tot atât de 
duşmănoase. 

Puiul scâncea, gemea, se rostogolea pe jos. Ridică ochii la 
ursul cel mare şi bun să capete explicare. 

Fram îl dezmierdă pe creştet. Îl strânse lângă el. Îşi 
amintea de foarte departe, de foarte de mult, ce jalnic e să 
rămâi orfan. 

Mormăind, îl trase după el: 

— Nu mai avem pentru ce sta aici!... Acum înţeleg toată 
întâmplarea. A murit, apărându-te!... După ce a răpus-o, 
ursul te-a fugărit să-ţi facă şi ţie capătul... Aşa te-ai căţărat 
sus şi numai aşa ai scăpat. Aş vrea însă să dăm peste 


domnul acesta şi să-i aplicăm împreună o lecţie! Îţi 
făgăduiesc că n-are să-i fie de loc moale...! 

Puiul nu se dădea dus de lângă leşul ursoaicei. 

Fram îl ridică în braţe. Puiul privea îndărăt peste umăr 
scâncind. 

— Ajunge! Fii bărbat! îl dojeni Fram cu blândeţe. Nu-ţi mai 
foloseşte la nimic să te vaieţi. Deocamdată, trebuie să găsim 
ceva de mâncare. Eu sunt deprins cu postul. Pentru tine e 
însă altceva! 

Puiul scâncea, privind mereu îndărăt, peste umăr. 

Dar Fram mergea, cu paşi hotărâți, pe urmele ursului 
ucigaş. 

XIV. FRAM SE LEAPĂDĂ SINGUR DE MICUL SĂU 
PRIETEN. 

După un timp, puiul începu să dea semne de nelinişte şi de 
frică. 

Mirosul lui mai tânăr, proaspăt şi neştirbit de viaţa printre 
oameni şi printre fiarele menajeriei, mirosul lui de vietate 
liberă şi sălbatică simţise apropierea primejdiei. 
Recunoştea duhoarea ursului care a ucis şi l-a fugă-rit. 
Fram încetini pasul. 

Luna revărsa peste aceste locuri şi aceste întâmplări o 
lumină tainică, îngheţată şi de o limpezime cum numai în 
ţinuturile polare se află. 

Se desluşea pe zăpada albăstruie fiecare urmă, citeaţă ca 
un desen subţire pe-o coală de hârtie. 

Urme, şi din loc în loc picuri de sânge. 

Puiul scânci uşor. Fram îi astupă botul cu laba. Puiul luă 
aminte şi tăcu. 

Acum paşii lui Fram se prelungeau mlădioşi şi fară scârţâit 
pe zăpadă, ca paşii tigrilor de Bengal, când se apropie de 
pradă. 

Aşeză puiul jos. 

Frecându-i nările cu botul, Fram îi mormăi în şoaptă ceea 
ce în cuvinte omeneşti ar fi sunat: 


— Acum stai liniştit, piciule! Nu te mişca! Să nu-ţi aud 
glasul! Aşteaptă!... Şi dacă n-are să-ţi placă, atunci să nu-mi 
spui mie pe nume... 

Fireşte, puiul nu pricepea mormăitul lui Fram în limba lui 
străină, învă-ţată printre oameni. Poate nici Fram nu voia să 
spună neapărat chiar aceas-ta, cuvânt cu cuvânt, fiindcă, 
oricât era el de dresat, nu căpătase darul vorbi-rii şi nici n- 
avea o minte omenească să cugete chiar ca un om. 

Dar puiul a rămas neclintit locului. 

Pentru povestea noastră, atât e destul. 

A rămas locului, ţinându-şi răsuflarea şi ascultându-şi 
ticâitul inimii. 

Fram dădu ocol unui perete de stânci. Apăru înaintea 
ursului ucigaş, pe neaşteptate, în două labe. Făcuse ocolul 
după vânt, să aibă adierea subţire dimpotrivă. 

Celălalt ridică ochii. Mai mult mirat decât supărat, îşi 
clătină în dreapta şi în stânga capul. Mormăi. Poate simţea 
un fel de dispreţ pentru Fram. 

Îl vedea subţire şi jigărit. Un urs rupt de foame. El era 
voinic şi sătul. Nu de mult îşi încercase puterile. Îi era silă 
să se mai măsoare şi cu o ase-menea arătare de urs. 

În mormăitul lui surd poruncea jigăritului să-şi vadă de 
drum. Îl povă-ţuia să se socoată mulţumit că scapă atât de 
ieftin şi că l-a găsit în toane bune. 

Dar Fram părea că n-a priceput nimic din această 
ameninţare. Venea către dânsul fară să mormăie, fară să 
arate semne de sfială. 

Înainta încet frecându-şi labele de dinainte, pocnind în 
palme, aşa cum făcea el în arena circului când invită atleţii 
să încerce o luptă de box. 

Atâta încredere şi obrăznicie nu mai pomenise ursul 
ucigaş. 

Era o cutezanţă care se cuvenea numaidecât pedepsită. 

Se încordă în labe şi se năpusti cu ghiuleaua capului în 
pântecul lui Fram. Aşa cel puţin îşi făcuse socoteala. O 
lovitură fară greş, care dă întotdeauna vrăjmaşul peste cap. 


Dar ghiuleaua nu se opri în nimic. Nu întâlni nici un trup de 
vrăjmaş. Lovi în aer. Fram se răsucise sfârlează. 

Acum aştepta. 

Celălalt căzuse în bot. 

Se ridică uşurat. Se scutură. Mugind de mânie, se înălţă în 
două labe şi se întoarse să-şi prindă duşmanul de mijloc, să- 
i ferfeniţească beregata cu dinţii, să termine în câteva clipe 
cu el. 

Fram îl lăsa să se apropie. Se prefăcu a se da îndărăt, 
cuprins de frică. 

Apoi, pe nevestite, îl lovi cu laba de jos în sus sub bărbie, 
cum învățase la circ. Cranţ! Ucigaşul îşi muşcă limba. Nu 
mai văzu înaintea ochilor de furie şi de durere. 

Urlând întinse labele să cuprindă grumazul lui Fram. O 
piedică şi un genunchi în burtă îl culcară cu botul în 
pământ. Fram îi sări în spate, îl apucă cu amândouă labele 
de ceafă şi începu să-l izbească regulat, fără grabă, cu 
nările în gheaţă. O dată, de două ori, douăzeci de ori. 

Celălalt urs se zvârcolea, urla, cerca să se ridice de jos, să 
se scuture de greutatea din spate. Dar loviturile îi umpleau 
ochii de lacrimi, îl ameţeau, îi sleiau toată puterea. 

De după peretele de stâncă, puiul cel mic, Zgăibărici, 
privea cu înfricoşare lupta aceasta ciudată, cum nu intra în 
orânduielile de la Pol. Nu-şi putea stăpâni neastâmpărul. Se 
repezi şi el, începând să muşte de labele ursului ucigaş, să 
tragă din blană şi să mormăie. Ar fi vrut să-l vadă mai 
repede nemişcat, întins leş pe gheaţă, aşa cum răpusă a 
rămas mama lui, cu ochii sleiţi şi cu izvorul laptelui secat. 

Fram însă părea că n-are gânduri aşa de ucigaşe. Voia 
numai să-şi scoată adversarul din luptă. Numai să-i moaie 
puţin colţii... şi se vede că-i muiase atât de bine, încât pe 
câţiva i-a şi cam sfărâmat. 

Apoi, socotindu-şi datoria împlinită, Fram se ridică de pe 
grumazul ursului ucigaş. 

Celălalt încercă de îndată să se mai năpustească iarăşi şi 
iarăşi să muşte. Fram îl învârti de ceafa, trimiţându-l cu 


botul în peretele de stâncă. 

Ursul aşteptă să se dezmeticească. Mormăi şi se repezi din 
nou. 

Fram repetă mişcarea. Şi tot aşa de trei ori, izbindu-l în 
acelaşi loc, până când celălalt nu mai pofti nimic. 

Rămase ghemuit, frecându-şi botul însângerat cu labele, 
urlând şi nepricepând ce s-a întâmplat cu el. 

Fram chemă puiul şi porniră alături la drum. 

În urma lor, urletele şi gemetele ursului cu dantura ştirbă 
pe-alocuri mai răsunară multă vreme în noaptea deşartă. 

Dar Fram n-avea urechi să le audă. 

Făcuse dreptate după judecata lui. 

Ochii puiului, care lipăia mărunt lângă Fram, păreau că-l 
întreabă cu o mirare nedumerită: 

— De ce nu l-ai ucis, cum a omorât el pe mama? Ce fel de 
luptă este aceasta? Ce fel de urs eşti tu? N-am mai văzut 
niciodată asemenea luptă şi asemenea urs...! 

Pe urmă ridică nările, adulmecă vântul şi începu să 
mormăie de bucurie. 

— Ei, ce este? îl întrebă Fram în limba lui, împingându-l 
prietenos cu botul. Ce-ţi miroase ţie acolo? 

— Ceva bun... Carne... Osânză! răspunse mormăitul lui 
Zgăibărici. 

În aceste pustiuri puiul de urs era mai pregătit pentru 
viaţa cea liberă şi primejdioasă decât Fram. Mai repede 
adulmecă din vânt o adiere de pradă. Mai repede presimte 
primejdia. 

Mirosul lui Fram e mai slab şi adesea îl înşală. L-a pierdut. 
La lăsat acolo, în menajeria cu o sută de mirosuri de alte o 
sută de animale. Din această pricină şi din altele 
nenumărate foamea l-a chinuit până acum, ca pe cel din 
urmă pomanagiu la ospeţele Polului. 

Fram mergea gânditor, legănându-şi capul. Puiul îl trăgea 
cu dinţii de blană, îndemnându-l să grăbească pasul: 

— Hai, bădie!... Vezi că ne iau alţii înainte! Eu tot nu 
pricep ce fel de urs eşti tu...! 


Când simţi mirosul aproape, o luă înainte la fugă, căzând 
de-a buşilea şi ridicându-se. 

Într-adevăr, nu-l înşelase nasul lui subţire... 

Aproape de țărm, pe-un povârniş cu o gură de peşteră, se 
afla coşcogea morsă îngheţată; vânat târât la adăpost. Şi în 
gura peşterii, alta. Amândouă abia începute. Încolţite în cap 
şi la gât. Provizia de iarnă şi de noapte a unui urs 
prevăzător şi econom. 

— Mi se pare că am dat peste prăvălia Ştirbului! mormăi, 
vesel, Fram. Aceasta-mi pare o treabă destul de bună! Până 
la ziuă, adică până la primăvară, ne putem ospăta din 
belşug. 

Puiul nu mai aşteptase invitaţia. Năvălise cu colții lui mici, 
încă de lapte. Se trudea să rupă din pielea groasă, 
îngheţată şi lucie. Trăgea. Dinţii lunecau ca în sticlă. Cădea 
de-a rostogolul peste cap. Se ridica mormăind şi apuca iar. 
Se căţăra deasupra leşurilor, fiindcă nu degeaba îl chema 
pe el Zgăibărici! 

Mormăia, fosăia pe nări, scotea nişte răcnete ciudate de 
lăcomie şi de ciudă. După cât tărăboi făcea, s-ar fi spus că 
are de gând să înfulece din două înghiţituri amândouă 
maldărele de carne şi de slănină. Dar dinţii nu prindeau în 
nimic şi Zgăibărici venea mereu peste cap. 

— Asta-i mare istorie! mormăi el, aşezându-se poponeţ şi 
privind către Fram. Învaţă-mă tu ce să fac! Mie îmi pare o 
chestie îngrozitoare. 

Era atât de necăjit şi mutra lui mucalită era aşa de 
simpatică, încât Fram se hotări să-i dea o lecţie învățată de 
la oameni, care să-i slujească pe viitor. 

Mai întâi sfâşie două bucăţi din pântecul unei morse. Două 
bucăţi îngheţate, să sfarmi pietre cu ele. Pe urmă se culcă 
deasupra, să le încălzească în blana pântecului. Puiul nu 
mai pricepea nimic. Încercă să-i bage botul dedesubt. Vedea 
întâia oară un urs alb clocind. 

Dar după un timp, când Fram scoase bucăţile calde şi moi, 
Zgăibărici recunoscu, fără înconjur, că prietenul lui mai 


mare nu era numai bun la inimă şi meşter la luptă. 
Recunoscu şi că mai ştia şi o sumă de drăcării, care de care 
mai iscusite, cum nu s-au mai pomenit în lumea urşilor de la 
Pol. 

Se ospătară în lege. Se şterseră la bot. Zgăibărici, ridicat 
în două labe, întrebă din ochi: 

— Ei, bădie? Acum, încotro o mai pornim? 

Învățăturile lui Fram nu erau însă isprăvite. Mai avea ceva 
de adăugat. 

Intră pe gura peşterii. O cercetă până la fund. Îi păru un 
adăpost potrivit pentru dânşii şi pentru hrană. Trase din 
greu cele două leşuri. Le aşeză la fundul peşterii. Pe urmă 
tăbârci un bolovan uriaş de gheaţă să astupe intrarea. Aşa, 
aveau acum şi uşă. 

Când termină îşi scutură labele. 

Mormăi: 

— Cred că a venit vremea culcării... Uite, apune şi luna! 

— Ba mie nu mi-e somn de fel! vesti în limba lui Zgăibărici. 

— 'Ţi-o fi, nu ţi-o fi, cât ai să stai cu mine, să ştii că vorba 
mea e lege! Ţi-o spun odată pentru totdeauna...! 

Acestea fiind spuse în mormăitul lui, Fram înşfacă puiul de 
ceafă şi intră cu el, de-a-ndăratelea, în peşteră, la culcare. 
Trase sloiul în chip de uşă. 

După cinci minute, puiul dormea sforăind, cu botul ascuns 
în burta lui Fram. 

Aşa s-a legat prietenia lor care a durat cât noaptea polară. 

Provizii aveau berechet. În timpul furtunilor şi viscolelor 
astupau gura peşterii. Când apărea din nou luna pe cerul 
senin, plecau în cercetare. 

De două ori întâlniră ursul ucigaş. Rătăcea împleticindu- 
se, slab şi jigărit, îndată ce-i zări, se furişă după stânci şi se 
făcu nevăzut. 

Nu mai avea nevoie de a doua lecţie. Poate mai dăduse 
peste alţi urşi, poate mai încercase vreo luptă şi înţelesese 
că puterile lui s-au dus o dată cu dinţii. 


Pe urmă cerul începu să se înălbăstrească. Stelele se 
topiră una câte una. La marginea răsăritului se ivi geana de 
foc. 

Se apropiau dimineaţa şi primăvara polară. 

Zgăibărici crescuse, prinsese putere; dolofan şi căptuşit în 
blana lui de iarnă zburda de bine. Nu-şi mai găsea 
astâmpăr. Dar nu ieşea din porunca prietenului mai mare, 
chibzuit şi bun. 

Îndată ce mormăitul îl chema îndărăt, venea să se strângă 
la picioare, dând din coada scurtă şi caraghioasă. 

Era isteţ nevoie mare. Se anunţa vânător de mâna întâi. 
De câteva ori, prinzând de veste că vulpile albe dau 
târcoale peşterii, ademenite de mirosul dinăuntru, se 
repezise curajos şi mâncase flocăială. Însă vulpile i-au simţit 
şi ele colții. Îşi luaseră tălpăşiţa şi nu s-au mai întors. 

O dată cu dimineaţa se dezlănţuiră furtuna şi viscolul 
dinaintea primă-verii. Urgia a durat poate o săptămână. 

Când viscolul s-a potolit şi s-a limpezit zarea, soarele se 
înălţase deasu-pra orizontului de-un stat de urs. 

Sufla un vânt molatic şi călduţ. Gheţurile se desfăceau, 
lăsând la țărm fâşii de apă adâncă şi verde. 

Sosiră cele dintâi rândunele polare, apoi cei dintâi 
pescăruşi argintii şi verzi. Sosiră şi acele păsări rare între 
toate, care se numesc pescăruşii lui Ross, au spatele 
albastru, pântecele trandafiriu şi un guler negru catifelat în 
jurul gâtului. 

În vremea aceasta, întorcându-se de la ţărmul mării, au 
întâlnit şi a treia oară ursul ucigaş. 

Era acum numai o umbră. Se târa, cădea de-a buşilea, se 
ridica şi făcea câţiva paşi, se împleticea din nou. 

Când îl văzu, nu mai dădu nici un semn de spaimă. Nici nu 
încercă să fugă. 

Poate îi erau toate totuna. 

Poate se târa acolo unde a fost odată culcuşul lui, în 
peşteră, să aştepte somnul cel mare şi veşnic. 


Puiul se repezi cu mormăituri înfricoşate. Începu să muşte, 
să smulgă din blană: el mai avea încă o datorie veche de 
plătit. Celălalt nu se apăra. Se clătina şi căuta cu ochii locul 
unde să cadă. 

Atunci săvârşi Fram o faptă pe care puiul n-a putut s-o 
înţeleagă niciodată. Dintr-o mişcare l-a smuls de lângă 
umbra ursului ucigaş cu un mormăit supărat. Din a doua 
mişcare l-a ridicat de ceafă şi l-a aşezat pe-o piatră sus, 
acolo unde era locul lui Zgăibărici. Cu a treia mişcare i-a 
făcut semn din labă să se astâmpere, dacă vrea să nu aibă 
de-a face cu dânsul. 

Pe urmă s-a îndreptat spre Ştirb. 

Ucigaşul s-a întins cu botul pe labe. A închis ochii. Învăţase 
pe soco-teala lui ce fel de luptă cunoaşte ursul acesta 
ciudat. A închis ochii şi aştep-ta să-l apuce de gât şi să-l 
izbească iarăşi în gheaţă cu botul. 

Dar laba lui Fram nu-l apucă de ceafa. Nu-l zgâlţâi să-i 
facă din bot ciocan pentru sfărâmat pietrele. Îl împinse cu 
milă. Ştirbul gemu, cerându-şi iertare. 

Fram mormăi, parcă spunând: 

— Ridică-te! Nu vezi că nu-ţi vreau nici un rău? Ridică-te şi 
hai după mine...! 

Celălalt urs tremura, cu ochii închişi, scâncind. 

Fram îl rostogoli, îl apucă în cârcă aşa cum îl căra el pe 
August cel prost de jur împrejurul arenei, spre veselia 
galeriei. Îl prinse în cârcă şi merse cu el până la peştera 
rămăşiţelor de morsă. Acolo îl culcă cu botul în sloiurile de 
carne. Ştirbul deschise ochii, gemând. Lărgea nările 
sfârtecate. Se lingea pe botul strivit. Încercă să muşte din 
hălcile de gheaţă. Gingiile moi lunecau. Şi nu se putea 
înălța pe picioare, să smulgă o bucată, scutu-rând din cap 
cum făcea altădată, când era zdravăn şi cu dantura 
întreagă. Fram îl dădu la o parte. Ştirbul se ghemui fricos, 
gemând. Nu intra în priceperea lui ceea ce-i vedeau ochii. 

Ursul de circ rupsese o bucată din leşul morsei. O încălzi 
un timp sub burtă. Când o socoti destul de moale, i-o 


aşternu sub nas. Flămândul prinse să molfăiască. Mesteca 
încet, aşa cum mestecă moşnegii fară dinţi. Nu mai ştia 
acum ce-l aşteaptă. Deocamdată, minunea era aceasta. 
Căpăta de mân-care! O căpăta, bucată caldă şi moale, chiar 
din labele celui de la care aştepta moartea. Când sfârşi de 
înghiţit, înălţă ochii cu frică. 

— Ce mai pofteşti acum? mormăi Fram, pierzându-şi 
răbdarea. Cred că nu-ţi închipui că am să stau toată viaţa 
lângă tine şi să te dădăcesc! Ai învăţat ce ai de făcut. Acum 
rămâi sănătos! 

Fram se îndreptă spre ieşirea peşterii. 

Din urmă, Ştirbul privea încă buimac. Poate credea că 
totul a fost numai o viclenie. Poate se temea că ursul cel 
năzdrăvan are să se întoarcă, năpustindu-se asupra lui să-i 
reteze beregata cu colții. 

În gura peşterii, Fram găsi puiul de urs iţindu-se să vadă 
ce se petrece înăuntru. Dar nu dădu nici o însemnătate 
acestor iscodiri. Uitase că ia poruncit să rămână cocoţat pe 
meterezul de stâncă, unde îl aşezase. 

În toane bune, îi făcu semn puiului să se pregătească de 
drum. Părăseau aceste locuri. Lăsau peştera pe seama 
Ştirbului. Lumea era largă. Sosise primăvara. Se mai găsea 
loc pentru dânşii pe aiurea. Puiul merse o postată de drum 
alături. Trăgea însă mereu cu ochii îndărăt. Cu încetul, se 
lăsă să rămână în urmă. Fram nu prinse de veste până 
târziu. 

Când se uită după el, puiul nicăieri! Se opri... Îl chemă cu 
un mormăit aspru... Nici un răspuns! O luă înapoi, pe 
semnele urmelor mărunte. Pe măsură ce înţelegea încotro 
duc aceste urme, grăbi paşii. O nelinişte intrase în el. 
Urmele se pierdeau în gura peşterii. 

O clipă ascultă. Nu se auzea nimic. În loc să-l bucure, 
tăcerea aceasta îl nelinişti mai adânc. Dădu buzna înăuntru. 
Puiul se lingea liniştit pe bot. Ştirbul zăcea întins, cu ochii 

căscaţi, cu o muşcătură la gât. 


Puiul făcuse dreptate, după legea lor, a sălbăticiunilor de 
la Pol. 

Avea o datorie veche de plătit. O plătise. 

Acum se lingea pe bot. 

Întâia pornire a lui Fram a fost să-l scuture bine, să-i dea o 
lecţie pe care s-o pomenească toată viaţa, aşa cum primise 
el lecţii de la dresorul Circului Struţki când era un pui de 
urs sălbatic şi prostănac. 

Ridicase laba. 

Dar în ochii puiului se afla o atât de nevinovată mulţumire 
de isprava săvârşită, încât Fram rămase cu laba ridicată în 
aer. 

O cobori moale, fară să-l lovească. 

Poate dreptatea cea adevărată fusese cea pe care o găsise 
puiul de capul său. Era o dreptate ca pentru aceste locuri. 
Pentru puiul cel alb viaţa abia începea. Avea să fie lungă şi 
avea să se petreacă aici, după orânduielile de aci. 

Fram îl împinse cu un picior în spate, mormăind 
morocănos: 

— Haide! Ţi-ai făcut pofta! Acum, ia-o înainte...! 

Când ieşiră, amândoi au privit îndărăt, la stârvul întins 
lângă rămăşiţele de morsă. 

Fram, cu o privire parcă omenească în ochi. 

Puiul, cu ochii sclipind de mândrie. 

Au mers mult, colindând insula. În drumul lor au dat peste 
alţi urşi, ospătând din trupul focelor proaspăt vânate în 
ochiurile de apă. Fram golea locul cu vechiul lui mijloc, 
care-l scutea de orice bătălie, de muşcături, de trânte şi 
labe zdrobite până la os. Se ridica în două labe, saluta, 
făcea tumbe, se apropia într-o morişcă de salturi mortale. 

Ursul străin o rupea la goană. De departe, se oprea să 
privească îndărăt, uimit, la această dihanie. 

Uimit, privea şi puiul de urs. 

Aceasta întrecea tot ce învățase el de la prietenul lui mai 
mare şi cu atât de ciudate obiceiuri. 


Îi plăcea. Era ceva vesel, nemaivăzut şi menit să bage 
spaima în urşii cei mai puternici, fără nici o bătaie de cap. 
Era ca o vrajă. Ca un semnal tainic. O labă la frunte, o 
tumbă, o morişcă de salturi, paşi legănaţi de vals... şi masa, 
gata întinsă! 

Ospătau şi lăsau rămăşiţele de prisos în urmă. Ştiau că 
aiurea vor găsi altă masă, cu preţ tot atât de ieftin. Ostrovul 
era plin de urşi. 

Toţi păreau vânători vrednici şi iscusiţi. Pe cei doi tovarăşi 
nu-i ameninţa grija foamei. 

Puiul, cum începea să miroasă cu nările ridicate un ospăț 
pe aproape, dădea semnalul. Apoi trăgea cu coada ochiului 
să prindă mai amănunţit unde sta ascunsă taina lui Fram de 
pune atât de repede pe goană urşii cei mai spătoşi şi colţoşi. 
Îi părea din cale-afară de nostimă năzdrăvănia. 

Din ce în ce mai înveselit privea la fuga ursului cu 
înghiţitura în gât şi la minunarea cu care se oprea buimac 
să se mai uite o dată în urmă la năzdrăvana şi spăimoasa 
arătare. 

Soarele se înălța încet spre mijlocul cerului. 

Din nou, pe oceanul desfundat de banchiză, treceau spre 
zare sloiurile plutitoare ca tainice nave fară pânze, fără 
vâsle şi fară vâslaşi. 

Fram se oprea uneori pe un capăt de stâncă. Cerceta 
îndelung depărtările. Se uita la puiul de alături. Se uita 
îndărăt la insula plină de urşi şi vânat. Îl muncea îndelung 
tot mai des o pornire. Încă nelămurită, încă tulbure. 

Odată, la picioarele lor, jos, sub țărm, pe-o lespede lată, 
linsă de valuri, se sorea un pui de focă. Era mic, rotund, 
lucios. Îl urcase foca, împingân-du-l cu botul. Pe urmă foca 
se scufundase în adânc, să pescuiască şi să-i aducă hrană 
vie. 

Zgăibărici înălţă ochii spre Fram. Peste câteva clipe îi 
cobori. Dădu semne de neastâmpăr. 

Fram întâlni, de acolo, de sus, privirea mirată, rotundă şi 
nevinovată a puiului de focă. 


Dar întoarse ochii. 

Acum parcă ştia ce are să se întâmple. Parcă ştia ce 
trebuie să se întâmple, şi el nu mai putea opri. 

Zgăibărici, sprinten, se lăsă să lunece, pe fundul 
pantalonilor albi, până jos. De acolo zvâcni, apucă cu colții 
puiul de focă, trosnindu-i oasele capului. 

La marginea apei, foca bătrână se zvârcolea cu monturile 
scurte să salte mai la mal, să-şi apere puiul. Când izbuti, 
Zgăibărici era sus, la jumătatea țărmului înalt târând de-a- 
ndărătelea vânatul după el. 

Foca gemea, plângea, se tânguia jos. 

Puiul de urs începuse să spintece prada şi mormăia 
mulţumit de întâia lui izbândă de vânător. 

Apoi, sătul şi lingându-se pe bot, dădu târcoale în jurul lui 
Fram. 

Fram îndreptă ochii în altă parte, să nu-l vadă. Ştia că din 
clipa aceea ceva îl îndepărta pentru totdeauna de prietenul 
lui mic şi crud; crud fară să-şi dea seama, fiindcă aşa cerea 
legea pustiurilor îngheţate. 

După puţină vreme, Fram avu alt prilej să cadă la gânduri. 
De astă dată o privelişte hotărâtoare. 

Dormise întins la soare. Se deşteptase după un vis, care, 
ca toate visuri-le lui de acum, îl purtase iarăşi prin lumea 
depărtată a oamenilor. 

Zgăibărici nu se vedea nicăieri. Când aţipise, se lungise şi 
el alături. Acum, nici urmă! 

Trosnindu-şi oasele, se ridică să-l caute. În dreapta nimic, 
în stânga nimic. Merse spre vâlceaua unde susura pe 
gheaţă o şuviţă subţire de apă topită de sloiuri. 

Acolo se opri cu răsuflarea tăiată. 

Zgăibărici se ascunsese, să repete singur paiaţeriile lui 
Fram. Saluta cu laba la tâmplă. Mergea în paşi de vals. Se 
chinuia să izbutească măcar un singur salt mortal, îşi făcea 
vânt. Cădea în bot. Încerca din nou, cădea pe spate. Se 
încăpăţâna şi luneca de-a dura. 

Când simţi privirea lui Fram, scoase un mormăit bucuros. 


Se aştepta poate la felicitări. 

Înaintă în două labe, salutând şi răsucindu-se în vârful 
labelor, în tururi de vals. Pe urmă se opri, cu palma în salut 
milităresc. Prietenul lui mai mare nu putea să fie decât prea 
încântat de asemenea elev isteţ şi sârguin-cios. 

Dar prietenul mai mare al lui Zgăibărici îl înşfăcă de ceafă, 
îl ţinu spânzurat în văzduh şi începu să-i care cu nemiluita 
tălpi de picioare în spate. Nu unul, nu două. O duzină de 
duzini. 

Puiul se zvârcolea, mârâia, schelălăia. Fram îi trăgea 
înainte, până ce osteni. Apoi îl apucă de ceafă cu laba 
cealaltă, îl întoarse cu faţa şi îl mai alintă cu altă duzină de 
duzini de palme. 

Când îi dădu drumul jos, Zgăibărici căzu plăcintă. 

Nu mai avea glas nici să se vaiete. 

În mormăitul lui mânios, Fram îl întreba: 

— Acum cred că ai înţeles: te las să faci orice. Fă-ţi viaţa 
ta, aşa cum sunt legile vieţii de aici. Dar nu te preface într-o 
paiaţă ca mine! Numai aceasta nu vreau. Unul ajunge! Un 
bufon la Pol ajunge... 

Puiul se târa la picioarele prietenului mai mare, 
gudurându-se şi cerând iertare, pentru o vină pe care nu o 
înţelegea. 

Se ţinu apoi pe urmele lui Fram, fricos şi de departe. Când 
se oprea Fram se oprea şi el. Când pornea, pornea şi el. 

Ar fi vrut să-l împace şi nu ştia cum. Ar fi vrut să-şi ceară 
iertare şi nu ştia pentru ce. 

Poteca, poteca lor pe care au bătătorit-o de atâtea ori în 
zăpadă, împreună, ducea la țărm. 

Fram păşea îngândurat, cu capul în jos. 

Hotărârea din el se limpezise. Poate îl durea această 
hotărâre. Se despăr-ţea de singura făptură din neamul lui 
de care se putuse apropia în asemenea pustiuri. Dar pentru 
soarta puiului era mai bine aşa. Îl lăsa în puterile lui. Era 
isteţ, curajos, se anunţa iscusit vânător. Era pregătit pentru 
această viaţă. 


Alături de dânsul ar ajunge şi el un bufon. Un urs de nimic. 
Un August cel prost al gheţurilor polare. 

Grăbi paşii. 

De sus, de pe muchia țărmului, se deschidea oceanul 
verde şi larg, cu sloiurile plutitoare depărtându-se dintr-o 
zare, dintr-un necunoscut spre alt necunoscut, ca tainice 
nave fără pânze, fără vâsle şi fară vâslaşi. 

Un sloi se oprise jos, ancorat de-un colţ de stâncă. Se 
legăna gata să plece. Îl aştepta. 

Fram nu privi îndărăt. 

Îşi dădu drumul să lunece. Sări pe puntea plutitoare. O 
desprinse de ancora stâncii, o împinse cu piciorul. 

Sloiul se legănă, se răsuci pe jumătate învârtit de curent. 
Pe urmă, prins în larg, luă calea tuturor navelor în drumul 
lor tainic, fără pânze, fară vâsle şi fără vâslaşi. Un sloi 
plutitor cu un urs alb, singur, zgribulit, cu spatele întors 
spre țărm. 

Sus, puiul alerga dintr-un capăt în altul, chema, scâncea, 
întindea gâtul. Îl striga pe Fram să se întoarcă îndărăt, să-l 
ia şi pe dânsul. 

Dar Fram, sloi alb şi neclintit pe sloiul alb plutitor, nu mai 
privea în urmă. 

Puiul se opri şi el. Se prefăcu şi el într-un mic sloi neclintit, 
pe muchia țărmului. Nu mai gemu. Nu mai scânci. 

Privi până când sloiul plutitor, cu umbra cea albă, se făcu 
mai Mic, tot mai mic, tot mai mic, până când se topi pe linia 
verde a zării. 

XV. NANUC. 

Oceanul era verde-cenuşiu, rece, spăimos, fără nimic din 
albastrul molatic şi dulce al mărilor calde. 

Chiar în lumina strălucitoare a soarelui din ziua cea lungă, 
polară, care ţine o jumătate de an, chiar în acea orbitoare 
lumină, frumuseţea lui rămâne sălbatică şi plină de 
nelinişte. Aşa ne povestesc toţi călătorii. Toţi. 

De câte ori s-a rătăcit vreunul în aceste singurătăţi, poate 
zece ceasuri, poate douăzeci, poate o săptămână, a simţit la 


început minunarea pentru asemenea măreaţă şi 
neobişnuită privelişte. 

Era ceva nou. Rar. O frumuseţe străbătută de un fior. 
Soarele neclintit pe cer. Razele tremurând jucăuşe pe valuri 
mărunte ca razele de argint. De jur împrejur, zarea rotundă 
şi netedă, fară nici o dungă de țărm. 

Nici o corabie alta. Nici o luntre alta. Nici o suflare 
omenească alta. Numai nemărginirea apelor verzi, pe care 
lunecă singuraticele sloiuri pluti-toare, mânate de curent 
spre miazăzi, ca tainice nave, fără pânze, fără vâsle, fară 
vâslaşi. 

Şi arareori pe cer, doar singuratice stoluri de păsări, 
venind nimeni nu ştie de unde, ducându-se nimeni nu ştie 
unde, trecând cu foşnet de aripi de la o zare spre cealaltă 
zare. 

Este o frumuseţe şi aceasta. Plină de taină, de nelinişte. 

Dar după o săptămână această frumuseţe începe să apese 
sufletul. Se preface în chin. Totul pare înfricoşat şi fară 
scăpare, ca în visurile cele rele care-ţi înăbuşă răsuflarea. 

Mereu acelaşi soare neclintit în mijlocul cerului. Mereu 
aceeaşi sclipire măruntă a luminii în solzii valurilor. Mereu 
zarea deşartă. Mereu numai sloiurile plutind din 
necunoscut spre alt necunoscut. 

Ochii osteniţi şi sătui de neschimbata privelişte cer altceva 
nou. 

O corabie să apară. Un țărm. Să auzi glasuri omeneşti? Ce 
minune! Să ancorezi la un mal cu nisipul moale şi cald, cu 
grădini şi cu viers de privi-ghetori? Ce vis cu neputinţă! 

Aici e pustietatea aspră a oceanului polar. 

Aici domnesc singurătatea şi gerul. Chiar lumina orbitoare 
te-apasă. Ai vrea-o altfel. Lumină de răsărit, de apus, de 
toamnă, de primăvară. Nu veş-nică amiază de-o lună, cu 
soarele țintuit în bolta albastră; soarele rece, sclipitor, cu 
dinţi. 

Dacă o schimbare se întâmplă câteodată, ea se numeşte 
furtună, viscol sau ceaţă. 


Atunci, tot cerul se învăluie în perdea de ninsoare. lar din 
ceaţă sloiurile plutitoare apar şi dispar, ca multe şi 
nelămurite umbre din altă lume: din lumea lor, a umbrelor. 

O asemenea ceaţă a acoperit soarele, în vremea când 
Fram se depărta pe corabia lui de gheaţă. S-a lăsat 
deodată, împresurând sloiul, astupând cerul, ascunzând 
marea. O perdea vătuită, albă, nepătrunsă, înăbuşind chiar 
clipotul apei. Fram s-a încolăcit pe patul de gheaţă şi a 
închis ochii. 

Îi era totuna. 

Pe cer senin sau pe ceaţă, sloiul lui plutitor avea să-l ducă 
mereu şi mereu tot spre pustiuri. Ar fi vrut să doarmă mult, 
mult, să se deştepte cu sloiul oprit sub un țărm verde, cu 
pajişti şi flori, cu oameni şi muzici, cu grădini şi poteci unde 
se joacă, pe nisipul bălai, copii în straie albe, şi albastre, şi 
roşii, fugărind după cercuri. 

Dar aceasta era cu neputinţă. Îi apăreau toate numai prin 
vis. 

Şi prin vis din nou se afla în mijlocul arenei, la Circul 
Struţki, întâmpi-nat cu aplauze şi urale. Din nou îşi regăsea 
prietenul lui, pe August cel prost, cu nasul de gogoşar şi cu 
părul cărămiziu, cu care se întrecea în salturi mortale şi 
tumbe. Din nou simţea dezmierdarea blândă a unei mâini 
prietenoase în blana albă. Auzea cuvinte. Le înţelegea 
rostul. Vedea degete delicate de copil, întinzându-i cu 
bunătate şi cu sfială un coşuleţ de bom-boane sticloase. Se 
vedea chemând, cu semne, alt copil, să împartă darul. Acolo 
era iubit şi înţeles. Aici unde mai putea oare să-l ducă sloiul 
târât de curent? 

Îşi lăsase un prieten în urmă, un prieten mic, caraghios, 
isteţ, credincios. 

Se rupsese de dânsul ca să nu-i tulbure orânduiala unei 
vieţi pentru care a fost născut: simplă, sălbatică şi aspră, 
după legile Polului. 

Acum era din nou singur. 


Dacă sloiul s-ar fi oprit chiar peste o clipă sau tocmai peste 
o săptămână la ţărmul unui ostrov, ştia că viaţa lui are să fie 
oriunde la fel în asemenea pustiuri. Un August cel prost al 
urşilor albi. O paiaţă, care îmbătrâneşte singură. Un bufon 
nefericit care nu mai are drept la nici un prieten, fiindcă 
lângă dânsul prietenii se simt ispitiţi să-i înveţe paiaţeriile; 
iar atunci nu mai sunt nici urşi albi dresați de la circ, nici 
urşi albi sălbatici de la Pol, ci numai un amestec fără nici o 
noimă. 

Fram pirotea pe sloiul plutitor, împresurat de ceaţă, într- 
un amestec de somn şi de visuri ceţoase. 

Câteodată, o umbră uriaşă se desprindea din negură şi 
rămânea în urmă. Poate un țărm. Poate alt sloi mai mare şi 
mai greoi. Cu pleoapele numai pe jumătate deschise, Fram 
nu simţea nevoia să se înalțe şi să meargă la marginea 
corăbiei lui de gheaţă, să vadă ce nălucă a lăsat îndărăt. 

Pirotea. Visa la lumea de departe, cu oameni, oraşe şi 
străzi luminoase. 

Când ceața s-a risipit şi s-a dezvelit iarăşi soarele, a 
cercetat fără nici o bucurie linia zării. Nu se arăta nimic. 
Nici o dungă fumurie de insulă. Nici un colţ de stâncă, ieşit 
din apa verde. Ei şi? Chiar dacă s-ar ivi, ce l-ar fi aşteptat 
oare bun acolo? 

Sloiurile se împuţinaseră. Se rătăcise de ele în largul 
oceanului. Unele rămăseseră în urmă. Altele lunecaseră 
înainte grăbite. 

Era aşa încă mai singur. Oceanul şi mai pustiu. 

Fram se întoarse pe cealaltă coastă şi se aşternu pe alt 
somn. 

Îl deşteptă târziu, târziu de tot, o zguduitură. 

Îl deşteptă dintr-un vis cald, plăcut, de departe, care ar fi 
voit să nu se sfârşească niciodată. 

Mai întâi căscă leneş. Se întinse. Gemu dezmorţindu-se. Şi 
numai după aceea deschise ochii să vadă ce se întâmplă. Îi 
făcu mari, cu uimire, şi sări pe labe. 


Sloiul intrase într-un fiord adânc, strâmt, înalt, cum încă 
nu mai întâlnise în toate pustietăţile pe unde a cutreierat. 

Un perete drept, sticlos, de gheaţă, la dreapta; alt perete 
de gheaţă, sticlos şi drept, la stânga. La mijloc, fâşia de apă 
îngustă, oglindind fără tremur zidurile de cleştar ca nişte 
alţi pereţi scufundaţi în adânc. 

Prin gheaţa străvezie, lumina străbătea dulce, albastră- 
verzuie, moale şi supranaturală. O lumină care nu s-ar fi 
putut spune de unde vine. De sus, din albastrul cerului? Din 
soare? De jos, din oglinda apei? Din sclipetul ghețarilor? 
Poate din toate împreună... Toate luminile topite în una 
singură, delicată şi odihnitoare, ca luminile de toamnă de 
aiurea, în care pluteşte parcă o tristeţe fară pricină, o 
duioşie, parcă un sfârşit. 

Adus de pluta lui de gheaţă, Fram ajunsese la una din cele 
mai minunate privelişti ale lumii. 

Una din minunile spre care aleargă oamenii de departe, cu 
aparate fotografice şi cu pânze de pictori; despre care se 
pomeneşte în cărţi, în basme, în cântece şi în poeziile 
oamenilor. 

Dar frumuseţea aceasta, ca tot ce văzuse el în pustiurile 
polare din ultima vreme, nu-i deşteptă nici o tresărire. 
Murise în el nerăbdarea de altădată, cu care lărgise nările 
lacom spre cea dintâi insulă, pe puntea vaporului, când a 
sosit. Nu-i mai ţinea nici de foame, nici de frig. 

Încă o insulă pustie şi alt nimic...! 

Cerul se vedea sus de tot, între zidurile de cleştar. Şi cerul 
se mai vedea încă o dată, răsturnat în oglinda neclintită a 
canalului. 

Foarte frumos, dar fără nici un folos! 

Fiindcă sloiul plutitor l-a mânat însă aici, Fram se hotări să 
cerceteze şi aceste pustietăţi de-o frumuseţe zadarnică. 

Căută cu ochii un loc, să se coboare de pe sloi şi să se 
caţere sus. 

Dincolo de orice putinţă. 


Pereţii de cleştar lunecau vertical în adânc. Nici o 
scobitură. Nici un colţ. Două feţe de oglindă, din cer până în 
fundul verde al apei. 

Pluta de gheaţa se legăna lin, abia simţit. Fram o împinse 
cu laba. Îşi făcu socoteală să iasă din fiord, să se lase dus de 
curentul de afară, spre altă parte a insulei mai potrivită 
coborâşului. Pluta se legănă, se răsuci pe jumă-tate şi veni 
la loc, lipită de zidul străveziu. Fram se propti cu amândouă 
labele de dinainte în perete, îi făcu vânt mai zdravăn. Sloiul, 
în loc să pornească spre ieşire, păru că s-a oprit nehotărât 
în mijlocul apei, se învârti, se legănă; apoi lunecă domol 
spre capătul ascuns al fiordului, mai departe, mai adânc. 

Fram se lungi cu botul pe labe. 

Îi era totuna...! 

Lăsă sloiul să-şi urmeze singur calea. 

Fâşia de apă se strâmtă încă mai mult. Lumina se prefira 
încă mai slabă, mai dulce. 

Pe urmă, deodată, zidurile de gheaţă se depărtară în 
lături, deschizân-du-se ca o perdea de cortină. 

În faţa ochilor se lărgi o vale rotundă, luminoasă, apărată 
de jur împre-jur de înălțimile gheţurilor, înclinată în pantă 
lină, până la marginea apei, sfârşind într-o adevărată plajă. 

Un adăpost apărat de viscol, de vânturi, de furtunile 
oceanului; împre-surat ca într-un zid de cetate, încălzit de 
soarele amiezii polare; o mică oază în mijlocul ghețarilor, cu 
fire de iarbă scoțând colţ din zăpadă, cu pete roşii şi 
galbene de maci polari în catifeaua verde a muşchiului. 

Iar la marginea apei, un copil cu o undiţă. 

Un copil îmbodolit în straie de piele şi de blăni, cu cizmele 
de piele până peste genunchi, cu un cuţit pe măsura lui 
înfipt la toc, în cingătoare, cu o bonetă de blană mai mare 
ca el, înfăşurându-i capul. Un copil negri-cios-arămiu la 
faţă, cu ochii oblici şi mici. 

Băiatul privea încordat luciul apei şi forma undiţei. Astfel 
nu prinse de veste când se apropiase sloiul plutitor. Îl simţi 
numai după tremurul undelor şi ridică ochii. 


Când văzu un urs alb pe pluta de gheaţă, scoase un țipăt. 
Fram îşi cunoştea bine meseria. Cunoştea mintea şi sufletul 
unui copil. Ştia că spaima i-o poate alunga într-un singur 
fel. 

De aceea, de pe podişca lui de gheaţă, începu să salute 
milităreşte, să facă tumbe şi salturi mortale, să se 
răsucească în paşi de vals. 

Copilul se frecă la ochi. Clipi, îi deschise largi, se trase 
câţiva paşi îndărăt, mai departe de țărm. Dar nu fugi. 

Fram îi dădu înainte cu paiaţeriile lui, până ce sloiul se lipi 
de mal; făcu o voltă şi, dându-se peste cap, se opri lângă 
puiul de eschimos. Copilului îi păru rău că n-a rupt-o la 
goană, că n-a strigat după ajutor, că n-a dat semnalul. 

Era acum prea târziu. 

Tălpile îi stăteau lipite de pământ. Glasul îi pierise în 
gâtlej. 

Cu un suspin uşor, aştepta resemnat să-l turtească ursul 
cel alb cu o labă, să-l calce pe piept, după obiceiul lor, al 
urşilor albi. 

Îi tremura undiţa în mână. 

O scăpă jos. 

Nu îndrăzni să se plece, după cum nu îndrăznise să fugă 
ori să strige. 

Fram îl privi cu înduioşare. 

De ce se teme de dânsul acest copil de eschimos? Nu ştia 
că el e prietenul şi bucuria copiilor? În amintirea prietenilor 
săi mici, de departe, Fram întinse laba spre creştetul 
puiului de eschimos. 

Omuleţul închise ochii şi se clătină vargă. Îşi spunea că i-a 
sosit ceasul sfârşitului... 

Laba netezi uşor, uşor de tot, mai întâi boneta de blană, 
mai apoi obrazul. O dezmierdare. Da-da! O dezmierdare, 
cum nu i-a alintat nimeni, niciodată, obrazul aşa de dulce, în 
coliba lor ascunsă după stânca de gheaţă a țărmului. 

Cu încredere şi teamă, deschise ochii cu pleoapele 
înclinate. Nu-l minţise văzul. Nu visa. În faţa lui se afla un 


urs adevărat. Un urs în carne şi oase, ba încă şi-n blană. Un 
urs care-l dezmierda! 

Aceasta se întâmpla întocmai ca în poveştile lor de iarnă, 
de acolo din colibe, când începea noaptea cea lungă. Atunci 
când se adună toţi în jurul opaiţului cu untură de focă, iar 
bătrânii încep să istorisească basme cu urşi vrăjiţi. 

Basmul e lung şi încurcat, se deapănă încet, se opreşte şi 
apoi abia merge mai departe, printre moţăielile bunicilor şi 
bunicelor. Dar seamănă cu toate basmele de pe lume. 

Aiurea, în ţările calde, e vorba în poveşti despre livezi cu 
mere de aur, despre păduri de aramă, despre cai 
năzdrăvani şi păsări măiestre. Aici, în gheţurile polare, 
despre ce-ar putea să fie vorba, decât despre urşi albi? 

Şi chiar aşa se întâmplă. În basmele eschimoşilor se 
pomeneşte întot-deauna despre nişte urşi vrăjiţi, care au 
fost, cică, odată oameni, cică ştiu să cuvânteze şi au undeva, 
spre miazănoapte, o împărăție a urşilor. 

Puiul de eschimos prinse suflare şi curaj. 

Se bucură. Aşadar era adevărat! Se află şi asemenea urşi. 

Ca şi cum i-ar fi ghicit gândul, Fram se trase un pas 
îndărăt şi mai făcu trei salturi mortale, aşa cum ştie el că, 
fără greş, câştigă pentru totdeauna încrederea şi iubirea 
copiilor. 

Apoi se opri. Ridică de jos undiţa cu laba şi i-o puse în 
mână puiului de eschimos. 

Nu mai încăpea nici o îndoială. 

Era un urs fermecat. 

Puiul de eschimos râse cu plăcere, lărgindu-şi gura până la 
urechi. 

Îndrăzni să atingă cu palma blana ursului. Era viu şi 
natural. Nu muşca, nu sfâşia. Nu-l trântea la pământ cu 
labele. Nu urla. Îl dezmierda şi făcea drăcării. Se dădea 
peste cap. Era un gimnast cum nu se află niciunul aşa de 
neîntrecut în tot neamul eschimoşilor. 

Această minune se cuvenea văzută şi de alţii. De ceilalţi 
eschimoşi ai lui, rămaşi dincolo de colibe, de cealaltă parte 


a văii, unde îşi îngroapă într-o peşteră de gheaţă vânatul. 
Dădu să fugă într-acolo şi să-i cheme. Fram îl întoarse cu 
laba de creştet îndărăt. 

EI ştia altă poveste, mai adevărată şi mai puţin minunată, 
fără urşi vrăjiţi. 

Îşi cunoştea povestea lui veche, de atunci când un vânător 
eschimos a culcat o ursoaică albă cu glonţul. Cunoştea prea 
bine povestea puiului de urs de atunci târât cu picioarele 
legate, zvârlit într-un colţ şi scăpat cu viaţă numai printr-o 
întâmplare. De aceea el nu simţea nici o nerăbdare să facă 
prea repede cunoştinţă cu neamurile omuleţului. Se temea 
că va fi o întâlnire care n-are să sfârşească în chip fericit. 

Răsuci omuleţul de creştet şi îi făcu semn cu laba să 
rămână pe loc. 

Copilul se supuse. 

Pricepea că trebuie să dea ascultare unui urs fermecat. Se 
mira numai că nu vorbeşte. Basmul bătrânilor spunea 
lămurit că urşii fermecaţi vorbesc, cântă şi joacă. Acesta 
numai juca. 

Ca să-l încerce, se simţi dator să-şi spună numele: 

— Pe mine mă cheamă Nanuc! Dar pe tine...? 

Fram mormăi. Altădată învățase să-şi zgârie numele pe 
nisip cu un băț. Scurt: FRAM. 

Dar să şi-l spună era greu. Fram n-avea darul cuvântului. 
Era numai un urs dresat. Nu era un urs fermecat. 

Nanuc îşi pierdu iluziile. Ursul fermecat scăzu în prețuirea 
lui. Nu vorbea! 

Se aşteptase la ceva mai mult. Poate vorbea altă limbă, 
cum grăiesc pescarii şi vânătorii de foce cu faţa albă, care 
trec prin fiordul lor în fiecare an, aduc sticle cu băutură, 
puşti şi gloanţe, praf şi mărgele, ca să le schimbe cu piei de 
urs, de vulpe albă, de vulpe argintie, de focă. Nanuc îşi făcu 
şi această socoteală. 

Până una-alta, ca să minuneze ursul fermecat, îl chemă să- 
i arate jucă-riile. Fram îl urmă în jurul cotului de apă, până 
la poarta strâmtă de gheţuri unde se îngusta fiordul. Acolo 


îşi avea ascunsă Nanuc toată comoara lui. Mai întâi, la 
umbră, unde n-ajungeau niciodată razele soarelui, o colibă 
de zăpadă şi de gheaţă, rotundă, cu ferestrele de sloi, cu 
uşă ca de cuptor, după chipul şi asemănarea colibelor mari 
de eschimoşi. 

Un fel de pui de colibă, fâurită de un pui de om. 

Dinăuntru, băgând mâna până în cot, Nanuc scoase o 
pereche de schiuri mici, din oase albe. Patine, tot din oase. 
Cârlige de undiţă. Un ghem de sfoară, din păr împletit. 

Se opri o clipă ridicând ochii să citească minunarea în 
ochii lui Fram. 

— Mai stai puţin! spuse. N-am isprăvit... Acum vine ceea 
ce nu te aşteptaitu... 

Şi din fund, dintr-o ascunzătoare mai apărată, scoase un 
cuţit cu vârful rupt şi ruginit. Un arc cu săgețile lui de oase. 
O lance mică, după chipul şi asemănarea lăncilor de vânat 
focile. Câteva cartuşe, goale, întrebuințate. O praştie. 

După ce le-a scos pe toate, le întinse una lângă alta, se 
ridică în picioare şi, cu o mână în şold, aştepta uimirea şi 
aprobarea ursului fermecat. 

Poate aştepta ca, la un semn, să le prefacă pe toate din 
jucării de copii în arme adevărate pentru ucis, pe măsura 
armelor cu care vânau părinţii şi neamurile lui. Nu l-ar fi 
mirat de fel. Aşa spunea doar basmul despre urşii vrâjiţi! 
Când îl întâlneşti, e destul să doreşti ceva, şi pe dată dorinţa 
ţi s-a împlinit. Nu l-ar fi mirat, deci, să vadă crescând coliba 
din pământ; crescând schiurile şi patinele jucării; crescând 
lăncile, arcul, săgețile; cuțitul cel rupt prefăcându-se în 
jungher; cuțitul de la brâu, altă cioarsă zvârlită de cei de la 
el din colibă, prefăcându-se în pumnal cu două tăişuri, 
pentru înjunghiat urşii. 

Acestea toate nu l-ar fi mirat de fel. 

Îl mira, dimpotrivă, că ursul acesta, cât e el de fermecat, 
priveşte aşa, fără nici un fel de mirare, la avuţia şi la 
isprăvile lui. 


Într-adevăr Fram le privea cu altfel de minunare şi, dacă 
ar fi avut glas, multe îi stăteau lui pe inimă să le spună. 

Cât de altfel erau jucăriile celorlalţi copii, de departe! 

Mingi. Cercuri. Automobile de tablă. Ţintare. Cuburi 
colorate. Cărţi cu poveşti şi cu poze. Urşi de pâslă, cu ochii 
de mărgele. Maimuţoi caraghioşi, de catifea, cu muzicuţă în 
burtă. Altfel de muzici. Paiaţe cu resort. Lanter-ne magice. 
Baloane de gumă. Câte şi câte!... 

Jucăriile lui Nanuc erau numai armele lui de mai târziu. 
Încă arme fără putere, fiindcă le întocmise după închipuirea 
lui, din rămăşiţe aruncate de alţii. 

Dar imitau toate armele cele adevărate de vânat. Aşa cum 
avea să le mânuiască peste câţiva ani, pe celelalte, când va 
fi să iasă la vânătoare de urşi albi, de vulpi şi de foce. 
Cuţite, topoare, lănci, arcuri, săgeți. 

Trăia şi el sub legea ținuturilor aspre de la Pol, unde 
vânatul şi pescuitul rămân îndeletnicirea oamenilor de când 
au deschis ochii. 

Ca şi puiul de urs pe care Fram l-a lăsat acolo, undeva, în 
urmă, pe-un țărm înalt de ostrov, Nanuc era vânător 
înnăscut. 

Fram îl dezmierdă încă o dată pe creştet, cu o înduioşare 
numai de el înţeleasă. 

— Văd că nu spui nimic! rosti Nanuc cu dezamăgire. Dacă 
eşti cu adevărat urs vrăjit, prefă-le pe toate în scule grozave 
de vânătoare. Haide, fii bun! 

Ursul de circ ar fi voit să fie bun. Niciodată n-a rămas el 
nesimţitor la bucuria şi la plăcerea unui copil. Dar puiul 
acesta de eschimos îi cerea minuni cu neputinţă. Încercă să- 
l bucure şi să-i schimbe gândurile, arătân-du-i câteva figuri 
năzdrăvane de circ. Îi luă undiţa din mână şi o purtă în 
echilibru pe vârful botului. Trase cu cuțitul la ţintă, 
înfigându-l în creştetul colibei de gheaţă şi de zăpadă. 

Nanuc nu părea prea încântat. 

De aşa urs vrăjit se lăsa păgubaş, dacă el se ţine de 
fleacuri şi de gium-buşlucuri, în loc să fie urs serios şi să 


prefacă jucăriile în arme adevărate. Nu era urs vrăjit. 

Era numai un urs căzut în mintea copiilor. Un urs care s-a 
prostit. Poate nu mai are putere de judecată, aşa cum în 
ceata lor de eschimoşi se află un bătrân cu mintea rătăcită, 
care plânge şi râde fără rost. Îl cheamă Babuc. Altădată - 
spun ceilalţi bătrâni - era vânătorul cel mai iscusit. Nu-l 
întrecea nimeni. Ochitor fără greş, mână care nu tremură 
niciodată. Pe urmă, într-o zi, a găsit o ladă cu sticle, zvârlită 
de valuri, din cine ştie ce corabie înecată. În sticle se afla o 
băutură care ardea gâtlejul ca focul. A băut una, a băut 
două, mai multe. Până ce şi-a pierdut minţile. Iar de atunci 
nu mai e bun de nimic. Rămâne să păzească singur colibele, 
copiii şi femei-le, când toată ceata porneşte la vânătoare. Se 
vaită, plânge, se strâmbă, cântă, râde, se tăvăleşte pe jos, şi 
nimeni nu-l mai întreabă ce vrea. Toţi spun că mănâncă de 
pomană. 

Aşa era Babuc, pacostea şi ocara tribului lor de eschimoşi. 
Aşa îi părea acum şi ursul acesta, care nu era nici urs 
fermecat, nici urs ca toţi urşii. 

Nanuc se uita la Fram, îndrăzneţ, cu dispreţ, aşa cum nu-l 
cruța nimeni, în tribul lor, pe Babuc, bătrânul nebun. Nu-i 
mai trezea nici o teamă. Nu-i trezea nici o minunare şi nici o 
plăcere, de vreme ce nu era un urs vrăjit. Nici nu vorbea! 
Nici nu-i prefăcea jucăriile în arme adevărate, cu care să 
alerge în braţe la colibe şi să-i uimească pe toţi, bătrâni şi 
COpii...! 

Fram simţi că în mintea puiului de om s-a petrecut o 
schimbare. 

Mormăi întrebător. Părea că aşteaptă un răspuns. 

— Ce se petrece în scăfârlia aceasta? Nu-mi place privirea 
ta...! 

Într-adevăr, Nanuc privea pieziş acum. 

În mintea lui începu să mijească un gând ambițios, vrednic 
de-un pui de vânător. 

Pentru neamul lor, a vâna un urs alb e o ispravă despre 
care toţi povestesc cu laude şi admiraţie, vreme de un an, 


de doi, de mai mulţi, căci după numărul urşilor ucişi creşte 
faima vânătorilor până la bătrâneţe. Ce-ar fi să încerce? Ce- 
ar fi să se ascundă într-un colţ, să pregătească arcul şi 
săgețile, să tragă la ţintă în ochiul ursului acesta prost şi 
năuc? Nu prea ara-tă că ştie să se apere. Ar trage o săgeată 
în ochi, alta în ureche. Aşa a învă-ţat el că sunt loviturile mai 
sigure. S-ar minuna toţi. S-ar aduna în jurul lui. Nici nu le- 
ar veni să creadă... Nanuc, Nanuc singur a săvârşit el oare 
isprava aceasta?... S-ar aduna apoi toţi să jupoaie pielea şi 
i-ar lăsa-o lui. E dreptul său. Iar carnea ar împărţi-o între 
dânşii. Ar îngropa-o în pivnițele de gheaţă, unde e 
ascunzătoarea de provizii pentru iarnă şi pentru noaptea 
cea lungă. Şi faima lui Nanuc ar creşte în tot tribul. Nu l-ar 
mai socoti copil. l-ar merge pomina din trib în trib. S-ar 
povesti mulţi şi mulţi ani despre isprava lui fără pereche. 
Un copil care a vânat un urs, cu un arc şi cu săgeți de copil! 
Ar rămâne cea mai minunată poveste pe care s-o 
istorisească bătrânii o sută de ani de-acum înainte în jurul 
opaiţului, când începe noaptea cea fară sfârşit cu urletul 
viscolului afară. 

Nanuc îşi pregăteşte arcul. Cercetă vârful săgeţilor cu 
capăt de os. 

Fram îl privi fără să înţeleagă. 

Era atâta blândeţe şi prietenie în ochii lui, încât puiul de 
eschimos îşi spuse că nici n-are nevoie să se mai ascundă. 
Destul să se tragă îndărăt câţiva paşi, să ochească, să 
întindă struna arcului... 

Puiul de eschimos păşi de-a-ndărătelea. Pregăti arcul. 

Fram îl privea, începând în sfârşit să înţeleagă. Îl privea cu 
o sclipire şireată în ochi şi aştepta. 

Nanuc trase. Coarda zbârnâi, săgeata şuieră. Ţintise bine 
în ochiul ursu-lui. Dar săgeata era în laba lui Fram, prinsă 
din zbor, cum prindea el portocalele în arena Circului 
Struţki. 

Încrederea puiului de eschimos se clătină puţin. În cuget 
apucă să tremure un început de nelinişte. 


Dacă e cumva tot un urs fermecat? A ochit bine. De asta e 
sigur. El, cel mai straşnic ţintaş dintre toţi copiii tribului. 

Iar săgeata, în loc să se înfunde în ochi, e în laba ursului. 
Şi ursul îl priveşte cu un fel de mustrare. 

Nu mormăie. Nu se apropie să se repeadă asupra lui şi să-l 
strivească sub labă. 

Hm! Cine să mai priceapă? Dacă e tot un ursvrăjit cu 
adevărat, ce-l poate opri să-l prefacă acuşi într-un sloi de 
gheaţă? Aşa spun bătrânii, în basmele lor, că pedepsesc 
urşii cei fermecaţi pe oameni, de câte ori au de plătit o 
supărare. Se uită, mai fac un pas, iar se uită. Până ce omul 
înţepeneşte şi se preface în sloi... 

Mâna lui Nanuc tremura pe arc. 

Dar mai încercă o dată. Înălţă arcul, ţinti şi trase în celălalt 
ochi. Fram prinse cealaltă săgeată în cealaltă labă. 

Era un urs fermecat! Hotărât! 

Nu se temea de săgeți. Se juca fără frică, în râs, cu ele. 

Cum a putut el crede altfel? Şi cum s-a lăsat înşelat de 
închipuirile lui, că ar putea să-l doboare cu o jucărie de arc? 
Era un urs fermecat. Nu mai încăpea nici o îndoială. 
Niciuna. 

Puiul de eschimos se uită îndărăt, măsurând drumul unde 
să fugă. Tălpile însă nu se descleştau de pământ. Îl ţintuia în 
loc privirea ursului vrăjit. 

Şi Fram se apropia. 

Încet, legănându-se pe două labe, cu săgețile subsuoară. 

Glasul lui Nanuc pieri în gâtlej. Îi părea că strigă după 
ajutor şi se mira că nu-şi aude strigătul. 

Acum sfârşitul îl cunoaşte. 

Îl aşteaptă. 

La întâia privire a ursului vrăjit trupul are să i se prefacă 
în sloi până la genunchi. La a doua privire are să îngheţe 
până la brâu. La a treia va fi sloi deplin, din creştet până în 
tălpi. 

Iar acuşi, când toţi cei de acolo, care îngroapă vânatul 
pentru iarnă, vor veni să-l caute, au să găsească un Nanuc 


de gheaţă. Şi numai aşa au să ştie că a trecut pe aci un urs 
fermecat. 

Fram era la un pas de omuleţul cu arc. 

Nu se citea mânie în ochii lui. Nici nu era o privire vrăjită 
şi rea, să prefacă un copil în sloi de gheaţă. 

Se citea numai o întristată mirare. 

Voia să-i dea o lecţie. Dar o lecţie blajină. 

Îl apucă pe Nanuc de ceafă. Puiul de eschimos nu zise nici 
pisss! O clipă se legănă spânzurat în labă. Poate aştepta să-l 
zvârle în înaltul cerului, să-l lipească de soare cu fundul 
pantalonilor lui de piele. 

Fram îl scutură bine. Îi dădu câteva picioare în spate. 
Câteva lovituri moi, fără mânie, ca o lecţie în care nici el 
singur nu avea prea mare încredere. 

Îl aşeză apoi jos. Nanuc nu cuteză să se mişte. Numai 
printre pleoapele subţiate se încumetă să privească pieziş, 
cu viclenia lui înnăscută de vânător. 

Fram culese de jos arcul, săgețile, cuțitul. Le rupse în 
bucăţi şi le aruncă împrăştiat în apă. 

Apoi sări pe pluta de gheaţă, o împinse cu piciorul de la 
mal, spre canalul fiordului. 

N-avea ce căuta aci. 

Pereţii de cleştar ai fiordului se înălţau de o parte şi de 
alta într-o frumuseţe fară seamăn. Lumina se prefira dulce 
şi lină. Totul era tainic, tăcut, neclintit. 

Numai pluta de gheaţă luneca uşor printre stâncile de 
gheaţă, deasupra stâncilor oglindite în adânc. 

Era o minune. Da, o minune! Dar dincolo de această 
frumuseţe, în urmă, în valea răsfăţată ca o oază de vis în 
mijlocul pustietăţilor polare, Fram lăsa, încă o dată, o lume 
străină de blândeţea lui. Era numai un urs alb, însă un urs 
adesea mai omenos decât unii oameni. Aceasta nu i-o iertau 
nici urşii, nu o înțelegeau nici mulţi oameni. 

Fram se culcă pe pluta străvezie cu botul pe labe. 

Pereţii de cleştar rămâneau îndărăt, îndărăt... 


Nanuc nu îndrăznea nici acum să fugă din loc, să strige şi 
să cheme. 

Mişcă doar mâinile, să simtă dacă nu s-au prefăcut în sloi. 

Se frecă la ochi să-şi dea seama dacă n-a fost vis. 

Când căpătă glas, Fram era departe, pe pluta lui, în larg, 
spre alte ostroave. 

Iar când Nanuc povesti nemaipomenita întâmplare, nu-l 
crezu nimeni şi îi merse în scurt timp faima celui mai 
mincinos copil din câţi au fost vreo-dată în ţinuturile polare. 

XVI. SFÂRŞITUL. 

Viscolul chiuia, rostogolind trâmbele de zăpadă măruntă, 
icnea în pereţii de gheaţă, în stânci, în sloiuri, gemea şi urla 
de-a lungul pustietăţilor albe. 

Nu se cunoştea cer de pământ, gheţuri de ape. 

Şi această năprasnică dezlănţuire dura de ceasuri, şi de 
ceasuri, şi de ceasuri. 

Se mai afla oare undeva un cer limpede? 

Se mai afla undeva oare o casă caldă, cu o gură de sobă, 
unde copiii întind mâinile subţiri să se dogorească la 
pâlpâirea flăcărilor? 

Mai erau oare undeva oameni care se plâng de căldură, 
asudă şi îşi fac vânt cu batista? 

Spăimântătoarea urgie a viscolului părea că a măturat tot. 
Că a îngropat tot. Stăpânea acum numai chiotul uraganului 
alb, vânturând nămeţii dintr-un capăt la celălalt. Peste 
insule, peste banchiză, peste ochiuri de apă, vijelia trecea 
vâjâind. 

Doi oameni se târâseră de-a buşilea sub un perete de sloi. 

Credeau că au găsit adăpost. Dar adăpostul era amăgitor. 
Viscolul clădea troiene peste dânşii. Şi oamenii luptau să-şi 
libereze răsuflarea. Scoteau capul din zăpadă. Iar atunci îi 
izbea în ochi, în gură, în obraz, pulberea măruntă şi 
usturătoare, ca sticla pisată. 

Şi îngheţul îi cuprindea încetul cu încetul. 

— Egon, tu mai simţi mâinile? 


— Nu le mai simt de mult, Otto. Nici mâinile, nici 
picioarele... 

Ca să-şi audă glasul, erau nevoiţi să strige. Şi sforţarea 
strigătului însemna acum o înfricoşătoare suferinţă pentru 
puterile lor istovite. 

— Loveşte, Egon! Loveşte mereu din palme. Mişcă 
degetele. Numai aşa nu se opreşte sângele!... Dacă s-ar 
opri, s-a sfârşit cu noi...! 

Celălalt gemu. 

Un timp au tăcut amândoi. 

S-a auzit iarăşi numai chiotul bezmetic al viscolului; vântul 
izbind în stânca de gheaţă, praful sticlos de zăpadă 
învolburându-se în şuier. 

— Egon... Asculţi, Egon? Mă gândesc că mă aşteaptă 
acasă doi copii. N-am să-i mai văd niciodată. Niciodată... 
Maria împlineşte doi ani. Peste o săptămână împlineşte doi 
ani... Are să uite cuvântul tată. Asculţi, Egon? Are să uite 
cuvântul tată... 

În învelişul lui de troian, Egon încercă să vorbească. Dar 
viscolul îi astupă gura. Închise ochii. 

De ce-ar mai vorbi? Ce poate să mai spună? 

Avea şi el o fetiţă care îl aştepta acasă. Poate acum se 
încălzeşte la gura sobei. Poate întreabă: „Oare ce face 
tata...?” Poate ia lecţie la pian... Fetiţa lui e mai mare. A 
împlinit şapte ani. Merge la şcoală. Fotografia ei se află 
între capacele ceasornicului din buzunar. Dar la ce mai 
folosesc aceste amintiri? 'Totu-i pierdut! Mai cuminte să 
aştepte moartea, fiindcă altă scă-pare nu mai este, nu mai 
poate veni de nicăieri, de la nimeni. 

De-o săptămână, de când sloiul s-a deschis pe neaşteptate 
sub picioarele lor, tot ce-a urmat le pregătea parcă dinadins 
moartea aceasta. S-a deschis sloiul ca la un semn al 
puterilor rele. A înghiţit săniile, câinii, puştile şi cartuşele, 
sacii de blană pentru dormit, sacii de hrană... Toate s-au 
prăbuşit în adâncul verde al apei. Şi în aceeaşi clipă s-a şi 


închis capacul la loc; iar ei au rămas deodată singuri, cu 
straiele subţiri, fară arme, pe banchiza pustie. 

Mai întâi s-au privit cu spaimă. Au măsurat depărtările, 
cerul, soarele sus. 

Pe urmă le-a venit curajul la loc, fiindcă nu erau din cei 
care se lasă pradă morţii fără luptă. 

— E cale de patruzeci şi opt de ore până la țărm, la coliba 
noastră! a spus Otto. Atât am făcut mergând în voie. Dacă 
pornim chiar acum şi dacă nu ne oprim nici un ceas, încă n- 
avem de ce ne pierde nădejdea. O să rămână o întâmplare 
ca oricare alta şi o să avem ce povesti. Gândeşte-te câte a 
îndurat Nansen şi prin câte a trecut el, fără să piardă 
nădejdea o clipă! Cerul e senin. Patruzeci şi opt de ore fară 
mâncare, fară somn, cred că nu te sperie nici pe tine, 
Egon... Nu e aşa? Am trăit noi împrejurări mai grele. 

Erau doi prieteni buni şi vechi cei doi vânători de urşi albi. 

De ani de zile, nedespărţiţi în vânătorile lor, veneau 
împreună în gheţu-rile polare. Nu locuiau în acelaşi oraş. 
Unul, într-o parte. Altul, în alta. Se întâlneau în port, numai 
la ceasul plecării. Şi cinci luni, şase luni, trăiau o viaţă 
necunoscută de oamenii de departe din ţările şi oraşele lor. 
Treceau prin peripeții crunte, prin primejdii, prin bucurii şi 
izbânzi, care-i legau ca doi fraţi. 

O corabie de pescari îi aducea pe ţărmul insulei cu vânat. 
Îşi duraseră acolo o colibă. O regăseau în fiecare an 
neatinsă. Îi aştepta. Aveau culcu-şuri calde de blană. 
Provizii, lămpi şi cărţi. În fund, o magazie pentru blă-nuri. 
Alături, o cuşcă pentru puii de urşi albi. 

Corabia îi lăsa la începutul zilei polare. Se depărta spre 
alte ţinuturi. La întoarcere, se oprea să-i îmbarce cu blănile 
de urşi albi, de vulpi albe şi argintii, cu puii de urs, pe care 
îi predau la grădini zoologice, la menajerii şi circuri. 
Arareori soseau cu vaporul. Acesta numai atunci dacă se 
întâmpla să plece un vapor cu excursionişti, aşa cum a fost 
nu de mult, când au adus cu dânşii şi au lăsat într-o insulă 
goală pe Fram, ursul Circului Struţki. 


Dar, întotdeauna, la plecarea lor îndărăt, îi aştepta o 
corabie de pescari, care ştia să-i caute la fiecare sfârşit de 
toamnă polară, când încep a ameninţa viscolele şi oceanul 
se acoperă de banchiză. 

În anul acesta vânatul se arătase mai îmbelşugat decât 
oricând. Magazia era ticsită de blănuri. În cuşcă se aflau 
trei pui de urşi albi. 

Mai aveau de aşteptat încă două săptămâni până la 
întoarcerea corăbiei. Timpul trecea uşor. Făceau planuri 
pentru cele şase luni pe care aveau să le petreacă acasă, în 
țarile lor calde, alături de copii, povestind peripeții de 
necrezut. În anul acesta îşi aduseseră un aparat de radio. 
Ascultau uneori glasurile lumii lor de departe. Muzici şi 
orchestre, coruri şi ştiri despre serbări şi schimbări de 
guverne. Câinii erau graşi, sătui şi voioşi. Câini siberieni, 
deprinşi cu gerul, deprinşi să ducă sania în zbor pe 
lunecuşul gheţei. Nu-i ameninţa nimic. 

Anul fusese bun. Vânatul cu spor. 

Amândoi se gândeau la țărmurile mărilor calde, unde 
înfloresc şi rodesc portocalii. Pe amândoi îi rodea dorul de 
casă, de copii, de grădinile cu trandafiri. 

Egon nu-şi găsea astâmpăr. I se părea că au început să se 
lenevească şi să se îngraşe. 

— Ce-ar fi să tragem o raită până în celălalt capăt al 
insulei? îşi întrebase tovarăşul. Mai sunt două săptămâni 
până la plecare. Facem câteva cercetări şi observaţii, pe 
care să le comunicăm societăţilor ştiinţifice... Prea stăm aici 
ca nişte pensionari...! 

— Fie pe placul tău! încuviinţă Otto. 

Aşa se înțelegeau întotdeauna din puţine cuvinte. 

Au pus înaintea puilor de urs alb mâncare pe-o săptămână 
în cuşca lor. 

Au încărcat în sănii provizii, puşti, cartuşe, au înhămat 
câinii şi au pornit. Voios se mai anunţa drumul chiar din 
primele ceasuri! 

Fără grijă, fără peripeții. 


La capătul insulei celei mari se afla alta mai mică. 

Acolo au zărit de departe, cu ocheanul, doi urşi, 
plimbându-se pe țărm. 

Aceştia-s ai noştri! rostise Egon, frecându-şi mâinile cu 
bucurie. 

— Pregătiţi-vă blănile, Moş Martinilor! adăugase Otto. Şi 
aşteptaţi numai puţin! O să vă trimitem un mic glonţ să vă 
gâdile în urechi. 

Au trecut pe-o punte de gheaţă. Vânatul a mers din plin. 
Două gloanţe, doi urşi, două blăni încărcate în sanie. 

Cât despre cercetări şi observaţii? 

Umpluseră un carnet de notițe. Nu, n-au pierdut timpul! 

Dar la întoarcere, deodată, sloiul s-a despicat, a înghiţit 
săniile şi câinii, proviziile şi muniţiile, armele şi blănile calde 
încă; a înghiţit tot şi deschi-zătura s-a astupat apoi cu 
lespedea de gheaţă, ca un capac de ladă. 

Erau amândoi oameni tari. Încercaţi, căliţi de viaţa plină 
de primejdii şi de asemenea surprize. După întâia strângere 
de inimă şi-au făcut socoteala că-i despart de colibă numai 
patruzeci şi opt de ore de drum drept. Au întins-o la drum. 

— Bine măcar că mi-am scăpat luleaua cu chibriturile! 
rostise Egon, cu un început de râs. 

Îşi aprinse luleaua. Mergeau fluierând. 

Păgubiseră arme, muniții, hrană, carnetul cu însemnări, 
două blăni de urs de toată frumuseţea, săniile. 

Mai întristaţi erau de soarta câinilor. Fuseseră tovarăşi 
credincioşi, ascultători, bravi, deprinşi cu viaţa în zăpezi şi 
pe gheţuri. Trecuseră de multe ori prin primejdii grele 
împreună. l-au pierdut, iar moartea lor le strecura o 
mâhnire în suflet. 

Egon se oprise din fluierat. 

— Mai ales după Sibir îmi pare rău! spuse cu glas încet. Îţi 
aduci aminte?... El m-a scăpat din ghearele ursului alb 
acum doi ani, când mă trântise la pământ Moş Martin şi 
începuse să muşte din umărul meu. Mai port semnul... Sibir 
i-a sărit în gât. Moş Martin m-a lăsat pe mine, ca să 


sfârşească răfuiala cu dânsul. M-am ridicat... Am apucat 
puşca. Pac! Gata cu Moş Martin! S-a dat peste cap şi s-a 
lăţit pe zăpadă cât era de mare. 

Dar prietenul lui nu-l mai asculta. Se oprise şi privea cerul, 
zarea, cu un început de nelinişte. 

Bătea un vânt subţire; se iscase din miazănoapte, şi într- 
acolo, în zare, se arătau nori plumburii. 

— Semn rău! rosti clătinând din cap. 

Egon nu mai cuvântă nimic. Şi amândoi au grăbit pasul. 

L-au grăbit; cu toate acestea pasul lor a fost mai încet 
decât al viscolu-lui. 

I-a ajuns furtuna zăpezii din urmă. Într-un ceas nu s-a mai 
cunoscut cer de pământ. Nu mai vedeau înaintea ochilor. Se 
împiedicau, cădeau, se ridicau orbiţi de pulberea sticloasă 
şi îngheţată. Au prins de veste că, în loc să meargă înainte, 
rătăceau drumul. S-au pitulat după un adăpost. De atunci 
urgia n-a mai contenit. 

Ceasuri şi ceasuri au trecut, cu acelaşi chiot în urechi, cu 
aceleaşi valuri usturătoare, izbite în obraz. Iar acum nu-şi 
mai simt mâinile, nici picioarele, nu se mai pot mişca, îi 
cuprinde îngheţul, moartea înspăimântătoare care preface 
trupul în sloi. 

O clipă urgia s-a potolit. Vântul a stat. A mai trecut o 
suflare. 

Şi deodată cerul s-a înseninat, limpede, cu soarele înclinat 
spre apus. 

Amândoi ascultau. Au ridicat capetele. Adică au început să 
le ridice. Dar muşchii nu se mai supuneau. Capetele au 
căzut îndărăt. Era prea târziu. Istoviţi de foame, sleiţi de 
ger, nu se mai puteau clinti din culcuşul lor de zăpadă. 

— O cheamă Maria... Are să uite cuvântul tată!... începu să 
aiureze Oito. 

Apoi rămase cu ochii sticloşi, căscaţi spre cerul sticlos. 

Egon era culcat pe-o coastă. El nu vedea cerul. Vedea 
întinderea gheţoasă a insulei, măturată de zăpadă, acolo 
unde la capătul celălalt se afla coliba lor, cu învelişul cald, 


cu hrană şi cu aparatul de radio, care nu mai are pentru 
cine culege chemările depărtate ale lumii, din văzduh. 
Privea, iar lacrimile îi îngheţau în gene. 

Atunci înaintea ochilor i se ivi o arătare. O arătare de delir. 

Un urs alb. Un urs alb apropiindu-se. Dar în loc să se 
apropie ca toţi urşii albi, în patru labe, ursul acesta al 
delirului înainta în salturi, în tumbe, salutând, răsucindu-se 
în paşi de vals, lipind călcâiele, defilând. 

Egon, vânătorul, închise ochii. 

Ştia acum că, fară îndoială, s-a apropiat clipa morţii, de 
vreme ce ochii lui încep să vadă asemenea amăgitoare 
năluciri. Închise ochii aşteptând moartea degeraţilor, care 
îngheaţă sângele inimii, după ce le-a înşelat mintea cu 
arătări nebuneşti. 

Lacrimile abia apucau să se rostogolească din gene şi se 
prefăceau în boabe îngheţate. Copila lui... Poate cânta acum 
la pian lecţia ei, fără nici o grijă... Poate se uita la albumul 
de fotografii; la chipul din perete. Întreabă: „Mămico, oare 
tăticu' are să-mi aducă puiul de urs pe care mi l-a făgăduit 
la plecare?... Spune, mămico? De ce plângi?...” 

Egon simţi că se cufundă în somnul cel mare şi negru, de 
unde nu se mai întoarce nimeni. 

Dar un bot cald, o răsuflare fierbinte, îi atinse obrazul. 

Ursul îl împingea, mirat de nemişcarea omului. Îl 
împingea, îi lingea obrazul, nările, ochii. Se trăgea îndărăt, 
aşteptând. Nu înţelegea de ce stau oamenii aceştia 
încremeniţi, de ce n-au glas, de ce nu ridică mâinile, de ce 
nu se deşteaptă din somn. 

Fram nu înţelegea aceasta. 

Le cunoscuse mirosul de departe. Mirosul lui, care îl înşela 
altădată, care nu mai prindea lămurit apropierea fiarelor 
sălbatice, îi vestise din depărtare că se află oameni pe aci, 
oameni din lumea cea de dincolo de gheţuri. Alergase într- 
un suflet. Îi primea la el acasă, cu semnele lui de prietenie, 
cu tumbe vesele, cu salturi şi salutul care le place lor. Şi 
acum îi găsea neclintiţi. 


Făcu trei paşi îndărăt. 

Salută: 

— Haide! Pe mine nu mă păcăliţi cu una, cu două! 

Recunoscuse, întins jos, pe vânătorul care-l întovărăşise 
altădată până la insula pustie, îi dăduse libertatea şi-i 
purtase de grijă să-i ascundă provizii în cămara din stâncă. 
Îşi arăta bucuria întâlnirii în felul său. Cu tumbe şi salturile 
lui. 

Egon deschise ochii. Îşi adună toate puterile şi glăsui: 

— Otto! E Fram, Fram... Mă auzi? Fram, de la Circul 
Struţki. 

Celălalt aiura: 

— O cheamă Maria!... N-are să mai spună nimănui 
cuvântul tată. Are să uite cuvântul tată... 

El nu auzea nimic. Privea cu ochii goi în cerul gol. 

Atunci, abia atunci, cu judecata lui învățată de la oameni, 
Fram înţelese! Şi nu stătu mult la îndoială. Mătură zăpada 
cu labele, îngrămădi oamenii alături, se culcă peste ei să-i 
încălzească, aşa cum îl învățase dresorul odată, în tinereţea 
lui, să joace într-o pantomimă de la Circul Struţki. Oamenii 
erau atât de desprinşi de lumea aceasta şi atât de sleiţi de 
puteri, încât nu încercau să priceapă ce se întâmplă cu 
dânşii. Un urs alb. Un urs sălbatic. Chiar un urs care a fost 
odată la circ, dar s-a sălbăticit. Ce puteau aştepta de la 
dânsul? 

Până acum ani şi ani de zile vânaseră urşi albi. Venise 
ceasul să cadă şi ei, fără arme, fără putere, vânat în 
ghearele unui urs alb. Dar de ce nu începuse să le sfarme 
țţeasta cu dinţii, ca focelor şi morselor? De ce întâr-zie? Mai 
repede! Să se sfârşească o dată cu chinul acesta...! 

Unul aiura: 

— O cheamă Maria... Împlineşte doi ani... N-are să mai 
spună nicioda-tă... niciodată cuvântul tată... 

Celălalt repeta în neştire: 

— E Fram... L-am cunoscut bine... E Fram, cu tumbele lui. 
Hai! Mai repede, Fram!... Muşcă... Sfârşeşte!... Ai milă, 


Fram, şi termină odată...! 

Pe urmă, glasurile lor s-au stins înăbugşite. Din delir au 
trecut în somn. Un somn ciudat. Cald. Poate aşa e somnul 
morţii? Aşa se spune că e moartea prin îngheţ. Degeră 
mâinile, degeră picioarele, se încetinează sângele sleit, iar 
muribunzii se visează la căldură, simt dogoarea în obraz, în 
piept, în ochi. 

Aşa a fost şi somnul lor. Visul lor... Nu mai sfârşea. Când 
au deschis ochii, o blană grea, dar fierbinte le apăsa 
piepturile. Au încercat să mişte întâi o mână, pe urmă un 
picior. Mâna se supunea. Piciorul se supunea. 

— Egon! 

— Otto! 

Erau glasurile lor. Îşi auzeau, îşi recunoşteau glasurile lor. 

Nu era moartea. Nu era somnul cel mai mare şi negru, cu 
visul morţilor de ger. 

Învelitoarea de blană, de deasupra, dădu semne de viaţă. 
Se ridică singură. Îi dezgheţase o plapumă vie. 

Fram sări în patru labe, pe urmă în două. 

Salută cu palma la tâmplă. 

Cei doi vânători, deşteptaţi din morţi, se înălţară în capul 
oaselor. Priveau unul la altul; priveau la urs. 

— Dă-mi pipa, Otto! Toată istoria aceasta mă face să cred 
c-am visat. Numai o pipă are să mă convingă de-s viu ori 
mort...! 

Egon se pipăia, într-adevăr, să se încredinţeze dacă era viu 
ori mort. Nimic îngheţat. Mâinile mişcau, picioarele la fel. 
Ce nemărginită plăcere să simţi degetele trosnind! lar ursul 
de circ aştepta cu laba la tâmplă. 

— E Fram! Nu-ţi spuneam eu că e Fram...? 

Vânătorul sări în picioare. Se clătină de foame. Se rezemă 
de stânca de gheaţă şi merse împleticindu-se până la ursul 
alb. 

Nu putea spune gândurile întregi, aşa cum creşteau în 
creierul lui istovit. 

Rostea numai: 


— Ceea ce ai făcut tu, Fram!... Ceea ce ai făcut tu, Fram...! 
Şi, cu obrazul ascuns în blana ursului, începu să plângă. 
Otto se ridicase şi el. 

Erau acum doi oameni, doi vânători de urşi, sprijinindu-se 
fară putere, la pieptul unui urs. 

Fram îi îndepărtă încet cu labele. El era deprins cu 
oamenii tari şi mai mândri. Pe urmă parcă mai înţelegea că 
nu era timp acum de bocete. Undeva, aproape, avea o 
peşteră cu proviziile lui. Vânat căpătat de la alţi urşi, cu 
tumbe şi salturi, aşa cum îşi câştiga el prânzul şi cina, 
alungând pe ceilalţi urşi când se ivea cu salturile lui 
mortale. 

Îi târî într-acolo. 

— Ce facem? întrebă Otto. 

— Vezi bine... Semnele lui au ele vreun rost. Eu aş pune 
rămăşag că ne cheamă la masă... Nu m-ar mira de loc! 

Şi nu s-au mirat de loc. 

Ospăţul lui Fram era modest. Un singur fel. Carne de focă. 
Aşa cum era lista lui de bucate. 

Vânătorii s-au îndestulat. Au prins putere. Au început să 
privească îngrijoraţi spre apus, unde soarele se apropia de 
linia zării. Începea amurgul polar. 

Ultima săptămână când se mai încumeta o corabie să 
călătorească pe oceanul pustiu. 

Pe amândoi îi cuprinse o frică. Dacă a sosit cumva corabia 
lor? Dacă a plecat? 

Nu mai era timp de pierdut. Cu două bucăţi de carne 
îngheţată în spinare s-au îndreptat spre capătul insulei. 

— Numai de n-am da peste vreun urs alb!... Fără arme, 
nimic nu s-ar mai alege de noi! 

Vorbise Otto. 

Dar Egon arătă spre Fram, care mergea lângă dânşii, 
legănându-se în patru labe, ca un câine uriaş: 

— Cât timp avem tovarăşul acesta cu noi, nu văd nici o 
primejdie! Sunt sigur că are el vreun ac şi pentru cojocul 
fraţilor săi... Nu e aşa, Fram? 


Auzindu-şi numele, Fram se ridică în două labe, salută, ca 
un soldat care spune: „La ordin!”, apoi se lăsă mai departe 
în patru labe şi continuă drumul alături. 

Nu putea vorbi. Dar ar fi voit să arate că pentru fraţii lui 
are un ac de cojoc mai cruţător şi mai fără primejdie decât 
gloanţele din armele ome-neşti. 

Au mers şaizeci de ore, în loc de patruzeci şi opt. Au mers 
cu opriri şi odihne, după cât se simțeau de istoviţi. 

Corabia nu sosise. Îi aştepta coliba lor de lemn, cu paturi 
călduroase, cu aparatul de radio. Îi aşteptau în cuşcă şi cei 
trei pui de urs. Scânceau flămânzi. 

Fram înconjură de câteva ori cuşca. Mormăi. Privi la 
oameni, privi la uşă. Apoi trase încet zăvorul!... Puii nu 
îndrăzneau să iasă afară. Îi trase Fram de ceafă, unul câte 
unul. Îi împinse cu piciorul în spate, să-şi vadă de drum. 

Cei doi vânători priveau cu mâinile în buzunare, cu pipele 
în colţul gurii. 

— Aş putea să jur că ursul acesta are o judecată 
omenească! rosti Egon. Îl vezi? Nu mă miră că ştie să 
deschidă un zăvor. Aceasta a învăţat-o de la circul lui, 
printre oameni... Mă miră însă cum de i-a trecut prin cap 
să-şi elibereze puii din neamul lui... 

— Când vom povesti întâmplarea asta, lumea are să râdă 
şi are să spună că nu ne-am lăsat de palavre vânătoreşti. Tu 
ce părere ai, Fram, prietene Fram...? 

Fram mormâi. Daca ar fi ştiut să vorbească, ar fi povestit 
că mai cunoaşte el undeva, într-un trib eschimos, un copil 
care a păţit la fel şi, fără îndoială, că s-a pomenit cu faima 
de cel mai mare mincinos, înainte încă de a deveni mare 
vânător. Mormăi. Se uită cu înţeles spre coliba unde se afla 
înăuntru cutia minunată care cânta. 

— Ne roagă să dăm drumul la radio! începu să râdă Egon. 
Acesta e ursul cel mai amator de muzică din câţi am 
cunoscut eu în viaţă...! 

Intră în cabană şi răsuci resortul. 


Din ţările de departe a înviat armonia culeasă prin 
văzduhuri. Cu botul pe labe, Fram asculta cu ochii închişi. 
Nu muzica îi plăcea lui. Ci amintirile pe care le deştepta 
această muzică. Oraşele de departe, înviind cu soarele cald 
de acolo, cu luminile lor multe, cu străzile şi grădinile lor. 
Copiii întinzând cornetul cu bomboane ca să-l împartă Fram 
cu alţii; mâinile sfioa-se abia îndrăznind să-i atingă blana cu 
o dezmierdare uşoară. Băieţaşul cu ochi sclipitori şi cu 
nasul cam cârn, în seara unei reprezentații de adio, dintr- 
un asemenea oraş de departe... 

Corabia sosi cu semne de mare grabă. Ancorase în larg şi 
trimise două bărci să încarce blănurile vânătorilor. Fram 
privea şi înţelegea. În ochii lui se lăsase ca o umbră de 
întristare. 

Oamenii priveau la el şi nu înțelegeau. 

— Îmi pare rău să-l lăsăm aci! vorbi Egon. Parcă m-aş 
despărţi de un prieten. 

— Dar e făcut pentru viaţa de aici! Aceasta e soarta lui. 
Adu-ţi aminte că, atunci când l-ai adus, îl trimisese Circul 
Struţki tocmai fiindcă tânjea după locurile lui de aici, de la 
el, de-acasă... 

Amândoi vânătorii intraseră în colibă să verifice dacă n-au 
mai uitat ceva. 

Când au ieşit, Fram se făcuse nevăzut. L-au căutat. L-au 
strigat. 

— Păcat! Ar fi trebuit să ne luăm rămas bun de la el... Ai 
văzut cum se mirau toţi marinarii? 

Egon se urcă pe un vârf de stâncă să privească. De acolo, 
de sus, se vedeau şi cele două bărci oprite lângă țărm. 

— Priveşte! rosti vânătorul cu uimire. le mirai unde e 
Fram? El e gata îmbarcat. Ne-a luat-o înainte! 

Într-adevăr, Fram se urcase în barcă. Stătea cu spatele 
întors spre insulă, în jurul lui, marinarii încercau să-l 
alunge. Dar Fram stătea neclintit, una cu barca. 

— Aşadar... începu Otto. 


— Aşadar - sfârşi Egon - îl luăm cu noi! E dorinţa lui. N-o 
spune, dar o arată destul de lămurit. 

Amândoi vânătorii au coborât ţărmul de stâncă. Lopeţile 
erau gata să despice apa, spre corabia din larg. 

Egon a pus palma pe umărul ursului alb, întrebând: 

— Iubite Fram, aşadar te întorci în lumea noastră, pentru 
totdeauna? Atunci de ce nu-ţi iei rămas bun de la locurile 
acestea acoperite de gheţuri? Bagă de seamă, a doua oară 
nu mai fac un drum, ca să te duc îndărăt...! 

Ca şi cum ar fi înţeles întrebările, ca şi cum i-ar fi dat de 
gândit, Fram a întors ochii încet şi s-a uitat îndelung la 
locurile pe care le părăsea. Apoi se răsuci în barcă şi 
rămase cu privirea aţintită înainte, spre lumea cea de 
departe, de dincolo de gheţuri şi de ape. 

— Hai!... rostiră vâslaşii, îndemnându-se. Dă-i drumul! 
Înainte...! 


SFÂRŞIT