Mihail Sadoveanu — Soimii (1972)

DP... 7 -.-——.” wo 


> A Eaa tra dna stat a departat UPU aie ae SE a ati 200 


e pap DARE KERROT E TE i $ ş LR XI PL SE IA SL 
An SAS EAE DANCON ny some uae A A AONAIS s sa a 
Fiscală , ta ata de Vuia Lea ti Să că 
îi i 
pat "d 
IER v A 
E IA ai 
YI : 
N ză à p2 
A pi: Ly y 
i Ai, 
f pe” 
N PAA 
b Yen 
>». ar Si 


HADOV 


» 4 . 
_ A $ 
Ja F For 
E A 
t, r 
2 r r 
> x. E A 
' — . 
\ JEK 
å — j 
r ” 
; qu PAA 
à 
p m AT A 34 
x S $ s 
s3 p agr 
Voi 3 PS 
ve Pa w 
"ry r. 
‘ y , 
s> A f 
> g A 
ASA ud - 
JAR "4 
> Suy 
4i T ra 
= = = = ~ - - = - a = = 2 = = = - PI = >= = 
i. —— = i — m a m l _ — - — _ —- -o~ -a 


Ea a Aer 3 DD m a a -—._.——— — E s 
-. A~- ai l eaa RIRO E O A E SAA a A a > ri f'a ~H 


SADOVE ayy 
N C 


MIRAIL SADOVEANU 


SOIMII 


1904 


ROMAN ISTORIÇ 


E-Book realizat 
după volumul apărut la 
EDITURA JUNIMEA-1972 


PROLOG 
DESPRE SFÂRŞITUL LUI ION-VODĂ CEL 
CUR PLIT 


an vremurile acelea de cumpănă şi de frământare 
când ţara gemea şi multe inimi laşe băteau sub 
zale aurite, iar trădarea zdrobise, odată cu 
marele lon-Vodă cel Cumplit, şi nădejdea în zile mai 
bune, — câțiva viteji vârâseră în spaime pe duşmanii 
Moldovei, lăsând dâră de sânge în urmă şi umplând 
de faima isprăvii lor aceste ținuturi. 

Zece soli ai răzbunării cutezaseră să intre în țară 
şi să înfrunte pe Petru-Vodă, păpuşa Stambulului, 
în însuşi scaunul domniei lui, străjuit de ieniceri. 
Erau vechi şi vrednici tovarăşi ai voievodului Ion. 

Acest lon-Voievod, în puţină vreme zguduise 
Răsăritul, ca o vijelie neaşteptată. Tronul luminățţiei 
sale Padişahului se clătinase. Pedestrimea creştină 
fusese dusă din biruință în biruinţă, împrăştiind 
oasele asupritorilor în vechi câmpuri de bătălie: la 
Jilişte, Bender, Brăila şi Cetatea Albă. 

Ca o scânteie într-o mină de pulbere, glasul 
domnului aprinsese inimile noroadelor, făcând să 
izbucnească vrednicia veche. Vârtejul de flăcări 


. 5 
TA 
pă w 
=> 
- 
a7 


crescuse, dus ca de o furtună; părea că nimic nu-l 
mai poate opri. 

Dar se amestecase trădarea unora dintre ai săi; şi 
vodă Ion se oprise. 

Îi mai rămăseseră la sfârşit semeţului domn 
puţine oşti, însă bune. Cu acestea urma să se ție ca 
un zimbru între codri şi smârcuri. Oştile lui Selim 
sultan cotropiseră Tara de Jos, Ahmed Paşa, 
beglerbei al Rumeliei, şi Adel Ghirai, sultanul de la 
Crâm, împinseseră din două părți valuri da câte o 
sută de mii de oşteni. 

Sorții trebuiau să se aleagă în scurt şi vodă îşi 
punea în țărănimea lui bună nădejde. Tocmai 
atunci, o samă de boieri, cu pârcălabul Irimia Golia 
în frunte, au trecut de partea ismailitenilor. 
Pârcălabul Irimia era vechi prieten al domnului şi, 
după ce i-a dat sărutarea frăției, s-a dus cu soții săi 
la necredincioşi, ca să-şi primească răsplata. Se zice 
c-ar fi primit treizeci de pungi, ca luda treizeci de 
arginți. 

Poate să fi pus Golia interesul şi viața lui mai 
presus decât vrednicia credinții şi mucenicia 
domnului său. A rămas asupra sa blăstămul țării. 

Poate să fi fost pricina şi în jignirea pe care boierii 
o simţțiseră când vodă, înaintea bătăliei de la Cahul, 
chemase în sfat de-a valma neamurile cu mişeii. Au 
stat mojicii la un loc cu boierii. 

l-ar fi şoptit atunci careva măriei sale: — Scuteşte- 
ne, doamne, de aceşti țărani cu mânile ciotoroase... 
lar măria sa ar fi răspuns: Într-adevăr ciotoroase, 
dar bine mânuiesc sulița şi coasa; şi dacă n-ar fi ei, 
nu ştiu dacă ați fi domniile voastre. 

După ce s-au ales unii de alţii, lon-Vodă s-a văzut 


mai slăbit; dar i-a crescut îndârjirea. Cu sufletul 
amărât şi cu ochii crunțţi şi-a ridicat paloşul în vânt; 
buciumele de cireş au prins a suna; vitejii săi au 
intrat în foc şi în măcel. 

Cu mare străşnicie a pătruns măria sa în ordii. 
Cât nimic nu-i putea sta în cale. Iar bulucurile sale 
de țărani şi cazacii de la Nipru îl sprijineau, 
prăvălind şiruri după şiruri de  necredincioşi. 
Răcnetele: ucide! ucide! şi bubuirile buciumelor 
înălțau la cer prelungă zvoană a morţii. După 
asemenea iureşuri grăbite, mulțimile lui Ahmed 
paşa au dat îndărăt. 

Înainte de a sosi călărimea crâmleană, oastea 
creştinilor, împuţinată, a răsuflat un răstimp 
împrejurul steagului domnesc, care fâlfâia în vânt, 
cu zimbrul înstelat pe el. Domnul a dat poruncă 
buciumaşilor să sune pe cei risipiţi. Apoi a hotărât 
retragerea spre Roşcani. 

Acolo au venit la măria sa căpitanii săi credincioşi 
şi l-au rugat: — Du-te, doamne, scapă-ţi viața şi 
lasă-ne pe noi. Ostaşi ca noi se mai găsesc; voievod 
ca măria ta, ba. 

Vodă s-a aşezat la pământ în mijlocul lor şi a zis: 

— Cu voi am să mor, fraților. Cadă capul meu, 
unde vor cădea capetele voastre. 

Împrejur s-au bulucit ordiile, legând împresurare 
de pretutindeni. Şase zile şi şase nopţi a stat oştirea 
creştinilor fără pită şi mai ales fără apă. Nu şase zile 
şi şase nopți, ci şase veacuri crude. Oamenii îşi 
întindeau, noaptea, cămăşile pe iarbă, ca să se 
moaie de rouă, să-şi poată umezi buzele arse. 

Au încercat ieşiri din împresurare, dar oştile 
împărăției au ţinut bine. La sfârşit vodă s-a 


milostivit cătră ai săi şi s-a înduplecat la 
făgăduinţile beglerbeiului. S-a închinat, şi Ahmed 
paşa s-a legat cu jurământ să-l ducă viu la 
împărăție. Dar în cortul paşei, alt frate întru Hristos, 
un levantin cu numele Cigala, i-a dat lovitura cea 
din urmă, cu jungherul. După care Ahmed beglerbei 
s-a bucurat că poate supune trupul mort al 
viteazului la altă osândă; a poruncit să fie legat leşul 
cu patru odgoane şi patru cămile să tragă în patru 
părți, sfârtecându-l. 

Sfetnicii de taină ai măriei sale, frații săi Nicoară 
şi Alexandru, bătrânul Gânj, Swierczewski, Pokotilo, 
au scăpat din măcelul de la Roşcani. După doi ani 
de război, ţara a rămas pustiită; norodul şi-a plecat 
iar grumazul sub piciorul păgânului; bătea un vânt 
de desperare de la Moldova spre taberele 
zaporojenilor de la Nipru, unde tovarăşii lui Ion- 
Vodă aflaseră sălaş. 

Petru-Vodă Şchiopul, „matca fără ac”, domnea 
peste o Moldovă a ruinilor şi a mormintelor, fără să 
simtă că sub linişte se pregătesc răzvrătiri şi 
răzbunări. 

* 

Prin tragedia de la lacul Cahul, printre umbrele 
vitejilor, s-a strecurat şi năluca firavă a ibovnicei lui 
lon-Vodă, Maria Săsoaica. Alături de soțul său în 
zile bune şi în zile negre, purtând lângă ea rod 
domnesc, a aşteptat o clipă să vadă cum se alege 
soarta domnului, în tabăra beglerbeiului. Apoi s-a 
hotărât să intre după el, în ordine, ca să poată să-i 
adune cel puţin oasele prin odihna veşnică. S-a dus 
şi nu s-a mai ştiut nimic de ea; a trecut prin pâcla 


Frații domnului şi prietenii lor, scăpaţi de la 
Roşcani, au încercat, înainte de a trece Nistrul, să 
descopere pe domnița Maria cu copilul. Când oştile 
pagânilor se  desfăceau după  biruință, unele 
înaintând spre miazănoapte, altele retrăgându-se 
peste Dunăre, vitejii aceştia au căutat prilej, 
iscodind sau lovind, să găsească ce le trebuia. 
Negăsind pe domniţă, au căutat pe Irimia Golia. 
Negăsind nici pe acesta, au amânat socotelile şi şi- 
au apărat capetele, pentru timpuri mai prielnice. 

Nicoară Potcoavă, poreclit în Zaporojă „Creţul”, a 
fost primit cu deosebită dragoste de acei oameni 
liberi din pustie, care se chemau cazaci. Dintre ei, 
de la pragurile Niprului, de multe ori sabia lui a 
fulgerat până la Crâm şi în ţinuturile împărăției. 
Numele lui a rămas în cântecele bandurarilor - şi le 
plăcea războinicilor să-i asculte isprăvile murmurate 
în preajma focurilor de tabără, la priveghiuri. 

Noroadele din Moldova primeau asemenea veşti de 
departe şi aşteptau să le vie din răsărit acest 
„chemat”, frate cu lon-Vodă cel Cumplit. În sfaturile 
pământenilor se înfiripa tot mai desluşit imaginea 
lui Nicoară; aşteptările erau legate de nădejdi mari; 
pe pământul încă ud de sânge al strămoşilor se 
ridica iar un vânt de vrednicie; aşa a fost soarta 
acestui neam, să nu aibă linişte până la izbăvirea 
lui. 

Frații şi tovarăşii lor aveau într-adevăr în ei hotă- 
rârea de a se întoarce în Moldova. Mai întâi socoteau 
că trebuie să găsească pe Irimia Golia. După aceea 
înțelegeau că, lângă dorinţa norodului, se alcătuiau 
şi uneltirile unora din boierii pământeni, ca să 
pregătească lui Nicoară domnia Moldovei. Topa, 


boier de neam vechi, fost pârcălab de Roman, şi 
Kopycki, fost căpitan al lui lon-Vodă, făcuseră 
legământ să întroneze pe Potcoavă. Se alcătuiau 
sfaturi, se strângeau bani; umblau soli ascunşi 
dintr-o graniţă în alta la poloni şi în Ucraina; vremea 
trecea. 

Înainte de a se strânge banii şi de a se năimi 
oastea trebuitoare, Nicoară, oblicind că Irimia 
vânzătorul ar fi fiind la laşi, n-a mai pregetat. A 
socotit că a venit ceasul acestei socoteli, şi, cu puţini 
tovarăşi, a trecut Nistrul, şi cu mare repeziciune a 
pălit la laşi, după rânduiala călăreților pustiei. 
Acolo, într-o noapte, straja palatului domnesc a fost 
tăiată şi Petru-Vodă Şchiopul a scăpat cu fuga, 
numai printr-o minune. Au fost călcate în pripă 
casele boierilor. Pe Irimia Golia nu l-au găsit. 

Bulucul de oşteni turci venind din cetățuia Galatei 
în sprijinul domniei, a fost iarăşi încăierare cruntă şi 
vitejii, respinşi, au căutat scăpare în altă parte decât 
drumul Nistrului, ca să li se piardă urma. 


| 
CANTECUL LUI LON-VODE 


ei zece fugari făcuseră dimineaţă, în zori, un 

popas scurt, cât ai fuma o lulea; de atunci nu 

mai puseseră piciorul pe iarbă verde, zburau 
pe caii lor aprigi spre asfinţit, prin strălucitul soare 
de primăvară; în urma lor, ca după o suflare de 
furtună, drumul singuratic rămânea cufundat în 
vârtejuri luminoase de colb. 

În frunte călăreau fraţii. Nicoară Potcoavă, 
întunecat şi amărât, părea țintuit pe murgul lui. 
Tunica scurtă căzăcească îi strângea pieptul lat în 
care gemea înăbuşit o vijelie. Pulpele tari în nădragi 
largi, picioarele în cizme de marochin până la 
genunchi, cu pinteni de argint, strângeau nervos 
coastele calului. Căciulița de astrahan da drumul 
unui val neregulat, creț, de păr luciu, şi punea o 
umbră uşoară pe ochii întunecoşi, în care plutea 
lumina unui râmnic adânc într-o zi fără soare. 
Mezinul, Alexandru, de o mare asemănare cu frate- 
său, dar cu ochii neliniştiți, îşi contenise de multă 
vreme pornirile mânioase şi călărea lângă frate-său 
pe roibu-i ca şi dânsul de-nfocat. 

După fraţi veneau, pe cai iuți moldoveneşti, vechii 
tovarăşi de vitejii şi de restrişte. 

Bătrânul Petrea Gânj, căpitan oțelit din pedes- 
trimea lui lon-Vodă cel Cumplit, le era fraților ca şi 


un tată. Un stejar de român cum rar se găseşte: îi 
plăcea să bea, dar mai mult îi plăcea să se bată. 
Glumea când era voie bună -— şi răcnea ca un leu în 
vârtejul luptelor. Ochii blajini la linişte, — la mânie 
se încărcau de fulgere: sprâncenele negre, de un 
deget de late, se lăsau peste ochi posomorând 
luminile, iar barba albă şi pletele albe se răzvrăteau 
ca de spulber. 

Apoi: Toader Ursu - urs, drept urs, - cu nişte 
mustăţi de şi le înnoda la ceafă; Alexe Totârnac, 
poreclit Vulpe, de vulpe ce era, sprinten şi iute ca di- 
hania; Crăciun Harbuz şi Radu Suliţă, buni tovarăşi 
de încăierare şi de cinste; Ştefan al Mariei şi 
Gheorghe Stângaciu, frați de cruce, din ţinutul So- 
rocei, oameni tăcuți şi zidiți în fier parcă; şi cel din 
urmă, robul Caraiman, al lui Fedeleş, de la Runc din 
Moldova de sus. Rob credincios, rob viteaz şi meşter 
mare: se îngâna cu apele, cu codrii şi cu 
privighetorile, din alăută! 

Fugeau prin vârtejuri luminoase de colb, paloşele 
şi sănețele scânteiau la soare. 

De la amiază, o luaseră pe un drum îngust care se 
strecura întortocheat pe sub muncele şi prin văi. Pe 
ici, pe colo, pâraie lucii curgeau pe sub sălcii tăcute, 
încremenite în mâhnirea singurătăților. 

Soarele de primăvară fusese aprins; dar căldura se 
potolea deseori când treceau pe sub streşini de 
codru verde: locuri bune de adăpost şi de odihnă, 
dar Potcoavă părea că nici nu le vede. 

Toţi erau tăcuți, flămânzi şi însetați; — priveau cu 
încruntare înainte. Dar mai încruntat decât toți era 
moş Petrea Gânj; el mormăia din vreme în vreme ca 
urşii: de dimineață din zori, nu fumase măcar o 


lulea! Caraiman robul întovărăşea dorul acesta cu o 
privire desperată înainte, peste văi şi colnice; dar 
ochii în zadar îi licăreau ca argintul viu, nicăieri nu 
se zărea fum pe sate. În tăcerea care-i întovărăşea, 
numai tropotele vuiau fără răsunete. 

Deodată calea coti pe o costişă, printr-un făgițel 
tânăr, în care razele se cufundau mai pline de 
strălucire şi de taină; apoi începu să urce printre 
stejari rari, — cele dintâi străji ale codrului. Lumina 
se împuţina. 

Domoliră fuga cailor, se înşirară unul câte unul pe 
sub streşina verde şi prinseră a sui la pas. 

— Ei, ce zici, moş Petre? vorbi deodată mezinul, 
întorcând capul spre moşneag. 

— Multe aş spune, răspunse bătrânul, dar mi-i 
foame şi mi-i sete. Tac şi mă gândesc. 

Mezinul începu a râde: 

— Moş Petre, umple-ţi pipa şi are să vie şi gustul 
de vorbă... 

— Pipa ca pipa, suspină din urmă Toader Ursu; 
dar o oală cu vin dac-ar fi... eh! bine-ar fi. 

— Până la vin, ne adăpăm cu venin! încheie scurt 
Nicoară Potcoavă. 

Vorba aceasta trezi multe amărăciuni. Bătrânul 
Petrea voi să zică ceva, dar se stăpâni, mugi înăbuşit 
şi-şi trase cu mânile caierele care-i ţineau loc de 
mustăți. 

În tăcere, suiau la deal pe sub streşini 
întunecoase. Codrul se întărise; la dreapta şi la 
stânga se înălțau goruni uriaşi care deasupra îşi 
împreunau cununile, într-o pace de biserică. Paşii 
cailor răsunau sub bolți. 

Prin desime pătrundea o lumină slabă de zori şi 


tremura printre trunchiurile stejarilor, ca umbrele 
schițelor unei roți. Granguri galbeni, spăriați, se 
ridicau din ţâhlişuri; se auzeau departe cântecele 
mierlelor în suspinul obişnuit al codrului. 

Bătrânul nu putea răbda. Îşi trase cu tărie 
mustăţile şi mugi: 

— Stăpâne Nicoară... 

Potcoavă îşi întoarse spre bătrân ochii adânci. 

— Stăpâne Nicoară, nu te da bătut! Stăpâne 
Nicoară, multe-am îndurat noi, şi bune şi rele... Va 
veni şi vremea noastră! 

O brazdă se săpă în fruntea lui Potcoavă; prin 
ochii lui trecu o licărire de durere. 

— Frate, zise mezinul, de ce eşti aşa de amărât? 

— Nu pricepeţi voi? răspunse întunecos Potcoavă, 
nu pricepeţi că mult venin s-a strâns colea, în 
această zi de fugă! Oare Şchiopul e mai vrednic 
decât fraţii lui lon-Vodă? 

— Frate! taci din gură, strigă mezinul; avem când 
să ne arătăm vrednicia! Am să rup ticălosului Petru 
şi piciorul celălalt! 

— Stăpâne Nicoară, oftă bătrânul, adă-ţi aminte 
de vremurile bune. Toate merg până unde se poate. 
Ce voiai să facem noi, zece oameni? Dar are să ne 
vie apa la moară şi vom vedea! 

Potcoavă tăcea; sufletul lui era plin de întuneric şi 
îndoială, gânduri aspre îl bântuiau, ca un vânt 
arzător. Brazda frunţii părea neagră. 

Prin tăcerea codrului, suiră până pe creastă. De 
acolo, privirea, lăsându-se pe cununile întunecoase 
ale gorunilor, îmbrăţişa în văi, departe, lunci întinse 
de arini şi mesteceni, printre care scânteiau la soare 
rețelele curgătoare ale Moldovei, pline de jăraticul 


apusului. 

Călăreţii se opriră. Petrea Gânj întrebă cu voce 
plină de duioşie: 

— Te mai ustură rana, stăpâne? 

Potcoavă se făcu că n-aude. Îşi opri calul, pe 
gânduri, şi zise răsfirându-şi cu degetele barba 
bălaie: 

— Poposim pe malul Moldovei, ce ziceți? 

— Poposim, frate, răspunse mezinul, caii au 
nevoie de odihnă. 

Bătrânul zise iar, înfăşurând pe Nicoară cu o 
privire caldă: 

— Stăpâne, te mai ustură rana? 

— Nu, moş Petre, nu mă mai ustură... murmură 
pe gânduri Potcoavă. 

Moş Petrea clătină neîncrezător din cap; apoi 
deodată izbucni, cu ochii fulgerători: 

— Căţeaua de Chiajna e totul! Din pricina muierii 
s-a vărsat sânge moldovenesc! Şi câinii, câinii... de 
boieri vânduți... De aceea a pierit lon-Vodă al 
nostru, de aceea țara geme împilată şi noi 
pribegim!... Alelei! stăpâne, stăpâne... ne vom 
întoarce noi şi rău vom potopi pe vrăjmaşi! cu mult 
sânge de-al lor vom spurca pamântul! 

Potcoavă zâmbi cu dragoste: 

— La asta mă gândeam şi eu, moş Petre... Dar 
până atunci să ne lăsăm la vale, să îmbucăm ceva, 
să fumăm o pipă şi să ne mai odihnim ciolanele... 

Ochii bătrânului se luminară. Toader Ursu zise 
din urmă: 

— Lasă, că are să fie bine! 

Şi se lăsară la vale, prin tăcerea măreață a 
asfințitului. 


Soarele se stingea în pâclele vinete ale munților 
depărtaţi, o boare răcoroasă începu să adie, 
tufişurile murmurau în jur. Pe ici pe colo, plopii 
tremurători licăreau cu străluciri argintii. Moldova 
sclipea în vale şi, în tăcere, se tânguiau tipetele 
pescăruşilor. Se auzea şi zvonul undelor. Pe alocuri, 
în desişuri, cârâiau cristei. 

Cai şi oameni coborau obosiţi prin întinsa 
melancolie a acestui peisagiu auriu de primăvară. În 
sufletele lor gemeau multe doruri şi multe patimi, de 
asta vorbele ieşeau greu, amărâte, foarte scurte, 
foarte simple, - dar din tonul lor răzbăteau 
dureroase înțelesuri. 

Tăceau coborând spre popas şi amurgul îi 
înfăşură cu cele din urmă străluciri. 

* 

Când balta, scânteind ca oţelul, începu să se arate 
aproape, prin ochiurile zăvoaielor, cu un murmur 
uşor de unde, caii, ca şi cum ar fi simțit popasul 
aproape, porniră mai repede. 

Călăreții cârniră la dreapta şi poposiră într-o 
luncă, pe malul apei. 

După ce îngrijiră caii, se uşurară, se răcoriră şi se 
întinseră în iarbă, pe cergi. Caraiman scăpără şi 
ațâţă un foc de găteje; iar Vulpe şi Stângaciu porniră 
cu sănețele pe poteci, cătră vad, după vânat. 

Focul se aprinse şi vărsă o dungă lată de lumină 
în tufişuri; frunzele luncii licăreau. Erau împresuraţi 
de o roată albă de mesteceni; iarba moale ca părul 
era naltă şi prindea a se umezi. Se întuneca, şi sus, 
din văzduhuri albastre, izvorau stele galbene. 

Nicoară Potcoavă se aşeză jos, pe cergă, lângă foc, 
şi îşi dezbrăcă straiul strâmt care-i îmbrățişa 


mijlocul.  Pieptarul de piele de căprioară şi, 
dedesubt, cămaşa de in erau scoarță de sânge 
închegat. 

Bătrânul Gânj strigă cu voce mişcată: 

— E rău, stăpâne! Te doare? 

— Vezi, frate, grăi mezinul, ai spus că te-au zgi- 
riat; eu văd că unghia de fier a pătruns adânc! 

— Nu-i nimic, zise liniştit Potcoavă, mă mir numai 
cum de a putut răzbi sângele şi prin legături. Dar 
bine că s-a oprit acuma! 

— S-a oprit pentru că s-a închegat, vorbi şi Suliţă; 
altfel ce fel de legătură, în goana calului? Se vede 
bine ce soi de zgârietură este. 

După o tăcere, moşneagul zise: 

— Stăpâne, să nu desfaci legăturile, că n-are să fie 
bine... 

Nicoară zâmbi: 

— Nu te teme, moş Petre! 

Nu-şi desfăcu legăturile. Poate nici n-ar fi putut să 
le desfacă; trebuiau tăiate cu paloşul, căci coaja de 
sânge era de un deget. Îşi încheie domol bumbii de 
argint şi rămase tăcut lângă foc, cu ochii țintiți în 
flăcările roşii, cu dunga din frunte adâncă şi neagră. 

Vântul uşor şi umed pornise mai tărişor şi pleca 
într-o parte limbile focului. Potcoavă sta cu capu-n 
piept; mezinul păstra şi el tăcerea, privind din vreme 
în vreme înspre fața dureroasă a celui mai mare. 
Moş Petrea Gânj îşi umplea luleaua ca să-şi mai 
amăgească foamea; tiganul Caraiman ațâţța focul şi 
făcuse jăratic cât lumea: parcă avea de gând să se 
îndoape cu jar. Ceilalţi aşteptau tăcuțţi, întinşi pe 
cergi. 

Deodată porniră două tunete lungi şi depărtate, în 


noapte. Tiganul tresări, se ridică în picioare, apoi se 
cinchi iar înaintea jăraticului; moş Petrea oftă mai 
uşurat. 

Nu trecu mult şi cei doi plecaţi se întoarseră. 
Aduceau trei gâşte vinete. 

— Avem noroc, zise înviorat moş Petrea, semn 
bun! 

lar țiganul sări ca uliul asupra vânatului şi începu 
să scarmene de pârâiau penele şi zburau după vânt, 
ca fluturii. Vulpe înjghebă trei ţăpuşi şi trei crăcăni, 
şi, cât ai fuma o lulea, mai mult nu trecu şi cele trei 
gâşte prinseră a sfârâi deasupra jăraticului. 

Toţi se dădură pe aproape, dar toți tăceau încă, 
pentru că se gândeau şi se uitau numai; şi când 
foamea te roade, nu ţi-i de vorbă, cum nu i-i cânelui 
a linge sare. Numai Caraiman mormăia încet un 
cântec, lingându-şi buzele şi învârtind deasupra 
focului gâştele care sfârâiau. Moş Petrea molfăia 
capătul lulelei; fraţii stăteau alături, căzuţi pe 
gânduri. 

Moldova şoptea aproape, lunca şoptea împrejur şi 
trunchiurile albe ale mestecenilor sclipeau ca nişte 
lumânări. O prepeliță strigă peste ape. 

— Bună ar fi de pus în țăpuşă!... rânji Caraiman. 

— Are omul gusturi alese! vorbi Totârnac, poreclit 
Vulpe, de vulpe ce era. 

— Voi vorbiți de prepeliți... mormăi moş Petrea 
Gânj; şi când ați zis țăpuşă, eu m-am gândit la 
Irimia Golia... Hei! voi da eu odată cu crucea peste 
dânsul! El l-a mâncat fript pe lon-Vodă al nostru! 

— El, dal... murmură cu întristare Crăciun 
Harbuz. Moş Petrea oftă, apoi începu să mozolească 
iar capătul lulelei. 


Tiganul era meşter la fript gâşte, după cât se 
vedea. Toţi erau grăbiţi, da’ el era mai grăbit decât 
toți. Scoase pite de secară din desagi şi le împărți; 
apoi toţi se dădură pe lângă carnea rumănă. Nu 
ştiu, ori fălcile lor pârâiau, ori ciolanele gâştelor, dar 
trebuie să fi fost straşnic de bună friptura. Fraţii 
uitară gândurile negre şi piciorul cel şchiop al lui 
vodă Petru şi se mai înveseliră, cu câte un picior de 
gâscă în mână. Limbile începură a se dezmorți. 

Pe urmă, se întinseră iar în jurul focului, pe cergi. 
Caraiman, numai după ce şi-a pus pântecele la cale, 
s-a gândit că destul a prăjit el gâşte, acum a venit 
vremea să se prăjească şi el, — drept aceea, a stârnit 
o pălălaie lungă cât mestecenii. S-a dat aproape şi 
numai cât îi sticleau ochii şi dinții. 

E nevoie să mai spunem că toți şi-au scos pipele, 
pentru că nu se ştia dacă fumează ori nu, - numai 
despre fumatul lui moş Petrea nu-i nevoie de vorbă 
multă: pufăia moşneagul de s-auzea cine ştie de 
unde, şi mormăia şi scotea un fum, de socoteai că i-i 
hogeag gâtlejul. 

S-au pus apoi la taifas. Caii păşteau în desişul 
întunecos iarba moale; focul arunca pânze roşii de 
lumină în întunericul frunzelor; Moldova se sfădea 
cu prundişurile; mestecenii se închinau şi vântul 
umplea câteodată afundurile depărtate ale codrului 
de vuiet de ape. 

— Doamne, fraților! vorbi Petrea Gânj, mi-am 
adus mai înainte aminte de ticălosul Irimia Golia. De 
mi-a pica în palmă, am să muşc din el cum am 
muşcat din gâştele de odinioară. Viteaz a fost Ion- 
Vodă, dar minciuna sparge şi casa de piatră. — şi 
boieru-i minciună din creştet în tălpi. 


— Moş Petre, moş Petre, murmură Stângaciu, nu- 
mi mai aduce aminte, că tare mă arde la inimă! Şi- 
au vândut, cânii, moşia şi l-au vândut pe vodă cum 
a vândut Iuda pe Hristos! 

— Pe tine te doare, băiete? Şi pe mine mă doare, 
cumplit mă doare! 

— Oleoleo! dar mare-i unul Dumnezeu! Munte cu 
munte se întâlneşte, dar om cu om? 

— Eu nu pricep, zise Alexandru mezinul, cum 
dracul de n-am dat de dânsul ieri. Aveam un 
ştreang minunat pentru gâtul lui. 

— Doamne, frate, mişelul e ca şarpele! rosti 
neguros Nicoară. 

Moş Petrea mormăi, după un răstimp. 

— Decât un an cioară, mai bine o zi şoim! lon- 
Vodă al nostru a trăit puţină vreme, dar şoim a fost! 
— Of-ofl gemu moşneagul scrâşnind, cum ni l-au 
sfârticat nelegiuiții! Cât ne-am necăjit să-l facem să 
fugă singur şi n-a fost chip! S-a dus şi el, s-a dus şi 
soaţa lui. S-a dus şi pruncul, — parcă nici n-au fost! 
N-am să mor, n-o să mă lese Dumnezeu să mor, 
până ce n-oi vedea pe lrimia întins la picioarele 
mele! 

Moşneagul îşi lăsă capul pe piept şi oftă; apoi căzu 
pe gânduri. Luleaua i se stinse între degete. 

Zăvoaiele dese murmurau în preajmă, caii 
strănutau din când în când; chimirurile late, 
săneţele şi paloşele sclipeau în bătaia focului. În 
țâhlişuri, peste Moldova, ţipau cristeii; o undă de 
vânt trecu tainică prin mesteceni. 

— Fraţilor! gemu moşneagul, vă aduceţi aminte de 
vremurile cele straşnice? Oh, Doamne, ce vremuri! 

— Să ne-ndulcim amarul, zise cu greutate Suliţă; 


atâta mai avem şi noi în ceasuri cumplite! 

Bătrânul, cu ochii mari, aţintiți, începu să 
vorbească ca într-un vis: 

— Ce zmeu de om! Cum muşcau pagânii ţărâna şi 
se zvârcoleau ca şerpii pe jăratic! N-a fost nici va 
mai fi aşa voievod! Mergeam toți ca nebuni după 
dânsul, prin bura de sânge! Când îşi trăgea paloşul 
şi pornea, turcii se abăteau într-o parte ca înaintea 
unui vifor! 

O înfiorare rece trecu prin toţi tovarăşii. 

— Cum s-a dus! urmă moşneagul, cu glas amă- 
rât. Grozavă ursită pentru aşa viteaz! Şi domnița 
Maria, cu puiul ei, cum a trecut, ca o umbră... şi noi 
n-am putut-o scăpa nici pe dânsa! S-a dus pentru 
totdeauna, aşa de amărâtă şi aşa de zdrobită, cu 
pruncul la sân! 

Luleaua stinsă tremura în mâna moşneagului. 
Bătrânul se plecă asupra jăraticului, căutând un 
cărbune. Nimeni nu-i văzu ochii, dar un cărbune 
sfârâi dedesubt. 

Focul întindea limbi albăstrii; o tresărire de 
flacără lumină deodată chipul aspru, ca cioplit în 
piatră, al bătrânului. Ochii scânteiau întunecos. 

— Moş Petre, vorbi Potcoavă, Dumnezeu a vrut să 
scăpăm, pentru răsplata Iudei! 

Gânj dădu încet din cap, privind cu dragoste 
chipul viteazului. 

Tăcură multă vreme. Un vânt amar le bântuia 
sufletele, toţi stăteau pe gânduri, cu mintea la 
vremurile cumplite. Acelaşi gând, acelaşi dor trecea 
prin toate sufletele, pe când prin luncă se strecurau 
murmurări tainice, ca ciuruiri depărtate de undă. 

Bătrânul îşi umplu din nou pipa, cu ochii țintă în 


jăratic, cu sprâncenele negre încruntate. Mezinul se 
lăsase pe o coastă şi privea văzduhul negru în care 
clipeau stele vioaie. Ţiganul era neliniştit, înfiorat, şi 
ochii lui focoşi ardeau ca doi ochi de lup. 

Deodată se ridică în picioare, se apropie de desagi, 
se plecă şi prinse a cotrobăi prin ei. 

Vulpe râse încetinel: 

— Săracul Caraiman, cât de ţigan e el, dar tot s-a 
întors prin foc, de şi-a luat scripca. 

— Aş! zise şi Ursu, ţi-ai găsit să se lese el de diblă! 
Noi fugeam cu săneţele în mână şi împroşcam foc în 
ieniceri şi el sălta pe cal ca un smintit, cu stânga 
ținea frâul şi cu dreapta scripca, în vânt! 

Caraiman se întoarse, fără să se uite la nimeni, se 
aşeză lângă foc cu picioarele încrucişate sub el, şi 
stătu aşa un răstimp. Apoi dreapta lui pipăi 
strunele. 

Suflările nopţii porniseră mai tari. Se furişau prin 
mesteceni în freamăt uşor şi tiganul ciupi strunele: 
tim-cum, tim-cum, — şi ochii îi licăreau ca doi 
cărbuni şi stăteau nemişcațţi, privind înainte. 

Ciupea strunele şi cânta încet, cu glas duios: 


Foaie verde de dudău, 
Murgule căluțul meu, 

Ce oftezi aşa de greu? 

Ori ti-i foame, ori ti-i sete, 
Ori ti-i dor de codru verde... 


Apoi luă arcuşul şi prinse a mângâia lin strunele; 
cântecul părea că vine de departe, odată cu vântul. 

Toţi ascultau tăcuți, răsturnați pe cergi; numai 
moş Petrea, cu coatele pe genunchi şi Nicoară 


Potcoavă în capul oaselor, stăteau nemişcați, în 
lumina roşie, cu ochii spre cele din urmă tresăriri de 
flăcări. 

Caraiman cânta încet, arcuşul luneca lin, şi 
alăuta părea că suspină chinuit şi plânge cele din 
urmă ceasuri ale viteazului lon-Vodă şi ale duioasei 
Marii. Umbrele lor păreau că plutesc în întuneric, pe 
vânt; iar strunele gemeau şi oftau, cu lunca, cu 
vântul, tot mai slab. Tot mai moale, ca într-un vis. 

Nicoară Potcoavă tot nemişcat sta şi sarbăd, cu 
ochii plini de amărăciune în flăcările albastre. 


de 


EP Ra A 
i ZA ll ee 


ai 


II 
LA DÄVIDENI 


e deşteptară în răceala jilavă a zorilor. 
Trăgea un vânt subțire dinspre baltă; 
pescăruşi şi nagâți treceau țipând de foame; 
roate de pâcle veneau după vânt şi descopereau 
solzii apelor întunecoase; luncile vâjâiau. 

Caii erau sătui şi stăteau neclintiți în verdeaţa 
umedă. 

Caraiman se sculă şi porni după găteje, iar ceilalți 
se puseră să-şi şteargă sănețele de răvineală. Alexe 
Totârnac, poreclit Vulpe, zise: 

— Stângaciule, ia-ţi săneaţa şi să pornim la po- 
tică, poate ne cade vreun iepure... Cam slabe-s di- 
hăniile, ce-i dreptul, pe vremea asta, dar, de nevoie, 
om mânca şi noi ce-om putea... 

— Lasă iepurii, Vulpe, grăi Petrea Gânj;, nu mai 
strica încărcătura degeaba; mai bine vezi, poate-i 
avea norocul de-asară. 

— Aha, s-a-ntărtat moşul la gâşte grase, zâmbi 
Totârnac; apoi zise Stângaciului: Haide, Stânga- 
ciule. Ia-ți zburături... Şi porniră prin tufe. 

Ceilalți adăpară caii, iar Caraiman scăpără, ațâţă 
focul şi făcu o pălălaie ca şi în sara trecută. Ziua 
deschidea ochii şi cununile codrului se rumeneau. 

Alexandru era odihnit, după somnul greu; dar 


frate-său tot galben, întunecat şi chinuit de durere. 

Petrea Gânj zise: 

— Mi se pare mie, stăpâne, că rana-i adâncă şi are 
să trebuiască să ne oprim la o casă de om; văd eu că 
nu eşti în toate apele. 

— M-a tras pământul, moş Petre, asta-i, dar n- 
avea grijă; numai să pornim la drum şi-i vedea că 
are să fie bine... 

Moşneagul clătină din cap şi mormăi nemulțămit; 
îşi umplu pipa şi se trase lângă foc. După un 
răstimp, grăi: 

— Adică ce-ar fi dacă ne-am opri la o casă de 
creştin? Încaltea să te văd lecuit de istov... Ce? 
două, trei zile trec ca o părere şi, după ce s-a astupa 
zgârietura, puţin ne pasă. 

— Dar de zgârietură n-are încotro! zise Alexandru; 
nu-l ştii dumneata, moş Petre? Mai bine moare 
decât să spuie că-l doare. Ia uită-te la el: parcă i-a 
luat pânza de pe obraz; a curs pesemne sânge din 
el... cu vadra... şi n-a zis nici cârc. Amarnică fire de 
creştin! la ascultă, frate, cât e şagă e şagă... 

— Taci, Alexandre, că nu ştii ce vorbeşti. Dar ce-s 
eu, muiere? Să cad în brânci pentru atâta lucru? 
Păziți-vă treaba: pornim şi mergem înainte! 

Bătrânul privea cu ochi calzi pe Potcoavă. Zise: 

— Mergem... dar tot ar fi bine să... La urma urmei, 
înainte cu Dumnezeu! 

Se uită la mezin. Îşi împinse pipa la colțul gurii şi 
zâmbi, clătinând din cap. 

Fratele cel mare se sculă, se apropie de calul lui, îl 
mângâie pe ochi, îi răsfiră coama între degete şi-l 
bătu pe gât: 

— Măi Murguț măi. Ca vântul să mă duci la 


cazaci, măi Murguţ! Până ce n-oi vedea duşmanii 
muşcând țărâna, nu mă las! 

Ochii lui Gânj licăriră: 

— A da Dumnezeu, stăpâne, şi ne-a veni şi nouă 
apa la moară. 

Murguţ necheză încetinel, înăbuşit, şi cercă să 
apuce pe Nicoară de mână. Ceilalți cai ridicară 
capetele şi începură a vântura cu picioarele subțiri. 

Caraiman, care se prăjea pe lângă foc, vorbi şi el: 

— Ce zici, stăpâne? tot mi s-a distrămat mie 
arcuşul: are păr bun Şchiopul? 

Alexandru zâmbi a râde şi răspunse: 

— Taci, Caraiman, că nici de atâta nu-i bun vodă 
cel ticălos! 

Stătură tăcuţi câtăva vreme. 

Suluri roşii de lumină pătrundeau de la răsărit 
prin ochiurile poienilor; stoluri de vrăbii prinseră a 
cislui prin sălcii, la marginea apei; mierlele ziceau 
din fluier, în luminile răsăritului. 

Deodată desişurile pârâiră şi glasul lui Vulpe se 
auzi: 

— Gata focul? 

— Gata, gata, dumneata să fii sănătos! răcni 
Caraiman, sărind în sus, vesel. 

— Măi Vulpe măi, tună Toader Ursu. Ce-i? gâscă 
ori gânsac? 

— Ba nici boboc nu-i, răspunse Stângaciu ieşind 
cu Totârnac din dosul mestecenilor. Vulpe râdea. 

— Ba nu, zău, Stângaciule, zise cam trist 
Caraiman; nu şăgui, că n-avem vreme şi mie parcă 
mi-au mas şoarecii în pântece! 

Cei doi puşcaşi veneau numai cu sănețele în 
mână. Caraiman căta amărât la ei. 


— Tu să fii sănătos, Caraimane! zise Vulpe, 
glumet. Caraiman se scărpină în cap. 

— Dar ce-aţți pățit? întrebă mezinul. 

— Ei, parcă gâştele au fost proaste, să se lese 
împuşcate... mormăi Petrea Gânj. 

— Curat! rosti Totârnac. 

— Cum? n-aţi dat peste nimic? 

— Ba am dat, dar vorba ceea: ochii văd, inima 
cere... Parcă ne-am putut apropia? Pe urmă, ne-am 
gândit că se va face ziuă şi trebuie să pornim. Afară 
de asta, după deal, pe coastă, am zărit o curte 
boierească. 

Moş Petrea îşi aținti urechea: 

— O curte boierească zici? 

— Da, ş-am socotit că până acolo n-om muri de 
foame. 

— Departe? întrebă Potcoavă. 

— Dar de unde! strigă Totârnac; se vede bine din 
vad; ce curte mândră, de-a mai mare dragul! 

— laca-i bun! grăi moş Petrea, iaca-i bun! un 
pahar de vin şi un hartan de miel nu strică! Ar fi 
potrivit să mergem. După ce ne înviorăm, pornim 
înainte cu Dumnezeu! Un pahar de vin bun, mai 
rar... 

— Bine, moş Petre! rosti zâmbind Nicoară; hai, 
băieţi! 

Potcoavă era galben şi ochii îi ardeau dureros: îl 
frigea rana din coastă. 

Se pregătiră, încălecară; ieşiră din frunzişurile 
umede, la mal. 

Ca la vreo douăzeci de obraţe în susul Moldovei, 
se vedea o dungă de creţuri subțiri pe unde, şi apele 
curgeau împrăştiate pe prund. 


— Acolo-i vadul! zise Petrea Gânj şi porniră într- 
acolo, cu junghiurile şi chimirurile late sticlind în 
săgetările soarelui. 

Pescăruşii vineţi se învârteau țipând pe deasupra 
lor; câteodată se repezeau asupra luciului verziu, 
înfiorau undele şi se ridicau cu chitici în cioc. 

Intrară în şir, în vad. Întâi Nicoară Potcoavă, după 
dânsul mezinul, pe urmă Petrea Gânj, şi ceilalți 
după dânşii. 

Apa venea tare şi se izbea în pântecele cailor cu 
vuiet. Caii păşeau cuminţi şi se ţineau bine. 

Deodată Potcoavă ieşi din linie şi se lăsă pieziş 
după apă. 

— O să ajungem mai degrabă aşa!... zise el. 

— Nu te abate din vad, stăpâne, strigă Petrea 
Gânj. Să nu dai în vârtejuri! 

Nicoară făcu un semn cu mâna, să nu se teamă. 
Erau să se ia şi ceilalți după dânsul; tocmai voiau 
să-şi dea drumul, când Alexandru scoase un răcnet 
şi-şi repezi calul spre frate-său. Potcoavă se 
scufundase până la piept cu cal cu tot, apoi ieşise 
deasupra şi iar se scufundase. Murgul sforăia şi se 
lupta  voiniceşte, apele veneau mânioase şi se 
rupeau în două, izbindu-se de pieptul voinicului. 
Călărețul îşi întoarse capul şi văzu că toţi se învăluie 
după el, le făcu un semn cu mâna şi strigă: 

— Nu-i nimica, nu vă temețţi... 

Murguţ se încorda şi sforăia; apele băteau în 
călăreț şi-n capul calului; mezinul ajungea la frate- 
său; ceilalți după el; dar Murguţț ieşea din vârtej; 
prinsese cu copita fund tare şi acum păşea pufnind 
spre mal. 

— Slavă Domnului! cuvântă moş Petrea. 


Lucrurile se petrecuseră ca într-o fulgerare de 
icoane; caii trecură prin undele iuți. Apa cobori la 
genunchii lor. Pe urmă mai jos şi în curând 
potcoavele bătură prundul vânăt. 

Nicoară Potcoavă era galben ca turta de ceară: o 
întunecime mare plutea în ochii lui, — durerea 
adâncă care-l făcuse în două nopți şi o zi, după ce 
fusese rănit, să umble ca printr-un vis dureros. 
Când tovarăşii se apropiară de el, zăriră pete de 
sânge pe Murguţ. 

— Dar ce-i, frate? grăi Alexandru, ţi s-a rănit 
calul? 

Fratele mai mare zâmbi şi făcu semn, cu capul, că 
nu; răsufla greu şi strângea coastele calului între 
pulpe. Atunci toţi, apropiindu-se cu luare-aminte, 
văzură ce era: un pârăuaş îngust de sânge se 
strecura pe sub tunică şi picura pe coastele 
murgului. 

— S-au desfăcut legăturile rănii! răcni moş Petre. 

— Nu-i nimic... murmură Potcoavă. 

— Cum nu-i nimic, frate? strigă mezinul mânios; 
să-l descheiem, moş Petre... 

— Nu te supăra frate, nu te supăra... murmură 
zâmbind Nicoară. 

Soții se grămădiră în jurul rănitului. Alexandru 
descheie bumbii de argint şi pieptarul ud. Dedesubt 
se văzură legăturile roşii zvâcnind deasupra rănii; 
sângele izvora şi curgea la vale, de-a valma cu apa 


rece. 

Bătrânul se apucă, gemând, cu mânile de cap: 

— Dar bine... asta-i rană? zise el, asta-i rană? 
lovitura asta putea ucide un mistreţ! S-au dezlipit 
legăturile muiate de apă şi uite ce vână groasă de 


sânge! 

Potcoavă sta drept pe cal şi ochii îi sticleau de 
durere. 

— Ce-i, moş Petre? zise el. Ce te sparii aşa de 
tare? Eu ştiam că eşti obişnuit cu sângele... 

Bătrânul războinic tăcu, cu fața aspră; dar în 
ochii lui se aprinse o scânteie de duioşie. Toţi 
tăceau, privind fața împietrită a rănitului. 

— Nu-i chip să luăm legăturile, grăi mezinul. 

— Nici vorbă! răspunse moşneagul, pe când 
Caraiman scotea fâşii de pânză de in; să le strângem 
şi să le întărim cu altele, ca să se oprească sângele. 
Nu mai avem mult până la curtea boierească; 
iacătă-o, se zăreşte acolo în fund, după cuta de deal. 
Acolo ne-om opri şi vom vedea pe urmă ce mai este 
de făcut. 

Legăturile fură strânse şi întărite pe deasupra cu 
altele. Sângele conteni. Nicoară Potcoavă oftă şi 
închise o clipă ochii, dar niciun muşchi de pe fața 
lui nu tresări. 

Porniră  mâhniți pe şesul plin de prund; 
mănunchiuri de iarbă subţire, ca nişte bărbi de tap, 
ieşeau din pietriş, pe ici pe colo. 

La dreapta lui Nicoară, în partea rănii, călărea 
Alexandru, la stânga moş Petrea Gânj. Chipul răni- 
tului era întunecat, ochii ardeau adânci, dar trupul 
sta ca o făclie pe murg, nalt şi falnic. Moşneagul, pe 
gânduri, îşi rodea mustața. 

Caii mergeau la pas, în tăcere. Pescărugşii se 
roteau țipând pe deasupra. Pe coasta dealului, în 
fund, plutea fum vânăt, şi prin fum se zărea o curte 
mare boierească. Pe clin, la vale, erau împrăştiate 
case, sub glugi de stuh; de-abia se vedeau din 


livezile verzi. Soarele lucea vesel şi tânăr. La poalele 
dealului, păştea o cireada albă de vite; talanga suna 
moale în liniştea câmpiilor. 

* 

Satul era gospodăresc şi sătenii păreau cuprinşi. 
Băieței în durligi se hârjoneau cu cânii, în colbul 
hudițelor; când vedeau pe fugari răsărind călări, cu 
sănețele în spate, săreau pe după garduri şi de acolo 
se uitau la ei cu ochi mari, spărioşi; cânii zăpăiau la 
picioarele cailor. Oamenii ieşeau pe prispele înalte şi 
petreceau cu priviri mirate pe străini; fete mari se 
ițeau prin crăpătura uşilor; în urmă nevestele 
sfătuiau cu mâna la gură. 

Întâlniră un sătean. Mezinul îl opri: 

— Bade, nu ni-i putea spune dumneata ale cui 
sunt curțile cele de colo? 

— Da’ cum nu? Acolo şade boierul nostru... 
boierul Andrei Dăvideanu... şi satul ista e al lui. 

— Al lui? zise moş Petrea; tare bine... Şi cum îi 
zice satului? 

— Dăvideni. 

— laca-i bun... prea bine, mormăi bătrânul, să 
trăieşti, frate... Da’... de treabă boier? 

— Cine? boierul nostru? he-hei!... numai oameni 
buni să fiți... şi-ncolo să n-aveţi grijă. 

Porniră înainte. Gospodarul stătu o bucată în loc, 
uitându-se după dânşii. Apoi îşi repezi iar căciula pe 
ochi şi-şi căută de drum. 

Calea mergea trăgănată pe coastă; casele se 
răreau, trupul satului rămânea în urmă, în verdeața 
livezilor; fumul se ridica vânăt, cânii lătrau, cumpe- 
nele fântânilor scârțâiau. Din vale oamenii se uitau 
după voinici, cu mânile streşină la ochi. 


La jumătatea coastei, pe un podiş, se înălța curtea 
boierească, albă; un zid scund o încingea ca un 
brâu; spre vale cătră Moldova, curgea neagră 
păduricea de frasini, de arini şi de fagi, împresurată 
de jur împrejur, cât bătea ochiul, de un gard înalt de 
nuiele. În vale, cătră marginea păduricii, clipea un 
râmnic întins în lumina dimineții. 

Porțile mari, căptuşite cu fier, erau deschise: 
fugarii fuseseră văzuți de multă vreme şi boierul 
Andrei  Dăvideanu îi aştepta în cerdac, în 
mângâierea dimineții. Argaţii stăteau gata să 
primească şi prieteni, şi duşmani. Erau cu mânile 
goale, dar în chimiruri se ascundeau junghere 
tăioase. 

Faţa boierului se lumina într-o coroană de păr alb. 

— Bună dimineaţa şi bine te-am găsit, boierule! 
vorbi mezinul; bucuros de oaspeţi? 

— Bucuros, bucuros! rosti limpede boierul bătrân 
ridicându-se; poftim! dar, după cât văd eu, de nevoie 
cereți ospeţie, că aveţi un rănit... 

— Da... frate-meu e rănit, şi a slăbit pe drum... 

Privirea limpede a lui Andrei Dăvideanu îi 
îmbrăţişă pe toți deodată; se opri o clipă asupra lui 
moş Petrea, tinti pe mezin, pe rănit, apoi se lumină. 

Voinicii se închinară şi boierul le zise: 

— Bine-aţi venit, vitejilor! dar nu staţi, descăli- 
caţi, şi să vedem, poate s-a găsi ceva şi pentru 
dumneavoastră. 

— Doamne, jupâne, vorbi moş Petrea; zi ospătare, 
ca să-ţi iasă un sfânt din gură! 

— Hm! rosti boierul, se cunoaşte că eşti bătrân 
încercat. Cel mai bun cuvânt e acesta pentru cei 
drumețţi; n-aveţi grijă, poate s-a găsi ceva la bordeiul 


meu... Apoi se întoarse spre Nicoară: — După cât 
văd eu, boierule, stai cam rău cu ţara... Galbăn, 
ostenit, hm! cam rău... la să vedem, deocamdată să 
te coborâm de pe cal... 

Nicoară Potcoavă şopti ceva, ca o mulțămire, şi 
pleoapele i se lăsară grele pe luminile ochilor. Era 
ostenit peste măsură şi slab. Săriră de pe cai bătrâ- 
nul Gânj, Suliţă, Stângaciu şi Ursu. Coborâră 
rănitul de pe Murguţ şi încet, de subsuori, îl duseră 
în casă. Căta el să se ţie pe picioare, dar se simţea 
că tremură. Totuşi trupul stătea drept şi fața 
neclintită; numai ochii i se aburiseră. 

Boierul pornise înainte. Începuse să facă larmă şi 
să răcnească în toate părțile. Câteva femei alergară 
îndata-mare şi pregătiră un divan într-o odaie 
luminoasă dinspre răsărit. 

Fugarii îşi dezbrăcară încet stăpânul şi-l aşezară 
cu grijă pe pat. Era slab, închise pleoapele. 

— Aşa-aşa... zicea boierul Andrei; încet... iată, am 
trimis s-aducă pe baba Aniţa... încet, să nu-l loviți... 
aici are să se odihnească bine... Rana-i în coastă, 
după cum văd eu, zise după aceea mezinului; e 
adâncă? 

— Nu prea ştiu, răspunse Alexandru, că n-a fost 
chip să-l căutăm. Ce crezi dumneata? e un 
încăpățânat de nu mai are margini. Nu l-ai văzut? 
era slab şi prăpădit şi tot se ţinea țapăn pe cal... Vai 
de mine, bine că am dat de o casă de creştini şi l-am 
adus, fără să vrea, — altfel... 

Glasul deschis al mezinului plăcu boierului 
deodată. Ochii lui se umplură de dragoste şi 
înduioşare. 

— Doamne - Doamne, zise el, ce-i tinereța! Dar 


nu-i nimica... Odihnă îi trebuie şi îngrijire bună şi 
să vezi că în scurt timp e pe picioare. 

— Mulţămesc, jupâne, aşa suflet bun mai rar... În 
vremurile aceste de restrişte, unde mai puteam găsi 
noi adăpost? Ne-ar fi primit pretutindeni cu plumbi. 

— Hm! cu plumbi... mormăi boierul; adevărat: 
trăim într-o vreme în care oamenii se sfâşie cu dinții 
şi cu unghiile, ca fiarele... Fiecare stă gata... vezi că 
fiecare se teme de ceva... Dar eu nu mă tem de 
nimic şi de nimeni... Ş-apoi doar creştini suntem şi 
frați, ce Dumnezeu! Adică numai oameni răi sunt în 
lumea asta? Vorbind aşa, boierul se uita pieziş, pe 
sub sprâncene la mezin. — Eu cred că se mai găsesc 
pe ici, pe colo, şi suflete cu frica lui Dumnezeu! În 
orice om, eu văd întăi frate, nu duşman... 

— Ferice de dumneata! zise mezinul. 

— Ba nu, fiule: spui vorbă mare! Cine-i fericit în 
lumea asta? adică cine-i cu adevărat fericit? Rareori 
e cerul fără de nouri! 

Bunăoară eu... Dar să nu mai vorbim!... Când 
crede omul în Cel-de-sus, tot e bine. Eu mă încred 
în Dumnezeu şi de diavol nu mă tem. De pildă azi, 
de ce m-aş fi temut de străinii care cereau adăpost? 
Nu mă tem: cel curat n-are de ce se teme... 

Boierul dădu trist din cap şi zise iar după un 
răstimp: 

— Nu-s eu de ieri, de alaltăieri, — şi pot să spun 
deodată: Acesta-i om bun! 

— Azi nu te-ai înşelat, zâmbi mezinul, aşa-i că nu 
te-ai înşelat? Azi ce-ai gândit? 

Boierul zâmbi trist şi se uită în ochii mezinului; 
apoi îşi cobori privirea spre rănit. 

— Vezi, zise el, mă crezi dumneata? să fi ştiut că 


sunteți duşmani şi tot v-aş fi primit, pentru că am 
văzut un rănit. 

După o tăcere scurtă, boierul Andrei întrebă: 

— Dincotro? apoi adăogi repede: Să nu te temi. 
Spune ca unui tată tot ce ai pe suflet. Crezi că nu 
pricep eu că sunteți pribegi? 

— De ce să mă tem? zise mezinul deschis; de la 
laşi venim. 

— De la laşi? Ei, aşa-i că stau lucrurile rău pe la 
laşi? Văd eu că stau rău, de vreme ce vin răniți 
dintr-acolo. 

— Da, rău stau... Urgie pe capul țării! Petru 
Şchiopul e urgie! Geme moşia sărăcită, de când s-a 
dus domnul poporului!... 

La vorbele acestea, spuse cu amar, boierul ridică 
capul şi ţinti pe mezin. 

Întrebă încet: 

— Dar fraţii lui lon-Vodă dorm? 

Rănitul făcu o mişcare grăbită pe patul lui; 
privirile mezinului scânteiară. Bătrânul îşi cobori 
ochii de la mezin asupra rănitului, apoi iar îi ridică 
asupra lui Alexandru, zâmbind de data asta. 

— Hm, rosti el răspicat, nu mai întreb cine sunteţi 
şi încotro vă duceţi... Am priceput! sfârşi el. 
Alexandru tresări. — Ori, cel puţin, adăogi repede 
bătrânul, cred că nu mă înşel. Ei, — de ce tresari? nu 
te teme!... Hei, Doamne, pesemne că nu mi-ai 
priceput sufletul, copile... Apoi, după o tăcere 
scurtă, cu blândeță: Dar cum? ce-a fost? ce s-a 
întâmplat? 

Mezinul începu a râde: 

— Mare minune dumnezeiască e ochiul omului, 
zise el; am prins dragoste de dumneata, boierule... 


Ce să fie? Uită-te! Îl vezi? Îl vezi? urmă el, coborând 
glasul, n-a fost chip să-i stăm în cale! Când a zis el 
ceva, e sfânt! Înfruntă lumea!... Am venit ş-am 
călcat palatul Şchiopului ieri-noapte... S-a bătut ca 
un leu şi acuma iată-l! 

Boierul bătu din palme, minunat: 

— Şoimilor! strigă el cu ochii aprinşi, să vă îm- 
brăţiş! Adevărațţi frați ai lui lon-Vodă! Vino încoace, 
fiule, să te sărut; să vă sărut cu drag, căci dragi îmi 
sunteți şi voi! Voi sunteți, vă cunosc, frații şoimului! 
Boierul îmbrăţişă şi sărută cu drag pe frați. 

— Da, noi suntem cei amărâți, noi suntem cei 
alungați ca fiarele! zise amar mezinul. Rănitul gemu. 

— Voinicule, voinicule, vorbi boierul cu glas 
mişcat; omul să nu deznădăjduiască... Adânci şi 
neînțelese sunt hotărârile Domnului! Ascultă-mă pe 
mine, uită-te la barba asta albă şi mă crede: norodul 
geme, se frământă ca un vânt înlănțuit! Veniţi şi 
dați drumul lanțului şi se va prăvăli Şchiopul ca să 
nu se mai scoale! 

Mezinul oftă şi arătă din ochi pe Potcoavă, care 
privea în bagdadie, cu ochii mari, întunecoşi. 

Bătrânul se plecă şi-l sărută pe frunte. 

Apoi zise: 

— Nu poţi şti ce aduce ziua de mâni. După nour, 
soare; după năcaz, bucurie! Vino să te sărut ca un 
părinte, pe frunte; eu am fost bun prieten cu Ion- 
Vodă, batâr că am avut ginere pe un ticălos ca 
Irimia Golia! 

La vorbele acestea, mezinul căscă ochii mari şi se 
dădu repede înapoi, cu mâna pe paloş. Nicoară 
tresări şi îşi întoarse capul cu ochii cumpliți. 

— Pricep, pricep, zise boierul bătrân, zâmbind 


amar; dar mi-i ginere... mi-a fost ginere un ticălos! 
L-am blăstămat când am auzit că şi-a vândut 
stăpânul şi a adus păgânii să calce moşia părinților 
lui! Cânele! N-am dat cu ochii de el, că l-aş fi zdrobit 
fără leac de păcat! Pricep: v-aţi aprins... Dar fiți pe 
pace: Dumnezeu nu bate cu ciomagul, nu... lată, 
priviți-mă. Mi-e barba albă. Şaizeci de ani port în 
spinare... mă gândesc mai mult la Domnul decât la 
oameni... dar vă spun în cuget curat, un câne ca 
Irimia n-ar fi păcat să omor! 

Ochii moşneagului ardeau şi arătau încă voinicia 
şi tinereța sufletului. 

— Fiecare cu ale sale dureri... zise iar bătrânul, pe 
când mezinul asculta în tăcere; fata îmi murise; mi- 
am oprit nepoata, n-am vrut s-o las în stăpânirea 
unui viclean... am luat-o pentru totdeauna, şi am 
avut noroc că de mică crescuse la mine... Blăstămat 
să fie — să piară cum pier cânii! lată, acu trăiesc ca 
un bursuc aici, cine ştie unde... nu vreau să ştiu de 
măriri şi de curte... Altădată era bine, dar acu s-au 
ticăloşit şi boierii, şi domnul. Ce? crezi că-i bine 
când se ploconeşte Vodă şi sărută giubelele 
boierilor? He! de aceea-i țara de joc! Eu ştiu că 
domnul, dacă-i domn, stăpân şi domn să fie, dar nu 
aşa! De-aceea îşi fac râs păgânii de noi şi de aceea 
pe vodă Ion n-are să-l uite norodul în veac! 

Vorba multă vreme stăpânită şi acum aşa de 
bogată a boierului scăzuse încet-încet, căci rănitul 
ațipise. Capul lui frumos şi bărbătesc odihnea mai 
liniştit pe perne moi, dar se cunoştea că cumplit de 
chinuit fusese trupul şi sufletul voinicului; ochii se 
adânciseră şi obrajii erau mai trişti şi albi ca varul. 

Valuri de lumină năvăleau în odaie şi jucau pe 


păreții acoperiți cu scorțuri mândre, pe divanurile 
pline de perne moi. Prin fereastra deschisă, venea 
căldura dulce a lui florar; până hăt-departe se vedea 
pânza vârfurilor pădurii, verde întunecoasă; 
deasupra pluteau uli ageri cu aripile întinse; în 
depărtare, printre muchi de dealuri, scânteia 
Moldova ca argintul viu, printre prunduri, printre 
pete de verdeață şi printre zăvoaie. 

Uşa se deschise încet şi o jupâneasă mititică, cu 
fața blândă, în negru, intră fără cel mai mic zgomot. 

— laca şi jupâneasa mea... baba mea... zise 
boierul, cu glas potolit. 

Mezinul se apropie în tăcere de bătrână şi-i sărută 
mâna; ea îl apucă cu palmele de tâmple şi-şi puse 
buzele uscate pe fruntea lui. 

— Bine-ai venit la noi, boierule, zise ea, cu voce 
moale; să văd ce face viteazul celălalt... Până ce va 
veni Anița, să-i primenesc eu legăturile... 

— Atunci să-ți trimet o fată, să te ajute... zise 
bătrânul Dăvideanu, şi să te lăsăm în voie... Noi să 
ieşim pe-afară câte oleacă... adăogi el, întorcându-se 
cătră mezin şi cuprinzându-l cu dreapta de mijloc. 

* 

În odaia de alături, boierul Andrei zise mezinului 
cu veselie: 

— Mai întăi de toate, desfă-ți chimirul şi te 
uşurează, fiule; închipuieşte-ți că eşti acasă la 
dumneata... 

Alexandru începu a râde: 

— lată, mă desfac, jupâne, n-ai grijă, şi-ţi fac toate 
voile, de pe urmă n-ai să fii bucuros de mine... 

Boierul zâmbi cu bunătate. Alexandru se descinse 
şi-şi lepădă armele. 


— Aşa... acum să le aşezăm colea, frumos... Dar 
nu te teme, că mult n-au să stea; mâni am de gând 
să mergem la vânat, ştii, să mă mai dezmorțesc... 
Atâta bucurie am şi eu în vizunia mea, şi atâta 
patimă! 

— Trebuie să fie frumos vânat prin părțile acestea, 
şi mult, zise mezinul, pe când ieşeau în cerdacul 
larg. 

— Este, cum nu! Acuma am de furcă c-o turmă de 
mistreți. Cumplite  sălbătăciuni! Multă pagubă 
săvârşesc. Să vedem, ce-oi face. Am să scot toți 
puşcaşii din Dăvideni; vei merge şi dumneata cu 
voinicii dumitale... 

— Cum nu? când e vorba de vânătoare... 

În clipa asta, răsări de pe scări, pe cerdac, 
înaintea boierului, un ţigănoi gras şi scurt, cu fălcile 
mari, mustăcios, ras, cu pestelcă albă dinainte. 

— Aha! grăi boierul, tu eşti Timofte? 

— Eu, măria ta, sărutăm picioarele... am 
venit... Aici zâmbi şi gura i se întinse până la 
urechi... 

— Văd eu c-ai venit şi pricep eu... Taie nişte 
claponi şi nişte gâşte... şi vezi de te sileşte, arată-te 
meşter, că uite, avem oaspeți... 

— Sărutăm picioarele... 

— Pe urmă, mi se pare că Toader Păscaru trebuia 
să aducă nişte mreană... la sama să nu mă faci de 
ocară, Timofte! 

— Sărutăm picioarele! Şi bucătarul se trase de-a- 
ndaratele, ploconindu-se într-una. 

Tocmai atunci veneau de la grajduri moş Petrea şi 
Suliţă şi treceau pe sub cerdac. Boierul le strigă cu 
voie bună: 


— Voi, voinicilor, duceți-vă de mai cinstiți câte-un 
palici de vin cu logofătul... Şi până ce-a face Timofte 
bucate, mai vedeți... s-a găsi câte ceva. 

— Ce-i dreptul, de treabă boier... mormăi moş 
Petrea la urechea lui Suliţă. Trebuie să aibă vin bun! 

Pe urmă, întorcându-se spre mezin, boierul îl pofti 
să şadă pe scaun, se aşeză şi el alături şi amândoi 
începură să înşire la palavre de vânătoare. 

Soarele de primăvară râdea vesel în întinsa curte 
boierească, în care robii şi slujitorii umblau forfota, 
strălucea în livezile din jur; şi în văzduh tremurau 
versetele ciocârliilor. 

Nu trecu mult şi o băbătie mititică şi scorogită, cu 
bărbia adusă spre pliscul nasului, cu pielea coajă de 
nucă încrețită, sui scările casei. 

— Pe ici, mătuşă, pe ici... zise blând boierul, ară- 
tându-i uşa. Baba trecu uşoară ca o umbră. 

— Bună doftoroaie e baba Aniţa, urmă bătrânul; 
ea în scurt o să-ți puie fratele pe picioare. Vei vedea. 

Şi iar începură a-şi răsfira patima lor: vânatul, — 
patima lor şi-a vremii. Vorbeau domol, prin mân- 
gâierea caldă a dimineţii de primăvară; glasurile lor 
pline şi prietinoase apropiau sufletele şi legau 
dragostea. Primirea aceasta aşa de creştinească 
aducea o mare mângâiere pribeagului. 

În dosul curţii, la o parte, se întindeau sălaşurile 
țiganilor. De acolo, veneau oftări de foi, bătăi de 
ciocane şi o zarvă potolită, deasupra căreia, uneori, 
se ridicau glasuri puternice. Prin ogradă, treceau 
grăbiţi robii şi roabele oacheşe. Din fund, de la 
grajdul mare, veneau răsunetele bătăilor de copite 
pe podele şi strănutările înăbuşite ale telegarilor. 

Pe laturile curții începea păduricea şi se împânzea 


îndărăt, spre fundul văii, până la liniştitul râmnic de 
sub coastă, care ardea în lumina dimineții. 

Trecu un răstimp aşa, de linişte, în cerdacul bă- 
trânei curți boiereşti. Apoi un pas uşor fâşâi pe 
scânduri şi baba Aniţa se arătă, tot aşa de slabă, tot 
aşa de încovoiată, tot aşa de tremurătoare. 

— Ei, cum e? întrebă boierul Andrei. Nădejde 
mare este? 

—A da Dumnezeu şi Maica Domnului şi s-a 
vindeca,  îngână baba, cu voce subțire şi 
mângâioasă. Dar e adâncă rana... adâncă tare... Alt 
om n-ar fi ajuns ziua a doua. Dar e fire voinică, om 
straşnic... şi are să se vindece; să n-aveţi grijă, are 
baba buruieni bune... Sărutăm dreapta... Şi bătrâna 
cobori încet scările. 

— Să vedem şi noi pe voinic, grăi Dăvideanu; să 
intrăm, dar în linişte... Dacă a zis baba că scapă, să 
ştii că scapă! Să ştii că aşa voieşte Dumnezeu... 
adăogi bătrânul, cu înţeles. 

Intrară. 

Bătrâna, cu pas domol, tremurând puţin, străbătu 
ograda. Dar în partea cealaltă, prin uşa deschisă a 
casei slujitorilor, pătrunse un glas puternic: 

— Mătuşă Aniţă! 

Baba se opri. Un român, nalt, lung cât o prăjină şi 
osos, ieşi din casă cu un pahar de vin în mână. 
Pielea feței era galbenă şi sub nasul ascuţit şi pe 
bărbie avea numai câteva tuleie sărace. 

— Mătuşă Aniţă, ia de bine paharul ista... Baba 
luă băutura, fără ca pe fața ei pustie să se producă 
vreo mişcare. O duse domol la gură. 

— Să trăieşti, băiete, zise ea încet, sorbind. 

— Scapă? întrebă omul, luând paharul din mâna 


bătrânei. 

—A da Dumnezeu! Şi bătrâna trecu înainte 
liniştită, pe nesimţite — o umbră. 

Omul lung şi uscat se întoarse şi se aşeză în prag 
cu picioarele în lături, ca un compas uriaş. Înlăun- 
tru, la masa lungă de stejar, stăteau tovarăşii lui 
Potcoavă, cu Niţă Frunză, logofătul, şi cu alți 
slujitori. O oală mare cu vin sta drept în mijlocul 
mesei, la locul de cinste. 

— De ce-ai oprit baba, frate Ghiţă Botgros? 
întrebă Totârnac râzând. 

— Cum de ce? răspunse fratele Ghiță. Ştiţi cine-i 
baba asta? Nu ştiţi! Asta-i baba Anita, fraților! Mai 
întâi baba asta m-a tămăduit odată de dragoste! Şi 
ce dragoste! Pe urmă baba asta, dacă nu vă va pune 
într-o săptămână stăpânul pe picioare, să-mi radeți 
mie mustața! 

Ghiţă trecu degetele-i osoase prin tuleiele de sub 
nas, intră în odaie şi, aşezându-se la masă, îşi 
umplu paharul. 

— ... Şi încă ce dragoste! urmă el, ce dragoste, 
fraților! Acu eram mort hăt şi bine, dacă nu mă 
scăpa baba Anița. De asta, când o văd, o cinstesc. 
Aşa-s eu, bun la inimă! Da, da, nu râdeţi, muream, 
zău muream şi acum nu puteam bea cu voi paharul 
aista! Noroc, fraţilor! 

— Aici aveți s-o duceți bine, adăogi Ghiţă, 
umplând iar paharele; dacă n-aţi duce-o bine, să-mi 
radeți mie mustața! 

— Măi, că avan om, mormăi Petrea Gânj; auzi, 
frate Suliţă, cică să-i radem mustața! 

Ghiţă Botgros nu prea băgă de samă râsetul 
poznaş al lui moş Petrea şi-i dădu înainte: 


— Boierul nostru e bun ca pânea caldă. Să ştiţi că 
Dumnezeu a îndreptat aici pe stăpânul 
dumneavoastră... Dacă nu l-a îndreptat 
Dumnezeu... 

— Să-ti radem mustaţa! sfârşi liniştit Petrea Gânj. 

— Curat! Ha-ha-ha! (Botgros râdea din toată 
inima). Mi-ai pus-o în traistă, moş Petrea! Să luăm 
de bine! Noroc să ne deie Dumnezeu! Las” că are să 
fie bine! Încă unu, moş Petre, ce zici? Şmecher 
român moş Petrea... he-he! Bun vin, — halal! 

— Ce-i drept, de treabă boier! zise moş Petrea 
privind cu dragoste oala. 

Din vorbă în vorbă se împrieteniră cu toții şi 
logofătul Niţă Frunză, om zdravăn, bun la inimă şi 
cinstit român, înnoi de mai multe ori vinul din oală. 
Numai Caraiman lipsea dintre ei: el se dăduse, cu 
vorbe bune, pe lângă bucătarul cel gras. 

O mare dragoste îi învălui pe toți, se făcură toți 
blânzi şi drăgostoşi ca fraţii de cruce. Cinsteau şi 
vorbeau; mai ales Ghiţă Botgros îşi dezlegase traista, 
spunea câte-n lună şi-n stele, ruga pe ceilalți să-i 
radă mustața, dădea din mâini, închina pocaluri şi 
spunea. 

Ruga pe străini de toți dumnezeii să-l creadă că 
boierul Andrei Dăvideanu e creştin bun, rămas de la 
Ştefan-Vodă; om ca dânsul cu dragoste pentru 
norod nu se mai află în toată ţara Moldovei. După 
aceea, umplând paharele, începu să spuie cu 
înduioşare că în acel rai pământesc, numit 
Dăvideni, este un vin înfundat, în pivniţi străvechi, 
un vin care mângâie multe amaruri. La aceste 
cuvinte, moş Petrea numaidecât încredința pe toți că 
„ce-i drept, de treabă boier!” 


Botgros mai spuse că are boierul o jupâneasă tot 
ca dânsul de bună şi de blajină şi gospodină fără 
păreche. Cât despre nepoata boierului, Ilinca, ceva 
care nu se mai află; te uiţi la dumneaei ca la o 
icoană, e mândră ca o zână şi sufletul i-i ca sfântul 
mir. Dacă n-a fi aşa, le dă voie tuturor să-i radă 
mustata. 

Botgros adăogi că boierul Dăvideanu e vânător 
straşnic şi e voinic cât trei voinici, batâr că e de 
şaizeci de ani; că nu vrea să audă de trebile 
domniei, şi nu-i trebuie mila Domnului, căci n-are 
ce face cu dânsa. Apoi, poftind pe toţi să mai dea de 
duşcă un pahar, îşi mai trase puţin tuleiele de sub 
nasul ascuțit şi sfârşi printr-o nouă închinare, o altă 
oală şi cele din urmă laude aduse boierului. 

— Să vedeţi, fraţilor, ce hori se întind aici, în 
ograda curții, pe pajişte, colo, sub nucul cel mare! 
Duminica încep lăutarii, se strâng flăcăii şi fetele şi 
ce mai duduie pământul! de-a mai mare dragul! Toţi 
se veselesc; iar boierul, jupâneasă Irina şi jupânița 
privesc cu dragoste şi se împărtăşesc şi ei din 
veselia altora... Aveţi să vedeţi... Ş-acuma, să mai 
luăm de bine! Sughiţ bun la cumătră! (Aici Botgros 
făcu cu ochiul). Am să vă arăt eu pe cumătră! Dar 
aici nu-i nevoie de baba Aniţa... Noroc să deie 
Dumnezeu! Dacă n-a fi bine, să-mi... 

Botgros făcu semnul prin care-i lămurea pe toți de 
ce vrea să spuie şi, foarte înflăcărat şi plin de 
dragoste, puse mâna pe oală şi, cu deosebite vorbe 
şi semne pe înțeles, o aşeză în brațele lui Niţă 
Frunză, apoi le făcu la amândoi vânt pe uşă. 

* 


Curtea boierească e mare şi încăpătoare, cu 


acareturi multe şi cu toate din belşug în acareturi. 
În grajduri bune de vălătuci, bat din copite şi sforă- 
iesc cai pietroşi moldoveneşti. O linişte patriarhală 
domneşte asupra saraiurilor. Din casele vechi, din 
sălaşuri, din parc, izvorăsc în amurg acele murmure 
tainice, rămăşiţele generațiilor dispărute, care 
umplu de fiori locul şi fac totdeauna să plutească pe 
castelele bătrâne negura legendelor. 

Sara, intră pe poarta cea mare vaci pline şi 
lăptoase, iar gospodinele curții îşi suflecă mânicile, 
spală donițele şi umblă forfota pe sub vaci; laptele 
bogat țâşneşte din ugerele grase; ţigăncile oacheşe 
se dau în vânt prin curte şi dancii se luptă cu vițeii 
încăpățânați. Vacile mugesc, cânii zăpăiesc şi fumul 
vânăt se ridică de pe curte şi de pe sat; cumpenele 
fântânilor ţipă, din câmpiile rodnice şi din satul plin 
de viață vine zvonul înserării. 

În şatra din dosul curții ciocanele sună, foile suflă 
greu şi cântece duioase se ridică prin pâlpâirile 
focului. 

Încet-încet, cerul roş al asfințitului, zăbrelit de 
vârfurile codrilor, se întunecă, şi parcul prinde a 
ofta prin umbrele înserării. Deodată, în adânca pace 
care s-a întins, izvorăşte din necunoscut şi vibrează 
în nemărginire cântarea tainică de bucium, ca o tân- 
guire seculară. 

În noaptea limpede, se aprind sus stelele nopții şi 
jos, în sat, se aprind steluțele caselor de stuh; şi se 
mai aprind stele negre şi inimi tinere la pârleazuri. 

În sara plină de pace, ce urmă zilei în care fugarii 
noştri sosiseră la Dăvideni, boierul Andrei şi mezinul 
stăteau la căpătâiul lui Potcoavă. 

Tihnă lină plutea în odaia plină de miros de flori 


sălbatice, o candelă ardea înaintea icoanelor ferecate 
cu argint, care cuprindeau întregul părete dinspre 
răsărit. Lumânările din sfeşnice vărsau văpăi 
tremurate peste fața palidă a rănitului şi purtau 
umbrele boierului şi mezinului pe păreții albi. 

Baba Anița pregătea legăturile care trebuiau să 
oblojească rana; umbla ca o umbră prin colțul ei de 
la piciorul patului, şoptea înăbuşit şi degetele, 
tremurând, amestecau  leacurile necunoscute. 
Boierii stăteau la căpătâiul patului neclintiți, ca 
două stane. 

Deodată baba se apropie de Nicoară şi-l atinse 
uşor cu un deget. Rănitul deschise ochii. 

— Să-ţi schimb legăturile... şopti foarte blând şi 
muzical bătrâna. 

Potcoavă îşi purtă în tăcere ochii prin odaia 
liniştită, apoi încreţi fruntea şi-şi aţținti privirea 
bolnavă în bagdadie. 

Baba Anița desfăcu legăturile vechi şi puse pe cele 
noi. Cu mare băgare de samă le aşeză, descântând 
în şoaptă. 

În tăcerea adâncă, murmurul cel duios umbla ca 
un fior prin lumina tremurată de vis; se scurgea ca o 
şoaptă din întunericul trecut, colorând cu o ceață 
tainică de basm odaia veche. 

În tăcere, străbătu deodată oftarea şuierătoare a 
rănitului. 

* 


Mezinul, înainte de a se culca, ieşise puțin la 
răcoare. Se plimba tăcut prin umbra de cărbune a 
curții. De la răsărit, se împânzea pe un cuprins 
nemărginit poleiala unui pătrar de lună. Râmnicul, 


lumină; peste dumbravă se întindea o uşoară pâclă 
viorie, abia văzută. 

Se plimba gânditor şi, prin visurile ce-i cucereau 
sufletul, răzbăteau acordurile slabe ale unui cântec 
care venea din dosul curții, de la sălaşurile robilor. 
Era tăcere pretutindeni, numai ființa aceea, chinuită 
de cine ştie ce dor, într-un colț, undeva, îşi mângâia 
durerile, zvârlind nopţii o melodie tainică. 

Dar deodată Alexandru se opri într-un colț de zid, 
încremenit. Printr-o fereastră deschisă care da spre 
răsărit, un cap frumos de fată, luminat dinlăuntru, 
ieşise în privaz. Părul lung cădea în două părți pe 
sâni, şi, în cadrul lui, fața albă ca o pieliță de crin, 
pe care ardeau doi ochi negri ca două flori de 
întuneric, dădea un nespus farmec castelului, 
parcului încununat de neguri viorii şi râmnicului 
străpuns de lumină. Fata visa cu ochii în tainica 
pulbere a lunii şi asculta melodia slabă, care 
tremura în liniştea măreaţă a naturii. 

Mezinul încremenise. Stătu multă vreme cu ochii 
pironiți asupra minunatei arătări. Acum fereastra se 
închisese, frumosul cap dispăruse, dar el tot sta, cu 
ochii ațintiți, fermecat de un vis, care acum abia îi 
deschidea porți mari spre lumi încă nebănuite de el. 

Se întoarse şi începu iar să rătăcească la întâm- 
plare. Sufletul războinicului se plimba prin plaiuri 
înflorite, într-o lume de poveşti. 

Tăcerea plutea pretutindeni, cântecul tăcuse. 

Târziu se îndreptă, spre scările largi, la odihnă. 
Totuşi îi fu dat să se mai oprească o dată. În fundul 
curții, două umbre ieşiră în lumina lunii, apoi iarăşi 
intrară în întuneric. Peste puţin, o altă umbră trecu 
pe lângă clădirea slujitorilor. Mezinul se plecă pe 


parmaclâcul cerdacului, şi cunoscu pe Totârnac. 
După ce-l pierdu în umbră, auzi un şuier încetinel. 
— După cât văd eu, murmură Alexandru, se pun 
pe trai voinicii noştri! 
Şi intră pe gânduri în chilia lui. 


III 
O VÂNĂTOARE ŞI O ÎNTÂMPLARE H 
PÄRINTELUI CIOTCĂ, ÎNTÂMPLARE CE ÎNTRU 
NIMI NU SE DEOSEBEȘTE DE ÎNTÂMPLĂÄRILE 
DIN ZILELE NOASTRE 


adunat puşcaşii satului cu noaptea în cap. 

Cântase a treia oară cucoşii când porni, în 
mijlocul satului, boncăluitul buciumului de cireş. 
Luminile de opaiț se aprinseră în căsuțele acoperite 
cu stuh; cânii începură să bată, pe ici pe colo; paşi 
grăbiţi şi îndesațţi se auzeau şi tuse scurte şi tari, în 
răcoarea zorilor. Puşcaşii se adunară curând: erau 
vreo cincisprezece; hăitaşii se strânseră şi ei cu bâte 
zdravene. 

Oamenii vorbeau încet; din când în când hohote 
de râs izbucneau. 

Tovarăşii fraților erau gata toţi, afară de 
Caraiman, care se dăduse pe lângă bucătarul 
burduhos şi se împrietenise cu el din nou. 

Pădurarii boierului aşteptau şi ei, cu sănețele în 
spate, cu baltagurile în mână, nalți şi vânjoşi. 

Cătră răsărit, se lămurea o geană îngustă de foc; 
încolo, văzduhul era liniştit şi umed, iar stelele 
străluceau vioaie. Steaua-ciobanului ardea albă şi 
mare deasupra răsăritului. În pacea şesului, se 


H doua zi era duminică şi boierul Andrei şi-a 


auzea slab gâlgâitul vadurilor Moldovei. Era răcoare 
şi oamenii se strângeau în sumăieşele lor scurte. 

lată şi boierul Andrei, cu mezinul. Amândoi 
scoborâră scările de piatră, nalți şi falnici. 

Boierul era îmbrăcat cu straie strâmte de şiac, 
Alexandru în hainele-i obişnuite, amândoi cu botfori 
până la genunchi. Țineau în cumpănă câte o 
săneață lungă, cu ţeava largă, gata să îmbuce 
plumbi cât pruna; la cingătoare, bărdiți tăioase de 
criță. 

Oamenii se feriră şi boierii intrară în cerc. Andrei 
Dăvideanu întrebă: 

— Aici-s pădurarii? 

— Aici! răspunse un zdrahon mustăcios. 

— Bine. Au mai trecut mistreți? ați dat de urme 
nouă? 

— Am dat, stăpâne, la pârău în Poiana Lupului. 

Bătrânul se întoarse spre logofăt: 

— Logofete Niţă, dă plumbi şi pulbere la puşcaşi şi 
trimete înainte de mâncare, în Cotul Morii. Om 
îmbuca acolo câte ceva; dar după ce ne-om întoarce 
a fi ce-a fi, dac-om avea noroc. 

—A da Dumnezeu, stăpâne! rosti un puşcaş 
bătrân. 

Geana de foc din răsărit creştea, pe Moldova 
prinseră a se zări grămezi mari de pâcle alburii. 

— Să mergem! rosti bătrânul; apoi adaose îndată 
făcându-şi cruce: Doamne, ajută! şi porni înainte cu 
mezinul. 

Oamenii îşi luară căciulile din cap, făcură şi ei 
semnul crucii şi se urniră. 

Suliţă, Toader Ursu, Vulpe, moş Petrea Gânj şi 
Ghiţă Botgros se treziră la un loc. 


— Ei, cum merge treaba, bade Ghiţă? întrebă 
Suliţă. 

— Bine, frate, răspunse Botgros scăpărând; să 
vezi că avem să ne întoarcem cu plinul; dacă nu ne- 
om întoarce cu plinul, să-mi razi mustața! 

— Nu-i nevoie să ţi-o radă, zise Vulpe. 

— Adică... avem să ne întoarcem cu plinul... 

— Nu de asta, dar... n-avem ce rade! 

— Măi, că şmecher mai eşti... întinde luleaua, să- 
ți pun o mână de iarba-dracului... 

Ghiţă Botgros, cel cât o prăjină, scormoni prin 
chimir, scoase beşica de porc şi umplu pipa lui 
Totârnac; scăpară pe urmă şi aprinse iasca; 
cărbunele roş îi lumina chipul osos şi bun. Îşi 
aprinseră şi ceilalți lulelele şi un răstimp păşiră în 
tăcere. 

Împrejur, şi puşcaşii ceilalți mergeau tăcuţi ori 
vorbeau numai în şoaptă. Negurile de pe Moldova se 
lămureau. Aşa ajunseră la poalele dealului. 

Boierul cel bătrân grăi: 

— Unde-s pădurarii? 

— Aici! răcni zdrahonul. 

— Tu eşti, Bardă? zise boierul; luați hăitaşii şi 
porniţi pe la coada bucății de codru dinspre partea 
Păscărenilor; pe urmă, ştiţi voi ce veţi face... Să vă 
înşirați toți în potcoavă şi să-mi bateți pădurea 
înspre Poiana Lupului. Acolo avem să aşteptăm noi. 
V-am mai spus eu parcă... 

— Da, ne-am înțeles noi, stăpâne. 

După vorbele acestea, hăitaşii se rupseră din 
grămadă şi apucară spre stânga, cătră dealurile 
dinspre asfințit. Ceilalți porniră tot înainte, spre 
Moldova. 


Codrii de la răsărit se rumeneau. Prin câmpiile 
adormite treceau fiorii zorilor. Câteodată se repe- 
zeau prin umbrele de sus cârduri de rațe, şi fâlfâitul 
lor se auzea ca un vânt scurt. În văzduhul umed 
ardeau cele din urmă scântei. 

Îşi ţinură drumul înainte, până la malul Moldovei; 
de acolo o luară de-a lungul malului, în susul apei, 
cătră miazănoapte. Acum erau împresurați de pâcle 
mari şi dese; apa scânteia întunecat, malul celălalt 
nu se vedea. Câteodată, la două bătăi de săneaţă 
înainte, porneau pe apă pâlpâiri grăbite de aripi şi 
rațele veneau ca un nour, făceau un ocol pe 
deasupra, măcăind aspru şi se depărtau, într-un 
şuiet de vânt. Pescăruşi flămânzi ţipau în 
răstimpuri; în tăcere, numai gâlgâitul apei se auzea, 
apoi paşii puşcaşilor şi foşnetul zăvoiului. 

Puşcaşii grăiau în şoaptă. În frunte, boierul 
bătrân  sfătuia, mergând, cu Alexandru. Ghiţă 
Botgros era cu capul mai înalt decât toţi cei din 
jurul lui şi luleaua-i ardea în drept cu căciulile. Moş 
Petrea, cu pipa în colțul gurii, păşea îndesat; Toader 
Ursu cel scurt, gros şi mustăcios şi cu Vulpe turnau 
din când în când câte o glumă înăbugşită. 

Într-un răstimp, vorbeşte Vulpe: 

— Bade Ghiţă, ce zici? ies godacii la ghindă de 
săneață? 

— les; când a zis chihaia Bardă că le-a dat de 
urmă, apoi s-a sfârşit... Când or începe să bată tăul 
lor, mistreţii drept cătră noi au să se răpeadă. Le 
cunoaştem hățaşul. 

— Dar căprioare sunt? întrebă Toader Ursu. 

— Ai să le vezi, cum au să treacă, fulger, dar 
nimeni nu trage în ele... nici în capre, nici în iepuri. 


Aşa-i boierul nostru. Când e vânătoare de mistreți, 
s-a mântuit, e vânătoare de mistreți! 

— Dar dacă iese vr-un cioban cu cojocul sur? 
întrebă Totârnac. 

— Ei, atunci e altceva, îl dezbrăcăm de cojoc. 

— Dar dacă este vulpe? 

— Ei, drăcia dracului, mormăi moş Petrea, ce tot 
întrebi Vulpe... Ştiu că-n cimotiile tale n-ai să tragi, 
ce mai întrebi degeaba? Nici tu în vulpe, nici Toader 
în bunică-su! 

— Hă-hă! le-ai pus-o şi lor în traistă, moş Petre! 
Smecher român... Ţine de ici, moş Petre... şi Botgros 
îşi vâri mânile în chimir, scoase beşica de porc şi 
umplu luleaua moşneagului. Apoi grăi: 

— Da-da, aşa-i boierul nostru... Aţi văzut că n-a 
făcut vorbă multă cu chihaia Bardă. I-a spus numai 
să-şi ia hăitaşii şi să pornească şi Bardă şi-a luat 
hăitaşii şi a pornit. Boierului nu-i place vorbă multă. 
La vânat să te uiţi şi s-asculți, dar de vorbit să nu 
vorbeşti... Aşaaa... pe urmă, după ce se sfârşeşte 
treaba... he! pe urmă-i altă gâscă în ceea traistă. 
Atunci să-l vezi pe boier ce poate! Sa vezi cum 
porunceşte să scoatem în mijlocul ogrăzii o bute de 
vin, şi pe urmă dă-i... 

— Ce-i drept, de treabă boier! şi bun vin are! 
mormăi Petrea Gânj. 

În vremea aceasta, zăvoiul prinse a se îndesi; pe 
ici, pe colo, se ridicau copaci groşi şi voinici. 
Moldova rămase la dreapta. În urmă, spre răsărit, se 
iscau dungi de foc pe culmile codrului şi cerul se 
lumina; Steaua-ciobanului se făcea albă, scădea şi 
fugea grăbită din calea soarelui. Negurile Moldovei 
odihneau încă pe ape. Totuşi, pe ici pe colo, undele 


clipeau în lumina zorilor. 

În tăcere, din vreme în vreme, găteje pârâiau prin 
țâhlişuri şi câte o nălucă neagră vâşca prin 
frunzare, ori deasupra, corbii se deşteptau şi 
croncăneau zăpăciți de vuiau adâncurile. Pădurea se 
întărea, vuietul Moldovei slăbea. 

Urcau deocamdată la deal, pe o potecă largă. 
Pădurea era umedă, răcoroasă şi dormea în 
întuneric; prin ramuri se zărea unde şi unde cer 
albastru-întunecat. 

Aşa merseră multă vreme. Urcară o culme, pe 
urmă coborâră, se lăsară într-o vâlcea trăgănată. 
Când ajunseră cătră fund, pădurea prinse a se rări,; 
se vedea cerul albastru şi luminile răsăritului 
rumeneau creasta codrului, în deal. 

Goruni mari îşi întindeau aici braţe de uriaşi, ca 
după un somn de un veac şi, la umbra lor, se 
împletea mlada tânără. Pe umedele poteci bătute de 
jivini, ghinda anilor trecuţi sta de un lat de palmă, 
se cufunda pasul. 

După puţină vreme, dădură de pârău, o apă 
limpede, subțire, o săreai cu piciorul. Poiana 
Lupului se lumina pe o bucată de pârău, aşa cam de 
o bătaie de săneaţă la dreapta şi la stânga apei, în 
lat; iar de lungă era lungă de patru ori pe atâta. 

Acolo, se opriră fără de nicio vorbă. 

Boierul Andrei făcu un semn şi oamenii prinseră 
să se aşeze în lung, prin tufişuri, la marginea 
poienii. 

Cel întăi, în capăt, era Alexandru Potcoavă, după 
dânsul boierul, pe urmă moş Petrea Gânj, după 
aceea Suliţă, Vulpe, Ursu, Botgros şi ceilalți puşcaşi, 
tot la zece stânjeni unul de altul. Poiana şi ţiitorile 


erau minunate, luminişul era larg înspre partea de 
unde trebuia să vie vânatul şi mergea îngustându-se 
cătră fund, aşa că oamenii, până la cel din urmă, 
puteau să zărească vânatul cum se arăta. 

Deodată porni, de unde era boierul, un glas 
răsunător de corn; adâncurile înrourate ale codrilor 
se deşteptară într-un ecou prelung şi jalnic vuietul 
alergă din poieni în poieni, clocotind. 

Glasul de corn tăcu, hăitaşii trebuiau să 
pornească. Codrul rămăsese adâncit în tăcere. 
Luminile dimineții pătrundeau prin rarişti, cerul se 
lumina deasupra. Pârăul gâlgâia uşurel, o ceață de- 
abia văzută se ridica în lungul lui ca o dungă 
subţirică de fum. Zburătoarele se deşteptau, câţiva 
cântăreți mici prinseră a scârțâi prin tufani. Arare, 
iepuri roşcaţi se strecurau țupăind prin luminişuri; 
se opreau câte o clipă într-un sul de raze, cu 
urechile mari ciulite, apoi se scufundau în tufele ce 
mărgineau pârăul. 

Aşteptau în tăcere. 

Deodată porni dinspre asfinţit un freamăt depărtat 
mai întâi, ca vuietul slab al unei vijelii care se 
apropie. Pe urmă vuietul se întări într-o fierbere 
întinsă şi începură să se audă de departe, de 
departe, chiote cumplite. Dimineaţa venise şi 
luminile intraseră în desişuri, cu raze pierdute şi 
galbene de răsărit de soare. Cei câțiva cântăreți, 
care îşi începuseră prin bunget rugăciunile 
dimineții, se opriră spăriați, ca înaintea unei vijelii. 
lepurii roşcaţi se ridicau de prin tufe, stăteau pe 
labele de dinapoi ascultând, apoi începeau să sară 
fricoşi şi se prăpădeau în sihlă. Zgomotele depărtate, 
clocotul de codri veneau crescând, bubuind, 


întinzându-se într-o sălbatică melodie, scuturând 
codrii plini de rouă. Corbi îngroziți treceau 
croncănind. 

O căprioară răsări la marginea poienii, făcu câteva 
copce şi trecu apoi ca fulgerul peste pârău, de 
marginea cealaltă a pădurii. Pe urmă, se arătă alta 
şi alta; toate trecură mânate de spaimă. 

Uraganul de răcnete se apropia. 

Deodată ieşi din tufişuri o namilă cât un junc. Era 
un vier negru. Se opri o clipă la marginea poienii cu 
râtul în vânt; colții albi şi mari ieşeau ca două cuțite 
din fălcile puternice. Îşi plimba sfârla pe sus, 
mirosind aerul, cu coama zbârlită, cu ochii crunți, 
sălbatici. Grohăi o dată şi se azvârli ca o săgeată 
înainte. În urma lui, într-un tunet înfricoşat, care 
zguduia pământul, dădu năvală în poiană o turmă 
de vreo treizeci de mistreți, toți cu ochii sălbatici şi 
însângerați, şi cu sfârlele în vânt. Un trăsnet de 
săneaţă zgudui poiana şi capătul liniei se umplu de 
fum. În zborul lui, vierul păru că se scutură, dar nu 
se opri. A doua bătaie de săneață tună, pe când 
turma, ca o năruire de stânci negre, se rostogolea în 
lungul poienii. Vierul se prăbuşise cu râtul în 
țărână; vijelia celorlalți trecu peste el. Atunci se 
zgudui poiana ca într-o furtună de tunete. Limbi de 
foc ţâşneau din tufişuri şi fumul se ridica în nouri 
deşi. 

Dar numai în câteva clipe turma dispăru, lăsând 
în urmă tufişurile poienii căzute ca sub coasă. Cinci 
mistreți zăceau la pământ, sfârşiţi, cu ochii plini de 
sânge, cu spume crunte la gură. 

Uriaşul zvon de glasuri se apropia. Andrei Dă- 
videanu sări din tufe. 


În clipa aceea, un lup sur, cu ochii încruntaţi, 
care venea din tufiş, se abătu din cale şi căută să-şi 
verse fuga pe margini. Glonţul boierului îl ajunse şi-l 
dobori în pârău. Tot în aceeaşi clipă se auzi o bătaie 
de săneață în capătul de la vale al poienii;, un 
mistreț rănit se năpusti înapoi dintr-acolo, zbârlit şi 
grohăind îngrozit, cu spinarea pătată de sânge. 
Venea nălucă. Puşcagşii traseră în el, dar dihania nu 
căzu. Se prăvăli înainte, drept spre boier. Andrei 
Dăvideanu era cu săneața descărcată, în fața celor 
două cuțite albe. Puşcaşii săriră din tufişuri, bă- 
trânul puse mâna pe bardă. 

Chiar atunci Alexandru Potcoavă făcu o săritură 
înainte din ţiitoarea lui. Trupul lui voinic se prăbuşi 
spre namilă, şi braţul lui vânjos ca un arc de oțel 
ridică securea. Şi când mistrețul încordat, sângerat, 
zbârlit, se năpusti cu colții, mezinul Potcoavă se 
înțepeni în picioare şi repezi securea drept în 
fruntea namilei. Se auzi un pârâit scurt şi surd şi 
porcul se răsturnă gemând. 

Pădurea se luminase. Glasul de corn porni din 
nou; codrul se linişti ca prin farmec, vijelia stătu, 
numai în adâncuri, departe, tot mai vibrau ecourile. 

Puşcaşii se strânseră în jurul boierului. 

— Straşnică pocnitură de bardă! rosti puşcaşul 
bătrân; ian uite dumneata, parcă a dat trăsnetul 
într-însul! Şi moşneagul arătă minunat crăpătura 
adâncă, în creştetul porcului, din care curgea o aţă 
neagră de sânge. 

— Ce socoți dumneata, moş Bogdane, răspunse 
boierul Andrei, doar braţ de viteaz a fost acela! 

Alexandru Potcoavă îşi şterse barda de spinarea 
mistreţului, apoi şi-o trecu în cingătoare. 


— Lasă, boierule, că se şi cuvenea să am parte 
batâr de atât, că am greşit cu săneaţă în vierul cel 
dintâi... 

— Adică nu l-ai pălit cumsecade... Doar dihania a 
fost cât juncul. Ce socoţi? Lunecă plumbul pe slim 
ca pe fier. Eu l-am pălit în frunte, de aceea l-am 
sfârşit. 

Se apropiară de vier. Colţii se îngropaseră în 
pământ şi fruntea era sfredelită de glonț: rana era 
neagră şi adâncă, piezişă. 

Lupul zăcea în pârău, pălit la inimă prin coaste; 
dinții rânjiți muşcaseră din mâl şi gura încremenise 
aşa căscată, în apă. Ceilalţi patru porci erau godaci 
de-un an, mari şi frumoşi. Căzuseră ca să nu se mai 
scoale, după ce mâncaseră până se săturaseră 
plumbii puşcaşilor. 

Poiana se umpluse de oameni; toți erau plini de 
voie bună şi prubuluiau, în jurul mistreţilor, 
numărul ocilor de carne. 

Boierul vorbi cătră chihaie: 

— E vremea să pornim, Bardă... la vezi, fă ce-i 
face de înjgheabă nişte năsălii şi încarcă slimoşii. 
Nu-i mult până la moară... 

Oamenii intrară în bunget şi în curând bărdițele 
prinseră a bate în tufele de alun. 

— Am avut noroc, zise badea Ghiţă Botgros: în loc 
să facem trei hăitaşe până să ne cadă mistreţii în 
palmă, am făcut numai unul bun; avem să ne 
întoarcem mai devreme acasă. 

— Norocul ista aduce alt noroc... vorbi Totârnac, 
ochind pe moş Petrea. 

— Că bine zici: butea de vin. 

— Asta-i puterea, mormăi Petrea Gânj; ce-i drept, 


de treabă boier! 

Porniră. Când ieşiră din pădure pe malul 
Moldovei, soarele era sus şi ardea fierbinte; Moldova 
parcă clocotea la vaduri. Se auzeau de la imaşuri 
tălăngile somnoroase picurând duios în lenea zilei; 
un vând cald aburea, aducând cu el răcoarea 
codrilor. 

Vuietul morii sfărâma tăcerea zăvoaielor şi se 
ridica deasupra freamătului apelor. Ajunseră pe un 
drum îngust. Moara era aşezată pe un cot al râului, 
într-un luminiş mare; sta plecată pe apă, pe deo 
parte înghițea cu lăptocul undele verzi şi pe de altă 
parte le vărsa albe, pline de spumă, clocotind, cu 
roata dințată. Apa vâjâia, dinlăuntru veneau bătăi 
grele şi surde. 

Morarul ieşi în prag. Era un moşneag puţintel la 
trup, adus de şele, alb de făină. Avea ochi vioi şi 
căta zâmbind la vânători, cu luleaua scurtă în colțul 
gurii. 

— Noroc să deie Dumnezeu, moş Costache! zise 
boierul. 

— Să deie Dumnezeu, vă sărutăm dreapta... Cum 
văd eu, lucrurile au mers bine. Am auzit de-aici 
pocniturile de bice mânând încoace jigăniile. Drept 
aceea, am turnat un foc ca acela... dar n-aveţi grijă, 
n-am lăsat focul să ardă degeaba, nu... 

* 

Pe la toacă, era veselie mare la curte. Ziua era 
frumoasă, flăcăii şi fetele veniseră în port de sărbă- 
toare. Într-un colţ, un ţigan creț şi dezghețat 
scărpina o cobză şi îngâna din gură un cântec; 
alăturea, un ţigan bătrân şi uscat ca o coarnă 
aştepta jos, cu dibla pe genunchi; Caraiman venise 


şi el, cu scripcă cu tot. La gura pivniţii, în capătul 
dinspre miazăzi al curților, puşcaşii se năcăjeau să 
scoată un polobocel de vin; se îndemnau şi râdeau. 

În cerdac şedeau boierii: mezinul lui Potcoavă, 
Andrei Dăvideanu, jupâneasa şi jupânița. Fata, ju- 
pânița Ilinca, parcă era ruptă din soare, aşa era: 
albă la pieliță ca laptele, şi-n umerii obrajilor câte-o 
pată uşoară, parcă ar fi picurat cineva câte-un strop 
de sânge în lapte; părul negru era împletit în cozi 
groase şi era înflorit cu trandafiri roşii ca focul; 
sprâncene codate umbreau ochii întunecoşi şi 
minunati. Şi bunica şi nepoata erau îmbrăcate cu 
țesături uşoare de casă, borangicuri albe şi gălbii, 
lânuri înflorate măiestru şi subţire ţesute. Boierii 
vorbeau veseli; bătrânul istorisea vânătoarea. 

Puşcaşii izbutiseră să scoată butea din pivniţă; cei 
mai bătrâni se dădură degrabă pe lângă dânsa, cu 
oalele de lut în mână. Logofătul slobozea vinul în 
cofe albe. 

Printre bătrâni se amestecase şi sfinția sa 
părintele Ciotică. 

Din zece popi, doi sunt roşi negreşit; şi părintele 
Ciotică se întâmplase să fie roş; şi avea o barbă 
cărămizie, până la brâu, şi nişte păr ca acela, 
împletit frumos de preoteasă şi vârât pe sub antiriu, 
după cap. Era slab, mijlociu la stat, cu nasul turtit 
şi cu nişte ochi albaştri şterşi, ce păreau, pe fața 
pământie, curat ochi de hoț, iar nu ochi de rob al lui 
Dumnezeu. 

Vinul aspriu fierbea, când țâşnea în cofe. Şi, cum 
se făcu, popa Ciotică se trezi cu o oală în mână, în- 
chinând cu moş Petrea Gânj. Suliţă şi Ghiţă Botgros 
pe lângă dânşii. Ceilalţi, care încotro, cinsteau pe un 


cap, şi pornise o harmalaie şi o veselie 
nemaipomenită acolo, în preajma gârliciului. 

Acu, popa Ciotică era frate bun cu moş Petrea. 

— Eu să-ți spun ceva, moş Petrea... Când e vorba 
de breasla ostăşească, apoi breasla ostăşească e tot 
una cu breasla bisericească... îți spun eu! Uite 
colea... una şi cu una fac două... şi cu trei fac mai 
multe... Preotul... e ostaşul Domnului din cer, şi 
ostaşul... e al Domnului de la laşi... he-he-he! tot 
una face la urma urmei... Ce zici, moş Petrea? aşa-i 
ori nu? 

— Aşa-i, părinte, aşa-i... Altminteri nici nu se 
poate... 

— Vra să zică, ne-am înţeles! Bun... Apoi noroc şi 
bucurie! să luăm de bine! 

— Dacă nu-i aşa cum spune părintele, să-mi razi 
mie mustața! răcni Botgros cu gura în oală. 

Părintele sorbea de nădejde, parcă turna pe leică. 
Şedea crăcănat, cu stânga în buzunarul anteriului, 
cu dreapta pe oală, cu oala la gură şi cu capul 
răsturnat pe spate. Fundul potcapului părea fund 
de oală şi fundul oalei părea fund de potcap. 

Împrejur, oamenii cinsteau cu toţii, ca creştini 
buni şi pravoslavici ce erau, şi vinul se ducea 
repede-repede. Pomeneau şi se cinsteau, alții se 
pupau, dar aşa în treacăt, numai sărutatul oalei, 
acela era ce era. 

Popa Ciotică îi dă iarăşi, cu altă oală plină în 
mână: 

— Cu noroc, moş Petre. Ilacă, nu ştiu cum s-a 
făcut, dar mie îmi placi şi pace bună! 

— Da-daaa... zice Botgros, părintele-i om plin de 
dragoste!... Şi face lui Suliţă cu ochiul. 


— Aşa se înțeleg unii oameni, părinte... răspunde 
bătrânul Gânj. 

— Ba nu oameni, moş Petre, ostaşi, drept ostaşi! 

— Ostaşi, părinte... hai şi aşa... 

Popa dă iarăşi oala cu fundul în sus: dă din cap 
şi-şi scutură barba şi se şterge cu mânica anteriului 
la gură. 

— A! că bun vin... Boierul, sireacul, să trăiască! 
Aşa dragoste creştinească, mai zic şi eu... 

Botgros face iar lui Suliţă cu ochiul şi zice: 

— Dragoste creştinească... dar câteodată-i mai 
dulce dragostea  lumească!... Şi badea Ghiţă 
ghionteşte pe Suliţă. 

— Mm-îhi! geme popa Ciotică şi duce iar cana la 
gură. 

În taină, Ghiţă Botgros trage deoparte pe Radu 
Suliţă şi-i şopteşte la ureche: 

— Să vezi, că eu am pe popă, de multă vreme, un 
prepus... Las” că-i vedea desară! 

— Ce prepus? 

— Mă rog, las’ pe mine... dac-a fi aşa cum chitesc 
eu, apoi să-mi razi mustața de nu ţi-a plăcea! 

Şi badea Ghiţă pleacă capul şi aduce oala la gură, 
cu dragoste nespusă; pe urmă dă capul pe spate şi 
cu mâna stângă apasă fundul oalei: parcă ar vrea să 
stoarcă oala de vin; pe urmă răcneşte în oala 
deşartă: 

— Să trăieşti, măi frate Suliţă! 

lar după ce-şi ia oala de la gură, se uită peste 
umăr, cu gura căscată, la popă, şi iar îşi ghionteşte 
prietenul cu cotul, întinde mâna şi-i arată pe popă 
întăi, pe urmă ceva departe, în mijlocul curții, unde 
era hora. 


— Ce-i, frate Ghiţă? întrebă Radu. 

Fratele Ghiţă îi face semn să tacă, încrețind ochii 
şi buzele şi bătând aerul cu mâna. Şopteşte: 

— Pss! vezi pe femeia ceea voinică şi naltă de 
colo?... O vezi? 

Suliţă se uită şi vede, între femeile din jurul horii, 
o femeie oacheşă, durdulie şi rumănă la chip. 

— O văd... zice; dar ce-i cu femeia aceea şi ce are 
a face? 

— O vezi? destul!... nicio vorbă!... atât. Mă rog, 
lasă! 

Pe urmă îi face iar cu ochiul, vâră oala într-o cofă 
cu vin, o scoate, se dă pe lângă popă şi zice în- 
chinând: 

— ... E şi dulce, părinte... da-i şi amară câteodată! 

— Ce? întreabă popa, cu oala la jumătatea 
drumului spre gură. 

— Hm! Dragoste lumească!... Chi... chi... cu 
noroc, părinte, şi bucurie! 

Iar face cu ochiul. 

Limbile se încurcă. Sătenii închină şi se veselesc; 
popa sfătuieşte şi cinsteşte cu moş Petrea Gânj; e 
zarvă; din partea cealaltă a ogrăzii vine viers de 
vioară şi murmur moale de cobză; hora se învârte şi 
flăcăii strigă; din cerdac, boierii privesc cu drag şi se 
veselesc şi ei din veselia altora. 

Tiganul cel bătrân, uscat ca o coarnă, repezea de 
mama focului arcuşul, cu mâna lui ciolănoasă şi 
neagră; sub sprâncenele mari, ochii tot sticleau 
însă. Cobzarul cret îşi plimba cotorul de pană pe 
strune şi-şi legăna capul negru, după tact. Iar 
Caraiman... — apoi las” pe el! — credeai că-i apucat de 
friguri; tipa alăuta între degetele lui, nu alta. 


Pe pajiştea verde, înaintea cerdacului, se învârtea 
hora. Fetele erau în catrințe de lână, vrâstate în fel 
de fel de ape; flăcăii cu ițari strânşi pe vână, cu 
bondițe înflorite pe trup, cu cămăşi cu pui... 

Soarele scobora luminos spre munții vineți, 
văzduhul era limpede; departe, sus, câţiva vulturi 
pluteau în lumină, se roteau, cu aripile întinse 
nemişcate; un vânt molcom aburea în răstimpuri. 

Hora se învârtea sub streşina unui nuc bătrân; 
soarele pătrundea pieziş, aurea frunzişul, păta iarba 
şi presura flori de lumină pe horă. Şi lăutarii cântau 
şi hora se învârtea. 

Fetele jucau uşurel, fără să zâmbească, cu genele 
plecate; iar flăcăii frământau pământul, se răsuceau 
pe loc, băteau din călcâie tactul horii şi strigau. 
Împrejur, în roata mamelor, porneau chicote şi 
cumetrele îşi dădeau coate şi-şi arătau, din ochi, 
fetele. 

Flăcăii învârteau veseli hora, pletele fâlfâiau, 
vântul aducea unde de răcoare; soarele pătrundea 
călduţț prin frunzele nucului; şi viersul de alăută se 
înălța limpede în lumina zilei, pe când cobza ţinea 
hangul zumzăind când mai tare, când mai înăbuşit: 
zumba-zumba... zumba-zumba... 

lar în cerdac boierii stau pe scaune de nuc cu 
speteze mari sculptate, privesc şi vorbesc. Vremea 
trece şi soarele coboară în pâclele munților, înroşind 
asfințitul; în văi se întind umbre albăstrii, prin 
parcul boieresc trec fiorii amurgului. 

Şi hora tot se-nvârteşte şi alăutele răsună lin în 
asfințitul cald; umbre uşoare cuceresc nucul 
străvechi şi vestmintele le flutură în umbră. Din 
când în când izbucnesc strigăte, încetul cu încetul 


strigătele se moaie, curg mai încet, învăluite de o 
melancolie uşoară: 


Foaie verde trei alune, 
Mânile pe piept oi pune 

Şi din gură tot oi spune 

Cât te-am îndrăgit pe lume... 


Alăutele răsună lin, mai duios; umbrele serii se 
împrăştie şi vestmintele albe flutură nelămurite, ca 
într-o negură de poveste. 

* 

Dincolo, lângă gârlici, închinările au contenit şi 
sătenii s-au împrăştiat. Butea zace goală; pe 
aproape însă tot se mai aud vorbe grele şi câțiva 
gospodari mai voinici ar voi să mai cerce gustul 
vinului. 

Ghiţă Botgros e cu chef, dar nu se cumpăneşte, 
nici nu vorbeşte într-aiurea, numai ochii îi sticlesc 
în umbră şi mânile lungi nu mai au astâmpăr. 

Se îndreaptă cătră Suliţă: 

— Unde-i popa Ciotică, măi frate! 

— Apoi eu ştiu? răspunde oşteanul. 

Botgros îl priveşte, se înțepeneşte în picioare, îşi 
scoate pieptul înainte şi se bate cu pumnu-n coş: 

— Apoi nu ştii!... da” să-ți spun eu, bade Suliţă, 
unde-i popa!... 

— Unde-i? 

— Unde-i? He-he! săracul Botgros, el să trăiască! 
Părintele Ciotică... mă rog, lasă! destul... să-mi razi 
mie mustața, dacă... 

Botgros se opreşte deodată tainic, apucă pe oştean 
de piept şi-l trage aproape, „apă se uită împrejur, se 


pleacă şi-i şopteşte: 

— Mergi cu mine? 

— Unde? 

— Mă rog, asta-i treaba mea... Vorba-i să mergi cu 
mine... că dacă n-ei vedea ceva cum nu s-a mai 
văzut pe lumea asta... mă rog lasă!... destul... 
Mergi? 

— Merg. 

Ghiţă Botgros îl apucă de umăr şi-l trage după el. 
Întăi se opreşte la un colț de şură şi scoate de după 
un stâlp un ciomag zdravăn de corn. Îl arată lui 
Radu şi grăieşte: 

— ÎI vezi? 

— Îl yăd. 

— Bun. Dacă-l vezi, s-a mântuit, atâta-i! Acu hai 
cu mine... 

În poarta curţii se opreşte iar, scapără şi-şi 
aprinde luleaua, pe urmă stă o clipă la gânduri, o 
stinge şi o vâră la loc în chimir. 

Pornesc la vale. 

Luna iese deasupra codrilor la răsărit şi poleieşte 
câmpiile în vale şi Moldova depărtată, pe prund, 
lămureşte căsuțele pierdute în livezi. 

Tovarăşii păşesc tăcuți pe hudiţile satului, la vale. 
Nicio umbră de om nu se zăreşte; prin ferestrele 
mohorâte pătrunde afară lumina slabă şi roşă de 
opaiț; pe ici, pe colo, hămăiesc cânii printre gard. 
Botgros îşi întinde picioarele lungi cât cataligele şi 
face nişte paşi ca de uriaş, cu chipul osos şi spân 
înainte, cu gâtul lungit. Oşteanul păşeşte alături şi 
se minunează: Unde Dumnezeu mă duce omul ista? 

— Bade Ghiţă, da-ncotro? 

— Mă rog, asta-i treaba mea! atât... dacă nu ţi-a 


plăcea, să-mi razi mie mustața! Pss... 

Merg ei aşa o bucată de vreme pe hudiţile satului, 
cătră marginea dinspre asfințit. Casele prind a se 
Tări. 

Deodată Ghiţă Botgros îşi conteneşte mersul 
repede, apucă de mână pe Suliţă şi-l trage cu el în 
umbra gardului. 

— Pss!... 

Oşteanul ridică capul până la coama gardului şi 
se uită înainte. În fundul ogrăzii, printre copaci, stă 
pitită cu frică o căsuţă şi se uită la el prin cei doi 
ochi roşii, fără lucire. 

Ghiţă se ridică şi el puţin şi-şi scoate capul 
deasupra gardului. Un dulău ciobănesc sare 
hămăind de două ori: „Ham-ham!”. 

Botgros fluieră uşurel şi răspunde înăbuşit: 

— Eu sunt, măi Tărcuş... Nea Tărcugş... cuciu... 
Tărcuş, măi Tărcugş... 

Cânele tace şi-şi mişcă ciotul care-i ţine loc de 
coadă. 

— Bun! zice Ghiţă Botgros, iaca-i bun... 

Apoi se întoarce spre tovarăş: — ii minte pe 
femeia ceea care ţi-am arătat-o dimineață”? Ei, apoi 
să ştii că femeia aceea şede aici... Marghioala 
Lupului. 

— Înţeleg... şopteşte Suliţă. 

— Pss... taci, că nu-nţelegi... 

Ghiţă strigă iar, încetinel, cânele: „Cuciu, cuciu, 
Tărcuş...” şi face cu mâna semn. Suliţă se ia după 
dânsul; ajung la pârleaz, sar, cânele vine lângă ei, se 
gudură şi se freacă de cataligele lui Botgros. 

— Pesemne te cunoaşte cânele, bade Ghiţă? 

— Da, mă cunoaşte... 


lar face semn de tăcere şi porneşte înainte, pe 
lângă gard. Celălalt după dânsul. Ajung aşa la 
prispă. 

Încet şi uşor Botgros se întinde şi-şi alipeşte 
urechea de beşica de porc întinsă în fereastră. Stă şi 
ascultă, cu o mână rezemat de prispă, cu una 
ridicată în sus spre cap. 

Deodată se dă înapoi, trăgând şi pe oştean după 
el. Încet se strecoară pe lângă gard. 

Apoi Ghiţă tuşeşte şi prinde a păşi îndesat. Suliţă 
întreabă mirat: 

— Ce-i? 

— Nu-i nimic, aici şede Marghioala Lupului... 
atât... 

Ghiţă Botgros tuşeşte şi dupăieşte, tot aşa face şi 
ostaşul. Ajung la uşă. Se aude scrâşnind zăvorul şi 
uşa se deschide. Le iese înainte femeia voinică şi 
rumănă de dimineaţă. 

— Bună sara! 

— Mulțămesc... Dumneata eşti, cumătre Ghiță? 

— Mda, eu sunt, cumătră Marghioală, rosteşte 
Botgros îndesat; eu şi cu badea Suliţă... Ei, da’ ce 
mai faci, ce mai zici? (în vremea asta trec prin tindă; 
Botgros se uită cu luare-aminte în toate părțile şi 
cotrobăieşte cu băţul prin cotloane). 

— Bine, ce să fac? Ia, şi eu, mă găteam de culcare. 

— Îhî! mda-da... apoi dă, ce să faci? 

Intră cu toții în casă. Botgros se uită în toate 
părțile, apoi bate o dată cu vârful ciomagului în pă- 
mânt. 

— Ara, cumătre Ghiţă! zice Marghioala, da’ ce ţi-ai 
luat aşa drughineață? Doar nu era să sară nimeni la 
dumneata! 


— De unde ştii, cumătră? Dă, poate sare vreo 
dihanie, mai ştii? 

Şi Botgros se uită iar primprejurul lui. Deodată îşi 
aținteşte privirea. Suliţă se ia şi el după privirea lui 
Ghiţă. 

În fund lângă horn, sub laviţa largă, se zăreşte un 
capăt de suman, ori de giubea, aşa ceva. 

— Aici e cheia şi lacata! gândeşte Suliţă. 

În vremea asta, deodată Ghiţă face doi paşi cât 
lumea de mari şi se aşază pe laviță, drept deasupra 
capătului de suman ori de giubea, şi încă pune şi 
talpa piciorului îndesat, deasupra. Pe urmă zice: 

— Frate Suliţă, ia vină-ncoace... să mai şedem de 
vorbă. 

Fratele Suliţă se aşază lângă el. Botgros începe: 

— Şi aşa, zi, cumătră Marghioală, te găteai de 
culcare... ha? Bun, iacă-i bun... Hml... 

Cumătră nu e în toate apele ei. E aprinsă la față şi 
încurcă vorbele. Cearcă să pară veselă, dar se 
cunoaşte că se preface. La urma urmei, se aşază pe 
un colț de laviță cu mânile subpuse şi răspunde lui 
badea Ghiţă: 

— Da, cumătre, mă găteam de culcare. Ce să fac? 
dacă-s singură... 

— Mda-da... aşa-i... singură... 

Cumătrul şade ca pe ghimpi, vorbeşte gros şi 
îndesat. Femeia se uită cam sfioasă la el, după 
vorbele cele din urmă. Cumătrul se întoarce spre 
Radu Suliţă: 

— laca, frate Suliţă... Cumătră Marghioala... asta 
pe care-o vezi aici... tare-a mai fost ea gospodină şi 
femeie la locul ei... şi tare mi-a fost mie dragă... chî- 
chî! ştii, frate Suliţă... îți spun drept... să-mi razi 


mie mustața, dacă nu-ţi spun drept... destul! 

Ghiţă Botgros suspină şi e foarte tulburat; numai 
de băutură nu poate fi el aşa de tulburat, nici nu ar 
apăsa aşa tare, numai din pricina asta, pulpana pe 
care şade piciorul lui. Cumătră Marghioala nici nu 
ştie ce să zică, nici nu ştie încotro să-şi poarte ochii. 

În căsuţă e lumină slabă; opaița arde roşă, sus, pe 
colțul hornului, şi mucul sfârâie în seu. Prin colțuri 
e umbră; în umbră zace şi culmea de deasupra lui 
Ghiţă Botgros, şi pernele, şi lăvicerele clădite pe lada 
înflorită din colțul laviței. La icoane arde candela 
săracă. În grinzi afumate stau  grămădite 
mănunchiuri de buruieni uscate. O mâţă cenugşie 
toarce în vatră. Şi opaița împrăştie peste toate o 
lumină roşă, tremurătoare. 

Ghiţă tuşeşte şi se sprijină în ciomagul ciotoros. 
Suliţă se uită la el, el îi face semn cu ochiul, pe 
urmă iar tuşeşte. Cumătră nici nu ştie cum să lege 
un capăt de vorbă. 

— Mândră horă a mai fost azi la curte. Ce zici, 
cumătre Ghiţă? 

— Mândră. Aşa-i c-a fost mândră, frate Suliţă? 

— Da, zice Suliţă, mândră. 

Cumătra cearcă să zâmbească şi îngână iar: 

— Dar, poate n-ai prea băgat de samă, cumătre, 
că cinsteai la gura gârliciului... 

— Da, poate n-am prea băgat de samă, grăieşte 
Ghiţă; ce zici, frate Suliţă? poate n-am prea băgat de 
samă la horă... (face semn cu ochiul), da? am băgat 
de samă la altceva. Tuşeşte şi tace. Femeia nu 
răspunde; Ghiţă zice iar: — Poate am băgat de samă 
la părintele Ciotică... Săracul părintele Ciotică! de 
treabă om... numai că râvneşte la bunul altuia... 


Pss! destul!... 

Cumătra Marghioala schimbă fețe-fețe. Ghiţă îşi 
mângâie ciotorosul. Un răstimp tac cu toţii. Deodată 
Ghiţă zice tare: 

— Tare mi-i drag mie popa Ciotică... Ce zici, 
cumătră? 

— Apoi dă, ştiu eu ce să zic? 

Şi cumătra îşi întoarse ochii de la el şi se uită 
încurcată în altă parte; îşi ia mânile de la piept şi 
caută să păturească lăvicerul de pe laiță. Oftează şi 
e ca varul la față. 

Pe chipul lui Botgros trece lumina unui zâmbet 
poznaş, ochii clipesc şireți. 

Aşa trece câtăva vreme; nimeni nu zice nimic 

Deodată porneşte un geamăt înăbuşit de sub 
laviţă, un gârâit greu, aşa ca o tusă stăpânită. 
Cumătră îşi duce mâna la ochi şi se întoarce; din 
albă s-a făcut vişinie. Ghiţă zâmbeşte a râde. 

— Ptiu! drace, da’ ce m-am spăriat... Pesemne nici 
n-ai ştiut, cumătră, că a intrat jigăraia de câne în 
casă! Diha... ţâbă, potaie... 

Şi Botgros înşfacă ciotorosul şi, fără să se uite sub 
pat, îl repede printre picioare, cu vârful înainte. 

— Ţâbă! uite colo, oameni buni, că nici se dă dus! 

Şi iar dă cu ciotorosul. 

— A dracului lighioaie! 

Sub laviță iar se aude un geamăt înăbuşit. Şi 
numai odată se frământă ceva greu şi zbucneşte de 
sub pat o namilă neagră cu capul roş. 

Ghiţă se preface că nu cunoaşte pe popă şi sare 
îngrozit. 

— Vai de mine! Sai, frate Suliţă! 

Şi nici una nici două, ridică ciomagul şi poc! în 


potcapul popii. Parcă a pocnit un pistol; potcapul 
crapă, se afundă şi trece peste urechile popii Ciotică. 
lar Ghiţă, tot spăriat: 

— Sai, frate Suliţă, nu mă lăsa, că dă dihania la 
mine! 

ŞI iar, poc! poc! în popă. 

Cuvioşia sa cearcă să se scoale, dar cade în 
brânci, pentru că piciorul lui Botgros ţine pulpana 
anteriului; cuvioşia sa geme înspăimântat şi duce 
mâna la cap; Ghiţă geme şi el mai înspăimântat şi 
cară popii cu ciotorosul; popa se zbate, dar Ghiţă 
ține  zdravăn, Ghiţă numără pocnitură peste 
pocnitură, Ghiță dă cu îndârjire. 

Cumătra îşi muşcă mânile şi prinde şi ea a tipa. 
Suliţă dă să sară în ajutorul popii. 

La urma urmei, prrr! se rupe anteriul, şi popa 
tivai! în patru labe, pe uşă; Botgros cu ciomagul 
după dânsul, Suliţă după Botgros. Cumătrul strigă 
cât ce poate: 

— Pe el, măi, după dânsul, măi! ţine-l, măi! Şi 
cuvioşia sa fuge de-i sfârâie călcâiele, sare peste 
pârleaz şi, la goană, pe hudiță! Pulpanele anteriului 
fâlfâie în fugă, parcă zboară popa, aşa fuge! Şi 
Botgros chiuie din pârleaz: 

— Chiu! pe dânsul, măi! ţine-l, măi! huitana- 
nanaaa! 

Cânii încep să zăpăiască şi sar după popă, şi popa 
fuge şi fuge... zboară, şi pulpanele anteriului parcă-s 
aripi. 

Ghiţă se întoarce râzând, scoate beşica de porc 
din chimir îşi umple luleaua, o umple şi pe a lui 
Suliţă, apoi, scăpărând, grăieşte: 

— Ei, drăcia dracului! măi frate, ce zici? parcă a 


fost popa Ciotică, bre! 


Şi 
VAN 
(2) 


> 
5 


LD 


ia za 
API 
Ti 5.3 =, 


Pe sf se 
Zr 
LA i 


IV 
CUld SE ÎNCRIDE O RANĂ ȘI CUM SE 
DESCRIDE HLTH 


Nicoară Potcoavă era mai senin. O parte din 

noapte veghease mezinul la căpătâiul lui. 
Baba doftoroaie stătuse şi ea de obşte acolo, 
schimbase legăturile şi spălase rana cu isop. 
Bolnavul dormise liniştit. 

Dimineaţa, Petrea Gânj intră tiptil în odaia 
bolnavului. Andrei Dăvideanu şi mezinul şedeau în 
jilțuri; dimineața luminoasă ajungea până la ei, pe 
fereastra deschisă, cu miros de flori şi de verdeață; 
raze aurii jucau vesele pe divanul bolnavului 
acoperit cu pânze albe de in. 

Potcoavă deschise ochii şi îşi îndreptă spre frate- 
său şi spre gazdă privirile. 

— Ei, cum îți mai este, voinicule? întrebă boierul 
bătrân, punându-şi mâna pe fruntea lui. Ți-i mai 
bine, nu-i aşa? 

— Mi-i mai bine, răspunse Nicoară zâmbind. 

— Dar rana, tot te mai doare? 

— Nu mă mai doare. 

— Aş! zise Alexandru, unde se poate să-l doară pe 
dânsul! Face ca şi atunci când îi curgea sângele şiroi 
şi el îi da că n-are nimic. 


H doua zi tot soare, cald şi frumos. Rănitul 


Bolnavul zâmbi uitându-se cu bunătate la frate- 
său; boierul Andrei îl privea părinteşte, cu mânile 
împreunate pe pântece. Urmă un răstimp de tăcere 
blândă; un cintez țârâia în tufele de lângă fereastră; 
rândunelele  însemnau linii negre în lumină; 
primăvara aducea mângâieri calde. 

Rănitul se uita pe fereastră gânditor. Deodată 
ochii lui se scoborâră în odaie; păreau a căuta ceva. 

— Ce-i? întrebă bătrânul Dăvideanu. 

— Moş Petrea... murmură bolnavul. 

Bătrânul oştean tresări şi se apropie, cu ochi 
umezi, trăgându-se vrăjmăşeşte de o mustață. 

— Aici-s, stăpâne. 

— Ce mai faci, moş Petre? şopti Nicoară, uitându- 
se ţintă la moşneag; tare nu te-am văzut de mult! 
Îmi pare că stau de un veac în perne, moş Petre... 

Oşteanul îşi întindea fără milă mustața căruntă şi 
stufoasă. 

— Oare când om porni noi, moş Petre? 

— A da Dumnezeu, stăpâne! izbuti în sfârşit să 
geamă bătrânul. 

Cintezul tot cânta cu foc în tufele de lângă 
fereastră şi primăvara aducea  mângâierea 
depărtărilor. Moş Petrea zise deodată: 

— Murguţț e zdravăn, stăpâne, şi te-aşteaptă! 

— Tocmai asta voiam să te întreb, moş Petre, rosti 
visător Potcoavă; săracul Murguţ! oare l-oi mai 
încălica eu? 

— Mare-i Dumnezeu, stăpâne! 

— Ai să-l încalici, frate, zise vesel mezinul. 

O licărire ciudată trecu prin ochii rănitului. După 
o clipă pleoapele se lăsară pe lumini şi obrajii se 
îmbujorară. Încă o dată buzele mai şoptiră: „Săracul 


Murguţ!” Apoi, în fruntea-i largă dunga prinse a se 
adânci. 

— Doamne-Dumnezeule! rosti încet Potcoavă; voi 
mai vedea eu stepa fără de hotar? Cine ştie de-oi 
mai apuca zile ca altădată! Avem de plătit datorii... 

Murmura cu ochii închişi. În odaie era lumină şi 
tăcere. Moş Petrea stătea în picioare dinaintea 
divanului, drept, cu fruntea plecată, cu ochii 
licăritori sub sprâncenele negre; mezinul, cu bărbia 
în palma dreaptă, cu cotul pe divan, se gândea, 
pătruns de cele din urmă vorbe ale frățâne-său. 
Boierul bătrân îi privea, cu ochii luminați de 
bunătate. 

Baba doftoroaie intră cu oblojelile ei întinse pe 
pânze albe şi se apropie, păşind mărunt. Nicoară 
Potcoavă deschise ochii. 

— Să-ţi desfac legăturile, dragul mățugşii... 

Şi desfăcu baba legăturile vechi şi puse oblojeli 
nouă. Apoi grăi: 

— Rana are carne bună şi se astupă; acuma îţi 
trebuie hodină; în două-trei săptămâni eşti în 
picioare... 

— Trei săptămâni? zâmbi amărât Nicoară; atât de 
mult? Am căzut mai tare decât îmi închipuiam... 

— În trei săptămâni încalici... şopti baba Anita; n- 
avem cum face altfel; suntem în mâna lui 
Dumnezeu, 

Rănitul oftă şi aşteptă să plece doftoroaia. Atunci 
întrebă, fără a-şi întoarce privirile: 

— Ce vuiete şi ce viers de alăute se auzeau ieri? 

— A fost horă în curte, răspunse mezinul, şi 
puşcaşii au chefuit după ce... ne-am... 

— Da, a fost horă, îi tăie vorba bătrânul Gânj, 


făcând semn mezinului; numai horă a fost... 

— Aţi fost la vânătoare! zise Nicoară, cu vioiciune 
şi cu părere de rău nespusă. 

— Ba n-am fost, stăpâne, răspunse repede 
bătrânul oştean, n-am fost la nicio vânătoare... 

Rănitul zâmbi amărât şi neîncrezător, pe când 
bătrânul îşi întindea mustața şi făcea cu ochiul 
celorlalți. 

Baba plecase uşoară ca o umbră. 

— Doamne, cum aş vrea să mă înzdrăvenesc! şopti 
iar Potcoavă, apoi închise ochii. După un răstimp, 
Andrei Dăvideanu şi Alexandru Potcoavă crezură că 
bolnavul a adormit, îşi făcură semn şi ieşiră în 
vârful picioarelor. 

Bătrânul Gânj, rămas singur, se uită în tăcere la 
rănit. Apoi se apropie uşor, se plecă şi sărută părul 
lucios al lui Potcoavă. Când se ridică, două lacrimi 
străluceau sub genele-i groase. Un oftat umflă 
pieptul bătrânului, şi un glas, un suspin, de-abia se 
auzi: 

— Suflete... suflete! 

Apoi, ca şi un condamnat apăsat de o durere 
mare, ieşi tăcut şi încovoiat. 

Odaia rămase în tăcere, plină de lumina soarelui 
de primăvară. Mângâieri calde veneau din când în 
când. 

Aşa a trecut multă vreme. Potcoavă ofta uneori 
prin somn. Se auzeau în liniştea zilei trâmbițări de 
cucoşi; muşte mari albastre se izbeau în geamuri. 

Într-un târziu se auzi un fâşâit uşor. Pe uşă intră, 
uşurică şi luminoasă, jupânița Ilinca, albă la chip, 
cu obrăjeii rumeni, subţire şi mlădioasă. Pe o tipsie 
de argint ducea un filigean de lapte din care ieşeau 


aburi. Ştiuse boierul Dăvideanu pe cine să trimeată 
la bolnav; îi trimisese pe jupânița cum ai trimite o 
veste bună, ori o floare, la vederea căreia oricine se 
bucură. 

Ilinca păşi încet până la căpătâiul lui Nicoară; 
acolo se opri. Rănitul deschise ochii, pe urmă îi 
închise repede ca orbit de soare, apoi îi deschise iar 
şi-i aţinti uimit asupra fetei; un zâmbet luminos îi 
trecu pe față. 

Fata zâmbea şi ea, cu ochii mari, negri, ațintiți 
asupra lui Potcoavă. Gura rumănă murmură, cu un 
glas ce suna dulce la auz: 

— Nu pofteşti lapte cald? 

— Ba cum nu? răspunse rănitul. Se ridică într-un 
cot şi întinse mâna cealaltă. 

Ilinca se aşeză pe scaun, alăturea, iar Nicoară 
Potcoavă începu să soarbă laptele din filigean. Din 
când în când se uita la fată, cu ochi mari, fără 
zâmbet acum. 

De bună-samă că se întreba: Oare asta să fie fata 
lui Irimia Golia, fata asta aşa de gingaşă? Ilinca, tot 
zâmbind, se uita la el cum sorbea, cu ochii ei mari, 
mistuitori - două flori de întuneric. 

Când Potcoavă sfârşi, ea luă tipsia şi filigeanul şi 
ieşi ca o arătare luminoasa. Rănitul o urmări cu 
ochii, apoi rămase gândindu-se. 

Poate îşi punea aceeaşi întrebare: Se poate să fie 
fiica lui Golia, farta asta aşa de gingaşă? 

În urmă, fruntea i se încreţi şi brazda adâncă a 
amărăciunii răsări. 

Acum se gândea la viteazul lon-Vodă, la Iuda 
vânzătorul şi la răzbunare, la Petru Şchiopul cel 
ticălos şi la ursita lui de oştean pribeag. În loc să fie 


mare şi temut, în loc să stăpânească, zace în perne, 
rănit în coastă şi cu gândul numai se gândeşte, dar 
cu brațul nu poate face nimic. Adânci şi furtunoase 
dorinți zguduiau sufletul rănitului şi, într-o lumină 
sângeroasă, visa o răzbunare îndeplinită. 

Cătră sară a venit iar jupânița Ilinca; dar nu i-a 
adus lapte, ci mâncare întăritoare, şi n-a stat puțin 
ca dimineaţă. Ochii ei priveau plini de strălucire pe 
Nicoară Potcoavă,  cercetau cu o bucurie 
copilărească chipul frumos al oşteanului. 

Numai atât l-a întrebat: 

— Îţi place mâncarea? 

lar Potcoavă a făcut semn că-i place şi a mâncat 
cât un voinic. Fata şedea potolită, cu mânile pe 
genunchi. N-au mai rostit amândoi niciun cuvânt. 
Fata a luat tablaua şi a ieşit uşoară, iar Potcoavă a 
rămas singur, cufundat în amărăciunea gândurilor 
lui. 

A doua zi şi a treia zi a căzut o ploaie rece şi 
vântul bătea mânios, vâjâind, în dumbravă. În 
tăcerea odăii, veneau tipetele chinuite ale craiului- 
călător şi înfiorări adânci se strecurau pe coş. 

Rănitul asculta şi se gândea la copilăria limpede şi 
la tinereța pentru totdeauna prăpădită în zbuciu- 
mări cu duşmanii. Îşi aducea aminte de anii fără 
griji, când hoinărea cu tovarăşii pe malul bălților şi 
pe nemărginitele câmpii pline de soare, îşi aducea 
aminte de Potcoavă cel de altădată, acum cufundat 
într-un amurg de basm. 

... Pe urmă îi trecu pe dinainte icoană după icoană 
dintr-o tinereță fără odihnă. Visuri de vitejie, zile de 
lumină şi negură, o uriaşă desfăşurare de vrednicie, 
după pilda fratelui mai mare. 


Avere: calul, pala şi curajul; tovarăşi: un întreg 
popor de viteji. 

A dus o viaţă de pribegie, cu vitejii, prin stepe fără 
hotar, pe ape repezi şi limpezi, prin ţări înflorite şi 
prin pustietăți arse de secetă. De multe ori mânca şi 
dormea pe cal, de multe ori călărea şi se hărțuia zile 
întregi. În jurul lui se înmănunchease un popor de 
voinici, şi fulgerul paloşului său sclipise în patru 
părţi de zare. Turcii, tătarii şi leşii murmurau cu 
groază numele lui şi, în nălucirile de spaimă ale 
acelor vremuri înfricoşate, falnica lui făptură se 
arăta într-o rumeneală de sânge. 

La veghele războinicilor se închegau cântece 
slăvind vitejia lui; focurile ardeau în stepă, voinicii 
ascultau privind înainte într-un vis de glorie; vântul 
trecea murmurând prin ierburile mari. 

Veneau şi zile de veselie nebună, treceri vitejeşti în 
care vinul curgea ca o gârlă nesecată. Dar erau 
puţine acele zile. Venea o veste grabnică ca un vânt 
şi voinicii porneau ca vijelia pe caii lor pietroşi. 
Potcoavă îi ducea uragan spre vrăjmaşi. Vântul vâ- 
jâia prin stepă şi-i umplea de fiori în goana nebună 
a cailor, iarba pletoasă se culca după vânt şi fugea 
în valuri, de-a valma cu ei. Aşa alergau nopți şi zile — 
zilele în soare, nopţile în lumina tainică a stelelor şi 
a lunii. Ajungeau. Intrau în altă vijelie, în vijelia 
trăsnetelor şi în vâjâirea paloşelor. 

Aşa au trecut ani de tinereță nedomolită. 

Pe urmă au venit zilele lui lon-Vodă, zile puţine de 
vitejie fără samăn şi de izbânzi strălucite. 

Dar uraganul stârnit de mare domn s-a potolit, o 
linişte de moarte s-a întins în nefericitul pământ al 
strămoşilor. 


În liniştea aceasta, glasul răzbunătorului izbucni 
ca o trâmbițare de moarte. Fraţii hotărâră să ridice 
movili de oase pe mormântul fratelui mai mare; şi 
pentru că mormântul acela nu era nicăieri, frații 
trebuiau să lase oase albe de duşmani pretutindeni. 

Însă rana din coastă aducea tristeţă şi îndoială cu 
dânsa, şi visurile luminoase ale trecutului mureau, 
se risipeau ca o pulbere de raze, şi întunericul 
venea. 

Potcoavă se gândea şi la trecut şi la viitor, pe când 
ploaia bătea în geamuri şi pe când vântul bubuia în 
parc. Îndoiala şi rana pustiau sufletul viteazului. 
Singur numai cu câțiva tovarăşi de nevoi, departe de 
mulțimea de viteji care-l iubeau, țintuit în pat de o 
rană grea, ofta amar şi sarbăd, cu privirile în gol, cu 
fruntea încrețită. 

Vântul umed plângea afară, se vânzolea cu 
frunzişurile şi aducea valuri de ploaie, izbindu-le în 
geamuri; în odaie pătrundea o lumină mohorâtă şi 
rece. 

Mezinul şi boierul Andrei veneau şi stăteau mult 
la căpătâiul rănitului, dar nu schimbau cu el decât 
puţine vorbe, îl lăsau mai mult cu gândurile, tăcerea 
părea a-i face mai bine decât vorba. Baba venea şi 
ea ca o umbră şi-i schimba legăturile şi iar ieşea ca 
o umbră, tot tăcută, cu mişcări sfioase. Şi iar rămâ- 
nea rănitul cu gândurile triste ale vântului umed. 

Ilinca pătrundea în tăcerea şi-n umbra mohorâtă, 
ca o lumină de primăvară. Se aşeza la căpătâiul 
bolnavului şi aştepta, privindu-l cu ochii ei mari 
luminaţi de milă. Când şi când întreba cu grijă câte 
ceva şi pe față i se aprindea bucuria, dacă rănitul o 
privea cu mulțămire. 


Amândoi păreau că ascultă suspinul vântului, dar 
amândoi nu auzeau nimic. Unul se gândea la 
nenorocirea lui şi se scobora în adâncul sufletului şi 
în întuneric cu îndoiala; celălalt cerca să gâcească 
ce se petrece în sufletul rănitului. 

Începea fata să-şi închipuie viața zbuciumată de 
ostaş, şi-i veneau în minte poveştile pline de fiori ale 
copilăriei. I se părea că găseşte o asemănare între 
frații aceştia rătăcitori şi voinicii feți-frumoşi, care 
caută zâne pe care nu le cunosc şi se luptă cu zmei 
ce varsă foc pe gură. 

Fata fusese crescută în liniştea mănăstirească a 
unei curți boiereşti din ţară şi nu văzuse decât fețele 
bătrânilor ei, ale robilor şi ale sătenilor. 

Bunicul şi bunica niciodată nu-i vorbiseră de 
strălucirile ostăşeşti şi de bogăţia curților domneşti; 
ba încă niciodată nu-i vorbiseră de faptele tatălui 
său; iar fata, acum răsărită, se ferea să întrebe; 
acum, când bănuia că mai este o lume dincolo de 
liniştitele câmpii ale Moldovei, tăcea pentru că 
băgase de samă că chipurile bătrânilor se întunecă 
la numele tatălui. 

Floarea, dacă dă de întuneric în drumul ei, se 
întoarce spre soare; tot aşa, sufletul tânăr al copilei 
se îndrepta spre lumina tinereții şi spre viitor, şi uita 
trecutul, odată cu acela căruia niciodată nu-i zisese 
„tată”. 

Şi iată că deodată vin pe neaşteptate doi oşteni 
tineri şi voinici. Fata se uită la ei, întăi curioasă, ca 
la o minune. Pe urmă se apropie. Îi aude vorbind; îi 
vede mişcându-se; aude, vede că sunt viteji şi buni 
şi cade mintea ei tânără şi neştiutoare pe gânduri. 

Se uită la cel mai mare cu sfiiciune, pentru că-l 


vede întunecat şi plin de durere; se uită la mezin cu 
bucurie, pentru că-l vede vesel şi glumet. Şi 
amândoi fraţii îi plac, se simte învăluită de umbra şi 
lumina lor; când vede deosebit pe câte unul, simte 
aceeaşi mişcare de suflet şi aceeaşi bucurie 
neînțeleasă. 

Când sta la căpătâiul celui mai mare şi îi vedea 
ochii ţintiți, duşi în lumea gândurilor, sta şi ea 
tăcută, înfiorată, şi se gândea şi ea, fără voie, la 
multe, şi ades poveştile copilăriei îi încălzeau 
sufletul şi-i aprindeau ochii negri. Vântul se bătea 
afară cu pădurea. Potcoavă se bătea, în pânzele 
albe, cu gândurile, şi fata sta nemişcată şi înfiorată, 
cu mânile mici albe în poală, şi privea pe rănit cu 
ochii ei minunați. 

Aşa au trecut câteva zile. 

Într-un rând, pe când Ilinca sta cuminte în 
scaunul cu spătar nalt, o rază albă de soare 
străpunse nourii cenuşii şi ziua mohorâtă şi ajunse 
ca o pată luminoasă pe chipul rănitului. Nicoară 
Potcoavă îşi ridică privirile şi întâlni ochii duioşi ai 
fetei. Un zâmbet fugar ca lumina ce-i juca în ochi 
trecu pe buzele lui şi se răsfrânse şi-n ochii Ilincăi. 
Întrebă încet: 

— De ce te uiţi aşa la mine? 

Fata se înroşi şi răspunse, ferindu-şi privirile: 

— Nu mă uit... 

O clipă îşi întoarse ca fulgerul, iar, privirile; şi 
când dădu de ochii adânci ai rănitului, se ridică 
sfioasă ca o căprioară şi se mai uită o dată înapoi, 
apoi se şterse, odată cu lumina de soare. 

Potcoavă rămase uitându-se o bucată de vreme 
după ea; apoi îşi încreți fruntea, privirile i se 


întunecară şi capul pletos şi creţ se lăsă în perne cu 
gândurile de totdeauna. 

Privirea lui înnoptată păruse a zice: «De ce mă uit 
eu după fetița asta? ei îi vine a râde şi mie numai de 
asta nu-mi arde»... 

Cătră sară, când intră iar fata, ochii lui Potcoavă o 
aşteptau, iar chipul fetei, sfios la început, se lumină. 
Rănitul întrebă: 

— A stat ploaia? 

— Da, acum e frumos, s-a răzbunat... 

Chipul fetei se înveseli, ochii lui Nicoară păreau 
luminaţi de soare. Dar după ce plecă Ilinca, fața bol- 
navului se posomori iar şi-n sufletul lui scăpără 
scânteia altei dureri. 

Nicoară Potcoavă se temea de ceva; se temea de 
ceva mai primejdios decât vijelia războiului. 

Noaptea, n-a închis ochii, şi dimineața, când intră 
Ilinca în odaie, îl găsi posomorât şi rece. 

* 

Soarele veni vesel şi câmpiile se umplură de a- 
buri. Pe Moldova şi pe codrii stăteau grămezi mari, 
alburii de nouri şi niciun vânt nu aburea. 

Tovarăşii fraților o duceau bine la curtea boierului 
Andrei Dăvideanu. Cât a fost vreme urâtă şi 
ploioasă, au stat închişi la un loc, au râs, au şuguit, 
au povestit şi au petrecut minunat. Moş Petrea Gânj 
bea şi mânca zdravăn şi se răzbuna de zilele de 
lipsă; Ghiță Botgros îşi plimba trupul ciolănos pe 
cataligele cele lungi şi îndruga verzi şi uscate, tesute 
de «Să-mi razi mie mustața, dacă nu-i aşa...» 

Cum s-a făcut, cum s-a dres, dar din taina cea 
mare a goanei după popa Ciotică n-a rămas nicio 
taină. Ori că Botgros s-a răsculat, ori că Suliţă a 


vorbit ce nu trebuia, — de bună-seamă nu se poate 
şti: dar se ştie că preacinstita față a părintelui a 
rămas mânjită odată cu cinstea lui. 

După cum se vorbea, aflase tot satul de patarania 
popii şi n-a mai îndrăznit sfinția sa să iasă din casă 
decât a patra zi după întâmplare, şi atunci barba-i 
părea zbârlită şi coada roşă nu-i mai era împletită 
frumos şi trecută pe sub anteriu. Ajunsese pesemne 
vestea şi la preoteasă. 

lar cumătrul Ghiţă Botgros a prins să se căiască. 
În vreo două rânduri, l-a prins Suliţă uitându-se cu 
jale la ciotoros şi dând din cap amărât. 

— Ce-i, frate Ghiţă? 

— la, ce să fie, frate Suliţă? Mare păcat... zău aşa, 
mare păcat am făcut! Să otânjesc eu spată sfințită... 
phiii! mare păcat!... 

— Da’ păzeşte-ţi treaba, omule... parcă nu eşti în 
toate minţile... ori şăguieşti!... 

— Nu, nu şăguiesc, frate Suliţă... Mare păcat! Mie 
îmi vine în gând să mă duc la călugărie, zău aşa... 
Dacă nu m-oi duce la călugărie, să-mi razi mie 
mustata. 

Lui Suliţă i-a venit a râde; a zâmbit şi s-a uitat în 
ochii poznaşi ai lui Ghiță Botgros, s-a gândit la 
pivnița boierului cea plină cu antale şi a priceput de 
ce vorbeşte cumătrul de călugărie. 

Iar cu ispăşirea lui s-a întâmplat altfel. Sara, când 
îl căută Suliţă, ca să mai stea de vorbă, să mai 
cinstească câte o ulcică, ia-l pe badea Ghiţă de unde 
nu-i! A doua zi l-a întâlnit vesel de tot. 


— Ei, frate Ghiţă, tot te mai gândeşti la călugărie? 
El începu a râde şi umplu luleaua oşteanului de 
tutun: 


— Las” frate Suliţă, să nu mai vorbim de asta... 
cumătra să fie sănătoasă!... Hai să cinstim un 
păhărel!... 

La vorbele acestea, a înțeles Suliţă cum s-a pocăit 
cumătrul. 

În cele două zile care au urmat, s-au dus boierii la 
vânat singuri. Avea boierul Andrei câni minunati, şi 
sara s-au întors cu lațurile pline de rațe întăia oară, 
iar a doua oară cu câte o păreche de cucoşi cum nu 
se mai află de mândri. 

Cei mai tineri îşi făceau de cap prin curte, mai 
ales Totârnac era un vulpoi fără pereche. Moş Petrea 
Gânj se împrietenise la cataramă cu logofătul (pe- 
semne pentru că logofătul era chelar); Caraiman era 
nedespărțit de bucătarul Timofte, cât îi era foame, 
iar vremea cealaltă şi-o petrecea dând iama în țigăn- 
cile oacheşe, rățoindu-se şi răsucindu-şi mustăţile 
cât un crai unguresc. 

Dar când era vorba de aşa ceva, mai niciunul nu 
se da îndărăt. Se făcea cale bătută pe unde erau 
catrinţe înflorite; şi era o prietenie şi o înţelegere în 
curtea boierească de-a mai mare dragul. Badea 
Suliţă îşi făcea traiul cu Botgros până în sară; iar 
cum se aprindeau steluțele satului, pe Ghiţă îl 
apuca pocăința şi pornea săracul, întovărăşit de 
ciotoros. lar mănăstirea, ştim noi unde era. 

Aşa au dus-o voinicii în curtea boierului Andrei. 
Viața curgea liniştită, zilele treceau tihnite, serile 
veneau calde şi pline de frumusețile primăverii. Prin 
colțurile curții câteodată, sara, se adunau flăcăii 
țigani şi începeau să zică de dragoste din alăute, 
după ce înăbuşeau strunele, cu pieptene; de pe 
dealuri depărtate răspundeau melodii de bucium, 


treceau cu vântul serii şi mureau în depărtări. 

Rănitul mergea grabnic spre  însănătoşire, 
jupânița Ilinca trecea deseori pe gânduri cătră odaia 
lui... 

Se învălmăşea o furtună grea în sufletul voinicului 
şi simțiri ciudate năşteau în sufletul fetei. Alții erau 
ochii ei acum; intra cu sfiiciune mai mare în odaia 
rănitului şi, ades, părăsind obrazul întunecos al lui 
Potcoavă, două fire scânteietoare de rouă izvorau în 
colțul genelor lungi. Numai când da cu ochii de 
mezin, fața i se umplea de lumină. 

Într-un rând, păduricea din preajma curţii 
boiereşti, - parcul străvechi, - odihnea în lumina 
soarelui de amiază. Adâncurile oftau uşor, când se 
umpleau de o boare abia simțită. Râmnicul dormea 
în poiana de arini din vale, aurit de soare, liniştit; 
legioane de musculițe învârteau hori pe deasupra 
luciului; unele cădeau şi înfiorau oglinda. Împrejur, 
pe maluri, se întindea o împestrițare gingaşă de flori 
sălbatice, de la mândra lumânărică galbenă până la 
scânteuța albastră Nu-mă-uita, aşa de umilită şi aşa 
de duioasă sub răsfirarea sălciilor pletoase. 

Pe râmnic, în păpurişul tânăr, neagră şi 
nemişcată, sta o luntre cu lopeţile în laturi, ca o 
pasere ostenită cu aripile atârnate. 

Era linişte. În ziua aceea jupâniţa Ilinca se plimba 
prin florile poienii şi părea şi ea o floare. Trecea 
gânditoare prin umbre şi lumini; părul ei negru 
licărea în soare, fluturi albi se abăteau din zbor spre 


ea. 

Fata se gândea la cei doi frați şi nu putea înțelege 
ce doruri tainice îşi făceau cuib în sufletul ei tânăr. 
Nu înțelegea, dar nici nu se muncea să înțeleagă, — 


dorul pentru inimă e făcut. Numai gânduri 
stăruitoare aduceau icoanele de totdeauna. 
Potcoavă, întunecos şi mândru ca noaptea, 
totdeauna îi umplea sufletul de sfiiciune şi o mişca 
până la lacrimi; celălalt, tânăr şi vesel ca ziua 
primăvăratică cu soare, o umplea de voie bună şi-i 
punea lumină şi râs în ochi. Se gândea în 
singurătate la amândoi, şi ochii când se umbreau de 
o tristeță trecătoare, când se luminau de focuri 
vesele. Şi parcul vechi ofta, străbătut şi el de un fior 
tot aşa de tainic ca şi fiorii ce umpleau sufletul 
fecioarei. 

Fata visa. Pagşii, fără voia ei, o duseră pe covorul 
de flori, cătră lacul singuratic. Trecea gânditoare 
prin flori, prin umbre şi lumini. Deasupra ei cerul 
era adânc-albastru, dincolo de bolțile nemişcate de 
frunzişuri. Ochii ei urmăreau o rândunică ce săgeta 
pe luciul lacului, înfiorând unda neclintită, o 
urmăreau până ce o pierdeau în nemărginirea 
albastră şi curată; sau, întorcându-se în altă parte 
deasupra câmpiilor Moldovei, se luau după 
cocostârci, care treceau pe departe, cu vâslele 
întinse, plutind lin. N-avea de ce să fie veselă, nici 
tristă; ba poate avea de ce să fie veselă; atunci de ce 
uneori ochii adânci şi frumoşi licăreau într-un 
păienjeniş de lacrimi? 

Soarele se lăsa spre munţi; mierle, ici-colo, ca 
flaute nevăzute, cântau în tăcere. 

Deodată, pe poteca dinspre curte, se arătă 
Alexandru. De bună-samă că venea să caute linişte 
şi singurătate. Singurătate nu mai putea să aibă 
pentru că jupânița Ilinca era şi ea în poiană. Şi uite, 
mezinul lui Potcoavă a tresărit de bucurie, s-a simţit 


încălzit în coşul pieptului şi nu i-a părut rău că nu 
va mai fi singur. Poate dacă ar fi întâlnit pe altcineva 
i-ar fi părut rău. Aşa i-a părut bine, şi încă bine de 
tot. 

Tinerii se văzură. Ilinca se opri rumenindu-se, 
Alexandru se îndreptă grăbit spre ea. Când fu 
aproape, cât era el de viteaz, dar tot a simţit un 
tremur. Se apropie şi se opri şi el, — şi dacă se opri, 
tăcu. 

Oşteanul n-are nicio clipă de odihnă: totdeauna 
trebuie să se lupte, ori cu duşmanul, ori cu paharul, 
ori cu dragostea. Cu duşmanul iese el învingător de 
multe ori, dar când se luptă cu paharul, ori cu 
dragostea, — tot duşmani la urma urmei, — nici nu se 
poate să nu cadă. 

Alexandru se lupta acum cu dragostea -— se lupta, 
dar nici nu căuta să învingă! De mult, de mult era 
învins, şi acum tremura în fața vrăjmaşului. Dar 
duşmanul, nici el nu era cumplit şi, cât de 
învingător era, tremura şi el; şi amândoi tăceau şi se 
uitau în altă parte. 

Lucrurile nu puteau dura mult aşa. 

Apele  râmnicului se  colorau în luminile 
asfințitului; paserile slăveau în desişuri mândreţea 
sfârşitului de primăvară şi duioşia sfârşitului zilei. 

Ilinca zise, sau şopti mai degrabă: 

— Încotro te duceai? 

lar Alexandru răspunse: 

— Veneam să văd râmnicul... (Acum nu-i mai 
păsa lui de râmnic!). 

După ce tăcură iar un răstimp, porniră amândoi 
pe cărarea din ierburi, în jurul apei. Şi voinicul cel 
care răcnea în bătălii de băga în răcori pe duşmani, 


grăi încet: 

— De ce te plimbai aşa de singurică? 

— Mă plimbam, răspunse fata încurcată, ca de 
multe ori; mi-i dragă poiana asta... 

— Chiar e şi frumoasă... foarte frumoasă... într- 
adevăr. 

Ar fi vrut să mai spuie el ceva, dar vorbele se 
împotriveau să iasă. 

Făcură ocolul lacului, rostind copilării. Azi a fost 
vreme frumoasă. Mâni va fi bine de mers la vânat. I- 
auzi ce frumos cântă mierlele. Uite un pâlc de 
lăcrămioare la marginea râmnicului. Şi alte multe de 
acestea. 

Încet-încet sfiala se topi şi tinerii prinseră a vorbi 
mai în voie, aşa cum vorbeau când erau de față şi 
bătrânii. 

Umbrele umpleau tufişurile şi lacul dormea liniştit 
în amurg: 

— Ce zici, jupâniță, dacă ne-am plimba oleacă cu 
luntrea? 

— Să ne plimbăm. Mă gândeam şi eu la asta... 

Intrară în luntre. Vâslele bătură unda şi tulburară 
luciul, luntrea porni pe apă, lăsând brazdă hor- 
botată în urmă. 

Tinerii prinseră a vorbi iar. În liniştea lacului, 
Alexandru începu să istorisească bucăţi din viața 
zbuciumată a lui şi a fratelui său. Ilinca asculta 
fermecată, tot aşa cum asculta odinioară, în 
copilărie, basmele dădacelor bătrâne. Fraţii erau 
nişte feți-frumoşi negreşit... Şi fata asculta şi vedea 
pe viteji tăind vântul şi oştile, amândoi frumoşi, 
unul straşnic şi întunecos, c-o sabie de foc, celălalt 
mlădios şi iute, râzând şi lovind în stânga şi în 


dreapta. Asculta minunată, pe când barca brăzda 
undele şi sara cobora caldă, plină de taină. 

Acolo, departe, în stepele căzăceşti, vitejii furnicau 
în tabere: cutreierau câmpiile, întrecându-se în 
zborul cailor, bătând în vulturi cu sănețele şi tăind 
vântul cu ascuţțişul suliților. Era frăție între viteji şi 
veselia îi îmbrățişa zgomotoasă. 

Deodată vine o ştafetă grabnică ca vântul, cu 
pieptul pe oblânc; se opreşte; calul răsuflă foc pe 
nări şi cade tremurând în iarbă; cazacul răcneşte 
istovit cu braţele în sus, cu pletele în vânt: „La arme, 
fraților!” 

Atunci încep taberele să furnice, vitejii încing 
paloşele, înşfacă sănețele şi sulițele, strâng chingile; 
vatmanii îşi ridică glasurile, voinicii încalecă şi 
pornesc ca vijelia, de duduie pământul şi vulturii se 
ridică spăriați din câmpii. 

Au pornit. Caii aprigi se aştern ca iarba la suflarea 
vântului. Aşa merg zile şi nopţi. Iarba naltă cât omul 
fâşâie, luna nopților îi călăuzeşte pe poteci aşternute 
până în zarea dreaptă, aleargă ca umbrele, zboară, 
pletele fâlfâie în zbor şi caii nechează. 

lată-i şi în focul războiului! Văzduhul se 
cutremură ca la suflarea orcanului, duşmanii se 
prăvălesc în pale, ca iarba sub coasă, câmpiile se 
umplu de gemete şi de morți. Şi fraţii taie drumuri 
largi, în ordiile păgâne. 

În faţa celui mai mare, rândurile se prăvălesc ca 
suflate de groază; mezinul intră în  vârtejuri 
sprinten, mlădiindu-se din mijloc pe roibul aprins. 
Şi amândoi se reped la moarte, şi ies din furtună 
negri de praf, dar tot frumoşi şi nedomoliți. 

De multă vreme mezinul tăcuse, şi fata tot sta pe 


gânduri, visa încă, vedea pe vitejii basmelor. 
Amândoi tăceau alături, cuprinşi de fiori; barca tăia 
undele în taina serii, legănându-se; lumini argintii 
picurau din vârful vâslelor şi şopteau căzând în 
unde. 

Luna se arătă mare, ca o pavăză rotundă de 
aramă. Lopeţile căzură în valuri şi luntrea pluti 
singură pe apa liniştită, ca o pasere cu aripile lăsate. 

Deodată, în liniştea adâncă, porni din câmpie un 
glas limpede. Cânta de bună-samă vreo fată care se 
întorcea întârziată în sat. 


Dorul, bade, de la tine 
Peste văi şi dealuri vine, 
De nu-l poate opri nime; 
Nici cioban cu fluierul, 
Nici popă cu cântecul, 
Numai eu, cu sufletul. 


Multă vreme glasul limpede despică sara plină de 
miresme. Apoi scăzu, se auzi departe, în adâncuri, 
ca o părere, până ce se stinse. 

Luna mare se ridică. O privighetoare începu să 
ciripească într-un frasin. Versul ei se aprinse, porni 
în suspine înăbuşite, în gâlgâit de lacrimi, în plân- 
sete uşurele şi slabe. Iar barca stătea nemişcată în 
unde sub focul lunii, cu vâslele lăsate. Mezinul 
încremenise ca o stană; în genele fetei scânteiau 
salbe de lacrimi. Poate, în clipa aceea, Ilinca se 
gândea la rănitul Nicoară Potcoavă. 

* 


Zilele care au urmat s-au strecurat liniştite, în 
pacea acelei vieți patriarhale. Rănitul se întrema cu 


uşurinţă. 

Acuma se ridicase din pat şi păşea prin odaie. Ba 
încerca de multe ori, între boierul Andrei şi 
Alexandru, plimbări prin pădurice. Tustrei vorbeau 
de trecut. Fraţii istoriseau bătăliile alăturea cu 
cazacii şi cu marele lon-Vodă, Andrei Dăvideanu 
istorisea câte ceva din vremile luminoase şi bune ale 
domnilor vechi. De viitor nu vorbeau, pentru că 
orice pipăire cu gândul în viitor întuneca pe Nicoară 
Potcoavă. Aşa se plimbau în asfințituri prin 
pădurice, bătrânul şi Alexandru veseli, Potcoavă 
stăpânit, cu ochii plini de gânduri. 

Câteodată, în drumul lor, întâlneau chipul 
luminos al jupâniței Ilinca. Bătrânul râdea vesel şi 
îşi chema fetița de-o săruta pe frunte, mezinul o 
privea cu ochi aprinşi, fratele mai mare părea că se 
posomorăşte şi-i cuprins iar de durere. 

lar fata, neliniştită acum şi dusă pe gânduri, 
plutea într-un vis neînțeles. Două chipuri luminoase 
îşi făceau loc în tainica umbră a visurilor ei. Inima ei 
prinsă, sufletul frământat de o nehotărâre dureroasă 
îi aprinseseră mintea şi minunații ei ochi. Adesea 
plângea în taină, cu capul pe brațe; îşi întreba 
sufletul; dar cele două chipuri rămâneau neclintite, 
tot atât de aproape, deopotrivă de iubite. 

Într-un rând, mezinul vorbea cu fata în cerdac; 
Nicoară Potcoavă asculta glasul moale al jupânesei 
Irina; mezinul era cu fața spre el. De la o vreme, 
glasul bătrânei începu să se piardă, nu-i mai 
ajungea la ureche; ochii lui negri se aţintiseră 
asupra lui Alexandru. Fața mezinului se îmbujorase 
şi ochii sorbeau pe fată. Potcoavă se uită multă 
vreme la frate-său, urmări pe chipul lui toată 


mişcarea sufletească, apoi deodată fața i se făcu ca 
varul şi prin ochi îi trecu o lumină mohorâtă. 
Bătrâna se sculă îngrijată: 

— Dar ce ai, dragul mamei? i-au venit iar 
durerile? 

— Nu, n-am nimic... răspunse Nicoară şi se în- 
dreptă, ţapăn, cu ochi posomorâți. 

Pricepuse. Din clipa aceea, furtuna care clocotea 
în sufletul lui se întări. Nu auzi nici glasul blajin al 
bătrânei, nu văzu nici privirile sfioase ale fetei, care-i 
urmăreau orice mişcare. Toată ziua stătu sarbăd şi 
tăcut. La Alexandru nu se uita şi nu-i răspundea 
decât prin semne. La vorbele blânde, la glumele 
boierului Andrei, răspundea printr-un zâmbet amar. 

N-a dormit toată noaptea. A stat la fereastră, 
ascultând suspinele uşoare ale pădurii şi glasurile 
chinului lăuntric. 

Gândurile îndoielii şi dorurile mari îl frământau. 
Simţea, după focul ce-l mistuia, că e gata să cadă şi 
atunci rămas-bun visurilor de mărire, rămas-bun 
răzbunării drepte! 

Multă vreme s-a frământat şi s-a gândit Nicoară 
Potcoavă, iar dimineaţa, când intră mezinul în odaie, 
ochii fratelui mai mare străluceau de friguri. 

— Bună dimineaţa, frate! 

Nicoară se sculă din scaun şi îmbrățişa cu multă 
dragoste pe frate-său. Apoi zise: 

— Mult nu mai avem, Alexandre. Cată să nu mai 
rămâie vreun rănit pe aici! În curând plecăm! 

Mezinul se uită uimit la frate-său; Nicoară 
zâmbea, mângâindu-şi barba bălaie. Răspunse cam 
cu îndoială: 

— Plecăm, dar poate ne-om mai întoarce... 


Nicoară nu răspunse şi mezinul rămase pe 
gânduri, cu ochii îndreptaţi asupra parcului luminat 
de soarele tânăr. Cea întăi umbră a tristeţii, cea mai 
amară, îi învâlui fața. 

Zilele curgeau liniştite. Tovarăşii fraților o duceau 
ca în sânul lui Avram. 

Dis-de-dimineaţă, când răsăritul se aprindea, se 
deştepta şi curtea odată cu satul, şi se umplea de 
mişcare şi de viață. Gospodinele mulgeau vacile, ju- 
pâneasa Irina împărțea tain la oameni şi da 
țigăncilor de lucru. În şatră foile oftau şi focurile se 
aprindeau. Dancii se apucau de cap şi se tăvăleau 
prin iarbă. Pe urma vacile coborau la imaş şi 
mişcarea se astâmpăra încet-încet, cu cât se suia şi 
se aprindea soarele. 

Peste zi, curtea dormea în soare; rareori treceau 
oameni prin lumină. Câni flocoşi dormeau în umbra 
caldă; numai câteodată hârâiau, îşi ridicau capul şi 
clămpăneau după muşte. 

Sara, iar se deştepta curtea. Şi târziu se auzeau 
suspine înăbuşite de alăute, şi umbre se strecurau, 
prin colțuri. Din sat veneau hămăituri de câni. Din 
când în când se auzeau strigătele răsunătoare ale 
străjerilor. 

Oştenii petreceau. Suliţă stătea toată vremea la 
cislă. Toader Ursu şi moş Petrea, când se arătau, 
totdeauna îşi sorbeau mustăţile ude; iar Caraiman 
îşi lingea buzele şi-şi freca palmele, clipind şiret din 
ochi şi bătându-se pe pântece. 

Câteodată întovărăşeau pe Potcoavă, pe mezin şi 
pe boier, la vânat până în prundurile şi huceagurile 
Moldovei. 

Ori când se crăpa de ziuă, ori într-amurg, luau 


apa în lung, se strecurau tăcuți prin zvonul râului. 
Pescarii țipau, bătând grăbiţi din aripi pe deasupra 
lor, câteodată treceau puhoieri şi umpleau văzduhul 
cu vaietele lor. Se zăreau de departe, la vaduri, 
cârdurile de rațe împrăştiind rotocoale de stropi, în 
care se aprindeau  curcubee. Cum simțeau 
schimbarea neobişnuită a împrejurimilor, ridicau 
capetele, îşi întindeau gâturile strălucitoare şi se 
uitau spre vânători cu un ochi, ca la vultan. Şi pe 
dată ce zăreau mişcarea apropierii, băteau apa 
grăbit cu aripile şi săgetau în sus, măcăind aspru. 
Totdeauna făceau un ocol pe deasupra pândei, şi 
totdeauna vânătorii tupilaţi în tufe le aşteptau cu 
sănețele gata. 

Noaptea, când se întorceau, prundişurile şi câm- 
piile erau adormite şi tăcute; liliecii săgetau pe sus 
şi se zugrăveau mari, negri, pe pânza rumănă a 
amurgului. Când se opreau, urechile auzeau ca prin 
vis  freamătul obişnuit al zăvoaielor şi  fiorii 
câmpiilor. 

Aşa a trecut vremea curând. Potcoavă s-a 
însănătoşit, a pus piciorul în scară şi şi-a cercat 
puterile. Murguţ a nechezat şi s-a scuturat o dată 
tare, iar Nicoară s-a ridicat în şa, cu privirile 
aprinse. 

Pieptul i s-a umflat într-un lung oftat de uşurare; 
a bătut pe Murguţț pe gât şi a zis: 

— Nu mai avem mult, măi Murguț măi... 

lar când şi-a întors privirile, a văzut la o fereastră 
o umbră uşoară, albă, care-l pândea prin perdele. A 
tresărit, prin ochi i-a trecut un fulger întunecos, dar 
numai o clipă, - pe urmă s-a uitat zâmbind la frate- 
său. Dar în sufletul lui cine ştie ce foc era! 


Jupâniţa Ilinca se întrista pe zi ce merge, cu cât se 
apropia mai mult ziua plecării fraţilor. Bujorii 
rumeni ai obrajilor păliseră; de multe ori plângea în 
ascuns. 

Când întâlnea pe oaspeţi şi pe bătrâni, zâmbea, — 
cerca să pară veselă; dar bătrânii, oricât erau de 
bătrâni şi de încrezători, tot băgară de samă de la o 
vreme că se schimbase fata. 

De multe ori bătrâna o prindea dusă pe gânduri, 
cu ochii umezi, şi o întreba: 

— Ce ai, dragul mamei, de ce plângi? 

Iar Ilinca răspundea: 

— N-am nimic, mămuţă... Şi îşi ştergea repede 
lacrimile, zâmbind în silă. Aşa îmi vine câteodată o 
mâhnire pe care n-o pot stăpâni... plâng... dar altfel 
n-am nimic. 

Bătrâna nu se lăsa, cerca s-o descoase; o întreba, 
o ispitea, dar fata o ţinea pe-a ei: 

— N-am nimica... 

Şi bătrâna vedea că i s-a schimbat fata, dar nu 
înțelegea de ce. 

Andrei Dăvideanu mai degrabă bănui că fata se 
întristează de plecarea apropiată a celor doi frați, 
dar nu se prea îngriji şi privi lucrurile cu un zâmbet 
de îngăduință. Dacă lui, că era bătrân şi oțelit, îi 
părea rău că are să se despărțească de doi viteji, 
suflete bune, - dar ei, unei fete, cum să nu-i pară 
rău? Nu-i vorbă, părerea de rău mult n-are să ţie, — 
de aceea bătrânul tăcea, îşi săruta cu dragoste fata, 
zâmbea, dar nu zicea nicio vorbă. 

Socotea el, bătrânul, ce socotea, dar sufletul fetei 
nu suferea cum îşi închipuia el. 

Adesea, albă şi mlădioasă, Ilinca rătăcea în 


preajma lacului, pe care barca stătea nemişcată, cu 
vâslele lăsate pe luciu. Ochii licăritori într-un pa- 
injeniş de lacrimi colindau  nemărginitele arii 
albastre de sus căutând o dezlegare durerii care o 
ardea. Dar în văzduhul nemărginit, plin de 
strălucirea zilei, plutea o adâncă tăcere şi o taină, şi 
mai adâncă; numai vulturi împinşi de undele 
văzduhului, cu aripile întinse, călătoreau, se 
mistuiau, şi aduceau fetei aminte că aşa vor 
călători, se vor depărta şi se vor mistui în 
necunoscut cei doi viteji care-i robiseră sufletul. 

De multe ori se aşeza în barcă; gândurile, visurile 
o cucereau; rămânea acolo uitată. Adeseaori sara 
cobora peste întristarea ei şi privighetorile începeau 
să-i tălmăcească în versuri viforoase simțirile 
sufletului. Buciume de cireş se tânguiau în 
depărtări într-o melancolie sfâşietoare, o înspăi- 
mântau cu dureri nouă, nebănuite. 

Aşa, vremea trecea. Veni şi ceasul plecării. 

Toţi erau gata, lângă cai, cu sufletele strânse ca de 
o presimţire tristă. Boierul Andrei Dăvideanu, 
jupâneasa şi jupânița Ilinca coborâră în ogradă. 

Logofătul, de mare prietenie, se alătură de oşteni 
cu un cofăiel de vin în mână. Ghiță Botgros, foarte 
întristat, îşi răsucea cu ochii în pământ tuleiele din 
obrazul lui uscat. Caraiman mesteca din gură, 
ciorovăind cu Timofte bucătarul. Pe la colțuri de 
şuri, prin dosuri, se ițeau țigăncuşe oacheşe, ori 
chipuri albe, cu ochii umezi. 

— Măi fraţilor! zise Botgros cu mare mâhnire; cine 
ştie dacă ne-om mai întâlni! Să vă sărut, fraţilor... 
mai vorbiți de sărmanul Ghiţă Botgros, la popasuri, 
când vă veți aşeza în jurul focului... 


Toţi oftau îmbrățişând pe Ghiţă, toți îşi simțeau 
sufletele amărâte. Apoi se înturnau spre Niţă 
Frunză, care c-o mână îşi ştergea ochii şi cu alta 
întindea cofăielul. 

Boierul Andrei sărută pe frați şi îi binecuvântă: 

— Noroc şi izbândă să vă dea Dumnezeu, şi tărie 
la zile grele... Mai gândiți-vă şi la moşneag câte- 
odată... 

Cerca să zâmbească boierul, dar ochii îi jucau în 
lacrimi şi cuvintele îi gâlgâiau în gâtlej. Jupâneasa 
Irina sărută suspinând pe frați, apoi îşi şterse Ochii. 

— Maica Domnului să vă apere de rele, dragii 
mamei... 

Fraţii se apropiară şi sărutară pe Ilinca frățeşte. 
Fata se înroşi, apoi se îngălbeni, începu să tremure, 
duse mânile la ochi, se întoarse şi porni hohotind pe 
scări. Andrei Dăvideanu dădu zâmbind din cap cu 
ochii în lacrimi. 

— ŞI ei îi pare rău, sărăcuţa! 

— Cum nu i-a părea rău? şopti bătrâna oftând. 

Potcoavă era galben, dar zâmbea; Alexandru era 
mâhnit şi nu mai avea astâmpăr. Încălecară pe cai. 

— Rămâneţi sănătoşi! 

Şi din toate părțile porniră glasuri în care vibra 
întristarea: 

— Mergeţi sănătoşi... 

Ghiţă Botgros vorbi cel din urmă: 

— Noroc! Măi fraților, dacă nu ne-om mai întâlni 
noi, să-mi radeţi mie mustata! 

Când se uitară înapoi, văzură pe badea Ghiţă 
râzând c-o lacrimă în vârful nasului. La un geam 
mezinul zări un obraz alb ca varul şi ceva scânteind 
în doi ochi negri. 


Aşa au plecat. Şi până ce se prăpădiră la cotitura 
din vale, tot văzură chipul cinstit şi barba albă a 
boierului Andrei, şi trupul înalt, osos, cu fața spână, 
al lui Ghiță Botgros. 


V 
ÎNTÂMPLÄRI LA BRUM 


u călătorit multă vreme în tăcere; fiecare-şi 
rumega gândurile. Potcoavă stătea drept pe 
cal, cu ochii de vultur în zare; mezinul era 
tăcut şi mâhnit. Suliţă se gândea la badea Ghiţă 
Botgros şi la pățania popii, şi-şi zicea: „Uite ursita 
omului... Cine ştie dacă ne-om mai vedea!...” Şi, 
gândindu-se la lacrima cumătrului, îi venea şi a 
râde şi a ofta. Numai moş Petrea Gânj se gândea la 
ceva straşnic, de bună samă, căci uitase şi pe 
logofăt şi vinul boierului; omul acesta, când punea 
piciorul în scară, era altul. Necontenit îşi purta 
îndărăt privirile-i agere, sub sprâncenele negre. 
Caraiman se gândea cu jale la Timofte, prietenul 
bucătar, şi tot cu jale se gândea la zilele de lipsă pe 
care le vor îndura cu toţii de acum înainte. Totuşi se 
mai mângâia, când îşi cobora ochii spre desagi, pe 
care mâna prietenească a lui Timofte îi umpluse cu 
fel de fel de bunătăți. Totârnac, Toader Ursu, 
Stângaciu, Al Mariei şi Crăciun Harbuz zâmbeau pe 
gânduri. Ei zâmbeau şi se gândeau cam cu mâhnire 
la zilele frumoase; iar în urmă, la curtea boierească, 
de bună samă că mulți ochi plângeau şi multe 
piepturi oftau, — şi după mustăţile lui Ursu, şi după 
mustăciora lui Totârnac, şi după toţi şi toate. 
Multă vreme au călărit în tăcere. Soarele suia 


mândru deasupra codrilor, la răsărit; în văzduh, 
nouri de canură argintie păreau în nemişcare. 
Călăreau pe drum larg, în susul Moldovei, pe malul 
drept. În vale, apele râului scânteiau la soare şi hu- 
ceagurile îşi țineau nemişcate în lumină verdeata lor 
bogată. Înainte calea se întindea dreaptă, cenuşie. 
Deasupra, în albastru, tremurau ciocârlii vărsând 
puhoiul lor ameţitor de cântece, apoi se lăsau ca 
glontele în ogoare... Pe laturile drumului, pământul 
se vrâsta de sămănături; paseri guralive se plimbau 
uşurele pe deasupra. 

Şi-n depărtare, la stânga, bătrânii munţi cenușii, 
leagănul strămoşilor noştri, se pierdeau în cerul 
strălucit. Într-o pace adâncă, călăreţii tăiau aerul 
limpede; ochii îmbrăţțişau întinderile şi munţii, şi un 
dor mare, un dor care numai cei îndrăgostiți de 
pribegie îl pricep, clocotea şi dădea zbor sufletului 
lor. 

Potcoavă se simțea în larg; nările i se 
deschiseseră, ochii întrebau depărtarea şi dragostea 
nemărginirii îl îmbăta. Trecutul se ştersese, ca un 
vis dimineața. 

Cum mergeau aşa, tăcuțţi, toți băgară de samă că 
moş Petrea prinde a mormăi. Se mai uită o dată 
înapoi, apoi şi-alătură calul de Murguţ şi zise lui 
Potcoavă: 

— Stăpâne... nu-i lucru curat! 

Mezinul tresări;, Nicoară întrebă liniştit: 

— Ce-i, moş Petre? 

Oşteanul tuşi şi îşi răsuci mustata. 

— Mi se pare că avem să ne mai dezmorțim... 

— Ne-om dezmorți noi, moş Petre, că destul am 
stat ca muierile. 


— Hm! ştiu eu la ce te gândeşti, stăpâne, dar până 
atunci mai este... e vorba de ceva aproape... 

Mezinul, care căzuse iar pe gânduri, îşi întoarse şi 
el capul şi ascultă cu ochii vioi. 

— Uite ce e, stăpâne. Ieri a intrat în Dăvideni un 
călăreț şi a prins a iscodi pe oameni. Eu nu l-am 
văzut... hei! dacă l-aş fi văzut!... dar logofătul a aflat 
de la oameni şi mi-a spus şi mie. A întrebat de noi... 
Oamenii, fireşte, au cam scăldat-o: că nu ştiu, că n- 
au văzut... Dar iscoditorul nu s-a mulțămit cu atâta: 
azi, dimineaţă, am dat şi eu cu ochii de el. Când 
ieşeam din, curte, el sta călare pe malul celalalt al 
Moldovei. Pe urmă s-a făcut nevăzut. M-am gândit 
să mă reped după el, dar - una - era departe, şi, — al 
doilea — eram grăbiţi. De ce să prăpădim vremea? 
Destul am stat degeaba! Ce zici, stăpâne? 

— Aşa-i, moş Petre, grăi Potcoavă, destul am stat 
degeaba. Dar era tare bine dacă puneam mâna pe 
iscoadă, că numai iscoadă de-a ticălosului Şchiopul 
trebuie să fi fost! 

— Nici vorbă, stăpâne, dar nu era chip. Dacă 
aflam de ieri, era altceva. Dar acum, ori nu-l 
ajungeam, ori dădeam chiorâş în tovarăşi de-ai lui. 
Şi pe urmă, mă gândesc că tot una-i: dacă am 
apucat înaintea lor... 

Nicoară Potcoavă se gândea. Mezinul zise: 

— Eu nu cred să fi avut tovarăşi pe-aproape. Mai 
avem vreme. Până ce-a ajunge ştafeta, până ce ne dă 
de urmă iar... 

— La urma urmei, ajungă-ne! zise Nicoară. 

— Chiar aşa, râse mezinul, ajungă-ne! C-or ră- 
mânea iar în urmă, — ca să nu se mai scoale! 

— Ajungă-ne! mormăi moş Petrea; vai de capul lor! 


Pe urmă se uită cu drag la frați şi-şi mângâie 
mănunchiul paloşului. Şi mormăi iar, trăgând greu 
din pipă: Da, da, ajungă-ne! Hm! ajungă-ne! 

După un răstimp, Potcoavă zise: 

— Toate drumurile trebuie să fie înțesate de 
iscoade. Ne-om înțelege la popasu-ntăi: trebuie să 
fim cu mare băgare de samă! 

— Da - da, mormăi moşu Gânj mulțămit, dând 
drumul fumului pe nas; cu mare băgare de samă, 
da. Mai ales paloşul să fie gata... şi pe la hanuri, 
unde om trage... mă rog, las” pe mine... hm! cu mare 
băgare de samă! 

Îşi struniră caii şi porniră mai repede prin nouri 
de colb. Merseră pe drumuri singuratice, înconju- 
rând satele. Pe la toacă, trecură Moldova pe la Ti- 
mişeşti, în ținutul Sucevei, şi poposiră la un han, de 
ceea parte a apei. 

Hangiul era un om mijlociu, slab, cu nişte urechi 
mari şi cu un nas cârn şi roş ca un ardei. 

De cum au descălecat şi au intrat în han, moş 
Petrea nu s-a dezlipit o clipă măcar de Gheorghiţă 
hangiul. L-a întrebat cum îl cheamă, de unde-i, cine 
i-i tată, cine mamă, dacă are fraţi, surori, rude, mă 
rog, nu-l slăbea pe bietul om pas cu pas. Şi din când 
în când azvârlea câte-o păreche de ochi, de ră- 
mânea Gheorghiță holbat şi cu gura căscată. 

S-au pus să ospăteze câte ceva. Prin ochiurile de 
beşică şi pe uşa deschisă, intra în hanul strâmt 
rumeneala dulce a asfințitului. Toţi mestecau în 
jurul unei măsuţțe bujeniță rece de căprioară. 
Hangiul Gheorghiță sta în prag. 

lată că trece un sătean călare. 

— Bună vremea, frate! 


— Mulţămesc! răspunde hangiul. 

Moş Petrea odată s-a ridicat în picioare şi s-a 
apropiat de uşă. 

— Ian ascultă, bade Gheorghiță... 

— Ascult! răspunse hangiul întorcându-se. 

Bătrânul se dă lângă el şi-l păleşte cu umărul: 

— Bade Gheorghiță... he-he! bade Gheorghiţă, da’ 
n-ai putea să-mi spui cine-i călărețul cela? 

— Cum nu? Aista-i Toma din Timişeşti. 

— la nu mă nebuni, frate, zise Gânj rotindu-şi 
ochii în cap; Toma? Nu mai spune! 

— Toma, zău Toma... 

Toţi se uitau nedumeriți la moşneag. Numai To- 
târnac de-abia îşi ţinea râsul. 

— Ş-aşa zi, Toma din Timişeşti. Aşa să ai parte de 
han? 

— la nu mai şăgui, frate; cum să nu-l cunosc pe 
Toma! 

— Bine! zice Gânj şi se întoarce la masă. Dar din 
ochi nu-l slăbea pe Gheorghiță. 

— Bade Gheorghiţă, da? ce mi te tot uiţi după 
Toma? 

— Da’ nu mă uit nimica după Toma; mă uit şi eu 
să văd nu mai vine nevastă-mea din sat. 

— Bine, bine... 

Pe urmă, iar: 

— Bade Gheorghiţă, da’ nişte vinişor, nu ni-i 
aduce? 

— Cum nu? 

— Bine. Vra să zică Toma! he-he-he! Toma din 
Timişeşti... Bine, frate! 

Hangiul Gheorghiţă se uită pieziş la bătrân, luă 
un cefăiel dintr-un colț, apoi deschise uşa gârliciu- 


lui. Şi - dracul îl îndeamnă - întreabă, înainte de-a 
scobori scările: 

— Mă rog, să nu vă fie cu banat... da 
dumneavoastră... dincotro? 

Atâta i-a trebuit. Moşneagul dintr-un salt s-a 
repezit la el şi l-a apucat de piept. 

— Mă! n-auzi tu, mă? Te sfărâm! N-auzi? 

Ba auzea prea bine, săracul Gheorghiţă, că se 
făcuse ca varul pe față chiar şi ardeiul care-i ţinea 
loc de nas pălise. 

— Dg’ ce-am făcut! vai de păcatele mele! 

— Măi tu măi! uite colea, vezi! Te spintec, măi! Şi 
bătrânul, încruntat, îşi bătea jungherul din chimir. 
Bietul Gheorghiţă zgâise nişte ochi de-ți era mai 
mare mila şi da să se prăbuşească din gura gâr- 
liciului pe scări. Îi clănţăneau dinţii de groază. 

Totârnac se ținea cu mânile de pântece. Toţi râ- 
deau. Numai Nicoară zise: 

— Lasă-l, moş Petrea, nu te teme, că nu-i ce socoți 
dumneata... 

Şi după ce moşneagul se întoarse lângă ceilalți 
mormăind, Gheorghiţă, cu picioarele încovoiate, 
suflă greu şi gemu: 

— Păcatele mele... da’ ce-am făcut? 

— Cată-ţi, omule, de treabă! zise Nicoară. Apoi 
făcu semn de linişte şi vorbi iar: Să ne sfătuim, 
fraților... — Moş Petrea tot se uita după Gheorghiță. 
- L-ai băgat în toate boalele. Nu te teme, că nu-i 
iscoadă; n-ai grijă! 

Dar moşneagul nu se linişti decât când aduse 
hangiul cefăielul cu vin vechi. Atunci zise: 

— Frate Gheorghiţă, bun vin ai. Dă mâna încoace 
şi uită; aşa am şăguit eu... Bată-te să te bată, că 


tare te-ai înfricoşat! 

În lumina scăzută a amurgului, prinseră a sfătui. 
Departe, pe sate, se ridicau pâcle străvezii; hanul lui 
Gheorghiță stătea tihnit în singurătate, ca o 
sihăstrie. Şi umbrele intrară, îi învăluiră în colțul lor 
tainic, pe când şoaptele curgeau încete. 

Până la miezul nopţii moş Petrea s-a împrietinit cu 
hangiul, mai ales că Gheorghiță avea un vin 
minunat şi era bucuros că scăpase teafăr. Acum 
râdea şi el fără să ştie de ce, pentru că râdeau toți. 
Mai puţin însă râdeau Crăciun Harbuz şi moş 
Petrea, pentru că cinsteau mai mult. 

Potcoavă se mai lăsă într-un colț, la odihnă. 

Pe la miezul nopţii porniră înainte. Tăiară ţinutul 
Sucevei, trecură Siretul pe la Liteni, apoi, făcând un 
ocol mare pe la iazul Suliţii, porniră drept înainte, 
spre răsărit. 

A doua zi spre sară, după ce trecură Prutul, 
poposiră la Runc, şi Caraiman îi duse la sălaşul lui. 

Pe o coastă lină la marginea unei păduri de fagi, 
într-un colț de poiană tăbărâse moşneagul Fedeleş, 
tatăl lui Caraiman, cu feciorii. Şase bordeie muruite 
stăteau tupilate în fundul poienii. Moşneagul şi cei 
cinci feciori se îndeletniceau cu meseria cinstită de 
geambaşi. Cercau caii în grajdurile oamenilor, îi 
luau cu ei şi uitau totdeauna să plătească. 

Găini cucuiate rătăceau în poiană şi godaci zbâr- 
liti muşluiau pe lângă prispele îngrădite. Tigăncile 
tinere şedeau tolănite la umbră; nici nu se gândeau 
la treabă. 

Caraiman îşi făcu vânt înainte cu calul, descălecă 
şi intră într-un bordei. Ceilalţi se opriră la intrarea 
poienii, călări. Ţigăncile oacheşe săriră prin tufe; pe 


ici, pe colo, se vedeau numai capete şi ochi 
scânteietori în cununi verzi. 

Deodată se auziră răcnete, şi Caraiman ieşi din 
bordei împingând afară, ca pe o bute, pe moşneagul 
Fedeleş. Îl brânci în iarbă şi începu să răcnească la 
el dând din mâni. Tigăncile săriră de prin tufe şi 
prinseră şi ele a răcni. De prin bordeie izvorâră frații 
lui Caraiman, negri ca fundul ceaunului. Începu o 
harmalaie nemaipomenită. 

Apoi deodată bătrânul Fedeleş se repezi înainte, 
cu laia de ţigani după el. 

— Haoleo! măria voastră! poftiți la noi, poftiți la 
noi, măria voastră! Nu vă supăraţi şi binevoiţi a 
primi tot ce avem! 

Răcneau şi băteau mătănii ţiganii, ca înaintea 
icoanelor. Caraiman privea la ei cu un dispreţ 
nemărginit. 

Descălecară cu toţii. În mijlocul poienii, feciorii lui 
Fedeleş durară un foc de-a mai mare dragul. Şi pe 
foc prinse a sfârâi o friptură de purcel zbârlit, să-ți 
lingi buzele! Apoi friptura aceea o tăvăliră prin 
mujdei şi mâncară cu atâta poftă, de li se muiară 
fălcile de pe la încheieturi. 

Moş Petrea, iar prietin la cataramă cu Fedeleş; şi 
Fedeleş, c-o ploscă gospodărească în mână, prietin 
bun cu toţi, dar mai ales cu moş Petrea. 

Ospătară şi se odihniră bine la Runcul lui 
Caraiman. 

Focul pâlpâia în poiană şi împrejur pădurea era 
neagră ca păcura. De aceea s-a rătăcit pesemne o 
fată de-a moşneagului Fedeleş prin desişuri; iar 
tovarăşii lui Potcoavă multă vreme n-au dat de 
Totârnac al lor, poreclit Vulpe... 


Şi iar porniră înainte, cu desagii plini de merinde, 
petrecuţi de osanalele țiganilor. Tot înainte, dar tot 
pe drumuri singuratice, înconjurând şleahurile. 
Mergeau cu spor mai cu samă noaptea; ziua se 
odihneau pe sub streşini de codru verde. La hanuri 
se opreau numai ca să mănânce, ori să cumpere 
merinde. 

Când se opreau la hanuri, moş Petrea băga în 
boale pe hangii. Una sta cu mâna la chimir şi 
fulgera pe sub sprâncenele-i negre şi stufoase. Când 
i se năzărea lui câte ceva, numai ce-l vedeai că se 
înălța cât era el de înalt şi de spătos şi tuna, bătân- 
du-şi cu dreapta chimirul: 

— Măi tu măi! uite colea! 

Oamenii înghețau şi picioarele li se muiau de la 
genunchi. Toți parcă erau frați cu Gheorghiţă 
hangiul, căci toți se făceau ca varul şi se 
cumpăneau spre gurile gârliciurilor. 

Ceilalți îi mai spuneau câteodată: 

— Moş Petrea, dar nu băga aşa oamenii în boale, 
ce Dumnezeu! 

— He-he! las’ pe moş Petrea, că ştie el leacul 
năpârcilor. 

— Moş Petre, d-apoi aşa mai degrabă ne bagă în 
samă, moş Petre! 

— Ha? mai degrabă ne bagă în samă? Aşa? Ce 
ştiţi voi, bre! 

Şi atâta era. Ştia moşneagul ce ştia şi din ale lui 
nu-l puteau scoate cu una, cu două. Mulţi hangii 
trebuie să fi pătimit pe urma lui! Acum de departe, 
când se zărea prăjina cu cununa de fân aninată în 
vârf moşneagul prindea a mormăi. Şi când intra, se 
uita chiorâş şi într-o parte la hangiu. 


* 


Tot drumul avură noroc de vreme bună. 

Nopțile erau luminoase; iazurile întinse scânteiau 
în tăcerea măreață. Mergeau repede şi copitele cailor 
răsunau până departe, înfierau noaptea şi liniştea. 

Potcoavă mergea drept pe cal şi cu ochii cerceta 
zarea. În fundul privirilor lui un foc întunecos ardea. 
În focul acela se topeau ură vrăjmaşă şi iubire caldă. 

Mezinul tot mâhnit era. Izvorul glumelor secase, 
aprinderile se potoliseră, se mistuiseră toate în 
flacăra dragostei. Strălucirea ochilor pălise, luminile 
negre se aținteau în gol, pe când gândurile zburau 
cine ştie unde, în urmă! 

Adeseori, când se înfăşurau în pături şi se întin- 
deau în ierburi în jurul focului, dorurile vechi se 
deşteptau, şi prindeau toți a vorbi de trecutul 
prăpădit în negura de sânge, chemau umbrele 
vitejilor, şi în pacea luncilor, în rumeneala flăcărilor, 
se închegau şi luau zbor legendele străbunilor. 

Numai mezinul tăcea, cu gândurile aiurea; se 
grămădea cu capu-n palme în pătura lui, se învârtea 
ca pe un jar ascuns; şi când Caraiman prindea să 
tragă lin cu arcuşul pe coardele alăutei, oftări grele 
se auzeau odată cu gemetele strunelor. 

De multe ori Nicoară se uita lung-lung la mezin, 
se cobora cu gândul în sufletul lui şi dădea trist din 
cap, fără să zică niciun cuvânt. De multe ori şi ochii 
săi se mâhneau uşor, se umpleau de melancolia 
toamnelor târzii, - dar caii sforăiau şi nechezau în 
tufişuri, vântul se călătorea şoptind prin ierburi spre 
inima ţării, şi privirile adânci luceau iarăşi 
neînduplecate. 

Lucrurile merseră bine, mai ales dincolo de Prut. 


Cu cât se apropiau de ţintă, cu atât Petre Gânj 
răcnea mai puţin la hangii şi prindea a se potoli. 
Alergau, — şi nădejdile creşteau cu fiecare poştă. În 
toți băteau inimile mai grabnic; dar mai ales 
bătrânul nu mai era stăpân pe el; se aprindea din ce 
în ce mai rău, lăsând mai domol pe bieţii hangii. 
Mormăia mai adesea, cu pipa scurtă în colțul gurii. 

— De ne-am vedea o dată cu cei de sama 
noastră... să ne întoarcem iară... Atuncea om vedea 
noi care pe care! 

În fuga lor, le alergau pe dinaintea ochilor sate 
pitite în văi, ori revărsate pe costişe, pâraie 
sclipitoare în soare şi întunecoase în umbrele 
amurgurilor, fânețe pletoase pe care plutea vântul 
copilăros, păduri negre, care sunau din frunză şi 
clocoteau când fugarii se înfundau în ele. 

Caii alergau cu gâturile întinse spre zările din ce 
în ce mai limpezi şi mai drepte, cremenile 
drumurilor scăpărau sub copite. Fugarii se înfiorau 
în preajma apelor, sforăiau trecând prin vaduri şi 
tăind apa cu piepturile late. Vânturile zorilor băteau 
şi răscoleau pletele călăreţilor; asfinţiturile roşii şi 
negurile înserării îi învăluiau cu luminile şi umbrele 
lor. De multe ori alergau pe fânețe întinse, prin 
pâclele care se ridicau deasupra cursurilor 
sclipitoare de apă; de multe ori călătoreau odată cu 
undele, pe deasupra râpelor;, văile adormite de 
vremuri se deşteptau şi tresăreau din somnul 
tăcerii, umplându-se de tropote. 

Luna albă, noaptea, împânzea câmpiile cu o 
lumină strălucită, un painjeniş vioriu de basme. În 
urmă zarea se stingea în întunericul munților ne- 
guroşi. Înainte, câmpii drepte, neclintite în lună. La 


dreapta, departe, o cetate neagră adormită în fundul 
zării. Mergeau parcă printr-o lume din poveşti, 
încremenită în somn de veacuri. Doar vântul, 
colindător de noapte, trecea deşteptând murmurele 
singurătăţii, venea din zări, trecea pe întinderi, se 
scufunda în zări, - pretutindeni mângâia țărâna 
udată de sângele vitejilor strămoşi, pretutindeni 
trezea un popor de umbre nevăzute. 

Adesea, în fuga cailor, în zori, le treceau pe 
dinainte icoane fugare: o turmă de oi în imaşuri 
întinse, ca o pată sură pe verdele ierbii; un cioban 
rezemat în bâtă, cu căciula mare pe ceafă, cu ochii 
duşi în depărtări. 

În amurguri, departe, pe sate, se ridicau coloane 
vinete de fum şi tăiau asfinţitul înflăcărat, cu dungi 
uşoare. Când îşi potoleau mersul, pe aproape de 
ape, răzbăteau până la ei murmure de fluier şi 
suspine tainice de bucium. 

Aşa se apropiau grabnic de hotar. Temerile de 
urmărire de la început se risipeau pe zi ce merge. Cu 
cât Nistrul se apropia, cu atât o părere de rău îşi 
făcea loc în inima vitejilor... Acum le părea rău că 
nu au fost ajunşi de urmăritori, — dacă au fost într- 
adevăr urmăriți. Acum bătrânul îşi luase grija de 
hangii, dar, cei cu părere de rău, în schimb, căutau 
urmă de duşman pretutindeni. 

Într-un asfinţit, zise Suliţă lui Potcoavă: 

— Stăpâne, n-ai băgat de seamă că ieri şi 
alaltăieri, hangii se cam uitau după noi... aşa, cam 
ciudat? 

— Ba am văzut, Suliţă, răspunse Potcoavă, dar se 
uită după noi, cred, unde suntem aşa de mulți... 

— Aş! ce vorbeşti tu, Suliţă? grăi Gânj; s-a sfârşit 


treaba... S-a sfârşit! 

— Nu zice „Doamne-ajută”, moş Petre... Mai este 
un hop... Nistrul! 

— Aş! s-a sfârşit! Când îţi spun eu că s-a sfârşit! 
Bine ar fi să mai avem oleacă de tărăboi, dar tare mă 
tem că n-are să fie nimic... 

— Ar fi păcat să ne abatem din drum, vorbi 
Potcoavă, ori să ne oprim pentru un lucru de nimic. 

— Ba nu, frate, că tare mi-i dor să-mi desmorțesc 
braţele! zise mezinul. 

— Las” că-i avea vreme. Nu-i mult până departe. 

— Aşa-i, nu mai avem mult, dar ştii... aş vrea să 
mă mai iau... Până când să umblu tot aşa 
posomorât? 

— Dă, frate, până când? zise Nicoară; gândeşte-te 
şi tu... şi-ţi mai calcă pe inimă! 

Mezinul tresări şi se uită ţintă în ochii fratelui 
său, dar ochii adânci erau nepătrunşi. 

— Adică s-ar putea, întrebă Stângaciu, să ne mai 
caute urma în țară după trecere de săptămâni? 

— Ai uitat, răspunse Gânj, că ne-au luat urma de 
la Dăvideni? 

Stângaciu se cam îndoia de întâmplarea cu 
iscoada a moşneagului. Zise: 

— Bine, dar de unde ştii că numaidecât după noi 
umblau? Şi de unde ştii că era iscoadă? 

Moşneagul începu să mormăiască nemulțămit: 

— Ce ştiţi voi, bre! Vă îndoiţi, pentru că încă nu 
ne-au ajuns? Dar au ei cai ca noi? Voi nu ştiţi 
nimica şi eu ştiu mai multe. 

Stângaciu tăcu, pe când moşneagul mormăia 
singur. Toader Ursu zise, după un răstimp: 

— Dar se prea poate, moş Petrea, să ne ajungă de- 


acum înainte. 

— Dg’ de ce? 

— Oamenii lor încalică cai proaspeţi şi noi în- 
călicăm aceiaşi cai de când am pornit. Oricum am 
merge, trebuie să poposim, să ne ferim, să în- 
târziem. 

Moşneagul iar începu a mormăi: 

— La urma urmei, vie! strigă el mânios; mare 
lucru! Iaca măi! Cum or veni, aşa s-or întoarce... 
Adică nici nu s-or mai întoarce! 

— Vorba e să trecem Nistrul, zise Potcoavă, şi 
avem să-l trecem, batâr dracul să ne stea în cale! 

— Să ştii că trecem peste drac, se veseli Petrea 
Gânj. 

Caii băteau drumul şi cremenile scăpărau. Era 
într-amurg şi sara îşi împrăştia umbrele. Coborau 
un deal trăgănat. La dreapta, departe în câmpie, se 
zărea un sat mohorât în care clipeau lumini răzlețe; 
departe, în neguri, alt sat; şi la mijlocul drumului 
dintre sate, o namilă neagră cu doi ochi roşii. 

De ce se apropiau mai tare, de ce namila neagră 
se mărea şi ochii creşteau. 

Când se apropiară bine, văzură mai lămurit, prin 
noaptea limpede, un acoperiş țuguiat, negru, pe 
patru păreți întunecoşi, şi două ochiuri de beşică 
prin care răzbăteau două unde de lumină roşă. O 
prăjină era trecută prin grinzi şi sta ieşită în afară ca 
un deget care arăta ceva, iar în vârf o roată de fân se 
cumpănea, mişcată de vântul serii. Casa, prăjina, 
roata, o cumpănă de fântână, se desprindeau parcă 
din zarea vânătă, aşa se vedeau de bine pe cer, cum 
veneau ei pe drum drept, cătră ele. 

Cocioaba neagră era săracă după arătare. 


Acoperişul sta într-o parte şi ar fi căzut, dacă nu l-ar 
fi sprijinit stâlpi voinici, care parcă erau uriaşi ce 
țineau streşina cu umerele. Păreţii de bârne şi ei se 
lăsau într-o parte, întunecoşi, muruiți cu humă. 

De la colțurile din față ale casei porneau zapla- 
zurile nalte, care ascundeau cu totul ograda. Porţile 
zdravene erau închise. Pe-afară niciun om, nimic. 
Bătătura era goală; numai o fântână pustie sta 
căscată sub o ciutură hârbuită, aninată de cumpăna 
mare. 

În lungul drumului, departe, se mai ițeau luminile 
unui sat; casele se ridicau singuratice, tăind zarea 
fără de sfârşit. Acolo, în fundul zării albite de aburi, 
curgea Nistrul cel mare. 

Oştenii şi frații erau trudiți şi aveau nevoie de 
somn, batâr până la miezul nopţii. În zori de zi ar fi 
putut trece Nistrul odihniti. 

— Să se ducă unul să bată la uşă! rosti Potcoavă; 
ce Dumnezeu! aud tropote şi nu ies... 

Ştefan al Mariei descălecă şi se apropie de uşă. 

— Boc! boc! boc! 

Trecu o bucată de vreme şi iar: boc! boc! Pe urmă 
se auziră paşi, drugul de la uşă fu tras şi un om 
scurt ieşi în prag. Când văzu pe călăreți, făcu un 
pas înapoi, apoi unul înainte, se închină cu 
smerenie o dată, de două ori. 

— E han aici? întrebă scurt Potcoavă. 

— Han, măria ta; aici e hanul lui Ariton. Cine nu 
ştie hanul lui Ariton? 

— Apoi dacă-i, strigă Gânj, de ce-i închis? Ce? te 
culci, ori te sculai? 

— Ba aveam treabă în pivniță... mărita ta, şi dă... 
mulți oameni trec pe la drumul mare... Să intre 


orişicine... 

— Singur eşti? întrebă iar Nicoară Potcoavă. 

— Singur... şi sărac, vai de capul meu! De aceea 
nu-mi dă mâna să ţin slugă. Dar poftiți, descălicați. 
Eu mă duc să dau drumul porții. 

Hangiul intră în cocioabă. După puţină vreme, 
proptelele fură luate, drugul vui şi porţile se 
deschiseră. Ograda era mare, murdară. Un grajd 
lung cât lumea se ridica în fund; un şopron acoperit 
cu trestie alăturea. 

— În grajd au să încapă caii, zise hangiul; şi fân, 
şi iarbă, ce poftiți... 

Descălecară, îşi îngrijiră caii, dar şăile nu le luară 
de pe ei: aşa aveau totdeauna obicei, când n-aveau 
de gând să facă decât un popas de câteva ceasuri. 

În văzduh nu se vedeau stele, cerul se îmbrobodea 
cu nouri încet-încet; un vânt uşor începu să joace. 

— Mie mi se pare că avem să mânem aici, zise 
mezinul; are să ploaie. 

— Poate să ploaie! zise Potcoavă; mergem 
înainte... înainte, să ne vedem trecuţi odată! 

— Drept ai grăit, stăpâne! zise Gânj. Apoi se 
întoarse spre hangiu şi răcni: 

— Măi tu măi! Vin ai? Auzi tu? Vin bun! 

— Bun, zise hangiul, bun cum nu se mai află! 
Cine nu ştie vinul de la hanul lui Ariton? 

În vremea aceasta un fulger scăpără departe, în 
zare, vântul se înăspri, începu să fugă de sub cerul 
mohorât. 

Intrară în han. Casa avea patru odăi. În încăperea 
cea mai mare, două lumânări de seu, în gâturile a 
două ulcioare goale, ardeau împrăştiind o lumină 
săracă, roşă, tremurătoare. Para fâlfâia şi umbrele 


jucau pe păreţții muruiţi şi coşcovă. Rafturi erau 
aşezate într-un colț, şi în rafturi oale şi gărăfi;, un 
gârlici răspundea drept cum intrai în tindă din 
crâşmă,; ridicai capacul şi intrai în gârlici; când era 
capacul lăsat, treceai peste el ca pe pod. 

Hangiul era armean şi după nume, şi după 
înfăţişare: scurt, gros, negricios, cu sprâncene şi cu 
mustăți mari, cu nasul ghebos şi lung, cu ochii 
scăpărători, murdar şi urât îmbrăcat, nici moldove- 
neşte, nici turceşte, nici jidoveşte. Vorbea binişor 
româneşte, dar se cunoştea şi după vorbă că nu era 
moldovan. 

Afară vântul se înteţise şi căruța lui sfântul Ilie 
huruia pe podul cerului. 

— Mâncare ai? întrebă Nicoară. 

— Are ouă, pe care are să le fiarbă, răspunse moş 
Petrea Gânj; altă mâncare n-are, ori, dacă are, e 
curată ca şi dânsul! 

— Dacă poftiți ouă, să vă fierb şi ouă, grăi Ariton 
ploconindu-se şi uitându-se cu luare-aminte la frați. 

— Mişcă! strigă Gânj, ce stai? Măi tu măi... 
Altădată nu s-ar fi oprit la „măi tu măi” şi ar fi pus 
mâna pe jungher; dar acuma s-a oprit şi nici n-a 
băgat de samă privirile lungi ale armeanului. Ariton 
se întoarse. 

— Am pus ouă la fiert. Am şi peşte, dacă vreți... 
proaspăt... 

— Să te duci tu, Harbuz, să frigi peştele, zise 
mezinul; are dreptate moş Petrea: gazda e cam urâtă 
şi mă tem că nu mi-a prii mâncarea. 

Armeanul rânji şi nu zise nimic. 

— Pe urmă, zise Nicoară, să pregăteşti odăile... 

— În una este pat, răspunse umilit armeanul, dar 


în celelalte... oi face şi eu ce-oi putea... oi aşterne 
rogojini... Dă, şi eu... om singur şi sărac... nu prea 
am muşterii... 

Sărac nu se putea şti dacă era. Dar dacă era 
singur şi la şleah, cine ştie unde, însemna că 
mugşterii într-adevăr nu prea are; dar mai însemna 
că face şmecherii şi afaceri bune cu umbrele care 
stau pitite în văgăuni, la drumul mare. Lucru curat 
nu zăcea în mutra aceea urâtă şi întunecată, care se 
tot plângea de sărăcie. 

— Şi vin s-aduci! strigă Gânj. 

— Îndată, îndată! Şi se ploconea hangiul şi se 
repezea năuc în toate părțile, ca o curcă beată. Se 
cunoştea că nu prea era obişnuit cu muşterii. Şi 
una-două tot fura cu coada ochiului spre călători. 

— Hei! săracul! Petrea Gânj, cum nu era el atunci 
ca la începutul drumului, şi-apoi să fi văzut tu pe 
dracul, Aritoane! 

Fugarii se puseră la cale cu ouă fierte, cu peşte 
fript, cu pâne de secară. Cam slabă mâncare, ce-i 
dreptul, dar se mângâiară ei degrabă cu câte o 
ulcică de vin. 

— Bun vin are armeanul! zise moş Petrea. 

— Bun! răspunse Ursu, înghițind cu nemiluita din 
oală. 

Iar Ariton umbla încolo şi-ncoace şi cu ochii tot la 
călători. 

Vântul urla afară ca un nebun şi stropi mari de 
ploaie prinseră să bată în geamurile de beşică. 

Armeanul aprinse lumânări de seu în cele trei odăi 
şi toți se grămădiră cum putură. Fraţii singuri, în 
odaia din fund; Suliţă, Totârnac şi moş Petre în 
camera de alături; ceilalți în altă odaie, peste tindă. 


Toate încăperile răspundeau în tindă, iar tinda da în 
crâşmă. 

Înainte de a se culca, mai cercară pe la cai, lă- 
sând strajă, apoi se potoliră. 

Afară ploua rar, în stropi mari, iar vântul învăluia 
ploaia şi o trântea chiuind în hanul dărăpănat, de 
credeai că au să se prăbuşească păreţii coşcovi de 
bârne. 

În camera lor, moş Petrea, Totârnac şi Suliţă 
stătură puţin de vorbă, apoi stinseră feştila de seu. 
Se întinseră pe rogojini, se suciră, se învârtiră, dar 
nu era chip să se odihnească. Şi vântul vuia afară şi 
țipa pe câmpiile nemărginite. Câteodată se înfundau 
prin crăpăturile cocioabei ațe de vânt, ţiuind 
dureros, se mai potoleau şi iar începeau, tremurau 
în suspine înfiorătoare. 

— Nu-i chip de dormit! rosti într-un târziu moş 
Petrea Gânj. 

— Dă, moş Petre, zise Suliţă, ce să facem? Ne-om 
odihni şi noi cum om putea. Tot plecăm după miezul 
noptii; dacă adormim, mai rău ne buimăcim de 
somn. 

— Chiar aşa! adăogi cu pătrundere Totârnac. 

Un fulger scăpără şi lumină păreții muruiţi; vântul 
venea cu potop de ape. 

— Bre-bre, zise bătrânul, ce mai casă! parcă-i 
vizunie! Şi hangiul... ce mutră! Oare ce dracul făcea 
el când am ajuns noi, de-a aşteptat să bocănim la 
uşă?... 

— Mai ştii? răspunse Suliţă; poate ziua doarme şi 
noaptea şede treaz, vorba dumitale, moş Petre. 

— Adevărat. Drumul pe-aici e singuratic şi 
muşterii nu prea vin... ziua... Dar noaptea... cine 


ştie! hm! cine ştie ce fel de muşterii vin pe-aici 
noaptea... de cei care s-ațân cu bâta în văgăuni, la 
drumul mare... 

— Crezi că n-o fi şi gazdă de hoţi? rosti Totârnac. 
Se prea poate! Dar e vorba de ce a întârziat şi de ce 
îşi închisese uşa... 

— Poate, zise Gânj, socotea că suntem oaspeţi 
obişnuiţi care nu se sinchisesc dacă-i închisă uşa 
hanului ori nu. Ori socotea că suntem de cei care au 
de gând să râvnească la bunul lui. Poate întăi ne 
pândea să vadă cine suntem... 

— Mai ştii! vorbi Suliţă, dă-l dracului, că n- 
ajungem la niciun capăt! Era poate în pivniță, cum 
zicea el... în pivniță... Bre, da’ minunat vin mai are! 

— Adevărat, zise bătrânul, minunat vin! şi când te 
gândeşti că numai câte o ulcică am bătut! 

— Adevărat! suspină şi Totârnac; păcat de 
Dumnezeu! 

Un răstimp tăcură. Se gândeau. Deodată Vulpe 
zise: 

— Oare s-a culcat armeanul! Adică de culcat s-a 
culcat el, da-i vorba, a adormit? 

— Dar de ce-ntrebi, frate? vorbi Suliţă. 

— Cum de ce? Am de gând să gust oleacă de vin. 
Gârliciul e în drumul nostru... mă duc cu treabă... — 
vorbă să fie! — în crâşmă, şi dau în gârlici, fără să 
vreau; şi-n gârlici dau de scări, mă cobor şi, fără să 
vreau, dau de butți cu vin; umplu un cofăiel şi viu să 
cercăm vinul, să vedem e tot de acela de care ne-a 
dat Ariton? 

— Măi băiete măi! rosti vesel moş Petrea, parcă ți- 
a ieşit un sfânt din gură! Mi-a mai venit inima la loc. 
Oameni buni! Tot nu putem dormi... Da-i vorba, 


doarme oare păgânul? 

— Apoi dă, eu ştiu? 

— Dar ce dracul! zise Suliţă, ştiu că nu-i huhurez, 
să stea noaptea... 

— Eu totam să mă duc să cerc. Dacă n-a fi acum, 
a fi mai târziu... 

— Du-te, dar ia sama, încet... şopti bătrânul. 

Totârnac, poreclit Vulpe, le făcu semn cu mâna, 
prin întuneric, să n-aibă grijă, şi deschise încetişor 
uşa. 

Hanul era adormit şi întunecos ca noaptea de-a- 
fară, numai în răstimpuri vântul venea cumplit şi 
aducea  vârtejuri de ploaie, Alexe Totârnac se 
strecură prin tindă tiptil. Umbla ca o umbră. Gânj şi 
Suliţă întindeau urechea, ascultau, nu auzeau 
mişcarea. Tăcuţi, aşteptau. 

Deodată umbra lui Alexe răsări în prag. Vulpe păşi 
sprinten în cămară, apucă de piept pe cei doi 
tovarăşi ai lui şi-i trase spre el. 

— Ce-i bre? mormăi Petrea Gânj. 

— Psss... taci, moş Petre... comedie! bănuiam eu 
că nu-i lucru curat. 

— Ce-i? şopti bătrânul, tresărind. Hangiul! ha? 
Cum de n-am băgat eu de samă! Ce este? 

— Psss... am auzit capacul pivniţei... când eram 
lângă uşă şi tocmai puneam mâna pe clampă... 
Stau, ascult... Aud un pas înăbuşit. Se suia cineva 
pe scări. Pe urmă aud şoapte: „Ei sunt? Ei!” Cum 
am auzit, degrabă m-am întors să vă spun... 

După şoaptele acestea grăbite, bătrânul gemu 
înăbuşit şi apucă pe cei doi de mână: 

— Repede... încet!... iscoada... 

Toţi, ca într-o licărire de fulger, înțeleseră totul, la 


vorba aceasta a moşneagului. Pricepură de ce în- 
târziase hangiul; pricepură de ce vorbise cu îndoială 
de pivniță. Desigur că tot malul Nistrului era înțesat 
de iscoade şi desigur că, la sosirea lui Potcoavă, 
iscoada se ascunsese în pivnița armeanului. 

Bătrânul mormăia înăbuşit: 

— Armeanul... iscoada... încet, după mine! Se 
strecurară tăcuți în tindă, pe urmă se târâră pe 
brânci până la uşa care dădea în crâşmă. Prin cele 
trei crăpături ale uşii, pătrundea lumină roşă. Afară, 
vântul bubuia în văzduh; tunete grele treceau ca 
zgomotele depărtate ale războaielor. Încet, se 
alăturară de uşă; îşi îndreptară urechile şi ascultară 
ținându-şi răsuflarea. Se auzeau şoapte înlăuntru. 
Se uitară prin crăpături: hangiul luase drugul de la 
uşă şi stătea alăturea, c-o lumânare aprinsă în 
mână, sta ghebos, cu obrazul încrețit, cu mâna la 
gură. În lumina pâlpâitoare, în cadrul negru al uşii, 
se zugrăvea un om mărunt, uscat, cu îmbrăcăminte 
de oştean. 

Prin suflarea mai potolită a furtunii, şoaptele 
ajungeau lămurit la uşă. 

— Într-un sfert de ceas sunt aici. Dar te-ai uitat 
bine la dânşii? 

— Cum nu? Ai bănuit bine că ei sunt... Cel 
mare... nalt, spătos, cu părul creţ... om straşnic!... 

— Pst... destul! nu vorbi degeaba. Dorm? 

— Lemn! Erau osteniți de drum. Țiganu-i la grajd; 
dar calul dumnitale e dincoace, în prelipcă. 

— Bun, într-o clipă sunt aici, cu ceauşul şi cu 
cincizeci de tataraşi... Phii! ce noroc că ne-am oprit 
la Balta Sacă! 

— Şi eu am avut noroc... aşa câştig! 


— N-ai grijă. 

— Să iei sama! 

După şoaptele acestea pripite, oşteanul se învăli 
bine în contăş şi puse mâna pe uşă. Mai făcu un 
semn de tăcere crâşmarului şi ieşi. 

În clipa aceea, Suliţă şi Totârnac simţiră pe moş 
Petre tremurând. Se ridicase, se încordase şi voia să 
se repeadă, să treacă prin uşă; ochii îi ardeau ca doi 
licurici. Suliţă puse mâna şi-l opri, apoi îi suflă la 
ureche: 

— Pss... moş Petre, mai stăi oleacă... 

Bătrânul se stăpâni, gemând din adânc. Aşteptau. 

Paşi se auziră uşor, uşor, lumânarea se stinse; 
clampa de la uşă scrâşni uşurel. Stăteau gata. 

Uşa se deschise încet şi cu fereală; cei trei oşteni 
se alăturară tăcuți de părete. 

Un fulger pătrunse prin ochiurile de beşică şi prin 
tindă, dezvăluind deodată un tablou, într-o lumină 
vânătă. O clipă, hangiul încremenit, cu ochi mari 
căscați de spaimă ţintiți asupra celor trei umbre, cu 
gura căscată mare, neagră, cu gâtul întins pentru 
strigăt. O clipă numai; Moş Petrea se repezi prin 
întuneric. Un geamăt surd şi înăbuşit, pe urmă un 
fâşâit repede, ceva ca o izbucnire de apă. 

— l-am tăiat beregata ca unui berbece... şopti moş 
Petrea... 

În tindă era întuneric; vântul vuia afară şi se 
afunda ţiuind prin crăpăturile cocioabei. 

Nu rostiră niciun cuvânt; se năpustiră la celelalte 
uşi. 

— Sus! şi la cai! tună bătrânul Gânj; ne-au dat de 
urmă! 

Îndată uşile se deschiseră şi umbre năvăliră. O 


cremene scăpără: 

— Nu aprindeți feştilele! strigă moş Petrea. 

— Ce-i, moş Petrea? întrebă Nicoară Potcoavă. 

— Repede, stăpâne... Cânele de hangiu ţinea 
ascunsă în beci o iscoadă... Acuma chiar a plecat 
iscoada să-şi aducă tovarăşii... Cincizeci de 
călăreţi... Hangiu-i colea... 

Lumina unui fulger trecu prin tindă şi la lumina 
aceea se văzu hangiul Ariton răsturnat pe spate, cu 
gura căscată, cu beregata căscată, cu ochii căscați, 
într-un lac de sânge negru. O suflare vijelioasă de 
vânt urni uşa de dinafară a crâşmei, o izbi de păre- 
tele de bârne şi vântul şi ploaia năvăliră în crâşmă şi 
ajunseră reci până în tindă. 

Potcoavă porunci cu glas hotărât: 

— Degrabă! puneţi mâna pe sănețe şi pe 
junghiuri, şi la cai! 

Cât ai scăpăra, ieşiră în ogradă. 

— l-ai auzit dumneata, moş Petrea? întrebă 
mezinul. 

— Cum te-aud. 

— Poate-om avea oleacă de furcă! Doamne! 

Potcoavă se învălui în dulama-i de şiac; sta drept 
şi semeț în ploaie şi vânt şi ochii lui de şoim 
vegheau. Scoaseră caii din grajd. 

— Strângeți bine chingile, rosti Potcoavă; avem să- 
i tragem o goană cum nu s-a mai văzut. Cu vântul 
avem să ne întrecem! şi cine ştie, poate să trecem şi 
prin rânduri de ostaşi, nu numai prin ploaie şi vânt. 
la, acum să te văd eu, Murguţule! 

Glasul lui Nicoară era adânc; se cunoştea că e 
pătruns de fiorii luptei aşteptate. Trupu-i părea mai 
nalt, un stejar negru în furtună; ochii nedomoliți se 


aprinseseră şi nările răsuflau cu putere umezeala 
vijeliei. 

Mezinul nu-şi mai găsea astâmpăr, îşi uitase 
deocamdată gândurile şi mâhnirea. 

— Ş-aşa zi, moş Petre, i-ai luat sânge 
armeanului... 

— Aşa... ian uite dumneata, l-am doftorit! 

— Şi cum de ați aflat, aşa? 

— Pe Totârnac întreabă-l... S-a dus să cerce po- 
loboacele de vin, şi când colo a dat peste cei cu 
pricina. 

— Da, zise Totârnac, n-am avut parte batâr de-o 
înghițitură de vin. 

— Ce-i dreptul, bun vin ne-a dat, mormăi moş 
Gânj, dar şi noi i l-am plătit bine! 

Prin ploaia care curgea de deasupra, Stângaciu 
deschise porțile. 

— Sus, băieți! pe cai! strigă Potcoavă, ia acu să vă 
văd! Dumnezeu a vrut aşa, şi cum a vrea Dumnezeu 
şi de acum înainte! 

— Doamne-ajută! rosti solemn bătrânul Gânj. Cu 
toţii îşi făcură cruce. 

leşiră în şleah şi dădură drumul frânelor. Se 
lăsară pe oblâncuri şi prinseră a spinteca vântul. 
Copitele băteau înăbuşit pământul umed; alergau ca 
nişte umbre prin întuneric, spre zare, caii se 
lungiseră şi fugeau cu pântecele de pământ 

— Mai încet! strigă după un răstimp Potcoavă; nu- 
i nevoie să ne ostenim de pe acum caii... 

— O să avem de furcă, frate, zise mezinul, mai 
avem până la Nistru. Doamne! şi tare-mi bate 
inima... De mult n-am mai intrat în foc! 

— Aşa eşti tu, Alexandre... Nu te aprinde, poate 


nu-i nimic. Dar dacă va fi ceva... Daleu! frate, dacă 
va fi ceva, frumos va fi, prin apă şi foc. Apoi se 
întoarse cătră oşteni: — Băgaţi de samă la oţele, să 
nu prindă pulberea umezeală. 

— N-ai grijă, stăpâne! mormăi Petrea Gânj; cu 
plumbi avem să-i împroşcăm noi pe dânşii, dacă le 
trăsneşte prin cap să ne ia urma, căci din partea lor 
nu prea am teamă. Dumnealor vin fără grijă, să 
prindă păsărica-n laț!... Hei, dar nu-i păsărică, e 
şoim! Şi vin cu nările şi cu sănețele în vânt... Parcă 
cine ştie ce grozăvie! Hm! 

Vântul şi ploaia îi băteau în coasta stângă; fulgere 
rupeau nourii şi luminau drumul... Învăluiţi în 
dulămile de şiac, plecaţi pe oblânc, strânşi, călăreau 
repede prin vijelie şi vântul aspru le vâjâia în fugă pe 
la urechi. Drumul se întindea drept, înainte şi-n 
urmă. Hanul se cufundase de mult în întunericul ca 
păcura; rămăsese cu ochii stinşi, cu gura căscată, 
pustiu şi mort ca şi stăpânu-său. Şi copitele băteau 
înăbuşit pământul muiat, şi vântul venea vâjâind 
din câmpii, trecea prin fânețe şi tipa câteodată a 
pustiu şi a moarte. Când scăpărau fulgere, se 
deschideau în nemărginire prăpăstii de lumină 
mohorâtă, o lumină vecină cu noaptea şi cu 
moartea. 

Se apropiară aşa de sat. Căsuţele zăceau în 
întuneric, zvârlite ici şi colo pe câmp. Niciun copac 
nu se ridica din întinderea dreaptă ca în palmă. Şi la 
lumina vânătă de fulger, locuinţele sărmane păreau 
un stol de paseri negre, uriaşe, tupilate la pământ, 
cu ochii stinşi, în ploaie şi vânt. Alergau înainte, 
prin vijelie. 

— Staţi! strigă deodată Alexandru; s-aude ceva!... 


Se opriră o clipită şi-şi întinseră capetele în lungul 
drumului, înapoi. Prin unda mai slăbită a vijeliei, se 
auzeau vuiete surde departe, în umbră, un duduit 
înăbuşit şi greu. 

— S-au luat după noi! rosti mezinul vioi. 

— Da, s-au luat după noi, răspunse Potcoavă 
liniştit; şi au să ne ajungă. 

— Cum au să ne ajungă? Şăguieşti, stăpâne? zise 
Gânj. 

— Au să ne ajungă, moş Petre, pentru că avem să- 
i lăsăm să ne ajungă la o bătaie de săneaţă. 

— Aşa da... bun! dar de ajuns nu ne ajung ei, 
batâr să-şi omoare caii sub dânşii. 

— Înainte! strigă Potcoavă. Să-i aşteptăm de ceea 
parte a satului. Băgați de samă la pulbere. 

Caii iar bătură cu copitele pământul moale. 
Trecură ca nişte năluci prin satul mort; niciun câne 
nu lătra. O lumină fugară arătă că drumul, după ce 
ieşea din sat, făcea un cot scurt. Trecură cotul şi se 
opriră la o bătaie de săneaţă de el. 

— Aşa, zice Potcoavă, au să meargă pieziş 
plumbii... 

— Şi unde mai pui, adaose mezinul, că dacă n-a 
fulgera niciodată după ce-or ieşi din sat, se 
prăbuşesc în câmpie, peste cotitură. 

— Le-om arăta noi! mormăi Petrea Gânj. Ce-au 
socotit ei? Fleac! Sunt zece numai şi au un moşneag 
între dânşii... Aşa! Las” că voi arăta eu, căpcăunilor! 
Parcă cine ştie ce grozăvie dacă sunteți cincizeci! O 
să vă împuţinațţi voi, n-aveţi grijă! 

— Taci, moş Petre, zise mezinul, nu te mânia! lan 
auzi-i, s-apropie! 

— Luaţi sama, rosti scurt Nicoară, să trageţi pe 


rând, să nu meargă gloanţele grămadă. 

Duduitul surd se apropia, strigăte răzbăteau prin 
vijelie. De deasupra, din nourii negri, curgea apă 
rece, vântul venea mânios şi aprig dintr-o parte. Caii 
stăteau liniştiți cu capetele spre Nistru, iar călăreţii 
se întorseseră în şa şi stăteau cu sănețele gata, rân- 
duiți în latul drumului. 

Aşteptau. Glasurile se apropiau prin noaptea udă. 

Deodată un pâlc negru nelămurit se desfăcu din 
trupul satului; vântul vâjâia mai aprig în rândurile 
călăreților; glasuri scurte şi mânioase izbucneau. 
Ceilalți stăteau nemişcațţi, ca împietriți, dincolo de 
cotitură într-un întuneric de păcură, nesfâşiat de 
niciun fulger. 

Urmăritorii se apropiau. Deodată, câteva pocnituri 
scurte ca de harapnic izbucniră odată cu fulgerările 
sănețelor. 

O învălmăşală iute se iscă în pâlcul de călăreți, 
țipete de moarte sfâşiară glasul vijeliei, şi prăbuşiri 
grele zguduiră pământul. 

O  scăpărare de fulger rumeni nemărginirea. 
Glasuri de mânie se ridicară. Urmăritorii se opriră o 
clipă la cotitură, gata să se zvârlă în câmpii. La 
lumina fulgerului zăriră pe fugari şi-şi întoarseră 
caii, într-o mare învălmăşală. În bălțile de apă, 
zăceau namili negre. Urmăritorii săriră peste ele şi 
porniră înainte, răcnind. 

Nicoară Potcoavă strigă, repezindu-şi calul: 

— Aşterne-te, Murgule, ca iarba câmpului la 
suflarea vântului... 

Ceilalţi chiuiră ca la nuntă şi porniră ca vântul. În 
urma lor scăpărături uşoare se aprinseră în negură, 
dar numai câteva pocnete răsunară. 


— Aha! răcni bătrânul Gânj, mulți au scăpărat, 
puţini au aprins!... 

Se plecară pe oblâncuri şi dădură drumul frâne- 
lor. Fugeau ca nălucile în lungul drumului, 
spintecau ploaia, vijelia şi noaptea oarbă. 

Tunete pocneau deasupra în nouri, pânze vinete 
de lumină se aşterneau pe câmpiile nemărginite. 
Prin licărirea aceasta de infern, pâlcuri de călăreţi se 
zăreau în urmă: caii fugeau cu gâturile întinse, 
oamenii băteau în cai cu paloşele şi o larmă surdă, 
mânioasă ca şi vijelia, gemea în rândurile strânse. 
Dar fugarii se pierdeau, - înainte, - ca nălucile; 
vântul vuia, ploaia vuia, nourii vuiau, copitele vuiau 
surd pe pământul plin de apă. În întinsele câmpii, 
se deschideau fulgerele, prin nemărginirea nopții, ca 
nişte guri uriaşe; pe câmpiile drepte, în lumina 
scăzută, nu se zărea niciun arbor, nicio ridicătură; 
pustiu până la capătul orizontului. 

lar fugarii spintecau vijelia într-o goană nebună; 
îndărăt, urmăritorii băteau în cai, răcneau în vânt, 
veneau mânioşi în urmă şi rămâneau tot mai înapoi, 
pe drumul drept. 

Aşa merseră multă vreme. 

Apoi, şerpii de foc, care răscoleau nourii de sus, se 
răriră şi ploaia prinse a conteni; numai stropi rari 
aduşi de vânt se strecurau din nourii cenuşii. 
Vântul se ogoiase şi el, şi acum trecea ca un plâns 
greu numai, în largul câmpiilor şi prin văzduhul 
umed. 

Încet-încet şi nourii de deasupra se desfăcură. 
Câmpiile începeau a se lămuri: fânețele pletoase se 
legănau grele, pline de apă, la suflările obosite ale 
vântului. 


La răsărit, o lumină alburie trecea prin nourii 
subțiați; în lumina slabă, se zărea o dungă mare, 
lăptoasă, care îmbrăca zarea. Acolo era Nistrul. 

Trecură multe pâraie umflate de ploaie, trecură pe 
lângă iezături, pe marginea pădurilor de trestii şi 
papură, care sunau jalnic la cele din urmă fâlfâiri 
ale vântului. Câmpiile se lămureau încet, încet, 
răsăritul se rumenea, şi grămezile de aburi lăptoşi 
se vedeau bine în răsărit. Departe, se arătau sate în 
lumina mohorâtă; în mijlocul câmpiilor se ridicau 
câteva stâni de şovar, pustii în lumina moartă. 

Se apropiau în goană de hotar. 

— Mai încet! zise de la o vreme Potcoavă. 

Şi îşi muiară fuga. 

Mezinul grăi: 

— Nu mai avem mult, şi au rămas în urmă oştenii 
Şchiopului. 

— Şi vreo zece au rămas şi mai în urmă! adaose 
bătrânul Petrea. 

— Au să ne ajungă iar, zise Nicoară, pentru că noi 
trebuie să poposim o țâră, înainte de a intra în apele 
Nistrului. 

— Aşa e, răspunse mezinul, Nistrul vine umflat şi 
mânios şi caii au prins a osteni. Să-i odihnim! 

Nourii de deasupra se destrămau, luminile 
răsăritului se lămureau şi vântul obosit de-abia 
aburea. Înaintea fugarilor se ridica o pânză de 
trestii, la stânga unui iaz întunecos; drumul cotigea 
plin de bălți pe malul iazului, pe după pânza de 
trestii. 

— Aici să ne oprim, zise Potcoavă. Încărcaţi-vă 
sănețele. Acuşi ne-ajung... 

— Şi noi avem să le lăsăm numai plumbii... grăi 


mezinul râzând. 

Se simțeau mai vioi, măcar că dulamele de pe ei 
erau ude şi grele. Caii se opriră suflând. 

— Săracii cai! zise bătrânul Gânj; buni tovarăşi! 
au ostenit! 

Apoi adăogi scoțându-şi pipa din chimir: 

— Poate-oi avea vreme să trag câteva fumuri... 

Îşi încărcară săneţele în tăcere. Vântul se jelea 
prin trestii; apa se zărea prin rețeaua de papură, 
creață, strălucind întunecos în lumina cenugşie. Zorii 
se apropiau. De la o stână depărtată, o trâmbiţare 
slabă de cucoş se auzi ca prin vis. 

Nu aşteptaseră multă vreme. În curând un bubuit 
surd se auzi, zgomotul crescu şi tropotele de cai se 
lămuriră. Potcoavă zise: 

— Fiţi gata! 

— Doamne, ajută obijduiţilor! mormăi bătrânul 
Petrea, aprinzându-şi pipa şi punându-şi-o în gură 
cu linişte. Acuşi vă arăt eu, căpcăunilor, iaca acuşi! 

Prin trestii se zări pâlcul călăreților. Potcoavă 
aştepta întunecos şi privirile lui, ca două luciri fa- 
tale, păreau că atrag la moarte pe urmăritori. Ceata 
se abătu în goană la cotitură. 

Potcoavă îşi duse săneață la ochi. Pocnetele 
porniră, trestiile fură secerate şi un rând de călăreți 
căzu. Aceeaşi larmă se ridică, ca şi întăiaşi dată; 
răcnetele răniților sfâşiară văzduhul; celelalte rân- 
duri săriră peste cei căzuți. 

— La goană, fraților! tună Nicoară. Şi caii porniră, 
pe când trăsnetele scurte pocneau din urmă. 

Şi iarăşi urmăritorii se luară răcnind după fugari, 
bătând cu latul paloşelor în cai, şi iar rămaseră în 
urmă. 


Pâclele dese de pe Nistru se apropiau, vântul 
contenise. Deasupra, nourii se desfăcuseră şi cerul 
se arăta umed-întunecos, ca sineala. La răsărit, zorii 
rumeneau zarea. În jurul fugarilor se întindeau 
până în nemărginire câmpii tăcute şi mâhnite. Până 
la malul bătrânului Nistru nu se opriră. 

Întăi suiră un dâmb scurt, pe urmă se lăsară tră- 
gănat spre apă, în negurile mari. Malul de dincoace 
era lin şi se pierdea în neguri şi în unde; de bună- 
samă atunci că malul celălalt era râpos. Încet-încet 
se lumina; prin pâcle, apele zgomotoase ale Nistrului 
sclipeau ca oţelul în luminile triste ale zorilor. 

— Trecem numaidecât! zise Potcoavă, apropiindu- 
şi calul de apă. 

Apele erau umflate, tulburi, şi veneau pline de 
găteje de trestii, de mănunchiuri de iarbă. De la 
malul celălalt veneau vâjâiri de unde: acolo era 
cumpănă, acolo apele muşcau malul gemând şi 
acolo se căscau vârtejurile adânci. 

Când puseră piciorul în apă, caii se înfiorară şi 
prinseră a sforăi. Se opriră. Potcoavă zise: 

— Trebuie să ascultăm de cai, n-avem ce face, 
apele-s mari. Decât să înfruntăm mânia Domnului 
şi a apelor, mai bine înfruntăm un pâlc de duşmani. 

— Aha! a venit vremea! zise mezinul, cu un 
zâmbet de înviorare. 

— Mulțămim Domnului, mormăi moş Petrea, cu 
luleaua între dinţi. 

Nicoară îşi întoarse calul. Se întoarseră cu toții, 
merseră până sub dâmb; acolo se aşezară tăcuți, 
plecați în şa, cu paloşele în mână. 

Nistrul vâjâia în albia-i neguroasă; pâcle se 
risipeau, răsăritul se înflăcăra. 


Ochii mezinului sticleau. Potcoavă răsufla cu 
nările larg deschise şi ochii lui stăteau nemişcați; 
parcă şi ochii ascultau. Moş Petrea îşi rodea capătul 
ciubucului. Ceilalţi aşteptau, cu piepturile înfierbân- 
tate de focul ce se apropia. 

Nu trecu mult; glasuri se auzeau prin fuga grăbită 
a cailor; vrăjmaşii veneau în goană, suiau dâmbul. 

Deodată Potcoavă îşi ridică paloşul. Glasul lui 
azvârli, ca o buciumare de moarte, strigătul de 
război. Toţi se repeziră, răcnind, cu săbiile în vânt; 
caii se năpustiră ca o furtună; vârtejul, tunetele de 
glasuri şi fulgerele paloşelor rupseră deodată pâlcul 
urmăritorilor în două. 

O învălmăşală scurtă, într-o strigare aprigă de 
război, - apoi lupta se împărți în patru vârtejuri. 
Potcoavă îşi aninase frâul de ciocul şelei şi purta pe 
Murguţ numai cu înmlădierile trupului. Paloşul lui 
bătea ca un fulger repede între rânduri; stânga 
smulgea din zbor călăreţii din şa şi dreapta mânuia 
fierul luciu. Ochii lui, trupul mai nalt parcă, brațul, 
paloşul, strigătul duceau o furtună de moarte, în 
vârtejul căreia furnicau printr-o ploaie de sânge 
căzuții. 

Moş Petrea, cu pipa în gură, mormăia bătând cu 
paloşul. Mezinul se înmlădia, ca o pană de sabie. 
Stângaciu şi Al Mariei se prăbuşeau ca două stânci 
pe grămezi întregi, zdrobindu-le. 

Răcnete cumplite sfărâmau liniştea câmpiilor şi 
zgomotul surd al bătrânului fluviu. Oştenii alergau 
cu brațele în sus, cu săbiile în vânt, armele sunau, 
trupuri se prăbuşeau în țărâna udă, pe când 
luminile slabe ale dimineţii învăluiau într-o pânză 
tristă învălmăşala, oamenii, călăreţii, bălțile de apă 


şi de sânge, caii căzuți care se zbuciumau în glod, 
cu gurile căscate, cu ochii sângeraţi şi plini de 
durere. Morţii stăteau nemişcaţi lângă cai şi lângă 
arme, unii pe spate, plini de sânge, alții cu fața în 
jos, cu capul în piept; alții muşcau pământul moale 
în spasmurile din urmă. 

Un pâlc din oştenii Şchiopului împresurase pe cei 
doi frați de cruce, Stângaciu şi Al Mariei. Într-o 
furnicare de capete, de trupuri, de cai şi de paloşe, 
toată grămada de oameni se nărui ca un morman de 
stânci, acoperind pe cei doi viteji. 

Din clipa aceasta toată lupta se răsfiră. Din 
furtuna deodată potolită, izbucniră cei din urmă din 
oştenii Şchiopului, împrăştiindu-se pe câmpie. În 
urma lor fugeau caii iuți ai oştenilor lui Potcoavă. 
Ciocniri repezi şi scânteieri de săbii şi calul 
spăimântat al urmăritorului o împungea la fugă 
nebună, târându-şi stăpânul căzut şi aninat numai 
în scară, zdrobindu-l cu copitele, umplând câmpia 
cu rămăşiţele lui. 

După ciocnirea scurtă, Suliţă, rănit la cap şi 
căzut, se trezi pe malul apei, între tovarăşi. Aproape 
de el, Stângaciu şi Ştefan al Mariei zăceau pe 
pământul umed, muiaţi în sânge. 

Suliţă se pipăi la cap, simți că-i legat. 

— O zgârietură, frate, zise încet bătrânul Gânj. 

Toţi stăteau tăcuţi în picioare, cu mânile stângi în 
frânele cailor, cu ochii aţintiți asupra tovarăşilor 
morți. Pe fețele încremenite, mânioase, ale vitejilor, 
rămăseseră stropi închegați de sânge. Toţi priveau 
aceste chipuri iubite, aspre, cioplite în piatră, şi-şi 
simțeau sufletele amărâte. 

— Săracii! s-au dus! şopti mâhnit Potcoavă. Buni 


tovarăşi, şi viteji! 

Nu răspunse nimeni. Toţi se scoborâseră în adân- 
cul sufletelor, toți se gândeau la anii trecuți, şi la 
zilele viforoase şi la cele fericite, neuitate zile de 
tovărăşie cu cei care zăceau acum fără suflare, plini 
de sânge, la hotarul Mogşiei. 

Bătrânul Gânj zise cu greutate: 

— Păcat de aşa viteji... Dar Dumnezeu a hotărât 
astfel. 

— Fraţilor de zile grele, o să vă îngropăm în 
pământul bătrânesc... şi o să vă punem cruce la 
cap... Nici corbii, nici fiarele n-au să vă sfâşie... O să 
dormiți alăturea, sub iarbă şi flori... şi o să auziți 
când vom intra în ţară să judecăm duşmanii! 

Bătrânul rosti vorbele acestea duios, ca un cântec 
de jale. Toţi stăteau gânditori, înfiorați, în fața 
morții. 

— Aşa le-a fost scris... şi nouă tot aşa ni-i scris, 
zise iar bătrânul. Dumnezeu să vă ierte, fraților, să 
vă fie țărâna uşoară!... 

Toţi îşi făcură cruce în tăcere şi-şi plecară capetele 
în piept. Vitejii dormeau alături, în cântecul bă- 
trânului Nistru; amândoi veniţi din necunoscut la 
strigătul de război al unui mare viteaz, amândoi 
intrați în necunoscut, dormeau după o viaţă de 
zbucium, intrau în pământul strămoşesc, hrănit cu 
atâta sânge de viteji! 

— Dumnezeu să-i ierte! şoptiră toți. 

În clipa aceea soarele răsări pe zarea nemărgi- 
nită, lumină apele tulburi şi zgomotoase ale 
Nistrului şi ajunse, ca cea din urmă mârigâiere, pe 
ochii stânşi ai vitejilor morți. 


VI 
ÎNTÂMPLÄRI ÎN "PARI STRĂINE ŞI ÎN TABĂRA 
CAZACILOR 


gurile Niprului. Zările se desfăşurau în jurul 

lor până în nemărginit. Pe întinderea mare, 
nicio colină; ici şi colo numai, câte un pâlc de copaci 
închirciți, negri, cu frunzele îngălbenite, în cumplita 
arşiță, a verii. Iarba se ridica înaltă, la dreapta şi la 
stânga potecilor, până la gâtul calului, şi vântul serii 
răscolea întinderea verde; fânețele porneau ca 
valurile unei mări, şuierând câteodată, adiind încet 
adeseori, pline totdeauna de zvonul lumii nevăzute, 
ascunsă în sânul lor. 

Alergară mult prin stepă, cu popasuri scurte. 
Primejdiile îi păşteau şi aici: adeseori, în fundul 
zării, se ridicau coloane străvezii de fum; acolo erau 
sate tătărăşti. Înconjurau primejdia în goana cailor, 
pe poteci ascunse în mările de ierburi. 

Câteodată, noaptea, când stăteau cu fețele în sus, 
gânditori, după stingerea focului de popas, se ridica 
în jurul lor freamătul stepei. Din depărtări veneau 
zvonuri potolite, ca răsunetul unui uriaş cor subpă- 
mântean; în jur, din fânețe, se ridicau suspine 
slabe, cosaşii tăiau noaptea cu glasul lor ţârâitor, 
cristei şi prepelițe țipau înăbuşit; glasurile bâtlanilor 


Çe dădură în stepe, o luară de-a dreptul spre 


din mlaştini spăriau noaptea. Şi iarba fâşâia duios 
în jur; valurile tremurau şi suspinau ca marea 
depărtată. Deasupra, în albastru, sclipea prundişul 
de aur al mării de sus, şi în marea întunecoasă de 
jos sclipeau focurile verzi ale popoarelor de licurici. 

Alte dăți, câmpiile păreau moarte, încremenite pe 
vecie, în lumina viorie a lunii. Niciun strigăt, nimic; 
în depărtări sclipeau şuvițe rătăcite de apă... Părea o 
lume din basme, împietrită de vrăjitori, şi-n tăcere, 
nesfârşiturile parcă aşteptau cuvântul mântuirii. 
Rar, un uriaş foc rumăn se aprindea în marginile 
orizontului, departe, ca un semn sângeros de 
moarte. 

După zile arzătoare şi după nopţi liniştite, 
ajunseră la Pragurile Niprului. 

Era după-amiază şi tabăra sta cufundată în 
linişte. Prin arşiţa verii, pe ulițile întortocheate, prin 
căsuțele săpate mai mult în pământ, plutea o pace 
şi o jale de ruină. Rar, pe la o cotitură, un chip 
pistrui, cu şuruburi pe la tâmple, cu tichia soioasă 
în cap, sta după o tarabă murdară de lemn, între 
oale de lut, ţintind înainte ochii mici ca două 
piroane bătute sub frunte. 

Caii mergeau la pas, încet, prin căldură. 

Voinicii cunoşteau bine tabăra şi ştiau de ce-i aşa 
de liniştită; nu-i mira nimic. Un simțimânt puternic 
de înviorare, de fericire, îi pătrundea pe toţi, ca după 
o reîntoarcere în locurile vechi, de mult părăsite, ale 
tinereții. 

Potcoavă sta pe Murguţ cu mâna-n şold, gândi- 
tor, zâmbind. Se întreba: Oare ce mai face Şah 
hatmanul, bătrânul Pokotilo, Mlaha, şi atâţi, şi-atâți 
tovarăşi de zile bune şi rele? 


Deodată prin căldură şi prin adânca tăcere a 
taberei, răzbătu în apropiere, la o cotitură, un 
strigăt, apoi o frântură de cântec răguşit. Îndată un 
cazac nalt, cu barba roşcată, numai în cămaşă, 
încins cu paloşul, se repezi dintr-un dos drept în 
mijlocul hudiței. Acolo se opri şi începu să se 
cumpănească, vorbind singur. 

Potcoavă zâmbi, plin de voie-bună. 

— Săracii băieți! se cunoaşte că stau, degeaba! Ia 
să vedem ce ne-a spune? 

— Bun băiet, bun băiet! mormăi bătrânul Gânj, şi- 
a băut tot! l-au mai rămas cămeşa, cizmele şi 
paloşul!... Aşa mai zic şi eu! 

Toţi se opriră râzând înaintea cazacului. Voinicul 
îşi ridică ochii spre dânşii şi un zâmbet de mare 
fericire se răspândi pe obrazul lui. 

— Fraţilor! strigă el punându-şi dreapta pe inimă; 
bine-aţi venit, fraților! 

— Bine te-am găsit! zise Potcoavă; ce se mai 
petrece pe-aici? 

— Fraţilor! straşnic... am băut, fraților... Săracu 
Simeon Maxim! grăi cazacul voios, mlădiindu-se din 
şele în mijlocul drumului... nici nu poate să-şi ia 
cuşma din cap înaintea fraţilor lui!... şi-a băut şi 
cuşma!... săracul Simeon Maxim! Da’ m-am îmbătat, 
fraților, halal! 

— E bine, pace, în tabără? 

— Bine, pace? strigă Simeon cu dispreț; după ce 
te-ai îmbătat ca un porc, dragă Simeon Maxim, 
acum nu ţi-i ruşine să ieşi în cămaşă? Păcat de 
straiele tale aurite, dragă Simeoane! 

— Şah e în tabără? întrebă zâmbind Potcoavă. 

— Şah? eu vreau să vă cinstesc, fraților! Iaca, mai 


am cizmele... dau cizmele unui câne de jidov şi-i 
tragem o petrecere. Brava ţie, dragă Simeoane! 

Deodată Maxim se opri cu gura căscată, cu ochii 
ţintă la Potcoavă. Într-o clipă îşi deschise braţele şi 
se repezi spre oşteni. 

— Ura, ura, fraţilor! Bravo ţie, hatmane Potcoavă! 
Ura! dau cizmele şi bem! omorâm jidovii şi bem o 
săptămână! Potcoavă!... Uraaa! 

Ga un fulger, cazacul se repezi, se cățără pe 
Murguţ, sărută cu zgomot pe Nicoară Potcoavă; 
apoi, lăsându-se jos, o porni la goană pe hudiță, 
răcnind: 

— Uraaa! fraților! uraaa! Potcoavă, fraților! uraaa! 
dau cizmele şi bem! omorâm jidovii ura! 

— Aşa da, zise Gânj, aşa mai înțeleg şi eu... Bem o 
săptămână!... 

După cincizeci de paşi descălecară, înaintea unui 
bordei mai răsărit. Tocmai atunci un oştean bine 
zidit, ars de soare, ieşea repede. 

— Nicoară! strigă el, mă miram ce urlă Simeon! 

— Bine te-am găsit, Şah! zise vesel Nicoară, 
decălecând. 

Şah se repezi şi cei doi voinici se îmbrăţțişară. 
Descălecară toți pe rând şi se îmbrățişară. 

— Brava, Potcoavă! strigă Şah bătând cu piciorul 
în pământ şi plesnind din degete. Bem, frate! Să 
bem, fraților! Bine-ai venit! Să-i tragem o beţie de-o 
săptămână. 

— Ura! lată vine şi Pokotilo! Pokotilo, a venit 
Potcoavă, iată-l! Să-i tragem un chef, moşnege, un 
chef ca acela! 

— Frate Şah, zise mezinul, dar avem să vorbim 
ceva de samă! 


— Ce să vorbim! strigă Şah, să bem fraților! nu să 
vorbim! să bem! 

Bătrânul Pokotilo, vechiul tovarăş al lui lon-Vodă, 
îmbrățişă la rându-i pe noii veniți. 

Potcoavă, mezinul, Gânj bătrânul şi ceilalți se 
simțeau amețiți de bucurie, înfierbântați şi fericiți. 

Tabăra părea ațâțată după lupte, prădăciuni şi 
petreceri. 

— Dacă-i pe aceea, bem! strigă Potcoavă cu 
veselie, bem până mâni!... 

— Până poimâni, strigă Şah; o săptămână! 

În vremea asta, un zgomot mare, o fierbere întinsă 
se stârni în tabăra până atunci pustie. O vijelie de 
glasuri se ridica printre bordeiele şi ulicioarele 
strâmte. Cazacii veneau de pretutindeni în goană ca 
să îmbrățişeze pe Potcoavă şi pe vechii tovarăşi 
întorşi. 

Apoi, deodată, în tunetul de guri, în răcnetele 
sălbatice care se înălțau, se năpusti de la o cotitură 
Simeon Maxim tot în cămaşă, cu părul vâlvoi şi cu 
braţele în sus. După dânsul venea mulțimea 
cazacilor, tulburată, ameţită de bucurie şi de 
răcnete, revărsându-se ca un şuvoi. 

— Uraaa! striga Simeon, răguşit. 

— Uraaa! răcnea mulțimea, ridicând în sus o 
pădure de cuşme. Uraaa! 

— Uraaa! Potcoavă al nostru! Să bem, fraţilor, şi 
să ne sfătuiţi ce facem cu jidovii. Îi omorâm ori nu-i 
omorâm? Îi punem mai degrabă la dajdie. Uraaa! 

Şi valul mulțimii se rostogoli asupra bordeiului lui 
Şah, îl cuprinse şi, într-o clipă, Potcoavă fu ridicat 
pe braţe în aer, în chiuiturile războinicilor. 

Apoi, în furtuna de glasuri, porniră, se deslăn- 


țuiră. Bărătcile jidovilor fură sfărâmate pretutindeni. 
Un chef sălbatic se încinse. Acuma tabăra furnica de 
viteji, vuia de glasuri şi cântecele se ridicau în 
văzduh vijelioase. 

Când apusul îşi presără asupra taberei pulberea 
de aur, pretutindeni cetele de voinici cântau, pretu- 
tindeni hidromelul curgea într-o veselie neînfrânată 
şi nebună. Lăutarii cântau cu foc căzăceasca iute şi 
măruntă şi voinicii jucau plesnind din degete, 
încovoiaţi, bătuceau pământul în loc, săreau, se 
răsuceau şi băteau tactul cu călcâiele împintenate. 

Apoi amurgul se întinse; sara umplu tabăra cu 
umbrele ei. Focuri mari se aprinseră şi-n roțile 
luminoase cheful urma cu danțuri întinse, cu râuri 
de hidromel. 

Cei mai vechi viteji se adunaseră cu Pokotilo în 
jurul bătrânului Gânj. Pufăiau cu tact din lulelele 
lor scurte şi cinsteau băutura aspră. Vorbeau cu 
glasuri trăgănate, despre trecut; bătrânul întreba de 
vechii tovarăşi de lupte şi Pokotilo istorisea 
vitejescul lor sfârşit. Vorbea rar, chema în lumina 
focurilor mari umbrele nedomoliților voinici, care nu 
înțelegeau viața decât luptând şi jefuind şi nu visau 
niciodată moartea liniştită. 

— Dar voi ce-ați mai făcut, frate Gânj? întrebă 
bătrânul Pokotilo, într-un târziu. 

— Ce să facem! răspunse moşneagul. Am pribegit 
printre leşi multă vreme, fără niciun rost, căutând 
ajutor pretutindeni. N-am găsit. Atunci am pornit 
câţi eram spre laşi. Dar n-am găsit pe Golia! 

— Frate Gânj! strigă Pokotilo, amar ne-a durut 
atunci, la Cahul, frate! 

— Eh! gemu moş Petrea, va veni odată ziua de 


răsplată! Pedeapsa vânzătorului fi-va numai una, cu 
această sabie! 

— Întorcându-vă, ați avut ceva, vreo încăierare? 

— Am avut. Şi am lăsat doi tovarăşi la Nistru, îi 
ştii tu, Pokotilo: Stângaciu şi Al Mariei. Au căzut sub 
un morman de duşmani. 

— Bun, zise Pokotilo, să bem atunci pentru 
sufletele lor! Buni tovarăşi erau: de fier erau; şi nu 
se îmbătau niciodată! 

În jurul lor erau cântece, jocuri, strigăte — o zarvă 
bubuitoare, şi umbrele negre ale cazacilor furnicau 
prin bătaia focurilor. 

— Dar Nicoară... zise tainic Pokotilo, tot aşa e? Nu 
ştie nimic? 

— Nimic, suspină bătrânul, şi nici n-are să ştie, 
frate! 

— Aşa-i viața, friate Gânj. Nu-i nimica. Bun fecior! 
Să bem, moşnege, să bem, frate! 

Focurile pâlpâiau, lăutarii cântau, voinicii frămân- 
tau pământul. Şi Pokotilo zise iar: 

— Frumoasă femeie a fost, şi a făcut trei voinici 
cum rar se găseşte. A murit tânără! 

— Murit! rosti Gânj înăbuşit. 

— Atunci să bem, frate, strigă iar cazacul, să bem! 
Mâni murim poate, poate o da Dumnezeu şi n-om 
pieri de-o sută de ani! Să bem, frate! 

— Să bem! strigă Gânj ducând o cofă la gură. 

* 


În altă parte, în preajma altui foc, tot cinstind şi 
ținând la prubă cu toți, Potcoavă şi Şah hatmanul 
începuseră sfat mare. Alăutele cântau pretutindeni, 
cazacii frământau pământul şi într-un zvon ameţitor 
se purtau prin rumeneala focurilor, chiuind şi 


cinstind din oale mari de lut. Asprul dialect, ieşit din 
cele trei limbi: moldovenească, ruteană şi leşască 
răsuna în aerul cald; şi amestecătura de aventurieri 
ai celor trei popoare, sălbatici tovarăşi înfrățiți prin 
aceleaşi patimi şi aceleaşi avânturi, foia măreaţă în 
nebuna ei veselie ca şi în sălbatica-i vrednicie. Părea 
o lume a închipuirii, o lume de năluci, plutind prin 
painjenişul fumuriu care întuneca fantastica lumină 
roşă. 

Hatmanul Şah, răspunzând tuturor răcnetelor şi 
tuturor închinărilor, ca şi Potcoavă, vorbea: 

— Kopycki nu mi-a trimes nicio veste de când a 
plecat — ca şi Topa. Dar ştiu că unul e la Bar şi unul 
la Braclaw... Vor să cerce pe magnați... dar degeaba! 
Leşii făgăduiesc — şi se opresc la făgăduială. 

— Bem, strigă unul dintre cazaci, apropiindu-se, 
bem cu hatmanul Potcoavă al nostru! Să trăim ca 
frații, iubiților. 

— În sănătatea ta, frate, strigă Nicoară cu veselie, 
punând oala la gură. Apoi zise lui Şah: 

— Cunosc eu pe leşi! Nici nu mă bizui mult în ei. 
Eu cu tovarăşii mei cei vechi am să fac treabă. 

— Bine, răspunse Şah, dar nu-i lucru uşor, frate. 

— Ştiu, Moldova nu-i ţară de jaf, şi dacă nu-i 
ducem la jaf, e mai greu; trebuiesc bani. 

— Da, trebuiesc bani, rosti Şah. 

O roată de voinici se apropie jucând, cu tot cu 
lăutari, cu oalele în mâni. Începură a închina şi 
răcni. 

— Potcoavă! Şah! Întindeţi oalele! Întindeţi oalele, 
fraților! Azi trebuie să ne îmbătăm toți! Asta-i legea 
voinicilor. Pe urmă răbdăm destul. Pe urmă dă 
Dumnezeu şi pierim. 


Potcoavă şi Şah cinstiră şi cazacii trecură înainte 
chiuind şi jucând, cu lăutarii după ei. 

— Uite ce-i, frate, zise Potcoavă, să ne sfătuim 
odată toți patru. Kopycki şi Topa trebuie să aducă 
bani şi atuncea are să fie bine! Mergem şi facem 
dreptate în țară! 

— Bine! zise Şah, atunci ne-am înțeles. 

— Da. Eu mă duc de aici la Nemirov. Trimetem 
răspuns la Bar şi la Braclaw şi peste o lună ne în- 
tâlnim cu Kopycki şi cu Topa la Nemirov. Acolo am 
să înjgheb şi eu în vremea asta ceva bani; le trebuie 
flăcăilor aur, după setea care văd că o au. 

— Bine, zise iar Şah. Ne-am înțeles. Dar până 
atunci mai cinstim câte oleacă. Să trăieşti, frate! 

— Izbândă să dea Dumnezeu! strigă Potcoavă, 
cercând ulciorul. 

Roatele de războinici treceau negre prin pain- 
jenişul fumuriu, care întuneca rumeneala focurilor. 
Potcoavă le privea cu ochi scânteietori şi 
nedomolitul lui suflet se înfierbânta, sorbind puteri 
uriaşe. Vechii tovarăşi de petreceri şi de lupte îi 
treceau pe dinainte, se opreau veseli, răcneau 
nebuni de veselie, cu cănile în mâni, treceau înainte 
şi alții veneau, şi alții... Hidromelul curgea. Şi de la 
o vreme toată mulțimea voinicilor începu a se purta 
cu valuri mari, amețţită în jurul focurilor taberei. 

Pretutindeni zăceau flăcăi cât bradul căzuți la 
pământ, cu cănile în mâni, răstigniți şi cu ochii 
sticloşi asupra cerului întunecos. Alţii jucau încă, 
răguşiți şi cu fețele pământii. Alţii tot cinsteau, clă- 
tinându-se; alții strigau, îşi purtau brațele 
nebuneşte, gemeau, se îmbrăţțişau. 

Şi de la o vreme, Potcoavă şi Şah, care cinsteau 


încă, văzură apropiindu-se pe bătrânii Pokotilo şi 
Gânj, liniştiţi, cu pipele scurte la colțul gurii. Păşeau 
îndesat şi nu se clătinau, dar ochii le ardeau 
cumplit. 

Potcoavă, începu a râde, se sculă greu şi sărută pe 
bătrânul Gânj: 

— Să cinstim, tată, să cinstim, tătucă! Tu mi-ai 
fost ca ş-un tată, moş Petre!... 

— Să bem! Hai să bem, stăpâne! strigă Gânj să- 
rutând pe voinic. Chiar ca ş-un tată! 

Se aşezară jos, lângă foc. Şah se uită zâmbind la 
toţi, cu ochii sticloşi. Potcoavă cinsti iar: 

— Să trăieşti, moş Petre!... Avem să mergem să 
facem dreptate, moş Petre!... 

— Nu moş Petre! zise Pokotilo, râzând şiret; nu-i 
zice moş Petre, zi-i tată! 

— Să vă spun o poveste, fraților! o poveste 
straşnică, dar adevărată! Foarte adevărată! Să mă 
bată Dumnezeu dacă nu-i adevărată. 

Potcoavă şi Şah zâmbeau şi li se părea, în zvonul 
necurmat de glasuri, în lumina focurilor, în uşoara 
amețeală fericită care-i învăluia, li se părea că 
plutesc într-un vis. 

— Da!... o poveste foarte adevărată, zise Pokotilo, 
umplând lui moş Petre oala. Era, fraților, odată, un 
viteaz!... dar un viteaz mare... ascultați, fraților! — Să 
mai tragem un gât, frate Gânj!... Aşa-i că era viteaz? 
Da! foarte viteaz! — Şi viteazul acela a trecut într-o 
sară cu tovarăşii printr-un târg... şi a ars târgul în 
urma lui şi a tovarăşilor... Numai o casă, fraților, n- 
a ars; şi în casa aceea era o nevastă frumoasă... — 
Aprinde-ți luleaua, Petre! - Nu-i aşa că era 
frumoasă nevasta? Tare frumoasă! - Şi-n sara 


aceea, fraților, bărbatul a dormit afară. - Staţi că 
mai este! - Noroc să dea Dumnezeu! Să mai tragem 
câte-un gât! Şi după aceea viteazul se ducea des 
prin târgul acela, pe la casa care nu arsese atunci... 
şi nevasta era frumoasă, iar bărbatul se culca 
afară... Aşa, fraților... 

— Bine, vorbi Şah râzând; e foarte frumos, 
moşule! dar nu înţeleg nimica. 

— Stai, că mai este! strigă Pokotilo. Nu-i aşa că 
mai este, Petre? Să vezi... Şi de unde nevasta cea 
frumoasă până atunci nu avusese niciun prunc cu 
bărbatul care dormea afară, deodată făcu unul după 
altul... adică ştii, nu tocmai unul după altul, făcu, 
fraților, trei feciori... Nu-i aşa, frate Gânj? Dar ce 
feciori! Trei şoimi! Bine! Dar de-aici încolo e mai 
frumos! Staţi, că mai este! Şi iată că nevasta cea 
frumoasă moare, fraților, şi rămân feciorii, rămân 
rătăciți prin lume... Şi mai iată că unul ajunge sus, 
sus... viteaz mare... şi nu ştia cine i-a fost tată... Şi 
iată că vine viteazul cel vechi şi-i zice: Tu eşti fecior 
de domn! Ş-atunci tot poporul a crezut şi-a făcut pe 
feciorul viteazului, domn! 

Era straşnic, fraților, viteazul cel bătrân... Ce era 
în sufletul lui, nimeni nu ştia! — Tu eşti fecior de 
domn! — şi feciorul era chiar al lui! Asta-i mare 
lucru, ce crezi? 

Şi iată că moare ca un leu, în lupte, feciorul cel 
mare. Şi bătrânul a tăcut, că mai avea doi feciori... 
Atâta-i, fraţilor! 

— Bine! strigă Şah! Foarte frumos, moşule! Dar eu 
n-am înţeles!... 

Potcoavă, râzând fericit, cinsti cu moş Petrea. 

— Staţi! strigă bătrânul Pokotilo, că încă n-am 


sfârşit! Mai este, dar eu n-o ştiu... O ştie bine Gânj... 
spune tu, Gânj... Tu o ştii, bătrânule, mai bine... tu 
o ştii mai bine, tată! Nu vrei s-o spui? Atunci o spun 
tot eu! Iată: Încă un fecior de-al viteazului se ridică 
sus, sus... şi ajunge departe... departe, şi nu ştia al 
cui copil este... lar bătrânul viteaz tace şi se 
gândeşte să spuie, când va veni vremea: Tu eşti 
fecior de domn! Şi poporul are să creadă şi are să-l 
facă domn pe băiet! Şi iar nimeni n-are să ştie ce va 
fi în sufletul bătrânului, când el va zice: Tu eşti 
fecior de domn! Şi feciorul va fi chiar al lui... Nu-i 
aşa, bătrâne? Nu-i aşa că nimeni n-are să ştie? Are 
să moară bătrânul viteaz şi nimeni n-are să ştie 
fraților! 

Bătrânul cazac cuprinse în braţe pe moş Petre şi-l 
sărută cu foc, apoi sărută pe Potcoavă şi pe Şah şi 
strigă: 

— Nimeni, nimeni n-are să ştie! Bătrânul are să 
moară şi n-are să spuie nimic! 

Noroc, fraţilor! hai să mai bem câte ceva! 

Haide, Gânjule, bătrâne tovarăş, să cinstim câte 
un strop de bătură!... şi bătrânii se sărutară iar şi 
luară câte-o cofă în mână. 

— Au cam slăbit moşnegii! zise Şah lui Potcoavă, 
cu limba încurcată, clătinându-se. 

lar Potcoavă zâmbea fericit şi i se părea că 
pluteşte printr-un vis neguros. În jur furnicau 
voinicii cu ochii aprinşi, şi alăutele tot mai răsunau, 
şi voinicii tot chiuiau şi jucau prin lumina 
înnegurată de fum. El îşi simțea sufletul plin de 
freamătul nenumăratelor glasuri, de căldura tuturor 
inimilor. 

Şi iată că în noaptea aceea de vis Potcoavă mai 


văzu, prin fierberea şi valurile mulțimii de voinici, 
rupându-se o pârtie largă, auzi un hohot asurzitor, — 
şi deodată Simeon Maxim se arătă ca o fantasmă 
într-o roată de lumină. Era ca şi ziua, cu capul gol, 
numai în cămaşa roşă şi cu paloşul încins peste 
cămaşă. Ba acuma era şi fără botfori. Venea 
clătinându-se şi răcnind răguşit, iar în urma lui, 
târa, legat de gât cu un căpăstru, un jidov mort de 
groază. 

— Fraţilor! urlă el răguşit, repezindu-şi în sus 
mâna dreaptă; fraţilor, vreau să fac sfântă 
dreptate!... Apoi, cu stânga, smunci căpăstrul: Nu te 
trage înapoi, dihanie, hai la dreptate! Eu numai 
sfântă dreptate vreau să fac... Să mă bată 
Dumnezeu, dacă nu vreau să fac dreptate! Şi 
ridicându-şi ochii spre cer, îşi făcu o cruce mare. 

— Stai, ludă, la judecată!... 

Ovreiul tremura în caftanul lui soios; fața lui 
pistruiată, cu ochii holbaţi, era răvăşită de moarte. 
Picioarele lui slăbite şi îndoite de la genunchi, şi 
mânile, întinse puțin în laturi cu degetele răşchirate, 
erau zguduite de un fior puternic. 

Simeon Maxim îl smunci de căpăstru, îl trase 
după el şi se opri în fața lui Potcoavă. Acolo trase 
paloşul din teacă şi ridicându-l în sus, strigă 
răguşit, clătinându-se: 

— Sfântă dreptate! 

— Oi-oi! gemul ovreiul, cu dinții clănțănind de 
groază; ce-am făcut? Am luat dreptul meu! De ce mă 
porți în zece locuri şi tot zici că mă omori? 

— Stai! răcni cu glas mare cazacul, vânturându-şi 
pala; liftă spurcată! Eu vreau să fac dreptate! Dragă 
Simeoane, gemu apoi el cu milă; spune, nu ţi-a fost 


ruşine? Ţi-a fost ruşine, Simeoane, când a venit 
hatmanul nostru Nicoară şi tu i-ai ieşit înainte ca 
un calic! Nici n-am avut cuşmă în cap, ludă! auzi 
tu? 

Jidovul se zvârcolea, ameninţat de fierul luciu al 
cazacului. 

— Oi-vei! ce-am făcut? Era dreptul meu! 

— Taci! răcni iar Simeon; voi, jidovilor, ați ucis pe 
Domnul nostru Hristos şi tu, ludă, ai luat pe 
băutură cuşma lui Maxim! Apoi îl trase de căpăstru 
şi-l atinse cu sabia. Stai! nu te zbate! Dar straiele 
mele aurite unde-s, ludă? Când a venit Potcoavă al 
nostru, Potcoavă, omul lui Dumnezeu, eu am ieşit 
ca un calic, în cămaşă! Ruşine! să dezbraci tu până 
la cămaşă pe un cazac, care te îmbogăţțeşte când are 
chimirul plin cu galbeni... Dar cizmele mele? Şi 
cizmele mi le-ai luat, ludă... Săracul Maxim! Uitaţi- 
vă la mine! răcni cazacul cu străşnicie, uitați-vă la 
Simeon, cum umblă în cămaşă, cu capul gol şi 
desculț! Eu vreau să fac dreptate! sfântă dreptate! Şi 
Simeon Maxim ridică amenințător pala. 

— Vai! strigă ovreiul, trântindu-se la pământ şi 
tremurând în spasmuri; dau tot, tot, tot! nu mă 
ucide! oi-oi-oi! nu mă ucide, dau tot! 

Pala cazacului nu căzu. Ovreiul se zvârcolea în 
spasmuri de moarte, cu spume la gură, în hohotul 
mulțimii adunate... 

— Stai, mergem înainte, să facem dreptate! strigă- 
Simeon, şi trăgând în sus de căpăstru, sculă pe 
jidov şi porni târându-l după el. 

Mulțimea în fierbere, se închise în urma lor şi 
Potcoavă, foarte fericit în ameţeala care-l învăluia în 
negura ei de vis, îşi mai umplu o oală şi gândi: Cu 


voinici de aceştia, în vremea când îs treji şi postesc, 
fac eu dreptate în țară! 
* 

Viața de tabără începu zgomotoasă şi plină de 
frământări. După zilele seci de sărăcie şi lene, 
urmase deodată o petrecere uriaşă, care secase toate 
butoaiele crâşmelor şi alungase pe toți ovreii. Apoi în 
inimile aprinse de sosirea lui Potcoavă porniră vijelii 
după vijelii. Zaporojenii năvăliră în ţinuturile 
tătărăşti şi în târgurile leşeşti. Aurul iar veni în 
tabără, crâşmarii evrei uitară ca totdeauna de 
păţania lor şi se întoarseră. 

Într-una răsunau în tabără viersurile săltăreţe şi 
repezi ale lăutarilor şi voinicii duceau jocuri şi 
chefuri zile întregi, cu ochii scânteietori şi cu 
moțurile în vânt. 

Alții intrau în nemărginita stepă, se lăsau pe 
coamele cailor, spintecând mările de ierburi; îşi 
cercau puterile ochiului în vulturi, ori luau la goană 
sălbătăciunile stepei. Îşi prelungeau câteodată 
alergările până la satele tătărăşti din Bugeac, tăiau, 
puneau focul în acoperişurile de şovar şi se 
întorceau cu prăzi şi cu gust de băutură. 

Câteodată, sara, în preajma focurilor mari, pe 
când cinsteau must aspru, bandurarii începeau 
melancolicele cântece ale stepei, atât de pline de 
avânt şi de duioşie, largi, melodioase şi tainice ca 
nemărginirea. Cazacii, adunați roată în jur, ascultau 
cu ochii în pământ cântările de vitejii, care slăveau 
pe eroii lor. Prin ochii celor tineri treceau focuri 
nedomolite; iar bătrânii, cu pipele în colțul gurii, 
visători, îşi aduceau aminte de furtunile tinereții. 

Tabăra se umplea. Necontenit veneau de la 


hotarele Moldovei şi din toată Ucraina voinici dornici 
de luptă şi intrau cu ochi licăritori în tumultul celor 
ce jucau, beau şi se luptau. 

Vremea trecea repede astfel. Potcoavă şi mezinul 
petreceau şi ei, ca nişte tineri viteji ce erau. Şi nici 
tovarăşii lor nu se lăsau mai prejos, pentru că erau 
voinici încercaţi, care cunoşteau prețul zilelor de 
voie-bună. 

Dar oricât de straşnic petrecură, nu-şi dădură 
crâşmarilor jidovi nici hainele, nici armele. 

Potcoavă se aprinsese în mijlocul vechilor tovarăşi 
de glorie; părea că nici nu-şi mai aminteşte de cele 
din urmă zile petrecute în țară; când vorbea mezinul 
de ele, ochii i se întunecau şi fața-i devenea 
nepătrunsă. Nicio licărire de dor, nicio vorbă de 
părere de rău. Totuşi, câteodată, când era singur, 
trântit în iarbă la marginea stepei şi când în jurul 
lui se înălțau de-abia simţitele melodii ale 
nemărginirii, gândurile îl cucereau şi amintiri dulci 
îi muiau privirile şi-i luminau chipul. 

Mezinul nu era stăpân pe el. Îndată ce ieşea din 
vâltoarea petrecerilor, şi îndată ce se aşeza singur la 
o parte, capul îi cădea în palme şi gândurile şi 
visurile veneau. Ochii i se pierdeau într-o lumină 
nelămurită de amurg, şi în lumina dulce răsărea un 
chip frumos de fată, albă ca laptele, cu doi ochi 
negri, ca două flori de întuneric. Alexandru se uita 
în acei ochi şi îi vedea plini de duioşie; se uita multă 
vreme, cu inima plină de amar. Şi încet-încet se 
închegau icoane care trăiseră: un parc peste care 
umbrele fumurii ale serii coboară; un lac sclipind în 
cele din urmă licăriri, o luntre care sta pe unde cu 
vâslele lăsate în laturi, ca o pasere trudită. Şi 


urechile aud vâjâirea unei melodii tainice şi 
depărtate, un cântec tânăr, plin de jale: 


Dorul, bade, de la tine... 
Peste văi şi dealuri vine... 


Şi luntrea umblă lin pe apele lacului şi într-însa 
şed două umbre pe care Alexandru le cunoaşte 
foarte bine: un voinic trist peste măsură şi o fată 
tânără, o mlădiță gingaşă, cu chipul alb, cu ochii 
negri şi întristaţi. 

Multe icoane din trecut vin şi tulbură zilele 
mezinului şi cu cât vremea trece cu atât dorul îi 
sapă mai adânc întristarea în suflet. Ceasuri întregi 
şade gânditor, cu ochii arzători în gol; de multe ori 
pieptul i se umple de oftări fierbinți ca nişte flăcări. 
De multe ori se gândeşte că fata albă cu ochii 
minunați părăseşte locurile din preajma lacului 
liniştit şi se duce departe, cine ştie unde, însoțită de 
un necunoscut. Privirile i se încruntă atunci. Dar în 
curând fruntea îi cade iar în palme. Nu! fata tot la 
Dăvideni e... dar cine ştie dacă el va mai călca 
vreodată locurile acelea! cine ştie! Şi iarăşi, - cine 
ştie! fata albă cu ochii negri poate nici nu se 
gândeşte la sara aceea liniştită, la lacul limpede, la 
luntrea uşoară şi la cântecul durerii! 

Aşa ţi se pare ţie, Alexandre, câteodată! 

Nu, copila n-a uitat lacul limpede, nici luntrea de 
pe luciu, nici cântecul. Copila e singură acuma, 
singură şi întristată fără cei doi feți-frumoşi din 
basme, şi de multe ori paşii ei uşori o duc în poiana 
din jurul râmnicului şi de multe ori ochii ei se 
umplu de lacrimi amare şi se îndreaptă cătră 


răsărit, cătră tainicul răsărit, unde s-a dus inima ei! 
De multe ori ea stă pe gânduri şi visează chipul 
vioi şi vesel al mezinului; de multe ori îşi pleacă 
fruntea pe brațul stâng şi plânge, sărmana, plânge 
şi se gândeşte la chipul întunecat al celui mai mare 
dintre cei doi viteji şi la sufletul lui plin de durere! 
Şi doi bătrâni umblă în jurul fetei. 


Şi bătrâna întreabă: — Ce ai, dragul mamei? Şi 
fata îşi lasă pleoapele înroşite pe ochii plini de 
lacrimi şi răspunde: — N-am nimic! lar bătrânii se 


privesc, dau din cap şi se întorc iar la copilă; şi 
copila plânge cu fruntea pe brațul stâng, plânge şi 
se gândeşte la un viitor cumplit, la un război negru 
şi vijelios, prin fumul căruia se zăresc două trupuri 
sângerate şi pe moarte, două trupuri sângerate de 
voinici! 

Plânge fata albă cu ochii negri: — Ce ai, dragul 
mamei? — N-am nimic!... Plânge fata şi se gândeşte 
că frații s-au prăpădit şi n-au să se mai întoarcă 
niciodată la Dăvideni. 

De aceea plânge jupânița Ilinca încovoiată de 
durere, mladă în vijelie, cu fruntea pe brațul stâng. 

* 

Cam pe la toacă, în ziua când Potcoavă trebuia să 
se întâlnească în Nemirov cu Topa, Kopycki şi 
hatmanul Şah, în medeanul cel mare al târguşoru- 
lui era o nemaipomenită îngrămădire de lume. 

Cu o jumătate de ceas mai înainte, un cazac 
trecuse în goana calului pe uliţă, răcnind: 

— Leşii, vin leşii! — şi acum mulțimea fierbând, 
unduind ca un val uriaş, strângându-se şi revărsân- 
du-se în laturi cu larmă, se grămădea, se strivea în 
jurul lui Potcoavă şi a celor cincizeci de tovarăşi ai 


lui, care stăteau mândri pe cai, cu mânile în şold, în 
mijlocul medeanului. 

Dugheniie erau închise şi zăvorâte cu drugi de 
fier; mahalalele ovreieşti în care clocea mizeria, 
murdăria şi nenorocirea, se goliseră; tot poporul din 
toate părțile se adunase, şi clopotele tuturor 
bisericilor vibrau cu jale sub cerul arzător. 

— Leşii! vin leşii! se auzea de pretutindeni. 

Femei înghesuite îşi ridicau, țipând sfâşietor, 
copiii în sus; ovreii se văitau în gura mare trăgându- 
se de bărbi; iar cazacii bătrâni mormăiau încruntați. 

Şi pretutindeni un strigăt se ridica în clocote: Vin 
leşii! vin leşii! iar clopotele vuiau în turnuri ca o 
prevestire de moarte. 

Deodată, în tumultul acesta, Nicoară Potcoavă, 
din mijlocul înghesuielii, ținând cu stânga frâul 
Murguţțului, cu dreapta îşi ridică cuşma în aer, scu- 
turând-o. 

— Fraţilor! strigă el cu glas mare, pe când 
mulțimea se potolea încet-încet; ascultați, fraţilor! 

— Ascultaţi! ascultați! se auzi din toate părțile şi 
mulțimea se înghesui mai tare prin căldura 
strălucitoare a soarelui de după-amiază. 

— Fraților! tună Potcoavă, — şi zvonurile conteniră, 
— liniştiți-vă! Vin leşii... Ş-apoi dacă vin? Lasă-i să 
vie! Daţi-le pace! Voi nu ştiţi, fraților, pe cine caută 
ei... Ei vor să prindă pe Nicoară Potcoavă şi pe 
tovarăşii lui, asta-i! 

— Scapă-ne de primejdie! se auzi un glas, nu ne 
lăsa, tătucă! 

— Ce-am făcut eu, fraților, vorbi iar Potcoavă, ca 
să caute şleahticii să mă prindă ca pe un hoț? M-am 
luptat cu păgânii şi i-am biruit, fraților, — asta am 


făcut. Şi acum vin creştinii împotriva mea! 

— Nu-s hristiani! strigă un cazac bătrân, ridicând 
în sus pumnul, sunt eretici, nu-s hristiani! 

— Nu-s  hristiani! se auziră răcnete din toate 
părţile, îs catolnici spurcațţi, care mânâncă guzgani. 

— Bine, strigă Potcoavă. Câţi eretici vin? O sută? 
Cinci sute, fraților! Şi câţi voinici am eu? Uitaţi-vă: 
cincizeci, fraților! 

— Tu eşti Potcoavă, tătucă, strigă iar cazacul 
bătrân: trage-le o bătaie, tătucă, să se ducă vestea 
până la Rusalim! 

— Asta-i! răcni Potcoavă; voi să nu vă temeţi; voi 
să veniți şi să vă uitaţi cum am să-i alung, cu cei 
cincizeci de voinici ai mei! 

— Uraa! izbucni mulțimea zvârlind cuşmele în aer, 
apoi se urni fierbând după Potcoavă, care se 
îndrepta spre rohatca Nemirovului. Uraa! Potcoavă! 
La iad ereticii! Uraa! 

Valurile de norod se luară după călăreţi într-o 
larmă surdă, strivindu-se prin ulițile strâmte. 
Deasupra acestor talazuri negre se ridica un praf 
des, care părea de aur în strălucirile asfințitului. 

Cum ieşiră călăreţii în câmpie, cum se zări 
sclipind la orizont o grămadă mare mişcătoare, care 
se apropia din ce în ce. Cazacii se opriră nemişcați, 
observând. Mulțimea se înşirase în marginile târgu- 
şorului, în lumina aurie a asfinţitului, fierbând încă 
surd şi unduind. 

Prin câmpia dreaptă adia un vânt subţire de vară 
şi apa care curgea prin apropierea târguşorului 
sclipea încrețită în bătaia luminii. 

Deodată cazacii descălecară. Apoi, lăsând caii 
nemişcaţi în câmpie, se îndreptară repede spre râul 


scânteietor, cu sănețele în mâni. 

Grămada strălucitoare se tot apropia, creştea, 
acum se zărea bine, şi mulțimea de la marginea târ- 
guşorului prinse a răcni: 

— Lăncerii! lăncerii! 

Călăreţii poloni veneau în goană şi zalele lucii şi 
lăncile scânteiau în strălucirile asfinţitului. Caii 
frumoşi jucau, cinci sute de cai aprigi şi cinci sute 
de călăreți în armuri licăritoare. 

Fierberea mulțimii însă se stinse dintr-o dată. 
Potcoavă şi cazacii coborâseră malul apei şi 
intraseră până la brâu în unde. Călăreţii se opriră şi 
ei scurt; şi în tăcerea câmpiei, numai cele din urmă 
vibrări ale unui clopot tremurau pe undele vântului. 

După o frământare grabnică, lăncerii se desfă- 
şurară puţin, apoi, în tăcere, norodul Nemirovului 
deschise ochii mari şi-şi aţinti urechile. 

Întăi câţiva călăreţi ieşiră din rânduri şi începură 
a-şi vântura braţele în aer. Spuneau ceva, dar de la 
marginea târgului nu se auzea. 

Când conteniră, se auzi din râu glasul straşnic al 
lui Potcoavă. 

— Nu pricepeţi de ce am intrat în apă? Bine! Nici 
nu-i nevoie să pricepeți! 


Un lăncer iar îşi vântură braţele, pe când cazacii 
îşi  îndreptară  sănețele lungi spre  grămada 
strălucitoare. 

— Panie! răspunse iar Potcoavă, iată ce avem noi 
de dat! Atât! 

Lăncerul îşi vântură iar aripile de moară. Acum se 
înălță glasul bătrânului Gânj: 

— Ştiţi voi cine-i Potcoavă? Dacă ştiţi, întoarceţi- 


vă caii! Noi ştim să trimetem plumbii drept în frunte. 
Dacă nu v-aţi spovedit, întoarceţi-vă! 

— Să ne despărțim cu cinste! răcni şi mezinul; 
plecaţi cu Domnul! 

Lăncerii se frământară iar şi valul de zale undui, 
sclipind. Vorbitorul intră în grămadă un răstimp; 
apoi ieşi iar, purtându-şi brațele şi răcnind. 

— Bine! tună Potcoavă; îndată trimitem un stol de 
plumbi, îndată. Şi vine asupra voastră şi târgul! 

Un rând de călăreți se mişcă după parlamentar. 
Lăncerii îşi rotiră caii în strălucirile asfințitului. 

Atunci o pocnitură singuratică de săneaţă izbucni 
din râu; vorbitorul se clătină în şa şi se abătu pe 
coama calului. Alte pocnituri urmară, scurte, fără 
răsunet, în tăcerea câmpiei. Câţiva cai se răsturnară 
în țărână cu călărețţii sub ei, dar aşa de uşor, aşa de 
simplu, parcă ar fi fost un joc. 

Leşii se opriră scurt, ca un zid, cu ochii ațintiți în 
zare pe deasupra târguşorului. Şi în apusul limpede, 
un freamăt ciudat se întinse umplând văzduhul. 

Rândurile lăncerilor se frământară, se suciră şi 
deodată porniră îndărăt spre zare, într-o scânteie- 
toare goană, prin pulberea de aur a asfinţitului. 

— Duceţi-vă dracului! urlă glasul lui Potcoavă; la 
iad, ereticilor! 

Mulțimea de la marginea târgului urla, se purta ca 
valuri negre, şi bubuiturile glasurilor iar umpleau 
câmpia; un răcnet vijelios, un râs imens, o furtună 
de râsete, parcă împingea spre zare mulțimea 
lăncerilor. 

Cazacii lui Potcoavă ieşiră din râu şi încălecară, 
şiroind de apă. 

Pe când mulțimea îi împresura fierbând, chiuind, 


gemând, şi strivindu-se, nebună, un cârd de călăreți 
ieşi din Nemirov şi-şi rupse cale prin norod. 

— lată Topa şi Kopycki! strigă Potcoavă, şi-şi 
repezi calul înainte, prin freamătul populaţiei. 

Topa, bătrânul moldovan, strânse la piept pe 
viteaz; tot aşa făcu şi Kopycki, vechiul căpitan al lui 
lon-Vodă; şi, prin freamătul poporului ameţit de 
bucurie, schimbară câteva cuvinte. 

— Bani sunt? întrebă Potcoavă. 

— Din mila Domnului, sunt! zise bătrânul Țopa. 

— Atunci strângem flăcăii şi pornim! strigă 
Potcoavă şi ochii lui de şoim se aprinseră. 

Şi tot într-o scăpărare de fulger, tot aşa de vijelios 
cum veniseră prietinii cei doi, se întinse un strigăt 
cumplit în norodul Nemirovului. Un uriaş stol 
întunecos se revărsa ca o apă mare de după târg, şi 
puzderia de cazaci, cu Şah în frunte, abătu 
mulțimea într-o clipă la o parte, într-o adâncă şi 
zguduitoare revărsare; şi într-un clocot ieşit dintr-o 
mie de piepturi: — Potcoavă! Potcoavă!, în ne- 
chezările cailor şi zăngănirile armelor, norodul strivit 
şi înspăimântat simţi cutremurându-se pământul. 
Prin amurgul rumăn, prin vântul serii, glasul lui 
Potcoavă se înălță ca un bucium de război: — 
Înainte, fraţilor! După mine, la Moldova! Şi încă o 
dată nechezară caii, zuruiră armele, răcniră voinicii 
şi se zgudui pământul sub ropotele cailor. 


VII 
CUld SE CĂŞTIGĂ UN TRON ȘI CUM SE 
RASCOALA CALICIMEA 


de icoane, văzuse dispărând în zare lăncerii 

leşi însărcinați cu prinderea lui Potcoavă, 
văzuse apărând întâiul pâlc de călări, apoi se 
zguduise la revărsarea mulțimii cazacilor, şi totul se 
petrecuse ca la un joc de război. lar cazacii, după 
răcnetul lui Potcoavă, porniseră ca un uragan şi 
multă vreme în urma lor câmpia vui de un freamăt 
surd. 

Acum Potcoavă ducea vârtejul de războinici spre 
Moşie. Călcau stepele, culcând la pământ iarba 
mare; călcau târgurile şi satele în zvonul mulțimilor 
şi în vaietul clopotelor; sulițile spintecau vântul şi 
sănețele sclipeau la soare; treceau într-o goană 
furtunoasă, împrăştiind în câmpii, în târguri şi sate, 
freamăt întins de groază. 

La popasurile mari, focuri uriaşe se înălțau. Şi-n 
fierberea mulțimii, în cântecele de vitejie, în sunetele 
de tobe, în nechezările cailor aprigi, Potcoavă, aprins 
de dor de răzbunare, sta bătut de gânduri la vatra 
sfatului, cu ochii aţintiți, se cobora în adâncurile 
sufletului, îşi întreba simțţirile şi cerceta o dragoste 


N: Nemirovului, într-o repede perindare 


tainică, care licărea ca un foc sub spuză. 

Uite! se apropie ceasul în care duşmanii vor 
muşca ţărâna şi se vor zvârcoli la picioarele lui; se 
apropie ceasul când vânzătorul marelui lon-Vodă va 
fi plătit. Un murmur mare de mulțămire se va 
întinde în toată țara; domnia îl aştepta; vremurile 
biruinţilor de la Jilişte, Brăila şi Bender vor învia, 
zbucnind ca o vâlvoare sângeroasă! Şi cu toate 
acestea... o dragoste tainică, care licăreşte ca un foc 
sub spuză, îl face să se gândească cu amar la 
strălucirile viitorului. Pe cine va trebui să 
pedepsească? Cine e trădătorul? O icoană gingaşă, o 
nălucă  mlădioasă pluteşte prin tresăririle şi 
zvârcolirile flăcărilor, şi prin sufletul viteazului 
tresar şi se zvârcolesc ascuţite dureri. 

Zvonul greu al popasului se sfarmă şi lunecă peste 
el. O tăcere adâncă s-a întins peste suflet, o noapte 
oarbă, fără hotar, în care durerile fără nume 
rătăcesc ca nişte paseri desnădăjduite. Şi tabăra se 
linişteşte, flăcăii dorm sub cerul nemărginit, cu fața 
la stele, numai Potcoavă rătăceşte ca o umbră. 

Dar deodată tabăra murmură şi se frământă, caii 
nechează; la răsărit o rumeneală tainică taie 
orizontul drept, ca o linie de sânge; un stol de paseri 
negre trece cu un fâşâit grabnic spre țară... Potcoavă 
se scutură şi-şi lunecă mâna pe frunte; visurile 
nopții se risipesc şi ochii lui, plini încă de durere, 
iarăşi se aprind nedomoliți. Glasul i se înalță în 
suflarea zorilor, stăpânind tumultul mulțimii. 

Numai mezinul şi moş Petrea Gânj, în goana spre 
țară, n-aveau decât câte un dor şi un gând: mezinul, 
dragostea, bătrânul, răzbunarea; cel întăi ardea şi 
se zbuciuma în tăcere; cel de al doilea îşi destoia 


sufletul în gura mare. 

Era bucuros bătrânul Gânj cum nu se mai află. 
Toată vremea între cazaci a petrecut-o, cu Pokotilo, 
bând ţapăn, dar despre gândurile lui n-a spus nicio 
vorbă. Acuma iată-l călare cu privirile arzătoare de 
sub sprâncenele negre ţintite în zări; iată-l vioi şi 
aprig ca un tânăr, răsuflând foc pe nări, fierbând şi 
gemând cu nerăbdare. Doamne! de-ar pune el mâna 
pe cânele de Irimia Golia! 

— În zborul cailor, strigă lui Pokotilo. 

— Doamne, frate! Stau pe spini! De-am ajunge 
mai degrabă! Cânele de Golia îmi stă ca o bubă pe 
suflet, nu mă lasă să dorm! Nici sufletul lui Ion- 
Vodă, săracul, nu doarme, acolo unde-i el... Sufletul 
măriei sale aşteaptă!... Frate, frate, mult mai 
avem... 

Alexandru asculta întunecat vorbele bătrânului. În 
sufletul lui ardea nestinsă dragostea, şi vântul 
zborului, poştă cu poştă, o aprindea mai rău. 
Răzbunare, vitejie, toate se mistuiseră în marea 
flacără a iubirii. Petru Şchiopul, lon-Vodă: slabe 
icoane, pierdute într-o negură deasă! Numai o 
fantasmă dragă dintr-un trecut de farmec îl chema, 
fugea înaintea lui, în stâlp de pară. 

Dacă n-ar fi călărit lângă frate-său şi dacă nu s-ar 
fi simțit în fiecare clipă învăluit de priviri 
mustrătoare, dacă voința lui Potcoavă nu l-ar fi 
țintuit la datorie, de mult, de mult mezinul ar fi 
lăsat şi tovarăşii, şi goana cătră domnie şi ar fi 
zburat înspre un sat de pe malul Moldovei, acolo 
unde lăsase toate dorurile şi toate avânturile. 

Plivirile lui mâhnite rătăceau spre asfintit, 
întrebau parcă vânturile care veneau dinspre țara 


iubită; trupul lui slăbise. 

Potcoavă privea tăcut pe fratele său, pricepea, dar 
nu-i spunea nicio vorbă; numai ochii lui mustrători 
înfiorau pe mezin. 

Oastea sălbatică trecu Nistrul înot şi răzbătu în 
ținutul Sorocei. Acolo freamătul ei răscoli satele 
vitejilor hânsari, neînvinşii oşteni ai lui lon-Vodă. Pe 
vârfurile culmilor, prinseră a cânta buciumele 
vechilor lupte; şi la undele bătrânelor melodii, vitejii 
puseră mâna pe pală şi prinseră harmasarii din 
ceairuri. 

Tara se trezea din amorţire; țărâna străbunilor 
tresărea în zvonul vijeliei care ridica în picioare 
cetele vitejilor. 

Şi bătrânele melodii de bucium tunau pe culmi şi 
oastea zguduia pământul şi văzduhul. Poştă cu 
poştă se apropia de laşi freamătul paloşelor. 

Vai ţie, Petre, domn ticălos! Vai ţie, Irimie, ludă 
care ţi-ai vândut Domnul şi ţi-ai îngenuncheat 
Mogşia! 

* 

lată şi laşii! Oastea lui Potcoavă se apropie într-o 
larmă surdă, care se împrăştie pe toată câmpia 
răsăriteană a oraşului. Un potop de suliți şi săneţțe 
se apropie, un potop de paloşe, de arcuri şi de 
coase. Prin zvonul care se înalță la cer, răzbat ca 
nişte plângeri de spaimă triste bubuiri melodice ale 
clopotelor. 

O aureolă sângeroasă împresoară oraşul şi turlele 
sclipesc în bătaia asfinţitului. Prin pulberea aurie, 
se zăreşte la margine oastea domniei: mulțimea de 
turci în primul rând şi oşteni de strânsură, ca 
sprijin, dindărăt; ei stau ca un zid negru, deasupra 


căruia fesurile par o pânză sângerată. 

Într-o clipă cele două oştiri se zăresc. Un răcnet 
mare se înalță ca bubuitul unui vânt pustiitor. Şi 
oastea Şchiopului se mişcă în larg, după aceea se 
strânge, ca o fiară care se ghemuieşte înaintea 
prăzii, şi se opreşte neclintită. 

Cazacii lui Potcoavă îşi reped într-un avânt 
sălbatic caii. Nicoară îşi trage pala şi dintr-o dată, în 
toate sotniile voinicilor, licăresc fierurile lucii. 

Bătrânul Gânj strigă: 

— Ne-a venit şi nouă rândul, fraților! Să dăm de 
moarte, fraților! 

Pământul se zguduie; rândurile se strâng; şi 
răcnetul de război izbucneşte. Călăreţii, plecaţi cu 
piepturile pe oblânc, îşi reped paloşele şi sulițile 
scânteietoare, şi nu se ştie, oaste vine, ori mânia lui 
Dumnezeu! Potcoavă e înainte cu bătrânul Gânj; 
aleargă înaintea pâlcului de viteji şi coamele lor fâl- 
fâie în zborul cailor. Pământul ropoteşte şi larma 
surdă umple câmpia. 

O  înflăcărare mare cucereşte toate inimile. 
Bătrânul Gânj răcneşte ca un leu. Bătrânul 
Pokotilo, hatmanul Şah şi vechii tovarăşi, Totârnac, 
Ursu, Suliţă, Harbuz şi Caraiman, strânşi în 
minghineaua rândurilor de viteji, se simt ca într-un 
zid de oţel. 

Dar prin pulberea de aur care joacă în jurul 
acestei rostogoliri amenințătoare, ochiul de şoim al 
lui Potcoavă zăreşte deodată, înainte, pâlcul turcilor 
mişcându-se. Glasul lui izbucneşte în tumult: 

— Staţi! 

Şi ca printr-un farmec, toată revărsarea de cazaci 
se opreşte tălăzuindu-se. 


— Descălicaţi! tună Potcoavă. Şi, cât ai bate din 
palme, căzăcimea, descălecată, lasă caii nemişcaţi în 
câmpie şi se ia după Potcoavă în goană, se 
desfăşură în fața turcilor, care se mişcă pe 
nesimţite. 

Deodată, oastea Şchiopului se desface şi într-o 
larmă uriaşă se înalță glasurile lui Potcoavă, Gânj, 
Şah şi Pokotilo; şi pe când oastea turcilor, desfăcută 
în laturi, descoperă tunurile, la glasul căpităniilor 
sotniile de cazaci se zvârl la pământ. 

O izbucnire grozavă cutremură pământul şi umple 
de fum tot zidul desfăcut al turcilor. Soarele roş 
păleşte, pe când prin fumul luminos, laşii, în fund, 
se profilează pe asfințit negru, ca într-un pojar. 

Când fumul se împrăştie, cazacii sunt în picioare, 
cu sănețele ațintite, desfăşurați pe toată întinderea 
câmpiei. O pârâire prelungă de bubuituri începe 
dintr-un capăt la altul al liniei. Apoi, pe când în 
rândurile oastei Şchiopului o zvârcolire adâncă se 
sapă, pe când jumătate din zidul ei se zbate la 
pământ trăsnită, cazacii, în goană se adună, se 
reped la cai, încalecă şi glasul lui Potcoavă iar se 
înalță în vânt ca o buciumare de moarte: 

— Înainte, fraţilor! 

Şi ropotele, şi glasurile mânioase, şi zăngănirile 
armelor bubuie. Voinicii se lasă iară pe oblânc, îşi 
ridică paloşele şi dau năvală în turci şi în oastea de 
strânsură. 

— Ura! fraților! strigă înnebunit bătrânul Gânj, 
dați de moarte! Ucideţi, ucideţi! 

— Ucideţi! urlă voinicii şi încep a tăia în rândurile 
duşmanilor. 

— Ține-te, bătrânule! strigă  Pokotilo; ţine-te, 


tătucă! 

— Unde-i Ştefan al Mariei! Unde-i Stângaciu! 
răcneşte Suliţă, repezindu-şi arcanul şi smulgând de 
pe şa un fugar, unde-s? Frumoase lucruri ar vedea! 

Al Mariei şi Stângaciu zac în țărâna umedă pe 
malul Nistrului, şi-i jelesc undele, şi-i jeleşte 
vântul... şi ei ascultă glasul undelor şi glasurile vân- 
tului, dar mai bine ar fi ascultat glasurile războiului! 

Oastea biruitoare calcă într-un freamăt de paloşe 
armata Şchiopului: câmpia e cruntă de sânge, şi 
soarele se închide în dosul oraşului ca un ochi 
îngrozit. Răcnetele se ridică până la cer; sănețele, în 
fulgerări şi-n bubuiri arzătoare, scuipă plumb şi 
moarte prin umbrele amurgului. Cazacii pătrund în 
furnicarul duşman, paloşele vâjâie şi sfâşie în carne 
şi sânge, şi pliscurile suliților deschid izvoare roşii. 

Cai spăriați izbucnesc din învălmăşală şi bat cu 
copitele câmpia, cu coama în vânt, cu ochii 
sângeraţi, adesea în şa stă aninat trunchiul 
călăreţului; adesea trunchiul călărețului e atârnat 
cu piciorul în scară, şi capul se zbate în bulgării 
câmpiei, şi se sfarmă. Câteodată un cal fără stăpân 
se opreşte între snopii de trupuri secerate, în bălți 
de sânge, sforăie şi tremură pe picioarele subțiri, 
care vibrează ca nişte coarde. 

Cazacii trec sprinteni; arcanele zboară în vântul 
serii, smulg călăreţii de pe cai şi-i târâie prin țărână,; 
moartea rupe din rânduri; suflări aspre de durere 
cutreieră câmpia şi se unesc cu gemetele răniților, 
înfioară pe cei vii şi trec zadarnic pe la urechile celor 
morți. Vântul pustiitor trece, pe când umbrele 
amurgului se amestecă. 

Şi, în amurgul nelămurit, se văd pâlcuri de oaste 


călcate în picioarele cailor, palcuri de oaste, gonite şi 
spârcuite. Cazacii îşi învârt arcanele şi rup din 
rândurile fugarilor; oastea Şchiopului bate în cai şi 
fuge, caută scăpare în noaptea apropiată, şi adesea 
mulți din oaste se prăbuşesc în noaptea morții! 

Învingătorii pătrund în oraş. 

Noaptea se lăsase şi scaunul domniei era pustiu. 
Nicio lumină nu licărea nicăieri. Tropotele cailor 
răsunau pe uliți mute. Obloanele erau lăsate 
pretutindeni. Rareori capete spărioase, cu părul 
vâlvoi, se arătau pe la răspântii în licărirea 
sângeroasă a faclelor purtate de oşteni; o suflare de 
spaimă cutreiera cetatea. 

Pâlcuri de cazaci se împrăştiaseră pretutindeni, 
căutând cuiburile boierilor trădători. Prin noaptea 
ulițelor strâmte alergau ochi mânioşi de facle, 
lăsând dungi şi scântei roşii în urmă. În vântul 
acesta de foc licăreau paloşele; ulițile se aprindeau 
de o vâlvoare roşă şi casele mohorâte şi negre se 
înălțau ca nişte morminte mari în lumina trecătoare, 
se înălțau parcă în lumină, şi iar cădeau în 
întuneric. 

La palatul domnesc, Potcoavă, mezinul, Gânj, 
Pokotilo şi toți tovarăşii vechi, negri de fum, cu fe- 
tele încruntate, pătrundeau în cămări, în lumina 
sângeroasă, urmați de aproape de roate de oşteni. 

Petrea Gânj şi Pokotilo sunt aprinşi din cale afară, 
ar voi să dea foc palatului, să dea foc tuturor 
curților boiereşti. Potcoavă, cu fața cumplită, cu 
sabia în mână, caută pe acei asupra cărora trebuie 
să cadă răsplata ticăloşiei. Alexandru e neliniştit, e 
luat de şuvoi; păşeşte grăbit alături de frate-său, dar 
pe dânsul alte gânduri îl duc. Din când în când 


privirile lui de foc se îndreaptă spre moş Petrea; nu-i 
plac vorbele bătrânului. Cu toţii pătrund în cămări, 
negri şi cumpliți la lumina roşă a  faclelor. 
Pretutindeni, înapoia lor, oştenii furnică. 

Uşile mari de stejar, legate în fier, cad; topoarele 
bat şi dărâmă uşile şi zgomotele răsună greu în 
cămările pustii. 

— Stăpâne! stăpâne! strigă Gânj, să dăm foc 
cuiburilor de năpârci! 

Potcoavă tace, dar mezinul murmură mâniat: 

— A nebunit moşneagul! 

Bătrânul n-aude, ridică barda şi o repede într-o 
uşă de stejar; iar Pokotilo se uită pieziş, cu uimire, 
la mezin. 

Trec înainte, prin lumina roşă, duşi de răzbunare. 

Deodată un mănunchi de oşteni răzbate dintr-un 
gang, răcnind şi făcând semne. 

— La ei, stăpâne! strigă bătrânul Gânj;, au pus 
mâna pe năpârci... 

Potcoavă se avântă. După dânsul, Gânj şi mezi- 
zinul. În fruntea roatei de cazaci e Toader Ursu: 

— Stăpâne, i-am prins pe dumnealor, boierii, 
tocmai când voiau să iasă din târg. 

Între paloşele oştenilor, în tremurul luminii, stau 
câțiva boieri rupţi, prăpădiţi, fără arme, cerând 
îndurare. Sunt galbeni; unii bâlbâie înfricoşaţi. Însă 
alții privesc liniştiţi, cu încruntare, în jurul lor. 

— Unde-i Golia? strigă Potcoavă pe când cazacii se 
dau în laturi. Spuneți, mişeilor vânzători, unde-i 
căpitenia voastră?... 

În lumina pâlpâitoare a faclelor, paloşul viteazului 
licăreşte. El stă drept, încruntat, şi ochii lui 
scânteiază ca două vârfuri de jungher. 


Unii din boieri, palizi, tac. Alţii cad în genunchi pe 
lespezile de piatră şi se târâie la picioarele 
învingătorului. Moş Petrea  mugeşte ridicând 
securea: 

— Câinilor, unde-i Golia? Unde-i Şchiopul? 

— Unde sunt ticăloşii? rosteşte scurt Potcoavă. 

— Au fugit, doamne, se tânguiesc boierii, au fugit 
cu ruşine dinaintea măriei tale! Tu eşti stăpânul 
nostru acuma; doamne, fie-ţi milă! Noi nu suntem 
de partea Şchiopului! 

— Voi sunteți ludele care ați vândut pe lon-Vodă! 
mugeşte iar Gânj, ridicând securea; voi ați vândut 
pe lon-Vodă, ticăloşilor! Aveţi să muşcaţi ţărâna, 
viclenilor, aveţi să vă zvârcoliți ca şerpii pe jăratic, 
ticăloşilor! 

După mugetele mânioase ale bătrânului se face 
tăcere în gang. Numai  suspinele boierilor 
îngenuncheaţi se aud înăbuşite, prin pâlpâirile 
faclelor: 

— Avem copii, măria ta! Fie-ţi milă! Au să rămâie, 
sărmanii, de izbelişte!... Fie-ţi milă, măria ta! 

Glasul lui Potcoavă izbucneşte aşa de straşnic, 
încât boierii cad cu fețele la pământ. Cei palizi şi 
neîndoiți tresar. 

— Dar voi... dar voi! Aţi avut milă de Moşie? Voi 
ați avut milă de norodul bântuit? Avut-aţi milă de 
măria sa lon? 

Glasul lui ca un tunet umple palatul de piatră. Iar 
boierii ticăloşi bat lespedea rece cu fruntea plină de 
sânge, gemând. 

— Fie-ţi milă, măria ta! Îndurare! Tu eşti domnul 
nostru acum! 


un boier din cei încruntațţi şi galbeni, care stăteau în 
picioare. Măria ta, fă ce pofteşti! Ai biruit! 

— Da! el e domnul vostru! adaose cu tărie Gânj, el 
e fratele drept — auziţi domniile voastre? fratele drept 
al lui lon-Vodă! Şi el, ca lon-Vodă, va binevoi să 
treacă pe mulți din voi prin ascuțişul paloşului! 

La strigătul bătrânului, iar se face tăcere. Şi 
boierii, şi Potcoavă, şi mezinul se uită la bătrân 
încremeniți o clipă. Numai Pokotilo bătrânul începe 
a râde. 

— Bătrânule, bătrânule tovarăş, ai rostit mare 
adevăr! Trăiască măria sa! 

— Tu eşti domnul nostru, strigă boierii, facă-se 
voia ta! 

— Duceţi-i! rosteşte scurt Potcoavă şi staţi gata! 

O bubuire umple palatul şi trece prin ganguri ca o 
suflare de vitejie. Mezinul tresărind, galben, ridică 
capul: 

— Ce este? Au prins pe Golia? 

O frământare grăbită trece prin roiurile de oşteni 
care se poartă din gang în ograda palatului. 
Potcoavă, o clipă căzut pe gânduri, se înalță şi 
întreabă: 

— Unde-i moş Petrea? 

Tocmai atunci Totârnac, răzbătând prin ramătul 
cazacilor, se apropie. 

— Moş Petrea e sus pe zid... Norodul se 
grămădeşte de pretutindeni şi moş Petrea strigă: 
„Trăiască măria sa Nicoară, fratele lui lon-Vodă!” iar 
prostimea răspunde cu bucurie... ian auzi! 

Aceeaşi bubuire prelungă umple palatul şi trece 
prin ganguri. 

Încă o frământare prin mulțimea cazacilor, şi prin 


pâlpâirile sângeroase, care joacă umbre negre pe 
zidurile nalte, răzbate bătrânul Topa, urmat de 
Kopycki şi Şah. 

— Să trăieşti, măria ta! strigă boierul. Norodul 
cheamă pe lon-Vodă! 

Palatul se cutremură de răcnetele cazacilor, care 
se frământă, se grămădesc şi-şi ridică cuşmele în 
vârful paloşelor. 

— Uraaaa! Trăiască măria sa lon-Vodă! Uraaa! 

Faclele fâlfâie grăbit, ca suflate de spaimă, şi de 
afară zvonul norodului pătrunde tot mai tare, de 
dincolo de înaltele ziduri de piatră: 

— Trăiască măria sa! Trăiască măria sa lon-Vodă! 

* 

După ce Potcoavă se arătase din clopotniță la 
lumina faclelor, după ce mulțimea, într-un singur 
glas înălțat până la ceruri, salutase pe „lon-Vodă” — 
pe zid nu rămăsese decât străjile de noapte, negre, 
în lumina păcurii aprinse în ceaune. Norodul încet- 
încet se împrăştiase şi în jurul zidurilor nu 
rămăsese decât scursoarea oraşului — golanii. 

Se grămădeau, se băteau, ţipau, fără să ştie ce 
vor. Lor nu le păsa de nimic. A venit domn nou; el 
cu boierii are ce are, dar cu mişeii n-are nimic; ba 
acuma, ca de multe ori, a venit vremea să se că- 
pătuiască cei rupţi şi flămânzi! Într-o gălăgie surdă, 
se grămădesc se mişcă fără de cârmă încolo şi 
încoace şi ei singuri nu ştiu ce vor şi ce caută. 

Pe ziduri stau străjile, neclintite; ceaunele cu 
păcură întind şfichiuri de aur, fumegă, împrăştiind o 
lumină lugubră; sfârâie, tremură în întunericul 
nopții, şi lumina roşă joacă peste pâlcurile mulțimii. 


spate ca o coromâslă; ce zici tu, bre? Unde-i măria 
sa Şchiopul? 

Mulțimea se strânge cioatcă împrejur. Şahân e un 
apar scurt, gros, cu mâinile lungi. Pe obrazu-i mare 
şi buget stă, zvârlit parcă de cineva cu nepăsare, un 
nas cât pumnul, vânăt şi noduros; iar gura, 
deschisă până la urechi, e împodobită cu dinţi ca de 
cal. ine coromâslă între umere, fără găleți. 
Mulțimea se grămădeşte în jurul lui şi al gliganului 
nalt. 

— Ha? măria sa! zbiară Şahân rânjind; măria sa... 
şontâc-şontâc, — şontâc, — uite, aşa are să-mi umble: 
şontâc-şontâc, - he-he-he! şi are să care apă cu 
mine... şontâc-şontâc! 

Mulțimea începe să urle într-un râs sălbatic. lar 
Şahân se strâmbă, scoate limba, zbiară, face la fel 
de fel de semne cu ochii şi descopere atâtea şi atâtea 
taine despre măria sa Şchiopul, încât cei din jur se 
țin de coaste, răcnesc, vântură din mâni şi tropăiesc 
din picioare, într-un delir de vorbe destrăbălate. Cei 
mai zdraveni pocnesc în cap, pe la spate, pe cei mai 
slabi, le smulg cuşmele şi le zvârl peste ziduri, într-o 
furtună de răcnete. Păcura sfârâie, fumegă şi 
împrăştie lumină sângeroasă; pe colbul uliții şi pe 
zidurile din față umbrele tremură. 

Deodată se aude un glas după ziduri şi îndată 
porțile se deschid şi o roată de oşteni se repede afară 
şi începe a învârti harapnice şuierătoare. Mulțimea, 
luată în şfichiuri, se frământă şi porneşte încet, îm- 
brâncindu-se, frământându-se pe ulițile întune- 
coase. 

În medeanul unei cişmele, se opreşte. Câteva facle 
se aprind, rumenind chipurile sinistre. 


— laca! strigă un golan, asta-i răsplata de la 
domnia nouă! Ne iau în sfârcurile harapnicelor! 

— Nu-i nimica! strigă Costache, gliganul cel nalt; 
dacă stăteam degeaba acolo! Ne-au mânat să 
mergem, să ne căpătuim şi să ne saturăm! 

— Chiar aşa, măi Costache! zbiară Şahân, să te 
saturi! De când n-ai mâncat tu, măi Costache, ce 
zici? la acum a venit vremea să te îndopi şi tu! Când 
ei trece pe dinaintea curților boiereşti şi-i simți 
mirosul bucatelor, n-au să-ți mai curgă prin colb 
bale de un stânjen! 

lar mulțimea în jur se frământa şi urla: Hă-hă-hă! 
he-he-he! ha-ha-ha! Măi Costache! bale de un 
stânjen! Hă-hă-hă! 

— Taci, Şahâne, porc-de-câne! strigă Costache. Şi 
norodul golanilor iar: Hă-hă-hă! Şahâne, porc-de- 
câne! 

Gura cea mare a lui Şahân se deschide într-un 
rânjet mare: 

— Măi Costache, măi! Eu îs porc şi tu eşti câne!... 
hă-hă-hă! 

Din jur mulțimea s-a grămădit aşa de tare ca să 
asculte cele două guri de aur ale cişmelelor, încât 
rândul întăi se prăvale peste Şahân. Cei doi vorbitori 
cad unul peste altul, nas în nas, se apucă de cap şi 
încep a-şi căra pumni. Mulțimea izbucneşte iar în 
hohote şi, în frământarea înghesuielii, mulţi se 
apucă de grumaz, şi încep gemete, urlete, sudălmi, 
de nu se mai aude nici în cer, nici în pământ. 

Apoi pâlcurile se urnesc iar. Şi Şahân, din frunte, 
strigă: 

— Măi băieți, măi! la acu a venit vremea noastră, 
măi! Hai să chefuim! 


Un glas răguşit răspunde: 

— Dacă n-avem parale, măi! 

— Tare eşti tu prost, măi! urlă Şahân; de-acum 
buţile de vin sunt ale noastre, măi! Asta-i noaptea 
când avem şi noi slobozenie la toate. 

Şi glasuri multe chiuie şi mulțimea neagră se 
mişcă cu vuiet spre inima oraşului. Şahân se hărțu- 
ieşte cu Costache şi norodul se îndeasă furnicând pe 
uliți. 

La o poartă boierească se opresc, în zbieratul lui 
Şahân: 

— Aici, măi! 

Norodul, vuind, stă încă la îndoială; dar o piatră 
azvârlită bate în porţi. Îndată pornesc să ploaie 
bolovanii fără niciun folos. Pe urmă, cei mai voinici 
înaintează şi pun umerele. O bardă prinde a bate, în 
larma bubuitoare. Apoi, într-un tumult greu şi în 
răcnete cumplite, porţile se dau în laturi şi 
mulțimea, strivindu-se, pătrunde înlăuntru. 

La lumina faclelor, porțile pivnițelor pâriie şi 
lăcăţile grele cad. 

Se începe destrăbălarea. Vinul curge, mulțimea se 
striveşte, urlând ca fiarele. Şi într-o prăbuşire 
surdă, uşile, ferestrele cad sfărâmate; în casă nu ră- 
mâne un lucru teafăr şi la locul lui; totul se macină, 
pulbere, în frământarea mulțimii sălbatice. Apoi în 
urletele şi chiotele cumplite, şuvoiul se mişcă clăti- 
nându-se; în urmă, limbi de foc ţâşnesc pârâind pe 
ferestre; în curând casa e închisă de brâie de flăcări 
şi întunericul se luminează într-o izbucnire de pojar 
până la cer. 

Norodul trece pe uliți într-o bubuire de glasuri 
neînfrânate, se opreşte, bea, sfarmă, pradă; şi, în 


urma lui, alte flăcări izbucnesc, şi altele, şi altele. 
Mulțimea trece neagră prin lumina roşie, şovăind şi 
înghesuindu-se în ulițele strimte; în frunte Şahân şi 
cu Costache, ținându-se de gât, păşesc urlând în 
zdrenţe, cu chipurile rumenite de flăcările 
amenințătoare. 

Stoluri, stoluri se năpustesc, ca paseri prădalnice, 
asupra curților boiereşti, lăsate în părăsire. Porţile 
se dărâmă sub topoare, ori se desprind, ca nişte 
aripi, din umerele zidurilor şi se prăvălesc, iar 
norodul desculților se năpusteşte cu mânie în 
curțile pustii. Geamurile cad ţăndări, cu sunete 
ascuţite, uşile mari bubuie şi limbile de flăcări 
neîndurate împânzesc o rumeneală sângeroasă 
deasupra oraşului. 

La curțile unde boierii au rămas împăcaţi cu noua 
stare de lucruri, argaţii într-armaţi cu bâte ţin piept 
năvălitorilor fruntaşi. Porţile se aleg cu o grindină de 
bolovani, şi mişeii trec înainte, ca să nu-şi piardă 
vremea. Trec cu facle prin uliti mute şi pustii, 
trezind din somn căsuțe negre şi stârnind urletele 
jalnice ale cânilor. 

Apoi, încet-încet, ceata se împrăştie. Grămezi 
după grămezi rămân la gurile pivniţilor, desfundă 
buţile într-o beţie furioasă. Într-o destrăbălare fără 
nume, orbecăiesc chiori prin curţi, bătându-se cu 
capul de ziduri, urlând răguşit frânturi de cântece. 
În vremea asta, ceilalți, cu Şahân şi cu Costache în 
frunte, colindă ulițile prin fumegarea faclelor, urmaţi 
de dureroase urlete de câni. 

Dar lucrurile nu puteau dura multă vreme aşa; 
Ostaşii începură să risipească pe tulburători. Prea 
mult îşi făceau de cap şi vinul mai mult îl părăduiau 


în loc să-l bea. Şi astfel, răcnind şi azvârlind în toate 
părţile cu bolovani, armia lui Şahân se risipi. 

Totuşi, prin dosuri, slabe rămăşiţi se mai apucară 
de vitejii, intrară prin crâşme sfărâmând, şi 
înghițind băuturile ce le cădeau sub mână. Ostaşii 
nu putuseră să-i moaie, dar băutura îi muie de tot. 
Începură a urla şi a cânta, se întoarseră iar spre 
curțile boiereşti până ce oştenii se mâniară că nu 
sunt lăsați în pace să cinstească la gurile 
gârliciurilor, şi prinseră a da în tulburători. Cum au 
dat nu se ştie, dar sânge a curs. 

Şahân a făcut şi el o ispravă. Cu coromâsla, a 
pocnit în cap pe un cazac beat, rătăcit. Cazacul a 
căzut şi Şahân, mai amețit decât cazacul, s-a 
scremut multă vreme să se aburce în şa. Pe urmă a 
făcut ce a făcut şi s-a suit, dar aşa de bine, că în loc 
de frâne a apucat coada calului, şi calul înainte 
fugea şi Şahân trăgea de coadă şi răcnea, 
cumpănindu-se în şa de-a mai mare dragul. 

Calul a fugit aşa pe uliți, pe urmă a dat între 
oşteni, şi atunci şi Şahân şi-a sfârşit călăria. A căzut 
de pe fugar, cu un glonte în cap, şi a rămas în 
mijlocul drumului, cu mâinile întinse în laturi, cu 
ochii holbaţi şi sticloşi, cu nasul vânăt, cu gura 
mare căscată şi plină de sânge. 

După tulburarea aceasta scurtă, până la ziuă 
focurile fură stânse, morții îndosiți, sângele spălat 
ori acoperit, şi a doua zi laşul se trezi într-un soare 
frumos de vară, ca înviat, după o noapte de groază. 

Prin lumina strălucită, poporul, îmbrăcat ca de 
sărbătoare, se grămădea pe uliți spre palatul dom- 
nesc. Clopotele vuiau în turnuri cântând melodii 
care umpleau văzduhul, într-o uşoară pulbere aurie. 


Boierii, cler, norod, toată suflarea înălța glasuri de 
bucurie, slăvind pe noul lon-Vodă, prin vesela 
lumină a acelei dimineți. Şi când mitropolitul unse 
pe oştean, la Sfântul Neculai cel Bogat şi-i puse 
coroana de voievod pe pletele crețe, când clopotele 
cântară mai adânc şi sacaluşurile bubuind zguduiră 
pământul, când poporul îşi înălță glasul, prin toate 
sufletele trecu acelaşi fior de înălțare şi avântul 
cutremură mulțimea cu suflarea lui înflăcărată. 


VIII 
CUld AU PIERIT O MĂRIRE ȘI O DRAGOSTE 


a Docolina, oastea ieşită întru întâmpinarea 

ordiei Şchiopului se odihnea. Era după miezul 

nopții şi-n rândurile liniştite stăpânea tăcerea. 
Cele din urmă focuri de popas se potoleau, pe 
sfârşite, ici şi colo, câte-o tresărire grabnică 
descoperea pâlcurile oştenilor, negre, nemişcate. 

Pe zarea răsăritului, o rumeneală de-abia văzută 
năştea şi deasupra malului înalt al Prutului, în 
rumeneală aceasta, vegheau străjile neclintite, ca 
zugrăvite cu cărbune. 

Potcoavă, după ce trimisese un stol de cercetaşi 
spre duşmani, se retrăsese, singur, la lumina slabă 
a unei vetre de jăratic şi, treaz în mijlocul tovarăşilor 
de luptă, se războia cu gândurile. 

În sufletul viteazului gemeau vijelii: ură şi iubire! 
Acum, cu câteva ceasuri înaintea ciocnirii de oşti, 
care trebuia să lămurească şi să  liniştească 


cumpăna sufletului, gândurile, colindătoare 
amărâte, se coborâseră în furtună. Potcoavă se 
gândea. 


Mai întâi de toate, coroana de voievod îi apăsa 
fruntea. Altădată, liber în nemărginire, cu pletele în 
vânt, călare, între tovarăşi, se simțea al său. O 
putere uriaşă se deslănțuise deodată în el, şi 
puterea aceea, vibrând din toate încheieturile lui, îl 


purta ca într-un vârtej de flăcări; calul, tovarăşii, 
luptele, petrecerea, altceva nu cunoştea. Ba acum 
mai cunoştea ura, schimbată într-un aprig dor de 
răzbunare. În uraganul de la Cahul, după moartea 
marelui lon-Voievod, a simțit că puterea uriaşă, 
care-l purta la întâmplare, trebuie să aibă un ţel. Şi 
iată că din pribeagul care vântura țară după ţară, a 
răsărit un Potcoavă nou, care, într-o furtună 
grabnică, a ajuns aproape de ţel. E mulțămit? Poate 
o să fie mulțămit când va face dreptate... dar atunci, 
mai mult decât acum, coroana îl va apăsa... Dorul, 
aprigul dor de stepă fără hotare, dorul şoimului de 
nemărginire; uriaşa putere înlănțuită de un scop, 
dintr-o dată izbucnind la libertate: toate, toate îl vor 
chema la viața de altădată! 

Da! îl vor chema, dar poate zadarnic îl vor chema! 
În ura de acum, merge încă înainte, dus de un vânt 
al unei vijelii care abia mai suflă; e ca un om care, 
repezit, trebuie să meargă până în fundul văii. 
Zadarnic caută să simtă suflarea veche, zadarnic se 
înşală şi caută s-o aprindă, acum alt vânt arzător îl 
bate şi-i răscoleşte sufletul: o dragoste chinuitoare! 

De aceea, după ce va sta vijelia urii, zadarnic 
poate va mai izbucni dorul şoimului de nemărginire! 
Îl va robi vântul arzător al dragostei, îl va robi viaţa 
atât de setoasă de libertate! Potcoavă simte focul 
biciuindu-i simţurile şi, într-o nălucire dureroasă, 
vede pe fata cea albă cu ochii negri. 

— Frate, frate, murmură viteazul, de ce ne-a dus 
întâmplarea acolo! 

Mezinul!... În mezin urlă patima, pe mezin îl arde 
o durere fără nume. Într-o lună, de când au intrat în 
laşi, Alexandru s-a uscat ca o coarnă, patima îi 


izvorăşte din priviri şi-i tremură în glas; patima îl 
arde cu şfichiul ei de foc! 

— Frate, frate, dacă ai şti tu ce-i în sufletul meu! 
Dacă ai şti câtă amărăciune şi câtă dragoste îmi 
bântuie sufletul! 

Potcoavă oftează cu amar. 

— Ce-i de făcut, frate, ce-i de făcut? Care din noi 
doi? 

Cele din urmă vibrări ale urii, dorul de libertate şi 
de nemărginire, patima de foc, toate într-o amară 
vijelie de gânduri răscolesc sufletul viteazului; şi 
viteazul freamătă înăbuşit. 

În juru-i, cazacii, liniştiţi, se odihnesc în pâlcuri 
pe lângă focurile stinse, străjile se zugrăvesc cu 
putere în răsărit, pe orizontul rumăn. Şi Potcoavă 
stă pe gânduri cu ochii arzători - doi cărbuni - şi 
vijelia freamătă în sufletul lui. 

Un vânt uşor, prevestitorul zorilor, adie peste po- 
pas. Din noaptea liniştită din zgomote slabe: un 
strănutat de cal, un strigăt depărtat de prepeliță, un 
zvon de aripi pe sus, ori strigătul scurt şi înfiorător 
al străjilor. Încet-încet, o geană de foc naşte la ră- 
sărit, creşte sângerând zarea. Un murmur înăbuşit 
se deşteaptă în rândurile oştenilor. 

Potcoavă se ridică şi, înfăşurat în manta, se 
strecoară printre pâlcuri. În afară de roata oştirii, 
începe a rătăci, visător, pe pajiştea udă de rouă. 

Dăvidenii! lată, se arată satul liniştit de pe costişă, 
curtea albă a boierului Andrei, râmnicul, păduricea 
de arini şi de mesteceni şi, în acest cadru de lumină, 
ființa iubită!  Atâtea şi atâtea întâmplări 
neînsemnate se întorc din trecut şi țin pe loc, cu 
îndărătnicie, mintea chinuită! Odaia umbrită a 


rănitului, chipul luminos de fată, un schimb de 
priviri, un zâmbet... atât de neînsemnate întăi şi 
atât de chinuitoare acum! Apoi cele câteva zile de 
ploaie, cele dintăi începuturi de dragoste cu atâta 
greutate învinse atunci, şi mai târziu, după plecare, 
şi acum, cu atâta amărăciune renăscute şi 
schimbate într-o vijelie pătimaşă! 

— Pe cine iubeşte fata? Of! frate, frate, amară-i 
viața mea! Cum nu pot să-mi smulg inima, s-o 
azvârl la câni! Geme sufletul în mine, frate, dar pe 
tine te mistuie un foc nestins! Şi poate pe tine te 
iubeşte, da! poate pe tine! Gemi, suflete, zdrobeşte- 
te, că nu eşti bun de altceva! 

Un tropot grăbit de copite se apropie. Potcoavă 
ridică încruntat capul. Se întoarce pâlcul de 
cercetaşi, prin slaba lumină a zorilor. Aproape de 
Potcoavă, călăreții stau şi Suliţă se apropie singur, 
descalecă şi se închină. 

— Ei, Suliţă, întreabă Potcoavă, cum e? Ai dat de 
duşman ori nu? 

— Am dat, măria ta. Ne-am apropiat bine şi am 
cunoscut trei feluri de oaste: munteni, tătari şi de ai 
noştri, cu boierii hainiți. 

— Au pornit? 

— Da, măria ta, au pornit. În fruntea oastei au 
împins cirezi de vite albe şi herghelii de cai... în 
urmă vine oastea. 

— Bine! rosteşte scurt Potcoavă. Înţeleg ce gânduri 
are Şchiopul. Încotro se îndreaptă? Ai făcut ce ţi-am 
poruncit? 

— Măria ta, m-am apropiat şi am izbit cele mai de 
aproape străji. O roată de tătari s-a luat după noi. 
Tocmai atunci porneau cirezile de vite şi tabăra lor 


se mişca... Ne-am lăsat alungaţi într-acoace. Apoi 
când au zărit străjile, tătarii s-au întors. 

— Bine, Suliţă! rosteşte iar domnul. Apoi, în- 
torcându-se spre oaste, strigă cu glas mare: Sus, 
băieți! 

Un freamăt greu umplu câmpia; porunca trecu din 
gură în gură, şi sotniile începură a se frământa, în 
luminile zorilor. Potcoavă îşi scutură pletele crețe, îşi 
trecu mâna pe fața palidă şi pe ochii arzători, apoi 
intră în oaste încruntat, cu pieptul sfâşiat încă de 
furtunile nopții. 

Alexandru şi hatmanul Şah îl întâmpinară cei 
întăi: 

— Bună dimineața, măria ta! 

— Va da Dumnezeu şi va fi bună pentru noi şi 
cumplită pentru vrăjmaşi!... zise întunecos domnul. 
Bună dimineața! Se apropie Şchiopul — şi va bine voi 
Dumnezeu să-l biruim. Apoi se întoarse spre 
Alexandru, care sta trist, cu fața galbenă şi suptă! — 
Frate, lasă gândurile, lasă dorurile! Vine vremea 
judecății! Vom da de Golia acum. N-o să ne mai 
scape! 

Alexandru ridică fruntea şi se uită amărât la frate- 
său: 

— Am lăsat gândurile şi dorurile, doamne... 

— Nu le-ai lăsat! strigă Potcoavă; dacă le-ai fi 
lăsat, ţi-ar scânteia ochii de răzbunare, ai pândi 
şarpele acum, la învălmăşală care va izbucni, şi i-ai 
sfărâma capul... Te voi vedea! Ştiu că avem să-i 
biruim, strigă Potcoavă, şi pe urmă, - Dumnezeu 
ştie ce va mai fi pe urmă. 

Mezinul tresări, îşi ridică fruntea şi se uită ţintă la 
frate-său. Şah îi privea mirat pe amândoi. 


— Da! strigă iar domnul, întunecos; Dumnezeu 
ştie ce va mai fi. Şah, prietine, mi-i dor de stepă! — 
dar cine ştie dacă voi mai vedea stepa! 

— Doamne, zise Şah, stăm bine şi aici. Batem pe 
Şchiopul, batem oști după oşti, şi ne trece dorul de 
pustie! 

— Taci, Şah, strigă Potcoavă cu vioiciune, nu ştii 
tu ce spun eu! Uită-te la Alexandru: el ar putea 
înțelege, dar nu înțelege! Ce vă uitaţi aşa la mine? 
Întăi să batem pe Şchiopul şi să zdrobim capul lui 
Golia, şi pe urmă vom vedea ce ne e rânduit de la 
Dumnezeu. 

Prin freamătul taberei, se apropiară de domn 
Topa, marele vornic al țării de jos, şi Kopycki, 
pârcălabul Hotinului; în urma lor, câțiva boieri — cei 
credincioşi — şi moş Petrea Gânj cu Pokotilo. 

După ce se închinară, Potcoavă începu să spuie 
veştile aduse de Suliţă. Tabăra se frământă vuind 
surd şi glasurile hotnogilor şi ale sotnicilor se 
înălțau puternice în lumina şi răcoarea dimineții. 
Scânteierea  privirilor domnitorului, apriga lui 
frământare, vorbele zvârlite mezinului mirau pe toți, 
dar toţi îşi închipuiau că apropierea luptei e pricina. 
Numai Pokotilo şi Gânj aveau îndoieli. 

După ce împărtăşi tuturor veştile, Potcoavă zise: 

— lată care e porunca şi rânduiala. Desfăşurăm 
puşcaşii drept în calea cirezilor, iar la aripi aşezăm 
călăreţii. Atât. O descărcare de sănețe va întoarce 
dobitoacele asupra vrăjmaşilor, iar cazacii noştri se 
vor repezi la margini şi-i vor potopi din două părți... 

Toţi se uitau uimiți la domn. Vorbirea, ochii 
înflăcărați, - în preajma zvoanei unei oşti şi în 
apropierea unei izbiri sângeroase, - apriga 


frământare care izbucnea în mişcare şi vorbă, toate 
aduceau tuturor aminte de cel căzut la Cahul. 

— Ce zici tu, tătucă? şopti bătrânul Pokotilo lui 
moş Petrea; straşnic flăcău! 

— Eu mă uit, frate, la amândoi, zise bătrânul cu 
mâhnire; mă uit de multă vreme şi nu înțeleg... 
Uită-te la unul, parcă acum i-au ridicat pânzele de 
pe obraz; uită-te la celălalt... Mult întuneric şi 
zbucium trebuie să fie în sufletul lui! Şi nu înțeleg 
de ce... Mă gândesc la unele, după cum ţi-am spus, 
mă gândesc la altele... Cine ştie! 

— Multe nu înţelegem noi, tătucă! rosti cazacul, 
întăi eu nu înțelegeam de ce te-ai veştezit aşa la 
față... Frate, Dumnezeu cunoaşte ce-i în inima ta! 
Aşa-i? Încă unul prăpădit pentru totdeauna! 

— Încă doi! gemu bătrânul războinic, cu privirea 
ațintită. 

Soarele se înălța deasupra luncilor Prutului; pe 
cer plutea o pâclă uşoară. În strălucirile dimineţii, 
armele oastei scânteiau. Caii nechezau sub călăreți 
bătând nerăbdători din copite, pedestrimea se mişca 
înainte la strigătele hatmanului Şah şi, deodată, în 
bubuirea surdă de glasuri, Suliţă cu stolul lui de 
cercetaşi se arătă, se apropie în goană de domn şi 
îndată după aceea trâmbițaşul lui Potcoavă dădu 
vestire. Şi toată oastea tăcu şi rămase nemişcata. 

Un aprod aduse pe Murguţ, frumos înşăuat şi 
împodobit. Domnitorul mângâie coama şi ochii 
vechiului tovarăş de lupte, apoi se zvârli în şa 
mândru şi falnic, cu gugiumanul cu fulg de cocor în 
cap, pe trup cu tunica scumpă cu nastur de argint 
şi brandeburguri de aur şi trase paloşul, în lumina 
strălucită a soarelui. În apropierea lui stăteau 


boierii, mezinul, Gânj şi Pokotilo. 

Pedestrimea se mişca înainte în tăcere, iar sot- 
niile de cazaci se împânziră pe de lături. Nu trecu 
mult şi se arătă şi oastea Şchiopului. După cum 
spusese Suliţă, o apă întinsă de vite mergea înaintea 
grosului oştirii. Un freamăt slab venea din mulțimea 
duşmanilor. Peste capetele vitelor se vedeau călăreţii 
tătari şi până hăt departe, o pădure de suliți. 

Oastea lui Potcoavă se opri şi rămase nemişcată: 
pedestrimea la mijloc, cu puşcaşii în frunte, şi 
cazacii în laturi, ca două aripri întinse ale unei 
paseri uriaşe. 

Tălăngile turmelor sunau melancolic în dimineața 
caldă şi zvonul oastei duşmane creştea. Deotată un 
glas, un tunet, se înălță în oastea moldovenească şi 
puşcaşii, ochind, sloboziră deodată sănețele, într-o 
furtună grozavă de bubuituri, şi întreaga oaste 
izbucni în răcnete sălbatice. 

Într-o clipă cirezile de vite, învălmăşite ca de un 
uragan, pe loc se întoarseră într-un muget de groază 
şi se năpustiră asupra oastei duşmane. Tobele 
bătură în oastea moldovenească şi pedestrimea se 
mişcă în fugă înainte zguduind pământul. Tot atunci 
cazacii, cu palele în vânt, în două iureşuri grabnice, 
izbiră cu două vârtejuri oastea ruptă a Şchiopului. 

Într-o învălmăşeală furioasă, mugind şi trecând 
peste pâlcuri întregi de oaste, cirezile de vite 
izbucniră în larg şi umplură câmpia. Tătarii, 
împrăştiați, se adunau; pedestrimea - turci şi 
munteni - risipită, dădu îndărăt față de oastea lui 
Potcoavă, care se apropia zguduind pământul. Şi, în 
răcnetele unei întregi armii, măcelul începu. 

Potcoavă intră în foc, cosind: pala îi vâjia în mână 


şi, în răcnetele oştilor, Murguţ îl ducea ca un vârtej; 
sabia se încovoia, strălucea, cădea ca un fulger; în 
urmă rămânea şanţ printre duşmani. 

După el mezinul se bătea ca un nebun; sărea cu 
calul în dreapta şi în stânga şi hăcuia în carne. 

Cei doi moşnegi, Gânj şi Pokotilo, chiuind, se 
luaseră după frați. Dar deodată se treziră în mijlocul 
unei roate de călăreți. Bătrânii îşi roteau paloşele ca 
nişte zmei, cu ochii scânteietori. Îşi repeziră caii. 
Paloşele zăngăniră, sângele țâşni. 

— Peste ei, tătucă! strigă Pokotilo. Caii se ri- 
idicară în două picioare, zburară, pe când câțiva 
dintre  călăreții duşmani cădeau cu capetele 
despicate. Apoi bătând în dreapta şi în stânga, 
bătrânii ajunseră iar pe frați. 

— Mai repede, moşnege, urlă Gânj; şi pe laturi, că 
nu ne rămâne nimic! Şi bătrânii se roteau în vârtejul 
de moarte al fraților, pe când în jur, pretutindeni 
într-o bubuire prelungă de răcnete şi de gemete, şi 
pedestrime şi cazaci tăiau în oastea Şchiopului. 
Coasele şuierau retezând picioarele cailor tătărăşti; 
şuierau rânduri întregi de coase  abătând 
pedestrimea Şchiopului, snopi după snopi, în bălți 
fumegătoare de sânge. Ghioaga, cumplita ghioagă 
noduroasă,  ţintuită cu piroane, bătea surd, 
sfărâmând capete omeneşti. Arcurile se încordau, 
săgețile  fâşâiau, săneţele bubuiau, sulițele îşi 
înfigeau pliscurile în trupuri; paloşele vâjâiau; şi-n 
freamătul armelor, în larma gemetelor, pâlcuri de 
cazaci răsturnau în țărână pâlcuri de tătari; şiruri 
de moldoveni potopeau şi aşterneau la pământ şiruri 
din pedestrimea Şchiopului. Şi prin frământarea 
aceasta sângeroasă, Potcoavă trecea fulgerând 


grămezi întregi; mezinul se bătea lângă el, galben, 
cu buzele strânse; bătrânii, Şah, Totârnac, Ursu, în 
jurul lor, pustiau. 

Şi iată că o grămadă strânsă de tătari trecu vâr- 
tej, alungată de un pâlc de cazaci, care îşi învârteau, 
chiuind, cu dreapta arcanele iar cu stânga paloşele. 
Simeon Maxim cu capul gol, cu pletele şi cu barba 
în vânt, era înaintea lor. 

— Uraaa! urlă el învârtindu-şi pala. Uraaa! ca la 
nuntă! Să-i tragem o beţie după asta! Fug boierii, 
între tătari, de mănâncă pământul! După ei, că ne 
îmbogățim, fraților.... Uraaa! 

Potcoavă, la vorbele acestea, îşi întoarse capul o 
clipă spre vârtejurile nouroase de luptători şi văzu 
că oastea Şchiopului era spulberată. Îşi întoarse 
capul spre grămada strânsă de tătari, care alerga ca 
un vârtej cu roata de cazaci după ea; îşi înfipse 
pintenii în coastele Mruguţului, îl întoarse într-acolo 
şi porni ca o săgeată, tunând: 

— După ei! Acolo-i Golia! 

Paloşul îi vâjâi, învârtindu-se pe deasupra capului 
ca un şarpe de flacără. Mezinul îşi strânse buzele 
mai tare şi se luă după frate-său sângerându-şi 
calul cu pintenii. Gânj şi Pokotilo după dânşii, ca o 
vijelie. Moş Petrea răcni: 

— la acum a venit vremea noastră, bătrânule. 
Prindem năpârca! 

Îndărătul lor, oastea spulberată a Şchiopului 
umpluse câmpia, urmărită şi  sfâşiată de 
pedestrimea moldovenească. Cai fără călăreți 
rătăceau sforăind prin bălți de sânge; săneţele urlau 
răsturnând în țărână pe fugari; săgețile zbârnâiau; 
şi pedestrimea Şchiopului, sfârticată, vânturată în 


patru părți, zăcea pe câmpie. Vaietele umpleau 
văzduhul şi lumina strălucită a dimineţii licărea în 
bălțile de sânge, scânteia pe armele risipite şi-şi 
presăra pulberea de aur peste şiruri întregi de răniți 
şi morți. 

Potcoavă zbura pe Murguţ. Cei din urmă fugari 
duşmani se prăbuşeau în laturi îngroziți de moarte, 
ca înaintea unei suflări de foc. Înainte, tătarii băteau 
cu paloşele în cai, într-o goană nebună. După ei, 
cazacii, aplecaţi în şa, mergeau răcnind, învârtind 
arcanele. 

Dar Murguţ zbura nălucă, într-o scânteiere de 
fulgere. Mezinul şi bătrânii se țineau aproape. Aşa, 
ajunseră pe cazaci, trecură înainte în şuier de 
furtună. 

Deodată tătarii cârmiră în loc şi apucară în altă 
direcție. Cazacii, într-o clipă, se întoarseră şi ei, 
loviră pe păgâni în coastă; arcanele zburară şi 
paloşele zăngăniră. În învălmăşală aceasta, Potcoavă 
îşi repezi calul; când fu aproape, îl opri, îl ridică în 
două picioare; apoi o clipită repezit, păru că zboară 
şi, deodată, ca un trăznet, căzu, de deasupra, peste 
tătari. 

Urmară câteva clipe de zvârcolire uriaşă: apoi 
tătarii, zdrobiți, se risipiră urmăriți de cazaci. Bo- 
ierii căzuseră sub paloşe; numai unul, unul singur, 
izbucnind din învălmăşală, îşi repezi iar calul în 
goană. Potcoavă se avântă după el, răcnind: 

— Stai, câne! Stai să-ți primeşti plata! Două 
urlete, al mezinului şi al bătrânului Gânj, 
răspunseră: 

— Golia!... şi goana începu din nou. Boierul 
înainte, Potcoavă după el; apoi mezinul cu Gânj şi 


cu Pokotilo. 

Din zborul calului, Potcoavă, plecându-se în şa, 
înşfăcă de pe un snop de morți o săneaţă, din zbor o 
puse la ochi şi după trăsnetul scurt, calul lui Golia 
căzu fulgerat, cu stăpânul său sub el. 

Cei patru îl ajunseră, îşi opriră scurt fugarii şi 
descălecară, cu paloşele în mână, pe când boierul, 
galben ca un mort, cu părul zbârlit, ieşea de sub cal. 

— Nevrednicule! tună Potcoavă ridicând paloşul 
primeşte-ți plata! 

Golia închise ochii, însă rămase drept, nemişcat, 
ca de piatră, cu buzele galbene. Dar când să cadă 
fierul luciu, mezinul, gâfâind, se repezi şi apucă 
brațul fratelui său. 

— Frate! strigă el, cu obrazul ca varul; stai! ce 
faci? Gândeşte-te: e tatăl Ilincăi! 

Potcoavă se întoarse, cu fața cumplită: 

— Calcă-ţi pe inimă, nenorocite! 

— Ucide-mă întăi pe mine, frate! ţipă mezinul, 
ținând încleştat pumnul fratelui său. 

Petre Gânj o clipă stătu încremenit ca o stană de 
piatră. Apoi răcni: 

— Vai de voinicul cu inima de muiere! Şi țintind 
cu ochii lui mânioşi şi înflăcărați pe boierul care tot 
galben şi neîncovoiat sta, se avântă, ridică paloşul, 
şi-l repezi în capul lui Golia. Boierul căzu grămadă 
la pământ, sângerat 

Chiar în clipa aceea, un muget ca de taur se auzi 
şi mezinul, cu ochii crunţi, cu părul vâlvoi, se nă- 
pusti spre bătrân. Nici n-a fost chip să-l oprească 
cineva; dintr-o izbitură, pătrunse cu paloşul pieptul 
moşneagului şi moş Petrea căzu ca un mal în iarbă, 
alături de Golia. Un şuvoi de sânge țâşni din pieptul 


lui; într-un horcăit, ochii cumpliți şi înflăcărațţi i se 
închiseră. 

Potcoavă se prăbuşi asupra fratelui său şi-l apucă 
de gât, nebun de mânie. 

— Ce-ai făcut? Ce-ai făcut, mişele! răcni el cu glas 
greu, răguşit; ce-ai făcut? spune, că te ucid; ce-ai 
făcut? 

Mezinul scăpă paloşul din mână şi căzu în 
genunchi sub pumnul lui Potcoavă. Moş Petrea 
gemu şi deschise ochii. Privirile-i în sânge se 
îndreptară cu dragoste asupra lui Nicoară, care sta 
înlemnit, cu ochii crunţi asupra sângelui care izvora 
din rana largă. Apoi fața veştedă şi mâhnită se 
însenină şi ochii se închiseră. 

Deodată  Pokotilo, lăsându-se pe iarbă lângă 
bătrânul Gânj, zise cu durere: 

— Te duci, bătrânule, te duci, tătucă, şi nimeni n- 
are să ştie! 

Şi pe când cele din urmă zvonuri ale luptei vibrau 
în văzduh, pe când fraţii stăteau încremeniţi, o 
săgeată, venită cine ştie de unde, şuierând, se 
înfipse în pieptul bătrânului cazac. 

— Bine, zise el liniştit, aşezându-se pe iarbă, 
lângă Gânj, bine, murim odată, tătucă... şi cu 
dreapta îşi smulse săgeata cruntă - de-acum a 
trecut şi zbucium şi tot... murim odată, bătrânule... 
şi nimeni, tătucă, nimeni n-are să ştie! 

Pokotilo îmbrăţişă pe Gânj, pe când caii lor, sfo- 
răind, se apropiară şi-i ţintiră cu ochii lor blânzi. 

— Aceasta-i cea din urmă părere de rău, 
bătrânule... şopti cazacul la urechea lui Gânj şi se 
stinse şi el. 

Rămăşiţele oastei duşmane, cu tot cu Şchiopul, 


fugiseră, dispăruseră în zare. Acum, în căldura şi în 
lumina soarelui, sotniile căzăceşti şi pedestrimea — 
roind într-un murmur mare de glasuri — se strân- 
geau în jurul Domnului. 

Potcoavă se arătă pe cal, în văzul tuturor, palid. În 
ochii lui lucea o lumină posomorâtă. Mezinul, 
sfârşit, cu ochii în fundul capului, părea că se gân- 
deşte la altceva: nici nu lua în samă mişcarea din 
jurul lui. 

Şah, Topa, Kopycki, boierii, se adunară în jurul 
domnitorului. Voiau să vorbească, dar tăcerea 
întunecoasă a lui Potcoavă îi amuți. 

— Măria ta, zise într-un târziu Şah, eşti rănit? 

— Sunt rănit, da! zise scurt viteazul. 

Apoi îşi plimbă ochii asupra întregii lui oştiri, 
îmbrăţişa câmpul de luptă semănat de morți, se uită 
spre mezin şi zise iar boierilor, întunecat: 

— Mâni să se adune divanul! 

* 

A doua zi s-a adunat divanul şi Potcoavă a spus ce 
avea pe suflet. A spus că s-a săturat până în gât de 
domnie, că-şi ia cazacii cu tunurile şi steagurile 
dobândite în bătălia de la Docolina şi se duce în 
lumea lui! Lui nici nu i-a trebuit, nici nu-i trebuie 
domnie! În zadar s-a frământat norodul şi au răcnit 
boierii. A plecat, chiar a doua zi, în zori. 

Dar îndată ce ieşi din Iaşi, porunci lui Şah să 
meargă singur înainte, căci el se va abate două zile 
din drum. Porunca aceastra fu dată aşa, din senin. 
Şi iată! După o bătălie crâncenă, după sfărâmarea 
duşmanului, — ca într-o fulgerare, — Potcoavă se trezi 
singur, numai cu frate-său şi cu cinci tovarăşi, 
vechii tovarăşi, - călărind prin locuri cunoscute, 


spre Dăvideni. 

Viteazul singur nu înțelegea furtunile care-i 
bântuiau sufletul; se lăsase în sama Celui de sus, 
căci ce era în sufletul lui, numai unul Dumnezeu 
ştia! Plutea acum ca într-o negură, dus ca de un vis, 
chemat de o putere oarbă, călărea alături de mezin. 
Pe amândoi fraţii îi purta patima cătră aceeaşi țintă. 
Totuşi, prin viforul sufletesc, Potcoavă prindea 
câteva icoane şi câteva sunete, nemărginite doruri 
de stepă şi de viața fără frâu de altădată, o patimă 
care-i turna foc pe simțuri, o disperare oarbă, 
mezinul, şi vorbele din urmă ale bătrânului Pokotilo: 
Nimeni, tătucă, n-are să ştie! Vorbele acestea erau 
legate de moartea bătrânului Gânj, şi de o poveste, 
într-o noapte de chef, în tabăra de la Nipru, o 
poveste pe care atunci nici n-o prea băgase în samă, 
nici n-o înțelesese! 

Caii alergau pe drumuri cunoscute. În urma 
fraților, călăreau vechii tovarăşi: Totârnac, Suliţă, 
Ursu, Harbuz şi Caraiman, şi ei trişti, şi ei amărâți, 
duşi de vijelioasa jale a lui Potcoavă. 

Murguţ se ducea ca vântul pe drumurile înguste şi 
pe sub streşina codrului, prin care treceau cele 
dintâi suflări prevestitoare ale toamnei; şi Nicoară 
sta drept în şa, iar chipul lui întunecat, ca tăiat în 
piatră, era nepătruns de dureri lăuntrice: numai în 
ochii dureroşi sclipea lumina posomorâtă a unui 
râmnic adânc într-o zi fără soare. Capul mezinului 
părea un cap de mort cu doi ochi de flăcări. 

Umblau din zori, fără întrerupere, pe drumurile 
singuratice presărate de cele dintăi frunze veştede. 
Acum soarele se lăsa spre asfințit, înroşind nourii şi 
negurile din ponoarele munţilor. Din câmpii venea 


un vânt uşurel, aducând cu el suspinele înăbuşite 
ale începutului de toamnă. 

Deodată calea coti pe o costişă, printr-un făgițel 
tânăr, în care razele se cufundau pline de taină; apoi 
începu să urce printre stejari rari, — cele dintăi străji 
ale codrului. Lumina se împuţina. 

Prin liniştea largă a pădurii se suiră până pe 
creastă. De acolo privirea, lăsându-se pe cununile 
întunecoase ale gorunilor, îmbrățişa în văi, departe, 
lunci întinse de arini şi de mesteceni, prin care 
scânteiau rețelele curgătoare ale Moldovei, pline de 
jarul apusului. 

Pe când se lăsau la vale, soarele se stingea în 
munții vineți. Frunze galbene zburau prin văzduh, 
ducând pe vânt durere; în vale zvonul undelor se 
auzea prin freamătul toamnei. 

Amândoi frații visau, pe când caii coborau grăbiţi 
spre popasul vechi. 

Ochii lui Alexandru vedeau pe Ilinca la marginea 
lacului, întristată, întrebând vânturile... Frunze vin 
pe vânt şi cad, înfiorând apa. Cocoarele trec pe sus 
şi duc spre miazăzi bucuriile. Pe râmnic, luntrea 
şade ca o pasere rănită, cu aripile lăsate. Ilinca stă 
întristată pe mal, în apusul rece. Toamna suspină în 
adâncimi. 

Un oftat umflă pietul mezinului. Potcoavă auzi 
oftatul şi-şi întoarse o clipă ochii cătră frate-său, dar 
nu zise nimic. De când căzuse bătrânul Gânj, frații 
nu schimbaseră o vorbă. 

Copitele cailor răsunau în amurgul de toamnă ca 
într-o pustie. Balta, aproape, scânteia ca oţelul în 
cele din urmă licăriri ale zilei. 

Tăcuţi, cârniră la dreapta şi poposiră pe malul 


apei, în lunca de mesteceni. Potcoavă se oprise, des- 
călecase, fără de nicio vorbă, ca într-un vis; iar 
mezinul, cu ochii plini de durere nespusă, 
descălecase şi el. 

Caraiman scapără şi ațâță un foc de găteje; Vulpe 
îşi înşfacă săneaţă şi porni prin tufişuri cătră vad. 
Focul se aprinse şi vărsă o dungă lată de lumină, în 
apele Moldovei. Zidul alb de mesteceni licărea. 
Noaptea coborâse în fiorurile toamnei şi sus, din 
văzduhuri albastre, izvorau stele galbene. Fraţii 
stăteau în picioare, neclintiţi, în luminile focului, pe 
gânduri. 

Deodată mezinul îşi întoarse ochii arşi spre frate- 
său şi zise cu greutate: 

— Nu trecem pe la Dăvideni? 

Potcoavă tresări, se întoarse şi se uită lung, lung 
la frate-său. Apoi răspunse, cu glas schimbat: 

— Nu... nu merg... du-te tu singur, frate! 

Mezinul îşi apucă oftând calul de frâu şi se 
apropie de Nicoară. Amândoi fraţii se priviră tăcuți, 
cu mâhnire, în luminile roşii ale focului. Apoi 
mezinul gemu: 

— lartă-mă, frate! Nu, nu mai pot răbda! 

Şi Nicoară rosti, amărât: 

— Du-te, Alexandre! 

Fraţii se apropiară, se sărutară; mezinul încălecă, 
se mai uită o dată cu desnădejde în urmă, apoi 
trecu printre ramurile luncii şi se şterse. 

Potcoavă rămase în picioare în bătaia focului, 
visător, cu ochii plini de o durere de moarte. Vântul 
aducea cântecul codrilor bătrâni, toamna îşi 
buciuma mâhnirea în adâncimi. Toţi stăteau muţi, 
înfiorați de durere. 


Deodată, Potcoavă îşi scutură pletele creţe, păru 
că se deşteaptă şi strigă cu glas adânc: 

— Haidem, fraţilor! În stepă! La larg! 

În ochii lui ardea o flacără nedomolită; pe obraz îi 
era săpată o hotărâre nestrămutată. 

Ursu chiui pe Totârnac. Apoi, când Vulpe veni, îşi 
strânseră toți chingile cailor şi încălecară. 

Potcoavă zise: 

— Înainte! Şi porni, ieşi din roata luminii, intră în 
întuneric, fără să se mai uite înapoi. 

* 

Dar încercările nu erau încă sfârşite. 

La Nistru, în popas mare, cazacii se odihneau 
înainte de a trece dincolo, şi Nicoară, în cortul lui, 
sta ca într-o noapte adâncă. Sufletul lui ieşise din 
vârtej, dar încă nu se liniştise; rătăcea prin noapte 
ca o pasere ostenită. 

Sta pe spate, pe covoare şi perne de matasă, cu 
mânile sub cap, cu ochii în gol. Şi icoanele din 
trecut veneau învălmăşite, mai luminoase, mai 
întunecate, dar toate aduceau câte o durere nouă. 

Uite odaia mohorâtă în care intră, ca o lumină, un 
chip iubit. lată ochii negri şi obrajii rumeni ca o 
floare de măr... Atunci au fost ceasuri tăcute şi 
chinuite, dar n-au fost aşa de dureroase ca acum. 

Atunci sufletul se zbătea nehotărât, avea clipe de 
cădere, se înălța iar trufaş; acum, în suflet, nu-i 
decât chin amar! Înmlădierile melodioase de glas, 
unele priviri pline de un farmec atât de puternic, 
acuma, singur, iar pribeag, ce bine le înțelege! Şi 
plimbările în amurg, prin parcul vechi, vorbele 
spuse cu jumătate de glas, umbra fumurie care 
umple tufişurile de taină, s-au dus, s-au dus, şi el 


n-a putut să le înțeleagă! 

Ce se petrece acum la Dăvideni? Ce-o fi făcut 
mezinul! Frate, frate! pentru tine mult am pătimit! 
Dar fie! Piară trecutul, numai mezinul să se 
liniştească: durerea l-a ars şi l-a mistuit cumplit. 

De la Alexandru, gândurile trec grabnic la multe 
întâmplări din urmă. Şi iată şi moş Petrea cel viteaz 
şi bun, iată-l căzut sub paloş! Aceea a fost cumplită 
izbitură... Şi iar, un gând fulgerător trece: noaptea 
de chef din tabăra de la Nistru. Parcă i se lămureşte 
povestea cazacului Pokotilo şi vorbele: Nimeni, 
tătucă, nimeni n-are să ştie! Bătrânul Gânj s-a dus 
şi n-a spus nimic, dar Nicoară simte ceva duios pă- 
trunzându-i sufletul şi dragostea de părinte a lui 
moş Petrea pare că-l învăluie încă. 

Icoane şi gânduri dureroase se  perindează 
amestecate şi sufletul stă ca într-o noapte oarbă. 
Ceasuri de durere trec şi în jur tabăra murmură. 

Câtă vreme a trecut de când stă gândindu-se, de 
când trecutul zbuciumat îl chinuieşte? Dintr-odată 
se deşteaptă în zvonul taberii, într-un fel de hohot 
mare, care se înalță clocotind. Ce este? Şi se scoală 
încet, ridică pânza grea, bătută în aur şi argint, de 
la intrarea cortului, şi deodată i se deschide înaintea 
ochilor frământarea oamenilor şi a cailor, aproape; 
mai încolo, Nistrul curgând limpede, înflăcărat în 
asfințitul de soare; şi departe nemărginirea, stepa 
fără hotare, pierzându-se în albastrul sumbru al 
răsăritului. 

Dar tabăra hohoteşte. Şi iată că apare, prin 
frământarea războinicilor, pe un cal mărunt, dar 
încordat, cu căciula mare dată pe ceafă, c-o ghioagă 
nestrujită aninată de botul şelei, Ghiţă Botgros, 


chiar Ghiţă Botgros! Şi pe când cazacii, în jurul lui, 
râd şi de cojocul cel scurt, şi de opincile nerase de 
porc, şi de căciula mare, şi de ghioaga uriaşă, - dar 
mai ales de gâtul lung şi de obrazul spân şi poznaş, 
cu nasul ascuţit, - badea Ghiţă trece, lung şi 
deşirat, c-o mână în şold şi cu zâmbetul pe buze. Şi 
iată că iese Suliţă din mulțime, şi Totârnac, şi Ursu, 
şi Crăciun Harbuz, şi Caraiman, şi Botgros ridică 
mânile în sus şi răcneşte: 

— Măi fraților! V-am spus eu c-avem să ne mai 
vedem! 

Descalecă şi începe a-şi săruta tovarăşii vechi de 
cinste, şi lacrima, vechea lacrimă, iarăşi se arată în 
vârful nasului ascuțit. 

— Veste-jalnică, fraţilor! Dacă nu-i jalnică, să-mi 
radeți mustața! 

Atunci Ghiţă zăreşte pe Nicoară Potcoavă în uşa 
cortului, privindu-l neclintit, cu ochii de flăcări. Şi 
cum îl zăreşte, se desface de tovarăşi şi, cu paşi 
mari, se repede, se apropie de cort şi cade în 
genunchi: 

— Măria ta, de patru zile îmi alung roibul şi te 
caut! 

Şi-acolo, în uşa cortului, frate Ghiţă, măria sa a 
rămas ca împietrit şi te-a privit lung-lung, apoi te-a 
apucat de-o mână, te-a tras în cort şi a lăsat pânza 
grea, țesută cu fir, în jos. După aceea s-a aşezat pe 
covor, ţi-a făcut semn să te aşezi şi tu, şi ţi-a şoptit: 

— Spune! 

Şi tu, frate Ghiţă, ai început a spune: 

— Măria ta... după ce-aţi plecat, mare durere a 
fost. Vai de capul nostru! Jupâniţa Ilinca s-a ofilit, 
s-a tot ofilit, până ce-a căzut la pat... Şi era slabă, 


DEO A Es SEE: 


măria ta, albă şi frumoasă, parcă era o sfântă! Şi 
boierul nostru, săracul, şi jupâneasă noastră nu 
ştiau ce să-i mai facă! Au chemat babe, au venit 
ieromonahi vechi, degeaba! Dacă nu i-a putut face 
nimic baba Aniţa, care te-a pus pe măria ta pe 
picioare şi pe mine m-a scăpat de la moarte, apoi 
alții nici atât, muncă degeaba! 

ŞI aşa s-a stâns, măria ta, zi cu zi. Şi acu o 
săptămână a simţit pesemne că se duce: m-a 
chemat şi mi-a zis: Ghiţă, să te duci să găseşti pe 
măria sa lon-Vodă şi să-i spui atâta că eu m-am 
dus! Şi pe urmă a început a plânge; şi după ce-a 
plâns de s-a uşurat, s-a dus! 

S-a dus, a rămas albă, limpede la față, chiar în 
odaia ceea unde ai zăcut măria ta. Şi veneau frunze 
aduse de vânt, frunze galbene ca nişte fluturaşi, şi 
se aşezau pe patul unde zăcea jupânița Ilinca, 
Dumnezeu s-o odihnească! Şi eu plângeam ca un 
prost, măria ta, buhăiam aşa de tare, încât am 
sculat toată curtea în picioare! Şi a venit şi boierul 
nostru, sărmanul, şi biata jupâneasă, şi ce-a fost, 
ce-a fost... Dumnezeule - Doamne! Dacă n-or muri 
şi ei din asta, să-mi razi mustața, măria ta! 

Ş-am aşteptat s-o îngroape. Pe când eram în 
țintirim şi sfinția sa părintele Ciotică cânta veşnica- 
pomenire şi eu prăvăleam țărână pe sicriu, pe când 
boierii plângeau, săracii, de ți se rupea inima, şi 
clopotele sunau, iată că se arată coconul Alexandru, 
fratele măriei tale. Şi cum a văzut, a strigat: — 
Lăsaţi-mă s-o văd! Nu zvârliți ţărâna, lăsaţi-mă s-o 
văd! Şi se uita cu ochii rătăciți la noi, stând 
încremenit ca o stană, pe marginea gropii. Şi popa 
cânta, şi eu prăvăleam plângând țărâna. Pe urmă a 


vorbit din nou, rar, ca într-un vis: — De ce-am 
rătăcit noaptea! De ce n-am venit, mai degrabă, s-o 
mai văd o dată! Şi s-a lăsat în genunchi şi a început 
a geme. Şi-i curgeau lacrimile ca un pârău. După 
aceea s-a ridicat încet, s-a uitat prăpădit în jur, a 
mai suspinat o dată, a încălicat, a pornit şi s-a dus! 

Ş-atâta-i, măria ta. Pe urmă eu am purces să te 
caut, şi de patru zile şi de patru nopţi umblu şi 
acum iată că te-am găsit, Doamne, şi-ţi spun numai 
atât: 

— Măria ta, jupânița noastră s-a dus! 

Şi chiar numai atât ai spus, frate Ghiţă, ş-ai tăcut; 
şi lacrima s-a rostogolit uşor pe spinarea nasului şi 
a rămas aninată în vârf. Pe urmă te-ai uitat la măria 
sa şi l-ai văzut stând posomorât, cu ochii mari ca 
două genune, în care se rotea ca o apă neagră 
durerea; te-ai uitat la el şi ai rămas îngrozit. Nu ţi-a 
spus nicio vorbă şi stătea ca de piatră. 

Târziu s-a ridicat în picioare, a dat la o parte 
pânza de fir şi a rămas privind în adâncul răsărit. 
Cerul era întunecos şi din zarea nemărginită se 
ridicau încet-încet nouri negri. Un vânt repede 
începuse a sufla, încrețind pânza de ape a Nistrului. 

Deodată ai tresărit înspăimântat, la răcnetul lui: 
— Şah! plecăm! — şi ai văzut pe uşa cortului cum 
tabăra vitejilor începe a se frământă cu zgomot. Şi 
Potcoavă sta în locul lui şi privea cu ochii mari 
nourii negri, care se rostogoleau şi scăpărau fulgere 
departe, în stepa nemărginită. 


EPILOG 
CUM H PIERIT UN VITEAZ ȘI CUM S-A 
RIDICAT ALTUL 


îngrijorați de acest nou lon-Vodă, amenințară 

pe poloni cu fier şi flăcări, cât timp viteazul va 
mai sălăşlui în cuprinsurile lor. Şi trădarea surpă şi 
pe al doilea erou. Cinstiţii nobili leşi şi prea cinstitul 
lor crai îşi desfăşurară îndată marea lor dragoste şi 
calda lor prietinie; şi Nicoară Potcoavă, chemat cu 
mare pompă la Curte, intră între zidurile reci ale 
temniţei. 

Viteazul stătu multă vreme la întuneric şi 
umezeală; dar şi aşa numele lui şi amintirea 
trecutului începură a ridica în Ucraina cetele de 
cazaci. De aceea craiul hotări sfârşitul lui Potcoavă; 
ieşi pe furiş din Liov de frica unei răscoale, şi-n 
urma lui — era într-o dimineaţă de iunie, — Nicoară fu 
scos în piața cea mare. 

Ş-atunci Potcoavă, slobod cu totul, după ce s-a 
plimbat mândru şi neînduplecat pe dinaintea 
norodului, între zidurile de oşteni cu armele gata, s- 
a oprit şi a grăit cu glas mare: 

— Oameni buni! Ştiţi voi de ce mi se taie capul? 
Ştiţi voi de ce mă răsplăteşte astfel craiul vostru? Mă 
răsplăteşte astfel pentru că toată viața mea am stat 
cu paloşul afară din teacă şi m-am războit împotriva 
păgânului! M-am luptat pentru crucea şi legea 


FR e a S eca 


fee furtuna stârnită de Potcoavă, turcii, 


noastră, şi acum iată răsplata mea! Bine! De moarte 
ştiţi voi bine că nu mă tem; am aşteptat-o şi am 
înfruntat-o în fiecare clipă. Nici odinioară nu m-a 
făcut să clipesc şi nu mi-a abătut paloşul din 
drumul lui spre pieptul pagânilor! 

Atunci a spus el multe adevăruri: că leşii şi craiul 
lor s-au purtat mişeleşte cu dânsul, că sunt nişte 
ticăloşi îngenuncheaţi fără nicio ruşine în tină, la 
picioarele pagânilor, că acuma el moare, dar nu va 
trece mult şi nelegiuiții vor veni şi vor trece prin 
ascuțişul săbiei şi ţara de mişei în care vitejii 
primesc astfel de răsplăți. 

Apoi s-a uitat în juru-i şi a zis zâmbind: 

— Oricum, nu face să îngenunchez şi să mor în 
tină. Să mi se aducă covorul meu cel scump, căci 
vreau să mor cum se cuvine! 

I s-a adus covorul, i s-a întins la picioare. Şi ela 
întrebat: 

— Unde e călăul? 

Şi când omul îmbrăcat în roş ieşi în lumină, 
mulțimea începu să murmure surd, ca o apă 
răscolită de vifor. Potcoavă aştepta liniştit, cu 
fruntea înclinată, cu obrazul întunecat. Întrebă: 

— A venit vremea? 

— Cu voia măriei tale, da! răspunse călăul. 

— Sabia ţi-e lucie şi ascuţită? 

— Da! 

Atunci Nicoară îngenunche cu fața spre soare, oftă 
şi începu să se roage. Stătu câtăva vreme aşa, 
pierdut, cu ochii duşi: poate-i trecea pe înaintea 
privirilor aţintite toată viața lui zbuciumată şi 
pribeagă ca vântul, toate zilele de negură, de urgie, 
de lupte, de biruință; poate şi zilele unei mari iubiri 


tăinuite care zace în mormântul trecutului, în 
acelaşi mormânt al durerilor în care se va scufunda 
şi inima aceea ce bătuse cu tărie neînfricoşată, în 
lumea aceasta în care mulți mişei se bucură! Cu 
privirile înnegurate o clipă, îşi făcu cruce, îşi netezi 
pletele creţe, se descheie la gât şi, plecându-şi capul, 
zise: 

— Loveşte! 

Dar călăului nu-i venea bine. 

— Măria ta, la noi nu se taie aşa capetele. 

— Bine, să-l întorc altfel... rosti Potcoavă. 

Dar nici aşa nu era bine. Potcoavă îşi înălță capul 
îşi mai roti o dată ochii sorbind zările şi lumina 
nemărginită, cu privirile-i adânci, şi zise: 

— Arată-mi! — şi călăul îi arătă. 

Şi când sabia şuieră scurt, şi când sângele umplu 
covorul, tot poporul începu a se tălăzui, într-o 
zguduire de furtună. Trâmbiţele şi tobele sunară 
rugăciunea morții şi a vitejiei, şi soldații îşi plecară 
armele şi-şi întorseră capetele. Şi-a fost strigăt greu 
şi cutremur de jale pentru pieirea unui aşa viteaz. 

Şi plângeau fecioarele şi aruncau flori înspre capul 
frumos, care-şi închidea ochii în veşnicia nesimțirii; 
şi blăstămau muierile braţul călăului, care a izbit în 
viteazul ale cărui isprăvi le ziceau cântăreți din trei 
hotare! 


Şi astfel, fraţilor, ca o vijelie grabnică, a trecut şi 
Potcoavă. Dar suflarea vredniciei lui bântui multă 
vreme. La Pragurile Niprului, taberele de cazaci 
începură a se tulbura, a se mişca şi a porni vijelii 
cumplite. Un nume nou izbucni ca un tunet în toată 
Ucraina - Botgros, sau Botgrozna, cum îi ziceau 


cazacii şi noroadele îngrozite de la marginile 
republicii leşeşti. Furtunile sângeroase iar începură, 
şi în furtunile acestea, Botgros, nalt, deşirat, cu 
ghioaga lui nestrujită, trecea ca o arătare de groază. 

Ducând şuvoaie de foc şi spaimă, săracul Ghiţă, 
oftând, se gândea că din mormântul lui, întunecosul 
Nicoară aude zgomotele tunătoare ale răzbunării. Şi 
aşa trecea pe roibul lui, în fruntea cetelor sălbatice 
şi în trecerea lui se risipeau, în vâltori de flăcări, 
sate şi oraşe, fugea lumea cu părul vâlvoi şi se 
spulberau ostile leşilor. 

Treceau cetele de cazaci, treceau duduind, ducând 
foc şi sabie în țara trădătorilor. Şi adesea la 
popasurile de sară, în stepele nemărginite, 
moldovenii fugari şi tovarăşii cazaci, sfătuind în 
jurul focurilor de tabără, vorbeau despre marele 
viteaz. Bătrânii războinici cântau strălucitele fapte 
ale voievodului, pe când voinicii stăteau cu capetele 
în piept în rumeneala focurilor şi ascultau. În 
povestirile lor, treceau şi umbrele altor viteji, a lui 
lon-Vodă cel Cumplit, a bătrânului Petrea Gânj, a 
lui Pokotilo şi trecutul de vitejii învia şi trăia încă o 
dată în sufletul nedomoliţilor copii ai pustiei. Târziu, 
Botgrozna, rămas singur, se gândea la un chip alb 
de sfântă şi la un mormânt tăcut, sub flori, la apa 
Moldovei; şi-şi ştergea încet o lacrimă care-i aluneca 
pe obrazul ars şi vântul trecea cu fiori, cu suspine, 
spre nefericita Moşie. 

Şi Ghiţă Botgros, oftând, se gândea şi la Potcoavă, 
la domnul lui, care doarme somn greu în pământ 
străin. Şi ofta murmurând: 

— Dormi, stăpâne, şi aşteaptă ziua răsplăţii! 

În sufletul lui învăluit de vânturile patimii, în 


mintea lui neguroasă, o dorință neînduplecată 
stăruia: răzbunările trebuiau să se îndeplinească, 
căci în noaptea lor sufletele n-au altfel odihnă. Dar 
dinspre Moşie nu se ridica niciun murmur, poporul 
iar căzuse în amorţire; pe pământul umed de sânge 
vitejesc străinii năvăleau în stoluri prădalnice. 
Botgrozna era încredinţat că viteazul aştepta cum 
aşteptau toți bătrânii şi  nedomoliţii viteji în 
mormintele lor, aştepta răzbunarea şi izbucnirea 
buciumului deşteptării în pământul strămoşesc! 


IE PS Da Aa 


- 4 a Ua F 


E-Book realizat 
după volumul apărut la 
EDITURA JUNIMEA-1972 


Coperta ediției: ŞTEFAN MIRON 


ES SED AD SII IE E IE IS TEI 
IE i ct ein e Stau oa Să pi SÙ 


` - 
- Ds .r a 


DE G 
iian YN i 
o i rA 9 
iv i, y TAEA 


Aa 


Va IR îi 
LA y 
ID: 


rii 
s; 


J” AY, as 
PSAN E A 
Ap: 
(a) 

Aj 2 7, 


Ja 


ALAK. iA 3 
SARI 


RM ITE 


> 
o: 
ră 


- x r ` { .. d s í 
Di aim a PER E E E PEPIS IAr Pesti p D PAPEI Ar F E 4