STANCU, Satra (1969)_pypdf2

ZAHARIA STANCU e ŞATRA 


Coperta : Florica Mäiureanu 


ZAHARIA STANCU 


ȘATRA 


ROMAN 


ediția a II-a 


1969 
EDITURA PENTRU LITERATURĂ 


„2. :mut mi-a povestit 
îns împlările, 
Hera a stăruit să le scriu. 


CAPITOLULI 


Him başa isprăvi de mîncat. Isprăvi şi de băut. 
Oala, care cu puţin mai înainte fusese plină de vin 
roşu, acrișor, era goală. Îi mulţumi Oarbei. 

— Bucatele au fost bune. A fost bun şi vinul. 

Obrazul Oarbei se lumină. 

Him başa îl privi pe Alimut. 

— Te-ai săturat ? 

— Da, tată. Numai vinul... 

— Nu cumva vrei să spui că nu ţi-a plăcut? 

— Mi-a plăcut, tată, dar... a fost cam puţin. 

Riseră amindoi. Rise și Oarba. 

— Altădată, fiule, ai să primeşti mai mult. 

Stăpînul șatrei ieși în fața cortului, se așeză tur- 
ceşte în țărina alburie pe care o înfierbîntase soarele 
şi bătu din palme. În deschizăturile corturilor se ară- 
tară de îndată capete oacheșe, pletoase, mustăcioase. 
Ciţiva bărbaţi se apropiară. Him başa se uită în ochii 
lui Uj Hoţul și-i porunci : 

— Cheamă bătrinii la sfat. O dată cu ei să mai 
vină şi Ariston, Goşu și Lisandra. 

Uj Hoţul începu să umble printre corturi. Citeva 
clipe stăpinul șatrei îl urmări cu privirile. Pe urmă 
ridică ochii și, clipind des, se uită la cer. 

Soarele era tocmai la amiază. Văzduhul era cald, 
viscos, apăsător şi părea încremenit. Caii, măgarii şi 


7 


catirii şatrei moţăiau ceva mai departe de corturi şi 
se apărau alene cu cozile de roiurile de muşte care 
nu le dădeau pace. Ciinii, întinşi pe labe, dormitau 
sub căruțele lungi, cu coviltire. Îi supărau şi pe ei 
muştele. Doboriîţi de greaua zăpușeală a zilei, urşii nu 
se mișcau, nu-și sunau lanţurile și nici măcar nu 
mormăiau. Poate se aflau căzuți adînc în somn și nu 
visau nimic. Poate visau pădurile străvechi şi um- 
broase în care viețuiseră altădată, pe vremea cînd 
fuseseră slobozi. Poate visau stufărisuri pline de 
afine şi de albine. Poate visau scorburi încărcate cu 
Taguri galbeni plini cu miere limpede şi dulce. 

Satul în care şatra poposise chiar în dimineața 
aceea se afla la o depărtare de numai trei-patru sute 
de paşi. Răminea tăcut de parcă în întregul lui cu- 
prins nu s-ar fi găsit nici o făptură vie. Tăcută ră- 
minea și balta din apropiere în care foiau broaștele 
și pe care o acopereau în bună parte petice umede de 
lintiţă grasă și verde. Aci, și la acest ceas al amiezii, 
tăcerea ar fi fost deplină, dacă din cînd în cînd nu 
s-ar fi auzit, venind de departe, țăcănitul ritmic al 
secerătorilor care, undeva, acolo unde cerul își spri- 
jinea marginile albastre pe pămînt, doborau griul 
copt şi înalt. Văzduhul era prea viscos și zăpușeala 
amiezii prea grea și prea groasă ca să străbată prin 
ea şi să se audă şi glasurile oamenilor. Frinţi de mij- 
loc şi scăldați în sudoare, țăranii adunau griul sece- 
rat, îl legau în snopi și cu snopii clădeau ciăi mari. 
Văzute de departe, clăile de grîu se asemuiau cu 
niște grămezi fabuloase de aur roșcat. 

Auzind porunca mai-marelui lor, repetată la fic- 
care cort de Uj Hoţul, oamenii oacheşi — bătrîni şi 
tineri — ieşiră din corturile în care abia se tolăni- 
seră pe rogojini şi veniră lenevoşi abia tirșiindu-și 
pașii. Se aşezară cu toţii în ţăriîna fierbinte a luncii, 
făcînd o jumătate largă de cerc în fața lui Him başa. 
În dreapta şi în stinga acestuia se așezară bătrinii. 


După aceea, în rindul întîi se așezară, după virstă, și 
ceilalți bărbaţi. La spatele lor luară loc femeile, iar 


umeri. Flăcăiandrii cu mustăţile abia mijite şi feti 
canele care purtau la git lungi şiruri de mărgele şi 
în urechi cercei mari ca nişte belciuge se aciuară în 
spatele femeilor şi întinseră giturile. Şovăind şi îm- 
pleticindu-se, veni și Goşu, de mină cu Lisandra. 
După Goșu se arătă, mîndru și pieptos, Ariston. În 
spatele lui, mărunţel la trup însă vinios și indesat, 
păşea Uj Hoţul. Sudoarea de pe frunte i se scurgea 
pe obrajii ciupiţi adinc de vărsat și se pierdea în 
barba neagră, încîicită, stufoasă. Toate privirile şa- 
trei se îndreptară spre cei trei. Nu se auzi nici o. 
șoaptă şi nici măcar muștele nu mai biziiră. Uj Hoţul 
strigă : 

— Singe !... Să iasă cu singe... Socoteala nu se 
poate încheia decit cu vărsare de singe !... 

Him başa se uita la el mustrător. Uj Hoţul, ruşinat, 
plecă ochii în jos şi tăcu. 

Bărbaţii şatrei, adunaţi aci, aveau toţi chici lungi, 
mustăţi stufoase, bărbi sălbatice. Foarfeca nu intrase 
niciodată în părul vreunuia din ei. Pe obrazu! nici 
unuia nu umblase briciul. Pe toţi, fără greșeală, îi 
împodobise firea cu ochi negri, de smoaiă, rotunzi, 
neobișnuit de mari şi plini de o strălucire care — 
dacă nu te fereai din calea ci — te ameţea şi te ador- 
mea. Bărbile, mustățile și chicile, unse în fiecare zi 
cu ulei gras, de nucă, sclipeau de parcă ar fi fost de 
metal. 

Toate privirile erau îndreptate spre Goşu. Dirz, în- 
tăritat, pus pe ceartă, pe bătaie și poate chiar și pe 
omor, omul veni şi se opri în mijlocul cercului. Tot 
în mijlocul cercului și destul de aproape de Goşu, se 
opri și Lisandra. Ariston se răzleţi de cei doi și în- 
lemni. Goșu se uita în pămînt. Tot în pămint se uita 
și Ariston. Numai Lisandra căuta fără nici o sfială 


Q 


ochii oamenilor din jur și, cînd îi găsea, în înfrunta 
nu numai cu îndrăzneală, ci şi cu neruşinare parcă 

Him başa voi să deschidă gura şi să spună ce avea 
de spus. Dar tocmai atunci in sat sună trist clopotul 
cel mare de la biserică. După clopotul mare sună şi 
clopotul mic. Tot rar. Tot trist. Șatra ştiu că acolo, în 
satul lingă care se aciuase cu cîteva ceasuri în urmă, 
ori de undeva, de departe, de pe front, venise vestea 
morţii unui bărbat. Nu se închină nici unul dintre ei 
şi nici unul dintre ei nu șopti printre buze „Dumnezeu 
să-l ierte pe răposat“. Ei, oamenii oacheşi, nu moște- 
niseră de la înaintași acest obicei și nu practicau 
nici o credință. Se mulțumiră să se uite în pămînt — 
în pămîntul în care se topeau trupurile tuturor mor- 
ților — și apoi să-şi arunce ochii spre cer. De acolo, 
din cer, soarele lumina pămîntul. Şi tot de acolo, din 
cer, cădea ploaia care ajuta pămîntului să se acopere 
de iarbă, de buruieni şi de păduri, de livezi sau de 
lanuri nesfirşite de grîu, de porumb, de floarea-soa- 
relui, de rapiţă, de secară. 

Faţa lui Him başa se întristă. Stăpinul șatrei spuse : 

— Nu este nici o legătură între viaţa omului care 
s-a stins acum şi viața noastră. Totuși, clopotul ne-a 
cobit a rău. 

Șatra pogori într-o tăcere şi mai adincă. Ea era 
obișnuită din cea mai veche vechime să tacă atunci 
cînd mai-marele ei spunea ceva. Niciodată nu se po- 
menise printre ei om care să se ridice împotriva 
bulibaşei. Tot aşa aveau să se petreacă lucrurile și 
acum. 

Clopotul mare sună ce mai sună, osteni și tăcu. 
Tăcu şi clopotul mic. În balta acoperită pe alocuri de 
mari petice de lintiţă grasă şi verde orăcăi o broască. 
Soarele fulgeră văzduhul încremenit şi viscos dintre 
pămînt și cer. Speriată, broasca se trase iarăși în 
adinc. 


10 


— Ştiţi, spuse Him başa, pentru ce v-am chemat, 
să luaţi parte la judecată. 

— Știm, răspunseră bătrinii, ştim prea bine. 

— Totuşi, am să vă spun pe scurt întîmplarea, 
după datină, ca totul să fie limpede și în hotărîrea 
pe care o vom lua să nu se strecoare nici o nedreptate. 
Legile noastre, păstrate din bătrîni, trebuiesc împ.-i- 
nite fără nici o abatere. 

— Te ascultăm, bulibașă, ziseră într-un glas bă- 
trînii. Te ascultăm. 

— Acum doi ani a fost mare bucurie în șatra noas- 
tră, zise Him. A fost nu numai kucurie, a fost 
şi veselie. Vă amintiți că ne aflam poposiţi într-o 
luncă, lîngă marginea fluviului. Cu capul plecat şi 
parcă cerîndu-și iertare de ceea ce avea de gînd să 
facă, flăcăul Goşu ne-a cerut învoire să se însoare cu 
Lisandra, fata lui Sedil, din șatra lui Sedil. Şi noi 
i-am dat învoire s-o aducă în șatra noastră pe Lisan- 
ara, fata lui Sedil, din șatra lui Sedil. Mi-am pus 
obrazul în joc şi m-am tocma[ o zi și o noapte cu 
Sedil başa. M-am tocmit pînă am rămas amindoi si- 
tevi şi abia atunci ne-am înţeles din preţ. Şi după ce 
ne-am înţeles din preţ am chemat-o pe Lisandra și-am 
întrebat-o dacă-l place pe Goșu și dacă vrea să-l ia de 
bărbat pe Goşu. La întrebarea mea dacă-l place pe 
Goşu, ea nu mi-a răspuns. lar la întrebarea dacă vrea 
să-l ia de bărbat pe Goșu, ea mi-a răspuns că vrea. 
Nu m-am supărat. Pentru că o femeie poate să-și ia 
de bărbat și pe un om pe care nu-l place. Cu vremea 
se învaţă cu el şi asta e de ajuns ca o căsnicie să 
meargă bine. Și-am mai întrebat-o pe Lisandra dacă 
are ori nu de gînd să se supună legilor străvechi ale 
șatrei noastre. Lisandra a pus mîna dreaptă pe inimă 
și-a jurat că are să se supună, oricît de strașnice ar 
fi ele. Atunci Goșu a zis : „Dacă mă ia de bărbat, o 
să mă cunoască. Și dacă o să mă cunoască, o să mă 
placă. Şi dacă o să mă placă, pînă la urmă o să 


11 


ajungă să mă și iubească.“ Zicînd acestea, Goşu s-a 
arătat fericit. Şi atunci m-am arătat şi eu fericit că 
'Goşu și-a ales nevastă frumoasă și harnică, şi că şatra 
noastră şi-a mărit numărul şi s-a îmbogăţit cu o fe- 
meie din şatra lui Sedil şi chiar din neamul lui Sedil. 
Goşu i-a plătit în fața mea şi în faţa voastră lui 
Sedil başa douăzeci de galbeni de aur turceşti, cu 
zimți, ca preț al Lisandrei. Sedil başa și-a luat fata 
de mină și i-a dat-o lui Goşu pe viaţă şi i-a spus: 
„Pină acum Lisandra a fost fata mea și mie mi s-a 
supus. De acum înainte, Lisandra este roaba ta, Go- 
şule, și nevasta ta, şi ţie și numai ţie o să se supună, 
iar la alt bărbat din șatră ori din afara şatrei n-o să 
se uite nici măcar cu coada ochiului.“ 

Him başa tăcu. Îşi bolovăni ochii rotunzi, neobiș- 
nuit de mari și neobișnuit de negri, peste oamenii 
oacheşi adunaţi în faţa lui. Șatra îl asculta. Şatra nu-i 
ieșea din cuvînt. Inima i se umplu de mulțumire. leşi 
din tăcere și întrebă : 

— Am spus pînă acum adevărul, au l-am ocolit ? 

— Adevărul l-ai rostit, bulibaşă, adevărul întreg 
l-ai rostit şi nimic din ce-a fost adevăr n-ai ascuns. 

— Atunci, zise Him bașa, să mergem mai departe 
şi să deslușim faptele pînă la capăt. 

— Pînă la capăt, bulibașă. 

— Aşadar, Goşu i-a plătit lui Sedil başa preţul 
Lisandrei şi Lisandra a jurat cu mina pe inimă că 
va asculta de străvechile legi ale şatrei noastre și-a 
trecut Lisandra din şatra lui Sedil başa în șatra noas- 
tră. A început nunta. Trei zile și trei nopţi ne-am ve- 
selit noi şi tot trei zile şi trei nopţi s-a veselit și șatra 
lui Sedil başa. Au jucat oamenii din șatra noastră și, 
amestecîndu-se cu noi, au jucat și oamenii din şatra 
lui Sedil başa. Au jucat urşii șatrei noastre și au 
jucat și urşii şatrei lui Sedil başa. S-a isprăvit nunta 
fără nici o spinare ciomăgită, fără nici o mînă ruptă, 
fără nici un ochi scos şi fără nici un cap spart. Pe 


12 


urmă șatra noastră a apucat-o într-o parte și şatra 
lui Sedil başa în altă parte. De atunci și pînă astăzi 
au trecut aproape doi ani, iar căruțele noastre nu 
s-au mai întîlnit, câinii şatrei noastre nu s-au mai 
mirosit cu ciinii şatrei lui Sedil başa, caii, măgarii 
și catirii şatrei lui Sedil başa nu s-au amestecat la 
păscut cu caii, măgarii şi catirii şatrei noastre. Iar 
noi... Noi nu ne-am mai oglindit în ochii șatrei lui 
Sedil başa şi nici şatra lui Sedil başa nu s-a mai oglin- 
dit în ochii noştri. Este ? 

— Este, bulibașă, este. 

— Toate au mers bine pînă în miezul nopţii 
trecute, cînd peste Goșu s-a năpustit tam-nesam un 
vis urit. Şi atunci, scuturindu-se de somn şi ieşind 
din visu-i urit, Goşu s-a trezit. Şi trezindu-se a cău- 
tat-o lingă el pe Lisandra s-o scoată şi pe ea din somn 
și să-i povestească visul. N-a găsit-o. Fierul roșu 
al bănuielii i-a ars lui Goșu inima şi l-a îndemnat să 
pună mîna pe cuţit. A pus Goșu mina pe cuţit, i-a în- 
cercat agerimea tăişului, a ieşit din cort şi s-a pitulat 
la pîndă cum ar fi făcut-o oricare dintre noi. Cum ştiţi, 
șatra toată dormea dusă. Caii șatrei, măgarii șatrei 
și catirii şatrei păşteau prin preajmă. Ciinii şatrei 
dormeau şi dormeau și urşii șatrei. Și numai Goșu 
pindea la pămînt, cu cuțitul în mînă. Singel= lui 
Goşu ardea şi mînia îi tulbura minţile. Omu: însă 
se stăpinea, tăcea şi răbda. Stăpinindu-se şi tăcînă, 
răbdind şi aşteptind, a pîndit pină către zori. Şi 
pinda nu i-a fost fără folos. În zori a văzut-o pe 
Lisandra şi l-a văzut şi pe Ariston. Veneau ţinîndu-se 
de gît dinspre zăvoi. 

— Ruşine ! Ruşine mare ! spuseră bărbaţii. 

Muierile oacheșe și ochioase tăcură. Tăcură și fetiş- 
canele. Tăcură și flăcăiandrii. Him başa îl întrebă pe 
Goșu : 

— Am spus adevărul, Goșule ? 

— Adevărul l-ai spus, bulibașă. 


13 


— Dar tu, Aristoane, ce zici ? 

— Ai spus adevărul, bulibașă. 

Pe Lisandra n-o învrednici Him başa cu nici o 
întrebare. Femeiușca nu se sinchisi. Își păstră ochii 
în jos, însă genele lungi îi tresăriră și parcă și buzele 
i se mișcară într-un scurt tremurat. 

— Goșu, zise Him başa, Goșu ar fi avut dreptul, 
stăpînit de minie, cum era, să se năpustească asu- 
pra lui Ariston și să-l înjunghie. Dar Goşu s-a gîn- 
dit că nu e potrivit ca un bărbat din şatra noastră 
să ucidă alt bărbat din șatra noastră. Goşu a ţinut 
seama de străvechile noastre legi și de străvechile 
noastre obiceiuri, și a socotit că e mai bine să-și în- 
frîneze pornirea spre răzbunare şi să aducă pricina 
înaintea noastră spre dreaptă judecată. Așa este, 
Goşule ? 

— Așa este, bulibașă, aşa şi nu altfel. 

— Acum, spuse Him başa, acum Goșu trebuie să 
ne răspundă dacă o leapădă sau nu pe Lisandra. 

Goşu răspunse liniștit : 

— Nu, stăpîne, n-o lepăd. Nici mort n-o lepăd. 

— Dece? 

— Pentru că eu fără Lisandra nu pot trăi. Eu o 
iubesc pe Lisandra mai mult decit imi iubesc lu- 
mira ochilor. 

Lisandra se uită la el lung. Îi înflori pe buze un 
suris de mulţumire. Him bașa se încruntă. Femeiușca 
își stinse îndată surisul. 

— Atunci, Goșule, nu-ţi rămîne altceva de făcut 
decît s-o ierţi. 

Goşu sări ca ars : 

— Pînă aici ai fost drept, bulibașă, și n-ai rostit 
un singur cuvint care să se abată de la străvechile 
noastre legi și de la străvechile noastre obiceiuri, 
însă la urmă, pesemne din bunătatea inimii, ai greșit. 

— Aşa e, ziseră bătrînii. La urmă bulibașa a greșit. 

— Vrei să se împlinească legea, Goşule ? 


14 


— Vreau. 

— Şi tu, Lisandro, vrei şi tu să se împlinească 
legea ? 

— Vreau, zise femeia, vreau, pentru că știu că 
altfel nu se poate. 

— Dar, o întrebă blind Him başa, de ce ai călcat 
tu legea cînd ştiai prea bine ce te aşteaptă ? 

— Nu pot trăi fără Ariston, bulibaşă. Și dacă nu pot 
trăi fără Ariston, socot că e mai potrivit să mor. 

Tăcu Him başa. Tăcură bătrinii. Toţi bărbaţii tă- 
cură, în afară de Uj Hoţul, care rigii, rînji şi tuși. 
Muierile şatrei fremătară şi șuşotiră între ele. Him 
bașa răcni la ele. Muierile tăcură. 

— Tu, Aristoane, ştiai că Lisandra e nevasta lui 
Goşu. Ştiai că Goşu a cumpărat-o pe Lisandra de la 
tatăl ei, de la Sedil başa, cu douăzeci de galbeni de 
aur vechi, turceşti și cu zimţi. 

— Ştiam, bulibașă, toate acestea le ştiam. 

— Atunci de ce ai tras-o pe Lisandra în greşeală ? 

— Pentru că o iubesc mai mult decît îmi iubesc 
carnea și mai mult decit imi iubesc sîngele. Fără ea 
nu pot să trăiesc şi nici nu vreau să mai trăiesc. 

— Dar Goşu spune că nici el nu poate să trăiască 
fără Lisandra. 

— Da, nu pot să trăiesc fără Lisandra, suspină 
Goşu. 

— Vinovată este Lisandra, zise Him başa. Cunoş- 
tea dragostea lui Goșu și nu se cădea să răspundă 
chemării lui Ariston. 

— Nu eu sînt vinovată, spuse Lisandra. Vinovată 
e dragostea. Dragostea m-a aprins, m-a zăpăcit, 
m-a orbit și m-a aruncat în braţele lui Ariston. 
Acum voi faceţi cu mine ce vreţi. Însă eu sînt da- 
toare față de voi și față de inima mea să vă măr- 
iurisesc încă o dată că nu pot să trăiesc fără Ariston. 
Auziţi ? Eu nu pot să mai trăiesc fără Ariston. Şi fără 
Ariston nu vreau să mai trăiesc. 


15 


Tăcerea se lăsă iarăşi peste șatră, peste lunca aco- 
perită de iarbă aspră, ghimpoasă, peste balta stă- 
tută, adormită sub petice mari de lintițţă grasă şi 
verde. După citva timp tăcerea fu iarăşi sfărimată 
de clopotul mare și de clopotul mic din sat care 
sunau a jale. Moartea, ca o uriașă pasăre nevăzută, 
filfii din aripile ei peste șatră, dar văzduhul fier- 
binte şi viscos al zilei rămase tot neclintit, tot în- 
cremenit. 

Lisandra zise : 

— Dragostea e vinovată. Dar nici tu, bulibașă, 
nici voi, ceilalţi bătrîni plini de înțelepciune care 
vă aflaţi în jurul bulibașei, nu înţelegeţi ce este 
dragostea Poate ați iubit în tinereţea voastră. De 
atunci însă și pînă acum a trecut mult timp şi voi 
ați uitat 'otul. Inimile vi s-au uscat şi amintirile 
v-au secat. Ori, poate nici n-aţi iubit. lar dacă ați 
iubit şi aţi uitat, ori dacă n-aţi iubit niciodată, cum 
mă puteţi voi înțelege și cum mă puteţi voi ju- 
deca? Judecaţi-mă, totuşi, şi pedepsiţi-mă după 
străvechea voastră lege pe care eu am călcat-o și 
după străvechile voastre obiceiuri de care eu n-am 
fost în stare să ţiu seamă. Înainte de a-mi primi 
pedeapsa, sint datoare să vă spun pentru a treja oară 
că eu fără Ariston nu mai pot să trăiesc și nici n-am 
de ce să mai trăiesc. 

— Nici eu nu pot să trăiesc fără Lisandra, zise 
încet Ariston. Și fără Lisandra nici eu n-am de ce 
să mai trăiesc. 

Oarba îi ceru voie bărbatului ei care era cumpli- 
tul stăpîn al șatrei să spună şi ea cîteva cuvinte, și 
după ce acesta îi dădu îngăduinţa, zise : 

— Tu, Lisandro, de cum a început judecata, eu 
una am tăcut și te-am ascultat. Si nu m-aş fi ames- 
tecat în vorbă, dacă n-ai fi întrecut cu nerușinare 
măsura cuvintelor. Zici că noi toate n-am cunoscut 
dragostea, ori că dacă am cunoscut-o în tinereţe: am 


15 


“uitat-o cu trecerea timpului. Şi-ai mai zis că şi băr- 
baţii noştri ori au cunoscut dragostea și au uitat-o, 
ori n-au cunoscut-o de loc. De cînd trăiesc în șatra 
asta — şi trăiesc cam de multişor — vorbe mai 
neruşinate n-am auzit. Tu, fată a Cîrnei, află că 
noi toate am cunoscut dragostea. Şi-au cunoscut-o 
şi bărbaţii noștri. Dar unde am fi ajuns noi dacă 
ne-am fi lăsat robiţi de patimă și ne-am fi furat 
una alteia bărbatul, ori ne-am fi încurcat cu tinerii 
stăpîniți de pofte? Atunci, muiere stricată ce ești, 
gatra noastră n-ar mai fi avut nici o tărie. Și ne- 
mai avînd nici o tărie, s-ar fi destrămat şi ar fi 
pierit. Este adevărat că străvechile noastre legi sînt 
aspre. Și tot atît de adevărat este că grozav de 
aspre sînt şi străvechile noastre obiceiuri. Dar noi 
nu ne putem lepăda nici de unele, nici de altele, fără 
să ne pască primejdia pieirii. 

— Înţelepte vorbe a rostit Sina, zise Him başa. 
Trebuie să împlinim legea. Pînă să trecem la împli- 
nirea ei, te mai întreb o dată, Goșule : o lepezi pe 
Lisandra, au ba ? 

— Nu, bulibaşă, n-o lepăd. Fără Lisandra nu pot 
să trăiesc. Fără Lisandra nu mai am pentru ce trăi. 

— Atunci, Goşule, o ierţi pe Lisandra ? 

— Nu, bulibașă, nu pot s-o iert. Aţi auzit ce-a 
spus. Dacă o iert astăzi, la noapte pleacă iarăși să 
se culce în zăvoi cu Ariston. 

— Poate nu pleacă, zise bulibașa. O să avem noi 
grijă să nu plece. 

— Grijă! Ce fel de grijă? Ştii tot atit de bine 
ca și mine, ori poate şi mai bine, că pe o muiere in- 
trată în călduri nu izbutește nimeni s-o păzească 
nici cu ciomagul şi nici chiar cu pușca. 

— În cazul acesta, Goşule, doreşti să se treacă la 
împlinirea legii ? 

— Da, bulibașă, doresc. 


17 


— Şi crezi că împlinirea legii are să-i vindece 
Lisandrei inima care-i sfiriie după Ariston şi-are 
să-i stingă pofta ? 

— Mă hrănesc cu această nădejde, bulibaşă. 

Lisandra se întoarse spre bărbatul ei : 

— Sărace ! Sărace ! Este ca şi cum ai încerca să 
te hrăneşti cu pietre. 

Him başa îl privi în ochi pe Ariston. 

— Tu, Aristoane, ai ceva împotrivă ? 

— N-am nimic împotrivă, bulibașă. 

— Dacă nimeni n-are nimic împotrivă, zise mai- 
marele şatrei, hotărăsc să se urmeze pină la capăt 
străvechile noastre rînduieli. Pregătiţi-vă. 

Acum soarele trecuse de amiază şi luneca, aprins 
și galben, către partea dinspre apus a cerului. Chin- 
dia era încă departe și văzduhul rămînea tot fier- 
binte, tot vîscos, tot apăsător, tot încremenit. Balta, 
învelită pe alocuri de mari petice verzi şi grase de 
lintiță, părea tot adormită. Şi tot adormită părea și 
lunca dintre sat și balta lîngă care işi găsise pentru 
cîteva zile sălaș șatra. Caii, măgarii şi catirii şatrei, 
copleșiți și ei de zăpușeală, se apărau alene, ca şi 
mai înainte, cu cozile, de muşte. Ciinii dormitau 
întinși la umbră, sub căruțele lungi și grele, cu co- 
viltir. Urşii, doboriţi de căldură, mormăiau din cînd 
în cînd prin somn. La îndemnul lui Uj Hoţul, cîteva 
fetișcane oacheșe își zornăiră mărgelele de sticlă, bră- 
țările de aramă și cerceii de tumbac, luară găleţiie, 
le umplură cu apă din baltă şi udară, ceva mai de- 
parte de corturi, o bucată mare de pămint. Țărîna 
supse numaidecit apa și se muie. 

Goșu intră în cort. Intră în cort, după el, și Lisan- 
dra. Ariston se îndreptă, mîndru și dirz, spre cortul 
lui. Him başa îl căută pe Alimut şi-i porunci să se 
ducă după harapnice. Băiatul se repezi la căruţă şi 
se întoarse cu două harapnice. 


18 


Toată şatra se afla în picioare, îremăta şi fierbea 
«de nerăbdare. Nimeni nu rostea nici un cuvint. Oa- 
menii oacheși făcură cerc în jurul bulibașei. Se în- 
ghioldeau unii pe alţii, se îmbrînceau, se călcau pe 
picioare, holbau ochii. Mai-marele șatrei cercetă în- 
delurg fiecare harapnic. Spuse : 

— Sînt curate. Amindouă sint curate. N-au nici 
plumbi, nici noduri. Vedeţi-le și voi. Cercetaţi-le 
şi voi. 

Harapnicele trecură din mînă în mină. Fiecare le 
pipăi. Şi după ce le pipăi fiecare zise : 

— Bulibaşă, ai spus adevărul. Harapnicele sînt cu- 
rate. Nici plumbi n-au şi nici noduri. 

Him başa luă harapnicele. Le mai cercetă încă o 
dată. Şi încă o dată grăi : 

— Harapnicele sînt curate, Nu părtinim pe ni- 
meni. Noi nu părtinim pe nimeni. Soarta va hotărî. 

—. Da, întări şi Sarat, unul dintre bătrîni. Soarta 
va hotări. 

Uj Hoţul rise : 

— Ha-ha-ha ! Soarta ! ha-ha !... 

Matahala se apropie de el, îl intoarse cu fața spre 
ea, îl ridică în sus şi-l sărută pe gură. 

— Eu nu te-am înșelat niciodată, Uj, niciodată. 

Oamenii oacheși își scoaseră de la briu pungile cu 
tutun și lulelele negre de pămînt ars. Umplură lu- 
lelele cu tutun și le aprinseră. După aceea se așezară 
iarăşi turceşte în ţărîna fierbinte din faţa corturilor. 
La spatele bărbaţilor se rînduiră, în picioare, femeile 
și copiii, în așa fel încit fiecare să vadă de la început 
și pînă la sfîrşit tot ceea ce avea să se petreacă pe 
peticul acela de pămînt proaspăt udat cu apă. 

Gol pînă la brîu și desculț, Goșu ieşi din cort. Piep- 
tul lat şi vînjos îi era acoperit de o pădure deasă şi 
încilcitţă de păr negru şi creţ. Pletele lungi, unsuroase 
și lucioase, îi cădeau pe umeri și pe spate. Barba, şi 
ea stufoasă şi neagră ca pana corbului, îi acoperea 


19 


partea de sus a pieptului. Omul oacheș o ţinea de 
mină pe Lisandra, cu gingășie, cu dragoste, de parcă 
ar fi vrut s-o ducă în boazurile raiului. Femeiuşca, 
cunosciînd pînă în cele mai mici amănunte ce-o aş- 
tepta, îşi pusese pe trupu-i șui o fustă galbenă, de 
stambă subțire, și o bluză şi mai subţire, albă, de 
borangic. Mijlocul şi-l încinsese strîns cu bete, iar 
părul lung, negru și lucios, și-l legase la ceafă, într-un 
singur mănunchi, cu o panglică albastră. 

— Goşu are s-o omoare, rosti careva Încet. Păcat 
de ea ! 

— Orice-am spune noi, şatra n-are o altă muiere 
mai frumoasă și mai mindră ca Lisandra. 

O bătrină smochinilă, care pînă atunci ascultase şi 
privise totul, zise tare : 

— Ba n-o s-o omoare! Goşu-al meu pînă acum 
n-a omorît pe nimeni şi n-o să omoare pe nimeni 
nici de acum înainte. Goşu al meu nu e ucigaș, așa că 
o să-i dea păcătoasei ceea ce i se cuvine, numai ceea 
ce i se cuvine o să-i dea băiatul meu tirfei şi nimic 
mai mult... Nimic mai mult. 

— Dar Ariston ? Unde e Ariston ? De ce întirzie 
Ariston ? De ce nu se arată Ariston ? 

— Uite-l... Uite-l... 

Ariston ieși şi el din cort. Era, ca şi Goşu, descult 
şi gol pînă la briu. Părea tot atit de puternic, tot 
atit de lat în spete, numai că părul negru și des 
care-i acoperea pieptul era mai încilcit decit al lui 
Goşu, 

— O să biruie Ariston. 

— Ba nu, n-o să biruie Ariston. O să biruie Goșu. 

— Dreptatea e de partea lui Ariston. Dreptatea e 
totdeauna de partea dragostei. 

— Nu chiar totdeauna. 

— Să se facă tăcere ! Porunci Him başa. 

Se făcu tăcere. Cu greu, dar se făcu. Him başa se 
duse la Goşu și-i întinse harapnicele. 


29 


— Alege-ţi unul, Goșule, pe care-l vrei. Le-am cer- 
cetat. Amîndouă sînt curate. 

Goşu întinse mina şi luă la întimplare un harapnic. 

— Mulţumesc, bulibașă. 

Goșu se depărtă. Lisandra îl urmă. Goșu se opri 
și o aşteptă. Muierea ajunse lingă el. Bărbatul puse 
harapricul pe umăr, o luă în braţe, o legănă şi o 
strînse îndelung. Pe urmă îi sărută obrajii ușor traşi, 
ochii, sprincenele, părul lung și negru, fruntea înaltă 
şi limpede. Șatra aşteptă ca Goșu să-și sărute ne- 
vasta și pe gură, însă bărbatul pe jumătate gol nici 
nu se atinse de buzele ei. În schimb o muşcă sălbatic 
de sîni. Lisandra ţipă scurt. Șatra se înfioră. Undeva, 
în mulțime, Ariston mirii, vru să spună ceva, dar își 
luă seama și-și înghiţi vorbele. 

Goşu ridică harapnicul. În mijlocul peticului de 
pămînt înconjurat de șatră, femeia rămase dreaptă 
ca un stilp, îşi înălță mîndră capul, își privi bărbatul 
in ochii şi-i porunci : 

— Hai, cîine, dă !... 

Goşu se trase îndărăt cu un pas, cu doi şi deodată, 
<a un şarpe negru și lung, harapnicul cu trei sfircuri 
fulgeră pe deasupra capului Lisandrei şi pocni ca o 
armă. De atins însă n-o atinse. Mulțimea îngheţă. 
Lisandra rise : 

— Ciine ! Ţi-e frică ! De ce ţi-e frică ? Dă! Dă în 
plin ! 

De patru, ori poate chiar de cinci ori harapnicul 
fulgeră și răsună deasupra capului ei fără s-o atingă. 
Șatra, care se aștepta la altceva, izbucni : 

— Ha-ha-ha !... 

— Hi-hi-hi !... 

— Goşu n-are-n oase snagă de bărbat ! 

— Ha-ha-ha !... 

— Lui Goşu îi e frică să-și bată nevasta. Acum în- 
țelegem noi de ce-a umblat fata lui Sedil başa cu 


buza friptă după Ariston. Abia acum înţelegem noi... 
E-he !... E-he-he !... 

— Goșu n-are pic de snagă în vine. 

— Nici n-a avut vreodată. 

— Hi-hi-hi!... 

— Ha-ha-ha !... 

Goşu întredeschise gura și trase adînc aer în piept, 
se Încruntă, își prinse buzele cărnoase între dinți şi sË 
le muşcă adînc. Fire subțiri de sînge începură să i se 
scurgă pe barba creață, neagră, încîlcită, sălbatică, 

— Goşu nu preţuieşte două cepe degerate. 

— Ha-ha-ha!... 

— Hi-hi-hi!... 

— A murit de mult curajul lui Goşu, 

— N-o bate. 

— A uitat că muierea nebătută e ca moara ne- 
ferecată. 

A şasea fulgerare a harapnicului fu năpraznică. 
Biciul cu trei sfircuri nu mai plezni în gol ci se în- 
făşură tot pe trupul muierii, strins și usturător, tăie 
ca briciul bluza subțire, de borangic, şi sfirtecă adînc 
carnea sănătoasă, tare ca piatra și arămie. 

Acum şatra holbă ochii rotunzi, neobișnuit de 
mari şi neobișnuit de negri, şi încremeni. Ciţiva 
sughiţară. Cîţiva își mușcară limba. Uj Hoţul icni, 
iar Ariston scoase un țipăt ascuţit şi scurt, de parcă 
nu Lisandra, ci el însuşi ar fi primit lovitura. De 
zîmbit, numai Matahala zimbi. 

Lisandra se ţinu bine. Îşi încleștă fălcile. Nu 
ţipă. Nu se îndoi. Nici măcar nu cricni. Clipi numai 
ceva mai pripit din ochi, pînă i se risipi ceca ce 
putea fi un început de frică. 

Lui Goşu i se tulburară și i se înrăiră ochii mari, 
de smoală. Harapnicul, care acum părea că a prins 
cu adevărat viaţă, se năpusti iarăși și iarăși, fără nici 
un răgaz, asupra Lisandrei. Iarăşi şi iarăși... Iarăşi 
şi iarăși... Iarăşi și iarăși... Omul oacheș și gol pînă 


22 


la brîu care-l minuia se dovedi a fi mare meșter. 
Nici o lovitură nu căzu undeva la întimplare. Biciul 
grozav înfășura fulgerător trupul muierii, îi tăia şi-i 
zdrențuia bluza subţire, de borangic, în fişii din ce 
în 2e mai înguste, îi murseca și-i sîngera pielea și 
carnea bucăţică cu bucăţică. La fiecare lovitură 
Lisanc:a clipea și-și ridica tot mai sus fruntea, În 
pufida șatrei care se aştepta să şi-o încline. Ma- 
tahala, voinica nevastă a lui Uj Hoţul, tremura de 
plăcere, iar Ariston icnea din cind în cînd. Goşu, cu 
cît lovea mai năpraznic, cu atît își mușca și-și zdro- 
bea si mai mult buzele. 

Nu se scurse prea mult timp şi barba lungă și 
ciițoasă a omului cu harapnic se înroși. Din firele ei 
groase, creţe şi încilcite, picuri mari de singe înche- 
gat începură să se prăvălească în ţărina udă. Caii, 
măgarii şi catirii şatrei pășteau fără nici un chef 
iarba aspră şi ghimpoasă a luncii şi se apărau, alene, 
ca şi mai înainte, cu cozile, de muşte. Dar pocnetele, 
acum înfundate, ale harapnicului și mirosul sînge- 
“iui care picura din barba lui Goșu şi din trupul 
zdrenţuit al Lisandrei scoaseră din somnolenţă ciinii 
și urşii. Ciinii se inviorară, ţişniră de sub căruțele 
lungi, cu coviltir, se depărtară de șatră şi se apucară 
să scheaune și să urle de parcă ei înșiși ar fi fost 
bătuţi. Mai tare decît toţi urla și scheuna Rob, cîi- 
mele bătrîn dar încă puternic al lui Him başa. 
Atiiaţi de mirosul sîngelui omenesc vărsat şi poate 
ușor înfricoșaţi, urșii începură să se zbată în lanţuri 
şi să mormăie furioși. Alimut, în făptura căruia 
trăia încă din plin cruzimea adolescenţei, puse mina 
pe o bită zdravănă și, izbind cu ea cînd într-o parte, 
cînd în alta, alungă cîinii și-i risipi. Se întoarse după 
aceea la urși și-i ciomăgi zdravăn. Aruncă bita. Şi 
dintr-o dată își dădu seama cu oarecare spaimă că 
în adîncul inimii lui simţise plăcere, atunci cînd 
bătuse câinii şi urșii. Gîndi : „Fără îndoială că acum 


lui Goșu îi face plăcere că o bate pe Lisandra“. 
Scuipă în ţărină. 

Cu toate că mincaseră bătaie, nici ciinii, nici urşii. 
nu se poioliră. Scîrbit pe de o parte de treaba pe 
care o făcuse, iar pe de alta de gîndurile care-i tre- 
cuseră prin cap, feciorul lui Him başa îi lăsă în 
pace și reveni printre ceilalţi oameni oacheşi care, 
văcuţi şi cu ochii bulbucaţi şi sticloşi, îl priveau 
Goşu şi o priveau şi pe Lisandra. Din bluza albă 
subţire de borangic şi din fusta galbenă de stara 


arabă. 
ieftină, care îmbrăcaseră pînă mai adineauri trupul 
zvelt şi piinuţ al femeii, nu mai rămăseseră decît 
citeva zdrenţe. Zdrenţele acestea jalnice și ude de 
sînge se lipiseră de pielea stropșită și sfărimată a. 
muierii, iar unele îi pătrunseseră adinc în carne. Li- 
sandra, cu toată bătaia cumplită pe care o primea, 
își păstra încă fruntea sus, îşi ţinea încă gura încleș- 
tată, însă fără voia ei ochii i se tulburaseră şi se 
vedea de departe că abia îşi mai stăpinește plinsut: 
care se lupta s-o podidească. 

Harapnicul fulgera mereu, tot mai sprinten, tot 
mai flămiînd, tot mai sălbatic. Ariston îşi dusese 
miinile la ochi, sărea în sus, ca ars, şi icnea ascuţit 
şi scurt la fiecare lovitură pe care o primea Lisandra. 
Uj Hoţul înghiţea în sec. Matahala număra lovitu- 
rile şi spunea încet, printre dinţi : 

— Dă-i ! Mai dă-i ! Dă-i... 

Oarba înţelegea totul. Auzea totul. Totul. 

Goșu, spre care acum erau îndreptate toate pri- 
virile aprinse ale şatrei, își împlinea mai departe 
ceea ce credea că este tristul lui drept. Scăldat tot în 
sudori, izbea într-una și, tăcut, îşi mușca și-și 
zdrobea fălcile şi buzele. 

Clopotul mare din sat, sună iarăşi de mort şi 
rumaidecît clopotul mic se grăbi să-l îngîne. Amîn- 
două clopotele erau de aramă curată şi aveau sunet 


24 


clar şi dulce, cu toate că aproape în fiecare săptă- 
mină vesteau o dată sau de mai multe ori moartea. 

În sfîrșit, istovită atit de lovituri cit şi de încor- 
dare, Lisandra se muie, se îndoi de mijloc şi se lăsă 
în genunchi. Nu leşină, se tinu trează şi își dădu 
seama de starea în care se află. Grijulie şi dorind 
din toate puterile ca nu cumva Goşu să creadă că 
ea a fost biruită de harapnicul lui şi că-şi cere 
iertare, încercă să se scoale. Nu izbuti însă. Cu- 
prinsă de sleire şi poate și de multul chin la care 
carnea ei mursecată şi sfărimată o supunea, se lăsă 
într-o rînă şi pe urmă se ghemui toată în ţărină. 

— A omorit-o! strigă aproape veselă Matahala. 
A omoriît-o și bine i-a făcut Goşu c-a omorit-o ! 

— Aş! Nici vorbă nu poate fi de aşa ceva, îi 
replică Uj Hoţul. Așa cum bine știi, dragă nevastă, 
muierea e mai tare decit dracul, și ţine la bătaie. 

Matahala îl apucă pe Uj Hoţul de umeri, se aplecă 
și-i șopti la ureche : 

— Dragă bărbate, dacă mai spui prostii, mă scoţi 
din sărite şi atunci... atunci te sugrum... N-am 
nevoie decît de două degete ca să te sugrum. 

Bărbatul mărunt și ciupit de vărsat şopti : 

—— Am să tac mile... Orice s-o mai întimpla, eu am 
să tac milc... lar la noapte o să te iubesc... O să te 
iubesc... 

Goşu se şterse pe faţă cu dosul miîinii. Păstrîndu-și 
încă harapnicul și părînd gata, la nevoie, s-o ia de la 
început, se apropie de femeiușcă, îngenunche lingă ea 
şi-i ascultă răsuflarea. Se ridică. Zise : 

— N-are nici pe dracu! E numai leșinată. 

Him başa, fără să se miște din loc, porunci : 

— Fetelor, aruncaţi peste ea citeva căldări de apă. 
O să se trezească... O să se trezească numaidecit din 
leşin. 

Fetișcanele umplură găleţile cu apă din balta 
stătută şi o aruncară asupra Lisandrei. Nevasta lui 


23 


'Goşu simţi apa stătută muindu-i pielea şi lunecind 
peste răni, însă nu se întinse şi nici nu încercă să 
se scoale. Se strînse pînă se făcu covrig. Rămase așa 
“citeva clipe, apoi trupu-i însingerat şi zdrobit începu 
să se zbată. Nu părea să i se fi trezit şi mintea. Him 
başa zise : 

— Mai aruncați apă asupră-i. Încă trei-patru căl- 
dări şi o să-și vină pe deplin în fire. 

Acum, intocmai cum se aștepta Him başa, Lisan- 
dra se trezi de-a binelea. Cum se trezi, scutură 
capul, deschise ochii mari și se uită împrejur. Îşi 
dădu numaidecit seama unde se află și de ce. Adu- 
nîndu-și firele voinței ei într-un singur mănuncii, 
încercă să suridă. Buzele n-o ascultară. Atunci 
strînse pumnii să vadă dacă miinile îi erau sau nu 
amorţite. Nu. Nu erau amorţite. Își pipăi şoldurile 
vinete, umflate și pline de tăieturi adinci, dureroase 
şi usturătoare. Își spuse în gînd : „Șatra stă cu ochii 
pe mine. Mă crede biruită. Dar eu... eu nu sînt 
biruită. Și nici n-o să fiu biruită vreodată. Trebuie 
să mă ridic în picioare. Trebuie... Trebuie...“ 

Ceea ce nu-i izbutise cu cîteva clipe înainte, îi 
izbuti acum. Sări în sus cu o sprinteneală care îi 
uimi pe toţi, își scutură capul și-și ridică iar fruntea. 
Panglica cu care îşi strinsese şi-şi legase părul la 
ceafă se rupsese. Răsfirat și revărsat pe umeri şi pe 
spate, părul ei bogat, negru și lucios, ud şi amestecat 
cu ţărină şi cu singe, îi îmbrăca într-un vestmînt 
ciudat şi barbar întreaga parte de sus a trupului. 
Cealaltă parte însă, cu rotunjimi, rămăsese goală- 
goluţă. 

Uj Hoţul plescăi din buze. Nu se mulțumi însă cu 
atît și urlă : 

— Niciodată Lisandra n-a fost mai frumoasă ca 
acum. 

Matahala îl apucă de umeri, îl ridică și-l aruncă 
peste umăr, la spate. Uj Hoţul, în hohotele de ris ale 


26 


șatrei, se culese din ţărină și fugi. Fugi și se ascunse 
într-un cort. 

Uj Hoţul avusese dreptate. Niciodată nu fusese 
Lisandra mai frumoasă. Goşu o privi adinc şi iarăşi 
îşi mușcă buzele cu sete şi tăcu. Ariston o privi şi el, 
icni scurt şi vru să urle, însă prietenul său Urat îl 
pocni cu pumnul peste gură și pentru a-l potoli îi 
șopti la ureche : 

— Ţi-ai pierdut mindria ! N-ai izbutit să te stă- 
pîneșşti și ţi-ai pierdut mindria ! Dacă nu te potoleşti, 
ajungi de risul șatrei, prostule ! 

Goşu făcu un pas spre muierea despletită și goală 
şi se pregăti s-o întrebe dacă are să se lepede de 
Ariston şi să-i rămînă credincioasă de acum înainte. 
Lisandra însă îi ghici gîndurile. Rinji : 

— Hai, cîine, dă mai departe! Nu mi s-au ispră- 
vit încă puterile. Dă mai departe și omoară-mă. 
Neputinciosule !... 

Din toate cuvintele pe care le rostise Lisandra, 
unul singur i se înfipsese lui Goșu în inimă, ca un 
cuțit: „meputinciosuleii. Cuvintul acela îl auzise 
toată şatra. li păru rău că n-a omorit-o înainte ca. 
ea să apuce să rostească acel cuvint. Nu face nimic ! 
Are s-o omoare acum. Ştie cum se omoară un om cu 
harapnicul şi are s-o omoare acum. Dar cum s-o 
omoare ? Dacă moare Lisandra, va trebui să moară șt 
el. Iar el nu vrea să moară. Vrea să trăiască, să tră- 
iască, să trăiască.., 

Him başa îl îndemnă : 

— Dă-i, Goșule! Dacă muierea păcătoasă cere 
să-i mai dai, dă-i, Goșule, dă-i pină se satură. Iar 
dacă vrei s-o omori, dă-i pînă moare. Nu te sfii! E 
dreptul tău s-o lași în viaţă sau s-o omori... 

Goşu măsură cu ochii distanţa care-l despărțea de 
Lisandra, se trase un pas îndărăt, își viri între buzele 
sfirtecate şi însîngerate şi între dinţii mari şi albi 
virfurile mustăţilor şi se apucă iarăşi să le roadă. 


27 


Sudoarea curgea de pe el şiroaie. Neputincios! Îi 
spusese că e neputincios! O să-i arate el acum cit 
este el, Goșu, de neputincios ! 

Ridică mina și harapnicul năpraznic, după ce 
şuieră o clipă prin aer, înfășură și sîngeră iarăşi tru- 
pul zvelt, oacheş și plinuţ al muierii. O dată. De 
două ori. De trei ori. La al patrulea harapnic Lisan- 
dra sc îndoi și căzu gemînd scurt, fără să fie cuprinsă 
de leşin. 

Scîrbit parcă pînă în măduva oaselor de ceea ce 
făcuse, bărbatul tinăr și ochios aruncă harapnicul la 
picioarele bulibașei și se repezi la nevastă-sa. Spre 
marea mirare a șatrei, o luă pe braţe, aşa cum se ia 
un copilandru bolnav, cu gingășie, cu milă şi cu 
nesfirşită grijă, şi începu s-o luluie și s-o legene. O 
ridică iarăşi şi-i sărută fruntea și sprincenele, obra- 
jii oacheși şi părul negru ca de metal, gros şi lucios. 

Tăcută şi înmărmurită, șatra se uita la Goşu şi se 
uita și la Lisandra. 

Lui Ariston îi ieșiră ochii din cap. Se înălţă în vir- 
furile picioarelor şi răcni ca o fiară. 

Goșu auzi răcnetul sălbatic al dușmanului său, 
însă nu se întoarse spre el. Cu trupul gol al Lisan- 
drei, mursecat și plin tot de sînge, lipit de pieptul 
lui păros, o luă cu paşi apăsaţi către cort. Mama lui 
Goșu se întoarse către două muieri mai în vîrstă, 
care se ţinuseră tot timpul prin apropierea ei şi le 
rugă : 

— Hai s-o oblojim. O fi durind-o trupul, sără- 
cuţa ! 

Intrară ciîteşitrele, după Goșu, în cort. Bătrînii, 
care înainte de a se începe judecata se așezaseră în 
preajma lui Him başa, iși aduseră aminte că-și 
aprinseseră lulelele. Cind şi cum se stinseseră ? 
Unii, în timp ce harapnicul fulgera și izbea într-una, 
roseseră între dinţi ori între gingiile foanfe ciubucu- 


28 


rile. Alţii, în același timp, frămîntaseră lulelele între 
degete pină le sfărimaseră în cioburi. 

Unui prunc i se făcu foame. Ţipă. Muierea tînără 
și dolofană care-l legăna în braţe își descheie cămașa 
de la piept, scoase afară prin deschizătură sinul 
negricios, mare cît un pepene, şi vîrî bonţul roșcat 
în gura copilului. Plodul tăcu și se apucă să sugă 
hulpav. 

Goşu ştia ce așteaptă acum întreaga șatră de la 
el. Nu întirzie. Se arătă în ușa cortului. Ochii îi 
ardeau în cap ca doi cărbuni aprinși, iar faţa plină de 
sudoare şi de sînge îi rămăsese ca şi mai înainte 
hotărită și încruntată. În miini ţinea un șervet gros 
și aspru din țesătură de cinepă. Se uită o clipă la 
oamenii oacheşi adunaţi acolo. Îi cunoștea bine pe 
toţi. Între ei se născuse. Între ei crescuse. Între ei 
colindase ţări şi ţinuturi. Între ei o adusese pe Li- 
sandra. Sub ochii lor rotunzi, neobișnuit de mari și 
neobișnuit de negri, o biciuise, și acum, tot sub 
ochii lor, avea să-şi încerce puterile şi meşteşugul 
de a se folosi de harapnic în lupia-i cu Ariston. 
Fie ! O să treacă şi asta. 

Își șterse fruntea, își șterse ceafa şi își șterse şi 
pieptul lat, vînjos și puternic, în care îi bătea repede 
inima încărcată de minie şi pirjolită aprig de sufe- 
rinţă. Isprăvi. Sau i se păru numai c-a isprăvit. 
Mototoli șervetul și-l aruncă. Se aplecă şi luă harap- 
nicul de la picioarele lui Him başa. Se depărtă de 
șatra mută care acum își holbă și mai mult ochii, 
şi se opri în același loc în care stătuse cu puţin 
mai înainte, cînd o pedepsise pe nevastă-sa, după 
legile și după obiceiurile străvechi ale şatrei. Încercă 
harapnicul în aer, ca și cum s-ar fi temut că nu-l va 
mai asculta. Harapnicul, ud de sîngele Lisandrei, ṣu- 
ieră ca un balaur viu și pocni puternic, ca o armă 
de foc. 


Bulibașa îl chemă pe Ariston şi-i dădu celălalt 
harapnic, Ariston, gol şi el pînă la briu ca şi Goşu, 
îl luă și se așeză în locul în care, cu puţin mai îna- 
inte, stătuse Lisandra. Își încercă şi el harapnicul, 
fluturîndu-l pe deasupra capului lui Goşu. 

Sosi clipa, clipa cea mare. Tinerii bărbaţi oacheși, 
:amîndoi pletoși, amindoi bărboşi, amindoi păroși, 
:amiîndoi ochioși, se priviră, se măsurară și se cîn- 
tăriră îndelung, de parcă acum s-ar fi văzut și s-ar 
fi întîlnit întiia oară. Ochii le scăpărară, sprincenele 
negre şi stufoase li se încruntară, dinţii mari şi albi 
le scrișniră. Acum nu numai Goșu, ci şi Ariston își 
„mușca, își siirteca și își sîngera buzele groase, căr- 
noase. Șatra se uită la ei tăcută, de parcă fiecare om 
de acolo ar fi fost cioplit cu dalta într-un bloc de 
pămint aspru, negricios. Parcă numai ochii care cli- 
peau din cînd în cînd le erau vii și inimile care se 
.zbăteau și băteau grăbite în piepturile lor. 

— Goșu e ostenit. O să piardă. 

— Ba nu. Ariston o să piardă. 

Him başa ceru șatrei să facă tăcere. Șatra făcu 
“tăcere. Însă clopotul cel mare din sat nu auzi 
“porunca bulibașei și sună iarăși a moarte. După un 
timp sună a moarte și clopotul mic. Prin văzduhul 
nemișcat și viscos trecură în zbor pe deasupra şatrei 
două berze. Lătră un cîine după umbrele lor care lu- 
necau lin ca două mici sănii cu aripi, pe iarba uscată, 
„aspră și rară, coaptă și răscoaptă de soarele verii, a 
luncii dintre sat şi gîrlă. 

— Gata, zise Him baga, începeţi ! 

Ariston ridică harapnicul și se năpusti să atace. 
“Harapnicul uscat, însă moale ca mătasea şi ascuţit 
ca briciul, fulgeră. Goşu, care acum era tot numai 
-chi și numai mușchi încordaţi, sări în lături şi se 
-chirci pe vine, turtindu-se şi făcîndu-se parcă una 
cu pămîntul. Scăpă neatins. Rînji, săltă în sus ca 
“un spirnel vrăjit şi, cît ai clipi o singură dată din 


:20 


ochi, harapnicul lui, ud încă de sîngele Lisandrei,. 
muşcă adînc din trupul lui Ariston, sîngerîndu-i-l. 
Năucit de repeziciunea şi usturimea izbiturii, Aris-- 
ton se trase un pas îndărăt. Goşu înaintă dîrz şi-l. 
mai plezni încă o dată cu aceeaşi neostenită sete.. 

Șatra oacheșă fremătă ca o pădure în care s-a trezit. 
pe neașteptate vîntul. 

— Hai, Ariston... Nu te lăsa, Ariston... Atinge-l,. 
Aristoane... 

— Hai, Goşule... Nu te lăsa, Goșule. Mai pocneș-: 
te-l o dată, Goșule... 

Bulibașa răcni : 

— Lăsaţi-i în pace! Sint destul de porniţi unu: 
împotriva altuia. Nu-i mai aţiţaţi! Nu vedeţi că se- 
bat cum trebuie, ca doi cocoşi ? 

Șatra tăcu, însă broaștele din balta adormită, înve-- 
lită în parte cu mari petice de lintiţă verde și grasă, 
începură să orăcăie. 

Timpul trecu pe lingă oamenii oacheși ai şatrei și: 
nu se opri. Timpul nu se opreşte pe loc. Orice s-ar” 
întîmpla pe pămînt, pe stele sau printre stele, ei 
merge înainte cu aceiași pași măsuraţi. 

Soarele ajunse în chindie. Umbrele oamenilor, ale- 
căruţelor lungi și grele, cu coviltir, ale cailor, ale 
măgarilor şi ale catirilor care pășteau fără nici un. 
chef iarba aspră şi ghimpoasă a luncii se lungiră. 

Acum pe Ariston îl durea și-l frigea cumplit pielea. 
și carnea. Era ca și cum i-ar fi umblat cineva pe trup: 
cu vîrful unui cîrlig de fier înroşit în foc. Nu. Așa. 
ceva nu mai putea să îndure. Trebuia negreşit să-l. 
izbească și să-l sîngere şi el pe Goşu, să-l sîngere cum- 
plit pînă-l va dobori şi-l va răpune. Se încordă tare,. 
ridică harapnicul şi înaintă cu un pas. Dar, sprinten,. 
mai sprinten decit și l-ar fi putut închipui cineva,. 
Goşu sări iarăși în lături și iarăși izbuti să se chir- 
cească pe vine şi să se turtească mai înainte ca şar-- 
pele negru cu trei sfîrcuri de foc să-l muşte. Înnebu-- 


3k 


nit de neizbîndă, Ariston uită sau nu mai vru să ţină 
seamă de rînduielile luptei, se năpusti la Goșu şi în- 
cepu să-l pocnească cu miînerul harapnicului în cap. 
Goșu, cu mîna dreaptă în care ţinea harapnicul, căută 
să-l îndepărteze pe Ariston, iar cu stinga îi dibui fu- 
duliile, să i le prindă şi să i le strivească. 

Him bașa se ridică, se repezi la ei, îi despărți şi-i 
mustră. Șatra ieși din tăcere. 

— Ariston nu s-a bătut cinstit ! 

— Huoo! 

— Bate-te, cinstit, Aristoane ! 

— Şi tu, Goşule, și tu trebuie să te baţi cinstit pînă 
ia sfîrșit. 

Him başa le spuse la amîndoi : 

— Hai, luaţi-o de la început și măsuraţi-vă pu- 
terile ca nişte oameni de treabă ce sînteţi. Nu îrigă- 
duim nici o abatere de la vechile rînduieli. 

— Aş vrea să beau ceva, zise Ariston. 

— Acuma nu! zise Him baga. E oprit. După... 

Încăierarea reîncepu. Cînd un harapnic, cînd altul 
fulgera în văzduh, şuiera, mușca. 

Nici acum nu se scurse prea multă vreme și șatra 
întărîtată avu bucuria să-l vadă singerînd și pe Goșu, 
nu numai pe Ariston. 

— Hai, Aristoane... 

— Nu te lăsa, Aristoane... 

— Ce să nu se lase ? Nu-l auziţi cum gifiie ? Pînă 
la urmă tot Goşu îl mănîncă necopt. 

— Ba nu. Ariston o să-l mănînce pe Goșu. 

— Oameni în toată firea şi se bat pentr-un fund 
de muiere. 

— Dar pentru ce-ai vrea tu să se bată ? Împărații 
nu s-au... 

Hărmălaie. Nimeni nu mai înţelegea nimic. Urlând 
ca să fie auzit de toţi, bulibaşa porunci iarăși să se 
facă tăcere. Și șatra, vrînd-nevrînd, ascultă porunca 
stăpinului ei și căzu iarăși în tăcere. 


Dar parcă puteai să priveşti şi să taci ?! Acum, cu 
ochii aproape ieşiţi din cap, Goșu izbea într-una. 
Izbea și icnea. Și se gîndea la Lisandra și la noaptea 
petrecută de ea în zăvoi cu Ariston. Se gindea la 
cuvîntul acela pe care i-l aruncase ea în obraz... 
Acum... Dacă nu-l va birui pe Ariston acum, va fi 
nevoit să asculte de vechea lege a șatrei și să i-o dea 
pentru totdeauna pe Lisandra. Pentru totdeauna... 

Harapnicul lui Ariston şuieră și el ascuţit. Brusc, 
Goşu nu mai vru să se apere. Dori cu ardoare să fie 
lovit, să sîngere, să simtă cum îl doare şi-l ustură și 
pe el carnea, pentru ca minia să-i crească și mai 
spornic, pentru ca loviturile pe care el, Goșu, i le va 
da lui Ariston, să fie și mai cumplite, și mai nimici- 
toare. Biciul cu trei sfîrcuri al lui Ariston îl înfășură, 
îi arse pielea și-i sfîrtecă adînc de tot carnea. Goșu 
simţi cum fire de sînge cald i se scurg pe trupul îndir- 
jit şi-i pătrund pe sub cingătoare, spre șolduri. Dure- 
rea își înfipse colții în el ca o fiară flămîndă. Omul 
lovit îşi mușcă încă o dată buzele sfirtecate și și le 
supse. Singele, pe care îl simţi cald și dulceag în 
gură, îi potoli setea care-l frigea și-l chinuia. Ajunge ! 
Mai mult n-o să-i îngăduie lui Ariston. 

Diîrz, turbat, Goșu înălță harapnicul. Se porni. Şi 
acum loviturile lui năpraznice cădeau una după alta 
ca niște fulgere de foc, mînioase, îngrozitoare. 

Zăpăcit de izbiturile de care n-avea cum să scape, 
Ariston dădu îndărăt, însă Goșu nu-i îngădui nici un 
răgaz. Îl urmări și-l plezni într-una pînă-l văzu că, 
biruit, aruncă harapnicul. Atunci nu-l mai izbi. 
Aruncă şi el harapnicul. 

Femeia smochinită, care-i era mamă şi care privise 
totul de la început, se apropie de el şi încercă să-i 
miîngiie şi chiar să-l sărute. Goşu o îndepărtă, șop- 
tindu-i : 

— Nu. Nu acum. 


3 — Șatra — Zaharia Stancu 


Pe cînd cei doi bărbaţi desculți şi goi pînă la briu, 
cu bărbile și cu trupurile pline de sînge, se îndrepta 
fiecare spre cortul lui, Alimut strigă : 

— Jandarmii... Vin jandarmii... 

Auzind cuvintele jandarmii, vin jandarmii, şatra 
se resfiră ca la poruncă și-și aruncă privirile spre sat. 
Într-adevăr, doi jandarmi călări ieşiseră de pe una din 
ulițele satului şi, ţinînd lunca, veneau la pas către 
şatră. 

— Prefăceţi-vă că petreceţi, spuse Him başa. Cîn- 
taţi, jucaţi. Nu se cade ca jandarmii să afle ce s-a 
petrecut la noi. N-are nici un rost să se amestece în 
treburile și-n legile noastre. 

Nimeni nu așteptă să i se spună pe îndelete ce 
anume are fiecare de făcut. Copiii se apucară să se 
joace. Cei mai mărișori se luară la trîntă, iar ceilalţi, 
tinerii, încinseră dansul. Alimut ieși din cort cu 
vioara, Elezar își aduse cobza, Blebe sufla de zor în 
flaut. Dansatorii se trăgeau încet, cu lăutari cu tot, 
spre locul stropit cu apă şi bătătorit, pe care avusese 
loc pedepsirea Lisandrei și lupta cu harapnicele într 
Goşu şi Ariston. Apa fusese sorbită de mult de ţărina 
fierbinte și nu i se mai cunoşteau urmele, dar ici şi 
colo se vedeau încă stropi mari de sînge închegat. 
Bătînd cu tălpile goale pe loc sau tirșiindu-și-le într- 
adins cînd într-o parte, cînd în alta, tinerii făcură să 
ru se mai cunoască nimic. 

Jandarmii îşi opriră caii. Bulibaşa le ieși înainte. În 
urma lui se înșiruiau, cu capetele descoperite, bătri- 
nii șatrei. Își înclinară toți capetele pletoase, mustă- 
cioase și bărboase în faţa jandarmilor. Băieţii care se 
schimbaseră în lăutari tăcură, iar dansul abia înche- 
gat se sparse și se destrămă. Copiii își opriră joaca. 
În cîteva clipe întreaga șatră se adună și se buluci în 
spatele lui Him başa şi al bătriînilor. 

Acum soarele pogorise mult și se pregătea să asfin- 
țţească. Balta căpătase străluciri stranii, gălbui, vineţi, 


roșietice. Ciîinii se ascunseră sub căruțe. Urșii nu mai 
mormăiră. Dar caii, măgarii și catirii șatrei păscură, 
ca şi mai înainte, fără nici o poftă, iarba aspră şi 
shimpoasă a luncii. 

Unul dintre jandarmi întrebă : 

— Dar ce faceţi voi aici ? Peireceţi ? 

— Da, răspunse bulibașa. Copiii se jucau. Tinerii 
cîntau și dansau, iar noi, ăștia mai bătrîni, ne hodi- 
neam. Ne-a chinuit și pe noi, ca şi pe dumneavoastră, 
zăpușeala. Ne-au mai chinuit și muștele. Acum, o dată 
cu seara, o să ne facă să suferim și ținţarii. 

— De ! zise unul din jandarmi, ce să-i faci ? Vară. 
Așa e vara, cu zăpușeală, cu muște, cu ţinţari. Așa e 
vara... 

În inima mult încercată a bulibaşei, ca și în inimile 
mult încercate ale celorlalți bătrîni, se strecură neli- 
niștea. Pentru ce veniseră jandarmii ? Cu cîteva cea- 
suri mai înainte, după ce șatra se oprise în luncă, 
Him başa se dusese la reşedinţa lor și le înmînase 
obișnuitul plocon. Mai voiau încă unul? Ar fi fost 
prea de tot. Şi așa șatra o ducea greu. Bărbaţii celor 
mai multe femei din sat erau plecaţi la război. Și nu 
numai bărbaţii femeilor din satul acesta, ci bărbaţii 
femeilor din toată țara erau plecaţi la război. Acum 
lumea era mai puțin darnică, mai puţin largă la mînă 
ca altădată. Fiecare se gindea întîi la el, la familia 
lui, și la ce-o s-aducă ziua de miine, cu toate că, de 
fapt, nimeni nu știa ce-o s-aducă ziua de mîine. 

Him başa năzui să iasă cît mai repede din neliniște. 

— Aveţi vreo poruncă nouă pentru noi ? 

— Da. Avem. O poruncă nouă. Ne-a sosit acum, să 
tot fie un ceas, de la comandamentul nostru. 

— Grea? 

— Nici o poruncă nu e uşoară. 

— Vom căuta s-o îndeplinim, zise cu glas supus 
Him başa. Sîntem învăţaţi să îndeplinim totdeauna 
poruncile stăpinirii. 


Q3 
si 


3* 


Jandarmul rise. 

— Foarte frumos din partea voastră, foarte frumos. 

Atit spuse. Pe urmă amindoi jandarmii priviră că- 
ruţele grele și lungi, cu coviltir, corturile vechi şi 
răpănoase prin care cu greu izbutea să pătrundă 
ploaia, urşii legați în lanțuri și cu belciuge de fier în 
nas, câinii pitulaţi pe sub căruţe, caii, măgarii și ca- 
tirii care pășteau ceva mai departe iarba aspră, uscată 
și săracă a luncii. 

— Cam cîte suflete sînt în şatra voastră ? 

— Cu mic, cu mare, în şatra noastră se găsesc 
nouăzeci şi şase de suflete omeneşti, domnule, numai 
nouăzeci şi șase de suflete omenești. Altădată... 

Jandarmul tăcu. Tăcu și numără în gînd oamenii 
oacheși. Se întoarse spre tinerelul care-l însoțea și-i 
spuse : 

— Ține minte : În șatra lui Him basa trăiesc nouă- 
zeci și şase de suflete. Cînd ne întoarcem la reşe- 
dință să-mi aduci aminte să raportez chiar astă-seară 
la comandament. Nouăzeci și șase de suflete: nici 
mai mult, nici mai puţin. 

Bulibașa se ploconi încă o dată în faţa jandarmilor. 

— Să-mi fie cu iertare, domnule, trebuie să adaug 
spre știința dumneavoastră, că în afară de aceste 
nouăzeci și șase de suflete, care se văd şi care pot 
fi numărate dintr-o ochire, în șatră se mai găsesc încă 
trei suflete. 

— Şi pe acelea pentru ce nu mi le-ai pus la numă- 
rătoare de la început ? 

— Pentru că... Pentru că sînt bolnave, domnule... 

Jandarmii rîseră. 

— Şi de ce suferă sufletele bolnave ? 

— De friguri, domnule, de friguri. 

— Şi unde zac? 

— În corturi, domnule, mai la umbră, în corturi. 


36 


— Atunci, în șatra voastră se găsesc nouăzeci şi 
nouă de suflete ? 

— Da, domnule, întocmai. Cu mic, cu mare, cu să- 
nătoși și cu bolnavi, în șatra noastră se află nouăzeci 
și nouă de oameni. 

Jandarmii riseră iarăşi. Acum se molipsi de la rîsul 
lor şi șatra. 

Încurajată de această veselie care părea a fi a tu- 
turor, Arefa, nevasta lui Bud, ieşi în față. Avea burta 
la gură. Se bătu ușor peste ea cu degetele și zise 
rizînd : 

— Şi cu ăsta de aici, peste o zi-două, vom fi o 
sută, o sută de suflete omenești... 

Mai ieşiră cîteva tinerele din grămadă. Fiecare rise. 
Şi fiecare se bătu ușor cu degetele peste borț : 

— Şi cu al meu, o sută unul. 

— Și cu al meu, o sută doi. 

— Și cu al meu, o sută trei. 

— După cîte văd, spuse jandarmul mai în vîrstă, 
pînă la toamnă veţi fi cam o sută douăzeci. 

— Da, întări Him başa, poate o sută douăzeci, 
poate mai mult de o sută douăzeci. Dacă trăiesc oa- 
menii, se înmulțesc. 

Jandarmii se uitară unul la altul. Zimbiră o clipă. 
Apoi zimbetele le pieriră și feţele li se împietriră. Se 
întoarseră și priviră șatra. Şi, deodată, lui Him başa 
îi zvicni inima. Văzu — sau i se păru numai — că 
jandarmii se uită la el, la Him bașa și la oamenii lui, 
la toţi oamenii lui, ca la niște morţi. „Nu, îşi spuse 
Him başa în gînd, nu se poate. Mi s-a părut. De ce 
să se fi uitat jandarmii aceștia la noi ca la niște 
morţi ? Sîntem vii, sîntem încă vii, și vom fi... Vom 
fi... Pînă cînd vom fi vii ? Asta e ! Nici un om viu nu 
știe pînă cînd va fi viu.“ 


D3 
i 


Supăraţi de roiurile de muște care începuseră să le 
dea ocol și să-i piște, caii jandarmilor se apucară să 
frămînte pămîntul aspru și tare cu picioarele şi să-și 
clatine capetele. Jandarmii strînseră frîiele şi-i mai 
potoliră. i 

— Uite care e porunca, bulibașă. Vă strîngeți ca- 
labalîcurile și peste un ceas-două, părăsiți satul. 

Him bașa, mirat, căscă gura. Numai la asta nu se 
aștepta. Jandarmul nu luă în seamă mirarea bulibașei. 
Zise : 

— Ieşiți în șosea și o luaţi spre oraş. Porunca 
spune că trebuie să vă aflaţi acolo, la oraş, miine în 
zori. 

— Și de acolo încotro va trebui s-o pornim ? 

— Nu știu, Him başa. Zău că nu știu. O să vi se 
spună acolo, la oraş, ce-aveţi de făcut mai departe. 

— Nu s-ar putea să rămînem aici măcar o săptă- 
mînă ? V-am... 

Vru să spună „v-am mai aduce un plocon“. Jandar- 
mul îi reteză vorba : 

— Peste un ceas, cel mult două, trebuie să plecaţi. 
Și băgaţi-vă bine în cap : să nu cumva să încercaţi s-o 
iuaţi pe alt drum. Miine în zorii zilei trebuie să fiţi 
negreșit la oraș. O să fiți aşteptaţi la barieră. 

— Porunca e numai pentru noi ? 

— Nu, zise jandarmul. Porunca e pentru toate 
şatrele. Războiul... 

— Dar noi n-avem nimic cu războiul. 

— Voi n-aveţi nimic cu războiul. E adevărat. Se 
pare însă că războiul are ceva cu voi. 

Him başa stărui : 

— Nu s-ar putea... V-am... 

— Nu. Nu s-ar putea obţine cu nici un preț ami- 
narea. Ordinul e ordin. S-a înţeles, bulibașă ? 

— S-a înţeles, domnule. 


38 


— Apăi, spuse jandarmul glumind, drum bun. 

Întoarseră caii şi plecară spre sat, tot așa cum ve- 
niseră, la pas. 

Șatra tăcu și după ce jandarmii îmbrăcaţi în straie 
albastre se depărtară, oamenii oacheși se adunară 
iarăși în jurul bulibaşei. Careva întrebă : 

— Ce miez poate să aibe porunca adusă ? 

-— Nu știu, zise Him başa. Vom vedea. Poate vom 
afla mîine, acolo, la oraş. Deocamdată miîncăm. După 
aceea o să ne stringem corturile. Păcat că le-am întins. 

— Mare nenorocire o să cadă pe capul nostru. 

— Ce să mai cadă? A și căzut. 

— Țineţi-vă tari, îi povăţui Him başa. O să aflăm 
miine despre ce este vorba. 

În luncă se aprinseră focuri. Căldările de mămăligă 
așezate deasupra flăcărilor, pe pirostrii, începură să 
fiarbă. Băieţandrii șatrei adunară caii, măgarii și ca- 
tîrii, încălecară pe ei şi plecară spre sat să-i adape la 
vreo fintînă. Alimut o chemă pe Kera. Fata veni aler- 
gînd și zăngănindu-și salbele şi brăţările. 

— Hai să adăpăm urşii, noi doi, numai noi doi. 

— Hai... 

Urşii mormăiră şi-şi sunară lanţurile. Clopotele sa- 
tului sunară iarăși a mort și a jale. Amurgul se pră- 
văli sîngeriu. 

Him başa îl văzu venind dinspre sat pe Uj Hoţul. 
Ținea în braţe un purcel bălan și dolofan. Îl opri și-l 
întrebă : 

— De unde ai luat purcelul ? 

— Din marginea satului. 

— L-ai cumpărat ? 

— Nu, bulibașă. L-am furat. 

— Cînd o să te lași de furtișaguri, Uj ? 

— Niciodată, bulibașă. 


39 


— Miine, după ce ajungem la oraș, o să te supun 
judecății, Uj, zise Him bașa. 

Uj Hoţul rînji: 

— După ce voi mînca purcelul, poţi să mă și baţi, 
bulibașă... 

În sat ciinii lătrau nebunește după urși şi după 
ciinii, caii, măgarii și catirii pe care-i adăpau pe la 
fîntîni flăcăianarii şatrei. 


CavrroLur II 


După ce adăpară urșii, Alimut şi Kera se întoarseră 
ia corturi. Kera se apucă să le dea urșilor de min- 
care, Alimut se repezi să-l vadă pe Goşu. Îl găsi în 
cort, ghemuit pe un scăunaș, cu capul în miini. Li- 
sandra se afla întinsă pe rogojini. Muierile smochinite 
care intraseră în cort mai înainte îi curățaseră trupul 
cu pielea pleznită și crăpată, cu carnea mursecată şi 
sfirtecată și i-l unseseră cu alifii alinătoare. După 
aceea o lăsaseră goală, întinsă pe o pătură aspră. Ca 
să n-o biziie și s-o supere prea tare muștele, o acope- 
riseră cu o bucată mare de pînză albă. Acum carnea 
n-o mai durea și n-o mai ustura, dar şi-o simţea ar- 
zînd și zvicnind. Se simțea peste măsură de ostenită 
şi de sleită, de parcă toată ziua ar fi fost înjugată la 
jug greu şi ar fi tras de una singură la plug. Își ţinea 
ochii închiși, respira ușor, încerca să doarmă și îi pă- 
rea grozav de rău că nu izbutește. 

Goșu avea și el trupul siîngerat. Cele cîteva lovituri 
pe care le primise de la Ariston îi crestaseră și-i înne- 
griseră și lui pielea. Nu primise să fie nici uns cu 
leacuri, nici eblojit. Văzindu-l intrîind pe Alimut, 
înălță fruntea. Auzise ceea ce vorbise Him başa cu 
jandarmii învestmintați în albastru. Zise : 

— Cind trebuie să plecăm ? 

— Peste un ceas, două. 


41 


— O să mă duc să-mi adăp caii. 

— Nu e nevoie. I-au adăpat băieţii. Dintr-o clipă în 
alta au să se întoarcă. Vrei să te ajut să-i strîngi 
cortul ? 

— Nu. Ajută-l pe Ariston. E mai dărîmat decit 
mine. 

Auzind rostindu-se numele lui Ariston, Lisandra 
se scutură de starea de lîncezeală în care se afla și 
se ridică. Își potrivi părul lung și negru. Alimut îi 
văzu umerii plini, sfîrtecaţi şi zdrobiţi de lovituri. 
Strînse din ochi. Lisandra îl întrebă pe Goşu: 

— L-ai biruit ? 

— Da, îi răspunse bărbatul, însă nu l-am bătut 
chiar atit cît aș fi vrut, 

— Te hotărisei să-l omori ? 

— Poate, însă nu l-am omorît. 

Tăcu un timp. Pe urmă adăugă: 

— Cred că dacă-l omoram era mai bine și pentru 
el și pentru mine. Poate era mai bine și pentru tine. 

— Atunci de ce nu l-ai omorît ? 

— Nu l-am omorît pe Ariston, pentru că... 

Tăcu. Nu-și duse mărturisirea pînă la capăt. Lisan- 
dra rosti aspră : 

— Dacă l-ai fi omorît, aș fi părăsit numaidecît 
șatra. 

— N-aveai dreptul s-o faci. Te-am cumpărat. Ştii 
bine că i-am dat pentru tine lui Sedii başa douăzeci 
de galbeni de aur, turcești, cu zimți. 

— Aș fi căutat șatra tatei și l-aș fi trimis să-ți dea 
galbenii îndărăt. 

— Vînzarea a fost făcută pe viaţă, aşa că nici n-aş 
fi stat de vorbă cu Sedil başa. 

— Tu nu înţelegi, omule, că eu nu mai pot să tră- 
jesc fără Ariston ? 

— Va trebui să te obișnuiești să poţi, 

— De ce? 


— Pentru că nici eu nu pot trăi fără tine. E lim- 
pede, nu ? 

— E limpede, şi totuşi nu e limpede, spuse Lisan- 
dra. Eu zic că pentru noi trei ar fi fost mult mai bine 
dacă. te omora Ariston pe tine. Pe tine te-am fi în- 
gropat aici, la marginea satului, iar eu m-aș fi mări- 
tat cu Ariston, aş fi trăit cu Ariston și aş fi fost fe- 
ricită. 

Goşu nu-i răspunse. Umblă prin cort, găsi un cuţit 
cu lamă lungă şi subțire și-l luă. Veni cu el în ușa 
cortului şi-i încercă tăișul pe un fir de păr smuls din 
barbă. Spuse domol, aproape blajin : 

— O să vedem care din noi trei o să moară mai în- 
tii. O să vedem noi. De altfel, Lisandro, eu unul nu 
mă grăbesc nici să mor, nici să mă las omorît. Nu 
mă grăbesc. De aceea nu l-am omorît astăzi pe Aris- 
ton : pentru că nu mă grăbesc. O să vedem noi. 

Alimut socoti că Goșu și Lisandra mai aveau poate 
de schimbat între ei și alte vorbe. Le ură noapte bună 
şi-i lăsă singuri. 

Afară soarele scăpătase. Spre apus cerul era smeu- 
riu. Băieţandrii oacheşi se întoarseră cu vitele de la 
adăpat şi le legară de căruţe. Oamenii oacheşi mîn- 
cară tăcuți și la repezeală. După aceea își adunară 
calabalicurile risipite prin corturi şi pe lîngă corturi 
şi le rînduiră în căruţe. Își strînseră şi corturile. 

Între timp căzu deplină înserarea. Văzduhul deveni 
fumuriu, însă rămase tot neclintit, tot vîscos. Zăpu- 
șeala zilei scăzu. În adîncul cerului se arătară cele 
dintii stele. Unii dintre oamenii oacheși înhămară la 
căruţe cai, alții înhămară catiri, alţii măgari. Copiii şi 
muierile se urcară în căruțe. Acolo se ghemui fiecare 
cum se pricepu și aşteptă somnul. Bărbaţii oacheși 
plezniră din bice şi îndemnară vitele la drum. Stră- 
bătură încet satul. Țăranii întîrziați pe la porţi se 
mirară : 


— De ce s-o fi grăbind şatra să plece? Abia venise 
și era vorba că rămine în luncă cel puţin două săptă-. 
mini, 

— Poate i-au gonit jandarmii. 

— Nici n-au apucat bieţii de ei să-şi joace urşii. 

— Atiîta pagubă ! N-are să treacă mult şi-are să vie. 
altă șatră. 

Cele douăzeci și ceva de căruţe lungi, cu coviltir, 
ieșiră din sat, trecură pe lingă cimitir, și o apucară pe 
un drum larg, nepietruit, printre miriști de orz şi se~- 
cară, printre lanuri de griu încă nesecerat şi printre 
nesfirşite păduri de porumb. Urşii mergeau în urma 
căruțelor sunindu-şi lanţurile. Din cînd în cînd bă- 
trinul urs Zazu mormăia și ursoaica Babaia se grăbea 
să-i ţină isonul. Uneori, din lanurile înalte de grîu 
sau dintr-o porumbiște ţîșnea și tăia speriat drumul. 
şatrei un iepure gălbui și gras, cu urechile ciulite. 
Atunci voinicu: cine Rob se năpustea asupra lui. Cei- 
lalţi cîini se îrziruiau după el căutînd să-l ajungă, 
să-l întreacă și să-şi intigă colții în ceafa vătuiului. 
Jepurele însă avea pici arele mult mai sprintene de- 
cit ale ciinilor șatrei şi pînă la urmă izbutea să se 
facă nevăzut. 

După ce lăsase satul în urmă drumul urcase n 
pantă lină şi ajunsese in cîmp. 

Cîmpul i... Șatra îl cunoștea. Era neted ca masa şi 
se întindea tot așa pînă în zare, ba chiar pînă dincolo 
de zare, către răsărit. Inserarea fumurie se topise şi 
pierise de mult, făcînd loc deplin nopţii scurte de 
vară. Acum cerul limpede ca sticia se umpluse de 
stele şi luna răminea încă ascunsă vederii. Deși mer- 
gea agale, șatra se depărtase de mult de satul așezat 
lîngă balta acoperită cu mari petice de lintiță verde 
și grasă, Totuși, dacă ar mai fi sunat clopotele satu- 
lui, s-ar îi auzit cu destulă claritate. Dar clopotele 
pentru morţi nu sunau decit ziua. Noaptea, ca orice 
făptură, Dumnezeu dormea și nu se cădea să-i fie 


44 


tulburat somnul nici măcar de clopotele bisericilor, 
Cînd Dumnezeu dormea îl păzea o întreagă oaste în- 
gerească. 

Gindindu-se la aceste credinţe ale oamenilor din 
ținutul pe care șatra lui îl străbătea, Him başa rîse în 
barbă. După părerea lui. nu se afla pe nicăieri nici 
Dumnezeu, nici oști îngerești. În adincurile lui fără 
sfîrșit, văzduhul era gol de orice suflare vie. Şi poate 
erau goale de orice suflare vie și stelele acelea care li- 
căreau sus, pe boltă. Oamenii aceia îmbrăcaţi în al- 
bastru îi amintiseră de război. Ştia și el, cum ştia toată 
lumea, că de cîtva timp era război. Dar șatra lui nu 
avea nimic cu războiul. Aceasta era adevărat. Acum 
însă se părea că războiul avea ceva cu șatra lui. 

Caii înaintau încet, tîrînd în urma lor căruţa lungă 
şi grea, cu coviltir. În căruţă, ghemuită pe oale, 
Oarba dormea ca de obicei somn iepuresc, iar Alimut... 

Dar pe unde rătăcea acum Alimut ? Nu dormea în 
căruţă şi nici pe lîngă căruță nu mergea. Tinerețe !... 
Tinerețe !... 

Alimut rămăsese în urma lungului șir de căruţe 
cu coviltir. Mîna urșii cu Kera, codana lui Calub. 
Him başa se înţelesese mai de mult cu Calub, ca în 
toamnă să i-o vândă pe Kera. Lui Alimut îi sfiriia 
inima după ea, iar fata nu arăta că nu-i place. În- 
treaga șatră de altfel era de părere că perechea se 
potrivea. Calub ştia bine ce podoabă are la cort ! Se 
bulguia la bani și-i ceruse preţ mare lui Him başa : 
zece galbeni de aur! 

— Nu crezi că-mi ceri cam mult? 

— Nu, Him başa, Kera nu e mei prejos ca Lisan- 
dra. 

— Să nu ne mai tocmim, Calub. 

Își strînseseră mîinile. 

— Aşa rămîne, cum ne-am înțeles. 

Nunta lui Alimut și a Kerei urma să ţină cel puţin 
trei zile, iar la nuntă — el nu era oricine, el era bu- 


45 


libașă, fiu de bulibaşă şi nepot de bulibașă — avea de 
gînd să cheme și alte șatre. Așa gindise și își împărtă- 
șise gîndurile și planurile lui și Oarbei. Acum însă 
totul se răsturnase şi el se întreba cu îngrijorare ce se 
va întîmpla pînă la toamnă cu ei, cu nevasta, cu Ali- 
mut, cu cei șapte urși care erau partea cea mai în- 
semnată din averea lui, și ce se va întimpla pînă la 
toamnă cu ceilalţi fii ai săi și cu intreaga-i şatră ? 

Îşi aprinse luleaua, Supse citeva fumuri. Somnul, 
care era cît pe-aci să-l cotropească, îl lăsă în pace. 
Toate, toate ar fi fost cum ar fi fost. Toate ar fi fost 
bune, dacă nu și-ar fi arătat războiul faţa. 

Războiul !... Lua-l-ar dracul să-l ia de război ! Ce le 
cerea el oamenilor ? Cum ce le cerea ? Le cerea viaţa, 
Și unora le mai cerea și avutul. Atunci ce altceva 
voia să-i ceară lui și șatrei lui războiul ? Fără îndo- 
ială că tot viaţa. Dar ce nevoie avea războiul de biata 
lui viaţă și de vieţile celorlalţi oameni oacheși, mari 
și mici, din şatra lui ? Mersese prea departe cu închi- 
puirea ! Bătea cîmpii! Fără îndoială că se apucase 
să bată cîmpii! De altceva trebuie să fi fost vorba... 
De ce anume ?... O să afle. Chiar miine dimineaţă o 
să afle. Acolo, la oraș, o să afle. 

Auzi uruit greu, de fiare vechi şi un fluierat puter- 
nic. Trase de hăţuri. La cîteva sute de pași depărtare 
trecu prin fața căruței un tren de pasageri. Numai 
ochii mari și rotunzi ai locomotivei ardeau. Vagoanele 
parcă erau toate încărcate cu morți şi cu întuneric... 
Cu morţi şi cu întuneric... Cu morți și cu întuneric... 

— Diii... Diii... 

Caii, care între timp se mai odihniseră, porniră. Tre- 
nul se îndepărtă alergind și peste puțin timp nu se 
mai văzu și nu se mai auzi. Căruțele grele și lungi, 
cu coviltire, trecură una cite una peste calea ferată 
și ajunseră în șosea. 

Him bașa se uită pe cer. Carul mare, Carul mic, 
Cloșca... „E miezul nopţii, își spuse. E tocmai miezul 


46 


nopţii. Ar fi bine să facem un popas, să se mai odih- 
nească vitele. Vor fi ostenit şi urşii. Poate va fi oste- 
nit şi Alimut. Cât despre Kera, drăcoaica aceea nu os- 
teneşte niciodată. Alimut o să aibă de furcă cu ea, 
Dar ce bărbat n-a avut de furcă în tinereţea lui cu 
propria-i nevastă ? Nu mai departe decit acum ! Cît 
pătimește Goșu din pricina Lisandrei ! Şi cît o să mai 
pătimească !“ 

Deși nu ațipise nici măcar o clipă, se simţi odihnit 
și sări sprinten din căruță. Trase caii la marginea 
șoselei şi opri. Căruţele care veneau în urmă se 
opriră și ele. Careva întrebă : 

— Deshămăm ? 

— Da, răspunse Him başa, deshămăm şi ne odih- 
nim aici cam vreme de un ceas. 

Șatra deshămă caii, deshămă catirii, deshămă mă- 
garii. 

Him başa zise : 

— Puteţi să lăsaţi vitele să pască pe marginea ṣan- 
țului, dar să aveţi grijă să nu intre în porumb. Dăm 
de bucluc tocmai acum, cînd n-avem nevoie de aşa 
ceva. 

Alimut se arătă şi el cu urşii. Îi legă la şușleţul că- 
ruţei și o apucă de mînă pe Kera. Se depărtară de că- 
ruţe și se pierdură în întuneric. 

Cîinii se vîrîră sub căruţe, se întinseră pe labe și 
adormiră. Un măgar, în loc să pască liniștit, se apucă 
tam-nesam să zbiere. Zbieretul lui, cînd răgușit, cînd 
ascuţit, dar mereu urît, sparse liniștea întinderilor în 
țăndări. 

Blebe zise : 

— Ăsta e măgarul lui Uj Hoţul... 

Oamenii lăsară măgarul să zbiere, iar măgarul 
zbieră pînă se sătură de zbierat și se hotări să tacă. 

Muierile și fetișcanele adormite în căruţe se tre- 
ziră, se dădură jos, își ridicară fustele încreţite și își 


47 


făcură nevoile pe lîngă căruţe. După aceea se aşe- 
zară pe marginea șanțului adînc și ierbos. 

Acum se auzi un alt fel de uruit, un uruit înfun- 
dat, care nu se tira, ca al trenului, pe pămînt, ci zbura 
sfărimînd văzduhul și apropiindu-se din ce în ce mai 
mult. Oarba ciuli urechile şi se ghemui şi mai bine 
pe maldărul de ţoale din căruţă, iar şatra ridică ochii 
spre cer să caute avionul. Nu-l găsi. Pilotul zbura cu 
toate luminile stinse, iar văzduhul era destul de în- 
tunecat. Sus, pe boltă, ardeau ca niște mici candele 
alburii, galbene sau verzui stelele cerului. Ciinii se 
treziră, însă în loc să iasă de sub căruţe și să înceapă 
să latre, mirîiră numai și, cuprinși de frică, se tu- 
pilară şi mai la fereală. Avionul se apropie, dar nu 
trecu mai departe în linie dreaptă cum se așteptau 
oamenii oacheși de lîngă căruțele cu coviltir, ci în- 
cepu să se învirtească pe deasupra capetelor lor în 
cercuri largi. Văzduhul, care întreaga zi şi chiar pînă 
la acest miez de noapte rămăsese neclintit şi vîsces, 
vui și vuvui din ce în ce mai tare. 

— Caută ceva, spuse Him başa, caută ceva și 
poate au să și găsească ceea ce caută. 

— Doar nu ne-or căuta pe noi! 

— Aş! Gara o caută! Se află pe aici pe undeva o 
gară. lar în gară s-or găsi trenuri cu muniții. Pen- 
tru noi... Pentru noi, cel puţin de data aceasta, nu 
e nici o primejdie. 

Uj Hoţul se băgă în sufletul bulibaşei. 

— E aproape gara ? 

— La doi-trei kilometri. Ce! mult la patru. 

— Nu-mi amintesc de ea. 

Pe cînd oamenii oacheși sporovăiau la marginea şa- 
selei și priveau cu încordare în sus, în acea parte a 
cerului unde vuia, ori li se părea că vuieşte avio- 
nul, pocni ceva, şi o umbrelă albă, uriaşă, se des- 
făcu. La o clipă numai pocni și se desfăcu şi a doua 
umbr=iă. Atunci dintr-o dată întregul cîmp acoperit 


48 


de miriști, de lanuri de grîu încă nesecerat și de vaste 
tarlale de porumb, se lumină aproape ca ziua. Șatra 
încremeni, cu gura căscată. Așa ceva încă nu văzuse. 
Cele două umbrele pogorau lin și cu cit se apropiau de 
pămînt cu atit lumina lor devenea mai albă, mai 
strălucitoare, mai puternică. Matahala nu se mai putu 
-stăpiîni. Vru să chiuie lung a frică și a mirare, însă din 
gîtlejul ei uscat nu ieși decît un fel de chelălăit jal- 
mic, de javră ciomăgită. Uj Hoţul se ridică pe călciie 
şi o lovi cu dosul miinii peste gură. Matahala răbdă 
izbitura și tăcu. Șatra, vrăjită, rămase mai departe cu 
ochii holbaţi la umbrelele luminoase care pogorau... 
pogorau... 

— Frumoase, sînt nemaipomenit de frumoase! 
murmură Kera. 

Tocmai atunci însă de undeva din înaltul cerului 
întunecat porni vijelioasă în jos o şuierătură, una şi 
încă una. Instinctiv oamenii oacheşi se culcară şi se 
pitulară pe iarbă, cît mai în adîncul șanțului. Mamele 
îşi traseră repede copiii sub ele şi, sprijinindu-se pe 
genunchi și în coate, încercară să-i pună la adăpost 
sub trupurile lor pentru cazul cînd s-ar fi ivit vreo 
primejdie. Borţoaselor li se umplură gurile de salivă 
acrișoară. Fiecare gîndi: De nu m-aș speria. De n-aş 
lepăda copilul. De nu m-aș speria... 

Urşii se zbătură în lanţuri, mormăiră furioși și se as- 
«cunseră și ei sub căruţe. Întărîtat, Zazu o mușcă pe 
'Babaia de ureche. De cînd îmbătrînise, ursul Zazu de- 
venise greu de suferit. Se supăra și se înrăia din 
mai nimic. Ca trei trăznete năpraznice izbucniră una 
după alta trei explozii. Acum văzduhul viscos se sfă- 
zîmă în mii și mii de ţăndări și se cutremură. Cerul 
plin de stele se clătină ca un cort uriaș căruia i 
s-ar fi slăbit şi i s-ar fi rupt dintr-o dată toate înche- 
îeturile. După aceea... După aceea urmă o liniște 
adîncă în care nu se mai auzi decît chelălăitul cîini- 
lor și u:uitul greu, care uneori semăna cu un geamăt 


49 
4 


al avionului ce se depărta repede, în direcția din care- 
venise. În locul în care căzuseră bombele se înăl- 
țară flăcări zvelte, albe-gălbui, roiuri mari de scîntei 
roșcate și vălătuci groși de fum, mai ales vălătuci 
groși de fum. 

— Arde gara. Ori poate ard numai magaziile cu. 
grîne de lîngă gară, spuse Him başa. 

Se auziră și cîteva Împuşcături. Mark întrebă : 

— Asta ce-o mai fi ? 

Îi răspunse Him başa : 

— Soldaţii de pază. Trag după avionul care s-a. 
depărtat. 

Riseră. Unii riseră de bucurie că moartea, deși 
aproape, nu-i lovise pe ei, ci pe alţii. Cine erau acei 
alţii ? Oameni erau. Oameni pe care șatra nu-i cunoș- 
tea. Alţii, în care spaima nu se stinsese, rîseră ca să-şi 
acopere cu riîsul clănțănitul dinţilor. 

— Bine c-a trecut primejdia... 

Goşu rămase tot timpul în căruţă lingă maică-sa și 
lîngă Lisandra. Cît tinu popasul la marginea şoselei, 
nu-l văzu nimeni. Şi parcă era la mijloc un 
făcut, nu-l văzu nimeni nici pe Ariston. Căruţele celor 
doi bărbaţi tineri care se bătuseră cu harapnicele pen- 
tru Lisandra se aflau în convoi ceva mai în urmă şi 
încheiau lungul șir de căruţe lungi cu coviltir. 

Grijuliu, Him başa îl căută cu ochii pe Alimut. 
Nu-l găsi. N-o găsi nici pe Kera. Își spuse în gînd: 
„Poate nebuni şi tineri cum sînt, n-au văzut nici lu- 
minile aruncate din cer, n-au auzit nici exploziile. 
Grozavă e tinerețea !“ 

După ce bombele explodaseră și aprinseseră gara 
şi magaziile cu grîne de lîngă gară, cele două umbrele 
albe își stinseseră luminile și căzuseră undeva, în la- 
nuri, la întîmplare. Geamătul avionului nevăzut slăbi 
şi se topi încet-încet în fumuriul miezului de noapte. 

Apoi întinderile deveniră tăcute și liniștite întocmai 
ca mai înainte, în afară de flăcările care pilpfiau în 


50 


gară scoțind fum gros și negru și scăpărînd roiuri 
zglobii de scintei roșcate. Urşii şi cîinii se potoliră. 
Deshămaţi, caii, măgarii și catirii șatrei pășteau mai 
departe iarba aspră, crescută pe marginile șanțului, 
iarbă gustoasă pe care răcoarea nopţii o mai mu- 
iase. Muierile oacheșe își luară copii în braţe. Ci- 
tiva scînciră şi cei mai mărișori mărturisiră că li s-a 
făcut foame și cerură de mincare. Auzindu-i, aproape 
toți oamenii oacheşi ai șatrei băgară de seamă că şi 
lor ii s-a făcut foame, o foame ciudată, uscată, chi- 
nuitoare pe care nu o simțeau numai în stomac, ci 
în întreaga făptură. Căutară în traiste. Obişnuiţi cu 
drumurile lungi prin ţinuturi felurite, oamenii șatrei 
aveau totdeauna la îndemină în căruțele lor traista 
cu piine și brînză uscată, cu legături sănătoase de 
ceapă şi usturoi şi nu le lipseau nici butoiaşele ro- 
tunde, boatele și fedeleșurile pline de udătură. Hul- 
pavi şi flămînzi de parcă nu puseseră nimic în gură 
de la venirea lor pe lume, mincară în grabă piine 
cu ceapă, pină se săturară, iar setea și-o potoliră cu 
apa căldicică și sălcie din vasele de lemn. Nu se mai 
gîndi nimeni la Goșu, la Ariston sau la Lisandra. 

Seacă de puteri și tăcută, Lisandra zăcea lungită în 
căruţă, pe ţol. După ce-și deshămase caii, Goşu îi mî- 
nase ceva mai departe de șosea, pe o mirişte de pe 
care abia fusese secerat şi adunat griul copt, cu spice 
mari cît vrabia şi roșcate. Goşu rămăsese prin preaj- 
ma cailor. Se simţea acolo ceva mai bine decit la că- 
ruţa unde putea veni unul sau altul, așa cum venise 
Alimut, să-l sîcîie cu cine știe ce întrebare neroadă. 
Îi era ruşine de oameni, ca oricărui bărbat pe care 
nevasta l-a înșelat și stă gata să-l părăsească pentru 
altul. 

Răsări luceafărul dimineţii și se uită, ca în fiecare 
seară, peste nesfirșirile cerului și peste întinderile 
pămîntului. Cerul parcă se mai lumină și văzduhul se 
mai subţie devenind ceva mai străveziu. Se răcori. În 


51 
4k 


gară, flăcările, în loc să se micșoreze și să se stingă,, 
se înteţeau și creșteau tot mai înalte. Din cînd în cînd: 
se auzeau venind dintr-acolo glasurile slujbaşilor de: 
la căile ferate şi ale soldaţilor care se străduiau să. 
stingă focul. Cuvintele însă ajungeau pină la căruțele. 
şatrei nelimpezi, greu de înţeles. Him başa privi cerul. 
și făcu în gînd nişte socoteli pe care numai el le cu- 
noștea. După ce le încheie, zise : 

— Ar fi timpul să plecăm. Avem poruncă să ajun-- 
gem la oraş în zori și trebuie să ajungem în zori. Nu: 
avem de ce să ne punem rău cu stăpînirea. 

Se ridicară şi plecară să aducă la căruțe, pentru a-i. 
înhăma, caii, măgarii și catiîrii care pășteau liniștiți. 

Dinspre căruțele din coada convoiului se ivi un. 
bărbat. Nu i se putea citi pe chip dacă e speriat sau: 
vesel, însă se vedea că vine alergînd cît îl țineau pi- 
cioarele şi bătind aerul cu mîinile. Cînd ajunse lingă. 
Him başa se opri. Gifiia, voia să vorbească şi nu iz-- 
butea. Mai-marele șatrei îl recunoscu și-l întrebă : 

— Ce e cu tine, Ferdic ? Ce ţi s-a întîmplat ? 

Omul bărbos, pletos și mustăcios ca toţi ceilalţi: 
bărbaţi ai șatrei, își trase sufletul și spuse pripit : 

— Zara... Nevastă-mea... Zara... 

— Ei! Ce e cu Zara ? Ce i s-a întîmplat ? 

— Au apucat-o chinurile facerii. 

Him bașa se bucură: 

— Așadar pînă la ziuă o să fim o sută, Ferdic! 

Ferdic îşi șterse faţa de nădușeală — strașnic aler-- 
gase — rise fericit și-și arătă dinţii mari, albi, sănă-: 
toşi. 

— O sută o să fim, bulibașă, o sută în cap. 

Him başa însă îşi aduse aminte de ordinul jandar-- 
mului şi se întunecă la chip. 

—- O să întirziem. N-o să putem ajunge la oraș în. 
zori. Dacă naşterea nu va fi uşoară, nu vom putea să: 
ajungem la timp la oraș. 


52 


Muierile șatrei, care auziseră schimbul de vorbe 
dintre Ferdie şi bulibașă, se repeziră spre căruţa lui 
‘Ferdic. Alta le spuse celorlalte, care își țineau copiii 
în braţe sau pe lingă poale: 

— Repede ! Să dăm şi nci o mină de ajutor, să în- 
“călzim o căldare de apă. 

Sunindu-și mărgelele de sticlă de la git, brățările 
de aramă și cerceii de tumbac, fetișcanele se năpus- 
“tiră spre miriștea unde-și păștea Goșu caii şi se apu- 
cară să adune balegă uscată, scaieţi şi ciulini, paie şi 
buruieni veștede. La bărbatul Lisandrei, fie că nu-i 
văzură, fie că nu vruseră să-l vadă, nici nu se uitară. 
Se întoarseră lingă căruţe şi grămădiră în șanț ceea 
ce adunaseră. Săritoare, Matahala aduse o căldare şi 
niște pirostrii. Blebe veni cu un butoiaș cu apă. Um- 
plură căldarea și o aşezară pe pirostrii. 

Nu trecu mult și focul, hrănit cu ierburi uscate şi 
eu scaieţi, începu să-și pîlpiie aripile. 

— Dar n-avem voie să aprindem noaptea focuri în 
cimp, zise Vuz. O să dăm de bucluc. 

Altul îi răspunse : 

— La gară arde un foc mult mai mare. Dacă o să 
auzim zbîrnîind vreun avion, o să stingem focul. Însă 
în noaptea asta nu cred să mai vie vreunul. 

În viaţa din acea noapte a șatrei se ivise ceva ne- 
așteptat. Bombardamentul adusese mai devreme cea- 
sul nașterii pentru copilul Zarei. Zara se chinuia să 
nască. Șatra era nevoită să rămînă pe loc. Caii, mă- 
garii și catirii fură lăsați să pască mai departe. Șa- 
tra se adună, ca de obicei în asemenea împrejurări, 
cu mic, cu mare, în jurul căruţei lui Ferdic. Babele 
.aduseră de undeva o cergă şi-o întinseră pe fundul 
şanţului. Pe urmă o scoaseră pe Zara din căruţă și-o 
lungiră pe cergă. Berda spuse aproape poruncitor : 

— Aici e treabă de muieri, așa că... bărbații și co- 
piii să spele putina. N-au ce vedea. 


Bărbaţii se supuseră asprei porunci şi plecară. Se 
duseră ceva mai departe, se așezară pe marginea 
șoselei și se apucară să-și alunge somnul cu fum acru 
de tutun. Copiii însă rămaseră pe lingă muieri, se 
ascunseră pe după fustele lor și priviră ceea ce era 
de privit : muierea lungită pe cergă, descinsă, cu poa- 
iele ridicate, zbătîndu-se, urinînd de durere, scrișnind. 
şi gemând. 

— Grăbește-te, moașă... Grăbește-te, moașă... 

Ferdic era acela care se ruga cu glas tremurător, 
umilit. 

— Grăbește-te, moașă... Grăbește-te, moaşă... 

Fialca, bătrina moașă a șatrei, ridea. 

— De ce să mă grăbesc, mă ? A? De ce să mă gră- 
besc ? Pînă să nască, mai va. Abia acuma au apucat-o 
durerile. 

— Grăbește-te, moașă. Te rog, moașă... 

— iacă, am să mă grăbesc, dar nu-mi place să te 
amesteci în treaba mea. 

Se spălă pe miini cu apă fiartă și cu săpun, se apro- 
pie de Zara și se răsti la ea: 

— Ei! Nu mai geme atita și nu te mai zvircoli. 
Te-ai zvircolit și-ai gemut destul atunci cînd ai dat 
din fund să prinzi plod. Te doare ? Știu că te doare, 
dar n-o să mori tu dintr-asta. Eu am născut de pai- 
sprezece ori și n-am murit. 

Rise : 

— Da, da, de paisprezece ori am născut și-aș mai 
naște și-acuma, dacă... 

Zara n-ar fi vrut nici să geamă și nici să ţipe n-ar 
fi vrut, dar durerile care-i tăiau și-i sfîrtecau mărun- 
taiele erau prea adinci ca să le poată stăpini. Moașa 
adăugă : 

— E adevărat că întiia naștere e cea mai grea, dar 
de, ce să-i faci! n-ai ce-i face, maică! Facere fără 
dureri încă nu s-a pomenit... Încă nu s-a pomenit... 


54 


Lăsă glumele de-o parte. Mirosul îi spuse că nu-i 
a bine. Îngenunche lingă femeie, îi ridică fusta şi 
cămașa lungă pe care o purta pe dedesubt și începu 
s-o pipăie şi s-o cerceteze. Zara gemu greu. Moașa 
au-i luă în seamă gemetele. Se răsti încă o dată la 
ea, o ocări și-o amenință cu bătaia. În timp ce-o 
ocăra din ce în ce mai tare şi-i spunea că are s-o 
deznoade în bătăi dacă nu tace, o pipăia și-o cerceta 
indelung. Pe măsură însă ce-o pipăia și o cerceta, 
moașei îi pierea pofta de pălăvrăgeală. Pînă la urmă 
fața bătrină şi zbircită a moaşei se aspri şi se schi- 
monosi. Acoperi pîntecul Zarei și şopti : 

— Naștere grea. Blestematul de plod vine pe lume 
cu picioarele înainte... 

Cuvintele moaşei trecură şoptite din gură în gură: 

— Copilul Zarei vine cu picioarele înainte... 

— Vine cu picioarele înainte... 

— Nu-i a bine... Nu miroase-a bine... Vine cu pi- 
cioarele înainte... 

Nenorocoasa ştire ajunse și la Ferdic. Bărbatul 
vacheș și tînăr, care abia aştepta să devină tată, își 
prinse capul între miini şi se apucă să-l strîngă de 
parcă ar fi vrut să şi-l turtească. 

Luceafărul roșcat al dimineţii se înălţă. Văzduhul 
se limpezi. Gemetele şi ţipetele Zarei se înteţiră. Urşii 
mormăiră. Ursul Zazu o mușcă iarăși de ureche pe 
ursoaica Babaia. Voinicul cîine Rob urlă a pustiu, iar 
ceilalţi cîini, speriaţi parcă, se mulţumiră numai să 
scîncească. Caii, măgarii și catîrii șatrei păscură mai 
departe, cu și mai multă poftă, iarba pe care acum 
roua nopţii o muiase și parcă o și frăgezise. 

Zarva de lingă căruţa lui Ferdic ţinu multă vreme, 
iar unora dintre oamenii oacheși li se păru că ţine de 
o veșnicie. Cind răsări soarele copilul veni pe lume, 
însă veni mort. Și cum nu-i plăcu să se ducă singur 
pe celălalt tărim, o luă cu el și pe Zara. 


55 


Du-te, copile, du-te departe, 
Du-te cu moartea în moarte, 
Usure, încet, ușurel, 

Du-te și tu, mumă, cu el, 
Du-te și tu, mumă, cu el... 


Ferdie nu mai avu putere nici măcar să plingă. Se 
ținu aproape tot timpul cu mîinile de cap și se uită: 
în jurul lui năuc. 

Pe copil şatra îl înfășură în niște petice și-l în-- 
gropă adînc în albia șanțului. Oamenii oacheși bătă-- 
toriră pămîntul cu picioarele şi deasupra ţărinei. 
aruncară un maldăr de iarbă. 

Pe Zara o întinseră în căruță. Șatra își înhămă caii, 
măgarii și catirii, și căruțele lungi, cu coviltire, © 
porniră la pas spre oraș. Cînd trecură pe lîngă gară, 
nu văzură nici clădirea, nici magaziile, nu văzură. 
decît niște grinzi și nişte grămezi de dărimături care 
fumegau. Ciţiva soldaţi se culcaseră la umbră sub; 
niște salcîmi strimbi și ghimpoși şi se lăsaseră pradă. 
somnului. Unul singur da tîrcoale maldărelor de mo- 
loz care mai fumegau, de parcă s-ar fi temut să nu: 
vină careva și să fure cenușa aceea fierbinte şi ne- 
trebnică. 

În urma lungului șir de căruţe cu coviltir, Alimut: 
și Kera mînau urşii. Ochii le erau veseli iar feţele 
trase, din pricina scurtei nopţi de vară în care nu 
avuseseră timp să doarmă. Alimut zise : 

— Tu, fată, ai să-mi naști mie doisprezece copii, 
pentru că doisprezece copii a avut bunicul meu că- 
ruia șatra îi spunea Alimut cel Gros şi care, dacă n-ar 
fi fost tăiat cu cuțitele de niște hoţi de cai, ar fi 
trăit, poate, și acum. 

— Doisprezece am să-ţi nasc, Alimut, nici mai 
mulţi, nici mai puţini, ci tocmai doisprezece. 

— Dacă vei putea să-mi naști mai mulţi, n-o să 
mă supăr. 


56 


Riseră. Rîseră şi se lipiră unul de altul. 

Ariston sta cocoţat pe capra căruţei și mîna caii. 
Pe trupul lui sîngerat și sfîrtecat de harapnicul lui 
Goşu se adunaseră muștele și începuseră să-l sicîie și 
să-l ciupească. Înjură printre dinţi, se întoarse, luă o 
cămașă din căruţă și o îmbrăcă. Pînza de ciînepă, 
zgrunțuroasă, îi întărită pielea care-l ustura de 
moarte, însă i-o apără de ciupiturile muștelor şi se 
simţi mai bine. Flutură biciul şi izbi caii: 

— Diii! Dii... Dii, gloabă!... 

Înaintea căruței lui Ariston se afla căruța lui Goșu. 
Parcă dracul le potrivise pe toate! Bărbatul Lisan- 
drei mîna și el caii. Și pe el îl ciupeau roiurile de 
muşte, însă era prea afundat în gînduri, ṣi gîndurile 
erau toate încîlcite, ca să se sinchisească de ele. Cîm- 
purile pe care le străbătea şoseaua se întindeau ne- 
tede pînă la marginea zării. Văzduhul era, tot ca în 
ziua care trecuse, încremenit, alburiu, viscos. Pădu- 
rile de porumb nu foşneau. Miriștile se prăjeau la 
soare și tot la soare se prăjeau și lanurile de grîu 
galben, copt, care încă nu fusese secerat. Undeva, de- 
parte, ţăcăneau și-și învîrteau aripile mari, care scli- 
peau în soare, niște secerători. Înşiruiţi în urma lor, 
țăranii se fringeau de mijloc, se aplecau, adunau 
griul secerat, îl stiîngeau în snopi, legau snopii și-i 
așezau în rînduri drepte, cu spicele în sus. Pe urmă 
pășeau mai departe, arşi de soare, orbiți de lumina 
puternică a zilei şi năclăiți de sudoare. 

Mai înainte, cînd soarele nu se înălțase prea mult 
deasupra pămîntului, ciocîrliile umpluseră văzduhul 
de cîntece. Acuma însă ciocirliile își isprăviseră și 
zborurile și cîntecele și se pitulaseră prin ierburile 
înalte şi dese ale răzoarelor. Cerul ar fi rămas cu de- 
săvîrşire pustiu dacă din cînd în cînd n-ar fi fost 
brăzdat de ulii, de ereţi, de hultani. 

— Pit-palac ! Pit-palac ! Pit-palac !... 


57 


„Cântă prepeliţele, îşi spuse Goşu. Ascunse sub tu- 
fele mărunţilor măceși, prepeliţele nu simt zăpușeala 
zilei şi cîntă într-una, cîntă pină ostenesc.“ Îşi aduse 
aminte că prepeliţele, acum, în miezul verii, sînt 
grase. Dacă le prinzi, le jumulești de fulgi, le scoţi 
măruntaiele și le frigi în frigare, la foc domol — sint 
grozav de gustoase. I se făcu poftă de prepeliţe fripte 
și-i lăsa gura apă. Îşi linse buzele şi i se păru ciudat 
că la atingerea salivei buzele îl dor și-l ustură. A, da ! 
Și le muşcase și și le sfirtecase singur, seara trecută, 
cînd o bătuse pe Lisandra cu harapnicul şi cînd se 
luptase, după legile și după obiceiurile străvechi ale 
şatrei, cu Ariston. Degeaba o biciuise pe Lisandra și 
tot degeaba îl hărtănise cu harapnicul și pe Ariston. 

Lovi caii cu biciul, îndemnîndu-i astfel să lungească 
paşii și se întoarse spre nevastă-sa. Spre marea lui 
mirare se auzi spunînd : 

— Lisandro, îmi pare rău c-a murit Zara. Îmi pare 
rău de ea și-mi pare rău de bietul Ferdic. A rămas 
singur. Mai bine trăia Zara și mureai tu, Lisandro. 

Muierea, care zăcea stropşită şi mursecată toată în 
căruţa lungă, cu coviltir, auzi cuvintele rostite încet 
și cu glas de om potolit care și-i sărat inima, ale 
bărbatului ei, însă nu găsi potrivit să-i răspundă. 
Dacă sta strimb şi judeca drept, poate Goşu avea 
dreptate. Poate ar fi fost mai bine dacă ar fi murit 
ea și ar fi trăit Zara. Atunci pentru ea totul s-ar fi 
sfîrșit. Nu i-ar mai fi sfiriit inima după Ariston. N-ar 
mai fi suferit. Pentru că, oricum, ea, fără Ariston, 
n-avea de ce să mai trăiască. Iar şatra era alături de 
Goșu, iar Goșu, tare pe dreptatea lui, nu voia să i-o 
lase lui Ariston. Poate ar fi fost mai bine dacă ea, 
Lisandra, ar fi murit, şi ar fi trăit Zara şi copilul Za- 
rei. Dar nu totdeauna lucrurile se întîmplă după cum 
vrea omul să se întîmple. Nimeni nu poate muri în 
locul altuia și nimeni nu poate trăi în locul altuia. 
Fiecare om, oacheş sau neoacheș, își are viaţa lui şi, 


58 


de asemenea, fiecare om, oacheş sau neoacheș, își are 
moartea lui. Atunci de ce să fi murit ea în- locul Zarei 
şi de ce să fi trăit Zara în locul ei, a] Lisandrei ? 

Carnea mursecată și zdrobită o duru adînc. Se în- 
crîncenă și se aspri : 

— Ba eu zic, Goșule, că ar fi fost mai bine dacă 
mureai tu. Să fi murit tu şi eu să fi rămas să trăiesc 
cu Ariston. Pentru că, omule, ţie trebuie să-ţi intre 
bine în cap, că eu fără Ariston nu pot să trăiesc, că 
eu fără Ariston nu mai am la ce să trăiesc şi nici nu 
vreau să mai trăiesc. 

— Dar eu... Eu nu sînt nimic pentru tine ? 

— Ba da, Goșule, eşti. Pentru mine tu eşti povară. 
Pentru mine tu ești piedică. Din pricina ta nu pot: 
să-mi trăiesc eu viața așa cum aș vrea, aşa cum: 
mi-e drag s-o trăiesc şi lîngă cine mi-e drag. 

Un val de salivă acră umplu gura lui Goşu. Băr-. 
batul scuipă. Acreala însă îi rămase lipită de fălci și 
de limbă şi își dădu seama că dintr-o dată îi pierise 
pofta de prepelite grase, fripte în frigare la foc domol. 
Îi pieri pînă şi pofta vieţii, însă aceasta din urmă nu 
chiar de tot. Pe undeva mai dori să trăiască și să se 
bucure de viaţă. 

Viaţa !... Ce era viața ? Ce dracu mai era și viaţa ?... 

— Dii... Dii... Dii, gloabă!... 

Poate viața era mers... Poate era ham... Poate era. 
gioabă... Gloabă costelivă... Gloabă urduroasă... 

— Dii... Dii, gloabă !... 

Căruțele șatrei, grele şi lungi, cu coviltire, fură 
ajunse din urmă de o coloană de camioane deschise, 
militare, încărcate cu soldați. Soldații stăteau pe nişte 
bănci de lemn, se înghesuiau unii în alții și se spri- 
jineau în armele pe care le ţineau strînse între ge- 
nunchi, cu ţevile în sus. 

Ajunse în dreptul căruţelor șatrei, camioanele își 
încetiniră mersul. Soldaţii își întoarseră feţele arse 


59: 


de soare şi tăbăcite de vînt către șătrari. Careva 
dintre ei întrebă : 

— Ei, încotro, vitejilor ? Nu cumva mergeţi şi voi 
la război să ne daţi o mînă de ajutor ? 

— Nu, răspunse Blebe. Noi nu ne ducem la război. 
De altfel nici nu ştim să umblăm cu pușştile. 

Soldaţii făcură cu ochiul fetișcanelor oacheșe care 
mergeau pe jos, pe lîngă căruţe, tirșindu-și picioa- 
rele desculțe prin pulberea alburie şi fierbinte a şo- 
selei şi le chemară să se urce în camioane și să se 
așeze pe genunchii lor. 

Fetișcanele își sunară mărgelele de sticlă, brăţările 
de aramă și cerceii de tumbac, riseră şi le făcură 
semn din cap că nu. Una le răspunse : 

— Avem noi băieţii noștri. Ce să căutăm la voi? 

Glume piperate, de cazarmă, urmară una după alta. 

Şoferii se plictisiră, apăsară pe aceleratoare și ca- 
mioanele începură iarăși să alerge zgomotoase, lăsînd 
în urmă nori de praf și un miros greu şi înțepător de 
benzină. După ce nu se mai văzură și nu se mai auzi 
nici zgomotul ritmic al motoarelor, Goşu se întoarse 
iarăși spre Lisandra. 

— Nu, Lisandro, n-ar fi fost bine dacă aş fi murit 
eu. Bine ar fi fost numai dacă murea Ariston. Ai fi 
rămas la mine, nu te-ai mai fi gîndit la el și cu timpul 
l-ai fi uitat. Zău, l-ai fi uitat chiar de tot. Mai curînd 
chiar de tot îi uită. Iar morţii nu se supără că sînt 
uitaţi. Ştii ? După ce moare omul nici nu se mai su- 
pără, nici nu se mai bucură. 

— De rămas, aș fi rămas la tine, Goșule, cum am 
rămas şi acum, cînd Ariston trăiește, dar de uitat 
n-am să-l uit pe Ariston niciodată. Auzi tu, Goșule ? 
Pe Ariston, fie că moare, fie că trăieşte, eu de uitat 
n-o să-l uit niciodată. Dar să știi, Goșule, că dacă 
moare Ariston, mor și eu. Fiindcă eu, Goșule, fără 
Ariston nu mai am pentru ce să trăiesc. 


60 


Si repetă încă o dată și încă o dată, cu o încăpă- 
ținare pe care pînă atunci Goşu nu numai că nu i-o 
cunoscuse, dar nici măcar nu i-o bănuise : 

— Pentru că eu fără Ariston nu pot să trăiesc. 
Pentru că eu fără Ariston nu am la ce trăi. 

Goşu simţi că-l cuprinde o sete grozavă, cum nu 
mai simţise niciodată pînă atunci. I se uscă gura. Bu- 
zele sfirtecate îl durură. Îl ustură limba. I se aprin- 
seră măruntaicle. Îşi spuse că, dacă s-ar afla acum 
lîngă o fîntînă şi ar sorbi-o toată din cîteva înghiți- 
turi, tot nu s-ar sătura și setea tot nu i s-ar potoli. 

— Lora, dă-mi plosca. 

— E plină cu rachiu. 

— Tocmai de-aia. 

Soră-sa căută plosca. O găsi prinsă de loitră, sub 
coviltir. 

— 'Ţine-o ! Dar ar fi bine să nu bei mult. 

— Am să beau pînă o să-mi treacă setea. 

Bătrîna mamă a lui Goşu spuse fetişcanei : 

— Lasă-l! Lasă-l să bea cît vrea. Rachiul e tare 
și o să-i facă bine. 

Goșu destupă plosca şi o duse la gură. O păstră la 
gură pînă nu mai rămase în ea nici o picătură. I se 
păru că dintr-o dată trupul i s-a schimbat în flăcări. 
Setea i se stinse cu totul. În aceeași clipă i se stinse și 
văzul. În clipa următoare își pierdu auzul. Își încordă 
atenţia și se chinui să audă pașii domoli ai cailor şi 
scrîșnetul roţilor căruţei pe nisipul mărunt, acoperit 
cu pulbere fierbinte şi alburie. Nu auzi nimic. Căzu 
pe. spate. Soră-sa, care se aștepta la asta, îl prinse în 
braţe, îi descurcă mîinile din hăţurile pe care le ţinea 
şi-l trase în căruţă. Bătrîna îi făcu loc. Lisandra se 
simţi şi se stirci şi ea într-un colţ. Lora luă locul lui 
Goșu în față. Prinse hăţurile, ridică biciul şi izbi 
ușor caii. 

— Dii... Dii, gloabă !... 


Caii se scuturară de lene și de osteneală şi se în- 
tinseră mai cu spor la drum, pînă ajunseră cu botu- 
rile aproape de șușleţul căruţei care își ţinea rîndui 
înaintea lor. Caii acelei căruţe îi mîna Ferdic. 

Căruţa lui Ferdic mergea încet, la fel ca toate ce- 
lelalte căruţe lungi, cu coviltire ale șatrei, însă se 
vedea de departe că ea duce ceva greu, un mort. Mor- 
ţii sînt mai grei decit viii sau cel puţin așa li se par 
oamenilor. Întinsă pe o cergă în fundul căruţei, și cu 
faţa acoperită cu o bucată de pînză aspră, de cinepă, 
Zara se legăna la fiecare zdruncinătură și capul i se 
bălăbănea la întîmplare cînd într-o parte, cînd în alta. 
Maică-sa ostenise, din pricina nesomnului, şi pi- 
cota cu capul în piept, mai spre spatele căruțăi, 
sub coviltirul negru și ușor boltit. După moartea Za- 
yei, tatăl lui Ferdic nu mai vrusese să se urce în că- 
ruţă. Spusese că nu-i place să meargă sub acelaşi aco- 
periş cu moarta, pusese samarul pe un catir, încă- 
lecase pe el şi acum venea încet după șirul de căruţe 
care se tîrau iavaş-iavaş către orașul care încă nu se 
vedea în zare. Mergînd călare pe catirul Mumu, ochii 
bătrinului erau prinşi aproape tot timpul de cei șapte 
urşi roșcaţi care-și sunau lanţurile în urma ultimei 
căruţe. În fruntea cetei păroase și mormăitoare se 
aflau ca de obicei bătrinul Zazu şi bătrina Babaia. 
Mai ales aceștia doi erau bogăţia lui Him başa şi mîn- 
dria şatrei. 

— Mai rar șatră să aibe urși ca şatra noastră... 

Ursu Zazu se pricepea să joace după sunetul dai- 
relei fără să-și încurce paşii, ori să şi-i miște, cum 
făceau ceilalți, alandala. Ştia să calce omul bolnav pe 
spinare și să se lase greu pe şalele lui numai atâta cît 
“trebuia. Și mai știa ursul Zazu să umble în două pi- 
-cioare, cu o căciulă ţinută cu fundul în jos, în labă, să 
treacă din om în om, să-și încline capul şi, mormăind, 
să cerșească un gologan, doi pentru osteneala jocului. 
Cît o privea pe ursoaica Babaia își avea și ea meritele 


62 


ei şi drepturile ei. O! Ce minunat arăta ea cum se 
poartă mireasa cu ginerele în prima lor noapte pe- 
trecută împreună ! 

Mireasă ! Fiecare femeie a fost o dată în viaţa ei 
mireasă ! 

Zara ! Morţii nu mai văd, morţii nu mai aud, morții 
nu se mai bucură și nu se mai supără. Zara e moartă. 
Însă acum un an, nu mai mult, şi-a avut și Zara noap- 
tea ei de mireasă. De atunci, din acea noapte a ei de 
mireasă şi pînă azi în zori, cînd şi-a dat duhul, Zara 
a fost fericită. Poate şi Ferdic a fost fericit. Iar azi, 
în zorii zilei, totul s-a sfîrşit. Acum Zara se leagănă 
moartă în căruţă, sub coviltir, iar Ferdic mînă caii la 
pas. 

Ce-o fi moartea ? Moarte, ce să fie ! Moartea nu e 
nimic altceva decît moarte. 

Soarele s-a ridicat mult deasupra orizontului. Şe- 
sul nesfîrşit parcă a luat foc. Zăpușeala a crescut. Le 
apasă tuturor piepturile. Cîinii merg în umbra căru- 
telor cu limbile scoase. Lui Rob, deşi e atit de voinic, 
i s-au împăienjenit ochii de osteneală. Urşii mormăie 
stins. 

Zara a fost fericită. Poate și Ferdic a fost fericit. 

Fericirea ! Ce-o fi fericirea ? 

Catîrul se ţine cu pași mărunți după lungul șir de 
căruțe care merg către răsărit. Caii, măgarii și catirii. 
șatrei nu știu de război. Nici urşii şatrei nu știu. Nici. 
cîinii şatrei nu știu. Dar oamenii de pretutindeni, 
oacheși și neoacheși, ştiu. 

— Dii !... Dii, Urechiatule... Dii |... Dii!... 

Catîrul își lungește paşii. Omul care îl îndeamnă 
la mers se gîndeşte la fericire. Merge călare pe ca-- 
tirul Mumu și se gîndeşte la fericire. 

— Ce-o fi fericirea ? 

Fericirea !... 


Fericirea e o pasăre, 

Dar nu o pasăre ca oricare alta. 
O pasăre plăsmuită din pulbere de aur, 
Din pulbere de aur. 

Pasărea aceasta 

Vine de undeva, de departe, 
Vine şi ți şe așează pe umăr, 

Pe umărul stîng, 

Deasupra inimii 

Ti se așează pasărea fericirii. 
N-o vezi. 

O simți numai. 

Iar dacă vrei s-o prinzi 

Nu poți s-o prinzi 

Nici cu mâna, 

Nici cu laţul. 

Cu nici un fel de capcană 

Nu poți s-o prinzi. 

Uneori pasărea fericirii 

Îţi stă pe umăr mai mult, 

Alteori mai puţin. 

Și cînd îi vine ei să plece, pleacă. 
Zboară și se pierde în văzduh, 
Poate chiar se topește în văzduh, 
Nu știe nimeni. 

Pe umărul stîng al Zarei pasărea plăzmuită din 
aur a întirziat un an. Şi tot vreme de un an a întîr- 
ziat pasărea plăzmuită din aur și pe umărul stîng al 
lui Ferdic. 

Fiecare om şi-a avut un timp, cînd pasărea de aur, 
venită nu se știe de unde și pe urmă pierită nu se 
ştie unde, a poposit pe umărul lui. 

Fiecare om ? 

Nu. Pe umărul multora din oamenii șatrei nevăzuta 
pasăre a fericirii nu s-a aşezat niciodată... niciodată... 

Și pe umărul multora din oamenii care locuiau prin 
satele și prin orașele acelea lîngă care ei își găseau 


64 


pentru cîteva zile ori pentru cîteva săptămîni ioc de 
sălaş, de asemenea, nevăzuta pasăre a fericirii nu 
poposise niciodată... niciodată.. 

Catîrul înaintează cu pași mărunți pe șoseaua pră- 
foasă. Cioca-cioca... Cioca-cioca... 

Bătrînul Uzet se gîndeşte iarăşi la noră-sa. Acum 
Zara e moartă. Nu mai ride. Nu mai vorbește. Nici 
măcar nu mai gîndeşte. În timp ce moașa Fialca o 
chinuia să-i scoată copilul și ea zăcea aproape în ne- 
simţire îmbătată cu rachiu vechi şi tare, sîngele i 
s-a scurs din trup. 


Ce-o fi viața? 

Poate viaţa o fi sîngele acela viu 
care-i umblă omului prin trup! 
Nu mai ai sînge, 

nu mai ai viaţă. 

Nu. Viaţa trebuie să mai fie şi altceva, 
nu numai sînge. 

Poate viaţa o fi o flacără, 

o flacără albă, 

o flacără gălbuie, 

o flacără roșie, 

cîne-o aprinde și de ce-o aprinde ? 
Cine-o stinge și de ce-o stinge ? 


— Dii !... Dii, Urechiatule... Dii !... Dii !... 

Goşu doarme. Duhnește a rachiu, siorăie, mormăie 
prin somn. 

Lisandra îl privește. Dacă ar muri Goșu, ea ar ră- 
mâne cu Ariston, ar fi numai a lui Ariston și și-ar 
găsi fericirea. Dar Goșu nu moare. Goşu nu moare, 
pentru că nu are de ce muri. Lui Goșu îl place viaţa. 
Goșu vrea să trăiască. Dar de ce vrea el să trăiască ? 
Goşu vrea să trăiască, pentru că trage nădejde că ea 
îl va uita pe Ariston, că ea nu se va mai gîndi la 
Ariston, că ea nu-l va mai dori pe Ariston, că ea nu 
se va mai întilni cu Ariston. Atîta timp cît Goşu se 


D 


So 


5 — Şatra — Zaharia Stancu 


va hrăni cu această nădejde, el va trăi şi se va îndirji 
să trăiască. Orice om care se hrănește cu o nădejde 
trăieşte, se agaţă de viaţa cu toate puterile și tră- 
iește. Ea, Lisandra, va trebui să se poarte în așa fel 
cu Goşu, încît el să vadă că nu mai are pentru ce se 
hrăni cu nădejdi. 

Bătrîna mamă a lui Goșu n-o scapă din ochi. Din 
fundul căruţei lungi, cu coviltir, unde stă ghemuită, 
își privește fiul beat-turtă şi adormit, cu trupul încă 
plin de vînătăi, de rupturi și de sînge închegat și 
uscat, și își privește mai ales nora. Îi pătrunde și-i 
înțelege toate gîndurile care i se învîrtesc în cap, de 
parcă Lisandra le-ar rosti cu glas tare și ea le-ar auzi. 

— Tu, noră, zice, tu vrei ca fiul meu să moară. 
Tu vrei să rămîi singură cu Ariston și să trăieşti cu el. 

Lisandra suride. Tace. Suride. Şi-și spune că bătrina 
ar face bine dacă şi-ar ţine gura. Bătrîna însă nu-i 
dă pace. O sucălește mai departe : 

— Tu, noră, tu i-ai pus gînd rău fiului meu. Tu 
vrei să mi-l omori pe Goşu. 

Acum Lisandra tresare. Într-adevăr, în timp ce 
suridea şi se uita la omul beat și adormit, se întreba 
cum ar face ea să scape mai curînd de Goșu. Să-i 
dea să bea fiertură de ierburi otrăvite ? Să-i înfigă, 
atunci cînd Goşu va adormi somn adînc lîngă ea, o 
undrea, în inimă ? Nu-i era greu să-i amestece cîteva 
picături dintr-o anumită fiertură în rachiu și nu-i era 
greu nici să-i străpungă inima cu undreaua. Atunci 
însă ar trebui ca atît ea cît și Ariston să părăsească 
șatra. Oamenii oacheși care își părăsesc șatra nu sînt 
primiţi de nici o altă șatră. Să fugă cu Ariston, să 
caute undeva de lucru și să trăiască într-o altă lume 
decît a lor. Ariston n-ar fi în stare să îndure viaţa 
într-o altă lume decit a șatrelor. Nici ea n-ar fi în 
stare să îndure. S-ar usca amindoi, s-ar smochini, ar 
pieri cu zile de dorul căruţelor lungi, cu coviltir, de 
dorul drumurilor nesfîrşite, de dorul... 


66 


— Tu, noră, de ce nu-mi răspunzi la ce te-am în- 
trebat ? 

— Ba am să-ți răspund, soacră. Cinstit am să-ţi 
răspund. Mie nu-mi place fiul tău. Mie îmi place 
Ariston și vreau să-mi trăiesc viaţa alături de Aris- 
ton și cu Ariston, numai cu Ariston. 

— Dar altădată fiul meu ţi-a plăcut. Acum de ce 
nu-ţi mai place ? 

— Fiul tău nu mi-a plăcut niciodată. Cred că tu, 
care le știi pe toate, ai știut și pe asta: fiul tău nu 
mi-a plăcut niciodată. 

Văzduhul începu iarăși să vuiască, însă vuietul care 
ss auzea acum nu se asemuia cu acela pe care 
șatra îl auzise în timpul nopții. Era un vuiet ușor, 
repezit şi subțire. Oamenii oacheşi săriră din căruţe 
și opriră caii. Femeile şi copiii se năpustiră şi se 
ascunseră în șanțul şoselei. Din cînd în cînd cite 
unul din ei sălta capul și se uita curios şi speriat spre 
cer. Două avioane mici, cenușii, se iviră la marginea 
zării, venind tocmai dinspre orașul către care se 
îndrepta șatra. Soarele, care acum se afla aproape 
de cumpăna cerului, le năpădea cu lumina lui puter- 
nică şi le îmbrăca într-o sclipire stranie. Avioanele 
zburau jos de tot. Uneori ai fi zis că sînt gata să 
reteze cu aripile lor vîrfurile înalte și albicioase ale 
ianurilor de porumb. Trecură ca fulgerul peste că- 
ruţele șatrei și se depărțară. 

Oamenii oacheși se dezmeticiră şi le priviră din 
urmă. Le văzură pierzîndu-se în cealaltă zare lăp- 
toasă. Văzduhul mai vui un timp. Pe urmă tăcu şi 
deveni iarăși încremenit, greu, vîscos. 

Un bărbat scurt, lat în spete, cu pălăria dată pe 
ceafă și purtînd în mînă un ciomag lucios și noduros, 
aproape tot atît de oacheș la obraz ca şi oamenii 
șatrei, ieși dintr-un lan de porumb, se uită de-a 
lungul șoselei să vadă dacă mai vin și alte căruţe și, 
după ce se încredință că şi într-o parte şi în alta 

57 
5x 


șoseaua rămîne pustie, înaintă către Him başa. Și 
după ce rîse, spuse : 

— V-aţi speriat degeaba. Avioanele de felul 
ăsta nu trag în noi. 

Him başa știa cît mai are de mers șatra lui pînă 
să ajung la oraș, dar, ca să-i facă bărbatului care le 
:eșise în drum pe plac, îl întrebă : 

— Omule, mai e mult pînă la oraș ? 

— Să tot fie preţ de două ceasuri, dacă o să mer- 
geţi tot la pas. 

— Nu ne grăbim, zise Him başa. Avem drum 
iung de făcut și nu ne grăbim. Nu vrem să ne oste- 
nim si să ne sleim animalele înainte de a ajunge acolo 
unde trebuie să ajungem. 

— Anpăi, nici nu trebuie, zise omul. 

Unii dintre şătrari se urcară în căruțe, alții răma- 
seră în şosea, cu gîndul să meargă pe lîngă căruţe și 
să-și mai dezmorţească picioarele. Him başa ridică 
biciul să îndemne caii la drum. Omul mărunt se 
aspri la faţă, se aşeză înaintea cailor și zise : 

— Înainte de a pleca, trebuie să-mi dați ceva de-ale 
gurii. Pentru mine și pentru prietenii mei care se 
atin pe-aici, pe-aproape. 

— Și dacă n-avem ? 

— Ceva trebuie să aveți. 

— Şi dacă nu vrem ? 

— Trebuie să vreţi. Avem nevoie de ceva de-ale 
gurii. Nu înţelegeţi ? 

— Ba înţelegem. 

— Atunci... 

— Cam cîţi sînteţi ? 

— Numai șapte. 

Him başa se întoarse şi şopti ceva. Din fundul 
căruţei cu coviltir i se întinseră două piîini mari, ro- 
tunde, negre şi uscate ca piatra. Le luă și le dete 
omului îndesat, cu ciomag. Omul îi mulțumi. Him 
başa îl întrebă : 


68 


--- Şi cum e pe acolo ? 

Vru să spună „pe acolo de unde aţi fugit“, dar se 
răzgîndi. Omul mărunt, cu ciomag, înţelese şi zise 
mîhnit : 

— Rău. Pe acolo nu poate să fie decit rău. Mor 
oamenii ca muștele... Și de-o parte, şi de alta... 

— De altceva mai aveţi nevoie ? 

— Deocamdată nu. 

Se trase mai la o parte. Căruţele cu coviltir 
piecară. Omul mărunt, cu ciomag, privi ce privi, pe 
urmă intră în lanul nesfîrşit de porumb în care, 
culcaţi pe burtă, îl aşteptau ai lui. 

Him başa șopti numai pentru el: 

— Va să zică soldaţii au început să fugă de la 
locurile bătăliilor. Poate, totuși, războiul se apropie 
de sfirșit. 

Tăcu. Şi gîndi: „Dar ce am eu cu războiul? De 
ce să mă îngrijoreze pe mine mersul războiului ? Nici 
eu, nici ai mei nu avem nici o legătură cu războiul.” 
Dar văzu parcă dintr-o dată obrazul jandarmului 
care numai cu o seară înainte îi poruncise să plece 
la drum, spre oraş. Şi parcă-l şi auzi spunînd : 

— Voi n-aveţi nimic cu războiul, dar poate că răz- 
boiul are ceva cu voi... 

Caii înaintau încet, neobişnuit de încet. Parcă 
adormiseră. Zăpușeala zilei devenise aproape de 
neîndurat. Să-i atingă cu biciul ? Mai bine nu. Dacă 
era vorba să meargă spre primejdie, era mai potrivit 
să meargă cît mai încet... cît mai încet... 


C aprroLur III 


A 

Într-amîndouă părţile şoselei apărură  pilcuri 
înalte şi dese de salcîmi. Şoseaua începu să pogoare 
într-o pantă lină. Dincolo de pilcurile de salcîmi se 
întindeau viile orășenilor de pe la margine care ră- 
măseseră, ca și bunii şi străbunii lor, plugari. Șatra, 
care mai trecuse de nenumărate ori pe aci, le 
cunoștea. Erau vii rodnice, bogate în coarnă și în 
roșioară. La amintirea strugurilor zemoşi, miresmaţi 
şi dulci ca mierea, multe din gurile șatrei făcură 
zîmbre. Acum însă strugurii nu erau copţi. Abia ici şi 
colo boabele mai scăldate în soare dăduseră în pirg. 
Strugurii, prin această parte a lumii, se coceau încet 
și tocmai pe la jumătatea lui octombrie deveneau buni 
de cules și buni de strivit cu picioarele goale în li- 
nuri. 

Jumătatea lui octombrie ! Mai era pînă atunci. Dar 
unde se va afla șatra pe la jumătatea brumosului 
octombrie ? Nu ştiau. Nici unul din oamenii oacheși 
ai șatrei nu știa, și nu ştia nici măcar Him başa, care 
îi purta răspunderea. 

Căruţele cu coviltir, grele şi lungi, începuseră de 
mult pogorișul. Zăpușeala zilei îi apăsa pe toți. Cîinii 
mergeau pe lingă căruţe cu limbile scoase, iar urşii 
gifiiau de parcă ar fi fost gata să-şi dea sufletul. În 


-J 
hme 


primăvară urșii năpirliseră, însă părul lung și des le 
crescuse la loc şi acum se simțeau cu toţii înfășurați 
„parcă în pături groase care le îngreunau mișcările și 
le tăiau răsuflarea. 

Kera şi Alimut rămăseseră, în ciuda zbînţului lor 
de peste noapte, şi a nesomnului, tot sprinteni, tot 
veseli. 

Orașul, vechi parcă de cînd lumea și în mare parte 
dărăpănat, era așezat într-un fel de fund de găvan 
scobit în mijlocul cîmpiei netede şi nesfirşite. Șatra 
zări întîi turlele bisericilor şi turnul rotund de apă. 
Mai pe urmă zări şi acoperișurile de tablă ori de 
olane ale caselor mai înalte. La barieră atirna, spîn- 
zurată deasupra şoselei, o tablă neagră pe care scria 
cu litere mari și albe, deslușşit : 


POSTUL DE CONTROL Nr. 117 


Oamenii oacheși opriră caii. Dintr-o cabană nouă, 
ridicată în pripă din scînduri nedate la rindea, dar 
vopsite grosolan în cenușiu, ieșiră doi jandarmi im- 
brăcaţi în albastru. Unul întrebă : 

-— Dincotro veniţi ? Și cîţi sînteţi la număr ? 

Le răspunse Him başa : 

— Aseară eram nouăzeci şi nouă şi aşteptam ca 
astăzi să fim o sută. Dar începînd de azi dimineaţă 
am rămas numai nouăzeci și opt. 

Faţa jandarmului deveni gravă. 

— A fugit careva ? Să știi că răspunzi cu capul de 
fiecare om din șatră, bulibașă. 

— N-a fugit nimeni. Și nimeni n-are de gînd să 
fugă. 

— Atunci ce s-a făcut cu cel care aseară se afla 
în șatră şi acum lipseşte ? 

— Nimic, domnule, a murit. 

-— Bărbat sau femeie ? 


71 


— Femeie. 

— Şi din ce-a murit ? 

— Din naştere. A născut un copil mort și pe urmă 
a murit şi ea. 

—- Pe drum? 

— În apropierea gării care a ars. 

— A, da... Şi-aţi îngropat-o ? Dacă aţi îngropat-o, 
o să daţi de dracu. 

— N-am îngropat-o. 

— Atunci ce-aţi făcut cu ea? Te pomeneşt c-aţi 
mîncat-o. 

— Nu mîncăm om, domnule. 

— Ştiu că nu mîncaţi om. Atiîta v-ar mai fi tre- 
buit : să mîncaţi om. Am glumit și eu... Unde e 
moarta ? 

— Într-una din căruţe. 

— Vino și arată-ne-o. 

Him başa o luă înainte. Jandarmii se ţinură după 
el. Ajunseră. Ferdic aștepta încremenit pe capra 
căruței. Nici el nu ştia ce așteaptă, nici ceilalți. 

— Aici, spuse Him başa. 

Jandarmul care glumise se urcă pe roata căruţei. 
Una din femeile ghemuite sub coviltir trase pînza 
de cînepă de pe faţa moartei și spuse : 

— Uite-o. 

Obrazul Zarei se umflase și se înnegrise ca fundul 
căldării. Jandarmul strîmbă din nas. 

— A început să miroase urît. Trebuie s-o îngropați 
chiar azi. 

— O s-o îngropăm. 

— Intraţi în oraş şi o luaţi pe prima uliţă la 
dreapta. Mergeţi înainte pînă ajungeţi în luncă, lîngă 
rîu. Opriţi acolo și rămîneţi la căruţe. N-aveţi voie 
să desfaceţi corturile. Într-o zi, două, plecaţi mai 
departe. Aşteptăm să mai vină şi alte șatre. 


Și moarta... Unde-o îngropăm ? 


— Să se ducă unul dintre voi la primărie să 
scoată bilet de înmormîntare. O să vi se spună acolo 
unde s-o îngropaţi pe răposată. Era botezată ? 

— Nu. 

— Nici unui dintre voi nu e botezat ? 

— Nu, domnule. 

— Nici măcar atîta nu v-aţi ostenit să faceţi, să 
vă botezați, s-aveţi și voi un Dumnezeu, să fiți şi 
voi în rîndul oamenilor. 

Jandarmul își mai aruncă o dată privirea la 
moartă și sări din căruţă în şoseaua acoperită cu 
pulbere deasă, alburie. 

Him başa îi întrebă : 

— Şi cînd va fi să plecăm, pînă unde o s-o ținem 
tot aşa mereu înainte, către Răsărit ? 

— Pînă cînd o să vi se arate locul de așezare. 

Spunînd acestea, Jandarmul se uită la oamenii 
oacheși ai șatrei, se uită la bătrîni și se uită ia tineri, 
se uită la femeile tinere și trupeșe, cu burta la gură, 
și se uită la copiii care foiau în jur pe jumătate sau 
chiar în întregime goi. Și nu știau nici ei de ce, dar 
tuturor li se păru că jandarmul se uită la ei nu ca la 
niște oameni vii, ci cum se uitase la Zara, al cărei 
obraz se umflase și al cărei trup într-adevăr începuse 
să miroase urit, adică întocmai ca la niște morți, 

Him bașa văzu şi el ceea ce văzuseră ceilalţi. 
Inima i se chirci. Își spuse în gînd: „Poate din 
pricina Zarei se uitau jandarmii la noi ca la niște 
morţi. Altfel, ce rost ar fi avut? Sîntem vii și sin- 
gurul mort dintre noi e Zara.“ 

— Dii !... Dii !... Gloabă !... 

Șatra lăsă în urmă viile încărcate de struguri dați 
în pîrg și postul de control, trecu bariera, pătrunse 
în oraș și o apucă pe prima uliţă la dreapta. Maha- 
lagiii ieșiră pe la porţi. Copiii se urcară pe garduri : 

— Șatra !... A venit şatra !... 


73 


— Şi ce dac-a venit ? Și ieri a mai venit una, iar 
azi dimineaţă... 

— Asta are urși. 

— Aveau şi celelalte urși. 

Acum șatra era neobișnuit de tăcută. Parcă toți 
oamenii aceia oacheşi ar fi avut buzele moarte ca bu- 
zele Zarei și îngheţate ca buzele ei. 

Un cîrd de copii ceva mai măricei se luă după 
șatră și începu să necăjească urşii, atingîndu-i şi 
zeîndărindu-i cu nuielele. Alimut se răsti la ei : 

— Dacă nu vă astirmpăraţi, le dau drumul peste 
voi și vă mănîncă. 

— Te lauzi! Nu le dai drumul. Dacă le dai 
drumul, fug, și rămineţi fără urși. Nu vă convine. 
Dacă rămiîneţi fără urşi, sînteți ca și morţi... Fără 
urşi sînteți ca și morţi... Ca și morți. 

Alimut luă un ciomag din căruţă şi-i ameninţă. 
Copiii mahalalei lăsară urșii în pace, rămaseră ceva 
mai în urmă, însă de ținut după șatră tot se ţinură, 
țipînd cât îi ajuta gura : 

— Fără urşi sînteți ca şi morţi... ca și morți... 

Him başa își mestecă limba în gură și şi-o mușcă. 
De ce strigau copiii aceia așa: Ca și morţi! Ca și 
morţi ? ! Nu vroia să audă cuvintele moartea, moarte, 
morţi. 

Nu voia, însă le auzea mereu. Ei ! Şi ce era dacă le 
auzea ? Moartea era legată de viaţă și viața era legată 
de moarte. Nu se putea una fără alta. Spaima lui era 
copilărească. Copilărească ? Da, copilărească, dar era 
şi ar fi fost bine să nu fie. 

În lunca nisipoasă, acoperită cu iarbă aspră și să- 
racă de sărătură, pășteau liniștiți, apărîndu-se cu co- 
zile de roiurile de muște care-i sicîiau, caii, măgarii 
și catirii celorlalte două șatre care poposiseră acolo 
cu puţin timp înainte. Căruţele grele și lungi, cu co- 
viltir, stăteau înșiruite pe mal, în apropierea rîului. 
Riîul era îngust și abia își tira apele tulburi, aproape 


74 


negre, pe fundul albiei. Din loc în loc albia se lăr- 
gea şi atunci rîul nici nu mai semăna a rîu şi părea 
mai curînd un şir de mici bălți stătute, legate între 
ele cu fire de apă curgătoare. Bălţile stătute erau, ca 
și aceea de lingă care şatra plecase seara trecută, aco- 
perite pe alocuri cu mari petice de lintiță verde și 
grasă. Ceva mai departe de albia apei se ridicau ma- 
lurile mărunte pe care crescuseră în voie stoluri de 
tufani şi steble de balării. Ciinele Rob lătră şi atunci 
toți ceilalţi cîini ai șatrei ieșiră din amorţeala de care 
fuseseră cuprinși tot timpul cît merseseră pe lîngă 
căruţe, se repeziră la rîu, licăiră îndelung apa tulbure 
și-și potoliră setea care-i chinuise îndelung. După 
aceea se întoarseră şi, rămînînd strînși unii lîngă alţii, 
căutară cîinii celorlalte șatre și, cînd îi găsiră, îşi 
arătară colții, se zburliră, mîrfiră, însă nu trecură la 
atac. Pînă la urmă lăsară rînjetele colțoase de-o parte, 
se mirosiră și începură să se joace împreună şi să 
zburde printre scaieții și mărăcinii de care lunca era 
plină. Oamenii oacheși din șatra lui Him başa des- 
hămară şi intrară în vorbă cu ceilalți oameni oa- 
cheși sosiți aci cu căruțele mai înaintea lor. 

— Voi nu știți pentru ce ne-au poruncit să ne adu- 
năm aici ? 

— Nu știm. Ne închipuiam că o să aflăm aci, de 
la alţii, de la voi... 

— Noi știm numai atît : că peste o zi, două, tre- 
buie să plecăm mai departe, spre Răsărit. Dar unde 
anume, nu știm. 

— O să plecăm spre Răsărit, dacă trebuie să ple- 
căm spre Răsărit. Şi pe acolo trăiesc oameni. Cum 
vor trăi aceia, vom trăi și noi. 

— Războiul... 

— Războiul e departe, e încă departe. 

— Mai curînd pretutindeni... 

— Noi n-avem nimic cu războiul. 


75 


Him başa ştia bine că şatra lui n-avea nimic cu 
războiul, însă acum ştia din ce în ce mai temeinic că 
războiul avea ceva cu şatra lui, că de fapt războiul 
avea ceva cu toți oamnii vii. 

Soarele amiezii risipea flăcări arzătoare, însă oa- 
menii oacheși ai șatrelor erau obișnuiți cu flăcările 
arzătoare ale soarelui şi nu se fereau de ele. Copiii 
își aruncară pe mal zdrenţele cu care erau îmbrăcaţi. 
Cei ce erau goi-pușcă nu avură ce arunca de pe ei. 
Se strigară pe nume și pe porecle, se adunară laolaltă, 
rîzind şi chiuind, şi se buluciră ca o turmă lîngă apă. 
Aci, fără să se gîndească la adîncimea ori la neadîn- 
cimea rîului, se aruncară în unde și se apucară să se 
bălăcească, să se stropească unii pe alţii și să se dea 
afund. 

Ceva mai în josul rîului descoperiră un şir de pari 
înfipţi adînc în albie. Vîrfurile nu se vedeau. Printre 
parii aceştia, acoperite cu pietroaie mari și grele, se 
iopeau la fund stive bogate de cînepă de vară. 

— Am avut noroc, spuse Gil. Dacă ne aruncam 
aici, cădeam cu burta ori cu fundul în pari și ne cu- 
rățam. Să ţinem minte unde sînt parii, să ne ferim. 

— E ușor să ţinem minte. Parii ascunși sub apă se 
află tocmai în dreptul celor trei sălcii. 

— Mai pot fi pari şi prin alte părţi. Cît stăm aici 
să nu ne mai aruncăm de pe mal în apă, mai bine 
să intrăm încet și cu băgare de seamă. 

— Păi scalda fără aruncatul în apă de sus, de pe 
mal, nu face doi bani, deșteptule ! 

Him başa le spuse oamenilor oacheşi din celelalte 
șatre : 

— Avem o moartă în căruță. Nevasta lui Ferdic. 
S-a prăpădit din naștere azi dimineaţă. 

Oamenii oacheși își înclinară adînc captele şi pri- 
viră pămîntul din care toate făpturile vii sînt fău- 
rite şi în care pînă la urmă toate făpturile vii, după 
ce mor, sînt îngropate, putrezesc şi se topesc. 


76 


— O să vă ajutăm s-o îngropaţi. Viaţă fără moarte 
nu se poate. Ar fi bine dacă s-ar putea, dar nu se 
poate. 

— Ba n-ar fi bine. Dacă n-ar fi moarte, viața n-ar 
mai avea nici un haz şi nici un gust. 

Him bașa plecă cu Ferdic spre primărie. Străbă- 
tură o parte din oraş și ajunseră. Birourile primăriei 
din oraşul de lîngă rîu erau instalate într-o casă 
mare, cu etaj. Casa era înconjurată de un parc destul 
de arătos. La ușă găsiră un om de serviciu pirpiriu, 
neras de cîteva zile și cu ochii mici și spălăciți. 

— Ce vreți, balaoacheșilor ? 

— Avem un mort la căruţe, o femeie care a murit 
din naștere azi dimineaţă, şi vrem s-o îngropăm. 

— Dacă a murit, zise pirpiriul, trebuie s-o îngro- 
paţi. Dar ca s-o îngropaţi aveţi nevoie de act de în- 
gropare şi actul de îngropare nu vi-l poate da decit 
domnul consilier numărul doi. Noi, în orașul nosiru, 
îi zicem domnului consilier numărul doi Tata Mor- 
ților. 

Pirpiriul purtă pe cei doi oameni oacheși după el 
de-a lungul unui coridor răcoros și întunecos. Cobo- 
rîră o scară. 

— Uite, aici lucrează Tata Morților. 

Le arătă o odaie. Pirpiriul bătu într-o ușă şi intră 
înăuntru cu cei doi oameni oacheși după ei. Tata 
Morților citea ziarul. Ridică ochii : 

— Ce este ? 

— V-am adus mușterii, cucoane. 

-— Mulţumesc. 

Privi pe cei doi oameni oacheşi. Ca pe niște morţi 
îi privi. Întrebă : 

—- Naștere sau înmormântare ? 

— Înmormîntare, răspunse atotștiutorul şi pirpi- 
riul om de serviciu. 

Tata morţilor se întristă : 


— Ce să facem ?! Cum vrea Dumnezeu. Pentru că 
atît nașterea cît și moartea tot de la Dumnezeu vin, 

Întinse mîna şi trase spre el un registru. 

— Bărbat sau femeie ? 

— Femeie, răspunse Him başa. 

— Cum o chema ? 

-— Zara. 

— Şi mai cum ? 

— Zara, nevasta lui Ferdic. 

— Botezată ? 

— Nu. 

Tata Morților scrise ceva în registru. Rupse o ju- 
mătate de foaie din pagina cu însemnări, semnă şi 
puse o ștampilă. Întinse bucata de hîrtie albăstrie lui 
Him başa. 

— Vă costă un sutar. 

Him başa scoase o hîrtie de un sutar și i-o întinse. 

Tata Morților o cercetă atent, parcă s-ar fi temut să 
nu fie falsă, o împături și o viri cu grijă în buzunar. 
Zise, arătindu-l pe servitorul pirpiriu : 

— Daţi-i şi lui un sfert de sutar, să bea și el o bere 
de sufletul răposatei, că și el e om. 

Pirpiriul luă sfertul de sutar și mulțumi. Him başa 
întrebă : 

— Unde putem s-o îngropăm ? 

— Dacă ar fi fost botezată, aţi fi putut s-o îngro- 
paţi în cimitir. Dar întrucît nu e botezată n-o pu- 
teţi îngropa în cimitir. 

'Tăcu. Se gîndi. Hotări : 

—  Îngropaţi-o acolo în luncă, lîngă rîu, la un loc 
mai ferit, lîngă un pile de tufani ori lîngă o salcie. 
Cum vreţi. Cum o să vreţi și cum o să vă placă. 

Him başa şi Ferdic se întoarseră pe aceleași ulițe şi 
ulicioare la șatră. Aci, lîngă fiecare căruţă ardea un 
foc mărunt. Muierile oacheșe pregăteau mîncarea în 
căldări, în oale, în ulcele. 

— Daţi-i zor, că a trecut amiaza. 


78 


— Acuş-acușica. 

Oamenii şatrei se aşezară pe jos, pe iarba aspră a 
luncii și mîncară în soare pînă se săturară. 

În tot acest timp, Goșu dormea somn adînc, în că- 
ruţă, ameţit încă de băutură. Ariston, rușinat şi mîh- 
nit că fusese biruit în lupta cu harapnicele, rămase 
şi el în căruţă și nu gustă nimic. Lisandra puse pe ea 
o fustă curată și o bluză de stambă, se spălă pe mîini 
şi pe obraz, se dichisi, veni, luă loc lîngă soacră-sa și 
mîncă pînă simţi că i s-a umflat pintecul. Careva 
zise : 

— Lisandra mănîncă, nu se-ncurcă. 

— De ce să nu mănînc, dacă mi-e foame? Vreau 
să trăiesc. Și dacă vreau să trăiesc, trebuie să mănînc. 

Soacră-sa o întrebă : 

-—— Dar pentru cine vrei tu să trăieşti ? 

— Ştii bine, soacră, că nici un om nu trăieşte pen- 
tru alt om. Dar eu vreau să trăiesc pentru mine şi 
pentru Ariston. Vreau să trăiesc ca să ajung nevasta 
lui Ariston. 

— Dar tu nu înţelegi, fată, că Goşu l-a biruit în 
luptă dreaptă pe Ariston și că tu n-ai dreptul să tră- 
iești cu Ariston ? 

— Ba da, înțeleg. Însă Goșu o să se mai bată o 
dată cu Ariston și atunci Ariston o să-l biruie pe 
Goşu, iar eu o să ajung, după legile și obiceiurile 
străvechi ale șatrei, nevasta biruitorului, adică ne- 
vasta lui Ariston. 

— Dar Goşu e mai tare! Fiul meu o să fie tot- 
deauna mai tare decît Ariston, zise soacra. 

Lisandra rise : 

— Bietul de el! Îi cunosc eu tăria! Dintre ei doi, 
Ariston e adevăratul bărbat, bărbatul după care orice 
femeie care l-ar cunoaște cum îl cunosc eu ar alerga 
cu limba scoasă. 

— Atunci cum de l-a biruit Goşu ? 


— Goşu l-a biruit pe Ariston pentru că Ariston nu 
ştie încă să se bată cum trebuie cu harapnicul. O să 
învețe. O să înveţe bine. Și atunci o să-l întreacă pe 
Goşu 'și în mînuirea harapnicului și o să-l biruie. Dar 
dacă Ariston o să-l biruie pe Goșu, eu o să devin ne- 
vasta lui Ariston şi-o să trăiesc cu Ariston pînă în 
ultima clipă a vieţii mele. 

— Eşti o nerușinată. 

— Nu, soacră, nu sînt nerușinată. Sînt muiere. 
Muiere tînără şi atita tot. Și atunci... Atunci de ce-mi 
spui că sînt neruşinată ? 

Ferdic lăsă moarta în grija bătrinelor s-o prime- 
nească, s-o dichisească, s-o gătească de îngropare. 
Plecă singur de-a lungul riului. Mergea încet și se 
clătina de parcă ar fi fost ameţit de băutură. Umblă 
așa, gheboşat şi abătut, pînă ajunse la o salcie ple- 
toasă, argintie, cu coaja crăpată de bătrînețe. O parte 
din crengile salciei umbreau pămîntul, însă cele mai 
multe se aplecau peste rîu și se oglindeau tremurat 
în apă. Lîngă bătrîna salcie iarba crescuse înaltă şi 
deasă, verde și moale ca mătasea. Locul, care chema 
la odihnă ori la dragoste, îi plăcu lui Ferdic. Gîndi : 
„Dacă Zara n-ar fi murit, aici aș fi dormit cu ea la 
noapte. Zarei îi plăcea să doarmă la răcoare, lîngă 
rîu şi pe iarbă deasă și moale.“ Își aminti de multele 
lui nopţi petrecute cu Zara în ascunzișuri ierboase. 
Fusese o femeie ! Fusese !... Acum nu mai era. I se 
uscă gura şi parcă i se uscă şi inima. Se întoarse la 
căruţe. Him bașa îl întrebă : 

— Ai găsit? 

— Am găsit, bulibașă, am găsit un loc care i-ar 
fi plăcut mult Zarei, un loc frumos și liniștit. 

— Săpaţi groapa. Moarta a început să miroase 
urît. Trebuie s-o îngropăm astăzi, înainte de chindie. 

Cîţiva băieţandri oacheşi, voinici și pieptoşi, goi 
pînă la briu și desculți, veniră cu cazmale și lopeţi. 


8e 


— Ferdic, hai cu noi şi arată-ne locul. 

— Îndată, numai să-mi iau şi eu cazmaua. 

Își luă cazmaua din căruţa în care se afla Zara. 

Păieţandrii se înșiruiră după el. Acum mergeau 
toți cu paşi întinşi de parcă s-ar fi dus să împli- 
nească o muncă grabnică şi folositoare care nu mai 
suferea întîrziere. Ajunseră lîngă salcie. Ferdic zise : 

— Aici. 

— Locul e frumos, spuse unul. 

— L-ai ales bine, adăugă altul. 

Măsurară în lung şi-n lat şi însemnară cu vîrfu- 
rile cazmalelor forma gropii. Se apucară să sape. 
Ferdic se uită la iarba care cădea. Spuse : 

—. Păcat de iarbă. 

— O să crească iar. Iarba crește repede. Oamenii 
cresc greu, iar după ce sînt doboriţi de moarte, nu 
mai cresc de loc. Putrezesc. Se fac una cu pămîntul... 
Una cu pămîntul... 

— Toate se fac una cu pămîntul, zise Ferdic. 
Toate se fac, pînă la urmă, pămînt. Poate... Poate ar 
fi fost mai bine să nu ne fi născut. Dar așa... Ne naş- 
tem... Creştem... Murim... Devenim pămînt... 

Cazmalele se afundau ușor. Pămîntul era moale și 
nisipos. Pereţii gropii începură să mustească stropi 
de apă. Băieţandrii oacheși își suflecară pantalonii 
și săpară cu hărnicie mai departe. Cind marginea 
gropii le ajunse la briîu, unul îl întrebă pe Ferdic: 

— Crezi că groapa e destul de adincă ? 

— Nu, răspunse acesta. Trebuie s-o adîncim pînă 
ne ajunge la umăr. Pe-aici apele se umilă primă- 
vara şi riul creşte. N-aş vrea ca apa să ia rămășițele 
Zarei şi să le ducă cine ştie unde. Aș dori ca Zara 
să se odihnească aici pînă la sfîrșitul sfîrşitului. A 
colindat destul prin lume, cît a fost vie. 

— Toți colindăm prin lume cît sintem vii. După 
ce murim nu mai colindăm de loc. Ne liniștim și ră- 


8i 


minem pe vecie unde am fost îngropaţi. Da... Da... 
Asta e |... Rămînem pe vecie unde am fost îngropaţi. 

Aprinseră ţigări şi le fumară pînă ce chiștoacele: 
le arseră degetele. După aceea se apucară iarăşi de 
lucru şi săpară, aruncînd pămîntul umed şi nisipos. 
afară, pînă ce-l auziră pe Ferdic spunînd : 

— Acum groapa e tocmai cum trebuie. Ajunge. 

Băieţii ieșiră afară din groapă, își rezemară caz- 
malele și lopeţile de trunchiul salciei, pogoriră la 
rîu şi se spălară pe mîini și pe picioare. Își luară 
uneltele și se întoarseră la șatră. 

Între timp, femeile șatrei o spălaseră pe Zara, o 
primeniseră, o dichisiseră și o gătiseră pentru îngro- 
pare. Vii gol pe lume, dar cînd pleci din ea trebuie- 
să pleci îmbrăcat. De ce trebuie ? Pentru că aşa po- 
runcesc străvechile legi nescrise ale lumii. 

Ferdic își găsi nevasta întinsă în umbra căruţei cu, 
coviltir pe un țol curat. Aproape că n-o mai recu- 
noscu. Fața i se buhăise și i se umflase, iar ochii. 
— ochii ei rotunzi, neobișnuit de mari — acoperiţi de 
pleoapele oacheșe, i se și topiseră şi i se afundaseră. 
în cap. Numai părul negru, lung și lucios ca smoala, 
îi rămăsese la fel ca înainte. 

Îngenunche lîngă ea și-i sărută fruntea. Vru să-i 
sărute și gura, însă băgă de seamă că acum pe la col- 
urile buzelor moartei umblau în voie furnici mari şi 
galbene, de luncă umedă. 

Se ridică şi se depărtă. Oamenii oacheşi luară 
moarta și o culcară pe un fel de pat de scînduri. 
După aceea, patru dintre ei ridicară patul acela pe 
umeri și plecară. Ferdic merse după moartă. În urma 
lui se înşirui toată șatra, cu mic, cu mare. 

Nu plinse nimeni și nu jeli nimeni. 

După ce o îngropară şi o acoperiră cu pămîntul 
umed și nisipos, scos mai înainte din groapă, culeseră 
pietre de pe malul rîului şi le puseră peste groapă. 
La cap îi înfipseră un stilp simplu de lemn. După 


82 


aceea oamenii oacheși se întoarseră la șatră. Copiii 
alergară la rîu să se scalde. 

Ferdic se urcă în căruţă, se viri sub coviitir şi se 
lungi. I se păru ciudat că nu vine și Zara să se culce 
lîngă el, să-i puie mina sub cap și să-l tragă lîngă 
trupul ei cărnos și fierbinte. Își aduse numaidecit 
aminte că Zara murise şi că el tocmai se întorsese 
cu ceilalţi de la salcia pletoasă și argintie sub care 
o îngropaseră. Acum era singur. Nu-l vedea nimeni. 
Îl podidi plînsul. Își dădu seama că plînsul îl odih- 
nește și-l linişteşte şi se lăsă în voia lui pînă adormi. 

Peste şatră şi peste luncă, peste oraşul vechi și 
dărăpănat, aciuat în găvanul de lîngă rîu, peste rîu și 
peste cîmpurile netede și nesfirşite care înconjurau 
oraşul, căzu întîi chindia şi după chindie căzu cu gră- 
bire înserarea. Șatrele din luncă văzură venind din- 
spre oraș nişte jandarmi. Unul dintre ei venea călare 
pe un cal mare şi gras, roib. Ceilalţi îl urmau la cîțiva 
pași distanţă, pe jos. Ajunşi lîngă şatre, se opriră. 
Oamenii oacheși le ieșiră înainte și-și plecară cape- 
tele lăţoase şi bărboase. Jandarmul călare întrebă : 

— Câte şatre sinteţi aici ? 

— Trei, răspunse Him başa. 

— Şi care sînt mai-marii peste aceste șatre ? 

Jeşiră în faţă încă doi bătrîni oacheși. 

— Noi, zise unul din ei. Și adăugă : bulibaşa Him, 
bulibașa Got și bulibaşa Dobru. 

— Îmi pare bine de cunoştinţă, glumi jandarmul. 
Despre mine, ce să vă spun ? ! Cred că știți cine sînt. 

— Ştim, răspunseră aproape într-un glas cei trei. 

Oamenii oacheși își plecară încă o dată capetele 
lăţoase și bărboase. Jandarmul zise : 

— Mai puteţi să rămîneţi aici pînă miine seară. 

tunci vă strîngeţi calabalicurile, înhămaţi dobitoa- 
cele şi-o porniţi către Răsărit. Pe drum veţi da peste 
Posturile de control unde vi se va spune ce aveţi de 
făcut mai departe. S-a înţeles ? 


6t 


— S-a înţeles. 

Jandarmul adăugă : 

— S-ar fi cuvenit să trimit cîțiva jandarmi cu voi, 
să vă însoţească şi să ia aminte să nu vă abateţi din 
drum ori să vă dedaţi în timpul călătoriei la cine 
ştie ce furtișaguri ori nelegiuiri. Mi-am zis însă că, 
la urma urmelor, nu e nevoie. Vă spun însă, ca să nu 
ziceţi că am fost cîinos la inimă și nu v-am spus: 
acela dintre voi care va încerca să se abată din drum 
sau își va părăsi șatra și va căuta să se ascundă, va fi 
prins și împușcat pe loc. Să nu uitaţi că acesta e or- 
dinul stăpînirii. Să nu uitaţi că acum e război. Şi, 
mai ales, să nu uitaţi că toată țara e-mpiînzită de sluj- 
başi de-ai noștri. Poate voi îi veţi vedea pe cei însăr- 
cinaţi cu păstrarea rînduielii ori poate nu-i veți vedea. 
Siujitorii noștri vor sta însă mereu cu ochii pe voi. 
S-a înţeles ? 

— S-a înţeles, domnule. 

— Mai aveți să-mi spuneţi ceva ? 

— Am vrea să știm, zise Him bașa, dacă o să ni se 
îngăduie să ne întindem corturile pentru toamnă şi 
pentru iarnă în ţinutul de dincoace de fluviu, sau o să 
trebuiască să-l trecem şi să mergem mai departe, 
spre Răsărit ? 

— Nu știu, spuse jandarmul călare. O să aflați 
cînd veți ajunge la fluviu. 

Got başa spuse : 

— Am vrea să vă rugăm ceva, domnule. 

— Rugaţi-mă. Îmi face plăcere cind cineva mă 
roagă ceva... 

— Am vrea să ne îngăduiți să umblăm mîine prin 
oraș, cu urşii, cu ghicitul, cu paparudele. Mai scoa- 
tem și noi un ban de drum. 

— De! zise jandarmul. S-ar putea. S-ar putea, 
dacă şi voi aţi mișca din urechi. l 

Got prinse curaj. Zimbi şi întrebă : 


84 


— Şi cam de cîie ori ar trebui să mișcăm din 
urechi, domnule ? 

— Câte șatre ziceați că sînteţi aici ? 

— Trei, domnule, trei șatre sîntem. 

— Atunci să zicem să mişcaţi de trei ori din urechi. 
Şi fiecare mişcare s-o însoţiţi de-un miar. 

Mai-marii şatrelor se sfătuiră, umblară la chimire 
și-i întinseră jandarmului hiîrtiile albastre. Jandar- 
mul se irecă cu ele pe bărbia proaspăt rasă şi le viri 
în buzunar. 

— Aşadar, învoiala e gata? 

— Ba nu e gata de loc, baragladinelor. 

Bulibașii holbară ochii. Jandarmul se uită la ei ca 
la nişte morţi. Şi ceilalți jandarmi tineri care-l în- 
soțeau se uitau și ei la oamenii oacheși ai șatrelor tot 
ca la niște morți. 

— După cîte ştim, zise jandarmul, voi vă pricepeți 
să lucraţi aurul, să făuriți podoabe de aur. Nu se 
poate să nu aveţi asupra voastră aur. Mi-ar trebui 
doi galbeni. I-aş dărui nevesti-mi să și-i atîrne de 
urechi. 

— N-avem, domnule, n-avem aur. 

— N-am să stărui, zise jandarmul, dar îmi pare 
rău. Acolo unde o să ajungeţi voi, după ce-o să is- 
prăviţi cu călătoritul, aurul n-o să vă mai folosească 
ia nimic. 

Și iarăși se uită la ei ca la niște morți. După ce se 
sătură de uitat, întoarse calul şi plecă spre oraș, la 
pas, cu jandarmii tineri după el. 

Toţi, toți se uitaseră la ei ca la niște morţi, iar 
jandarmul, care poate era plutonier, poate. numai 
sergent şi care, fără îndoială, ştia încotro sînt tri- 
mise şatrele, le spusese că acolo unde se va isprăvi 
călătoria lor aurul n-o să le mai fie de nici un folos ! 

Cum venea asta ? Pretutindeni oamenilor vii au- 
rul le aduce folos. Numai morţilor nu le mai aduce 


85 


aurul folos. Dar ei nu erau morţi. Erau vii. Trăiau. 
Trăiau și mai aveau încă mult de trăit de aci înainte. 
Din şatra lui, a lui Him başa, nu murise decit Zara. 
Murise din naștere. Asta li se mai întimplase şi altor 
femei oacheșe. Zara murise şi ei o îngropaseră lingă 
rîu, sub salcia pletoasă. Şaira lui își plătise dajdia 
către moarte. Moartea putea să fie mulţumită şi, dacă 
mai avea nevoie de suflete, n-avea decit să umble 
pe ulițele și pe ulicioarele orașului. 

Nu, nimeni nu se uitase, nici la el, nici la ceilalţi 
oameni oacheși, ca la niște morţi ! El, Him başa, îm- 
bătrînea şi începea să aibe închipuiri și vedenii copi- 
lărești. lar vorbele acelea, că șatrele vor ajunge în- 
tr-un loc unde aurul nu va mai aduce nimănui vreun 
folos, nu fuseseră altceva decît vorbe goale, aruncate 
din întîmplare. 

Vîntul nu sufla. De mult timp vintul nici măcar 
nu adia. Văzduhui răminea neclintit, fierbinte, vis- 
cos, apăsător şi încărcat de praf. 

Asfinţi soarele. Copiii se întoarseră de la rîu. Urşii 
mormăiră. Zazu o mușcă pe Babaia de ureche. Voi- 
nicul cîine Rob lătră şi apoi se tolăni și el lîngă cei- 
lalți cîini ai șatrei, pe labe, sub căruță. Nimeni nu 
aprinse focul. Orașul, cu ferestrele caselor acoperite 
pe dinăuntru cu hîrtie neagră, se prăbuși şi el în în- 
tuneric. Undeva, la cealaltă margine a oraşului, 
goarnele militare sunară masa şi ceva mai tîrziu stin- 
gerea. Stelele licăriră și, dintr-o dată, cu totul pe 
neaşteptate, tot golul dintre ele și pămînt se apucă 
să vuiască. Șatra rămase liniștită. Cîinii însă cheiă- 
lăiră. Rob sări ca ars și urlă a pagubă și a moarte. 
Urşii mormăiră şi încercară să scape din lanţuri. Ali- 
mut o rugă pe Kera să stea liniștită pînă se va în- 
toarce. Luă un ciomag, se repezi la urși şi-i ciomăgi 
încă o dată. 


86 


Nu trecu mult și vuietul se schimbă în gemete 
grele. Sună, sfișiind aerul viscos, o sirenă. Acum 
şatra se sperie de-a binelea. Oamenii oacheși își adu- 
nară copiii şi se traseră cu ei lingă rîpile de lîngă 
apă. Caii, măgarii și catîrii șatrelor rămaseră, ca și 
noaptea trecută, nepăsători și continuară să pască 
iarba uscată și săracă a luncii. 

Două fîșii rotunde de lumină țișniră de undeva de 
la marginea orașului și se apucară să cerceteze ce- 
rul. Semănau cu două degete luminoase, neverosimil 
de lungi, boante la vîrf. Gemetele bombardierelor se 
apropiară și se întețiră. Zburară de undeva, dintr-o 
altă luncă a orașului, avioane de vînătoare. Văzduhul 
tiui. Căzură umbrele albe şi atunci atit orașul, cît și 
împrejurimile lui fură năpădite de lumină. Se rosto- 
goliră din văzduh şi plezniră cîteva bombe. Văzdu- 
hul se zgudui și parcă se zgudui și pămîntul. Um- 
brelele albe care pluteau între cer și pămînt se stin- 
seră lin şi noaptea rămase luminată numai de flăcă- 
rile depozitelor de benzină care iuaseră foc. În slăvi 
se auzi lătrat de mitraliere. Avioanele grele se în- 
toarseră în direcţia din care veniseră. Aerul șuieră 
iarăși ascuţit și o bombă întirziată făcu explozie 
aproape de șatră, în josul rîului. Avioanele care ge- 
meau greu se depărtară, urmărite de avioanele cu 
biziit de bondar, de viînătoare. Mitralierele clănţă- 
neau pe sus din ce în ce mai rar și din ce în ce mai 
încet. Nu peste mult timp se întoarseră, ocoliră ora- 
şul şi aterizară. Depozitele de benzină arseră mai de- 
parte pînă la ziuă. 

Goşu, care de atita timp dormea somn de piatră, în 
sfîrşit, se trezi. Exploziile nu-l speriară, însă îl făcură 
să sară din căruţă şi să se repeadă şi el, ca şi ceilalți 
oameni ai șatrei, spre rîu. Ajuns la marginea apei se 
pitulă sub mal. Ghemuit, așteptă ca văzduhul să fie 
cuprins iarăși de tăcere și cînd acest lucru se în- 
timplă se ridică, se scutură de ţărînă și se întoarse 


87 


liniștit la căruţă. Își aduse aminte de Lisandra. Da... 
Da... Lisandra trăia. Lisandra trăia încă... | se păru 
nefiresc că atunci cînd s-a trezit din somn şi-a alergat 
spre rîu nu și-a adus aminte de ea. 

Lisandra ! Unde-o fi Lisandra ? O căută în căruță 
și n-o găsi. Maică-sa sta ghemuită, ascunsă sub ţol. 

— Mamă, nu știi unde e Lisandra ? 

— Nu ştiu nimic, maică. 

— Dar nu știi pe unde-o fi ? 

— După ce te-ai trezit tu din somn şi-ai plecat, a 
plecat și ea. 

— Şi... Nu s-a întors ? 

— Nu, maică, nu s-a întors. 

Oamenii şatrei își luau copiii somnoroşi și speriaţi 
în braţe, îi culcau în căruțe şi-i sfătuiau să rămînă 
acolo şi să doarmă. 

Goşu se duse la căruța lui Ariston şi întrebă : 

— Ariston e aici ? 

— Nu, îi răspunse careva. Nu e. 

— Dar nu ştii pe unde-o fi ? 

— N-am cum să ştiu. S-o fi dus și el să se aciueze 
și să doarmă pe undeva prin vreun ascunziş. 

Oamenii șatrei se culcară unii în căruțe, alţii pe 
lîngă căruţe şi nu peste mult timp adormiră şi înce- 
pură să siorăie. Avioanele veniseră, îşi aruncaseră în- 
cărcătura, plecaseră. Pînă la ziuă avea să fie linişte. 
Pînă la ziuă !... Dar mai departe ? Mai departe, cum 
va fi mai departe, n-avea să ştie nimeni. 

Goșu simți cum un fier roșu îi sfredeleşte şi-i arde 
inima. Se tiri hoţește de la o căruță la alta şi se 
aplecă asupra fiecărui om adormit. 

Nu-l găsi pe Ariston printre cei adormiţi. Și n-o 
găsi nici pe Lisandra. 

Întunericul atîrna deasupra întregii lumi. „Unde 
să fie Lisandra ? Şi unde să fie Ariston ? Or fi plecat, 
își spuse. S-or fi luat de mînă şi-or fi plecat în lu- 


88 


mea largă.“ Inima i se goli. „N-aveau unde să plece. 
Nu, n-aveau unde să plece. Ba aveau. Lumea e largă. 
De ce să n-aibe unde să plece Ariston cu Lisandra ?“ 

Rătăci mult timp bîjbîind ca un orb printre tufișu- 
rile mărunte ale luncii. Scaieţii și ghimpii arbuşti- 
lor îi zgîriară şi-i însîngerară mîinile şi picioarele. 

În zori se întoarse la șatră sleit de osteneală și se 
urcă în căruţă să se culce. O găsi pe Lisâ.nara. Dor- 
mea dusă, lungită la locul ei obișnuit și acoperită cu 
un așternut subţire, de vară. Era vădit că se întilnise 
pe ascuns cu Ariston. Aşadar îi singerase pe amiîn- 
doi cu harapnicul în zadar, și tot în zadar se lăsase 
el însuși sîngerat de Ariston. Îi veni să se repeadă la 
ea, s-o scoale, s-o zdrobească în picioare, să răc- 
nească din toate puterile pentru a trezi întreaga şa- 
tră din somn, după aceea să pună iarăși mîna pe ha- 
rapnic şi s-o biciuie pînă o va ucide. După străvechile 
obiceiuri şi străvechile datini ale șatrei lui Him başa, 
el, Goșu, avea dreptul s-o omoare pe Lisandra. 

Întinse mîna și prinse în ea o șuviță groasă de păr. 
Lisandra îl simți prin somn, însă își închipui că se 
află încă în brațele dragi și vinjoase ale lui Ariston. 
Gemu ușor, de bucurie şi de plăcere, şi chiar zîmbi. 
Goșu își trase mîna. Zîmbetul femeiuștii adormite se 
stinse și obrazul ei frumos și oacheș se întristă. Goşu 
își supse buzele sfirtecate și nevindecate pînă i se 
umplu gura de sînge. Zgaibele uscate se muiară de 
salivă şi-l săgetă usturimea. Îl usturară nu numai bu- 
zele, ci și întreaga gură de parcă ar fi mîncat pe ne- 
mestecate o căldare de cărbuni aprinși. Nu, nu tre- 
buia s-o omoare pe Lisandra. În nici un caz nu trebuia 
s-o omoare pe Lisandra. El, Goșu, pe Ariston se că- 
dea să-l omoare. Pe Ariston și numai pe Ariston. Dar 
atunci Lisandra, care spusese de atitea ori că viaţa 
ei fără Ariston n-ar mai avea nici un rost, s-ar pră- 
pădi și ea. lar dacă s-ar prăpădi Lisandra, viaţa lui, 
a lui Goşu, n-ar mai avea nici ea vreun rost. 


89 


Acum, el, Goșu, nu avea altceva de făcut decit 
să-și înfrîngă suferința. Cu orice chip trebuia să-și 
înfrîngă suferinţele, să se stăpînească și să aibe răb- 
dare. Timpul va lucra. Timpul stinge, în trecerea lui 
lină, peste lume, multe. Stinge și vieţile oamenilor. 
Le subțiază încet-încet și pe urmă suflă în ele ca în 
niște lumînări sleite şi le stinge. Timpul va stinge şi 
dragostea Lisandrei pentru Ariston. Atunci Lisandra 
se va întoarce, cu întreaga ei inimă, la el. Dar dacă 
timpul, în loc să stingă dragostea Lisandrei pentru 
Ariston, o va creşte ? 

Răsări, ca în fiecare dimineașță, soarele. Viile care 
înconjurau orașul, lunca, rîul acoperit în parte de 
învelişuri de lintiță verde și grasă, rîpile roşcate și 
oraşul însuși fură scăldate în lumină limpede și au- 
rie. Șatra lui Him başa se trezi. O dată cu șatra lui 
Him başa se treziră și celelalte şatre din luncă. Oa- 
menii oacheși se depărtară de căruțe, se ascunse fie- 
care cum putu după cite un tufiş si-și făcură ne- 
voile. Câinii se duseră după ei și, hămesiţi și înrăiți 
de foame, se încăierară, 

Goșu se vîri sub căruţă, se întinse în praf, își aco- 
peri faţa cu mîinile și încercă să doarmă. Somnul, 
care e leacul cel mai bun al zbuciumului, se îndură 
de el, veni și se apucă să-l legene. Îl legănă pînă-l 
adormi. 

În luncă femeile şatrei aprinseră focuri și pregăti- 
ră fiertura de dimineaţă. După ce-și umflară bur- 
¿ile cu zeamă fierbinte, copiii se înșiruiră în jos pe 
cursul rîului, să caute locuri potrivite de scaldă. 
Mergând, ajunseră acolo unde știau că se află mor- 
mîntul Zarei. Spre marea lor mirare nu mai găsiră 
nici mormîntul proaspăt, acoperit cu pietroaie albe, 
culese din rîu, nici salcia pletoasă şi argintie, care cu 
o parte din ramurile ei umbrise pămîntul, iar cu alta 
apa tulbure, Peste noapte salcia fusese smulsă cu ră- 


90 


dăcini cu tot, sfîrtecată în bucăţi și risipită, iar mor- 
mâîntul spart, adîncit și împrăștiat. 

— Aici a căzut aseară bomba aceea, cea din urmă. 

Văzură în iarbă labele picioarelor Zarei. Cîţiva se 
întoarseră, alergînd, şi strigînd cuvinte greu de în- 
teles, la șatră, dar cei mai mulţi rămaseră acolo şi 
începură să camte prin iarba înaltă şi deasă, care nu 
fusese vătămată de explozie, alte rămășițe ale moartei. 

Nu trecu mult și șatra lui Him veni aproape în- 
treagă la faţa locului. Unii se mirară, alţii se mulţu- 
miră numai să ridice din umeri. 

—  Întîmplarea. 

— Așa a fost să fie! 

Him başa tăcu. Tăcu și gîndi : „Încă un semn rău. 
Ce-o să se aleagă pînă la urmă de şatra mea, de fa- 
milia mea și de mine însumi ?“ Își aruncă ochii peste 
oamenii oacheși adunaţi grămadă pe marginea gro- 
pii uriașe şi rotunde, săpată într-o singură clipă de 
explozie. Îl văzu pe Alimut lipit de Kera. Pe chipu- 
rile lor înflorite de tinereţe nu se scrisese nici mîh- 
nirea, nici uimirea, ci rămăsese, ca și mai înainte, 
lumina lină a bucuriei de a fi, a vieţii care oricum 
şi în orice împrejurare se cuvenea să fie preţuită şi 
trăită din plin și pînă la capăt. Îi mai veni inima 
la loc. 

Ferdic îşi plimbă peste groapă privirea goală şi 
cînd i se arătară labele picioarelor Zarei, un pantof pe 
jumătate ars și un ciot pîrlit care semăna cu o parte 
dintr-o mînă — adică tot ce mai rămăsese din moar- 
tă — nu ţipă și nu se cutremură. Zise abia şoptit: 

— Am să sap pentru Zara altă groapă. 

Plecă năuc, şi în timp ce şatra îl urmărea cu ochii, 
el începu să sape cu mîinile o groapă mică și rotundă 
în nisipul de lîngă rîu. Săpă în nisip pînă unde ajunse 
cu mîinile. Apoi așeză pe fundul gropii pântoful, 
peste pantof puse labele moartei, iar deasupra ciotul. 
Acoperi totul cu nisip. Bătători nisipul cu picioarele. 


31 


Văzu în apropiere un pietroi mare, vînăt, lucios. Îi 
rostogoli și acoperi cu el nisipul pe care-l bătătorise 
mai înainte cu tălpile goale. Pe urmă se uită la ceea 
ce mai rămăsese din bătrîna salcie pletoasă și argin- 
tie, şi rosti ca pentru sine : 

— Îmi pare rău de salcie. Poate dacă n-o îngro- 
pam pe Zara sub ea, salcia mai umbrea încă multă 
vreme pămîntul şi rîul. Poate... 

Oamenii șatrei se întoarseră cu pași mari şi repezi 
la căruţe. Orașul din apropiere își reluase viaţa de 
fiecare zi. Flăcările depozitului de benzină, aprins 
peste noapte, se micşoraseră şi se stinseseră, însă ceva 
tot mai ardea în marginea aceea a orașului, pentru 
că şuviţe de fum se înălțau în aerul încremenit şi 
vîscos și rămîneau nemișcate ca şi cum ar fi fost 
niște coloane negre, de piatră. Micul grup de avioane 
de vînătoare zbură iarăși peste oraş, la mică înăl- 
time şi se îndreptă către Răsărit. Alimut și Kera se 
duseră la urși. Ursul Zazu şi ursoaica Babaia le ară- 
tară colții galbeni și tociţi de bătrinețe. Alimut îi 
ciomăgi iarăși fără milă pe amindoi. Ceilalţi cinci se 
arătară cuminţi, însă tot își primiră porţia lor de 
lovituri. 

Alimut îl întrebă pe Him başa : 

— Avem voie să ne jucăm urşii în tîrg ? 

—- Avem. 

— Cine mă însoţeşte ? 

— De data asta am să duc eu urșşii şi tu ai să mă 
însoţești pe mine, îi răspunse Him başa. 

După o clipă, bulibaşa adăugă : 

-— Cheamă-i și pe alde frate-tău. 

Alimut își chemă frații. N-avea mulţi, numai pa- 
tru. Fraţii lui Alimut își aveau fiecare nevasta lui, 
copiii lui, căruţa lui, caii şi catîrii lui. Luară fiecare 
cîte un urs, doi. Perechea bătrină o păstra Him 
başa. În timpul colindului prin oraș pe Him başa 
avea să-l ajute Alimut. 


92 


luierile mai tinere și mai bătrine ale șatrei se 
spălară la rîu, îmbrăcară straie curate, iar unele 
dintre ele se mai şi dichisiră punîndu-și cite un smoc 
de flori sălbatice, culese din luncă, la ureche. Fetiş- 
canele se spălară şi ele în apa rîului și, parcă ceva 
mai cu grijă decît celelalte, rămaseră un timp des- 
puiate la soare, pe urmă se încinseră cu bete şi-şi 
agățară în jurul şoldurilor smocuri verzi, mustoase şi 
cu frunze mari, de bozii. 

În oraș, dairelele începuseră să se audă însoţite de 
glasurile oamenilor oacheși care întrebau pe la porți : 

— Primiţi urșii ? Să jucăm ursii? Jocul urșilor 
aduce sănătate și noroc la casă. 

— Jucaţi-i... 

Daireaua miînuită cu iscusinţă de Kera suna zglo- 
biu. Urşii simțeau belcingele trecute prin nările na- 
sului și de teama durerii pe care nu o dată o cunos- 
cuseră se ridicau în două picioare, ca oamenii, și ju- 
cau după cum li se cînta, mai domol sau mai repede. 

— Ştie ursoaica să facă pe mireasa ? 

— Ştie. 

— Vino cu ea în casă, ursare. 

Him başa intra cu ursoaica în casă. Babaia se urca 
în pat și se purta întocmai ca o mireasă rușinoasă în 
noaptea nunţii. 

— Pe omul meu îl dor şalele. 

— Să-l calce Zazu şi-o să-i treacă. 

Se lungea suferindul de șale pe prispă. Tras de 
lanţ și ameninţat cu ciomagul, ursul Zazu se urca pe 
spinarea omului și se iăsa greu pe salele bolnave. 

— Ursare, mi s-a bolnăvit un băiețaş de sperietură. 
Dă-mi păr de urs, să-l afum, să-i treacă. 

Him bașa smulgea un smoc de păr din blana bo- 
gată, galben-roșcată a lui Zazu și i-l întindea mu- 
ierii. 


93 


— Să-l afumi cu părul ursului de trei ori seara şi 
de trei ori dimineaţa și băiatul o să se lecuiască de 
sperietură. Ştii să afumi ? 

— Știu, ursare, că l-am mai afumat şi anul trecut. 

Parcă întregul oraş lua o înfățișare fantastică, de 
basm. În toate mahalalele sunau ca înnebunite dai- 
relele, urşii mormăiau şi pe ia porți muierile ochioase 
şi frumoase ale șatrei strigau : 

— Ghicim în palmă... 

— Ghicim în bobi... 

— Ghicim în cafea... 

— Ghicim ce-a fost... 

— Ghicim ce-o să fie... 

-— Norocul-norocelul omului i-l ghicim... 

— Norocul-norocelul... 

Se află oare pe lume om care să nu vrea să afle 
ce-o să-i aducă ziua de mîine și dacă s-ar putea chiar 
ziua de poimîine ? lar norocul-norocelul ! Cine nu 
rivneşte să şi-l cunoască măcar cu un ceas mai de- 
vreme ? Toţi nădăjduim fățiș ori în taină că într-o 
zi ne vom întilni cu norocul. Săracul lipit pămîntului 
jinduie să se scuture de sărăcie, bogatul visează să 
devină și mai bogat. Prinţul se vrea rege. Regele se 
vrea împărat. 

Acum mulţi oameni sînt plecaţi de pe la casele lor. 
Se războiesc undeva, departe, cu oamenii altor ţinu- 
turi. De la unii sosesc scrisori. De la alții n-au mai 
sosit de mult. 

— Vino în casă, ghicitoare, şi ghiceşte-mi. 

Intră în casă muierile șatrei. Femeia care le-a che- 
mat e pierdută toată. Copiii se ţin scai de ea. 

— Mai potoliți-vă, maică. 

Copiii se mai potolesc, se mai îmbrîncesc, 

— Întinde-mi palma stingă. 

Femeia o ascultă. Șătrăreasa priveşte îndelung 
liniile lungi, subţiri, întrerupte și încurcate din 
palmă. 


94 


— E departe cine ţi-e drag, e tare departe. Dumi- 
tale ţi se usucă inima după dumnealui, iar lui dum- 
nealui la fel i se usucă inima după dumneata. A tre- 
cut omul dumitale printr-o primejdie mare și era 
cît pe-aci să se întimple ce nu s-a întîmplat și să nu-l 
mai vezi. Şi-o să mai treacă prin multe primejdii 
și-o să se întoarcă sănătos acasă. la întinde-mi şi 
palma cealaltă. 

Pe un gard stă cocoiată o teleleică vopsită, bu- 
călată, cam trecută. Ochii i se rotesc, sticlesc. Oche- 
șica din capul cîrdului își sună mărgelele de sticlă, își 
sună cerceii de tumbac, brățţările de aramă și le sună 
şi dă drumul gurii: 

— Descîntăm de boală... Descîntăm de dragoste... 
Descîntăm de urit !... 

Teleleica le oprește, le iscodeşte : 

— Dar cuțitul ştiţi să-l puneţi ? 

Muierile șatrei fac pe speriatele, holbează ochii, se 
uită împrejur. Una șopteșşte : 

— Știm, daică-ţaică. Știm, cum să nu ştim?! Dar 
dacă-i punem voinicului cuțitul, voinicul moare. 

— Asta și vreau, şoptește teleieica, şi să ştiţi că 
la bani nu mă uit. 

— Bani! Parcă e vorba de bani! Mai bine să-i 
fermecăm și-o să-ţi vină, daică-țaică, în casă, pe drum 
de seară, cu dar ia subţioară, cuminţit și supus, şi 
din vorbă n-o să-ţi mai iasă. 

—- Farmecul îl faceţi acum sau la noapte ? 

—— Acuş-acușşica, daică-ţaică, acuș-acușica. 

— Ar fi mai potrivit la noapte. 

— La noapte plecăm la drum lung. 

— A! Da, uitasem. 

Soarele se înalţă spre cumpăna cerului. În fiecare 
zi soarele răsare, se înalţă pînă la cumpăna cerului 
şi după aceea lunecă lin către apus și asfinţește. 

Mai e pînă la amiază, iar pînă la asfinţit mai e și 
mai mult. Cei trei bulibași, mai-mari peste cele trei 


șatre din luncă, i-au făcut plocon jandarmului nouă 
miare. Pînă la scăpătatul soarelui oamenii şatrei tre- 
buie să-și scoată miarele împătrite ori chiar încincite. 

—- Paparudele !... 

— Primiţi paparudele ?... 

Văzduhul e înalt, încremenit, e viscos, e fierbinte. 

S-a încălzit ţărîna uliţelor. S-au încălzit și trotua- 
rele de piatră. Tălpile desculțe umblă ca pe o vatră 
pe care abia s-a stins focul. Arşiţă ! Arșiţă cumplită 
de miez de vară! Dacă ar pica ploaia! Dacă s-ar 
umple măcar pentru cîteva ore de nori negri golul 
dintre cer şi pămînt! Dacă ar fulgera și-ar tuna! 
Dacă s-ar năpusti ploaia asupra orașului şi l-ar mai 
răcori... 

Arşiţă ! Arșiţă cumplită de miez de vară! Arşiţă 
cum nu s-a mai pomenit de multă vreme ! 

Griul s-a copt. Seceratul e pe sfirșite. Pădurile de 
porumb sînt înalte și verzi. Tocmai acum porumbul 
are nevoie de ploaie. 

— Paparudele !... 

— Primiţi paparudele ?... 

— Primiţi paparudele, ca s-aducă ploile !... 

Stolurile de fetișcane care străbat orașul sînt înalte 
și subțiri. Sînii lor sînt cît mărul. Părul lung, negru 
și lucios, le bate șoldurile numai pe jumătate împii- 
nite. 

Acum au ajuns pe strada mare. Prăvălie lingă 
prăvălie. Vitrine sclipitoare. Bodegi. Cofetării. La 
capătul străzii mari, lîngă grădina publică, Him 
başa tocmai și-a jucat urşii. Nimeni nu se mai uită 
la urşi. Privirile orășenilor se întorc în altă parte. 

— Paparudele !... 

— Paparudele !... 

— Primiţi paparudele ?... 

— Primiţi paparudele, ca s-aducă ploile !... 

Fetișcanele oacheşe și despuiate ale șatrei strigă 
cît le ţin gura. Strigă și-și sună mărgelele de sticlă 


96 


de la git, cerceii mari de tumbac, din urechi, brăţă- 
rile de aramă de la mîini. 

—- Paparudele !... 

— Primiţi paparudele ?... 

— Primiţi paparudele, ca s-aducă ploile !... 

Negustorii ies în pragurile prăvăliilor în care, la 
acest ceas al zilei, nu se înghesuie nici un mușşteriu. 
Tuturor li se scurg ochii după trupurile goale, unele 
negricioase de-a binelea, altele numai arămii, dar 
toate tinere, toate pufoase ca nişte piersici abia da- 
te-n pirg. 

— Ah! 

Fetişcanele șatrei, cu ochi rotunzi, neobișnuit de 
mari și neobișnuit de negri, calcă mîndre, cu frunţile 
sus, își bat șoldurile ademenitoare cu palmele și își 
sună mărgelele, cerceii şi brățările. Toate într-un 
glas cîntă : 

— Paparudele... 

— Primiți paparudele ?... 

— Primiţi paparudele, ca s-aducă ploile !... 

Orașul e vechi și pe jumătate dărăpănat. Sub soa- 
rele dogoritor al verii şi cu ulițele topite de năvala 
ursarilor, a paparudelor și ghicitoarelor orașul pare 
fantastic, fabulos ca un oraș de basm. Bărbaţii se uită 
la paparudele despuiate. Ce frumuseţe ! Ce tinereţe ! 
Cit foc trebuie să zacă în trupurile arămii sau negri- 
cioase ! Toţi au neveste sau iubite... Nu. Acelea... Nu 
merită să te mai gindeșşti la ele. 

Bodegile și cafenelele orașului vechi și pe jumătate 
dărăpănat sînt pline de oameni de toate vîrstele, care 
nu au ce face. La mese jegoase beau bere amăruie ori 
cafele dulci — gingirlii — discută despre război ori 
despre casele cu fete de la margine, case în care a 
sosit de curînd marfă proaspătă. Bodegile miros a 
băuturi ieftine, proaste. Aerul cafenelelor e încăr- 
cat pînă la saturație de fum acru, de tutun, cu miros 


97 
J — Şatra — Zaharia Stancu 


greu de trupuri nădușşite şi picioare nespălate. Chel- 
nerij ! Picolii ! Băieţii care spală paharele și ceştile ! 
Patronii... Mai sînt și patronii... 


Paparudă, rudă, 
Vino de mă udă. 
Paparudă, rudă... 


les în prag. Se înghesuie la ferestre. 

— Paparudele !... 

— Ce staţi, mă ? Umpleţi căldările cu apă și udați 
paparudele. 

Atita așteptau : porunca. 

Acum apa curge șiroaie de pe paparude și papa- 
rudele nu se supără. Dimpotrivă. Vesele, de parcă în- 
treaga lume ar fi a lor, rîd şi își arată dinții frumoși, 
albi ca laptele, chiuie ascuţit şi se izbesc cu palmele 
peste șoldurile puţine, își sună mărgelele şi cerceii, 
brățările și le sună, și iau cintecul de la început: 


Paparudă, rudă, 
Vino de mă udă. 
Paparudă, rudă... 


Zuleica, bătrîna smochinită care are în seamă pa- 
parudele, trece din om în om, se ploconește și în- 
tinde mîna uscată, negricioasă, numai oase şi zgir- 
ciuri : 

— Daţi pentru paparude, boierilor. Daţi pentru pa- 
parude și daţi ceva, boierilor, şi pentru şatra pa- 
parudelor. 

Dă fiecare cît îl lasă inima. Zuleica pune tot ce i 
se dăruie într-un. pungoi mare, de piele alburie, us- 
cată. Gindește cu mîndrie : „Fetișcanele noastre plac 
boierilor. De aceea au fost darnici! La noapte... La 
noapte, au să le viseze la noapte, blestemaţii ! Să le 
viseze ! Au să rămînă cu visele!“ Se duce lingă pa- 


parude şi le șoptește ceva pe limba lor din care nici 
unul dintre orăşeni nu înţelege un singur cuvint. Fe- 
tişcanele despuiate rîd. Își izbesc și mai tare şoldu- 
rile. Își scot cu și mai multă nerușinare înainte pîn- 
tecele subţiri și supte, sînii mici ca merele şi tari ca 
piatra. Își sună și mai ritmic mărgelele de sticlă, cer- 
ceii de tumbac, brățările de aramă. Şi, îmbătate 
parcă de soare și de pofta de a trăi, cîntă : 


Paparudă, rudă, 
Vino de mă udă. 
Paparudă, rudă, 
Ca să vină ploile 
Și să crească holdele... 


Aeroportul militar e la marginea orașului. Un 
avion aterizează. Altul își ia zborul. În gară fluieră 
o locomotivă. 


Paparudă, rudă... 


Dairelele sună. Urşii mormăie şi iși zornăie lanţu- 
rile. 
Acă... Acă... 
Joacă bine, Zază... 


Vine amiaza. Şi trece amiaza. Praf și soare. Soare 
şi praf. Nici o adiere de vînt. Nici o fărimă de nor. 
Zăpuşeală. Miros acru, stătut. 


Paparudă, rudă... 
A fost odată, ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar po- 
vesti... A fost odată pace în lume. Și pe atunci... 


Acu... Acă... 
Joacă bine, Zazi... 


Zazu joacă bine. Joacă bine şi Babaia. Amiîndoi 
au belciuge de fier trecute prin năriie nasului. Ei... 


99 
7x 


Dacă Zazu și Babaia n-ar avea belciuge de fier tre- 
cute prin nările nasului... 

A trecut amiaza. De mult a trecut amiaza. Acum 
ziua e în scădere. Soarele s-a apropiat de asfinţit. 
Cerul parcă ar fi blestemat. Rămîne tot goi, tot uscat. 
Văzduhul rămîne tot încremenit, tot viscos. Ţărina 
ulițelor și a ulicioarelor e tot fierbinte. Pietrele tro- 
toarelor sînt, și ele, tot fierbinți. Țărina ulițelor și 
a ulicioarelor şi pietrele lucioase ale trotoarelor ard 
tălpile goale ale oamenilor șatrei şi ard şi tălpile, tot 
atît de goale, ale urșilor. 

În sfîrşit, soarele a scăpătat. Oamenii oacheși se 
întorc osteniți spre lunca de lîngă rîu acoperită cu 
iarbă aspră, ţepoasă și ghimpoasă, unde îi așteaptă 
ciinii, căruțele lungi și grele, cu coviltir, caii, măgarii 
şi catirii care au păscut toată ziua, în zăpușeală, şi 
care acum se apără leneși cu cozile de roiurile de 
muște ce nu le dau pace. 

Alimut, ca de obicei, o ţine de mînă pe Kera. Strîns 
o ţine. Drăgăstos o ţine. Ei doi — numai ei doi — 
n-au simţit povara fierbinte a zilei şi nici osteneala 
care i-a cuprins pe toţi ceilalți. 

Him başa și-a jucat cît a vrut urșii și s-a ales cu un 
cîştig ce i-a întrecut așteptările. S-ar fi cuvenit să 
fie mulţumit. Dar nu e. Ochilor lui ageri, rotunzi, 
neobișnuit de mari şi neobișnuit de negri, care au 
văzut atîtea, n-au putut să le scape mila care se scria 
pe chipurile orășenilor la vederea lor. Niciodată pînă 
acum orășenii nu se uitaseră cu milă la oamenii șa- 
trei. De obicei unii se uitau cu oarecare interes, iar 
alţii cu batjocură. Acum orășenii se uitaseră la băr- 
bații şatrei, la paparudele și la ghicitorile șatrei, și 
chiar la urșii șatrei, ca la niște morţi, întocmai ca la 
nişte morți. Fără îndoială, orășenii știau ceva cu pri- 
vire la soarta hărăzită șatrei de către stăpînire, ceva 


190 


ce el, Him başa, nu ştia. Poate soarta șatrei avea să 
fie hotărită de război. Dar, așa cum își mai spusese 
de cîteva ori pînă acum, el nu avea nimic cu războiul. 
Își aduce iarăşi aminte de obrazul rotofei al jandar- 
milor care-i poruncise să plece neîntirziat cu şatra 
la drum, spre oraş. Acela, cel dintii, se uitase la oa- 
menii șatrei ca la niște morți. Acela și tinerii care-l 
însoțeau. Pe urmă — parcă ar fi fost la mijloc un 
făcut — toți cei pe care-i întilnise pe drum pînă aci, 
în oraș, se uitaseră și ei la oamenii șatrei ca la niște 
morți. Jandarmul cu obraz rotofei îi mai şi spusese : 

— Voi n-aveţi nimic cu războiul, dar s-ar putea ca 
războiul să aibe ceva cu voi. 

Ce vrea războiul? Vieţile oamenilor, nimic alt- 
ceva decît vieţile oamenilor. 

Urşii, dăulaţi de osteneală, abia mergeau. Zazu 
mormăia din cînd în cînd. Atunci mormăia şi Babaia. 
Poate urşii vorbeau între ei ca oamenii. El, Him başa, 
deşi îşi trăise toată viața pe lîngă urși, încă nu ajun- 
sese să le înţeleagă în întregime mormăiturile. 

Se apropie de șatră. Focurile ardeau ceva mai de- 
parte de căruțele lungi, cu coviltir. Șatra trebuia să 
mănince. Pe urmă aveau să înhame caii, măgarii şi 
catîrii la căruţe, să stingă focurile şi să plece la drum, 
spre Răsărit. Nu. Înainte de a pleca mai aveau ceva 
de făcut : să adune de la toţi câştigul zilei, să-l nu- 
mere, să-l socotească și apoi să-l împartă între ei, 
după străvechea și buna rînduială a șatrei. Îl chemă 
pe Alimut : 

— Ai grijă de urşi. Dă-le hrană și să nu uiţi să-i 
adapi. 

Alimut legă urșii, însă înainte de a apuca să le ducă 
hrana auzi şi el ceea ce auziră în aceeași clipă toţi cei- 
alți : un țipăt îngrozitor, hărmălaie și strigăte de 
groază, nenumărate strigăte de groază. Ţipătul, stri- 
gătele acelea înspăimîntătoare, întreaga hărmălaie 
venea de undeva, din josul rîului. Alergă într-acolo 


121 


cu Kera care-l prinsese de mînă şi care se silea să 
nu-i rămînă în urmă. După ei se înșirui îndată aproape 
toată șatra. Nici unul nu-şi mai feri picioarele desculțe 
nici de ghimpii ascuţiţi, nici de pietrele sparte, col- 
țuroase și tăioase de pe marginea riului. 

Alimut şi Kera ajunseră primii. Văzură cîţiva băie- 
tandri pe malul apei. Alţi cîţiva, goi, se aflau în apă, 
intrați unii pînă la mijloc, alţii pînă la umăr. Ceva 
mai departe de ei, afundat în apă pînă mai sus de 
buric, se răsucea cînd într-o parte cînd în alta, urlînd 
ca din gură de șarpe, Baru, mezinul lui Sarat. În jurul 
lui Barbu apa izbită cu mîinile clipocea roşie. Deşi 
Alimut înţelesese de la întiia aruncătură de ochi ce 
se întîmplase, careva dintre băiețandri găsi cu cale 
să-l lămurească : 

— Ne scăldam și ne jucam. Ne luasem la între- 
cere să vedem care sare mai departe. Baru a sărit 
mai departe decît noi toţi şi a nimerit într-un par. 
Nici el, nici noi nu ne-am gîndit că s-ar afla pari pe 
aici. Îi știam în altă parte... 

Sosiră bărbaţii mai tineri și mai iuți de picior ai 
șatrei. Nu-l mai așteptară pe Him başa, care nu mai 
putea să alerge și care rămăsese mai în urmă. Cum 
pricepură ce s-a întîmplat, se aruncară în rîul domol, 
îmbrăcaţi cum se aflau, și înotară pînă lîngă băiat. 
Îi pipăiră trupul, se afundară și smulseră parul înfipt 
îngă snopii de cînepă puși la topit pe fund și acoperiţi 
u bolovani. Băiatul se clătină și urlă și mai tare. Him 
vaca, care o și el, le strigă de pe mal: 

— Nu scoateţi parul din fundul băiatului. Aduceţi-i 
aici, să eu în ce stare se află. 

Îi aduceră și-l întinseră pe iarbă. În lumina puţină 

astinţitiului Him başa se aplecă asupra lui și văzu 
că parul îi pătrunsese băiatului în trup prin șezut. 
În timpul în care se zvîrcolise neputincios, încercînd 
să se zmulgă, parul îi pătrunsese din ce în ce mai 
adînc în trup şi acum virful lui bont sta gata să iasă la 


bat 


102 


iveală sub subțioara dreaptă. Him başa își spuse că 
nu mai era mare lucru de făcut. Băiatul era pierdut. 
Păcat că parul nu-i trecuse prin inimă. Ar fi fost 
scutit de suferință și ar fi murit mai ușor. Acum avea 
să se chinuie cine ştie cît. Him başa se îndreptă de 
mijloc și scormoni cu ochii mulţimea din jur. În- 
trebă : 

— Dar unde e Sarat ? 

— Nu s-a întors încă din oraș. 

— Și Rama? 

— Nici ea nu s-a Întors din oraș. 

—- Atunci luați-l pe brațe și aduceți-l cît mai lin 
la căruțe. 

Băiatul, cu ochii aproape ieşiţi din cap și cu fața 
strîimbată de durere, continua să urle, Singele îi 
picura pe lîngă par. Îl luară pe braţe și porniră 
cu el. 

În afară de Baru, nimeni nu mai tipa, nimeni nu 
mai striga. Oamenii șatrei mergeau încet, tăcuți, plini 
de tristeţe şi de îngrijorare. Se gîndeau la Zara cea 
tînără care murise cu o zi înainte, în zori, pe cînd se 
zbătea să nască și al cărei mormînt de sub salcie fu- 
sese răscolit și împrăștiat noaptea trecută de bomba 
aruncată la întîmplare din văzduh. Moartea se stre- 
curase hoţește în mijlocul şatrei. Furase un suflet. 
Mai furase unul : al copilului ei. Nu se mulţumise cu 
atît. Acum se năpustise iarăși ca o fiară nevăzută și 
îl răpise pe al treilea. Dar mîine ?... Dar poimiine ?... 
Ce va face moartea ? Se va depărta ori va continua 
să dea tîrcoale șatrei și se va năpusti din ce în ce mai 
des asupra ei ? 

Îl întinseră pe Baru lîngă căruţă. Se adunară bă- 
trînele smochinite. Veni și Oarba. Băiatul fu lăsat pe 
mîinile ei. Him bașa porunci ca fiecare să-și vadă de 
treburile lui, fiecare să-și adape vitele și să mănînce. 
Peste un ceas șatra va trebui să înhame şi să por- 


192 


nească la drum. Celelalte două şatre, mai mici, aveau 
să-i urmeze către miezul nopții. 

Se iviră pe cer cîteva stele. Văzduhul însă rămase 
tot neclintit, tot vîscos. Baru, istovit, șopti între două 
urlete : 

— Mi-e sete. 

Îi duseră la gură o butelcă de rachiu tare, vechi, 
şi-l îndemnară s-o golească pînă la fund. Oarba îi 
spuse : 

— Bea !... O să te mai potolești... 

Băiatul bău. Și pe măsură ce înghițea.rachiul tare 
şi vechi simţea că întunericul de deasupra și din ju- 
rul lui se îngroașă și că durerile care-l sfîrtecă se mic- 
şorează şi se ostoiesc. Vru să se bucure, însă tocmai 
atunci îl trăzni beţia. Nu mai văzu și nu mai simţi 
nimic. 

Îl întoarseră cu faţa în jos. Două îl ţinură zăravăn, 
iar Oarba începu să-i tragă încet parul din fund. ÎI 
trăgea ușor, puţin cîte puţin şi se oprea. Trupul bă- 
iatului zvicnea, se potolea și zvicnea iarăși. Oarba 
şoptea : 

— Acum. Ține-ţi-l bine. 

Oarba puse parul alături, cu grijă, de parcă s-ar fi 
temut să nu vină careva să-l fure. I se întinseră 
niște fișii de pînză scămoșată. Oarba le luă, făcu un 
ghem lunguieţ şi-l vîri în deschizătura trupului chi- 
nuit, 

— Ce zici? Mai trăiește pină-n zori? 

— S-ar putea să mai sufere chiar citeva zile. 

— Vai şi-amar de sufletul lui ! 

— Era mai bine dacă parul îi străpungea inima şi 
băiatul se prăpădea pe loc. 

Îi veniră părinţii din oraș. Întrebară ce s-a întîm- 
plat cu băiatul lor. Aflară totul. Ridicară din umeri 
O întrebară pe Oarbă : 

— Mai e ceva de făcut ? 


104 


— Ce era de făcut, am făcut, zise Oarba. 

Peste un ceas, Baru fu întins în căruţă deasupra 
unui maldăr de iarbă aspră, culeasă de fetele şatrei 
fir cu fir din lunca nisipoasă şi de pe marginea apei. 
Acum băiatul nu se mai zvîrcolea, însă din cînd în 
cînd gemea greu ca şi cum somnul adînc i-ar fi fost 
tulburat de vise urîte. Trupul îi mirosea a sudoare 
acră, a sînge proaspăt, cald și dulceag, a urină şi a 
rachiu vechi și tare. 

Șirul de căruţe grele, cu coviltir, la care fuseseră 
înhămaţi caii, măgarii și catirii şatrei, trecu pe lîngă 
oraşul vechi şi dărăpănat, copleșit de întuneric, 
ajunse în şosea și urcă panta ușoară, luînd-o spre 
Răsărit. Pădurile înalte, de porumb din dreapta şi 
din stînga șoselei, tăceau. Urşii, mînaţi de Alimut şi 
Kera, mergeau gîfiind în coada convoiului. Cîinii, 
veseli că au mai scăpat de zăpușeala zilei, zburdau 
pe lîngă căruțe, miroseau urmele iepurilor prin şan- 
urile şoselei și, ațiţaţi, chefneau, dar nu cutezau să 
se depărteze de căruţe şi să caute vînatul în întune- 
ric. Văzduhul rămăsese tot ca mai înainte, încreme- 
nit, vîscos, apăsător. 

Miînîndu-și caii, Him başa gîndi : „După ce se pră- 
pădește fiul lui Sarat şi al Ramei, numărul sufletelor 
șatrei scade la nouăzeci și şapte.“ Vru să nu se lase 
copleșit de mihnire şi multă vreme căută firul altui 
gînd, un gînd care să-l încurajeze și, dacă ar fi cu 
putință, să-l și bucure. Își aminti de nevestele tinere 
dintre care multe aveau burta la gură. „Vor naşte 
una după alta. Numărul sufletelor şatrei va creşte. 
Va atinge suta. O vor întrece.“ 

N-ajunse însă să se bucure și nici măcar să se în- 
senineze, pentru că numaidecit în mintea lui sclipi 
ca un fulger întrebarea : „Dar acolo... Acolo unde ni 
se va porunci să ne oprim, să ne desfacem şi să ne 


195 


intindem corturile, acolo ce ne va aștepta? Nu 
cumva...“ 

Privi cerul. În partea dinspre apus atîrna, în slăvi, 
luna. Era o lună galbenă, subțire şi îndoită ca o se- 
cere. Ca o secere tocmai bună de tăiat gîturile oame- 
nilor. „Voi n-aveţi nimic cu războiul, dar s-ar putea 
ca războiul să aibe ceva cu voi.“ 

— Diii. Diii... Gloabă !... 

Ridică biciul şi plezni cu el pe deasupra cailor în- 
hămați la căruță. De teama biciului, caii lungiră paşii. 


CazrroLuL ÍIV 


Goşu mergea desculţ pe lîngă căruţă. Cu cîteva 
zile mai înainte, pe șoseaua proaspăt pietruită tre- 
cuseră camioane militare încărcate cu soldaţi şi cu 
muniții, şi un lung şir de tancuri. Strivit sub greuta- 
tea mașinilor de fier și de oţel, pietrișul se spărsese 
în bucăţi mărunte și tăioase care acum pătrundeau 
în scobiturile din copitele cailor, ale măgarilor şi ale 
catîrilor înhămaţi la căruțele cu coviltir ale șatrei, 
silindu-i să sîngereze și să şchiopăteze. Colţurile 
ascuţite ale pietrelor sîngevară destul de repede tăl- 
pile bărbatului oacheș pe care carnea lovită și pie- 
iea sfirtecată de harapnicul lui Ariston îl dureau şi-l 
usturau încă. Goșu s-ar fi putut urca pentru o clipă 
în căruță să-și tragă o pereche de ciorapi în picioare 
şi după aceea să se încalțe cu cizmele înalte, cu tălpi 
groase. Nu se lăsă ademenit ce acest gînd. Socoti că 
durerea cărnii şi usturimea pielii crescute de sufe- 
rinţa la care-l supunea sîngerarea îmbelșugată a 
tălpilor goale îi vor prinde bine. „Cînd te doare mult 
carnea, își spuse el, sufletul se linişteşte și te lasă 
în pace.“ 

Nu se scurse multă vreme şi-şi dădu seama că 
totul era zadarnic. Chiar dacă el, Goșu, ar fi fost în- 
tins pe roată, i s-ar fi smuls carnea cu cleştele în- 
roşit în foc şi i s-ar fi sfărîmat trupul oscior cu os- 


197 


cior, suferința care-i măcina sufletul nu i s-ar fi 
micşorat. Se întrebă : Oare cînd o pierduse el pe Li- 
sandra ?... Şi Ariston! Cînd o ciştigase Ariston pe 
Lisandra și cu ce-o cîştigase ? Ariston nu era mai 
chipeş decît el. Nici mai ager la minte nu era și nici 
mai viguros. Atunci ce taină era la mijloc? Ce gă- 
sise Lisandra la Ariston ? 

Dacă ar fi știut !... Nu știa !... Şi ar fi dat mult cu 
muliul să știe. Pentru că dacă ar fi ştiut, ar fi în- 
țeles... Iar dacă ar fi înțeles... Dar el, Goşu, nu ştia 
nimic. Și, neștiind nimic, nu era în stare să înţeleagă 
nimic. 

I se păru că aerul uscat pe care îl soarbe e otră- 
vit. Şi i se mai păru că întregul cer e de plumb şi 
că s-a prăvălit asupra lui, să-l ducă pe umeri. Dar, 
nu. Aerul într-adevăr era uscat, de otrăvit însă nu 
era otrăvit. Cerul era albastru, n-avea nici o asemă- 
nare cu plumbul și rămăsese, ca și mai înainte, ne- 
clintit. 

Caii, măgarii şi catirii şatrei abia mergeau. Pe spi- 
nările lor buboase bicele cădeau fără nici un folos. 
Șoseaua acoperită cu pietre sparte, tăioase, se întin- 
dea înainte, dreaptă şi capătul ei se îneca departe, 
în marginea lăptoasă a zării. Nici înainte, nici în 
dreapta, nici în stînga nu se vedeau dealuri. Nu se 
vedeau nici arbori şi nici oameni. Soarele, întocmai 
ca în ziua trecută, vărsa riuri de flăcări asupra în- 
linderilor nesfîrșite. Era de mirare că miriștile goale 
şi lanurile de porumb nu se aprind și nu ard. 

Trezit, Baru se apucă să urle. Orice om cuprins de 
dureri urlă crezînd că urletele ușurează durerea. Şa- 
tra îl auzi şi merse mai departe, prefăcîndu-se că 
nu-l aude. Caii, măgarii și catirii, plini de sudoare 
și de muște, călcau cu picioarele însîngerate pietri- 
şul spart și tăios al șoselei. Îi chinuiau muştele 
— roiuri de muşte mari, verzi și grase — îi chinuiau 
văpăile sălbatice ale soarelui, îi chinuiau pietreie 


108 


sparte care le sfișiau copitele, însă mai adînc decit 
orice îi chinuia setea. Careva dintre oameni se duse 
la Him başa şi-i spuse : 

— Catirii mei pleznesc de sete. Să oprim căruțele, 
bulibașă, şi să ne adăpăm vitele cu apa din butoaie. 

—- Să mai rabde. Ne apropiem de-o fîntînă, îi răs- 
punse Him başa. 

— Dacă zici... 

Merseră încă mult timp, abia tiîrîndu-se, prin neîn- 
durătoarea mare de flăcări a soarelui. Cîinii, pe suk 
căruţe, gifiiau. Rob, mai-mai că se împleticea. Urşii, 
cu labele însîngerate și cu ochii tulburi şi aproape 
stinși de suferinţă, călcau ca pe o vatră fierbinte. 
Nici pe aproape și nici în zare nu se vedea vreg 
cumpănă. Him başa, care se afla în fruntea convoiu- 
lui, opri totuși caii. Întregul convoi de căruţe lungi, 
cu coviltir, încremeni pe loc. De pe oamenii oacheşi, 
ca şi de pe vitele lor, sudoarea curgea șiroaie. Baru 
urlă iarăși, însă nimeni nu tresări. Era de la sine în- 
teles, pentru întreaga şatră, că nebunatecul fiu al lui 
Sarat se zbătea fără nici o scăpare în ghiarele morţii 
și că-i sosise negrul soroc. 

La stînga șoselei se întindea cît vedeai cu ochii o 
nesfirşită pădure de porumb. Plouase la timp în vara 
aceea. Porumbul crescuse înalt, iar știuleţii erau voi- 
nici şi sănătoși. Frunzele firelor de porumb se cam 
uscaseră și începuseră să prindă culoarea aramei. 
Dacă ar fi suflat vintul, ori măcar dacă ar fi adiat, 
pădurea de porumb ar fi foșnit și ar fi sunat ca & 
pădure adevărată. Vîntul însă nu sufla şi împrejur 
totul părea mort şi împietrit. Fîntîna ! Nici urmă de 
fîntînă ! 

Him başa își amintea că acolo fusese cîndva o fîn- 
tînă. O căută îndelung. Aici a fost. Cumpăna și ciu- 
tura lipseau. Lipsea şi jgheabul. Buduroiul de piatră 
fusese spart şi risipit. Adîncul era plin cu bulgări, 
cu pietre, cu ţărină. 


108 


— Dii!... N-aţi avut parte de apă... Dii... gloabe- 
lor !... 

Convoiul de căruțe lungi și grele, cu coviltir, plecă 
mai departe. Oamenii, toți, înaintau cu capetele în 
pămînt. 

— Cînd adăpăm vitele ? 

— După scăpătat. 

— Mai e mult pînă la scăpătat. 

— Mult — puţin... 

Alimut și Kera se ţineau după lungul şir de căruțe, 
mînînd urșii. Bătrînul Zazu gifiia. Gifiia și bătrina 
Babaia. Gifiiau şi ceilalţi urși, cu toate că erau cu 
mult mai tineri. 

În primăvară, urşii năpirliseră. De astă-primăvară 
şi pînă acum trecuseră multe luni și părul se grăbise 
să le crească. Şoseaua era aspră și fierbinte ca o va- 
tră acoperită cu jar. Zazu și Babaia își aduseră aminte 
fie cum fuseseră învăţaţi să joace în sunetul dairelei, 
cu belgiugele de fier în nas, pe vatra fierbinte, loviți 
mereu şi fără nici o milă cu ciomagul. Vatra era ro- 
tundă. După ce învățaseră să joace, scăpaseră de ea. 
Vatra pe care mergeau acum era largă cît şoseaua şi 
nesfîrșit de lungă, tot cît șoseaua. Acum, în munţi era 
răcoare. Era răcoare în văgăuni, era răcoare în birlo- 
guri şi era răcoare şi în pădurile umbroase și întune- 
cate. Poienele.., Luminișurile... Scorburile pline cu 
miere dulce și cu miere sălbatecă, amăruie... zmeu- 
rișurile... Toate acestea fuseseră cîndva aevea ? Fu- 
seseră. Nimic din tot ce fusese înainte nu mai era... 

Munţii erau departe. Nu se vedeau. Erau atît de 
departe munţii, încît nici măcar mirosul lor nu ajun- 
gea pînă la șoseaua pe care mergeau spre răsărit oa- 
menii oacheși, căruțele lungi ale oamenilor oacheși, 
sîinii şi urșii oamenilor oacheși. 

— Kero, la toamnă ne căsătorim. Cu nuntă mare 
ne căsătorim, Kero. 

— De ce tocmai la toamnă ? 


110 


— Aşa a hotărît Him başa. 

— Him başa! Vorbeşti de Him başa de parcă nu 
ti-ar fi tată. 

Văzduhul încremenit fu străbătut iarăşi de ţipetele 
şi urletele lui Baru. Urşii auziră și mormăiră dureros. 
Li s-ar fi zburlit părul dacă n-ar fi fost ud de su- 
doare. Numai părul uscat se zburleşte. Alimut zise : 

— Şi Baru ăsta ! Nu mai moare odată... 

— O să moară. Pînă la scăpătat o să moară şi-o 
să scăpăm de el. 

— Cel puţin dacă l-ar îmbăta iarăşi, zise Alimut. 
Atunci n-ar mai urla. 

— De ce să mai strice rachiul pe el, dacă tot îi e 
dat să moară ? 

— Ai dreptate. De ce să mai strice rachiul pe el? 

Își zîmbiră unul altuia de parcă toată lumea ar fi 
fost a lor. Poate că şi era. 

Baru mai urlă o dată. Pe urmă gemu şi tăcu. Roţile 
încălțate cu fier ale căruţelor lungi, cu coviltir, scriş- 
niră mai departe. Prin scrîșnetul lor străbătu ţipătut 
sălbatec şi scurt al nevestei lui Sarat. Căruţele se 
opriră. Oamenii șatrei înţeleseră că a murit Baru. Se 
adunară cu toţii în jurul căruţei lui Sarat. Him 
başa zise : 

— Abia miine seară ajungem la o așezare ome- 
nească. 

Sarat întrebă : 

— Ce vrei să spui cu asta ? 

— Vreau să spun că mortul trebuie îngropat aici. 
Pe căldura asta, pînă mîine seară se umflă şi face 
viermi. 

Șatra tăcu. Unul dintre oameni rosti : 

— Bulibaşa a judecat drept. E vară. Vara, mortul 
nu ţine. Dacă nu-l îngropi numaidecit, se împute şi 
face viermi. 

Traseră căruțele lîngă marginea șoselei și deshă- 
mară. Cailor, măgarilor și catirilor le deteră drumui 


iii 


să pască slobozi pe miriști. Pe aici griul fusese se- 
cerat, luat și dus în sate, la treierat. Miriştile uscate 
erau arse de soare pînă la scorojire şi pe nicăieri nu 
se mai vedea un singur fir de iarbă. Caii, măgarii şi 
catirii şatrei căutară totuşi îndelung ceva de păscut. 
Cînd pricepură că şi-au sîngerat boturile degeaba se 
culcară și rămaseră nemișcaţi de parcă ar fi fost stane 
de piatră. Erau așa de istoviţi, că nu mai găseau în ei 
nici măcar puterea de a se apăra cu cozile de muşte. 

În timp ce femeile îl îmbrăcau pe Baru în stra- 
iele lui de sărbătoare, patru flăcăi scoaseră cazmalele 
şi lopeţile din căruţe și se apucară să sape în șanțul 
de lîngă șosea groapa. Him başa gîndi : „Aveam nouă- 
zeci și nouă de suflete în șatră. Nădăjduiam să ating 
suta și s-o întrec. Murind Zara, am rămas cu nouăzeci 
şi opt. Acum, după ce s-a prăpădit și Baru, am rămas 
cu nouăzeci și șapte.“ Și iarăși își aminti de toţi oame- 
nii aceia care, de cîteva zile, se uitau la el şi la toți 
cei din șatra lui ca la niște morţi. „Nu. Nu poate fi 
adevărat. Mi s-a părut. Atit Zara, cit și Baru s-au 
prăpădit din întîmplare, numai din întîmplare.“ 

După ce-l gătiră ca de nuntă, îl întinseră pe Baru 
pe fundul gropii și-l acoperiră cu ţărînă gălbuie și 
uscată şi cu pietriș adunat de pe şosea. Nu-i puseră 
nici un semn la cap. Acum era război şi morţii pu- 
teau fi îngropaţi oricum şi oriunde. 

Oamenii șatrei, muierile lor şi copiii lor îşi ziseră 
ză e tocmai timpul mesei şi, cum li se făcuse foame, 
mîncară coltuce uscate de pâine și băură rachiu tare 
şi vechi. Înhămară caii, măgarii şi catirii la căruțele 
lungi, cu coviltir și porniră. Cîinii şi urşii nu fu- 
seseră uitaţi. Li se aruncase şi lor cîte ceva să îm- 
buce și acum erau parcă mai sprinteni, ba chiar ve- 
seli. Blebe și Elezar băuseră mult şi se cam ame- 
ţiseră. Se apucară să cînte un cîntec fără perdea. 
Mulţi îi auziră, zîmbiră și se făcură că nu-i aud. 
Yerdic însă veni la ei și-i luă la rost : 


812 


-— De cîntec vă arde ? 

— Dar de ce ai vrea să ne ardă, dacă nu de cintec ? 

— Nătărăilor ! 

— Morţii cu morţii și viii cu viii, nene Ferdic. 

După aceea însă flăcăii se ruşinară și tăcură. 

Și iarăși pe nesfirşirile bătute de arșița neîndură- 
toare a soarelui nu se auzi decit scrîșnetul aspru al 
roţilor încălțate cu fier care striveau sub tălpile lor 
pietrișul spart al şoselei. 

— Goșule, zise tărăgănat Lisandra, mă auzi ? 

— Te aud. 

— Află că nu te-am iubit niciodată, Goșule. Nu 
“te-am iubit nici măcar în ziua cînd te-am luat de 
bărbat. 

Dacă Ariston sau altcineva i-ar fi lovit cu harap- 
micul trupul gol, l-ar fi usturat mai puțin. O întrebă 
cu glas umil, pe șoptite : 

— Atunci de ce m-ai luat ? Puteai să-mi spui că 
nu-ţi plac şi n-aş fi stăruit. Cu banii pe care i-am 
dat lui Sedil başa găseam oricind o fată frumoasă. 

— Cu cineva tot trebuia să mă mărit. Îmi venise 
timpul. 

— Şi de ce te-ai măritat cu mine ? De ce nu te-ai 
măritat cu un flăcău din şatra voastră ? Erau destui 
băieți în șatra voastră. 

— Erau. 

— Nu ţi-a plăcut nici unul ? 

— Ba mi-au plăcut. Mai mulţi mi-au plăcut, Go- 
şule, mulţi, nu unul. 

— Înţeleg. Sedil başa a cerut pentru tine un preţ 
:prea mare. 

— Sedil başa ! Săracul ! M-ar fi dat şi pe degeaba ! 
Ținea grozav de mult să nu mă mai vadă. Numai că 
„printre flăcăii din şatra lui nu s-a găsit nici unul care 
să mă vrea de nevastă. 

— Îţi baţi joc de mine, Lisandro ! 


— Ba nu-mi bat joc de tine, Goşule. Tu ai văzut-o 
vreodată pe mama ? 

— N-am văzut-o. 

— Nici n-aveai cum. 

— E moartă ? 

— Trăiește şi e sănătoasă-tun. 

— Am crezut-o moartă. 

Lisandra tăcu un timp. Îl lăsă pe Goşu să fiarbă 
singur în gîndurile lui negre. Cînd socoti că a fiert 
destul, zîmbi şi zise : 

— Mama e cîrnă. 

Goșu tresări. Parcă-l arse. Ridică glasul : 

— Cum adică? 

— Așa cum ai auzit. 

— Cîrnă din naştere ? 

— Aș! Pînă la douăzeci şi ceva de ani a avut nas 
ca toți oamenii, ba chiar un nas foarte frumos, 

Iarăşi tăcu. Și iarăși îl lăsă pe Goșu să fiarbă un 
timp în gîndurile lui. 

— Mama avea un nas ca al meu, persienesc. 
Mamei, de altfel, i se şi spune Persiana. 

— Da. Ce e drept, e drept. Tu ai un nas foarte. 
rumos. 

Lui Goşu i se păru că toate cuvintele pe care le 
rostește îi ard buzele. Acum simţi că vorbele po- 
goară în adîncul lui ca niște bulgări de foc și-i ard 
şi inima. Întrebă pripit de parcă întreaga lui viață ar: 
îi atîrnat de răspunsul pe care urma să-l primească : 

— Dar ce s-a întîmplat cu nasul maică-ti ? 

— Nimic, ce să se întîmple! I l-a tăiat din rădă-- 
cină, cu cosorul, Sedil bașa. 

— Cînd a făcut isprava asta era beat ? 

— De ce să fie beat ? Era în toate minţile. 

— Atunci ? 

— A prins-o cu un flăcău din șatră. După vechea: 
lege a șatrei noastre trebuia numaidecit s-o însemne,, 
să-i taie nasul. Şi i l-a tăiat. 


114 


— Şi flăcăii din şatra voastră... 

— Flăcăii din șatra noastră nu se însoară cu fata 
unei femei căreia i s-a tăiat nasul, pentru că... pen- 
“tru că ce naşte din pisică soareci mănîncă. 

— Așadar, am fost păcălit. 

— Ai fost păcălit, Goșule, sau, mai bine zis, ai fost 
“tras pe sfoară. Nu te mai mira ca prostul. În vreme 
ce tu te tocmeai cu tata şi-l rugai să-ţi mai lase din 
preţ, mama, ascunsă în cort, ridea cu gura pînă ia 
urechi. De ce rîdea mama ? De tine, Goşule, de tine 
rîdea mama, nu de altcineva, de tine, Goșule. 

— Dacă aş fi ştiut... 

— Nu face pe grozavul ! Chiar dacă ai fi ştiut, tot 
m-ai fi luat de nevastă. Tu m-ai iubit de cum m-ai 
văzut. Şi de cum m-ai văzut ţi-ai dat seama, băiete, 
că fără mine nu poţi trăi. 

Începu să îngîne un cîntec : 

Eu sînt soarele tău și fără mine 
Tu nu poţi să trăiești. 

Eu sînt aerul tău și fără mine 
Tu nu poți să trăieşti. 

Eu sînt apa ta și fără mine 

Tu nu poți să trăieşti. 

Eu sînt pîinea ta şi fără mine 
Tu nu poţi să trăieşti. 

Eu sînt somnul tău și fără mine 
Tu nu poţi să trăieşti. 

Eu sînt... 


— Taci! Taci odată! N-auzi ? Taci că te omor. 

— Am să tac. Dar asta n-o să-ţi ajute la nimic. 

Cerul era înalt, încremenit, fără urmă de nori, al- 
'bastru, vîscos. Miriștile nesfîrșite erau galbene și us- 
-cate, pîrjolite aproape, pădurea de porumb tot aşa. 
Caii, catirii şi măgarii, osteniţi de căldură, abia tirau 
după ei căruțele lungi, cu coviltir, încărcate de oa- 
meni și de poveri. Goşu vorbi stins : 


— De unde ştii că nu pot trăi fără tine ? 

—. O ştiu. Pentru că tot așa s-a întîmplat şi ct 
mine. M-a trăznit dragostea dintr-o dată. Ca din senin 
m-a trăznit. M-a aprins. Și acum ard... ard... ara... 
Nu e foc pe lume mai puternic decît focul care më 
arde, focul dragostei... focul dragostei... 

-- Cum? Şi tu m-ai iubit de cum m-ai văzut? 

Goșu se prostise de tot. Chipul oacheș i se bucură. 
și rămase cîteva clipe bucurat. Lisandra rinji. Spuse 
dulce : 

— Tot aşa s-a întîmplat cu mine cînd l-am văzut 
pe Ariston. Atunci m-a trăznit dragostea. Atunci am 
înțeles în clipă că pe lumea asta eu fără Ariston nu 
pot să trăiesc, că eu pe lumea asta fără Ariston nu 
vreau să mai trăiesc. Tu, Goșule, dacă vrei să mă 
omori, şi dacă ai putere să mă omori, omoară-mă. Nu. 
mi-e frică de moarte. Nu mi-e frică de loc de moarte, 
de loc, de loc! 

— Nu ţi-e frică de moarte! Vorbe! Toţi oamenii. 
se tem de moarte... Toţi... 

Scrîșnetul roţilor încălţate cu fier ale căruţelor ṣa- 
trei fu acoperit de duruitul puternic al unor cami- 
oane militare care veneau din urmă ridicînd şi învîr- 
tejind praful alburiu al șoselei. 

Soarele ajunsese în chindie, totuşi zăpuşeala şi ar- 
șiţa zilei nu scăzuseră. Căruţele lungi, cu coviltir, se- 
opriră. Câinii, cu cozile între picioare, se ascunseră: 
sub căruțe. Rob lătră de două-trei ori. I se făcu şi lui. 
teamă şi se tupilă repede lîngă ceilalţi. Urşii mor- 
măiră și zmuciră lanţurile. Alimut şopti : 

— Soldați! Soldaţi străini !... 

Kera se răsuci pe călcîie și se uită spre camioanele: 
militare care se apropiau în goana mare. Rise. 

— Ei și? Ce! N-am mai văzut noi soldaţi? Am: 
mai văzut. 


116 


— Dintr-ășştia nu. 

O apucă de mînă, o trase lîngă el şi o strînse. Bă- 
iatului îi tremurau buzele. Fata căută să-l liniştească. 

— Am mai văzut noi şi dintr-ăştia. Am mai văzut. 
Şi... şi nu ni s-a întîmplat nimic. 

Pe jumătate goi, oamenii șatrei săriră din căruțe, 
trecură pe lîngă caii, măgarii şi catîrii înhămaţi și-i 
inură din scurt, să nu se sperie la trecerea zgomo- 
+oasă a lunguliui convoi de camioane. Copiii și femeile 
se înșiruiră pe lîngă căruţe cu urechile ciulite și cu 
ochii în patru, gata la primejdie să fugă, să se risi- 
pească și să se ascundă în lanurile de porumb. 

Coloana militară se apropie în goană, însă nu trecu, 
aşa cum se așteptau oamenii oacheșşi, mai departe. 
Cînd ajunseră în dreptul căruţelor șatrei, camioa- 
nele scrîșniră și se opriră brusc. Soldaţii îmbrăcaţi 
în haine cenușii, nădușiţi de zăpuşeala zilei pe sfirșite 
şi plini de praf, căscară ochii. 

— Tigănci | 

— Țigănci tinere și frumoase ! 

— În sfîrșit, muieri ! 

Fetișcanele, fetele, muierile tinere şi borţoase, vă- 
zîndu-se privite cu atita lăcomie, se bucurară. Riseră, 
Riseră și bătrinele smochinite şi fără dinţi care ți- 
neau între gingii lulele de pămînt ars din care tră- 
geau adînc în piept fum aspru și acru. Bărbaţii ṣa- 
trei însă nici măcar nu zîmbiră. Ciţiva soldaţi, pe care 
pofta mult timp stăpînită îi făcu mai îndrăzneți şi 
mai fără ruşine, săriră din camioane și se repeziră 
spre căruțe. Cei mai mulţi soldaţi însă rămaseră la 
locurile lor rizînd, doritori să vadă ce-o să se în- 
timple mai departe. 

Acum, dintr-o dată, în fetișcanele, fetele și muie- 
zile șatrei pătrunse frica. Se traseră toate pe după 
căruţe. 'Tăcuţi, bărbaţii oacheşi puseră mîinile pe 
ziomege, pe beldii, pe topoare şi le ridicară. 


Surprinşi de împotrivirea la care nu se așteptau, 
soldaţii străini rînjiră și scoaseră pistoalele. 

Oarba, care pînă atunci ascultase totul tăcută, ieși 
de sub coviitirul căruţei și, pricepind despre ce e 
vorba, rosti aproape urlînd citeva cuvinte aspre În- 
tr-o limbă grozav de ciudată. 

Bărbaţii oacheşi, pe jumătate goi, ai şatrei pricepură. 
porunca şi, aruncind în căruţe ciomegele, beldiile şi 
topoarele, încrucișară braţele și îşi arătară dinţii că- 
tre soldaţii străini. Aceştia căzură în mirare. Se mi- 
vară de braţele încrucișate, de bărbile mari și încil- 
cite ale oamenilor oacheși, de pletele lor lungi şi sli- 
noase, de ochii lor rotunzi, neobişnuit de mari și ne- 
obișnuit de negri, şi se mirară mai ales de dinţii lor 
sănătoși, mari, albi ca zăpada. 

Oarba mai aruncă răstită cîteva vorbe care sunară. 
în urechile soldaţilor străini tot atît de ciudat ca şi 
primele. 

Bărbații şatrei irecură cu copiii în șanțul care des- 
părţea şoseaua de uriașa pădure de porumb. Fetişca- 
nele, fetele şi muierile oacheșe ieșiră de după căruțe 
şi se înşiruiră în şosea. Acum soldaţii străini îmbră- 
caţi în cenuşiu îşi puseră pistoalele la şold, în tocuri, 
şi începură să se uite veseli şi biruiţi de pofte la făp- 
“urile care se aflau rînduite în faţa lor, să vadă fie- 
care pe care s-o aleagă, s-o ia şi s-o ducă cu el în 
ascunzişul lanurilor. Însă nici unul nu apucă să în- 
tindă mîna. 

Pentru a treia oară, dar de data aceasta mult mai 
liniștit, răsună glasul poruncitor al Oarbei. Yetişca- 
nele, fetele și muierile șatrei, ce la copilandrele crude 
încă și pînă la cele mai hîrbuite dintre bătrine hohe- 
iră din toată inima și dintr-o dată, sălbatic şi batjo- 
coritor, îşi ridicară fustele pînă mai sus de buric şi 
înaintară ţanţoșe către soldaţi. Uluiţi, aceştia își pier- 
dură cumpătul şi se traseră îndărăt. Toate îi îmbiau. 


118 


Toate îi pofteau. Cele borţoase le arătau burţile mari, 
strimbe și umflate. Cele tinere se băteau ușor, cu 
degetele, peste șoldurile lor supte și frumoase ca nişte 
viori. Mai cutezătoare dintre toate se dovediră a fi 
bătrinele, atît cele smochinite și dăulate de naşteri, 
cît și cele grase. Careva dintre babe cîrii scurt şi si- 
nistru ca o cioară și bătu o singură dată din palme. Și 
atunci, toate, într-o singură clipă, se răsuciră pe căl- 
ciiele desculţe, se întoarseră cu spatele spre soldații 
străini, își dezveliră şezuturile, se lăsară pe vine și 
se apucară să urineze și să se deșerte cu zgomot. 

Soldaţii străini se muiară. Unii își acoperiră ochii 
cu mîinile, alții scuipară. De undeva se auzi aspru 
o comandă. Soldaţii străini se urcară repede în cami- 
oane şi lungul convoi militar plecă în grabă. 

După ce camioanele se pierdură în zare, căruțele 
lungi, cu coviltir, își reluară mersul și se tîriră la 
pas, mai departe, pe şoseaua acoperită cu pietriș spart, 
tăios. Prin zăpușeala sfirşitului zilei soarele se rosto- 
goli repede spre apus, pe cerul spăimîntător de gol, 
și scăpătă într-o uriașă baltă de sînge. Him bașa opri 
caii şi porunci şatrei să se pregătească pentru popas. 
Bărbaţii deshămară animalele și se gîndiră că ar fi 
potrivit să-i adape înainte de a-i slobozi să pască pe 
miriştile uscate și galbene scorojite de dogoarea soa- 
relui. Prin fumuriul serii se auzi glasul triumfător al 
lui Blebe : 

— O fîntînă. Nu trebuie să ne adăpăm vitele eu 
rezerva de apă. Am dat din întîmplare peste o fîn- 
tînă părăsită. 

Ciîţiva bărbaţi, printre care și Him başa, se îndrep- 
tară spre ea. Fîntina descoperită de Blebe era, in- 
tr-adevăr, părăsită. Nu mai avea nici jgheab, nici 
cumpănă, nici ciutură. Buduroiul de lemn era năruit. 
Dacă te uitai însă cu băgare de seamă vedeai în adînc 
un licăr preţios de apă. Him başa hotărî : 


— Apa ce-o avem la căruţe, în butoaie, trebuie s-c: 
păstrăm pentru mîine. Aduceţi căldări și frînghii. 
Aduceţi o lopată şi-o cazma. 

Bărbaţii oacheşi îl ascultară. Aduseră căldări de- 
aramă roșie şi cîteva frînghii de cînepă. Alimut veni 
purtînd în spinare cazmaua și lopata. Ferdic zise : 

— Poate că n-o să fie nevoie nici de cazma, nici. 
de lopată. 

— Nu-mi prea vine a crede. Nu simţiţi ? Fintina. 
miroase urît, semn că i s-a astupat izvorul. 

— Să încercăm totuși, 

— Încercaţi. 

Înădiră cîteva frînghii una de alta și la un capăt 
legară o căldare grea, cu buzele răsfrinte. O arun- 
cară în adînc. Apa plescăi. 

— S-a umplut ? 

— Poate. Trageţi-o. 

Traseră afară căldarea plină. Îşi duseră cu toţi: 
degetele la nas. 

— Puhoare. 

— Duhoare de mortăciune. 

— O fi căzut înăuntru vreo vită. 

— Ori poate un om. 

— Trebuie să pogoare careva înăuntru, să destupe 
izvorul. 

— Nu, spuse Him başa. Întîi trebuie să scoatem 
afară apa otrăvită din fund. Presupun că nu se află 
prea multă. 

Vărsară apa tulbure și greu mirositoare pe mirişte. 
Pămîntul uscat, ars îndelung de soare, o supse de în- 
dată. Mirosul greu, de cadavru putred, rămase să 
plutească mai departe în aer. 

Tot muncind așa și nădușind, scoaseră peste două- 
zeci de căldări de apă. Acum mirosul greu, de cada- 
vru putred, se răspîndi pină departe, dincolo de că- 
ruțele șatrei, poposite în marginea şoselei. Vadra se 
izbi de fundul fintînii și se întoarse la suprafaţă adu- 


120 


cînd un pumn de noroi. Him başa privi spre oamenii 
oacheși, pe jumătate goi, din jurul lui, și întrebă 
blajin : 

— Ei, cine vrea să pogoare ? 

Toţi tăcură. 

— Vă înțeleg, zise Him başa. E neplăcut. Poate e 
și primejdios. Dar trebuie. 

Careva îngăimă : 

— Să intre Ariston. 

Sări altul cu gura : 

— De ce Ariston ? Mai bine să intre Goșşu. 

— Nici Ariston, nici Goșu. Au o socoteală între ei. 
Pînă nu se încheie socoteala asta, nu avem dreptul 
să primejduim pe nici unul. 

Alimut rise : 

— Him bașa, lasă-mă pe mine. Nu mi-e teamă. 
Dacă o să mi se facă rău o să strig şi atunci o să mă 
trageţi repede afară. 

Ce băiat ciudat ! Pentru ce-şi căuta beleaua cu lu- 
mînarea ? , 

Him başa nu-și putea certa fiul în faţa șatrei pentru 
ceea ce acesta voia să facă. Șatra nu-i ieșea din cu- 
vînt, pentru că îl ştia drept şi cinstit. Trebuia, deci, 
să rămînă drept și cinstit pînă la sfîrșit, oricind va 
fi să fie acel sfîrşit. Zise, prefăcîndu-se bucuros: 

— Bine, fiule, dacă vrei tu... N-ai decit să pogori 
în fîntînă, dacă vrei... 

Alimut se dezbrăcă pînă rămase numai în izmene. 
Îi legară bine mijlocul cu fringhia. Luă cazmaua şi 
lopata. li dădură încet-încet frînghie. Ajunse la fund. 
Pipăi în jurul lui. Strigă cu glasul cam tremurat: 

—. Aici sînt doi morţi. Aruncaţi-mi repede o frîn- 
ghie să-i leg. 

— Put? 

—  Îngrozitor ! 

Him başa aruncă repede capătul altei frînghii. 

— Ai prins-o? 


121 


— Am prins-o. 

În fundul fîntinii era întuneric. Rezemă cazmaua 
și lopata de perete şi, bijbiind, legă morţii. 

— 'Trăgeţi-mă afară. 

Îl traseră. Tremura tot. 

— E frig în fintină ? 

— Cald nu era, însă mă înăbușea mirosul greu. 

Se depărtă de gura fîntinii și se întinse cît era de 
lung pe miriște fără să ia în seamă ţepuşele ascuţite 
care-i înțepau și-i sîngerau uşor pielea tînără, arămie 
şi catifelată. Kera alergă și se culcă grijulie lingă el. 
Îi mîngiie ceafa acoperită de plete lungi şi slinoase. 

— "Ţi-a fost teamă ? 

— Nu. Nu mi-a fost teamă de fîntînă. 

— De soldaţii aceia ? 

— Da. De soldaţii aceia. De soldaţii aceia mi-a 
fost teamă. Nu pentru mine. Mie, mai mult decit să 
mă omoare, ce-mi puteau face? Mi-a fost teamă 
pentru tine. Să nu te... 

Nu rosti cuvîntul. Era un cuvînt urit. Se hotărise 
de mult să nu-l rostească niciodată. Kera înţelese. 
Zimbi şi zise : 

— Mie... Mie nu mi-a fost teamă... Treaba aceea... 
Treaba aceea la care te gîndeșți tu nu mi-o puteau 
face, fără voia mea pentru nimic în lume nu mi-o 
puteau face. 

— De!... Ştiu eu ?... Poate... 

Băiatul căzu pe gînduri. Tăcu. Tăcu și ascultă cum 
oamenii din jurul fintînii se îndemnau și se opin- 
teau să scoată la lumina fumurie a înserării trupurile 
celor înecaţi în adînc. Gindurile îl rodeau. Nu mai 
izbuti să le îndure. $opti: 

— Dar dacă... Dar dacă faptul s-ar fi petrecut, 
ce-ai fi făcut ? 

— Prostule ! rise de-a binelea fata. Fără voia mea 
faptul n-ar fi putut avea loc, nu ţi-am spus? M-aș 


122 


fi tăvălit cu soldatul, m-aș fi tăvălit cu el pînă l-aş 
fi ostenit. Iar după ce l-aș fi simţit ostenit... 

— Ei ? Ce i-ai fi făcut ? 

— Mai nimic! L-aş fi strins de boaşe și l-aș fi 
omorît. 

Dinspre fîntîna din care Alimut abia ieșise năvăli 
spre ei şi aproape că-i năpădi un vai puternic de du- 
hoare. Duhoarea avea în ea ceva duiceag și în acelaşi 
timp nespus de greţos. Fata și băiatul se luară de 
mînă, săriră în sus şi voiră să fugă departe, cît mai 
departe de locul acela. În loc să fugă însă se apro- 
piară de fîntină. Cei doi morți scoși din fîntînă erau 
pe jumătate putrezi. Miroseau îngrozitor. Straiele ce- 
nușşii li se destrămaseră, iar bocancii și centiroamele 
mucegăiseră. 

— Străini! 

— Da, străini. 

— Or fi fost tineri ! 

— Or fi fost frumoşi ! 

— Tot ce se poate. 

— Au murit înecați în fîntînă. 

Him bașa dădu din cap. 

— Nu. Au fost aruncați în fintină după ce fuseseră 
omoriţi. 

—. Dei Au găsit ce-au căutat. Cine i-a pus să plece 
de la ei de-acasă și s-ajungă tocmai pe-aici ? 

— Să-i îngropăr, zise Him başa. Pe șosea vor mai 
trece multă vreme oşteni străini. Dacă-i găsesc pe 
ăștia aici, ca să-i răzbune, împușcă localnici. 

Bărbaţii şatrei aduseră de la căruţe cazmale și lo- 
peţi şi săpară ceva mai departe ce fîntînă o groapă. 
Luară morții de picioare, îi tirîră pînă acolo şi-i îm- 
pinseră în ea. După aceea îi acoperiră cu pămînt. 
Bătătoriră pămîntul uscat cu picioarele goale, adu- 
nară deasupra scaieţi, mărăcini şi ierburi uscate și le 
dădură foc. 


— Cei ce vor trece pe aici după noi nu vor găsi 
decit vatra focului. 

Alimut se uită la Kera, îi zîmbi şi se lăsă legat a 
doua oară cu fringhia. Pogori din nou în fintină, 
săpă cu cazmaua de jur împrejurul peretelui rotund 
al fîntînii şi nu după mult timp dădu de izvor. Îl des- 
tupă din cîteva lovituri puternice. Atunci, proaspătă 
şi rece, apa ţișni, începu să bolborosească veselă şi-i 
învălui picioarele desculţe. Luă cazmaua și lopata 
de care nu avusese nevoie și strigă : 

— Gata. Trăgeți-mă afară. 

Focul aprins deasupra gropii se stinsese. Duhoarea 
dezgustătoare, de trupuri omenești intrate în putre- 
facţie, mai stărui în jurul fîntînii pînă veni o pală 
ușoară de vint şi-o risipi. Întunericul străveziu de- 
veni stăpîn peste toate întinderile. 

Undeva, spre răsărit, văzduhul vui măcinat de 
motoarele cîtorva avioane. Nu se auzeau nici bubui- 
turi, nici ţăcănit de mitraliere. Oamenii oacheşi tra- 
seră o clipă cu urechea. Pe urmă își văzură de treabă. 
Scoaseră din fîntînă vadră după vadră de apă proas- 
pătă şi, ostenind pînă către miezul nopţii, adăpară 
din belșug caii, măgarii, catirii, câinii și urșii șatrei. 

— Acum să ne îngrijim şi de noi... 

Șatra mincă pe apucate, se culcă şi dormi somn de 
piatră. 

Înainte de a adormi, Him başa se gîndi la întîmplă- 
rile de peste zi. Se gîndi şi la întîmplările serii. „Sol- 
daţii aceia străini, îmbrăcaţi în cenușiu, voiau... N-au 
avut ce voiseră să aibă.“ Rise îndelung în barbă. Re- 
trăi toată întimplarea. Și, dintr-o dată, nu mai rise. 
Da, da... Soldaţii aceia străini se uitaseră la oamenii 
șatrei ca la nişte morţi, întocmai ca la niște morți. 
Îşi făcu singur curaj: „Mi s-a părut. Poate mi s-a 
părut.“ Numaidecit însă îl sfredeli întrebarea : „Dar 
de ce mi se pare mereu ?“ 


Caii, măgarii și catirii pășteau pe miriști, păziţi 
de cîțiva flăcăiandri de care nu se apropia somnul. 
Cîinii dormeau, ca de obicei, sub căruțe, iar urșii, în 
lanţuri, se odihneau și ei, tolăniţi pe marginea şose- 
lei. Luna răsări și lumină uşor nesfirșirile văzduhu- 
lui încremenit și ale cîmpului neted. Greierii spăr- 
geau și măcinau în fărîme tăcerea. 

Ascunși în pădurea înaltă de porumb, departe de 
şosea, Alimut se hîrjonea cu Kera. Fata, arzînd și 
zbătîndu-se ca o vilvătaie neagră, aci îl chema lîngă 
ea, îl strîngea și-l săruta, aci îl îmbrîncea și-l depărta. 

— Mai așteaptă. Întiîi să facem nunta. Pînă la 
toamnă nu mai e mult. 

—- Pînă la toamnă... 

Alimut ştia că pe meleagurile pe care se afla şa- 
tra lor acum și pe acelea sprea care se îndreptau, 
toamna venea uneori devreme, alteori tîrziu de tot, 
pe la jumătatea ori chiar pe la sfîrşitul lui octombrie. 
Să aștepte pînă atunci... Să aștepte... Să aştepte... I 
se aprindea în inimă o flacără. La început flacăra 
era miză. Pe urmă flacăra creștea, îi cuprindea în- 
tregul trup și i-l ardea. Cum de nu i-l schimba în 
cenușă ? 


dș vrea să fiu un lup uriaș 

Si să mănînc dintr-o dată timpul, 
Miine în zori când ne vom trezi, 
În miezul toamnei să ne trezim. 


— Ce biigui tu acolo ? 

— Un cîntec. 

— Parcă spuneai ceva despre un lup. 

Alimut rîse. 

— Da. Spuneam că aș vrea să fiu un lup uriaș şi 
să mănînc dintr-o dată timpul... 

Kera îl ascultă și tăcu. Să fie lup! Să mănînce 
timpul !... Poveste. Cîntec. Cum o să fie Alimut lup, 
de vreme ce e băiat ? 


125 


Undeva, spre răsărit, se auziră iarăşi vuiete de avi- 
oane şi bubuituri. Văzduhul vibră un timp. După 
aceea se linişti. Necheză un cal. Zbieră un măgar. 
Ursul Zazu și ursoaica Babaia mormăiră prin somn. 

Kera zise : 

— Să fii lup și să mănînci dintr-o dată timpul! 
De ! Să ştii, Alimut, că nimeni nu poate mînca timpul. 
în schimb timpul mănîncă tot. Adevăratul lup care 
mănîncă totul şi nu se satură niciodată e timpul. 

Băiatul se întristă. 

Trecu pe lîngă ei, cu sărituri zvelte, un iepure 
gras. Alimut îl alungă c-un bulgăre. Kera grăi 
rîzînd : 

— Pe iepurele ăsta, înainte de a-l mînca timpul, 
au să-l mănînce oamenii. Poate același lucru se va 
întîmpla și cu noi, Alimut. 

— Cum o să ne mănînce pe noi oamenii ? 

— Războiul... 

Culcat în căruţă şi prăvălit într-un somn adînc, 
Ariston visa că a devenit iarăși copil. Gol pușcă, bă- 
tea de zor cu degetele daireaua în luminișul unei pă- 
duri străvechi. De jur împrejurul lui sute de mii de 
urşi voinici, fără belciuge în nas, jucau după cum le 
cînta. Prins de farmecul și ritmul nebun al dairelei, 
juca el însuși ca un urs. De atîta joc şi de atita fră- 
miîntare îl năpădiră sudorile. Se trezi. Și își aminti 
numaidecit de Lisandra. Sări din căruță. Căscă și își 
auzi fălcile troznind. S-o caute ? N-are cum. Dacă 
Goşu doarme, Lisandra o să se strecoare pînă la el. 
Ah ! Ce vise ! Urși fără belciuge în nas !... 

Așteptînd să adoarmă Goșu, Lisandra adormise ea 
însăși. Acum gemea uşor prin somn. 

În lumina difuză a lunii, aplecat asupra ei, cu o 
custură ascuţită în mînă, Goșu se întreba ce-ar fi mai 
bine să-i reteze dintr-o singură mișcare : nasul ? gî- 
tul ? Îi puse mîna pe umăr, apăsă și o trezi. Femeia 
se întinse. Gînguri. Oasele îi pîriiră. 


126 


— Dormeai ? 

— Vezi bine că dormeam. Pentru ce m-ai trezit ? 

— Hai cu mine. 

— Unde ? 

— În porumbiște. 

Crezu că o cheamă să se cuice cu el. Sciîrbită, se 
ridică și-și potrivi cămașa pe trup. Carnea o duru, 
însă durerea nu mai era adincă şi putea fi îndurată 
cu ușurință. Pietrișul spart și colțuros al șoselei îi 
supără tălpile goale. Se întoarse, dibui în căruţă pa- 
pucii moi, li luă şi şi-i puse în picioare. Nerăbdător 
să aducă mai repede la îndeplinire ceea ce plănuise, 
Goșu o împinse din urmă. Trecură amîndoi şanţul, 
sărindu-l, şi pătrunseră în pădurea de porumb. Mer- 
seră... Merseră... Goşu zise : 

— Ascultă, Lisandro. 

— Ascult. 

— Ce crezi ? Dacă ai striga, ţi s-ar auzi strigătul ? 

— S-ar auzi. Însă am să te las să faci ce vrei şi 
n-am să strig. 

— Orice s-ar întîmpla ? 

— Da. Orice s-ar întîmpla. 

Băiatul gîfiia greu de parcă ar fi urcat un deal 
înalt cu un sac de plumb la spinare. Şopti, mai mult 
rugîndu-se decît poruncind : 

— Totuşi, să ne mai depărtăm. 

— Să ne mai depărtăm. Să ne oprim acolo unde 
o să vrei tu să ne oprim. 

— N-ai ostenit ? 

— Nu. Aș fi în stare să merg așa pînă la capătul 
lumii. 

— Lumea n-are capăt. 

— N-are. Dar viaţa omului are capăt, zise Li- 
sandra. 

Auzindu-și glasul, și mirîndu-se singură de cuvin- 
tele care-i ieşiseră din gură, Lisandra gîndi: „M-a 
adus aici nu ca să se culce cu mine, ci ca să mă 


hii 
O 
= 


omoare... ca să mă omoare“. La rîndul lui, Goşu își 
spuse : „Crede c-am s-o omor. Crede c-am s-o omor 
şi chiar s-ar putea s-o omor.“ 

Ajunseră la un drum pustiu, acoperit cu iarbă 
măruntă și aspră. 

— Aici. Să ne oprim aici... 

— Fie şi aici... 

Goșu se lungi în iarbă şi își lipi urechea de pă- 
mînt. Nimic nu se auzea. Nimic. Pe cer se iscă o 
trîmbă de nori şi acoperi bucata de lună. Peste toate 
întinderile căzu întunericul. Îndrăzneala lui Goşu 
crescu. „Am să-i tai gitul, hotărî el. Am să-i tai gitul 
şi-am s-o îngrop aici. Pînă spre ziuă am destul timp 
să-i sap groapa cu custurea. N-o să fie prea adîncă 
groapa, dar nici nu trebuie.“ Zise cu voce stinsă : 

— Nevastă, vino şi culcă-te lîngă mine. 

Femeia rise, un rîs gras în care nu puteai desluși 
nici bucurie, nici teamă, un rîs nerod. După ce i se 
păru că s-a săturat de ris, Lisandra îl întrebă : 

— Cel puţin ai luat la tine un jungher mai ca 
lumea ? 

Goșu, mirat, răspunse : 

— Nu. Am luat numai o custură. 

— Vezi să nu fie şi aceea ştirbă, viteazule ! 

Goşu gîndi : „De ce în loc să se teamă de mine, mă 
ia peste picior?“ Răspunse cu jumătate de gură: 

— Custura nu e știrbă. Am ascuţit-o. Taie ca 
briciul. 

— Atunci e bine, Goșule, atunci e destul de bine. 

Lisandrei nu-i tremurase de loc glasul. Se purta 
ca şi cum n-ar fi ştiut ce e frica. În vorbele ei, şi 
chiar dincolo de vorbele ei, hohotea batjocura. Era o 
batjocură veselă, lipsită de orice grijă, prostească. 

Nevasta lui Goșu se aplecă, pipăi iarba aspră și 
măruntă cu degetele și se aşeză la un pas de el. Îşi 
adună părul lung sub ceafă și își descheie cămașa. 
Gitul îi rămase gol. Se gîndi la Ariston. „Ce minunat 


128 


ar fi dacă s-ar găsi acum lîngă mine Ariston !* Sîn- 
gele i se strînse tot în obraji, carnea i se aprinse și 
sînii, mici, tari şi arămii, cu sfircuri roșii, începură 
să-i zvîcnească sălbatic. Goșu se tîri lîngă ea. Vru 
să-i mîngîie gîtul, să afle dacă e gol și dacă-i poate 
reteza beregata dintr-o singură mișcare. Nu i-ar fi 
plăcut dacă femeia ar fi încercat să se apere. Atunci 
el ar fi fost nevoit să se lupte cu ea, s-o lovească şi 
s-o împungă de mai multe ori, s-o sfirtece şi, pînă 
la urmă, să-i strice trupul neasemuit de bine clădit 
și de frumos. 

În întunericul vîrtos care-i potopea, nimeri pieptul 
și-și trase mîna de parcă i-ar fi fript-o focul. Nu, 
n-are s-o omoare acum. Are s-o omoare puţin mai 
tîrziu. Are s-o omoare după ce... 

Îi sfişie cămaşa. I-o rupse în fişii. Muierea rămase 
cu totul goală. Atunci Goşu se apucă să-i sărute pi- 
cioarele fierbinţi cu buzele lui sfîrtecate în care i se 
adunase toată viaţa. N-o s-o omoare. Nici acum n-o 
s-o omoare și nici mai tîrziu. N-o s-o omoare nici- 
odată. Are s-o cîştige. Trebuie s-o cîştige. Altfel... 
Altfel pentru ce-ar mai trăi ? Numai ca să facă um- 
bră pămîntului ? De la tălpi începuse s-o sărute pe 
Lisandra şi acuma gura lui flămîndă ajunsese la ge- 
nunchi. Cu toate că în bună parte mintea i se întu- 
necase, băgă de seamă că săruta nu o făptură vie, ci 
un sloi de gheaţă. Se mai dezmetici, însă nu de tot. 
O mîngîie mai departe, umbliînd cu mîinile și cu 
gura pe pîntecul ei supt, pe sîni, pe umeri, pe git. 
La un moment dat se temu că femeia a murit. Se 
aplecă asupra obrazului ei și-i sorbi răsuflarea. Mai 
avea răsuflare. Trăia. Dar el, fără nici o îndoială, se 
prostise cu totul. Da. Asta era. Se prostise cu totul, 
căci se auzi întrebînd-o : 

— Ai murit ? 

—- Da, Goşule, pentru tine am murit. 


= 
e9 
“a 


9 — Şatra — Zaharia Stancu 


Şi pentru că i se păru că omul care se afla lingă 
ea a rămas nedumerit, adăugă : 

— Da, minte puţină şi proastă, pentru tine am 
murit din clipa în care m-ai lovit întîia oară cu ha- 
rapnicul. Dar... Nu... Stai să mă gîndesc mai bine, ca 
nu cumva să te mint. Pentru tine am murit cu totul 
— da, da, cu totul — din clipa în care l-am văzut 
pe Ariston. Atunci... Adineauri... Adineauri, cînd 
eram fierbinte, mă gîndeam la Ariston. Așteptam să 
mă omori şi nu-mi era frică de moarte, pentru că-l 
doream pe Ariston şi mă gîndeam la Ariston. La 
Ariston al meu... 

Goşu își dădu seama că e plin de sudoare şi că 
tîmplele îi ard, se zbat şi sînt gata să plesnească. Se 
ridică și o izbi puternic cu piciorul în coaste. Femeia 
sări sprintenă. El, mai mult îi ghici decît îi văzu 
trupul gol în smoala nopţii care-i înconjura. Vru să 
se repeadă, s-o doboare cu pumnii şi s-o zobească. 
femeia rîse. Mai batjocoritor decît oricînd femeia 
rise. 

Şi peste arsura rîsului ei căzură și mai usturătoare 
cuvintele : | 

— Neputinciosule ! M-ai adus aici, departe de că- 
ruţe, să mă omori și n-ai fost în stare. În loc să-mi 
tai gitul, te-ai apucat să-mi săruţi picioarele pline 
de praf. Voiai, înaintea de a mă omori, să mai faci o 
dată dragoste cu mine |... 

Goşu ridică pumnul, să izbească. Femeia se feri şi 
pumnul încleștat al bărbatului căzu în gol. Înainte 
de a apuca să lovească din nou, Goşu primi în fălci 
şi peste gură cîteva lovituri. Nu-i veni să creadă. 
Totuşi strigă : 

— Dai în mine ? Cutezi tu să dai în mine ? 

Lisandra hohoti : 

— De ce să nu cutez? Mai mult decit să mă 
omori... Mai mult decit să mă omori, ce mi-ai putea 
face ? 


130 


Parcă-i frinse cineva şira spinării cu beldia. Se 
muie și abia murmutră : 

— Dar asta... Asta nu s-a întimplat niciodată în 
șatra noastră! O femeie să-și lovească bărbatul... 
Asta... Asta nu s-a întîmplat niciodată în şatra noas- 
tră... 

Lisandra rise mai departe : 

— Nu s-a întimplat pînă acum, însă acum s-a în- 
tîmplat și ai să vezi, nătărăule, că nici cerul n-o să 
se surpe, nici pămîntul n-o să se răstoarne cu fun- 
du-n sus... 

Plecă desculţă și goală cum era, prin pădurea de 
porumb, spre șoseaua la marginea căreia oamenii 
oacheși se odihneau în căruțe sau pe lîngă căruţe. 
Foile late şi aspre ale lujerelor de porumb îi zgiriau 
pielea care, pe alocuri, începuse să singereze uşor. 

— Prostule ! îi spuse ea bărbatului care mergea 
tăcut şi strivit la cîţiva pași în urmă. Prostule, îmi 
rupseși bunătate de cămașă. Îmi rupseşi degeaba 
bunătate de cămașă... Papucii! Îmi pierdui și pa- 
pucii... 

Goșu sări, o ocoli și-i ieşi în faţă. Lisandra se opri, 
se pregăti să se apere și să lovească. Îl întrebă : 

— Ce vrei ? 

— O, nu, nu vreau să te bat. Cel puţin acum... Nu, 
nu vreau să te bat... 

— Atunci... Poate vrei să luăm de la capăt poves- 
tea cu tăiatul nasului sau a gitului ? 

— Nu. Altceva. Altceva vreau. 

— Ce anume ? 

— Vreau să-mi spui pentru ce erai gata să te lași 
omorită fără să cricneşti și cînd am încercat să te bat 
numai, te-ai împotrivit, ba chiar ai cutezat să mă lo~ 
vești ? 

— Că eşti neputincios, am aflat-o de cînd m-am 
măritat cu tine. Că ești nătîng, abia în noaptea asta 
am descoperit. 


131 
Eki 


Trecu pe lingă Goşu ferindu-se să nu-l atingă cu 
cotul, şi își iuți paşii spre căruţe. Bărbatul se luă 
iarăşi după ea milogindu-se : 

-— Trebuie să-mi spui, auzi? Trebuie negreșit 
să-mi spui. 

Lisandra se opri şi se întoarse cu faţa spre el: 

— Bine. Am să-ţi spun, dar cum de n-ai priceput 
singur ? Moartea e una și bătaia e alta. După legea 
șatrei puteai să mă omori. N-ai făcut-o. Tot după 
legea şatrei aveai dreptul să mă baţi în faţa tuturor, 
cu harapnicul. Și m-ai bătut, Goșşule, fără nici o 
milă. Gata ! Pentru ce-a fost, socotelile s-au încheiat. 

Îi întoarse iarăși spatele și merse mai departe tă- 
cînd. Goșu, în urma ei, gifiia. Lisandra spuse din 
mers : 

— Acolo, în drum, încă m-ai fi putut ucide. N-ai 
îndrăznit. Trebuie să ştii că eu credeam de la început 
că n-ai să îndrăzneșşti. Ai pierdut ultimul prilej, Go- 
şule, şi asta trebuie să-ţi intre bine în cap. Pentru 
că eu, de acum înainte, n-am să-ţi îngădui să mă 
atingi nici măcar c-o floare. 

— Te-am cumpărat, scînci el, te-am cumpărat. 
l-am dat lui Sedil başa o avere. Te-am cumpărat cu 
bani grei și am dreptul să fac cu tine tot ce vreau. 

— Dreptul îl ai, însă pe lîngă drept ar trebui să 
ai şi curaj. 

Ajunsă în şosea, căută căruţa. În dreptul ei, pe 
șanț, ghemuită, mama lui Goşu trăgea cu nesaţ din 
iuleaua aprinsă. 

Lisandra se urcă în căruţă, își dibui straiele, se 
imbrăcă și se culcă. O auzi pe bătriînă întrebindu-şi 
fiul : 

— De ce n-ai omorit-o ? Ar fi trebuit s-o omori 
şi să pui capăt rușinii. 

— Am vrut, suspină Goșu, am vrut, însă... 


192 


— Înţeleg. N-ai îndrăznit. Fiule, fiule! Trebuia 
să îndrăznești, altfel muierea asta te va duce la mor- 
mint. 

Şuşotind, bătrîna îl mustră îndelung pe Goşu. 

Lisandra nu izbuti să deslușească toate vorbele. 
O cuprinse o mare osteneală. Veni somnul, o legănă 
citeva clipe pe braţele lui moi, şi o adormi. 

Lumina dimineţii întîrzie un timp. Pe urmă năvăli 
dintr-o dată vinătă şi murdară, peste toate întinde- 
rile. Văzduhul, care rămăsese încremenit și stătut 
citeva săptămîni, se acoperi de nori negri şi groși, şi 
începu să se clatine. Pădurile de porumb foșniră ve- 
sele. Coviltirile căruţelor vuiră. Zările se mohoriră 
și se întunecară. Lungi fulgere roşietice brăzdară 
înălțimile şi pămîntul se zgudui parcă din temelii 
de puterea năpraznică a tunetelor şi a trăznetelor. 
Satra se trezi şi se trecă la ochi. Caii, măgarii și cati- 
rii răspindiţi pe miriște, la păscut, rămaseră liniș- 
tiți, însă urșii mormăiră, iar cîinii scheunară şi se 
ascunseră şi mai îngrijoraţi sub căruţe. Voinicu! cîine 
Rob lătră spre nori. Fulgeră şi trăznetul căzu pe 
aproape. Rob se ascunse sub căruţa lui Him başa și 
se făcu covrig. 

Oarba îi spuse lui Him başa : 

— Ploaia ! În sfîrşit vine ploaia, stăpîne. 

Vîntul se înteţi şi ridică nori de praf de-a lungul 
şoselei. 

— Da... Vine ploaia... 

Oarba îi spuse îngrijorată : 

— Dar nu cumva ştii pe unde-o fi Alimut? 

— Nu-i duce grija! Trebuie să fie pe-aici, pe-a- 
proașe, cu fata lui Calub. 

Nu trecut mult și, într-adevăr, însoţită de fulgere 
şi de tunete, ploaia veni şi se apucă să răpăie La 
început căzură boabe mari şi repezi. Ţărina uscată 
peste măsură le supse cu lăcomie. După citeva clipe 
însă băierile cerului se rupseră. Ploaia, pînă aci rară 


133 


şi repede, deveni un adevărat potop. Caii, măgarii şi 
catirii șatrei își scuturară coamele și se strînseră unii 
într-alţii. Sub căruțele lungi, cu coviltir, cîinii sche- 
unară. Urşii, arătîndu-și  mulţumirea, mormăiră. 
Oamenii oacheși, abia treziți, se adăpostiră în căruţe 
şi priviră de acolo îmbelșugata prăvălire a apăior. 

— Ploaia !... A venit ploaia !... 

Întîi se despuiară şi alergară în mijlocul şoselei 
copiii. După aceea se despuiară și se duseră după ei 
băiețandrii și fetișcanele. 

— Ploaia !... Ploaia !... 

— Ploaia... 

Acum fulgerele brăzdau şi mai minioase cerul. 
Tunetele zguduiau văzduhul mohorit. Ploaia deveni 
copleşitoare. Era o ploaie caldă, deasă şi repede. 
Copiii, şi toţi cei care se aflau acolo, în ploaie, goi, 
chiuiau cît îi ţinea gura, zburdau și săreau, bucuroși 
de viața care zvicnea în ei puternic și de ploaia 
care se năpustea asupra lor şi-i spăla. Văzindu-i, 
întreaga şatră îşi aduse aminte că trecuseră cam 
multe zile de cînd nu mai întilnise în calea ei o gîrlă 
și nu se mai scăldase. 

— Hai să ne spălăm... Să ne spălăm... 

Aproape toţi se despuiară. Bărbaţii o luară într-o 
parte, femeile în alta. 

— Du-te şi tu și te spală, Him. 

—— Am să mă duc. Dar tu ? 

— Rămiîn la căruţă. 

Ploaia se schimbă în potop. 

Lisandra rămase şi ea la căruţă. Se uita după băr- 
baţi. Îi văzu goi pe amîndoi oamenii de care era 
legată viaţa ei. Goşu, care fusese biruitor în lupta 
cu Ariston, mergea încet, abia tîrîndu-şi paşii, aple- 
cat, de parcă ar fi fost cocoșat. Ariston însă călca 
mindru, cu fruntea sus. Ploaia îl izbea din toate 
părțile, îi spăla trupul frumos, pletele lungi, negre 
şi lucioase și barba deasă și zburlită. Nu. Orice ar 


134 


fi să se mai întîmple, ea una nu putea să mai 
trăiască fără Ariston. 
Copiii băteau din palme și cîntau: 


Ploaie de vară 
Ploaie de vară 
Pînă diseară 
Să ploi 
Pentru noi 
Că sîntem toți goi. 


Nu-i mai arse nimănui de altceva, nici măcar de 
mîncare. Spre prînz norii se răriră şi se risipiră. 
Soarele se arătă pe cer vesel de parcă și el se scăl- 
dase în ploaie. Oamenii oacheși își uscară trupurile 
și se îmbrăcară. Mîncară, abia acum mîncară. Roiu- 
rile de muște mari și grase, care în timpul ploii stă- 
tuseră ascunse cine ştie pe unde, începură să biziie 
și să caute victime. 

— Ce facem, bulibașă ? 

— Plecăm chiar acum. 

Își adunară caii, măgarii şi catirii și-i înhămară. 

Plecară, sub soarele mai arzător ca niciodată, mai 
departe. Vîntul adia ușor. Pădurile de porumb fre- 
mătau și foşneau. Apa se scurgea de pe şosea şi se 
lăsa sorbită de șanțurile adinci. Miriştile întinse și 
galbene fumegau.. Alimut dormea în căruţă. Poate 
că dormea adînc de tot, pentru că Oarba îl mîngiia 
pe obraz, iar el dormea mai departe fără să simtă 
nimic. 

Cînd soarele se lăsă în asfinţit, căruțele lungi, cu 
coviltir, se opriră pentru popas. Două dintre muie- 
rile borţoase ale șatrei născură uşor. Him başa se 
duse la proaspetele lehuze şi ceru să i se arate pruncii. 
Amîndoi erau băieţi și veniseră pe lume oacheși, 
bucălaţi și sănătoși. Stăpînul șatrei se bucură. Muie- 
rile puseseră la loc ce se pierduse. „N-o să treacă 


135 


mult şi șatra o să aibe mai mult de-o sută de suflete.. “ 
Își aduse aminte de toţi cei ce se uitaseră la el însuşi 
şi la oamenii lui ca la niște morţi. Şi bucuria deo- 
dată i se surpă din suflet, iar sufletul i se rupse în 
mii de bucăţi. 

înhămară și o porniră la drum în zori. 

Pe șoseaua acoperită cu pietriș spart și tăios, prin- 
tre păduri de porumb și miriști galbene merseră mai 
bine de o săptămînă fără să li se întîmple nimic 
deosebit. 

Mai trecu, într-una din zile, pe lîngă ei un convoi 
militar, însă nu se opri. De data aceasta ostașii care 
mergeau la război erau oameni între două virste, iar 
unii dintre ei chiar bătrîni. 

Urcat în căruţă și mînînd caii care mergeau la pac, 
Goșu părea prăpădit. Își asculta inima cum plînge și 
abia își stăpinea ochii să nu lăcrimeze. Pînă aici ajun- 
sese ! Lisandra !... Lisandra nu putea să trăiască fără 
Ariston, iar el, Goșu, nu putea să trăiască fără Lisan- 
dra. Întoarse capul şi o privi. Femeia se odihnea. 
Ochii rotunzi, neobișnuit de mari și neobișnuit de 
negri, îi străluceau. Faţa îi era plină de bucurie. Îl 
întrebă : 

— De ce te zpiieşti la mine ? 

Goşu nu-i răspunse. Îi întoarse spatele şi lovi caii 
cu biciul. Îi lovi degeaba. Nu aveau cum să-şi mă- 
rească pașii. Toate căruțele lungi, cu coviltir, care 
mergeau înaintea lor se tirau pe şoseaua aspră și 
dreaptă al cărei capăt părea a se pierde undeva, în 
adîncul zării tremurătoare. 

Ce înfățișare ciudată mai avea și ţinutul acesta pe 
care îl străbătea șoseaua ! Fîntinile de pe marginea 
drumului erau rare şi adinci, multe fuseseră pără- 
site şi astupate, iar satele se întilneau și mai rar 
decit fintînile. Toate întinderile, cîte le puteai cu- 
prinde cu ochii, erau netede ca-n palmă. Nici un deal, 
nici o vîlcea, nici o măgură și nici măcar un stol de 


136 


arbori. Pămîntul negru, gras şi uscat, acoperit de 
lanuri nesfîrşite de porumb și de miriști galbene şi 
ghimpoase, zarea de jurimprejur, rotundă și deasu- 
pra, boltit, cerul albastru, gol, arzător. 

Uneori, în zori, în văzduhul vîscos și încremenit se 
auzea glasul ciocirliilor și, în răzoare, acela al pre- 
peliţelor grase. Dar cînd soarele se înălța de două- 
trei sulițe deasupra orizontului şi valurile de căldură 
năpădeau nesfîrşirile, totul amuţea. Numai roţile: 
căruțelor lungi, cu coviltir, şi copitele cailor, măga- 
rilor și catirilor şatrei sfărîmau în grăunţe mărunte 
răcerea de piatră. 

Într-a paisprezecea zi de cînd oamenii oacheşi călă- 
.oreau spre răsărit așa cum li se poruncise, cîmpia. 
lină pe care o străbăiuseră sub arşița neîndurătoare 
a soarelui luă sfîrşit. Șoseaua începu să şerpuie și să 
pogoare uşor, iar oamenii oacheşi văzură, prin lu- 
mina galbenă a înserării, orașul, și dincolo de el, lu- 
cind, marele fluviu, pe care bănuiau că peste o zi ori 
peste două aveau să fie nevoiţi să-l treacă pentru a: 
pătrunde în ţinuturi pînă acum, pentru ei, necunos- 
cute. 

Him başa tresări şi dădu bice cailor, gîndindu-se: 
că ar fi poate bine ca popasul de noapte să-l facă în: 
vreuna din luncile de lîngă oraș. Atunci se întîmplă 
însă un fapt cu totul şi cu totul ciudat. Șatra avea 
peste treizeci de cîini, cam unul de fiecare căruță.. 
De obicei fiecare cîine mergea pe lîngă căruţa stă- 
pinului care-l hrănea. Cîinii șatrei se adunau în lan-: 
dră, se zbenguiau şi se mușcau între ei numai în cea- 
surile de popas. Acum, Rob, cîinele mare şi lăţos al 
lui Him başa, în loc să meargă înaintea căruţei sau 
pe lingă ea, începu să sară și să latre furios de-a 
lungul convoiului. Cîinii șatrei se molipsiră și ei de: 
la neliniştea lui Rob, se înfuriară cu toţii și se luară 
după el. Cînd se văzură adunaţi laolaltă, se năpustiră: 
înainte, întrecură căruțele și se apucară să muşte, 


137 


printre salturi și urlete spăimintătoare, caii lui Him 
başa, de parcă ar fi vrut să-i împiedice să ajungă la 
oraşul din vale şi la ţărmul marelui fluviu ale cărui 
ape se vedeau licărind în vale. 

La început, Him başa nu luă în seamă zarva cii- 
nilor și atinse caii cu sfircul biciului. Zarva însă se 
înțeţi și Rob mai ales, ca apucat de turbare, se re- 
pezi şi sfişie urechea unui cal. Caii, speriaţi de ata- 
cul neașteptat pe care ciinii îl ciezlănţuiră din plin 
senin asupra lor, se speriară şi fură cît pe-aci să tragă 
după ei, în şanţ, căruţa, şi s-o răstoarne. 

Him başa strînse hăţurile şi opri. Sări din căruță 
și se apucă să lovească sălbatec ciinii cu biciul pentru 
a-i alunga şi a-i risipi. Întregul şir de căruţe lungi, 
cu coviltir, se opri. Cîţiva oameni oacheșşi alergară în 
ajutorul lui Him başa şi se puseră și ei cu bicele pe 
cîini. Izbiţi din toate părțile de bice subţiri și de 
harapnice cu sfircuri tăioase, ciinii miriiră, părăsiră 
şoseaua şi se adunară grămadă pe mirişte, căutind cu 
ochii lor prelungi și galbeni ochii rotunzi, neobișnuit 
de mari și neobișnuit de negri ai stăpînilor care îi hră- 
neau şi care, uneori, îi mai și băteau. Parcă voiau 
să le spună ceva şi parcă se mirau că oamenii oa- 
cheși, care de obicei înțelegeau totul, destul de re- 
pede, acum se prostiseră și nu pricepeau nimic. 

Him başa luă caii de diriogi şi porni. Șatra se puse 
în mișcare și roţile încălţate cu fier scrișniră iarăși 
pe pietrișul mărunt, spart și tăios ai șoselei. Rob 
urlă a pustiu şi, îndată, și ceilalţi ctini îşi îndreptară 
boturiie spre cer și urlară şi ei, tot a pustiu, tot a 
moarte. Oamenii oacheși îi lăsară în plata Domnu- 
lui. Numai Alimut şi Kera azvirliră spre ei cu pie- 
tre, mai mult să-i sperie decit să-i lovească. 

Văzînd nepăsarea oamenilor oacheși, care își minau 
liniștiți caii, măgarii şi catirii înhămaţi la căruţe, 
Rob încetă să urle şi, chemînd cu un scurt lătrat 
toată landra după el, se năpusti în şosea și, pînă să 


138 


apuce Him başa să-i lovească şi să-i izgonească cu 
biciul, îl mușcă adînc de ureche și pe celălalt cal. 
Acum toţi cîinii alergau ca înnebuniţi pe lingă căruţe, 
săreau la cai şi-i mușcau să le oprească înaintarea 
și nici unul dintre ei nu se mai ferea de loviturile 
de bice. 

Him başa trase căruţa la marginea șanțului şi opri. 
Se întoarse şi strigă : 

— Deshămaţi. Poposim aici ! 

Ciinii nu-şi potoliră zarva decit atunci cînd văzură 
caii, măgarii şi catirii deshămaţi şi minaţi din urmă, 
ia adăpat, către fintina cu cumpănă înaltă din mar- 
ginea drumului. Rob veni tirîndu-se, cu ochii veseli, 
spre Him başa, să-i miroase şi să-i lingă picioarele. 
Stăpinul șatrei îl lăsă să se apropie și cînd cîinele 
voinic și lăţos scheună dulce şi supus, Him başa îl 
pocni cu putere în coastă. Rob se rostogoli pînă în 
șanțul şoselei. Se ridică şi iarăşi, tiriîș, veni scheu- 
nînd să lingă picioarele stăpinului, așteptind să fie 
lovit încă o dată. Dar Him başa nu-și mai lovi cîinele. 
Se aplecă şi-l mîngiie îndelung pe cap și pe git. Cii- 
nele, topindu-se parcă de fericire, se gudură și scînci 
dulce. Him başa îi porunci : 

— Hai, du-te ! 

Rob nu aşteptă să i se mai spună încă o dată. Își 
cunoștea bine stăpinul. 'Ţîșni printre picioarele lui 
şi o zbughi, în goana mare, către fîntînă. Întreaga 
landră se însufleţi şi se înşirui veselă în urma lui. 
Oamenii oacheşi, care scoteau apa cu ciutura şi zo- 
reau să umple jgheabul de scînduri, larg şi adînc, 
înţeleseră. Își trecuseră caii, măgarii şi catirii înse- 
taţi deoparte, şi pentru întiia oară de cînd ei stră- 
băteau ţinuturi şi ţări cu căruțele lor lungi și grele, 
cu coviltir, îşi adăpară întîi cîinii. 

După ce-și potoli setea landra, care mai înainte 
părea sleită de puteri, începu să alerge și să zburde 
pe mirişti. Peste orașul din vale, peste fluviul lat şi 


139 


negru și peste toate nesfirșirile căzu înserarea. Era 
o înserare fumurie, blajină, plină de liniște și de 
pace. Sarat se apropie de Him taşa şi-i spuse : 

— Cîinii s-au împotrivit să intrăm în oraș. Semn 
rău, bulibaşă. 

— Nu cred în semne, răspunse Him başa. N-am 
crezut niciodată și n-o să mă apuc să cred tocmai 
acum, la bătrineţe. Mi-ar fi și rușine. 

Sarat ridică din umeri și se depărtă. Him başa se 
uită după el cu ochi mari, uscați. Nu crezuse nici- 
odată în semne. Era adevărat. De citva timp însă în- 
cepuse să creadă, cu toate că nu recunoștea. Atunci 
cind Rob şi toţi ceilalţi cîini ai șatrei lătrau, săreau și 
mușcau caii pentru a-i împiedica să meargă spre oraș, 
el, Him başa, fusese foarte atent. Și băgase de seamă 
că toţi câinii se uitau la el și la ceilalţi oameni oa- 
cheși ca la niște morţi, întocmai ca la niște morți. 

I se încreţi pielea şi, pe neașteptate, îl cuprinse 
frigul. Totuşi, nu se dădu bătut şi îşi spuse încet în 
barbă : 

— Mi s-a părut. Poate că acum, ca şi în celelalte 
xinduri, mi s-a părut... 


CAPITOLUL V 


Din cele mai vechi timpuri, șatra avea obiceiul 
ca în fiecare seară, oriunde s-ar fi aflat, să aprindă 
focuri. Odată focurile aprinse, flăcările roșii prin- 
deau puteri, creșteau, jucau în adierea vîntului şi 
alungau întunericul din jur. Uneori, roiurile de scîn- 
tei care se desprindeau din focuri şi din flăcări erau 
roşii, alteori erau galbene sau albastre. Lîngă fiecare 
foc, într-o oală sau în mai multe, se pregătea miu- 
carea. 


Joacă focul, 
Joacă norocul. 


De cînd începuse războiul nimeni nu mai avea 
voie să aprindă focul decit între răsăritul și apusul 
soarelui. Destul de des zburau prin văzduh avioane. 
Celor dușmane, focurile de noapte le puteau da anu- 
mite veşti. 

— Aprindeţi ziua focurile. Pregătiţi-vă ziua mín- 
carea. 

Așa se și făcea. Însă ziua... Ziua focurile își pier- 
deau mult din frumuseţe. 

Oraşul din vale, deși se prăvăli peste ei întune- 
ricul nopţii, nu aprinse nici o lumină. 


141 


Stăpînită parcă de prevestiri neplăcute, șatra 
miîncă pe tăcute piine tare şi veche şi ciorbă de fasole 
rece. Puţina lumină a înserării fu copleșită repede 
de întuneric. Șatra se pregăti să se culce devreme. 
Him başa chemă la el cîțiva oameni și le spuse : 

-— Miine ne trezim în zori, legăm ciinii şi pregă- 
tim căruțele. Am hotărît să intrăm în oraș o dată cu 
soarele ! 

Ciinii mai zburdară un timp pe miriștile goale şi 
ţepoase, osteniră, se aciuară pe sub căruţe şi ador- 
miră, însă rămaseră cu urechile ciulite gata, la ne- 
voie, să iasă din somn şi să latre. 

Orașul şi fluviul de lîngă el erau destul de aproape, 
dar nu se mai vedeau. Întunericul se îngroşase. Pre- 
tutindeni stăpînea tăcerea prielnică somnului. Cerul 
se acoperi de nori. Nimic nu tulbură liniștea nopții. 
Spre ziuă norii se risipiră şi, cînd orice urmă a lor 
se topi în văzduh, se auziră venind dinspre răsărit 
avioane grele, de bombardament. Oamenii oacheşi se 
speriară, însă nu cine ştie cît. Învăţaseră şi ei ca mai 
toată lumea, să-și dea seama după zgomotul motoa- 
relor, ce fel de avioane vin către ei şi cam cîte ar 
putea fi la număr. 

Șatra se trezi, căscă, se frecă la ochi și aşteptă să 
audă şi biziitul subțire și sprinten al avioanelor de 
vinătoare care trebuiau să iasă de îndată în întîm- 
pinarea musafirilor. Această așteptare a șatrei rămase 
însă zadarnică, Sirenele gemură grav și îndelung 
alarma, iar Rob urlă a moarte și a pustiu. În aceeaşi 
clipă toţi cîinii șatrei ţișniră de sub căruţe şi urlară 
și ei tot a pustiu şi tot a moarte. Zazu se repezi şi-o 
mușcă pe Babaia de ureche. Ursoaica nu-l luă în 
seamă. Mormăi și ea o dată cu ceilalţi urşi și se zbătu 
în lanţ. Dar caii, măgarii și catirii răspîndiţi pe mi- 
riști păscură mai departe iarba aspră pe care o mai 
muiase şi o mai împrospăiase roua nopții. 


142 


CGeamătul avioanelor care se apropiau şi vaierul 
lugubru al sirenelor din oraș și din port, urletul cîi- 
nilor şi mormăitul furios, înnebunitor chiar, al urşilor 
sfirșiră prin a aduce pentru mulţi înfricoşare. Copiii 
şi mulierile fugiră, se răspîndiră şi se ascunseră ca 
niște pui de potirniche în porumbişte. Bărbaţii însă 
rămaseră lingă căruţe socotind pe bună dreptate că 
dacă pe vreunii din ei avea a-i căuta acolo ori în altă 
parte moartea, tot trebuia să-i găsească. Ciţiva, ca 
să le treacă mai uşor timpul, își umplură lulelele 
de pămînt ars cu tutun, scăpărară şi se așternură pe 
fumat. 

Reflectoarele ascunse în zăvoaiele de lingă fluviu 
începură să cerceteze cerul încă mohorit, pipăin- 
du-l parcă cu lungile lor degete de lumină. Nici un 
avion nu intră în capcana reflectoarelor. Cu toate 
acestea tunurile antiaeriene se dezlănţuiră și slăvile 
se umplură, cînd într-o parte, cînd în alta, de explozii. 
După fiecare explozie răminea atirnată pentru citva 
timp, în văzduh, o trîmbă de fum. Avioanele stră- 
ine nu ţinură seama de furia tunurilor antiaeriene 
şi nu se întoarseră din drum. Gemetele lor se apropiau 
clipă cu clipă. Şi cu cît se apropiau, cu atit deveneau 
mai infricoșătoare. În curînd văzduhul vui şi ţiui, si 
numaidecît după aceea exploziile sfărimară în mii şi 
mii de bucăţi aerul. Se auziză ţipete scurte, și unele 
dintre ele repede retezate, iar acolo unde se ştia că se 
află oraşui se înălţară flăcări. Porniră, din cîteva părti, 
împușcături răzlețe. 

Uşurate de încărcătură, avioanele grele făcură cale 
întoarsă. Tunurile tăcură. Se potoliră şi împușcăturile. 
Zgomotul avioanelor se depărtă pină se topi şi se 
stinse cu totul. Jos, în oraşul de lingă marele fiuviu, 
larma continua. Se revărsară zorile. Citeva ciocirlii 
zbucniră din mirişti, se ridicară în văzduh şi începură 
să-şi sune glasurile care se asemuiau cu acelea ale 
unor clopoței de aur. Nesfîrşirile se inveseliră şi răsă- 


143 


ritul soarelui le scăldă darnic în lumină mătăsoasă. 
Muierile şi copiii șatrei se întoarseră la căruţe. Rob 
mai urlă o dată a pustiu şi a moarte, şi se linişti şi 
el, cum se liniştiseră toţi ceilalţi cîini. Urşii își ince- 
tară mormăitul. Nu trecu mult şi pe mirişti, de-a 
lungul şoselei, se aprinseră focuri. Cumpăna fîntinii 
scîrții, căldările de mămăligă și oalele pline cu fasole 
sau cu linte începură să dea în fiert. Oamenii tăceau. 

După ce mîncară, adunară caii, măgarii și catirii 
şi-i înhămară. Rob iarăşi urlă a moarte şi a pustiu, 
şi de data aceasta întreaga landră se luă după el. Him 
başa porunci : 

-— Chemaţi ciinii și legaţi-i ! 

Avură muit de furcă. Ciinii se fereau, nu se lăsau 
prinși, încercau să muște, se zbăteau şi chelălăiau. 
Him başa il chemă pe Rob. Ciinele uriaş se zburli și 
îşi arătă duşmănos colții, se curbă și fu gata să-i sară 
stăpinului în piept şi să-l doboare. Him başa se în- 
cruntă şi-l strigă încă o dată pe nume, răstit şi porun- 
citor. Ciinele se muie, focul galben din ochi i se stinse, 
se culcă și, scincind uşor, se tirî pe burtă pină la 
picioarele stăpînului. Acesta se aplecă, îi puse zgarda 
și-l legă de șușleţul căruţei. Caii porniră. Ceilalți 
cîini ai şatrei cu zgărzile la gît mergeau încet după 
căruțele cu coviltir, supuși, cu cozile între picioare şi 
cu capetele în jos. Rob se zbătu în zgardă, sări în 
dreapta și-n stinga vrînd să scape. Înţelese repede că 
nu avea putere să rupă lanţul şi nici să oprească în loc 
căruţa. Se culcă totuși pe burtă. Poate... Poate aşa va 
izbuti să împiedice șatra să meargă mai departe. Șatra 
nu înţelegea. Nu înţelegea nici Him baga. Iar căruța 
trăgea cîinele după ea, către oraș, către fluviu, către 
ţinuturile necunoscute, de dincolo de fluviu. 

Rob scinci și lătră. Pielea pe care pietrișul spart 
și tăios al şoselei i-o singera, îl ustură. Se ridică pe 
picicare şi se apucă iarăși să scîncească, să latre şi să 


144 


se zbuciume în lanţ. Poate că Him başa va înțelege... 
Va înţelege... 

Dar Him başa tot nu înţelegea. Venea la el cu biciul. 
Venea să-l bată. 

Ciîinele se aștepta să fie bătut. Odată ce Him başa 
nu înțelegea pentru ce urla el a pustiu și a moarte, 
era firesc ca Him başa să-l bată. Era firesc... 

Him başa însă nu-l bătu. Stăpinul şatrei înfipse co- 
dirișca biciului în coviltir, se aplecă, îl mîngiie pe 
Rob pe gît și pe cap, îl luă în braţe, se opinti și-l 
așeză în șușleţ. Îl mai mîngiie un timp. Rob se mai 
linişti, de scîncit însă continuă să scîncească. Acum 
scîncetul lui deveni atît de asemuitor cu plinsul unui 
om, încît lui Him bașa îi fu cu neputinţă să-l mai 
asculte. Luă biciul şi-l lovi cu codirişca pe spinare 
de cîteva ori. Rob se potoli şi tăcu. 

Lungul șir de căruţe cu coviltir pogori la pas către 
orașul din vale. Focurile aprinse de bombardament 
nu mai scoteau flăcări, dar tot ardeau. Coloane de 
fum negru se ridicau lin spre cer, din port şi din 
partea de lingă port a oraşului. Văzduhul era tot 
viscos, tot neclintit, tot arzător. 

Oamenii oacheși își simţiră trupurile năpădite de 
sudoare lipicioasă și unsuroasă și gitlejurile uscate. 
Nu sufereau prea mult, pentru că de cînd veniseră 
pe lume se obișnuiseră și cu gerurile acestor ţinu- 
turi și cu arşiţele lor pirjolitoare. 

Asupra cailor, măgariior și catirilor, ca și asupra 
ciinilor şi a urșilor, se năpustiră dintr-o dată roiuri 
neobișnuit de mari de muște verzi și grase. Muştele 
acestea de lingă fluviu aduceau cu ele un miros greu, 
acru şi stătut, de sînge lipsit de viaţă şi de cadavre 
intrate în putrefacție. 

— Muşte de război, spuse Him başa. De cînd a 
început războiul şi pînă acum șatra nu s-a întîlnit cu 
cle. Muște de război... 


10 


Oarba suspină : 

-—-- Dar de acum înainte, Him, de acum înainte... 

Him başa tăcea. Tăcu și Oarba. 

Stăpinul şatrei îşi aprinse luleaua. Roiurile de 
muște fugiră de Him başa și fugind se năpustiră toate 
asupra cailor. 

Întreaga șatră îşi aprinse lulelele. Caii, măgarii și 
catirii, câinii și urşii se apărară cum se pricepură. 

Mirosul greu, acru și stătut, de sînge lipsit de viață 
și de trupuri omenești intrate în putrefacție se întări. 
Rob chelălăi și scînci și, ca la poruncă, ceilalți cîini a? 
şatiei chelălăiră şi scînciră şi ei. Şătrarii se gindiră 
să-i bată pentru a-i potoli. Se gîndiră însă că vor {i 
ştiind şi ciinii de ce chelălăie și scîncesc și-i lăsară 
în pace. 

Lungul şir de căruţe grele, cu coviltir, ajunse la 
Postul de control de la bariera oraşului. Aerul se clă- 
tină şi frunzișul stolului de salcimi foşni. Mirosut 
greu se risipi și se mai rări pentru cîteva clipe. Jan- 
darmii îmbrăcaţi în albastru ieşiră în şosea. Him başa 
sări jos din căruţă. Convoiul se opri. 

— Care dintre voi e mai-marele șatrei ? 

-—- Eu, răspunse Him başa. 

— Poftește după mine. 

Him başa se luă după jandarmul rotofei care îl în- 
trebase dacă el e bulibașa și intră într-o cabană de 
scînduri, vopsită cu verde şi ascunsă printre saicimi. 
Aci, stăpinul şatrei ridică pălăria şi salută. Văzu stind 
întins pe un pat de fier, simplu, un tînăr bucălat, cu 
mustață roşcovană. La intrarea lui Him başa acesta 
se ridică alene şi se așeză pe scaunul de lingă masă. Pe 
masă se aflau maldăre de dosare, o călimară, un toc 
și niște jurnale. Tînărul roșcovan era în cămașă, avea 
faţa plină de bubuliţe și de sudoare și din felul cum 
se mişcase reieşea că suferă îngrozitor din pricina 
căldurii. Se uită la Him başa îndelung, ca la un mort, 
tot aşa cum se uitaseră la Him başa și la ceilalţi oa- 


146 


meni ai șatrei jandarmii care-i opriseră în şosea. Îl 
întrebă blajin : 

— Ai acte? 

-— Am, răspunse Him başa. N-aş putea să umblu 
cu șatra prin țară dacă n-aş avea acte. 

— Unii le mai pierd, zise blajin jandarmul. 

Him başa vru să-i spună că el nu e dintre aceia 
care pierd actele ori le fac intr-adins pierdute. Se 
răzgîndi însă şi scormonindu-se în chimir scoase hîr- 
ţoagele. Jandarmul abia își aruncă ochii pe ele şi-l 
întrebă : 

— Ciţi sînteţi ? 

— Nouăzeci şi nouă de suflete, dar, în curînd, o 
să trecem suta. 

Him başa surise. Jandarmul nu gustă spusele bu- 
libaşei. Poate nici nu le auzise. Trase un sertar, luă 
de acolo un registru și notă : „Șatra lui Him başa: 
nouăzeci şi nouă de oameni, cu mic, cu mare“. Mai 
însemnă ziua, luna şi anul. Puse o ștampilă şi o is- 
călitură pe hirţoagele îngălbenite ale șatrei şi iscăli. 

— Poftim. 

-—- Mulţumesc, domnule. 

Își viri actele în chimir. 

— Putem pleca ? 

— Siînteţi grăbiţi ? 

— Nu, zise Him başa, dar... 

— O să vă dau un jandarm să vă arate drumul 
mină în port. Trebuie să ocoliţi. N-aveţi voie să trẹ- 
zeti prin Oraș. 

— Şi... dincolo... Dincolo cînd o s-ajungem ? 

— Miine. Pînă miine căruțele rămîn în port. 

Strigă un nume pe care stăpînul şatrei nu-l des- 
luşi prea bine. 

— Aici, să trăiţi, domnule piutonier, aici sînt, răs- 
punse jandarmul care rămăsese afară, lingă ușă. 

— Ta-ţi arma și du-i în port. Cunoşti drumul ? 

—- Da, să trăiţi, îl cunosc. 


ma 
H 
~l 


19* 


Jandarmul plecă să-şi caute arma. Him baza vru 
să se ducă după el. Jandarmul îl opri : 

— Iar te grăbeşti. Toţi care aveţi de trecut fluviul 
vă grăbiţi, de parcă dincolo de el v-ar aştepta raiul. 
Nu vă așteaptă nici un rai dincolo de fluviu, omule. 

— Mă gindeam... Mă gindeam să nu vă iau 
timpul. 

Plutonierul nu-i luă nici acum în seamă spusele. 

— Aveţi ceva aur asupra voastră ? 

Asta era. De aceea îl trimisese pe jandarm să-și: 
caute arma, ca să rămînă numai ei doi și să-i ceară 
aur. Pretutindeni lor, oamenilor oacheşi, şi acum ca 
și mai înainte, cind erau vremuri de pace, li se cerea 
de către jandarmi aur. Dădeau. Și, în schimb, căpătau 
dreptul să umble prin sate și să lucreze. Acum, de 
cînd cu războiul, aurul se ascundea, era mai rar şi 
mai scump, şi dacă războiul avea să mai dureze aurul 
avea să devină şi mai scump. În timp de război nu- 
mai camenii erau ieftini, atit de ieftini că aproape 
nu preţuiau nimic. 

Un roi de muşte verzi şi grase năvăli pe ușa des- 
chisă și umplu odaia cu mirosul lor greu, de cadavre 
intrate în putrefacție și cu bizîitul lor nesuferit. Him 
başa se apără cu mîna. Plutonierul aprinse un trabuc. 
De teama fumului tare care începuse să plutească 
domol prin aer, muștele mari, verzi și grase se gră- 
biră să părăsească încăperea. 

—— Ei, bulibașă, nu mi-ai răspuns. Aveţi ori n-aveti 
aur ? 

Era zadarnic să tăgăduiască. Vamă tot avea să dea. 
Răspunse încet : 

— Avem, domnule plutonier, avem, dar nu cine 
știe cît. 

— Atunci e bine, spuse plutonierul. E cum nu se 
poate mai bine. 


148 


Him başa tăcu. Tăcu și se gîndi : „Oare cit o să-mi 
ceară ? După înfățișare, nu pare lacom. Dar poţi să 
ştii ? ! Mulţi oameni cu înfățișare blindă şi frumoasă 
m-au punguit pînă acum. De ce nu m-ar pungui și 
roșcovanul acesta ?“ 

— Vă dau un sfat, spuse plutonierul. Orașul e piin 
de speculanţi. Nu schimbaţi aurul la speculanți. Au 
să vă înșele. Schimbaţi-l la bancă. Şi cumpăraţi-vă 
cît mai multe de-ale mincării. Dincolo de fluviu n-o 
să mai aveţi unde schimba aurul și nici de-ale min- 
cării n-o să mai găsiţi de cumpărat. Ai priceput ? 

— Am priceput, domnule plutonier. 

Şi iarăşi Him başa se chinui să afle cam cit o să-l 
coste sfatul care i se dăduse. 

Plutonierul de jandarmi trase adinc din trabuc. 
Trimbe de fum albăstriu îi întășurară faţa bucăiată. 
Si prin acele trîmbe de fum albăstriu, stăpinul șatrei 


văzu clar — văzu cum nu se putea mai clar — că și 
plutonierul acesta se uită la el ca la un mort. Îl auzi 
spunînd : 


-— Fluviul o să-l treceţi miine. Du-te cu Dumne- 
zeu, bulibașă. 

Mai-marele şatrei se înclină adinc, mulţumi şi 
plecă. Îi răsări în cale jandarmul care primise ordin 
de la plutonier să-şi caute arma. 

— Sint aici, bulibașă. Porniţi căruțele şi să mer- 
gem, că mă omoară căldura. 

Vorbele jandarmului îl arseră. De ce spusese oare 
că-l omoară căldura ? Se aflau acolo, sub văpăile 
soarelui arzător toţi, nu numai el, jandarmul. Atunci 
de ce l-ar omori căldura numai pe el, pe jandarm, 
şi pe toţi ceilalţi i-ar ierta ? 

Jandarmul de la început se uitase la el şi la oame- 
nii oacheşi ai şatrei ca la niște morţi. Şi acum... 
Acum tot așa se uita la ei: ca la nişte morţi care nu 
fuseseră îngropaţi şi care, printr-o minune greu de 
lămurit, se mai mișcau pe lîngă caii, măgarii şi catirii 


149 


lor şi pe lingă căruțele lor lungi şi grele, cu covil- 
tir. „M-a bătut soarele în cap, își spuse Him başa. 
M-a bătut soarele la cap şi mi-a zăpăcit mintea. 
Astăzi va trebui să cumpăr din oraş nu numai de-ale 
mîncării, va trebui să-mi cumpăr și-o pălărie de paie, 
o pălărie cu margini largi, o pălărie boierească, să mă 
ferească de soare. Numai să găsesc.“ 

Şirul de căruţe lungi,cu coviltir, plecă la drum. 
Him bașa mergea pe lingă caii care se îndărătniceau 
să se apere de mușcături. Roiurile de muște mari, 
verzi şi grase se repezeau asupra lor, le umblau pe 
boturi, le pătrundeau în nări și în urechi, li se așezau: 
pe pleoape și pe gît și mai ales pe rănile ușoare pe 
care animalele le căpătaseră în chinuitoarea lor călă-. 
torie de-a lungul șesului neted şi uscat. 

Pe lingă Him başa călca rar și apăsat jandarmul cu 
pușca la umăr. 

-— Veniţi de departe ? 

-— De departe, domnule, de departe. 

Se întoarse și arătă cu mîna, dincolo de zare, un- 
deva spre scăpătat. 

Ocoliră oraşul pe drumuri lăturalnice pline de 
gropi. 

Sicîit de muşte, Rob chelălăia și scîncea culcat în 
șușleţ. Din cînd în cînd ridica botul însîngerat și urla 
în văzduh a pustiu și a moarte. Aerul mirosea greu, 
a sînge proaspăt, lipsit de viaţă şi a cadavre intrate 
în putrefacție. Vîntul adia venind dinspre marele flu- 
viu, dar aşa de încet, încît nu izbutea să împrăștie 
urîtele miasme. 

—- Nesuferit cîine ai, zise jandarmul. Eu unul n-aş, 
ţine pe lîngă casă o asemenea potaie. 

— E un ciine bun, domnule. L-am crescut de mic, 
însă începind de aseară, nu știu ce l-a apucat, latră 
și urlă într-una. 

—. Dacă vrei, bulibașă, te scap îndată de el. Strie 
un glonț și... gata. 


150 


— Nou, zise Him başa, o să-i treacă. E un ciine bun. 
Cind o să ne aflăm dincolo de apă o să-i treacă. Poate 
i-a-ntăritat mirosul greu al orașului. Acum îl mai 
întărită și muştele. 

— Poate. Noi ne-am obișnuit cu mirosul oraşului, 
cu muștele, ne-am obișnuit și cu războiul. 

—— Omul se obișnuiește cu toate, spuse Him başa. 
Cu toate. 

—. Asta da, cam aşa e. 

Jandarmul se purta bine. Părea şi vorbăreţ. Îl în- 
trebă : 

— Dumneata știi, domnule, dumneata trebuie să 
ştii... 

Jandarmul nu-l lăsă să-și isprăvească întrebarea, 
Îl repezi : 

— Ce să ştiu ? 

— După ce trecem apa... După ce trecem apa, o 
să mai mergem mult pină la... Pină acolo? 

Jandarmului i se aspri obrazul. În același timp i 
se aspri și glasul : 

— Mă-ntrebi degeaba, bulibași ! Degeaba mă-n- 
trebi. Nu ştiu decit că trebuie să vă duc pînă în 
port şi să vă dau altora în primire. 

— Cui ? Cui o să ne dai în primire ? 

— Cum cui? Altora ca mine. Jandarmilor de pe 
malul de dincolo. 

După ce rosti aceste cuvinie, jandarmul rămase 
cîțiva paşi mai în urmă. Se uită la Rob cum se chi- 
nuie în șușleţul căruţii, cum chelălăie și scîncește 
încercînd în toate chipurile să se apere de muştele 
mari, verzi şi grase care tăbăriseră asupra lui. Îşi 
aduse aminte de cîinii pe care îi lăsase acasă şi i se 
făcu milă, milă de ciinii lui, milă de Rob și milă de 
el însuși. Se căută prin buzunarele vestonului şi în- 
tr-unul din ele găsi o bucată de piine neagră şi uscată. 
O scoase, muşcă din ea, se apropie de Rob și i-o în- 
tinse. Cîinele uită de muște și uită de zgardă, se 


151 


zburli tot, mîrîi la jandarm şi-şi arătă colții. Jan- 
darmul se trase îndărăt şi-i aruncă piinea. Ciîinele o 
mirosi, însă de atins de ea nu se atinse. Văzind că 
Rob nu-i primeşte darul, jandarmul tînăr se întristă, 

Lungul șir de căruţe ocoli orașul pe la margine, 
Drumul era îngust, plin de gropi şi de praf. Căruţele 
lungi, cu coviltir, hurducăiau din toate încheieturile, 
Din porţi, mahalagiii se uitau la căruțele șatrei, la 
oamenii oacheși și pletoşi care mergeau pe lîngă ele, 
la cai, la catiri și la măgari, la ciinii legaţi de căruțe 
şi la urșii pe care drumul străbătut, arșiţa şi hrana 
puţină îi slăbiseră, fără nici o mirare şi fără nici o 
bucurie. Him başa îşi spuse : „Pe aici au mai trecut 
înaintea noastră și alte şatre.“ Privi cu băgare de 
seamă ochii mahalagiilor și iarăși î se păru că toţi tîr- 
goveţii aceia se uitau la el şi la ceilalţi din șatra lut 
ca la niște morți. 

Casele erau mărunte, cu pereţii coșcoviţi, vechi și 
dărăpănate, însă păreau vesele, pentru că, în jurul 
lor, curţile erau pline de pomi roditori şi de steble 
de flori. 

Lui Him başa îi plăcu totul, însă cel mai mult îi 
plăcură merii. Crescuseră rotaţi și ramurile lor erau, 
toate, încărcate de mere mici și roşii. 

Îi lăsă gura apă. De cînd nu mai mîncase mere ? 
Oho ! De anul trecut! O să cumpere din oraș, între 
altele, şi-o traistă cu mere. Cîteva o să le mănînce în- 
dată, îndată. Numai să ajungă să le cumpere. 

Lîngă marele fluviu ardeau încet, scoțind puţine 
flăcări gălbui și mult fum negru, cîteva case. Ceva 
mai departe, pe malul apei, mai ardeau încă domol 
rămășițele cîtorva căruţe lungi. Jandarmul îi spuse 
lui Him başa : 

— Bombardamentul din zori... Au murit şi cîţiva 
oameni din șatra care poposise aci aseară. Voi... He- 
he-he... Voi aţi avut noroc. Dacă veneaţi aseară, vă 
atingeau şi pe voi bombele. 


152 


Him başa zise domol : 

— Dar ce ar fi putut să aibă cu noi avioanele 
acelea ? 

— Nimic. Din greșeală. Căutau depozitele de ben- 
zină. 

— Şi oamenii aceia care au fost ucişi, unde sînt ? 

—- l-au luat cioclii orașului şi i-au îngropat. 

— Şi cei care au scăpat ? Cei care au scăpat unde 
sint ? 

— Au fost trecuţi dincolo. 

În port era zăpăceală, o zăpăceală pe care, dacă 
n-ai fi văzut-o, cu greu ţi-ai fi închipuit-o. Soldaţi 
osteniţi de drum ori de veghe, marinari, jandarmi și 
o sumedenie de hamali și de ţărani aduși de prin sa- 
tele vecine să ajute la încărcarea sau la descărcarea 
șlepurilor. Vapoare vechi şi chiar străvechi cu punţile 
scorojite de soarele sălbatec al verii dormitau an- 
corate la țărm păzite de tunuri cu ţevile subțiri şi 
lungi îndreptate spre cer. Pe lingă tunuri se vedeau 
intinși, căzuţi în cel mai greu somn, tunarii. Deasu- 
pra întregului ţinut, şi poate că deasupra întregei 
lumi, cerul era albastru, limpede şi incremenit. Vin- 
tul adia ușor dinspre apă şi atunci văzduhul părea, 
pentru cîteva clipe, mai puţin fierbinte. 

Oamenilor oacheși le ieşiră înainte doi jandarmi. 
Jandarmul cu armă, care-i însoțea, le spuse : 

— Număraţi-i și voi, zic că sînt nouăzeci și nouă 
de suflete, dar câţi vor fi cu adevărat numai ei știu. 

— Numere-i dracii! Parcă nu-i tot una dacă sînt 
nouăzeci și nouă sau o sută nouăzeci și nouă ? În cu- 
rînd... În curînd... 

Jandarmul care vorbea băgă de seamă că Him 
trage cu urechea la spusele lui. Tăcu. 

Mai-marele șatrei îi privi pe toţi trei atît de adînc, 
încît i se păru că a intrat cu întreaga lui făpiură înlă- 
untrul lor. Jandarmii întoarseră capul. Unul spuse 
aspru : 


153 


— Ce vrei, baragladină ? Ce te uiţi aşa la noi ? Nu 
cumva încerci să ne deochi ? 

— Nu, zise încet şi parcă rugător Him. Mă uitam 
şi eu la dumneavoastră, aşa, ca omul... 

Acum, legind vorbele jandarmilor de privirile lor 
şi aducîndu-şi aminte de tot ceea ce i se întimplase 
lui şi de tot ceea ce i se întîmplase şatrei de cînd 
primise poruncă să meargă spre Răsărit, Him başa 
fu încredinţat că nu i se păruse, că într-adevăr toţi 
oamenii care-i întilnise de atunci, de-a lungul dru- 
mului, se uitară la ei ca la niște morţi. „Totuşi, îşi 
spuse, totuși o să-mi cumpăr astăzi din tîrg o pălărie 
de paie, uşoară, cu marginile largi, să mă apere, să 
nu mă bată soarele la cap. Totodată o să cumpăr şi-o 
traistă de mere. Mi s-a făcut poftă de mere și-o să 
mănînc mere pînă o să mă satur. Citeva o să i le dau 
babei mele, Oarbei mele.“ La Alimut nu se gîndi 
de loc. 

De la un căpitan de jandarmi care, călare, le ieși 
pe neașteptate în cale, șatra primi ordin să-și tragă 
căruțele mai departe, de-a lungul apei, să le așeze 
una lîngă alta cît mai strîns, ca să mai rămînă loc 
şi pentru alte șatre, să lege caii, catirii şi măgarii de 
căruţe, iar cîinilor să nu le dea drumul din zgardă. 

— Cum îi văd slobozi, cum pun mina pe ei hin- 
gherii și-i prind. Iar dincolo de apă... dincolo o să 
aveţi negreşit trebuinţă de cîini. 

— În oraș avem voie să mergem ? 

— Aveţi. Pentru cumpărături. Dar să nu cumva 
să încercaţi să vă jucaţi urşii ori să daţi drumul la 
paparude prin oraş! Aici nu-i arde nimănui nici de 
urși, nici de paparude. Şi s-ar cuveni să nu vă ardă 
nici vouă. 

— Nici nu ne arde, domnule căpitan. 

Își așezară căruțele strîns, întocmai aşa cum pri- 
miseră poruncă, își hrăniră ciinii și urşii, iar cailor, 
măgarilor şi catirilor le deteră, ca-n zile mari, ovăz. 


154 


Him başa îi chemă pe bărbaţii șairei, şi cînd îi văzu 
adunaţi în juru-i, le spuse : 

— După cît îmi pot da seama, dincolo de fluviu 
vom trăi ca-n pustiu. Trebuie să schimbăm aici ceva 
aur și să ne umplem căruțele cu făină, cu mălai, cu 
sare și cu tot ce vom mai găsi de-ale mîncării. Jan- 
darmul cu care am vorbit mai înainte de a intra în 
oraș m-a sfătuit să schimbăm aici tot aurul. Eu zic să 
schimbăm numai pentru cumpărături. Uneori, chiar 
în pustiu, dacă ai aur, poţi găsi ceva de cumpărat. 
Și apoi s-ar putea ca pustiul de dincolo de apă să nu 
fie chiar atit de pustiu pe cît se spune. 

-— Cît vom rămine aici ? 

— Pînă miine dimineaţă. 

Vru să adauge : „Am să încerc să capăt pentru şa- 
tră încă o zi de răgaz“, însă își înghiţi vorbele. Dacă 
va căpăta răgazul dorit, o să aibă destul timp să le 
spună. Dacă nu... Dacă nu, era mai bine să tacă. 

Oamenii șatrei se sfătuiră cu nevestele. Pe urmă 
se adunară în cete şi plecară tăcuţi spre oraș. Him 
başa îl chemă pe Alimut. 

— Tuai să mergi cu mine. 

— Merg, tată. 

— Atunci, hai. 

— Pot s-o iau și pe Kera ? 

-— Nu. Mergem numai noi doi. 

Oarba spuse : 

— Cînd aveam ochi îmi plăcea și mie să văd ora- 
șele, să le colind. În orașe sînt prăvălii multe, cu de 
toate, iar seara se aprind o sumedenie de lumini. 

— Acum, mamă, acum în orașe nu se mai aprind 
lumini seara. Acum e război. 

— Da, zise Oarba tristă. Acum nicăieri nu se mai 
aprind seara lumini. Acum e pretutindeni război. 

Goșu o întrebă pe Lisandra : 

— Vrei să mă însoţeşti ? 


— Unde ? 

— În tirg. Mă duc după cumpărături și dacă ai 
vrea să mergi cu mine... 

— Nu, Goşule, nu merg. Du-te singur. 

— Porești să-ţi aduc ceva? Ceva ce ţi-ar place 
ție... 

—- Nu. Eu nu-l doresc decît pe Ariston. Dar pe 
Ariston nu e nevoie să mi-l aduci tu. Vine el singur, 
numai să-i fac semn cu degetul. 

—- Afurisito ! 

Lisandra rise. 

— N-ai nici măcar atita curaj să mă înjuri cum 
trebuie. 

— Ariston! Mereu Ariston! O să-l înjunghii și 
astfel o să se isprăvească şi cu Ariston al tău. 

—- Tu! Să-l înjunghii tu pe Ariston ?! Ha-ha-ha ! 
Aş vrea să trăiesc s-o văd și pe-asta. Să-l înjunghii 
tu pe Ariston... 

Goșu plecă singur. 

Oraşul de lingă apă mirosea a gunoaie rincede, a 
sînge acru, stătut, și prin dreptul cisciumilor și al 
restaurantelor, a pește și a băutură. Venise amiaza şi 
soarele dogorea şi ardea totul cu neindurare. Negus- 
torii stăteau, ascunși parcă, la umbră, în adîncul pră- 
văliilor întunecoase. Afacerile mergeau bine, ba chiar 
foarte bine de parcă n-ar fi fost pe lume război. Ori 
poate mergeau aşa de bine, tocmai pentru că era pe 
lume război. 

Războiul se depărtase de mult de marele fluviu. 
Aici nu se auzeau împuşcăturile de pe front și nu se 
mai auzeau nici măcar glasurile puternice ale tunu- 
rilor. Frontul era departe, tare departe... 

Era adevărat că de două-trei ori pe săptămînă, 
dinspre răsărit, venea un stol de bombardiere în 
timpul nopții ori în zori și căutau portul. Uneori îl 
găseau și-l bombardau, alteori, încolţite de avioane 
de vinătoare adverse, își aruncau încărcătura şi fă- 


156 


ceau calea întoarsă. Din pricina bombardamentelor 
se iscau focuri care erau stinse repede de pompierii 
pe care-i ajuta și populaţia. Mai mureau și oameni. 
Dar aşa era războiul şi aşa era viaţa. Cineva tot tre- 
buia să moară şi fiecare gindea că vor muri alții, iar 
că rîndul lui la moarte va veni mai tirziu, mult mai 
tîrziu, după ce războiul va lua sfîrşit și-l va ajunge 
din urmă povara grea a anilor mulți. 

În fiecare zi treceau întîi prin oraș, și după aceea 
peste marele fluviu, unităţi militare străine care o 
apucau spre îndepărtatul front. 

Mai pe la începutul războiului, ostașii străini care 
treceau într-acolo erau tineri, frumoși, grăsulii şi îm- 
brăcaţi elegant, ca de paradă. Mai pe urmă, ostașii 
care treceau către front erau oameni maturi. Se pă- 
rea că toți aceștia, într-un fel sau altul, pieriseră, 
pentru că cei ce se îndreptau acum spre front ară- 
tau altfel, cu totul altfel. Unii erau copilandri cos- 
telivi, cu obrazul pufos. Hainele pe care le purtau 
fuseseră croite pentru trupuri mai împlinite. Lor le 
stăteau strimb și rău. Acestor băiețandri pirpirii, de- 
veniţi ostași cu mult înainte de timp, le stăteau rău 
și căştile turtite ca niște ceaune care, fiind prea largi, 
le cădeau peste frunţi şi peste urechi. Alţii, atinşi 
de îmbătrînire, aveau timple albe și chelii lucitoare. 
Războiul mânca oameni. Topea oameni. Avea să-i mă- 
nînce și să-i topească şi pe aceștia, și atunci... Atunci 
o să se isprăvească şi războiul. O să se isprăvească 
şi războiul... 

Ce-o să fie după război ? Cum ce-o să fie?! După 
război o să fie pace şi viaţa o să curgă iarăși liniştită 
pe vechiul ei făgaș, ca mai înainte, întocmai ca mai 
înainte. Nu. Asta nu era adevărat. Asta nu putea fi 
adevărat. După fiecare război viața curge altjel ca 
înainte. Uneori mai bine. Alteori mai rău. Dar tot- 
deauna altfel... Altfel... 


157 


Oamenii șatrei se gindeau și nu se prea gindeau 
la război. Ei nu aveau nimic cu războiul. Acum 
singura lor preocupare era să găsească făină şi mălai, 
fasole şi linte, ceapă și varză, sare şi untdelemn, să-și 
încarce cît mai mult căruțele cu de-ale gurii şi mîine, 
în zori, să treacă apa pe șlepuri, să treacă dincolo... 

Dincolo !... O să-i treacă dincolo şi-o să-i ducă în- 
tr-un loc mai ferit. O să aştepte acolo sfîrşitul răz- 
boiului, care sfirşit, după cît se aude, nu e prea de- 
parte. Pe urmă... Ce va îi pe urmă ? Pe urmă șatra 
se va întoarce aici și-și va reîncepe colinda prin 
sate. Foalele vor ţine cărbunii aprinși, fierul se va 
înroși în foc, ciocanele și baroasele vor cădea pe nico- 
vale, vor juca urșii, paparudele goale vor cînta iarăși 


Paparudă, rudă, 
Vino de mă udă, 


iar bătrinele vor ghici muierilor bălane în palmă, 
în ghioc, în cafea, în cărți, în bobi ceea ce li s-a în- 
timolat altădată, ceea ce li se întîmplă acum, ceea 
ce va avea să li se întîmple în zilele şi in anii ce vor 
urma, 

Acum, șatra — vestita șatră a lui Him başa — are 
nouăzeci şi nouă de suflete. La întoarcere, cînd va 
fi să fie întoarcerea, şatra va fi întrecut cu mult suta. 

Fetele şi fetișcanele sînt frumoase, li se scurg ochii 
tîrgoveţilor după ele, sint tari şi sănătoase ca piatra, 
sînt sprintene și ochioase şi, pe deasupra, aproape to: 
atît de puioase ca iepuroaicele, 

— Să vă ghicească baba, cuconiţelor, 
Să vă ghicească baba, domniţelor, 


domnişoară, 
fetișoară, 


Să vă ghicească baba pînă-n seară. 
Baba să vă cînte, 


158 


Baba să vă descînte 
De urit ori de dragoste, 
De fericire ori de pacoste. 


Acum parcă a luat foc cerul. Acum parcă a luat foc 
pămîntul. Arde ţărina sub tălpile goale. Trotoarele de 
piatră ard şi mai puternic. 

Într-o parte a oraşului sună dairelele, răsună to- 
vele. 


Acù, acù 

Joacă bine, Zazù, 
Joacă bine Babaia, 
Altfel te ia gaia, 
Altfel te ia gaia... 


Acum arde pămintul. Acum arde văzduhul. Acum 
arde cerul. 

Sorbi aer. Şi aerul e ca piumbul topit. Bei apă din 
fîntînă. Apa e leșietică, miroase a stătut, a acru, a 
pirjol, a secetă. 


S-au copt dudele, 
S-au trecut dudele, 
Vin paparudele 
Primiţi paparudele 
Ca s-aducă ploile... 


Praf. Gunoaie. Garduri putrede. Uşi care scîrţiie 
cînd se închid și scirţiie cînd se deschid. Orătănii. Pi- 
sici jigărite. Cîţiva stupi în care auzi albine zumză- 
ind. Soare. Pe urmă tot soare. Pînă cînd soare ? Pînă 
la sfîrșitul sfîrşitului. Soare. Soare... 

Soare. Arșiţă. Soare. Arșiţă. Pînă cînd arşiţă ? Pină 
la sfîrşitul sfîrșitului. 


Oangă !... 
Boangă !... 
Cotoroangă !... 


159 


— Ai vreo duşmancă înrăită care-ţi tulbură casa 
şi ţi-a prins în mrejele ei soţul ? Curvei îi pune baba 
cuțitul ori îi trimite un șarpe de argint viu și te scapă 
de ea. 

— Să-ţi ghicească baba-n ghioc, minunea lumii, 
frumuseţea pămîntului, dulceaţa raiului... Să-ţi ghi- 
cească kaba-n palmă... 

Muierile şatrei fac ce fac, intră prin casele boie- 
rești și prin casele negustorești și nu ies cu mîinile 
goale. Acestor femei, care trăiesc în așezări orăşe- 
nești, soarta le-a dăruit multe : case, averi, liniște. Cu 
muierile oacheșe ale șatrei soarta a fost alta. Ele își 
duc întreaga viaţă în căruțele lungi, cu coviliir şi-n 
corturi bătute de toate vinturile, de toate ploile, de 
toate viscolele. Ca să-ţi ţină de pe o zi pe alta viaţa, 
ele au învăţat --- și vorbesc cu ușurință — toate gra- 
iurile neamurilor statornicite între Golful Persic şi 
Munţii Boemiei. Au minţi agere, au viclenie, au ochi 
rotunzi, neobişnuit de mari, neobişnuit de negri, ne- 
obișnuit de focoşi, ochi cu care ameţesc şi zăpăcesc. 


— Cum te uiţi la mine-n ochi 
cum te deochi. 

Cum te uiţi la mine-n gură 
Te-ngălbenești la figură... 


Încîrduiţi pe strada mare a orașului, oamenii ṣa- 
trei căutară Banca. O găsiră repede, însă o găsiră în- 
chisă. Tocmai cînd se sfătuiau cum să se descurce 
se apropie de ei surizînd, plin de bună voie și de bu- 
năvoinţă, un bărbat mărunţel, bine îmbrăcat, cu capul 
mare cît baniţa și cu picioarele scurte. Le dete prie- 
tenos bună ziua și-i întrebă : 

— Vreţi să schimbaţi aur ? 

Oamenii oacheși nu-i răspunseră. Mărunţelul stă- 
rui : 


160 


— Nu vă temeţi. Nu vă întind nici o cursă. Vreau 
să vă fiu de folos. Înțelegeţi ? Am interes să vă fiu 
de folos. Și, cum se spune pe aici, interesul poartă 
fesul. 

Him başa îi răspunse : 

— Da, e adevărat. Vrem să schimbăm ceva aur, 
dar, cum vezi și dumneata, Banca s-a închis, iar noi... 
Noi trebuie să trecem peste apă miine în zori. 

— Atunci nu vă mai codiţi. Veniţi cu mine la dom- 
nul Ax. Domnul Ax o să vă schimbe îndată aurul. 
Cinstit vi-l schimbă și vă dă chiar mai mult decît 
v-ar da Banca. Aurul e în scumpire. Și apoi, trebuie 
să mai aflaţi că toate șatrele care au trecut pe aici 
și-au schimbat aurul la domnul Ax. 

Him başa, care de multă vreme era doritor să aibe 
știri şi despre alte șatre, găsi prilejul să-l întrebe: 

— Au trecut multe șatre pe aici? 

— Multe, zise încet mărunțelul, destui de multe 
și, după cîte ştie domnul Ax, vor mai trece, vor trece 
şi mai multe... 

— Și... despre șatrele care au trecut pînă acum 
apa, s-a auzit ceva ? 

— Nu, zise mărunțelul lăsînd buza, pină acum nu 
s-a auzit nimic, absolut nimic. 

Him başa văzu că ochii mărunţelului se întristaseră 
și mai văzu că mărunţelul, din clipa în care i se în- 
tristaseră ochii, se uită la ei toți ca la niște morți. 

— Îți mulţumim, zise Him. Îţi mulţumim şi te ru- 
găm să ne arăţi unde-l găsim pe domnul Ax. N-o să 
te ostenești pe degeaba. 

Mărunţelul îşi scutură ochii de întristare, 

— Cînd îi duc mușterii pentru schimbarea auru- 
lui, domnul Ax îmi dă și mie o părticică din ciștig. 

Îşi mușcă buza. Întristarea îi pogori din nou în ochi 
şi-i cuprinse și glasul : 


161 
11 — Șatra — Zaharia Stancu 


— De la voi... Ar fi păcat de Dumnezeu să mă 
ating de bănișorii voştri. Așa că să nu încercaţi să mă 
miînjiţi cu ceva, că nu primesc... Nu primesc! 

Plecă mărunţelul. Sătrarii se luară buluc după el. 
Cotiră îndelung pe uliţi strimbe şi înguste. Din por- 
tile larg deschise ale unor case scunde, femei vopsite 
şi pe jumătate goale holbară ochii la ei. Unele riseră. 
Altele îi chemară, cu mișcări obscene și vorbe neru- 
şinate, să poftească înăuntru. 

Cam după un sfert de oră ajunseră. Dugheana 
domnului Ax era măruntă, întunecoasă. În vitrine, 
așezate cu dichis cine știe de cînd, se uscau la soare 
cutii cu acadele și şiruri de covrigi cu susan. Te-ai fi 
așteptat ca dugheana să fie şi răcoroasă, însă nu era. 
Aerul fierbinte, acru și apăsător al orașului pătrun- 
sese și aici. Domnul Ax sta după tejghea, pitit parcă, 
învestmîntat într-un halat larg, de bumbac, fuma ți- 
gară ușoară, cu fum plăcut, și din cînd în cînd sorbea 
cite o picătură de cafea dintr-o ceșcuţă fără toartă. 
Zimbi : 

— Văd că aţi venit însoţit de domnul Tor, prie- 
tenul meu, şi mă bucur. Sper că nu mă înșel zicînd că 
nu doriţi să cumpăraţi zaharicale. 

— Ştii dumneata bine pentru ce am venit, zise 
domol Him başa. 

Se tocmiră mult şi, în sfîrşit, cind ajunseră la în- 
țelegere, bărbaţii oacheşi scoaseră din chimirele lor 
late, de piele ghintuită, bani de aur şi primiră în locul 
lor de la domnul Ax hirtii albastre nou-nouţe de 
parcă ţi-era şi milă să le atingi. 

— Vreţi să vă încărcaţi căruțele cu de-ale mir- 
cării ? întrebă domnul Ax. 

—  Întoemai, îi răspunse Him başa. 

— E lucrul cel mai înţelept pe care-l aveţi de fă 
cut, însă treaba nu e ușoară. 


162 


— De ce? De ce, domnule Ax? Plătim. 

— Pentru că pe piaţă n-o să găsiţi mai nimic. As- 
tăzi toate se dau pe cartelă şi în raţii mici. 

— Atunci la ce-o să ne folosească banii de hîrtie 
pe care ni i-ai dat dumneata in schimbul banilor noş- 
tri de aur? Cine o să ni-i primească și pentru ce ? 

— Eu o să vi-i primesc, zise domnul Ax. Eu vi 
i-am dat, eu am să vi-i primesc. Eu şi nimeni altul... 

Scoase din tejghea un caiet nou, cu foile albe. Din 
buzunarul halatului dădu la iveală un creion ieftin. 

— Spuneţi-mi fiecare cum vă cheamă şi de ce 
anume mărfuri aveţi nevoie. Am să însemn totul aici, 
am să fac socoteala, am să vă iau banii şi, la noapte, 
oamenii mei au să vă aducă totul la căruţe. Totul. 
Absolut totul. l 

Șătrarii se neliniştiră. Him başa prinse glas : 

—- Domnule Ax, să nu te superi de cele ce ai să 
auzi, 

— Nu, n-am să mă supăr. Dacă m-aș fi supărat de 
cite mi-au auzit urechile în viaţă, de mult aș fi dat 
ortul popii. 

— Ce ne facem noi dacă dumneata ne păcălești ? 

Domnul Ax sorbi ultimele picături de pe fundul 
ceşcuţei de cafea. 

—- Vezi dumneata, bulibaşă, eu vă înţeleg temerea. 
În alte vremuri scoteai banii, plăteai, luai marfa. 
Acuma însă e război. Fiecare se descurcă cum se pri- 
cepe. Unii își pierd averea. Alţii își pierd viaţa. Sint 
şi dintre aceia care se zbat ca să-şi păstreze viaţa și 
chiar să se îmbogăţească. Negustoria pe care o fac eu 
e o negustorie ascunsă, împotriva legii, dar, ca să-mi 
meargă bine, trebuie ca negustoria mea să îie o ne- 
gustorie cinstită, adică eu să-mi ţiu cuvintul dat 
clienţilor mei. Încredere ! Trebuie să avem încredere 
deplină unii în alţii. Aşa că n-am să vă înşel. N-am 
să vă înșel, nu pentru că aș fi cinstit, Doamne fe- 
reste, ci pentru că nu am interes să vă înșel. 


163 
EI îni 


Tăcu, suflind greu. Pe urmă, dintr-o dată împotriva 
oricărei așteptări, rosti aproape cu aceleaşi cuvinte 
fraza pe care o rostise mai înainte domnul Tor: 

—— Dacă aș lua de la voi un singur ban pe nedrept, 
m-ar bate Dumnezeu. 

Ochii galbeni și bulbucaţi i se stinseră și, în ace- 
lași timp, i se umplură de o adîncă mihnire. Şi cu 
aceşti ochi stinși, plini de mîhnire, îi privi îndelung 
pe bărbaţii oacheşi care se aflau în dugheana lui. Iar 
Him başa, căruia nimic nu-i scăpa, fu încredinţat că 
domnul Ax se uită la ei ca la niște morți, care totuși, 
printr-o minunată minune, rămăseseră neîngropatți, 
se mișcau, vorbeau și mai făceau încă umbră pămin- 
tului, ba chiar afaceri cu domnul Ax. 

Spuse fiecare cum îl cheamă şi cam ce i-ar trebui : 
atita făină, atîta mălai, atita sare, atita untdelemn, 
atita... 

Domnul Ax însemnă comenzile fără greşeală. Băr- 
baţii oacheși plătiră și plecară, mulţi dintre ei mă- 
cinaţi de îndoială. Him bașa îi făcu semn lui Alimut 
să-l lase între patru ochi cu domnul Ax. Băiatul ieși 
să-l aștepte în uliţă, lingă obloanele dughenei. 

— Domnule, în afară de cele scrise și plătite, aş 
mai dori ceva. 

Domnul Ax întinse gitul : 

— Grăiește. 

-— Ai putea dumneata, cu legăturile pe care fără 
îndoială le ai cu autorităţile, să capeţi pentru noi un 
răgaz de încă o zi ? Adică, în loc să trecem peste apă 
miine dimnieaţă, să trecem poimiine ? 

— Se poate. Socotește chestiunea ca și încheiată. 
Altceva ? 

— Aș dori un bou gras și un poloboc de vin. 

Domnul Ax se miră. 

— Un bou? Un bou şi un poloboc de vin? 

— Miine îmi însor băiatul. 


164 


— A !... Da... Băiatul !... Socoteşte şi această ches- 
tiune încheiată. Te costă... 

Îl găsi pe Alimut așteptindu-l. 

— Unde sînt ceilalţi ? 

— Au plecat cu domnul acela mărunţei. 

— Să mergem şi noi. 

Dibuiră ulițele şi ajunseră în strada înecată în ar- 
şița soarelui și care părea pustie. Roiurile de muşte 
mari, verzi, grase și urit mirositoare se ţineau după 
ei. Se opriră la o vitrină şi priviră pălăriile de paie 
expuse. Aveau marginile late, întocmai cum le visase 
Him başa. 

— Hai înăuntru. 

— De ce? 

— Vreau să-mi cumpăr o pălărie de paie. M-a 
c-am bătut soarele la cap. Nu doreşti şi tu una ? 

— Nu, tată. Mie îmi place soarele. 

Intrară în prăvălie şi Him başa, fără să se toc- 
mească prea mult, își cumpără pălăria de paie visată. 
Plecară. Străbătură o bună parte din oraș şi cînd se 
apropiară de căruţe îi ajunse din urmă Goşu. Întii 
căscă gura. Pe urmă rise : 

— A!.,. Ţi-ai cumpărat pălărie de paie! 

— Mi-am cumpărat. Dar tu ce duci în spinare? 

— Găteli. Pentru Lisandra. 

Apăsă cît putu pe cuvintele pentru Lisandra. 

Him başa nu se miră, însă se grăbi să-l întrebe: 

— Te-ai împăcat cu ea ? 

— Nu, buiibașă, nu încă, dar am să mă împac. O 
să mă împac cu Lisandra, după ce-o să-l omor pe 
Ariston. 

— N-ai să-l omori pe Ariston. 

— Ba am să-l omor. Cu cuțitul am să-l omor. 

— Vezi că eşti beat. Vino să stăm de vorbă după 
ce te trezești. 


Ochii lui Goșu erau tulburi şi plini de o țesătură 
deasă de vinişoare roșii. Mai erau și umflaţi. Răsufla- 
rea îi mirosea cumplit a băutură ieftină, de circiumă. 

— Nu sint beat, bulibaşă, iar de vorbit știu bine 
ce vorbesc. Am să-l înjunghii pe Ariston. Orice s-ar 
întîmpla cu mine după aceea, eu am să-l înjunghii pe 
Ariston. Altfel, știi bine, altfel nu mai pot trăi. 

Spre seară şatra se adună la căruţe. Him trimise 
vorbă capilor de familie să vină la căruța lui. Cind 
îi văzu laolaltă le spuse : 

— N-o să trecem peste apă miine, ci poimiine di- 
mineaţă. La noapte oamenii domnului Ax au să ne 
aducă ceea ce am cumpărat de la el. Jandarmii n-au 
să ne facă nici un neajuns. Domnul Ax este înțeles 
cu ei. I-a uns, după obiceiul pămintului. 

Șătrarii răsuflară ușuraţi. 

— Mai am ceva să vă spun, zise Him başa. Am 
cumpărat un bou şi un polobec de vin. Boul o să-i 
tăiem spre ziuă și-o să-l punem în oale şi-n frigări 
de cum o răsări soarele. Să nu vă atingeţi de vin pînă 
la timpul potrivit. 

— Petrecem ? 

— Cu mîncărică, cu băuturică, cu jocuri și cu cîn- 
tece. 

Şătrarii se mirară : 

— Faci cinste, bulibaşă ? 

— Nu. Îl însor pe Alimut și miine i-am sorocit 
nunta. 

Se scărpină în ceafă și-n barbă și zise vesel: 

— Bineînţeles dacă părinţii fetei n-o să-mi ceară 
pentru ea pielea după mine. 

Calub ieși din grămadă : 

— Pielea ? Dar ce să fac eu cu pielea ta, bulibașă ? 
Ai să-mi dai zece galbeni de aur, cu zimţi. Apoi, pen- 
tru că aduseși vorba de piele, să-mi dai pe deasupra 
și pielea boului a cărui carne o s-o mincăm miine. 


166 


— Nu mă tocmesc, spuse Him başa rizind. Kera 
îmi place şi nu mă tocmesc. Bate palma! 

Bătură palma, se sărutară pe obrajii bărboși şi pe 
buze și se strinseră în braţe tare, ca nişte flăcăi care 
ar fi vrut să se ia la trintă pentru a-și încerca pu- 
terile. 

— Dar unde e Aiimut ? 

— S-a dus cu fata de-a lungul! rîului, bulibaşă. 

—- Tinerețe, tinereţe, ce grăbită ești în toate şi cît 
de repede te topeşti !... 

Vestea că a doua zi Him basa își va însura băiatul 
și că nunta va avea loc aci, în lunca de lingă port, se 
răspîndi repede și umplu de bucurie inimile şatrei, 
înainte de a trece peste apă vor avea o zi de petre- 
cere, o zi întreagă. Zi de vară pînă-n seară, iar ziua 
de vară e lungă... 

În vreme de pace oamenii își socoieau viaţa în ani. 
Acum ajunseseră să și-o socotească în zile, ba chiar 
în ore. 

Mulţi dintre camenii șatrei se înşiruiră de-a lungul 
fluviului şi priviră vapoarele care tîirau după ele șle- 
purile lungi și negre. Priviră însă mai ales malul de 
dincolo. Fără îndoială că orăşelul spînzurat pe ma- 
lurile rîpoase fusese cîndva plin, dacă nu de veselie, 
cel puţin de viaţă. Războiul îl pustiise şi-l culcase la 
pămînt. Nu mai rămăsese din el decît colţuri de zi- 
duri afumate și mormane de cenușă. În port se con- 
struiseră în grabă, din scînduri, cîteva mici cabane. 
SŞesul sec de fiinţe omenești începea din creasta dea- 
iului. Pînă unde se întindea ? Șătrarii nu știau. Nu 
știa nici măcar Him başa. 

Soarele lunecă spre asfinţii. Vintul veni dinspre 
apă. Frunzele sălciilor și plopilor de lingă fluviu 
foșniră, însă roiurile de muște mari, verzi și urit mi- 
rositoare nu se împrăștiară și înţepară mai departe 
ciinii şi urşii, caii, măgarii și catirii șatrei. Careva 
strigă : 


n 
© 
-J 


— Hai să ne scăldăm. 

— Să ne scăldăm, dar să băgăm de seamă să nu 
ne ia apa. Curge destul de repede pe aici. 

Se dezbrăcară şi se arurcară în apă bărbaţii. Mu- 
ierile se duseră după o cotitură și începură şi ele să 
se scalde, să chiuie și să chirăie, să înoate și din cînd 
în cînd să încerce să se dea afund. Cum nu aveau cu- 
rajul să se lase mai în adînc, părul negru, lung, lu- 
cios și despletit răminea să plutească răsfirat la su- 
prafaţă. Copiiii se bălăceau pe margine, făceau zarvă, 
iar trupurile lor, în lumina soarelui care se apropia 
de asfințit, păreau și mai arămii, şi mai negricioase 
decit erau de fapt. 

După ce se săturară de scăldat — şi saţul de scăldat 
li se arătă chiar o dată cu osteneala — își aduseră 
aminte de cai, de măgari şi de catiri și gîndiră că ar 
fi tocmai timpul potrivit să-i scalde și pe ei. La focu- 
rile aprinse fierbeau oalele şi căldările de mămăligă. 
Pînă ce mincarea de seară va îi gata, vor isprăvi şi cu 
scăldatul cailor, al măgarilor şi al catirilor. Drumul 
pese şesul neted fusese lung și greu, animalele chi- 
nuite de căldură slăbiseră, se jigăriseră și pielea li se 
umpluse de răni şi de bube. 

Scăldatul cailor fu ușor. Caii se aruncară de îndată 
în apă, nechezară uşor și se lăsară frecați cu șomo- 
ioage de iarbă și spălaţi. Măgarii şi catirii însă zvir- 
liră din picioare, își muşcară stăpinii și se încăpăţi- 
nară. Nu ascultară de vorbe şi nu ascultară nici de 
ciomag. Oamenii şatrei fură nevoiţi să ia apă cu căl- 
dările din fluviu, să-i săpunească, şi să-i spele pe 
mal. Asupra rănilor spălate, în care mijea sîngele 
proaspăt, curat, muștele mari, verzi și urit mirosi- 
toare se repeziră cu pofte şi cu puteri sporite. 

Şătrarii nu se dădură bătuţi : unseră cu păcură ră- 
nile și bubele animalelor. Muștele, care nu apucaseră 
să se încleieze și să piară în stratul ușor de păcură, 
se depărtă, continuînd să biziie furicase. 


168 


În sfirșit, se lăsă inserarea. Pe la căruţe unii îşi 
aduseră aminte că știu să cinte şi începură să încerce 
corzile cobzelor și arcușurile viorilor, alții își cură- 
tau flautele şi cimpoaiele. 

Dinspre stolurile de sălcii şi de plopi se văzu ve- 
nind Alimut. Băiatul mergea încet, ca de obicei, și, 
tot ca de obicei, o ţinea de mînă pe Kera. Fata părea 
ostenită și trasă la obraji. Pe ea, în timp ce se scăl- 
dase, joaca și lupta cu apa o istovise mai mult decit 
pe băiat. 

— Să trăieşti și să ne trăieşti, Alimut ! 

Îi puseră piedică și-l trîntiră, cît era de lung, în 
iarbă. Îl apucară de cap şi de picioare, îl aruncară în 
sus și-l prinseră. Se jucară cu el pînă-l ameţiră. Kera 
sta de-o parte, uitată, şi nu pricepea pentru ce flăcăii 
aceia se purtau într-un chip atit de neobișnuit cu 
Alimut. 

— Să trăieşti, Alimut, să ne trăieşti ! 

Băiatul bilbii : 

— Dar... De ce ? Ce s-a întîmplat ? 

— Cum ce s-a întimplat ? Într-adevăr, tu nu știi 
nimic ? 

— Ce să ştiu ? 

— Miine... Miine te însori. 

În loc să se bucure, Alimut se posoriori și se răsti 
la toţi : 

— Lăsaţi-mă în pace cu prostiile voastre ! Auziţi ? 
Lăsaţi-mă în pace cu prostiile voastre ! 

Si plecă. După cîțiva pași o simţi în urma lui pe 
Kera care grăbea să-l ajungă. 

— Tu, Kera... Lasă-mă și tu-n pace ! Du-te la că- 
ruța voastră și lasă-mă și tu în pace... 

Alimut se duse la urși și-i mîngiie. Ursul Zazu 
mormăi supărat, iar ursoaica Babaia își arătă, duş- 
mănoasă, dinţii. Părăsi urşii și se depărtă de şatră. 
Glasul Oarbei îl chemă la masă. Nu-i ardea de masă. 


169 


Nu-i ardea de nimic. O apucă de-a iungul fluviului 
şi cînd socoti că a ajuns destul de departe ca să 
nu mai audă zarva şatrei, se culcă în iarbă. Marele 
fluviu curgea susurînd prin apropiere. Deasupra, ce- 
rul boltit licărea plin de stele. Plopii și sălciile foş- 
neau. Nu dorea el, Alimut, să se însoare cu Kera ? 
Dorea. Atunci de ce în loc să se bucure de neaștep- 
tata veste a căsătoriei lui se întristase ? Nunta fusese 
hotărită pe la sfirşitul toamnei. Dar vara încă nu se 
sfirşise. Ce-l hotărise pe Him başa să se pripească ? 

Se ridică în capul oaselor și privi fluviul. Era ne- 
gru şi parcă ar fi fost de smoală, era larg și puternic, 
însă curgea destul de liniștit. Dincolo de fluviu, unde 
îi aștepta necunoscutul, nu se vedea decit un zid de 
întuneric. Bine ! Zidul acela care se vedea dincolo 
de fluviu era un zid de întuneric. Dar căsătoria lui cu 
Kera ? Căsătoria lui cu Kera era legată, în învolbu- 
ratele gînduri ale lui Him başa, de trecerea peste 
apă. Him presupunea că dincolo de fluviu șatra putea 
fi așteptată de mari nenorociri, poate chiar de pieire. 
Și atunci își spuse : „Să se bucure fiul meu Alimut 
de femeia lui, Kera, măcar o noapte. Mai departe... 
Mai departe se va întîmpla întocmai ceea ce va voi 
soarta să se întîmple.“ 

Soarta ! Se spunea că fiecare om are o soartă a 
lui, că ceea ce soarta a zis, în frunte ţi-e scris. Oa- 
menii oacheşi nu credeau în soartă, nu credeau în 
nimic. Pe frunțile tuturor oamenilor din șatră nu 
scria nimic. Tinerii aveau frunţile limpezi, bătrinii le 
aveau încreţite din pricina anilor care trecuseră peste 
ei. Unii oameni, oacheşi sau neoacheşi, mureau de 
copii, pe alţii îi răpea moarte în piină tinereţe. De 
cei care rămîneau teferi moartea se atingea mai la 
bătrineţe sau chiar la adincă bătrineţe. Asta era tot. 
Nici oamenii oacheși, nici oamenii neoacheși nu ce- 
reau să vină pe lume, dar veneau. Odată veniţi, nu 


cereau să plece din lume dar plecau. Era o lege care 
nu putea fi ocolită. 

Poate dincolo de apă va fi greu, îi va pîndi nenu- 
mărate primejdii. Însă omul e totdeauna pîndit de 
primejdii. Dacă acum, cînd stă pe malul apei, în iarbă, 
ar veni pe furiș un șarpe veninos și l-ar mușca, Ali- 
mur ar muri. N-o să vină nici un şarpe. Dar dacă ar 
veni ?... Dacă ar veni ? 

Lui Alimut îi trecu peste picioare un gușter. [i 
simţi răceala de gheaţă. Sări în sus. „Pe acolo pe unde 
trăiesc guşteri, trăiesc și şerpi.“ Rise: „M-am spe- 
riat de un gușter. Bine că nu m-a văzut şatra. Ar fi 
ris de mine. Mai tirziu, cind zilele lui Him bașa vor 
lua sfîrşit, eu, Alimut, voi fi stăpinul șatrei. Nu tre- 
buie să dau niciodată prilej oamenilor din şatră să 
ridă de viitorul lor bulibașă.“ 

Ah! Viaţa! Ce dulce era şi cît de frumoasă i se 
părea ! Cu Kera viaţa lui va fi şi mai dulce, și mai 
frumoasă. Bine făcuse Him başa că se hotărise să-l 
căsătorească numaidecit. Căpăta, în sfîrşit, voie, după 
obiceiurile vechi și de necălcat ale șatrei, să intre în 
via lui care se pirguise și care acum da în copt, de 
cîte ori ar fi avut poftă, și să mănînce struguri pînă 
la îndestulare. Dar se va sătura el vreodată de Kera ? 
Poate. Cînd el va îmbătrini ca Him başa și cînd Kera 
va fi tot atît de bătrînă ca bătrîna soţie oarbă a lui 
Him başa. Atunci. Și poate nici atunci... nici atunci... 

Amintirea Oarbei îl întristă. „Mama a îmbătrînit 
şi a orbit. Kera va îmbătrini şi ea. Nu se poate să nu 
îmbătrinească. N-aş vrea însă ca și ea să orbească. 
N-aş vrea.“ 

Oarba îl chema uneori lingă ea. Îl pipăia cu dege- 
tele din creştet pină la călciie. 

— Ai mai crescut, Alimut, şi-ai devenit şi mai fru- 
mos. 

Rideau amindoi. 


{71 


— De unde ştii că sînt frumos ? Poate că sînt urit 
ca moartea. 

— Văd cu virfurile degetelor, spunea Oarba, şi 
uneori mi se pare că văd și cu fruntea, iar de auzit, 
Alimut, de cînd am rămas oarbă, aud şi cum creşte 
iarba. 

— Dacă spui tu, mamă, chiar aşa trebuie să fie. De 
cînd te ştiu, nu te-am auzit rostind nici o minciună. 

— Nu m-ai auzit tu, însă alţii m-au auzit. 

— Cine ? 

— Bărbaţii şi femeile cărora le-am ghicit în ghioc 
ori în palmă. 

— Asta e altceva. Bărbaţii şi femeile acelea nu fă- 
ceau parte din şatra noastră. 

— Nu, nu făceau parte din șatra noastră. Noi le 
ghicim altora, dar noi nu credem în ghicit. 

— Chiar nu credem, de loc, mamă ? 

Oarba zimbea : 

— De, Alimut, uneori, măcar uneori ar trebui să 
credem şi noi în ghicit. 

— Dacă te-ar auzi tata... 

— Ei! N-ar fi nimic, fiule. S-ar supăra, însă i-ar 
trece repede, pentru că stăpînui nostru și-al șatrei nu 
ține supărare. 

Acum Oarba ştia că el se va căsători miine cu 
Kera. Alimut privi cerul, care între timp se umplus= 
tot de stele licăritoare, și-i păru rău că în noaptea 
aceea, atît de însemnată pentru el, bolta nu e împoda- 
bită și de lună plină. 

Miine, așadar, va fi ziua nunţii lui. Și, în cinstea 
nunţii lui, întreaga şatră va fi împodobită. Cărutele 
lungi și grele, cu coviltir, vor fi gătite cu ramuri verzi 
de salcie și cu flori sălbatice de cimp, culese de prin 
împrejurimi. Caii, măgarii şi catirii vor fi hrăniţi cu 
ovăz. Cîinii şi urșii vor primi hălci mari de carne, 
iar oamenii oacheși se vor învestmînta cu tot ce au 
mai frumos. Muierile !... Muierile mai ales se vor găţi 


172 


și la git le vor zornăi salbele de aur, şiragurile de 
mărgean şi de mărgele de sticlă colorată. Va fi mi- 
nunat ! Totul, totul va fi minunat. Era îndeajuns ? 
Nu, nu era îndeajuns. Inima lui Alimut voia mai 
mult. Inima lui Alimut voia cu ardoare ca în ziua 
nunţii lui — zi de care îl despărţea doar o fişie din 
îmtunericul nopţii — intreaga lume să se gătească și 
să se bucure, întreaga lume, cu soare, cu nori, cu 
ape şi cu păduri, cu munţi și cu şesuri, iar războiul, 
in ziua aceea, să moară sau măcar să adoarmă și să 
doarmă adînc, în orice caz să nu urle sirenele, să nu 
vină avioanele, să nu cadă bombe, să nu se audă 
impușcături,.. 

Ca un răspuns de împotrivire la acest gînd din 
urmă, venit tocmai la ţanc, şirenele din port şi din 
cra; mugiră alarma, cîinii șatrei se apucară să urle, 
iar voinicul și bătăiosul Rob urlă a pustiu și a moarte 
mai mult ca oricînd. Degeiele lungi, de lumină, ale 
reflectoarelor, începură să pipăie neîntirziat cerul. 

După un timp — care lui Alimut i se păru a fi nes- 
sfirsit de lung — șirenele tăcură, cîinii mai urlară ce 
mai urlară și se potoliră și ei. Reflectoarele conti- 
nuară să cerceteze cerul gol, pînă la urmă obosiră şi 
se stinseră. Sirenele vestiră, de astă dată vasele parcă, 
încetarea alarmei. Avioanele, care nu se vedeau şi nu 
se auzeau, cotiseră către altă ţintă, aşezată mai la 
miazănoapte sau mai la miazăzi. 

Alimut se întoarse la căruțe. Mergea ca un bleg 
care parcă nu ştia ce e cu el pe lume. Tot uitîndu-se 
cînd într-o parte, cînd în alta, îl văzu pe Ariston în- 
tins pe rogojină lîngă căruță. Fuma, ca să simtă plă- 
cerea fumatului și ca să alunge roiul de muște mari, 
verzi, grase și urit mirositoare care-l împiedicau să 
se afunde în somn. Fiul lui Him se opri lîngă el. 

— L-am auzit pe Goșu lăudindu-se că într-o zi, 
două, te înjunghie. Ai grijă și fereşte-te, Aristoane. 


173 


Bărbatul Lisandrei umblă ca un lup turbat și e-n 
stare să treacă de la vorbă la faptă. 

-— Da, îi răspunse nepăsător Ariston, s-ar putea. 
Goşu e puternic şi se pricepe să minuie cuțitul, dar 
nici eu nu sînt de lepădat. Aşa că... 

— Tata n-ar vrea să vă mai încăieraţi. 

— Nici eu n-aş vrea. Cred însă că nici tu, nici Him 
başa n-aţi dori să mă vedeţi că mă las spintecat ca 
un miel. Dacă omul se va da la mine, va trebui să 
mă apăr. Tu, dacă ar fi cazul, nu te-ai apăra? 

— M-aş apăra. 

Mai mult nu-şi vorbiră. Alimut se duse la căruţa 
lui Him başa. Pătriînul aţipise. Oarba îl simţi. 

— Unde-ai fost, fiule ? 

— În zăvoi. 

— Ai auzit că Him vrea să te-nsoare miine ? 

-— Am auzit, mamă. 

— Şi... ce zici ? 

— Să mă-nsoare. Nu sînt contra. 

— Nici eu nu sînt contra, șopti Oarba, însă mă-n- 
treb ce l-o fi găsit să se grăbească ? ! 

Alimut vru să-i răspundă. N-avu cînd. Un şir de 
căruțe se îndrepta la pas către sălașul lor. Un glas, 
pe care Alimut îl desluși a fi al domnului Tor, în- 
trebă : 

— Aici e sălașul șatrei lui Him başa °? 

— Aici, îi răspunse careva. 

Pe lingă căruțele lungi, cu coviltir, începu foiala. 
Oamenii oacheşi se trezeau și își îndreptau pașii spre 
locul unde-l dibuiseră cu ochii prin întunericul sub- 
tire al nopţii pe domnul Tor. Se trezi și Him başa. 

— Domnul Ax s-a ţinut de vorbă. V-am adus tot 
ce i-aţi comandat. Acum s-o luăm cu socoteala, să nu 
încurcăm mărfurile și oamenii. 

Aprinse un felinar, scoase caietul domnului Ax din 
buzunar și strigă : 

— Sarat ! Care e Sarat ? 


i74 


— Eu, domnule, pe mine mă cheamă Sarat. 

— Doi saci cu făină, doi saci cu mălai. Doi... 

Oamenii şatrei se ajutau între ei. Luau sacii la spi- 
nare, îi duceau şi-i așezau în căruţe. 

Treaba dură mult timp şi se arătă a fi destul de 
obositoare, însă oamenii oacheși nu ṣe uitau la oste- 
reală, cum nu se uitaseră nici la bani atunci cînd se 
aflaseră în dugheana domnului Ax. Plătiseră cinstit, 
iar domnul Ax îi slujise cinstit. 

Acum își simțeau cu toţii inima mult mai ușoară 
decît înainte. Rămăseseră, firește, tot îngrijoraţi, 
pentru că nu ştiau ce-i va aștepta in ţinutul de din- 
colo de apă. Aveau la îndemină hrană, care, legumită, 
putea să le ajungă pentru cîteva luni. Pe urmă... Pe 
urmă trebuiau să se descurce cum se vor pricepe. 

— Him başa, zise domnul Tor, ţi-am adus polobo- 
cul. Vinul e cam acrişor, dar o să-l beţi cu plăcere. 
Altul mai de soi n-am găsit. Cit despre bou, am vă- 
zut cîţiva de vînzare. Nu mi-au plăcut. Erau numai 
piele și os. Ți-am cumpărat în schimb un vițel de 
toată frumuseţea. Vino să ţi-l arăt. 

Him pipăi viţelul. 

— Mulţumim, domnule, face parale. E gras. 

— Apăi, să-l mîncaţi sănătoși şi... petrecere bună. 

Him başa îl întrebă : 

— Ce ţi-a spus domnul Ax ? Putem să ne bucurăm 
miine de răgazul cerut ? 

— A, da! Uitasem. Nici o grijă, bulibaşă, nici o 
grijă. Bacşişul a fost dat și autorizaţia a fost căpă- 
tată. 

Vizitiii care aduseseră marfa întoarseră caii, și că- 
ruţele se pierdură în noapte, spre oraș, o dată cu 
domnul Tor, mărunţelul cu capul cit baniţa și cu 
picioarele scurte. 

Trecuse de miezul nopţii. Spre răsărit cerul începu 
să albească și să se lumineze. Dinspre apă, vîntul 
adia și aducea cu el stropi uşori de răcoare plăcută. 


173 


În afară de copiii pe care somnul îi ţinea legaţi da 
culcușuri, toţi ceilalţi oameni ai şatrei se treziră, de 
altfel după un somn de numai două-trei ore, şi se 
apucară de lucru. Băieţii se duseră cu caii, cu mă- 
garii și cu catirii la fluviu, să-i adape, fetişcanele sa 
apucară să stringă uscături şi găteje pentru focuri, 
muierile spălară oalele, cazanele, străchinile şi lin- 
gurile, iar cîţiva dintre bărbaţii care se pricepeau la 
astfel de treburi tăiară giîtul viţelului, îl jupuiră, îi 
sărară pielea şi o întinseră pe coviltirul unei căruţe 
să se usuce la soarele care urma să răsară. Îi scoaseră 
viţelului măruntaiele și-l hărtăniră. Umplură oalele 
și cazanele cu carne şi ce le mai rămase opriră pentru 
îript în frigări. 

Răsări soarele. Șatra aprinse focurile. În port şi în 
oraş viaţa își reluă activitatea obișnuită. 

Peste noapte Goşu se trezise din beţie. Soarele 
proaspăt şi plin de putere îl trezi și din somn. Des- 
chise ochii rotunzi, neobișnuit de mari și neobișnuit 
de negri şi o văzu lingă el pe Lisandra. Maică-sa moş- 
monea ceva pe lingă căruţă. Îşi aduse aminte că ieri 
făcuse tîrguieli pentru Lisandra şi că seara ajunsese 
beat la căruţă, se culcase și adormi îndată. Acum 
se sculă, trase lîngă el pachetul și-l desfăcu. 

— 'Ți-am adus botine și papuci. 

— Bine. 

— 'Ţi-am mai adus o fustă şi o bluză. 

-— Bine. 

— Ți-am mai cumpărat şi nişte mărgele şi o tes- 
temea. 

— Bine. 

Femeia se uită la darurile pe care i le adusese bär- 
batul, le pipăi în grabă și fără nici un interes, și le 
puse de-o parte. 

— Îți plac? 

— Da, îmi plac. 


176 


— Ai să te găteşti cu ele astăzi, la nunta lui Ali- 
mut. 

— Am să mă gătesc. Cred că aşa, gătită, o să-i plac 
şi mai mult lui Ariston. 

— Dar eu n-am cheltuit atita bănet ca să-i placi 
și mai mult lui Ariston. Mi-am cheltuit banii ca să-mi 
placi mie. 

— Ție îţi plac oricum. Ţi-am plăcut și noaptea 
trecută, cînd n-aveam pe mine decit o cămașă. 
Atunci cînd ai vrut, acolo în porumbiște, să-mi tai gi- 
tul cu custura. 

— Îmi pare rău că nu ţi l-am tăiat, rosti Goşu în- 
cet, cu glasul plin de tristeţe şi de amărăciune. Îmi 
pare rău de tot că nu ți l-am tăiat, dar într-o zi tot 
am să ţi-l tai. Întii am să-l omor pe Ariston. După 
aceea am să te omor și pe tine. 

— Nu cred că tu ai să fii în stare să-l omori pe 
Ariston. Ţi-am mai spus-o. Dar dacă, totuşi, tu ai să 
izbuteşti să-l omori pe Ariston, n-o să fie nevoie să 
mă omori şi pe mine, pentru că eu am să mă omor 
singură, 

Vorbele căzuseră grele, ca niște bolovani. Tăcură 
amîndoi îndelung. După un timp Lisandra se sperie 
de tăcerea dintre ei şi spuse aspru și apăsat: 

-— Nu înţelegi, omule, că eu fără Ariston nu pot 
trăi ? De cîte ori vrei să mai rostesc vorbele astea, și 
cum să le rostesc ca să-ţi intre odată pentru tot- 
deauna în cap? Eu nu pot să trăiesc fără Ariston și 
tu nu poţi trăi fără mine. Oricît te-ai lăuda, tu n-o 
să mă omori pe mine niciodată. 

— Ba am să te omor. Am să te omor... 

Se apropie de ea, îi luă mîinile și i le strînse tare 
între ale lui. Lisandrei îi ardeau miinile ca focul. 
Apoi îi mingiie fruntea, umerii. După aceea îi prinse 
iarăși mîinile într-ale lui şi i le strînse mai tare. Fe- 
meia nu spuse nimic. Încet-încet însă mîinile i se ră- 
ciră pînă începură să se asemuie cu două sloiuri de 


177 
12 


gheaţă. Nu mai trebui să-i atingă fruntea şi umerii 
ca mai înainte. Îşi dete limpede seama că acum în- 
treaga făptură a femeii se schimbase într-un sloi de 
gheață. 

— Adineauri te giîndeai la Ariston. 

— La cine altcineva ai fi vrut să mă gindesc ? 

— Și acum te giîndești ia mine. 

— Nu, Goșule. Tot la Ariston mă gindesc. Dar 
adineauri nu numai că mă gindeam la Ariston, îl şi 
doream. 

— De ce ai îngheţat dintr-o dată ? 

— Credeam c-ai priceput din noaptea trecută. Arr 
înghețat pentru că m-ai atins cu mîinile tale. Ori de 
cite ori pui mîna pe mine, mă cuprinde scîrba şi în- 
gheţ. De scîrba ta îngheţ, Goșule. 

— Ar trebui să te omor. Chiar acum ar trebui să: 
te omor. 

Lisandra căută sub tolul pe care sta, scoase un cu- 
iit îngust, cu două tăișuri, și cu virful ascuţit. Îi în- 
cercă tăișurile cu degetul, îl apucă de virf și i-l în- 
tinse. 

— Hai. Nu te codi. O singură împunsătură în inimă, 
şi gata ! Ţi-ai împlinit dorința. 

Goşu luă cuțitul. Îi încercă şi el ascuţișul. Zise do- 
mol : 

— Da. Este un cuţit grozav. Oțel curat. De unde: 
il ai? 

— De la Ariston. Mi l-a dăruit Ariston. 

— Ca să mă omori ? 

— Nu. Ca la nevoie să mă apăr. 

— Şi... de ce mi l-ai dat ? 

— N-am trebuinţă de cuţit. De tine mă pot apăra 
cu vorba și la o adică îmi ajung pumnii. 

— Pe Ariston îl voi înjunghia chiar cu acest cuţit. 

— lar ai început să te lauzi, Goșule. Tu n-ai să-l 
omori nici pe Ariston şi nici pe mine n-ai să mă 
omori. Eşti un prostănac fără pereche, bărbate. 


178 


Goșu îi întinse cuțitul. 

— Păstrează-l. S-ar putea, totuşi, ca într-o zi sau 
într-o noapte să-ţi fie de folos. 

Lisandra luă cuțitul şi-l ascunse sub ţol, 

— Ascultă-mă, Lisandro, tu nici nu-ţi dai seama 
cit de mult te iubesc eu pe tine. 

— Ba da, Goşule. Mă iubeşti atît de mult, încit 
tu, sărace cu mintea, tu n-ai putea să trăieşti fără 
mine. 

— Atunci de ce te porţi așa ? 

— Pentru că eu îl iubesc pe Ariston și numai pe 
Ariston. În lumea asta întreagă, cît e ea de mare, eu 
nu iubesc decît un bărbat și nu doresc decit un băr- 
bat, iar bărbatul acela e Ariston. 

— Tu crezi că şi Ariston te iubeşte pe tine ? 

— Nu ştiu dacă mă iubește şi nici nu vreau să 
ştiu. Sînt însă încredinţată că de plăcut mă place. 
Ariston mă piace mult, mult de tot. Pentru că sînt 
zînără. Pentru că sînt frumoasă. Pentru că... 

— Taci! Nu mă mai chinui ! Taci! 

Lisandra tăcu. Goșu o întrebă : 

— Dar ce crezi? Dacă ai fi urită şi schiloadă, 
Ariston te-ar mai iubi ? 

— Nu m-ar mai iubi. Nu. N-ar avea de ce să mă 
mai iubească, și n-ar avea nici măcar de ce să se mai 
uite la mine. 

— Eu te-aș iubi chiar dacă ai fi strimbă, chiar 
dacă ai fi chioară, chiar dacă ai fi schiloadă şi plină 
toată de bube negre. 

— Te cred, Goşule, te cred. Prost mai mare ca tine 
nu se află pe lume. 

— Am să te omor, spuse omul trist. Orice s-ar mai 
întîmpla cu mine după aceea, eu am să te omor, Li- 
sandro. 

— Şi cu Ariston cum rămîne ? 

— Am să-l omor și pe Ariston. 

— Ha-ha-ha-ha ! Vezi să nu te omoare el pe tine. 


179 
a2* 


Un stol de muște mari, verzi, grase și urit mirosi- 
toare se năpusti asupra lor. Goşu își aprinse luleaua. 
Lisandra începu să se apere c-un ştergar. Alunga muş- 
tele însă numai pentru citeva clipe. Muștele plecau şi 
se întorceau și mai furioase parcă. 

Pe marele fluviu treceau vapoare trăgind după ele 
lungi șiruri de șlepuri negre, burticoase. Soarele ful- 
gera luciul apei tulburi, vîntul adia uşcr, sălciile și 
plopii își foșneau încet frunzele, aerul fierbinte miro- 
sea greu, ciinii dormitau slobozi sub căruţe, urşi: 
mormăiau, iar caii, măgarii şi catirii șatrei păşteau 
iarba grasă pe care apropierea apei o ferise de uscă- 
ciune. Oalele și cazanele cu ciorbă fierbeau. La jarul 
focurilor muierile învîrteau de zor frigările. Carnea 
fragedă mustea și picături lunguieţe de grăsime se 
scurgeau pe jarul roșu şi sfiriiau. 

Urcînd sprinten pe nevăzuta scară a cerului, soa- 
rele ajunse la amiază. Pe lîngă oale, pe lingă cazane 
şi pe lîngă frigări rămăseseră cîteva bătrine. Ceilalţi 
— bărbaţi şi femei —- se duseră la căruțe și se gătiră 
de nuntă. Scoaseră din lăzi și scuturară vestmintele 
de zile mari, ghete și cizme, rochii înflorate cu multe 
volane şi bluze de borangic, tulpane și cămăși, nă- 
dragi largi, cu găietane și pieptare înflorate cu fir de 
argint și cu fir de aur. 

Mulţi dintre bărbaţi își unseră pletele şi bărbile 
cu ulei de nucă frumos mirositor și se pieptănară. 
Cînd se adunară laolaltă, parcă erau alţi oameni, niște 
oameni ciudaţi care nu aveau nici o legătură, pe ni- 
căieri, cu timpul criîncen ce trecea pe lîngă ei şi 
peste ei. Păreau cu toții ieșiţi dintr-o străveche le- 
gendă ori -poate erau legenda însăși. În urechile fe- 
telor și ale muierilor, și la gîturile lor, zornăiau bani 
bătrîni, de aur, de argint, de aramă și de tumbac, 
șiraguri roșii de mărgean şi de sticlă colorată cu toate 
frumuseţile curcubeului, iar în chimirele late ale 
bărbaților luceau minerele cuțitelor de oţel. 


180 


Partea bărbătească trecu — întocmai ca la orien- 
tali — de o parte, și partea femeiască de alta. Veni 
și Him başa cu Oarba. Între ei, subţire, înalt și ochios, 
cu mustaţa și cu barba abia mijite, dar cu pletele-i 
lungi bătindu-i umerii, călca rar şi apăsat Alimut. În 
urma acestora se înfățișau șairei ceilalți patru fii ai 
lui Him başa, bărbaţi între două virste şi doi dintre 
ei plecaţi chiar spre îmbătrinire, cu nevestele și cu 
copiii. Alaiul înaintă mindru printre cele două rînduri 
de oameni oacheși, înclinîndu-se adinc, și se opri la 
jumătatea drumului, Aci, arătîndu-și cu prefăcătorie 
mirarea, Him başa întrebă : 

— Par unde este supusul meu Calub? Am cum- 
părat ieri o fată de la el cu zece galbeni de aur. Tre- 
buia să mi-o aducă, 

Lui Him başa îi răspunse Ezet, tatăl nefericitului 
Ferdic, pentru că era bărbatul cel mai bătrin dir 
şatră : 

— Ai cumpărat-o cu vorba, Him başa, dar de plătii 
n-ai plătit-o. 

- Sînt gata s-o plătesc. 

-- Supusul tău Calub va veni îndată şi-şi va ţine 
cuvîntul, însă el întreabă prin mine dacă cheltuielile 
de nuntă sînt în afara preţului fetei. 

—- Pe Calub nunta nu-l va păgubi nici măcar c-o 
para chioară. 

— Mă duc să-i spun vestea, 

Ezet plecă la căruţa lui Calub şi se întoarse. Înain- 
tea lui mergeau, aproape împleticindu-se de bucuria 
care-i ameţise, Calub și nevastă-sa. Între ei, dreaptă, 
ochioasă și sprincenată, Kera, pe care ca pe orice mi- 
veasă o stringeau pantofii. Acest al doilea alai, gătit 
şi dichisit, se înclină în faţa lui Him baga. 

— Ți-am adus fata, bulibașă, aşa cum ne-a fost 
vorba, 

-- Și eu ţi-am adus galbenii, Calub, întocmai după 
cum ne-a fost vorba. 


181 


— Să ne fie martor Ezet, bătrinul înţelept al șatrei, 
zise Calub. 

— Ezet să ne fie martor, spuse Him başa. 

Ezet veni între ei. Him başa scoase galbenii din 
chimir şi-i numără rar, in văzul întregei şatre, în 
palma lui Ezet. 

—- Sînt zece galbeni ? 

—— Zece, bulibaşă, dar nu ştiu dacă toţi sint de aur. 

— Eu, cînd i-am luat, i-am încercat cu dinţii. În- 
cearcă-i și tu. 

Ezet încercă galbenii în dinţi. 

— Da, bulibaşă, galbenii tăi sînt de aur. 

Ezet îi numără iarăși, unul cîte unul în palma lu: 
Calub. Acesta îi pipăi pe muche să vadă dacă au și 
zimţi. Aveau. Îi băgă în chimir, își luă fata de mînă 
și-o duse lui Him bașa. 

-— Iată fata. Bani curați şi cinstiţi mi-ai dat. Fată 
curată și cinstită îţi dau în schimb, Him başa. 

Bulibaşa se înclină. Calub adăugă arătindu-i-l Ke- 
rei pe Alimut : 

— De acum înainte, fată, acesta e bărbatul tău, 
stăpin pe viaţa ta. 

Oarba întinse mîna de parcă ar fi văzut, o apucă 
pe mireasă și o trase lingă ea. N-o îmbrăţișă și n-o 
sărută, pentru că în şatră nu se pomeniseră asemenea 
obiceiuri. Îi umblă cu miinile pe frunte și pe obraz, 
pe git și pe síni, pe şolduri și pe picioare pînă jos, la 
glezne. Îiispuse : 

— De bine făcută, ești bine făcută. Eşti și frumoasă. 
Dacă n-ai să mori din prima naştere, ai să-i faci lui 
fiu-meu paisprezece copii. 

Cuvîntul moarte căzu greu și oamenii oacheșşi, care 
nu-l așteptaseră să răsară într-o asemenea împreju- 
rare în gura Oarbei, se întristară. Carba simţi și 
rosti tare : 

— Dar eu am să trăiesc pînă la prima ta naştere 
și-o să te ajut să treci cu bine primejdia. 


182 


Him başa ridică mina : 

— Şi acum să trecem la masă, să mincăm, să bem 
şi să ne veselim. 

Se așezară jos, pe iarba luncii, turcește. Mincară 
«lin străchini de lut ars ciorba grasă de vițel, cu piine 
și începură să bea abia după ce gustară friptura îm- 
pănată cu grăunţi mari de usturoi și presărată cu sare 
şi cu ardei pisat. Muştele mari, verzi, grase și urit 
mirositoare zumzăiau în jurul lor, îi mușcau și-i piş- 
cau, însă acum nuntașii nu le mai luară în seamă. 

Voinicul și lăţosul Rob stătea smirnă în spatele lu: 
Him başa. Ceilalţi cîini stăteau și ei, tot smirnă, în 
spatele stăpinilor lor. Fiecare om, după ce mînca 
grasa şi ardeiata carne fierbinte și rodea bine osul, îi 
arunca peste umăr. Ciinele, care stătea în spate și 
atita aştepta, îl prindea din zbor. Toţi ciinii erau 
veseli. De multă vreme nu mai pomeniseră atita 
belşug de oase. Numai Rob părea abătut de parcă a: 
fi fost bolnav. Rodea osul, se oprea din ros şi scîncea, 
Pe urmă se apuca să-și roadă mai departe osul, încat 
și fără nici o poftă. 

Him îi spuse nevestei : 

— Nu știu ce are Rob. Parcă ar fi bolnav, 

— Nu, zise Oarba, Rob nu e bolnav. Dacă ar îi 
Dolnav, aş ști. 

— Atunci ce poate să fie ? 

— Să mai aşteptăm. Să vedem. 

Spuse „să vedem“. Ea, Oarba, nu mai „vedea“ de 
mult. Totuși, nu ocolea cuvîntul. Simţea că trebuie si 
fie tristă, că se va întîmpla ceva neplăcut, dureros. 
Nu ştia însă ce anume se va întîmpla și cui anume. 
Dacă ar fi pipăit palma stingă a lui Alimut și palma 
stingă a Kerei, ar fi știut. Pină acum se ferise să pi- 
păie palma stingă a lui Alimut. De ce ? Ca să nu afle 
că acolo era scrisă o nenorocire, dacă nenorocirea era 
cumva scrisă. Poate în palma lui Alimut era scrisă 
o viață frumoasă. Se putea să fie scrisă şi o viaţă ne- 


133 


norocită şi repede scurtată de moarte. Era mai bine 
pentru ea, muma băiatului, să nu ştie. Zise : 

— Rob e neliniștit. Poate presimte că miine în zori 
o să trecem dincolo. 

Him başa hirii : 

— Miine în zori, dacă Rob nu se potoleşte, am să 
pun ciomagul pe el. 

— Hai să schimbăm vorba, Him. 

Nu schimbară vorba. Se mulţumiră să tacă. 

Lisandra se gătise cu tot ce îi adusese din oraș, cu 
o seară mai înainte, Goşu. Sta lingă bărbatul ei, 
minca şi bea ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, şi-l 
sorbea din ochi pe Ariston, care se afla ceva mai de- 
parte. Goșu ar fi vrut să-i spună să nu se mai uite 
ia Ariston. Nu îndrăzni să deschidă gura decit pentru 
a mînca și pentru a bea. Dacă i-ar fi spus ceea ce-i 
ardea buzele să-i spună, Lisandra i-ar fi rîs în nas şi 
ar fi ieşit ceartă. La nuntă, după vechile obiceiuri și 
legi ale șatrei, cearta nu era îngăduită. Cum să calci 
legea, şi mai ales, cum s-o calci la nunta fiului mezin 
al lui Him başa, stăpinul şatrei ? 

Ariston da pe gît oală după oală cu vin. Cu toate 
acestea își simţea gîtul uscat. Nici Goşu nu se lăsa 
mai prejos. În poloboc vinul scădea. Nimeni nu bă- 
gase de seamă că vinul era cam subţire, pentru că 
domnul Tor îl botezase cu destulă apă, şi nimeni nu 
observase că e cam acrișor. Oamenii oacheși, arşi de 
soarele amiezii, nu mai băuseră de multă vreme vin, 
pe deasupra mai erau şi însetaţi. Multora începuseră 
să le sticlească ochii, să li se aprindă capetele şi să îi 
se împleticească limba în gură. Războiul ? Nu se mai 
gîndiră la război, Fluviul ? Trebuiau să treacă flu- 
viul miine în zori ? Nu se mai gîndiră nici la fiuviu 
și nici la ceea ce avea să-i aștepte dincolo de fluviu. 

Isprăviră, după mai bine de trei ceasuri, masa. În 
tot acest timp cîţiva dintre tineri cîntară. Viori şi 


184 


flaute, cobze și ţambaluri şi fluiere. Nu lipsiră nici 
tobele, nici dairelele. Larmă să fie! Zarvă să fie! 
Cit mai multă larmă ! Cît mai multă zarvă !.. 


Nuntă, 
Buntă, 
Tinere 
Ginere. 
Mireasă 
Frumoasă. 


Toţi, de-abia de acum înainte, aveau chef de pe- 
trecere. 

— Urşii! 

— Să vină urșii ! 

Aduseră urșşii. Zazu şi Babaia mormăiră şi căutară, 
zbătindu-se, să scape din lanţuri. Ceilalţi se arătară 
mai ascultători. Zazu și Babaia fură potoliţi cu lovituri 
de ciomege. Fluierul prinse glas sub ciegetele şi sub 
buzele lui Blebe. Daireaua sună. Naur îndemnă urșii 
la joacă nu numai cu ciomagul, ci şi cu gura: 


La nunta lui Alimut 
Vin cu vadra am băut, 
Joacă bine, ursule, 
Ursule, bursule... 


De voie, de nevoie, urșşii jucară. Șatra, împotriva 
așteptărilor, se sătură curînd de mormăielile şi de 
jocul lor. Pentru că se purtaseră bine, li se dădu 
carne crudă. Urşii, înfometați, o mîncară pe nemes- 
tecatelea. Careva aduse o căldare de vin, cît mai rămă- 
sese pe fundul polobocului. Alimut umplu cănile cu 
vin. Fiecare urs, la semnul însurăţelului, se ridică în 
două picioare, își primi cana cu vin și, dind-o peste 
cap, o bău din cîteva înghiţituri. 

Ameţiră urşii și multă vreme după ce fură legaţi 
de căruțe mormăiră şi se zbătură în lanţuri. Şătrarii 
îi uitară. 


Acum muzicanţii șatrei se puseră pe cîntat și șatra, 
cu mic, cu mare, se așeză pe jucat. Goşu o luă pe Li- 
sandra de mină şi vru să intre în joc cu ea. Muierea 
se smuci şi alergă la Ariston. Înainte ca Ariston să în- 
ceapă să joace cu Lisandra, lăutarii tăcură. Ariston 
scoase cuțitul și se repezi spre ei urlind : 

— De ce v-aţi oprit din cîntat ? Ticăloşilor! Spu- 
neţi-mi pentru ce v-aţi oprit din cîntat tocmai cînd 
am vrut să intru și eu în joc ? 

De teama cuțitului lăutarii se risipiră. Chiar dacă 
nu s-ar fi risipit, tot n-ar fi ajuns să-i răspundă, per- 
tru că Goșu se şi năpustise asupra lui Ariston. Acesta, 
luat pe neașteptate și izbit puternic cu pumnii, se 
pomenise lungit la pămînt. Goșu îngenunche pe piep- 
tul lui. Îi suci mina și-l sili să lepede cuțitul. 

Goşu culese cuțitul, îl ridică și se pregăti să-l îm- 
plinte în gitul omului care, în clipa aceea, își văzu 
moartea cu ochii. Him başa se repezi şi-l pocni pe 
Goșu cu ciomagul peste mînă. Fu lucru de mirare că 
nu i-o frînse. Îl apucă de plete, îl ridică și-l suci cu 
fața spre el. 

— Ce te-a apucat ? Păcătosule ! Mi-ai stricat nunta 
băiatului. 

— Ai văzut bine, bulibașă. Ariston... 

— Am văzut. 

Șatra se adună în jurul lor. Careva zisa : 

— Lisandra s-a dus singură la Ariston. S-a dus ia 
Ariston fără ca măcar Ariston s-o cheme. Ariston 
n-are nici o vină. 

— Ba sint vinovat, spuse Ariston. Sint vinovat. 
Am chemat-o cu ochii. Și cînd o chem cu ochii, Li- 
sandra știe că o doresc mai mult decit atunci cînd o 
chem cu vorba. 

Zicînd acestea, se chinuia să-şi scuture nădragii de 


praf și nu izbutea. Se vedea bine că atit Goșu cît şi 


186 


Ariston erau ameţiți de băutură, mult mai amețiţi 
decît oricare alţi bărbaţi din șatră. La amîndoi le ar- 
deau ochii în cap şi obrajii li se umflaseră și li se roși- 
seră. Goşu zise arțăgos : 

„— Him başa, aşa cum ştie toată şatra, eu am o 
socoteală cu Ariston. Şi șatra mai ştie că și Ariston 
are o socoteală cu mine. Eu am cuțit. Şi Ariston are 
cuţit. Îngăduie-ne să ne batem acum cu cuţitele. Să 
ne batem pînă ce unul din noi va cădea. Pentru că 
nici în şatră şi nici măcar în lume nu se află loc pen- 
tru noi amîndoi. Lasă-ne să ne batem cu cuţitele pînă 
ce numai unul din noi va rămîne să facă umbră pă- 
mintului. 

Se auziră strigăte : 

—  Îmgăduie-le, Him başa, îngăduie-le. 

— Îngăduie-le, Him başa, să-i vedem pe fiecare ce 
poate. 

— La harapnic i-am văzut. A sosit timpul să-i 
vedem și la cuţit. 

Glasurile se înmulțiră şi deveniră mai puternice şi 
mai arțăgoase. 

—- Îngăduie-le să se bată, bulibașă, îngăduie-le. 

— Te rugăm, lasă-i să se bată, bulibașă. 

Him başa înălţă mîna. 

— Să-l ascultăm pe Naur. 

Bătrinul înțelept al şatrei ieşi in faţă. 

Să se bată, însă nu cu cuţitele. Să se bată cu 
pumnii pînă ce li se vor istovi şi li se vor sfirși pu- 
terile, Să luăm lupta lor ca o petrecere, și uitîndu-ne 
la ei, să petrecem. Uneori, în vechime, aveau loc ase- 
menea petreceri, şi astfel nunta nu numai că nu se 


spărgea, dar căpăta și mai multă faimă. 
— Vreţi să ascultați de sfatul lui Naur? 


187 


— Da, răspunse Goșu, 

— N-am încotro, mirii nemulțumit Ariston. Dacă 
Goșu vrea să ne batem cu pumnii, o să ne batem şi cu 
pumnii, însă grozav de mult mi-ar fi plăcut să ne 
batem cu cuţitele, Îl curățam cit ai clipi din ochi și 
isprăveam odată povestea ! 

— Mai tirziu, zise Him başa, mai tirziu, dacă o să 
vreţi, o să vă bateți și cu cuţitele. După ce trecem 
dincolo de apă. Ori, și mai bine, după ce vom ajunge 
acolo unde s-a hotărit de stăpinire să ajungem şi să 
ne statornicim. 

Cei doi bărbaţi își lepădară cămășile, rămaseră goi 
pînă la mijloc şi se înfoiară ca nişte cocoșşi. Li se 
făcu loc. Atacul îl începu Goșu. Ariston primi cîţiva 
pumni în fălci. La rindul lui, Goşu fu izbit în coaste. 
Apoi fu izbii în coaste Ariston și acum lui Goşu îi 
veni rîndul să primească o sumedenie de pumni în 
fălci. 

Cu toată ura pe care combatanții şi-o purtau unui 
altuia, lupta lor nu avea nimic spectaculos, nimic 
care să înfierbinte inimile privitorilor. Goșu dădea în 
Ariston ca într-un sac cu fasole şi tot ca într-un sac 
cu fasole dădea și Ariston în Goşu. 

— Fără cuțite, fără harapnice, lupta nu are rost. 

Cam după un ceas, amîndurora le singerau nasu- 
rile şi gurile, însă nici unul nu izbutea să-l înge- 
nunche pe celălalt. Cu toate acestea luptau amîndoi 
cu disperare şi, da istoveală, li se bulbucaseră ochii. 

Him başa strigă : 

— Destul ! O să vă mai bateţi și altădată. Destul şi 
prea destul pentru astăzi ! 

Oamenii, întăritaţi și orbiți de singe, nu-l auzeau 
pe mai-marele șatrei, ori poate îl auzeau şi nu voiau 
să-i dea ascultare. Naur puse mina pe ciomag şi-i 


188 


lovi pe amindoi fără milă pînă îi despărți. După ce-i 
văzu despărțiți, le porunci : 

— Acum duceţi-vă fiecare la căruțele voastre şi 
culcaţi-vă. Culcaţi-vă și dormiţi. Miine dimineaţă să 
vă treziţi devreme. Trecem apa. 

Lăutarii își reluară cintecul. Reîncepu şi jocul. 
Însă se vedea de departe că acum nimeni nu mai 
avea chef nici de cîntec, nici de joc. Totul se desfă- 
şura fără nici o inimă, fără nici o însufleţire. Viorile 
scîrțiiau, cobzele zdrăngăneau, flautele şi cimpoaiele 
siteviseră. Pînă la urmă cintăreţii tăcură. 

Șatra se răsfiră și oamenii se răspindiră pe la că- 
ruţe. Soarele osteni și el şi asfinţi. Focurile care 
mai pilpiiau ici şi colo fură stinse. Plopii şi sălciile, 
căruțele lurgi cu coviltir, caii și măgarii, catirii şi 
urși, ciinii şi oamenii șatrei rămaseră fără umbră, 
Încet-încet cerul se umplu de stele. Portul, în care 
aproape toată ziua cîntaseră marinari şi hamali beți, 
amorţi. Amorţi şi oraşul din apropiere. Numai flu- 
viul continua să curgă tulbure, mai negru decît noap- 
tea și, în curgerea lui pe care nimeni nu era în stare 
s-o oprească, continua să murmure și că clipocească 
pe lingă mal. 

Him başa și Oarba căzură într-o adincă tristeţe. 
De fapt, orice-ar fi spus bătrinul Naur, nunta lui Ali- 
mut fusese stricată. Lisandra o stricase. Lisandra, cu 
Goşu al ei şi cu Ariston al ei. Nenorocită zi fusese 
ziua în care fiica lui Sedil başa și a Cirnei lui intrase, 
prin căsătoria ei cu Goșu, în şatra lui Him başa. Dar 
ceea ce s-a făcut atunci, acum nu se mai putea desface 
decît prin moarte. Dar prin a cui moarte ? 

Alimut luă un ţol din căruţă şi-i șopti Kerei: 

— Hai să dormim în zăvoi. 

— De ce numaidecit în zăvoi ? 


— Ca să fim singuri, îi răspunse cu glas tremurat 
Alimut, ca să fim singuri şi să ne iubim fără să ne 
vadă nimeni, fără să ne audă nimeni, fără să ne simtă 
nimeni. 

Plecară, ţinindu-se, ca de obicei, de mină. Cîinele 
Rob scînci şi scheună. Alimut se opri o clipă şi-l mîn- 
giie pe grumaz. Nu-i trecu prin gînd să-l slobozească 
din zgardă. Miînios, cîinele voinic şi lăţos nu se gu- 
dură și nici nu se potoli. 

Alimut şi Kera se strecurară printre căruţe. 

Ghiftuită și ameţită de băutură, şatra căzuse în 
somn adînc. Dormeau, încă ameţiţi de vin, şi urșii. 
Zăvoiul nu era departe. Alimut și Kera grăbiră paşii 
şi în curînd se afundară în întunericul străveziu, 

Noaptea, ca orice noapte, trecu. 

A doua zi, o dată cu soarele, se arătară în preajma 
șatrei jandarmii. Erau patru bărbaţi tineri şi voinici, 
bucălaţi și grași. Veniseră călări. Caii jandarmilor 
erau şi ei grași, bine ţesălaţi, cu cozile lungi pînă ia 
pămînt. 

— Gata, baragladinelor ? 

— Vom fi gata îndată, domnule. Numai să înnă- 
măm. 

Șatra îşi înhămă caii, măgarii şi catirii la căruțe. 
Him başa o întrebă pe Oarba : 

— Dar tinerii noştri? Pe unde s-or fi ascuns? 

— În zăvoi. S-au dus să-și petreacă noaptea în 
zăvoi. I-am auzit cînd au plecat. Am vrut să-i chem 
îndărăt, să le spun să nu se depărteze de căruţe, însă 
nu m-a lăsat inima să le stric fericirea, 

După ce rosti aceste cuvinte, rise încet. Îşi aduse 
aminte de întiia ei noapte cu Him. Tot într-un zăvoi 
şi-o petrecuse. Ce bărbat fusese pe atunci, în tinere- 
tea lor, Him başa ! Şi ea, ce mai pui de lele ! Ce mai 
pui de lele !... 

Him bașa zise : 


190 


— În zăvoi ? Bine! Dar acum trebuiau sä fie aici. 

Oarba rise. Se gîndi la multe și rîse din toată inima. 

— Or fi adormit. S-or fi muncit mult unul pe altul 
şi s-or fi afundat în somn greu. 

Îi trimise pe Blebe și pe Elezar să-i caute. 

Băieţii se gindiră și ei tocmai la ceea ce se gîndise 
si Oarba şi riseră ştrengăreşte, ba chiar cu oarecare 
zeruşinare, 

— Acum i-aducem, bulibaşă, acum ii aducem. Dacă 
nu vin de bună voie, îi aducem legați. 

Nu trecu mult și băieţii se întoarseră gifiind și stri- 
gînd : 

— Veniţi încoace... Veniţi încoace... S-a întîmplat... 

Se opriră şi făcură semn spre zăvoi : 

— Acolo... Acolo... 

Șatra crezu că Alimut și Kera au fost mușcaţi de 
șerpii zăvoiului. Blebe şi Elezar o luară la goană în- 
dărăt, spre zăvoi : 

—— Acolo... Acolo... 

Ajunseră. Se opriră. Și văzură. Alimut, cu straiele 
zarenţuite, cu obrazul umflat de lovituri, cu buzele 
rupte, sta legat de un copac. Gura îi era astupată cu 
cirpe, iar pe trupul lui aproape gol umblau, întocmai 
ca pe un mort, furnici mari și negre. La cîțiva paşi 
ce el se afla Kera. Miinile și picioarele îi erau strînse 
în sfori. Fata zăcea goală în iarbă, cu gura astupată. 
turnicile care umblau pe pielea ei erau de alt soi 
decit cele care umblau pe trupul lui Alimut. Erau gal- 
bene, cu capul şi picioarele roșcate. 

Le scoaseră cirpele din gură. Blebe izbuti să-şi în- 
trebe cel dintii prietenul : 

—- Cine ? 

— Nu știu. Erau patru, spuse scîncind Alimut, 
Erau patru. Ne-au pîndit şi s-au luat după noi. Cînd 
am ajuns aici, au sărit asupra noastră. 


191 


— Cum arătau ? 

— Nu ştiu. Unul dintre ei era şchiop şi sărea ca 
o lăcustă. Acela... Cu Kera. Întii acela... 

Îi luară pe braţe şi-i duseră la căruţe. Jandarmii 
spuseră : 

— La drum. Vasul pleacă. Și ordinul e să treceţi 
dincolo cu vasul acesta, nu cu altul. 


C APITOLUL VI 


Se scurseră şapte zile şi şapte nopți de cînd că- 
ruțele lungi, cu coviltir, trecuseră fluviul. Drumul pe 
care înaintau cu încetineală de melc era plin de 
gropi şi acoperit cu un strat gros de pulbere galbenă- 
roşcată. Uneori roţile căruţelor se afundau în acest 
strat de pulbere pină aproape de osii. Atunci oamenii 
oacheşi puneau umărul şi împingeau la căruţe. Caii, 
măgarii şi catirii şatrei șchiopătau şi-şi clătinau ca- 
petele de osteneală. Sub arșiţa neîndurătoare a soa- 
relui, rănile şi bubele lor de pe coaste şi de pe spinări 
se deschiseseră, singerau şi supurau necontenit. Muş- 
tele mari, grase, verzi și urit mirositoare se alipiseră 
convoiului, deveniseră şi mai grase, pentru că aveau 
cu ce se hrăni. 

De două ori pe zi şatra în mers era ajunsă din 
urmă de camioane militare care alergau hodorogind 
și duceau către frontul îndepărtat soldaţi ori ma- 
teriale de război. Camioanele cu care se întilneau, şi 
care treceau pe lingă căruțele lungi, hurducăind, adu- 
ceau ostași bolnavi, slabi și galbeni, ghemuiţi unul 
într-altul. Norii de praf şi mirosul greu, de sînge 
acru, uscat, după trecerea camioanelor plutea multă 
vreme în văzduh, în văzduhul acela încremenit, stă- 
tut, pe care nici o adiere de vint nu se îndura să-l 
clatine. Cîmpul, cît vedeai cu ochii, în dreapta și în 


193 
13 — Șatra — Zaharia Stancu 


stînga, înainte și-ndărăt, era neted ca-n plamă. Cîndva 
crescuse pe aici grîu și porumb, orz și ovăz, secară 
şi floarea-soarelui. Pe unde fuseseră altă dată sate, 
acum nu mai întîlneai decît mormane de cenuşă și 
resturi de ziduri arse şi afumate. Fiîntinile fără cum- 
pene erau dărăpănate, iar unele din ele chiar astu- 
pate. Din toate se înălța miasmă rîncedă. Jandarmii 
care păzeau drumul își făcuseră bordeie primitive pe 
la marginile fostelor sate. Războiul pustiise ţinutul 
de oameni, și pretutindeni iarba sălbatecă, pe care 
n-o mai tăia nici fierul plugului, nici gura ascuţită 
a sapei, izbucnise nestînjenită, crescuse în voia ei și 
acoperise cu un uriaș covor vegetal toate nesfirșirile. 

Urşii, cu labele umflate, cu ochii istoviţi, înecați 
de praf, ca şi stăpiînii lor, abia se tirau după căruţe. 
Cîinii însă, sloboziţi din zgărzile lor îndată după tre- 
cerea marelui fluviu, alergau cit era ziua de mare, 
încercind să adulmece şi să prindă iepurii care se 
prăsiseră cu repeziciune. Destul de des se întîmpla 
să și izbutească și atunci se întorceau veseli şi cu bo- 
turile pline de singe cald încă şi zburdau sprinteni pe 
lingă stăpînii lor. 

Patru jandarmi călări însoțeau şatra lui Him basa. 
La Posturile de control oamenii oacheși erau numă- 
raţi şi însemnați în registre. Unii iscăleau de predarea 
lor, alţii de primire. Jandarmii se schimbau, însă oa- 
menilor șatrei li se părea că sint aceiași. Ei vedeau 
mereu și mereu aceleași uniforme albastre, aceleaşi 
chipuri nerase şi nespălate, arse de soare şi tăbăcite, 
aceleași arme, aceiași cai grași și mereu și mereu 
aceleași cizme cu carîmbi înalţi, cînd lucioase, cînd 
pline de praful drumurilor. 

Him mergea pe lîngă caii lui, cu picioarele goale 
prin pulberea fierbinte şi din cînd în cînd îi îndemna, 
atingîndu-i ușor cu codirişca. Pe cap purta pălăria 
cu margini late, pălăria de paie pe care o cumpărase 


194 


din tîrg, în ajunul nunţii lui Alimut, care acum zăcea 
în căruţă cu capul în poala Oarbei. Alimut nu avusese 
noroc de nuntă. Alimut n-avusese nici măcar noroc 
de nevastă. Și de toate nenorocirile numai el singur, 
el, Him başa, era vinovat. Ce-l apucase de grăbise 
nunta băiatului? Teama lui că în aceste ţinuturi își 
vor găsi cu toţii pieirea se arătase a fi, cel puţin pînă 
acum, neîntemeiată. Jandarmii care-i luau în primire 
de la alţi jandarmi îi înjurau. Nu era nici o plăcere 
pentru ei să-i însoţească pe arșiţă şi prin praf, două 
zile, pînă la postul următor. Dar din înjurătură n-a 
murit nimeni și nici n-o să moară cit o fi lumea, 

De cînd trecuse fluviul, şatra pleca la drum la un 
ceas după răsăritul soarelui, făcea la amiază un scurt 
popas pentru masă şi pentru odihna oamenilor şi a 
vitelor, şi îşi deshăma caii, măgarii și catirii cînd 
da soarele în chindie. Adunau buruieni uscate, 
aprindeau focuri, și în timp ce femeile pregăteau mîn- 
carea, bărbaţii își adăpau vitele în bălțile sau lacurile 
din apropiere și le lăsau să pască. După aceea oamenii 
oacheși mîncau, stingeau focurile și se culcau. Cîţiva 
flăcăi rămineau treji să păzească vitele. Jandarmii 
mîncau şi ei. Trei se culcau. Unul răminea de veghe 
cu mîna pe armă. 

Noaptea cădea repede şi toate nesfîrşirile erau nă- 
pădite de un întuneric subţire, străveziu. Pe nicăieri 
nu se zărea o flacără sau măcar o lumină, fie ea cît 
de măruntă, pentru că şi în acest ţinut pustiit domnea 
legea războiului, care spunea: „De cînd scapătă 
soarele și pînă răsare, în orașe, în sate şi pe cîm- 
puri să nu ardă nici un foc, să nu se aprindă nici o 
lumină“. Una din marile bucurii ale şatrei erau fo- 
curile de noapte. Ziua focurile sînt palide, fără putere 
parcă şi fără farmec. Strălucirea lor e ştearsă de uri- 
așa, puternica şi uimitoarea strălucire a soarelui. 
Poate că noaptea vine pe pămînt ca să le dea şi fo- 


195 
13x 


curilor putinţa de a străluci. Cine știe ! Atit de pu- 
ţine lucruri cunosc oamenii! 


Noaptea focul e viu ca o pasăre vie, 
Ca o pasăre vie cu picioarele roşii, 
Cu penele roșii, cu aripile roșii, 

Cu ciocul roșu, cu gitul roșu, 
Noaptea focul e viu ca o pasăre vie. 
Focurile stinse sînt triste ca morții. 
Focurile stinse nu mai au picioare, 
Nu mai au pene, nu mai au aripi, 
Nu mai au ciocuri, nu mai au ochi, 
Focurile stinse sînt triste ca morții. 


Satrei, noaptea, îi lipsea focurile. Șatra ducea lipsa 
focurilor. Însă în căruțele lungi, cu coviltir, dragostea 
nu lipsea. Bărbaţii oacheși îşi stringeau la piept ne- 
vestele pietroase, cu sînii rotunzi şi tari, cu coapse 
subțiri şi cu buze cărnoase și fierbinţi. 

— Tu... Cînd ai să naști? 

— Cam peste două săptămîni. 

— Pînă atunci o să ajungem acolo. 

Nici unul din ei nu ştia ce-i aștepta acolo, dar 
toţi doreau cu ardoare să ajungă cît mai curînd ocolo. 

Drumul străbătut de cînd primiseră poruncă să se 
îndrepte spre răsărit, și mai ales partea aceasta de 
drum de cînd trecuseră fluviul şi se tîrau prin ţinutul 
lipsit de oameni, îi istovise peste măsură. Femeile în- 
sărcinate se temeau să nu le apuce ceasul nașterii 
înainte de a ajunge acolo. Zara murise din naștere 
şi o îngropaseră sub o salcie. Zara nu mai era! Ni- 
meni nu-i mai vedea faţa, nimeni nu mai auzea glasul 
şi paşii ei. Dar amintirea Zarei dăinuia. 

— N-aş vrea să mi se întimple ce i s-a întîmplat 
Zarei. 

— N-o să ţi se întimple, puică. 


196 


— Șatra lui Him başa trebuie să crească, nu să 
scadă ! 

— O să crească, puică, o să crească, şi-o să-nflo- 
rească. 

-— Numai să ajungem odată acolo. 

Pentru cei mai mulţi dintre șătrari și şătrărese a 
ajunge acolo însemna a ajunge la adăpost de soare și 
de ploaie, de vint și de frig, însemna a ajunge în rai. 

Toţi jandarmii care însoţiseră pînă aici şatra erau 
bărbaţi tineri, care trăiau pe aceste meleaguri pus- 
tiite de luni şi luni, departe de casele lor şi de orice 
așezări omenești. Singurătatea, într-un fel sau altul, 
îi înrăise, îi sălbăticise şi le ascuţise pînă la înnebu- 
nire poftele. Lăsau pe cel rinduit cu veghea să aibe 
grijă de arme, şi toţi ceilalţi se tîrau prin iarbă, pe 
furiș, şi pîndeau prin întuneric ca vreuna din muie- 
rile, fetele sau fetişcanele şatrei să se depărteze de 
căruţe pentru a se deşerta și să sară asupra ei. Șatra 
prinsese de veste şi nici una nu se mișca de lingă 
căruță singură. Se duceau să-și facă nevoile mai 
multe, iar bărbaţii, purtînd în miini furci, ori topoare, 
stăteau gata prin apropiere, ca la primul strigăt de 
primejdie să le sară în ajutor. 

Un jandarm rînjise la Him başa: 

— Vă păziţi bine muierile! 

— Sînt bolnave, domnule, toate sînt bolnave și 
n-am vrea ca oamenii stăpînirii să se molipsească şi 
să se nenorocească. Ajunge că sintem noi toţi neno- 
rociţi... 

Într-a opta zi de călătorie, la porunca jandarmilor, 
căruțele lungi, cu coviltir, părăsiră drumul prăfos pe 
care se întîlneau mereu cu camioane militare și o 
apucară pe un drum simplu şi îngust, drept către 
răsărit. 

— Mai avem mult de mers pînă ajungem acolo, 
domnule? 


197 


Jandarmul întrebat se uită la Him basa. Se uită la 
Him başa întocmai cum s-ar fi uitat la un mort. Mor- 
ţii nu întreabă nimic. Mortul acesta însă întrebase. 
Îi răspunse: 

— Două-trei zile. Poate patru. 

Caii jandarmilor erau voinici, înalți, graşi. Pe lingă 
ei, caii, măgarii şi catirii şatrei păreau niște biete 
gloabe. Totuşi, aceste dobitoace mărunte aveau în 
trupurile puţine, rău hrănite și nu îndestul îngrijite, 
o uimitoare putere. Duceau la greu, îndurau arșiţa 
cumplită a verii și viscolul năpraznic al iernii cu 
aceeaşi resemnare ca şi oamenii oacheși, stăpînii lor. 

De la nefericita nuntă a lui Alimut, Lisandra nu-şi 
mai arătase faţa în șatră. Mai mult ca oricînd se sim- 
tea acum dispreţuită şi duşmănită şi se mira că oa- 
menii lui Him başa au rămas totuși atit de blinzi cu 
ea. Dacă povestea ei de dragoste cu Goșu şi cu Ariston 
ar fi avut loc în şatra lui Sedil başa, de mult i s-ar fi 
făcut de petrecanie. Gindindu-se la toate acestea 
rise: „Ah! Ce proastă sînt! Nu mi-au făcut de pe- 
trecanie nu pentru că sînt blinzi, ci pentru că ne 
aflăm sub ochii jandarmilor. Acum fiecare își teme 
viaţa lui. Și cînd oamenii își tem viaţa lor nu le mai 
arde să pună capăt vieţii altora. Dar pînă cînd oa- 
menii aceștia ai lui Him başa își vor teme viaţa? 
Dacă stăpînirea ar fi vrut să-i stirpească, de ce n-ar 
fi făcut-o pînă acum? Ce nevoie era să-i trimită toc- 
mai în pustiul acesta? Jandarmii!... Jandarmii ne-ar 
putea împușca. Dar nu ne impușcă. Numai că se uită 
la noi cu priviri ciudate. Toţi oamenii pe care i-am 
întîlnit s-au uitat la noi cu priviri ciudate, s-au uitat 
la noi ca la niște morți... Cind oamenii îşi tem viața 
lor... Nu. Nu era cum gindise.“ 

Lisandra încetă să ridă. „Tocmai atunci se gîndesc 
oamenii să pună capăt vieţii altora. Tocmai atunci, 


198 


cind își tem propria lor viaţă. Pentru ce, deci, n-o 
omoriseră bărbaţii şatrei?“ 


Cîmpul gol. 
Cerul gol. 
Zările goale. 


Convoiul înainta încet, încet. Era bine că înainta, 
totuşi. Era bine? Poate era bine. Dar poate era toc- 
mai dimpotrivă. 

Cîmpul gol. 
Cerul gol. 
Zările goale. 


De-ar zbura un erete, măcar un erete! De-ar ţișni 
din aceste ierburi înalte măcar un iepure! 

De multe zile întreaga șatră băgase de seamă ceea 
ce Him başa credea că numai el singur a observat. 
Bărbaţii nu-şi mărturisiseră unii altora nimic în 
această privinţă şi nici femeile. Ajunseseră să 
creadă, din dorinţa ca nu cumva teama ori chiar 
frica să se cuibărească în inimile lor şi să-i umple 
de spaimă, că acum, din pricina războiului, toți oa- 
menii din lume își schimbaseră fără să vrea şi fără 
să ştie căutătura şi că toţi se uitau unii la alţii ca 
niște morţi, la alţi morţi. Mai curînd sau mai tîrziu 
toţi aveau să fie ai morţii, numai că fiecare nădăj- 
duia că de el şi de cei dragi lui moartea se va apro- 
pia după o vreme îndelungată, cît mai îndelungată. 

Soarele scăpătă. Ca în fiecare seară soarele scăpătă. 
Focurile din preajma căruţelor fură stinse. Oarba îl 
întrebă pe Alimut: 

-— Te simţi mai bine? 

— Da, mamă, mai bine. Mi-a mai scăzut fierbin- 
teala. 

Oarba nu-i spuse nimic despre Kera și nici el nu 
cuteză s-o întrebe. Se temu să nu afle că fata s-a 


99 


prăpădit sau că e pe cale să se prăpădească. Acum 
mintea i se mai limpezise și dintr-o dată reînvie toată 
întimplarea. 

Ajunsese cu Kera în zăvoi. Căutaseră un loc cu 
iarbă înaltă şi moale. Băiatul rostise încet: 

— Aici. 

-— Nu, nu acolo, zisese Kera. Aici. Aici iarba e 
mai înalţă şi mai deasă. 

Luase ţolul din mîinile băiatului, îl întinsese şi-l 
potrivise. 

= Spre ziuă, spusese Alimut, are să cadă rouă. 

— N-o să stăm noi aici pînă la ziuă, zisese fata. 
O să stăm ce-o să stăm şi pe urmă o să ne întoarcem 
la căruţe. Cred că ar fi bine să ne întoarcem la 
căruţe înainte de a se lumina. 

— Îţi închipui că pină la ziuă o să mă şi satur de 
tine ? 

— Nu. Îmi închipui că tu n-o să te saturi de mine 
niciodată. 

Fata se lungise pe ţol. Alimut se uita la ea prin 
fumuriul străveziu al nopţii şi nu îndrăznea, încă nu 
îndrăznea să se culce lîngă ea. Murmură cîntecul de 
dragoste al mirelui, pe care pînă atunci nu-l mur- 
murase nimănui și niciodată: 


A întrat flăcăul în vie 

Și via era toată a lui. 

A intrat flăcăul în vie 

Și strugurii viei erau copți. 
Flăcăul voia să-și culeagă via 
Și nu știa cum să înceapă. 
Veni porumbița și-i spuse: 
Învață, flăcăule, învaţă... 

Cîntă porumbița, cîntă: 

Învață să-ţi culegi via, băiete... 


200 


Patru inși ieşiră din umbră şi se năpustiră asupra 


lor. Unul, deșirat şi şchiop, care sărea ca o lăc stă. 
se repezise asupra retel, o :zbise cu pumnul in 


pîntec, o ameţise, îi virise o cîrpă pregătită mai 
dinainte în gură şi pe urmă tăbărise pe ea cu pi- 
cioarele. Ceilalţi trei îl pocniseră în cap cu miînerele 
cuţitelov pe Alimut, îi înfundaseră și lui între dinţi 
o cîrpă, îi rupseseră buzele, îl mursecaseră şi-i 
legaseră de copac. După aceea îi sfișiaseră haineie 
şi cămaşa, îl lăsaseră aproape gol şi se jucaseră în- 
ţepîndu-l uşor între coaste. Unul spusese : 

— Să-l omorîm. Dacă îl lăsăm cu viaţă, ne dă pe 
mîna poliţiei. 

— Nu face să ne-ncărcăm sufletul. Tot o să-i 
omoare acolo. Mai bine să ne mai jucăm niţel cu ei. 
Cît despre poliţie... Ce ştie el cine putem fi noi? 

Se jucaseră cu el cit voiseră. În acest timp lunga- 
nul desfăcuse picioarele fetei leşinate, își împlinise 
repede pofta şi sărise in sus rinjind: 

— Habar n-aveţi peste ce-am dat! Nici nu mă 
aşteptam! Trufanda. Acum e rîndul vostru. 

-— Mai trăiește? 

— N-a murit. În orice caz, e caldă. 

Derbedeii nu prea știau cum stau lucrurile. Poate 
că, într-adevăr, fata nu murise. Dacă era caldă, nu 
murise. Îndată ce moare, omul începe a se răci. Dar 
poate că, dacă n-o lasă în pace pînă la ziuă, o să 
moară. O să moară. Ori poate o să trăiască. Nu. N-o 
să trăiască. O să moară. Nu. N-o să moară. Fetele și 
femeile nu mor niciodată din așa ceva. Poate mor. 
Poate, totuşi, nu mor. Dacă li se scurge sîngele din 
trup, mor. 

Fluviul larg şi întunecos curgea liniștit prin apro- 
piere. Alimut auzea cum se izbesc valurile de mal. 
Dinspre apă adia vintul aducînd răcoare. Sălciile foş- 
neau. Plopii foşneau. Deasupra, cerul boltit era plin 


204 


de stele. Iar stelele — ce ştiau? — licăreau nepăsă- 


toare. 
=— a-il ŞI me rina. 


— Mai aşteaptă. 

— Dă-mi şi mie rind, n-auzi? 

— Uite că-ţi dau. 

Șchiopul fuma. Sta cu spinarea rezemată de-o salcie 
strimbă și fuma. Cind trăgea fumul în piept, vîrful 
ţigării se roşea și creştea. 

— Gata? 

— Gata. Dar aş mai vrea o dată. Sînt cam stătut. 

-— Dă-te la o parte. Acum e iarăşi rîndul meu. 

Aruncase mucul aprins la picioarele lui Alimut. 
După ce gifiise a doua oară deasupra fetei zisese: 

— Măăă! Ce mai lăcăraie! 

Păreau viguroşi şi neobosiţi. Timpul trecea încet. 
Asupra băiatului legat de copac năpădiseră furnicile. 
Le simţea cum îi intră în urechi, cum îi pipăie colțu- 
rile ochilor, colţurile gurii. Gîndise: „Va să zică fur- 
nicile nu dorm noaptea. Eu, unul, crezusem pînă 
acum că furnicile dorm noaptea. Acum văd că nu 
dorm. Trebuie să ţiu minte? Trebuie să uit. Trebuie 
să uit tot ceea ce s-a întîmplat în noaptea asta. Tre- 
buie. Dar tocmai asta n-o să uit. Și ce-o să se întîm- 
ple cu mine dacă n-o să pot să uit niciodată noaptea 
aceasta ? Nu știu. Acum nu știu decit atît: că mă 
doare grozav capul! Mă doare capul... Mă doare ca- 
pul... Mă doare...“ 

Ținutul în care căruțele lungi și grele, cu coviltir, 
se afundau mergînd încet către Răsărit devenea din 
ce în ce mai ciudat chiar pentru oamenii oacheșşi care, 
în peregrinările lor, văzuseră atitea. Acum, pe drumul 
simplu și prăfos, de ţară, nu se mai vedea, ca pe orice 
drum părăsit, nici o urmă de om. Pe mari tariale iarba 
sălbatecă și ţepoasă năpădise nestînjenită şi acoperise 
întinderile cu o țesătură aspră şi chinuită. Pe alocuri 


202 


stăpînea numai nisipul roșcat, colțuros, cu miros as- 


cuțit de sare. Uneori șesul se afunda pe neaşteptate 
şi în găvanul micilor vilcele sticleau în soare apele 


vinete-alburii şi stătute ale unor lacuri. Cîinii şatrei 
le adulmecau de departe şi, însetaţi cum erau dir 
pricina ostenelii și a arșiţei necruțătoare a zilei, se nă- 
pusteau în landră, își apropiau boturile de apă şi în- 
cercau să licăie. Săreau însă îndărăt ca arşi, lăsîndu-se 
păgubași. Apa mirosea urit, era mai sărată decît apa 
mării şi în ea nu viețuiau decit niște viermuşi gal- 
beni, dezgustători. 

Căruţele lungi și grele, cu coviltir, se tîrau mai 
departe prin zăpușeală, sub dogoarea soarelui şi în- 
tilneau iarăși ținuturi îmbrăcate în iarbă sălbatecă, 
aspră şi ţepoasă. Pe aci, ochiurile de apă dulce erau 
înconjurate de stuhărișuri. Cîinii licăiau pînă se sătu- 
rau. Din loc în loc, uneori mai aproape, alteori mai 
departe de drumul prăfos, de ţară, zăceau pe cîmp 
tancuri uriașe sparte şi afumate. Trupurile ostașilor 
închiși sub blindajul lor arseseră, iar cenușa o risi- 
pise de mult ploile şi vinturile. De zile şi nopți, ce- 
rul rămînea mereu gol de nori, văzduhul rămînea 
mereu viscos, mereu neclintit, iar soarele, de cum ră- 
sărea și pînă se prăvălea în asfinţit, săruta cu buzele 
lui de foc pămintul, de parcă ar fi vrut să-l aprindă şi 
să-l schimbe, măcar pentru cîteva clipe, în alt soare. 
Pămiîntul însă se împotrivea cu încăpăţinare și nu lua 
foc. Se înfierbinta numai, și frigea cu coaja lui tălpile 
goaie ale oamenilor oacheși, tălpile goale ale urșilor 
și ale cîinilor, și copitele nepotcovite ale cailor, ale 
măgarilor, ale catirilor şatrei. 


Blestemat să fii, soare de vară, 
Blestemat să fii, blestemat să fii ! 
Plăcările tale seacă apele 

Și pîrjolesc păduri și cîmpii. 


20% 


Prin ţinuturile pe care le străbătea lungul şir de 


căruţe cu coviltir, soarele seca, într-adevăr, apele, 
Sa. 11acCărue 1u pirjoieau, intr-adevar, cu neîndurare, 


cîmpiile. Pe alocuri, iarba sălbatecă, aspră şi ghim- 
poasă, se uscase. Se vedea bine că nu avea să mai 
treacă mult timp pînă ce toiul urma să se schimbe în 
cenușă. Cit despre păduri... Blestemul vorbea zadar- 
nic despre păduri, pentru că oricît te-ai fi uitat, pînă 
în zarea gălbuie care tremura ca o uşoară pînză bă- 
tută de vînt, nu izbuteai să zăreşti nici o pădure și 
nici măcar un copac răzleț, unul singur, de leac. 

Copitele însîngerate ale cailor, măgarilor şi cati - 
rilor şatrei se afundau chinuitor în pulberea alburie 
a drumului, iar roţile înalte ale cărnţelor se afundau 
şi mai mult, din ce în ce mai mul. în aceeași pulbere 
alburie. 

Oamenii oacheşi, cu copiii şi nevestele lor se tirau 
nădușiţi şi gifiind pe lingă căruţe și numai bătrînele 
şi borţoasele rămăseseră la umbră, sub coviltire. În 
căruţe însă, in pofida umbrei, era și mai cald. Bătute 
într-una de soare, coviltirele se incinseseră, se scoro- 
jiseră şi dogoreau ca jarul. 


Dă, Doamne, o ploaie 
Să curgă șiroaie... 


Se ruga careva? Nu. Nu se ruga nimeni. Oamenii 
oacheşi nu se rugau nici unui Dumnezeu, pentru că 
hu credeau în nici un Dumnezeu. Atunci, cine fău- 
rise, la începutul începuturilor, lumea, cu tot ce se 
vedea şi cu tot ce nu se vedea? Nimeni. Oamenii 
oacheşi erau încredințaţi, ca și străbunii străbunilor 
lor din cea mai veche vechime, că lumea se făurise 
singură. Oamenii, oacheşi sau neoacheși, atunci, la 
început, răsăriseră din pămint, întocmai ca ierburile 
şi ca arborii. Pe urmă venise de undeva, de la mar- 


204 


ginile pămîntului, o vijelie și-i smulsese din rădăcini. 
Fuseseră nevoiţi să umble, şi umblau, umblau... 

— Vrei să măniînci ceva, Alimut? 

-— Nu mi-e foame. 

— Vrei să bei ceva? 

— Nu mi-e sete. 

— Atunci ce vrei? 

— Nimic. 

— Chiar nimic? 

— Aș vrea să mor. 

Nu-i era nici foame, nu-i era nici sete. Îi ardea 
trupul. Îi ardea trupul şi-i ardeau și gîndurile. Nu 
voia nimic. Ba voia ceva. Voia să moară. Voia într-a- 
devăr să moară ? Poate nu voia. Zicea numai. 

Cînd luase ţolul subsuoară și plecase spre zăvoi cu 
Kera să-şi petreacă întiia lor noapte departe de ochii 
şi de urechile iscoditoare ale şatrei, cîinele Rob se 
gudurase şi încercase să se ia după ei. Alimut însă 
nu-l slobozise din zgardă. 

— Dezleagă-l, îi spusese Kera. Chiar dacă o să 
vadă ceva, n-o să spună. Cîinii nu pot să vorbească. 

— Știu, dar nu vreau să ne vadă și să ne audă în 
noaptea asta nici păsările cerului. 

— Noaptea păsările cerului dorm. 

— Nu toate. 

Rob se ferea. Alimut se îndirjea. Îl lovise de două- 
trei ori. Ciinele scîncise, chelălăise. Pînă la urmă, 
Alimut îl lăsase în pace, în zgardă. 

Puternici, cei patru! Puternici şi plini de vlagă. 
Fiecare trecuse peste trupul cald al fetei de cîteva 
ori. Se săturaseră şi plecaseră abia cînd se mijise de 
ziuă. Șchiopul, sărind ca o lăcustă, li-l arătase pe 
Alimut celorlalţi şi rînjise: 

— Ce ziceţi? N-ar fi bine să ne spălăm totuşi cu- 
titele în el? 

— De! n-ar fi rău. 

Șchiopul se apropiase. Cuţitul îi lucea în mînă. 


205 


— În burtă? 

— Mai curînd gitul. 

Cel mai mărunt zisese: 

— Hai să-l lăsăm întreg. Miine dimineaţă trec 
peste apă. Și acolo... Acolo au să aibă grijă alţii să 
łe facă la toţi de petrecanie. De ce să ne-ncărcăm 
noi sufletul şi să-l purtăm la spinare pe lumea cea- 
ialtă ? 

Plecaseră și se pierduseră prin zăvoi, de-a lungul 
fluviului. 

Furnicile! Dacă n-ar fi fost furnicile, ar fi îndurat 
totul mai ușor. Se gîndea la fată. Îi ardea trupul, dar 
îi ardeau și gindurile. O fi murit fata? N-o fi murit? 
A murit. Fata a murit. Și lui, ca să nu-l tulbure, nu 
i-au spus nimic. Ba nu. Fata n-a murit. Dacă fata ar 
fi murit, ar fi aflat, ar fi simţit. Mai bine-ar fi murit. 
Nu. Mai bine că trăiește. Acolo unde vor ajunge, acolo 
unde li se va spune să poposească şi să-şi întindă cor- 
turile, acolo vor fi ucişi cu toţii. Acolo va fi ucis şi el, 
și tot acolo va fi ucisă şi fata. Cine îi va ucide? Răz- 
boiul. Dar ei, oamenii oacheşi, nu aveau nimic cu răz- 
boiul. Acum însă, era vădit, războiul avea socoteli de 
încheiat cu fiecare om. Deci: războiul avea nişte so- 
coteli și cu ei, cu oamenii oacheşi ai șatrei lui Him 
başa. 

Lui Alimut nu-i era teamă de moarte. Acum ar fi 
vrut, totuşi, să trăiască, pentru viața însăşi, ar fi vrut 
să trăiască pentru șatra lui, pentru prietenii lui, pen- 
tru... Se gîndi la multe. Numai la Kera şi la dragostea 
lui pentru Kera nu se gìndi. Dragostea lui pentru 
Kera îi ieşise din trup în chiar clipa în care o văzuse 
pe fată răstignită şi chinuită de șchiopul care mergea 
cu sărituri de lăcustă. Poate dragostea murise. Poate 
dragostea lui nu murise. Poate dragostea lui trăia 
totuși. Trăia şi se plimba singură şi mîhnită prin ză- 
voiul de lîngă fluviu. Poate dragostea lui trăia şi mer- 
gea în urma șirului de căruţe cu coviltir, ori poate 


206 


mergea înaintea convoiului. Nu știa. Nu ştia decit 
atît: că dragostea lui pentru fată i-a ieşit din trup, i-a 
părăsit trupul. Pentru totdeauna? Poate pentru tot- 
deauna. Poate numai pentru un timp. 

— Să-ţi dau ceva să mănînci, Alimut. 

— Nu mi-e foame, mamă. 

— Să-ţi dau ceva de băut, Alimut. 

—- Rachiu, dacă vrei să-mi dai ceva de băut, dă-mi 
rachiu. 

Oarba îi întinse plosca plină. Băiatul o luă şi o duse 
la gură. Bău, însetat, cu gîlgfituri îndelungi, pînă o 
goli. Rachiul tare îi trăzni mintea şi i-o adormi. După 
aceea îi adormi și trupul. 

Him își întrebă nevasta: 

— Ce face băiatul? 

—- Doarme. 

Un miros de rachiu îi izbi nările. 

— A băut? 

— Rachiu. 

— Mult? 

— O ploscă. 

— E bine că a băut şi s-a îmbătat. O să doarmă 
adînc şi-o să se înzdrevenească. 

Muștele mari, grase şi verzi care mircseau urit se 
țineau scai de șatră. Acum, după trecerea fluviului, 
parcă deveniseră și mai multe, și mai flămînde. 

Cu cît şatra înainta spre răsărit, cu atit arşiţa creş- 
tea, văzduhul părea mai viscos, mai încremenit, iarba 
mai coaptă de soare, mai uscată, aproape arsă. Pe ce- 
rul mereu gol nu se arăta nici un smoc de nor, nici 
un vultur, nici un uliu, nici un erete, Ciociîrliile ră- 
măseseră undeva în urmă, dincolo de fluviu. 

Pe la chindie oamenii oacheşi opriră căruțele și îşi 
deshămară caii, măgarii şi catirii la marginea unui lac 
rotund, cu apă dulce, înconjurat aproape în întregime 
cu ţipirig. Aci își adăpară, ca de obicei, vitele, și le 
sloboziră să pască. Iarba sălbatecă era vînătă şi us- 


207 


cată, însă părea că e bună la gust, pentru că vitele, os- 
tenite şi flăminde, o păşteau cu lăcomie, Cîinii, după 
ce își potoliseră setea, se luaseră după Rob și se de- 
părtaseră de sălașul șatrei, picrzîndu-se prin iarba 
inaltă în căutarea de sălbăticiuni pe care le-ar putea 
vina. Fetele și băiețandrii adunară ciulini şi scaieți 
uscați şi, curind după oprire, în preajma fiecărei că- 
ruțe focul prinse aripi. Între focul pe care-l aprinsese 
Him și căruţă, Oarba se mișca de parcă ar fi văzut. 
Puse oala cu linte la foc şi se ciuci pe vine. Din cînd 
în cînd împingea în foc, cu vătraiul, ierburi uscate şi 
asculta trosnetul ciulinilor și scaieților care ardeau. 

Pe cînd zăcea în căruţă, în trupul tînăr şi cuprins de 
somn al lui Alimut aburii rachiului se risipiră. Faţa 
băiatului, care pînă aci fusese tristă și încruntată, se 
lumină, iar buzele lui rupte, strimbe şi umflate, în- 
cercară să zimbească. Își visă clipă cu clipă nunta, 
nunta lui, care avusese loc pe celălalt mal al fluviului 
cu citeva zile mai înainte. Băiatul visa și multă vreme 
nu-și dădu seama că visează. Plecă, de mînă cu fata, 
spre zăvoi. Rob se gudură și se luă după ei. Alimut 
îl miîngiia pe cap şi cîinele, recunoscător, îi linse din 
mers picioarele. În zăvoi, cei patru derbedei săriră pe 
neașteptate asupra lor. Rob se repezi să-l doboare pe 
șchiop. Ceilalţi trei, cuprinși de frică, fugiră. Rob îi 
rupse șchiopului beregata, îi sfișie pieptul, îi sorbi sîn- 
gele şi-i mincă inima. Ceilalţi trei derbedei se întoar- 
seră. Purtau în mîini furci mari de fier, cu trei colţi. Îl 
înconjurară pe Rob, îl înţepară şi-l uciseră. La el şi la 
fată derbedeii nici nu se uitară. Scuipară, o luară din 
loc în loc, și se pierdură în negura zăvoiului. Ciinii 
şatrei, atrași de mirosul singelui cald, veniră în lan- 
dră. Mincară ce mai rămăsese din șchiop şi-l mîncară 
şi pe Rob. Cind moare un om, rubedeniile şi prietenii 
lui se grăbesc să-l îngroape. De cînd e lumea lume se 
ştie că morţii încurcă viaţa celor vii. Cînd moare un 


208 


câine, ceilalți cîini se reped și-l mănîncă. Da, da, se 
reped şi-l mănîncă. 

Mai departe, visul se urîți cu totul. Alimut nu-și 
dădu seama cum se intîmplă, însă se pomeni că a de-- 
venit cîine, un ciine mare, lăţos, cu labe mari, puter- 
nice şi cu colți albi, ascuţiţi. Acum fata dormea în 
iarbă. Ciinele lăţos se năpustise asupra ei s-o sfișie. 
Fata se trezi și ţipă. Ţipătul ei puternic îl făcu pe 
Alimut să-și lepede somnul. Cum se trezi, se frecă 
speriat la ochi. Îşi pipăi repede trupul. Nu, nu era 
ciine. Era om, ca toţi oamenii. Îi trecu spaima. Rise. 
Gura, cu buzele rupte şi umflate, i se strimbă. 

Oarba simţi că i s-a trezit fiul. 

— Ți-e foame, Alimut? 

— Da, mamă, mi-e foame. Acum... Acum mă simt 
mai flămind ca un lup. 

— Dacă-i așa, e bine. Dă-te jos din căruţă şi vino 
să măniînci. 

Him îl privi. Oarba îi mîngiie faţa și i se păru că 
i-o vede cu buricele degetelor. I se părea numai, ori 
le vedea cu adevărat?! Pe neașteptate, lui Him başa 
îi veni să plingă. Era bărbat, şi încă un bărbat destul 
de în vîrstă, trecut de mult prin ciur şi prin dirmon. 
Pină atunci nu-l văzuse nimeni plingind. N-avea să-l 
vadă nici acum. Clipi de cîteva ori şi ochii, care cu a 
clipă mai înainte începuseră să i se împăienjenească 
de lacrimi, i se uscară. 

Prin apropierea căruţelor ardeau domoale, fume- 
gînd, focurile. Mai era puţin pînă la asfinţit. 

Ariston, după ce mincă şi bău de unul singur o bu- 
telcă de rachiu vechi, se înveseli. Luă un sac gol, îl 
făcu sul și plecă fluierînd pe cîmp. Caii, măgarii şi ca- 
tirii şatrei pășteau liniștiți și se apărau cu cozile de 
muște. Lîngă stolurile mari de muște verzi şi grase, 
veniseră, nu se știa de unde, alte stoluri și mai nu- 
meroase parcă, şi mai flămînde, de muşte tot atît de 
pîntecoase și tot atit de grase ca şi celelalte, însă gal- 


209 
14 


bene, de un galben uricios, murdar, care supăra ochii. 
Muştele încă nu se puteau apropia de șatră. Focurile 
erau vii, îşi zbăteau aripele, iar fumul cu miros as- 
pru plutea prin aerul stătut dintre căruțe. Șatra privi 
după Ariston. Uj Hoţul spuse: 

— Se duce să-și umple sacul cu iarbă. Vrea să 
doarmă pe moale. Se vede treaba că tot nui s-a vin- 
decat pielea. 

Mulţi rîseră. Matahala se uită cu înţeles la Uj Ho- 
tul şi zise: 

— Bărbatul care doarme pe moale, nu mai e 
bărbat. 

Dar Ariston își umplu sacul, îl luă la spinare și se 
întoarse fluierînd. Scoase din căruță un par şi-l bătu, 
ceva mai departe, în pămint. Aduse sacul, îl înfipse 
în par şi se apucă să-l lovească năpraznic cu harap- 
nicul. 

Șatra, mirată, se adună roată în jurul lui. Goşu nu 
se putu stăpîni și se amestecă și el printre ceilalţi. 
Ariston ridică harapnicul, îl făcu să șuiere pe deasu- 
pra capului şi izbi sacul cînd în partea de sus, cînd 
la mijloc, cînd jos de tot. La fiecare lovitură Goşu tre- 
sărea de parcă Ariston nu în sacul umplut cu iarbă 
uscată ar fi izbit, ci în trupul lui, al lui Goșu. Oamenii 
șatrei pricepură. 

— Ariston se pregăteşte să se mai bată o dată cu 
Goşu. 

— Degeaba. Nu e tot una. Sacul stă neclintit. În 
timpul luptei Goşu se mișcă şi întoarce loviturile. 

Veniră să se uite şi jandarmii care îi însoțeau. Șă- 
trarii își despicară rîndurile şi le făcură loc. Pluto- 
nierul întrebă: 

— Ce l-a apucat pe ăsta? 

— Nimic, ce să-l apuce?! Se joacă și el cu ha- 
rapnicul. 

— Toți ştiţi să vă jucaţi așa cu harapnicul ? 

— Toţi. Nu e greu. 


210 


— Atunci de ce se joacă numai el? 

— Ariston e mai vinjos. Pe noi ne-a ostenit dru- 
mul şi zăpușşeala. 

În seara aceea jandarmii și plutonierul lor se cul- 
cară mai departe de şatră. Jandarmul pus să păzească 
odihna celorlalţi primi ordin să nu cumva să se lase 
copleşit de somn şi să ațipească. 

— Să fii cu ochii în patru. Ai înţeles? 

— Am înţeles, domnule plutonier. Aştia cam sînt 
mulţi, dacă ar vrea, ne-ar face harcea-parcea. 

— N-au să îndrăznească, însă paza bună trece pri- 
mejdia rea. 

Ariston ţopăi un ceas şi mai bine în jurul sacului 
umplut cu iarbă uscată şi nu se lăsă pînă nu-l văzu 
hărtănit şi împrăștiat. Lac de sudoare, scoase parul 
din pămînt, îşi strînse harapnicul şi se duse la căruţă. 
Întinse pe jos o rogojină, trase o duşcă de rachiu din 
plosca plină și se culcă. Deasupra întinderilor dezo- 
lante cerul învineţi şi, încetul cu încetul, se întunecă. 
Acum toate focurile erau stinse. Cîinii, ţinîndu-se 
scai după Rob, alergau departe, prin iarba înaltă şi 
uscată, chelălăiau, scînceau, lătrau. În stuhărișul la- 
cului rotund, cu apă dulce, bună de băut, orcăiau, 
speriate poate de întuneric, broaștele. 

Alimut se gîndi la visul lui şi se temu de somn. 

— Dacă adorm, visez iarăşi că mă schimb în cîine 
iăţos și că mă reped s-o sfișii pe Kera. 

La un moment dat i se păru că a şi adormit, i se 
păru că a şi început să viseze. Se pipăi să vadă dacă 
nu cumva pielea i s-a acoperit de păr. Nu. Pielea nu 
i se acoperise de păr, dar pleoapele, ostenite, îi că- 
deau. Se frecă la ochi şi alungă somnul. 

Faia! Trebuia să nu se mai gindească niciodată la 
fată. 

După ce văzuse tot ce se petrecuse în zăvoi, nu mai 
avea poftă nici s-o sărute, nici s-o mîngiie şi cu atît 


211 


mai mult s-o păstreze de nevastă, să se culce cu ea: şi 
să aştepte să-i nască fii şi fiice. 

Poate Kera murise. Dar facă fata murise de ce nu-i 
vorbise nimeni de moartea ei? Poate trăia. 

— Mamă... 

— Da, Alimut... 

— Ce s-a intimplat cu Kera? 

— Nimic, ce să i se întimple?! Nimic, 

— O să moară? 

— Nu. O să mai zacă ce-o să mai zacă. Pe urmă o 
să se înzdrăvenească. 

Nu era nici o bucurie în glasul Oarbei. Și nici o 
tristeţe. Oarba adăugă după un timp, cu acelaşi glas 
șters; 

— Din ce i s-a-ntimplat în zăvoi, Kera n-a murit. 
Dar era mai bine dacă murea. 

Întocmai așa se gindise și el. „Ar fi fost mai bine 
dacă Kera ar fi murit. Da. Ar fi fost mult mai bine.“ 

— Tu ce spui, Alimut? Nu e aşa că ar fi fost mai 
bine dacă fata ar fi murit? După cinci-șase săptă- 
miîni ai fi avut dreptul să te însori cu alta. 

— Da. Ar fi fost mai bine. Acum, spurcată cum 
a fost de cei patru, mie nu-mi mai trebuie. Eu, unul, 
nu mai am chef să mă apropii de ea. 

Întîi zbieră îndelung în noapte un măgar. Pe urmă 
se auziră împuşcături. La început pirîi arma automată 
a jandarmului de pază. După aceea piriiră minioase 
şi automatele celorlalţi. Se auzi și un vaiet. 

— Văleuu ! Mamă-mămulică!... M-au împuşcat... 
Mamă-mămulică... M-au împuşcat... Văleuu... 

Șatra, ca la poruncă, se trezi şi sări în picioare. 
Bărbaţii oacheşi, mişcîndu-se şi strecurîndu-se prin- 
tre căruțe, puseră mina pe cuțite, pe turci, pe to- 
poare. 

— Mamă-mămulică... M-au împușcat... Mamă- 
mămulică... 


212 


Era glas de om străin. Împuşcăturile se răriră şi 
încetară. Acum toţi cei patru jandarmi veneau spre 
căruţe. Unul dintre ei ducea un om la spinare. Plu- 
tonierul răcni: 

— Aprindeţi focul! 

— Păi... 

— Pe răspunderea mea. Aprindeţi focul... 

Jandarmul aruncă la pămînt omul rănit pe care-l 
purtase la spinare. 

— Grijania... Mi-ai rupt oasele... Parcă ai fi de 
plumb... 

Flăcările focului aprins la repezeală se înălţară bi- 
ruitoare și începură să pilpiie şi să joace vesele, lu- 
minind pămîntul în jur. Rănitul gemu înfundat și se 
strinse covrig. 

— Mămulicăăă... M-au omorît, mămulică... 

—— Gura! îi ordonă plutonierul. Gura, că te ia 
mama dracului! Acum îţi descarc automatul în scă- 
fîrlie ! 

Rănitul amuţi. Se uită la jandarmii care-l prin- 
seseră. Cu spaimă se uită. Și tot cu spaimă se uită și 
ia bărbaţii oacheşi, bărboși, ochioși care mai ţineau 
încă la vedere cuțite și topoare, furci și dîrjale. 

-— Să-mi spui tot. Auzi? 

-— Am să vă spun. 

— Dezertor? 

— Da. Dezertor. 

— Câţi eraţi cu toţii? 

— Cinci. 

— De unde veniţi? 

— De acolo... 

„Arătă cu mina spre Răsărit. 

— De ce-aţi părăsit frontul? 

— Nu mai puteam îndura. 

— Ştii că dacă aş vrea, aş avea dreptul să te 
împușc? 

— Stiu. 


213 


— Ce căutaţi prin preajma șatrei? 

— Cai. Voiam să furăm cai, ca să ajungem mai 
repede acasă. 

Plutonierul îl scormoni şi-i luă actele. Se întoarse 
spre Him başa şi-l întrebă: 

— Ce să fac cu el? A? Ce să fac cu el? De îngri- 
jit, n-am cu ce să-l îngrijesc. De trimis dincolo de 
fluviu, n-am cum. Trebuie să-l împușc. 

Tăcu un timp. După accea se apucă să se văică- 
rească: 

— Altă soluţie n-am. Trebuie să-l împușc. Dum- 
nezeu să mă ierte, dar altă soluţie n-am. Trebuie să-l 
împuşc... Să-l împușc! 

Rănitul se răsuci lîngă foc, în ţărină și se apucă să 
scîncească: 

— Făceţi-vă milă de mine şi nu mă împuşcaţi, 
domnule plutonier. Mă așteaptă nevasta acasă... Ne- 
vasta și copiii... Şi-o mamă bătriînă... Şi-un bunic și 
mai bătrîn... 

Începu să plîngă de-a binelea. Subofiţerului i se 
acri saliva în gură. Simţi că-l năpădesc lacrimile și, ca 
să le împiedice, urlă: 

— Dar pe mine nu mă așteaptă nevasta? Pe mine 
nu mă aşteaptă copiii? Pe mine nu mă așteaptă pă- 
rinţii? Porcule! Toţi avem neveste şi copii, unii mai 
avem și părinţi, dar războiul e război. Trebuie să ne 
facem datoria. Cu orice preţ... Cu orice preţ... dato- 
ria... dato... 

Bătrinele şatrei făcură roată în jurul rănitului să-l 
dezbrace. Îi traseră pantalonii și izmenele, îi scoaseră 
tunica şi-l lăsară numai în bocanci și cămașă. Singele 
gilgiia din trupul lui ca dintr-o butie spartă. Încăl- 
ziră la repezeală apă, aduseră cîrpe curate, îl spălară, 
îi astupară şi-i oblojiră rana. 

— Moare? întrebă plutonierul. 

— Are zile, răspunse Oarba. Glonţul nu i-a atins 
măruntaiele, aşa că omul mai are zile. 


214 


— Are zile, dar nu multe, zise plutonierul. Am să 
fac pe dracu-n patru și-am să-l trimit în urmă, la 
oraș. Au să-l judece acolo pentru dezertare şi-au să-l 
împuște. Au să-l pună la gard şi-au să-l împuște... 

Oarba căută cu ochii ei stinși faţa jandarmului şi 
cînd i se păru c-a găsit-o spuse: 

— Judecătorii aceia puși să-i judece sînt şi ei oa- 
meni. Poate au să-l ierte. Dezertorul are acasă copii. 
Dacă-l împuşcă, cine o să-i crească mari copiii? Ci- 
ne-o să-i hrănească pe bătrinii casei? 

Jandarmul îi răspunse acru: 

— La război nu încape iertare. 

Apoi se întoarse către Him başa: 

-- Dacă nu băgam de seamă, dezertorii vă furau 
caii. 

— Miine, cînd ajungem acolo, o să vă răsplătim, 
domnule plutonier. 

-— Dar, bulibaşă, cu rănitul ce facem? 

— Lăsaţi-l deocamdată în grija noastră. Îl însănă- 
“oșim şi-l păzim. Mai tîrziu, dacă vă trebuie, trimiteţi 
şi-l luaţi. 

-— Răspundeţi de el cu capul. 

-— Răspundem. 

-— Peste o săptămînă trimit să-l ia. 

— Voia dumneavoastră. Puteţi să trimiteţi şi peste 
două. 

Jandarmii plecară. Ajunşi la culcuș, îi acoperi 
noaptea. Traseră cîteva rafale în vint, de sperietură, 
şi se culcară. 

Ferdic aduse plosca. I-o întinse rănitului: 

— Rachiu. Vechi și tare. Adoarme îndată. Bea. 
Bea, omule. 

Rănitul întinse mina şi-o luă. Se gîndi: să bea ori 
să nu bea? 

Ferdic îl îndemnă: 

— Bea, omule, bea. Băutura alină durerile și 
adoarme. De cînd mi-a fost ucisă femeia, eu beau în- 


tr-una... Beau într-una... Şi dacă beau mi se pare că 
sufletul mă doare mai puţin. Și... Și... mi se pare că 
dorm chiar atunci cînd sînt treaz. 

Rănitul duse plosca la gură şi n-o dezlipi de buze- 
le-i uscate şi pleznite de soare pînă nu sorbi ultima 
picătură. 

Șatra se risipi. Fiecare se culcă în căruţa ori lîngă. 
căruţa lui. 

Oarba tot n-avea somn. Rămase să vegheze lîngă 
rănitul întins pe rogojină, rănit în care viaţa începea 
să se întoarcă încet și să se statornicească. 

Muştelor li se adăugaseră ţinţarii. Se părea că la- 
cul cu apă dulce, înconjurat pe trei sferturi de pa- 
pură și acoperit în bună parte de lintiţă verde, era 
raiul lor. 

Înainte de asfinţitul soarelui, copiii şatrei intraseră 
goi în apă să se răcorească şi să se spele de jegul care 
se prinsese pe trupurile lor în timpul călătoriei. 
Apa care, privită de pe mal, părea atit de ademeni- 
toare, îi dezamăgi. Era noroioasă și mai caldă decît 
aerul vîscos și încărcat de praf pe care-l respirau. În- 
cepură, totuși, să se bălăcească, iar cîţiva, mai mări- 
șori, chiar să înoate. 

Dar ce se întîmplase? Întii ţipase unul. Pe urmă 
țipaseră, cu ţipete ascuţite şi pline de spaimă, aproape 
toţi, și se repeziseră spre mal. Văzindu-se plini, de la 
glezne şi pînă mai sus de mijloc de lipitori, copiii o 
luaseră la fugă spre căruţe. Fuga însă nu le ajuta la 
nimic. Muierile șatrei își păstraseră sîngele rece, în- 
cerînd să-i potolească şi să-i curețe. Loveau puter-- 
nic, cu latul palmei, drept la mijloc, fiecare lipitoare.. 
Unele, care apucaseră să se umfle de sîngele supt, se: 
desprindeau mai uşor şi cădeau în țărină unde se 
zvircoleau neputincioase. Altele, cu cît erau lovite 
mai tare, cu atit se încăpăţinau să se prindă şi mai 
tare de pielea tuciurie, 


216 


După ce-i curăţară de lipitori, și după ce lipitorile 
căzute în ţărină fură strivite cu călciiele, copiii fură 
unşi cu gaz. Mincărimea şi usturimea pielei nu trecu 
uşor, aşa că fiecare avu de furcă cu ai săi pină-i culcă 
şi-i îndemnă să se liniștească și să adoarmă. 

— Goşule... 

— Da... 

-— Ai fost martor la isprava lui Ariston? 

.— La care ispravă? 

— L-a aceea cu sacul. 

— Am fost, răspunse în silă, 

— Lovea în sacul cu iarbă cu aceeași bucurie cu 
care ar fi lovit în tine. 

— Lovea... 

-— Eu cred că numai la tine se gindea. Prea lovea 
năpraznic, 

— Dar eu nu sînt un sac plin cu iarbă! Sint om. 
Și am să-l poftesc, după ce vom ajunge acolo, şi după 
ce scăpăm de jandarmii care ne însoțesc, să ne mai 
batem o dată. 

— Tot cu harapnicele ? 

— Nu ştiu. O să mă mai gindesc. 

Lisandra rise. Risul ei îl întărită. 

— Da. Tot cu harapnicele. Am să-l bat cu harap- 
nicul pînă am să-l omor. 

— Cu harapnicul n-ai să-l poți dobori, Goșule. Cel 
mult o să-l schilodești și-ar fi păcat de el. E frumos. 
E tare frumos. Ariston e bărbatul cel mai frumos pe 
care l-am văzut eu pînă acum. Cel mai frumos... Cel 
mai frumos... 

— O să-i arăt eu lui frumusețe. O să-l sfirtec... 

— Mai curînd o să te sfirtece el pe tine. O să te 
schilodească ori poate chiar o să te și omoare. 

— Niciodată ! Înţelegi ? Asta n-o să se întîmple 
niciodată. 


217 


— Dacă v-aţi bate cu cuţitele, spuse muierea, ar fi 
altceva. Tu ştii să te baţi mai bine cu cuțitul decit cu 
harapnicul. 

Privind-o cu ochi de piatră, Goșu mormăi: 

— De fapt, tu spui una și gindești alta. Tu crezi 
că, într-o luptă cu cuţitele, lui Ariston i-ar fi mai 
uşor să mă omoare. Ai scăpa de mine. Tu numai la 
asta te gindești: să mă omoare Ariston, să scapi cît 
mai curînd de mine. 

Muierea tăcu. Goşu zise apăsat : 

— N-ai să scapi tu așa de curînd de mine. Într-un 
fel sau într-altul, eu pe Ariston tot am să-l omor. 

— De cînd te lauzi... Mi s-a şi acrit să te tot aud: 
am să-l omor, am să-l omor... Şi nu ești în stare să-i 
clintești un fir de păr din cap. 

Muma lui Goşu ridică glasul: 

— Dar mai tăceţi odată! Mi-e somn și nu pot să 
adorm de gura voastră. 

Satra dormea dusă, acoperită de întunericul stră- 
veziu al nopţii. Pămîntul era cald. Ierburile erau 
uscate. Ciinii, întorşi lîngă căruţe, căscau şi picoteau. 
Urşii mormăiau prin somn. Babaia visa că mănîncă 
miere și că bătrînul Zazu se bătea cu un întreg roi 
de albine. Iar cîinele Rob... Ciinele Rob avea şi el un 
vis: se făcea că se află într-o poiană înflorită în mij- 
locul unui cîmp verde... verde. Dar cimpul verde era 
plin de cîrduri de iepuri. Unii erau galbeni la păr, 
alții roșcați, dar toți se ingrășaseră așa de mult că 
abia se mișcau. Veneau, se opreau în faţa lui Rob, se 
ridicau în două picioare şi se rugau: 

— Mănincă-ne, Rob. Sintem graşi şi gustoşi, mă- 
nîncă-ne, Rob. 

Ciinele Rob ridea: 

— Acum sînt sătul. Să veniţi la mine la iarnă. 
Atunci o să vă fac la toţi plăcerea să vă măninc. 
Acum duceţi-vă. Duceţi-vă şi Lăsaţi-mă în pace să 
dorm... 


218 


Rănitul, care peste noapte dormise adinc din pri- 
cina rachiului băut, se trezi o dată cu venirea zorilor 
și cum se trezi își pipăi partea lovită şi oblojită a 
trupului. Carnea, ieșită din amorţire, îl durea adînc. 
Se răsuci pe şold. Vru să strige. Se temu să n-o 
scoale din somn pe femeia de lîngă el, care sta ne- 
clintită de parcă ar fi fost o mogildeaţă neînsufleţiiă 
de piatră sau de pămînt. Oarba, de care somnul nu 
se lipise nici o clipă, îl întrebă: 

— Spune-mi, omule, ai într-adevăr acasă patru 
copii? Pari a fi destul de tinerel. 

— Nu, răspunse soldatul rănit, am minţit. 

—- De ce? 

— Pentru că dacă i-aș fi mărturisit că am şase, 
plutonierul de jandarmi nu m-ar fi crezut. 

Oarba se miră: 

— Așa de tinăr! După glas pari a fi atît de tînăr! 
Și ai şase copii!... 

— Mi-a murit mama. Trebuia femeie la casă şi 
tata m-a silit să mă însor la șaptesprezece ani. În 
cinci ani nevastă-mea a născut cinci copii. Cu al şa- 
selea m-a pricopsit taica după ce am plecat la război. 

Oarba nu pricepu dintr-o dată. 

— Cum adică? 

— După ce am plecat la război, taica s-a încurcat 
cu nevastă-mea şi nevastă-mea a mai născut încă un 
copil care e fiul tatei. 

— Au crezut că ai murit? 

— Poate au crezut că am murit, poate n-au crezut. 
Nu ştiu. Și dacă nu ştiu, nu ştiu. 

— Şi cum ai aflat? 

— De la un văr care a venit pe front acum o lună. 

— Şi acum... Acum ce vrei să faci? 

— Nu ştiu. Poate au să mă judece şi-au să mă 
împuşte pentru dezertare. În vreme de război oamenii 
sînt ieftini. Și dacă unii au prilejul să-i omoare pe 


219 


alţii, îi omoară, fără prea multă vorbă, iar în unele 
cazuri chiar cu plăcere. 

— Ai plecat de pe front pentru... 

— Mă săturasem de război. Însă n-am plecat nu- 
mai pentru asta. Vroiam să ajung cît mai repede 
acasă, ca să-l ucid pe tata. 

— Şi nevasta? Cu nevasta n-ai de încheiat nici 
o socoteală? 

— Cu nevasta, săraca, n-am nimic. O fi silit-o, o fi 
ademenit-o, cine ştie! Muiere singură, minte slabă, 
carne slabă. 

Șatra aprinse focuri, își astimpără foamea, îşi in- 
hămă caii, măgarii și catirii şi plecă mai departe spre 
răsărit, mereu mai departe spre Răsărit, mereu spre 
răsărit, 

Călări pe caii lor voinici şi grași jandarmii mer- 
geau și ei tot spre Răsărit, păzind de departe convoiul 
lung și ostenit de atita zăpușeală și de atita drum 
al oamenilor oacheși. 

Ciinii se țineau cum se mai ţineau, însă urşii se 
aflau la capătul puterilor. Îi istovise nu numai lun- 
gimea şi greutatea drumului străbătut, cumplita ar- 
şiţă a secetoasei veri, ci şi uriașele roiuri de muşte de 
război care nu se îndurau să se despartă de şatră. 

Pe fugarul rănit îl luă Ariston în căruţa lui. 

Oarba il întrebă pe Alimut: 

-— Ți-e mai bine? 

— Mai bine, mamă. Cînd ajungem acolo, mă dau 
jos din căruţă şi încep să umblu. În curînd am să fiu 
sănătos-tun. 

Him asculta cuvintele pe care le schimbau între ei 
nevasta şi fiul lui. Asculta și parcă se îngrășa de 
mulţumire şi de bucurie. Fiul lui trăia. Fiul lui ar fi 
putut fi ucis. Nu fusese ucis. Trăia. Trăia şi avea să 
mai trăiască... să mai trăiască... Cei patru derbedei... 
Cei patru derbedei, dacă ar fi vrut, ar fi putut să-l 
omoare acolo lingă fluviu, în zăvoi. Nu-l omoriseră. 


220 


Îl scuipaseră, îl bătuseră, îl batjocoriseră, îl înţepa- 
seră cu cuţitele, însă îi iertaseră viaţa. Nimic nu era 
mai scump pe lume ca viața. De ce oamenii încercau 
mereu să şi-o ia unii altora? 

— Hii, murgule!... 

— Hii, bălane... 

Moartea!... Poate acolo, în localitatea aceea necu- 
noscută către care se îndreptau cu căruțele lor grele, 
lungi, cu coviltir, îi aştepta moartea. Dar poate îi 
aştepta şi viața. Dacă stăpînirea ar fi voit să scape 
de ei, ar fi dat poruncă jandarmilor care-i însoțiseră. 
de la trecerea fluviului, să-i omoare. Patru jandarmi 
— trei soldați şi un plutonier — cu patru puşti auto- 
mate, într-un sfert de oră n-ar fi avut ce împuşca. 

Bine. Stăpînirea nu le vrea moartea. Atunci de ce-i 
mină din urmă, departe de ochii lumii, prin aceste 
ținuturi pustii, către un ținut care va fi, poate, şi 
mai pustiu? 

— Hii, bălane!... 

— Hii, murgulei... 

Loviţi din cind în cînd uşor cu codirişca biciului, 
murgul și bălanul călcau încet prin pulberea adîncă 
și fierbinte a șoselei și se apărau cu cozile de muştele 
mari, verzi și grase şi de muștele mari, galbene şi 
grase care-i însoțeau. Noroc că ţinţarii, după ce se 
ţinuseră un timp de căruțele cu coviltir, se întorse- 
seră la balta cu apă dulce și la stuful lor. 

Lui Alimut, care n-a avut parte de Kera, el, Him 
başa, o să-i găsească altă nevastă. Se aflau destule 
fete tinere şi chipoase în şatră! Încercă să și le amin- 
tească. Da. Erau destule. 

Calub !... N-ar : fi vrut să aibe neplăceri cu Calub. 
Pină la urmă tatăl Kerei va trebui să înţeleagă. După 
întîmplarea din zăvoi, Calub nu avea decît să-și păs- 
treze fata — care nu mai era fată — şi să-i dea în- 
dărăt galbenii primiţi. Buni galbeni ! Toţi cu zimţi !. 


22} 


“Toţi de aur vechi, turcesc! Zece la număr! Zece! 
Parcă îi şi vedea strălucind în palma lui bătucită! 
Parcă îi şi auzea zornăind ! Nimic nu e mai plăcut 
auzului omenesc decit zornăitul banilor de aur... Zor- 
năitul banilor de aur !... 

Moartea !... Moartea și viaţa ! El, Him başa, nu se 
speria de moarte și nu se speria nici de viaţă. 

— Hii, murgule !... 

— Hii, bălane !... 

De fapt, fiecare om, înainte de a muri pentru tot- 
deauna, moare de cîteva ori. Și el, Him başa, murise 
de nenumărate ori. Odată murise copilul Him. Și din 
trupul mort al copilului Him răsărise tînărul Him. 
Pe urmă murise și tînărul Him. Iar din trupul mort 
al tinărului Him se iscase pe lume omul matur Him. 
Nu trecuse prea multă vreme şi din trupul omului 
matur Him ieşise la iveală bătrînul Him. Într-o zi... 
Într-o zi va muri şi bătrinul Him. Şi din trupul mort 
al bătrinului Him nu se va mai arăta nici un alt om. 
Odată mort, bătrinul Him va rămîne pentru totdea- 
una mort. Cel mult din trupul mort al bătrînului 
Him va răsări iarbă, ciulini, mărăcini... 

— Hii, murgule !... 

— Hii, bălane !... 

— Hiii, moarte !... 

— Hii, viaţă |... 

Caii merg încet. Măgarii merg încet. Catirii merg 
parcă şi mai încet... Şi mai încet... Copitele lor sín- 
geră, sînt pline de răni și de bube, și se afundă în 
pulberea fierbinte și alburie a drumului. Și tot în 
pulberea fierbinte şi alburie a drumului se afundă și 
roţile înalte ale căruţei lungi și grele, cu coviltir. 


Pulbere alburie, poate ai fost odată 
Trup sprinten de sprintenă fată. 
Pământ negru, aspru, uscat, 

Poate ai fost cîndva trup de tînăr bărbat. 


Cîndva !... Cindva !... Ce tînără şi frumoasă fusese 
odinioară Sina ! Atunci se căsătorise tînărul Him cu 
ea. Îi dăruise cinci fii. Cu fiecare naștere murise ceva 
din ea. Şi murea ceva din ea cu fiecare an. Femeia 
se uscase şi se smochinise. Își pierduse vederea. Acum 
numai el, Him başa, își mai aducea aminte că altă- 
dată o chemase Sina. Acum numai el, Him başa, își 
mai aducea aminte că altădată Sina fusese tînără, fu- 
sese frumoasă și-i dăruise zile pline de bucurie şi 
nopţi pline de arzătoare dragoste. Şatra, ce mulţi, de 
foarte mulţi ani, o numea Oarba, Oarba lui Him, 
Oarba lui Him başa... Oarba... Oarba. 

Him lăsă caii să meargă în voie. Nu-i mai lovi cu 
biciul. Nu-i mai lovi nici cu codirişca. 

Mergind pe lîngă cai, Him başa călcase din intim- 
plare în nişte ghimpi ascuţiţi, crescuţi la marginea. 
drumului. Acum îl usturau tălpile înțepate. Se urcă 
în căruţă. Alimut dormea, somn adînc dormea Ali- 
mut. Oarba îl veghea. O rugă : 

— Sina, dă-mi plosca. Mi s-a uscat gura. 

Oarba pipăi coviltirul. Găsi plosca. I-o întinse. Him: 
înghiţi cîteva guri de rachiu. Se întoarse. 

— Pune-o la loc. 

Oarba întinse mina, luă plosca şi o atirnă la lo- 
cul ei. 

Him başa îi văzu faţa uscată, zbircită, smochinită,, 
cu care de atita amar de vreme se obișnuise. Şi-i văzu 
şi ochii rotunzi, neobișnuit de mari și neobişnuit de 
frumoși $i de negri care de mulţi ani erau lipsiţi de: 
vedere. 

— Dar ce e cu tine ? Plingi ? 

—- Fără să vreau, Him. fără să vreau. 

— Băiatul ? 

— Nu. Băiatul s-a liniștit. Doarme. 

—- Atunci de ce plingi ? 

— Him, nu te supăra, Him. Au trecut doisprezece 
ani, patru luni și treisprezece zile de cînd tu nu mi-ai 


222. 


mai spus pe nume, de cînd tu nu mi-ai mai zis Sina. 
Și acum eu mă-ntreb, Him, ce te-o fi apucat pe tine 
de mi-ai zis Sina ? 

Lacrimile care îi curgeau Oarbei din ochii rotunzi, 
neobișnuit de mari și neobișnuit de negri şi frumoşi, 
dar fără vedere, îi arseră lui Him başa inima. Apucă 
miinile Oarbei și vru să i le mingiie. Abia acum Him 
başa băgă de seamă că mîinile soţiei lui erau negre 
ca pămîntul şi uscate ca niște cioturi. Oarba şopti : 

— Dragule... dragule... 

Ce-o apucase ? Ce-i venise să-i spună așa? Him 
sări din căruţă și începu să-și bată caii cu biciul. 

— Na! Una! Mai ţine una! Mai na încă una! Și 
încă una ! Mai na ! Mai na ! 

Caii se opintiră în hamuri şi voiră să alerge ca să 
împlinească voia stăpînului. De ani de zile îl cunoş- 
teau pe Him başa, se temeau de biciul şi de miînia 
lui, însă atit de aprig și atit de minios ca acum caii 
nu-l văzuseră niciodată. 

— Hii! Hii!... Mai na!... Mai ţine!... Mai na!... 

Căruţa lungă cu coviltir era grea și roţile ei înalte 
intrau adînc în țărîna arzătoare a drumului. Murgul 
îngenunche sub lovituri și căzu. Bălanul se opri. 

O dată cu căruţa lui Him başa se opri întregul con- 
voi. Oamenii oacheși alergară să vadă ce s-a întîm- 
plat. Îl găsiră pe Him başa lovindu-și cu sălbăticie 
calul căzut. Urla, înjura și își izbea calul de parcă 
ar fi vrut să-l omoare. Murgul clipea din, ochi, ră- 
minea nemișcat, însă la fiecare lovitură pe care o 
primea tresărea. 

— Lasă calul, Him başa. 

— Nu omori calul, Him bașa. 

Plin de minie, omul parcă nu-i auzea. Își suduia 
și-și lovea mai departe calul. Auzi risete batjocori- 
toare. Întoarse capul. Cei patru jandarmi călări pe 
caii lor voinici şi graşi îl priveau şi rideau. Plutonie- 
rul îi spuse rînjind : 


1224 


— Aşa! Arde-l, Him başa. Omoară-l. Him basa. 
Nu-l ierta, Him bașa. 

Îl cuprinse ruşinea, aruncă biciul și se îndepărtă 
de căruţă. O luă pe jos peste cîmp. Apoi, dezmeticin- 
du-se, se întoarse și o porni drept înainte, pe drumul 
simplu şi prăios care mergea către Răsărit, către 
acolo. Oamenii oacheşi ridicară calul căzut în ţărînă, 
împinseră căruţa și unul dintre ei, apucînd hăţurile, 
strigă blajin : 

— Dii!... 

Caii o porniră la drum cu pași înceți, obosiţi. Între- 
gul convoi se puse în mișcare. 

La amiază plutonierul nu le îngădui oamenilor oa- 
cheși să deshame şi să-și pregătească masa. Zise: 

— Mai avem numai un ceas și ajungem acolo. 

Unii se bucurară. 

— În sfârşit ajungem. 

Alţii se posomoriră : 

— Dar dacă odată ajunşi acolo, jandarmii ne... 

Cimpul neted, acoperit cu iarbă sălbatică, înaltă și 
uscată rămase în urmă. Acum drumul simplu, de 
ţară, străbătea un ţinut în care pămîntul era galben, 
tare ca piatra, zgrunţuros și lipsit de orice urmă de 
vegetaţie. Crăpături largi şi adinci plecau de lîngă 
marginile drumului şi se înşiruiau pînă în depărtare. 
Câinii se încîrduiră pe lîngă căruţe și tot pe lingă 
căruţe se încîrduiră și copiii șatrei. Caii, măgarii şi 
catirii începură să meargă și mai încet, căutînd ca 
fiecare pas să fie făcut cu nesfîrşită grijă. Urşii ge- 
meau şi mormăiau, mergeau înainte, mereu înainte 
și își sunau lanţurile grele... lanțurile grele... 

Him başa se afla cu cîteva sute de pași înaintea 
convoiului. Călca şi el cu grijă, ferindu-se să nu alu- 
nece în crăpături. În urma lui, la mică înălțime, plu- 
tea în aerul viscos și fierbinte un nouraș de praf. 
Acum buzele îi tremurau de parcă ar fi fost bolnav 
de friguri și din ochi i se prelingeau în barbă lacrimi. 


wo 
IN 
o 


15 — Şatra — Zaharia Stancu 


Din pricina mustăţilor stufoase lacrimile nu-i ajun- 
geau pînă ia buze, așa că nu-și dădea seama dacă 
sînt sau nu amare. 

Nu mai plinsese de pe vremea cînd fusese copil. Pe 
atunci, într-o zi, făcuse o poznă și tată-său îl bătuse 
cu biciul. Plinsese pentru că fusese bătut cu biciul. 
Dar... acum... acum ce era cu el ? Viaţa multă pe care 
o trăise şi care rămăsese, toată, în urmă, ori scurtul 
crimpei de timp pe care îl mai avea de trăit de acum 
înainte ? Viaţa, oricum ar fi trăită, nu este decît un 
crimpei de lumină. Pentru fiecare om atit e viața: 
un crîmpei de lumină. Înaintea acestui crîmpei de 
lumină : oceane de întuneric. După ce se va isprăvi 
acest crimpei de lumină : oceane de întuneric, oceane 
de intuneric şi nimic altceva. 

Cînd s-a căsătorit cu Sina, el, Him bașa, avea două- 
zeci de ani, iar Sina... Sina nici nu împlinise cinci- 
sprezece. I-a născut patru feciori. Credeau amîndoi 
că izvorul copiilor lor a secat şi, pe neașteptate, după 
ce Sina trecuse de patruzeci de ani, într-o noapte, 
sub cort, i-a șoptit la ureche : 

— Him, dragule, o să mai avem un copil. 

— Ți se pare, Sina. 

— Ba nu mi se pare de loc, Him. Sînt într-a treia 
lună. 

Își căsătorise feciorii. Și fiecare dintre fecorii lui 
aveau acum alți băieţi şi alte fete. Nurorile, se întîm- 
plase, toate erau grase și mîndre. Nici una n-o iu- 
bise pe Sina şi nici Sina nu-și lipise inima de inima 
vreuneia dintre ele. Abia dacă-și vorbeau. Nepoţii şi 
nepoatele, cînd se nimerea să vorbească despre bu- 
nica lor, îi spuneau Bătrina, ori, și mai cu plăcere, 
Oarba. Iar el, el Him başa, îi uitase parcă numele. 
În gindurile ori în vorbele lui îi zicea : nevastă-mea, 
muierea mea, oașca mea, băbătia mea. Dragostea lui 
pentru ea o topiseră anii. Anii aprind în inimile oa- 
menilor dragostea, și tot anii o topesc şi o sting. 
226 


Nimeri cu piciorul într-o crăpătură, se poticni şi 
căzu. Avu vreme să se proptească în miini. Se ridică 
greoi și înainte de a porni mai departe își aruncă 
ochii în jur. Pămîntul era, ca și mai înainte, galben, 
uscat, amestecat cu bolovani şi cu pietriș, însă nu 
mai părea atit de pustiu. Muşuroaie dese, unele ve- 
chi, altele proaspete de tot, arătau că în coaja aces- 
tui ținut sărac vieţuiau ciîrtiţe. Dacă vieţuiau cîrtite, 
mai vieţuiau și viermuși. Cîrtiţele sint oarbe. Începu 
să le numere mușşuroaiele. Plecă mai departe, nu- 
mărîndu-le. O sută. Două sute. Cind trecu de trei 
sute se lăsă păgubaș. Aci, pămîntui era al viermușilor 
și al cirtițelor oarbe. Dar, pe lumea asta, nu numai 
cirtiţele erau oarbe. Oarbă era și Sina lui. De ani de 
zile el, Him başa, uitase să-i spună Sinei pe nume. 
lar femeia care-i dăruise cinci feciori numărase anii, 
numărase luniie, numărase și zilele de cînd pierduse 
dragostea lui. Căci femeia lega faptul că uitase să-i 
spună pe nume, cu moartea dragostei lui pentru ea. 
Poate numărase şi clipele. Tăcuse. Tăcuse şi numă- 
rase : anii, lunile, zilele, orele, clipele. Cum să nu-i 
vină să se lungească în drum și să moară ? 

Ochii i se uscară şi începură să-l usture. În schimb 
i se umplu gura de salivă. O scuipă. N-apucă s-o 
scuipe bine, că gura i se umplu iarăși. Și abia acum 
băgă de seamă că saliva lui e zgerunțuroasă și că are 
gustul fierturii de coajă de salcie. Își amintea bine 
gustul fierturii de salcie. În copilărie se bolnăvise de 
îriguri. Zăcuse și tremurase zile întregi pe rogojină. 

Soarele trecu de amiază. Vilvătăile lui însă nu 
scădeau. Aerul era fierbinte şi nici o adiere de vint 
nu-l clătina, iar țărîna roșcată, amestecată cu pie- 
triș colţuros, era și mai fierbinte. Sudoarea curgea 
de pe trupurile oamenilor oacheși și de pe vite. Jan- 
darmii înjurau plini de ciudă. Șatra ! Din pricina ei 
trebuia să se străbată un asemenea ţinut și pe o ase- 
menea vreme ! N-ar fi fost mai potrivit să-i fi inecat 


227 
15> 


pe toţi în fluviu? Mare lucru! Acum oamenii mu- 
reau cu miile şi nimeni nu cerea cuiva vreo socoteală. 
Războiul de aceea era război : ca să mănînce oameni, 
cit mai mulți oameni. 

Him başa mergea clătinîndu-se și plingea. Nu bă- 
nuise niciodată că păstrează în trupul lui uscat de 
bătrineţe, şi în parte secat de puteri, atitea lacrimi. 

Crăpăturile începură să se micșoreze şi să se ră- 
rească. Se răriră, se răriră pînă nu se mai văzură 
de loc. Pulberea drumului deveni mai măruntă şi 
mai alburie. Cîmpul neted se acoperi iarăși cu iarbă 
sălbatecă, înaltă şi scorojită de soare. Șatra, care 
mai înainte se temuse că ï se va porunci să-și întindă 
corturile pe nisipurile acelea goale, se mai învioră. 
Tancurile sparte şi afumate rămăseseră de mult în 
urmă. Acum, din loc în loc, cînd într-o parte a dru- 
mului, cînd în alta, se zăreau lungite și deșirate în 
iarbă schelete de cai și de oameni. Ploile spălaseră 
scheletele, vînturile iuți le uscaseră, iar soarele, tot 
dogorindu-le, le dăruise un luciu gălbui, de smalţ 
vechi. Unele schelete omenești mai purtau resturi 
putrede şi puţine de vestminte, altele nu. 

Oamenii oacheși le priveau o clipă, pe urmă își lă- 
sau capetele și se uitau numai la panglica îngustă şi 
alburie a drumului. Cerul parcă era blestemat, conti- 
nua să rămînă albastru și pustiu, fără nici un zbor 
de pasăre și fără nici o urmă de nor. Văzduhul con- 
tinua să rămînă viscos, încremenit şi fierbinte, iar ţă- 
rîna continua și ea să frigă tălpile desculţe ale oame- 
nilor oacheși, labele urşilor și ale cîinilor, copitele 
pline de bube și de răni ale cailor, măgarilor şi cati- 
rilor. Zările pilpîiau și pe toată nesfirşirea cerului şi 
a pămîntului nu se auzea decit scirțiitul şi scrișnetul 
roţilor şi lipăitul picioarelor tirşite prin pulberea 
firbinte. Mirosea a pămînt tare care ducea de mult 
dorul ploii, și mirosea şi a iarbă uscată, sfărîmicioasă. 
Cum o atingeai, iarba se sfărima și nici nu era nevoie 


228 


s-o freci în palmă ca să se asemuie cenușii. Caii, mă- 
garii şi catirii înhămaţi la căruțele lungi și grele cu 
coviltir, abia se mai tîrau. Muștele de război, mari şi 
grase, verzi și galbene îi chinuiau, îi chinuia foamea 
și-i mai chinuia şi setea. Un cal de pe la mijlocul con- 
voiului îngenunche și căzu. Șirul de căruţe se opri. 
Oamenii oacheși săriră şi încercară să-l ridice. Se 
opintiră cât putură, însă totul fu în zadar. Calul, lun- 
git în ţărină, era pe sfirşite. Zvicni de cîteva ori din 
picioare și muri tăcut, cu zăbala în gură și cu hamul pe 
el. Îl deshămară cu greu, îl traseră la margine, îi luară 
repede carnea bună de mîncat și pielea, și-l părăsiră. 
Avea careva un cal, un măgar ori un catîr de pri- 
sos ? N-avea nimeni. Ferdic mai aruncă o privire ca- 
lului jupuit și descărnat, se înhămă în locul lui și con- 
voiul piecă mai departe. Mereu mai departe... Mai 
departe... Spre Răsărit. 

— Mai avem mult pină ajungem acolo, domnule 
plutonier ? - 

— Cam o jumătate de ceas, dacă mergem întins. 

Soarele pogora domol pe scara nevăzută a cerului, 
însă mai avea de mers pînă să atingă marginea zării şi 
să asfinţească. Șatra ridică ochii. Careva strigă : 

— O barză. Ne apropiem de ţinuturi locuite. O 
barză ! 

Nu-i răspunse nimeni. Barza, care ţinea un şarpe 
în cioc, trecu în zbor lin pe deasupra convoiului, făcu 
un ocol, se înălţă și o luă spre miazăzi. Așadar, spre 
Răsărit, nu se nădăjduia în nici o așezare omenească 
mai apropiată. Pustiu şi iarăşi pustiu. 

Umbrele se lungiră. Caii, măgarii și catirii, înhă- 
maţi la căruţe, călcau acum pe umbrele lor. Și tot 
pe umbrele lor călcau și oamenii oacheși care mergeau 
pe lîngă căruţe cu ciinii și cu urșii... 

Pe zarea gălbuie şi tremurătoare dinspre răsărit 
se ivi o dungă roșcată. Caii, măgarii şi catirii înhă- 


229 


maţi la căruțe își adunară puterile și, neîndemnaţi de 
nimeni, lungiră pasul. Merseră... Merseră... Dunga 
roșcată crescu şi, cind se mai apropiară de ea, oame- 
nii șatrei văzură cu mirare că era o pădurice săracă, 
de arbuști, toată numai cotloane şi hăţișuri. Soarele 
aprig al verii îi pirjolise şi-i roșise de timpuriu ramu- 
rile încilcite și frunzele. Drumul simpiu, de ţară, coti, 
o ocoli şi o apucă iarăși drept către Răsărit. Dincolo 
de pădurice, luci pe neaşteptate apa sticloasă, lincedă 
si stătută a unui lac. Dintr-o dată aerul se umplu de 
miros ascuțit. înţepător şi sărat. Spre răsărit de lac 
își arăta povirnișui ripos şi pietros un deal mărunt. 
Mai avem mult pînă acolo, domnule plutonier ? 

— Încă puţin... Încă puţin și ajungem. 

Ferdic trăgea sirguincios la ham alături de calul 
care-i mai rămăsese. Ochii îi ieșiseră pe jumătate din 
cap, buzele îi crăpaseră, iar obrazul bărbos i se umfla 
și i se dezumfla ca un cimpoi. Puterile îl părăsiră, 
si căzu întocmai cum, cu puţin mai înainte, îi căzuse 
calul. 

— Hooo! Opriţi !... 

Biebe şi Ivar íl ridicară, îl culcară în căruță şi-i 
duseră la gură plosca cu rachiu. 

— Ti-e rău? 

-— Nu. Osteneala. Numai osteneala. 

Blebe îi luă locul la ham. 

Între lac şi rîpile pietroase se întindea o limbă de 
pămînt nisipos pe care izbutiseră totuşi să prindă 
rădăcini şi să crească ici și colo tufișuri de iarbă 
ghimpoasă. Dintr-una din rîpile pietroase ţișnea un 
șuvoi de apă limpede. Făcîndu-și anevoie drum prin- 
tre pietre şi ierburi, șuvoiui se schimba într-un piriu 
“are tăia în două lunca nisipoasă și se vărsa printr-o 
gură răsfirată în lac. 

Jandarmii își opriră caii. Plutonierul spuse : 

— Aici. 

— Pentru cîtă vreme ? 


230 


— Nu ştiu. Poate pentru o lună. Poate pentru un 
an. Dacă va veni ordin să plecați mai departe, veţi 
pleca. Dacă nu, veţi rămîne aici. 

Oamenii oacheși înţeleseră că ar fi fost zadarnic 
să le mai pună jandarmilor şi alte întrebări. Se în- 
tristară și se împosocară. Ținutul era sărac și încon- 
jurat numai de pustiu. Își înșiruiră cîruțele sub rîpi 
cu oiştile îndreptate către apus, își deshămară caii, 
măgarii şi catirii, și-i sloboziră să se adape singuri 
și să pască. Urşii, osteniţi de drum și de arșiţa atitor 
săptămîni însorite, băură apă pe săturate, îmbucară 
în grabă puţina hrană care li se aruncă, mormăiră şi 
se culcară, ca de obicei, în lanţuri, lîngă căruţe. Cii- 
nii plecară încîrduiţi să miroase și să ia seama la 
împrejurimi. Jandarmii descălecară. Unul dintre ei 
duse caii la pîrîu și-i adăpă. Plutonierul îl chemă pe 
Him bașa care între timp își venise în fire. 

— Pină la noi ordine, aici veţi trăi. Nu aveţi voie 
să vă depărtați de căruţe mai mult de trei kilometri. 
Trebuie să vă descurcaţi, în toate privinţele, cum v-o 
învăţa și cum v-o ajuta Dumnezeu. O patrulă de 
jandarmi călări va trece pe la voi o dată pe săptă- 
mînă. Să nu încercați să fugiţi, că n-aveţi unde. Sate 
sau orașe prin apropiere nu sînt. Orice încercare de 
fugă se pedepsește cu împușcarea pe los, fără cerce- 
tări şi fără judecată. Ai înţeles ? 

— Am înţeles, domnule plutonier. 

— Vă povăţuiesc să vă păziţi caii. S-ar putea să 
treacă pe aici dezertori și să încerce să vi-i fure. 

— Cum să-i păzim ? N-avem arme. 

— Cu ciomegele. 

— De!... 

— Pe dezertorul rănit nu-l putem lua cu noi. O 
să trimitem peste cîteva zile doi jandarmi cu o că- 
ruță, să-l ridice. Pînă atunci, bulibașă, răspunzi de 
el, așa cum ţi-am mai spus, cu capul. 


231 


Încălecară, întoarseră caii şi plecară. 

Him bașa nu se înşelase. Înainte de a pleca cei 
patru jandarmi se uitaseră la el şi la ceilalţi oameni ai 
şatrei ca la niște morţi, întocmai ca la nişte morţi. 

Acum, în sfirșit, soarele se apropiase de scăpătat. 
Lumina lui gălbuie nu mai pirjolea pămîntul, însă 
aerul rămînea mai departe viscos, uscat și fierbinte. 
Muierile și copiii uitară că sînt osteniţi și se grăbiră 
să adune ierburi uscate, mărăcini și scaieţi și să 
aprindă focuri pentru pregătirea cinei. Bărbaţii luară 
între dinți lulelele și priviră în toate părţile. Ajun- 
seseră acolo. Aici era acel acolo, unde aveau să 
trăiască de acum înainte. Poate să trăiască. Poate să 
moară. Să moară ? Dar de ce să moară ? Vor trăi aiti. 
Vor trăi greu, dar vor trăi. Războiul se va isprăvi 
într-o zi. Poate ziua aceea nu e prea depărtată. Şi 
atunci... Atunci șatra va face calea întoarsă și... 

Lui Ariston nu-i păsa de nimic. Fluiera vesel un 
cîntec săltăreţ. Căută în căruţă un sac, îl luă subsu- 
oară, îl umplu cu iarbă uscată, îl înfipse într-un par 
și se apucă, la fel cum făcuse cu o seară înainte, să 
sară în jurul lui, să se schimonosească și să-l ples- 
nească cu harapnicul. 

Sarat îi spuse lui Him bașa : 

— Bulibaşă, o să avem bucluc cu Ariston. A în- 
nebunit. 

Him başa îi răspunse : 

— Nu, n-a înnebunit. Din păcate n-a înnebunit. 
Dar o să avem cu el destule necazuri, mai multe 
chiar decît ne-am putea închipui. 

Ariston, gol pînă la briu, bătu sacul cu iarbă pì- 
nă-l zdrenţui, însă de data aceasta nu mai stirni mi- 
rarea șatrei. Numai cîțiva copii se uitară la el și rî- 
seră : 

— Nenea Ariston bate sacul... Nenea Ariston bate 
sacul... 


232 


Goșu îi aruncă lui Ariston o privire fugară, zimbi, 
scoase din căruţă un cuţit lung, cu două tăișuri și 
incepu să-l ascută pe gresie. Lisandra îl întrebă: 

— Ce vrei să tai cu el, Goşule ? 

— Un berbec. 

— Şi unde ai să găsești un berbec ? 

— Pe-aci, prin apropiere. 

— Prostule ! N-o să ai niciodată curaj să te atingi 
de Ariston ! 

— De! O să vedem noi pină la urmă cine-a fost 
prost ! 

Soarele atinse marginea orizontului, lacul luci sti- 
clos, oamenii mincară, împinseră în focuri balegi de 
vită și le acoperiră ușor cu cenușă. Flăcările pieri- 
seră. Din vetre nu se mai ridicau acum decit șuviţe 
groase de fum negru care răspîndeau în jur miros 
tare şi acru. Roiurile de muşte mari și grase se de- 
păriară de căruţe și se năpustiră asupra cailor, mă- 
garilor și catirilor împrăștiați în lunca nisipoasă. 
Soarele scăpătă si întunericul căzu îndată. Era un 
întuneric subțire, catifelat și aproape străveziu care 
nu îndemna la somn. Totuși, ostenită, șatra își în- 
tinse rogojinile pe lingă căruţe și adormi. Patru ti- 
neri se orînduiră să stea de pază. Dacă, din întîm- 
plare, aveau să se ivească hoți de cai, trebuia să facă 
gălăgie şi să trezească şatra. Him başa se culcă. Își 
chemă nevasta : 

— Sina, vino lingă mine. De acum înainte vreau 
să dormi în fiecare seară lîngă mine. 

Tăcută, Oarba se culcă lingă omul ei, pe mîna 
lui, lîngă pieptul lui. Îi auzi inima bătînd. O ascultă. 
Şi i se păru c-a pătruns chiar în inima lui şi că e gata 
să adoarmă chiar în inima lui. Pe buzele-i bătrîne, 
subţiri şi uscate îi înflori un suris. Și așa adormi. 


233 


CaAPrroLun VII 


Șatra adormi adînc și îndelung, poate mai adînc 
şi mai îndelung ca niciodată. Soarele se înălță dogori- 
tor deasupra rîpilor pietroase, pe același cer albastru, 
gol și viscos. 

Cei dintii se treziră copiii. Nu așteptară să-şi poto- 
lească foamea care încă din timpul somnului le rodea 
pintecele. Se adunară şi alergară spre lac. 

— La scaldă !... Hai la scaldă... La scaldă... 

Aruncară straiele de pe ei și se zvirliră în apă. Ciţi- 
va începură să înoate spre larg cu îndrăzneală. Cei- 
lalţi se ciuciră pe lingă mal și se apucară să se stro- 
pească unii pe alţii. 

— Au! Ce apă sărată ! 

— Pe mine mă ustură ochii. 

— Eu am înghiţit cîteva guri. Îmi vine să vărs! 

— Varsă... 

Toţi cei care, in nebăgare de seamă, înghiţiseră 
apă, ieșiră la mal și vărsară. Pe urmă intrară iarăși 
în apă. Ispita era mare. 

Tîrziu, spre amiază, cînd se întoarseră la sălaş, gă- 
siră corturile întinse și masa pregătită. Focurile își 
jucau flăcările gălbui-roșietice și fumegau din bel- 
sug, iar fumul alunga departe de corturi nesfirșitele 
roiuri de muște mari și grase, de muște de război. 


234 


După ce mincară, oamenii oacheși îşi mînară caii, 
măgarii și catirii spre lac. Cu lovituri de harapnic şi 
de ciomege ii siliră să intre în apă. Intrară după ei și 
se apucară să-i spele şi să le curețe rănile și bubele 
de puroi. Spălate, rănile și bubele sîngerau, însă apa 
grasă și sărată a lacului astupa repede rănile și oprea 
curgerea singelui. Lacul era plin de virmuși roșii 
care miroseau puternic a iod. 

După ce își scoaseră dobitoacele din lac și le mînară 
la păscut pe lunca nisipoasă, oamenii șatrei se în- 
toarseră şi se spălară şi ei. Nici nu era nevoie să 
inoate. Apa îi ţinea deasupra ca pe niște butoaie 
goale. Se uscară la soare. Fiecăruia îi rămase pe trup, 
pe barbă, pe mustăţi și în plete un strat albicios de 
sare. 

Către seară se duseră la scăldat și muierile. O că- 
utară cu ochii pe Kera. Voiau s-o vadă, să-și dea 
seama cum arată, s-o întrebe, s-o tragă de limbă, 
s-o silească să le spună cum a fost atunci, cînd i s-a 
întîmplat în pădurea de lingă fluviu ceea ce toată 
șatra știa că i s-a întîmplat. 

— Afurisita ! A rămas la cort! Nu vrea să se 
arate ! 

— Lo fi ruşine. 

— Aş! Eu una, cred că i-a şi plăcut. 

— Cum să nu-i placă? În loc de unul, patru. Și 
toţi zdraveni. Toţi stătuţi. Toţi unul și unul... 

— Se zice că n-ar fi știut și n-ar fi simţit nimic, 
c-ar fi fost tot timpul leşinată. 

— Leşinată ? Nu leșină nimeni din așa ceva. 

Risete. Hohote. Chiuituri. Niciodată femeile nu 
sint mai vesele decît atunci cînd se scaldă goale, în 
apă, sub soare, | 

— Eu, chiar dacă la început aș fi leșinat, m-aş 
fi trezit îndată și m-aș fi bucurat, m-aș fi bucurat. 
Așa ceva nu ţi se întîmplă de multe ori în viaţă. 


235 


Uneori nu ţi se întîmplă nici măcar o dată... Nici 
măcar o dată... 

Oarba se scălda și ea. Era toată numai urechi. Apa 
grea, groasă și sărată a lacului n-o răcorea. Era caldă. 
Dar parcă îi pătrundea în trup, parcă-i spăla nu nu- 
mai pielea bătriînă, ci şi oasele. Se scăldă mult timp. 
Se scăldă pînă simţi că toată oboseala pe care o purta 
de săptămîni de zile în trup i-a pierit. 

Celelalte femei plecară la corturi. Plecară şi cele 
patru nurori ale ei, nurori pe care le cunoștea nu nu- 
mai după glas, ci și după sunetul uşor pe care paşii 
lor îl făcuseră pe nisipul fierbinte. Nici una n-o în- 
trebase dacă nu vrea să meargă cu ea, s-o ajute să 
găsească mai lesne drumul spre cort. „Proastele ! 
Poate le-ar părea bine dacă aş rămîne aici şi m-aş 
îneca ! Dar ce folos ar avea ele dacă eu aș muri ?* 

Își apropie obrazul de apă. Lacul era tăcut de parcă 
ar fi fost mort. Era tot atît de tăcut ca şi cîmpul nes- 
fîrşit şi pustiit din jur. Numai dinspre rîpile pietroase 
se auzea larmă îndepărtată. Acolo era șatra. Într-a- 
colo trebuia să meargă. Însă înainte de a merge în- 
tr-acolo, trebuia să iasă din apă, să se usuce pe mal, 
la soare și să se îmbrace. 

Ieşi din apă. Pipăi malul cu picioarele. Doi pași îna- 
inte. Pe urmă doi pași la dreapta. Se aplecă şi dibui. 
Nu-i luase nimeni straiele. Se bucură, pentru că s-ar 
fi putut găsi careva să i le mute în altă parte şi, 
văzînd că le caută şi nu le găsește, să aibă de ce 
ride. Poate chiar una din nurorile ei ar fi fost în stare 
de așa ceva. Nu îi le mutaseră. De fapt nurorile ei nu 
erau chiar atît de rele cum i se păreau ei uneori. 

Ciuli urechea. Cine venea ? Pașii erau uşori. Pași de 
copil. Înainte de a apuca să se aplece să-și ia cămaşa 
şi să se îmbrace, auzi : 

— Oarbo ! Îmbracă-te, Oarbo, că ţi se vede bidi- 
neaua ! 

— Nerușinatule.., 


236 


Copilul rămase pe loc. Oarba se îmbrăcă. 

— Să viu să te ajut să-i găseşti drumul ? 

-— Nu veni. Te-aș trage de urechi. 

Cu părere de rău în glas, copilul spuse : 

— N-aș fi venit, dar m-a trimis mama. 

Era Bus, băiatul celui de-al doilea fiu al ei. 

— Spune-i că n-am nevoie nici de ea, nici de tine 
ca să găsesc drumul spre cortul lui bunică-tău. 

— Cum vrei... 

Pașii ușori ai copilului se depărtară. Oarba plecă şi 
ajunse la cort fără să întrebe pe nimeni. 

— Alimut, tu de ce nu te-ai dus la scaldă? Apa 
lacului e sărată și dă sănătate. 

— O să mă duc altădată. N-au intrat zilele în sac. 
Dacă m-aş fi dus acum, ar fi sărit toţi cu gura pe mi- 
ne. N-am chef de vorbă. N-am nici un chef de vorbă. 

Băiatul se ascundea de lume. Fata se ascundea de 
lume. Era adevărat că lumea, lumea în care trăiesc 
toți oamenii, era mare. Totdeauna oamenilor oacheşi 
li se păruse lumea nesfîrșit de mare. Ei, oamenii oa- 
cheși, trăiau cînd într-o ţară, cînd în alta, după cum 
găseau de lucru sau după cum le era dorința. Toate 
graniţele li se deschideau. În timp de pace, căruțele 
lungi şi grele, cu coviltir, trase de caii, măgarii şi 
catirii lor şi pe lingă care mergeau la pas ciinii și ur- 
şii, străbătuseră ţinuturi și ţări. Ei nu izbutiseră să 
vadă chiar tot pământul, dar văzuseră o mare parte 
din el. Cu doi ani în urmă izbucnise războiul. Grani- 
tele se închiseseră. Mureau oameni. Mureau pe front 
și mureau și în spatele fronturilor. Ardeau orașe în- 
tregi şi ardeau și sate. Ardeau păduri și ardeau şi 
cimpuri acoperite de recolte. Lumea în care ei, oame- 
nii oacheși, se puteau mișca, devenise dntr-o dată 
mică, iar acum devenise și mai mică. Șatra primise 
ordin să rămînă aici, lingă rîpile roşcate şi pietroase, 
lîngă lacul cu apă grea şi groasă, sărată, pe limba de 
pămînt nisipoasă pe care crescuse totuși iarbă aspră 


237 


şi ghimpoasă, ciulini și scaieți. Spre răsărit, ţinutul, 
pînă departe, era sec de oameni. Sec de oameni era ți- 
nutul și spre apus, pînă la fluviul cel mare, pe care ei 
îl trecuseră. Spre miazăzi, pustiu. Pustiu și către mia- 
zănoapte. Acum șatra trebuia să trăiască aci la fel 
cum ar fi trăit pe o insulă uscată, săracă, înconjurată 
de ape pustii, dușmănoase. Pînă cînd ? Pînă se va is- 
prăvi războiul ! Nimeni nu știa cînd se va isprăvi răz- 
boiul. Se părea că acum războiul este în toi. Se părea 
numai. De ştiut limpede nu se știa, nu se ştia nimic, 
nimic, nimic... 

Dacă n-ar fi fost războiul ! Dacă n-ar fi fost pus- 
tiul ! Şi mai ales dacă n-ar fi fost muștele acestea d2 
război, milioane și milioane de roiuri de muște, unele 
verzi, altele galbene, dar toate mari și grase... 

Ah ! Va veni toamna ! Zilele acestea !... Chiar zilele 
acestea va veni toamna! O singură ploaie rece! O 
singură dimineaţă cu îngheţ şi muştele, toate muş- 
tele vor pieri. 

Pier repede muștele : Repede se înmulţesc și re- 
pede mor. Oamenii se prăsesc ceva mai greu, dar 
în vreme de război ei pier tot atît de repede și tot 
atît de uşor, ca muștele, iar în unele împrejurări 
chiar mai ușor, chiar mai repede. 

Him başa se plimba prin faţa corturilor. Număra 
în gînd oamenii pe care îi pierduse pe drum şi-i nu- 
măra şi pe cei care îi rămăseseră. Nouăzezi și șapte 
de suflete. Nouăzeci și șapte de suflete trăiau în şa- 
tra lui, sub oblăduirea lui. Sub oblăduirea lui și a ve- 
chilor legi nescrise ale șatrei. Era ceva, dar nu era 
totul. Pînă la ivirea iernii, toate femeile cu burta 
mare aveau să nască. Unele se aflau în a noua lună, 
altele într-a opta, altele într-a șaptea sau într-a ṣa- 
sea. Adunate la un loc erau șaptesprezece. Şapte- 
sprezece ? Nu. Optsprezece. La acestea trebuia adău- 
gate şi acelea al căror borţ abia se cunoștea sau încă 
nu se cunoștea. Pînă ia primăvară... Pînă la primă- 


238 


vară numărul sufletelor șatrei va trece de o sută 
douăzeci. Stai! Stai, Him başa! Ai uitat moartea! 
Pină la primăvară e mult. S-ar putea ca iarna să fie 
crincenă. Cite suflete din șatră, pînă la primăvară, se 
vor despărţi de trupurile în care sînt închise ? Soco- 
teala asta Him başa nu mai era în stare s-o ducă 
pînă la capăt. 

În jurul corturilor domnea pustiul, domnea golul, 
iar în corturi, pe lîngă corturi, în sufletele oamenilor 
oacheși stăpinea tristețea şi stăpinea deznădejdea. 
Cîinii umblau cu boturile în jos și cu cozile între pi- 
cioare. Cîinele Rob se ţinea ceva mai bine. Uneori 
pleca singur și alerga un timp prin împrejurimile 
pustii. Din aceste plimbări se întorcea ostenit și cu 
un cap jalnic, jalnic... 

Urşii, osteniţi, ajunseseră numai piele și oase, abia 
mai mormăiau din cînd în cînd. Caii, măgarii şi ca- 
tîrii parcă erau bolnavi de o boală ciudată, rămasă 
pînă acum cu totul necunoscută. Iarba, uscată și 
ghimpoasă, care se sfărima de cum puneau gura pe 
ea, nu le plăcea, nu le plăcea apa din pîrîu, deși nu 
era sărată, și parcă nu le plăcea nici lunca nisipoasă 
în care picioarele lor pline de bube și răni se afun- 
dau pînă mai sus de copite. În ochii urșilor şi ai cîi- 
nilor, în ochii cailor, măgarilor și catirilor era tris- 
tețe şi deznădejde. Tristeţe şi deznădejde nemărtu- 
risită prin grai era și în ochii oamenilor oacheși din 
șatra lui Him bașa. Numai în ochii orbi ai Sinei nu 
citise Him başa nimic, pentru că nimeni, niciodată, 
nu izbutise să citească ceva în ochii orbilor. Ochii or- 
bilor sînt morţi întocmai ca ochii morţi ai morților. 
Oamenii oacheși aveau ochii negri ca smoala, rotunzi 
și mari, neobișnuit de mari. Ochii rotunzi și mari se 
ascund mai greu sub gene și sub pleoape. În ochii ro- 
tunzi și mari se vede mai ușor și bucuria și tristeţea, 
și spaima și deznădejdea, și chiar ceea ce încearcă 
să ascundă inima. 


Sina ! Cînd Sina fusese tinără avusese cei mai îru- 
moşi ochi din şatră, poate cei mai frumoşi ochi din 
lume ! Şi acum... 

Him o culcase pe braţul lui, o strinsese la piept: 
un sac de piele bătrînă şi uscată plin cu ciolane ! Atit, 
și nimic altceva nu rămăsese din focoasa şi pătimașa 
lui Sina de altădată, care-i dăruise cinci feciori. Fe- 
meia plinsese tăcută, îndelung. Apoi nu mai plinsese. 
Simţise că bărbatul ei nu doarme. Îl întrebase șop- 
tind : 

-— Him, cum arată lumea ? Tot aşa cum o știu eu ? 

-— Tot așa, Sina, nici mai frumoasă, nici mai urîtă. 
Poate ceva mai rea. Poate ceva mai nechibzuită... 

— Dar cerul ? Dar soarele ? Dar stelele ? 

— Nici cerul, nici soarele, nici stelele nu se 
schimbă, Sina. Rămiîn la fel. Pentru vecii vecilor ră- 
mîn la fel. 

— Numai noi, bieţii de noi, numai noi, oamenii, ne 
schimbăm, Him. 

— Ne schimbăm, Sina, şi nu e de loc rău că ne 
schimbăm. 

— Tu îţi aduci aminte cum arătam eu altădată ? 

— N-am uitat, Sina, nimic n-am uitat. N-am uitat 
cum arătai tu şi n-am uitat nici cum arătam eu. 

— Acum nu e lună pe cer, Him. 

— Nu e. O să răsară peste trei zile. 

Punea întrebări copilărești și i se răspundea ca 
unui copil. 

— Him, astăzi m-a supărat Bus. 

— O să-l trag de urechi. Cum îl văd, cum îl trag 
de urechi, Sina. 

— Să nu-l tragi, Him. Bus e carne din carnea fiului 
meu şi fiul meu e carne din carnea mea. Dacă-l tragi 
pe Bus de urechi, o să mă doară și pe mine urechile, 
Him. 

— Bine, bine, n-am să-l trag. Dar de certat tot am 
să-l cert. 


249 


— Să nu-l cerți, Him. Dacă ai să-l cerţi, Bus are 
să cadă în mîhnire. Şi dacă o să cadă Bus în mîhnire, 
am să fiu şi eu mihnită, Him. Şi nu e bine să ne um- 
plem viața cu mihniri. Nu, nu, nu e de loc bine. 

— Ai dreptate, Sina. N-am să-l cert pe Bus, deși 
ar merita-o. 

Nu era bine ca viaţa şatrei să fie plină de mîhniri ! 
Dar acum toată viaţa șatrei era plină cu amărăciune 
și cu tristeţe, cu deznădejde şi cu spaimă. 


Dacă ești trist, omule oacheș, 
Cîntare de bucurie cîntă. 

Și dacă ești vesel, omule oacheș, 
Tot cîntare de bucurie cîntă. 


Him başa ar fi vrut să cheme bărbaţii șatrei, cu 
nevestele și copiii lîngă cortul lui, cum făcuse de atâ- 
tea ori, să-i pună să cînte, să povestească snoave și să 
joace, dar nu-l lăsa inima. Alimut ar fi rămas tot 
ascuns în cort. Kera ar fi rămas tot ascunsă în cort. 
Trebuia să pună capăt, într-un fel sau altul, întregii 
întîmplări. După cele petrecute în zăvoiul de lîngă 
fluviul cel mare, Alimut avea dreptul s-o lepede pe 
fata lui Calub. Iar Calub trebuia să-i dea îndărăt lui 
Him başa cei zece galbeni de aur vechi, cu zimţi. Ca- 
lub trebuia să-i dea îndărăt lui Him başa și pielea vi- 
telului tăiat la nuntă. Peste o zi ori peste cel mult 
două, avea să vorbească toate acestea deschis cu 
tatăl Kerei. 

Șatra ! El, Him başa, răspundea de șatră. Trebuia 
să pună ceva la cale, să născocească ceva și să scoată 
întreaga șatră din marasm. Va vedea el. Him bașa, ce 
și cum. Pământul nisipos îi frigea tălpile goale. Aerul 
cald, vîscos, stătut îi apăsa pieptul și-i înăbușea parcă 
şi inima. 

Ariston, gol pînă la briu, umplu iarăşi sacul cu 
iarbă, îl înfipse în parul de lîngă cort și se apucă să-l 


241 
16 


bată cu harapnicul. Acum nu-l mai lua în seamă nici 
măcar copiii. 

Pe neașteptate însă, Lisandra ţișni din cortul lui 
Goșu și începu să strige ca mușcată de șarpe : 

— Nu mai pot să îndur !... Nu mai pooot !... Nu mai 
poot !... Nu mai pot să îndur!... 

Șatra ieşi din amorţeală. Oamenii săriră cu toţii în 
picioare și, din fața corturilor, holbară ochii. Aștep- 
tară să iasă din cort după ea. cu reteveiul în mînă, 
Goșu. 

— O fi bătut-o. 

— Aș! N-a atins-o. Nu vezi ? Nu seamănă nici pe 
departe c-o femeie bătută. 

— Atunci? 

— Au apucat-o pandaliile. Și cînd o apucă pe fe- 
meie pandaliile e greu s-o potolești. 

Ca ieșită din minţi, Lisandra alerga pe dinaintea 
corturilor, își smulgea părul, încerca să-și rupă stra- 
iele de pe trup și răcnea cît o ţinea gura : 

— Nu mai poot !... Nu mai pot să îndur!... Nu mai 
poot !... 

Toţi se uitau. Toţi zgiiau ochii, dar nimeni nu în- 
drăznea să se apropie de ea, să încerce s-o liniștească 
şi s-o întrebe măcar ce anume nu mai era în stare să 
îndure și ce o făcuse să-și iasă în asemenea măsură 
din fire. 

— Nu mai pot să îndur !... Nu mai poot !... Nu mai 
poot !... 

Goșu, cu mîinile în șolduri, se uita la ea și ridea. 
Din cealaltă parie a corturilor se uita la ea, fără să 
rîdă, Ariston. Him başa îi spuse lui Goșu : 

— Pune mîna pe dirjală, ia-te după ea, și rupe-i 
oasele. 

— Nu, Him başa, n-o bat. De omorît sînt gata s-o 
omor, dar de bătut n-o bat. 

— Aristoane, tăvălește-o tu. 


242 


— N-am nimic cu ea, bulibașă. Nu mie mi-e ne- 
vastă, ci lui Goșu. Dacă trebuie s-a bată cineva. atunci 
s-o bată Goşu. 

Lisandra își căuta mai departe beleaua cu lumâ- 
narea. Se repezi la un cîrd de muieri și încercă să le 
păruie. Muierile o împinseră, o îmbrinciră şi una îi 
puse piedică. Lisandra căzu, se ridică şi începu iarăşi 
su urle : 

— Nu mai poot !... Nu mai poot să îndur!... Nu 
mai poot !... 

Tăcu. Cîteva clipe numai. Adăugă cu glas rugător : 

— Oameni buni, omoriţi-mă, oameni buni, aveţi 
milă de mine și omoriîți-mă, oameni buni ! 

— S-o legăm, spuse careva. 

Oarba zise : 

— Are prea mult sînge stătut. Cuicaţi-o la pămînt 
şi lăsați-i sînge. 

Ciîţiva flăcăi se năpustiră asupra ei. Lisandra se 
apără şi vru să le scoată ochii, ori măcar să-i zgîrîie 
cu unghiile. Flăcăii se feriră, o apucară bine de 
miîini şi de picioare, o doboriră în ţărină și o în- 
toarseră cu faţa în sus. O răstigniră aproape. Doi o 
țineau de mîini și de umeri, doi de picioare. Unul îi 
pipăi sînii. Altul, prefăcîndu-se că-i potrivește fus- 
tele pe trup, îi mîngiie în fugă născătoarea. Lisandra 
îi scuipă. Pe urmă buzele și barba i se umplură de 
spumă albă. Bătrinul Sarat scoase cechia din briu, 
îi apucă mîna și deschise o vină. Singele negru-roşu 
țișni și se scurse în ţărina nisipoasă bătătorită de 
curînd de picioarele șatrei. Pămintul uscat supse re- 
pede o parte din sînge. Altă parte se închegă. Asupra 
băltoacei de sînge năvăliră roiuri de muște mari și 
grase, verzi și galbene, roiuri de muște de război. 

— Destul ! zise Sarat. Daţi-mi o fașă. 

Îi întinseră o bucată îngustă de pînză. Sarat îi 
legă strîns mîna deasupra tăieturii și ţișnirea sîngelui 
se opri. 


243 
16% 


— Acum s-a potolit, Duceţi-o la cort și lăsați-o 
să se odihnească. O să adoarmă îndată și o să doarmă 
mult și adînc. 

O ridicară și vruseră s-o sprijine. Lisandra se 
smuci din strinsoarea flăcăilor și-i îmbrînci. 

— Ticăloșilor ! O să mi-o plătiţi ! 

Glasul îi era dirz, însă fără puterea obișnuită. Se 
îndreptă, clătinîndu-se şi șovăind, cu paşi împleti- 
ciți spre cort. Him baga îl întrebă pe Goșu : 

— Nu te duci după ea ? 

— Nici nu mă gândesc, bulibaşă. 

Goșu părăsi șatra, urcă riîpile pietroase, ajunse pe 
culme, puse mîinile ştreașină la ochi și se uită mult 
spre răsărit. Dincolo de deal, cîmpul devenea iarăși 
neted ca în palmă. Era acoperii de nisip roșcat, de 
tufărişuri rare, de scaieţi, de mușuroaie de cirtiţe, de 
sute ori poate de mii de mușuroaie de cîrtițe. Pus- 
tiu. Numai pustiu. Ba nu. Departe, tare departe, la 
orizont, acolo unde cerul părea a se împreuna cu pă- 
mîntul, se ridicau prin aerul nemișcat şi viscos, drept 
către cer, trei coloane albăstrii de fum. Poate acolo, 
la marginea orizontului, se afla un sat. Poate se afla o 
altă șatră. Ori poate numai cete bezmetice de dezer- 
tori. Nu. N-avea încotro să fugă cu Lisandra. N-avea 
încotro. 

Him o întrebă pe Oarbă : 

— Cum de ţi-a dat prin gind să le spui să-i lase 
sînge ? 

— Am mai văzut ceva asemănător cînd eram fe- 
tișcană şi trăiam în șatra lui Berber başa. 

— ȘI... cum s-a isprăvit povestea ? 

— Cei doi bărbaţi au cerut să se lupte cu cuţitele. 
Șatra le-a îngăduit. S-au luptat cu cuţitele. Şi s-au 
tot înţepat pînă au murit amindoi. 

— Şi femeia? 

— Au alungat-o din șatră. Femeia a plecat în 
lume şi de atunci i s-a pierdut urma. Lumea e mare. 


244 


— N-o să las ca în şatra mea să se întîmple la feal. 

— Dacă o fi să se întimple, o să se întimple, Him. 

Oamenii oacheşi uitară pentru cîtva timp spăimiîn- 
tătorul pustiu din jurul lor. Nu se mai gindiră nici 
la toamna care se apropia, nici la iarna care nici ea 
nu era prea departe şi care avea să le aducă frig și 
foamete și pentru mulţi dintre ei boli și moarte. 
Găsiră sămiînţă de vorbă. Unii erau de partea lui 
Coşu, alţii de partea lui Ariston. 

— Ce vrei să facă femeia ? Nu-l mai iubeşte pe 
Goșu. Și dacă nu-l mai iubește, nu-l mai iubește! 

— Îi ard călziiele după Ariston. 

— Să se stăpînească, să sufere şi să se stăpinească. 
Dacă ne-am lăsa în voia poftelor... De mult ar fi 
pierit şatra noastră, dacă ne-am fi lăsat în voia pof- 
telor. 

— Dar nu e drept să sufere. Dacă-l iubeşte pe 
Ariston, să se ducă după Ariston. 

— Şi Goșu ? 

— Să i-o vîndă lui Ariston. Cu banii luaţi de la 
Ariston, ar putea să-şi cumpere altă nevastă. E plină 
şatra de fete frumoase. 

— Nici una nu e ca Lisandra. 

— Cum nu e, mă, cum nu e ? Dar Zuzuca ? 

— De! Nici Zuzuca nu e urită, însă e departe griva 
de iepure. 

De la vorbe de birfă, oamenii ocheși trecură la 
ceartă, de la ceartă la bălăcăreală și de la bălăcă- 
reală la bătaia cu pumnii și cu ciomegele. Pînă la 
încăierarea cu cuțţitele nu mai era decit un pas. 
Bătrinii se alarmară. Veniră în păr la Him. Vorbi 
Sarat : 

— A intrat dihonia între oameni, bulibașă. Fă 
ceva să se liniștească. 

După ce stolul de bătrini plecă ciorovăindu-se, 
Oarba zise : 


— Ştii bine, Him, că niciodată nu m-am amestecat 
în treburile tale cu vorba sau cu faptul. Nici acum 
n-am să mă amestec, dar dacă mi-ai îngădui, ţi-aş da 
un sfat. 

— Dă-mi-l, Sina, mai mult decit oricînd acum 
am nevoie de un sfat, bineînțeles de un sfat bun. 

— Cel mai nimerit ar fi să nu faci nimic. Lasă 
oamenii să vorbească, să se bată, dacă au chef să se 
bată. Tu trebuie să ai o singură grijă: să nu se 
ajungă la omor de om. 

Him başa tăcu. Ascultă şi tăcu. Sina continuă : 

— Altfel, Him, altfel se vor gîndi la nenorocirea 
care ne-a lovit, se vor gîndi ia moarte, vor cădea în 
întristare și în deznădejde și nu vor mai fi buni de 
nimic... nu vor mai fi buni de nimic. 

— Poate ai dreptate, Sina. Am să ţiu seama de 
sfat. Tu, cap de muiere, poate ai dreptate. Poate ai 
toată dreptatea. 

În zori șatra se trezi. Bărbaţii săriră de pe rogo- 
jini și puseră mîna pe furci, pe ciomege, pe topoare. 
Băieţii rămași de pază strigau să-și rupă giturile : 

— Hoţii ! Au venit hoţii la cai !... Hoţii !... Hoţii t... 

Nii nu apucară oamenii oacheși să iasă cu toţii 
din corturi și fură nevoiţi să se lipească cu bur- 
tile de pămînt. Două sau trei puști automate piriiră 
pe undeva pe aproape “iteva clipe. Pe urmă căzu 
liniştea, o liniște deplină, de piatră. Și, îndată, prin 
această liniște deplină, se auzi glas de om: 

— Nu sîntem hoți. Sintem numai niște oameni 
necăjiţi. Venim de departe şi mai avem mult de 
mers pină să ajungem unde ne-am pus de gînd să 
ajungem. 

— Şi ce vreţi de la sufletul și de la sărăcia noas- 
tră ? îi întrebă Him bașa. 

— Nimic altceva decit patru cai. 

— Nu vă dăm. Nu putem să vă dăm. 


246 


— Îi luăm cu sila. Ne trebuie. Pentru noi, procu- 
rarea cailor este o chestiune de viaţă sau de moarte. 

— O să ne împotrivim. 

— Atunci o să fim nevoiţi să vă împușcăm. 
N-avem încotro. 

— De ce să ne împuşcaţi? Ne-om înţelege. 
Sintem oameni, zise Him başa. Și dacă sîntem oa- 
meni, găsim cum să ne înțelegem. 

După cîteva clipe adăugă : 

— Rămîneţi acolo unde vă aflaţi pînă răsare soa- 
rele. Pe urmă ne-om vedea la faţă, vom vorbi și vom 
cădea la învoială. 

— Bine, fie și-așa. Acum... Acum tot n-am avea 
cum alege caii cei mai buni. Dar să nu vă pună 
dracul să-ncercaţi să ne-ntindeţi vreo cursă, că vă 
curățăm pînă la unul. Nu iertăm nici pruncii din fașă. 

— Cum să ne curăţaţi? Avem neveste, avem 
copii, avem nepoți. Cum să ne curăţaţi, și de ce să 
ne curăţaţi ? 

— Războiul ne-a învăţat să omorim tot felul de 
oameni, fără alegere, și să nu ne înfricoșăm de nici 
o faptă. 

— Și mila ? Unde e mila ? 

— A pierit în prima zi de război. Mila a fost 
omorîtă în prima zi de război. 

— Şi dreptatea ? 

— Care dreptate? De cînd am plecat de acasă 
şi ni s-au pus raniţele în spinare, am uitat de 
dreptate şi acum am ajuns să credem că nu există 
pe lume nici un fel de dreptate. 

— Și omenia ? 

— Ha-ha-ha !... Ha-ha-ha !... 

Undeva, în luncă, necheză un cal. Cîinii, care de la 
începutul larmei lătrau a primejdie, tăcură. Tăcură 
şi oamenii. Dezertorii se lungiră în iarbă cu armele 
lîngă ei, așteptînd răsăritul soarelui. Șatra rămase şi 


247 


ea într-o încordată așteptare. Din cînd în cînd us 
sugar înfometat și speriat începea să plingă. 
1 — Taci cu mama... Taci cu mama... Taci cu mama... 

Vorbele nu slujeau la nimic. Sugarul se potoiea 
numai după ce i se vira între gingiile goale sfircul 
țiței. 

Uitimele rămăşiţe ale nopţii se topiră în depărtări. 
Asupra întinderilor năvăliră zorile roşietice şi găsiră 
iarba tot atît de uscată cum o lăsase astinţitul. Pe 
nicăieri nu se afla un strop de răcoare, un strop de 
rouă. Cerul era tot gol. Văzduhul era tot încremenit. 
Aerul era tot cald, tot viscos. 

În urma zorilor răsări, muiat parcă în sînge, soa- 
rele. Unul dintre soldați trecu pe lîngă corturi cu 
arma într-o mînă și cu patru bidoane într-alta. Se 
duse la piniu, le umplu cu apă și se întoarse la cei- 
laiți trei. 

— Hai! Ne daţi caii, ori ne siliți să vi-i luăm cu 
forţa ? 

— De bunăvoie nu vi-i dăm, zise Him. Pentru 
voi caii sînt, într-adevăr, chestiune de viaţă sau de 
moarte. Însă și pentru noi caii sînt același lucru. Ce ne 
facem noi fără cai ? Cu cai ori fără cai pentru voi e 
tot una. 

— Cum totuna ? 

Dezertorul cu care vorbea în lumina dimineţii era 
cam la douăzeci de pași depărtare, însă Him başa tot 
izbuti să-i vadă ochii și numaidecit băgă de seamă că 
omul acela, scurt şi îndesat, cu care vorbea, ca şi cei- 
ialți trei care stăteau lîngă el, se uitau la oamenii 
şatrei ca la niște morţi, întocmai ca la nişte morţi pe 
care cei ce îi omoriseră uitaseră să-i îngroape. 

Dezertorul, lăsat cu o zi înainte de jandarmi în 
grija și în paza şatrei, părăsi cortul lui Ariston şi se 
tiri pînă lîngă Him bașa. 

— Fraţilor, strigă el către cei patru soldaţi fugiți 
de pe front, fraţilor, luaţi-mă și pe mine cu ve. 


248 


— Dar tu cine mai eşti ? 

— Unul ca voi. M-au împușcat jandarmii în şold 
și m-au lăsat aici în paza şatrei. 

— Pînă cînd? 

— Pînă peste două-trei zile, cind vor veni să mă 
ridice cu o căruță. Dacă mă găsesc aici, mă duc din- 
colo de apă la judecată și mă împuşcă. 

— Poţi să umbli ? 

— Pot să mă tîrăsc. 

— Tirăşte-te pînă aici. 

Se tirî. Ajunse lingă ei. 

— Unde ești rănit ? 

— În şold. 

li lăsară pantalonii în jos, îi ridicară cămașa şi-i cer-. 
cetară rana. 

— Mai curînd de opt-zeze zile nu vei fi în stare. 
să mergi. Dacă te luăm cu noi, în starea în care te. 
afli, ne încurci. 

— Și eu vă spun că, dacă mă lăsați aici, mă 
împușcă. 

—- De, frate, fiecare cu soarta lui. Cum ţi-o fi no-. 
rocul ! 

Dezertorul rănit se întoarse între oamenii șatrei.. 
Ceilalţi patru se duseră să-şi aleagă caii. Se uitară 
la unii, se uitară ia alții. Ridicau din umeri, înjurau, 
n-aveau ce să aleagă. Caii şatrei erau toţi costelivi, 
sleiți de puteri, adevărate gloabe. Veniră în apro-. 
pierea corturilor minînd din urmă patru mirțoage. 
luate la întîmplare. 

— Daţi-ne căpestre. 

Unde mersese mia, putea, la urma urmelor, să. 
meargă și suta. Blebe culese patru căpestre de pe la. 
corturi și le duse soldatului care le ceruse. 

— Mulţumim. 

Le puseră cailor căpestrele în cap, încălecară și. 
plecară repede către scăpătat. Ciinii, în frunte cu Rob, 
se încirduiră lătrind după ei. Îi însoţiră pînă oste- 


249, 


niră. Atunci se opriră şi după ce mai aruncară cîteva 
lătrături în vint se întoarseră la corturi. 

Him bașa se duse la cortul lui Ariston. Îl găsi pe 
soldatul rănit lungit pe rogojină. Omul fuma cu sete 
și era uşor de inţeies că avea faţa plină de frică. 
Nici nu se uită la Him bașa. 

— Care va să zică, așa, ostașule ! Voiai să pleci cu 
ceilalți. 

— Da. Voiam. 

Tăcu un timp. Ridică glasul : 

— Da. Voiam să plec. Şi ce pofteşti de la mine? 

— Nimic. Ţineam numai să-ţi amintesc că jan- 
darmii te-au lăsa! în seama mea. Dacă fugi, știi 
bine, plătesc cu capul. 

— Știu. Însă ţin mai mult la capul meu, decit la 
al tău. 

— Fiecare om ţine la capul lui... Fiecare... Fiecare... 

Ariston îi privea şi-i asculta pe amindoi. 

— Tocmai de aceea voiam să plec cu ceilalţi, pen- 
tru că fiecare om ține la capul lui. Nebun vrednic 
de legat aş fi, dacă n-aş ţine mai mult la capul meu, 
decit la al altuia. 

— O să fiu nevoit să poruncesc să te lege şi să te 
păzească, spuse iiniștit Him başa. 

Soldatul se răsuci pe rogojină și-l apucă de pi- 
cioare. Him se întoarse. Crezu că soldatul vrea să-l 
trintească. Se smuci și făcu un pas îndărăt. Soldatul 
se tiri spre el. Him rămase pe loc și gîndi: „Dacă 
va încerca să mă apuce de picioare şi să mă răs- 
toarne pe spate, am să sar pe el, n-am să mai iau 
seama că e rănit, și-am să-l zobesc“. În ciuda celor 
așteptate, auzi : 

— Tăicuţule, dă-mi un cal şi lasă-mă să fug, aşa 
bolnav cum sînt. Şase copii mă așteaptă acasă, tăicu- 
tule. Șase copii și nevasta. Și pe deasupra mai am 
şi-o răfuială cu porcul de taică-meu! Îndură-te şi 
dă-mi un cal și lasă-mă să fug, tăicuţule. Fă-ţi milă 


250 


de mine, tăicuțule, fie-ţi milă de copiiaşii mei şi de 
nevasta mea. Fie-ţi milă, tăicuţule. 

Lui Him başa i se muie inima. Se ţinu tare şi răs- 
punse blajin : 

— Dar de mine și de nevasta mea, de copiii şi de 
nepoții mei, cine o să aibe milă, omule ? Unul dintre 
cei patru care ne luară caii spunea că mila a murit 
în prima zi de război. A? Tu ce spui ? Spune și tu 
ceva... Spune ceva... 

Soldatul tăcu. Se tiri şi mai mult pe burtă. Ajunse 
lingă picioarele goale, negre, aspre şi pline de crăpă- 
turi ale lui Him başa și i le sărută. După aceea se trase 
îndărăt și se făcu covrig pe rogojină, de parcă o du- 
rere neînchipuit de puternică i-ar fi sfărimat şi mîn- 
cat măruntaiele. 

Him başa îl întrebă pe Ariston : 

— Tu ce spui, Aristoane ? 

— Eu? Eu n-am nimic de spus, bulibașă, nimiz, 
nimic. 

— Pot să ţi-l las ţie în pază ? Să mă încred în tine ? 

— Lasă-mi-l, bulibașă. Cum l-oi prinde că-n- 
cearcă să fugă, îl sfărîm cu harapnicul, îl sfărim 
pînă-i scot sufletul din trup. 

Dezertorul rămase în paza și in grija lui Ariston. 
Zăbușşeala crescu. Copiii şatrei plecară iarăşi la scaldă. 
Ceilalţi se risipiră prin împrejurimi să culeagă ciulini, 
scaieți și balega cailor, măgarilor și catirilor. Nimeni 
nu plînse caii furaţi. Întimplarea cu Lisandra, cu Goşu 
şi cu Ariston fu uitată. Fu uitată și nenorocirea mai 
mare a Kerei și a lui Alimut. Acum, mari și mici nu 
mai vorbeau decit de caii lor. 

— Au să mai vină soldaţi şi-au să ne mai ia cai. 

— Dacă o merge ca pînă acum, pînă la căderea 
zăpezii n-o să ne mai rămînă nici o vită. 

— Pînă atunci... Pînă atunci poate se isprăvește 
războiul. Odată războiul isprăvit, o să ne cumpărăm. 
alți cai. Dar nu numai alţi cai, ci și alte căruțe. 


251. 


— Războiul n-o să ţină pînă la sfirşitul lumii. O 
să vie și ziua de pace. Dar pină atunci... Pină atunci 
n-ar strica dacă am avea arme de foc. Ne-am împo- 
trivi, în orice caz n-am mai fi ca acum, la cheremul 
oricui. 

— Ce să facem cu armele de foc? Nu știm să 
umblăm cu ele. 

— O să învăţăm. 

— Și dacă învăţăm să umblăm cu ele, omorim 
oameni ? 

— Nu face nimic. Acum e război. Acum aproape 
toți oamenii omoară oameni. 

— Poate n-or să mai vină dezertori. 

— Ba au să vină... Cu cît se va lungi războiul, cu 
atît vor veni mai mulți, mai sălbatici, mai răi... 

Berber spusese „ba au să mai vină“. Și parcă spu- 
sese într-un ceas rău. Sarat strigă : 

— Ia uitaţi-vă către rîpi! Ne mai cade pe cap încă 
o pacoste.. . 

Pogora, abia tărindu-și picioarele, un soldat ase- 
mănător celui care zăcea în cortul lui Ariston. Se 
adunară cu toții la corturi şi-l așteptară. Soldatul, 
ostenit de lunga cale străbătută, și poate flămînd și 
bolnav, mergea clătinîndu-se și se vedea de departe 
cît de greu îi vine să-şi poarte la spinare pușca. Că- 
lătorul se opri la cițiva paşi de oamenii oacheși, duse 
mina la capelă și zise : 

-— Bine v-am găsit, oameni bun. ! 

li răspunse Dundera, un bărbos colţos şi chior. 

— Acum nu mai sint pe nicăieri oameni buni. 

— Ba sînt, spuse soldatul care nu aşteptase să fie 
primit cu pîine și sare. Pămîntul lui Dumnezeu e 
plin de oameni buni, numai că.. numai că ne-a înrăit 
și ne-a schimbat în fiare războiul. 

Dundera nu se lăsă înduioșat : 

— Nu cumva vrei şi tu un cal? 


„252 


Soldatul înţelese că mai trecuseră pe acolo şi alţii 
ca el. 

— Nu, oameni buni, n-am venit nici să vă cer, 
nici să vă fur un cal. Pe-aici s-a nimerit să-mi fie 
drumul. 

— Dar ceva tot trebuie să ne ceri. Nu trece nimeni 
pe aici fără să nu ne ceară ceva. 

— Asta e adevărat, zise soldatul rizînd. Am nevoie 
de-o cană cu apă şi, dacă s-ar putea şi de un coltuc 
de piine, bineînţeles dacă aveţi și dacă vreți să mă 
miluiţi. 

Dundera era gata să-i spună că n-o să capete nimic. 

Veni însă Him, care-l pofti la cortul lui. 

Noul-sosit se aşeză turcește pe rogojină şi puse 
pușca lîngă el. I se dădu apă şi brînză cu piine. Sol- 
datul bău mult, mîncă încet, mestecă îndelung fie- 
care îmbucătură și după ce se sătură spuse c-ar vrea 
să doarmă. 

Îl duseră la cortul lui Ariston. Văzind acolo ostașul 
rănit, nu se miră de loc. Oamenii oacheși îi lăsară 
împreună, să vorbească între ei, să doarmă, să viseze. 
Him plecă de la cortul lui Ariston neliniștit. Văzuse 
în ochii dezertorului rănit sclipiri care nu-i plăcu- 
seră. Dar, ca de obicei, își puse în gînd întrebarea : 
„Nu cumva m-am înșelat ? Poate mi s-a părut nu- 
mai.“ Nu trecu mult și se gîndi la altele. 

Pînă spre seară nu se mai petrecu nimic în șatra 
poposită lingă rîpi. Cînd se apropie înserarea, Aris- 
ton înfipse iarăşi un sac cu ierburi uscate în parul 
bătut în pămînt în faţa cortului şi se apucă să-l sfîr- 
tece cu harapnicul. Poenetele răsunătoare ale harap- 
nicului îi treziră pe cei doi fugari. Se tîriră mai 
aproape de Ariston, şi-l întrebară : 

— De ce baţi, omule, sacul? Cu ce ţi-a greşit? 

Ariston rînji și le zise : 

— Plecaţi. S-ar putea să greşesc și în loc să sfir- 
tec sacul, să vă sfirtec pe voi. 


253 


— Mare ispravă ai face ! 

— Mare-nemare... 

Dezertorii se întoarseră în cort. Nimeni nu se mai 
uita la Ariston, în afară de Lisandra. Nevasta lui 
Goșu ieșise din cort, gătită ca de sărbătoare şi se 
oprise la cîțiva paşi de Ariston. Îl privise cît îl pri- 
vise, pe urmă începuse să-i strige : 

—- Aşa, Aristoane! Atinge-l, Ariston! Mai dă-i, 
Ariston ! Nu te lăsa, Ariston! Omoară-l, Ariston! 
Omoară-l, omule, omoară-l !... 

Acum, așşteptindu-se la o încăierare singeroasă, 
șatra se strînse în jurul lor. Ariston asculta aţiţările 
muierii, sărea ca un sălbatec, se opintea şi izbea cu 
putere. Sacul se zdrenţui. Sfirtecate, buruienile us- 
cate începură să plutească în aerul cald și viscos. Cind 
nu mai avu ce să lovească, Ariston, leoarcă de su- 
doare, își strinse harapnicul, se duse și se înclină 
adînc în faţa Lisandrei : 

— Ţi-a plăcut ? 

— Mi-a plăcut, Aristoane, mult mi-a plăcut. Dar 
miine seară... 

— Miine seară va fi cum gîndești tu. Întocmai 
cum gîndeșşti tu... 

— Miine seară va fi cum voi hotări eu, spuse Goșu, 
care pînă atunci stătuse de-o parte, privise şi tăcuse. 

Trecu seara, noaptea se apropie de corturi, le învă- 
lui în scama ei și plecă mai departe. Adormiră urșii. 
Adormiră oamenii oacheși. Adormiră şi ciinii. În lunca 
nisipoasă unii cai îngenuncheară şi se culcară, alții 
păscură. Măgarii și catirii făcură la fel. Ariston îi 
lăsă în cort pe cei doi soldaţi fugari. Unul icnea prin 
somn, altul — cel rănit la șold — sforăia. „Dorm, își 
spuse Ariston, n-am de ce să-i păzesc.“ Se strecură 
spre rîpi. Ajuns în apropierea lor auzi: 

— Sînt aici, Aristoane. 

— Şi Goșu? 


254 


— Doarme somn de piatră. 

— Atunci e bine, Lisandro. 

— E bine, Aristoane, dar aş vrea ca începînd de 
miine să fie şi mai bine. Pricepi ? 

— Pricep, Lisandro. 

Celor ce dormeau în corturi sau pe lîngă corturi 
noaptea nu li se păru nici lungă, nici scurtă. Nu li se 
păru în nici un fel. Cînd dormi, nu-ți dai seama de 
nimic, pentru că somnul, într-un anumit sens, sea- 
mănă cu moartea. În somn, visezi. Mort, nu visezi. 
Din somn, te trezești. Din mcarte. nu te mai trezești 
niciodată. 

Lui Ariston şi Lisandrei noaptea li se păru scurtă. 
Către ziuă îi cuprinse un fel de toropeală care, pe 
undeva, semăna cu somnul, fără să fie însă somn. 
Îi dezmetici lumina tulbure care prevestea venirea 
zorilor. Întii plecă femeia. Merse cu paşi de vulpe şi 
intră în cort. Îl găsi pe Goșu cu luleaua aprinsă. 

— Unde mi-ai fost ? 

— La ripi. 

-— Ce-ai căutat acolo ? 

-— Mă durea burta. M-am dus să mă golesc. 

— Nu cumva se afla şi Ariston pe-acolo? 

— Du-te şi-l întreabă. Eu nu l-am văzut. 

Goşu ieși în fața cortului. Îl văzu pe Ariston. Venea 
dinspre rîpi. Trecu pe lingă Goșu și se prefăcu a 
nu-l vedea. Ajunse la cortul lui. Intră înăuntru. Peste 
cîteva clipe ieşi strigînd : 

— Goşule... Goşule... 

— Ce vrei? 

— Trezeşte lumea şi veniți înccace. Trezește-l şi 
pe Him başa. 

— Dar ce s-a Întimplat ? 

— O să vedeți. 

Nu mai era nevoie ca Goșu să trezească oamenii. 
Îi trezise strigătele lui Ariston. 


— Ce e, Aristoane ? Ce s-a întîmplat, Aristoane ? 

— Voi nu vedeți? Soldatul rănit l-a omorît pe 
cel care a venit aseară. 

— Cum l-a omorit ? 

— Nu ştiu. I-a tăiat beregata, i-a furat pușca și-a 
fugit. 

— Dar tu unde erai ? 

— Eu ?... Eu... mă dusesem în poiană, să-mi fac 
nevoile. 

— Ucigaşul trebuie să fie pe aproape. Nu putea 
să umble. 

— Dac-a ajuns la cai, prinde orbul, scoate-i ochii. 

Se luminase bine de ziuă. Plecară spre caii, măgarii 
și catirii șatrei care-și isprăviseră odihna, se treziseră 
și se apucaseră să pască. 

— Uite-l... Uite-l... 

Dezertorul rănit se tira spre cai pe burtă, cu pușca 
mortului în mină. Săriră pe el și-i smulseră pușca. 

— Lăsaţi-mi-l! E-al meu, urlă Ariston. Să nu 
v-atingeţi de el. E-al meu. 

]-] lăsară. 

— Nu-l lovi! strigă Him başa. Nu-l lovi, Aris- 
toane. Ia-l la spinare și du-l la cort. O să stăm de 
vorbă cu el acolo. 

Ariston se supuse poruncii. Dezertorul, văzînd că 
totul e pierdut, nu încercă nici o împotrivire. Ariston 
îl luă în spinare. „E uşor, își spuse în gînd, e ușor 
ca un fulg, săracul. Cine ştie cit o fi suferit. A mai 
pierdut și singe.“ Şi dintr-o dată îi pieri mînia și-l 
copleși mila, o milă adincă, dulce, cum el, Ariston, 
nu simţise niciodată pentru nimeni. Ajunse cu el în 
fața cortului şi-n loc să-l arunce ca pe un bolovan, 
cum hotărise cu cîteva clipe mai înainte, îngenunche 
şi-l culcă lin la pămînt, ca pe-un băiețandru bolnav. 
Soldatul se sprijini în miîini și se așeză în șezut. 

— Ce-ai făcut ? îl întrebă Him bașa. 


256 


— Ce mă mai întrebaţi? Voi nu vedeţi? L-am 
omorît. Și după ce l-am omorît, am băgat în buzuna- 
rul lui livretul meu şi în buzunarul meu iivretul lui, 

— Şi de ce-ai făcut asta ? 

— Cum de ce? Ca să scap de judecată și de îm- 
pușcare. 

— Și crezi c-ai să scapi ? 

— Da, bulibaşșă, am să scap. Și pentru că vă văd 
nedumeriţi, iată, am să vă spun. Eu am fost dat în 
paza voastră. Este ? 

— Este. 

— Tu, bulibaşă, răspunzi de mine cu capul. 
Este ? 

--- Este, zise moale Him başa. 

— Eu tot aş fi fugit. Dacă nu azi, mîine. Dar de 
fugit tot aş fi fugit. Şi dacă aș fi fugit, tu, Him başa, 
ai fi plătit fuga mea cu capul. Jandarmii nu te-ar fi 
iertat. 

— Nu, nu m-ar fi iertat, rosti încet Him. 

— Dar voi v-aţi purtat bine cu mine. M-ați obio- 
jit, mi-aţi dat să beau, mi-aţi dat să mănînc. 

-— Așa este. 

— M-am gîndit că nu se cade să vă fac rău. 

Him başa răcni : 

— Unde vrei să ajungi ? 

— Acolo unde de fapt am și ajuns. Am omorit, 
ca să-ţi scap ţie capul, Him başa. De aceea am omo- 
rât pe cine-am omorit. 

Oamenii oacheși tăcură. Tăcu și soldatul un timp. 
După ce i se păru că a tăcut îndeajuns, zise: 

— Mie să-mi daţi un cal ca să plec. Chiar acum 
vreau să plec. Vouă vă rămîne mortul. Îl îngropaţi. 
Păstraţi-i livretul. Cind vin jandarmii le spuneţi : 
„Soldatul pe care ni l-aţi dat în pază a murit. I s-a 
obrintit rana și-a murit. L-am îngropat.“ Îi arătaţi 
mormîntul și le daţi livretul. 


257 


17 — Șatra — Zaharia Stancu 


— Şi dacă ne pun să dezgropăm mortul şi văd că 
e altul şi că acel altul are gitul tăiat ? 

— ÎI dezgropaţi. Toţi soldaţii sînt ia fel. Cît despre 
git, să nu vă faceți nici o grijă. Jandarmii n-o să 
vină mai curînd de-o săptămină. Pină atunci mortul 
a şi intrat în gura viermilor. E vară... Nu uitaţi că 
e vară... 

Nici unul nu mai spuse nimic, nici măcar Him 
başa. Blebe, fără să-i poruncească bulibașa, aduse 
un cal cu căpăstru cu tot, și-i spuse soldatului : 

— Încalecă... Încalecă şi pleacă din ochii noştri 
cit mai curînd ! 

—— Ajutaţi-mă. Vedeţi că singur nu sînt în stare. 
Ajutaţi-mă să încalec. 

Îl ajutară şi încălecă. Cind îl văzu călare, soldatul 
spuse : 

—— Daţi-mi şi pușca. 

I-o întinseră. Călărețul mingiie gitul calului, îl îm- 
boldi cu călciiele și-l îndemnă dulce : 

— Hii, căluţule... Hii, căluţule... 

Plecă si merse la pas, fără grabă, pină îl înghiți 
zarea. Nu se uită nici măcar o dată îndărăt. 

Oarba îl simţi pe Him intrînd în cort. Îi spuse: 

— Mi se pare că ieri ucigașul care-a plecat acum 
ti-a sărutat picioarele. 

— Da, zise Him, e-adevărat. Mi-a sărutat picioa- 
rele. Eu n-am vrut, m-am ferit, dar el mi-a sărutat 
picioarele. 

— Îa o bucată de săpun. O găseşti în traista de 
lîngă uşă. Ia-o și du-te la piriu. Spală-ţi bine picica- 
rele. Spală-ţi-le cît poţi mai bine, dragul meu. 

În drum spre piriu trecu pe lingă oamenii care 
vorbeau în pilcuri. Unul îl întrebă : 

— Ce facem, bulibașă, cu mortul ? 

— Săpaţi-i o groapă şi îngropaţi-l. 

— Unde ? 


258 


— Undeva mai departe de sălaș, pe lingă iac. 

Făcu cîțiva paşi, se opri și se întoarse : 

— Băgaţi de seamă cînd îl duceţi la groapă să 
nu-i picure sîngele şi să lase urme. Înfășuraţi-i gitul 
într-un sac. Și... Ariston să-și curețe de îndată cor- 
tul, să șteargă sîngele. 

— Chiar acum să-l îngropăm ? 

— Chiar acum. Dacă nu-l îngropăm, pină la prinz 
se împute. Așa sînt morţii. Vara, dacă nu-i îngropi 
numaidecit, morţii se împut. 

Ciţiva bărbaţi luară cazmale și lopeţi şi plecară să 
caute locul de înmormintare și să sape groapa. Ajun- 
seră în apropierea lacului. 

— Să-i săpăm groapa aici, pe povirnișul dimbului. 

Unul vorbise. Ceilalţi tăcură. Nu se cădea să vor- 
bești prea mult la săpatul gropii. Măsurară pămîntul 
cu pașii, de la răsărit la apus, făcură semne cu vîrfu- 
rile cazmalelor și se apucară de lucru. Ziua era, ca 
toate cele pe care le trăiseră în ultimele săptămîni, 
caldă. Pămîntul nisipos şi pietros scrîşnea sub tăișul 
cazmalelor, împotrivindu-se parcă să primească în 
sînul lui sănătos trup de mort. Oamenii oacheșşi 
năduşiră, dar pînă la urmă izbutiră să sape groapa. 

— O fi destul de încăpătoare ? 

— Destul şi prea destul. 

Strigară să aducă mortul, se-ntinseră să se odih- 
nească şi își aprinseră ţigări ca să mai alunge muş- 
tele mari și grase, verzi și galbene, muștele de război 
care nu le dădeau pace. 

Nu trecu mult şi dinspre corturi se văzu venind 
alaiul. Unul îl ţinea pe mort de picioare, altul de 
miini. După mort veneau copiii şatrei şi citeva 
muieri. Nu jelea nimeni. Îl culcară lîngă marginea 
gropii. Soldatul era galben la față. I se scursese 
aproape tot sîngele. Avea beregata tăiată dintr-o 
singură retezătură. 

— Cu cuțitul ? 


17% 


— Nu, asta nu e tăietură de cuţit, e tăietură de 
brici. 

— Nici nu ştim cum l-o fi chemind. 

— Nu face nimic. Pămîntul o să-l primească fără 
să-l întrebe. 

— Pămintul nu întreabă niciodată nimic. Nici nu 
spune. 

Roiuriie de muște mari și grase, verzi şi galbene, 
se roteau în jurul mortului și în jurul viilor. 

— Să-l dăruim ţărînei. 

— Să-l găruim. 

Îl culcară pe fundul gropii, cu picioarele spre 
răsărit și cu capul spre apus, cum știau că se in- 
groapă morţii prin ţinuturile acestea. Îi acoperiră 
fața cu capela — o capelă veche, soioasă — ca să 
nu-i strice ochii pietrişul, şi-l acoperiră cu ceea ce 
scoseseră din groapă. Mușuroiul Iluinguieţ îl mai 
crescuseră cu cîțiva bolovani adunaţi de pe lîngă lac 
și plecară. La întoarcere se spălară cu toții pe miini 
și pe picioare în pîrîu. Unii găsiră prilejul să se 
spele și pe obraz. Soarele, care ajunsese la amiază, 
îi învăluia mai departe în lumina lui mătăsoasă și 
în dogoarea lui neîndurătoare. 

Oarba simţi că Him a intrat în cort. Îl întrebă: 

— Ţi-ai curăţat picioarele de sărutările ucipa- 
șului ? 

„— Da, mi le-am curăţat. 

— Atunci să ne așezăm ia masă. 

Him başa îl căută cu ochii pe Alimut. Nu-l găsi. 

— Dar unde e băiatul ? 

— A plecat. 

— De mult ? 

— Să tot fie două ceasuri. 

—- Nu ţi-a spus unde se duce ? 

-— Nu mi-a spus nimic. S-a sculat, s-a îmbrăcat 
şi-a plecat. 


260 


Mîncară tăcuţi. Him îşi aprinse luleaua. Fumul 
iute al tutunului negru alungă din cort muştele mari 
și grase. Oarba zise : 

— Crezi c-o să scapi uşor din întîmplarea cu sol- 
datul fugit şi cu cel mort ? 

— Nu ştiu. S-ar putea să scap ușor şi s-ar putea 
să nu scap de loc. 

— Mă macină grija, șopti Oarba. 

— Nu trebuie, zise Him başa, nu le pune toate la 
inimă. N-are nici un rost să suferim dinainte. Dacă 
va fi să suferim, avem destul timp să suferim după. 
Acum mă îngrijorează Alimut. Tu ce crezi ? Ce fa- 
cem cu... 

Vru să spună „cu nenorocirea întimplată în ză- 
voiul de lîngă fluviu“, însă nu-i plăcea să rostească 
cuvîntul „nenorocire“ şi se opri la timp. Oarba pri- 
cepu. 

—.'Te gîndești la Alimut și la fata lui Calub ? 

—  Întocmai. 

— Eu zic că după cele petrecute n-avem de făcut 
decît un singur lucru. 

— Care ? 

— Ei! Parcă tu nu ştii... Ştii prea bine, Him. 
Fata lui Calub nu mai are ce căuta în cortul nostru. 
Calub să facă bine să-ţi dea îndărăt galbenii, gal- 
benii şi pielea vițelului. 

— Fata nu e vinovată cu nimic. 

— Ba este, zise apăsat Oarba, este, cum să 
nu fie?! 

— Ce putea să facă ? Erau patru. 

— Să fi murit. Putea să moară şi n-a murit. Să 
îi murit... 

Him nu-i răspunse. Îşi stinse luleaua și se întinse 
pe rogojină să doarmă. Cu o clipă mai înainte nu se 
simţise nici măcar ostenit. Şi dintr-o dată venise 
somnul, îl copleşise și-l doborise. Oarba își spuse în 
gînd : „Ce-o fi cu Him ? N-avea obiceiul să doarmă 


261 


ziua. Si-acum...“ Se dusese lingă el și-i auzi respi- 
raţia rară şi liniștită a somnului adînc. 

Spre seară se trezi. Oarba auzi cum se întinde şi 
cum îi troznesc oasele bătrîne dar încă viguroase. 
Surise şi zise : 

— Ai făcut ochi. 

— Da. Am dormit mult ? 

-— Destul. 

— Ascultă, Sina. Tu... Tu te intrebi de ce n-a 
murit fata lui Calub sau de ce nu s-a omorit. Cum 
să se omoare ? 

-— Să se omoare! Cînd omul vrea să se omoare, 
găsește el mijlocul. Uite... Lacul e la o palmă de loc 
de corturi. Să se afunde, să înghită apă și să nu iasă 
la suprafaţă decît umilată, după ce-o muri. Calub... 
De ! Eu zic că lui Calub nu i-ar părea rău. Pentru 
că tu nu i-ai mai cere galbenii îndărăt. Tu nu i-ai 
mai cere îndărăt nici galbenii daţi pe fată, nici pielea 
viţelului. 

—— Dar eu... Eu de ce să păgubesc ? Zece galbeni 
de aur sint bani, nu glumă. 

Sina nu mai apucă să-i răspundă. În şatră se iscă 
zarvă şi în fața cortului lui Him başa năvăliră, gălă- 
gioși, o sumedenie de oameni. Mulțimea îi împingea 
din urmă, cu lovituri de pumni pe Ariston şi pe 
Goşu. Him başa sări în sus, ieşi din cort și întrebă 
răstit : 

— Ce s-a întîmplat? A? Ce s-a întîmplat? Nu 
cumva aţi înnebunit ? 

Ariston și Goşu se uitau, ruşinaţi, în pămint şi 
tăceau. Careva îi spuse bulibașei : 

— ştia doi... S-au depărtat de corturi... Credeam 
că vor să vorbească între ei. Să se împace. Au ajuns 
în apropierea piriului, şi-au lepădat cămășile şi au 
început să se bată cu cuțitele. Dacă nu alergam să-i 
despărţim şi să-i aducem aici, se omorau. 

Him îi întrebă blajin : 


262 


— De ce-aţi făcut asta ? Ştiţi că fără îngăduința 
mea bărbaţii din șatră n-au voie să se lupte între ei 
nici cu harapnicele, nici cu cuţitele ? 

— Știm, bulibașşă. 

-- Atunci pentru ce ați călcat străvechea şi 
dreapta lege a șatrei ? 

Răspunse, ținînd mereu ochii în jos, Ariston: 

—— Nu ne-am putut stăpini, bulibașă. 

-- Și tu ce spui, Goşule ? 

— La fel, bulibașă, la fel cu Ariston. Nu ne-am 
mai putut stăpini. Unul din noi trebuie să moară. 
Negreșit, unul din noi trebuie să moară. 

— Bine, înţeleg. Unul din voi trebuie să moară. 
Dar de ce n-aţi venit să-mi cereti învoire ? 

— Am presupus că ai să te împotrivești, bulibașă. 

Him başa gîndi: „Presupunerea lor nu era fără 
temei. Nu i-aş fi lăsat să se bată cu cuţitele. Nu-mi 
trebuie morţi în șatră. Am și așa destule necazuri.“ 
Rosti blind : 

— Aduceţi-mi biciul, biciul, nu harapnicul. Pentru 
ce-au făcut, harapnicul nu e de nasul lor. 

Un băietan, Ary, intră în cort și-i aduse biciul. 
Era un bici cu trei sfircuri, cu codirişca scurtă și 
lucioasă. Nu era om în şatră care să nu fi cunoscut 
biciul lui Him bașa. 

Cu glas aspru, puternic, bulibaşa porunci : 

—  Întoarceţi-vă cu spatele. 

Ariston şi Goşu impliniră porunca. 

Him başa se înţepeni bine pe picioare, își îndreptă 
spinarea și ridică biciul. Întii îl plezni pe Ariston. Pe 
urmă îl plezni pe Goşu. Biciul şuieră prin aerul 
fierbinte şi viscos şi sfirtecă îndelung pielea celor 
doi. La fiecare izbitură pe care o primea, Ariston 
icnea scurt, își muşca buzele şi aștepta să audă izbi- 
tura următoare pe spinarea lui Goșu. Bărbatul 
Lisandrei avea o mai mare putere de stăpinire. De 


253 


mușcat buzele şi le mușca şi el, însă de icnit nu 
icnea, 

Oamenii oacheși priveau totul. Li se uscaseră ochii 
și li se uscaseră şi gurile. Unii rămăseseră încreme- 
niți. Alții săreau cînd pe un picior, cînd pe altul, de 
parcă biciul cu trei sfircuri i-ar fi lovit şi pe ei. 

Him başa osteni. Aruncă biciul. Își şterse sudca- 
rea de pe frunte cu dosul miinii şi spuse : 

— Luaţi-i! Nădăjduiese să le fie învăţătură de 
minte. 

Prin tăcerea care se lăsase asupra şatrei se auzi 
glasul Lisandrei : 

— Ba n-o să le fie de loc, Him başa. Miine-poi- 
miine se vor încăiera iarăși. Auzi, Him başa? Aşa 
nu mai poate să meargă. Trebuiesc lăsaţi să se bată 
în faţa şatrei cu cuțţitele. Aşa nu mai merge. Nu mai 
poate să meargă. Him başa.. nu mai poate să 
meargă. 

N-o învrednici nimeni cu nici un răspuns. 

În cort, Him căută plosca cu rachiu, o găsi, o puse 
la gură şi trase cîteva înghiţituri zdravene. 

Oarba, care numărase loviturile, îl mîngiie pe Him 
pe frunte şi pe obrazul bărbos. Zise dulce : 

— Him, dragul meu, ai ostenit. 

Bulibaşa zîmbi și Oarba simţi că el zîmbeşte şi i 
se lumină obrazul atit, numai atît cît se poate lu- 
mina obrazul unei femei bătrîne şi oarbe. 

— Mi se pare ciudat, spuse Him, am obosit îna- 
inte de a-i bate. Am obosit și-am adormit. Mă simt 
odihnit de parcă acum m-aș fi trezit din somn. Dar... 
Alimut nu s-a întors ? 

— Nu, spuse Oarba încet, nu s-a întors. 

leșiră în faţa cortului. Focul ardea. Flăcările roşii 
jucau ușor. Fumul gros și negru alunga muștele 
mari și grase, mușştele de război care nu se înde- 
părtau o singură clipă de șatră. 


264 


Se lăsă seara. Flăcările muriră și numai fumul 
negru care se înălța spre cer în coloane rotunde 
arăta că, sub cenușa caldă, bălegarul continua să 
ardă mocnit. Oamenii oacheşi adormiră. Adormiră 
urșii. Cîinii dormeau şi ei, însă cu urechile treze. Pe 
lunca nisipoasă caii, măgarii și catirii picoteau. Pi- 
coteau şi băieţii rînduiii pentru pază. Cerui spuzit 
de stele se apropie de pămint. Răsări luna. Se ase- 
muia unei jumătăți de covrig şi era gălbuie ca 
mierea în fagure. Lîngă focul fumegînd Oarba tăcea. 
Nu aștepta somnul. Îl aștepta pe Alimut. Şi tot pe 
Alimut îl aștepta, treaz şi îngrijorat, şi Him başa. În 
sfîrşit, băiatul veni. 

—— Unde ai fost ? 

- Dincolo de ripi, spre răsărit. 

--- Pînă unde ? 

—- Pînă unde m-au ţinut picioarele. 

-— Şi ce-ai văzut ? 

-— Pustiu, tată, nimic altceva decît pustiu. 

Se culcară pe rogojină, în cort. Tirziu, băiatul 
simțind că nici Oarba, nici Him başa nu dorm, 
acdăugă : 

— Ba, în pustiu, am văzut ceva: sute şi mii de 
mușuroaie de cîrtiţe. 

Prin mintea lui Him başa fulgeră un gînd, însă 
nu-l mărturisi. Îl păstră pentru sine. De grăit, grăi 
numai atit : 

-— Miine să mergi să-mi arăţi și mie mușuroaiele. 

Toată noaptea Him se zvircoli pe rogojină. Nu în- 
chise ochii, ochii fără vedere, nici Oarba. 

A doua zi Him başa chemă satra. 

—- E cald încă. Nu se arată semne de vînt şi nu 
se arată nici semne de ploaie. Toamna însă e aproape 
și n-o să mai treacă mult pînă va ajunge aici. Nu 
știu cît o să rămînem pe aici. Bine ar fi să rămînem 
cît mai puţin și să ne întoarcem dincâlo de apă. S-ar 


putea însă nu numai să întomnăm, ci să și iernăm 
aici. Trebuie să ne pregătim de iarnă. Culegeţi 
iarbă şi așezaţi-o în stoguri. Culegeţi mărăcini şi 
scaieţi. Culegeţi vreascusi uscate din pădurice. Cu- 
legeţi şi balegile vitelor. Iarna va fi lungă. Poate va 
fi și grea. Trebuie s-o înfruntăm și s-o biruim. Cît 
despre celelalte, vom mai vorbi... Vom mai vorbi... 

Oamenii oacheși îl ascultară tăcuţi şi îngrijoraţi. 
Him başa nu vru să le risipească îngrijorarea. Dim- 
potrivă. 

— N-avem nici o clipă de pierdut. 

Îşi luară nevestele şi copiii. Unii se îndreptară 
spre pădurice. Alţii urcară de-a bușilea rîpile şi se 
răspindiră pe cîmpia întinsă dinspre răsărit. 

Peste o săptămină văzură venind o căruţă. Lă- 
sară lucrul baltă și se repeziră spre corturi. Căruţa, 
la care erau înhămaţi doi cai voinici, graşi și lucioși, 
se opri şi din ea săriră doi jandarmi. Unul era pluto- 
nierul care-i însoţise pînă aci şi care-l dăduse în 
seamă lui Him başa pe soldatul rănit. Celălalt era un 
jandarm tinerel, rotofei, cu mustață subţire pe buză. 
Plutonierul veni zîmbind spre Him başa. Jandarmul 
tinerel deshămă caii plini de spumă şi se apucă să-i 
plimbe la pas. Him başa își păstră firea. 

— Am de vorbit cu tine, îi spuse plutonierul. Vrei 
să vorbim între patru ochi, ori în fața şatrei ? 

—. În faţa șatrei, îi răspunse Him bașa. 

Oamenii oacheși își strinseră rîndurile şi deveniră 
numai urechi. Un sugar scînci. Muierea care-l ţinea 
în braţe îi viri în gură sfircul țiței și sugarul se 
potoli. 

— Ti-am lăsat în pază un soldat dezertor, buli- 
başă. Poţi să ni-l predai ? 

Him başa simţi că s-a petrecut ceva neașteptat, ce 
anume, nu-și dădea seama. Își ţinu firea şi răs- 
punse : l 


266 


-— De vrut, cu dragă inimă aş vrea, domnule plu- 
tonier, dar nu mai e cu putinţă. Soldatul, la citeva 
zile după ce aţi plecat de aici, a murit. 

Se scurmă în chimir, scoase livretul militar al sol- 
datului fugar şi i-l întinse zicînd : 

-— Soldatul a murit. A murit. Iar noi l-am îngro- 
pat. lată livretul... 

-— Şi mormîntul mortului ? Unde se află mormin- 
tul mortului ? 

Îi arătă cu mîna dimbul din apropierea lacului. 

-— Acolo. 

-— Aşa cum l-aţi îngropat, așa să mi-l dezgropaţi. 
Vreau să-l văd. Vă pot spune însă de pe acum că în 
mormîntul acela nu vom găsi nici un trup de soldat. 

Him başa se mai linişti. „Nu știe nimic. Cînd va 
vedea cadavrul se va mira, și se va potoli.“ 

Him başa plecă spre dimb cu plutonierul și cu jan- 
darmul cel tinerel. În urma lor, toată șatra. Ciţiva 
purtau cazmale şi lopeţi. Plutonierul şi jandarmul 
tinerel îşi păstraseră automatele, mergeau în rind 
cu oamenii oacheși, însă ceva mai departe de ei. 
Ajunseră. Him başa zise : 

— Desfaceţi mormîntul. Domnul plutonier o să-şi 
vadă fugarul. Noi... Noi o să-i cerem iertare răposa- 
tului, că i-am tulburat liniștea gropii. 

O duhoare nesuferită se ridică din groapă. Oame- 
nii oacheşi curăţară ţărina nisipoasă și pietroasă. 
Cadavrul ieși la iveală. Nu mai avea obraz, iar tă- 
ietura de sub bărbie nu se mai cunoștea. Plutonierul 
holbă ochii. Spuse mirat : 

— Nu se poate. Acesta e alt soldat. Cine l-a 
omorît ? 

— Ba e acela pe care ni l-aţi lăsat să-l ţinem sub 
pază, zise Him başa. 

— Nu. Nu e acela, ripostă plutonierul. Dar des- 
pre asta vreau să vorbesc cu tine între patru ochi, 
bulibașă. 


Him başa îl întrebă : 

-— Să-l acoperim ? 

—. Acoperiţi-l. 

Plutonierul plecă cu Him başa. Flăcăii rămaseră 
să acopere mortul prins de putrezire. Ceilalţi se în- 
şiruiră în urma bulibaşei. 

— Să intrăm la tine în cort, zise plutonierul, şi 
să rămînem între patru ochi. 

— Poftiţi. 

Oarba şi Alimut fură rugaţi să plece prin vecini. 
Se așezară amindoi turcește pe rogojină. 

— Te pomeneșşti că aveţi purici prin cort, spuse 
plutonierul. 

— N-avem. N-avem nimic, nici păduchi, nici pu- 
rici, zise Him bașa. 

„— O să aveţi la iarnă. 

-— Dar ce, o să iernăm aici ? 

-— Unde credeai ? 

-— O să ne fie greu, oftă bulibașa. 

-— Fără îndoială. Stăpiînirea nu v-a trimis aici ca 
să vă fie uşor. 

Tăcu plutonierul. Tăcu și Him başa. Undeva, în 
luncă, lătrară cîinii. Plutonierul spuse : | 

„— Fugarul rănit pe care vi l-am lăsat în pază a 
fugit. L-au prins patrulele şi-l ţinem la păstrare, 
Cum a fugit ? Şi cine e ostaşul din groapă ? 

"Him başa, nemaiavînd nimic de ascuns, povesti 
totul-pe îndelete. Plutonierul îl ascultă cu. luare- 
aminte. Cumpănindu-și cuvintele, spuse : 

— Nu mă îndoiesc că tot ce mi-ai povestit este 
adevărat. Însă trebuie să-ţi dai seama că te afli în- 
tr-o situaţie grea. Şi în aceeași situaţie grea se află 
și ceilalți bărbaţi ai șatrei. 

— Cu ce sîntem vinovaţi ? 

— Întîi, v-am lăsat un dezertor în pază. V-am 
spus că răspundeți de el cu capul. Voi l-aţi lăsat să 
fugă. Aceasta, în împrejurările în care trăim, se plă- 


268 


tește cu capul. Al doilea, în șatra voastră și sub 
ochii voştri a fost ucis un ostaș. Şi aceasta se plă- 
teşte tot cu capul. 

Him başa se simţi prins ca într-un cleşte. Oare 
plutonierul era hotărît într-adevăr să-i ia capul ? Nu 
s-ar fi părut, după felul în care îi vorbea! Trebuia 
să încerce să scape. Jandarmii, fie că aveau grade pe 
umăr, fie că nu — îi cuhoştea el — nu erau uși de 
biserică. 

— Înţeleg. Atiît eu, cît și ceilalţi bărbaţi din șatră, 
ne aflăm în mîinile dumneavoastră. Puteţi să ne 
luaţi capetele şi puteţi să ne lăsaţi capetele. Țineţi 
seama că ostașul mort n-a fost omorît de noi, ci de 
celălalt ostaș fugar. Și mai ţineţi seama... 

— N-am să ţin seama de nimic. Vă legăm şi vă 
ducem la judecată. Pe drum... 

— Pe drum vom fi ucişi. Nici unul din noi n-am 
mai ajunge la judecată. 

— N-aş jura că nu s-ar întîmpla chiar așa. 

— Şi nevestele noastre ? Și copiii noștri ? 

— N-are nimeni vreme să se gîndească la asta. 
Acum e război, un război cumplit, dus fără milă, 
cum nici n-a mai fost altul, și pretutindeni mor 
oamenii cu miile și cu sutele de mii. 

— Noi nu avem nimic cu războiul. 

Plutonierul se uită la el ca la un mort, se uită la 
el întocmai cum se uitase la trupul mort al ostaşului 
dezgropat pentru cîteva clipe. Își aprinse o ţigară 
şi-i întinse şi lui Him başa una. Muștele mari șî 
grase, verzi și galbene le dădeau ocol. 

— ȘI... nu s-ar găsi nici o portiță de scăpare, dom- 
nule plutonier ? 

Jandarmul rise : 

— În sfirşit, ai pus degetul pe rană. 

— Aşadar, aş putea nădăjdui ? 

— Îmi daţi patruzeci de galbeni de aur — am 
auzit să sînteţi plini de bani — şi-nmormîntăm 


toată afacerea ! Vorba ceea : nici usturoi n-am min- 
cat, nici gura nu ne miroase. 

--- E mult, suspină Him başa. 

Jandarmul se încruntă : 

-— Nu te tocmi, bulibaşă. Dacă te tocmesști, iţi 
cer îndoit. 

De data asta jandarmul vorbise aspru, poruncitor. 

— Veţi avea banii mîine dimineaţă. 

—- Nu s-ar putea pînă diseară ? 

—.- N-am toată suma. Trebuie să-i adun de pe la 
oameni. Și aşa, banii se dau greu, dumneavoastră 
ştiţi... 

—- Fie. O să aştept miine pînă la răsăritul soa- 
relui. Aveţi grijă şi pregătiţi-ne ceva de mîncare. 

Him başa îşi adună oamenii. Plecă însoţit de ei 
și se duse la marginea pîriului. Muierile şi copiii ră- 
maseră la corturi. Le spuse năpasta care a căzut 
peste ei toţi şi-i întrebă. Unii fuseseră de părere să 
dea banii și să isprăvească o dată cu toată povestea 
asta. Alţii se împotriviră : 

— Ne-au luat fugarii aceia caii şi am tăcut. Acum 
jandarmul vrea să ne ia banii. 

— Ce altceva, decît să-i dăm, am putea face? 

— Ei sînt numai doi. Noi sîntem mulţi. Să ne fo- 
losim de întunericul nopţii și să-i omorîm. 

— Au arme... Arme automate... 

— Vor dormi. Omului adormit arma nu-i mai e 
de folos. 

— Şi după ce-i omorim ? 

— Le ștergem urmele. În pustietatea asta, dacă 
va fi să ne întrebe cineva de ei, multe se pot pe- 
trece fără știrea noastră. 

Se ciorovăiră îndelung. Ascultaseră totdeauna stă- 
pinirea, oricare ar fi fost ea. Pe ei, oamenii oacheșşi, 
nu-i proteguia nici o lege. Fuseseră întotdeauna la 
bunul plac al oamenilor stăpînirii. Trebuia să fie și 
acum. 


Hotăriră ca în timpul ferii fiecare să treacă pe la 
cortul lui Him başa și să-și dea partea. 

La răsăritul soarelui, plutonierul veni la Him bașa. 

— Gata ? 

— Gata, îi răspunse bătrînul, şi-i întinse un pun- 
goci plin cu galbeni de aur vechi, turcesc, cu zimti. 

— Sînt patruzeci ? 

— Număraţi-i. 

Jandarmul îi numără, închise șiretul şi băgă pun- 
gociul greu și plin doldora în buzunar. 

— Ei, s-auzim de bine, Him başa. 

— S-auzim numai de bine, domnule plutonier. 

Jandarmul tinerel înhămase caii. Se urcară în că- 
ruță și plecară în grabă. Un timp se văzu căruţa. Pe 
urmă se văzu numai praful stîrnit de roţile ei şi de 
copitele cailor voinici, lucioși și grași. După aceea, 
oamenii șatrei nu mai văzură decît pustiul din jurul 
lor, cerul albastru, limpede ca sticla, și soarele ro- 
tund și galben, ca un uriaş ban de aur vechi, turcesc, 
cu 7imţi, ridicîndu-se falnic deasupra orizontului. 

— Ei! Acum la treabă ! zise Him başa. Toamna e 
aproape. Şi nu uitaţi că iarna îi calcă pe urme. 

La amiază plutonierul îi porunci jandarmului tine- 
vel să oprească, să deshame şi să lase caii să pască. 

— Între timp să ne ocupăm cu de-ale gurii. 

Mincară pe iarbă, lingă căruţă. Băură apă și băură 
şi rachiu din plosca pe care, la plecare, plutonierul 
i-o ceruse lui Him başa. 

Se odihniră, și sub soarele arzător fumară, însă de 
vorbit nu vorbiră mare lucru. 

— Înhamă. E timpul. 

Jandarinul tinerel înhămă caii. Plutonierul se de- 
părtă de căruţă, se întoarse cu spatele spre ea și se 
descheie la pantaloni să urineze. Jandarmul tinerel 
luă un automat și apăsă o clipă pe trăgaci. Plutonie- 
rul se prăbuși. Caii nu se speriară. Jandarmul tine- 


27? 


rel se duse la plutonier, îi luă pungociul şi-l puse în 
buzunarul lui. Pe plutonier îl trase de picioare și se 
chinui mult pină-l urcă în căruță. 

— E gras ca un porc, spuse tare, cred că atirnă 
mai mult de-o sută de chile... E gras ca un porc... Ca 
un adevărat porc... 

Se urcă în căruţă şi dădu bici cailor. Se gîndi: 
„Am să spun că ne-au atacat niște fugari şi că eu am 
scăpat ca prin urechile acului. Punga! Am s-o pun 
bine. Mă voi întoarce acasă, după ce se va isprăvi 
războiul, mă voi întoarce om, nu glumă !“ 


4 


CarPriTtoLUL VIII 


V ăzduh fierbinte. Pămînt nisipos fierbinte. Totuşi 
vara se apropia de sfîrşit. Fierbinţi sînt zilele. Fier- 
binţi sînt și nopţile. Urşii mormăie. Ciinii, toropiţi, 
zac pe lîngă căruțe sau pe lingă corturi. Caii pasc și 
se apără alene de muşte. Copiii se scaldă în apa caldă 
și sărată a lacului. Prind viermuși roșii-gălbui și-i 
strivesc în palmă. Viermușşii miros puternic a iod. 
Bărbaţii şi femeile șatrei adună iarba uscată, sfări- 
micioasă de pe cîmp, o pun în saci încăpători, de 
cînepă, o aduc la corturi. Fiecare cap de familie își 
are şura lui de nutreţ alături de şura de mărăcini 
şi scaieţi. Vara a fost neobişnuit de lungă şi neobiş- 
nuit de călduroasă. Oamenii oacheși nu știu cum va 
fi toamna şi nici n-ar prea dori să ştie, pentru că 
lor nu le este teamă de toamnă De iarnă se tem 
oamenii şatrei și presupun că iarna care-i va găsi 
acolo, în pustiu, va fi neobișnuit de lungă şi neobiş- 
nuit de aspră, cu viscole repezi și înfricoşătoare, cu 
geruri tari, cu nămeţi uriaşi de zăpadă. 

-— Să dăm zor.. Să dăm zor... 

-— S-ar putea ca toamna să-și arate obrazul chiar 


mune. 


Uneori obrazul toamnei e uscat, 
Alteori e înecat în plâns, 


273 


jaa 
kee] 


Te uiţi ziua pe cer, ţi se pare 
Că soarele s-a-ntunecat, s-a stins. 


Undeva, spre răsărit, bat tunurile. Satra nu le 
aude. Războiul e departe, departe... 

În săptămîna din urmă n-au mai trecut fugari, ori 
au trecut fără să încerce să fure cai. Jandarmii nu 
s-au mai arătat. Zgomotul motoarelor avioanelor n-a 
mai cutremurat văzduhul. S-a isprăvit cumva răz- 
boiul ? Nu. Nu s-a isprăvit. Acum războiul e de- 
parte, departe... 

În jurul șatrei aciuate între povîrnișuri şi lac, în- 
tinderile, cît le poţi cuprinde cu ochii, sînt goale. 
Spaima însă s-a lipit de fiecare om din șatră. Cînd 
lucrează, cînd se odihnesc, cînd vorbesc între ei, cind 
tac sau cînd dorm, fiecare om din şatră simte că 
spaima stă lîngă el, lipită de el. Războiul e deparie, 
departe. În fiecare clipă însă războiul poate întinde 
o mînă spre ei. O mînă ? Nu. E îndeajuns ca războiul 
să întindă spre ei toţi un singur deget, ca într-un 
chip sau altul să-i nimicească. Fiecare om oacheş se 
gîndeşte la el, la căruţa lui, la caii lui, la măgarii lui, 
ja catirii şi la ciinii lui, la nevasta lui, la copiii lui. 
Dar Him başa se gîndeşte la întreaga şatră. Se gîn- 
deşte la păcătoasa de Lisandra şi la cei doi nemer- 
nici — Goșu și Ariston — care s-au apucat să se 
lupte între ei cu cuțite lungi fără știrea și fără voia 
căpeteniei șatrei, fără știrea şi voia lui, a lui Him 
başa. I-a biciuit îndestul ? Încă nu. Se pîndesc unul 
pe altul cu ochi de lup şi n-ar fi de mirare ca unul 
din ei să fie găsit într-o dimineaţă cu pieptul și cu 
pintecul spintecai. Poate ar fi bine să-i lase să se 
răcorească în faţa șatrei. Cu harapnicele ? Nu. C 
cuțite lungi ? Nu. Nici cu cuțite lungi. O să le în- 
găduie să se lupte cu cuțite scurte. 

Își umplu sacul, îl înghesui cu genunchiul și-l legă 
la gură cu un crimpei de sfoară. Oarba veni lingă el. 


274 


— Ajută-mă, Him, să-mi ridic și eu sacul. 

Rise și adăugă : 

—- După cum știi, nu mai sînt nici tînără, nici pu- 
ternică. Am fost. Altădată. Pe atunci eram și fru- 
moasă, Him... 

Pe Him başa îl podidiră lacrimile. Era a doua sau 
a treia oară cînd i se întimpla în ultimele săptămini. 
Nu-i răspunse. Vorbele gingașe pe care voise să le 
rostească îi rămaseră în git. Dacă le-ar fi rostit, bu- 
zele i-ar fi tremurat, glasul i-ar fi tremurat, şi s-ar 
îi dat de gol. Ridică sacul şi i-l puse în spinare. Îşi 
luă și el sacul. Plecă. Oarba simţi. Rîsul de pe gură 
i se stinse, însă bucuria îi rămase întreagă în inimă. 
„Him mă iubește încă. Cu toate că sînt bătrină și sta- 
fidită şi nu mai am decît puțină putere, Him al meu 
a rămas al meu. E un om grozav de aspru, dar m-a 
iubit întotdeauna, chiar în anii mulţi şi lungi în care 
se părea că a uitat și cum mă cheamă...“ 

Rămase trei pași în urmă și-și potrivi mersul după 
al lui Him başa. Cîntă în gînd : 


Toamna veştejesc toate florile, 
Dar muscata şi tufănica-nfloresc 
Pînă ce cad, albe, zăpezile... 


Poate azi va veni toamna. Poate miine va veni 
toamna. Poate tocmai poimiine. Și după toamnă va 
veni iarna, iarna neobișnuit de aspră și neobişnuit de 
lungă. În vreme de război totdeauna se întîmplă aşa. 
Primăverile şi toamnele sînt scurte, verile lungi și 
călduroase, iernile lungi şi cumplite. De ce ? Nu ştie 
nimeni. Și dacă nu ştie nimeni, pe cine să întrebi ? 

Numără iernile pe care le trăise. Erau multe. Ve- 
rile nu le mai numără, căci erau tot atitea cit și ier- 
nile. O să mai trăiască o iarnă și pe urmă încă o 
iară şi încă o iarnă. Iarăşi zimbi. De unde ştia ea 
cîte ierni o să mai trăiască ? Nimeni nu știe cînd va 
muri. Nimeni. Omul, cînd se uită înainte, i se pare 

275 


18* 


că viaţa lui va fi lungă, nesfirşit de lungă. Şi, de ase- 
menea, i se pare că viața e ceva, că viaţa e mult, că 
viața e totul. Poate să fie așa, şi poate să fie şi altfel. 
Pentru că, atunci cînd omul se uită în urmă, i se pare 
că viaţa a fost puțin, dacă nu chiar nimic. Cum ni- 
mic? Cum putuse să-i treacă prin minte acest gînd ? 
Viaţa era mult. Viaţa era totul. Şi în viaţa ei încă- 
puse totul: dragostea ei pentru Him, care nu se va 
stinge decît o dată cu ea, dragostea ei pentru cei cinci 
fii ai ei şi pentru toate odraslele lor. Dragostea ei 
pentru Him se va stinge o dată cu ea ? Nu. Dragostea 
ei pentru Him nu se va stinge niciodată. Un cîntec 
născocit în veche vechime, nu se cunoștea de cine, 
spunea : 


Chiar după ce voi muri, dragul meu, 
Si voi fi-ngropată adînc în pămînt, dragul meu, 
Deasupra mormântului meu va arde veşnic o flacără, 
dragul meu. 
Ziua, flacăra va fi albă, dragul meu, 
Noaptea, flacăra va fi neagră, dragul meu. 
Și tu n-o vei vedea niciodată, dragul meu, 
Flacăra albă va fi dragostea mea pentru tine, 
dragul meu. 
Flacăra neagră va fi dragostea mea pentru tine, 
dragul meu. 
Flacăra albă și flacăra neagră, dragul meu, 
Nu se vor stinge niciodată, dragul meu, 
Niciodată, niciodată, dragul meu. 


Văzduh fierbinte. Cer fierbinte. Pămînt săibatie. 
Nisipos. Fierbinte. Oamenii oacheşi adună iarbă us- 
cată, adună scaieţi, adună mărăcini, adună uscături 
din crîngul mărunt. Adună... Adună... În orice îm- 
prejurări viaţa trebuie păzită, viața trebuie păstrată 
mult, cît mai mult cu putinţă. Șatra va avea de în- 
fruntat o iarnă lungă și aspră, cu geruri, cu viscole, 
cu furtuni de zăpadă. O s-o înfrunte. 


276 


Him bașa aruncă sacul în iarbă, lîngă cort. Se în- 
toarse și luă sacul din spinarea Oarbei. Cirduri de 
copii goi veneau dinspre lac făcînd hărmălaie. În faţa 
corturilor se aprinseră, ca de obicei, focuri pentru 
pregătirea mesei de amiază. Dar, abia aprinse, focu- 
rile începură să-și joace repede flăcările. Aerul în- 
cremenit și stătut se clătină. 

-— Vîntul ! S-a trezit din somn vîntul. 

Soarele continuă să strălucească și să verse asupra 
pămîntului valuri de căldură apăsătoare, dar către 
miazănoapte orizontul se înnegri. Vîntul, pînă aci do- 
mol, se înteți și se apucă să şuiere șerpește. Ierburile 
uscate și sfărimicioase, luate de vint, se amestecară 
cu pulberea cîmpurilor și umplură văzduhul. Caii, 
măgarii şi catirii, risipiţi pe luncă, se strinseră unii 
într-alţii, Muștele mari și grase, verzi și galbene 
—- muștele de război — se lipiră de pielea vitelor. 
Corturile se zbătură, vrind parcă să se smulgă de 
lingă țărușii de care erau legate și să zboare. Cîlinii 
se treziră din toropeală și se aciuară și mai cu temei 
pe sub căruţe. Urşii mormăiră şi încercară să scape 
din lanțuri. Oamenii oacheși stinseră de îndată focu- 
rile, călcînd scaieții și ciulinii care ardeau cu picioa- 
rele. Ciinele Rob iișni de sub căruţa lui Him başa, 
se depărtă de corturi, se opri și, îndreptindu-și botul 
spre cer, urlă îndelung a pustiu... a pustiu și a 
moarte. 

— Vîntul s-a schimbat în furtună... 

— A venit toamna... 

Maldărele de nori negri, iviți spre miazănoapte, se 
umflară, crescură neînchipuit de repede şi se grăbiră 
să acopere soarele. Șatra, pitulată în corturi, aşteptă 
să fulgere şi să tune. Nu se văzură fulgere și nu se 
auziră tunete. Se auzi numai vuietul năpraznic al 
furtunii alergînd pe nesfîrşirile goale, pustii și, după 
puţină vreme, răpăitul furios al ploii care se apropia. 
Aerul se răci brusc. Ploaia se repezi asupra corturi- 


277 


lor. Acum întregul cer, de la zare la zare, era acoperit 
de nori negri, groși, bolovănoşi, care se izbeau unul 
de altul, care intrau și se topeau unul într-altul. 

— Plouă cu găleata. 

— Cam de multişor n-am mai pomenit asemenea 
ploaie. = 

— Numai de n-ar ține mult. 

-— O să ție. 

—- Muşcă-ți limba. 

Ploaia crescu clipă cu clipă pînă deveni un ade- 
vărat potop. Ar fi trebuit să curgă şiroaie pe lingă 
cort. Pămiîntul nisipos însă, ars luni şi luni de zile 
de soarele neîndurător al verii care se sfirșea, părea 
că a deschis pretutindeni guri uriaşe care, însetate 
peste măsură, înghiţeau totul, sorbeau totul. Potopul 
se amestecă dintr-o dată cu bulgări de gheaţă ro- 
tunzi, de mărimea oului de pitulice. 

— Grindină. 

— Are să ne strice corturile. 

Corturile ude răpăiau, sunau infundat de parcă ar 
fi fost tobe, rezistau însă și ploii și grindinii. Frigul 
se întări și se ascuţi. Oamenii oacheşi și mai ales 
copiii începură să dirdiie. Umblară la lăzile cu ţoale, 
scoaseră zăbunele și cojoacele, gherocurile și dulă- 
mile, și se îmbrăcară repede cu ele ca în miez de 
iarnă. Bărbaţii îşi puseră căciulile în cap, iar femeile 
se înfășurară în broboade. 

— Brrr! 

—- Mor de frig ! 

— Brrr! 

— Mai acum un ceas mureai de căldură. 

— Blestemat ţinut. Aici o să ne rămîie oasele. 

— Ba n-o să ne rămiie de loc. 

— Urşii... Ce e cu urşii ? 

— S-au adăpostit, ca şi cîinii, sub căruțe. 

Ciţiva, mai grijulii, ieşiră în pragul corturilor şi 
priviră spre lunca acoperită toată de bolovani ro- 


278 


tunzi de gheaţă. Caii, măgarii și catirii șatrei se adu- 
naseră într-o singură grămadă. Înghesuiţi unul in- 
ir-altul se izbeau și se mușcau între ei, căutînd să-și 
ferească, în primul rînd, capetele de grindina care se 
prăvălea nemiloasă de sus. 

— La primejdie, vitele, ca şi oamenii, îşi feresc 
capetele. 

Oamenii şatrei, își simţiră inimile sfişiate, era însă 
cu neputinţă să le sară, într-un chip oarecare, în 
ajutor. 

— Dacă mai ţine grindina, ne lasă fără vite. 

Ariston, gol pînă la briu, ieși din cort şi se în- 
dreptă alergînd spre luncă. Îşi acoperise capul cu 
un sac gros de cînepă, iar deasupra capului ţinea 
cu amindouă miinile o tingire mare, cu fundul afu- 
mat. Grindina, învîrtejită de furtună, îl pocnea duş- 
mănoasă din toate părţile, tingirea răpăia, dar omul 
alerga mai departe, cu picioarele goale şi păroase 
prin apă, fără să se sinchistască. 

— Ce vrea să facă ? 

— Nu pricepi ? 

— Nu. 

— Aleargă la vite. O să le aducă la corturi, să le 
adăpostească. 

Ariston desfăcu grămada vitelor cu citeva lovituri, 
își alese caii și, mai lovindu-i cu palma pe şolduri, 
mai îndemnîndu-i cu răcnete, îi mînă spre cortul lui 
şi-i împinse înăuntru. 

Grindina se înteţi şi mai mult. 

—— Vitele !... Ne omoară grindina vitele... 

Urlau, se văitau, își smulgeau bărbile şi pletele, 
dar de mișcat nu se mișcau din pragul corturilor, 
deşi Ariston le arătase tuturor ce au de făcut. 

Pe cînd ceilalţi oameni ai șatrei stăteau încă pe 
gînduri, Him bașa şi Alimut, cu capetele acoperite 
cu saci și cu tingiri, goi și ei pînă la brîu și cu izme- 


279 


nele suflecate pină deasupra genunchilor, o luară la 
goană către luncă. Privindu-i, îți venea să crezi că 
nici unul dintre ei n-a trecut de douăzeci de ani. Him 
başa, dacă-l judecai după iuțeala picioarelor și age- 
rimea întregului trup, părea chiar mai tînăr decit 
Alimut. 

Atunci, într-o singură clipă, oamenii cacheși se 
scuturară de frică. În mai puţin de jumătate de ceas, 
caii, măgarii şi catirii șatrei se aflau la adăpost, în 
corturi. 

Pămiîntul nisipos, în sfirșit, își astirmpără și-și să- 
tură setea. Apa începu să se adune şi să curgă la 
vale, spre lac. Pînă să-şi dea seama de ce se întîmplă, 
şătrarii se pomeniră cu clăile şi stogurile de iarbă 
risipite. 

-— O nenorocire nu vine niciodată singură. 

-— Vezi bine c-aşa e... 

Spre seară, grindina la început se rări și după 
aceea încetă cu totul. Ploaia însă continuă să se pră- 
vălească din norii negri și groşi cu aceeași îndirjire. 
Șuvoaiele curseră și pătrunseră în corturi. Vîntu: vui 
și învălmăși mai departe firele repezi şi vinioasc ale 
ploii. 

Potopul ţinu trei zile şi trei nopți. În tot acest timp 
oamenii oacheși dirdiiră de frig, nu mincară și nu 
băură nimic, n-avură cum s-aprindă focuri şi nici 
somnul nu se lipi de nimeni. Caii, măgarii şi caţirii 
rămaseră și ei în picioare, se zgribuliră de frig și 
tremurară ca și oamenii. 

Într-a patra zi, spre dimineaţă, vintul sparse norii 
şi-i alungă. Cerul se limpezi. Soarele răsări vesel 
peste întinderile îmbuibate ori chiar acoperite de 
ape, şi după ce se ridică deasupra orizontului începu 
să pripească și să verse iarăşi asupra pămîntului va- 
luri de căldură ca-n plină vară. Oamenii oacheşi își 
întinseră straiele ude leoarcă, păturile şi așternutu- 


280 


rile la uscat pe oiştile căruţelor și ieșiră aproape goi 
din corturi mînîndu-și din urmă vitele. 

— Cîinii trăiesc ? 

— Nu s-a prăpădit nici unul. 

— Dar urșii ? 

—- Trăiesc şi urşii. 

Him başa vru să-l mai întrebe pe Blebe şi altceva, 
dar se răzgîndi. Socoti că e mai bine să treacă el în- 
suşi de la cort la cort şi să întrebe de sănătatea oa- 
menilor. 

—— Să fii tare, Him, îl povățui Oarba. Nu puţine 
veşti rele vei afla. 

— Morți ? 

— Destui. 

—- De unde știi ? Nu te-ai mişcat de lingă mine și 
de vorbit n-ai schimbat o vorbă cu nimeni. 

--- Presupun, Him. Femei cu burta verde, copii de 
țiţă, bătrîni. Cele trei zile şi cele trei nopţi de prăpăd 
n-au fost ușoare. 

Him se supără : 

--- Cobe ! Totdeauna ai cobit ! 

— Du-te şi vezi, Him, şi pe urmă să vii să-mi 
spui că am cobit, dacă am cobit cumva. 

Oarbei îi păru rău că i-a stricat inima lui Him 
başa. Vorbele însă fuseseră spuse şi nu mai puteau fi 
prinse din văzduhul în care se risipiseră şi înghiţite. 

Him bașa cercetă cort cu cort şi, nu după mult 
timp, se întoarse abătut. Oarba îl simţi. Şi pentru că 
Him tăcu îndelung, cuteză să-l întrebe : 

— Ei, cum stau lucrurile ? Am cobit ? 

— Din nenorocire, nu. Au murit două femei din 
cele ce aşteptau să nască și cinci sugari. 

Oarba nu-l mai întrebă cine anume. Spuse simplu : 

-— Trebuie să găsiţi un loc bun de îngropare. Cit. 
o să rămînem aici, cimitirul o să tot crească. Ceea ce 
s-a întîmplat acum e numai începutul... numai in- 
ceputul. 


Him îl privi pe Alimut. Băiatul sta în faţa cortului 
aproape gol şi-şi prăjea pielea arămie la soare. Din 
cînd în cînd își clătina capul și dirdiia scurt, de parcă 
frigul încă nu izbutise să iasă din trupul lui. În faţa 
tuturor corturilor oamenii oacheși se încălzeau la 
soare, copleșiți de nemincare, de osteneală, de somn. 
Numai morţii rămăseseră în corturi. Morților le era 
tot una dacă afară era cald sau frig. Unii şătrari își 
aduseră aminte că nu mincaseră din ziua în care 
începuse să cadă ploaia şi grindina. 

— Ar trebui să aprindem focuri. 

— Cuce ? 

— Cringul ! O să găsim uscături în crîng. 

Se încîrduiră într-acolo. Faţa liniștită a lacului, ca 
şi lunca dintre rîpi şi lac, fumega. De pretutindeni, 
în aerul cald şi plăcut, se ridicau aburi alburii, sub- 
tiri care nu apucau să se închege, pentru că soarele 
îi destrăma și-i topea. Caii, măgarii şi catirii aproape 
că nu mai aveau ce să pască. Ploaia rupsese, sfări- 
mase și risipise firele de iarbă, ciulinii şi scaieţii ṣu- 
brezi. Animalele scurmau cu boturile pămîntul ni- 
sipos, umed și moale și se mulțumeau cu rădăcinile, 
atunci cînd le găseau. 

Către amiază băiețandrii se întoarseră din cring cu 
maldăre de găteje la spinare. Veneau încet, legănin- 
du-se. Ajunseră la corturi şi aruncară jos gătejele. 
Ploaia le pătrunsese adînc și nu luară foc decît după 
ce fură stropite cu gaz. Focurile începură să ardă 
cu fum gros, negricios, și curînd căldările așezate pe 
pirostrii dădură în clocot. 

-— Mămăligile o să fie gata îndată. 

— Dar fasolea ? 

—— A dat și ea în fiert. 

Miîncară hulpavi pină se săturară. O dată cu astim- 
părarea foamei, veni şi voia bună. Bus îi spuse 
Oarbei : 


282 


— Bunico, tu ai văzut ? Au murit muşteie. Au mu- 
rit toate muștele, bunico. Toate ! Toate ! 

—. De văzut, n-am văzut, Bus, însă am simţit. 

Bucuroșşi, copiii șatrei strigară, jucîndu-se printre 
corturi : 

— Au murit mușştele... 

— Au murit muștele... 

— Au murit muştele.., 

Joaca şi strigătele pline de veselie care împrăştiau 
vestea morţii muştelor verzi şi grase, galbene şi grase, 
a muștelor de război, care chinuiseră săptămîni de 
zile șatra şi care răspindeau în jurul lor miros greu 
şi greţos de hoit, le aduse aminte oamenilor oacheşi 
de morţii care se odihneau țepeni în corturi și care 
începuseră să miroase urit. Him chemă oamenii. 

— Trebuie să îngropăm morții. 

— Să-i îngropăm, dar unde ? 

-— Acolo unde l-am îngropat pe soldatul acela. 

-— Facem șapte gropi sau una singură ? 

Him başa se gîndi un timp. Pe urmă, văzind că 
oamenii așteaptă hotărirea lui, zise : 

Una singură, dar aveţi grijă să fie largă şi 
adincă. Morţii au dreptul la odihnă deplină. 

Acum, în corturi, printre corturi, pe lîngă corturi. 
nu se aflau decit oameni vii. Pămintul, izbit necon- 
tenit de valurile soarelui arzător, incepu să se usuce. 
şi să se întărească sub tălpile goale ale oamenilor: 
oacheși, sub tălpile goale ale ciinilor şi ale urşilor: 
și sub copitele cailor, măgarilor şi catirilor răspîn- 
dite pe lunca nisipoasă dintre rîpile roșcate şi lacul 
cu ape greie și sărate. 

Alimut, care de la întimplarea petrecută pe întu- 
neric în zăvoiul de lingă fluviul cel mare se ferea de 
ochii iscoditori ai șatrei, prinse curaj, se îmbrăcă şi 
trecu semeţ, cu fruntea sus, printre corturi. Toți în- 
tinseră giturile şi zgiiră ochii : 

-— I-a trecut miîhnirea. 


283, 


— Se-ndreaptă spre cortul lui Calub. 

— O să se-mpace cu Kera. 

— Pînă la urmă, omul rămîne om. I s-a făcut 
dor de... 

— Săracul ! Trebuie să-l înțelegem. Nici nu apu- 
case să-i dea cep. 

— Lasă că i-au dat alţii. 

— L-au scutit de osteneală. 

— De la asemenea osteneală, eu unul nu m-aş da 
îndărăt. 

— Cine mai e ca tine?! 

Vorbeau tare. Aerul era limpede, curat. Cuvintele 
il ajungeau din urmă pe Alimut şi-i intrau în urechi. 
Dacă l-ar fi înjurat şi l-ar fi huiduit, dacă ar fi 
aruncat după el cu pietre ori cu ciomege, i-ar fi fost 
mai ușor de îndurat. 

— Măcar de-ar fi început-o unul! Dar au înce- 
put-o patru! Patru, mă! Vă daţi seama? Și toţi 
patru arătau că niște namile. 

— L-ai văzut ? 

— Nu. De văzut nu i-am văzut. Am auzit numai. 
Am auzit de la alţii care i-au văzut. 

— De la cine ? 

— Ia du-te dracului şi nu mă sucăli ! 

— De ce să mă duc, mă, dracului? A? De ce să 
mă duc dracului ? 

— Pentru că mă sucăleşti. 

Alimut ocoli cortul lui Calub fără ca măcar să în- 
cerce să arunce o privire înăuntru. De altfel, nici nu 
se gîndise să se ducă la tatăl Kerei. I se făcuse dor 
de urşi. Se ducea la urși, să-i vadă, şi drumul trecea 
pe lîngă cortul acela. Ce vină avea el ? 

Elezar se afla lîngă cort, lungit pe rogojină. As- 
finţitul se apropia, dar soarele tot nu-şi pierduse 
puterea și băiatul se simţea plăcut mîngiiat de ra- 
zele călduţe care-i înfășurau trupul. Cînd îl văzu pe 
Alimut se ridică şi se uită lung la el. Feciorul lui 


284 


Him bașa nu se osteni nici măcar să-i dea bună ziua. 
Întăritat şi rușinat cum era, îl întrebă scurt : 

— Unde sînt urșii ? 

Fără să se mire nici de glasul lui aspru, nici de 
chipu-i încruntat, Elezar îi răspunse : 

— După cort, unde vrei să fie?! Sînt după cort. 

Alimut trecu după cort. Elezar îl urmă. Văzindu-i, 
urşii mormăiră și mai tare și se zbătură în lanţuri, 
cum aveau obiceiul să facă ori de cite ori se apropia 
cineva de ei. Numai bătrinul Zazu rămase liniștit în 
patru labe. Îi curgeau ochii şi din cînd în cînd dirdiia 
de parcă ar fi fost bolnav de friguri. Babaia se freca 
de coastele lui ca să-l încălzească. Alimut îl întrebă 
pe Elezar : 

— Dar ce ecu Zazu ? 

— Tu nu vezi ? E bolnav. 

— Crezi c-o să moară ? 

— Poate. Peste cîteva zile. A răcit în timpul ploii. 
Cred că altceva nu poate să fie la mijloc. 

Ceilalţi urși slăbiseră, dar acum, după ce-i dogo- 
rise soarele o zi întreagă, arătau veseli. Arăta veselă 
și ursoaica Babaia, care nu se dezlipea o clipă de 
ursul ei, de bătrînul ei urs Zazu. 

— Să-i spunem lui Him başa, zise Alimut, el ţine 
mult de tot la urşi, și ţine mai ales la Zazu. 

— Spune-i. 

Alimut plecă. Trecu iarăși pe lîngă cortul lui Ca- 
lub, tot fără să arunce o privire. 

Vestea că bătrînul Zazu s-a îmbolnăvit îl tulbură 
adînc pe stăpînul şatrei. Tocmai de asta nu avea ne- 
voie acum, să i se îmbolnăvească și să-nceapă să-i 
moară urşii. Nu era destul că-i mureau oamenii ? 

De boala lui Zazu se află îndată și cînd Him başa 
ajunse la urși se adunase acolo aproape întreaga 
şatră. Sarat se tira pe genunchi în jurul ursului bol- 
nav, îl pipăia, se uita la ochii lui stingi și urduroșşi 
și iarăşi îl pipăia. 


283 


-— Ei, ce spui ? 

— Nu mai are zile multe, Him başa. 

— I s-au aprins plămiînii ? 

— Ploaia... 

— Ce facem cu el? Îl lăsăm să moară, ori ?... 

— Altădată, zise Him bașa încet, altădată l-am fi 
lăsat să moară, nu i-am fi luat nici pielea și l-am fi 
ingropat cum se cuvine. Acum... Acum e altceva... 

— Să-i luăm pielea și restul să-l aruncăm la cîini. 

Him ridică fruntea : 

— De ce la cîini ? Voi tot nu pricepeţi în ce stare 
ne aflăm ? De ce să dăm bunătatea de carne la cîini ? 

Pe Sarat îl podidiră lacrimile. Îi mai podidiră la- 
crimile şi pe alţii. Pentru cele două borţoase moarte 
în plină tinerețe nu vărsase nimeni o lacrimă și nici 
pentru sugarii abia îngropaţi. Careva zise, smiorcă- 
indu-şi nasul : 

— Dar cum o să mîncăm noi carnea lui Zazu ? Ur- 
sul Zazu a fost pentru noi ca un frate... Ca un frate... 

Him gîndi: „Nu știu dacă pînă la primăvară n-o 
să ajungem să ne mincăm unii pe alţii“. Nu-și rosti 
gindul cu glas tare. N-avea nici un rost să-și neli- 
nișştească și să-și întristeze şi mai mult șatra. Spuse 
cu glas moale : 

— Cine vrea să mănince din carnea ursului, să 
mănînce. 

Urcan îl întrebă : 

— ŞI... cînd o să fie tăiat și jupuit Zazu ? 

— Miine, spre seară, zise Him başa. Să-i mai dă- 
ruim o zi și o noapte de viaţă. Într-adevăr, pentru 
noi toți ursul Zazu a fost ca un frate... Ca un frate. 
Dar acum s-a bolnăvit şi noi trebuie să-l tăiem și 
să-l mîncăm. 

— Nu e cine ştie ce de el. L-a slăbit drumul și l-a 
slăbit şi zăcerea. Pînă miine seară i se topeşte toată 
carnea. Dacă tot ne-am hotărit să-l, tăiem, hai să-l 
tăiem acum. 


Him tăcu. Tăcură şi ceilalţi șătrari. Urcan stării : 

-— Spuneai, bulibașă, să-i mai lăsăm ursului o 
noapte și o zi de viaţă. Ce să mai facă ursul cu viaţa ? 
Acum n-are ce să mai facă Zazu cu viața. Mie... Mie 
îmi chiorăie maţele de foame. 

Urcan nu rostise nici o minciună. În şatră, multora 
le chiorăiau maţele de foame, însă le era ruşine să 
mărturisească. 

Pașa hotărî : 

— Pînă miine seară să nu se atingă nimeni de 
Zazu. 

--- Şi dacă moare ? 

— Dacă moare... Dacă moare, îi îngropăm ca pe 
un om. 

— Nu te înţeleg, bulibașă, la ce-i mai trebuie lui 
Zazu viaţă ? 

Him nu mai izbuti să se stăpinească : 

— Dar ţie, ţie, Urcane, care ai trecut de mult de 
optzeci de ani, ţie la ce-ţi mai trebuie viața ? 

Pe neașteptate se iăsă o tăcere adincă. Oamenii 
oacheşi se scărpinară la ceafă și, după ce li se păru 
că s-au scărpinat îndeajuns, rînjiră. Bătrinul Urcan 
spuse ceea ce gîndiseră toți : 

— Eu sînt om, bulibașă, om, nu urs. Și omului, 
chiar celui bătrîn, oricît ar fi trăit, tot o să i se pară 
că n-a trăit destul. Omul nu se satură niciodată de 
viață... niciodată. 

--- Așa e, bașă, noi sîntem oameni și vrem să trăim, 
cu orice preț vrem să trăim. 

Him başa nu crezu că este nevoie să se mai in- 
tindă la vorbă. Le întoarse spatele și plecă. Din urmă, 
Urcan îi strigă : 

— Cu ursul cum rămîne ? 

— Așa cum am hotărît, zise Him. Aţi uitat că ursul 
e-al meu ? 

Nimeni nu mai spuse nimic. Soarele asfinţi. Văz- 
duhul se răcori. Pămiîntul umed se răci. Oamenii 


287 


stinseră focurile, însă întirziară mult timp pe lingă 
vetreie calde, cu lulelele aprinse. Tăceau. Unii se gîn- 
deau la morții lor îngropaţi pe colină, alţii la ursul 
Zazu care fusese mai bine de cincisprezece ani mîn- 
dria șatrei şi care, acum, avea să fie tăiat, hărtănit 
şi aruncat în oale pentru ciorbă, ori fript în frigări 
la foc domol. Moartea începuse, în corturi, să se arate 
în toate felurile. Se putea cineva feri de moarte ? 
Nu. Nu se putea feri. 

Noaptea, uşor luminată de stele şi de lună, fu fri- 
guroasă. Oamenii dormiră puţin şi cu somnul deseori 
întrerupt. 

Lisandra nu se temu nici de lumina subţire a sie- 
lelor şi a lunii, și nu se temu nici că Goșu se va trezi 
și va băga de seamă că ea lipseşte din cort. De cum 
simţi că bărbatul s-a afundat în deplină odihnă, se 
ridică de pe rogojină, își acoperi umerii şi spatele cu 
broboada şi plecă spre pîrîu. Mergea încet, cu frun- 
tea sus şi-i plăcea că pămîntul aspru şi rece îi răco- 
rea tălpile goale. Trupul îi ardea ca focul, însă inima 
îi bătea în piept liniștită. Ariston o aștepta lingă pi- 
rîu, întins pe o pătură pe care o adusese de la cort. 
Fără să se ridice în picioare, desfăcu brațele și o 
primi lîngă el. După cîteva clipe șopti : 

— Dar ce ai ? Parcă-ai fi o flacără. Nu cumva eşti 
şi tu bolnavă ca ursul Zazu ? 

Lisandra zîmbi : 

— Da, sînt. De dorul tău. 

Se despărțiră spre ziuă. 

Cînd ajunse la cortul lui Goșu, acesta n-o certă. O 
întrebă : 

— Te-ai săturat de Ariston ? 

— Nu, Goşule, îi răspunse dulce Lisandra. Nu 
m-am săturat... Nu m-am săturat... Şi află că eu n-o 
să mă satur niciodată de Ariston... niciodată... nici- 
odată... Auzi ? Niciodată... niciodată. 


288 


— Aud. Am să-l omor pe Ariston. Cit de curind 
am să-l omor pe Ariston. Cînd ai să-l vezi mort, n-o 
să-ţi mai placă. Muierile vii, şi mai ales cele rele de 
muscă, n-au ce face cu bărbaţii morţi. 

— Te lauzi, Goșule. lar te lauzi. Mie mi s-a şi 
acrit de cînd te tot aud lăudindu-te. Tu n-o să-l 
omori niciodată pe Ariston. 

— Poate crezi că Ariston n-are moarte. 

— Ariston nu va muri niciodată. Dragostea mea 
îl va ţine şi-l va apăra de moarte. 

— Chiar după ce vei muri tu ? 

— Chiar. Pentru că dragostea mea va trăi şi după 
moartea mea. 

Goşu rise. Lisandra se răsti : 

— Dacă mai tirziu, îţi rup dinţii. 

— Încearcă numai... 

Tinerii soţi s-ar mai fi ciondănit cine ştie cît, dacă 
n-ar fi auzit prin văzduhul rece şi fumuriu al zorilor 
care se apropiau zgomote de motoare. Aerul tremura 
și gemea. Ciîinele Rob se trezi, se depărtă de corturi, 
ridică botul și urlă a pustiu și a moarte, mereu a 
pustiu şi a moarte, mereu, mereu... Se treziră și cei- 
lalți cîini şi lătrară cu toţii speriați. Urşii mormăiră 
și se zbătură în lanţuri. Șatra se scutură de somn și 
oamenii oacheși ieşiră, cu mic-cu mare, în fața cor- 
turilor răpănoase şi începură să caute cu ochii pe cer. 
Stelele păleau şi se topeau în lumina care creştea și 
se limpezea. Motoarele avioanelor gemeau tot mai 
adînc şi tot mai aproape. 

— Uite-le ! Sint multe... 

— Ba nu sînt multe de loc, sînt numai trei. 

— Dar ce ? Trei sînt puţine ? 

Zburau sus de tot şi soarele, care nu se ivise încă 
la orizont, le aurea din plin trupurile greoaie şi ari- 
pile largi. Trecură mai departe și se pierdură repede 
în alburiul răsăritului de soare. Se auziră, după pu- 
țin timp, cîteva explozii. Erau departe și totul se 


289 
19 — Șatra — Zaharia Stancu 


IEEE 


auzea infundat, catifelat parcă. Totuşi aerul vibra şi 
fremăta. Șatra rămase neclintită. Careva spuse : 

— Au bombardat convoaie de tancuri pe șoseaua 
cea mare. 

— Dar cum de ştiau aviatorii că azi, în zori, pe 
șoseaua aceea vor merge tancuri ? 

— Ştiau. În vreme de război toate, sau aproape 
toate se află, se ştiu și se răspindesc. 

Zgomotul motoarelor, care acum veneau dinspre 
apus, se apropie. Soarele răsări într-o baltă de sînge. 
Avioanele apărură. Acum, la întoarcere, zburau ca 
şi la venire, în triunghi. Trecură chiar pe deasupra 
şatrei, într-o plutire repede, lină și parcă veselă, și 
peste puţin timp se pierdură către răsărit, în lumina 
orbitor de bogată a soarelui. După ce văzduhul se 
linişti și amuţi orice zgomot, şătrarii aprinseră focuri. 
Soarele începu să pripească. 

— Vom avea încă o zi caldă, zise başa. 

—— Poate vor fi mai multe, spuse Oarba. Ținutul e 
ciudat. Nu-l văd, însă îl simt și e ca și cum l-aş ve- 
dea. Într-o zi pot să înceapă să curgă iarăşi ploile. 
Tot aşa, dintr-o zi într-alta, poate veni iarna. Dacă 
șatra nu se pregătește cu temei pentru iernat, puţini 
dintre noi vor mai apuca să se bucure de primăvară. 

—- M-am gîndit şi eu, Sina. La toate m-am gîndit. 

-— Chiar la toate ? 

— Iarna va fi grea. 

— Va fi! Nu știu de ce, dar din veche vechime se 
ştie că în timp de răzlbi iernile sînt mai lungi și 
mai grele ca de obicei. 

— Ar trebui să pun oamenii să sape bordeie, bor- 
geie adinci și largi. Dacă vom locui laolaltă cu vitele, 
o să ne fie mai cald. 

— Omule, omule, dar la lemne te-ai gindit ? Pen- 
tru bordeie trebuie grinzi. Trebuie bulumaci ! În 
pustietatea asta... 

— N-avem de unde lua nici grinzi, nici bulumaci. 


290 


— Atunci ? Dacă iernăm în corturi, ne prăpădim 
cu zile. Trebuie să ajungem vii pînă la primăvară, 
pînă înverzește lunca. Pe urmă... 

— Pe urmă, spuse rîzind Him, pe urmă sîntem 
călifari, nu ne mai doare nici capul. 

— De mult nu te-am mai auzit rizind, Him. 

— Fac şi eu haz de necaz... Haz de necaz... 

Alimut zise scurt, cu glasul plin de veselie: 

— Vin! 

Him tresări : 

— Cine? 

În clipa în care aruncă întrebarea întoarse capul 
şi nu mai avu nevoie de răspunsul lui Alimut ca să 
priceapă de cine anume era vorba. Aproape toţi oa- 
menii din șatră se îndreptau bodogănind spre cortui 
bulibașei. În capul cîrdului se aflau Goșu şi Ariston 
şi, la un pas în urma lor, mîndră și gătită ca de 
nuntă, Lisandra. Oamenii oacheși tăcură și se opriră. 
Him îi întrebă : 

— Ce s-a întimplat ? 

Așa cum se petrecea de cele mai adeseori cind 
întrebarea era pusă mai multora, nu răspunse nici 
unul. Başa se încruntă : 

— Ei ? Spuneţi-mi ! Ce vreţi ? 

Răspunse amăritul de Ferdic : 

— Nu te supăra, bulibașă, dar trebuie să iei o ho- 
tăriîre. 

Îi arătă cu mina pe Goșu şi pe Ariston şi con- 
tinuă : 

— Cu ăştia doi nu mai e de trăit în șatră. S-au 
apucat să se bată cu pumnii între corturi. Dacă nu 
săream să-i despărțim cu sila, îşi scoteau ochii ori se 
sugrumau unul pe altul. Nu, bulibașă, așa nu poate 
să meargă mai departe. Se bat toată ziua, se înjură 
într-una, noaptea se pîndesc... 

— Din pricina Lisandrei ? 

— D-apoi dintr-a cui crezi ? 


19* 


— Şi ce hotărire ar vrea șatra să iau ? 

Aproape toţi strigară într-un glas : 

— Să se bată cu cuţitele. 

— Să se bată pînă ce unul din ei va muri. 

— Să se bată fără cruţare. 

—- Să se bată... 

— Să moară unul... 

Him tăcu. Ascultă gălăgia, tăcu și privi cu băgare 
de seamă chipurile oamenilor. Cunoştea fiecare chip 
în parte şi fiecare cută, fiecare zbircitură de pe fie- 
care chip. Pe măsură ce șătrarii strigau şi se întări- 
tau, feţele li se roșeau, ochii rotunzi, neobișnuit de 
mari şi neobișnuit de negri, li se aprindeau şi li se 
bulbucau de parcă ar fi vrut să le iasă cu totul 
din cap. 

— Să se bată... 

— Cu cuţitele... 

— Pînă moare unul din ei... 

— Nu e loc pe lume pentru amîndoi... 

— Nu, nu e loc pe lume... 

Cu o zi înainte, numai cu o zi înainte, șatra în- 
gropase şapte morţi : două muieri cu copii în pîntec 
și cinci sugari. De la nouăzeci şi şapte de suflete, 
șatra scăzuse la nouăzeci. Era neîndoios că iarna avea 
să fie grea. Mulţi vor cădea de ger, poate și mai mulţi 
de foame. Oamenii nu se gîndeau la morţii abia în- 
gropaţi, nici la cei ce urmau să moară în zilele ori 
săptăminile apropiate, ci voiau să vadă acum cum 
moare un om sau, mai bine zis, cum este omorit 
un om. 

— Să se bată cu cuțite lungi. 

— Ba mai bine să se bată cu cuțite scurte. 

— Să se bată... 

— Acuma... 

— Să se bată pînă moare unul din ei. 

Șatra parcă îşi pierduse minţile. Șatra voia să 
simtă în nări miros de sînge omenesc, cald. Șatra 


292 


voia să vadă cum moare un om. Nu. Nu. Șatra voia 
să vadă cum este omorît un om. 

Nevăzută, moartea da tîrcoale șatrei. Săptămini 
după săptămîni, cu încăpăţinată stăruinţă, moartea 
da tircoale şatrei şi din cînd în cînd își clănţănea 
dinţii, și-i înfigea în ea şi-i împuţina sufletele. Oa- 
menii oacheși se temeau, ca şi ceilalți oameni de pe 
scoarța pămintului, de moarte. Cumplit se temeau de 
moarte. Dar acum simțeau nevoia s-o ajute, acum 
gatra ţinea negreşit să vadă cum este omorît un om 
al şatrei de către un alt om al șatrei. 

Corturile se goliră. Toată şatra se adună şi se în- 
ghesui acolo, în faţa cortului lui Him başa. Veni şi 
Kera. Avea obrazul tras, ochii afundaţi în cap. Lă- 
sase la o parte sfiala, ruşinea, îşi călcase pe inimă, 
venise acolo, se arătase iar în lume ca să vadă cum 
doi bărbaţi, goi pină la briu, se vor bate cu îndir- 
jire, cu cuțite lungi sau cu cuțite scurte, se vor în- 
sîngera, se vor izbi pînă ce unul din ei va fi omorit... 
Pînă ce unul din ei va fi omorît... 

Multe văzuse Him în anii aspri pe care îi trăise și 
multe știa. Printre altele știa că lumea se înghesuia 
acolo unde este omorit un om, că oamenilor le place 
să vadă cum sînt omoriţi oamenii. Unii oameni simt 
chiar plăcere să omoare alți oameni. La război? La 
război, însă nu numai la război. 

În jurul şatrei se aflau numai cîmpuri gpale, cim- 
puri goale de oameni şi parcă goale de orice viaţă. 
Lacul sărat și milos din apropiere era și el lipsit 
de viaţă. Lipsit de viaţă părea şi cerul pe care rare- 
ori se scria zborul avioanelor ori al păsărilor. 

— Să se bată cu cuţitele. 

— Acum. Chiar acum să se bată. 

Lisandra zimbea. Goşu şi Ariston se uitau în pă- 
mint. Celorlaiţi le ieşiseră ochii din cap. Ciîţiva, din 


293 


pricina prea multor strigăte, răgușiseră. Ei continuau 
totuși să strige, aşa răgușiţi cum erau, cu îndirjire : 

— Să se bată, cu cuţitele să se bată ! 

-— Acum. Chiar acum ! 

— Să se bată pînă cînd unul din ei va muri sub 
ochii noștri. 

— Aşa! Așa!... Să se bată. Unul din ei trebuie 
să moară sub ochii noștri. 

— Sub ochii noştri ! 

— Sub ochii noștri ! Acum ! 

— Chiar acum ! 

— Dacă unul din ei n-o să moară astăzi, şatra n-o 
să aibă liniște. 

— N-o să aibă liniște... 

Him era stăpînul șatrei. Stăpinul temut. Stăpinul 
ascultat fără cricnire. Avea dreptul să îngăduie lupta. 
Avea însă și dreptul s-o oprească. 

Șatra era întărîtată. Oamenii oacheși își pierduseră 
minţile ? Poate da. Poate nu. Mai curind, în impre- 
urările în care trăiau aci, pîndiți de pretutindeni de 
moarte, voiau s-o cheme, să-i arunce un suflet, s-o 
potolească. Poate moartea se va mulţumi cu sufletul 
acela și lor, celorlalţi, le va ierta viaţa. Credinţa 
aceasta veche, uitată de mult, înviase acum şi căpă- 
tase glas. Credinţă zadarnică. Moartea unuia nu-i va 
feri pe ceilalți de moarte. „Am să intru în cort, își 
spuse în gînd Him başa. Am să iau harapnicul şi-am 
să-i lovesc năprasnic, pînă ce-i voi împrăștia.“ 

— Să se bată cu cuţitele... 

— Pînă ce unul din ei va muri sub ochii noștri... 

Șatra voia ca un om să moară sub ochii ei. 

Îi lăsă pe toți să strige şi să urle, intră în cort și 
puse mîna pe harapnic. Oamenii oacheşi îl văzură 
ieșind şi pricepură că voia lor, arzătoarea lor dorință 
de a vedea cum este omorit un om, nu se va împlini. 
Tăcură de parcă cineva le-ar fi retezat dintr-o dată 
glasurile cu o singură lovitură de sabie. 


294 


Him îşi scuipă in palmă și ridică harapnicul. Ni- 
meni nu se clinti. În ochii neobișnuit de mari, ro- 
tunzi și neobișnuit de negri ai oamenilor oacheși se 
ivi spaima și așteptarea. Spaima era mare. Aștepta- 
rea însă era și mai mare. Pe cine va izbi întîi Him 
başa? Pe Goşu şi pe Ariston? Sau pe cei adunaţi în 
jurul lor şi care cereau cu stăruinţă lupta? 

Spre mirarea întregii șatre, Him başa nu lovi pe 
nimeni și nici măcar nu pocni cu harapnicul pe dea- 
supra capetelor. Lăsă mina în jos şi spuse moale: 

— Bine. Să se îndeplinească voinţa voastră. Să 
se bată Goşu cu Ariston cu cuțite scurte, acum... 

Nu adăugă, cum s-ar fi cuvenit, „pînă cînd unul 
din ei moare“, dar şatra, întăritată și uimită cum 
era, nu băgă de seamă această lipsă. 

Șătrarii ieșiră dintre corturi, aleseră un loc de pe 
care smulseră scaieţii şi ciulinii şi se așezară roată. 
Bătriînilor li se făcu loc în faţă. Copiii se aciuară 
printre picioarele părinţilor, iar cei mici fură luaţi 
pe umeri. Him başa stă între Oarbă și Alimut. La 
dreapta şi la stinga bulibaşei se rinduiră ceilalţi fe- 
ciori ai lui, cu nevestele și cu copiii lor. Bus se lipi 
de Oarbă. Goşu şi Ariston își scoaseră cămășile şi 
rămaseră goi pină la briu. Ferdic aduse de la corturi 
cuțite scurte cu virful ascuţit și cu două tăișuri. 
Him le încercă tăișurile şi alese două din ele. Erau 
aidoma. Îi chemă lingă el pe Goșu și pe Ariston: 

-— Cuţitele sînt la fel. 

Cei doi bărbaţi goi pînă la briu le priviră. Pe urmă 
le pipăiră ascuţișurile şi viriurile. 

— Da, bulibașă, cuţitele sint la fel, zise Goșu. 

— Și eu sînt de aceeași părere, rosti Ariston. 

luară cîte unul, se duseră în mijlocul cercului ș 
se aşezară, gata de încăierare, la trei paşi unul de 
altul. Goșu își scuipă în palmă. Își scuipă în palmă şi 
Ariston. Him ridică harapnicul. Spuse: 

—- Începeţi cînd veţi auzi pocnetul harapnicului. 


oi 


IN 
o 
Si 


Șatra tăcu. Multora începu să le zvicnească tîm- 
plele şi să li se bulbuce ochii. Bașa pocni din ha- 
rapnic. Deși aşteptau pocnetul, oamenii oacheşi tre- 
săriră. Cei doi, din mijlocul cercului, se încordară şi 
fiecare se uită adînc în ochii celuilalt, de parcă ar fi 
vrut să-și ghicească gîndurile, cum va sări și unde 
va încerca să-și înfigă cuțitul. Ariston, care părea a 
fi cel mai îndirjit, rămase nemișcat, la pîndă. Goșu 
începu să-i dea tircoale, socotind şi chibzuind din 
care parte să atace, cum să se ferească de cuțitul lui 
Ariston și unde să-l împlînte pe al său. Linișştit, 
Ariston se întorcea ușor pe călcîie şi nu-şi scăpa din 
ochi duşmanul. Nu se auzea nimic, Era ca şi cum 
nu numai nesfirşirile acelui ţinut ar fi fost pustii 
şi moarte, ci și toate făpturile șatrei. 

Trecuse numai cîteva clipe de cînd Him pocnise 
din harapnic, dar oamenilor oacheşi li se păru că tre- 
cuse o veşnicie. Lisandra era, toată, numai zîmbet, 
numai ochi, numai fericire. Zîmbetul i se schimbă 
însă repede în rinjet. Privi întîi virful cuţitului lu- 
cios al lui Ariston şi pe urmă faţa liniştită și plină 
de încredere a acestuia, rupse tăcerea, spunînd bat- 
jocoritoare: 

— Of! Goşule, Goşule!... N-ai curaj nici cît un 
cocoș, Goșule!... Nici cît un cocoș... 

Ciţiva riseră, însă cei mai mulţi rămaseră, ca şi mai 
înainte, numai ochi și numai tăcere. Goșu nu auzi 
nimic, sau se prefăcu numai că nu aude. În lunca 
săracă, un măgar se apucă să zbiere din senin. Li- 
sandra hohoti: 

— Au ajuns să rîdă de tine pină şi măgarii. 

Ariston zimbi şi cum se întîmplă ca în clipa aceea 
muierea să se afle chiar în faţa lui, nu se putu stă- 
pîni să nu-i arunce o privire fugară. Se petrecu în- 
tocmai ceea ce așteptase Goşu. Sări fulgerător și di- 
bui cu virful cuțitului coastele lui Ariston. Acesta 
însă găsi vreme să înlăture înţepătura, însă nu cu 


296 


totul. Virtul cuţitului lui Goşu îi sfișie pielea, dar 
mai departe nu pătrunse. Singele ţişni. Șatra scoase 
un țipăt de bucurie. Ariston nu o luă în seamă şi, 
păstrindu-și mai departe firea, rămase în apărare. 
În clipa următoare, găsi prilejul să-l sîngere și ei 
pe Goşu pe umăr. Simţind acuma nu numai mirosut 
sîngelui său, dar și mirosul lui Goşu, Ariston trecu 
și el la atac. Lupta crescu şi se învioră. 

Lisandra nu mai glumi şi nu mai surise. Cei doi 
bărbaţi, goi pînă la briu, pletoşi, bărboși, mustăcioşi, 
se apropiau, se izbeau, se depărtau și se aruncau ia- 
răşi, cu iscusinţă și repeziciune, unul asupra altuia și 
rareori se întîmpla să nu se înţepe cu cuţitele. Amiîn- 
doi singerau din plin, continuau să se înţepe şi cu cît 
se înțepau și singerau mai mult, cu atit îndirjirea și 
pofta lor de a se bate creştea. 

Văzduhul era albastru şi gol. Șesurile nemărgi- 
nite din jur, ca și ripile din apropiere, erau pustii. 
Soarele, cu toate că nu mai avea puterea din vară, 
încălzea încă pămîntul și sudoarea curgea nestînje- 
nită nu numai pe feţele și trupurile celor doi bărbaţi 
tineri, vînjoși şi frumoși care se încăierau cu cru- 
zime, săreau, icneau şi se izbeau cu cuţitele, ci şi pe 
feţele și trupurile privitorilor care rămăseseră toți 
cu sufletul la gură. 

Ciucit lîngă picioarele bătrine şi uscate ale Oar- 
bei, Bus tremura de plăcere la fiecare lovitură pe 
care unul sau altul dintre cei doi luptători o primea. 
Oarba se sprijinea cu mîna dreaptă de umărul bă- 
iatului și urmărea desfăşurarea încăierării după zvic- 
niturile trupului fraged al lui Bus. Se aplecă spre 
băiat şi-l întrebă în șoaptă: 

— i-e frică? 

— Nu, bunică, n-are de ce să-mi fie frică. Vreau 
să văd care dintre ei o să cadă pînă la urmă înjun- 
ghiat. 

— 'Tu care ai vrea să moară? 


297 


— Amiîndoi, răspunse, nevinovat, băiatul. 

— De ce? 

— Cum de ce, bunică? De-aia!... 

Șatra, pe neaşteptate, scoase un urlet. Oarba îl în- 
treabă pe Bus: 

-— Cine-a căzut? 

— Nici unul, bunică. Ariston a scăpat cuțitul. 

Nici Ariston, nici Goşu, nici privitorii nu-și dădură 
seama cum se făcuse, dar iui Ariston îi scăpase cuțitul 
din mînă. N-avea cum să se aplece să-l culeagă din 
țărînă. În clipa în care ar fi încercat, Goșu l-ar fi în- 
junghiat. 

Goșu își arătă dinții albi și mari și se apucă să-i 
dea tircoale, întocmai cum făcuse la începutul luptei. 
În ochii lui Ariston năvăli spaima. Acum nu se mai 
putea apăra decit cu pumnii. Goșu se apropia de el, 
se depărta, se apropia și își arăta mereu dinţii mari 
şi albi. Îl avu pe Ariston de citeva ori în vîrful cuţi- 
tului, însă nu-l atinse. Lisandra își mușcă buzele. Şa- 
tra strigă: 

— Omoară-l, Goșule, omoară-l acum, că dacă nu-] 
omori tu pe el acum, te omoară el pe tine! 

— Ai dreptul să-l omori, Goşule. Nu uita că az 
dreptul să-l omori... ai dreptul să-l omori... 

Him tăcu. Goșu își aruncă jos cuțitul și-l împinse 
cu piciorul la marginea cercului. După aceea se 
aruncă cu miinile goale asupra lui Ariston. Acestuia 
nu-i veni să creadă. Rămase o clipă descumpănit. Și 
în clipa aceea, în loc să-l pocnească în pintec sau în 
timplă, să-l doboare şi să incalece pe el, Gogu îl plezni 
cu pumnul peste gură și-i căută ochii. Apăsă o sin- 
gură dată cu virful degetului gros, îi crăpă ochiul 
sting şi i-l și scoase. Înnebunit de dureri, Ariston 
scoase din piept un strigăt sălbatic. Goşu îi întoarse 
spatele. Era plin de sudoare și de sînge. leşi din cerc 
și se duse la pirîu să se spele. După cîțiva pași se în- 
toarse și strigă către muierile șatrei: 


298 


— Oblojiţi-l și aveţi grijă de el, să se vindece. Nu-l 
iert şi-am să mă mai bat o dată cu Ariston Chiorul. 
Ba poate chiar de mai multe ori. 

Ajunse la pîrîu, se dezbrăcă la piele şi se spălă în- 
delung. Pînă la el, șuvoiul de apă care izvora din rîpi 
venea limpede ca lacrima. De lîngă el, pînă ce se 
vărsa în lacul cu ape sărate, pîrîul era roşu. Își cu- 
răţă cu grijă fiecare înțepătură și, pentru a opri sîn- 
gele care se încăpăţina să curgă, presără rănile cu pă- 
mâînt umed. După aceea se întinse și se uscă mult timp 
la soare. 

Cînd se întoarse la cort, flămîndă dar mulțumită de 
tot ce se întîmplase, șatra mînca pe lîngă focuri. Soa- 
rele era la amiază. Lisandra îl întrebă cu glas șters : 

— De ce nu l-ai ucis ? Îl aveai în mînă pe Ariston ! 
De ce te-ai mulţumit numai cu scoaterea unui ochi ? 
Îl aveai în mînă și pe deasupra aveai și dreptul să-l 
omori ! De ce nu l-ai ucis ? 

Goșu ridică din umeri, deveni blajin și-i sopti: 

— De ce să-l ucid ? Mi-ai spus de atitea ori că tu 
fără Ariston nu poţi să trăieşti. Mi-ai spus ori nu 
mi-ai spus ? 

— 'Ţi-am spus, Goșule. 

— Iar eu ţi-am spus că nu pot să trăiesc fără tine. 
E limpede ? 

— Limpede. 

— Ti-ar fi plăcut dacă Ariston mă omora ? 

— Mi-ar fi plăcut. 

— Ariston n-o să mă omoare. 

— Dar nici tu pe el n-ai să-l omori, Goșule, tu n-ai 
curaj să omori om. Și dacă n-ai curaj să omori om, nu 
ai nici curajul să-l omori pe Ariston. 

— Într-o vreme vroiam să-l omor. Din toată inima 
vroiam să-l omor. 

— Puteai să-l omori astăzi. 


— Puteam. Însă cînd l-am văzut fără cuţit, m-am 
răzgîndit. Mi-am zis că e mai bine să-l schilodesc, 
decît să-l omor. 

— Şi ce-ţi folosește ţie că l-ai lăsat chior ? 

— Vreau să văd dacă Ariston, fiind chior, tu o să-l 
mai iubeşti ca pînă acum. 

Lisandra zîmbi. Pe urmă rîse. Apoi se prinse cu 
mîinile de pîntec şi hohoti. Goşu se uită la ea pros- 
tește. Lisandra tăcu. Își încruntă sprincenele. Se 
aspri : 

— Omule, omule ! Puţină minte ai ! Eu am să-l iu- 
besc pe Ariston chiar dacă tu ai să-i scoţi și celălalt 
ochi și-ai să-l lași orb buştean. Eu am să-l iubesc pe 
Ariston chiar dacă tu ai să-i rupi mîinile și picioarele 
şi n-o să mai rămînă din el decît un butuc. Tu n-ai 
înţeles niciodată ce este dragostea... niciodată... nici- 
odată... . 

— De ce crezi tu asta ? 

— Nu ştiu. Şi dacă nu știu, n-am ce-ţi răspunde. 

Nu-și mai spuseră nimic. Se aşezară la masă, mîn- 
eară pînă se săturară şi se traseră la umbră, în cort. 
Goşu se culcă și adormi îndată. Ceva mai departe de 
el, pe aceeași rogojină, se culcă Lisandra, însă de ea 
somnul nu se lipi. 

Trecu amiaza. Șatra începu să freamăte. 

— Ce facem cu Zazu ? Ursul suflă greu. Îl tăiem 
ori nu-l tăiem ? 

Cîţiva se duseră la cortul lui Him başa. Îl găsiră 
stind turcește pe rogojină. 

— Ce facem cu ursul, bulibaşă ? 

— Tăiaţi-l. | 

— Nu vii cu noi ? 

— Ba viu. 

Se ridică. Oasele bătrine îi trosniră. Mergea încet 
de parcă picioarele i-ar fi fost de plumb. 

Zazu sufla greu. Nici ursoaica Babaia, nici ceilalţi 
urși nu-l învredniceau cu vreo privire. La apropierea 


300 


oamenilor oacheşi urșii începură să se zbată în lan. 
uri. Numai Zazu rămase liniștit. Blebe, care adusese 
cu el un cuţit lung, întrebă : 

— ÎI tăiem aici ori în altă parte ? 

— Lângă piîriu, spuse başa, să nu vadă ceilalţi urşi 
ce facem cu Zazu. 

Se duseră lingă Zazu, îl ajutară să se ridice pe pi- 
cioare şi încercară să-l tragă după ei. Ursul, presim- 
tind parcă ce-l așteaptă, își adună puterile ce-i mai 
rămăseseră, mormăi furios, îşi arătă dinţii mari și 
galbeni de bătrîneţe și se împotrivi. Sarat vru să-i 
ciomăgească pe Zazu şi să-l silească să meargă. Him 
îl opri : 

— Îi ajunge că-l tăiem. De ce înainte de a-l tăia 
să-l mai și batem ? Zazu nu e om, e urs. 

Cu toate că nu era om ci urs, acum bătrînul Zazu 
se purtă întocmai ca un om. Văzu şatra în jurul lui, 
văzu cuțitul lucind în soare în mîna lui Blebe și, mai 
ales, văzu că în ochii șătrarilor nu se găsea nici pie 
de milă. Înţelese că i s-a apropiat sfîrșitul. 

Printre picioarele oamenilor oacheși se tîrau pe 
burtă cîinii, aşteptînd să lingă sîngele fierbinte ce va 
începe să curgă. Cîinele Rob părea a fi tot atît de ne- 
răbdător, pe cît de hămesit. Și cîte nopți, cite zile 
fericite trăiseră laolaltă cîinii cu urșii șatrei ! 

Başa se duse lingă urs și vru să-l mingiie pe cap, 
între urechi, cum făcuse de atitea ori de-a lungul 
anilor. Mai înainte, cînd Him ori feciorii lui Him îl 
mîngiiau între urechi, Zazu mormăia dulce și duios 
ca un copil. Acum se întoarse și mușcă adînc mîna 
lui Him başa. 

— Tăiaţi-l pe loc! porunci mînios stăpînul şatrei. 
Şi fără întîrziere... Fără întîrziere... Aici... Pe loc t.. 

Oamenii se buluciră. Unii îl traseră de git, alții îi 
împinseră pînă la cîţiva paşi de ceilalţi urşi. Îl ţinură, 
îngenunchind pe trupul lui slăbit de osteneală și de 


30 


boală, şi Blebe îi tăie gitul. Ursul Zazu abia apucă să 
mormăie de cîteva ori, horcăi, rămase nemișcat. 
Atunci îl apucară de picioare şi-l tirîră între corturi. 
Îl jupuiră. Cîinelui Rob i se îngădui să lingă sîngele 
care umpluse pămîntul. Celorlalţi cîini ai șatrei li se 
aruncară măruntaiele. Pielea o sărară şi o puseră la 
uscat pe-o prăjină. 

Dar la ursul Zazu carnea era totul. Carnea dulce, 
zemoasă parcă! O tăiară bucăţi-bucăţele și fiecare 
cort își avu partea lui. O halcă întreagă i se trimise 
lui Him başa. Oarba n-o primi. 

— Noi am ţinut la Zazu ca la un om. L-am cumpă- 
rat de puiandru. Nu ne putem atinge de carnea lui... 

Seara, șatra mîncă ciorbă de urs și friptură de urs. 

Unii, mîncîndu-i carnea, îl căinară pe Zazu. 

— A fost un urs bun. 

— Juca frumos. 

— Multe parale a cîştigat Him de pe urma lui. 

Alții mîncară fără să zică nimic. 

— La masă bună... 

— La masă bună nu trebuia să lipsească băutura 
şi cîntecul. 

— Să bem şi să cîntăm. 

— Nu se supără başa ? 

— De ce să se supere ? După tăierea lui Zazu s-a 
dus în cort și a băut singur o butelcă întreagă de ra- 
chiu. Acum... 

— Acum bașa doarme dus. 

Şătrarii acoperiră focurile cu cenușă și rămaseră 
mai departe pe lîngă vetrele calde. Amurgul se stinse. 
Pe cer înfloriră stelele și după puţin timp luna își 
arătă și ea obrazul galben, strîmb și ciuntit. Văzduhul 
rămase tot neclintit, însă se răcori. Tăierea ursului 
Zazu și lupta în care Ariston rămăsese chior umpluse 
bine ziua. Acum trebuia să fie umplută şi seara. Dar 
cum ? 


302 


Întîi se auzi suspinînd o vioară. Pe urmă zumzăi 
altă vioară. Nu trecu mult şi se apucă să le ţină iso- 
nul un țambal. Cîntecele vechi, pe care șatra nu le 
mai ascultase de multe săptămîni, bucurau și în ace- 
lași timp întristau sufletele. Cu ochii lor rotunzi, neo- 
bișnuit de mari și neobișnuit de negri, șătrarii vedeau 
stelele și vedeau, dacă se uitau spre ea, și luna cu 
obraz galben, strîmb și ciuntit. Cu aceiaşi ochi rotunzi, 
neobișnuit de mari și neobișnuit de negri vedeau lică- 
rind apa neclintită a lacului, vedeau cîmpurile din 
jur acoperite de întunericul subţire și străveziu al 
nopţii, vedeau rîpile din apropiere și-și mai vedeau 
corturile şi căruțele. Toate acestea le vedeau şi, to- 
tuşi, nu le luau în seamă. Acum ochii lor vedeau prin 
închipuire ţinuturile în care trăiseră odinioară — nici 
unul din ei nu ştia cînd a fost acest odinioară — stră- 
moșii strămoșilor lor. Păduri uriașe. Fluvii uriașe. 
Cîmpii uriașe. Fiare multe şi crude. Păsări neînchi- 
puit de mari și păsări neînchipuit de mici. 

Sfios la început și niţeluş rece, cutezător și din ce 
în ce mai cald, glasul Kerei cîntă : 


Nu ştim de cînd umblăm cu negrele noastre corturi 
prin lume, 

Nu ştim de ce colindăm cu lungile noastre căruţe prin 

lume, 

Nu credem în ursitori, dar cineva ne-a ursit 

Să fim mereu pe drumuri fără sfîrșit. 

Nu credem în soarta haină 

Dar cineva ne-a sortit să n-avem hodină. 

Credem în viaţă și viața ne e te amară, 

Credem în dragoste și dragostea ne omoară. 

Credem în dragoste și dragostea ne omoară... 


Oamenii oacheși, orice li s-ar fi întîmplat, erau 
obişnuiţi să se bucure, să se veselească, să chiuie. 
Erau grozav de zgîrciţi cu lacrimile. Nu le risipeau 
oricum şi pentru orice. Acum însă ochii lor rotunzi, 


303 


neobișnuit de mari şi neobișnuit de negri, lăcrimară 
din belșug. Oarba nu mai izbuti să se stăpînească. 
Se tingui : 

— Ştiaţi că sînt aici şi ştiaţi că de ani de zile nu 
mai am vedere. De ce m-aţi făcut să plîng ? Am mai 
plîns și acum cîteva zile. Și nu mai vreau să pling. 
Pentru că orbilor lacrimile ie ard și ceea ce le-a mai 
rămas din ochi. 

— Dar ce-ai vrea să facem, mătușă Sina ? 

— Cîntaţi cîntece vesele și jucaţi jocuri săltăreţe. 
Jocul o să alunge tristeţea. 

— Dacă vrem să fim veseli, trebuie negreşit să 
ne-mbătăm. 

— Îmbătaţi-vă, zise Oarba, îmbătaţi-vă, dacă aveţi 
cu ce. 

Unii se îmbătară cu rachiu. Alţii cu secărică se 
amețiră. Jucară cu mari, cu mici, pînă li se sleiră pu- 
terile, de veselit însă nu izbutiră să se veselească. 
Întunericul subţire şi străveziu al nopții atîrna greu 
deasupra lor, îi înconjura din toate părțile, îi apăsa. 

Cînd biata lor petrecere se sparse şi șătrarii se risi- 
piră pe la corturi, Oarba îl chemă pe Alimut. 

— Ai văzut fata ? 

— Am văzut-o şi am ascultat-o. 

— Ce-ai de gînd să faci cu ea? 

— Nimic. N-o pot suferi. De cîte ori mă gîndesc la 
ea, şi de cîte ori o văd, mi se pare că-i am înaintea 
ochilor pe cei patru care şi-au făcut pe rînd rîs de ea. 
Si atunci mă cuprinde sila şi-mi vine să vărs. Uite, 
şi-acum îmi vine să vărs. De sila ei îmi vine să vărs. 
Cum mă gîndesc la ea, cum îmi vine să vărs... 

— Varsă... Varsă pînă vei lepăda tot veninul din 
ţine. 

Dimineaţa, şatra se trezi mahmură. Oamenii oa- 
cheși își aduseră aminte de tot ceea ce se întîmplase 
în corturi, între corturi și lingă corturi, și se rușinară. 
Unora le păru rău că stăruiseră ca Goșu și Ariston să 


304 


3e bată cu cuţitele pînă ce unul din ei va muri. Al- 
tora le veni greață pentru că mincaseră din carnea 
lui Zazu ori pentru că se îmbătaseră. Soarele strălu- 
cea mindru şi tînăr. Cerul era limpede. Pămintul, 
sub tălpile goale, mai păstra o parte din frigul ascu- 
it al nopţii, dar aerul neclintit era cald şi plăcut. 
“Caii, măgarii şi catirii se chinuiau să prindă în bot 
ceea ce mai rămăsese din iarba, scaieţii și mărăcinii 
verii. Cîinii, tolăniţi la soare, dormitau leneşi. Urşii 
mormăiau în lanţuri și ursoaica Babaia nu dădea nici 
un semn de mirare că trăiește întiia zi în care, după 
ani şi ani, ursul Zazu nu-și mai zornăie lanţul alături 
de ea. Pielea lui Zazu, sărată și atirnată pe o prăjină, 
se usca la soare. Bus, despuiat, se juca mai departe de 
corturi, cu alți copii de seama lui, despuiaţi şi aceia. 
Băiatul, ameţit de joacă, văzu venind spre şatră doi 
oameni călări. Crezu că sînt jandarmi. Îi privi mai 
bine. Puști aveau pe umăr, însă nu erau îmbrăcaţi în 
“uniforme albastre, iar caii lor nu erau înalți și grași 
ca ai jandarmilor, ci mărunți şi focoşi. Intră frica în 
el, se repezi spre cor.uri şi se apucă să strige cît îl ți- 
nea gura : 

— Străini... Oameni străini !... Ooameni străini şi 
înarmaţi !... 

— Unde sînt ? 

— VUite-i. Vin pe lingă lac. 

Șatra îşi aruncă privirile spre lac. Doi oameni că- 
lări veneau la pas, ca și cum n-ar fi avut nici o grabă, 
spre corturi. Şătrarii se adunară grămadă să-i aștepte. 
TI chemară și pe Him başa. 

Cei doi străini se apropiară şi își opriră dintr-o 
smucitură caii. Unul era mărunţel, îndesat, cu obra- 
zul adînc ciupit de vărsat și purta mustăţi lungi, ce- 
lălalt, roşcovan, ras, deşirat, cu ochii mici, verzi. A- 
mâîndoi purtau bocanci soldăţeşti, pantaloni groși, de 
postav, cojoace și căciuli de miel, cu fund ţuguiat. Pe 
umăr ţineau puşti. Deteră bună ziua, zîmbiră, se ui- 


305 
29 


tară la șatra adunată în păr şi tăcură. Tăcură şi oame- 
nii oacheși. Într-un tirziu, ciupitul de vărsat întrebă : 

— Ei, cum vă simţiţi ? 

— Bine, răspunse în numele șatrei başa, cum nu. 
se poate mai bine. 

—- Atunci, zise lunganul roșcovan, atunci, oameni. 
buni, nu ne rămîne decit să vă urăm multă sănătate. 
şi să plecăm. 

— Dar ce v-a adus la noi ? 

— Ne-am gîndit, spuse ciupitul de vărsat, că n-c: 
duceţi tocmai bine, că s-ar putea să vă lipsească una. 
sau alta şi-n cazul ăsta, de, oameni sîntem, hotărisem. 
să facem pe dracu-n patru şi să vă dăm o mînă de aju- 
tor. Dar... Dacă o duceţi bine, dacă n-aveţi nevoie de: 
nimic, plecăm în drumul nostru. 

— Aş vrea, dacă nu e cu supărare, să vă pun o în- 
trebare, zise başa. 

— Pune-o. N-o să ne supărăm noi de citeva vorbe: 

— Sinteți oamenii stăpinirii ? 

Străinii riseră. 

— De ce ne întrebaţi ? 

— Ca să ştim cu cine avem de-a face. 

—- Nu sîntem oamenii stăpînirii. 

— Atunci cum de purtați arme ? Acum numai oa-- 
menii stăpînirii au voie să poarte arme. 

— lacă, purtăm arme. Nu sîntem oamenii stăpîni-. 
rii, dar purtăm arme. Pe meleagurile astea e cam pri- 
mejdios să umbli cu mîinile goale. 

— Sinteţi cumva... negustori ? 

— Într-un fel, da. Dar dacă spuneţi c-o duceţi bine; 
că nu vă lipsește nimic, n-avem ce vorbi. Ne luăm ră- 

mas bun și ne ducem pe drumul nostru. Găsim alte: 
satre. 

Him başa tăcu un timp. Apoi spuse: 

— Descălecați şi poftiți în cortul meu, să bem c 
dușcă 

— Dumneata ești bulibașa ? 


306 


— Da. Eu sînt bulibașa și mă cheamă Him. 

— Am auzit de dumneata. 

— Unde ? 

— Acolo, în oraș, lîngă fluviu. Aţi cumpărat griu 
“şi făină. Și-aţi plătit totul cu aur. 

— Am plătit cu ce-am avut. Acum aur nu mai 
avem. 

Ciupitul de vărsat rîse : 

-— Nu zi vorbă mare, Him başa. Poate mai aveţi. 

Descălecară, legară caii de loitra unei căruţe și-l 
-armară pe başa în cort. 

Oarba întrebă : 

— Him, să plec ori să rămîn ? 

— Dă-ne ceva de băut și rămii. 

Dibui plosca plină de rachiu și-o întinse bulibașei. 
‘Străinii băură pe rînd cîte-o înghiţitură. Pe urmă bău 
și Him başa. Roșcovanul zise : 

— Avem de vinzare făină. V-o aducem pînă la 
<rîng. Acolo ne-o plătiţi cu aur și-o luaţi. 

— La ce preț? 

— Cinci galbeni de aur sacul. Făină bună, din grîu 
ou, măcinată mărunt. 

— E scumpă, zise başa, pentru pungile noastre e 
rea scumpă. 

— Nu uita, bulibașă, că ne aflăm în pragul iernii: 
Pe aci iernile sînt grele și lungi. După ce cade zăpada 
nu mai calcă pe la voi picior de om. Muriţi de foame. 
Pînă la primăvară muriţi cu toţii de foame, afară de 
azul cînd vă cade mîncarea din cer. 

— Din cer, spuse ciupitul de vărsat, din cer acum 
nu mai cad decît bombe. 

„— Mai lăsaţi-ne ceva din preţ. 

— Avem risc mare, zise roșcovanul. Dacă ne prind 
oamenii stăpînirii, s-a zis cu noi. 

— Nu vi se întîmplă nimic, rosti încet Him. 
Mişcaţi din urechi și nu vi se întîmplă nimic. 


357 
20* 


— Mişcatul din urechi ne-ar lăsa săraci. 

Se tocmiră îndelung. Pînă la urmă se înțeleseră = 
patru galbeni de aur pentru un sac de făină. 

— Şi cînd o să ne-o aduceţi ? 

— Peste o săptămînă. Venim cu două căruţe şi ne: 
oprim lîngă crîng. Ne daţi banii şi vă luaţi făina. Noi. 
o să fim trei. Și-o să fim, ca şi acum, înarmaţi. Nu 
de alta, dar dacă vă trece prin cap să ne omoriţi și să: 
ne luaţi făina pe deageaba, s-avem cu ce să vă cu- 
rățăm. 

— Pînă acum n-am omorît pe nimeni, zise Him: 
bașa. 

— Mulţi oameni, pînă la războiul ăsta, n-au omo- 
rît pe nimeni. Şi-acum omoară fără să clipească dim 
ochi. Acum aproape că nu e om care să nu fi omorît 
cel puţin un alt om. Războiul... Războiul calcă în pi- 
cioare toate legile. 

Cei doi tîrgoveţi salutară șatra şi plecară călări, la: 
pas, așa cum veniseră. Him bașa chemă bărbaţii din 
șatră și le spuse ce anume a vorbit cu străinii şi la ce 
înțelegere au căzut. 

— Dacă lucrurile vor merge tot așa, spuse Sarat, 
n-o să treacă mult și n-o să mai avem asupra noastră 
nici o para. 

— S-ar putea ca lucrurile să meargă și mai rău, 
spuse Him. Iarna e ca și venită. lar pînă la primă- 
vară... Pînă la primăvară e mult. Trebuie s-apucăm 
primăvara cu zile. Pe urmă... Pe urmă vom vedea noi. 
ce-o mai fi de făcut... dacă o mai fi ceva de făcut. 

— Și dacă rămînem fără aur ? 

— Totul e să nu rămînem fără viaţă. 

Oarba asculta și tăcea. Him avea dreptate. Totul 
era ca primăvara să găsească în viață cît mai mulţi. 
oameni în șatră. Cum de nu înțelegeau cu toții un lu- 
cru atît de simplu dar atît de trebuitor ? 

— Şi pentru că tot ne aflăm aici, zise başa, cred că 
s-ar cuveni să mai vorbim şi despre altele. 


308 


— Vorbeşte şi te vom asculta. 

— Cu miîncarea, într-un fel sau altul, o s-o scoatem 
moi la capăt, dacă o să-ntrebuințăm, ceea ce avem și 
-ceea ce vom mai cumpăra, cu măsură. Dar în afară 
„Je foamete, ne mai pîndeşte un dușman tot atît de 
cumplit. Și acest dușman este frigul. N-o să avem cum 
să-l înfruntăm în corturi. Ar fi bine dacă ne-am face 
bordeie. Pentru bordeie însă ne lipsesc lemnele. Nu 
me rămîne decit să scobim bordeie cu cazmalele în pe- 
reţii rîpilor. M-am gîndit să scobim patru bordeie 
mari în care să aibă loc şi vitele. Iar în timp ce noi, 
bărbaţii, vom trece la această lucrare, femeile şi copiii 
moştri să strîngă din crîng toate uscăturile. Frigul se 
biruie cu focul, cu focul întreţinut cu grijă în adăpost. 

— Şi cam cînd ar trebui să pornim la treabă ? 

— Chiar astăzi, dacă n-aveţi nimic împotrivă. 

— N-avem nimic împotrivă, bulibașă. Vremea se 
poate schimba de la ceas la ceas și pe timp urît munca 
nu dă spor. 

Cînd oamenii oacheşi porniră la asalt cu uneltele 
tor, povîrnişul se arătă destul de îndărătnic. Cazma- 
lele se rupeau, tirnăcoapelor li se toceau și li se strîm- 
bau ascuţișul, șătrarii, neînvăţaţi cu o muncă atît de 
grea, osteneau repede și stau gata să se lase păgubași. 
“Timpul se menținea frumos. Era adevărat că nopţile 
deveneau din ce în ce mai reci, însă zilele se asemu- 
iau deseori cu acelea ale verii : cer limpede, văzduh 
cald şi încremenit, soare dogoritor. 

— După o toamnă atit de lungă și atît de frumoasă, 
n-are de ce să vină o iarnă aspră. 

— Ce-ar fi să... 

— Să lăsăm lucrul ? 

— De ce nu? Sîntem obișnuiți să petrecem iarna 
în corturi. 

Înşelaţi de blajinătatea toamnei, oamenii lui Him 
başa se arătau înclinați să se lase pe tînjală. Atunci 


309 


mai-marele șatrei, dacă vedea că porunca lui nu gă-- 
sea destul trecere, punea mîna pe bici. 

— Nu se poate să pierim cu toţii din pricina leniă, 
voastre. 

Biciul izbea spinări goale și gura bătrînă a lui Him. 
vărsa neostenit rîuri de sudălmi... rîuri de sudălmi... 

— Dar ce ai cu noi, bulibașă ? O să iernăm pe răs- 
punderea noastră, în corturi. 

— Au să vă moară femeile și copiii de frig. 

— N-o să ne moară. 

Goșu săpa cu hărnicie şi tot cu hărnicie săpa şi. 
Ariston. Peste ochiul scos iubitul Lisandrei era legat 
cu o fașă moale, mîngiietoare, din pînză galbenă de- 
borangic. Rana, spălată cu fiertură de ierburi și oblo- 
jită în fiecare seară de maică-sa, se vindeca încet, dar: 
se vindeca. Acum, oamenii șatrei, cînd pomeneau de. 
el, nu-i mai spuneau Ariston, ci Chiorul. Bus se în- 
vîrtea mereu pe lîngă el și din „nene Chiorule“ în jos. 
şi „nene Chiorule“ în sus, nu-l mai scotea. 

Șatra aștepta ca Ariston să izbucnească. Chioru? 
însă își păstra firea, ba chiar zimbea. În cele dintii 
zile după încăierarea cu Goșu, se lăsase mîncat de 
supărare și de minie. Cum de-i scăpase cuțitul dir: 
miîini ? Dacă nu i-ar fi scăpat cuțitul !... Zile şi nopți, 
își tot bătea capul, însă tot nu înţelegea pentru ce-i 
iertase Goșu viaţa. Să-i fi scăpat lui Goșu cuțitul !... 

Lisandra căra, alături de alte femei tinere, bolo- 
vanii afară din peștera pe care o săpau bărbaţii. Tre- 
cea pe lingă Goșu și nici nu se uita la el. Trecea şi 
pe lîngă Ariston, îi zîmbea și-l sorbea din ochi. Într-c 
zi găsi prilejul să-i șoptească : 

--- Deși te-a schilodit Goșu, dragule, mie mi-ai ră-- 
mas tot atît de scump ca înainte. 

„—- Am să-l omor, spuse tot pe şoptite Ariston. Am: 
să-i dau una cu tîrnăcopul în cap și-am să-l omor... 
negreșit am să-l omor... am să-l omor... 

— Şi după aceea ? 


310 


1997 


— Fugim din șatră. Ne luăm de mină și fugim 
“amindoi din şatră. 

— Au să ne prindă, Aristoane, au să ne prindă. 

— Atunci ce să fac? De omorit tot trebuie să-l 
-Omor. 

—- Omoară-l noaptea. Pindeşte-l noaptea, cînd se 
„duce la umblătoare, și omoară-l pe tăcute, cu cuțitul: 
După ce-l omori, dai fuga la mine la cort, mă iei, şi 
fugim. 

Goşu îi văzu că tăinuiesc. Lăsă lucrul şi se apropie 
'de ei, 

— Plănui cu nevastă-mea cum să mă omori ? 

— Da, tocmai asta plănuiam. Cum de-ai ghicit ? 

— Nu era greu. Şi ţie și Lisandrei numai asta vă 
umblă prin cap... Numai asta... 

Ariston zîmbi. 

— E adevărat. Numai asta ne umblă prin cap, însă, 
după ce-o să te omor, nici eu nici Lisandra n-o să ne 
mai gîndim de loc la tine. Cel puţin eu, unul, ţi-o fă- 
zăduiesc. 

— N-o să mă omori, Chiorule, n-ai putere şi n-ai 
pricepere. În schimb eu... 

— Vrei să spui c-ai să mă omori tu pe mine ? 

— Înainte de a te omori, am să-ți scot și celălalt 
əchi. Atunci... Atunci Lisandra o să umble cu tine prin 
sate şi, arătindu-te cu degetul, o să cînte cu glas plîn- 
zăreţ pe la porți : „Oameni buni, dați-mi ce vă lasă 
inima pentru un biet orb... daţi-mi ce vă lasă inima”. 

Goşu nu apucă să cînte mai departe batjocoritor 
zîntecul orbilor. Ariston aruncă tîrnăcopul și se repezi 
za fulgerul asupra lui. 

Goșu era, ca și Ariston, cu mîinile goale. Lisandra 
nu se aștepta la încăierare. Își pierdu cumpătul și 
Jădu un țipăt. Ariston sărise pe neașteptate asupra 
iui Goşu. Acesta însă se ferise la timp și-i pusese 
piedică. Ariston căzuse cu faţa în jos și, temîndu-se 


311l 


că dușmanul va căuta să-i scoată şi ochiul sănătos: 
așa cum se lăudase, se grăbise să-și acopere obrazul: 
cu mîinile. Goşu încălecă pe Ariston şi, folosind bri- 
ceagul, în loc să-i caute ochii, se întoarse, îi pipăt: 
şoldurile şi-şi vîri mîinile sub pîntecul dușmanului, 

— Săriţi! strigă Lisandra înnebunită. Săriţi că 
Goşu îl lasă pe Ariston neom !... 

Şătrarii, care-și părăsiseră uneltele de lucru şi aler- 
gaseră să privească noua încăierare a celor doi băr- 
baţi, nu se clintiră. Riseră. Careva zise : 

— Acum Chiorul o să pătimească pe unde-a pă- 
cătuit. 

Lisandra pricepu că Ariston nu va primi nici um 
ajutor de la oamenii aceia. Se hotări să intre ea însăşi 
în luptă. Se repezi la Goşu, îl lovi cu pumnii și, în 
cele din urmă, zgîriindu-i adînc obrazul, izbuti să-l 
descleşteze de Ariston. Pe cînd îl împingea şi-l îm- 
brîncea, Him başa, care auzise țipetele Lisandrei, se 
ivi în pragul peşterii cu biciul. 

— Iar v-aţi luat la bătaie ? 

— lar, îi răspunse Goșu, iar, dar nu din vina mea. 

— Cine a început ? 

— Chiorul. 

Him îi trase cîteva bice lui Ariston pe spinare. Nu-i 
iertă nici pe Goșu. 

— Dacă nu vă băgaţi minţile-n cap, o să vă alung 
pe amândoi din cuprinsul şatrei. 

— N-o să faci asta, bulibașă, zise Goşu rîznd, n-ai 
dreptul. A ne alunga din şatră în împrejurările în 
care trăjm e totuna cu a ne osîndi la moante. Nu, 
Him bașa, acest drept nu-l ai. 

— O să vedem noi dacă am sau nu acest drept. 
Deccamdată apucaţi-vă de lucru. 

Se întoarseră cu toţii la cazmalele și la tîrnăcoapele 
lor, însă nici unul nu mai avea poftă de lucru. Se adu- 
nau prin colţuri, șușoteau între ei, rideau... 


312 


— N-are dreptate başa. A izgoni astăzi un om din 
șatră este totuna cu a-l osîndi la moarte. Unde să se 
ducă Ariston ? Şi unde să se ducă Goşu cu Lisandra ? 
În jur, cît vedem cu ochii, pustiu şi numai pustiu. 

— Dar nici aşa nu mai poate să meargă. Mereu 
certuri. Mereu încăierări. 

De fapt, acum oamenii șatrei nu mai aveau nici o 
poftă de lucru. Aruncară uneltele și părăsiră peștera. 
Him se supără, însă își dădu seama că n-are ce le face 
şi-i lăsă în plata Domnului. Seara îi chemă : 

— De miine munca începe o dată cu răsăritul soa- 
relui și încetează o dată cu scăpătatul. 

Cuvintele mai-marelui șatrei fuseseră aspre şi 
ferme, însă a doua zi lucru începu totuși destul de 
tîrziu. Citeva focuri răsunătoare de armă treziră în 
zori şatra şi o speriară. Him îi linişti : 

— Trebuie să fie străinii cu care m-am înţeles să 
ne aducă făina. 

Adunase de la fiecare cort banii. Îi avea gata. Intră 
în cort, luă punga și o viri în brîu. Plecă spre cring. 
La ciţiva pași în urmă veneau somnoroşi şi mah- 
muri toţi bărbaţii şatrei. Erau cu mîinile goale. Se 
apropiară de crîng. Văzură trei căruțe încărcate cu 
saci. Caii deshămaţi încercau să pască firele de iarbă 
uscată pe care ploaia ce căzuse de curînd le mai fn- 
viorase. Lîngă căruţe se aflau cinci oameni și toți 
cinci purtau arme. Ciupitul de vărsat le ieși în drum 
şi le strigă : 

— Rămineţi pe loc. Să vie încoace cu banii numai 
bulibașa. 

Oamenii oacheși se opriră. Him bașa îl întrebă pe 
ciupit : 

— De ce să nu venim mai mulţi? Noi n-avem 
arme. lar voi aţi venit mai mulţi decît ne-a fost vorba. 

— Nu ne temem de voi, zise ciupitul, dar paza 
bună trece primejdia rea. 


313 


Se ciorovăiră îndelung. Pînă la urmă se învoiră. 
Ciupitul veni singur între oamenii oacheşi și fără 
pușcă. Iar Him başa se duse la căruţe fără bani. Ciu- 
pitul numără banii şi-i încercă cu dinţii să vadă 
dacă aurul e într-adevăr aur curat. lar Him başa des- 
făcu sacii ca să se încredinţeze că făina este, într-a- 
devăr, curată. După ce şi o parte și alta se încredinţă 
că nu era la mijloc nici o înșelătorie, ciupitul intră în 
stăpînirea pungii, iar oamenii oacheşi descărcară la 
marginea cringului sacii și-i numărară. 

— Negustorie cinstită, zise ciupitul. 

— Aproape cinstită, îi răspunse Him. 

— Ca-n vreme de război. 

Negustorii înhămară caii la căruțe și o luară din 
loc. Căruţele se văzură un timp. Pe urmă cotiră, se 
depărtară și nici nu se mai văzură, nici nu se mâi 
auziră huruind. 

— Cum ducem făina la corturi ? 

— Cu căruțele, spuse başa. Duceţi-vă și veniţi cu 
căruţe. 

— Dar de împărţit, cînd o împărţim, bulibașă? 

— Cînd vor fi isprăvite adăposturile pentru iarnă. 
Atunci vom da fiecăruia cît i se cuvine. 

La întoarcere, Him se răzleţi de oamenii care în- 
cărcaseră făina în căruţe. Venea încet şi gînditor în 
urma lor. Pămîntul aspru și rece îi răcorea tălpile 
goale, dar soarele îi încălzea trupul bătrin şi istovit 
şi parcă, în același timp, îi alunga din trup și bătri- 
neţea şi osteneala. Kera, care îl pîndea de multă 
vreme, văzîndu-l singur, îi ieşi în drum. Him se 
miră, se miră și se opri. Fata îi zîmbea cutezătoare: 
O întrebă cu glasul blajin pe jumătate, supărat pe 
jumătate : 

— Ce vrei ? Spune-mi, te rog, ce vrei ? 

— Mai nimica, socrule. Aș dori numai să știu, 
pentru ce Alimut mă ocolește și pentru ce dumneata 
mă prigonești ? 


314 


— Pentru că... pentru că... 

Vorbele i se opriră în git și nu le putea rosti. 

Fata zise : 

— Pentru ce s-a întîmplat acolo, în zăvoi, eu nu 
sînt vinovată. Nici eu nu sînt vinovată și nici Alimut 
nu e vinovat. | 

Him bașa nu-i răspunse. O ocoli şi întinse pasul. 
Fata rămase multă vreme în drum. Se uită la soare, 
se uită la apele negre, grele și sărate ale lacului, se 
uită la șesurile nesfîrşite care se întindeau pînă în 
zare, se uită la povirnișul roșcat în care șatra își 
scobea cu trudă adăposturi pentru iarnă, şi se uită și 
la caii, măgarii şi catirii care se chinuiau să pască 
firele de iarbă săracă, înviorate de ploaie. Şi deodată 
se apucă cu mîinile de păr, începu să plingă și începu 
să se vaiete. 

— Maicăăă !... Maicăăăă !... Măiculița mea dragă, 
pentru ce m-oi fi adus tu pe mine pe lume ?... Pentru 
ce m-oi fi adus tu pe mine pe lume ?... 


CavrroLuL IX 


Zilele cu soare se isprăviră. Vintul de miazăzi 
adunase nori negri, bolovănoși, care începură să se 
cearnă în ploaie măruntă. Aerul rămase călduţ şi 
plăcut de parcă ar fi fost de primăvară, însă oamenii 
oacheși nu se lăsară înșelați. Adăposturile, trei la nu- 
măr, erau gata. Își aşezară căruțele lungi, cu covil- 
tir, una lîngă alta, în apropierea povîrnișului, le go- 
liră şi îşi duseră avutuliîn adăposturi : sacii cu mă- 
lai și cu făină, gazul și untdelemnul, puţina băutură 
care le mai rămăsese, droburile de sare, orzul și ovă- 
zul, păturile şi aşternuturile de zile mari, uneltele 
și lăzile cu mărunțţişuri. 

Adăposturile scobite în coasta povîrnișului apărau 
de ploaie și de ninsoare, apărau și de vînt şi viscol, 
dar numai din trei părți. A patra parte, deschisă, ur- 
mau, cînd se va înteţi gerul, s-o acopere, măcar în 
parte, cu pături. Se aciuară, familie lingă familie, 
de-a lungul pereților strimbi şi zgrunţuroși. Mai 
înainte se temuseră că pereţii vor musti apă. Avuse- 
seră noroc. În partea aleasă de ei pentru scobirea 
adăposturilor povîrnişul nu era străbătut de fire de 
apă. Focul va arde la mijloc. Fumul... Fumul va ieşi 
pe unde va găsi loc. 


316 


Vîntul se opri. Ploaia încetă și întregul ţinut fu nă- 
pădit de ceață alburie, aproape lăptoasă. Caii, mă- 
garii și catirii fură lăsați mai departe în luncă. Slă- 
biseră din pricina nemîncării, li se puteau număra 
coastele, picioarele li se subţiaseră și capetele parcă 
li se lungiseră. Rănile și bubele li se uscaseră și se 
vindecaseră. Muștele, mari şi grase, galbene și verzi, 
care fuseseră numite muşte de război, pieriseră și 
nu-i mai supărau. Slăbiseră şi ciinii, și de cînd slă- 
biseră se și prostiseră. În afară de Rob, nici unul nu 
mai avea chef să zburde și să alerge. Un timp, câinii 
pîndiseră, departe de corturi, în cîmpul plin de mu- 
șuroaie, să vadă dacă nu cumva pot vîna cîrtițe. 
Unele mușuroaie rămîneau nemișcate. Acolo nu era 
nici o nădejde. Altele, mai proaspete, își clătinau vir- 
ful de pământ afînat amestecat cu nisip mărunt şi roş- 
cat și creşteau. Cîinii flămînzi se repezeau şi scor- 
moneau mușuroiul cu labele. Cîrtiţele oarbe simțeau, 
se retrăgeau în galeriile lor întortocheate, acolo rămi- 
nînd ceasuri întregi nemișcate. După multe încercări 
de a le sili să iasă la suprafaţă, cîinii pricepuseră că 
nu vor izbuti și nu mai stăruiră. Urşii slăbiseră și ei. 
Ursoaica Babaia rămăsese numai piele şi oase. Acum 
toţi mormăiau în lanţuri și trăiau în adăpostul în care 
başa își adunase toţi fiii, toate nurorile, toți nepoţii și 
toate nepoatele. Bus dormea lîngă Oarbă, ceilalți pe 
unde apucau. 

Mai bine de o săptămînă ceața lăptoasă nu se dez- 
lipi de pămînt și nu se destrămă. 

Într-un miez de noapte se iscă vint dinspre răsă- 
rit. La început vîntul veni domol, risipi ceața şi lim- 
pezi cerul. Se arătă iarăși soarele, dar oamenii oacheşi 
aproape că nu-l recunoscură : era galben, rece, mic, 
aproape sfrijit. Se mirară că soarelui nu i se văd 
coastele. Vîntul se ascuţi, se aspri și cerul nemărgi- 
nit se acoperi iarăși de nori. Începu să fulgere. Peste 


317 


un ceas fulgerele se schimbară în viscol. Ciiniii se vi- 
rîră în sălașe și-și căutară și ei locuri de odihnă pe 
lîngă focuri. Focurile pilpîiau cu aripi roșii. Fumul 
albăstrui se ridica, se izbea de tavanul scund și de 
pereții zgrunţuroşi ai adăposturilor și încerca să iasă 
afară, însă vintul puternic îl împingea în adăposturi. 
Oamenii oacheși se frecau la ochii care îi usturau și 
le lăcrimau. Ursoaica Babaia mormăia şi se zbătea 
în lanţ, pielea lui Zazu, atîrnată la intrare, între două 
pături, ca să oprească pătrunderea zăpezii în adăpost, 
se legăna. Poate ursoaica Babaia aștepta ca Zazu să 
intre din nou în pielea aceea, a lui, să vină alături 
de ea și, ca altădată, să-i încălzească trupul bătrîn. 
Cu toate că vintul aprig o învălmășea și o spulbera, 
de parcă ar fi bătut în același timp din toate părțile, 
pînă la ziuă zăpada bogată se așternu înaltă. Șătrarii 
își aduseră aminte de caii, măgarii și catirii lăsaţi 
slobozi. 

— Vîntul a adus viscolul, iar viscolul o să aducă 
lupi. 

— Rămiînem fără vite ! Ce-o să ne facem noi dacă 
o să rămînem fără vite ?!... 

Se îmbrăcară cu ce aveau mai gros, se încălţară cu 
cizme cu carîmbi înalți și își acoperiră capetele cu 
căciuli. Luară harapnice sau dirjale şi plecară să-și 
caute vitele. Abia ieşiră dincolo de pragul adăposturi- 
lor că se şi pomeniră afundaţi în zăpada moale și afi- 
nată pînă aproape la brîu. Vintul se năpusti asupra lor 
să-i doboare, viscolul îi orbi. Trecu un timp. Oamenii 
se obișnuiră cu zăpada. Se obișnuiră cu vintul. Se obiş- 
nuiră şi cu viscolul. Se încîrduiră unul după altul. 
Din cînd în cînd, omul oacheș din fruntea rîndului, 
şi care cel dintii lua în piept nămeţii, făcea un pas în 
lături şi-i dădea altuia locul. 

Pe Alimut îl apucase sfîrșeala. Înainta greu, i se 
părea că întregul cer și întregul pămînt se clatină în 
jurul lui. Îi veni să rămînă în urmă, s-o ia pieziș prin 


318 


viscol, să se depărteze de căruţe şi de adăposturi, să 
se îngroape cît mai adînc în zăpadă, să se întindă şi 
să-și aștepte acolo sfîrşitul. O auzise şi el pe Kera cum 
o mai auziseră şi alţi oameni din șatră, plingînd și 
văitindu-se : 

— Mamăăă !... Mamăăă !... Măiculiţa mea dragă, 
pentru ce m-oi fi adus tu pe mine pe lume ? 

Cuvintele pe care fata, în deznădejdea ei, le ros- 
tise, n-aveau nimic deosebit în ele. Erau cuvinte sim- 
ple. Poate erau chiar cele mai simple cuvinte. Ele 
însă îi pătrunseseră în inimă ca nişte cuțite și i-o 
tăiaseră în bucăţi. 

— Măiculiţa mea dragă, pentru ce m-oi fi adus tu 
pe mine pe lume ?!... 

O pală de viscol îl izbi puternic peste obraz și-l 
orbi. Alimut își acoperi faţa cu mîinile și continuă să 
meargă. Departe 'de adăposturi și de căruțele lungi, 
cu coviltir, viscolul vuia și șuiera şi mai puternic, 
alergind peste cimpurile netede și nesfirşite. Pe 
neașteptate, picioarele îi lunecară înainte și, pînă să-şi 
dea seama ce se întîmplă cu el, se pomeni lungit pe 
spate în zăpada moale și afînată. Acum viscolul tre- 
cea pe deasupra lui, fulgii mari și albi care îi cădeau 
pe obraz se topeau de îndată și se schimbau în stropi 
de apă care se asemuiau cu lacrimile. 

— Mamăăă !... Mamăăă !... Măiculița mea dragă, 
pentru ce m-oi fi adus tu pe mine pe lume ? 

Dar pe el, pe Alimut, pentru ce l-o fi adus Oarba 
pe lume ? Și pe toţi ceilalți oameni oacheși și neoa- 
cheși, pentru ce i-or fi adus mamele lor pe lume? 
Nesfirșirile erau învălmășite de viscol. Vîntul adu- 
cea pe aripile lui norii. Și norii aduceau zăpezi. No- 
rii plecau mai departe, pluteau în văzduh pînă se des- 
trămau şi piereau. Zăpezile îmbrăcau pămîntul, 
pămîntul aspru și nisipos, şi pămîntul negru și gras 
ca untul. Pe urmă iarna se sfirșea. Apărea soarele, to- 
pea zăpezile și pămîntul le sorbea și le ascundea în 


319 


pîntecul lui nesătul. Oamenii erau aduși pe lume, unii 
oacheșşi, alții neoacheși, trăiau un timp, mureau, iar 
pămintul îi primea în scoarţa lui aspră și nisipoasă 
sau neagră și grasă ca untul și-i topea, îi schimba în 
pămînt... 

Rămase mult timp culcat. Zăpada crescu peste tru- 
pul lui nemișcat. Fulgii mari și albi care îi cădeau 
peste față nu se mai topeau. Închise ochii. Îl năpădi o 
căldură dulce, plăcută care-l ademenea să se lase cu- 
prins de somn. Se întrebă : „O fi moartea ?“ Se ho- 
tări să aștepte acolo întîi somnul. După somn va veni 
moartea. După moarte va veni... Cine va veni după 
moarte ? După moarte nu va mai veni nimic. E bun 
și Dimicul. 

Auzi tropot moale prin vuietul vîntului. Auzi și 
glasuri. Mînaţi din urmă, cu harapnice și cu dîrjale, 
caii, măgarii și catirii șatrei se întorceau grăbiţi spre 
sălaşul șatrei lui Him başa. Mai trăia pe lume Him 
başa, mai trăia Carba, mai trăia şi şatra lui Him başa. 
'Trăiau cu toţii. De ce atunci, acum, să moară numai 
el, Alimut ? Sări ca ars, se scutură de zăpadă şi abia 
avu vreme să ridice harapnicul și să izbească în toate 
părţile strigînd speriat la vitele care erau cît pe-aci 
să-l prindă culcat în zăpadă şi să-l strivească în co- 
pite. Caii, măgarii și catîrii trecură pe lîngă el. Tre- 
murau, deși goana îi încălzea şi mulţi purtau încă pe 
spinare bucăţi de zăpadă pe jumătate topite și înghe- 
tate. 

Cînd îl văzură, oamenii oacheşi se mirară. Careva 
îi întrebă : 

-— Dar ce ? Tu erai pe-aici ? Credeam să te-ai spe- 
riat de viscol și te-ai întors lîngă fusta Oarbei, la adă- 
post. 

-— Am lunecat, spuse rușinat Alimut, am lunecat 
şi-am căzut în zăpadă. M-a cuprins un fel de stir- 
şeală şi eram gata să adorm. 


320 


— Apăi, dacă adormeai, băiatule, nu te mai tre- 
zeai în vecii vecilor. Somnul în zăpadă e înşelător. 
Te cuprinde adînc și după ce te cuprinde adînc te dă 
morții. 

Mînară vitele şi le adăpostiră lîngă căruţe și lingă 
povîrniș. Aduseră iarba uscată și frunze scorojite cu- 
lese din crîng şi le risipiră pe zăpadă. Hrana era săracă 
şi n-avea cum să astîmpere foamea, însă vitele flă- 
mâînde se repeziră asupra ei. Șătrarii se întoarseră 
abătuţi la adăpost. Tăceau. Nici unul nu spunea nt- 
mic, însă acum fiecare își dădea seama de primejdia 
foametei și de primejdia frigului. Foamea și frigul 
pîndeau deopotrivă vieţile animalelor și vieţile oame- 
nilor. Ca o uriaşă fiară scăpată din cușcă, vintul se 
zbătea aprig şi alerga între cer și pămînt, prindea ză- 
pada, o învirtejea și o învălmășea, o destrăma în 
pulbere măruntă, o risipea, o aduna, ca iarăși să se 
joace cu ea și s-o împrăștie peste cîmpuri. Norii co- 
borau parcă din ce în ce mai aproape de pămîntul în- 
gheţat pe care ar fi vrut să-l înăbușe, să-l acopere 
de pustiu şi de moarte... de pustiu și de moarte... 

În adăposturile scobite în povîrnișul pietros, focu- 
rile ardeau umplind încăperile de fum cu miros acru 
și înecăcios, de ierburi stătute, putrede şi de balegă. 
Pe lingă focuri fierbeau oale burticoase cu linte, cu 
varză sau cu fasole. Pe pirostrii, deasupra focurilor, 
clocoteau căldările de aramă, pline cu păsatul din 
care în curînd avea să se închege mămăliga. Copiii, 
în zdrenţe unii, alţii goi sau aproape goi, se hirjo- 
neau, se îmbrînceau, se luau la trîntă şi chiar la bă- 
taie. 

— Ce faceţi, mă, diavolilor ? 

— Nimic, ce să facem?! Ne încercăm puterile, 
ca să mai omorîm timpul. N-avem voie ? 

— Ba aveţi. 

Viscolul întețit începea să se asemuie cu prăpădul, 
şuiera și vuia, zăpada cădea într-una. 


324 
21 — Șatra — Zaharia Stancu 


Ct tinu ziua, lumina vinătă se amestecă şi se în- 
vălmăşi cu întunericul. Caii, măgarii şi catirii dirdi- 
iră în viscol, urşii și cîinii însă nu suferiră mai mult 
decit oamenii oacheși din adăposturi. Seara căzu re- 
pede şi atunci întunericul puse stăpînire deplină pe 
:oate întinderile. Focurile ardeau cu flăcări mici. 
Paiele ude, crengile putrede, balega, se schimbau mai 
mult în fum decit în flăcări. Oamenii oacheși acops- 
riră focurile care nu le mai puteau aduce folos, se 
zciuară în culcușuri, își chemară copiii şi le porunciră 
să se astîmpere și să se culce. Copiii se culcară și se 
astimpărară. A se astimpăra și a se culca era una. a 
adormi era alta. Somnul nu se apropia de nimeni. 
Frigul mușca puternic. Oamenii se acopereau cu tot 
ce aveau : pături şi așternuturi, straie vechi şi co- 
îoace răpănoase, soioase, urit mirositoare și se înghe- 
suiau unii într-alţii, fiecare căutind să fure ceva din 
căldura trupului celuilalt. Mamele își stringeau co- 
piii la sin și, dacă erau sugari, le astupau gurile flá- 
minde și gălăgioase cu bonţul ţiţei. 

— Întoarce-te, fă, cu fața în sus. 

— Copiii... 

— Ce e cu copiii ? 

— Încă n-au adormit. 

Perechile așteptau să adoarmă copiii, să adoarmă 
bătrînii, să adoarmă bătrinele. Copiii adormeau greu, 
băiriînii se prefăceau că dorm sforăind gros ; invidi- 
vase, bătrinele tușeau. Oamenii tineri însă își pier- 
geau răbdarea. Ah-uri și oh-uri, gemete şi scrișnete, 
chiuituri repede înăbușite şi şoapte pripite umpleau 
adăpostul de cum se lăsa noaptea și pînă către ziuă. 
Atunci îi năpădea pe toţi osteneala. Trupurile arămii, 
ostenite, nu se mai sinchiseau de mușcăturile frigu- 
lvi și se prăvăleau în prăpastia adincă a somnului. 

Viscolul năprasnic, cum pînă atunci șatra nu mai 
trăise altul, ținu o săptămînă. Pe urmă se potoli. Ce- 
rul rămase tot acoperit de nori vineți, tot crunt, tot 


292 


imposocat, tot ameninţător. Cimpurile erau acum | 
albe și acoperite cu nămeți uriași pînă la marginea 
zării. 

În cele trei adăposturi nu muri nici un om, dim- 
potrivă, se mai iviră cinci. Erau cinci copii arămi:, 
trei băieţi şi două fete, cu capetele ţuguiate și acc- 
perite de păr des, cu ochi rotunzi, neobișnuit de mari 
și neobișnuit de negri, ieșiţi mult din orbite. Unii ve- 
niseră pe lume în vîntul viforos al zilelor, alții în 
miezul nopţilor de smoală. Bătrînele șatrei îi moşi- 
seră pe lumină sau pe întuneric, după cum ceruse ne- 
voia, le tăiaseră și le legaseră buricele, luaseră noii 
născuți în brațe, ieșşiseră cu ei afară din adăposturi 
şi-i tăvăliseră îndelung prin zăpadă, spunindu-le 

— Să fii. maică, tare ca fierul, iute ca oţelul, fru- 
mos și sănătos ca un baros !... 

După ce-i spălaseră în albie și-i înfășuraseră în c2- 
joace, se duseseră cu ei la Him başa. 

— ŢI s-a mărit șatra, Him başa! 

— Să-ţi trăiască, Him başa ! 

Bătriînul stăpîn al șatrei zimbea mulţumit. Ce ciu- 
dată i se părea acum rînduiala lumii ! Din cînd în cîns, 
și mai ales de cînd cu războiul acesta, moartea intrà 
cu coasa în șatra lui și-i rărea rîndurile. Viaţa însă 
nu se lăsa învinsă. Muierile borţoase nășteau copii 
voinici și sănătoşi, și numărul scăzut pentru un timz 
al sufletelor șatrei creștea iarăși. Ochii lui Him, rs- 
tunzi, neobișnuit de mari, neobișnuit de negri și fo- 
coși, îmbătriniseră, însă rămăseseră tot ageri. Ochi: 
lui ageri, cărora nimic nu le scăpa, îl încredințau că 
aproape nici o muiere tînără, ori chiar mai în virstă 
din șatră nu rămăsese neînsărcinată. 

În timpul viscolului nici un om nu murise, însă 
trei cai își pierduseră viața. Îi găsiseră culcaţi, in- 
ghețaţi, pe jumătate acoperiţi cu zăpadă. Erau tre: 
cai bătrîni. Nu-și sfirşiseră zilele de boală, ci de frig 


> 


29 


21% 


Așadar erau buni de mâncat. Îi jupuiseră, îi hărtă- 
niseră și împărţiseră carnea tare pe cap de familie. 

— O săptămînă n-o să ducem nici o lipsă. 

— Pînă la primăvară, mai sînt multe săptămîni. 
Abia a început iarna. 

Teama de lupi, cel puţin deocamdată, se dovedi 
a fi neîntemeiată, După cum tot neîntemeiată se do- 
vedi a fi și părerea acelora care spuseseră că viscolul 
şi zăpezile uriașe aduse de el vor feri șatra de vizi- 
tele nedorite ale dezertorilor. La mai puţin de o săp- 
tămînă de la încetarea viscolului, oamenii oacheşi se 
pomeniră cam pe inserate cu doi soldaţi obosiţi, 
cu barba nerasă de mult și cu mustăți lungi, 
căzute pe oală. Pe cap purtau căciuli mocănești şi în 
picioare opinci, iar peste hainele militare, cam subţi- 
rele și cam sărăcuţe, îmbrăcaseră cojoace miţoase, 
ciobăneşti. Puști nu aveau asupra lor, însă după ce 
intrară în adăpostul lui başa şi se dezbrăcară de co- 
3oace, nu pentru că în adăpost ar fi fost cald, ci pentru 
a se simți, la nevoie, mai liberi în mișcări, se văzu că 
au pistoale de front și buzunarele pline de grenade. 
Riseră, arătîndu-și dinţii mari şi galbeni şi spuseră : 

— Avem trebuinţă de mincare și de culcuș pentru 
o noapte. Venim de departe și sîntem lihniţi de 
foame. 

— Vă vom da şi hrană și adăpost, zise Him başa, 
deși hrana ne cam lipseşte şi nouă, și adăpostul arată 
întocmai cum îl vedeţi. 

— Mai bine ceva cît de puţin, spuse unul din ei, 
decit nimic. 

ii ospătă Oarba, care le dădu să măniînce o oală de 
fasole, o mămăligă întreagă şi o halcă de carne de 
cal mai mult părpălită prin cenușă decit friptă. Stră- 
inii mâncară totul cu o foame de lup. Cerură băutură. 
Him başa le aduse o căldare de apă şi le arătă căușul. 

— Beţi pînă vă săturațţi. 


324 


— Apă? 

— Altceva n-avem în pustietatea asta. 

— Totuşi... mirii unul dintre străini. În peştera 
voastră miroase, între altele, și a băuturică. 

— Am avut. Mirosul vine de la vasele goale. 

Străinii nu mai stăruiră. Pentru dormit, Him başa 
îi duse la al doilea adăpost. Îi spuse lui Goşu: 

— Ai grijă. Lăsaţi-i să doarmă însă vegheaţi-i. 

Goşu nu pricepu : 

— De ce să-i veghem ? 

— S-ar putea ca în timpul nopţii să le vină poftă 
de muieri. La nevoie... 

— Ştiu eu ce am de făcut la nevoie, bulibașă, nu 
trebuie să mă înveţi. 

Străinii se culcară pe paie, lîngă peretele din fun- 
dul adăpostului și se înfășurară în cojoacele lor după 
ce-și așezară sub cap pistoalele și lingă cap grenadele 
de mînă. Privind-o pe Lisandra, a cărei față o lumi- 
mau slab flăcările puţine și sărace ale focului, unul 
dintre ei îi şopti celuilalt : 

— Bun lemn de lucru ! A ? Ce spui ? 

— Nu te gîndi. Oamenii s-au purtat frumos cu noi. 

— Ce-are-a face ! 

— Eu îţi spun să rămîi om de treabă. 

Celălalt mormăi printre dinţi : 

— Om de treabă ! Cine are nevoie acum de oameni 
de treabă ? 

Se mai ciondăniră un timp între ei, apoi adormiră 
şi se apucară să sforăie. 

Goşu rămase lîngă foc și tinu vii flăcările subțiri 
pînă se lumină de ziuă. Străinilor li se pregăti o piine 
coaptă la repezeală în cenușă și o halcă de carne de 
cal. Înainte de a pleca, Him îi întrebă : 

— Și... la noapte unde-o să dormiţi ? 

—- Cum unde? În zăpadă. 

—- Nu vă e teamă de oameni sau de lupi ? 


— Nu. Unul doarme, altul stă de pază. Pentru oa- 
meni cu gînduri rele, ca şi pentru lupi, avem pistoa- 
lele noastre și grenadele. 

— Drum bun! 

— Rămîneţi sănătoși ! 

Plecară încet printre nămeţii uriași și cupă puţină 
vreme nu se mai văzură. Cimpurile erau toate albe. 
Ziua era vînătă, urită și geroasă. Și tot vinăt şi urit 
era lacul cu apele grele, sărate, pe care gerul nu iz- 
butise să le acopere cu gheaţă. Cîmpul fusese și el aco- 
perit de zăpadă, însă virfurile arbuștilor rămăseseră 
deasupra și formau, ici şi colo, mici pete negre care 
stricau parcă frumuseţea ciudată şi sălbatică a ză- 
pezilor pure. 

Pirîi scurt o rafală de puşcă-mitralieră. Făcu ex- 
piozie o grenadă de mină. Pocniră cîteva focuri de 
pistol. Pe urmă, pușca-mitralieră mai lătră de citeva 
ori ca o căţea apucată de turbare şi tăcu mulțumită. 
După aceea, tăcerea desăvirşită, care stăpînea întin- 
derile albe şi nesfirşite şi care fusese tocată un scurt 
răstimp de împușcăturile din crîng sau de lingă crîng, 
se așeză iarăşi pe temeliile ei. Șatra ieși din adăpos- 
turi. Oamenii oacheși puseră mîinile streașină la ochi 
şi cercetară depărtarea. Nimic nu se vedea și nimic 
nu se mâi auzea. 

— Ce-a fost asta, Him başa ? 

— Nu ştiu. Presupun însă că cei doi care au dor- 
mit astă-noapte aici au fost atacați și ucişi de alţii. 
Acum viaţa oamenilor e tare ieftină. 

— Par cine ar putea fi cei care au atacat ? 

— Vom vedea, deşi ar fi mai bine dacă n-am ve- 
dea nimic. 

Ciţiva băiețanări, printre care se aflau Biebe şi Ali- 
mut, voiau să se ducă spre crîng. Urmele celor doi 
străini se scriseseră adînc în zăpadă. Doreau să se ducă 
să vadă ce-a fost şi pe urmă să se întoarcă pe același 


drum insemnat pe zăpadă la sălașul șatrei. Him başa 
le porunci să stea liniștiți. 

— Celor doi, dacă au fost împușcați, nu le putem 
da nici un ajutor. Iar celorlalți... Cel mult le-aţi da 
prilejul să tragă și-n voi. 

Flăcăiandrii se potoliră. Ziua trecea grea. Șatra era 
cuprinsă de adincă neliniște. Oamenii oacheși se aş- 
teptau ca din clipă în clipă să se arate dintre nămeți 
ostașii înarmaţi cu puşti-mitraliere care-i pîndiseră 
și-i omoriseră pe cei doi fugari. Vor fi oare jan- 
darmi ? Ori, poate, vor fi tot fugari ? Şi dacă vor veni 
pină la adăposturi, ce le vor cere oamenilor şatrei ? 

Luară lopeţi şi se apucară să facă pirtii. O pirtie 
spre căruțele lungi, cu coviltir. O pirtie către locui 
unde-şi treceau timpul vitele. Alta, către izvorul un- 
de-și adăpau caii, măgarii și catirii și de unde fe- 
meile aduceau apă pentru băut și pentru gătit. Minu- 
ind lopeţile cu rivnă, se încălziră. 

Spre amiază norii se mai răriră, se sparseră și prin 
spărturile lor se văzu soarele, același soare mic, gai- 
ben, zgribulit parcă şi el de frig, din care curgeau in 
văzduh valuri de lumină lăptoasă. 

— Soarele... 

— Mai bine nu s-ar mai arăta. 

— Soare e ăsta? Seamănă c-un dovleac putred. 

De pe cîmpurile albe începu să se ridice maldăr: 
de ceaţă alburie. Soarele se ascunse. Gerul se indulci. 
Zăpada își pierdu strălucirea, se muie și nu mai 
scîrții sub picioare. Copiii aruncau zdrențele de pe 
ei şi, rămași în pielea goală, năvăliră afară din adă- 
posturi, intrară în nămeți. Chiuind şi sărind, unii de 
frig, alţii de plăcere, se apucară să se frece repede cu 
zăpadă pe trup. Muierile, fetele și fetișcanele şatrei 
ieșiră la gura adăposturilor să-i privească. Ceaţa creş- 
tea, şi cum vintul nu adia din nici o parte, rămînea 
neclintită, încremenită pentru totdeauna deasupra ză- 
pezilor. Bucuria copiilor goi care, în lipsa unui rîu, 


~i 


se scăldau în nămeţi îi cuprinse pe toţi. Îşi 
aruncară straiele. Zăpada îi primea, se lăsa sfări- 
mată în miîini și clăcată în picioare. Obișnuiţi să vie- 
țuiască laolaltă, în căruțele lor lungi, cu coviltir și în 
corturile lor bătute de toate vînturile și de toate 
ploile lumii, oamenii oacheși nu se mai stiau unii de 
alţii, se cunoșteau atît de bine şi atît de amănunţit, 
că nici nu se mai uitau unii la alții. Acum, totuși, se 
uitară. Se uitară la Lisandra. Fata Cîrnei, pentru 
care se încăierau mereu și umblau să se omoare Goșu 
și Ariston, în ciuda întîmplărilor prin care trecuse, se 
rotunjise, se împlinise, urmele harapnicului se șter- 
seseră de pe trupul ei falnic și tînăr, şi era mai fru- 
moasă decît oricînd. Dacă oamenii oacheși ar fi cre- 
zut în Dumnezeu ar fi spus într-un glas că Lisandra 
este, într-adevăr, „o minune a lui Dumnezeu“! Ei 
însă nu credeau în nici un Dumnezeu, nu credeau în 
nimic. Se temeau de Him başa, și mai ales de hanap- 
nicul lui Him başa. Se temeau de oamenii stăpînirii 
și, de cînd se aprinsese războiul, se temeau și de răz- 
boi. Căscară ochii — ochii lor rotunzi, neobișnuit de 
mari și neobișnuit de negri — și gîndiră : „Frumoasă 
e fata Cîrnei! Face să trăieşti, dar face să şi mori 
pentru ea!“ Pe urmă se uitară și la Kera. Fata slă- 
bise, se uscase aproape, şoldurile pe care i le ştiau 
rotunde i se scobiseră, iar sînii, altădată ca două pier- 
sici în pîrg, se asemuiau acum cu două smochine veş- 
tede, zbîrcite. 

Alimut nu văzu nimic. Ligav de viaţă, tăncălea în 
adăpost, lîngă foc. Copiii, sătui de joacă și de scaldă 
în zăpadă, mușcaţi totuși şi de frig, intrau gălăgioşi 
în adăposturi, se repezeau spre focuri şi se întorceau 
spre flăcările lor cînd cu o parte a trupului, cînd cu 
alta, pină se uscau și se mai încălzeau. La amiază nu 
se mai afla în afara adăposturilor nici un om. Șatra, 
încălzită de flăcările focurilor și pe jumătate orbită 
de fumul lor, mînca. Urşii mormăiau. Cîinii, culcaţi 


328 


pe labe, aşteptau să li se arunce resturile. Toţi erau 
veseli, în afară de cîinele Rob care răminea mai de- 
parte grav, tăcut, ca în serile în care se depărta de 
şatră şi urla, cu botul spre cer, lung şi trist, a pustiu. 
şi a moarte... a pustiu şi a moarte. 

Him se aciuase în primul adăpost cu fiii, cu nuro- 
rile, cu nepoţii și cu nepoatele lui. Tot acolo se mai 
aciuaseră Ferdic, Sarat şi alți cîţiva. Într-al doilea. 
adăpost își făcuse loc Goşu cu Lisandra. Vrusese să 
ierneze alături de ei şi Ariston Chiorul, însă başa 
îl silise să se aşeze în adăpostul al treilea. Oamenii 
oacheși stăteau la masă, mîncau, carnea de cal era 
tare, însă ei aveau dinţii ascuţiţi şi sănătoşi, iar sto- 
macurile și mai sănătoase. Se luptau cu hălcile fierte 
ori numai părpălite prin cenușă caldă, înghiţeau car- 
nea aproape nemestecată și erau mulţumiţi că au, 
deocamdată, cu ce-şi astîmpăra foamea. Tăceau. 
Lupta cu zăpada uriașă, dusă întîi cu făcutul pirti- 
ilor — pe mulţi greutatea zăpezii îi spetise de-a bine- 
lea — și apoi cu scalda riebunească în nămeţi, îi 
ostenise. Osteneaia însă era plăcută. Munciseră cu 
voie bună. Se scăldaseră în zăpadă tot cu voie bună. 
Acum, înfometați de muncă și de aerul tare și cu- 
rat al iernii, îşi potoleau foamea, ba chiar se sătu- 
rau. Frigul din adăposturi putea fi îndurat. Putea fi 
îndurat și fumul care le cam supăra ochii. Ce altceva 
ar mai fi avut de cerut vieţii ? Să treacă timpul mai 
repede. 

De ce să treacă timpul mai repede ? 

Dar de ce să nu treacă ? 

În vară, oamenii oacheși așteptau să treacă :vara şi 
să vină toamna. Vara trecuse și trecuse și toamna. 
Iarna sosise. Și cum sosise, acoperise întregul pămînt 
cu povara înalților nămeţi de zăpadă. Și acum ? Ei! 
Acum era bine. Oamenii 'oacheși așteptau să 
treacă iarna, aşteptau să treacă și această iarnă cum 


329 


trecuseră toate celelalte ierni pe care ei le trăiseră 
ori numai auziseră despre ele, şi să vină primăvara... 

Să vină primăvara dulce, cu soare dulce, cu adieri 
dulci de vînt, abia simţite. Mor oamenii şi primăvara. 
În toate anotimpurile mor oameni. Şi în toate anotim- 
purile se nasc oameni. 

— Mamăăă !... Mamăăă !... Măiculiţa mea dragă, 
pentru ce m-oi fi adus tu pe mine pe lume ?... 

Maica, măiculiţa dragă, nu răspundea. Şi nu răs- 
pundea nu pentru că n-ar fi vrut să răspundă. Maica, 
măiculița dragă, nu răspundea, pentru că nu știa ce să 
răspundă. Unei asemenea întrebări simple nimeni nu 
știe să-i dea răspuns, nimeni... nimeni... Nimeni. 

Trecu amiaza. Ceaţa se îngroșă și se învineţi. Cerul 
nu se mai văzu, nu se mai văzură zările, nu se mai 
văzu decît la un pas. Cîinii, care încercaseră să gă- 
sească şi să vîneze iepuri pe zăpada moale, se întoar- 
seră osteniţi de alergătură, cu cozile între picioare, 
intrară în adăposturi şi-şi făcură loc pe lîngă focuri. 
Se încălziră, se întinseră, căscară și căzură în- 
tr-un somn leneş, uşor. Într-un adăpost suspină o 
vioară, în altul prinse glas vesel un flaut. Veselia iz- 
bucni şi în al treilea, unde Blebe începu să scarpine 
corzile unei cobze. Sunetele se împleteau, vrind să în- 
chege un cîntec. Cîinii se treziră, se repeziră afară şi 
lătrară. Cel mai tare și mai dușmănos lătra cîinele Rob. 

— Străini ! 

— Poate sînt cei care au tras cu automatele în 
crîng. 

— Aceia sau alţii. Tot un drac. 

Oamenii oacheşi săriră de pe unde se aflau tolăniţi. 
Vioara, flautul şi cobza amuţiră. Cîinii lătrau furioşi 
pe pîrtia îngustă care urca spre adăposturile scobite în 
povîrniş, iar Rob părea de-a dreptul turbat. 

Oamenii oacheşi voiră să străbată ceața cu privi- 
rile. Nu izbutiră. Careva își luă inima în dinți și 
strigă : 


330 


— Care sînteți acolo, mă? 

3 se răspunse îndată : 

— Călători necăjiţi. Numai niște călători necăjiţi... 

— Cu inimă bună sau cu inimă rea ? 

Călătorii necăjiţi riseră. Oamenii oacheși băgară 
de seamă după riîsete că sînt mai mulţi. Unul dintre 
ei răspunse : 

— O să aveţi destul timp să vă daţi singuri seama. 

Patru bărbaţi murdari, zdrenţăroşi şi bărboși ieşiră 
din ceață. Doi purtau vestoane de vară şi capele sli- 
r.oase. Ceilalţi se îmbrăcaseră cu cojoacele celor îm- 
puşcaţi în crîng sau lingă crîng. Le luaseră şi căciulile. 
Se vedea că de multă vreme umblă, cu rosturi sau 
fără rosturi, pe drumuri furişe, pustii și că frigul şi 
foamea mușcase adînc din trupurile lor împuţinate. 
in pofida înfățișării lor jalnice, rîdeau şi arătau a fi 
plini de voie bună. Unul zise: 

— Bine v-am găsit ! 

Nu i se răspunse. Him başa se uită la oamenii oa- 
-heși din jurul lui. Îi văzu îngrijoraţi. 

— Bine v-am găsit, spuse încă o dată unul din cei 
patru. 

Bunăvoia din glas îi sperie. Başa îi răspunse colţos : 

— Mulţumim pentru vorbele grăite, însă eu cred că 
era mai bine dacă nu ne găseaţi... Mult... mult mai 
bine. 

— Ce vrei să spui, baragladină ? 

— Vreau să spun că era mai bine dacă vă vedeaţi 
de drumul vostru fără să vă mai abateţi pe la sărăcia 
şi necazurile noastre. 

Dezertorii, căci era vădit că sînt dezertori, rîseră. 
Oamenii oacheși tăcură. Deocamdată nu aveau de ce 
să plîngă, însă nu aveau nici de ce să ridă. 

— Era mai bine de voi, sau era mai bine de noi? 

Başa se grăbi să-i răspundă : 

— Nu ştiu, dar mi se pare că ar fi fost mai bine și 
de unii şi de alţii. i 


331 


Dezertorii riseră iarăşi. 

— Aveţi haz ! Dar nu cumva în acelaşi timp aveţi 
de gind să ne ţineţi mai departe cu picioarele-n ză- 
padă ? Hai ? Poftiţi-ne în adăpostul vostru. O să stăm 
acolo de vorbă mai pe-ndelete. Ne-au îngheţat pi- 
cioarele. N-avem poftă să degerăm tocmai acum. 

Ceata oamenilor oacheși se despică în două. Him 
bașa le arătă intrarea în adăpost. 

— Intraţi. 

— După voi. 

Oamenii oacheși intrară în adăpostul lui Him başa. 
Intrară și cei patru străini. Focurile pilpiiau mici fiă- 
cări gălbui şi sărace. Fumul se izbea de tavan şi, ne- 
găsind gura nici unui coş, se prelingea spre deschiză- 
tura de la intrare. Ajuns afară, se amesteca îndată cu 
ceața, se pierdea în ceaţă. 

Muierile, fetele și copiii se traseră lîngă pereţii adă- 
postului. Oarba îl apucă de mînă pe Bus care, la 
vederea străinilor, se ghemuise lingă ea. Dezertorii 
se așezară lîngă foc. Unul, cu colții de sus 1eșiţi peste 
buză, îl întrebă pe Him başa : 

—- Cite adăposturi aveți voi aici ? 

— Trei, îi răspunse bulibașa, numai trei, pentru 
aproape o sută de suflete. Așa că... Aşa că stăm destul 
de înghesuiți. 

— Sufletele n-au nevoie de adăposturi, zise colţo- 
sul, sufletele nu mai au nevoie de nimic. 

— Așa o fi, zise başa, dar noi aici trăim destul de 
greu, cum vă mai spusei, destul de înghesuiți. 

Colţosul rîse. Riseră şi ceilalţi trei. 

— E-he! Ziceţi că trăiţi destul de greu și destul 
de înghesuiți. Dac-o să mai spuneţi vorbele astea, o 
să-l mâniaţi pe Dumnezeu. Voi ! Trăiţi voi rău ! Trăiţi 
voi înghesuiți ! Ha-ha ! Dac-aţi vedea cum trăiesc 
oamenii acolo de unde-am plecat noi... Ha-ha-ha! 
Dac-aţi vedea numai... 


332 


— Vă credem. Războiul. Noi nu sîntem vinovați c-a 
început războiul. Noi nu avem nimic cu războiul. Noi 
nu avem nimic cu nimeni... 

—. Parcă noi avem ?! Dar dacă e război ! Dacă e răz- 
boi se cheamă că e război. 

Oarba îl lăsă pe Bus singur. Se strecură lîngă foc 
şi-şi făcu loc alături de Him. Colţosul îi privi un timp 
obrazul smochinit şi ochii rotunzi, neobişnuit de mari 
şi neboișnuit de negri, şi nu-şi dădu seama că sint 
fără vedere. Glumi : 

— Ai vrea să-mi ghicești în palmă, bătrino ? 

Sina tăcu. Răspunse în locul ei Him, încet şi oare- 
cum rușinat : 

— Nevastă-mea e oarbă. 

Oarba zîmbi : 

— Am să-ţi ghicesc, omule. Cu toate că sint oarbă, 
am să-ți ghicesc. 

— Ei, spuse colţosul, asta e bună. Cum o să-mi 
ghicești în palmă dacă nu vezi ? 

— Nu văd cu ochii, însă pot să citesc cu degetele 
tot ceea ce scrie în palma ta. 

Him ridică din umeri. 

— Dacă vrei să-i ghicești... Treaba ta... Bagă de 
seamă ce-o să-i spui. 

— O să-i spun tot ce scrie în palma lui. Tot ce 
scrie în palma lui și nimic mai mult. 

În adăpost se lăsă o tăcere adiîncă. Oarba se duse 
drept la colţos, se aşeză pe vine lîngă el şi-i ceru 
palma stîngă. Colţosul i-o întinse neîncrezător și plin 
de teamă ascunsă. Oarba nu se uită la palma omului. 
N-avea cu ce să se uite! I-o pipăi îndelung. Se opri. 
Se gîndi. Şi iarăși i-o pipăi îndelung. Pe urmă spuse : 

— Te-ai însurat de tinerel, omule, şi ţi-ai luat o 
nevastă bună. Ai înjurat-o în fiecare zi şi-ai rupt-o-n 
bătăi cei puţin o dată la șapte zile. Este adevărat 
ce-ţi spun eu, ori nu este adevărat ? 

Colţosul căscă ochii. Tăcu și căscă ochii. 


333 


— Nu căsca ochii, zise Oarba, și nu te minia Răs- 
punde-mi la ce te-am întrebat și spune-mi adevărui. 

— Și dacă nu vreau? 

— Dacă nu vrei ?... Dacă nu vrei, nu pot să-ţi ghi- 
cesc mai departe. 

— Este adevărat, mărturisi colţosul, tot ceea ce 
mi-ai spus este adevărat, cîrtiţă bătrînă. Zi-i mai de- 
parte. 

— Pînă acum nevasta ţi-a născut patru copii, trai 
băieţi şi o fată. Este adevărat ? 

— Adevărat, zise colțosul. Şi mai departe ? 

— Fetița a murit, grăi Oarba cu tristeţe, a îm- 
puns-o un bou nărăvaș. A împuns-o cu cornul în pin- 
tec şi fata a murit. 

— Și asta e adevărat, coţofano. 

— După ce-ai îngropat fetița... 

Colţosul urlă : 

— Taci, cioara dracului ! Taci, că dacă nu taci, îţi 
rup cłonțul! 

Oarba zîmbi : 

— Tu m-ai rugat să-ţi ghicesc, om rău! Tu m-ai 
rugat ! 

Se ridică de lîngă colţos şi se intoarse la Him. Bă:- 
batul o certă : 

— Nu trebuia să-i spui ce-ai afiat că scrie în 
lui, Sina. 


alma 


"o 


— Par ce trebuia să fac ? Dacă așa scria... 

— Să-i fi îndrugat niscaiva palavre. Oamenilor n4 
le place să le aminteşti adevărul cu privire la viața 
lor. 

— Adevărul ! Dar cui îi place adevărul ? 

Colţosul era furios. Furios şi mirat. Ce puteri avea 
Oarba ? Şi acele puteri, cine i le dăruise ? Dumnezeu 
sau dracul? Dumnezeu n-avea de ce intre în cis- 
dășie cu smochinita lui Him başa. Răminea dracu.... 
Numai dracul... 


334 


Colţosul dîrdiia. Dirdiiau şi ceilalţi trei fugari, care 
veniseră o dată cu el. Him împinse pe foc un snop să- 
rac de vreascuri. Focul prinse puteri noi, se învioră, 
“ăcările pilpiiră moale şi adăpostul se mai lumină. 

— JJe fapt, ce doriţi de la noi ? îl întrebă Him bașa. 

Colţosul rînji : 

— Unul din adăposturile voastre, mincare, şi... 

Se opri. Își înghiţi vorbele, se uită la ceilalți trei şi 
adăugă : 

— Și ce ne-o mai trebui, că, de! oameni sîntem 
şi noi! 

— Un adăpost o să vă dăm. O să vă dăm și de 
mînacre, că n-avem încotro. Altceva însă să nu ne mai 
cereţi. 


itru astă-seară e de-ajuns. 

— Dar cam pentru cită vreme aveţi voi nevoie de 
adăpost ? 

— Vom vedea. Poate pentru o săptămînă. Poate 
pentru co lună, după cum au să se împlinească ori n-au 
să se împiinească anumite planuri de-ale noastre. 

Him başa tăcu un timp. Pe urmă spuse: 

— Deşi vedem că nu sînteţi oameni cu gînduri 
pune, trebuie să fim cinstiţi cu voi, așa că aflați: 
miine sau cel mai tirziu poimiine, aici vor veni jandar- 
mii să vadă dacă n-am fugit. După cite inte- 
“gem, nu prea vă aveţi bine cu legile pe care le pă- 
zesc jandarmii. Ar fi bine dacă nu v-ar găsi aici. Cînd 
vin pe aici, jandarmii sînt înarmați pînă-n dinţi ! 

— Avem noi ac de cojoacele lor! He-he! Numai 
să vie! 

— Cum aţi avut azi dimineaţă faţă de... 

— De unde ştiţi ? 

— Am auzit împușcăturile, spuse liniştit başa. De 
stiut nu ştim nimic, de văzut n-am văzut nimic. Am 


335 


auzit împuşcăturile. Am presupus. lar acum avem 
şi dovada. 

— Ce dovadă ? 

— Doi dintre voi poartă cojoacele şi căciulile ce- 
lorlalţi. Pentru cojoace și căciuli i-aţi omorît ?... 

Colţosul mărturisi : 

— Pentru cojoace. Pentru cojoace şi pentru căciuli. 

— Erau fugari ca şi voi... 

— Şi ce? Acum... Acum... He-he-he ! Acum viaţa 
omului nu preţuieşte nici cît o ceapă degerată. Acum... 
Acum viaţa omului... E ca şi cum ai sufla într-o lu- 
mînare aprinsă. Pfuu ! sufli o dată, și gata ! Rareori... 
numai rareori e nevoie să sufli de două ori. 

— Numai că lumînarea o poţi aprinde iarăşi, pe 
cîtă vreme viaţa omului, o dată luată, luată rămîne... 

— Eişi? 

Străini rîseră toți patru. Him îi privi îndelung. 
Nu rideau din toată inima. Rîdeau numai din gură. 
Rideau şi vorbeau ca nişte fanfaroni ca să-i sperie 
pe ei, pe oamenii oacheși. Zise : 

— Tot aşa aţi ride și tot așa aţi vorbi, dacă ar fi 
în joc viața voastră ? 

Colţosul se încruntă : 

— Dacă ar fi în joc viața noastră... Dar adică, de 
ce să fie în joc viaţa noastră ? Nu cumva... Ce-aveţi 
de gînd ? 

— Nimic, spuse başa. Noi nu omorim oameni și nu 
ne plac oamenii care omoară oameni. 

— Noi am omorît oameni. Și dacă o să fie nevoie, 
o să mai omorîm. Înţelegeţi ? Dacă o să fie nevoie... 

— Treaba voastră. 

— lar dacă ar fi în joc viaţa noastră... 

Puse mina pe automat şi adăugă cu mindrie : 

— Dacă ar fi în joc viața noastră... He-he-he ! He- 
he-he !... 


336 


Acum rise numai colţosul. Ceilalţi trei fugari tă- 
cură. Unul dintre ei se închină și începu să cînte po- 
pește, pe nas : 


Viața omului 
E-n mâinile Domnului, 
În mâinile Domnului... 


Nu făcu nimeni haz de gluma lui. Tăcu ruşinat. 
După cîteva clipe se explică: 

— Acasă, la mine acasă, undeva în munţi, am fost 
țircovnic. Satul, mic. Bisericuța mică, de lemn. Îi aju- 
tam popii să boteze copiii, să cunune tinerii, să-n- 
groape morţii. 


Doamne miluieşte, 
Doamne miluiește, 
Doamne miluieşte... 


Ciîntă mai departe slujba mortului. Toţi tăceau. 
“Unora li se uscă gura. Altora li se umeziră ochii. Col- 
țosul strigă : 

— Morţii !... Fir-ar ai dracului să fie de morţi! 
Bine-au făcut c-au murit. Dacă nu mureau, oamenii 
n-ar mai fi avut loc unii de alţii pe pămînt. Dacă nu 
mureau, oamenii... 

Nu-şi duse gîndul pînă la capăt. Başa îl întrebă pe 
colţos : 

— Şi cu cei doi, după ce i-aţi împuşcat şi i-ați dez- 
brăcat de straie, ce-aţi făcut ? 

— l-am lăsat întinşi pe zăpadă. 

— Ne vom duce noi mîine dimineaţă să-i îngro- 
păm. 

— De ce? Îngropaţi ori neîngropaţi, morţii toi 
morți rămîn. 

— Avem cîini, zise Him başa, au să dea ciinii peste 
ei și-au să-i mănînce. 

— Pentru morţi e totuna dacă-i mănîncă javrele 
voastre ori Tata nostru cel bun, pământul. 


„22 


— Poate, însă ciinii noştri nu trebuie să se-nveţe 
cu carne de om. 

— Ciinii voştri! Vreţi cumva să faceţi din ciinii 
voştri călugări ? 

Țircovnicul cîntă pe nas : 


Doamne miluieşte, 
Doamne miluieşte, 
Doamne miluieşte... 

— TȚircovnicule, strigă colţosul, dacă nu taci, îţi tai 
limba. 

— Iaca tac. Dar mi-e tare dor de casa mea, de ne- 
vasta mea, de copilașii mei, de bisericuţa mea. 

Colţosul se zburli : 

-- De mă-ta nu ţi-e dor ? 

— Ba-rni este. 

— Atunci du-te și intră-n mă-ta. 

—. Ascultă, zise ţifnos ţircovnicul, tu să nu te legi 
de mama, că... 

Își pipăi automatul de pe genunchi. 

Oamenii oacheşi se traseră deoparte, spre fun- 
dul peșterii. De perete atîrna lampa aprinsă. Era o 
lampă veche , de metal. Flăcăruia ei ardea domol, 
imprăștiind în jur o lumină gălbuie, săracă. Numai 
Him și Oarba nu se clintiră din loc. Oarba grăi : 

— Nu vă certaţi, maică, nu vă certați. Şi aşa sin- 
teţi destul de nefericiţi ! Nu vă certaţi, maică... 

— Nu ne certăm, zise moale colţosul, dar sintem 
grozav de nefericiţi. Dacă aveţi ceva de băut, daţi-ne 
ceva de băut și ne-om potoli. Și dacă aveţi ceva de 
mîncat, daţi-ne și ceva de mîncat. 

Bașa căută într-o scobitură a zidului pietros 
zerunţuros, găsi o ploscă plină cu rachiu vechi 
tare, o luă, mîngiie o clipă pintecul rotund şi i-o 
întinse colţosului. 

— Beţi, dacă vă place băutura, goliți-o pînă la 
ultima picătură. 


N) 


S 

W 

Ş 
3 


Ka 


338 


— Mulţumim, spuse colţosul, mulțumim dis 
toată inima. 

În timp ce plosca gîlgîia la gura colțosului, Him 
îl întrebă : 

— Din inima cea rea sau din inima cea bună ? 

Colţosul întinse plosca ţircovnicului. Pe urmă îi 
răspunse : 

— Omul, baragladină, are o singură inimă şi în 
această singură inimă încape și bunătatea şi răuta- 
tea. Uneori iese la iveală bunătatea, alteori răutatea. 
După împrejurări. Acum, de cînd cu războiul, bună- 
tatea a pierit din inimile noastre, a rămas numai 
răutatea... Numai răutatea... 

Plosca trecea de la gură la gură. Ajungea iarăşi 
la gura colţosului care n-o lăsă pînă n-o goli. 
CGoală, i-o aruncă lui Him başa, care o prinse din 
zbor. Ochii colţosului se aprinseră şi luciră. Mîn- 
giie automatul şi-l îndreptă cu ţeava spre stăpinu: 
şatrei : 

— Umple-o, baragladină. 

Him tăcu. Pe obrazul bărbos nu se arătă nici un 
pic de teamă. 

— Umple-o. Dacă n-o umpli numaidecit, te cură. 

Oarba zise : 

— Dragul meu Him, împlineşte voia omului. E 
tare necăjit. Dă-i să bea. Dă-le tuturor să bea pină 
s-or sătura. Sînt toți patru tare necăjiţi... Tare ne- 
căjiţi... Şi băutura... Băutura o să-i liniştească, 

Încă de trei ori le mai umplu başa plosca. Obra- 
jii fugarilor se roşiseră. Pe urmă se îngălbeniseră. 
Colţosul începu să se joace cu automatul. Îl îndrepta 
cînd spre Him başa, cînd spre Oarbă, cînd spre 
oamenii oacheşi care se tupilaseră cu nevestele și 
copiii lor lîngă peretele pietros și zgunţuros, din 
fundul adăpostului, sub lumina săracă a lămpii de 
metal. Spuse : 


335 


22x 


— Dacă vreau, vă curăţ pe toţi. Suflu în lumî- 
nare : Pffuui ! Şi gata! Vă curăţ pe toți. Dar eu nu 
vreau să vă curăț. Aici miroase nu numai a fum 
acru. Aici miroase a muiere. A... cald de muiere şi 
a... de muiere! Iar noi sîntem stătuţi. De luni de 
zile n-am mai... o muiere. Pricepeţi ? Lăsaţi-ne aici 
patru muieri și căraţi-vă la dracu. Altfel... Pffuu ! 
Suflu în lumînare... Vă curăț pînă la unul... Cu mic, 
cu mare... Pînă la unul vă curăţ... 

Vorbind astfel se juca mereu cu automatul. Ochii 
îi sticleau. Salivă albă şi groasă i se scurgea pe barba 
murdară și ţepoasă, nerasă, nespăiată şi nepieptănată 
de săptămîni. O singură apăsare pe trăgaci şi... 

Him başa tăcea. Tăcea şi se gîndea : să sară asu- 
pra lui? Poate ar izbuti. Mai erau însă şi ceilalţi. 
Oarba găsi în ea puterea să rîdă, ba chiar şi puterea. 
să vorbească : 

— Dacă pricepem! Cum să nu pricepem? Vreţi 
muieri | Vreţi muieri să vă culcați cu ele. O să vă 
dăm şi muieri, voinicilor. Numai să fiţi în stare să 
le călăriţi cum trebuie, frumoșşilor! Că muierile 
noastre, de, nu se mulțumesc cu bărbaţii care nu sînt 
decît pe jumătate bărbaţi. 

— Așa, băbuţo, zi-i, băbuţo, că bine-i zici. Prin: 
gura ta parcă ar vorbi Dumnezeu. 

Colţosului îi plăceau vorbele Oarhbei. Ţîrcovnicul. 
deveni bănuitor : 

— Smochinita ! Crede c-o să-şi aibe şi ea partea.... 

Toţi cei patru fugari hohotiră. Oarba îi şopti lui 
Him başa : 

— Mai adu băutură... Adu băutură... Repede... 

Him bașa se strecură spre scobitura din perete. 
Veni cu două sticle. 

— Am mai găsit ceva. Două sticle. Rachiu vechi 
și tare, frumos mirositor. V-aş ruga să-l încercaţi. 

— Muierile... Lăsaţi-ne cu muierile... 


340 


— O să vă lăsăm și cu muierile. Încercaţi, gustaţi 
rachiul. 

Ispita era prea mare. Colţosul întinse mîna. Luă 
o sticlă. O duse la gură. Pentru a doua sticlă întin- 
seră mîinile ceilalţi trei. Him başa i-o dete țîrcov- 
nicului. 

Parcă nu băuseră nimic de la începutul lumii, atît 
se arătară ostașii de grăbiţi. Băură totul. Limbile li 
se împleticiră. Giturile li se muiară. Colţosul abia 
bălmăji : 

— Muierile... Acum să ne lăsaţi cu muierile. Să 
Je... Patru... Cîte una de fiecare... Nu sîntem lacomi... 
Numai cîte una de fiecare... Numai cîte una... 

— Cu patru o să vă lăsăm, maică, cu patru. Cite 
una de fiecare... Cite una de fiecare... Numai să fiţi 
în stare să le călăriţi cum trebuie... 

Oarba plecă de lingă foc. Se duse ia oamenii 
oacheșşi care așteptau lîngă perete și le şopti. Multe 
cuvinte repezi le şopti Oarba. 

Muierile şi fetele care se aflau acolo ieşiră în față 
şi începură să se apropie de foc. Pline de frică, mer- 
geau încet, cu paşi mici, măsuraţi. Pitulaţi după ele 
se apropiau și bărbaţii. Cînd simți că femeile s-au 
oprit, Oarba le spuse străinilor : 

— Astea sînt muierile şi fetele șatrei, oameni buni. 
„Alegeţi-vă fiecare ce vă place. 

Colţosul își uită automatul pe genunchi : 

— Două. Acum vreau două. Să vină două. 

Ridică braţele în sus. Le ridicară și ceilalți străini. 

Muierile cel mai vînjoase săriră asupra lor, îi lun- 
giră la pămînt, se întinseră deasupra lor și se apu- 
cară să-i mozolească cu scuipat pe obraji, să-i gidile 
pe la subsuori şi să-i deschidă la pantaloni. Dezer- 
torii, băuţi cum erau, uitară de tot. Rideau. Se lă- 
sau miîngiiaţi, rostogoliţi, pipăiţi, întăritaţi, încălziți. 
Bărbaţii oacheşi le luară armele, le goliră cu dibăcie 


341 


buzunarele de cartuşe şi de grenade, nu întimpinară 
nici o împotrivire și-i legară fedeleș. 

Muierile și fetele șatrei se întoarseră lingă copii, 
sub lampă. Ameţiţi de rachiul tare şi vechi, frumos 
mirositor, dezertorii nici măcar nu-şi dădeau seama 
ce li s-a întîmplat. Rămăseseră ghemuiţi lingă foc, 
nemișcaţi și căutind să priceapă ce fel de glumă era 
aceea. Băiețandrul Per apucă un ciot de lemn aprins 
şi-l apropie de obrazul colţosului. Pînă să bage de 
seamă Him, băiețandrul îi pirli colţosului barba şi-i 
arse nițeluș obrazul. Colţosul scăpă printre dinţi un 
chiot de durere, şi într-o clipă ochii care-i erau tul- 
buri ca o băltoacă mocirloasă i se limpeziră. Se trezi : 

— Daţi-ne automatele... Dezlegaţi-ne şi daţi-ne 
automatele... Vă arătăm noi vouă... 

Oamenii oacheşi riseră. Acum le veniseră lor rîn- 
dul să rîdă. 

—. Să vă dezlegăm şi să vă dăm automatele? 
De ce ? 

Această întrebare i se păru colțosului copilărească. 

— Cum de ce? Ca să vă împușcăm. Dezlegaţi-ne 
și daţi-ne automatele ca să vă împușcăm. Baragla- 
dinelor ! 

— Omule rău, omule rău, încă nu te-ai trezit! 
Aşteptăm să vă treziţi bine din beţie, ca să stăm de 
vorbă cu voi. Pînă atunci vă sfătuim să staţi liniș- 
tiți şi să-i trageţi un pui de somn. Somnul vă va 
limpezi minţile și s-ar putea ca noaptea să vă aducă 
gînduri bune. 

— O să vă arătăm noi vouă. O să vă belim de vii. 
O să vă... 

Ceilalţi fugari se uitau prostiți cînd la colţos, cînd 
la Him başa. Ţircovnicul cînta încet, pe nas: 


Doamne miluiește, 
Doamne miluieşte, 
Doamne miluieşte... 


Sarat îl întrebă pe Him bașa : 

— Și acum ce facem cu ei, bulibașă ? 

— Tu ce zici să facem ? 

— Să-i omorim. Să-i omorim chiar acum, să-i du- 
cem în criîng, lingă ceilalţi şi să-i acoperim cu ză- 
padă. Pină la primăvară putrezesc și li se pierde 
urma. 

Him îi întrebă și pe ceilalţi : 

— Și voi ? Voi ce spuneţi ? 

Oamenii oacheşi ridicară din umeri. Ridicară din 
umeri şi tăcură. 

— Ce să înţeleg din tăcerea voastră ? 

— Sarat a spus. Să facem ce-a spus Sarat. 

Tim başa lăsă fruntea în jos. 

-— Noi n-am omorît niciodată oameni. Cum o să 
omorim acum ? 

— Acuma trebuie, bulibașă, acuma trebuie să omo- 
rim şi noi om. Altfel... 

— Dacă nu-i omorîm noi pe ei, scapă , şi ne omoară 
ei pe noi. 

Him başa rămase mai departe trist. 

— Noi n-am omorît pînă acum oameni și, orice s-ar 
întîmpla, noi nu trebuie să omorîm oameni nici de 
acum înainte. 

— Să nu-i omorîm, spuse Sarat, să-i dezbrăcăm, 
să-i ducem cît mai departe de sălașul nostru și să-i 
părăsim goi în zăpadă. Vor muri de ger și de foame. 

— Totuna. Ori îi omorîm cu mîinile noastre, ori 
îi părăsim în pustietate și-i lăsăm să moară. Totuna. 

— Atunci ? 

— Să ne mai gîndim. 

Per băiețandrul spuse : 

— Să-i păzim pînă vin jandarmii. Să-i dăm pe 
mîna jandarmilor, să-i omoare ei. 

Başa se încruntă : 

— Asta n-o s-o facem niciodată, băiatule, mai ales 
asta n-o s-o facem niciodată. 


Femeile și fetele șatrei se uitau la oamenii legaţi 
fedeleș. Ieșeau încet din starea de beţie, Şi pe măsură 
ce ieşeau din starea de beţie şi își dădeau seama că. 
sînt legaţi şi că viața sau moartea lor atîrnă de hotă- 
rîrea oamenilor oacheşi a căror tihnă veniseră s-o 
tulbure cu ifosele și cu cererile lor, îngălbeneau. Sim- 
teau cum se topește carnea pe ei de teamă, cum îi 
cuprinde frica, cum pleacă frica şi cum în locul ei 
vine și li se furișează în trupuri spaima. 'Ţîrcovnicul. 
bîigui cu glas de milog : 

— Să nu ne omoriţi, fraţilor! Să ne iertaţi viaţa, 
fraţilor, și-o să vă aibă în grija lui Domnul-Dumne- 
zeul nostru din ceruri ! 

Se agăţă cu un fir de nădejde de aceste cuvinte: 

— Domnul-Dumnezeul nostru din ceruri... Dom- 
nul-Dumnezeul nostru din ceruri... din ceruri... din... 

S-ar mai fi tînguit cine ştie cît, dacă fugarul colţos 
nu i-ar fi izbit puternic pîntecul cu o lovitură de 
picior. 

— Mai taci, prostănacule, şi mai du-te-n mă-ta cu 
Domnu-Dumnezeul tău din ceruri! Tu nu ştii că. 
baragladinele astea nu cred în nici un Dumnezeu ? 

Se ciondăniră mult între ei. Nici Him, nici ceilalţi 
oameni oacheşi nu-i mai luară în seamă. Se sfătuiră 
între ei. Îi luară pe toți patru de mîini și de picioare, 
ca pe niște mortăciuni și-i duseră într-al treilea adă- 
post. Ariston se mută în adăpostul în care se afia. 
başa. Celorlalţi li se făcu loc în adăpostul în care tră- 
iau Lisandra cu Goșu. Îi aruncară în fundul adăpos- 
tului, cercetară legăturile și rinduiră pază. 

— Dacă încearcă să se dezlege și să fugă, ne 
chemi. 

— Dar cum am să văd? 

— Ții lampa aprinsă pină la ziuă. 

— Şi dacă mi se face somn și adorm ? 

— Să nu ţi se facă. Să rămii treaz, Blebe. Miine 
în zori vei fi schimbat cu altul. 


244 


Blebe mai avu de pus bulibaşei o întrebare : 

— Şi dacă vor să-şi facă nevoile ? 

— Să şi le facă pe ei, hotărî Him pașa. Ca acolo, 
de unde au fugit. Întocmai ca acolo... 

— Au să împută adăpostul. 

— Nu face nimic. O să-l curățăm după ce scăpăm 
de ei. 

— Dar cînd o să scăpăm de ei ? 

— Nu ştiu, zise Him başa. Poate mîine. Poate poi- 
mîine. O să vedem. 

Trecu o zi. Trecu o noapte. Mai trecu o zi și mai 
trecu încă o noapte. Fugarii din adăpost, în loc să se 
moaie, se îndirjeau. Cereau mîncare şi cereau bău- 
tură, cereau tutun și se plingeau că-n adăpost e frig. 
Oamenii oacheși se rînduiau de pază. Ziua și noaptea. 
Noaptea şi ziua. Ziua şi noaptea. Mincare li se dădu, 
puţină, atît cît să nu moară de foame. Băutură ? De 
unde băutură și pentru ce ? Dacă le era sete puteau 
să bea şi apă. Puteau să bea apă cît voiau. Tutun ? 
Nu se găsea tutun. Pentru unii ca ei nici nu se cu- 
venea să se găsească. 

Într-adevăr, în adăpostul în care fuseseră găzduiţi 
era frig. Dar frig era şi în celelalte adăposturi. Frig 
era pretutindeni. Frig. Frig. Frig... 

Vîntul dinspre miazănoape se apucă iarăși să bată. 
Ceaţa pieri. Zăpada prinse deasupra ei pojghiţă 
groasă, sticloasă. Câinii plecară spre crîng. În frun- 
tea lor alerga, ca de obicei, Rob. Către seară se în- 
toarseră la adăposturi cu boturile și cu labele pline 
de sînge negru închegat și înghețat. Umblau cu bo- 
turile în jos și se fereau să se uite în ochii stăpînilor. 
Cel mai rușinat dintre toți părea Rob, cîinele lui Him 
başa, al Oarbei şi al lui Alimut. 

— I-au mincat pe cei doi. 

— Miroase a mort. Fiecare cîine a mîncat carne 
de mort și acum miroase a om mort. 


345 


Oamenii oacheși puseră mina pe dirjale şi-i alun- 
gară afară din adăposturi. Cîinii scheunară un timp, 
Rob lătră cu botul ridicat a moarte și a pustiu, insă 
văzură cu toţii că nimănui nu i se face milă de ei şi 
se resemnară, nu mai scînciră, se îngropară în ză- 
padă, se încolăciră și încercară să doarmă. 

În cel de al treilea adăpost, fugarii tremurau legați- 
cobză, nu se puteau mișca și nici măcar n-aveau cum 
să-și ducă miinile la nasuri să şi le şteargă de muci. 
Răciseră. Tușeau, și cînd nu tușeau piepturile le hî- 
riiau ca niște armonici vechi, stricate. Își făceau ne- 
voile mari și nevoile mici pe ei. Oamenii oacheși care 
se rinduiau să stea de pază tremurau, îşi țineau de- 
getele la nas, dar totul era zadarnic. Mirosul greu, 
urit, pe care îl îimprăștiau cei patru în jurul lor îi 
chinuia. Unii oameni oacheși ajunseseră să vomite de 
cum se apropiau de hruba dezertorilor. Iarna cruntă 
se apropia de miezul ei și vîntul se înteţi. Acum 
alerga peste cîmpurile sticloase şi îngheţate, vuia și 
șuiera înspăimîntător. Norii se îngroşară și pintecele 
lor umflate, tîrîndu-se la mică înălțime deasupra pă- 
mintului, prinseră să lepede zăpadă. Nămeţii mai 
vechi crescură, și lîngă ei și printre ei se iviră, proas- 

_peţi, alţii. Acum nopţile erau negre, negre, iar zilele 
| veneau și plecau una mai vinătă şi mai împosocată ca 
lata. Aproape în fiecare dimineaţă oamenii oacheși 
găseau un cal, un măgar sau un catir mort. Lup- 
tîndu-se cu viscolul cumplit care-i orbea şi le-ngheţa 
pînă și măduva din oase, ei trăgeau vita moartă cu 
cîrligul pînă în apropierea adăposturilor, o jupuiau, 
îi luau pielea și-i împărțeau carnea roşie și tare în 
mari hartane. Măruntaiele și oasele le aruncau cîini- 
lor care se repezeau flămînzi și răi asupra lor şi se 
încăierau mușcîndu-se uneori pînă la sînge. De cînd 
mâncaseră carne de om și nu mai fuseseră primiţi să 
doarmă în adăposturi alături de oamenii șatrei, cîinii 
se înrăiseră și parcă se și sălbăticiseră. Dacă erau 


Sar 
GESI 


loviți cu ciomagul, fugeau. Cind însă erau izbiți cu 
piciorul în burtă se întorceau, miriiau și-și arătau 
colții ascuţiţi vrind parcă să spună : „Am mîncat om. 
Omul nu e cine ştie ce. Ca mîine o să te mănînc şi pe 
tine.“ 

Viscolul, cu mici întreruperi în care parcă şi norii 
și vîntul se mai odihneau, ţinu aproape două săptă- 
mini. După viscol nămeţii se asemuiau cu măgurile, 
cu niște măguri uriaşe, moi şi pufoase, gata, dacă nu 
ie păzeai, să te prindă şi să te păstreze în cuprinsul 
lor pînă-n primăvară. Gerul nu slăbi. Rămase la fel 
de puternic ziua și noaptea. Mai mult de jumătate din 
caii, măgarii și catirii şatrei muriră. Șatra era acum 
sătulă de carne. Cum nu izbuteau s-o înfulece de- 
odată, sărară maldăre întregi şi o puseră la afumat. 

Mutat în hruba pe care o locuia Him başa, cu fe- 
ciorii lui şi cu nurorile lui, cu nepoții lui și cu nu- 
rorile lui, Ariston făcu totul ca să-și atragă dragos- 
tea Oarbei. Curăţă adăpostul, îl mătură, culese cenuşa 
şi o duse afară, ajută la întreţinutul focului, la adu- 
cerea apei şi chiar la gătitul bucatelor. Oarba îi auzea 
fiecare cuvînt și fiecare suflare și-i simţea fiecare pas 
încotro îl făcea şi pentru ce-l făcea. Cind o întreba 
cîte ceva, îi răspundea scurt, folosind cuvinte seci 
și uscate sau se prefăcea că nu l-a auzit și nu-i răs- 
pundea, 

Cu tot prăpădul care stăpînea ţinutul, Ariston gă- 
sea prilejul s-o vadă pe Lisandra, să schimbe cu ea 
citeva vorbe repezi și chiar s-o îmbrăţişeze. De cî- 
teva ori, în miez de noapte, cînd toată lumea, în 
afară de omul pus să-i păzească pe fugari, dormea, 
avură îndrăzneala să se furișeze afară din adăposturi, 
să se întîlnească, să plece ţinîndu-se de mină prin în- 
tunericul orb, să se depărteze şi să-și guste unul altuia 
irupul pe tăcute și pe repezite. Îi înconjurau munţi 
de zăpadă, viscolul îi înfășura din toate părţile, fri- 


347 


gul mușca din cartea lor, dar ei nu se sinchiseau de 
nimic... nu se sinchiseau de nimic... 

— Poate pînă mîine seară, ori poate chiar pînă 
mîine dimineaţă murim. Să ne iubim... Să ne iubim 
acum, Aristoane... Să ne trăim acum toată dragostea 
noastră... Toată... Toată... Pînă la capăt. Dar dragos- 
tea n-are capăt... Numai viaţa are capăt, Aristoane... 

Lisandra găsea în ea cuvinte la care nu se gîndise 
mai înainte. Se miră singură de ceea ce simţea și de 
ceea ce spunea. 

— Dar de ce crezi tu că s-ar putea să murim pînă 
mîine seară sau chiar pînă mîine dimineaţă ? 

— Goșu !... Ţi-a scos un ochi. Goșu n-o să se liniş- 
tească, Aristoane, pînă n-o să-ţi scoată şi celălalt ochi, 
pînă n-o să te omoare. 

— Nu-mi pasă mie de Goșu. N-o să mă omoare. 
Nici pe mine n-o să mă omoare, nici pe tine. Mai cu- 
rînd o să-l omor eu pe el. 

— Să-l omori, Aristoane, dar tu să trăieşti, pen- 
tru că fără tine nici eu n-aş mai avea poftă de viaţă. 

Mergeau pe zăpadă, printre nămeţi. Se depărtau de 
povîrniș și de hrubele scobite în coasta lui. 

— Fără tine, Aristoane, fără tine n-aş mai trăi, n-aş 
mai avea de ce trăi. 

— Culcă-te în zăpadă, îi spunea Ariston, culcă-te 
pe zăpadă cu fața în sus și nu uita să-ţi ridici fusta. 
De vorbit o să mai vorbim și după. 

Vintul alerga pe cîmpuriie nesfirşite. Peste zăpada 
veche norii scuturau într-una zăpadă nouă, albă, 
proaspătă, pură. Întunericul nopţii atîrna greoi lao- 
laltă cu norii deasupra pămîntului înfășurat în ză- 
padă 

— Şi zici că fără mine n-ai mai trăi... 

— N-aş mai trăi, Aristoane, fără tine n-aş mai 
putea să trăiesc și n-aş mai vrea să trăiesc, şi n-aş 
mai vrea să trăiesc fără tine, Aristoane. 


348 


Ariston ridea. Trupul fierbinte al Lisandrei topea 
zăpada. Straiele ei se udau leorcă, dar ea rămînea 
mai departe flămindă de dragoste, cu picioarele şi cu 
braţele desfăcute. 

— Mai vreau, Aristoane. Nu știu cum se face, dar 
niciodată nu mă satur de tine, Aristoane. Mai vreau... 
Mai vreau... 

Nu-i spunea lui Ariston ce anume mai vrea, dar 
Chiorul avea destulă minte ca să înţeleagă. 

— lapă ! Eşti ca o iapă. Așa muiere n-am mai în- 
tîlnit de cînd am venit pe lume... lapă! Eşti ca o 
iapă adevărată... Ca o iapă... 

— Dacă-mi zici tu iapă, iapă oi fi, Aristoane, dar 
eu de tine nu mă satur niciodată, așa iapă cum sînt, 
sau cum zici tu că sînt. 

Uneori îl găsea pe Goșu așa cum îl lăsase, adormit- 
covrig, lîngă foc. Alteori îl găsea treaz, cu ţigara 
aprinsă. 

— Unde fuseși, fa ? 

— Parcă nu știi? Afară. Ca omul. Că doar n-oi 
vrea să-mi fac nevoile pe mine, ca nenorociţii ăia pe 
care nici nu-i lăsaţi să trăiască, nici nu-i omoriii... 
ca nenorociţii ăia de soldaţi... 

Se trezea careva din somn și le striga : 

— Mai tăceţi odată, afurisiţilor ! În fiecare noapte 
vă hîrîiți și vă ciondăniți. Nu poate nimeni să se odih- 
nească din pricina voastră. 

Se culcau și încercau să adoarmă. Lisandra ador- 
mea îndată. De Goşu nu se lipea somnul. 

Fugarii ajunseseră piele și os. Colcăiau păduchii pe 
ei. În mijlocul hrubei se aprindea seara un foc sărac. 
Omul oacheş pus de pază nu-i lăsa să se apropie. Dacă 
unul din ei încerca să se tîrască pînă la foc, ridica 
ciomagul. 

— Lasă-ne să ne încălzim niţeluş. 

— Nici nu mă gîndesc. Știu eu ce vreţi voi! Să 
ardeţi legăturile, să săriți asupra mea, să mă omoriţi 


349 


şi s-o luaţi ia sănătoasa. Lasă că ştiu eu ce vreţi voi! 
îndărăt ! Că altfel vă izbesc între ochi. Îndărăt, n-au- 
ziţi ? Rămîneţi nemișcaţi... 

Nimeni nu voia să fie izbit cu bita în ochi, nict 
măcar nenorociţii aceia de dezertori. 

— N-avem putere nici să te omorim, nici să fugim, 
vezi bine, lasă-ne să ne apropiem de foc. 

— Nu văd nimic. Şi de foc nu vă las să vă apro- 
piaţi. Ştiu că la disperare omul găsește în el mai 
multă putere decit crede că are. Lasă că ştiu eu... 

Bărbaţii șatrei se adunau între ei, șopteau, se sfă- 
tuiau și erau din ce în ce mai încruntați. Se vedea 
că mocnește în ei miînia cruntă. Se duseră la Him 
bașa și-i cerură să le dea voie să-i vorbească. Unui 
zise : 

— Nu mai putem îndura, bulibașă. De cîteva săp- 
tămîni fugarii ne mănîncă miîncarea. Avem puţină, 
și pînă la primăvară mai e mult. li păzim în frig 
ziua şi noaptea. Am ostenit şi ne-am istovit cu toţii 
din pricina lor. Trebuie să ne hotărîm odată : ori îi 
omorim, ori îi lăsăm să se ducă încotro vor vedea 
cu ochii. 

— De omorit, zise Him bașa, n-avem dreptul să-i 
omorîm. lar dacă-i alungăm dintre noi, este ca și cum 
i-am omorî. 

— Atunci ce să facem? 

— Să-i hrănim și să-i păzim pînă se topesc zăpe- 
zile. Pînă atunci n-or să ne calce jandarmii. După 
ce se topesc zăpezile, le dăm drumul. Dacă vor scăpa 
cu zile, bine. Dacă nu, cu atît mai rău pentru ei. 

— Aceasta este o poruncă ? 

— Da, o poruncă, aceasta este o poruncă. Și după 
cum știți, în șatra noastră poruncile trebuie să fie 
împlinite fără cricnire. 

Lui Mercu îi veni rîndul, pentru a treia oară în 
aceeași săptămină, să-i păzească pe fugari. Cite cea- 
suri ? De cînd se întuneca de seară şi pînă se lumina 


350 


je ziuă. Iarna nopţile sint lungi, lungi... În ţinutul 
potopit de zăpezi şi de pustietăţi nopţile sint şi mai 
iungi. Mercu era un bărbat ca de patruzeci de ani şi 
nu avea mulți copii : numai șase. Era poate cel mai 
sărac din șatră. Muncea și umbla mai puţin decit alţii, 
în schimb dormea cît şapte. Unii îl porecliseră Som- 
norosul, însă porecla, deși îndreptăţită, nu se prea li- 
pise de el. Cînd vorbeau despre el, unii îi ziceau Som- 
norosul, dar cei mai mulţi îi ziceau, ca și mai înainte 
de a i se fi născocit porecla, tot Mercu. 

Omul se duse pe înserat la gura hrubei, luă în pri- 
mire ciomagul, se rezemă în el şi, cu tot frigul care-l 
împrejmuia și-l făcea să dîrdiie, începu să moţăie. Șa- 
wwa mîncă și se culcă. Urşii mormăiră și se liniștiră. 
Ciinii se îngropară în zăpadă şi aţipiră. Mercu se 
pomeni apucat de minecă. Strigă speriat : 

— Care eşti ? 

Îi răspunse un glas de femeie : 

— Stai, Mercule, nu striga. Nu siriga, că sînt eu, 
văduva lui Boz. 

— Si ce vrei? 

-— Mercule, daică, n-am somn. Mă gindesc la vă- 
duvia mea. La văduvia mea de zece ani. Şi nu pot să 
dorm. Jar tu, bietul de tine, Mercule daică, nu mai 
poţi de somn. Du-te, Mercule daică, și dormi un ceas, 
două. Pe urmă te trezești şi vii îndărăt. 

— Si pînă atunci pe nenorociţii ăştia cine-i pă- 
zeşte ? 

— Eu, Mercule, daică, eu am să-i păzesc. Ce? 
rcă pot să fugă?! Nu pot. Și cum mișcă unul, îl 


D 


Pa 
pocnesc, şi gata. 
Prostănacul îi dete văduvei lui Boz ciomagul, se 
îurișă în adăpost, se lungi lingă nevastă și adormi. 
Văduva lui Boz intră în hrubă, se duse drept la 
peretele din fund şi mări lumina lămpii. Se întoarse, 
se uită cu ochii ei rotunzi, neobișnuit de mari și 


351 


neobișnuit de negri, la cei patru fugari. Inima i se 
muie şi i se încălzi de milă. Obrazul însă i se aspri. 
Ridică ciomagul și, pe cînd ea îşi plimba încet privi- 
rea de la unul la altul, de parcă n-ar îi ştiut pe care 
să înceapă să-l ciomăgească întîi, fiecare din cei 
patru fugari gîndea : „Ticăloșii ! Au trimis o muiere 
să ne omoare !“ 

Colţosul își păstră firea. Zîmbi chiar. Şi înainte 
de a i se stinge zimbetul pe gura uscată, cu buze 
umflate și pleznite, o întrebă : 

— Ai venit să ne omori, frumușico? Începe cu 
mine. Că eu toată viaţa pe care am avut-o pînă acum 
numai atîta mi-am dorit : cînd o fi să mor, și dacă-mi 
va fi dat să mor omorît, măcar să mă omoare o 
muiere frumușică şi arzoaie ca tine. 

Văduva lui Boz nu-i răspunse. Îi mîngiie spinarea 
cu două lovituri uşurele. Oasele, acoperite numai 
de pielea subțire, sunară ca niște scînduri. 

— Ah, zise colţosul fără să se vaite, muierea tot 
muiere ! Dacă vrei într-adevăr să mă omori, fru- 
mușşico, lovește-mă în cap, nu pe spinare, în 
creștetul capului ! Drept în creștetul capului... 

— Am să te lovesc eu și în cap, dacă va trebui, 
însă n-am venit aici cu gîndul să vă omor. 

— Atunci cu ce fel de gînd ai venit? 

Văduva lui Boz făcu cîţiva pași de-a-ndaratelea, 
se opri și începu să se scarpine ușor sub pîntec. 

Fugarii holbară ochii. Așa ceva încă nu li se întîm- 
plase. Totuși, nu înțelegeau ce vroia muierea. 

— Sînt văduvă de zece ani, zise ea încet, cu gla- 
sul plin de tristeţe. Şi-n tot acest timp nici un 
bărbat nu s-a atins de mine. Nici un bărbat. Fiecare 
bărbat din şatră îşi are nevasta lui cu care... Price- 
peţi ? Iar eu stau şi mă usuc... stau și mă usuc şi ini- 
ma-mi dă brînci... şi stau şi mă usuc şi inima-mi dă 
brînci.. 


352 


Parc-ar fi cîntat, parcă s-ar fi jeluit, parcă s-ar 
fi rugat. 
Colţosul încremeni. Țîrcovnicul spuse pe nas: 


Doamne miluiește, 
Doamne miluieşte... 


Ceilalţi se mulțumiră să se uite ia văduva lui Boz 
şi să tacă. 

Suieră a mirare Colţosul. Tăcu. Plescăi din limbă 
şi o întrebă : 

—- Nu cumva ai venit să ne ceri să ne culcăm cu 
tine ? 

Ruşinată peste măsură, văduva lăsă nasul în jos. 
Ochii ei rotunzi, neobișnuit de mari şi neobişnuit 
de negri se umplură de lacrimi. 

Colţosul se îmblinzi. Zise încet, cu glas blajin şi 
dulce : 

— N-avem cum, femeie, vezi bine că n-avem 
cum! Legaţi cobză cum sintem... Plini de necurăţe- 
nii cum ne aflăm. Noi, toţi patru, am vrea, că mai 
avem în noi, ceva snagă. Pentru atita lucru mai avem 
în noi ceva snagă. Dar n-avem cum... Legaţi cobză... 
n-avem cum. 

— De dezlegat, v-aș dezlega eu. Am adus cu mine 
un cuţitaş. Tai frînghiile. Iar cu necurăţenia, ieşiţi în 
zăpadă și vă spălaţi cu zăpadă. Spălatul cu zăpadă 
e sănătos. 

Fugarii tăcură mult timp. Tăcură şi se gîndiră. 

Vorbi tot colțosul : 

— Şi pe urmă? 

— Cum pe urmă ? 

— Pe urmă. Adică după ce fiecare din noi şi-a 
plătit bine... 

— Vă îmbrăcați cu ce aveţi și plecați încotro v-or 
îndemna inimile. 


23 — Șatra — Zaharia Stancu 


Zîmbi șăgalnic şi adăugă : 

— V-am adus un chibrit şi-o pungă de tutun. 
Măcar atit. S-aveţi tutun şi chibrituri la voi. 
Altceva... Altceva n-am avut ce să vă aduc. 

Întunericul gros atîrna deasupra zăpezilor albe şi 
înalte. Ca o povară atîrna. Vîntul mergea spre poto- 
lire. Norii lunecau pe cerul negru și fulgii de zăpadă, 
mari, cădeau din ce în ce mai rar... Din ce în ce mai 
rar. 


CAPITOLUL X 


Å lie se trezi înaintea celorlalţi, se frecă la ochi, 
se încălță la repezeală, își luă cojocul şi căciula, și 
ieși afară din hrubă. Acum vîntul se potolise cu 
totul, norii pieriseră și dimineaţa se rostogolea do- 
moală între cerul limpede, albastru și înalt, și între 
întinderile nesfirșite acoperite cu straturi uriașe de 
zăpadă și cu nămeţi mai mari decît măgurile. Soarele 
tocmai răsărise. Era mic și rotund, pricăjit parcă, şi 
roșu-gălbui. Zăpada moale și afinată sclipea ușor. 
Omul oacheș trase o dată adînc aerul rece și tare în 
piept şi spuse ca pentru sine : 

— Ce timp frumos! Cine-a murit ieri, dac-ar 
vedea ziua de azi, i-ar părea rău... Tare rău i-ar 
părea !... 

Rise singur de vorbele care-i ieșiseră din gură. 
Cine-a murit ieri sau alaltăieri, acum un an ori 
acum o mie de ani, ori acum o mie de mii de ani, nu 
mai vede nimic, nu mai simte nimic, nu-i mai pare 
rău după nimic. Mortul e mort. Mortului nu-i mai 
pare rău după nimic. Nu-i mai pare rău nici măcar 
după viaţa lui. 

Se aplecă, luă un pumn de zăpadă proaspătă şi 
se spălă cu ea pe obraz şi pe miini. Ciţiva copii 
ieșiră desculți și aproape goi din hruba vecină, 


355 
23% 


făcură cîțiva pași prin zăpadă, urinară, şi se intoar- 
seră, somnoroşi încă, la culcușuri. 

Alie se îndreptă spre hruba prinșilor, împinse 
într-o parte pătura veche care acoperea intrarea şi 
se uită înăuntru. Mercu lipsea. Lampa ardea cu 
flăcăruia mărită, agățată de perete. Dar nu numai 
Mercu lipsea, lipseau și fugarii pe care Mercu ar fi 
trebuit să-i păzească. Rosti : 

— Fugarii au izbutit să se dezlege, l-au omorît pe 
Mercu, l-au îngropat în zăpadă şi-au plecat. Iar 
acum... Acum ia-i de unde nu sînt. 

leși din hrubă amețit, și începu să strige cît îl 
ținea gura : 

— Au fugit !... Cei patru l-au omorît pe Mercu 
şi-au fugit !... Săriți 1... Săriţi, c-au fugit |... 

Șatra se trezi şi năvăli spre Alie, unii în ciorapi, 
alții desculți. Fiecare își aruncase pe umeri ce gă- 
sise la repezeală. 

Soarele, care abia se ridicase deasupra zării, 
lumina din plin zăpada care acoperea cîmpurile. 

Printre cei ce se înghesuiau spre Alie se afla și 
Mercu. Își făcu loc mai în faţă şi, cînd oamenii 
oacheși se opriră în pragul hrubei, spuse : 

— De fugit se poate ca hoţomanii ăia să fi fugit, 
însă pe mine nu m-au omorit. 

Him bașa îl apucă de piept. 

— Tu le-ai dat drumul. Spune-ne, păcătosule, pen- 
tru ce le-ai dat drumul ? 

— Nu eu le-am dat drumul. 

— Atunci cine ? 

— Nu ştiu, răspunse moale Mercu, și dacă nu 
știu, nu ştiu... 

— Cum nu știi ? Nu trebuia să-i păzeşti tu ? 

— Da, Him başa, recunosc. Eu trebuia să-i păzesc, 
însă... 

— Însă ce ? 

— Nu i-am păzit. Mi s-a făcut somn. 


356 


— Si-ai plecat să te culci ? 

— Nu, n-am plecat. A venit la mine văduva lui 
Boz. Unde eşti, fă ? 

— Aici sînt, Mercule, aici. 

— A venit la mine văduva lui Boz. M-a rugat s-o 
las pe ea să-i păzească. Spunea că mie tot mi-e 
somn. Şi mai spunea că ei tot nu-i e somn. Aşa că 
pe mine m-a rugat să mă duc să mă culc şi s-o las 
pe ea să-i păzească. Spunea că mie tot mi-e somn. 

— Şi tu ai lăsat-o? 

— De ce să n-o las? Că mie tot mi-era somn, iar 
i tot nu-i era somn. 

Unii rămaseră tăcuţi. Alţii riseră. Mercu, mînios, 
se întoarse spre văduva lui Boz : 

— De ce nu i-ai păzit, fă? De ce nu i-ai păzit? 
A ? Că ţi-am dat şi bita să-i păzești. Şi nu-ţi era greu 
să-i păzești, aturisito, că erau legați... toți patru erau 
legați fedeleș, 

— I-am păzit, zise sfioasă dar veselă văduva lui 
Boz. l-am păzit cît i-am păzit și pe urmă mi s-a fă- 
cut milă de noi. 

Lui Him bașa i se păru că n-a înţeles bine spusele 
femeii, o întrerupse și o întrebă : 

— De gi ţi s-a făcut milă, ori de noi ? 

— De noi mi s-a făcut milă, Him başa, de noi, nu 
de ei! Că mi-am zis așa: cu ce sîntem vinovaţi ? 
N-avem destulă mîncare și le dăm şi lor mîncare. 
N-avem destule vreascuri pentru foc și le dăm şi 
lor vreascuri pentru foc. N-avem destul loc pentru 
noi, trăim aproape o sută de suflete în două hrube 
şi ei patru, numai patru, într-o singură hrubă. Pe 
deasupra mai trebuia să ne şi istovim de nesomn, 
păzindu-i. I-am dezlegat şi i-am lăsat să plece. 

— I-ai lăsat să plece... I-ai lăsat să plece... Dar 
după ce i-ai dezlegat, nu ţi-au făcut nimic? N-au 
căutat să te omoare ? 


— De ce să mă omoare ? Nu s-alegeau cu nimic 
dacă mă omorau. 

— Bine. N-au încercat să te omoare... Dar altceva 
nu ţi-au făcut ? 

Muierea lăsă capul în jos. Un zimbet larg și cald 
de fericire trecută i se scrise pe buze. 

— Ba, mi-au făcut, Him başa. Bărbaţi şi ei... Toţi 
patru bărbaţi... Și toţi patru tinerei... Tinerei... Mi-au 
făcut... Oameni de treabă... Şi dacă mi-au făcut ce 
mi-au făcut, de ce să nu spun că mi-au făcut ce 
mi-au făcut... 

Se citea dincolo de înţelesul vorbelor ei adînca 
părere de rău a văduvei că cei patru fuseseră numai 
patru. Şi după ce fuseseră numai patru, plecaseră 
toți patru, pentru totdeauna. 

Una, între două vîrste, spuse : 

—— Ce neruşinare ! 

Văduva lui Boz sări ca friptă : 

— De ce neruşinare ? De zece ani nu s-a atins 
nimeni de mine, pe cîtă vreme tu nici n-astepți ti să-ți 
adoarmă copiii bine şi-ncepi să te zbînţui cu bărbat- 
tău! Şi pînă la ziuă te zbînţui... te zbiînţui... Ce!... 
Parcă eu n-aud ? Aud tot, că încă n-am rămas surdă. 
Am rămas văduvă, da surdă n-am rămas. N-am ră- 
mas surdă, nu. 

Riîseră cu toţii, făcură, cum se spune, haz de 
necaz. De fapt însă, atît Him cît şi ceilalți oameni ai 
șatrei simţiră o mare ușşurare. Nu-i omoriseră pe 
fugari, nu-și mînjiseră mîinile cu sînge și nici nu-i 
alungaseră în pustietatea rece să piară de foame și 
de frig. Hoţomanii aceia o ademeniră pe văduva lui 
Boz să-i dezlege, se culcaseră cu ea la repezeală și 
plecaseră singuri, de bunăvoia lor, în miez de 
noapte. Vor trăi, să le fie de bine! Vor muri, să le 
fie ţăriîna uşoară !... 

Muierile curățară adăpostul în care vieţuiseră 
atita timp fugarii, și Ariston se mută iarăși acolo, 


358 


laolaltă cu toţi ceilalţi care părăsiseră hruba o dată 
cu el. Văduva lui Boz fu multă vreme birfită de unii, 
lăudată de alţii, pînă cînd în viaţa şatrei se iviră, cu 
voia sau fără voia oamenilor oacheși, alte întim- 
plări. 

După ce părăsiră hruba, dezertorii o luară printre 
nămeţi către crîng. Întunericul atirna greu deasupra 
pămîntului, ningea încă, bătea încă vintul, zăpada 
era moale, afînată şi adincă, şi uneori se îngropau 
în ea pînă la briu. Fugarii erau oameni de la ţară. 
Ochii lor erau ascuţiţi și cu oarecare sforțări vedeau 
și pe întuneric, își dădeau seama încotro se află răsă- 
ritul şi încotro se află apusul, și se hotăriseră să 
meargă încet însă cu stăruinţă către apus, mereu că- 
tre apus. Vor îndura frigul și vor îndura și foamea. 
Pînă cînd ? Pînă vor întiîlni în calea lor sate. Sau 
pînă ce vor pieri. Dar de ce să piară ? 

Se depărtară de șatră. Câinii nu-i simţiră. Ori poate 
ii simţiră, dar nu se îndurară să-și părăsească fie și 
pentru cîteva clipe culcușul pentru a-i lătra. Se opriră 
la adăpostul unui nămete. 'Ţîrcovnicul îngînă printre 
dinţi un „Doamne miluiește“. Pe urmă întrebă : 

— Colţosule, la tine e tutunul? 

— La mine. 

— Și chibriturile ? 

— ŞI. 

— Hai să răsucim cîte-o ţigară. 

Colţosul scoase tutunul. Ţigările erau gata răsu- 
cite. Luară fiecare cîte una. Le aprinseră. Fumară 
pînă cînd sfîrcul de foc al ţigărilor le fripse buzele. 

— Grozave ţigări! Niciodată n-am fumat țigări 
atit de grozave ! 

— Grozave, dar văduva a fost și mai grozavă ! 

— Să-i dea Dumnezeu sănătate! Mare pomană 
şi-a făcut cu noi! spuse recunoscător ţîrcovnicul. 
Mare pomană ! 


359 


Colţosul aruncă chiştocul aprins în zăpadă. Virfuj 
de foc al ţigării licări o clipă. Pe urmă se stinse. 
Zise : 

— Dar și nouă s-ar cuveni să ne dea Dumnezeu 
sănătate, pentru că, fraţilor, și noi ne-am făcut po- 
mană cu ea! 

Plecară. Mergeau unul după altul. Se poticneau, 
Se ridicau. Mergeau mai departe. Mai departe. Me- 
reu mai departe. Fumul acru şi amar al ţigărilor îi 
mai înviorase. Vorbeau. Despre muieri. Povesteau, 
folosind cuvinte tari, bolovănoase şi deseori cuvinte 
țărănești urîte şi grase, întîmplări cu muieri de ma- 
hala de prin tîrgurile și tîrguleţele în care își făcu- 
seră ei armata, și întîmplări cu muieri ce prin finu- 
turile pe care le străbătuseră, cu arma în mină, în 
anii aceștia din urmă, ai războiului. Îi înconjura și-i 
înfăşura frigul și întunericul, mușca din ei foamea, 
își tîrîiau picioarele ude prin zăpada moale și afinată, 
și vorbeau voioşi de muieri frumoase și de muieri 
uriîte, de muieri tinere și de muieri bătriioare, de 
muieri cinstite și de muieri rele de muscă. 

--- Să vedeţi... Pe cînd mă aflam la... 

Friînturi de vorbe. Vorbe întregi. Fraze legate în- 
tre ele şi fraze nelegate între ele. Toate acestea răsă- 
reau cînd din gura unuia, cînd dintr-a altuia. Vor- 
beau ca să vorbească și vorbeau ca să-și păstreze vie 
nădejdea că în curînd vor ajunge la o casă omenească 
unde vor găsi un pat cald, o strachină de ciorbă caldă, 
un coltuc de piine. Și mai vorbeau și ca să omoare 
timpul. Toţi oamenii vor să omoare timpul. Şi pu- 
tini îşi dau seama că, de fapt, timpul mestecă tot, 
înghite tot, mistuie tot, omoară tot. 

— Mă-ncurcasem cu una... Nu şi nu, că vine după 
mine acasă, la ţară. Nu ştiam ce să fac. Tocmai atunci 
am primit o scrisoare de la nevastă-mea. „Ţi-am 
născut un băiat — îmi scria — și băiatul e frumuşel 
foc.“ I-am arătat fetei scrisoarea : „Sînt însurat, i-am 


360 


spus, şi-acum, colac peste pupăză, am mai devenit 
și tată.“ A plins... A plins... Dar spuneţi-mi şi voi, 
ce puteam să fac ?... 

Uitaseră !Nici unul nu știa cum se făcuse, dar toți 
uitaseră că sînt însuraţi, că acasă îi adastă nevestele, 
copiii. Vorbiseră de muierile fără căpătti, vorbiseră 
đe muierile altora, vorbiseră de curve şi nu rostiseră 
un cuvînt, un singur cuvînt de muierile lor de acasă, 
de nevestele lor. Și acum, dintr-o dată, unul dintre 
ei, chiar acela mocofanul, care rareori sa îndura să 
deschidă gura, pomenise despre nevastă-sa. Și ei toţi 
în aceeași clipă, ca la poruncă, își aduseră aminte că 
undeva sînt niște case, ale lor, în care trăiesc nişte 
amuieri, muierile lor, nevestele lor, cu copiii lor. Se 
zuşinară. Adînc se rușinară de tot ce gindiseră şi de 
tot ce rostiseră. li cuprinse dorul de viaţa lor de altă- 
daţă şi-i cuprinse şi duioşia. Tăcură. Merseră tăcuţi, 
încet şi cu băgare de seamă printre nămeți, mai de- 
parte, mereu mai departe, mereu şi mereu mai de- 
parte. Tăcuţi merseră. Îndelung merseră. Unui grăi: 

—- Nu ştiu ce am. M-au podidit lacrimile. Nu vreau 
să plîng și totuşi plîng. Îmi vine să plîng ca un copil 
şi pling ca un copil. 

— Din pricina gerului. 

— Da. Tot aşa socotesc și eu. Nu poate fi altă pri- 
cină decit gerul. Dar de ce îmi vine să pling ca un 
copil şi pling ca un copil ? 

Toţi tăcură. Și toţi merseră iarăși încet şi tăcuţi 
mai departe, mereu mai departe, mereu şi mereu mai 
departe, tot mai departe. 

— Să ne oprim la azăvada unui nămete și să mai 
tragem cite-un fum, propuse ţircovnicul. 

— Să ne oprim, zise colţosul. 

Se opriră. Fumară. Plecară. Abia făcură trei-patru 
paşi şi-l auziră pe colţos spunînd : 

— Dacă-mi dă Dumnezeu zile şi-ajung zdravăn 
acasă, primul lucru pe care-l fac o omor pe nevastă- 


361 


mea. li frîng gâtul, o rup în bătăi, o stilcesc, o calc 
în picioare pînă o omor. 

-— Doamne miluiește, zise ţicovnicul, și eu tot lu 
asta mă gindeam. Doamne miluieşte ! De bătut am 
s-u bat. Am s-o las lată. De omorît însă n-am s-o 
omor. 

— De ce să n-o omori ? întrebă colţosul. Trebuie 
s-o omori. 

— Aş omori-o. Dar dac-o omor, cine-mi creşte co- 
pilaşii ? 

— Găseşti alta. Acum pretutindeni sînt muieri cu 
duiumul, văduve de război. Toate au devenit curve. 
Toate. Toate. Cum văd un bărbat, cum ridică fus- 
tele. 

Ajunseră la crîng. Noaptea atîrna încă, cu tot întu- 
nericul ei deasupra lumii. Vintul se potolea. Ninsoarea 
se rărea. Întrară în crîng. Aproape orbește dibuiră prin 
mormanele de zăpadă arbuştii şi începură să îringă şi 
să adune ramuri. După ce adunară destule, bătătoriră 
zăpada cu picioarele şi aprinseră, cu mare caznă, fo- 
cul. Focul întîi fumegă, pe urmă flăcările se ridicară 
zbătindu-se vesele. Dezertorii își încălziră mîinile, 
iși încălziră picioarele și îndată le reveni voioşia. Col- 
ţosul zise : 

— Ne-ar prinde bine dacă am avea la îndemină 
cite-o strachină de ciorbă și cîte-un codru de piine. 

— Doamne miluieşte, spuse ţircovnicul, eu unul 
m-aș mulţumi şi cu o bucată de mămăligă. Aş în- 
fige-o într-un băț și-aș prăji-o la foc. Acasă, în lipsă 
„de altceva, mîncam deseori mămăligă prăjită. Şi 
atunci mi se părea că mămăliga prăjită e cea mai 
bună mîncare din lume, cea mai gustoasă, cea mai... 

Vorbiră îndelung despre mîncare. Pe urmă vorbiră 
tot despre mîncare. Ce mincaseră acasă, ce mincaseră 
la cazarmă cînd fuseseră soldaţi tineri, cum şi cu ce 
se hrăniseră pe front. Acum... Le ghiorăiau maţele. 


302 


Le lăsa gura apă. La amintirea fiecărui fel de mîncare 
făceau zimbre. 

— Să mai fumăm o ţigară. 

— Dacă o să fumăm atit de des, pînă dimineaţă 
isprăvim tutunul. 

Hupseră două ţigări şi fiecare tumă cîte o jumă- 
tate. Cit timp fumară nu scoaseră nici un cuvint. Stin- 
seră chiştoacele și le puseră la păstru, în buzunare. 
Colţosul alungă tăcerea : i 

— Nu știu de ce, însă mie mi se pare că de aseară, 
če cînd am plecat de la șatră, am devenit mai bun, 
mai milos, mai omenos. Parcă aş fi alt om... Alt om... 

Doi tăcură. Ţîrcovnicul zise : 

— Cum nu ştii de ce? E simplu. Ai scăpat de pri- 
mejdia de a fi omorît. 

Colţosul clătină din cap. 

— Nu poate fi asta. Am scăpat de primejdia de a 
fi omorit de oamenii șatrei. De primejdia de a fi omo- 
rit de alţi oameni n-am scăpat încă şi nici n-o să scap 
așa de curind. Dar mai e o primejdie care mă pindeşte 
si pe mine ca şi pe voi: primejdia de a muri prin 
această pustietate, de frig sau de foame. Nu, nu poate 
îi aceea, ţîrcovnicule, nu, nu poate fi ce ai spus 
tu că este. 

Unul din cei doi rise, iar celălalt grăi : 

— Şi eu simt că am devenit mai bun, mai milos, 
mai omenos, dar nu de aseară, ci de atunci de cînd, 
după beţie, m-am trezit legat fedeleş şi fără armă. 
Cred că, de fapt, am devenit mai bun, mai milos, mai 
omenos nu pentru că eram legat fedeleș, ci pentru că 
nu mai aveam armă. 

Acela, care pînă atunci tăcuse într-una, șopti : 

— Asta e. Arma îl înrăiește pe om. Uneori îl înră- 
ieşte în așa măsură, încît omul se schimbă în fiară. 

Tăcu un timp. Merse mai departe după ceilalți. 
Tăcu. Tăcu. Apoi adăugă : 


363 


Pa i 


— Cu cît arma pe care o ţine omul în miîini e mai 
grozavă, cu atit omul devine mai rău, mai ticălos, mai 
pornit pe crime. 

— De cînd ni s-au dat arme şi-am fost trimiși la 
război să omorim oameni, toţi am devenit fiare, măr- 
turisi colţosul, tii, toţi, fiare adevărate. N-aş mai 
vrea să pun mina pe-o armă în viaţa mea. Şi, dacă 
s-ar putea, nici măcar pe-un ciomag. 

Ţircovnicul rînji : 

— Dar cînd o să ajungi acasă, dacă ţi-o ajut+ Dum- 
nezeu să ajungi, cu ce-o s-o omori pe nevastă ta? 

— Pentru atita lucru n-am nevoie de armă. îmi 
ajunge un capăt de sfoară. Fac un laţ. I-l arunc pe 
după git. String. Și... gata. Uneori omul moare ușor, 
ca un pui de găină. 

— Și cu bunătatea, cu mila, cu omenia, cum ră- 
mine ? 

— Socoteala cu nevasta e altceva. Înţelegi ? Acum 
e război. Toate femeile au păcătuit. Toate. Nu se 
poate să nu fi păcătuit şi nevastă-mea... nu se poate... 
Nu se poate. 

Focul pilpii ce mai pilpii şi se stinse. Fugarii se 
îngropară în zăpadă și adormiră. 

Dimineaţa, cînd ii trezi gerul, văzură cerul lim- 
pede, fără nori şi soarele care abia răsărise peste lume 
şi peste somnul lor. Îngheţaţi şi mahmuri o porniră la 
drum. leșiră din cring. Zăpada sclipea puternic, lu- 
mina dimineţii luneca lin peste ea pină la marginea 
zărilor. Deodată se opriră. În faţa lor, acoperite ușor 
de cele din urmă cerneri de zăpadă, zăceau rămăşiţele 
celor doi fugari pe care ei îi împușcaseră cu citeva 
săptămîni mai înainte, ca să le ia cojoacele şi căciu- 
iile. Ciinii șatrei sfirtecaseră morţii şi-i mincaseră. 
Rămăseseră straiele rupte, capetele roase de piele, 
oasele, picioarele încălțate în opinci. Se uitară înde- 
lung. Se uitară... Ţircovnicul zise : 

— Aveau arme. Ce-ar fi să le căutăm ? 


364 


Le găsiră. Mai găsiră şi citeva grenade de mină. 

— Eu zic, spuse colţosul, să lăsăm puştile. Să luăm 
numai grenadele. La o adică o să ne slujim de ele cum 
trebuie. 

Le împărţiră între ei şi le puseră prin buzunare. 

— Ce facem, întrebă ţircovnicul, dacă ajungem la 
o casă de oameni, care nu vor să ne dea adăpost şi 
mincare ? 

Colţosul rinji : 

— Cum ce facem ? Îi omori... şi pace | 

Din toate vorbele pe care le vinturaseră oamenii 
oacheşi în fața hrubei din care cei patru dezertori 
fugiseră, lui Him başa ii rămăsese în minte spusele 
văduvei lui Boz : „De zece ani nu s-a atins nimeni 
de mine, pe cîtă vreme tu nici n-aştepţi să-ţi adoarmă 
copiii bine și-ncepi să te zbinţui cu bărbatu-tău“, 
Mai înainte de a fi primit poruncă să-și aducă șatra 
în aceste ţinuturi, oamenii oacheși de sub mîna lui îl 
ascultaseră fără şovăire şi tot fără șovăire îi respecta- 
seră rangul și virsta. Acum, deseori, i se împotriveau. 
Unii o făceau fățiș, alţii pe ascuns. Simţea din ce în 
ce mai mult împotrivirea lor și simţea, mai ales, lipsa 
lor de rușine. Seara, în hrube, se adunau în jurul 
focurilor, vorbeau, povesteau și, cu toată starea jal- 
nică în care se aflau, mai găsea în ei putere să şi 
cînte. Pînă aci toate mergeau bine, după rînduiala 
străveche. Se trăgeau apoi în culcușuri, pe lîngă pe- 
reţi, pentru somn. Nici nu apucau să se aciueze fie- 
care pe locurile lor, că o muiere mai tinerică se gră- 
bea să acopere focul cu cenușă, se repezea la lampă, 
sufla în ea şi o stingea. Afară șşuiera viscolul, nămeţii 
creșteau, zăpada curgea din cerul dușmănos peste 
nesfirşirile cîmpului din jur, caii, măgarii și catirii 
tremurau de frig și mureau, iar în hrube... În hrube 
începea zbînţul. Nimeni nu se mai rușina de nimic. 
Copiii îşi ascuţeau auzul şi înțelegeau totul. Bătrinii 


355 


îşi puneau cojoacele peste cap şi se prefăceau că nu 
aud nimic. 

— Ruşine ! Ceea ce se întimplă în șatra noastră și 
cu șatra noastră, e o rușine. 

— Nu, Him, nu e vorba nici de rușine, nici de lipsă 
de rușine. Viaţa își cere drepturile ei. Oriunde s-ar 
afla omul şi oricît de greu ar trăi, viaţa din trupui 
lui e viaţă. Și viaţa, atîta timp cit e viaţă, își cere 
drepturile ei. Him, nimic altceva decît drepturile ei. 

— Să fi îmbătrînit eu atît de mult, Sina ? 

— Da, Him. Şi tu ai îmbătrinit, și eu am îmbă- 
trinit. Acum, Him, acum trebuie să ne arătăm înţe- 
lepţi. Nu le lua oamenilor în nume de rău ceea ce fac 
şi nu-i certa. Dacă vei încerca să-i cerţi, să știi că-i 
vei certa fără folos. Mulţi îşi dau seama că nu vor 
apuca primăvara, că lunile acestea de iarnă sînt ceie 
din urmă pe care ie vor trăi. Şi doresc să și le îră- 
iască repede şi cît mai din plin, Him. De oprit, cum 
ai să-i opreșşti ? 

Bărbaţii oacheși curăţau pirtiile de zăpadă adusă 
de ultima ninsoare, iar muierile plecaseră la crîng, să 
rupă ramuri de arbuşti şi să le care la şatră. Copiii 
zburdau prin zăpadă desculți şi aproape goi. Soarele, 
mai vioi parcă decît în alte zile, risipea lumină și stră- 
lucire și tuturor, deși frigul îi pișca, li se părea că 
răspindește și ceva căldură. 

În fundul hrubei o femeie tînără își legăna pe ge- 
nunchi sugarul care plingea. 

— Taci cu mama... Taci cu mama... Taci cu mama... 

Sugarul nu înţelegea ce i se spune. Scincea într-una. 
Scîncea din ce în ce mai încet. Tăcea. Muierea vru 
să-l ia de pe genunchi, și să-l pună, înfășurat în scu- 
tece cum se afla, alături. Deodată dădu un țipăt. Oarba 
se duse la ea, pipăi copilul și rosti : 

— Țipi degeaba. A murit. 

În şatră se nășteau mereu copii. Aproape că nu 
trecea săptămînă fără să se nască cel puţin unui. Dar 


366 


și mureau. Numărul sufletelor din şatră creştea, scă- 
dea, creştea şi iarăşi scădea. Puţine femei zdravene 
din șatră rămăseseră cu pîntecul supt. Cele mai multe 
se lăudau cu sarcina lor. Îşi scoteau pîntecul plin îna- 
inte și rosteau cu mîndrie : 

— A mișcat. O să fie băiat. Îl aduc pe lume pe la 
începutul lui mai. 

— Pe al meu o să-l alăptez abia în vară, cînd s-or 
coace cireşele. 

— Cireşele ! Cireșii... 

Cireșii, care aveau să înflorească în primăvară şi să 
coacă cireşe în prima săptămînă a verii, erau departe. 
În jur pustiu şi pustietate. Primăvara nu avea să vină 
decît cu iarbă, cu ciulini, cu mărăcini, cu scaieţi şi cu 
noi și noi muşuroaie ridicate din adincul pămîntului 
pietros și nisipos de cîrtiţele oarbe. Mai era mult pînă 
la sosirea primăverii şi era și mai mult pînă la întîiele 
zile ale verii. Totuși muierile oacheșşe şi borţoase ale 
șatrei visau cireşe coapte, rivneau de pe acum după 
cireșe coapte, le lăsa gura apă după cireşe coapte... 

Him își aduse aminte că în orașul acela de lîngă 
fluviu i se făcuse poftă de mere, voise să cumpere 
mere şi să măniînce măcar unul. Uitase să cumpere. 
I se făcu acum, în miez de iarnă şi în pustietatea asta, 
poftă de mere. Gura i se acri și se umplu de salivă. 
1 se păru că saliva din gură are gust de mere şi miros 
de mere. O înghiţi. Pofta însă nu se lăsa înșelată. Stă- 
ruia mai departe. Stăruia. Stăruia. 

Muierea tînără îşi aşeză sugarul mort pe genunchi 
şi se apucă să-i cînte drăgăstos : 

-- Taci cu mama... Taci cu mama... Taci cu mama... 

Sugarul, vinăt, mort şi îngheţat, tăcea. Muierea 
cînta mai departe : 

— Taci cu mama... Taci cu mama... Taci cu mama... 

Muierea se trezi ca dintr-un somn adînc și se 
văită : 


367 


— A murit... A murit... Acum... Acum ce mă fac 
eu fără copil ? 

Oarba se supără. Nu-i plăceau muierile care se tîn- 
guiau după morţi. O repezi : 

— Ce te faci tu fără copil ? Toanto ! Eşti tînără şi 
sănătoasă. O să te zbinţui citeva nopţi cu bărba- 
tu-tău, o să rămii cu burta mare și-o să-i naști altul. 

— Îţi vine uşor să vorbeşti. 

— Ba nu-mi vine de loc uşor. Am născut zece co- 
pii. Toţi băieţi. Cinci mi-au murit şi cinci trăiesc. 

Intră, cu părul lung, neţesălat şi lucios şi cu barba 
răvășită, Gote. Îl căută cu ochi pe Him başa şi cînd 
îl văzu se repezi la el : 

— Bulibaşă, bulibaşă, ce mă fac eu, bulibaşă? A 
dat necazul peste mine, bulibaşă, necazul cei mare a 
dat peste mine, bulibașă... 

Him nu se tulbură. îl pofti să ia loc lîngă foc, îi 
întinse punga cu tutun și foița, şi-l imbie să-și răsu- 
cească o ţigară. 

— Fumează. Fumatul linişteşte. 

Gote răsuci ţigara, o aprinse, o fumă. 

— Am fumat, bulibașă, dar de liniștit nu m-am. 
liniştit. 

— Spune-mi, Gote, spune-mi necazul. 

— Rita. 

— Ce s-a intimplat cu Rita ? 

— Mi-a stricat-o Blebe. Mi-a stricat-o şi mi-a lă- 
sat-o cu burta mare. Mi-a stricat fata Blebe. Mi-a 
stricat-o... 

Him tăcu. Carba auzi plingerea lui Gote. Veni 
lingă foc. 

— Eşti încredinţat că Blebe ţi-a stricat fata ? 

— Fata mi-a spus, iar Blebe a recunoscut. 

-- Necazul nu e chiar atit de mare cum crezi, zise 
Oarba. Și cu oarecare înţelegere din amîndouă păr- 
tile acest necaz s-ar putea schimba în bucurie. 

— Cum ? 


368 


-— Blebe e place pe fată ? DER 
„— O place. 
-— Dar fata il place pe Blebe ? 

— ÎI place. Toată ziua se zgîieşte la el. 

— Să-l însurăm pe Blebe cu Rita, zise Him. 

-— Lesne de spus, zise Gote, greu de înfăptuit. 

--— Dece? 

~- Blebe n-are sfanț. Tatăl lui Blebe nu vrea 
-3-audă. Amindoi cer să le dau fata pe degeaba. Cum 
„adică ? Să le dau eu fata pe degeaba ? De ce să le dau 
2u fata pe degeaba ? Doar nu s-a întors lumea cu do- 
-sul în sus ? Lumea, bulibaşă, a rămas lume. 

Him başa tăcu un timp. Tăcu şi Oarba. Lui Gote 
“îi scăpărau ochii. Întinse mîna spre punga cu tutun a 
Jui Him. Luă tutun şi foiţă, răsuci o altă ţigară, o 
‘fumă pînă la capăt. Nici acum nu se linişti. 

— Da, bulibașă, spuse cu năduf. Lumea nu s-a în- 
“tors cu dosul în sus. 

Başa zimbi. Simţindu-i zimbetul, zîmbi şi Oarba. 
Him zise : 

-— Vezi tu, Gote, în anii din urmă s-a întîmplat 
"tocmai ceea ce crezi tu că nu s-a întimplat. Lumea 
«s-a întors cu dosul în sus. 

— Eu, eu ce mă fac cu fata ? Eu nici mort nu-mi 
cdau fata după Blebe, dacă Blebe sau tatăl lui Blebe 
mu-mi dau cel puţin zece galbeni pentru ea. Rita e... 

— Stiu. Tinără. Frumoasă. Sănătoasă. Tu mai ai 
aur ? 

— Ciţiva galbeni. Mai puţini de zece. 

— Atunci de ce crezi că Blebe sau tatăl lui Blebe 
ar avea mai mult ? 

— Dacă Blebe ştia că n-are cu ce-mi plăti fata, de 
“ce mi-a stricat-o şi-a mai lăsat-o, păcătosul, şi cu 
burta la gură ? 

— Tinerețea, Gote. Tinereţea... 

— Am să-l omor, bulibaşă, am să-l omor pe Blebe. 


369 
24 


— Bine, zise Him başa, să spunem c-ai să-l omori 
pe Blebe. Cu ce-ai să te alegi din omorul ăsta? 

Lui Gote întrebarea i se păru de neînțeles. 

— Cum adică ? Dacă-l omor pe Blebe o să-mi... o 
să m-aleg cu... O să m-aleg cu... 

-- N-o să te alegi cu nimic, Gote. Tu o să-l omori 
pe Blebe, tatăl lui Blebe o să te omoare pe tine. 
Unde-o s-ajungem dacă o să vrem mereu să ne omo- 
rîm unii pe alţii? La asta te-ai gîndit ? 

— Nu, la asta nu m-am gîndit. M-am gindit numai. 
că eu trebuie să-l omor pe Blebe. 

— Noi nu omorîm oameni, Gote. Nouă nu ne place 
să omorîm oameni. 

— Noi nu omorîm cameni bălani, Him başa. Dar 
atunci cînd nu se poate altfel, ne omorîm între noi. 
Vrei sau nu vrei, Him başa, dar iarna asta Goșu îl va 
omori pe Ariston, ori, poate, Ariston il va omori pe 
Goşu. Nu se ştie care pe care, dar șatra ştie că se vor 
mai lupta încă o dată în faţa șatrei, cu luptă dreaptă 
și va rămîne cu viaţă cel care va fi mai tare. 

— Asta e altă socoteală, îi răspunse başa. Dacă 
vrei să-l omori pe Blebe, trebuie să-l omori în luptă 
dreaptă. 

Gote lăsă nasul în jos : 

— Luptă dreaptă... În luptă dreaptă eu nu-l pot 
omori pe Blebe... E tînăr, e sprinten, ştie să se bată 
şi cu cuțitul și cu harapnicul ! Eu vreau să-l omor pe 
Blebe altfel, Him baga. 

— N-ai să-l omori pe Blebe și în cuprinsul şatrei 
noastre nimeni n-are să omoare pe nimeni. 

— Şi cu fata mea cum rămîne ? 

— O să mă gîndesc, Gote, o să mă gîndesc şi-o să 
hotărăsc. 

Omul plecă tot așa de neliniștit cum venise. 

Muierea tînără își legăna mai departe sugarul mort 
pe genunchi, însă nu-i mai cînta nici un cîntece. 

Him o întrebă: 


370 


— De ce-l mai legeni ? 

—- Poate nu e mort. Poate doarme. 

— Da, spuse Him başa. Doarme. Doarme somnul 
cel lung. 

— Poate se trezeşte, zise muierea. Poate se tre- 
zeşte, ori, dacă e mort, poate înviază. 

— Ai mai văzut tu vreun mort înviind ? 

— Nu. N-am mai văzut, dar s-ar putea să văd 
acum. Multe pe care nu le-am văzut altă dată le văd 
acum. Poate înviază. 

—- Las-o-n pace, Him. Las-o să creadă ce vrea. S-a 
zăpăcit. O să-i treacă. Peste o zi, două o să-i treacă, 
iar peste o sătpămînă o să se apuce să facă altul. 

Nu mureau în șatră numai sugari. Mai mureau și 
bătrîni. Pe morţi îi învăluiau în cîte un ţol zdrenţăros, 
îi duceau la spinare şi-i îngropau în colina îngheţată, 
unul lîngă altul. Cînd era soare, ca și atunci cînd 
cerul era întunecat din pricina nopţii, moartea da 
tircoale şatrei. Moartea nu avea chip, nimeni nu o vă- 
zuse vreodată, şi nici acum n-o vedeau, dar oamenii 
o simțeau pe aproape. Se temeau şi ei, cum de altfel 
se temeau toţi oamenii, chiar aceia care se lăudau că 
nu se tem de ea, dar știau că nu e nimic de făcut îm- 
potriva ei. 

Muierea tînără începu iarăși să îngîne : 

— Taci cu mama... Taci cu mama... Taci cu mama... 

Sugarul mort tăcea. Toţi morţii tac. Orice le-ai 
spune, morţii tac. Tac chiar și aceia care în lunga lor 
viață au fost destul de gălăgioși. 

Oamenii oacheși se întoarseră de pe colină cu lo- 
peţile la spinare. Femeile veniră și ele de la crîng 
purtînd maldăre de ramuri și de vreascuri la spinare. 
Copiii lăsară zburda şi intrară în hrube. Aprinseră ca 
în fiecare zi focuri, mîncară ca în fiecare zi și, după 
ce miîncară, tot ca în fiecare zi, se tolăniră să se 
odihnească. Him chemă bărbaţii șatrei la sfat. Veniră. 


azi 


Și cum veniră se așezară în jurul focului pe vine şi. 
se apucară să pufăie din lulele. Hruba se umplu şi: 
mai mult de miros înţepător, acru și amar, de 
tutun. 

Him başa zise către Gote : 

— Spune-le și lor povestea... 

— Povestea cu Rita? 

— Da. 

— Povestea cu Rita... Povestea cu Rita și cu tînă.— 
rul Blebe... 

Gote vorbi și nu vorbi rău. Ceru, la sfirsit, să se 
respecte legea șatrei. Blebe s-o ia numaidecît pe Rita. 
de nevastă, iar lui să-i plătească pentru fată cel pu- 
țin zece galbeni de aur vechi, turcesc. Nu și-a crescut: 
el fata atîţia ani ca să i-o dea plocon lui Blebe. 

Blebe ridică nepăsător din umeri, zîmbi și spuse v 

— Ţi-aş da bucuros, nene Gote, că deocamdată nu. 
pot să-ţi spun încă tată, ţi-aș da bucuros nu zece 
galbeni de aur, ci o sută... 

Gote îl întrerupse și întinse cu lăcomie mîna. Avea. 
o mînă mare, largă, neagră şi uscată. Zise pripit :. 

— Ia dă-mi-i... 

Bărbaţii așezați pe vine în jurul focului rîseră.. 
Blebe îl lăsă pe Gote să rămînă cu mîna întinsă și 
vorbi : 

— Nu te pripi, nene Gote. Am spus că ţi-aș da pen-- 
tru Rita nu zece galbeni de aur, ci o sută, dar... 

— Nici un dar, Blebe. Nici un dar. Banii... Gal-- 
benii... Galbenii de aur ! Cu zimţi ! 

— N-am para chioară, nene Gote, n-am în pungă: 
nici măcar o para chioară. 

— Să-mi dea taică-tău. 

Blebe se întristă : 

— Tata... N-are nici tata... 

— Să vie taică-tu aici, răcni Gote, să mă-nţeleg' 
cu el, să-mi dea banii, să-mi dea galbenii pentru: 
fată. 


372 


—— Ar veni, spuse Blebe trist. Cu dragă inimă ar 
xeni, dar nu poate. N-a ieşit nici la lucru. 

-— Lenevos cum îl ştiu. 

-— Nu, nene Gote, nu din pricina lenii n-a ieșit tata 
Ha lucru. E boinav. Varsă venin și varsă şi sînge. Ne- 
nea Ariston îl ţine de cap, iar el varsă venin şi varsă 
şi singe, venin și sînge. 

— Bine, spuse Gote, varsă, varsă venin și varsă 
sînge, cum zici tu. Dar să-mi dea banii pentru fată 
şi pe urmă să verse cît o vrea, să verse ce-o vrea. 
După ce-mi va da banii pentru fată poate să-și verse 
şi maţele, poate să-și verse şi sufletul. 

— N-are. N-are nici el bani. 

— A avut. Știu c-a avut. 

-— A avut. Nu spune nimeni că n-a avut, însă acum 
nu mai are. Nimic nu mai are. Nimic. Nimic. 

Tăcu. Tăcură şi ceilalți. Blebe adăugă încet : 

-— Pînă astă-seară... Cel mai tîrziu pînă mîine di- 
mineaţă, tata moare. 

— Poate nu moare. 

— Poate-mi dă galbenii și nu moare, zise Gote, ori 
poate îmi dă galbenii și moare după ce mi-i dă. 

-— Moare, nene Gote. Nenea Ariston îl ţine pe tata 
de cap și el varsă. Varsă într-una. Venin varsă și sînge 
“varsă. Şi atunci cînd un om varsă venin și varsă şi 
sînge, atunci moare, nene Gote, moare. 

— Întâi să-mi plătească fata, se încăpățină Gote, 
întîi să-mi plătească fata și pe urmă, dacă vrea să 
trăiască, să trăiască, dacă nu, treaba lui, să moară. 

Glasul i se muie și ochii rotunzi, neobişnuit de mari 
şi neobişnuit de negri, ca ochii tuturor oamenilor ṣa- 
trei, i se umeziră : 

— Giîndiţi-vă și voi... Staţi strîmb şi judecaţi 
drept... Mi-am crescut fata... Optsprezece ani am în- 
grijit-o şi-am crescut-o... Optsprezece ani... Şi acum... 
:Cum să i-o dau eu pe nimic lui Blebe ? 

Flăcăul se îndirji : 


— Dacă vrei să mi-o dai bine, dacă nu... 

— Ce să fac eu cu ea? Ai lăsat-o cu burta mare. 
O să nască. Ce să fac eu cu ea şi cu copilul ei ? 

— Să te speli cu amîndoi pe cap, spuse flăcăul. Să 
te speli pe cap cu Rita și după aceea să te speli pe cap 
și cu copilul ei. 

Se ridică de la locul lui, se repezi la Gote şi-i vîri 
pumnul sub nas. 

— Nu pricepi, nene Gote ? Nu pricepi că nici eu, 
nici tata nu avem para chioară în pungă ? 

Him îi spuse lui Blebe să treacă la locul lui. Flă- 
căul îl ascultă. 

— Zău, nene Gote, parcă ai avea cap de catir, nu 
de om. 

— Poate, spuse Gote, poate capul meu e cap de 
catir. Dar cum să-ţi dau eu fata pe degeaba ? Trebuie 
să mi-o plăteşti. Am crescut-o optsprezece ani. Tre- 
buie să mi-o plăteșşti. Ai bani, n-ai bani, trebuie să 
mi-o plăteşti. Trebuie să respectăm legea, amindoi 
trebuie să respectăm vechea lege a șatrei. Altfel nu 
se poate, băiete, de loc nu se poate. 

Pe neașteptate, văzduhul începu să vuiască. Întii 
vuietul se auzi, ușor, ca un zbîrniit de bondari. Pe 
urmă se întări. Şătrarii ieșiră în faţa hrubei lor, își 
puseră mîinile streașină la ochi și priviră în sus. Soa- 
rele strălucea. Cerul era limpede și albastru. Văzură 
trei avioane burticoase care gemeau în văzduh și îna- 
intau lin către apus. Se depărtară. Nu ajunseră însă 
să se piardă în marginea zării. Se lăsară ușor într-o 
parte şi aruncară încărcătura. Pămîntul se zgudui 
parcă din temelii, cerul plezni şi vui îndelung. Jos, 
pe albul zăpezii, fulgerară cîteva flăcări şi după aceea 
se înălțară niște coloane de fum. 

— Camioane cu benzină. Ori poate tancuri. 

Cele trei avioane se întoarseră. Pluteau lin prin 
înaltul cerului albastru, ca trei păsări albe, ciudate. 
Soarele se juca pe aripile și pe trupurile lor lungi şi 


burticoase, și le făcea să strălucească. Un avion mic 
de vînătoare se ţinea după ele, departe. Nu îndrăznea 
să se apropie, dar mitraliera de pe bordul lui țăcănea 
într-una... într-una... Parcă lătra o căţea... 

Curînd mitraliera tăcu. Avionul de vinătoare o coti 
spre miazănoapte și se pierdu în cer. Celelalte trei 
trecură pe deasupra hrubelor. Nu se scurseră prea 
multe minute și vuietul lor se potoli. Aerul rece se 
linişti şi peste toate întinderile, cîte se vedeau cu 
ochii şi cîte nu se vedeau, acoperite de zăpadă şi 
miîngiiate de soare, deveni iarăși stăpiînă tăcerea, o 
tăcere albă, adincă, neclintită, care năștea spaimă. 

Bărbații şatrei intrară iarăşi în hrube. Frigul se 
luă după ei. Aruncară vreascuri şi focul prinse aripi. 
Aci, unii își suflară în palme, să și le încălzească, alții 
le întinseră spre foc. 

— Acolo unde a căzut încărcătura, zise Sarat, acolo 
au murit vameni. Poate mai mulţi... Poate mai pu- 
tini... Dar de murit au murit. Războiul înseamnă 
moarte. De ce s-au apucat oamenii neoacheși de 
război ? Aveau de toate! Unii chiar prea mult. A? 
De ce s-au apucat ei de război ? 

Mercu vorbise. Bătrînii riseră. Rise și Him başa, 
deși știa că nu e nimic de ris. După ce-și stinse rîsul, 
zise : 

— De ce s-au apucat de război... De ce s-au apucat 
de război ! Vouă vă vine greu să înțelegeţi. Am să vă 
spun că şi mie îmi vine greu să înțeleg. Totuşi, pînă 
la urmă, trebuie să înţeleg. Noi... Noi avem șatra 
noastră. Nu trăim laolaltă cu ceilalţi oameni în sate 
sau în tirguri, trăim alături de ei, iar de cînd am fost 
siliţi să ne aciuăm în aceste ţinuturi pustii, trăim cit 
se poate de departe de ceilalţi oameni. Moartea se 
furișează printre noi și fură azi un suflet, miine alt 
suflet. Dacă ne gîndim bine, cîţi sintem noi ? Puţini. 
O mînă de oameni. Și nu ne înțelegem deplin între 
noi. Ariston vrea să-l omoare pe Goșu şi Goşu vrea 


375 


să-l omoare pe Ariston. Pricina? O cunoaşteţi cu 
toții: un fund de muiere, nimic mai mult decît un 
fund de muiere. ; 

Başa scuipă scirbit în foc. Scuipatul câzu pe o bu-- 
cată de jar. Sfirii şi pieri. 

— O să-mi spuneţi că nu e vorba de-un fund de 
muiere, că e vorba de dragoste, de patimă, de... 

— Se vede că ai îmbătrinit, başa. Numai atita 
vezi ? 

— Numai atita, mucosule. 

Blebe lăsă nasul în jos. Başa continuă : 

— Să trecem acum la cearta dintre Gote şi Blebe. 

— Nu e nici o ceartă la mijloc, bulibașă, spuse pri- 
pit Gote, nu e nici o ceartă la mijloc. Blebe mi-a: 
stricat fata și fata a rămas grea şi la primăvară fata 
o să nască un copil. Ce mă fac eu cu fata pe cap şi cu 
copilul fetei pe cap? A ? Ce mă fac, bulibaşă ? Spu- 
ne-mi, dacă poţi să-mi spui... 

— Dacă nu vrei să rămii cu fata şi cu copilul fetei.: 
pe cap, n-ai decît să-i dai fata de nevastă. Blebe c- 
vrea. Dă-i lui Blebe fata şi-ai scăpat şi de fată, şi de- 
copilul fetei, care e pe drum. 

Bărbaţii adunaţi în juru! focului holbară ochii,. 
ochii lor rotunzi, neobişnuit de mari şi neobișnuit de- 
negri. Gîndiră : A înnebunit Him başa. El, tocmai el,. 
care e dator să vegheze ca legile străvechi ale șatrei: 
să fie păstrate cu neclintire, le calcă în picioare. Tre- 
buie să ne alegem alt bulibașă. Trebuie. Trebuie. Him: 
başa nu mai e bun de nimic. Him başa şi-a pierdute 
minţile. Asta e. Calcă-n picioare străvechile legi ale- 
şatrei ! Și-a pierdut mințile ! 

Gote nu mai izbuti să se stăpinească. Își smulse- 
luleaua din gură și o aruncă în foc. Se sculă, se re— 
pezi la peretele grotei şi începu să se dea cu capuli 
de el. 

Oamenii oacheși se uitară la el fără să se mire și 
se uita la Gote fără să se mire chiar Him başa, acest. 


376 


bătrîn Him başa care, după părerea lor, a tuturor, își 
pierduse minţile. 

Gote se izbi cu capul de perete, o dată, de două ori, 
de trei ori. În sfirșit, i se rupse deasupra urechii pie- 
lea capului. Singele ţişni și se revărsă prin părul 
ciufulit, slinos, nepieptănat de săptămîni de zile. Îşi 
pipăi rana cu degetele. Se uită la degete şi le văzu 
năclăite de sînge. Urlă : 

— Mai trăiesc! Nenorocirea nenorocirilor ! Mai 
trăiesc ! L-am auzit pe Him başa spunînd ce-a spus; 
şi inima nu mi-a pleznit în piept ! Nenorocirea neno-. 
rocirilor ! Mai trăiesc ! Dar eu nu mai vreau să tră-. 
iesc după ce-am auzit, ce-am auzit ! 

Se mai lovi o dată cu capul de perete, însă de data, 
asta toţi cei ce se aflau acolo o văzură, mai încet şi 
cu multă, cu foarte multă grijă. 

Văzînd că nimeni nu sare să-l impiedice să-şi 
spargă capul, şi să-l cheme lingă foc, Gote veni sin- 
gur. Blebe luă o mînă de cenușă caldă din vatră, dibui 
rana care singera și presără cenușa. 

— Hoţomanule, zise Gote, degeaba încerci să te iei 
bine pe lingă mine. Dacă nu-mi plăteşti fata, n-o pupi. 
O să te omor. Cu cuțitul, cu toporul, o să văd eu cu, 
ce, dar de omorit tot te omor. Mi-ai ademenit fata, 
Cine știe unde mi-ai ademenit-o... şi mi-ai stricat-o. 

— Aş! N-o să mă omori. O să-mi dai fata şi n-o să, 
mă omori. 

Rînji, se căută prin buzunar, scoase un galben de 
aur vechi, turcesc, un galben adevărat, cu zimți ade- 
văraţi, îl puse în palmă şi i-l arătă lui Gote: 

— Îl vezi, nene Gote ? Îl vezi ? Ia aminte! E sin- 
guru! pe care-l mai am. Cel din urmă pe care-l mai 
am. Ți-l dau cu dragă inimă. Și cu asta am încheiat, 
socotelile. 

Gote privi galbenul cu ochi mari. Nu-i venea să; 
creadă. Și, totuşi, era nevoit să creadă. În palma lui 
Blebe se afla un galben adevărat, de aur adevăraț, 


372 


vechi, turcesc, cu zimţi adevăraţi. Întinse mîna şi-i 
luă. Îi încercă tăria între dinţi. 

— Da, zise, galbenul e bun. Mai dă-mi încă nouă. 

Blebe scînci : 

— Nene Gote, în afară de galbenul ăsta nu mai 
avem în pungă, nici eu, nici tata, nici o leţcaie. 

— Nu te cred! Nici dacă aș vedea că te spinzuri, 
nu te-aș crede. 

În pragul hrubei se ivi Ariston : 

— Blebe, moare taică-tău. Vino şi tu. Vino să-i 
vezi cum moare. 

Alergară cu toţii în hruba lui Ariston Chiorul. in 
mijlocul hrubei, lingă foc, se afla o baltă de venir 
galben-verzui amestecat cu aţe groase de singe. Se 
feriră să calce în ea. O femeie luă un lemn scurt, în- 
tinse cenuşa caldă şi acoperi băltoaca. 
| — Aşa! Acum nu se mai văd scirboteniile. 

Pe tatăl lui Blebe îl găsiră culcat lingă perete. Era 
galben-ceară. În ochii rotunzi, neobișnuit de mari şi 
neobișnuit de negri, îi licărea încă viaţa. Îl văzu pe 
Blebe şi-i făcu semn să se aplece asupra lui. Cînd îlă- 
căul se aplecă, îi şopti : 

— Caută-mă în chimir. 

Îl caută. Scoase între degete un galben. 

— Îl păstram pentru vreo nevoie, pentru cînd mi-ar 
fi fost mai greu. Dă-i-l lui Gote. Pentru fată. 

Gote auzi. Întinse mîna : 

— Dă-mi-l, Blebe, dă-mi-l o dată, păcătosule, 
dă-mi-l şi nu mă mai chinui! 

Blebe îi întinse galbenul. Gote îi încercă tăria între 
dinţi și-i privi zimții. 

— E bun. E galben adevărat. 

— Altul nu mai am, tată. 

— Acum te cred, ginere. Te cred și... să fie într-un 
ceas bun... să fie cu noroc... Cu noroc... 

— Într-un ceas bun, zise şi başa. 


378 


Ceasul nu era însă bun pentru toţi oamenii oacheşi 
din grotă. Tatăl lui Blebe icni. 

— A murit, zise Sarat. I-a zburat sufletul din trup. 

Oamenii oacheşi se uitară la mort şi se uitară cu 
băgare de seamă de jur-împrejur, ca și cum ar fi vrut 
să vadă sufletul mortului. Nimeni, niciodată, n-a vă- 
zut sufletul vreunui mort, totuși oamenii oacheșşi, 
acum, așteptau... aşteptau... 

Nu văzură nimic. În schimb o auziră pe Oarbă 
spunînd : 

— Bu i-am văzut sufletul. 

— Cînd ? 

— Acum. Chiar acuş-acuşica. 

— Cum arăta ? 

—- Era alb, ca aburul și semăna cu o pasăre mare. 

—- Chiar cu o pasăre ? 

— Da. Chiar cu o pasăre. Cu o pasăre mare... mare... 

A doua zi, înainte de amiază, îngropară sugarul. 
O dată cu sugarul îl îngropară sub zăpadă și pe tatăl 
lui Blebe. 

Gote era vesel nevoie mare. Nu căpătase pentru 
ata lui atît cît ceruse, dar doi galbeni adevăraţi, de 
aur adevărat, vechi, turcesc, doi galbeni cu zimţi ade- 
văraţi nu erau de lepădat. Dimpotrivă, prindeau bine. 
Şi cu cît avea să treacă timpul, cu atit cei doi galbeni 
aveau să-i prindă bine lui Gote. 

Timpul trecu lin, trecu pe nesimţite. Timpul trecu 
intocmai ca de obicei, nici mai repede, nici mai încet. 

— Pincotro vine timpul și încotro aleargă mereu 
i mereu și niciodată ostenit ? 

— Întreabă stelele. 

— Le-am întrebat și nu mi-au răspuns. 

— Întreabă soarele. 


Ap 
= 


— L-am întrebat şi nu mi-a răspuns. 
— Întreabă zăpada. 

— Am întrebat-o şi nu mi-a răspuns. 
— Întreabă iarba. 


379 


— Am întrebat-o și nu mi-a răspuns. 

— Atunci întreabă pămîntul. 

— L-am întrebat şi nu mi-a răspuns. 

—  Întreabă-l pe Lotu-Gotu-Bogolotu. 

— Unde să-l caut ? 

— Nicăieri. 

— Unde se află Nicăieri ? 

— Nu ştiu. Și dacă nu știu, nu ştiu... 

Copiii şatrei se jucau cu vorbele și se jucau și cu 
zăpada. Vorbele zburau, se topeau în văzduh, se pier- 
deau. Zăpada li se topea în mîinile calde şi arămii, li 
se scurgea printre degete, se pierdea. Totuşi, copiii şa- 
trei continuau să se joace cu vorbele. Cu vorbele. Şi 
cu zăpada. Cu zăpada. Şi cu vorbele. 

Șatra trebuia să trăiască. Mureau sugari, mureau 
bătrîni, însă mureau şi oameni între două virste. Îna- 
inte de miezul iernii, mai mult de jumătate din caii, 
măgarii și catirii oamenilor oacheșşi pieriseră de foame 
şi de frig. Oamenii oacheși îi tăiau, îi jupuiau de piele, 
oasele și măruntaiele le aruncau cîinilor, iar hălcile 
de carne aspră şi tare, roşie și greţoasă, le mincau 
fripte ori fierte îndelung în oale mari, de pămînt ars. 
Caii, măgarii și catirii nu se înmulţeau. Un ca!, un 
măgar ori un catir pierdut rămineau un cal, un mă- 
gar ori un catîr pierdut. Pe cîtă vreme oamenii ! Cu 
oamenii era altceva, Him bașa se întrista, însă se şi 
bucura. Și o dată cu Him başa se bucura și Oarba lui, 
Sina lui dragă. 

Niciodată, de cînd era lumea lume, preţul fetelor 
din șatră nu fusese atît de scăzut. Se spunea, pe drept 
cuvînt, că Rita trăsese după ea cu piciorul. Doi galbeni 
o fată frumoasă, un galben una frumușşică ! Dar una 
urită ? Nu se aflau fete urite în şatră. Nu se aflau. 
Şi dacă nu se aflau, nu se aflau! 

— Băiatul nostru... 

— Știu. S-a-ncurcat cu... 


— Să-l însurăm. 


280 


—- E cam crud. N-are decit șaisprezece ani. 

- - Șatra trebuie să trăiască mai departe, are nevoie 
de copii, de cît mai mulţi copii. Așa ne spune mereu. 
bașa. 

—- Ne spune ! Dar pe fiu-său, pe Alimut, de ce nu-l. 
însoară ? 

—- L-a însurat cu Kera. 

—- L-a însurat şi l-a despărţit. 

— Uite-l pe Ferdic. Nu se mai gîndeşte la Zara. 
Şi-a luat nevastă tînără și s-a şi grăbit s-o lase cu. 
burta mare. 

Așa, sau cam așa, vorbeau oamenii oacheși osîn- 
diți să viețuiască în pustietate, să se adăpostească la. 
vreme de iarnă în hrube, ca sălbăticiunile, să rabde: 
frigul şi să rabde și foamea. De gindit însă mai gîn-: 
deau și altceva : „Nu ştim ce-o să se întimple de acum: 
înainte cu noi. Poate în curînd se va abate moartea: 
asupra noastră, a tuturor. Să îngăduim deci băieţilor 
noștri și fetelor noastre să-şi trăiască măcar o părti- 
cică din viaţa lor, din tinereţea lor abia înflorită ori: 
numai îmbobocită.“ 

Nunţile, scurte, sărace în băutură şi sărace în bu-. 
cate, se ţineau lanţ. În hrube se auzeau viori și flaute,. 
cobze și ţambaluri, chiuituri de bucurie adevărată ori 
prefăcută, iar afară vintul, venind uneori dinspre ră- 
sărit, iar alteori dinspre miazănoapte, vuia şi șuiera: 
peste nesfîrşirile albe, aducea nori încărcaţi cu zăpadă 
ori îi alunga pe cei care își scuturaseră burdufurile. 
Moartea nu-şi arăta chipul, pentru că moartea nu are 
chip, dar oamenii oacheși o simțeau, dînd tircoale ṣa- 
trei şi din cînd în cînd răpind sufletul unuia sau mai. 
multora dintre ei. În zilele cu soare cerul era gol şi: 
goale erau și împrejurimile. Noaptea stelele licăreau, 
iar uneori strălucea șters și luna. 

— Mi-ești dragă ! 

— Și tu mi-eşti mie drag ! 


38E 


Oamenii oacheși își iubeau nevestele în hrube, 
noaptea, pe-ntuneric. Furau ceea ce puteau să-i fure 
la repezeală vieţii. Tinerii nu se sfiau de frig și nu se 
sfiau nici de zăpadă. Pretutindeni era loc pentru dra- 
goste... Pretutindeni... Pretutindeni... 

„— De-ar veni mai repede primăvara ! 

Primăvara avea să vină ca în toţi anii, la timp, nici 
prea devreme, nici prea tirziu. Pină atunci însă mai 
era mult. Pînă atunci mai era grozav de mult. Caii, 
măgarii și catirii șatrei mureau pe capete de foame şi 
de frig. Urşii slăbeau. Ursoaica Babaia mormăia ne- 
mulţumită. Pielea ursului Zazu apăra intrarea hrube: 
de frig, atît cît putea s-o apere. Din cînd în cînd urşii 
erau scoși afară din hrubă, plimbaţi de lanţ, lăsaţi 
să se tăvălească prin zăpadă. Atunci, cu mari mătu- 
roaie erau curățate hrubele de gunoaie, de balegă. 
În hruba în care urşii iernau laolaltă cu oamenii, aerul 
era mai greu decît în celelalte și avea miros ascuţit 
şi înţepător de urină. 

Ochiul lui Ariston, spart de pumnul lui Goșu, se 
'scusese afară din orbită. Rana se vindecase și se 
uscase. Peste golul acoperit de pleoapă, de sub sprin- 
ceană, Ariston purta o legătură neagră. Cu un singur 
ochi Ariston vedea lumea întocmai cum o văzuse mai 
înainte cu doi. Se mai întilnise cu Goșu departe de 
sălaşul șatrei de cîteva ori. Își arătaseră unul altuia 
pumnii, se ameninţaseră, se înjuraseră și se spurca- 
seră, însă pînă la încăierare nu mai ajunseseră. Cu 
zeci de ochi, șatra îi pindea, îi urmărea, nu pentru a 
sări să-i despartă și a împiedeca moartea unuia din ei, 
ci pentru a fi de faţă, pentru a vedea cine pe cine îm- 
punge mai adînc şi, pînă la urmă, cine pe cine omoară. 
Unii susțineau că Ariston Chiorul va fi cel omorît, 
alții îl și vedeau mort și îngropat pe Goşu. De ce? 
Pentru că Ariston adunase prea mult venin în el ca 
să nu izbutească să se răzbune. Goşu era acela care-i 
împiedeca să trăiască cum ar fi vrut cu Lisandra. Goşi: 


.882 


îl chiorise. Goșu fusese cît pe-aci să-l schimbe în neom: 
dacă-i sfărima boaşele. Goşu... Goşu... Goșu... 

Încetul cu încetul, și aproape pe nesimţite, şatra: 
adăpostită în hrubele din povîrniş se împărţi în două 
tabere. Una trecu de partea lui Ariston, alta de partea: 
lui Goşu. Pe Lisandra o urau amîndouă taberele. Din 
pricina ei se învrăjbiseră cei doi tineri, din pricina ei. 
începuseră să se duşmănească şi să caute să se omoare: 
anul pe altul. Ar fi trebuit moartea Lisandrei s-o do- 
rească. Oamenii oacheși însă la așa ceva nu se 
gîndeau. 

Lisandra nu se sinchisea de nimic. Aştepta în fie- 
care noapte pînă ce Goşu adormea adînc. Atunci se 
ridica din așternut, își arunca un strai mai gros pe 
umeri, ieșea afară unde Ariston Chiorul frămînta ză- 
pada cu picioarele și plecau împreună printre nămeții 
uriași. Departe... Cît mai departe de hrube... Cît mai 
departe... 

— Eu fără tine n-aş mai fi în stare să trăiesc, 
Aristoane ! Eu fără tine n-aş mai fi în stare să trăiesc 
nici măcar o singură zi, Aristoane ! 

— Taci. Nu-mi place să te aud vorbind aşa. Mai. 
bine bătătorește zăpada cu picioarele și culcă-te. Și 
după ce te culci ridică-ţi cît mai sus fusta. 

Auzindu-l, trupul Lisandrei lua foc. 

Goșu se trezea. Îşi aprindea luleaua. Fumul acru şi 
amărui îi umplea gura de otravă. Venea Lisandra. 

— Iar te-ai dus cu... 

— M-am dus. 

— Am să te omor. Chiar acum am să te omor. 

— Să nu te atingi de mine, că... 

Dimineaţa, bărbaţii care vieţuiau în aceeaşi hrubă. 
cu Goşu, se duceau la başa. 

— Nu mai putem să trăim între aceași pereţi cu 
Goșu și cu Lisandra. Se ceartă toată noaptea între ei 
și ne strică odihna. 


— Şi ce vreţi voi de la mine ? Să-i alung ? Dacă-i 
alung de aici e ca şi cum i-aş osindi la pieire. N-am 
dreptul să osindesc pe nimeni la pieire. 

— Pune-i să se bată cu cuțite lungi, bulibaşă. 

— Să se bată pînă ce unul din ei va pieri. 

Başa căuta să-i potolească. 

— Mai aşteptaţi. Mai îngăduiţi-i. Şi fără moartea 
unuia din ei mor destui oameni în şatră. 

— Mor. Se nasc. Măcar dac-ar rămîne Lisandra 
cu burta mare. 

— Aşa e. Păcătoasa ar fi trebuit să rămină borțoasă. 

— O să moară un bărbat din pricina ei. 

— Ariston o să moară. 

— Ba Goşu. Goşu o să moară. 

— Lisandra îi e datoare şatrei un copil. 

— Se culcă cu doi bărbaţi și nu e în stare să ră- 
mină grea cu nici unul. 

— E stearpă. E ca o iapă stearpă. Iapa stearpă, 
chiar dac-o duci la zece armăsari, tot nu prinde minz. 

Başa îi ducea cu vorba. 

— Bine, o să vină şi ziua în care o să le îngădui să 
se mai bată o dată între ei. 

— Cînd, bulibașă ? 

— Lăsaţi-mă să chibzuiesc. Poate cînd s-or mai topi 
zăpezile... 

Oamenii oacheși se îmbulzeau, ridicau glasul, strîn- 
geau pumnii. Oarba simţea că Him al ei se află la 
strimtoare. Ştia unde se găsea biciul. Îl lua şi i-l 
strecura în mînă stăpinului șatrei. Oamenii oacheșşi 
înțelegeau că au întrecut măsura şi se retrăgeau cu 
capetele în jos. 

— Uricioșşilor ! le striga Oarba. Mereu îmi necă- 
jiţi bărbatul, urîcioșilor ! 

Him se așeza pe vine lingă foc. Căldura îi pătrun- 
dea în trup, și o dată cu binecuvîntata căldură a fo- 
-cului parcă îi pătrundea în trup și ceva din vigoarea 
tinereţii pe care o pierduse de mult. Urşii mormăiau 


384 


în lanţuri. Slăbiseră și se jigăriseră. Neliniștită, me- 
reu neliniştită, ursoaica Babaia îşi arăta colții mari 
şi galbeni lui Bus, care nu se speria, se apropia 
de ea şi o mingiia pe spinare pină o îmbuna şi-o fă- 
cea să mormăie drăgăstos de parcă ar fi vrut să-i 
spună : „Scarpină-mă, Bus, scarpină-mă mai de- 
parte, că-mi place“. 

Într-un colț scîncea un sugar în scutecele ude. Cele 
patru nurori ale lui Him pregăteau bucate pentru 
masa de prinz. Oarba se odihnea lingă omul ei. Afară 
viscolul vîntura zăpezile noi, le învălmășea, vuia şi 
șuiera nestingherit de nimeni. Alimut umbla singur 
printre nămeți, singur şi fără nici un rost. Poate 
căuta ziua de ieri sau ziua de-alaltăieri. Zilele care 
au trecut nu se mai întorc niciodată. Ce-a făcut Ali- 
mut cu zilele lui de pînă acum ? Dar el, Him başa, 
cum și-a trăit zilele pe care soarta sau întimplarea 
i le-a dăruit ? Him își aduse pe neaşteptate aminte 
de Kem başa, bunicul lui. Fusese un bărbat voinic şi 
chipeș. Și mai departe ? Mai departe nu-și mai adu- 
cea aminte nimic. Ba da. Kem başa avea ochii ro- 
tunzi, neobișnuit de mari şi neobişnuit de negri. 
Dar toţi oamenii şatrei aveau ochi rotunzi, neobișnuit 
de mari şi neobișnuit de negri. După ce moare omul 
e îngropat în pămînt de alți oameni. Cu timpul mor- 
tul se schimbă în pămînt. Acum e război, război în 
răsărit şi război în apus, război la miazănoapte și 
război la miazăzi. Mor oameni mulți și mulţi morți 
rămîn neîngropaţi. Pe unii îi ciugulesc corbii, pe 
alții câinii îi mănîncă. Oricum, pînă la urmă, morţii 
tot în pămînt ajung, tot în pămînt se prefac. 

Him başa ar vrea să ia și să frăminte în mină un 
bulgăre de pămînt, mîna lui de pămînt viu să fră- 
minte şi ea o fărimă de pămînt neînsufleţit. Pereţii 
hrubei sînt însă văroși, pietroşi, iar pămîntul de din- 
colo de intrarea hrubei, tot pămîntul, cît poate fi 
văzut cu ochii și cît nu poate fi văzut cu ochii, e 


382 


25 — Șatra — Zaharia Stancu 


îngheţat sloi şi acoperit cu înalte straturi de zăpadă. 
Kem başa ? Cum vorbea Kem başa ? Nu-și mai amin- 
teşte dacă Kem başa avea glasul aspru sau îl avea 
dulce. În amintirea lui Him n-a mai rămas nimic, sau 
aproape nimic, din ceea ce a fost odinioară Kem bașa. 
Un pumn.de ţărină, undeva, în nişte ţinuturi ier- 
boase din miazăzi. Ce va rămîne din el, Him başa, 
cîndva, cînd Bus de pildă mu va fi decît un nevolnic 
moșneag ? Au!... Aul. Aul. 

— Bus, vino la mine. 

Băiatul îl aude. Se preface însă că nu-l aude. Se 
joacă mai departe cu ursoaica Babaia pe care o min- 
gîie, o scarpină pe spinare, o ciupe de coaste. 

— Bus ! N-auzi ? Vino pînă la mine. 

Cu părere de rău, băiatul o părăseşte pe Babaia. 

— Da, bunicule. Te-am auzit şi-am venit. 

Him îl ia între genunchi. Flăcările focului sînt 
galbene, roşietice. Se zbat ca niște flori ciudate, cu 
tulpini înalte, pe care le-ar învirteji vîntul. 

— Ascultă, Bus, ce ştii tu despre mine? 

— Nimic, bunicule, nimic, ce să ştiu ?! 

— Cum o să mă ţii tu minte pe mine, Bus? 

Băiatul ride. Înţelege şi nu prea. 

— Să te ţin minte! Dar de ce să te ţin eu minte 
pe tine ? Poate n-o să te ţiu minte de loc. 

— De ce, Bus? De ce să nu mă ţii tu minte pe 
mine ? 

Băiatul crede că bunicul a născocit un joc nou. 
Intră în joc. 

— Să te țiu minte! De ce să te țiu minte? După 
ce-o să mori n-o să mă mai gîndesc de loc la tine. 
O să am alte treburi. O să fiu băiat mare şi-o să am 
alte treburi. 

Oarba zimbeșşte. Clipește des peste ochii fără ve- 
dere și zîmbeşte. 

— Dar pe mine o să mă ţii minte, Bus? 

— Pe tine n-o să te uit niciodată. 


386 


— De ce? 

— Pentru că tu... Pentru că tu eşti oarbă. Și nu 
toţi copiii din șatră au o bunică oarbă. 

Him îl lăsă să plece. Băiatul se întoarce la ursoaica 
Babaia. Se apucă iarăși s-o scarpine pe spinare, însă 
acum ursoaica Babaia e pe jumătate adormită, mor- 
măie şi-i arată lui Bus colții mari și galbeni. Careva 
spune : 

— Bus, las-o în pace. Te mușcă. Las-o să doarmă. 

Bus se plimbă amărit prin hrubă. Zice ca pentru 
sine : 

— Bunicul e pisălog, bunica e pisăloagă, ursoaica 
doarme. Eu... Cu cine să mă joc ? Cu cine să vorbesc ? 
Aşa... mi se urăște. 

Lui Bus i se făcea urit. I se făcea urit și lui Him 
başa. Uriîtul îi cuprindea din ce în ce mai mult pe 
oamenii oacheşi. Tuturor li se părea că timpul se 
scurge neînchipuit de încet. Dacă după fiecare zi n-ar 
veni o noapte şi dacă după fiecare noapte n-ar veni 
o zi, tuturor li s-ar părea că timpul s-a oprit pe loc, 
că timpul a încremenit şi că nimic nu-l va mai scoate 
din întuneric, din încremenire. Ciîntară. Cintecele nu 
le mai plăcură. Începură să se certe între ele muierile. 

— Fă-mi şi mie loc la foc. 

— Fă-ţi. 

— Copilul tău a plîns azi-noapte şi m-a trezit din 
somn. 

— Ce puteam să-i fac ? 

— Nu ştiu. Să nu mai plingă. 

— Hai să aducem vreascuri din cring. 

— Duceţi-vă. Am cărat destule. Mai căraţi și voi. 

— Ne ducem, dar să nu te prindem că te-nghesui 
să-ţi fierbi mămăliga înaintea noastră. 

Se certau într-una pe nimicuri pe care altădată nici 
nu le-ar fi luat în seamă. Se ocărau, aruncindu-și 
cuvinte urite și grele, şi uneori nu se sfiau să se-m- 
brîncească una pe alta, ba chiar să se păruie. Ajun- 


387 
25* 


seră curind să se certe şi să se duşmănească între ei 
şi bărbaţii, 

— Spune-i nevesti-ti să-și vire minţile-n cap, că 
de nu... 

— Că de nu, ce? 

Li se părea tuturor că timpul se scurgea încet, ne- 
închipuit de încet, ba chiar că s-a oprit şi-a-ncreme- 
nit. Timpul însă se scurgea nici prea încet, nici 
prea repede. Timpul se scurgea întocmai cum îi era 
dat lui să se scurgă. 

Iarna ajunse în toiul ei și peste nesfirşitele întin- 
deri din jurul povîrnișului în ale cărui hrube se 
aciuase şatra, veni și aduse cu el noi și uriașe mal- 
dăre de zăpadă, al treilea mare viscol. Sel și Meg, 
doi băiețandri cam de vîrsta lui Alimut, ieşiră în 
viscol şi vrură să se ducă să vadă caii, măgarii şi ca- 
tîrii șatrei, cîţi mai trăiesc şi cîţi au îngheţat şi-au 
murit de frig. Rătăciră drumul, viscolul îi înfăşură 
din toate părţile și-i orbi şi nu se mai întoarseră la 
hrube. Alţi cîţiva plecară să-i caute. Nu-i găsiră. 
Abia izbutiră să dibuie poteca îndărăt, 

— O să dăm peste ei după ce s-o opri viscolul, ori 
poate tocmai la topitul zăpezilor, la primăvară. 

— Dacă nu i-or găsi și nu i-or mînca pînă atunci 
cîinii. 

Cînd se opri în sfîrșit viscolul — cam la două săp- 
tămiîni după ce începuse — oamenii oacheși părăsiră 
hrubele îngheţate și croiră iarăși pirtii. Caii, măga- 
rii și catirii șatrei muriseră cu toţii. Zăceau pe ju- 
mătate acoperiţi de zăpadă, culcaţi. pe o parte sau cu 
pîntecele în sus. Ici și colo se vedea un bot rînjit sau 
o copită. Îi căutară şi pe cei doi băieţandri pierduţi, 
bineînţeles cît putură să-i caute printre mormanele 
uriașe de zăpadă, și nu-i găsiră. Soarele lumina cu lu- 
mină gălbuie şi rece nesfîrșirile și oamenii oacheși. 
Aceștia, zgribuliți, tremurînd și dîrdiind de frig, mun- 
ceau la zăpadă deschizind pirtie spre crîng să poată 


388 


aduce de acolo vreascuri şi ramuri pentru foc. Văz- 
duhul întreg era iarăşi curat și limpede ca lacrima. 

— Pe tine nu te dor ochii ? 

— Ba mă dor. 

— S-ar putea să rămînem orbi. 

Într-o dimineaţă, tocmai cînd gatra se aştepta mai 
puţin sau nu se aștepta de loc, se auzi lunecînd pe 
deasupra zăpezilor și venind dinspre răsărit un gea- 
măt lung și adînc de tun. Văzduhul rămase, ca şi 
mai înainte, neclintit, însă oamenii oacheși tresăriră, 
se opriră din lucru, se rezemară în lopeţi, își ascuţiră 
auzul şi ascultară mai departe. Nu trecu mult și în- 
tîiul geamăt fu urmat de altele, nenumărate. 

—- S-a apropiat frontul. 

— lar noi sîntem nevoiţi să răminem aici încon- 
juraţi de frig, de pustietăţi şi de zăpadă. 

— Ce-o să ne facem ? 

-— Nimic, ce să ne facem, frontul e încă departe. 

-— Atunci de ce s-au auzit atit de limpede tunu- 
rile ? 

— Zăpezile... Aerul limpede şi curat... O să mai 
treacă timp pînă ce se va apropia frontul de noi. 
Poate la vară. Poate tocmai la toamnă. 

Tunurile se auziră ziua şi se auziră şi noaptea, 
aproape o săptămînă. Băteau. Tăceau. După aceea se 
apucau iarăşi să bată. 

Oamenii oacheși se obișnuiseră repede cu geamătul 
adînc şi greu al tunurilor. Deşi își dădeau seama că 
frontul e încă departe, geamătul. tunurilor începu să 
le placă : pustietatea nu mai era chiar pustietate. 
Sub bolta rotundă a cerului, ei, oamenii oacheşi, nu 
mai erau singuri. Se mai aflau şi alţi oameni. Era 
adevărat că oamenii aceia se luptau și se ucideau 
între ei, însă. asta era altă poveste. Bine că nu erau 
ei singuri pe pământ. Ba nu. Ar fi fost mai bine dacă 
pe întregul pămînt, sau măcar în ţinutul acesta vast, 


389 


nu s-ar fi aflat decît șatra lor, vestita șatră a vestitu- 
lui Him başa. 

Certurile se mai potoliră. Pe chipurile multora se 
iscă nădejdea : frontul se apropia. Trebuia să se 
apropie şi sfîrşitul războiului. 

— Avem cu ce să ne hrănim pînă la primăvară ? 

— Avem. Numai dacă s-ar mai înmuia gerul. 

Gerul se mai micșoră. Pe neașteptate începu să bată 
un vînt călduţ, un adevărat vint de primăvară. Venea 
blajin, dinspre miazăzi, legănîndu-se pe aripile-i ne- 
văzute între cerul albastru și pămîntul acoperit de 
uriaşii nămeţi de zăpadă. 

— Vint cald... 

— Vint de miazăzi... 

— Primăvara... 

— Primăvara nu mai e departe... 

Oamenii oacheși ştiau că primăvara dulce e încă 
departe, totuşi le plăcea să şi-o închipuie aproape. 

Zăpada se înmuie iarăși, se îndesă și în aerul ca- 
re-şi pierduse asprimea şatra se despuie şi se afundă 
în nămeţi să se spele. Pe trupurile arămii, calde, ză- 
pada se topea și spăla pielea arămie, cărămizie. 

În hrube mai născură cîteva muieri. Copiii cu bu- 
ricul abia tăiat erau tăvăliţi prin nămeţi, spălaţi la 
repezeală cu zăpadă şi apoi înfășaţi în scutece încăl- 
zite la flăcările focurilor. 

— Căleşte-te și oţelește-te, băiete ! 

— Călește-te și oţelește-te, fată ! 

Acum tunurile gemeau zi și noapte. Uneori se au- 
zeau de parcă s-ar mai fi apropiat, alteori gemetele 
lor erau înfundate, venind ca dintr-un adînc de 
groapă printr-un văzduh viscos de pislă. 

După cîteva zile însorite şi cu nopţi senine, vîntul se 
opri şi tot golul dintre cer și pămînt se umplu de nori 
tulburi, nemișcaţi. Soarele nu se mai văzu. Zilele de- 
veniră posomorite. Nopțile căpătară culoarea smoa- 
lei. Oamenii șatrei, aşteptindu-se la alte săptămîni cu 


390 


ger și cu viscole, se grăbiră să taie cît mai mulţi ar- 
buşti din crîng şi să-i aducă tiriş la hrube. 

— Dacă o să avem ce arunca pe foc n-o să ne mai 
temem de frig. 

— Căleşte-te şi oțelește-te, băiete ! 

— Căleşte-te şi oţelește-te, fată ! 

Cîinii, cărora li se aruncase măruntaiele şi oasele 
vitelor moarte de frig, se îngrășaseră. Se îngrăşase şi 
Rob. Picioarele îi rămăseseră tot subţiri, însă burta 
îi atîrna grea şi spinarea i se rotunjise. Ciinii cerce- 
tau într-una cîmpurile nehotărnicite din jur, vi- 
nau iepuri, îi mîncau şi către seară se întorceau la 
sălașul șatrei, cu boturile pline de sînge. Oamenii îi 
alungau cu beldiile, cu bitele, cu dirjalele. Ciinii se 
îndepărtau, chelălăiau, se întorceau şi le arătau stă- 
pinilor colții. Iar Rob... Rob ridica botul spre cer și 
lătra lung a pustiu şi a moarte... a pustiu şi a moarte. 

Bubuituriie tunurilor se micşorară, se răriră şi nu 
se mai auziră. Văzduhul mohorit pătrunse în sufle- 
tele oamenilor oacheşi. La început șatra se întristă. 
După puţin timp se înrăi. Certurile izbucniră iarăşi 
şi de la certuri se trecu ușor la păruieli şi ia încă- 
ierări. De cîteva ori Him se văzu nevoit să pună 
mîna pe bici și să lovească în carne vie. 

— Nu da, bulibașă, nu da! 

— Dar de ce să nu dau? E dreptul meu să dau. 

În jurul sălaşului din hrube se întinse iarăși tăce- 
rea de la începutul iernii. Oamenii oacheși se sim- 
ţiră din nou singuri, între pămîntul acoperit de ză- 
pezi şi cerul scund pe care uneori norii alergau, iar 
alteori rămîneau zile și nopţi întregi nemișcaţi şi ză- 
rile mute. Măcar de-ar mai fi venit jandarmii, să-i 
înjure, să-i amenințe şi chiar să-i punguie, dar să le 
mai aducă știri din lumea largă... știri din lumea 
largă... 

Mai înainte de a fi osîndiţi să ierneze în aceste 
pustietăţi, toată lumea era a lor. Mergeau încotro 


391 


vroiau, se opreau unde aveau poftă sau unde găssau 
de lucru pentru cel mult o săptămînă, două, își strîn- 
geau corturile, le încărcau în căruțele lor. lungi și 
grele, cu coviltir, și plecau mai departe, mereu mai 
departe, mereu și mereu mai departe. Încotro ? Spre 
alte meleaguri. Mereu şi mereu spre alte meleaguri. 
Iarna se opreau prin apropierea cîte unui tirg. Șatra 
era atunci hrănită din cîștigul adus de jocul urșilor 
şi mai ales din acela al ghicitoarelor. Toate muierile, 
fetele şi fetişcanele șatrei se pricepeau să ghicească. 
Ochii lor rotunzi, neobișnuit de mari și neobişnuit de 
negri ameţeau, vrăjeau, adormeau. 

Oarba îl mîngiie pe Bus. Îi puse o mină pe creștet, 
iar cu cealaltă îi pipăi podul palmei de la mîna stîngă. 
Copilul simți și-și trase mîna. 

— Ai vrut să-mi ghiceșşti ? 

— Nu, Bus. N-am vrut să-ţi ghicesc, minți Oarba. 

— Ba da, tu ai vrut să-mi ghicești. Am să te spui 
bunicului. 

Oarba abia îl potoli. Nimeni nu avea voie să ghi- 
cească înlăuntrul şatrei, unui om din șatră. Oameni- 
lor şatrei, viitorul necunoscut trebuia să le rămînă 
necunoscut. 

Focurile încălzeau însă şi fumegau. Căldura pie- 
rea repede din hrube. Fumul se strecura afară mai 
încet și, înainte de a se strecura afară, afuma pereții, 
afuma tavanul şi afuma și ochii oamenilor oacheși 
din hrube. Oamenii oacheși închideau ochii, orbiţi de 
fum, şi cu acești ochi închiși și orbiţi de fum se 
uitau în trecut, în trecutul lor şi în trecutul celor din 
jurul lor. Și, uitîndu-se, se vedeau pe ei înșiși şi-i mai 
vedeau și pe alţii. Umblaseră prin lume, munciseră, 
mîncaseră și dormiseră, își iubiseră nevestele, îşi cres- 
cuseră copiii, se bucuraseră între ei și se certaseră, 
ba uneori se încăieraseră şi se bătuseră între ei pînă 
la sînge, pentru o vorbă proastă ori pentru o tingire 
veche — „e a mea“, „ba e-a mea“ — cîntaseră la 


392 


nunta unuia şi se întristaseră la moartea altuia. 
Toate astea și altele multe, asemănătoare, însemna- 
seră viaţa lor, viaţa lor adevărată, trăită. Dar acum, 
cînd se gindeau la această viaţă a lor, trăită cu ade- 
vărat, cînd se uitau în trecut la ea, ce mai vedeau ? 
Năluci fumurii care se închegau și se destrămau, care 
se destrămau şi se închegau iarăşi pentru ca peste 
cîteva clipe să se topească într-o ceaţă rece, depăr- 
tată, care se tira repede peste un gol fără sfirşit. 

-— Cînd te-am văzut şi te-am cumpărat de la Sun 
başa erai tînără şi frumoasă, frumoasă !... 

Muierea uscată, smochinită, care stă liniștită lingă 
foc şi trage nesăţioasă din lulea, scoate luleaua din 
gură, scuipă în foc și, ca trezită dintr-un somn adînc, 
răspunde : 

— Îhi... 

Își duce iar luleaua la gură şi trage fum acru şi 
amar. 

— Înî... 

Poate viaţa nu e decît un ,„îhî“. 

Poate viața nu e decît un şir de năluci. 
Vin nălucile dintr-o parte a zării 

Și aleargă spre altă parte a zării. 

Dar dincotro vin nălucile ? 

De ce vin ? 

Și încotro aleargă ? 

Și de ce aleargă ? 


Nu. Nu poate fi numai atit. Dar atunci ce poate 
fi ? Ce poate fi ? 

Ursoaica Babaia mormăie. Se joacă Bus cu ea. Caii, 
măgarii și catiîrii șatrei au pierit cu toţii. De frig au 
pierit. De foame și frig au pierit. Bus scarpină ur- 
soaica pe spinare, încalecă pe ea, o trage de urechi 
și-i strigă : 

— Hi! Calule! Hi, căluţule, hi... 

-— Bus, unde vezi tu cal ? Babaia e ursoaică, nu e 
cal, Babaia e o ursoaică bătrînă. 


393 


— Ba nu e ursoaică, bunico, Babaia e cal. 

Pentru Bus ursoaica Babaia e cal. 

Vintul călduţ veni iarăși. În unele zile vîntul căl- 
duț venea cu soare, în alte zile venea cu nori ori cu 
ceață. Zăpada se muia, scădea, nămeţii se micșorau 
de parcă-i mincau pe dedesubt pămîntul. Primăvara 
era încă departe, departe. 

— Nu se mai aud tunurile. 

— O să se audă într-o zi. Nu le duce grija. 

— S-o fi isprăvit războiul, Him. 

— Nu, Sina, nu s-a isprăvit. Războiul nu s-a să- 
turat încă de carne omenească. 

— De unde știi ? 

— Nu ştiu. Presupun și eu. 

Într-o dimineaţă, oamenii şatrei care tocmai ieşi- 
seră să se spele la soare, în zăpadă, văzură venind 
spre povirnișul în care se aflau hrubele doi cai voi- 
nici, înşeuaţi. Purtau pe spinări şei militare și în cap 
friie. Pe cai nu se aflau călăreți. 

— Jandarmii ! Trebuie să fie pe aici, pe aproape! 

— Aş! Nu poate fi vorba de jandarmi. 

Cîţiva se repeziră, le ieşiră înainte şi întinseră mii- 
nile spre ei. Caii nechezară uşor, nu se feriră și se lã- 
sară prinși. Păreau osteniţi, flămînzi şi însetaţi. Se 
adună în jurul lor toată șatra. Him porunci să fie 
desșăuaţi, adăpaţi și să li se dea ceva de mîncare, orz, 
ovăz, o mînă, două de fin, ce s-o găsi. Stăpinii ? Poate 
au murit. Poate trăiesc. Dacă au murit, să se odih- 
nească în vecii vecilor în pace. Dacă trăiesc, se vor 
ivi şi ei, într-o dimineaţă ori într-un asfinţit, dintre 
nămeţi, vor fi bucuroşi că-şi regăsesc caii, se vor 
odihni o zi, două în hrube şi vor pleca în drumul lor. 

— Să aveţi grijă de cai, porunci başa, să aveţi 
grijă de ei ca şi cum ar fi ai noştri. 

— Dacă se strică iarăşi vremea, vor muri și ei de 
frig cum au murit și ceilalţi. 


394 


-— Poate nu vor muri. 

Acum oamenii oacheși mai aveau o grijă: caii. 
Îi acopereau noaptea cu pături, îi adăpau, îi hrăneau. 
Se duseră la crîng şi tăiară arbuști. Nu mai aduseră 
grămezile de lemne la spinare. Le legară cu frîinghii 
şi puseră caii aceştia să le care pînă la poalele po- 
virnișurilor, Nici unuia nu-i trecu prin gind să în- 
calece și să dea o raită prin împrejurimi în căutarea 
foştilor stăpini ai cailor. 

Peste o săptămînă oamenii oache,i uitaseră că au 
intrat în stăpînirea cailor şi se învăţară cu gindul că 
sint ai lor. 

— După ce se vor topi zăpezile, doi dintre noi 
vom încăleca pe cai şi vom pleca spre răsărit sau 
spre miazănoapte în căutarea altor șatre. Trebuie să 
mai fie aciuate pe undeva şatre, să ne sfătuim. Nu 
putem aștepta aici moartea pînă la sfirșitul războiu- 
lui, ori chiar pînă la sfîrșitul lumii. 

— O dată și-o dată o să se sfirşească şi războiul. 

— O dată şi-o dată o să se sfirșească şi lumea. 

— Mai va pînă atunci! 

Făceau planuri. Nu erau mulțumiți de ele. Le 
uitau şi făceau altele, care de care mai năstrușnice, 
care de care mai cutezătcare. 

— Numai să ajungem vii pînă la primăvară. 

— Toţi nu, dar unii o să ajungem. 

— Dacă scăpăm cu viaţă, ha-ha... ha-ha... Dacă 
scăpăm cu viaţă o să trăim, nu glumă. O să trăim... 
O să trăim... 

Nu mărturiseau mai mult, dar fiecare era încre- 
dinţat că el şi ai lui vor scăpa, și că dacă, dintr-o 
pricină sau alta, vor muri cîţiva, nu ei, și nici ai lor, 
vor fi aceia. 

Făina, pe nesimţite, se împuţină în saci. Tot pe 
nesimţite se împuţinară mălaiul și fasolea, lintea şi 
untdelemnul. Băutura, de multe săptămîni nu mai 
vorbea nimeni de ea. Acum, dacă se mai însura vre- 


325 


unul din flăcăi, de cintat la nunta lui se cînta ca și 
mai înainte, sau aproape ca şi mai înainte, de mîncat 
se mai găsea cite ceva de mincare, de băut însă nu se 
bea decît apă. Nunta fără lăutari e tristă. Pentru 
mulţi chiar viaţa, dacă e trăită fără băutură, e tristă. 


Bea, bea, nu te lăsa, 
Bea, că viaţa e grea. 


Cintau în glumă, dar cîntind, pofta, în loc să le 
scadă, le creștea și se pomeneau cu gura plină de sa- 
livă acră. 

— Mai am numai doi galbeni. I-aş da pe amindoi, 
cu dragă inimă, pentru o ploscă de rachiu. 

— Parcă eu nu i-aș da! l-aş da, însă n-am nici 
cui să-i dau, şi nici pentru ce să-i dau. 

— Poate la primăvară să ne caute pe aici negus- 
torii aceia din orașul de lîngă apă. 

— N-o să ne caute. 

`— De ce să nu ne caute ? Mulţi umblă acum după 
ciștiguri chiar cu prețul vieţii. 

— Negustorii aceia cred c-am murit de mult. 

— Vor mai fi rămas pe-acolo şi alții. 

Oarba îl lăsa pe Bus să se joace cum o vrea el cu 
ursoaica Babaia. Îi pipăise palma. Și de cînd î îi pipăise 
palma căzuse într-o adîncă întristare. Cu buricele 
degetelor ei, Oarba pipăișe în palma lui Bus. linia 
vieții. Era tare scurtă. Păiatul n-avea să apuce pri- 
măvara. Îi părea rău ? Îi părea, deși fiii şi nurorile 
ei mai aveau o sumedenie de copii. A L.. Dacă nu 
s-ar fi întîmplat ce s-a întîmplat acolo, în zăvoi.. „În 
noaptea nunţii lui Alimut ! ! Kera ar avea astăzi burta 
la gură şi în toiul primăverii ar fi născut. Nepot.i-ar 
fi. născut. Ori poate nepoată.. Dar întimplarea cu cei 
patru "papugii . avusese loc. 

Alimut ! Alimut ar trebui: să uite totul și s-o aducă 
pe Kera în hruba lor: Ar. trebui! -Dar omul,: oacheş: 


396 


sau neoacheş, nu poate să uite tocmai ceea ce ar vrea 
să uite, tocmai ceea ce ţine cu orice preţ să uite. 

— Alimut, băiatule, ce-ar fi s-o aduci aici pe 
Kera ?. 

Alimut se făcea că nu aude. Totuși nu trecea zi 
fără să nu audă şi nu trecea zi fără să o vadă. Oame- 
nii şatrei trăiau înghesuiți laolaltă în trei hrube, iar 
hrubele erau așezate una lingă alta, scobite de ape şi 
de oameni în povîrniș. N-aveau cum să se ocolească. 
Și-ar fi călcat Alimut pe inimă şi-ar fi luat-o. Dar 
cum să se culce lîngă ea şi cum să facă dragoste cu 
ea? Se gindea la Kera și n-o vedea altfel decit răs- 
turnată, cu fusta ridicată, înghesuită şi mozolită rind 
pe rînd de cei patru derbedei de port. Nu. Niciodată 
nu se va mai apropia de ea, niciodată n-o va mai 
strînge în braţe, niciodată n-o va mai săruta, nicic- 
dală n-o va... 

Cerul era gol, pustiu, dușmănos cînd îl lumina 
soarele strijit al iernii şi tot atît de dușmănos cînd îl 
acopereau norii, cînd îl împodobea luna sau cînd îl 
înțepau stelele. Cîmpurile nesfîrşite din jur erau pus- 
tii și dușmănoase, pustii și dușmănoase în vară, pus- 
tii şi dușmănoase în toamnă, pustii și dușmănoase și 
acum, cînd iarna abia trecuse de miezul ei. 

Șatra era pîndită într-una de frig, de foame, de 
moarte. Destul de des moartea sărăcea hrubele de 
suflete. Cu toate acestea, oamenii șatrei, de la cei 
mai vîrsinici şi pînă la cei tineri de tot, își iubeau 
și-și culcau nevestele acolo, în hrube, pe tăcute şi pe 
întuneric, sau afară, printre nămeții albi și înghețați, 
de zăpadă.. Unora dintre muierile care nășteau, copiii 
le trăiau, altora nu. Curăţau zăpada într-un colţ al 
colinei, bărbaţii spărgeau cu tîrnăcoapele pămîntul 
înghețat, săpau o groapă, înmormintau acolo pruncul 
care uneori nici nu apucase să gingure, se întorceau 
la hrube şi nu peste multă vreme femeile rămîneau 
iarăși borţoase. Uneori șchiopătînd, alteori tiîrindu-se 


397 


pe brînci, viaţa mergea înainte. Viaţa umbrelor ? 
Viaţa nălucilor ? Nu. Umbrele nu au viaţă. Nălucile 
nu au viaţă. Viaţa oamenilor mergea înainte. De ce ? 
Mai departe Alimut nu izbutea să-şi desluşească gîn- 
durile. 

Bus văzu şi el caii. Blebe îl întrebă : 

— Îţi plac ? Ai vrea să încaleci ? 

— Nu. Nu-mi plac. | 

— Dece nu-ţi plac? 

— Pentru că n-au aripi. 

— Dar unde ai văzut tu cai cu aripi? 

— Unde, neunde, am văzut. 

Se întoarse în hrubă, încălecă pe bătrina ursoaică 
Babaia, o apucă de urechi: 

— Hii, calule... Hi! Căluțule... Aleargă... Zboară... 
Acum alergi... Acum zbori. Acum am ajuns în nori. 
Acum am trecut dincolo de nori... Hii ! Calule... Hii, 
căluţule... Acum zbori cu mine printre stele... 

— Vezi să nu cazi, îi spuse Oarba. 

— Nu, bunico, n-am să cad. Căluţul meu are patru 
aripi mari și albe, şi zboară. Ca vintul şi ca gîndul 
zboară. 

Ursoaica Babaia mormăia, dar băiatul nu-i auzea 
mormăitul. El călărea un căluţ de basm, un căluţ cu 
patru aripi, printre stelele cerului... printre uriașele 
rîuri de stele ale cerului. 

— Sint multe stele pe cer, Bus ? 

— Multe, bunico. Am să culeg citeva, am să le pun 
în sîn și-am să ţi le dărui la întoarcere. N-ai să le 
vezi, că ești oarbă, dar ai să le pipăi cu degetele. Acum 
lasă-mă să zbor mai departe, mai departe, mai depar- 
te... 

Ursoaica Babaia mormăi supărată şi se scutură. Bus 
căzu. 

Era către amiază. Cerul, învăluit în nori vineți. 
Pămiîntul, acoperit de zăpadă. Pe deasupra zăpezii se 
tirau încet, leneşe și cilţoase, straturi vinete şi sub- 


398 


tiri de ceaţă. În hrube, la foc, fierbeau oale mari cu 
fasole ori cu linte. Deasupra flăcărilor, în căldări de 
aramă așezate pe pirostrii, clocotea păsatul. 

— Fasolea s-a fiert ? 

— S-a fiert. 

— Dar mămăliga ? 

— E gata și mămăliga. 

În hrube mirosea ca de obicei a fum acru și a su- 
doare, a tutun și a varză, a fasole, şi a linte, a mămă- 
ligă fierbinte și a pereţi umezi și mucezi. Flăminzi, 
oamenii oacheși băteau din buze, înghițeau în sec și 
nu puţini își auzeau și maţele chiorăind. Așteptau să 
mănînce, să-și astîmpere foamea şi după aceea... După 
aceea să se întindă, să se acopere bine cu ţolurile și 
să doarmă. Dormind, nu numai că te odihnești, dar 
și timpul îl omori mai repede. 

Pe afară, prin apropierea hrubelor, flăcăii se îm- 
brînceau, se hărțuiau, se mai luau și la trintă ca să se 
incălzească. Unul, care stătea mai de-o parte, strigă : 

— Soldaţi !... i 

Strigătul ascuţit și niţeluş speriat ajunse pînă în 
hrube. Oamenii oacheși uitară de tot ceea ce se poate 
uita și chiar de ceea ce nu se poate uita, uitară şi de 
foame, săriră sprinteni de la locurile lor, ieşiră în fața 
hrubelor şi se uitară speriaţi în toate părțile. 

— Unde sînt, mă, soldaţii ? 

Băiatul arătă cu mîna : 

— Uite-i, nene! 

Oamenii oacheși se uitară încotro arăta băiatul. 

Strecuriîndu-se cu greu printre nămeţi, se îndrepta 
încet către ei un om, care ar fi putut să fie soldat, 
dar ar fi putut şi să nu fie. Străinul trăgea după el o 
sanie, sau ceva care de departe şi prin pinza ceţii se- 
măna a sanie. Înainta cîţiva paşi, cădea, se ridica, se 
opintea și trăgea după el sania, mai făcea cîțiva paşi 
şi, istovit cum părea să fie, cădea iarăși. Careva spuse : 

— Hai să-i dăm o mină de ajutor. 


399 


Înţiîi alergară spre noul-sosit patru-cinci flăcăi. Pe 
urmă se încirdui după ei întreaga șatră. Ajunseră 
lîngă el și-l înconjurară. Omul suflă o dată greu, se 
frînse de mijloc și se prăbuși cu fața în zăpadă. 

Sania nu era sanie, ci mai curind o grapă simplă, 
ţărănească, împletită din nuiele și din mărăcini. Pe ea 
se afla ghemuit un al doilea om, tot atît de bărbos, de 
galben și de prăpădit la trup ca şi celălalt. Părea þol- 
nav sau, poate, greu rănit. Ochii îi păreau a fi pe ju- 
mătate stinși. Cu aceşti ochi pe jumătate stinşi se 
uita la oamenii oacheşi răsăriţi deodată dintre nămeţi 
și nu înţelegea nimic. 

Sarat întrebă : 

— Și acum... Acum ce facem cu ăștia ? Îi lăsăm să 
moară în zăpadă ? 

— Cum o să-i lăsăm aici ? Doar nu sîntem cîini! 
Sintem oameni. lar ei sînt și ei tot oameni, cu toate 
că nu mai seamănă a oameni. 

Pe grapă, lingă soldat, se aflau două arme, două 
arme cu baionetele puse la ţeavă. Blebe se aplecă şi 
luă armele. Erau pățiţi. Alţii îl luară pe cel lungit în 
zăpadă pe braţe și-l duseră la hrube. Îl luară apoi și 
pe cel făcut covrig pe grapă. Îi duseră în hruba lui 
Him başa. Muierile se traseră de-o parte. îi lungiră 
lîngă foc. Oarba, care din vorbele răzlețe rostite de 
unul sau de altul înțelese ce s-a petrecut, veni și 
pipăi îndelung chipurile celor doi. Spuse încet: 

— Sînt înghețați și pocîltiți de foame. Unul — și-l 
arătă care — trebuie să aibă pe undeva o rană. 

Îi luară iarăși în braţe, îi scoaseră afară și-i lungiră 
pe zăpadă. Îi dezbrăcară la piele şi începură să-i frece 
repede cu zăpadă. Erau murdari, nu mai aveau 
carne pe ei, amindoi piele și os. Cel ce fusese adus de 
cine ştie unde pe grapă avea o ruptură mare în şold. 
În preajma rupturii carnea se umflase și se învinețţise. 

Frecatul cu zăpadă îi trezi. Gemură amîndoi deo- 
dată ca doi gemeni cărora li s-a făcut foame și cer 


100 


țiță. Oamenii oacheși îi luară iarăşi pe sus, aşa goi 
cum erau, şi-i duseră în hrubă, lingă foc. Nurorile lui 
Him scoaseră din lăzile lor rufe curate. Bărbaţii îi 
îmbrăcară pe cei doi care între timp îşi veniseră în 
fire şi le pregătiră culcuș. Rana din șoldul soldatului 
fu stoarsă, spălată cu fiertură caldă de buruieni şi 
oblojită cu alifii. Li se potoli, cu grijă, și foamea. Sol- 
daţii sorbiră îndelung ciorba fierbinte și adormiră. 

A doua zi başa îi întrebă: 

— Nu cumva aţi avut cai? 

— Am avut, spuse rănitul. Acum zece zile i-am 
pierdut. 

— Vi i-a împușcat careva ? 

— Nu. Dormeam într-un adăpost de zăpadă. Vis- 
colea. Caii s-au speriat, poate de viscol, poate de alt- 
ceva, au plecat de lîngă noi, s-au pierdut şi pierduţi 
au rămas. 

Başa zîmbi : 

— Nu s-au pierdut. Au ajuns la noi. Cînd o să 
plecați de aici, o să vă fie mai ușor: o să plecați 
călări. 

Soldații nu se mirară de întîmplare. Mulțumiră. 

— N-o să vă supărăm prea mult cu popasul nostru 
aici. Îndată ce începe să mi se vindece rana din șold, 
încălecăm şi plecăm. 

Trecură zile. Trecură nopţi. Viața şatrei merse 
înainte. Oamenii oacheşi se obișnuiră cu soldații şi sol- 
daţii se obișnuiră cu oamenii oacheși. Spre deosebire 
de cei care trecuseră mai înainte pe la șatră, aceștia 
aveau firi blajine. Se culcau unde li se spunea să se 
culce. Mincau ce li se da să mănînce și se arătau mul- 
tumiţi. Se apucară să-și curețe puștile. 

— Vreţi să plecaţi cu ele? 

— D-apoi cum ? O să ne mai trebuie. 

— Pe drum ? 

— Nu numai pe drum. 

Him pașa nu întrebă mai mult. Sarat zise : 


401 


— Spuneţi-ne și nouă cum a fost acolo... 

— Unde ? 

— Acolo... Acolo de unde aţi plecat. 

— Ei! Cum să fie ? Ca la război. 

— Acum câteva zile s-au auzit tunurile. Pe urmă 
nu s-au mai auzit. 

— S-or fi auzit. Uneori războiul o ia spre apus, şi 
merge... merge... După aceea o apucă iarăşi spre 
răsărit. Cum s-ar zice, e cam nestatornic. 

— O să mai ţie mult ? 

— Asta n-o știe nimeni. Noi... Noi ne aflam încer- 
cuiţi. Am dat peste o spărtură și-am plecat. 

— Și glonţul din șold ? 

— Pe drum. De la jandarmii din spatele frontului. 
Aceia nu ştiu multe. Cum te văd, cum trag. 

Soldatul rănit vorbea. Celălalt stătea ciucit lingă 
foc şi tăcea. Rănitul îl arătă cu mina : 

— El m-a scăpat. Dacă nu era el, mă curăţam. 
Celălat întoarse faţa spre rănit şi-l repezi : 

— Parcă tu m-ai fi lăsat, n-ai fi făcut la fel?! Şi 
tu ai fi făcut la fel! 

Rănitul tăcu. Tăcu şi se gîndi. Apoi spuse: 

— Poate aș fi făcut ca tine, ori poate n-aş fi făcut 
ca tine. Mai curînd cred că n-aş fi făcut. De felul meu 
sînt cam fricos. Aş fi căutat să-mi scap pielea. Pielea 
mea. Şi atit. 

Him îi iscodi : 

— Vorbeșşti de frică. V-a fost frică ? 

Amiîndoi soldaţii riseră. 

— Dacă ne-a fost frică ! Află că ne-a fost grozav 
de frică, bulibașă ! 

— De moarte ? 

— Mai curînd de schilodire decit de moarte. Dacă 
mori, mori ! Orice om trebuie să moară o dată. Dar 
să rămii schilod, să trăieşti schilod, mai bine lipsă. 
Abia ne cîştigăm traiul sănătoşi. 

Him başa stărui : 


402 


— Sint și oameni care n-au frică ? 

— Poate. Noi n-am întilnit nici unul. 

Trăind viața șatrei alături de oamenii oacheși, sol- 
dații aflaseră şi de povestea Lisandrei cu Goșu şi cu 
Ariston. Li se păru firească. 

— De cînd lumea, bărbații s-au bătut între ei pen- 
tru cîte-o muiere. De ce nu s-ar bate și în șatra 
voastră ? 

Rănitul le povesti o sumedenie de întîmplări din 
satul lui, unele mai crude decit altele. 

— Sînteţi amîndoi dintr-un sat ? 

— Aș! Ne-am cunoscut acum, la război. 

— Spuneaţi că... puștile o să vă trebuiască nu nu- 
mai pe drum. 

— O să ne trebuiască. 

Rise. Mai mult nu spuse, însă rîse. 

Sosirea soldaţilor făcu să se mai potolească duş- 
măniile și certurile din șatră. Peste cîteva zile însă 
oamenii oacheşi nu se mai sfiiră de străini. Ariston 
se întilni ceva mai departe de sălaș cu Goșu. Înţii îl 
injură. Pe urmă îi arătă pumnii. Pe urmă Ariston 
scoase cuțitul, un cuţit scurt, lat, cu două tăișuri, 
meșterit anume petru a fi bun de înjunghiat. 

— Cuţitul ? Îmi arăţi tu mie cuțitul? Am și eu 
cuţit, Chiorule. 

— Tu să nu-mi spui mie Chioru. 

Goşu hohoti : 

— Să nu-ţi spun Chiorule ? Ai uitat că eu te-am 
chioriît ? 

Se luară la bătaie. Îi văzu Bus. Alergă la hrubă. 

— Bunicule... Bunicule... Nenea Goșu și cu nenea 
Ariston se bat cu cuțţitele... 

Him başa luă biciul, șatra însă, care atita aștepta, 
ajunse la locul încăierării înaintea bulibaşei. Cei doi 
își aruncaseră straiele de pe ei și, goi pînă la mijloc, 
săreau unul în jurul altuia, ca doi cocoșşi, încercînd 
să se lovească. Him başa se strecură prin mulțime, 


403 
26% 


se apropie de Ariston şi de Goşu și, fără să rostească 
un singur cuvint de mustrare sau de mînie, se apucă 
să-i lovească cu biciul. Cureaua subţire cădea repede 
pe spinările lor, lăsînd în urmă umflături și dîre 
roșii, însîngerate. Oamenii loviți nu se fereau. Stă- 
teau drepţi, unul lîngă altul, şi primeau loviturile 
cu resmnare, icnind, stringînd dinţii, sau tresărinăd 
ușor. Him bașa lovea într-una și din ce în ce mai 
tare. Trupurile celor doi începură să sîngere. Şatra 
tăcu. După aceea se auziră murmure şi chiar vorbe. 

— Trebuie să-i lase să se bată între ei. Cit o să se 
mai lungească povestea asta ? 

— Dar de ce să-i lase? 

În timp ce bașa îl izbea cu biciul cînd pe Ariston, 
cînd pe Goșu, șatra se împărţi în două tabere. 

— Ariston are dreptate. Lisandra nu poate să tră- 
iască fără el. 

— Ba nu, dreptatea e de partea lui Goșu. Unde 
ajungem noi. dacă îngăduim nevestelor noastre să-și 
facă de cap? 

De la vorbe cuminţi se trecu repede la vorbe aspre. 
De la vorbe aspre se trecu şi mai repede la sudălmi. 
De la sudălmi se trecu la ameninţări. 

Him başa citi pe feţele oamenilor pe care îi bătea 
că în jurul lui se petrece ceva neobișnuit. Se întoarse 
și vru să ridice biciul. Era însă prea tirziu. Oamenii 
oacheși se încăieraseră între ei. Cineva se repezi pe 
la spate — poate o femeie, poate un copil — și-i. 
smulse biciul din mînă. Bărbaţii se tăvăleau în ză- 
padă cu alţi bărbați, se izbeau cu pumnii, îşi sfişiau. 
straiele, se trăgeau de părul lung, negru și lucios, îşi 
smulgeau bărbile, se mușcau unul pe altul de nas sau 
de urechi. Femeile nu se lăsau nici ele pe tinjală. 
Unele se gherăiau, altele se mulțumeau numai să se 
ocărască și să se scuipe, cîteva își apucaseră copiii de 
picioare, îi învirteau pe deasupra capetelor ca pe 
niște bite și loveau cu ei pe cine nimereau şi unde 


404 


nimereau, fără să ţină seamă nici de chiotele pre- 
lungi, deznădăjduite, nici de gemetele înfundate. 

Him başa se repezi în învălmășală. Strigind la unii, 
urlînd la alţii, lovind cu pumnii cînd în dreapta, cînd 
în stinga, încercă să-i despartă. Cineva îi puse piedică. 
Altul îl îmbrînci. Him başa se pomeni zvirlit în ză- 
padă, stropșit în picioare, rostogolit şi sfărimat. Poate 
ar fi pierit dacă cei patru feciori ai lui — dintre care 
Uoi ţineau cu Ariston şi doi cu Goşu — nu fi ar băgat 
de seamă ce se întîmplă cu stăpînul șatrei și nu l-ar 
fi tîrît după ei mai de-o parte. 

Atrași de nemaipomenita hărmălaie, soldaţii ieşiră 
afară din hrubă şi priviră. Riseră. Aşa ceva nu mai 
văzuseră.Cind luară însă aminte că muierile loveau 
în alte muieri sau chiar în bărbaţi cu copii, își lepădară 
risul, se întoarseră în hrubă și-și încărcară armele. 
Ieșiră și alergară — unul cu paşi sănătoși, altul şchio- 
pătind de zor — înspre cei încăieraţi. Dacă ar fi strigat, 
ar fi fost în zadar, pentru că nimeni nu i-ar fi auzit. 
Descărcară armele în văzduhul plumburiu, pe dea- 
supra lor. Oamenii oacheşi încremeniră fiecare în 
poziţia în care se afla. Unul dintre soldaţi le strigă : 

-- Potoliţi-vă, proștilor ! Pentru ce vă omorițţi între 
voi ? Potoliţi-vă, altfel tragem în carne vie. Tragem 
în carne vie fără pic de milă... fără pic de milă... 

Și ca să se vadă că nu glumesc puseră armele la 


ochi. 

— Hei! le strigă iarăşi soldatul. Ridicaţi-vă în 
două picioare și marș la hrube, proștilor! Marş la 
hrube... Că altfel vă ia dracu... 

Şătrarii se ridicară, se scuturară de zăpadă şi ple- 
cară spre hrube. Trecură pe lingă soldaţi cu nasurile 
în jos, ruşinaţi. Soldaţii se temură şi se traseră mai 
de-o parte, ţinîndu-și armele în miini. Oamenii oa- 
cheși, dacă ar fi vrut, ar fi putut sări cu toţii asupra 
lor'să-i dezarmeze şi chiar i-ar fi dezarmat. N-o făcură. 


405 


Trecu pe lingă soldaţi Matahala. Îl ducea în braţe: 
pe Bus. Băiatul, pe care în toiul încăierării Matahala 
îl folosise drept bîtă, era leșinat dacă nu cumva chiar 
mort. O diră subţire de singe i se scurgea pe la colţul 
buzelor din gură. 

Him bașa fu adus de subsuori de doi dintre fiii lui. 
Abia se ţinea pe picioare. Le spuse soldaţilor : 

— Rău aţi făcut ce-aţi făcut. Voi nu faceţi parte 
nici din neamul nostru, nici din şatra noastră. Nu 
trebuia să vă amestecați. Răfuiala era între noi. 

— Dacă nu ne amestecam... 

— Dacă nu vă amestecați, oamenii s-ar mai fi 
bătut între ei cît s-ar mai fi bătut și pe urmă s-ar fi 
împăcat. 

— O să se împace şi acum. 

— N-or să se împace. Încăierarea a fost între- 
ruptă de voi. N-a fost dusă pînă la capăt. 

Cei doi soldaţi se uitară unul la altul miraţi. Unui 
îl întrebă pe Him başa : 

— Şi acum, să zicem c-am greşit, ce avem de 
făcut ? 

— Să vă luaţi caii și să plecaţi îndată. Nu mai 
răspund de viața voastră. V-aţi amestecat... Și dacă 
v-aţi amestecat în cearta noastră, eu nu mai răspund 
de voi. 

— Cum? Viața noastră e în primejdie aici, 
între voi ? 

— În mare primejdie. Oamenii mei vor sări asu- 
pra voastră la noapte și vă vor omori. Miine dimi- 
neață se vor încăiera din nou. 

— Dar ce au oamenii tăi cu noi? N-am lovit pe 
nimeni. Am vrut să-i oprim să se mai bată între ei 
ca chiorii. De ce să vă bateţi între voi ? Nici aşa nu 
sînteţi prea fericiţi. 

— Aţi călcat legea străveche a şatrei noastre şi 
asta nu se iartă. Cît despre fericire, voi care ați ve- 


406 


nit de acolo de unde aţi venit, știți bine că acum 
nici un om pe lume nu poate fi fericit. 

Him plecă. Mergea încet, şchioptind şi ţinîndu-se 
cu miinile de pintec, sprijinit de subsuori de doi 
dintre feciorii lui. Soldaţii plecară și ei spre hrubă. 
Alimut şi Blebe le aduse caii, îi înșeuară, soldaţii 
încălecară și, înainte de a porni la drum, le spuseră 
oamenilor oacheși : 

— Vă mulţumim pentru găzduire și vă urăm să- 
nătate și pace. 

Oamenii oacheşi îi priveau posomoriţi, încrun- 
taţi, tăcuţi. Nimeni nu le răspunse. Soldaţii întoar- 
seră caii şi plecară încet, pe pirtia care ducea spre 
crîng. După ce se mai depărtară, auziră strigătele 
miînioase ale celor rămași lîngă hrube și pricepură 
că oamenii oacheși, cu mic cu mare, îi înjurau și-i 
huduiau ca pe niște tilhari nemernici. 

Soldaţii zimbiră şi grăbiră caii. Împrejurul lor 
cîmpurile erau acoperite cu nămeţi înalţi de ză- 
padă. Deasupra, cerul atirna vînăt, umflat, puhav. 
Caii voinici înaintau greu. Uneori se afundau în ză- 
padă pînă la piîntec. Se opinteau și mergeau mai 
departe, mereu mai departe, mai departe şi mereu 
către apus. Acolo, spre apus, pustietatea se is- 
prăvea. 

După plecarea soldaţilor șatra se mai potoli. Ma- 
tahala îl ducea pe Bus către hrubă, pe braţe. Abia 
cînd ajunse cu el în pragul hrubei, Rida băgă de 
seamă că băiatul ei și nu al alteia se afla în braţele 
Matahalei. Strigă : 

— Dar ce i s-a întîmplat lui Bus ? 

Matahala bolborosi un răspuns din care nimeni 
nu înțelese nimic. Rida își luă copilul. Îl pipăi: 

— E cald. N-a murit. 

Matahala rînji : 

— N-a murit încă, dar o să moară. 


407 


Rida, tulburată cum era, nu-i auzi vorbele. Intră 
în hrubă şi i-l puse Ooarbei în poală: 

— Mamă, dragă mamă, vezi tu ce are. 

Oarba auzise hărmălaia, auzise focurile de pușcă, 
știa că acolo se află încăierată întreaga şatră și nu 
se aștepta la nimic bun. Rămăsese lîngă foc. Acum 
noră-sa i-l puse în poală pe Bus. Oarba ştia că bă- 
iatul e ca și dus. Îl pipăi încet și îndelung. Bus era 
cald încă. Sufla des și greu. Era stropșit și-i curgea 
sînge pe gură. Îl pipăi mai departe. Mai avea ruptă 
în două locuri șira spinării. Îl sărută pe obraji și-l 
sărută şi pe gura fragedă şi plină de sînge. Îi șopti 
Ridei : 

— Nu mai e nimic de făcut, noră. Bus moare. 
Tocmai acum îi iese sufletul. Şi sufletul lui Bus — 
pe care acum tocmai îl văd aici, lîngă mine — sea- 
mănă cu o pasăre albă, de fum. 

Rida își luă băiatul în braţe, începu să plingă și 
să-l plîngă. 

— Puiul meu negrişor, puiul meu oacheș, ai mu- 
rit! Ce scurtă ţi-a fost viaţa, puiul meu oacheș, 
puiul meu negrişor !... 

Ursoaica Babaia se uită lung la Rida și se uită 
și la Bus cu ochii ei mari, galbeni şi mormăi zbă- 
tîndu-se în lanţ. Ghep, fratele mai mare al lui Bus, 
o ciomăgi. Ursoaica Babaia se potoli. Se potoliră și 
ceilalţi urși. Ursoaica Babaia se așeză în patru labe 
cu botul spre intrarea în hrubă și privi, pînă o apucă 
somnul, pielea ursului Zazu, spînzurată acolo. Fumul 
o afumase. Ninsoarea o uda. Vîntul o usca. Fumul 
continua s-o afume și s-o înnegrească. Iar timpul, 
care o învechise, continua s-o învechească... s-o în- 
vechească... 

A doua zi îl îngropară şi pe Bus pe colină, lingă 
ceilalţi morţi ai șatrei. 

Seara tîrziu, la lumina puţină a lămpilor cu pe- 
trol şi a flăcărilor jucăuşe ale focurilor, două muieri 


408 


borţoase se ușurară după multe chinuri. Una născu 
un băiat, alta o fată. Him numără în gînd viii şi, 
tot în gînd, numără şi morţii. Acum șatra nu mai 
avea decît șaizeci și două de suflete. Oamenii oa- 
cheși mai aveau carne de cal, de măgar și de catîr 
pentru cel mult o săptămînă. Linte, fasole, varză, 
făină și mălai mai aveau pentru o lună. Mai puteau 
să nădăjduiască și la altceva ? Da, mai puteau. Caii, 
măgarii şi catirii șatrei muriseră. În urma acestui 
fapt rămăseseră întregi doi saci de orz și doi saci 
de ovăz. Orzul fiert și ovăzul fiert astimpărau foa- 
mea, ţineau vie șatra, cu toate că fierturile nu erau 
plăcute la gust. 

La moartea lui Bus nu se mai gîndi nimeni, în 
afară de Oarba și de Rida. Matahalei nu-i ceru ni- 
meni socoteală. Legea străveche a șatrei cerea ca 
peste urmările unei încăierări, oricare ar fi fost ele, 
să se aștearnă cea mai deplină uitare. De ochii şa- 
trei, atit Oarba cît și Rida ţineau seama de această 
lege. În inimile lor însă clocoteau ura și dorul de 
răzbunare. Matahala nu avea să scape uşor. Moar- 
tea lui Bus trebuia să fie plătită. Presimţind, Ma- 
iahala se ferea de cele două femei. Oarba era vic- 
leană, Rida, vînjoasă și, la nevoie, puternică și în- 
drăzneaţă ca o leoaică. 

— Hai, îi spunea Matahala bărbatului ei, lui Uj 
Hoţul, ja securea şi hai la crîng să mai aducem 
lemne. 

— Dar lemnele nu s-au isprăvit. 

— Au să se isprăvească miîine-poimiine. 

— Să mergem, dar de ce să mergem numai noi? 
Ce? Parcă numai noi ne încălzim la foc? Să mai 
meargă și alții. 

— Hai, cînd îţi spun. 

Uj Hoţul nu se mai împotrivi. De altfel rareori 
i se împotrivea nevestei. Era un bărbat scund, bine 
legat, ca de patruzeci de ani. Nevastă-sa, căria şa- 


409 


tra, uitîndu-i numele, nu-i spunea decît Matahala, 
era mult mai înaltă decît el. Luă securea şi plecă 
spre crîng. Matahala îi călcă pe urme. Pînă la crîng 
Matahala tăcu. Tăcu și Uj. Cum ajunseră, se apu- 
cară de lucru. Uj lovea cu coada securii în arbuști, 
îi scutura de zăpadă și pe urmă îi tăia. Matahala 
aduna arbuștii tăiați și-i făcea grămadă. Cînd i se 
păru că grămada e destul de mare, Matahala zise : 

— Destul. Destul pentru astăzi. Mai multe lemne 
nici n-am putea duce la spinare. 

Uj Hoţul împărți grămada în două şi din fiecare 
parte făcu un fel de snop pe care-l legă cu cîte un 
crîmpei de frînghie. Vru să-și ia sarcina lui la spi- 
nare și să plece. Matahala grăi : 

— Mai stai. Nu te-am adus atît de departe de 
sălaș numai pentru lemne. 

Uj rînji. Și după ce rînji un timp, hohoti: 

— Secroafo ! Am cam bănuit eu... 

Își scoase cojocul soios și-l așeză pe zăpadă cu 
grijă. Matahala îl aștepta întinsă, cu ochii acoperiţi 
cu mîinile. Bărbatul o întrebă încet, de parcă ar fi 
bănuit că prin apropiere se mai află și alți oameni : 

— Nu cumva ţi-e rușine ? 

— Da, Uj, răspunse șoptit Matahala, ori de cîte 
ori facem treaba asta mi-e rușine, îmi crapă obra- 
zul de rușine, dar n-am ce face... și dacă n-am ce 
face, n-am ce face... 

Se sculară, se scuturară de zăpadă și se uitară în 
toate părţile. La cîţiva pași de ei, un iepure roșcat 
rămăsese nemișcat între nămeţii de zăpadă şi se 
uita la ei cu ochii mici în care lucea parcă o lumină 
veselă. Mai departe, crîngul era pustiu, cîmpul era 
pustiu, cerul era pustiu și încărcat de nori orbi, în- 
tunecați, neclintiți. Uj Hoţul aruncă spre iepure un 
ciot. Iepurele o tuli în salturi mari. Ciotul căzu și 
se îngropă în zăpadă. 

— Nu l-ai lovit, Uj. 


410 


— Spune... 

— Uj, îți mai aduci tu aminte cum te-a bătut pe 
tine cu harapnicul pînă ai leșinat, Him bașa ? 

— Nu, n-am uitat. Așa ceva nu se uită toată viața. 
Dar e cam multișor de atunci, femeie. 

— Zece ani, Uj, zece ani și cîteva luni. 

— Călcasem străvechea lege a șşatrei. Furasem 
niște cai. Him başa era în dreptul lui să mă bată. 
Him başa avea dreptul chiar să mă omoare. Dacă 
nu duceam caii de unde-i furasem, ne prindeau: 
jandarmii şi atunci... Atunci era vai de capul şatrei.. 

— Totuşi, Uj, Him başa te-a bătut prea tare. 

Uj Hoţul tăcu. Tăcu și își aruncă gîndurile îndă- 
răt cu peste zece ani. Furase doi cai de la un cîr- 
ciumar. Caii erau mari, şargi. Him başa îl silise să 
ducă frumuseţea de cai de unde-i luase. Şi pe urmă 
îl bătuse zdravăn. 

Matahala îi întinse o ţigară. 

— Pumează, Uj. N-ai mai fumat de mult. 

Omul luă ţigara, o aprinse și după ce trase cu. 
sete cîteva fumuri, o întrebă : 

— Dar de unde ai tu ţigări ? 

— Am cumpărat cîteva pachete din orașul acela: 
de lîngă apă. Le-am păstrat pentru tine, pentru cînd 
vei fi în lipsă. 

Fumul ţigării era tare, aspru, acru. Lui Uj Hoţul. 
îi plăcea. 

— Ascultă, zise el, de ce mi-ai pomenit tu de în- 
timplarea cu Him başa? Pînă acum n-ai scos o: 
vorbă. Timp de zece ani şi mai bine n-ai scos © 
vorbă, şi acum, deodată... Credeam c-ai uitat... 

— N-am scos nici o vorbă, Uj, pentru că n-avea, 
rost. 

—- Şi acum crezi că are? 

— Are, Uj. Dacă n-ar avea, așa fi tăcut mai de- 
parte. 

Uj se gîndi, se gîndi. Spuse: 


— Nu pricep, zău că nu pricep nimic. 

— Uj, tu ai urechi? 

— După cîte știu am. Două. Una în dreapta și 
alta în stînga. 

Riîseră amîndoi. Vîntul începu să adie. Era vînt 
de miazănoapte şi avea să se înteţească destul de 
curînd. Ramurile arbuștilor se clătinară și scuturară 
zăpada. 

— Degeaba ai urechi, Uj. N-auzi nimic din ce vor- 
besc oamenii în şatră. 

Uj Hoţul se miră. 

— Oamenii vorbesc multe. Nu ştiu ce vrei să spui. 

— Oamenii vorbesc împotriva lui Him başa. 

— Si ce vor cu Him başa ? 

— Să-l dea jos. Șatra trebuie să aibe alt stăpin. 

Uj Hoţul își luă sarcina de lemne la spinare și 
plecă. Matahala îl urmă. Mergea, ca de obicei, cu doi 
paşi în urma lui. Vîntul se întări și mai mult. Se lăsa 
ger. Pe la jumătatea drumului dintre crîng şi hrube, 
Uj Hoţul se opri. Cînd Matahala ajunse în dreptul 
lui o întrebă : 

— Şi cam care ar fi acela care i-ar lua locul lui 
Him bașa ? 

Matahala zîmbi. Îl lăsă pe Uj să aștepte un timp, 
pe urmă zise moale : 

— Buir mi-a spus că șatra s-a gîndit la tine. 

Uj Hoţul rămase cu gura căscată. 

— Cum adică la mine ? Şi de ce tocmai la mine? 

— Nu știu. Vorbește cu Buir, dar ia seama să nu 
v-audă nimeni. Pînă nu este pregătit totul, nici Him 
başa și nici altcineva din neamul lui nu trebuie să 
afle ceva. 

Merseră mai departe. Vîntul îi înfășura în pale 
reci. Cerul se posomora. Zăpada le scrîșnea sub pi- 
cioare, de parcă ar fi fost saciz, nu zăpadă. În pra- 
gul hrubei, Uj Hoţul se opri şi-i spuse Matahalei: 


412 


— Îmi pare rău că n-am lovit iepurele. Îl jupu- 
iam, îl frigeam și-l mîncam astă-seară. Mi s-a făcut 
o poftă grozavă de friptură de iepure. Miine o să mă 
duc în crîng să-ncerc să prind unul. 

Matahala se uită strîmb la el și-i spuse încet, prin- 
tre dinţi, de parcă ar fi rostit un cuvînt dulce, de 
dragoste : 

— Căcăciosule !... 

Uj Hoţul își viri capul între urechi şi tăcu. 

În hrube oamenii oacheși vorbeau între ei pe șop- 
tite. Dacă timpul nu era prea urit, dacă nu viscolea 
şi vîntul nu bătea prea tare, se adunau mai mulți, 
luau topoarele sau securile la spinare și se încîr- 
duiau spre crîng. Odată ajunși acolo tăiau arbuști, îi 
grămădeau și pe urmă se-ntindeau la vorbă. 

— Trebuie să-l dăm jos pe Him başa. Din pricina 
lui am ajuns aici. Din pricina lui o să pierim și noi 
şi copiii noștri. 

— Cum din pricina lui ? Ce putea să facă ? 

— Să fi mișcat din urechi, să fi dat plocoane oa- 
menilor stăpinirii de lîngă fluviu, să fi rămas să ier- 
năm acolo, la marginea orașului. 

— Credeţi că izbutea ? 

— Trebuia să izbutească. L-am ales bulibaşă, ca 
să aibe grijă de şatră. Ce fel de grijă a avut Him 
başa, se vede : murim de frig, murim de foame. 

— Nici o șatră n-a rămas dincolo de fluviu. 

— Aşa o fi. Noi însă trebuia să rămînem, 

Alţii vroiau să-l doboare pe Him başa pentru 
altele. 

— Si-a luat toţi feciorii în hruba lui. 

— În hruba lui e mai cald decît într-ale noastre. 

— Pentru că în hruba lui pereţii sînt uscați. 

— Într-ale noastre mustesc pereții, musteşte ta- 
vanul. 

— Pe străinii aceia Him başa nu ne-a lăsat să-i 
omorîm. 


41 


— După sfatul lui Him başa nu i-am omorît și 
ne-am ales numai cu necazuri. 

— Pe Alimut... 

— Ce e cu Alimut? 

— De ce nu-l sileşte Him başa pe fiu-său să tră- 
iască cu fata lui Calub ? Stă fata părăsită şi se usucă 
fără bărbat. 

— Fata lui Calub o să se lege de ginerii noștri 
și-o să le strice căsniciile. 

— Him başa ne-a înşelat la socoteală. Pe buca- 
tele cumpărate de la negustorii de lîngă apă a dat 
mai puţini galbeni decît a spus el că le-a dat. Ne-a 
înşelat... Ne-a înşelat... 

— Oarba... Și Oarba e de vină. Ea îi dă sfaturi 
proaste lui Him başa. Oarba... Și Oarba e de vină... 

— De ce împiedică Him bașa pe Ariston şi pe 
Goşu să se răfuiască odată ? 

— Întrebi de parcă n-ai şti : Him başa ţine la Li- 
sandra. Poate s-o fi culcat și el cu ea, nu numai 
Ariston. 

Strigau. Urlau. Se miniau. Dacă Him başa ar fi 
“trecut din întîmplare prin apropierea lor, s-ar fi re- 
pezit cu toţii asupra lui, l-ar fi ucis și l-ar fi rupt 
în bucăţi, cu toate că pînă atunci nici unul din ei nu 
omorîse om. 

Him başa nu ştia nimic. Tăndălea în hrubă, îşi în- 
«călzea oasele bătrîne la foc şi se gîndea la gatra lui, 
la şatra pe care încă de pe cînd era tînăr și drept ca 
un brad o stăpînea şi pe care, la rîndul şi la tim- 
pul lor, o stăpîniseră înaintașii săi. 

Acum ieși în pragul hrubei. Oamenii oacheși su- 
iau povîrnișul, ajungeau în pragul hrubelor cu sar- 
«cinile de lemne și rămîneau acolo încruntaţi. Nu-și 
dădu seama ce este cu ei, dar bănui că totuși ceva 
deosebit era la mijloc. Se duse în hrubă, luă biciul 
și se întoarse. Oamenii oacheşi începură să se înghe- 
suie unul într-altul și să murmure. La spatele băr- 


-414 


baţilor se îngrămădiseră muierile și copiii. Him başa. 
inălță fruntea şi-i întrebă : 

— Ce vreți? Văd că vreţi ceva, dar nu înţeleg ce 
anume. 

Se făcu tăcere. Fiecare aștepta să înceapă altui. 

Him başa zimbi şi adăugă: 

— Nu cumva e vorba tot de Ariston şi de Goşu ?' 

Buir se lăsă pe vine ca să nu se vadă — era în. 
rîndul din urmă — şi zise: 

— Nu, bulibaşă, acum e vorba de altceva. 

— Spune, Buir, că mi se pare că al tău e glasul.. 
Spune ce vreţi ? 

Buir rămase tot ciucit pe vine și-i răspunse : 

— Vrem ca tu să nu ne mai fii bulibaşă. Vrem ca. 
bulibașă al nostru să ne fie Uj, da, Uj Hoţul, bărba- 
tul Matahalei. 

Him bașa rise de-a binelea. 

— Şi de ce să nu mai fiu eu bulibașă, Buir? Și 
mai ales pentru ce să fie bulibașă peste şatra noas- 
tră Uj Hoţul? 

Oamenii prinseră curaj şi se apucară, învălmă- 
șind și încurcînd cuvintele, să-i strige și să-i urle în 
obraz toate cîte le strigaseră şi le urlaseră între ei 
în crîng. Ba mai adăugară și alte născociri, care 
mai de care mai prăpăstioase și mai urite. Fiii lui 
Him başa — cinci la număr — veniră lingă el. Veni 
lîngă el şi Oarba. 

— Lăsaţi-mă singur! zise Him. Trăgeţi-vă de-o 
parte și rămîneţi liniștiți, orice s-a întîmpla. 

Îl ascultară. Sudalmele nerușinate, învinuirile plă- 
nuite şi clocite mai dinainte, ca și cele născocite pe 
loc, la fierbinţeală, curgeau șiroaie. Him başa ascultă. 
totul... totul... 

Văzînd că Him başa ascultă tot ceea ce i se aruncă. 
în spinare, fără să cricnească, ci numai clipind din 
cînd în cînd din ochi, oamenii oacheși se mai domo- 


415. 


liră. Atunci Him başa prinse o clipă de tăcere și-i 
întrebă răstit : 

— Crede, într-adevăr, vreunul din voi că eu am 
avut ceva cu Lisandra ? Poate tu, Aristoane ? Poate 
tu, Goșule ? 

— Eu nu, zise Goșşu. 

— Nici eu, spus Artston. 

— Atunci cine? întrebă Him başa. 

— Noi toţi! urlară oamenii aproape într-un sin- 
gur glas. Noi toți! 

Him başa ridică biciul, se repezi la ei, îi izbi pe 
aleselea și la nimereală, fără milă, cum nu-i mai lo- 
vise niciodată. Unora le căuta cu biciul obrazul, pe 
alţii se mulțumea să-i lovească la întîmplare. Fe- 
meile și copii fugiră speriaţi. Bărbaţii însă rămaseră 
pe loc îndurînd cu resemnare loviturile. Nici unu! 
nu încercă să scape. Cîţiva căzură cu faţa în zăpadă. 
Him başa continua să-i lovească. 

Îi lovi... Îi lovi... Şi nu se opri pînă nu-i văzu pe 
toţi culcaţi la pămînt. 

Cînd se potoli, le spuse : 

— Despre ceea ce avem de făcut, spre a încerca 
să scăpăm cu viaţă din această pustietate, o să vor- 
bim mîine. Acum duceți-vă și astîmpăraţi-vă foa- 
mea. Aţi muncit cu spor la crîng și aţi adus lemne la 
hrube pentru cel puţin o săptămînă. 

Vîntul vui și şuieră mai departe peste cîmpurile 
albe. Norii își lăsară pîntecele umflate să atîrne, ca 
şi mai înainte, deasupra pămîntului. Începu să ningă 
cu fulgi mari și deși. Începu iarăși să ningă... Iarăşi... 


CaviroLurv” XI 


T recură zile. Trecură nopţi. Pe urmă trecură alte 
zile şi alte nopţi. Vîntul suflă și într-o seară se opri 
ostenit şi se culcă printre nămeţi să se odihnească. 
Ninse. Nu mai ninse. Ninse iarăși. Soarele se arătă. 
Se ascunse. Și iarăși se arătă. Zilele începură să 
crească. Nopțile începură să scadă. Și vremea curse 
înainte. 

În şatra aciuată în hrubele înconjurate de pustiu 
muriră oameni și se născură pui de oameni. Fiecare 
mort muri pentru el. Fiecare nou-născut se născu 
pentru el. Pentru că nici un om nu moare în locul 
altui om şi nici un pui de om nu vine pe lume în 
locul altui pui de om. 


Cara-lu, cara-la, 
Luko-bei... 
Cara-lu, cara-la, 
Niko-bei... 


Morţii fură îngropaţi lîngă ceilalți morţi, pe co- 
lină, în pămîntul îngheţat și sub zăpada îngheţată. 
Cînd ești mort, în pămînt nu-ţi e nici cald, nici rece, 
nici bine nu-ţi este și nici rău. Dormi liniștit, somn 
adînc dormi, somn de veci dormi şi nu ştii nici mă- 
car cum putrezeşti și cum te schimbi în țărînă, dar 


417 
27 — Șatra — Zaharia Stancu 


de putrezit putrezești, de schimbat în ţăriînă, te 
schimbi în ţărină. 

Pruncii cei noi, tăvăliţi goi prin nămeţi, pentru a 
se căli și pentru a se oţeli, îndată după naştere, ți- 
pară înainte de a deschide ochii și nu tăcură decît 
după ce-și potoliră întiia foame sugînd țiță dulce din 
sînii mari, arămii și pietroși ai lehuzelor. 

Prin văzduhul cînd înnourat și crîncen, cînd lim- 
pede şi sticlos se âuziră iarăşi tunurile mugind, ge- 
mînd adînc şi îndelung undeva departe spre răsărit. 
Socotind după mugetul și geamătul lor, războiul se 
apropia, se apropia încet, dar se apropia. 

Șatra se obişnui repede cu tunurile. Le auzeau gla- 
surile şi parcă nu le auzeau. Hrana era pe isprăvite. 
Foametea da tîrcoale șatrei, frigul o făcea să dîrdiie 
și să clănţăne, şi acum moartea se simţea în hrubele 
oamenilor oacheși ca la ea. Simţeau frigul, însă nu 
se speriau nici de frig. Va veni primăvara. Vor 
mînca verdeţuri şi vor scăpa de foamete. Va veni 
primăvara și ei toţi se vor încălzi la soare şi vor 
scăpa de frig. Moartea însă n-o vedeau. Moartea nu 
are trup. Dacă moartea n-are trup, n-are nici umbră. 
Atunci cum s-o vezi ? 

Cîteva săptămîni Him başa nu mai avu prilejul să 
biciuie pe nimeni. Șătrarii se potoliră şi nu mai 
visau să-l schimbe cu Uj Hoţul. Goșu şi Ariston se 
înjurau şi se amenințau cu cuţitele ori de cîte ori se 
întîlneau departe de hrube : dar de încăierat nu se 
mai încăierau. Him le spusese amîndurora, în faţa în- 
tregii șatre, ce hotărise și, arătîndu-le și biciul, că, 
în cazul în care se vor mai lua la bătaie fără ştirea 
și fără îngăduinţa lui, îi va alunga fără milă din şa- 
tră, cu Lisandra lor cu tot. 

Tocmai atunci cînd toţi se pregăteau să aştepte 
primăvara salvatoare în liniște, se petrecu ceva cu 
totul neașteptat şi care încurcă lucrurile. Rida, care 
nu-i putea ierta Matahalei moartea lui Bus, o pîn- 


418 


dea și o urmărea cu gîndul s-o prindă la strimtoare 
și să-şi sare cu ea inima. Tot pîndind-o și tot urmă- 
rind-o, într-un amurg, o văzu furișindu-se printre 
nămeţi. Nu venea spre hrube, ci se depărta de ele. 
Peste cîteva clipe, băiețanărul Vuz, fratele mai mic 
al lui Blebe, se strecură după ea, uitîindu-se cu vă- 
dită frică în dreapta și-n stînga. Rida pricepu despre 
ce poate fi vorba. Vru să se ia după ei. Se răzgiîndi. 
Chemă încă trei femei din şatră și le spuse: 

— Veniţi cu mine, muierilor. N-o să vă pară rău. 
O să vedeți ce nici cu gîndul n-aţi gîndit... O să ve- 
deţi... O să vedeți... 

Să vadă ce nici cu gîndul n-au văzut ! Cine are tă- 
ria să se împotrivească unei asemenea ispite ? Ple- 
cară în stol, tăcute. Merseră nu prea mult. Se opriră. 
Căscară ochii, ochii lor rotunzi, neobișnuit de mari și 
neobișnuit de negri. Duseră mîinile la gură, să nu 
strige. Matahala ! Matahala cea neprihănită sta răs- 
turnată în zăpadă. Faţa, acoperită cu miinile ! Fusta, 
ridicată pînă sus. Părea un morman uriaș de carne, 
un morman viu. Deasupra Matahalei, mic și pricăjit 
ca un iepure costeliv, băieţandrul Vuz, căruia încă 
nu-i mijise mustaţa, zorea ca un nechibzuit ce era 
s-o mulţumească și s-o îndestuleze. 

Rida rămase de piatră, cu gîndul la răzbunarea ei. 
Privind însă, celorlalte trei muieri li se aprinse 
pofta. În trupurile lor arămii mînia începu să fiarbă 
și sîngele să clocotească. Se apucară să chiuie : 

— Huo !... Huo!... Huideooo!... Neruşinato! Ai 
spurcat copilul, nerușşinato !... Huo !... 

Vuz se desmetici, sări în sus, își ridică pantalonii 
din vine și o luă la goană peste cîmp. Zăpada îl îm- 
piedica să alerge așa cum ar fi vrut. Alerga cîțiva 
pași. Cădea. Se ridica. O lua iarăși la goană. Gre- 
oaie, Matahala se sculă și ea, își scutură fusta și 
scurteica de zăpadă şi se uită către muierile care o 


419 
27* 


huiduiau. Se apropie de ele liniștită de parcă nu s-ar 
fi petrecut nimic. 

— Ce e, fa ? Ce v-a apucat? 

— Păi... 

— Ce păi ? 

Se năpusti şi prinzînd-o pe una de coade se apucă 
să tîrnuie zăpada cu ea. Celelalte două fugiră ţipînd. 
Rida sări în spinarea Matahalei, îi smulse tulpanul 
de pe cap, își înfipse mîinile în părul ei și, smucind-o 
și mai izbind-o și cu genunchii în spate, izbuti s-o do- 
boare în zăpadă. Încălecă pe ea, o zgirie şi încercă să-i 
spargă ochii. Matahala își încordă puterile și o zvîrli 
de-o parte. Nu ajunse însă să i se urce cu picioarele 
pe piet şi s-o zdrobească. Șatra venea grăbită, toată 
în păr. Him başa flutura biciul și Uj Hoţul ciomagul. 
Matahala le rîse tuturor în nas: 

— Atiţia bărbaţi mîndri! V-aţi adunat să bateţi 
o muiere ! 

Scuipă la picioarele lui Him başa. Uj Hoţul sări 
într-o parte și înălţă fulgerător ciomagul s-o izbească 
pieziș şi s-o doboare. Matahala se răsuci pe călciie 
uimitor de repede, se feri și ciomagul lui Uj Hoţul 
căzu în gol. Matahala îi puse piedică bărbatului. Uj 
Hoţul căzu. Şatra, pînă aci mînioasă, îşi descreţi frun- 
țile și rise. Matahala nu luă în seamă rîsul şatrei, 
cum cu puţin înainte nu luase în seamă miînia, se 
aplecă de mijloc şi-l apucă pe Uj Hoţul de picioare. 
Dintr-o singură opintire îl ridică şi începu să-l în- 
vîrtească în jur, cum ar fi învîrtit o bită. Oamenii 
oacheși se traseră îndărăt. Him başa rămase neclin- 
tit. Matahala lovi în el cu Uj Hoţul. Stăpînul şa- 
trei căzu. Matahala îl aruncă peste el pe Uj Hoţul. 
Bărbaţii şatrei se rușinară de teama care-i făcuse 
să dea îndărăt, închegară un cerc în jurul Mataha- 
lei, strînseră cercul din ce în ce mai mult şi, cind 
unul dintre ei răcni „Acum“, se repeziră cu toţii 
dintr-o dată asupra ei. Unii îi săriră în cîrcă şi o 


420 


apucară de păr, alții îi căutară beregata s-o înă- 
bușe, cîțiva se tiriră și o prinseră de picioare. O 
burdușiră bine, pe înfundate și pînă la urmă izbu- 
tiră s-o întindă cit era de lungă pe zăpadă. 

Undeva, spre răsărit, departe, neînchipuit de de- 
parte, tunurile gemeau, oftau și se văitau îndelung. 
Prin amurgul vinăt, gemetele, oftaturile, vaietele tu- 
nurilor alergau între pămîntul alb de zăpadă şi ce- 
rul acoperit de nori, veneau, treceau peste oamenii 
șatrei, învălmășiţi în apropierea hrubelor, şi se pier- 
deau înspre zarea apusului ori poate treceau şi din- 
colo de zarea aceea unde soarele ascuns după nori 
se chinuia să asfințească. În urma gemetelor, ofta- 
turilor și vaietelor stinse, topite, veneau rostogolin- 
du-se dinspre răsărit altele și altele. Nu cumva ros- 
togolirea aceasta era însuși rostogolirea timpului ? 
Rostogolirea timpului nu se aude. Dar acum, de cînd 
oamenii se vînau şi se ucideau între ei cu o sălbă- 
ticie care o întrecea cu mult pe cea a fiarelor, nimic 
sau aproape nimic nu se mai petrecea ca de obicei. 

Careva o izbise în tîmplă. Matahala amuţise. Acum 
oamenii oacheşi o loveau pe unde nimereau și-o ros- 
togoleau prin zăpadă. 

— Lăsaţi-ne-o și nouă... Lăsaţi-ne-o și nouă... 

Bărbaţii, osteniţi, o lăsară pe Matahala pe mîna 
muierilor. Muierile n-o loviră. N-o traseră de păr. 
Nu-i zgîriară obrazul cu unghiile. O întoarseră cu 
fața în sus, încălecară pe ea, îi ridicară fusta şi că- 
maşa groasă, de cînepă, pînă mai sus de buric, îi des- 
făcură picioarele şi prin deschizătura dintre ele se 
siliră s-o îndoape cu bulgări de gheaţă și de ză- 
padă. 

— Ha-ha-ha !... 

— Hi-hi-hi !... 

— Muierile au cap! O pedepsesc pe unde-a păcă- 
tuit.. 


421 


Him başa şi Uj Hoţul, care se desmeticiseră şi se 
culeseră din zăpadă, priveau. Ochii lor rotunzi, ne- 
obişnuit de mari și neobișnuit de negri, deveniră, 
ieșind din orbite, parcă și mai rotunzi, parcă și mai 
mari, parcă şi mai negri. 

Dinspre răsărit veniră și trecură vuind şi la mare 
înălțime către apus trei avioane burticoase. Oamenii 
oacheși nu le priviră. Avioanele se depărtară. Cînd 
ajunseră aproape de marginea zării umbrele mari, 
luminoase, căzură din cer și plutiră îndelung, alun- 
gînd amurgul, între pămînt şi cer. Pe urmă... Pe 
urmă se auziră explozii şi se văzură flăcări mari 
zbătîndu-se ca niște şerpi roșii, uriași și suluri ne- 
gre de fum. 

Avioanele se întoarseră. După ele venea, lunecînd 
pe sub nori, un avion mic care zbîrniia ca un bon- 
dar. Sub nori, deasupra zăpezilor, lătrau mitraliere. 
Cele trei avioane se depărtară. Bondarul se întoarse 
bizîind vesel că-l ocolise moartea. Zbura destul de 
jos. Pilotul văzu pe albul zăpezii învălmășeală ome- 
nească. Căpătă chef de joacă. Aruncă o paraşută lu- 
minoasă. Amurgul își depărtă aripile cernite. Cerul 
se lumină. Se lumină și cîmpul acoperit de zăpadă. 
Bondarul se clătină pe aripile lui negre, se lăsă și mai 
jos. Mitraliera lătră de cîteva ori scurt. O ploaie de 
gloanţe împroșcă zăpada. Oamenii oacheși căzură la 
pămînt. Bondarul, hohotind și scrîșnind din măse- 
lele lui de oţel, se înălţă și se depărtă. Parașuta căzu 
undeva în zăpadă şi se stinse. Amurgul deveni iarăși 
amurg. Matahala, lăsată în părăsire, se trezi. Se frecă 
la ochi și se sculă. Șatra sta tăcută, lungită, cu feţele 
în zăpadă. Matahala simţi dureri ascuţite. Înţelese 
se i s-a întîmplat. Se repezi la Uj Hoţul. Îi luă cio- 
magul și începu să lovească spinări, picioare, capete. 
Urlă : 


422 


— Dar ce-aţi avut, mă, cu mine ? Dar ce-aţi avut, 
fă, cu mine ? Ce-aţi vrut, mă, şi ce-aţi vrut, fă, cu 
mine ? Ce vă pasă vouă ce fac eu cu născătoarea mea 
şi cu viața mea? A? Ce vă pasă? 

Îl lovi de cîteva ori și pe Him başa. Văzîndu-l pe 
Uj Hoţul că încearcă să scape cu fuga se năpusti 
asupra lui. Îl pocni, îl îmbrînci, iar îl pocni : 

— Şi tu, stirpitură, tu de ce-ai vrut să mă baţi? 
De ce ai vrut să mă baţi tu pe mine? De douăzeci 
de ani trăiesc cu tine, mototolule, și tot de douăzeci 
de ani eu — eu, și nu alta — îi învăţ pe toţi flăcăii 
șatrei cum să se culce cu muierile. Eu, nu alta! Și 
acum aţi aflat-o. Ai aflat-o şi tu, mototolule! Şi vrei 
să mă baţi! Vreţi cu toţii să mă bateţi !... Să mă ba- 
teţi... Voi... Să mă bateţi voi pe mine... 

Scuipă scîrbită spre toţi și aruncă ciomagul de- 
parte, peste capetele lor. Ciomagul nu lovi pe nimeni. 
Căzu şi se îngropă în zăpadă. Matahala se lăsă pe 
vine, se ciuci și începu să se vaiete și să plingă. 

— Ce-aveţi voi cu mine ! Ce vrei voi de la mine! 
Peste puțin timp o să murim. Toţi o să murim. Cu 
mic, cu mare o să murim. Pînă la primăvară, pînă 
la vară nici unul din noi n-o să mai trăiască. Noi 
am fost mînaţi aici să murim. Toţi o știți. Și nici unul 
din voi nu vorbeşte despre asta. În curînd o să mu- 
rim toți, toți... 

Acum amurgul se stinse. Golul dintre cerul aco- 
perit de nori groși și pămîntul ascuns sub zăpada 
albă, neprihănită, se umplu de scama fumurie a în- 
tiiului ceas de seară. Oamenii oacheși tăcură și se 
cocoșară, Tăcură de teama cuvintelor pe care le au- 
ziseră. Şi se cocoșaseră, pentru că dintr-o dată li se 
păru că tot întunericul serii se prăbuşise pe ume- 
rii lor. 

Matahala sughiţă și cînd sughiţul i se potoli spuse : 


423 


— O să murim! Toţi. Pină la primăvară sau cel 
mai tîrziu pînă la vară. O să murim. Și cu ce ne-am 
ales noi din viața noastră? Şi eu... Spuneţi-mi voi 
mie, cu ce m-am ales eu din viața mea? A? Cu ce 
m-am ales ?... 

Nu-i răspunse nimeni. Nici oamenii nu-i răspun- 
seră, nici pămîntul, nici văzduhul, nici norii. Ni- 
meni... Nimeni... 

Femeia uriaşă se lungi pe zăpadă. Vru să muşte 
pămîntul. Pămiîntul, care tăcea și nu-i răspundea. 
Însă pămîntul era acoperit cu zăpadă. Peste zi su- 
flase vînt rece dinspre miazănoapte şi zăpada era 
tare și înghețată. Zbătîndu-se, Matahala își înfipse 
dinţii în zăpada tare şi înghețată. Mușcă. Buzele îi 
sîngerară. Își linse sîngele de pe buze întocmai cum 
își lingeau animalele rănile. Întocmai cum îşi lingea 
vulpea sîngele rănii atunci cînd era împușcată de 
vînător, dar nu ucisă. Îşi dădu seama că sîngele ei 
e cald, aproape fierbinte, sănătos și nițeluş sărat. În- 
cepu să-i placă sîngele. Își mușcă singură buzele. 
Adinc și le mușcă. Buzele îi sîngerară din belșug şi 
ea le linse cu sete, le linse pînă le simţi uscate. Se 
ridică, 

Șatra, care privise totul cu uimire, se trase îndă- 
răt, tăcută. Matahala căută ciomagul. Îl găsi. ÎL ri- 
dică și urlă: 

— Nu vreau să mor... Nu vreau să mor... Vreau 
să-mi trăiesc pînă la capăt viaţa... lar voi... Voi să 
mă lăsaţi să-mi trăiesc cum îmi place mie puţina 
viaţă pe care o mai am de trăit... Puţina viaţă pe 
care o mai am de trăit... 

Careva îi strigă : 

— Dar de ce vrei să trăieşti ? 

— Dobitocule ! Dar de ce să vreau să mor ? Vino, 
vino-ncoace, dobitocule, să te ciomăgesc și să-ţi 
smulg boaşele. Nu meriţi să ai boașe, nu, nu meriţi... 


424 


Șatra tăcu. Matahala tăcu. Cîinii, care încă de la 
începutul încăierării se așezaseră în patru labe în ză- 
padă și priviseră totul fără să miște măcar din coadă, 
tăcură şi ei. Nu miriiră, nu scînciră, nu lătrară. Se 
uitară la tot ceea ce făceau oamenii oacheși şi ascul- 
tară tot ceea ce spuseră oamenii oacheși. Poate în- 
ţeleseseră ceva. Poate înţeleseseră totul. Poate nu în- 
ţeleseseră nimic. Dar cîinele Rob nu se uitase la 
nimeni. Rămăsese tot timpul cu ochii în jos și cu 
botul în zăpadă. 

Uj Hoţul se apropie de nevastă-sa. Matahala so- 
coti că vine cu gînd rău asupra ei, acum, cînd o 
crede stropşită, lipsită de putere, moleşită. Ochii ei 
rotunzi, neobișnuit de mari și neobișnuit de negri, i 
se aprinseră. Sîngele începu să-i clocotească în trup. 
Ridică ciomagul, urlă : 

— Să nu te atingi de mine, stîrpitură, că te ucid | 
Dintr-o singură lovitură te ucid, stîrpitură ! 

Înfricoșat, Uj Hoţul căzu în genunchi. Matahala 
lăsă ciomagul. Uj Hoţul se tîrî încet, pe genunchi, 
către ea. 

— Draga mea, scumpa mea, hai... Hai să mîncăra 
şi să ne culcăm, draga mea... Liniștește-te, draga 
mea, linișteşte-te. O să trăim... O să trăim... O să 
trăim... 

— Natantolule ! Cum o să trăim şi cît o să mai 
trăim ? Puțin de tot, natantolule, puțin de tot. Pe 
urmă... Pe urmă o să murim... Pe urmă toţi o să 
murim... toţi... toți. 

Se aşeză iarăși pe plîns. Uj Hoţul se sculă, se 
înălță pe vîrful picioarelor, întinse mîna s-o mîn- 
giie pe Matahala pe obraz. Muierea voinică îl plezni 
peste mînă : 

— Ce ţi-a venit? Nu te-ai priceput niciodată să 
mă mingii, nici pe obraz, nici prin alte părți. 

Uj Hoţul se trase îndărăt. Și după ce puse între 
el și ea o distanță bunicică, se răsti: 


423 


— Adică... 

— Aşa cum ţi-am spus! 

— Dar alţii... Alţii au ştiut să te mingiie ? 

Acum glasul lui se asemui cu glasul unui copil. 
Matahala se gîndi să-i spună ceva plăcut, o minciună 
care să-l liniștească. În ciuda voinţei ei se auzi ros- 
tind răspicat adevărul : 

— Oho! Alţii! S-au priceput... S-au priceput de 
minune. 

Răspunsul îl opări. 

— De-ai noștri ? 

— Şi de-ai noştri. 

— Care ? Spune-mi-l, să-l omor. 

— Ai avea prea mulţi de omorît, Uj. Prea mulţi. 

Se opri pentru a-și aminti cît mai bine totul. După 
aceea zise : 

— Nu, Uj, n-ai avea prea mulţi de omorît. O mare 
parte din ei au murit. Au murit și au fost îngropaţi. 

Iarăşi își aduse aminte de moarte. Iarăşi şi iarăși... 
Urlă. Ca o fiară urlă: 

— O să murim. Pînă la primăvară, ori cel mult 
pînă la vară, o să murim. Toţi o să murim. Am fost 
aduși aici să murim... Să murim ! 

Uj Hoţul se apropie de ea şi o apucă de mînă: 

— Hai, nevastă, hai, nevastă... 

Matahala se lăsă dusă ca un copil cuminte. Pliîn- 
gea. Sughiţa. Iar plîngea. Sub picioarele ei mari, 
groase, zăpada înghețată scrîșnea și scîrţiia. Zăpada 
înghețată scrișnea şi scîrțiia şi sub tălpile lui Uj 
Hoţul. 

Se îndreptară spre hrube. Aprinseră focurile, care 
între timp se stinseseră. Muieriie pregătiră în grabă 
“fiertură săracă. Oamenii oacheși, flămînzi, osteniţi, 
o sorbiră și ei în grabă, de parcă ar fi fost nevoiţi să 
plece de îndată la drum. Nu plecară. N-aveau în- 
cotro să plece. Se întinseră în culcuşuri și încercară 


426 


să doarmă. Somnul însă da tîrcoale hrubelor şi nu 
voia să pătrundă în nici una din ele. Oamenii oacheşi 
se răsuceau, se așezau cînd pe-o parte, cînd pe alta, 
închideau ochii şi încercau să nu se mai gîndească 
la nimic. În capetele tuturor însă se învîrtea un sin- 
gur gînd, unul singur : „O să murim. Pînă la primă- 
vară, ori cel mai tîrziu pînă la vară, o să murim. Toţi 
o să murim. Am fost aduși aici ca să murim.“ 

Focurile pilpiiră. Fumegară. Se stinseră. Frigul se 
strecură înăuntru printre pieile atîrnate la intrare. 
Oamenii oacheși se acoperiră mai bine. Unii se fă- 
cură covrig. Alţii își luară nevestele în braţe şi, 
cînd le simţiră lîngă ei calde şi vii, pofta vieţii şi 
bucuria vieţii li se trezi. Nu și-o stăpiniră. 

Spre ziuă adormiră. Adormi și Him. Lîngă pieptul 
păros al lui, Oarba, trează, respira ușor, liniştită. Da, 
Oarba respira ușor, liniștit. Dar inima îi ardea îr 
piept ca un bulgăr rotund de foc. De ce murise 
Bus ? De ce fusese nevoie să moară Bus ? Acum bă- 
iatul, altădată atît de viu, atit de neastîimpărat, dor- 
mea somn adînc, somn fără trezire, în pămîntul în- 
gheţat, sub zăpada îngheţată şi nici măcar nu putea 
să viseze. O pișcară puricii. Se scărpină încet, să nu-i 
tulbure somnui lui Him. Mincărimea îi trecu. Gîndi : 
„Pe morţi nu-i pişcă puricii. Morţii nu visează. Mor- 
ţii nici măcar nu visează. Morţii nu se gîndesc la 
nimic. Dar dacă, totuși, se gindesc ? Nu. Nu se gîn- 
desc. Morţii nu mai au gînduri. Morţii, odată cul- 
caţi în pămînt și acoperiţi cu pămînt, nu mai au 
umbră. Şi dacă morţii nu mai au umbră, nu mai au 
nici gînduri.“ 

Tunurile gemură adînc, undeva departe, spre ră- 
sărit. Lumina puţină și săracă a zorilor învălui cîm- 
purile pustii acoperite de zăpadă. Him başa se răsuci 
și vorbi prin somn : 

— O muiere! Să mă lovească pe mine o muiere! 


427 


Oftă. „Doarme ! își spuse Oarba. Doarme şi vor- 
beşte singur prin somn. Somnul e un fel de moarte, 
dar nu e moarte.“ 

Una din nurorile Oarbei, aceea căreia șatra î 
spunea Caţa, se trezi, se desprinse din culcuș ș 
aprinse focul. Oarba auzi paşii desculți. Pe urmă 
auzi — cu auzul ei ascuţit — cum cresc şi joacă flă- 
cările. Ursoaica Babaia mormăi veselă că peste som- 
nul ej și peste somnul lumii mai trecuse o noapte. 
Peste somnul lumii vii și peste somnul lumii moarte 
mai trecuse o noapte. Tunurile gemură iarăși adînc 
prin sute de guri. Ursoaica Babaia mormăi iarăși, de 
astă dată a supărare. Ceilalţi urşi mormăiră și ei. 
Șatra ieși din somn. 

— Mamă, mi-e foame... 

— Mamă, mi-e foame... 

Celor mici, ca și celor mari, le era foame, numai 
că toţi cei mici o şi mărturiseau. 

— Mamă, mi-e foame, mi-e foame... 

— Mamă, mi-e foame... de parcă aș avea şoareci 
în burtă. 

— Dac-ai avea şoareci în burtă, ai fi sătul. 

Ar fi fost bine, dacă şatra ar fi avut șoareci la 
îndemiînă. I-ar fi tăiat, i-ar fi fript, i-ar fi mîncat 
şi şi-ar fi astîmpărat foamea. 

Mueirile fierseră orz și ovăz în oale. 


l 


ne 


— Altceva nu ne mai dai ? 

— Nu mai are maica ce să vă dea... Nu mai are 
maica... 

— Matahala a grăit adevărul. Pînă la primăvară 
o să murim cu toţii de foame. 

— Poate n-o să murim. 

— O să murim. 

— Poate n-o să murim. 

— O să murim. 

— N-o să murim. 


426 


Ursoaica Babaia se scarpină de purici. Mormăie. 
Pe urmă se scarpină iarăși de purici. Focul fumegă. 
Aerul din hrubă e acru, e amar, e stătut. Pielea ur- 
sului Zazu atîrnă la intrare. S-a uscat. Vîntul o cla- 
tină. Ursoaica Babaia o privește. Își aminteşte de 
ursul ei. A trăit ea în adevăr lîngă Zazu, sau numai 
a visat ? Visează oamenii, dar şi urşii visează. 

— Mooor... Mooor... 

Undeva, departe, spre răsărit, gem adînc tunurile. 
Cîmpul din jurul șatrei e nemărginit. Şi e acoperit, 
de luni și luni de zile, cu nămeți înalți de zăpadă. 
Cerul e mohorît. Mohoriît şi mărunt. Nori vineţi 
aleargă dinspre răsărit spre apus. Vîntul şuieră, 
fluieră, ţiuie. În hrube ard focuri. Fumul negru se 
izbește de tavanele şi de pereţii hrubelor, încearcă să 
răzbească afară, însă vîntul îl prinde, îl răsucește 
şi-l împinge înăuntru peste oamenii oacheşi, sătui 
pînă în gît de vreme uriîtă. 

— Nu mai vine primăvara... 

— Ba o să vie, însă o să vie mai tirziu, poate prea 
tirziu, 

— De ce prea tirziu ? 

— Pentru că pînă atunci o să murim cu toții. 

— De foame ? 

-- De foame. 

Ursoaica Babaia se uită la pielea uscată a lui Zazu. 
Mormăie. Se scarpină de purici. Pe urmă iarăși mor- 
măie. 

Şi timpul trece... Timpul trece... Timpul trece... 

— Nu mai avem ce mînca. 

— Ba ar mai fi ceva. 

— Ursoaica ? 

— Ursoaica. 

— Şi după aceea ? 

— Ceilalţi urși. 

— Asta ar mai prelungi viața șatrei cu o săp- 
tămînă, două... 


429 


— Pe urmă? 

— Pe urmă vom vedea. Multe se pot întîmpla în- 
tr-o săptămînă, două. Multe... Multe de tot se pot 
întîmpla... 

Oarba începu să se vaiete. 

— Pînă acum... Pînă acum nu s-au pomenit oa- 
meni oacheși care să-şi fi mîncat urșii. 

— Muite din cîte nu s-au întîmplat niciodată se 
întîmplă acum. Războiul... 

— Au mai fost şi altădată războaie. 

— Au mai fost, dar... 

Veni o pală de vînt și clătină pielea uscată și in- 
gheţată a ursului Zazu. Fumul din hrube se învir- 
teji. Oamenii oacheşi îşi acoperiră ochii cu mîinile. 
Şi-i acoperi și Oarba. Sarat zise : 

— Dar urşii nu sînt ai noștri. Sînt ai lui Him başa, 
care n-o să ne dea voie să-i tăiem. 

Lui Uj Hoţul i se bulbucară ochii. Glasul i se aspri 
şi i se înrăi: 

— Ba o să ne dea voie. 

— Și dacă se împotrivește, ce-i putem face ? 

— Mai nimic. Îl tăiem, îl ciopirţim și-l mîncăm 
și pe el. 

Tocmai atunci intră în hrubă Him başa. Undeva, 
departe, spre răsărit, se auziră iarăși tunurile ge- 
mînd adînc. Him başa se aşeză pe vine lîngă foc, își 
întinse mîinile spre flăcările gălbui să și le încăl- 
zească. Acum oamenii oacheși tăceau. Se uitau în 
pămînt și tăceau. Oarba îi îndemnă : 

— Hai, spuneţi-i lui Him başa ce voiaţi să-i spu- 
neți. Stăpînul vostru n-o să se supere, o să vă as- 
culte, cum v-a ascultat totdeauna, cu bunăvoință. 

Oamenii oacheși nu ascultară îndemnul Oarbei. 
Tăcură mai departe. Him se uită la ei. Priveau în 
pămînt. Aveau ochii nespus de trişti și cu acești ochi 
nespus de trişti priveau în pămînt și tăceau. Dar 
Uj Hoţul, cutezător, căută privirile bulibașei și cînd 


430 


i le găsi îl înfruntă. Ținea în mînă un cuţit lung, cu 
două tăișuri. I-l] arătă. Him nu înțelese. Rise și în- 
trebă : 

— Dar ce-ai ? De ce-mi arăţi cuțitul ? 

— Cum de ce? Cuţitul meu vrea s-o taie pe 
Babaia. 

— Numai cuțitul tău ? 

— Nu. Aproape toate cuţitele șatrei vor s-o taie 
pe Babaia. S-o taie pe Babaia chiar acum... 

— Ca s-o mincaţi ? 

— Da. Ca s-o mîncăm. Sîntem pociltiţi de foame. 
Dacă n-o mîncăm pe Babaia, murim. Şi noi nu vrem 
să murim. 

Oarba se duse la Babaia, o prinse de gît și începu 
s-o sărute, Ursoaica mormăi mulțumită. Him başa 
spuse : 

— Luaţi-o. Dacă vreţi s-o luaţi, luaţi-o. 

— O să mănînci şi tu din carnea ei, Him başa. 

— Nu, Uj. Dacă aş minca din carnea ursoacei, 
aș muri. 

— Fleacuri, bulibaşă. Și dacă o să mănînci din 
carnea ursoaicei și dacă n-o să măniînci, de murit tot 
o să mori. Tot o să mori... 

Him başa ridică din sprîncene : 

— De unde ştii tu că o să mor? 

Uj Hoţul rise: 

— Toţi oamenii mor, bulibaşă. 

Him zise moale : 

— Da. Ai dreptate, Uj, de moarte nu scapă ni- 
meni. Dar atunci de ce vă osteniţi să tăiați ursoaica ? 

— De murit o să murim cu toţii, bulibașă, dar 
vrem să murim cît mai tîrziu cu putinţă şi numai 
atunci cînd nu se va putea altfel... atunci... atunci şi 
numai atunci. 

Oarba mîngiie îndelung ursoaica, o mai sărută o 
dată pe bot şi se depărtă de ea. Uj Hoţul, care numai 
atît aștepta, desprinse lanţul din peretele hrubei și o 


433 


iîri după el. Ursoaica se lăsă greu, se împotrivi. Uj 
Hoţul smuci lanţul. Sarat o lovi cu piciorul în burtă. 
Alţii o izbiră cu ciomegele. Babaia se zbătu mult 
timp. Oamenii oacheși o bătură, pînă o deșelară, o 
împinseră cu genunchii şi, pînă la urmă, o scoaseră 
din hrubă. Nu se osteniră s-o ducă prea departe. 
Nămeţii erau mari, pîrtia îngustă. Ursoaica Babaia 
mormăia, se lăsa greu, încerca să muşte cu dinţii ei 
mari și galbeni de bătrineţe. 

— 'Țineţi-o bine, porunci Uj Hoţul. Țineţi-o bine, 
să nu ne scape tocmai acuș. 

Oamenii oacheși o răsturnară cu burta în sus şi o 
ținură bine. Uj Hoţul se aplecă și dintr-o singură lo- 
vitură îi tăie beregata. Sîngele roșu-negricios stropi 
pînă departe zăpada. Pe Uj Hoţul îl stropi chiar pe 
obraz. Omul nu se sinchisi. Unii săriră în lături și se 
feriră la timp, alții se aleseră cu straiele miînjite. 

Sîngele era cald și mirosea puternic și aţiţător a 
viaţă. Așezat pe labe, Rob ridică botul spre cer şi 
urlă prelung, urlă a pustiu şi a moarte. Ceilalţi cîini 
se adunară în preajma oamenilor, însă de teama 
loviturilor pe care le-ar fi putut primi rămaseră de- 
parte. Uj Hoţul le aruncă măruntaiele. Ciinii se în- 
căierară. Cîțiva oameni rîseră. Unul zise : 

— Se-ncaieră ca proştii, aproape pentru nimic. 

Acum cîinii şatrei deveniseră slabi, jigăriți şi pă- 
reau tot atît de hămesiţi de foame ca și stăpînii lor. 

Șătrarii jupuiră ursoaica, îi luară pielea, presărară 
sare pe ea și-o întinseră pe o frînghie, la vînt, să se 
usuce. Înainte ca pielea Babaiei să îngheţe, hăme- 
siții se luară la harţă. 

— Lui i-ai dat o bucată de carne mai bună decit 
a mea. 

— Cui? Mie? Pe tine te-a părtinit Uj Hoţul. Pe 
ține, nu pe mine. 

Uj Hoţul rînji : 


432 


-— Adineauri răbdaţi şi rideaţi de cîini. Acum, 
woi... Acum voi vă arătaţi a fi mai răi decit cîinii... 
mai răi decît cîinii... 

Vru să mai spună ceva Uj Hoţul, să-i mai batjoco- 
vească, să-i potolească, să-i împace. N-avu cînd. Îna- 
inte de-a apuca să deschidă gura, se pomeni izbit, 
trîntit în zăpadă, luat de picioare, tirit departe de 
hrube, ca un boit. 

“Cînd îl părăsiră, Uj Hoţul se bucură : „O să aştept 
aici pînă cade înserarea. Pe întuneric o să mă tîrăsc 
singur la hrubă. Am să mă ascund într-un colț. Dacă 
mu voi îngheţa de frig... Ori dacă nu va da careva 
peste mine. Bine că nu m-au omorit... Dar o să le 
arăt eu cine sînt şi ce pot... O să le arăt eu... O să ie 
arăt eu..." 

În jurul trupului hărtănit al ursoaicei încăierarea 
era în toi. Oamenii oacheși își ieșiseră parcă din 
minţi : se înjurau, se îmbrinceau, se loveau unii pe 
alţii cu hălcile de carne ori cu pumnii. Între timp mu- 
iierile se strecurau printre ei, şterpeleau cîte o bucată 
de carne căzută în zăpadă ori un os plin de singe şi 
fugeau spre hrube să le pună la fiert ori la fript. 

Him bașa auzi hărmălaia şi înţelese ce se petrece 
afară. Ar fi trebuit... Ce-ar fi trebuit ? Ar fi trebuit 
să pună mîna pe harapnic, să alerge la locul învălmă- 
gelii, să izbească fără milă în dreapta și-n stinga, să 
despartă oamenii și să pună rînduială în şatră. Avea 
dreptul s-o facă. N-o făcu. Rămase liniștit lingă foc 
să-și încălzească ciolanele bătrine la flăcările care se 
băteau deasupra vetrei. Într-adevăr, el, Him başa, 
æl era stăpînul șatrei. Șatra însă îi scăpase din mînă. 
Nu-l mai asculta. Vechile și străvechile legi fuseseră 
uitate. Acum nimeni nu mai ţinea seamă de nimic. 
Aveau să moară cu toţii acolo. În hrube sau lîngă 
hrube. Ei toți fuseseră trimiși acolo să moară. Să 
moară pînă la unul... El, Him başa, va muri. Sina va 
muri. Cei patru fii ai lui şi cele patru nurori ale lui, 


433 
28 


cu copiii și cu copilele lor, vor muri. Dar Alimut ? 
Va muri și Alimut. Nu. Alimut nu va muri. Dar de 
ce să nu moară şi Alimut? Pentru că... Pentru că 
Alimut nu-și trăise încă viaţa lui, nu-și trăise încă 
dragostea lui, nu-și zîmbise încă zimbetele lui, nu-și 
lăcrimase încă lacrimile lui. Viaţa !... Dragostea]... 
Cine mai ţinea acum socoteală de viaţa oamenilor şi 
de dragostea oamenilor ? 

— Alimut, 

— Da, tată. 

— Vino lingă mine, băiatule. 

În hrubă mirosea a sînge proaspăt, mirosea a fum 
acru și a umezeală. Flăcările pilpiiau. În oalele mari 
şi burticoase fierbea carne proaspătă. Şi carnea 
proaspătă care fierbea în oale era carnea ursoaicei 
Babaia. Pielea ursului Zazu atârna la intrare. Pielea 
ursoaicei Babaia se usca afară, la vînt. Ah !... Şi ce 
mai urs fusese Zazu la viaţa lui ! Și ce mai ursoaică 
fusese Babaia la viaţa ei! La viaţa ei... Care viaţă ? 
O viaţă care a fost și care nu mai este. 

Alimut se așeză lîngă Him. Era slab. Ochii i se 
micşoraseră şi i se ascunseseră în fundul capului. Pe 
Him bașa îl cuprinse mila. Totodată îl cuprinse şi 
scîrba. „Băiatul e nevolnic, dar e băiatul meu, al 
cincilea și cel mai tînăr dintre feciorii mei. Pentru 
el păstram şatra. Pe el voiam să-l las mai-marele şa- 
trei în locul meu. Acum... Acum toate se vor duce de 
ripă. Toate... Toate...“ 

— Alimut. 

— Da, tată. 

— Du-te și ia fata. Uită ce s-a întîmplat. 

— Nu pot să uit, tată. 

— Bine, Alimut. Fă cum te taie capul. 

Nu. El, Him başa n-avusese noroc cu Alimut. Za- 
darnic visase. Zadarnic nădăjduise. Acum toate de- 
veniseră zadarnice... Toate... Toate... 


434 


Şătrarii se încăierară, se înjurară și se loviră între 
ei. Ciţiva, mai harțăgoşi, se impunseră cu cuţitele. 
Cîinii, lungiţi pe labe, stăteau departe, se lingeau pe 
boturi și se uitau, cu ochii lor galbeni și urduroșşi, la 
nebuniile stăpinilor. 

Cîinele Rob se depărtase de șatră, ridicase botul şi 
iarăşi urla a moarte şi a pustiu... a moarte şi a pus- 
tiu... Nimeni însă nu-l lua în seamă. 

Pînă la urmă oamenii oacheşi osteniră, se săturară 
de ceartă, se săturară de încăierare, se despărțiră şi 
se întoarseră la hrube, rușinaţi de isprava la care 
luaseră parte. Aci mîncară carne de ursoaică şi miîn- 
cară şi ciorbă de ursoaică. Mulţi se linseră pe bot. Lui 
Him bașa i se făcu greață numai de mirosul venit de 
la mesele vecinilor. Dar nu numai atit : i se făcu şi 
silă de viaţă, o silă adincă, urită şi lipicioasă, de care 
nu avea să mai scape niciodată. Luă harapnicul. O 
îmbrăţișă pe Oarbă și o sărută pe gură. La Alimut 
nu se uită. 

Oarba se cutremură. Întreaga ei făptură fu zgu- 
duită adînc. Niciodată, dar niciodată nu mai fusese 
sărutată pe gură atît de adînc și atît de dulce. Îi veni 
să tipe. Nu ţipă. În schimb se pomeni șoptind : 

— Him, unde te duci ? Unde ai de gînd să te duci, 
Him ? 

— Pe cîmp. Vreau să miros zăpada şi vintul, să 
văd dacă se apropie ori nu se apropie primăvara. 
Ştii ? Cînd se apropie primăvara, vintul şi zăpada au 
un alt miros decît cel obișnuit, au cu totul alt miros 
decît cel pe care-l cunoaștem. 

— Du-te, Him, du-te. 

Vru să-i spună să aibe grijă să se întoarcă înainte 
de căderea întunericului. Nu-i spuse nimic. Sărutul 
pe gură... Sărutul acela... 

Him o apucă spre miazănoapte. Vîntul îl izbi în 
față. Merse... Merse... De ce spre miazănoapte ? De 
ce tocmai spre miazănoapte ? Se întoarse. Trecu ia- 


435 
28* 


răși pe lîngă hrube. Nu întoarse capul să le mai vadă. 
O luă spre crîng. Acum vintul îl izbea pieziş în coasta 
dreaptă, în urechea dreaptă. Urechea izbită de vint 
începu să-i vijiie. Gîndi : „Numai de n-ar începe să 
mă doară dinţii“. Uneori îl dureau dinţii. N-ar fi vrut 
ca acum — tocmai acum ! — să-l doară dinţii. „Acure 
nu trebuie să mă doară nimic.“ Cum să nu-l doară ? 
O să-l doară ! Dar ce anume o să-l doară ? Ei! O să 
afle. Are destul timp să afle ce-o să-l doară și cît c: 
să-l doară... O să afle... O să afle... 

Merse încet, cît mai încet, dar tot ajunse în cring. 
Lîngă pîrtie zăpada era bătătorită, crîngul rupt, jefuit. 

Șatra ! Oamenii şatrei au rupt copacii. O să vină 
primăvara, crîngul o să-nverzească. Frunzișul tînăr, 
proaspăt, o să astupe rupturile. Crîngul se va vin- 
deca. Dar şatra ? Ce se va alege de șatra lui ? Șatra 
e bolnavă. Șatra nu se va vindeca. Șatra va pieri. 
Oamenii oacheși vor muri sau vor fi omoriţi pînă la 
unul. Avuseseră dreptate toţi aceia care se uitaseră 
la el şi la ceilalţi din şatra lui ca la niște morți. Avu- 
seseră dreptate. Dar ce era aceea dreptate ? Acum pe: 
întregul pămînt nu mai era nici măcar o umbră de: 
dreptate. Acum pe întregul pămînt nu mai erau decit: 
flăcări şi fum, foamete și suferință, chinuri şi 
moarte... moarte... 

Ce era moartea ? Acum are s-o afle. Nu peste mult: 
timp va afla ce e moartea. Ei, şi dacă va afla, ce 
folos va avea ? „După ce voi afla ce e moartea, aş- 
vrea să mă reped pînă la Sina, să-i spun şi ei ce-ana 
aflat despre moarte. Pe urmă m-aş întoarce aici şi ag 
muri iarăşi.“ 

Întîi zîmbi. Pe urmă rise. După aceea hohoti. Își 
auzi hohotele. Şi le auzi și se sperie. Tăcu. Pe urmă 
iarăşi zîmbi. „Cînd eram tînăr, eram tînăr şi prost. 
Acum sînt bătrîn și tot prost am rămas. Nimeni nu 
s-a născut de două ori. Și nimeni n-a murit de două 


436 


“ori. Omul o dată se naște şi de murit tot o dată 
moare. Cind află ce e moartea, omul a şi murit. Şi 
dacă a murit nu mai are cum să le spună şi altora 
ce e moartea şi cum e moartea.“ 

Vîntul sufla domol. Norii vineţi se tîrau dinspre 
răsărit spre apus. Soarele nu se vedea, n-avea cum să 
se vadă, însă, din lumina zilei, mohorită, se simţea 
că a trecut de mult de amiază și că se apropie, cu paşi 
muţi și nevăzuţi, înserarea. Tunurile gemuseră toată 
ziua, undeva, departe, spre răsărit. Acum gemetele 
lor se înteţeau şi parcă erau ceva mai aproape de 
cum fuseseră cu o zi mai înainte. Poate era așa. Poate 
si se părea numai că este așa. 

Cîţi ani trăise el, Him başa? Poate şaptezeci. 

răise ? Poate trăise. Poate i se păruse numai că a 
trăit. Poate viaţa lui fusese viaţă, viaţă adevărată. 
Poate fusese numai vis, vis adevărat. Putea visul să 
fie vis adevărat ? Viaţa putea ea să fie viaţă adevă- 
rată ? Ce este și ce nu este... Ce nu este şi ce este... 

Va veni primăvara. Poate chiar săptămîna viitoare 
wa veni primăvara. Zăpada se va topi. O va suge, ca 
întotdeauna, pămîntul. O dată cu zăpada va pieri şi 
pata galbenă de pe zăpadă. Pămiîntul ! Ce căpcăun 
mnesătul ! Soarbe totul. Mănîncă totul. Nu se satură 
niciodată, nu îmbătrîneşte şi nu va îmbătrini nici- 
odată. Ba va îmbătrîni și, pînă la urmă, va muri şi 
el. Da, pămîntul soarbe totul, mănîncă totul dar pînă 
ła urmă va muri şi el. 

Își aduse aminte că, atunci cînd se afla în orașul 
de lîngă fluviul cel mare, văzuse în citeva grădini, la 
mahala, meri strimbi, încărcaţi cu mere mici, coapte, 
roşii. I se făcuse poftă de mere şi se hotărise să cum- 
pere mere din oraș, să-și astimpere foamea, ori 
măcar să mănince un măr, unul singur. Prins de alte 
treburi, uitase. Îi mai venise o dată pofta. Dar atunci 
nu mai avusese de unde să cumpere mere. Gura i se 
amplu de salivă sărată. O înghiți. Ca să mănînce 


437 


mere ar trebui să trăiască pînă la toamnă şi tot pînă 
la toamnă să se isprăvească războiul, iar el, Him bașa, 
să se găsească cu șatra lui în partea cealaltă a flu- 
viului. Unde se aflau mere. Unde se aflau încă de 
toate. 

În partea cealaltă a fluviului ! În partea cealaltă a 
fluviului n-o să mai ajungă niciodată, nici el, nici 
șatra lui, nici... ` 

Mai avea o ţigară. O scoase și o' aprinse, întorcîn- 
du-se cu spatele la vînt. Fumul acru şi amar îi arse 
gura. Cu fierul roșu parcă i-o arse... 

Vîntul se înteți. Norii începură să alerge mai re- 
pede. Amurgul era vînăt. Văzduhul era vînăt, Cim- 
purile, toate, acoperite de zăpadă. Cringul foșni. Vui. 
Crengile înghețate se clătinară, trozniră. „Nu, își 
spuse Him başa, încă nu.“ 

Se apucă, rupse crengi și le aruncă în zăpadă. 
Cînd socoti că a rupt destule, le adună, le scutură 
de zăpadă și le făcu maldăr. Căută muşchi uscat. 
Scăpără şi aprinse focul. Vîntul, suflind tare, ajută 
flăcărilor să prindă puteri, să se înalțe, să se zbată. 

Amurgul se topi şi pieri în năvala întunericului 
fumuriu al serii. Focul crescu. Tunurile gemură 
adînc și îndelung, departe, undeva. Him ciuli 
urechile. Nu cumva se auzeau şi avioane ? În pustie- 
tatea în care trăiau ei, oamenii oacheşi n-aveau voie 
să aprindă noaptea focuri. Nu se auzeau. Rîse. Acum 
era tot una. Avea voie, n-avea voie, acum era 
tot una. 

Sta ciucit pe vine, lingă foc. Se încălzea la foc. [i 
era rău ? Nu. Nu-i era rău. Dimpotrivă. Îi era bine. 
Dar cum era cu putință să-i fie bine? Uite că era! 
li era bine, pentru că se încălzea la foc. Vintul se 
năpusti asupra lui şi-l izbi în spate, în, ceafă. Tunurile 
mai gemură ce mai gemură, pe urmă tăcură. Cringul 
însă, din pricina vîntului, trosni, vui şi se învălmăși 


438 


mai departe. Cine îndemna vintul să alerge ? Şi cine-i 
poruncea să se oprească ? 

— Ei! Răspunde, Him Başa ! 

Him başa ridea. Ridea şi nu răspundea. „De cînd 
am aprins focul, nu mai sînt singur. Parcă nu mai 
sînt singur, Parcă ar fi lingă mine întreaga lume. 
Cum o să fie întreaga lume lingă mine ? Lîngă mine 
nu e nimeni. Nimeni. Sint singur. Singur. Singur. 
Singur ca un cuc. Dar o îi, într-adevăr, cucul singur 
cînd își strigă numele prin livezi, prin dumbrăvi ?* 

— Cu-cu.., 

— Cu-cu... 

Iarăşi rise. Nu se gîndise niciodată pînă acum la 
păsările care trăiesc prin păduri, prin crînguri, prin 
dumbrăvi. 

Printre spărturile largi ale norilor, başa văzu lică- 
rind în slăvile cerului stelele. Erau de aur stelele ? 
De argint erau? De flăcări erau, ori de gheaţă? 
Dracul să le ia! Dracul! Nu există draci! Dacă ar 
exista, l-ar ajuta să moară mai repede. I s-ar arăta 
aci în crîng. Dar de ce să-l ajute cineva să moară mai 
repede ? El, Him başa, s-a hotărît să moară chiar în 
noaptea asta. Și chiar o să moară. Dar nu acum. În 
noaptea asta. În noaptea asta, însă nu acum, nu chiar 
acum. Acum noaptea e abia la începutul ei și pină 
la ziuă... Pînă la ziuă mai e destul timp și pentru 
trăit și pentru murit... Pină la ziuă e timp mai ales 
pentru trăit... De ce pentru trăit ? 

Vîntul se înteţi. Parcă-i tăia ceafa cu briciul. Și 
parcă-i tăia și obrazul tot cu briciul. Gerul:biruia 
flăcările fierbinţi ale focului. Gerul se năpustea din 
toate părţile asupra focului și-l biruia. „Trebuie să 
mai rup, să mai adun crengi și să le arunc pe foc. 
Focul nu trebuie să moară. Focul trebuie să tră- 
iască. Focul trebuie să trăiască și după ce voi muri 
eu. De ce trebuie ? Focul poate muri o dată cu mine. 
Focul poate muri chiar înainte de a muri eu. Nu. 


439 


Focul trebuie să trăiască și după... După, ce? Cum. 
după ce ? S-ar putea ca prin împrejurimi să vieţu- 
iască lupi. Eu voi muri. În noaptea asta, însă nu 
acum. Nu chiar acum. După ce voi muri şi după ce 
focul se va stinge, lupii vor veni şi mă vor mînca. Ei 
şi ? După ce voi muri, îmi va fi tot una ce se va în- 
timpla cu trupul meu. Pînă atunci... Pină atunci să 
mă mai încălzesc niţeluș la foc.“ 

Intră în crîng. Vintul îl înfăşură, il lovi, îi tăie 
obrazul şi mîinile goale cu mii și mii de brice. Pielea 
de pe obraz şi de pe miini îi crăpă, în mii şi mii de 
crăpături. Zbucni sîngele. Zbucni, însă nu curse. 
Îngheţă. 

„Numai de nu mi-ar îngheţa, înainte de a voi eu 
însumi să-mi îngheţe, sîngele în vine.“ Rupse crengi. 
Le grămădi. Le tîrî după el. Le aruncă, pe toate deo- 
dată, în foc. Crengile se aprinseră, trosniră şi înăl-- 
țară ilăcări roşii. Him başa își încăizi mîinile. Singele 
se dezgheță. 

Omul oacheșş, bătrîn şi bărbos își aruncă privirile 
în sus. Acum întregul cer era senin, fumuriu, spuzit 
de stele. Vîntul alungase dincolo de zare norii. Căută 
stolurile de stele în care știa să citească. 

„Mai e pînă la miezul nopţii. Dacă vreau să mor 
chiar la miezul nopţii, trebuie să mă depărtez de foc. 
Acum. Nu mai târziu. A mă despărţi de foc înseamnă 
a începe să mă despart de viaţă. Dar tocmai asta 
vreau : să mă despart de viaţă. Tocmai asta am ho- 
tărît : să mă despart de viață...“ 

Vru să facă un pas la dreapta, și pe urmă unul şi 
încă unul, pentru a se depărta de foc. Picioarele nu-i 
ascultară. Se pomeni înaîntînd cu un pas spre foc. 
Vîntul îi suflă în obraz şi aduse cu el, pină aproape 
de ochii rotunzi, neobișnuit de negri și neobișnuit de 
mari, ai omului oacheșş, sfircul unei flăcări. Flacăra 
îi pîrli barba stufoasă şi un miros de păr ars îi înecă 
nările. Him başa sări îndărăt. Acum picioarele îl as- 


44C 


cultau. Se depărtă de foc. Bătători zăpada cu tălpile 
cizmelor. Se lungi cu faţa în sus. Deasupra, pe, bolta 
fumurie, licăreau stelele nopţii. 

La cîţiva pași, focul, izbit din toate părţile de vînt, 
își zbătea flăcările roșii, care deveneau din ce în ce 
mai fără putere, mai subţiri, mai mărunte. 

„După ce voi muri nu voi mai vedea stelele. După 
ce voi muri nu voi mai vedea focul. După ce voi 
muri nu voi mai vedea nimic. N-o voi mai vedea 
nici măcar pe Sina. Nu-mi voi mai vedea nici măcar 
copiii...“ 

Gîndul îl duru adînc. Simţi durerea ascuţită cu- 
prinzîndu-i întregul trup, din creştet pînă în tălpi, 
pînă în vîrful degetelor de la picioare. Pe urmă un 
cărbune aprins îi arse inima. Dar gindul nu-l iertă. 
Alergă mai departe. 

„De fapt, după ce voi muri, nu voi mai vedea 
nimic. Nu voi mai auzi nimic. Dar acum ? Acum ce 
aud ? Aud vîntul vuind. Aud crîngul troznind. Eu nu 
voi mai fi. Nu voi mai fi. Vintul însă va alerga mai 
departe peste cîmpuri, peste dealuri, peste ape, peste 
munţi. Crîngul va înverzi, se va vesteji, va trozni şi 
va geme mai departe atunci cînd va bate vintul, 
atunci cînd se va năpusti asupra lui furtuna. Acum 
văd zăpada, văd focul care se pregătește să se stingă, 
văd stelele nopţii. Focul se va stinge curînd, sub ochii 
mei. Se spune că și stelele cerului se vor stinge 
cîndva. Dar cînd va fi acest cîndva ?“ 

Îl cuprinse un dor sălbatic de viață. După aceea 
dorul de viață se împleti în inima lui cu dorul de 
șatră. 

„Ar fi trebuit să-mi îmbrăţișez la plecare feciorii, 
nurorile, nepoţii și nepoatele. Şi pe Sina... Pe Sina 
s-ar fi cuvenit s-o mai sărut o dată. S-o mai sărut !... 
De ce s-o mai sărut ? Buzele mele erau uscate şi tot 
uscate erau şi buzele ei. Să săruţi cu buze uscate 
alte buze uscate 1... Nu. N-ar fi avut nici un rost. 


444 


Nici un rost! Dar parcă toate cîte le face omul au 
rost ?* 

Feciorii lui, nurorile lui, nepoţii lui şi nepoatele 
lui se înstrăinaseră de mult de el. Pînă şi nătingul 
de Alimut, pe care îl crescuse pentru a-l lăsa urmaş 
la stăpînirea şatrei, îşi avea gindurile lui ascunse şi 
viața lui ascunsă, viaţa lui de care el, Him başa, nu 
ştia nimic, dar nimic, nimic... 

În anii din urmă, el, Him başa, cel mai mult îl 
iubise pe Bus. Dar Bus murise. Dacă Bus ar fi trăit !... 
Ce s-ar fi întîmplat dacă Bus ar fi trăit ? Poate ar fi 
ieșit din el un om cumsecade. Dar tot atît de bine 
s-ar fi putut să iasă din el o pramatie ca Uj Hoţul. 
Mai bine că murise ! 

Pe Uj Hoţul îl;biciuise de multe ori și niciodată pe 
nedrept. Avea mină lungă Uj Hoţul. Pedepsele nu-i 
vindecau năravul. Cînd va afla de moartea lui, a lui 
Him bașa, Uj Hoţul se va bucura. Matahala se va 
bucura. Poate se vor mai bucura şi alţii. Poate. Nu 
știa prea bine. Poate... 

I se-păru ciudat că deseori oamenii se bucură de 
moartea altor oameni. Fiecare crede, fără nici un 
temei, că moartea, luînd alți oameni, pe el îl va 
cruța. Se știa, totuși, bine, că moartea nu cruță pe 
nimeni. 

Focul mai pilpii de citeva ori. Pe urmă își strînse 
aripile. Toate aripile și le strînse focul. Toate... 
Toate... 

Strecurîndu-se printre arbuștii cringului, vintul se 
repezi şi suflă în el. Jarul străluci puternic o clipă. 
numai o clipă. După aceea focul muri. Vintul se 
mulțumi să-i împrăștie cenușa încă fierbinte. Asta 
era tot : după ce focul se stingea, venea vintul, îi lua 
cenuşa fierbinte şi i-o risipea. Cenușa risipită nu mai 
e nimic. Nu mai e nici măcar cenușă. Zăpada înne- 
grită răci repede cenușa. Viaţa focului, scurta viaţă 
a focului luă sfîrşit. Acum trebuia să ia sfîrșit și 


442 


viața lui. Viaţa lui! Cît de lungă fusese viaţa lui? 
Destul de lungă. Dacă o număra în ani. Destul de 
scurtă, dacă... dacă... 

Îşi aduse aminte de copilărie. Pe atunci trăia bu- 
nicul. Cumplit om ! Întreaga șatră tremura de frica 
lui. Dar el, copilandrul Him, nu tremura. I se urca 
pe genunchi. Îl trăgea de barbă şi de mustăți. Se 
juca, împletindu-i şi despletindu-i cu degetele chica 
lungă şi neagră. Bătrinul ridea. Uneori îi spunea 
răstit : 

— Astimpără-te, Him ! 

— Şi dacă nu mă astimpăr ce-mi faci ? 

— Te bat, Him. Te bat cu harapnicul. 

— N-ai să mă bati. Sînt nepotul tău. Mă iubeşti. 
Și dacă mă iubeşti n-ai să mă bati. 

— Ba am să te bat, Him. 

— Nu. N-ai să mă baţi. 

Nu-l bătuse niciodată. Cind se ducea prin sate 
să-şi joace urșii, îl lua cu el şi-l punea să sune dai- 
reaua. Adunau de pe la oameni bucate, păsări, bani. 
Bătrinul îi cumpăra lui Him dulciuri de pe la prăvă- 
lii. Odată i-a cumpărat mere. 

Mere |... De cînd nu mai mincase mere? Năvăli 
asupra lui miros de mere. Mirosul puternic îi gîdilă 

„Dările, îi pătrunse adînc în piept şi aproape că-l 
ameţi. Mintea i se încețoşă o clipă. Şi în clipa aceea 
crezu că se află într-o livadă de meri încărcaţi cu 
mere coapte. Mișcă un picior. Mişcă după aceea și pe 
celălalt. Picioarele îi îngheţaseră. Totuşi le simţea. Ii 
îngheţaseră şi mîinile, deși își simţea încă şi mîinile. 

Copilăria ! Bunicul ! Urşii ! Pe ursul cel mare al 
bunicului îl chema Tot. Pe ursoaica cea mare a buni- 
cului o chema Dia. Murise bunicul. Murise ursul Tot. 
Murise şi ursoaica Dia. Cind se întimplaseră toate 
astea ? De mult. Tare de mult. Ba nu. Toate acestea 
se întîmplaseră azi-dimineață. Ba nu. Toate acestea 


443 


se întimplaseră adineauri. Ba nu adineauri. Toate 
acestea se întimplaseră chiar acum cîteva clipe. 

Sări peste ani. Şi o văzu pe Sina, pe Sina lui, care 
îi dăruise cinci feciori. Acum Sina lui dragă, oarba 
lui dragă, nu dormea. Sta în hrubă, ciucită lingă foc. 
Nu vedea flăcările focului, dar le simţea căldura. 
Sta ciucită lingă foc şi se gîndea la el. „Acum Him al 
meu moare. Acum Him al meu o fi și murit. Nu, n-a 
murit. Acum moare. Chiar acum moare Him al meu... 
Nu, nu moare acum. Mai spre ziuă o să moară... Mai 
spre ziuă,“ 

Sina ! Chipul de astăzi al Sinei i se şterse din 
minte. Și dintr-o dată își văzu nevasta așa cum fu- 
sese ea altădată: tînără, sprintenă, ochioasă, fru- 
moasă. Plătise pentru ea douăzeci şi cinci de galbeni 
de aur vechi, turceşti, cu zimţi. Nunta avusese loc 
într-o vară, undeva departe, pe ţărmul unei mări. 
Oamenii de pe acolo vorbeau între ei o limbă ciudată. 
Rise : toate graiurile pe care nu le cunoștea i se pă- 
reau ciudate. Cum se chema satul? Se gîndi înde- 
lung însă nu-și aduse aminte. „lată c-am uitat. Atita 
pagubă !“ Acolo !... La marginea satului aceluia de 
lîngă mare o strinsese el în braţe pentru întîia oară. 
La marginea satului și la marginea mării. Soarele îi 
găsise goi, pe țărm. Intraseră în apa verzuie și căl- 
duţă și înotaseră amindoi pînă departe, în larg. 

Cînd avuseseră loc toate acestea ? De mult. Tare 
de mult. Ba nu. Toate acestea avuseseră loc ieri. Ba 
nu ieri. Toate acestea avuseseră loc azi-dimineaţă. 
Ba nu. Toate acestea avuseseră loc acum cîteva clipe, 
chiar acum cîteva clipe. 

De fapt toată viaţa lui durase doar citeva clipe. 
Numai cîteva clipe. Acum o jumătate de clipă a ple- 
cat de la hrube şi a venit aici să moară. Acum un 
siert de clipă a aprins focul. Acum o jumătate de 


444 


sfert de clipă s-a stins focul. Acum, chiar acum, el 
trebuie să moară. 

Privi cerul. Şi citi în stele că acum, chiar acum. 
trebuia să moară. Acum, Nu mai tirziu. Acum. 
Acum... 

li era grozav de frig. Se temu să nu-i îngheţe ochii 
şi să nu-și piardă vederea înainte de a muri. Dar 
ochii nu-i îngheţau. Pleoapele îi erau încă vii. Ve- 
derea îi era încă bună. Încă. Dar pină cînd? Vru 
să-și miște picioarele. Nu izbuti. Vru să-și miște 
mîinile. Nu izbuti. „Dacă nu m-ar chinui frigul, 
mi-ar fi bine. Dacă nu m-ar chinui frigul...” Acum 
trecu. Şi el nu muri. Şi veni alt acum. Şi el tot nu 
muri. Acum... Acum... Poate că viaţa nu este altceva. 
decit un lanţ, de acum, un acum, legat de alt acum. 
Acum mă născui. Acum trăii. Acum mor. 

Buzele îi erau înghețate. Trupul îi era îngheţat ca 
un sloi. Dar ochii încă nu-i înghețaseră. Pleoapele 
cădeau peste ochi, se ridicau, cădeau iarăși. Încercă 
să vorbească. Limba se mișcă, dar fălcile şi gura îi 
erau înlemnite. Gindi, înainte de a-i îngheţa şi gin- 
dul: „Acum, chiar acum, trebuie să mor. Acum. 
Chiar acum.“ 

Dar nu muri. Cu toate că voia să moară, acum, 
chiar acum nu muri. Inima lui continuă să rămînă 
caldă și continuă să bată. Ochii lui continuară să 
vadă stelele cerului. Urechile lui continuară să audă 
vuietul vintului și troznetul arbuștilor îngheţaţi os. 

„Dacă nu pot să mor, cu toate că vreau să mor... 
Dacă nu pot să mor, atunci... Atunci mi-ar prinde 
bine măcar să adorm și să mor mai tîrziu, după ce 
voi adormi. Dacă nu mi-ar fi frig aș dormi...“ 

Și dintr-o dată nu-i mai fu frig. Îl înfăşură un val 
de căldură plăcută. I se păru că e gol-pușcă și că 
pluteşte pe spate pe suprafaţa unei ape calde, fără 
valuri şi fără ţărmuri. I se făcu somn. Pleoapele îi 
căzură peste ochi. I se făcu grozav de somn, 


445 


„Înainte de a adormi, să mai privesc o dată cerul.“ 
Deschise ochii — ochii lui rotunzi, neobișnuit de ne- 
gri şi neobișnuit de mari — și privi în sus. Dar nu 
văzu cerul. Nu văzu nici stelele aprinse şi licăritoare 
ale cerului. Văzu o uriașă grădină înflorită. Văzu 
uriașe flori albe și uriașe flori roșii. Văzu uriaşe flori 
galbene și uriașe flori albastre. Văzu uriașe flori 
negre și uriașe flori cafenii. 

Florile se închideau și se deschideau ca niște ochi 
mari, miraţi, care pe undeva semănau în mirarea 
lor cu ochii copiilor șatrei și mai ales cu ochii lui 
Bus... cu ochii lui Bus. 

— Dacă nu te astimperi, am să te bat, Bus. 

— Ba n-ai să mă baţi, bunicule. Tu mă iubeşti şi 
n-ai să mă baţi. 

Încurca faptele, vorbele. Nu el vorbise cu Bus, ci 
bunicul vorbise cu el, cu Him, cînd era copilandru... 


Florile se stinseră în cer. 

Toate florile din cer se stinseră 

în aceeași miime de clipă. 

Închise ochii Him başa. 

Avu putere să-i mai deschidă o dată. 

Acum cerul nu mai era cer. 

Acum cerul era un câmp pustiu. 

De la o 'margine la alta a acestui cîmp pustiu, 
tocmai pe la mijloc, 

înainta 

un lung șir de căruțe lungi, grele, cu coviltir, 
la care erau înhămaţi cai, măgari și catiri. 
Toate șatrele din lume 

se rînduiseră una după alta 

și înaintau încet, 

la pas, 

către marginea cerului. 

Pe lingă căruţe își lipăiau pașii desculți 


446 


oameni oacheși, 
pletoşi şi bărboși, 
oamenii șatrelor... 
Copiii șatrei, 
Cîinii șatrei, 
Urşii șatrei... 

Dimineaţa, oamenii oacheși băgară de seamă că 
Him başa nu se mai află printre ei. O întrebară pe 
Sina. Oarba ridică din umeri şi spuse : 

— Nu ştiu. 

Nişte femei își aduseră aminte că, ieșind noaptea 
din hrube să-și facă nevoile, văzuseră sclipind un 
foc în pădurice. Una aruncă o vorbă. 

— S-o fi dus în crîng. 

Oarba ridică din umeri. 

— Poate s-o fi dus. Poate nu s-o fi dus. Nu știu. 

— Dacă nu știi... 

Nimeni nu mai stărui. Cerul era limpede. Soarele, 
abia răsărit, lumina zăpezile nesfirşite care se în- 
tindeau pînă în zare, pînă dincolo de zare şi, poate, 
chiar pînă la marginile pămîntului. Un timp, zăpada 
scîrții sub tălpile oamenilor oacheși, către prînz însă 
albele întinderi începură să se moaie. 

Cu faţa slabă și galbenă, cu ochii zgăiboși şi urdu- 
roși, acum Blebe abia mai semăna cu flăcăul care 
fusese altădată. Bucuria vieţii nu se stinsese încă 
în inima lui. Se apucă tam-nesam să îngîne : 

— Primăvara! Vine primăvara. Primăvara !... 

Mulţi se molipsiră de la Blebe. Aproape întreaga 
șatră începu să strige: „Primăvara !... Vine primă- 
vara“, de parcă ar fi strigat „Viaţa... Vine Viaţa şi 
alungă Moartea...“ 

Sina îl chemă lingă ea pe Alimut : 

— Du-te, fiule, și cheamă-i aici şi pe ceilalţi fe- 
ciori ai mei. 


447 


Un timp Alimui tăcu. Pe urmă, cu glasul plin de 
îngrijorare, o întrebă : 

— Mamă, spune-mi, s-a întîmplat ceva cu stăpi- 
nul nostru ? 

— Poate, fiule, poate. De știut ceva limpede, nu 
știu. Du-te și cheamă-ți fraţii. 

Alimut plecă. Se întoarse repede. Sina îi întrebă : 

— Aţi venit toţi ? 

— Toţi, răspunse Gram. Sintem aici în faţa ta toţi 
cinci. Spune-ne pentru ce ne-ai chemat. 

— V-am chemat să vă spun că tatăl vostru, Him 
başa, a plecat aseară de la hrubă și nu s-a mai întors. 

Tăcu un timp. Pleoapele îi bătură repede peste 
ochii orbi. Cînd își dădu seama că e iarăşi stăpină 
pe glas, adăugă : 

— A plecat să moară departe de noi, şi inima îmi 
spune că a și murit. Cred că a murit cam pe la mie- 
zul nopţii. 

-— De unde știi că a murit și de unde știi că dacă 
a murit, a murit chiar pe la miezul nopţii ? 

Oarba spuse simplu : 

— Cred că a murit cam pe la miezul nopţii, pen- 
tru că tocmai atunci î-am văzut sufletul. 

— Cum aşa ? 

Întrebînd-o, Blebe tremura. 

Oarba își păstră firea și mărturisi mai departe : 

— După ce Him başa a murit, sufletul lui a venit 
aici, a intrat în fiecare hrubă, s-a uitat la oamenii 
care dormeau și pe urmă... Pe urmă a plecat... 

Gram spuse : 

— Și... la tine s-a uitat ? 

— S-a uitat, zise Oarba mihnită, dar s-a uitat ca 
la oricare altul. 

— Şi acum ce crezi că ar fi potrivit să facem noi ? 

—- Să vă duceți să-l căutaţi. 


448 


— Unde să-l căutăm ? Pustietatea din jur e mare. 
Unde să-l căutăm și cum să-l găsim ? Este ca și cum 
am căuta un ac în carul cu fîn. 

— În crîng. S-a văzut aseară un foc înalt în crîng. 
O să-l găsiţi acolo mort, în apropierea unui foc stins. 

Cu capetele căzute în piept cei cinci feciori ai lui 
Him başa plecară spre crîng. Pe pirtia bătătorită în- 
delung de pașii șatrei, oamenii oacheși se încîrduiră 
după si. Sarat zise: 

— Am fluierat ciinii. Aş fi vrut să meargă și ei 
cu noi la crîng. Zăpada s-a muiat. Poate găsim şi 
vînăm vreun iepure. Nici nu-mi mai aduc aminte de 
cînd n-am mai gustat o bucăţică de carne... 

— Nu văd nici un ciîine. I-ai fluierat degeaba. 

— Au plecat în zori. Toţi cîinii şatrei au plecat 
în zori către crîng, spuse Blebe. 

— Te pomenești că l-or fi mîncat pe Him başa. 

— M-aş mira. 

Se potolise vintul. Văzduhul era călduţ şi părea 
încremenit. Zăpada, moale, începuse să se topească. 

Oamenii oacheşi merseră cu paşi întinși şi nu 
peste mult timp ajunseseră la cring. Pe Him başa 
îl găsiră întins pe zăpadă, țeapăn şi mort, cu ochii 
larg deschişi spre cer. În jurul lui, așezați pe labe, 
cîinii șatrei îl păzeau. Ciinele Rob îi da ocol. Se oprea. 
Îi mirosea mîinile. Îi mirosea picioarele. Şi pe urmă 
se apuca iarăși să-i dea ocol. Veniseră aci în zori, îi 
dăduseră ocol, îl mirosiseră, însă de atins nu se atin- 
seseră de el. 

— E mort, spuse careva. A murit de frig. 

— A murit de frig, pentru că a vrut să moară. 

Se înclinară cu toţii adînc, în faţa lui, și rămaseră 
tăcuţi. După aceea, fii lui Him başa alcătuiră din 
cîteva crengi tăiate din crîng un fel de fargă, îl așe- 
zară pe mort deasupra, ridicară targa și plecară spre 
hrube. Tăceau. Tăceau de parcă nici unul n-ar mai 
fi avut glas. Pe Uj Hoțul îl podidiră, pe neașteptate, 


449 


29 — Șatra — Zaharia Stancu s 


lacrimile. Poate de tristeţe. Poate de bucurie. De 
obicei, oamenii pling din pricina unei mîhniri sau a 
unei dureri, se găsesc însă destui pe care și bucuria 
îi face să plingă. 

Întreaga șatră ieși în calea lungului convoi. Muie- 
'rile, ca muierile, se apucară să bozească : 

— A murit Him başa. 

— A murit stăpinul nostru. 

Toți știau că Him başa a murit. Toţi îl vedeau pe 
Him başa mort. Asupra morţii lui nu mai avea ni- 
meni nici o îndoială. Totuşi, nu numai muierile, dar 
și bărbaţii lor, simțeau nevoia să spună tare sau mă- 
car să şoptească pentru ei : 

— A murit Him başa. 

— A murit stăpiînul nostru. 

— A murit Him başa. 

În ochii rotunzi, neobișnuit de negri și neobișnuit 
de mari ai oamenilor oacheși, nu se iviră lacrimi. 
Se uscară repede și ochii lui Uj Hoţul. 

Puseră mortul jos, pe zăpadă, în faţa hrubelor. Şa- 
tra năvăii. Oamenii oacheşi se înghesuiră, se călcară 
pe picioare, se îmbrinciră : 

— Stai !... să văd și eu mortul... 

— Și eu... 

Sarat ridică ciomagul și se răsti la ei poruncin- 
du-le : 

— Faceţi loc !... Faceţi loc!... 

Făcură loc. Şi atunci oamenii șatrei o văzură tre- 
cînd printre ei, fără să șovăie și fără să se împiedice, 
şi mergînd spre mort, cu faţa liniștită și cu fruntea 
sus, pe Sina. Oarba se opri lingă Him. Întii se aplecă 
asupra mortului și-i pipăi îndelung trupul îngheţat, 
ca şi cum ar fi vrut să se încredinţeze că mortul acela 
era Him bașa, dragul ei Him și nu altcineva. Pe urmă 
îngenunche lingă mort, îi sărută ochii morți și des- 
chiși încă, îi sărută faţa, şi cu buzele ei uscate dar vii 


450 


sărută şi buzele uscate și moarw ale bărbatului. Nu 
plinse și nu se văicări. 

Se ridică și spuse : 

—. Înainte de a pleca să moară de buna lui voie, 
Him başa mi-a mărturisit că ar dori să fie îngropat 
pe colină, linagă ceilalţi morţi ai şatrei și lingă ne- 
potul nostru Bus. V-aș mulțumi dacă n-aţi avea ni- 
mic împotrivă. 

— Nu. N-avem nimic împotrivă, zise Calub. Vom 
împlini voia fostului nostru stăpîn. 

Sina adăugă : 

— Aş dori ca Him başa să fie îngropat chiar azi. 
Dacă a vrut să moară, și și-a împlinit dorința mu- 
rind, să treacă astăzi chiar în lumea morţilor, cu 
trup cu tot. Între vii nu mai are ce căuta. Nici un 
mort nu mai are ce căuta între vii. Nici un mort. 
Oricum ar fi fost el. Și oricine ar fi fost el. 

Sarat chemă cîţiva flăcăi și-i trimise, cu sape și 
cazmale, spre colină, să sape groapa. Pe Him bașa 
îl duseră în hrubă, Feciorii lui aduseră zăpadă cu- 
rată, o topiră, încălziră apa, dezbrăcară mortul în 
pielea goală și-l spălară într-o albie. Sina îi dibui 
pe fundul sipetului straiele lui curate de sărbătoare, 
le scoase și-l primeni. 

După ce soarele trecu de amiază, duseră mortul 
pe braţe în faţa hrubei. Aci îl întinseră pe targă și-l 
purtară pînă la colină. Îl îngropară, așa cum îi fusese 
dorinţa, lingă Bus. La căpătii îi înfipseră un stilp gros. 

Pe cînd oamenii șatrei se întorceau, căzuţi pe gîn- 
duri, spre hrubele lor, văzduhul limpede și călduţ 
începu să zumzăie. Șatra ridică ochii. Pe sub bolta 
albastră și prin lumina mătăsoasă a după-amiezii lu- 
necau, dinspre răsărit, spre apus, cinci avioane. Trei 
erau mari, late și burticoase și gemeau greu. Două 
erau mici, subțiri ca niște libelule, și zbirnîiau re- 
pede și ușor. Undeva, departe, spre răsărit, gemură 
tunuri cu glas gros. Avioanele se depărtară. Curînd 


451 


nu se mai văzură și, la puţin timp după ce nu se mai 
văzură, nici nu se mai auziră. 

— Astăzi a fost întiia zi cu cer senin, după atitea 
săptămîni de negură. 

— Au început iarăși să se bată. 

— Ce să le faci ?! Războiul, 

— Războiul cere came, 

— Şi ise dă. 

Avioanele nu se mai întoarseră. Tunurile gemură 
multă vreme și după ce asupra întinderilor albe și 
nesfirşite se prăvăli, dușmănos, din slăvile cerului, 
întunericul. 

Șatra adormi greu și tîrziu, însă de trezit se trezi 
înainte de a se lumina bine de ziuă, o treziră tunu- 
rile şi o trezi și foamea. Carnea ursoaicei Babaia se 
isprăvise. Pielea atîrna la intrare, la uscat, lingă 
pielea ursului Zazu. Înfometaţii aprinseră focurile 
și după puțin timp își amăgiră burţile cu fiertură 
amară și fierbinte de orz. 

Peste noapte trei fetișcane născuseră. Pruncii 
erau slabi și micuţi, dar trăiau... Trăiau... 

Peste cîmpurile albe soarele răsări roșu, plin de 
putere şi strălucire. Adia vînt ușor şi căldicel din- 
spre miazăzi. Zăpada prinse a se topi. Pe pirtii în- 
cepu să mustească apa. Lacul sărat din' apropiere 
luci vesel în lumină. Bărbaţii șatrei se adunară zgo- 
motoși în fața hrubelor. 

— Hei, ce facem ? N-avem bulibașă. 

— Nu putem trăi fără bulibașă. 

— Trebuie s-alegem un bulibașă. 

Muierile și copiii stăteau de-o parte. Ascui:au. Pri- 
veau. Tăceau. N-aveau voie să se amestece în vorbă 
şi să-și dea cu părerea. Uj Hoţul spuse : 

— De cînd ne ştim și chiar de cînd nu ne știm, 
șatra noastră a fost stăpinită de bărbaţi din neamul 
lui Him başa. Tatăl lui Him başa, bunicul lui Him 


452 


başa și străbunicul lui Him başa au fost mai-mari 
peste șatra noastră. Eu cred... 

Sarat ridică bita. 

— Te pleznese între ochi, dacă mai latri, hoţule ! 
Ne-am săturat și ne-am prea săturat de familia lui 
Him bașa. Fiii lui nu sînt vrednici să ni-i urcăm în 
cap. 

Vru să mai spună ceva, dar îi tăie vorba Calub: 

— Nu cumva ai dori să te facem pe tine bulibașă? 

„— Și de ce nu ? De ce nu? 

— De-aia ! Fiindcă nu te vrem. 

Uj Hoţul îngînă: 

— Dar eu n-am vrut să vorbesc despre familia lui 
Him bașa. Eu... 

N-avu vreme nimeni să-l asculte. În îmbulzeala 
care se iscă pe neașteptate, Sarat se repezi la Calub 
şi, pînă să sară careva să-l împiedice, îl și pocni cu 
biîta la moacă. Calub ridică un picior în sus, ca și 
cum ar fi vrut s-o ia la fugă, se răsuci pe călciiul 
celălalt, se frinse de mijloc și căzu. Sarat sări îndă- 
răt, se uită la Calub şi își dădu seama că omul pe 
care-l lovise murise. Rămase pustiit, cu gura căscată 
şi cu ciomagul în mînă. Bilbii : 

— N-am vrut... Eu... n-am vrut... 

Șatra se buluci în jurul mortului. Sarat rămase 
de-o parte. Uj Hoţul se apropie de el. Scrișni mînios 
printre dinți : 

— De ce l-ai omorit, mă ? 

Sarat găsi în el destulă putere ca să îngaime : 

— Dar ce-ţi pasă ţie dacă l-am omorît pe Calub 
ori nu l-am omorît ? A ? Ce-ţi pasă ? Ţi-e tată ? Ţi-e 
socru ? 

— Uite că-mi pasă, zise Uj Hoţul, scoţînd cuțitul 
şi repezindu-se să-l înjunghie. Uite că-mi pasă... 

Văzîndu-se în primejdie de a fi spintecat, Sarat își 
vecăpătă puterea, sări în lături și ridică bita. N-avu 
însă timp să lovească. Uj Hoţul îl ocoli sprinten și-i 


453 


împlintă, pieziş, cuțitul între coaste. Sarat căzu. Se 
zbătu. Sîngele giîlgii, îi roşi straiele şi roşi şi zăpada 
din jur. Per rînji și zise: 

— Moș Sarat geme și sîngeră ca un porc, întocmai 
ca un porc... Moş Sarat seamănă cu un porc... Cu un 
porc... 

— Dacă a vrut să ajungă bulibașă... 

— Poate n-a vrut. Poate a aruncat şi el aşa o vor- 
bă... în glumă. 

Calub nu se mai zbătu. Se potoli. Se răci repede. 
Îngheţă. Oamenii oacheși îl priviră pînă se săturară. 
După ce se săturară de privit, se strinseră în jurul 
celuilalt mort, în jurul lui Sarat. 

Sub ochii șatrei, babele îl dezbrăcară pe Sarat şi-i 
cercetară cu de-amănuntul înţepătura. Nu mai era 
nimic de făcut. Atunci îşi aduseră aminte dintr-o 
dată că Sarat îl omorise pe Calub cu bita şi că Uj 
Hoţul își înfipsese cuțitul în inima lui Sarat. Sarat, 
cum se vedea, își primise pedeapsa. Dar Uj Hoţul... 
Unde se afla Uj Hoţul? Îl căutară cu ochii și-l gă- 
siră. După ce ucisese, fugise spre hrube. Matahala 
alergase după el, îl ajunsese, i-o luase înainte, in- 
trase în hrubă și-i adusese harapnicul. 

— Acum să te văd, omule, dacă ești bărbat în 
putere sau numai o biată zdreanţă. Acum să te văd, 
Uj, acum să te văd. 

— Ce vrei să fac? 

— Să te năpustești asupra șatrei cu harapnicul și 
să izbeşti fără milă în cît mai mulți. În cît mai mulţi, 
auzi ? În cît mai mulţi și fără milă... fără milă... 

— Nu sînt bulibașă. Asta numai bulibașa are drep- 
tul s-o facă. 

Sileşte-i să te aleagă bulibaşă. 
— Cu harapnicul ? 


— D-apăi cu ce, dacă nu cu harapnicul? Dă-mi 
mie cuțitul. 
Uj Hoţul îi dădu cuțitul şi puse mîna pe harapnic. 


454 


Bărbaţii oacheși priveau de departe, văzuseră to- 
tul, însă nu auziseră cuvintele pe care Uj Hoţul le 
schimbase cu Matahala. Credeau că Uj Hoţul, în- 
spăimintat de omorul abia făptuit, se pregătea să 
fugă pentru două-trei zile de la hrube, pînă se va 
mai potoli mînia șatrei, sau cel mult să se apere 
dacă ar fi fost cumva atacat. Uj Hoţul învirti de 
cîteva ori pe deasupra capului harapnicul, ca pentru 
a-l încerca, și pocni în gol. Harapnicul era bun. Po- 
gorî povîrnișul liniștit, cu paşi măsuraţi. Matahala îl 
urma de aproape, gata parcă, la nevoie, să-i sară în 
ajutor. Oamenii oacheşi se mirară. Băieţandrul Vuz 
zise : 

— Uj Hoţul vine să vi se predea ca să-l pedepsiţi 
pentru omorul făptuit. 

— Nu, spuse Blebe, te înșeli, Vuz. Uj Hoţul nu 
vine să ni se predea. Pentru altceva vine. 

— O să vedem. Acuș-acușica o să vedem pentru 
ce vine. 

Uj Hoţul se opri la cîţiva pași de ceată. Rînji. 

— Ziceaţi că n-aveţi bulibașă. 

— Ziceam, îi răspunse Ket. Şi ziceam drept. Him 
bașa a murit, a murit şi l-am îngropat şi pină acum 
nu ne-am ales încă un mai-mare. 

— Dar eu ce sînt? Eu nu sint om al șatrei? Eu 
nu sînt bun de bulibașă ? De ce n-aş fi eu bun de 
mai-mare ? 

Unii dintre oamenii oacheși tăcură. Alţii rîseră : 

— Tu! Tu și bulibașă ?! 

— De ce nu ? Mulţi dintre voi s-au gîndit încă de 
pe cînd trăia Him başa să-l dea jos și să mă aleagă 
pe mine în locul lui. 

— Mulți! Mulţi nu! Ciîţiva bezmetici. J-am putea 
număra pe degete... 

Iarăşi unii tăcură și alţii riseră. Lui Uj Hoţul îi 
sări ţandăra. Aruncă o privire fugară la cei doi morţi 


455 


întinși pe zăpadă. Ridică harapnicul și începu să lo- 
vească în dreapta şi în stînga, la întîmplare. Şătrarii 
se fereau, se risipeau şi nici nu încercau să se împo- 
trivească. 

Matahala, sărind și țopăind ca o capră voinică prin 
preajma lui, îl îndemna strigînd cît o ţinea gura : 

— Aşa, Uj... Atinge-i, Uj.. Învaţă-i minte, Uj... 
Obișnuiește-i să te asculte, Uj... Oamenii nu ascultă 
decît de bici, Uj... Atinge-i fără milă, Uj.. Fără 
milă... Fără milă... 

Șatra se risipi. Uj Hoţul rămase numai cu Mata- 
hala și cu golul alb și nesfîrșit din jur. Oamenii oa- 
cheşi îi priviră un timp de departe. Pe urmă se adu- 
nară şi, tăcuţi, mohoriţi, se îndreptară spre hrube. 


Cerul era tot senin, 

Senin ca sticla 

și senin ca lacrima. 

Soarele muia zăpada 

și o topea încetul:cu încetul. 


Pe sub nămeţi și pe lîngă nămeţi se alcătuiau firi- 
şoare de apă care-și căutau drum de curgere spre vale, 
spre lacul mort şi sărat, căruia numai lumina moale 
a zilei îi împrumuta strălucire și parcă și viaţă. 

Uj Hoţul simţi că i s-a umplut fruntea de sudoare. 
Se șterse cu dosul miinii, se uită iarăși la cei doi 
morţi întinși pe zăpadă, la cîinii care răsăriseră din- 
tre nămeţi și care, şi ei, se uitau tot la cei doi morţi. 
Trist peste măsură, cîinele Rob rămăsese mai de-o 
parte, îşi ridicase botul spre cer şi urla. Urla a pus- 
tiu și a moarte... a pustiu și a moarte... 

Matahala se așeză pe vine, își ridică rochia și dădu 
drumul udului. Uj Hoţul așteptă ca femeia să se 
ușureze și să se ridice și, după ce văzu că-și potri- 
veşte fustele, o întrebă : 


456 


— De bătut i-am bătut. De alungat, i-am alungat. 
Acuma ce facem ? Ce crezi tu că tretuie să mai fa- 
cem? Mergem și noi la hruba noastră ? Mi s-a făcut 
foame. 

— De mers o să mergem, zise Matahala, că doar 
n-o să rămînem să înhoptăm aici. De mîncat, o să-ți 
dau ceva de mîncare, ce s-o găsi, dar... 

Tăcu. Vorbele pe care vrusese să le rostească mai 
departe îi rămăseseră în gît și parcă o înecau. Uj Ho- 
tul o îndemnă : 

— Spune-mi ce-aveai de spus, căţea afurisită ! 
Mă întăriîţi și după aceea te apucă frica și taci ! Te 
apucă frica... 

— Nu pentru mine mă apucă frica, Uj, ci pentru 
tine. 


CavrroLuL XII 


Zilele treceau greu de tot. Şi tot atit de greu treceau 
și nopţile. Timpul se schimba într-una. O jumătate de 
săptămînă cerul rămînea senin, cu soare cald, iar vin- 
tul, adiind dinspre miazăzi, se arăta prietenos. Ză- 
pada, ca zăpada ! Se muia și se topea. O parte din apa 
provenită din topirea zăpezii se lăsa suptă în grabă de 
pămîntul clisos şi nisipos de dedesubt, alta, adunată 
în piriîiașe subțiri, se scurgea la vale către lacul cenu- 
șiu, sărat şi amar, în care, în afară de niște viermușşi 
roșcaţi, nu trăia nici o vietate. Atunci oamenii oacheși 
strigau : 

— Primăvara... A venit primăvara... Primăvara... 

Așa se părea la amiază; că a venit primăvara. 
Spre seară, chiar înainte ca soarele să fi apucat să 
scapete, vintul dulce dinspre miazăzi se ducea prin 
văgăuni, se culca și adormea, lăsind loc vintului rece 
dinspre miazănoapte, sau vîntului și mai rece care 
venea alergînd dinspre răsărit. Atunci topirea zăpe- 
zii înceta, pirtiile îngheţau, deveneau  lunecoase, 
aerul se făcea tot atit de rece cum fusese în miezul 
iernii. Începînd iarăşi domnia frigului, peste noapte 
viscolea. Nămeţii creșteau din nou. Viscolul, reîntors 
în ţinut pentru nu se ştia a cîta oară, dura o zi, două, 
trei. Oamenilor oacheși li se părea, pe bună dreptate, 


458 


că au luat iarna de la capăt, că n-au să mai scape 
niciodată de ea. Tremurau. Dirdiiau. Multora le 
clănțăneau dinţii. Ca să se mai încălzească jucau bă- 
tînd des cu picioarele pămîntul îngheţat. Alimut, ca 
și alţi băieţi ai șatrei, înarmat cu un ciomag, colinda 
împrejurimile, după iepuri. Vedea un iepure, alerga, 
arunca după el cu ciomagul, dacă avea noroc îl lo- 
vea, îl culegea de pe zăpadă, se întorcea cu el la 
hrubă, foamea era alungată cel puţin pentru două- 
trei zile. 

Oarba își pierdea ziua în hrubă lingă vatra pe care 
ardeau cu flăcări mici cîteva găteje mustind de ume- 
zeală. Hruba era totdeauna încărcată de fum gros, 
iute și de miros de sudoare, de oameni care nu se 
mai spălaseră de vreme îndelungată. Pe umeri și pe 
spate văduva lui Him başa purta un cojoc miţos 
care îi încălzea oasele subțiate de bătrîneţe. De gîn- 
dit... De gîndit Oarba se gindea la Bus: „Dacă în 
ziua aceea... Dacă în ziua aceea cînd cu bătaia l-aş 
fi ținut lingă mine și nu i-aș fi îngăduit să se ducă 
să se amestece cu bezmeticii care se încăieraseră, 
Bus ar trăi și astăzi... Da, da, Bus ar trăi și astăzi...“ 

La cîțiva pași spre adîncul hrubei mai ardea un 
foc. Acest al doilea foc din hrubă avea flăcări inalte 
și dogorea pînă departe. Aci fuseseră puse pe foc 
nu găteje ude, ci scînduri vechi dintr-o căruţă lungă, 
cu coviltir, care nu mai avea stăpin și care fusese 
desfăcută în bucăţi. Mai mult de jumătate din căru- 
tele șatrei nu mai aveau stăpini. Peste iarnă unele 
familii muriseră în întregime de foame și de frig. 

Lingă foc, înconjurată de bătrinele șatrei care bi- 
ruiseră iarna şi nu dăduseră încă ortul popii, se silea 
să nască, în mari chinuri, Nira, o fetișcană de nici 
paisprezece ani. 

— Auuu! Mor! Mamăăă! Mor! Mor !... 

Mamă-sa o înghiontea, o silea să-și desfacă picioa- 
rele cît mai mult şi din cînd în cînd îi da şi cite-o 


459 


lovitură peste gură cu dosul miinii. Buzele fetei erau 
umflate şi sîngerau. Din cînd în cînd, simțind că pe 
buze i s-a adunat și i s-a închegat prea mult sînge, 
fata și le ștergea cu degetele. De mică fusese învă- 
ţată cu bătaia și nu se speria nici de lovituri și nici 
de sînge. Mamă-sa o lovea şi-o certa : 

— Afurisito !... Mă strigi acum... Să mă fi strigat 
atunci, înainte de a te fi culcat cu Ţebe... Acum ce 
să-ți fac eu ? Ce mai pot să-ţi fac eu ?... Naști, odată, 
afurisit-o !... Ușurează-te o dată, zgaiba dracului !... 

— Mamăăă !... Mor !... Mamăăă !... 

Scoasă din ţiţini, mamă-sa o plesnea mai departe : 

— Na!... Mai na!... Mai na!... 

O bătea degeaba. Ştia că niciodată bătaia n-a aju- 
tat vreo femeie să nască. Furioasă, o bătea mai de- 
parte : 

— Na !... Mai na !... Mai na!.., 

În ţinuturile nesfirșite şi pustii din jurul hrubelor 
era, așa dar, cînd iarnă grea, cînd încîntătoare pri- 
măvară. 

— Primăvara !... Vine primăvara !... Primăvara !... 

— Anul ăsta n-o să mai vină nici o primăvară. 
Timpul ne minte. Ne minte mereu. Timpul ne minte 
de parcă ar fi om. 

— Dar de unde ştim noi că timpul nu e om? 
Poate e om. Om ca tine, ca mine, numai că noi nu-l 
vedem. 

Oamenii, înconjurați de pustiu, tremurau, dirdiiau 
încolţiţi de frig și de foame. 

Acum glasul tunurilor se auzea tot mai aproape 
spre răsărit și de cîtăva vreme şi spre miazănoapte. 
Şatra însă — sau ce mai rămăsese din şatră — se 
obișnuise şi cu glasul tunurilor şi cu zborul avioane- 
lor. Cînd se scurgea o zi întreagă fără ca pe deasupra 
şatrei să lunece prin văzduh avioane, șatra se mira : 

— Ce s-o fi-ntîmplat astăzi ? N-au zburat nici ăia, 
n-au zburat nici ceilalți. 


460 


— Nici tunurile n-au tras. 

— Poate se duc vorbe de pace ori poate chiar s-e 
fi încheiat pacea. 

Pacea ! Nicicînd nu fusese un cuvînt mai dulce pe 
lume. Nicicînd... Nicicind... 

Dacă Oarba le auzea din întîmplare cuvintele, 
zicea : 

— O-ho-ho... O-ho-ho... Nu vă pripiți, oamenilor, 
nu vă pripiţi. Pînă să se isprăvească războiul, 
mai va! 

Timpul trecea. Trecea anevoie, dar trecea. Încetul 
cu încetul nămeţii, chiar cei uriași, se topiseră și 
numai prin coclauri și prin viroage se mai vedea ici- 
colo un petec alb. Pămîntul mustea, însă soarele şi 
vîntul aveau să-l zvinte cît de curînd, bineînţeles 
dacă nu se vor porni ploile de primăvară. Uneori 
ploile de primăvară începeau înainte ca zăpezile să 
se fi topit, sau îndată după ce ele se topiseră. Alteori 
nu se arătau de loc. Atunci pămîntul se usca, se fă- 
rîmița și vîntul ridica pînă la mari înălțimi praful. 
care vestea seceta. Aci, în mijlocul pustiului în care 
numai cîrtiţele și iepurii de mai trăiau, primăvara. 
sosea şi pleca, se reîntorcea pentru cîteva zile şi cî- 
teva nopţi, și pe urmă pleca iarăși. Vremea era cînd 
într-un fel, cînd în altul. 

După moartea şi îngroparea lui Him başa, viaţa 
în șatră căpătase o înfățișare cu totul alta. Acum 
oamenii oacheşi știau cu toţii că au fost aduși şi lă- 
sați la voia întimplării, să supravieţuiască războiului. 
sau să nu-i supraviețuiască, cum le va fi norocul 
Unii ajunseseră să trăiască pînă acum, la topirea ză- 
pezilor, alţii pieriseră de-a lungul asprei și grelei: 
ierni. Muriseră bătrîni și bătrine, și scăpaseră bă- 
trîni și bătrine. Muriseră bărbaţi și femei în puterea. 
vîrstei, și scăpaseră bărbaţi și femei în puterea vir- 
stei. Muriseră tineri și copii, şi scăpaseră tineri şi co-- 


462 


pii. În alegerea celor pe care îi lua, moartea avea 
socoteli ciudate, numai de ea ştiute. 

Dintre cei ce trăiau, unii mai hrăneau nădejdi de 
viață și de viitor, alţii își așteptau sfîrșitul : poate 
moartea vine astăzi, poate vine miine, poate vine 
tocmai peste o jsăptămină, dar tot vine, așa că este 
tot una. Orice ai face, nu există scăpare. Orice ai 
face... tot una... tot una... 

Să nu-ţi vie să înnebuneşti ? Nu. Să nu-ţi vie! Să 
trăieşti cit mai mult... Cît mai mult. Dar ce e mult? 
Mult e un mileniu. Mult e un an. Cel mai mult e însă 
o clipă... O clipă... şi încă o clipă... şi încă o clipă... 

Uj Hoţul era mai-mare peste șatră şi nu era. Ni- 
meni, în afară de Matahala, nu-i spusese să fie mai- 
mare peste șatră şi nimeni nu-i spusese să nu fie. 

Cu voia sau fără voia oamenilor din hrube, cu 
ştiinţa sau fără știința lor, totul, dar absolut totul, 
se stărima şi se destrăma. Obiceiurile vechi nu mai 
erau ţinute în seamă. Legile de fier, străvechi, care 
păruseră a fi nepieritoare, erau acum călcate în 
picioare fără nici o sfială, de oricine. Fetele şi muie- 
rile șatrei nu mai aveau nici o ruşine. 

— Mai avem de trăit o lună, poate numai o săp- 
tămiînă, poate numai o zi, poate numai un ceas... 
numai un ceas... 

Îşi făcea fiecare de cap, cum putea și cu cine se 
nimerea. 

Lisandra întrecuse orice măsură. Cînd se întiinea 
în preajma hrubelor cu alte femei din șatră şi vre- 
una din ele îi arunca un cuvînt înțepător, Lisandra 
se oprea şi da drumul ocărilor. Uneori i se aprindea 
mânie și atunci trecea la gesturi de-a dreptul neru- 
şinate. 

— Bulibaşă !... Cine să ne fie bulibaşă !... 

— Nimeni. Nimeni să nu ne fie bulibașă. 

— Nici vii, nici morți să nu ne fie nimeni bulibașşă. 

— Nimeni... Nimeni... 


462 


— N-avem nevoie de mai-mare... 

Nici unul din feciorii lui Him bașa nu ceruse să 
fie ales mai-mare peste șatră, nici măcar Skander. 
Știau din capul locului că dacă ar fi făcut-o, ar fi 
fost zadarnic. Șatra nu mai era șatră. Nimeni nu mai 
asculta de nimeni. 


Zăpada se topea... 

Se topea... 

Pînă s-a topit cu totul. 
Primăvara se apropia... 
S-a apropiat... 

A venit. 

Întii a răsărit colţul ierbii. Pe urmă a răsărit pre- 
tutindeni iarba, verde și grasă, deasă, plină de forţă 
și de sănătate, Dacă ar mai fi trăit caii, măgarii și 
catirii șatrei, cum ar mai fi mîncat-o, cum ar mai fi 
prins din nou puteri, cum s-ar mai fi îngrăşat ! Dar 
caii, măgarii și catirii șatrei muriseră în iarnă, de 
ger şi de foame. Muriseră ! Și după ce muriseră caii, 
măgarii si catirii șatrei, fuseseră mincaţi de stăpinii 
lor, oamenii oacheși. Din caii, măgarii şi catirii ṣa- 
trei nu mai rămăseseră decit pieile. Pieile, care atir- 
nau uscate de soare și de vînt la intrarea în hrube, 
lîngă pielea bătrinului urs Zazu și lîngă pielea bătri- 
nei ursoaice Babaia, lingă pieile celorlalţi urși ai ṣa- 
trei, din care, de asemenea, nu rămăseseră decit 
pieile. 

În cumplitele luni de iarnă care se scurseseră, toţi 
urșii șatrei fuseseră tăiați şi mincaţi, dar aceasta nu 
scăpase întreaga șatră de la pieire. Urşii șatrei fuse- 
seră miîncaţi toţi. Șatra însă pierise numai pe jumă- 
tate. Mare lucru pentru șatră, să piară numai pe ju- 
mătate ! 

Uj Hoţul, pretinzindu-se mai-mare, învirtea ha- 
rapnicul, pleznea din el, dar acum nimeni nu-l mai 


463 


lua în seamă. De altfel oamenii șatrei nu-l luaseră 
cine știe cit în seamă nici mai înainte, cînd se înfu- 
ria din mai nimic și se răţoia prin hrube şi pe lîngă 
căruțele lungi şi grele, cu coviltir. 

— Uj Hoţul!... Un ticălos. Un hoţ și un ticălos. 
Cum să-l îngăduim noi să ne fie mai-mare ? 

— Matahala !... Pramatia de Matahala îl împinge 
înainte... Numai pramatia de Matahala e de vină. 

Bărbaţii şatrei o înjurau de mama-focului pe Mata- 
hala. lar femeile șatrei o ocărau de mama-focului 
tot pe Matahala. Cit despre băieţii șatrei, ce să spu- 
nem ! Cu ei era altceva. Ei cu toţii învăţaseră să facă 
dragoste cu Matahala. 

— Ir... Vino după înserat la mușuroaie... Am să 
te învăţ să... 

— Ştiu... ştiu... 

— Totuşi, vino. 

— O să viu, Matahală, o să viu. 

— Dacă poți mai adu-i şi pe alţii. 

Cînd cîmpurile erau noroioase, dosul şi spatele 
Matahalei erau pline de noroi. Cu zăpada era mai 
ușor. Zăpada o scutura și i se pierdea urma. Cel mai 
bine era atunci cînd cîmpurile erau acoperite cu 
iarbă. 

— Vino cu mine, Oliv. 

— O să ne vadă mama. 

— N-o să ne vadă nimeni. Mergem departe de 
grote. Printre mușuroaiele de cîrtiţe, spre răsărit. A 
căzut întunericul. E tocmai bine... 

— Într-acolo s-aud tunurile. Mi-e frică. 

— Să nu-ţi fie frică, Oliv, tunurile sînt încă de- 
parte. 

— Mi-e frică de cîrtiţe. 

— Cirtiţele sînt sub pămînt. 

— Mi-e frică de șerpi. 

— Pe aici nu sînt şerpi . 

— Ba sînt. l-am văzut eu. 


464 


— Prostule ! 

— Apă după tine n-am băut. De ce aș fi prost? 

Tunurile erau încă destul de departe, dar prin văz- 
duhul limpede glasurile lor se auzeau gemînd din ce 
în ce mai puternic spre răsărit și, de la un timp, se 
auzeau gemînd și spre miazănoapte. Spre apus şi spre 
miazăzi, pe unde curgea marele fluviu, era tăcere, 
era încă tăcere. Oamenii oacheşi se adunau, șuşo- 
teau îndelung, se sfătuiau. Din când în cînd mai tre- 
ceau pe la hrubele lor câte doi sau trei dezertori. Acum 
însă șatra nu se mai temea. Se învățase cu ei ca sacul 
cu peticul. Flămînzi şi înrăiţi veneau dezertorii, flă- 
mînzi și înrăiţi plecau. Pentru că de unde nu era, 
nici Dumnezeu nu cerea. Chiar dacă îi amenințau cu 
împușcarea, dezertorii nu scoteau nimic de la oa- 
menii oacheși. 

— Mincare ? N-avem nici pentru noi. Dacă doriţi 
să beţi apă, beţi-o chiar de la izvor. E mai curată și 
mai proaspătă decît cea din vasele noastre. Vreţi 
vin? Am avut, dar l-am băut. Nici o picătură nu 
mai avem. Poate vreţi rachiu ? V-am da cu plăcere, 
însă ne lipsește, de luni de zile ne lipsește. Vă spu- 
nem fără să vă mințim că noi i-am uitat și gustul. 
Ne amintim doar atit : rachiul mirosea frumos — cînd 
îl miroseam — și ne ardea gîtul, cînd îl beam. Ah! 
Ce-aș mai dori acum o ulcică de rachiu, numai o ul- 
cică, s-o miros, să-mi tremure nările şi să-mi lase 
gura apă de poftă, s-o beau şi să simt că-mi ard mă- 
runtaiele, să mi se pară că mor! Chiar că aș vrea să 
mor, numai să mai beau o ulcică de rachiu. Solda- 
tule... Soldatule... Nu m-aș da în lături nici de la o 
vadră, ba chiar nici de la o butie. De la o butie în 
sus, din ce mi-ar prisosi, ți-aș face și ție parte, dar 
ţine bine minte, numai din ce mi-ar prisosi. 

Bătrinul Huhu vorbea așa, iar soldatul își amintea 
că are acasă un bunic, tot atît de bătrin, tot atît de 


465 
30 — Șatra — Zaharia Stancu 


vorbăreţ și tot atît de pociltit de foame. Simţea că-i 
vin lacrimile în ochi. Strîngea ochii, îi deschidea, 
iar îi strîngea. Se stăpînea, Dezertor, dezertor, însă 
tot soldat rămiînea și pe un soldat nimeni nu trebuia 
să-l vadă lăcrimind. Nimeni, nici măcar mama care 
îl născuse. Se juca cu pistolul încărcat, şi avea mare 
chef să tragă în came vie. Dar de ce să tragă în. 
oameni oacheși ? Dar de ce să nu tragă ? Era război ? 
Era. Atunci ?! 

— Muieri... Muieri văd că aveţi destule. N-ați 
vrea să-mi faceţi și mie rost de una? Vor fi trecut 
doi ani de cînd nu m-am atins de-o muiere... Doi 
ani !... Poate doi ani și mai bine. 

— E-he... E-he... Eu și mai de mult... Eu și mai 
de mult... 

— Tu din pricina vîrstei. Eu din pricina războ- 
iului. 

Huhu îşi lăsă capul în jos. Și cînd îl ridică să vor- 
bească fața lui fu plină de mîhnire, de tristețe, poate 
şi de durere. 

— Muieri... Muieri avem. Încă mai avem... Au mai 
trecut pe aici și alți soldați... S-au legat de muierile 
șatrei... Și muierile șatrei, ca muierile, mai de frică, 
mai de plăcere s-au lăsat... Și s-au bolnăvit... S-au 
bolnăvit... Şi dacă s-au bolnăvit de boli urite, nu 
mai sint bune de nimic... de nimic. 

Minţea cu neruşinare, însă soldatul nu băgă de 
seamă. Stărui : 

— Şi sănătoasă n-a rămas nici una ? 

Tocmai atunci trecea de la o hrubă la alta Mata- 
hala. Se ţinea după ea, la doi pași, Uj Hoţul, cu ha- 
rapnicul pe umăr. Huhu își aduse aminte că după 
moartea lui Him acest Uj Hoţul îl :ovise cu harap- 
nicul de cîteva ori, fără nici un motiv, numai așa, din 
răutate. Zise către soldat : 

— Ba da, a mai rămas o femeie neplină de boli 
urite în șatră, Uite-o. 


466 


©O arătă cu mîna pe Matahala. Soldatul zimbi : 

— Pentru mine, care sint cam pirpiriu de felul 
meu, e cam voinică. Dar în lipsă de altceva... În lipsă 
de altceva... O s-o rog să-și facă pomană cu mine. 

Huhu se trase mai la o parte. 

— Hei, tu, aia marea... 

Matahala înţelese că e vorba de ea. Se opri. O dată 
<u ea se opri și Uj Hoţul. 

— Ce vrei? 

— Vino mai aproape, zise soldatul, vino mai 
aproape, să te văd mai bine. 

— Nu te duce, zise Uj Hoţul. 

Matahala se întoarse și se răsti la el: 

— Dar de ce să nu mă duc? 

Soldatul stărui : 

— Hai, vino, nu mai face nazuri, că dacă faci na- 
zuri mă sufăr, şi dacă mă supăr trag, și cînd trag 
nu trag de loc în gol. 

Și ca să dovedească oamenilor șatrei că el nu glu- 
mește, ridică în sus mina în care ținea pistolul şi 
trase un foc. Uj Hoţul se culcă la pămint. Îi strigă 
Matahalei : 

— Nu te duce cu soldatul, n-auzi? Nu te duce 
<u el. Vrea să te... 

Matahala rise : 

— Şi ce dacă ? 

Soldatul nu mai lungi vorba. O luă pe Matahala de 
mijloc și intră cu ea în hrubă. Înainte de a intra in 
hrubă, soldatul îl întrebă pe Huku : 

— Mai este careva înăuntru ? 

— Mai este, îi răspunse Huhu, mai este... O bă- 
trină... Dar n-o să vadă nimic. E oarbă. De ani de 
zile bătrina e oarbă. 

Uj Hoţul se ridică, veni lingă intrarea în hrubă 
şi-i spuse lui Huhu : 


30% 


— Am să-i sar soldatului în spate. Cînd o să iasă 
din hrubă, am să-i sar în spate şi-am să-l înjunghii 
cu cuțitul. 

Îi arătă cuțitul. Huhu îl luă și-i pipăi ascuţișul. 

— E un cuţit bun, zise Huhu, taie ca briciul. 

Tăcu un timp. Pe urmă Huhu zise : 

— Te sfătuiesc să-l laşi în pace pe soldat. N-are 
nici o vină. Și dacă n-are nici o vină, de ce să-l în- 
junghii ? 

— Cum n-are ? S-a culcat cu nevastă-mea. Chiar 
acum s-a culcat cu nevastă-mea. Dacă stau și mă 
gîndesc bine, nici n-a isprăvit culcatul cu nevas- 
ta-mea, 

— Femeia a vrut. Ai văzut bine c-a vrut. În orice 
caz, n-a arătat nici o împotrivire. lar acum... acum... 
Ce să-ți mai spun eu ce face Matahala acum ?... Știi 
bine... Ştii mai bine decit oricare altul. 

— Atunci, zise plin de necaz Uj Hoţul, atunci o 
să-i trag nevesti-mi cîteva harapnice pe spinare. 

— Asta da, spuse Huhu, asta poţi s-o faci. E drep- 
tul tău, ba e chiar datoria ta s-o faci... 

Din hrubă ieşi intii soldatul. Avea buzele strinse 
și faţa plină de osteneală și de desgust. Întoarse ca- 
pul spre Uj Hoţul : 

— Tu ești, mă, bărbatul ei? 

— Da, zise Uj Hoţul, eu sînt și dacă sînt ce vrei 
tu de la mine ? 

— Nimic, ce să vreau. Am întrebat și eu așa, ca 
omul. 

La Huhu soldatul nici nu se uită. Şi nu se uită nici 
la Matahala care sta în prag, sub pielea ursului Zazu 
şi sub pielea ursoaicei Babaia, cu un zîmbet slab de 
mulțumire pe buze. 

Soldatul plecă și cobori poteca spre crîng. Şătrarii 
se uitară după el cu uşurare, dar și cu invidie. Sol- 
datul mergea cu pași obișnuiți, fără nici o grabă, spre 
miazăzi. După cîteva zile de mers întins avea să 


468 


ajungă întîi la drum, pe urmă avea să ajungă mai 
departe, mereu mai departe, la marele fluviu. Poate 
avea norocul să treacă dincolo, în orașul acela cu 
oameni veseli, cu piine adevărată și cu vin adevărat, 
cu de toate, și poate într-o zi, dacă-l ajută norocul, 
avea să ajungă chiar la el acasă. 

Oamenii aveau case, unii aveau case mari, adevă- 
rate palate, alţii case mai mici, iar alţii case mici, 
mici de tot, colibe fragile pe care, văzindu-le, te mirai 
că nu le răstoarnă vintul. Lor, oamenilor oacheși, nu 
le trebuiau case, ei nu aveau nevoie de case. Căruţa 
lungă, cu coviltir, caii, măgarii sau catirii, şi cortul. 
Atita le era deajuns, atita și nimic mai mult. Ocoleau 
mările, colindau ţările, munceau, cîntau, jucau. 
N-aveau nimic cu nimeni. Nu doreau nimic de la ni- 
meni. Însă războiul... războiul avea ceva cu ei. Răz 
boiul dorea ceva de la ei. De fapt, ceea ce dorise 
războiul de la ei, în bună parte, și luase. Mai mult 
de șaizeci din cele o sută de suflete ale șatrei fuseseră 
răpite de moarte. lar moartea acum, asupra lor, n-o 
trimisese întâmplarea, ci războiul. 

Mulţi cîini muriseră în iarnă și îndată ce muriseră 
fuseseră sfișiați în bucăţi de ceilalți și mîncaţi. Acum, 
cînd în sfirșit venise primăvara, mai rămăseseră în 
viață cinci cîini, cinci si cu Rob șase. Erau trei cîini 
şi trei cățele. Pentru ei primăvara venise cu soare, 
cu iarbă proaspătă și deasă, dar și cu fierbinţeli. Cei 
trei, toată ziua 'se ţineau landră după cele trei, se în- 
căierau, se băteau, se mușcau, își făceau răni adinci 
și ajunseseră să fie toți plini de sînge. Uitau de foame 
ceasuri de-a rîndul, însă, cînd stomacurile goale le 
aduceau aminte, plecau pe cîmpurile nesfirșite din 
jurul povîrnișului cu hrube. Dacă o luau spre crîng 
însemna că au adulmecat într-acolo iepuri și-au ple- 
cat să-și încerce norocul la vinătoare. În crîng iepurii 
erau puţini. Cea mai mare parte a lor se mutaseră în 
stuhărișurile pustii mai dinspre miazăzi. De cele mai 


489 


multe ori cîinele Rob o apuca de unu! singur spre ră- 
sărit sau spre miazănoapte. Prin aceste părți ale 
pustiului pămîntul era galben-roșcat, amestecat. cu 
nisip și pe alocuri chiar cu pietriș. Aci cîmpul, pînă 
departe, era plin cu mușuroaie mari de cirtiţe. Întin- 
derea aceea era o adevărată împărăție a mușuroaie- 
lor de cîrtițe. Ceilalţi cîini ai șatrei simțeau încotro 
a apucat-o Rob și se încirduiau și ei după el. Odată 
ajunși în locul cu mușuroaiele miroseau într-o parte, 
miroseau într-alta și se așezau pe labe, la pîndă. 
Ciinii se lipeau cu piîntecul de pămînt, deveneau una 
cu pămintul și erau toți parcă numai ochi, să vadă, 
și parcă numai nări, să miroase. Prin țesătura mește- 
șugită a galeriilor subterane umbla o cârtiţă, după. 
cîtva timp se oprea sub un mușuroi și încerca să lăr- 
gească galeria pentru a străbate mai departe. Viriul 
mușuroiului se mișca. O dată. De două ori. Pină să 
apuce mușuroiul să se miște a treia oară, Rob se nă- 
pustea asupra lui, din două-trei lovituri date cu laba, 
iar uneori dintr-una singură, muşuroiul era risipit şi 
cîrtița prinsă bine cu colții de ceafă. De aci înainte 
totul devenea joacă. Rob se depărta de mușuroi cu 
cîțiva pași. Ridica botul și zvirlea animalul negru și 
orb în sus. Cirtiţa cădea la pămînt. Năucă, se zbătea, 
alerga în toate părțile, căuta mușuroiul din care fu- 
sese smulsă pentru a ajunge iarăși în galeriile sub- 
terane. Rob o apuca încă o dată de ceafă și încă o 
dată o arunca în sus. Cirtiţa continua să se zbată, 
continua să trăiască, continua să bîjbiie căutindu-și 
mușuroiul. Rob se sătura de joacă ori, poate, nu-i mai 
da pas foamea. O mirosea, o prindea între dinţi, o 
murseca pînă o făcea zob și-o mînca. După aceea își 
lingea buzele, căuta prin apropiere alt mușuroi proas- 
păt, se așeza lîngă el și începea o altă pîndă. Cîrti- 
tele erau destul de greu de vînat și aveau gust urit, 
însă cîinii șatrei — de altfel ca și oamenii șatrei — 
treceau, de nevoie, peste aceste neajunsuri. 


470 


Salvarea cîinilor satrei, în această primăvară venită 
destul de târziu, o adusese mușuroaiele, sutele şi miile 
de mușuroaie de cârtiţe. Cfinilor le trecuse întiia oară 
prin cap, de cum se topise zăpezile, că ar putea vina 
cîrtițe, că s-ar putea vina cârtiţe, că s-ar putea hrăni 
cu ele. Văzindu-și ciinii vînind cîrtițe şi hrănindu-se 
cu ele, oamenii oacheși se hotăriseră să încerce și ei. 
Mai bine să mănince orice decît să moară de foame 
şi, la urma urmelor, de ce n-ar fi cirtiţele bune de 
mâncat ? 

Luară cazmale — aveau destule la căruțe — por- 
miră spre cimpul de mușuroaie și acolo se puseră la 
pîndă. Mișca un mușuroi, omul se repezea, înfigea 
cazmaua la temelia mușuroiului și o dată cu pămîntul 
<lisos și nisipos arunca afară și cîrtița. Șătrarii, chiar 
cei tineri de tot, nu se jucau cu cîrtiţele. Cum le 
prindeau, le şi ințepau după ceafă, le luau de picioare 
și le aruncau într-o căldare. Spre prînz truda de a 
vina cirtițe se isprăvea și oamenii se întorceau la 
hrube cu ceea ce prinseseră. Aci cîrtițele erau ju- 
puite. Aveau pielea moale, neagră ca smoala, cati- 
felată. Pieile erau sărate, întinse pe sfoară, să le 
usuce soarele și vintul. Cind se vor reîntoarce din- 
colo de fluviu, spre miazăzi, le vor vinde în primul 
oraș din cale cu preț bun. Cu banii ciștigați de pe 
urma acestor piei de cîrtiță vor cumpăra piine, piine 
adevărată, carne adevărată, zarzavaturi adevărate. 
Dincolo de fluviu, spre miazăzi, se găsesc încă de 
toate. Războiul se abătuse și pe acolo, însă mai mult 
în trecere şi se putea întimpia ca şi acum lucrurile să 
se petreacă la fel. Tunurile se auzeau gemînd spre 
răsărit și spre miazănoapte. Spre miazăzi era li- 
niște, era încă linişte. Dar cît avea să mai ţină li- 
niştea ? Nu ştia nimeni. Și dacă nu ştia nimeni, nu 
ştia nimeni. 

Sătui, şi uneori chiar prea sătui de iepuri ori de 
<îrtițe, cîinii se întorceau iarăși la fierbinţeala feme- 


471 


lelor, iarăși se încăierau, iarăși se mușzau pină la sîn- 
gerare. 

Oamenii oacheși se hrăneau cu iepuri, cel mai ade- 
sea cu cîrtițe. Ciorba de carne de cîrtiță era chiar 
gustoasă dacă se arunca în oală ardei, ceapă, usturoi... 

— Viaţa a devenit nesuferită în hrube. 

— Iarna nu se mai întoarce. 

— Miine dimineaţă întindem corturile. 

Cîntînd, își întinseră corturile. Erau atit de veseli, 
încît nu lăsară toată ziua din miîini cobzele, viorile, 
flautele, cimpoaiele. Dacă urșii n-ar fi fost tăiați și 
mincaţi, i-ar fi pus acum să joace și urșii ar îi jucat. 
Dar urşii nu mai trăiau, cum nu mai trăiau nici caii, 
nici măgarii, nici catirii şatrei, cum nu mai trăiau o 
mare parte din oamenii pe care îi avea șatra cînd i se 
poruncise să se așeze aci, și să nu se miște de aci 
orice s-ar întîmpla. 

Adormiră tirziu și dormiră pe rogojini. Dedesubtul 
rogojinilor se afla pămîntul tare, nisipos. Şi iarba 
verde, proaspătă. Aerul era curat, fără pic de praf, 
fără urmă de miros. 

După luni și luni de zile oamenii oacheși scoseseră 
în ziua aceea viorile şi flautele, cobzele și cimpoaiele, 
fluierele şi cobzele, și cîntaseră, cîntaseră tot ce nu 
cîntaseră o iarnă întreagă. Iar cântecele lor cu vorbe 
sau fără vorbe erau toate pline de jale pentru cei 
morți peste iarnă şi pline de bucurie pentru ei, pen- 
tru cei ce scăpaseră cu viaţă și se aflau iarăși în faţa 
corturilor... în faţa corturilor şi nu în hrube... nu în 
hrube... 

— Viaţa noastră... Corturile... Caii, măgarii şi ca- 
tîrii... Uneltele noastre de lucru, viorile, cobzele și 
cimpoaiele noastre... 

Uj Hoţul se strimbă la toţi. După cei se păru că a 
speriat şatra cu vorbele lui, adăugă : 

— Şi harapnicele noastre. Și cuţitele noastre. Si ele 
fac parte din viaţa noastră... şi ele. 


472 


Oamenii tăcură. Unii își aprinseră lulel» şi scui- 
pară cu dispreț. Uj Hoţul se ridică, înălță harapnicul 
și pocni de cîteva ori din el. Nimeni nu-l băgă în 
seamă. Atunci măruntul Uj Hoţul strigă mînios : 

— Cum de nu vă e frică de mine? Eu sînt mai- 
marele vostru... Eu sînt... Eu, şi nu altul... Eu... ev... 

Oamenii oacheși tăcură, fumară şi se gindiră mai 
departe la primăvara care în sfîrșit venise, la nevoile 
şi la necazurile lor. Mărunţelul își ieși din fire. 
Aproape răcni : 

— Cum ?... Nu-mi răspunde nimeni ?... Chiar ni- 
meni ?... 

Cei mai mare dintre fiii răposatului Him başa era 
Antos. Nu era nici înalt, nici mărunt, nici gros, nici 
subţire. Era însă cel mai tăcut din șatră, asa de tăcut 
încît mulţi nu-l auziseră niciodată vorbind. Se uită 
la Skander, cel de al doilea fiu al lui Him. Acesta 
clipi des din ochi. Atunci Antos se ridică și zise : 

— Eu îţi răspund, Uj Hoţule, eu îţi răspund și te 
sfătuiesc să-ţi lași ifosele, și să ne dai pace. Avem 
nevoie de pace şi te sfătuiesc să ne dai pace. Altfel... 

Uj Hoţul se năpusti asupra lui Antos. Aruncă ha- 
rapnicul şi scoase cuțitul scurt și lat care tăia ca bri- 
ciul. Vru să lovească. Antos îl pocni cu pumnul în 
bărbie. Uj Hoţul se ţinu bine și trecu iarăși la atac. 
Acum Antos îl lovi cu dosul miinii peste gură. Dinţii 
lui Uj Hoţul trozniră și cîțiva se rupseră. Antos nu-l 
iertă. Îl apucă de subsuori și-l aruncă la cîțiva pași. 
Uj Hoţul căzu cu faţa în iarbă. Înainte de a apuca 
să se ridice, Antos se duse la el și-l izbi de citeva ori 
cu picioarele în coaste. 

— Potaie ! Să nu te mai prind că te legi de oa- 
meni, că-ţi sucesc gitul, auzi ? Îţi sucesc gâtul ! i 

Rămaseră mirați cu toții, însă cel mai mult se 
miră Matahala. 

— Ia te uită ce dă din el !... Ia te uită... 


Antos îi aruncă o privire cruntă. Matahala se trase 
în cort. Tinerii se apucară iarăși să cînte. Însă acum 
cîntecele erau întocmai ca niște păsări cu aripile 
ciumpăvite, abia se tirau. Dar cîntecele, chiar așa 
schiloade cum erau cîntate, rămineau totuși cîntece. 

Linişte era în cer și liniște era și pe pămînt. 


Cîntă, omule, cât ești viu, cîntă, 
Nu te gîndi nici o clipă la moarte, 
Moartea e departe, departe, 

Cîntă, omule, (cât ești viu, cîntă. 


Văzduhul începu să tremure. Peste cîteva clipe se 
apucă să vuiască. Şătrarii acoperiră focurile cu nisip. 
Acoperite, focurile muriră. O dată cu focurile muriră 
şi cîntecele. Și o dată cu cîntecele muri parcă ceva și 
în inima fiecărui om care se afla acolo, în mijlocul 
pustietății. 

Un pile de avioane de bombardament se apropie și 
trecu repede chiar pe deasupra hrubelor și a cortu- 
rilor întinse de curînd. Avioanele nu se văzură, însă 
văzduhul vui vreme îndelungată și inainte ca vuie- 
tele să se stingă se auziră explozii puternice. Era ca 
şi cum s-ar fi dărîmat cerul întreg asupra pămîntu- 
lui. Dar cerul — spre care mulţi se uitau — rămînea 
neclintit. 

Lisandra ieși din cort, urcă fără grabă povirnișul 
și se pierdu în străveziul nopţii, dincolo de el. Goșu 
se uită lung după ea... se uită... se uită pînă n-o mai 
văzu. Șatra îl privea și se aștepta să pună mina pe 
harapnic, să-i ia urma, s-o ajungă şi s-o aducă 
înapoi lovind-o și tirînd-o de coade. Și într-adevăr, 
Goșu se sculă în picioare, dar nu pentru a se duce 
după Lisandra. Făcu numai cîțiva pași și se așeză 
lîngă focul stins şi el și acoperit cu nisip al lui Antos, 
Acum avioanele, întorcîndu-se din misiune, zguduiau 
iarăși văzduhul frămîntindu-l și fărimindu-l cu eli- 
cele. Goşu întinse mîna și zise; 


474 


— Antos, știu că tu mai ai ceva tutun, tutun ade- 
-vărat. Eşti singurul din șatră care ai mai păstrat ceva 
tutun adevărat pe fundul pungii tale. Dă-mi cîteva 
fire să trag măcar un fum de tutun... un fum de tu- 
tun adevărat. 

— Dă-i, fiule, dă-i, spuse Carba care stătea stir- 
cită în umbră, lingă cort. Dă-i negreșit, pentru că azi 
pentru Goșu e o zi mare... O zi mare, fiuie... 

Avioanele trecură iarăşi în stol pe deasupra hru- 
belor și a corturilor. Se depărtară. Zgomotele se stin- 
seră. Văzduhul amuţi cu totul. Antos spuse: 

— Dă-mi pipa, Goșule, am să ţi-o umplu cu tutun, 
cu tutun adevărat... 

Goșu îi întinse pipa. Antos o luă și i-o umplu cu 
tutun. Goşu scăpără cu amnarul. Se aprinse o scamă 
de ijască. Cu măruntul simbure de foc Goșu își aprinse 
luleaua. Un miros puternic de tutun — de tutun ade- 
vărat -- începu să plutească lin îm jurul corturilor 
şi printre corturi. Şătrarii întindeau gitul și sorbeau 
cu nesat aerul care mirosea din ce în ce mai mult a 
tutun, a tutun adevărat... a tutun adevărat... 

Nu trecu mult și Lisandra se arătă pe creastă și 
apoi pogori povirnișul pe lingă hrube. Ajunsă lingă 
cortul lui Goşu, care pe jumătate era și al ei, se opri 
și cu cea mai liniștită voce din lume îi spuse băr- 
batului : 

— Goșule, l-ai omorît pe Ariston. Nu credeam că 
tu vei avea curajul să-l omori pe Ariston, dar l-ai 
omorit .. l-ai omorît... Și încă cu cuțitul... 

Goșu parcă nu se sinchisi de spusele Lisandrei, 
trase citeva fumuri de tutun şi abia după aceea răs- 
punse : 

— L-am omorit acum, către seară. Mă plimbam 
printre mușuroaie. Mersesem spre răsărit, mersesem, 
şi tocmai cînd mă gindeam să mă-ntorc, am dat peste 
Ariston. Sta lungit pe iarbă. Cînd m-a văzut s-a ri- 


475 


dicat în picioare şi mi-a spus : „Goşule, nu mai pot 
îndura. Mi-ai spart ochiul, m-ai lăsat chior şi eu încă 
nu ţi-am plătit, încă nu m-am răzbunat. Hai să ne 
batem acum, aici. Să ne batem pînă moare unul din 
noi“. „Să ne batem“, i-am spus. Și ne-am bătut. Nu 
prea mult, dar ne-am bătut. Ariston era fără vlagă. 
Parcă bolise timp îndelungat. Mă jucam cu el şi-l în- 
țepam uşor, nu ca să-l omor, ci numai așa, să-l în- 
tărit. Parcă își ieșise din minţi. Nici nu mai știa ce 
face. Sărea cînd pe un picior, cînd pe altul și, de- 
odată, tocmai cînd mă așteptam mai puţin, s-a re- 
pezit în cuțitul meu. N-am putut să-l feresc la timp 
şi n-am mai avut ce face. A căzut. Și pentru că tot 
intrase cuțitul în el, i l-am înfipt mai adînc, în piept, 
ca să nu se chinuie. Am înțeles că voia cu orice chip 
să moară și l-am ajutat să moară. Dacă eu aș fi voit 
să mor, Ariston m-ar fi ajutat. La urma urmelor, era 
băiat bun, ba chiar tare bun ! Tare bun! Și grozav 
de rău îmi pare că l-am omorît ! Dar dacă el a vrut... 
dacă el a vrut... 

Antos, pe care acum șatra, sau ceea ce mai rămă- 
sese din șatră, începuse să-l considere mai-mare, lăsă 
buza. 

— Băiat bun! Băiat tare bun! Dacă era atit de 
bun cum spui, de ce l-ai omorit ? Chiar dacă el voia 
să moară, puteai să nu-l omori. 

— Ştii bine, zise Goşu, ştii bine... Lisandra... Dacă 
n-ar fi fost la mijloc Lisandra, n-aş fi avut nimic cu 
Ariston. Dar eu i-am spus-o lui Ariston, și nu numai 
o dată, i-am spus-o limpede că dacă se mai ţine scai 
de Lisandra îl omor. Se lăuda că o să mă omoare el 
pe mine, dar pînă la urmă l-am omorît eu pe el. 
Aproape fără nici o osteneală l-am omorit. Și trebuie 
să fiu drept: poate că totuşi nu-l omoram, dacă 
el nu-mi cerea să-l omor. Dar el mi-a cerut să-l 
omor. Și dacă mi-a cerut să-l omor, l-am omorit. Era 


476 


la mijloc povestea cu Lisandra... L-am omorît fără 
osteneală... 

— L-ai omorit fără osteneală ! zise Lisandra. Cum 
să nu-l omori ? Se bolnăvise. Mîncase prea multă 
carne de cîrtiță și se bolnăvise. Nu mai avea pic de 
putere în el. Pic de putere nu mai avea în el... 

Antos grăi: 

— Să mergem să-l aducem aici. Dar cum să-l adu- 
cem ? Mortul, ca orice mort, e greu. 

— Goşu l-a omorît, zise Lisandra, Goșu să-l ia la 
spinare și să-l aducă pînă aici... Goşu, nu altcineva... 
Goșu ! 

Vestea că Goşu l-a omorît pe Ariston se răspindi 
ca fulgerul. Oamenii se adunară în faţa cortului lui 
Goșu. Ucigaşul nu se sinchisi. Rămase mai departe 
așezat turcește pe iarbă şi continuă să fumeze tutun, 
tutun adevărat. Tutunul cu care Antos îi umpluse 
pipa era grozav de bun. Avea un miros dulce, de 
tutun de Macedonia, cum el nu mai fumase de multă 
vreme. Fumul avea o aromă ciudată, nemaipomenit 
de plăcută, uşor adormitoare. 

Prin pînza subţire de fum care plutea în jurul lui 
Goșu se auzi un bîzîit ușor. Șatra tresări. Apăreau ia- 
răşi pe lîngă corturile șatrei și chiar în corturile ṣa- 
trei muștele mari, grase și verzi şi muștele mari, 
grase şi galbene, care pieriseră o dată cu venirea fri- 
gului, muștele de război. Şatra tresări și se înfioră. 
În timpul lungii și asprei ierni care trecuse, muriseră 
toate vitele șatrei — de frig și de foame — și tot de 
frig şi de foame muriseră mai mult de jumătate din 
oamenii șatrei. Iar muștele de război, muștele grase 
care răspîndeau în jurul lor un miros atit de urit, 
atît de respingăitor trăiseră, supravieţuiseră. Acum 
reînviaseră și dădeau asaltul asupra oamenilor șatrei. 
De acum înainte aveau să-l dea mereu şi mereu, me- 
reu şi mereu... 


477 


Peste biziitul uşor al muștelor de război veni 
şi cu totul pe neașteptate la acest ceas de seară gea- 
mătul tunurilor. Geamătul venea dinspre răsărit, ca 
un val uriaș, ca un val uriaș și nevăzut a cărui rosto- 
golire nu se afla pe lume putere să-l oprească. Si tot 
ca un val uriaș și nevăzut se rostogolea peste nesfîr- 
șirile pustii, peste hrube şi peste corturi, geamătul 
tunurilor dinspre miazănoapte. 

— Să mergem să-l aducem pe Ariston, spuse careva 
din întunericul subțire al serii. 

— Să mergem... Să mergem... 

Lisandra o luă înainte, să arate drumul. Îi urmă-i 
se încirdui aproape întreaga șatră. Gosu, îmbătrinit 
parcă dintr-o dată, mergea abia tirşindu-și picioarele, 
cu capul în jos. Pe lingă Goşu călca tot atit de abătut 
cîinele Rob. Ceilalţi cîini trecură înainte oamenilor. 
Acum alergau, se întorceau pe lingă oameni, alergau 
din nou, însă păstrau cu toții aceeași cale, calea ce 
ducea drept spre locul unde fusese omorit Ariston. 
Cind se apropiară de trupul mortului, cîinii, aţiţaţi 
de mirosul de mort, se năpustiră spre locul crimei, 
unde, încăierindu-se între ei, începură să lingă sîn- 
gele risipit pe pămîntul nisipos, plin de muşuroaie. 
Rob se smuci dintre oameni, sări înainte, ajunse la 
mort, îl mirosi şi îi linse cu gingășie obrazul. 

Pe cînd Ariston trăia, cîinele Rob se ducea deseori 
la el. Ariston îl primea cu prietenie, îl scărpina între 
urechi și-i săruta botul. Acum Ariston era mort, iar 
cîinele, care ştia ce este viaţa, dar ştia şi ce este moar- 
tea, înălțţă capul spre cer şi urlă iarăși prelung, a 
pustiu și a moarte. Pustiul era în jurul lor, al tuturor, 
iar moartea era și ea pe aproape, îl răpise pe Ariston 
şi poate, acum, aștepta să mai răpească pe careva... 

Lisandra se uită la oamenii oacheși care erau cu- 
prinși cu toţii de tăcere, se uită la ciinii care acum 
se potoliseră şi lingeau sîngele închegat, se uită la 
trupul nemaipomenit de frumos al mortului și se uită 


478 


si la Goşu. Zise încet, încet de tot, de parcă ar fi 
șoptit arzătoare cuvinte de iubire : 

— Tu l-ai omorît tu să-l duci la spinare, Goșule, 
tu să-l duci în spinare pînă la corturi, Goşuie. Cum 
ai avut putere să-l omori, tot aşa acum trebuie să ai 
putere să-l duci la spinare pînă la corturi, Goşule. 

— Am să-l duc, zise simplu Goşu. Am să-l duc la 
spinare pină la corturi... Pentru că... Pentru că, dacă 
l-am omorit, l-am omorît și gata. Acum, că l-am 
omorît, o să-l duc... 

Şătrarii se dădură la o parte, făcindu-i loc. Goşu 
ieși în faţă, ajunse lîngă mort și-i aruncă o privire. 
Mortul, lungit pe pămîntul pietros și nisipos, se odih- 
nea parcă, cu ochii deschişi și sticloşi spre cer. Bar- 
ba-i neagră şi încîlcită şi pletele lungi, negre şi lu- 
cioase și ele, făceau ca înfățișarea lui să fie de orară 
frumuseţe și în același timp de o și mai rară băr- 
băţie. Fascinat parcă, Goşu se uita la mort, şi cu cît 
se uita la el, cu atît s-ar mai fi uitat. Ariston fusese 
un bărbat tinăr. Și el, Goşu, îi omorise tinereţea. 
Ariston fusese un bărbat frumos. Şi el, Goșu, îi omo- 
rise tinerețea și frumuseţea. El, Goșşu, îl omorise pe 
Ariston... îl omorise pe Ariston... îl omorise pe Aris- 
ton... Acum, dacă ar putea, i-ar da îndărăt lui Ariston 
viaţa pe care i-o luase, tinereţea pe care i-o ucisese 
cu cuțitul. Dar unde era cuțitul cu care îi ridicase 
lui Ariston sufletul ? A, da... Era la Lisandra... O să 
i-l ceară mai pe urmă. Cînd mai pe urmă ? Auzi gla- 
sul limpede și mieros al Lisandrei : 

— Hai, Goșşule, ia-l la spinare, Goșule, nu te mai 
codi, Goșule. Ia-i la spinare, şi du-l pînă ia corturi, 
Goşule... 

Ferindu-se să nu se umple de sînge, Goşu îngenun- 
che lîngă mort, îl trase lîngă el, îl întoarse, îl luă la 
spinare și, icnind, se ridică. 

Mortul era greu, era mult mai greu decit își în- 
chipuise Goșu că ar putea să fie, iar drumul de în- 


479 


toarcere i se păru lung, lung de tot, nesfirşit de 
lung. Tunurile gemeau spre răsărit şi acum gemeau 
şi către miazănoapte. Șatra parcă nu le-ar fi auzit. 
Mergea încet după Goşu și după Ariston. Șatra mer- 
gea încet după ei doi, de parcă amindoi ar fi fost 
morţi. Goșu însă era viu, mergea încet, dar mergea 
pe picioarele lui, iar Ariston era mort şi o mare parte 
«din sîngele care îi clocotise în vine cu puţin mai îna- 
inte : se scurse în pămîntul nisipos. Ariston era 
mort şi se întorcea la corturi purtat la spinare de 
'Goşu, adică tocmai de omul care îl omorise. Acum 
„Ariston nu mai era Ariston. Acum Ariston era mor- 
tul şatrei și, dacă era mortul şatrei, șatra avea să 
hotărască unde va fi el îngropat, cum va fi el în- 
gropat şi cînd anume. 

Tunurile gemeau și parcă acum gemeau în toate 
cele patru colţuri ale lumii. 

Alimut zise : 

— Ariston nu mai aude tunurile. Acum Ariston 
nu mai aude nimic, dar nimic, nimic... După ce moare 
omul nu mai spune nimic şi nu mai aude nimic. 

Către Antos, fratele lui mai mare, vorbise. Dar 
acesta nu se osteni să-i răspundă. De fapt, Antos îl 
dispreţuia. Him başa îl iubise prea mult. Him başa 
îl iubise prea mult pe Alimut, și de la venirea pe 
lume a lui Alimut, pe ei, ceilalţi patru, nu-i mai lua 
în seamă, nu ţinea socoteală de ei, era ca şi cum ei 
n-ar fi existat. i 

Cîinele Rob se ţinea după Goșu, care era viu, şi 
după Ariston, care era mort, și pe care-l ducea la spi- 
nare Goșu, şi mirosea și lingea picioarele mortului... 
numai picioarele mortului... numai picioarele mor- 
tului... 

Goșu gifiia. 

— Hai, Goşule, ţine-te bine, Goşule... Tu l-ai omo- 
rit pe Ariston, tu să-l duci la spinare, Goșule... 


480 


îndoit, purtind pe spate trupul mort și greu al lui 
Ariston şi înjurînd printre dinţi, Goşu abia se tîra. 

În apropierea corturilor două mogildeţe aşteptau 
falnicul alai. Una era voinică, grasă şi înaltă, cea de-a 
doua, mărunţică și pirpirie. Rob se rupse de alai, 
trecu pe lingă ceilalți cîini ai șatrei și se repezi ca 
turbat asupra mogildeţelor. Matahalei îi rupse fusta 
veche de stambă și-i muşcă adînc şoldul. Lui Uj Ho- 
tul îi înfipse colții în umăr. Cine știe cît i-ar fi mur- 
secat cîinele Rob pe amindoi, dacă muierile şatrei 
n-ar fi sărit să-i scape cu lovituri de dirjale. 

Ajuns la corturi, lîngă căruțele lungi, cu coviltir, 
Goșu îngenunche din nou şi se despovără. Alţii luară 
trupul greu al lui Ariston și-l duseră pe braţe în cort. 

Spre răsărit, acum, tunurile băteau într-una și bă- 
teau într-una şi către miazănoapte. În corturi nu 
dormea nimeni. Cîţiva aţipiră, însă de adormit nu iz- 
butiră nici ei să adoarmă. 

Văzduhul era înalt şi limpede, iar pămîntul era 
acoperit fie de nisip, fie de vaste întinderi verzi în 
care iarba abia răsărită era proaspătă şi grasă, toc- 
mai bună de păscut. Tocmai bună de păscut, dar cine 
s-o pască ? Caii, măgarii și catirii şatrei muriseră de 
cu iarnă. Carnea lor fusese mîncată de oamenii flă- 
mînzi ai șatrei, oasele lor roase de cîini şi pe urmă 
aruncate pe cîmpurile din jurul povirnișului cu 
mrube. Careva propuse : 

— Să-l îngropăm chiar astă-seară. Noaptea e caldă 
şi pînă mîine dimineaţă e mult. Dacă nu-l îngropăm 
acum, bietul Ariston o să înceapă să miroase urit. 

— Toţi morţii, dacă nu sînt îngropaţi la timp, în- 
cep să miroase urit. 

— Nu, zise Lisandra, nu se poate, eu mă împotri- 
vesc. Eu zic să-l îngropăm pe Ariston mîine dimi- 
neață, după ce-o răsări soarele. Trebuie să-l mai ve- 
dem o dată, în lumină, că pe urmă n-o să-l mai vedem 
nici unul din noi, niciodată. 


481 
31 


Oarba își dădu cu părerea : 

— Omul se cuvine să fie îngropat miine dimineaţă, 
pe lumină, nu acuma noaptea, pe întuneric. Pe în- 
tuneric se îngroapă numai tilharii. 

Ciîţiva rîseră, iar unul dintre aceştia zise : 

— Pentru tine, maică Sina, ziua e toi una cu noap- 
tea şi noaptea e tot una cu ziua, pentru că tu nu mai 
vezi nimic. Şi dacă nu mai vezi, nu mai vezi! 

— Dar de unde ştii tu ce văd sau ce nu văd eu? 

-— Oarba are dreptate. Nu putem ști. Şi dacă nu 
putem şti ar fi mai bine să nu mai voctim. 

Văzind cîteva fete prin apropiere, Lisandra le 
spuse : 

— Aş vrea să veniţi mîine dimineaţă cu mine pe 
cîmp să mă ajutaţi să culeg viorele. Au răsărit vio- 
relele și mi-ar place să acopăr trupul lui Ariston cu 
viorele... 

Fetele îi întorseră spatele, nu-i răspunseră. Una 
„bondoacă i-o zise de la obraz: 

— De ce să culegem viorele pentru Ariston al 
tău ? Cît a trăit, Ariston nici nu s-a uitat la noi. A 
trăit cu tine, muiere măritată. Culege-i tu viorele. 
Culege-i cîte vrei. Culege-i cîmpul întreg dacă poți... 
Dar n-o să poţi... N-o să poţi... Sic! 

Către ziuă tunurile tăcură un timp. Însă după ce 
răsări soarele, se apucară iarăși să geamă, tot mai 
tare parcă, și tot mai aproape. 

Plăcăii șatrei îi săpară lui Ariston o groapă adincă 
în pămîntul moale, văros. Îl întinseră, așa îmbrăcat şi 
plin de sînge cum era, pe fundul gropii. Lisandra îi 
acoperi obrazul şi pieptul cu flori și apoi împinseră 
peste el bulgări și pietre. 

— Să-ţi fie somnul lin, Aristoane! 

— Să-ţi fie ţărina uşoară, Aristoane ! 

Goşu tăcu. Privi la tot ce se petrecea cu trupul 
mort al lui Ariston, dar de vorbit nu vorbi nimic, nu 


482 


4 


scoase din gură nici un cuvint. Se întoarse la cort 
cu Lisandra. Cind rămaseră singuri o întrebă : 

— Parcă aveai un cuţit... Cuţitul acela cu care eu... 
Acolo... Cînd l-am întîlnit pe Ariston... Cuţitul acela 
parcă rămăsese la tine... 

— Nu te mai milogi degeaba, Goșule. Cuţitul acela 
e la mine, şi-o să rămînă la mine... O să-mi tre- 
buiască... 

— Să mă omori pe mine ? 

— Pe tine... pe mine... O să văd eu... O să mă 
hotărăsc eu. 

Tunurile gemeau spre răsărit şi gemeau și către 
miazănoapte. Erau încă departe, departe şi avea să 
mai treacă timp pînă cînd războiul avea să ajungă 
aici, lingă hrube şi lîngă corturi. 

Avea să mai treacă timp ? 

Poate nu mai avea să treacă timp. 

Poate tocmai sosise timpul... 

Cu totul pe neașteptate, văzduhul ţiui. Trei avioane 
sprintene, negre, veneau șuierînd și la mică înălţime 
dinspre răsărit. Trecură ca vintul pe deasupra hru- 
beior şi pe deasupra corturilor abia întinse ale şatrei. 
îndată după ele țişniră parcă din chiar inima văzdu- 
hului alte trei avioane. Acestea erau albe ca făina şi 
nu încăpea îndoială că le fugăreau pe cele dintii. 

În văzduh tocară niște mitraliere şi îndată le răs- 
punseră, tot tocînd, mitraliere cu altfel de sunet. 

Avioanele negre începură să ia înălţime, făcură un 
viraj strîns şi se întoarseră. Cele albe nu le dădură 
răgaz. Se ridicară aproape vertical și deschiseră focul 
sub pintecele lor ușor bombate. Unul din cele trei 
avioane negre se clătină, se apucă să se legene în aer 
de parcă ar fi fost beat și se prăbuși la numai cîteva 
sute de pași de îngrămădirea de corturi. Căzu, izbi pă- 
miîntul, se sfărimă, însă de luat foc nu luă. Avioanele 
albe se îndepărtară, vesele parcă, spre răsărit, cele 
două, negre, către apus. 


483 
31* 


Oamenii, care în timpul scurt în care se petrecu-— 
seră toate acestea rămăseseră vrăjiţi parcă, cu privi- 
rile spre cer, văzură că acum războiul a ajuns şi la 
ei, lingă grotele în care iernaseră, lingă corturile pe 
care abia le întinseră peste iarba grasă şi deasă 
adusă în dar de soare, de pămîntul mustos și de pri- 
măvară. Nimeni nu dădu nici o poruncă, pentru că 
de la moartea lui Him başa în șatră nimeni nu as- 
culta de nimeni, dar acum se auziră strigînd cu toţii. 
aceleaşi cuvinte : 

— Acolo... Acolo sub sfărimături se află un om... 

— Poate se află doi... 

Alergară... Alergară... Ajunseră... 

Avionul de vînătoare, care cu numai cîteva minute 
în urmă era atit de suplu, atît de sprinten şi atît de 
frumos în văzduh, devenise, prin simpla lui ciocnire 
cu pămîntul, o grămadă informă. Rareori se întim- 
plă ca un avion care se prăbuşește și se loveşte de 
pămînt să nu ia foc și să nu facă explozie. Cazurile 
de acest fel sînt socotite. adevărate minuni. Acum, în 
fața oamenilor oacheşi se petrecu o asemenea mi- 
nune. 

— Hai, zise blajin Antos, hai să scormonim prin- 
tre sfărîmături, poate se află niscaiva oameni care să 
aibe nevoie de ajutorul nostru. 

Căutară. Nici nu căutară prea mult. Pilotul — un 
băiețandru de nici douăzeci de ani, — zăcea, mort. 
ori poate numai leşinat, printre sfărîmături. Îl traseră 
afară cu băgare de seamă, să nu-l vateme, şi-l întin- 
seră pe iarbă. Purta haine de preţ, și trei sau patru 
decoraţii lucitoare erau prinse de haină. 

Bărbaţii se traseră mai deoparte. Pilotul avea faţa 
bălană şi părul blond, aproape auriu. Oarba se apro- 
pie de el şi se apucă să-l pipăie. 

-- E viu, zise, e viu şi s-ar putea să nu aibe o vă- 
tămătură prea mare... dar... să vedem... să vedem 
mai departe. 


484 


Ajunse la picioare. Spuse cu miîhnire : 

— Şi-a frînt picioarele... Între glezne şi genunchi... 
Cam pe la jumătate... Trebuie dus la corturi, cu bă- 
gare de seamă... cu cea mai mare băgare de seamă. 

Îl întinseră pe-o spărtură de aripă. Tînărul era 
cald, respira și avea faţa grozav de chinuită. La cor- 
turi puseră targa improvizată pe iarbă. 

— Și acum, întrebă Antos, acum ce facem cu el? 

— Să-l lăsați în seama noastră, răspunse Oarba, 
şi-o să-l îngrijim. 

Aduseră apă rece de la izvor, îl descheiară la piept 
şi-l udară. Băieţandrul se trezi şi începu să geamă 
înfundat și să se strimbe. Abia după ce gemu de cî- 
teva ori clipi des din ochi şi luă seama că se află 
între nişte corturi și între niște oameni vacheși. 
Atunci, aproape fulgerător, ochii i se umplură întîi 
de mirare şi numaideciît i se umplură și de spaimă. 
Începu să se agite. Oasele frinte ori numai crăpate îi 
durură. Se schimonosi și mai tare, şi se apucă să bol- 
borosească într-o limbă pe care nici unul din oa- 
menii oacheși nu o cunoştea. Pilotul vorbi multă 
vreme singur, cu plins, cu sughițuri și cu spaimă, cu 
foarte multă spaimă. Ştia că vorbele lui rămineau ne- 
înţelese de oamenii oacheși, el totuşi vorbea mai de- 
parte, pentru că simţea o nevoie adîncă să vorbească... 
să cîştige timp... să vorbească... 

Pînă la urmă, oamenii oacheși înţeleseră totuși 
ceva și anume că pe băiatul căzut din văzduh îl 
cheamă Arne şi că el se teme să nu fie chinuit ori 
chiar ucis, în acest ţinut pustiu, între aceste corturi 
ciudate. Ca să facă să-i piară spaima, oamenii oa- 
cheși riseră cu hohote şi dădură semne de prie- 
tenie. Omul se mai linişti puţin, însă frica nu-i pieri 
din ochi. Hohotele de ris le luă drept batjocură tî- 
nărul pilot, iar semnele de prietenie le înţelese pe 
dos. O femeie, care cu numai cîteva zile înainte năs- 
cuse, zise : 


485 


— Lăsaţi-mă pe mine, să încerc să scot frica din el. 

— Ce-ai să faci ? 

— Nu mare lucru... O să vedeţi... 

Se apropie de tinărul întins pe targă, se descheie 
la piept şi își scoase la vedere sînii mari, arămii și 
pietroși, cu sfircuri roșii. Sfiîrcul unei ţiţe îl viri între 
buzele copilului — era un băiat negricios, cu ochii 
neobișnuit de mari și neobişnuit de negri — care se 
apucă îndată să sugă cu lăcomie. Sfircul celeilalte 
țițe îl arătă pilotului. 

— N-avem nimic cu tine, n-o să te omorîm, n-o 
să-ți facem nici un rău... nici un rău... 

Pilotului tot nu-i trecea frica. Muierea cu sîni mari 
își dete copilul alteia care se tot învirtea pe lingă ea, 
rugînd-o să-l ţină citeva clipe, se așeză lingă targă şi 
își puse mina ei aspră, neagră şi noduroasă pe frun- 
tea albă a necunoscutului. Spuse : 

— Nu arde, nu l-au apucat încă fierbințelile. 

Acum tinărul îi surise cu un suris larg. Muierea 
băgă de seamă că avea în gură dinţi de aur, numai 
dinți de aur. Și deodată se cutremură. Tînărul începu 
să plingă. 

— L-or fi durind picioarele rupte, spuse Skander. 

Oarba, care nu se depărtase de băiatul căzut din 


cer, murmură : 


; 

— L-or fi durînd şi picioarele, dar plinsul lui are 
ca izvor ruşinea. A plecat de-acasă să ducă în lume 
moartea și prăpădul şi să omoare oameni, şi acuma 
el a încăput pe mîna unor oameni necunoscuţi, niște 
oameni săraci și necăjiţi ca noi. Şi noi — noi toţi — 
în loc să ne repezim asupra lui, să-l jefuim de haine, 
nu ştim ce să-i mai facem să-i intrăm în voie. 

Oamenii tăcură. Tînărul necunoscut plinse mai de- 
parte. Plinse... Plinse... 

Uj Hoţul zise rînjind : 


486 


— Dar cine ţi-a spus ţie, Oarbo, că noi vrem să-i 
intrăm în voie şi că n-o să-l jefuim ? A ? Cine ţi-a 
spus ? 

Oarba tăcu, însă Skander îl şi luă de chică. Îl săltă 
în sus, îl legănă citeva clipe și-l aruncă ceva mai 
departe, în iarbă. 

— Tu, Uj Hoţule, tu să nu vorbeşti aşa cu mama, 
că te zdrobesc. 

Uj Hoţul se ridică, plecă, se întoarse cu faţa spre 
cort : 

— Ai să mi-o plătești, Skander, ai să mi-o plăteşti 
cu vîrf şi-ndesat... Cu vîrf şi-ndesat ai să mi-o plă- 
teşti, Skander... 

— Bine, bine, am să ţi-o plătesc, îi răspunse acesta. 
Cînd vrei tu și cum vrei tu... 

Al doilea fiu al lui Him bașa își arătase puterea, 
însă acum șatra nu se mai mirase. 

Matahala se uitase tot timpul la pilotul cu păr de 
aur şi cu obrazul alb ca laptele şi se vedea cît de colo 
că-i lasă gura apă. Ah !... ce l-ar mai fi iubit !... Ce 
l-ar mai fi iubit !... Se întoarse către bărbaţii șatrei 
care se aflau acolo : 

— Daţi-mi-l mie în grijă pe puişorul ăsta pînă 
mîine dimineaţă, numai pină miine dimineaţă. 

Skander îl privi pe Antos și-l întrebă : 

— Frate, îi răspunzi tu, oi mă laşi să-i răspund eu ? 

— Răspunde-i tu. 

— Să nu te atingi de om — îi spuse Skander ne- 

vestei lui Uj Hoţul — nici tu, nici bărbatu-tău să nu 
vă atingeţi de omul ăsta ! 
T Matahala se repezi la Skander. Toţi se aşteptau 
să-l lovească, să-l zgirie, să încerce să-i scoată ochii. 
Matahala însă se opri lîngă Skander, întinse gitul şi-i 
șopti la ureche : 

— Tu n-ai băgat de seamă ? Are dinţi de aur... 
Gura lui e plină de dinţi... Și toţi dinţii lui sînt de 
aur.. Are dinţi de aur ! de aur... 


487 


— Omul căzut din cer are dinţi de aur. E adevărat. 
Dar voi să nu vă legaţi de el. Mai pot veni și alţii, 
cu dinți de aur sau fără dinţi de aur, să-l caute. 
Trebuie să-l găsească, viu sau mort, însă cu toți dinţii 
în gură. Ai înţeles ? Cu toţi dinţii în gură. 

Matahala se depărtă de Skander, se întoarse și 
spuse : 

—- Putere ai multă, Skander, dar judecată puţină. 
Pe tînărul cu dinţi de aur n-o să vină nimeni să-l 
caute. Acum e război, și la război cine cade, căzut 
rămîne. 

Oamenii oacheșşi trecură prin fața pilotului şi se 
uitară îndelung la el. Unii îi rîvniră încălțămintea. 
Altora le plăcu straiele bine croite şi aproape noi pe 
care le purta. Cei mai mulți însă voiau să-i ia ceasul 
de la mînă, care sclipea, şi care era și el tot ca dinţii 
din gură, de aur. Ciţiva abia se stăpiniră să nu se re- 
peadă să-i smulgă decoraţiile de pe piept. 

Dar cum să-i iei încălțămintea, hainele, ceasul, de- 
coraţiile ? Tînărul căzuse din cer, maşina cu care zbu- 
rase se prăbușise, se izbise de pămînt, se sfărimase, 
iar el, el nu murise, ci se alesese doar cu picioarele 
frinte. Picioarele însă erau picioare ! Acolo unde se 
Îrînseseră se puteau lipi la loc și, la nevoie, ele pu- 
teau fi tăiate şi înlocuite cu picioare de lemn sau de 
metal. 

Ținură sfat : să-i pună picioarele în scînduri şi să 
i le salveze, sau să-l lase în grija soartei? Găsiră 
c-ar fi mai bine pentru ei — dacă în împrejurările în 
care trăiau mai avea rost să fie rostit cuvîntul bine — 
să-l lase în grija soartei. Îi vor da şi lui să mănînce 
din ceea ce mîncau şi ei, îi vor potoli setea cu apă de 
la izvor şi încolo... încolo nici nu se vor atinge de el. 
Îi va veni să facă treabă mică, să facă în pantaloni. Şi 
în aceiași pantaloni să-şi facă și treaba mare. Nu ei 


488 


îl trimiseseră la război și nu ei îl chemaseră să cadă 
din cer tocmai aci, în apropierea şatrei... 

Ziua trecu. Veni seara. Șatra minca ciorbă de cîr- 
tiță şi friptură de cîrtiţă, și aștepta să cadă întuneri- 
cul ca să se culce şi să adoarmă. Tunurile gemeau 
spre răsărit şi spre miazănoapte, aproape, tot mai tare 
și tot mai aproape... Tot mai aproape. 

Lisandra ieși din cort şi plecă spre cortul sub care 
fusese adăpostit băiatul care căzuse din cer. Goșu se 
uită după ea, însă de spus nu spuse nimic. Citeva fete 
se luară după ea. Lisandra se aşezase jos, lingă pilot. 
Îi umbla prin buzunare și tot ce găsea punea alături, 
pe iarbă. Găsi două chibrituri plic, două cutii cu 
țigări, două pachete de ciocolată și un portofel cu 
un act de identitate și cu două fotografii. Mai găsi 
un creion, un carnet cu notițe și cinci hirtii verzi, 
pe care, privindu-le cu atenţie, pricepu că sînt banc- 
note, bani buni de cumpărat hrană, straie, papuci. 
Scoase o ţigară, i-o întinse, i-o aprinse. Pilotul în- 
cepu să tragă repede fumul în piept. Era limpede 
că fumul îi place și-i alină chinurile. Fumă ţigarea 
pînă la capăt și nu azvirli chiștocul decît după ce 
acesta îi arse buzele. Făcu semn că mai vrea o ţigară 
și Lisandra îi împlini dorinţa îndată. 

Pe cînd pilotul fuma, cu aceași sete ca la început, 
Lisandra privi fotografiile și în toate văzu aceeași 
pereche : tînărul care acum zăcea sub cort şi lingă 
el, strinsă, lipită aproape, o fetișcană frumoasă, 
blondă. Îşi aduse aminte de Ariston şi îşi aduse 
aminte şi de ea, cum fusese pînă ieri sau pînă alal- 
tăieri, cînd Ariston — Ariston al ei fără de care nu 
mai avea nici un rost să trăiască — căzuse în cuțitul 
lui Goşu. Fericirea ei murise o dată cu moartea lui 
Ariston. Fericirea fetei blonde avea şi ea să moară 
o dată cu moartea tinărului care acum se uita la ea, 


489 


la Lisandra, cu ochii plini de neliniște, plini de spaima 
morţii care putea să fie foarte aproape. 

Îl întrebă pe necunoscut : 

— Mai vrei o ţigară ? 

Omul îi făcu semn că nu. Atunci Lisandra desfăcu 
pachetul de ciocolată și i-l întinse. Pilotul rupse o 
jumătate şi începu s-o mănince. Cealaltă jumătate o 
întinse Lisandrei. Femeia nu primi. 

— Păstreaz-o, păstreaz-o pentru miine... 

I-o puse la loc, în buzunar. Tot așa făcu și cu ţigă- 
rile şi cu toate celelalte mărunţișuri. Îi dădu să bea 
apă dintr-o cană mare, de pămînt ars. 

— Am să viu să te văd miine dimineaţă. 

Plecă. Skander și Antos chemară toată șaira. 

— Blebe e pe-aici ? 

— Da, nene Skander, sint aici. 

— În cortul vostru a fost adăpostit noaptea asta 
băiatul căzut din cer. Aveţi grijă să nu i se întimple 
nimic. Ce-o să facem mai departe cu el, o să vedem 
miine... O să hotărim miine. 

Oamenii oacheși se risipiră, se apucară să mā- 
nînce, care nu mincaseră îndeajuns, iar ceilalți se 
culcară. Se culcă și Blebe de-a curmezişul, chiar la 
intrarea în cort. 

Tunurile băteau din ce în ce mai tare, din ce în 
ce mai aproape. Oamenii oacheșşi se obișnuiseră cu 
tunetul tunurilor. Ziua era ca și cum nu le-ar fi au- 
zit, iar noaptea tunurile nu-i împiedicau de loc să 
doarmă. Stelele luminară noaptea şi făcură ca în- 
tunericul să devină străveziu, iar pe la miezul nop- 
ţii, cînd răsări și luna plină, noaptea aproape că nu 
mai semăna a noapte. Prin cring răsunară glasuri 
de păsări. Prin apropiere se auziră greieri. Ciinii 
șatrei plecaseră după iepuri, în afară de Rob, care se 
culcase în pragul cortului lui Him başa. 


-490 


În cort se afla Oarba și Alimut. Băiatul, care 
aproape toată ziua căutase cîrtițe, ostenit și pe ju- 
mătate flămînd, adormise. Oarba se culcase şi ea, 
însă somnul o ocolea. Rogojina întinsă pe pămînt 
era rece şi tot rece era și pătura cu care se înve- 
lise. Îi era frig și frigul o impiedeca să doarmă. Era 
vinovat frigul ? Nu, nu frigul era vinovat și nici pri- 
măvara care anul acesta venise atit de tirziu și în- 
soţită de atîtea ciudățenii. De vină că-i era frig, ea 
singură era, ea, sau mai curînd bătrinețea ei. Altă- 
dată... He-he... Altădată... Copiii dormeau duși. Ea 
nu dormea. Se gîndea tăcută și nemișcată la cite în 
lună și-n stele... La cîte-n lună și-n stele. Pe braţul 
ei dormea Him. Somn adinc dormea Him. Se trezea 
și-i șoptea în ureche : 

— Hai afară... Hai afară, Sino... Aici ne aud copiii 
şi se trezesc... Mai mare rușinea... 

Nu-și punea nimic pe trup. leşea în picioarele 
goale, sălta cămașa și se lungea aproape despuiată în 
zăpadă. Sub trupul fierbinte zăpada se muia şi se 
topea. Avusese trup de foc... trup de foc, nu de alt- 
ceva, de foc... Şi acum... Acum primăvara era în toi 
şi ea nu adormea și nu dormea de frig... Altădată... 
De ce omul era o dată copil, o dată tînăr, o dată 
matur și de o mie de ori bătrin ?! 

Încetă să se mai gindească și întinse urechea. Auzi 
pași. Pași desculți. Două perechi de picioare descuiţe. 
Numai două perechi de picioare. Trecură pe lingă 
cort şi se depărtară. Pe urmă pașii se opriră. Pe 
urmă se auzi un început de strigăt repede sugrumat. 
Pe urmă paşii se auziră iarăși, însă de astă dată fu- 
gind spre miazănoapte. Spre miazănoapte de corturi 
se ridica un singur cort, cortul lui Uj Hoţul și al 
Matahalei. Ciinele Rob, care între timp, răzbit de 
foame, părăsise șatra și plecase după iepuri sau după 


491 


cîrtiţe, se auzi lătrind. Pe urmă se auzi urlînd a pus- 
tiu și a moarte... a pustiu și a moarte... numai a pus- 
tiu şi numai a moarte. 

Mulţi se treziră, ieșiră în faţa corturilor şi se în- 
trebară : 

— Ce-o fi fost ? 

-— Rob nu latră niciodată degeaba. 

Skander ieşi din cort purtind în mînă un felinar. 
Luna lumina din plin şi aproape că nici nu mai era 
nevoie de felinarul aprins. Se îndreptară cu toţii spre 
cortul lui Blebe. Băiatul, culcat de-a curmezişul in- 
trării, dormea dus. Skander călcă peste el, se aplecă 
de mijloc şi lumină cu felinarul obrazul omului că- 
zut din cer. Acesta dormea înainte, cu beregata tăiată 
şi cu gura larg deschisă. Skander lăsă și mai jos feli- 
narul, se uită mai bine în gura mortului și spuse : 

— Cineva l-a omorit şi după aceea i-a scos din 
gură cu cleștele dinţii de aur. 

Trecu lumina felinarului peste pieptul mortului. 

— I-a furat şi decoraţiile. 

Nimeni nu mai spuse nimic. Se ţinură cu toţii 
după Skander, iar Skander mergea intins către cor- 
tul lui Uj Hoţul şi al Matahalei. Îi căutară şi în cort 
și în afara cortului. Nu-i găsiră. 

Restul nopţii trecu repede, fără ca somnul să se 
mai apropie de careva. Veniră zorile și puţin după 
venirea zorilor sosi dimineaţa. Acum tunurile ge- 
meau mai tare ca oricînd spre răsărit și spre miază- 
noapte, şi păreau a fi tot mai aproape de hrube și 
de şatră... tot mai aproape... tot mai aproape... 

Blebe, care se simţea vinovat de uciderea băiatului 
căzut din cer, încercă terenul cu virful cazmalei și 
acolo unde găsi că pămintul e mai moale, se opri şi 
spuse : 

— Aici... Aici se poate săpa mai cu uşurinţă o 
groapă adincă... 


492 


După îngroparea băiatului căzut din cer, oamenii 
pacheși rămaseră un timp tăcuţi. Rămaseră tăcuţi şi 
ascultară cu capetele în pămînt tunurile. Băteau tot 
mai tare, tot mai îndirjit şi parcă tot mai aproape... 
tot mai aproape... tot mai aproape... 

— Războiul, zise Antos, se apropie tot mai mult 
războiul... 

Skander adăugă : 

— Noi ne-am gindit că răztviul nu trebuie să ne 
găsească aici. Tunurile se aud spre răsărit şi se aud 
şi spre miazănoapte. Numai spre miazăzi e tăcere. 
S-o pornim într-acolo. Dacă vom avea un strop de 
noroc vom ajunge la marele fluviu. Şi dacă, o dată 
ajunşi la fluviu, vom mai avea încă o picătură de 
noroc, vom trece dincolo de fluviu. Atunci vom putea 
spune că am scăpat... că am scăpat cu zile din gheara 
războiului. 

Oamenii oacheşi tăcură iarăși. Şi iarăşi se uitară 
cu ochii în pămînt. Apoi Tev ridică întrebarea : 

— Când plecăm ? 

— Miine în zori. Azi vînăm cirtiţe şi le frigem bine. 
Tot astăzi ne adunăm catrafusele și le punem în căruţe. 
Miine ne trezim în zori, stringem corturile și plecăm. 

Oamenii oacheşi iarăşi tăcură. Şi iarăşi se uitară 
în pămînt. De vorbit însă nici unul nu mai vorbi. 
Plecă fiecare la treburile lui. 

Lisandra intră în cort, se găti ca de nuntă, își puse 
în urechi icușarii de aur pe care îi păstrase, şi la git 
sălbile ei străvechi făcute din bani de aur şi din bani 
de argint. Aşa gătită se duse și se întinse pe mormin- 
tul lui Ariston cu faţa în sus. Goșu o întrebă : 

— Dar ce vrei să faci tu aici ? 

— Nimic. Vreau să mor. Ți-am spus doar că eu 
fără Ariston nici nu pot să trăiesc şi nici nu vreau să 
trăiesc. 

— Dar se apropie soldaţii. Au să vină aici sol- 
daţii și au să-şi facă ris de tine. 


493 


— De venit s-ar putea să vie, însă n-au să mă 
găsească în viață. Nu, nu, Goșule, n-au să mă gă- 
sească în viaţă. 

— Bine, zise Goșu, bine. Să fie cum zici tu. Dar 
eu... eu mă gindeam să uit tot ce-a fost cu Ariston şi 
să mergem înainte... să trăim înainte, ca și cum pe 
Ariston nu l-ai fi cunoscut niciodată. 

Lisandra rise, însă de răspuns lui Goșu nu-i mai 
răspunse nimic. 

A doua zi în zori oamenii oacheși își strinseră cor- 
turile şi le puseră în căruţe. Trecură cu mic, cu mare 
prin fața Lisandrei și se inclinară adînc. Lisandra 
nu-i vedea. Nu-i vedea și nici nu-i auzea. Se uita la 
cerul albastru ca inul înflorit şi la soarele care ră- 
sărise vesel şi proaspăt. 

Pruncii îi puseră în căruţe, la umbră, sub coviltir. 
Bărbații și femeile se înhămară în locul cailor, mă- 
garilor şi catirilor care muriseră in timpul grelei 
ierni. Blebe strigă în glumă : 

— Hii, cailor, hii !... Hii, măgarilor, hii !... Hii, ca- 
tirilor, hi-hi !... 

Nimeni nu rîse de proasta glumă a lui Blebe, dar 
căruțele o porniră agale. 

Cînd venise aci șatra iui Him başa număra peste 
treizeci de căruțe. Acum plecase spre marele fluviu 
şase căruţe, numai șase căruțe. La a şaptea se înhă- 
mase de-o parte Alimut, de alta Oarba. Căruţa era 
gata s-o pornească la vale, după celelalte, cînd lingă 
Oarbă apăru Kera. 

— Mamă, spuse ea, dragă mamă, aici nu e locul 
tău, aici e locul meu, mamă, dragă mamă... 

Trasă de Alimut și de Kera, căruţa, care fusese 
atita vreme casa lui Him başa, casa rătăcitoare în 
care Sina îşi născuse pe cei cinci fii ai ei, mergea 
după celelalte. Roţile se afundau adînc în praful dru- 
mului. Din cînd în cînd, șirul de căruţe lungi, cu co- 
viltir se oprea. Oamenii oacheșşi se ştergeau de su- 


494 


doarc, beau apă din vasele lor de lemn, îşi luau locut 
la ham și porneau mai departe. 

În urma lor tunurile gemeau tot mai tare parcă. 
și păreau a fi tot mai aproape... tot mai aproape... 
tot mai aproape. 

Oarba dibuia drumul şi se ținea şi ea după căruțe.. 
Din ochii ei neobișnuit de mari și neobișnuit de ne- 
gri, din ochii ei lipsiţi de vedere, picau în ţărina: 
drumului lacrimi mari, fierbinţi, pe care nu le vedea 
decît soarele, care, pe cerul albastru ca inul înflorit, 
părea tot mai tînăr, tot mai vesel... 


Redactor: CORNEL POPESCU 
“Tehnoredactor : TRAIAN ARGETOIANU 


Apărut 1969. Hârtie tipar înalt tip A. de 63 gim. 

Format 540X840/16. Coli ed. 23,67. Coli tipar 31. A. 

nr. 12.271/1969. C.Z. pentru bibliotecile mari şi mici 
859—31 


Tiparul executat sub comanda nr. 90486 la Combina- 
tul Poligrafic „Casa Scînteii“, Piaţa Scînteii nr. 1, 
Bucureşti — Republica Socialistă România