Mihail Sadoveanu — Tara De Dincolo De Negura

Mihail Sadoveanu 


Mihail Sadoveanu 


ŢARA DE DINCOLO DE 
NEGURA 


(Povestiri de vânătoare) 


Despre această "Ţară şi despre vânat şi pescuit prefața 
autorului din 1 octombrie 1936 

Acum câţiva ani, d-l Bădăuţă a tipărit o foarte frumoasă 
carte. Puţini au văzut cuprinsul ei; e o carte de ilustraţii 
fotografice. Puţini cunosc materialul de inspiraţie al acestei 
cărţi, pentru că românul, fiind din naştere esenţial şi 
integral patriot, n-are nevoie să-şi cunoască ţara. 
Patriotismul verbal se poate lipsi de faptă, chiar atunci când 
ea ne leagă de trecut şi de Dumnezeu; iar albumul d-lui 
Bădăuţă e o asemenea faptă. 

În această carte vorbesc priveliştile şi oamenii acestui 
pământ. Munţii în care au împietrit parcă îndrăzneli de 
gândire singuratice; pâclele care acopăr liniştile văilor; 
apele care zvonesc cântarea vieţii etern înocite; codrii care 
suie râpile şi coboară văgăunile, deschizând luminii poieni 
şi grămădind întuneric în sihle nestrăbătute; satele înşirate 
pe coline, cu bisericile poetice; Dunărea şi Marea; oameni 
în costume pitoreşti râzând clipei care trece; cartea aceasta 
e un tribut de pietate Celui care eliberează necontenit 
minunile, de la mărgăritarul din scoica oceanului până la 
zâmbetul delicat al unei fecioare din munţii Bucovinei. 

Psalmistul cel din veacuri a spus frumos cu vorba ceea ce 
dl Bădăuţă exprimă cu imagini fotografice: „Doamne, 
Dumnezeul meu, zic, chipurile şi priveliştile aceste, ca şi 


David regele-poet; mare şi minunat eşti tu: cu slavă şi cu 
strălucire împodobit! 

Te îmbraci în lumină ca-ntr-o haină; întinzi cerul ca un 
cort. 

Tu din ape îţi faci lăcaşurile cele de sus; nourii sunt căruţa 
ta şi te porţi pe aripile vânturilor. 

Tu faci vânturile, trimeşii tăi şi flacările focului sunt slugile 
tale. 

Cât de minunate-s lucrurile tale, Doamne, toate cu 
înţelepciune le-ai făcut şi e plin pământul de făptura ta! 

Toate de la tine aşteaptă să le dai hrană la vreme: 

De le-o dai ele-o primesc; de le iei duhul, mor şi în ţărână 
se prefac. 

De priveşti pământul, el tremură; de te-atingi de munţi, ei 
fumegă. 

Când trimeţi tu, însă, duhul tău, toate iarăşi se zidesc şi se 
înocieşte faţa pământului!” 

Răsfoiţi aceste planşe, ca să vedeţi câte frumuseți 
cuprinde pământul românesc. Să nu aveţi, însă, nici o clipă 
de mândrie, căci toate sunt ale Celui ce clădeşte, preface şi 
înocieşte. Omul zgârie îndeobşte faţa pământului şi o 
pătează. Cele etern-frumoase sunt numai ale lui Dumnezeu. 

Uitaţi versurile proaste pe care le-aţi învăţat cândva în 
şcolile primare: 

Ţara mea are câmpii mănoase, Dealuri înalte cu mândre 
flori... 

Uitaţi paginile de antologie ieftină, discursurile de lirism şi 
prezumție, căci nouă nu ni se datoreşte nimic din ce-i 
frumos pe acest pământ românesc. Nu ni se datoreşte nici 
măcar păstrarea a tot cei primitiv, căci, unde s-a putut, 
sondele au spart scoarţa pământului, fierăstraiele au ucis 
pădurile. Unde au spart, n-au adus nici o compensație; 
unde au ucis, n-au aţâţat din nou viaţa; au rămas munţi 
dezgoliţi şi dealuri care se risipesc în văi. Minunea 
priveliştilor primitive s-a păstrat în afară de voinţa şi 
tendinţa oamenilor trecători. Aceşti oameni trecători 


niciodată n-au cunoscut-o; au preferat ţinuturile şi 
priveliştile la modă din alte ţări, unde au risipit averile 
agonisite de alţii. Cătră minunile acestea primitive nu sunt 
drumuri; în preajma lor nu se află locuri de popas, omul 
trecător n-a cheltuit pentru ele nici dragoste, nici 
inteligenţă. 

Aşa încât, iubiţi prietini şi fraţi, să nu cădeţi în păcatul 
mândriei. Numai după ce vom fi adaos ceva al nostru la 
frumuseţa lor, după ce le vom recunoaşte şi le vom 
împresura cu iubire, după ce pionierii vor tăia şi vor aşterne 
drumuri, după ce oameni de treabă vor deschide hanuri 
romantice şi prietineşti drumeţilor, după ce, lăsând în raft 
cartea, vom merge cu piciorul cercetând toate ca într-o 
călătorie de ispăşire, după ce ne vom simţi intrând în noi 
dragostea acestui pământ ca un suflet al strămoşilor, numai 
atunci vom avea dreptul să ridicăm ochii şi să mulţămim cu 
umilinţă Celui pe care-l invoca regele psalmist de demult. 

Răsfoiţi aceste planşe numai în tihna chiliei voastre; după 
aceea nu lăsaţi să treacă zadarnic anii voştri. Dacă nu 
sunteţi vânători şi pescari, puneţi mâna pe toiag şi colindaţi 
moştenirea aceasta fără păreche. Nicăieri în lume nu sunt 
locuri mai frumoase. 

N-am spus că avem cele mai alese frumuseți din lume, ci 
că şi aici sunt privelişti tot aşa de frumoase ca cele mai 
lăudate de aiurea. Cel care vede Delta înţelege 
singurătăţile Africii. Cel care suie în Călimani ori pe 
Retezat, ori pe Ceahlău a trecut în zona fără de prihană a 
altei lumi. 

Cei care sunteţi vânători ori pescari n-aveţi nevoie de 
îndemnul meu ca să ieşiţi în mijlocul naturii. După ani de 
rătăciri şi practică, văd că încă îmi mai rămân totuşi 
destule, necunoscute, şi vă îndemn pe cei de la câmpie să vă 
suiţi la munte, să ascultați cerbul la începutul toamnei, iar 
pe tovarăşii vânători din munte îi sfătuiesc să încerce 
farmecul unei zile cu luntrea în singurătăţile pruteţurilor 
ori dunăriţelor. 


Fără îndoială că vânatul şi pescuitul sunt cele mai vechi 
sporturi, cu observaţia că s-au născut sub presiunea 
necesităţii şi n-au devenit divertisment decât cu timpul. 
Pescuitul primitivilor era agerime; vânatul - forţă şi 
rezistenţă. 

Omul de azi nu mai întrebuinţează aceste însuşiri ca să-şi 
agonisească hrana. Cu peşte de undiţă şi cu mămăligă de 
râşniţă nu te îngraşi, cum foarte potrivit observă dictonul 
popular. Pământul şi animalele domestice răspund 
îndestulător nevoilor lui de hrană; munca se cheltuieşte în 
alte direcţii, în domenii diverse cu meşteşuguri nouă; 
vânatul şi pescuitul au rămas o patimă, cum spun ţăranii 
noştri. 

Cât de departe, din trecut, vin pornirile care dorm în noi şi 
se deşteaptă în anume împrejurări cu nebănuită putere, 
poate oricine să mărturisească aducându-şi aminte de 
primele impulsii vânătoreşti. Copilul doreşte să 
întovărăşească în expediţie pe tatăl lui ori pe fratele mai 
mare; pe urmă devine neliniştit în dorinţa nebiruită de a 
poseda o armă; după aceea, căâtră şaisprezece ani, porneşte 
acele expediţii fără sfârşit din zori şi până în noapte pe 
coclauri şi în preajma apelor. 

În această strădanie nu-i decât plăcere pură. E o 
cheltuială enormă de energie, din care lipsesc cruzimea şi 
foamea ancestrală. În visurile acestei epoci a vieţii mele, 
eram copleşit de un fel de febră, în care îmi apăreau în 
cantităţi impresionante vânaturile pământului paradisiac 
din preistorie. Din somnul puţin şi agitat astfel, mă trezeam 
ades, ca să ascult dacă nu s-a stârnit o vreme rea afară; 
ieşeam uneori ca să privesc stelele nopţii; îmi făceam 
socoteala dacă am suficiente muniții pentru ziua unică - 
izolată - devenită scop suprem al existenţei. 

Începutul acestei pasiuni are totdeauna ceva dramatic. Îmi 
aduc aminte că aveam mai puţin de cincisprezece ani când 
am ieşit, într-o primăvară, cu puşca, spre revărsările de apă 
ale Siretului, la Paşcani. 


Ucenicia acelor zile a avut toate greutăţile lipsei de 
experienţă a unui prunc. Totuşi, nimic nu m-a oprit, nici 
bălțile cu apă de dezgheţ, nici nomolurile, nici jocul 
cârdurilor de sălbăticiuni de la o baltă la alta, de la o luncă 
de ici, la alta cine ştie unde; nici răceala apei dintr-un 
sireţel, în care am intrat înot ca să scot prima rață 
împuşcată; nici zilele de ploaie, nici înserările cu ceaţă, nici 
truda înfricoşată, nici foamea, - nimic. Ochii trebuiau să 
vadă, nervii să tremure: erau ochii şi nervii strămoşului 
vânător. Şi n-aveam vreme nici pentru guturai, nici pentru 
pneumonie; nici măcar nu mi-am pregătit un reumatism, 
căci n-am cunoscut mai apoi nicicând asemenea morb. Atât 
e de adevărat că omul poate fi el însuşi o putere 
elementară. 

Mă grăbesc să adaog că copiii mei i-am ferit de asemenea 
experienţe. 

În anii care au urmat, petreceam vacanţele pe malul 
Moldovei, într-un sat al neamurilor mele de pe mama. 
Colindam prundurile, gârlele şi luncile Moldovei, urmărind 
fără încetare acea umbră a visurilor după care alergăm 
întreaga noastră viaţă: atunci era o pasiune, mai târziu a 
fost alta, iar mai târziu o altă formă a înşelărilor. În vara 
aceasta din urmă, am fost tot aşa de ahotnic, ucenic- 
păstrăvar cu undiţa în valea Sebeşului, călăuzit de un 
prietin meşter, inginerul Ianoşi. Mai am de învăţat de la 
Ieronim Stoichiţă meşteşugul cerbilor. Aşa încindu-mă 
necontenit în elementele primare, voi ajunge până la 
asfinţitul meu. De atunci, de la malul Moldovei şi al 
Siretului, fiinţa mea întreagă se armoniza cu cerul, cu 
apele, cu toate peisagiile. Învățătura mea era că lăsam să 
pătrundă în mine taina tuturor acestor lucruri nouă. 
Poposeam la un izvor, mă odihneam pe o brazdă de fân, 
intra în mine puterea vieţii nemuritoare; eram fericit şi 
inconştient ca însăşi creaţia. 

Vânatul e sport numai în această ipostază. 


Este o epocă a tinereţii când asemenea derivativ e absolut 
necesar. Adolescentul care stă pe gânduri şi caută 
singurătate, care e neliniştit şi învins de melancolie, să ştiţi 
că cloceşte în el o primejdioasă otravă. Nu-i alt medicament 
mai bun decât truda plăcută a umbletului, lumina 
nemărginită, aerul curat, somnul adânc, frate cu tihna 
stâncii. 

Sunt şi alte înfăţişări ale vânătoarei. Partidele cu tovarăşi 
mulţi, la pădure, după ce a căzut frunza codrului şi s-a 
aşezat cel dintâi omăt de noiemvrie, sunt cele mai agreabile 
expediţii de petrecere, în care oamenii maturi îmbrăcaţi 
bine, transportându-se comod, având pregătite sălaşuri şi 
ospeţe, aşteaptă vânatul în ţiitori, pe când hăitaşii îl 
stârnesc cu larmă de chiote din singurătăţi. Asemenea fel 
de a vâna nu cere multă trudă. 

Numai când expediţia se face în munte la cerbi şi la cucoşi 
sălbatici, plimbarea cere picior vânjos şi respiraţie bună. 
Trebuie să vă mărturisesc la ureche că şi aici mijloacele 
moderne înlesnesc oamenilor să se păcălească ei singuri: 
automobile, cai, valeţi şi toate celelalte; bânuiesc că s-a 
găsit pentru „domni mari” şi mijlocul să li se abată vânatul 
la ţava puştii. 

Nu; dacă nu simţi pe fruntea aburită vântul înălţimii, dacă 
nu-ţi trece prin toate încheieturile acea trudă, plăcută, soră 
cu frământările prăpăstiilor, şi dacă nu adormi în 
descântecul pământului, - eliberarea ta din monotonia vieţii 
nu-i decât o minciună. A duce sus, cătră stele, viaţa mică de 
toate zilele, e o profanare. 

Cele mai agreabile plimbări vânătoreşti în aer liber sunt 
toamna, la iepuri. 

Ogoarele şi miriştile au o tonalitate aurie; dealurile şi văile 
ondulează şi se înclină grațios; în fundul peisagiilor se 
zăreşte un iaz ori un sat; pe o costişă înegresc tufişuri 
bătute de brumă. Ai pornit în strălucirea soarelui de 
dimineaţă, căutând răzor cu răzor, străbătând porumburi 
neculese, alăturându-te cu luare-aminte de arături. Îţi ţii 


cânele aproape; stai cu atenţia încordată; în ochi ţi se 
răsfrâng toate detaliile terenului şi toate mişcările vietăţilor 
mărunte; când, deodată, ca şi cum l-ar făta pământul, sare 
pe neaşteptate iepurele. 

Te-ai oprit, dar numai o clipă. Simţi truda în picioare şi în 
braţe; dar treci înainte şi vei umbla încă multe ceasuri, c-un 
fel de beţie a sănătăţii în toată fiinţa. Ai trecut dealuri şi văi, 
te-ai strecurat pe sub costişe, ai străbătut un rediu; ai ieşit 
pe o culme străină; observi că soarele se înclină spre 
asfinţit şi cerul îşi schimbă coloarea. Te îndrepţi din şale, 
respiri adânc, cuprinzi cu ochii întinderile, judeci şi 
cumpăneşti unde poate fi locul de adunare cu tovarăşii. 
Trebuie să te întorci iar peste dealuri şi peste văi. Ai puncte 
de reper un arbore singuratic, lucirea unei bălți, unghiul 
unui deal. Ai încă destulă putere să străbaţi o distanţă bună, 
îndărăt. Ai umblat opt ceasuri; ai străbătut douăzeci şi ceva 
de kilometri; te-ai mulţămit la amiază, cu o gustare frugală, 
nu te simţi flămând; nu te simţi prea obosit; eşti în starea 
aceea specială de euforie, pe care nimic nu ţi-o poate da în 
celelalte împrejurări ale vieţii. Plăcut e şi cu luntrea la 
sălbăticiunile de baltă. Plăcut e la stuf, cu copoii, urmărind 
lupi şi vulpi. Plăcut e la sitari, primăvara, când crapă 
mugurul pădurii. 

Ah! viaţa aceasta e frumoasăşi prea scurtă. N-am aflat încă 
toate tainele munţilor. Şi abia acum mi-am alcătuit scule 
iscusite pentru păstrăv şi lipan, ca să încep o carieră în care 
străluceşte prietinul meu lon Al. Brătescu-Voineşti. 

Doamne, binecuvântează cu zâmbet isprăvile mele trecute 
şi îngăduie să ajung a povesti prietinilor mei pe cele 
viitoare! 

1 octomvrie 1936 

Mirajul. 

Cum, prietine? Nu-ţi mai aduci aminte de moş Procor? Şi 
de alte umbre ciudate, care au trecut prin viaţa noastră, 
după ce am intrat în bălțile Dunării, în Ţara de dincolo de 


negură? Nu se poate să fi uitat minunile acelei călătorii în 
Deltă! 

Am rătăcit amândoi multe zile, prin cotloanele 
necunoscute ale stuhului ş-ale fluviului. 

Eram în tovărăşia unui prietin distins, care acuma nu mai 
este, subt ocrotirea lui şi-ntr-un vaporaş harnic şi curat. 
Cum am ieşit în lungul Dunării, printre luncile cele mari de 
sălcii, care se închinau lin la suflarea vântului, am înţeles că 
intrăm în altă viaţă, ori într-un basm. Dincolo de lunci erau 
gârlele afunde şi nenumărate, cu închisorile peştelui; 
cherhanalele de ciamur, otacurile primitive ale pescarilor; 
ostroavele şi plăviile. 

În plaurul plutitor, adică în pământul nou alcătuit din 
aluviuni, stuhuri, plante şi tot ce adună şi preface moartea, 
- o viaţă nouă şi înfrigurată fremăta. Plante necunoscute 
scânteiau în soare. Lejnicioare albastre se căţărau spre 
pămătuturile stuhului. Liane felurite se amestecau alcătuind 
draperii. Într-o luncă de tamarix, înflorită ca cerul, cântau 
într-un amurg privighetorile. În adâncul umbrei, în dosul 
acestui strălucit decor, miile de paseri şi de animale trăiau o 
viaţă neinfrânată. Şi subt ele, în apa fierbinte, mâlul cald, 
altă viaţă a gângăniilor fără număr, fără sfârşit, multiplă şi 
fabuloasă, izvorâtă din veşnicie. Pajura ţipa sus în cer, unde 
curge râul cel mare al vânturilor. Mai aproape de noi 
pluteau şi vâsleau lebedele şi cormoranii. Lopătari albi se 
înşirau pe deasupra trestiilor. Din scorburi bătrâne de sălcii 
tresăreau egrete graţioase - ca nişte bucăţi de zăpadă 
înaripată. Şi rațele, şi gâştele, şi bâtlanii, şi cocorii, şi 
becaţele şi pescărugşii de felurite neamuri... Şi oamenii 
bizari cu care aveam raporturi, din alt neam şi altă zodie, 
ne vorbeau nu numai de felurimile de peşti ale gărlelor şi 
bălților, ci şi de animale ale plăviilor: lup şi mistreţ, vidră şi 
nurcă. lar urechile noastre ascultau povestiri şi mai ciudate 
decât aceea a lui Caliniuc, pe care l-au mâncat lupii, - 
întâmplare de altminteri mai adevărată decât toate 
adevărurile. Poposind subt revărsarea argintie a unei sălcii, 


stând amândoi cap la cap, am văzut gângănii înotătoare 
îmbrăcate în crustă cafenie tivită cu roş, alungându-se într- 
o rază de soare printre alte gângănii, puzderii de 
nenumărate forme. Ş-am auzit şi broaştele care au cântat 
oamenilor din locuinţile lacustre. Şi trecând pe lângă un 
ostrov, am văzut o livadă de gutăi, în care atârnau fructe 
mari de aur ca-n poveste. Debarcând în loc singuratic, 
departe de oamenii lumii noastre, am dat peste acel moş 
Procor, pe care se pare că l-ai uitat. 

Trăia într-o căsuţă de ciamurl, tristă ca şi bătrâneţa lui şi 
zbârlită ca şi el. Ai intrat în vorbă cu el şi ţi-a grăit de nişte 
întâmplări, care păreau neverosimile pentru că se 
petrecuseră în altă lume. Acolo, în afundurile Deltei, n-a 
ajuns încă mâna stăpânirii şi oamenii stau faţă în faţă cu 
natura şi cu Dumnezeu. 

— Domnilor, ne spunea acel moş Procor, în tinereţele mele 
am avut eu o întâmplare năprasnică, de care îmi aduc 
aminte acuma la bătrâneţă. Am să v-o povestesc şi 
dumneavoastră, ca să aflaţi care-i cel mai bun leac în 
asemenea împrejurare, pentru trupul şi pentru durerea 
omului. Am avut, cum vă spun, în acea vreme, o pricină cu 
nişte pescari, pentru o muiere cu care mă aveam eu bine. 

Mă duceam cătră ea cu luntrea într-un colţ de luncă şi mă 
socoteam fericit pentru că eram tânăr şi nebun. M-a simţit 
omul care avea stăpânire asupra ei, şi şi-a luat tovarăşi alţi 
pescari; şi m-au împresurat între stuhuri şi sălcii, între cer 
şi apă. După ce m-au pălit cu vâslele în cap, m-au doborât la 
mal şi m-au zdrobit cât au poftit. Nu m-au prăvălit în apă: 
acolo m-ar fi mâncat gângănile şi peştii. Ci m-au lepădat la 
ostrovul meu, ca să mor ştiut de alţii şi să fiu îngropat 
creştineşte. Aşa am fost, domnilor, de bătut şi de zdrobit - 
încât nu mai aveam ştiinţă despre nimic. Ş-atuncea maica 
mea, care cunoştea multe şi văzuse şi altele, m-a oblojit 
întâi cu spirt şi cu pâne. După aceea a pus pe fraţii mei să 
junghie doi berbeci, şi m-au cusut aşa cum eram, numai o 
rană, în pieile acelea crude şi sângerate. Vă spun şi 


dumneavoastră doftoria asta - ca s-o folosiţi la nevoie. Eu 
eram să mor şi m-am făcut sănătos. 

Noi i-am mulţămit pentru sfat; şi nu eram miraţi atât de 
leacul acela, cât de lipsa din povestirea moşneagului nostru 
a acelor vorbe care puteau să amintească societatea, legea 
şi puterea lumească. Omul, în acele meleaguri, trăieşte pe 
socoteala lui, ca şi mistrețul, ca şi lupul. Şi totuşi nu trăieşte 
mai rău decât noi, cei de dincoace. 

Oamenii din bălți n-au şcoli, ştiu însă că s-au născocit în 
alte părţi de lume slove şi cărţi. În cărţi şi-n condici se scriu 
biruri şi răutăţi, de care ei, slavă lui Dumnezeu, până la 
venirea noastră, erau feriţi. Oamenii din bălți au câteva 
bisericuțe, pe grinduri, - despre Dumnezeu ştiu totuşi 
puţin. Cunosc însă puterea vântului ş-a valului. Cerul fără 
margini, stuful fără fund, umbra amurgurilor, glasurile 
nopţii, sunt puteri străvechi subt care se pleacă. Ochii lor 
primitivi şi copilăreşti samănă cu ai peştilor, cu ai paserilor 
şi fiarelor, samănă cu apa, şi-n ei se străvede vechimea 
speciei. Moş Procor ne privea din veacurile cele vechi. 

Ca şi alţi oameni ai Deltei, bătrânul ştia să pregătească o 
ciorbă pescărească, pe care sunt sigur că n-ai uitat-o. Într-o 
oală mare, cu borş acru ori cu cvas?2, fierb mai mulţi crapi 
de câte trei ori patru ocă. După ce-au fiert bine, bucătarul 
păstrează zama şi zvârle carnea. Şi zama o pune din nou la 
fiert cu puţine zarzavaturi şi cu mult nisetru ori păstrugă. 
Când ne-am mirat de asemenea risipă, ochii aceia, 
transparenţi ca apa, ne-au privit cu nedumerire. 

— Apoi aicea, domnilor, dacă nu-i mâncăm noi pe peşti, 
ajung să ne mănânce ei pe noi... 

La închisori şi la lese3 şi-n jurul cherhanalelor, am văzut 
foind în baltă atâta peşte, încât într-adevăr am avut spaima 
şi senzaţia unei invazii. 

Îți aduci aminte când am debarcat în insula Letea? Printre 
lunci, printre dune şi printre ochiuri răzlețe şi limpezi de 
apă, am rătăcit o parte din zi ca nişte Robinsoni ai 
timpurilor nouă. Am văzut la Letea o cioară de o specie 


necunoscută în ţinuturile noastre. Ne privea cu mirare şi 
cârâia ciudat, zburând pe deasupra singurătăţii, ca să ducă 
undeva veste despre sosirea unor pământeni. Am întâlnit 
însăşi paseri şi animale rătăcite de pe la noi. Dumbrăvenci 
zburau pe deasupra pâlcurilor de sălcii, hulubi sălbatici 
huruiau în plopi. La o cotitură am zărit un iepure mai mult 
de coloarea năsipului decât roşcat. Şi am văzut şi vulpea, 
furişându-şi blana de flacără, tăind o cărare şi mistuindu-se 
în desiş de lozii4. Te-ai luat îndată după dânsa cu hărnicie, 
cercetându-i urmele ca un adevărat fiu al pustiei. Ne aflam 
în nişte locuri unde, nu cu mult înaintea noastră, alt 
explorator întâlnise un vânător care dispreţuia progresele 
veacurilor şi n-avea drept armă decât un ciomag lustruit. 
Cu ciomagu-n dreapta şi cu traista la şoldul stâng, urmărea 
vulpile şi iepurii care lăsau urme amestecate pe dunele moi 
şi fine ale insulei. 

Şi dumneta vrai să spui că nu-ţi mai aduci aminte de moş 
Procor? 

Adă-ţi aminte şi chiamă din pâclă între noi atâtea chipuri 
pe care le-am întâlnit altădată, în altă lume. Între ele şi noi 
s-a pus perspectiva timpului, - şi ceața depărtării le dă o 
uşoară linie artistică, ce nu poate dăuna realităţii. 

Umblând pe insula aceea dintre apele Dunării, am văzut 
născând din cer un şirag lung de lopătari. Paserile acelea 
străine, venind din cine ştie ce limanuri, au plutit ş-au 
coborât lâng-un ochi limpede, într-o margine de dumbravă. 
Ne-am îndreptat cătră ele, - şi le-am privit siluetele fine, în 
lumina puternică a primăverii. Apoi, ridicând ochii, deodată 
am văzut în fund, cătră asfinţit, peisagiul schimbat. O mare 
lină apăruse în depărtări - şi la ţărmul ei un şirag de arbori 
de ţară tropicală, cu trunchiuri nalte şi vârvuri tufoase şi 
revărsate. Ne-am îndreptat într-acolo cu uimire şi plăcere, 
până ce-am înţeles că farmecul acela e al unei iluzii. Şi am 
rămas departe privind mult timp acea apă a morţilor, 
înşelătoare, care totuşi nu era decât o răsfrângere a 
realităţilor. 


1 Maică-mea era mare farmazoană. 

E vorba de o vreme destul de depărtată, când încă nu 
încheiasem primul deceniu al vieţii mele. Fiindcă iubeam 
foarte mult poveştile şi pe moş Ilie, făcusem cunoştinţă de- 
aproape cu o chisea mare de tutun, care sta într-un colţ, pe 
masa de lucru a tatei. Era un fel de pocal de ghips pe care 
meşterul italian, care îl vânduse, îl împodobise cu o scenă 
antică în basorelief. Se vedeau de jur împrejurul rotundului 
muzicanți goi cu fluiere duble şi bacante încununate cu 
flori, care dănţuiau. Totdeauna stam şi cugetam nedumerit 
de ce nu s-or fi îmbrăcat oamenii aceia. Pe urmă îmi vâram 
în chisea nasul ş-o mână şi mă duceam să caut pe 
povestitorul meu. 

De la acest moş Ilie am auzit cea dintâi istorisire de 
vânătoare şi cu acest prilej m-am încredinţat că mama nu e- 
n stare să preţuiască cum se cuvine asemenea lucruri 
minunate. Am avut atuncea pentru ea sentimente obscure 
şi îndoielnice. 

Era într-o după-amiază de toamnă târzie. Dimineaţa, 
scânteiase în grădină şi pe acoperişuri o brumă groasă şi- 
ngheţase în teuci apa găinilor. Moş lie ieşise în ogradă cu 
cojocu-n spate şi fuma din luleaua cea scurtă, ca să se 
încălzească la nas. „De acu, cuconaşule, şi iarna-i 
aproape...” îmi declarase el cu un glas plin de îngrijorare şi 
de un fel de taină. 

L-am întrebat, înălţându-mi spre el nasul: 

— Se poate, moş Ilie? Eu n-o văd nicăirea. 

— N-o vezi încă, da! să ştii mata că-i după dealurile şi 
pădurile celea. Într-o noapte pune caii la sanie şi vine la noi. 

— Cum? 

— Pune caii la sanie şi vine. Are ea vânturi în chip de cai; 
şi-i mână c-o puhă5 lungă de cânepă; şi ei nechează şi 
strănută omăt şi viscol. Când trece, s-aude; dar de văzut, n- 
o vede nimeni. 

— N-o vede? 

— Nu, c-aşa-i rânduiala ei de la Dumnezeu... 


Am rămas pe gânduri, uitându-mă numa-ntr-un ochi ca 
rața la uliu, spre dealurile şi pădurile cele de departe. Era 
acolo o pâclă albăstrie, care-nchidea o lume fantastică, pe 
care eu încă n-o cunoşteam. În după-amiază liniştită pâcla 
aceea era tot acolo şi eu o observam din cerdacul casei, cu 
gândul la vorbele de dimineaţă ale bătrânului. În livadă 
cădeau frunzele nucilor, c-un fel de grabă, parcă se 
strângeau şi se puneau la adăpost pentru vremuri grele. 

— Moş Ilie, da' dumneata ai fost acolo? 

— Unde? 

— Acolo, după dealuri şi după pâclă. 

— Se-nţelege c-am fost. Eu chiar de-acolo am venit aici. 

— Aşa? Atunci poţi să-mi spui dacă pe acolo sunt 
vânători... 

— Ce să fie? 

— Vânători, moş Ilie... 

Îmi făcusem eu socoteala că după păduri şi pâclă trebuie 
să fie ţara vânătorilor ş-a poveştilor. 

— Cum să nu fie, cuconaşule? îmi răspunse bătrânul, 
săltându-şi cojocu-n spate şi scoţându-şi din chimir luleaua; 
sunt vânători pe acolo care nu se mai află pe lume. Şi eu, 
dacă vrai să ştii mata, am fost vânător pe acele meleaguri. 
Şi pe urmă am venit aici, la târg, şi m-am făcut slujitor în 
ogradă la cuconu Alecu. Da' eu, acolo, am fost vânător 
mare. 

— Atuncea trebuie să fi văzut iepuri. 

— Cum nu! 

— Iepuri adevăraţi, moş Ilie; de cei care fug pe câmp, nu 
de cei morţi. 

— Se-nţelege că iepuri adevăraţi. Când ieşeam eu cu 
puşca, săreau ca lăcustele, şi puşcam o mulţime. 

— Când? vara ori iarna? 

— Ba toamna, chiar aşa, ca pe vremea asta. 

— Atuncea, moş Ilie, trebuie să fie frumos pe acele locuri, 
şi trebuie să fie şi alte multe jivine. Când te-i duce acasă la 
babă, să mă iei şi pe mine, ca să văd şi eu o vânătoare. 


— Se poate, cuconaşule, de ce nu? Şi eu chiar pot să-ţi 
spun o întâmplare cu o vânătoare, pe care-am avut-o în 
viaţa mea; da' nu mai am tutun de pus în lulea şi mă cam 
strânge-n spate frigul ista, măcar că am cojoc... 

Eu am lămurit pe dată toate greutăţile: 

— Ştii ce, moş Ilie? intră dumneata-n bucătărie; acu nu-i 
nimeni acolo; eu mă duc prin casă şi vin numaidecât să-mi 
spui povestea... 

După ce am intrat în odaia tatei şi m-am uitat puţin la 
cântăreții antici şi la bacante, m-am coborât la bucătărie şi 
m-am aşezat pe un scăunel. Moş Ilie s-a chincit lângă vatră, 
şi-a pus un cărbunaş în lulea. Pâcâia cu gust şi pufăia fumul 
pe horn. 

Eu aşteptam o minunată poveste vânătorească. Asta a fost 
cea dintâi. 

— Unde s-a-ntâmplat, moş Ilie? 

— La noi, acolo, în codru la Chiţoc. Îmi vine mie aşa într-o 
zi gust de vânat. Şi cum îm vine gust de vânat, iau eu puşca 
ş-o şterg frumos, ş-o încarce cu câte-o măsură de praf şi una 
de poşte. După ce-ncarc puşca, chem capauca6, dar, nu-i 
dau nimica de mâncare, ca s-adulmece mai bine urma, - şi 
intru cu dânsa în pădure. Acu”, după ce intru în pădure, mă 
iau pe-o cărare. Şi, după ce mă iau pe cărarea aceea, ajung 
la o râpă. Numai ce văd că Fâţa pune botu-n pământ, ş-o 
porneşte răpede, parc-o trăgea cineva cu aţa. 

— Aşa o chema pe capaucă? 

— Da, că era iute ş-a dracului... Nici n-aveam nevoie să-i 
dau de mâncare, că se hrănea ea singură. Dar, oricât vânat 
mânca, nu se-ngrăşa niciodată. Aşa ajung eu la râpa aceea, 
ş-o porneşte Fâţa, şi n-o mai văd; da! o aud îndată dând 
glas: ţah-ţah! subţire ca dintr-o muzicuţă... Atuncea, cum o 
aud, dau fuga în curmătură la râpa porcului: acolo era 
ţiitoare ştiută pentru capre şi mistreți. După ce ajung acolo, 
stau, aştept, - aud glasul capaucei mai depărtat, în loc să s- 
apropie. Mai aştept ce mai aştept, aud ţâhnitul capaucei 
statornic. Ce să fie? A dat peste vreo dihanie care nu vrea 


să iasă din culcuş. Mă furişez răpede pe-o potecă şi ţin 
drumul drept spre locul unde suna bătaia căţelei. Socoteam 
că nu-i departe - dar am suit ş-am coborât, ş-am intrat în 
nişte prăpăstii şi-n nişte tăuri, pe unde nu mai fusesem 
niciodată în zilele mele. Stau şi mă uit împrejur, nu cunosc 
nimica, parcă ieşisem pe tărâmul celălalt. Da' aud îndărijit 
glasul Fâţei. 

Şi numai ce văd pe o creangă de plop uscat, într-un părete 
de râpă, o dihanie înfricoşată. Avea urechi şi ochi de om şi 
căsca o gură mare cât un bot de oaie... Şi tot făcea urât 
când la mine, când la capaucă. Mult n-am stat pe gânduri. 
Am pus puşca la ochi şi, când am aprins, a şi venit grămadă 
la pământ, şi căţeaua a fost asupra ei. Da' când a răcnit o 
dată, mi s-a părut că-i glas omenesc şi căţeaua s-a dat 
chelălăind înapoi. Când m-apropii, îşi dăduse suflarea şi se 
uita la mine cu ochii holbaţi. Stăteam eu şi mă gândeam şi 
mă sfiam să pun mâna pe dânsa. Să fie pasere, - avea într- 
adevăr aripi, dar se uita şi ţipa omeneşte. Am stat eu mut şi 
m-am gândit, ş-am zis aşa în gândul meu: 

Că-i o biată lighioaie de prin codrii cei pustii ş-o venit la 
moartea îi... 

Ş-am lăsat-o acolo şi m-am întors cu capauca la lume şi nu 
ştiu nici azi ce-a fost asemenea minune... 

Ascultând povestea moşneagului, eu eram numai ochi şi 
numai urechi, cuprins ca de-o înfiorare. Povestind, moş Ilie 
se îndeletnicea de-aproape cu luleaua lui. Aşa încât 
niciunul, nici altul n-am băgat de samă intrarea mamei în 
bucătărie. Probabil că asculta de mai multă vreme. Când 
întoarserăm ochii spre ea, o văzui zâmbind. Moş Ilie scuipă 
răpede în lulea, îi închise căpăcelul de alamă ş-o vâri în 
chimir. 

— Frumoasă poveste, moş Ilie, zise mama, însă cam lungă, 
şi mi se pare că mâne e sărbătoare şi sunt de făcut pe-afară 
o mulţime de treburi... 

Moş Ilie îşi plecă umilit fruntea şi se strecură pe uşă, 
săltându-şi în spate cojocul. Pândind când nu mă băga 


mama în samă, mă strecurai şi eu în urma lui şi-l găsii în 
grajd, ţesălând calul. Poate era prea ocupat şi nu mă vedea, 
căci deocamdată nici nu întoarse ochii spre mine. Se plecă 
la urechea calului şi-i spuse câteva vorbe, destul de tare ca 
să pot auzi şi eu: 

— Mare farmazoană?7 îi cocoana asta Profiriţa... 

Am încercat să-i cer câteva lămuriri asupra cuvântului 
acestuia nou, dar n-am izbutit să scot decât mormăiri 
nedesluşite. Era de tăiat lemne, era de cărat apă, - nici nu 
mai ştia pe ce lume-i de atâta treabă. 

Sara, la masă, auzii pe mama vorbind cu veselie tatei 
despre dihania de prin codrii cei pustii. Eu aveam încă în 
mine fiorul necunoscutului, şi mama găsea cu cale să râdă! 

— Şi m-am mirat, sfârşi mama uitându-se la mine pieziş, 
că-n bucătărie mirosea a tutun de cel bun... 

Atunci m-am roşit până-n albul ochilor şi mi-am plecat 
năsuşorul în farfurie. Nu ştiam ce înseamnă vorba 
moşneagului, dar am admis şi eu, în mine, că mama-i o 
mare farmazoană, adică nu înţelege poveştile şi are mirosul 
prea ascuţit. 

ÎI Ucenicie, într-o breaslă veche. 

Era în ziua de 27 Martie 1894, - a treia zi după Buna- 
Vestire. Această dată am izbutit s-o statornicesc după toate 
metodele istorice, care de altminteri sunt destul de simple. 
Ziua despre care vorbesc are o importanţă deosebit de 
mare pentru mine, deoarece un băieţandru, al cărui nume 
este ş-al meu, ieşea întâia oară cu puşca în luncile Siretului. 
Se pare că eram eu însumi; fără îndoială însă că era cu totul 
altcineva. Copilul de odinioară nu mai este de mult. Îi 
păstrez numai în mine înregistrate imaginile, ca-n 
mormântul unui album. Din cele multe ale fiinţii aceluia mi- 
a rămas transmis intact mai ales instinctul acela, care-l 
scotea aproape inconştient, din îngrămădirea unui târguşor, 
spre lumina de primăvară a câmpiei şi spre luncile 
Siretului. Şi amintirea acestor clipe de taină şi de ucenicie 
este tot aşa de importantă şi tot aşa de rară, ca şi oricare 


dintre faptele fiilor omului. Va pieri şi ea ca toate. Ar fi deci 
un fapt istoric numai prin prezumția trufaşă de a-l impune 
atenţiei. Nu-i decât o privire curioasă spre lumea umbrelor 
de odinioară, de-acu câteva zeci de ani ori de veacuri, căci 
data pe care-am statornicit-o n-are de fapt nici o 
importanţă. 

Băieţandrul purta puşca-n spate şi torba la şold, aşa cum 
băgase de samă că fac vânătorii cei bătrâni. Umbla harnic, 
cu ochii aţintiţi spre licăriri de ape şi spre zăvoaiele 
Siretului. Îi lucea soarele în ochi şi i se răsfrângea în suflet. 
În bucuria aceasta a luminii ş-a spaţiului se amesteca o 
hotărâre nedesluşită să urmărească şi să fulgere de 
departe vietăţile sălbatice care fug de om. Fantazia lui 
năştea scene arbitrare de vânătoare, care-l făceau fericit o 
clipă. 

Merse o vreme în lungul unei căi ferate, pe subt fire de 
telegraf, în care cânta uşurel vântul. Apoi trecu pe malul 
unui canal adânc, în fundul căruia curgea apa unui pârău, 
spumoasă, printre pojghiţi de ghiaţă. Ochii lui aţinteau 
zăvoaiele Siretului, pete de-o dulce coloare cafenie, subt 
fumegări străvezii. Erau un țărm de visuri, unde încă nu-i 
călcase piciorul. Dintr-acolo se întorceau de multe ori la 
marginea târgului vânători bărboşi, care vorbeau de vulpi şi 
lupi, iepuri şi vidre, sitari şi rațe. Dintr-acolo soseau cu 
undiţa pe umăr, în seri de vară, pescari ţigani, cu peşte 
puţin, însă cu amintirea neştirbită a unui somn uriaş pe 
care l-au prins cândva, sub sălcii, întrun loc ascuns pe care 
numai ei îl ştiu. 

În afară de aceste imagini şi ecouri, împletite cu bucuria 
tinereţii, în sufletul lui nu mai era nimic. Toate legăturile cu 
lumea dispăruseră. Cărţile de şcoală şi profesorii, fierberea 
impură a târguşorului de provincie căzuseră în întuneric, ca 
păpuşile în cutia lor. Din adâncimile subconştientului, un 
fior necontenit tremura cătră suprafaţă. loată fiinţa lui era 
liberă şi atentă. Atentă vânătoreşte, - deşi expediţia aceasta 
era întâia, deşi ochii lui nu văzuseră încă vânatul viu. 


Cum mergea pe canal, i se desfăşură în dreapta câmpia 
mlăştinoasă, dezgheţată şi plină de apă. Pe creţurile subţiri 
ale bălții aceştia, la depărtare de cinci sute de paşi spre 
cantonul drumului de fier, înegriră rațe care înotau şi 
băteau din aripi în stropi de soare. Băiatul se opri cu 
zvâcniri de inimă. Când să fi apărut rațele pe baltă? Când a 
pornit pe canal, nu se vedeau. Poate să fie însă paseri 
domestice. Să vedem. 

Fără o clipă de îndoială, după ce trage puşca din spate şi-i 
ridică oţelele, - coteşte spre dreapta şi intră în baltă, 
împotriva rațelor. De cizmele lui până la genunchi, bine 
unse, e foarte sigur. De aceea rămâne mirat când simte 
între degete şi sub tălpi apa rece ca ghiaţa. „Trebuia să le 
ung mai bine...” mormăeşte el, privind încordat şi serios 
spre rațe. Şi păşeşte înainte, primind situaţia - şi apa. 

Rațele evoluau fără grijă în apa limpede şi rece. Apoi se 
înşirară una după alta şi întoarseră pliscurile spre omul 
care venea spre ele încălţat cu ghiată. 

Îl primiră până la distanţa potrivită, care este totdeauna 
mai mare decât bătaia puştii. Lucrul acesta băiatul nu-l ştia. 
Şi rămase foarte emoţionat, privindu-le cu ochii măriţi, cum 
se înalţă măcăind, cum descriu un arc spre marginea bălții, 
cum înclină iar cătră el, apoi trec şi cad lângă canal, în locul 
unde a simţit cel întâi fior al apei. Le face iar faţă prin balta 
până la genunchi, şi tremură în el o bucurie iute, că are de- 
a face, în sfârşit, cu vânatul visat. Rațele se zvârl iar pe-o 
scară nevăzută în aer. Îşi înclină iar zborul spre baltă. Fac 
un ocol prin dreapta, ca şi cum ar vrea să-şi deie bine samă 
cu cine au de-a face. Ocolesc şi prin stânga. Şi zborul lor 
fulgeră tremurat pe luciu. Apoi se ridică spre soare şi trec 
în aburii de pe luncile Siretului. Ochii băieţandrului rămân 
cu uimire aţintiţi într-acolo, până ce descopăr subit cer 
cârdurile de sălbăticiuni. Le urmăreşte zborul înclinat spre 
zăvoaie. La cârdurile acelea mari s-au alăturat şi rațele de- 
aici. Acolo sunt cotloanele cele minunate pe care le-au 
descoperit vânătorii şi cătră care a pornit şi el în dimineaţa 


aceasta de primăvară. Acolo trebuia s-ajungă cât mai 
degrabă. 

Zgomotul pe care-l face apa-n cizme, când calcă, nu-l bagă 
de samă decât într-un târziu. O clipă numai îşi închipuie c- 
ar trebui să se oprească, pentru a rezolva problema. Poate- 
ar fi mai bine să umble desculţ, cu ciubotele în geantă. Nu 
are însă nici o clipă de pierdut, şi grăbeşte pasul. 

Cea dintâi experienţă îi arată că locurile largi nu sunt 
prielnice vânătorului de baltă. Deci zăvoaiele cu ascunzişuri 
şi perdele de lozii sunt neapărat trebuitoare ca să poţi 
împuşca rațe. Ca să fii vânător, trebuie să ştii asemenea 
lucruri. E necesar însă să te deprinzi şi cu apa-n cizme. 

Din canal zbucneşte măcăind, cu bătăi de aripi, o păreche 
de rațe mari. Îi trec pe dinainte la o zvârlitură de băț. Puşca 
însă i-i în spate, cu cucoaşele lăsate. O scoate şi o ţine goală 
pe braţe, cu atenţia agerită. Dar în canal nu s-aşează mai 
mult decât o păreche de rațe. 

Iată şi luncile cele mari ale Siretului; şi gârlele cu ape 
sporite. Şi cu bălți în toate scobiturile pământului, între 
zăvoaie. lată şi cel dintâi cârd de rațe, vâjâind prin văzduh. 
Nagâţi se ridică din smârcuri şi fâlfâie rar, mieunând 
prelung. Cine ştie ce pasere va fi fiind aceasta, care zboară 
aşa legănat şi pe departe. Un cârdişor de răţuşti cenuşii 
săgetează la linia sălciilor şi, rupându-şi brusc zborul, cad 
cătră o baltă. 

Porneşte tulburat într-acolo. Intră între sălcii bătrâne abia 
înmugurite; îşi face drum cu violenţă prin mladă deasă şi 
vreji uscate de mure. Gâfâind, vede tulbure balta prin 
pânza huceagului8. Înegresc pe luciu, aproape, răţuşti 
neliniştite. L-au simţit, se înalţă cu chemări subţirele, cu 
scântei în aripi. Când răzbeşte la malul pustiu, se găseşte 
singur şi-şi vede în balta limpede imaginea colţuroasăşi 
schimbătoare. 

Gâfâie ca după o sforţare penibilă, şi bătăile inimii se alină 
odată cu apa. În oglinda vânată îi rămâne neclintită icoana 
severă şi tristă, ca a strămoşilor care i-au lăsat fiorul din 


adâncuri. Ca şi dânsul, aşteptau şi ei în trecut, în timpul 
fără număr, pe malul altei bălți. Ca dânşii, şi el, n-are 
gânduri. Are numai atenţie şi aşteptare, cu ochii rotunzi. 

Trece domol malul bălții. Caută din ochi alte desişuri de 
lozii, cu alte scânteieri de oglinzi. I s-arată deodată într-o 
cotitură Siretul cu ape mari, curgând în singurătate. 
Zboruri de sălbăticiuni se înclină spre el - dar şi ele sunt ale 
singurătăţii. Totu-i nou şi curat subt cerul ca toporaşul. 
Mâlurile proaspete încă n-au fost călcate de picioarele 
oamenilor, nici de animalele lor îmblânzite. Apele samănă 
cu cerul şi în fundurile lor albesc nouri. Prin văzduh şi pe 
unde au trecut numai paseri libere şi străine. N-au lăsat 
urme. Vulpile, bursucii şi iepurii zăvoiului le privesc cu ochi 
neclintiţi şi înţeleg că ele au adus primăvara. Bălţile nouă 
ale dezgheţurilor, braţele vechi de Siret, colţurile de luncă 
şi dumbrâvile de plopi n-au pentru el nici un nume, căci 
acum le vede întâia oară. Şi toate într-adevăr sunt altele, 
cum n-au mai fost niciodată şi cum nu vor mai fi în acest colţ 
de pământ. E o privelişte unică, o clipă trecătoare. Şi 
copilandrul îşi începe ucenicia c-un suflet la fel, c-o simţire 
pe care n-a mai încercat-o şi care va rămâne în el ca un 
cristal al amintirii. 

Totuşi nu-i singurul om între zăvoaie, dumbrăvi şi ape. 
Aude în dreapta, într-o salcie bătrână, bătaia unei 
ciocănitori. O păreche de hulubi sălbatici s-au înălţat cu 
plesnituri de aripi dintr-un fund de cărare şi, de subt zborul 
lor spăriat, înaintează împotrivă-i doi vânători cu armele pe 
braţe. Au aripi albastre la pălăriile ţuguiate. Şi, deşi cu mult 
mai în vârstă decât el, sunt oameni tineri, fără de mustăţi. 
Amândoi sunt oachegşi şi cu privirile negre îndrăzneţe. 

Ucenicul se simte intimidat şi mic faţă de nişte vânători 
vechi, fără îndoială, cu experienţă şi cu multe victime la 
râăbuş. Cartea isprăvilor lui e albă şi abia azi nădăjduieşte 
să-i puie un semn. Înţelege că de la asemenea tovarăşi are 
totul de învăţat. Începutul zilei i-a dovedit că sălbăticiunile 


sunt viclene şi biruinţa asupra lor se câştigă cu anumite 
meşteşuguri. 

Se opreşte ş-aşteaptă. E fericit când vede pe străini 
zâmbindu-i, şi glasul salutului lor are o melodie plăcută. 
Unul din ei, cel mai în vârstă, poartă aninată de torbă o 
rață; şi cum se opreşte, se întoarce şi se aşază aşa fel ca să 
se vadă vânatul. 

— Asta-i rață de cele mari... rosteşte învăţăcelul, cu 
seriozitate şi ca un desăvârşit cunoscător. 

— Da, răspunde c-un fel de nepăsare vânătorul. Am 
împuşcat-o la zbor. A mai căzut în zăvoi una, pe care n-am 
putut-o găsi. Dumneata n-ai făcut nimic? 

— De-abia am venit... se grăbeşte să răspundă ucenicul. 
Apoi adaogă îndată, fără şovăire: De data asta încă n-am 
împuşcat nimic. 

— Şi noi, în alte rânduri am fost mai norocoşi... încheie cel 
de al doilea începutul de convorbire. 

Pe cel cu raţa îl chiamă Alecu. Pe cel mai mic Coca. Sunt 
feciorii unui proprietar din împrejurimi. Au şi câni, acasă, şi 
sunt vânători vechi. Puştile lor, pe care învăţăcelul se 
grăbeşte să le cerceteze cu admiraţie, nu sunt de multă 
vreme venite din Anglia şi au o bătaie excelentă. E bine să 
ai o puşcă bună, deşi asta n-are mare importanţă. Ochiul 
este totul şi siguranţa mânii. 

— Şi mai ales nu trebuie să te emoţionezi... complectează 
Alecu. Dumneata te emoţionezi? 

— Nu mă emoţionez niciodată, mărturiseşte ucenicul şi se 
miră el singur de răspunsul său. 

— Acum cum facem? întreabă Coca. Ar fi poate bine să 
stăm la pândă la două bălți deosebite. Dacă vin rațe aici şi 
tragem, - se duc dincolo. 

— Cred că-i bună ideea... acceptă ucenicul, şi-şi însamnă 
în cap cea dintâi strategie vânătorească. 

— Facem şi asta... intervine Alecu, ca cel mai în vârstă; dar 
întâiu n-ar fi rău să căutăm bălțile care ne-au mai rămas. 


— Nu trebuie însă să ne vadă şi să ne simtă... obiectează 
ucenicul. Îşi mişcă în cizme degetele şi le simte ude şi 
călduţe. Cea dintâi păţanie cinegetică doarme în el ca-ntr- 
un mormânt. 

Hotărăsc să caute bălțile, bineînţeles cu mare luare aminte 
şi mare pază. Înainte de a porni, Alecu scoate ţigări. 
Învăţăcelul primeşte una. O primeşte ca un vechi fumător, 
deşi tutunul nu i-a otrăvit niciodată gura. Ameţit şi cu capul 
deodată tulbure, ascultă cu admiraţie neprefăcută istorisiri 
de vânătoare ale celor doi fraţi. Ei sunt mai ales vânători de 
iepuri şi prepeliţi, dar le place să iasă şi la rațe. Vânat, însă, 
foarte frumos şi interesant, e sitarul. 

— Noi avem un câne foarte bun la sitari... explică Alecu. 
Dumneata ce rasă ai? Al nostru e seter. 

— Ş-al meu e tot seter... răspunde ucenicul, c-o mare 
dorinţă să aibă şi el asemenea câne. 

— Ai împuşcat mulţi sitari? 

Ucenicul se gândeşte, uşurel încruntat şi numărând în 
gând. 

— Eu, vorbeşte iar cel mai mare dintre fraţi, nu pot să 
spun c-am împuşcat prea mulţi. În cea mai bună zi mi s-a 
întâmplat să fac şase părechi... 

Băiatul îl admiră fără să bănuiască nici o clipă că tovarăşii 
lui ar putea fi în aceeaşi situaţie faţă de dânsul. Stăpânit şi 
grav în faţa naturii ş-a vânătoriei, el apărea redutabil celor 
doi tineri înfocaţi şi vorbareţi. 

Trecură înspre bălțile şi zăvoaiele fără nume; se 
strecurară spre jocul cârdurilor de rațe c-o luare-aminte 
impresionantă. Fără nici o îndoială însă că şi ceilalţi doi 
erau în cea dintâi zi a lor de vânat. Rațele sfărâmau balta şi 
umpleau de fulgere negre cerul. Erau multe şi de toate 
soiurile. Se amestecau gotcele cu cele de şuvoi, cânipiile şi 
răţuştile; măcăiau, şuşuiau şi cârcâiau pe felurite tonuri şi 
zborurile lor în lungul Siretului şi de la baltă la baltă păreau 
jocuri uşoare şi neostenite - înspre care zadarnic bubuiră în 
câteva rânduri puştile englezeşti ale celor doi fraţi. 


Ucenicul le număra greşurile c-o bucurie ascunsă. Avea şi el 
dreptul să greşască cel puţin tot atâtea lovituri. 

În sfârşit, se opriră tustrei, cu aceeaşi mândrie şi 
încredere, la malul Siretului, pe-un braţ vechi cu ape 
umflate, - şi Alecu îşi reîncepu faţă de străin povestirile 
unor isprăvi însemnate. Era vorba de alte dihănii şi de 
sălbăticiuni despre care ucenicul auzise numai din nume. 
Ca şi pentru sitari, urmă să păstreze o rezervă prudentă, 
răspunzând atât cât trebuia ca să-şi salveze onoarea. Şi, 
fumând o nouă ţigară, dorea cu violenţă o împuşcătură 
miraculoasă care l-ar fi ridicat deodată şi definitiv din 
nemernicia lui. 

Dorinţele mari de multe ori au răspunsuri neaşteptate. 
Cum stăteau subt sălcii, într-o scobitură de mal, veni asupra 
lor stolul de rațe cu sunet de vijelie şi căzu în cuibul de 
soare din apă. Învăţăcelul aplecă puşca şi le fulgeră. Balta 
le zvârli pe toate iarăşi spre cer, afară de două, care 
rămaseră palpitând în fierberea luciului. 

Le aţinti cu uimire şi cu bucurie înfricoşată. 

„Rămân la adânc şi departe...” observă Coca, nu fără 
puţină răutate. Ucenicul îl privi cu gravitatea strămoşilor 
lui; şi, fără să stea nici o clipă în cumpănă, cu mişcări iuți, îşi 
trase cizmele şi-şi azvârli de pe el hainele. Intră în baltă; 
îmbrăţişă apa de ghiaţăşi înotă în zvâcnituri şi stropi spre 
rațe. Le cuprinse cu stânga; se întoarse în loc şi mână la 
mal trofeele, cu dinţii încleştaţi şi cu privirile aspre. 

Cei doi fraţi îl urmăreau cu respect şi îndoială. 

Aveau a face desigur c-o fiinţă rară. Stăpânindu-şi 
tremurul fălcilor, învăţăcelul îşi trase pe el cu aceeaşi 
iuţeală hainele şi cizmele şi-şi anină cu grijă la torbă cele 
două paseri împuşcate. Erau rațe albe de şuvoi, cu pete 
negre şi cu sfârcurile aripilor încrucişate. Sentimentul de 
milă era în el cu desăvârşire absent, ca şi în cei dintâi 
vânători ai lumii. 

După ce-şi potrivi torba la şold, îşi înălţă privirile spre alte 
zboruri de rațe, şi văzu nouri negri viforoşi grămădiţi 


asupra asfinţitului. „Vine dintr-acolo furtună...” prooroci cel 
mai mare dintre fraţi. Şi un tunet depărtat mormăi în 
fundurile cerului. Colibă omenească nu se afla în 
singurătăţile bălților de la Siret; peşterile din lutul 
malurilor de mult le mâncaseră şi le surpaseră apele; aşa 
încât se vedeau singuri şi ameninţaţi de sprânceana 
asfinţitului, între şuvoaie şi bălți. Se despărţiră brusc, 
făgăduindu-şi o altă întâlnire vagă, - şi băiatul porni în fugă 
spre casele oamenilor, ţinând strâns îmbrăţişate cele dintâi 
jertfe ale libertăţii. Nourii asfinţitului creşteau, îmbulzindu- 
se spre creştetul bolţii. Astupară în curând soarele. Ş-odată 
cu fulger şi tunet, se abătu dinspre munţi furtuna 
năprasnică a primăverii. Veni întâi cu vârtejuri de pulberi; 
apoi cu ape despletite, izbind văzduhul asupra pământului. 
Mlădios şi îmbujorat după baia în apa vie a singurătăţii, 
ucenicul însă sosise între oameni, şi căta printre cei de casă 
cele dintâi victime, cărora să le istorisească cea mai 
măreaţă ispravă care s-a întâmplat pe lume. 

III Poveştile de vânătoare sunt de la Dumnezeu. 

Ucenicul despre care am mai vorbit avea la spate 
campania unui an întreg vânătoresc. O campanie destul de 
săracă, cu destul de puţine biruinţi, bogată însă în 
învăţăminte şi-n observaţii personale. 

Sitarii trecuseră prin cerul de amurg al unei poieni ca 
nişte lilieci enormi; împuşcăturile se prelungiră în ponoare 
profunde - şi liniştea reveni ca un val moale: singura 
victimă a serii de primăvară era băiatul, jignit de zborul 
frânt şi perfid al paserilor străine cu cioc lung şi ochi 
spărios, străbătut însă până în cele din urmă fibre ale fiinţii 
de noutatea naturii ş-a propriului său suflet. 

Prepeliţile şi cristeii, în după-amiezi fierbinţi de vară, fură 
iarăşi prilej de împuşcături spăimântate. Erau un vânat 
uşor, după spusa puşcaşilor bătrâni - însă, fără ajutorul 
cânelui, omul nu poate face mare ispravă. Din excursiile lui 
pe mirişti se întoarse deci cu convingerea din ce în ce mai 
stăruitoare că vârsta şi experienţa au dreptate şi că 


neapărat trebuie să capete ori să fure de undeva un pui de 
prepelicar. Moş Nechita Puşcaşu îi transmisese chiar 
credinţa că numai cânii de furat sunt cu noroc la vânat. 
Pentru a-i dovedi aşa ceva, îi istorisise mai multe poveşti din 
care ieşea limpede ca lamura adevărul observaţiei. 

Apoi cea dintâi întâlnire cu iepurii fusese şi mai ciudată. 
Din nişte spinării, de pe un capăt de hat, tocmai când nu se 
aştepta de loc şi era cu gândurile cine ştie unde, un fel de 
cocostârc izbucnise, voind să se înalțe spre cer; - după asta 
făcuse urechi lungi, păr roşcat şi picioare sprintene şi era 
cine ştie unde, în capătul altui ogor, când băiatul, gâfâind, 
îşi văzu în mână puşca nefolositoare. Clipind, îşi aţinti ochii 
în cercurile rotitoare ale căldurii subt care sălbăticiunea se 
micşora, până ce se stânse. Toată ziua aceea, lângă toate 
spinăriile de pe haturi, a aşteptat cu inima înfierbântată 
altă săritură de iepure. Întâmplarea însă îşi are statornicite 
altfel rânduielile. Iepurii nu sar totdeauna din spinării. Ca 
să se înţeleagă mai bine asta, un iepure născu din pulberea 
unui imaş, de lângă un moşiroi, aproape de drum, tocmai 
când băiatul, cu nădejdea istovită, lăsase oţelele şi-şi 
trecuse puşca în spate. „Nici nu ştii de unde sare 
iepurele...” zise moş Nechita Puşcaşu. Şi, trăgându-şi din 
gură luleaua, o vâri în chimir. Întâi scuipă într-o parte şi pe 
urmă duse puşca la ochi. Băiatului i se păru că aşteaptă 
încă vreme multă, până ce pocni împuşcătura. Apoi văzu 
iepurele căzând şi fu străpuns de o ascuţită părere de rău 
că nu cunoaşte îndeajuns valoarea proverbelor bătrâneşti. 

Pentru vânătorii tineri, cartea, profesorii şi zilele lungi de 
clasă sunt de multe ori nişte incomensurabile zădărnicii. 
Cea dintâi oră a ecuaţiilor de gradul întâi a fost populată de 
potârnichile din marginea unui zăvoi de la Siret. Era la 
început numai amintirea acelor potârnichi şi a zborului lor 
zgomotos. Lângă formulele algebrice de pe pagina dinainte- 
i, în zvonul monoton al vocii profesorului, începu să 
desemneze cu grijă un stol de asemenea zburătoare plutind 
peste o mirişte. În zare se vede ş-un iepure care trece 


dealul cu urechile ţapoşe. Când, ca un şfichi ascuţit, îl lovi 
dinspre catedră întrebarea, se ridică încet de la locul lui şi, 
în loc de potârnichi şi iepuri, zări în juru-i capete aplecate 
pe cărţi, şi la tablă ochelarii scânteietori ai lui domnu” 
Ciolac. Rămase în picioare gânditor, plin de o nobilăşi tristă 
resemnare. „Irebuie numaidecât să găsesc un prepelicar...! 
îşi zicea el, aşezându-se iar în bancă şi privind atent 
potârnichile de lângă zăvoi. Erau potârnichile cele 
adevărate de la luncile Siretului, din locurile care-i erau lui 
mai dragi, pentru că acolo îşi începuse întâi şi-ntâi ucenicia. 
Abia aştepta altă primăvară a vieţii, ca să se găsească iar 
subt cer curat, între ape scânteietoare, pândind zborul 
rațelor nenumărate. 

Această primăvară nouă nu întârzie prea mult. Veni chiar 
destul de degrabă, ca toate cele trecătoare. Şi ucenicul se 
văzu iar pe cărările dinspre Siret, în tovărăşia lui moş 
Nechita. „Un puşcaş tânăr trebuie totdeauna să margă subt 
aripa unuia bătrân...” zicea moş Nechita. Şi băiatul îl 
asculta cu gravitate şi-l credea - pe când ţăranul pândea cu 
coada ochiului clipa când are s-apară, dintr-un fund de 
buzunar, un pac de tutun de cel bun. Era în văzduhuri 
aceeaşi strălucire ca şi-n primăvara cealaltă, însă printre 
zăvoaie nu mai luceau bălți. Printre tufişurile de lozii 
înverzea iarbă tânără; prin cotloane umbrite şi umede, 
dintre frunze uscate, răzbăteau viorele ca cerul şi florile 
Paştelui ca nişte zâmbete de zăpadă. Pretutindeni nu mai 
era nimic din priveliştile altui an. 

— În primăvara cealaltă erau pretutindeni bălți şi rațe 
sălbatice... zise băiatul. 

— Se poate, răspunse moş Nechita, dar apele acelor bălți 
s-au suit la cer, şi-n primăvara asta Siretu-i singur printre 
zăvoaiele lui. Au fost numai ca nişte jucării, ş-acuma nu mai 
sunt... 

Cu toate acestea păreau veşnice ca toate ale naturii, 
cugeta nedesluşit ucenicul. 


y 


— Eu de patruzeci de ani umblu pe aici, vorbi iar puşcaşul, 
şi-s deprins cu schimbările. Altădată curgea Siretul pe-aici, 
acu s-a mutat pe dincolo de zăvoi. Dar să n-ai mata nici o 
grijă şi nici o supărare. Ştiu eu bălți vechi, unde găsim rațe, 
numai să fim vrednici să le-npuşcăm... 

Băiatul tăcu. Ar fi preferat să aibă de martori pe Coca şi pe 
Alecu, tovarăşii lui de anul trecut. Şi dintr-odată simţi 
nevoia să istorisească isprava cu rațele de şuvoi. Două rațe 
dintr-un foc, pe care, după ce le-a puşcat, le-a scos înot din 
apa Siretului. Bătrânul dădu din cap fără să-l admire şi 
făcu: Hm! 

— Nu credea asemenea istorie ş-asemenea poznă. 

— Pot să-ţi arăt şi locul unde s-a întâmplat, moş Nechita, 
strigă cu foc ucenicul. Am avut şi martori... 

— Mda-da... îngână bătrânul cu indiferenţă. 

Băiatul îşi simţi în obraz sângele şi tăcu. O clipă, vechea 
ispravă îi apăru neverosimilă. Apoi avu mândria unei 
întâmplări rare şi într-adevăr de necrezut. Înţelegea în 
acelaşi timp că numai asemenea întâmplări sunt vrednice 
de povestit; trebuiesc însă în chip anumit argumentate şi 
puse într-o lumină deosebită, - aşa cum făcea şi moş 
Nechita când îi debita câte-o istorisire de demult. Deşi erau 
fapte de necrezut, băiatul le credea pe toate. Privi pe furiş 
spre tovarăşul lui, ca să-i descopere prestigiul şi taina şi nu 
văzu decât acelaşi obraz trudit cu barbă ţăpoasă şi căruntă, 
aceeaşi căciulă roşcată ş-acelaşi suman vechi, aceeaşi 
geantă de blană de bursuc ş-aceeaşi puşcă c-o ţavă. Moş 
Nechita îi surprinse privirea şi-i zâmbi, cu ochi ascuţiţi şi 
micşoraţi. În ochii aceia verzi era ceva viu şi nestatornic, ca 
apa. 

— Mergi mata cu mine la balta lui Crupă - vorbi puşcaşul 
cu convingere şi cu glas ademenitor. Acolo avem apă 
adâncă subt luncă bătrână. Şi este ş-un bordei vechi într-o 
margine, unde am făcut eu oleacă de pândă. Suntem în 
adăpost; nu ne pasă de vânt, nu ne pasă de ploaie. Şi 
aşteptăm rațele. Cea dintâi pe care o puşcăm o punem 


nadă, cu pliscul într-un băț de trestie. Şede pe baltă şi se 
ademenesc şi altele care trec pe sus de coboară în preajma 
ei, şi noi le puşcăm de la pânda noastră. Pe urmă le scot eu 
din baltă c-o ciobacă mititică, pe care o am dosită şi ascunsă 
printre nişte tufe de lozie şi curpeni de mure. Nu-i nevoie să 
înotăm până la ele. Le scoatem cu uşurinţă şi fără de nici un 
năcaz... 

Învăţăcelul asculta în tăcere şi cu respect. 

Găsiră balta neagră sub sprânceană de luncă bătrână, şi 
pânda de stuh - după ce răzbiră pe cărări întortochiate în 
locuri tăinuite şi nebănuite. Era ceva cu totul deosebit de 
ce-şi închipuise şi cu mult mai frumos. 

Se aşezară la colibă, între sălcii răsfirate, aşteptând 
asfinţitul soarelui. Moş Nechita găsi în geanta de piele de 
bursuc, printre felurite unelte, două cepe roşii ş-o bucată 
de chitan de săcară. Ca totdeauna, ucenicul se afla cu torba 
goală şi, c-o mirare singuratică şi numai pentru sine, ospătă 
o jumătate din pânea neagră şi una din cepe, căutând să-şi 
explice cărui lucru se datoreşte bunătatea unei asemenea 
cine răpezi. Apa era destul de aproape, la un budăi de 
scorbură, subt malul vechi. Îngenunchind ca să bee, îşi văzu 
în unda limpede imaginea tânără, apoi ochii îi rămaseră 
aţintiţi asupra izvoarelor care tresăreau şi palpitau în fund, 
fără hodină, suflând şi frământând nisipişuri alburii. Apa 
era rece şi uşoară şi-i trecu în sânge ca o băutură nouă şi 
necunoscută, înveselindu-l. 

— Se înălţă în genunchi, privind cerul şi singurătatea, 
lunca şi apa neagră unde trebuia să vie în amurg rațele, - 
apoi iar se închină asupra izvorului şi bău prelung. „E un 
izvor ca cele despre care se spune în poveste...” gândi el şi 
se duse râzând la coliba bătrânului. 

— De ce râzi, cuconaşule? întrebă vânătorul, înălţând 
fruntea. 

— Sunt bucuros, răspunse ucenicul, căci ai să-mi spui o 
întâmplare pe care ai avut-o dumneata demult. 

— Care întâmplare? 


— Nu ştiu. O întâmplare de demult. 

Moş Nechita privi nedumerit pe băiat. Îl observase 
cercetându-şi în buzunarul de la surtuc al doilea pac de 
tutun: ştia că are să i-l deie tot lui; însă acum înţelegea căi 
se pun condiţii. Ochii lui ascuţiţi cercetară prudent faţa 
ucenicului, scrutându-i intenţiile. Trebuie să spuie o istorie 
oarecare de vânătoare - preţ de-un pac de tutun. Până la 
asfinţitul soarelui ar mai fi vreme tocmai de-o istorisire, 
potrivit şi bine măsurată. Ce istorisire poate să spuie? 

Ucenicul se aşezase alături subt adăpostul de trestie şi 
aştepta în tăcere. Pipăi încă o dată pacul de tutun - şi se 
simţi stăpân pe timpuri şi pe viaţă. În după-amiaza caldă de 
primăvară, balta dormita înflăcărată şi grea de viaţă, subt 
arcuri de sălcii înmugurite. Mirosea în aerul curat a pământ 
proaspăt ş-a iarbă fragedă. Deasupra, în cerul fără nouri, 
plutiră un timp doi vulturi, scriind cercuri contrare, cu 
aripile lor deschise. Unul chemă strident din depărtările-i 
înalte; apoi se lăsară spre miazăzi şi se mistuiră în albastru. 
Grauri apărură pe vârfuri subţiri de plopi. Fluierau în guşă 
prelung, se chemau haiduceşte - uşurel şi misterios, ca şi 
cum aveau a făptui ceva departe de lume şi neştiuţi de 
oameni. Chemându-se şi urmărindu-se prin lumină, trecură; 
şi ucenicul îi mai auzi o vreme îndemnându-se la fapta lor, - 
fără să-i mai vadă. Apoi apărură găiţi mirate. Sosiră şi ţărci. 
Unele-n plopi, altele-n sălcii, se certară cu răutate. Şi după 
ce se-mpăcară, trecură pe urmele graurilor, ca să le 
descopere faptele. 

— Un broscoi cârcâi de trei ori la marginea cerului bălții, 
apoi tăcu plictisit. Deasupra lui apăru brusc pitulicea cea 
mai mică a luncilor şi ţârâi aşa de subţirel, încât n-o auzi 
decât tăcerea. 

— Ce istorie pot să-ţi spun? şopti moş Nechita, şi 
învăţăcelul nu se mira că puşcaşul vorbeşte aşa de încet. 
Pot să-ţi spun eu dumitale, cuconaşule, multe întâmplări pe 
care le-am avut în viaţă, ori le-am văzut. Care de care-s mai 
frumoase. Mă gândesc să-ţi spun una de pe când am fost 


pădurar la Hangu, în pădurile pe care le avea acolo boierul 
nostru cel vechi, care a pierit şi acuma numai numele i se 
pomeneşte. S-a întors el aşa într-o iarnă din străinătăţi, pe 
unde fusese în petrecere, c-un boier mare de la ţara Indiei. 
Era negru şi cu dinţii albi, şi pe dânsul blănuri bogate, - şi 
scosese din nişte lădunci două puşti numai cu aur şi argint 
înflorite. Şi-l ia cuconu' Iorgu, boierul nostru, pe acel prinţ 
de la India şi-l suie în munte, la vreme de iarnă ca aceea, în 
nişte tării şi pe lângă nişte prăpăstii pe unde numai caprele 
pot trece. Călcam pe poduri de omăt şi ghiaţă având la 
încălțări clonţuri de fier. Şi era un pădurar bătrân, moş 
Calistru, nânaş al meu, care umbla înainte, şi ne-a scos pe 
toţi deasupra râpelor, cine ştie unde, în pustie de omăt, 
unde avea el acolo închis un urs... 

— Cum închis, moş Nechita? 

— Închis bine, după rânduiala vânătorilor din munte. După 
ce-a fost intrat ursu-n vizunie, ca să-şi doarmă somnul 
iernii, moş Calistru a venit cu alţi pădurari şi l-au închis 
ţăpuind şi pecetluind intrarea. Când se-ntoarce boierul 
nostru din străinătăţi şi pofteşte să iasă la o vânătoare de 
urs, moş Calistru îl duce anume la loc ştiut. Şi ne înfăţişăm 
noi aşa fel acolo, cu halai mare, şi deschid pădurarii cei 
tineri intrarea peşterii şi prind a îmboldi pe somnoros cu 
ţăpuşi lungi. Stăpânul nostru şi cu boierul cel de la India 
stăteau gata cu puştile, cum ar fi de-aci la treizeci de paşi 
depărtare. Boierul nostru, om cuminte, era cu mare băgare 
de samă şi cu grijă. Dar străinul acela de la Por-Împărat 
râdea întruna şi ni se părea nouă prea bucuros. Lui parcă 
nici nu-i venea a crede că pădurarii îmboldesc şi zădărăsc 
urs în peştera aceea. Dihania se dădea greu ieşită şi părea 
leneşă, - până ce deodată, cum stăteam noi şi aşteptam, o 
vedem în gura hrubei cu labele în sus; ş-a slobozit aşa de 
cumplit răcnet, încât pădurarii au dat înapoi ş-au căzut pe 
şezuturi. Şi când a mai răcnit odată, boierul nostru a ţipat 
cătră oaspetele lui: Trage! 


— Indianul tot cu ochii albi şi râzând... Trage de două ori, - 
gloanţele s-au dus în altă parte, sus, în cetini de brazi. Când 
se risipeşte fumul, el râde holbat, - şi ursul, boncăluind 
asupra noastră, năzuia mai ales asupra boierilor, care se 
găseau drept în faţa peşterii. A prins stăpânul nostru a 
răcni ş-a sudui pe asemenea vânător care trage în cetina 
brazilor, şi de ce suduia mai tare, omul lui Por-Împărat mai 
tare râdea, - şi nu-nţelegea cum îl blagosloveşte boierul pe 
moldoveneşte. Trage-n sfârşit şi boierul două focuri, - ursul 
asupra lor. Era pălit, dar mai avea destulă putere, şi 
deschidea o gură mare şi roşă în care se frământa limba, de 
m-apucă groaza numai când mă gândesc. Ridicăm 
baltagurile şi păşim înainte. Atuncea moş Calistru, nânaşu- 
meu, se dezbracă de cojoc. 

— Da' de ce s-a dezbrăcat de cojoc? 

— Stăi să vezi. Atunci moş Calistru, nânaşu-meu, se 
dezbracă de cojoc şi trage din chimir un cuţit ia aşa de 
lung. El de cuțitul acela nu se despărţea niciodată. Dă 
ursului cojocul. Ursu-l prinde-n labe şi începe a-l fărma ş-a-l 
flocăi, - iar pe dedesubt bătrânu-i pune cuțitul la pântece şi- 
Il spintecă. Atuncea prinţul acela de la India a stat şi n-a mai 
râs. Şi ursul s-a pus pe omăt ş-a murit, cu mânile pe piept. 
Asta am văzut eu la munte, pe când eram tânăr. Ş-aşa 
obiceiu avea cu urşii moş Calistru, nânaşu-meu... 

Puşcaşul tăcu, zâmbind, şi rămase privind cu luare aminte 
balta neagră. Ucenicul îi trecu furişat pacul de tutun, şi, cu 
oarecare îndoială, se întreba dacă întâmplarea aceea se 
petrecuse într-adevăr. Fără îndoială că s-a petrecut. E o 
întâmplare extraordinară, care pare o poveste de 
vânătoare; dar fără îndoială că s-a petrecut întocmai cum o 
povesteşte moş Nechita. 

— Moş Nechita, ai fost dumneata faţă la întâmplarea asta? 

— Am fost. Martori nu mai am, dar am fost, cuconaşule; ş- 
am văzut toate, cum te văd pe mata. 

— Desigur că aşa s-au întâmplat toate... şopti în sine, fără 
cuvinte, ucenicul. 


Amândoi vânătorii rămaseră tăcuţi, subt adăpostul de 
trestie, ascultând uşoarele zvonuri ale singurătăţii şi 
aşteptând rațele amurgului, - până ce apăru pe cellalt mal, 
pieziş şi departe, între sălcii încâlcite, o dihanie castanie, pe 
labe groase, cu mişcări furişate de mâţă, cu blăniţă lucind 
viu în soarele căzut. 

Băiatul tresări năprasnic. Bătrânul îl strânse de braţ, 
domolidu-l. Şi amândoi, cap lângă cap, fără răsuflare, 
urmăriră sălbăticiunea în mişcările-i iuți. O văzură cum 
trage pe năsipiş un peşte argintiu şi-ncepe a-l rupe hulpav. 

Numele dihăniei ţipă în toată fiinţa ucenicului, - şi-i adie 
pe buze ca o suflare uşoară. Puşcaşul întoarse ochi aprigi şi 
făcu semn de încuviinţare cu pleoapele: 

— Aşa-e! 

Apoi iar se-ntoarseră spre vânătoarea de peşti, cu agerime 
şi încordare. Nu se mişca un mugur şi nu s-auzea nici un 
sunet. Din lumina tăcută a asfinţitului, sălbăticiunea lunecă 
în limpezişul bălții înfiorându-l uşor. Şi cei doi tovarăşi 
rămaseră în aceeaşi neclintire, cu inimile bătând şi 
aşteptând-o să apară de subt luciu undeva aproape, într-un 
cerc de creţuri. Dar nu apăru; şi ucenicul fugi spre 
povestea de iarnă din munte, pe care o retrăi în toate 
amănuntele-i dramatice. Şi se văzu îndată şi pe sine 
istorisind-o din nou şi grav lui Coca şi lui Alecu, cei doi 
vânători tineri ca şi el, - aproape încredinţat că lucrurile 
sau petrecut subt ochii lui. Frumoase şi interesante nu sunt 
întâmplările în sine, cugeta el zâmbind, ci cuvintele sunt 
totul. Şi se hotări deplin să servească rivalilor săi o 
întâmplare adevărată cu urşii, cu Indianul şi cu moş 
Calistru. 

Atunci văzduhul de deasupră-i se umplu de un vânt 
neaşteptat şi razele amurgului sosiră în Balta lui Crupă. 

IV Vânători de lupi, în veacuri vechi. 

În luncile Siretului, într-un loc la marginea câmpiei, se 
arătaseră oameni pribegi, veniţi de la miazănoapte, din 
depărtări necunoscute. Asta a fost în adânc trecut, în 


veacuri vechi şi-n tinereţa lumii. Bărbaţii erau mari, cu 
fruntea naltă şi cu ochi albaştri. Femeile, subţiri şi mlădii, 
aduceau apă la bordeie în ulcioare de lut, pe care le purtau 
în creştetul capului, sprijinindu-le cu mâna stângă. În 
apropierea iernii puneau pe ei suman de lână şi piei de fiare 
ori de oaie. Din locurile întunecoase de unde fugiseră, 
aduseseră puţină avere pe spinările bourilor îmblânziţi. 
Aduseserăşi puţine oi şi câni voinici. Şi mai ales un 
meşteşug tainic, de a topi ş-a fierbe aramă ş-a făuri arme 
nouă, în ascuţişul cărora fulgera soarele. Aceşti fugari se 
oglindeau în apa lină a Siretului de puţine generaţii şi 
aveau puţine aşezări pe pâraie şi-n lungul râului, în locuri 
tari ca nişte cetăţi. După cele dintâi ciocniri cu localnicii de 
la miazăzi, statorniciseră pace. Pribegii erau puţini, însă 
aveau arme pe care cei de lângă apele mari nu le 
cunoşteau. Dar, deşi aveau arme nebiruite şi mânii 
furtunoase, erau din fire blajini şi paşnici. Încet-încet, după 
ani, cutezaseră să ajungă până la marginea câmpiilor, la o 
apă largă ca o mare, în care se vărsa Siretul lor: ş-acolo, la 
sfârşitul verii, obişnuiau acuma să se-ntâlnească cu oameni 
care aveau altfel de ochi şi grăiau felurite limbi; şi-n 
schimbul sculelor lor de aramă, aduceau la deal, cătră 
sălaşuri, grâu pentru pită şi măgăruşi pentru expedițiile lor 
depărtate în întunericul muntelui, la băile de aramă. 

În acest ţinut, la gura Pârăului Alb, îşi avea aşezare şi 
moşul cel pleşuv cu seminţia lui. Aveau bordeie pe coastă, în 
poiană, şi Siretul le înconjura din trei părţi cetăţuia. La 
spatele lor în zări, aveau munţii, cu noaptea brazilor. Şi mai 
aproape, între poieni, păduri de fagi şi mesteceni. La deal şi 
la vale, dumbrăvi mărunte şi scânteieri de ape. Şi peste 
luciul cel lat al Siretului, o câmpie lină în ierburile căreia 
curgea vântul. 

Moşul cel bătrân şi pleşuv avea la sălaşuri puţini bărbaţi, 
dintre cei cărunţi, şi femeile cu copiii. Tinerii, asupra 
toamnei, se suiseră în munte, cu alţi tovarăşi şi cu 


măgăruşii, pe poteci pe care numai ei pe lume le ştiau, ca să 
aprinză în locul cel tainic cuptoarele stânse. 

Alţi bărbaţi ardeau mangal în pădurea de fag. Femeile 
pregăteau sumanele şi cojoacele de iarnă; altele răstoceau 
pâraie şi gârle, ca să prinză şi s-afume peşte. Flăcăuaşii şi 
copiii purtau prin poieni cârdişoare de oi, şi, sara, le 
aduceau la ţarcuri bine închise, unde le păzeau de hoţi cânii 
cei mari, tovarăşii oamenilor. 

Înainte de asfinţitul soarelui, în ziua aceea, veni la bordeiul 
lui moş Pleşuv nepoţelul său cel mai tânăr. Adusese oile 
aproape, le lăsase în sama celor patru câni şi dăduse o fugă 
până-n sat. Era desculţ, căci vremea era caldă încă. Pletele 
bălane i le stăpânea o cuşmă de oaie şi pe trup purta o piele 
de capră, încinsă strâns cu curea. Sosi lepăind, cumpănind 
în mâna dreaptă toiegelul de alun. Bătrânul îşi ascuţea 
securea, pe-o lespede lucie de piatră. Lăsă la o parte 
securea, îşi dădu cu degetele pe după urechi cununa de 
plete albe de subt pleşuvie, şi, înălţând fruntea, zâmbi 
copilului ca unei amintiri a tinereţii. 

— Ce este, Micule? îi zise cu glas moale. 

— Moşule, răspunse copilul cu gravitate; la noapte au să 
vie iarăşi la furat. 

— De unde ştii tu asta? grăi bătrânul, privindu-şi cu luare- 
aminte nepotul. 

— Ştiu; căci în noaptea care a trecut n-au fost, şi s-au 
mulţămit cu stârvul mioarei mele, pe care au ros-o de istov, 
pe pârău, în sus. Acuma li-i foame ş-au să vie iar. Am văzut 
urmă proaspătă de labă, în mâl, când am coborât la gura 
pârăului, la adăpat. Se ţin aproape, dar se tem ziua. La 
noapte au să vie iarăşi să mă prade... 

— Bine; atuncea să mergem, să le luăm pielea... hotărî 
bătrânul, şi copilul zâmbi, arătându-şi dinţii albi şi ascuţiţi. 
Astăzi pe altcineva n-am acasă, şi trebuie să te iau pe tine 
ajutor. Dacă ţi-i frică, chiamă pe maică-ta. 

— Nu mi-i frică, întâmpină copilul. Mama afumă peşte la 
malul apei, cu celelalte femei. Trebuie să-mi dai sulița pe 


care mi-ai făgăduit-o în vara asta şi să mă laşi să ucid eu 
lupul. Am câni şi nu mă tem. 

— 'Te cred, încuviinţă moş Pleşuv, zâmbind cu dragoste 
nepotului. Eu însă n-am destulă credinţă în cânii tăi. Sunt 
prea tineri. Am să-ţi dau pe al meu, care-i bătrân şi 
cuminte, şi a pus la pământ mulţi hoţi în viaţa lui. Nici el nu 
se teme de lup, căci, ca şi pe tine, când s-a născut, l-am 
afumat cu păr proaspăt de dihanie. Aşa că noi nu spunem la 
nimeni, - luăm ce ne trebuie, mergem să închidem oile în 
ţarc, şi ne punem la pândă... 

Micu zâmbi fericit şi trufaş şi lepădă toiagul. Moş Pleşuv se 
întoarse din bordei cu suliţele de vânătoare. Pe cea mai 
mică şi mai uşoară, de nuia dreaptă de frasin, cu vârf ager 
de aramă, o întinse nepotului. Apoi fluieră de două ori şi 
chiemă pe cânele cel bătrân. 

— Nea! Greu-Pământului! Vin” aici!... Zăvodul apăru de 
după bordei în lumina piezişă a soarelui, scuturându-şi 
blana roşcată. Privea pe stăpâni cu ochi deştepţi şi blânzi şi 
cu urechile drepte şi ciulite. Veni, nalt în picioare şi pieptos, 
bătând din coadă. 

— Vin! aici, să-ţi pun ragila... îi zise moş Pleşuv. Şi cânele, 
cum văzu zgarda cu ţepi, începu a se mişca cu mare 
vioiciune. 

— Bine, îi zise bătrânul, văd eu că ştii unde mergem, şi- 
nţelegem că-ţi place vânătoarea. Dar acum ai să stai la 
pândă cu băiatu, şi trebuie să fii cu mai multă băgare de 
samă... Greu-Pământului primi în jurul gâtului ragila, 
scheunând bucuros, - şi Micu era încredinţat că zăvodul 
pricepe vorbele lui moş Pleşuv. Bătrânul îşi strânse pe trup 
sumanul grosolan cu curea lată de bour şi-şi trecu în ea, la 
spate, securea. Îşi luă într-o torbă de piele o bucată de pită 
coaptă în ţăst şi, cu sulița în stânga pe umăr, se luă după 
nepot, care apucase înainte nerăbdător. Cânele adulmeca în 
lungul potecii şi din când în când se întorcea între ei, 
zburdând vesel. Când aşezarea rămase în urmă cu fumurile 
ei uşoare şi apa Siretului nu se mai văzu, bătrânul şi copilul 


intrară în poiana cea mare de subt păduri. Acolo găsiră 
cârdul de oi păscând liniştit, şi cânii le păzeau din patru 
laturi stând pe cozi. Se auzeau în depărtări, în fundul 
poienii, tălăngi de la alte oi, care se retrăgeau cătră 
adăposturi, cu apropierea serii. Stăpânea o pace leneşă în 
spre marginea codrului de fag şi de mesteceni, şi spre 
râpele lui fluturau în bătaia asfinţitului frunze arse de 
brumă. 

Înălţând fruntea lată, bătrânul cercetă cuprinsurile cu 
ochii lui ca cerul, şi-i veni în nări, pe vântul uşor, mireazmă 
de flori veştede. 

— La noapte, pe cer, iese luna în jumătate, vorbi el; ş-are 
să se împlinească în şapte zile, - şi pe urmă are să scadă iar, 
- şi atunci are să înceapă a sufla de la miazănoapte vântul 
iernii. 

Atunci se întoarce şi tatăl tău din munte. Să-i arătaţi pielea 
lupului şi el are să se bucure şi are să-şi aducă aminte de 
ziua când i-am pus şi lui în mână sulița... 

— Da, moşule, răspunse copilul înfigându-şi arma cu vârful 
în pământ. Acuma trebuie să mânăm oile în ţarc. 

— Văd că te grăbeşti, Micule, grăi bătrânul zâmbind. Când 
am fost ca tine, am aşteptat şi eu ceasul acesta cu mare 
bucurie... 

După ce mânară oile în ţarcul nalt de smicele şi spini, 
tălăncile se alinară şi soarele asfinţi în pădure. 

— Copilule, ia-ţi sulița, zise moş Pleşuv, şi vină după mine. 
Trebuie să cercetăm de jur împrejur ţarcul, să găsim 
spărtura pe unde pot intra hoţii. Trei câni îi lăsăm înlăuntru 
la oi. Unul îl iau cu mine. Pe Greu-Pământului îl las cu tine. 

— Crezi, moşule, că intră printr-o spărtură? întrebă Micu. 

— Da, căci înălţimea săriturii lupului o cunosc ş-am făcut 
gardul nalt. Lupul, băiete, e fiară vicleană cu care de mult 
luptă oamenii. Dac-a făcut spărtură, a făcut-o în loc ascuns 
şi ferită între mărăcinişuri. Şi după ce-a intrat şi zugrumă 
oaia, o scoate cu luare-aminte, ca să nu i se cunoască 
trecerea. Şi prin acelaşi loc nu umblă de două ori, ca să nu- 


şi lase pielea. Când însă înţelege că ciobanu-i copil ca tine, 
cu câni tineri, cutează mai mult decât în alte părţi... 

Nepotul asculta cu mare luare-aminte. Bătrânul găsi în 
spinării gâţe de lână şi urmele trecerii lupului. Astupă şi 
spărtura ţarcului, joasă şi ferită în buruieni uscate. 

— Tu, Micule, să stai aici, hotări moş pleşuv, căci hoţul va 
veni pe drumul pe care-l cunoaşte. Eu mă duc să caut altă 
spărtură şi altă trecere a lui. Dacă n-o găsesc, află că sunt 
înapoi, aproape de tine, însă n-ai să ştii unde. Cum vine 
noaptea, iese luna - însă pe lup n-ai să-l vezi; de aceea să 
stai gata necontenit. Greu-Pământului şade alăturea de tine 
şi nu se mişcă. Când vine hoţul, numai el are să-l vadă. Are 
să se răpeadă ş-are să-l răstoarne la pământ. Atunci ai să-l 
vezi - şi într-o clipă trebuie să-l străpungi cu sulița. Dacă 
întârzii, se poate scula de la pământ; şi dacă-ţi sare-n piept 
nu-i mai poţi face nimic. 

— Eu te las cu bătrânul, şi adu-ţi aminte de ce ţi-am spus. 
Să nu te-aşezi la pământ; stai cu ochii deschişi, neclintit ca 
o tufă, şi cu sulița gata... 

— Am înţeles, moşule; am să-l străpung... răspunse copilul 
cu glas plin de tulburare. Moş Pleşuv trecu în lungul 
ţarcului şi Micu rămase cu cânele. 

— Să bagi de samă, Greu-Pământului... îngână el, mişcat. 
Văd c-ai auzit ce-a poruncit moşu', şi te-ai tupilat la pământ. 
Eu nu mă tem şi-n tine am credinţă, căci ştiu că eşti 
prietinul nostru. Încep a clipi stelele, şi trebuie să iasă luna. 
Când iese ea, în fundul câmpiei de dincolo, eu o văd de pe 
deal de la noi şi-n fundul apei. Şi tu să ştii că luna din apă e 
a duhurilor, care ies acuma noaptea din păduri... Când 
trece vântul, le-am auzit chiuind şi, câteodată, s-apropie de 
om şi-l înfricoşează. Dar moşul m-a învăţat să scapăr în 
cremene şi s-aprind foc; iar acest Dumnezeu ne apără de 
duhuri şi fiare... Acuma trebuie să iasă luna, căci s-aşează 
în poiană ca un abur. Trebuie s-ascultăm singurătatea şi să 
tăcem... 


Copilul rămase neclintit şi atent. Apoi încet-încet gândul i 
se întoarse iarăşi la moş Pleşuv şi la istorisirile lui despre 
lupte cu fiarele cele mari din codru: cu urşi, cu mistreți şi 
cu bouri. La vânătorile acestea, pe care le fac bărbaţii cei 
mari şi bărboşi, visa el de multe ori în lenea verii, în 
murmurul poienilor şi între ochii dulci ai florilor. 

În ţarcul oilor din când în când picura o talancă, înăbuşit şi 
stâns. 

Deodată, ca şi cum s-ar fi cutremurat pământul, zăvodul 
cel bătrân îi zbucni de lângă picioare. Cu inima 
zbuciumându-i-se, copilul căscă ochii şi, prin sita 
întunericului, văzu pe lup prăvălit şi învălmăşindu-se subt 
ragila cu spini de aramă a zăvodului. Îşi încordă scurt 
braţul şi dădu cu sulița o lovitură dreaptă şi năprasnică. 
Fiara slobozi un urlet fioros; Greu-Pământului mormăi cu 
mânie. Gâfâind, Micu se apăsă în suliță şi simţea în nuiaua 
de frasin zbaterea şi moartea hoţului. Îndată auzi lângă el şi 
glasul lui moş Pleşuv; i se ridică un văl fierbinte în ochi; se 
socotea bucuros şi tare ca şi flăcăii cei nalţi, pe obrajii 
cărora începea să iasă, ca păpădia, puful bărbilor... 

Urmele întâmplării acesteia, peste care s-au troienit 
frunzele miilor de toamne, la malul Siretului, şi peste care 
au viscolit năsipuri şi pulberi, se văd în oasele amestecate 
şi-n rămăşiţele sălaşurilor. Surpând un mal înalt, apele le-au 
dat din nou luminii şi eu le-am cetit ori am visat despre ele, 
într-o noapte de început de toamnă, pe când vuia vântul în 
alte generaţii de păduri şi eu mă aflam cu tovarăşii la 
vânătoare de lupi, în singurătăţile de la gura Pârăului Alb. 

V April - o clipă. 

În primăvara lui 1923, într-o zi de început de Aprilie, ne- 
am coborât câţiva vânători din tren în gară la Bârnova, 
între păduri mari şi răsunătoare. Gheorghe Ceapă, 
pădurarul cel mic de stat şi cu vârful nasului roş, ne 
trimesese răspuns că au început a cădea sitarii, şi ne şi 
aştepta în preajma staţiei cu câţiva băieţi. Îl împresurarăm 
veseli cu felurite întrebări, iar el ne răspundea clipind tainic 


dintr-un ochi; şi cu toţii înţelegeam din asta că cunoaşte el 
nişte sihle anumite, unde s-au abătut peste noapte sodom 
de paseri cu pliscul lung, venite anume pentru noi din 
depărtate smârcuri sudice. Ne chemarăm deci cânii lângă 
genunchi şi ne pregătirăm puştile, cu nădejdea bucuroasă 
şi neistovită a oricărui vânător. 

Dimineaţa se deschisese curată şi însorită şi prin bolțile 
pădurii nu aburea nici un fior de vânt. Copacii bătrâni şi 
tufărişurile aşteptau cu solemnitate minunea învierii şi 
purtau pe vârfuri muguri graşi, uşor crăpaţi, ca nişte 
crisalide din care trebuiau să nască noianuri de frunze. Nu 
erau încă decât o nădejde, un zâmbet fumuriu şi luminos. 
Iar foile moarte ale toamnei trecute ne foşneau subt paşi. 
Pe-alocuri, de pe piscuri, se vedea cerul înalt până la munţi, 
şi văi depărtate în alte păduri neistovite şi afunde. 

Unul dintre câni porni deodată pieziş, lucrând harnic din 
coadă, înspre nişte tufişuri dese de coacăză. Şi sitarul 
pâlpâi printre crengi, se înălţă spre vârfuri, zugrăvind pe 
cer un zbor pripit şi rupt în zigzaguri. Ca o lovitură, toţi ne 
opriserăm, cu braţele încordate pe arme. Gheorghe Ceapă 
zâmbi, îşi mângâie vârful nasului şi clipi dintr-un ochi. 

— Aici avem să facem treabă bună... ne declară el cu 
jumătate de glas, însă cu hotărâre. Pe când îşi muştruluia şi- 
şi rânduia băieţii zbârliţi pentru prima bătaie, - începu a 
şuşui o înfiorare de vânt peste creasta pădurii, dinspre 
miezul nopţii. Pădurarul îşi prăvăli căciula pe ceafă şi ridică 
în sus nasul, adulmecând. Făcu: Hm! - şi-şi cumpăni iar 
cuşma pe ochi. Treaba asta vedeam noi că nu-i place. 

Alt şuiet de ape, mai prelung, trecu alergând după zvonul 
cel dintâi, ca şi cum ar fi vrut să-l prindă. Şi, pe când 
începeau chiotele copiilor în desime, lumina scăzu şi zarea 
soarelui se umplu de nouri ca cenuşa. Un sitar singuratic 
zbură asupra vântului şi se înălţă în văzduh, săltat ca de-un 
vârtej, - şi ne trezirăm în scurt cu furtuna asupra 
noastrănşi c-un codru fioros în juru-ne, zbuciumându-se şi 
gemând. 


Gheorghe Ceapă îşi îndesă căciula pe urechi şi-şi strânse 
sumanul la piept. Băieţii se buluciră ca oile, ascunzându-şi 
nasurile în gulerele straielor lor ponosite şi prea largi. Noi 
eram cu pălării şi uşurel îmbrăcaţi, ca de primăvară. 

— April, cucoane, e viclean şi schimbător, ne mângâie 
Gheorghe Ceapă, filosofic. Acu” alta nu-i de făcut decât s- 
apucăm înapoi cărarea şi să vă-ncălziţi la cantină la domnu! 
Pachiţescu, c-un pahar de vin, până desară, când trece 
trenu'... 

— Da” de ce, bre omule? întrebă cu supărare unul dintre 
tovarăşii mei. Poate s'alină vântul şi iese iar soarele. 

— Cam greu... răspunse Ceapă clătinând din cap. Are să 
ningă. 

— Ce face? 

— Are să ningă... repetă pădurarul ca şi cum luase o 
hotărâre nestrămutată. 

Într-adevăr, din tumultul pădurii, din năvala de nouri a 
înălțimilor, începură a scăpăra ace de ghiaţă. Şi, pornind 
îndărăt ca printr-o înserare, ne ajunse un viscol aspru şi 
des. Ne biciui obrajii, ne îngheţă mânile pe puşti, ni se 
insinuă pe după ceafă; apoi, când rămaserăm un monom de 
umbre umilite şi încovoiate în lungul cărării, cu cânii printre 
picioare, conteni ca după o datorie împlinită, şi codrul 
începu să ofteze prelung şi alinat. Nourii trecură şi auzirăm 
vijelia o vreme numai în depărtate adâncuri, ca un cântec 
grozav şi misterios. Şi peisagiul ne apăru deodată schimbat, 
necunoscut şi înflorit alb. Ne oprirăm ca într-un fel de 
farmec şi uimire. Într-o vale, la dreapta noastră, se 
deschidea un lac neclintit, adunat din ploile primăverii. 
Asupra oglinzii lui negre şi lucii, atârnau arcuri argintii. Un 
cintez trecu pe deasupră-i, ţârâind uşurel, apoi tăcerea 
crescu în juru-i, sperioasă şi împietrită ca într-un basm şi ca 
într-un vis. Era ceva în afară de viaţă şi de lume. Cu 
imaginea aceasta în suflet îmi urmai tovarăşii pe cărare 
prăvălatică, spre crâşma domnului Pachiţescu. 


Învinşi şi zgribuliţi, ne înghesuirăm într-o odăiţă scundă şi 
strâmtă; şi stăpânul locului venea din când în când spre noi, 
plecându-şi capul subt pragul de sus al uşii şi aducând subt 
barba-i protectoare gărăfi de vin acru, care nouă ni se 
părea minunat. Era într-adevăr minunat, căci în curând ne 
împăcarăm cu împrejurările şi hotărârăm în unanimitate 
altă expediţie în altă zi înşelătoare şi frumoasă de April. Şi 
subt ochii holbaţi ai pădurarului, lângă barba zbârlită şi 
mirată a cantinierului, cel mai în vârstăşi mai vânător dintre 
noi, ridicând paharul verziu, se entuziasmă şi găsi cuvinte 
potrivite pentru ciudata breaslă vânătorească. 

— Fraţilor! ne zicea el privindu-ne cu mândrie, noi 
vânătorii suntem nişte oameni care nu ne descurajăm uşor. 
Noi vânătorii suntem nişte oameni deosebiți, în valea 
aceasta a plângerii. Căci noi suntem urmaşi ai unei rase 
care se împuţinează din ce în ce, în scăderea şi ticăloşia 
vremii de faţă. Noi suntem oameni ai trecutului ş-ai iluziei. 
Ne găsim şi ne recunoaştem fraţi, în toate categoriile 
sociale. În mijlocul codrului Gheorghe Ceapă este un 
cârmuitor; îl recunoaştem noi cu toţii şi-l simţim camarad; 
în lumea celorlalţi nu-i decât un sărman şi umilit ţăran. În 
mijlocul naturii, el ne-a poruncit nouă şi vijeliei. Căci şi noi 
şi el ne tragem dintr-acei oameni care au stătut tari, ca 
Nemrod, în faţa lui Dumnezeu; care, ridicându-se din 
umilinţa şi mişelia vieţii peşterilor, şi-au ascuţit mintea, şi-au 
înarmat braţul şi au început a supune viaţa din jurul-e. 
Biruind fiarele şi luându-le blana, născocind focul ca să le 
frăgezească carnea, întinzându-şi din ce în ce hotarul 
puterii, strămoşii noştri vânători sunt adevărații 
întemeietori ai civilizaţiei. Din sălbăticia din jurul-e şi-au 
ales tovarăşi, - pe străbunii cânilor acestora care stau aşa 
de cuminţi subt masă. Şi astfel au învăţat a îmblânzi şi alte 
vietăţi mai pe urmă. Şi după ce au ajuns să facă din 
vânătoare o plăcere, strămoşii noştri au învăţat a face alta 
şi din acel instinct atât de van ce le-abate şi la paseri de vre- 
o două ori pe an. 


Domnilor, vânătorii nu sunt oameni care numaidecât fac 
jertfă în juru-le. Sunt mulţi care nu puşcă niciodată nimic, şi 
sunt dintre aceştia şi între dumneavoastră, deşi niciodată 
nu veţi mărturisi; susţin că şi aceştia sunt din nobila noastră 
rasă, pentru că se simt ai ei şi au, cum v-am mai spus, iluzia. 
Vânători nu sunt numai acei care trag bine cu puşca, - asta 
e un lucru cu totul secundar; - vânători sunt toţi acei care 
iubesc libertatea şi natura, fug de furnicarele celorlalţi 
oameni şi au darul fanteziei. Fraţilor, toţi cei care scăpaţi 
vânatul, pentru c-aţi tras prea departe, spuneţi-ne 
minunatele isprăvi pe care le-aţi săvârşit fără martori şi eu 
voi fi mulţămit şi fericit să vă ascult. Din nobila voastră 
categorie a izvorât literatura care, în definitiv, n-are nimic 
comun cu adevărul. Deci, dacă nouă ni se datoresc 
invențiile şi arta, atunci se cuvine să fim foarte respectaţi de 
ceilalţi muritori, pe care - fie vorba între noi - eu îi cam 
dispreţuiesc... 

Lauda aceasta a vrednicei noastre bresle a durat încă 
mult, şi mulţi îi adăogeau în răstimpuri observaţii 
interesante, pe măsură ce domnu' Pachiţescu îşi făcea o 
nouă intrare plecată, cu barba şi cu vinul cel acru şi 
minunat. De la o vreme, Gheorghe Ceapă fu foarte mişcat, 
deşi nu înţelegea nimic: se simţea însă foarte prietin şi 
tovarăş cu noi şi coborâtor direct şi nobil din locuitorii 
cavernelor. 

Când ieşii într-un târziu afară, era întuneric deplin şi cerul 
plin de stele se boltea asupra pădurilor negre şi tăcute. Era 
o noapte albă, cu zăpadă tânără şi ireală, - ceva din 
depărtări şi din trecut, ceva nestatornic şi de o clipă, 
amintire din alte vieţi şi alte milenii. Era o înmărmurire de 
pământ primăvăratic, înflorit alb. Şi avui deodată 
sentimentul singurătăţii celei mari, în care eram fulg al 
morţii, şi-mi apăru lacul cel negru din pădure în ramă 
imaculată, cu sălbăticiunea graţioasă a liniştii pe mal 
oglindindu-se o clipă în el. O clipă, - căci totul era nesigur şi 
iluzoriu, ca mine şi ca April. 


VI 'lovarăşul meu Voişel e vrednic vânător, ca mulţi alţii. 

Cu domnu' Voişel n-am fost niciodată la vânat până-n 
toamna asta, deşi-mi făgăduise de multe ori, prin târg şi pe 
la tribunal, bătându-mă pe umăr, că „are de gând 
dumnealui să mă ducă odată la o iepurărie”... Domnu' Voişel 
era un om mititel şi vesel şi se-ntorcea energic şi pieptos 
cătră toţi cei care-l atacau şi-l înţepau prin târg ori pe la 
tribunal, şi nu rămânea dator nimănui. Dumnealui singur 
mărturisea că-i om a' dracului şi cu el nu se poate pune 
nimeni. 

Într-o zi din săptămâna trecută, pe-o vreme moale de 
noiemvrie, mă trezesc cu domnu' Voişel la poartă. „Hai, 
cucoane, la vânat, să-ţi arăt eu cum se puşcă iepurii”. 

Deşi era un om mărunţel şi cu capul mititel şi rotund, 
domnu' Voişel avea ceva redutabil. Mai întâi, îşi trecuse pe 
după umăr o torbă largă, cu multe ţarţamuri, care-i atârnau 
până la glezne. Puşca pe care o purta în spate era mai 
lungă decât alte puşti. Avea în picioare nişte cizme teribile, 
cu turetcile până peste genunchi. Când păşea, părea a le 
ridica cu greutate şi bocănea de câte două ori cu fiecare. 
De ce-şi pusese în cap o pălărie pleoştită şi proastă nu 
înţeleg, când avea asemenea cizme. E adevărat că subt 
astfel de pălărie obrazul domnului Voişel avea o înfăţişare 
deosebită, mai ales când încrunta puţintel sprâncenele. 
Barba-i căruntă, tunsă scurt şi ţepos, ajuta încă acestei 
înfăţişări: parcă ţinea în gură un arici. Îl admiram pe când 
mă-mbrăcam şi-mi pregăteam halaturile. În vremea asta 
prepelicarii, Chezar al meu şi Machedon al domnului Voişel, 
se cercetau cu luare aminte, mormăind în surdină. 

— Na! Machedon! rosti cu linişe domnu' Voişel. Ici! 
Couche! 

— Ştii cum m-ascultă, cucoane? urmă domnu' Voişel, 
întorcându-se spre mine, - m-ascultă şi înţelege parcă-i un 
om. Câteodată eu singur rămân în admiraţie, în faţa lui. Şi 
merge ca un ceasornic: şi la prepeliţi, şi la iepuri. 

— Merge şi la iepuri? 


— Cum nu, merge şi la iepuri; doar l-am dresat eu singur. 
Na! Machedon! Ici! Couche! De data asta tovarăşul meu 
dădu un accent deosebit glasului şi puse mâna pe bici. Pe 
loc Machedon înţelese că trebuie să părăsească intenţiile 
războinice; însă cunoştinţa limbii franceze se vede că-i era 
tulbure, pentru că o împunse la fugă afară şi se aşeză în 
cerdac, la o distanţă potrivită, pe labele de dinapoi; şi de 
acolo ne privi c-o mutră într-adevăr omenească, cu doi ochi 
luminoşi şi inteligenţi de coloarea castanei. Blana pestriţaşi 
destul de bogată a lui Machedon îi dădea o înfăţişare 
generală şi vagă de Setter. Domnu' Voişel mi-l arătă din ochi 
zâmbind cu mulţămire şi-şi aprinse o ţigară foarte groasă. 

— Grozav de mult fumez, cucoane, îmi zise el pufăind spre 
mine. Eu socot că nu se află om pe lume care să fumeze mai 
mult. 

Când îi sosea cafeaua, vânătorul îşi arătă patima lui 
excepţională pentru asemenea băutură. Altceva nu 
obişnuieşte să beie, - însă cafelele, ceva grozav! În acelaşi 
timp, cu ochii pe jumătate închişi şi cu barba strâmbată la o 
parte într-un zâmbet, se întoarse după slujnicuţă, - o fată 
durdulie, desculţă şi arsă de soare. 

— Cucoane, eu îmi am tabieturile mele, se crezu domnia- 
sa dator să mă lămurească, făcându-mi cu ochiul. 

Cum eu nu sunt prea vorbăreţ de felul meu, pe drum mai 
mult ascultam, iar domnu” Voişel vorbea. Îl ascultam cu 
plăcere cum îmi spunea o mulţime de lucruri interesante, 
cu căldură, cu pornire şi cu patimă. În două rânduri am 
încercat să atrag luarea-aminte a tovarăşului meu înspre 
luncile arse de brumă, peste care pluteau funigei în liniştea 
zilei. Erau atâtea nuanţe de galbăn şi de roşu, zarea era aşa 
de largă şi transparentă înspre munţi şi-nspre Prut, soarele 
risipea atâta melancolie de aur, încât mă simţeam 
împovărat de ideea că toate sunt unice şi că peste o clipă 
toate vor cădea în veşnicie. Nici noi nu vom mai fi aceiaşi şi 
vom fi făcut un pas mai mult spre întuneric. Domnu” Voişel 
însă, plin de plăcere şi de siguranţă şi foarte mulţămit de 


cizmele-i nouă, părea în relaţii deosebit de bune cu 
nemurirea. 

— Cucoane, îmi zicea el, dumneata nu mă cunoşti ce fel de 
vânător sunt eu. Mai întâi de toate, mie îmi place să fiu 
foarte bine echipat. Asemenea cizme ca ale mele cred că 
foarte puţini vânători au; şi le-am luat de ocazie, pot să 
spun că le-am luat cu nimica. Ele au fost tocmite de altul, 
dar au fost făcute pentru mine. Acuma vreau să te-ntreb ce 
puşcă ai dumneata. 

— Am, domnule Voişel, o armă de care sunt destul de 
mulţămit. 

— Hm! îmi răspunse tovarăşul meu, cercetându-mi o clipă 
arma; se poate să fie bună, dar e o marcă în care eu n-am 
încredere. Puşca asta pe care o vezi la mine a fost făcută 
anume pentru cuconu Cocriţ Nastasache, pe când se afla în 
petrecere la Viena. Anume pentru el au făcut-o nemţii, ş-a 
plătit-o el nu ştiu câţi galbeni, cum era pe vremea aceea. Eu 
o am de la dânsul. Mi-a dăruit-o când m-am însurat. M-a 
cununat el. Puşca asta, zice, vreau să intre în mâna unui 
adevărat vânător. Apoi a intrat, cucoane. Nu că mă laud: 
dovezile-s de faţă. Vânători ca mine ai să găseşti dumneata 
puţini. Numai Machedon ar putea să spuie, dac-ar vorbi, 
câte prepeliţi şi câţi iepuri am puşcat eu în toamna trecută. 

— Dar în toamna asta? 

— În toamna asta, am avut o întâmplare pe care chiar 
doream să ţi-o spun. Am fost de Ziua Crucii prin nişte locuri 
anumite, pe care numai eu le cunosc, în părţile Cucutenilor. 
Şi când ţi-oi spune, cucoane, câţi iepuri am puşcat eu în 
ziua aceea, n-ai să mă crezi. 

Eu mă întorsei în trăsurică, întrebând cu ochii, şi hotărât 
să ascult orice fel de întâmplare vânătorească. 

— Şaptesprezece, cucoane! îmi declară domnu' Voişel, 
privindu-mă aprig. 

— Cum şaptesprezece? 

— Şaptesprezece iepuri, cucoane, întări tovarăşul meu. Cu 
puşca asta pe care o am de la cuconu' Cocriţ Nastasache. 


Să vezi cum s-a-ntâmplat. Eu trăsură n-am. De obicei umblu 
pe jos. Mă duc cu trenul până unde trebuie, şi pe urmă o 
iau pe jos. Din pricina asta sunt şi adevărat vânător. Eu 
toată viaţa mai mult pe jos m-am dus prin locurile mele, pe 
care le ştiu eu. Precum ş-acuma vreau să te duceulao 
iepurărie. Cine poate să cunoască mai bine decât mine 
sălaşurile iepurilor? Se ştie că eu sunt specialist, pot să 
spun că sunt un fel de braconier. Aşa, mă duc eu de Ziua 
Crucii în părţile Cucutenilor şi intru pe ogoare, cu 
Machedon. Chiar în cel dintâi ogor în care am intrat am tras 
două focuri ş-am împuşcat doi iepuri. Pe urmă văd o 
pârloagă bună. O iau frumos la căutat, găsesc şi-n pârloagă 
doi. Îi împuşc şi pe aceia. Era vremea liniştită, aşa ca azi. 
Mă gândesc să-i caut şi la mirişte. Şi-ntr-adevăr, cucoane, 
intru eu într-o mirişte şi prind a sări iepurii ca lăcustele. 
Lucrul cel de căpitenie este că n-am dat nici un foc greş. Eu 
dac-am greşit un foc, îs supărat toată ziua. Dar asta mie mi 
se întâmplă prea rar. Am puşcat, precum îţi spun, 
şaptesprezece. 

Domnu' Voişel mă privi cu ochi mari, ca să se bucure mai 
bine de uimirea mea. Eu însă eram destul de liniştit. Atunci 
rămase o clipă gânditor. 

— Poate vrai să mă întrebi, reluă el, ca şi cum ar fi citit 
ceva în ochii mei, poate vrai să mă întrebi ce-am făcut cu 
şaptesprezece iepuri şi cum i-am purtat. 

— Mă gândeam, zic eu, că şaptesprezece e un număr 
destul de ciudat. 

— Se poate, dar te vei fi întrebând şi ce-am făcut cu 
iepurii: cum i-am purtat până acasă. 

— Într-adevăr, mă-ntreb. 

Tocmai când se punea dezlegarea acestei probleme, 
trăsurica se opri sus, în deal, la Zahorna. Tovarăşul meu îmi 
arătă, spre stânga, nişte mirişti buruienoase şi după ele 
nişte râpi, şi după râpile acelea nişte pârloage dese cât 
omul de nalte. 


— Intrăm aici, cucoane, zise domnu' Voişel. Spune omului 
dumitale să se ţie cam prin preajma noastră, ca s-avem 
unde pune vânatul şi să nu-l purtăm în spate. Şi noi s-o 
luăm aşa, pe haturile acestea deocamdată. Azi e vremea 
lină: numaidecât trebuie să găsim iepurii la pârloage şi la 
mirişti. Îi găsim şi la arături. Într-o zi ca asta, stau sămănaţi 
în toate părţile. Trebuie să-ţi spun, cucoane, că eu sunt 
adânc cunoscător al iepurelui ş-a obiceiurilor lui. După 
ploaie, iepurele dumneata să nu-l cauţi la arătură, pentru 
că se-ncalţă de glod şi nu-i place. Când e vânt, dumneata să 
nu-l cauţi la popuşoaie, pentru că-l supără sunetul 
strujenilor. Mergi cu mine şi-l găseşti negreşit. Eu, la 
arătură, îl văd de departe cum stă în covru. Ba, când e 
îngheţ, dimineaţa, mă uit pe-un ogor de grâu, asupra 
soarelui, şi-i văd aburul răsuflării... Cucoane, eu ţi-am spus 
că sunt un fel de braconier. Şi de puşcătura mea iepurele 
nu scapă, ferit-a Sfântul. 

Ne-am despărţit, fiecare cu cânele, ş-am prins a merge în 
lungul a două haturi. Mergeam domol prin singurătatea 
toamnei ş-a ogoarelor pustii. Eram în locuri de unde nu se 
vedeau sate, ş-avui deodată în mine impresia golului ş-a 
deşertului, subt cerul adânc. Nu era în juru-ne un sunet, nu 
se simţea o mişcare. Când, deodată, dintre noi, din pământ, 
din pulbere, zvâcni năprasnic un iepure şi, cu mişcări 
pripite de armonică o luă la fugă îndărăt spre o vălcică. Ca 
şi cum ar fi fost loviți, Chezar şi Machedon se prăvăliră 
după el, chelălăind. Domnu' Voişel îndreptă puşca-i lungă cu 
grabă şi slobozi un foc, apoi altul. 

— E lovit, îmi strigă el cu încredere. Nu mai trage! Dar 
iepurele intrase într-un păiuş şi se ducea ca o minge 
cenuşie, cu urechile plecate pe spate. Chezar se ţinu mult 
după el, ţăhnind pe costişă, Machedon se întoarse liniştit la 
piciorul stăpânului său. 

— Haliciurile au mers bine..., îmi zise domnu' Voişel, dar 
mi-a sărit cam departe... 


În privinţa asta, aveam altă părere. Tăcui şi trecurăm 
înainte, în lungul ogoarelor şi haturilor arse. Într-o vreme 
se întoarse şi Chezar lângă mine, cu limba lungă şi gâfâind 
răpezit. Am mers aşa, domol şi tăcuţi, vreme de mai bine de 
un ceas şi ţărâna nu mai născu în preajma noastră nici un 
iepure spăimântat. 

— Are să trebuiască să-i căutăm şi la arătură..., îmi zise 
domnu' Voişel, oprindu-se la un capăt de hat. Să stăm puţin, 
să-mi răsucesc o ţigară. După ce-i căutăm şi la arătură, pot 
să-ţi spun sigur unde-i găsim. Ei au obicei de fac sate. Şi 
unde stă unul, îi găseşti şi pe ceilalţi. 

Îşi scoase tabacherea mare de metal, care sclipi în lumină, 
şi începu să răsucească o ţigară. Pe când tovarăşul meu era 
mai atent la această operaţie, dintr-odată, fără nici o pricină 
şi neprovocat, un iepure ţâşni din faţă-i şi porni, într-o 
goană absolut disproporţionată cu liniştea noastră. Cânii 
după el. Domnu' Voişel zvârli precipitat tabacherea departe, 
îşi strecură în buzunarul de la piept ţigara nerăsucită, 
apucă puşca, se întoarse strâmb spre urechile dihăniei, 
care păreau enorme în zarea unui dâmb, şi încredinţă 
liniştii şi pustiului alte două detunături zadarnice... 

— Prea departe! îmi zise el după aceea, c-un fel de 
mustrare, ca şi cum eu trăsesem. Nu-i nimic; am vreme să- 
mi fac ţigara şi s-o fumez. Nu ştiu însă unde mi-i 
tabacherea. Asta-i frumos! Ştii că are haz? Ce-am făcut cu 
dânsa? Ori a uitat nevastă-mea să mi-o puie în buzunar... 

I-o arătai între buruieni, la câţiva paşi de el. 

— Aşa-i, mă miram eu, vorbi el râzând. Nu se poate să nu- 
mi puie mie cei de acasă toate lucrurile la locul lor. Cu mine 
nu se joacă. Eu, cucoane, sunt mână de fier. Chiar îmi place 
să fiu tiran şi să stăpânesc. De aceea mi se pare că am şi 
nume de împărat: Tiberiu. De ce râzi? 

— Nu râd. E un nume foarte frumos. 

— Se-nţelege, încuviinţă cu seriozitate domnu' Voişel şi-şi 
aprinse ţigara. Acuma, cucoane, dacă vrai să-mpuşcăm 


iepuri, să mergi cu mine în pârloaga asta. Numai să-mi 
fumez ţigara şi intrăm, ş-ai să te încredinţezi numaidecât. 

Era o pârloagă plină de mărăciniş, de boz şi de dudău de 
tot felul. Abia răzbeau cânii, încurcându-se în rugi de mure. 
Ne poticneam la fiecare pas, ni s-a aninat de straie scai şi 
turiţă - iepuri nu s-au arătat de nicăieri. 

— Atunci să cercetăm iar mirişti, fu de părere domnu' 
Voişel. Orice-ar face, de mine nu se pot ascunde. Hai să 
trecem în mirişti. 

— Domnule Voişel, propun eu cu sfială, să căutăm păiuşul 
acesta din stânga. El ridică barba cu dispreţ şi-şi îngroşă 
glasul: 

— Care păiuş? Nu căutăm nici un păiuş. Dacă vrai să 
găseşti iepuri, astăzi să-i cauţi la mirişte. 

Sunt ş-acuma încredinţat că la stânga mea, în păiuş, 
aştepta iepurele pe care trebuia să-l puşc eu. Înfricoşat şi 
cu inima bătând, stătea acolo în covru-i sărac. N-am făcut 
un pas mai mult spre el şi n-a sărit din resortu-i puternic şi 
din păiuşul de culoarea blănii lui. Dumnezeul liniştii i-a fost 
prielnic. 

Am cotit cătră tovarășul meu, în mirişti, în miros de paie 
uscate şi pulbere. Ne împresurau ici-colo, în lumină pieziş, 
roiuri mărunte de gâze. Urechiaţii însă nu-şi făcuseră sat pe 
acele meleaguri. Treceam paralel pe întinderi, cu cânii 
după noi, şi domnu” Voişel lăsa din când în când să cadă 
spre mine observaţii vânătoreşti dintre cele mai minunate şi 
mai interesante. Din mirişti trecurăm pe arături; apoi, la un 
pâlc de porumbei, o altă sălbătăciune scapă de plumbii 
omului cu nume împărătesc. Chezar fugi chelălăind peste 
văi. Machedon se întoarse curând şi se uită cu ochii lui 
castanii cum stăpânul său îşi cercetează cu luare-aminte 
oţelele puştii. 

— Hm! mormăia domnu' Voişel, puşca nu cred să fie de 
vină. Trase un cartuş şi-l vâri subt nas, în blana de arici, 
mirosindul parcă. 


— Asta trebuie să fie, îmi zise el, sigur de sine. Cartuşele-s 
prea vechi. Drept să-ţi spun, cucoane, aşa-ceva nu mi s-a 
întâmplat de zilele mele. 

Când se întoarse Chezar de pe coclauri, Machedon îi ieşi 
înainte, - şi, alăturându-şi botul de al semenului său, păru ai 
împărtăşi o cugetare mută. Ridicându-şi ochii de la puşcă şi 
de la cartuş, domnu' Voişel îi privi cu mirare. Eu începuia 
râde. 

— Domnule Tiberiu, îi explicai eu; Machedon al dumitale îi 
spune lui Chezar să nu mai fugă după iepuri. După cât se 
vede, cânele meu îşi închipuie că noi n-avem nici un rost şi 
vânătoru-i el. Vrea cu ori ce preţ să prindă iepurele. 
Machedon are însă experienţă; iar experienţa este izvorul 
înţelepciunii... 

— Cât despre inteligenţă, nu-i nevoie să-l laud, îmi replică 
vesel domnu' Voişel; eu socot că asemenea câne n-are 
nimeni, pentru că eu l-am dresat... 

Ziua aceasta memorabilă s-a isprăvit totuşi cu victoria 
tovarăşului meu. Puşca cea lungă îşi făcu datoria; cartuşele 
n-aveau nici un cusur. Pe întinderea pustie, în asfinţitul 
soarelui, sunară cele din urmă bubuituri şi Machedon se 
zvârli aprig asupra unui iepure rănit. După o învălmăşeală 
năprasnică, prepelicarul îl ţintui cu grumazul în ţărână şi 
sosi şi domnu' Voişel cu cizmele-i uriaşe, ca să-i deie lovitura 
de graţie. 

— Ai văzut lovitură? îmi strigă el ridicând de un picior 
sălbăticiunea. 

Avea o înfăţişare bizară şi obrazu-i strălucea de un râs 
care mă înfioră. 

Zvârli la pământ vânatul şi o clipă stăturăm privindu-l. 
Animalul zdrobit rămăsese c-un ochiu deschis. Cele din 
urmă raze ale asfinţitului luciră în ochiul acela mare, 
sperios, înviindu-i apa moartă, - răsfrângând statuia 
biruitoare a tovarăşului meu şi tristeţa singurătăţilor de 
toamnă. 

VII Sitarii, când prietinii mei se ceartă. 


Am doi prietini care îmi sunt şi foarte buni tovarăşi de 
vânat. Deseori, în zilele de sărbătoare, batem coclaurii, ne 
depărtăm de lume şi ne sălbăticim prin singurătăţi. 

Anul acesta, se-nţelege, cum a lucit cel dintâi soare de 
primăvară, ne-am strâns nas lângă nas, am fumat câte-o 
ţigară ş-am plănuit cum am face ca să puşcăm un foarte 
mare număr de sitari. 

Cel mai bătrân dintre noi e un bun vânător care cunoaşte 
zile vechi, ştie întâmplări nemaipomenite şi răspunde la 
frumoasa poreclă de cuconu' Nicu Fantazie. Deşi-n zilele 
obişnuite e un biet om cufundat până la gât în condici, 
împresurat de oribile coloane de cifre, între noi, în faţa 
câmpului sau codrului, e plin de avânt şi de imaginaţie. 
Chiar numele pe care i l-am dat e mai mult un eufemism. 
Porecla adevărată sună mai puţin nobil. Când e vorba însă 
de un vânător, se cade să dăm altă interpretare cuvântului. 

Cel mai tânăr dintre noi e un sprinten şi ager poet, foarte 
cunoscut prin umor, prin avânt şi imaginaţie. Frânturi din 
versurile lui îndrăzneţe zboară de pe toate buzele. În 
chestiile de vânătoare însă e spiritul cel mai realist cu 
putinţă, strângând totul în cleştele unei logici înfricoşate. 

Aşa încât dezbaterile asupra sitarilor au oscilat între polul 
nord şi ecuator, ca să zic aşa. 

Ecuatorul era cuconu' Nicu Fantazie. El susţinea, cu 
fierbinte convingere, că-n pădurile de la Boroseşti, în mladă 
la lonaşcu, avem să găsim sitari cum nu se mai află pe 
lumea asta! 

— Ascultaţi ce vă spun eu, zicea dumnealui, totu-i gata şi 
totul ne-aşteaptă. Am scris lui Bucă pădurarul să trimeată 
la gară două căruţe şi s-adune la pădure cincisprezece 
băeţi pentru hăituială. Sitarii s-au arătat în alte părţi. Atunci 
acolo, la lonaşcu, facem treabă bună. Eu nu vă spun decât 
atâta: în 1893, intrând acolo cu Ilie Negură, la amiază am 
isprăvit cartuşele şi zvârleam în sitari cu căciula. Ne-am 
întors cu 97 de bucăţi. A fost o frumuseţe. Pasul şi sitarul! 


pasul şi sitarul! Făceţi-vă cartuşe multe. Dacă dăm peste 
pasaj, aveţi să mă pomeniţi! 

— Dacă dăm peste pasaj! sublinie incisiv poetul, privindu- 
mă cu înţeles. 

— Se-nţelege, se înfierbântă cuconu' Nicu. Dar eu cred că 
dăm. 

— O presupunere nu-i decât o presupunere, reluă fără 
milă poetul. Se poate să nu găsim nimica. 

— De ce? 

— Iată de ce. Mai întâi admiţi că se poate să nu găsim 
sitari? 

— Da. Dar eu sunt sigur că găsim. 

— Bine; dar se poate să nu găsim. Şi eu cred că n-o să 
găsim, pentru următoarele motive... 

— Să vedem... zâmbi cuconu' Nicu Fantazie, cu bunătate. 

— Ascultaţi. Mai întâi, astă toamnă, am mers de trei ori în 
locuri hotărâte de dumneata. Şi n-am găsit nici un iepure. 
Am văzut odată unul singur, care fugea pe dealuri la o 
depărtare incomensurabilă. 

— Bine, dar asta a fost astă-toamnă. 

— Stai, urmă neînduplecat poetul. Astă-iarnă ai rânduit ş- 
ai condus de două ori gonile în Boroseşti. Şi tot vânatul 
mare a ieşit tocmai pe unde n-am cuprins noi... 

— Bine, asta a fost astă-iarnă. Asta se poate întâmpla 
oricui. 

— Se-nţelege, dar ţi se întâmplă cu deosebire dumitale. 
Dumneata, cucoane Nicule, eşti cel mai bun şi mai plăcut 
tovarăş, numai cât n-ai noroc la alegerea locurilor. 

— Aşa-i, aprobă cu puţină tristeţă tovarăşul nostru. De-o 
bucată de vreme am băgat de samă că am ghinion. Dar 
acum sunt sigur că la Borosegşti, în lonaşcu, găsim sitari. 

— Nu! strigă poetul. Boroseştii e la sud. Noi trebuie să 
pornim spre miazănoapte. 

După această mişcătoare discuţie, am hotărât în 
unanimitate să mergem la Boroseşti în mlada lui lonaşcu. Şi 


cuconu' Nicu ne-a povestit în amănunt cum a fost afacerea 
din 1893. Sitarul şi pasul! Sitarul şi pasul! 

Peste noapte am visat numai sitari! Ş-a doua zi am pornit 
spre Boroseşti pe o vreme senină cu soare şi fără vânt. La 
fereastra vagonului, pe când pornea trenul, cuconu' Nicu 
ne spune vesel: 

— Avem 0 zi minunată! 

Poetul tăcea. Însă era bine dispus. Eu observai: 

— Se poate întâmpla să nu găsim căruțele în gară la 
Scânteia. 

— Avem să le găsim, răspunse liniştit cuconu' Nicu. l-am 
trimes răspuns pădurarului Bucă. 

Într-adevăr, în gară la Scânteia, găsirăm căruțele şi ne 
îmbarcarăm, cu ceilalţi cinci ori şase tovarăşi. 

— Dar dacă Bucă pădurarul n-o fi strâns gonaşi? întrebai 
eu, cu îndoială. 

— Nu se poate: i-am trimes răspuns. Şi dac-au fost 
căruțele, trebuie să fie şi gonaşi. 

La fântâna din marginea pădurii, găsirăm pe Bucă, cu 
gonaşii. Toate porneau bine şi ziua era minunată. Cuconu' 
Nicu mai aştepta zborul sitarilor. Şi-l văzui vesel şi fericit 
după cele dintâi două bătăi. Chiotele băieţilor ridicaseră 
chiar în sihlele din margine câteva părechi de păsări cu 
pliscul lung şi se trăseseră câteva focuri. Îl văzui pe 
bătrânul nostru tovarăş senin, triumfând cu modestie şi fără 
larmă. 

Prietinul cel tânăr tăcea. Înaintarăm cu hăitaşii înspre 
pădurea mai bătrână, - înspre „temei”, cum zicea cuconu 
Nicu. La bătaia următoare sări un sitar răzleţ. La alte bătăi 
nu mai sări niciunul, - şi la chiotele şi hăulirile gonaşilor nu 
răspunse în pădure nici un foc de puşcă. 

Înspre amiază, pe când ne aşezam în altă goană, Poetul, 
trecând pe lângă mine, îmi şopti zâmbind: 

— Se cam zbârleşte vremea. 

Într-adevăr, nici nu băgasem de samă că soarele nu mai 
lucea în pădure. Tufele de iarbă nouă şi flori albastre erau 


învăluite ca de o umbră. Din depărtări auzii un şuiet slab, ca 
de ape. Şi, pe coama codrului înmugurit, în curând sosi, pe 
o aripă de furtună, un puhoi de ploaie amestecată cu 
măzăriche. Începu a ne bate cu îndârjire. Se potoli într-o 
vreme şi porni din nou. Şi, dintre doi fagi, unde stăteam 
zgribuliţi, priveam prin țesătura de crengi alte învălmăşiri 
de nouri negri, care veneau de la asfinţit. 

Ne traserăm cătră o poiană, înspre căruţe. 

— Eu sunt sigur că-n alte părţi nu plouă şi sunt sitari! îmi 
zise cu linişte prietinul cel tânăr. Când ajunserăm la căruţe, 
ploaia stătu. Cuconu' Nicu, înveninat iar, începu a scoate 
merindele şi vinul. 

— Apoi, după ploiţa asta, zise el, tot găsim noi pasajul, în 
mladă la Ofileanu. 

Tovarăşul celălalt mă privi c-un zâmbet semnificativ. 

După gustare, pornirăm cu multă nădejde înspre Ofileanu. 
Şi cum ajunserăm la Ofileanu cu căruțele, o altă învăluire 
de furtună aduse altă scuturătură de ploaie din nouri de 
catran. Şi pe urmă ne bătură săgeți reci de apă toată după- 
amiaza, până ce trudiţi, uzi şi gârbovi, cu cizmele încărcate 
de glod, ne înşirarăm pe potecă spre căruţe. 

Când ieşirăm spre poiana Jidovului, luci soarele în asfinţit, 
în aur şi purpură; vântul căzu şi plângerea pădurii conteni. 
Se vedeau lucind până în depărtări valurile codrului. Şi-n 
desişurile de-aproape începură a suna glasuri de paseri 
mărunte. Prin luciri piezişe de soare fâlfâiau mierle şi gaiţe. 
Şi când geana de foc de la asfinţit se închise şi prinseră a 
veni din râpele pâraielor umbre, deodată auzirăm pe 
deasupra poienii guruitul caracteristic al sitarilor şi zboruri 
graţioase începură a se încrucişa prin fumegarea înserării. 

Cu sufletul plin de amurgul acela de primăvară şi cu 
genţile goale, ne înfundarăm în noaptea codrului, pe poteci 
umede, spre o gară depărtată. Şi, umblând spre gară, 
domol, cuconu' Nicu înainte, Poetul după el şi eu la urmă, - 
iată că tovarăşul nostru cel tânăr îşi aduse aminte de cea 
dintâi expediţie la sitari, anul trecut. 


— Pe aceea o uitasem, vorbi el puţintel înseninat, dar 
acuma mi-am amintit-o. Eu v-am spus că trebuia să mergem 
undeva, la nord. Acolo sar sitarii şi nu plouă. Anul trecut, v- 
aduceţi aminte? Cuconu' Nicu hotărăşte şi ne-ndeamnă să 
mergem în păduricea de la Corneşti. Acolo, cândva, în alt an 
de la Hristos, domnia-sa iarăşi a puşcat un mare număr de 
sitari. Eu am fost de părere să mergem în altă parte, - pe 
urmă, ce să fac? hai şi eu la Corneşti. Fără îndoială, vă 
aduceţi aminte foarte bine ce s-a întâmplat în ziua aceea de 
Buna-Vestire. Când ajungem, nu găsim hăitaşii, pentru că 
biserica de la Corneşti avea hram şi băieţii erau la biserică. 
Vrasăzică, din toate satele din ţinutul Iaşilor, am nemerit 
într-un loc cu hram. După ce, cu chiu cu vai, adunăm vreo 
cinci hăitaşi, intrăm într-o anumită parte a pădurii, unde, cu 
un ceas înaintea noastră, trecuseră alţi vânători cu cânii. 
Puteţi să-mi spuneţi mie dacă nu-i adevărată minune asta? 

Cuconu' Nicu Fantazie încuviinţă cu duioşie. 

— Într-adevăr, de o bucată de vreme am ghinion! Dar când 
îmi aduc aminte ce vânat am împuşcat eu odată prin acele 
locuri... Neînduplecat, tovarăşul cel tânăr îl întrerupse: 

— Cucoane Nicule, unde mergem duminica viitoare? 

— Eu zic să mergem la Bârnova, răspunse cu grabă 
tovarăşul nostru. Când om ajunge la gară am să vă spun ce 
mi s-a întâmplat acolo acum douăzeci şi unu de ani... 

— Eu declar de mai nainte că e necesar să mergem în altă 
parte! hotări solemn Poetul. 

Ajunşi în gară, la crâşma cea mititică, cu crâşmar bărbos, - 
până la sosirea trenului cuconu' Nicu ne-a povestit 
întâmplarea de acum douăzeci şi unu de ani şi a ciocnit cu 
noi câte un păhărel de vin. Ş-am rămas deplin înţeleşi că 
duminica cealaltă căutăm sitarii la Bârnova, tot la sud, deşi 
Poetul, cu logica lui de fier, ne-a dovedit că în ziua aceea 
sitarii vor fi la nord. 

VIII Ploaie, în păduri depărtate. 

În gară la Târgu-Frumos, prietinul meu Poetul găsi în 
sfârşit prilej să apostrofeze pe tovarăşii noştri de vânătoare: 


— Mai întăi, zise el, nu înţeleg de ce-am pornit de la casele 
noastre pe asemenea vreme. Plouă de la miezul nopţii; ş-o 
ploaie de noiemvrie ca aceasta, displetită şi jalnică, nu-i 
nădejde să contenească degrabă. Dar să admitem c-am avut 
cu toţii dorinţa şi bănuiala că-n zori de ziuă cerul are să se 
însenineze. Nu s-a înseninat. Şi fapt mai grav: a plouat la fel 
şi ieri, ş-alaltăieri. 

Pe lângă asta, ştim din experienţa bătrânilor că ploile de 
toamnă sunt fragmente de veşnicie. Atuncea ce căutăm noi 
la Târgu-Frumos? Ştiu că pot să răspund eu singur. Ne 
ducem la pădure la Brăeşti. Ne-am oprit în gară la Târgu- 
Frumos pe ploaie; avem să intrăm în Târgu-Frumos pe 
ploaie, ca să căutăm căruţe să ne ducă la Brăeşti. Pe noroi 
şi pe ploaie se poate să ajungem cândva la pădure. Dar cine 
ne sileşte să ne părăsim pe asemenea vreme tihna şi liniştea 
noastră? Am ucis pe cineva? Mi-am trădat patria? Îmi taie 
cineva capul dacă nu mă duc astăzi, pe ploaie, în pădure la 
Brăeşti? Eu nu-nţeleg nimica. Trebuie să ne-ntoarcem 
acasă! 

Astfel vorbi prietinul meu şi toată lumea îi dădu dreptate. 
Eram în jurul lui, pe peronul gării, douăzeci şi două de 
puşti, cum obişnuieşte a spune cuconu' Nicu, maistrul de 
vânătoare. Ş-aceste puşti priviră cu ochi fumurii şi 
deznădăjduiţi zările şi văzură pretutindeni cenuşa ploilor de 
toamnă. Are dreptate prietinul nostru Poetul. Numai nişte 
nebuni se pot hotări, s-o apuce aşa, pe drumuri desfundate 
şi subt cernerea sură, înspre Brăeşti. 

— Ai dreptate, răspundem. Dac-am fi nişte oameni 
înţelepţi, am aştepta cel întâi tren care trece spre Iaşi şi ne- 
am întoarce spre casele noastre... 

— Noi însă nu suntem oameni înţelepţi; noi suntem 
vânători, replică cel mai în vârstă şi mai vânător dintre noi. 
Deci trebuie să ne resemnăm, să căutăm căruţe şi să ne 
ducem la Brăeşti. 

— Însă nu ne sileşte nimeni, observă Poetul. 


— Se-nţelege că nu ne sileşte nimeni, strigă cuconu' Nicu 
Fantazie, maistrul nostru de vânătoare; însă eu cred că 
îndată ce ajungem la pădure, ploaia stă. Se poate să 
înceteze chiar şi mai' nainte, - poate să înceteze orişicând, 
pentru că nu-i cu contract, pe zece ani. La urma urmei, 
chiar dacă azi plouă până în sară, mâni desigur n-are să 
ploaie. Ce Dumnezeu! Din două zile, măcar una trebuie să 
fie frumoasă. Aşa încât, trebuie să mergem. 

— Logica dumitale, cucoane Nicule, e teribilă, răspunse 
Poetul c-o ironie rece ca şi ploaia de toamnă. Te rog însă să- 
ţi aduci aminte că şi eu oam pe a mea. Din experienţele 
anilor trecuţi, din observaţii serioase pe care le-am făcut de 
când mergem cu dumneata în expediţii, din nişte celebre 
aventuri ale noastre la sitari, eu trag concluzia că ploaia 
asta e a dumitale. Dumneata eşti cel cu ghinionul. De-aceea 
nu ne-au venit nici căruțele la gară şi trebuie să le căutăm 
noi singuri prin mahalalele târgului. Sunt sigur deci că 
ploaia n-are să înceteze. Are să curgă apă din cer şi la 
noapte, şi mâni. Cu toate acestea trebuie să mergem, 
pentru că nu suntem nebuni, ci vânători! 

Cuconu' Nicu râse cu amărăciune, ca totdeauna când era 
vorba de ghinionul lui, şi-şi aprinse o ţigară. După aceea 
încheie cu seninătate: 

— Nu se poate, trebuie să steie când ajungem la pădure. 
Să mă văd eu, cucoane, în pădure la Brăeşti! De-asemenea 
ploaie nici nu-mi pasă. Am făcut eu acolo vânători şi pe 
vreme mai urâtă. Şi ce vânat am puşcat! Dac-ar trăi 
răposatul doctor Botezatu - ce vânător era acela! - apoi v- 
ar spune ce mistreți şi ce lupi am făcut noi în pădure la 
Brăeşti. Doar se ştie că tocmai pe vreme rea cade vânatul 
cel mult. Ei, dar atuncea erau alte timpuri şi alţi oameni. 

După asemenea discuţie plină de înţelepciune şi bazată pe 
fapte, ne-am trecut la spinare puştile, am apucat în mână 
bagajele ş-am pornit prin glod şi apărie, să căutăm căruţe 
care să ne ducă în pădure la Brăeşti. Prietinul meu Poetul 
era absolut sigur că ploaia n-are să steie nici când om intra 


în pădure; era sigur şi de alte mizerii şi catastrofe pe care 
aveam a le îndura din pricina ghinionului lui cuconu' Nicu, 
cu toate acestea intră şi el în convoi. 

— Expediția asta e scrisă în catastiful fatalităţii, se 
mângâia el râzând. 

— Dumneata glumeşti, însă aceasta e singurul adevăr..., îl 
completă cu seriozitate cel mai în vârstăşi mai vânător 
dintre noi. 

Aşa, pe ploaie măruntă şi domoală de toamnă, am găsit 
nişte căruţe lipoveneşti, în nişte ogrăzi în care şi oameni şi 
cai frământau un glod negru până la glezne. Pe ploaie 
măruntă şi strălucitoare am ieşit din târgul umilit şi pustiu, 
ş-am apucat spre Brăeşti pe un drum şoseluit şi trăgănat, 
grămădiţi unii în alţii, cu capetele plecate şi cu aţe de apă 
şiroindu-ne din streşinile pălăriilor. 

Caravana era destul de veselă şi dispusă chiar să cânte. În 
căruţa noastră plină de paie jilave, prietinul meu Poetul 
fredona producţii proprii, pline de agerime şi de artă, pe 
care însă nu le pot asculta decât urechile unor vânători 
care merg pe ploaie la Brăeşti. Cuconu' Nicu îşi aplecase 
spre el urechea cu care aude mai puţin rău, şi asculta c-un 
surâs al anilor celor de demult. 

Cu toate cântecele prietinului nostru, cerul nu se îmblânzi. 
Ba, fără logică şi dreptate şi-n chipul cel mai absurd, 
drumul pietruit se sfârşi, şi căruțele apucară prin nişte 
rătăcăni desfundate. Lipovenii cu bărbile plouate coborâră 
alăturea cu căluţii lor roibi. Învârteau pe deasupra 
capetelor câte-o puhă de cânepă şi răcneau într-o limbă 
străină, cufundându-se din când în când prin ştioalne cu 
ciubotele lor enorme. Din când în când puneau umărul la 
leuci şi iar răcneau cu disperare. Şi caii, încordându-se în 
ştreanguri, se opinteau năprasnic. Din vreme în vreme ne 
opream: caii răsuflau pripit, cu boturile la genunchi; iar 
lipovanul, în cercheşca-i creaţă şi cu cizme de glod, ne 
privea zâmbind. 


— Prin asemenea locuri, ne zise el c-un fel de mândrie, nu 
mai poate răzbate nimeni de pe la dumneavoastră la o 
vreme ca asta. Aftamobil, droşcă, - asta aici nu merge! 
sfârşi el cu dispreţ, îndemnând caii şi punând iar umărul la 
leucă. 

Prin asemenea noroaie, ciomârle şi mlaştini, care nu s-au 
schimbat de pe vremea lui Boerebista, am ajuns la pădurile 
cele mari de la Brăeşti. La focuri uriaşe, într-o poiană largă 
de fagi bătrâni, aşteptau pădurarii, hăitaşii şi căruțele. Şi- 
ndată, mutând calabalâcul şi scoțând puştile din tocuri, ne- 
am pregătit să ne facem datoria. 

Cuconu' Nicu, maistrul de vânătoare, încercă să ne 
convingă că cernerea s-a domolit într-atâta încât aproape 
nu se mai simte, ca şi cum nici n-ar mai ploua. De-aşa ceva 
se lăsă convins, c-un zâmbet ironic, şi prietinul nostru 
Poetul. Şi pădurarii, adunându-se la porunci, se hotărî 
planul de război, la care luarăm parte cu toţii, muşcând cu 
gravitate din bucăţi de friptură rece, ca şi strămoşii noştri 
din epoci preistorice. Nu era vreme multă de aşteptat, căci 
s-apropia amiaza. Se deschiseră sacii şi se împărţiră pânile 
ude la gonaşi. Şi după ce traserăm sorții dintr-o cuşmă de 
oaie, ne înşirarăm pe poteci lungi şi întortochiate, călcând 
moale pe strat de frunze lucii. 

Codrul cu prăpăstiile şi singurătăţile lui cafenii rămase 
stăpân peste noi. Ca-ntotdeauna simţii în mine inima bătând 
c-un ritm deosebit. Şi, din locul meu hotărât de soartă, îmi 
aţintii urechea spre liniştea care ne închisese de 
pretutindeni. Bura de ploaie nu mai avea sunet, părea mai 
mult o fumegare a râpelor. Fagii cei mari şi lianele 
desişurilor luceau în ziua sură, într-o neclintire 
impresionantă. 

În amorţirea aceasta tresări semnalul de corn pe linia 
puştilor şi alt corn răspunse de la hăitaşi, urmat îndată de 
hăuliri şi răcnete stranii. În căldura umedă a hainelor, 
rămăsei ca-ntr-un fel de somn al aşteptării, neclintit şi cu 
puşca aplecată. Aşteptarea aceasta plină de înfiorare şi de 


viziuni, de atâtea ori încercată, loveşte totdeauna în inimă 
ca ceva nou. Ochiul aţintit mare străbate desişuri încâlcite, 
fuge pe cărări imaginare. Aşteptam vânatul dintr-un loc 
anumit, cel mai nimerit ca să-l pot fulgera. Aşteptam o 
nălucă cu ochi spărioşi: era când un lup cenuşiu, când un 
mistreţ întunecos, cu coama zbârlită, când fulgerarea 
roşcată a unei vulpi... Un sunet uşor pe frunza moartă mă 
deşteaptă. În coada ochiului meu stâng a apărut, prin pâcla 
uşoară, o fiară naltă, cu coarne ţapoşe. Braţul tresare şi 
inima zvâcneşte. Printr-o mişcare abia simțită întorc faţa. 
Rămâne la zece paşi de mine un simplu iepure, ridicat în 
două labe, ascultând c-o atitudine comică zvoana din urmă- 
i. În bătaia aceasta aşteptam însă vânat mare. Îl las să 
treacă. Şi el face ţupăind câteva salturi; trece apoi foarte 
aproape de mine, neliniştit şi de coloarea tufarilor, şi se 
coboară, în dosul meu, înspre desişuri de sângeri, care-l iau 
subt ocrotirea lor. A dispărut dintr-o dată. Înaintea mea 
pădurea rămâne iar un colţ de umbră a aşteptărilor şi 
surprizelor, înspre larma depărtării. 

Cel dintâi foc de puşcă. Fără voie număr: unu. Şi-ndată 
aud şi pe cel de al doilea. Trebuie să fi ieşit lupii sau 
mistreţii. La care puşcă va fi mânând întâmplarea pe 
dihăniile acestea mari, - pe care toţi ochii aţintiţi le 
aşteaptă? 

— O vulpe atentă stă neclintită între doi fagi tineri, destul 
de aproape, într-un punct pe care eu nu îl hotărâsem. Când 
a apărut, nesimţită? Inima se mişcă iar grăbit, cu bătăi pe 
care le aud distinct. 

— Când a dispărut, s-a rupt farmecul; ridic puşca ş-o prind 
din fuga-i piezişă spre spinărişul de-aproape. Detunătura n- 
o aud. Văd prin fumul de pulbere zvârcolirile dihăniei. A 
căzut. Oftez şi reîncarc arma. Rămân iarăşi neclintit, în 
dosul fagului, - aud alte pocnituri pe linie, însă nu le mai ţin 
socoteala. 

Când ne coborâm în locul de adunare, găsim cerc strâns şi 
des de hăitaşi şi puşcaşi ş-auzim triumfător glasul lui 


cuconu' Nicu. Au căzut trei lupi. În locul cel obişnuit, la 
gârla de devale, au ieşit şi porcii. Au venit năprasnici şi 
pufnind cum li-i obiceiul, dar în cel din urmă s-a putut 
trage. A fost lovit, - şi-a întors fuga în lungul liniei ş-a mai 
primit şi alte împuşcături. S-a dus, dar lasă pe frunze urmă 
de sânge. S-a luat după el Bazil cu doi pădurari, să-l caute. 
Nu se poate să nu-l găsească, în vre-o râpă... 

— Am văzut şi eu stropitura de sânge, cucoane Nicule, 
complectează Chihaia. Lasă sânge cu floarea portocalie: e 
pălit la plămâni şi-l găseşte cuconu' Bazil, de asta să n-aveţi 
nici-o grijă... Cuconu' Nicu Fantazie priveşte cu mândrie la 
noi şi mai ales la prietinul meu Poetul. 

— Deocamdată, replică liniştit prietinul meu, văd că 
mistrețul s-a dus. Pe lângă asta, ploaia iar începe să se 
întăreascăşi să se îndesească! 

— Când v-aud vorbind aşa, strigă cu disperare cuconu' 
Nicu, îmi vine să mă sui pe o mârţoagă de-a lipovenilor şi să 
mă duc în lume...! 

Cu toate acestea, izbânda acelei zile i se părea vădită şi cu 
toţii, şi puşcaşi şi gonaşi, admirau la picioarele lui vulpile şi 
lupii culcaţi unul lângă altul, pe frunzele de coloarea 
blănilor lor. Dar prietinul meu Poetul ştia că nu trebuie să 
dezarmeze. Ploaia sporea tot mai neliniştitor şi bătaia a 
doua s-a făcut în condiţii deosebit de grele. Cu toată 
bărbăţia şi strigătele lui, cuconu' Nicu a trebuit să se plece 
văzduhului - şi ne-am adunat sumbri la focurile cele mari, în 
poiana din margine. Cum ajunserăm aici, ploaia se domoli 
iar; şi vâlvătăile uriaşe zvârleau sclipiri vesele şi fum între 
fagii rari şi străvechi. 

— Trebuie să intrăm la gazde..., hotărî cuconu' Nicu. 
Întâlnind însă privirile prietinului meu, adăogi îndată: Însă 
mai întâi s-aşteptăm să vie Bazil cu porcul... 

— S-aşteptăm... încuviinţă cu linişte şi cu ironie Poetul. 

— laca, vine şi cuconu' Bazil! strigă unul din pădurari. 
Aduc şi porcul! 


Prietinul meu îşi aprindea o ţigară şi păru că nu vede ce 
flacără joacă în ochii partenerului său. 

— Bine, bine. Să vedem ce facem cu gazdele, mormăi el. 

Tovarăşul nostru Bazil sosi asudat şi radios, plin de glod şi 
de hlei din cap până-n picioare, - însă tot vânjos, elastic şi 
nedomolit. Privindu-ne aprig şi vorbind năvalnic, ne povesti 
drumurile întortochiate prin râpe, pe costişe, pe pâraie, 
prin tăuri, - pe urma de sânge a mistreţului. L-au găsit în 
sfârşit în nişte spinării aproape de un izvor. L-au deşertat 
pe loc şi l-au încărcat pe-un drug de fag. Frumos şi voinic 
mistreţ, ş-a dovedit putere mare. Are colții ascuţiţi şi tineri 
şi slim pe grumaz. Se pregătea de viaţă lungă în 
singurătăţile pădurii. Dar i s-a împlinit veleatul. 

— Aista ne-a farmat nouă astă-vară ogoarele de păpuşoi..., 
ziceau oamenii privindu-i cu respect capul enorm şi fioros. 

Ce facem acuma de gazde? Dumitrache pădurarul spune 
că aici aproape, la cuscrul primarului, nu se mai poate. Are 
casă largă şi-ncăpătoare, dar omu-i dus la o nuntă, în 
Brăeşti. Până-n sat, - departe, glod şi vreme rea. Cât 
Dumnezeu are să tot curgă de sus? Cei de făcut? 

Prietinul meu Poetul îşi aprindea altă ţigară şi nu spunea 
nimica. 

Amurgul venea răpede şi deodată mă simţii aşa de ud, aşa 
de trudit, aşa de departe de lumina şi de blândeţa unui 
adăpost, încât aruncai o privire în juru-mi, la tovarăşi, ca şi 
cum mă deşteptam dintr-o vedenie ş-atunci observam 
pentru întâia oarăşi cu adevărat realităţile. Ce facem într- 
adevăr în noaptea de toamnă, subt cerul posomorât şi 
cernând ape? 

— Liniştiţi-vă, vorbi cu blândeţă cel mai în vârstă dintre 
noi. Asta ni s-a mai întâmplat şi altădată, căci nu e nimic 
nou subt soare, ori subt ploaie. Doi pădurari experimentați 
dezbrăcară lupii de blănuri. După această rânduială, 
încărcăm mistrețul în căruţa ce ne-a mai rămas. Şi, pentru 
că prin glod şi hlei, cu greutate, caii nu pot răzbi singuri, 
avem să le-ajutăm noi, împingând de pe delături şi din 


urmă. După ce avem să măcinăm glodurile şi hleiul vre-un 
ceas de vreme, călăuzindu-ne prin întuneric după răcnetele 
pădurarului, avem s-ajungem la căsuţa lui, în poiana 
cealaltă. Acolo omul are nevastă şi copii, - ş-un vițel ori un 
mânz fraged de curând venit pe lume. Abia încap câţi sunt 
subt acoperişul de şindrilă şi-ntre păreţii scunzi de bârne. 
Cu toate acestea, vă încredinţez că avem să încăpem şi noi 
şi avem să dormim tare bine pe câte-un braţ de fân, strânşi 
unul în altul ca să ne fie cald, ca nişte adevăraţi tovarăşi şi 
fraţi. Pot să vă mai spun că cu toţii vom fi lucrat ca să 
statornicim în timpul fugar o amintire plăcută. 

Am făcut într-adevăr aşa cum a hotărât cel mai în vârstă 
dintre noi, iar cuconu' Nicu şi prietinul meu Poetul s-au 
liniştit ş-au împins la căruţă. Şi, cufundându-ne în întuneric, 
după glasul fioros al Pădurarului, nu mai aveam nici haine, 
nici nume. Plăteam o datorie întunecoasă cătră veacuri 
trecute. În drumul nostru absurd, cătră acelaşi sfârşit, nu 
râvneam decât clipa popasului. Totuşi amintirea aceasta n-a 
fost scrisă fără plăcere în analele noastre. 

IX Lupii de la Cucoara, urmează un război neistovit. 

În ziua aceea întâia nu căzuseră decât puţine vulpi şi 
iepuri, deşi cuconu' Nicu, maistrul nostru de vânătoare, 
condusese bătăile ca un adevărat general. leşiseră şi 
mistreţii - şi de asta el era foarte mulţămit, - îi părea numai 
rău că scăpaseră. Din pricina asta, pe când se adunau 
puşcaşii în juru-i în poiana de la Cujba, se uita pieziş, numai 
într-un ochi, spre vânătorii cei bătrâni şi se scărpina c-o 
violenţă semnificativă deasupra urechii drepte. 

— Ce poţi să faci? zise domnia-sa cu jumătate de glas. 
Porcii au ieşit. Poţi spune că şi-au făcut datoria. Dar dac-au 
dat peste boboci, au rupt linia... 

Bobocii erau adică vânătorii cei tineri. „Au rupt linia...” 
repeta cuconu' Nicu, fericit că găsise o expresie potrivită. 
Dac-au rupt linia, ce poţi face? Noi, cei bătrâni, nu suntem 
vinovaţi. He-hei, vorbeau între ei bătrânii, zâmbind. 

— Dacă ieşeau la alte puşti, era altă socoteală! 


— Bine, cucoane, dar ce puteam face? striga cu înflăcărare 
vânătorul cel tânăr. Au ieşit dintr-o dată din râpă grohăind; 
ş-au trecut ca nişte săgeți. Am tras, dar erau cam departe. 
A văzut şi Gheorghe Ceapă ce departe erau. 

— Ai văzut şi tu, Gheorghe? întrebă cuconu' Nicu. 

— Se-nţelege c-a văzut! strigă cu tărie tânărul. Spune, 
Gheorghe, erau ori nu erau departe...? 

— Cam departe, cuconaşule... răspunse Gheorghe Ceapă. 
Şi cuconaşu' Victor trecu spre partida celor tineri, 
gesticulând. Da' de unde, cucoane? care departe? reîncepu 
pădurarul stăpânit şi îndesat, plecând capul şi privind pe 
subt sprâncene. Au trecut ca-n măcieşul cela de acolo. Erau 
cinci: scroafa cu patru godini. Drept că cuconaşu' Victor s-o 
cam sâit... O tras întâi prea jos, - pe urmă prea sus... 
Scroafa mare - şi cam fioroasă... 

— Ş-au rupt linia! sfârşi cuconu' Nicu, mai domolit. Asta-i a 
cuconaşilor istora. Vin cu două puşti - una cu glonte. Şi iaca 
ce ispravă fac! 

— Linişteşte-te, cucoane, îi zise cel mai în vârstă şi mai 
vânător dintre noi şi adă-ţi aminte de ucenicia dumitale, acu 
treizeci şi ceva de ani. 

— Ehei, replică cu ifos cuconu' Nicu; acelea erau alte 
vremuri. 

— Se-nţelege, cucoane, dar vânătorii se poartă cam la fel. 
Am să-ţi aduc aminte şi eu domniei-tale, dacă nu te superi, 
de-o întâmplare dintr-o pădure din ţinutul leşilor... Cam 
mult de atunci, dar eu încă nu mi-am pierdut memoria. 

— Ce întâmplare şi care pădure? mormăi cuconu' Nicu. la 
lasă, cucoane, poveştile vechi. N-ai să-mi spui mie că mi-au 
ieşit atunci mistreţii, cum au ieşit azi. Eu eram ca ici, - şi mi- 
au trecut cine ştie unde, hăt la mama dracului. 

— Ştiu, ştiu... îl potoli cel mai în vârstă dintre noi. Asta 
dovedeşte că un vânător nu trage niciodată aproape. Dacă 
nu cade vânatul, - a fost prea departe. Dacă cade, - ai văzut 
ce departe am tras? Aşa încât şi dumneata ai tras prea 
departe. 


— Poveşti vechi, cucoane! strigă cuconu' Nicu, 
scuturându-şi în sus mâna dreaptă. Acu nu-i vreme de 
poveşti, că s-apropie sara şi trebuie să rânduim vânătoarea 
de mâne. Azi a fost precum s-a văzut; mâni însă batem 
tăriile şi am nădejde mai multă. 

— Dacă dă Dumnezeu, - se amestecă Rafailă, pădurarul 
cel balan, poate să ningă puţintel în iastă sară, şi mâni 
dimineaţă, pe înoitură, facem treabă bună... 

La vorba asta a lui Rafailă puşcaşii cei bătrâni rădicară 
capetele. Văzură un vântişor subţire de amurg sosit în 
marginea poienii, pe crestele cenuşii ale fagilor. Şi, la 
asfinţit, pe munţi, nouri alburii de omăt. Fără îndoială că 
mâni are să fie o zi bună de vânat. Asta o înţelegeam cu 
toţii, mai ales când ne gândeam la odăiţele scunde din sat, 
cu focuri îmbielşugate în sobe, şi la borşul de găină, aşa de 
bun şi de gustos după răceala şi truda unei zile de hăituială 
prin râpi sălbatice. Gonaşii se adunaseră zgribuliţi în jurul 
săniilor, la margine; şi cum primiră porunca pe a doua zi, se 
risipiră în grupuri pe poteci, cătră satele din văi. Glasurile şi 
chemările lor sunară un timp, tot mai departe, în pădurea 
sonoră. În jurul puştilor bătrâne, pădurarii mai stăruiră un 
răstimp, ascultând de la maistrul nostru de vânătoare 
orânduiri amănunțite şi straşnice pentru a doua zi. 

— Cucoane! grăi Rafailă cu foc, dacă se pune omăt numai 
de-un deget, eu mâni vă duc la lupi cum v-aş duce la mine 
acasă... 

— Are să ningă! declară cuconu' Nicu. 

— Apoi aşa credem şi noi, cucoane, c-are să ningă..., 
răspunseră pădurarii. 

După ce se puse la cale astfel şi chestia ninsorii, ne 
grămădirăm în sănii şi ţăranii începură a striga la căluţii cu 
coamele pline de scai, ş-ai şfichiui cu iuştile. Când 
ajunserăm la gazde, în cătunul adăpostit între păduri, 
începu a fulgui, şi vântişorul de pe crestele fagilor stătu. 
Subt ninsoarea cenuşie, împrejurimile se întunecară ca 
nişte peşteri. Şi o tăcere cum numai iarna şi subt codri o 


simţi, se lăsă dintr-un cer grămădit numai asupra colţului 
nostru de lume. Gospodarii, în cojoace şi căciuli, ne primiră 
prin întuneric la prispe nalte şi lângă şoproane acoperite cu 
paie, - ş-aveam impresia că sunt foarte departe de lume şi 
cufundat îndărăt, în timp. Cele câteva gospodării fără drum, 
fără şcoală şi fără biserică, risipite undeva într-o râpă a 
codrilor vasluieni, n-au văzut niciodată, dintre 
reprezentanţii oraşelor, decât oamenii de breasla nostră. 
Iar vânătorii au mai mult o înfăţişare din trecut şi n-au de-a 
face cu lumea. 

După ce eu, cuconu' Nicu şi ceilalţi doi tovarăşi ai noştri ne 
aşezarăm în faţa jarului de pe vatra sobei, la o măsuţă 
scundă cu trei picioare, nevasta desculţă a gospodarului ne 
puse dinainte felii mari de mămăligă şi câte o strachină 
adâncă plină cu borş. Frecându-le apoi în palmă, ne aduse 
nişte linguri de lemn, pe care ni le puse cu de-a sila în 
mână. Atunci ne deschiserăm genţile şi scoaserăm la lumină 
armele noastre pentru asemenea împrejurări; şi cei trei 
copii mărunți ai gazdelor ieşiră de după sobă, în durligi, cu 
ochi rotunzi şi păr de cânepă, şi priveau cu uimire şi cu 
bucurie cutii şi truse deschise, tacâmuri cu forme bizare, 
păhărele care se întind şi se destind... Fără îndoială, eram 
foarte departe de lume, însă borşul era minunat şi 
mămăliguţa foarte bună. Erau bune şi prăjiturile noastre, 
cu care copiii alergară cătră părinţii lor, în cealaltă odaie, 
agitându-le pe deasupra capetelor. Era bun şi vinul din 
damigeana cu lacătă, - un vin anume pentru vânătorile de 
la Boroseşti. Şi era plăcută mai ales intimitatea şi prietinia 
acelei seri de iarnă, ş-acea lene a oboselei, în care 
istorisirile întâmplărilor din trecut răsună ca o muzică cu 
profunde şi fine rezonanţe. 

Scuturându-se de omăt în tindă, câţiva dintre vecinii noştri 
intrară cu râset şi cu larmă. După ce damigeana îşi făcu 
datoria închinându-se la paharul fiecăruia, - sosi c-o mutră 
tainică şi Rafailă, pădurarul cel bălan. 


— Ce veste, măi Rafailă? îl întrebă cuconu' Nicu. Poate vrai 
să te uiţi în zare, la un pahar de vin? 

— Cucoane Nicule, întâmpină Pădurarul, eu de la aşa ceva 
în viaţa mea nu m-am dat în lături, căci, după cum spune 
părintele Toma de la noi, vinul îmblânzeşte năcazurile 
omului. Dar am venit să vă spun că dincolo de deal, în sat la 
noi, chiar în iastă sară am avut musafiri. De abia s-a lăsat 
întunericul şi lupii au şi intrat. Asta, zic, trebuie numaidecât 
s-o spun boierilor. Am mâncat răpede ce-am găsit pe masă 
ş-am suit poteca înapoi cătră dumneavoastră. 

— Bea paharul ista, bre Rafailă, şi spune ce s-a întâmplat! 
strigă aţâţat cuconu' Nicu. 

— Spun, cucoane, cum să nu spun, că doar de asta am 
venit. Aşa - este în marginea satului, la noi, un gospodar 
mai sărăcuţ, unu Toader Ichim. În şopron, cum îi la orice 
gospodărie, îşi ţine boii într-o parte, - iar în fundul istalalt 
are o scroafă fatată de o săptămână. Alaltăieri s-o strecurat 
lupu-n ogradă furiş, nici cânii nu l-au simţit, a intrat în 
şopron ş-o furat scroafei un purcel. Când au dat glas cânii, 
când o simţit omu huiet şi frământare, era târziu. O ieşit pe 
prispă, se scărpina în cap şi asculta cum coviţa purcelul 
cătră o râpă, tot mai departe. S-o dus lupu şi l-o ospătat. 
Omu - de cei cu căciula pe ochi şi cam nătâng din fire, tace 
şi nu suflă la nimeni nici o vorbă. Da' ieri ş-o cioplit elun 
par bun dintr-o mladă de carpăn şi s-o aşezat în paie, lângă 
scroafa cu purcei, la pândă. Asară lupu n-o venit, că-şi are şi 
el socotelile lui, ca şi omul. Lupu-i dihanie înţeleaptă. Da' -n 
sara asta, cum s-o înegurat ş-o prins a ninge, dihăniile au şi 
ieşit, - ceea ce arată că au sălaş aproape, tot în locul pe 
care-l ştiu eu ş-avem să-l batem mâne... lar omu nostru se 
afla tot lângă scroafă, cu parul de carpăn în mână. Şi, când 
nici nu s-aştepta, cucoane Nicule, fără să simtă o suflare ori 
un pas - iaca lupul lângă el, şi purcelul o şi coviţat şi scroafa 
o prins a grohăi. Cum se zărea aşa, puţin, de-afară, de la 
albeaţa omătului, Toader Ichim se încordează şi păleşte pe 
lup după cap. L-o pălit îndesat şi cu ciudă, - cumi-i 


feleşagul lui. Lupu scapă purcelul, dar se ridică din pălitură, 
şi-n învălmăşala aceea se-ntoarce şi dă înapoi pe unde 
venise. Omul se răpede după el, aşteaptă ajutor de la câni, - 
şi, când ajunge în ogradă, ce să vadă? Boii ieşiseră înaintea 
lui din şopron. Simţiseră şi ei pe duşman şi se zvârliseră 
afară. Ş-acuma, când lupul năzuia la locul lui de trecere, pe 
unde sărise în ogradă, vitele, boncăluind, se aţineau cu 
coarnele. N-au mai avut nici cânii când sări, nici Ichim când 
da altă pălitură. Hulub, boul pe care-l înjugă el totdeauna în 
brazdă, o şi străpuns pe lup şi l-o şi zdrobit în picioare... 
Asta a fost. Şi pe urmă s-o stârnit în sat atâta zvoană, de 
parcă era nuntă. M-am dus şi eu. Şi pe urmă m-am gândit 
să mă-ntorc la dumneavoastră, să vă spun că acolo n-o fost 
numai un lup. Acela care o căzut în ograda lui Ichim e lupan 
tânăr. Trebuie să fie din cei şase care stau cu bătrâna într-o 
râpă la Cucoara. Eu le ştiu sălaşul, şi socot aşa că mâne 
numaidecât trebuie să batem Cucoara... 

Cuconu' Nicu îşi fuma gânditor ţigara... 

— Bine, avem să batem Cucoara, hotări el. Dar dacă stă 
ninsoarea, tu mâne în zori să cauţi urmele, împreună cu 
Ceapă, s-avem să ştim de bună samă dacă lupoaica aceea e 
acolo unde socoţi tu. Acuma mai vezi de paharul acesta şi 
du-te de te hodineşte. 

— Ascultă, Rafailă, interveni cel mai în vârstăşi mai 
vânător dintre noi. Trimete răspuns lui Ichim să vie mâni cu 
sania. Ne face trebuinţă şi-i plătim. Am dorinţă să văd boul 
cel cu isprava... Lupu-i fiară vicleană, - urmă el, după ce 
plecă pădurarul; însă nici omul nu se socoate mai prejos. Eu 
sunt foarte încredinţat că lupoaica de care vorbeşte Rafailă 
îşi are locuinţa acolo, la Cucoara, într-o râpă, într-o desime 
nestrăbătută... Acolo a rupt spinăriile cu dinţii ş-a cărat 
muşchi moale de pe lângă izvoare. Ş-a crescut şase pui. Îi 
duce în expediţii, - îi învaţă vânătoarea şi furtişagul. Se 
pare însă că unul a căzut. Ea însă îşi urmează destinul, cu 
ceilalţi cinci care i-au mai rămas. Luptă cu omul. Ca toţi 
indivizii din rasa ei, luptă împotriva duşmanului celui mare 


care şi-a întins tot mai mult stăpânirea în lume, împuţinând 
pădurile şi singurătăţile şi decimând pe concurenţi. Ea 
reprezintă un principiu de libertate, cu toate acestea, mâni 
avem s-o doborâm fără nici o mustrare de cuget... 

— S-o fi întors ea oare în palatul ei de muşchi, subt stânci 
şi arcuri albe, în sălbăticiile de la Cucoara? urmă tovarăşul 
nostru, privind paharul de vin în zarea focului. Se poate să 
se fi întors, căci expediţia i-a adus o jertfă. Cu toate acestea, 
se resemnează uşor şi nu abandonează lupta, căci, după cât 
îmi închipui, are un fel al ei anume de a judeca ş-a raţiona. 
Noi gustăm picături de soare şi-i hotărâm sfârşitul; - ea 
ascultă semnalele nopţii şi cugetă la foamea veşnică şi 
neistovită. 

Mai cugetă fără îndoială că omul creşte oi ca să le 
mănânce lupii. Că, la nevoie, e bună ş-o gâscă, numai că şi 
ea şi femeia ţipă prea tare când intri în ogradă. Cânele e un 
ticălos, un renegat ş-un trădător: la nevoie e bun şi el de 
mâncat. În sfârşit, oricât s-ar mândri, omul e vrednic de 
dispreţ, pentru că, în loc să lupte cu ghiarele şi cu colții, 
întrebuinţează unelte necinstite. Pe urmă, de ce se luptă cu 
lupul, dacă, după ce-l omoară, nu-l mănâncă? E un mişel, 
pentru că nu-şi are blana lui ş-o ia de la făpturi care au 
nevoie de ea. E o fiinţă fără credinţă şi fără judecată, 
pentru că-şi închipuie că Dumnezeu a făcut lumea numai 
pentru el... 

Dacă n-o fi cugetând astfel lupoaica lângă cei cinci pui 
care i-au mai rămas, - apoi desigur, că astfel ar putea să 
gândească. Cucoane Nicule, pune lăcata în buzunar şi 
toarnă în pahare vinul care ţi-a mai rămas în damigeană. Şi 
spune câteva istorii de lupi. Acum putem să le spunem şi să 
le ascultăm zâmbind. Altă dată însă oamenii erau foarte 
serioşi numai când auzeau pomenindu-se numele acestor 
diavoli... Războiul vânătorilor urmează, însă biruinţa nu mai 
poate fi îndoielnică... 

Astfel a vorbit cel mai în vârstă dintre noi şi, după cea 
ascultat o istorisire de vânătoare, a spus şi el una. Şi de- 


abia într-un târziu ne-am despărţit, când cătunul dintre 
sihle dormea tăcut, cu luminile stânse. Ninsoarea stătuse. 
Văzduhul se înălţase iar până la stele. Şi împărăţia 
sălbăticiunilor era plină de frică şi de tăcere. 

Într-adevăr, bătrâna şi cei cinci lupani erau în palatul lor, 
în râpă la Cucoara. Rafailă pădurarul împresurase în zori 
locurile şi găsise urmele intrate. Armata de hăitaşi zgribuliţi 
trecu pe poteci, în mare linişte; şi vânătorii ieşiră în poiană, 
unde aşteptau săniile. Era de faţă şi întunecosul Toader 
Ichim, cu pielea lupului. Îşi dăduse căciula pe ceafă şi 
privea cu fudulie în juru-i, - pe când Hulub, lângă el, ca un 
adevărat erou, era modest, nepăsător şi trist. Cum e-n 
rânduiala lucrurilor, bacşişul îl primi săteanul; şi când 
pornirăm să împănăm ţiitorile râpelor de la Cucoara, păli cu 
biciul peste ochii cei blânzi şi mari ai lui Hulub. 

Omătul era nou şi curat pretutindeni şi tufişurile 
înfloriseră fantastic. Râpele cele pietroase, adânci şi 
întortochiate, deodată tresăriră din farmecul lor alb, când 
chiuiturile gonaşilor sunară departe, la gura pâraielor. Şi 
lupii, la cel dintâi semnal, ieşiră din palatul lor şi apărură în 
singurătate, cu urechile ciulite, întrebând vântul cu nările. 
Lupoaica cea bătrână scheună uşor, căscând şi arătând o 
gură neagră cu dinţi grozavi. Apoi porni împotriva vântului, 
cu puii după ea. Chiotele şi hăulirile se întăriră; deci 
duşmanii erau aici. Se opri iar, - şi sorbi pe adierea subţire 
a vântului emanaţii cunoscute. Se întoarseră scurt în loc şi 
porniră în direcţie contrară. Trecură din pârâu în pârâu şi 
din râpă în râpă, târându-şi cozile lungi pe neaua 
proaspătă; când o bătaie de puşcă sună înainte şi ecourile 
codrului o prelungiră ca pe-un tunet. Lupii se opriră: ş-aici 
erau duşmani, şi încă dintre cei mai răi. Al doilea tunet 
prelung fu semnalul despărțirii. Lupanii se împrăştiară în 
lături, lupoaica porni fără grabă înainte. Alte pocnete sunau 
la dreapta şi la stânga. Bătrâna făcu înapoi în salturi mari. 
Dar la marginea celei dintâi poieni apărură hăitaşii, cu 


ciomegele, ţipând şi răspunzând cu chiote detunăturilor de 
puşti. 

— Lupu, măăi! clocoti poiana şi ciomegele se înălţară. 
Înapoi! altă scăpare nu este. Şi chiotele din urmă slăbiră. 
Înapoi, unde se auzeau din când în când pocnetele sunt tot 
duşmani. Bătrâna-i cunoaşte. Se opreşte brusc într-o 
spinărie deasă ca peria. La douăzeci de paşi înaintea ei, la 
marginea unei poteci, ceva a sticlit şi s-a mişcat abia, 
stricând neclintirea şi armonia albului. Sălbăticiunea 
priveşte ţintă şi deosebeşte lângă un fag un profil tânăr de 
vânător. A simţit-o fără îndoială. 

— Înapoi! Nici înapoi, nici pe de lături nu mai este loc de 
trecere, - căci se dezlănţuie pretutindeni urletele 
duşmanilor şi ieşirile râpelor sunt închise. Bătrâna se 
întoarce gâfâind cu disperare şi cu limba lungă. Trebuie să 
ocolească profilul cel tânăr de lângă fag. Puşca detună, 
rupe şi dărâmă însăilările de omăt şi halicele pârâie în 
tufari. A scăpat. Într-un avânt înfricoşat se zvârle la dreapta 
vânătorului celui tânăr. Acolo-i linişte şi neclintire. Dar acolo 
aştepta, ţapăn ca şi trunchiul cel cafeniu de pădureţ, cel 
mai în vârstă şi mai vânător dintre noi. Când bătrâna îi văzu 
mişcarea, era prea târziu. Căzu fulgerată la cinci paşi, - se 
zvârcoli o clipă şi rămase strâmbă şi ţeapănă, căzută pe o 
coastă, cu botul deschis şi cu limba sângerată în omătul 
nevinovat. Hăitaşii sosiră asudaţi, - şi doi dintre ei o târâră 
lângă lupani, lângă vulpi şi iepuri, între vânătorii forfotitori 
şi gălăgioşi. 

— Soarta noastră ne-a hotărât din veci această întâlnire..., 
zise prietinul nostru cu oarecare melancolie; şi trecu spre 
poiana de la Schit, unde cornul suna chemare la focurile 
prânzului şi amiezii. 

X Pasaj de rațe, sara. 

Intrăm pe baltă cătră ora 5, când căldura zilei de vară 
începe să se mai potolească. Plutim în apele Jijiei, aproape 
de vărsarea lor în Prut, pe-o baltă întinsă, cu multe 
ascunzişuri şi cotloane; şi, cum ne-am depărtat de satul 


Cristeşti, între păpurişuri şi stufării, mă simt, ca şi-n alte 
dăţi, departe, foarte departe de oameni. Măsura în metri, 
cătră dealurile din dreapta şi din stânga Prutului şi cătră 
satele din preajmă, ştiu că n-ar cuprinde un număr mare; 
pe ape însă s-a ridicat o aburire tremurătoare, un păinjeniş 
auriu, prin care toate se prevăd schimbate. Toate s-au tras 
mai îndărăt şi s-au micşorat. S-au stâns şi zgomotele 
familiare ale uscatului; şi-n ţinutul cu totul nou şi altul, în 
care am intrat, încep să percep alte zvonuri şi alte sunete. 

— Moş Barnea, vorbesc eu cu glas scăzut luntraşului; treci 
dincolo de hatie, cătră Vladnic ori Timircan... 

Hatia e un vechi dig de pământ, pentru stăvilirea şi 
regularea revărsărilor. Vladnicul e limpezişul cel mai întins 
al regiunii, de aceea îi şi zic luntraşii luciul Vladnicului. Iar 
Timircan e un cotlon misterios ca şi numele pe care-l 
poartă. Numele mai cu samă îmi place să-l rostesc. Are în el 
ceva vechi şi barbar, - cuprinde în el o coloare asiatică: văd 
în el figura încruntată a unui han pe carel chema Temir. Nu 
ştiu bine încotro se află, însă deseori cer luntraşilor să mă 
ducă într-acolo: înspre balta lui Temir-han. Hatia cea veche 
- alt nume ciudat şi străin - de mult e ruptă şi părăsită, şi 
apele primăverii se pot revărsa slobode peste toată câmpia. 
Cu luntrea, înaintăm pe un drum tăiat în pădurea de trestii, 
drumul pescarilor: îi zice canal. Vorba aceasta, în gura 
luntraşului, sună ca un nume propriu. Îl rostesc şi eu altfel: 
Canal. Da, e un nume propriu de departe, din nişte regiuni 
necunoscute. 

Cu puşca pe genunchi, stau drept şi atent pe scaunul de 
maldări de trestie. În dosul meu, moş Barnea, în picioare, 
mână luntrea cu prăjina cea lungă care se chiamă ghionder. 
Moş Barnea are înfăţişarea unui indian; şi-mi închipui că la 
asemenea nume nu se poate să nu răspundă tocmai obrazul 
acela aproape măsliniu şi ochii aceia rotunzi şi atenţi ca ai 
paserilor de apă. E un indian zdrenţăros şi slab şi-şi poartă 
greu şi penibil braţele diformate de reumatisme vechi. 
Cunoaşte balta până în cele din urmă cotituri, şi-i ştie 


istoria până-n vremea unor boieri mari, care de mult s-au 
risipit şi s-au stâns. Iar soiurile de peşti, de păsări şi de 
dihănii ţi le poate număra pe degete. 

După ce am trecut de hatie, balta începe să trăiască şi să 
freamăte în singurătatea-i liberă. La ochiuri limpezi cresc 
amestecat crini albi şi nuferi galbeni; şi-n drumul luntrii 
plutesc colonii mari de plante mărunte grămădite ca o pâslă 
unele în altele, care cresc şi mor neistovit subt luciu. 
Amestecate în păpuriş, se înalţă în soarele pieziş umbelifere 
înflorite violet - şi printre ele se strecoară lişiţe negre. 
Prinse de pădurea de stuh, se caţără la lumină draperii de 
liane. Şi, în funduri de cărări, apar din când în când sălcii, 
curgând cu ramuri subţiri până la apa neclintită. Pe-o 
trestie ruptă şi aplecată cu canafu-n apă apare, fără zgomot 
şi mişcare, ca şi cum ar fi înflorit, un pescăruş cu trupul 
scurt, cu cap mare şi plisc puternic, cu penajul stropit de 
smalţuri scumpe. L-am văzut uneori şi-n lumea oamenilor, 
imobilizat într-un bold, pe-o pălărie feminină. Aici însă e viu 
şi liber, în domnia lui, şi flutură din aripioare, într-o dungă 
de soare, la faţa bălții. Am ajuns departe, tot mai în fund, 
unde izbucnesc, după ziduri de trestii, măcăituri puternice 
de rațe. Efemere de un strălucit siniliu9 trezesc pe luciu 
umbra unui aeroplan minuscul. Şi-n balta limpede, între 
rădăcini, văd mişunând gângăniile mărunte din lumea de 
dedesubt. Păsărele cenuşii, mici cât o alună, se caţără pe un 
firişor de liană cu lăbuţe subţirele de aţă. Alte paseri, cu 
nume necunoscute, cârâie, chiamă şi ţârâie între trestii. 
Aud râsul ţărcii în sălciile de pe hatie. Deasupră-ne se 
învârt hultani de baltă - şi penajul aripilor luceşte 
transparent, în zugrăveli delicate, când plutesc între mine 
şi soare. 

Aş vrea să întreb pe Barnea unde ne aflăm; dar tac. Ştiu 
că suntem în loc străin şi depărtat - şi-s mulţămit. Ca şi cum 
aş fi într-o lume a altor latitudini; la ţărmul Africei, în bălțile 
Nilului, ori aiurea... 


— S-au sălăşluit aicea acu vreo douăzeci şi doi de ani, îmi 
zise luntraşul, nişte pelicani. Şi-au fost făcut cuiburi în 
locuri ascunse şi nestrăbătute ş-au scos pui. Ş-apoi umblau 
pe Jijia şi pe luciul Vladnicului după mâncare. Îşi umpleau 
guşele de peşte cât nişte saci şi se întorceau de le deşertau 
puilor dinainte. Aveau nişte pliscuri mari şi-ntindeau aripi 
grele. Acea dihanie îi venită din ţara flămânzilor. Dac-am fi 
lăsat-o să se-nmulţească, ne mânca tot peştele din bălți. Aşa 
- ne-am luptat noi împotriva ei ş-am biruit-o. Aceea pe care 
am doborât-o eu căsca la mine o gură mare ca de balaur şi 
parcă voia să mă-nghită. 

— Vin şi lebede pe aici, urmă moş Barnea, ca răspuns la o 
întrebare a mea. Dar acelea-s altfel de paseri. Le-a făcut 
Dumnezeu mari, dar nu le-a pus blăstăm ca celorlalte. Se 
suie până-n naltul cerului, deasupra bălții - şi plutesc ca 
nişte bucăţi de omăt. Apoi vin aicea, în bălți, fel de fel de 
paseri din toate împărăţiile pământului. Primăvara, întâi şi- 
ntâi, vin gâştele şi gâliţile10. Zice că gâliţile vin tocmai de la 
America. Vin după aceea cufundari de toate soiurile: şi de 
cei mititei şi iuți, cu pliscurile ascuţite ca acele; şi bodârlăi 
de cei cu bărbiţe în două părţi ca nemţii şi rânchezăi de cei 
mari, care ţipă şi nechează ca nişte cai. Vin paseri de toate 
neamurile; eu nici nu le pot şti tuturor numele şi soiurile, 
căci sunt străine şi numai în trecere pe la noi. Vin de 
asemenea şi fel de fel de soiuri de rațe, şi de cele mititele 
cât pumnul, şi crihance roşii, şi cânipii, şi de cele mari ca 
cele de ogradă, şi gotce, şi de şuvoi, şi de cele albe, cu moţ 
în creştet şi cu aripi lungi încrucişate pe coadă... Toate 
neamurile de rațe de pe lumea asta vin şi găzduiesc în 
baltă. Unele stau aici şi scot pui. Altele-s numai trecătoare. 
Au venit legănate pe vânt, au făcut popas, şi se înalţă iar în 
văzduh. Le-auzim numai noaptea ţipând şi chemându-se pe 
subt cer, - şi ştiu că trec paseri străine. 

— Uite, Barnea, o ţigară, zic eu indianului. Lasă 
ghionderul şi te hodineşte puţin. Şi spune-mi dacă trăieşti 
de mult pe balta asta. 


— De mult. Eu aicea m-am trezit. Ş-am umblat după peşte 
în baltă, şi după rațe şi gâşte în stufuri. Am stat la pândă pe 
plăvii, ca să-mi cadă la îndămână vulpe ori vidră. Şi eu nu 
numai după ochi, - ci şi după ureche ştiu ce se petrece pe 
baltă. Din pricina bălții am şi rămas eu beteag, cu mânile şi 
picioarele sucite. Pe pământ merg mai greu; cu luntrea mai 
uşor, ca om de apă ce sunt. 

— Văd că-ţi place tutunul, Barnea. 

— Îmi place. Aici la baltă, cu tutun şi cu rachiu dovedim 
noi... 

Începu să râdă strâmb, privindu-mă cu ochii lui rotunzi şi 
spărieţi. Fuma într-un colţ de gură; din când în când 
închidea strâns dintr-un ochi şi ferea fumul cu mâna-i 
aspră, neagră şi noduroasă. Barba-i întunecoasă, mustăţile 
zbârlite, obrazul asudat şi stropit de mâl se armonizau cu 
sălbăticia, cu balta, cu singurătatea şi cu tăcuta depărtare 
în care poposisem. 

— Sunt aici în baltă şi multe neamuri de bâtlani, începu iar 
luntraşul, ca să mai câştige timp de odihnă. Sunt unii mititei 
cât pumnul; alţii mari şi gheboşi. Paserea asta caută 
smârcuri şi singurătate. Ş-apoi, când bate luna, cei mari se 
înşiră la locuri ferite pe lângă maluri şi stau ca stafiile. 

— Iar paserile acestea care au prins a se învârti în jurul 
nostru, pe deasupra, grăind şi râzând, vin tocmai de la 
Marea... 

Pe deasupră-ne se roteau lari albi pătaţi cu negru la aripi 
şi-n jurul ochilor. Zburau grațios, cu râsul lor caracteristic şi 
nervos. 

— Paserii aceştia îi zice curvulice... încheie liniştit Barnea. 
Şi, potrivind ghionderul în luntre, apucă vâsla şi se aşeză pe 
scăunaşul de dinapoi. De-acu dăm la adânc şi trebuie să 
umblăm cu mare linişte. Au să înceapă a sări rațe. 

Soarele era aproape de asfinţit. Un soare de aur mărit şi 
diformat de aburii bălții. Pluteam abia simţit şi vâsla avea 
un şopot moale în laturea luntrii. Marmura bălții tresărea 
înfiorându-se până la trestii. 


În linişte şi-n lumina scăzută deodată apărură lângă 
stufuri bibelouri neclintite pe tablale verzi de frunze de 
nufăr: găinuşi şi cristei de apă. Şi-n fund, o dungă 
mişcătoare pe luciu, trezind un unghi de creţuri. „Vidra, 
cucoane! vidra!” şopti Indianul răguşit îndărătul meu. Dar 
dihania trecu nevăzută între două ape, subt plaur. 
Deasupra noastră izbucni gaia în strălucirea asfinţitului, 
chemând sălbatic şi scurt, apoi căzu vâjâind din înălţime în 
stufuri, asupra prăzii. O ştiucă se zvârli pe faţa bălții, 
fulgerând după soreni. Şi zvonul larilor şi rațelor se ridica 
tot mai gălăgios în juru-ne. Viaţa şi moartea se amestecau în 
hotarul acela de ape şi mâl, viaţa nenumărată şi nesfârşită 
şi moartea de fiecare clipă. Creaţia şi transformarea se 
succedau fără răgaz şi c-o indiferenţă dumnezeiască. 

În luciul cel mare bătea asfinţitul plin şi roşu ca arama în 
fierbere. Şi cârduri de rațe pluteau lin, ori împrăştiau 
curcubeie sfărâmate, navigând delicat în zona strălucită. 
Erau cele mai iuți şi mai năprasnice zburătoare ale acelei 
singurătăţi. Erau paserile care vin din cer cu zgomot de 
vijelie; care vin de departe: din miezul nopţii, din apele 
arctice, unde n-a apărut încă omul, ori din delta Nilului 
sfânt. Erau zburătoare care-au plutit pe vânt cald deasupra 
piramidelor şi mormintelor vechiului Egipet şi coboară din 
generaţii care au fost adorate. Nici eu, nici indianul nu 
ştiam că răţoiul cel mare, din marginea de căâtră noi a 
luciului, e o pasere sfântă din ţara de la miazăzi - cu pene 
de azur şi ochi de ametiste fumurii. Îşi ondula lin capul, 
plutind măreț, şi glasul lui era moale şi catifelat ca amurgul. 
Când simţi barca şi zări duşmanii, tresări cu putere 
sfărmând balta şi bătu din aripi încovoiate, cu gâtul întins 
spre pămătufurile trestiilor. La chemarea glasului lui, rațele 
bălții săltară şi ele spre cer, într-un început de vijelie. Puşca 
sfărmă singurătatea şi umplu de fum şi de miros de 
pucioasă împrejurimea. Zeul de la Egipet căzu cu zgomot în 
baltă, îmbrăţişându-şi cu aripile imaginea sângerată. 


Mersul lucrurilor şi crugul cerului nu se tulbură decât o 
clipă. Soarele căzu în asfinţit şi balta păru pustie. Eram 
într-un loc unde moartea şi viaţa au acelaşi drept şi crimele 
rămân nepedepsite. Tovarăşul meu Indianul rânjea cu 
plăcere ridicând de-o aripă, de pe baltă, răţoiul mort. 

— Frumoasă pasere! îngânai eu, mişcat. 

Barnea îl aruncă în luntre şi-l privi cu indiferenţă. 

Ca şi cum ar fi pornit întru căutarea tovarăşului pierdut, 
cârduri după cârduri de rațe prinseră a se ridica de prin 
toate cotloanele şi bălțile. 'Treceau la înălţimi mari unde 
stăruia încă lumina soarelui asfinţit, veneau cătră noi prin 
negura uşoară a amurgului. Uneori păreau vâjâiri de ape, 
alteori fragmente de furtună căutând şuvoiul cel mare în 
felurite regiuni ale cerului. Din când în când soseau 
deasupra luntrii Indianului şi puşca fulgera bubuind spre 
ele. Brusc se-nşurubau în întuneric spre cer şi piereau. 
Altele treceau, şi altele, - până ce se făcu noapte deplină şi 
vânturile zborurilor rămaseră numai ca un cântec al 
văzduhului. Auzeam în răstimpuri cârduri căzând în 
ghioluri. Şi întunericului se popula în juru-ne. Măcăituri de 
rațe izbucneau aproape; răţoii le răspundeau cu sunete moi 
şi catifelate. Noaptea se armoniza; drama care avusese loc 
căzuse în veşnicie; şi luntrea oamenilor aştepta neclintită 
răsăritul lunii. 

XI Gâşte sălbatice - adică numere incomensurabile. 

Noaptea, găzduim la malul bălților, în căsuţa pescarilor, cu 
care suntem prietini şi tovarăşi. Şi înainte de a se zări de 
ziuă intrăm în luntri, pe un vântişor aspru de început de 
martie. E vântul dinaintea zorilor şi ştiu că are să 
contenească la răsăritul soarelui. Cercetez orizontul: nu 
văd nicăeri îmbulziri de nouri. Deasupra, stelele scânteie 
îngheţat. 

— Cucoane, avem s-avem vreme frumoasă, îmi zice, prin 
întunecime, Neculai Cojocaru. Şi el e vânător pătimaş şi 
fără îndoială cunoaşte care poate fi îndeletnicirea mea, 


după ce-am ieşit din casă, la priponul luntrilor. S-aude, 
cucoane! vorbeşte el iar, după aceea, râzând. 

— Ce s-aude, Neculai? 

— S-aude zboru' gâştelor. Le-am auzit şi ast' noapte, pe 
sus. Au venit întruna, fără istov. Ş-acu s-au aşezat la 
marginea bălții, pe grinduri; se veselesc şi se sfătuiesc. 

— De ce se veselesc, Neculai? 

— Apoi, ca şi omu”, se veselesc că vine primăvara. Nu-i 
lighioaie care să nu se veselească pentru asta. lar de sfat, 
asta-i a gâştelor. Nu este fiinţă care să grăiască mai mult. 
Cele care au venit mai de demult întreabă pe cele care au 
căzut ast' noapte. Cum au lăsat acasă, ce li s-a întâmplat pe 
drum. Ce se mai aude pe la alte bălți. Ele, dacă colindă aşa 
țărmurile lumii, văd toate. Şi fac sindrofie ele în de ele şi 
povestesc ce-au văzut. 

— Se poate şi asta. 

— Aşa-i, cucoane, cum spun eu. Aşază-te mata bine, că de- 
acu' pornim. Am grămădit stuh destul şi fân. Este acolo ş-o 
cergă de pus pe picioare. Acuma, dimineaţa-i cam rece. Şi 
pe baltă-i mai frig decât în sat. Subt apă mai este încă pod 
de ghiaţă. Acu' pornim, cucoane; şi măcar că ceilalţi au luat- 
o înainte, - mai degrabă decât mine n-au s-ajungă unde 
trebuie. Mergem în locuri de mine cunoscute, cam în 
preajma soborului aceluia. I-auzi mata ce zvoană! Se 
frământă şi ţipă, se învăluiesc în văzduh şi iar se lasă pe 
grind. Acolo trebuie să fi cercat o vulpe. 

Observaţia vânătorului mă izbi prin adevărul ei. În 
întuneric, de dincolo de stufuri, de pe grindurile gâştelor, 
răzbătea spre cer o zarvă întinsă, cu scoborâri şi creşteri, 
cu ascuţişuri mirate şi întărâtate. Năzuise într-o lature a lor 
vulpea, fără îndoială. Larma avea expresie numai subt 
această presupunere. 

— Aşa se pare, răspunsei; vulpea trebuie să fie. 

— Vulpea-i, cucoane. Eu spun, pentru c-am văzut cu ochii 
mei. Mi s-a întâmplat să stau la pândă chiar în primăvarea 
trecută, la marginea cealaltă a bălții, cătră Prut. Aveam 


înaintea mea o limbă de pământ cu colţ de iarbă, între 
stuhuri. Aiestea care le auzim noi acuma îs gâliţele. Ele vin 
aşa de multe şi au glas aşa de subţire. Şi erau acolo, la 
colţul de iarbă, mii şi sute. Nici nu le mai puteam şti 
numărul. Stăteau des, una lângă alta. Erau ca o oaste în 
repaos. Eu le-aşteptam să se stârnească şi să vie asupra 
mea în zbor, ca să pot trage. Ş-atuncea, stând eu neclintit în 
luntrea mea şi acoperit de stuhuri, am văzut la marginea 
grindului vulpea, târându-se ca şarpele pe după nişte 
păpurişuri. Gâştele însă au străji, - care stau cu capetele 
înălțate şi priveghiază. Au simţit pe duşmancă de la o 
vreme, oricât de ascuns se furişa. Ş-au dat veste: Iha-iha! 
Asta pe limba lor se chiamă vulpe. Şi-ndată s-a stârnit 
zvoana pe care am auzit-o şi noi. lar vulpea şi ea, 
înțelegând ce spun, c-au simţit-o ş-o batjocoresc ş-o suduie, 
- s-a retras ruşinată şi s-a dus să-şi cerce norocu' în altă 
parte. 

Tovarăşul meu era bine dispus şi mă simţii sigur şi eu de 
izbânda expediției. Pipăii în torbă, lângă mine, pacurile de 
tutun şi sticla cu rachiu, care sunt plăcerea cea mai mare a 
lui Neculai, pe lângă patima vânatului. 

Când a aşezat torba în luntre, a simţit şi el în vârful 
degetelor darul pe care i-l aduc de obicei, - şi, după cum 
mi-a mărturisit altă dată, asta-i dă lui mare curaj ş-un fel de 
putere. Mână uşor luntrea pe apele canalului crescute după 
dezgheţuri. Cele două vase ale tovarăşilor mei se zăresc 
înegrind înainte prin cenuşiul zorilor. Bătăi de aripi şi 
măcăiri tresar din când în când acolo; şi părechile de rațe 
se înalţă nevăzute deasupra stufăriilor. Pe urmă tovarăşii 
mei trec spre anumite cotloane ale bălții, pe care le-au 
hotărât şi le-au ales cu multă nădejde din timpul nopţii. 
Când nu-i mai vedem, Neculai porneşte pieziş spre nişte 
locuri cu care se laudă el totdeauna. Acuma tace, atent, - şi 
eu îmi pregătesc puşca pe genunchi. 

Plutim spre răsărit. Într-acolo dintr-o dată umbrele prind a 
se destrăma, ş-a arde. Stelele pălesc, şi subt coloarea 


slăbită a cerului zăresc năluca celui dintâi cârd de rațe. 
Trec într-o vâjâire scurtă de aripi, schimbând cârcâituri şi 
fluierături moi. Sunt crihance ori sarsele, cu zboruri 
fulgerătoare. 

Ne sar şi nouă, dintre cotoare negre de plante de apă, 
părechi de rațe mari. Bat apa zbucnind în sus una după 
alta, rața cu măcăituri aspre, răţoiul cu huruitu-i moale cu 
vibrații rare. Lumina încă nu s-a deschis; braţele ridică 
instinctiv arma ş-o lasă iar pe genunchi. 

Apoi, după ce străbatem o cărare lungă şi îngustă printre 
trestii, simţesc înainte luciul unui luminiş. Îl rumenesc zorile 
revărsate, înflorind spre noi prin gratiile stuhului. S-a 
arătat deodată şi pe nesimţite ziua peste întinderile blonde, 
peste balta pustie, cu verdeaţa anului trecut moartă subit 
gheţuri. Vântul a stat şi pe zarea răsăritului fulgeră câteva 
clipe soarele. O geană de neguri şi nouri se lasă după aceea 
asupra-i, şi lucirile din juru-mi şi dinainte-mi se stâng. Peste 
singurătăţi a nins deodată o tonalitate sură, tristă şi rece. 
De pe depărtate grinduri de la margine vine, din când în 
când, spre mine, larma soborurilor. Unghiuri de găliţe se 
înalţă, plutind sus pe deasupra apelor. Se încrucişează în 
toate părţile convoiurile accelerate de rațe de toate 
neamurile. Cerul colţului nostru de lume deodată s-a 
umplut de mişcare. Pasajul de dimineaţă se face c-o grabă şi 
c-o hărnicie nespusă; spre desimi tăinuite, ca şi cum toată 
lumea ar fi în întârziere. 

Luntraşul mă face atent, c-un strigăt uşor şi gutural, şi 
deodată opreşte luntrea, alăturând-o de stuh. Am întors 
capul; mi-a făcut semn. Din dreapta, încă departe, sună 
găgăiri de gâşte mari. Par semnale scurte şi sonore de 
trâmbiţi: ga! - ga! Vin cătră noi, la linia stuhului. Nu le văd, 
dar le-aud din ce în ce mai aproape. Tresare în mine, cu 
sălbăticie şi nestăpânit, ritmul pasionat al inimii. Îmi 
pregătesc arma cu fierbinte încordare şi c-un singur 
sentiment stăpânitor. Căci a rămas la mal, la ţărmul lumii 
oamenilor, o parte din fiinţa mea, - ceea ce mă face să fiu 


omul de toate zilele al obştii ş-al veacului. Şi celălalt, omul 
cel depărtat şi de demult, cufundat şi stăpânit subt 
întuneric, s-a eliberat, şi pentru el pulsează inima altfel şi- 
mi zvâcneşte sângele-n ochi. Acest om nu trăieşte decât 
clipele de faţă, c-un singur scop. Şi pentru asta aşteaptă 
sălbatic şi grav gâştele care plutesc găgăind peste pana 
stuhului. 

O bătaie de puşcă sună în altă parte a bălții. Îndată 
urmează alta. Tovarăşii au început a trage mai devreme. 
Ecourile duruie spre dealurile Prutului. Cotind pe o linie 
nouă, gâştele care vin lunecă spre dreapta şi găgăitul lor, în 
răstimpuri regulate, are alt sunet. Inima-şi domoleşte 
bătăile; pufnesc uşor pe nări; şi mă înfioară, vag, o simţire 
de invidie pentru cei care, înaintea mea, au umplut 
singurătăţile de vuiet. 

Luntrea a pornit iar, lin. O uşoară perdea de stuh ne mai 
desparte de luminiş, când iarăşi tresare îndărătul meu abia 
auzit, semnal de atenţie. Au sosit în aceeaşi clipă la urechia 
mea şi de dincolo, de pe baltă, chemaările afectuoase ale 
părechii nevăzute. 

Tovarăşul meu a dat luntrii o impulsie puternică şi 
prelungă şi s-a tupilat. Ies lin în luminiş, cu arma gata. Aud 
încă o clipă şoaptele gâştelor, fără să le văd. În fundul 
cotului de baltă joacă rațe, în stropi. Ştiu că mai am o clipă 
şi voi fi văzut. Mi se zbate o reţea fumurie pe ochi şi am în 
mine acelaşi zbucium al celuilalt. Două găgăiri prelungi şi 
simultane tresar în dreapta mea, subt zidul stuhului. Cu 
gâturi lungi şi zboruri greoaie paserile sălbatice se înalţă; 
şi-n acelaşi timp, în fluturări de stropi, şi grabnic, au zvâcnit 
spre văzduh şi rațele din fund. 

M-au simţit gâştele întâi şi m-au surprins. „Erau cam 
departe ş-în dreapta... îngân eu cătră luntraş. N-am putut 
trage...” Şi-mi fac, cu ruşine şi înfrângere, şi alte 
raționamente şi socoteli de scuză, ca şi vulpea de lângă 
grindul galiţelor. Rămân, privind sombru. Aud altă 
pocnitură depărtată de la tovarăşii mei. Ascult fără nici un 


scop şi fără noimă găgăitul gâştelor care au scăpat şi se 
depărtează; când, împletindu-se cu chemările lor tot mai 
slabe, alte chemări nouă, în creştere, îmi lămuresc 
înţelegerea şi-mi chiamă atenţia şovăitoare. 

— Din dreapta! îmi şopti luntraşul. 

Veneau drept în spre mine: două, alăturea. Dădeau din 
când, în când, fără grijă, drumul chemării lor muzicale. 
Fâlfâiau rar peste stuhuri. Alunecară cătră luciu, cu aripile 
întinse. Puşca izbucni. Căzură amândouă, sfărmând balta. 
Una se zbuciumă, plesnind unda cu aripile desfăcute, în 
spasmurile din urmă; alta, dreaptă pe apă şi înotând, 
puncta neliniştită împrejurimile cu pliscu-i portocaliu şi 
năzuia spre desimea trestiei. 

— A doua-i aripată numai. N-o lăsa, cucoane. Scapă-n 
stuh... 

Nu pregetai să descarc a doua oară arma, pe când 
luntraşul silea cu vâsla spre sălbăticiunile căzute. Gol de 
emoţiune şi cuget, numai cu bucuria aspră şi simplă că, în 
sfârşit, un eveniment mare s-a produs, îndeplineam mişcări 
reflexe, rupând arma, trăgând cartuşe şi-ncărcând-o din 
nou şi pregătind-o şi, probabil, râzând. Da, fără îndoială că 
omul din veacuri râdea, un râs împietrit şi crispat, care 
samănă cu masca morţilor. Când se petrecuse toată 
întâmplarea? A avut loc dintr-odată, pe neaşteptate şi 
brusc, într-o clipă din veşnicie. Fără pricină şi fără scop; 
căci cel care-şi reia de la țărm personalitatea abandonată 
nu obişnueşte să mănânce vânatul, ca strămoşii al căror râs 
îl are pe obraz. 

Luntraşul urmăreşte cu ghionderul gâsca rănită. 
Rezistenţa ei nu îmbracă nici o mască tragică. E mlădioasă 
şi tăcută. Se fereşte, lunecă prin stuh; apoi se dă afund în 
apa limpede, cătră podul de ghiaţă. Labele ei rozate bat apa 
de jos în sus. O văd în valul tremurător diformată şi 
multiplă. Ghionderul o ajunge ş-o trage îndărăt; o loveşte ş- 
o aduce c-o aţă de sânge la luntre. A murit fără să scoată un 


sunet şi cade îndărătul meu lângă tovarăşa ei, sunând plin 
în doaga vasului. 

Urmează o discordare trudnică şi ţigări fumate frăţeşte şi 
fără gânduri, în ascunzişul trestiilor, la pândă. Ştiu că lui 
Neculai îi face plăcere şi sticla de rachiu şi i-o întind. Apoi 
stau neclintit, aşteptând alte zboruri de sălbăticiuni, pe 
deasupra stufăriilor, în ziua sură şi-n aerul curat. Cârduri 
de rațe trec încă. Se învăluie de pe grindurile din margine 
gâliţele. Din tumultoasele lor mii se desprind unghiuri după 
unghiuri şi se înalţă la cer, cătră miazănoapte. Din când în 
când gâştele cele mari plutesc peste stuhuri, găgăind. 

— Acestea îşi caută loc pentru cuiburi..., îmi lămureşte 
luntraşul. Dar cele mai multe nu se opresc aici, ca şi 
gâliţele. Se tot duc înainte... 

Are el dreptate. Se tot duc înainte. Aicea fac numai scurt 
popas. Nopțile de început de primăvară vibrează necontenit 
de chemările lor. Vin şi trec în fiecare noapte mii de mii, aici 
şi pretutindeni, pe tot emisferul nordic. În fiecare noapte 
umplu cerul, plutind pe aripile lor puternice şi neostenite. 
Când, într-un târziu, încercăm a aborda cătră o margine de 
grind, văzduhul se cutremură de aripile şi rumoarea lor, ca 
de vijelie. Mulțimea lor trece de numerele minţii omului şi 
întunecă cerul. Aşa plutesc pe văzduh, poposesc şi trec pe 
toată aria unei jumătăţi de pământ. Oamenii au foarte vagă 
cunoştinţă despre aceste popoare ale aerului ş-ale apelor. 
Ei trăiesc în târgurile lor şi se socotesc mulţi şi puternici. Pe 
când paserile necunoscute şi fără număr, stăpânitoare a 
tuturor elementelor, umplu singurătăţile de o viaţă aparte, 
tainică şi formidabilă. Omul, vulpea şi hultanul pun în viaţa 
lor episoade cu totul neînsemnate. Stăteam uimit, privindu- 
le cu spaimă mulţimea de pe grind. Acestea, şi altele, şi 
altele, în nopţi şi nopţi, fără întrerupere şi răgaz, pe senin şi 
furtună, trec spre mările cele libere de la miazănoapte. 
Acolo sunt marile singurătăţii albastre pe tărâmul celălalt, 
unde nu răzbesc oamenii. Acolo, subt soarele oblic, se 
întâlnesc şi petrec gâliţile egiptene şi gâştele cele mari care 


trec pe-aici, gâştele cele negre, cele cu aripile violete şi 
gâştele albe ca zăpada, gâştele gotce şi cele cu pinteni la 
aripi, şi toate gâştele celor o mie de soiuri. Se amestecă cu 
ele alte o mie de soiuri de rațe şi alte mii de soiuri de paseri 
de apă; şi pinguinii îmbrăcaţi în frac, autohtoni binevoitori, 
le primesc cu discursuri, privindu-le cu bunăvoință. lar la 
echinocțiul de toamnă se întorc pe drumurile pe care de 
sute de mii de ani generaţiile lor le străbat fără încetare. 

— Neculai, zic eu tovarăşului meu; să ştii că sălbăticiunile 
acestea au vieţuit pe pământ înaintea noastră, ş-au să 
vieţuiască şi când noi n-om mai fi de mult. 

— Care noi, cucoane? întreabă cu oarecare nedumerire 
Neculai. 

— Noi, oamenii. Să ştii că degeaba le puşcăm. Lor nici nu 
le pasă şi se duc în împărăţia lor, pe tărâmul celălalt. 

— Oare, cucoane, aşa să fie? Este o împărăție a lor, pe 
tărâmul celălalt? 

— Este. Şi noi acolo nu ne putem duce, pentru că suntem 
nemernici şi legaţi de pământ... 

— Se poate..., grăieşte Neculai privindu-mă lung şi 
semnificativ. Eu cred, cucoane, că ceilalţi boieri n-au făcut 
ispravă mai bună decât noi. Am mers bine ş-am prins câteva 
sălbăticiuni. Ar fi vremea să ne întoarcem la mal. 

— Să ne-ntoarcem, consimt eu descurajat. Cred că n-au 
făcut nici ei ispravă mai bună. lar sticla aceea poţi s-o bei 
toată, ca să prinzi coraj. Căci gâliţele, când ne-or vedea că 
ne retragem, au să facă zvoană în limba lor ş-au să ne 
suduie din cer până-n pământ. Îs multe şi nu le pasă de 
oameni. 

XII Oameni din bălți, lângă Ostrovul lui Caliniuc. 

Mă aflam, în cele dintâi zile de martie, în stufurile şi bălțile 
de pe ostrovul Dranova. Venisem la gâşte sălbatice şi aveam 
tovarăşi doi pescari, unul tânăr şi unul bătrân, pricepuţi şi 
într-ale vânătoarei. Înaintasem până la Marea, la Ciotic şi la 
Olinca, aşezări singuratice şi sărace; apoi intrasem iar în 
stufuri şi făcusem popas şi sălaş pe-un grind, la malul unei 


gârle, într-o cocioabă pescărească pustie. Locului îi zicea 
Caraghiol şi adăpostul era al unui oarecare Timofti. Procor, 
pescarul cel bătrân, ştia ceva despre dânsul şi pusese 
stăpânire pe coliba lui cu oarecare mirare. 

— Noi am crezut, zise el, că avem să-l găsim aicea pe 
Mocan. 

— Care Mocan? 

— Timofti. Are nişte oi pe-un grind, lângă Mare. S-a aşezat 
aicea de multă vreme şi-i merge bine. Umblă şi-n bălţi, ca şi 
noi. E şi vânător. Om cam rău. 

— Cine? 

— Timofti Mocanu. Cu dânsul nu te poţi pune. Are 
totdeauna la el baltag şi puşcă. Aşa că noi trăim bine cu 
dânsul. Am crezut să-l găsim aici. Vine la peşte, împuşcă 
gâşte şi le afumă. La început, când a sosit aici la noi, ne-am 
sfădit puţintel. Era un venetic şi ne uitam la dânsul într-o 
parte. Dar el striga că nu se teme de lipoveni, că are feciori 
la oi şi câni de la munte. A omorât şi urs. 

— Cine? 

— 'Timofti. Acolo la munte, de unde a venit el, sunt urşi, şi 
el s-a luptat cu dânşii. Pe urmă am văzut că-i om de treabă, 
măcar că-i rău. Ne-mpăcăm. În bălți este loc pentru lume 
multă. 

Procor bătrânul vorbea despre Timofti vârându-şi din când 
în când degetele-i negre şi cârligate în păru-i stufos; iar 
Vasia scotea de după soba de ciamur un ceaun, o tingire 
afumată de tinichea, nişte linguri de lemn şi două treucuţe 
de salcie. Ca şi cum zestrea aceasta a cocioabei ar fi fost a 
lui, o încărcă pe braţe, ne privi cu zâmbetu-i tânăr şi cu 
ochii lui albaştri şi buni, şi ieşi ca s-o spele la gârlă. 

Afară de câteva rogojini aşternute pe lăiţile înguste cu 
maldări de papură şi ţipirig drept căpătăi, nu se mai găsea 
nimic în încăperea joasă. Păreţii cu lipitura crăpată şi 
coşcovă erau nevăruiţi. Acoperişul de stuf, legat de căpriori 
strâmbi, era aşezat de-a dreptul peste noi şi mirosea a fum 
ş-a umezeală. Era ceva aşa de primitiv şi de sălbatic, între 


stufuri şi bălți nemărginite, în locuri aşa de depărtate, unde 
răzbisem pe căi de apă şi de uscat aşa de întortocheate, 
încât mă înturnai spre Procor mişcat, ca înspre un strămoş 
sosit din veacuri, şi simţeam în mine o bucurie adevărată că 
nu mai sunt între oamenii vremii mele. 

— Moş Procor, mi se pare că mai avem provizii. Putem să 
stăm aicea mai multe zile. 

— Da, răspunse cu îndoială bătrânul. La nevoie, dacă ne 
mai trebuie ceva, putem trimete pe Vasia la Buhaz. El poate 
s-aducă şi rachiu, fără să-l beie. Vasia e băiet blând şi cu 
frica lui Dumnezeu. Nu-i tare deştept şi nu grăieşte bine 
româneşte, dar altfel e cu credinţă şi voinic cât un bivol. Şi-i 
mai harnic decât o femeie. Muierile ca muierile se mai 
gândesc şi la alte prostii; dar Vasia nu se gândeşte decât la 
datoria lui. 

Nepotul îşi vâri pe uşă obrazul pe care năşteau tuleie 
bălăi. Îmi zâmbi, arătându-mi din ochi lucrurile şiroind de 
apă, pe care le purta de o parte şi de alta, cu braţele 
arcuite. Se plecă adânc la uşă, ca să nu se pălească de 
pragul de sus. Lepădă ce-avea în mâni pe rogojina unei lăiţi 
şi-şi suci trupul mare spre bătrân. Îl întrebă ceva ruseşte. 

— Da, da, îi răspunse moş Procor. El ştie că trebuie să facă 
foc, da'ntâi mă-ntreabă pe mine... 

Vasia mă privi râzând şi ieşi bocănind din cizme, ca s- 
aducă trestie pentru foc. 

— Acuma mergem şi cărăm aici lucrurile noastre, din 
lotcă, adăogi moş Procor. Frigem un crap şi mestecăm o 
mămăligă. Şi mai caut o leacă de papură pentru laiţa 
dumitale, ca să fie mai moale subt cergă... 

Scund şi uscat şi uşor încovoiat din şele, bătrânul se 
strecură sprinten după Vasia. Nepotul era un uriaş pe lângă 
el, totuşi părea că nu se mişcă şi nu se poartă decât după 
semnele şi după vrăjile bătrânului. Afară, de lângă lotcă, 
glasul lui moş Procor, subţire şi stăruitor, umbla ca ceva viu 
după flăcău, care asculta câte-un răstimp neclintit, apoi iar 


se cumpănea spre lucrul lui, sfărmând pale de trestie, cu 
lovituri năprasnice. 

Lumina soarelui de martie umplea văzduhul. Priveam de 
pe grind stuhuri şi bălți fără de margine şi fără de țărm, cât 
cuprindeau ochii în toate părţile zării. În după amiaza 
aceea, cea dintâi caldă, căzuse şi vântul în bălți şi stăpânea 
din cer o linişte de pustie. Se auzea numai foarte slab, cu un 
fior, din ceața răsăritului, zvonul Mării. 

Era un ceas de pace şi pentru noroadele bălții. Pe grinduri 
şi gârle, gâştele fără de număr se hodineau. Nu tăiau arcul 
meu de albastru nici rațe, nici nagâţi, nici cormorani, nici 
lopătari. Ostroavele şi plăviile stăteau pline de neamurile de 
zburătoare străine sosite de curând; însă era un ceas al 
neclintirii, când totul aştepta parcă un eveniment însemnat. 

Cel dintâi ceas de linişte deplină, în cea dintâi zi a soarelui. 
Simţii în preajma mea pulsaţia vieţii profunde. Se încălzeau 
apele până la mâlul cel negru, şi tresăreau în fund 
seminţele plantelor. Coloniile de buruieni mărunte se 
mişcau la marginea stuhului. Şi printre lintiţe şi liane vechi 
foiau broaştele țestoase. Pluteau şi se mişcau fără încetare 
cap lângă cap şi ţest lângă ţest, între putreziciunile şi 
reziduurile bălții umflate şi înspumate de ape proaspete şi 
soare nou. M-am retras spre casă, ca din faţa unei armii 
înfricoşate; ş-am închis ochii ca s-alung vedenia 
apocaliptică. Am rămas aşa singur în soare şi-n tăcere, până 
ce deodată, într-acea clipă, ca şi cum ar fi vibrat în veşnicie 
un semn, izbucni balta formidabil. Răcnetul broaştelor. Se 
deşteptau într-o scânteiere de secundă, amenințând cerul. 
Şi-şi prelungiră chemarea fără sfâşit în toate vânturile, 
crescând necontenit, suprapunându-se şi umplând golurile 
de deasupra şi din lături. 

Tresării. Glasul omului se auzea totuşi desluşit lângă mine, 
din prag: 

— Poftiţi, domnia-voastră. Mămăliga-i gata şi peştele fript. 

Mă trezii şi mă întorsei de departe lângă tovarăşii mei. 
Mămăliga era răsturnată pe un ştergar de cânepă, în vatră. 


Crapii, mai mult pârpâliţi, aşteptau în treucuţele de salcie, 
înecaţi în saramură. Foamea şi truda singure dădeau preţ 
acestei cine, la care luam parte slujindu-mă de degete şi 
stând într-un genunchi. Rachiul din sticla verde era destul 
de bun şi îmi dădui samă că şi paharul de multe ori e un 
obiect de prisos. Numai după ce isprăvirăm mâncarea, mă 
gândii că tovărăşia noastră are, cel puţin pentru băut apă, 
mijloace pe care celalţi oameni nu le cunosc. Vasia slobozi 
din lotcă, în ochiul limpede al blăţii, un ulcior astupat cu 
plută, îngreuiat cu bolovan. Când vasul ajunse în locul 
răcoros şi curat, flăcăul trase sfoara plutei şi dădu drumul 
apei. Apoi, aducând la suprafaţă cu grijă, ulciorul, veni şi 
mi-l înfăţişă întâi mie. 

Soarele asfinţi în nouri neclintiţi şi amurgul căzu curând, 
rece şi umed. Stătui singur pe grind, privind, până ce se 
întunecă deplin, pasajele măreţe ale galiţelor şi rațelor. 
Cerul era plin de convoiurile lor aeriene şi de freamătul 
chemărilor lor. Se amestecară cu întunericul; se liniştiră. 
Scosei cartuşele din armă şi trecui spre cocioaba cu 
singurul geam luminat de focul din lăuntru. Înainte de a 
intra, căutai să desluşesc zvonul de peste zi al broaştelor. 
Nu se mai auzea nimic. Milioanele de ochi bulbucaţi priveau 
stelele în tăcere. 

Moş Procor dormita lângă vatră, rumenit de pojarul 
trestiilor. Vasia înşira în preajmă straie şi pânzeturi umede 
şi din când în când rupea din maldărul de lângă el şi hrănea 
vălvătăile. Mă trăsei în umbră, pe laiţa mea, fără dorinţă, 
fără gânduri, fără somn, şi-i priveam ca-ntr-o mare 
depărtare. Într-un timp îmi părea că moşneagul doarme; 
dar îl văzui deodată răsărind din locul lui, cu urechea 
atentă. 

— Ce este, Vasia? întrebă el, ruseşte. Flăcăul întoarse 
nasul spre uşă. 

Deosebisem şi eu o bătaie, adâncă, în doaga unei luntri. 
Fără să se grăbească, Vasia se înălţă greoi din locul lui. 


Când puse mâna pe clampa de lemn, un mormăit întărâtat 
pătrunse din tăcerea de afară. 

— Cine-i? întrebai eu cu nelinişte. 

Uşa se deschise şi-n lucirea focului apăru un om scurt şi 
spătos, cu privirea neagră. Obrazu-i era ras, cu mustaţa 
tufoasă şi rotunjită. Se uita la noi neclintit şi neprietinos. În 
mâna stângă ţinea o puşcă cu două ţevi. Cu dreapta 
stăpânea de zgardă cânele, care încă mârâia. 

Vasia se dădu la o parte. Moşneagul zise înturnându-se 
spre mine: 

— Domnu” Timofti... 

Înţelesei că am de-a face cu stăpânul locului. 

Mocanul aruncă spre colţul meu o privire. Mă descoperi. 
Îngână spre câne o poruncă scurtă. Zăvodul tăcu şi bătu din 
coadă. Era un animal mare şi frumos, cu pieptul alb şi cu 
spinarea cenuşie. 

— Fără să-şi lase arma, domnul Timofti păşi spre mine şi- 
mi întinse mâna, mut. Răspunsei salutului său. Atât moş 
Procor, cât şi Vasia păreau că nu se sinchisesc de această 
sosire neaşteptată. Bătrânul îşi întoarse ochii spre foc; 
flăcăul veni iar lângă maldărul de trestii. Totuşi, în felul cum 
se petreceau lucrurile, nu găseam nimic straniu. Cu tot 
întunericul pe care-l avea subt frunte, omul sosit nu părea 
duşmănos. N-avea însă nici o curiozitate şi nu se simţea 
jignit că i-am luat în stăpânire sălaşul. Se aşeză pe laiţa de 
lângă vatră. Îi urmăream atent mişcările şi-i cercetam 
îmbrăcămintea. Purta nădragi albi de aba, scurtă de suman 
cu guler de berbec şi căciulă cu fundul turtit. 

— Dumneata umbli îmbrăcat ca la noi, la munte..., îi zisei 
eu zâmbind. 

Cuvântul meu - vedeam bine - îi făcu plăcere. 

— Băâiete, grăi el gros cătră Vasia, să curăţi frumos toate 
lucrurile pe care le-ai luat de după sobă şi să le pui la locul 
lor. 

— Mai stăm şi mâne aici, interveni cu linişte moş Procor. 


— Bine... încuviinţă Mocanul. Apoi întoarse ochii spre 
mine: Dumneata eşti de pe la noi? 

Îi răspunsei cu prietinie şi el mă asculta în tăcere, cu 
privirile aţintite într-un colţ al cocioabei. 

— Eu îs de mult venit pe-aici, începu el a vorbi după aceea; 
şi-napoi cred că nu m-oi mai întoarce. M-am deprins cu 
balta şi cu Marea. Şi am aici duşmani cu care mă lupt. Am 
ieşit la înserat cu puşca şi, ca întotdeauna, m-am uitat într- 
acoace de pe grindul celălalt, unde ţin oile. Am acolo un loc, 
lângă o salcie, de unde se vede fereastra căsuţei acesteia; ş- 
am zărit lumină. Ai venit şi dumneata în bălți, - dar 
dumneata, ştiu eu, cauţi alte vânaturi. Eu nu urmăresc 
decât unul şi pentru acela nu cunosc hodină. 

— Domnu” Timofti caută numai lupii..., îmi lămuri cu 
gravitate moş Procor; şi Vasia râse cu multă plăcere cătră 
foc, clătinând din cap. Mocanul aprobă în tăcere, c-un 
semn, explicaţia bătrânului. 

— Dumneata nu urmăreşti decât lupii? Mi se pare curios. 
Sunt aşa de mulţi lupi în stuhuri? 

— Sunt mulţi. 

— Sunt foarte mulţi... se amestecă moş Procor; şi strică 
tare oile. 

— Mulţi! mulţi! zise cu admiraţie Vasia, fără să ne 
privească, şi zâmbindu-şi singur. 

— Şi-i găseşti? 

— Îi găsesc. În astă sară am ieşit cătră plavia lui Caliniuc. 
Mi-au adus flăcăii mei de la oi răspuns că acolo şi-au făcut 
vatră două lupoaice ş-au fătat căţei. Ele poate-or scăpa şi 
mi-or rămânea pe altădată; dar căţeii lor nu scapă. Am 
rânduit să aprindă stuhul. Dumneata să nu te miri, 
domnule, că sunt un om îndărătnic. Cu alte lighioi eu n-am 
nimica. Dar cu lupu' nu mă-mpac până ce-oi pune faţa la 
pământ. Nu atâta pentru că-i hoţ şi-mi strică averea. Avem 
arme şi dulăi şi ne putem apăra destul. Dar am păţit chiar 
acolo, la plavia aceea, o întâmplare pe care dumneata n-ai 


s-o crezi. De aceea-i şi zice locului aceluia Plavia lui 
Caliniuc. 

— A fost acolo o întâmplare mare... întări moş Procor. 

Vasia se mişcă în locul lui şi se aşeză mai bine. Se vedea că 
aşteaptă cu bucurie istorisirea Mocanului. 

— Ţi s-a întâmplat dumnitale ceva acolo? 

— Mi s-a întâmplat. Aveam, acu unsprezece ani, lângă 
mine, un om de credinţă, cazac de neam, - Caliniuc, despre 
care-i vorba. Vânător bun: de la puşca lui nu scăpa nimic. ÎL 
plăcea vânatul; dar mai tare rachiul. Şi el ştia să cheme 
lupii, urlând într-o oală. Aşa, după multe întâmplări şi 
vânători, eram ca fraţii de prietini, şi el din slujba mea nu s- 
ar fi dezlipit, să-l tai. Zice el în iarna aceea: Au venit porci în 
baltă la noi; dar lupi au venit şi mai mulţi, în preajma 
porcilor. Hai să mergem. 

— Bine, ne ducem. Era vreme moale şi omăt puţin. 

— Aicea, la noi, creşte smochin sălbatic şi iernile-s 
domoale. 

— Căutăm şi găsim urme de mistreţ şi de lup. Alegem 
pândă bună. El îşi face loc într-o salcie bătrână; eu mă sui 
pe-un stog de fân şi mă cuibăresc bine: şi-n blană şi fân, 
aţipesc. 

— Aud pe Caliniuc urlând în oală şi mă trezesc. 

— Caliniuc râde singur, şi urlă iar, până ce-i răspund lupii. 

— Caliniuc, cuget eu, şi-a băut garafa de rachiu şi are 
coraj. Mai bine aştepta să vie mistreţii. 

— Aud lupi răspunzând; şi mă bucur. Caliniuc îi urlă iar. Ei 
răspund mai aproape şi simţesc că-s mulţi în preajmă şi am 
aşa o nelinişte. Şi când vin pe plavie între sălcii, în luciul 
lunii, nu-s zece, nu-s douăzeci. Îs mai mulţi, şi părul din cap 
mi se face ca ariciul şi-mi saltă căciula. Caliniuc trage; trag 
şi eu. Dihăniile urlă şi schiaună şi se înmulţesc. Se 
învălmăşesc şi rup pe cei căzuţi. Se adună subt salcie; vin 
împrejurul stogului. Zgreapţănă cu ghiarele şi ţipă de 
supărare. Degeaba tragem şi fără folos. Avem să isprăvim 
încărcăturile şi rămânem fără apărare. 


— Nu mai trage, Caliniuc! strig eu. Cazacul trage şi râde. 
Mie nu-mi place râsul lui. Ş-aşa jucau în lună dihăniile de la 
stog la salcie, ca nişte demoni. 

— Când a căzut Caliniuc din salcie, i-am înţeles ticăloşia şi 
păcatul. Nici n-am avut când clipi. S-a învălmăşit un ghem, 
negru, pe omăt, - şi când s-a desfăcut, Caliniuc nu mai era. 
Se afla în toţi lupii care ţupăiau, şi nu mai era nicăeri. Eu 
nu-s om fricos, dar atunci m-a cuprins groază de moarte. 
lar după ce l-au mâncat pe cazac, dihăniile s-au aşezat cu 
cozile-n pământ ş-au prins a urla cătră mine; urlau şi 
râdeau ca şi Caliniuc. Pot să spun c-am înebunit până ce s-a 
arătat ziua. Şi de-atuncea sunt eu prigonitor de lupi. Am 
spus istoria asta unui alt boier care a venit aici, în bălți, de 
prin părţile dumneavoastră, şi nu m-a crezut. Nici 
dumneata nu mă crezi, dar eu spun ce s-a întâmplat... 

Mocanul avu un râs răutăcios şi scurt şi dinţii îi sclipiră în 
bătaia focului. Aveam în mine mai mult un fel de 
nedumerire. Poate gazda noastră era cu mintea cam 
rătăcită. Cei doi lipoveni îl priveau gravi şi serioşi. 

— l-au rămas numai ciubotele..., vorbi moş Procor. 

— Da, s-au găsit numai ciubotele..., încuviinţă Mocanul, ca 
şi cum ar fi fost vorba despre altceva. Lui Vasia amănuntul i 
se păru comic. Râse o clipă spre mine; apoi se-ntoarse 
râzând spre foc. 

Căutai câteva cuvinte, care să dovedească Mocanului că 
poveştile se spun ca să fie crezute. Apoi îi lăudai cânele. El 
păru nesimţitor. Îşi ridică puşca, îngână un cuvânt de 
poruncă zăvodului şi se îndreptă spre uşă. Se opri o clipă, 
sucindu-se spre mine: 

— Eu am plăcere că v-aţi oprit aicea, pe grindul meu... Vă 
poftesc, domnule, bună sară... 

leşi, şi peste puţin auzii iar sunetul adânc al vâslei în 
doaga luntrii. 

Moş Procor aşteptă o vreme cu urechea aţintită: Apoi oftă: 

— Timofti, Mocanu-i om tare ş-a'dracului... îmi zise el, 
scuturându-şi pletele încâlcite. Şi-ndată începu a-şi aduce 


aminte de alte istorii ciudate şi grozave care se petrec în 
bălți, fără să se mire nimeni, iar oamenii care vin de pe 
tărâmul celălalt nu le pot crede. 

După ce tăcu el, şi Vasia adormi cu pletele-i de cânepă în 
spuză, mă strecurai afară pe grind, ca să văd balta subt 
stele. În juru-mi era linişte; însă departe, spre miazăzi, 
ardeau stufuri, ca-ntr-un răsărit de lună. 

Urlete pierdute şi tremurate adiau dintr-acolo, şi înţelesei 
neagra îndărătnicie a Mocanului. Când pălea incendiul şi se 
stângeau sunetele acelea sfredelitoare şi poate închipuite, 
rămânea stăpânind din răsărit zvonul fără de istov al Mării. 

XIII Când a căzut Moş Calistru, pe Deleleu. 

Toamna începuse şi se isprăvise în secetă. Unduiau lin 
funigeii prinşi de cheutorile şi streşinile caselor; cerul 
alburiu şi zările în ceaţă se desfăşurau zile după zile în 
aceeaşi tihnă blândă. Moş Calistru Puşcaşu, cunoscător 
vechi al semnelor lui Dumnezeu, nu era mulţămit. Într-o 
sară, pe când Dăvidel Boghean sărise pârlazul şi venise să 
se aşeze pe prispă, începu a cârni din nas şi a mormăi, cum 
îi era obiceiul. 

— Da' de ce nu eşti mulţămit, uncheşule? îl întrebă flăcăul. 

— Măi Dăvidel, măi Boghene, răspunse moşneagul; pân” ce 
na da un pospai de ninsoare, noi nu punem carne de capră 
la afumat. 

Boghean începu a râde: 

— la spune, uncheşule, te-a apucat vreodată Crăciunul 
fără bujeniţă11 în pod? 

— Asta nu s-a pomenit, măi băiete. 

— Atuncea şi ist' an, uncheşule, ne-om învrednici să ne 
suim pe Deleleu... 

— Planul nostru-i în mâna lui Dumnezeu, vorbi moşneagul. 
Altădată până în Sfinţii Arhangheli s-arăta semn de iarnă. 
Acuma s-au scuturat frunzele fără brume şi stau aşa, 
troiene, pe cărări. Nici le umflă vântul, nici fug sunând: 
parcă-s moarte. Pământu-i ca cremenea. Ce s-adulmece 
cânii? De atâta secetă s-au vârât jigăniile adânc în codru. 


— Eu socot, uncheşule, că cum s-a pişca lumina, se 
schimbă vremea... 

Amândoi îşi ridicaseră ochii spre luna plină care cernea ca 
o pâclă argintie peste satul revărsat pe costişă şi fulgera în 
vale pe gârlele Moldovei. Moş Calistru îşi scutură pletele 
albe: 

— Nu încă, grăi el, nu se schimbă. După cum scrie la 
gromovnic12, în zilele acestea sunt legate vânturile şi 
furtunile, până şi-a cloci ouăle în stâncile mării paserea 
alchion... 

Boghean nu răspunse. 

— Anul ista are să vie târziu iarna, adăogi moşneagul. 

Flăcăul îşi dădu părerea cu oarecare sfială: 

— Cum s-a îmbrăca o leacă pământul, noi suntem gata, 
uncheşule. Ne suim la locurile noastre. 

— Dacă ne-a ajuta Dumnezeu, măi băiete. Atâta patimă 
mai am şi eu; încolo de toate-s iertat. Anul ista mă simţesc 
mai slab, după boala de astă-vară. S-apropie funia de par. 
Dar poate tot m-oi mai învrednici odată s-aud cânii ţâhnind 
în sihlă... 

De la prag, din umbra tinzii, se auzi deodată, nemulţămit, 
glasul babei Varvara: 

— Tot nu te gândeşti să te astâmperi, moşnege? 

Moş Calistru prinse a râde: 

— Nu, măi babă; pân” ce-oi pune mânile pe piept. Am să-ţi 
aduc iar ţapu', să-l boceşti, ca-n toţi anii. 

Baba boscorodi ceva neînțeles. Bătrânul păli cu cotul pe 
flăcău. 

— Cât oi lipsi eu, te duci să-ţi mai vezi ginerii şi nurorile. 

De la sara aceea luminată, vreme multă n-a trecut la 
mijloc. După ce şi-a scos paserea alchion puii în 
singurătatea mării, cătră sfârşitul lui răpciune, s-au trezit 
din miazănoapte vânturile. Şi-ntr-un amurg, au început a se 
zări pe subt nourii plumburii cârduri nesfârşite de ciori, 
cârâind şi ţipând; şi după ce-au trecut spre munte, 
amestecându-se cu întunericul, prinse a curge puf de omăt. 


Cătră dimineaţă, ninsoarea stătu. Şi-ncă pe-ntuneric, Moş 
Calistru auzi la uşă pe Boghean dupăind şi scuturându-şi 
opincile. Baba trase zăvorul de la tindă, apoi, cu capul 
plecat şi barizul peste gură, se întoarse la vatră ca să aşeze 
în traistă merindea de drum, la lumina gazorniţei. Când 
intră flăcăul, Moş Calistru se încingea strâns cu cureaua 
peste cojocel. C-un zâmbet de înţeles arătă din cap spre 
mohorâta mătuşă Varvara, apoi trase pe mânici şi sumanul 
nou de noaten. După ce-şi luă din fundul casei, de lângă 
cuptor, puşca şi-i cercetă oţelele, apărate cu coadă de 
iepure, se întoarse spre icoane şi-şi făcu cruce. Apoi îşi 
îndesă căciula în cap şi-şi potrivi cornul la şold. 

— Măi babă, noi de ducem, zise el. Să te găsesc sănătoasă. 

Mătuşa Varvara oftă şi-i întinse traista. 

— Să vii sănătos. 

Ea mai avea ceva de spus, - dar îşi strânse buzele şi-şi 
plecă fruntea. Cei doi vânători ieşiră în întunericul rece de 
afarăşi Moş Calistru chemă cânii. 

— Nea, Lipa! nea, Caţa! 

Copoii săriră îndată chelălăind din cotlonul lor. Baba, ieşită 
şi ea până-n prag, le aruncă două dăraburi de mămăligă 
rece. Încovrigaţi şi cu cozile supuse, Lipa şi Caţa începură a 
înfulica hulpav. 

— Ei ce zici, măi Boghene? întrebă bătrânul. 

Boghean, mărunt şi sprinten, nu zicea nimic. Dar Moş 
Calistru îl simţea bucuros grozav şi plin de patimă, - cum 
era şi el odinioară în anii tinereţii. 

— O luăm de-a dreptul, prin valea Moişei, măi Dăvidel? 

— Cum socoţi, uncheşule! răspunse mişcat flăcăul. 

Cu puştile trecute în spate, amândoi săriră pârleazul, apoi 
porniră cătră munte, fără a mai privi înapoi. Copoii, 
zvârlindu-se în copce, îi ajunseră din urmă. Călcând cu 
opincile ca-n puf prin zăpada curată, trecură spre valea 
Moişei şi, când se lumină de ziuă, intrară pe cărarea 
muntelui, sub streşina de cetină. 


Aici îi împresură deodată o linişte adâncă. Cel dintâi omăt 
moale sta pe brădetul neclintit deasupra, şi pe cărări era 
numai un pospai subţire. Nu s-auzea nici un sunet: munte şi 
codru parcă muriseră. Aşa merseră multă vreme suind 
tăcuţi, până ce băgară de samă că lumina leşietică le punea 
pe obrazuri ca nişte măşti palide. 

Bătrânul se opri. 

— Măi Dăvidel, zise el râzând, să mai stăm oleacă. E greu 
cu încheieturi ruginite. Şi nu ştiu ce am, ori mi se pare mie, 
da' n-am apucat aşa codrul niciodată în zilele mele. Parcă-i 
pustiu şi prohodit! 

— Părere, uncheşule, răspunse flăcăul. 

Între ei, copoii stăteau cu capetele plecate. 

— Iaca şi cânii, vorbi iar bătrânul; tot aşa socot: numai să 
ridice capetele în sus şi să urle... 

Dăvidel Boghean îl aţinti cu ochii lui mici şi negri ca 
picături de păcură. 

— Ce ai, uncheşule? 

— N-am nimica, măi băiete, da' m-au apucat aşa gânduri 
de bătrâneţă... Mă gândeam, suind, că baba ceea îşi face 
câteodată de cap! Când îi abate femeii, apoi să ferească 
Dumnezeu. Că astă-noapte i s-au arătat semne, - şi că să 
caut la trepetnic13 şi-n zodie... Că-şi aduce aminte că i-a 
spus doftoru' când am fost bolnav, astă-vară... Da' eu parcă 
stau să mă uit în gura ei? Tăceam şi te-aşteptam să vii. Eu, 
bre, o viaţă de om aici, subt codru, am petrecut-o. Eu cu 
pădurarii, cu cânii şi cu sălbăticiunile. Ştiu eu că de-acu nu 
mai am mult, da' măcar să-mi mai fac odată cheful... 

Moşneagul rămase cu ochii aţintiţi în umbra pădurii. 
Flăcăul zise încet: 

— Hai să mergem, uncheşule. 

— Să mergem, răspunse bătrânul. Mă gândeam că zi ca 
asta încă n-am văzut. Şi stam să mai răsuflu. A crescut, bre, 
muntele. Văd eu, că mi-a fost mai mare dorul decât puterea. 
Hai să mergem. 


Suiră pe Deleleu. Bătrânul însă slăbise. Asta o vedea acum 
bine Dăvidel Boghean. Gâfâia şi-i crescuseră în cap ochii 
subt streşinile lor cărunte. Când ajunseră la coliba ştiută, 
dosită în râpa Lupăriei, bătrânul se puse gemând la 
pământ, pe patul de frunze. 

— Măi băiete, grăi el zâmbind trudit, frumos îi codru, ca o 
tinereţă, - da' de acu îmi pare că mă las de el. Tu trage de 
ici, din traistă, garafa, şi dă-mi o leacă de putere. După ce 
bău un gât bun de rachiu, moş Calistru se lăsă într-o rână şi 
privi pe uşa colibei, în văi, coama înflorită alb a codrului de 
brad. Era încă lumină în liniştea de moarte. Moş Calistru 
tresări: 

— Unde-s cânii? 

— Aici. 

Bătrânul întinse urechea: 

— Atunci ce s-aude? Sunt şi alţi puşcaşi în munte. Cânii lor 
au sculat caprele şi le mână. Dă-te răpede în ţiitoarea 
noastră; aşteaptă liniştit şi înseamnă bine. Ia şi căţeii. Eu m- 
oi hodini aici. 

Ţâhnitul copoilor străini suna departe încă, subţire şi cu 
răsunete ciudate. Dăvidel îşi lepădă iute săculteţul, trase 
cucoşul puştii ş-o luă pe supt piciorul ţancului. Bătrânul, 
rămas singur, ascultă cu luare-aminte. Părea însă apăsat şi 
abătut, ca şi sihla neclintită. Îi zvâcnea inima în piept rar şi 
tare, parcă-i ciocănea coastele, ş-avea în toate mădularele o 
trudă, o răceală, o nelinişte... 

Ajuns în ţiitoare, Boghean se răzimă de o tisă bătrână. 
Lipa şi Caţa, după ce ascultară un răstimp sunetele 
adâncurilor, porniră amândoi odată şi întrară în tufişurile 
de afine. În codrul încremenit, singurul semn de viaţă era 
numai ţâhnitul acela subţire şi straniu, subt cetina grea de 
omăt. 

Trecu aşa o vreme. Cânii se depărtau, se apropiau. 
Glasurile lor se înmulţiră. Ajunseseră pe urmele vânatului şi 
copoii bătrânului. 


Deodată, în ziua tristă şi fără soare, care se prefira prin 
cetinile înzăpădite şi învăluia ca într-o negură bolțile de 
dedesubt, se strecură un val de umbră. Era amurgul. Ca un 
tremur, ca o chemare, un sunet nou se deşteptă în munte: 
un glas de corn. 

Boghean tresări, tulburat, şi râdică fruntea. Cunoştea 
cornul. Era al lui Moş Calistru. Şi înţelegea că-i un semn de 
primejdie. Îşi aplecă ţeava puştii, stătu la îndoială. Cânii se 
apropiau. Cornul se stânse într-o dulce tremurare... O clipă 
se ridică iar, - şi-ndată tăcu. 

Flăcăul se răpezi îndărăt. După douăzeci de paşi, auzi 
chiar pe coastă, aproape, o bătaie de puşcă. Tremurând de 
tulburare, apucă în fugă, - şi când ajunse în preajma colibei, 
iar îl fulgeră parcă chemarea cornului. 

— Ce să fie? ce are bătrânul? se întreba el gâfâind. 

Când ajunse în uşa colibei de cetină, zări pe bătrân culcat 
într-o rână, cu ochii bulbucaţi şi arzători aţintiţi asupră-i. În 
mâna dreaptă strângea încă cornul cu care buciumase. 

— Ce este, uncheşule? strigă Dăvidel Boghean. 

— Măi băiete, răspunse rar şi greu bătrânul, scapără ş- 
aprinde o lumină. Mi-i frig: nu mi-i bine... 

— Ce ai, uncheşule? 

— N-am nimica. Mi-a venit vremea. 

Obrazul moşneagului parcă era de ceară albă, subt 
căciulă, în umbra colibei. Boghean îngenunche şi-i cuprinse 
fruntea, mânile. Erau reci. Atunci trase, înfrigurat, din brâu 
scăpărătorile, bătu cu amnarul în cremene ş-aprinse un fir 
de iască. Adună un mănuncheş de ierburi uscate şi muşchi, 
suflă în iască şi scoase flacără. Adună crenguţe moarte de 
brad şi clădi foc. Bătrânul îl urmărea, cu ochii neclintiţi, 
ascultând parcă ceva de departe... 

— Ce faci, uncheşule? întrebă iar Boghean. 

Moş Calistru nu răspunse. Atunci flăcăul smulse din mâna 
bătrânului cornul şi prinse a chema grăbit, cu bătăi de 
limbă, pe vânătorii necunoscuţi pe care îi bănuia aproape, 


în munte. Contenea şi iar pornea, înfricoşat de moartea pe 
care o simţea lângă el, încleştând pe uncheşul neclintit. 

Cei chemaţi nu întârziară. Boghean îi văzu suind din râpă, 
cu căciuli mari şi capete pletoase. Erau oameni cunoscuţi, 
pădurari de pe Moişa. 

— Care chiamă? strigă unul. 

— Veniţi aici, bădică! răcni flăcăul cu lacrimi în glas. 

Puşcaşii grăbiră spre colibă. 

— Ce este, măi Dăvidel? 

Când văzură pe Moş Calistru, pricepură. Fără un cuvânt, 
Boboc, pădurarul cel scund, se răpezi. Zmulse din foc o 
crenguţă aprinsă de cetină ş-o puse în mâna întinsă a 
bătrânului, ca să moară creştineşte. 

Apoi se descoperiră în tăcere, trăgându-şi cu stânga de pe 
plete căciulile, - pe când în codrul posomorât de amurg, în 
depărtate şi tăcute tainiţi, sunau aceleaşi ţâhnituri 
fantastice de copoi alungând căprioarele. 

XIV Caprele lui Sfântu-Antonie. 

Cel mai în vârstă şi mai vânător dintre noi avea acelaşi 
nume şi aceeaşi reputaţie şi-n deceniul trecut. Aceeaşi 
barbă căruntă şi aceiaşi ochi bruni care zâmbeau. Vorba-i 
era căruntă şi gravă, ca şi barba, însă ochii îi zâmbeau. Aşa- 
i ş-acuma, şi-l preţuim ca şi atunci. Într-un an destul de 
depărtat, căci a fost înaintea războaielor ş-a cutremurelor, 
mă aflam în drum spre Râşca, cu prietinul meu, într-o sanie 
largă. Ne duceam sus în munte, la un pădurar, cunoscut al 
său. După-amiaza de decemvrie era posomorâtă şi peisagiul 
alb, înecat subt o pâclă umedă, părea că se mişcă odată cu 
noi, ascunzând îndărătu-i necunoscuturi surprinzătoare. O 
crâşmă, la o margine de drum şi la o cotitură, păru că 
răsare deodată din omăt, ca să ne sperie. Convorbirea, cu 
glasuri prea puternice, între vizitiul nostru ş-o altă fiinţă din 
bătătura crâşmei, sună ireal. Amândoi erau monstruoşi şi 
fantastici cu căciuli nalte şi cojoace enorme, cu mustăţi de 
țurţuri şi cu ochi păinjeniţi albi, cu mişcări necomplecte şi 
neflexibile de fantoşe, încât, îndată ce pornirăm iarăşi şi 


crâşma se scufundă, avui siguranţa iluziei. Ne mişcam lin, 
cu aceeaşi pâclă, sub tăcere. 

Satul Bogdăneşti nu ne ieşi întru întâmpinare. Sta ascuns 
după nişte garduri şi livezi, - şi-l căutam pe uliţi 
întortochiate. Cu lăutari şi zvon veni asupra noastră hanul. 
Se opri şi ne primi c-o prietinie veche şi cunoscută. Însă 
pentru puţină vreme, - câtă-i trebuia vizitiului nostru ca să 
înhame caii la o sanie joasă cu tălpigi şi cu oplene, pentru 
potecile înguste ale muntelui. Trebuia să ne grăbim, căci s- 
apropia sara. Cu toate acestea a trebuit să întârziem, căci 
în încăperea scundă, plină de abur tot aşa de des ca şi 
negura de afară, se găseau nişte oameni veniţi de departe, 
însă nebuni. Se mişcau şi vorbeau într-un diapazon cu totul 
straniu, după ţipetele unei viori pe care o tăia un ţigan 
tânăr. Cobza o scărpina ş-o mângâia un ţigan bătrân şi se 
arăta mai alinată. lar hangiul, roş la obraz şi zâmbind cu 
viclenie, ne aduse o băutură gălbuie în păhăruţe verzi. Cum 
am dat-o pe gât am simţit că-mi piere răsuflarea şi mor. lar 
unul dintre oamenii străini şi nebuni ne zise rânjind: 

— Slab rachiu, cucoane, şi fără putere! iaca cu ce ne-nşală 
şi cu ce ne năcâjim! 

La această observaţie, eu şi cu tovarăşul meu ne-am uitat 
unul la altul cu seriozitate, şi omul dintre noi înţelese că 
avem plăcere să intrăm în zbuciumul şi larma tovarăşilor lui 
şi ne făcu, şovăind grabnic, loc în danţ. Ne-am retras cu 
oarecare greutate, întrebuinţând fără scrupul făgăduieli şi 
minciuni. Şi cum ne urcarăm în săniuţa cu oplene, hanul ne 
părăsi şi fugi în pâclă, - şi numai zvonul lui bizar mai pluti 
asupra noastră o clipă, pe când el nu mai era. Atunci 
începură a suna clopotele cailor şi simţii lumina ceţei 
scăzând. 

— Ai pus clopote? întrebă tovarăşul meu. 

— Am pus, cucoane, răspunse vizitiul, ca să nu fim aşa de 
singuri. 

Cu toate acestea, eram tot mai singuri, într-o pustie. 
Urcam la deal printr-o râpă adâncă de brazi. Brazi 


încremeniţi, bătrâni şi scufundaţi. Treceam cu negura cătră 
noaptea de sus, - şi sunetele clopotelor se întorceau 
îndărăt, cătră văi, ca nişte paseri fără nume. 

Târziu, ne oprirăm. Paserile necunoscute căzură pe molizii 
poienii, cu aripile strânse. Ş-o căsuţă din poveşti, singură la 
hotarul lumii acesteia, ne privi mirată cu doi ochi de lumină. 
Cânii cu dinţii de fier şi cu măselele de oţel se năpustiră 
asupra noastră. Şi Sfântu-Antonie, pustnicul cel bătrân, ieşi 
cu toiag alb, linişti c-o vorbă cânii şi ne primi cu bunătate. 

— Ce mai faci, moş Antonie? întrebă tovarăşul meu. Cum 
mai hălăduieşti aici în singurătate, cu Dumnezeu şi cu 
fiarele? 

— Hălăduiesc fără bucurie, cucoane, aşteptând să trec la 
limanul cel neînviforat... răspunse bătrânul, stând înaintea 
noastră fără cojoc şi fără căciulă. V-am aşteptat până la- 
nserat şi pe urmă am socotit că n-aveţi să mai veniţi pe 
asemenea negură. Aţi făcut însă bine c-aţi îndrăznit. 
Adevărat că acuma suntem închişi şi cuprinşi ca de Marea; 
însă, ca şi ieri sara, trebuie să vie de la asfinţit un vântişor 
care are să deie la o parte pâclele. Ş-atunci s-arată altă 
lume, care acuma nu se vede. 

Eram încă afară, punând la adăpost caii şi sfătuind cu 
bătrânul, când zburătorul ager şi grăbit sosi pe vârful 
brazilor, în marginea poienii. Codrul sună uşor, salutându-l. 
Pâclele se mişcară neliniştite. 

— Să ştii că bătrânul are dreptate, îmi zise tovarăşul meu. 
După ce mâncăm şi ne încălzim înlăuntru, avem să putem 
ieşi în pădure... Acest moş Antonie, urmă tovarăşul meu 
după ce intrarăm în căsuţă şi ne uşurarăm de blăni, - acest 
moş Antonie e într-adevăr un schivnic care s-a exilat, fără 
familie şi fără rude, aici în munţii dela Râşca. De la căsuţa 
lui până la lume e foarte departe, pentru că în vale nu 
coboară niciodată. După cum vezi, mestecă cu mult 
meşteşug, pe vatră, o mămăliguţă, cum n-am mâncat de 
mult nici eu, nici dumneata, ş-a pus la fript într-un clasic 
hârb de ceaun costiţe şi muşchi de porc afumat, amestecate 


cu bucăţi de slănină. Şi are el şi nişte brânză-n scoarță de 
brad, de care ai să te minunezi. Şi pe urmă, cătră miezul 
nopţii, avem să ieşim să vedem împărăţia lui, pe care 
oamenii de pe lumea cealaltă n-o cunosc. 

— Dacă am fi rămas în târg la Folticeni în sărbătorile 
acestea de iarnă, trebuia să facem vizite cu cucoanele 
noastre şi să asistăm la balul domnului prefect. Am fi văzut 
decolteuri şi zâmbete şi am fi ascultat conversații absurde, - 
care aici nu s-au arătat şi nu s-au auzit niciodată dintru 
început, de când stăpânul stihiilor a despărţit apele de 
uscat. Aici prostia şi trufia omenească încă n-au apărut, - ş- 
avem să vedem numai în tovărăşia lui Sfântu-Antonie 
sălbăticia codrului şi minunile unei nopţi de iarnă... 

După ce ne-am încălzit şi am ospătat, vorbind puţin, ne-am 
luat puştile şi am ieşit din căsuţă între brazii poienii. 
Vântişorul asfinţitului trecuse, mânând negurile, - şi codrul 
negru îmi apăru ca-ntr-o feerie, subt luna albă de iarnă. 
Drumul pe care sosisem nu-l mai ştiam, lumea pe care o 
lăsasem în văi era a altui veac. Noi înşine trecuserăm din 
pâcla opacă, printr-o minune de vis, întro tăcere de zăpadă 
şi de argint. Aerul neclintit era rece, însă neaua nouă şi 
moale nu scârţâia subt paşi. Trecurăm, aplecându-ne, prin 
galerii de umbră, ieşirăm iar în lumină şi trecurăm iar în 
umbră, şi fără ca vremea să se clintească, răzbăturăm la 
altă poiană, la stoguri nalte de fân. Tăcuţi, ne făcurăm 
cuibare în mirosul subţire de flori uscate, şi rămăsei privind 
asupra unui povârniş lung în pădurea rară. 

Printre trunchiurile bătrâne, deasupra omătului, se înfiora 
o lucire fumurie şi violetă care curgea în sus printre crengi, 
cătră văzduhul lunii. În fundul văii, din peştera unui pârău 
viscolit, izvora, frământând ace, o apă vie, care se domolea 
îndată într-un ochi luciu de topliţă. Dincolo, pădurea rară 
urca iarăşi lin, în depărtări. 

Cum stam fără să simt timpul, auzii zvon năprasnic spre 
lună, şi-n topliţă căzură, sfărmând-o, raţe sălbatice. Ştiam 
că vin de departe, de la mări îngheţate, însă nu simţii nici o 


uimire. Locul unde mă aflam era în domnia misterioasă a 
sălbăticiunilor. 

Când îmi ridicai ochii de la evoluţiile lor graţioase, văzui 
cârdul de căprioare suind de cătră fundul văii, în lungul 
râpei pârăului. Aceste sălbăticiuni delicate şi blânde le 
aşteptam, însă fără gânduri rele, căci erau subt ocrotirea 
prietinului nostru Sfântu Antonie. Veneau fără grabă; se 
opriră o clipă ca să le număr - erau opt - şi în copce scurte 
se apropiară de topliţă. Rațele sălbatice făcură un ocol ca să 
le primească, şi cercuri licăritoare alergară spre mal. 
Înşirate pe marginea apei, gingaşe şi nesigure, îndrăzniră 
să-şi plece grumazurile; şi, când ridicară boturile, steluțe de 
argint le căzură la picioare. Rămaseră privind cu ochi mari 
şi blânzi la paserile străine. 

Atunci, din fagul scorburos de lângă izvorul forfotitor, o 
dihanie neaşteptată făcu o săritură peste apă căâtră 
căprioare. Zvârlitura zugrăvi o fantasmă şi-n topliţă şi 
rațele zbucniră îndărăt spre lună, cu măcăituri aspre şi 
bătăi de aripi. lar caprele deodată se împrăştiară în linii 
cenuşii, prin pădurea rară. Dihania care sărise din scorbură 
mai făcu câteva salturi, pe teluri mlădioase, apoi se opri cu 
botul spre vârful brazilor şi dădu drumul unui urlet scurt şi 
sinistru, un fel de râs al singurătăţilor ş-al tăcerii. O 
chemare de lup răspunse depărtat şi stâns în altă vale. 

Moş Antonie se mişcă din locul lui şi fiara cu urechi 
ascuţite, întorcând nările, îl simţi. Ochii îi luciră în apă şi- 
nspre noi cu lacrimi de fosfor mai reci şi mai ascuţite decât 
lumina acelei nopţi de dechemvrie. C-o săritură se mistui 
iar în dosul fagului, şi priveliştea rămase moartă, îngheţată 
şi pustie, ca-n visul anterior. 

— Ce-i asta? întrebă în şoaptă tovarăşul meu. 

— L-aţi auzit: şi-a spus numele, mormăi bătrânul. E râsul. 
Şi i-au răspuns lupii din Valea-Adâncă. În noaptea asta s-au 
înţeles ca să-mi vâneze căprioarele mele. Numai o clipă l-a 
înfricoşat zvoana rațelor şi bietele căprioare au scăpat... 
Asta a fost o rânduială de la Dumnezeu. 


— Aşa este... altfel nici nu se poate..., răspunse cu 
convingere tovarăşul meu şi rămase cu ochii în lună pe 
drumul strălucit pe care se depărtau paserile străine. 

XV Vânt dinspre Căliman. 

Prietinul meu, cel mai în vârstă şi mai vânător dintre noi, 
m-a luat într-o toamnă târzie, pe la Sfinţii Arhangheli, la 
munte, ca să împuşcăm ierunci. Am pornit din Folticeni 
înainte de a se face ziuă şi abia după ce am trecut Moldova, 
pe podul de la Mălini, a scăpărat soarele în promoroaca 
brazilor. Am suit aşa prin sate lungi şi printre păduri, în 
bătaia moale a clopotelor de la cai, subt cerul înalt şi curat; 
şi cătră amiază ne-am aflat la Ieslele-lui-Vodă. Acolo, lângă o 
colibă de fân şi la un foc cu fumegarea dreaptă şi lină, ne 
aştepta Chirică Ciuntu cu căluţii. Am dat drumul trăsurii; 
am încălecat tustrei pe câte un căluţ şi pe samarul celui de- 
al patrulea ne-am grămădit buclucurile; şi am intrat pe 
poteci bine cunoscute de Chirică în pădurile de la 
Stânişoara. 

Eu ştiam ceva despre Chirică, din câte-mi vorbise despre 
el, pe drum, prietinul meu. Din când în când mă întorceam 
în şa, ca să am plăcerea să-i văd cânele. Avea un copoi 
mărunt, cu ochii deştepţi, pe care-l purta într-o desagă 
aninată la botul şelei. 1 se vedea numai capul castaniu şi 
sprâncenat c-o expresie comică şi plictisită. Când îl priveam 
eu, îşi pleca spre el ochii şi Chirică Ciuntu şi-l întreba, 
rânjind într-un dinte: Ce-i, măi Comedierule? 

— Nu-i place, cucoane, călare, - mă lămuri el într-o vreme. 
Se uită el aşa prin pădure ş-adulmecă, şi tare i-ar mai 
plăcea s-o ieie pe o văgăună de pârău... Copoiul scheuna 
uşor, căscând. 

— Cum grăiesc de vânat, el înţelege, urmă Chirică. N-ai 
mai văzut aşa dihanie. Îi umblă ochii şi botul ca la şerpe. 
De-aceea am şi eu aşa dragoste cătră el. Întâi îi tai lui din 
mămăligă şi-i pun deoparte, - şi pe urmă mănânc şi eu. La 
drum lung îl port în spate. Nici nu-l bat, nici nu-l asupresc. 
Şi să nu crezi mata, cucoane, că nu cunoaşte. Mi-i ca 


prietinul cel mai bun. Şi când i-oi da trei glasuri de corn, ori 
de unde ar fi mă-nţelege şi numai ce-l văd lângă mine cu 
limba scoasă şi vânturând din coadă... 

— Cum ai zis că-l chiamă? 

— Comedieru! De ce râzi, cucoane? I-am pus şi eu numele 
după breasla din care se trage. 

— Ascultă, Chirică, interveni prietinul meu, care călărea 
înainte; bagă întâi de samă dacă roibul cu buclucurile e 
bine legat de coada calului tău şi umblă liniştit. Dacă n-ai 
nici o grijă dinspre partea asta, dă pinteni şi te-apropie de 
şaua boierului: în poiana asta poteca se lărgeşte. Şi spune-i 
de unde-ai dobândit tu capăul ista şi cât te costă. Ştiu eu că 
dacă nu spui istoria asta, te bolnăveşti. 

— Cucoane, răspunse Chirică Ciuntu, dumneata mă cam 
iei în râs, da' povestea mea ştiu eu că face să fie ascultată. 
Când spun ca-m dat pe Comedieru ista o vacă cu vițel, 
dintru-ntâi nimeni nu vrea să mă creadă. Dar după ce 
istorisesc, fiştecare mă crede. Aşa că al patrulea cal merge 
liniştit după mine cu buclucurile, şi samaru-i întreg şi fără 
lipsă, cum l-am alcătuit eu. Pot să m-apropii şi să vă spun că 
de-abia ieşisem din spital de la Broşteni acu” opt ani şi 
domnu' doftor Anghel mă bătuse pe spate şi-mi zisese 
râzând: 

— Deacu, bre Chirică, ţi s-au închis căile vânatului. 

Adicătelea îmi pocnise în vara aceea ţava dela puşcă în 
mână şi-mi fărmase degetele. Văzând că nu mă mai 
tămăduiesc cu buruieni, m-am înfăţişat la spital. După ce şi- 
o pus mânile în cap când mi-o văzut rana şi m-o suduit, - 
domnu' doftor s-o apucat şi mi-o tăiet mâna stângă de la 
încheietură ş-o lepădat jos răutatea. Aşa m-am tămăduit în 
şase săptămâni; şi, ieşind în lume ciunt, domnu” doftor mi-o 
spus râzând vorba aceea. Da” eu, cum m-am văzut slobod 
numa' două zile am stat acasă la nevastă şi pe urmă mi-am 
luat puşca cea cu ţava crăpată şi, coborând în târg la 
Folticeni, am dus-o la un neamţ armurier, cunoscut al meu, 
i-am dat două pielcele de jder şi el mi-o îndreptat-o, mi-o 


arămit-o şi mi-o întărit-o, de vânez cu ea şi-n ziua de azi ş- 
am s-o las şi la nepoți. Am cercat-o să văd cum merge: mi-o 
plăcut. Am văzut că mă pot sluji cu braţul stâng - măcar că 
aveam numai un mont; ş-am râs în sinea mea de vorbele 
doftorului. 

— Iaca vine şi nevastă mea de-acasă, cum îi lăsasem 
poruncă, în ziua de Sântilie. În târg, mare iarmaroc, cu 
panorame şi comedii. Am vândut vaca cu vițel pe care o 
adusese şi, sfătuindu-ne pentru târguieli, am făcut un ocol 
pe la bărătci ş-am intrat la o comedie. Acolo vedem noi câte- 
s pe lumea asta, până şi de cei care mănâncă foc: biata 
femeie se-ngrozise. Când iaca intră unul îmbrăcat cu roş şi 
galben şi cu comanac ţuguiet în cap. Era văruit pe obraz şi 
grăia stricat moldoveneşte. Aduce cu el un câne năzdravan, 
care umblă în două picioare. Mă uit eu la el: frumos capău. 
De ce Dumnezeu nu l-a învăţat la vânătoare şi-l aduce acolo 
să facă asemenea blăstămâăţii nemţeşti? Scoate comedieru' 
cela o coadă de iepure ş-o scapă jos. Pe urmă nu ştiu ce 
spune şi iese cu cânele. Alt comedier svârle coada de iepure 
în norod - şi zice s-o ascundă cineva în buzunar sau subt 
căciulă. Se-ntoarce celălalt cu cânele, - îi dă drumul şi-i 
hotărăşte să caute coada. Căţelul schiaună, - adică înţelege 
despre ce-i vorba, ridică botul şi adulmecă; intră în 
grămădirea ceia de lume, caută ici, cotileşte dincolo, şi 
numai ce se ridică pe umărul unui cioban şi-i trage cu dinţii 
căciula din cap. Acolo era coada de iepure. 

— Aşa câne face multe parale, zic eu în gândul meu. Ş-aşa 
mi-o plăcut mie şi mi-o fost de drag, c-am stat eu în ziua 
aceea nedeslipit de lângă comedie. Am aşteptat să s- 
astâmpere nemţii, am şpionat să văd ce fac cu cânele şi 
unde-l ţin ascuns. N-am putut afla nimica. Am mai stat eu o 
zi, am mai stat două. Am stat o săptămână ş-am cheltuit 
vaca cu vițel. Până ce mi-o căzut la îndămână cânele, într-un 
cotlon, lângă căruţa comedierilor. L-am amăgit c-o bucată 
de carne friptă, l-am pus în traistă, şi l-am suit cu mine la 
munte. Apoi l-am învăţat la toate felurile de vânători. Şi 


măcar c-o rămas comedier, da' altu', vânător ca el, nu cred 
să se afle... 

— Vrasăzică l-ai furat, bade Chirică! 

— D-apoi cum! Doar nu era să-l lăs să se ticăloşească pe la 
iarmaroace. Aicea-i merge mai bine. Şi-n codru trăim noi 
cum ne place nouă. 

Când ne oprirăm în popasul de sară, de ceea parte de 
munte, la cumâătrul Axinte, urmării cu atenţie toate 
manevrele lui Chirică, ca să-şi îndestuleze întâi şi întâi pe 
Comedieru lui. Îi vorbea hrănindu-l, apoi îi aşternu culcuş 
desaga în care-l purtase. Şi, întinzându-se şi el alăturea de 
câne, pe maldăr de fân, îşi trase cojocul până sub bărbie şi 
începu a spune pădurarului de gazdă o mulţime de 
minunăţii pe care le săvârşise el, împreună cu Comedieru 
lui. Fiinţa-i măruntă, uscată şi nervoasă, cu ochii căprii şi cu 
zâmbetul într-un dinte ca un rânjet, avea parcă ceva înrudit 
cu cânele. Erau doi tovarăşi pe care-i ducea alături aceeaşi 
patimă, - spre lumea unor jivine nenumărate şicare nu s-au 
mai văzut. Necontenit înşelaţi, îşi reluau întruna drumul. 
Fără dezamăgire şi fără trudă. 

— E vânător vrednic, îmi zise prietinul meu, şi foarte rar 
greşeşte. Cu toate acestea, îi place să povestească isprăvi 
de care eu totdeauna mă îndoiesc. Să-l pun, de pildă, să-ţi 
istorisească cum a gonit Comedieru lui un cerb o zi şi o 
noapte, prin trei ţinuturi de munte. Şi până ce nuil-a adus 
la puşcă nu s-a lăsat. Când a căzut cerbul, a căzut şi cânele. 
După asemenea poveşti se cunoaşte că-i adevărat vânător. 
Spune, Chirică, cum a fost cu cerbul cela pe care l-a gonit 
Comedieru tău trei zile? 

— Hei, cucoane, asta-i o întâmplare grozavă! tresări 
puşcaşul de lângă cânele lui. 

Îndată începu să înşire cu patimă şi cu bogate amănunte 
goana aceea, pe care din an în an o amplifica ş-o înflorea, 
spre lauda tovarăşului său. Apoi rămase pe gânduri în 
lumina slabă a lămpii din ocniţa sobei. Cumătrul Axinte îşi 
isprăvea de fumat luleaua grămădit asupra vetrei şi cu 


pletele revărsate peste ochi. Din când în când, scuipa în 
spuză şi mormăia ceva - ca un răspuns târziu la minciunile 
Ciuntului. Eu şi prietinul meu stăteam întinşi pe lăiţi, înveliţi 
în pleduri, cu capetele subt icoane, şi ascultam un şuer uşor 
de vânt în brazii de afară. 

— Aţi adormit, cucoane? întrebă Chirică, cu sfială. 

— Ce este? răspunse tovarăşul meu. 

— Credeam c-aţi adormit. Ascultam cum vine vântul de la 
munţii cei mari. 

— Care munţi mari? 


— Sunt, cucoane, nişte munţi mari, unde-am fost eu de 
două ori. Tot suim şi trecem de Dorna. Şi pe urmă iar suim 
şi mergem. Trecem de Păltiniş şi Drăgoiasa şi intrăm în 
nişte singurătăţii. Ş-apoi se văd munţi mari, unde stau 
ciobanii cu capu-n pâclă şi cântă din fluier. Şi sate nu mai 
sunt nici cătră miezu-nopţii, nici cătră amiază, nici la 
răsărit, nici la asfinţit. Şi mai mare peste toate-i tata 
munţilor, Călimanu', - care se suie până la nouri. lar după 
ce umblu vreme multă pe poteci grele, hodinesc într-o 
peşteră, pe cetină uscată, ş-aprind un focuşor şi stau cu 
cânele şi ne gândim cât avem de suit a doua zi până-n 
Jocurile cele mai depărtate de oameni. Îi noapte de toamnă 
ca acuma şi vânturile dorm sus, subt brazi bătrâni de la 
începutul lumii. Aşa-i de mare tăcere, că s-aude cine ştie 
unde, în ponoare depărtate, cum bate ţâncu-pământului. 
Când nu mai sună nimica şi s-o stâns şi focul, - aud inima 
Comedierului lângă mine, ca un ceasornic... Aşa stau, mai 
mult treaz. Mai zvârl un vreasc pe foc. Şi nu pot să spun că 
nu mi-i frică. Mă simt ca într-o împărăție străină. Ş-apoi 
târziu, când prinde a curge de sus cătră văi vântişor ascuţit, 
ştiu că-s aproape zorile. Pun pe Comedier în traistă şi ies la 
potică. S-aprinde lumină la răsărit şi eu sui prin pustietăţi 
până la vremea prânzului. Atuncea abia ajung la un sălaş de 
om. Vieţuieşte acolo, într-o poiană ascunsă, un huţan14, un 
fel de om sălbatic, cu nevasta, fetele şi feciorii. Are oi şi vite 
albe. Casa lui, în vremea verii, e o colibă rotundă de 
trunchişori de brad împreunaţi la vârf. Pe-acolo prin vârf, 
iese fumul şi se vede cerul. Iar în vremea iernii se trage 
într-un bordei adânc săpat subt stâncă. Acolo pe lângă 
păreţii acelui bordei, numai lăâiţi, poclăzi şi cojoace, şi-n 
fund putini înfundate cu brânză. Şi vitele-i stau în alt 
bordei, alăturea; şi oile în ţarc şi subt perdea. Ş-acel 
gospodar poartă ca toţi huţanii nădragi roşi şi căciulă de 
vulpe. lar femeile catrinţe, - ca ş-a-noastre. Îi dau bunăziua 
şi-l îmbrăţoşez, - iar el se bucură şi răcneşte la muieri să 
gătească mâncare şi băutură. Gustăm rachiu de afine şi 


mâncăm friptură de berbece cu pită de săcară. Şi pe urmă 
întreb: 

— Bade Ile, cum trăieşti dumneata în asemenea 
pustietăţi?... 

— Apoi măi frate, zice el, noi huţanii am fost aşezaţi în 
munţii aceştia de cătră Domnul Dumnezeu dintru începutul 
lumii. Şi tot ne-au cuprins şi ne-au ros neamurile străine, - 
iar noi ne-am tras tot cătră locuri singuratice şi slobode. 
Aşa eu, văzând că pier şi mă înăbuş, m-am suit pe Căliman, 
mai aproape de Dumnezeu. Ş-aici am să mor. lar după ce-oi 
muri, băieţii şi fetele mele s-or amesteca cu noroadele. 

Ş-aşa stau eu la sălaşul huţanului şi uit de lume. Şi intru în 
pădure cu Comedieru şi-i dau drumul, şi se duce ţâhnind şi 
se scufundă în depărtări până ce-mi cântă numai ca-n vis. 
Vin în zbor ierunci şi se aşază în brazi, aproape de ţiitoarea 
mea şi se uită la mine fără frică, cu ochii lor roşi. Şi iată 
într-un rând, în amurg, stând aşa subt cer şi-ntre codri, s- 
apropie asupră-mi bătaia capăului, - şi-mi zvâcneşte inima 
în coşul pieptului. '[ah-ţah, ţah-ţah, ca un clopoțel. Şi numai 
ce-aud duduind poteca. Ş-odată mi se arată fiare nalte cu 
coarne ţapoşe, suflând foc pe nări. Am rămas încremenit, cu 
arma ca un vreasc în mână. 

M-am înfricoşat; am dat din corn cânelui; şi m-am întors la 
bordeiul huţanului. Îi spun lui întâmplarea şi el începe a 
râde. 

— Aceia, zice, nu eşti dumneata vrednic să-i dobori. Sunt 
zimbrii cei bătrâni. Nicăierea pe lume nu se mai află, căci 
pretutindeni au pătruns oameni. Numai în prăpăstiile 
Călimanului au găsit tihnă. 

Ciuntu tăcu şi cumătrul Axinte scuipă în şperlă15 şi 
mormăi cu pletele-n ochi. 

— Poate dormiţi, cucoane? întrebă puşcaşul. 

— Nu dormim, răspunse prietinul meu. Îţi ascultăm 
palavrele. Măi Chirică, dacă socoţi tu că putem noi crede 
basme, apoi te-nşeli. 


— Care basme, cucoane? de două ori am făcut drumul, aşa 
precum am spus, ş-am avut gazdă la badea Ile Huţanu. 

— Şi se uitau ieruncile le tine? 

— Se uitau, cucoane. Pe Dumnezeul meu că se uitau. 

— Dar zimbrii...? 

— l-am văzut, cucoane, răspunse c-un glas schimbat şi 
scăzut puşcaşul. Ş-am vorbit despre ei cu Huţanu. Am auzit 
în brazi vântul de-acolo - şi mi-am adus aminte. Îmi spunea 
Ile Huţanu şi despre cerbi. Este unul mai bătrân decât toţi, 
care se arată numai în noaptea Anului Nou, la soborul 
sălbăticiunilor, pe ţancul cel de sus a muntelui. Pe-acela eu 
nu l-am văzut. De ce să spun că l-am văzut, dacă nu l-am 
văzut? 

Prietinul meu tăcu şi ascultă o vreme în brazi şi-n 
cercevele vântul care venea din Căliman. 

— Ciuntu spune minciuni ca-ntotdeauna, îmi zise el cu 
seriozitate. Asta-i patima lui. Şi trebuie să stau, să cuget şi 
să dezleg ce-i adevărat din tot ce ne-a înşirat. Cu toate 
acestea, sunetul de cascadă de afară vine dintr-acolo. Este 
şi unul Ile Huţanu. Sunt şi ierunci care se uită mirate cu 
ochii cercuiţi roş. Eu îl înţeleg pe Ciuntu ce voieşte. Aşa 
încât, cum or cânta cucoşii straja a treia, el trebuie să se 
scoale să pregătească caii şi să ne-ncarce gospodăria. Aici 
nu mai avem ce face. Trebuie să mergem spre Căliman, 
într-o regiune unde mai sunt posibile minunile... 

XVI În singurătăţile Rarăului a cântat cucoşul sălbatic. 

Prietinul meu mă întâmpină zâmbind în prag şi mă pofti în 
odaie. Fereastra era deschisă spre grădină, unde se 
vedeau, în soarele de april, cei dintâi cireşi înfloriţi. 

— Nu-s aşa de bolnav cum vei fi crezut, îmi zise el, 
privindu-mă cu ochi îmbătrâniţi de insomnie. M-am răsucit 
însă toată noaptea în aşternut, ca pe-un grătar, cu puţină 
febră şi cu dureri la încheieturi. Vorbind ca un vânător, aş 
zice: mă dor picioarele cu care am cutreierat pădurile şi 
braţele care au purtat armă. S-apropie ceasul - pe care nu 
pot spune că-l aştept fără întristare. 


— Prietine, i-am răspuns, să nu vorbim despre duşmana 
oamenilor într-o zi aşa de frumoasă. 

— Nu vorbesc de moarte, îmi replică el, aşezându-se cu 
luare-aminte în fotoliul din preajma ferestrei. Mă gândesc 
prea puţin la ea şi ştiu că are să mă surprindă, pentru că 
omul caută înşelări şi-şi face iluzii chiar şi-n acest domeniu. 
Pe lângă asta, am credinţa că va veni vânătoreşte şi voi 
trece dintr-odată spre frunzele putrede ale văilor şi spre 
apele cerului. Gândul meu e mult mai aproape, mai 
omenesc şi mai meschin. Mă gândesc la ceasul când n-am 
să-mi mai pot satisface singura pasiune care mi-a mai 
rămas. Cu anii, se-nţelege, am devenit din ce în ce mai 
vânător. Şi dacă inima nu-mi va mai bate nici pentru asta, 
atunci s-a sfârşit. Ce rost mai are stăruința mea în această 
ipostază a existenţii? 

Adusei în întâmpinarea tânguirii lui câteva vorbe 
nehotărâte şi banale. El se aşeză mai bine în jâlţ şi râse cu 
uşoară răutate. 

— Dumneata vrai să mă mângâi? Îţi mulţămesc; şi-n 
schimb te asigur că nici dumneata nu vei scăpa de această 
catastrofă inevitabilă. Într-o noapte, stând cu ochii deschişi 
în întuneric, ai să asculţi cum îţi scârţie şi-ţi ţipă 
încheieturile dureroase. Dacă vei fi singur pe lume, ca mine, 
n-ai s-aştepţi pe nimeni care să vie cu paşi uşori, să-ţi puie 
mâna pe frunte. Din trecutul negru care doarme în tine, vor 
începe să urce aburii otrăviţi ai amintirii. Se vor preface-n 
femei pe care le-ai iubit şi-n întâmplări care acuma au 
semnificaţii extraordinare. Umbrele iubirii te vor fixa cu 
ochi de dincolo de moarte. Întâmplările vor grăbi o clipă 
accentele sărmanei inimi. Vei fi singur, cu fantomele, şi vei 
înţelege că ai intrat în epoca renunţărilor. De aceea astăzi 
mă găseşti mai mult mâhnit decât bolnav şi destul de dispus 
să-ţi fac o destăinuire pe care încă n-a auzit-o urechea unui 
vânător. De altminteri împrejurarea de care-ţi vorbesc n-am 
împărtăşit-o nici profanilor. Când - rareori - îmi apărea în 
conştiinţă, mă grăbeam s-o cufund la locul ei în întuneric, c- 


un fel de sentiment de ruşine faţă de cei care-ar fi putut s-o 
descopere. 

— E o întâmplare destul de veche şi de romantică. Şi se 
pare că trebuie să ţi-o spun, - ca să-mi supravieţuiască. Mă 
hotărâsem într-o primăvară, când înmuguresc pădurile, să 
fac un drum greu la munte, spre a-mi spori trofeiele de 
vânătoare c-un cucoş sălbatic. Ai împuşcat vreodată cucoş 
sălbatic? 

— Nu - am mărturisit eu, cu oarecare stânjenire. 

— Înţeleg că-ţi vine greu să mărturiseşti. Un vânător 
socoate că are datoria să se puie în raporturi de 
superioritate cu toate lighioanele pământului şi pe urmă să 
se laude cum le-a distrus. Eu am făcut expediţia clasică spre 
cucoşii sălbatici şi uneori am povestit, cui voia să mă 
asculte, cum se puşcă asemenea dihănii; - dar întâmplarea 
reală, numai dumneata ai s-o asculţi. De altminteri nu-i cine 
ştie ce deosebit; nu cuprinde nimic extraordinar şi 
dramatic; astă-noapte însă am văzut-o din nou şi mi-a bătut 
inima violent, ca tesla unui dulgher tainic. 

— Mi-am găsit prin urmare un tovarăş vrednic ş-am plecat, 
bine încredinţat că mă voi întoarce c-un cucoş de munte. Un 
cucoş sălbatic e o pasere rară; e cea mai frumoasă şi mai 
mare pasere a continentului nostru; este, pentru un 
vânător, o glorie care se răsfrânge asupra întregii vieţi. 

Aşa îmi vorbea şi-mi argumenta tovarăşul cu care intrasem 
în valea Bistriţei. Tovarăşul meu era un om tacticos şi cu 
principii. Era un străin, de neam nehotărât, un anume 
lohan Cart, forster16 cu diplomă de la Viena. Venise în ţară 
la noi din tinereţă, adus de unul din Ghiculeşti, ca să-i 
organizeze o făzănărie ş-un parc de cerbi şi ca să-i conducă 
europeneşte şi vânătoreşte pădurile. Boierul sărăcise şi-şi 
vânduse moşiile, cum a fost rânduiala lucrurilor în ţara 
asta; Iohan Cart însă nu s-a mai întors de unde venise. Şi-a 
găsit slujbă la alţi boieri şi la alte păduri şi nu cunoştea ţară 
în care ar fi putut fi mai fericit. 


— Eu am umblat mult prin lume, îmi zicea el pe când 
porneam în susul Bistriţei, de la Broşteni, dar ţinuturi aşa 
de bogate în vânaturi ca aici, la poalele munţilor, n-am prea 
întâlnit. Şi, văzând că se aduce de la podgorii un vin aşa de 
minunat şi ieftin, m-am hotărât să fac popas; căci la vreme 
de bătrâneţă nu este altă doctorie mai bună decât vinul... 

Era îmbrăcat cu straie verzi tiroleze. Bocanci grei şi 
colţuni de lână până la genunchi. În cap, pălărioară cu pană 
de sitar. Mustăţile, bine răsucite şi întărite cu cosmetic şi 
barba-n cotlete, îngrijit tăiate şi frumos rotunjite. Nasul, 
destul de gros şi de rumân, îndulcea întrucâtva privirea-i 
cam fudulă şi semeaţă. Avea toată înfăţişarea unui neamţ 
din Austria; cu toate acestea, el arăta între neamurile lui 
când leşi din Cracovia, când ruşi din Kiev; când olandezi, 
când elveţieni. De când se însurase, după rânduiala 
ortodoxă, c-o ţărancă de la Plotun, îşi zicea Ion Cart, şi-i 
plăcea să pomenească de neamurile nevestei. La urma 
urmei, eu îs moldovan, încheia el râzând, pentru că-mi 
place vinul de Cotnari ş-am să fiu îngropat în ţintirimul de la 
biserica unde m-am cununat. 

— Iar cât priveşte, domnule, despre cucoşi, apoi să-ţi spun, 
că eu îs tata lor. Vezi dumneata puşca pe care o am în 
spate? Asta-i o puşcă pe care o port eu de multă vreme ş-o 
am cadou de la Ghica bătrânul, - de la cuconu Scarlat, care 
mi-a pus-o în mână după ce-a împuşcat cu ea cel dintâi 
fazan în pădurile sale. Apoi eu, la vremea asta, când 
înmuguresc la poale grădinile, mă sui la munte şi împuşc cu 
dânsa un cucoş sălbatic. Îl împăiez frumos şi-l vând scump 
la un ciocoi, ca să aibă cu ce se lăuda. Dumneata însă nu 
eşti ciocoi; eşti boier; de-aceia mergi cu mine sus. 

— Ba drept să-ţi spun, meştere Cart, - îi răspund eu, cu 
asemenea vânătoare încă nu mă pot lăuda. 

— Nu-i nimic, cucoane; ai să te lauzi de-acu' nainte. Numai 
s-asculţi de toate învăţăturile mele. C-aşa ascultă vânător 
de la vânător. Eu îţi spun dumitale, şi mie mi-au spus alţii. 
Pe lângă asta, eu am vânat cucoşi sălbatici şi-n alte părţi de 


lume. Întâi şi întâi am cunoscut asemenea pasere frumoasă 
când am fost la Caucaz, în tinereţele mele. Să nu te miri 
dumneata, căci eu am colindat lumea în lung şi în lat. Acolo, 
de la nişte ofiţeri muscali, am învăţat meşteşugul cum 
trebuie să te apropii de cucoşii sălbatici. Paserea asta, când 
stă liniştită pe creanga ei sus, în singurătate, are o simţire 
aşa de mare şi e atâta de spărioasă, încât, numai clipirea 
unei mişcări dacă-i fulgeră, - întinde gâtul şi aripile şi se 
mistuie în adâncurile prăpăstiilor. Trebuie să te duci 
împotriva ei în vreme anumită, bunăoară cum ne ducem noi 
acuma, şi s-o pândeşti în amurg, ori în zori de ziuă. Şi când 
ai auzit-o chemând şi cântând, - dacă nu eşti departe, te- 
ndrepţi înspre ea. Când şi-a contenit strigătul, te opreşti, şi- 
ncremeneşti aşa ca o stană de piatră. Când ţipă din nou, iar 
te apropii. Pentru că paserea asta, când ţipă, - bate din 
aripi, întinde gâtul, închide ochii şi-şi astupă capacele 
urechilor, şi urlă asupra depărtărilor, chemând găinile, încât 
nu mai simte nimic altceva cele câteva clipe. Atunci te poţi 
apropia spre dânsa. Aşa poţi ajunge până-n preajma ei; şi 
când urlă iar în vârful pinului, fiind sub dânsa, o împuşti cu 
uşurinţă. Dar să n-apuce a-i veni găinile, - căci dac-au venit, 
ele-l priveghiază şi-l păzesc de duşman. Pe sălbaticii aceştia 
îi prinzi iarăşi lesne, cucoane, când se întâlnesc doi şi încep 
o bătălie cumplită - iar muieruştile privesc de sus, din 
galerie cotcodăcind cu uimire şi plăcere... 

Vorbind aşa, mergeam călări pe malul Bistriţei şi 
munteanul, stăpânul căluţilor, şădea înainte pe potică, cu 
toporul pe braţul stâng. Apa râului venea în puhoi, pentru 
că în râpele munţilor bătuse multe zile în şir soarele celor 
dintâi săptămâni de primăvară şi ultimele omături coborau 
treptele de ponoară, forfotind şi spumând. 

La o cotitură ne apăru înainte o plută de catarguri mari. 
Venea cu iuţeală pe spinarea năhlapilori1 7 ş-o păreche de 
cârmaci şi alta de dălcăuşi18 o purtau încordându-se 
năprasnic şi cumpănind-o pe sfor19. 


— Aiştia-s nişte nebuni de la Dorna... ne zise stăpânul 
cailor, întorcându-se spre noi. Acu” în puhoi, duc ei brazii 
cei bătrâni cu mare primejdie. Fug ca trinu. Într-o zi fac 
drumul până la Piatra... 

Muntenii au trecut măreţi pe talazurile spumoase. O clipă 
au întors spre noi obrazurile şi ne-au dat, cu glas, bun- 
întâlniş. Îndată au trecut spre alt cot al râului. Şi, dintre ei, 
de pe vatra de brazde, se înălța între ţărmuri fumul focului 
lor. 

Apariţia aceasta mi-a mişcat sufletul ca un element însuşi 
al naturii; ş-am simţit în mine, cu bucurie naltă, puterea 
tinereţii. Mireazma nouă a pământului ş-a brazilor îmi 
umplea pieptul. Şi-n câteva locuri m-am oprit ş-am 
descălecat, ca să culeg flori albastre de liliac de munte. 
Îmbătat de începutul de primăvară, am suit pe Rarău, la 
locurile de pândă. Am răzbătut prin pâraie umflate, am suit 
poteci întortochiate, - ş-am poposit în sfârşit, pe-o vreme 
blândă de înserat, la o colibă mare de cetină. Acolo domnul 
Ion Cart şi badea Onofrei munteanul au alcătuit un foc 
grozav şi s-au pus să coacă bulzi de mămăligă cu brânză. 
Eram pe-o culme, deasupra pădurilor; şi din hamacul meu, 
bătut de dogoarea flăcărilor, priveam cerul spuzit de stele şi 
cercam să desluşesc glasurile singurătăţilor. Dar caii erau 
aproape, ronţăind; tovarăşii mei schimbau necontenit 
cuvinte, şi-n foc pârâiau cetinile şi răşina. Simţeam numai în 
juru-mi imensitatea muntelui şi a codrilor subit cer şi subt 
stele, - şi-nchideam pe jumătate ochii, fericit ca de ceva ce 
era numai al meu. 

— Cucoane, îmi şopti forsterul la ureche; a răsărit luna: de 
acu trebuie să mergem la locul pe care-l ştiu eu. 

Am tresărit din somnu-mi scurt ş-am fost în picioare, cu 
mâna pe armă. Din răsărit năştea un sfert de lună în neguri. 
Caii se liniştiseră şi munteanul dormea în cojoc lângă focul 
potolit. Păşind în urma lui lohan Cart, pădurea mi se părea 
alta, tăcută şi aşteptând ivirea zorilor. Tăcută şi încărcată 
de o taină grea. Abia într-un târziu, când ne-am oprit, am 


înţeles că taina aceea grea era singurătatea neclintită şi 
pustie. Inima începu a-mi bate într-un chip deosebit când în 
juru-mi se întinse o împietrire aşa de mare, încât auzul meu 
ascuţit putea percepe în râpe foarte depărtate zvoana 
pâraielor primăverii. 

Stăteam răzimat de-un molid la o margine de poiană. 
Tovarăşul meu rămăsese în altă margine. Şi cerul deasupra 
începea să pălească. Avea coloarea florilor de zlat20, pe 
care le culesesem în ajun. În văi erau neguri slab luminate 
de lună. Prin umbra aceea care vestea zorile, zăream la 
douăzeci de paşi de mine o tisă bătrână, cu vârful crescut 
strâmb. Şi pe când o priveam aşteptând sosirea 
sălbăticiunilor, auzii în mari depărtări, cătră zvoana 
pâraielor, o izbucnire stranie, un fel de hohot al 
singurătăţilor. M-am înfiorat. Am auzit iar chemarea, ca un 
muget stâns al pădurilor ş-al muntelui. Pe urmă au apăsat 
asupra-mi tăcerea şi neclintirea. 

Şi, dintr-odată, sosirea cea neaşteptată s-a produs. Un 
fâlfâit mare şi greu s-a lăsat din cer, ş-o pasere, care mi s-a 
părut enormă, a acoperit vârful cel strâmb al tisei. Era 
uriaşă şi nedesluşită, şi inima-mi porni în piept cu spaimă. 
Ştiam însă că trebuie să fie cucoşul de munte, pentru care 
venisem, şi strânsei convulsiv puşca, aşteptând neclintit. Mi 
s-a părut c-am aşteptat mult, dar n-am aşteptat decât o 
clipă. Paserea s-a mişcat pe craca strâmbă; s-a cumpănit 
închinându-se cătră lună şi cătră neguri; a crescut deodată 
umflându-şi penele şi-ntinzând în lături aripele; ş-un sunet 
teribil izbucni, ceva cavernos, sinistru şi pasionat. 
Sentimentul care a tresărit în mine a fost amestecat cu frică 
şi admiraţie, - ca întâia oară în copilărie când am auzit 
tunetul. Şi-ndată după răcnetul prim, chemarea paserii se 
prelungi în tresăriri uscate, ascuţite şi comice, până ce 
unda cea puternică şi victorioasă se trezi şi bubui iar peste 
codri şi singurătăţi. 

Rămăsesem înlemnit. Şi nici astăzi nu înţeleg de ce am 
avut încredințarea imediată şi întreagă că în urechi îmi 


sunase chemarea primăverii, sălbatică, pătimaşă şi 
nebiruită. Cutremurul fiinţii mele a fost aşa de aspru, încât 
am pierdut atingerea cu realitatea. Puşca mi-a rămas uitată 
în mână. Câteva clipe încă şi peste chemarea stânsă aici 
însă sunând încă în ponoare, a plutit zborul găinilor 
sălbatice. S-au lăsat la poalele tisei, subt domnul lor, tăcute 
şi fulgerate de dragoste. Se revărsa de ziuă şi cele dintâi 
luciri ale zorilor băteau sus în paserea măiastră care-şi 
rotea coada şi-şi umfla în coroană penele capului. Puteam 
să trag ş-asupra ei ş-asupra soaţelor sosite subt ea; şi n-am 
tras. Am făcut o mişcare, ş-au plecat într-o clipă în cer ori în 
singurătăţile Rarăului. Am rămas iar în tăcere şi auzeam 
numai puhoaiele primăverii în prăpăstii depărtate. 

Mi-a fost foarte ruşine de tovarăşii mei, - deşi încercam să 
mă mângâi cu felurite explicaţii. Ş-această înfrângere 
vânătorească n-am mărturisit-o nimănui până astăzi. 
Dumneata o auzi întâi, pentru că eu am trăit-o a doua oară 
astă-noapte, într-un ceas de suferinţă, când s-au trezit în 
mine fantome ale trecutului. 

XVII Kiki dă examen în faţa onoratei comisii. 

În gară, la un tren târziu de noapte, ne aşteptau doi 
cunoscuţi vechi ai tovarăşului meu, doi răzeşi din valea 
Racovei. S-au bucurat foarte când ne-au văzut coborând, cu 
puştile şi blănurile. 

— Aceştia sunt prietini din tinereţă..., îmi zise doctorul 
Andrei Botezatu, tovarăşul meu. De treizeci de ani eu n-am 
lipsit niciodată toamna, ori iarna, de la vânătorile lor la 
stuhuri... 

Răzeşii îmi strânseră mâna şi râdeau tăcut, arătându-şi 
dinţii în lumina lunii. 

Eu ştiam cum îi chiamă şi de unde-s, căci doctorul îmi 
vorbise, în tren, destul de amănunţit despre dânşii. 

Erau doi oameni scunzi şi rotofei, bine hrăniţi şi iubitori 
mari de vin. Obrajii rumeni şi ochii ageri dovedeau încă 
tinereţă, deşi bărbile şi mustăţile, tuşinate scurt, luceau ca 
şi omătul. Umblau sprinteni înaintea noastră, cu ciubotele 


lor nalte de iuft, cu căciulile brumării ţuguiete şi-n scurtele 
de şiac căptuşite cu vulpe. Două săniuţi cu câte doi cai 
aşteptau în dosul gării, pe calea lucie. Cuconu' Neculai 
Biţoban, cel care vorbea mai gros dintre dânşii, luă subt 
aripa lui pe doctor. Cuconu' lancu Iorga, poftindu-mă tainic 
c-un glas subţiratic, desfăcu blana mare de berbec: 
intrarăm în ea alături şi ne învălirăm strâns până la şolduri. 

— De-acu' putem merge până la capătul pământului, îmi 
zise răzăşul meu, râzând iar în lună, şi simţii de la el spre 
mine un abur de vin. 

Zurgalăii se deşteptară deodată, armonizaţi pe două 
tonuri. Se împărecheau plăcut şi glasurile conducătorilor: 
Biţoban înainte, gros şi moale, - cuconu' Iancu Iorga lângă 
mine, blând şi subţire. Săniile cu oplene lunecau uşor şi iuți 
pe drumul lin şi împrejurimile scăpărau vioriu subt luna 
plină. Se desluşeau departe crânguri cafenii şi după ele 
table argintii de apă îngheţată. 

Drumul acesta în blăni calde şi la un ceas târziu de noapte 
prin singurătăţile vasluiene îmi pare episodul cel mai de 
căpetenie şi mai plăcut al vânătorii noastre. Subt bolta de 
cristal naltă până la stele, în aerul curat şi rece, navigam 
spre un țărm necunoscut. 

Nu-mi putui stăpâni o îngânare, mai mult pentru tovarăşul 
meu: 

— Frumos drum! 

Ş-avui îndată păreri de rău c-am rupt farmecul. Răzăşul 
râse subţirel. 

— Gerul a făcut pod peste toate, îmi răspunse el. În 
asemenea vreme ne simţim şi noi slobozi şi avem plăcerea 
să înhămăm caii. Trecem peste dealuri şi colnice, prin văi şi 
peste ape. Căci când desfundă Dumnezeu ploile toamnei, 
ori când se revarsă apele primăverii, stăm în bârlogurile 
noastre ca-n închisori. Noi, în ţinutul acesta al Vasluiului, nu 
ştim ce-s drumurile pietruite. Şi socot că nici copiii copiilor 
noştri n-or şti, căci suntem prea departe de lume. Ş-au să 


trăiască şi ei, cum am trăit şi noi, ca-n vremea lui Ştefan- 
Vodă cel Bătrân... 

Mă întorsei în căldura blănurilor spre el. Îi luceau dinţii în 
lumina nopţii, dar nu mi se părea că glumeşte. 

— De ce ca-n vremea lui Ştefan-Vodă? întrebai eu. 

— Aşa. Trebuie să ştii şi dumneata că-n vremea aceea s-a 
întâmplat aici la noi, în văile Racovei, mare război cu turcii. 
Şi i-a răzbit Ştefan-Vodă pe păgâni numai din pricina 
glodurilor, a smârcurilor ş-a negurii. Aşa, dac-ar fi drumuri 
bune, ar veni alţi duşmani împotriva noastră. Mai bine trăim 
noi astfel nestricaţi şi nebântuiţi, cu rânduielile noastre cele 
de demult, iar în preajma Bobotezei, la vremea gerurilor, 
aşază Dumnezeu drumurile acestea line şi minunate, 
pentru plăcerea noastră. Mai mult nu ne trebuie... 

Tovarăşul meu avea o vorbă uşoară şi tainică, la care 
răspundea basul lui Biţoban din sania dinainte. Biţoban însă 
vorbea despre altceva. 

— El vorbeşte despre vânat şi despre câni, mă lămuri 
Iancu Iorga. El şi când doarme vorbeşte despre asta şi 
vânează şi-n vis... 

— Aşa-i de mare vânător? 

— D-apoi cum. Nu-i însă mai mare decât alţii. El mai scapă 
câte-o vulpe, ori câte-un iepure. Din faţa puştii mele însă 
niciodată n-a trecut vânatul mai departe. Şi are el de anul 
trecut un fleac de câne, cu care eu nu mă pot împăca. l-a 
adus domnu' doftor. 

— Ştiu. Mi-a vorbit doctorul în tren despre asta. E vorba 
de un basset. E rasă aleasă. Vulpar bun şi mână şi iepurii. 

— Nu ştiu. Eu cu asemenea dihanie nu mă pot împăca. Mai 
întâi că-i mititel şi cu picioarele strâmbe. Ce ispravă poate 
face un asemenea câne? Când fuge parcă înoată şi i se 
târâie pântecele de pământ. Noi avem capăi mari, pe care i- 
am apucat de la bătrâni. Înşfacă vulpea de după ceafă ş-o 
scutură ş-o vântură ca pe-o mâţă. Şi-l şi chiamă Kiki! 

— Cum? 


— Kiki! Spune dumneata dacă aista-i nume de capău. Eu 
am doi, dar capăi cum se cade. Pe unul îl chiamă Şoimu şi 
pe celălalt Dudaş. Şi am ş-o capaucă bătrână, pe care o scot 
mai rar. Aceleia-i zice Năpârca. Da' de Kiki eu n-am auzit de 
când sunt! 

— Apoi să vezi dumneata, cucoane lancule, cerc eu să-i 
explic; cățelul acela întâi şi-ntâi a fost al cucoanei 
doctorului; şi dumneaei i-a pus asemenea nume. lar 
doctorul, înțelegând că-i vânător, l-a adus aici şi l-a dat pe 
mâna lui cuconu' Niculai Biţoban. Numele nu i l-au mai 
schimbat. Dar am aflat că se poartă bine. 

— Cine? 

— Căţelul! 

— Kiki? rânji cuconu' Iancu Iorga, şi se grămădi asupra 
blănii de berbece, ca să poată râde mai bine şi cu toată 
pofta. 

Am păstrat tăcerea, nevoind să m-amestec într-o chestie 
locală de politică vânătorească. Însă cuconu' Iancu Iorga 
mai ales cu numele bassetului nu se putea împăca. 

— Şi din când în când îl rostea comic, - parcă sughiţa. 
Încet-încet însă s-a liniştit şi gerul nopţii i-a răcorit obrazul 
îmbujorat. Plutirăm vreme îndelungată subt lună, în 
peisagiul vioriu. Vedeam înainte-mi pe orizontul miezului 
nopţii, carul mare, cu oiştea întoarsă. Stelele-i clipeau albe 
în adâncimile lor. Se apropia dimineaţa. Simţii şi-n coada 
ochiului drept, în gene, mănunchi de raze de la luceafărul 
zorilor. Căzui într-o aţipire scurtă, - ca şi cum m-aş fi 
scufundat spre alt tărâm. 

Mă deşteptai între glasuri vesele. Caii răsuflau aburi subt 
o streşină neagră; săniile se alăturaseră, şi pe-o uşă mare 
deschisă ieşeau doi răzăşi străini, mai tineri decât tovarăşii 
noştri. Lucirea zorilor le bătea în obraji. Din şandramaua de 
unde ieşiseră, pătrunse până la mine miros de făină 
proaspătă de păpuşoi. Îndată îmi zvoni în urechi şi 
freamătul apei. Huruiau pietrele şi bătea teica. 


— Asta-i moara lui Biţoban, îmi zise cuconu' Iancu Iorga. 
Facem aici popas, până ce se luminează bine de ziuă. Am 
adus aici şi cânii. Ai să-i vezi dumneata pe aceia şi ai să vezi 
şi pe Ki-ki! Gustăm ceva şi îndată ieşim şi căutăm stuhurile 
şi rădiurile. 

Era bine şi-n moara lui Biţoban. Şi, stând lângă un jar 
năprasnic în odaia morarului, atât Biţoban, cât şi lancu 
Iorga şi-au adus copoii, ca să-i cunosc numaidecât şi să ştiu 
cu cine am de-a face. Cânii tovarăşului meu de sanie erau 
într-adevăr nalţi şi pieptoşi şi aveau în sprâncenele şi-n 
părul lor semne de vânători, dar şi multe semne amestecate 
de corci. Aveau în ei şi ceva de dulăi ciobăneşti. 

— Buni câni! zise doctorul. 

— Ce, cucoane! îşi umflă pieptul şi se înălţă Iancu Iorga. 
Eu pe Dudaş şi pe Şoimu nu-i dau pentru o moşie. Aşa câni 
nu găseşti dumneata, să umbli toată ţara Moldovei! 

— Aşa este, încuviinţă doctorul privind cu plăcere în juru-i. 
Dar Kiki unde-i? Iaca şi Kiki. Aista-i cățelul pe care l-am 
dăruit eu lui cuconu' Neculai Biţoban. Face vreo ispravă, 
cucoane Neculai? 

— Cum nu, domnu' doftor? se poate? răspunse blajin 
răzăşul. Eu cu cățelul ista, când ies, am aşa o plăcere - 
parcă m-aş înţelege ş-aş vorbi c-un om... 

Iancu Iorgu îmi făcea semne cu ochiul şi râdea. 

— Nu râde, cucoane lancule, îi zise grav celălalt răzăş. Eu 
l-am văzut ce poate. Şi azi, cât îi el de mitetel şi cu 
picioarele sucite, se chiamă că dă examen. Ş-apoi, după 
asta, om preţui ce ai dumneata şi ce am eu. 

— Bine, bine... se stăpâni Iancu Iorga. Ai dreptate şi 
dumneata, cucoane Neculai. Văd eu că ai slăbiciune pentru 
asemenea căţel boieresc. lar până ce-om ieşi, ştiu eu că ai 
dat poruncă, după datină, morarului să aducă un căuş de 
fruntea făinii; şi să zvârlă pe cărbuni nişte caraşi prinşi în 
noaptea asta la produfuri. Îi tăvălim după aceea într-o 
salamură cu ardei şi mămăliguţa o mestecăm mult ş-o 


coacem bine. Apoi la asemenea lucru se întovărăşeşte 
rachiul de prune - grozăvie! 

— Aferim! încuviinţă Biţoban. Aşa să fie precum spui. 
Dumneata, cucoane Ilancule, grăieşti uşor, însă cu mult 
meşteşug. Eu măcar că am viers mai gros, - cu dumneata 
nu mă pot lua la clanţă. Numai cât astăzi eu puterea mea 
am să mi-o arăt cu căţelu' ist cu picioarele strâmbe. Ş-apoi 
pe urmă oi vedea eu ce-ai să mai zici...! 

Am râs cu toţii şi ne-am bucurat, căci intra şi morarul, cu 
ceaunul de mămăligă şi caraşii. Şi, gustând şi cinstind, am 
stat la sfat până ce s-a făcut ziua mare. lar Dudaş şi cu 
Şoimu numai de vorbit nu vorbeau, cum ne arăta şi ne 
dovedea cuconu' Iancu: ni se uitau în ochi şi ne urmăreau 
toate mişcările. Eu totuşi această agerime a lor eram foarte 
înclinat s-o atribui foamei. Nu mi se păreau tocmai bine 
hrăniţi şi clămpăneau prea tare când se aţineau şi prindeau 
din zbor o bucată de mămăligă ori un os de peşte. Kiki, însă, 
neam boieresc, somnoros şi gras, numai de câteva ori îşi 
ridică botul de lângă coadă, cum sta culcat covrig pe pat 
lângă stăpânu-său, şi-şi întinse nasul fin spre mine 
mirosindu-mă. Simţise că l-am mângâiat pe urechile 
mătăsoase şi lungi, ş-avea în ochi o bunătate ş-o inteligenţă 
vie care mă mişcară. Îmi era milă de el ş-aveam îndoieli faţă 
de încercarea la care era pus, - când îl comparam cu 
tovarăşii lui nalţi, pieptoşi şi cu capetele mari. 

leşirăm în sfârşit în ziua albă, care scăpăra de soare şi ger. 
Trecurăm în lungul lăptocului ş-al gârlei, şi dădurăm în 
stufăriile cele nalte ale iazului. Cei doi câni ai lui lancu 
Iorga intrară cu putere şi curaj în desime. Legănându-se pe 
labele-i strâmbe, îndrăzni şi Kiki să se aventureze după 
dânşii. Şi-ndată cum intră, dădu glas, subţire şi muzical. 

— Aici este vulpe... ne îndemnă cu voce scăzută Biţoban. 
Înşiraţi-vă! 

— Aş! el bate de frică!... răspunse cuconu' Iancu, cât în 
şagă, cât într-adins. Dar hai să-i facem lui cuconu' Neculai 
plăcere. 


Trăgând cucoaşele puştii, o apucă răpegior înainte spre o 
curmătură a stufului. Pe malul celălalt se aflau trecuţi 
ceilalţi doi vânători mai tineri. Izbucniră şi ţăhniturile lui 
Dudaş ş-a' lui Şoimu. Şi pana stuhului se scutură în mijloc, 
unde era desimea şi tăria. 

Când bătăile cânilor celor mari se întăriră, ne oprirăm 
neclintiţi pe maluri. Acuma se vedea lămurit fiorul vulpii 
prin mijlocul desimii. Copoii lui Iorga o urmăreau cu 
zgomot, rupând şi călcând trestia căzută. Şi fiorul cel 
dinainte mergea lin, ca o dâră pe apă. 

Deodată, scurt şi energic, tresări iar glasul căţelului. Îmi 
simţii inima înfierbântată în piept - căci în bătaia bassetului 
răzbătuse ca o chemare anumită. 

— Adierea de pe pămătufurile stuhului se abătu şi coti. 
Căţelul era la coada dihăniei ş-o mâna afară. Urmăream pe 
deasupra fuga pripită a vulpii spre scăpare, spre margine, 
spre puşca lui lancu Iorga, Şi ţăhnitul subţire şi pătrunzător 
stăpânea din adâncimile stuhului pe toţi vânătorii 
împrăştiaţi şi neclintiţi şi amândouă coastele văii 
încununate de rădiuri şi ponoare. De-abia într-un târziu luai 
sama că dau glas şi cânii cei mari. Vulpea izbucni cu coada 
târâş pe omăt în preajma lui Iancu Iorga. Răzăşul o abătu 
scurt c-un foc de puşcă. Bassetul se arătă numaidecât din 
stuh, înotând cu hărnicie ş-o ajunse când îşi isprăvea 
zvârcoliturile. 'Ţupăi în jurul ei cu luare-aminte, o mirosi 
atent, apoi o părăsi cu grabă şi se întoarse iar la desime. 
Ţăhnitul lui energic şi subţire tresări îndată iarăşi şi 
rămăsei cu ochii aţintiţi asupra altei unduiri line, pe subt 
care îşi tăia drum tainic şi scăpare altă sălbăticiune. 

Ziua aceea prin stuhuri a fost plină de mişcare şi peripeții 
dramatice. Dudaş şi Şoimu s-au purtat şi ei cu vrednicie. Pe 
lângă două vulpi, acolo la moară, au mai căzut trei la coada 
iazului şi alta în rădiacul Hulubului. Dar peste toată 
vrednicia cânilor celor mari se înălța cățelul cu picioarele 
sucite al lui cuconu' Neculai Biţoban. Umbla ca zvârluga 
prin desime, cu hotărâre şi fără oboseală - cu nasu-i fin 


întins şi pipăind omătul şi pământul. Putoarea sălbăticiunii 
era pentru el ca un fir solid pe care umbla fără greş. N-avea 
nevoie de ochi. Dădea glas puternic prietinilor lui şi fugea 
cu ardoare pe urma firului mirositor. La urmă îşi făcu proba 
şi la câmp deschis. În capătul din vale de la rădiacul 
Hulubului dădu peste un covru de iepure. Sălbăticiunea 
ţâşni cu urechile înălțate şi cățelul se abătu spăimântat la o 
parte. O clipă stătu strâmb, privind numai c-un ochi pe 
fugar. Apoi, primind în nări mirosul, porni la deal pe urma 
vânatului, ţăhnind pe alt ton, mai dulce şi mai stâns. 

Vorba lui cuconu' Iancu, care se strica de râs: înota cu 
labele strâmbe şi-şi târâia pântecele pe omăt. El de-abia 
suia prin cornul rădiului, şi iepurele trecuse dealul. Hai-hai, 
domol, dând glas: ţah-ţah! - sui şi el pe urma iepurelui şi 
trecu dealul. 

— Acuma, până ce l-a aduce înapoi, putem fuma o ţigară..., 
vorbi cu fudulie cuconu' Neculai Biţoban. 

Am fumat câte o ţigară ş-am aşteptat, rânduiţi în preajma 
tufărişurilor. Ş-am auzit într-un târziu ţăhnitul subţire al 
căţelului. Iepurele a apărut în vârful dealului, cu urechile 
ţapoşe. A stat privind valea şi împrejurimile: apoi, fără să-i 
pese de urmăritorul nevăzut, începu a juca în trei picioare 
coborând la vale, spre puştile vânătorilor. Se arătă şi cățelul 
drept pe urma lui - parcă născu din omăt, cu urechile-i mari 
fluturând; - înota cu statornicie şi dădea glas cu 
încăpățânare. Când sună puşca, valea se umplu de ecouri şi 
ţăhnitul lui se stânse deodată. Cu limba lungă şi gâfâind, 
veni să miroasă vânatul. Apoi îşi ciuli urechile şi-ntoarse un 
ochi: îl chiema cuconu' Neculai cu glas desmierdător, ca pe- 
un copil. Când înţelese chemarea, veni foarte bucuros, 
râzând cu toată mutrişoara lui deşteaptă, şi îndeplini un 
lucru care birui cu desăvârşire pe lancu Iorga. Se aşeză 
popândoc pe coadă şi ridică amândouă labele de dinainte 
lângă botu-i fin. Primi din degetele bătrânului o pătrăţică de 
zahăr ş-o cronţăi în dinţi cu plăcere, închizând pe jumătate 
ochii omeneşti. 


— Apoi s-o sfârşit! strigă subţire Iancu Iorga, zmulgându-şi 
căciula din cap şi trântind-o de pământ. Mă-nchin şi nu mai 
am nimica de spus. Ne suim răpede-n sănii şi mergem la 
mine acasă, unde ne-aşteaptă femeia c-un cuptor de 
plăcinte. Şi dau cep la un butoiaş de vin de poamă fragă. 

S-a încins chef mare la răzăşii din Valea Racovei în sara 
aceia, pentru cățelul cu picioarele strâmbe. El însă îşi 
primise plata, bucăţica de zahar. Cum a dat la lumină şi la 
căldură ş-a scăpat de mângăâieri şi de laude, s-a furişat într- 
un colţ de divan, s-a făcut covrig ş-a adormit răpus de 
trudă. Visa că urmăreşte dihănii, scheuna şi ţăhnea abia 
auzit, pe când noi beam vin de poamă fragă şi mâncam 
plăcinte moi. 

XVIII Tom a fost odată tânăr, ca şi Kiki. 

Pe-o dimineaţă de sfârşit de august, ţineam un sfat 
deosebit de important, aflându-ne grămădiţi cu cânii, cu 
puştile şi cu tot calabalâcul într-o căruţă care suia domol 
coasta Popricanilor. Eram patru tovarăşi şi pornisem când 
abia născuse geana de ziuă în răsărit. În drept cu Capu- 
Dealului, soarele izbucni din ceața depărtărilor Prutului. 
Scânteia roua pe ogoarele din văi şi-n juru-ne aburea o 
mireazmă proaspătă şi curată. Nu îngăduiam acestor 
splendori a zilelor de vară decât o slabă luare-aminte, - căci 
se supunea lui cuconu' Nicu Fantazie, doctorul acelui ceas, 
cazul cânelui meu Cezar. Cuconu' Nicu asculta cu o 
gravitate nespusă, deşi sta într-o poziţie imposibilă, cu 
partea cea mai grea a trupului în fân, în fundul căruţei, şi 
cu picioarele peste draghini. 

— Întâi şi-ntâi, cucoane Nicule, îi ziceam eu, - trebuie să 
ştii că i-am dat căţelului acasă, în familie, educaţia de 
prepelicar ce i se cuvenea. lar în primele zile ale sezonului, 
l-am scos la câmp. O prepeliţă îmi sare de la picior, dintr-o 
tablă de sorg. Când a auzit focul de puşcă, Cezar a şi rupt-o 
de fugă, - ca şi cum aş fi tras în el. A fugit cu urechile 
pălălăind până pe-un dâmb, cine ştie unde. Acolo s-a oprit, 
s-a întors ş-a privit în urmă-i. Am strigat la el, l-am chemat, 


- zădarnic. Cum porneam împotriva lui, se retrăgea. Cu 
multă răbdare şi blândeţă abia am izbutit să nu-l prăpădesc 
prin ogoarele de păpuşoi. 

— În cazuri de acestea, hotărt cuconu' Nicu, răbdarea şi 
blândeţa sunt cele dintâi doctorii. 

— Aşa m-am gândit şi eu, cucoane Nicule. L-am luat cu 
binişorul, ca să înţeleagă că n-am nimic duşmănos şi nimic 
ascuns împotrivă-i. Şi după două zile, îl scot iar la câmp. 
Cum trag un foc de puşcă, iar fuge. Nu fuge prea departe; 
se opreşte şi-ntoarce spre mine privirile. Înţelege că n-am 
vrut să-i fac nimic, - însă îl îngrozeşte şi-l nebuneşte 
izbucnirea armei. În drumul spre casă, izbutesc să-l apropii. 
Îi vorbesc şi-l mângâi, el îmi răspunde cu prietinie şi 
schiaună uşor, parc-ar suspina. Ce-i de făcut, cucoane 
Nicule? 

Tovarăşul meu clatină din cap, gânditor şi cu sprânceana 
încruntată. Apoi îşi întoarce ochii spre Cezar, care stă între 
noi şi mă ascultă atent: e un prepelicar cu botul fin, cu pete 
castanii şi albe. 

— Acesta-i nenorocitul? întreabă cuconu' Nicu. 

— Acesta-i, răspund eu cu umilinţă. 

— După cât se vede, e din neam bun. 

— Da, cucoane Nicule. Se trage din nişte pointeri pe care 
i-a adus cuconu' Grigoraş din străinătate, în 1889. 

— Ştiu, ştiu, îngână cuconu' Nicu, cunosc tot neamul. Din 
când în când s-alege aşa câte-un nemernic pe care cu greu 
îl poţi aduce la calea adevărului. Am pătimit şi eu cu câni 
de-a” lui cuconu' Grigoraş. 

— Şi ce-ai făcut, cucoane Nicule? 

— Ce să fac? n-am făcut nimica. M-am năcăjit cu ei până ce 
sau dat la brazdă, ori i-am lăsat în plata lui Dumnezeu. Se 
poate, cucoane, să nu faci mare ispravă cu Cezar al 
dumitale. Mai bine ţi-ai căuta un brac, cuminte, ca Tom al 
meu. Ce slujbă mi-a făcut mie ista, cucoane! Grozav câne. 
De când a îmbătrânit, l-au umplut guta şi reumatismele; nu 
prea aude bine; i-a slăbit şi mirosul, - îl scot la câmp mai 


mult de milă. Dar a fost un câne, cucoane, cu care m-am 
putut mândri. 

— Tom! strigă cu putere cuconu' Nicu. 

Tom ridică greoi din fân capu-i mare cu urechi lungi. Ne 
privi cu ochi trişti şi fără lucire, - ochi de bătrân care 
sufere. 

— Să vedem, măi lom, dacă-ţi mai aduci aminte de pe 
când erai tânăr..., zice cu melancolie şi cu glas mai scăzut 
tovarăşul nostru. 'lom îl priveşte cu prietinie, apoi îşi 
închide ochii şi-şi pleacă botul între labe, în fân. În privirile 
lui cuconu' Nicu a lucit aceeaşi tristeţă şi aceeaşi oboseală. 
Căci nici el nu mai este tânăr şi l-au slăbit reumatisme şi 
pneumonii vânătoreşti. Nici el nu mai aude tocmai bine. 
Dinţii de criţă de altădată au lipsuri. Frumuseţa şi vigoarea 
bărbăţiei au rămas un vis al anilor de demult. 

— În sfârşit, ultima întâmplare..., încep eu iar. 

— Ce întâmplare? tresare nedumerit cuconu' Nicu. 

— Ultima întâmplare cu Cezar. 

— Aha! Bine, cucoane; spune-o s-o auzim şi să vedem ce 
este de făcut. 

— Ultima întâmplare, urmez eu, s-a petrecut alaltăieri. 
Eram cu tovarăşi. Când aude Cezar două focuri unul după 
altul, unul ici şi unul colo, o porneşte la fugă, pe şleah, 
înapoi. După el nu mă mai pot întoarce, că am tovarăşi. Mă 
cuprinde ş-un desgust de asemenea dihanie fără judecată, 
şi-l las să se ducă şi să se prăpădească. S-a dus şi nu l-am 
mai văzut. M-am luat cu tovarăşii, din ogor în ogor şi de pe 
mirişte pe mirişte, şi, într-un târziu, când ne-ntoarcem la 
căruţă, mă apucă, aşa, o părere de rău că mi-am prăpădit 
cânele. Pornim pe şleah îndărăt. Şi ce să vezi dumneata? La 
cotul drumului, în dreptul Moimeştilor, din nişte tufe dosite 
în laturea şanţului, numai ce văd c-apare Cezar. Saltă vesel 
cătră noi şi se bucură că nu m-a prăpădit... 

— Hm! reflectează cuconu' Nicu; să vezi dumneata că 
dihania are să fugă şi astăzi... 


Lângă genunchiul meu, cu capu-nălţat, Cezar îmi urmărea 
povestirea. Îşi auzea din când în când numele şi tresărea, 
iar coada i se mişca în fân ca un şarpe. 

— Ai să fugi şi astăzi? îl întreb eu. 

El schiaună încetişor şi tremură ca de frig. 

— Vai de capul lui! zice cu milă cuconu' Nicu, şi priveşte cu 
dispreţ şi cu buza răsfrântă spre căţelandru. Dar nu-nţeleg, 
frate, tresare el apoi îndată, ce fel de căruţă-i asta. Stau aşa 
de rău, încât mi-au amorţit ciolanele. Nu pot să mă mişc nici 
într-un fel de atâtea javre, picioare şi buclucuri. Drept să vă 
spun, câteodată vânătoria-i meserie grea şi eu am de gând 
să mă las de dânsa... 

Cum ajungem însă în deal la Popricani şi coborâm într-o 
mirişte de sora-soarelui, cum primeşte în obraz soare de 
dimineaţă şi miros de sulcină, cuconu' Nicu începe să se 
mişte cu vioiciune. Începe să-şi aducă aminte de alte 
expediţii, cu zeci de ani înapoi, tot prin aceste locuri; apoi, 
în franţuzeşte, porunceşte lui Tom să vie subt ţava puştii lui. 

Ne înşirăm cu cânii în mirişte, înspre o pădure, înspre 
nişte păpuşoaie, înspre vâlcele trăgănate, şi soarele 
vibrează prelung în jurune. Sar prepeliţi, c-un ţipet uşurel 
şi tremurat, şi sfârâie în linie dreaptă, peste canafurile 
mohorului. Tovarăşii mei au tras. Cezar s-a zvârlit câteva 
copce îndărăt. Apoi s-a oprit ş-a întors botul spre mine. Îl 
chem. Eu, cu Cezar, mă înţeleg româneşte. El ascultă şi vine 
lângă genunchiul meu. Îl trag uşurel de ureche şi încerc a 
dezlega judecata lui şi fenomenul nou. Fără îndoială, acuma 
se teme să fugă, ca să nu mă piardă, - cum era cât pe ce să 
se întâmple alaltăieri. Astfel şi-a putut birui pentru întâia 
oară groaza de tunetul puştii. 

— Îţi era frică de puşcă? îl întreb eu. Trebuie să te 
stăpâneşti. 

— Cam greu... schiaună el, şi mă priveşte ţintă, cu bucurie, 
drept în ochi. 

— Aşa-i că n-a mai fugit? îmi strigă din stânga mea, din 
mirişte, cuconu' Nicu. Trebuie strâns ţinut şi pedepsit; altfel 


n-ai să faci nimic cu el! Ici, Tom! 

Tom umblă greoi, cu picioarele dindărăt betege şi 
reumatice. Din când în când se opreşte şi întoarce spre 
stăpânul său ochii trişti. Sar alte prepeliţi. 'Tovarăşii mei 
trag. Cezar are tresărirea obişnuită, dar se stăpâneşte 
lângă piciorul meu. Şi fără îndoială că nu poate înţelege 
nimeni ce preţ are acest fapt pentru vânătorul de prepeliţi, 
a cărui armă, chiar de fabricaţie englezească, e de 
importanţă secundară. 

— La câmp, cânele este totul, cucoane! îmi strigă cuconu' 
Nicu, Ici, Iom! Ici! 

Dar Tom a încremenit în aret, lâng-o tufă, - într-o poziţie 
frumoasă, cu capul sucit uşor, ca de demult, în tinereţă. 
Cuconu' Nicu întoarce spre mine un obraz înflorit de 
admiraţie: 

— Straşnic câne, cucoane! Ceasornic! 

A sărit prepeliţa; tovarăşul meu a tras; apoi comandă lui 
Tom să-i aducă vânatul căzut. Dar 'lom pare puţintel 
încurcat şi fiorul de tinereţă, care a străbătut o clipă prin el, 
s-a stâns. 

— Sug, Iom! strigă cuconu' Nicu. 

Bătrânul nu simte vânatul. Se învârte în preajma lui 
cuconu' Nicu la întâmplare. Tovarăşul meu începe să se 
supere. Pune mâna pe cravaşă. Strigă iar, din ce în ce mai 
întărâtat: 

— Sug, Tom. Sug, aport, pil, aport, sug...! 

Toate îndemnurile în limbă străină sunt de prisos. 
Împovărat, Tom îşi pleacă spre pământ capul; apoi se culcă- 
n mirişte, subt ameninţarea cravaşei. 

— Sug, Tom. Sug, aport, pil, aport, sug! îndeamnă iar, 
aţâţat şi tulburat, cuconu' Nicu. Apoi oftează şi se aşază şi 
el la pământ, întristat ca şi Tom. 

Deodată, la câţiva paşi de mine, observ că s-a oprit Cezar, 
cu botul ridicat în adierea dimineţii. A încremenit într-o 
poziţie mlădioasă şi tânără. Pentru întâia oară primeşte în 
nasu-i fin emanaţiile prepeliţei ascunse. N-o vede, dar o 


simte aproape de el. O adiere tot aşa de subtilă ca lumina a 
trezit dintr-odată în el pe vânător. Clipa aceasta e hotarul 
înţelegerii şi carierei lui. Păşesc lângă el şi-l îndemn încet. 
Tresare, simte mişcarea prepeliţei rănite, se răpede 
instinctiv şi inconştient. O pierde o clipă; o găseşte iar; o 
prinde în gură delicat, şi, la îndemnul meu, mi-o aduce, încă 
ameţit, încă nehotărât... Îl mângâi şi-i vorbesc şi el mă- 
nţelege. Amândoi suntem fericiţi. Şi când ridic ochii, văd pe 
cuconu' Nicu zâmbindu-mi cu melancolie. Mângâie şi el cu 
vârful cravaşei pe Iom şi l-a iertat. Se ridică cu greutate din 
mirişte, gemând şi cu încheieturile scârţâind. 

— Ici, Tom. Hai, moşnege, să mai încercăm. Ziua-i 
frumoasă şi lină. Şi-n pădurice găsim loc mai bun pentru 
hodina amiezii... 

Pornesc domol, încă subt iluzie şi subt stăpânirea 
trecutului. Bătrânul meu tovarăş umblă mai încovoiat de 
grumaz, iar Tom, scăpătând de picioarele dindărăt, ocoleşte 
atent prin preajma tufelor - care încep să fie pentru nasul 
lui taine închise. Dimpotrivă, pentru Cezar, o lume nouă se 
deşteaptă. Nu exista pentru el cu puţine clipe înainte. Acum 
îi radiază de pretutindeni, din ascunzişurile câmpiei, din 
vânt, din pământ şi din soare. Sunetul puştii acum pentru el 
e un semnal prietinos. Înțelegerea lui a suit o culme, de 
unde stăpâneşte lumea nouă. Şi-ntre el şi mine s-a 
statornicit un raport, din care aproape au dispărut 
prejudecățile oamenilor. Suntem doi camarazi şi, la umbra 
păduricii, mâncăm din aceeaşi bucată de pâne. Apa din 
bidon o împărţim. Şi ne întindem pe iarbă alături, subt 
stejari tineri, între florile de lumină, în căldura neclintită. 
Sfârâie cosaşii pretutindeni, cât ţin câmpiile în soare, 
pretutindeni până la orizont, necontenit, stăruitor şi 
uniform ca tăcerea. 

Şi, când ne pornim iar rătăcirea prin păpuşoaie şi mirişti, 
într-un târziu cătră asfinţitul soarelui, cuconu' Nicu 
Fantazie se opreşte şi admiră cu seriozitate manevrele lui 
Cezar. 


— Ce ţi-am spus eu, cucoane? îmi vorbeşte el cu 
pătrundere. Cezar al dumitale s-arată destul de bun ş-ai să 
faci ispravă cu el. Ai să ai un câne, cum a fost Tom al meu. 
Ceasornic, cucoane! Ce expediţii am făcut cu el, - când ţi-oi 
spune, n-are să-ţi vie a crede! Ici, Iom! Bagă de samă, Tom. 
Numai trebuie să ştii să-i faci educaţia şi să-l ţii în frâu. Ici, 
Tom! Ici, Tom! răcni cu disperare, deodată, cuconu' Nicu. 
Vină-ncoace, dârlăule! Nu vrei s-auzi! Are să te iee acuşi 
mama-Dracului...! 

Tom veni trudnic, cu capu-n pământ, supus şi nenorocit, - 
cu lumina unei lumi trecute în ochii lui blânzi. Tuşind din ce 
în ce mai înecat, cuconu' Nicu îşi zvârli ţigara şi se aşeză 
iarăşi la hodină, lipindu-şi spatele de ţărâna fierbinte, cu 
faţa cătră cer, pe când tovarăşii săi mai tineri, dezbrăcaţi de 
bluze, cu mânicile cămăşilor suflecate până la cot, cu 
piepturile desfăcute, înaintau prin lumină cu putere şi fără 
trudă, cu cânii harnici între dânşii. Mergeau fericiţi, cu 
pasiunea pulsându-le în sânge, spre amurgul nebănuit, 
care-i aştepta la sfârşit. 


SFÂRŞIT 


1 Material de construcţie constituit din lut frământat cu 
paie tocate (şi cu unele substanţe minerale), întrebuințat la 
tencuirea sau la construirea caselor ţărăneşti, a cuptoarelor 
etc. 

— Din te. camur. 

2 Băutură acrişoară răcoritoare, preparată din fructe 
fermentate sau din pâine, apă şi malţ. 

3 Coş împletit din nuiele sau din trestie, folosit la pescuit. 

4 Specie de salcie sau de răchită din ale cărei ramuri se 
fac împletituri. 

— Din ucr. lozâ. 


5 Bici lung şi gros; harapnic. 

6 Femela copoiului. 

7 Persoană care se îndeletniceşte cu vrăjitoria. 

8 Pădure mică, tânără şi deasă; tufiş? crâng, huci. 

— Din ucr. huscak. 

9 Care este de culoarea sinelii; albastru-palid. 

10 Specie de gâscă sălbatică de talie mică, cu carnea 
gustoasă (Anser albifrons). 

11 Muşchi (de căprioară sau de iepure) afumat. 

12 Carte populară cu caracter astrologic, care cuprinde 
preziceri asupra sorții omului şi asupra stării timpului pe 
baza interpretării tunetelor şi fulgerelor în raport cu zodia 
în care ele se produc. 

13 Carte populară care cuprinde preziceri făcute pe baza 
interpretării unor mişcări musculare involuntare. 

14 Huţul, locuitor slav de la izvoarele Siretului şi 
Ceremuşului; (fig.) om înalt şi voinic. 

15 Cenuşă încă fierbinte care acoperă cărbunii; spuză. 

16 Pădurar (germ.) 

17 Val sau vârtej (mare) făcut de o apă curgătoare. 

18 Ajutor al cârmaciului unei plute, care stă la cârma de 
dindărăt. 

19 Curent în mijlocul unei ape curgătoare; Firul apei; Loc 
de unde ţâşneşte din pământ apă, formând o mocirlă. 

20 Calcea-calului.