Jiang Rong — Totemul lupului 02

JIANG RONG 


Totemul lupului 
VOLUMUL AL II-LEA 


Traducere din limba chineză și note de ROXANA 
RABU 


Capitolul 21 


Tuoba Tao (impăratul Taiwu din dinastia Wei de Nord) 
hotări, cam prin 429, să invadeze ținuturile în care sălășluiau 
triburile mongole din estul deșertului Gobi, însă câţiva dintre 
sfetnicii lui îi spuseră că acei chinezi din Nanchao (Nanjing) s- 
ar putea să profite de ocazie și să vină să-i spulbere oștirea. El 
însă le răspunse că armata chinezilor e formată numai din 
pedeștri, pe când a lor are călăreţi. „Cum ar putea o turmă de 
mânji și de viței să stea împotriva lupilor și a șacalilor?” 

Rene Grousset, Imperiul stepelor 

Chenzhen văzu că turmele de oi dinaintea lui pleacă una câte 
una de pe malul apei, așa că le mână înapoi. Cum oile deja 
începuseră să se risipească, încălecă și galopă până la pajiștea 
aceea de pe marginea pârâului. Pe malul dinspre nord-vest era 
o porțiune de pe care fusese tăiat un rând de trestii. Oamenii 
nivelaseră iar fâșia astfel curățată cu nisip, pentru ca animalele 
să se poată adăpa mai ușor. O herghelie care se săturase de 
apă încă aștepta acolo, în baltă, fără vreo intenţie de a se 
întoarce pe mal. Rațele și celelalte păsări de baltă se bălăceau 
însă pe acolo, fără să se sinchisească, ba chiar câteva păsări 
mai micuţe, deosebit de frumoase, înotau până foarte aproape 
de picioarele cailor și, trecând de-a valma pe sub burţile lor, 
pluteau mai departe. Caii le priveau cu simpatie și nici măcar 
coada nu și-o scuturau. Doar lebedelor le era teamă să se 
apropie de cai, așa că preferau să plutească departe de apa pe 
care-o tulburau aceștia, în mijlocul lacului sau în stufărișul din 
partea opusă. 

Deodată, dinspre colina din apropierea lacului se auzi un 
behăit jalnic, iar turma lui Chenzhen prinse a amușina aerul ce 
venea dinspre lac. Vara mergea cu turmele la adăpat o dată la 
două zile. Oile însetate se ţânguiau și behăiau nevoie mare, 
apoi se buluceau la apă răscolind nisipul și ridicând praful în 
aer. Nu erau nici zece zile de când oamenii și animalele lor 
intraseră pe noua pășune și deja o bună parte din pajiștea de 
lângă lac fusese călcată de oi, cai și vite, transformându-se într- 
un mic deșert. Ajungând în apropierea apei, oile o luau la fugă 
și dădeau buzna printre picioarele cailor, pe sub coamele lor, 
ca să se îndestuleze din apa lacului. 

După ce se umflau, nici nu apucau bine să urce panta de 
lângă mal, că venea în goană altă turmă de oi însetate, behăind 


și ţipând, ridicând în aer un nor și mai gros de praf. 

Pe una dintre colinele molcome de la niciun kilometru de lac 
fuseseră amplasate trei sau patru corturi ale muncitorilor, zeci 
de oameni fiind aduși să lucreze la săparea unor șanțuri pentru 
apă. Bao Shungui conducea lucrările de construcție la bazinul 
de înmuiere!?, la depozitul de lână și la sediul provizoriu. 
Chenzhen privea cum alţi câţiva muncitori cu familiile lor săpau 
șanțuri, greblau pământul și sădeau legume. Pe o pantă 
îndepărtată a muntelui, niște muncitori reușiseră să spargă 
stâncile și să ia piatră și pietriș galben, pe care le încărcau apoi 
în mai multe căruţe și le aduceau la șantier. Chenzhen nu mai 
vru să vadă toate stricăciunile care i se făceau pășunii virgine, 
așa că își mână degrabă turma către nord-vest. 

Trecând de coama dealului, turma ieși din podișul noii 
pășuni. Moș Bilge le ceru tuturor să nu lase oile să pască de tot 
iarba pășunii, căci zilele de vară sunt lungi, așa că se putea 
merge la păscut și prin locuri mai îndepărtate, pentru a 
menţine pășunea până la sfârșitul verii sau începutul toamnei, 
când urma să se mute pe alta. Planul lui era să trimită turmele 
să folosească de câteva ori, prin rotaţie, cele câteva locuri de 
pășune din afara și dinăuntrul podișului, pentru a ţine sub 
control creșterea ierbii, dar și pentru a bătători solul prea 
afânat și pentru a se apăra împotriva roiurilor atât de 
supărătoare de țânțari. Turma de oi a lui Chenzhen se rândul în 
formă de semicerc, mișcându-se încet către dealurile dinspre 
apus. 

Sub razele soarelui, cei câteva mii de miei din apropiere 
păreau niște crizanteme albe, lucind orbitor în contrast cu 
verdele ierbii de pe povârniș. Blăniţa buclată a mieilor începuse 
să se mai înfoaie, căci pe lângă laptele pe care-l primeau de la 
oi mai pășteau și din iarba aceea fragedă, așa încât grăsimea 
de pe cozile lor crescuse foarte repede, la unii chiar mai repede 
decât la oile care slăbeau hrănindu-i pe ei cu lapte. 
Crizantemele galbene ce potopiseră coasta dealului erau 
înflorite, iar de unde stătea Chenzhen așezat pe iarbă se putea 
admira o tipsie nesfârșită de un galben auriu. Erau acolo 
nenumărate crizanteme galbene, ai căror lujeri abia dacă 
depășeau o jumătate de metru, cu florile mari, deschise ca niște 


1 Operaţiune în procesul de vopsire a lânii. 
2 Folosite adesea în specialităţi culinare chinezești. 


trompete, iar pe de lături le atârnau grei nenumărați boboci 
încă dormind, decoraţi cu migală, cu zeci de trăsături de 
pensulă. În desișul florilor Chenzhen ședea ca în câmpurile de 
rapiță din Jiangnan, gândindu-se că niciodată nu și-ar fi 
imaginat că aceste crizanteme galbene și sălbatice de pe 
pășunea virgină pot fi mai mari decât acelea cultivate de 
oameni, chiar și cele neînflorite erau mari cât niște mingi de 
tenis. 

Chenzhen se ridică și încălecă, apoi merse până la peticul 
dinaintea turmei, presărat cu mai multe flori, de unde începu să 
culeagă câteva. Aceste minunate crizanteme  galbenel, 
proaspete, fragede și gustoase, erau ca niște trufandale pentru 
studenţii de la Pekin: mergeau cu carne de oaie prăjită sau 
amestecate cu carne de oaie pentru a fi umplutură de baozi’ 
sau jiaozi“, cu ceapă și cu sos rece, la supă cu fâșii de carne și 
așa mai departe. Studenţii cărora le lipsiseră legumele o iarnă 
întreagă mâncau acum înnebuniţi, ca oile și vitele, tot felul de 
verdeţuri care răsăriseră prin poienile de prin preajmă, în felul 
acesta deschizându le apetitul și păstorilor mongoli, cărora nu 
le plăcea însă deloc gustul acestor flori. Dimineaţa, la plecare, 
Gao Jianzhong îi și pregătise lui Chenzhen două desagi goale. 
Zilele acestea nu-i lăsa în ruptul capului pe el și pe Yangke să 
citească atunci când ieșeau cu turmele la păscut, ci îi punea să 
caute ierburi și să culeagă cât mai multe, pentru ca la 
întoarcere să le opărească cu apă fiartă și apoi să le usuce la 
soare pentru a le putea folosi la iarnă. Uscaseră deja o jumătate 
de sac. 

În mijlocul pajiștii din spate, oile pășteau cu capetele plecate, 
iar Chenzhen culegea flori cu grămada, așa încât în scurt timp 
umplu o traistă întreagă. Tot culegând, observă că pe jos erau 
excremente de lup. Se lăsă repede pe vine, luă o bucată și o 
examină cu atenţie. Era alb-cenușie, cam de mărimea unei 
banane și, deși se uscase complet, își putea da seama că fusese 
lăsată cu doar câteva zile în urmă. Chenzhen se așeză turcește 
și începu să cerceteze cu mare atenţie, încercând să afle cât 
mai multe despre excremente. Își dădu seama că se afla exact 


3 Bao zi (pr. „pao ţi“) — un fel de chifle din aluat, coapte în abur și 
umplute cu carne ori legume. 

4 Colţunași din aluat dospit sau nedospit, umpluţi cu un amestec 
condimentat de carne sau legume. 


pe locul în care, cu câteva zile în urmă, se odihnise un lup 
mare. Dar oare de ce venise tocmai până acolo? Chenzhen privi 
pajiștea dimprejur și își dădu seama că, din moment ce nu erau 
nici rămășițe de oase, nici smocuri de blană, era clar că lupul 
nu venise după hrană. Florile erau înalte, iarba, deasă, turmele 
de oi treceau deseori pe acolo; să fi fost un ascunziș de unde 
lupii puteau să declanșeze o ambuscadă? Puțin îngrijorat, 
Chenzhen se ridică degrabă în picioare și, scrutând 
împrejurimile, văzu că în apropiere erau câteva locuri mai 
înalte pe care ciobanii se odihneau privind în jur, turma lui 
aflându-se la mică distanţă în urma lui. 

Chenzhen recunoscuse excrementele de lup, dar nu avusese 
încă ocazia să le studieze îndeaproape. Rupse o bucată și 
observă că în ea erau amestecate fire din blană de gazelă sau 
de oaie, dar nu se zărea niciun fragment de os, poate doar 
câteva bucățele de colţi de șoarece și ceva ca o pudră de calciu 
lipită de firele de lână. Sfărâmă bucata între degete, dar nici 
așa nu găsi nimic solid. Pare-se că tot ceea ce înghiţea lupul, 
carne, piele, tendoane sau oase de oaie și de șoarece, se 
mistuia în stomac. Totul se digera atât de bine, încât nu mai 
rămânea nimic întreg, cu excepţia câtorva fire de blană și a 
unor fragmente de dinţi, care oricum nu erau digerabile. 
Privind și mai atent, văzu că numai firele mai groase din blana 
oilor nu fuseseră digerate, cele mai subțiri se mistuiseră. Ca să 
facem o comparaţie, capacitatea de digestie a câinelui este 
mult inferioară, căci în excrementele de câine adeseori se 
găsesc bucăţi de os sau chiar grăunţe. 

Chenzhen era din ce în ce mai surprins văzând că lupul de 
stepă era într-adevăr gunoierul acesteia, din moment ce 
„procesa orice fel de oase, de la cele de cal, oaie sau vită, 
gazelă sau marmotă, iepure sau șoarece, până la cele de om. 
După ce trecea prin gura, stomacul și intestinele lupului, care 
absorbeau absolut orice substanţă, din prada lui nu mai 
rămâneau decât câteva fire de păr sau blană și câţiva dinţi, și 
era atât de zgârcit, că nici măcar viermilor nu le mai lăsa mare 
lucru. Așa că stepa milenară își datora curăţenia desăvârșită 
tocmai grijii ce i-o purtau lupii. 

În vântul ușor, crizantemele se legănau încet. Chenzhen 
răsuci cu degetele bucata de balegă de lup. Firele de păr de 
oaie trecute prin acidul gastric al lupului se degradaseră. După 


ce trecuseră și prin intestine, ajunseseră ca o mumie abia 
scoasă din mormânt. Firele din blana oii își pierduseră demult 
orice rezistenţă și, oricât de ușor le-ai fi atins, fiind uscate și 
subțiate, pe dată se transformau în praf, se destrămau mai ușor 
decât oasele trecute prin crematoriu, scurgându-se printre 
degete și împrăștiindu-se în vânt peste pajiștea verde, intrând 
în pământ și devenind o parte a stepei, așa încât nici cea mai 
infimă rămășiță nu era risipită. Excrementele lupului erau, 
deci, tot ce mai rămânea din vietăţile stepei, astfel că se 
reîntorcea în ea și cea mai infimă părticică. 

Chenzhen rămase pe gânduri o vreme. De mii și mu de ani, 
oamenii și lupii, nomazi și vânători ai stepei, nu au avut parte 
niciodată de vreo piatră de mormânt, de sicriu sau mausoleu 
regesc atunci când s-au întors la Tengri. Și omul, și lupul 
deopotrivă se nășteau, trăiau, luptau și mureau în stepă. Cum 
era în trecut, așa este și în prezent. Oștenii viteji, care puteau 
distruge cele mai măreţe cetăţi și întărituri ale celor mai 
grandioase regate, erau cu totul lipsiţi de măreție în rânduielile 
funebre ale stepei. Asta i-a pus pe jar pe toţi acei arheologi 
care își doreau să scormonească vestigiile stepei. Fiinţele 
acestea lipsite de orice măreție a posterităţii puteau servi drept 
model pentru generaţiile următoare mult mai bine decât 
stăpânii supremi ai măreţelor piramide, ai mausoleului imperial 
Qin sau ai Ta) Mabhal-ului, ori ai altor morminte grandioase. 
Oamenii stepelor se sting într-o asemenea lipsă de grandoare 
tocmai mulțumită lupului, în cele din urmă reîntorcându-se în 
întregime în sânul naturii. Unul nu poate exista fără celălalt. 
După ce viaţa cărnii se stinge, aceasta se topește, infiltrându-se 
în pământul lacom al stepei. 

Praful acela trecea printre degetele lui Chenzhen risipindu-se 
în vânt și, cine știe, poate că între aceste fire de praf se aflau și 
câteva fire din părul vreunui om din stepă. Căci nu trecea lună 
sau anotimp să nu se desfășoare o „înmormântare cerească” 
pentru câte cineva. Chenzhen înălţă ambele mâini și, privind 
către cerul albastru, le ură sufletelor să se odihnească în pace 
și în fericire în sălașele lui Tengri. 

Oile pieptănau poiana cu flori ca un pieptene din corn de 
taur, împânzind toată panta muntelui. Chenzhen nu vru să lase 
acolo rămășițele de lup, așa că le vâri în cealaltă traistă, urcă 
pe cal și o porni înaintea turmei. 


Pe vârful muntelui care se afla destul de aproape erau câteva 
stânci mai negricioase, care de departe semănau foarte bine cu 
turnurile de pază ale cetăților străvechi. Pe alt vârf de munte, 
de data aceasta ceva mai îndepărtat, niște stânci uriașe, pe 
care Chenzhen le privea cu ochii mijiţi, aduceau foarte bine cu 
o porţiune rămasă din Marele Zid, și deodată își aminti de 
expresiile acelea din cărţile vechi cu „ducele păcălit cu focul de 
avertizare din turn” sau cu „fum de lup din toate părţile”, cu 
sensul de aprindere a focurilor la posturile de veghe în semn de 
năvală a vrăjmașilor. Mai cercetase el câteva cărți de referință 
și descoperise că „fum de lup” se referă la faptul că focul 
respectiv se făcea tocmai cu excremente de lup, dar acum când 
tocmai le sfărâmase între degete și văzuse că nu sunt formate 
decât din câteva fire de păr, se îndoia că din așa ceva se putea 
aprinde un foc de avertizare, al cărui fum să se ridice foarte 
mult. Să mai fi conţinut și alte elemente speciale? Inima începu 
să-i bată nebunește, ceea ce avea în faţă se asemăna cu un turn 
de pază, în mână avea excrementele de lup: de ce nu le-ar da 
foc chiar el, de ce să nu-l păcălească și el puţin pe „duce”? Să 
vadă cu ochii lui „fumul de lup” ale cărui trâmbe îi băgau în 
sperieţi pe chinezi de două mii de ani. Să vadă și el cât de 
înfricoșător poate să fie fumul acela. Curiozitatea îl îmboldea 
pe Chenzhen din ce în ce mai tare, așa că se hotări să mai 
strângă câteva bucăţi și să înalțe în ziua aceea o trâmbă mare 
de fum din „turnul de veghe”. 

Turma se mișca încet-încet. Chenzhen veni să o întoarcă, 
apoi căută cu atenţie preţ de vreo oră și ceva și mai găsi patru 
bucățele de excremente de lup, care nu ocupau nici jumătate 
din desagă. 

Se îndoia din ce în ce mai mult că experimentul i-ar putea 
reuși. Deși din ele s-ar putea să iasă un fum gros, lupul nu e ca 
oaia - el e un animal de pradă care dispare rapid, nu zăbovește 
prea mult într-un loc, ca să se adune multe excremente. Haitele 
de lupi vin și se duc ca nălucile, de aceea excrementele lor zac 
risipite cine știe pe unde, nu e chiar floare la ureche să aduni o 
cantitate suficientă. Deși pe aici puseseră la cale încercuirea 
gazelelor, tot nu găseai vreo balegă decât foarte greu, și cu atât 
mai puţin în apropierea Marelui Zid, unde oricum erau puţine 
oi sau vite. În plus, unde să găsească excremente de lup oștenii 
care stăteau de pază în turnurile Marelui Zid din deșert? Pe 


nenumăratele turnuri ale zidului nesfârșit ar fi trebuit strânse 
grămezi incomensurabile de excremente. Apoi, lupii au o mare 
capacitate de digestie, ei sunt carnivore care lasă în urmă doar 
mici cantități de excremente, ca atare ar fi trebuit să existe 
niște haite imense ca să se poată strânge suficient pentru toate 
turnurile zidului. Chenzhen alergă de câteva ori încoace și- 
ncolo, dar tot nu reuși să mai găsească excremente. Duse oile 
într-o poiană, apoi se repezi către stâncile din vârful muntelui. 

Fugi până la piciorul stâncii, apoi privi în sus și văzu că 
stânca era înaltă cam de două ori cât un stat de om. Alături 
erau câteva stânci mai mici, care puteau servi ca trepte pentru 
urcare. În vale strânsese un braţ bun de vreascuri, legându-le 
cu cureaua de la hățuri și aducându-le lângă stânci. Apoi puse 
desaga pe un umăr și, cățărându-se pe treptele stâncilor, 
ajunse sus, apoi trase după el și legătura de vreascuri. Pe 
stâncă era un loc plat, larg cam cât două mese, și peste tot era 
plin de găinaţ alb de șoim. 

Era aproape de amiază, turma de oi se tolănise în iarbă 
pentru odihnă. Stând în „turnul de veghe”, Chenzhen cercetă 
cu atenţie împrejurimile prin binoclu și nu văzu niciun lup. 
Turma lui era la vreo doi, trei kilometri de celelalte turme, cea 
mai apropiată fiind la vreun kilometru și jumătate, așa că nu-i 
era teamă că oile s-ar putea amesteca. Cu inima împăcată, 
rândui grămada de vreascuri și puse toate excrementele de lup 
deasupra. Era abia la începutul verii, nu începuse sezonul de 
apărare împotriva incendiilor, toată verdeaţa era plină de sevă, 
iar acolo, pe vârful stâncii, n-avea cum să dea peste cineva care 
să-l stingherească. În plus, dacă vedea cineva din depărtare 
fumul, se putea gândi că e vreun cioban care-și face de 
mâncare. 

Chenzhen era foarte liniștit. Din buzunarul de sus al hainei 
scoase o punguţă din piele de oaie, mare cât o cărticică de 
rugăciuni budistă, în care erau două bucăţi de fosfor pentru 
chibrituri și câteva beţigașe cu capătul roșu. Acestea sunt 
lucruri de mare preţ, pe care păstorii nefumători din Elun le 
poartă în permanenţă cu ei, căci cu ele se pot apăra, se pot 
încălzi, își pot face de mâncare sau chiar pot transmite 
semnale. Când va scăpăra, vreascurile uscate se vor aprinde 
trosnind. Inima îi bătea cu putere. Dacă din balega aceea de 
lup va ieși un fum gros, atunci el ar fi primul chinez care a 


aprins fumul de lup în stepa mongolă. Dar s-ar putea ca toţi cei 
din brigadă să vadă, iar majoritatea studenţilor care vor vedea 
fumul ieșind din „turnul de veghe” negreșit se vor gândi la 
fumul de lup. În memoria chinezilor, fumul de lup apărut pe 
neașteptate este de-a dreptul terifiant. În istoria lor, acesta era 
semnal pentru pericol deosebit, sugerând alarmă, teroare, 
izbucnirea războiului sau  năvălirile barbarilor. Strigătul 
„Lupii!” poate să bage în sperieţi pe oricine, de la cei mari până 
la copii, pe când „fumul de lup” poate să sperie tot neamul. 
Mulţi dintre conducătorii Chinei își luau tălpășița când „fumul 
de lup” se înălța la cer. 

Lui Chenzhen îi era puţin teamă: dacă într-adevăr va reuși să 
producă fumul de lup, nu știa dacă nu cumva ceilalți studenti îl 
vor critica aspru, denunţându-l în scris și prin viu grai. Nu era 
de ajuns că luase să crească un pui de lup, acum se mai 
apucase să ridice și o trâmbă de fum de lup, de unde se vedea 
clar că acest om are în el o inimă de lup imprevizibil. Ridică un 
picior, pregătit să stingă în orice moment focul cu talpa, 
înăbușind fumul de lup. Aici mai era și zonă de frontieră cu 
mari tensiuni militare - dacă îndrăznea să facă focul acolo, nu 
se putea interpreta că transmitea semnale inamicului? Lruntea 
lui Chenzhen se umplu de o sudoare rece. 

Până să ia foc bine vreascurile, excrementele de lup nu 
dădură niciun semn că s-ar aprinde. Din alb-cenușii se făcuseră 
negre, dar nu scoteau cine știe ce fum și nici limbi de foc. 
Vâlvătaia lemnelor se făcu din ce în ce mai mare, apoi 
excrementele se aprinseră și un miros de lup amestecat cu păr 
de oaie ars îi înţepă nările. Din grămada de excremente nu 
ieșea însă fum negru și gros. Mai degrabă era ca și cum ar fi 
ars vreo carpetă de lână: fumul subţire avea o culoare brună și 
era chiar mai rarefiat decât cel pe care-l scoteau vreascurile. 
Când se aprinse toată grămada de vreascuri și excrementele 
fură înghiţite de flăcări, parcă nici nu se vedea ieșind fum, ca 
să nu mai vorbim de cine știe ce fum negru și gros care să se 
ridice până la cer. Sau măcar alb să fi fost. Unde era fumul care 
îngrozea oamenii? Unde era trâmba înfricoșătoare ca un demon 
uriaș? Nu era decât un foc de lemne peste care se pusese ceva 
lână, din care ieșea cel mai ordinar și mai subţire fum cu 
putinţă. 

Chenzhen pusese demult piciorul jos, își ștersese sudoarea 


rece care-i podidise fruntea ca o alarmă falsă și se simţea ceva 
mai ușurat. Fumul acesta era ceva cu totul nesemnificativ, nu 
mai gros decât cel rezultat din focul pe care-l aprindeau 
ciurdarii iarna pe zăpadă pentru a se mai încălzi. In focul din 
vreascuri și excremente de lup, care arseseră până la capăt, 
fumul de lup la care se aștepta el nu ieșise deloc la iveală. 
Stătea în picioare pe stânca înaltă, iar poiana largă ce se 
întindea în partea de răsărit era o priveliște cât se poate de 
liniștită: carele trase de boi se mișcau agale, caii continuau să 
stea în apa iazului, odihnindu-se cu ochii închiși, femeile 
stăteau aplecate, tunzând lâna oilor, muncitorii sfredeleau 
stânca și spărgeau piatră. Așadar, focul acela nu atrăsese 
atenţia nimănui. Doar ciobanul cel mai apropiat se ridicase să 
privească spre locul în care se afla Chenzhen. Fumul alb care 
ieșea pe coșurile iurtelor din depărtare se ridica într-adevăr în 
văzduh, pe când acest firicel de fum pentru care arsese 
adevărata balegă de lup nu reușise să atragă privirile 
oamenilor nici cât cel scos pe coșurile iurtelor. 

Chenzhen era foarte dezamăgit. Se gândi că așa-numitul 
„fum de lup” nu era decât o vorbă goală, că expresia asta 
fusese greșit înţeleasă în sensul literal și transmisă astfel. 
Experimentul de adineauri îi confirmă întrucâtva presupunerea: 
așa-numitul „fum de lup” creat din focul aprins pe turnurile de 
veghe din vechime nu avea cum să rezulte din arderea 
excrementelor de lup. Fumul acela gros care se ridica până sus 
trebuie să fi fost făcut prin arderea unor vreascuri uscate 
împreună cu unele umede, la care se mai adăuga poate și ceva 
grăsime. Până și dacă ardeai balegă de vită pe jumătate umedă 
se făcea un fum ceva mai gros. Și apoi, surcele umede și balegă 
de vacă încă neuscată găseai mult mai ușor decât excremente 
de lup. Acum putea să tragă concluzia că zvonul care s-a 
răspândit atât de mult, privitor la fumul de lup produs prin 
arderea excrementelor de lup, este o prostie, o vorbă goală, un 
basm cu care se speriau singuri chinezii slabi de înger și țăranii 
simpli. 

Cenușa rămasă din vreascuri și din excrementele de lup fu 
spulberată de vântul cel slab de pe „turnul de veghe”. 
Chenzhen nu se speriase de fumul de lup pe care singur îl 
aprinsese, dar se înfurie pe explicaţia dată de dicţionarul de 
referinţă pentru fumul de lup. Civilizaţia agrară chineză avea o 


perspectivă mult prea superficială asupra civilizaţiei stepei din 
nord, și nici despre lupul de stepă nu știa prea multe. O 
problemă atât de simplă precum aceea a posibilităţii ca fumul 
de lup să fie produs prin arderea excrementelor de lup nu 
putea fi verificată pur și simplu prin arderea unei astfel de 
materii? Cum a fost posibil ca dintre atâtea miliarde de chinezi, 
din cele mai vechi timpuri până azi, să nu se fi găsit nimeni să 
încerce? Chenzhen se gândi și ajunse la concluzia că treaba 
asta nu era chiar atât de simplă. În extinderea civilizaţiei 
agrare a Chinei de acum câteva mii de ani au fost stârpiţi toţi 
lupii din China. De unde să mai ia chinezii excremente de lup? 
Cei care strângeau excremente nu puteau găsi decât de vită, 
oaie, porc, cal sau câine, ori poate de om. Și chiar dacă din 
întâmplare ar fi dat peste niște excremente de lup, nici n-ar fi 
putut să le recunoască. 

Chenzhen ședea pe turnul acela înalt și cugeta, iar șirul 
gândurilor lui se lungea și se lăţea tot mai tare. De vreme ce nu 
ar fi putut fi produs în niciun chip prin arderea excrementelor 
de lup, de ce se numea fumul acela gros care se înălța în 
văzduh din turnurile de veghe din vechime tocmai „fum de 
lup”? „Lup” și „fum”: cuvintele acestea două aveau un rol mai 
înfricoșător și mai alarmant decât „haita de lupi”. Și apoi, 
negreșit trebuie să fi avut vreo legătură cu lupul. Să fi fost din 
cauză că printr-un astfel de fum se anunţa apariţia lupilor? Cu 
siguranță Marele Zid ţinuse piept și lupilor din stepă, iar 
cuvântul „lup” din expresia „au dat lupii” poate că nu la haita 
de lupi din stepă se referea, ci tocmai la stindardul acela de 
luptă sub formă de cap de lup al călăreţilor tujue; la huni, la cei 
din neamul xianbei, la tujue, la mongoli și la alți călăreţi ai 
stepei, viteji cu caracter de lup care se închinau totemului 
lupului, care-l aveau pe acesta drept exemplu, care foloseau 
strategiile și tehnica de război deprinsă de la lupi, care aveau 
înţelepciunea și cruzimea lupilor; cărora mereu le-a plăcut să 
se asemene cu lupii, iar pe chinezi cu oile; care și-au arătat 
disprețul faţă de liinezi ca față de niște oi, aceștia fiind niște 
ţărani, pe care mongolii îi înfruntau, un războinic fiind capabil 
să învingă o sută de chinezi. I, a rândul lor, agricultorii chinezii 
i-au considerat întotdeauna pe călăreţii din stepă niște lupi 
înfricoșători. Așadar, sensul inițial al expresiei „fum de lup” 
trebuie să fi fost „s-au aprins focuri în turnul ile de veghe 


pentru a semnaliza și a avertiza pe toată lumea că acei călăreţi 
din neamul stepei care se închină la totemul lupului tocmai 
năvălesc în patria noastră”. De la început n-a fost nicio legătură 
între Iu mul de lup și excrementele acestui animal. 

Deodată îi trecu prin gând că numai în limba chineză exista 
expresia „fum de lup”. În întreaga lume, șoarecele se teme cel 
mai tare de pisică, în vreme ce oaia se teme de lup. Dacă „fum 
de lup” a ajuns să simbolizeze cea mai terifiantă veste privind 
năvălirea barbarilor din stepe, reiese foarte clar caracterul slab 
ca al oii, ori măcar cel de animal domestic al poporului chinez. 
Când au pătruns manciurienii în China, din cauza faptului că la 
origine aceștia erau tot nomazi, care iubeau stepa și știau să o 
înţeleagă, au găsit cu cale să împace, cel puţin pentru o vreme, 
conflictul dintre stepă și ogor, și în acea vreme expresia „fum 
de lup” a dispărut încet-încet. Însă contradicţia adâncă dintre 
civilizaţia stepei și cea a ogorului nu a fost rezolvată. După ce 
neamul chinez, care nu înţelege deloc stepa, și-a întemeiat 
statul, expresia a dispărut complet. Cu toate acestea, fumul 
gros care răsare atunci când neamul de agricultori se extinde 
pe pământuri noi sau le arde pe cele vechi ajunge să se întindă 
încet către stepe. Acesta este fumul de praf de pușcă al 
războiului, mult mai îngrozitor decât fumul de lup, căci este un 
război de sinucidere mai stupid decât demolarea din interior a 
zidurilor unei cetăţi, a Marelui Zid. Chenzhen își aminti vorbele 
lui Uliji: dacă stepa din nordul Marelui Zid se transformă toată 
într-un vast deșert, începând prin a înghiţi Mongolia Interioară, 
atunci Pekinul ce va mai face? Oftă din adâncul sufletului; ar fi 
vrut să-i determine pe toţi acei agricultori care de o mie de ani 
priveau stepa cu dușmănie să ajungă să o iubească și s-o 
preţuiască, dar, cine știe, poate acest lucru se va putea face 
abia după ce Marele Zid va fi cu totul înghiţit de nisipuri. 
Neamul de agricultori al chinezilor varsă lacrimi doar atunci 
când nu se mai poate face nimic, căci după ce s-au înstăpânit 
manciurienii au fost treptat asimilați de civilizația agrară, apoi 
și-au ferecat porțile pentru lumea din afară, iar în spatele lor au 
început să se creadă minunati, au respins orice influenţă a 
civilizaţiilor avansate din Occident și n-au vrut cu niciun chip să 
accepte reforma și modernizarea. Au trebuit să vină aceia mai 
puternici, cu vasele lor de război și tunurile lor grozave, ca să 
deschidă cu forța porţile ţării, iar manciurienii să ajungă să 


cedeze teritorii și să plătească biruri, să izgonească familia 
monarhică din capitală. Abia apoi a început cât de cât o 
reformă forțată, la zeci de ani după aceea... 

Chenzhen privi cenușa excrementelor de lup sfărâmată sub 
talpă cuprins de deznădejde și de mânie. 

Razele arzătoare ale soarelui de stepă căpătau la amiază o 
putere și mai mare. Iarba care acoperea tot muntele era arsă 
de vreo două degete, iar stâncile, pârjolite și ele, căpătau din zi 
în zi noi crăpături. Chenzhen risipi repede cenușa și jarul ce 
mocnea încă, vârându-le cu talpa în crăpăturile stâncii. Apoi 
cobori pe pajiște. Turma de oi moţăia ameţită de caniculă, cu 
spinările primind în plin razele soarelui, cu capetele lipite de 
pământ, adăpostite la umbra propriilor trupuri, în liniște 
deplină. 

Chenzhen se ascunse și el în spatele stâncii, dorind să tragă 
un pui de somn, dar nu îndrăzni, căci pe aici tocmai găsise 
excremente de lup. Nu era exclus ca un lup să se afle nu 
departe de el, privindu-l dintre smocurile de iarbă ce-l 
ascundeau perfect. Nu aștepta, poate, decât să-l toropească 
arșița și să adoarmă. Trase câteva guri de zer din plosca pe 
care o adusese cu el, căci așa își alunga el oboseala. De câte ori 
venea rândul lui să iasă cu oile la păscut, se ducea la iurta lui 
Kasmai și își turna în ploscă zer din putina de brânză, aceasta 
fiind băutura cu care își astâmpărau setea și își alungau 
oboseala toţi ciobanii din stepă. Nu numai lor, dar și celor care 
rămâneau acasă, ba chiar și câinilor le plăcea foarte mult 
această băutură. 

La un moment dat se auzi tropot de cal. Era Dorji, care, cum 
ajunse, sări de pe cal. Faţa lui lată era roșie ca focul și plină de 
sudoare. Se șterse puţin și spuse: 

— Tu erai? Am văzut fum și foc sus pe stâncă și am crezut că 
o fi vreun cioban care o fi prins vreo marmotă și s-a apucat să o 
frigă. Mi-era și mie foame. 

Dar Chenzhen zise: 

— Ei, nici vorbă de marmote. Eu... mi se făcuse și mie puţin 
somn și m-am jucat aprinzând un foc, ca să-mi treacă urâtul. 
Dar oile tale unde sunt? 

Dorji arătă către panta dinspre nord, unde tocmai se ivise o 
turmă de oi, și zise: 

— De acum toate oile au aţipit. Aș fi vrut și eu să trag un pui 


de somn, dar nu am curaj, așa că mi-am zis să mai vorbim 
puţin. Nu-i problemă cu turma mea, i-am rugat pe ciobanii din 
partea aceea să aibă ei grijă, căci au urcat mai sus în munte, să 
joace șah. 

Dorji se așeză și el sub stâncă să se mai odihnească. 

Chenzhen știa care sunt cele mai îndrăgite jocuri printre 
păstorii din stepă: jocul mongol cu pietre, cu lupul care prinde 
oile și șahul internaţional adus din Occident de călăreţii 
mongoli. Însă niciunul nu știa să joace șah chinezesc. Bilge 
zicea că oricum șahul chinezilor e cu ideograme de-ale lor, 
mongolii nu înţeleg nimic. În schimb, șahul vesticilor nu era cu 
litere, așa că oricine putea pricepe ce-i cu piesele, mai ales cu 
calul, care aducea foarte mult cu instrumentul lor cu coarde 
sculptat în formă de cap de cal: morinhuur. Mongolilor le 
plăcea foarte mult șahul cu piese sub formă de cap de cal. 
Chenzhen se gândea adesea cum în stepă și în zilele noastre 
mai existau urmele, dovezile și influenţa călăreţilor care 
odinioară măturaseră lumea întreagă. Neamurile stepei au 
intrat în contact cu șahul internaţional și cu lumea străină în 
general cu mult înaintea chinezilor, fiind cei care au înhăţat 
pradă de război de la occidentali înaintea tuturor celorlalţi 
orientali. Când mongolii își desfășurau campania înspre vest, 
până și Papa de la Roma a trimis soli pentru a le plăti tribut, 
cruzimea lor fiind unul dintre elementele care au făcut ca 
Occidentul să nu îndrăznească a dispreţui Orientul. După ce a 
venit în stepă, Chenzhen a vrut și el să înveţe de la păstori 
șahul occidental. 

În stepa mongolă zilele de vară sunt îngrozitor de lungi: se 
luminează de ziuă înainte de ora trei dimineaţa și se întunecă 
abia pe la opt, nouă seara. Cum umblatul oilor prin iarba udă 
de rouă poate să se lase cu artrită, ele nu trebuie să iasă din 
ţarc prea devreme, ci abia pe la opt, nouă, când soarele a uscat 
rouă din iarbă. Seara însă intrau în tabără abia după lăsarea 
întunericului, căci cel mai bun moment pentru ca oile să 
mănânce iarbă și să pună grăsime pe ele este la apusul 
soarelui, când căldura verii se mai domolește. Timpul petrecut 
cu îngrijirea oilor este de două ori mai lung vara decât iarna. 
Păstorilor din stepă le e groază de venirea verii, căci după ce-și 
beau ceaiul cu lapte de dimineaţă trebuie să flămânzească până 
seara la opt, nouă, să se prăjească sub soarele fierbinte, 


toropiţi și însetaţi, și să rabde de foame, cuprinși de urât. Când 
vine miezul verii și apar roiurile de țânțari, întreaga stepă 
devine un loc de ispășire a pedepselor. Studenţii de la Pekin își 
dăduseră seama abia după ce ajunseră în stepă că, în 
comparaţie cu vara, iarna cea lungă și friguroasă era un 
anotimp în care să stai acasă și să te îngrași, să te bucuri de 
viaţă. 

Dar înainte de apariţia roiurilor de țânțari, cele mai 
chinuitoare i se păreau lui Chenzhen foamea și setea. Mongolii 
erau în stare să îndure foame și sete vreme îndelungată, dar 
pentru asta majoritatea erau bolnavi de stomac. In primul an de 
stepă, în vară, studenţii își mai luau cu ei ceva de mâncare 
când ieșeau cu oile la păscut. Cu timpul, au adoptat obiceiul 
localnicilor. Acum, numai ce venise vorba de marmotă friptă și 
stomacul începuse să le ghiorăie. 

Dorji zise: 

— Pe pășunea nouă e plin de marmote. Cel puţin, în partea 
de vest e plin de vizuine de-ale lor. Astăzi stăm la cutie, dar 
mâine o să punem câteva capcane și până la amiază vom fi 
prins vreo zece, pe care le frigem și le mâncăm. 

Chenzhen încuviință de câteva ori. Dacă vor reuși cu 
adevărat să prindă câteva marmote, atunci o să le treacă nu 
doar foamea, ci și plictiseala. Dorji privi spre cele două turme 
de oi care nu aveau nici cea mai mică intenţie de a se trezi 
pentru a mai paște niște iarbă, așa că îl luă pe Dorji și alergară 
până în vârful povârnișului dinspre nord-vest, unde se 
ascunseră îndărătul câtorva stânci de cuarţ, de aici putând 
vedea foarte bine atât turmele de oi din spatele lor, cât și 
găurile marmotelor din faţă, de pe pantele munţilor dinspre 
vest. Cei doi scoaseră binoclurile și cercetară cu atenţie 
întreaga zonă: era foarte liniștită, iar cele câteva zeci de mici 
terase din fața vizuinilor de marmotă erau toate goale, numai 
praful și bucăţile de cuarţ luceau în soare. Vizuinile de 
marmotă din stepa Elun erau deosebit de adânci - aceste 
animale erau în stare până și să scoată minereu din 
măruntaiele muntelui și să-l aducă la suprafaţă. Unii oameni au 
găsit pe terasele vizuinilor ametiste și minereu de cupru. Acest 
lucru ar fi declanșat prospecţiuni pentru deschiderea unor 
mine; dacă Elun n-ar fi fost atât de departe, cu siguranţă că tot 
acest munte s-ar fi transformat în mină. 


În scurt timp, în partea aceea a muntelui începură să se audă 
tot felul de chițăieli ale marmotelor, și încă foarte tare. Erau 
sunetele de verificare pe care le scot marmotele atunci când 
vor să iasă din vizuini. Numai dacă afară nu se făcea auzită 
nicio reacţie încep să iasă cu duiumul. După ce mai chiţăiră o 
vreme, din munte începură să iasă o sumedenie de marmote, de 
toate mărimile. Aproape pe fiecare terasă se găsea și câte o 
marmotă-mamă, care privea în toate părțile și striga „ti, ti, ti” - 
sunetul lent, dar ritmat care anunţa că totul este în ordine, 
moment în care micuţele marmote ţâșneau din vizuini, 
repezindu-se la iarba din apropiere ca să se sature din ea, dar 
și să se hârjonească puţin. Vulturii de stepă dădeau roată pe 
sub cerul înalt și albastru, în vreme ce mamele priveau atent la 
văzduhul de deasupra lor. Cum se apropiau vrăjmașii din cer, 
începeau degrabă să scoată semnalele acelea de alarmă - „ti, ti, 
ti, ti” - la care marmotele din jurul vizuinilor, mari sau mici, 
intrau val-vârtej înapoi și nu mai ieșeau decât după ce trecea 
ameninţarea dușmanilor. 

Chenzhen se mută puţin, făcând un mic zgomot. Dorji îl 
atinse pe spinare și-i spuse: 

— Uite, sub vizuina aceea solitară din extrema nordică este 
un lup. Și oamenii s-au gândit să treacă la treabă deodată cu 
lupii, ca să se sature cu toţii din carnea de marmotă. 

Cum auzi că ar fi un lup, Chenzhen nu mai fu bântuit de 
plictiseală, ci își reglă repede obiectivul binoclului ca să 
privească într-acolo. Văzu însă și un mascul de marmotă, mare 
și viguros, stând drept la intrarea în vizuină, cu lăbuţele în 
dreptul pieptului, privind alert de  jur-împrejur, dar 
neîndrăznind să mai înainteze puţin ca să ia și el niște iarbă. 
Femelele și masculii marmotelor de stepă trăiesc separat: 
mamele cu liota de pui stau într-un grup mai numeros de 
vizuini, în timp ce masculii locuiesc în vizuini mai izolate, 
solitare. Mai jos de această vizuină singuratică era o porţiune 
unde iarba, mai înaltă și mai deasă, se mișca ușor în bătaia 
vântului lin, descoperind câţiva bolovani gri-gălbui. Imaginea 
ierbii se tot schimba, făcând ca lucrurile de sub ea să capete 
forme dintre cele mai confuze. Chenzhen zise: 

— Eu n-am văzut vreun lup, ci doar câţiva bolovani. 

Dar Dorji spuse: 

— Dar acolo, lângă pietre, este și un lup. Cred că stă acolo de 


nu știu când. 

Chenzhen privi și mai atent. Abia când putu desluși o parte 
din trupul lupului nu se putu abţine și spuse: 

— Ce vedere bună ai! Cum de n-am văzut? 

Dar Dorji spuse: 

— Dacă nu știi cum face lupul să prindă marmota, n-ai cum 
să vezi. Ca să pună laba pe vreuna trebuie să vină din contra 
vântului, așa că se pune la pândă în vreun ascunziș ceva mai 
jos de vizuină. Dacă nu poate să prindă vreun pui de marmotă, 
atunci se întoarce să pună laba pe un mascul mai mare. Uite, 
ăsta este foarte mare, e aproape cât un miel, dacă prinde unul 
atât de mare, sigur se satură. Dacă vrei să găsești un lup, 
trebuie să găsești mai întâi o vizuină solitară de marmotă, apoi 
să te uiţi atent prin iarbă, undeva împotriva vântului. 

Cuprins de bucurie, Chenzhen spuse: 

— Uite că azi am mai învăţat o șmecherie. Când iese 
marmota asta să mănânce iarbă? Că vreau neapărat să văd cum 
pune lupul gheara pe ea. Acolo e plin de vizuini. Dacă lupul ar 
ieși din ascunzătoare, atunci și marmotele ar găsi cea mai 
apropiată vizuină în care să se vâre, iar lupul ar rămâne cu 
buza umflată. 

Dar Dorji zise: 

— Un lup prost cu siguranţă nu e în stare să prindă nicio 
marmotă. Numai unul foarte șiret e în stare să se aleagă cu 
ceva. Lupul știe niște șmecherii, așa încât poate să facă 
marmota să nu mai poată intra în vizuină. Stai să vezi ce-o să 
facă acesta. 

Cei doi se întoarseră să se uite la turmele de oi și, văzând că 
oile tot mai stăteau tolănite în iarbă, se gândiră să aștepte 
răbdători. Dorji zise: 

— Păcat că n-am luat câinii cu noi azi, căci, dacă i-am fi avut 
aici, cum prindea lupul marmota, le-am fi dat drumul încolo, iar 
noi ne-am fi dus repede cu caii și i-am fi luat-o, așa ne puteam 
sătura și noi ca lumea. 

Dar Chenzhen spuse: 

— Dar hai să mergem noi așa, mai încolo, poate reușim să-l 
prindem. 

Dorji zise: 

— Sigur nu ne putem ţine după el. Uită-te și tu, lupul stă pe 
muntele acela, iar el coboară, în timp ce noi urcăm; cum să-l 


prindem? Apoi, după ce trece de coamă nici să nu te mai 
gândești că-l mai apuci. Pe de altă parte, panta e plină de găuri 
de marmote, caii nici nu se pot avânta cum trebuie, deci nici 
măcar nu se pot apropia de lup. 

Chenzhen se văzu nevoit să renunţe. Apoi Dorji spuse: 

— Lasă că mâine punem capcane! Azi te-am adus să te uiţi, 
acum lupul tot mai poate prinde marmote, dar în curând vor 
veni ploile și vor apărea tântarii. Atunci n-o să mai vezi lupi 
pândind marmote. De ce? Păi pentru că lupilor cel mai teamă le 
e de țânțari, căci aceștia îi ciupesc în special de nas, de ochi 
sau de urechi. Şi așa tare-i înțeapă, că sar în sus, deci nici 
vorbă să mai poată sta la pândă. Cum se mișcă puţin lupul, 
marmota a și fugit. Atunci lupii se întorc să răscolească turmele 
de oi și hergheliile de cai, și vine rândul oamenilor și-al 
animalelor domestice să aibă de suferit. 

Masculul acela de marmotă stătea și se holba la celelalte 
surate care ronţăiau iarba proaspătă. Privi așa până ce nu mai 
putu să îndure și o zbughi de pe terasă până la vreo zece, 
douăzeci de metri mai jos, unde începu să mănânce repede 
verdeață. Mânca ce mânca, apoi iarăși se întorcea degrabă la 
vizuină, chițăind din toate puterile. 

Dorji spuse: 

— Vezi, nu mănâncă iarba din apropiere de vizuină, aceea 
este pentru protecţie. Vieţuitoarelor mici ale stepei nu le e așa 
ușor să-și ducă zilele. Căci dacă le slăbește o clipă vigilenta, s-a 
zis cu ele. 

Chenzhen privea extrem de atent lupul, dându-și seama că 
din locul unde se pitise nu putea să vadă marmota, ci putea să- 
și dea seama de poziţia și de mișcările acesteia numai din 
auzite, așa că se pitea și mai adânc; mai avea puţin și intra de 
tot în pământ. 

Marmota făcu de trei ori cursa aceea rapidă de la vizuină 
până la locul unde mânca iarbă și înapoi. Apoi, văzând că nu o 
paşte niciun pericol, mai scăzu puţin vigilenţa și fugi mai 
departe, pe o bucată unde iarba crescuse și mai abundent. 
După vreo cinci, șase minute, lupul se ridică brusc în picioare. 
Dar ceea ce-l făcu pe Chenzhen să tresară fu că lupul nu se 
repezi imediat la marmotă, ci râcâi puternic cu piciorul în 
grohotiș, rostogolind câteva pietre la vale. În cădere, acestea 
făcură un zgomot destul de mare. Atunci Chenzhen se uită la 


marmota aflată cam la douăzeci de metri distanţă de intrarea în 
vizuină, care, când auzi zgomotul, se repezi speriată înapoi. In 
momentul acela, lupul, care așteptase atâta vreme, se repezi ca 
fulgerul, ajungând în același timp cu marmota pe terasa din 
faţa vizuinii. Marmota își dădu seama că nu mai are timp să se 
strecoare în altă vizuină. Dar lupul nu stătu mult pe gânduri și 
o apucă de ceafă, trântind-o pe locul acela plat și rupându-i 
beregata. După aceea, cu capul ridicat, trecu repede pe 
cealaltă parte a muntelui, cu marmota cea mare în colţi. De la 
declanșarea atacului până la fuga cu captura în coli, lupului 
nu-i trebuiseră mai mult de treizeci de secunde. 

Toate celelalte marmote dispăruseră de pe pantă. Cei doi se 
ridicară în picioare. Prin fața ochilor lui Chenzhen încă se 
depăna, secvență cu secvenţă, scena fulgerătoare a atacului 
plin de viclenie al lupului, care îl lăsase fără grai. Înţelepciunea 
lupului era cu adevărat fără cusur, era pur și simplu 
incredibilă. Chenzhen citise Originea speciilor, însă cărţile nu 
puteau descrie toate acele realități miraculoase pe care le 
văzuse cu ochii lui. 

Razele soarelui începuseră să se domolească, iar oile din cele 
două turme se ridicaseră și începuseră din nou să pască iarbă, 
mișcându-se mai bine de un kilometru către nord-vest. Cei doi 
mai schimbară câteva vorbe și apoi se pregătiră să plece 
fiecare spre turma lui, căci trebuiau să întoarcă oile și să le 
mâne înapoi spre casă. Tocmai când se pregăteau să încalece, 
Chenzhen observă un oarecare freamăt în turma lui, așa că 
scoase repede binoclul și privi. Văzu cum în partea stângă a 
turmei apăru deodată un lup mare, din rândurile dese de 
crizanteme galben-aurii, repezindu-se dintr-o săritură la o oaie 
și înfigându-și colții în ea. Chenzhen se făcu palid la faţă și vru 
să strige tare, dar Dorji îl reținu. Se dezmetici și își înghiţi 
strigătul și, când luă binoclul să se uite iar, văzu că lupul 
sfâșiase piciorul oii și mânca din el. Oile din această rasă erau 
de o lașitate incredibilă: dacă vedeau sânge, nu mai puteau 
scoate un sunet. Din beregata oii ţâșnea sângele, în vreme ce 
ea lovea la întâmplare cu picioarele din faţă, zbătându-se din 
toate puterile, dar neputând să strige ca să dea alarma și să 
ceară ajutor, cum fac caprele negre. 

Dorji spuse: 

— La o distanţă așa de mare de turmă, nici dacă te duci ca 


vântul nu poţi salva oaia. Lasă-l s-o mănânce, să se umfle bine, 
și după aceea ne putem repezi să-l prindem. 

Neobișnuit de calm, Dorji mai spuse: 

— Norocul tău că lupul fioros a prins oaia sub ochii mei, dar 
bine că l-ai văzut. 

Apoi cei doi se așezară încet lângă stâncă, de teamă să nu 
sperie lupul prea devreme. 

Era limpede că acest lup era unul înfometat și cam nesăbuit: 
văzuse că păstorul turmei stătea demult la depărtare și, 
folosindu-se de camuflajul ierbii înalte și al crizantemelor 
galbene, se târâse până acolo, apoi atacase, luând oile prin 
surprindere. Apoi își pusese fălcile la treabă, dând pe gât oaia 
pe care o prinsese. El îi văzuse mai demult pe cei doi ciobani și 
caii lor de pe coamă, dar nu se gândea să o ia la goană. Se uita 
cu un ochi la oameni, estimând distanţa la care se aflau, și 
mânca de parc-ar fi fost cronometrat, preţuind fiecare 
îmbucătură. Cât putea să mănânce, mânca. Atunci Chenzhen se 
gândi că nu era de mirare că lupul de acasă mânca de parcă îl 
gonea cineva din urmă. În stepă, timpul înseamnă carne, lupul 
care stă să-și savureze fiecare înghiţitură moare de foame. 

Chenzhen auzise poveștile cu păstorii care schimbau oile pe 
lupi și, având în vedere situaţia de faţă, o astfel de confruntare 
necesita tocmai acea strategie. Dacă vor putea într-adevăr să 
schimbe o oaie pe un lup, atunci se numea că făceau o afacere 
foarte bună, căci într-un an un lup mânca pe puţin zece, 
cincisprezece oi, fără a mai socoti caii sau câinii. Un cioban 
care era în stare să schimbe o oaie pe un lup nu numai că nu 
avea de ce să sufere criticile și pedepsele brigăzii, dar chiar se 
putea alege cu laude. Chenzhen era îngrijorat însă de faptul că, 
dacă până la urmă nu vor reuși să prindă lupul în locul oii 
pierdute, atunci se cheamă că au suferit o pierdere însemnată. 
Tinea strâns binoclul la ochi, uitându-se încordat la lup, și 
vedea cum în mai puţin de jumătate de ceas o întreagă pulpă de 
oaie dispăruse în burta lupului, cu tot cu piele și blană. Cei doi 
se duseseră încetișor înaintea cailor, le dezlegaseră piedicile și 
așteptau nerăbdători. 

Oile acelea erau incredibil de lașe și de proaste, iar când 
lupul își întoarse victima pe partea cealaltă, imediat celelalte 
câteva zeci aflate în preajmă se alarmară, luând-o la fugă în 
toate părțile. In scurt timp însă, turma se linişti din nou, doar 


câteva priveau îngrozite și tremurau, bătând din picioare. Se 
adunaseră înaintea lupului, privindu-l cum mănâncă, de parcă 
voiau, pe de-o parte, să protesteze, dar, pe de altă parte, să se 
amuze privind scena. Cele câteva oi priveau pline de interes, 
dar fără să scoată vreun sunet. După aceea mai veniră câteva 
tropăind, numai ca să privească. In cele din urmă, se adunară 
acolo peste o sută de oi, care se îngrămădeau unele în altele de 
nu mai aveai loc să arunci un ac, formând un cerc compact în 
jurul lupului, cam de trei metri în diametru, lungindu-și 
capetele și savurând scena. Aveau o expresie de parcă 
spuneau: „Ei, și? Te-a mâncat lupul, ce mă privește pe mine?” 
Sau: „Tu ai murit, dar uite că eu n-am murit!” Erau cuprinse de 
groază, dar parcă și de satisfacția de a privi nenorocirea 
altcuiva. Însă niciuna nu îndrăznea să se repeadă la lup. 

Chenzhen simţea o rușine și o mânie greu de îndurat. 
Această scenă îl făcu să-și amintească de o scriere a lui Lu Xun, 
în care se vorbea despre o gloată de imbecili chinezi care se 
adunaseră să privească cum un compatriot de-al lor era hăcuit 
de un vagabond japonez. Exact la fel! Nu-i de mirare că 
neamurile nomade îi considerau pe chinezi niște oi. Lupul care 
mânca oaia era un ticălos, fără îndoială, dar mai de temut erau 
oamenii care puteau privi, întocmai ca oile, plini de egoism, cu 
inimile împietrite, fără să schițeze un gest. Asta era de-a 
dreptul descurajam. 

Dorji părea puţin îngândurat. Un vânător vestit al brigăzii 
duce un student să vadă cum prinde lupul marmota, lăsând 
turma nesupravegheată, așa încât un lup îi prinde o oaie în 
plină zi. Dacă oaia nu mai este, nici mielul nu se mai poate 
hrăni, nu mai are cum să pună grăsime pe el și nu mai poate 
trece iarna. În domeniul creșterii animalelor, acesta se numea 
accident din neglijență. Chenzhen va fi aspru criticat, iar Dorji 
nu va fi absolvit de răspundere. Mai neplăcut era însă că se vor 
găsi câţiva care să înceapă să-i critice tocmai pe ei, care voiau 
să crească un lup: cum de s-a întâmplat așa ceva tocmai celor 
care cresc lupi? Păi, pentru că celor cărora nu le e mintea la oi, 
cu siguranţă că nu le pasă de felul în care le scot la păscut: 
oamenii care cresc pui de lup trebuie să se aștepte la 
răzbunarea lupului. Aceia din brigadă care se opun ideii de a 
crește un lup vor face din accidentul ăsta o mare tevatură. 
Chenzhen era cu atât mai speriat, cu cât se gândea mai mult. 


Dorji se uita în continuare la lup prin binoclu și, tot privind, 
se simţea din ce în ce mai încrezător. Zise: 

— Oaia moartă o treci în contul meu, dar pielea de lup tot 
mie îmi revine. Dacă-i dau pielea lui Bao Shungui, el ne va 
lăuda pe amândoi. 

Lupul se uita ţintă la oameni, dar în același timp sfâșia oaia 
cu viteză și mai mare, înghițind ditamai bucăţile. Dorji zise: 

— Şi cel mai inteligent lup poate face prostii mari dacă e 
mort de foame. Nu se gândește că în curând nici n-o să se mai 
poată mișca? Am impresia că lupul acesta e cam prost; nicio 
marmotă n-a putut prinde, și mai mult ca sigur că n-a mâncat 
nimic de câteva zile. 

Chenzhen văzu că jumătate de oaie dispăruse în burta 
lupului, care se umflase cât un butoi. Atunci întrebă: 

— Gata? 

Dorji îi spuse: 

— Nu te grăbi, mai stai. În scurt timp o să fie numai bine. Ne 
repezim la el dinspre sud, ca să-l gonim spre nord. Acolo mai 
sunt alți ciobani, care ne pot ajuta tăindu-i calea. 

Dorji mai privi puţin, apoi spuse: 

— Pe cai! 

Cei doi se prinseră de mânerul șeii și săriră pe cai, luând-o la 
goană spre partea de sud a pajiștii pe care păștea turma. Lupul 
se pregătise demult să o zbughească, așa că atunci când văzu 
oamenii și caii că se reped spre el mai luă câteva înghiţituri și 
lăsă jumătatea de oaie, luând-o la fugă spre nord. Dar după ce 
alergă nebunește câteva zeci de metri, începu să se 
împleticească, și abia atunci își dădu seama ce greșeală făcuse, 
așa că se opri și se lăsă pe vine cu capul plecat. Dorji strigă: 

— Nu-i bine! Elai mai repede! Lupul vrea să vomite ce a 
mâncat. 

Atunci Chenzhen văzu cum lupul se îndoaie ca un arc și, 
încordându-și stomacul, începe să dea afară bucăţile mari de 
carne pe care tocmai le înghiţise. Profitând de această rară 
ocazie, cei doi se repeziră cu și mai mare avânt și imediat se 
apropiară de lup. 

Chenzhen știa că lupul poate să vomite ceea ce a mâncat 
numai pentru a-și hrăni puii, dar nici prin cap nu i-ar fi trecut 
că e în stare să recurgă la această metodă pentru a-și ușura 
povara în caz de retragere. Totuși, așa înnebunit de foame cum 


era, nu se dovedea chiar prost. Dacă reușea să-și golească 
rapid stomacul, atunci dandanaua rămânea făcută. Chenzhen 
zorea calul pentru a ţine pasul cu al lui Dorji, care era mai 
rapid. Strigau tare, ca să sperie lupul, dar și ca să le atragă 
atenţia ciobanilor care se aflau în partea de nord. Dorji se 
apropia din ce în ce mai tare, așa că lupul n-avu încotro și 
trebui să se oprească din vărsat și s-o ia repede la fugă, de data 
asta însă parcă de două ori mai repede. Când se mai apropie 
puţin, Chenzhen văzu că pe iarbă era o cantitate destul de 
mare de carne însângerată de oaie rămasă în urma lupului. 
Deveni și mai agitat și dădu în cal să alerge mai repede. 

Pare-se că în burta lupului mai rămăsese destulă carne care 
nu avusese timp să se transforme în energie: deși alerga 
repede, nu avea viteza cu care fugea de obicei. Calul cel iute al 
lui Dorji alerga tot mai repede, până ce ajunse la aceeași viteză 
ca a lupului și, după o vreme, lupul își dădu seama că nu mai 
are cum să scape de urmăritori, așa că o coti deodată într-o 
parte, pe o pantă abruptă, vrând să folosească tactica bine 
cunoscută de lupii de stepă atunci când trebuie să scape de 
urmăritori: să se prăvălească la vale, riscându-și viaţa. Atunci 
apăru din spatele muntelui și Sangjie, care, agitând tomakanul, 
îi tăie lupului retragerea, speriindu-l atât de tare, încât începu 
să tremure. Însă nu avu decât un moment de ezitare și într-o 
clipă schimbă direcţia, repezindu-se către cea mai apropiată 
turmă. Chenzhen fu iarăși luat prin surprindere. Acum lupul 
utiliza tactica inducerii dezordinii în turma de oi, care astfel îi 
împiedicau pe urmăritori, oprindu-i locului, pentru ca el să 
aștepte în mijlocul turmei o ocazie de a ieși din încercuire. 

Dorji profită însă de acel moment de ezitare a lupului și, 
repezindu-se ca un glonţ, zbură aproape de lup, iar Sangjie se 
duse repede către turmă. Lupul tocmai își schimbase direcţia, 
când îl văzu pe Dorji aplecându-se deodată și întinzând 
tomakanul cel lung. Laţul fluturând ca un steag se și prinse 
dintr-odată pe gâtul scurt și gros al lupului. Până să apuce să-și 
tragă capul, Dorji răsuci reteveiul, prinzându-l strâns în lat, 
atât de strâns, încât sfoara îi intră în carne în partea din spate 
a urechilor, sugrumându-l. Dorji nu-i mai dădu lupului vreme să 
respire, ci întoarse brusc calul și târî lupul în fugă. 

De acum, lupul nu mai avea ce să facă: sfoara era tot mai 
întinsă din cauza greutăţii lui, iar limba îi ieșea de un cot. Cu 


gura căscată și plină de sânge, încerca în zadar să respire. În 
gură nu avea însă decât sânge cu spume. Dorji dădu bice 
calului să urce panta, iar strânsoarea deveni și mai puternică. 
Chenzhen venea și el în urma lupului și vedea cum se zbate din 
răsputeri, începând deja să agonizeze. Abia atunci răsuflă 
ușurat, căci în sfârșit scăpase de răspunderea pentru accident. 
Cu toate acestea, nu se simţea cuprins de euforie, ci privea fix 
la lupul care se lupta cu moartea pe pământul stepei. Stepa 
aceasta era de o cruzime fără egal: exigenţele impuse 
vieţuitoarelor pentru supravieţuire erau extrem de dure, cea 
mai mică neatentie sau neglijenţă duce la eliminare. În inima 
lui Chenzhen năvăli o tristeţe fără margini. Pentru el, acest lup 
era cât se poate de inteligent și de viteaz. În societatea umană 
un luptător atât de brav și de deștept n-ar fi fost biruit. 

Când calul ajunse la jumătatea pantei, lupul nu mai mișca, 
dar încă scuipa sânge. Dorji descălecă și trase tomakanul cu 
amândouă mâinile, ca să nu lase lupul să se ridice. Când și-l 
aduse în faţă, apucă bâta pe care și-o legase la încheietura 
mâinii și-l pocni repede cu ură în cap, apoi luă cuțitul prins la 
șaua calului și-l împlântă în pieptul lupului. Când descălecă și 
Chenzhen, lupul nu mai sufla. Dorji lovi în picioarele lupului și 
văzu că nu au nicio reacţie. Atunci își șterse fruntea de 
sudoare, se așeză pe iarbă și-și aprinse o ţigară. 

Sangjie veni și el în fugă și văzu lupul mort. Îl lăudă pe Dorji, 
apoi se duse să-l ajute să bage oile în ţarc. Chenzhen se duse și 
el repede la turma lui și le adună la un loc, apoi le îndreptă 
spre casă și fugi în vârful dealului, să vadă cum jupoaie Dorji 
lupul. Cum era vară și foarte cald, se temea că blana ar putea 
prinde miros, așa că se gândi să n-o lase întreagă, ci s-o taie ca 
pe cea de oaie și s-o întindă. Când Chenzhen se dădu jos de pe 
cal, Dorji întinsese pielea lupului pe iarbă, ca să se usuce la 
soare. 

Chenzhen zise: 

— E pentru prima dată când văd cu ochii mei un lup prins de 
gât și sugrumat. Cum de ai avut atâta curaj? 

Dorji hohoti și zise: 

— Eu am văzut mai demult că lupul ăsta e mai prost, căci, 
dacă era mai deștept, își trăgea capul din primul moment, cum 
l-a atins laţul. 

Chenzhen zise: 


— Dar ai o putere nemaipomenită, mă înclin în faţa ta. Eu să 
fi exersat și trei ani, și cinci ani, și tot n-aş fi fost în stare de o 
asemenea măiestrie. Ca să nu mai spun că nici calul nu prea m- 
a ajutat, primăvara viitoare trebuie neapărat să îmblânzesc și 
eu câţiva mânji buni, căci nu faci nimic în stepă fără un cal 
rapid. 

Dar Dorji spuse: 

— Lasă-l pe Bătu să-ţi aleagă unul, doar el e fratele tău. 
Sigur o să-ţi dea unul mai bun. 

Chenzhen își aminti deodată de lupul pe care-l luase Dorji să- 
l crească și atunci îl întrebă: 

— Am fost foarte ocupat în ultimul timp și n-am prea avut 
timp să mai trec pe la tine. Cum o mai duce lupul tău? Nu ţi-a 
zis nimeni nimic? 

Dorji clătină din cap și zise: 

— Nu-mi mai aminti, l-am omorât alaltăieri. 

Chenzhen se posomori și îl întrebă agitat: 

— Cum? L-ai omorât? Dar de ce? Ce ţi-a venit? 

Dorji spuse oftând: 

— Trebuia să-l leg și eu cu lanţ, ca tine. Al meu era oricum 
mai mic decât al tău și nici nu era prea sălbatic, așa că l-am pus 
de la început laolaltă cu ceilalţi câini și într-o lună s-a și 
obișnuit cu ei; cine nu știa, nici nu zicea că e altceva decât un 
căţel. Apoi a început să se îngrașe tot mai tare și să crească 
mai repede decât ceilalţi, așa că s-a făcut cam cât un pui de 
câine-lup și toată lumea ajunsese să-l îndrăgească. Cel mai mult 
îi plăcea să se joace cu băieţelul meu, care are numai patru ani, 
dar care l-a îndrăgit tare mult. Cine s-ar fi gândit că, acum trei 
zile, tot jucându-se cu copilul, o dată s-a repezit și l-a mușcat de 
burtă de i-a dat sângele, ba chiar i-a sfâșiat o bucată de piele. 
Copilul s-a speriat grozav și a plâns de durere. Colţii lupului 
însă sunt infectați, mai otrăvitori ca ai câinelui. Așa m-am 
speriat, că din două bâte am terminat cu el. Apoi am luat 
repede copilul și l-am dus la Peng, care i-a făcut vreo două 
injecții, așa că nu s-a petrecut nimic grav până la urmă, dar 
burta copilului tot umflată este. 

Chenzhen simţi cum se umple de mânie și spuse repezit: 

— Trebuia să ai mai multă grijă. Să-i mai faci niște injecții 
copilului zilele astea. Nu te speria de niște injecții, căci pot 
înlătura pericolul turbării. 


Dorji îi zise: 

— Asta știe orice păstor, că, dacă te mușcă vreun câine, 
trebuie să faci repede injecții, dar dacă te mușcă un lup trebuie 
să ai și mai multă grijă. Lupul nu-i deloc precum câinele, toţi 
oamenii de pe-aici spun că nu se poate crește un lup, și într- 
adevăr așa este: lupul nu-și schimbă năravul lui de fiară și 
oricând se poate întâmpla un necaz. Eu te-aș sfătui și pe tine să 
renunti. lar al tău e mai mare și sălbăticia din el e mai 
puternică, așa că și otrava din colții lui trebuie să fie și mai 
afurisită; dacă nu ești atent și te mușcă, până aici ţi-a fost. 
Chiar și legat, nu poţi să știi... 

Chenzhen se temea și el puţin, se gândi o vreme, apoi spuse: 

— O să fiu atent. Mi-e greu să mă despart de el după ce l-am 
crescut până acum. Până și Gao Jianzhong, care înainte nici nu 
putea să-l vadă-n faţa ochilor, a ajuns acum să-l îndrăgească și 
se duce în fiecare zi să se joace cu el. 

Turma se îndepărtase. Dorji rulă pielea de lup și o legă la șa, 
apoi încălecă și plecă să mâne oile spre casă. 

Chenzhen se gândea la puiul de lup. Se duse lângă jumătatea 
de oaie care mai rămăsese nemâncată de lup, scoase din 
buzunar briceagul, tăie bucăţile hărtănite de colții lupului, 
scoase intestinele și nu lăsă decât inima. După ce puse totul în 
ordine, legă capul oii cu cureaua de la șa ca s-o ducă acasă să 
le-o dea câinilor și puiului de lup s-o mănânce. Apoi încălecă și 
porni spre casă cu inima grea. 

A doua zi, Dorji răspândi în toată brigada vestea cu oaia 
schimbată pe un lup. După ce-și primi blana, Bao Shungui nu 
mai conteni cu laudele la adresa lui Dorji. Îl lăudă tuturor celor 
din brigadă, dându-i drept răsplată treizeci de cartușe. După 
trei zile, un cioban tânăr de la grupa a treia se gândi și el să 
pună turma de oi drept momeală și se duse departe, sperând să 
facă și el schimb în același fel. Rezultatul fu însă că dădu peste 
un lup deosebit de experimentat care nu mâncă decât jumătate 
de pulpă de oaie, nu mai mult, așa că nu se umflă să 
plesnească. Viteza lui nu fu afectată în vreun fel, ba chiar fugi 
mai repede, mai cu forță, încât în câteva clipe nici urma nu i se 
mai zărea. Acel păstor tânăr fu aspru mustrat de Bilge în faţa 
colectivului, iar ca pedeapsă, o lună de zile el și familia lui nu 
avură voie să taie vreo oaie ca să mănânce. 


Capitolul 22 


„„Spiritul lupului negru, pe care unii samani ai 
manciurienilor, ai celor din neamurile daur, elunchun si 
ewenke îl venerau, era viteazul absolut invincibil, vrăjmaș al 
răului și ajutorul șamanilor în exorcism, iar de câte ori se ivea 
vreo primejdie, vreo vrajă ori apărea vreun demon al nopții 
făcător de rele, el era cel invocat pentru a nimici răul din 
întuneric. Acesta era un lup nebun, un demon rău și ucigaș. 

Fu Yuguang, Cartea șamanilor 

CÂND VENEA rândul lui Chenzhen să stea noaptea de veghe 
la turmă, știindu-l pe Erlang prin preajmă putea să rămână în 
iurtă și, la lumina opaiţului, să citească și să-și mai noteze câte 
ceva. Dar, pentru a nu le deranja somnul celorlalţi doi tovarăși, 
așeza masa cea scundă chiar lângă intrare și, cu două cărţi 
puse în picioare, făcea un paravan lângă opaiţ. Stepa era de o 
liniște desăvârșită: nu se auzea niciun urlet de lup, cei trei câini 
nu lătraseră deloc toată noaptea, dar stăteau cu urechile ciulite 
și nu slăbeau deloc vigilenţa. El nu ieși din iurtă decât o 
singură dată și dădu un ocol ţarcului oilor, cu lanterna aprinsă. 
Erlang era, ca de obicei, în partea de nord-vest, tolănit pe jos, 
dar treaz și atent, ceea ce-l făcea pe Chenzhen să se simtă 
liniștit. Pentru asta îl mângâie pe capul lui mare, în semn de 
recunoștință. Întors în iurtă însă, nu îndrăzni să închidă ochii și 
să adoarmă. Citi până spre dimineaţă și abia apoi adormi. A 
doua zi de dimineaţă, când se trezi, primul lucru pe care-l făcu 
după ce ieși din iurtă fu să-i dea de mâncare puiului de lup. 

De când veniseră pe noua pășune de vară, lupul se trezea 
cum se lumina de ziuă și se așeza ca un vânător la pândă, cu 
ochii ţintă la ușa de lemn a iurtei și la strachina lui de mâncare. 
Pentru el, pânda la strachina care era ca un fel de „pradă” era 
un soi de exerciţiu: întocmai ca lupii cei mari, el aștepta 
răbdător cea mai bună ocazie pentru a ataca. Aștepta ca 
„prada” să ajungă în dreptul lui, moment în care o ataca 
fulgerător, și, astfel, ceea ce ajungea în colții lui era considerat 
„pradă de vânătoare”, nicidecum mâncare primită de la om. În 
acest fel, lupul rămânea cu reputaţia neștirbită și cu un 
sentiment al independenţei. Chenzhen se prefăcea intenţionat 
că-i e teamă de el, și imediat se retrăgea câţiva pași, însă nu se 
putea abţine să nu chicotească. 

Înainte ca sezonul ploios să înceapă și pe platourile înalte ale 


stepei din Mongolia Interioară, mereu erau câteva zile de 
secetă și arșiţă și pare-se că în acest an vara era mai 
călduroasă decât în anii trecuţi. Lui Chenzhen i se părea că 
soarele mongol nu doar că răsărea mai devreme, dar era și mai 
aproape de pământ decât în Câmpia Chineză, căci pe la ora 
zece dimineaţa era deja la fel de cald ca în China la amiază, în 
plină vară. Razele puternice ale soarelui ardeau și aplecau 
firele de iarbă din jurul iurtei; fiecare fir devenea un pai uscat 
și gol pe dinăuntru. Încă nu apăruseră tântarii, însă muștele 
mari și verzi care invadaseră pășunea erau ca niște roiuri de 
albine sălbatice care se adunau în jurul oamenilor și animalelor 
și nu le mai dădeau pace. Atacau mai ales capul, înţepând ochii, 
nările, colţurile gurii, și în jurul rănilor și tăieturilor, sau se 
aciuau pe la carnea însângerată din iurtă. Oameni, câini chiar 
și puiul de lup scuturau necontenit din cap sau dădeau din 
mâini încercând să le alunge, căci erau nemaipomenit de 
enervante. Gălbenuș era însă mai isteţ și ajunsese la o 
asemenea pricepere că, atunci când zbura vreo muscă prin faţa 
lui, imediat o hăpăia și după ce o crănțănea de câteva ori o 
scuipa jos. În scurt timp, pământul din jurul lui se umplea de 
muște moarte, care arătau ca niște sâmburi de pepene verde. 

Razele soarelui erau din ce în ce mai insuportabile, din 
pământ începuseră să iasă aburi, tot platoul acela de stepă era 
atât de fierbinte, încât semăna cu o imensă tigaie încinsă în 
care cineva aruncase frunze de ceai verde, căci verdeaţa se 
uscase întocmai ca frunzele de ceai. Toţi câinii zăceau în 
semiluna de umbră din partea de nord a iurtei, cu gura căscată 
și cu limba atârnândă, gâfâind amarnic, în vreme ce burta le 
tresălta în ritmul alert al respirației. Chenzhen văzu că Erlang 
nu era printre câinii care stăteau la umbră. 1l fluieră de două 
ori, dar nu apăru. Cine știe pe unde hoinărea, poate se dusese 
să se răcorească la râu. De la o vreme, oamenii nu-i mai ziceau 
„câine sălbatic”. Toate nopţile cât făcuse de pază, Erlang își 
îndeplinise conștiincios datoria, însă de cum se lumina de ziuă, 
după ce „ieșea din tură”, nu mai știa nimeni nimic de el, se 
ducea încotro vedea cu ochii. Nu era ca Gălbenuș și ca Yile, 
care păzeau cu devotament gospodăria și pe timpul zilei. 

Acum situaţia lupului era cea mai neplăcută. Sub soarele 
torid, mai era legat și cu un lanţ de fier încins, neavând unde să 
se adăpostească, așa că se prăjea ca vai de el. Iarba din cercul 


lui, călcată de atâtea ori în picioare, se ofilise, locul 
prefăcându-se într-un mic deșert rotund, ca o plită pusă pe foc 
pe care se pusese nisip la încins. Lupul însuși era ca o castană 
blănoasă care se cocea acolo și parcă mai avea puţin până să 
crape. Așadar, sărmanul de el nu numai că era captiv, dar de 
sus și de jos era pus la prăjit cu totul, ca un condamnat cu 
păcate grele care își ispășea pedeapsa nemiloasă. 

Cum vedea că se deschide ușa, lupul se ridica în două labe 
schelălăind, dar cum lanţul și zgarda îl ţineau locului, nu-i mai 
rămânea decât să dea disperat din lăbuţele din faţă, bătând 
aerul. În acele momente se vedea că ultimul lucru la care 
aspiră este puţină umbră ori puţină apă. De fapt, ce-și dorea el 
cel mai tare era mâncarea. Pentru lup mâncarea era Cerul, și în 
ultimele zile Chenzhen observase că, oricât ar fi fost de cald, 
lupul nu refuza niciodată mâncarea, ba chiar parcă îi era cu 
atât mai foame, cu cât era mai cald. Lupul dădea disperat din 
lăbuţe, nerăbdător ca Chenzhen să aducă strachina în interiorul 
cercului său. Apoi, după ce punea laba pe „prada lui de 
vânătoare”, îl gonea pe Chenzhen cât colo. 

Chenzhen era abătut. Când vara lua în stăpânire stepa, după 
obiceiul mongolilor, principala hrană era laptele, iar carnea se 
împuţina drastic: nu mâncau decât micul dejun și cina, și 
rareori vedeai la masă cărnăria de mai înainte. Principalul fel 
era constituit din tot felul de fierturi cu cereale, terci de mei, 
caș și tot felul de lactate: brânză dulce, brânză sărată, unt, 
smântână și altele. Mongolilor le place să mănânce lapte 
proaspăt vara, dar studenţii nu au învăţat încă să-și facă astfel 
de feluri și, pe lângă faptul că nu se obișnuiseră cu preparatele 
din lapte în locul celor din carne, nici nu puteau suferi 
lactatele. Cui putea să-i facă plăcere să se scoale la trei 
dimineaţa și să mulgă vaci câteva ore bune, pentru ca după 
aceea să mai stea să bată laptele cu făcăleţul în putinei, de mii 
și mii de ori, ca să iasă laptele fermentat. Iarăşi, nu dorea 
nimeni ca pe la cinci după-amiază, când veneau vacile de la 
păscut, să mai stea vreo patru, cinci ore la muls, pentru ca a 
doua zi să se apuce din nou de toată corvoada, adică să ia 
laptele să-l fiarbă, să pună brânza la presat, să o taie și apoi să 
o usuce. Studenţii preferau să-și încălzească puţin la aburi orez 
fiert înainte ori tăiţei, baozi, jiaozi sau plăcintă cu legume, 
numai să nu facă brânză. Vara, când mongolii mâncau lactate, 


studenţii chinezi culegeau tot felul de plante, praz și usturoi 
sălbatic, crizantemă, chitră, păpădie și altele. Era o plantă pe 
care cei veniţi din nord-est o numeau „halgai”, un fel de spanac 
cu frunze mari și iuți. Pe timpul cât se renunţa la carne, 
mongolii și studenţii își schimbau gusturile și treceau la lucruri 
mai proaspete, spre disperarea lui Chenzhen și a puiului de lup. 

Oamenii stepei rareori tăiau oi vara, în primul rând pentru 
că, tăind o oaie mare, nu aveau cum să o pună la păstrat. Era 
mult prea cald, erau prea multe muște, după două zile începea 
să se împută și să facă viermi. Mongolii obișnuiau, așadar, să ia 
carnea și să o taie în bucățele mici, să o dea prin făină ca să nu- 
și depună muștele ouăle pe ea și să o lege cu sfoară. Apoi o 
atârnau undeva la umbră în iurtă, ca să se usuce, în fiecare zi 
când făceau de mâncare, luau vreo două bucățele și le puneau 
în tăiței, numai așa, ca să prindă puţin gust de carne. Dacă se 
întâmpla să fie înnorat vreo două zile, carnea se strica și 
apăreau viermii. Apoi, având în vedere că vara era sezonul în 
care oile puneau pe ele grăsime, după ce se îngrășau bine 
trebuiau să mai pună încă un strat până toamna. Dacă nu aveau 
două straturi de grăsime, vara următoare erau ca niște schelete 
ambulante, cu carne puţină, grăsime deloc și fără gust. Când 
venea vremea ca oile să fie tunse, dacă le tăiai pe cele slabe 
nici nu prea aveai ce face cu pielea, nu-ţi dădea nimeni nici 
două parale pe ea. Poate doar să faci curelușe pe care să ascuţi 
foarfecele cu care să le tunzi primăvara și toamna. Moș Bilge 
zicea că este o risipă să tai oi vara. Felul în care mongolii 
renunţau la carne peste vară semăna cu felul în care 
agricultorii mureau de foame primăvara, nemaiavând grâne de 
niciun fel. 

Deși în stepa Elun erau oameni puţini și turme numeroase, 
politica era de așa natură că vara oamenilor nu le era permis să 
mănânce carne pe săturate. Cu penuria de carne din toată 
China, fiecare oaie era un bun de mare preţ. 

Studenţii, care din toamnă până-n primăvară mâncaseră 
carne de se săturaseră, se trezeau dintr-odată fără pic de 
carne, ceea ce li se părea insuportabil, și mereu cereau să se 
facă o excepţie în cazul lor. Dar toate cererile în acest sens pe 
care le adresau forurilor superioare erau respinse. Cum îl 
vedea pe Chenzhen apărând în ușă, Kasmai lua niște smântână 
amestecată cu zahăr tos și cu griș și-i îndesa în gură, râzând, 


apoi îi mai pregătea și niște brânză dulce pe care să o ducă la 
ei în iurtă, făcându-l astfel să renunţe la gândul de a mai adresa 
cereri de tăiere a oilor. Dacă studenţii din grupă primeau 
cumva aprobare pentru a tăia o oaie, imediat luau jumătate din 
carne și o împărțeau cu colegii din celelalte grupe, așa că 
pentru câteva zile puteau să se bucure cu toţii de carne 
proaspătă. Cu toate acestea, carnea pusă la păstrare în fiecare 
iurtă se tot împuţina. 

Oamenii ca oamenii, dar ce se întâmpla cu puiul de lup? 

De câteva zile, când venea vremea să-i ducă lupului strachina 
cu mâncare, Chenzhen punea și câte un dram de carne urât 
mirositoare, altceva nu prea avea ce face. Lupul mânca rapid, 
iar Chenzhen, întorcându-se cu strachina în iurtă, se tot gândea 
ce să mai facă. Se așeză să mănânce micul dejun privind cele 
câteva bucățele de carne uscată de oaie, apoi ezită puţin, dar 
până la urmă le luă și le puse în strachina lupului. Lupul nu era 
cum erau câinii: el nu mânca terci de mei sau mei fiert dacă nu 
avea gust de carne, dacă nu avea bucățele de carne, sau măcar 
niște oase, ci stătea ca pe ghimpi și își rodea lanţul nemulțumit. 

Chenzhen puse și câteva bucăţi de usturoi murat în supa de 
tăiţei cu carne uscată, mâncă și el două boluri, iar ce rămase 
puse în strachina lupului, apoi amestecă totul cu un făcăleţ, ca 
să aducă la suprafaţă bucăţile de carne, să poată fi văzute. 
Ridică strachina și mirosi, dar își dădu seama că mirosul de 
carne nu era prea puternic, așa că se gândi să mai adauge 
puţin seu de oaie pe care-l folosea la opaiț. Cu zilele acestea 
calde de vară, seul din vasul de lut se înmuiase și cam mirosea. 
Noroc că lupul primea și mâncare care aducea cu carnea 
putrezită de animal, carevasăzică pentru lup mergea și niște 
seu rânced. Cele două opaițe din iurtă, care aveau încă seu de 
astă-iarnă, erau folosite seara de Chenzhen și Yangke, care mai 
citeau câte ceva la lumina lor. Era greu de spus dacă le va mai 
ajunge seul până în miezul toamnei. Puiul însă tocmai trecea 
prin perioada aceea foarte importantă în care i se dezvoltau 
oasele, așa că el n-avu încotro și se hotări să renunţe un timp la 
lectură. Rămânea să citească ziua, pe lumină. Și, la urma 
urmelor, n-avea decât să îngroașe obrazul și să meargă la 
Kasmai să-i ceară. Dacă auzeau că nu aveau destul seu pentru 
opaiț ca să poată citi, Bilge și Kasmai făceau tot posibilul să le 
dea. Vara erau atât de ocupați și de obosiţi, iar ocaziile de a-i 


spune bătrânului tot felul de povestiri istorice sau de a mai 
asculta de la el istorisiri erau rare. 

Chenzhen scoase o lingură de seu moale din vasul de lut și îl 
adăugă la conţinutul fierbinte al străchinii, care se transformă 
într-o zeamă unsuroasă. Mirosi din nou și văzu că acum era pe 
deplin satisfăcător, că se putea considera o mâncare în toată 
regula, numai bună de servit lupului. Puse terciul de mei din 
tigaia de aluminiu în străchinile câinilor, dar nu se îndură să le 
mai adauge și lor niște seu. Vara, când carnea era pe sponci, 
câinilor le era sortit să petreacă o perioadă în care să nu se 
sature decât pe jumătate. 

Când împinse ușa, văzu câinii, care demult se îngrămădiseră 
înaintea ei. li hrăni și aşteptă până ce aceștia terminară grăbiţi 
și se retraseră la umbră în spatele iurtei. Abia apoi luă și 
strachina lupului și se duse să i-o dea. Mergând, strigă conform 
obiceiului: 

— Lupu' mic, lupu' mic, masa-i gata! 

Lupul fu cuprins pe dată de entuziasm și începu să sară în 
sus, puţin lipsind să se sugrume cu lanţul. Chenzhen împinse 
castronul în cerc, apoi se retrase degrabă doi pași și rămase 
nemișcat să privească lupul cum lipăie carnea, unsoarea și 
tăiţeii. Din câte se vedea, era destul de satisfăcut de mâncarea 
aceea. 

Dar hrănirea lupului trebuia făcută zi de zi, iar și iar. 
Chenzhen își dorea ca puiul de lup să ţină minte eforturile și 
sacrificiile care s-au lăcut pentru creșterea lui și măcar pentru 
aceasta să-l considere un prieten sincer din altă specie și să-l 
îndrăgească. Se gândea adesea că, în viitor, după ce el și soţia 
lui vor avea copii, poate că la un moment dat copiii lui vor 
rămâne singuri. Avea însă încredere că lupul are puteri magice 
și că, în stepa în care bântuie setea și foamea, lupoaica putea 
primi la sânul ei un copil părăsit și că haita de lupi ar putea să-l 
ia în grijă, făcând din el un adevărat pui de lup. Dacă nu ar fi 
existat o prietenie care să depășească limitele speciei umane și 
pe cele ale speciei lupilor, toate aceste „legende” n-ar fi avut 
cum să apară. De când luase lupul să-l crească, Chenzhen 
fusese deseori marcat de visuri și de fantezii asemeni acelor 
basme. Când era mic, la școală, citise o povestioară sovietică 
despre un vânător care a salvat un lup și care, după ce i-a 
vindecat rănile, i-a dat drumul înapoi în pădure. După aceea, 


într-o dimineaţă, deschizând ușa cabanei sale, vânătorul a găsit 
în faţă șapte iepuri sălbatici puși pe zăpadă, alături zărindu-se 
numeroase urme de lup... Aceasta fusese prima poveste despre 
prietenia dintre om și lup pe care o citise Chenzhen, cu totul 
diferită față de celelalte cărţi sau filme despre lupi. Majoritatea 
cărţilor vorbeau despre bunica mâncată de lup, lupul care a 
mâncat iezii, lupul care a răpit copilul și l-a mâncat și alte 
povești înspăimântătoare și crude. Până și lupul descris de Lu 
Xun în cărţi era, ca de obicei, crud și rău. De aceea el a rămas 
fascinat de povestirea aceea sovietică și n-a uitat-o după atâţia 
ani. Deseori se visa pe el însuși acel vânător, care mergea prin 
nămeţi în adâncul pădurii să se întâlnească cu prietenul său, 
lupul, cu care se rostogolea prin zăpadă luptându-se voinicește. 
Sau gonea în spinarea lupului peste întinderea albă de 
zăpadă... 

Acum avea propriul lup pe care putea să pună mâna, să-l 
mângâie. Nu trebuia decât să-l hrănească bine și n-avea decât 
să se rostogolească cu el de gât prin iarba înaltă și verde, ceea 
ce și făcuse de câteva ori. Visurile sale erau ca și îndeplinite pe 
jumătate. Însă cealaltă jumătate era ceva la care parcă nu avea 
curajul să viseze: liota de mici câini-lupi lăsaţi de lupul crescut, 
care apoi era liber să se întoarcă la stepa și la haita lui. In 
visurile sale, Chenzhen se mai vedea călare pe cal în fruntea 
unei haite de câini-lupi, pe care-i ducea până în inima stepei, 
strigând să se audă în toate văile: „Lupu' mic, lupu’ mic, masa-i 
gata! Am venit! Am venit!” Și atunci, în lumina apusului de 
soare peste stepa nesfârșită, un lup cenușiu ca oţelul, mare și 
puternic ca un tigru, împăratul lupilor, în fruntea unei haite de 
lupi urlând și venind ca viforul, mânat de dorul atâtor ani, de 
emoția revederii, se repezea spre grabnică îmbrăţișare... Din 
păcate însă, aceste locuri erau presărate cu pajiști. Nu erau pe 
ele păduri, iar în tabere erau vânători, câini de vânătoare, puști 
și tomakane. Și chiar dacă, atunci când va crește, lupul se va 
întoarce în stepa lui, nu va putea nicidecum să-i lase plocon 
câte șapte iepuri mari deodată, un dar adus în faţa ușii iurtei 
sale... 

Chenzhen descoperi că prin venele sale curgea ca un șuvoi 
năvalnic și un strop de sânge de păstor nomad și, deși strămoșii 
lui fuseseră țărani get-beget, el nu se simţea urmaș de ţăran 
din rasa cea mai pură: nu era realist, harnic, pragmatic, 


descurcăreţ și cu picioarele pe pământ, cum erau toţi urmașii 
de ţăran și de confucianist din China, care dispreţuiau și 
destrămau brutal visurile și fanteziile. Dacă avusese curajul de 
a-și îndeplini jumătate din visuri, trebuia să găsească forța și 
curajul de a duce la îndeplinire și cea de-a doua jumătate, cea 
mai dificilă. Îşi dorea ca stepa să poată trezi în el spiritul acela 
vizionar și aventuros pe care și-l reprimase atâta amar de 
vreme. 

Puiul de lup terminase de lipăit tot ce se mai putea găsi în 
strachina de mâncare. Se făcuse de mai mult de o jumătate de 
metru, iar când era sătul arăta chiar și mai mare, mai 
impunător, căci îi depășise cu o jumătate de cap pe toţi căţeii 
de-o vârstă cu el. Chenzhen puse strachina la loc lângă ușă, 
apoi intră în cercul lupului, căci acum venise vremea în care se 
putea așeza turcește lângă lup și se putea hârjoni cu el în voie. 
Îl tinu puţin în braţe, apoi îl puse pe picioarele sale, cu burta în 
sus, pe care începu să i-o maseze ușor. În stepă, când câinii se 
luptau cu lupii, cel mai vulnerabil punct era burta; o dată 
sfâșiată, moartea era sigură. Acesta era motivul pentru care 
nici câinii și nici lupii nu-și lăsau vreodată burta expusă în faţa 
fârtaţilor în care nu aveau încredere sau în fața altor animale. 
Deși lupul lui Dorji fusese ucis tocmai din cauză că-i rănise 
copilul, mușcându-l rău, Chenzhen îl lăsa pe al lui să-l prindă de 
degete, să i le lângă, ba chiar să i le muște. Avea încredere că 
puiul nu-l mușcă de-adevăratelea, ci doar îl morfolește puţin, în 
joacă, cum făcea cu fraţii și surorile lui: cu o limită, nu ajungea 
până într-acolo încât să-i dea sângele. Și dacă lupul avea 
încredere să-și lase burta descoperită în faţa lui, el să-și 
ferească degetele de dinţii lupului? Ceea ce găsea el în privirile 
lupului nu era decât prietenie și încredere. 

Apropiindu-se amiaza, soarele ardea atât de tare, încât 
reușise să tocească și ţepii ascuţiţi ai firelor de iarbă, goale pe 
dinăuntru, făcând verdeaţa ofilită să se aplece la pământ. 
Supliciul puiului de lup reîncepea. Căsca gura larg, gâfâind 
întruna, iar din vârful limbii îi picura salivă. Chenzhen scoase 
carpeta groasă din jurul iurtei și o prinse pe acoperiș, așa încât 
acum venea aer din toate părțile, ca într-un foișor de vară, dar 
în același timp semăna cu o colivie imensă. Așa putea sta în 
iurtă să citească, dar să se mai și uite, din când în când, la 
puiul de lup. Nu știa cum ar mai putea să-l ajute. Lupului de 


stepă nu-i era deloc teamă de vremea rea, căci lupii aceia care 
nu erau în stare să suporte gerul cumplit sau vipia copleșitoare 
erau eliminaţi îndată de stepa nemiloasă. Nu supravieţuiau 
decât cei puternici. Totuși, dacă era prea cald, lupii se puteau 
adăposti la umbra stâncilor din munţi. Chenzhen îl auzise pe 
moș Bilge zicând că vara, când ești cu oile la păscut și dai de 
vreun loc mai răcoros, să nu te repezi să lași oile să se 
odihnească imediat, ci mai întâi să te duci și să verifici în 
fiecare tufiș sau snop de iarbă dacă nu cumva e vreun lup „la 
pândă”. 

Chenzhen nu găsea o soluţie pentru a-l mai răcori puţin pe 
lup și, oricum, avea de gând să vadă mai întâi până la ce 
temperatură putea să reziste. Până și vântul care intra în iurtă 
era de-acum fierbinte. Nicio vacă din turmele taberei nu mai 
păștea, toate moţăiau tolănite în nămolul de pe malurile râului. 
Turmele de oi din depărtare stăteau în vale în bătaia vântului, 
toropite, dormindu-și somnul de după-amiază, în timp ce pe 
creste își făcuseră apariţia „corturi” albe, triunghiulare. 
Ciobanii erau înnebuniți de zăpușeală, așa că înfipseseră 
tomakane în găurile marmotelor, legaseră de guler halatele 
albe în vârful tomakanelor, iar la poale puseseră câte doi 
bolovani, ridicându-și astfel câte un cort umbros sub care să se 
adăpostească pentru scurtă vreme. În corturile acelea erau 
mereu câte doi ciobani: unul dormea, celălalt veghea oile. 
Numai în cele mai toride zile vedeai ridicându-se astfel de 
corturi albe. Chenzhen nu mai putea să șadă locului. 

Puiul de lup se încinsese așa de tare, că dădea semne de 
agitaţie, nu putea nici să stea în picioare, nici să se tolănească. 
Căldura din stepă, care venea în valuri, ca apa, îi frigea 
lăbuţele. Mereu se muta de pe una pe alta și se tot uita de jur 
împrejur. Căutând cu privirea căţeii și văzându-l pe unul care 
se adăpostise sub car, începu să smucească de lanţ, foarte 
nemulțumit. Chenzhen ieși repede din iurtă. Era îngrijorat; 
dacă-l mai lasă mult în soare chiar se va coace și va crăpa, 
întocmai ca o castană dulce, și atunci medicul veterinar din 
zonă nu va mai avea cum să-l ajute. Dar ce să facă? In stepă e 
vânt puternic; oamenii n-au decât pelerine, nu folosesc 
umbrele, așa că nu avea cum să-i pună lupului o umbrelă de 
soare. Să tragă un car ca să se poată adăposti sub el? Dar carul 
e foarte complex alcătuit, nu știa cum să facă, lanţul cu care 


era prins se putea agăța în roţi, sugrumându-l. Cel mai bine era 
să-i facă și lui un cort din-acela triunghiular cum aveau 
ciobanii, dar nu-i prea dădea mâna. Oamenii și animalele din 
jur se prăjeau toţi la soare. Dacă se găsea careva care să pună 
la adăpost un lup, cum rămânea cu „solidaritatea de clasă”? 
Atunci toți acei păstori și studenţi care se împotriveau ideii de a 
crește un lup chiar că aveau ce să spună, în partea aceea, toată 
lumea era ocupată și parcă oricum dăduseră uitării puiul de 
lup. La urma urmei, din faptul că ai furat un pui de lup nu se 
face așa mare tărăboi. Tocmai de aceea Chenzhen nu putea să 
atragă atenţia, aducându-le aminte oamenilor despre tărășenia 
cu lupul. 

Luă din găleata din car un polonic cu apă proaspătă și i-o 
puse în faţă lupului, care se băgă cu capul în strachina cu apă 
și o lipăi parcă dintr-o suflare. Apoi se repezi și se ascunse la 
umbra trupului lui Chenzhen de razele acelea ucigașe. Arăta ca 
un orfan sărman, ţinându-se parcă de picioarele lui cu toată 
puterea, nelăsându-l să plece. Chenzhen rămase așa în picioare 
o vreme, apoi simţi în ceafă o durere înțepătoare și își dădu 
seama că, dacă nu se duce de acolo, soarele, îi va crăpa pielea. 
Atunci ieși din cerc și vărsă jumătate de găleată de apă pe 
pământul încins de acolo. Începură să iasă aburi de ziceai că a 
dat la o parte capacul de pe oală. Lupul își dădu seama că 
temperatura pământului tocmai coborâse puţin și imediat se 
culcă pe jos să se mai odihnească, deoarece stătuse în picioare 
neîntrerupt câteva ore bune. Dar în câteva clipe nisipul se uscă 
la loc și puiul fu nevoit să-și reia turele, din cauza fierbinţelii 
pământului. Chenzhen chiar nu mai avea nicio soluţie, nu putea 
să-i toarne apă încontinuu, și chiar dacă ar fi făcut astfel, ce s- 
ar fi întâmplat când venea rândul lui să iasă cu oile la păscut? 

Intră în iurtă, dar n-avea chef să citească. Era îngrijorat că 
puiul de lup va face insolaţie, va slăbi sau chiar va muri din 
cauza arșiței. Nu se gândise că, ţinându-l legat, va garanta 
siguranța oamenilor și a animalelor, dar nu va garanta 
siguranţa lui. Dacă ar fi stat într-un singur loc, i-ar fi făcut un 
țarc. Măcar așa ar fi putut sta la umbra zidurilor. Nu cumva se 
va dovedi că în condiţii de nomadism primitiv nu se poate să 
crești un lup? Nici măcar moș Bilge nu știa cum să crească un 
lup și nu avea nicio astfel de experienţă pe care să o poată 
împărtăși. 


În tot acest răstimp, Chenzhen nu-și dezlipise ochii de la lup, 
tot gândindu-se și frământându-se, dar nereușind să găsească o 
soluţie. 

Puiul de lup continua să se învârtă acolo, în cercul lui, și 
poate că și creierul i se învârtea la fel. Tot învârtindu-se astfel, 
parcă descoperi pajiștea de dincolo de cercul său, care ar fi fost 
mult mai puţin încinsă decât nisipul din cercul lui. Atunci se 
duse și pipăi de câteva ori cu picioarele de dinapoi pământul de 
acolo, care parcă nu ardea așa tare. Se mută în afara cercului 
și se tolăni acolo, lăsându-și numai capul și gâtul dincoace de 
linia cercului. Lanţul stătea astfel întins ca o vergea, dar putea 
în sfârșit să-și întindă gâtul să se odihnească. Deși stătea tot în 
bătaia soarelui, măcar căldura de dedesubt se mai domolise. 
Chenzhen se bucură așa demult, că-i veni să-l pupe. Mișcarea 
asta atât de inteligentă a puiului îi mai dădu o rază de speranţă. 
In sfârșit, găsise o soluţie și, până să se încălzească și mai tare, 
îi va găsi lupului alt loc pe care să stea, la fiecare câteva zile, 
adică imediat ce se va ofili iarba călcată în cerc, rămânând 
numai nisip gol, îi va și schimba locul, în inima lui, Chenzhen 
era bucuros să afle că puterea de a supravieţui a lupului o 
depășea de departe pe aceea a omului, căci, dacă era în stare 
să găsească, fără îndrumările mamei, o soluţie pentru a-și 
rezolva problemele, ce se mai putea spune de cei adunaţi 
laolaltă în haită? Atunci se mai liniști și, stând în capul oaselor, 
luă cartea și începu să citească. 

În afara iurtei se auzi tropot grăbit: erau doi cai care veneau 
în galop pe cărăruia ce trecea prin dreptul ușii, la vreo 
douăzeci de metri. Chenzhen se gândi că era vreun stăvar care 
trecea pe acolo, așa că nu dădu prea multă atenţie. Dar, spre 
surprinderea lui, când cei doi cai ajunseră în apropierea iurtei, 
cotiră brusc și, părăsind cărăruia, se duseră drept către locul 
unde era puiul de lup. Speriat, acesta se ridică pe picioarele 
dinapoi, trăgând de lanţ. Omul din faţă scoase tomakanul și 
prinse gâtlejul lupului, apoi trase cu toată puterea, ridicându-l 
în aer. Toată puterea aceasta cu care era mânuit tomakanul, 
ura cu care se aruncau asupra lui arătau că, de fapt, oamenii 
aceia nu doreau decât să-l ucidă, și numai cu strânsoarea 
lanţului puteau într-o clipă să frângă gâtul lupului. Puiul abia 
căzu bufnind pe pământ, că cel de-al doilea om îl plesni deodată 
tare cu lațul tomakanului, tăindu-i pielea. Cel din faţă struni 


calul și luă bâta în cealaltă mână, cu gând să descalece și să 
mai dea în pui. Dar Chenzhen strigă tare, speriat, apoi luă 
sucitorul și se repezi afară ca un nebun. Când cei doi văzură 
expresia disperată de pe faţa lui Chenzhen, o luară la 
sănătoasa, ridicând nisipul în urma lor. Nu se mai auzi decât o 
voce care strigă: 

— Lupii ne mănâncă mânjii, și el îi crește, dar lasă că tot îl 
omor eu într-o zi! 

Gălbenuș și Yile se repeziră după ei lătrând, dar apoi veniră 
lângă iurtă. Cei doi cai plecară în galop spre herghelia lor. 

Chenzhen nu văzuse deslușit cine erau cei doi oameni, dari 
se părea că unul dintre ei era ciurdarul acela care fusese 
criticat de moș Bilge, iar celălalt era un stăvar de la grupa a 
patra. După violenţa și repeziciunea cu care dăduseră buzna 
cei doi, își dădea seama că aveau un scop precis, acela de a 
ucide puiul. Lui Chenzhen îi fusese dat să vadă cu ochii lui cât 
de înspăimântător poate să fie un atac-fulger al călăreţilor 
mongoli. 

Se duse repede lângă pui, care stătea chircit cu coada între 
picioare, mort de spaimă, iar picioarele îi tremurau așa de tare, 
că nici nu putea sta drept și arăta ca un pui de găină abia 
scăpat din ghearele pisicii. Se trase împleticindu-se lângă 
Chenzhen, ca un pui care se îndeasă sub aripa cloștii. 
Tremurând și el, Chenzhen îl luă în braţe, așa că om și lup 
tremurau acum laolaltă. Se repezi să-i pipăie gâtul care, din 
fericire, nu era frânt, ci avea doar o bucată de piele sfâșiată din 
cauza ștreangului. 

Dedesubt se vedea o dungă sângerie. Inima puiului de lup 
bătea să-i spargă pieptul. Chenzhen încercă să-l liniștească, 
mângâindu-l și gângurindu-i ceva, și abia reușiră amândoi să se 
oprească din tremurat. Se duse în iurtă și aduse o bucăţică de 
carne uscată ca să-l consoleze pe pui. După ce puiul o mâncă, 
Chenzhen îl luă din nou în braţe și, lipindu-i capul de faţa sa, îl 
strânse la piept, apoi îl mângâie pe burtă și văzu că bătăile 
inimii i se mai liniștiseră puţin. Lupul era încă înspăimântat și 
se uita neîncetat la Chenzhen, iar după ce se uită așa o vreme 
începu să-i lingă falca. Chenzhen fu nemaipomenit de înduioșat 
de acest gest: era a doua oară când avea parte de astfel de 
pupături, dar prima dată când se vedea răsplătit cu 
recunoștință. Așadar, povestea cu lupul care-i adusese șapte 


iepuri binefăcătorului său nu era chiar o invenţie. 

Dar în adâncul sufletului său, Chenzhen se simţea de-a 
dreptul prăbușit, căci lucrul de care-i era cel mai teamă se 
întâmplase în cele din urmă. Creșterea lupului îi jignise pe 
majoritatea păstorilor. Simţea că aceștia se îndepărtaseră de el 
și îl tratau cu mai multă răceală. Până și vizitele lui moș Bilge 
la iurta lor se răriseră drastic. Părea că fusese pus de mongoli 
în categoria veneticilor, ca Bao Shungui sau ceilalți muncitori 
care încălcau legile pământului. Spiritual vorbind, lupul 
reprezenta totemul mongolilor, dar lupul în carne și oase era 
marele lor dușman. Indiferent însă din ce unghi ai privi, 
spiritual sau material, creșterea unui lup în stepă era ceva cu 
totul nepermis. Faptul că el făcuse totuși acest lucru 
reprezenta o blasfemie din punct de vedere spiritual și o 
trădare din punct de vedere material. Încălcase fără echivoc 
porunca Cerului și încălcase tabuurile mongolilor și ale culturii 
lor. Nu știa dacă mai putea păstra multă vreme puiul, dacă-l va 
mai putea crește. El dorea doar să afle taina inestimabilă a 
„totemului lup, spiritul stepelor”, căci nu se poate să cuprinzi 
cu o singură privire totemul lupului care lăsase urme atât de 
adânci în istoria întregii lumi și a Chinei, în special, și care 
pierea încet-încet, o dată cu stingerea vieţii nomazilor stepei, 
precum trupurile oamenilor din stepe care se făceau ţărână 
trecând prin lup și se stingeau fără a lăsa nici măcar un semn 
în urmă. Poate că acesta era cel din urmă prilej pe care-l mai 
putea prinde pentru a rămâne credincios propriilor opinii. 
Trebuia să ţină de el cu dinţii, cu colţi de lup, continuând să-și 
susțină argumentele. Se duse să-l caute pe Erlang, dar acesta 
nu se întorsese acasă. Dacă ar fi stat el de veghe, nu ar mai fi 
îndrăznit nimeni să se apropie, în afară de păstorii din grupa 
lui. Erlang era în stare să izgonească îndată caii străinilor, 
băgându-i în sperieți, așa încât aceștia o luau iute la sănătoasa. 
Își dădea seama ce vedere ascuţită trebuie să fi avut călăreţii 
aceia doi care, văzând că Erlang nu e prin preajmă, se 
hotărâseră să treacă la atac. 

Soarele nu mai trimitea cea mai grozavă arșiță de care era 
capabil într-o astfel de zi, în schimb, pământul stepei adunase 
toată dogoarea de care era în stare tocmai în micul cerc al 
lupului. Deși căldura de sub trupul său se mai înmuiase 
întrucâtva, capul și gâtul tot ca pe plită îi stăteau lipite, iar 


acum gâtul mai era și rănit, așa că din când în când se mai 
ridica, dădea câteva ture, apoi se culca la loc. 

Cum nu mai putea citi, Chenzhen începu să mai trebăluiască 
prin casă. Curăţă prazul sălbatic, bătu ouăle de rață, făcu 
umplutura și frământă coca, apoi umplu și prăji plăcintele. 
Toate acestea îl ţinură ocupat preţ de vreo jumătate de ceas. 
Dar când se uită din nou la lup să vadă ce face, rămase mut: cu 
coada ridicată în sus își săpa o groapă, aruncând cu nisip în 
toate direcţiile, de parc-ar fi slobozit artificii. Chenzhen se 
curăţă de coca ce-i rămăsese pe mâini, apoi ieși din iurtă și 
intră în cercul lupului, unde se lăsă pe vine, privind plin de 
curiozitate la ce făcea acesta. 

Lupul săpa viguros o groapă în jumătatea de sud a cercului, 
fiind intrat pe jumătate în ea, dând din coadă dezordonat în 
timp ce împroșca necontenit nisipul pe care-l scotea. După o 
vreme, lupul ieși din vizuină și, cu amândouă lăbuţele din faţă, 
împinse mormanul de nisip înapoi. Plin de nisip, din cap până-n 
picioare, micuțul îi aruncă lui Chenzhen o privire în care se 
vedeau sălbăticia și fervoarea care-l cuprinseseră, de parcă ar 
fi săpat într-o mină de aur și nestemate, nu alta, mânat de 
lăcomie și de nerăbdare. 

De fapt, ce voia să facă acolo? Oare să sape până la parul de 
care era legat, pentru a se putea retrage la umbră? Nu, poziţia 
nu era cea corectă. Direcţia în care săpa el nu avea legătură cu 
parul, care oricum era înfipt foarte adânc în pământ, deci și 
groapa lui ar fi trebuit să fie foarte adâncă. Cum săpa el în 
partea de sud, stătea cu spatele la par, pe direcţia nord-sud, 
direct cu spatele la soare. Dar deodată Chenzhen fu plăcut 
surprins să-și dea seama care era intenţia puiului. 

Lupul scosese ceva pământ de acolo, dinăuntrul gropii, și se 
tot mișca înainte și înapoi, cu gura larg deschisă și gâfâind 
nevoie mare. Ba intra în groapă să mai scurme puţin, ba ieșea 
afară și muta pământul de colo-colo. Ochii îi luceau foarte 
puternic și nu avea deloc răgaz să se mai uite și la Chenzhen. 
Privi așa o vreme, după care nu mai putu să rabde și-i spuse 
încet: 

— Lupuşorule, ia-o mai încet, că-ți rupi lăbuţele. 

Dar lupul îi aruncă o privire cu coada ochiului de parcă 
râdea, fiind foarte mândru de ce făcea el acolo. 

Nisipul din groapă era puţin mai umed și, oricum, mult mai 


rece decât cel galben de la suprafaţă. Luă și Chenzhen un 
pumn de nisip și văzu clar că era umed și puţin mai rece. Se 
gândi atunci ce deștept putea să fie lupul acela; cum se gândise 
el să-și facă o vizuină care să-l apere de razele soarelui, de 
zăduf, de oameni și de pericole, în general, un loc unde să se 
poată adăposti, mai răcoros și mai umbros. Fără îndoială că așa 
se gândise, căci în groapa aceea era mai răcoare, era întuneric, 
umezeala îi prindea numai bine și, cum gura gropii era 
îndreptată spre nord, cu fundul spre sud, soarele n-avea cum să 
pătrundă acolo și să pârjolească pământul, căci numai în timpul 
cât săpase își pusese la adăpost jumătate din trup de razele 
îndrăcite ale soarelui. 

Cu cât pătrundea mai adânc în pământ, cu atât lumina era 
mai slabă, și cu siguranţă avea să se bucure de binefacerile 
întunericului, apropnndu-se de ceea ce își propusese. 
Întunericul, întunericul, acesta era mediul pe care-l îndrăgeau 
lupii. Întunericul însemna răcoare, siguranţă, fericire. De acum 
înainte nu se va mai teme de amenințările și atacurile 
îngrozitoare ale vitelor, ale cailor, ale oamenilor. Săpa din ce în 
ce mai dezlănţuit și se simţea atât de bine, încât pur și simplu 
nu-i venea să închidă gura. După vreo douăzeci de minute, nu 
se mai vedea decât o codiță blănoasă care se mișca voios, în 
vreme ce întregul corp al lupului era vârât în răcoarea și 
întunericul vizuinii. 

Chenzhen era din nou impresionat de extraordinara putere 
de supravieţuire și înţelepciune a lupului. Își aminti de vorba 
aceea: „Din dragon dragon se naște, din phoenix se naște 
phoenix, iar odrasla de sobol sapă casa în nămol.” Șoarecele 
care își sapă vizuina în pământ măcar și-a văzut părinţii făcând 
astfel. Pe când puiul acesta de lup nici nu făcuse ochi când 
fusese luat din casa lui: nici vorbă să fi văzut el la mama lui 
cum se sapă o vizuină. Apoi, câinii din jurul lui, chiar dacă l-au 
văzut pe el, tot nu au învăţat să facă și ei la fel, pentru că ei 
sunt animale care nu-și sapă vizuini. Atunci, cine îl învățase pe 
puiul de lup cum se face? Unde mai pui că metoda prin care și- 
a săpat vizuina, precum și direcţia în care a orientat-o erau 
exact așa cum trebuiau să fie: distanţa era perfectă. Dacă ar fi 
fost prea departe de par, atunci lanţul i-ar fi stânjenit mișcările. 
Pe când el își alesese ca loc de începere a săpăturilor exact 
punctul aflat la jumătatea distanţei dintre par și linia cercului, 


așa încât putea folosi jumătate din lungimea lanţului pentru a 
se băga în groapă. Ei, de la cine să fi învăţat el toate aceste 
lucruri? Poate că în stepă erau mulţi lupi mari care nu aveau o 
asemenea capacitate instinctuală de a alege cea mai bună 
poziţie. Şi atunci, cum a putut el singur să-și dea seama ce are 
de făcut? 

Chenzhen era așa de surprins, că simţea furnicături în tot 
trupul. Puiul acesta de doar trei luni și ceva, care crescuse fără 
posibilitatea de a învăţa ceva de la părinţii lui, reușea fără 
ajutor să rezolve probleme de o importanţă capitală. Cu 
siguranţă era mai inteligent decât cainn, ba chiar decât mulţi 
dintre oameni. Să fi fost chiar atât de puternică moștenirea 
genetică a lupului? Chenzhen trase concluziile numai pe baza a 
ceea ce vedea: moștenirea genetică nu reprezenta decât 
miezul; altfel, nivelul de inteligenţă al acestui lup era deosebit 
de înalt. Uite, el, care era om în toată firea, stătuse și-și 
frământase creierii o zi întreagă, și tot nu-i trecuse prin cap să-i 
sape puiului o groapă oblică pentru a-l feri de razele soarelui. 
lată cum un homo sapiens al zilelor noastre primea o lecţie de 
supravieţuire de la un pui de lup mic și amărât, lecţie la care 
greu ar fi putut accede în altfel. Chenzhen nu putea decât să se 
recunoască învins, căci prin inteligenţa sa lupul îl depășea cu 
mult. li rămânea doar să accepte cu convingere deplină că 
lupul pur și simplu l-a avut la degetul mic. Așa se explica de ce, 
atunci când se hârjonea cu el, puiul de lup îl trata cu o oarecare 
„egalitate” inexplicabilă. In acel moment, lui Chenzhen i se 
părea că lupul nici măcar nu se uită la el. In ochn lui plini de 
sălbăticie era mereu ceva care-l înspăimânta, parcă spunea: nu 
mai face atât pe grozavul, stai să mă fac eu mare și atunci mai 
vorbim. Atunci Chenzhen devenea tot mai nesigur în legătură 
cu felul în care lupul se va purta cu el atunci când va fi mare. 

În sinea lui însă, Chenzhen era foarte bucuros. Îngenunche 
pe pământ și privi minute în șir, părându-i-se că până atunci el 
nu hrănise un animal, ci adusese ofrande de mâncare unui mic 
maestru respectabil și admirabil. Era încrezător că micul lup l- 
ar putea învăţa o mulţime de lucruri: curajul, înţelepciunea, 
tenacitatea, răbdarea, dragostea de viaţă, faptul de a nu fi 
niciodată mulțumit de sine, de a nu renunţa, de a înfrunta 
condiţiile neprielnice, făurind astfel un eu mai puternic. Se 
gândea chiar, în chip tainic, ce bine le-ar prinde chinezilor ca, 


în afară de totemul dragonului, să-l mai aibă și pe cel al lupului. 
Ar mai putea atunci să fie umiliţi, pierzându-și ţara în mâinile 
străinilor? Ar mai fi atunci posibil ca democraţia, libertatea, 
prosperitatea să fie puse sub semnul îndoielii? 

Cu coada înţepenită în sus, lupul lucra plin de aplomb și, cu 
cât săpa mai adânc, cu atât se simţea mai răcorit și mai voios, 
de parc-ar fi regăsit mirosul acela de pământ din vizuina 
întunecoasă în care se născuse. Chenzhen își dădu seama că 
lupul nu-și săpa un simplu adăpost răcoros și sigur, ci parcă 
scormonea după amintirile atât de dragi ale copilăriei, după 
mama și fraţii lui. În imaginaţia lui, săparea acestei vizuini 
devenea un gest foarte complex, în care se amestecau 
entuziasmul, nerăbdarea, bucuria și, în același timp, tristeţea. 

În colţurile ochilor lui Chenzhen înmuguriră lacrimi. Era din 
ce în ce mai legat de puiul acela de lup, dar se simţea ca un 
ucigaș care-i distrusese căminul, viaţa fericită și liberă în 
familia lui. Dacă nu s-ar fi băgat el, până acum lupul s-ar fi dus 
demult cu mama și tatăl lui în călătorii și în bătălii. Chenzhen 
avea o bănuială, și anume că puiul acela atât de special este 
tocmai fiul lupului alb, al starostelui lupilor din stepa Elun. 
Așadar, dacă ar fi apucat să stea să înveţe pe lângă haita atât 
de experimentată pe fronturile stepei, poate că atunci când ar fi 
crescut ar fi devenit regele noii generaţii de lupi. Din păcate 
însă, tot acest viitor plin de glorie fusese ruinat de un chinez 
venit de la mare depărtare. 

Lupul săpă până ce lungimea lanţului nu-i mai permise să 
înainteze. Chenzhen nu avea de gând să i-l mai lungească 
puţin. Prin aceste locuri nisipul este destul de moale și 
sfărâmicios - acolo unde ajunsese lupul cu săpatul dăduse de 
un strat de pământ format din rădăcini de iarbă și turbă, iar 
dacă l-ar fi lăsat să mai sape, mai mult ca sigur că vreun cal ori 
vreo vacă, venind și călcând pe acolo, l-ar fi îngropat de viu. 
Așa că frenezia săpatului fu curmată brusc, iar lupul începu să 
mârâie și să chelălăie de nervi, ieși din vizuină și începu să 
tragă disperat de lanţ. Dar zgarda îl strânse de rana de la gât, 
și atunci căscă gura și începu să gâfâie de durere. Totuși, nu 
era dispus să cedeze, așa că se smuci în continuare până obosi. 
Atunci se tolăni gâfâind cu gura căscată pe grămada de pământ 
proaspăt scos din groapă, întinse gâtul și privi vizuina 
îngândurat, iar Chenzhen se gândi la ce idee i-o mai fi venit. 


Lupul se mai calmă din gâfâit, apoi își vâri capul în groapă. 
După o vreme, de acolo începu să ţâșnească din nou pământ în 
toate părţile. Chenzhen rămase iarăși surprins. Se aplecă 
repede mai mult spre gura vizuinii, să vadă ce se întâmplă. 
Atunci descoperi că lupul se apucase să-și lăţească vizuina: își 
dăduse seama că, dacă în adâncime nu mai poate înainta, 
atunci nu avea decât să o lărgească. Acum nu-și mai căuta 
amintirile mamei și ale fraţilor, ci își săpa un culcuș, unul 
confortabil în care să intre cu totul și să nu stea înghesuit. 
Chenzhen se așeză, mut de uimire. Pur și simplu nu-i venea să 
creadă. De la început, de când alesese locul, până la felul în 
care lucrase săpătura astfel încât să-i încapă tot corpul, toată 
lucrarea fusese bine făcută, de la cap la coadă. Nu era nimic de 
refăcut și nici nu se risipise material. Nu putea să înţeleagă 
defel de unde venea toată această pricepere extraordinară. Şi 
poate că tocmai din cauza acestei „neputinţe de a înţelege 
ajunsese neamul stepei să-și ia lupul drept totem. 

Vizuina răcoroasă, în care se putea adăposti, era acum gata. 
Puiul stătea confortabd de-a latul ei, iar Chenzhen chiar nu mai 
știa ce să zică. Se uita întruna la lupul din vizuină care îl privea 
cu ochii lui de un verde strălucitor, înspăimântători în 
întuneric, ca un lup adevărat, din sălbăticie. Se vedea că acum 
lupul părea preocupat să savureze mirosul de pământ umed al 
vizuinii întunecoase, de parcă s-ar fi întors la cuibul lui din 
pustiu, la sânul mamei, lângă fraţii și surorile lui. 

Lupul de acum era unul foarte calm, parcă tocmai evadat din 
ținutul acela nesigur, populat de oameni și de animale 
domestice, ascunzandu-se în cazemata sa, în lumea lui de lup. 
Acum putea în sfârșit să doarmă și el liniștit, să viseze lupi. 
Chenzhen bătători pământul din faţa gropii și împrăștie nisipul 
pe cercul lupului. Puiul avea acum 
0 casă nouă și sigură. Această extraordinară ispravă îi readuse 
lui Chenzhen încrederea în forța de supravieţuire a lupului. 

La lăsarea serii, când se întoarseră acasă, Gao Jianzhong și 
Yangke văzură vizuina aflata la mică distanţă de intrarea în 
iurtă și rămaseră și ci foarte surprinși. Yangke spuse: 

Sus, pe deal, cu oile, oamenii se topesc de arșiţă și 
înnebunesc de sete. Mă temeam că lupul n-o să poată face faţă 
acestei veri toride. 

1 ) ar nu m-am gândit că e în stare de un asemenea lucru. E un 


lupușor fermecat! 

Gao Jianzhong spuse și el: 

— Fermecat, nefermecat, chestia e că trebuie verificat dacă 
lanţul e în ordine, dacă parul e la locul lui, dacă zgarda e prinsă 
bine. Altfel, ne mai trezim cu vreun tunel de evadare pe-aici, și 
să vezi atunci ce-o să mai râdă păstorii și colegii. 

Toţi trei puseră deoparte jumătate din plăcintele cu praz și 
ou de rață ca să i le ducă puiului. Apoi Yangke strigă că masa e 
gata, și atunci lupul ieși imediat din vizuină, luă plăcintele și se 
băgă cu ele înăuntru, val-vârtej. Deja se stabilise că acela era 
teritoriul lui exclusiv: de aici încolo nimeni nu-l va mai putea 
deranja în vreun fel. 

Se întoarse și Erlang acasă, după o zi întreagă de hoinăreală. 
Avea burta plină și botul unsuros, cine știe ce jivină vânase prin 
munți. _ 

(i. Ilbenuș, Yile și cei trei pui apărură și ei. Incepură să lingă 
grăsimea de pe botul lui Erlang, deoarece demult nu mai 
văzuseră ceva cu grăsime și pofta de carne îi înnebunea. 

Auzind lătratul lui Erlang, micul lup ieși rapid din vizuină. 
Erlang veni mai aproape de cercul lui, iar lupul începu să-i 
lingă botul. Erlang descoperi vizuina lupului și îi dădu ocol de 
câteva ori plin de curiozitate și surprins, apoi se așeză la 
intrare, parcă râzând, apoi băgă botul în vizuină ca să 
cerceteze. Atunci puiul se cățără în spinarea lui, de parcă i-ar fi 
fost tată, și începu să ţopăie și să facă tumbe. Era așa de vesel, 
că și uitase de rana de la gât; își vedea mai departe, plin de 
cutezanţă, de viaţa lui de animal sălbatic. 

După apus, arșița se potoli și începu să bată un vânt răcoros. 
Atunci Yangke puse pe el o haină mai groasă și se îndreptă spre 
turmă alături de Chenzhen, care mergea să-l ajute să strângă 
oile. Oile sătule nu trebuiau zorite, așa că cei doi mergeau 
încet, de parcă se plimbau, adunându-le în cerc acolo unde nu 
era mei gard, nici ţarc, mei vreun fel de adăpost. Păstoritul de 
vară presupunea ca la lăsarea serii oile să se așeze undeva în 
dosul iurtei, într-o parte, și să-și petreacă noaptea acolo. De 
aceea, vara, păzirea turmei pe timp de noapte era o treabă 
foarte grea și plină de primejdii. Cei doi nu-și permiteau să fie 
neatenţi și cel mai teamă le era că haita va dibui puiul de lup și 
va încerca să se răzbune cumva. 

Ziua unui lup debutează o dată cu venirea nopţii. Atunci 


puiul începu să alerge, zornăindu-și lanţul și ducandu-se din 
când în când să-și admire opera. Cei doi se așezară lângă 
cercul său, admirând în liniște vietatea cu ochii ca smaraldele. 
Nu știau dacă nu cumva haitele de lupi simţiseră deja mirosul 
puiului, dacă nu cumva mamele de lupi care-și pierduseră pun 
se aflau la pândă undeva, prin vreo râpă, nu departe de acolo. 

Chenzhen îi povesti lui Yangke tot ce se întâmplase în ziua 
aceea, apoi îi spuse: 

— Trebuie să găsim o modalitate să facem rost de puţină 
carne, altfel o să-i afecteze dezvoltarea. În plus, dacă nu stă 
Erlang de pază, e prea periculos. 

Yangke spuse: 

— Azi, pe deal, am mâncat carne de marmotă friptă. Dorji a 
prins-o. Dacă ar prinde mai multe, i-am cere și noi una, așa am 
avea carne și pentru lup, și pentru câini. Numai că ciobanii și 
turmele fac prea multă gălăgie și sperie marmotele, și nu mai e 
așa de ușor să le prinzi. 

Cu sufletul greu, Chenzhen spuse: 

— Am acum o mie de griji, dintre care cea mai mare e aceea 
că lupii ar putea veni noaptea să fure puiul. Noaptea, lupoaica 
este cuprinsă mai mult de instinctul ei matern și e și mai 
turbată de când a rămas fără pui, așa că ar putea pune la cale 
răzbunarea. Dacă reușește să aducă haita de lupi și să vină 
peste noi în puterea nopţii, să ne ucidă mieii și turmele de oi, 
suntem terminați. 

Yangke spuse oftând: 

— Păstorii spun cu toţii că e foarte posibil ca lupoaica să-l 
caute. Anul acesta în stepa Elun oamenii au scotocit zeci de 
vizuini de lup. Așa că s-ar putea ca zeci de lupoaice să caute un 
moment prielnic să se răzbune. Ciobanii se gândesc să vină să 
ucidă puiul de lup, iar colegii din alte grupe se împotrivesc cu 
înverșunare ideii de a-l crește. Azi era să mă și iau la bătaie cu 
Xiao Peng și ceilalți, căci ziceau că, dacă se întâmplă vreo 
nenorocire, o vor păţi toți studenţii din brigadă. Așa că acum 
toate ne stau împotrivă. Mai bine am face cumva să-i dăm 
drumul lupului și, gata, zicem că nu știm cum a reușit să rupă 
lanţul și a evadat; atunci scăpăm de toate problemele. 

Apoi Yangke luă puiul în braţe și, mângâindu-l pe cap, spuse: 

— Cu toate astea, mi-ar fi foarte greu să mă despart de el, 
nici de fratele meu nu sunt așa de apropiat. 


Chenzhen spuse plin de venin: 

— Orice ai face, chinezilor le e teamă ba de lup, ba de tigru. 
Acum, dacă am intrat în vizuina lupului și am prins unul, nu 
putem face treaba pe jumătate, trebuie să o ducem până la 
capăt și să-l creștem. 

Yangke spuse repede: 

— Mie nu mi-e teamă de responsabilităţi, dar mi-e așa de 
milă să-l văd cum stă toată ziua legat cu lanţul, ca un prizonier. 
Lupul ţine cel mai mult la libertate, pe când acum este tot 
timpul în jug. Ai tu inima să-l vezi așa? Eu am impresia că, în 
străfundul sufletului meu, am ajuns demult să mă închin 
totemului lupului. Acum înţeleg de ce s-a opus moș Bilge ideii 
creșterii lui. Pentru că, într-adevăr, este o blasfemie. 

În sinea lui, și Chenzhen se simţea contrariat, dar păstra 
aceeași fervoare, aceeași încăpățânare de mai înainte, așa că îl 
fulgeră pe Yangke și-i spuse: 

— Cum crezi că n-aş vrea să-i dau drumul înapoi în munţi? 
Numai că acum nu se poate. Sunt încă multe probleme pe care 
nu le-am elucidat. Libertatea puiului de lup este o problemă, 
dar dacă în viitor n-o să mai rămână niciun lup în toată stepa, 
ce ne facem? Mai punem atunci problema libertăţii? Atunci și 
ție o să-ţi pară foarte rău. 

Yangke se gândi o vreme și ajunse la un compromis. Cu un 
aer șovăitor, spuse: 

— Păi... atunci să-l ținem mai departe. Văd eu cum găsesc o 
altă „petardă cu două capete”. Lupii sunt asemenea călăreţilor 
din stepă: cel mai mult se tem de praful de pușcă, de tunurile 
care bubuie. Cum îl auzim pe Erlang că simte haita, fac eu niște 
„bombiţe și tu le arunci către ei, una câte una. Așa îi vom năuci. 

Chenzhen se mai domoli puţin și spuse: 

— De fapt, tu ai în tine mult mai mult spirit de lup și curajul 
de a înfrunta pericolele. Ce zici, nu-ţi cauţi și tu o femeie 
mongolă cu care să te însori? Și n-o să fie ea mai aprigă decât o 
lupoaică? 

Dar Yangke dădu repede din mână și spuse: 

— Vezi să nu afle toată lumea, că, dacă se va găsi vreuna mai 
sălbatică, o să se ia după mine ca o mică lupoaică, iar eu n-o să 
mă descurc. Până una-alta, trebuie să mă apuc și eu să-mi fac 
măcar o iurtă, acolo. 


Capitolul 23 


Dong Zhongshu răspunse: „Cei din Qin nu erau așa, căci la 
ei cărturarii, când propuneau legi, înțăptuiau vorbele lui Hanfei 
și urau pe acei suverani care erau lacomi ca niște lupi, 
considerându-i oameni de nimic... “ 

Sima Guang, îndrumar folositor în guvernare 

Cu SPATELE LA ȘANTIERUL CUPRINS DE FORFOTĂ, 
Yangke privea lebedele albe din mijlocul pășunii. Orice, numai 
să nu se întoarcă și să privească spre șantier. De când Bao 
Shungui ucisese lebăda și o mâncase, visa nopţile cum apa din 
iazul acela se făcea sângerie, cum lacul acela albastru, 
împânzit cu dâre de sânge, se înroșea tot mai tare... 

Treizeci și ceva de muncitori veniţi din zonele agricole ale 
Mongoliei Interioare prinseseră rădăcini în pământul stepei. 
Intr-un timp extraordinar de scurt, își construiseră case stabile 
din pământ. Străstrăbunicii acestor muncitori angajaţi pe un 
an, sau chiar sezonieri, fuseseră cândva păstori adevăraţi, apoi 
bunicii lor au ajuns pe jumătate agricultori și pe jumătate 
ciobani, până când, în zilele noastre, sau mai degrabă ale lor, 
ajunseseră să are ogoare tocmai în stepă. Pământul stepei este 
însă sterp și nisipos, așa că, atunci când s-a dovedit că nu-i 
poate hrăni, s-au strămutat pe pășuni, ca păsările migratoare. 

Vorbeau fluent mongola și chineza, știau cum e viaţa de 
păstor, dar erau ţărani get-beget, oameni ai ogoarelor care 
cunoșteau câmpiile de unde veniseră ca pe propriul buzunar și 
care se pricepeau de minune să valorifice resursele locale și să 
construiască ferme agricole. De câte ori mergeau cu oile la 
adăpat pe malul iazului, Chenzhen și Yangke mai treceau și pe 
la șantierul unde lucrau astfel de muncitori, să vadă ce mai fac 
și să mai stea puţin de vorbă. Yangke aflase că, fiind foarte 
mult de lucru, mai ales într-un timp foarte scurt, Bao Shungui 
dăduse ordin strict ca, înainte de începerea sezonului ploios, să 
fie terminate sediul provizoriu și baia de înmuiere, așa că, din 
câte se vedea, acești muncitori nu aveau prea mult timp să se 
mai ocupe și de lebedele de pe lac. 

Zilele acestea, Chenzhen și Yangke discutaseră adesea 
despre tacticile chinezilor de „masare a batalioanelor la graniţă 


5 Dong Zhongshu (195-115 î.Hr.) — cărturar al dinastiei Han, 
promotor al ideilor confucianiste. 


pentru ocuparea de noi teritorii” și de „mutare a populaţiei 
pentru a lărgi graniţa” ori despre cea de pe la sfârșitul dinastiei 
Qing de „declanșare a incendiilor pentru obţinerea de noi 
ogoare”. Pe aceste porţiuni de stepă pe care le-au tot înghiţit, 
politica de presiune asupra nomazilor se aplica și în zilele 
noastre. Dar Yangke nu pricepea cum se făcea că, deși toate 
ziarele și emisiunile de radio îl criticau pe Hrușciov pentru 
agricultura intensivă, pentru deșertificarea masivă, pentru 
nenumăratele necazuri pe care le-a abătut asupra oamenilor 
din stepă, în propria lor ţară se petreceau întruna exact 
aceleași lucruri. lar imnul de luptă al batalioanelor care 
cuceresc ogoarele fusese din ce în ce mai sonor în ultimii ani. 
Yangke nu se dusese în nord-est, nici în regiunea Xinjiang, 
unde erau mari unități care implementau agricultura, ci alesese 
stepa, deoarece auzise și văzuse toate acele povești și filme, 
picturi și dansuri rusești despre taiga, despre stepă; crescuse 
cu muzica rusească despre stepă și taiga. Marii scriitori, 
regizori, pictori, muzicieni şi dansatori ai Rusiei îl 
transformaseră și pe Yangke, prin iubirea lor pentru stepă și 
taiga, într-o „fiinţă” a acestor locuri. Nu se gândise că scăpase 
de batalioanele agricole din nord-est sau din Xinjiang, dar că, 
până la urmă, nu scăpase de agricultură. Se pare că, deși 
agricultorii nu se pot muta de colo-colo cu una cu două, nu se 
liniștesc până nu transformă în deșert toate zonele cultivate din 
stepă. 

Chenzhen nu putea decât să admire priceperea acestor 
muncitori de a construi. Prima oară când trecuse pe acolo era 
doar un loc gol. A doua zi însă, zidurile groase ale caselor erau 
mai înalte de un stat de om. Yangke dădu roată călare pe acolo 
de câteva ori și văzu că muncitorii luaseră de pe malurile 
lacului din apropiere pământ ierbos, scoţându-l cu niște lopeţi 
mari și aducându-l cu două rânduri de care, apoi făceau din el 
cărămizi pe care le uscau la soare. Cărămizile acelea erau de 
două ori mai mari și mai groase decât cele folosite la 
construirea Marelui Zid. Pământul umed, ierbos și alcalin de pe 
malul apei era, de fapt, un lut cu nuanţe gri-albăstrui, foarte 
vâscos, iar cărămizile păstrau în ele o reţea foarte deasă de fire 
de iarbă, astfel că, după ce se uscau, erau mult mai solide și 


6 Este vorba, de fapt, de mase de muncitori care desfășoară activităţi 
în construcţii, agricultură etc. 


mai rezistente decât casele din valuri de pământ sau din 
chirpici. Din lutul acela ierbos, adus de pe malul apei se puteau 
face cărămizi nenumărate, și era mereu nevoie de ele. Așa că 
zidurile pe care le ridicau muncitorii erau mai groase ca de 
obicei. Yangke pășise cu cizmele peste cărămizile acelea, 
dându-și seama că erau la fel de solide ca betonul armat. 

Din câteva care de cărămizi, muncitorii ridicau zidurile cu un 
rând. Cărămizile cu iarbă se lipeau bine de iarba pajiștii, apoi 
venea un strat de nămol, apoi al doilea rând de cărămizi. 
Lucrând așa, în trei grupe, după două zile înălţaseră deja 
zidurile unui rând de case. După ce se uscau bine, puteau să 
pună grinzile și acoperișurile. Din pajiștea aceea verde de la 
poalele dealului nu mai rămăsese nimic: se transformase într-o 
groapă de lut, ca un lot de orez încă neînsămânţat, cu noroiul 
răscolit peste tot, iar caii, vitele și oile trebuiau să facă un ocol 
pentru a merge să se adape. 

Pe pășunea cea nouă răsărise un rând de case. Lui Yangke i 
se părea că zgârie ochii mai supărător decât nisipul care îţi 
intră întâmplător sub pleoape. lurtele albe ridicate pe pășunea 
de o frumuseţe naturală nu stricau atât de brutal peisajul acela 
minunat. Însă șirul de case cenușii care apăruseră dintr-odată 
dădea aceeași impresie de urâţenie pe care ar da-o adăugarea 
unor cocini de porci la decorul baletului Lacul lebedelor. Lui 
Yangke acest lucru i se părea pur și simplu abominabil, așa că 
trimisese cereri peste cereri la șeful muncitorilor să se 
văruiască o dată toate acele case, ca să aducă cât de cât cu 
iurtele. Dar șeful îi răsese în nas cu nerușinare, zicându-i să 
scoată el banii să cumpere var, și atunci imediat are să le 
spoiască. Chenzhen se mâniase la culme, dar nu putea face 
nimic: pe pășune nu se găsea var, iar bani nu avea de unde să 
ia. E 

Groapa de la cariera de piatră de pe versant lua amploare. În 
general, pe dealurile stepei mongole, dacă se excava un rând 
nu mai gros de jumătate de metru de piatră, sub el dădeai 
imediat de rocă erodată, sfărâmată sau de pietriș. Straturile de 
rocă se desprindeau numai dacă băgai un băț mai gros, nu era 
nevoie de târnăcop, de burghiu sau de dinamită. Din piatra pe 
care o scoteau șapte, opt muncitori, pe versantul verde al 
muntelui apăruseră trei sau patru grămezi mari, care aduceau 
cu niște tumuli. 


În câteva zile, lucrările avansară, iar pe pășune apărură încă 
vreo douăzeci de muncitori veniţi cu căruţe încărcate cu fel de 
fel de bagaje, care mai de care mai colorate, de te ameţeau. 
Unii muncitori își aduseseră cu ei nevestele și copiii. Unu aveau 
în braţe câteva gâște aduse de pe la ei, din Manciuria, cu aerul 
deplin al oamenilor care au de gând să se stabilească aici, să 
prindă rădăcini pe pășune, să ia noul și să-l facă vechi. Yangke 
începu să i se plângă supărat lui Chenzhen că o pășune atât de 
frumoasă o să se transforme într-un sat nenorocit și jegos, cu 
colibe și orătănii gălăgioase, și că lacul lebedelor, care era o 
minunăţie, se va preface într-un iaz ordinar în care se vor 
bălăci gâștele. Chenzhen îi răspunse sumbru: 

— Pentru o populaţie care este exagerat de numeroasă, a 
găsi un mijloc de subzistență este ceva extrem de important, și 
nu există hrană îndeajuns ca să te mai apuci să cultivi și artă. 

Apoi Yangke află că acest grup de muncitori venea de fapt 
din locurile natale ale lui Bao Shungui, care abia aștepta să 
mute cât mai repede jumătate din satul lui pe pășunea din 
stepă. 

Mai trecură câteva zile și Yangke văzu că unele familii 
începuseră să sape șanțuri de irigare și să are pământul, între 
cele patru șanțuri făcându-și grădini cam de un hectar. După 
puţin timp, răsăriră acolo tot felul de verdeţuri, varză, ridichi, 
ţelină, castraveți, praz, usturoi, încât toţi studenţii veneau pe 
aici și cereau aceste ingrediente chinezești atât de rar văzute în 
stepă. 

Cărăruile odinioară șerpuitoare, făcute de carele trase de 
vite se îndreptaseră în urma trecerii tractoarelor care duceau 
lâna, aducând, în schimb, tot mai multe rude ale celor de la 
Direcţia Pășunilor, care luau lână și culegeau alune și plante 
medicinale. Cum se deschisese drumul către această vale a 
comorilor, pătrunseseră valuri după valuri de ţărani agricultori, 
așa că acum se auzea peste tot vorba chinezească cu accent 
mongol a neamurilor din Manciuria. Chenzhen îi povestise lui 
Yangke cum fusese asimilată cultura agricultorilor chinezi preţ 
de două, trei sute de ani de către manciurienii dinastiei Qing, 
pentru că locurile natale, cu pământ rodnic ale manciurienilor 
din cele trei provincii nord-estice - Heilongjiang, Jilin și 
Liaoning - aveau în comun plugăritul, așa încât problema 
asimilării nu a reprezentat cine știe ce dificultate. Dar 


asimilarea culturii chineze de către mongolii din stepă ar fi fost 
sinonimă cu asimilarea „pericolului galben”. 

Bao Shungui mergea în fiecare zi pe la șantier, făcând o 
fixaţie pentru potenţialul pe care-l avea această porţiune de 
pășune, și avea de gând să aducă anul următor încă patru 
brigăzi mari, să facă pășune de vară pentru patru brigăzi din 
toate pășunile, și astfel să facă loc pe porțiunile arabile și să 
intensifice agricultura. Până atunci, dacă era nevoie de cereale, 
aducea cereale, iar dacă era nevoie de carne, aducea carne, așa 
că avea tot ce-i trebuia pentru a-și chema toate neamurile și 
prietenii în această minunată vale cu un peisaj nemaipomenit, 
construind o fermă agricolă și zootehnică de familie. Era foarte 
aspru atunci când venea vorba de ritmul lucrărilor, dar 
muncitorii nu se supărau pe el. 

În schimb, moș Bilge și alți câțiva păstori bătrâni aveau 
mereu ceva de împărțit cu muncitorii. li puseseră să astupe la 
loc șanțurile de irigaţii din jurul grădinilor, deoarece căzuseră 
în ele câţiva cai care trecuseră noaptea pe acolo. Apoi, după ce 
fuseseră astupate șanțurile, apăruseră câteva garduri mai 
înalte de un stat de om, iar pe faţa lui Uliji se vedea clar cât 
regretă că a deschis această nouă pășune. 

Cu spatele la șantierele acelea foarte gălăgioase, Yangke se 
străduia din greu să se concentreze asupra peisajului ce i se 
deschidea în față, admirând vreme îndelungată acel minunat 
lac al lebedelor, dorindu-și mai mult decât orice să păstreze în 
minte acea imagine. În ultimele zile, dragostea lui pentru acest 
lac al lebedelor ajunsese chiar să depășească în intensitate 
obsesia lui Chenzhen pentru lupul de stepă. Era îngrijorat la 
gândul că, poate peste un an, pe malurile râului se vor 
îngrămădi numeroasele turme de animale ale celorlalte trei 
brigăzi și imensele șantiere ale muncitorilor. Și dacă va fi să se 
taie complet stufărișul de pe lac, lebedele rămase nu vor mai 
avea cortina verde în spatele căreia să se adăpostească. 

Yangke încălecă și merse până la lac, vrând să vadă dacă nu 
cumva apăruseră puii de lebădă. Dacă se socotea după 
anotimp, femelele ar fi terminat de clocit ouăle. Din fericire, cu 
excepţia câtorva vite, nu erau alte animale pe acolo, așa că 
pârâiașul curgea nestânjenit la vale, purtând pe undele sale 
mizeria de pe animale, dar aducând apele de izvor ale pădurilor 
îndepărtate, care îl limpezeau din nou. Își dorea foarte mult ca 


păsările apelor să-și recapete liniștea, fie și pentru scurtă 
vreme. 

Deodată, din mijlocul stufului își luă zborul o pasăre, scoțând 
toată gama de ţipete de alarmă. Rațele și gâștele zburară spre 
sud-est, trecând razant peste oglinda apei, în vreme ce lebedele 
se ridicară grabnic în văzduh, îndreptându-se către mlaștinile 
dinspre nord. Yangke își scoase repede binoclul și căută atent 
peste stufăriș, să vadă dacă nu cumva intrase pe acolo vreun 
om care să vâneze vreo lebădă. 

După câteva minute, în apa din depărtare se văzu agitaţie. În 
obiectivul binoclului tocmai intra un fel de plută, ca acelea pe 
care le foloseau faimoasele trupe de gherilă ale Yanglingdui de 
pe lacul Baiyangding în vremea Războiului de Rezistență 
împotriva Japoniei. Plutind printre trestii, făcea o cărare, iar pe 
ea erau doi oameni care-și puseseră pe cap un fel de pălării din 
trestie verde și tot din trestie își făcuseră și niște pelerine. 
Pluta era și ea acoperită cu trestie, așa încât arăta ca o fâșie de 
stufăriș plutitoare - dacă nu te uitai atent, nici n-o deosebeai de 
restul stufărișului. Acum Yangke vedea clar, cei doi oameni de 
pe plută prinseseră ceva. Unul tocmai își scotea pălăria și 
pelerina de stuf, în vreme ce al doilea ţinea în mână o lopată pe 
care o folosea în loc de vâslă, apropiindu-se încet de mal. 

Pluta venea din ce în ce mai aproape, se vedea că e făcută 
din camerele de la vreo șase cauciucuri și câteva plăci de lemn. 
Yangke îl recunoscu mai întâi pe unul dintre ei, bătrânul 
Wangtou, iar apoi, pe celălalt: nepotul lui, Ershun. Acesta dădu 
la o parte stratul de stuf de pe plută și scoase un lighean de 
tablă pentru spălat rufe, în care se aflau multe ouă de păsări, 
mari și mici, în mijloc fiind două ouă mari, cât niște pepenași 
galbeni, care-ţi luau ochii cu o strălucire aparte, de parcă ar fi 
fost două nestemate încrustate cu jad. Lui Yangke i se strânse 
deodată inima, strigându-i numai lui, înspăimântată: ouă de 
lebădă! Ceea ce era și mai enervant era faptul că de sub 
pelerină se vedea jumătate din trupul unei lebede mari, ale 
cărei pene albe erau brăzdate de dungi de sânge. Lebăda 
moartă nu mai avea cum să învie, însă pentru ouăle acelea 
trebuia să găsească o metodă de salvare. 

Când pluta ajunse la mal, Yangke sări pe ea și strigă: 

— Cine v-a permis să ucideţi lebede și să le luaţi ouăle? Hai 
cu mine la sediu! 


Wangtou era destul de mic de statură, dar era îndesat. Avea 
faţa plină de ţepii negrii ai bărbii nerase, după moda jumătate 
mongolă, jumătate chinezească. Căscă ochii la Yangke și zise: 

— Șeful Bao ne-a zis. Da’ care-i treaba, de ce te bagi? Dacă 
muncitorii din construcţii mănâncă dintr-astea, atunci vă 
rămâne vouă, celor din brigadă, mai multă carne de oaie și de 
vită. 

Însă Yangke urlă la el: 

— Orice chinez știe că numai broaștele râioase mănâncă 
lebede. Tu ești chinez, sau ce ești? 

Wangtou râse cu răceală și spuse: 

— Sunt chinez, tocmai de-aia nu vreau să las lebedele să 
zboare prin străini. Ce, tu vrei să le lași străinilor? 

Acum își dădu seama că „imigrantul” acesta era destul de 
bun de gură, așa că o vreme se înecă parcă și nu scoase o 
vorbă. 

Lebăda ucisă fu aruncată pe mal, dar ce-l uimi cel mai mult 
pe Yangke fu că în pieptul lebedei se vedea o săgeată înfiptă, 
iar pe plută erau un fel de arc făcut dintr-o șipcă groasă de 
bambus și câteva săgeți, de aceea nu auzise Yangke niciun foc 
de armă. Atunci rămase mut de uimire, gândindu-se la felul în 
care cei doi oameni, care nu aveau arme, prinseseră lebăda. 
Folosiseră cea mai primitivă armă. În era armelor de foc, ei 
aveau arcuri și săgeți, iar arcul acela avea atâta forță cât să 
rănească, ba chiar să ucidă o lebădă. Se dovedise mai eficient 
decât o pușcă - mai silențios, în orice caz - și nu alarmase toate 
celelalte lebede și păsări de pe baltă. Așa puteau ucide cât mai 
multe. 

Yangke își stăpâni pe moment mânia care i se adunase în 
suflet și se strădui din răsputeri să-și schimbe expresia feţei, 
apoi luă arcul acela și spuse: 

— O, ce arc nemaipomenit, lung și puternic. Cu el aţi omorât 
lebăda? 

Wangtou văzu că Yangke schimbase tonul și spuse plin de el: 

— Mai întrebi! Arcul ăsta l-am făcut dintr-o prăjină de 
atârnat lâna. E foarte puternic și nici nu-i nevoie să-l încordezi 
prea mult ca să atingi ţinta. 

Yangke luă o săgeată și zise: 

— Mă lași și pe mine să încerc? 

Wangtou se așeză pe un maldăr de iarbă de pe mal, își 


scoase o ţigară și se uită la Ershun cum aducea vânatul, apoi 
mai trase un fum și spuse: 

— Să faci săgețile e foarte greu, şi-mi mai trebuie, ca să mai 
prind ceva cu ele. Încerci numai cu una, atât, nu mai multe. 

Yangke studie cu atenţie arcul și săgeata. Șipca de bambus 
din care fusese făcut arcul era groasă de aproape un deget și 
lată de trei, iar coarda, cam cât un creion, era făcută din câteva 
fâșii tari de piele de vită bine întinse. Săgeţile erau din nuiele 
de salcie răzuite de coajă, iar pentru capăt se folosise „material 
local”, adică pene de gâscă. Ce-l uimea cel mai tare pe Yangke 
era că în vârf aveau pusă tablă de la cutiile de conserve, pe 
care încă se vedeau două ideograme care spuneau „înăbușit în 
sos de soia”. Tabla fusese tăiată întâi sub formă de dreptunghi, 
apoi fusese înfășurată pe vârful săgeţii și fixată cu un mic cui. 
Vârful nuielei era tăiat în formă de pană de gâscă folosită la 
scris, oblic, așa că vârful de metal se mula perfect. Yangke 
pipăi ascuţișul săgeţii cu degetul: era tare și ascuţit, ca vârful 
unei sulițe mai mici. O cântări puţin în mână, nu era grea deloc, 
dar vârful era ceva mai greu, așa încât, atunci când era 
slobozită, nu putea să-și schimbe direcţia. 

Arcul era foarte rigid. Yangke se chinui mult până să-i tragă 
putintel coarda. 

Puse o săgeată în arc, ochi o căpiță de fân și trase cu putere, 
dar nimeri pe lângă și săgeata se înfipse adânc în pământ. 
Yangke se duse repede și o scoase cu grijă, apoi o șterse de 
pământ, vârful rămânând la fel de ascuţit ca mai înainte. În acel 
moment i se păru că se întorseseră în vechile vremuri ale 
arcașilor călare din stepa mongolă. 

Se duse înaintea lui Wangtou și întrebă: 

— Când ai tras în lebede, la ce distanţă erai? 

— La vreo câţiva pași. 

— Așa de aproape? Şi lebedele te puteau vedea? 

Wangtou își ciocăni pipa și zise: 

— Ieri am intrat în stufăriș și am căutat lebedele, dar nu le- 
am găsit. Azi ne-am sculat de dimineaţă, ne-am acoperit cu 
niște stuf, ne-am pus și pălăriile de stuf și am vâslit într-acolo. 
Noroc că era ceaţă, așa că lebedele nu ne puteau vedea. 
Cuiburile lor, mai înalte de un stat de om, sunt făcute din 
grămezi mari de stuf. În vreme ce mama lebădă depune ouă, 
lebădoiul face de pază pe apă, împrejurul cuibului. 


— Şi atunci, asta pe care aţi omorât-o ce e, femelă sau 
mascul? 

— Păi noi eram prea jos, așa că nu puteam trage în cuib, deci 
pe mascul l-am pândit. Și am stat mult și bine, până a venit 
chiar în fața plutei. Atunci l-am ochit drept în inimă. S-a mai 
zvârcolit un pic și și-a dat duhul. Când a auzit vânzoleala, 
lebăda a zburat, iar noi ne-am dus frumușel lângă cuib și am 
șterpelit ouăle alea două. 

Yangke se gândea că veneticii aceștia doi știau să se 
descurce bine și să distrugă cât se poate. Uite așa, fără puști și 
fără gloanţe, le-a dat prin cap să-și facă arc și săgeată. N-au 
avut barcă, și-au făcut plută! l-a mai dus capul să-și facă și 
camuflaj, au stat binișor la pândă, și uite că și-au atins țelul. 
Cine știe în ce hal ar fi adus întreaga pășune dacă ar mai fi avut 
și arme, gloanţe și tractoare. Strămoșii lor fuseseră tot păstori 
nomazi, dar iată că ei, după ce au fost cuceriţi și asimilați de 
cultura agricultorilor chinezi, s-au transformat în cei mai aprigi 
dușmani ai stepei. Chinezii sunt foarte mândri de felul în care 
au reușit, de mii de ani, să înghită diversele civilizaţii, dar 
nimeni n-a spus niciodată nimic despre consecinţele 
dezastruoase ale acestei asimilări. Or, acum Yangke putea 
vedea cu ochii lui că sângele apă nu se face. 

Ershun trase pluta la mal și se așeză și el să-și mai tragă 
sufletul. Dar lui Yangke nu-i era gândul decât la cele două ouă 
de lebădă. Cum lebăda nu fusese ucisă, ar fi putut duce ouăle 
înapoi pentru ca ea, întorcându-se la cuib, să le clocească mai 
departe. Apoi, după ce ar fi venit pe lume, cei doi pui ar fi putut 
zbura împreună cu mama lor până hăt, departe, în Siberia. 

Forțându-se să rămână zâmbitor, Yangke îi spuse lui 
Wangtou: 

— Eşti nemaipomenit. Păi de acum am ce învăţa de la 
dumneata. 

Wangtou râse plin de el: 

— La altceva nici nu ne prea pricepem, numai să prindem 
păsări, marmote sau lupi, să punem curse, să culegem ierburi și 
ciuperci, chestii de-astea. La astea ne pricepem de minune. Era 
și la noi vânat, dar când s-a dat drumul la populaţie și au venit 
peste noi chinezii, câtă frunză și iarbă, n-a mai fost loc. Au 
mâncat toate animalele sălbatice de pe-acolo, dar noi nu am 
uitat meșteșugurile noastre din bătrâni și așa mai găsim ceva 


de-ale gurii aici, în stepă. Deși s-ar zice că și noi suntem tot de 
neam mongol, totuși nu ne e bine departe de casă. Voi, 
studenţașii, ați venit de pe la Pekin, aveţi și voi căsuţele 
voastre, așa că de-acuma aţi face bine să vă purtaţi mai frumos 
cu noi, cu cei veniţi de departe: să ne puneţi o vorbă bună, să 
nu-i lăsaţi pe mongoli să ne tot izgonească, căci ei pleacă totuși 
urechea la spusele voastre. Şi, când vrei, îţi arăt eu câteva 
șmecherii, ca într-un an să ai și tu ceva bănișori puși deoparte. 

Yangke spuse: 

— Atunci mă fac învăţăcelul dumitale. 

Wangtou se trase mai lângă Yangke și-i zise încet: 

— Am auzit că pe la voi și pe la păstorii de prin iurte ar fi 
niște seu de oaie. Nu poţi să-mi faci și mie rost de un strop? 
Suntem vreo patruzeci, cincizeci care zi de zi muncim din greu. 
Cerealele pe care le avem le-am luat de pe piața neagră, la preţ 
mare, așa că ne hrănim mai mult cu verdețuri, n-avem pic de 
carne la masă. Decât să-l risipiţi cu opaiţele voastre, mai bine 
ne daţi și nouă, mai ieftin. 

Yangke râse și zise: 

— Las’ pe mine. Mai avem două ulcele de seu în iurtă. Dar 
văd că-s foarte frumoase ouăle de lebădă... Uite, facem așa: îţi 
dau jumătate de ulcică de seu pe două ouă, e bine? 

Wangtou zise: A 

— E bine! Oricum mă duceam să le prăjesc. În locul lor, o să 
pun unele de rață. Ia-le! 

Yangke își scoase pe dată haina și luă ouăle cu grijă în braţe, 
spunându-i lui Wangtou: 

— Mâine vin și vă aduc seul. 

La care Wangtou îi zise: 

— Voi, cei de la Pekin, sunteţi oameni de cuvânt, am 
încredere. 

Gâfâind, Yangke spuse: 

— Ştii, e destul de devreme, m-aș duce și eu cu pluta 
dumitale până la cuib să mă uit și eu... Că nu prea-mi vine mie 
a crede că e chiar cât un stat de om, trebuie să văd cu ochii 
mei. 

Wangtou aruncă o privire spre calul lui Yangke și zise: 

— Uite, facem așa: eu îţi dau ţie pluta, tu-mi dai calul, că 
trebuie să duc și eu lebăda asta până la noi, și e grea ca o oaie! 

Yangke se ridică și zise: 


— Așa să fie... dar stai puţin, nu mi-ai arătat unde e cuibul 
acela. 

Wangtou se ridică și el în picioare și, arătând către stufăriș, 
spuse: 

— Uite, o iei așa către răsărit, apoi te întorci un pic spre 
nord, dup-aia se face o cărăruie între trestii și unele sunt 
culcate, pe unde a trecut pluta. Dacă o iei pe-acolo, sigur o să-l 
găsești. Ştii să vâslești? 

Yangke se sui pe plută, dădu câteva vâsle și văzu că e foarte 
stabilă. 

Zise: 

— Mergeam des cu barca în Pekin, pe lacul Beihai din parc. 
Știu și să înot; îţi înot câţiva kilometri fără probleme, nu mă ia 
apa. 

Wangtou îi spuse: 

— Bine, dar vezi, când te întorci, tot așa să o legi. 

Puse lebăda moartă pe cal, apoi încălecă și el mai în spate și 
o luă agale către șantier. Ershun se ţinea gâfâind în urma lor, 
luând pieptiș coasta dealului. 

După ce se îndepărtară, Yangke sări înapoi pe mal, luă haina 
în care erau învelite ouăle și le puse pe plută, apoi începu să 
vâslească grăbit către miazăzi. 

Norii albi se oglindeau în lacul întins, care strălucea de-i lua 
ochii. Un cârd de gâște și de rațe sălbatice zbura plin de 
îndrăzneală dinspre mlaștinile de la miazănoapte. Imaginea lor 
reflectată în apă spărgea norii și se învăluia în ceţuri, apoi 
apărea iarăși peste norii pufoși. Când ajunse mai spre mijloc, 
Yangke fu nevoit să vâslească mai încet, intrând în stufărișul 
des. Acolo plutea o boare înmiresmată care mișca ușor apa și 
stuful și, pe măsură ce se afunda între trestii, acestea erau tot 
mai verzi, iar apa, tot mai limpede. Se simţea ca și cum ar fi 
intrat în lacul lebedelor din visurile sale. Yangke se gândi că ar 
fi fost bine să fi venit cu Chenzhen și cu Zhang Jiyuan să înoate 
pe acolo, să se scufunde în apa lacului sau să stea întinși pe 
plută, în voia valurilor, zăcând așa o zi sau o noapte-ntreagă. 

Pluta se apropia încet-încet de trestiile din partea de răsărit 
a lacului. Apa curgea la vale, căci pe aici trecea pârâul, 
amestecându-se cu apele lacului. Pârâul curgea către nord, dar 
fiindcă era destul de adânc, nu crescuseră decât foarte puţine 
trestii. Pe margini era însă un desiș de trestii și de papură. 


Pluta mergea și ea spre nord, dusă de curent, iar pe apă veniră 
câteva pene: unele albe, cenușii, cafenii, brune, altele de un 
verde strălucitor ori de un roșu aprins. Din când în când, mai 
ţâșneau dintre trestii câteva rațe sălbatice, dar cum vedeau 
omul, se ascundeau în stufăriș. Locul acesta liniștit și ascuns 
era leagănul păsărilor de apă, paradisul sigur al cuiburilor lor. 
Soarele amiezii nu mai ajungea la suprafaţa apei și o boare 
proaspătă de vânt răcori trupul asudat al lui Yangke. 

Cărarea dintre trestii cotea la un moment dat, iar albia râului 
era când strâmtă, când largă. Yangke mai vâsli așa o vreme, 
apoi deodată ajunse la un loc unde cărăruia se bifurca. Văzu că 
pe unul dintre canale erau câţiva bușteni căzuţi printre trestii, 
așa că o luă într-acolo. Albia se lărgea tot mai mult, până ce 
deodată se trezi în faţa unui lac mai mic, ascuns în mijlocul 
lacului mare, iar în partea de nord-est era o porţiune în care 
stuful fusese culcat, în faţa lui deschizându-se chiar cărăruia 
făcută de muncitori. Privi de-a lungul ei și în spatele câtorva 
smocuri de verdeață văzu înălțându-se un turn din trestii verzi 
și galbene, să tot fi avut vreo doi metri înălțime și mai bine, de 
un metru grosime. Inima începu să-i bată ca o tobă. Acela era 
cuibul pe care-l căuta, cuibul lebedelor pe care niciodată nu-l 
văzuse, nici în filme, nici în tablouri! Se frecă la ochi, 
nevenindu-i să creadă că e adevărat. 

Respira sacadat, iar braţele îi tremurau. 

Vâsli cu greu într-acolo, împingând cu lopata grămezile de 
trestie care pluteau pe apă, și se apropie ușor de cuib. În cele 
din urmă, fixă bine pluta lângă cuib și, gâfâind, se sprijini în 
lopată, se ridică pe vârfuri și-și întinse gâtul, vrând să 
privească în cuib, să vadă dacă lebăda văduvă mai era acolo. 
Cuibul însă era prea înalt, nu putea să vadă, dar avea impresia 
că era gol. 

Yangke stătea nedumerit în fața cuibului. Rămase mut de 
uimire: acesta era cel mai mare, cel mai înalt, cel mai ciudat 
cuib de păsări din câte văzuse el în viaţa lui. Înainte, crezuse că 
lebedele își fac cuib undeva, pe trestiile acelea din depărtare, 
găsind o grămadă mai măricică de trestii la care adăugau 
altele, verzi sau uscate, și-și făceau cuibul în formă de bol. 
Ceea ce se afla însă în fața ochilor săi îl făcea să-și dea seama 
că imaginaţia lui era de o mediocritate apăsătoare; cuibul 
lebedelor, care erau ca niște regine ale tuturor păsărilor, nu 


doar că avea înfățișarea unui sălaș regesc, dar felul în care 
fusese alcătuit arăta un meșteșug de-a dreptul ieșit din comun. 
Acesta era un cuib tihnit și apărat, ţesut cu atâta migală și 
îndemânare, dovedind multă ingeniozitate și, mai ales, o 
extraordinară stabilitate. 

După ce Yangke se convinse că lebăda nu era în cuib, începu 
să-l cerceteze cu mare atenţie, din toate unghiurile. 

Întâi de toate, avea o poziţie foarte bună: stufărișul din 
mijlocul lacului era cât se poate de dens și apa avea cea mai 
mare adâncime; practic, se afla într-un mic lac aflat în mijlocul 
lacului mare. Perechea de lebede făcuse bine construindu-și 
cuibul în acest loc, pentru că era ferit, le erau la îndemână și 
mâncarea, și locul de scăldat, iar masculii puteau să patruleze 
în voie pe acolo, păzindu-l. Dacă n-ar fi fost șmecherii aceia doi 
de muncitori cu pluta lor închipuită, care să-și taie drum până 
acolo și să le atace prin surprindere, ar fi fost greu de crezut că 
vreun om poate ajunge cumva prin preajma acestui cuib 
împărătesc, de phoenix. 

Yangke se prinse de cuib cu amândouă mâinile și încercă să-l 
urnească, dar era ca și cum ai vrea să miști un copac cu 
trunchiul gros de un metru: nu se urnea nicio câtime. Deși 
crescuseră în apă, rădăcinile stufului aceluia formau o 
împletitură complicată, parc-ar fi fost smochin indian: erau 
adânc înfipte în pământul de pe fundul lacului. Structura 
uriașului cuib era ceva ce Yangke nu mai văzuse în viaţa lui, și 
abia după ce se gândi foarte mult își dădu seama cum anume îl 
construiseră lebedele: mai întâi, perechea alegea un smoc de 
trestii dintre cele mai groase și mai rigide, din care făcea 
stâlpul de susţinere, tare ca betonul armat, în jurul căruia 
punea trestii ca și cum ar fi împletit un coș, rând cu rând. Din 
câte își dădea seama Yangke, atunci când gura coșului se 
deschidea mai larg, lebedele se așezau pe el și apăsau cu toată 
greutatea corpului, tasându-le, apoi continuau așa, împletind și 
tasând, până ce toată încrengătura ajungea deasupra apei. 
Yangke măsură cu lopata adâncimea apei și văzu că e cam de 
un metru și jumătate. Dacă mai adăugăm la aceasta și cei doi 
metri de cuib care se înălţau deasupra apei, reieșea că marele 
cuib avea aproape patru metri, ceea ce în împărăţia păsărilor 
putea fi considerat o construcţie gigantică. 

Trestiile mature erau ca nuielele de bambus: alunecoase și 


rigide, dar și rezistente la putrezire. Într-o fântână veche de 
șapte, opt am, pe care Yangke o descoperise astă-toamnă, 
văzuse un soi de parapet din trestie, care nici acum nu 
putrezise de tot. Lovi cu vâsla de câteva ori în partea de sub 
apă a cuibului, dar își dădu seama că e incredibil de solidă. 

Partea cuibului de deasupra apei fusese împletită rând cu 
rând de perechea de lebede. Yangke văzu că trestiile sunt 
împletite după un model foarte complicat, o țesătură extrem de 
deasă și de solidă, ca un coș foarte bine făcut. În jurul stâlpului 
de susţinere al cuibului mai erau adunate alte trestii, care 
depășeau cu vreo treizeci de centimetri vârful acestuia, jucând 
rolul de armătură și fiind îndoite razant către toate părțile 
cuibului, ca niște bare de protecţie care se întrepătrundeau cu 
celelalte trestii din jur. Yangke dibui stâlpul de susţinere, apoi 
încercă să se caţere pe cuib, punându-și picioarele încălțate în 
cizme în acele crăpături ale structurii. Reuși să se urce astfel, 
cu mare grijă, nu mai mult de vreo jumătate de metru. Abia 
atunci putu vedea sălașul reginei-lebede și fundul cuibului, care 
era strâmt și rotund, însă nu ca o farfurie adâncă, așa cum 
aveau toate celelalte păsări, înăuntru era rânduit un strat nu 
prea gros de frunze de trestie, ici-colo fiind presărate și pene 
sau puf, pentru a-l face mai moale și mai comod. 

Yangke cobori, trecând înapoi pe plută, și admiră minute în 
șir minunăţia aceea de cuib de lebădă. Cuplul inteligent și 
migălos dispunea de o formidabilă știință arhitecturală și 
estetică. Stepa era un paradis al animalelor rare și preţioase, o 
împărăție a puterii și a înţelepciunii, ascunzând cu modestie 
atâtea comori pe care neamul agricultorilor nici nu știa să le 
admire. Tot privindu-l așa, Yangke descoperi și alte însușiri ale 
acelui cuib de lebede. Faptul că era așezat atât de sus în 
stufăriș îl ajuta să se aerisească, să fie mereu răcoros și uscat. 
Apoi, oferea un câmp vizual foarte larg, camuflat fiind de 
vârfurile verzi și fragede ale perdelei de trestii dimprejur, și, în 
același timp, era la suficientă distanţă de mirosul înțepător al 
frunzelor vechi și putrezite ale trestiilor. În miezul verii se 
puteau apăra de înţepăturile roiurilor de țânțari dintre trestii 
ori de atacurile șerpilor de apă. Cum ieșea din ou, puiul putea 
deschide ochii să vadă cerul albastru și norii albi și pufoși. 
Apoi, după ce venea toamna cea răcoroasă, înainte de a zbura 
spre sud, se mai puteau ascunde o vreme între mâţișorii ca 


fulgii albi de nea. Și când lebedele mari și mici își luau zborul 
către sud, mai puteau, oare, să dea uitării o viață atât de 
frumoasă și de romantică precum cea din acest loc natal? 

Cum începu să adie un vânticel, tot stufărișul prinse a se 
legăna ușor, iar vârfurile miliardelor de trestii să se plece 
pioase. Doar cuibul lebedelor rămânea locului, nemișcat, ca 
tronul de jad al împăratului care privește plecăciunile 
milioanelor de supuși. Mândra lebădă era probabil pasărea 
care ajungea să zboare la cele mai mari înălţimi, dar Yangke 
încă nu înțelegea cum se face că, în stepa în care nu găseai nici 
măcar un copac mai înalt, lebăda rămânea tot cea mai semeaţă 
dintre păsări, mult mai semeaţă decât vulturul de stepă, care-și 
clădea cuibul pe înălțimile stâncilor din munţi. Yangke văzuse 
multe cuiburi pe care vulturii de stepă și le făcuseră pe pisc de 
munte, dar acum respectul aproape mistic pe care i-l 
insuflaseră acelea se spulberă cu totul; pe lângă cuiburile 
elaborate ale lebedelor, acelea nu erau altceva decât niște 
grămezi de crengi uscate, tapetate ici-colo cu bucăţi de blană 
de oaie, simple și fără estetică, asemeni sălașelor improvizate 
ale cerșetorilor de pe stradă. 

Lebedele mari și pline de nobleţe nu insuflau decât 
frumuseţe și sfinţenie, și în văzduh, și pe pământ. Dacă n-ar fi 
fost lebedele, s-ar mai fi bucurat oamenii de Lacul lebedelor 
reprezentat pe scenele lumii? Ar mai fi existat o Ulanova”? Ar 
mai fi compus Ceaikovski muzica lebedelor? Ar mai fi ajuns 
speranţele oamenilor să fie purtate spre înălțimile cerești? 
Privind în sus la tronul lebedei, Yangke avea ochii larg deschişi 
și pupilele mărite, pentru ca astfel să-i rămână în memorie 
fiecare detaliu al acelui cuib împărătesc. Și-ar fi dorit ca, 
întorcându-se acasă, să ridice pe esplanada din faţa Teatrului 
Mare un astfel de cuib de lebădă, care să devină stâlpul totemic 
al tuturor celor care iubesc aceste păsări și Lacul lebedelor. lar 
în vârf să fie așezată perechea aceea divină de lebede care 
străpung norii cu zborul lor avântat, cu aripile larg deschise. 
Totodată, ele vor deveni totemurile iubirii și ale frumuseţii din 
adâncul inimilor oamenilor, care vor dăinui veșnic. 

Boarea din mijlocul lacului se răcori treptat. Yangke ţinea 
strâns la piept ouăle de lebădă, de parcă ar fi vrut să le dea 


7 Galina Ulanova (1909-1998) era considerată cea mai mare balerină 
a Rusiei sovietice. 


măcar puţin din căldura trupului său. Parcă se înmulţeau tot 
mai mult broaștele  râioase din lumea aceasta, iar 
reprezentațiile „Armatei Roșii a femeilor”, cu săbiile lor mari, 
au ajuns să le izgonească departe pe prinţesele lebede. Yangke 
ar fi vrut să le spună că mai sunt oameni care le iubesc, care li 
se închină. 

Se căţără cu grijă pe stâlpul acela și, cu gesturi pioase, ridică 
un ou pe deasupra capului și-l depuse în cuib. Scoase apoi din 
sân și cel deal doilea ou, punându-l acolo. Când cobori pe plută 
răsuflă ușurat. Era convins că ouăle din vârful stâlpului totemic 
vor începe să strălucească orbitor, ca niște nestemate uriașe în 
legănarea trestiilor, razele ajungând până la cer și chemând-o 
înapoi pe regiria-lebădă ce plutea lin prin văzduhul tare al 
înălțimilor de nepătruns. 

Sus de tot, pe cer, se văzu o pată albă care zbura în cerc. 
Yangke desfăcu repede sfoara cu care ţinuse pluta în loc și vâsli 
înapoi spre cursul râului. Ridică la loc, una câte una, toate 
trestiile care se îndoiseră sub apăsarea plutei și împinse la o 
parte cu lopata frunzele și trestiile rupte care pluteau pe apă. 
Ar fi vrut ca pe locul acesta, unde oamenii stricaseră stufărișul, 
să crească altul nou, cât mai repede, așa încât să ascundă din 
nou cărarea care dezvăluia sălașul lebedelor. 

Vâslind până înainte de cărarea din stuf, văzu o lebădă care 
cobora în grabă, descriind cercuri. Când ajunse la mal, lebăda 
dispăruse. 

Yangke se duse la locuințele muncitorilor, dar Ershun îi 
spuse că unchiul său tocmai plecase să cumpere niște vite 
bolnave. Pe locul gol din faţa bucătăriei apăruse o sobă de 
pământ pe care trona o tigaie imensă. Jos, pe pământ, era o 
grămadă mare de pene de lebădă ude, în vreme ce din tigaie 
ieșeau aburi, iar înăuntru erau bucăţi tăiate de carne de 
lebădă. Yangke văzu capul lebedei în mâncarea care fierbea, 
parcă suspinând. Lângă tigaie, o fată îmbrăcată în haine 
chinezești tocmai punea o mână mare de seminţe de huajiao, 
ceapă tocată și ghimbir și uda capul nobil de lebădă cu sos 
ieftin de soia. Lui Yangke i se făcu rău, așa că se așeză pe carul 
din apropiere. Atunci fata îi spuse lui Ershun să-l ajute degrabă 
pe student, să-l ducă în casă și după aceea o să-i aducă ea un 
castron plin de supă de lebădă cu multă carne, să se mai 
întremeze. Yangke însă se trase și îl împinse pe Ershun cât 


colo. Era atât de mânios, încât îi venea să răstoarne tigaia. Nu 
mai putea să suporte mirosul care ieșea din cratiţă, dar nici nu 
îndrăznea să o răstoarne, tot așa cum nu-i dădea mâna nici să 
se dezlănţuie. Aceia erau niște oameni din pătura săracă, dar 
cinstită, pe când el era un „pui de câine”, unul venit la 
reeducare în mijlocul celor simpli. Nu putea decât să ţină în el 
tot năduful și să se întărească, dar în inima lui era hotărât să 
caute un bun prilej să distrugă nenorocita aceea de plută. 

Văzând că încă nu era gata mâncarea, oamenii se dezbrăcară 
până la brâu și, fluturându-și prosoapele murdare, năvăliră spre 
lac. Câţiva se urcară pe plută și o duseră până spre mijloc. Alţii, 
ceva mai buni înotători, se dezbrăcară de tot și se aruncară în 
apă. Făceau mare zarvă, înotând câinește până în inima lacului 
și stropind în toate părţile. Toată acea scenă era la fel de 
nepotrivită ca și cum în mijlocul Lacului lebedelor ar fi dat 
buzna personaje bucălate, roșii în obraji, îmbrăcate strident, 
cântând fals un errenzhuant. Abia se liniștise puţin lacul, că 
toate neamurile de păsări de baltă fugiră care încotro, speriate 
de larmă. 

Yangke nu putea pricepe cum era posibil ca acești oameni, 
care erau agricultori și mongoli în același timp, să uite atât de 
repede de respectul pentru spiritele apei. Cu puţin înainte de a 
ajunge pe păşunile comunale, trecând prin capitala 
administrativă a Mongoliei Interioare, câteva cadre formate din 
chinezi și mongoli deopotrivă, care veniseră să-i vadă pe 
studenţii de la Pekin, le spuseseră lui Yangke și celorlalţi că în 
stepă trebuie să respecte datinile, obiceiurile și credinţele 
păstorilor. Şi s-au referit mai ales la apă, care era ceva atât de 
rar și de valoros pentru păstori, de aceea o respectau profund 
și nu îndrăzneau să-și spele rufele în apele râurilor sau ale 
lacurilor, și cu atât mai puţin să se îmbăieze. În trecut, mongolii 
îi înecaseră pe musulmani în râuri de sânge tocmai pentru că, 
îmbăindu-se în apele lor, le profanaseră. Ei le atrăseseră 
atenţia studenţilor ca, o dată ajunși în stepă, să nu care cumva 
să încerce să înoate prin vreun iaz sau prin vreun lac. Astfel că, 
vreme de doi ani de zile, studenţii fuseseră nevoiţi să renunţe la 


8 Formă de artă scenică populară, promovată fervent de guvernul 
comunist al epocii. Se prezintă sub forma unui duet compus dintr-un 
bărbat și o femeie (sau un bărbat travestit) care spun povești, cântă și 
dansează energic cântece populare inspirate de activităţile agricole. 


înotul care le plăcea atât de mult. Când colo, iată cu câtă 
nonșalanţă ajunseseră să calce în picioare datinile străvechi ale 
neamurilor stepei muncitorii aceștia mongoli, veniţi din zonele 
agricole. 

Plini de mortar din cap până-n picioare, duhnind a 
transpiraţie, muncitorii își făceau acum de cap după o zi de 
trudă. Dar cum simţiră mirosul mâncării, veniră degrabă înapoi 
și, înghițind în sec, înconjurară tigaia, strigând și lălăind: 

Broasca râioasă înfulecă lebăda frumoasă broasca râioasă 
înfulecă lebăda frumoasă. 

Dar de-nfulecă din ea, mai e râioasă broasca? 

Asta cum vine? - să știu aș vrea... 

Cred că e mare împărat. 

Unul bondoc și cu niște ochi holbaţi, chiar ca de broască, o 
ciupi de fund pe femeia care stătea la foc, apoi spuse hlizindu- 
se: 

— Cine a zis că broasca râioasă nu se poate înfrupta din 
carnea de lebădă? Imediat mușc din ea! 

Dar nu apucă bine să-și sfârșească vorba, că se și pomeni 
plesnit cu vătraiul. 

Nemaisuportând priveliștea, Yangke se ridică în picioare și 
dădu să plece spre iurtă, să se sfătuiască cu Chenzhen ce 
strategie să aplice. Dar de-abia merse câţiva pași, că lângă 
zidul casei văzu câteva tulpini 

1 „Broasca râioasă vrea să se înfrupte din carnea de lebădă” 
este o zicală chineză ce face referire la bărbaţii care se 
îndrăgostesc de femei care le sunt superioare prin bogăţie, 
clasă socială sau frumuseţe. 

Mari. Fu foarte surprins, căci aceste tulpini aduceau destul 
demult cu bujorii de câmp, așa că merse să se uite mai bine. Nu 
văzuse niciodată tuberculi de bujor de câmp - erau mari cât 
niște capete de oaie și îndesaţi ca niște cartofi dulci. Florile 
fuseseră tăiate și nu mai rămăseseră decât câţiva boboci rozalii 
și fragezi, care de-abia răsăriseră. Câţiva dintre tuberculi 
fuseseră puși câte unul, că mai mulţi nici nu încăpeau, în niște 
găleți mari de tablă, împreună cu puţin nisip umed, parcă 
pentru a rămâne proaspeţi. 

Atunci Yangke îl întrebă degrabă pe Ershun: 

— Aceștia sunt bujori de câmp? Unde i-ai găsit? 

Ershun răspunse: 


— Sunt bujori albi, dar culmea e că nu-s de pe câmp, ci din 
munte, dar n-aş putea să-ţi spun exact de unde. Acum câteva 
zile au adus aproape o căruţă întreagă și i-au vândut pe toţi 
farmaciei chinezești din oraș. 

Lui Yangke nu i-ar fi trecut vreodată prin minte că bujorii 
aceia pe care se gândise Bao Shungui să-i mute cu camionul nu 
sunt decât o mică parte, căci muncitorii de-abia veniţi în 
locurile acelea  săpaseră un metru sub pământ, să 
desțelenească tot ce mai era de găsit pe-acolo: și lebede, și 
bujori, tot. O dată ajunși prin vetrele altora, oamenii aceștia, 
care dispreţuiau până și propria casă, nu conteneau să prade și 
să jefuiască tot ce se putea, fără vreo remușcare. 

Yangke se întoarse acasă și le povesti lui Chenzhen și lui Gao 
Jianzhong toate cele văzute și simţite în ziua aceea. 

Chenzhen se mânie și el așa de tare, că nu putu scoate un 
cuvânt o bună bucată de vreme, dar când își veni în fire spuse 
rar: 

— Ceea ce mi-ai povestit tu înfățișează întocmai tabloul 
relaţiilor dintre păstorii nomazi și agricultorii sedentari de-a 
lungul miilor de ani. Apoi păstorii au devenit agricultori și s-au 
întors să ucidă stepa, spre nenorocirea comună și a unora, și a 
altora. 

Yangke întrebă nedumerit: 

— Dar de ce trebuie să aibă de suferit și unii, și alţii? Doar se 
trag din aceeași rădăcină. Ce s-a schimbat în ei? Păstorii își 
vedeau de păstorind lor, iar agricultorii, de ogoare. Cum de n- 
au reușit să trăiască în pace? 

Chenzhen spuse rece: 

_ — Pământul e atât de neîncăpător și toți vor să trăiască bine. 
In esenţă, istoria omenirii este istoria războaielor de cotropire 
și de apărare. Țăranul chinez n-a făcut altceva toată viaţa lui 
decât să stea cu capul plecat, privind numai la bucăţica lui de 
pământ. De aceea și orizontul său a fost îngust, căci nu vedea 
până în depărtări. Chiar și noi am fi rămas înguști și plini de noi 
dacă n-am fi venit în stepă. 

De afară se auziră lătrăturile fioroase ale celor trei câini. 
Yangke spuse: 

— Asta trebuie să fie Wangtou cu calul. 

Erlang cel crud se repezi la Wangtou, încercând să-l muște. 
De frică, bătrânul nici nu se putu da jos de pe cal. Yangke ieși 


repede în ușă și strigă la câini să-i potolească, apoi îl chemă pe 
om înăuntru și se duse să scoată șaua de pe cal. Calul fusese 
alergat crunt o zi întreagă: era plin de spume, pernuţa de pâslă 
de sub șa era leoarcă de sudoare, ieșeau și aburi din ea. 
Yangke se enervă cumplit și intră val-vârtej în iurtă. Wangtou 
putea de trăsnea a rachiu și a usturoi, iar la gură era plin de 
unsoare și tot repeta ce bună este carnea de lebădă. Ca să nu-l 
stârnească, Chenzhen nu avu încotro și își reprimă mânia, ba 
chiar îi dădu și seul promis. Apoi Wangtou plecă bucuros 
nevoie mare, cu borcanul de seu în braţe, în vreme ce Yangke 
se gândea la lebăda aceea care dimineaţă zburase liberă, iar 
acum zăcea în măruntaiele puţind a usturoi ale lui Wangtou. 
Acest gând îl îndurera atât de profund, încât îi venea să plângă. 

Cei trei rămaseră așa multă vreme, fără să scoată o vorbă. 
Cum de nu-l puseseră jos pe Wangtou, să-l snopească în bătaie? 
Cum de nu-l ţinuseră să-l înveţe bine minte? Dar ei știau că nu 
se puteau bate cu o șleahtă atât de numeroasă și de puternică, 
cu ticăloșii aceia de venetici. lar să le explice cu frumosul era 
ca și cum le-ar fi cântat vitelor din strună. Dacă voiau să-i 
pedepsească, trebuiau să verse otravă peste otravă. Chenzhen 
și Gao Jianzhong fură de acord că pluta aceea trebuie distrusă, 
astfel încât să nu mai poată fi folosită nicidecum. Era necesar 
să se asigure că micuţele lebede vor apuca să vină pe lume, să 
crească și să fugă de-acolo. Cu totul întristat, Yangke spuse: 

— Cred că la primăvară nu se va mai întoarce nicio lebădă. 

Cei trei se posomorâră ca la un semn. 

Aflară că în seara aceea fuseseră convocați la o lecţie de 
învăţământ politic, unde se propagau cele mai înalte și cele mai 
recente directive, și nu puteau absenta cu niciun chip. Asta îi 
făcea să piardă unica ocazie de a distruge pluta. 

Iniţiatorul uciderii lebedelor în stepa Elun fusese Bao 
Shungui, dar el fusese atunci în cortul grupului de vânători de 
lupi. În tigaia aceea nu se aruncaseră usturoi, seminţe de 
huajiao și sos de soia, ci doar lebădă iartă și sare. Atunci 
niciunul dintre vânători și nici Yangke nu gustaseră nici măcar 
o fărâmă, așa că Bao Shungui trebuise să-și bea rachiul de unul 
singur. Ba chiar spusese că aducea la gust cu carnea de rață 
îndopată cu porumb înmuiat. 

De data aceasta se grăbise să ajungă la bucătăria 
muncitorilor, căci lebăda era gătită în stil chinezesc, cu tot felul 


de condimente de-ale lor, migălită bine la foc mare și apoi la 
foc mic. Se gândea că, dacă mai găsea și o șleahtă întreagă 
care juca jocul acela de ghicit semnele cu pumnul în care luai 
pedeapsă cu băutura, cu siguranţă va ajunge să se sature și să 
se veselească precum un împărat la curte. 

Însă erau prea multe broaște râioase pentru așa de puţină 
carne. Numai Bao Shungui și Wangtou mâncaseră câte o 
farfurie plină fiecare, pe când celorlalţi ortaci nu le reveniseră 
decât câteva bucățele. Cum se destrămă banchetul cu lebădă, 
Bao Shungui plecă, unsuros pe la gură, să se ocupe de cursul 
de învățământ politic. Ceilalţi însă începură să se agite. Cum 
pofta le fusese stârnită, se hotărâră pe loc ca a doua zi, înainte 
de a se lumina, să-și pună iarăși pe ei pelerinele de stuf, să-și ia 
din nou arcul și săgețile și să purceadă încă o dată pe cărarea 
dintre trestii. Ca să fie siguri, împrumutară și pistolul 
semiautomat al lui Bao Shungui. Işi ziseră că dacă sperie 
lebedele cu zgomotul împușcăturii, măcar niște rațe sălbatice 
poate or prinde; orice, numai să mănânce și ei după pofta 
inimii. 

A doua zi în zori, Yangke, Chenzhen și Gao Jianzhong fură 
treziti de zgomotul focurilor de armă. Atunci Yangke se repezi 
ca scos din minţi, sări pe cal și o luă la goană spre lac. 
Chenzhen îl rugă pe Gambu să scoată oile în locul său, după 
care îl luă pe Gao Jianzhong și merseră degrabă către lac. 

Cei trei așteptau nerăbdători ca pluta să ajungă la mal. 
Priveliștea era atât de cumplită, încât Yangke și Chenzhen se 
simțeau de parcă asistau la uciderea celor dragi lor. Pe plută 
zăceau o lebădă mare, câteva rațe sălbatice ucise și, din nou, 
cele două ouă mari de lebădă, scăldate în sânge. Lebăda 
trebuie să fi fost aceea care abia își pierduse soțul și care de 
dragul micilor ei nestemate, puișorii nenăscuţi încă, nu fugise 
din timp de pe lacul acela îngrozitor, iar acum se ducea și ea 
după perechea ei. Capul îi fusese spulberat de glonţ, murind de 
o moarte mai tragică decât a soţului ei, așezată deasupra puilor 
care nu crăpaseră încă oul, cu sângele vărsat asupra lor, 
încălzindu-i. 

Yangke avea faţa scăldată în lacrimi. Dacă n-ar fi dus ouăle 
acelea de lebădă înapoi la cuibul lor, ea n-ar mai fi fost lovită de 
o asemenea nenorocire. 

Wangtou urcă pe mal, unde se adunase un grup de 


muncitori, păstori și studenţi. Wangtou, plin de el, dar și plin de 
răutate, îi spuse lui Yangke, căscând ochii: 

— Iar vrei să-mi dai niște seu pe ouăle astea? Da, să crezi tu! 
Acum o să i le dau lui Peng cel mic. Ieri m-am dus să cumpăr o 
vacă beteagă și, când i-am zis că am luat jumate de borcan de 
seu pe două ouă de lebădă, mi-a zis că m-ai fraierit și a zis că el 
îmi dă un borcan întreg pentru fiecare ou. 

În timp ce vorbea, se arătă și Peng, care descălecă în grabă, 
gâfâind, apoi înșfăcă cele două ouă pline de sânge, le îndesă în 
ghiozdanul umplut cu lână de oaie, sui din nou pe cal și pe-aci 
ţi-e drumul. A 

Gloata de muncitori era parcă în sărbătoare. Își luară vânatul 
și porniră spre casă. Păstorii îi priveau stupefiaţi și furioși, 
nepricepând de ce acești mongoli îmbrăcaţi în haine de chinez 
trebuie să se poarte cu atâta cruzime faţă de sfintele păsări ale 
stepei, ucigând și mâncând niște ființe care puteau zbura la 
Tengri. Se pare că moș Bilge era pus pentru prima dată în fața 
unei astfel de situaţii. Era atât de mânios, că barba îi tremura. 
Îl blestemă pe Wangtou pentru păcatele strigătoare la cer, 
pentru lipsa de respect și de venerație faţă de păsările sfinte 
ale șamanilor, pentru că a uitat de rădăcina mongolă. li spuse 
că, la urma urmelor, nici nu mai e mongol! Dar Wangtou pe 
asta n-o mai înghiţi și urlă la el: 

— Ce-i tot dai, nene, atâta cu șamanii tăi! La noi până și 
Bodisatva și Buda și toate astea au fost sfărâmate în mii de 
bucățele, și tu-i mai dai cu șamanii! Toate astea nu sunt decât 
superstiții, „cele patru vechituri”, care trebuie distruse. 

Bilge văzu că apelul la poruncile Cerului nu-l prea 
impresiona pe Wangtou, așa că recurse la Cărticica Roșie cu 
citate din Mao Zedong traduse în mongolă și îl întrebă repede 
pe Chenzhen: 

— Ce directivă se potrivește ca să le vii de hac bandiţilor 
ăstora? 

Chenzhen și Yangke se gândiră puţin, dar nu-și aminteau 
niciuna dintre cele mai înalte directive care să-i înfiereze pe cei 
care vânau păsări rare. 

Dar oamenii erau numeroși și mai aveau și sprijin din urmă, 
nu se sfiau să se ia la harţă cu Bilge pe graiul mongol. Acolo se 
îmbulziră însă și păstorii, făcând mare gălăgie, iar acum 
ambele tabere de mongoli erau din pături sărace și cinstite de 


agricultori sau păstori, din același neam, din aceeași clasă 
socială, între care însă era un conflict ireconciliabil. Yangke, 
Chenzhen și o parte dintre studenţi se alăturară celor îmbrăcaţi 
în cojoace, înjurându-i pe cei îmbrăcaţi în haine chinezești. 
Ambele tabere se ocărau parcă tot mai aprig și ajunseseră 
aproape nas în nas. Văzând ura din ochii lui Lamzab, care 
scânteiau mai înfiorător decât ai lupilor, și mai ales că unii 
stăvari puseseră mâna pe bice, Bao Shungui încălecă și se duse 
repede înaintea mulţimii, fluturând biciul deasupra capului și 
strigând: 

— Atenţie la mine, toată lumea! Dacă îndrăznește careva să 
treacă la violenţe, imediat chem unitatea specială să-l aresteze. 
Vă bag pe toţi în grupele de reeducare! 

Gloata înmărmuri și nu mai scoase un cuvânt. 

Bao Shungui sări de pe cal, se duse în faţa lui Bilge și spuse: 

— Prostiile astea de lebede sunt niște chestii care numai 
sovieticilor reformiști le plac. La Pekin au fost scoase 
spectacolele cu lebede jucate de artiștii ruși, nu fi se mai dă 
voie să apară; până și actorii principali au trebuit să-și facă 
autocritica. Dacă noi aici ne apucăm să protejăm lebedele, 
sigur are să iasă mare tărăboi: se va face o problemă politică 
din asta... Pe când noi ar trebui să ne concentrăm asupra 
reformei, să sporim producţia. Trebuie să ne gândim cum să 
accelerăm realizarea proiectelor din construcții. Trebuie să ne 
preocupăm de hrana celor care depun muncă grea, adică celor 
care au nevoie de carne. Brigada însă nu prea vrea să le vândă 
și lor niște oi, să-și facă și ei mâncare cu carne. E corect? 

Apoi Bao Shungui se întoarse și se adresă mulţimii: 

— Ce staţi aici, când avem atâta de lucru? Toată lumea la 
muncă! 

Gâfâind de furie, mulţimea se risipi încet-încet. 

Dar Yangke nu putea să accepte această situaţie, așa că fugi 
repede la iurtă, luă trei artificii și, îndreptându-le spre mijlocul 
lacului, le dădu foc. „Bang! Bang! Bang!...” se auziră cele șase 
explozii care speriară gâștele, rațele și toate celelalte păsări de 
pe baltă așa de rău, că se risipiră care-ncotro. Bao Shungui se 
întoarse și se repezi mânios la vale, înjurând de mama focului, 
cu biciul îndreptat spre nasul lui Yangke: 

— Tu ai minte? Vrei să-mi strici cheful! Nu uita că 
reacţionarul de taică-tău e încă la muncă forţată, cu toată 


banda lui de criminali. Ar trebui să bagi la cap ceea ce te învaţă 
oamenii ăștia, ţăranii din pătura săracă, oamenii ăștia de pe 
șantiere, între care mă număr și eu, căci toţi suntem niște 
oameni săraci și cinstiţi! 

Dar Yangke îl privi pieziș și-i zise: 

— Dacă am ales să vin în stepă, o să primesc mai întâi 
învăţătura păstorilor. O să primesc reeducarea păstorilor din 
pătura săracă! 

Moș Bilge și alți câţiva stăvari îl prinseră pe Yangke de umeri 
și îl luară în sus, la deal. Bătrânul îi spuse: 

— De data asta, mi-a părut bine că ai dat foc la artificii! 

Mai apoi, Yangke află că Peng, care dăduse seu de oaie la 
schimb pentru cele două ouă de lebădă, era un colecţionar 
împătimit care, culmea, se pricepea și la tehnica păstrării 
ouălor vreme îndelungată. Peng era „medicul desculț”, felcerul 
brigăzii. A luat o seringă, a înfipt acul în coaja oului și a tras 
afară albușul și gălbenușul, după care a lipit orificiul. Așa nu 
mai trebuia să-și facă griji că ouăle se vor cloci și se vor sparge. 
Se puteau păstra pentru totdeauna, ca două nestemate 
minunate. S-a dus apoi la tâmplăria direcţiei și a tăiat sticlă, 
făcându-și, astfel, două cutii, pe fundul cărora a pus pâslă 
învelită în satin galben. A așezat ouăle, realizând, astfel, două 
obiecte de artă meșteșugărească deosebite. A luat apoi cele 
două comori și le-a ascuns în fundul laviţei, fără să mai spună 
cuiva de ele. Mulţi ani după aceea, avea să le dăruiască unui 
cadru responsabil de recrutarea muncitorilor, agricultorilor, 
ţăranilor și studenţilor, împrumutând, astfel, ceva din aripile 
lebedelor și zburând direct la oraș, la facultate. 

După vreo patru zile, seara, Gao Jianzhong mână cireada 
înapoi spre casă. El le spuse în taină lui Chenzhen și lui 
Yangke: 

— Ştiţi vaca aceea beteagă, pe care a cumpărat-o Wangtou? 
I-a mâncat-o lupul, nu departe de casa lor. 

Cei doi rămaseră cu gurile căscate. Yangke spuse: 

— Da, chiar așa. Oamenii aceia de pe șantier nici n-au câini, 
au cam încasat-o de data asta! 

Gao Jianzhong spuse: 

— M-am dus pe-acolo să mă uit. Vaca era legată de un par, 
nu departe de case. Acum n-au mai rămas decât capul, copitele 
și scheletul. N-a mai rămas nicio fărâmă de carne. Wangtou 


blesteamă întruna de supărare, zicând că a cumpărat-o cu 
salariul pe jumătate de lună al oamenilor și că de-acuma iar 
trebuie să trăiască fără carne. 

Gao Jianzhong mai spuse râzând: 

— Şi treaba e că vita aceea nici nu avea cine știe ce beteșug, 
numai niște viermi la stomac. Wangtou se pricepe puţin la 
medicina veterinară; îi făcuse rost de niște leacuri și se făcuse 
bine, așa că spera că dacă mânca iarba și bea apa aceasta bună 
de pe-aici o să pună și ceva grăsime pe ea. Când colo, când se 
mai întremase și ea puţin, a ajuns în gura lupului. 

Yangke vru să-și verse năduful: 

— Veneticii ăștia veniţi de pe ogoare n-au vigilenţa 
păstorilor: noaptea dorm somn adânc, ca niște porci morți. 
Lupii stepei sunt inteligenţi. Dintr-o singură privire, își pot da 
seama că au de-a face cu niște străini, și atunci au curajul să le 
fure vaca chiar din faţa ușii. 

Yangke mai spuse apoi plin de amar: 

— Asta nu mai înseamnă a trage pe sfoară oamenii simpli și 
sărmani? În zilele noastre nimeni altcineva nu mai îndrăznește 
să facă nimic, în afară de lupi. 

Chenzhen spuse: 

— Dar aceasta nu înseamnă a trage pe sfoară, ci a răzbuna. 

Yangke oftă deodată adânc: 

— În epoca armelor, haita de lupi nu mai are așa de multă 
putere încât să se răzbune. Ultimul lac virgin al lebedelor din 
stepa Mongoliei 

Interioare a căzut în mâinile inamicilor. Dacă voi avea ocazia 
să mă întorc la Pekin, nu voi mai avea inima să mă uit la Lacul 
lebedelor. Căci, cum voi vedea baletul, nu mă voi putea gândi 
decât la tigaia aceea cu carne de lebădă și la capul de lebădă 
cufundat în sos de soia. Cât de mândră și de nobilă era cât a 
fost vie... în trecut credeam că acea civilizaţie agrară a Chinei a 
fost cotropită și batjocorită de puterile occidentale, dar, când 
colo, și agricultorii au distrus civilizația păstorilor nomazi, cu 
aceeași cruzime. 

Gao Jianzhong îl întrerupse: 

— Nu te duce chiar așa departe. Dacă lupii au ajuns în poarta 
casei, noi trebuie să fim și mai vigilenţi, căci, dacă se întoarce 
cumva haita și simte mirosul puiului la noi la iurtă, s-a zis și cu 
turmele de oi și de vite pe care le avem în grijă. 


Capitolul 24 


Ducele Mu” din Qin a înfrânt cele douăsprezece principate 
ale neamului rong, apoi a pătruns adânc în ținuturile lor și a 
devenit mare despot al acelor tărâmuri. După căderea dinastiei 
Zhou de Apus, teritoriile care se aflaseră sub stăpânirea Zhou 
au fost populate cu neamurile rong și di... iar cultura dinastiei a 
fost distrusă de obiceiurile și schimburile dintre aceștia. Qin și- 
a însușit unele dintre obiceiurile înapoiate ale acestora (inclusiv 
preluarea tronului de către fratele mai mic, atunci când fratele 
cel mare murea) și cultura lor înapoiată, motiv pentru care, 
deși acela era un regat puternic din apus, era privit de nobilii 
feudali din China drept un tărâm al veneticilor din nord și nu 
era primit în alianţe. 

Fan Wenlan, Istoria Chinei pe scurt 

În nopţile de vară din stepa Mongoliei Interioare se face frig 
într-un timp foarte scurt. Cât ai clipi, zici că ai intrat bine în 
miezul toamnei. Totuși, acestea sunt ultimele nopţi mai liniștite 
dinaintea invaziei roiurilor înfricoșătoare de țânțari. Peste 
noapte, oile proaspăt tunse se băgau unele într-altele și așa 
dormeau, rumegând molcom, scoțând necontenit un zgomot de 
ronţăit sacadat al ierbii. Erlang și Gălbenuș ridicau din când în 
când capul, amușinând vigilenţi văzduhul, apoi patrulând prin 
partea de nord-vest a turmei, în fruntea grupului format din 
Yile și cei trei puișori. 

Chenzhen luă lanterna și o bucată de pâslă cam cât o pătură 
de o persoană, apoi merse în partea de nord-vest a turmei, 
unde căută un loc plat și întinse pâslă acolo, așezându-se cu 
picioarele încrucișate și acoperindu-se cu o bucată de blană 
subţire, veche și roasă. De când intraseră pe noua pășune, nu 
prea apucase vreo noapte în care să doarmă pe săturate, fiind 
ocupat ba cu păscutul oilor, ba cu orele de noapte, ba cu tunsul 
oilor, ba cu îngrijirea puiului de lup, cu zilele lungi și nopţile 
scurte, cu cititul cărţilor și notarea ideilor. Așa că, de cum 
punea capul jos, se și cufunda în somn și, oricât de tare ar fi 
lătrat câinii, tot nu reușeau să-l trezească. Voia să profite de 
ultimele nopţi mai liniștite dinaintea teribilei invazii a ţânţarilor 
și să doarmă cât mai mult. Cu toate acestea, nu-și putea 
permite să se relaxeze, căci lupul de stepă era un maestru al 


9 Suveran al regatului Qin între anii 659/660 și 621 î.Hr. 


„valorificării ocaziilor”. 

De când o haită destul de mică de lupi reușise să fure o vacă 
beteagă din zona caselor muncitorilor, cei trei oameni erau tot 
timpul cu nervii întinși. Faptul că haita de lupi mâncase toată 
vita reprezenta un semnal pentru păstori, arătând că obiectivul 
atacurilor lupilor nu mai erau gazelele, marmotele, popândăii 
sau șoarecii, ci animalele domestice. Micile gazele își luaseră 
demult tălpășița, marmotele erau și mai alerte; de acum, haita 
nu-și mai putea astâmpăra foamea doar cu cei câţiva șoareci de 
câmp pe care mai punea laba și viza acum animalele domestice. 
Pe această nouă pășune nici oamenii, nici animalele lor nu 
puteau sta fără teamă. Moș Bilge convocă o ședință de brigadă 
și atrase atenţia în mod repetat că nici păstorii, nici chiar 
studenţii nu puteau să renunţe la veghe, ci trebuiau să se 
asemene lupilor, adică atunci când merg la culcare să închidă 
doar ochii, nu și urechile, în stepa Elun începea din nou 
războiul între lupi și oameni. 

În fiecare zi, Chenzhen trebuia să facă bine curăţenie pe 
locul în care stătea puiul de lup, să curețe murdăria și mirosul 
de urină și să presare un strat proaspăt de nisip. Aceasta o 
făcea nu doar pentru igiena sălașului puiului, ca să fie sigur că 
nu are motive să se îmbolnăvească, ci mai ales de teamă că 
mirosurile puiului îl vor da de gol. 

În ultimul timp, Chenzhen se tot gândise la tot ce se 
întâmplase după răpirea puiului din vizuină, atât de intens, 
încât îl luaseră durerile de cap. De fapt, i se părea că orice 
amănunt poate crea probleme, că din cauza lui poate fi 
descoperit de mama lupului. Spre exemplu, în vechea tabără, 
lupoaica ar fi putut simţi mirosul de urină. În fiecare noapte 
stătea cu grijă că haita de lupi ar putea ataca, înecând în sânge 
turmele de oi și de vite și luând puiul. Singurul lucru care-l mai 
liniștea era acela că, venind încoace, la noua pășune, 
parcurseseră o distanţă foarte lungă. Lupul stătuse închis tot 
drumul în cutia pentru balegă și nu se dăduse jos din car nicio 
clipă, așadar, nu lăsase în urmă nici cel mai mic semn al 
trecerii lui pe acolo. Și dacă lupoaica ar fi descoperit urmele 
șederii puiului în vechea tabără, tot n-avea cum să afle unde 
anume fusese mutat acesta. 

În aer nu se simțea miros de lup. Cei trei căţei grăsuni fugiră 
către Chenzhen care, apropiindu-se, îi mângâie pe rând. 


Gălbenuș și Yile se duseră și ei la Chenzhen, să-și primească 
mângâierile drăgăstoase ale stăpânului. Numai Erlang era 
scrupulos la datorie, patrulând în continuare prin partea de 
nord-vest a turmei. El știa mult mai multe lucruri decât câinii 
obișnuiți și de aceea era tot timpul în alertă. 

Vântul nopţii era din ce în ce mai rece, oile se înghesuiau și 
mai mult unele într-altele, și astfel suprafaţa pe care o ocupa 
turma se reducea cu o pătrime. Cei trei căţeluși se strecurară și 
ei sub pătura lui Chenzhen. După miezul nopţii era o beznă de 
nu se putea vedea nici măcar albul turmelor din preajmă. În a 
doua jumătate a nopţii, vântul se potoli, dar aerul se făcu și mai 
rece. Chenzhen trimise câinii la posturile lor, se ridică și își 
strânse mai bine cojocul pe el, luminând cu lanterna peste tot, 
în timp ce dădu ocol turmei de două ori. 

Când să se așeze din nou pe pâslă, de pe panta din apropiere 
se auziră urletele sinistre și prelungi ale lupilor - „uuo-o-o” -, 
ultimul sunet persistând la nesfârșit parcă, provocând ecouri 
tremurate, cu pauze foarte scurte între ele. Sunetul urletelor 
lupilor era foarte clar, un ambitus puternic, plin și pătrunzător. 
Nu se sfârși încă ultimul sunet tremurător și din munţi veni din 
trei părţi, dinspre est, sud și nord, un sunet foarte grav, un 
ecou care vibra în vale, pe platou, pe malurile înverzite ale 
râului și pe suprafaţa lacului, ale cărui unde se mișcau într-un 
du-te-vino continuu. Ecoul se amesteca cu palele blânde ale 
vântului care făceau trestiile să se legene cu un șuierat, iar 
acestea se mișcau, val după val, acompaniate de urletul sinistru 
al lupilor, armonizat cu șuierul trestiilor și cu fluieratul 
vântului. Melodia era din ce în ce mai sumbră, ducând cu ea 
gândurile lui Chenzhen, care zburară hăt, departe, tocmai spre 
Siberia. 

Chenzhen nu mai stătuse demult în răcoarea ce îndemna la 
veghe, ascultând cu atenţie cântecul lupilor din puterea nopții. 
Simţi că-l apucă tremuratul, se înveli mai bine în pătură, dar tot 
i se părea că aude sunetul acela rece ca picuratul unui ţurțure 
de gheaţă, pătrunzându-i prin cojoc până în oase, trecând din 
cap prin vertebre, până în josul spatelui. Chenzhen întinse 
mâna și-l trase pe Gălbenuș mai aproape. Abia așa i se păru că-i 
e puţin mai cald. 

Abia se stinse uvertura sumbră și prelungă, că niște lupi 
vânjoși și începură să urle. De data aceasta, urletele stârniră 


lătrăturile dezlănţuite ale tuturor câinilor de pe platou. Și cei 
din jurul lui Chenzhen se avântară deodată spre nord-vest, se 
opriră lângă turmă și începură să latre repezit. La început, 
Erlang se năpusti și el, lătrând, spre locul din care veneau 
zgomotele, dar, după puţin timp, de teamă să nu se trezească 
cu lupii atacând din spate, se întoarse spre turmă și se opri 
într-un loc, cu faţa îndreptată în direcţia din care se auzeau 
urletele lupilor, lătrând mai departe. În toate așezările aliniate 
de-a lungul pantelor, se aprinseră luminile lanternelor și toți 
câinii lătrară așa preţ de vreo jumătate de ceas, după care se 
opriră pe rând. 

Bezna era și mai groasă, iar frigul, mai pătrunzător. Cum 
conteniră lătrăturile câinilor, pe pășune se lăsă din nou liniștea, 
în care nu se mai auzea decât șuierul trestiilor de pe lac. Dar 
nu trecu mult, că un lup, solistul corului, începu cel de-al doilea 
act al operei. Imediat după aceasta urmară urletele mai multe 
și mai dese ale lupilor din munţi, venind tot din trei părți, 
dinspre nord, vest și sud, ca un zid de sunete care se apropia 
de tabără, gata să o împresoare, covârșind fervoarea 
lătrăturilor câinilor. Câinii comunităţii începură atunci să latre 
mai abitir, mai înverșunaţi, mai dezlănţuiţi. Femeile din fiecare 
iurtă, care făceau noaptea de pază, aprinseră lanternele, 
agitând dezordonat razele către direcţia lupilor și strigând cât 
ascuţite veneau unul după altul, ca niște valuri tot mai 
energice, copleșind urletele lupilor. Cei mai buni cântăreţi ai 
stepei trebuie că tocmai în nopţi precum aceasta își formaseră 
glasul, gonind ameninţarea lupilor. Cu stăpânii lângă ei, câinii 
erau și mai curajoși. Fiecare dulău războinic și rău al fiecărei 
iurte lătra cu și mai mult aplomb. Lătrăturile, mârâielile, 
răgetele de provocare și de intimidare, de stârnire a poftei de 
hartă, alcătuiau împreună un zgomot sacadat, ca bătăile unei 
tobe. Plini de vigoare, zguduind cerul și pământul, dulăii, câinii 
de vânătoare, câinii cei răi se purtau ca în preajma izbucnirii 
unei confruntări și erau nerăbdători să se arunce în vâltoarea 
măcelului. 

Chenzhen striga și el cât îl ţinea gura, însă, în comparaţie cu 
sunetele ascuţite și penetrante ale femeilor și câinilor, el se 
simţea ca un biet vițel. Oricum, sunetele slabe ale strigătelor 
lui fură înghiţite într-o clipă de văzduhul nopţii. 


Demult nu se mai văzuse în stepă un astfel de spectacol al 
defensivei, cu asemenea sunete și lumini. Apropierea iurtelor în 
această nouă pășune făcea ca razele lanternelor și strigătele 
păstorilor să fie cu mult mai puternice și mai dense decât în 
vechea așezare, aducând fiorul bătăliei în pășunea altfel 
liniștită și în monotonia străjii de noapte. Atunci lui Chenzhen îi 
veni un gând: dacă n-ar fi existat lupii în stepă, poporul acesta 
ar fi fost lipsit de vlagă și de inteligenţă, iar aceasta i-ar fi 
afectat și pe cei din Câmpia Chineză, care astfel n-ar mai fi avut 
motive să ridice Marele Zid. Atunci ar fi pierit în valurile apelor 
stătătoare ale invaziei străine, ce n-ar fi întâlnit în calea ei 
niciun dușman. 

Urletele lupilor din haită fură curmate grabnic. Uliji și moș 
Bilge demonstrară astfel cât de înţeleaptă fusese ideea de a 
pune taberele mai aproape una de cealaltă, căci astfel nu 
puteau fi distruse, iar lupii cu greu ar mai fi putut trece la 
acţiune. 

Deodată, Chenzhen auzi zornăit de lanţ, așa că se duse în 
grabă la puiul de lup și văzu cum acesta, după ce peste zi 
stătuse în bârlogul lui, apărat de căldură, de lumină și de 
oameni, sărea acum încoace și încolo, mârâind și arătându-și 
colții, stârnit de războiul zgomotelor și al razelor de lumină din 
acest loc cu oameni și câini. Țopăia încoace și-ncolo, iar lanţul 
nu mai contenea să zornăie. Se repezea la dușmanii săi 
imaginari cu gând să-i sfâșie, gata-gata să rupă lanţul și să se 
avânte în luptă. Gâfâia de încordat ce era, ca nu cumva să 
piardă ocazia, fiind mai îngrijorat decât dacă ar fi avut de 
pierdut o halcă întreagă de carne. 

O dată învăluit în bezna nopţii, lupul, căruia cel mai mult îi 
place întunericul, se umple de energiile vitale care țâșnesc din 
el; e pasionat de război, astfel că în bezna nopţii se aprinde în 
el pofta de bătălie. Noaptea e timpul cel mai bun pentru 
tâlhării, pentru a-și astâmpăra setea de sânge, pentru a-și 
aduna prada. Cum însă lanţul îl ţinea locului, și încă pe o 
bucată de pământ atât de strâmtă, asta făcea ca spiritul lui de 
războinic și instinctul sălbatic de a ataca noaptea să fie 
reprimate. Era ca un furnal căruia i se blocase coșul și acum 
stătea să explodeze în orice moment. Se repezea necontenit la 
lanţ, spumegând de furie. Astfel, mânia provocată de 
imposibilitatea de a-și satisface pofta de război îl făcea să se 


micșoreze până ajungea ca un boţ de blană, pentru ca apoi să 
sară din nou, să se avânte alergând în cerc, învârtindu-se ca și 
cum ar fi dat năvală spre liniile inamice. Fugea, sărea, mușca 
aerul, însă la un moment dat se oprea brusc, apoi iarăși se 
arunca înainte, iar se oprea, iar se avânta, clămpănea, mușca, 
scutura capul, de ziceai că într-adevăr tăbărâse asupra unei 
prăzi uriașe, pe care tocmai o mușca de vreuna din părțile 
vitale, iar aceea avea să-și afle curând sfârșitul. 

După un răgaz, se repezi deodată în marginea din nord a 
cercului său, ascultând atent, cu urechile ciulite, gata să sară la 
bătaie cum ar fi simţit vreo mișcare. Instinctul de războinic al 
micului lup, stârnit până peste poate de atmosfera de bătălie 
aprigă și înfricoșătoare, părea că nu-l lasă să distingă între 
dușmani. Măcar de-ar fi putut să provoace pe careva la luptă; 
nici nu conta de care parte a baricadei ar fi stat, nu conta dacă 
avea de ucis un câine sau un lup, el ar fi fost la fel de fericit. 

Cum îl văzu pe Chenzhen, micul lup deveni și mai agitat, 
numai că nu reușea să-l ajungă, și atunci se trase intenţionat 
puţin înapoi pentru a-i face să se apropie, să intre în cercul lui. 
Puțin temător, Chenzhen făcu un pas înainte, și numai ce se 
lăsă pe vine, că lupul se și repezi ca un tigru și-l prinse de 
genunchi, apoi deschise gura, gata să-l muște. Noroc că 
Chenzhen era în gardă, luă repede lanterna și o puse în faţă, 
raza de lumină înţepându-l așa de tare, că acesta închise gura 
imediat. 

Se simţi puţin întristat și văzu cât de amărât era și lupul 
pentru că fusese oprit din avântul lui. 

Câinii oamenilor începură iarăși să latre dezlănţuit. Cei 
câţiva câini ai iurtei lui Chenzhen dădeau roată împrejurul 
turmei lătrând, ba chiar la un moment dat se repeziră înspre 
micul lup, dar apoi se duseră înapoi în partea de nord a turmei, 
uitând de existenţa puiului. Trezindu-se în postura oficială de 
războinici, căţelușii începură și ei să latre cu puterile lor de 
sugari. Reușiră să-l enerveze așa de tare pe micul lup, care era 
aproape de ei, încât acesta, de mânie, tremura din toate 
încheieturile. Instinctele lui, respectul de sine, pofta de luptă se 
ciocniseră de un imens dispreţ și afront. Și numai Chenzhen 
putea să înţeleagă durerea pe care i-o pricinuise, căci își dădea 
seama că lupul nu era dispus sub nicio formă să stea pe 
margine și să privească de departe această bătălie nocturnă. 


Își lăsase capul într-o parte și asculta invidios lătrăturile 
masculine și războinice ale dulăilor. Apoi căzu o clipă pe 
gânduri, parcă dându-și seama că el nu poate să latre atât de 
fioros precum câinii aceia, și pentru prima oară se simţi 
inferior. Dar imediat hotări că nu poate nutri prea mult 
sentimentul acesta de rușine, așa că își căscă gura larg, evident 
pentru a încerca să înveţe de la câini cum se latră. Lui 
Chenzhen i se păru cu totul neobișnuit, așa că se așeză pe vine 
pentru a-l observa mai de aproape. Lupul își tot căsca gura, 
ţinându-și respiraţia și chinuindu-se amarnic să scoată niște 
sunete ciudate, asemenea unor horcăieli, dar nicidecum nu-i 
ieșea lătratul obișnuit: „ham-ham”, sau măcar „hau-hau”. Era 
foarte aprins de mânie, dar nu voia deloc să se lase și iarăși 
trăgea aer și-și ţinea respiraţia, sugându-și sau umflându-și 
burta, făcând tot ce-i stătea în putinţă ca să ajungă să imite 
mișcările pe care le făceau câinii când lătrau. Insă ceea ce-i 
ieșea până la urmă erau niște gâjâieli care nu păreau nici de 
câine, nici de lup, iar el, în culmea concentrării, ajunse să se 
rotească în loc. 

Văzând figura caraghioasă a lupului, Chenzhen se mai 
înveseli. Era încă prea mic, nici să urle ca lupii nu era în stare 
deocamdată, iar să latre precum câinii îi era prea greu. Deși 
câinii și lupii au strămoși comuni, lupii au evoluat totuși mai 
mult. Majoritatea câinilor pot imita urletele lupilor, dar lupii nu 
latră niciodată; poate că le-a fost și lehamite să latre precum 
câinii. Acum însă, în mijlocul câinilor, puiul de lup își dorea din 
toată inima să poată lătra ca ei, căci nu știa, bietul de el, care 
este adevărata lui identitate. 

În fierberea nerăbdării, lupul nu găsea vigoarea necesară 
urmării modelului pe care-l avea la dispoziţie. Chenzhen se 
aplecă și îi imită la ureche lătratul unui câine, să-l înveţe. Lupul 
parcă pricepu că „stăpânul” îl învăţa ceva și în privirea lui 
apăru rușinea aceea a învățăcelului mai greu de cap, care pe 
dată se prefăcu în mânia neputinței ce izbucnea din ochii lui. 
Erlang veni în fugă și se postă lângă micul lup, lătrând rar, 
cadenţat, ca un dascăl răbdător. Și deodată Chenzhen îl auzi pe 
lup scoțând sunetele lătrăturilor: „ham-ham”. Cel puţin la ritm 
semănau cu cele ale câinilor și, deși nu era un „ham” plin, 
micul lup se entuziasmă așa de tare, că începu să ţopăie acolo 
pe loc, lingându-i recunoscător faţa lui Erlang. De atunci încolo, 


lupul mai scoase câte un „ham-ham” la fiecare cinci, șase 
minute, făcându-l pe Chenzhen să moară de râs. 

Sunetul acesta straniu, nici de câine, nici de lup, îi adună pe 
toţi căţeii, care veniră să se uite curioși nevoie mare, și stârni 
printre ei niște mârâieli și un soi de chicoteli, de parcă râdeau 
de el. Chenzhen se tăvălea de râs, și de fiecare dată când puiul 
mai scotea un „hau-hau”, îl urma și el înadins cu un „bau-bau”, 
așa că, în mijlocul războiului care se dezlănțuise în tabără, se 
auzeau sunete distonante și ciudate ca „hau-hau, bau-bau”. 
Lupul își dădu seama că acum și câinii, și omul își bat joc de el, 
așa că hămăia parcă din ce în ce mai tare și mai fioros. Căţeii 
se adunaseră veseli în jurul lupului și se hârjoneau pe acolo, 
dar în câteva minute lătrăturile dulăilor conteniră, iar puiul, 
nemaiavând cui să-i ţină isonul, se opri și el din hămăit. 

Dar de-abia se opri lătratul câinilor, că se auziră din nou 
urletele lupilor din munţi. Acest război al sunetelor și al 
nervilor ajunsese la a patra sau a cincea rundă, oamenii și 
câinii fiind deja istoviţi de atâta urlat. Lupii erau niște maeștri 
când venea vorba de atacuri silenţioase. Chiar și atunci când 
lansau asalturi conjugate, tot într-o tăcere mormântală o 
făceau. Faptul că în această noapte bătuseră atâta tobele, 
urlând și hăulind, dovedea clar că era vorba de o cacealma, că 
nici nu aveau de gând să atace cu forță. Când lupii își reluară 
hăulitul din cele trei părţi, oamenii tăcură, iar lanternele se 
stinseră. Până și lătrăturile câinilor deveniră mai cizelate, în 
vreme ce urletele lupilor răsunau mai arogant ca înainte. 

Chenzhen simţea că în toată această nouă atmosferă se 
ascundea un complot mai grav decât cel dinainte, că poate lupii 
descoperiseră că linia de apărare a oamenilor și a câinilor era 
prea concentrată, prea strânsă. Ca atare, adoptaseră mijloacele 
unui război de hărţuire, de epuizare, urmând ca, atunci când 
nervii oamenilor vor ceda, să treacă la atacul-surpriză. Acest 
război al sunetelor care să distragă atenţia putea dura câteva 
nopţi la rând. Chenzhen își aminti de tehnica de „hărţuire a 
inamicului pe durata staţionării sale”, folosită de trupele de 
gherilă ale Armatei a VIII-a, și, mai mult, de punerea artificiilor 
în butoaiele de kerosen ca să imite sunetul mitralierelor și, 
astfel, să sperie inamicul. Însă acest război de epuizare și de 
hărțuire a inamicului era cunoscut de lupii stepei mongole de 
mii de ani, fiind extrem de pricepuţi la toate aceste stratageme. 


Chenzhen stătea culcat pe bucata de pâslă, cu Gălbenuș în 
loc de pernă. Nu se mai auzea niciun strigăt de om, niciun 
lătrat de câine, așa că auzea foarte limpede fiecare inflexiune, 
fiecare schimbare de tonalitate din urletele lupilor, gândindu-se 
iar și iar la acest limbaj al lor. De când venise în stepă, 
Chenzhen fusese fascinat de urletele lupilor, în China, urletele 
lupilor reprezintă un subiect cât se poate de cunoscut, fiind 
sunetul care dintotdeauna a declanșat o cutremurătoare frică 
în rărunchii locuitorilor câmpiei chineze. S-a ajuns chiar până 
acolo, încât chinezii au pus semnul egalităţii între „plânsetele 
diavolilor” și „urletele lupilor”. Ajuns în stepă, Chenzhen s-a 
obișnuit cu acestea, însă n-a reușit să înțeleagă de ce aceste 
urlete - „aaa-uu, aa-uuu” - sunt atât de triste, de tânguitoare, 
de jalnice. Parcă aduceau cu bocetele prelungi, care-ţi rupeau 
inima, ale femeilor din cimitirele Chinei, pe marginea gropii 
soțului. De prima dată când auzise urletele lupilor, lui 
Chenzhen i se păruse ceva ciudat, căci nu putea înţelege cum 
aceste ființe atât de crude și de înspăimântătoare pot să poarte 
în inimile lor atâta durere, atâta tristeţe. Oare pentru că viaţa 
în stepă era atât de grea, că prea mulţi piereau de foame, de 
îngheţ ori uciși, și astfel își plângeau viaţa aceea plină de 
dureri, tragică până la limită? Chenzhen se gândise o dată că 
lupul, care părea atât de crud, de nemilos, poate era tandru și 
fragil în adâncul sufletului. 

Însă după doi ani în care își încrucișase de atâtea ori cărările 
cu ale lupilor, mai ales în ultimul timp, Chenzhen avusese 
ocazia să infirme această ipoteză. Simţea că lupii stepei cei cu 
oase tari, cu inimi aspre, cu o viață mai dură decât orice sunt, 
fiecare dintre ei, lupoaice de piatră și lupi de fier, luptând 
mereu până la capăt, fără să plece capetele pentru nimic în 
lume. În dicționarele lor nici nu exista cuvântul acesta - 
„tandru” - și, dacă venea vorba de lupoaicele care și-au pierdut 
puii, de lupii răniţi de moarte, cu labele retezate, în mijlocul 
durerii aceleia ei nutreau numai dorinţa răzbunării, devenind și 
mai turbati, și mai neînduplecaţi. Chenzhen crescuse un lup 
preţ de câteva luni bune și asta îi întărea și mai mult 
convingerea că așa stau lucrurile, căci niciodată nu-l văzuse pe 
lup cuprins de deznădejde, de slăbiciune, în afară de 
momentele în care era obosit sau adormit. Altfel, era mereu cu 
ochii în patru, în plină formă, plin de viaţă. Chiar și atunci când 


puţin a lipsit ca acei stăvari să-i frângă gâtul, vrând să-i vadă 
pielea în băț, în câteva clipe s-a redresat plin de vigoare. 

Chenzhen mai ascultă o vreme urletele lupilor. De data 
aceasta putea distinge clar că e vorba despre o ameninţare 
plină de toată îndrăzneala. Și totuși, de ce era nevoie de astfel 
de vaiete pentru a băga frica în oameni și în animalele lor? În 
ultima perioadă, lupii nu prea se mai confruntaseră cu 
calamităţi naturale sau venite din partea oamenilor, așa că nu 
aveau motive să-și plângă atât de milă. Să fie, oare, așa cum 
spun unii păstori, și anume că plânsetele lupilor sunt menite să 
distragă atenţia oamenilor și a animalelor, să-i aducă într-un 
asemenea hal de disperare și de agasare, încât să renunţe la 
orice fel de bătălie? E oare posibil ca lupii să cunoască zicala 
aceea care spune că victoria vine atunci când ajungi cu spatele 
la zid sau să știe strategia luptei prin intimidare? Deși s-ar 
putea ca lucrurile să stea astfel, de ce se folosesc de această 
intonaţie și atunci când își caută perechea sau camaradul, când 
se cheamă unii pe alţii, când pun la cale liniile de atac, când 
dau de știre tovarășilor aflaţi în depărtări, când sună adunarea 
pentru întregul clan ori când își împart prada? E clar că toate 
astea nu mai au legătură cu războiul psihologic. 

Atunci de unde vin aceste vaiete ale lupilor din stepă? 
Gândurile lui Chenzhen se afundau în adâncimile misterului, 
încercând să deslușească această taină cu înţelepciunea unei 
bufniţe. Se gândi că, deși avea destule ocazii să-și plângă de 
milă pentru durerea și rănile suferite, lupul cel tenace și viteaz 
nu putea să înceapă să „plângă” în orice moment, în orice loc, 
în orice stare emoţională. „Plânsul” nu putea să reprezinte 
cheia în care să fie citită dispoziţia lupului. 

Auzind toată noaptea urletele lupilor și lătrăturile câinilor, 
Chenzhen era parcă tot mai treaz, mai atent, de multe ori 
comparaţia și asocierea reprezentând cheia rezolvării 
misterului. Își dădu seama deodată că răspunsul s-ar putea 
ascunde tocmai în diferenţele dintre urletele lupilor și 
lătrăturile câinilor și, tot comparând cele două sunete, văzu că 
lătrăturile câinilor erau de scurtă durată, pe când urletele 
lupilor erau prelungi. Efectele celor două sunete erau cât se 
poate de diferite: urletele lupilor, prelungi și tânguitoare, 
puteau fi auzite la mari depărtări, faţă de lătrăturile sacadate 
ale câinilor. În mod evident, lătrăturile care se auzeau dinspre 


iurtele aflate în extremitatea nordică a taberei nu se auzeau la 
fel de clar ca urletele lupilor din preajma aceleiași iurte. Apoi, 
Chenzhen le auzea vag și pe cele ale lupilor din adâncul 
muntelui dinspre răsărit, în vreme ce lătrăturile nicidecum nu 
ar fi putut răzbate până acolo. 

Încet-încet, Chenzhen începu să înţeleagă. Poate motivul 
pentru care urletele lupilor sunau atât de trist era tocmai faptul 
că, în milioanele de ani de evoluţie, își dăduseră seama că acest 
sunet prelung era cel care putea fi auzit clar în cele mai 
îndepărtate locuri, pe o rază cât mai mare. Ca în vorba aceea 
că „din vecini se aude fluierașul, din depărtări se aude flautul”, 
căci sunetul scurt al fluierului nu răzbate atât de departe ca 
vaietul puternic al flautului. Călăreţii din vechime ai stepei 
mongole se foloseau de sunetul scos din corn pentru a trimite 
comenzi, tot așa cum clopotele templelor reușeau să se facă 
auzite la mari depărtări. 

Lupii stepei se pricepeau de minune la campanii pe distanţe 
mari, risipindu-se pentru a investiga terenul, apoi adunându-se 
și atacând. Lupii reprezintă modelul tipic pentru animalele de 
pradă care atacă în haită, luptând și vânând pe arii foarte 
întinse. Pentru a menţine comunicarea în cadrul haitei pe 
distanțe mari, lupii și-au ales tocmai acest mijloc, care este cel 
mai avansat în stepă. Or, în vreme de război, cel mai mult 
contează rezultatul. Lupilor nu le pasă dacă de râsete sau de 
planșete e vorba, dacă e plăcut la auz sau nu. O armată 
puternică are nevoie de un mijloc de comunicare avansat, care, 
la o adică, să poată crește puterea armatei. Haitele de lupi din 
trecutul îndepărtat poate că tocmai prin intermediul acestui 
mijloc de comunicare au ajuns să-și mărească eficienţa în 
război, devenind cea mai importantă capacitate militară a 
stepei după cea a oamenilor și izgonind din stepă până și 
animale de pradă mai masive, precum tigrul, leopardul sau 
ursul. 

Chenzhen cugetă mai departe: unul dintre principalele 
motive pentru care câinele a ajuns să poată fi crescut de 
oameni, devenind un animal domestic, ascultător, poate fi 
tocmai faptul că mijlocul de comunicare al haitelor străvechi de 
câini era foarte înapoiat, așa că, fiind înfrânți de lupi, ei și-au 
căutat, în cele din urmă, adăpost pe la casele oamenilor, 
ajungând la cheremul acestora. Caracterul liber, independent, 


neînfricat și tenace al lupilor se bazează tocmai pe instinctele 
lor extraordinar de puternice. Și oamenii sunt astfel: dacă cei 
dintr-un neam nu au cine știe ce capacităţi, atunci nici natura 
lor nu e prea puternică, și nu le rămâne decât să viseze la 
idealuri ca libertatea, independenţa, democraţia și bunăstarea. 
Fără să vrea, Chenzhen oftă din adâncul sufletului: lupii cei 
pricepuţi sunt și foarte curajoși, iar curajul le sporește 
priceperea. Ceea ce lupii au inspirat oamenilor, învăţăturile pe 
care le-au dat acestora sunt nenumărate, inepuizabile. Pare-se 
că acei călăreţi ai stepei care au zguduit lumea au fost inspirați 
de lupi în privința mijloacelor de comunicare, căci sunetul 
prelung scos din cornul de vită pe câmpul de bătălie a adus 
laolaltă nenumărați luptători și a transmis comanda pentru 
atâtea și atâtea atacuri. 

Urletele haitei se mai răriră. Deodată se auzi însă un urlet 
slab, fragil, de pui, venind din spatele iurtei și al turmei de oi. 
Chenzhen tresări cuprins de fiori: oare să fi ajuns lupii pe 
neașteptate în spatele turmei? Erlang adună toţi câinii și se 
repezi într-acolo, lătrând fioros. Chenzhen se ridică și el, 
înșfăcă biciușca și lanterna și se repezi în aceeași direcţie. 
Ajungând în dreptul iurtei, îl văzu pe Erlang cu toţi ceilalţi câini 
roată în jurul puiului de lup, atât de uimiţi, încât îl mârâiau 
întruna. 

În lumina lanternei, Chenzhen văzu puiul stând ghemuit 
lângă parul de care era legat, cu botul îndreptat în sus și 
urlând prelung către cer. Așadar, urletul acela din gâtul puiului 
de lup fusese slobozit. Cum adică, puiul de lup era în stare să 
urle? Era prima dată când Chenzhen îl auzea urlând. Şi el care 
credea că va putea să urle numai când o să se facă mare, când 
va fi lup în toată puterea cuvântului. Dar nici prin cap nu-i 
trecuse că acest pui, în vârstă de patru luni, o ţâră de jivină, 
acolo, va începe, tocmai în această noapte, să urle - „aaaaa- 
uuuuu, aaa-uuuuuu”, exact ca toţi lupii din sălbăticie, cu 
aceeași voce și aceleași tonalități. Chenzhen era atât de 
entuziasmat, că-i venea să-l ia în braţe, să-l strângă la piept și 
să-l pupe. Însă nu dorea să-i întrerupă avântul cântării, așa că 
se așeză undeva aproape, admirându-și preferatul. Chenzhen 
era mai emoţionat ca un tânăr tătic care își aude odrasla 
strigând pentru prima oară „tata!”. Nu se putu abţine și începu 
să-l mângâie ușor pe spate, iar puiul, de emotie, îl linse puţin 


pe mână, după care își reluă cântecul. 

Câinii toţi îl priveau aiuriţi, nu știau dacă ar trebui să-l ucidă 
sau să-l oprească. Pe linia frontului în care se înfruntau câinii 
ciobanilor apăruse dintr-odată sunetul inamicului, ceea ce 
aduse tulburare în rândul taberei. Până și câinii de la iurta lui 
Gambu, din apropiere, se opriră din lătrat, ba chiar câţiva 
veniră până la iurta lui Chenzhen să vadă ce se întâmplă, gata 
oricând să sară în ajutor. Numai Erlang se duse vesel lângă el 
și începu să-l lingă pe creștet, apoi se tolăni aproape, 
ascultându-i atent urletul. In schimb, Gălbenuș și Yile îi 
aruncau priviri pline de ură. Prin acest urlet, el, un pui fraged, 
care crescuse atâtea luni alături de câini într-un statut incert, 
își dădea acum, fără să vrea, arama pe faţă; de fapt, nu era 
câine, ci lup, unul întocmai ca aceia cu care câinii se războiesc 
necontenit. Gălbenuș și Yile văzură însă cum stăpânul îl 
privește și-l mângâie râzând, așa că fură nevoiţi să-și ţină ura 
adânc încuiată în inimă. Văzând priveliștea aceea în care om, 
câini și lup trăiau în pace și prietenie, câinii de la iurta vecină 
nici nu pricepeau, până la urmă, dacă e lup ori câine. Priviră o 
vreme cu capetele înclinate, plini de îndoială această scenă 
absolut ciudată, după care se întoarseră, mustind de pizmă, pe 
la iurtele lor. 

Chenzhen stătea pe vine acolo, lângă lup, ascultându-l și 
privind cu atenţie mișcările ce-i însoțeau cântarea. Observă că 
atunci când lupul începea să urle își ridica botul, îndreptându-și 
vârful nasului negru către cer. Lui Chenzhen i se păreau 
admirabile sunetele acelea dulci, prelungi și egale ale urletelor, 
ca și cum sub razele argintii ale lunii un delfin își scosese vârful 
botului prelung de sub apă pentru a mișca ușor suprafaţa lină, 
pe care începeau să treacă cercuri după cercuri, răspândindu- 
se lin și egal de jur-împrejur. Chenzhen se lumină deodată, 
dându-și seama că gestul de a ridica botul atunci când urla era 
și pentru a face ca sunetul să călătorească și mai departe, 
pătrunzând în toate cele patru vânturi. O dată îndreptat vârful 
nasului spre cer, sunetul se putea propaga în mod egal, astfel 
încât toţi oamenii din toate iurtele să-l poată auzi. Vaietul 
prelung al urletului lupului și nasul îndreptat spre cer sunt 
mijloace pe care lupii le-au instituit în urma experienţei 
acumulate în războiul de supravieţuire din stepă. Evoluţia 
lupului de stepă era completă, atât de izbutită, era o operă 


demnă de un astfel de animal-totem. Ba mai mult, și gura 
cornului din care călăreţii stepei slobozeau tot felul de semnale 
era îndreptată spre cer. Tonalitatea prelungă a sunetului de 
corn și faptul că era îndreptat în sus se asemănau întru totul cu 
sunetul urletului de lup și cu direcţia în care acesta era 
îndreptat. Oare întâmplător să fi fost așa? Pare-se că oamenii 
din zorii istoriei stepei studiaseră sunetul și gestica ce însoțea 
urletul lupului. Lupii i-au învăţat pe oameni o sumedenie de 
lucruri. A 

Chenzhen era cuprins de frenezie din creștet până-n tălpi. În 
aceste condiţii de nomadism primitiv, în inima stepei Mongoliei 
Interioare, nu prea mai fusese niciun om care să ajungă să 
atingă vreun lup, ascultându-i cu atenţie urletele. Asculta cu 
luare aminte sunetul acela atât de clar: urletul lupului era 
fraged, dar rotund, și deși era același tânguit prelung 
dintotdeauna - „uuu-ooo, uuu-o00” -, nu purta în el nici urmă 
de jale. Ba din contră, puiul de lup era din cale-afară de vesel, 
nespus de bucuros pentru a fi reușit în sfârșit să scoată sunetul 
acela înalt și prelung, fiecare urlet fiind parcă mai înalt, mai 
prelung și mai intens. Puiul era asemeni unui cântăreţ care 
obținuse un mare succes încă din seara debutului și atât de 
entuziasmat, că nu-i mai venea să facă plecăciunea cuvenită și 
să părăsească scena. 

E drept că în ultimele săptămâni lupul făcuse deseori lucruri 
care îl uimiseră pe Chenzhen, dar acum tânărul se simţea de-a 
dreptul zguduit. Nu reușise nimic încercând să înveţe de la 
câini, ascultase însă lupii și pricepuse imediat, astfel că, urlând, 
devenise lup în adevăratul sens al cuvântului. Să zicem însă că 
reușise să urle imitând sunetele haitei - cum rămâne însă cu 
gestul? În întunericul care cuprinsese pășunea, lupul n-ar fi 
avut cum să vadă cu ce gesturi își însoțesc lupii urletele. Și 
totuși, iată că învățase fără profesor, cum s-ar spune. Încercase 
din răsputeri să înveţe să latre precum câinii, în schimb, pentru 
urletul de lup pare-se că avea în el o pregătire înnăscută. Și 
numai natura lui sălbatică putea fi responsabilă pentru aceasta. 
În sfârșit, lupul se întorsese dinspre rasa câinilor în propria 
lume, a lupilor. Şi el, care până mai ieri trăise în anonimat, iată 
că peste noapte devenise celebru, căci de acum toată lumea 
trebuie să fi auzit de el. Lupul creștea și avea să fie un adevărat 
lup de stepă. Chenzhen se simţea profund răsplătit. 


O dată cu urletele care erau tot mai bine articulate, tot mai 
răsunătoare, mai clare, inima lui Chenzhen era parcă ţinută 
strâns în gheara lupului. Dacă gongul șterpelit nu-l mai poţi 
face să răsune!0, iată că lupul șterpelit, crescut pe furiș, se 
dădea singur în spectacol, răsunând sus și tare, de teamă că 
oamenii, câinii sau lupii din stepă nici n-ar ști că există. 
Chenzhen murmura amărât, ca pentru sine: „Micul meu 
strămoș, dacă ai ști tu câţi oameni și câţi câini te-ar vrea mort 
în clipa asta. Câte lupoaice nu și-ar dori să te fure și să te ducă 
acasă. Tu ţi-ai săpat vizuină ca să te ascunzi de oameni și 
stăteai acolo pitit, să nu te vadă nimeni, acum însă te-ai apucat 
să urli. Oare astfel nu ţi-ai zădărnicit munca de până acum? Nu 
cumva făcând astfel ţi-ai pus singur capăt vieţii?” Chenzhen se 
mai gândi puţin și deodată își dădu seama că lupului nu-i prea 
păsa că-și risca viaţa, că se punea în pericol urlând astfel, 
pentru că, de fapt, își chema mama și tatăl să vină să-l scape. 
După ce slobozise sunete în graiul neamului din care făcea 
parte, ajunsese și la conștiința de sine: nu este un căţel care 
latră, ci e unul dintre lupii aceia care trec ca niște umbre 
întunecate peste stepă, urlând cu putere. 

Strigătul sălbăticiei se auzea cu sălbăticie, căci lupul 
aparținea sălbăticiei. Pe Chenzhen îl trecuse o sudoare rece, 
simțind apăsarea uriașă care venea dinspre haita lupilor și cea 
a oamenilor. 

Puiul își adună la un moment dat toate puterile pentru a 
slobozi cel mai puternic urlet de până atunci. 

La început, oamenii și câinii de pe pășune, și nici chiar lupii 
aflați la mare depărtare, nu avuseseră vreo reacţie la urletele 
lupului, căci poate îi luase prin surprindere pe toţi. În toată 
acea vânzoleală, tot lupii reacţionaseră primii: când lupul 
ajunse la al treilea sau al patrulea urlet, toate celelalte ce 
veneau din cele trei părţi conteniră, niciunul nu mai scoase 
vreun sunet, ba chiar unii nici nu apucară să-și termine urletul, 
rămânând suspendaţi doar cu „uuu...”, oprindu-se brusc, 
înghiţindu-și strigătul. Chenzhen se gândea că toţi lupii mari ai 
stepei, căpeteniile, bătrânii, lupoaicele haitei erau surprinși să 
audă urlete de lup venind dinspre tabăra oamenilor. Își imagina 
cât de surprinși trebuie să fi fost lupii, care poate se gândeau: 
„Nu cumva lupul tânăr care se aude o fi intrat fără autorizaţie 


10 Vechi proverb chinezesc. 


în tabără?” Nu, nu se putea, căci, conform obiceiului, dacă 
vreun lup intra din greșeală în tabără, câinii iurtelor îl sfâșiau 
pe loc. Dar atunci, de ce nu se auzea cum schelălăie de durere? 
Ba din contră, părea că stă liniștit și în siguranţă, cântându-și 
fericit aria până la capăt. 

Poate că, de fapt, nici nu era un lup, ci vreun câine care 
învățase să urle ca lupii. Chenzhen încerca să facă deducţii în 
sensul logicii lupilor, însă nu se poate ca lupii cei mari să mai fi 
auzit vreodată un câine imitând atât de bine urletul unic al 
lupilor. Atunci să fi fost vorba de un lup crescut de oameni? Dar 
în stepă din vechi timpuri până în ziua de azi nu s-a pomenit 
decât de lupi care să crească oameni, nicidecum de oameni 
care să ia la iurtă vreun lup. Şi hai să zicem că, într-adevăr, e 
careva care a luat un pui de lup să-l crească. Dar oare din a cui 
vizuină fusese furat? Primăvara aceasta mulţi oameni au venit 
cu câinii să șterpelească puii de lup de prin vizuini, dar pe 
atunci puii nu puteau urla, așa că acum mamele lor nu-i mai 
puteau recunoaște. 

Cu siguranţă că toată haita de lupi se afla acum într-o mare 
confuzie, neștiind ce să mai înțeleagă. Parcă-i și vedea cum 
stau în cumpănă, neștiind ce să facă și fără să poată scoate un 
sunet. Mai devreme sau mai târziu, lupii își vor da seama că e 
vorba de un lup adevărat, în inimile acelor lupoaice care-și 
pierduseră copiii astă-primăvară mai mult ca sigur că se 
aprinsese, precum focurile iuți din stepă, o scânteie de 
speranţă că și-ar putea găsi puiul viu. Dorinţa de a se da în 
vileag, ce izbucnise deodată în inima lupului, făcu astfel încât 
lucrul care-l îngrijora cel mai mult pe Chenzhen să se întâmple 
chiar acolo, înaintea ochilor lui. 

Cea de-a doua reacţie pe care urletele puiului o declanșaseră 
pe pășune veni din partea câinilor. Dulăii care tocmai se 
așezaseră să se odihnească, auzind urletele acelea de lup ce 
veneau chiar din interiorul taberei, fură serios alarmaţi. Căci se 
gândiră că, profitând de oboseala oamenilor și a câinilor, lupii 
au dat iama în vreo turmă de oi, drept care se adunară și 
începură să latre furioși, nemulțumiți de propria delăsare, 
adunându-și toate puterile pentru a slobozi cele mai furioase și 
mai dezlănțuite lătrături de care fuseseră capabili în această 
noapte, zguduind din temelii cerul care stătea să se lumineze 
de ziuă. Haita de câini se pregătea pentru o luptă pe viaţă și pe 


moarte, alarmându-și pentru aceasta stăpânii, așa încât, atunci 
când lupii vor trece la atac, ei să vină degrabă cu puștile să-i 
înfrunte. 

Reacţia cea mai târzie aparţinu oamenilor, căci majoritatea 
femeilor care făcuseră de pază peste noapte adormiseră frânte 
de oboseală, fără ca măcar să audă urletele lupului. Fuseseră 
trezite mai degrabă de lătrăturile extrem de neobișnuite și de 
furioase ale câinilor. Vocile ascuţite, teribile ale femeilor din 
apropiere sau din depărtare se făcură din nou auzite, în vreme 
ce nenumărate raze de lanternă măturau din nou văzduhul și 
panta muntelui. Nimănui nu-i trecuse prin cap că lupii ar putea 
ataca înainte de invazia cumplită a roiurilor de țânțari. 

Pe Chenzhen îl înnebuneau de frică valurile acelea de vuiete 
venite dinspre toţi câinii taberei. O căutase cu lumânarea. Nu 
avea idee cum va putea face faţă acuzațiilor întregii brigăzi o 
dată ce se va lumina de ziuă. Se temea cu adevărat că de data 
asta se va trezi cu un grup de ciobani care îl vor trimite pe lup 
direct la Tengri. Puiul însă o ţinea pe-a lui, tot într-un urlet, 
vesel de parcă ar fi fost la petrecerea de majorat. Nici prin cap 
nu-i trecea să se oprească. Doar bău puţină apă să-și mai ude 
gâtlejul și o luă de la capăt, plin de entuziasm. Cerul începea să 
se descotorosească de bezna adâncă, femeile care nu stătuseră 
în tura de noapte aveau să se trezească în curând, să mulgă. 
Atunci Chenzhen luă puiul în braţe, străduindu-se să-l țină cu 
mâna de botul lui cel lung, numai să-l facă să tacă o dată. Însă 
puiul putea să sufere o asemenea batjocură? Incepu să se zbată 
din toate puterile, ca să scape. Puiul ajunsese la jumătate din 
statura unui lup matur, dar Chenzhen nu se gândise că a 
căpătat o putere atât de mare - pur și simplu nu reușea să-l 
ţină locului cu o singură mână, dar nici să-i dea drumul să 
deschidă gura nu-i venea, căci, cum ar fi făcut asta, lupul l-ar fi 
mușcat cu siguranţă. 

Lupul opunea o rezistenţă fantastică, era în stare foarte bine 
să se întoarcă împotriva prietenului său, iar ochii îi scăpărau de 
dorinţe ucigașe, cele două pupile negre aducând mai degrabă 
cu două vârfuri de săgeată gata să-i străpungă privirile lui 
Chenzhen. Cum nu-și putea scoate botul din strânsoarea mâinii 
lui Chenzhen, începu să dea frenetic din labe, zgâriind și 
apucând orbește, sfâșiindu-i hainele lui Chenzhen și lăsându-i 
pe dosul palmei și pe braţ câteva zgârieturi sângerânde. De 


durere, Chenzhen începu să-l strige pe Yangke. Ușa se deschise 
și acesta apăru desculț, repezindu-se spre el. Fu nevoie ca 
amândoi să-și adune toate puterile, abia așa reușiră să pună 
lupul la pământ. Gâfâind nevoie mare, lupul dădea din labe atât 
de tare, încât făcu două gropi în nisip. 

Din braţul lui Chenzhen curgea sânge. Cei doi numărară apoi 
la unison - „unu, doi, trei” - și-i dădură drumul lupului, sărind 
imediat din cercul lui. Dar lupul nu se putea lăsa păgubaș: se 
repezi ca scos din minţi, dar lanţul îl ţinu locului și nu mai putu 
face niciun pas înainte. Yangke se duse val-vârtej în iurtă și 
scoase din trusa medicală fașă și pudră de Yunnan!!, cu care-l 
doftorici și-l bandajă pe Chenzhen. Gao Jianzhong fu și el trezit 
de zgomote, așa că se sculă și ieși afară, începând să înjure 
nervos: 

— A, lupii ăștia, toţi sunt niște nenorociţi nerecunoscători. L- 
ai îngrijit în fiecare zi ca pe părintele tău, în schimb, el te-a 
mușcat. Dacă voi nu faceţi nimic, o să fac eu! Stai numai puţin, 
că-i vin de hac! 

Dar Chenzhen dădu repede din mână și spuse: 

— Nu, nu, de data asta nu e vina lui. Eu l-am ţinut de bot, 
normal că s-a enervat! 

Cerul începea să se lumineze treptat, dar mânia lupului nu se 
diminuase defel. Sărea încoace și-ncolo fără astâmpăr, gâfâia 
de nu mai știa de el, apoi se așeza iarăși pe linia cercului și, 
privind nerăbdător spre cer, începu din nou să urle prelung. Nu 
se gândise însă că, neavând antrenament, după lupta aceea nu 
mai era în stare să-și regăsească vocea, iar urletul pur și simplu 
nu mai ieșea. Se concentră puţin, ţinându-și respiraţia, dar tot 
nu reuși să scoată mai mult decât niște lătrături și urlete în 
felul lui ciudat. Erlang dădea bucuros din coadă, cei trei 
oameni se bucurară și ei, numai puiul de lup era mânios de 
rușinea lui și chiar începu să-și arate colții, mârâind către 
mentorul său, Erlang. 

Chenzhen spuse îngrijorat: 

— Lupul poate să urle, exact ca toţi ceilalţi lupi. Poate că l-au 
auzit toți oamenii din tabără. Ce ne facem? De data asta e 
necaz mare. 

Gao Jianzhong insistă: 


11 Yunnan Baiyao — pudră medicinală tradițională, de culoare albă, 
folosită pentru răni, arsuri etc. 


— Omoară-l repede, altfel de aci încolo haitele de lupi vor 
veni în fiecare noapte în jurul stânelor urlând, o sută și ceva de 
câini vor începe și ei să latre. O să mai doarmă vreunul dintre 
cei care nu sunt în tura de noapte? Dacă se întâmplă să mai și 
dispară vreo oaie, o vei încasa rău de tot. 

Dar Yangke spuse: 

— Nu se poate să-l omorâm! Mai bine să-i dăm drumul, zicem 
că a scăpat din lanţ și a fugit. 

Dar Chenzhen spuse scrâșnind din dinţi: 

— Nici nu-l omorâm, nici nu-i dăm drumul! Şi n-am să 
renunţ, fiecare zi e una câștigată. Dacă e să-l lăsăm în libertate, 
oricum n-o putem face acum. Peste tot, lângă orice iurtă și 
baracă sunt câinii oamenilor. Dacă-i dăm drumul, câinii se vor 
lua după el și-l vor sfâșia. Zilele astea ieși tu în fiecare zi cu 
oile, iar eu voi face de pază noaptea, iar ziua am să-l apăr pe el. 

Yangke zise: 

— Fie și așa. Dar dacă se dă sentinţa finală în tabără, nu mai 
e nimic de făcut, așa că mai bine am face să-i dăm drumul 
imediat, să-l ducem undeva departe, unde nu sunt câini, și să-l 
lăsăm acolo. 

Dar Gao Jianzhong pufhni și spuse: 

— Voi doi nu vă gândiţi decât la lucruri frumoase. Bine, mai 
staţi puţin, imediat vor veni stăvarii să vă bată la ușă. Din cauza 
gălăgiei pe care a făcut-o n-am închis un ochi toată noaptea, iar 
acum mă doare capul de-mi vine să mor. Și tot vreau să-i pun 
capăt zilelor! 

Nici nu-și terminară ceaiul și gustarea de dimineaţă, că de 
afară se și auzi zgomot de copite. Chenzhen și Yangke ieșiră 
repede pe ușă, speriaţi. Uliji și Bilge ajunseseră înaintea lor, 
dar, fără să descalece, dădură ocol iurtei în căutarea puiului de 
lup. Abia la a doua raită văzură lanţul cu care era legat lupul ce 
se vârâse în vizuina lui. Bătrânul descălecă, își întinse gâtul să 
privească și zise: 

— De-aia nu-l găseam, că era ascuns aici. 

Yangke și Chenzhen prinseră caii de căpăstru și-i legară 
degrabă de roata carului. Nu scoteau un sunet, așteptând 
înfriguraţi verdictul. 

Uliji și Bilge se așezară pe vine undeva lângă cercul lupului, 
privind înăuntrul vizuinii. Lupul stătea acolo întins pe o parte, 
deranjat de prezenţa unor străini, pe care începu să-i mârâie 


ameninţător, privindu-i cu ură. 

Moșul spuse: 

— Ia te uită ce mare a crescut puișorul ăsta, mai mare chiar 
decât cei crescuţi în sălbăticie! 

Apoi întoarse capul și-i spuse lui Chenzhen: 

— Dar știu că l-ai alintat și te-ai gândit să-i sapi și vizuină 
răcoroasă. Păi mă gândisem și eu că dacă-l ţii legat în lanţ sub 
soarele ăsta dogoritor nici nu mai e nevoie să vină cineva să-l 
ucidă, că moare el singur de arșiţă. 

Dar Chenzhen spuse grijuliu: 

— Taică, nu eu i-am săpat vizuina, el singur și-a făcut-o. Mai 
avea puţin și murea de arșiţă în ziua aceea. Toată ziua n-a făcut 
decât să se foiască de colo-colo. Abia așa i-a venit ideea asta. 

Privirea bătrânului se umplu de uimire. Se întoarse și se uită 
la lup. După o vreme, spuse: 

— Cum, să-și sape el o vizuină fără să-l înveţe mama lui? 
Poate Tengri n-a vrut să-l lase să moară. 

Uliji zise: 

— Lupul are cap, nu glumă: e mai tare ca un câine, ba chiar 
în multe privinţe e mai isteţ decât omul. 

Lui Chenzhen îi bătea inima să-i spargă pieptul. Răsuflă 
adânc și zise: 

— Şi eu... și eu am rămas uimit: cum poate un lup așa de mic 
să știe așa de multe? Când l-am luat noi, nici nu deschisese 
ochii, nici măcar mama nu și-o văzuse. 

Bătrânul spuse: 

— Lupul se naște inteligent. Și dacă n-a avut mamă să-l 
înveţe, nu-l putea învăţa Tengri? Azi-noapte, când s-a apucat să 
urle, l-ai văzut cum își ridica botul spre cer? Niciun alt animal 
din stepă - oi, vite, cai, câini, vulpi, marmote, gazele - nu își 
ridică botul spre cer când începe să strige - numai lupul face 
asta. Şi de ce? Păi nu ţi-am mai spus că lupul este copilul 
preferat al lui Tengri? Lupul, în stepă, cum dă de vreun necaz, 
imediat ridică botul și urlă către cer, cerându-i ajutor lui 
Tengri. Și tot ce știe a fost cerut de la Tengri, căci lupul a știut 
demult „să ceară instrucţiuni dimineaţa și seara să dea 
raportul”. Când dau de vreun necaz, oamenii își ridică și ei 
privirile, rugându-ise lui Tengri. Dintre toate ființele stepei, 
numai lupul și omul îl venerează pe Tengri. 

Bătrânul văzu cum privirea lupului se îmblânzi, apoi spuse: 


— Respectul omului faţă de Tengri tot de la lup a fost învăţat. 
Încă nici nu veniseră mongolii în stepă, când lupii își ridicau 
capetele către Tengri, zi de zi și noapte de noapte, urlând 
prelung. Trăind în neprielnicia vieţii din stepă, inima lupului s-a 
făcut și ea mai dură, dar, uneori, noaptea, auzind vaietele 
lupilor, bătrânii se întristează și varsă lacrimi amare. N 

Chenzhen simți cum îi sunt zguduite inima și mintea. In 
lunga perioadă de când era aici, în stepa fără margini, chiar că 
numai lupii și oamenii se întorseseră către cer, unii urlând 
îndelung, alții rugându-se în șoaptă. Viaţa oamenilor și a lupilor 
pe acest tărâm minunat, dar uscat este presărată cu 
neajunsuri. Ei nu pot scăpa de singurătate și de monotonie, așa 
că n-au încotro și deseori se roagă la Tengri. Privind dintr-o 
perspectivă științifică, faptul că lupii își înalţă botul când urlă e 
pentru a-și propaga informaţiile sonore cât mai departe, pe o 
arie cât mai largă, cât mai uniform cu putinţă. Sentimental 
vorbind însă, Chenzhen accepta mai degrabă explicaţia lui 
Bilge. Căci dacă viața nu s-ar întemeia și pe spirit, atunci ar 
deveni lipsită de orice speranţă. Atunci îl podidiră lacrimile. 

Bătrânul se întoarse către Chenzhen și-i spuse: 

— Ia să-ţi văd mâna. Lupul te-a zgâriat? Azi-noapte am văzut 
totul. Copile, tu crezi că eu am venit să ucid lupul, nu? E drept 
că azi de dimineaţă au apărut câţiva stăvari și ciobani care mi- 
au zis să vin să-ţi zic cum stau lucrurile, să pună toată lumea 
să-l condamne la moarte. Eu și Uliji ne-am sfătuit și am hotărât 
că poţi să-l crești mai departe, numai să fii cu ochii în patru. Of, 
chiar că n-am mai văzut chinez așa de înnebunit după lupi ca 
tine. 

Chenzhen rămase mut câteva secunde, apoi întrebă surprins: 

— Chiar mă lăsaţi să-l mai ţin? Cum așa? Până și eu mă tem 
că va aduce numai pagube întregii tabere, iar dumitale, alte 
necazuri. Chiar mă gândeam să-i fac o botniţă din curelușe, 
măcar să nu mai urle. 

Uliji spuse: 

— Prea târziu. De acum lupoaicele știu că e un lup la iurtă și 
sunt sigur că la noapte vor veni înapoi, negreșit. Însă noi am 
pus iurtele foarte aproape una de cealaltă, așa că sunt mulţi 
câini, mulți oameni, multe puști; lupii vor avea ceva de furcă. 
Mi-e teamă că mai târziu, când ne vom duce pe pășunea de 
toamnă și tabăra va fi mult mai răspândită, iurta voastră chiar 


va fi în pericol. 

Dar Chenzhen spuse: 

— Până atunci, cei trei căţelandri se vor face mari, așa că 
vom avea cinci dulăi vânjoși, la care se mai adaugă și acel câine 
ucigaș de lupi, Erlang. Când vom face de pază nopţile, vom sta 
și mai vigilenţi, și apoi mai putem aprinde și câteva artificii. Nu 
ne temem de lupi. 

Bătrânul spuse: 

— Mai vedem până atunci. 

Dar Chenzhen se neliniști și nu se putu abtine să întrebe: 

— Tăicuţă, atâţia oameni ţi-au cerut să dai ordin să fie ucis 
lupul. Dumneata ce le-ai zis? 

Bătrânul răspunse: 

— Zilele astea haitele vin după mânji, așa că hergheliile 
suferă mari pagube. Dacă puiul de lup poate face haitele să 
vină încoace, atunci pagubele sunt ceva mai mici, iar stăvarii 
pot să respire și ei puţin. Așa, hergheliile nu mai sunt atât de 
grav păgubite. 

Uliji îi spuse lui Chenzhen: 

— Uite că a ieșit și ceva bun din faptul că te-ai apucat să 
crești un pui de lup: mai scade puţin și presiunea asupra 
stăvarilor... Orice ar fi, să nu cumva să-l lași pe lup să muște; 
nu-i de glumă. Acum câteva zile, un muncitor s-a dus noaptea 
să fure balegă de la o iurtă, iar câinii acelei familii l-au mușcat, 
și aproape că era să moară. L-am rugat pe Peng să mai ceară 
medicamente de la Direcţia Pășunilor. 

Bătrânul și Uliji încălecară și o luară în grabă spre herghelie. 
Sigur se întâmplase ceva pe acolo. Urmărind cele două trâmbe 
de praf galben, Chenzhen nu știa dacă în sufletul său trebuia să 
se simtă ușurat ori îngrijorat. 


Capitolul 25 


Mai înainte de a fi regatul Jin, acele locuri erau ale păstorilor 
nomazi, dar regele Cheng l-a numit pe fratele lui bun, Shu Yu, 
marchiz de Tang. Acesta rânduise ca în această prefectură 
Tang să se respecte, cum se spune, obiceiul locului (așa cum se 
arată în Zuo Zhuan - Al patrulea an al ducelui Ding), adică să 
împartă pășunile după obiceiul veneticilor și nu să dea fiecăruia 
tarini, după legea din Zhou, precum în Lu Wei, unde se cultiva 
pământul. Mai apoi, fiul lui Shu Yu - Xie Fu - a schimbat 
numele ținutului aceluia în „Jin”. 

Fan Wenlan, Istoria Chinei pe scurt 

Chenzhen luă și ultimele două bucățele de carne pe care le 
mai avea, mai puse și puţin seu de oaie, și astfel îi făcu lupului 
o supă groasă. Lupul mânca din ce în ce mai mult și nu se 
sătura nici cu o strachină plină de carne. Chenzhen intră abătut 
în iurtă, ca să mai aibă parte măcar de un ceas de somn, să mai 
prindă curaj și să se pregătească să înfrunte bătălia și mai 
primejdioasă a nopţii următoare. Cam pe la prânz, se trezi la 
auzul unor zgomote, așa că ieși val-vârtej din iurtă. 

Zhang Jiyuan era călare pe un cal mare, care mai ducea ceva 
greu în spinare, dar când ajunse până pe locul gol dinaintea 
intrării în iurtă, văzu că pieptul calului era plin de sânge. 
Speriat și ezitant, calul nu îndrăznea să se apropie de car. 
Câinii veniră și ei degrabă, înconjurând oamenii și calul și dând 
violent din coadă. Chenzhen se frecă la ochi, încă adormit, apoi 
tresări speriat: pe șaua calului era un mânz rănit. Atunci luă 
repede calul de căpăstru și-l legă bine. Mânzul avea dureri așa 
de mari, că tot zvâcnea din cap și din picioare, iar din cele 
câteva răni de pe grumaz încă îi curgea sânge, năclăind șaua și 
pieptul calului ce-l purta. Acesta se uita speriat, cu ochii holbaţi 
și fornăind din nările umflate, iar unul dintre picioarele din față 
îi tremura necontenit, în vreme ce cu celălalt bătea în pământ 
din când în când. Zhang Jiyuan stătuse pe partea din spate a 
calului, așa că îi era destul de greu să descalece, mai ales că se 
temea să nu cadă mânzul din șa și să ajungă sub copitele 
calului... Chenzhen apucă degrabă unul dintre picioarele 
mânzului, ca Zhang Jiyuan să poată pune piciorul drept în scară 
și să descalece cu grijă, lăsându-se ușor în jos. 

Stând de-a stânga și de-a dreapta calului, cei doi ridicară 
mânzul, apoi îl puseră ușor pe pământ. Calul se întoarse brusc 


și, cu ochii măriţi, privea plin de durere la micul mânz. Acesta 
nu mai putea să-și ridice capul. Cu ochii lui negri și frumoși 
privea rugător la cei doi oameni, nechezând subţire de durere, 
cu copita din faţă înfiptă în pământ, dar nereușind deloc să se 
ridice. 

Chenzhen întrebă înfrigurat: 

— Mai poate fi salvat? 

Zhang Jiyuan îi spuse: 

— S-a uitat Bătu la răni și a zis că nu mai are ce să-i facă. Dar 
noi de multicel n-am mai mâncat carne, așa că zic să-l ucidem 
cât mai suflă. Şatsreng tocmai ce a dus la iurta lui Bilge un 
mânz sfâșiat. _ 

Chenzhen simţi că inima începe să-i bubuie. li aduse lui 
Zhang Jiyuan un lighean cu apă să se spele pe mâini, apoi 
întrebă: 

— Iar s-a întâmplat ceva la herghelie? Pierderi mari? 

Zhang Jiyuan spuse deznădăjduit: 

— Nu-mi mai aduce aminte. leri, cum s-a înserat, lupii au 
ucis doi mânji din herghelia mea și a lui Bătu, iar pe un altul l- 
au rănit. Herghelia lui Șatsreng a păţit-o încă și mai rău: numai 
zilele astea i-au mâncat lupii cinci, șase mânji. Cât despre 
celelalte herghelii, încă nu știu, dar și ele trebuie să fi suferit 
pagube serioase. Toţi șefii din brigadă sunt acum la herghelie. 

Chenzhen îi spuse: 

— Azi-noapte haita de lupi a înconjurat tabăra și a urlat fără 
încetare. Or, dacă toată haita era concentrată aici, cum au mai 
putut să meargă și la herghelii? 

Zhang Jiyuan zise: 

— Tocmai în asta constă tehnica lor militară: atac pe toate 
fronturile. Aici urlă, dar acolo atacă, acoperindu-se unii pe alţii. 
Un astfel de atac simulat sporește șansele de reușită ale 
atacului principal. Cei care pot ataca o și fac, cei ce nu pot 
ataca distrag atenţia inamicului, așa încât, dacă-și apără capul, 
să-și lase coada neapărată. Această provocare e mult mai 
grozavă decât concentrarea de forţe aflate în superioritate și 
nimicirea adversarilor unul câte unul. 

Zhang Jiyuan se spălă pe mâini, apoi spuse din nou: 

— Trebuie să ucid repede mânzul, altfel, dacă așteptăm să 
moară singur și nu i se varsă sângele, ci i se coagulează, carnea 
nu mai e bună. 


Chenzhen spuse: 

— Toată lumea zice că stăvarii au în ei spirit de lup, și nu se 
înșală. Uite, tu gândești ca un stăvar: vorbești tot mai tare și ai 
ceva din forța plină de cruzime a călăreţilor mongoli de 
odinioară. 

Chenzhen îi dădu lui Zhang Jiyuan cuțitul cu mâner de bronz. 

— Tot tu trebuie să-l înjunghii. Eu, unul, nu pot ridica cuțitul 
asupra unui mânz atât de frumos. 

Dar Zhang Jiyuan îi spuse: 

— Mânzul acesta a fost ucis de lupi, nu a murit de mâna 
omului, așa că nu are nicio legătură cu cruzimea sau răutatea 
omenească... gata, dacă e să-l omor, îl omor. Dar să fim 
înţeleși, eu nu mă ocup decât cu înjunghierea, ce mai rămâne 
de făcut, adică să-i scot intestinele, să-l curăț, să-l tranșez, 
toate astea îţi revin ţie. 

Chenzhen încuviinţă pe dată. 

Zhang Jiyuan luă cuțitul, puse piciorul peste grumazul 
calului, îi ţintui capul de pământ și, după obiceiul mongolilor, 
lăsă ochii mânzului să privească direct la Tengri. Apoi cuțitul se 
împlântă în grumaz, tăindu-i carotida. Sângele nici nu mai 
ţâșni, totuși începu să curgă. Zhang Jiyuan privi la mânz ca la o 
oaie înjunghiată, văzând cum se zbate puţin până ce nu mai 
suflă. Câinilor începură să le curgă balele. Dădeau din coadă, în 
timp ce căţeii se îngrămădiră acolo, lingând sângele de pe 
pământ. Și puiul de lup simţise mirosul de sânge și începuse să 
se agite, trăgând cu putere de lanţ, iar în ochii lui lacomi se 
aprinseră scăpărări ucigașe. 

Zhang Jiyuan zise: 

— Am mai ucis un mânz acum câteva zile, dar n-a curs atâta 
sânge ca la acesta. Eu și ceilalţi stăvari am mâncat de două ori 
baozi umplute cu carnea lui. Carnea de mânz e nemaipomenit 
de fragedă și de gustoasă, dar vara păstorii nu pot face din ea 
decât baozi. În atâtea mii de ani, au devenit o delicatesă a 
stepei. 

Zhang Jiyuan își spălă mâinile de sânge, apoi se așeză pe 
tânjala căruţului de apă, privind la Chenzhen cum jupoaie 
mânzul. 

Chenzhen tăie carnea fragedă a mânzului și spuse bucuros: 

— Dar să știi că e destul de mare de statură mânzul ăsta, 
aproape cât un berbec mare, castrat. În luna care a trecut, mai 


aveam puțin și uitam ce gust are carnea. Oamenii ziceau că nu 
mai am mult până am să transform puiul de lup într-o oaie, că, 
dacă nu-i fac rost degrabă de ceva carne să mănânce, o să 
înveţe să behăie ca oile. 

Zhang Jiyuan zise: 

— Mânzul a fost dintre cei care s-au născut devreme anul 
ăsta, iar părinţii lui sunt mari de statură, așa că e normal ca și 
el să fie așa de mare. Dacă o să vă placă, peste câteva zile am 
să vă mai aduc unul. Vara este anotimpul în care au de suferit 
caii, așa e în fiecare an. În acest anotimp, când iepele de-abia 
fată, nici nu au cum să se apere. E perioada în care iepele 
tocmai trec de lăuzie, iar hergheliile se înmulțesc fiecare cu 
câte o sută patruzeci sau cincizeci de mânji. Iarba din Elun e 
bună, iepele au lapte din belșug, mânjii cresc foarte repede și 
sunt tare neastâmpăraţi și jucăuși, că armăsarii și iepele nici 
nu-i pot ţine locului. 

Chenzhen luă toporul și tăie părțile mușcate de lup, capul, 
pieptul și gâtul mânzului, apoi le puse pe butuc și le ciopârți în 
bucăţi mici. Cei patru câini erau deja adunati ciopor în jurul lui 
Chenzhen și al mânzului, de nu mai putea arunca un ac între ei. 
Cinci dădeau din coadă de ziceai că-s mâţișori bătuţi de vântul 
toamnei, numai Erlang își ţinea coada drept în sus, ca o sabie 
de oștean, și privea fără să miște felul în care Chenzhen tăia 
carnea. Cum simţi mirosul de sânge, puiul de lup, care aproape 
că uitase ce gust are carnea în ultimele câteva zile, deveni 
agitat ca o furnică în tigaia încinsă și imediat începu să scoată 
lătrături ca ale câinilor. 

După ce fură împărțite oasele și carnea, rămaseră trei bucăţi 
mari și trei mici. Chenzhen îi dădu lui Erlang jumătate din cap 
și jumătate din piept, pe care acesta le luă în dinţi și, dând tare 
din coadă, se duse sub car, la umbra răcoroasă, să le savureze. 
Gălbenuș, Yile și cei trei căţei primiră și ei cuvenitele portii, 
apoi fugiră și ei la umbra carului sau a iurtei. După ce le 
împărţi câinilor, Chenzhen alese câteva bucăţi de piept și niște 
oase, le mărunți și le puse în strachina lupului, pe care o umplu 
mai mult de jumătate, apoi turnă sângele rămas în toracele 
mânzului peste carnea din strachină și începu să strige: 

— Lupu' mic, lupu' mic, masa-i gata! 

Lupul se îndreptă într-acolo. 

De la atâta frecare, pielea de pe grumaz i se îngroșase și i se 


întărise, dar cum văzu carnea proaspătă cu sânge pe ea, începu 
să tragă precum o vită care urcă la deal carul plin cu butoaie 
cu apă, lăsând o dâră de bale. Chenzhen împinse iute strachina 
acolo, în cercul lupului, care se aruncă asupra ei ca un lup din 
sălbăticie asupra unui mânz viu, lui Chenzhen adresându-i doar 
rânjete de colţi și mârâieli, numai ca să-l gonească de-acolo. 
Chenzhen se întoarse și continuă să scoată carnea de pe os, dar 
privea mai departe cu coada ochiului să vadă ce face lupul. 
Acesta băga în el, înghițind dumicaţii, atent însă la oameni și la 
ceilalți câini, încordat ca un arc, gata oricând să ia în colţi 
carnea din strachină și să se ascundă cu ea în vizuină. 

Chenzhen îl întrebă pe Zhang Jiyuan: 

— Mongolii mănâncă organe de mânz? 

Zhang Jiyuan spuse: 

— Organe de mânz rănit de lupi mongolii nu mănâncă. 

Chenzhen scoase mai întâi burta și intestinele mânzului și le 
aruncă lângă grămada de cenușă din sobă, ca să se ducă mai 
apoi câinii să le ia de acolo. Apoi aduse din iurtă două vase 
goale pentru carne în care puse inima, ficatul, plămânii și 
rinichii mânzului, le acoperi cu capace și le duse în iurtă, într- 
un loc mai întunecat și mai răcoros. Din ele avea să-i dea 
lupului la următoarea masă. 

Chenzhen întrebă: 

— Şi cum, voi, stăvarii, n-aveţi nicio soluţie să prindeţi lupii? 

Zhang Jiyuan spuse: 

— În curând se fac doi ani de când sunt stăvar și cred că, 
dintre toate turmele stepei, hergheliile sunt cele mai 
năpăstuite. Intr-una sunt patru, cinci sute de cai, la care nu 
sunt repartizaţi decât doi stăvari - hai, și cu un student, trei -, 
dar tot nu ajung. Pentru ca doi, trei oameni să lucreze zi și 
noapte, se ajunge la situaţia în care un singur om să aibă grijă 
de herghelie de fiecare dată, unul ziua, unul noaptea. Cum să te 
poţi descurca? 

Chenzhen întrebă: 

— Dar acum de ce nu se repartizează în plus niște stăvari 
pentru fiecare herghelie? 

Zhang Jiyuan spuse: 

— Stăvarii sunt ca niște „aviatori” ai stepei, intră în categoria 
celor cu muncă grea. Nu-i ușor să formezi un stăvar priceput, e 
nevoie de foarte mult timp. În stepă nu-și permite nimeni să 


lase o herghelie pe mâna unui stăvar neînvăţat. Dacă nu se 
descurcă, poate pierde jumătate dintre cai într-un singur an. 
Apoi, meseria de stăvar e prea grea, prea obositoare și din cale- 
afară de primejdioasă. In nopţile de iarnă, pe viscol, 
temperaturile ajung și la minus treizeci, patruzeci de grade 
Celsius. Noaptea trebuie să înconjori herghelia neîncetat, și 
chiar îmbrăcat cu trei rânduri de cojoace poți să îngheţi, să-ţi 
degere degetele de la picioare și să rămâi fără ele. Vara, 
ţânţarii pot suge tot sângele din oameni și din cai. Mulţi păstori 
nici n-au făcut față mai mult de opt, zece ani: fie și-au schimbat 
meseria, fie s-au îmbolnăvit și au fost lăsaţi la vatră. Din cei 
patru stăvari aleși dintre studenţii brigăzii, în numai doi ani, n- 
am mai rămas decât eu. Cel mai adesea, stăvarii din stepă sunt 
prea puţini - atunci, de unde să repartizezi mai mulţi stăvari la 
fiecare herghelie? Apoi, herghelia e și foarte mobilă, viteza de 
deplasare e foarte mare. În stepă sunt multe iepe, mulţi mânji, 
mulţi cai castraţi, aceștia sunt cam blegi, se sperie repede. 
Numai cât își face stăvarul un blid de mâncare în iurta lui, 
herghelia poate să fugă și să se facă nevăzută. Dacă ai pierdut 
herghelia, de cele mai multe ori trebuie să o cauţi zile în șir, în 
care flămânzești de-a binelea. În aceste câteva zile, haitele de 
lupi pot să-și facă de cap și să ucidă câţi mânji vor. Data 
trecută, stăvarul de la grupa a patra așa a păţit-o: calul s-a 
împiedicat, el a căzut și și-a spart capul, iar herghelia a fugit o 
noapte întreagă, până a trecut dincolo de graniţă. Direcţia n-a 
reușit să-i oprească decât punând grănicerii pe urmele lor, și 
abia după vreo două, trei săptămâni au reușit să-i întoarcă. În 
tot acest răstimp, n-a fost niciun om să-i păzească, și așa au 
pierit mulţi dintre ei. 

Chenzhen întrebă: 

— Având în vedere relaţiile atât de tensionate între cele două 
țări, de ce nu sunt închiși undeva caii? 

Zhang Jiyuan spuse: 

— Asta nu prea se poate. Cele două ţări au făcut o înţelegere: 
se trimite la punctele de frontieră un raport cu semnalmentele 
exacte ale hergheliei care a trecut graniţa, cu momentul, locul 
și numărul cailor, mai ales cu numărul și culorile armăsarilor. 
Numai așa pot fi trimiși oameni care să-i aducă, iar noi facem la 
fel. Dacă în drumul ei herghelia este atacată de lupi, dacă sunt 
uciși cai, grănicerii de ambele părți nu mai au nicio 


responsabilitate. O dată, s-au raportat o sută douăzeci de cai, 
dar oamenii trimiși de noi nu s-au întors, după două zile, decât 
cu nouăzeci. Stăvarii spun că aceia pe care nu i-au mai găsit 
trebuie să fi fost mâncaţi de lupi. 

Chenzhen profită de ocazie să întrebe: 

— Eu n-am înţeles niciodată de ce trebuie să fugă caii în 
asemenea hal, punându-și viaţa în pericol? 

Zhang Jiyuan spuse: 

— Sunt mai multe motive. Iarna, pentru că e frig, și ca să se 
mai încălzească o iau la fugă; primăvara, pentru că trebuie să 
năpârlească, iar pentru asta e nevoie să transpire; toamna, mai 
intră și ei pe pajiștile cu iarbă bună ale vitelor și oilor, dar la 
urmă trebuie să o ia la goană, însă cel mai mult aleargă pentru 
a scăpa din ghearele lupilor, așadar, în toate cele patru 
anotimpuri aleargă pentru a-și salva viaţa. Herghelia are o 
mobilitate foarte mare, câinii nu pot ţine pasul în ea. Apoi, când 
se lasă noaptea, stăvarii n-au câini care să-i ajute, și rămâne un 
singur om care să aibă în grijă atâţia cai fricoși. Cum s-o mai 
scoată la capăt? În nopţile fără lună, lupii dau adesea iama în 
herghelie. Dacă nu sunt prea mulţi lupi, stăvarii se descurcă să 
apere herghelia doar cu armăsari, dar dacă sunt mulţi lupi și 
herghelia se sperie, luând-o la fugă precum pământul care 
alunecă la vale, atunci stăvarii și armăsarii chiar că nu mai au 
ce să facă. 

Zhang Jiyuan spuse, apoi, mai departe: 

— Acum înţeleg cum de puteau caii lui Genghis-Han să 
alerge atât de repede, parcurgând distanţe incredibile zi de zi. 
Herghelia e obligată de lupi zi de zi, noapte de noapte, să se 
înveţe cu fuga, cu distanţele mari, să aibă forţă și rezistenţă. In 
herghelie fiind, am văzut de nenumărate ori cum se dă lupta 
pentru supravieţuire între cai și lupi, care e crâncenă. În bezna 
nopţii, haita de lupi se ţine după cai să-i ucidă. O adevărată 
cruzime: îi urmăresc fără încetare, îi atacă fără milă, fug de 
parcă zboară, îi hărțuiesc neîncetat, nu-i lasă nici măcar o clipă 
să-și tragă suflarea. Şi atunci, caii bătrâni, cei bolnavi, cei mici, 
iepele însărcinate și mânjii, cum rămân mai în urma hergheliei, 
îndată sunt împresuraţi de lupi și sfâșiaţi. Tu n-ai văzut cât de 
îngroziţi își caută caii scăpare din colții lupilor, plini de spume 
la gură, asudaţi din cap până-n picioare. Unii cai pur și simplu 
ajung la ultima picătură de vlagă, fac ultimul pas pe care-l mai 


pot face și se prăbușesc la pământ fără suflare, murind de atâta 
alergătură. Aceia dintre cai care aleargă cel mai iute măcar mai 
pot să se oprească o clipă, să-și tragă sufletul, să mai ia o gură 
de iarbă. Când sunt morţi de foame, se mulțumesc cu orice fel 
de verdeață, până și cu trestia uscată; morţi de sete, se adapă 
cu ce le vine la îndemână, nu contează dacă e apă murdară, 
spurcată, adunată în bălți stătute și amestecată cu scursori de 
la vite, beau orice. Forţa și rezistenţa cailor mongoli, puterea 
de digestie, rezistenţa la boli, la frig și la arșiţă sunt 
inegalabile. Însă numai stăvarii știu că toate aceste calităţi ale 
cailor sunt formate tocmai datorită agilităţii și cruzimii haitelor 
de lupi din stepă... 

Chenzhen fu cuprins de fascinaţie. Luă toată carnea și 
ciolanele mânzului și le duse în iurtă, iar pielea i-o puse la 
uscat pe acoperiș, după care spuse: 

— De un an și ceva de când ești stăvar, ai devenit un 
adevărat specialist. Lucrurile acestea pe care le spui sunt 
foarte interesante. Dar e cam cald afară, hai să intrăm în iurtă; 
tu numai să-mi povestești, că de gătit mă ocup eu. 

Cei doi intrară în iurtă, iar Chenzhen începu să curețe 
legumele, să frământe aluatul, să toace umplutura și să o 
prăjească în sosul de huajiao, pregătindu-se să prepare acele 
baozi cu cocă necrescută pe care le mănâncă de obicei 
mongolii. 

Zhang Jiyuan bău un bol de ceai rece și spuse: 

— Ca stăvar, m-am gândit zilele astea la tot felul de probleme 
de-ale cailor. Şi mă gândeam cum lupii au dus la apariția celor 
mai încercați cai din toată lumea, dar și la nașterea hunilor, 
turcilor și a vitejilor călăreţi mongoli care au zguduit lumea din 
temelii. Caii din rase precum hanxue, yili, caii arabi, dunhel și 
așa mai departe sunt renumiţi în lumea întreagă. Cum se face 
însă că acei călăreţi din vestul și centrul Asiei, din Rusia sau 
din Arabia sau teutonii din Europa au căzut înfrânți în faţa 
călăreţilor mongoli? Aceștia au năvălit spre apus și au ajuns la 
porţile Poloniei, Ungariei, Austriei sau Egiptului. Hunii au 
măturat întreaga Europă, ajungând până la Orleans, în Franţa 
de azi. A mai fost vreun neam pe lumea asta care să fi avut cai 
de război cu o asemenea forţă și rezistenţă? 

Chenzhen interveni și spuse: 

— În cărțile de istorie scrie că în străvechea stepă mongolă 


erau puţini oameni, dar cai mulţi, iar din caii răniți se făcea 
mâncare pentru oșteni, că atunci când flămânzeau mâncau 
carne de cal, iar când însetau se săturau cu sângele lor. Așa, nu 
mai aveau nevoie de aprovizionare. 

Zhang Jiyuan dădu din cap, râzând: 

— Așa-i. Îmi aduc aminte că ai spus o dată că din vremea 
neamurilor străvechi quanrong, huni, xianbei, turci, până la 
mongolii de azi, toate neamurile care au trăit și s-au războit 
cândva în stepă au înţeles misterul profund al lupilor și 
valoarea lor. Eu îmi dau seama tot mai mult că așa e drept. 
Lupii stepei mongole le-au dat oamenilor de pe-aici un puternic 
spirit de luptător, o extraordinară pricepere într-ale războiului 
și niște cai nemaipomeniţi. Aceste trei lucruri care le dau 
superioritate în luptă sunt misterul și motivul pentru care 
acești oameni au putut zdruncina pământul. 

Frământând cu putere aluatul, Chenzhen spuse: 

— Caii care se pricep cel mai bine la lupte sunt formaţi de 
lupii mongoli. Descoperirea pe care ai făcut-o este extrem de 
importantă. Eu credeam că totemul lupului este responsabil de 
vitejia, curajul și cruzimea mongolilor și de înţelepciunea și 
priceperea lor într-ale războiului. Nu mă gândisem că lupii mai 
sunt și instructori militari, 

! Rase de cai crescuţi mai ales în nord-vestul Chinei. 

Pregătind pentru neamurile din spinarea calului asemenea 
armăsari de război, socotiți de prim rang în toată lumea. Cu 
niște cai mongoli de război atât de grozavi, caracterul și 
înţelepciunea mongolilor și-au dublat dintr-odată valoarea. 
Bravo, nu ai pierdut vremea în acest timp de când ești stăvar. 

Zhang Jiyuan spuse râzând: _ 

— Ei, m-a influenţat și această fascinaţie a ta faţă de lupi. In 
acești doi ani, mi-ai spus atât de multe povestiri istorice din 
cărţi, iar eu trebuia să-ţi aduc în schimb povești adevărate. 

Chenzhen râse și el și spuse: 

— A meritat din plin acest schimb! Totuși, mai sunt câteva 
lucruri care îmi sunt neclare: în afară de urmărirea și de 
uciderea cailor și a mânjilor, ce alte metode mai folosesc lupii? 

Zhang Jiyuan spuse: 

— Metode ar fi multe. De câte ori herghelia ajunge în locuri 
cu iarbă înaltă sau cu un teren mai accidentat, eu sunt mult mai 
atent. Lupii se pot târî cu burta lipită de pământ precum 


șopârlele și nici nu trebuie să-și ridice capul ca să privească - 
numai după miros și auz își dau seama exact unde anume se 
află prada. De obicei, iepele își cheamă mânjii foarte încet, dar 
lupii își pot da seama după aceste sunete slabe cam pe unde s- 
ar afla mânjii aceia și se apropie ușor-ușor. Dacă nu este vreun 
armăsar prin preajmă, lupul se repede direct asupra mânzului 
și dintr-o mușcătură îi rupe beregata, apoi îl târăște într-un loc 
ferit și-l mănâncă. Însă dacă iapa sau armăsarul își dau seama, 
lupul n-are decât s-o rupă la fugă; oricum, turma nu ia trupul 
mânzului ucis de acolo, prin urmare, după ce caii ceilalţi se 
îndepărtează, lupul se poate întoarce să-l mănânce. Unii lupi 
sunt nespus de vicleni și-i pot păcăli pe mânji: cum descoperă 
un mânz pe lângă turmă, dar cu iapa alături de el, se târăsc și 
se ascund în iarba înaltă din apropiere, apoi se întind pe spate, 
ferindu-și corpul, dar arătându-și picioarele, care sunt mai 
subţiri și pe care le leagănă ușor. De la depărtare, labele care 
se mișcă seamănă cu urechile lungi ale iepurilor sălbatici sau 
cu capul ițit al vreunui popândău ori al altui animal mai mic; 
oricum, numai cu vreun lup sau câine nu aduce. Mânzul care 
tocmai a venit pe lume este din fire foarte curios și, cum 
zărește o vietate mai mică decât el, imediat se duce să vadă 
mai bine ce e acolo. Iapa nici nu mai are vreme să-l oprească: 
dintr-o mușcătură i-a și frânt gâtul. 

Chenzhen spuse: 

— Uneori mă gândesc foarte serios că lupul nu e un animal, 
ci o făptură supranaturală. 

Zhang Jiyuan spuse: 

— Așa-i, așa-i! Gândește-te, herghelia este foarte răspândită 
cât e lumină, iar stăvarul stă în mijlocul ei și tot nu-și poate da 
seama unde se mai întâmplă ceva. Dar cum vine noaptea, lupii 
sunt și mai îndrăzneţi: pot să fure, să jefuiască, iar dacă nu 
merge așa, organizează câte un atac de mică anvergură. 
Armăsarii pot apăra iepele și mânjii în herghelie, în cerc, 
înghesuiți unii într-alţii, războindu-se cu lupii mai încolo. În 
general, lupilor le e tare greu să dovedească o linie de apărare 
formată din zece, cincisprezece armăsari. Cei care nu se 
descurcă sunt oricum uciși sau răniţi de copitele armăsarilor. 
Cu toate astea, dacă vremea e rea sau lupii sunt înnebuniţi de 
foame, armăsarii nu mai au cum să le facă faţă, iar haita poate 
pătrunde în mijlocul hergheliei, ucigând mânjii. Până vara, puii 


de lup din haită se vor fi făcut mari și haita mănâncă mai mult, 
să prindă gazele și marmote nu mai poate, așa că începe să-și 
concentreze atacurile asupra hergheliei, pentru a prinde 
mânjii. 

Chenzhen întrebă: 

— Câţi mânji se pierd în fiecare an? 

Zhang Jiyuan se gândi puţin, apoi spuse: 

— În turma asta, a mea și a lui Bătu, anul trecut s-au născut 
o sută zece mânji. Până în vara asta au mai rămas doar vreo 
patruzeci, pe restul i-au ucis sau i-au mâncat lupii. Intr-un an se 
pierd cam șaizeci la sută, dar dacă socotești toate cele patru 
herghelii ale brigăzii, este o pierdere destul de mică. Dintre toţi 
mânjii născuţi anul trecut, herghelia grupei a patra de păstori 
n-a mai rămas decât cu vreo zece, cincisprezece, astfel că pe 
tot anul au avut o pierdere de peste optzeci la sută. Eu l-am 
întrebat pe Uliji cam cât reprezintă mânjii uciși pentru toate 
hergheliile brigăzii și el mi-a spus că, în medie, pierderile sunt 
în jur de șaptezeci la sută. 

Surprins, Chenzhen zise: 

— Într-adevăr, e foarte ridicată mortalitatea la mânji. Nu-i de 
mirare că stăvarii îi urăsc pe lupi din tot sufletul! 

Zhang Jiyuan spuse: 

— Şi încă asta nu e tot! Nici atunci când calul ajunge la 
vârsta de doi ani nu se numește că a scăpat de primejdii, căci și 
atunci este ținta atacurilor haitelor. Numai după ce ajung la 
vârsta de trei ani încep să poată face faţă lupilor. In faţa 
haitelor numeroase sau a lupilor flămânzi, s-ar putea să nu prea 
aibă mare putere. Vezi și tu câte greutăţi avem de înfruntat noi, 
stăvarii. Ne luptăm din toate puterile, ca sălbaticii, să răzbatem 
într-un an și de-abia reușim să păstrăm treizeci, patruzeci la 
sută din mânji, iar dacă suntem și puţin neglijenţi, atunci tot 
anul trudim degeaba. 

Chenzhen amuţi, apoi începu să întindă aluatul. 

Zhang Jiyuan se spălă pe mâini și îl ajută pe Chenzhen să 
împacheteze baozi. Zise: 

— Însă oricât ar fi de greu și de obositor, nu se poate fără 
lupi. Bătu zice că, dacă n-ar exista haitele de lupi, calitatea 
cailor ar scădea foarte mult. Fără lupi, caii s-ar lenevi și s-ar 
îngrășa, n-ar fi în stare să alerge. Caii mongoli sunt cei mai 
mici de statură din toată lumea, dacă ar mai fi și lipsiţi de 


putere și de rezistenţă, nu ar mai valora nici doi bani și nici în 
armată nu ar mai fi luaţi pentru cavalerie. Mai mult, dacă n-ar 
exista lupii, caii s-ar înmulţi foarte repede. Gândește-te, o 
herghelie se înmulțește cu o sută și câteva zeci de cai în fiecare 
an. Să zicem că majoritatea mânjilor ar rămâne în viaţă - 
atunci, turma s-ar mări cu douăzeci, treizeci la sută pe an. Dacă 
mai adăugăm și micuţele iepe care pot făta în fiecare an, atunci 
rata de creștere ar fi și mai mare. Astfel, în trei, patru ani, 
herghelia s-ar dubla. În mod obișnuit, un cal poate fi vândut 
abia după ce împlinește patru, cinci ani; atunci, majoritatea 
celor mai mici de atât trebuie hrăniţi. Dar herghelia distruge 
cel mai tare pășunile, după cum spune Uliji: în afară de 
popândăi și de șoareci, caii sunt cei mai mari dăunători ai 
stepei. Caii mongoli mănâncă foarte mult; unul mănâncă într-un 
an cam cât câteva zeci sau chiar o sută de oi. Acum păstorii 
sunt foarte supăraţi când caii intră pe pășuni și pasc iarba 
vitelor sau a oilor, așa că, dacă nu ar fi controlată deschiderea 
noilor pășuni, în câţiva ani oile și vitele n-ar mai găsi nimic de 
mâncare, iar stepa s-ar transforma treptat în deșert. 

Chenzhen bătu cu sucitorul în masă și spuse: 

— Cum ar veni, păstorii din stepă se folosesc de lupi pentru a 
se îngriji de planificarea înmulţirii cailor, controlând numărul 
acestora, dar în același timp atingând obiectivul ridicării și 
conservării calităţii cailor. 

Zhang Jiyuan spuse: 

— Desigur. Oamenii din stepă sunt specialiști în aplicarea 
dialecticii stepei, fiind maeștri mai ales în „doctrina căii de 
mijloc”. Nu le place să meargă la extreme cum le place 
chinezilor și nu predică faptul că forţele revoluţionare vor 
învinge forțele reacționare!?, ci taman invers. Oamenii stepei se 
pricep atât de bine să împace și să echilibreze paradoxurile 
prin ideea „a ucide două păsări cu o singură piatră”. 

Chenzhen spuse: 

— Totuși, această împăcare a contrariilor se face prin 
violenţă. Primăvara, oamenii de pe-aici scot puii de lup de prin 
vizuini, câteva zeci o dată, și ucid o sută sau două sute de pui. 
Cu toate astea, nu-i prind pe toţi; cum vine vara, haita 
ripostează și ucide mânjii, șaptezeci, optzeci la sută din ei. Dar 


12 Slogan care literalmente s-ar traduce „Vântul din răsărit covârșește 
vântul dinspre apus." 


tot nu vorbim de sută la sută. Preţul pentru această echilibrare 
este, de fapt, măsurat în șuvoaie de sânge, iar menţinerea 
echilibrului se bazează pe pofta neostoită de război a 
mongolilor. Această cale de mijloc este mai conflictuală decât 
cea a chinezilor, dar și mai aproape de adevăr. 

Zhang Jiyuan spuse: 

— Cadrele care au venit acum din zonele agricole au dat o 
serie de ordine contradictorii pentru viaţa stepei, toate pentru 
a crește cantitatea, cantitatea și iar cantitatea. La urmă, o să 
reiasă că, astfel, s-au produs mai multe pierderi: lupi n-o să mai 
fie, de cai n-o să mai aibă nimeni nevoie, stepa Mongoliei 
Interioare se va transforma într-un deșert, vitele și oile vor 
pieri de foame, iar noi ne vom întoarce la Pekin. 

Chenzhen spuse: 

— În visurile tale, poate! Pekinul a căzut de nu știu câte ori 
în mâinile călăreţilor veniţi din stepă de-a lungul istoriei, de nu 
știu câte ori au făcut acolo cetate de scaun. Dacă nici măcar 
călăreţilor nu le-a putut sta împotrivă, cum va putea să se 
măsoare cu „pericolul galben” al nisipurilor, de miliarde de ori 
mai nimicitor? 

Zhang Jiyuan spuse: 

— Dacă pe aceia nu i-a putut stăvili, n-o să se descurce nici 
de data asta. Milioane și milioane de agricultori se agaţă cu 
dinţii de viaţa lor, de fiecare brazdă de pământ și an de an se 
înmulțesc cu echivalentul populaţiei dintr-un întreg judeţ. Dacă 
atâta amar de surplus de populaţie va fi să năvălească în stepă, 
cine-i va mai putea opri? 

Chenzhen spuse cu un oftat: 

— Chiar că nu-i va mai putea opri nimeni, și abia atunci o să- 
și facă și ei griji. Confucianismul chinez este un sistem care, în 
esenţă, susţine relaţia dintre agricultori, împărați și micii 
fermieri. Împăratul este ca un agricultor foarte bogat, iar în 
popor, fiecare cap de familie este ca un împărat. „Împărații se 
tot schimbă, mâine va fi rândul nostru”, „Apele râurilor pot 
purta o barcă, dar tot ele o pot răsturna.” Cine nu se adaptează 
talazurilor oceanului nesfârșit al poporului se va trezi cu „barca 
răsturnată” și înghiţit de ape. Dar din ograda ţăranului se naște 
monarhia, nu republica. Astfel, vorba „Apele râurilor pot purta 
o barcă, dar tot ele o pot răsturna” se traduce: „Țăranii pot 
purta un rege, dar tot ei îl pot răsturna”, iar lucrul pe care fie îl 


poartă, fie îl răstoarnă este împăratul. De mii de ani, chinezii 
cum s-au făcut prea numeroși, cum s-au revoltat, au început să 
omoare, și astfel numărul lor a mai scăzut. Apoi au schimbat 
împărații și și-au văzut mai departe de viața lor; astfel s-a 
învârtit roata istoriei. Chiar și în stadiile avansate ale 
civilizaţiei agrare, nobilii și poporul sunt toţi răsăriţi din 
mijlocul ogorului, cu puterea unei spirale care străpunge 
înălţimea, dar de îndată ce trece de vârfurile munţilor începe, 
cu aceeași putere, să cadă ameninţător, retezând ca o 
secerătoare mugurii noi ai ierbii ce abia încolţise... 

Zhang Jiyuan încuviinţa legănându-și capul. Aduse balega 
uscată, aprinse focul sub oală, apoi puse baozi în coș pe aburi. 
Stând lângă soba de pământ, cei doi așteptau să se facă 
mâncarea, parcă mai dornici să stea de vorbă. 

Chenzhen spuse: 

— După cele spuse de tine, eu aș vrea să înţeleg un lucru: 
cum se face că neamul din spinarea calului nu și-a făcut totem 
din cal, ci tocmai pe dos, din aprigul vrăjmaș al calului, din lup? 
Aș dori mult să înţeleg. Căci această logică ciudată ascunde în 
ea logica stepelor. Deoarece caii sunt „studenţii” oamenilor și 
deopotrivă ai lupilor stepei, atunci cum să ajungă obiect de 
venerație al maestrului un „studenţaș”? Pe când lupul n-a ajuns 
niciodată să fie pus în frâu de oamenii din partea locului, ci 
niciun instinct și nicio calitate a sa n-au ajuns să fie deprinse 
întru totul de către om nici după mii de ani de învăţătură, în 
realitate, lupul domnește peste tot ce este în stepă, așezat fiind 
în locul cel mai înalt de unde poate scruta toate complicatele 
întrepătrunderi. 

Zhang Jiyuan spuse: 

— Îmi pare atât de rău de neamurile quanrong și hun. Ce 
seminţii extraordinare, al căror cult pentru totemul lupului a 
fost rânduit încă de timpuriu și s-a transmis mai târziu, până în 
ziua de azi, fără întrerupere. 

Chenzhen spuse: 

— Spiritualitatea totemului lupului este chiar mai veche 
decât cea confucianistă a chinezilor, având o continuitate și o 
vitalitate mai firească decât aceasta din urmă. In cadrul 
ideologiei confucianiste, idei precum aceea a „celor trei 
principii călăuzitoare și a celor cinci virtuţi cardinale” au fost 
lăsate demult în urmă, învechindu-se și putrezind, pe când 


sâmburele spiritului totemului lupului încă respiră, tânăr și plin 
de viaţă fiind, trăind mai departe în fiecare dintre neamurile 
cele mai avansate. Totemul lupului din stepa mongolă trebuie 
să fie cea mai prețioasă moștenire a întregii omeniri. Dacă și 
chinezii ar scobi în adâncul confucianismului și ar scoate afară 
tot ce e vechi și putrezit, iar în scorbura astfel săpată ar 
transplanta un singur altoi din totemul lupului, astfel încât să-l 
amestece cu ceva din pacifismul și grija pentru educaţie și 
studiu, apoi ar trece timp cât să se prindă, să remodeleze 
întregul chip al neamului, atunci și China ar mai avea o 
speranță. Din păcate însă, totemul lupului este un sistem 
spiritual care nu prea a fost consemnat în scrieri, căci punctul 
slab, vital al neamurilor stepei este această înapoiere culturală. 
Or, istoricii confucianiști chinezi, care au avut de-a face cu 
poporul stepei atâtea mii de ani, nu au considerat cultura 
totemului lupului vrednică de pus în cronici, și mă tem că acei 
confucianiști care urau lupii din adâncul sufletului înadins au 
lăsat deoparte orice pomenire de acest gen în slovele 
cronicilor. Așa încât astăzi, dacă ne-am apuca să căutăm 
izvoare despre totemul lupului în toate aceste scrieri, ne-am 
asemăna acelora care caută acul în carul cu fân. Din sutele de 
cărți pe care le avem la noi, nu putem alege mai nimic, așadar, 
cu prima ocazie când mergem acasă trebuie să găsim un mod 
de a îndrepta cumva acest lucru. 

Zhangjiyuan mai aruncă în foc câteva bucăţi de balegă, apoi 
spuse: 

— Am eu o rubedenie care e un soi de șef pe la o fabrică de 
hârtie și acolo, în fabrică, sunt grămezi mari de cărţi confiscate 
de prin casele oamenilor, care urmează să fie date la topitorie 
și din care muncitorii iau tot timpul ca să-și facă ţigări. Iubitorii 
de cărţi se duc însă la ei cu ţigări ca să ia la schimb opere 
scrise de mari autori. Eu, ca stăvar, câștig șaptezeci și ceva de 
yuani pe lună, un salariu destul de mare, așa că-mi pot permite 
să cumpăr ţigări să le dau la schimb pentru cărţi. Însă de la 
formarea statului încoace, guvernul a încurajat și a premiat 
vânătoarea și exterminarea lupilor, așa că în stepă vânătorii de 
lupi mai au puţin și devin noii eroi. În curând, tinerii mongoli, 
mai ales ciobanii care au trecut și pe la școala elementară ori 
chiar prin gimnaziu, n-o să mai știe nici ei ce este acela totemul 
lupului. Spune și tu, atunci: la ce bun să studiem noi aceste 


lucruri? 

Chenzhen dădu la o parte capacul de pe oală, apoi se 
întoarse și spuse: 

— Adevăratul studiu științific nu poate răspunde la 
întrebarea de genul „La ce bun?”, ci e motivat numai de 
curiozitate și pur interes. Și apoi, din moment ce ajungem să 
elucidăm acele probleme pe care în trecut le consideram de 
neînțeles, mai are rost să ne întrebăm „la ce bun”? 

Baozi cu carne de mânz se scăldau în aburii care umpleau 
aerul din jur. Chenzhen îi întoarse să se mai răcească puțin, 
după care mușcă dintr-unul cu poftă, zicând: 

— E bun, e foarte bun, aromat și fraged! Dacă o să mai dai 
peste vreun mânz rănit de lupi, neapărat să-l aduci acasă. 

Zhangjiyuan spuse: 

— Vor și studenţii de la celelalte trei iurte, o să le duc cu 
schimbul. 

Chenzhen spuse: 

— Bine, dar să-mi aduci partea aceea mușcată de lup, ca să-i 
dau puiului. 

Cei doi dădură gata o tavă de baozi, apoi Chenzhen se ridică 
mulțumit și sătul, zicând: 

— Nici nu mai știu a câta oară mănânc din hrana lupilor. Hai 
să mergem, să ne jucăm de-a „bătutul lupilor cu baozi cu 
carne”. 

După ce se răciră, fiecare luă câte unul și ieșiră vioi din iurtă, 
îndreptându-se către puiul de lup. 

Chenzhen începu să strige: 

— Lupu' mic, lupu' mic, masa-i gata. 

Apoi cele două baozi loviră ușor capul și trupul lupului, care 
se sperie așa de tare, că își băgă coada între picioare și dispăru 
val-vârtej în vizuină. Gălbenuș și Yile veniră pe dată și 
șterpeliră cei doi baozi. Chenzhen și Yangke rămaseră uimiţi 
preţ de câteva clipe și abia apoi reacționară. Chenzhen spuse 
râzând: 

— Dar proști mai suntem! Puiul n-a văzut și n-a gustat în 
viaţa lui baozi, de unde să ajungă și în lumea lor jocul de-a 
aruncatul cu baozi! Lupul e o fiinţă sălbatică - nici măcar eu, 
care l-am crescut, nu știu încă de ce poate fi în stare. Trebuie 
să fi crezut că acei baozi erau niște pietre cu care dăm în el. În 
ultimele zile, mulţi copii mongoli, trecând pe-aici, au aruncat în 


el cu bulgări de pământ. 

Zhang Jiyuan se duse râzând lângă vizuina lupului și zise: 

— Dar puiului îi place să se joace, ia să-l iau eu puţin la 
smotocit. 

Chenzhen însă spuse: 

— Dacă e să cunoască pe cineva, puiul ne știe pe mine și pe 
Yangke. Numai pe noi ne lasă să-l luăm în braţe, altfel nici Gao 
Jianzhong n-are curaj să se ia cu el, că-l mușcă. Mai bine las-o 
baltă! 

Zhang Jiyuan se aplecă, se apropie de gura vizuinii, strigă de 
câteva ori, apoi zise: 

— Măi, lupușorule, nu uita că eu sunt cel care ţi-a adus 
carnea de mânz. Acu’, că te-ai săturat, nu mă mai cunoști? 

Zhang Jiyuan îl mai strigă de câteva ori. Lupul mârâia, 
arătându-și colții și uitându-se fix la el, dar de ieșit nu ieșea 
afară. Însă nici nu se gândi bine să tragă de lanţ și să-l scoată 
din vizuină, că lupul sări o dată la el cu un vâjâit, deschizându- 
și gura să muște, iar Zhang Jiyuan se dădu speriat înapoi, se 
împiedică și căzu. Chenzhen prinse repede puiul de gât și abia 
așa reuși să-l ţină, apoi începu să-l mângâie pe creștet până ce 
se liniști. Zhang Jiyuan se scutură de nisip, apoi se ridică în 
picioare și cu fața zâmbitoare spuse: 

— Bine, văd că e la fel de turbat ca orice lup din sălbăticie. 
N-ar fi avut niciun rost să-l crești ca pe un câine. Data viitoare 
când mai vin îi mai aduc niște carne de mânz. 

Chenzhen îi mai povesti lui Zhang Jiyuan și despre toate 
belelele pe care le adusese puiul de lup cu urletele lui. Zhang 
dădu la schimb Marea lupilor pe Istoria generală a lumii, apoi îi 
spuse lui Chenzhen: 

— Din experienţa mea, în noaptea asta sigur va veni haita de 
lupi, așa că să fii cât se poate de vigilent, să nu care cumva să 
lași haita să ne ia puișorul de lup. Să fii cu ochii în patru, dacă 
vine haita și se repede în turma de oi, să aruncaţi niște artificii 
duble. Să mai verificaţi o dată legătura aceea pe care v-am dat- 
o eu data trecută - dacă s-a umezit, nu se mai aprinde. 

Chenzhen zise: 

— Le-a împachetat Yangke în hârtie cerată și le-a pus în lada 
cea mai de sus din iurtă, unde n-au cum să se umezească. Acum 
câteva zile, când s-a luat la harţă cu veneticii, a aprins vreo 
trei, care au bubuit atât de tare, încât s-au zguduit cerul și 


pământul. 
Acestea fiind zise, Zhang Jiyuan se întoarse degrabă la 
herghelie. 


Capitolul 26 


Chen Guang spuse: „... împăratului Wu împăratul Wu din 
Han - n. A.y a învins cele patru triburi barbare yi din 
miazănoapte și a pus oștenii viteji și neinfricați să dea piept cu 
moartea și să umple tot regatul, apoi a mai cucerit noi teritorii 
și nimic nu i-a stat împotrivă. l-a convins pe oameni de 
binefacerile agriculturii... și aceștia și-au dat seama că era 
întru bunăstarea lor. Acest suveran era înclinat spre lucruri 
deosebite, iar cărturarii îi veneau în întâmpinare, lucru ce într- 
adevăr îl făcea puternic cât trei împărați, capabil să 
stăpânească peste toate cele patru vânturi... “ 

Chen Guang spuse: „... împăratulxiao Wu împăratul Wu din 
Han - n. A.y nu era prea diferit de Qin Shi Huangdi!” 

Sima Guang, îndrumar folositor în guvernare 

După cină, Bao Shungui veni de la iurta lui Bilge la cea a lui 
Chenzhen. Plin de vervă, le dădu lui Chenzhen și Yangke o 
lanternă care mergea cu șase baterii: o armă și o unealtă pe 
care numai niște stăvari încercaţi ar fi știut să o folosească. Bao 
Shungui ţinu neapărat să le explice: 

— Dacă se apropie haita de turma de oi, imediat aprindeţi 
lanterna asta mare și nici nu va mai trebui să aruncaţi artificii. 
Apoi puneţi câinii să sară pe ei. Am dat de știre celor de la 
iurtele din apropierea voastră ca, imediat ce văd lumina 
aprinsă la voi, să năvălească toţi cu câinii și să-i împresoare 
astfel pe lupi. 

Apoi Bao Shungui râse și spuse: 

— Nici prin cap nu mi-ar fi dat că îngrijirea unui pui de lup va 
avea asemenea beneficii. Dacă acum o să le atragă pe lupoaice 
și toată haita și reușim să mai ucidem vreo șapte, opt lupi, se 
poate spune că am mai înregistrat o victorie mare. Ei, dacă ne 
cad în mâini și numai vreo două lupoaice, tot izbândă se 
numește. Toţi ciobanii spun că în noaptea asta negreșit vor veni 
lupoaicele, așa că vor să ordon uciderea puiului, să-i vadă 
pielea pusă în băț și hoitul aruncat pe munte, pentru ca 
lupoaicele să moară de jale. Dar eu nu am încuviinţat. Ba le-am 
zis că mă tem că lupii nici n-o să mai vină, așa că e mai bine să 
folosim puiul pe post de momeală, unde altundeva ai mai găsi 
așa o ocazie? Lupii n-au decât să cadă în plasă de data asta. 


13 Primul împărat din dinastia Qin, unificatorul Chinei antice. 


Dar voi să aveţi grijă, că așa o lanternă mare poate să facă 
omul să nu mai vadă câteva minute bune. Cât despre lup, 
acestuia îi face și mai rău. Să aveţi la îndemână și răngile, și 
cazmalele, în caz de ceva. 

Chenzhen și Yangke încuviințară. Bao Shungui era grăbit să 
se ducă și la celelalte iurte să anunţe că este interzis cu 
desăvârșire să se tragă focuri de armă, ca nu cumva să-i sperie 
pe lupi ori să rănească vreun om sau animal, așa că plecă zorit. 

Un astfel de atac în care lupii să fie momiţi tot de un lup nu 
se mai văzuse pe această pășune, și, deși consecinţele nu 
puteau fi întrezărite, adăuga puţină sare și piper la slujba 
plictisitoare a păstoritului. Câţiva ciobani, ciurdari și stăvari 
care urau lupul de moarte și care pentru asta nici nu prea mai 
călcaseră pe la ei în ultimul timp, găsiseră totuși necesar să le 
facă o vizită de data asta, să se intereseze îndeaproape de 
situație, să afle care erau dispunerea și terenul, arătându-se 
foarte interesaţi de acest fel de vânătoare de care nicicând nu 
mai auziseră. Un cioban spuse: 

— Lupoaica își apără puii cel mai mult. Dacă știu că este un 
pui de lup aici, negreșit vor veni să încerce să-l ia, și cel mai 
bine ar fi să vină câteva lupoaice în fiecare noapte; așa putem 
prinde în fiecare noapte câteva. 

Dar un stăvar spuse: 

— Dacă a încasat-o o dată, a doua oară nu se mai întâmplă 
așa ceva. 

Un alt cioban zise: 

— Şi dacă vine o haită mare să atace cu înverșunare, ce ne 
facem? 

Atunci stăvarul răspunse: 

— Oricât de mulţi ar fi lupii, tot nu sunt câţi câini avem. Dacă 
ceva nu e în regulă, se năpustesc oamenii cu câinii, luminează 
cu lanternele, trag cu pușca, văd ei... 

După ce plecară toţi, Chenzhen și Yangke se așezară 
covârșiți de îngrijorare pe pâslă, nu departe de sălașul lupului, 
plini de remușcări. Yangke zise: 

— Dacă le iese treaba cu momirea și uciderea lupoaicelor, 
atunci ar fi o mârșăvie fără margini. Nu-i de ajuns că li s-au 
furat toţi puii din vizuină, dar mai trebuie să fie și duse de nas 
și chiar ucise din cauza iubirii lor de mamă. Noi doi vom avea 
pentru ce ne pocăi după aceea o viaţă întreagă. 


Plecându-și capul, Chenzhen spuse: 

— Acum am început și eu să mă îndoiesc de mine însumi, nici 
eu nu mai știu dacă a fost bine sau rău că am luat acest pui să-l 
cresc. Numai pentru a lua puiul acesta a trebuit să piară alţi 
șase, iar de-aici încolo cine știe câţi vor mai muri... Dar de 
acum nu mai pot da înapoi, căci de multe ori un experiment 
științific necesită metode de măcelar. Nici lui taica Bilge nu-i e 
ușor să ducă în spinare stepa asta. Povara pe care o poartă e 
mult prea mare: pe de-o parte, trebuie să se lovească de 
nenorocirea animalelor care sunt ucise de lupi, pe de altă 
parte, e nevoit să sufere durerea de a merge necontenit la 
vânătoare de lupi, și toate acestea se lasă cu vărsare de sânge. 
Însă pentru stepă și oamenii ei, el nu poate decât să facă tot ce- 
i stă în putinţă pentru a păstra cu mână de fier diversele 
legături dintre lucruri și echilibrul acestora. De-aș putea să-l 
rog pe Tengri însuși să le prevină pe lupoaice să nu cumva să 
vină aici în noaptea asta, și nici mâine, să nu muște momeala, 
să-mi mai dea puţin răgaz până ce crește lupul mare... și atunci 
vom merge amândoi să-l lăsăm chiar lângă mama lui. 

Înainte de miezul nopţii, Bilge mai veni o dată ca să verifice 
pregătirile pe care Chenzhen și Yangke le făcuseră în caz de 
atac. Bătrânul se așeză lângă ei trăgând tăcut din lulea. După 
ce o termină pe a doua, le spuse cu o voce scăzută, consolându- 
i parcă pe cei doi studenţi, dar și pe sine: 

— Zilele astea vor ieși ţânţarii, și atunci caii vor avea mult de 
furcă cu lupii. Dacă ne mai ucid câţiva, atunci nu mai rămân 
prea mulţi mânji de anul ăsta. Vezi, nici Tengri nu stă cu 
mâinile în sân. 

Yangke întrebă: 

— Tăicuţă, dumneata ce crezi: vin lupoaicele la noapte sau 
nu? 

Bătrânul răspunse: 

— Greu de spus, dar să atragi lupii cu un pui pe care l-ai luat 
să-l crești, eu așa ceva n-am mai făcut, și mi-s om bătrân. Şi 
nici n-am mai auzit măcar. Ce crezi, putea sta șeful Bao fără să 
ne cheme pe toţi să încercuim lupii momiţi de puiul de lup, 
când au fost uciși atâţia mânji? Puteau șeful Bao și alţi câţiva 
stăvari să rateze ocazia să se răcorească puţin, ucigând câţiva 
lupi? 

Apoi bătrânul plecă. Tabăra se cufundă în tăcere. Nu se mai 


auzea decât ronţăitul oilor și, din când în când, plesnetul din 
urechi cu care se apărau oile mari de țânțari. Primul val de 
țânțari își făcuse apariţia în pășuni, dar acesta nu era decât un 
divizion mic, de cercetare, nu se pusese încă la cale ofensiva 
aeriană cea mai cruntă. 

Cei doi mai sporovăiră o vreme, după care mai traseră câte 
un pui de somn, făcând de veghe cu rândul. Chenzhen adormi 
primul. Yangke se uită la ceasul fosforescent de la mână, apoi 
luă lanterna și cercetă atent în jur, având pe după gât geanta 
cu jumătate din legătura de artificii, pregătit să facă faţă 
oricărei situaţii. 

Puiul de lup, sătul de carnea mânzului, se tolănise încă 
dinainte de a se întuneca în partea de nord-vest a cercului său, 
întinzând lanţul, lungindu-și gâtul, cu urechile ciulite, ascultând 
netulburat și nemișcat, așteptând încordat sunetele pe care își 
dorea atât de mult să le audă. Ochii îi străluceau cuprinși de 
nerăbdarea așteptării, trecând dincolo de coamele munţilor, cu 
o expresie mai înduioșătoare decât a unui orfan care așteaptă 
pe cineva apropiat să vină să-l ia de la orfelinat. 

Nu trecu bine de miezul nopţii, că urletele lupilor și dădură 
ora exactă. Haita de lupi declanșa din nou războiul sunetelor și 
al hărţuirii, venind din trei părți ale munților, fiecare rundă de 
urlete echivalând cu un atac violent. Toţi câinii brigăzii 
începură imediat să riposteze, lătrând și urlând, abătând 
asupra lupilor un val uriaș de zgomote. Atunci urletele lupilor 
se opriră dintr-odată, dar imediat ce nu se mai auziră 
lătrăturile câinilor reîncepură un atac și mai dezlănţuit. După o 
serie lungă de astfel de replici, câinii, care lătraseră toată 
noaptea, se gândeau că lupii nu fac altceva decât să le joace o 
festă, așa că începură să mai economisească din muniţia sonoră 
de care dispuneau, reducând intensitatea și frecvenţa 
lătrăturilor. Chenzhen se duse imediat cu Yangke aproape de 
lup, privindu-l în lumina slabă a stelelor. Acolo, în cercul lui, 
lanţul zornăia întruna, căci lupul demult se apucase să-și facă 
grăbit rondul în jurul parului, iar și iar. Tocmai când se 
pregătea să înceapă să urle din nou ca lupii din sălbăticie, fu 
perturbat de lătrăturile câinilor, monopolizate de Erlang, 
Gălbenuș și Yile, care lătrau și urlau în apropiere. De 
nerăbdare, lupul începu să scoată iarăși sunetele acelea 
ciudate care aduceau cu lătratul, mânios de ţi se rupea inima, 


scuturându-și capul și trupușorul încoace și încolo. Trăind 
atâtea și atâtea luni în tovărășia câinilor, îi venea foarte greu să 
se dezbare de zgomotele care i se înfipseseră atât de adânc în 
minte și să revină la urletele demne de un lup adevărat. 

In fruntea celorlalţi câini, Erlang se întoarse repede, în fugă, 
în partea de nord-vest a turmei de oi, lătrând și mârâind 
întruna, de parcă dibuise cuibul vrăjmașilor. Nu după multă 
vreme, se auziră din nou urletele lupilor venind dinspre nord- 
vest, numai că de data aceasta erau mult mai aproape decât 
înainte de locul în care se afla Chenzhen. Lătrăturile câinilor de 
la celelalte iurte se risipiră încet-încet, pe când lupii păreau a 
se fi concentrat tot mai mult pe panta dinspre nord-vestul iurtei 
lui Chenzhen. Buzele tânărului începură să trădeze un ușor 
tremur când spuse încetișor: 

— Își concentrează atacul încoace, înspre puiul nostru. Lupii 
au o memorie extraordinară. 

Yangke apucă lanterna mai bine, îi era și lui puţin frică. Pipăi 
tolba în care erau artificiile și spuse: 

— Dacă se adună toţi lupii din haită, n-am cum să le fac faţă, 
așa că tu faci imediat semn cu lanterna, iar eu arunc câteva 
„grenade” spre ei. 

În sfârșit, lătrăturile câinilor încetară. Chenzhen zise în 
șoaptă: 

— Repede, lasă-te repede în jos... lupul se pregătește să urle. 

Fără lătrăturile câinilor care să-l distragă, lupul cel mic 
putea acum să asculte cu atenţie urletele lupilor. Stătea cu 
pieptul în afară și cu urechile ciulite, cu gura închisă și asculta 
atent. Puiul de lup era foarte isteţ; de data aceasta nu mai 
deschise gura să își încerce aiurea norocul, ci mai întâi își puse 
la treabă auzul, lăsându-se pătruns de sunetele acelea care 
veneau din întuneric, pentru ca abia apoi să înceapă și el să 
urle. 

Urletele haitelor se îndreptau în continuare spre puiul de lup. 
Acesta se tot chinuia să le deosebească. Când se auzeau cele 
din nord, își întorcea capul spre direcţia aceea; dacă veneau 
dinspre vest, imediat se uita într-acolo. Dacă însă urletele 
veneau din trei părți deodată, se învârtea în loc, încurcat. 

Dacă ascultai foarte atent, observai că între urletele de acum 
și cele din noaptea precedentă erau diferenţe clare. In noaptea 
trecută, urletele fuseseră mai uniforme, menite doar să 


intimideze și să neliniștească. Acum erau însă mai modulate: 
unul mai înalt, unul mai jos, de parcă în felul acesta se făceau 
sondaje, se verificau anumite lucruri; de parcă lupoaicele 
doreau acum să-și afle nerăbdătoare fiul sau fiica. Chenzhen 
asculta înfiorat toate aceste sunete. 

Poveștile despre iubirea lupoaicelor pentru puii și cuibul lor 
erau foarte răspândite în stepă: cum își puneau adesea viaţa în 
pericol furând câte un miel, numai ca să-și înveţe puii cum să 
vâneze; cum nu pregetau să se bată cu vânătorii pe viaţă și pe 
moarte, numai ca să-și apere puii din vizuină; cum își luau puii 
în colţi și-i mutau în alte vizuini, în fiecare noapte, numai ca să-i 
știe în siguranţă; cum dădeau afară tot ceea ce tocmai 
mâncaseră, numai ca să se sature puii; cum, pentru binele 
neamului lupesc, acele lupoaice cărora tocmai le fuseseră 
jefuite vizuinile se duceau să-i alăpteze pe puii suratelor lor. 
Moș Bilge spunea că în urmă cu mult timp fusese un vânător 
bătrân în stepa Elunului care văzuse trei lupoaice alăptând puii 
dintr-o singură vizuină. În primăvara acelui an, bătrânul găsise 
o vizuină de lupi în creierii munţilor, unde pe o pantă însorită 
stăteau culcate trei lupoaice, formând un semicerc. Hrăneau cu 
laptele lor nu mai mult de șapte, opt pui, fiecare având la piept 
câte doi sau trei, așa că vânătorul și cei care mai erau cu el nu 
mai îndrăzniseră să meargă să li-i fure. Bătrânul mai pomenea 
și că stăvarii vânători din stepă nu luau chiar toţi puii atunci 
când jefuiau câte o vizuină, iar cei rămași în viaţă aveau la 
dispoziție multe dădace și doici gata să-i alăpteze. Fiind atât de 
bine  hrăniţi, creșteau foarte mult, căpătau un schelet 
extraordinar de puternic, de aceea erau lupii mongoli cei mai 
mari, mai puternici și mai inteligenţi lupi din toată lumea... 
Atunci Chenzhen se gândise că asta nici nu era totul, că 
dragostea maternă a lupoaicelor mergea mai departe de cercul 
semenilor, ajungând să hrănească puii celui mai înverșunat 
dușman al lupilor: omul. Dincolo de cruzimea lupoaicelor, era o 
iubire atât de larg dăruită cum la oameni nici măcar nu se 
putea imagina. 

Acum, lupoaicele care-și pierduseră puii în primăvară și care 
erau pătrunse de durere și de întristare, de la prima până la 
ultima, prinseseră o rază subţire de speranţă. Știau prea bine 
că aceasta era cea mai concentrată tabără din stepa Elun, în 
care oamenii, câinii, puștile erau strânse laolaltă, constituind 


cea mai periculoasă așezare. Cu toate acestea, își riscau viaţa 
și se apropiau. Chenzhen se gândi să desfacă zgarda lupului și 
să-l lase să se întoarcă la mamele și la lupoaicele acelea multe. 
Numai că nu avea curaj să facă asta acum, căci se temea că, de 
îndată ce-i va da drumul, puiul are să o zbughească prin tabără, 
și atât câinii lui, cât și cei ai iurtelor vecine îl vor lua drept un 
lup sălbatic și, repezindu-se la el, îl vor sfâșia în bucăţi. Dar nici 
să-l ia și să-l ducă undeva departe, în adâncul întunericului nu 
îndrăznea, căci astfel el era cel care intra în mijlocul haitei 
turbate de lupi. 

Puiul de lup păru să sesizeze diferenţa de tonalitate dintre 
urletele din noaptea trecută și cele de acum și părea tare 
descumpănit auzindu-le venind parcă din toate părțile. Era clar 
că nu putea pricepe toate modulaţiile complicate ale urletelor 
acelora atât de stranii și nici nu știa cum să le răspundă. La 
rândul ei, neprimind niciun răspuns din partea puiului, haita își 
mai rări intervenţiile. Parcă nici lupii nu pricepeau de ce nu se 
mai aud urletele acelea adevărate, de lup, pe care le auziseră 
cu o noapte în urmă. 

Deodată, lupul se înfipse bine în pământ și, cu faţa spre nord- 
vest, începu să urle. Incepu cu sunetul-cheie „u-u-u”, pe care îl 
slobozi cu capul plecat, apoi, pe măsură ce acesta prindea 
putere, își ridica treptat și capul, către final căpătând 
rotunjime, devenind un „ou”. 

„U-u-u... ou... ouu” - astfel își încheie lupul, târâș-grăpiș, 
urletul acela nu tocmai standard. Urletele haitei se curmară 
brusc, de parcă lupii nu înțelegeau ce va să însemne aceste „u- 
u-u... ou... ouu”. Păreau cam surprinși, așa că o vreme nu mai 
urlară, ci așteptară în tăcere. După puţin timp, din haită ieși un 
urlet absolut identic cu cel scos de lupul de lângă iurtă, venind 
parcă de la un lup încă prea mic. Chenzhen observă că lupul lui 
rămase uimit o vreme, neînţelegând ce anume întreabă acel 
urlet. Puiul părea că este un lup surdo-mut care tocmai fusese 
vindecat, dar nu putea înţelege graiul semenilor și nici nu era 
în stare să comunice ceea ce avea de spus în limba lui. Oricum, 
pe o asemenea beznă, oricâte gesturi ai face, cel din faţa ta nu 
e în stare să priceapă ce vrei. 

Puiul mai așteptă o vreme și, văzând că nu vine nicio reacţie, 
reluă șirul urletelor ca pentru sine. Plecându-și capul și 
ţinându-și respiraţia, îl ridică apoi urlând din toţi bojocii. De 


data asta reuși să ajungă la cel mai înalt nivel pe care-l atinsese 
în noaptea trecută: la un „uuu-ou” prelung, strigat cu o voce 
fragedă de puișor de lapte, ca un sunet tânguitor de flaut, ca un 
fluierat subţire, ca un răsunet dintr-un corn scurt de vită, cu un 
final lin și ecouri prelungi. Puiul fu nespus de mulțumit de felul 
în care-i ieșise acest ultim urlet, și nici nu mai așteptă vreun 
răspuns din partea haitei, ci începu să scoată urlet, după urlet, 
ca un apucat, scurtând sunetul final din cauza nerăbdării. 
Capul său se înălța din ce în ce mai sus, până ajunse să-și 
îndrepte nasul direct către Tengri. 

Pline de entuziasm și de îndrăzneală, urletele erau din ce în 
ce mai bine articulate, din ce în ce mai adevărate. Până și la 
poziţia trupului ajunsese să se asemene cu lupii cei mari. 
Scoțând sunetele acelea prelungi, botul lui lunguieţ se 
rotunjea, devenind asemenea tubului unui clarinet, aducând 
sunetele din adâncul abdomenului și prelungindu-le în mod 
uniform și constant, până ce își consuma și ultima picătură de 
vlagă. Trăgea apoi cu putere aer în piept și relua urletele 
acelea lungi și interminabile. Așa își demonstra puiul de lup 
minunatele calități vocale. Sunetele pe care le scotea astfel 
erau extrem de delicate, de pure, ca ale unui copilaș, drăgălașe 
și ascuţite. Ba chiar pe la mijlocul melodiei începea să se și 
joace puţin cu tonalităţile, adăugând spontan nenumărate 
triluri și unduiri. 

Cei doi ascultau vrăjiţi, iar Yangke nu se putu abţine și 
începu să imite încet urletele lupului. 

Chenzhen îi spuse însă în șoaptă: 

— Am descoperit ceva: ascultând urletele prelungi ale lupului 
poţi ajunge să înţelegi de ce în cântecele mongolilor sunt atâtea 
sunete tremurate și tărăgănate. Intre cântecele populare 
mongole și cele chineze există niște diferenţe foarte mari. 
Bănuiesc că acest stil vine de la hunii care se închinau 
totemului lupului. Există însemnări în cronici precum în 
„Despre huni” din Cronicile din Wei cum că, în vremuri tare- 
tare îndepărtate, Chanyu al hunilor avea două fiice foarte 
frumoase, dintre care cea mică a vrut să se mărite cu un lup 
căruia i-a născut mulţi prunci. În textul acela mai scrie: 
„Surioara... s-a dus după lup și i-a născut acestuia prunci. 
Aceștia au crescut, s-au înmulţit și și-au făcut o patrie. Oamenii 
aceia de demult cântau niște cântece prelungi precum urletele 


lupilor.” 

Yangke întrebă: 

— Există o asemenea însemnare în Despre huni? Dar văd că 
ai citit cu atenţie, nu ca mine. Dacă într-adevăr există o astfel 
de însemnare, atunci înseamnă că am aflat izvorul cântecelor 
populare mongole. 

Chenzhen răspunse: 

— Nu mă crezi? Dar de câte ori n-am văzut astfel de 
însemnări în Despre huni! Multe paragrafe frumoase le-am și 
învăţat pe de rost. Ce să caute în mijlocul stepei un om care n-a 
citit Despre huni? Aici totemul lupului e prezent pretutindeni. 
Totemul unui neam este modelul pe care acel neam îl 
venerează și îl imită. Or, neamul care venerează totemul 
lupului are toate datele pentru a putea învăţa de la lup toate 
cele: tehnicile de vânătoare, comunicarea la distanţă prin voce, 
arta războiului, strategii și tactici de luptă, disciplina militară, 
spiritul de echipă, ascultarea și răbdarea, supunerea faţă de 
comandant, recunoașterea autorităţii acestuia, dragostea și 
grija față de familie și clan, iubirea și grija față de stepă, 
ridicarea ochilor la ceruri și închinarea la Tengri și tot așa. Așa 
că eu cred că muzica și cântecele mongolilor trebuie să fi fost 
puternic influențate de urletele lupilor, poate chiar special 
învăţate și imitate. Toate celelalte jivine din stepă, vacile, oile, 
caii, câinii, gazelele, marmotele, vulpile și așa mai departe nu 
scot niciuna astfel de sunete prelungi. Numai cântecele lupilor 
și cele populare ale mongolilor sunt așa. Ascultă bine - 
seamănă sau nu seamănă? 

Yangke ascultă și spuse: 

— Seamănă! Din ce asculți mai mult, din aia îţi dai seama 
mai bine cât de mult seamănă. Dacă nu mi-ai fi spus tu, nici nu 
m-aș fi gândit la asta. În cântecul acela mongol cântat de Hu 
Songhua sunt atâtea triluri și sunete prelungi, tărăgănate, mai 
ales în prima parte; sunt imitații aproape identice ale urletelor 
lupilor. În acești doi ani am ascultat multe cântece populare 
mongole, și nu e unul să nu conţină astfel de tărăgănări. Păcat 
că nu avem un aparat de înregistrat; dacă am putea să 
înregistrăm pe rând urletele lupilor și cântecele mongolilor, ca 
să le comparăm, cu siguranță am descoperi legăturile dintre 
ele. 

Chenzhen zise: 


— Nouă, chinezilor, ne place să ascultăm cântece populare 
mongole, de jale, prelungi, ca stepa de nesfârșite, dar nimeni 
nu știe că izvorul acestor cântece este tocmai lupul. Pe de altă 
parte, nici mongolii din Mongolia Interioară nu prea vor să 
recunoască faptul că aceste cântece ale lor sunt, de fapt, 
inspirate din urletele lupilor. Eu i-am întrebat pe nu știu câţi 
ciobani și unii au zis că nici vorbă, alţii au răspuns în doi peri. 
Dar nici nu mă miră, nu se cântă acum în Lampionul roșu! 
„Gardienii strigă precum lupii”? Mai poate cineva să spună că 
nu de la cântecele mongolilor vine? Altfel, dacă s-ar găsi cineva 
să scoată urările de viaţă lungă pentru marele conducător din 
„Cântecul omagial”, acela imediat ar fi considerat 
contrarevoluţionar. Dar acesta e purul adevăr, nu este doar o 
coincidenţă. 

Chenzhen oftă și spuse: 

— Singurele care pot să transmită cu adevărat spiritul stepei 
sunt cântecele lupilor și ale mongolilor. 

Erlang se puse în fruntea tuturor câinilor de la două iurte, 
mari și mici, și împreună dădură iarăși năvală spre nord-vest, 
lătrând nebunește. Dar cum încetară lătrăturile câinilor, lupul 
reluă urletele. Încet-încet ajunse să nu mai fie perturbat de 
lătrături, căci de acum căpătase priceperea de a scoate niște 
urlete de lup în toată regula. Puiul urlă de cinci, 

1 Operă revoluţionară modernă (1970), interpretată în stilul 
operei pekineze, una dintre „cele opt opere revoluţionare 
model”. 

Șase ori la rând, apoi se opri brusc, se duse fuga la strachina 
cu apă de lângă cercul lui și bău câteva guri ca să-și mai 
înmoaie glasul. După aceea se întoarse iarăși spre nord-vest și 
urlă de câteva ori. Se opri cu urechile ciulite, așteptând 
răspuns. Trecu mai mult timp și, după ce un pâlc de lupi slobozi 
o serie de urlete dezordonate, răzbătu dintr-odată de pe 
versantul vestic al muntelui un urlet puternic, grav și 
maiestuos. Acel urlet trebuie că venea dinspre stareţul lupilor 
sau de la o căpetenie de haită, căci avea în el ceva poruncitor, 
cu un final nu foarte prelung, distingându-se foarte clar 
încheierea. Chenzhen putea să-și dea seama din sunetul acelui 
urlet că e vorba despre un lup mare și puternic, cu un piept 
larg și o spinare masivă, căci avea plămâni, nu glumă. Urletul îi 
îngrozi pe cei doi atât de tare, încât nu mai scoaseră niciun 


sunet. 

Până și puiul de lup rămăsese încremenit, dar apoi începu 
imediat să ţopăie fericit. La urmă se așeză în poziţie, cu capul 
plecat, dirijându-și energiile, dar neștiind în ce fel ar trebui să 
răspundă, așa că nu-i mai rămânea decât să-și adune toate 
puterile pentru a imita exact urletul acela. Deși vocea lui era 
încă prea firavă, reuși să imite perfect tonul și finalul. Mai 
repetă de câteva ori, însă urletul ameninţător al căpeteniei 
lupilor nu se mai auzi. 

Chenzhen se tot chinuia să-și dea seama cam ce vrea să 
însemne și unde ar vrea să ajungă acel schimb de replici. Se 
gândi că poate lupul îl va fi întrebat pe pui: „Tu, de fapt, cine 
ești? Al cui ești? Răspunde degrabă!” însă lupul cel mic nu 
făcuse decât să repete: „Tu, de fapt, al cui ești? Răspunde 
degrabă!” Pe deasupra, avea și tonul acela poruncitor care se 
cuvenea numai unei căpetenii. Acela negreșit s-a înfuriat 
cumplit, sporindu-și îndoiala față de acest pui de lup. Astfel, 
întrebând și răspunzând, până la urmă nu se mai înțelegea 
nimic. 

Evident, puiul nu prea știa cum e cu rangurile într-o haită de 
lupi, și nici cum se cuvine să se poarte cu cei mai în vârstă. 
Faptul că își permisese să imite urletul vătafului în faţa 
mulţimii nu putea fi interpretat de haită decât ca un act de 
dispreț faţă de autoritate, de impertinenţă faţă de cel mai în 
vârstă. Atunci lupii sloboziră câteva urlete scurte, cuprinși 
parcă de o justă indignare și agitaţi de discuţii aprinse. După 
puţin timp, haita se cufundă în tăcere, însă puiul de lup parcă 
prinse curaj. Deși nu pricepuse întrebările împăratului și nici 
indignarea poporului, era convins că acele umbre din întuneric 
se concentrează exclusiv asupra existenţei lui și își dorea să ia 
legătura cu ele. Puiul era dornic și nerăbdător să reia schimbul 
de replici, însă nici măcar nu era în stare să spună ce avea de 
spus. Repeta papagalicește acea frază pe care tocmai o 
învățase și în limba lupilor punea iar și iar aceeași întrebare: 
„Al cui copil ești tu? Răspunde degrabă! Răspunde degrabă! 
Răspunde degrabă!” 

Probabil toţi lupii cei mari se scărpinau încurcaţi după 
ureche, neputând pricepe ce vrea de la ei. Lupii au trăit în 
marea stepă mongolă mii și mii de ani, dar cu siguranţă că un 
semen ca acela mic din tabăra oamenilor n-au mai întâlnit 


vreodată. Era limpede că se afla în tabăra oamenilor, ţinându- 
se pe lângă sălașurile câinilor și ale oilor, râzând și jucându-se, 
cum se zice, cu aceia. Nici că-i păsa de ceva, așa că zicea tot 
soiul de prostii. La urma urmelor, era acela un lup adevărat? 
Dacă da, atunci ce treabă putea să aibă cu dușmanii 
dintotdeauna ai lupilor, cu câinii și cu oamenii adică? După cum 
suna urletul lui, părea că e nerăbdător să vorbească cu lupii din 
haite, altfel însă părea că o duce destul de bine: nu era niciun 
om sau câine care să-l prigonească și era destul de în putere 
după voce, adică părea destul de sătul. Păi și dacă oamenii, cu 
câinii lor cu tot, erau așa de buni cu el, ce mai voia? 

Chenzhen privea în depărtare, în bezna nesfârșită, la 
licăririle verzui ale ochilor de lup, dându-și silinţa să se pună în 
locul lor pentru a vedea cam ce-ar putea gândi. În momentul 
acela, vătaful și ceilalţi lupi cu siguranţă stăteau holbându-se 
cu ochii lor lucind verzui, părându-li-se tot mai suspectă treaba 
cu puiul de lup. 

Acesta se opri din urlat, dorindu-și din toată inima să mai 
audă răspunsurile umbrelor. Era tare neliniștit și se tot muta de 
pe o lăbuţă pe alta, așteptând îngrijorat. 

Chenzhen era și dezamăgit, și îngrijorat pentru el. Lupul 
maiestuos și impozant putea foarte bine să fie chiar tatăl 
puiului, însă lupul cel mic, care fusese despărţit demult de tatăl 
său, nu mai știa acum să se poarte și să comunice cu acesta. 
Chenzhen se temu că, dacă puiul va pierde din nou dragostea 
tatălui său, s-ar putea să nu mai reușească niciodată s-o 
recapete. Și atunci lupul cel orfan chiar că ar fi aparţinut de 
aici încolo neamului omenesc, al lui și al lui Yangke. 

Deodată se auziră din nou urletele prelungi ale lupilor. De 
data aceasta păreau să vină de la o lupoaică, deoarece vocea 
aceea era caldă, moale, dar plină de jale, purtând amarul iubirii 
de mamă, al îngrijorării și dorului, sunetul final fiind un tremolo 
prelungit. Aceasta putea să fie o frază din graiul lupilor plină de 
sensuri, de sentimente adânci. Chenzhen bănuia că fraza ar fi 
însemnat: „Copilașule, îţi mai amintești de mama ta? Eu sunt 
mama ta... Ce dor mi-a fost de tine, te-am căutat fără încetare, 
plină de durere, mereu mi se părea că îţi aud vocea... Dragul 
meu, hai, vino repede la mama, tuturor le e tare dor de tine... 
ou-ou...” 

Cântecul acela de o nemângâiată jale al mamei venea din 


adâncul sufletului ei îndurerat, plin de suspine, de o tristeţe 
covârșitoare, care străbătea secole și milenii, zguduind stepa 
pustie și nemărginită. Chenzhen nu-și putu stăvili lacrimile, iar 
ochii lui Yangke licăreau și ei. Lupul fu cât se poate de afectat 
de acest glas tremurător și plin de tristeţe. Instinctele îi 
spuneau că aceia sunt „ai lui”, care tocmai îl cheamă la ei. 
Puiul parcă înnebuni: începu să se smucească din lanţ cu 
mișcări mult mai violente decât atunci când se azvârlea asupra 
mâncării, dar zgarda îl sugrumă de scoase limba de un cot, 
gâfâind necontenit. Lupoaica începu din nou urletele ei pline de 
jale și în curând i se alăturară și alte surate, strigându-i și 
căutându-i copilul, așa încât toată pășunea era numai un bocet. 
Cântecele acelea de jale ale lupoaicelor, care, de fapt, erau 
urlete de lup cu tonalități plângăreţe, exprimau o stare de spirit 
asemănătoare. Cântecele și urletele lupilor din stepa Elun, care 
se însumau și nu mai păreau să contenească, alcătuiau o 
capodoperă impresionantă, asemeni celor care înduioșează și 
atrag, prin sensibilitatea lor, sufletele oamenilor. Lupoaicele 
păreau că-și varsă lacrimile adunate în suflet pentru toţii fiii și 
fiicele ce dispăreau în fiecare an, de mii de ani întruna, stepa 
nemărginită și cufundată în beznă având să se înece în marea 
aceasta de durere adunată în atâta amar de vreme. 

Chenzhen se ridică solemn în picioare, pătruns de fiori reci 
până în măduva oaselor. Yangke, cu ochii în lacrimi, se apropie 
încet de lup și, ţinându-l de zgarda de piele de pe grumaz, îi 
bătea ușor capul și spinarea, încercând să-l liniștească. Urletele 
pline de tristețe, cântecele de jale ale lupoaicelor se stinseră 
încet-încet. Puiul se smuci din prinsoarea lui 

Yangke, temându-se parcă să nu piardă vreun sunet care ar 
mai fi venit din adâncul beznei, și se repezi spre nord-vest. 
Neîmpăcat, își ridică iarăși capul și, din ce își mai putea aminti, 
slobozi câteva fraze lupești, destul de lungi, fără să-i mai pese 
de altceva. Cu sufletul mohorât, Chenzhen cobori vocea și zise: 

— Nu ţine! 

Și el, și Yangke își dădeau seama clar că între urletele 
lupului și cele ale lupoaicelor erau diferenţe foarte mari, căci e 
posibil ca puiul să se fi concentrat, când imita, numai asupra 
moliciunii și tristeţii din tonurile lupoaicelor. Apoi, nici plămânii 
lui nu erau destul de dezvoltați, încât să-și lungească urletele la 
fel demult ca lupoaicele. În consecinţă, după ce urletele 


irelevante ale puiului fură slobozite într-acolo, niciun alt sunet 
nu mai răzbătu dinspre haită, iar stepa se cufundă în tăcere. 

Chenzhen fu cuprins de descurajare. Se gândi că poate li s-a 
părut că puiul și-a pus în gând să schimonosească urletele pline 
de o durere sinceră ale lupoaicelor. Poate în limba lupilor 
vorbele puiului au sunat cam așa: „Copilule, mai știi mă tu mine 
pe... Cine ești? Mama vino lângă... răspunde degrabă!... ou... 
ou.“ 

Poate că nici așa cum se gândea Chenzhen nu era. Dar, 
oricum ar fi fost, să-i ceri unui pui de lup care rămăsese în 
viață, deși total înstrăinat de lumea lupilor, care crescuse 
alături de oameni, câini și oi și care abia învățase să 
„vorbească*” să mai și răspundă la întrebări atât de complicate 
era mult prea mult. 

Chenzhen privi versantul îndepărtat al muntelui, care 
încremenise brusc într-o liniște și un calm desăvârșite. Se gândi 
că acele lupoaice care ardeau de nerăbdare să-și găsească 
puiul trebuie că fierbeau acum de mânie, căci golanul acela mic 
nu făcuse altceva decât să-și bată joc de durerea lor cea mare. 
Poate că întreaga haită era cuprinsă de indignare; nu pe 
ticălosul ăsta mic îl căutaseră ei, și cu atât mai puţin putea fi el 
frăţiorul pentru salvarea căruia și-ar fi pus pielea la bătaie. 
Haita, care de obicei era foarte suspicioasă, trebuie să fi ajuns 
acum să-și pună întrebări și mai mari în legătură cu identitatea 
lupului aceluia. Lupii cărora li se dusese vestea în toată stepa 
pentru priceperea lor nemaipomenită de a atrage vânatul într-o 
cursă fatală văzuseră de atâtea ori semeni de-ai lor prinși în 
capcanele întinse de oameni, așa că de data asta trebuie să fi 
tras concluzia că acel „pui de lup” nu era decât o momeală 
pusă de ciobani, o „măcănitoare pe lupește”, care avea, ce-i 
drept, o mare forţă de atracţie, o mare putere de a ucide sau de 
a răni, dar și un mare cusur, care îl dădea în vileag. 

Haita de lupi mai putea bănui că acel „pui de lup” erao 
corcitură îndoielnică. În stepă nu se mai pomenise niciodată ca 
oamenii să fi luat vreun pui de lup să-l crească. În fiecare 
primăvară, orice ţânc pe două picioare în stare să călărească 
un cal venea mereu cu liota de câini după el să le scotocească 
vizuinile, să le afume și să le fure puii. Lupoaicele cu vedere 
ageră priveau din locuri ascunse, de la depărtare, cum oamenii 
le furau puii din cuib și cum apoi îi aruncau în sus, pentru ca 


aceștia să cadă în ghearele morții. Apoi lupoaicele se întorceau 
la vizuina distrusă și simțeau mirosul de sânge împrăștiat 
pretutindeni. Unele fuseseră chiar în stare să dibuiască 
trupurile jupuite ale puilor, îngropate în pământul din vechiul 
loc al taberei. Atunci cum ar mai fi crescut pui de lup acei 
oameni care urăsc lupii din toată inima? 

Haita ar mai fi putut înţelege că jivina aceea mică ce putea 
să urle ca lupii nici măcar nu era un lup, ci un câine. Haitele de 
lupi din stepa Elun văzuseră deseori în apropierea fâșiei de 
nisip din nord oameni îmbrăcaţi în haine verzi, cu puști în 
spinare, care aveau mereu lângă ei cinci, șase câini cu urechile 
drepte, ciulite, ca ale lupilor. Erau unii câini dintre aceștia, cu 
urechi de lup, care învăţaseră să urle ca lupii. Câinii aceia erau 
mult mai răi decât cei de aici, în fiecare an erau câţiva lupi pe 
care îi prindeau și-i rupeau în bucăţi. Poate că golanul acela 
mic ce știa să urle ca lupii era tocmai un pui de „câine cu 
urechi de lup”, ca aceia. 

Chenzhen se ţinea mai departe de ghicit. Se gândi că haita ar 
mai fi putut să își dea seama că acel pui era, de fapt, lup 
adevărat, căci în fiecare seară când îl ducea la plimbare și 
ajungeau ceva mai departe, lupul lăsa pe povârnișuri o groază 
de urme. Mirosindu-le, lupoaicele puteau recunoaște că e vorba 
despre un lup adevărat. Însă, deși lupii de stepă sunt nespus de 
inteligenţi, nu pot trece pur și simplu peste o treabă 
întortocheată, și aici e vorba despre piedica impusă de limbajul 
lupilor. În mod sigur, deși își dădeau seama că e vorba despre 
un lup, acesta ar fi trebuit nu numai să poată urla ca ceilalţi pui 
de lup din haită și să priceapă limba lupilor, ci și să vorbească 
cu lupoaicele și cu ceilalţi lupi din haită. Atunci puiul acela care 
nu știa să vorbească pe lupește negreșit că devenise un paria, 
un apostat, un trădător care se vânduse oamenilor. Altfel, de ce 
nu se ducea la haită, ci o tot ţinea pe-a lui, să vină haita la el? 

În stepă, un lup era încă din prima zi de viaţă un viteaz fără 
seamăn, dispus mai degrabă să moară în luptă decât să se 
predea, deci, de unde și până unde un asemenea lup netot, cum 
nu se mai văzuse în veci? Să fi fost vorba despre niște oameni 
care s-au priceput ei la tot felul de vrăji cu care să-l facă pe lup 
să devină atât de ascultător și de supus? Ori poate că lupii 
aceștia puteau să-și dea seama după miros dacă e vorba de 
mongoli sau de chinezi, și trebuie să-și fi dat seama că era o 


situaţie cu care lupii de stepă nu se mai întâlniseră nicicând. 

Întreaga haită de lupi se încuiase într-o tăcere desăvârșită. 

Pe stepa cuprinsă astfel de muţenie nu mai era decât un 
singur lup care mai slobozea câte un urlet alungit, și acela 
legat cu lanț. Urlă până ce i se umflă gâtul și începu să 
răgușească, urlă așa până aproape să scuipe sânge. Dar 
propoziţiile pe care și le tărăgăna urlând erau din ce în ce mai 
amestecate, mai confuze. Lupii din haită nu mai făcuseră de 
atunci nicio încercare și niciun efort, nici că se mai sinchisiră 
de strigătele după ajutor ale puiului. Bietul de el pierduse pe 
vecie ocazia de a-și gânguri lupeasca lui cea nouă; în acest 
moment, orice dialog între pui și lupii din haită era iremediabil 
încheiat. 

Lui Chenzhen i se păru că lupii se împrăștiaseră fărâmițând 
încercuirea, de parcă izbucnise ciuma, atât de grăbiţi 
părăsiseră locul din care urmau să lanseze atacul. 

Pe versantul întunecos al muntelui domnea o atmosferă 
sumbră, de parcă ar fi fost tărâmul funeraliilor cerești din 
nordul muntelui Chagan Wola. 

Chenzhen și Yangke erau mai treji ca oricând și tot discutau 
între ei pe șoptite. Niciunul nu era în stare să-l convingă pe 
celălalt sau să explice în mod convingător ce anume a dus la 
această turnură a lucrurilor. 

Când cerul tocmai stătea să se albească, în sfârșit încetă și 
lupul cu urletele lui. Era disperat și trist, de parcă trăgea să 
moară. Se așternu domol pe pământ, privind cu neliniște către 
povârnișul topit în ceţuri al muntelui dinspre nord-vest, cu ochii 
mari, așteptându-se parcă să zărească adevărata față a 
„umbrelor” acelora. Ceaţa dimineţii se risipi treptat, revenind 
la imaginea pășunii pe care lupul o vedea în fiecare zi, fără vreo 
„umbră” pe ea, fără vreun sunet. In cele din urmă, lupul fu 
biruit de osteneală și, ca un orfan părăsit de toată lumea, 
închise ochii, scufundându-se într-o deznădejde soră cu 
moartea. Chenzhen îl mângâia ușor, zdrobit de mustrarea 
adâncă de a-l fi făcut să piardă cea mai bună ocazie de a se 
reîntoarce la ai lui, de a-și recăpăta libertatea. 

Întreaga brigadă și grupele de producţie mai trecuseră o 
noapte sub amenințările neprimejdioase ale lupilor. În toată 
tabăra nu fusese nicio iurtă căreia să-i fi fost șterpelită vreo 
oaie sau să fi avut cumva de-a face cu vreun atac din partea 


lupilor; turmele de oi și cirezile de vite erau întregi și 
nevătămate. Această situaţie nu se prea potrivea cu 
previziunile și așteptările oamenilor, ceea ce stârni multe 
discuţii între ciobani. Oamenii se tot gândeau și nu puteau 
pricepe cum de nu atacaseră lupoaicele, care altfel erau 
oricând gata să-și sacrifice viaţa numai ca să-și apere puii? Ba 
dimpotrivă, plecaseră așa cum veniseră. Până și cei mai 
vârstnici dădeau din cap a nedumerire. Acesta avea să fie și cel 
mai de neînțeles eveniment petrecut în cei zece ani de viaţă în 
stepă ai lui Chenzhen. 

Bao Shungui și alți câţiva stăvari și ciurdari care-și frecaseră 
mâinile de nerăbdare să momească și să ucidă câteva lupoaice 
și lupi pare-se că se bucuraseră prea devreme, iar acum 
stăteau cu buzele umflate. Cum se lumină, Bao Shungui veni 
degrabă la iurta lui Chenzhen, cu mare tam-tam și cu cuvinte 
de laudă, tot spunând ce bravi studenţi din Pekin aveau ei acolo 
și ce bătălie minunată câștigaseră, căci ei „fără măcar să intre 
în luptă puseseră dușmanul pe fugă”, drept care le dădu lor, ca 
răsplată, lanterna aceea imensă, zicând că le va lăuda fapta în 
tot ţinutul. Chenzhen și Yangke răsuflară ușuraţi, măcar puteau 
tine mai departe puiul să-l crească. 

Pe la vremea ceaiului de dimineaţă, Uliji și Bilge intrară în 
iurta lui Chenzhen și, așezându-se, luară și ei niște ceai și baozi 
cu carne de mânz. 

Uliji nu închisese un ochi toată noaptea, însă nu arăta obosit. 
Apoi spuse: 

— În noaptea asta oamenii au fost tare înspăimântați. Eu 
unul, cel mai tare m-am temut când au început lupii să urle. Se 
pare că se adunaseră vreo câteva zeci de lupi care au 
înconjurat iurta voastră din trei părţi, ajungând chiar la nicio 
sută de metri, de ne era teamă ca nu cumva să vină aici peste 
voi. Mare primejdie a fost. 

Moș Bilge spuse: 

— Dacă n-aș fi știut că aveţi destule „pocnitori” dintr-alea, 
mai aveam puţin și dădeam ordin ca toţi oamenii din tabără să- 
și ia câinii și să sară încoace. 

Chenzhen întrebă: 

— Dar, tăicuţă, spune dumneata: de ce n-or mai fi atacat lupii 
până la urmă? Şi nici puiul să nu vină să-l ia? 

Moșul luă o gură de ceai, mai trase un fum și spuse. 


— Eu cred că a fost din cauză că puiul vostru nu prea știe să 
vorbească pe limba lupilor. Apoi, se mai auzea din când în când 
și câte un lătrat, asta trebuie să-i fi aiurit de tot pe lupi. 

Dar Chenzhen întrebă mai departe: 

— Dar mereu spui că lupii sunt atât de pătrunzători. Cum de 
nu le-a spus Tengri cum stau lucrurile, de fapt? 

Bătrânul spuse: 

— Şi dacă voi împreună cu câinii voştri n-aţi fi fost în stare să 
faceţi faţă lupilor, noi ceilalţi, cu toţi câinii noștri, trebuie că i- 
am făcut să se mai gândească, pentru că, dacă lupoaicele și 
lupii din haită s-ar fi hotărât să atace, atunci ar fi suferit mari 
pierderi. Oricât ar fi șeful Bao de viclean, pe Tengri nu-l poţi 
păcăli, orice-ai face. Or, Tengri nu a vrut să lase haita să o 
păţească, ci le-a dat ordin să se retragă. 

Chenzhen și Yangke începură să râdă. Acesta din urmă 
spuse: 

— Cât de înţelept este Tengri. 

Chenzhen îl întrebă și pe Uliji: 

— Tovarășe director Uliji, spuneţi și dumneavoastră, din 
punct de vedere științific: de ce nu a mai trecut la fapte haita 
de lupi? 

Uliji se gândi o vreme și spuse: 

— Eu, unul, așa ceva n-am mai văzut, și nici de auzit n-am 
auzit. Dacă stau bine să mă gândesc, haita trebuie să-l fi luat pe 
puiul acesta de lup drept un străin. Lupii din stepă au cu toţii 
un teritoriu al lor și cei ce nu sunt de pe acel teritoriu nu prea 
pot zăbovi în locul acela; haita consideră acest teritoriu mai 
important decât însăși viaţa. Lupii de pe-aici adeseori se 
războiesc cu cei de prin alte locuri și se bat pe viaţă și pe 
moarte. Probabil puiul a vorbit pe o limbă străină pentru acești 
lupi, pe care ei nu o înţeleg. Atunci lupoaicele și lupii și-or fi zis 
că nici nu merită să-și riște viaţa pentru un pui de lup străin. 
Azi-noapte a venit și regele lor cu ei. Pe acesta nu-l prea poţi 
înșela, și mai mult ca sigur că trebuie să se fi gândit că eo 
cursă la mijloc. Ei știu prea bine zicala aceea cu „în război totul 
este permis”, așa că, imediat ce au văzut că e atât de apropiat 
faţă de oameni și câini, i-a și cuprins îndoiala. Regele lupilor 
trebuie să se asigure înainte de a-și asuma vreun risc, nu se 
avântă niciodată dacă situaţia e confuză. El se îngrijora cel mai 
mult pentru lupoaice. Se temea că acestea vor fi induse în 


eroare, și de aceea a venit personal să vadă cum stau lucrurile. 
Dar, cum a văzut că ceva nu e în regulă, a dat ordin lupoaicelor 
să fugă. 

Chenzhen și Yangke dădeau mereu din cap. 

Apoi îi conduseră pe cei doi afară din iurtă. Puiul de lup 
stătea cu capul plecat, cuprins de deznădejde. Parcă slăbise 
puţin. Zăcea acolo pe pământ, foarte nemulţumit, cu botul pe 
labe, privind în gol, ca după o noapte plină de coșmaruri, din 
care nici acum nu se trezise de-a binelea. 

Moș Bilge privi puiul de lup și spuse, oprindu-se din mers: 

— Bietul pui de lup. Haita nu-l recunoaște, tăticul și mămica 
lui nu-l cunosc, cum să mai trăiască el așa, legat cu lanţul de 
par? Voi, chinezii, cum aţi venit în stepă, aţi dat peste cap toate 
legile ei și ați pus puiul de lup în lanţuri, ca pe un rob, ca pe un 
tâlhar. E atât de isteţ... mă doare inima numai când mă 
gândesc... Dar lupul este răbdător. Staţi voi puţin, până la urmă 
tot o să scape. Îl îndopaţi în fiecare zi cu carne de oaie, dar de 
sufletul lui nu aveţi milă. 

În a treia și a patra noapte, în jurul grupei a doua nu se mai 
auziră urletele lupilor, ci doar glasul necopt, de copil, al puiului 
însingurat și plin de jale mai răsună pe întinsul stepei pustii, 
trecând mai departe prin văile munţilor. Dar nu mai primi 
vreun răspuns de la lupii din haite. După o săptămână, lupul fu 
părăsit de vlagă și urletele lui se răriră tot mai mult. 

Dormi în fiecare noapte un somn bun și liniștit, până 
dimineaţa, când se lumina și mergeau la muls. 

Zilele acelea, de câte ori venea vorba între ciobani de lupul 
care fusese luat spre a fi crescut, tonul era ceva mai cald. Cu 
toate acestea, nici măcar unul nu adusese vorba că va lua la 
anul un pui de lup să-l crească, pentru ca astfel să sperie 
haitele cu el. Câţiva ciobani mai bătrâni din grupa a patra 
ziceau că o să vadă ei: când lupul s-o face mai mare și o să fie 
în puteri, plin de toată sălbăticia și cruzimea, atunci pe unde 
vor scoate cămașa? 

O vreme după aceea, nici turma de oi a lui Chenzhen și 
Yangke, nici celelalte turme de oi sau de vite ale vecinilor din 
grupa a doua nu mai avură parte de vreun atac din partea 
lupilor. Femeile care stăteau noaptea de pază le spuneau 
râzând lui Chenzhen și Yangke că pot 


Capitolul 2 7 


Li Bai purta în vine sânge de tujue, și aceasta se poate dovedi 
pornind de la numele celor doi copii ai săi. Pe fiul lui îl chema 
„Po Li”, care nu se poate traduce în limba chineză, dar, de fapt, 
era transliterarea cuvântului „lup” în limba tujue. Lupul 
reprezenta animalul-totem al neamului tujue. Or, să dai unui 
om numele „Po Li” era ca și cum ai numi pe cineva dintre 
chinezi „Dragon“. Pe fiica lui Li Bai o chema „Mingyue Nu” 
(Lună Nu), între uiguri fiind foarte multe fete care purtau 
numele „Ai Nur”, în care „ai“ ar însemna „lună“, iar „nur” - 
„rază de lumină „Lună” este traducerea, iar „nu" e 
transliterarea. Dar chiar și ochii lui Li Bai aveau trăsături de 
tujue. 

Meng Chibei, Civilizaţia stepei și istoria omenirii 

Cu CARNEA DE MÂNZ pe care o aducea Zhang Jiyuan din 
când în când, avură în acea perioadă ce să-i dea să mănânce 
puiului de lup, și încă pe săturate. Dar de câte ori se gândea 
Chenzhen la puii de lupi din haite, la cât de bine îi îngrijeau 
lupoaicele, își dădea seama că și el trebuie să-i dea mai mult să 
mănânce puiului, să se sature; să-l ducă mai mult la plimbare, 
să-l lase să facă mai multă mișcare. Cu toate acestea, în 
curând, carnea și organele de mânz care mai rămăseseră nu-i 
mai ajungeau puiului decât pentru o singură masă, în condiţiile 
în care nu le mai dădea și câinilor. Chenzhen era foarte 
îngrijorat. 

Cu o seară înainte, îl auzise pe Gao Jianzhong zicând că prin 
munţii dinspre sud-vest plouase tare, cu fulgere și tunete, și că 
fusese trăsnit un bivol mare care păștea pe vârful muntelui. A 
doua zi de dimineaţă, Chenzhen își luă cuțitul și sacul și se urcă 
în munte, însă ajunse prea târziu, căci nu mai găsi acolo decât 
oasele capului și ciolanele cele mari, pe care nici măcar ditamai 
lupul nu le putea mânca. Haita nu-i mai lăsase nici măcar o 
firimitură de carne. Se așeză acolo lângă craniul bivolului, 
privindu-i rămășițele cu mare atenţie, și descoperi pe margini 
mici urme lăsate de colții subţiri ai puilor de lup. Cei mari, cu 
gurile lor uriașe, mâncaseră bucăţile mai mari de carne, pe 
când puii ciuguliseră numai fâșiuţele cele mai mici, lucrând 
astfel în armonie, curățând bivolul în cel mai complet mod, de 
până și muștele bâzâiau pe acolo nemulțumite, neavând cu ce 
să se mai aleagă, așa că se mărgineau să înțepe de câteva ori, 


luându-și imediat zborul. Mai veni acolo un ciurdar bătrân de la 
grupa a treia. Se pare că bivolul căruia nu-i mai rămăseseră 
decât ciolanele fusese din turma lui de vite. 

El îi spuse lui Chenzhen: 

— Haita de lupi n-are curaj să vină să mănânce vite, așa că 
Tengri mai ucide câte una pentru ei. Vezi, n-a murit nici 
dimineaţa, nici noaptea, ci seara pe la apus, ca muncitorii să nu 
mai poată veni să-l târască după ei și să-l mănânce. Tinere, 
Tengri este cel care a făcut legile stepei, iar cel care le strică 
va avea de pătimit. 

Apoi, bătrânul cu faţa întunecată struni calul și o luă ușurel 
la vale, spre cireada lui. 

Chenzhen se gândi că legile acestea ale stepei de care tot 
pomenesc păstorii bătrâni or fi chiar legile naturale ale stepei, 
iar legile naturale sunt „stabilite” de cerul albastru, adică de 
univers. Şi atunci, faptul că el vrea să crească un pui de lup în 
acele condiţii primitive avea să dea negreșit peste cap 
cutumele nomazilor, puiul de lup aducând noi griji stepei. Cine 
știe, poate că puiul va mai aduce și alte necazuri păstorilor, sau 
chiar lui însuși... Chenzhen se întoarse cu mâna goală, iar 
gândurile i se amestecară în cap tot drumul. Ridicându-și ochii, 
privi către Tengri. Cerul nemuritor arăta ca o imensă iurtă care 
îl înconjura din toate părţile. Văzduhul era albastru, pustiul 
nemărginit, vântul sufla culcând iarba la pământ și nu se zărea 
niciun lup. În stepă, haitele de lupi erau ca niște duhuri: 
venind, nu se zăreau, trecând, nu le băgai de seamă; deseori le 
simțeai mirosul, deseori vedeai cât de crude au putut fi, dar 
niciodată nu le vedeai pe ele, iar aceasta făcea ca înfăţișările pe 
care le luau în imaginaţia oamenilor să fie năzdrăvane, 
supranaturale, stârnindu-i până peste poate curiozitatea, 
dorinţa de cunoaștere, setea de studiu. După ce a luat puiul să-l 
crească și a reușit astfel să îmbrăţișeze un lup viu - un lup care 
trăia în tărâmul credincioșilor totemului-lup -, Chenzhen a avut 
de trecut prin multe greutăţi, îndurând multe temeri și 
pericole, așa că nu putea să renunţe tocmai acum. Cum să pună 
capăt, să lase totul baltă așa, dintr-odată? 

Chenzhen merse într-un suflet pe la casele muncitorilor și 
dădu o grămadă de bani pe o jumătate de sac de mei, n-avea 
cum să facă altfel decât să mărească proporţia de cereale din 
terciul cu carne pe care i-l dădea lupului, cel puţin până 


următoarea dată când avea să mai fie ucisă o oaie, și asta cu 
condiţia ca și câinii să-și continue postul. 

Chenzhen se întoarse la iurtă și vru să tragă un pui de somn, 
când auzi deodată căţelușii lătrând veseli și repezindu-se către 
apus. leși să vadă ce e, dar nu-i zări decât pe Erlang, Gălbenuș 
și Yile, care veneau dinspre munte. Erlang și Gălbenuș își 
ţineau capul sus, având fiecare în gură câte un vânat mic. Nici 
Gălbenuș, nici Yile nu mai puteau îndura postul din ultimele 
zile, timp în care nu se săturaseră decât pe jumătate, așa că se 
luaseră după Erlang, mergând în munte și mâncând ce mânca 
și el. Acum nu numai că veneau sătui și cu burtile rotunjite, dar 
le mai aduceau câte ceva și celor mici. 

Se duse și el repede după ei. Cei trei căţeluși se repeziră 
nerăbdători să apuce ce le aduceau câinii cei mari. Erlang lăsă 
vânatul jos și îl împinse cu botul către cei mici, apoi iarăși îl luă 
în gură și fugi cu el spre casă. Lui Chenzhen i se luminară 
ochii: își dădu seama că aveau în colţi niște marmote. Până și 
Yile avea o veveriţă siberiană aurie de aproape jumătate de 
metru, numai capul fiind aproape cât o gulie. Chenzhen vedea 
pentru prima dată câinii de vânătoare de la iurtă venind acasă 
cu prada în dinţi, așa că se duse repede, cu gând să le-o ia. 
Gălbenusș și Yile ţineau să se laude cu faptele lor, așa că puseră 
prada bucuroși la picioarele stăpânului, căruia începură să-i 
dea târcoale, sărind și ţopăind veseli, cu limbile scoase, dând 
voioși din coadă. 

Ba chiar Gălbenuș făcu un fel de plecăciune, întinzându-și 
labele din faţă, lucru pe care Chenzhen nu-l mai văzuse la el. 
Cu pieptul și grumazul atingea marmota, vrând parcă să spună 
că el singur o prinsese. Pe abdomenul marmotei se vedeau 
mamelele umflate și roșii: era o femelă care își alăpta puii când 
fusese prinsă. Chenzhen îi bătu de câteva ori pe creștet pe cei 
doi câini, lăudându-i și zicându-le: „Bravo, bravo!” 

Erlang însă nu era dispus să lase marmota din colţi, ci îl ocoli 
pe Chenzhen și se duse direct la puiul de lup. Chenzhen văzu 
că marmota aceea pe care o ţinea Erlang era mare și grasă. Se 
luă degrabă după el și-l prinse de coadă cu amândouă mâinile, 
încercând să i-o scoată din colţi. Erlang nu se supără, ci începu 
să dea din coadă privind către el. Chenzhen apucă marmota de 
unul dintre picioarele dinapoi, o cântări putin și își dădu seama 
că trebuia să fi avut vreo trei kilograme și ceva. Oricum, blana 


îi era groasă și lucioasă. Era un mascul ce tocmai începuse să 
pună pe el grăsimea de vară, care abia la toamnă s-ar fi așezat 
cum trebuie. Cu toate acestea, carnea era și acum destul de 
grasă și îndesată. Chenzhen se gândea să lase marmota aceea 
oamenilor s-o mănânce, căci ei trei nu mai mâncaseră cam de 
multișor carne de sălbăticiune din stepă. 

Luă, deci, marmota cu stânga, iar cu dreapta luă femela și 
veverița, apoi o luă în pas săltat către iurtă, în timp ce căţeii se 
luară după stăpân, așa, în joacă. Chenzhen puse mai întâi 
masculul de marmotă în iurtă și închise ușa. Căţeii nu mai 
mâncaseră niciodată marmotă, așa că tot miroseau și amușinau 
curioși în stânga și în dreapta, căci oricum nu s-ar fi descurcat 
singuri să o jupoaie și s-o mănânce. 

Chenzhen se hotări să ia femela de marmotă, care era mai 
slabă, și să le-o dea celor trei căţei. În schimb, veverița aurie, 
mare și grasă, avea să i-o dea lupului întreagă, să guste și el 
din jivina aceea care le plăcea lupilor atât de mult, dar să-și 
pună la treabă și priceperea de a o sfâșia. 

Blana de vară a marmotelor avea doar păr, nu și puf; nu 
puteai lua bani pe ea și nici la centrul de aprovizionare nu ţi-o 
primea nimeni. Așa că Chenzhen luă cuțitul și o împărţi în 
patru bucăţi, cu tot cu piele, carne, grăsime, oase și organe. 
Trei bucăţi le dădu căţeilor, una o ţinu pentru următoarea masă 
a lupului. Chenzhen luă cele trei bucăţi și le duse căţeilor care, 
cum văzură sânge și carne, știură pe dată cum să mănânce: nici 
nu se certară, nici nu furară, ci se așezară pe burtă, după 
datină, fiecare înaintea bucății sale, începând să roadă cu poftă. 
Cei trei căţei aveau o expresie veselă, se vede că erau 
mulţumiţi de felul în care făcuse Chenzhen împărțirea. Învăţase 
să trateze câinii în mod egal din Chemarea străbunilor de Jack 
London. Împrumutase romanul și celorlalţi studenţi, și trecuse 
pe la fiecare de două ori, dar nici până azi nu-l recăpătase. 

Cei trei câini mari aveau toţi burţile rotofeie, mai să le 
plesnească. Dacă se înregistra vreo izbândă, aceasta trebuia să 
fie medaliată pe dată: e o regulă tradiţională, valabilă oriunde 
în lume, în orice moment, mai ales aici, în stepă, e o lege veche. 
Atunci Chenzhen aduse din iurtă patru bomboane cu lapte 
Iepurele alb și le dădu câinilor. Mai întâi îi dădu lui Erlang 
două, pe care acesta le luă și apoi rămase nemișcat, privind 
cum stăpânul îi răsplătește și pe Gălbenuș și pe Yile, iar când 


văzu că ceilalţi nu primiseră decât câte o bomboană, atunci 
rupse cu emfază hârtia și începu să le mănânce, clămpănind 
tare. Gălbenuș și Yile aveau cu o bomboană mai puţin decât 
Erlang, dar nu lăsară să se vadă vreo obiecţie, ci o mâncară și 
ei imediat. Chenzhen bănuia că prada pe care o avuseseră 
ceilalţi în colţi fusese, de fapt, prinsă de Erlang și că ei doar îl 
ajutaseră să o aducă. 

Puiul de lup fusese demult stârnit de mirosul de sânge, iar 
acum se ridica nerăbdător pe lăbuţele dinapoi, săltându-și 
burtica cu blană rară și zgâriind aerul cu gheruţele. Chenzhen 
înadins nu se dusese să-l vadă, căci cu cât îl băga mai mult în 
seamă, cu atât trăgea de lanț mai tare. După ce se ocupă de 
câini și de căţei, se duse să pregătească veverița. În stepă erau 
foarte multe specii de rozătoare. Cel mai adesea vedeai 
popândăi, veveriţe aurii și șoareci de stepă. În stepa mongolă, 
pretutindeni erau veverițe aurii, iar la câţiva metri de fiecare 
iurtă puteai vedea câte o gaură de rozătoare cu jivina stând 
ascunsă și chițăind tare. Uneori se întâmpla ca iurta însăși să 
fie ridicată tocmai pe câteva astfel de galerii, ocazie cu care 
rozătoarele respective se transformau din erbivore în omnivore, 
șterpelind tot soiul de cereale, brânzeturi și chiar carne, 
lăsându-și mizeriile prin sacii cu mâncare, făcând câte o gaură 
până și în lăzile cu cărți, pe care începeau să le ronţăie. 

Ba, uneori, oamenii se mai trezeau, scârbiţi, cu adevărate 
cuiburi pline cu șoricei mici cât niște muște, aciuaţi prin 
cizmele și papucii pe care nu-i mai încălţaseră demult. 
Mongolilor şi studenților li se păreau de-a dreptul 
dezgustătoare toate aceste jivine ronţăitoare. Cel puţin, 
Chenzhen și Yangke le urau din tot sufletul, căci șoarecii le 
roseseră două volume ale unor clasici celebri. 

Veveriţa aurie era aproape la fel de mare ca cele pe care le 
întâlneai prin munţii din suburbiile vestice ale Pekinului. Numai 
coada n-o aveau la fel de mare, în rest aveau ochii asemănători, 
blana de un gri-verzui cu pete galben-cenușii și o coadă ca o 
pensulă groasă. 

După cum spunea moș Bilge, veverițele aurii erau ţintele vii 
pe care le foloseau în vechime copiii mongolilor ca să deprindă 
meșteșugul trasului cu arcul. 

Veveriţa aurie era o hoaţă și jumătate, iar de fugit, fugea 
foarte repede. Pretutindeni dădeai de vizuinile lor, și dacă 


săgeata nu era iute, ele se strecurau foarte repede înăuntru. 
Copiii trebuiau să tragă cu arcul de câte ori hotărau taţii sau 
bunicii lor, abia apoi puteau să se întoarcă și să mănânce. 
Trasul cu arcul în veveriţe era însă o joacă foarte distractivă 
pentru copiii mongolilor, și așa marea stepă se transforma în 
parc de distracţii pentru ei. De bine ce se simțeau, uitau până 
și de mâncare. După ce mai creșteau un pic, venea vremea să 
ia arcurile mari și să înveţe să tragă în jivine din goana calului. 
Cândva, un general vestit de-al lui Genghis-Han, care cucerise 
Rusia Kieveană și era un arcaș neîntrecut, Jebe!?, se antrena tot 
în felul acesta străvechi, dar eficient. Jebe era în stare ca din 
spinarea celui mai rapid cal să trimită săgeata în capul unei 
veveriţe aurii aflate la o sută de pași distanţă. Bătrânul spunea 
că mongolii s-au bazat pe această îndemânare atunci când au 
avut de apărat stepa sau au pornit să cucerească lumea, iar 
măiestria trasului cu arcul au învăţat-o antrenându-se pe 
rozătoarele care sunt niște ţinte mici, dar foarte iuți și greu de 
atins. Cine trecea cu bine de proba săgetării veveriţei, se 
descurca perfect cu toate celelalte ţinte; cu gazelele, vulpile 
sau lupii și cu dușmanii călare din vechime, pricepându-se să le 
străpungă punctele vitale. Caii chinezilor nu prea erau cine știe 
ce, cât despre trasul cu arcul, antrenamentele se făceau numai 
pe ţinte fixe. Cum să-i poată întrece chinezii pe mongoli, care 
erau atât de pricepuţi la trasul cu arcul? Când se întâlneau 
două oștiri pe câmpul de luptă, nu era nevoie decât ca mongolii 
să tragă de două, trei ori cu arcul și adversarii imediat se 
înjumătăţeau. 

Bătrânul mai zicea că faptul că mongolii se foloseau de 
aceste rozătoare ca să antreneze copiii tot de la lupi fusese 
deprins. Căci mamele lupoaice tot cu jivine dintr-acestea își 
învaţă puii să vâneze. E și distractiv, îi învaţă cu condiţiile de 
război și, pe deasupra, se pot sătura. Altfel, prin rozătoarele 
prinse de lupi se mai diminuează și numărul dăunătorilor din 
stepă. 

Pe timpuri, în fiecare primăvară, copiii și puii de lup se jucau, 
prindeau și trăgeau cu săgeți în toate soiurile de șoareci, în 
fiecare an nenumărați lupi și oameni căpătând astfel puteri și 
pricepere de războinic. Câte neamuri de șoareci își vor fi aflat 


14 Jebei Noyan — unul dintre cei mai mari generali ai lui Genghis-Han. 
După unele surse, în limba mongolă jebe înseamnă „săgeată". 


astfel sfârșitul? Câte pășuni își vor fi găsit astfel liniștea? 
Chenzhen era deseori cuprins de cea mai adâncă uimire, 
dându-și seama ce școală militară extraordinară au avut 
mongolii în stepă, cu asemenea maeștri neîntrecuţi cum sunt 
lupii. Mongolii nu credeau doar în teoria „cer și om una sunt”, 
ci la ei „cer, animal, stepă și om sunt una”, ceea ce era cu mult 
mai profund și mai de preţ decât ideile din civilizaţia chinezilor. 
Faptul că mongolii includeau în filosofia de viață până și 
rozătoarele, acești mari dăunători ai stepei, era de o subtilitate 
extraordinară. 

Chenzhen ridică veverița de coadă și o privi cu atenţie. Mai 
văzuse el veverițe aurii de câteva ori, ieșind cu oile la păscut, 
dar niciuna atât de mare, mai groasă ca un bidon de lapte. 
Astfel de veverite mari puteau crește numai în munte, în 
locurile cu iarbă grasă. Era convins că avea carnea grasă și 
fragedă, doar era mâncarea preferată a puilor de lup, și chiar a 
lupilor mari din stepă. Își imagina că puiul de lup s-ar repezi de 
îndată ce ar simţi mirosul de sânge ieșind din rănile ei, 
mâncând-o ca și pe carnea de mânz, cu înghiţituri mari. 

Chenzhen ridică veverița, ţinând-o de coadă, și văzu cum 
sângele i se scursese din răni până la vârful nasului și picurase 
chiar pe pământ. Stând în afara cercului lupului, Chenzhen 
strigă: 

— Lupu' mic, lupu' mic, masa-i gata! 

Puiul de lup era nerăbdător. Nu mai văzuse niciodată felul 
acesta de mâncare, însă mirosul sângelui îi spunea că trebuie 
să fie ceva absolut delicios. Începu să sară în sus, o dată, de 
două ori, dar Chenzhen ridica veverița mai sus de fiecare dată. 
Mânios la culme, lupul nu se uita decât la jivina cea grasă, nici 
nu-l vedea pe Chenzhen, care însă voia neapărat să-l facă să se 
uite la el și abia apoi să-i dea veverița s-o mănânce. Își dădu 
seama în curând că de data aceasta n-o să se aleagă nimic de 
dorinţa lui, căci, cum văzuse animalul, puiul parcă își ieșise din 
minţi, preschimbându-se într-un lup rapace care-și arăta 
adevărata natură, oferind o imagine plină de cruzime: făcea 
niște gesturi amenințătoare, cu gura căscată la maximum, cu 
cei patru colți scoși la atac, arătându-și până și gingiile. Figura 
feroce a lupului îl umplea pe Chenzhen de teamă. Mai legănă 
veverița așa de câteva ori, fără să o poată scoate din câmpul 
vizual al lupului, dar până la urmă fu nevoit să i-o arunce. Se 


așeză apoi pe vine undeva în apropiere, pregătindu-se să 
observe cum o va sfâșia lupul și cum o va înghiţi. 

Când colo, lupul prinse veverița în aer, după care făcu o serie 
de gesturi și mișcări care îl contrariară total pe Chenzhen; avea 
să nu le poată uita toată viaţa, negăsind cuvinte pentru a le 
explica. 

Lupul prinse veverița cu colții, dar parcă ţinea o bucată de 
fier incandescent, așa că imediat o lăsă jos. Se dădu repede 
înapoi un metru, privind mirat și speriat la jivina aceea, tot 
codindu-se și întinzându-se ca să vadă mai bine. Privi așa 
vreme de câteva minute bune și abia după aceea se mai liniști 
puţin și se aplecă deasupra ei, încordat. Apoi se plimbă încoace 
și încolo, făcând vreo șapte, opt curse scurte. Dintr-un salt fu 
din nou asupra prăzii, mușcă o dată, dar iarăși se dădu înapoi. 
Văzând că jivina aceea tot nu mișcă, începu să sară iar și să 
muște: ba sărea, ba se oprea, se uita fix la veveriță, tot 
mișcându-se astfel înainte și înapoi de trei, patru ori, după care 
se liniști brusc. 

În acel moment, Chenzhen surprinse în ochii lupului o privire 
plină de pioșenie, parcă nu mai avea nimic din lupul crud și 
fioros de acum câteva clipe. Puiul se apropie încet de veveriţă 
și, oprindu-se în partea ei stângă, rămase așa nemișcat câteva 
clipe. Apoi, plin de evlavie, îndoi mai întâi lăbuţa dreaptă, pe 
urmă pe cea stângă și începu să-și frece spinarea de ea, 
rostogolindu-se de câteva ori pe lângă veveriță. După aceea se 
ridică brusc, se scutură de praf, se întoarse și ajunse în cealaltă 
parte a veveriţei, atât cât îl lăsa lanţul, și iar își îndoi mai întâi 
lăbuţa dreaptă, pe urmă pe cea stângă și se lipi din nou cu 
spinarea de ea, frecându-și blana de a ei. 

Chenzhen îl privea încordat și curios; nu înțelegea deloc ce 
voia să facă și de unde o fi învăţat puiul toate aceste mișcări, 
însă cel mai mult îl contraria felul în care se lipise de ambele 
părţi ale veveriţei, neștiind ce vrea să însemne aceasta. După 
cum se mișca, puiul arăta exact ca un băieţel care primește 
pentru prima dată în viaţa lui un pui fript întreg, pe care ar fi 
vrut să-l mănânce, dar nu știa cum, de unde să-l apuce, cum să- 
l ia. 

Isprăvind tot acel ritual complicat, se scutură și, cu lanţul 
zornăind după el, se repezi din nou la partea dreaptă a 
veveriţei și o luă de la capăt, înainte și înapoi, în dreapta și în 


stânga. În total, repetă tot circul de trei ori, în mod identic. 

Chenzhen se simţi zguduit dintr-odată. Se gândi că înainte îi 
dăduse lupului atâtea mese consistente, cu carne, îi dăduse 
chiar și carne în sânge, iar acesta nu făcuse niciodată gesturile 
de acum. De ce tocmai acum, văzând veverița aceasta mare și 
grasă, să înceapă să facă toate acestea? Să fie oare felul în care 
lupii sărbătoresc prima lor pradă? Sau o fi vreun ritual înainte 
de devorarea prăzii? Pioșenia și respectul care-l cuprinseseră 
mai adineauri îl făceau să semene cu un credincios ce primea 
cuminecătura. 

Chenzhen își stoarse astfel minţile până când îl luă cu dureri 
de cap, apoi, brusc, își dădu seama că mâncarea pe care i-o 
dăduse acum lupului era în mod substanţial diferită de cea pe 
care i-o dăduse mai înainte. Hrana din trecut fusese de foarte 
bună calitate, însă era vorba de carne mărunţită și de oase 
fărâmiţate sau de mâncare gătită. Această „hrană” de acum era 
însă cât se poate de naturală și de sălbatică: o jivină care, ca și 
oile, vitele, caii ori câinii, avea cap și coadă, trup și membre, 
piele și blană; ceva „complet”, arătând chiar ca un animal viu, 
cum era și el. Poate lupii considerau felul acesta de mâncare 
întreagă, acest „animal viu”, o hrană nobilă, de care nu se 
puteau bucura decât lupii nobili. Pe când bucăţile acelea de 
carne care își pierduseră forma iniţială or fi fost considerate 
resturi de la masa oamenilor, deși aveau un gust cu mult mai 
bun. Cine le mânca își pierdea prestigiul. Oare oamenii când 
frigeau oi, vite, porci, rațe întregi ca niște mâncăruri nobile și 
îndeplineau înaintea mesei ritualuri solemne nu fuseseră cumva 
influenţaţi de lupi? Ori poate că lupii și oamenii se asemănau în 
gândire, așa cum se asemănau și în vitejie și înţelepciune? 

Puiul de lup avea pentru prima dată înaintea lui o astfel de 
hrană, întreagă și nobilă, astfel că și noblețea caracterului său 
era scoasă la iveală. Altfel cum s-ar mai fi explicat gesturile și 
ritualurile sale solemne și pioase? 

Acest lup nu participase însă niciodată la ritualurile din 
haită. Cum a fost posibil să săvârșească toate acele gesturi 
ordonate și meticuloase? Părea pur și simplu că fiecare set de 
mișcări fusese îndelung exersat, de nenumărate ori, iar acum 
era practicat cu o îndemânare și o precizie fără seamăn, ca și 
cum ar fi îndeplinit indicaţiile stricte ale unui maestru. 
Chenzhen se cufundă iarăși într-o uimire fără cuvinte. 


Lupul se opri să răsufle, dar tot nu se duse să sfâșie pielea și 
să înceapă să mănânce carnea. Tremurând, își aranjă și-și 
scutură blana, apoi deodată ridică lăbuţele din față și dădu 
târcoale veveriţei de câteva ori. Mijea ochii, privind plin de 
entuziasm, deschidea gura pe jumătate, scotea un pic și limba, 
ridica și lăsa piciorul din spate, încet, și, întocmai ca în 
spectacolele de echitație cu cai albi de la circul sovietic, începu 
să facă o serie de mișcări graţioase și spectaculoase, pline de 
strălucire. Puiul făcu vreo câteva ocoluri, încet și atent, apoi 
deodată începu să meargă mai repede. Insă indiferent dacă le 
făcea repede sau încet, cercurile acelea erau mereu la fel de 
mari, lăsând pe pământ urme nenumărate de lăbuţe ce formau, 
astfel, un cerc perfect. 

La un moment dat, Chenzhen se simţi cuprins de furnicături, 
căci își aduse aminte de cercul acela misterios și 
înspăimântător făcut de lupi astă-primăvară în jurul cadavrelor 
îngrămădite ale cailor militari. Acela era încă un cerc făcut de 
lupii care înconjuraseră de câteva zeci de ori cel mai 
concentrat grup de cadavre, un cerc trasat parcă de o legiune 
de demoni. Bătrânii erau convinși că, prin acel cerc, lupii îi 
cereau îngăduinţă ori îi mulţumeau lui Tengri. Acel cerc era 
perfect rotund, iar cel de acum, făcut de puiul de lup, era și el 
perfect rotund; în centrul amândurora se afla prada întreagă, 
cu piele și blană. 

Să nu fi îndrăznit puiul să se atingă prea degrabă de o pradă 
așa de bună și de proaspătă, având grijă mai întâi să-i 
mulțumească lui Tengri pentru ea? 

Chenzhen își dădu seama că, ateu fiind, la vederea unor 
asemenea practici mistice, ori a misticismului din acele 
practici, nu mai are cum să pună toate aceste gesturi ciudate 
ale lupului pe seama „instinctelor” ori a „eredităţii”. De atâtea 
ori avusese de-a face cu lupii din stepă, încât știa că mișcările 
lor nu pot fi ușor interpretate, conform modului de gândire 
omenesc. 

Puiul de lup încă dădea roată alergând, plin de entuziasm. 
Nu mâncase însă nimic toată ziua, așa că de acum se punea 
problema unui lup foarte flămând, căruia îi chiorăiau maţele. În 
mod logic, atunci când zărește prada sângerândă, un lup atât 
de înfometat devine un lup înnebunit. Cum de acesta se 
dovedea atât de neobişnuit, apucându-se de toate 


închinăciunile pe care numai un credincios le putea face? Să fi 
existat în lumea lupilor vreo formă primitivă de religiozitate, și 
anume una care să guverneze, cu forță spirituală sporită, toate 
mișcările haitelor din stepă? Să poată ea să dicteze, chiar și în 
cazul unui pui de lup care fusese luat de lângă ai lui înainte de 
a fi apucat să deschidă ochii? Chenzhen se tot întreba: nu 
cumva religiozitatea aceea rudimentară a omului primitiv 
fusese adusă în mijlocul oamenilor tocmai din lumea 
animalelor? Este oare posibil ca oamenii din zorii istoriei să fi 
predat lupilor din stepă diverse elemente spirituale 
primordiale? Erau atât de multe mistere în stepă care își 
așteptau cuminţi dezlegarea din partea oamenilor... 

În sfârșit, lupul cel mic se opri. Se așeză gâfâind înaintea 
veveriței și, când respiraţia i se mai linişti, scoase limba și se 
linse de două ori pe marginile botului, din ochi străfulgerându-i 
cruzimea şi lăcomia de sălbăticiune. Intr-o clipă, din 
credinciosul acela evlavios de mai înainte răsări lupul înfometat 
și însetat de sânge. Se aruncă dintr-o zvâcnire asupra veveriţei, 
ţinând-o apăsat cu labele din faţă, apoi o dată îi apucă pieptul și 
începu să o sfâșie, scuturându-și frenetic capul și jupuindu-i o 
parte din trup, dând la iveală o masă amorfă de carne mutilată. 

Lupul se scutura din tot trupul, rupea carnea și o înghiţea 
lacom. Dădu astfel pe gât carnea și oasele dintr-o jumătate de 
veveriţă, apoi începu să-i scoată organele. Nu lăsă la o parte 
nici stomacul cu sucul său gastric, nici intestinele îmbibate de 
necurăţii, ci le înghiţi lacom de-a valma. 

Din ce mânca, din aceea devenea mai sălbatic. Fervoarea îi 
creștea necontenit, ba chiar scotea ritmic tot felul de mârâieli 
de satisfacţie pe care, auzindu-le, Chenzhen se înfiora. Felul în 
care se ospăta era din ce în ce mai dezgustător și mai necioplit: 
nu lăsa absolut nimic la o parte, înghiţea fără discriminare 
carne, oase, piele, blană, fiere, vezică, tot, căci pentru el toate 
acestea erau adevărate delicatese. Cât ai clipi, din veverița 
aceea mare și grasă nu mai rămaseră decât capul și coada 
stufoasă. Dar puiul de lup nu se opri aici, ci, ţinând cu labele 
din faţă capul veveriţei cu botul în sus, își înclină capul și din 
câteva mișcări reuși să bage pe gât și jumătate din cap. Nici 
măcar dinţii cei tari nu-i scuipă afară. Mai înfulecă și din 
celelalte bucăţi ale capului zdrobit, trecând apoi la coadă, care 
avea mai mult păr decât oase, nu putea să o lase deoparte 


tocmai pe aceea. Lupul o frânse, astfel, în două și înghiți până 
și smocurile de blană. După toate acestea, pe pământul din 
jurul lui se mai puteau zări doar câteva urme de sânge. Dar 
parcă nici atunci nu se simţi cine știe ce sătul - se uită o vreme 
la Chenzhen și, văzând că nu mai are nimic în mână, făcu câţiva 
pași spre el, nemulţumit și neîmpăcat, după care se tolăni pe 
pământ fără vreo altă speranţă. 

Așa descoperi Chenzhen că puiul de lup trebuie să fi avut o 
preferință mai neobișnuită pentru rozătoarele stepei, din 
moment ce acestea erau în stare să suscite tot acel complex de 
instincte și energii latente. Atunci nu mai putea surprinde pe 
nimeni faptul că în miile și miile de ani de când era stepa, toate 
acele rozătoare nu reușiseră să o degradeze. 

Din sufletul lui Chenzhen ţâșneau când valuri de iubire, când 
sentimente de milă, căci în fiecare zi îi era dat să vadă fiecare 
spectacol interpretat de puiul de lup, toate acele reprezentații 
fiind atât de vii, atât de pline de tâlcuri și de o nemărginită 
putere de înrâurire, încât Chenzhen se transformase în 
admiratorul frenetic al tuturor acestor piese. Din păcate, scena 
pe care micul lup o avea la dispoziţie era mult prea strâmtă, 
căci, dacă ar fi putut face din întreaga stepă o arenă 
nemărginită, spectacolele ar fi fost mult mai pline de putere și 
grandoare, inspirând profund dramele vieţii omenești. Pe când 
piesele monumentale cu eroi adevăraţi ce se jucau pe rampa 
stepei mongole se pierduseră în mare parte. Resturile oștirii 
lupilor fuseseră împinse către zonele de frontieră din nord, de- 
acum chinezii nemaiavând cu ce să se delecteze și nici de la 
cine să tragă învățăminte. 

Puiul de lup se uita neliniștit la căţeii care încă ronţăiau la 
oasele lor. Chenzhen se întoarse în iurtă să jupoaie marmota 
cea mare. Tăie partea de ceafă care purta urmele mușcăturilor 
câinilor și o aruncă în strachină, ca să i-o dea lupului mai pe 
seară. 

O curăţă apoi de intestine, o tăie în bucăţi și o puse la fiert 
pentru o tocană. Toată carnea unei marmote mari, care pusese 
pe ea o grămadă de grăsime, nu umplea decât o jumătate de 
tigaie, dar trei oameni se puteau sătura din ea numai bine la o 
masă. 

Spre seară, puiul de lup se așeză cu faţa spre apus, privind 
neliniștit la soarele care se înjumătățea încetișor, apoi la 


ultimele fâșii care mai străbăteau firele de iarbă de pe coama 
muntelui, după care se întoarse cu un șuier către iurtă și, cu 
mișcări și gesturi ciudate, părea că vrea să bată la ușă ori să se 
repeadă la mâncare, tot sucindu-se și învârtindu-se înainte și 
înapoi. La urmă, începu chiar să scuture înadins din lant, 
zornăindu-l, atenționându-i parcă pe Chenzhen și pe Yangke că 
a venit vremea să se ocupe de el. 

Chenzhen termină mai repede de mâncat din tocana de 
marmotă, apoi luă cravașa și duse lupul la plimbare, ţinându-l 
de lanţ. Veniseră și Erlang cu Gălbenuș, care mergeau înainte. 
Seara, când avea parte de această semilibertate, era momentul 
cel mai fericit pentru puiul de lup, mai fericit chiar decât cel al 
mesei. Însă plimbatul lupului nu era ca plimbatul câinilor-lupi 
de către soldaţi; era și pentru Chenzhen munca cea mai 
frumoasă, dar și cea mai obositoare și mai grea. 

Lupul mânca și bea din ce în ce mai mult - creștea tot mai 
mult, încât se făcuse mai înalt cu un cap decât căţeii de aceeași 
vârstă cu el, iar la putere era chiar cât un căţel și jumătate. li 
căzuse tot puful acela de pui și începuseră să-i crească tuleiele 
blănii galben-cenușii, strălucitoare, pe spate având o fâșie de 
blană neagră, cu fire lungi și aspre, cu nimic diferite de ale 
lupilor din sălbăticie. Capul său, care atunci când îl adusese era 
rotunjor, acum se mai teșise. Pe blana galben-cenușie 
apăruseră nișe puncte albe ca niște smocuri de blană de oaie. 
Și botul i se mai alungise, iar nasul mereu umed semăna cu un 
dop de cauciuc, destul de tare, dar flexibil. Lui Chenzhen îi 
plăcea să-l apuce de vârful nasului. De fiecare dată când făcea 
astfel, lupul scutura capul și strănuta, deloc amuzat de această 
dovadă de afecţiune. Urechile îi crescuseră și ele ascuţite și 
adâncite, tari și ciulite, vizibile de la distanţă. Ce mai, puiul 
ajunsese să arate ca un adevărat lup de stepă. 

Totuși, ochii lupului erau cei care captivau și dădeau fiori. 
Rotunzi și mari, aveau colţul din interior plecat în jos, iar pe cel 
din exterior mult ridicat în sus. Dacă s-ar fi trasat o linie care 
să unească colțurile din interior și cele din exterior ale ochilor, 
la un unghi de aproape patruzeci și cinci de grade, s-ar fi 
observat că sunt mai expresivi chiar decât machiajul 
personajelor de operă pekineză, iar linia aceea a colţurilor din 
interior, care se prelungeau ca un drum al lacrimilor, era 
deosebit de bizară. Uneori, când privea ochii lupului, Chenzhen 


își aducea aminte de „privirea mânioasă” sau de cea a „tigrului 
cu ochii desenaţi pe fruntea albă”. Sprâncenele lupului nu erau 
decât o fâșiuţă de blană galben-cenușie, așa că nu prea îl 
ajutau pentru a compune expresii mânioase sau amenințătoare. 
Când lua o mină feroce, lupul de obicei mijea ochii, dar nu era 
cu nimic mai prejos de spaima pe care ţi-o dădeau „ochii de 
tigru  desenaţi pe fruntea albă”, ba chiar erau mai 
înspăimântători decât „privirea mânioasă”. Cel mai interesant 
era să vezi cum, atunci când se înfuria, cele două cute ale 
botului se făceau cumva paralele cu liniile ochilor, ceea ce 
dădea privirii un aspect și mai înfiorător. 

Apoi, globii oculari ai puiului de lup nu se asemănau deloc cu 
aceia ai oamenilor sau ai altor jivine, căci partea albă era, de 
fapt, de un gălbui ca de agată. Ca să nu mai spunem că farurile 
de ceaţă ale mașinilor sunt de culoare galbenă pentru că 
aceasta străbate cel mai bine prin ceaţă. Lui Chenzhen i se 
părea că galbenul acela de agată al ochilor de lup avea asupra 
oamenilor un efect pătrunzător, implacabil. Pupila ochiului 
lupului era destul de mică, precum gurile sarbacanelor prin 
care se suflau săgeți otrăvite în romanele cu Sherlock Holmes: 
erau negre ca tăciunele, întunecate ca smoala, intimidându-și 
adversarii. Chenzhen nu îndrăznise niciodată să privească fix în 
ochii lupului atunci când acesta era furios, temându-se parcă să 
nu ţâșnească din ei două săgeți otrăvite ce l-ar fi ucis pe loc. 

De când l-a luat să-l crească, în momentele în care era vesel, 
Chenzhen îl apuca de urechi, îi lua capul în mâini, să admire 
trăsăturile lupului viu stând faţă în față, nas în nas. Cum îl 
privea și-l studia în fiecare zi - și trecuseră deja peste o sută de 
zile -, ajunsese să-i înveţe trăsăturile pe dinafară. Deși deseori i 
se întâmpla să surprindă pe faţa lupului o expresie zâmbitoare, 
vedea totodată și ceea ce era înfiorător. Numai ochii aceia erau 
în stare să-l facă să simtă fiori reci pe șira spinării, dar dacă 
mai și căsca gura lui ca o baie de sânge și-și mai arăta și colții 
mai tari și mai ascuţiţi decât ai unui șarpe veninos, atunci chiar 
că reușea să te umple de groază. De multe ori deschidea gura 
lupului și-i ciocănea colții cu unghiile, iar aceștia scoteau un 
clinchet ca de oţel inoxidabil, fiind extraordinar de rigizi și de 
fermi; tot astfel încerca cu vârful degetului ascuțimea colţilor, 
văzând că erau mai ceva decât sulele acelea cu care se cos 
tălpile papucilor chinezești. Chiar și smalţul colţilor săi părea 


mai gros decât cel de pe dinţii oamenilor. 

Tengri trebuie că ţinea mai mult la lupi, de le dăruise niște 
trăsături atât de frumoase și niște arme atât de îngrozitoare. 
Capul unui lup este arma sa, iar ascuţișurile colţilor participă 
totodată la expresia feței sale. Multe dintre animalele stepei 
care n-au apucat să se bată cu lupii au fost de la bun început 
dezarmate de imaginea înspăimântătoare a colţilor, din 
moment ce până și colții puiului de lup, care se făceau din zi în 
zi mai ascuţiţi, ajunseseră să-l neliniștească pe Chenzhen. 

Acum, că se plimba, puiul era cel mai fericit, iar atunci când 
era fericit nu ajungea să-și folosească arma expresiei feţei 
împotriva lui Chenzhen, cu atât mai puţin să-și arate colții. Una 
dintre modalităţile prin care își dezvăluie lupii sentimentele 
este mușcatul, și Chenzhen de multe ori își băgase degetele în 
gura lupului, lăsându-l să-l muște sau să i le morfolească. 
Atunci când se juca astfel cu Chenzhen, lupul știa foarte bine 
până unde poate să meargă, așa că nu-l apuca decât foarte 
ușor: nu-l strângea tare, ci doar ca atunci când se hârjonesc 
puii de lup între ei, de nu ajung să străpungă pielea ori să dea 
sângele. 

De mai mult de o lună, lupul se dezvoltase fantastic: puterea 
îi crescuse chiar mai mult decât greutatea trupului. Chenzhen îl 
plimba în fiecare zi, dar, de fapt, nu se poate spune că îl 
plimba, ci mai degrabă îl ţinea, lupul fiind cel care îl plimba pe 
el. Căci de îndată ce ieșea din ţarcul lui începea să tragă 
precum boul la jug, smucindu-l pe Chenzhen în fuga lui către 
urcuș. Chenzhen și Yangke de multe ori o luau la fugă 
împreună cu lupul, asta pentru a-i antrena mușchii picioarelor 
și a-l deprinde cu fuga. Când însă ei nu mai puteau alerga mai 
departe, lupul începea să-i tragă din toate puterile și să-i 
târască după el, și asta vreme de jumătate de oră sau chiar un 
ceas întreg. Din cauza asta, pe Chenzhen îl durea mâna de nu 
mai putea, asuda din cap până-n picioare, fiind mai ostenit 
decât după o zi întreagă de trudă. Aerul din stepă e mai rarefiat 
decât cel de la Pekin ori din câmpie, și nu de puţine ori 
Chenzhen se trezea că nu mai are aer de atât tras, albindu-se la 
față și făcând cârcei la picioare. La început se gândise că, 
ţinându-se astfel după lup, se va antrena ca pentru maraton, 
devenind sănătos și voinic ca un adevărat mongol din stepă. 
Însă de când forţa lupului și puterea de a alerga pe distanţe 


lungi începuseră să erupă, își pierduse de tot încrederea în 
propriile forțe. În privinţa curselor pe distanţe lungi, lupul este 
un atlet de top al stepei: nici chiar caii foarte iuți de 
Wuzhumugin nu sunt în stare să-l întreacă; și atunci, cum să se 
măsoare tocmai el cu lupul, numai cu cele două biete picioare 
ale sale? Chenzhen și Yangke începură să-și facă griji 
deopotrivă: cum o să mai poată să „plimbe” lupul atunci când o 
să se facă mare, lup în toată firea? Cum nu-l vor mai putea ţine, 
să nu cumva să-i târască până în mijlocul haitei. 

Uneori se întâmpla ca lupul să îi tragă așa de tare pe versant, 
încât îi dobora la pământ, ceea ce făcea pe femeile și copiii de 
la iurtele din depărtare să moară de râs văzându-i. Deși toţi 
păstorii considerau creșterea unui lup o nerozie fără seamăn, 
erau foarte dornici să se distreze pe seama lui. Cu toţii i se 
rugau lui Tengri cel drept să pună capăt și să îndrepte 
„experimentul științific” al studenţilor acelora de la Pekin. Un 
cioban mai tânăr, care rupea puţină rusă, îi spusese o dată lui 
Chenzhen: 

— Omul nu domesticește lupul. Nici dacă e experiment 
științific nu domesticește lupul! 

Dar Chenzhen îi explicase: 

— Eu nu vreau decât să observ, să studiez lupul. Nu vreau 
nicidecum să-l domesticesc. 

Dar nimeni nu asculta explicaţia lui, și, oricum, se răspândise 
zvonul că ar fi avut de gând să încrucișeze lupul cu o căţea. 
Însă felul în care-i punea lupul la pământ pe Chenzhen și pe 
Yangke atunci când îl plimbau ajunsese cea mai gustată glumă 
a ciobanilor adunaţi la o băută, căci ziceau că abia așteaptă să 
audă cum lupul i-a mâncat căţelei nu știu ce. 

Lupul îl trăgea înverșunat pe Chenzhen după el, iar acesta îl 
urma gâfâind. Ciudat era că, de obicei, de câte ori îl scotea la 
plimbare, lupul îl ducea aiurea, unde i se năzărea. De câteva 
zile însă, puiul de lup l-a tot tras pe Chenzhen într-o direcţie 
anume, spre partea aceea dinspre nord-vest de unde auzise 
noaptea urletele lupoaicelor adunate laolaltă. Asta îi stârni 
curiozitatea și lui Chenzhen, care se gândi să vadă și el ce-o fi 
într-acolo. Alergă, astfel, în urma lupului o bună bucată de 
drum, ajungând mai departe decât în oricare altă seară. Apoi, 
trecând printr-o vale, lupul îl duse pe o pajiște înverzită și 
joasă. Chenzhen întoarse capul și, privind, își dădu seama că se 


aflau la mai bine de doi kilometri de tabăra iurtelor, ceea ce îl 
îngrijoră întrucâtva. Însă cum îi avea alături pe Erlang și pe 
Gălbenuș să-l apere, iar în mână, măciuca, nu întoarse lupul din 
drum. Mai merse așa în pas săltat cale de câteva sute de metri, 
până când lupul mai încetini pasul și începu să amușine în 
stânga și-n dreapta, nelăsând la o parte nicio ridicătură, fie ea 
grămadă de balegă de vacă, mușuroi, os, smoc de iarbă sau 
piatră. 

Tot mirosind astfel, puiul ajunse în dreptul unui pâlc de stuf 
tepos, dar cum întinse botul să miroasă mai bine, fu străbătut 
de un fior puternic, iar părul de pe spinare i se zburli de parcă 
ar fi fost un arici gata să înțepe. Din privirea lui răzbătea un 
aer de bucurie. Mirosi apoi iar și iar, amușină peste tot, 
vârându-și nerăbdător capul în stuful acela. Apoi ridică dintr- 
odată privirile și începu să urle îndelung către văzduhul roșiatic 
dinspre apus. De data aceasta, urletele fură pline de jalea 
cuvenită, nu mai era în ele nimic din veselia și entuziasmul 
urletelor de început, ci se aduna toată durerea dorului de 
mamă, a dorinţei de a se întoarce la ai săi - își plângea durerea 
nemângâiată pentru cele câteva luni de când stătea în lanţuri 
ca un tâlhar... 

Erlang și Gălbenuș începură și ei să miroasă prin stufăriș. Li 
se zbârli și lor blana de pe spinare, așa că se apucară să 
scormonească pământul și să latre furioși spre nord-vest. În 
momentul acela, Chenzhen se dumiri: și lupul, și câinii 
simţiseră miros de lup. Atunci păși cu tălpile încălțărilor peste 
stuful pe care-l culcă la pământ și se uită pe-acolo, văzând că 
iarba era îngălbenită, semn că și noaptea trecută fuseseră lupi 
pe aici, la mică depărtarea de iurte, cu te miri ce treburi. Norii 
înroșiți de apusul soarelui începeau să-și piardă îmbujorarea, 
iar panta se acoperi de umbre de un verde-întunecat. Se porni 
apoi și un vânticel și cum se unduia iarba așa, înainte și înapoi, 
părea să lase să se întrevadă nenumărate spinări de lup. Pe 
Chenzhen îl luă cu friguri. Se temea ca nu cumva să fie prins la 
înghesuială de oștirea lupilor prin locurile acestea ori să se 
trezească cu lupoaicele nemângâiate sărind la el. Nu mai stătu 
mult pe gânduri și o dată smuci lanţul puiului, cu gând să-l 
întoarcă spre casă. 

În momentul acela, lupul ridică un picior și începu să se 
ușureze înspre pâlcul de stuf. Chenzhen îl trase repede, speriat, 


căci se gândi că lupoaica nu-l dăduse uitării, iar micul ocnaș ar 
putea să strecoare astfel un mesaj în lumea de afară. Apoi, o 
dată ce lupoaica ar fi dat de urma puiului de lup, ceea ce urma 
nu putea fi prea vesel. Chenzhen smuci de lanţ cu toată 
puterea, trăgând lupul după el. Cu smucitura aceea avea să 
întoarcă acasă lupul încă neușurat, dar mai ales cu inima plină 
de durerea căutării mamei și cu speranţele și planurile de a o 
găsi brutal curmate. Lupul era nemulţumit. Se umplu de furie, 
se enervă la culme, așa că se lăsă pe picioarele dinapoi, își 
adună toate puterile și sări la Chenzhen ca un lup adevărat. 
Chenzhen se dădu înapoi instinctiv, dar se împiedică în iarba 
deasă și căzu, când lupul căscă gura și se repezi cu colții la 
piciorul lui Chenzhen. Acesta scoase un vaiet sfâșietor și simţi 
cum durerea amestecată cu groaza îi străbate dintr-odată tot 
trupul.  Colţii ascuţiţi ai lupului trecură prin țesătura 
necăptușită a încălţării, pătrunzându-i în carne. Chenzhen se 
ridică în picioare strigând și dădu să-l trăsnească pe lup cu 
bâta. Acesta însă parcă înnebunise: voia să mai muște o dată, 
ca să se răcorească. 

Luaţi prin surprindere, cei doi câini săriră imediat. Gălbenuș 
îl prinse cu colții de ceafă, în vreme ce Erlang lătra cu putere în 
urechile lui, ceea ce pentru puiul de lup trebuie să fi fost ca un 
tunet îngrozitor, care-l făcu să dârdâie de frică. Abia atunci 
deschise gura și lăsă piciorul lui Chenzhen. 

Chenzhen aproape că leșină de sperietură. Vedea sângele 
curgându-i din cauza puiului pe care-l crescuse cu mâna lui. 
Câinii voiau iarăși să sară să-l muște, dar el se repezi și-i prinse 
grumazul, chinuindu-se să-l tragă la piept să-l apere. Puiul 
continua însă să se zbată cu putere, fund încă plin de furie, 
trimițând „săgeți otrăvite”, arătându-și colții și mârâind. 

Chenzhen strigă tare la Erlang și la Gălbenuș să se 
potolească, iar aceștia își curmară elanul atacului. Abia așa se 
opri și lupul din zbatere. Chenzhen îi dădu drumul, iar lupul se 
dădu înapoi doi pași, tremurând din toate încheieturile, dar 
continuând să-l fixeze pe Chenzhen cu ochii aceia sălbatici, ca 
de demon, în vreme ce părul zburlit de pe spate nu arăta vreun 
semn că s-ar fi potolit. Chenzhen era și speriat, și supărat. Abia 
trăgându-și sufletul, spuse: 

— Măi lupule mic, măi lupule mic... Tu ai orbit sau ce? Mă 
muști tu pe mine? 


Auzind glasul cunoscut, lupul își mai veni în fire, trezindu-se 
din erupția aceea vulcanică de sălbăticie și de cruzime. Înclină 
capul și îl măsură din nou pe omul dinaintea lui, parcă începea 
să-l recunoască pe Chenzhen. Nimic din privirea lui nu aducea 
cu vreo urmă de regret. 

Sângele încă îi curgea din rană, dar nu ieșise din încălţările 
de pânză. Atunci se ridică repede în picioare și înfipse bâta 
adânc de tot într-o gaură de șoarece, transformând-o într-un 
par provizoriu de care prinse inelul de la capătul lanţului. Se 
temea că, văzând sângele, lupului îi vor veni cine știe ce idei, 
așa că se depărtă câţiva pași cu spatele, apoi se așeză jos, își 
scoase încălţările și își suflecă pantalonii. Avea pe pulpă patru 
găurele din care se vedea șiroind sângele. Noroc că țesătura 
aceea de salopetă era tare ca pânza de corabie, așa că mai 
oprise din forța mușcăturii, iar rana nu era prea adâncă. 
Chenzhen se folosi de leacul la care recurgeau de obicei 
mongolii: frecă bine piciorul în jurul rănii, ca să pună sângele în 
mișcare și să dea afară otrava mușcăturii. După aceea rupse o 
fâșie din cămașă și își legă strâns rana. 

Chenzhen se ridică din nou în picioare, apoi luă lanţul și-l 
trase pe lup de cap, arătând înapoi spre iurte și spre fumul care 
ieșea prin coșuri și zicând tare: 

— Lupu' mic, lupu' mic, masa-i gata, hai să bei apă! 

Asta fusese marea găselniță a lui Chenzhen și a lui Yangke. 
De câte ori voiau să încheie plimbarea, aceasta era singura 
modalitate eficientă prin care îl determinau pe lup să se 
întoarcă. Cum auzi că masa e gata și că o să bea apă, lupului 
începu să-i picure saliva peste vârful limbii și, lăsând baltă 
orice ar fi găsit acolo, de parcă nici n-ar fi fost, se puse pe 
alergat și-l trase pe Chenzhen spre casă fără măcar să întoarcă 
puţin capul. Cum ajunse la iurtă, lupul se repezi la străchinile 
lui, așteptând înfrigurat să i se dea apă și mâncare. Atunci 
Chenzhen prinse capătul lanţului de par, puse siguranţa, luă 
ceafa de marmotă și i-o dădu puiului. După aceea îi umplu 
castronul cu un polonic și jumătate de apă curată și proaspătă. 
Mort de sete fiind, lupul nu se repezi la mâncare, ci își vâri tot 
capul în castronul cu apă, din care bău dintr-un foc jumătate. 
De fiecare dată când îl scoteau la plimbare, trebuiau să nu-i dea 
să bea o zi întreagă, ca să-l poată aduce înapoi. lar când, după 
atâta plimbare, i se umplea gura de apă, însetat și înfometat 


fiind, cum zicea cineva ceva de apă, o lua la fugă spre casă, 
târând omul după el. 

Chenzhen intră în iurtă și își schimbă bandajele, dar Gao 
Jianzhong, cum văzu urmele mușcăturii, îl puse să meargă 
neapărat să-și facă injecție. Nici lui Chenzhen nu-i prea venea 
să se joace cu viaţa lui, așa că se sui imediat pe cal și merse la 
iurta studenţilor de la grupa a treia, unde îl rugă pe felcerul 
Peng să-i facă injecție cu antirabic și să-l oblojească. Îl mai 
rugă să nu cumva să mai spună cuiva povestea cu mușcătura 
lupului. În schimb, nici el nu avea să mai intre în amănunte cu 
cartea aceea - Diverse însemnări din călătoria spre soare 
apune - care se pierduse, și pe deasupra îi va mai împrumuta și 
Viaţa lui Napoleon, dar și Moș Goriot, ceea ce lui Peng nu i se 
păru destul de satisfăcător. Până la urmă, fu de acord, dar se 
simţi dator să mai bolborosească: 

— De câte ori mă duc la Direcţie, nu mi se dau de la 
dispensar decât vreo trei, patru doze de vaccin. Au fost oameni 
mușcaţi de câini și deja am folosit două. E atât de cald, iar eu 
trebuie să mai trag o fugă până la Directie. 

Chenzhen îi spuse de câteva ori că așa e, are dreptate, dar 
nici nu mai știa ce zice, căci gândul lui nu era decât la lup, pe 
care nu știa cum o să-l mai ţină. Acum, că se ajunsese la 
situaţia ca lupul să muște un om, regulile jocului trebuiau să 
devină foarte drastice, căci dacă pe câinii care mușcau oi îi 
ucideau, când venea vorba de mușcat oameni, animalul trebuia 
ucis pe loc, și cum lupul exact asta făcuse, nu se mai putea găsi 
nicio portiță de scăpare. Creșterea unui lup era încadrată la 
trădare și blasfemie. Dar ca el să-și deschidă gura și să 
rănească omul, asta îl aducea direct la eșafod. Chenzhen 
încălecă și uită complet de rana de la picior, tot drumul 
bătându-și capul să caute parcă prin cele mai ascunse cotloane 
ale creierului o variantă, oricare ar fi fost ea, ca să poată păstra 
lupul în continuare. 

Intors la iurtă, îi auzi pe Gao Jianzhong și pe Yangke prinși 
într-o dispută aprinsă despre ce-ar trebui să facă de-acum cu 
lupul care îndrăznise să muște un om. Gao Jianzhong ţipa și 
zicea: 

— O bunătate de lupușor, ce să zic! Dacă a îndrăznit să-l 
muște până și pe Chenzhen, atunci pe cine are să cruţe? Nu, 
trebuie omorât! Ce facem dacă mai mușcă dup-aia și pe 


altcineva? Când o să ne mutăm pe pășunea de iarnă și o să fim 
la șapte, opt kilometri de cealaltă grupă, n-o să mai ajungem să 
ne facem injecţiile și o să se răspândească turbarea la toţi. Iar 
cea de la lup e mai rea decât cea de la câine, și atunci chiar că 
o să se lase cu pierderi de vieţi omenești. 

Yangke spuse încet: 

— Mie mi-e teamă că personalul de la Direcţie nici n-o să ne 
mai dea, mie și lui Chenzhen, vreun vaccin antirabic. Totuși, nu 
se găsesc așa de ușor și sunt păstrate pentru cazurile 
accidentale, în care cineva e mușcat de lup sau de câine. Păi și 
atunci o să le mai dea celor care cresc lupi, că așa vor ei? 
Părerea mea e că... Eu zic că ar trebui să-i dăm drumul imediat. 
Dacă mai întârziem, oamenii vor trimite pe cineva să-i ia viaţa 
lupului. 

Gao Jianzhong zise: 

— Un lup a mușcat un om și ţie-ţi mai arde să te gândești să-i 
dăm drumul? Păi văd că ești mai ceva decât Dongguo. Asta nu e 
treabă ușoară! 

În acel moment, Chenzhen se trezi de-a binelea și spuse, 
scrâșnind din dinţi: 

— M-am gândit, nu se poate nici să-l ucidem, nici să-i dăm 
dru mul. Dacă îl ucidem înseamnă că degeaba am ajuns până 
acolo încât vi mă muște și atâtea zile de trudă au fost toate în 
zadar. Dacă i dăm drumul, e foarte posibil să nu mai rămână în 
viață. Și atunci e ca și cum i-am da drumul să moară. lar dacă 
ar reuși să ajungă nevătămat la haită, ceilalţi lupi l-ar putea 
privi ca pe un venetic sau ca pe un trădător. Credeţi că-l vor 
lăsa în viaţă? 

Și atunci ce era de făcut? Chenzhen fu cuprins de 
deznădejde, apoi spuse: 

— Singura soluție acum este să facem o operaţie 
stomatologică, adică să luăm cleștele de scos cuie și să-i 
retezăm vârfurile colţilor. Cel mai nenorocit lucru la lupi este 
exact vârful dintelui. Dacă retezam astfel tăișul colţilor, atunci 
cu niște dinţi bonţi nu va mai avea cum sa muște oamenii până 
la sânge, căci nu va mai putea străpunge pielea... Cât despre 
noi, n-avem decât să-i tocăm mâncarea mai mărunt. 

Yangke dădu din cap și spuse: 

— Soluţia asta o fi bună, dar e ca și cum l-ai ucide. Cum va 
mai putea el să trăiască apoi în stepă fără vârfurile colţilor? 


Chenzhen lăsă capul în jos și spuse: 

— Eu nu am nicio altă soluţie. Dar nici nu sunt de acord ca la 
prima mușcătură de lup să las baltă tot ce am încercat până 
acum, să mă opresc la jumătatea drumului. Cine știe, poate mai 
încolo o să-i crească alţi dinţi. Acum trebuie să ne ferim numai 
de ascuţișul colţilor săi. 

Dar Gao Jianzhong spuse ironic: 

— Şi ai curaj să intri în gura tigrului? Văd că nu te lași până 
nu te mai mușcă o dată. 

A doua zi de dimineaţă, înainte ca oile să fie scoase din ţarc, 
Chenzhen și Yangke începură să-l opereze pe lup. Mai întâi îi 
dădură să mănânce și chiar se jucară puţin cu el, apoi Yangke îl 
apucă de cap cu amândouă mâinile, în timp ce cu degetele mari 
îl apăsa în zona dintre maxilar și mandibulă, ca să-i deschidă 
gura. Lupul nici nu opuse rezistenţă în vreun fel. Se obișnuise 
cu toate renghiurile de fiecare zi ale celor doi, și apoi i se părea 
destul de amuzant. Cei doi întoarseră capul lupului spre soare, 
să vadă bine, și observară că dinţii lupului erau puţin 
transparenţi, încât i se vedea canalul nervului. Din fericire, 
acesta nu urca decât până la jumătatea dintelui, așa că se 
gândiră că, tăindu-i numai vârful, poate că nici nu-i vor vătăma 
rădăcina și nici durerea n-o va simţi. În felul acesta puteau să 
lase dinţii nevătămaţi și, cine știe, poate mai încolo lupul va 
putea chiar să și-i ascută la loc. 

Chenzhen îl lăsă mai întâi pe lup să se obișnuiască puţin cu 
cleștele, așa că i-l dădu un pic să se joace. După aceea, când 
lupul lăsă garda jos, Yangke apăsă din nou pe maxilarele 
lupului ca să-i deschidă gura, iar Chenzhen, cu mare grijă, dar 
și foarte rapid, îi tăie rând pe rând vârfurile celor patru colti, 
adică aproape un sfert din lungimea dintelui, făcând o mișcare 
spiralată cu cleștele. Iniţial, cei doi se gândiseră că a tăia colții 
din gura lupului e la fel de periculos cu a intra în gura tigrului, 
așa că-și luaseră tot felul de măsuri de precauţie, pregătindu-se 
să se arunce în lupte grele. Până la urmă însă, toată operaţia fu 
gata în mai puţin de un minut și nu îl răniră în niciun fel pe lup. 
Acesta începuse doar să-și lângă cioturile colţilor, fără a avea 
senzaţia că pierduse ceva. Cei doi îi dădură drumul ușurel și 
chiar voiau să-i dea ceva de mâncare ca răsplată, dar apoi se 
gândiră că poate așa o să simtă durerea și o lăsară baltă. 

Chenzhen și Yangke răsuflară ușuraţi, de acum nu mai 


trebuiau să se teamă de mușcătura lupului. Cu toate acestea, 
câteva zile se simţiră foarte abătuţi. Yangke spuse: 

— Să-i tai lupului vârfurile colţilor e mai crud decât să 
castrezi un bărbat. 

Și Chenzhen era ros de întrebări. Spuse: 

— Mie mi se pare că m-am îndepărtat tot mai mult de scopul 
pe care mi l-am propus inițial, atunci când am luat lupul să-l 
cresc. 

Când Peng veni să ia cele trei cărţi, pe Chenzhen și pe 
Yangke îi durea inima nespus de rău. Din cei peste o sută de 
studenţi de la Pekin, numai Chenzhen și Yangke veniseră cu 
câteva valize mari cu cărţi renumite, considerate scripturi ale 
„feudalismului, capitalismului și revizionismului”. Şi cum 
furtuna politică dezlănţuită cu doi ani înainte trecuse, în zilele 
acelea monotone și plictisitoare, când ieșeau cu animalele la 
păscut, studenţii se mai dedulceau pe furiș cu cărțile interzise. 
De aceea, o dată împrumutată o carte, nu mai avea rost să 
speri că o vei recăpăta vreodată. Dar Chenzhen n-avu încotro și 
trebui să le dea. Altfel, dacă se afla de incidentul cu lupul care 
îl mușcase, Bao Shungui în mod sigur ar fi ordonat să fie ucis. 
Cărţile acelea renumite își vor face datoria: nimeni n-avea să 
afle că pe Chenzhen l-a mușcat lupul. 


Capitolul 28 


„(Li) Shimin (mpăratul Taizong din Tang) a pornit cu oaste și 
s-a bătut în zeci de bătălii, el însuși aflându-se în fruntea oștirii, 
cu cavaleria mergând mai înainte, și, deși a trecut prin multe 
primejdii, nicio săgeată nu l-a rănit... 

Shimin a ucis cu mâna lui nenumărați oameni și nu-i 
ajungeau cele două săbii cu care lupta deodată, iar când 
mânecile i se umpleau de sânge, el le golea și lupta mai 
departe. Oștenii din Yuan erau tare înspăimântați. Tot Taizong 
din Tang a zis: „Orice războinic știe că, atunci când ai parte de 
victorie, năvălești, pe când atunci când vezi înfrângerea, te 
retragi. “ 

Sima Guang, îndrumar folositor în guvernare 

După PLOILE CELE mari, fiecare pârâiaș din noua pășune se 
umflase, iar lacul se lăţise și el, malurile prefăcându-se în 
smârcuri în care învățau să zboare și să-și caute hrana 
nenumăraţii pui de rață sălbatică. In același timp însă, peste 
noua pășune se abătea ca un trăsnet urgia cohortelor de 
țânțari. 

Pentru studenţii de la Pekin, invazia ţânţarilor era mai 
îngrozitoare decât viscolul, decât furtuna, focul, seceta sau 
epidemiile, ba chiar și decât lupii. Căci ei erau pretutindeni, 
umpleau văzduhul și orice colţișor. 

Dacă nu purtai pălăria specială contra ţânţarilor, în orice loc 
din stepă ai fi fost, te puteai trezi cu câţiva țânțari în nas de 
câte ori inspirai. 

Zonele de frontieră din centrul și estul Mongoliei Interioare 
sunt pline de țânțari, având cele mai concentrate și mai turbate 
roiuri din lume. Aici sunt multe râuri, destule lacuri, iarba e 
deasă și înaltă, iar mulţi țânțari supraviețuiesc numai bine 
iernii adăpostindu-se în vizuinile marmotelor și ale rozătoarelor 
de tot felul. Au la dispoziţie o cantitate interminabilă de sânge: 
de lup, de om, de oi, cai ori vite, de șoareci, iepuri, vulpi, șerpi, 
marmote sau chiar gazele. Câţiva dintre aceia care nu demult 
supseseră sânge de lup l-au adus în pragul morţii pe un student 
de numai șaisprezece ani, așa încât a fost trimis înapoi la Pekin. 
O mulțime de astfel de țânțari ce s-au săturat din sângele 
lupilor se repezeau acum cu sălbăticia acestora la toate 
animalele, fie ele cu sânge cald ori cu sânge rece. 

Aici, pe pășunea cea nouă, erau și mai mulţi țânțari care 


ieșiseră cu bine din iarnă. De aceea, urgia pe care au 
dezlănţuit-o era cu atât mai mare. 

După-amiază, Chenzhen citise puţin stând în iurtă, apărat de 
plasa contra ţânţarilor, apoi și-a pus pălăria aceea 
asemănătoare cu cea pe care o poartă apicultorii ca să se apere 
de împunsăturile albinelor, a mai luat și un pămătuf din coadă 
de cal cu care de obicei alunga muștele și așa a ieșit din iurta 
sigilată cu mare băgare de seamă, mergând să-l vadă pe puiul 
de lup, care și el era înconjurat de roiuri. Era momentul în 
care, după o zi întreagă petrecută în mijlocul ţânţarilor, tocmai 
se pregătea atacul general. Nici nu ieși bine din iurtă, că intră 
în mijlocul unui vacarm de nedescris de urlete și lătrături, mai 
înspăimântătoare decât alarma pe timp de război. 

Țânţarii mari și galbeni din stepa Elun nu sunt vicleni ca 
lupii, în schimb, sunt atât de obraznici și de îndrăzneţi în 
atacurile lor, încât îi depășesc pe lupi din acest punct de 
vedere. Îndată ce simt miros de jivină, se reped asupra ei 
înţepând-o fără niciun fel de tatonare, fără vreo ezitare, fără 
vreo strategie sau o tehnică oarecare de luptă. Ca niște ace 
zburătoare,  înțeapă unde se nimerește, săgetează cu 
repeziciune, împung la întâmplare și nici că le pasă câţi crapă 
șfichiuiţi de cozile cailor sau ale vitelor, ba dimpotrivă: sunt 
aţâţaţi până la turbare de mirosul de sânge emanat de leșurile 
strivite ale semenilor. 

IV ferestruica de câţiva centimetri pătraţi a plasei pe care o 
purta Chenzhen pe faţă se adună într-o clipă un ciorchine de 
țânțari galbeni. Concentrându-și vederea, Chenzhen îi privi prin 
ochiurile minuscule ale plasei, distingând cum împungeau aerul 
cu trompele lor ascuţite. Chezhen îi plesni tare cu pămătuful 
din coadă de cal, omorând câteva zeci care și căzură, însă 
imediat veniră alţii care umplură plasa la loc. Nu avea altă 
soluţie decât să continue să lovească neîntrerupt cu pămătuful, 
ca și cum ar vântura un evantai, de-abia astfel reușind să vadă 
mai bine dincolo de plasă. Privind în sus, lui Chenzhen i se păru 
că roiurile de țânțari sunt în plină pregătire de război, 
survolând necontenit și umplând aerul cel puţin doi metri de la 
sol, de parcă tocmai se aprinseseră în stepă focurile de război, 
iar în aer plutea un fum galben, înecăcios. Chenzhen își zise: 

— Adevăratul „fum de lup”, atât de înspăimântător la vedere, 
trebuie să fie „fumul galben” alcătuit de roiurile de țânțari din 


stepă. 

Căci în acest sezon, în stepă, oamenii și animalele intră într-o 
adevărată stare de război. 

Chenzhen ridică ochii să vadă mai bine cum stau lucrurile cu 
ţânţarii, pentru ca astfel să se pregătească pentru la noapte. 
Observă că tântarii din ziua aceea nu erau doar concentrați 
laolaltă, erau și incredibil de mari. Cum dădeau necontenit din 
aripi, acestea nu se vedeau, ci distingeai doar trupurile care 
erau aproape cât niște cochilii de creveţi mai mici. La un 
moment dat, i se păru chiar că se află pe fundul unei ape, iar 
deasupra lui plutesc mii de puișori de creveţi. 

Calul alb al lui Chenzhen, care era împiedicat, nu mai 
avusese curaj să meargă pe pajiște, iar acum stătea pe o bucată 
de pământ pe care era un strat de balegă de oaie și niciun fir 
de iarbă, căci aici se părea că sunt mai puţini țânțari. Pe trupul 
său erau însă așezate o mulţime de insecte, de parcă fusese 
tăvălit prin tărâţe. De îndată ce își văzu stăpânul cu pămătuful 
în mână, se duse șchiopătând lângă el. Atunci Chenzhen îi 
scoase repede piedica și-l duse lângă car, unde erau mai puţini 
țânțari. Calul scutura necontenit din cap, în vreme ce cu coada 
lui mare plesnea tântarii de pe burtă, de pe picioarele din spate 
și de pe spinare. Însă celor de pe piept, de pe picioarele din 
faţă și din laterale nu le putea veni de hac decât cu botul. Mii și 
milioane de țânțari galbeni își croiau drum printre firele de păr 
ale calului, după care îi străpungeau carnea. În câteva secunde, 
burta i se umfla și pe trup îi apăreau o grămadă de bube roșii, 
umflate și lucioase, ca niște boabe de cătină. Dădea din coadă 
cu disperare și de fiecare dată lăsa o dâră de sânge de la care i 
se înroșea și coada, năclăindu-se. Însă așa, lovind cu coada 
acolo unde putea ajunge, sângele ajungea să curgă șiroaie, 
ceea ce stârnea în țânțari o sete și mai mare. Așa că acum arăta 
de parcă tocmai scăpase din mijlocul haitei de lupi. 

Chenzhen dădea și el cu toate puterile din pămătuful acela, 
plesnind tântarii de pe spinarea și pieptul calului, care dădea 
recunoscător din cap către stăpânul său, mulțumindu-i. Roiul 
de țânțari era însă din ce în ce mai dens și dacă îi goneai pe 
unii imediat veneau alţii, așa încât calul era veșnic împachetat 
în „tărâţe”, un ciorchine de „boabe de cătină” roșii. 

Dar Chenzhen era cel mai îngrijorat pentru puiul de lup, așa 
că se duse degrabă spre ţarcul lui. Vizuina se umpluse pe 


jumătate cu apă de la ploaie, așa că n-avea cum să intre acolo 
să se apere de țânțari. 

Cu blana de vară, puiul chiar nu avea nicio șansă să se 
protejeze de împunsăturile ţânţarilor, cel puţin acele părți pe 
care părul era rar sau lipsea, cum ar fi nasul, urechile, 
pleoapele, capul, faţa, lăbuţele, erau total expuse. În momentul 
acela, lupul era atât de exasperat de atacurile ţânţarilor, încât 
era pe punctul să se dezlănţuie. Ţânţarii de stepă parcă ar fi 
fost convinși că sângele de lup e cel mai hrănitor, așa că asupra 
puiului se abătuse cel mai dens nor galben, iar el se tăvălea din 
cauza împunsăturilor. Începu apoi să fugă de nebun acolo, în 
cercul lui, dar să scoată limba ori să deschidă gura nici că 
îndrăznea, căci atunci ţânţarii i-ar fi intrat direct pe gât. În 
curând, lupul se chirci la pământ, ascunzând sub el labele din 
spate, pe care blana era rară, iar cu cele din faţă își acoperea 
nasul. Nici prin cap nu i-ar fi trecut lui Chenzhen că acest 
prinţișor alintat al stepei putea să se preschimbe, asaltat de 
țânțari, într-un lup ca vai de mama lui, aducând mai degrabă cu 
un cerșetor zdrențuit. Cu toate acestea, în ochii lui se păstra 
scânteierea aceea sălbatică și demnă. 

Era zăpușeală, cohortele de țânțari ce pluteau deasupra 
capului, apăsate de presiunea atmosferică, se îndeseau tot mai 
tare. Chenzhen 

. Iluuga cu pămătuful ţânţarii de pe lup, cu cealaltă mână îi 
dădea la o parte „tărâţele” de pe corp, iar la fiecare trecere a 
mâinii lăsa și dâre de sânge. Simţea o durere greu de suportat, 
căci tot acel sânge era rodul unui efort imens și al unei jertfe 
de timp. În schimb, lupul lingea bucuros sângele de pe mâna lui 
Chenzhen, apoi își freca tare capul de genunchiul lui, care în 
curând se înroși de atâta sânge. Acum lupul îl recunoștea pe 
Chenzhen drept salvatorul său, căruia nu mai dorea să-i dea 
drumul, având în ochi o privire plină de mulţumire. Chenzhen 
se gândi și la lupii din sălbăticie, care nu mai puteau prinde 
marmote, și chiar de ar mai fi prins câte una, tot nu compensau 
sângele pe care-l pierdeau prin trompele ţânţarilor. Moș Bilge 
zicea că după atacul ţânţarilor negreșit vine cel al lupilor, căci 
ţânţarii fac din lupi niște fiinţe înfometate și scoase din minţi, 
cu care vor avea mai apoi de furcă oamenii și animalele. Cel 
mai înfricoșător lucru în stepă era dubla invazie, anume cea a 
ţânţarilor, la care se adăuga cea a lupilor. Şi zilele acestea 


toată lumea din pășune era neliniștită din această pricină. 

Lupul era frânt de oboseală, dar nu arăta slăbit. În fiecare zi 
și noapte tântarii sugeau din el o grămadă de sânge. În plus, 
mai făcea și foarte mult efort fără rost. În faţa atacurilor 
ţânţarilor, tirania lupului devenea și mai cumplită, în mod vădit, 
însă raidurile acestora nu-i afectau cu nimic pofta de mâncare. 
Cum în mijlocul veni și al invaziei ţânţarilor animalele se 
îmbolnăveau mai ușor, Chenzhen putea face rost de mai multă 
carne de la oile moarte, așa că puiul avea cu atât mai multă 
putere să facă faţă ţânţarilor care îl persecutau și-l atacau. 
Chiar în acea perioadă de mare nenorocire, lupul se îngrășa 
mai vârtos. Chenzhen era ca un părinte care n-avea de ce să-și 
facă griji, căci copilul își făcea temele fără să fie forțat sau 
momit în vreun fel. De altfel, lupul nici nu avea nevoie decât de 
un singur lucru din partea lui Chenzhen: să-i asigure mâncarea. 
Dacă avea destulă carne și apă de băut, putea să facă faţă și 
celor mai grele neajunsuri, iar el zi de zi venea numai cu note 
bune și cu calificative excelente. Chenzhen se gândea că un om 
care a crescut un lup putea ajunge să aibă pretenţii și mai mari 
de la copiii lui. Nu se mai punea problema să „spere ca fiii săi 
să ajungă niște dragoni”, ci „niște lupi”, știind că așa ceva era 
imposibil de obţinut. 

Deodată, lupul începu să ţopăie supărat - un ţânţar galben se 
strecurase sub burtica lui și îi înţepase cea mai sensibilă zonă. 
De durere, nu știa ce să mai facă, așa că-și ridică piciorul din 
spate și se îndoi ca să-și scarpine rana cu colții. Dar nici nu 
apucă bine să-și ridice piciorul, că sute de țânțari înfometați 
năvăliră pe burta lui, iar lupul de durere aproape că se mușcă. 

Chenzhen lăsă lupul în plata lui, luă secera și-și puse coșul în 
spate, apoi o luă grăbit spre valea de la apus, să taie niște 
pelinariță. Cu un an în urmă fuseseră mai puţini țânțari, iar 
Chenzhen mersese o dată cu Kasmai să taie pelinariţă. Ploile 
aduseseră după ele mulţi țânțari, dar și pelinariţă crescuse din 
belșug. În vremea când ţânţarii erau peste poate de obraznici, 
această plantă creștea mai deasă ca niciodată. Chenzhen privi 
în sus la Tengri, întrebându-se cum ar mai fi trăit mongolii în 
stepă dacă n-ar fi existat planta aceea. 

Câinilor le era mai teamă de ţânţarii ce se ascundeau în 
iarbă, așa că nu porniră cu Chenzhen, ci rămaseră sub căruţă, 
unde tântarii erau mai puţini și arșița, mai slabă. Chenzhen o 


luă spre valea de la apus, iar în depărtare văzu pâlcuri de oi 
așezate pe vârful muntelui, în locuri pietroase cu iarba rară și 
bătute de vânturi, căci numai acolo puteau sta liniștite. 
Ciobanii purtau pălăriile care să-i apere de țânțari și, cu toate 
că era o zăpușeală de nici nu puteau respira, niciunul nu 
îndrăznea să o scoată. 

În vale însă, unde iarba era înaltă, roiurile de țânțari erau 
mai dese ca oriunde și nu bătea pic de vânt. Chenzhen asuda 
din greu. Jacheta din pânză de salopetă se udase, iar ţânţarii 
mari care își vârâseră trompele lor tari prin țesătură nu puteau 
străbate prea mult, dar nici să le scoată nu mai erau în stare. 
Așa că jacheta lui Chenzhen se umplu de țânțari cu trompele 
prinse ca într-o capcană. Incepu să-i scuture cu lehamite, 
făcându-i să culeagă roadele amare ale propriilor urzeli. 
Imediat însă simţi o înțepătură groaznică în umăr și, arzându-și 
o palmă, rămase cu o pată de sânge pe ea. 

Pe măsură ce se apropia de porţiunea pe care crescuse 
pelinariţă, vedea cum tântarii se împuţinează tot mai mult. Pe 
locul acela planta crescuse înaltă de aproape un metru, 
tulpinile erau cenușii și alb-albăstrui, iar printre frunzele 
subţiri ieșiseră mâţișorii fragezi și suculențţi. 

Pelinarița e ca pelinul cel amar - oile, vitele și caii nu o 
mănâncă, așa că poate crește în voie. Văzând lanul des, 
Chenzhen domoli pasul, ca un cunoscător, apoi apucă secera și 
se aplecă, privind atent împrejur. Ciobanii îi avertizaseră 
deseori pe studenţi să fie foarte atenţi când ajung la câmpul de 
pelinariță în miezul verii, căci unde iarba e înaltă și ţânțarii, 
puţini, acolo le place și lupilor să se ascundă. Apoi, ca să-i ţină 
departe pe țânțari, lupii mai au obiceiul să se tăvălească prin 
iarba aceea, îmbibându-se cu un miros înțepător, pentru ca 
astfel să-și facă un fel de haină împotriva ţânţarilor. 

Neavând câinii cu el, nu îndrăzni să se avânte, ci strigă de 
vreo două ori și, nevăzând nicio mișcare, mai stătu puţin în 
picioare și abia după aceea intră în lanul de pelinariţă. 
Chenzhen parcă vedea leacul care îi salva viața; se repezi în 
lanul des și începu să taie cu râvnă. Sucul ierbii înverzi secera, 
iar în văzduh se răspândi mirosul de medicament. Atunci 
deschise larg gura și trase lacom aer în piept, parcă vrând să-și 
înfășoare toate organele vitale în acel miros de pelinariţă. 

Tăie până ce umplu un coș cu vârf, apoi porni spre casă cu 


pași repezi. Luă un snop de pelinariţă și îl zdrobi, apoi cu sucul 
obținut își unse dosul palmelor. Astfel, ţânţarii nu mai avură 
curajul să atace singurul loc rămas descoperit din corpul său. 

Ajuns la iurtă, aţâţă focul în vatră, adăugând câteva bucăţi 
bune de balegă. Apoi se duse și căută în lada carului printre 
lighenele sparte pe care le strângea acolo de peste un an. Îl luă 
pe cel mai mare, puse câteva bucăţi de balegă aprinsă și așeză 
deasupra un braţ de pelinariță din care imediat începu să iasă 
un fum alb și gros. Apoi duse ligheanul fumegând lângă cercul 
lupului, iar bătaia ușoară a vântului făcea ca fumul să se 
unduiască, umplând tot locul. Fumul de pelinariță era 
dușmanul cel mai mare al ţânţarilor și cel mai bun remediu 
împotriva lor: cum ajungea la ei, îndată își luau zborul de acolo; 
până și cei care tocmai sugeau sânge își scoteau repede trompa 
și o luau la sănătoasa ca să-și salveze viaţa. Astfel, într-o clipă, 
tot roiul acela de țânțari din cercul lupului dispăru fără urmă. 

Fumul pelinariței scoase lupul de sub asediu. Insă acesta, 
cum văzu scânteile și fumul cel alb, se sperie așa de tare, căi 
se zburli blana pe spinare, începu să tremure din toate 
încheieturile, iar în ochi îi apăru spaima. Sări încoace și-ncolo, 
apoi se dădu înapoi spre cealaltă parte a cercului până ce lanţul 
îl opri, după care începu să se zbată. Puiului de lup îi era frică 
de scântei și de fum, ca oricărui alt lup - atât de frică, încât uită 
cu totul de durerea înţepăturilor de ţânţar și se repezi disperat 
în partea încă neacoperită de fum. Chenzhen se gândi că în 
sălbăticie, de mii și mii de ani, lupii văzuseră atâtea incendii și 
fumul gros ce le însoțea, așa încât spaima aceea a strămoșilor 
lui rămăsese instinctiv și în el, ca o moștenire ereditară. Mai 
puse un braţ de pelinariţă pe foc și îndreptă fumul către lup; 
trebuia să-l facă să se obișnuiască cu fumul, era singura 
posibilitate de a-l ajuta să facă faţă atacurilor ţânţarilor. In 
sălbăticie, lupoaica își ducea puii pe crestele munţilor sau în 
lanul de pelinariţă ca să-i apere de țânțari; în tabăra oamenilor 
însă, Chenzhen trebuia să preia responsabilităţile mamei și să-l 
ajute pe lup să scape de țânțari cu ajutorul fumului de 
pelinariţă. 

Fumul alb ieșea necontenit, iar puiul se zbătea disperat, mai 
avea puţin și se sugruma singur. Chenzhen însă nu se lăsa 
impresionat, ci mai punea câte un braţ, înteţind focul. Lupul 
osteni și nu se mai zbătu, rămase nemișcat în mijlocul fumului, 


tremurând și scâncind. Deși era terifiat de fumul cel alb, părea 
că se mai dezmorţește încet-încet, căci zumzetul care-l însoţise 
atâtea zile și nopţi dispăruse, iar insectele acelea zburătoare nu 
se mai vedeau. I se păru ciudat, se uită în toate părțile, apoi se 
întoarse și își privi burta, căci nu știa unde dispăruseră 
năpastele care-l înțepaseră de sărise în sus. În priviri i se citeau 
surpriza și îndoiala, dar în următoarea clipă își veni în fire de-a 
binelea. 

Fumul alb continua să năvălească, iar lupul se chirci acolo, 
privindu-l. La un moment dat, din lighean ieșiră scântei. Lupul 
se sperie și sări imediat în picioare, apoi fugi repede către 
cealaltă parte a cercului, unde fumul nu ajungea. Cum ajunse 
însă acolo, fu pe dată înconjurat de țânțari, care începură să-l 
ciupească de-l făcură să sară iarăși în sus, acoperindu-și fața 
disperat. Nu mai putu îndura mult ciupiturile, așa că începu să 
se învârtă în loc disperat. După ce dădu astfel roată de câteva 
ori, mai rări pasul, de parcă și-ar fi dat seama de diferenţa 
dintre locul cu mai mulţi țânțari și cel cu mai puţini țânțari: 
dacă intra în fum, tântarii de pe el își luau de îndată zborul; 
cum ieșea din fum, se și trezea înţepat drept în bot. Lupul 
privea plin de mirare fumul acela alb, cu ochii măriţi, apoi 
începu să adaste tot mai mult în locul învăluit de fum. Lupul era 
un animal foarte inteligent: își puse repede mintea în mișcare și 
cugetă la lucrul acela nou pe care îl avea în faţă. li displăcea 
fumul în continuare și ezita când trebuia să treacă din locul 
neafumat în cel cu fum. 

Câinii, care până atunci stătuseră sub car adăpostindu-se de 
țânțari, observară curând fumul. Toți câinii din stepă știu bine 
care sunt beneficiile fumului de pelinariţă, așa că ochii le 
scânteiară și își luară degrabă puii, plini de entuziasm, fugind 
spre fum și scăldându-se în el. Cum ajunseră acolo, toţi ţânţarii 
atârnaţi de trupurile lor se risipiră. Câinii cei mari începură 
chiar să se străduiască să pună stăpânire pe locurile unde 
fumul nu era nici foarte gros, nici foarte subţire. Acolo se 
așezară comod, tolănindu-se, cu gând să mai tragă și ei un pui 
de somn după atâtea zile și nopţi nedormite. Căţeii care nu 
gustaseră niciodată beneficiile fumului de pelinariță se luară și 
ei ca niște prostuţi după cei mari și se scăldau veseli în fum, cu 
gurile deschise, începând și ei să se bată ca să obţină cele mai 
bune locuri. În curând, în cercul lupului, care n-avea mai mult 


de patru metri în diametru, se tolăniseră șase câini care se 
zgâiau la lup ca la cine știe ce arătare. 

Acesta era în culmea bucuriei: nu mai holba ochii, ci 
deschisese gura a zâmbet și ridicase în sus coada. De unde alte 
dăţi dăduse din lăbuţe de atâtea și atâtea ori, chemându-i cu 
mare drag pe toţi căţeii să vină acolo la el să se joace, iar 
aceștia îl trataseră cu dispreţ, azi veniseră fără să-i cheme, și 
încă toţi. Venise până și Yile, care-l ura din tot sufletul, ceea ce- 
l] făcu pe micul lup să fie foarte fericit și agitat, mai vesel decât 
dacă i-ai fi dat șase veveriţe să le mănânce singur. Lupul uită 
atunci de toată frica și intră cu totul în perdeaua de fum. Într-o 
clipă fu în spinarea lui Erlang, ţopăind jucăuș, apoi se luă la 
trântă cu căţelușa, rostogolindu-se de câteva ori. Lupul cel 
solitar avea parte, în sfârșit, de bucuria întâlnirii cu familia și 
era fericit ca un pușcăriaș pe care ai lui îl vizitează la 
închisoare. Parcă nu mai prididea să-l miroasă, să-l pupe, să-l 
lingă pe fiecare dintre câini. Chenzhen nu-l mai văzuse 
niciodată atât de fericit și simţi că-i dau lacrimile... 

Dar câinii erau mulţi și fumul puţin. Pe deasupra, mai era 
acolo și un lup, așa că în curând fumul nu mai avu cine știe ce 
însemnătate. 

Până atunci, lupul fusese „stăpânul” acelei bucăţi de pământ, 
pe când acum rolurile parcă se inversaseră: musafirii 
deveniseră stăpânii casei, împingându-l pe lup afară din raza 
fumului. Căţeii încă se luptau pentru un loc, ba chiar cei doi 
căţeluși masculi îl dădură pe lup mai încolo, fără jenă. Puiul era 
puţin cam deranjat, stătea în înțepăturile ţânţarilor și cugeta cu 
capul înclinat la faptele căţeilor acelora. Într-o clipă, din 
privirea lupului se putu distinge faptul că pricepuse despre ce 
era vorba. Nu mai era niciun semn de întrebare în ochii lui; 
înţelesese, în sfârșit: câinii nu la el veniseră, ci la fumul alb. 
Ceaţa aceea albă care la început îl înspăimântase era paradisul 
din care lipseau abominabilele insecte, iar acest aranjament 
fusese făcut special pentru el. Lupul, care nu se lăsase nicicând 
păcălit, își dădu seama de data aceasta că fusese tras pe sfoară, 
și atunci se repezi ca turbat în mijlocul fumului, de parcă sărea 
să găbjească o halcă de carne și, făcând gesturi amenințătoare, 
îi goni sălbatic pe cei doi căţei. Dar unul dintre ei nu se dădea 
dus și pace. Atunci lupul sări la el și-l mușcă de ureche, 
forțându-l să plece de acolo. Acesta începu să urle de durere. 


Astfel reuși lupul să pună piciorul, în sfârșit, pe un loc în care 
fumul nu era nici prea gros, nici prea diluat, pe care se și tolăni 
confortabil, bucurându-se de privilegiul locului lipsit de țânțari. 
Curios, avid de cunoaștere, studios din cale-afară, lupul 
urmărea cu mare interes fumul care ieșea din ligheanul spart, 
fără să miște un mușchi. 

Curând după aceea, lupul se ridică brusc și se duse către 
ligheanul cu fum, vrând să se uite mai bine, însă nu făcu nici 
câţiva pași că fumul îl înecă și începu să strănute, așa că se 
dădu înapoi, apoi merse iarăși să vadă, mânat de curiozitate. 
Lipit de pământ într-un loc cu mai puţin fum, o luă târâș către 
lighean, cu mare atenţie, dar când să se ridice, o scânteie dusă 
de vânt scăpără și-i fripse nasul, iar el sări în sus de parcă 
scânteia acea aprinsese, de fapt, fitilul unei dinamite care sărea 
în aer și cădea înapoi pe pământ. I se zburli și blana de pe el, 
îndreptându-i-se în părți. Se sperie așa de tare, că fugi cu 
coada între picioare la Erlang, băgându-se între labele lui. 
Erlang însă parcă râdea în hohote de puiul acesta prostuţ și 
încăpățânat. Scoase limba și îi linse vârful nasului, iar acesta se 
așeză cuminte pe jos, uitându-se la fumul cel alb, dar 
nemaiîndrăznind să se apropie. După puţin timp, lupul era ca 
un copil somnoros, atât de somnoros, încât i se închideau ochii, 
așa că adormi imediat. După ce fusese torturat de țânțari zile și 
nopţi de-a rândul, putea acum să doarmă un somn liniștit. 
Chenzhen observă că, deși părea cufundat în somn adânc, 
urechile lupului se mai mișcau totuși ușor: stăteau încă de 
strajă. 

Chenzhen auzi tropot de cal, căci bidiviul cel alb ar fi vrut și 
el să vină să stea în fum. Se duse atunci și-i desfăcu piedicile, îl 
aduse și pe el lângă cercul lupului, apoi îi puse piedicile la loc. 
Atinși de fum, ţânţarii lipiţi pe el ca niște tărâţe o luară pe dată 
din loc, zburând în văzduh. Atunci calul se mai dezmorți și el 
puţin și, plecându-și capul, începu să moţăie. 

În timpul invaziei ţânţarilor, un lighean cu pelinariţă se 
dovedise a fi cel mai bun remediu: reușise să aline suferințele 
unui lup, ale unui cal și ale celor șase câini. Aceste fiinţe îi erau 
prieteni dragi și era extrem de mulțumit că putea să le dea o 
mână de ajutor la timpul potrivit. Lupul și cei trei căţei, ca niște 
bebeluși ce erau, nu știau încă să mulțumească, ci doar să se 
bucure de somnul cel dulce. În schimb, calul și cei trei câini îi 


trimiteau din timp în timp priviri multumitoare și dădeau ușurel 
din coadă. Mulţumirile animalelor erau la fel de sincere ca 
stepa, deși nu puteau vorbi. Mulţumirile veneau în valuri, 
Chenzhen însă nu-și dorea decât să facă pentru ei și mai multe 
lucruri. El se gândea că, atunci când lupul va crește, mai mult 
ca sigur va ști să comunice cu el mai bine decât câinii. În vreme 
de restriște, Chenzhen simțea că este din ce în ce mai 
important pentru prietenii lui necuvântători. Mai puse, deci, 
câteva bucăţi de balegă și un braţ de pelinariţă în lighean, apoi 
se duse repede să întoarcă și să strângă balega de vită care se 
usca în soare. N 

Tânțarii de-abia începuseră atacurile. În vale, pelinariță era 
destulă, însă cheia rezistenței la aceste atacuri era balega de 
vită, care nu se ştie dacă va fi de ajuns sau nu. Fără să-i 
împingă nimeni de la spate, femeile și copiii se străduiau acum 
să usuce și să adune toate balegile. 

În stepă, principalul combustibil este balega de vacă și de 
oaie. Iarna, rolul balegii de vacă este acela de a ajuta la 
aprinderea focului, dar nici balega de oaie uscată de vânt nu 
este de lepădat, astfel că fiecare casă are un loc unde se ţine 
murdăria de la oi și în fiecare zi când oile sunt scoase din ţarc 
și duse la păscut nu trebuie decât să le aduni bucăţile de 
balegă cu lopata într-o grămadă și să le lași să le bată vântul și 
soarele. Balega de oaie e mai bună decât cea de vacă: arde mai 
mult. Vara însă, murdăria de oaie e prea apoasă și nu se 
încheagă, așa că oamenii nu pot face focul cu ea, deci, o 
folosesc pe cea de vacă. Cum vara vitele mănâncă iarbă mai 
zemoasă, beau și mai multă apă și balega lor este mai moale și 
mai friabilă, nu e ca în celelalte anotimpuri, așa că mai necesită 
puţină prelucrare, adică să fie întoarsă ca să se usuce mai bine. 

Intorsul balegii este o treabă tare neplăcută și grea. Femeile 
și copiii de la fiecare iurtă, cum au puţin timp, trebuie să se 
ducă pe terenul de lângă casă și să întoarcă cu furca de lemn 
balegile care sunt uscate la suprafaţă, dar moi și verzi la mijloc, 
ca să le bată soarele și pe cealaltă parte. Apoi, pe cele care au 
stat câteva zile în soare și s-au uscat trebuie să le adune câte 
trei, una peste alta, și să le mai lase o vreme în bătaia vântului 
și a soarelui. Balega care s-a uscat iască și s-a întărit este astfel 
adunată în coșurile de răchită și dusă la grămada de balegă de 
lângă iurtă. Dar balega care de-abia a fost adusă la iurtă nu e 


uscată de tot: dacă o rupi, poţi vedea că în mijloc mai e puţin 
umedă; de aceea se pune în vârful grămezii, asta și pentru a fi 
apărată de ploaie. Vara plouă mai mult. Dacă nu ești atent la 
vreme și balega ce a stat atâtea zile la uscat este lăsată în 
ploaie, se dizolvă și nu mai e bună de nimic. Pe când balega ce 
încă nu e uscată de tot, așezată în vârful grămezii, poate fi 
acoperită cu o bucată veche de pâslă de îndată ce vine ploaia. 
După ce ploaia a trecut este iarăși descoperită și lăsată în 
bătaia soarelui. 

Dacă vrei să știi cât de gospodină este o femeie mongolă și 
cât de bine știe să-și ţină casa, nu trebuie decât să te uiţi la 
grămada de balegă din faţa iurtei și la felul în care aruncă 
gunoiul - așa poţi să-ți dai seama imediat. Când studenţii de- 
abia își ridicau iurtele, nu știau cum să se pregătească, așa că, 
atunci când venea sezonul ploios, din iurta lor nu se vedea 
ieșind fum, sau reușeau cel mult să facă numai fum, nu și foc. 
Deseori trebuiau să apeleze la ceilalți oameni să-i ajute. Dar în 
vara aceasta, când deja trecuseră doi ani de când erau în stepă, 
Chenzhen, Yangke și Gao Jianzhong știau să se descurce: 
întorceau balega, o uscau și o puneau în stiva care nu era deloc 
mai mică decât ale celorlalţi ciobani. 

Chenzhen și Yangke erau cu totul dezgustaţi de asemenea 
treburi casnice, mărunte și enervante, mai ales că de multe ori 
erau nevoiţi să-și sacrifice din timpul de citit pentru acestea. 
Insă de când luaseră lupul, treburile acestea casnice erau de 
natură a hotări dacă vor putea sau nu să-l crească, căci 
deveniră dintr-odată misiuni strategice care aveau puterea de a 
hotări victoria în bătălia decisivă. 

Chenzhen străpunsese bariera și limita psihologică a oboselii 
și se simţea acum mai relaxat. Schimba necontenit activităţile, 
ajusta intensitatea efortului, adică o vreme întorcea balega, 
apoi o căra în spate la iurtă și simţea din ce în ce mai mult 
bucuria unei munci care avea un scop. În același timp, își dădea 
seama tot mai bine că greutatea pe care o simţise la început, 
când nu avea decât simpla dorinţă de a studia lupul, se ușurase 
acum, căci era vorba de o prietenie sinceră și de sentimentul de 
responsabilitate pe care orice părinte sau frate mai mare l-ar 
avea. Lupul era copilul lui, pe care îl hrănise la început cu 
lapte, apoi cu terci și la urmă cu carne, un copil mai altfel, mai 
sălbatic și mai greu de domesticit. Acea empatie dintre om și 


animal care se ascundea în adâncurile sufletului său, învăluită 
în mister, punea tot mai mult stăpânire pe Chenzhen, 
transformându-l într-un om care nu mai putea fi înţeles de 
ceilalţi, și nici simpatizat. Cu toate acestea, de când avea lupul, 
Chenzhen se simţea împlinit: în venele sale curgea năvalnic 
sângele plin de sălbăticie și de vigoare. Gao Jianzhong le și 
spusese studenţilor de la celelalte iurte că, luând acest lup să-l 
crească, Chenzhen s-a schimbat dintr-un parazit care nu mișcă 
un deget, un „pui de reacţionar care a luat drumul 
capitalismului” și care nu știe nici de capul lui, într-un om 
conștiincios, despre care nu se mai putea spune în niciun caz că 
nu e bun de nimic. 

Chenzhen muncea pe locul acela cu balega lipicioasă și 
groasă, murdară și împuţită, de ziceai că are forță de lup în el. 
Coş după coș, căra balega la maldărul care creștea mai ceva 
decât ciupercile după ploaie. Femeile de la iurtele alăturate 
priveau și nu-și puteau crede ochilor cât de harnic poate fi 
Chenzhen, și nici nu știau de ce muncea el cu atâta aplomb. 
Ceilalţi studenţi își băteau joc și ziceau: 

— Ei, uite așa se verifică proverbul că cine lucrează în balegă 
pute, iar cine se înhăitează cu lupii este el însuși un lup. 

Spre seară, turma imensă cobora din munte și se întorcea 
spre casă. Yangke răgușise, calul îl legăna în șa, iar el era așa 
de ostenit, că nici tomakanul nu mai avea putere să-l ţină ca 
lumea. Oile aduseseră cu ele din munte roiuri nenumărate de 
țânțari, arătau de parcă le pârlise focul, căci din ele încă ieșeau 
ţânţarii, ca un fum galben și gros. Două mii de oi, patru mii de 
urechi din care băteau cu disperare să alunge tântarii, făceau 
un zgomot care în curând umplu toată tabăra: „pu-ru-ru, pu-ru- 
Tu...” sunetul scos de urechile scuturate ale oilor se 
răspândea în valuri pretutindeni. Din stratul gros și dens, 
ţânţarii care până atunci plutiseră nehotărâţi în aer, așteptând 
ospăţul, se repezeau acum ca niște pâlcuri de bombardiere, 
plonjând drept către ţintă. Oile care fuseseră tunse ultimele și 
care aveau toată pielea expusă după o zi întreagă petrecută pe 
coclauri aveau răni îngrozitoare - toate acele înțepături le 
făceau să arate mai cumplit decât niște broaște râioase, de nici 
nu te puteai uita la ele. Acum, valul acesta ultim de țânțari 
înfometați care se repezise asupra oilor deja le scotea din 
minţi. Oile behăiau de nebune, ţopăiau în loc, ba câţiva berbeci 


mari nici nu mai dădură atenţie biciuirilor lui Yangke și o luară 
razna spre nord-vest. Atunci Chenzhen luă degrabă reteveiul și, 
ducându-se după ei, îi croi la întâmplare, abia așa reușind să-i 
mâne înapoi spre locul cu balegi de oaie. Insă întreaga turmă 
își aduna puterile, pregătindu-se să fugă împotriva vântului, 
pentru ca măcar așa să mai gonească din țânțari. 

Chenzhen aprinse atunci rapid șase lighene cu pelinariţă și le 
duse în bătaia vântului, astfel încât fumul să se prelingă spre 
oile care stăteau tolănite. Șase trâmbe de fum ca șase dragoni 
albi, puternici, porniră să ucidă roiurile dese și groase de 
țânțari. Ţânţarii cei veninoși parcă se pomeniră faţă în faţă cu 
dragonii cerești, și mai veninoși decât ei, și roiră de acolo 
vuind. Fumul salvator învălui întreaga turmă, iar oile, mari și 
mici, ostenite până peste poate, căzură cu zgomot în genunchi, 
după care se lipiră de pământ. Tortura unei zile întregi 
ajungea, astfel, la capăt. Turma afumată se liniști dintr-odată, 
căci chinurile de peste zi făcuseră ca oile să nu mai aibă vlagă 
în ele nici cât să rumege iarba. 

Yangke descălecă, lăsându-se greu pe pământ, apoi luă calul 
de căpăstru și-l duse în fum, căci era plin de țânțari. Își scoase 
pălăria și își descheie haina din pânză groasă, apoi se destinse 
și zise tare: 

— Ce bine și răcoare e. Azi era să mă sufoc. Ia să te duci și tu 
mâine cu oile, să vezi ce rău e. 

Chezhen îi spuse: 

— Dar să știi că și acasă a fost rău. Atunci, mâine, când voi 
veni de la păscut, să-mi pregătești și tu șase lighene cu fum și 
să afumi puţin și lupul. 

Yangke zise: 

— Asta nu e o problemă. 

Chenzhen spuse: 

— Nu l-ai văzut pe lup. Ticălosul ăsta mic a cam învăţat ce e 
bine, acum șade acolo în fum și trage la aghioase. 

Yangke însă răspunse uimit: 

— Cum, dar nu-i este lupului cel mai frică de foc și de fum? 

Chenzhen îi spuse râzând: 

— Da, dar mai tare se teme de țânțari, și când a văzut că au 
venit câinii să-i fure fumul, nu s-a lăsat mai prejos și a înţeles 
imediat că fumul este ceva bun. Am râs să mă tăvălesc pe jos, 
păcat că nu erai și tu aici, să te distrezi. 


Yangke se repezi înspre ţarcul lupului, unde acesta stătea 
tolănit, cu lăbuţele întinse leneș, dormind liniștit, fără grijă. 
Auzind pașii celor doi prieteni, lupul de-abia miji puţin ochii ca 
să se uite la ei. 

Noaptea întreagă Chenzhen nu făcu altceva decât să 
robotească la lighenele cu fum. La fiecare jumătate de ceas, 
trebuia să se ducă să mai pună niște balegă să înteţească 
fumul, iar când se subţia, mai punea și câte un braţ de 
pelinariţă. Apoi, dacă vântul își schimba direcţia, trebuia să se 
ducă degrabă să mute lighenele în direcţia din care bătea. Din 
când în când, mai trebuia să meargă să gonească vitele care 
veneau în turma de oi ca să se afume și ele, căci, deși pielea lor 
era groasă, nasul, pleoapele și urechile erau pline de 
înţepături. Și atunci, ca să nu lase vacile să sperie oile, nu avu 
decât să mai aducă un lighean pe care să-l pună lângă cireadă. 
Şi, ca să se asigure că și turmele, și lupul au destul fum, 
Chenzhen nu închise un ochi toată noaptea. Cei trei câini nu-și 
uitară îndatoririle, ci patrulară în jurul turmei, învăluiţi în fum, 
împărţindu-și poziţiile-cheie. 

În afara norului de fum, roiurile dese de țânțari se dădeau de 
ceasul morţii, bâzâind pline de obrăznicie, înfometate și 
însetate. Cu toate acestea, nu îndrăzneau să se avânte în 
trâmbele de fum. Privind la marele dușman care fusese înfrânt, 
Chenzhen, care se ostenise întreaga noapte, simţea acum 
izbucnindu-i în inimă satisfacția învingătorului. 

În noaptea aceea, la iurtele de pe tot cuprinsul taberei erau 
peste o sută de lighene din care ieșeau deodată trâmbele de 
fum alb. În lumina lunii, fuioarele groase erau cu atât mai 
dense cu cât urcau împletindu-se spre cer, arătând ca o sută de 
dragoni albi care se învârteau și dănţuiau în văzduh. Era ca 
atunci când industria a pătruns în stepa primitivă și coșurile 
fabricilor suflau rotocoale groase de fum, acoperind văzduhul 
cu totul, într-un peisaj straniu și captivant. Și asta nu-i alunga 
doar pe țânțari, ci avea și rolul de a-i speria pe lupii înfometați 
și însetaţi de sânge, care ar fi profitat de invazia galbenă a 
ţânţarilor pentru a ataca. 

Privind la stepa nemărginită, acoperită de fum sub razele 
lunii, Chenzhen se simțea de parcă avea înaintea ochilor 
imensa priveliște a bătăliilor din oceanul Pacific: sute și mii de 
portavioane, crucișătoare, distrugătoare și tot felul de nave ale 


imensei și puternicei flote americane, dispuse într-o încercuire 
uriașă, scoțând trâmbe de fum, cu tunurile îndreptate semet în 
sus, spărgând valurile și înaintând în marea Japoniei: o imagine 
modernizată a încercuirii lupilor de mare occidentali în 
căutarea piraţilor japonezi. În toată istoria omenirii, până în 
ziua de azi, cei care s-au avântat în prima linie a frontului, în 
toată lumea aceasta, au fost cei care au avut în ei un spirit 
sălbatic de lup războinic. Pe orice scenă de bătălie sau de 
competiţie din lumea întreagă, oile nu și-au dorit decât liniștea, 
pe când lupii n-au stat locului. În lumea lupilor, cei mai slabi 
sunt mâncaţi de cei mai puternici, și atunci cu atât mai mult nu- 
și pot permite să ajungă precum oile slabe sau bolnave. 
Chinezii ar trebui să se gândească să se fortifice pe ei înșiși, ca 
să ajungă asemenea lupilor din haită, care se bat pentru 
întâietate în pădurile lumii, dar cel mai important ar fi să și. 
Îrpcască din rădăcină spiritul acesta ovin, de animal domestic 
al agricultorilor sedentari și să se transforme degrabă în niște 
lupi plini de putere. Sau, cel puţin, să privească cu respect și cu 
nădejde la spiritul și la totemul lupului. 

Însă pe pășunea largă, fumul gros se subțţia destul de repede. 
Trâmbele de pe tot cuprinsul taberei se adunau în văzduhul din 
mijlocul podișului, transformându-se într-un nor imens. După ce 
învăluiau râurile și lacurile pe care le căutau înnebuniţi 
ţânţarii, se împrăștiau apoi în cele patru zări, scurgându-se 
către munţi și înconjurând luna, pentru ca, după ce „fumurile 
războiului” vor fi încetat, stepa să-și recapete frumuseţea și 
limpezimea de odinioară. Chenzhen nu se putu abtine să recite 
acele faimoase versuri ale lui Li Bait’: 

Luna se aprinde în sfeșnicul Muntelui ceresc, 

Razele albe în mantiile norilor se invelesc. 

Vântul străbate o cale de sute de li voinicește, 

Suflarea-i ajunsă la Poarta de jad poposește. 

Lui Chenzhen îi plăcuseră versurile lui Li Bai încă din școala 
primară, căci acest poet născut în părţile dinspre apus ale 
Chinei și care astfel a primit influenţele și obiceiurile neamului 
tujue stârnise în el de nenumărate ori setea nebună de 
libertate, năvalnică precum sângele și vigoarea lupului. 


15 Poet din timpul dinastiei Tang. Alături de Du Fu, este unul din cei 
doi mari poeţi ai Chinei. Una dintre imaginile recurente ale poemelor 
sale este peisajul nocturn, luminat de lună. 


Recitând poemele sale în nopţile cu lună din stepă, se simţea cu 
totul altfel decât în sălile de clasă ale școlilor din Pekin, în 
inima lui Chenzhen năvăli deodată un simţământ de libertate 
precum cel inspirat de poemele lui Li Bai, și atunci își aminti de 
o idee de care multă vreme fusese obsedat: toţi poeţii Chinei 
aveau față de Li Bai o admiraţie nețărmurită, spunând că 
acesta era mândru de talentul lui, că era sălbatic și nesupus, că 
folosea tehnici literare pe care pur și simplu nu le puteai 
deprinde. Chenzhen își dădu seama că tocmai această 
năvălnicie și libertate îi dădeau lui Li Bai un stil poetic ce nu se 
putea învăţa, și această dificultate venea din influenţele pe care 
neamul tujue, care se închina la totemul lupului, le imprimase 
în el, căci inima lui era la fel de nestăvilită ca năvala lupilor pe 
întinderile nemărginite ale stepei. Poemele lui Li Bai abundă de 
sentimente înălțătoare ce se avântă spre cer și, o dată ajunse 
sus, se reped cu aceeași năvălnicie spre culmile poeziei chineze 
clasice. Care cărturar confucianist din Han ar fi găsit frazele 
care să zboare preţ de zece mii de li, care să urce până la al 
nouălea cer precum: „Pasărea măiastră zboară spre soare, pre 
vânturi călare, străpungând văzduhuri nouă” sau „Nu vezi, dar, 
cum Fluviul Galben din cerul de sus izvorăște, se varsă în mări 
și-napoi nicicând nu mai năvălește”. Ori: „Acest nebun de legat 
care sunt, asemeni unui Phoenix cutez să-l înfrunt pe însuși 
Kong Qiu.” 

Care cărturar chinez ar mai fi cutezat să-și râdă de sfântul 
Confucius? Care alt cărturar ar mai fi cutezat să primească a fi 
servit de însuși împăratul? 

Care cărturar și-ar fi permis să-i ceară concubinei imperiale, 
de faţă cu împăratul, să-i aducă cerneala, iar gărzilor de rang 
înalt să se descalţe? In acest fel, de mare primejdie ar fi putut 
avea parte! De aceea, e foarte greu de judecat de unde venea 
felul acesta de a se purta al lui Li Bai. Așa se face că în secolele 
ce trecuseră de atunci încoace cei din cercurile literare îl 
numiră doar pe el un „sfânt al poeziei”. 

Chenzhen oftă prelung: firea atât de specială a lupului se 
adăuga astfel la elita civilizaţiei chineze, putând ajunge la 
asemenea înălțimi ameţitoare... 

În puterea nopţii, Chenzhen văzu ca prin ceaţă că la iurtele 
mai îndepărtate se stinseseră focurile de pelinariţă, după care 
le auzi pe femei și chiar pe studenţi cum strigau către oile care 


se fâţâiau neliniștite de colo până colo. Era limpede că 
pelinarița de pe acolo fusese consumată, ori că stăpânii nu se 
mai îndurau să folosească balega uscată cea atât de prețioasă. 

Roiurile de țânțari erau din ce în ce mai dense, din ce în ce 
mai obraznice, iar bâzâitul, din ce în ce mai sonor. Jumătate din 
tabără își pierduse liniștea de mai adineauri, oamenii strigau, 
câinii lătrau, când tăcea unul, începea celălalt și tot așa. Se 
vedeau apărând tot mai multe raze de lanternă. La un moment 
dat, Chenzhen auzi vag strigăte și lătrături înverșunate venind 
dinspre iurtele din extremitatea nordică. 

Turma de la cine știe ce iurtă spărsese gardul și o luase 
razna, cu vântul în faţă. Numai iurtele la care oamenii se 
îngrijiseră din vreme de balega uscată și stătuseră vigilenţi, 
păzind oile peste noapte, rămaseră cufundate în aceeași liniște. 
Chenzhen privi la iurta lui moș Bilge din apropiere: acolo nu 
era nici strigăt de om, nici lătrat de câine, nici lumină de 
lanternă. Se vedeau vag doar câteva focuri pâlpâind, poate că 
tocmai acum se va fi aflat acolo Kasmai, care avea grijă de 
lighenele cu fum. Ea folosea metoda „focului în punct fix și a 
fumului variabil”. Asta însemna că turma de oi avea fum venind 
din trei părţi, care se aţâţa în funcţie de direcţia în care bătea 
vântul. Astfel, rugurile acelea erau mai bine ventilate decât 
cele din lighenele sparte, iar efectul arderii și al fumului era 
mult mai bun; atâta doar că în acest fel se consuma mai multă 
balegă. Însă Kasmai era cât se poate de conștiincioasă și nu 
precupeţea niciun efort ca să asigure liniștea turmelor. 

Deodată, de la iurtele din nord se auziră două împușcături. 
Lui Chenzhen i se înecară toate corăbiile, bănuind că lupii 
prinseseră o nouă ocazie de a ataca. După suferinţele 
inimaginabile de care avuseseră parte din cauza ţânţarilor, 
găsiseră o portiță prin care să se strecoare. Răsuflă totuși 
ușurat: cine știe asupra cui se abătuse nenorocirea de data 
aceasta. El, unul, se considera norocos și în adâncul sufletului 
său își dădea seama de beneficiile pasiunii pentru lup: iată că, 
în stepă, cu cât ajungeai să înţelegi mai bine lupul, cu atât erai 
mai ferit de primejdii. 

În scurt timp, pășunea își recăpătă liniștea. Zorii se apropiau, 
se lăsaseră ceața și rouă, iar aripile ţânţarilor se umeziră, până 
ce, în cele din urmă, nu mai putură zbura. Focurile pentru fum 
se  stinseră încet-încet, dar câinii nu slăbiră vigilenta, 


continuând să patruleze prin zona de nord-vest a turmei. 
Chenzhen se gândi că în curând femeile se vor duce la muls, iar 
haita de lupi se va retrage. Se înveli cu pătura subţire din lână 
și adormi liniștit. Acesta era singurul interval, într-o zi și o 
noapte, în care putea și el să doarmă vreo patru ceasuri. A 
doua zi, Chenzhen își primi pedeapsa: stătu pe munte până 
spre seară. Mânându-și turmele spre casă, văzu că iurta lor 
părea pregătită să-și primească oaspeţii: sus, pe acoperiș, erau 
două piei mari de oaie proaspăt jupuite, care se uscau la soare. 
Puiul de lup și câinii își ronţăiau fericiţi bucăţile de carne și 
oase de oaie. Când intră, în iurtă văzu atârnate mai multe fâșii 
de carne puse la uscat, iar în cratiţă fierbea tocana. 

Yangke îi spuse lui Chenzhen: 

— Azi-noapte, la turma familiei lui Erdun, cei mai din nord, 
au avut necazuri. Erdun sunt ca și Dorji, veniți doar de câţiva 
ani, neam de manciurieni din nord-est. Nevasta e din neam 
jumătate de agricultori, jumătate de păstori și are obiceiul a 
dormi până se luminează de ziuă. A aprins ea câteva focuri, a 
stat de pază până la miezul nopţii, apoi a adormit lângă turmă. 
Dar când fumul s-a stins, oile au luat-o la fugă cu vântul în faţă 
și lupii le-au ucis dintr-odată o sută optzeci. Noroc că au 
început câinii să latre tare și să zgârie la ușă, astfel că l-au 
trezit pe stăpânul casei. Atunci bărbaţii au încălecat pe cai, au 
luat puștile și s-au dus repede după ele, trăgând să gonească 
lupii. Dacă s-ar fi trezit ceva mai târziu și haita cea mare de 
lupi ar fi prins de veste, atunci n-ar mai fi rămas prea multe 
dintre ele. 

Gao Jianzhong zise: 

— Azi, Bao Shungui și Bilge s-au chinuit toată ziua să adune 
destui oameni ca să jupoaie toate cele o sută optzeci de oi și să 
le curețe. O sută optzeci de oi moarte... Mai mult de jumătate 
au fost duse cu camionul la Direcţie ca să le vândă ieftin 
funcţionarilor de la cadre, iar restul, împreună cu cele rănite, 
au fost date oamenilor din tabără, câteva la fiecare familie. 
Fără bani, numai să le dea pieile. Noi am primit două, una 
moartă și una rănită, dar cum e atât de cald și carne atât de 
multă, ce să facem cu ea? 

Chenzhen era așa de fericit, că rămase cu gura căscată. 
Spuse: 

— Unii care au de crescut un pui de lup pot să se teamă că e 


carne prea multă? 

Apoi întrebă: 

— Cum are de gând Bao Shungui să rezolve cu familia aceea? 

— Să plătească, spuse Gao Jianzhong. În fiecare lună le 
reţine jumătate din punctaj, până plătesc. Dar Kasmai și 
celelalte femei din tabără dau vina pe părinţii mirelui, că pe o 
astfel de urgie cum poţi să lași de pază o femeie din neam de 
plugari, care tocmai ce a trecut pragul unei iurte? Când am 
ajuns în iurtă, Kasmai și celelalte au stat două luni de pază și 
abia după aceea ne-au lăsat să ne descurcăm singuri. Bao 
Shungui i-a săpunit bine pe cei doi, zicând că au făcut de rușine 
neamul manciurienilor. Cu toate acestea, a făcut în așa fel încât 
a găsit el o ocazie bună pentru echipa de muncitori din neamul 
lui și i-a dat o treime din oi, pe degeaba, lui Wangtou. Să te ţii 
veselie și voie bună... 

Chenzhen spuse: 

— S-au distrat bine pe seama lupilor. 

Gao Jianzhong deschise o sticlă cu rachiu făcut în stepă și 
zise: 

— Dacă tot am primit pe degeaba hrană pentru lup, e vremea 
să ne veselim și noi! Hai, fraţilor, să bem un pahar și să mai 
luăm și câte-o îmbucătură zdravănă. 

Lui Yangke îi veni pofta de băutură și spuse tare: 

— Să bem! Am chef să beau zdravăn! Când crești un lup, 
lumea de-abia așteaptă să te faci de râs. Când colo, noi suntem 
cei care râdem la urmă. Ei nu știu că lupii ne învaţă și să furăm 
cloșca, dar să ne facem și cu un sac de porumb. 

Cei trei râseră tare. 


Capitolul 29 


În sângele nostru, mai ales al monarhilor și-al nobililor, se 
ascunde spiritul nomazilor, care fără îndoială constituie cea 
mai mare parte din ceea ce s-a transmis mai departe 
generațiilor următoare, și trebuie să ne dăm seama că acel 
spirit care necontenit râvnește să-și mărească teritoriile vine 
tocmai din această latură a temperamentului care îndeamnă 
orice neam ca, de îndată ce are posibilitatea, să-și lărgească 
tărâmurile și să-și întindă interesele peste mări și țări. 

H. G. Wells, Scurtă istorie a lumii 

Stând în trâmba de fum, lupul, ghiftuit că nu se mai putea 
mișca, zăcea tolănit lângă strachina cu mâncare, ca un lup 
sălbatic care a mâncat de s-a săturat, dar care nu-și putea lăsa 
baltă prada, ci păzea cu preţul vieţii carnea care mai rămăsese. 
De unde să știe el că era de la ajutoarele trimise de neamurile 
lui. 

Bătu și Zhang Jiyuan schimbară patru rânduri de cai și avură 
nevoie de două zile și-o noapte până să ducă turma de cai, cu 
vântul în spate, pe crestele dinspre nord-vest ale munţilor de pe 
lângă noua pășune. Acolo sus pe creste bătea vântul destul de 
tare, așa că cei doi nu mai trebuiau să se teamă că herghelia se 
va întoarce și va fugi luând vântul în piept. Cei doi erau morţi 
de oboseală, iar picioarele și șoldurile le înțepeniseră în șa. 
Simţeau că nici nu mai pot descăleca, și abia cu mare greutate, 
gâfâind, reușiră să descalece și să cadă ca paralizaţi la pământ. 
Apoi, descheindu-și gulerul, lăsară vântul să fi se strecoare prin 
haină, pătrunzând prin vesta udă de sudoare. 

Partea de nord-vest era cea dinspre care bătea vântul, în 
vreme ce în sud-est se afla apa lacului din mijlocul depresiunii. 
Caii se răspândiră de acum pe creasta perfect rotundă a 
muntelui. Cei din herghelie, plini de țânțari galbeni care-i 
ciupeau, nu și-ar fi dorit decât să fugă cu vântul în piept ca să 
alunge insectele de pe ei. Pe lângă asta, erau și însetaţi, așa că 
acum se-ngrijorau, neștiind ce-ar trebui să facă. Herghelia 
chinuită și ostenită dădu câteva ture în jurul crestei, dar mai 
apoi câţiva armăsari din familia cea mai numeroasă, nechezând 
prelung, se hotărâră să renunţe la vânt în favoarea apei. Atunci 
toată herghelia o luă și ea la galop către iazul rațelor sălbatice, 
sutele și miile de copite stârnind tântarii înnebuniţi de foame și 
de sete, care se ridicară din iarbă în vântul prielnic și se 


repeziră la caii plini de sudoarea ce formase pe trupurile lor un 
strat compact, fără să lase vreun locșor neacoperit. Înţepaţi, 
caii dădeau din picioare și mușcau la întâmplare, agitati, 
alergând întorși și chirciţi, de ziceai că sunt copii atinși de 
poliomielită. Văzând cum se reped caii la vale, cei doi oameni 
adormiră fără să se mai închidă la haină. Atunci roiurile de 
țânțari se repeziră la cele două gâturi, dar de-acum puteau să 
aibă tântarii trompe cât ciocul de cucuvea, că tot n-aveau cum 
să-i mai trezească pe cei doi. De când pornise invazia 
ţânţarilor, cei doi oameni nu mai dormiseră nici trei ore în 
șapte zile și șapte nopţi. Sub atacurile insectelor, unii cai 
deveneau sălbatici, alții se îmbolnăveau, alţii înnebuneau, nu 
mai ascultau de strigăte, nu se mai temeau de bici și nici de 
tomakan; până și haita de lupi era neputincioasă, nemaifiind în 
stare să-i îngrozească. Când nu era vânt, se adunau unii într- 
alţii și abia suflau. Apoi o luau la goană cu vântul în piept. Cu 
câteva zile în urmă, turma mai avea puţin și trecea hotarul. 
Dacă n-ar fi fost să se schimbe brusc direcţia vântului, cei doi 
ar fi fost nevoiţi să se ducă la grăniceri, invocând acordurile 
bilaterale. Într-o noapte, după ce reușiseră, cu mari eforturi, 
să-i aducă la pășunea lor, o dată apărut atacul ţânţarilor, caii o 
luaseră razna: nu mai știa nimeni de herghelie, de neam, de 
familie, o rupseseră la fugă, de parc-ar fi vrut să scape dintr-o 
încercuire. 

Cei doi se chinuiseră o zi și o noapte să adune toți caii din 
cele zece, cincisprezece familii mai mici sau mai mari, însă 
după numărătoare observaseră că lipsește încă o familie, mai 
mică, de vreo douăzeci de cai. Bătu îl lăsase pe Zhang Jiyuan să 
păzească singur herghelia, luase un cal iute și, după ce se 
ostenise o zi întreagă, abia găsise familia aceea undeva la vreo 
patruzeci de kilometri, în zona de deșert. Însă nici măcar un 
singur mânz nu rămăsese dintre ei, căci roiurile de țânțari îi 
aduseseră și pe lupi în pragul nebuniei, așa că începuseră să 
ucidă cai, parcă pentru a compensa sângele pierdut. Bătu nu 
mai găsise din acei mânji nici copitele, nici coamele măcar. 

Invăluiţi în roiurile de țânțari, de parcă se tăvăliseră prin 
nisip, caii se repezeau către iazul rațelor sălbatice. Simţindu-se 
de parcă ţânţarii le supseseră și ultimele picături de sânge, atât 
de însetaţi, încât nici să transpire nu mai erau în stare, caii 
năvăliră către apă, tropotind, și se aruncară în lac cu ultimele 


puteri. Nu se grăbiră însă să-și plece capetele și să bea apă, ci 
mai întâi folosiră apa ca să scape de țânțari: se repeziră 
disperaţi în apa mai adâncă, pentru că vedeau că acolo unde 
apa le ajunge până la glezne nu-i mai ustură; dacă le ajungea 
până la genunchi, dracii care le sugeau sângele de pe picioare 
dispăreau; dacă intrau în apă cu burta, tântarii care tocmai își 
înfipseseră trompele, sugându-le sângele, redeveneau larve în 
apă. Herghelia înainta mai departe în apă, iar valurile ridicate 
în goană acoperiră în curând spinările. Apa era răcoroasă, 
ucidea ţânţarii și le alina mâncărimile. De bucurie, caii 
nechezau prelung și se scuturau din toate puterile, iar în 
curând, pe suprafața apei începură să plutească ţânţarii morti, 
ca un strat de pleavă. 

Eliberându-se, astfel, de otrava de pe ei, caii începură să bea 
apă până nu mai putură. Apoi, sub protecţia stratului de nămol 
cu care erau mânjiţi, se întoarseră la locul unde apa le ajungea 
doar până la burtă și acolo începură să moţăie în picioare. Nu 
scoteau niciun sunet, nici măcar să fornăie nu le mai venea. 
Toţi caii din lac stăteau de acum în liniște totală, cu capetele 
plecate, de parcă se adunaseră să-i comemoreze pe cei pierduţi 
în atacul conjugat al ţânţarilor și-al lupilor. Stăvarii de pe 
munte și herghelia din vale, de la lac, dormeau același somn 
adânc. 

După cine știe cât timp, oamenii și caii se treziră parcă 
deodată, de foame. Nici oamenii, nici caii nu mâncaseră nimic 
preţ de câteva zile. Bătu și Zhang Jiyuan se străduiră să se 
ridice și fugiră la cea mai apropiată iurtă, unde băură pe 
săturate ceai rece și lapte acru, mâncară și ceva tocană, apoi 
adormiră la loc. Herghelia urcă înfometată pe mal și începu să 
mănânce cu poftă iarbă, dar în curând soarele le uscă nămolul 
de pe trup, iar ţânţarii se repeziră iar să înţepe fiecare locșor 
gol de pe pielea lor. Iarba de pe malul lacului fusese deja 
smulsă de vite, așa că, pentru a nu cădea morţi de foame și 
pentru a avea vlagă să scape din colții lupilor, caii urcară din 
nou dealul: acolo iarba era destulă, și începură să mănânce, 
îndurând în același timp atacurile nemiloase ale ţânţarilor. 

Cadrele de pe toată pășunea se adunară la iurta lui Bilge 
pentru ședință. Bătrânul spuse: 

— Norii de pe cer nu-s nici prea groși, nici prea subţiri. Nu 
prea văd semne de ploaie, nopţile sunt tot mai înăbușitoare, iar 


în câteva zile, țânţarii vor mânca hergheliile. La turme nu sunt 
destui oameni, deja a avut loc un accident cu o turmă de oi, așa 
că nu avem cum să mai trimitem oameni să-i schimbe pe 
stăvari, pentru ca aceștia să se mai odihnească. 

Bao Shungui și moș Bilge hotărâră să fie transferate cadre de 
la Direcţie care să se ducă să pască cirezile de vite, iar ciurdarii 
și cei eliberaţi parţial din funcţie să meargă cu caii, înlocuindu-i 
pe stăvarii tineri sau pe studenţi, pentru a face față perioadei 
foarte grele în care se aflau necontenit sub atacul ţânţarilor și 
al lupilor. 

Deși era obosit și slăbit până la limita rezistenţei, Zhang 
Jiyuan se împotrivi mai ceva ca un catâr încăpățânat, nevrând 
cu niciun chip să dezerteze din linia întâi. Ştia că, dacă trecea 
cu bine de perioada asta grea, de aici încolo va fi considerat un 
stăvar calificat în stepa mongolă, care va putea să aibă singur 
grijă de o herghelie. Chenzhen și Yangke făcură tot ce le stătu 
în putință să-l convingă, căci le-ar fi prins bine și lor să aibă 
lângă lup un stăvar atât de bun. 

După-amiaza, aerul era din ce în ce mai înăbușitor; de ploaie 
torențială nici nu se putea vorbi, dar nici măcar o ploaie mai 
mică nu se întrevedea. În stepă ploaia e ceva de dorit, dar și de 
temut. Dacă plouă tare, ţânţarii nu mai pot zbura, însă după 
ploaie aceștia puiesc și mai mult. Cei care supseseră sânge de 
lup erau tot mai mulţi, deci urmașii acestora n-aveau cum să fie 
lipsiți de curajul și de îndrăzneala lupilor. Stepa Elun se 
preschimbase dintr-odată în iadul pe pământ, iar Zhang Jiyuan 
se pregătea să coboare treptele infernului, așa că se afundă, o 
dată cu toţi marii stăvari, în lanurile de verdeață. 

Moș Bilge îi luă pe Bătu și pe Zhang Jiyuan și duseră caii 
undeva pe locurile mai nisipoase dinspre sud-vest, la vreo zece 
kilometri distanţă, unde iarba era rară, apa, pe sponci, dar și 
ţânţarii, mai puţini, între cai și frontieră era o zonă-tampon de 
aproape cincizeci de kilometri. Și celelalte trei herghelii ale 
brigăzii se orânduiseră după instrucţiunile lui Bilge, fiecare 
mutându-se din vechiul loc mai aproape de pășunile nisipoase 
dinspre sud-vest. 

Bătrânul îi spuse lui Zhang Jiyuan: 

— La început, nisipurile acestea erau pășuni numai bune ale 
stepei Elun, erau pâraie, bălți, creștea o iarbă grasă, foarte 
hrănitoare, animalelor le plăcea foarte mult. Nici nu era nevoie 


ca vitele sau oile să se ghiftuiască prea tare ca să pună pe ele 
un strat serios de grăsime. 

Apoi bătrânul privi către cer și spuse oftând: 

— Numai câţiva ani au trecut de atunci și s-a preschimbat în 
ceea ce vezi acum: n-a mai rămas nici măcar albia secată a 
pârâului, ci totul a fost înghiţit de nisipuri. 

Zhang Jiyuan întrebă: 

— Dar cum s-a putut întâmpla așa ceva? 

Bătrânul arătă către herghelii și zise: 

— Caii sunt cei care au distrus-o. Şi chinezii... Pe atunci, era 
la scurt timp după Eliberare. Nu prea erau așa de multe 
automobile, iar armatei îi trebuiau cai: în China era nevoie de 
cai pentru transport, în Manciuria, de asemenea, era nevoie de 
cai la cherestea, toată ţara avea nevoie de cai, pe care de unde 
îi iei? Firește, din stepa mongolă. Şi, ca să dea mai mulţi și mai 
buni, stepa Elun a trebuit să se conformeze directivelor venite 
de sus și să dea cele mai bune pășuni cailor, să le pască. Iar 
chinezii tot pe aceste pășuni veneau să-i aleagă, să-i încerce și 
să-i cumpere. Or, cu atâţia oameni și cai care s-au vânturat pe- 
aici, pășunea s-a transformat curând în loc viran, în manej. Cu 
sute de ani în urmă, nici împărații n-ar fi cutezat să facă pășuni 
de cai din aceste locuri. Pe când acum, caii s-au înmulţit în 
câţiva ani, însă locul s-a transformat în deșert. Acest loc nu mai 
are decât un lucru bun: sunt țânțari mai puţini și, în perioadele 
în care începe invazia, aici este un loc numai bun în care să se 
refugieze stăvarii cu hergheliile. Uliji însă a dat ordin ca nimeni 
să nu vină cu caii pe-aici decât în caz de necesitate. 

Voia să vadă în câţi ani se va reface pășunea. Cum anul 
acesta invazia e mare, e caz de necesitate, iar Uliji a aprobat 
mutarea în acest loc. 

Zhang Jiyuan spuse: 

— Tăicuţă, dar azi se fabrică multe mașini și tractoare, la 
război e nevoie numai de tancuri, în curând n-o să mai fie deloc 
militari călare, așa că de-acum înainte n-o să mai fie nevoie de 
așa mulţi cai. Atunci, pășunea n-o să se refacă? 

Bătrânul dădu din cap și spuse: 

— Da, dar înmulţirea oamenilor și a tractoarelor e o 
nenorocire și mai mare. Acum sunt tot mai presante pregătirile 
de război, pe pășune sunt organizate tot mai multe trupe de 
producţie și de construcţie, deja s-au stabilit. O să vină aici 


mase mari de oameni și grămezi de tractoare. 

Surprins, Zhang Jiyuan nu mai scoase o vorbă vreme 
îndelungată, căci sentimentele înalte pe care le nutrea el se 
duseseră pe apa sâmbetei. Nu s-ar fi gândit că trupele de 
construcţie despre care se zvonise vor veni într-adevăr, și încă 
așa de repede. 

Bătrânul mai spuse: 

— Înainte, cel mai mult ne temeam de agricultori, de 
combine și de incendieri, dar acum cel mai mult ne temem de 
tractoare. Cu câteva zile în urmă, Uliji i-a convocat pe toţi 
ciobanii bătrâni să scrie împreună o scrisoare pe care să o 
trimită la Administraţia Regiunii Autonome, cerând să nu se 
transforme stepa Elun în teren agricol. Nu se știe dacă a avut 
vreun rost sau nu. De câteva zile, Bao Shungui e bucuros de nu 
mai poate, zice că pe un spaţiu atât de vast și de gol să crească 
numai iarbă, nu și recolte, ar însemna că se face o mare risipă, 
și-i tot dă de dimineaţa până seara cu nu știu ce mare gr... 
grânar. 

În sinea lui, Zhang Jiyuan era nespus de supărat, gândindu-se 
că acele conflicte majore între cei care își duceau traiul în 
stepă și cultivatorii dinainte de era tractoarelor se vor încheia 
curând, iar modul de viaţă al celor care cultivă pământul în 
sud-estul Chinei va prevala asupra celui al păstorilor din nord- 
vest, pentru ca, în cele din urmă, să-i îngroape pe toţi furtunile 
de nisip venite din deșertul uriaș din nord-vest... 

La asfinţit, cele patru herghelii intrară în zona de deșert din 
Bayin Gaobi, unde pe o rază de câteva zeci de kilometri nu 
vedeai decât nisip umed, pe care crescuseră ici și colo smocuri 
rare de trestii, ciulini și plante otrăvitoare, mărăcini, toate de-a 
valma, dezordonate, cenușii. Toate acele buruieni creșteau 
năvalnic în perioadele cu ploaie, atât de mult creșteau, încât 
deveneau înspăimântătoare. Nu era absolut nimic frumos în tot 
peisajul acela, iar dacă dădea să iasă verdeaţa bună, mărăcinii 
o sufocau și o ofileau pe dată. După ce pășunea a fost distrusă, 
n-au mai crescut decât câteva fire, rare. 

Hergheliile se afundau încet-încet în tărâmul nisipos. Dacă 
nu mănâncă iarbă noaptea, caii nu pot pune pe ei grăsime, însă 
pe aici nici nu prea era iarbă pe care s-o poată mânca. În 
schimb, țânțari erau surprinzător de puţini - măcar așa caii se 
puteau odihni, și nici nu mai pierdeau atâta sânge. 


Bao Shungui și Uliji veniră și ei în galop. Moș Bilge le spuse: 

— Asta era singura soluție: noaptea să-i lăsăm să 
flămânzească, iar dimineaţa, când se luminează și cade rouă, 
să-i mânăm înapoi la pășune să mănânce, pentru ca apoi să-i 
asalteze iar ţânţarii, gonindu-i înapoi. Astfel, deși nu-i lăsăm să 
pună ceva grăsime la păstrare, măcar își păstrează vieţile. 

Bao Shungui răsuflă ușurat și zise: 

— Asta e cea mai bună soluţie pe care aţi găsit-o, și iată că 
până la urmă herghelia a găsit o poartă de scăpare. Zilele astea 
era să mă îmbolnăvesc de teamă. 

Dar Uliji rămase în continuare încruntat și spuse: 

— Eu mă temeam că lupii au venit aici să-i aștepte, că, dacă 
niște oameni s-au putut gândi la locul acesta, e imposibil ca 
tocmai lupii să nu se fi gândit. 

Dar Bao Shungui zise: 

— Eu am reușit să le aduc stăvarilor mai multe cartușe. Mă 
temeam că n-o să prea fie lupi, dar dacă or veni, cu atât mai 
bine. 

Zhang Jiyuan merse alături de cei trei șefi și urcă pe cel mai 
înalt platou al zonei, privind atent în toate părţile. Incă 
îngrijorat, moș Bilge spuse: 

— Anul acesta au fost ploi mari, iar vegetaţia rezistentă la 
secetă a crescut foarte mult, așa încât lupii se pot ascunde prin 
smocurile de verdeață, și atunci cu greu le mai poţi face faţă. 

Dar Bao Shungui zise: 

— Atunci, trebuie ca toţi stăvarii să urle cât pot de tare, să 
umble încoace și încolo, tropăind, și să lumineze cât mai mult 
cu lanternele. 

Bătrânul spuse: 

— Dacă herghelia stă la un loc și nu o ia razna, atunci 
armăsarii le pot ţine piept lupilor. 

Curând, veniră în urma lor și două căruţe trase de cai. 
Stăvarii își puseră două corturi pe cel mai înalt loc, făcură 
vatra, puseră ceai la fiert și mâncară carne de oaie cu tăiţei. 

Noaptea, pe locurile înalte ale zonei deșertice era cel mai 
umed și mai răcoare. Mai mult de jumătate dintre ţânţarii care 
veniseră cu herghelia fuseseră striviţi de cozile cailor. Cum nu 
mai erau alţi țânțari care să fi se alăture, herghelia ostenită 
după atâtea zile de chin își găsi, în sfârșit, liniștea. În lumina 
palidă a serii, caii mongoli se asemănau celor din sălbăticie, 


care stăteau cu urechile ciulite, atenţi la cel mai mic zgomot, 
fiind în cea mai mare alertă de război. Herghelia era asemenea 
unei armate de teren selecţionate după criteriul dezordinii 
minime, create de foamete în caz de calamitate: caii nu se 
repezeau după mâncare, nu le scădea apetitul, puteau ronţăi 
până și cele mai amare și mai spinoase ierburi și puteau băga 
în stomac orice fel de fibră, oricât de amară, care să-i ţină în 
viaţă. În timpul rondurilor de noapte, Zhang Jiyuan descoperi 
cum câţiva dintre cei mai aprigi armăsari și mai buni cai ai 
stăvarilor mâncau de-și rotunjeau burțile. 

În prima noapte, cu puţini țânțari și fără lupi, oamenii se 
putură odihni. Când se așeză rouă și țânţarii nu mai putură 
zbura, stăvarii mânară, punctuali, caii spre pășuni. Și cum caii 
sunt foarte legaţi de hrană, năvăliră ca niște lupi flămânzi spre 
locurile cu iarbă bună. Dar când începu să ardă soarele și ieșiră 
ţânţarii, caii se întoarseră singuri în zona de deșert. In a doua 
noapte, la fel; în cea de-a treia, Bao Shungui trimise pe cineva 
cu căruţa să le aducă două oi mari. La lăsarea serii, stăvarii 
care se odihniseră destul se adunară în jurul vetrei, unde se 
veseliră cu carne, băutură și cântece. Strigau și chiuiau de 
mama focului, bucurându-se de mâncare şi rachiu, dar în felul 
acesta speriau și puneau pe fugă lupii. În ultimul an, Zhang 
Jiyuan putea ţine tot mai mult la băutură, iar după ce se ameţea 
bine începea să cânte „cântece de pahar”, dându-și seama că în 
glasul lui avea ceva din urletele prelungi ale lupilor. 

A patra zi după-amiază, veni un mesager călare pe un cal iute 
din partea Direcţiei Pășunilor, înștiințându-i că două cadre ale 
trupelor de producţie veniseră pe pășunea cea nouă și că-i 
căutau pe Uliji și pe Bilge să le explice situaţia. Atunci, cei doi 
fură nevoiţi să se întoarcă la sediu, dar, înainte să plece, Bilge 
le spuse stăvarilor de trei ori să fie cu mare băgare de seamă. 

Însă cum plecară cei doi oameni cu autoritate, câţiva dintre 
stăvarii mai tineri își amintiră brusc de mândrele lor. Așa că, 
spre seară, doi stăvari mai tineri se duseră în galop ca vântul să 
„facă de pază” pe lângă fetișcanele care stăteau de veghe pe la 
iurte, altfel cine știe dacă ele ar fi rezistat toată noaptea. 

Herghelia mâncase ierburile acelea amare și tari, de nu mai 
rămăseseră decât tulpinile goale, iar caii care nu aveau cum să 
pască noaptea erau destul de neliniștiți. Armăsarii cei grozavi 
erau însă mai aprigi decât niște gardieni de închisoare, stând 


necontenit cu ochii pe membrii familiei lor: care îndrăznea să o 
ia către pășune era strigat imediat să se întoarcă. Și cum stătea 
herghelia pedepsită să îndure foamea, armăsarii erau nevoiţi să 
patruleze necontenit cu burta goală. 

Dar lupii, care în tot acest răstimp avuseseră răbdare, fură 
răzbiţi până la urmă de foame, mai ales că simţiseră mirosul de 
carne din ceaunul oamenilor, și atunci foamea devenise cu atât 
mai greu de îndurat. Și apoi, stând în locul ferit de țânțari, lupii 
prinseseră puteri, așteptând o ocazie bună pentru atac. Bătu se 
gândea că jumătate din haitele stepei Elun trebuie să se fi aflat 
la pândă chiar în jurul acelui loc nisipos, dar nu îndrăzneau să 
treacă la acţiune necugetat. Numeroșii stăvari erau pregătiţi în 
orice clipă, iar armăsarii brutali și îndrăzneţi se aflau de pază 
lângă herghelie. Erau chiar câţiva armăsari mai mari și mai 
sălbatici care nu găseau loc să se dezlănțuie și tot nechezau, 
dând din copite, amenințând haitele de lupi învăluite în 
întuneric. Cu toate acestea, cea mai mare slăbiciune a 
hergheliei mânate în pustie era aceea că nu era apărată de 
câini, căci oamenii stepei, până la urmă, nu-i învăţaseră pe 
dulăii care păzeau iurta și de care erau atât de atașați să 
devină gardieni ai hergheliilor. 

După cină, Bătu îl luă pe Zhang Jiyuan și merseră până 
departe de herghelii, prin locurile unde creșteau pâlcuri dese 
de iarbă, ca să caute urme de lupi. Dar, deși cei doi făcură un 
ocol mare, nu găsiră nicăieri urme proaspete de lup. Bătu se 
simţea cumva neliniștit - cu câteva zile în urmă, când patrulase 
prin locuri îndepărtate, văzuse umbrele a doi lupi, însă atunci 
când omul și calul se relaxează, lupii își maschează prezenţa. El 
știa că, înainte de a lansa atacul general, haita de lupi înadins 
pare să renunţe la obiectivul pe care îl vizează și se retrage o 
vreme, pentru ca astfel să păcălească o dată în plus oamenii și 
animalele. 

Și Zhang Jiyuan simţea o apăsare nedefinită din cauza unei 
astfel de liniști ce plutea peste locul unde erau caii. Cei doi se 
gândiră în același timp la vreme, așa că ridicară ochii în sus și 
priviră: în partea de apus nu se vedeau stele, cerul era înnorat, 
iar norii se abăteau înspre locul nisipos pe care se aflau ei. Cei 
doi dădură repede bice cailor și o luară degrabă înapoi. Bătu 
observă că încă un stăvar dispăruse dintre cei trei și, când îi 
întrebă pe cei mari, i se spuse că plecase la Direcţie să mai 


aducă niște baterii pentru lanterne. Alţii spuseră că s-ar fi dus 
să-l consulte un felcer. Atunci Bătu se înfurie: 

— Ştiu eu unde s-au dus! Dacă se întâmplă ceva în noaptea 
asta, cei care au dezertat de la post o să aibă serios de-a face 
cu cei de la Directie. 

Apoi, arătând către stăvari, spuse: 

— La noapte nimeni nu are voie să doarmă. Fiecare să-și ia 
cel mai bun cal și să stea de pază. Trebuie încercuită toată 
herghelia. Să nu lăsaţi caii să o ia către pășuni, căci în această 
noapte sigur vor veni lupii. 

Toţi stăvarii își adunară bateriile, noi sau vechi, îndesară câte 
cartușe aveau, își puseră pelerinele de ploaie, merseră degrabă 
la herghelie săși schimbe caii și se pregătiră de luptă. 

În prima parte a nopţii, se auziră strigăte peste deșert, iar 
razele lanternelor fură numeroase. Stăvarii și armăsarii cei 
neînfricaţi înconjurau herghelia cu mare grijă, iar caii cei mari 
păreau că simt răsuflarea lupilor, așa că făceau tot ce le stătea 
în putinţă să meargă mai spre margine ca să alcătuiască din 
trupurile lor un ţarc de apărare, pentru a lăsa în interiorul 
cercului, în siguranţă, iepele, caii mai mici și mânjii. Oricum, 
aceștia din urmă stăteau lipiţi de iepe. Lui Zhang Jiyuan i se 
părea că aude sutele și miile de inimi din herghelie bătând 
nebunește, la fel de repede cum tresălta și a lui. 

După miezul nopţii, un vânt furtunos fu urmat deodată din 
văzduh de un tunet crâncen, cu un bubuit asurzitor, iar în 
herghelie părea că explodase un depozit de muniţie. Intr-o 
clipă, pământul parcă începu sa se cutremure și toţi caii din 
cerc, mici sau mari, începură să alerge de colo-colo. Armăsarii 
se întoarseră imediat către interior și, ridicându-se pe 
picioarele dinapoi, de parcă se smintiseră, loveau crunt cu 
copitele dinainte către caii care dădeau să iasă din cerc 
speriaţi, cu inima cât un purice. Stăvarii strigau și ei ca scoși 
din minţi și tot plesneau din bici, ajutându-i pe armăsari să ţină 
strânsă ultima linie de apărare. Insă din cer mai veniră câteva 
tunete năprasnice, unul după altul, iar fulgerele semănau cu 
niște fibre nervoase care tresăreau spasmodic, întin zându-se 
către cai. Atunci herghelia se comportă ca un lac de acumu lare 
construit în vârful unui munte lovit de cutremur: se prăvăli tlin 
toate părţile și, într-o clipă, caii sparseră linia de încercuire a 
armăsa rilor și a stăvarilor, luând-o la sănătoasa ca niște 


nebuni. 

Trăsnetul îngrozitor acoperi strigătele oamenilor, nechezatul 
armăsarilor și sunetul împușcăturilor, iar strălucirea fulgerelor 
estompă razele lanternelor. În luminile care fulgerau în 
întuneric preţ de o clipă se văzură siluetele argintii ale lupilor 
care se repezeau asupra hergheliei din toate direcţiile. Toţi 
stăvarii, până la unul, se albiră la față de spaimă. Zhang Jiyuan 
strigă: 

— Lupii! Lupii! 

Vocea sa își schimbase tonalitatea. Nu mai văzuse niciodată 
un atac atât de bine închegat, de energic și de feroce, în 
mijlocul mâniei pe care Tengri o prăvălea de sus, cu tunete și 
fulgere care îi încurajau pe lupi. Era ca și cum haita se 
transformase în  escadronul cavalerilor  justiţiari care 
îndeplineau mandatul ceresc al lui Tengri, purtând război în 
numele dreptăţii, îndreptând căile în numele Cerului, 
răzbunându-se în numele stepei, aducând moartea în herghelii 
și măcelărindu-i pe cei întâi responsabili pentru distrugerea 
stepei: caii mongoli. 

Herghelia, speriată de moarte din cauza tunetelor, se trezea 
acum lovită și de atacul cumplit al lupilor, care venea din toate 
părţile. Orice urmă de spirit de comunitate pe care-o mai aveau 
se risipi de parcă nici n-ar fi fost, în ei rămânând doar un ultim 
instinct: acela de conservare, care-i mâna să fugă ca să-și scape 
vieţile. Oștenii înfrânți se prăvălesc precum muntele la vale, 
dar caii speriaţi erau mai mult decât niște oșteni învinși. Sub 
acoperirea sclipirilor orbitoare ale fulgerelor și întunericului 
nopţii, zburând ca niște săgeți, lupii se înfigeau chiar în 
mijlocul hergheliei care se destrăma și, întorcându-se, se 
repezeau la caii din jurul lor, împrăștiindu-i ca pe pleavă, 
aducându-i într-o dezordine și risipire care le conveneau de 
minune. 

Primul obiectiv al atacului lupilor erau mânjii mici, care nu 
mai auziseră în viaţa lor explozia asurzitoare a tunetului. Se 
speriaseră atât de tare, că rămăseseră încremeniţi ca niște 
căluţi de lemn. Lupii îi luară pe rând și, curând, îi uciseră pe 
toţi. În doar câteva minute, zăceau pe pământ vreo cincizeci de 
mânji morţi. Numai aceia mai curajoși și mai inteligenţi 
stătuseră lipiți de mamele lor, alergând ca nălucile. Cei care 
nu-și găsiseră mamele fugiseră repede lângă taţii lor cei aprigi, 


ţinându-se aproape de armăsarii cei mari și scăpând astfel ca 
prin urechile acului de mușcăturile lupilor. 

Zhang Jiyuan o căută degrabă pe „Alba-ca-Zăpada”, pe care o 
iubea atât de mult. Se temea că, albă fiind, poate fi zărită mai 
ușor în întu neric și poate da de necaz cu atât mai ușor. Fulgeră 
din nou și atunci zări doi armăsari mari care alergau să-i prindă 
pe cei trei lupi care se aflau lângă ea, dând aprig din copite și 
mușcând, mai feroce ca o fiară. Mânza se ţinea și ea foarte 
aproape de armăsari, ba chiar îndrăzni să le tragă câteva copite 
lupilor din jur. Lupii se bazează pe viteză, dar, dacă văd că nu 
se descurcă cu viteza, atunci dispar în întuneric, căutând un alt 
mânz naiv pe care să-l ucidă. Armăsarii începură să le cheme 
pe iepe, căci, într-o herghelie, în afară de ei, numai iepele care- 
și apărau puii mai dădeau dovadă de stăpânire de sine și de 
curaj. Cum auziră chemările soţilor, acestea alergară repede la 
ei, fără a renunţa să tot dea din copite ca să-și apere mânjii. Cei 
mai grozavi armăsari și cele mai neînfricate iepe cu mânjii lor 
veniră să consolideze linia frontului și să alcătuiască oștirea 
neamului lor, în cea mai năprasnică furtună cu tunete și 
fulgere, sub atacul îndârjit al lupilor. 

Cu toate acestea, grosul oștirii cailor se risipise, căci lupii 
cădeau precum obuzele, alcătuind o mare în care valurile 
groazei veneau unul după altul. Lupii războinici, înnebuniţi de 
foame, mustind de instincte ucigașe nici măcar nu-i mai luau în 
seamă pe stăvari: n-ai decât să aprinzi lanterna, raza ei nu e 
mai puternică decât fulgerele. Și cu tomakanul ce-o să faci? Că 
în întuneric nici n-ai cum să mă prinzi; de strigat poţi să strigi 
până-ţi vine rău, ba chiar să tragi și cu pușca, astfel de tunete 
bubuitoare înghit fără urmă toate aceste zgomote. Stăvarii 
rămăseseră fără posibilitate de apărare. Jumătate de ceas nici 
măcar om cu om n-avea să se mai poată înţelege. Bătu se 
străduia să le facă semne celorlalţi stăvari cu lanterna, strigând 
din toţi plămânii: 

— Lăsaţi sud-estul, adunaţi-vă și luaţi-vă după caii din nord- 
vest! Vedeţi să nu fugă spre graniţă! 

Atunci stăvarii își dădură seama și, întorcându-se, se repeziră 
către nord-vest. 

După ce trecură fulgerele și tunetele, stropi mari de ploaie 
începură să lovească pământul. De acum, mai toţi caii intraseră 
pe pășunile din jur, căci, loviți de ploaie, ţânţarilor le era greu 


să înceapă festinul acela sângeros. Tunetele se auzeau tot mai 
îndepărtat, fulgerele când luminau cerul, când îl lăsau în beznă. 
După o rafală puternică de vânt, Bătu văzu stelele strălucind pe 
cer. Atunci le strigă lui Zhang Jiyuan și altor câtorva stăvari din 
apropiere: 

— Prindeţi repede căpeteniile, repede de tot! Imediat vor 
ataca ţânţarii. 

Atunci stăvarii o luară la galop ca vântul, plesnind din bice. 

Venind din locurile în care nu erau țânțari, majoritatea 
stăvarilor nu-și puseseră pălăriile contra acestora, așa că se 
umplură de înțepăturile veninoase pe faţă, pe gât și pe braţe. 
Pleoapele stăvarilor se umflară, iar ochii li se vedeau ca niște 
linii. Obrajii li se „bucălară”, înroșindu-se de parcă ar fi avut 
febră, iar buzele li se îngroșară și parcă le palpitau de durere. 
Degetele li se îngroșară atât de mult, încât în curând aveau să 
nu mai poată ţină tomakanele. Caii stăvarilor nici nu mai 
ascultau comenzile stăpânilor: ba loveau din copite, ba mai 
mergeau trei pași și se opreau, lăsându-și capul în jos ca să-și 
aline rănile, apoi iarăși o luau la fugă contra vântului, ba uneori 
păreau gata să se prăvălească la pământ și să se rostogolească 
pentru a-și mai ușura puţin durerea și mâncărimile, fără să mai 
ţină seama de călăreţul din spinare. 

Nici oamenilor și nici cailor nu prea le mai ardea de lupte, 
căci intraseră în marea de țânțari care-i hărţuiau. Întreaga 
herghelie fugea mâncând pământul, scăpată de sub control, și 
chiar caii care se risipiseră prin alte zări se întoarseră deodată 
și acum se îndreptau către nord-vest. 

Roiurile de ţanţari înţepau ca smintite, hergheliile fugeau 
scoase din minţi, haitele de lupi ucideau frenetic. Cele patru 
năpaste - tunetele, vântul, ţânţarii și lupii - se adunau laolaltă 
pentru a izbi în hergheliile stepei Elun. Zhang Jiyuan avea din 
nou parte de nenorocirile pe care neamul stepei le avea de 
înfruntat, încasând în plin loviturile luptei amarnice pentru 
existenţă pe care oricărui altui agricultor i-ar fi fost imposibil 
să le îndure. Înţepăturile ţânţarilor mai aveau puţin și-l 
aduceau în pragul nebuniei, dar și al slăbiciunii. li trecu prin 
cap să întoarcă bidiviul și să se ducă înapoi în zona de deșert. 
Dar stăvarii mongoli sunt toţi, până la unul, bravi și neînfricaţi 
ca Genghis-Han, și niciunul dintre ei nu voia să dezerteze. Se 
repeziră înainte ca niște săgeți, ca niște lăcuste năvalnice: 


înainte, înainte, înainte. Asalturile de noapte sunt însă marele 
tabu al cavaleriei, căci pe un asemenea întuneric e ca și cum te- 
ai arunca cu capul înainte într-o mare prăpastie: de indata ce 
copita calului nimerește în vreo vizuină de șoarece sau de 
iepure, călăreţul poate cădea, lovindu-se, ori poate chiar să 
moară, strivit de cal în cădere. De supărare, Bătu era pământiu 
la faţă și tot plesnea calul, mânându-l și lovindu-l cu biciul în 
cap și pe unde mai apuca, așa încât dădu uitării toate 
înţepăturile ţânţarilor. Zhang Jiyuan fu îmbărbătat de această 
dezlănţuire de războinic neînfricat și năvăli și el înainte. 

Urmărind caii, Bătu strigă: 

— Împinge herghelia către vest! Acolo mai e o zonă de 
deșert! Gonește-i încolo! Gonește-i încolo! Dar nu cumva să-i 
lași să o ia spre drumul de apărare de la graniţă. 

Stăvarii începură să strige: „Hă! Hă! Hă!” Urletele pline de 
cura, se avântau cu ecou spre cer. Atunci Zhang Jiyuan auzi un 
tipat jalnic. Calul unuia dintre stăvari călcase într-o groapă și 
căzuse, aruncându-l din șa și dând cu el de pământ. Nu era 
nimeni care să descalece și să-l ajute, căci toţi stăvarii năvăleau 
înainte și nu încetiniră deloc. 

În schimb, caii care-i purtau pe oameni nu puteau ajunge 
nicicum din urmă herghelia mânată de înțepăturile veninoase 
ale ţânţarilor și de foamea nestăvilită a lupilor ucigași, așa 
încât stăvarii nu aveau cum sa îndrepte herghelia spre vest. Și 
ultima rază de speranţă dispăru, însă Bătu și ceilalţi stăvari nu 
renunţară și continuară să strige mai departe... 

Deodată, din spatele dealului din apropiere răzbătură o 
mulțime de raze de lumină. Atunci Bătu strigă cu putere: 

Au trimis oameni din tabără să ne ajute! 

Stăvarii începură să urle, cu toţii își aprinseră lanternele ca 
să indice direcţia în care o luaseră caii. Din spatele dealului 
urcă deodată un om călare, repezindu-se ca un tigru, strigând 
din toţi bojocii și măturând cu raza lanternei toată zona, tăind 
calea hergheliei ce fugea. Herghelia era din nou încercuită, dar 
de data aceasta era manată înapoi. Oamenii înadins îi 
împingeau unii într-alţn, făcându-i sa se lipească unul de altul, 
burtă lângă burtă, strivind astfel și ţânţarii dintre ei. 

Moș Bilge se afla în fruntea întăririlor, ca un bătrân șef de 
trib, în cel mai important moment, în cel mai important loc, 
manandu-i exact la timp, iar ceilalți erau ca o oaste de lupi 


aleasă pe sprânceană, condusă de regele însuși și dând buzna 
în altă haită de lupi. Haita se sperie de noile strigăte și raze de 
lumină, lupii părând chiar capabili sa discearnă strigătele lui 
Bilge, la care șeful lupilor se opri brusc și conduse haita în 
retragere. De-acum obiectivul lor era foarte precis: trebuiau să 
ajungă primii pe locul primului atac și să mănânce repede, 
pentru ca apoi să se facă nevăzuţi în adâncul muntelui. 

În fruntea a zece, cincisprezece ciobani, ciurdari și studenţi, 
Bao Shungui, Bilge și Uliji alături de stăvari adunaseră laolaltă 
herghelia, mânând-o degrabă către zona nisipoasă, dar 
trimițând și vreo doi oameni să se ocupe de stăvarul rănit. 
Chenzhen merse repede la Zhang Jiyuan ca să-l descoasă 
despre ce se întâmplase peste noapte și să-i spună că Bilge și 
Uliji fuseseră convinși că se întâmplase ceva cu herghelia, așa 
încât începuseră să adune oamenii pentru întăriri încă dinainte 
de a se lumina de ziuă. Răsuflând ceva mai ușurat, Zhang 
Jiyuan spuse: 

— Mare primejdie, puteau să piară toţi caii. 

Când ajunseră la platourile nisipoase, cerul se albise. Toţi 
caii risipiţi se întorseseră acum la un loc, însă pierderile 
hergheliei erau dezastruoase. După o numărătoare atentă, 
văzură că fuseseră uciși cinci sau șase cai dintre cei slăbănogi, 
bătrâni, bolnavi sau betegi. Dintre cei care de-abia împliniseră 
doi ani muriseră vreo doisprezece sau treisprezece. Manjn cei 
mici fuseseră cei mai afectaţi: să fi fost cincizeci sau șaizeci 
sfâșiaţi. În total, pieriseră peste șaptezeci de cai. Într-o 
asemenea nenorocire cu tunete, trăsnete, furtună și țânțari, 
toate puteau fi socotite părtașe la măcel, însă principalul 
criminal, cel care ţinuse jungherul, era tot lupul. 

Bao Shungui inspectă călare toate locurile pe care erau 
risipite cadavrele cailor și de mânie înjura mereu: 

De nu știu când vă tot spun că cel mai important lucru este 
să eliminăm lupii, dar voi nu m-aţi susţinut. Ei bine, uite că 
acum a venit vremea să plătiţi. Asta e pedeapsa voastră. De 
acum înainte, cine le mai ia partea lupilor va fi eliberat din 
funcţie și trimis la reeducare, să plătească pentru toate 
pierderile. 

Moș Bilge stătea cu mâinile împreunate și privea 
deznădăjduit spre cerul albastru, cu buzele tremurându-i ușor. 
Chenzhen și Zhang Jiyuan aveau impresia că bătrânul zice 


ceva. Atunci Chenzhen îi spuse încet lui Zhang Jiyuan: 

— E mult prea greu să controlezi stepa și, în cele din urmă, 
cei care susţin cauza stepei vor fi consideraţi țapi ispășitori... 

Atunci Zhang Jiyuan se apropie grabnic de Bao Shungui și 
zise: 

Nu este omenește posibil să faci față unei nenorociri atât de 
mari. După mine, pierderile suferite sunt încă destul de mici. 
Nu știm dacă comunele de la frontieră au avut pierderi mult 
mai mari. Și încă acum au mai rămas în viaţă armăsari, cai, 
iepe, ba chiar și o bună parte dintre caii mici și mânji. Toţi 
stăvarii, până la unul, au făcut tot ce le a stat în putinţă, ba 
chiar a fost și cineva rănit, însă absolut nimeni nu a părăsit 
postul la nevoie. Crezi că le-a fost ușor? Noroc că taica Bilge și 
Uliji i-au organizat pe toţi cum nu se putea mai bine și la timp, 
căci, dacă nu aduceau aici toţi stăvarii cu hergheliile lor acum 
cinci zile, s-ar fi zis cu caii... 

Lamzab spuse: 

— Așa e, dacă n-ar fi fost Bilge și Uliji, herghelia ar fi fost 
demult dincolo de limita judeţului, dar și dincolo de frontieră. 
Apoi, după ce s-ar fi sfârșit întreaga dandana și m-aș fi pomenit 
fără cai, am fi fost buni de pușcărie toţi stăvarii, iar tu n-ai mai 
fi rămas șef. 

Bătu zise și el: 

— În fiecare an se pierd o mare parte dintre mânji. Acum nici 
n-au pierit așa de mulţi. De acum ar trebui ca noi, stăvarii, să 
fim și mai cu luare-aminte, dar, dacă stai să socotești pe 
întregul an, s-ar putea sa avem pierderi mai mici decât în alţi 
ani, adică să nu ne lipsească chiar așa de mulţi. 

Dar Bao Shungui răcni o dată: 

Orice aţi spune voi, atât de mulţi cai au căzut răpuși de lupi. 
Oricât de grozavi ar fi ţânţarii, pot să ucidă un cal? Dacă i-am fi 
exterminat pe lupi mai din timp, s-ar mai fi întâmplat o 
asemenea nenorocire? Zilele astea sunt comandanţi ai trupelor 
prin teritoriu. Dacă ar vedea atât de mulţi cai uciși, cu 
siguranţă m-ar elibera din funcţie. Haitele de lupi sunt ceva de 
speriat. De-acum trebuie să înteţim vânătoarea de lupi, altfel, 
dacă lupii nu sunt stârpiţi până la unul, oamenii și animalele 
nu-și vor mai găsi liniștea în veci! Aici trebuie să intre o trupă 
adevărată de soldaţi. Dacă voi nu vreţi să-i omorâţi, atunci voi 
chema trupele din construcţii și din producţie să vină să-i 


prindă. Ei au destule camioane, jeepuri și mitraliere. 

Stăvarii se duseră fiecare să se îngrijească de cadavre. 
Feţele lor erau însă abătute. Câţiva stăvari luară două căruţe 
ușoare și încărcară în ele mânjii întregi, nehărtăniţi, apoi 
ciobanii duseră trupurile până la tabără, împărțindu-le 
oamenilor. Cadavrele hărtănite fură lăsate acolo, în deșert. În 
vara aceea călduroasă, sub urgia ţânţarilor, lupii trebuind 


Capitolul 30 


Îngroziţi, feccioeltocepursăel tremure *0 "? F* de 

Chenzhen simţi un fior îjinimZriT ST'I va mai fi o dată 
viitoare? „' '*” D * vutoare oare în anul 494, regele Xiao Wen din 
Wei își strânse nobilii și cărturarii, precum și ofițerii, mai luă o 
armată de vreo două sute de mii de oșteni din neamul xianbei și 
merse de la Pingeheng la Luoyang. Dar, socotind rudele și 
sclavii, erau nu mai putin de un milion de oameni. 

Chinezii care trăiau pe valea Fluviului Galben în vremea 
dinastiilor Sui și Tang proveneau, de fapt, din amestecul unor 
neamuri numeroase, dar destul de înapoiate, ce veneau din cele 
șaisprezece regate din nord și vest, cu chinezii. 

Fan Wenlan, Istoria Chinei pe scurt în Spusele maestrului 
Zhu Xi scrie: „Dinastia Tang se trăgea din triburile dinspre est 
și nord, astfel că lipsa etichetei de la palat nu era considerată 
ceva ciudat. “ 

Chen Yinke, Istorisirea cronicilor dinastiei Tang 

O PLOAIE RĂCOROASĂ DE TOAMNĂ puse capăt scurtei veri 
de pe platourile înalte ale stepei Mongoliei Interioare, dar 
îngheţă ţânţarii sângeroși ca niște lupi. Chenzhen privea dus pe 
gânduri spre stepa Elun, care își recăpătase liniștea, înțelegând 
motivul pentru care și ţânţarii, și lupii fuseseră atât de 
înnebuniţi: vara în stepă e foarte scurtă, toamna e și mai 
trecătoare și, cum trece și aceasta, începe iarna cea lungă, care 
dureaza mai mult de jumătate de an. Acesta era anotimpul în 
care mureau jivinele care nu puteau hiberna, până și dintre 
ţânţarii care se strecurau în vizuinile marmotelor mureau mai 
bine de jumătate. Dacă lupii nu puneau pe ei un strat bun de 
grăsime și blană groasă, nu mai aveau cum să iasă din iarnă, 
căci în gerul năprasnic piereau majoritatea lupilor slabi, 
bătrâni, bolnavi sau răniţi. De aceea, ţânţarii trebuiau să profite 
din plin de acest anotimp al creșterii, să sugă sânge până nu 
mai puteau, să se agaţe cu toate puterile de viaţă și să atace ca 
smintiții. Lupii trebuiau să se lupte pentru hrană mai abitir, 
tocmai pentru a putea trece prin iarnă și pentru a putea 
supravieţui foametei din primăvară și luptelor sângeroase. 

Din mânzui mort care îi revenise iurtei lui Chenzhen 
rămăseseră doua pulpe și organele, care deja începuseră să 
miroasă. Lupul avea parte de o perioadă în care era bine 
îngrijit și hrănit, ghiftuit de-a dreptul, iar carnea care rămăsese 


era suficientă pentru alte câteva zile. Nasul n spunea că în iurtă 
mai este hrană. De aceea, câteva zile fu oarte vesel. Lupului îi 
plăceau carnea și sângele proaspete, dar nu refuza nici carnea 
stricată, ba chiar dădea cu mare poftă pe gât viermișorn care 
creșteau în ea. Până și Gao Jianzhong zicea: 

— În curând, lupul va deveni lada de gunoi a iurtei noastre; o 
mare parte din gunoi va putea intra binișor în stomacul lupului. 

Cel mai tare îl uimea pe Chenzhen faptul că oricât de 
împuţite, de stricate, de murdare ar fi fost resturile de mâncare 
care se duceau în stomacul lupului, acesta nu se îmbolnăvea. 
Rezistenţa lui la ger și a arșiţa, la foame și la sete, la mirosuri 
și la putreziciune, precum și la toţi microbii îi umplea pe 
Chenzhen și pe Yangke de o admiraţie nesfârșita. Toate aceste 
specii care fuseseră selecţionate în mii de ani de luptă aprigă 
pentru existenţă erau de-a dreptul impresionante. Pacat însă ca 
Darwin nu venise niciodată în stepa Elun din Mongolia 
Interioara, căci cu siguranţă ar fi fost fascinat de lupul de stepă 
și ar fi adăugat un capitol consistent la lucrarea lui. 

Puiul crc'tea din ce în ce mai mult și, cu cât se făcea mai 
mare, cu atât era mai arătos și mai semet, ajungând să arate ca 
un lup de stepă foarte prezentabil. Chenzhen îi schimbase 
lanțul cu unul mai lung. 

Se gândea chiar să-i pună alt nume, adică să-l strige de acum 
„lupu' 

mare". El însă se învățase cu chemarea „lupu' mic" și, cum îl 
auzea pe Chenzhen strigându-l, îndată venea bucuros și se 
gudura afectuos pe lângă el, lingându-i mâna și sărind pe el, 
apoi se culca pe pamant și se punea cu burta în sus ca să-l 
scarpine. Dacă îl striga „lupu' mare nici nu se uita la el, ci 
privea distrat în stânga și-n dreapta la te miri ce, gândindu-se 
că strigă pe „altcineva”. Chenzhen spuse râzând: 

— Nu ești un lup prostuţ... Ce crezi, că o să-ţi zic „lupu' mic 
până la adânci bătrâneţi? 

Lupul scotea limba pe jumătate și gâfâia, parcă râzând. 

Chenzhen era căzut în admiraţie pentru fiecare parte a 
trupului lupului, dar în ultimul timp se jucase mai ales cu 
urechile lui. Perechea aceea de urechi de lup drepte, lungi și 
îndreptate în sus, puternice și curate, întregi și sensibile erau 
cele care crescuseră primele, ajungând până la mărimea celor 
ale unui lup în toată regula. Acesta era motivul pentru care 


avea tot mai bine dezvoltată conștiința de sine. De cate ori se 
ducea Chenzhen lângă cercul lui și se așeza turcește pe jos, 
vrând să se joace cu urechile lupului, părea că acesta punea 
niște condiţii pe care le adusese cu el de acolo, din lumea lui: 
mai întâi trebuia să-l scarpine la baza urechilor și pe grumaz 
până ce se sătura și începea sa tremure de plăcere, abia apoi îl 
lăsa să se joace cu urechile. Lui Chenzhen îi plăcea să i le- 
ndoaie pe dos, căci, cum le dădea drumul, acestea se îndreptau 
la loc cu un pufăit. Dacă făcea acest lucru cu ambele urechi, 
atunci când le dădea drumul ele nu reveneau deodată, ci una 
ramanea în urmă, îndreptându-se o clipă mai târziu. Astfel 
scoteau două pufnete, făcându-l uneori pe lup să rămână puţin 
surprins, de parcă auzea ceva ciudat, vreun zgomot vrăjmaș. 

Cele două urechi care impuneau respect trezeau invidie, 
gelozie, ba chiar dușmănie în ceilalți câini, cu excepţia lui 
Erlang. Chenzhen nu știa dacă nu cumva acele cartilagii din 
urechile câinilor și ale lupilor conferă și „prestanţă”. Urechile 
strămoșilor câinilor fuseseră la fel de drepte și de ferme ca ale 
lupilor. Poate că mai apoi, când câinii au ajuns să fie 
domesticiţi de oameni, urechile li s-au mai pleoștit, jumătate 
din pavilion a acoperit cavitatea, iar auzul n-a mai fost atât de 
fin ca al lupului. Ori poate că oamenilor din vremurile străvechi 
nu le plăcuse natura sălbatică a câinelui, așa că au început să-i 
mai taie din urechi și așa s-a ajuns ca, în decursul timpului, 
urechile câinilor să se micșoreze, cartilagiul să se mai înmoaie, 
iar prestanţa să se risipească, pentru ca, în final, câinele să 
devină supusul umil al omului. Şi stăvarii trebuiau să 
ciuntească pe vremuri urechile cailor când îi îmblânzeau. Mai 
întâi le plecau capetele, și abia apoi se puteau pregăti să-i 
încalece. Şi nevestelor de chiaburi le plăcea să cresteze 
urechile servitoarelor lor. De obicei, servitoarele și lacheii cu 
urechile crestate erau însemnați pe vecie. 

Urechile puiului de lup îl făcuseră pe Chenzhen să descopere 
că între urechi și statutul social există o strânsă legătură. Spre 
exemplu, cotropitorilor le plăcea să cresteze urechile celor 
cotropiţi, care la rândul lor puteau să le cresteze urechile celor 
mai slabi decât ei. Popoarele nomade obișnuiau să taie urechile 
bivolilor, cailor, oilor și câinilor sălbatici, pentru a se 
„înstăpâni” peste ei și, astfel, a-i supune. Mai apoi, neamurile 
nomade neînfricate au folosit acest experiment reușit cu alte 


triburi nomade, crestându-le urechile celor pe care îi cucereau. 
Cei aflaţi în vârful ierarhiei conducătoare le crestau urechile 
celor inferiori. De aici, lumea s-a împărțit în „păstori” și „turme 
de oi”. Bunăoară, în vreme ce Liu Beit? era „păstorul din Xu”, 
oamenii de rând se numeau „oile din Xu”. 

În lumea aceasta, primii oameni cărora li s-au crestat 
urechile de către cei care l-au luat în stăpânire au fost 
agricultori. Până în ziua de azi, ceea ce caută cu disperare 
mulţi oameni și grupuri este tocmai „înstăpânirea”. Acest 
cuvânt încă există în dicționarele neamului han: este 
moștenirea pe care înaintașii le-au lăsat-o nepoților și 
strănepoţilor, de aceea de la dinastia Song de Nord încoace 
neamul han a avut necontenit pe cineva care să se 
înstăpânească. Acum litera mai există, dar spiritul ei s-a 
pierdut. Poporul de acum nu trebuie să meargă să cucerească 
și să asuprească alte neamuri, dar, lipsiţi de spiritul neînfricat 
al stăpânitorilor, oamenii nu mai sunt în stare să fie propriii 
stăpâni. 

În ultimele zile, Chenzhen vedea tot mai des jeepurile 
trupelor care ridicau praful în văzduh și se simţea foarte 
abătut. El era din 

1 Fondatorul statului Han în timpul perioadei „celor Trei 
Regate”. 

Primul, și poate ultimul, val de chinezi care aveau ocazia să 
traiasca printre nomazii stepei Mongoliei Interioare din 
apropierea frontierei și să-i observe la faţa locului. Nu era 
vreun ziarist superficial, amator de interviuri, ci avea un statut 
cu care într-adevăr se putea mândri, cioban nomad, primitiv, în 
stepă. Totodată, avea un punct de observaţie care nu putea 
decât să-l bucure: pășunile Elunului, ascunse în creierii stepei 
mongole, pe care vieţuiau încă mari haite de lupi. Şi pe 
deasupra mai creștea și un pui de lup pe care îl furase cu mâna 
lui din vizuină. Ceea ce observa și gândea putea fi așezat de 
acum în străfundul sufletului, și nici cel mai mic amănunt nu 
putea fi dat uitării. În viitor, el va putea povesti, iar și iar, 
prietenilor și rudelor care vor dori să-l asculte, fără să se 
oprească, până în ziua în care va părăsi această lume. Chinezii, 
urmașii lui Yan Di și Huang Dil, au părăsit de prea mult timp 
stepele, viaţa străveche și primitivă a nomazilor, care în curând 


16 împărați legendari, strămoșii chinezilor. 


avea să se sfârșească, iar chinezii nu se vor mai putea întoarce 
în locurile originare ale străbunilor lor, pentru ca astfel să-i 
omagieze. _ 

Chenzhen mângâia urechile lupului demult timp. li plăcea 
perechea aceasta de urechi și pentru că fuseseră singurele pe 
care le văzuse rămânând intacte în ultimul an. Căci, în ultimii 
doi ani, toate urechile lupilor pe care-i văzuse, vii, morţi sau 
jupuiţi, erau ciuntite, fără excepţie. Unele aveau zimţi ca 
timbrele, altora le lipseau vârfurile; unele erau rupte și făcute 
franjuri, altele erau despicate în două sau trei; la unii lupi o 
ureche era mai lungă și cealaltă mai scurtă, la alţii erau pur și 
simplu smulse din rădăcină. Cu cât erau lupii mai bătrâni și mai 
răi, cu atât erau mai „urâţi”, și oricât s-ar fi gândit, Chenzhen 
nu-și putea aminti de o pereche de urechi în toată regula, adică 
întregi, drepte, cu părul acela moale în vârf, așa cum trebuia să 
fie. Dar brusc își dădu seama că în stepa aceea atât de 
ciopârţită, poate că așa trebuiau să fie și urechile în toată 
regula - ciopârţite. 

Atunci urechile acestea întregi și drepte ale puiului de lup nu 
mai erau „în toată regula”? În sufletul lui Chenzhen apăru o 
umbră de tristeţe. Își dădu seama dintr-odată că tocmai această 
calitate a puiului de lup, de a avea urechile „întregi și intacte”, 
era, de fapt, marele lui defect. Fiind un oștean al stepei, toată 
libertatea și curajul lui veneau din lupta aprigă, pe viaţă și pe 
moarte, cu armăsarii feroce, cu câinii de vanatoare din stepă, 
atât de cruzi, cu lupii haitelor străine și cu vânători. Or un lup 
netrecut prin ciur și dârmon, care se prezintă ţanţoș cu 
urechile lui frumușele și bine înfipte la locul lor, se mai putea 
oare considera lup adevărat? Atunci își dădu seama Chenzhen 
de propria nerozie ș. Cruzime, căci el fusese cel care-l lipsise 
pe lup de viaţa de uptator neînfricat al stepei, preschimbându-l 
într-un animal ce avea urechi de lup, dar nu și viață de lup, 
care trăia ca un ocnaș, mai rău decât câinii. 

Să-i dea drumul pe furiș? Să-l lase să se întoarcă în sânul 
stepei aspre și libere, redându-i viaţa lui de lup? Dar Chenzhen 
n-ar fi avut inima sa facă așa ceva. De când îi retezase cu 
cleștele vârfurile celor patru colţi, lupul își pierduse pur și 
simplu armele cu care putea supravieţui, n stepă. Cei patru 
colţi ascuţiţi se transformaseră acum în niște dinţi bonţi, 
rotunjiţi, scurți și groși, ca patru boabe de fasole stând rept. 


Erau mai slabi decât ai câinilor. Ceea ce-l îndurera și mai tare 
pe Chenzhen era faptul că, atunci când îi tăiase colții cu 
cleștele, deși fusese cat se poate de atent, nu îi afectase cu 
nimic canalul rădăcinii, dar u făcuse o crăpătură ușoară care se 
dusese până la rădăcina dintelui. 

Upa o vreme, Chenzhen observă că acel dinte se infectase, 
înnegnndu-se la culoare precum dinţii bolnavi ai lupilor bătrâni. 
De atunci, e cate ori vedea dintele acela negru, simţea o durere 
în inimă, căci, ' poate, în mai puţin de un an acel dinte avea să-i 
cadă. Pentru lupul de stepă colții sunt ca și rădăcina vieţii, dacă 
n-ar mai fi rămas decât cu trei înţi bonţi ar fi avut probleme 
până și cu mâncarea tocată, ce să mai spunem despre vânarea 
și sfâșierea animalelor sălbatice. 

În decursul timpului, Chenzhen își dădea seama tot mai clar 
de gravele consecinţe ale actului său pripit și nătâng: nu va mai 
putea niciodată să-i dea drumul lupului, nu va mai avea ocazia 
să meargă în mima stepei să-și vadă prietenul, pe „lupu' mic”. 
Acel vis romantic al lui Chenzhen fusese nimicit de cruda 
operaţie pe care o făcuse. 

1 otodată, fusese nimicită libertatea acelui lup atât de 
deosebit și de rumos. Ba mai mult, lupul care stătuse legat atât 
timp nu avea niciun pic de experienţă de război, iar dacă 
haitele din Elun l-ar fi luat drept un „venetic”, atunci cu 
siguranţă l-ar fi rupt în bucăţi. Îl chinuia grozav conștiința și se 
învinuia că nu-i dăduse drumul în noaptea aceea în care îl 
chemase mama lui, cu o lună și ceva în urmă. Chenzhen simţea 
că nu este un cercetător calificat și raţional, căci de multe ori 
iluziile și sentimentele îl împingeau să urască din tot sufletul 
„cercetarea științifică”. Puiul de lup nu era un hamster alb pe 
care să-l diseci la orele de biologie, ci era prietenul și dascălul 
său. 

Toţi oamenii de pe pășune așteptau cu sufletul la gură și cu 
minţile rătăcite să vadă ce-o să se întâmple atunci când vor 
veni trupele de producţie și de construcţie. Dar iată că 
scrisoarea semnata de Bilge, Uliji și ceilalți bătrâni avu un rol 
însemnat, căci armata hotan ca stepa Elun va rămâne pășune - 
pășunea Elun Buligi - și va 1 a ocata pentru zootehnie, așa că 
pe ea se va desfășura păstoritul, dar și agricultura pe când 
celelalte pășuni și comune se vor axa pe agricultura, devenind 
ferme agricole, iar locul acela din care proveneau vestiţii cai de 


Wuzhumugin, valea râului Mânzului, se va transforma în ogor. 
Numai o mică bucată de pământ va fi jumătate pășune, 
jumătate ogor. 

Măreaţa hotărâre a armatei ajunse, în sfârșit, și în vechea 
stepa Elun. Ideea generală era să se termine cât mai repede cu 
modelul de producţie nomad și primitiv care se perpetua în 
stepă de atâtea mu de ani și să se realizeze o sedentarizare pe 
scară largă. Armata va aduce fonduri suficiente, aparatură și 
ingineri care să le construiască oamenilor locuinţe din 
cărămidă și grajduri stabile din beton, sa pompeze apă din 
pământ, să construiască drumuri, școli, spitale, oficii poșta e, 
săli de adunare, magazine, cinematografe și așa mai departe. 
Mai era nevoie de o porțiune mare de pământ pe care să se 
semene fan și cereale, furaje și legume. Trebuia să se 
implementeze recoltarea mecanizata, brigada de transport și 
staţia de tractoare. Trebuia eradicata ameninţarea lupilor, a 
bolilor, a insectelor și-a șobolanilor. Trebuiau sa fie mărite 
capacităţile pentru a rezista mai bine calamităţilor albe, negre, 
a secetei, a focului și a ţânţarilor. Să se facă astfel încât 
mongolii, care de mii de ani își duceau traiul în condiţii extrem 
de grele, sa acceada treptat la privilegiile traiului sedentar. 

Toţi studenţii, păstorii tineri, destul de multe femei și copiii 
abia așteptau să vină trupele acelea, nerăbdători să vadă 
realizate mai curând toate minunăţiile acelea despre care le 
vorbiseră cadrele militare și Bao Shungui. In schimb, numeroși 
păstori bătrâni și oamenii ceva mai copţi taceau mâlc. 
Chenzhen se duse să-l întrebe pe mos Bilge ce părere are. 
Acesta îi spuse oftând: 

— Mongolii demult își doreau să poată duce copiii la scoală, 
iar dacă au nevoie de doctor, să nu mai fie nevoie să se târască 
în căruţă pana la oraș, căci, cum în Elun nu sunt spitale, foarte 
mulți oameni mor cu zile. Dar cu stepa cum rămâne? Stepa e 
prea mică, iar acum animalele s-au înmulţit foarte mult. Stepa e 
ca un car cu roți de lemn, tras de boi: poate duce câţiva omeni 
și niște animale, acolo! Dar dacă vine atâta amar de lume cu 
mașinării, atunci stepa se răstoarnă. Şi când se va răsturnă 
stepa, voi, studenţii, vă veţi întoarce acasă, dar cu noi cum 
rămâne? 

Pe Chenzhen îl interesa cel mai mult ce-o să se aleagă de 
lupi. Cum au venit agricultorii, au ucis toate lebedele, gâștele și 


ratele sălbatice ca sa e manance carnea, iar cele care au scăpat 
și-au luat demult zborul de-acolo. Lupul de stepă însă nu e 
pasăre călătoare. Haitele de lupi care au trăit vreme de 
generaţii în stepa Elun vor fi exterminate sau vor fi alungate 
din patria lor? Pe înălțimile din afara Mongoliei, unde verdeata 
e pe sponci și oamenii cu animalele lor sunt rari, lupii 
înfometați sunt cu mult mai haini decât cei prosperi din Elun. O 
dată ajunși acolo, aceștia din urmă se vor transforma în 
„veneticii” asupra cărora să-și verse mânia cei din partea 
locului. Chenzhen nu s-ar fi gândit că el însuși va apuca să vadă 
atât de curând sfârșitul lupilor din stepa, când el tocmai își 
începuse observaţiile și cercetările asupra acestora. R 

Era aproape de lăsarea serii. Yangke mână turma până 
undeva la doar un kilometru și ceva depărtare de tabără, de 
acolo îndreptând-o spre propria iurtă. Apoi o lăsă în urmă și se 
duse acasă să bea putină apa. Cum în curând se vor muta de pe 
pășunile acelea, putea lăsa oile să ronţăie iarba cea nouă, 
răsărită în apropierea taberei. 

Yangke dădu pe gât două castroane mari de ceai rece, apoi îi 
spuse lui Chenzhen: 

7 Cul *; ar dat Prin caP ca dacă se spunea că vine armata, 
chiar o sa vina. În vreme de pace, activităţile militare îmi 
displac cel mai mult. De-abia am scăpat de armata de producţie 
și construcţie din Heilongjiang, că mă pomenesc cu armata din 
Mongolia Interioara. Ce-o să se aleagă până la urmă din stepa 
Elun? Nu-mi pot da seama, oricât m-aș gândi, dar trebuie să 
facem tot posibilul să ne dumirim cat mai degrabă în legătură 
cu soarta lupilor de stepa... 

Cei doi vorbeau când un cal iute veni pe drumul carelor, 
ridicând în urma lui un nor galben de praf de un metru 
înălțime. Chenzhen ș, Yangke se uitară și își dădură seama că 
era Zhang Jiyuan, care se întorcea la iurtă să se odihnească. 
Zhang Jiyuan arăta într-adevăr ca un mare stăvar din stepă. 
Avea cai iuți și mulţi, călărea cu mare siguranţa și îndrăzneală, 
nu cruța puterea calului și nu făcea nimic ca sa acopere cumva 
tăria aceea și forța de care dădea dovadă. Gao Jianzhong afișa 
un zâmbet maliţios și spuse: , 

— Poftim, ia uite cum a scos el în prag codanele de la cateva 
iurte. Se uită la el ca niște iepe care ar fi în stare să vină trap- 
galop până la ușa lui. 


Cum descălecă, spuse: 

— Ia veniţi repede încoace să vedeţi ce v-am adus. 

Dezlegă de la șa un sac mare de pânză, plin doldora, dar 
înăuntru părea să fie mai degrabă o vietate, căci mișcă de 
câteva ori. 

Yangke luă sacul, îl pipăi puţin, apoi spuse râzând. 

— Te pomenești că ai mai prins vreun lup și te-ai gândit sa l-l 
aduci ăstuia, să aibă și el un prieten? 

Dar Zhang Jiyuan spuse: 

— De unde să iei pui de lup așa de mici acum? Uită-te mai 
bine. 

Dar ai grijă, să nu-l lași să scape. 

Yangke dezlegă puţin sacul și mai întâi văzu niște urechi 
mari. Atunci băgă mâna, apucă și trase afară jivina. Un iepure 
mare de stepa se zbătea și se răsucea în mâna lui Yangke. 
Blana lui de toamna, cu dungi galbene și cenușii strălucea 
foarte tare, dar nu era mai mare decât un motan de casă; 
cântărit din ochi, nu putea să aibă mai mult de trei kilograme. 

Zhang Jiyuan legă calul și zise: 

— În seara asta mâncăm carne de iepure în sos de soia, ca ni 
s-o 1 acrit de atâta carne de oaie. 

Dar nici nu termină ce avea de spus, că în lupul care nu era 
prea departe de locul în care stăteau ei se treziră instinctele 
sălbatice - se tot repezea la iepure, ca turbat. Dacă n-ar fi fost 
lanțul cu care era legat mai mult ca sigur ar fi venit și l-ar fi 
apucat în dinţi. Așa însă, după ce’ sarea puţin, cat îl lăsa lanţul, 
cădea pe pământ cu un bufnet. Dar după o astfel de rostogolire 
se ridica repede și dădea ca apucatul din lăbuţe, zgâriind aerul, 
iar limba îi ieșea de un cot de sugrumat ce era cu zgarda. Din 
ochi îi izbucneau cruzimea și pofta de a ucide. Cum ar mai fi 
înghiţit el dintr-o îmbucătură iepuroiul acela... 

Camn recunoscură vietatea care alerga nemaipomenit de 
repede și era tare greu de prins. Atunci se adunară toți acolo şi- 
l mirosiră curioși, dar niciunul n-ar fi îndrăznit să-l ia. 

A Yangke se uită la figu™ lac*mă a lupului și, ridicând 
iepurele, făcu caţiva pași spre el, legănându-i-l în faţă. Cum 
atinse cu labele piciorul iepurelui, lupul deveni de o sălbăticie 
cruntă, dându-și pe faţă dorinţa e a ucide. Setea de sânge îi 
umpluse gura, se lingea necontenit pe bot, iar din ochii cu 
pupile negre slobozea săgeți otrăvitoare nevăzute, cumplite; 


Când iepurele reveni lângă Yangke, lupul privi plin de ură toţi 
câinii și oamenii, moment în care graniţele dintre om și lup se 
definitivară, iar din prietenia și sentimentalismul ultimelor luni 
se alese praful. În ochii lupului, Chenzhen, Yangke și cel mai 
iubit dintre toţi ai casei, Erlang, deveniră deodată dușmanii lui 
de moarte. 

Yangke se sperie și se dădu înapoi trei pași, fără să-și dea 
seama. Apoi, când își mai veni în fire, zise: 

— Eu am o propunere: puiul de lup a crescut așa demult, și 
încă nici n-a apucat să ucidă singur vreo vietate, așa că ar 
trebui totuși să-i îndeplinim această necesitate a instinctului. 
Eu zic să renunțăm la carnea de iepure în sos de soia și să i-l 
dăm lui, ca în această seară să privim cum ucide și mănâncă un 
animal viu, poate așa simţim și noi cum este caracterul lupului. 

Chenzhen se bucură foarte mult, aprobă propunerea și 
spuse: 

A ~ Carnea de iepure nici nu e gustoasă, poate numai să-l fi 
gătit împreuna cu carnea de ieruncă. Toată vara aceasta lupul 
ne-a ajutat să facem de pază noaptea, încât nu ne-a fost furată 
nicio oaie, trebuie să-i dăm un premiu. 

Gao Jianzhong dădu și el din cap și zise. 

— Puiul de lup nu doar la oi a stat se pază, ci și la vițelușn 
mei. Eu votez pentru. Ș 

Atunci Zhang Jiyuan nu avu încotro. Înghiţi în sec și spuse: 

— Bine, și eu vreau să văd dacă micul nostru lup mai are 
tărie de lup în el sau nu. 

Cei patru fură cuprinși imediat de entuziasm. Natura brutala 
ascunsă în adâncurile lor, plăcerea pentru luptele sângeroase 
barbare și pline de cruzime dintre barbarii și animalele din 
arenele Rome. Antice ieșeau acum la suprafață nestăvilite, 
folosindu-se de un pretext cât se poate de îndreptăţit. Un 
iepure de stepă viu, o jivină a stepei mereu vânată, urmărită, 
încolţită de hainii lupi, vulturi, vulpi, cam de vânătoare și alţi 
vrăjmași însetaţi de ucidere, ajunsese acum sa aba soarta 
hotărâtă de arătătorul îndreptat în jos al celor patru studenţi de 
la Pekin. Noroc că iepurele are un prost renume în stepă și mai 
are la dosar și infracțiunile datorate deselor răniri ale stăvarilor 
care cad de pe cai atunci când aceștia se împiedică în vizuinile 
iepurilor. De aceea, condamnarea lui la moarte nu aducea 
nimănui mustrări de conștiință. Cei patru începură să discute 


regulile luptei. 

În stepă, terenul este lin, fără denivelări, așa că nu aveau de 
unde sa găsească o arenă. Și toată lumea regreta că nu va 
putea urmări scena în care lupul sălbatic prinde iepurele 
sălbatic. La urmă se gândiră sa lege separat picioarele dinainte 
și pe cele dinapoi ale iepurelui, astfel el va putea doar să 
ţopăie, nu să și fugă ca un demon al vitezei. 

Se vedea că iepurele este matur, trecut prin lupta crunta 
pentru supravieţuire în condiţii extreme. Tocmai când îi lega 
picioarele, Yangke se pomeni izbit pe negândite de ticălosul 
acela mare și puternic. Iepurele, care se pricepea atât de bine 
să-și scormonească vizuina, avea niște gheare ascuţite ca niște 
căngi, așa că-i lăsă cateva zgârieturi adânci pe dosul palmei. 
Icni de durere și de surprindere și spuse: 

— Am auzit că iepurii ar fi în stare să sară la om, dar nu m-aș 
fi gândit că pot zgâria în halul ăsta. Măi, grozavule, ia nu te mai 
fuduli, stai numai puţin, că imediat las lupul să mi te jupoaie de 
viu. 

Chenzhen se duse repede în iurtă și aduse pudră de Yunnan 
și tifon, apoi îl unse și-l bandajă. 

Oţi patru avură ceva de furcă până legară picioarele 
iepurelui. Atunci iepurele rămase lat la pământ fără să facă 
vreo mișcare, însă din ochi n ţâșneau priviri pline de ură și de 
viclenie. Zhang Jiyuan îi dădu gingiile la o parte și se uită puţin 
la dinţii lui, apoi zise: 

— Ia prtviți ăsta e un iepure bătrân, toţi dinţii i s-au 
îngălbenit. Avea o vorba șeful de la atelier, zicea că „omul 
bătrân e trădător, calul batraniţi scapă printre degete, iepurele 
bătrân nici vulturul nu-l prinde. Dar sa știți ca iepurele bătrân e 
tare grozav, dacă nu-l legăm bine s-ar putea ca lupul să rămână 
cu buza umflată. 

Chenzhen întoarse capul și-l privi pe Zhang Jiyuan: 

— Hei, dar de ce zici că pe iepurele bătrân nici vulturul nu-l 
prinde? Zhang Jiyuan îi spuse: 

— Când vrea să prindă un iepure, vulturul plonjează din aer 
și cu g eara stanga prinde șoldul iepurelui, care de durere se 
răsucește și astie se întoarce de-a curmezișul. Atunci vulturul îl 
apucă bine și cu cealalta gheara „ar urecheatul nu mai are cum 
să scape. Așa, apucandu. ] temeinic, vulturul își ia zborul, iar 
când ajunge la înălțime îi da drumul. Iepurele se lovește de 


pământ și crapă. Abia apoi vine vulturul, ia iepurele și-l duce în 
cuibul său, sus, pe stânci. Dar iepurele batran nu se lasă prins 
așa de ușor, căci cum a pus vulturul gheara pe el, iepurele nu 
se răsucește, deși îl doare, iar dacă se zbate din toate puterile 
reușește să fugă cu vulturul în spate, ducându-se în smocurile 
de salcie roșie mai apropiate. Acestea sunt foarte dese și 
biciuiesc trupul vulturului smuându-i penele. Atunci, aiurit de 
lovituri, vulturul îi da drumul din gheare, așa de necăjit și de 
pleoștit de zici că-i o gama amarata se mai odihnește o vreme 
acolo, printre ierburi și abia apoi își ia zborul spre înălţimi. 

Yangke rămase ca prostit de uimire și zise: 

— Atunci ar trebui să ne gândim bine. 

Dar Chenzhen spuse: 

— Totuși, să-i dăm iepurele lupului. Pe de-o parte, avem un 
iepure mare și viclean pe de cealaltă, un lup tânăr și nătâng; 
unul e legat de picioare, celalalt e legat cu lanţul, deci se poate 
considera că lupta asta este dreaptă. R 

Yangkespuse: 

— Am citit cu toţii Spartacus. După regulile din arenele 
romane, dacă iepurele câștigă, îi vom reda libertatea. 

Atunci ceilalți trei spuseră într-un glas. 

— S-a făcut! 

Yangke îi spuse iepurelui.:... 

— Cine te-a pus să sapi atâtea vizuini, să distrugi atâta amar 
e stepă? Acum nu te supăra... 

Apoi îi strigă tare lupului: 

Lupu' mic, lupu' mic, masa-i gata!.. 

Zicând astfel, ridică mâna și aruncă iepurele în cercul lupu 
ui. Cum căzu la pământ, urecheatul se rostogoli și începu să 
dea dezordonat din lăbuţe. Lupul se repezi spre el, dar nu-l 
apuca cu dinţii, citintui zdravăn cu labele din față. Iepurele se 
suci, apoi se chirci, parcă paralizat de frică. Pieptul îi tresărea 
întruna de la respirația sacadata și tremura din cap până în 
picioare. Cu toate acestea, privirea din ochi. Lui rotunzi părea 
nespus de calmă, se uita dintr-o parte la lup, masurându-i 
fiecare mișcare. Era evident că iepurele acesta batran scapase 
de cine știe câte ori din ghearele vulturilor și ale lupilor. 

Sub aparenta fricii care-l făcea să tremure, el se făcea tot 
mai mic, pentru ca, în cele din urmă, să ajungă cât un „pumn”, 
care avea însă puterea de descărcare a unei bombe. Apoi își 


potrivi ghearele ca mște cutite, ca și cum ar fi ascuns arme în 
mânecă. 

Lupul mai trecuse prin experiența mâncatului unei veveriţe 
mari și grase, iar acest iepure sălbatic era ca o veveriță mai 
mare. De pofta, n curgeau bale din gură, așa că înaintă ca să 
miroasa Iepurele continua să tremure, iar lupul întinse lăbuţa 
să-l apuce ca pe bucata de carne din tocană, așa, direct. Când îl 
atingea cu laba, când îl mirosea, cautan vreun loc din care să 
muște. A 

Atunci iepurele se opri deodată din tremurat, iar în acel 
moment capul lupului ajunsese exact în dreptul picioarelor lui. 

— Nu! Strigară deodată toţi patru, dar era prea târziu ca să-l 
avertizeze pe lup. Cu ultimele sale puteri, iepurele, cu 
picioarele dinapoi legate, explodă mai ceva ca o mină de teren, 
îndreptând lovitura exact spre capul lupului și pocnindu-l drept 
în moalele capului Lupul fu pus la pământ și chiar se rostogoli 
de câteva ori scheunand, iar când întruni CU &rT jOS”3Vea 
Capul Plin de Sâng' Urechea era guriță loc, pielea capului era 
zgâriată rău, iar ochiul drept era lovit meat mai avea puţin și 
rămânea chior. 

EJ“t f Chen2h” «jrăla faţă și se „dicară în picioare strigând. 
Yangke tnca scoase sticluța cu pudră de Yunnan, cu gând să 
obloteasca lupul. Dar Chenzhen își eălcă pe tnituă și-, „pn pe 
Lgkej răni? „rE' 'Up Skpă ' PB” *? Lasă-l să simtă și el gusntl 

Lupul nu mai suferise niciodată o înfrângere și pe figura lui 
se putea cm spaima, dar și mânia, stând îndoit și privind plin de 
Curiozi- 

Z C T D“Pă “ dădU 'ncepu să se 

i 12ÂT Se, iva'eaSCS pe Și Umbie tac, sa ţopăie ghebos, t, 
încercând să iasă din cercul lupului. Câţiva cam, se ndicara 
mamoși ș, începură să latre aprig la iepure. Erlang însă p—, 
OCulm: s-ar fi reperit să-l ucidă, dacă Chenzhen nu 

Iepurele o luă încetișor spre linia cercului, cu lăbuţele 
împreunate ca pentru rugăciune. Lupul venea și el ușurel în 
urma luif dar nu îndrăznea sa stea prea aproape, ci era pregătit 
ca la cea mai mică misscorpiopnCIO ™ înapoi Ca ™f «t e 

Yangke spuse: 

— n kil. Pta asta'iepufele trebuie să fie considerat învingător. 
Dacă erau în sălbăticie, iepurele l-ar fi năucit cu loviturile lui pe 
lup și demult ar f, zbughit-o. Ticălosul ăsta în nici douăzeci de 


minute a reușit sa raneasca un om și un iepure, e ceva de 
speriat. Eu zic că ar fi cazul sa-, dam drumul Dacă ș, animalele 
erbivore ale țăranilor ar fi fost așa fi pmmfzn T CU-apngl acest 
iepur destpă atundcinearmai n putut face din China o 
semicolonie? 

Ros de contradicții, Chenzhen zise: 

— Să-i mai dăm o ultimă șansă lupului. Dacă iepurele 
reușește să așa din cerc, atunci, 1 declarăm câștigător. Dacă nu 
iese de-acolo, trebuie considerat înfrânt. 

Yangke spuse: 

— Bine atunci linia cercului va stabili dacă e învingător sau 
învins. lepurele bătrân parcă ar fi văzut o rază de speranţă că 
va scapa cu viaţă, și atunci continua să se miște încet, cu 
lăbuţele împreunate, spre marginea cercului. Pe lup asta îl 
enervă la culme, căci își dădea seama că în curând animalul din 
teritoriul său n-o să-i mai aparţina. Atunci începu să ţopăie și să 
se miște încoace și-ncolo, de parcă ar fi avut de-a face cu vreun 
arici și n-avea curaj nici să muște, me, sa pună laba. Cum avea 
însă ocazia, punea gheara pe iepure și-l tragea îndărăt, după 
care sărea imediat înapoi. Atunci și iepurele, cum se departa 
puţi lupul, iar o lua cătinel către linia cercului, încercând sa 
iasă. Se mișcaseră astfel înainte și înapoi de câteva ori, când 
spiritul de vanator în lup îl ajută până la urmă să găsească 
punctul slab al iepurelui: ocolind picioarele din spate ale 
iepurelui, se duse în faţa lui și, cu aceea? Tehnică a 
„înstăpânirii”, prinse momentul prielnic și îl apuca cu d pe 
iepure de urechi, trăgându-l înapoi. Dar când iepurele prinse a 
se zbate, lupul îi dădu drumul din colţi. Își dădu seama incet- 
incet ca, de acum, loviturile acelea grozave ale picioarelor 
iepurelui nu ma, aveau cum să-l atingă și, prinzând curaj, îl 
mușcă de urechi, tragandm până lângă parul din mijloc. În 
privirea iepurelui se putea citi de-acum frica și nu mai contenea 
să lovească cu picioarele dinapoi, zbatandu-se și ţopăind ca un 
crap mare prins în undiță și adus pe mal, așa meat lupul nu 
reușea deloc să-l apuce. 

Chenzhen se gândi să-i dea lupului un impuls, și atunci 
începu sa strige la el: 

— Lupu' mic, lupu' mic, masa-i gata. 

Lupul rămase perplex. Strigătul acela avu darul să trezească 
în el o foame nestăvilită și pe dată se preschimbă dintr-un lup 


care se lupta într-unul înfometat. În acel moment se repezi și 
prinse cu labele cap iepurelui, apoi îi crănțăni în măsele una 
dintre urechi, dand-o pe ga cu blană cu tot. Sângele iepurelui 
țâșni, iar când văzu sânge, lupul fu cuprins de cruzimea sa 
firească. li mâncă și cea de-a doua ureche. Iepurele rămas 
astfel fără urechi arăta ca o marmotă mare ce se zbatea 
disperată, dând dezordonat din picioare. Acolo, în cerc, un pui 
e up cu capul plin de sânge se luase la trântă cu iepurele care 
avea tot capul însângerat, luptându-se pe viaţă și pe moarte. 
Astfel, locul acela se transformă pe dată într-un câmp de 
bătălie cât se poate de sângeros. 

Cu toate acestea, puiul de lup nu știa prea bine cum să facă 
să ucidă iepurele, căci el nu știa decât să-și mănânce liniștit 
carnea pe care o obținea cu ușurință. Deși erau bonţi, dinţii 
aveau aceeași putere ca a unor clești: o dată înfipţi în blana 
iepurelui, i-o rupseră fâșie cu fâșie. Și chiar dacă nu știa să-l 
muște o dată de beregată ca să-l ucidă, din instinct mergea 
către burta lui, care era tot un punct vital. În cele din urmă, 
lupul spintecă burta bietului iepure, apoi scoase afară cu un 
gâlgâit toate organele, căci aceste bucăţi de carne moi, fără 
blană și pline de sânge erau partea preferată a lupilor de stepă. 
Ochii iepurelui scânteiau. Toate organele lui, plămâni, ficat, 
rinichi, ajunseră în burta lupului, dar iepurele nu conteni să se 
zbată până ce nu rămase fără inimă. 

In sfârșit, Chenzhen îi dăduse ocazia puiului să se simtă ca 
un lup adevărat. Se făcuse mare, plătise prin rănile de pe faţă 
și de la ureche, așa că de acum încolo avea urechi de lup „în 
toată regula”, devenind un lup însemnat cu urme de război 
adevărat. Cu toate acestea, nu părea prea bucuros. Într-adevăr, 
micul lup învinsese, dar lui Chenzhen îi era milă și îi părea rău 
pentru iepure. Iepurele acela bătrân se luptase din răsputeri și 
murise inspirând respect și admiraţie. E drept, fusese ucis și 
sfâșiat de un lup la fel de neînfricat și de puternic, însă, 
spiritual vorbind, nu fusese înfrânt. Cu excepţia oilor, orice 
ființă din stepă, fie carnivoră, fie erbivoră, purta în ea un spirit 
brav și îndrăzneţ, dăruit de maica stepă, iar acesta era spiritul 
nomad. 

Turma de oi intră singură în ţarc. Chenzhen și Yangke 
încheiară pentru moment lecţia în aer liber pe care i-o 
dăduseră lupului în ziua aceea. Puiul era în continuare într-o 


agitaţie extremă și chiar ajunse să dea cu totul uităm momentul 
unic de libertate cei se oferea zilnic, spre seară. 

Cei patru oameni reușiră cu chiu, cu vai să se adune să-și 
facă ceva de mâncare. În iurta mongolă era o atmosferă 
neobișnuit de caldă și de binevoitoare. Chenzhen îi dădu lui 
Zhang Jiyuan un bol cu ceai și-l întrebă: 

Dar nu mi-ai spus, cum ai reușit să prinzi iepurele? 

Lui Zhang Jiyuan, ca și oricărui alt stăvar din stepă, îi plăcea 
nespus să ţină oamenii în suspans. Stătu mult timp tăcut, apoi 
spuse: 

— Ei, iepurele acesta mi-a fost adus de lupi. 

Ceilalţi trei se mirară. Zhang Jiyuan tăcu câteva clipe, apoi 
spuse: 

— Azi, pe la amiază, m-am dus cu Bătu să căutăm caii, însă 
pe la jumătatea drumului, după ce am ocolit un deal, am zărit 
în depărtare un lup care stătea cu capul în pământ și cu coada 
proţăpită, scormonind într-o vizuină. Cum noi eram pe caii cei 
iuți, le-am dat bice și ne-am repezit într-acolo. Lupul pe dată a 
cotit-o după deal și dus a fost. Noi însă am ajuns unde 
scormonise lupul și am văzut o gaură, lângă care era niște 
pământ pe care-l scosese lupul. Ei, și gaura asta era foarte bine 
ascunsă în desișul ierburilor; dacă n-ar fi fost pământul acela 
proaspăt săpat, nici n-am fi văzut-o. Cum s-a uitat, Bătu a zis că 
e o vizuină de iepure, dar că nu e permanentă, ci e o 
ascunzătoare provizorie. Pe lângă toate măsurile pe care și le 
iau iepurii cei vicleni pentru a supravieţui în stepă, mai au 
obiceiul de a-și săpa în zona în care sălășluiesc multe alte 
vizuini în care să se ascundă doar pentru un timp. Cum simt 
vrăjmași prin preajmă, imediat se vâră în cea mai apropiată 
vizuină. Stăvarii nu pot să sufere aceste vizuini, căci în ele se 
întâmplă atât de des să se împiedice caii, vătămându-se și ei, și 
oamenii pe care-i poartă. Anul trecut, cel mai bun dintre bidiviii 
lui Lamzab și-a frânt piciorul tocmai într-o astfel de vizuină, și a 
fost sacrificat. Când am găsit această vizuină, normal că ne-am 
enervat, și atunci am descălecat amândoi, cu gândul să nu ne 
lăsăm până ce nu vom prinde iepurele. Vizuina avea numai 
vreun metru adâncime, iar când am băgat tomakanul acolo, am 
simţit ceva moale, ceea ce însemna că înăuntru era un iepure 
viu. Dacă ar mai fi săpat putin, lupul l-ar fi prins în mod sigur. 
Acesta însă fugise, iar noi cu ce să săpăm? Atunci Bătu a zis că 


are el o soluţie, așa că a dezlegat unul dintre beţele mai mici de 
la tomakan, i-a făcut o crăpătură cu cuțitul și în crăpătura 
aceea a vârât puţină iarbă, făcând din el un fel de furcă, pe 
care a băgat-o adânc în vizuină, până ce a atins cu ea iepurele. 
Apoi cu vârful tomakanului a desprins iarba și furca aceea a 
prins blana iepurelui, după care Bătu a început să răsucească 
până ce nu s-a mai putut. S-a ajutat puţin și de vârful 
tomakanului, cu care împingea iepurele. L-a tras apoi încet 
afară. Când i-a ieșit capul, eu l-am prins repede de urechi. 

Cei trei exclamară unul după altul: 

— Extraordinar, absolut extraordinar. 

Gao Jianzhong spuse: 

— Data trecută și eu am văzut un iepure strecurându-se în 
vizuină, dar n-am reușit nicicum să-l scot de-acolo. Dar azi am 
învăţat ceva nou. Așa e, cum spuneţi voi: păstorii sunt mult mai 
temerari și mai deștepţi decât agricultorii. Iar din partea unor 
asemenea oameni ai parte de astfel de fapte. Inainte nu 
reușeam să înţeleg ce anume ne lipsește nouă, chinezilor, căci 
atunci când vine vorba să ne luptăm între noi nu ne întrece 
nimeni în cruzime, dar, cum ieșim la bătălie cu alţii, suntem 
învinși. O Chină atât de mare, un popor atât de numeros... te și 
miri cum de-au putut japonezii ăia mici să stea cu talpa pe noi 
vreme de opt ani, că de nu veneau rușii și nu aruncau 
americanii bomba atomică, cine știe dacă nu rămâneau peste 
noi încă opt ani și apoi încă opt. Dar nici nu i-au bătut bine pe 
japonezi, că în câţiva ani am și auzit la știri că au ajuns printre 
cele mai mari puteri economice; acești mici pirați japonezi s-au 
dovedit a fi un neam foarte capabil. 

Ceilalţi trei izbucniră în râs. Zhang Jiyuan îi spuse lui 
Chenzhen: 

— Vorba aceea, „Spune-mi cu cine te împrietenești ca să-ți 
spun cine ești”, este foarte potrivită aici. Până și Gao Jianzhong 
este de acord cu acest lucru. 

Cei patru se așezară la masa scundă și mâncară orez uscat, 
carne de oaie cu praf de ciuperci și praz sălbatic murat. 

Yangke îi spuse lui Zhang Jiyuan: 

— Tu ești iute de picior și afli o mulţime de lucruri. Ia spune- 
ne: ce se mai aude cu trupele acelea? 

Zhang Jiyuan spuse: 

— Pășunea noastră a fost transformată în regiment și primul 


detașament de cadre a și sosit. Jumătate sunt mongoli și 
jumătate, chinezi. Primul lor obiectiv este exterminarea lupilor. 
Cum au văzut atâţia cai uciși de lupi, oamenii de la cadre s-au 
înfuriat foarte tare. Când s-au înrolat în armată, au zis că merg 
în stepă să ajute mongolii să scape de bandiți. Acum a devenit o 
prioritate să-i ajute pe mongoli să scape de lupi; au trimis 
oamenii cei mai aleși și generalii cei mai pricepuţi ca sa scape 
omenirea de o astfel de ameninţare. Oamenii sunt bine 
intenţionaţi, însă bătrânii mongoli nici nu vor să audă de așa 
ceva. Or, sa te apuci să le explici acelor odrasle de agricultori 
cum sta treaba cu lupii și la ce sunt ei buni nu e ca și cum le-ai 
da porcilor șiraguri de perle. Acum, blana de lup a ajuns la 
mare preţ, se poate vinde pe bani bum. Salariile acelor cadre 
nu sunt nici ele prea grozave: pe deliberări și alte activităţi, 
câștigă într-o lună cam șaizeci, șaptezeci de yuam, pe când 
pentru o blană de lup pot lua și douăzeci de yuam și mai 
primesc și premiu, iar cadrele de la sediu sunt încântate de 
ideea asta. 

Yangke oftă și spuse: 

— Lupii stepei mongole vor sfârși ca niște eroi. Nu se mai 
poate face nimic pentru ei, nu mai pot decât să se grăbească să 
fugă din stepă. 


Capitolul 31 


Li Yuan se trăgea din neam de nobili... mama lui era din 
clanul Dugu, mama ei fiind fiica ducelui Dugu Xin de neam 
xianbei, iar soția împăratului Wen din dinastia Sui îi era vară. 

Zhang Zhuanxi, Compendiu de istorie veche a Chinei 

Dacă vorbim de linia maternă a împăraților dinastiei Tang, 
mamă. Suveranului care a pus bazele dinastiei Tang, ca și Gao 
2u primul împărat al dinastiei Tang - Li Yuan - n. A./, se trăgea 
din clanul Dugu, mama împăratului Taizong al doilea împărat al 
dinastiei Tang - Li Shimin - n. A./ era din clanul Dou și din He 
Douling, iar mama lui Gao Zong (împăratul Li Zhi din Tang) era 
din clanul Zhang Sun; toți străini, venetici. Lima maternă a 
monarhilor din dinastia Tang a avut, prin urmare, urmași de 
sânge amestecat cu al veneticilor, care apoi s-a perpetuat la 
generațiile următoare. 

Chen Yinke, Documente despre istoria politică a dinastiei 
Tang 

Dimineaţa devreme, două jeepuri ale armatei, fără prelată, 
opriră nu departe de iurta lui Chenzhen. Văzând două obiecte 
atât de mari și simțind mirosul de benzină, pe care nu-l mai 
simţise până atunci, lupul se strecură speriat în vizuina lui. 
Câinii se repeziră cu toţii, mari sau mici, și înconjurară jeepul 
lătrând de mama focului. Atunci 

Chenzhen și Yangke ieșiră repede din iurtă și, după ce 
strigară la câini să nu mai latre, îi goniră într-o parte. 

Portiera se deschise și din jeep coborâră Bao Shungui și 
patru soldaţi vânjoși, care se duseră drept la cercul lupului. 
Chenzhen, Yangke și Gao Jianzhong nu știau ce se întâmplă, 
așa că se luară repede după ei. Chenzhen își drese glasul și 
începu discuţia zicând: 

— Șefule Bao, aţi venit cu oaspeţi să vedeţi lupul! 

Bao Shungui afișă un zâmbet vag și spuse: 

— Ia veniţi încoace, să fac prezentările. 

Apoi desfăcu larg braţele și, arătând către cei doi ofițeri care 
să fi avut treizeci de ani, spuse: 

Aceștia sunt ofiţerii veniţi în comuna noastră cu cadrele din 
avangardă, el este ofițerul de stat-major Xu, iar acesta este Ba 
Ter, ofiţer de stat-major. 

Arătă apoi spre cei doi șoferi și spuse: 

— Acesta este Liu, iar acesta, Wang al nostru. Ei vor să se 


stabilească în stepă de acum, iar când se vor construi casele, își 
vor aduce și familiile. Au fost trimiși însă mai înainte, ca să ne 
ajute să nimicim lupii... 

Atunci lui Chenzhen începu să-i bată inima de parc-ar fi lost a 
unui lup care fugea să scape cu viață. Făcu un pas înainte și le 
strânse mâinile celor patru, apoi, după buna datină mongolă, îi 
invită pe oaspeţi să intre în iurtă să bea câte un ceai. 

Dar Bao Shungui spuse: 

— Lasă, mai întâi să vedem lupul. Ia strigă-l degrabă să iasă 
afară, tovarășii ofițeri au venit special să se uite la el. 

Chenzhen se forță să zâmbească, apoi spuse: 

— Așa de interesaţi sunteţi de lupi? 

Ofiţerul Xu, care avea accent de Shaanxi, spuse blând: 

— Lupii de-aici sunt fioroși din cale-afară, iar comandanții de 
divizie și de pluton ne-au ordonat să venim să-i stârpim. Ieri, 
subcomandantul de regiune ne-a ordonat personal să plecăm. 
Noi însă n-am văzut niciodată cu ochii noștri lupi de stepă, de 
aceea Bao ne-a adus aici. 

Ofiţerul Ba avea accent de manciurian. Zise: 

— L-am auzit pe Bao povestind că v-aţi petrecut mult timp 
studiind lupul și că vă pricepeţi foarte bine să vânaţi lupi și să 
furaţi puii din vizuină. Aţi fost nemaipomenit de curajoși și de 
deștepţi dacă aţi putut să creșteţi un lup și să aveţi de-a face cu 
un asemenea caracter. Ne-ar prinde bine dacă ne-aţi ajuta la 
vânătoarea de lupi. 

Cei doi ofiţeri se arătau cât se poate de prietenoși, nu erau 
câtuși de puţin puși pe hartă. Chenzhen își dădu seama că nu 
veniseră să-i omoare lupul și atunci se mai liniști. Apoi începu 
să vorbească în doi peri: 

— Sunt multe de povestit despre... despre lup. Nici câteva 
zile și nopţi nu mi-ar ajunge să spun tot. Veniţi să vă uitaţi la el. 
A, staţi așa, daţi-vă puţin mai înapoi, nu cumva să staţi în cercul 
lui, căci, văzându-vă străini, s-ar putea să sară să muște. Data 
trecută a fost un activist de la judeţ și era cât pe ce să-l muște. 

Chenzhen aduse din iurtă două bucăţi de carne, apoi ridică 
una mai sus, după vechiul obicei, se apropie de gura vizuinii și 
strigă: 

— Lupu' mic, lupu' mic, masa-i gata. 

Lupul ţâșni cu un vâjâit afară din vizuină, repezindu-se la 
bucăţile de carne. Atunci Chenzhen astupă repede intrarea cu o 


placă și sări afară din cerc. De obicei, îi dădea lupului să 
mănânce dimineaţa și seara, niciodată nu-l hrănise atât de 
devreme, în zori. Lupul însă fu foarte plăcut surprins și, 
aruncându-se asupra cărnii și a oaselor, le dădu pe gât pe 
nemestecate. Bao Shungui și cei patru soldaţi se dădură 
imediat înapoi câţiva pași. 

La un semn de-al lui Chenzhen, cei câţiva oameni se 
apropiară de cerc, oprindu-se cam la un metru distanţă. Se 
așezară, apoi, pe vine, formând un semicerc în jurul lupului. 
Văzând atâţia străini îmbrăcaţi în haine militare, așa de mulţi 
necunoscuţi, lupul se purta altfel: nu îndrăzni să sară să muște 
ca de obicei când vedea oameni străini, ci rămase cu coada 
pleoștită și se făcu mic, apoi își luă bucata de carne și se duse 
în partea opusă a cercului, unde o așeză pe jos, după care se 
duse și făcu și cu cealaltă la fel. Blana i se zbârli și mâncă 
rapid, foarte nemulțumit că atâta lume stă cu ochii pe el. Dar 
după ce-și termină de mâncat bucăţile, se schimbă brusc și 
începu să-și arate colții, mârâind și repezindu-se la cei câţiva 
oameni. 

Viteza cu care se repezi și cruzimea care i se citea pe chip îi 
um plură de uimire pe oamenii aceia, dintre care trei se 
înspăimântară atât de rău, încât căzură. Cum însă lanţul îl ţinea 
bine, gura aceea ca o peșteră însângerată nu se apropie la mai 
mult de un metru de ei. 

Ofiţerul Ba își încrucișă picioarele și se ridică de jos. Apoi, 
scuturându-și mâinile de praf, spuse: 

— Groaznic, groaznic! E mai grozav decât lupii și câinii din 
zona de luptă. Dacă nu era lanţul să-l ţină, precis ar fi venit să 
ne rupă. 

Dar Xu spuse: 

De pe-acum e mare, e aproape cât un lup sau un câine adult. 

Bao, bine ai făcut că ne-ai adus azi aici să vedem lupul, zău 
de nu mă simt ca înainte de luptă. 

Apoi îi spuse lui Xu: 

Vezi că mișcările lupului sunt mult mai bruște și mai 
imprevizibile decât ale unui câine și-i trebuie mult mai puţin 
timp să izbucnească. 

Ofiţerul Ba dădu din cap. Lupul se întoarse brusc și sări 
lângă bucata de carne, pe care o mâncă mârâind gros și 
ameninţător. 


Apoi cei doi își arătară cu degetele unul altuia proporţia 
dintre capul și trunchiul lupului și se uitară atent la blană. 
Căzură cu toţii de acord că cel mai bine era să atace lupul 
frontal sau lateral, căci așa murea instantaneu și nici nu i se 
rupea blana. 

Cei doi ofițeri observau totul cu mare interes. Lui Bao 
Shungui îi strălucea fața când spuse: 

Toţi păstorii și majoritatea studenţilor s-au opus creșterii 
lupului, eu însă le-am dat voie să-l ţină. Căci numai atunci când 
ajungi să-ţi cunoşti adversarul așa cum te cunoști pe tine poti fi 
sigur că vei ieși învingător în toate bătăliile. Vara asta am adus 
câteva grupuri de activiști să vadă și ei lupul. Cel mai mult își 
doreau să-l vadă chinezii și cei care se tem de lupi; ziceau că-și 
doresc să-l vadă chiar mai mult decât pe cei de la grădina 
zoologică și că, ajungând așa de aproape de stepa mongolă, o 
asemenea ocazie, de a vedea un lup viu, este o adevărată 
raritate, nu te mai întâlnești cu ea a doua oară. În viitor, când o 
să mai vină comandanții de companie în inspecţie, negreșit o 
să-i aduc să vadă lupul de stepă cel atât de faimos. 

Cei doi ofițeri spuseră că, dacă vor auzi așa ceva, 
comandanții cu siguranţă își vor dori să vină. Ofiţerul Xu îi 
spuse însă lui Chenzhen de câteva ori: 

— Neapărat să verifici bine lanţul și parul din mijloc. 

Bao Shungui se uită la ceas și spuse: 

— Că veni vorba de îndatoriri, astăzi trebuia să venim 
încoace să vedem lupul cum se lumina, dar mai trebuie să vă 
luăm pe unul dintre voi la vânătoare de lupi. Acești doi ofiţeri 
sunt fii de cavaleriști, fiind și niște trăgători de primă clasă din 
regiunea militarizată. Comandantul i-a delegat special pe ei să 
se ocupe de eliminarea pericolului reprezentat de lupi. Ieri, pe 
drum, când venea încoace, ofițerul Xu a prins un vultur. 
Vulturul zbura tot mai sus și mai sus, până s-a văzut cât o 
boabă de fasole. Ei, și ofiţerul Xu, cum a tras, l-a și nimerit... 
Bine, care dintre voi doi merge? 

Lui Chenzhen îi stătu inima în loc: venise vremea ca lupul de 
stepă să se confrunte cu vrăjmașul său de moarte. În jeepul 
armatei erau și doi trăgători de elită, odrasle de călăreţi. După 
năvala agricultorilor, iată că acum veniseră și aceștia, pregătiţi 
să pătrundă în stepă până la linia de apărare de la frontieră. 
Amărât, Chenzhen zise: 


— Stăvarii știu firea lupilor mult mai bine decât noi și mai 
știu și pe unde sălășluiesc. Pe unii ca aceștia ar trebui să-i 
căutaţi și să-i luaţi drept ghizi. 

Bao Shungui spuse: 

— Stăvarii bătrâni nu vin nici dacă-i rogi, iar cu cei tineri n- 
avem ce face. Apoi, păstorii cu experienţă care au mai rămas s- 
au dus cu turmele în munte și nu le pot lăsa singure. Azi 
trebuie să meargă unul dintre voi doi. Cei doi ofițeri au bătut 
drum lung să ajungă până aici, data viitoare poate nici nu vă 
mai cheamă. 

Chenzhen spuse: 

— Dar de ce nu vă duceţi să-i propuneţi lui Dorji? El e un 
vânător de lupi foarte priceput și vestit în toată stepa. 

Bao Shungui spuse: 

— Dorji s-a dus cu subcomandantul de regiune Li. Şi el e un 
bun ţintaș, cum aude de vânătoare, cum intră în priză. Conduc 
un mic GAZ rusesc care e și rapid, și manevrabil, e mult mai 
puternic decât un jeep la vânătoarea de lupi. 

Apoi, Bao Shungui se uită din nou la ceas și zise: 

— Hai mai repede, că pierdem timpul! 

Chenzhen se văzu prins, așa că se uită la Yangke și zise: 

— Atunci, du-te tu. 

Dar Yangke i-o întoarse: 

— Eu nu mă pricep la lupi așa de bine ca tine. Mai bine... mai 
bine te duci tu! 

Bao Shungui nu mai avu răbdare și zise: 

— Gata, am hotărât! Chen, tu mergi. Dar bagă de seamă, nu 
cumva să mă tragi pe sfoară, că dacă faci și tu ca moș Bilge și 
le dai drumul să scape, de mă întorc cu mâna goală, ţi-am și 
executat lupușorul! Haide, gata cu prostiile, să mergem! 

Chenzhen se albi la faţă, făcu un pas în virtutea inerţiei, apoi 
prinse lupul și zise: 

— Vin, vin, imediat vin. 

Cele două jeepuri militare o luară de îndată la goană către 
vest, ridicând două valuri mari de praf galben. 

Lumina dimineţii de început de toamnă îi înțepa lui Chenzhen 
ochii, așa că stătea cu ei mijiţi. edea pe locul copilotului și era 
un curent, că nu-și putea ţine pălăria pe cap. Nici când călărise 
cel mai iute cal nu gonise atât de tare împotriva vântului care 
tăia respiraţia. Cele două jeepuri erau mașini bune, aproape 


noi, iar zgomotul pe care-l făceau nu era chiar așa de puternic; 
se schimba direcţia cu ușurință și se putea conduce în forță. 
Cei doi șoferi aveau o experienţă foarte îndelungată, fiind 
nevoiţi să se descurce foarte bine în lungile peregrinări prin 
ţară ale armatei, conduceau repede și stabil, descurcându-se pe 
coamele unduitoare ale dealurilor ca pe drum drept. 

Trecuseră doi ani de când Chenzhen nu se mai urcase într-un 
jeep. Dacă n-ar fi fost prins de această fascinatie față de lupi, 
dacă n-ar fi fost decât un proaspăt sosit în stepă și dacă n-ar fi 
primit preţ de doi ani educaţia și ajutorul stepei și lupului de 
stepă, cu siguranţă ar fi fost copleșit de ocazia atât de rară de a 
merge la o vânătoare adevărată de lupi. Să mergi în jeepul 
descoperit, gonind ca un fulger peste stepa înverzită în 
urmărirea lupilor mongoli ar fi trebuit să fie ceva nemaipomenit 
de incitant și de distractiv. Era ceva ce avea puterea de a 
seduce chiar mai mult decât vânătoarea de vulpi la care nobilii 
englezi plecau călare, sunând din corn și strunindu-și câinii, 
sau decât vânătoarea de urși pentru care boierii ruși se 
aventurau în taigaua înzăpezită ori chiar decât vânătoarea prin 
încercuire de la Mulan, la care pornea cândva stirpea 
conducătoare a mongolilor, cu nenumărați călăreţi. Însă, de 
data aceasta, Chenzhen își dorea din tot sufletul ca jeepul să se 
strice, căci se simţea ca un trădător nenorocit care duce potera 
să-i aresteze prietenii. Adevărul e că Bao Shungui se dumirise 
demult cam care era atitudinea lui faţă de lupi. Așa că în ziua 
aceea chiar nu știa cum o să facă să-și păstreze lupul și să nu-i 
lase nici pe lupii din sălbăticie să piară de mâna armatei, care 
pornise să-i stârpească într-o campanie de mare anvergură, 
desfășurată pe întregul cuprins al stepei. Ultimul contingent al 
armatei străvechi a stepei, care le supraviețuise hunilor, 
hoardelor de tujue, de xianbei și chiar lui Genghis-Han, fiind 
precum o fosilă vie ce putea să dea seamă despre tehnicile 
militare ale oștilor de lupi, avea să fie asediat și nimicit de- 
acum de armatele moderne. lar acei chinezi care purtau un 
nume atât de hulit aveau să șteargă cu buretele toate 
contribuţiile inestimabile pe care le-au avut lupii la istoria 
omenirii, izgomndu-i dincolo de hotare, dându-i afară din 
istorie. Numai Bilge și acei câțiva mongoli bătrâni care se 
închinau la totemul lupului puteau înțelege jalea din inima lui 
Chenzhen, ca și ceilalţi doi studenţi din iurta lui. 


În stepa Elun se zicea că preţ de cinci li nu bătea același 
vânt, iar pe zece li nu cădea aceeași ploaie. Jeepul militar 
mergea pe drumuri prăfuite sau cu nisipuri umede. Avea de 
gând să facă orice numai să nu-i ducă la niște lupi. Locurile 
acelea erau foarte bune pentru ca lupii să se ascundă sau să 
scape. 

Chenzhen se întoarse către Bao Shungui, care stătea în 
spate, și-i spuse: 

— Eu știu locuri în care sunt lupi, însă toate sunt abrupte sau 
pline de stufăriș, jeepul n-are cum să intre pe-acolo. 

Dar Bao Shungui se holbă și-i zise: 

— la nu încerca să mă duci de nas. Acum în stuf e plin de 
țânțari, n-au cum să stea lupii pe-acolo. Doar am mers după 
lupi vreme îndelungată, crezi că nu știu așa ceva? 

Chenzhen trebui să o întoarcă: 

— Am vrut să spun că nu putem intra în munţi sau în stufăriș, 
ci numai prin zonele nisipoase, unde nu sunt așa de mulţi 
țânțari, și pe pantele mai line. 

Dar Bao Shungui îl ţinu pe Chenzhen din scurt și spuse: 

— De când s-a întâmplat accidentul cu herghelia, stăvarii i-au 
gonit pe lupi din locurile nisipoase. Ieri ne-am tot plimbat prin 
locurile acelea de nu știu câte ori și n-am văzut nici picior de 
lup. Dar văd că azi nu prea ai de gând să colaborezi. Insă îţi zic 
o treabă, și vezi că nu glumesc: dacă ne întoarcem fără un lup 
după toată osteneala, o să ne supărăm foc! 

Apoi Bao Shungui trase din ţigară și îi suflă fumul în ceafă lui 
Chenzhen. 

Chenzhen pricepu că n-are cum să-l tragă pe sfoară pe 
parvenitul acesta care plecase de jos și ajunsese sus, așa că îi 
spuse: 

Știu un loc nisipos, în nord-vest, la Chagan Wola. Acolo bat 
vânturile, nisipul e întins, iar vegetaţia este rară. Sunt nespus 
de mulţi șobolani și popândăi, ba chiar și marmote sunt destule, 
așa că lupii care n-au apucat să se înfrupte din mânji numai 
bine se duc acolo, în locurile unde sunt multe marmote și 
șobolani. 

Chenzhen se gândi să-i ducă în locurile acelea pustii din 
extremitatea nord-vestică, jumătate deșert și jumătate pășuni, 
căci, chiar dacă era un loc bun în care să duci caii și să te aperi 
de țânțari, era totuși prea aproape de frontieră, și stăvarii n-ar 


fi îndrăznit să-și ducă hergheliile pe acolo. El își dorea să fie 
lupi pe-acolo, dar să fugă la timp către frontieră. 

Bao Shungui se gândi o vreme, apoi spuse zâmbind: 

— Da, bine zici, acolo s-ar putea să fie lupi. Cum de nu m-am 
gândit eu la asta? Liu, ia-o către drumul acela dinspre nord, nu 
mai mergem nicăieri azi. Mergem direct acolo, hai mai repede! 

Chenzhen adăugă: 

— Când mergi la vânătoare de lupi, cel mai bine o iei pe jos. 
Jeepul face prea mare gălăgie și mi-e teamă că, auzind 
zgomotul, lupii o vor lua la sănătoasa către smârcuri, căci anul 
ăsta a plouat mult și iarba a crescut înaltă, așa că le e ușor să 
se ascundă acolo. 

Dar ofițerul Xu spuse: 

Numai să-mi arăţi un lup și e de ajuns, cum fac să mă duc 
după ei nu mai e treaba ta. 

Chenzhen se simţea de parcă ar fi făcut o mare greșeală. 

Jeepul militar gonea de-a lungul drumului care trecea prin 
pășunile folosite de-a lungul anotimpurilor, îndreptându-se 
către nord-vest. Iarba păscută de oi în primăvară, când cu 
nașterea mieilor, crescuse acum peste tot mai mare de 
jumătate de metru, deasă și unduitoare, cu crizanteme 
scânteind printre firele de iarbă, inundându-le feţele cu arome 
puternice. Câteva rândunele vineţii se ţineau după mașină, 
înghițind insectele pe care aceasta le stârnea în goana ei. 
Curând însă, rândunelele fură lăsate în urmă. Mai rămăseseră 
doar câteva, și acestea trasau arcuri vineţii în văzduhul din 
jurul jeepului. 

Chenzhen trase o gură zdravănă din aerul acela ameţitor de 
înmiresmat al ierburilor și-al florilor de toamnă. Înaintea'lui era 
chiar pașunea de primăvară, de la vremea mieilor, iar el, ca 
cioban, era foarte preocupat de condiţia ei. Șaptezeci la sută 
din veniturile de pe pășuni se realizau din vânzarea lânii și a 
oilor vii, așa că pășunea de primăvară era ca o mină de aur, un 
izvor de viaţă pentru stepă. Chenzhen privi atent cât trecu pe 
acolo și văzu că, într-adevăr, iarba crescuse foarte mult, de 
parcă fusese pe acolo cineva care avusese grijă de recolte. De 
când toată tabăra se mutase pe pășunea de vară, acolo nu mai 
fusese așezată meio iurtă. Se simțea recunoscător față de 
haitele de lupi și de stăvari, căci, dacă n-ar fi fost ei, iarba 
aceea fragedă și buna demult ar fi atras gazelele, iepurii și 


toate rozătoarele care ar fi pascut-o. Pe când lupii avuseseră 
grijă ca o vară întreagă să nu lase niciun astfel de hoţ să vină 
să-și facă de cap pe acolo. 

Pe o astfel de pășune mănoasă, fiecare petic de iarbă era 
rodul trudei stăvarilor. Ei stătuseră în căldura istovitoare și sub 
atacurile îndârjite ale ţânţarilor și nu-și lăsaseră cu niciun chip 
caii cei lacomi și iuți de picior să se avânte prin aceste locuri, ci 
îi ţinuseră departe, pe coamele munţilor, să mănânce iarba mai 
proastă, rară ca bărbile de’ ţap, sau ce mai rămăsese de la oi și 
de la vite. Neamul acesta care trăia calare iubea foarte mult 
calul, iar oamenii îl priveau ca pe viaţa lor. Însă când venea 
vorba de păscut, caii erau consideraţi niște tâlhari și niște 
lăcuste, de care trebuia să te ferești. Dacă n-ar fi fost stăvarii, 
aceste pășuni care le salvau vieţile s-ar fi transformat în 
grămezi de balegă, care nu s-ar mai fi descompus, în întinderi 
cu iarbă veștejită, arsă de urina cailor. Acum însă, că venise 
armata cu activiștii ei din zonele agricole, cine va mai pricepe 
toate aceste subtilități ale stepei? 

Jeepul gonea, dar nu mai ridica praful galben în aer. Trecut 
prin convalescenţa unei veri întregi, drumul străvechi prinsese 
un strat subţire și neuniform de verdeață. Nomadismul 
înseamnă rotaţie, iar verdeaţa profită de cel mai mic răstimp în 
care nu mai este vătămată și mai ales de îngrășământul rămas 
de la oi și vite pentru a prinde viaţa din nou. De mii și mii de 
ani, neamul nomad întrebuința aceasta metodă, poate mai 
primitivă, dar cu siguranţă cât se poate de științifică, reușind să 
conserve pășunile. Chenzhen se tot gândi, apoi nu mai rezistă 
și-i spuse ofițerului Xu: 

— Uite ce bine s-a păstrat pășunea asta. Astă-primăvară, 
când toată tabăra se pregătea să se strămute aici pentru fătatul 
mieilor, veniseră din afară puhoi de gazele, dar nici c-a reușit 
cineva să le gonească trăgând cu pușca, căci ziua le goneai, dar 
noaptea veneau înapoi, furând astfel iarba oilor care stăteau să 
fete. A venit apoi, din fericire, haita de lupi, și în câteva zile n-a 
mai rămas nici picior de gazelă. Dacă n-ar fi lupii în stepă, oile 
n-ar mai avea iarbă să mănânce, și atunci nici mieii n-ar mai 
avea parte de lapte. Astfel, mii și mii de miei ar pieri de foame. 
Creșterea animalelor nu e ca agricultura: dacă se întâmpla vreo 
nenorocire pe ogor, se pierde numai recolta din anul acela; însă 
dacă stepa se strică, se pierde recolta pe opt sau zece ani, ba 


chiar pe durata unei întregi generaţii. 

Ofiţerul Xu dădu din cap, dar continuă să scruteze cu ochi de 
vultur întinderile dinainte și din jur. După o vreme, spuse: 

— Dar cum să te bazezi numai pe lupi ca să crești oile? Asta e 
o mentalitate depășită! Dacă puștile și priceperea păstorilor în 
mânuirea lor nu sunt de ajuns și nu sunt nici camioane, atunci, 
la primavara, las pe mine, venim cu mașini, cu mitraliere și 
puști automate; poa' să vina și zeci de mii de gazele, că nu mă 
tem. Am vânat și eu gazele prin părţile de vest ale Mongoliei 
Interioare. Cel mai bine este să le prinzi seara, când poţi 
aprinde farurile mașinii: cum le e teamă de întuneric, se 
bulucesc înaintea farurilor, și așa poţi ucide și câteva sute într- 
o singură seară, cu un singur drum. Dacă și pe-aici sunt gazele, 
atunci e foarte bine! Cu cat vin mai multe, cu atât mai bine: vor 
avea carne și cei de la cartierul general, și oamenii din trupe. 

— Uite! Striga Bao Shungui, dar nu prea tare, arătând în 
partea stângă. R 

Chenzhen privi și el prin binoclu și spuse repede: 

— E o vulpe mare. Repede, după ea! 

Bao Shungui se mai uită o vreme, apoi spuse dezamăgit: 

A, e o vulpe, nu te lua după ea. 

Apoi îi spuse lui Xu, care scosese arma să ochească: 

— Nu trage! Nu trage! Lupii au un auz foarte fin. Dacă-i 
sperii am venit degeaba. 

Xu se așeză la loc și spuse cu o expresie voioasă: 

— Se pare că avem noroc azi. Dacă am văzut o vulpe, cu 
siguranţă o să vedem și lupi. 

Jeepul se apropia vertiginos de locurile nisipoase, unde erau 
tot mai multe animale sălbatice pe versanţi și prin poieni. Toate 
acestea purtau în denumirea lor cuvântul „nisip”: rândunica de 
nisip, găinușa de nisip vulpea de nisip, șoarecele de nisip. Cele 
mai multe erau găinușe e, de culoare maroniu-roșcat, care 
zburau în cârduri mari, iar aripile lor scoteau un zgomot 
asemeni unui șuierat. Chenzhen arătă către un șir de dealuri 
mărunte din depărtare și spuse: 

— Imediat ce trecem de dealurile acelea, am ajuns. Bătrânii 
spun că acolo era înainte o mare pășune. Mai sunt și acum 
câteva izvoare. Acum caţiva am bum, Elunul s-a confruntat cu o 
secetă grozavă: lacurile au secat, râurile și-au întrerupt cursul, 
fântânile s-au uscat și ele. 


Ai rămăseseră însă izvoarele de-acolo. Atunci toate oile, 
vitele și caii din Elun au fost mânaţi într-acolo ca să se adape și, 
cum de dimineața pana seara veneau nenumărate animale pe- 
aici ca să bea apă, mai pășteau și puţină iarbă, o mai și călcau 
în picioare, astfel că în nici doi ani toată pășunea s-a 
transformat în deșert. Din fericire, ochiurile de apă n-au secat, 
așa că încet-încet pășunea și-a revenit. Mai trebuie să treacă 
însă câteva zeci de ani ca să-și recapete înfățișarea ei de 
odinioară. Pașunea este un lucru deosebit de fragil: dacă 
animalele pe care trebuie sa le întreţină se înmulţesc prea tare, 
imediat se deteriorează și se transformă în deșert. 

O mulţime de șoareci apărură chițăind în fața roţilor mașinii, 
apoi se risipiră ca nălucile în toate părţile. Chenzhen arăta spre 
șoarecii de pășune și spuse: a 

— Când vorbim despre numărul animalelor, ne gândim și la 
șoareci, căci aceștia distrug stepa mai rău decât animalele 
domestice, iar lupii sunt cei care fac ca numărul lor să se 
reducă. Staţi sa prindeţi un lup; îi putem spinteca burta, și-o să 
vedeţi cum în anotimpul acesta are burta plină de popândăi și 
de șoareci de câmp. 

Ofiţerul Xu spuse: 

— N-am mai auzit ca lupii să mănânce șoareci. Hai, dacă 
pisica prinde șoareci, e pentru că treaba asta i se potrivește, 
dar sa se ocupe lupul cu asemenea mărunțţișuri? 

Chenzhen spuse: 

— Lupului pe care-l cresc eu cel mai mult îi place să 
mănânce șoareci. Bagă pe gât până și coada șoarecelui. Dacă în 
stepa Elun nu s-a întâmplat vreodată să fie invazie de șoareci, e 
pentru că mongolii n-au ucis niciodată absolut toţi lupii. Dacă 
voi o să-i exterminați, atunci e foarte posibil ca Elunul să se 
umple de șoareci și de popândăi. 

Bao Shungui îi luă vorba și spuse: 

— Ia uitaţi-vă mai cu băgare de seamă. 

Cum jeepul se apropia tot mai mult de acele dealuri, ofițerul 
Xu deveni mai tensionat. Se uită bine la formele de relief și 
văzu că mașina poate merge mai departe. Apoi spuse: 

— Dacă prin acele locuri nisipoase sunt cu adevărat lupi, 
atunci trebuie să facem un tur de recunoaștere, nu putem intra 
așa, pur și simplu. 

Jeepul pătrunse într-o vale orientată spre nord-vest, lângă o 


panta lină. Acolo drumul de care se îngusta, în stânga era 
munte, iar în dreapta, dune de nisip. Xu cercetă atent părţile 
înverzite cu binoclul militar de mare putere și deodată spuse cu 
voce joasă: 

— Pe panta din stânga sunt doi lupi! 

Apoi se întoarse către mașina din urmă și făcu semn cu 
mana. Chenzhen văzu și el cei doi lupi mari, care se îndreptau 
încetișor către vest: să fi fost vreun kilometru și jumătate sau 
doi până la ei. 

Ofiţerul Xu îi spuse lui Liu: 

— N-o lua direct spre ei, ci ţine cărarea și menţine viteza 
constanta, sa încercăm să rămânem cumva în dreptul lor. Așa 
poate îi nimeresc într-o parte. 

Liu zise: 

— Înţeles! 

Și o lua înainte, paralel cu lupii, mergând însă puţin mai 
repede, i ar Chenzhen înţelese: acest mare ţintaș avea 
experienţa superioară a uptelor reale; felul acesta de a conduce 
jeepul îl ajuta să micșoreze distanţa dintre el și lupi, dar 
totodată le dădea acestora impresia că nu îl urmărește pe ei, ci 
e doar un jeep care trece pe acolo. Jeepurile de patrulare ale 
diviziilor de grăniceri funcționau după reguli foarte stricte. Nu 
era voie să se deschidă focul din ele decât în caz de forţă 
majora - asta pentru a nu afecta camuflajul și posibilitatea de a 
acţiona intempestiv, așa că lupii din Elun se obișnuiseră cu 
jeepurile militare. Pe drum crescuse un strat subţire de 
verdeață sub care era nisip umed și de aceea mașina nu făcea 
prea mare zgomot trecând pe acolo. Cei doi lupi o ţineau mai 
departe la pas, nici prea repede, nici prea încet. Din când în 
când, se mai opreau să se uite la mașină, după care mergeau 
mai departe spre vest. La un moment dat, drumul lupilor o ua 
puţin într-o parte, așa încât direcţia lor se schimbă, urcând de 
la poalek dealului până la mijlocul lui. Chenzhen vedea clar ce 
aveau de gând sa facă: dacă jeepul trecea pe acolo, atunci ei își 
continuau rondul sau își vedeau de drumul lor; dacă se îndrepta 
însă către ei, o luau la 

Uga, $Ș'treceau de creasta dealului, și atunci cei din jeep 
puteau să-și ia gândul că-i vor mai putea ajunge. 

Cei doi lupi fugeau de acum în deplină ordine, căci lupii din 
Elun cunoșteau prea bine raza de acţiune a puștilor. Atât timp 


cât se aflau în afara acestei raze, nu pregetau să te sfideze, ba 
chiar să te determine să-i urmărești, ca să te atragă în locuri 
unde nu era greu să ţi se răstoarne mașina sau să ți se 
împiedice calul, și astfel să o pătesti. Dacă prin apropiere mai 
erau și alţi fârtaţi de-ai lor, atunci mai mult se străduiau sa te 
facă să le iei urma, pentru ca astfel să te ducă pe alte cărări, iar 
ai lor să scape. Chenzhen văzu că fiarele nu iuţesc pasul și se 
simţi îngrijorat în sinea lui, căci se gândea că lupii s-ar putea s- 
o păţească de data asta. Jeepurile acestea două nu sunt ca 
acelea de patrulă ale grănicerilor, ci mașini de vânătoare venite 
special să-i prindă. În ele se aflau doi ţintași excelenți, cum 
lupii nu mai văzuseră. Aceștia puteau preschimba cu 
repeziciune unghiul mort al mongolilor într-unul cat se poate 
de eficace. A, 

Jeepul ajunse încet-încet exact în dreptul lupilor, mergând cu 
aceeași viteză ca a lor, distanţa până la lupi micșorându-se de 
la o mie cinci sute de metri la doar șapte sau opt sute. Atunci 
lupii parura ceva mai alertaţi și iuțiră puţin pasul. Viteza 
constantă cu care mașina se deplasa pe dram avu darul de a-i 
nedumeri pe lupi, dându-și seama ca nu fuseseră îndeajuns de 
atenţi. Chenzhen începu chiar să se îndoiască de existenţa cine 
știe căror altor îndatoriri avute de lupii aceia doi, de faptul că 
atrăgeau intenţionat atenţia și încercau să-i inducă în eroare pe 
cei din jeepuri. În acel moment, cei doi ţintași își îndreptau 
ţevile puștilor spre ei, încercând să-i ochească. Inima lui 
Chenzhen începu atunci să bată nebunește. Privea atent fiecare 
mișcare a ofițerului Xu, dorindu-și ca mașinile să se oprească 
brusc atunci când vor apasa pe trăgaci, pentru ca măcar așa să 
aibă și lupii o șansă să scape. 

Jeepul însă mergea în același timp cu lupii, numai că distanţa 
pana la ei se micșorase, ajungând la mai puţin de cinci sute de 
metri. Atunci lupii se opriră și se uitară într-o parte, apoi 
văzură puștile din mașini, căci o luară la picior, unul după 
celălalt, fugind către coama dealului. Dar în momentul acela 
Chenzhen nu auzi decât doua împușcaturi „bang”, „bang” - și 
văzu cum lupii cad la pământ unul după celălalt. 

Bao Shungui strigă cu putere: 

— Câtă măiestrie! Fantastic! - îi N 

De sperietură, pe Chenzhen îl trecuseră niște sudori reci. În 
cele două jeepuri care înaintau hurducându-se, cei doi ţintași 


își ochiseră ţinta întrecând imaginaţia lui Chenzhen și pe a 
oricărui om din stepa 

Elun, „, „ 

Cei doi oameni fură cuprinși de veselie, de parcă tocmai 
bausera câte un păhărel. Ofiţerul Xu îi ordonă lui Liu. 

— Hai repede la dunele de nisip! Repede de tot! 

Zicând astfel, se întoarse și făcu către jeepul din urma un 
semn cu mâinile ca un cleşte. Apoi cele două mașini porniră cu 
toată viteza pe drum, luând-o către nisipurile din dreapta. 

Conform indicaţiilor ofițerului Xu, Liu ajunse pe panta într-o 
clipă, intrând pe o suprafaţă largă de nisipuri și urcându-se 
degraba pe un loc mai înalt de acolo. Xu se ţinea bine de 
mânere, dar și de patul puștii, fund pregătit și scrutând toată 
întinderea. Atunci văzu două haite mai mici aflate foarte 
departe, care fugeau mâncând pământul, una îndreptandu-se 
spre nord-vest, iar cealaltă, înainte. Chenzhen scoase și el 
binoclul să privească și văzu că aceea care o lua drept spre 
nord nu avea mai mult de patru, cinci lupi, care erau însă 
destul de mari. Cea care o luase spre nord-vest avea opt sau 
nouă lupi, dar în afara de doi sau trei care erau mai mari, toţi 
erau mijlocii, probabil încă tineri. Atunci ofițerul Xu îi spuse lui 
Liu: 

— la-te după cei care se îndreaptă spre nord! 

Celor din urmă le arătă haita care fugea spre nord-vest, iar 
cele doua jeepuri se despărţiră, urmărind fiecare câte o haită. 

În zona aceea jumătate nisipoasă, jumătate verde, erau mici 
porţiuni de teren drept urmate de altele unde pământul se 
înălța și cobora, ar pe care jeepul militar se descurca cu 
abilitate, ca în condiţii de lupta. Liu strigă: 

— Ţineţi-vă bine! Și fiți atenţi la mine! Nici nu-mi trebuie 
pușcă imediat o să calc vreo câţiva! 

Jeepul parcă începu să zboare. Lui Chenzhen îi străfulgerară 
prin creier cuvintele „mai iute ca moartea”, căci în stepă, cu 
excepţia catorva gazele, nici cel mai iute bidiviu, nici chiar cel 
mai rapid lup nu se puteau măsură cu o asemenea viteză, de-ar 
fi fost să-și dea zilele Jeepul se repezea în haita de lupi, iute ca 
moartea, și, după vreo douăzeci de minute de goană, lupii, care 
mai înainte se văzuseră numai cât niște seminţe de susan, se 
făcuseră acum cât niște boabe de fasole, apoi cat unele mari, 
de soia. Cu toate acestea, ofițerul Xu nu trăgea Chenzhen se 


întreba în sinea lu. De ce n-o fi trecând la treabă ofiţerul, care, 
altfel, fusese în stare să nimerească vulturul din văzduh, când 
acela nu se vedea decât ca o boabă de fasole. 

Bao Shungui întrebă: 

— Acum se poate trage? 

Dar ofițerul Xu răspunse: 

— Dacă trag de la distanţa asta, toată haita se va risipi. Pe 
când dacă trag de la distanţă mai mică, pot să dobor vreo doi, 
și asta fără să le stric blana. 

Liu spuse prins și el de entuziasm: 

— Azi n-ar fi rău să fie doborâţi mai mulţi, ca să luăm fiecare 
câte unul. 

Dar Xu îi spuse aspru: 

— Tu vezi-ţi de condus, dacă ne răsturnăm ajungem mancare 
pentru lupi. 

Nea Liu nu scoase o vorbă și apăsă pe acceleraţie. Mașina 
gonea ca vântul. După ce trecu însă de o dună, deodată apăru 
înaintea mașinii un schelet uriaș de vită cu coarnele rupte, ca 
niște sulițe aţintite, asemenea piedicilor puse în vechime pe 
câmpurile de luptă. Dacă lupii puteau trece sărind peste el, 
jeepul n-avea cum s-o facă, pentru ca scheletul era deosebit de 
dur și de ascuţit. Liu trase speriat de volan, încât mașina se 
ridică cu roţile din dreapta în aer, cât pe ce sa se răstoarne, 
săltându-i pe toţi cei dinăuntru, gata-gata să-i azvarle afara, iar 
aceștia scoaseră un strigăt din cauza sperieturii. Mașina se 
șterse zgariindu-se de grămada de oase, iar lui Chenzhen îi săr, 
inima din piept și nu se liniști multă vreme după ce își 
recăpătară stabilitatea. El știa că lupii recurseseră la ceea ce le 
oferea terenul pentru a-și asigura retragerea. Fuseseră cât pe 
ce să-i ucidă pe cei porniţi în urmanrea lor și să le distrugă 
mașina. Bao Shungui se albi la faţă și începu sa strige: 

— Mai încet! Mai încet! 

Liu își șterse sudoarea rece de pe frunte și încetini puţin, 
ceea ce îi lăsă pe lupi să se mai îndepărteze. Dar ofiţerul Xu îi 
strigă: Accdercâză î 

Și abia ce mai prinse mașina puţină viteză, că le și aparura în 
faţa smocuri de verdeață. Chenzhen păscuse oile pe aici și își 
mai amintea câte ceva despre relief, așa că strigă: 

— Înainte e o vale unde pământul e plin de dâmburi, mașina 
se poate răsturna foarte ușor, încetinește degrabă! 


Ofiţerul Xu nu luă însă aminte, ci, ţinându-se de bara cu 
amândouă mâinile, strigă: 

— Accelerează! Accelerează! 

Pedala accelerației fu apăsată până la capăt. Mașina gonea 
nebunește. Adesea, roţile părăseau pământul, zburând în aer, 
pentru ca apoi să se lovească de pământ, două câte două. 
Chenzhen se ţinea bine de mânere, simțind cum i se răscolesc 
toate organele. 

Acum înţelese: folosindu-se astfel de relief, lupii ajunseseră 
pe uluma suta de metri. Căci o dată ce ajungeau în vale, mașina 
nu-i mai putea urmări. Liu începu să înjure de mama focului: 

de locfama br dC nenor*ciţi' Să ne aducă Până în blestematul 
ăsta 

Dar ofițerul Xu îi strigă tăios: 

— Nu te lăsa! Asta nu-i repetiţie! E bătălie reală! 

Mai goniră așa vreo trei, patru kilometri, dar jeepul se 
apropia vertiginos de vale, unde erau snopi de paie tari ca 
trunchiurile de copac. 

U toate acestea, lupii se aflau în bătaia puștilor mongole. 
Atunci ofițerul Xu strigă: 

— Ia-o pieziș! 

Liu trase ușor de volan, iar jeepul se înclină ca o navă de 
război. Lupii se aflau chiar sub bătaia focului ofițerului Xu, de 
pe scaunul din spate. Se auzi bubuitul, iar în momentul ecoului, 
lupul cel mai mare din mijlocul haitei se prăvăli, căci glontele îl 
nimerise drept în cap Atunci haita se ns. P, în toate direcţiile. 
La al doilea bubuit, fu nimerit un al doilea lup și căzu drept în 
creștet. Ca la un semn, toţi ceilalţi lupi se afundara în verdeaţa 
din vale, astfel că nu mai puteau fi ochiţi. Apoi se strecurări 
către drumul de frontieră, făcându-se nevăzuţi prin tufele de pe 
acolo. Şi împușcăturile din nord-vest conteniră, iar jeepul se 
opri exact când să ajungă în vale. 

Ofiţerul Xu se șterse de sudoare și spuse: 

— Lupii de pe-aici sunt foarte vicleni, altfel sigur as mai fi 
putut dobori cativa. 

Bao Shungui ridică ambele degete mari și spuse: 

— Așa îţi mai trece năduful! În nici treizeci de minute au 
căzut trei. Eu m-am chinuit un an întreg, și n-am reușit să omor 
cu mâna mea nici măcar unul. 

Dar ofițerului Xu nu-i trecu deloc cheful, ci spuse: 


1 r ICI terenul e prea dificib numai bun pentru luptele de 
gherilă ale lupilor. De-aia n-au reușit să-i stârpească. 

Atunci jeepul o luă încetișor către lupii cei morţi. Cel de-al 
doilea usese împușcat într-o parte. Sângele îi ţâșnise pe o 
bucată de pământ cu iarba tomnatică. Bao Shungui și Liu 
puseră hoitul greu al lupului în partea din spate a mașinii, iar 
Liu îi trase un picior și spuse: 

— Măi, dar greu mai ești, de ajuns pentru zece oameni. 

Deschise apoi portbagajul mic și scoase de acolo un sac de 
pauza cu care acoperi scaunele din spate, apoi mai scoase doi 
saci și într-unui puse lupul, vârându-l în portbagaj. Acesta însă, 
fund prea mic, nu se închidea, așa că se transformă într-un 
catafalc deschis pe care Liu avea de gând să-i așeze și pe 
ceilalţi doi. 

Chenzhen ar fi vrut să spintece burta lupului ca să le-o arate 
ofiţerilor, dar văzând că aceștia n-au nicio intenţie de a-i jupui 
acolo, pe loc, întrebă: ,„ „„ 

— Ce, vreţi să mâncaţi carne de lup? E amară, mongolii nu 
mananca niciodată carne de lup. 

Liu zise:.. 

— Aiureli. Nu e deloc amară, e cam ca cea de carne. La mine 
acasă am mâncat de câteva ori bine, din carnea de lup iese o 
mâncare mai bună decât din cea de câine, uită-te la el ce gras 
e. Şi se gătește la fel ca cea de câine. Mai întâi îl iei și-l ţii o zi 
în apă rece, ca săi se ducă mirosul apoi îl fierbi bine cu usturoi 
și ardei iute și să vezi ce bun iese. La noi în sat, când gătea 
cineva carne de lup, venea toată lumea sa ceară, căci ziceau că 
îi face curajoși și le trece nădu u. 

Chenzhen se simţi cuprins de repulsie și spuse: 

— Mongolii de pe-aici au un obicei numit „funeralii cerești, 
adică atunci când moare un om, rudele îl aduc cu căruţa la 
cimitirul ceresc, unde îl dau lupilor să-l mănânce. Și tu mai ai 
poftă sa mananci lupi care au mâncat oameni morţi? 

Dar Liu nu fu deranjat câtuși de puţin de aceasta, ci spuse: 

— Am auzit, dar dacă nu-i mănânci stomacul și intestinele nu 
e nicio problemă. Și câinii mănâncă hoituri, dar nu e nimeni să 
spună ca au carne spurcată. Ce, la legume nu se pune rahat? Și 
ce, zici de legume că-s spurcate? Nu ne place nouă, chinezilor, 
sa mancam carne de câine și legume? Imediat vor veni o 
mulțime de oameni cu armata și vor mânca și carne de oaie, 


dar la aceea există limite. Or, să vn în stepă și să nu mănânci 
carne? Cei care poftesc la carne o s-o ia razna. Dacă duc lupii 
ăștia la oameni, n-o să le ajungă nici pe-o masea. De-aia, la un 
moment dat, vor fi oi mai multe și lupi mai puţini. 

Atunci Liu începu să râdă. 

Ofiţerul Xu râse și el cu poftă și spuse: 

— Când am venit încoace, cei de la cartierul general mi-au 
dat comanda de carne de lup, așa că în seara asta trebuie să le- 
o duc lor Zic unii ca lupul ar vindeca traheita, și mai știu 
demult o serie întreagă de alte boli așa de bine, că pot să-mi 
deschid policlinică. Să prinzi lupi e o treaba tare bună. Mai 
întâi, pentru că elimini un dușman al poporului, apoi, pentru că- 
mi fac eu rost de blană și, în al treilea rând, pentru că ajuţi 
oamenii, vindecându-i de boli. Și pe urmă mai și saturi o șleahtă 
întreagă de înfometați. Deci, vezi, patru dintr-o lovitura. I atru 
dintr-o lovitură, zău! 

Chenzhen se gândi atunci că oricât le-ar spinteca el burta 
lupilor sa le arate șoarecii dinăuntru, tot nu le va tăia cheful de 
vânătoare. 

LIU duse mașma în locul unde fusese doborât primul lup. 
Aceluia îi usese zdrobită ţeasta. Glontele intrase pe undeva pe 
la ceafă și iesise prin faţa, zdrobindu-i oasele feţei și umplând 
locul de creier și sânge. Chenzhen se uită înfrigurat, dar nu 
văzu fire albe în blană, semn că nu era regele alb al lupilor, așa 
că răsuflă ușurat. Totuși, acesta trebuie să h fost vreo 
căpetenie, care venise aici cu cei câţiva lupi, momindu-și 
urmăritorii tocmai pentru a-i feri pe ceilalţi fârtaţi. Din păcate 
însă el nu era deloc experimentat și pregătit să facă faţă 
jeepului militar și ţmta? Ului de mare clasă care venise în stepă 
cu noi armate, cu oameni noi și cu arme noi, special ca să-i 
extermine pe lupi. 

A LIU | Bao Shungui smulseră câteva smocuri de iarbă ca să 
șteargă sângele și creierul, apoi luară lupul voioși și-l puseră pe 
catafalcul atârnat în spatele jeepului, legându-l bine. Liu 
clămpăni din limbă și zise: 

— Lupul ăsta nu mai avea mult până să fure un vitei de doi 
ani Cei doi se șterseră pe mâini cu iarbă, apoi se urcară în 
mașină și porniră către jeepul ofițerului Ba. 

Cele două jeepuri se întâlniră și se opriră. În spatele celui în 
care era Ba fusese pus un sac plin doldora. Ba zise tare: 


— Pe-aici e plin de trestii, nici nu poate să intre mașina. Am 
tras trei focuri și de-abia am doborât un lup. În haita asta nu 
erau decât lupoaice și lupi mici, o familie întreagă. 

Dar ofițerul Xu strigă și el: 

— Lupii de pe-aici sunt niște demoni, le-au lăsat lupoaicelor 
și puilor cea mai bună cale de retragere. 

Bao Shungui spuse și el în gura mare: 

— Încă un lup! Victorie, victorie! Asta e cea mai fericită zi de 
peste un an, de când am venit în stepă. In sfârșit, mi-am vărsat 
și eu năduful. Haide, să mergem la cei doi lupi morţi de colo. 
Am adus un rachiu bun, să bem și să ne veselim. 

Chenzhen cobori repede și se duse să vadă lupul cel mic. 
Ajunse în fața mașinii, dezlegă sacul și privi: un lup de aproape 
aceeași varsta cu al lui, dar cu un trup ceva mai mare. Nu se 
gândise niciodată ca lupu lui crescut atât de bine, cu hrană din 
belșug și ţinut în palme, nu s-ar putea măsura cu un lup de 
aceeași vârstă din sălbăticie. Acesta era atât de mare, că putea 
să vâneze singur și să se sature din ceea ce prindea. Pe de altă 
parte însă, deși viaţa acestuia era abia la început, tata ca 
fusese doborât de gloanţele oamenilor. Chenzhen îl mângâie de 
cateva ori pe cap, îndurerat de parcă l-ar fi mângâiat pe cel de 
acasă. Ca să poată trăi acela, trebuise ca acesta din libertate să 
piară. 

Cele două jeepuri porniră spre sud. Cuprins de deznădejde, 
Chenzhen se întoarse și privi către zona de frontieră: în mai 
puţin de o oră, căpetenia haitei și ceilalţi lupi vor fi lichidaţi, 
într-un atac atât de rapid și de fatal cum nu mai văzuseră 
niciodată. Lupii rămași în viaţa care vor fi trecut deja frontiera 
nu se vor mai întoarce niciodată. Dar o dată ajunși acolo, oare 
cum se vor descurca fără căpetenia lor? Demult, Bilge îi 
spusese că lupii care își pierd teritoriul ajung mai rău decât 
câinii vagabonzi.. 

Jeepul ajunse la locul din care fusese tras primul foc, unde 
cei doi lupi în toată firea, mari și puternici, zăceau în bălți de 
sânge din care se săturau muștele. Nu suportă să se uite mai 
mult, ci se duse mai încolo și se așeză pe iarbă, privind absent 
la cerul din depărtare, din zona frontierei. Ce-o să zică bătrânul 
când o să afle că el este cel care i-adus pe ofiţeri să-i 
nimicească pe lupi? Toate acele lucruri pe care batranu i le 
spusese despre lupi, cu atâta grijă, îi folosiseră acum ca sa ma 


să-i ucidă. Își simţea sufletul greu, nu știa cum va mai putea da 
ochii după aceea cu bătrânii din stepă... Până seara, lupoaicele 
și lupii mai mici s-ar putea întoarce să-și caute soţii și taţii 
uciși, locurile în care au rămas urmele lor de sânge. În noaptea 
aceasta, locul se va umple de urletele de jale ale lupilor. 

Liu și Wang luară sacul și-l duseră în jeepul celui din urma, 
așezându-l sub bancheta din spate. 

Desfăcură câteva coli de hârtie cerată de împachetat muniţie, 
pe care așezară trei sau patru sticle de rachiu mongol, o pungă 
mare de alune prăjite cu condimente, câţiva castraveți, niște 
carne de vită prăjită dintr-o cutie de tablă, vreo trei borcane de 
sticlă cu bucăţi de carne de porc și încă un castron cu bucăţi de 
carne. 

Bao Shungui luă o sticlă de rachiu, apoi merse împreună cu 
ofițerul Xu și-l luară pe Chenzhen, aducându-l la locul unde se 
desfășura ospăţul. Bao Shungui îl bătu pe umăr pe Chenzhen și 
spuse: 

Chenzhen, azi ne-ai fost de mare ajutor, ne-ai adus servicii 
care merită să fie răsplătite. Dacă n-ai fi fost tu, cei doi ţintași 
n-ar fi fost decât niște mari eroi care n-ar fi avut unde să-și 
dovedească eroismul. 

Atunci ofiţerul Xu și ceilalți trei oameni ridicară sticlele de 
rachiu, închinând în cinstea lui. Xu îl privi pe Chenzhen cu 
toată sinceritatea și-i spuse: 

— Să bem, să bem, primul pahar îl voi bea în cinstea ta. Tu ai 
crescut un lup și l-ai studiat, și iată că efortul tău a fost 
încununat de succes, așa încât ne-ai adus degrabă la sălașurile 
lupilor. Tu nu știi că ieri șeful Bao ne-a dus cam la cincizeci de 
kilometri depărtare, unde nu era nici picior de lup. Hai, bea un 
pahar. Îţi mulțumim! 

Dar Chenzhen era alb ca varul. Își mușcă limba și luă paharul 
cu rachiu, pe care-l dădu pe gât dintr-odată, însă în acel 
moment nu-și dorea decât să se ducă undeva și să plângă. După 
criteriile chinezilor și ale militarilor, ofițerul Xu era un chinez 
get-beget. Tocmai ce ajunsese în stepă, așa că i-ar fi fost greu 
să ajungă la o înţelegere cu el utilizând argumentele stepei. Cu 
toate acestea, modul de viaţă primitiv al nomazilor putea să 
dispară într-o clipă sub focul puștilor, în vreme ce aici avea să 
se înrădăcineze argumentul chinezesc, pentru ca, mai apoi, sub 
ochii tuturor, stepa să se preschimbe în deșert. Chenzhen 


apucă un castravete, dintr-un gest reflex, și mușcă din el cu 
ură. lată că deja se puteau culege castraveți din grădinile 
muncitorilor. Nu mai mâncase castraveți proaspeţi de doi ani. 
Erau într-adevăr gustoase legumele cultivate de chinezi. 
Aceștia aveau întipărit în ei un caracter care nu s-ar fi schimbat 
în ruptul capului - altfel, făceau niște mâncăruri foarte bune... 
Dar cum de s-a întins mâna lui tocmai la castraveți? Oricum, 
aroma aceea delicată a castraveţilor se prefăcea în gura lui 
într-o amăreală fără seamăn... 

Ofiţerul Xu îl bătu pe Chenzhen pe spate și spuse: 

— Ei, Chenzhen, am ucis atâţia lupi, nu mai fi trist... A, 
înţeleg, crescând lupul, ai ajuns să ai anumite sentimente, fiind 
influenţat și de gândirea mongolilor. Lupul prinde iepuri, 
șoareci, marmote, gazele, și astfel aduce mari beneficii stepei. 
Totuși, astea sunt niște metode primitive. În zilele noastre, 
sateliții artificiali se rotesc pe cer, de-acum putem folosi 
metode științifice ca să protejăm stepa. Soldaţii tocmai 
pregătesc avioanele AN 2 ca să împrăștie otrăvuri și 
insecticide, și astfel să elimine pericolul rozătoarelor... 

Chenzhen rămăsese absent, însă la un moment dat avu o 
reacție, așa că spuse repede: 

— Nu, nu, dacă lupii și vulpile vor mânca toate acele 
rozătoare otrăvite, atunci n-o să piară toate animalele? 

Bao Shungui spuse: 

— Păi dacă mor toţi șoarecii, ce nevoie mai e de lupi? 

Dar Chenzhen o ţinea pe-a lui: 

Lupii sunt extrem de folositori. Nu pot să vă explic, dar cel 
puţin reduc numărul gazelelor, iepurilor și șoarecilor. 

Cu faţa roșie de la băutură, nea Liu spuse râzând: 

— Gazelele, iepurii și marmotele sunt niște exemple faimoase 
de vânat. Când vor veni puhoaiele de oameni, tot acest vânat va 
ajunge pe mesele lor. Păi ce, poţi să le mai lași lupilor? 


Capitolul 32 


Om sălbăticie - occidental... Firește, nici nu mai e nevoie să 
spunem că această sălbăticie, care nu se distinge pe fata 
Chinezului, nu a existat dintru început, ori a dispărut în timp. 
Dar dacă a dispărut înseamnă că din ea nu a mai rămas nimic și 
dacă au mai rămas ceva urme din ea în firea omului, în timp ele 
s-au domesticit. Vita sălbatică a devenit vită domestică, din 
mistreţ s-a făcut porc, lupul s-a preschimbat în câine și toată 
sălbăticia s-a risipit. Insă dacă ceva îi place păstorului nu 
înseamnă că-i și face bine. Oamenii sunt doar oameni, nu-s 
amestecați și cu alte lucruri, și firește că mai bun de atât nu 
există. Dar dacă altfel nu se poate, eu socotesc că nu strică și 
nițică sălbăticie. Oricum însă, dacă se potrivește cumva și cu 
formula de mai jos, atunci chiar că nu mai are nicio importanţă: 
om îmblânzire alt om. 

Lu Xun, Asta-i tot. Scurt discurs despre fața chinezului 

Când banchetul în aer liber luă sfârșit, Bao Shungui și 
ofițerul Xu mai schimbară între ei câteva cuvinte, apoi jeepurile 
porniră cu viteză spre nord-est. Chenzhen tinu să spună: 

Nu e direcţia bună, era mult mai bine dacă ne întorceam pe 
unde am venit. 

Bao Shungui însă îi spuse: 

Până la sediu sunt șaptezeci de kilometri, n are rost să ne gră 
bim degeaba pentru un drum atât de lung. 

Ofiţerul Xu spuse: 

— Trebuie să ne îndepărtăm de locurile unde s-au auzit 
împușcăturile. Dacă ocolim, cine știe, mai dăm peste vreun lup. 
Și dacă nu dăm peste vreunul, sigur dăm peste vulpi: nici așa 
nu e rău. Trebuie să scoatem cât mai mult din lupta continuă a 
armatelor noastre, pentru ca izbânzile noastre pe fronturi largi 
să ajungă la urechile tuturor. i 

Curând, jeepul ajunse pe o pășune imensă de iarnă. Înaintea 
ochilor lui Chenzhen se întindea un câmp nesfârșit, plin cu stuf 
tepos. Stuful tepos este un nutreţ de iarnă foarte bun, mult mai 
înalt decât verdeaţa din celelalte anotimpuri, cu frunze care 
ajung să aibă și mai mult de jumătate de metru, dar cu tulpini 
și spice rare, care depășesc un metru în înălțime. Când vine 
iarna, în mod obişnuit, zăpada nu poate acoperi lanurile care au 
crescut un an întreg. Chiar dacă vine zăpadă mai mare, mai 
mult de jumătate din tulpină rămâne afară, așa încât, pe lângă 


faptul că le oferă animalelor o hrană bună, acestea pot să 
scormonească în jurul lor ca să ajungă la iarba de sub zăpadă. 
ler nile în Elun ţin câte șapte luni, și de această pășune de 
iarnă depinde puterea animalelor de a-și păstra pe ele ceva 
grăsime, de a rămâne în viaţă, de a supravieţui iernii. 

In bătaia vântului de toamnă, valurile lanurilor se unduiesc, 
ridicându-se ușor dinspre frontieră și înghițind roţile jeepului. 
Cele două automobile se aseamănă unor bărci cu motor, 
spărgând cu îndrăzneală valurile mării de verdeață. Chenzhen 
răsuflă ceva mai ușurat: să te apuci să cauţi lupi într-un câmp 
cu verdeață atât de înaltă și deasă nici cu un telescop 
astronomic nu te descurci. 

Atunci se simţi din nou cuprins de sentimente de 
recunoștință faţă de lupii și de stăvarii mongoli. Toată această 
pășune naturală, ongi nară este rodul trudei cu sânge și 
sudoare a lupilor și a stăvarilor, care se luptă cu preţul vieţii ca 
ea să fie conservată. Frumuseţea naturală primordială s-a clădit 
pe truda oamenilor și a lupilor. Şi după ce cade zăpada, de câte 
ori păstorii își mână turmele pe această pășune de iarnă, ei 
primesc ceea ce le-a fost hărăzit de haitele de lupi. Iar păstorii 
adesea cântă acele cântece prelungi și tremurătoare care 
seamănă cu urletele lupilor și care-l fac pe Chenzhen să se 
simtă fericit și fără griji. 

Cele două jeepuri zburau ca vântul, iar ţintașii din ele, deși 
puţin ameţiţi de băutură, tot stăteau cu binoclurile la ochi, 
uitându-se pretutindeni după piele și carne de lup. 

Chenzhen era adâncit mai departe în gândurile lui, căci nu 
mai văzuse niciodată pășunea aceea minunată înainte ca 
oamenii și animalele să ajungă pe ea. Acum, pe acea pășune 
nesfârșită nu se vedea niciun fir de fum, niciun cal, nicio vită, 
nicio oaie. Pășunea de iarnă, care avusese vreme o jumătate de 
an să se refacă, parcă era mai pustiită decât cea din primăvară, 
de la nașterea mieilor, deși era acoperită de vegetaţie deasă și 
înaltă. Pășunea de primăvară avea multe ţarcuri de piatră și de 
pământ, hambare și fântâni înălțate, peste tot se vedeau urme 
ale muncii oamenilor. Pe când iarna oamenii luau zăpadă în loc 
de apă, nemaiavând nevoie să construiască și fântâni, cu tot cu 
platformele necesare. Când vor ajunge aici, toți acei miei și 
viței vor fi deja mari, și atunci nu va mai fi nevoie să fi se 
construiască ţarcuri fixe, ci doar din acelea formate din căruţe, 


garduri mobile și pâslă, așezate în formă de semicerc, ca să-i 
apere de vânt. Astfel că, privind locul acesta, la începutul 
toamnei, nu se vedeau nici urme de oameni, nici de animale, 
nici vreo alcătuire a oamenilor, ci doar valuri unduind ale 
stufului ţepos. Dacă dintr-odată ar apărea aici Grigori, cu 
căciula lui căzăcească din blană de miel negru, Chenzhen n-ar 
putea bănui că în spatele lor s-ar afla atât de fascinanta Câmpie 
a Donului. Incă din gimnaziu, Chenzhen citise de două sau de 
trei ori Pe Donul liniștit și văzuse și filmul. Mai apoi, când să 
plece de la Pekin, luase cu el Pe Donul liniștit și alte câteva 
romane despre stepă, aducându-le în Elun. Acest roman fusese 
unul dintre motivele pentru care Chenzhen venise aici. 
Impresiile lui despre Câmpia Donului erau legate de Grigori, 
Natalia și Axinia, oameni care iubeau libertatea. lar dragostea 
lui Chenzhen pentru stepă venea tot din iubirea de libertate și 
din felul în care apărau stepa, cu preţul vieţii lor, lupii și 
oamenii de pe aici. De ce avea, atunci, stepa o putere de 
atracţie atât de mare, încât să facă acul busolei sentimentelor 
sale să se-ntoarcă mereu către acest loc? Adesea, Chenzhen 
simţea vibraţiile și chemările venite din inima stepei rezonând 
în străfundul sufletului său, într un mod atât de pro fund, încât 
le depășeau pe cele venite dinspre mamă către fiu, și mai adânc 
de atât: un soi de telepatie ce mergea dincolo de mamă, dincolo 
de tată, de bunici, de stră-stră-străbunici, într-un loc neștiut al 
inimii, de unde i se trezeau sentimentele cele mai străvechi. 

Chenzhen privea pășunea pustie și însingurată, cufundat 
într-o călătorie a minţit asemenea unei visări, văzându-i parcă 
pe strămoşii oamenilor, pe primitivii dinaintea istoriei. 
Învăţătorii le spuseseră că „statul în două picioare și munca au 
dus la apariţia omenirii. Atunci, oamenii primitivi nu cumva 
prin păduri și prin stepe s-au ridicat în două picioare? Aceasta 
este o întrebare mai profundă și mai îndepărtată legată de 
„strămoși”. 

Chenzhen avusese de-a face cu animalele de pradă ale stepei 
vreme de doi ani și, după părerea lui, oamenii primitivi nu în 
păduri deveniseră bipezi. Căci în păduri cele mai importante 
erau membrele superioare ale primatelor, care s-au dezvoltat 
cel mai mult. În pădure, dacă vrei să vezi în depărtare, trebuie 
să te caţeri pe ceva înalt și pentru asta ai nevoie de membrele 
superioare, ca să apuci și să te sprijini. Şi mai important e 


faptul că viteza cu care se deplasează primatele în pădure se 
bazează pe membrele superioare. Or, în vreme ce braţele și 
antebraţele primatelor au căpătat o mare forţă, picioarele nu s- 
au dezvoltat foarte mult, fiind mai degrabă un mijloc de 
susținere a membrelor superioare, însă fără a putea face 
singure față nevoii impetuoase de deplasare. De aceea, 
primatele din păduri nu s-ar fi putut ridica în picioare, și nici n- 
ar fi avut nevoie. 

La un moment dat, primatele din pădure trebuie să se fi 
înmulţit atât de mult, încât n-au mai avut loc unele de altele. 
Hrana se împuţina și ea treptat, iar condiţiile grele le-au gonit 
pe unele dintre ele în stepă, în noile condiţii, funcţiile 
membrelor superioare și inferioare trebuie să se fi schimbat. Pe 
de-o parte, stepa, care era stăpânită de tiranicul lup, era 
deosebit de periculoasă, aici nu mai aveau pe ce să se caţere, 
așa că, pentru a putea privi în depărtare și a-și localiza inamicii 
sau prada în iarba înaltă, a fost nevoie să se ridice în picioare. 
Pe de altă parte, în stepă nu erau crengi de care să se poată 
agăța, așa că nu a mai fost nevoie de braţe atât de lungi și de 
puternice, care să le ajute să se deplaseze cu repeziciune, ci, 
din contră, condiţiile impuse de stepă cereau ca picioarele să se 
formeze, să devină mai puternice și mai lungi, astfel că, în 
decursul a mu de ani, utilizarea frecventă a dus la lungirea 
coloanei vertebrale și a oaselor picioarelor, determinând 
ridicarea pieptului și îndreptarea picioarelor antropoidului. 
Devenind, astfel, biped, antropoidul a dat o utilizare nouă 
picioarelor sale, dar în același timp au început și dezvoltarea și 
întărirea braţelor, pe care celelalte animale le privesc cu 
teamă, precum și dezvoltarea creierului și a inteligenţei, care 
este și mai de temut. Cu ajutorul acestor membre și organe, el 
a izbândit în lupta cu animalele și a devenit regele lor, pentru 
ca, în final, să devină om. 

Omul primitiv, care ţinea în mâini toporul de silex și făclia, s- 
a ridicat în picioare în postura de războinic. Toporul său a fost 
mai întâi o armă folosită în lupta cu animalele sălbatice, 
devenind abia apoi o unealtă pentru procurarea hranei. Lupta l- 
a făcut să supraviețuiască; supraviețuind, a trebuit să 
trudească. Dar nu doar statul în picioare și truda l-au creat pe 
om, ci și nenumăratele lupte pe care a fost nevoit să le ducă: 
acestea l-au creat cu adevărat. Cine a refuzat să se ridice în 


picioare, primatele cărora nu le-a mai rămas decât să fugă în 
cele patru labe, au fost, în cele din urmă, eliminate din 
competiția pentru supravieţuire tocmai pentru că astfel n-au 
putut scăpa de tigrii, panterele, leu sau lupii care le-au urmărit. 
Intuiţia și puterea de pătrundere pe care Chenzhen le-a căpătat 
în atâţia ani îi spuneau că primatele s-au ridicat în picioare aici, 
în stepă. Iar unul dintre principalii actori care le-au forţat să 
facă astfel a fost lupul. 

Așadar, stepa cea aspră, dar atât de frumoasă, nu era doar 
locul de baștină al strămoșilor chinezilor, ci și locul de naștere 
și leagănul întregii omeniri. Stepa era locul din care oamenii au 
pornit, pe două picioare, către toate zonele globului. Tărâna 
stepei era pământul-mamă al tuturor. Chenzhen simţea cum din 
fiecare frunzuliță și din fiecare grăunte de nisip din stepă 
ieșeau niște sentimente blânde și duioase, care-l legau strâns 
de aceste locuri. În același timp, în pieptul său simţea o ură și o 
mânie nesfârșite, care multă vreme nu-l mai părăsiră, căci 
vedea în acei agricultori care ardeau, arau și distrugeau stepa 
pe cei mai haini și mai neștiutori dintre păcătoși. 

Jeepul gonea către răsărit pe drumul străvechi, cu puţină 
verdeață. Pe această cărare pământul era ferm, nisipul se 
întărise, însă urmele lăsate de animalele păstorilor care se 
mutaseră către alte pășuni erau multe. De aceea, deși scundă, 
verdeaţa era totuși viguroasă, având o nuanţă închisă. Privind 
până în depărtare, drumul cel vechi arăta ca un șanț adânc și 
înverzit, care străbătea pășunea până departe. 

Deodată, Chenzhen observă undeva în lanul din partea 
dreaptă, nu foarte departe, trei puncte negre. Își dădu seama 
că este o vulpe mare, care stă pe picioarele din spate cu labele 
din faţă atârnând în dreptul pieptului, așa încât partea de sus a 
trupului iese dintre firele de iarbă. Privea cu mare atenţie la 
jeepul care trecea. Cum razele soarelui de toamnă cădeau 
drept pe capul, gâtul și pieptul vulpii, care erau albe, acestea 
se confundau cu spicele trestiilor ţepoase, care erau de un 
galben deschis. Astfel, ieșeau în evidenţă celelalte părţi închise 
la culoare ale vulpii, urechile și nasul, care arătau ca trei 
puncte negre. De fiecare dată când mergea la vânătoare cu 
Bilge, mai ales iarna, pe zăpadă, bătrânul îi arăta mereu lui 
Chenzhen câte trei puncte negre. Iar vânălorii cei mai iscusiţi 
știau să ochească puţin mai jos de acele trei puncte. Oricât ar fi 


fost vulpea de șireată și oricât de bun ar fi fost camuflajul ei, 
ochii vânătorului încercat o descopereau. Cu toate acestea, 
ţintașul cu ochi de șoim rămânea orb în faţa ei. Chenzhen nu 
spuse nimic. Nu mai dorea să vadă sânge, cu atât mai mult cu 
cât vulpea, atât de șireată, pe cât de frumoasă, era un mare 
vânător de șoareci. Jeepul se apropie tot mai mult de cele trei 
puncte negre, care , e lăsară în jos pe nesimţite, făcându-se 
nevăzute în iarba înaltă. 

După o bucată de drum, dintre ierburi apăru deodată un 
iepure, care se uită și el cu mare băgare de seamă la jeep. 
Trupul lui se conlunda cu vegetaţia de acolo, cu atât mai mult 
cu cât culoarea blănii de pe pieptul lui era aproape la fel ca cea 
a spicelor. Însă ceea ce-l dădea de gol erau urechile lui mari. 
Atunci Chenzhen strigă: 

— Hei, e un iepure în faţă. E o mare ameninţare pentru 
stepă, îl împușcăm sau nu? 

Puțin dezamăgit, Bao Shungui spuse: 

— Deocamdată nu-l împușcăm. Abia după ce-o să terminăm 
cu lupii vom trece la iepuri. 

Iepurele se înălță atunci încă vreo câţiva centimetri. Nu 
arăta deloc teamă faţă de mașină. Abia când aceasta ajunse la 
cincisprezece, douăzeci de metri de el se lăsă în jos și dispăru. 
Mireasma ierbii era din ce în ce mai puternică, iar marea de 
trestii deveni agitată. intașn ajunseră la concluzia că pe 
pășunea de iarnă nu prea erau animale pe care să le vâneze. 
Jeepul o luă atunci către sud, spărgând valurile de spice, până 
ce ajunse la o pășune de toamnă presărată cu mici dealuri. Deși 
iarba era destul de scundă, motivul pentru care mongolii o 
desemnaseră „pășune de toamnă era faptul că pe dealurile de 
aici se găseau foarte multe feluri de plante cu seminţe. Când 
venea toamna, tecile plantelor ale căror spice semănau cu 
grâul sau lucerna sălbatică se coceau, mustind de grăsime și de 
proteine. Oile veneau aici și desfăceau tecile, mâncând boabele, 
ca atunci când mâncau furaje din boabe de soia amestecate cu 
orz. Oile din Elun ajungeau să pună pe cozi grăsime de trei 
degete, și asta numai cu acele boabe preţioase, pe când oile 
veneticilor, care nu cunoșteau această tehnică științifică, nu se 
îngrășau suficient cât să poată trece de iarnă, iar dacă totuși 
supravieţuiau iernii, primăvara nu aveau lapte, iar mieii 
mureau pe capete. Chenzhen avusese parte de învăţăturile lui 


Bilge preţ de doi am, așa că în curând avea să fie și el 
specialist. Se aplecă și rupse un spic, pe care apoi îl frecă în 
palmă. În curând, boabele aveau să se coacă, iar tabăra se va 
muta negreșit pe această pășune de toamnă. 

Iarba se făcu și mai joasă, iar câmpul vizual se lărgi foarte 
mult, așa încât mașina putea merge mai repede. Bao Shungui 
descoperi pe drum câteva urme proaspete de lup, moment în 
care și țintașn devemră ceva mai agitaţi, iar Chenzhen le putu 
citi intenţiile. Se depărtaseră cu peste treizeci de kilometri de 
locurile unde se auziseră focurile de armă. Dacă erau lupi pe 
aici, nu aveau cum să-și dea seama că din părţile nordice, unde 
nu erau oameni, vor veni două jeepuri care nici nu prea făceau 
zgomot. 

Mașina intră pe o pantă lină, când cei trei oameni din mașină 
exclamară încet: 

— Lupi! Lupi! 

Chenzhen se frecă la ochi și văzu cum prin faţa mașinii, puţin 
într-o parte, cam la trei sute de metri distanţă, trecu în goană 
un lup imens, cât un leopard. În stepa Elun, lupii aceștia mari 
dau dovadă de o forţă și de o viteză ieșite din comun. De multe 
ori, ei lasă în urmă haita și se aruncă singuri în luptă, de parcă 
ar vrea să mănânce singuri tot, când, de fapt, ei sunt ca niște 
soldaţi de elită ai haitei de lupi, făcând în așa fel încât confrații 
lor să se descurce cât mai bine. 

Lupul uriaș părea că tocmai se trezise din moţăială, sărind în 
sus cum auzi jeepul și repezindu-se cu toată viteza către tufele 
dese din vale. Liu apăsă pe acceleraţie și strigă nespus de 
agitat: 

— Așa de aproape, și crezi că poţi scăpa! 

Jeepul îi tăie lupului calea de retragere. Atunci lupul se 
întoarse și o luă la goană către coama dealului din faţă, fugind 
repede ca o gazelă. Cu toate acestea, jeepul ofițerului Ba îl 
interceptă rapid. Cele două jeepuri trecură la atac în formă de 
clește. Lupul prinse viteza maximă, dar pedalele de acceleraţie 
ale jeepurilor nu fuseseră apăsate până la capăt. 

Cei doi ţintași începură însă să-și facă concesii, renunțând 
unul în favoarea celuilalt la privilegiul de a trage. Ofiţerul Xu 
spuse: 

— Poziţia ta e mai bună, trage tu! 

Dar Ba zicea: 


— Tu ochești mai precis, mai bine trage tu! 

Bao Shungui făcu semn cu mâna și strigă: 

— Nu trage! Nu trage nimeni! Azi vreau să fac rost de o 
blană de lup negăuntă. Vreau să-l jupoi de viu, căci așa blana e 
mai bună, mai proaspătă și mai lucioasă, pe o astfel de blană iei 
și mai mulţi bani. 

— Așa e, foarte corect! Strigară parcă într-un glas cei doi 
țintași și cei doi șoferi. 

Liu îndreptă degetul arătător către Bao Shungui și zise: 

— Fii atent la mine, îţi arăt că mă ţin după el până pică jos 
năuc. 

Dar Wang zise și el: 

— Eu îl urmăresc până scuipă sânge! 

Dealul cu panta lină și iarba scundă era cât se poate de 
potrivit pentru mișcările jeepului, iar lupul nu mai avea nicio 
posibilitate de scăpare. De atâta alergătură începuse să 
spumege, iar războiul strâns și periculos dintre jeep și lup se 
preschimbă într-un joc amuzant și relaxant. De când venise în 
stepă, lui Chenzhen nu-i trecuse niciodată prin cap că omul se 
poate bucura de o asemenea superioritate faţă de lup. Lupul 
stepei mongole, care domnise mii și mii de ani peste aceste 
tărâmuri, devenise acum mai jalnic decât un iepure. Lui 
Chenzhen îi trecu prin cap vorba „cel mic ia bătaie, cel mare îi 
bate el pe ceilalţi”. Dar chiar atât de nemiloasă să fie natura 
creată de Tengri? 

Cele două jeepuri, controlate de șoferi îndemânatici, 
urmăreau, mei prea repede, dar nici prea lent, lupul care 
alerga. Cum o lua el mai repede, accelera și jeepul; cum mai 
rărea pasul, încetinea și jeepul, dar claxona atât de strident, că 
lupul imediat o lua iarăși la goană, așa încât între jeep și lup 
mai mereu era o distanţă de cincizeci, șaizeci de metri. Deși 
lupul era iute, trupul lui mare îl solicita foarte mult și, după ce 
alergă așa vreo zece kilometri, îi ieși limba de un cot, scuipând 
spumă albă, cu gura deschisă la maximum, căci nu mai putea 
să respire. Lui Chenzhen nu i se mai întâmplase să urmărească 
vreun lup atâta amar de vreme, alergând cu mașina în urma lui. 
Nici lupul nu mai fusese pus vreodată în situaţia de a fi urmărit 
de vrăjmașii săi atât de mult, încât să nu mai poată respira. 
Chenzhen avu un moment în care nu mai putu suporta să 
privească și închise ochii, dar apoi n-avu încotro și-i deschise. 


Și-ar fi dorit atât de mult ca lupul să poată fugi mai repede sau 
să găsească un cotlon prin care să se strecoare, ori chiar să 
zboare spre Tengri, ca lupii din legendă, ridicându-se la ceruri 
și brăzdând norii. Sau măcar să poată intra în vreo vizuină 
adâncă, precum aceea în care căutase el puiul. Acum lupul nu 
putea nici să zboare la cer, nici să intre în vreo vizuină. Cu 
toate acestea, continua să alerge din toate puterile lui, cu toată 
voinţa și tenacitatea lui de lup. Atât timp cât urmăritorii lui nu-l 
ajungeau, el părea în stare să fugă așa la nesfârșit. Cât și-ar 
mai fi dorit Chenzhen ca în faţa jeepului să răsară dintr-odată o 
groapă mare sau un șanț, ori măcar un schelet de bivol, chiar 
dacă asta l-ar fi aruncat pe el din mașină, primea bucuros... 

Vânătorii din cele două mașini erau deosebit de încântați că 
dăduseră peste un lup atât de fioros, uriaș și arătos, iar feţele 
le erau mai înroșite decât dacă ar fi tras zdravăn din rachiu. 
Bao Shungui strigă: 

— Lupul ăsta e mai mare decât oricare dintre cei pe care i- 
am doborât vreodată, numai din blana lui ar ieși o plapumă de 
toată minunăţia, nici nu trebuie înnădită. 

Ofiţerul Xu spuse: 

— Blana asta n-o s-o vindem, ci o să i-o dăruim 
comandantului de divizie. 

Ofiţerul Ba spuse și el: 

L) a, așa e, i-o dăruim comandantului de divizie. Așa o să știe 
și șefii noștri ce mari sunt lupii pe-aici și cât de grozavă e 
ameninţarea lor. 

Liu bătu cu palma în volan și spuse: 

— Câmpia asta a Mongoliei e plină cu de toate; într-un singur 
an s-ar putea să ne îmbogăţim mai ceva ca la oraș. 

În momentul acela, Chenzhen strânse tare pumnul. Ce-ar mai 
fi vrut să-i zică vreo câteva, așa, din inimă. Prin faţa ochilor 
minţii îi trecu fulgerător imaginea lupului de acasă, care-i 
înmuie inima în chip duios, ca și cum ar fi avut un prunc care 
tipa de foame, așteptându-l pe el să vină cu de-ale gurii. Atunci 
braţuli se relaxă, atârnându-i nepu tincios, și se simţi de parcă 
trupul și creierul i-ar fi fost din lemn. 

Cele două jeepuri îl aduseră în final pe lup într-un loc mai lin. 
Aici nu erau râpe, piscuri, gropi, nimic care să-l ajute pe lup în 
vreun fel. 

(lele două jeepuri claxonară deodată, răsunând în tot locul, 


străpungând timpanele, de mai bine era să fi fost surd. De 
alergătură, labele lupului fură cuprinse de spasme, mai-mai să- 
și dea duhul. Bietul lup nici nu mai putea fugi prea repede, 
viteza lui scădea văzând cu ochii. Nici măcar spume nu mai 
avea de unde să facă. Oricât ar fi claxonat cei doi șoferi, spaima 
nu-l mai putea pune pe fugă. 

Bao Shungui smulse arma din mâna lui Xu și ochi puţintel 
mai sus de spinarea lupului, apoi trase două focuri, gloanţele 
pieptănându-i parcă blana. Aceste zgomote, care-i sperie 
îndeobște pe lupi, îl înspăimântară până în măduva oaselor. O 
luă la fugă ca scos din minţi câteva sute de metri, mai să-i 
crape plămânii de atâta gâfâit. Apoi se opri brusc și, cu ultimele 
puteri, se întoarse și se așeză, în ultimul său gest. 

Cele două jeepuri frânară la trei, patru metri distanţă de lup. 
Bao Shungui luă pușca și se dădu jos. Rămase așa câteva 
secunde și, văzând, .1 lupul nu mișcă, puse baioneta plin de 
îndrăzneală și se apropie încet, cu pușca aţintită spre lup. 
Lupul era cuprins de spasme, privirile n erau confuze, iar 
pupilele erau dilatate. Bao Shungui se tot apropia, dar lupul nu 
făcea nicio mișcare. Îi înţepă botul cu baioneta, și lupul nici 
atunci nu mișcă. Atunci Bao Shungui spuse râzând în hohote. 

— L-am urmărit de-a înnebunit. 

Zicând astfel, întinse mâna și-l mângâie pe creștet, cum ai 
mângâia un câine. Trebuie să fi fost primul om care, în mii de 
ani, a mângâiat un lup mongol viu, în plină sălbăticie, în timp 
ce acesta stătea tolănit pe iarbă. Lupul nu avu nicio reacţie, dar 
când Bao Shungui ajunse să-i pipăie și urechile, lupul se 
prăbuși la pământ cu zgomot, ca un animal de piatră vechi de 
mii de ani... 

Chenzhen se întoarse acasă simțindu-se ca un criminal. Pur 
și simplu nu mai îndrăznea să pășească în iurta mongolă. Ezită 
o vreme, dar până la urmă intră pe ușă. 

Zhang Jiyuan, Yangke și Gao Jianzhong tocmai discutau 
despre campania de exterminare a lupilor pornită de întreaga 
divizie. Zhang Jiyuan devenea tot mai furios, pe măsură ce 
înainta în discuţie: 

— Acum i-a apucat pe toţi să prindă lupi, de la mic la mare. I- 
a cuprins nebunia jupuitului blănii de lup. Se urcă fiecare cum 
poate - și buni ţintași, și miliție populară - în câte o mașină mai 
mare sau mai mică, că primesc benzină și gloanţe din belșug. 


Până și doctorii din fiecare grupă au ajuns să se bage în 
campanie: au făcut rost de otravă fără culoare și miros de la 
Pekin și cu seringile o injectează în măduva oaselor oilor 
moarte, pe care le aruncă pe pustii. Ce-i mai rău e că, de când 
cu repararea drumurilor de către muncitori, au fost aduse 
optsprezece tipuri de arme cu care să desfășoare campania. Ba 
chiar au găsit și o metodă să-i arunce în aer pe lupi, și anume: 
iau amorsă din aceea cu care se aruncă în aer bucăţile mari de 
piatră și le bagă în oase bune de oaie, pe care le mai ung și cu 
niscai untură, apoi le aruncă prin locurile pe unde trec lupii, 
cărora, cum mușcă din ele, le-a și explodat capul. Muncitorii au 
împrăștiat peste tot astfel de dinamite din oase de oaie, de-au 
ajuns să le moară oamenilor și o grămadă de câini. Lupii de 
stepă s-au afundat în marea fără margini a războiului cu 
oamenii și peste tot auzi cum se strigă că de la străbuni la 
urmași bătălia continuă și nu se oprește până ce nu sunt 
nimiciţi cei cruzi și răi. Din câte am auzit, mongolii s-au dus cu 
plângeri la regiunea militarizată... 

Gao Jianzhong spuse: 

— Și muncitorii de la colectivul nostru parcă sunt tot mai 
cuprinși de neastâmpăr zilele astea: dintr-odată au prins vreo 
cinci sau șase lupi. Dar oamenii aceștia care s-au preschimbat 
din păstori în agricultori au o tehnică mult mai bună de a vâna 
lupi. Am cheltuit vreo două sticle de rachiu ca să-i fac să-mi 
deslușească cum vânează lupi. Şi eu folosesc metoda curselor, 
dar ei sunt mult mai vicleni decât ciobanii de pe-aici. Vânătorii 
de-aici pun cursa lângă hoitul de oaie, dar, cum fac asta demult 
timp, lupii s-au prins de șmecherie, așa că de câte ori văd oi 
moarte aruncate în pustie devin nespus de suspicioși: nu se 
reped la ele, ci, de cele mai multe ori, își așteaptă căpetenia, 
care are mirosul mult mai fin, să vină să miroasă cursa, pentru 
ca după ce o descoperă să o declanșeze. Abia după aceea se 
apucă să mănânce oaia. Șleahta asta de muncitori nu folosește 
metoda asta, ci pune cursele acolo unde sunt lupi mai mulţi, 
dar lângă ele nu pun nici oi moarte, nici ciolane, ci lasă 
pământul gol, așa cum era. V-aţi dat seama ce anume folosesc 
pe post de momeală? Nu ghiciţi nici dacă vă stoarceţi creierii o 
zi întreagă... iau balegă de cal și o scufundă în untură topită de 
oaie, după care o scot și o usucă la loc. Apoi iau balega plină de 
miros de oaie și o fărâmițează, împrăștiind-o în câteva dâre prin 


zona unde au așezat cursele de lupi, fiecare dâră ducând la 
cursă. Ei, asta e momeala. Când lupii trec prin aceste locuri 
simt mirosul de untură de oaie, dar din moment ce nu e nicio 
oaie sau ciolan pe-acolo nu sunt atenţi și încep să miroasă în 
dreapta și în stânga. Şi așa, în jos și-n sus, până la urmă ajung 
până la cursă. Spuneţi voi, e sau nu e o cruzime? Hoţului de 
ouă nu i se termină orezul. Wangtou zice că foloseau această 
metodă ca să nimicească lupii de la ei din sat. 

Chenzhen nu mai putea asculta toate acestea. leși pe ușă și 
se duse direct la lup, strigându-l încet: „lupu' mic, lupu' mic”. 
Nu-l văzuse o zi întreagă. Și lupului îi fusese dor de el, așa că 
se duse cu coada pe sus la marginea cercului, privindu-l pe 
Chenzhen cum se apropie. Chenzhen se lăsă pe vine și-l strânse 
tare în braţe, lipindu-și fața de capul lui, și multă vreme nu-i 
mai dădu drumul. O mulţime de gânduri îi treceau prin cap: 
noapte de toamnă în stepă, luna lui brumar, noua pășune, 
nemărginită, urletele lungi și tremurătoare ale lupilor se 
auzeau din depărtări... Lui Chenzhen nu mai avea de ce să-i fie 
teamă că lupoaicele vor veni să-i fure puiul, ba chiar în acele 
momente și-ar fi dorit din tot sufletul să vină și să-l ducă de 
acolo, să meargă spre nord, să treacă frontiera... 

Se auzi zgomot de pași care se opriră în spatele lui 
Chenzhen, apoi vocea lui Yangke: 

— L-am auzit pe Lamzab zicând că l-ar fi văzut pe lupul cel 
alb în fruntea unei haite fugind către drumul de la frontieră și 
că cele două GAZ-un de la regiment nu i-au putut ajunge. Cred 
că regele alb al lupilor nu se va mai întoarce în Elun. 


Capitolul 33 


În ceea ce privește lumea creștină, de la începutul secolului 
al XIII-lea până spre sfârșitul secolului al XV-lea, aceasta a 
cunoscut o perioadă de declin. A fost epoca neamurilor 
mongole. Nomazii care au venit din Asia Centrală au ajuns să 
domnească asupra lumii cunoscute la acea dată. In perioada de 
vârf a acestei epoci, cei care au ajuns să domine asupra Chinei, 
Indiei, Persiei, Egiptului, Africii de Nord, Peninsulei Balcanice, 
Ungariei și Rusiei au fost mongolii și strămoșii turcilor, care 
erau din același neam, aceștia aducând cu ei și obiceiurile lor. 

H. G. Wells, Scurtă istorie a lumii 

URSUL poate FI dus DE sfoară, tigrul, leul, chiar și elefantul 
pot fi duși de sfoară, numai lupul mongol nu poate fi dus. 

Lupul cel mic mai degrabă s-ar fi lăsat sugrumat decât să fie 
dus pe drumul către noua pășune, legat de sfoară pe lângă 
carul tras de vite. 

Toate turmele taberei, de vite sau de oi, au pornit la drum 
încă dinainte de a se lumina. O caravană imensă de căruţe care 
strămutau tabăra în alt loc trecuse de munţii dinspre apus, 
fiecare grupă îndreptându-se către pășunea de toamnă. Cu 
toate acestea, cele șase care ce purtau iurtele studenților din 
grupa a doua încă nu porniseră la drum, deși moș Bilge și 
Kasmai trimiseseră de două ori pe cineva să le spună să se 
grăbească. 

Zhang Jiyuan venise acasă de câteva zile special ca să ajute 
la mutare. Cu toate acestea, lupul cel încăpățânat și violent le 
dădu mult de furcă lui Chenzhen și lui Zhang Jiyuan. De 
jumătate de an de când creștea puiul, Chenzhen nu s-ar fi 
gândit că din toate cele va putea scăpa ușor, dar că abia la 
urmă se va poticni de încăpăţânarea lupului. 

Când a fost să se strămute încoace de pe pășunea de 
primăvară, lupul nu era decât un puișor care abia fusese 
înţărcat, nu mai mare de un cot, așa că atunci când a venit 
vremea să se mute l-au pus frumușel în lada în care de obicei se 
ține balega uscată și l-au adus. Dar după o jumătate de 
primăvară și o vară întreagă în care a mâncat ca un lup, acum 
se făcuse mare cât un adult de talie mijlocie. Și nu aveau nicio 
ladă sau cușcă de fier în care să-l mai poată băga, așa că 
Chenzhen nu găsea o soluţie ca să-l ducă de acolo. Pe de altă 
parte, nici în car nu mai rămăsese vreun loc gol în care să-l 


poată pune, căci carele studenţilor mereu erau neîncăpătoare; 
numai valizele cu cărţi ale lui Chenzhen și ale lui Yangke 
ocupau jumătate din spaţiu. Şase care erau pline până peste 
poate și, la un drum atât de lung, dacă ceva nu era bine așezat, 
carul se putea răsturna sau strica. Stabilirea zilelor în care se 
petrecea mutarea pe pășune nouă depindea de vreme. Pentru a 
evita zilele ploioase, se putea întâmpla ca semnalul de plecare 
să se dea mai devreme, și Chenzhen era mereu luat pe 
nepregătite. 

Zhang Jiyuan era asudat de grăbit ce era și ţipa întruna: 

— Dar ce-ai făcut până acum? Trebuia să-l fi învăţat din timp 
să meargă. 

Chenzhen însă îi spuse posomorât: 

— Cum nu l-am învăţat? Când era mic era ușor, mai puteam 
să-l trag, dar acum, de când s-a făcut mare, cine să-l mai tragă? 
Toată vara, el a fost cel care m-a tras pe mine, nu m-a lăsat să-l 
trag eu pe el. Dacă-l tragi mai tare, sare să muște. Lupul nu e 
câine, nu ascultă ce-i zici tu. Nu e nici tigru sau leu. Ce, ai 
văzut tu spectacole cu lupi la circ? Nici cel mai grozav dresor 
nu poate să dreseze lupul. Poţi să aduci și dresoarele acelea din 
Uniunea Sovietică, și tot degeaba. Doar tu ai văzut mai mulţi 
lupi decât mine, încă nu-i cunoști? 

Zhang Jiyuan ţipă mai departe: 

— Eu aș mai încerca să-l trag o dată. Dacă nici acum nu 
merge, 1 recem la măsuri drastice! 

Luă o bâtă pentru cai, se duse în faţa lupului, luă lanţul din 
mâna lui Chenzhen și începu să-l tragă. Atunci lupul se repezi 
la el cu colții 1 aujiţi, mârâind fioros. Lăsându-se pe labele din 
spate și înfigându-se în pământ cu gâtul lungit, refuză să se 
miște vreun centimetru, (uundu-se cu toată forţa. Zhang Jiyuan 
era ca la lupta cu odgonul, dar, deși trăgea din toate puterile, 
tot nu reuși să-l urnească pe lup. Va/. Ând că nici așa nu 
izbândește, se întoarse și-și petrecu lanțul pe după umăr, 
trăgând precum luntrașii de pe Fluviul Albastru, mai-mai a 
cadă la pământ. De data aceasta, lupul fu urnit din loc, dar 
labele mlipte în pământ lăsară în urmă două șanțuri, adunând 
în faţă două grămăjoare de pământ. Lupul se înfurie și se 
pregăti să-și mute centrul de greutate în partea din faţă, dar și 
să sară să muște. Dar în momentul în care slăbi puţin 
strânsoarea, Zhang Jiyuan căzu cu fruntea în brazdă, cât era el 


de mare, umplându-și faţa și părul de pământ, smuci ndu-l 
zdravăn și pe lup, așa încât, la urmă, între beregata lui și colții 
lupului nu mai rămaseră decât câţiva centimetri. Chenzhen se 
sperie, işa de tare, că-l luă pe lup în braţe, ţinându-l strâns de 
grumaz, dar și de acolo, din braţele lui Chenzhen, tot îi arăta 
colții lui Zhang Jiyuan, vrând să sară la el să-l muște. 

Cei doi făceau feţe-feţe și gâfâiau nevoie mare. Zhang Jiyuan 
spuse: 

— Mutarea asta o să ne dea mari bătăi de cap. Va trebui să 
mergem două sau trei zile. Dacă nu ne lua decât o zi, atunci am 
fi putut să-l 1. Tsăm aici și să venim a doua zi cu un car gol să-l 
luăm cumva. Dar un drum lung de două, trei zile ne ia cinci, 
șase zile dus și întors. Șefii depozitului de lână și muncitorii 
încă nu se mută, dar să-l lăsăm pe lup .1 ici singur, legat de 
par, nu se poate, căci, dacă nu-l omoară ei, îl omoară soldaţii 
puși pe vânat lupi. Eu zic că, orice-am face, tot trebuie să-l 
luăm cu noi. Dacă e nevoie, putem să-l legăm de car, să-l tragă. 

— La car? Zise Chenzhen. Nu merge, am încercat eu acum 
câteva zile și puţin a lipsit să se spânzure. Acum am aflat și eu 
ce înseamnă să lii sălbatic și nesupus, ce înseamnă să preferi 
să mori decât să-ţi pui 1 ipul în jug. Lupul e mai degrabă dispus 
să moară decât să cedeze, și din câte îmi dau eu seama nu prea 
e nimic de făcut. 

Zhang Jiyuan spuse: 

— Asta trebuie s-o văd eu cu ochii mei. Ce-ar fi să legi lângă 
el și o căţelușă, să-i dea un exemplu? 

Chenzhen scutură din cap: 

— Şi asta am încercat, n-a mers. 

Dar Zhang Jiyuan era neîncrezător: 

— Hai să mai încercăm o dată. 

Și, zicând astfel, aduse un car plin de lucruri grele, apoi legă 
o frânghie la gâtul unei căţelușe, iar celălalt capăt îl prinse de 
bârna transversală din spatele carului. Dădu apoi roată cu carul 
în jurul lupului, în vreme ce căţelușa se ţinea supusă după car, 
fără a întinde frânghia. În vreme ce umbla pe acolo, Chenzhen 
îl tot dăscălea pe lup cu voce joasă: 

— Noi trebuie să mergem într-un loc frumos, uite-așa, 
mergem în urma carului, învaţă și tu cum, e foarte simplu, 
foarte ușor. Tu ești mult mai isteţ decât câinele, de ce nu vrei 
să înveţi să umbli pe drum? Haide, hai, așa, frumos. 


Lupul o privea absent pe căţelușă, cu capul ridicat, într-un 
dispreţ total. Chenzhen se luă și el după căţelușă, încercând să- 
| ademenească mieros, trăgându-l după el. Atunci lupul făcu și 
el câțiva pași, dar mai mult el îl trăgea pe Chenzhen decât 
invers. De fapt, motivul pentru care se luase după căţelușă era 
că îi cam plăcea de ea, dar n-avea nicio intenţie de a merge în 
urma carului. După ce mai dădură, astfel, o tură, Chenzhen 
prinse lanţul la bârna din spatele căruţei, sperând că lupul se 
va lua după ea și va pleca la drum. Cum se văzu legat de 
căruţă, lupul începu să tragă de lanţ din răsputeri, mai tare 
decât de obicei, când era legat de par, iar carul scârțâia din 
toate încheieturile. 

Chenzhen privi vasta întindere a pășunii ce i se deschidea 
înainte: nu mai era nicio iurtă și nicio oaie, iar asta îl întrista, 
făcându-i colțurile gurii să se lase în jos. Dacă nu plecau o dată, 
n-aveau să mai prindă din urmă caravana, și cu atâtea drumuri 
laterale puteau să se rătăcească, iar turma de oi a lui Yangke și 
cea de vite a lui Gao Jianzhong ar fi rămas peste noapte fără 
adăpost. Atunci, unde să mai meargă să bea ceai și să 
mănânce? Cel mai primejdios era însă faptul că, dacă până 
seara oboseau, nu aveau câini care să păzească turma peste 
noapte. 

Și atunci, dacă se întâmpla ceva cu oile, cel care avea să 
suporte toate criticile era cel care luase lupul să-l crească; 
chiar și lupul avea să fie la un pas de execuţie. 

Chenzhen se mânie și-și călcă pe inimă zicând: 

— Dacă-i dăm drumul, moare, dacă îl târâm după noi, moare. 
Atunci n-are decât să-și găsească singur scăparea din ghearele 
morţii. I lai să mergem! Îl tragem după noi și mergem. Dă-mi 
mie calul tău, am grijă de el cât stau pe lângă căruţă. 

Zhang Jiyuan oftă din adâncul sufletului și spuse: 

— Nu se poate crește un lup în condiţii de nomadism. 

Atunci Chenzhen îndreptă carul de care erau legaţi lupul și 
căţelușa spre coada caravanei. Mai legă sfoara ultimei vite de 
bârna din spate a celei de-a cincea căruţe și strigă: 

— Plecăm! 

Zhang Jiyuan nu vru să stea în car să mâne vitele de acolo, ci 
o luă agale, trăgând vitele după el. Carele se urniră unul în 
urma celuilalt și cățelușa porni și ea imediat, dar lupul nu se 
urni până nu fu smucit de lanţul de trei metri. Cei șase boi mari 


folosiți la mutare fuseseră aleși dintre cei mai robuști și mai 
rapizi ai lui Gao Jianzhong. După regulile din stepă, în vederea 
mutării, boii trebuiau ţinuţi legaţi timp de trei zile, primind mai 
multă apă decât nutreţ. Astfel, burţile ceva mai goale îi lăsau 
să-și pună la bătaie toată puterea pentru a trage carele. Boii 
începură să meargă cu pași mari, iar lupul nu mai avu putere să 
se opună. Nici măcar gestul de a se înfige în pământ nu mai 
apucă să-l facă - boii îl și smuciră de se dădu de-a berbeleacul. 
Speriat, dar și mânios, lupul se zbătea din toate puterile, 
dând dezordonat din labe, trântindu-se și rostogolindu-se pe 
pământ, pentru ca apoi să sară iute și să fugă câţiva pași, 
având, astfel, vreme să se proţăpească în pământ numai ca să 
opună rezistență. O dată ajunși în drum, boii iuţiră pasul. Cu 
gâtul lungit, lupul se târi așa vreo zece, cincisprezece metri, 
după care boii îl smuciră înainte. Atârnat de lanţ ca un câine 
mort, lupul lăsă pe iarbă o dâră de blană. Când era dărâmat la 
pământ, nu ceafa suporta strangularea, ci gâtul, partea vitală, 
din faţă. Zgarda de piele îl sugruma tot mai tare și îl făcea să 
scoată limba de un cot, dându-și ochii peste cap. Atunci căscă 
gura mare și începu să se zbată gâfâind și să lovească cu labele 
în jur, iar Chenzhen se sperie, de mai avea puţin să strige să 
oprească. În acel moment, lupul își arcul trupul cu putere și tot 
dând așa din labe, apăsând aerul, reuși să se întoarcă și să 
pășească, în sfârșit, pe cărare, luând-o înainte, ca și cum s-ar fi 
petrecut vreo minune. Apoi, cum se rostogolea, se răsucea 
degrabă înapoi. Lupul fugi înainte câţiva pași, căci cel mai mult 
se temea de lanţul întins. Chenzhen observă chiar că făcu doi 
pași mai mult decât data trecută; pesemne că își dăduse seama 
că în acest fel avea la dispoziţie mai mult timp să se 
pregătească mai bine pentru a opune rezistență. Profită de 
secundele care-i mai rămăseseră până să se întindă lanţul și se 
înfipse, lăsându-se cu putere pe partea dinapoi a trupului, mult 
mai ferm decât înainte. Atunci când lanţul ajunse să se întindă, 
lupul nu mai fu rostogolit la pământ, ci își lungi gâtul cu o 
încăpățânare incredibilă, împingându-se cu putere în pământ. 
Cele patru lăbuţe se făcuseră ca dinţii unei greble, adunându-i 
în față o grămăjoară bună de iarbă tomnatică. Grămăjoara se 
făcea tot mai mare, dar el tot înfipt în pământ rămânea. 
Căţelușa întoarse capul și se uită la lup plină de compasiune, 
smiorcăindu-se și chiar ridicând o lăbuţă spre el, de parcă ar fi 


vrut să spună: uite, mergi așa ca mine, altfel, vei muri 
sugrumat. Lupul însă nici nu se uită la ea, nesuportând să se 
afle în orice fel de cârdășie cu o căţelușă, și continuă cu 
încăpățânare să se opună. Când fu doborât iarăși la pământ, se 
arcui din nou și reuși să se ridice, apoi se repezi câţiva pași 
înainte și se așeză din nou în poziţie, lungindu-și iarăși gâtul, 
sugrumat în ștreangul întins ca o coardă. Apoi iar fu doborât și 
iar se întoarse... Chenzhen își dădea seama că nu era vorba că 
nu poate să meargă în urma carului sau să înveţe de la căţelușă 
cum trebuia să pășească, ci că era mai degrabă dispus să 
sufere și să moară sugrumat în ștreang decât să meargă ca un 
câine legat de car. Refuzul acesta de a fi târât de laţ era ceea 
ce separa lumea lupilor de cea a câinilor, leilor, tigrilor, urșilor, 
elefanților și chiar a majorităţii oamenilor. In stepă nu se 
întâmplase nicicând ca un lup să treacă de această graniță, să 
se predea în mâinile oamenilor. Refuzul de a se supune, de a fi 
târât în laţ, era un criteriu absolut care-l făcea pe lupul din 
stepă lup adevărat. Și chiar acest lup, care nu primise niciodată 
învăţăturile haitei, era astfel. 

Lupul se împotrivea mai departe, înverșunat. Drumul nisipos, 
dar dur era ca șmirghelul: îi zgâria lăbuţele, făcându-l să lase în 
urmă dâre subţiri de sânge. Chenzhen simţi în piept o gheară 
care-l strângea. I.upul de stepă, care mii de ani fusese neclintit 
de pe piedestalul lui de animal-totem al mongolilor, avea 
puterea de a-i subjuga pe oameni, care ajungeau să-l privească 
cu teamă și respect. Nu mulţi sunt aceia e are, încăpățânați și 
dârji, ajung să trăiască așa cum hotărăsc ei înșiși, care nu 
pregetă să-și dea viaţa numai ca să nu se lase subjugaţi de cine 
știe ce venetici, în faţa cărora rezistenţa e fără folos. 

Așa își dădu seama Chenzhen că tot ceea ce învățase el 
despre lupul de stepă era foarte puţin și superficial. In tot acest 
răstimp, el crezuse că pentru lup a mânca și a ucide este totul. 
Acum era atât de evident că nu este așa și că toate acele 
interpretări erau făcute prin prisma minţii omenești. Nici 
mâncarea, nici omorul nu sunt adevăratele scopuri ale lupului, 
ci toate acestea se subsumează ţelului de a-și păstra intactă 
libertatea, independenţa și prestanţa. Toţi cei care credeau cu 
adevărat în el și-și încredințau morţii spre a fi duși la cer în 
ceremonia funerară îi lestă sperau ca spiritele lor să ajungă, la 
rândul lor, să zboare cutezător spre Tengri, libere și pline de 


avânt ca spiritele lupilor. 

Lupul cel încăpățânat fu astfel târât preţ de vreo doi 
kilometri. 

') parte din blana de pe ceafă îi fusese smulsă, iar din 
zgârieturi îi curgea sânge. Pernuţele labelor, care altfel erau 
destul de groase și de aspre, fură și ele zgâriate de nisipul 
drumului, iar acum sângerau. 

După o vreme, ostenit, lupul nici nu se mai întoarse după ce 
fu din nou tras la pământ, ci rămase inert în lanţ, fiind târât 
după căruță precum lupii morţi, prinși de vânători în laţul 
tomakanului, fără să se mai zbată, ci doar gâfâind cu gura 
căscată. Apoi începu deodată să scuipe sânge, semn că i se 
frânsese gâtul. Chenzhen strigă înnebunit să oprească, apoi 
sări jos de pe cal și, luând în braţe lupul cuprins de spasme, 
merse un metru mai în faţă și-i mai slăbi lanţul. Puiul se chinuia 
din răsputeri să respire, dar sângele din gura lui ţâșni în palma 
Im Chenzhen, în vreme ce braţul i se umplu de sângele care-i 
curgea puiului din pielea de la ceafă. Părea că-și dă ultima 
suflare. Din gură îi curgea sânge fără încetare, iar de durere 
dădea din lăbuţele însângerate, jupuite, toate numai carne vie, 
mânjindu-l pe Chenzhen. Băiatul simţi un nod în gât și lacrimile 
i se amestecară cu sângele lupului. 

Zhang Jiyuan veni în fugă și, când văzu urmele de sânge 
împrăștiate în mai multe locuri, căscă ochii speriat. Dădu de 
câteva ori roată în jurul lupului, apoi, scuturându-și mâinile 
neputincios, spuse: 

— De ce-o fi fost și ăsta așa de încăpățânat? Nu și-a făcut-o 
singur? Acum ce-i de făcut? 

Chenzhen îl strângea în braţe, neștiind ce să facă. Felul în 
care tremura lupul de durere făcea ca inima lui să fie cuprinsă 
de o durere și de tremurături mai grozave. 

Zhang Jiyuan își șterse sudoarea de pe frunte, apoi se gândi 
ce se gândi și zise: 

— Nu e nici la jumătatea vieţii, și uite că nici smucit n-am 
putut să-l clintim din loc. Şi dacă reușim să-l ducem pe pășunea 
de toamnă, după o lună, când o să trebuiască să ne mutăm 
iarăși pe cea de iarnă, iar el va fi lup în toată regula, atunci 
cum o să-l mai strămutăm? Eu zic... eu zic că... mai bine să-l 
lăsăm aici. li dăm drumul și gata, să se descurce singur de- 
acum. 


Dar Chenzhen se uită livid spre el și strigă: 

N-ai crescut tu cu mâna ta puiul de lup, așa că tu nu poţi 
pricepe! Să se descurce singur? Asta înseamnă să-l trimitem la 
moarte sigură! Eu vreau să-l ţin cu orice preţ! Nu mă las până 
nu se face mare! Trebuie să-l ţin în viaţă! 

Își luă inima în dinţi, se ridică de jos suflând din greu și dădu 
fuga la căruţa încărcată cu tot felul de lucruri și cu balegă 
uscată. Dezlegă vita, duse căruţa în urma caravanei și dădu jos 
căruţul de nuiele, aruncând balega din el. Ştia ce avea de făcut, 
și anume să transforme căruţul într-o cușcă, într-o colivie 
improvizată în care să pună lupul și să-l ducă mai departe. 

Zhang Jiyuan nu-i stătu în cale, dar îi strigă furios: 

— Eşti nebun! La un drum atât de lung trebuie să facem 
mâncare, să fierbem ceaiul, toate astea depind de balegă. Dacă 
ne prinde și ploaia pe drum, nici nu ne mai putem face 
mâncare. Până la locul nou ne trebuie balega asta, ca să o 
putem duce preţ de câteva zile măcar. Și când colo, tu, tu... 
arunci balega din căruţ? Nu, tu nu te lași până nu te spurcă toţi 
ciobanii! Să vezi tu ce-o să se mai enerveze Gao Jianzhong! 

Chenzhen descărcă însă căruțul și spuse scrâșnind din dinţi: 

— Când ajungem la locul unde vom înnopta, mă duc la 
Kasmai să-i cer niște balegă, iar când o să fim pe noua pășune, 
imediat mă duc și strâng; n-ai grijă că nu veţi mânca la timp din 
cauza mea. 

Puiul de lup își revenise din morţi și, fără să ia seama la 
durerea din lăbuţe, se ridică dârz în picioare, pe nisipul 
zgrunţuros al drumului. Piciorușele îi tremurau de durere. Din 
gură încă-i picura sânge. Cu toate acestea, își întinse din nou 
gâtul și iarăși făcu gestul acela de a se înfige în pământ pentru 
a se opune carului. Căscă ochii mari, își luă aerul prin care se 
arăta gata să lupte până la moarte și, fără să se teamă că vitele 
înhămate la car îi vor juh din nou lăbuţele, și așa jupuite până 
la os, se propti în ele fără să clipească. Chenzhen se lăsă 
înfiorat lângă el, îl prinse și îl culcă ușurel la pământ, căci nu 
mai dorea să-l lase să stea pe nisip cu lăbuţele. Apoi luă și 
deschise cutia cu pudră de Yunnan, oblojindu-i labele și ceafa. 
Cum din gură încă-i picura sânge, luă două bucăţi alungite de 
carne de bou și le pudră. De îndată ce i le dădu, lupul le băgă 
pe gât pe nemestecate. Tot ce-și dorea Chenzhen era ca pudra 
aceea să oprească în vreun fel sângerarea rănii din gâtul 


lupului. Apoi legă din nou căruţul de nuiele, adună mai la o 
parte toate celelalte lucruri și le propti cu lemne și butuci, 
astfel încât să le separe de cărucior. Luă și o piele mai veche de 
oaie, așezând-o pe fundul coșului, iar când toate fură la locul 
lor, se uită la cușcă și se gândi cum ar putea să-l ţină pe lup. 
Cum să-l ia și să-l bage acolo? Chenzhen iar se împotmoli. După 
ce trecuse prin ce trecuse cu carul tras de vite, lupul nu mai 
îndrăznea să se apropie de el, ci stătea cât putea de departe, 
întinzând lanţul la maximum. Atunci Chenzhen dezlegă lanţul 
de car, își suflecă mânecile, luă puiul în braţe și se pregăti să-l 
bage în coș. Dar nu făcu decât un singur pas spre căruţă, că 
lupul și începu să se zbată și să scheaune ca scos din minţi. 
Chenzhen dădu să fugă cu el spre coș și să-l vâre iute acolo, dar 
nu apucă să facă acest lucru, că lupul căscă gura și-l apucă 
strâns cu colții de braț, fără să-i mai dea drumul. Scânci de 
durere și simţi cum îl trec toate apele. Lupul nu deschise gura 
până ce nu fu pus înapoi pe pământ. Chenzhen începu să-și 
scuture brațul de durere. Se uită la mușcătură: nu-i dăduse 
sângele, dar avea patru puncte vineţii, ca și cum ar fi căzut pe 
terenul de fotbal, iar un alt jucător ar fi trecut cu crampoanele 
peste mâna lui. 

Zhang Jiyuan se albi la faţă de sperietură și spuse: 

— Noroc că i-ai retezat vârfurile dinţilor, altfel nu se lăsa 
până nu-ţi perfora mâna. Cred că n-ar mai trebui să-l ţii. Mai 
încolo, când s-o face mare, poate să-ți rupă mâna dintr-o 
mușcătură ca asta. 

Dar Chenzhen îi spuse mânios: 

— la să nu mai amintești de retezarea colţilor, dacă nu 
făceam treaba asta, până acum i-aș fi dat drumul. Acum ele un 
ciung: dacă nici măcar pielea de pe mână n-a putut să mi-o 
străpungă, cum ar putea să se descurce în sălbăticie? Eu sunt 
cel care l-a transformat într-un olog, așa că tot eu va trebui să 
am grijă de el până la sfârșit. Acum, că a venit armata, nu 
ziceau ei că vor să stabilizeze populaţia, să nu se mai tot mute? 
Ei, după ce ne-om stabili undeva, o să-i zidesc un ţarc din 
piatră, nici de lanţ nu va mai fi nevoie. 

Zhang Jiyuan spuse: 

— Bine, bine... Dacă mă pun în calea ta, ești în stare să te iei 
la bătaie cu mine. Mai bine găsești o soluţie să-l duci cumva pe 
drum. Dar cum să-l mai duci până la car, că ești rănit. Lasă-mă 


pe mine să încerc. 

Dar Chenzhen zise: 

— Nu, îl iau eu. Pe tine nu te lasă să-l iei în braţe, iar dacă te 
mușcă s-ar putea să nu mai fie așa de blând. Mai știi, poate 
chiar să te muște de nas. Mai bine ţine tu de capac și, cum îl 
bag în coș, tu imediat îl acoperi. 

Zhang Jiyuan îi strigă: 

— Ție chiar ţi s-a urât cu viaţa? Dacă-l iei acum în braţe o să 
te muște din nou, animalul e în stare să se întoarcă și împotriva 
unui prieten. Poate se enervează și-ți rupe și beregata dacă-l 
mai sâcâi mult. 

Chenzhen stătu puţin pe gânduri, apoi zise: 

— Mă mușcă, nu mă mușcă, tot trebuie să-l iau. Dar va trebui 
acum să sacrific o pelerină de ploaie. 

Se duse repede la cufăr și scoase de acolo o pelerină de 
ploaie militară, care pe o faţă era făcută din pânză groasă, iar 
pe cealaltă era din cauciuc. Îi mai dădu lupului două bucăţi de 
carne și-i îngână ceva ca să-i distragă atenţia, apoi își luă inima 
în dinţi, își stăpâni tremurai slab al mâinilor și, profitând de 
momentul în care lupul își plecase capul ca să mănânce carnea, 
desfăcu repede pelerina și o aruncă peste el, înfășurându-l iute 
în ea. Astfel, în cele câteva clipe în care lupul rămase perplex, 
pe întuneric, neștiind încotro să se întoarcă și să muște, 
Chenzhen îl luă pe sus și, cu el zbătându-se de mama focului în 
pelerină, se repezi către car, băgându-l cu totul în coș. Zhang 
Jiyuan se repezi și el cu capacul făcut din pâslă și acoperi coșul. 
Când lupul reuși în sfârșit să sfâșie pelerina și să se elibereze 
din bezna aceea, era deja întemnițat: cei doi legaseră bine 
capacul cu sfori din coamă de cal, iar prizonierul stătea prins în 
cușcă. Chenzhen răsuflă ușurat, leoarcă de transpiraţie din cap 
până-n picioare, apoi se așeză pe pământ stors de vlagă. Lupul 
începu să se zvârcolească în duba lui de prizonier. Atunci 
Chenzhen sări imediat în picioare, gata să facă în așa fel încât 
să nu lase lupul să rupă pâslă sau gratiile din nuiele. 

Șirul de care se puse în mișcare, dar Chenzhen se gândi că 
un coș de nuiele așa de subţiri nu prea avea cum să facă faţă 
unui animal atât de puternic care se zbătea ca scos din minţi. 
Se gândi să-l potolească cumva, așa că-i dădu printre gratii 
câteva bucăţi de carne. Totodată, începu să-i vorbească încet și 
tandra, ca să-l mai liniștească. Zhang Jiyuan se urcă în căruţă 


și, dând bice vitelor, le zori să se miște mai repede. Chenzhen 
căută o bâtă groasă, fiind pregătit să sară în orice moment să 
dea cu ea în coș, în cazul în care lupul ar fi vrut să riposteze. 
Apoi încălecă, dar se ţinea cât mai aproape de car, fără a se 
îndepărta vreun pas, gândindu-se că acum lupul face pe 
nebunul, dar că, imediat ce se va îndepărta el puţin de car, va 
sfărâma coșul în bucățele și se va repezi afară. Căci, dacă până 
și lanţul i se părea de nesuportat, cum să sufere cușca? 
Chenzhen stătea chiar în spatele lui, ca pe ace. 

Ceea ce urmă întrecu însă așteptările lui Chenzhen: cum se 
puse carul în mișcare, lupul nu începu să zguduie totul în jurul 
lui, ci, în mod cu totul neobișnuit, din privirile lui răzbătu o 
stare de panică pe care Chenzhen n-o mai văzuse niciodată la 
el. Era atât de speriat, încât nu îndrăznea să se așeze: cu capul 
plecat, având spinarea arcuită și coada între picioare, dârdâind 
din toate încheieturile, îl privea pe Chenzhen, care se afla în 
spatele carului. Acesta îl privea și el foarte atent, printre 
nuielele coșului, văzându-l cum stă în picioare neobișnuit de 
speriat în căruța care se legăna necontenit. Era tot mai 
înspăimântat și parcă se micșora tot mai tare, de parc-ar fi fost 
un arici care se făcuse cât o minge. Lupului nu-i era nici foame, 
nici sete. Nu scheuna și nici nu se zbătea, nu mușca și nici nu 
sfâșia, ci stătea acolo ca un prizonier cu rău de mare, care-și 
pierduse orice dorinţă de a mai riposta în vreun fel. 

Lui Chenzhen situaţia i se părea nespus de ciudată. Se ţinea 
aproape de car, cu bâta în mână, înaintând printre dealuri și 
munţi. Prin crăpătura din spatele coșului îl vedea pe lup cum 
stă în picioare cu partea dinapoi a corpului chircită, cu coada 
între picioare, cu o căutătură teribil de speriată și nespus de 
jalnică, așa cum Chenzhen nicicând nu îl mai văzuse. Lupul era 
frânt de oboseală, mai avea și răni pe lăbuţe, iar din gură încă-i 
cădeau picături de sânge. Cu toate acestea, privirile lui îl 
arătau cât se poate de conștient și de atent și nu îndrăznea să 
se așeze ca să se odihnească. Poate că avea o frică instinctivă 
de  hurducăturile carului și de separarea de suprafaţa 
pământului. Lupul oferea mereu exemple de comportament cât 
se poate de surprinzător și de misterios, lăsându-l pe Chenzhen 
cu gura căscată, fără să știe ce să mai înţeleagă. 

Boii erau zoriţi să prindă din urmă restul caravanei, iar șirul 
de căruţe înainta cu viteză constantă. Pe cal, Chenzhen avu 


vreme să cadă pe gânduri, adâncindu-se în întrebări: cum era 
posibil ca lupul, care până mai adineauri fusese atât de violent, 
să devină dintr-odată liniștit și inert? Lucrul acesta nu aducea 
deloc cu felul de-a fi al lupului de stepă. Nu cumva pe lumea 
aceasta nu există eroi perfecţi? La urma urmelor, toți aceștia 
au slăbiciuni care ajung să-i răpună. E posibil ca lupul de stepă, 
pe care Chenzhen îl considerase mereu un model perfect de 
evoluţie, să aibă totuși slăbiciuni și defecte? 

Privind lupul, Chenzhen se gândea la tot felul de lucruri. 
Mereu îl crezuse pe lup asemenea unui om, dar acum se 
asemăna oricărui alt animal. Tot gândindu-se și privindu-l, lui 
Chenzhen îi fulgeră deodată prin minte povestea unui erou din 
mitologia greacă: Anteu. Oare nu avea și lupul de stepă exact 
același defect fatal pe care-l avea și Anteu? În mitologia greacă, 
acest erou incredibil de puternic, imposibil de învins, avea 
totuși o slăbiciune: cum se depărta puţin de pământ, adică de 
maica lui, Geea, care îl născuse și îl crescuse, devenea extrem 
de vulnerabil și de slab. Vrăjmașul lui, Hercule, i-a descoperit 
această slăbiciune și s-a gândit la o modalitate de a-l învinge: 
trebuia să-l ridice în aer și acolo să-l sugrume. Este oare posibil 
ca lupul de stepă să fie exact la fel, adică de îndată ce 
părăsește pământul stepei, cum se separă de maica stepă care 
l-a născut și l-a crescut, toată puterea lui să dispară ca prin 
minune, lăsându-l în slăbiciune și în neputinţă? Să fie, oare, 
legătura dintre lup și stepă atât de puternică, iar dependenţa 
lui, atât de strânsă? Să fie posibil ca eroismul și cutezanţa 
lupului să-i fi fost dăruite de maica sa, stepa? 

Chenzhen își dădu seama că era posibil ca legenda eroului 
Anteu și a maicii sale, Geea, să fi fost inspirată de lupi. Ar fi fost 
foarte posibil ca grecii arieni care aveau în ei sânge de nomad 
să fi crescut lupi pe vremea vieţuirii lor nomade. Iar când să se 
mute de pe o pășune pe alta au descoperit la lupi tocmai acea 
slăbiciune inimaginabilă, care te pune pe gânduri. De aici, 
imaginaţia lor a fost stimulată, și au creat acea măreaţă 
legendă. Iar tema din legenda lui Anteu și a mamei sale a ajuns 
să-i influenţeze atât de puternic pe toţi oamenii, fie ei din Apus 
sau din Răsărit, încât până și în Istoria P.C.U.S a ajuns să fie 
întrebuințată drept epilog, pentru a le arăta tuturor 
comuniștilor din lume că nu trebuie sub nicio formă să se 
despartă de pământul sau de poporul lor, care le este mamă, 


căci, altfel, partidul, care este puternic și invincibil, poate fi 
prins de dușmani în aer și sugrumat. Chenzhen învățase demult 
pe de rost ultimele două pagini cu învățături din Istoria P. C. 
U.S. 

Cui i-ar fi trecut prin minte că în stepa mongolă va putea fi 
întâlnită sursa de inspiraţie și prototipul acelei legende 
grecești? Deși de la nașterea acelei legende trecuseră mai bine 
de două mii de ani, iată că lupul de stepă își păstrase 
caracteristicile și slăbiciunile pe care le avea de mii și mii de 
ani. Lupul de stepă, această fosilă vie, are o valoare 
inestimabilă pentru generaţiile actuale, care caută originea 
spiritului progresist al popoarelor. Chenzhen își mai aminti și 
de emblema cetăţii Romei, cu lupoaica și cei doi copii pe care i- 
a alăptat, acei doi fraţi care au întemeiat Roma... Influenţa pe 
care lupul a avut-o asupra spiritului omenesc în Răsărit sau în 
Apus a fost infinită, și până în zilele noastre înțelepciunea 
lupilor i-a guvernat pe cei avansați. Cu toate acestea, lupul real 
a fost vânat și ucis de oamenii ignoranti... _ 

Pe Chenzhen începu să-l doară rana de la braţ. Însă el nu 
numai că nu-l învinovăţea pe lup în vreun fel, dar se simţea 
nespus de recunoscător pentru toate lucrurile la care îl făcuse 
să se gândească. Orice ar fi fost, trebuia să aibă grijă de el 
până ce acesta avea să ajungă lup în toată firea și să se asigure 
că va avea parte și de urmași. 

Deși toate teoriile acestea erau foarte profunde, având 
rădăcini foarte îndepărtate în timp, Chenzhen trebuia să se 
întoarcă la realitatea dinaintea ochilor, și atunci întrebarea 
care se punea era: Ce-o să se facă la iarnă și ori de câte ori va 
trebui să se mute pe alte pășuni? Și, mai ales, cum va mai avea 
curajul să ia lupul și să-l bage în cușcă atunci când se va face 
mare? Nici nu știa dacă va mai încăpea în ea. Nici să golească o 
căruţă numai ca să-l mute pe el nu se putea. Unde mai pui că la 
mutarea pe pășunea de iarnă e nevoie de o căruţă numai 
pentru hrană. Și, dacă mergeau spre pășunea nouă, fără balegă 
nu puteau nici să se încălzească, nici să-și fiarbă un ceai. Că 
doar n-o să-i ceară la nesfârșit lui Kasmai să-l împrumute. Tot 
drumul, Chenzhen stătu ca pe ace, gândindu-se întruna la ce ar 
putea să facă. 

După ce coborâră panta, boii simţiră mirosul turmei de vite și 
o luară mai repejor, îndreptându-se către caravana care se 


vedea în depărtare ca un șirag din bobiţe de susan. 

Tocmai când șirul de care ieșea prin trecătoarea dinspre 
pășunea de vară, un GAZ învăluit în nori de praf le ieși înainte. 
Nu așteptă să intre carul pe drum și trecu mai departe. Când 
fură depășiți, Chenzhen văzu că în mașină erau doi militari cu 
puștile în mâini, câţiva funcţionari de la Direcţie și încă un 
mongol îmbrăcat în halatul tradiţional, care-i făcu cu mâna. 
Chenzhen se uită mai bine și observă că era Dorji. Văzându-i pe 
Dorji, care era un iscusit vânător de lupi, și GAZ-ul cel micut, 
care-și câștigase un renume în vânătoarea de lupi, lui 
Chenzhen îi veni inima în gât. Merse repede la Zhang Jiyuan, 
care se afla în fruntea șirului de căruţe, și-l întrebă: 

— Iar s-a dus Dorji cu soldaţii să vâneze lupi? 

Dar Zhang Jiyuan îi răspunse: 

— Prin partea aceea e ţinut muntos, iar în mijloc e iazul care 
adună apele râului. Mașina nu are cum să prindă viteză, așa că 
nu prea poate vâna lupi. Poate s-a dus să-i ajute pe cei de la 
depozit cu mutarea. 

Când ajunseră la pajiști, din direcţia în care era șirul de care 
al grupei veni un cal în galop. Când se apropie, cei doi îl 
recunoscură pe moș Bilge. Bătrânul sufla din greu și era palid 
la faţă. 

— Aţi văzut cumva, în mașina aceea era Dorji sau nu? Întrebă 
el. 

Cei doi îi spuseră că l-au văzut. Atunci moșul îi spuse lui 
Chenzhen: 

— Hai după mine până la vechea tabără. 

Apoi, către Zhang Jiyuan: 

— Mână tu singur carele, noi ne întoarcem imediat. 

Atunci Chenzhen îi spuse încet lui Zhang Jiyuan: 

— Să te întorci să vezi de lup, să vezi de ultimul car. Dacă 
observi că se zbate și rupe căruțţul, să nu faci nimic, mă aștepți 
pe mine, mă întorc și rezolv. 

Zicând astfel, se luă degrabă după moș, înapoi de unde 
veneau. Moșul îi zise: 

— Sunt sigur că Dorji s-a dus cu oamenii să vâneze lupi. 
Zilele astea iscusinţa lui Dorji a fost la mare căutare. De când a 
fost avansat la gradul de responsabil cu vânătoarea de lupi, i-a 
lăsat vitele lui frate-său ăl' mic și el toată ziua s-a dus cu 
artileriștii, cu mașini mici sau camioane, să vâneze lupi. Și tare 


bine se înțelege cu toţi șefii, fie ei mari sau mici. Ba acum 
câteva zile l-a luat pe șeful de la divizie și au prins câţiva lupi 
mari. lar acum dumnealui a ajuns să fie considerat erou al 
vânătorii de lupi al întregii divizii. 

Chenzhen zise: 

— Bine, dar prin partea aceea nu sunt decât munţi și ape, 
cum să prinzi lupi? Nu înţeleg deloc. 

Moșul îi zise: 

— A venit un stăvar și mi-a zis că Dorji s-a dus împreună cu 
niște oameni și mașini către vechea tabără, și atunci mi-am dat 
seama ce pune la cale. 

— Ce? Întrebă Chenzhen. 

Bătrânul îi răspunse: N 

— S-a dus să pună otravă și curse pe locul fiecărei iurte. În 
stepa Elun, lupii șchiopi sau bolnavi nu pot vâna, și atunci 
trebuie să se mulțumească cu ce rămâne de la haitele de lupi, 
ca să poată trăi și ei. Dar de multe ori se duc să adune și 
resturile rămase de la oameni sau de la câini. Uneori se satură, 
alteori, nu. De fiecare dată când tabăra se mută pe altă pășune, 
ei se duc și caută prin gunoaiele rămase, și astfel mai găsesc 
câte ceva bun de mâncat. Vreo piele de oaie putrezită, niște 
oase stricate, ciolane, capete de oaie, resturi de mâncare, urme 
de lapte, ba mai dezgroapă și câinii, oile sau viţeii care au 
murit de boală, mâncându-i. Toţi păstorii din Elun știu aceste 
lucruri. O dată, la o mutare, unii și-au uitat ceva pe vechea 
pășune. Ei, și când s-au întors acolo să caute ce-au uitat, au 
găsit o grămadă de semne cum că lupii trecuseră pe-acolo. 
Mongolii cred în lama, în bunătatea inimii, și, deși știu prea 
bine că toţi amărâţii de lupi, ciungi sau bolnavi, se duc pe locul 
taberei să-și caute câte ceva de mâncare, niciodată n-au pus 
curse sau otravă. Ba chiar unii bătrâni înadins mai lasă ceva de 
mâncare, tocmai pentru lupii bătrâni. 

Atunci bătrânul oftă și spuse: 

— Dar de când cu veneticii ăștia, având și mai mult timp, au 
găsit și cum să facă. Ai lui Dorji, încă de la taică-său, au lăsat 
mereu oi moarte umplute cu otravă. Apoi, după câteva zile, se 
întorc și jupoaie lupii morţi pe care-i găsesc. Altfel cum crezi că 
au ajuns să aibă mai multe piei de lup decât oricine? Tocmai 
pentru că ei nu cred în lama, nu respectă lupii și folosesc orice 
fel de otravă găsesc. Dacă ajung până acolo, încât să ucidă și 


lupii șchiopi ori bolnavi... Spune și tu: este atâta răutate în lupi 
câtă este în inimile oamenilor? 

Privirea moșului se adumbri. Barba îi tremura, dar spuse: 

— Câţi lupi au mai ucis zilele acestea! Au ajuns să nu mai știe 
pe unde să se ascundă. Niciunul nu mai îndrăznește să iasă să- 
și caute de-ale gurii. Și mă gândesc că acum și lupii aceștia se 
vor duce pe locul taberei să mănânce ceva. Dorji e mai tâlhar 
ca lupii... Dacă o mai ţin așa cu vânatul lupilor, oamenii din 
Elun n-o să mai ajungă la Tengri, și însăși stepa Elun își va afla 
sfârșitul. 

Chenzhen nu știa cum ar putea să aline durerea acestui 
descendent al patriarhilor nomazi. Nimeni nu putea opri 
răutatea nemăsurată a agricultorilor, nici împiedica tâlhărirea 
stepei, la care aceștia se dedaseră. Chenzhen nu putea să-l 
mângâie în vreun fel pe bătrân. Tot ce putu face fu să spună: 

— Uite, azi am de gând să vin și să declanșez toate cursele 
pe care le-au pus ei! 

Cei doi trecură de un deal și o luară degrabă către cel mai 
apropiat loc pe care fusese pusă o iurtă. Nu departe de locul 
acela găsiră, într-adevăr, urme de roţi. Mașina fusese însă 
foarte rapidă, se întorsese și trecuse de coama dealului. Cei doi 
ajunseră la locul de camparc, dar nu îndrăzniră să se avânte, de 
teamă că acele curse ar putea rupe picioarele cailor. 
Descălecară, iar bătrânul privi o vreme, apoi, arătând către 
cenușa de pe locul vetrei, spuse: 

— Dorji chiar se pricepe să pună curse. Uită-te la cenușa 
aceea: la prima vedere, ai zice că a fost risipită de vânt, dar de 
fapt a fost presărată de om. Ei, sub cenușa aceea este o cursă, 
căci lângă ea sunt puse și două picioare subţiri de oaie. Dacă ar 
fi lăsat acolo bucăţi de carne ele oaie, lupii ar fi avut îndoieli. 
Pe când picioarele de oaie sunt lucruri pe care le găsești în 
gunoi, așa că lupii ar fi căzut în cursă foarte ușor. Cred că 
atunci când a pus cursa s-a și dat pe mâini cu cenușă. Astfel, 
mirosul de om a fost acoperit. Numai un lup bătrân, cu mirosul 
foarte ascuţit, îl poate simţi. Însă dacă lupii sunt prea bătrâni, 
atunci au mirosul îmbătrânit și nu-și mai pot da seama. 

Chenzhen rămase o vreme mut de uimire și de furie. 

Bătrânul îi arătă apoi o jumătate de oaie moartă de boală 
lângă o grămadă de balegă de vițel și spuse: 

— Uite, oaia aceea precis e dată cu otravă. Am auzit că au 


făcut rost de la Pekin de niște otravă foarte puternică, pe care 
lupii de-aici nu o recunosc după miros, dar, cum o înghit, mor 
cât ai fuma o pipă. 

Chenzhen spuse: 

— Păi atunci să duc oaia la groapa de gunoi. 

Bătrânul zise: 

— Crezi că te descurci tu singur cu toate? Sunt atât de multe 
locuri. 

Cei doi încălecară și merseră unul după altul pe la fiecare loc 
pe unde fuseseră iurte, dar observară că Dorji nu trecuse chiar 
peste tot. În unele locuri erau curse, în unele, otravă, în alte 
locuri erau amândouă, iar în altele, nici una,nici alta. Tot 
aranjamentul era astfel făcut pentru a induce în eroare, pentru 
a zăpăci. În general, locurile unde pusese curse sau otravă erau 
unul da, unul nu, separate fiind de câte un delușor, așa încât, 
dacă într-un loc se întâmpla să moară un lup sau să cadă în 
cursă, asta să nu-l împiedice pe un altul să păţească același 
lucru. 

De asemenea, cei doi mai observară că Dorji folosise mai 
mult otrava și mai puţin cursele. Acolo unde folosise cursele, 
era vatra cu cenușă, căci altfel ar fi trebuit să se ostenească să 
sape el însuși gropi noi. De aceea reușise Dorji să facă totul 
atât de repede, tot aranjamentul luându-i nu mai mult de o 
jumătate de zi. 

Mai departe de atât nu puteau merge, altfel i-ar fi zărit Dorji. 

Moș Bilge dădu zor calului și o luă spre locul din care 
plecase. Mai mult pentru sine, spuse: 

— Dacă e să salvăm lupi, numai pe aceștia îi putem salva. 

Apoi moșul ajunse într-un loc în care era montată o cursă, 
descălecă, merse cu mare grijă până lângă pulpa de oaie pe 
jumătate putrezită și scoase din sân o pungă din piele de miel, 
pe care o desfăcu, și presără din ea pe pulpa aceea de oaie 
niște mici cristale alb-cenușii. Chenzhen pricepu pe dată 
intenţia bătrânului: aceea era o otravă proastă, pe care orice 
păstor o putea cumpăra de la centrele de aprovizionare ale 
comunei. Era foarte slabă, dar mirosea foarte tare, așa încât nu 
puteau muri din cauza ei decât lupii și vulpile cele mai proaste 
- altfel, în general, lupii o miroseau imediat. Așa, cu otrava de 
proastă calitate acoperind-o pe cea de bună calitate, eforturile 
lui Dorji aveau să fie zădărnicite. 


Chenzhen se gândea că bătrânul oricum era mult mai viclean 
decât Dorji. La urmă, întrebă: 

— Şi dacă vântul împrăștie mirosul otrăvii? 

Moşul îi răspunse: 

— Nu se poate. Mirosul s-a răspândit, dar dacă un om nu-l 
prea poate simţi, lupii imediat îl recunosc. 

Bătrânul mai găsi câteva locuri în care erau curse. Atunci îl 
puse pe Chenzhen să aleagă câteva picioare de oaie și să le 
arunce cu putere peste curse. Aceasta e una dintre modalităţile 
prin care lupii cei bătrâni și vicleni vin de hac curselor. 

Cei doi merseră apoi în alt loc. După ce terminară toată 
otrava de proastă calitate a bătrânului, încălecară și făcură cale 
întoarsă. 

Chenzhen întrebă: 

— Tăicuţă, dacă se întorc și văd cursele declanșate? 

Dar bătrânul îi spuse: 

— Au de bătut multe coclauri ca să vâneze lupi, nu mai au 
vreme să se și întoarcă. 

Chenzhen întrebă din nou: 

— Dar dacă se întorc după câteva zile la locurile unde au pus 
curse și le văd mișcate de om? Puteţi fi acuzat de 
obstrucţionarea campaniei de exterminare a lupilor, n-o să 
aveţi necazuri? 

— Ce necazuri am eu, nici nu se compară cu necazurile prin 
care l rec lupii din Elun, spuse moșul. Apoi, dacă lupii n-o să 
mai fie, șoarecii și iepurii vor întoarce totul cu fundul în sus, iar 
când se va termina și cu stepa, atunci să vezi ce necazuri o să 
aibă și ei. Nimeni nu va scăpa... Eu n-am făcut decât să salvez o 
mână de lupi, și-i socotim pe degete. Lupi din Elun, fugiţi 
repede. Scăpaţi care încotro... Dacă Dorji și ai lui vor dori să 
treacă pe la mine să ne socotim, cu atât mai bine, și așa s-au 
adunat cam multe. 

Când coborâră în vale, câteva gâște sălbatice jeleau plutind 
în văzduh, căutându-și suratele pretutindeni, dând rotocoale, 
singuratice, ilar negăsind nimic. Moșul opri calul și privi în sus, 
apoi spuse oftând: 

— Nici măcar gâștele nu mai au cu cine să zboare în stoluri 
către miazăzi. Le-au mâncat și pe-astea, pe toate. 

Bătrânul întoarse capul și privi în depărtare, la pășunea pe 
care el însuși o deschisese. Lacrimi tulburi îi năpădiră ochii. 


Chenzhen își aminti cât de frumoase fuseseră aceste locuri 
atunci când venise aici pentru prima dată, împreună cu 
bătrânul. Şi iată că, după numai o vară, minunatul lac al 
lebedelor de pe pășunea cea nouă se transformase în cimitirul 
lebedelor, al rațelor și al gâștelor, ca și al lupilor de stepă. Zise: 

— Tăicuţă, noi acum facem o faptă bună, dar de ce trebuie să 
o facem pe furiș? Tăicuţă, așa-mi vine să plâng... 

Bătrânul spuse: 

— Plângi, atunci, dă-i drumul și plângi, că și lui taica-i vine să 
plângă... Lupii i-au dus pe toţi bătrânii mongolilor, unul după 
altul, numai pe mine o să mă lase deoparte, neîngrijit... 

Atunci bătrânul își înălță spre Tengri ochii scăldațţi în lacrimi, 
iar plânsetul lui - „uu-uu-uu” - fu asemenea celui de lup bătrân. 
Lacrimile care ţâșniră din ochii lui Chenzhen prinseră a uda, 
laolaltă cu cele ale bătrânului, străvechea glie a Elunului... 

Lupul cel mic îndură în tăcere durerea rănilor. Preţ de două 
zile stătu în picioare în cușca lui de întemnițat. În cea de-a doua 
zi, spre seară, șirul de care al lui Chenzhen și Zhang Jiyuan 
ajunse, în sfârșit, pe o pășune de toamnă, oprindu-se pe un loc 
plat cu iarbă deasă. Ai lui Gambu tocmai își ridicau iurta în 
apropiere. Cireada de vite a lui Gao Jianzhong fusese mânată 
spre pajiște, iar el îi aștepta, în locul ales de Bilge pentru iurta 
lor. Oile lui Yangke erau undeva în apropiere de locul acela. 
Chenzhen împreună cu Gao Jianzhong și Zhang Jiyuan ridicară 
degrabă iurta. Kasmai îl trimisese pe Bayar cu un car să le 
aducă două coșuri cu balegă uscată. Cei trei oameni care 
bătuseră drum lung, două zile și o noapte, puteau acum să 
aprindă focul, să facă ceai și ceva de mâncare. Ajunse și 
Yangke înainte de cină, trăgând după el câteva lemne legate de 
frâul calului. Erau niște bucăţi dintr-un car stricat găsit pe 
drum, pe care le puteau folosi ca vreascuri pentru foc. Lui Gao 
Jianzhong, care-l tot boscorodise pe Chenzhen că aruncase 
aproape o jumătate de căruţă de balegă, îi mai trecu supărarea. 

Chenzhen, Zhang Jiyuan și Yangke se îndreptară către cușcă. 
Dar cum dădură la o parte capacul din pâslă groasă cu care 
acoperiseră cușca lupului, văzură că acesta făcuse cu ghearele 
și colții lui bonţi o gaură cât o minge într-o parte a căruţului. Pe 
celelalte părţi se puteau vedea, de asemenea, urme de 
zgârieturi și mușcături, iar pe vechea pelerină de ploaie 
militară se adunase deja un strat de fărâme de nuiele și 


rumeguș. Lui Chenzhen mai să-i sară inima din piept. Asta 
făcuse lupul cât timp poposiseră peste noapte. Dacă ar fi 
descoperit-o mai târziu, lupul ar fi putut scăpa. Lanţul era legat 
în continuare de bârna carului și, dacă n-ar fi fost strangulat, 
tot ar fi murit din cauza târâtului sau l-ar fi călcat roata carului. 
Privind mai cu atenţie, Chenzhen observă pe bucăţile de nuiele 
și câteva urme de sânge. Atunci luă repede căruţul împreună 
cu Zhang Jiyuan și-l cobori din car, dându-i drumul lupului. 
Acesta se strecură repede afară și se duse pe iarbă. Chenzhen 
desfăcu imediat celălalt capăt al lanţului și duse lupul lângă 
iurtă, în partea din față. Yangke săpă o groapă, vâri adânc un 
par gros, pe care băgă inelul lanţului și-l prinse acolo. După ce 
îndurase atâtea spaime, lupul se dădu repede înapoi, culcându- 
se la pământ, de parc-ar fi fost ameţit de pe drum. Abia după 
un timp își recăpătă echilibrul și se culcă liniștit pe pământul 
care nu se mai legăna, lăbuţele lui julite ajungând, în sfârșit, să 
nu mai stea pe ceva tare. Era atât de ostenit, că nu mai părea 
în stare nici să-și ridice capul de jos. 

Chenzhen luă lupul de gât cu amândouă mâinile, apoi, 
presând ul pe obraji cu degetele mari, îi deschise gura. Observă 
că rana sângerândă din gât se mai micșorase, dar că tot mai 
curgea puţin sânge pe la r ădăcina acelui dinte stricat. 
Ţinându-i bine capul, îl puse pe Yangke să-i pipăie dintele. 
Acesta i-l mișcă puţin și zise: 

— Se mișcă! Am impresia că o să-i cadă. 

Auzind aceasta, Chenzhen se întristă mai tare decât dacă ar 
fi trebuit să-și scoată el un dinte. În ultimele două zile, lupul 
luptase până la sânge, și aproape până la moarte, numai să nu 
fie tras sau închis. Se rănise în multe locuri, dar nici dinţii nu 
pregetase să și-i sacrifice. Chenzhen îi dădu drumul, dar lupul 
își lingea necontenit dintele acela, căci se părea că-l durea 
destul de tare. Apoi Yangke îi obloji cu mare grijă și lăbuţele. 

După masa de seară, Chenzhen luă tăițeii, carnea și zeama 
care mai rămăseseră și-i făcu lupului o mâncare mai moale, dar 
nu i-o dădu decât după ce se răci. Lupul era foarte flămând, așa 
că într-o clipă goli strachina, de se oglindea cerul în ea. 
Chenzhen observase însă că lupul nu mai putea înghiţi la fel de 
ușor ca înainte, ci o făcea de parc-ar fi avut niște noduri în gât. 
Părea că sughițe și-și tot lingea dintele acela stricat. In plus, 
după ce termină de mâncat, lupul tuși de câteva ori, scuipând 


din gât câteva fărâme de mâncare cu urme de sânge pe ele. Lui 
Chenzhen i se umplu inima de durere, căci vedea că lupul nu 
numai că avea dintele stricat, ci și gâtul și esofagul îi erau 
rănite. Ce veterinar ar fi venit să-l vadă? 

Yangke îi spuse lui Chenzhen: 

— Acum am înţeles, lupii nu sunt cu toţii atât de încăpăţânaţi 
și de nesupuși doar din cauză că din haita lor ar lipsi trădătorii 
și lașii, ci din cauză că în mediul atât de nemilos al stepei 
trădătorii și lașii au fost eliminați. 

Chenzhen spuse plin de amărăciune: 

— Sărmanul pui de lup, pentru nesupunerea lui a plătit un 
preț prea mare. Oamenii la trei ani par destul de mari, iar la 
șapte ani, mari de-a binelea. Lupul însă la trei luni e destul de 
mare, iar la șapte luni e lup în toată firea. 

A doua zi de dimineaţă, când Chenzhen se duse să curețe 
locul pe care stătea, observă că excrementele, care de obicei 
erau alb-cenușii, erau de data aceasta negre. Speriat, îi 
deschise din nou gura și, uitându-se în gâtul lupului, văzu că 
din rana aceea mai curgea puţin sânge. Atunci îl puse repede 
pe Yangke să-l ţină și îi unse gâtul cu un beţișor pe care 
înfășurase puţină pâslă dată prin pudră de Yunnan. Dar nu putu 
ajunge la rănile mai profunde. Cei doi se suciră și se învârtiră, 
gândindu-se la toate leacurile posibile, își stoarseră creierii în 
toate felurile, pentru ca în final să regrete din tot sufletul că nu 
învățaseră medicină veterinară. 

A patra zi, murdăria își mai schimbă culoarea, iar lupul 
prinse viaţă din nou. Abia atunci răsuflară și ei mai ușurați. 


Capitolul 34 


O lungă perioadă, toate civilizațiile au crescut și s-au 
dezvoltat sub regimuri monarhice și autocratice. In fiecare 
domnie și dinastie se poate observa un proces aproape 
inevitabil: de la grija pentru bunăstarea și prosperitatea 
regatului, se ajunge la opulenţă, indolență și declin, pentru ca, 
în cele din urmă, regatul să devină supus unor clanuri venite 
din deșert sau din stepă, care dau dovadă de un spirit mai 
proaspăt, mai viguros. 

Din câte se poate observa, neamurile migratoare se 
aseamănă între ele, indiferent că-i vorba de nordici, de semiţi 
sau de mongoli. Dintr-un anumit punct de vedere, firea lor este 
mai disciplinată și mai hotărâtă în comparație cu cea a 
sedentarilor. 

H. G. Wells, Scurtă istorie a lumii 

BILGE NU MAI ERA INVITAT la ședințele de producţie de la 
Direcţie sau de la cartierul general, așa că Chenzhen îl vedea 
deseori petrecându-și timpul stând în iurtă și lucrând pieile. 

După toate ploile din vară și din toamnă, bucăţile din piele 
ale harnașamentului cailor stăvarilor, ciurdarilor și ciobanilor, 
adică tot ce însemna frâu, căpăstru, zăbală sau piedică, se 
îmbibaseră de apă și se încreţiseră, se cojiseră, se arseseră la 
soare și se uscaseră ori chiar se crăpaseră, și nu prea mai 
rezistau. Deseori se întâmpla să vezi cai rupând piedica, 
scăpând din frâu și fugind la herghelie. 

Moș Bilge avea, în sfârșit, mai mult timp să stea cu ai lui și să 
mai facă ceva tăbăcărie pentru stăvari și pentru studenți. 
Chenzhen, Yangke și Gao Jianzhong găseau mereu timp să 
meargă la iurta moșului și să înveţe cum să tăbăcească. Așa, 
după vreo două săptămâni, cei trei puteau să facă frâie și bice 
frumușele. Ba chiar Yangke învățase să facă piedici, care erau 
cel mai greu de făcut. 

Astfel, iurta cea încăpătoare a lui Bilge devenise atelier de 
tăbăcărie, cu grămezi de piei de vită prelucrate, care miroseau 
puternic a salpetru. Pieile erau aproape gata, și lipsea doar 
trecerea printr-un ultim proces, acela de ungere cu untură de 
marmotă. 

Untura de marmotă este cea mai bună și mai deosebită 
grăsime animală din stepă. Iarna, când este deosebit de frig, 
untura de oaie, untul și chiar motorina sau uleiul de motor 


îngheaţă; numai untura de marmotă rămâne lichidă, așa că poţi 
vărsa din sticlă această untură groasă și lipicioasă până și la 
temperaturi de minus treizeci de grade Celsius. 

Untura de marmotă este un produs specific stepei, foarte 
prețuit de mongoli, nelipsit din nicio iurtă. În cele mai geroase 
zile de iarnă, în care mai bate viscolul, stăvarii și ciobanii nu 
trebuie decât să se ungă pe faţă cu untură de marmotă - așa nu 
le mai degeră nasul și nici obrajii nu fi se mai albesc ca la mort. 
Gogoșelele mongole prăjite în untură de marmotă capătă o 
nuanță galbenă și lucioasă și au și o aromă foarte puternică. 
Aceste gogoșele nu sunt văzute decât la banchete de nuntă sau 
pe mesele întinse special pentru oaspeţi de onoare. Untura de 
marmotă mai e foarte bună și la vindecarea arsurilor, având 
efecte la fel de benefice ca și untura de bursuc. 

Pe de altă parte, untura și blana de marmotă reprezintă o 
importantă sursă de venit pentru mongoli. În fiecare toamnă, 
când blana marmotelor este cât se poate de groasă, iar untura 
este cât se poate de multă, mongolii merg în munţi și le prind. 
Carnea o mănâncă, iar untura și blana le duc la centrul de 
aprovizionare, de unde iau ceai, mătase sau satin, baterii, 
cizme, dulciuri sau alte lucruri. O blană mare de marmotă se 
vinde cu patru yuani, iar o jumătate de litru de untură, cu un 
yuan și ceva. Din blana de marmotă se fac haine de calitatea 
întâi pentru femei, care sunt exportate în întregime pe valută. 
Dintr-o marmotă mare cu un strat de grăsime de un deget poţi 
să scoţi un litru de untură. Dacă prind o marmotă, mongolii pot 
câștiga cinci, șase yuani, în afară de carne. Cine stă o toamnă 
întreagă să prindă marmote pune mâna pe o sută și ceva de 
capete, deci pe cinci sau șase sute de yuani. Asta înseamnă 
ceva mai mult decât salariul unui cioban pe un an întreg. În 
stepa Elun, mongolii sunt și păstori, și vânători. Deși principala 
lor activitate este creșterea animalelor, multe familii își 
rotunjesc veniturile prin vânătoare. Numai din marmote, și tot 
câștigă mai bine decât din oierit. Dacă mai adaugă și lupi, 
vulpi, gazele și alte prăzi, atunci fac rost de și mai mulţi bani. 
Într-o vreme, mongolii din Elun se descurcau chiar mai bine 
decât cadrele din clasa de mijloc de la Pekin, având niște 
conturi care i-ar fi surprins pe orășeni. 

Cu toate acestea, venitul din vânătoare al mongolilor nu era 
constant. Animalele sălbatice din stepă erau ca fructele din 


China, adică erau ani buni și ani mai puţin buni, în funcţie de 
climă, de starea vegetației, de dezastre și așa mai departe. 
Apoi, mongolii știau foarte bine să păstreze proporţiile 
vânătorii, nu se conduceau după tot felul de standarde rigide 
care stabileau o captură de atât la sută. Dacă se înmulțeau 
animalele foarte mult, atunci și ei vânau mai mult; dacă se 
împuţinau, o mai răreau și ei cu vânătoarea. Astfel, după mii și 
mii de ani de vânătoare, în fiecare an rămânea ceva de vânat. 

Când prindeau marmote, mongolii vindeau blana, dar nu se 
îndurau să vândă toată untura. Aceasta avea foarte multe 
întrebuinţări, dar cel mai mult se folosea la tăbăcărie. Pieile 
unse cu ea aveau o culoare maroniu-închis, devenind imediat 
maleabile și rezistente, în anotimpurile ploioase, 
harnașamentul cailor dat cu această untură nu se mai cojea 
prea ușor, și astfel avea o viață mai lungă, reducând riscul 
vreunui accident. Untura de marmotă era folosită în cantităţi 
mari, având o largă întrebuințare. De aceea, în casele 
mongolilor nu se întâmpla să rămână untură de la un sezon de 
vânătoare la altul. 

Privind la pieile care se întindeau cât un covor, bătrânul îi 
spuse lui Chenzhen: 

— Mai avem în casă doar o jumătate de sticlă de untură, însă 
tare aș mai mânca și ceva carne de marmotă, căci acum e cea 
mai bună. În trecut, nobilii nu se mai hrăneau cu carne de oaie 
în acest anotimp... Mâine te iau să prindem niște marmote. 

Atunci Kasmai spuse: 

— Şi după ce topesc untura, să veniţi încoace să vă fac niște 
gogoșele prăjite în untură de marmotă. 

Chenzhen spuse: 

— Sigur că da. Anul ăsta vreau să pun și eu deoparte puţină 
untură de marmotă, să nu mai vin tot timpul pe la voi să cer. 

Dar Kasmai spuse râzând: 

— De când ai luat lupul să-l crești, ai și uitat de noi. De câte 
ori ai mai trecut pe-aici să bei un ceai măcar? 

Chenzhen îi zise: 

— Tu ești şefă de grupă. Nu voiam să-ţi fac necazuri cu faptul 
că am luat lupul. De aceea m-am temut să mai dau ochii cu 
tine. 

Kasmai spuse: 

— Dacă nu era să te apăr eu, stăvarii de la celelalte grupe 


demult ar fi venit să ţi-l omoare. 

Dar Chenzhen întrebă: 

— Şi ce le-ai spus? 

Kasmai spuse râzând: 

— Le-am zis așa: chinezii urăsc lupii, dar îi și mănâncă. 
Numai lui Chenzhen și lui Yangke le plac lupii. Puiul de lup e ca 
un copil pentru ei. Când însă vor ajunge să priceapă ce e în 
mintea lupului, atunci vor fi exact la fel ca noi, mongolii. 

Vorbele ei îl emoţionară profund pe Chenzhen, care nu mai 
conteni cu mulţumirile. 

Dar Kasmai spuse răspicat: 

— Ce mulţumiri? Mai bine vă apucaţi şi-mi faceţi repede o 
„chinezească”. Ce-aș mai mânca o blăcintă umflată cu carne de 
oaie și... braz!”, dintr-aia de care faceţi voi, chinezii. 

Chenzhen fu bucuros să audă una ca asta. Dar Kasmai îi făcu 
semn cu ochiul, arătând hoţește spre bătrân, care era 
mMorocănos, și spuse: 

— Tăicuţă, și ţie îți place „blăcintă umflată” pe care o fac 
chinezii. 

Chenzhen scoase un chiot de bucurie și spuse: 

— Zhang Jiyuan a cumpărat o grămadă de ceapă de la 
Direcţie. Mai avem o jumătate de legătură. In seara asta aduc 
aici tot ce trebuie și vă fac, lui taica, lui Eji și vouă, ceva bun de 
tot. 

Pe faţa bătrânului apăru o umbră de zâmbet și spuse: 

— Carne nu-i nevoie să aduci, tocmai am tăiat o oaie. 
Plăcinta aia pe care o face Gao Jianzhong e chiar mai bună 
decât cea pe care o fac la cantina de la judeţ. Să-i chemi pe 
Yangke și pe Zhang Jiyuan să bem. 

Seara, Gao Jianzhong o învăţă pe Kasmai să facă umplutura, 
să umple foile, apoi să dea cu sucitorul peste plăcintă și să o 
coacă, în curând, toată lumea se puse pe mâncat, pe băut și pe 
cântat. La un moment dat, bătrânul puse bolul jos și întrebă: 

— Au zis cei de la armată că, pentru a reduce îmbolnăvirile în 
rândul mongolilor și a ușura munca păstorilor, o să ne 
stabilizeze. Voi ce ziceţi: e bine sau nu să ne stabilizeze? Vouă, 


17 în original, Kasmai stâlcește cuvintele „praz' — da cong — și 
„plăcintă umplută" — xianbing —, creând o construcţie care ar putea 
fi tradusă literalmente „miliţie populară cu carne de oaie și mare 
mijloc" — da zhong yang rou xianbing. 


chinezilor, nu vă place să aveţi casa într-un loc stabil? 

Yangke spuse: 

— Nu știm dacă după mii și mii de ani de nomadism poţi să 
faci oamenii să stea într-un loc. După mine, nu prea poți. 
Stratul de iarbă e foarte subţire, nu rezistă să fie călcat prea 
mult. O tabără cu oameni și animale poate călca o pășune o 
lună, două, dar după aceea trebuie să se mute în altă parte. 
Dacă se face stabilizarea, atunci o suprafaţă de câţiva kilometri 
mai mult de un an nu rezistă. Se va transforma toată în nisip. Şi 
atunci, nu se va preface toată zona locuită permanent într-un 
mare deșert? Apoi, unde să stabilizezi oamenii? În ce loc? Nici 
asta nu e floare la ureche. 

Bătrânul clătină din cap și zise: 

— Să faci stabilizare în stepă e un lucru tare necugetat. 
Oamenii care au venit din zonele agricole nu înţeleg deloc cum 
e cu stepa. Lor le place să stea într-un loc și nu se lasă până nu- 
i fac pe toţi ceilalţi să se stabilească într-un loc. Toată lumea 
știe că e comod să ai un loc al tău, dar, în stepa mongolă, 
generaţii după generaţii de păstori nu s-au putut stabili 
nicăieri. Asta-i legea lăsată de Tengri. Să vorbim mai întâi de 
pășuni. În toate anotimpurile, fiecare pășune își are rolul ei. Pe 
pășunile de primăvară, din vremea fătatului mieilor, firele de 
iarbă sunt scurte. Dacă oamenii se stabilesc pe o astfel de 
pășune iarna, zăpada va acoperi iarba în întregime. Atunci cum 
vor mai putea trăi toate animalele? Iarna, toate animalele se 
bazează pe iarba înaltă, pe care zăpada nu o poate acoperi, dar 
dacă se stabilesc oamenii pe o astfel de pășune după ce toată 
primăvara, vara și toamna s-a păscut acolo, iarna ce va mai 
rămâne? Pășunea de vară trebuie să fie în apropierea unei ape, 
altfel, animalele vor muri de sete. Însă numai în zonele de 
munte există pășuni cu apă. lar pe acestea iarna e atât de frig, 
încât animalele pot muri îngheţate. Pășunea de toamnă trebuie 
să aibă multe seminţe, dar dacă se stabilesc oamenii acolo, 
după o primăvară și o vară de pășunat, ce seminţe să mai 
rămână? Fiecare pășune din fiecare anotimp are multe 
dezavantaje și un singur avantaj. Or, strămutarea de pe o 
pășune pe alta tocmai de aceea se face, pentru a fugi de 
dezavantaje în căutarea acelui unic avantaj. Dacă se face 
stabilizarea pe o pășune, când toate acele dezavantaje se fac 
simţite, avantajul nici nu se mai întrevede. Cum să mai paști 


turmele astfel? 

Chenzhen, Yangke și Gao Jianzhomg dădură toţi din cap, 
aprobându-l. După părerea lui Chenzhen, stabilizarea nu avea 
decât o singură parte bună, și anume îl ajuta pe el să-și crească 
lupul. Dar nu îndrăzni să aducă în discuţie acest lucru. 

Bătrânul bău destul demult și mâncă patru plăcinte, însă 
starea lui de spirit părea că se înrăutățește. 

A doua zi de dimineaţă, Chenzhen făcu schimb de tură cu 
Yangke și se duse cu bătrânul în munte să prindă marmote. În 
spatele șeii bătrânului era legat un sac, în care erau puse 
câteva curse. Cursa de marmote este foarte simplă: de capătul 
unui băț de treizeci și ceva de centimetri se prinde un laţ de 
sârmă, împletit din opt fire, ca un ștreang. Laţul acesta se pune 
la intrarea în vizuina marmotei, înfigându-se băţul exact lângă 
gaură. Însă laţul nu trebuie să stea lipit de pământ, ci la câţiva 
centimetri deasupra, așa încât, atunci când iese din vizuină, 
marmota să-și prindă gâtul sau mijlocul în laț. Chenzhen mai 
prinsese marmote astfel, dar nu cine știe câte, și toate foarte 
mici. De data aceasta avea de gând să înveţe de la bătrân 
câteva șiretlicuri. 

Cei doi cai înaintau cu iuţeală spre nord-est. Iarba tomnatică 
era îngălbenită de la jumătate în sus; jos însă, o mare parte din 
tulpină și din frunză rămăsese verde. În această perioadă, 
marmotele ieșeau necontenit din vizuini, profitând cât mai mult 
de timp pentru a mai pune pe ele ultimul strat bun de grăsime. 
Urma o hibernare de șapte sau opt luni. Dacă nu aveau destulă 
grăsime, nu puteau supravieţui până la primăvară. De aceea 
aveau marmotele atâta grăsime pe ele în această perioadă. 
Chenzhen spuse: 

— Latul pe care l-am folosit data trecută îl împrumutasem de 
la dumneata, cum de n-am reușit să prind și marmote mai 
mari? 

Bătrânul hohoti și spuse: 

— Încă nu ţi-am spus care e șmecheria cu laţurile astea. 
Vânătorii din Elun nu transmit tehnica celor veniţi din afară, de 
teamă că, astfel, ar putea ucide toate animalele sălbatice. Ei, 
copile, de-acum moșul tău e bătrân, așa că o să-ți lase ţie ce e 
mai important. Laţurile veneticilor sunt prea rigid mânuite, pe 
când marmota e agilă: ea poate să se chircească și să se 
subţieze, strecurându-se afară din laţ. Laţul pe care-l întind eu 


este elastic, nu trebuie decât să se atingă de el foarte ușor și 
lațul s-a și strâns. Iar dacă nu-i prinde gâtul, mijlocul tot i-l 
apucă, și nu mai poate fugi. Atunci când pui laţul, trebuie să 
faci bucla ceva mai micuță. Altfel, dacă e prea largă, când o 
slăbești puţin, marmota fuge ca din pușcă. 

Chenzhen întrebă: 

— Şi cum e bine? 

Bătrânul îi răspunse: 

— Pe firul de sârmă faci un nod mic, îndărătul căruia legi 
bucla, dar nu foarte strâns. Iar dacă e prea larg, atunci când 
bate puţin vântul s-a și declanșat, fără să prindă nimic. Nici să 
fie prea strâns nu e bine, căci nu se mai declanșează deloc, și 
nici așa nu mai prinzi nimic. Trebuie să fie strânsă nici prea 
tare, nici prea slab, abia așa e bine. Atunci când marmota intră 
puţin în laţ, nu trebuie decât să atingă foarte ușor sârma și se 
va încolăci în ea. În felul acesta, din vreo zece laţuri puse, șase 
sau șapte sigur vor prinde marmote din cele mari. 

Chenzhen se bătu peste frunte și spuse: 

— Fantastic! De-a dreptul fantastic! De-aia nu reușeam să 
prind marmote mari, pentru că laţurile mele erau prea rigide, și 
atunci marmotele treceau prin ele după bunul plac. 

Moșul îi spuse: 

— În curând o să-ţi arăt, dar să știi că nu-i așa de ușor. 
Trebuie să ţii cont de mărimea găurii vizuinii și de cât de mare 
e marmota, după urmele labelor. Să fii foarte atent, o să-ţi 
explic pe măsură ce fac, și după ce-o să fie gata, imediat o să 
pricepi. Însă numai tu să știi tehnicile acestea, nu le mai spune 
și altora. 

Chenzhen spuse: 

— Promit. 

Bătrânul mai spuse: 

— Copile, mai este un lucru pe care trebuie să-l reţii, și 
anume să nu prinzi decât masculi sau femele fără pui. Dacă 
prinzi cumva marmote cu pui sau chiar pui de marmotă, 
negreșit să le dai drumul. Noi, mongolii, am prins marmote 
sute de ani, și iată că și acum mai putem mânca din carnea lor, 
le mai putem vinde blănurile, mai avem untură să o folosim, 
asta tocmai pentru că niciun mongol nu a încălcat porunca 
strămoșească. E drept, marmotele distrug stepa, dar le aduc 
mongolilor atâtea beneficii. Înainte, oamenii săraci treceau 


iarna cu marmote. Câţi oameni săraci nu au salvat aceste 
marmote, dar de unde să știți asta voi, chinezii? _ 

Cei doi cai treceau iute prin iarba deasă. În galopul lor 
ridicau din iarbă tot felul de fluturi roz, portocalii, albi sau 
albaștri ori lăcuste galbene și verzi și alte insecte de toamnă 
colorate în toate felurile. Trei, patru rândunele le tot dădeau 
târcoale, dansând în zborul lor, uneori trecând pe sub burţile 
cailor, alteori avântându-se în înaltul cerului, bucurându-se de 
festinul cu gângănii pe care cei doi oameni și caii lor le 
stârneau în trecerea lor. Caii mai înaintară astfel câţiva 
kilometri. Rândunelele le ţinură de urât tot atâta drum, apoi, 
săturându-se, plecară, pentru ca după ele noi și noi rândunele 
să se alăture procesiunii cu cântec și dans. 

Moș Bilge arătă către cei câţiva munţi mai teșiți care se 
întrezăreau în faţa lor și spuse: 

— Aceștia sunt munții marmotelor mari. Marmotele de-aici 
sunt foarte multe, sunt mari, foarte grase, iar blana lor este, de 
asemenea, foarte bună. Sunt munţii noștri cei plini de avuţii. La 
miazăzi și la miazănoapte, mai sunt astfel de munţi ai 
marmotelor, dar acolo animalele sunt ceva mai mici, deși sunt 
numeroase. În câteva zile o să vezi ce de lume va veni aici, căci 
anul acesta sunt mai ușor de prins. 

Chenzhen întrebă: 

— De ce? 

Atunci privirea bătrânului se adumbri și, după un oftat 
adânc, spuse: 

— Dacă lupii se mai împuţinează, marmotele sunt mai ușor 
de prins. Lupii pun grăsime pe ei toamna, mâncând marmote. 
Dacă n-au destulă grăsime, nici ei nu se pot descurca peste 
iarnă. Lupii sunt foarte pricepuţi să le prindă pe cele mari, cu 
cele mici nici nu se încurcă. Așa se face că în fiecare an au 
găsit destule marmote cu care să se sature. În stepa aceasta, 
numai păstorii și lupii mongoli au putut pricepe legile pe care 
le-a lăsat însuși Tengri. 

Cei doi oameni se apropiară ușor-ușor de munţii marmotelor 
mari. Dar, deodată, privirile celor doi căzură peste un loc dintr- 
o vale în care erau ridicate două corturi din pânză. De undeva 
de lângă ele se vedea ridicându-se o trâmbă de fum. Se mai 
vedeau o mașină și o cisternă de apă, precum și silueta unui 
adăpost temporar. 


— Fir-ar să fie! Iarăşi ne-au luat-o înainte! 

Moș Bilge se schimbă brusc la față. De mânie, ochii îi 
scăpărau, așa că se repezi direct către corturi. 

Încă nu ajunseseră prea aproape, când simţiră mirosul 
dulceag al cărnii și al grăsimii de marmotă. Cei doi oameni 
descălecară în fața corturilor de pânză și văzură un ceaun 
imens plin cu carne maronie, care se prăjea acolo, sfârâind. În 
untura câtorva marmote rămăsese carnea macră, fără pic de 
grăsime, ajungând acum numai bună, brună la culoare și 
crocantă. Un tânăr muncitor tocmai scotea marmota care se 
pătrunsese îndeajuns și se pregătea să pună la prăjit alta, 
jupuită, curățată de maţe și acoperită cu un strat gros de 
grăsime. Wangtou și un alt muncitor stăteau lângă o ladă de 
lemn spartă pe care erau puse un bol cu pastă de soia, o 
farfurioară cu sare aromată și o farfurie cu praz proaspăt. 
Oamenii beau rachiu și mâncau carne prăjită de marmotă, 
fericiţi la culme. 

Alături, într-un lighean de rufe din tablă erau o grămadă de 
marmote jupuite, multe dintre ele mai mici de-un cot. Pe iarbă 
erau puse rogojini lungi și late cât niște mese puse la un loc, pe 
care fuseseră întinse pieile marmotelor, de toate mărimile, pe 
puţin o sută sau chiar două sute de bucăţi. Chenzhen și 
bătrânul intrară în cort. Înăuntru erau grămezi de piei deja 
uscate, aproape cât un stat de om, tot peste o sută de bucăţi. În 
centru era un butoi mare de benzină, înalt cam de un metru, 
umplut pe jumătate cu untură de marmotă, dar mai erau și o 
grămadă de bidonașe și butoiașe de untură. 

Moșul dădu buzna afară din cort, merse până lângă ligheanul 
cu marmote și dădu la o parte cu cravașa cele câteva marmote 
mici de la suprafaţă, iar mai la fund descoperi câteva marmote 
femele, cu un strat foarte subţire de grăsime pe ele. 

Atunci bătrânul începu să izbească furios cu cravașa în 
lighean, tunând către Wangtou: 

— Cine te-a pus să ucizi femelele și puii? Sunt bunul întregii 
tabere, astea sunt marmotele pe care ni le-au lăsat, cu mari 
sacrificii, generaţii întregi de mongoli care au trăit prin locurile 
acestea! Îndrăzneala voastră este fără margini. Să veniţi să 
ucideţi atât de multe marmote fără aprobarea brigăzii de 
producţie! 

Wangtou, care era cam beat, continuă să mănânce și să bea. 


Până la urmă, catadicsi să spună: 

— Cum adică am îndrăznit să prind marmote pe moșia 
voastră? Dar ce, e moșia voastră? Păi până și brigada voastră e 
subordonată armatei. Vă zic: armata m-a trimis să prind 
marmote! Comandantul Sun a zis așa, că marmotele distrug 
pășunile, că sunt și principala hrană a lupilor, care-i ajută să 
treacă peste iarnă. Și atunci, dacă exterminăm marmotele, nu 
facem în așa fel ca lupii să nu mai aibă cum să supraviețuiască 
iernii? De-aia au dat ordin de la cartierul general ca pentru 
campania de exterminare a lupilor să pornim de la 
exterminarea marmotelor. Și doctorul de la divizie a zis că 
marmotele pot aduce ciumă bubonică. Acum, când au venit atât 
de mulţi oameni prin locurile astea, ce faci, răspunzi tu dacă 
izbucnește vreo epidemie? 

Moș Bilge se abţinu o vreme, apoi oftă și zise: 

— Nici dacă s-a dat ordin de la cartierul general al 
regimentului nu-i bine! Dacă ucideţi toate marmotele, ce-or să 
mai folosească mongolii la tăbăcărie? Dacă se rupe căpăstrul și 
calul se sperie, oamenii pot fi răniţi. Pentru asta cine o să 
răspundă? Aţi sabotat producţia! 

Wangtou îi răspunse, împrăștiind aburi de alcool: 

— Cei de sus ne-au pus să facem asta, așa că are cine să 
răspundă, n-ai grijă. Dacă ești tare, du-te mata să vorbești cu 
ei, ce te iei de niște oameni care trudesc din greu? 

Wangtou se mai uită apoi la sacul legat de șaua calului lui 
Bilge și zise: 

— Da' matale nu tot să prinzi marmote ai venit? Păi dacă 
mata ai voie, noi de ce n-am avea? Doar animalele sălbatice nu- 
s crescute la voi în ogradă, așa că cine le prinde, ale lui sunt. 

Moşul era așa de mânios, că barba lui de ţap tremura 
necontenit. 

Zise: 

— Stai puţin până mă duc să-i aduc pe stăvari! Pieile astea și 
untura mi le dai să le duc la brigadă! 

Dar Wang spuse: 

— Carnea și untura de marmotă au fost comandate de 
cantina armatei. Mâine trebuie să le duc acolo. Dar dacă vrei să 
chemi pe cineva să le ia, n-ai decât, dar să știi că o să ai de dat 
socoteală! Pieile astea demult au fost comandate de șeful cel 
mare. Șeful Bao trebuie să-i ducă marfa personal. 


Bătrânul lăsă mâinile jos, neputincios, iar nodul din gât nu-l 
lăsă o vreme să scoată niciun cuvânt. 

Chenzhen spuse cu o voce îngheţată: 

— Dar știu că sunteţi îndrăzneţi! Să ucideţi atâta amar de 
marmote dintr-odată! Şi mari, și mici, până și puii din vizuini... 
să vă văd ce-o să mai prindeţi la anul! 

Wangtou răspunse: 

— Păi nu ne tot ziceţi voi flotanţi? Flotanţi în sus, flotanţi în 
jos, adică plutim la întâmplare. Așa că nu ne pasă ce-o să fie la 
anul! Unde-o să fie de haleală, acolo o să „flotăm” și după un an 
mai vedem. Vă faceţi atâtea griji pentru marmote, dar pentru 
flotanţi cine-și face griji? 

Chenzhen își dădu seama că nu se poate discuta cu 
netrebnicii de venetici. Ar fi vrut însă foarte mult să știe ce fel 
de șiretlic folosiseră ca să prindă atât de multe marmote. Nu 
cumva puseseră și ei lațuri elastice? Schimbă tonul și zise: 

— Dar cum aţi făcut? Aţi prins așa de multe marmote! 

Wangtou spuse foarte mândru de el: 

— Ce, vrei să te învăţăm și pe tine? Prea târziu! N-au mai 
rămas prea multe vizuini pe muntele ăsta! Răsalaltăieri am și 
trimis la cartierul general un camion plin cu marmote și cu 
untură... Vrei să știi cum am făcut? Urcă-te pe munte și uită-te, 
vei vedea cum am făcut. 

Chenzhen îl sprijini pe bătrân să încalece, apoi cei doi o luară 
repede la deal. Pe un delușor din marginea nord-estică erau 
patru, cinci oameni care făceau ceva, stând aplecaţi. Atunci cei 
doi dădură zor într-acolo. Bătrânul strigă: 

— Opriţi-vă! Opriţi-vă! 

Muncitorii se opriră din treabă și se ridicară să vadă ce e. 
Cei doi descălecară, dar, când văzu priveliștea, Chenzhen fu 
atât de surprins și de îngrozit, încât îl trecură fiorii. Aproape de 
coama dealului erau cinci sau șase vizuini, iar el își dădu seama 
imediat că sunt dintre cele legate între ele. În afară de vizuina 
principală și de încă una, toate celelalte fuseseră bine astupate 
cu pământ și pietre. Ceea ce-l îngrozea cel mai mult pe 
Chenzhen era faptul că unul dintre muncitori, care părea să fie 
un fel de șef de echipă, ţinea în mână o marmotă mică de nici 
treizeci de centimetri, care se zbătea din răsputeri. De coada ei 
erau legate un mănunchi de artificii și o frânghie de al cărei 
capăt era prinsă o bucată de pâslă veche, dată cu praf de ardei 


și îmbibată în motorină, care răspândea un miros înţepător. 
Alături, un alt muncitor ţinea în mână o cutie cu chibrituri. 
Dacă ar fi ajuns puţin mai târziu, i-ar fi dat drumul marmotei în 
vizuină, iscând explozii și mult fum. 

Moș Bilge fu acolo din doi pași și puse piciorul în dreptul 
vizuinii. Se așeză apoi alături și începu să urle la muncitori, 
punându-i să arunce jos tot ce ţineau în mâini. Unii nu 
îndrăzniră să se ia la hartă cu șeful bătrân care se ocupase de 
ei toată vara, așa că desfăcură repede frânghia. 

De când venise în stepă, Chenzhen nu mai văzuse o 
asemenea lăcomie  diabolică, o astfel de vânătoare 
atotdistructivă, mai rea decât a celor care ucid gâscă cu ouă de 
aur. De îndată ce marmota ar fi introdus în vizuină boiaua, 
motorina și artificiile aprinse, încă o turmă de marmote ar fi 
fost exterminată. Vizuinile marmotelor sunt cele mai adânci și 
mai abrupte din stepă, structura interioară fiind extrem de 
complexă, având probabil și un sistem de apărare împotriva 
focului. De îndată ce fumul pus de oameni ar fi pătruns 
înăuntru, marmotele s-ar fi repezit să îngrămădească pământ 
ca să astupe intrările. Dar folosind această metodă atât de 
crudă, vânătorii aceștia care veneau din locuri cu ogoare și 
pășuni reușeau să le ia prin surprindere. O dată aruncată în 
vizuină, marmota îngrozită ar fi putut să nu mai ţină cont de 
nimic și să se vâre până în cele mai adânci locuri, ducând cu ea 
artificiile și fumul iute. Marmotele dinăuntru n-ar mai fi avut 
când să se adăpostească și apoi s-ar fi declanșat urgia. 
Pocnetele în serie și fumul gros ar fi ucis toate marmotele de 
prin galeriile vizuinii și, chiar de-ar fi reușit să scape de acolo 
măcar una, afară o așteptau bâta și sacul. E foarte ușor să faci 
un lucru de o asemenea cruzime: nu trebuie decât să prinzi o 
singură  marmotă cu vechea metodă a  laţului, astfel 
„introducerea” este făcută. În doar câteva zile, băieţii aceștia 
distruseseră un întreg munte al marmotelor, vechi de mii de 
ani, ceea ce echivala cu un adevărat genocid. 

Moș Bilge izbi cu putere cu bâta în pământ, atât de tare, 
încât pietrișul zbură în toate direcţiile. Ochii săi holbaţi păreau 
că vor exploda în curând și, în vreme ce izbea cu bâta, striga 
din toţi plămânii: 

— Să terminaţi cu artificiile! Să terminaţi cu frânghia și cu 
boiaua! Daţi drumul marmotei în vizuină! 


Muncitorii începură să desfacă încet frânghia, dar marmotei 
nu-i dădură drumul. 

În curând, îi ajunse din urmă și Wangtou cu căruţa lui. Din 
câte se vedea, se mai trezise din ameţeala băuturii. Sări jos și, 
cu un zâmbet larg lipit pe faţă, îi oferi respectuos ţigări 
bătrânului, întorcându-se în același timp și bălăcărindu-i pe 
muncitori. Se duse la cel care ţinea marmota în mână, îi tăie 
frânghia cu cuțitul, apoi se duse cu ea la bătrân și-i spuse: 

— Haideţi că-i dau eu drumul imediat! 

Bătrânul se îndreptă încet, se scutură de praf și spuse. 

— Să faci bine să-i dai drumul și altădată să nu mai furi 
osteneala oamenilor. 

Wangtou, tot un zâmbet, îi zise: 

— Vai de mine, dar eu nu făceam decât să îndeplinesc 
ordinele. Că, dacă nu ucidem toate marmotele, atunci le mai 
lăsăm lupilor o șansă de scăpare, iar aceștia tot un dușman al 
poporului sunt. Dar și ceea ce spuneţi dumneavoastră este 
adevărat, că dacă rămânem fără untură de marmotă, atunci 
frâiele cailor nu mai ţin și se pot întâmpla accidente, așa că 
trebuie să le mai lăsăm marmote și păstorilor... 

Marmota cea mică fu pusă pe terasa din faţa vizuinii și, 
imediat ce Wangtou îi dădu drumul, se strecură înăuntru val- 
vârtej. Wangtou oftă și spuse: 

— Adevărul e că nu-i ușor să dai gata un cuib de marmote. 
Azi de-abia au reușit să o prindă pe aceea mică. Din cauza 
pocnetelor din ultimele zile, marmotele n-au mai prea ieșit din 
vizuini. 

Dar bătrânul rămase neclintit și zise: 

— Asta nu rezolvă lucrurile! Trebuie să duceti tot la sediul 
brigăzii! Să nu afle Lamzab și ceilalți stăvari treaba asta, poate 
așa scăpaţi cu mașinile și cu corturile întregi! 

Wangtou spuse: 

— Strângem și plecăm. Apoi trebuie să mergem să-i dăm 
raportul șefului Bao. 

Bătrânul se uită la ceas. Era îngrijorat și de marmotele din 
partea de nord, așa că-i spuse lui Wangtou: 

— Mă duc să caut pe cineva, dar mă întorc repede. 

Cei doi încălecară și o luară spre șoseaua de frontieră. Dar 
nici nu trecură bine două dâmburi, că, deodată, din urmă se 
auzi zgomot vag de pocnitori, apoi nu se mai auzi nimic. 


Bătrânul spuse: 

— Nu-i bine! Iar ne-au păcălit! 

Atunci cei doi mânară iute caii îndărăt. Când ajunseră în 
vârful dealului, îl văzură pe Wangtou cu gura și nasul acoperite 
cu o cârpă udă, punând oamenii să prindă și să ucidă marmote. 
Pe locul din afara vizuinii zăceau deja o grămadă de animale 
moarte. Din vizuină ieșea necontenit un fum gros și înecăcios, 
iar ultimele marmote care mai ieșiră fură izbite la întâmplare 
cu bâtele. Bilge se înecă așa de rău cu fum, că începu să 
tușească îngrozitor. Chenzhen îl ajută să stea cu fața în bătaia 
vântului, tot bătându-l pe spate. 

Șleahta de oameni cu cârpe la gură arăta ca o bandă de 
tâlhari. Aceștia luară degrabă cele zece, cincisprezece marmote 
și le băgară în saci, pe care-i aruncară degrabă în căruţă și 
porniră repede la vale. Chenzhen spuse: 

— Zău că nu înţeleg: cum au reușit atât de repede să prindă 
altă marmotă? 

Bătrânul îi spuse: 

— Trebuie că mai devreme prinseseră două, dar una o fi 
rămas ascunsă în sac de n-am văzut-o. La fel de bine puteau 
vâri pocnitorile cu niște prăjini lungi, aruncând astfel în aer 
vizuina și scoțând afară marmotele. Banda asta de tâlhari! 
Tâlhari! Ăștia sunt mai răi decât hoţii de cai de pe vremuri! 

Bătrânul se ridică sprijinindu-se în bâtă și, privind spre 
vizuina în care fusese ucisă o familie întreagă, un neam întreg 
de marmote, fața i se inundă de lacrimi care se rostogoleau 
apoi pe pământ. Zise: 

— Mare păcat! Eu știu vizuina asta, când eram copil veneam 
cu tata chiar aici și puneam curse. Generaţii după generaţii, 
strămoșii noștri au venit până la această vizuină să prindă 
marmote. Însă niciodată nu au ajuns să fie nimicite chiar toate 
marmotele dinăuntru, și în fiecare an erau în vizuini marmote 
mici și mari, care chițăiau vesele. An de an vizuina a rodit, sute 
și sute de ani... cine-ar fi zis că această vizuină veche de sute 
de ani se va pustii cât ai fuma două pipe... 

Chenzhen spuse întristat: 

— Ei, lasă și dumneata, nu te mai amări. Nu ne putem gândi 
noi la o soluţie când ne întoarcem? 

Dar moșul era îngândurat. Deodată, spuse: 

— Dar cum de nu l-am văzut pe Dorji pe-aici? Cred că o fi dus 


oamenii prin munţii din nord, la marmotele de-acolo. Ei au 
mașini, umblă mai iute, mereu reușesc cumva să ne-o ia 
înainte. Hai mai repede, să mânăm repede caii spre nord! 

Cei doi trecură peste câteva dealuri, până ce văzură lanţurile 
muntoase din Mongolia Exterioară, linia de frontieră aflându-se 
chiar la poalele acelui munte. Bătrânul arătă spre un deal 
verde-palid din depărtare și spuse: 

— Înainte, până acolo te puteai duce să prinzi marmote. 
Acum însă, că s-au încins spiritele, nu te mai lasă. Acum sunt 
puţini țânțari. Lupii s-au dus într-acolo să prindă și ei niște 
marmote. Dar dacă lupii se pot gândi la un lucru, atunci să știi 
că și Dorji poate. 

Chenzhen întrebă: 

— Păi și grănicerii îi lasă? 

Bătrânul zise: 

— Acolo sunt mulţi munţi, grănicerii nici nu-i pot dibui, iar 
dacă totuși dau peste ei, au mașini ale armatei. Cel mult stau 
puţin la discuţii și gata. 

După un galop zdravăn, cei doi cai mai încetiniseră, cu de la 
sine putere, ba chiar din când în când mai plecau capetele și 
luau câte o gură de iarbă. Chenzhen observă că iarba proaspătă 
din gura calului era mult mai verde decât vegetaţia de pe 
pășune, ba chiar era și puțin mai groasă. Oricum, era nutreţul 
de cea mai bună calitate din toată stepa, iar spicele din vârf 
aveau o mulţime de seminţe. Uitându-se mai bine, văzu că în 
partea de jos era plin de snopi de iarbă, precum cuiburile de 
coțofană. Ştia că acestea sunt depozitele de hrană făcute de 
șoareci pentru iarnă. Deocamdată, stăteau să se usuce la soare, 
lângă vizuini, dar după ce se uscau erau luate și duse înăuntru, 
fir cu fir. Acum, o parte din iarba de toamnă se îngălbenise, dar 
iată că iarba strânsă de șoareci încă era verde. Căpiţele acestea 
de fân fuseseră făcute din firele roase de șoareci cu câteva zile 
în urmă, înainte de a le veni vremea să îngălbenească. Firește 
că, văzând fân atât de bun și de înmiresmat, caii nu prea mai 
doreau să se grăbească. 

Bătrânul trase hăţurile, duse calul într-un loc cu iarbă deasă 
și spuse. 

— Să ne odihnim puţin, să lăsăm caii să le mai șterpelească 
șoarecilor din căpițe. Nu m-aș fi gândit că, de îndată ce s-au 
dus lupii, șoarecii se vor și apuca să-și facă de cap. Uită-te la 


căpiţele de fân de anul ăsta: s-au înmulţit de câteva ori faţă de 
cele din toamna trecută. 

Cei doi descălecară, le scoaseră cailor zăbala și-i lăsară să 
mănânce din fânul cel verde după pofta inimii. Caii începură să 
scormonească fericiţi cu botul prin iarbă, știind prea bine cum 
să facă să aleagă fânul mai uscat, de la suprafaţa căpițelor, ca 
niște răsfăţaţi. Mâncau cu asemenea poftă, că în gură le 
gâlgâia sucul verde al ierbii. Mâncau snop după snop, fornăind 
din nări, găsind numai iarbă bună, hrănitoare, care le pica 
drept în gură. Moșul dădu la o parte un snop de iarbă lângă 
care găsi gaura unei vizuini de șoarece, largă cam cât o ceașcă 
de ceai. Un șobolan mare scoase capul să se uite și, văzând că 
cineva îi umblă prin proviziile de iarnă, sări afară și mușcă o 
dată din vârful cizmei bătrânului, după care se strecură val- 
vârtej înapoi în vizuină, chiţăind. In spate auziră deodată 
zgomot de șa zguduită, iar când se uitară văzură un șobolan 
lung cam de un cot, care se repezise din vizuină și mușcase de 
nas calul care căuta prin iarbă, așa de tare, că-i dăduse 
sângele. În jur se auzeau numai chiţăituri. 

Bătrânul se înfurie și începu să blesteme: 

— S-a-ntors lumea cu fundul în sus, au ajuns șobolanii să 
îndrăznească să-i muște pe cai! Păi dacă o să-i tot vâneze așa 
pe lupi, șobolanii vor ajunge să-i mănânce și pe oameni! 

Chenzhen alergă și prinse calul, pe care-l aduse înapoi și-l 
legă cu piedica. Acum calul mânca cu mult mai multă 
precauţie. Mai întâi lovea, surpând vizuina șobolanului sau pur 
și simplu astupând-o cu copita, și abia apoi se apuca să 
mănânce cu sârg. 

Moşul dădea la o parte cu piciorul căpiță după căpiţă. La 
urmă spuse: 

— La fiecare șapte, opt pași e câte un snop de iarbă. 
Șobolanii ăștia au ros cea mai bună iarbă de pe toată pășunea. 
Nici măcar oile de Xinjiang de la fermele zootehnice nu au 
parte de iarbă așa de bună. Șoarecii sunt mai grozavi decât 
combinele agricole; acelea seceră la grămadă, iarbă bună, 
iarbă proastă, nu contează, pe când șoarecii o aleg numai pe 
cea mai bună. În iarna asta o să fie grămezi de provizii în 
cuiburile șoarecilor, și așa, dacă numai puţini dintre ei o să 
moară de îngheţ și de foame, la anul își vor face de cap. 
Priveşte: cum s-au împuţinat lupii în stepă, șoarecii nici n-au 


mai avut nevoie să se strecoare pe furiș, ci au devenit și ei niște 
bandiți... 

Privind la nenumăratele căpiţe din apropiere sau din 
depărtare, Chenzhen se simţea întristat și înspăimântat în 
același timp. În fiecare toamnă, în Elun izbucnea un război 
aprig între oameni și șoareci. Dar oricât de vicleni ar fi fost 
șoarecii de câmp, tot aveau slăbiciunile lor. Toamna începeau 
să-și sape vizuini adânci, în care să-și depoziteze hrana pentru 
iarnă, dar pentru asta trebuiau să taie din vreme iarba, ca să se 
poată usca la soare. Altfel, dacă ar fi dus-o în vizuini așa, 
umedă, ea ar fi putrezit, și nu le-ar mai fi folosit la nimic. Dar 
tocmai prinși de activitatea de uscare a fânului se expuneau cel 
mai mult, și atunci oamenii și animalele începeau să-i 
extermine. Oamenii nu trebuiau decât să descopere unde sunt 
căpiţe multe și să dea tuturor de veste. De îndată, toate 
turmele de oi și de vite, ba chiar și hergheliile erau transferate 
pe acele locuri, mâncându-le repede toată agoniseala. La 
vremea aceea, cam toate pășunile începeau să îngălbenească, 
dar căpiţele șoarecilor rămâneau verzi, aromate, cu o mulţime 
de semințe, așa încât, cum ajungeau acolo, animalele 
scormoneau din răsputeri după acestea, iar în câteva zile 
dădeau gata toată iarba pe care o adunaseră șoarecii și o 
puseseră la uscat la soare. Astfel, șoarecii de pe pășunea 
năpădită cel mai tare de calamitatea rozătoarelor rămâneau 
fără provizii pentru iarnă, fiind sortiți morţii prin îngheţ și 
înfometare. Aceasta era metoda străveche, dar eficientă prin 
care păstorii mongoli se luptau cu invazia șoarecilor din pășuni. 

Totuși, deratizarea de toamnă a oamenilor trebuia să se 
conjuge cu atacurile haitelor de lupi, deoarece aceștia se 
ocupau cu mâncatul și strivitul șoarecilor. Toamna, când 
șoarecii sunt grași, este și sezonul de vârf pentru lupii care vin 
să-i mănânce. Ocupate cu tăiatul și căratul ierbii, rozătoarele 
pot fi prinse de lupi foarte ușor, iar căpiţele indică unde sunt 
șoareci mai mulţi și mai mari. Din această cauză, toamna 
șoarecii suferă pierderi imense. Și mai important este faptul că, 
în acest fel, lupii nu-i lasă pe șoareci să-și umple hambarele 
după pofta inimii, în deplină libertate, și astfel, neavând 
suficiente provizii, mari mase de șoareci mor de foame și de 
frig. Așadar, când lupii le dau pace șoarecilor, oamenii și 
animalele nu trebuie să se ocupe decât să-i lase fără iarba 


adunată. De sute și mii de ani, lupii au făcut echipă bună în 
această privință cu oamenii și cu animalele, ţinând sub control 
invazia rozătoarelor. Apoi, iarba pusă la uscat de către șoareci 
făcea astfel încât perioada pe care animalele puteau paște 
respectiva pășune, care altfel se îngălbenea, să se 
prelungească, și atunci animalele mai puneau pe ele grăsime 
cât pentru zece zile de pășunat intens. Așadar, în războiul 
purtat toamna de oameni, animale, lupi și șoareci se împușcau 
doi iepuri dintr-un foc. În schimb, pe pășunile de iarnă, aflate la 
mare depărtare, oamenii și animalele nu prea mai aveau cum 
să intervină, așa că trebuiau să se bazeze exclusiv pe haitele de 
lupi ca să-i hărțuiască pe șoarecii care-și pregăteau proviziile 
pentru iarnă. Dar cum să priceapă acest subtil aspect al luptei 
pentru supravieţuire din stepă oamenii veniţi pentru prima dată 
aici din regiunile agricole? 

Cei doi cai mâncaseră ca nebunii preţ de aproape jumătate 
de ceas, iar burțile li se umflaseră. Însă această suprafaţă era 
mult prea vastă, cohortele de șoareci de aici erau mult prea 
numeroase pentru ca turmele întregii tabere să poată face faţă. 
Confruntat cu o astfel de situaţie, pe care nicicând nu o mai 
văzuse, moșul se gândi multă vreme, apoi spuse: 

— Să trimitem hergheliile? Nu merge. Aici e pășune pentru oi 
și vite; dacă aducem caii, se dau peste cap toate regulile. Sunt 
atât de multe căpiţe, încât nici cu combinele nu le dai gata. Din 
câte se vede, stepa se va confrunta cu un mare dezastru. 

Dar Chenzhen spuse cu înverșunare: 

— E invazia oamenilor! 

Apoi cei doi încălecară și își continuară drumul spre nord, 
având sufletul greu. În drumul lor văzură potop de căpiţe, aici 
mai dese, aici mai rărite, întinzându-se până hăt, către șoseaua 
de la frontieră. 

Cei doi se apropiau în galop de munţii marmotelor mai mici, 
când auziră dintr-acolo două pocnete, dar nu ca acelea de armă 
și nici ca ale pocnitorilor. După ce trecu ecoul nu se mai auzi 
nimic. Moșul oftă a neputinţă și spuse: 

— Când l-au făcut pe Dorji comandant în campania de 
exterminare a lupilor, cei de la armată și-au găsit omul potrivit. 
Unde sunt haite, acolo e și el. Nu i-a scăpat nici măcar ultimul 
bastion al lupilor. 

Cei doi dădură zor cailor, care o luară la galop, când dintr-o 


vale apăru un jeep militar venind spre ei. Opriră caii și jeepul 
opri în faţa lor. În mașină erau cei doi trăgători de elită și Dorji. 
Ofițerul Xu conducea mașina, iar Dorji stătea pe bancheta din 
spate, sub picioarele lui aflându-se un sac năclăit de sânge. 
Portbagajul era și el atât de plin, încât nici nu se mai închidea 
cum trebuie. Privirile bătrânului fură atrase de pușca cu ţeavă 
lungă din mâna ofițerului Ba. Chenzhen își dădu seama imediat 
că aceea este o pușcă sportivă de calibru mic, dar bătrânul nu 
mai văzuse niciodată o asemenea pușcă, de aceea se uita 
necontenit la ea. 

Cum îl văzură pe bătrân, ofiţerii se repeziră să-l salute: 

— Vă salut, vă salut! 

Ofiţerul Ba spuse: 

— Am prins toate marmotele care se aflau în afara vizuinilor, 
iar cele dinăuntru nu vor mai îndrăzni să iasă. 

Dar bătrânul îi spuse: 

— Ce e chestia aia pe care o ţii în mână? De ce are ţeava așa 
de lungă? 

Ba îi spuse: 

— Asta este o pușcă cu aer comprimat, pentru rațe. Gloanţele 
cu care trage sunt la fel de mici ca vârful de chibrit. E foarte 
bună pentru marmote. E așa de mică, încât nu strică blana 
animalului, uitaţi-vă... 

Bătrânul luă pușca, se uită la ea cu mare atenţie, apoi privi 
gloanţele. 

Dar ca să-i arate bătrânului mai bine ce avantaje are pușca 
aceea, Ba se dădu jos din mașină, luă pușca și, privind în jur, 
văzu un șobolan mare, care stătea chițăind lângă căpiţa din faţa 
vizuinii, cam la douăzeci de metri distanţă. Ochi și trase. Capul 
șobolanului se făcu ţăndări și trupul îi căzu înaintea vizuinii, iar 
bătrânul simţi cum îl trec fiorii. 

Ofiţerul Xu spuse râzând: 

— Toată lupimea a fugit în Mongolia Exterioară. Dorji ne-a 
dus azi peste tot, dar n-am zărit nici urmă de lup. Noroc că am 
luat pușca asta cu aer comprimat, așa că am prins o grămadă 
de marmote. Marmotele ăstea de pe-aici sunt proaste, merge 
omul până ajunge la zece pași de ele și tot nu fug în vizuini, ci 
așteaptă până când aproape le pui ţeava la tâmplă. 

Dorji spuse foarte plin de el: 

— Cei doi ţintași pot să nimerească în capul marmotei și de 


la cincizeci de metri. Cum vedeam câte o marmotă în drumul 
nostru, cum o împușcau. Așa ne-am descurcat mult mai repede 
decât cu laţul. 

Ba spuse: 

— Am trecut și pe la dumneavoastră pe-acasă și v-am lăsat 
două marmote mari. Duceţi-vă acasă acum! 

Bătrânul încă nu-și revenise din uimirea provocată de 
puterea acelei noi arme, când jeepul demară într-un nor de praf 
și de fum. Moș Bilge rămase pironit locului, privind în gol, ca și 
cum ar fi vrut să rămână pe pășunea aceea de toamnă cu care 
se obișnuise. Poate că în mintea lui apăruse din nou imaginea 
puștii aceleia cu ţeavă lungă, atât de ușoare și de manevrabile, 
și gândul că într-un răstimp atât de scurt au venit ca un puhoi, 
până aici, în stepă, noi arme, noi lucruri, noi unelte și noi 
tehnici, ceea ce îl uluia complet. Când norul de praf stârnit de 
jeepul militar se risipi, bătrânul se întoarse, fără să scoată o 
vorbă, dezlegă calul și, lăsându-i frâul liber, o luă înapoi spre 
casă. Chenzhen se luă după el, ţinându-se aproape. Se gândi la 
faptul că toţi ziceau că ultimul împărat fusese foarte amărăt, 
dar iată că ultimul nomad era și mai amărât, căci declinul 
stepei primitive, vechi de zece mii de ani, trebuie să fi fost mult 
mai greu de suportat decât prăbușirea unei dinastii de mii sau 
sute de ani. Toată vigoarea moșului păru a se dezumfla ca un 
balon străpuns de glonţul acela mic cât un vârf de chibrit. 
Parcă și trupul i se împuţinase dintr-odată, iar lacrimile tulburi 
îi curgeau în valuri de-a lungul ridurilor ce brăzdau adânc faţa 
îmbătrânită, stropind crizantemele sălbatice, albe și albastre, 
din jur. 

Chenzhen nu știa cum să facă să-i mai potolească puţin 
durerea. După ce mai merseră o vreme, îi spuse bâlbâindu-se: 

— Tăicuţă... toamna asta a fost așa de bună... stepa e atât de 
frumoasă... lasă, că poate la anul... 

Dar bătrânul îi spuse încremenit: 

— La anul? Cine știe ce ciudăţenie mai apare și la anul... 
înainte, până și bătrânii orbi puteau să vadă cât de frumoasă 
este stepa... acum stepa nu mai e frumoasă, și tare aș vrea să 
rămân fără lumina ochilor, ca să nu mai văd cum este distrusă 
și prefăcută în te miri ce... 

Bătrânul mergea legănându-se în spinarea calului, care își 
vedea de drum cu pași mari. Închise ochii și începu să scoată 


niște sunete, mormăind un cântec în mireasma puternică a 
fânului și a crizantemelor. Suna ca un frumos cântec pentru 
Copii, cu versuri scurte: 

Cântă ciocărliile, primăvara vine. 

Marmotele chițăie, orhideea înflorește. 

Cântă și cocorii, ploaia-ndată vine. 

Lupișorii urlă iar, luna pe cer se ivește. 

Bătrânul îngână iar și iar cântecul, dar tonul cobora din ce în 
ce mai mult, în vreme ce cuvintele de-abia se mai distingeau. 
Era ca un pârâiaș ce venea de foarte departe, șerpuind fără 
țintă prin stepă și pierzându-se printre desișurile înceţoșate ale 
ierbii. Dar lui Chenzhen îi trecu prin gând că poate toţi copiii 
stepei, din neamul quanrong, al hunilor, al xianbeilor, al 
tujueilor, al kitanilor, ba chiar și Genghis-Han când era copil 
trebuie să fi cântat acest cântecel. Oare cei din ziua de azi mai 
înțelegeau ce spune cântecul acesta? Căci în trecut trebuie să 
se fi întrebat: Ce este ciocârlia? Ce este marmota? Dar cocorul? 
Dar lupul? Dar gâscă sălbatică? Ce este orhideea? Dar 
crizantema? 

Pe câmpul nesfârșit, de un galben pal, câteva sute de 
ciocârlii își luară zborul înălțându-se la cer și oprindu-se în 
văzduh, dând repede din aripi, cântând voios, netulburate... 


Capitolul 35 


Yan DÏ?’ se numea șijiang... „Jiang” era un nume ce trimitea 
la neamul xirong, o ramură a neamului giang, din vremea când 
nomazii au pătruns în Câmpia Chineză. 

Fan Wenlan, Istoria Chinei pe scurt 

Cei din neamul giang mureau bucuroși în bătălie, pe când 
moartea de vreo boală o considerau o rușine. Ei îndurau frigul 
și greutăţile, căci erau precum sălbăticiunile. Nici măcar 
femeile, când stăteau să nască, nu se adăposteau de viscol. 
Erau puternici și neînduplecați, cu un spirit ca de fier, ca al 
tuturor celor dinspre apus. 

Istoria dinastiei Han de Răsărit - însemnări despre neamul 
qiang 

PRIMA Zăpadă A iernii ADUSESE multă umiditate în 
atmosferă, așa că aerul din tot ţinutul deveni rece, dar foarte 
curat. Cum lăsaseră în urmă pășunea de vară, toată larma se 
făcuse uitată. Grupele se aflau la câţiva kilometri distanță una 
de cealaltă, așa că nici măcar lătratul câinilor nu mai răzbătea 
de la unii la alţii. Pustietatea acoperită de iarba deasă, de un 
galben palid, arăta dezolant, ca platourile înalte și sterpe de la 
mari înălțimi. Numai văzduhul de peste stepă rămăsese 
limpede și albastru, ca astă-toamnă. Cei câţiva nori de pe cerul 
azuriu ca apa unui lac de munte pluteau albi și răsfiraţi. 
Vulturii zburau atât de sus, încât semănau cu micile pete de 
rugină de pe suprafaţa oglinzii. Nu mai puteau prinde marmote 
sau șoareci, căci aceștia se ascunseseră adânc în vizuinile lor. 
Nu le mai rămânea decât să se avânte în înaltul cerului, pentru 
ca astfel, lărgindu-și raza vizuală, să caute niscaiva iepuri 
sălbatici. Altfel, pe iepurii mongoli, care își schimbaseră 
culoarea și se refugiaseră printre ierburile înalte ale pășunilor 
de iarnă, nici vulpile nu-i mai puteau dibui. Ziceau bătrânii că, 
de îndată ce vine iarna, vulturii și vulpile încep să cam moară 
de foame. 

Chenzhen cumpărase de la centrul de aprovizionare al 
comunei un colac de sârmă groasă, ca să repare cufărul de 
nuiele pe care puiul de lup îl rupsese cu colții și-l zgâriase cu 
ghearele. Lucră o zi întreagă, și sârma răsucită și îmbinată 
peste pereţii coșului se prefăcu într-o adevărată plasă. Era 


18 Legendarul împărat Shen Nong. 


foarte groasă, poate puţin mai subţire decât beţișoarele. Numai 
cu cleștele și forțându-se cu amândouă mâinile o putea îndoi. 
Se gândi că de acum putea să muște din ea până-și mai strica 
vreun dinte, că tot n-ar fi reușit să o rupă și să scape din cușcă. 
Oricum, sârmă avea destulă, așa că de câte ori se rupea putea 
foarte bine să o înlocuiască. Iarna, când zăpada acoperea o 
mare parte din tulpinile ierbii, animalele aveau mult mai puţină 
hrană, și de aceea trebuiau să se mute dintr-un loc într-altul 
mult mai des, cam la o lună. Imediat ce oile și vitele pășteau 
iarba dintr-un loc ce se prefăcea din galben în alb, trebuiau să 
se mute, să meargă într-un loc în care peste zăpada albă se 
vedea galbenul ierbii. În schimb, lăsau iarba care rămânea 
ascunsă sub zăpadă hergheliilor de cai, care puteau scormoni 
după ea cu copitele lor puternice. Fiecare mutare presupunea 
un drum destul de scurt - era bine și dacă mergeau numai 
undeva unde oile mai păscuseră și în trecut, cam la o jumătate 
de zi de mers, nu mai mult. Așa, lupul putea să se zbată oricât, 
că într-o jumătate de zi nu avea cum să scape din cușcă. După 
ce își storsese creierii câteva săptămâni, Chenzhen stătea 
liniștit acum, căci problema crucială a transportului lupului în 
condiţiile frecventelor mutări din timpul iernii fusese rezolvată. 

Nomadismul are, într-adevăr, forţa de a pune la încercare 
isteţimea omului. Chenzhen și Yangke găsiseră și ei o soluţie ca 
să-l invite pe lup să intre în cușcă. Mai întâi puneau cufărul pe 
pământ, băgau lupul în el și apoi îl închideau, punând capacul. 
După aceea ridicau oiștea căruţei, lăsând în jos partea din 
spate, pe care o duceau sub cufăr. La urmă îndreptau din nou 
căruţa și legau bine cufărul. In felul acesta, puiul ajungea în 
căruţă în deplină siguranţă, și nici ei nu păţeau nimic. Când 
ajungeau la noua pășune, nu aveau decât să facă operaţiunea 
inversă și terminau treaba. Cei doi sperau să se poată folosi de 
soluţia aceasta până la stabilizare, când îi vor putea construi 
lupului un ţarc fix, care să-l ţină la distanţă de pericole și de cei 
pe care i-ar fi putut pune el însuși în pericol. După aceea o vor 
putea duce alături de el pe căţelușă, că doar se știau de mici. 
Se putea spune, așadar, că erau doi parteneri ce crescuseră 
împreună, astfel că, în timp, sentimentele înfiripate între ei s-ar 
fi putut cristaliza sub forma unor câini-lupi. Atâta numai că 
aceștia aveau să fie descendenţi ai unui lup adevărat. 

Chenzhen și Yangke mergeau și se așezau deseori lângă lup, 


mângâindu-l și discutând între ei. În acest timp, lupul își punea 
capul pe piciorul unuia sau al celuilalt și, ciulind urechile, le 
asculta vocile. După ce se sătura de ascultat, se întorcea și 
începea să-și frece ceafa de picioarele lor, ori se punea cu burta 
în sus, așteptând ca cei doi să-l scarpine degrabă. Se tot 
gândeau la ce va fi. Yangke îl luă în braţe și, trecându-și 
degetele prin blana lui, spuse: 

— Dacă lupul va avea puii lui, atunci nu va mai dori să fugă, 
căci lupul este unul dintre acele animale care ţin foarte mult la 
familia lor. Toţi lupii sunt niște taţi și niște soţi model, nu sunt 
niște pierde-vară. Dacă nu vine vreun alt lup să-l provoace, nu 
cred că va mai trebui să-l ţinem legat în lanţ. lar dacă va merge 
să se plimbe pe pajiște, sunt convins că se va întoarce singur. 

Chenzhen clătină din cap și spuse: 

— Dacă ar fi așa, ar însemna că nu mai e lup adevărat. Dar 
eu nu vreau să-l las aici... Mereu mi-am dorit și am visat să am 
un lup adevărat drept prieten. Așa încât când mă sui pe cal și 
merg către nord-vest, pe pantele acelea înalte de lângă șoseaua 
de frontieră, să pot striga spre munţii de-acolo: „Lupu' miiiic, 
lupu' miiiic, masa-i gaaaataaaa!” Și atunci el să vină cu toată 
familia lui, o haită întreagă din cel mai veritabil neam lupesc, 
alergând spre mine cu bucurie mare, fără să mai fie vreo urmă 
de lanț pe grumazul vreunuia, cu colţi ascuţiţi, cu trupul 
puternic, dar rostogolindu-se cu mine, frățește, prin iarbă, 
lingându-mi falca, prinzându-mi mâna cu dinţii, dar fără să mi-o 
rupă în încleștare. Dar de când colții lui și-au pierdut ascuţișul, 
visul meu s-a preschimbat într-o speranţă zadarnică... 

Chenzhen oftă încetișor și continuă: 

— Ei, dar n-o să renunţ eu așa ușor. De câteva zile nutresc 
alt vis, și anume să mă fac dentist și să-i pot implanta lupului 
patru colţi noi de oţel, iar la primăvară, când se va face ditamai 
lupul, să-l duc ușurel spre șoseaua de frontieră și să-i dau 
drumul în munţii aceia înalţi din Mongolia. Poate că acolo 
regele lup, lupul cel alb, tatăl lui, și-a croit drum udat cu sânge 
și a reușit să prindă noi rădăcini. Lupul cel mic este destul de 
deștept ca să-și poată găsi tatăl, și nu va trebui decât să se 
apropie pentru ca regele, tatăl său, să simtă că poartă mirosul 
aceluiași neam și astfel să ni-l primească între ei. Cu colții lui 
ascuţiţi, de oţel, lupul va deveni invincibil în acele locuri, și 
poate peste câţiva ani regele lup îi va preda lui tronul. Acest 


lup este din cea mai bună rasă de lupi din Elun. Cu caracterul 
lui tenace și cu extraordinara lui inteligenţă, trebuie să-i devină 
succesor. Dacă va reuși să se întoarcă pe tărâmul mongol, 
acolo spaţiul este vast, iar oamenii sunt puţini, nu mai mulţi de 
două milioane. E un adevărat paradis în care este venerat 
totemul lup și nu mai sunt ţărani agricultori puși pe exterminat 
lupi. Acolo, pe stepa aceea lungă și lată, nesfârșită, lupul va 
putea să-și arate puterile de adevărat erou... Într-adevăr, mare 
păcat am săvârșit să distrug un viitor atât de luminos al unui 
lup de-a dreptul extraordinar... 

Yangke privea absent la munţii îndepărtați dinspre frontiera 
nordică, iar privirile i se înceţoșau. Spuse oftând: 

— Dacă ai fi ajuns în stepă cu zece ani mai devreme, poate că 
primul tău vis ar fi avut șanse să se îndeplinească. Cel de-al 
doilea însă n-ar avea cum să devină realitate. De unde să iei un 
set de ustensile stomatologice ca lumea, dacă nici măcar la 
dispensarul judeţean nu există așa ceva. Ca să-și pună niște 
dinţi falși, păstorii bătrâni trebuie să se ducă la spitalul 
regional, la patru sute de kilometri distanţă. Ai tu curaj să iei 
lupul în braţe să te duci până acolo? Nu mai visa atât, căci dacă 
o ţii tot așa vei ajunge ca o Xianglin-Sao!” a stepei. Motivul 
tuturor bătăilor de cap e lupul, dar adevărul e că tu ești mereu 
bântuit de imaginea lui... Ei, de-acum să revenim cu picioarele 
pe pământ. 

Întorcându-se la realitate, Chenzhen și Yangke erau cât se 
poate de îngrijoraţi de rănile lupului - nu în mod special de cele 
de la lăbuţe, care se vindecaseră deja, ci de cea de la dintele 
acela negru ca smoala, care se mișca foarte tare. Gingia din 
dreptul lui era extrem de înroșită și de umflată. Lupul nu mai 
îndrăznea să rupă mâncarea ca înainte. O dată a uitat de 
problema cu dintele și s-a apucat să sfâșie carnea, dar imediat 
i-a dat drumul cuprins de durere și, deschizându-și larg gura, a 
început să tragă aer rece, lingându-și și sugându-și necontenit 
dintele acela. Și abia după ce durerea îl mai lăsase puţin se 
întorsese să-și termine mâncarea, numai că de acum mușca din 
ea cu colții din partea cealaltă. 

Insă ceea ce-l neliniștea pe Chenzhen și mai mult era rana 
din gâtul lupului, care nu se vindecase nici până acum. El îi tot 


19 Personaj din povestirea Dar de Anul Nou de Lu Xun, care trăia 
permanent într-o lume bântuită de fantasme. 


dădea carne cu pudră de Yunnan pe ea, pe care lupul o înghițea 
nemestecată, iar rana nu mai sângera. Însă vedea că înghiţea 
cu mare greutate și că deseori tușea. Chenzhen nu îndrăznea 
să cheme medicul veterinar, așa că n-avea altceva de făcut 
decât să ia niște cărți de medicină veterinară și să încerce să se 
dumirească singur. 

Carnea de oaie și de vită cu care aveau să se hrănească peste 
iarnă deja fusese tranșată. Conform regulilor de pe pășunea 
mongolă, cei patru oameni de la iurta lui Chenzhen aveau 
dreptul fiecare la șase oi mari, în total douăzeci și patru de oi. 
În afară de acestea, cei patru mai împărțiră și o vită. Raţia de 
mâncare pe care o primeau studenţii încă nu se micșorase, ci 
rămăsese de cincisprezece kilograme de persoană, lunar. Şi 
mongolii aveau dreptul la aceeași cantitate, numai că ei 
primeau doar nouă kilograme și jumătate de cereale. Astfel, la 
iurta lui Chenzhen era destulă mâncare cu carne cât să le 
ajungă oamenilor, câinilor și lupului. Iarna însă se întâmpla să 
mai moară câte o oaie, fie de îngheț, fie de boală, și, cum 
oamenii nu mâncau mortăciuni, le dădeau câinilor sau lupului. 
De acum, Chenzhen nu mai trebuia să-și facă prea multe griji 
pentru mâncarea lupului. Chenzhen și Gao Jianzhong duseseră 
mare parte din mâncarea îngheţată la depozitul grupei, care 
era o clădire din chirpici cu trei încăperi, ridicată pe pășunea 
de primăvară, pe drumul către sediul regimentului. În iurtă nu 
rămăsese decât un cufăr cu carne și cereale. Cum se termina, 
se duceau la depozit să mai aducă. 

Zilele de iarnă în stepă sunt foarte scurte. Păscutul nu dura 
mai mult de șase, șapte ore, adică puţin mai mult de jumătate 
din timpul petrecut la păscut vara. Cu excepţia zilelor în care 
era viscol sau ger mare, zilele de iarnă erau pentru ciobani și 
ciurdari un bun prilej de odihnă și refacere. Chenzhen avea de 
gând să citească sau să-și pună în ordine notițele, cu lupul 
lângă el. De-abia aștepta să vadă ce spectacole de inteligenţă 
mai avea de dat lupul, cu fulgii albi de zăpadă căzând ușor 
drept fundal. Chenzhen știa că tenacitatea, inteligenţa și 
agilitatea lupului sunt un izvor nesecat de dramatism, așa că 
puiul nu-l putea dezamăgi tocmai pe el, un admirator fanatic al 
reprezentaţiilor lupești. 

În nesfârșita iarnă geroasă, lupii refugiaţi dincolo de 
frontieră aveau de înfruntat condiţii nespus de dure. Lupul cel 


mic ducea însă un trai îndestulat și lipsit de griji, în tabăra 
păstorilor nomazi. Blana de iarnă i se îndesise, de parcă dintr- 
odată îi mai crescuse un rând, așa încât arăta fix ca un lup 
mare. Când își băga mâna în blana aceea atât de deasă și de 
bogată, Chenzhen nici nu-și mai vedea degetele, însă simţea 
căldura ca de sobă care iradia din trupul lupului. Blana era mai 
călduroasă decât orice pereche de mănuși. Lupul nu părea 
dispus să accepte noul nume de „lupu' mare”, iar dacă-l striga 
astfel pur și simplu se făcea că nu aude. În schimb, cum îl 
striga „lupu' mic”, venea repede, parcă râzând, și începea să se 
frece de piciorul sau de genunchiul lui Chenzhen. Căţelușa 
intra deseori acolo, în cercul lui, să se joace cu el, iar lupul n-o 
mai mușca pe „viitoarea lui logodnică”, ci uneori o călărea, 
exersându-și mișcările instinctuale, cu afecţiune, dar și cu 
brutalitate. Yangke zicea: 

— Pare-se că la anul ne-am putea alege cu ceva... 

Cea de-a treia ninsoare mare ajunsese, în sfârșit, să se 
depună. Atunci, sub razele soarelui, în stepa Elun alternau 
zonele albe cu cele galbene. Dacă priveai stând în picioare, 
vedeai o întindere de zăpadă de culoare alb-gălbuie; dacă 
priveai însă așezat, ceea ce vedeai era o pășune aurie. Grupul 
zootehnic al lui Kasmai era asemeni unui trib primitiv, 
pătrunzând treptat în adâncimile pustiurilor nesfârșite ale 
stepei. Și Chenzhen trebui să-și ia puiul și să se mute mai 
departe, printre trestiile ţepoase, în locuri neștiute și 
singuratice. 

Cu două lopeţi mari de zăpadă, Chenzhen și Gao Jianzhong 
adunară o căruţă întreagă de balegă uscată, apoi puseră la 
drum carele cu paravanele mobile și bucăţile de pâslă pentru 
ţarcul oilor, ca să ajungă mai înainte, să facă loc pentru 
animale. Cei doi munciră jumătate de zi și adunară patru 
grămezi mari de zăpadă, dând-o la o parte pe cea din locurile 
unde aveau să stea turmele de oi și de vite, lupul și iurta. Abia 
apoi descărcară căruțele. După-amiază, când se duseră înapoi 
cu trei căruţe goale, Chenzhen era foarte voios, căci avea 
destul spaţiu ca să pună cușca puiului. 

A doua zi de dimineaţă, cei trei demontară iurta, o încărcară 
în căruţă și o legară bine acolo. La urmă, îl puseră și pe lup în 
cușcă și o suiră în căruţă, prinzând-o bine. Lupul se mânie și 
mușcă de câteva ori din plasa de sârmă groasă, însă dintele îl 


duru atât de tare, încât a doua oară nu mai avu curajul să facă 
așa ceva. Atunci când carul se puse în mișcare, lupul se sperie 
iarăși: își lăsă capul, își strânse grumazul, iar partea din spate a 
trunchiului și-o chirci, stând cu coada băgată între picioare, și 
rămase așa, fără să se așeze, până ce ajunseră pe pășunea 
nouă. 

După ce îl așeză pe lup la locul lui, Chenzhen îi găti ceva 
bun: coadă grasă de oaie prăjită, ca să-i dea putere să nu-i fie 
frig. Chenzhen luă cuțitul și tăie coada în bucăţi, ca să fie mai 
ușor de înghiţit. Dar lupul prins în lanţ nu renunţase niciodată 
la două lucruri: mai întâi, nu lăsa pe nimeni să se apropie de el 
atunci când mânca, chiar nu mai știa de nimeni, nici de fraţi, 
nici de prieteni, iar Chenzhen și Yangke nu făceau excepţie; 
apoi, când ieșea la plimbare, nu se lăsa tras pentru nimic în 
lume. Chenzhen încerca din răsputeri să ţină cont de aceste 
două principii. Dar în iarna înzăpezită și îngheţată, pofta de 
mâncare a lupului crescuse fantastic demult faţă de cea din 
primăvară, vară sau toamnă. De fiecare dată când îi dădea să 
mănânce, lupul își arăta colții și mârâia îngrozitor, iar din ochi 
îi ţâșneau săgeți otrăvite. Până nu ieșea Chenzhen din cercul 
lui nu se liniștea. Abia când acesta se trăgea speriat înapoi, 
lupul se ducea la mâncare și începea să mănânce. Continua 
însă, ca un lup sălbatic, să-i arunce din când în când lui 
Chenzhen priviri și mârâieli înfiorătoare. Deși era rănit, iată că 
rămăsese la fel de puternic, ba chiar mânca mai mult, pentru a 
compensa sângele pierdut din cauza rănilor. 

Cu toate acestea, rana de la dinte și cea din gât îl afectau 
serios. De unde înainte din două, trei îmbucături își termina 
mâncarea, acum trebuia să o mestece de câteva ori, și abia la a 
șaptea sau a opta înghiţitură isprăvea de mâncat. De aceea, 
Chenzhen simţea mereu o mare îngrijorare, căci se temea că 
rănile acelea nu i se vor vindeca complet. 

Pășunile pustii de iarnă aflate lângă frontieră erau de o sută 
de ori mai dezolante decât cele din vremea toamnei târzii, căci 
firele de iarbă care străbăteau pătura de zăpadă, legănându-se 
în bătaia vântului, răspândeau un puternic miros de vechi și de 
stricat. Anotimpul verde, cel atât de scurt, trecuse. Păsările 
migratoare care scăpaseră cu viaţă își luaseră zborul. Haitele 
de lupi care puseseră atâta lume pe jar cu îndrăzneala lor, 
scurgându-se ca fantomele prin întunericul nopţilor, erau acum 


duse, și nici că mai dădeau semne că ar vrea să se întoarcă. 
Stepa monotonă și mută ca un mormânt părea cu totul părăsită 
de viaţă. Prin inima lui Chenzhen se scurgea o nesfârșită 
tristețe. Se tot gândea cum o fi putut Su Wu” să îndure 
veșnicia aceea de prin ţinuturile lacului Baikal. Se întreba și 
despre sine: dacă n-ar fi fost puiul de lup și cele câteva cărți 
aduse de la Pekin, ce s-ar fi făcut în pustietatea aceea 
neumblată, rece și înveșmântată în giulgiul de zăpadă? Ar fi 
înnebunit, s-ar fi ţicnit, ar fi luat-o razna, s-ar fi prostit sau ar fi 
paralizat de plictiseală. Îi spusese lui Yangke că în tinereţe, pe 
când studia în Anglia, tatăl lui descoperise că rata sinuciderilor 
la europenii care locuiau în apropierea Cercului Polar era 
foarte mare. Apoi stările acelea de depresie, de „melancolie 
slavă”, care au fost semnalate secole de-a rândul la oamenii din 
stepele Rusiei sau din întinderile siberiene, erau puse în 
legătură cu nesfârșitele suprafeţe înzăpezite, precum și cu 
vremea întunecoasă. Cum se face însă că în stepele mongole, la 
fel de pustii, cu nopţi de iarnă la fel de lungi și de întunecoase, 
preţ de mii și mii de ani oamenii reușiseră să-și păstreze 
sănătatea mintală? Aceasta se datora tocmai tensiunii, agitaţiei 
și cruzimii în care războiul cu lupii îi ţinuse mereu pe oamenii 
acestor locuri, garantând integritatea fizică și psihică a tuturor 
generațiilor. 

Pentru trup, lupul era, în parte, dușmanul mongolilor din 
stepă. Pentru spirit însă, el le era un adevărat maestru, 
respectat și ascultat. Când lupii vor fi nimiciţi, așa încât să nu 
mai rămână nici măcar unul, soarele însângerat nu va mai 
lumina stepa încremenită ca apele mării moarte, trezind alţi 
vrăjmași ai spiritului uman - disperarea, neputinţa, întristarea 
și plictiseala -, aducând în ruină spiritul mongolilor care 
odinioară fuseseră atât de năvalnici și de cutezători. 

O dată exterminat lupul, cantităţile de alcool aduse în stepă 
vor crește de câteva ori... 

Chenzhen începu să se îmbărbăteze singur: 

— Su Wu trebuie să se fi bazat, atunci, pe lupta aprigă cu 
lupul mongol al stepelor din nord. Așa a putut învinge lungul 


20 Diplomat al dinastiei Han, trimis către neamurile hunilor (în jurul 
anului 100 d.Hr.), exilat de către căpetenia hunilor în zona pustie a 
lacului Baikal pentru a îngriji turmele. Scopul era ca, trecând prin mari 
greutăţi, să devină supus. 


răstimp în care a trebuit să se confrunte cu dezolarea. Trăind 
ziua întreagă înconjurat de lupi, Su Wu nu avea cum să se lase 
răpus de plictiseală, să cadă pe tânjală. Şi atunci Chanyu, 
căpetenia hunilor, i-a trimis o fată, o ciobăniță mongolă, care 
trebuie să fi fost la fel de curajoasă și de aprigă precum 
Kasmai, o bună fiică a stepei. Această pereche ce a trecut 
împreună prin ciur și dârmon cu siguranţă a avut parte de fii 
care să aibă curajul să se strecoare prin vizuini de lupi, precum 
Bayar, și o astfel de familie caldă și puternică a susţinut cum nu 
se poate mai bine moralul lui Su Wu. Din păcate însă, acel 
chinez care a fost trimis în stepă nu a reușit să o aducă decât 
pe femeia lui Su Wu, în schimb, acel „Bayar” al lor a rămas 
pentru totdeauna în stepa mongolă. 

Chenzhen credea tot mai mult, până la deplină convingere, 
că lupul de stepă și spiritul său și-au făcut datoria până la 
capăt, ţinându-l în viaţă pe Su Wu... Și dacă un om precum Su 
Wu a fost așa, dar întregul neam al stepei? 

Lupul-totem era spiritul stepei, spiritul cu voinţă de fier al 
neamului din stepă. 

Pe când studenţii se scufundau în dezolarea aceea fără 
sfârșit, Chenzhen era norocos să-l aibă mereu alături de el pe 
lupul cel atât de sălbatic și de ambițios. 

Lupul cel mic creștea tot mai mult; lanţul, în schimb, părea 
că se scurtează tot mai mult. N-a trebuit decât ca lupul cel atât 
de sensibil și de suspicios să-și dea puţin seama că între 
mărimea lui și cea a lanțului ar fi „o oarecare disproporţie” și 
imediat a declanșat rezistenţa, ca un deţinut dintre aceia care 
se consideră maltrataţi. A început să tragă de lanţ din toate 
puterile, să zguduie parul de lemn, cerând să i se lungească 
imediat lanţul. Dacă ar fi văzut că nu-și atinge scopul, n-ar fi 
pregetat să se sugrume acolo cu lanţul acela. Rana din gâtul lui 
tot nu se vindecase definitiv, așa că Chenzhen n-a avut decât 
să-i mai adauge o bucată de lanţ, dar nu mai mare de vreo 
douăzeci de centimetri. Cu toate acestea, Chenzhen recunoștea 
că lanţul era prea scurt pentru „lupu' mic”, care se făcuse atât 
de mare, însă nu avea curaj să i-l lungească mai mult. Altfel, cu 
cât lanţul ar fi fost mai lung, cu atât s-ar fi mărit distanţa pe 
care lupul putea fugi, și, deci, forţa cu care ar fi putut trage de 
par ar fi fost mai mare. Chenzhen era mereu îngrijorat, 
zicându-și că într-o zi lupul va rupe lanţul. 


Lupul, care începuse să desfășoare mișcări de protest, ţinea 
cu dinţii de fiecare centimetru de lanţ în plus, căci cu cât 
acesta era mai lung, cu atât mai tare putea să fugă în cerc, așa 
că era de-a dreptul încântat de fiecare centimetru în plus de 
libertate. Și, cum păși pe zăpada din afara cercului de iarbă 
galbenă, se simţi ca și cum ar fi cucerit prin asalt un nou 
teritoriu, fiind mai entuziasmat chiar decât dacă ar fi fugărit și 
prins un mânz gras și frumos. Nici nu mai așteptase să vină 
Chenzhen și să dea zăpada la o parte, să-i lărgească cercul - se 
și pornise să alerge ca nebunul, de ai fi zis că e o ruletă. „Hu- 
hu-hu, hu-hu-hu”, roată după roată, parcă ar fi fost mai mulţi 
lupi care se ţineau unii după alţii. Sau parcă era o secerătoare 
ori o semănătoare, căci la repeziciunea cu care se învârtea 
lanţul pe acolo toată iarba fu retezată scurt, zburând fărâmiţe 
în toate părțile. Lupul dădea ocoluri încontinuu, ca un smintit, 
ca un monstru înspăimântător, aducând furtuna de nisip - un 
lup galben care arăta precum o tornadă de nisip galbenă 
stârnită pe platoul galben. În apropiere stătea Chenzhen, 
îngrozit la gândul că, tot învârtindu-se așa, lupul o să scape de 
lanţ și o să fugă, afundându-se în adâncul muntelui, repezindu- 
se către frontieră. 

De fiecare dată când se așeza acolo, în apropierea cercului, 
toată tristeţea din inima lui Chenzhen se risipea de parcă nici 
n-ar fi fost. Era ca și cum un val de sălbăticie i-ar fi pătruns în 
inimă, ca și cum în vene i-ar fi năvălit sânge fierbinte și iute de 
lup. Îl cuprindea o vitalitate de nestăvilit. Motorul acestor 
senzaţii era pus în mișcare de focul pe care lupul îl aprindea în 
raitele lui nebunești, făcându-l să funcţioneze cu bubuituri și 
bufnituri, plin de un entuziasm sălbatic. 

Chenzhen avea o admiraţie tot mai mare față de spectacolele 
oferite de lup. Insă tot privindu-l așa, își dădu seama că lupul 
nu era doar teribil de entuziasmat, ci avea și alte planuri, căci 
după ce entuziasmul îi trecu el continuă să alerge mai departe. 
Chenzhen avu impresia că lupul își exersează instinctual viteza, 
antrenându-se să evadeze și să fugă. Forţa cu care ar fi putut 
să se descotorosească de lanţ era mult mai mare decât astă- 
toamnă sau astă-vară. Acest lup tot mai puternic, tot mai matur 
privea nerăbdător spre stepa liberă și nesfârșită, căci libertatea 
aceea dinaintea ochilor lui, care părea să poată fi atinsă cu 
propriile lăbuţe, îl atrăgea și-l ademenea atât de tare, încât nu 


mai putea suferi zgarda în jurul grumazului. Chenzhen 
înţelegea foarte bine sentimentele și dorinţele din inima 
lupului, căci a lăsa un lup, care e liber prin natura lui și arde de 
dorul libertăţii, să privească libertatea ce începea la numai 
câţiva centimetri de el, dar să nu-l lași să se bucure de ea, săo 
capete, era cea mai mare crimă care se putea închipui pe faţa 
pământului. Dar n-avea încotro, trebuia să-l mai ţină așa, să 
sufere gerurile și zăpezile pe care până și lupii cei mai mari 
abia puteau să le îndure. Altfel, de îndată ce ar fi scăpat din 
lanțul și din cercul lui, singurul drum pe care ar fi apucat-o ar fi 
fost acela spre moarte. Lupul tot trăgea de lanţ, amânând astfel 
tot mai mult vindecarea deplină a rănii din gât. Privindu-l, 
Chenzhen simţea un gol dureros în stomac. Nu putea decât să 
verifice de mai multe ori lanţul, zgarda și parul, să ia măsuri ca 
să-l împiedice să pună la cale evadarea chiar acolo, sub ochii 
lui, și să-și caute popas în tărâmul plin de libertate al morții. 

Cu gura deschisă pe jumătate, lupul continua să fugă, fără să 
dea semne de oboseală, privind din când în când la Chenzhen, 
parcă râzând în gâfâiala aceea. În priviri i se vedeau scânteieri 
ca de cremene, în acele fracțiuni de secundă, Chenzhen 
observa o căldură și o emoție incomparabile; oare să-l 
părăsească puterile? Oare voinţa și visurile lui să se termine 
aici? Pus în fața sălbăticiei și a forței nestăvilite a lupului, 
Chenzhen nu putea decât să se pună pe sine la îndoială, 
cuprins de rușine. Descoperind acea exuberanţă a lupului din 
care transpărea forța sa vitală, viața lui părea un braţ de 
surcele ude care, puse la foc, nu făceau decât să fumege. De 
aceea voia să-l lase pe lup să se desfășoare în voie, să alerge 
după pofta inimii. 

După atâtea ocoale date într-o fugă nebună, lupul începu să 
se cam împleticească, pentru ca la un moment dat să frâneze 
brusc și, rămânând locului cu gura deschisă și gâfâind 
îngrozitor, să se scuture de două ori și să se așeze, pufnind, pe 
burtă. Chenzhen nu își dădea seama ce se întâmplase, așa că se 
duse degrabă în cerc și îl ajută să se ridice. Privind în ochii lui, 
văzu cum se uită drept spre el, dar fără să se poată concentra, 
de parcă nu-și putea focaliza privirea asupra ochilor lui 
Chenzhen. Lupul se zbătu și până la urmă reuși să se ridice 
singur, dar apoi se scutură de două ori și iar căzu la pământ, de 
parc-ar fi fost beat. Atunci Chenzhen pufni în râs - își dădu 


seama că tot alergând în cerc ameţise, căci niciodată nu i se 
mai întâmplase să alerge roată atât de mult, ca un măgar 
înhămat la piatra de moară. Și încă măgarului i se acoperă 
ochii, pe când lupului... Era prima dată când vedea un lup 
ametit care se tot bălăbănea și căruia îi venea să deschidă gura 
ca să vomite. 

Atunci Chenzhen dădu fuga să-i aducă un castron cu apă 
călduţă și, cum i-l puse în faţă, lupul își băgă nasul în strachină. 
Dar numai după ce își recăpătă cu greu echilibrul reuși să bea. 
După aceea își crăcănă lăbuţele și se așeză jos, gâfâind o bună 
bucată de vreme, după care iarăși se ridică. Însă, lucru ciudat, 
după ce-și mai veni puţin în fire, iarăși începu să se învârtă ca 
morișca. 

Lui Chenzhen i se strânse inima, fiind cuprins din nou de un 
violent sentiment de vinovăţie. Pe tărâmul acesta al exilului, 
părăsit și pustiu, el avea norocul să aibă lângă el lupul, să aibă 
acolo, în cercul acela, un motor care să-l încarce de energie și 
astfel să-l ajute să trăiască în iarna al cărei sfârșit nici măcar 
nu se putea întrezări. Pe acest pământ fertil, dar plin de spini și 
de vegetaţie deasă, pe care la tot pasul se ciocneau între ele 
caracterele și destinele celor două neamuri, el primea o 
răsplată care să-i ajungă pentru tot restul vieţii. Dar, prin 
respectul și veneraţia lui față de lup, încerca, de fapt, să 
depășească analizele și măsurile luate de poporul chinez, 
ignorant și plin de prejudecăţi în ceea ce privește lupul. Și 
atunci, nu era oare necesar ca el să-și afle împlinirea și 
realizarea, dat fiind că încarcerase lupul, privându-l de 
libertate? 

Dar Chenzhen se cufundă în îndoială și îngrijorare faţă de 
propria faptă. 

Acum trebuia să se ducă să citească, însă ezită. Se simţea de 
parcă s-ar fi îmbolnăvit de obsesie și de grijă pentru lup. Plecă 
totuși, întorcând capul să-l privească la fiecare trei pași, 
neștiind ce ar mai putea să facă pentru el. 

Oricum, caracterul va fi cel care-i va hotărî soarta în cele din 
urmă. 

Chenzhen a crezut de la început până la sfârșit că ziua aceea 
îngheţată de iarnă, cea în care în sfârșit l-a pierdut pe lup, a 
fost hotărâtă așa de Tengri, căci Tengri avea să-i dea astfel 
conștiinței lui pedeapsa pe viaţă, fără ca vreodată să mai poată 


căpăta iertare. 

Starea lupului, așa rănit cum era, se înrăutăţi într-o noapte 
fără vânt, fără lună, fără stele, în care nici măcar nu lătrau 
câinii. Străvechea stepă a Elunului era încremenită ca un imens 
ierbar cu plante fosilizate: nici cea mai slabă urmă de viaţă nu 
se făcea simțită. 

După miezul nopţii, Chenzhen se trezi la zornăitul puternic al 
lanțului. De sperietură, creierul său se trezi imediat, iar auzul 
deveni extraordinar de fin. Ascultă cu foarte mare atenţie și, 
între reprizele de zornăit, reuși să distingă vag urlete de lup 
care veneau dinspre munţii de la graniţă, cu intermitențe, când 
ea un flaut, când ea un tulnic, când mai slabe, când mai 
puternice, când mai agitate, când mai deznădăjduite. Lupii 
aceia decimaţi, alungaţi din patrie, de pe tărâmul lor, ar fi fost 
răpuși de ostile mai puternice și mai crude ale lupilor de pe- 
acolo și, rămânând numai regele alb împreună cu alţi câţiva 
lupi răniţi și orfani, ar fi dat fuga la sud de graniţă, pe tărâmul 
nimănui dintre linia de apărare împotriva incendiilor și șoseaua 
de frontieră. Cu toate acestea, nu se puteau nicidecum întoarce 
pe pământul înecat în sânge. De aceea, regele lup se frământa, 
urlându-și păsul, părând că-și cheamă astfel la oaste toţi oștenii 
risipiţi, pregătindu-se să dea din nou atacul mortal, într-un 
război pe viaţă și pe moarte. 

Trecuse mai mult de o lună de când Chenzhen nu mai auzise 
urlete de lupi liberi în stepa Elun. Urletele acelea abia auzite, 
tremurătoare, pline de frământări, purtau în ele toate mesajele 
pentru care se îngrijorase el. Se gândea că acum moș Bilge 
poate varsă lacrimi, căci aceste urlete pline de tragism te 
făceau să te simţi mai deznădăjduit decât dacă n-ai mai fi auzit 
urlete deloc. Cele mai multe căpetenii și lupii mai mari, mai 
puternici, mai cruzi și mai bravi din stepa Elun fuseseră uciși 
primii de trăgătorii de elită. După ce zăpezile acoperiseră stepa 
Elun, jeepurile se opriseră din drumurile lor, însă trăgătorii, 
care erau strănepoţi de călăreţi, au schimbat mașinile pe cei 
mai iuți cai și au pornit mai departe să caute și să ucidă lupi. 
Atunci când lupii din Elun n-au mai avut puterea de a-și croi 
drum cu colții, au fost nevoiţi să renunţe la propriul teritoriu. 

Până la urmă, lucrul care îl înfricoșa cel mai tare pe 
Chenzhen se întâmplă. Urletele, care demult nu mai fuseseră 
auzite, stârniră în lupul cel mic toate speranţele, impulsurile, 


dorința de a se opune și de a se bate. El era ca un prinţ 
încarcerat în stepă care auzea acum vocea bătrânului rege, 
care, de fapt, era un strigăt de ajutor. În acel moment deveni 
extrem de neliniștit și de agitat, de parcă și-ar fi dorit să se 
transforme pe loc într-o ghiulea care să fie proiectată în 
direcţia din care veneau urletele, ca răspuns la toate acele 
semnale. Însă, de când avea rana, din gâtul lupului nu mai 
putea ieși niciun sunet, așa că acum nu avea cum să răspundă 
chemărilor tatălui și semenilor săi, lucru care-l scotea din minți 
și-l făcea să ţopăie, să tragă cu putere de lanţ, să încerce să 
disloce parul, fără a ezita să-și rupă gâtul, lanţul, zgarda și 
parul. Chenzhen simţea pe propriul trup tot cutremurul 
provocat de lup pe pământul îngheţat și din tot zgomotul acela 
violent ce răzbătea dinspre cercul lupului putea să-și imagineze 
cum fuge lupul de colo-colo! Cum se zbate! Cum mai scuipă 
sânge! Căci puiul de lup se zbătea tot mai tare, tot mai violent. 

Inspăimântat, Chenzhen dădu repede plapuma la o parte, își 
puse pantalonii din piele și cojocul și ieși valvârtej din iurtă. La 
lumina lanternei văzu zăpada plină de urme de sânge. Intr- 
adevăr, lupul scuipa sânge, cu gura deschisă, trăgându-se cu 
putere, necontenit. Zgarda îl sugruma: avea limba scoasă, iar 
lanţul stătea atât de întins, că părea gata să plesnească din 
clipă în clipă, asemenea unei corzi de oţel. Pe piept i se 
prelingea un firicel de sânge, iar din gură îi curgeau picături. În 
cercul lui sângele ţâșnea în toate părţile, aburul roșu se ridica 
ușor, într-o atmosferă de o cruzime cumplită. 

Chenzhen se năpusti într-acolo, fără să mai ţină cont de 
nimic, și încercă să cuprindă în braţe grumazul lupului, dar nici 
nu apucă să întindă bine mâna că lupul se și repezi cu un 
horcăit și-i sfâșie o bucată din pielea de oaie a mânecii 
cojocului. Yangke veni și el valvârtej, însă nu se punea 
problema ca vreunul dintre ei să se poată apropia de lup, căci 
toată mânia aceea adunată în el de atât timp îl făcea acum să 
arate ca un demon ucigaș, cu ochii roșii de turbare, dar și ca un 
lup nebun gata să se sinucidă. În disperare de cauză, cei doi 
luară o bucată groasă și murdară de pâslă, cu care acopereau 
balega de vită, și o aruncară peste lup, încercând să-l pună la 
pământ. Dar prins în războiul acela sângeros, lupul era ca scos 
din minţi. Mușca tot - pământ, pâslă, tot ce-i ieșea în cale - și 
scutura din cap cu toată forţa, încercând să iasă din lanţ. 


Chenzhen simţea și el că o ia razna, dar trebui să-și vină în fire, 
așa că începu să-l strige cu afecţiune: „Lupu' mic, lupu’ mic...” 
După un timp, lupul păru că se mai liniști puţin. Cei doi se 
simțeau de parcă tocmai trecuseră printr-o luptă cu lupii corp 
la corp, așa încât se prăbușiră osteniţi la pământ, gâfâind 
îngrozitor. 

Cerul începu să se lumineze. Atunci dădură pâslă jos, să vadă 
consecinţele rezistenţei nebune, ale luptei pentru libertate, ale 
dorului de tatăl iubit: dintele stricat atârna afară din gură - 
rădăcina lui se rupsese atunci când mușcase din bucata de 
pâslă -, iar sângele nu mai contenea să curgă, și probabil că 
toți microbii din pâslă aceea mizeră pătrunseseră în rană, 
infectând-o. Lupul, peste măsură de ostenit, scuipa încontinuu 
sânge din gât, mult mai înfiorător decât în ziua aceea când se 
mutaseră pe pășunea de toamnă. Era clar că vechea rană 
fusese răscolită, ori că i se adăugase o alta. Lupul stătea cu 
ochii însângeraţi larg deschişi, iar din mișcările burii se vedea 
cum înghite sângele. Pe cojoc, pe pâslă, pe locul din cerc, peste 
tot se vedeau pete mari de sânge îngheţat, mai mult chiar decât 
dacă ar fi ucis acolo un mânz. De groază, lui Chenzhen i se 
înmuiară picioarele. Cu voce tremurândă, bâlbâindu-se, spuse: 

— S-a terminat. De data asta chiar s-a terminat! 

Yangke spuse și el: 

— Se pare că i-a curs jumătate din sânge și, dacă-i mai curge 
așa, nu va mai rămâne cu nimic... 

Cei doi oameni se învârteau în loc îngrijoraţi, habar n-aveau 
cum ar putea să-i oprească sângerarea. Chenzhen se urcă 
repede pe cal să îl cheme pe Bilge. Bătrânul se sperie foarte 
tare văzându-l pe Chenzhen plin de sânge și veni repede cu el. 
Văzând apoi lupul însângerat, bătrânul întrebă grăbit: 

— Aveţi vreun medicament de oprit sângerarea? 

Atunci Chenzhen aduse repede sticluțele cu pudră de 
Yunnan, patru în total. Bătrânul intră în iurtă, luă un plămân de 
oaie din ligheanul cu carne, îl udă cu apa fierbinte din termos, 
tăie părţile tari ale gâtlejului, îl despică și turnă pudră pe 
partea moale. Apoi, ducându-se lângă cerc, îl puse pe Chenzhen 
să i-l dea. Cum puse Chenzhen castronul jos, lupul se și repezi 
și înghiţi o bucată. Dar plămânul de oaie se îmbibă de sânge 
atunci când îi ajunse la rană și, umflându-se, îi stătu în gât. 
Bucata moale de plămân de oaie dată cu pudră de Yunnan 


acţiona ca o bucată de vată hemostatică, oprindu-se o vreme în 
gât, până ce reuși în sfârșit să treacă. Plămânul umflat apăsase 
asupra rănii din gât, iar pudra ajunsese la locul vătămat din 
esofag. Lupul se chinui să bage pe gât și cea de-a doua bucată 
de plămân, și atunci sângele din gură păru că se mai 
diminuează. 

Bătrânul însă clătină din cap și spuse: 

— Nu mai are cum să trăiască, i-a curs prea mult sânge. 
Rana aceea este într: un loc vital, în gât. Şi dacă, să zicem, de 
data asta se închide, când va auzi iarăși chemările lupilor, o să-l 
mai poţi opri? Lupul ăsta, sărmanul de el... Eu nu te-am lăsat 
să-l crești, și tu totuși l-ai ţinut. E mai greu de îndurat decât 
dacă i-ai tăia gâtul cu briceagul... Asta e viaţă de lup? Mai rău 
decât câinii, mai rău decât sclavii mongoli din vechime... Lupul 
mongol preferă să moară decât să ducă o astfel de viaţă: 

Dar Chenzhen imploră și spuse. 

— Tăicuţă, eu vreau să cresc lupul ăsta până la bătrâneţe, 
până la moarte, crezi că mai are scăpare? Invaţă-mă tot ce știi 
despre cum se vindecă rănile... 

Bătrânul făcu ochii mari și zise: 

— Tot mai vrei să-l ţii? Mai bine omoară-l acum, cât mai 
seamănă a lup, cât mai are în el spirit de lup. Lasă-l să moară în 
luptă, ca toţi ceilalți lupi mari! Nu-l lăsa să moară ca un câine 
nenorocit! Ajută-i spiritul să plece! 

Chenzhen nu se gândise niciodată că va trebui să-l ucidă cu 
mâna lui, când trecuse prin atâtea pericole, prin atâtea și 
atâtea greutăţi, numai ca să-l facă mare. Se străduia din greu 
să-și stăpânească lacrimile, apoi mai imploră o dată: 

— Tăicuţă, ascultă-mă... cum să-l omor eu cu mâna mea... cât 
mai e un strop de viaţă în el trebuie să încerc să-l salvez... 

Bătrânul se întunecă la faţă, de mânie tuși de câteva ori, 
scuipă o dată în zăpadă, apoi urlă: 

— Voi, chinezii, n-o să-i înţelegeţi niciodată pe lupii 
mongolilor! 

Spunând asta, se urcă degrabă pe cal, îi arse una cu biciul și 
porni în galop spre iurtă, fără să se mai uite înapoi. 

Atunci Chenzhen simţi o mare durere în inimă, de parcă și 
sufletul lui ar fi primit o lovitură de bici. 

Cei doi rămaseră nemișcaţi, ca doi pari înfipţi în zăpadă, 
nemaiștiind ce să facă. 


Yangke bătători cu cizmele zăpada și, cu capul plecat, spuse: 

— Tăicuţă niciodată nu s-a înfuriat așa de tare pe noi... Lupul 
mic nu mai e un pui, acum s-a făcut mare, poate să se lupte cu 
noi ca să-și câștige libertatea. El e dintre aceia care preferă să 
moară decât să rămână captivi. După asta, e clar că nu mai are 
zile... De-aia eu zic să ascultăm ce a zis taica, să-i facem 
ultimele onoruri de lup. 

Lui  Chenzhen lacrimile îi  îngheţaseră pe obraji, 
transformându-se într-un șir de mărgele de gheaţă. Scoase un 
oftat prelung și spuse: 

— Cum să nu înţeleg ce-a vrut să spună taica? Dar după 
inima mea, cum să omor lupul? Dacă o să am un fiu în viitor, o 
să-l iubesc la fel demult ca pe lupul pe care l-am luat să-l 
cresc... Lasă-mă să mă mai gândesc. 

Lupul pierduse foarte mult sânge. Se ridică în picioare 
clătinându-se și, ducându-se în marginea cercului, săpă cu 
labele în zăpadă, vrând să mănânce. Atunci Chenzhen îl luă 
repede în braţe și îl întrebă pe Yangke: 

— Uite, lupu' mic vrea să mănânce zăpadă ca să-i treacă 
sângerarea. Să-l lăsăm? 

Yangke însă spuse: 

— Eu cred că doar i-e sete, după ce a pierdut atâta sânge. Nu 
e normal? Zic să-l lăsăm în plata lui, de acum el știe ce-o să 
facă cu viaţa lui. 

Atunci Chenzhen îi dădu drumul, iar lupul începu să dea pe 
gât bucăţi mari de zăpadă. Slăbit cum era, durerile și frigul îl 
făceau să tremure din toate încheieturile, ca sclavii de demult 
din stepă, care erau pedepsiţi să stea în frig fără cojoc. In cele 
din urmă, lupul nu se mai putu ţine pe picioare și se prăvăli la 
pământ. Încercă de câteva ori să se rostogolească și se chirci 
de-i ajunse coada până la nas. Tremura în continuare, la fiecare 
gură de aer pe care o lua se zguduia cuprins de spasme, și 
numai când expira tremura ceva mai încet. Tremura, respira, se 
oprea. Multă vreme nu reuși să se potolească, iar inima lui 
Chenzhen fu cuprinsă de spasme. Nu-l mai văzuse niciodată pe 
lup atât de slăbit și de neajutorat. Găsi o bucată groasă de 
pâslă cu care-l acoperi și o vreme crezu că spiritul lupului se 
desparte încet-încet de trup. Parcă nu mai era lupul pe care-l 
crescuse el. 

La prânz, Chenzhen îi făcu un terci din coadă grasă de oaie, 


pe care, după ce îl răci cu câteva bucăţi de zăpadă, i-l duse 
lupului să mănânce. Lupul își adună toate puterile, chinuindu- 
se să mănânce ca de obicei, să aibă aerul unui lup lacom și 
înfometat, însă, oricât se străduia, nu mai era ca înainte. 
Mânca, dar se oprea, căci în timp ce mânca îi curgeau picături 
de sânge din gură și tușea. Rana aceea adâncă din gât încă 
sângera, și din porţia pe care altădată ar fi mâncat-o la o 
singură masă mâncă de data asta două zile, în trei reprize. 

În cele două zile, Chenzhen și Yangke făcură cu schimbul, 
stând lângă lup fără întrerupere. Dar acesta mânca din ce în ce 
mai puţin. La ultima masă nici nu mai putu să înghită, dădea pe 
gât numai propriul sânge. Chenzhen luă repede un cal iute și 
trei sticle de rachiu de-al mongolilor și se duse să-l cheme pe 
veterinarul brigăzii. Acela, văzând locul plin de sânge, spuse: 

— Nu vă mai chinuiţi. Noroc că-i lup, dacă era câine demult 
ar fi murit. 

Veterinarul nu-i dădu nici măcar o pastilă, ci, suindu-se pe 
cal, plecă la iurtele altora. 

A treia zi dimineaţă, ieșind din iurtă, Chenzhen observă că 
lupul dăduse la o parte pâslă de pe el și, zăcând încolăcit pe 
pământ, respira sacadat. Cei doi se duseră repede lângă el. 
Când îl văzură rămaseră foarte surprinși: umflătura din gât se 
făcuse atât de mare, încât zgarda de-abia îi mai permitea să 
respire, și numai dacă stătea în poziția aceea, de făt, putea să 
mai sufle cât de cât. Chenzhen îi mai slăbi puţin zgarda, 
desfăcându-i două găuri. Lupul scoase un soi de oftat, dar după 
puţin timp nu mai putu să respire regulat și se chinui să se 
ridice în picioare. Cei doi îi deschiseră gura ca să se uite și 
văzură că jumătate din gingie și gâtul îi erau umflate ca o 
tumoare, iar țesutul începuse să crape. 

Chenzhen se așeză pe jos, deznădăjduit. Lupul se chinui să-și 
proptească labele din faţă și se așeză așa în faţa lui, cu gura 
întredeschisă și cu limba puţin scoasă. Din gură îi picura salivă 
amestecată cu sânge și-l privea pe Chenzhen ca pe un lup 
bătrân - parcă ar fi avut ceva să-i spună, dar nu putea scoate 
niciun sunet. Lui Chenzhen îi curgeau lacrimile pe obraz. 
Prinzând grumazul lupului, își lipi fruntea și nasul de el pentru 
ultima dată. Dar lupul nu se mai putu ţine și ambele lăbuţe din 
faţă începură să tremure ca sub o imensă povară. 

Chenzhen se ridică repede în picioare și se duse alergând 


lângă iurtă, de unde luă un drug de fier. Se întoarse și, cu 
drugul ascuns la spate, se duse către lup cu pași mari. Acesta 
şedea în continuare chinuindu-se să respire, iar labele din faţă 
îi tremurau tot mai rău - părea că e gata să se prăbușească din 
moment în moment. Se duse în spatele lupului, ridică drugul și 
cu toată puterea îl trăsni în ceafă. Lupul nu scoase niciun 
sunet, ci se prăvăli ușurel la pământ, ca un adevărat lup 
mongol, care se ţinuse tare până în ultima clipă... 

În acea clipă, Chenzhen simţi și el că sufletul îi fusese 
aruncat de o izbitură afară din trup. I se păru că aude chiar 
clinchetul acela făcut de spiritul care se lovise de creștetul 
capului, pe unde dădea să iasă ca să nu se mai întoarcă 
vreodată. Chenzhen arăta ca un bloc de gheaţă, împietrit în 
cercul lupului. 

Neștiind ce se întâmplase, toţi câinii și căţeii dădură zor într- 
acolo și, văzând lupul mort zăcând pe jos, îl mirosiră puţin, apoi 
se împrăștiară speriaţi. Numai Erlang rămăsese în faţa 
stăpânilor, lătrând indignat la ei. 

Stăpânindu-și lacrimile, Yangke spuse: 

— Cu ce mai rămâne de făcut trebuie să ne descurcăm ca 
moș Bilge. Cât mă ocup eu să-l jupoi, tu du-te în iurtă să te mai 
liniștești. 

Chenzhen însă îi răspunse înlemnit: 

— Amândoi l-am scos din vizuină, amândoi trebuie să-l 
jupuim și să-l ducem la Tengri. 

Cei doi își stăpâniră tremurai braţelor și începură să jupoaie 
lupul cu mare grijă. Blana era deasă și lucioasă ca mai înainte, 
însă pe lupul mic se mai vedea acum doar un strat de grăsime. 
Yangke luă blana și o puse pe acoperișul iurtei. Chenzhen luă 
un sac curat, puse în el trapul lupului și-l legă în spatele șeii. 
Apoi cei doi încălecară și merseră în munte. Urcară până pe 
creastă, căutară un loc unde își făceau vulturii cuib și-l 
curăţară de zăpadă cu mânecile, după care, ușor, puseră acolo 
trapul lupului. Locul de funeralii pe care-l aleseseră cei doi era 
friguros, dar solemn. Acum, lupul dezbrăcat de uniforma lui de 
luptă nu mai era de recunoscut. Chenzhen, cel puţin, nu-l mai 
vedea ca pe al lui, ci-l vedea ca pe atâţia alţi lupi care muriseră 
în bătălie pentru ca la sfârșit să rămână goi, jupuiţi de blană. 
Privind la puiul cel drag, cu trapul înfășurat în giulgiul alb al 
morţii, Chenzhen și Yangke nu vărsară nicio lacrimă. În stepa 


mongolă, fiecare lup venea pe lume îmbrăcat în blăniţa 
pufoasă, dar pleca despuiat de tot, lăsându-și în urmă, printre 
oameni, vitejia, cutezanţa și înţelepciunea, precum și stepa cea 
frumoasă. Dar o dată cu uniforma de luptă, lupul cel mic se 
descotorosise și de lanţuri - acum era ca toţi ceilalţi din neamul 
lui care fuseseră uciși în bătălie: nesupus, liber și lipsit de griji, 
cu fața către stepa nemărginită și necuprinsă. De aici, lupul cel 
mic se putea întoarce la haita lui, printre oștenii stepei, căci 
Tengri cu siguranţă nu avea să-i respingă spiritul. 

Cei doi își ridicară deodată capetele, ca la un semn, văzând 
pe cer doi vulturi care dădeau târcoale chiar deasupra piscului 
pe care stăteau. Mai priviră o dată lupul mic, care deja prinsese 
o pojghiţă subţire de gheaţă, apoi încălecară degrabă și o luară 
la vale. Până să ajungă în câmp, mai priviră înapoi și văzură 
vulturii coborând în spirală și așezându-se pe pisc. Lupul mic 
nu mai era o stană îngheţată, ci primea funeraliile cerești, fiind 
dus de cei doi vulturi până la înaltul Tengri. 


Epilog 

În primăvara următoare anului în care lupii din Elun au fost 
exterminați, armata a primit ordin să reducă și numărul 
câinilor, pentru a mai economisi atât de preţioasa carne de oaie 
și de vită, distribuind-o și colectivelor agricole mai sărace. Cei 
care s-au lovit primii de această nenorocire au fost puii, așa că 
aproape toţi puii născuţi atunci au fost trimiși la Tengri, iar 
peste tot în stepă puteai auzi căţelele tânguindu-se amarnic 
pentru pierderea odraslelor, scormonind după copilașii morţi 
pe care stăpânii îi îngropaseră, luându-i apoi în colţi și 
învârtindu-se cu ei de colo-colo, cu minţile rătăcite. Femeile 
mongole jeleau și ele cu lacrimi amare, bărbaţii însă lăcrimau 
în ascuns. Câinii mari și cei de vânătoare începuseră să se 
sfrijească și ei, pe zi ce trecea. 

După o jumătate de an, niște militari care treceau într-un 
camion îl zăriră pe Erlang stând într-un loc pustiu, departe de 
iurtă, cufundat în gândurile lui, și îl împușcară, târându-l apoi 
de acolo. Chenzhen, Yangke, Zhang Jiyuan și Gao Jianzhong, 
negri de furie, se duseră cu jalba în proţap la cartierul general 
al regimentului și la alte două birouri, dar nu reușiră nicicum 
să dea de urma ucigașului. Chinezii nou-veniţi se coalizau când 
venea vorba de carne de câine și făceau front comun, așa că-l 
ascunseseră pe ucigaș atât de bine, de parc-ar fi fost un 
adevărat erou căutat de cei dintr-un trib străin. 

După patra ani, într-o dimineaţă cu viscol, un om în vârstă și 
un altul ceva mai tânăr, călare pe cai, duseră spre șoseaua de 
frontieră un car tras de vite, în care era pus trapul lui moș 
Bilge. Din cele trei locuri în care-și făceau mongolii funeraliile, 
două nu mai puteau fi folosite, căci după ce se mai stinseseră 
câţiva păstori mongoli fuseseră transformate în cimitire în stil 
chinezesc. Numai moș Bilge insistase să fie dus pe un loc unde 
ar mai fi putut exista lupi. Lăsase cu limbă de moarte ca doi 
dintre fraţii lui, aflaţi la depărtare, să-l ducă în locul pustiu de 
la nord de șoseaua de frontieră. 

Și, după cum spunea fratele mai mic al moșului, în noaptea 
aceea urletele lupilor din zonă n-au contenit o clipă, până ce s-a 
luminat de ziuă. 

Chenzhen, Yangke și Zhang Jiyuan credeau că taica Bilge 
fusese un om care suferise mult, dar care fusese și foarte 
norocos, căci fusese ultimul bătrân mongol care avusese parte 


de funeralii cerești, al cărui spirit urcase la Tengri. De atunci 
încoace, în Elun nu a mai fost văzută nicio haită de lupi. 

Curând după aceea, Chenzhen, Yangke și Gao Jianzhong fură 
transferați pe rând la birourile companiei. Yangke le preda 
elevilor din școala elementară, Gao Jianzhong era tractorist la 
unitatea mecanizată, iar Chenzhen lucra ca gestionar la 
depozit. Numai Zhang Jiyuan fusese reţinut de mongoli ca 
stăvar la herghelie. Yile și puii ei au fost duși la iurta lui Kasmai 
și a lui Bătu. Dar credinciosul Gălbenuș și-a părăsit familia și s- 
a dus după Chenzhen la birourile companiei. Însă de fiecare 
dată când Kasmai venea cu vitele, caii sau câinii după ea, 
Gălbenuș era nespus de fericit să-și reîntâlnească familia și, 
cum plecau de acolo, se lua după ei și se ducea până la tabără, 
căci nimeni nu-l oprea. Numai după câteva zile bune se 
întorcea singur la Chenzhen, indiferent cât de departe era 
pășunea pe care erau așezați ai lui, până și la cincizeci de 
kilometri - de întors, se întorcea mereu. Dar după fiecare 
întoarcere era foarte abătut o vreme. Lui Chenzhen îi era 
mereu teamă să nu i se întâmple ceva pe drum, dar, văzând că 
se întorcea teafăr de fiecare dată, de la o vreme nu-și mai făcea 
griji, căci nu-l putea lipsi pe Gălbenuș de bucuria și de 
libertatea de a-și vizita rudele și stepa. După vreun an însă, 
Gălbenuș „se pierdu”, deși oamenii locului știau bine că un 
câine din stepă nu avea cum să se rătăcească, și nici să pice în 
colții lupului nu mai era posibil, căci aceștia fuseseră eliminaţi 
demult, și chiar dac-ar mai fi rămas câţiva, nu se mai auzise ca 
vreun câine singur să fie ucis de lupi. Singurii care ar fi putut 
să-l omoare pe Gălbenuș în drumul lui erau oamenii, și anume 
cei care nu erau din stepă. 

Chenzhen și Yangke se întoarseră în sânul comunităţilor de 
chinezi, ducând o viaţă pur sedentară, în stil chinezesc. Erau 
înconjurați de chinezi, majoritatea veniţi din ţară, cu familii cu 
tot, militari transferați la munca civilă, precum și studenţi 
veniți din Tianjin sau Tangshan. Cu toate acestea, sentimental 
vorbind, cei doi simțeau că nu se vor mai putea întoarce 
niciodată la viaţa dinainte. În timpul în care nu lucrau sau nu 
studiau, obișnuiau să se ducă pe creasta muntelui din 
apropierea companiei și să privească îndelung la Tengri cel din 
nord-vest, la norii cei orbitori și cufundaţi în adâncul cerului, 
căutând în ei figura lupului și pe a bătrânului Bilge... 


În 1975, trupele de muncitori în construcții și producţie din 
Mongolia Interioară au fost desființate. Insă în valea râului 
Mânzului, cea atât de roditoare și de frumoasă, se înstăpânise 
nisipul deșertului, după ce se încercase transformarea ei în 
zonă agricolă. Cu toate acestea, casele, utilajele, tractoarele și 
o mare parte din oameni, cu stilul lor de gândire și de viaţă, 
rămaseră acolo. Stepa Elun se deteriora însă tot mai mult, de la 
an la an. Dacă se auzea că pe la nu știu care iurtă un lup a ucis 
o oaie, între oameni se iscau discuţii care durau zile întregi, iar 
dacă se vestea că vreunui om i s-a împiedicat calul într-o gaură 
de marmotă, ducând la accidentarea amândurora, se făcea și 
mai mare vâlvă. 

Câţiva ani mai târziu, înainte să plece înapoi la Pekin să 
susţină examenul de licenţă, Chenzhen a împrumutat un cal și 
s-a dus la Bătu și Kasmai să-și ia rămas-bun, după care s-a dus 
special să mai vadă o dată vizuina aceea seculară de unde 
furase puiul de lup. Vizuina era ca odinioară, într-un loc izolat 
și liniștit, iar intrarea era plină de plase de păianjen în care se 
zbăteau prinse două lăcuste lungi și verzi. Când Chenzhen dădu 
la o parte iarba din faţa vizuinii și băgă capul să se uite, nu 
simţi decât un iz de pământ, căci nimic nu mai rămăsese din 
mirosul acela dens și înţepător de lup de mai înainte. Pe locul 
plat din faţa vizuinii, unde odinioară se hârjoniseră și se 
încălziseră la soare cei șapte pui de lup, crescuse iarbă deasă și 
înaltă... Chenzhen șezu mult timp acolo, lângă vizuină, dar de 
data aceasta nu mai avea cu el nici vreun pui de lup, nici câine 
de vânătoare, nici măcar un pui amărât de câine, acolo. 

In vara în care s-a organizat aniversarea a treizeci de ani de 
la detașarea studenţilor în brigada de producţie din Elun, 
Chenzhen și 

Yangke s-au suit într-un Cherokee albastru și au plecat din 
capitală, îndreptându-se spre stepa Elun. 

După ce a absolvit Academia de Științe Sociale, Chenzhen a 
urmat studii naţionale și de reformă instituţională. După ce a 
obţinut licenţa în drept, Yangke a luat și doctoratul, și titlul de 
avocat, iar acum este fondatorul unui renumit birou de 
avocatură din Pekin. În toţi acești ani, cei doi prieteni vechi, 
ajunși la jumătatea vieţii, s-au gândit de nenumărate ori la 
stepă, deși le-a fost teamă să se ducă acolo. Și totuși, iată că în 
anul în care s-au împlinit cele trei decenii de la „intrarea în 


viaţă”, aniversarea i-a făcut să se hotărască să se ducă în Elun. 
Cei doi se vor duce să-și vadă stepa atât de dragă, să vadă 
marele platou Wuzhumugin, pe care nu mai îndrăzniseră să-l 
viziteze, să vadă vizuina aceea străveche de la poalele muntelui 
Piatra Neagră. Chenzhen avea de gând să meargă în stepă și 
pentru a verifica și experimenta unele dintre argumentele 
prezentate în lucrările lui științifice. 

Dar cum pătrunse jeepul dincolo de limita Mongoliei 
Interioare, văzură că cerul era la fel de albastru. Însă numai 
oamenii care trăiseră în stepă vreme îndelungată puteau să-și 
dea seama că Tengri de acum nu mai era Tengri de altădată, 
căci pe cerul uscat nu se mai vedea nicio pată de nor, iar 
Tengri al stepei se prefăcuse într-un Tengri al deșertului. Sub 
cerul fierbinte și uscat nu se mai vedea iarba deasă și verde, ci 
între cele câteva petice de iarbă galbenă, uscată, se întindeau 
bucăţi aspre de sol arid și nisipos, de parcă pe jos fusese 
întinsă o bucată imensă de hârtie abrazivă. Pe șoseaua 
acoperită în mare parte de nisipurile uscate, întâlniră la tot 
pasul camioane pentru transportul oilor și vitelor care se 
îndreptau spre China, învăluite în nori de praf galben. Pe tot 
drumul abia dacă văzură vreo iurtă rătăcită, vreo cireadă de 
vite sau de cai. Când și când mai întâlneau o turmă de oi, dar 
acestea erau așa de neîngrijite, de murdare și de slăbănoage, 
că arătau mai jalnic decât oile de mâna a doua din pășunile de 
odinioară ale Elunului. Cei doi renunţară la speranţa de a mai 
găsi ceva din ceea ce fusese. Imaginea aceea minunată din 
inimile lor, a stepei cu iarbă grasă și zemoasă, de care le era 
atât de greu să se despartă, fu răzuită, parcă, de „hârtia 
abrazivă” a deșertului uscat. 

Yangke opri mașina lângă drum, apoi, scuturându-și praful 
de pe haine, îi spuse lui Chenzhen: 

— Adevărul e că am fost foarte ocupat în ultimii zece ani și n- 
am avut vreme să mai vin până aici. Numai de vreo doi ani 
subordonații mei sunt în stare să se ocupe singuri de treburile 
biroului, abia așa s-a ivit puţin timp liber și pentru mine. Dar, 
ca să-ţi spun drept, în adâncul inimii îmi era teamă să vin să 
văd stepa. În primăvară, când s-a întors Zhang Jiyuan din Elun, 
am avut ocazia să vorbim despre o sumedenie de lucruri legate 
de vegetaţia și de nisipurile de pe-aici. Așa că multă vreme m- 
am pregătit psihic înainte de porni încoace, însă nu mă 


gândeam că deșertificarea este atât de cumplită, dincolo de 
ceea ce îmi imaginasem. 

Chenzhen bătu în volan și spuse: 

— Că tot ai adus vorba... taica a murit - când? - acum vreo 
douăzeci de ani și mai bine, și iată că am ajuns să vedem cu 
ochii noștri dezastrul prezis de el. Trebuia să ne întoarcem în 
stepa Elun ca să-i prezentăm omagiile noastre. Altfel, dacă nici 
de data asta n-am mai fi făcut-o, până la urmă vizuina lupului ar 
fi fost îngropată sub nisipuri. Vizuinile sunt singurele urme 
lăsate în stepă de lupii care au domnit peste ea preţ de sute și 
mii de ani. 

Yangke spuse: 

— Vizuinile vechi de sute de ani sunt cele mai rezistente. 
Dacă nu s-au surpat în câteva sute de ani, nici în douăzeci de 
ani de-aici încolo n-o să se strice. Vizuinile vechi sunt atât de 
adânci, încât nici nisipurile aduse de vânt la fiecare sută de ani 
n-au reușit să le umple. 

Chenzhen spuse: 

— Îmi aduc aminte și de Uliji. Mi-aș dori să-l revăd, să-l mai 
rog să-mi spună tot felul de lucruri despre lupi și despre 
pășuni. Din păcate însă, vătămarea stepei l-a întristat mult, așa 
că după ce s-a pensionat a plecat din stepă și s-a dus la oraș, la 
fiica lui, să se îngrijească, în China nu există mecanismul 
democratic și științific al selecţiei de talente prin competiţie și 
oamenii cu adevărat extraordinari și onești sunt mereu daţi la o 
parte. Un astfel de specialist în problema lupilor și a stepei, 
cum rar mai găsești în China, a ajuns să fie îngropat în uitare. 
După cum văd eu, nisipul sistemului este mai de temut decât 
nisipul din stepă, și aceasta este una dintre adevăratele surse 
ale furtunilor de nisip care vin să ne înghită, ca niște demoni. 

Jeepul mersese peste cinci sute de kilometri învăluit în nori 
de praf și bătut de vânturi fierbinţi, iar braţele celor doi oameni 
fuseseră arse de soarele dogoritor, dar abia se apropiaseră de 
stepa Elun. A doua zi, jeepul intră în Elun, care, la urma 
urmelor, era locul de graniță al Wuzhumuginului cel mai puţin 
atins de mișcările politice. Celor doi le fu dat să vadă peticele 
de pășune unite între ele. Și încă Elun mai putea fi socotit cât 
de cât verde, dar nu trebuia să te uiţi atent, altfel, dacă o 
făceai, zăreai imediat nisipul și pietrișul de sub ierburi. În 
trecut, dacă ai fi dat la o parte iarba ca să privești, ai fi văzut 


humusul vegetației putrezite și amestecate cu balega 
animalelor, ba chiar și niște ciupercuţe cenușii, lungi și subţiri 
ca mugurii de soia. În miezul verii din Elun, Chenzhen își aminti 
brusc de un vers dintr-o poezie care descria stepa la început de 
primăvară și recită îndurerat: 

— „De departe vedeai iarba, dar de-aproape - niciun fir...” 
Inimile celor doi se umplură de amărăciune. Știau că dacă 
mergeau mai departe aveau să dea peste un râu străvechi, de o 
mie de ani, adânc cât să ascundă genunchii calului, atingându-i 
burta. Mai încolo numai un camion putea să se avânte prin apa 
râului, iar jeepurile armatei puteau trece numai dacă se 
foloseau de inerție după ce pătrundeau cu cea mai mare viteză. 
În sezonul ploios acest curs de apă putea să întrerupă poșta, 
furnizarea de hrană și orice alte mărfuri pentru mai mult de 
două săptămâni. Chenzhen și Yangke discutară mult despre 
cum ar trebui să facă să treacă râul. Când mașina ajunse pe 
malul râului, cei doi priviră în jos și rămaseră muţi. Din râul 
care atunci când plecaseră ei din stepă curgea năvalnic la vale, 
acum rămăseseră numai pietrele de pe fund, ieșite la lumină, 
iar pe maluri se mai vedeau doar un strat umed de nisip, câteva 
fâșii de pietriș uscat de soare și niște firicele subţiri de apă, 
care arătau mai degrabă ca niște râme. Jeepul trecu foarte ușor 
în partea cealaltă. Cu toate acestea, cei doi își simţiră sufletele 
îngreunate. 

La scurt timp după ce trecură râul, celor doi li se păru că au 
intrat pe un câmp de bătălie din stepă, căci pe toată pășunea se 
vedeau stâlpi de ciment și rețele de sârmă ghimpată. Jeepul își 
croi drum printre aceste reţele, iar Chenzhen, privindu-le cu 
mare atenţie, văzu că înconjurau bucăţi de pășune de câteva 
sute de metri pătraţi, pe care iarba era mai înaltă decât în 
zonele neîngrădite, deși era tot foarte rară, lăsând să se vadă 
nisipul de dedesubt. Yangke spuse: 

— Aceasta este așa-numita „fâneaţă îngrădită” - o suprafaţă 
de pășune pe care fiecare familie o deţine pe lângă celelalte 
pășuni și animale. Și special o îngrădesc, ca să poată aduce aici 
turmele pentru fătat, primăvara. În celelalte anotimpuri însă, 
nici nu se ating de ea. 

Chenzhen spuse: 

— Păi și le ajunge numai atâta iarbă? 

Yangke îi răspunse: 


— Din câte am auzit, în ultimii ani oamenii au fost nevoiţi să 
reducă numărul animalelor. Unele familii au rămas doar cu 
jumătate din ce aveau. 

Mai trecură de câteva „fâneţe” și observară că în mijlocul 
fiecăreia erau trei sau patru căsuțe de cărămidă, cu acoperiș de 
țiglă, ba chiar și cu câte un ţarc acoperit unde să-și poată făta 
oile mieii. Însă în acest anotimp în căsuțe nu locuia nimeni, iar 
prin coșuri nu ieșea fum, și nici în faţa ușii nu erau câini ori 
viței. Poate că oamenii tocmai își mânaseră turmele în munți, 
pe pășunile fără proprietar. Privind fiecare rând de sârmă de pe 
pășune, Chenzhen suspină emoţionat și spuse: 

— Cine ar fi îndrăznit să pună garduri de sârmă pe pășunea 
asta a cailor de război din Wuzhumugin, pe care erau odinioară 
o mulţime de iurte? Păi când s-ar fi lăsat întunericul nu s-ar fi 
împiedicat caii în aceste curse, rănindu-se sau strangulându-se? 
Acum însă, acei cai mongoli, care făceau pământul să se 
cutremure, au fost alungaţi de oameni departe de stepa lor. Am 
auzit că oamenii merg la păscut cu motocicletele, cel puţin la 
televizor se face propagandă cu acest lucru, care e considerat 
un indicator al bunăstării mongolilor, când, de fapt, înseamnă 
că în stepă nu mai e destul fân pentru a putea crește cai. După 
ce au dispărut lupii, au rămas caii, după ce au dispărut caii, au 
mai rămas doar oile și vitele. Poporul din spinarea cailor a 
devenit poporul din șaua motocicletelor. Mai știi, poate mai 
târziu vor deveni refugiaţi din motive ecologice. lată că până la 
urmă am asistat la „marea izbândă” a culturii agrare asupra 
celei nomade. Acum politica noastră a avansat până la noţiunea 
de „o ţară - două sisteme”. Cu toate acestea, mentalitatea 
chineză se ţine cu dinţii de noţiunea „mai multe zone - un 
singur sistem”, indiferent că e vorba de zone agrare sau pentru 
păstorit, forestiere sau piscicole, urbane sau rurale; toate sunt 
puse în aceeași oală și fierte până ce iese din ele o „mare 
amestecătură” de arome. „Marea izbândă” atrage după sine o 
mare nevoie de subvenţionare. Oare peste o sută de ani se vor 
mai putea repara pagubele pricinuite stepei? 

Cei doi călătoreau pe drumul neasfaltat către sediul 
companiei, nerăbdători să întâlnească păstori, oameni. Insă 
după ce trecură de coama muntelui atât de cunoscut, văzură cu 
surprindere că în locul sediului companiei nu era decât o 
întindere de nisip de un galben palid, făcut harcea-parcea de 


mulțimile de șoareci care colcăiau pe acolo, căci la tot pasul 
era câte o moviliţă de nisip. Cele câteva rânduri de case din 
cărămidă sau chirpici dinainte nu se mai vedeau acum pe 
nicăieri. Chenzhen făcu un tur al locului aceluia care în trecut 
fusese atât de gălăgios, dar nu reuși să dea nici măcar peste 
vreo urmă de zid. În schimb, se poticni de câteva ori în 
cuiburile surpate ale șoarecilor. Nu trecuseră decât douăzeci 
de ani de când părăsiseră acele locuri, și iată că fiecare an 
așternuse un strat de nisip galben peste ultimele rămășițe ale 
trecerii oamenilor, îngropându-le adânc. 

Chenzhen spuse oftând: 

— Dacă în stepă nu mai sunt lupi, șoarecii au devenit 
împărați. Și-au săpat vizuini, mari depozite de hrană. Cine ar 
mai putea spune că șoarecii nu sunt stăpânii acestor locuri? 
Deși chinezii au vorba asta, „când șoarecele trece pe uliţă, toţi 
oamenii strigă să-l omoare”, totuși, în subconștientul lor, 
admiră firea șoarecelui, doar este primul dintre animalele 
zodiacului. Șoarecii sunt ca oamenii și, în ce privește viclenia, 
înmulțirea, expansiunea și încăpățânarea, sunt nemaipomenit 
de asemănători cu țăranii. 

Yangke trecu la volan în locul lui Chenzhen, conducând 
mașina ca un zănatic până la cel mai apropiat iaz de munte. 
Abia după ce urcară pe culme văzură în sfârșit câteva turme de 
vite și niște trâmbe de fum ieșind prin coșurile caselor, în 
partea de nord. Cu toate acestea, nu se vedea nici măcar o 
iurtă. Yangke porni cu toată viteza spre cea mai apropiată casă, 
din coșul căreia se vedea ieșind fum, dar nu făcură nici câţiva 
kilometri, că undeva în depărtare se văzură câţiva nori de praf 
ridicaţi din colbul drumului. Cât și-ar mai fi dorit Chenzhen ca 
acela să fie un stăvar călare pe un cal iute. Când se apropiară, 
văzură că era o motocicletă Yamaha, strălucitoare. Un tânăr 
mongol de vreo cincisprezece, șaisprezece ani, îmbrăcat într-o 
geacă și purtând pe cap o șapcă de baseball frână brusc, 
întorcându-se pe loc și oprindu-se lângă jeep. Chenzhen 
descoperi cu uimire pe umărul băiatului o pușcă de calibru mic, 
în vreme ce de partea din spate a motocicletei atârna un vultur 
din care picura sânge. Prin mintea lui Chenzhen trecu 
fulgerător imaginea bătrânului terifiat când văzuse pentru 
prima dată o astfel de pușcă. Nu s-ar fi gândit că puștanii 
mongoli foloseau și ei astfel de arme, ba mai mult, că stăteau 


pe astfel de mașinării pe două roţi, aduse din import, și se 
foloseau de asemenea arme. 

Yangke îl salută și se prezentă în graiul mongol, 
pronunțându-și numele clar și apăsat. Pe figura băiatului apăru 
un aer ciudat și indiferent și, în vreme ce se uita la Cherokee cu 
ochii mari, spuse într-o chineză cu accent de manciurian că ele 
fiul cel mic al lui Chaolu și că a venit acasă de la oraș, unde 
învăţa la liceu, ca să-și petreacă vacanţa de vară. Chenzhen se 
gândi mult timp și apoi își aminti că Chaolu era o familie de 
venetici și că fusese un mic funcţionar cu acest nume la 
brigada de construcţii de la Direcţie. Îl mai auzise pe Zhang 
Jiyuan și pe alţi colegi spunând că, după reformarea pășunii, 
toți militarii repartizaţi la munci civile, dar și diverșii 
funcţionari care rămăseseră în stepă primiseră pășuni și 
animale, devenind păstori care duceau o viaţă în stil chinezesc, 
și că astfel numărul fermelor stabile ale chinezilor din stepă 
crescuse cu treizeci la sută. 

Chenzhen îl întrebă: 

— De ce ai ucis vulturul? 

Tânărul răspunse: 

— Așa, în joacă. 

— Tu ești elev de liceu, nu știi că trebuie să protejezi 
animalele sălbatice? _ 

— Dar vulturii fură miei. De ce să nu-i omor? In Elun sunt așa 
de mulţi șoareci... dacă omor un vultur, vor veni alţii din 
Mongolia Exterioară. 

Yangke îl întrebă de casa lui Bătu și Kasmai. Tânărul arătă 
către nord și le spuse că dincolo de șoseaua de frontieră, în 
locul cel mai din nord, unde este și un mare ţarc de piatră, e 
casa lor. Apoi se întoarse la o sută optzeci de grade și, fără să 
privească înapoi, o luă de-a dreptul spre piscul deasupra căruia 
vulturii dădeau târcoale. 

Deodată, Chenzhen și Yangke se simţiră ca doi oaspeţi străini 
poposind în stepa Elun. Un sentiment pe care nud mai 
avuseseră niciodată îi respingea din acel loc din ce în ce mai 
tare. Yangke spuse: 

— Nu mai mergem la nimeni altcineva, o luăm direct către 
Bătu. După ce-o să-i vedem pe Kasmai și pe ceilalţi, n-o să ne 
mai simțim ca niște străini. 

Jeepul înainta cu viteză, gonind pe drumul străvechi ce ducea 


la șoseaua de frontieră și care le era atât de cunoscut, căci 
trecuseră de atâtea ori peste el când se mutaseră. Chenzhen 
începu să se uite după marmotele de pe dealuri și văzu terasele 
acelea mici din faţa vizuinilor străvechi, răspândite peste tot pe 
coaste, înconjurate de smocuri de iarbă înaltă. Dar, după 
câteva zeci de kilometri, nu reuși să vadă nici măcar o 
marmotă. Yangke îi zise: 

— Dacă până și copiii au puști de calibru mic, cum vrei să 
mai găsești marmote? 

Chenzhen n-avu decât să-și adune privirile. 

Drumul trecea pe lângă câteva case locuite, însă câinii care 
veneau dinspre ele erau foarte puţini și micuţi. Erau câte doi 
sau trei, mai mici chiar decât „ciobăneștii germani” ce puteau fi 
văzuţi pe la vilele din Pekin. Scenele acelea de odinioară cu 
câini mari și fioroși, cu blana bogată și zburlită, care se 
aruncau cu zecile în urmărirea jeepurilor ce treceau pe lângă 
iurte nu mai puteau fi văzute. Și nici lătrăturile nu mai erau așa 
de feroce ca cele care îi înspăimântau în trecut până și pe lupi. 
Yangke zise: 

— După ce n-au mai fost lupi, au rămas câinii. Apoi și câinii s- 
au dus, și au rămas războaiele, în urma cărora n-au mai rămas 
decât indiferența și moleșeala... Cine știe, poate că acești câini 
mongoli au ajuns să fie folosiți drept câini de companie înaintea 
celor din Pekin. 

Chenzhen oftă și spuse: 

— Ce dor îmi e de Erlang! Dacă mai trăia, mai puteau fi 
numiţi sfrijiţii ăștia „câini”? 

Yangke spuse: 

— De când a rămas stepa fără lupi, toate celelalte verigi s-au 
desfăcut. Fără lupi, câinii cei fioroși au devenit câini de 
companie, iar caii de război s-au transformat în cai de 
agrement și animale lângă care să te pozezi. 

Chenzhen se frecă la ochi să-și scoată nisipul, apoi spuse: 

— Chinezii nu știu absolut nimic despre stepă, iar politica 
actuală încă nu a definit clar rolul ei, accentuând latura 
economică, nu și pe cea ecologică. Stepa Mongoliei Interioare 
este ca un ecran de protecţie pentru mediul și viața din China 
și ar trebui să i se acorde un statut aparte din punct de vedere 
ecologic, aplicându-se un regim special de vize de intrare și 
interzicându-se pătrunderea agriculturii, industriei și 


refugiaților. 

Jeepul intră pe locul care pentru grupa a doua avea valoarea 
unei mine de aur: pășunea de primăvară pe care se nășteau 
mieii, dar care acum era o bucată de pământ cu totul răvășită. 
Şi locurile aride, și cele acoperite cu iarbă aveau aceeași 
culoare, iar grăunţii de salpetru se ridicau în aer împreună cu 
cei de nisip galben. Privirea lui Chenzhen întâlnea pretutindeni 
numai uscăciune și, văzând muntele Piatra Neagră în 
depărtare, către nord-est, vru să-i spună lui Yangke să meargă 
direct acolo, la poale. 

Yangke spuse: 

— Douăzeci de ani m-am uitat la televizor la „Lumea 
animalelor” și, din ce mă uitam, din aceea îmi venea tot mai 
mult să te ocărăsc pe tine, dar și pe mine însumi. Dacă nu erai 
tu, nu ajungeam să am o asemenea datorie faţă de stepă. Șapte 
pui de lup nemaipomeniţi din inima stepei Mongoliei Interioare, 
toţi niște exemplare extrem de valoroase și de rare, au murit de 
mâna ta. lar eu m-am făcut complicele tău la crimă. Acum, de 
câte ori aduc copiii mei vorba despre asta, îmi blestem propria 
prostie! Ţărani! Nemiloși! Vai, după legile care sunt acum în 
vigoare, port o responsabilitate foarte mare, căci ţi-am oferit 
sprijin să mergi și să jefuiești vizuina aceea de lup. Dacă eu nu 
aș fi mers, nici tu nu ai fi avut curaj să te duci de unul singur cu 
noaptea în cap pe muntele lupilor. Blestemul care s-a întors 
împotriva studenţilor din Shanghai s-a risipit până la urmă, s-a 
dus pe pustii, iar fata aceea foarte drăguță, pe care o admiram 
eu atât de mult, și-a revenit, însă păcatul meu și al tău este 
ireparabil... măcar fata s-a făcut bine. Copilul meu, când e 
acasă, e un adevărat lup, însă, cum iese pe ușă, nu mai 
seamănă nici măcar cu o capră sălbatică. Colegii i-au furat o 
dată trei yuani, și el n-a scos un sunet. 

Chenzhen rămase tăcut. Yangke întrebă iar: 

— Tu în acești douăzeci de ani în ţară și în străinătate ai 
studiat atâtea sisteme politice sau economice, la ţară sau la 
oraș. Cum se face însă că tot la studiile naţionale ai rămas? 

Dar Chenzhen răspunse cu o întrebare: 

— Te gândești cumva că problema asta n-are soluţie, pe când 
altele până la urmă și-o vor găsi? 

Yangke se gândi puţin, apoi spuse: 

— De fapt, așa e. De când domnul Lu Xun a ridicat pentru 


prima oară tema „problemei naţionale”, aceasta încă nu și-a 
găsit o explicaţie. Căci chinezii nu pot scăpa de cauza primă a 
acelui defect... La douăzeci de ani după reformă, s-a progresat 
mult, dar în toate se vede sămânţa defectului. Când ai timp să 
discutăm această problemă, să-mi ţii o prelegere pe tema asta. 

Jeepul intră pe un platou înalt de unde, dacă te aplecai puţin, 
puteai vedea linia de frontieră, la care cei doi chiar se uitau 
plini de uimire. Ceea ce înainte era zona neutră, interzisă 
operaţiunilor militare, largă de zece kilometri se micșorase 
până la urmă, sub presiunea creșterii populaţiei umane și 
animale, pentru ca în prezent să se transforme într-o pășune 
roditoare. În mod surprinzător, după o mie de kilometri 
parcurși cu mașina, acesta era singurul loc pe care îl puteau 
numi, într-adevăr, „pășune de stepă”. Deși iarba de pe aici era 
mult mai scundă decât cea din trecut, măcar era de un verde- 
intens, iar pășunea, conservată de interdicțiile militare pe 
durata a zeci de ani, nu părea biruită de nisipurile deșertului. 
Invadată fiind mai peste tot de umezeala intrinsecă a stepei, 
iarba prezenta acel aspect al vegetației udate de aburii 
ceţurilor și de picăturile de rouă. Impresia lăsată de nisipurile 
uscate și aride de care avuseseră parte tot drumul fu ștearsă cu 
totul din memoria lor. Casele de cărămidă, acoperite cu ţiglă, 
ţarcurile și umbrarele de piatră de pe pășune arătau ca niște 
posturi de supraveghere sau niște buncăre răspândite de-a 
lungul graniței, majoritatea fiind așezate pe locuri înalte, niște 
turnuri de veghe de care se răspundea în mod individual. Pe 
linia frontierei mai erau risipite și câteva zeci de turme de oi și 
de vite, însă cel mai mult îi uimeau cele de oi, căci erau imense, 
majoritatea având mai mult de trei mii de capete, unele chiar și 
patru mii. Atâta doar că păstoritul itinerant se transformase în 
păstorit sedentar. 

Yangke scoase un binoclu foarte performant și, privind atent, 
spuse: 

— Dar turmele astea sunt și foarte mari. Nu cred că am avut 
vreodată turme atât de mari - sunt de două ori mai mari decât 
ale noastre. Cum de nu sunt covârșiţi ciobanii de asemenea 
turme? 

Chenzhen răspunse: 

— Inainte, turmele erau ale colectivei, dar acum, că au ajuns 
în proprietate particulară, pot fi îngrijite și dacă sunt mai mari. 


Dacă nu se descurcă singuri, angajează oameni. Astfel, se 
creează locuri de muncă, iar profitul stimulează eficienţa 
muncii. 

Pus faţă în faţă cu un păstorit stabil atât de rodnic, Chenzhen 
avea senzaţia că i se înmoaie pământul sub picioare. În trecut, 
vara, când oamenii pășteau oile și-și puneau corturile unii 
aproape de alţii, nu aveau motive de îngrijorare, iar dacă 
nutreţul se termina, mai aveau pășuni numai bune pentru 
celelalte trei anotimpuri. Acum însă, de când cu păstoritul 
stabil, în afară de fânul de pe „fâneaţa îngrădită” nu mai aveau 
alte pășuni. Asta îi făcea pe cei doi foarte nerăbdători să afle 
cum se vor descurca ciobanii mai târziu. Chenzhen credea 
sincer că aceasta era ultima zonă de falsă prosperitate din 
stepă. 

Două motociclete și un cal rapid se îndreptau spre Cherokee. 
În sfârșit, vedea și Chenzhen călăreţi mongoli, pe care de atâta 
vreme nu-i mai văzuse. Motocicletele ajunseră primele înaintea 
jeepului și un bărbat zdravăn, îmbrăcat cu un halat mongol 
albastru, fără căptușeală, frână brusc în faţa lor. Chenzhen și 
Yangke strigară parcă la un semn: 

— Bayar, Bayar! 

Apoi săriră din mașină, iar Bayar, mare cât un urs, îl strânse 
cu putere în braţe pe Chenzhen, zicând printre gâfâieli: 

— Chenchen, Chenchen! Cum a văzut jeepul, mama a știut că 
ai venit și mi-a zis să ies în întâmpinarea voastră. 

Îl mai strânse o dată tare în braţe pe Chenzhen, se duse și-l 
îmbrăţișă și pe Yangke, apoi spuse: 

— A zis mama că dacă vine Chenchen negreșit o să vii și tu. 
Hai, să mergem la noi acasă! 

Atunci, ceilalți doi băieţi se dădură jos de pe cal și de pe 
motocicletă, unul avea vreo șaisprezece, șaptesprezece ani, iar 
celălalt, puţin mai mic, să fi avut paisprezece, cincisprezece. 
Bayar zise: 

— Hai să vă prezint: acesta este nenea Chen, iar acesta, 
nenea Yang! 

După prezentări, băieţii dădură târcoale jeepului, privindu-l 
curioși. Bayar zise: 

— Tocmai au venit de la oraș pentru vacanţa de vară. Mai 
încolo, vreau să-i trimit la Pekin la facultate. Cine știe, poate o 
să vină chiar la voi. Hai, repede, în mașină! De când i-a zis 


Zhang Jiyuan mamei că veniţi, parcă nu mai știe ce să facă! 

Jeepul porni în urma motocicletelor și a calului, îndreptându- 
se spre cea mai îndepărtată casă, pe coșul căreia ieșea fum. 
Bătu și Kasmai, care de acum erau doi bătrânei cu părul 
complet alb, ieșiră în întâmpinarea lor, sprijinindu-se unul pe 
celălalt, ieșindu-le în cale înainte mai bine de un kilometru. 
Atunci Chenzhen sări din mașină și strigă: 

— Măicuţă! Măicuţă! Bătu! 

Apoi urmară îmbrăţișări înlăcrimate, lacrimile lui Kasmai 
ajungând chiar să-i ude umărul lui Chenzhen. Atunci îl lovi pe 
Chenzhen cu pumnii în umeri și-i spuse furioasă: 

— Să nu te întorci în douăzeci de ani! Ceilalţi studenţi au mai 
venit de două, trei ori! Dacă nici acum nu veneai, muream. 

Dar Chenzhen îi spuse: 

— Nu se poate să mori, eu trebuie să mor primul, e mai bine 
așa! 

Cu palmele ei aspre, Kasmai îi șterse lacrimile lui Chenzhen, 
apoi spuse: 

— Ştiam eu că atunci când o să te afunzi în învăţătura ta îi 
vei uita și pe taica al tău, și pe Eji. Ce să-ţi mai aduci aminte de 
ai tăi din stepă... 

Dar Chenzhen răspunse: 

— În toţi acești ani, n-a trecut nicio zi în care să nu mă 
gândesc la stepă. Și acum scriu o carte despre stepă, despre 
taica și despre voi. Cum să vă pot uita? În toţi acești ani eu am 
trăit numai în stepă, împreună cu voi. 

Apoi îi ajută pe cei doi bătrânei să urce în mașină și porniră 
spre casă. 

Lângă casa lor era un ţarc de piatră imens, de două ori mai 
mare decât cele dinainte, din vremea brigăzii. Apoi, după ce 
trecură de ţarc, în partea de vest a acestuia era o casă de 
cărămidă foarte mare, cu antenă parabolică și generator eolian 
de electricitate. Sub ferestrele dinspre vest era un jeep adus de 
la Pekin, vechi și decolorat, acoperit cu prelată. În jurul casei și 
al ţarcului, la câteva sute de metri, pământul era nisipos, din 
loc în loc văzându-se smocuri de plante înalte, cenușii, cam de 
o jumătate de stat de om. Chenzhen opri mașina în fața casei, 
dar să se întoarcă în stepă și să nu poată păși în iurta în care 
trăise taica, asta-l făcea să se simtă foarte abătut. 

Chenzhen și Yangke descărcară din mașină ţigări și băutură 


de calitate, cutii de suc, gem și dulciuri, pansamente 
medicinale pentru umeri și genunchi, curele, brichete, 
pesticide și alte daruri, ducândule pe toate în camera de zi 
decorată în stil mongol. Încăperea avea mai mult de patruzeci 
de metri pătraţi. Avea canapea, măsuţă de ceai, televizor, 
video, bar, seturi de pahare și toate cele trebuincioase. Pe 
perete, în mijloc, era atârnată o carpetă mare, gălbuie, cu 
bustul lui Genghis-Han, care se uita cu ochii mari și cu o privire 
caldă la nepoţii lui mongoli și la oaspeţii acestora. Chenzhen se 
opri respectuos în fața portretului, privindu-l câteva minute. 

Kasmai îi spuse: 

— Pe asta ne-a adus-o un nepot de-al lui taica, când a venit 
din Mongolia Exterioară să-și viziteze rudele. Ne-a zis că pe-aici 
e bogăţie mare, drumurile sunt bune, iar la pășuni și 
învățământ stăm mai bine decât ei... 

Oamenii se așezară să bea ceai și lapte proaspăt. 

Lui Kasmai nu-i mai plăceau dulciurile, dar își primi 
bucuroasă porţia și spuse zâmbind: 

— Uite că nu m-ai dat uitării. Atunci le dădeai pe toate la 
câini, și mie nu. 

În schimb, fu foarte încântată de gemul de fructe și, imitând 
gesturile lui Chenzhen, luă și ea și mâncă. Îi spuse râzând: 

— Cum de ai știut că am rămas fără dinţi? Mi-ai adus 
bunătăţile astea pe care nu e nevoie să le mestec! 

Chenzhen își atinse tâmplele și spuse: 

— De-acum și eu am îmbătrânit. Am încărunţit, mi-au căzut și 
câţiva dinţi, dar cum să te uit? La Pekin le-am povestit multora 
despre tine, cum ai avut curaj să iei singură lupul de coadă și 
să i-o frângi în două. Şi-s destul de mulţi oameni care ar vrea să 
vină în stepă să vă vadă. 

Dar Kasmai dădu din mână și spuse: 

— Să nu vadă! Să nu vadă! Ruda aceea din Mongolia mi-a 
povestit că pe-acolo sunt locuri speciale unde au grijă de lupi și 
nu-i lasă să-i vâneze. Şi atunci, dacă și ţie ţi-am spus când am 
vorbit la telefon că nu mai e voie să vânezi lupi, cum de tot le 
mai spui oamenilor că fac asemenea lucruri rele? 

Se lăsa seara. De afară se auzea tropăitul oilor, un zgomot 
atât de cunoscut. Chenzhen și Yangke ieșiră repede și văzură 
turma de oi venind ca un puhoi de ape. Un cioban îmbrăcat în 
haine chinezești mâna oile degrabă, din șaua calului. Chenzhen 


își spuse că trebuie să fi fost vreun om angajat la turmă, venit 
de curând în stepă. Cei doi se duseră și ajutară și ei, mânând 
oile încet spre ţarc. Bătu le spuse râzând: 

— Ei, uite că n-aţi uitat cum e cu mânatul oilor, și după 
douăzeci de ani aţi știut că oile sătule nu pot fi mânate repede. 

Chenzhen surâse și el și spuse: 

— N-am uitat nimic din treburile făcute în stepă. 

Apoi spuse: 

— Dar e destul de mare turma asta. Câte oi sunt? 

Bătu zise: 

— Trei mii opt sute de capete. 

Yangke scoase un șuierat de uimire și spuse: 

— Păi pe fiecare poţi să iei în medie o sută cincizeci, o sută 
șaptezeci de yuani. Atunci averea ta, dacă e să socotim numai 
oile, ajunge la șase, șapte sute de mii de yuani. Dacă mai 
punem și vitele, casa, mașina, motocicleta, deja ești un 
adevărat milionar! 

Dar Bătu spuse: 

— Pe averea strânsă în deșert nu te poţi bizui. Dacă mai 
încolo o să se transforme în deșert și locurile acestea, întocmai 
ca ale vecinilor, o să ajungem niște sărăntoci. 

Yangke întrebă: 

— Dar poţi să ţii atâtea oi numai cu pășunile care ţi-au fost 
repartizate? 

Bătu închise porţile ţarcului și spuse: 

— Dacă ar ploua destul, cu ce pășuni am aș putea ţine vreo 
două mii de oi. Însă dacă e secetă, nu putem ţine mai mult de o 
mie. Or, ultimii ani au fost foarte secetoși: în patru sau cinci 
ani, niciodată n-a plouat destul, așa că și o mie de oi au fost 
greu de crescut. 

Chenzhen fu surprins să audă, așa că întrebă: 

— Păi și, atunci, cum de ai curaj să ţii atâtea oi? 

Bătu răspunse: 

— Precis o să spui că nu ţin cont de suprapopulare. Bucata 
asta de pășune era a păstorilor din grupa de păstorit a lui 
Kasmai, care erau soldaţi aduși de taica al tău, așa că știau ce 
și cum cu numărul de animale, dar știau și să preţuiască 
pășunea. Eu cresc multe oi, dar jumătate dintre ele nu stau mai 
mult de un an, căci înainte să dea zăpada vând vreo două mii, 
din care mai mult de o mie patru sute sunt mici din același an, 


și mai sunt câteva sute - berbeci castraţi și oi bătrâne. Iarba 
care mai rămâne abia le ajunge celorlalte oi ca să treacă o 
mare parte din iarnă. Apoi, din banii pe care-i iau la vânzarea 
oilor, o parte îi dau pe fân, ca să poată supravieţui peste iarnă. 
La sfârșitul verii, începutul toamnei, duc oile la munte, în locuri 
mai buruienoase. Așa mai pun și ele un strat de grăsime, acolo. 
În ultimii ani, dacă a fost secetă, ţânţarii s-au uscat și ei de 
tot... 

După ce se întoarseră în casă, Bătu continuă: 

— Noi, cei din grupul ăsta, ne ţinem de legile vechi ale 
mongolilor din stepă. Dacă iarba-i bună, și oile sunt mai multe, 
însă dacă e proastă, creștem oi mai puţine. Oieritul merge după 
Tengri și după iarbă, nu după lăcomia oamenilor. Dar cei veniţi 
din afară de unde să priceapă cele ale stepei, căci de îndată ce 
oile le-au ros toată iarba de pe pășune le aduc încoace și ne-o 
fură pe-a noastră, și tare ne mai umplu de necaz. Apoi mai sunt 
și alţi neisprăviţi de beţivi, mongoli de-ai noștri, care și-au dat 
demult oile pe băutură. Nevestele i-au lăsat, copiii li s-au 
sălbăticit, și acum trăiesc din ce iau pe închirierea pășunii, dar 
nu iau mai mult de zece, douăzeci de mii pe an. 

Chenzhen întrebă: 

— Şi cine vine să închirieze? 

Bătu răspunse plin de indignare: 

— Nişte venetici din zone cu pășuni și ogoare. Șleahta ăstora 
nu ţine cont de suprapopulare, și ajung să ţină două, trei mii de 
oi pe pășuni cu care altfel nu poţi întreţine mai mult de cinci 
sute. După câţiva ani de păscut în halul ăsta, toată zona ajunge 
să se transforme în nisip, și atunci renunţă la închiriere, vând 
oile, și cu banii strânși se duc înapoi la ei acasă și fac bișniţă. 

Yangke îi spuse lui Chenzhen: 

— Nu m-aș fi gândit că „obraznicii” ăștia din afară pot fi atât 
de influenţi, dar uite că până la urmă stepa va pieri de mâna 
lor. 

Chenzhen își punea speranţele în pășunile și gospodăria lui 
Bătu și a lui Kasmai, așa că spuse: 

— Eu sunt fericit când văd cât de bine merge cu ale noastre! 

Dar Kasmai dădu din cap și spuse: 

— Pășunea cea mare se strică, iar bucata noastră ne pășune, 
nici ea n-o să mai rămână. Stepa s-a uscat, Tengri nu mai dă 
ploaie și pășunile noastre, ale celor de pe-aici, sunt din an în an 


mai aride. Am patru copii de trimis la școală. Unul trebuie să se 
însoare și să-și construiască o casă, trebuie să mergem la 
doctor, apoi trebuie să mai păstrăm niște bani în caz de 
nenorocire... Copiilor din ziua de azi nu le pasă decât de ce văd, 
și, cum văd ceva, vor să le și cumperi... Acum, că au văzut 
mașina voastră așa de strălucitoare, n-o să-l lase în pace pe 
Bayar până nu cumpără una la fel. Mă tem că după ce n-or mai 
fi bătrânii, tinerii nu vor mai înţelege nimic din legile stepei și 
se vor pune pe crescut mulțimi de oi cu care să-și ia mașini 
scumpe, case și haine mai bune... 

Yangke spuse: 

— D-aia mă tot întrebau cât costă mașina, cum ne-am dat jos 
din ea. 

Kasmai zise: 

— Şi mongolii trebuie să aibă grijă câţi copii fac, căci, dacă 
sunt prea mulţi, stepa n-o să-i mai poată ţine. Dacă băieţii ăștia 
doi nu intră la facultate, ci se întorc aici să crească oi, iar apoi 
se însoară și-și fac o familie, o să trebuiască să le împărţim oile. 
Astfel, o să le pară că sunt mai puţine și-și vor dori mai multe, 
deși pășunea este atâta câtă este. Dacă se mai fac încă vreo 
câteva case pe-aici, pășunea are să se veștejească de atâta 
mers pe ea. 

În tot acest răstimp, Bayar fusese afară, tăind o oaie. Soţia 
lui, o femeie mongolă la fel de zdravănă, intră cu un castron 
mare plin cu carne, pe care-l ţinea cu amândouă mâinile. 
Chenzhen și Yangke aduseră și ei toate borcanele și pachetele 
cu diverse produse ambalate în vid, iar în sufragerie fu aprinsă 
lampa chiar înainte să se întunece. 

Chenzhen îi spuse lui Bătu: 

— Măi, dar ce lumină puternică! Până la urmă, ciobanii n-au 
mai folosit opaițul cu seu de oaie. Pe atunci, când mă aplecam 
lângă lampă să văd mai bine ce citesc, deseori mi se întâmpla 
să-mi ard părul. 

Yangke întrebă: 

— Cât timp ajunge curentul de la generatorul eolian? 

Bătu râse și spuse: 

— Când e vânt și elicea se învârte o zi întreagă, curentul se 
păstrează în acumulator cât pentru două ore. Dacă mai e 
nevoie, pot să pun în funcţiune generatorul mai mic, care 
merge cu motorină. 


Nu după multă vreme, de afară se auzi un uruit, căci se 
părea că venise tot „tribul” lui Kasmai, cu jeepuri și 
motociclete, așa încât sufrageria deveni aglomerată ca o 
conservă. Când vechii prieteni din stepă se revăzură, emoția 
izbucni. Chenzhen și Yangke se băteau pe umeri cu fiecare și 
ciocneau pahar după pahar. Lamzab tot oacheș rămăsese. 
Lungindu-și gâtul și mângâindu-și barba de tap, îi strigă o dată 
lui Yangke: 

— De ce nu te-ai însurat cu Serendjyg? S-o iei cu tine la 
Pekin? Pe... pe... pedeapsă cu rachiu! 

Puțin ametit, Yangke începu să se dea mare: 

— Haide, zi! Câte perechi de aripi are ciocârlia și câte pahare 
de fiecare aripă? 

Vechii prieteni rămaseră uimiţi. Lamzab, care nu mai ţinea la 
băutură ca în tinereţe, schimbă vorba: 

— Nu... nu-i bine, nu mai dăm pedeapsă cu băutură! Te 
pedepsesc să... să-mi împrumuţi jeepul ăla fercheș pentru o zi. 
Să-mi... să-mi treacă și mie focul pentru mașini. 

Yanke îi spuse: 

— Păi n-ai zis tu că un „miel” sfrijit așa ca mine n-are ce 
căuta împreună cu cea mai frumoasă „lupoaică mică” din toată 
stepa? Cum să mă mai însor cu ea? Numai tu ești de vină! Să-ţi 
dau mașina e ușor, numai că mâine, dacă mergi cu mașina, n-ai 
voie să pui strop de băutură în gură! 

Lamzab dădu gata singur o sticlă de Luzhou?” și spuse: 

— Eu... n-am avut eu minte! Hai, acu’, dacă nu te-ai însurat 
cu Serendjyg, asta e! Dar de ce nu ţi-oi fi dat-o pe surioara mea 
mai mică de soţie? Uite, când aveam vreo problemă pe la 
judecătorie, imediat aduceam cu mine un mare avocat de la 
Pekin. În anii aceștia, foarte mulţi au venit să ne strice nouă 
stepa și au tot săpat în diverse locuri să caute minereu, dar n- 
au găsit, și nici nu au mai astupat gropile la loc. Cei de la Pekin 
ne-au dat tot mai puţini bani, dar nu-i o problemă - problema e 
că n-au dat pentru legi și avocaţi! 

Mai trase o dușcă și zise tare: 

— Atunci, așa rămâne! Mâine vin să iau mașina! la să-mi dai 
cheile! 

Apoi veniră să împrumute mașina și ceilalţi prieteni: 


21 Băutură alcoolică fermentată din gaolean, cu o tradiţie foarte 
îndelungată, provenită din regiunea Luzhou, Sichuan. 


Șatsreng, 

Sangjie și alţii. 

Yangke se îmbătă de-a binelea, așa că tot zicea: 

— Bine! Bine! În regulă! De acum, când vă mai judecaţi cu 
cineva, să veniţi să mă căutaţi pe mine! 

Apoi îi aruncă lui Lamzab cheile de la mașină și toată lumea 
izbucni în râs. Băură până nu mai putură, apoi începură să 
cânte cu toţii, bărbaţi și femei, pentru ca la urmă să ajungă la 
cântecele celui mai cunoscut cântăreţ mongol, Tenger. 
Sunetele erau foarte înalte și triste, ca niște urlete prelungi, 
nesfârșite de lupi, ca de flaut: „... aaacest... urlet... este... 
uuuurletul mongol... oamenilor... le place... tare mult... și 
mereuuuuu... le amintește de acasă...” 

Cântecele de pahar ţinură toată noaptea și curseră valuri de 
lacrimi. 

Chenzhen și Yangke deveniseră un fel de rachiu de Pekin, 
căci erau ceruţi de toţi cei cărora le plăceau băutura și 
petrecerile. Iar jeepul lor albastru se transformă într-o mașină 
de încercare pentru toţi cei pasionaţi de mașini, dar și un mijloc 
de transport pentru băutură. Totodată, cu jeepul se duceau să-i 
aducă și pe ceilalți prieteni din celelalte grupe. Curtea lui Bătu 
se transformase în parcare. A doua zi după-amiază veniseră 
jumătate din jeepurile și motocicletele așezării, tot mai puţini 
fiind cei care veneau călare. Ciobanii spuneau că numai când 
era zăpadă mare, iarna, trebuiau să lase motocicletele și să se 
urce pe cai. Dacă n-ar fi fost zăpada, demult ar fi renunţat să 
mai ţină cai. Din cele patru herghelii pe care brigada a doua le 
avusese inițial nu mai rămăsese acum decât una, care nu era 
însă nici cât jumătate dintr-o herghelie de mai demult. Bătu 
spunea: 

— Dacă nu mai sunt lupi și iarba e puţină, caii s-au lenevit, 
nu mai aleargă așa repede, nici nu mai sunt așa de mari ca 
înainte, și nu mai e nimeni care să mai vrea cai din Elun. 

Chenzhen își dădu seama că nu mai era nimeni din generaţia 
lui Bilge. Elevii cărora le predase Yangke la școală deveniseră 
principalul contingent de crescători de animale. 

În trei zile, cei doi băură până ce le crescu tensiunea și se 
treziră cu palpitaţii. Dar, între timp, grădinile de zarzavaturi 
chinezești se întinseseră foarte mult, așa că puteau mânca și 
multe verdeţuri la masă, altfel le-ar fi crescut și nivelul 


colesterolului. Pe de altă parte, cu atâtea petreceri zile de-a 
rândul, păstorii lăsau jumătate din treaba zilnică numai în 
seama angajaţilor din afară. Chenzhen îl descususe pe un astfel 
de angajat și aflase că primea cam două sute de yuani salariu 
lunar și două oi mari, pe lângă casă și masă, iar dacă era un an 
bun mai lua și ceva prime. Un altul i-a spus că el e păstor din 
satul Sumu, aflat la două sute de kilometri în sud-vest. Cu 
câţiva ani înainte, avuseseră și ei mai mult de o mie șapte sute 
de oi și o duceau aproape la fel de bine ca păstorii din Elun, ba 
chiar aveau și un angajat. Însă iarba s-a stricat an după an, iar 
cu un an în urmă fusese secetă mare: a venit nisipul, iarba s-a 
ars, jumătate din oi au murit de foame și de sete, așa că el n-a 
avut altceva de făcut decât să meargă să-și caute de lucru. Însă 
acum, cele douăzeci, treizeci de oi pe care avea să le strângă 
peste un an nu le putea duce cu el acasă, căci acolo nu era 
iarbă, așa că n-avea cum să le crească. Nu-i mai rămânea decât 
să le vândă, și așa să facă rost de bani să-i ducă acasă... 

Cei doi rămaseră peste noapte la fiecare prieten, prinzând 
ceva puteri în felul acesta. În a patra seară stătură de vorbă o 
noapte întreagă cu Kasmai. 

În cea de-a cincea zi, dis-de-dimineaţă, Chenzhen și Yangke 
se suiră în mașină și porniră către Piatra Neagră. 

Discuţii și prelegeri despre totemul lupului 

După CE TRECURĂ DE ȘOSEAUA DE FRONTIERĂ, în 
depărtare, spre sud-est, începea să se contureze silueta 
muntelui Piatra Neagră. Pe drumul de stepă neasfaltat, Yangke 
conducea destul de încet. 

Chenzhen spuse oftând: 

— Prezenţa lupului în stepă arată starea în care se află ea: 
dacă lupul nu e de găsit, atunci și stepa e pe ducă. Viaţa stepei 
a ajuns într-un stadiu de deteriorare avansat și mă gândesc cu 
nostalgie la pășunile întinse de odinioară, ca smaraldul. Cei din 
generaţia actuală a chinezilor din ţară se feresc să privească 
spre trecut, căci trecutul la care se gândesc ei înseamnă 
plugărit, înseamnă înrobire, despotism și tulburare. În schimb, 
pentru oamenii stepei din ziua de azi, nostalgia este cel mai 
actual sentiment. 

Yangke se scărpină la tâmplă și spuse: 

— Şi eu sunt un nostalgic. De când am venit aici, îmi vin 
întruna în minte numai scene din stepa de altădată. Şi 


evenimente de acum douăzeci, treizeci de ani par că s-au 
întâmplat abia ieri. 

Yangke spuse din nou: 

— De când am plecat din stepă, întorcându-ne la oraș, 
amândoi am fost prinși în tot felul de treburi. Tu încă ai lucrat 
intens, ani de zile. Ei, acum aș vrea să-mi povestești și mie ce 
anume ai studiat. 

Chenzhen spuse: 

— În acești ani, am adoptat o perspectivă şi o poziţie cu totul 
și cu totul noi, și am putut înţelege personalitatea agrară 
naţională a civilizaţiei chineze. Totodată, am ajuns să înţeleg în 
alt mod contribuţia salvatoare a neamurilor nomade la 
civilizaţia chineză, și în felul acesta mi-am clarificat sursa 
„maladiei chinezești”. Maladia chinezească este chiar „maladia 
ovină”, care se subsumează paradigmei „maladiilor animalelor 
domestice”. 

Yangke spuse: 

— Acea experienţă a noastră, care este pătrunsă și de spiritul 
nomad, trebuie scoasă la lumină cu orice preţ. 

Chenzhen ajunse la ideea principală, așa că, pe un ton grav, 
spuse: 

— Sursa maladiei chinezești ţine de agricultură și de natura 
agrară, în trecut, printre intelectuali erau destui oameni care 
considerau că aceasta este cauza maladiei, însă critica lor nu a 
mers până la miezul problemei, apoi s-a mai lovit și de o 
rezistență dură, fiind combătută cu asprime. După mine, acest 
conflict ideologic ce a bântuit China nu a ajuns la nicio 
concluzie după aproape un secol nu doar datorită faptului că 
natura agrară a Chinei este extrem de puternică și de adânc 
înrădăcinată, ci și din cauză că aceia care s-au pornit să o 
analizeze nu au recurs la arme critice redutabile. Or, atunci 
când se analizează tradiţia viguroasă a mentalităţii agrare, 
lucrurile trebuie abordate gradual, trebuie să fie desfășurat un 
studiu sistematic, o critică, un expozeu etapizat, sprijinit cu 
argumente istorice. Și cel mai important este că, pentru asta, 
cea mai redutabilă armă o reprezintă spiritul nomad, care este 
mult mai durabil, mai plin de vitalitate și mai dârz. Spiritul 
nomad despre care vorbesc nu este doar cel al neamurilor din 
stepe, nici chiar al celor care umblă de colo-colo pe mări și 
oceane, ci se referă până și la cei ce se aventurează în spaţiul 


cosmic. Acesta este spiritul întreprinzător, temerar, care a 
împins omenirea înainte de-a lungul secolelor, și chiar și acum, 
în zilele noastre, el încă rupe triumfător barierele. Acest spirit a 
fost cel care a făcut să se prăbușească nu doar Roma cea 
cruntă, cu sclavagismul ei, ci chiar și regimurile despotice ale 
Evului Mediu întunecat din Europa, deschizând astfel noi pieţe 
și „pășuni” departe, prin străini. Chiar acum se avântă în 
cosmos în căutarea unei „pășuni cosmice”, mult mai mari și mai 
bogate, acaparând un spaţiu de existenţă pentru specia umană 
mult mai întins decât în trecut. Acest spirit cutezător are la 
bază modelul personalităţii neînfricate a lupului. Căci lupul 
acela „zburător” al stepei va zbura până la urmă spre Tengri, 
va zbura în spaţiu. 

Yangke aprobă, spunând: 

— Foarte bună introducerea. Şi acum ajungem la acel punct 
care mă fascinează pe mine. 

Chenzhen scoase din mapă un dosar în care erau câteva 
hârtii tipărite la imprimantă. Dregându-și vocea, spuse: 

— Prelegerea mea o să fie cam lungă, chiar dacă nu am adus 
texte, ci doar câteva fișe și însemnări. Acum, că am venit cu 
tine înapoi în stepă, e momentul prielnic să discutăm și să-mi 
spui părerea ta. Astăzi voi vorbi pe scurt, dar te rog să intervii 
și să aduci completări. 

Yangke spuse: 

— Nicio problemă. 

Chenzhen începu să vorbească foarte calm. 

— Eu cred că defectul fatal al civilizaţiei chineze are legătură 
cu faptul că ea nu a avut parte de o adevărată luptă pentru 
existenţă, o luptă mai acerbă, mai intensă și mai nemiloasă 
decât lupta de clasă. 

Yangke dădu din cap și spuse: 

— Pe când cu civilizaţia nomadă lucrurile stau exact invers, 
căci lupta pentru existenţă din viaţa nomazilor a fost mult prea 
crâncenă și răspândită la toate nivelurile. Civilizaţia agrară nici 
vorbă să aibă parte de o asemenea luptă neîntreruptă, atât de 
sângeroasă pentru supravieţuire. Și cum un maestru exigent 
formează discipoli străluciți, bătăliile crude au format haite de 
lupi temerare, cai de război neînfricaţi și un popor cutezător. 
Dacă e să compari cele două medii de viaţă, apar imediat și 
diferenţele de personalitate dintre cele două neamuri. Care 


sunt exact aceleași precum cele dintre lupi și oi. Şi ţii minte 
cum, în anii aceia, Lamzab nu mă striga „Yangke”, ci mai 
adăuga un „ao” în coada numelui meu, astfel încât să sune ca 
„yang gao??”? În schimb, nici eu nu m-am învrednicit să-l dobor 
la pământ. De altfel, nici nu prea aveam cum. Pe atunci erau 
foarte mulţi oameni care munceau în colectivă. În pauze, 
Lamzab venea să se ia la trântă cu mine, ca un lup cu un miel, 
și nu se lăsa până nu mă punea jos de șase, șapte ori. Toate 
fetișcanele mongole, frumoase foc, se uitau și-i aruncau 
zâmbete. Alteori mai și arăta către Sarendjyg și zicea că n-are 
ce căuta cea mai frumoasă lupoaică mică din tot Elunul cu un 
miel pricăjit ca mine. Dacă nu se poate abţine și mă mănâncă, 
atunci ce mă fac? Și atunci toată lumea din jur râdea, până și 
eu râdeam, dar simţeam un gust cam amar în gură. Deunăzi, că 
a băut un pahar, iarăși a adus vorba de treaba asta. 

Chenzhen zâmbi și el cu amărăciune și zise: 

— Atunci, într-adevăr, nu prea eram buni de nimic, și cu greu 
am putut scăpa de titulatura de „oaie” pe care am purtat-o ani 
și ani. Dar ceilalți zeci și sute de milioane de chinezi? Ceea ce 
m-a marcat pe mine cel mai mult, la scurt timp după sosirea în 
stepă, a fost faptul că ciobanii spuneau tot timpul că mongolii 
sunt niște lupi, pe când chinezii sunt oi. Asta m-a lovit foarte 
puternic atunci în mândria mea de chinez, și poate că tocmai 
din cauza acestei lovituri morale am început să studiez cu atâta 
pasiune lupul și oaia, analizând astfel firea celor două 
popoare... 

Jeepul ajunse pe locul în care organizase Bilge vânătoarea de 
lupi. Yangke spuse emoţionat: 

— Şi acum îmi este vie în amintire vânătoarea aceea de lupi. 
Astfel, am avut și noi ocazia să vedem cu ochii noștri cum 
arătau bravii, neînfricaţii călăreți mongoli. Și încă aceea era o 
vânătoare oarecare. Când eram la școală însă, și am fost trimiși 
la ţară, pe câmpii, nu am găsit absolut nimic interesant. 

Chenzhen întrebă: 

— Te-ai întrebat vreodată cum a fost posibil ca în vremea 
dinastiilor Zhou, Qin, Han sau Tang, chinezii din ţară să-i 
înfrângă fără drept de apel pe toţi cei din neamurile quanrong, 
shanrong, pe huni sau pe turkmeni? Ca în Han și Tang să-i 
alunge, după crâncene bătălii, pe hunii din nord și pe turkmenii 


22 „Miel“ (în chineză). 


din vest? Aceea a fost cea mai glorioasă pagină din istoria 
Chinei. Şi din punct de vedere cultural a fost o perioadă de 
vârf, o epocă de o strălucire fără margini. Se pune întrebarea: 
Cum de au fost chinezii atât de grozavi în acele vremuri? Să 
dea dovadă de o personalitate atât de puternică, de viguroasă, 
de cutezătoare, de neînfrânt? 

Atunci Yangke spuse fără să mai chibzuiască: 

— Eu cred că în vremurile acelea poporul chinez chiar se afla 
într-o perioadă de ascensiune. Dar orice perioadă de 
ascensiune este urmată întotdeauna de declin. 

Chenzhen spuse: 

— După părerea mea, totul se datorează faptului că 
picăturile de „sânge de lup” ce curgea la vremea aceea prin 
venele chinezilor au diminuat consistenţa „sângelui de oaie”. 
Specia umană a răsărit din animalele sălbatice și în 
antichitatea îndepărtată oamenii erau posedaţi de o natură 
animalică, ca cea a lupilor. Aceasta a reprezentat principalul 
avantaj pe care s-a bazat specia umană în miile de ani de luptă 
crâncenă pentru supravieţuire, numai așa reușind să rămână în 
viață. Dacă n-ar fi fost această natură bestială, specia umană 
demult ar fi fost eliminată din competiţie de nemiloasa natură 
și de animale. Cu toate acestea, natura brutală, de lup, a 
constituit totodată și o mare ameninţare la adresa civilizaţiei 
umane. Căci dacă într-o ţară toţi oamenii ar fi ca haitele de 
lupi, atunci ar ajunge să se ucidă între ei și astfel ar sfârși 
tragic, dispărând de pe fața pământului. Specia umană a 
evoluat tocmai sub imperiul acestei personalităţi animalice, ce 
a mânat-o și a prelucrat-o. Aceasta este una dintre problemele 
asupra cărora au reflectat ani și ani de-a rândul șiruri 
nesfârșite de înţelepţi, gânditori și politicieni. Cu toate acestea, 
dacă ar fi eliminată complet sau în mare parte din firea umană, 
așa încât să rămână doar temperata fire ovină sau de animal 
domestic, atunci specia umană ar pierde principalul ei avantaj, 
fiind grabnic eliminată din competiţie, nemaipunându-se 
problema existenţei civilizaţiei umane. De aceea, dacă specia 
umană nu ar fi fost pe jumătate sălbatică, nici splendida sa 
civilizaţie, aflată într-un necontenit progres, nu ar fi ajuns prea 
departe. Drumul parcurs de civilizațiile apusene presupune și 
el această bipolaritate a firii - parte umană, parte animalică -, 
pe când civilizaţia chineză a încercat din răsputeri să meargă 


pe calea lipsită de orice urmă de sălbăticie. Formal vorbind, 
apusenii au parcurs un drum al „lupului civilizat”, în timp ce 
chinezii au ales calea „oii civilizate”. Oamenii au parcurs 
traseul de la „lupul străvechi necivilizat” la „lupul străvechi 
civilizat”, azi îndreptându-se către „lupul modern civilizat”, iar 
acum se îndreaptă către „Omul Civilizat” - scris cu litere mari - 
din viitor. Noi am rămas însă cu mult în urmă și parcă ţinem 
morțiș să ne îndreptăm spre nord cu oiștea orientată spre sud. 
Primii înţelepţi ai Chinei nutreau speranţe pline de bunătate 
și simplitate. Aflaţi în cursul evoluţiei istorice, ei s-au străduit 
să practice asceza și reînvierea riturilor, au propovăduit 
virtuțile bunurilor comune și ale atingerii marii armonii și au 
considerat că numai dacă din firea umană va fi cu totul 
eliminată natura animalică vor putea fi atinse, treptat, toate 
aceste idealuri. Confucianiștii au predicat ani de-a rândul pe 
tema doctrinei despre fire, spunând că „om este acela care e 
blând și generos”, însă dacă stai să te gândești bine, vitele și 
oile din lumea de sub cer sunt, prin natura lor, „cele mai blânde 
și mai generoase”. Astfel, se poate spune că doctrina 
confucianistă are în ea componente de tip agrar care 
sublimează personalitatea de oaie și condamnă lupul la 
extincţie. Şcoala neoconfucianistă din vremea dinastiilor Song 
și Ming a avut o abordare și mai extremistă, căci susţinea cu 
fermitate subsumarea faţă de noima cerească și eliminarea 
dorințelor omenești, astfel că până și cele mai firești dorinţe 
trebuiau să dispară, ce să mai vorbim despre păstrarea 
elementelor animalice în compoziţia naturii umane. Pornind de 
la formula ontologică a neamului de agricultori, după mii și mii 
de ani de domesticire prin inculcarea unor astfel de precepte, 
clasa gânditorilor chinezi a ajuns să debordeze de oameni de 
omenie, blânzi, generoși și mai ales modești, în vreme ce 
pătura de jos era alcătuită din oameni cumsecade, slabi și 
ascultători, foarte ușor de mânuit, așa încât personalitatea 
ovină a căpătat caracter naţional. Această cale a fost urmată 
într-un mod exagerat, ajungându-se până acolo, încât, atunci 
când această turmă de oi blânde și generoase a dat piept cu 
haita feroce a lupilor din stepă, s-a lăsat cu râuri și fluvii de 
sânge, așa cum este notat în istoria dinastică, din loc în loc. 
Mai apoi, când lumea n-a mai fost îndeajuns de mare, „oile 
civilizate” ale Chinei, blânde și generoase, au avut de înfruntat 


„lupii civilizaţi” ai Apusului. Cele două civilizaţii s-au ciocnit, 
iar cele doborâte bineînţeles că au fost oile. Astfel, calea 
străveche a Chinei a ajuns să fie curmată de calea occidentală, 
China devenind colonie sau semicolonie. 

Yangke se simţi cuprins de un entuziasm aparte și întrebă: 

— Pur și simplu nu înţeleg: cum de a ales China să orbecăie 
tocmai pe acest drum închis? Nu a mers pe calea cea bună în 
vremea dinastiilor Zhou, Qin, Han sau Tang? 

Chenzhen începu să-i spună sfătos: 

— La început, calea poporului chinez a fost trasată cu 
obiectivitate, ţinându-se cont de circumstanţele existente. El și- 
a dezvoltat agricultura, acesta fiind cel mai potrivit lucru de 
făcut, având în vedere că trăia „între cele două fluvii”, adică 
între Fluviul Galben și Yangze. Acest bazin a fost mult mai 
mare decât bazinul Nilului la egipteni, al Babilonului, al Indului 
și al Gangelui. De aceea, era și firesc ca neamul chinez să pună 
la punct cea mai amplă agricultură din lume, care s-a 
identificat cu poporul chinez. Existenţa poporului chinez n-avea 
cum să nu fie modelată, determinată de această personalitate 
agrară. 

Occidentalii erau însă mai puţin numeroși, erau aproape de 
mare, aveau și multe pășuni, iar agricultura nu era 
preponderentă. La ei, vânătoarea, păstoritul, agricultura, 
comerțul și navigația au avansat în același timp; lupul de stepă, 
de pădure, din vârf de munte, de pe uscat sau de pe mări a 
putut trăi în libertate. Obiceiurile nomade și tenacitatea 
puternicelor popoare occidentale au rămas prezente în natura 
lor, iar în sutele de ani de războaie comerciale sau maritime 
acestea s-au consolidat neîncetat, ajungându-se la vremea 
luptelor acerbe pentru supremație din zilele noastre, când 
spiritul de lup e din ce în ce mai prezent și mai puternic. Și iată 
de ce spiritul cutezător și progresist al occidentalilor nu a dat 
nicicând semne de slăbiciune. Mijloacele de trai ale unui popor 
determină personalitatea acelui popor, iar personalitatea 
poporului îi determină soarta. Această personalitate este 
principalul temei subiective ce a călăuzit și situat Occidentul în 
poziția cea mai de frunte. 

În lumea aceasta, din cele mai vechi timpuri și până azi, au 
existat cele șase tipuri de ocupaţii și șase tipuri de popoare, și 
anume vânătoarea, păstoritul, agricultura, comerțul, navigația 


și industria. Dintre toate acestea, agricultura este cea mai 
aparte, deoarece numai agricultorii pot trăi într-o oarecare 
siguranţă și suficienţă, în izolare, într-un fel de autopolenizare, 
în principiu neavând de-a face cu lupta, concurența, schimbul și 
amestecul. In rest, niciuna dintre celelalte cinci ocupaţii nu 
este „pașnică”, nu presupune autosuficienţa, ci schimbul, lupta 
și uciderea, numai astfel putându-se garanta continuitatea 
existenţei. Aceste cinci ocupaţii creează o concurenţă acerbă, 
un risc enorm, condiţii extrem de periculoase, viață pe muchie 
de cuţit. Dacă aceste cinci feluri de popoare n-ar fi avut o 
personalitate neînfricată și tenace, ca cea a lupilor, cu 
siguranţă n-ar fi putut supravieţui. De aceea, dintre cele șase 
tipuri de neamuri pe care cele șase ocupaţii le-au creat, cu 
excepţia agricultorilor, ceilalţi - vânătorii, păstorii, negustorii, 
navigatorii și industriașii - au dat dovadă de o personalitate 
puternică, plină de cutezanţă și neînfricată care i-a și făcut să 
progreseze. 

Deci între aceste cinci ocupaţii și cele cinci tipuri de neamuri 
există o strânsă legătură. Căci de la vânători și păstori s-a ajuns 
la negustori și navigatori, pentru ca astăzi să se ajungă la 
industriași. Aceste cinci ocupaţii ce necesită forță, putere, au 
constituit antrenamentul celor cinci neamuri puternice și 
viceversa, numai neamurile puternice au îndrăznit să se înhame 
la asemenea ocupaţii. De la ocupațiile ce necesitau o forță 
moderată și metode rudimentare s-a ajuns la cele care au 
nevoie de o înaltă calificare, și aceasta este principala 
traiectorie a evoluţiei lumii. Popoarele occidentale au evoluat 
fără ezitare de la vânătoare și păstorit la comerț și navigaţie, 
pentru ca, în cele din urmă, să ajungă la industria modernă. 

Istoria popoarelor agrare din Antichitate arată un proiect 
izolat, faptul că și-au putut asigura existenţa în condiţii optime 
a dus la dezvoltarea unei civilizaţii antice înfloritoare. Insă 
popoarele migratoare și urmașii acestora au pătruns în 
bazinele roditoare și le-au furat invențiile, iar pe ei i-au distrus, 
ca ţară și ca popor, sau i-au făcut sclavi, pentru ca apoi, 
avântându-se cu pânzele întinse pe mări tălăzuite, să-și creeze 
din invențiile furate propria civilizaţie înaintată. Neamul 
chinezilor a făcut primii săi pași pe ogor, dezvoltându-se la 
adăpost de primejdii, și de aceea oamenii au devenit tot mai 
slabi pe măsură ce au înaintat, suferind, firește, uriașe pierderi 


în planul personalităţii lor, la nivel de natie. 

Înaintașii chinezilor nu erau deloc mai slabi decât cei ai 
occidentalilor, ci erau la fel de viteji, de puternici, de înţelepţi 
și de neînfricaţi, plini de o ambiţie de lup. Însă cum au rămas în 
acest ogor al Chinei, cel mai mare, mai bun, mai generos, mai 
fertil și mai blând dintre toate ogoarele lumii, personalitatea de 
lup nemilos și neînfricat s-a estompat. Ogorul nemărginit și 
adânc al Chinei antice a fost leagănul dulce și duios în care 
spiritul nestăpânit al lupului a fost domesticit și domolit. 

Mașina intră pe pășunea de la sud de șoseaua de frontieră, 
unde iarba era atât de scurtă, încât părea lipită de pământ, iar 
locul arăta ca o parcare răvășită. Yangke o luă drept către 
Piatra Neagră. 

Chenzhen răsfoi încet hârtiile, apoi reluă: 

— Valea Fluviului Galben nu este singurul loc din care a 
răsărit civilizaţia chineză. Și pășunile dinspre nord-vest, mai 
ales stepa mongolă, reprezintă cu atât mai mult un astfel de 
leagăn al civilizaţiei. După cum se arată în Geografia și istoria 
Mongoliei Interioare, săpăturile arheologice au scos la iveală 
dovezi care atestă că au existat oameni care au trăit și trudit 
prin aceste locuri încă din paleolitic. Vechimea faimoasei 
„culturi rupestre” i-a uimit pe oameni. In suburbiile de la nord- 
est de capitala Mongoliei Interioare - Hohhot - încă se 
păstrează urme ale câtorva sate, dar și mai multe grupuri de 
peșteri. Acel loc este un sit în care se găsesc relicve de o mare 
importanţă. 

Acolo s-au descoperit fragmente de artefacte din piatră 
aparținând unor oameni care au trăit într-un trecut extrem de 
îndepărtat care s-a întins din paleoliticul timpuriu, peste 
perioada de mijloc, apoi târzie, totalizând câteva sute de mii de 
ani. Cele mai timpurii urme sunt datate cu șapte sute de mii de 
ani în urmă, cu o sută până la cinci sute de mii de ani înaintea 
lui homo pekinensis, omul primitiv din peșterile Pekinului. In 
epoca neolitică, gama activităţilor oamenilor din Mongolia s-a 
mai lărgit. Până acum, în Mongolia Interioară s-au descoperit 
peste o sută de astfel de situri cu urme ale vieţii din neolitic, iar 
stilul ustensilelor și al vaselor dezgropate acolo este diferit de 
cel al culturilor Yangshao și Longshan din China. 

Nu numai atât, dar și urmele omului primitiv de Lantian - 
zona de nord-vest din Shaanxi - sunt datate înainte de homo 


pekinensis, adică undeva în urmă cu șase până la opt sute de 
mii de ani. Dar nici chiar acest om primitiv de Pekin nu 
aparţine civilizaţiei născute în valea Fluviului Galben, ci 
neamurilor primitive din nord. În acele vremuri îndepărtate, pe 
podișurile înalte și în stepele din nord și nord-vest se găseau o 
vegetaţie luxuriantă și apă din belșug. Climatul era umed, 
numai bun pentru trai. Oamenii din acele timpuri se ocupau cu 
vânătoarea, păstoritul și culesul diverselor plante, în vreme ce 
pe câmpiile inundate - regulat sau neregulat - dintre braţele 
Fluviului Galben condiţiile de viaţă erau neprielnice, încă din 
vremea dinaintea împăratului Yu, care a stăvilit apele. Câmpiile 
centrale și de loess au fost create prin depunerea sedimentelor 
purtate de Fluviul Galben, de aceea se poate spune că 
podișurile și stepele din nord-vest sunt tatăl Câmpiei Centrale a 
Chinei, în vreme ce Fluviul Galben este mama. E firesc, atunci, 
să ne gândim că și viața oamenilor din stepe este mult mai 
veche decât a oamenilor din câmpie, cei primitivi din câmpie 
venind tocmai dinspre podișurile și stepele de la nord-vest. 

Oamenii primitivi ai stepei chineze, cu puternicul și 
cutezătorul lor spirit nomad și cu personalitatea lor, dar mai 
ales cu abilitatea lor de a-și lărgi teritoriile prin mobilitate, au 
intrat și s-au extins în Câmpia Centrală, influențând în 
continuare, în mod profund, formarea și dezvoltarea civilizaţiei 
triburilor chineze din acest loc. 

Predecesorii oamenilor de cultură, împărații Yan Di și Huang 
Di, s-au născut din aceste neamuri de nomazi de la nord vest și, 
din câte se spune, cei doi împărați, Yan Di și Huang Di, se 
trăgeau din tribul străvechi shaodian. După ce a sintetizat 
diversele însemnări istorice, Fan Wenlan a descoperit că „pe 
împăratul Yan Di îl mai chema și Jiang... Jiang este un nume ce 
vine dintr-o ramură a neamului giang dinspre apus, care a 
migrat spre centru”, pentru ca apoi să se apuce, cu timpul, de 
agricultură. Străvechiul neam giang este un neam nomad tipic, 
fiind unul dintre strămoșii neamului han al chinezilor. Aceștia 
erau extrem de puternici și de nemiloși - nu este o legendă, ci 
un fapt dovedit. În Istoria dinastiei Han de Răsărit - însemnări 
despre neamul giang, scrie: „Aceștia mureau bucuroși în 
bătălie, iar moartea de boală o considerau o rușine. Ei îndurau 
frigul și greutăţile, căci ei sunt precum sălbăticiunile. Nici 
măcar femeile, când stăteau să nască, nu se adăposteau de 


viscol. Erau puternici și neînduplecaţi, cu un spirit de fier, ca al 
celor dinspre apus.” Toate aceste aprecieri sunt minunate - e 
ca și când ar fi vorba despre lupi. Este exprimată o reală 
admiraţie faţă de neamurile nomade ale stepei, dârze ca și 
lupii. Căci numai lupii și nomazii sunt în stare să prefere 
moartea în bătălie decât să fie răpuși de vreo boală. Aceste 
însemnări și aprecieri au reușit să surprindă cu adevărat 
grăitor acea calitate comună a celor din tribul qiang și a 
nomazilor chinezi, și anume personalitatea de lup. Totodată, ele 
demonstrează cu mare exactitate rădăcina firii nomazilor din 
nord-vest: „căci ei sunt precum sălbăticiunile”, adică precum 
păsările și animalele de pradă, ca vulturul sau lupul din stepă. 
În același timp, se mai vorbește și despre sursa verticalităţii și 
a forţei morale a chinezilor: pășunile din vest și nord-vest. Eu, 
unul, mă simt cu adevărat mândru, mă simt inspirat de acea 
„forţă și fermitate” a strămoșilor chinezilor. 

Tribul qiang este unul dintre cei mai remarcabili strămoși ai 
popoarelor străvechi și ai chinezilor, căci din el au răsărit nu 
doar „neamul quanrong”, „câinii albi” și „lupii albi” din ramura 
apuseană, ci au fost zămisliţi și chinezii, dar și tibetanii. A 
pătruns chiar și în stepa Mongoliei Interioare, unde a contribuit 
la formarea poporului mongol. Unii dintre cercetători afirmă că 
toate cuvintele monosilabice tonale ale limbii sino-tibetane vin 
din cuvintele monosilabice ale limbii neamului giang. Și chiar în 
zilele noastre, unele cuvinte din limba chineză mai poartă 
semne din naștere, provenind din limba neamului giang, ca de 
exemplu ideograma pentru cuvântul „frumos”, atât de des 
întrebuințat, care se formează din suprapunerea radicalului 
„0oaie” peste cuvântul „mare”. Xu Shen, în primul său dicţionar 
- Descrierea semnelor simple și explicarea celor compuse - 
scrie: „ «frumos»... vine de la «oaie» - «oaie mare» “. În notele 
lui Xu Xuan se arată: „ «oaie» și «mare» au dus la «frumos», 
deci de la «mare» “. Este, deci, evident că simţul estetic al 
strămoșilor chinezilor este al unor păstori nomazi. Noi amândoi 
am fost cândva ciobani și putem înţelege acest simţ estetic. 

Carnea de oaie e principala hrană a ciobanului, dar să facă 
dintr-o turmă de miei o turmă mare de oi - câtă bucurie și 
frumuseţe îl face acest lucru să simtă în inima lui. „Oaie mare” 
este, de asemenea, un standard estetic valabil până și pentru 
lupul de stepă, căci atunci când un lup mare vânează o oaie 


mare, i se pare atât de frumos, încât începe să suspine. Dacă 
strămoșii chinezilor ar fi fost agricultori, atunci pentru ei 
frumuseţea n-ar mai fi fost „oaia mare”, ci „orezul mare”. În 
trecut, concursurile de frumuseţe se făceau cu „oile mari”. 
Acum ele se fac cu femei frumoase, însă ideograma pentru 
cuvântul „frumos” tot din „oaie” și „mare” este compusă. 

Măreţia neamului giang stă în tenacitatea și în extraordinara 
sa înțelepciune. Neamul hunilor și alte neamuri nomade care 
au trăit în același timp cu qiang au dispărut demult. Dar acesta 
a continuat îndârjit să supravieţuiască până în ziua de azi. lar 
urmașii săi s-au înmulţit, ajungând la cifre ce fac să se 
cutremure întreaga lume, la miliarde... 

Dar să ne întoarcem la vremea împăratului Yan Di. După ce 
acesta a pătruns în Câmpia Centrală a Chinei, se spune că cei 
din tribul jiuli al lui Chi Youl, de la sud, care erau „la trup 
precum fiarele, deși grăiau ca oamenii”, s-au avântat spre nord 
și s-au aruncat într-o bătălie crâncenă cu oamenii lui Yan Di, 
obișnuiți fiind cu muncile câmpului, mai puternici și mai 
neînfricaţi, pentru ca „tribul jiuli să-i alunge pe ai lui Yan Di, 
până la Zhuolu”. Atunci neamul lui Yan Di s-a aliat cu oamenii 
lui Huang Di și au mers împreună să se bată cu cei din tribul 
jiuli, pe care i-au și înfrânt la Zhuolu, izgonindu-i din câmpie. 
Mai apoi, oamenii lui Huang Di i-au înfrânt pe ai lui Yan Di, 
împingândui până la gurile Yangzeului, și abia așa au intrat și 
s-au statornicit în câmpie. După aceea, iarăși s-au aliat cu Yan 
Di, pentru a face faţă atacurilor barbarilor de la sud. 

Eu cred că oastea lui Huang Di a putut să iasă biruitoare 
tocmai datorită caracterului oamenilor. Și aceasta ţinând cont 
de faptul că, la vremea aceea, neamul lui Huang Di era neam 
de nomazi. În „însemnări despre cei trei suverani” din 
însemnările cronicarului se arată: „Și Yan Di, și Huang Di erau 
fii ai lui Shao Dian, iar mamele lor erau fiice ale clanului Wa... 
Cei doi împărați din neamurile giang și îi erau, de asemenea, 
din clanul lui Shao Dian, atât mama lui Huang Di, cât și cea a 
lui Yan Di. Astfel, neamul lui Yan Di și neamul lui Huang Di 
aveau aceeași origine. Or, de vreme ce neamul lui Yan Di venea 
din ramura qiang a neamului xirong, înseamnă că și ai lui 
Huang Di tot din 

' Personaj mitologic despre care se credea că are șase braţe, 
patru ochi, cap și copite de bivol și că mănâncă pietre, având 


dinți de oţel. 

Neamul xirong erau, adică din podișurile de nord. Și în 
cărțile de istorie este însemnat faptul că neamul legendarului 
împărat Galben - Huang Di - s-ar trage dinspre pășunile 
nomazilor de la nord-vest, că aria sa de acţiune era în nord- 
vest, iar principalele evenimente din viaţa lui tot acolo s-au 
petrecut. Zhungzi spunea: „Huang Di s-a oprit în pustiurile 
Kunlunului”, iar în Cartea munților și a mărilor scrie: „în 
întinderea pustie a Kunlunului, la nord-vest, și-a stabilit 
împăratul capitala.” în „Analele celor cinci împărați” din 
însemnările cronicarului iarăși se spune despre neamul lui 
Huang Di că „s-a tot strămutat prin multe locuri, în care și-a 
așezat tabăra”, și încă: „Cum Huang Di se pricepea la treburile 
pământului, a căpătat numele de «împăratul Galben».“ Chiar și 
în notele explicațive la însemnările cronicarului scrie: „Se 
pricepea la treburile pământului, care pământ era galben la 
culoare, și așa a căpătat numele de «împăratul Galben».“ Dar și 
podișul de loess din partea de nord-vest tot galben e, și de 
aceea Fan Wenlan considera că „neamul împăratului Galben la 
început a sălășluit prin locurile din nord-vest, căci se spune că 
Huang Di trăise prin câmpia Zhuolu, ducând o viață nomadă, 
mutându-se din loc în loc, fără încetare.” 

Legendele spun că Huang Di și Yan Di au înfrânt tribul jiuli al 
lui Chi You tocmai la Zhoulu; Huang Di și Yan Di s-au bătut de 
trei ori la Banquan, iar Banquan este la Huailai, în Hebei - pe 
atunci îi zicea pășunea Huairong -, la câţiva kilometri spre est 
de Zhuolu. Zhoulu este în partea de nord-vest a Chinei, pe 
teritoriul de azi al Mongoliei Interioare, unde odinioară erau 
pășuni ale nomazilor. Zhuolu, Huailai, Guihe și Yanshan sunt pe 
tărâmul nomazilor din vechime. Mai apoi, Huang Di și-a stabilit 
capitala la Zhuolu, pentru ca, în cele din urmă, să se întoarcă la 
locurile sale de baștină, căci se spune că „atunci când a apus a 
fost înmormântat în muntele Qiao”, care este tocmai în partea 
de nord-vest, cunoscut de toată lumea. Yan Di, cel de-al doilea 
împărat, se trăgea din neamurile de nomazi de pe pășunile din 
nord-vest, de aceea trebuie să se fi închinat la cer, la „Tengri” 
al nomazilor și al stepelor. În însemnările cronicarului se arată 
că, după ce Huang Di i-a înfrânt pe Jiuli ai lui Chi You, „oamenii 
lui l-au privit ca pe un zeu”. 

Chenzhen scoase o fișă din dosar și spuse: 


— Generaţie după generaţie, nomazii l-au venerat pe Tengri - 
acesta este un lucru verificat. Și stai să vezi ce spune autorul 
Imperiului stepelor, eminentul cercetător francez al istoriei 
Asiei, Rene Grousset. Zice: „In cea de-a doua jumătate a 
secolului al III-lea d.Hr., hunii s-au unit într-un singur clan 
puternic. Căpetenia lor se numea Shanyu, numele întreg fiind 
«Chengli Gutu Shanyu», care în chineză ar însemna «Fiul 
Cerului», distingând numele «Chengli» ca fiind de origine 
turco-mongolă, un fel de combinaţie care, în turcă și în 
mongolă, s-ar translitera ca «Tengri», care este «Cerul».“ 
Așadar, de la huni și turkmeni până la mongoli, toţi îl venerează 
pe Tengri. Și hunii erau un neam străvechi, le ziceau „xunyu”, 
iar în dinastia Xia erau numiţi „chunwei”. Cei din vremea 
dinastiei Shang târzii îi credeau „ai demonilor” - „Guifang” -, 
pentru ca abia în dinastia Han să primească numele de „huni”. 
In notele explicaţive la însemnările cronicarului se spune însă 
că „xunyu” „era un alt nume pentru huni”. La vremea lui, 
Huang Di a avut de mai multe ori de-a face cu xunyu. lată ce 
scrie în „Istoria celor cinci împărați” din însemnările 
cronicarului: „Huang Di... domnea la nord peste xunyu.” De aici 
se deduce că neamurile nomade din nord-vest de pe vremea lui 
Huang Di îl venerau tot pe Tengri, altfel nu ar fi ajuns triburile 
din acele timpuri să-l considere pe Huang Di „Fiu al Cerului”. 
Credinţa în Tengri și noţiunea de „Fiu al Cerului” vin de la 
neamurile nomade din Antichitate. 

De vreme ce neamul lui Huang Di era de nomazi, cu 
siguranţă că vor fi fost puternici și neînfricaţi, ca lupii. Istoria 
celor cinci împărați spune despre Huang Di că „a dresat urșii, 
urși bruni, leoparzi, animalul de pradă xiu, jaguari și tigri, 
pentru ca astfel să se bată cu oștile lui Yan Di în câmpia de la 
Banquan”. Conform legendei, oastea lui Huang Di era formată, 
într-adevăr, din oșteni  nemiloși cu chipuri de fiare 
înspăimântătoare, având însemnele unei armate de nomazi. 
Demn de luat în seamă e faptul că între cele șase animale de 
pradă menţionate nu se numără și lupul, căci lupul era un 
animal ce nu putea fi domesticit, și nici măcar Huang Di, care 
era un semizeu, nu putea să-l stăpânească. Prin urmare, 
nomazii care venerau lupul nu aveau cum să ajungă stăpâni 
peste lup, sub nicio formă. 

Așadar, noi, chinezii, suntem cu toţii urmașii nomazilor din 


nord-vest. Mai apoi, chinezii au ajuns să-i dispreţuiască pe 
nomazi - asta nu înseamnă altceva decât să-ţi uiţi originile și 
înaintașii. Dacă ei au răsărit din neamul nomazilor, atunci prin 
venele lor vor mai fi rămas urme de sânge de lup. Exact acesta 
va fi izvorul renașterii naţionale chineze, din viitor, așadar, 
acestea trebuie păstrate cu aceeași grijă cu care a fost păstrat 
focul, ba chiar, de data aceasta, focul trebuie întețit, dus mai 
departe. 

Ochii lui Yangke scânteiară și el spuse: 

— Așadar, nu-i de mirare că, generaţii după generaţii, 
neamul nomad l-a venerat pe Tengri, în vreme ce chinezii s-au 
închinat „Cerului”, părintelui ceresc. Această „venerare a 
Cerului” vine, de fapt, de la străvechile neamuri ale stepei, ale 
nomazilor, ale celor doi împărați - Huang Di și Yan Di -, 
ajungând până la chinezi. 

Chenzhen zâmbi și adăugă: 

— Așa e. Cele două neamuri ale marii patrii chineze, păstorii 
nomazi și agricultorii sedentari se trag dintr-o rădăcină 
comună, doi frați care l-au avut tată pe Tengri, iar mamă le-a 
fost nemărginita stepă, poporul stepei fiind fratele mai mare, 
iar chinezii din câmpie, fratele mai mic. Aceste două neamuri 
din Asia de Est au venerat laolaltă Cerul, l-au venerat pe 
Tengri. Această supremă credinţă comună a influenţat în modul 
cel mai profund și durabil poporul și civilizaţia chineză în 
dezvoltarea sa. Privind dinspre prezent, istoria chinezilor de 
după împărații Huang Di și Yan Di ne demonstrează faptul că, 
indiferent cât de sângeroase au fost războaiele dintre ele, cele 
două neamuri înfrăţite, care au răsărit din aceeași rădăcină, au 
participat în mod egal la întemeierea istoriei și civilizaţiei 
chineze. Şi, de îndată ce agricultorii chinezi au dat semne de 
slăbiciune, părintele ceresc, Tengri cel aspru, dar iubitor, i-a 
trimis de îndată pe nomazii cu inimi de lup să pătrundă în 
câmpie, pentru a mai dărui din sângele lor agricultorilor cu 
sânge de oaie, umplându-le venele, iar și iar, cu strășnicie de 
lup, așa încât să-i facă să se avânte înainte, să se ridice de jos 
cu curaj. Apoi, iarăși, când fratele cel mic s-a împleticit de 
slăbiciune, fratele cel mare a venit degrabă în câmpie, a cucerit 
jumătate din China, ba chiar China întreagă, luând în mâinile 
sale frâiele statului și ajungând astfel să menţină în viaţă 
civilizația chineză, până când s-a întâlnit cu civilizațiile 


apusene. Prin această modalitate de care s-au folosit împreună 
cei doi fraţi, amândoi au făurit minunata civilizaţie chineză, 
unica minune a lumii - căci faptul că din cele patru mari 
civilizații ale lumii antice numai China a fost cea care a 
supravieţuit până azi este un miracol. Și China poartă în sine, 
în adâncurile ei, o imensă capacitate de a renaște. 

Calea civilizaţiei chineze este cea mai stranie cale care s-a 
bătătorit între cea mai întinsă și puternică stepă a lumii și cel 
mai mare și mai fragil ogor de pe pământ. 

Și mai este un lucru demn de luat în seamă: faptul că, în cele 
din urmă, Huang Di l-a învins pe Yan Di în luptă este din pricină 
că, deși amândoi vin din același neam de nomazi, cel al lui Yan 
Di a venit în câmpie cu câteva sute de ani mai devreme decât 
cel al lui Huang Di, așa că Yan Di a primit și numele de „Shen 
Nong Shi”35, căci tribul lui s-a apucat de agricultură pe scară 
largă înaintea tuturor celorlalte. De aceea tribul lui Yan Di a 
suferit înrâurirea acestei ocupaţii pașnice, care a indus o 
oarecare slăbiciune în personalitatea sa, mai multă vreme 
decât cel al lui Huang Di. Legea aceasta obiectivă și universală 
prin care nomazii, cu spiritul lor puternic, i-au biruit mereu pe 
agricultori a fost valabilă și la chinezi. Războiul dintre Yan Di și 
Huang Di reprezintă începutul poveștii poporului și civilizaţiei 
chineze și este de o importanţă covârșitoare, povestea aceasta 
fiind chiar istoria neamului de agricultori și a celui de păstori 
nomazi, a luptelor dintre aceste două neamuri, a contactelor și 
a evoluţiei lor. Această întrecere este mai veche decât lupta de 
clasă și mai îndelungată, începând cu mult înainte de a se 
forma clasele. De asemenea, influenţa acestei întreceri asupra 
neamului și a civilizaţiei chineze este mult mai profundă și mai 
îndelungată, fiind valabilă chiar și astăzi. 

Entuziasmat, Yangke spuse: 

— Asta este și mai interesant. Așadar, se pare că, dacă n-am 
fi venit în stepă, unde să ne plecăm neamului stepei, lupului 
stepei și totemului lupului, n-am fi avut cum să adoptăm 
această perspectivă cu totul nouă, care să ne permită să 
elucidăm evoluția civilizaţiei chineze și acele elemente de 
profunzime. Însă, venind în stepă și încrucișându-mi cărările cu 
ale lupilor, acel sentiment de superioritate a neamului han 
aproape că a dispărut. 


23 împărat legendar, părintele agriculturii chineze. 


Chenzhen spuse: 

— În toţi acești ani, am studiat și am meditat continuu la 
aceste probleme. Istoria Chinei, formarea și evoluţia 
personalităţii acestui popor în decurs de cinci mii de ani 
reprezintă o problemă foarte complexă, dar, existând anumite 
constante ce au putut fi urmărite, am reușit, în sfârșit, să 
stabilesc o serie de elemente. 

Yangke zise: 

— Continuă, dacă nu obosești, eu te urmăresc până la capăt. 

Chenzhen spuse: 

— Şi eu eram nerăbdător să discut cu tine aceste lucruri, 
căci astfel ele se limpezesc și mai mult. Și, având parte de un 
interlocutor ca tine, mă simt și eu încurajat... dar am să reiau 
puţin mai târziu. Acum ne apropiem de sălașul dintâi al lupului 
și aș vrea să-i prezint profesorului meu concluziile cercetărilor 
mele, căci el mi-a fost adevăratul îndrumător. El, taica Bilge și 
haitele de lupi, oamenii stepei, toţi mi-au fost maeștri cărora le 
port un profund respect. 

Desișul de trestii de la poalele muntelui dispăruse. Jeepul 
intră pe locul în care erau câteva fire rare și scurte de iarbă 
îngălbenită și câteva trestii uscate, risipite ici și colo, apoi urcă 
panta domoală. 

Yangke întrebă: 

— Mai ţii minte unde era vizuina lupului? 

Chenzhen răspunse hotărât: 

— Cum să uite un elev unde este casa profesorului? Am să 
opresc undeva în apropiere, iar de-acolo mai urcăm puţin pe 
jos, căci neapărat trebuie să mergem pe jos. 

Jeepul înainta încet, apropiindu-se tot mai mult de vizuina 
lupului. Chenzhen simţi deodată că i se strânge inima, ca unui 
criminal de război care se apropie de mausoleu cu gândul să 
ceară iertare, căci în acel mausoleu se aflau îngropaţi cei șapte 
lupi de stepă mongolă cărora el însuși le curmase viaţa: cinci 
pui de lup care nu deschiseseră ochii încă, unul care abia 
învățase să meargă și încă unul, căruia îi retezase cândva cu 
cleștele ascuţișul colţilor, căruia îi legase în lanţ pofta de 
libertate din scurta sa viaţă și pe care îl trăsnise, ucigându-l cu 
mâna lui. Chenzhen, care iubea libertatea prin natura lui și 
care o venera din ce în ce mai adânc, se făcuse vinovat de 
crimele unui dictator absolut, iar acum nu știa cum să se 


confrunte cu faptele sângeroase din tinereţe. Preţ de o clipă, 
simţi o ură nemărginită faţă de rezultatele cercetărilor sale, 
căci numai din cauza curiozităţii lui nepotolite și a poftei 
nesăbuite de a cerceta ajunsese să pună capăt veseliei și 
libertăţii acelor șapte pui de lup. Se putea spune că lucrările lui 
fuseseră scrise cu sângele proaspăt al acelor lupi drăgălași, 
care ar fi alcătuit o haită de lupi mongoli, descendenţi ai 
nobilului rege alb al lupilor... În cei douăzeci de ani care 
trecuseră, el se simţise adesea torturat de mustrări de cuget 
pentru păcatul de a le fi vărsat sângele. Şi cu timpul ajunsese 
să-i înţeleagă tot mai bine pe acei oameni ai stepei care 
uciseseră cândva lupi - de ce erau atât de bucuroși să le 
dăruiască lupilor propriile trupuri după ce viaţa din ei se 
sfârșea. Aceasta nu era doar pentru ca sufletele lor să se înalțe 
la cer și nici pentruca „aceluia care mănâncă din carne să i se 
mănânce carnea”, ci poate și pentru că le era conștiința 
chinuită, sau din nespusa iubire faţă de lupul din stepă... deși în 
stepa din zilele noastre nici nu se mai fac funeralii cerești. 

În toţi acești douăzeci de ani, nu trecuse o zi în care micul 
lup demn de respect, de admiraţie, de dragoste, dar și de milă 
să nu-și facă apariţia în visele și în gândurile lui. Cu toate 
acestea, niciodată nu îl mușca și nu se răzbuna - nici măcar 
intenţia de a face așa ceva nu și-o manifesta, ci, parcă râzând 
cu toată gura, alerga înaintea lui Chenzhen, i se lipea de picior, 
i se freca de genunchi și mereu îi lingea mâna sau falca. Ba 
chiar o dată, în vis, Chenzhen stătea întins în iarbă și la un 
moment dat se trezi că lupul se repede la el, așa că instinctiv se 
ridică, acoperindu-și gâtul cu mâna. Dar lupul, văzând că se 
scoală, imediat se rostogoli cu burta în sus, pentru ca el să-l 
scarpine... Așadar, preţ de douăzeci de ani, în visele lui 
nenumărate, lupul mereu răsplătea răul cu binele și îl 
întâmpina ca un fiu al său dornic de o îmbrăţișare... Ceea ce nu 
înţelegea el era faptul că lupul nu numai că nu-l ura, că nu 
mârâia la el arătându-și colții, ameninţându-l, ci că mereu și 
mereu îi dăruia prietenia și dragostea lui de lup, o dragoste pe 
care n-a zărit-o niciodată în privirile oamenilor, o dragoste atât 
de durabilă, de simplă, de naivă și de blândă... 

Privind în jur, Yangke văzu locul acela presărat cu pietre 
sfărâmate și iarbă rară. Parcă revedea ziua aceea din urmă cu 
douăzeci și șapte, douăzeci și opt de ani, în care fusese ucisă 


întreaga familie. Atunci în privirile lui se citiră mustrarea și 
sentimentul de vinovăţie. 

Jeepul se opri pe pantă. Arătând către un loc plan din faţă, 
Chenzhen spuse: 

— Acolo era vizuina provizorie în care fuseseră adăpostiţi 
lupii. Eu i-am scos de-acolo, așadar, eu sunt principalul 
criminal. Când am plecat din stepă s-a surpat, iar acum nu se 
mai vede nici urmă din ea. De-aici vom merge pe jos. 

Cei doi coborâră din mașină. Cu geanta pe umăr, Chenzhen îl 
conduse pe Yangke pe lângă dâmb până la locul acela. 

Apucară pe versant în sus. Locurile care odinioară erau 
invadate de smocuri dese de iarbă ale căror fire înalte 
ascundeau movilele erau acum cu desăvârșire sterpe, căci nici 
perdeaua de răchită verde de la vale nu mai era acolo să le 
apere. După ce mai merseră câteva zeci de metri, zăriră vizuina 
veche de o sută de ani. Acum însă parcă era și mai mare, iar de 
departe arăta ca o peșteră părăsită din-acelea de pe podișul de 
loess galben din nordul provinciei Shanxi. Cu răsuflarea 
întretăiată, Chenzhen înteţi pasul și, ajungând în dreptul 
vizuinii, observă că, de fapt, nu se mărise, ci doar părea astfel 
din cauza ierbii înalte de odinioară, care o ascundea parțial și 
care acum nu mai era. Anii de secetă făcuseră ca vizuina să-și 
păstreze aspectul inițial, numai la intrare adunându-se o 
grămăjoară de pietricele și pământ. Chenzhen se duse lângă ea, 
se așeză în genunchi și, după ce se adună puţin, se aplecă să se 
uite înăuntru. Galeria era aproape înfundată cu pământ și 
smocuri de buruieni ţepoase. Scoase din geantă o lanternă, cu 
care lumină înăuntru, și văzu că pământul, nisipul, iarba 
adunate în dreptul cotiturii o înfundaseră complet. Se întoarse 
și se așeză jos lângă intrarea în vizuină, pe locul plat, privind 
absent înspre ea. 

Yangke luă și el lanterna și se uită înăuntru cu băgare de 
seamă, apoi spuse: î 

— Așa e! Asta e vizuina! În asta te-ai vârât tu atunci! În ziua 
aceea eu stăteam afară mort de frică, mă temeam că ai putea 
da nas în nas cu lupoaica sau că, venind peste mine, ar fi sărit 
să mă omoare... Chiar că am avut un curaj nebun atunci! Într- 
adevăr, teoriile tale de aici vin, din inima stepei și din 
măruntaiele vizuinilor de lup. 

Apoi Yangke se aplecă din nou și începu să strige în vizuină: 


— Lupu' mic! Lupu' mic! Masa-i gata! Chenzhen și cu mine 
am venit să te vedem! 

Yangke făcea ca atunci când vorbea cu lupul mic care-și 
săpase vizuina acolo, pe pășune, și îl chema afară să mănânce. 
Dar din vizuina aceea lupul nu va mai ieși niciodată valvârtej, 
repezindu-se să înfulece... 

Chenzhen se ridică în picioare, se scutură de praf, se așeză 
pe vine și începu să smulgă firele de iarbă pârlită din faţa 
vizuinii. Apoi scoase din geantă șapte crenvurști de la Pekin, 
dintre care unul era mai gros, special pregătit pentru lupul pe 
care-l crescuse el cândva. Așternu cu pioșenie ofrandele pe jos, 
apoi mai scoase din geantă șapte legături de beţișoare 
parfumate pe care le înfipse în locul acela și le aprinse, după 
care mai scoase și câteva hârtii din dosar și le arse în chip de 
jertfă. 

Focul cuprinse „totemul lupului” și numele lui Chenzhen, 
care spera ca sufletul lupului și al lui taica Bilge să primească, 
de acolo din cer, promisiunea și adânca lui căință. Focul nu se 
stinse decât atunci când ajunse să-i ardă degetele. Mai scoase 
din geantă și o sticlă de Erguotou?f, care-i plăcuse lui Bilge, și 
stropi locul acela și împrejurul lui. Chenzhen știa bine că pe 
lângă fiecare vizuină de lup din pășunile brigăzii a doua 
rămăseseră urmele pașilor bătrânului. Dar cum el continuase 
să ţină puiul de lup să-l crească, fără să asculte de bătrân, 
mâhnindu-l astfel, mustrarea conștiinței sale părea că nu avea 
să-l părăsească vreodată. 

Atunci cei doi întinseră mâinile, ţinându-le cu palmele în sus, 
spre Tengri, în fumul care se înălța în căutarea sufletului 
puiului de lup și al lui Bilge... 

Chenzhen vru să strige tare „Lupu miiic! Lupu’ miiic! 
Tăicuţăăă! Tăicuţăăă! Am venit să vă văăăd...”, însă nu îndrăzni 
- nu era vrednic de una ca asta. Nu avu curajul să tulbure 
liniștea spiritelor, de teamă că, deschizând ochii și privind în 
jos, acestea vor vedea rămășiţa aceea uscată de „stepă”. 

Tengri cel uscat ar fi vrut poate să plângă, dar nu mai avea 
lacrimi... 

Era încă devreme. Cei doi se duseră la jeep, scoaseră coșul 
cu mâncare și la umbra mașinii puseră masa. Chenzhen bău 
zdravăn, să-și mai alunge durerea din suflet, iar de la tăria 


24 Alcool dublu rafinat din sorg. 


alcoolului îi dădură lacrimile, așa încât muntele lupului se 
învălui în ceaţă dinaintea lui. 

Yangke îi spuse: 

— Nu mai fi așa de trist. Tu ai scris ceea ce aveai de scris, 
așa că le-ai dăruit lupului și moșului cea mai mare alinare și 
compensație. Adevărul e că, până la urmă, lupul s-a atașat 
foarte mult de noi, și mai ales de tine; cred că se uita la tine ca 
la un fel de tată. Chiar dacă însuși Tengri i-ar spune cum stau 
lucrurile, el tot nu ti-ar putea purta pică. În vremurile noastre, 
sentimentele umane nu mai sunt statornice. După atâţia ani de 
când sunt avocat, chinezii m-au dezamăgit parcă tot mai mult. 
Nici nu-și dă părintele ultima suflare, iar copiii și rudele încep 
să facă gălăgie înaintea patului său pe tema moștenirii, încât 
bietul om nu poate nici să moară în liniște. În ziua de azi, în 
orașe nu-i mai auzi pe oameni suspinând decât când le mor 
căţeii sau celelalte animale de companie... Poate că în viitor 
oamenii vor căuta adevărul, bunătatea, frumuseţea tocmai în 
lumea animalelor. 

Chenzhen spuse: 

— Mai mult decât adevărul, dreptatea, frumuseţea. 

Yangke adăugă: 

— Continuă-ţi prelegerea! Să lansezi dezbaterea despre 
totemul lupului aici, pe locul de naștere și de luptă al lupilor, 
este cea mai potrivită formă de comemorare a lupului mic, a 
tuturor lupilor care au căzut în bătălii ca niște oșteni 
neînfricaţi. Acolo, sus, în cer, lupu’ mic cu siguranţă că tocmai 
își înclină capul, ciulește urechile și te ascultă nemișcat. 

Chenzhen mai trase o dușcă, simțind cum un val de sânge dă 
năvală ca un lup spre cap, apoi continuă să vorbească despre 
stepă, un subiect ce nu ar fi putut fi epuizat vreodată: 

— În general, mediul aspru al stepei, atroce ca un lup, are 
rolul de a modela asprimea personalităţii și a structurii lupului; 
în schimb, mediul blând precum oaia al ogorului determină 
blândeţea personalităţii și a structurii de oaie. Pe când Yan Di 
și Huang Di, în fruntea triburilor lor, intrau în Câmpia Chineză, 
situația avea anumite particularități: mai întâi, triburile lui Yan 
Di și Huang Di purtau în vene năvălnicia naturii lupului, forţa și 
curajul. În al doilea rând, în Câmpia Centrală și în zonele de 
nord-vest erau pășuni întinse, iar lupii se adunau pe-acolo în 
haite. De aceea, neamul huaxia, al protochinezilor, încă purta 


în el forţa și curajul lupului. În al treilea rând, practicarea 
agriculturii pe scară mare a început să-și facă simțită influenţa 
adusă de mediul agricol asupra personalităţii și structurii de 
oaie. În al patrulea rând, școala confucianistă încă nu apăruse - 
abia mai apoi avea să apară și să se concentreze asupra 
mentalităţii dobândirii perfecțiunii, prezente printre agricultori, 
exercitând o influență majoră, ce avea să înrâurească, mai 
târziu, personalitatea viitorului popor chinez. Ceea ce trebuie 
explicat este faptul că, la începuturile ei, școala confucianistă a 
apărut în spaţiul locuit de populaţia care se ocupa și cu 
păstoritul, și cu agricultura, așa încât, deși propovăduia „cele 
trei principii călăuzitoare” și „cele cinci virtuţi cardinale”, 
păstrarea unei atitudini supuse, în scripturile ei se făcea apel și 
la forţa și tenacitatea caracteristice nomazilor, ca în versetul 
„Așa cum cele ale Cerului își văd necontenit de ale lor, tot 
astfel și Omul trebuie să caute neobosit să se întărească”2%%, 
lucru care este ceva cu totul diferit de gândirea 
neoconfucianistă din vremea dinastiilor Song și Ming, 
propovăduită într-o lume care aparţinea strict agricultorilor. 
Așa se face că, în perioada de început, vigoarea lupului 
prezentă în neamul ce i-a avut strămoși pe Huang Di și pe Yan 
Di nu a fost diluată de personalitatea pașnică și stabilă indusă 
de activităţile agricole. Caracterul violent și tiranic al lupului și 
spiritul nomazilor nu puteau fi înmuiate cu ușurință de mediul 
stabil și liniștit în care trăiau agricultorii. 

La început, neamul lui Huang Di și Yan Di era format din 
agricultori și din păstori. In felul acesta, ei aveau și priceperea, 
și forța de a se lupta în bătălii, de a-și apăra casa și regatul, dar 
și condiţii să-și desfășoare activitățile relativ liniștite, stabile, 
pentru a putea produce cele necesare traiului. În consecinţă, 
acest popor a ajuns la posibilităţi uriașe. Astfel, când strămoșii 
Huang Di și Yan Di au venit în câmpie, populaţia a și început să 
crească, iar teritoriile să se lărgească vertiginos, ajungând să 
se extindă de la valea Fluviului Galben la cea a Yangzeului. 
Monumentul marelui Yul este și acum la sud de Yangze. Cu 
toate acestea, cum treptat activităţile agricole se dezvoltau, au 
ajuns să erodeze încet-încet spiritul aprig al păstorilor nomazi, 


25 Citat din Yí Jing — Cartea schimbărilor. 
26 Personaj cu aură legendară, primul împărat și fondator al 
dinastiei Xia (secolul XXI î.Hr.). 


transmis lor din moși strămoși, și astfel au distrus trăsăturile 
de lup ale păstorilor nomazi veniţi în Câmpia Centrală, care și 
așa se diminuaseră în timp. În perioada de la sfârșitul dinastiei 
Shang”, neamul zhou de la vest și-a început ascensiunea 
spectaculoasă. Ei practicau mai demult agricultura, dar pentru 
că statul Zhou era poziţionat la vest, majoritatea locuitorilor 
erau nomazi de neam nechinez. Regele din Zhou s-a străduit 
din răsputeri să-i reformeze pe nomazi, să stabilească noi 
relaţii de producţie, de tip feudal. În general vorbind, nomazilor 
le plac armele și se pricep la război, pe când agricultorilor le 
place cultura și pun preţ pe educaţie. Amestecarea păstorilor 
cu agricultorii în statul Zhou a făcut să fie amestecat și 
caracterul naţional, adică jumătate oi și jumătate lupi, aceasta 
constituind un avantaj. În plus, statul Zhou se confrunta 
frecvent cu invazii ale nomazilor din afara graniţelor, așa că 
erau nevoiţi să se lupte, călindu-și în acest fel personalitatea și 
cultivându-și dârzenia. De aceea, populaţia statului Zhou era 
mai bine pusă la punct: lupul și oaia se amestecaseră în 
proporţii egale, erau jumătate sălbatici, jumătate civilizaţi, se 
pricepeau și la arme, și la litere, erau și curajoși, și înţelepţi, 
așa că spiritul de lup din ei era oricum mai puternic decât la cei 
din câmpie, a căror populaţie era preponderent alcătuită din 
agricultori. Ei aveau un caracter îndrăzneţ și puternic, dar și o 
educaţie destul de înaltă, o înclinaţie de a trata oamenii onest 
și civilizat. 

În secolul al XI-lea î.Hr., regele Wu al statului Zhou a adunat 
laolaltă cele opt state care nu erau chineze de la vest și, în 
fruntea a „trei sute de care de război, trei mii de războinici și 
patruzeci și cinci de mii de pedeștri, s-a năpustit spre răsărit 
asupra lui Zhoul”. „Carele de război” și „războinicii” se referă 
la oștenii nomazi care erau mai puternici și mai neînfricaţi. 
Înaintea bătăliei finale dintre împăratul Wu din Zhou și 
împăratul Zhou din Shang, în care s-au aruncat șaptezeci de 
mii de oșteni, Wu „a jurat înaintea Cerului” și a poruncit oștii 
întregi să se lupte cu apriga oaste dușmană „de tigri, urși și 
șacali”. Când spunea „șacali” se referea, de fapt, la lupi. Deși 
puţini la număr, oștenii neînfricaţi ai regatului Zhou i-au învins 
pe cei mulţi și au obţinut o mare victorie, nimicind dinastia 
Shang și întemeind astfel dinastia Zhou de Apus, care avea să 


27 1700-1045 Î.Hr. 


influențeze foarte mult civilizaţia chineză. 

Atunci când s-a realizat amestecul populaţiei din regatul 
Zhou, a fost adusă și venerarea Cerului și a totemului lupului 
de la păstorii nomazi, care mai apoi s-a introdus și în rândul 
populaţiei din câmpie. Astfel, cel mai important cult al 
neamului huaxia a ajuns să fie cultul Cerului, suveranul 
regatului fiind intitulat „Fiul Cerului din Zhou”. 

Superioritatea dată populaţiei și statului Zhou de amestecul 
între personalitatea lupului și cea a oii a făcut astfel încât Zhou 
și Zhou de Apus să fie revigorate de nomazii cei neînfricaţi, dar 
în același timp a adus și o reînnoire a spiritului neamului 
huaxia, tocmai prin participarea acelui spirit nomad, de lup, 
venit din stepă. Astfel, sângele neamului de agricultori care în 
decurs de mii de ani fusese diluat, aproape complet golit de 
vigoarea lupului, a revenit la consistenţa sa iniţială. Din acest 
transfer de sânge s-au născut regele Wen, regele Wu? și ducele 
Zhou, personajele istorice care au influenţat în mod covârșitor 
poporul și civilizaţia chineză. Pe atunci, înţelepţii neamului 
huaxia dădeau dovadă de un spirit puternic, de nomad: erau 
neînduplecaţi, deschişi la minte și pătrunzători. Dictonul care 
spunea „Așa cum cele ale Cerului își văd necontenit de ale lor, 
tot astfel și Omul trebuie să caute neobosit să se întărească” 
chiar în acea epocă s-a născut, căci el exprimă cel mai clar 
spiritul poporului din acele timpuri. Și spiritul acestui neam 
abunda tocmai de vigoarea nomazilor chinezi. 

Ceea ce trebuia să se nască între agricultori era risipirea 
tihnei care nu căuta avântul năvalnic, și tocmai aceasta a fost 
cauza internă a prăbușirii dinastiei Shang, pe când regele din 
Zhou, care căuta să se întărească necontenit, l-a înlocuit în 
modul cel mai firesc pe împăratul Shang. În perioada 
înfloritoare a dinastiei Zhou de Apus, faptele de cultură 
alternau cu faptele de arme, realizările în ambele privințe au 
fost și ele extraordinare, constituind baza formării și dezvoltării 
poporului chinez. 

Sprijinit cu spatele de roata mașinii și cu picioarele întinse, 
Chenzhen spuse mai departe: 

— Drumul parcurs de poporul chinez a fost cel dat de 
caracteristicile sale. Cu siguranţă, agricultura a dus la slăbirea 
firii oamenilor, în vreme ce păstoritul a întărit personalitatea 


28 Ultimul împărat al dinastiei Shang. 


păstorilor nomazi, iar dezvoltarea și supraviețuirea civilizaţiei 
vechilor chinezi s-au bazat pe transferul de sânge nomad, făcut 
în mod regulat sau neregulat, dar fără întrerupere. Aceasta a 
fost regula pentru miile de ani de istorie a civilizaţiei chineze 
străvechi. Şi această regulă implică problema capitală a 
supravieţuirii și dezvoltării poporului: problema naţionalităţii. 
Istoria Chinei și a întregii lumi demonstrează că istoria nu 
este câtuși de puţin „o sumă de întâmplări”, ci are propriile 
reguli obiective, intrinseci. Cu toate acestea, regulile după care 
s-au desfășurat ascensiunea și decăderea Chinei se ascund și 
azi după aparenţa unei „serii de fapte întâmplătoare”. Dacă 
studiul și analiza acestei „serii” nu se desfășoară din unghiul de 
vedere al „existenţei și personalității naționale”, atunci chinezii 
nu vor putea niciodată să pătrundă legile speciale care 
determină ascensiunea, decăderea și însăși soarta Chinei. 
Pentru fiecare om în parte, personalitatea este elementul 
determinant care stă la baza succesului sau a insuccesului, a 
progresului sau a stagnării. Pentru o naţiune întreagă, 
caracterul naţional este cu atât mai mult un element de o 
importanţă capitală, care determină viaţa sau moartea sa. Dacă 
ne uităm la ascensiunea și la decăderea naţiunilor în istoria 
universală, personalitatea naţiunii reprezintă coloana 
vertebrală a poporului. Istoria ne demonstrează că, dacă un 
popor este puternic și îndrăzneţ, are cu atât mai multe șanse să 
supravieţuiască și să progreseze; altfel, dacă este slab, 
posibilitatea ca el să fie eliminat din lupta pentru supravieţuire 
este foarte mare. Privind mapamondul din perspectiva 
standardelor valorice ale popoarelor care au reușit să 
supravieţuiască, slăbiciunea unui popor este un defect fatal. 
Aceasta deoarece slăbiciunea de caracter a unui popor este 
sursa tuturor relelor, care va duce la cele mai rușinoase și mai 
indelebile crime: lipsa apetitului pentru progres, vederi 
înguste, umilirea naţiunii și renunţarea la suveranitate, cedarea 
de teritorii și plata despăgubirilor, trădare și capitulare; 
oamenii sunt masacrați, vânduți, înrobiţi, discriminați; națiunea 
suferă schimbări etnice, culturale, onomastice, identitare 
ș.a.m.d. În istoria lumii au fost nenumărate popoare de 
agricultori care din pricina slăbiciunii de caracter au fost 
eliminate fără milă de cei mai puternici. Lumea s-a dezvoltat 
până azi, populaţia a explodat, spaţiul vital și resursele se 


diminuează de la o zi la alta, iar problema naţionalității devine 
și mai acută, și de aceea ea trebuie să fie privită cu și mai 
multă atenţie. În acest scop, trebuie să examinăm din nou, cu 
multă luare-aminte, istoria schimbării și a dezvoltării civilizației 
chineze. 

După părerea mea, neamul nomad al Chinei a avut o 
contribuţie imensă la dezvoltarea civilizației chineze și cele mai 
importante sunt contribuțiile pe planul spiritual și al 
personalităţii. Personalitatea fermă și cutezătoare a neamului 
nomad a fost stâlpul de susţinere și de întemeiere a civilizaţiei 
chineze. Neamul huaxia este creierul și braţul care a creat 
străvechea cultură chineză, pe când spiritul și personalitatea 
nomazilor sunt coloana vertebrală a poporului și civilizaţiei 
chineze. 

Trebuie să fim atenţi în mod special la faptul că, de la 
dinastia Zhou de Apus încoace, regula dominantă după care au 
alternat perioadele de înflorire cu cele de declin a fost aceasta: 
imediat ce personalitatea de oaie a neamului huaxia devenea 
preponderentă asupra celei de lup, neamul era cotropit de un 
alt neam, care răvășea ţara, călcând totul în picioare. Dar dacă 
vigoarea lupului lua locul slăbiciunii de oaie, neamul chinezilor 
prelua puterea, devenind despotic, apăreau mari comandanţi 
militari care se luptau între ei, revoltele populare se înmulțeau, 
iar haosul bătăliilor interne nu mai contenea. Şi numai atunci 
când între personalitatea lupului și cea a oii a existat un 
oarecare echilibru s-a extins și dominaţia chinezilor, națiunea 
era prosperă, iar oamenii erau puternici, economia și cultura 
erau înfloritoare. 

Acum să ne uităm dacă istoria Chinei s-a desfășurat în 
concordanță cu aceste reguli și dacă faptele istorice pot 
confirma sau nu aceste reguli. 

La sfârșitul dinastiei Zhou de Apus, după o lungă perioadă de 
agricultură pașnică, suveranul a ajuns să fie peste măsură de 
vicios, preocupându-se numai de distracţii și neglijând treburile 
țării, dând alarme false ce au dus la slăbirea vigilenţei??. Cum și 
suveranul era moleșit și nu-i mai păsa deloc de bunăstarea 
regatului, s-a ajuns până acolo, că regele You al dinastiei Zhou 


29 Numai pentru a aduce un zâmbet pe faţa concubinei, frumoasa 
Bao Si, pe care o amuza să vadă graba cu care se adunau ducii din 
împrejurimile capitalei la auzul focurilor de alarmă. 


a fost atacat și masacrat de neamul quanrong, cel plin de 
vigoare. Invadatorii au luat-o prizonieră pe concubina favorită, 
Bao Și. Totodată, „cele nouă vase de sacrificiu”, scumpe odoare 
ce simbolizau puterea supremă și statutul neamului huaxia, au 
fost furate și duse în stepe, cotropitorii ocupând cetăţile Feng 
și Gao de la nord-vest. Astfel, dinastia Zhou de Apus, care 
avusese parte de trei sute de ani de prosperitate, a fost 
nimicită. După aceea, neamul quanrong a devenit cel mai de 
temut vrăjmaș al neamului huaxia. Până și în dinastia Tang 
chinezii din câmpie îi numeau pe toţi nomazii „quanrong” sau 
„rongdi”. 

În vremea împăratului Tai Zong al dinastiei Tang, cărturarul 
cel mai mare, Liu Kang, face un memoriu către împărat și 
spune: „Quanrong au pătruns prin trecătoarea Duolong și au 
intrat în capitală fără să verse sânge...” Pe timpul împăratului 
De Zong al aceleiași dinastii, ministrul Liu Hun îi spunea 
împăratului: „Rongdi sunt cruzi precum lupii și șacalii laolaltă.” 
Cuvântul acesta, „quan”, din „quanrong”, arată umilința 
supremă simțită în mod deosebit de cei din neamul han, iar 
faptul că despre „rongdi” se spune că erau „cruzi precum lupii 
și șacalii” arată clar vigoarea neamurilor quanrong și rongdi. 
La începutul perioadei Primăverii și Toamneil, quanrong ajung 
să fie cei mai mari vrăjmași ai statului Qin. Mai târziu, o 
ramură a neamului quanrong, care avea să se strămute mai 
spre nord, în stepele mongole, va deveni cel mai timpuriu neam 
mongol. Studiile asupra spiritului neamurilor nomade ale 
Chinei și asupra totemurilor trebuie să pornească de la hunii și 
quanrong cei mai vechi. 

Conform documentelor și consemnărilor, quanrong era un 
neam de nomazi care pretindeau că au avut drept strămoși doi 
câini albi, pe care cei mai vechi, din nord-vest, i-au luat drept 
totem. Ei ţineau de neamul giang din vest, înrudiţi fiind cu 
strămoșii Huang Di și Yan Di. În vremurile străvechi ale celor 
doi suverani, neamul quanrong era cel mai mare vrăjmaș al 
popoarelor lui Yan Di și Huang Di. În Istoria dinastiei Han de 
Răsărit sunt făcute următoarele însemnări: „Când cei din 
regatul lui Gao Xin Shi s-au pomenit cu quanrong peste ei, s-au 
temut de invazie, dar nu au pornit cu oaste împotriva lor.” Gao 
Xin Shi este un strănepot de-al lui Huang Di, tatăl împăratului 


Yao*%!. Documentele istorice nu pomenesc decât despre faptul 
că acei doi câini au devenit totemul neamului quanrong, însă nu 
spun dacă e vorba de câini sălbatici sau de câini domestici. Însă 
e foarte important de știut dacă erau sălbatici sau domestici, 
căci asta are legătură cu firea acelui neam, cu o serie de 
probleme-cheie, cum ar fi originea totemurilor neamului de 
păstori nomazi și a neamului de chinezi. 

Eu cred că acei câini albi erau, de fapt, lupi albi, căci, după 
cum s-a consemnat în Istoria dinastiei Han de Răsărit, până la 
dinastia Han, în zona de acţiune iniţială a neamului quanrong a 
apărut o ţară cu populaţie numeroasă de lupi albi nechinezi. Pe 
vremea împăratului Ming din dinastia Han de Răsărit s-a scris: 
„Regatul lupilor albi... cuprindea peste o sută de regate, trei 
sute de mii de familii, adică mai mult de șase milioane de 
oameni, care cultivau plante și plăteau tribut”, supunându-se 
dinastiei Han de Răsărit. Regele „lupilor albi” le-a poruncit 
oamenilor să-i facă un poem cu trei versuri, care s-a chemat 
Poemul lupului alb și care a fost închinat împăratului dinastiei 
Han de Răsărit. 

De aceea, eu cred că „Tara lupilor albi” este o altă denumire 
dată regatului neamului quanrong, împăratul „lupilor albi” fiind 
un descendent al neamului quanrong, iar „lupii albi” fiind tribul 
care se închina lupului alb, făcându-și-l totem. Existenţa 
regatului lupilor albi poate să dovedească și faptul că acei câini 
albi la care se închinau quanrongii erau, de fapt, lupi albi. 

Dar și dacă acei câini albi nu erau lupi albi, atunci negreșit e 
vorba despre acel câine imens, mastiful tibetan, un câine 
sălbatic, mult mai crunt și mai fioros decât lupul de stepă. După 
cum este consemnat în cronici, neamul quanrong era nespus de 
sălbatic și de crud. Din studiile mele îndelungate asupra 
nomazilor reiese că neamul quanrong cel mai vechi și mai 
sălbatic din istorie, după personalitate, nu avea cum să ajungă 
să se închine la un câine domestic, moale și ascultător, mai slab 
decât ei înșiși, căci, dacă e să ne uităm la neamul mongolilor, 
care i trăit dintotdeauna în spinarea calului, nu s-a pomenit 
vreodată ca ei să-și fi făcut totem din cal. Aceasta pentru că, 
deși calul este un animal domesticit de mongolii din stepă, 


30 777-476 î.Hr. 
31 împărat legendar, model de înțelepciune și virtute, despre care 
se spune că ar fi trăit în 2200 î.Hr. 


neamul are totuși o personalitate puternică, ca și alte neamuri 
migratoare din China, și nu avea cum să se închine la un animal 
domesticit de ei, iar dintr-o jivină de pe lângă casă să facă 
propriul totem. 

Totemismul este religia neamurilor din stepă. Însă animalele 
domestice primesc bice pe spinare și sunt gonite de colo-colo, 
ca niște sclavi, așadar, nu sunt niște spirite cărora cineva ar 
putea să fi se închine. 1) acă noi, care am trăit în stepă zece 
ani, n-am ști că, deși mongolii își iubesc foarte mult câinii, în 
mentalitatea lor între câine și lup există o imensă diferenţă de 
statut, câinele fiind camaradul de război al oamenilor din stepă, 
iar lupul fiind pentru ei un spirit divin, atunci t ine să mai știe? 

Așadar, eu cred astfel: câinele alb la care se închinau 
quanrongii ori este un lup alb, ori este un câine sălbatic de prin 
pustii, un altfel de lup, practic, asemănător cu acesta: un câine 
sălbatic, liber, mai feroce tliiar decât lupul. Deci, „totemul 
câinelui alb” al quanrongilor din acea vreme este echivalent cu 
„totemul lupului”, acest neam fiind unul ti între cele mai vechi 
despre care există consemnări istorice și care s-au închinat la 
totemul lupului. 

Când spun că neamul quanrong a fost printre primele care s- 
au închinat la totemul lupului mă gândesc la faptul că tribul din 
care se trăgea acest neam, după cum consemnează izvoarele 
istorice, adică străvechiul neam giang, adora și el totemul 
lupului. În cartea îndrumar folositor în guvernare, în sulul al o 
sută nouăzecilea, scrie că „în anii de început ai dinastiei Tang, 
regatele neamurilor giang baijian și baigou*? au trimis 
împreună emisari să ofere tribut” și că cei din Tang „îi puneau 
pe baigou pe aceeași treaptă cu neamul giang, din ţara 
Gonger”. Aceasta arată că străvechiul clan qiang venera 
câinele alb. De fapt, dacă e să facem o clasificare pe criterii 
etnice, neamul quanrong este totuna cu neamul giang de 
venetici din apus, iar Xu Shen, în Descrierea caracterelor 
simple și explicarea celor compuse, scrie așa: „Qiang sunt 
ciobanii din neamul xirong.” De aceea quanrong și giang din 
apus sunt totuna, numai că primii sunt incluși în giang din 
apus. Şi atunci, quanrong, „câinii albi”, „lupii albi” și alte 
neamuri pe care le-am pomenit mai înainte sunt toate din giang 
de apus. De aici se poate deduce că giang din apus este un 


32 „Câine alb" (în chineză). 


neam care și-a făcut totem din lupul cel alb sau din câinele alb. 
Iar curajoșii oșteni ai neamului giang „credeau că e de mare 
preţ să mori în luptă, pe când a muri de vreo boală era o 
nenorocire”. Deci, cu atât mai puţin ar fi putut ajunge să se 
închine câinelui de pe lângă casă, care fusese domesticit. De 
aceea, dacă „câinele alb” pe care-l venerau vechii qiang nu e un 
lup alb, atunci cu siguranţă este un câine alb sălbatic, mai 
fioros decât lupul. Așadar, străvechiul neam giang este cel mai 
vechi adorator al totemului lupului. Dacă unul dintre strămoșii 
neamului huaxia - neamul lui Yan Di zis și Jiang - este o ramură 
a tribului giang și Huang Di este din același neam cu Yan Di, 
atunci, dacă mergem la rădăcini, totemul câinelui alb sau 
totemul lupului sunt primele totemuri ale poporului chinez. 

Adorarea totemului lupului a pornit de la cel mai străvechi 
neam giang, quanrong și străvechii huni - xunyu -, iar mai apoi 
a fost întâlnită la lupii albi, huni, gaoju, xianbei, kitani și alte 
neamuri, dăinuind până la mongolii din ziua de azi. Acesta este 
totemul cu cea mai îndelungată viaţă din istoria tuturor 
nomazilor din lume. În locurile din nord-vest și în stepe, 
neamuri după neamuri de nomazi, care mai de care mai 
neînfricate, s-au biruit unul pe celălalt. Oamenii apăreau și 
dispăreau, luându-și locul unul altuia, pe când totemul și 
spiritul lupului au supravieţuit fără întrerupere. Cultura și 
spiritualitatea totemului lupului a fost neîntreruptă, depășind 
cu mult până și anvergura istoriei civilizaţiei agrare a poporului 
chinez, la rândul ei neîntreruptă. Din păcate, valoarea 
spirituală inestimabilă pe care o reprezintă totemul lupului nu a 
fost niciodată considerată importantă sau studiată de chinezii 
cărora le este teamă de lup și-l detestă din tot sufletul, ba chiar 
l-au aruncat în groapa uitării. 

Foarte important este faptul că aceste două culturi de pe 
pământul nemărginit al Chinei, care au fost „pururea 
neîntrerupte”, au avut o vitalitate și o valoare și mai mari 
tocmai datorită totemului lupului al neamurilor de nomazi. 
Dacă n-ar fi fost cultura „neîntreruptă” a totemului lupului, 
atunci cultura și civilizaţia agrară multimilenară a chinezilor ar 
fi fost curmată. Faptul că multimilenara cultură a Chinei nu a 
fost întreruptă este una dintre marile minuni ale lumii întregi și 
este universal recunoscută. Dar minunea de dincolo de minune 
este tocmai cultura totemului lupului, cu o istorie mult mai 


veche, nicicând curmată. Motivul pentru care totemul lupului a 
devenit totemul nenumăratelor neamuri nomade din nord-vest 
și din stepele mongole stă în însăși puterea de subjugare a 
spiritului, a curajului și a înţelepciunii care îi face pe oameni să 
nu poată rezista dorinţei de a-l adora. Acest spirit puternic al 
totemului lupului este esenţa spiritului popoarelor nomade din 
China. El a influenţat profund spiritualitatea și personalitatea 
neamurilor nomade din nord-vest, neamul și civilizaţia chineze 
și chiar întreaga lume. 

Eu consider că venerarea și spiritualitatea cu o istorie atât 
de îndelungată a totemului lupului constituie sursa inepuizabilă 
de vigoare și forță vitală a neamurilor nomade din antichitate și 
de azi. Dar când trebuie să îngroape adânc o asemenea 
moștenire spirituală, inestimabilă și îndelungată, chinezii de azi 
sunt bucuroși și mândri. Azi în sfârșit a venit vremea ca 
plugarii să trebuiască să-și jupoaie, să-și lepede de pe ei pielea 
de oaie și să-și arate adevăratele talente. Şi acestea vor fi 
izvorul resurselor proprii, cele mai preţioase, în procesul de 
transformare a poporului chinez actual. „Leul adormit din 
Răsărit”? se va trezi și își va recăpăta forțele tocmai datorită 
reînvierii spiritului totemului lupului. 

— Bine! Interesant! Spuse Yangke desfăcând cu un pufăit o 
cutie de bere. 

Aclamă de câteva ori. Îi dădu băutura lui Chenzhen, își 
desfăcu și lui o cutie, din care bău zdravăn, dându-și capul pe 
spate, apoi spuse: 

— Tu ai săpat mai adânc decât albul rege lup atunci când și-a 
făcut vizuina. Ai săpat până la primii strămoși, la Yan Di și 
Huang Di. Eu sunt de acord cu concluziile tale și cred șieu că 
acel „câine alb” pe care-l venerau neamul giang din apus sau 
quanrong drept totem se referă la un câine sălbatic, ori chiar la 
lupul cel alb. Acum l-aș venera mai ales pe Erlang al nostru, 
căci neamurile qiang și quanrong negreșit au venerat un astfel 
de câine ori vreun câine sălbatic și mai fioros, precum mastiful 
tibetan, în niciun caz vreun câine de companie care ascultă 
comenzile omului. Altfel, nimeni n-ar mai putea pricepe de 
unde au atâta forță nomazii din Orient. Uite, explică-mi 
problema asta! Spune mai departe! 

După ce berea îi ajunse în stomac, Chenzhen se simţi mai 


33 221-206 Î.Hr. 


entuziasmat. Se ridică și, stând pe nisip cu picioarele 
încrucișate, reluă prelegerea: 

— După dinastia Zhou de Apus începe perioada Primăverii și 
Toamnei, când din gena foarte puternică a înaintaşilor, 
transmisă din neam în neam și din marile neamuri nomade din 
stepe care s-au păstrat în regiuni precum Shaanxi, Shanxi, 
Hebei și nordul provinciei Huabei, s-a creat un stat vestit numit 
Zhongshan, alcătuit din huni baidi, care mai sunt și acum prin 
îndepărtatul Pingshan, în districtul Ding din Hebei. În cele 
câteva secole în care a existat statul Zhongshan, acesta a 
devenit faimos în lumea întreagă pentru „lupul de Zhongshan”. 
De aceea, personalitatea acestui stat era extrem de puternică, 
proclamându-și rege o dată cu Han, Yan și Song, cotropind și 
tâlhărind pământurile statului Yan, de unde se vede că în acele 
timpuri în nordul Chinei mai existau regate cu caracter 
puternic, de lup. 

1 Sintagmă atribuită lui Napoleon. 

Altfel, în vremurile acelea, statele din Câmpia Centrală se 
confruntau deseori cu invaziile nomazilor, care le mai dădeau 
puţin din vigoarea lor, și așa se face că spiritul chinez a rămas 
puternic pe toată durata perioadei Primăverii și Toamnei, 
precum și în vremea Regatelor Combatante, așa încât nici nu s- 
a putut crea un regim absolutist care să-i unească pe toţi într- 
un singur stat. In perioada Primăverii și Toamnei, ca și în cea a 
Regatelor Combatante, haitele de lupi au încercat să preia 
controlul asupra regatelor, stăpânii diverselor teritorii se 
luptau între ei pentru supremație, Câmpia Centrală era mereu 
udată cu sânge. lar vorbele care pot descrie cel mai bine 
spiritul ce domina poporul în acea perioadă sunt: „Dormi în 
mărăcini ca săţi întărești voinţa și dă-ţi silinţa pentru a întări 
ţara.” Tenacitatea și îndrăzneala care ţâșneau pe atunci din 
personalitatea poporului îi făceau pe oameni să semene cu 
niște vulcani ce erupeau necontenit, și toată această 
efervescenţă a durat cinci sute de ani. In această perioadă, pe 
planul culturii și al gândirii se petreceau mișcări profunde, 
uriașe, școli de gândire precum cea confucianistă, daoistă, 
moistă, militaristă, legistă și alte școli „de lupi”, o sută de școli 
care  înfloreau, se  înălțau precum vârfurile munților, 
nenumărate. În istoria antică a neamului huaxia avea loc o 
înflorire fără precedent pe tărâmul gândirii, spiritualităţii și 


culturii. Ulterior, toate mișcările de întoarcere la origini din 
cultura chineză au încercat să reînvie spiritul acelor timpuri, și, 
cu toate că n-au reușit acest lucru, au dobândit rezultate 
însemnate. Întoarcerea la trecut, pe care o predicau Han Yu în 
dinastia Tang și Ouyang Xiu sau Su Shi în dinastia Song de 
Nord, a produs în cercurile literare curentul Han Su. Istoria a 
demonstrat că din punct de vedere politic sau economic nu te 
poţi întoarce la trecut, căci ar echivala cu un regres, însă în 
ceea ce privește spiritul, personalitatea, „întoarcerea la trecut” 
trebuie să se producă aproape constant. Renașterea din Apus 
este un asemenea exemplu măreț și reușit de întoarcere la 
trecut. 

Ajungând la dinastia Qin1, regatul Qin a fost întemeiat într- 
un mod asemănător statului Zhou de Apus. Și statul Qin era 
situat în partea de apus, așa încât avea la temelie o economie 
susținută din pășuni întinse aflate în zona de nord-vest, dar și 
din zone agricole precum cele din Qinchuanl, centrul regatului 
Han și Sichuanul de azi - statele antice Ba și Shu. Așadar, 
laolaltă cu populaţia care se stabilise dinainte pe aceste 
teritorii, s-a creat un popor cu un caracter în care trăsăturile de 
lup și de oaie se întrepătrundeau. Personalitatea puternică a 
creat premisele pentru dorinţa nestăvilită de reformă politică, o 
energie imensă și aspirații majore. Reforma politică a lui Shang 
Yang este prima care a izbândit, însă celelalte șase state, 
preponderent agrare, în care se respecta codul ritual din Zhou, 
au avut de suferit în planul personalităţii din cauza vieţii 
influențate de activităţile agricole, devenind tot mai slabe. 
Statul Qin a căpătat însă o superioritate covârșitoare faţă de 
celelalte șase. În vremea întâiului împărat Qin*5%, aceste șase 
regate au fost supuse, iar neamul chinezilor s-a reunit într-un 
singur stat. În anul 221 î.Hr., împăratul Qin Shihuang a 
întemeiat primul stat centralizat din istoria Chinei. El avea o 
personalitate foarte puternică, de lup, care descalifica trecutul 
și punea accent numai pe prezent. El „a ars cărți și a îngropat 
cărturari, a instaurat unificarea scrierii, a lungimii osiei 
carelor, a codului de comportament”, a construit Marele Zid, a 
reparat drumurile, a alcătuit o cavalerie și s-a luptat cu hunii. 


34 Vechi stat care cuprindea teritoriul provinciilor Shanxi și Gansu 
de azi. 
35 Qin Shihuang (259-210 î.Hr.). 


Îndrăzneţ și hotărât în acţiunile lui, puternic și maiestuos, a 
inaugurat o eră a ascensiunii în forță. Ceea ce mai trebuie 
explicat este faptul că, prin această întreită unificare, a 
„scrierii, osiilor și codului de comportare”, a pus bazele 
unificării neamului huaxia. Prima unificare a Chinei nu a fost 
realizată de un împărat confucianist cultivat, ci tocmai de Qin 
Shihuang, care a ars cărțile și i-a îngropat pe cărturari. Şi 
iarăși mai trebuie menţionat că instaurarea unui stat feudal 
centralizat și a unei dinastii despotice reprezintă un indiciu al 
slăbiciunii care se făcea simțită în personalitatea neamurilor de 
agricultori. 

Altfel, baza economică pe care s-a format statul Qin era 
reprezentată tot de pășunile neamurilor străine din nord. In 
vremea ducelui 

Mu din statul Qin, au fost nimicite douăsprezece state ale 
străinilor. El a lărgit teritoriile și a devenit „puternicul 
conducător al tuturor stăpânilor neamului xirong”, preluând 
însă obiceiurile și datinile păstorilor nomazi. Sima Guang scria 
despre Qin că „își luase în obicei lăcomia lupului”, de unde se 
vede că neamul xirong, cu personalitatea sa puternică și cu 
credinţa în totemul lupului, a exercitat o puternică influenţă 
asupra celor din Qin. La vremea aceea, Qin era un stat puternic 
din vest, iar ducele Xiang din Qin fusese deja numit prinţ vasal 
de către regele Ping din Zhou. Cu toate acestea, ceilalţi prinți 
vasali considerau regatul Qin unul al barbarilor și nu-l 
recunoșteau nicidecum ca regat al neamului huaxia, așa încât 
Qin nu a putut să formeze alianţe cu celelalte state vasale. Dar 
păstorii nomazi din regatul Qin reprezentau o proporţie foarte 
importantă. Așa se face că și personalitatea regatului era mai 
puternică, iar lui Qin Shihuangdi, care se născuse pe aceste 
meleaguri, i-a fost foarte ușor să devină un despot puternic, cu 
o personalitate de lup. Astfel, asupririle au determinat nașterea 
unei rezistenţe, și atunci spiritul puternic de lup ascuns în firea 
oamenilor din cele șase regate i-a făcut să se răscoale. Până și 
neamul huaxia, care era slăbit, a fost totuși stimulat de aceste 
mișcări, și astfel revoltele s-au înmulţit, ducând la răsturnarea 
dinastiei Qin. Totuși, influenţa dinastiei Qin asupra istoriei 
Chinei a fost extrem de profundă și de îndelungată, iar firea 
nesupusă a nomazilor a jucat un rol crucial. Dacă n-ar fi fost la 
mijloc firea de lup a nomazilor, dinastiile de după aceea, de la 


Han până la Tang, n-ar mai fi avut parte de o înflorire atât de 
spectaculoasă. 

În perioada de ascensiune a statului Qin până la statutul de 
dinastie conducătoare, neamul nomazilor a mai transferat 
puţină vigoare neamului huaxia, diminuând astfel sângele de 
oaie ce le curgea de atâta amar de timp prin vene din cauza 
activităţilor agricole și făcând personalitatea slabă, ovină din 
aceștia să devină din nou tare și puternică, precum cea a 
lupului. 

În anul 206 î.Hr., Liu Bang a fondat statul Han de Apus. În 
timpul acestei dinastii, „Han a preluat stilul de guvernare din 
Qin”, dar a mai adoptat și sângele de lup din Qin, căci firea 
împăratului Wu din Han îl făcea un al doilea Qin Shihuang, și 
de aceea istoricii l-au numit 

„foarte puţin diferit de Qin Shihuang”. Căci era crud și-i 
plăcea războiul. Adunând toţi oștenii și toate resursele ţării, s-a 
războit ani de-a rândul, neacceptând niciun compromis, hotărât 
să lupte fără întrerupere până ce va nimici neamul hunilor. În 
vremea aceea, cei care susțineau războaiele erau în avantaj 
absolut, „războinicii degrabă vărsători de sânge umplând 
regatul”, mulţi dintre ei fiind la fire ca aceia din străvechiul 
neam qiang, care „credeau că e de mare preţ să moară în lupte, 
pe când a muri de vreo boală era mare rușine”. Împăratul Wu 
avea de partea lui comandanţi militari neînfricaţi cum ar fi Li 
Guang, Wei Qing, Huo Qubing și așa mai departe, care erau din 
fire la fel de nemiloși ca lupii. Ei atacau cavaleria cu cavaleria, 
arcașii călare cu arcașii călare, crunți și neînfricaţi, fiind în 
stare să meargă pe distanţe foarte mari. S-au bătut cu hunii în 
bătălii sângeroase ce au durat zeci de ani, până la vlăguire. 
Având o viziune îndrăzneață și un mare talent, împăratul Wu s- 
a folosit până și de Marele Zid - care era, în principiu, un 
element de defensivă - pe post de armă ofensivă în blocada 
economică impusă celor din stepe, interzicând pătrunderea 
fierului, a armelor sau a plantelor medicinale dincolo de zid. 
Negustorii care încălcau această interdicţie plăteau cu viaţa. 

Confucianismul care apăruse în acele vremuri pe solul 
îmbibat de agrarianism avea să se transforme, în sfârșit, într-o 
pădure înaltă și deasă, devenind ideologia dominantă a clasei 
dregătorilor. Confucianismul predica agricultura ca activitate 
de bază, o viaţă mai liniștită și diminuarea dărilor. Mai susţinea 


practicarea virtuţii omeniei, care să domolească și să educe 
firea oamenilor, pentru a aduce stabilitate la nivelul țării și al 
societăţii, de care să se bucure, în cele din urmă, monarhul. 
Conducând ţara prin decrete și legi, se ajungea la o dezvoltare 
pașnică. Din punctul de vedere al nivelului intelectual, 
împăratul Wu era superior lui Qin Shihuang, așa că înţelegea 
rolul confucianismului. Astfel, în perioada dinastiei Han de 
Apus, lupul și oaia s-au amestecat, despotismul și guvernarea 
înţeleaptă au alternat, proporţia de sânge de lup a fost egală cu 
cea de sânge de oaie. Firea chinezilor a evoluat, în cele din 
urmă, de la „lupul barbar” din vremea dinastiei Qin la „lupul 
civilizat”, ajungând chiar până la cel mai bun nivel al acestei 
ipostaze, aproape comparabil cu oamenii din puternicul 

Apus, al Romei antice, același lucru fiind valabil și în privința 
puterii și prosperității. În timpurile acelea, chinezii erau 
puternici și curajoși, extinzându-și teritoriile și nutrind idealuri 
înalte ce vizau asimilarea tuturor adversarilor. Dinastia Han de 
Apus avea atunci parte de un trai prosper, ţara înflorea, iar 
poporul era puternic. De asemenea, înfloreau și literatura, 
filosofia, economia, știința sau artele. Tot atunci au fost 
cucerite pentru prima dată teritoriile din nord-vest și vest. 
Astfel, ţara s-a lărgit, dar au fost blocate și resursele hunilor, 
aceștia fiind lăsaţi fără principala lor forță. Așa s-a transformat 
dinastia Han într-o perioadă prosperă care a durat patru 
secole. Aceasta a fost una dintre epocile cu care chinezii se 
mândresc foarte mult. Din păcate însă, în dinastiile ulterioare 
vigoarea chinezilor nu a mai atins cote atât de înalte, de atunci 
chinezii nemaiavând puterea de a susţine singuri marele 
edificiu cultural al neamului huaxia. 

După dinastia Han, chinezii au continuat să trimită trupe la 
frontieră și să se extindă, dar tocmai această extindere a 
teritoriilor agricole peste tărâmul stepelor, atacurile dure 
lansate împotriva populaţiei din stepe și asuprirea continuă a 
acestora, la care s-a adăugat și politica brutală de „izgonire 
peste granițe a celor din alt neam”, practicată în timpul 
dinastiei Jin - și aceasta făcând uz de arme -, au determinat o 
violentă rezistență din partea nomazilor. În cele din urmă, în 
aceștia s-a acumulat o uriașă dorinţă de a riposta. Iar la 
sfârșitul dinastiei Jin, triburi din stepe, precum cele de huni, 


36 265-420 d.Hr. 


xiongyu, di, giang și xianbei, au intrat în valuri succesive în 
Câmpia Chineză, întemeind pe rând șaisprezece regate, pe care 
istoricii le-au numit „Cele șaisprezece regate întemeiate de cele 
cinci triburi nomade”. În marea dezvoltare a agriculturii ce a 
urmat dinastiilor Qin și Han, aceasta a și devenit ocupaţia de 
bază a populaţiei, tot neamul han devenind neam de agricultori 
get-beget. Atunci personalitatea neamului a devenit iarăși slabă 
ca cea a oii, oamenii se temeau de război și le era frică de 
moarte, iar la prima lovitură cădeau seceraţi. Cele cinci triburi 
nomade erau însă ca niște haite de lupi ce atacau turmele de oi, 
transformând toată Câmpia Centrală într-o lume a „lupilor de 
stepă” preţ de o sută douăzeci de ani. 

În acest răstimp, personalitatea de lup din Câmpia Centrală 
avea să înflorească. Așadar, lupii se aruncau în lupte, sângeroși 
și fără milă. Peste tot se vedeau numai rămășițele celor 
înfrânți, iar populaţia scădea. De data aceasta, motivul 
dezastrului era însăși civilizaţia agrară: populaţia de 
agricultori, prin caracterul ei blând și generos, era mult prea 
lipsită de vigoare ca să poată face faţă invaziilor din exterior. 

Perioada dinastiei Wei de Nord1, care a început în 386 d.Hr., 
a fost o epocă în care personalitatea de oaie și cea de lup s-au 
combinat cu succes; eu, unul, sunt foarte interesat de această 
perioadă. Întemeietorii dinastiei Wei de Nord sunt cei din 
neamul xianbei, dar și mongolii de mai târziu care aparţineau 
triburilor tunguse, limbile celor două neamuri având, de altfel, 
o rădăcină comună. Xianbei proveneau din zonele nordice 
Xing'an, din Beilu - munţii xianbeilor. Domnul Han Rulin, 
specialist în istoria Mongoliei și președinte al Asociaţiei de 
cercetare a perioadei dinastiei Yuan“, spune: „După 
cercetările efectuate în prezent de savanţi, xianbei erau neam 
de mongoli.” încă din vremea împăraţilor din dinastia Han de 
Răsărit, când marele comandant Dou Xian i-a înfrânt pe huni, 
xianbei au profitat de această ocazie și au ocupat vechile 
teritorii ale hunilor, și mai mult de o sută de mii de familii s-au 
autointitulat  xianbei,  amestecându-se cu ocupanții şi 
introducând cultura și credinţele lor. De aceea se poate spune 
că xianbei sunt un neam alcătuit din amestecul tungușilor cu 


37 386-534 d.Hr. 
38 Dinastia Yuan — mongolă (1271-1368), întemeiată de nepotul 
lui Gen- ghis-Han, Khubilai-Han. 


hunii. Triburile tabgace din neamul xianbei erau extrem de 
violente, dar cultura lor era foarte înapoiată - nici măcar 
scriere nu aveau. Cu toate acestea, ei erau isteţi, înţelepţi și 
curajoși ca lupii, fiind nemaipomenit de pricepuţi într-ale 
războiului, dintre cele cinci triburi nomade al lor fiind cel mai 
greu de înfrânt. Marele împărat Tai Wudi sau Tuobatao din 
dinastia Wei de Nord se asemăna unui rege al lupilor, fiind 
atotputernic ca un zeu. În nici zece ani, bazându-se numai pe 
înfricoșătoarea cavalerie a xianbeilor, a reușit să unească 
nordul Chinei, așa cum se unesc lupii într-o singură haită. În 
toată istoria chineză de după dinastia Zhou de Apus, el este 
primul care a pus bazele unei dinastii alcătuite din neamuri ale 
stepei, extraordinar de puternice și de curajoase. 

Și mai interesant este faptul că tabgacii din neamul xianbei 
se aseamănă foarte mult cu lupii, mergându-le mintea foarte 
bine și fiind dornici să înveţe cât mai multe lucruri. Astfel, ei 
erau foarte încântați de cultura chineză, dovedindu-se un neam 
care a fost în stare să înveţe asiduu și să facă mari progrese. Pe 
timpul marii împărătese-mamă Feng și a împăratului Xiaowen a 
fost puternic încurajată învăţarea limbii chineze, precum și 
căsătoriile cu chinezi, parcă pentru a asimila întreaga civilizație 
chineză. Mai apoi, după ce milioane de xianbei s-au strămutat 
la Luoyang, noua capitală, ei au preluat limba, portul și 
metodele de guvernare chinezești, până și numele și le-au 
preschimbat: spre exemplu, numele Tuoba al dinastiei 
conducătoare s-a transformat în Zhangsun. Multă vreme, 
emisarii trimiși de dinastiile sudice chineze nici nu știau dacă 
au ajuns într-o ţară străină sau sunt tot în ţara lor. 

Trebuie totuși să explicăm că atracţia neamurilor nomade 
faţă de civilizaţia chineză are profunde motive etnice: pentru ei, 
faptul că populaţia chineză avea ca zeitate supremă Cerul, 
adică pe Tengri, era rezultatul aducerii acestei credințe din 
stepă în câmpie de către strămoșii Yan Di și Huang Di. Așa se 
face că între credinţa în Tengri a nomazilor și cultura chinezilor 
care se închinau Cerului nu doar că nu exista un conflict, ci 
dimpotrivă, s-a manifestat o apropiere, datorită religiei 
primitive, și o asimilare facilă. Faptul că mai târziu nomazii din 
Mongolia și neamul huaxia din China nu au primit religia 
creștină și nici islamul, ci budismul, are legătură tot cu 
venerarea Cerului de către ambele neamuri. În al doilea rând, 


din confucianismul inițial al chinezilor a rămas un puternic 
spirit întreprinzător nomad, întocmai ca în vorba aceea: „Așa 
cum cele ale Cerului își văd necontenit de ale lor, tot astfel și 
Omul trebuie să caute neobosit să se întărească” ori „Cine este 
de neclintit în faţa ispitelor bogăției și puterii, netemător la 
gândul sărăciei, a fi supus cu forţa e cu neputinţă.” Există și 
alte astfel de vorbe de duh ce dovedesc un spirit nesupus, 
incoruptibil, care se potrivește destul de bine cu personalitatea 
oamenilor din stepe și cu spiritul totemului lupului. In al treilea 
rând, confucianismul îl susținea cu putere pe suveran, care era 
numit „Fiu al Cerului”, adică fiu al lui Tengri. Cu alte cuvinte, 
cultura chineză s-a dezvoltat treptat, începând de la venirea 
nomazilor păstori din stepe în câmpiile agricultorilor chinezi, 
așa că, atunci când neamurile stepei au pătruns în Câmpia 
Centrală, nu a fost nevoie să înceapă culturalizarea de la zero, 
ci doar să-și transmită de la generaţiile mai vechi la cele mai 
noi ceea ce se dobândea în acest plan. Sigur, mai apoi 
neamurile xianbei, mongolii și manciurienii au ajuns să vadă și 
neajunsurile culturii chineze, făcând numeroase selecţii atunci 
când venea vorba să asimileze cultura, dar extinzând, în același 
timp, conţinutul culturii nomade. 

Mai trebuie spus că un punct de vedere tradiționalist este că, 
deși se poate spune că pe plan militar neamurile nomade au 
cucerit Câmpia Centrală, pe plan cultural neamul han, al 
chinezilor, este cel care i-a cucerit pe ei. Dar acesta este un 
punct de vedere șovin. Cea mai mare eroare a acestei 
perspective este aceea că neagă elementul necultural, care este 
și cel mai profund: rolul pe care această cucerire l-a avut în 
viața agricultorilor chinezi. Cucerirea și slăbirea vastelor 
întinderi agricole și a civilizaţiilor antice de către popoarele 
nomade au avut un rol care trece dincolo de domeniul culturii. 
Punctul de vedere conform căruia chinezii sunt cei care i-au 
cucerit pe mongoli este unilateral - el neagă componentele 
nomade din cultura chineză, dreptul de proprietate pe care 
nomazii îl au în mod egal asupra culturii chineze. În realitate, 
nomazii nu au fost cuceriţi în mod pasiv de către chinezi, ci ei 
sunt cei care voluntar au ales cultura chineză, iar principalul 
motiv al acestei alegeri îl reprezintă tocmai componenta 
nomadă din cultura chineză. 

Reforma Tuoba din neamul xianbeilor a fost relativ reușită: 


guvernarea din timpul dinastiei Wei de Nord a fost stabilă, 
economia, înfloritoare, populaţia s-a înmulţit, existau contacte 
externe foarte bune, răspândindu-se o modă a cultivării 
relaţiilor cu imperiul cel mare și puternic de la răsărit. Cultura 
s-a dezvoltat, budismul a intrat într-o perioadă de mare 
căutare. Marile statui de piatră de la Yungeng sau din grotele 
de la Longmen, care datează din vremea dinastiei Wei de Nord, 
au rămas până astăzi să fie admirate de oameni, în vreme ce 
corupţia, dezordinea internă din dinastiile sudice nu aveau cum 
să se compare cu cele dinastia Wei. Așa se face că în zilele 
noastre sunt cunoscute o sumedenie de lucruri despre dinastia 
Wei, în vreme ce despre Song sau Qi, dinastii ale chinezilor din 
sud, nu se știe mare lucru. Contrastul dintre dinastia Wei de 
Nord și dinastiile chineze din sud poate să dea seamă de 
slăbiciunea fatală a caracterului de oaie care a devenit vizibil la 
agricultorii chinezi. Cum au reușit să-și adune forţele, nomazii 
au prins o ocazie bună și au și intrat cu oaste în Câmpia 
Centrală, iar după câteva generaţii au reușit să asimileze toată 
cultura chinezilor, pe care aceștia și-o făuriseră în câteva mii 
de ani, ba chiar să-i și depășească. Pe când chinezii, cărora le-a 
lipsit spiritul de inițiativă, deși aveau parte de o cultură mult 
mai avansată decât a nomazilor, au avut nevoie de transferul de 
sânge nomad. Dacă măcar o dată la câteva sute de ani această 
transfuzie cu sânge de lup nu se petrecea, oasele li se înmuiau 
așa de tare, că nu mai puteau susţine uriașul edificiu chinezesc. 
O vorbă veche spune: „Un adevărat suveran se naște o dată la 
cinci sute de ani.” De fapt, adevăratul rege sunt spiritul și 
personalitatea nomadă, iar omul, suveranul, trebuie neapărat 
să fie un reprezentant al spiritului și al caracterului nomad. 
Xianbeii au dominat nordul Chinei mai bine de o sută 
patruzeci de ani. Această transfuzie și altoire venită din partea 
neamurilor nomade asupra agricultorilor chinezi a avut o și mai 
mare însemnătate, o și mai profundă influenţă. Ceea ce numim 
transfuzie și altoire s-a manifestat mai ales în două planuri. 
Este vorba, mai întâi, de profunda influență exercitată de 
spiritul nomad asupra neamului de agricultori. Așa-numita 
„transfuzie” este una de ordin spiritual. Apoi vorbim de altoirea 
etnică, ce a adâncit superioritatea din punctul de vedere al 
populaţiei, căci s-a mărit numărul oamenilor cu sânge proaspăt 
și viguros. „Pătrunderea celor cinci neamuri străine în Câmpia 


Centrală” a produs un haos al războiului ce a cuprins toată 
Câmpia Centrală, a dus la distrugerea Luoyangului, la vărsări 
de sânge, la pustiire și la scăderea populaţiei. Haosul războiului 
a determinat și cea dintâi migrare în masă a chinezilor. După 
cum se arată în documentele istorice, în provincia centrală, 
adică în Câmpia Centrală, au fost șase sau șapte valuri de 
migraţie la sud de Yangze, ceea ce a dus, treptat, la scăderea 
populaţiei din nord. Însă valurile de nomazi care au pătruns 
succesiv în China - și e vorba mai ales de cei din neamul 
xianbei - au umplut acest gol, populând locurile pustiite și 
Luoyangul distrus. Compendiul de istorie a Chinei arată că, 
după cum spunea Jiang Tong în Migrațiile barbare, în Câmpia 
Chineză au rămas sute de mii de oameni, dintre care aproape 
jumătate erau din triburile nomade de la vest, xianbei și alte 
neamuri. Atunci când împăratul Xiaowen din Wei a mutat 
capitala de la Pingeheng la Luoyang, a strămutat mulţime mare 
de cărturari, oșteni și oameni de rând, cu familiile și slugile lor, 
care nu erau mai puţini de un milion. Pentru a învăţa chineza și 
a crește populaţia, guvernarea xianbei a avut iniţiativa de a da 
un exemplu personal prin care să încurajeze căsătoriile cu 
chinezi. Şi deoarece nomazii au ajuns într-o poziţie înaltă 
datorită situaţiei financiare și a privilegiilor, ei puteau să-și ia 
mai multe soții și concubine care să le nască mulţi fii, astfel 
încât să ajungă să-i depășească pe chinezi până și în ceea ce 
privea sporul de natalitate, ceea ce a dus la obţinerea unei 
poziţii superioare din punct de vedere etnic. Astfel, după 
perioada „Celor șaisprezece dinastii” și la capătul domniei 
dinastiilor nordice ce a durat mai bine de două sute șaizeci de 
ani, în care s-au petrecut transfuzia spirituală și altoirea etnică, 
nordul Chinei a devenit teritoriul în care se poate spune că, 
numeric vorbind, populaţia nomadă o egala aproape pe cea 
chineză, numărul celor din neamul xianbei și influenţa lor fiind 
mai mari. 

Această transfuzie și altoirea etnică au făcut ca populaţia de 
agricultori din Câmpia Centrală, slăbită și dominată de un 
caracter slab, de oaie, să fie revigorată. Insă trebuie arătat 
faptul că, din punctul de vedere al chinezilor, transfuzia și 
altoirea exercitate de nomazi asupra agricultorilor au 
reprezentat o experienţă crudă și dureroasă, în realitate, nu era 
însă decât un tratament de șoc, salvator, pentru tratarea 


„maladiei chineze”. Obiectiv vorbind, dacă nu ar fi fost aceste 
transfuzii și altoiri de mare anvergură, măreţia de mai târziu a 
dinastiilor Sui și Tang n-ar mai fi existat. 

Dinastia Wei de Nord s-a scindat apoi în Wei de Răsărit și 
Wei de Apus, dar, ca și mai înainte, puterea era deţinută tot de 
neamul xianbei. În anul 550, Gao Yang l-a făcut să abdice pe 
împăratul din Wei de Răsărit și a pus bazele dinastiei Qi, sau Qi 
de Nord, cum îi spun istoricii. În 556, Yu Wen din neamul 
xianbei l-a forţat pe împăratul Gong din Wei de Apus să-i 
cedeze tronul și a fondat dinastia Zhou, sau Zhou de Nord, cum 
i se spune în cronici. Deci tot neamul xianbei se afla la 
guvernare. Împăratul Wu din Zhou - împărat de neam xianbei, 
care dădea dovadă de un curaj deosebit și de vederi largi, Yu 
Wen Yong - a nimicit statul Qi și a reunit nordul Chinei. 

În anul 581, prim-ministrul statului Zhou de Nord, Yang Jian, 
a agitat spiritele, a uzurpat tronul dinastiei Zhou a celor de 
neam xianbei și a fondat dinastia Sui”, devenind regele din Sui, 
renumit în toată istoria Chinei. Deci dinastia Sui a fost 
întemeiată pe statul neamului xianbei, urmând dinastiilor 
nordice. Dată fiind transfuzia cu sângele de lup al celor cinci 
neamuri nomade, în Câmpia Centrală a rămas o populaţie 
alcătuită din amestecul neamurilor nomade, precum xianbei 
sau alte etnii, și neamul chinezilor. Așadar, deși dinastia Sui a 
fost întemeiată de Yang Jian prin uzurparea tronului dinastiei 
Zhou, iată că dinastia conducătoare din Zhou a rămas în 
continuare la putere. De altfel, la curtea imperială Sui erau 
foarte mulţi dregători din neamul xianbei. Chiar și împărăteasa 
Dugu, soţia împăratului Wen din Sui, tot de neam xianbei era, 
descinzând dintr-un neam nobil, fiind fiica marelui general 
Dugu Xin. Dacă ar fi să vorbim din punctul de vedere al etniilor 
ce alcătuiau dinastia conducătoare Sui, proporţia deţinută de 
cei din neamul xianbei era foarte mare. Din punct de vedere 
etnic, grandioasa dinastie Sui era alcătuită din xianbei și din 
chinezi. În vremea împăratului Wen al dinastiei Sui, caracterul 
oamenilor din Câmpia Centrală era puternic și robust, cultura 
înflorea, fiind în vremea unei combinaţii bine proportionate de 
sânge de lup și de oaie. 

Așadar, dinastia Sui a fost și ea una a progresului îndrăzneț, 
o dinastie creatoare, o dinastie cu realizări deosebite, o 


39 581-618 d.Hr. 


dinastie extraordinară. În vremea ei, a fost implementată 
politica egalizării pământurilor, a construirii canalelor, a 
sistemului de examinare imperială, s-au înregistrat victorii 
asupra oștilor cavaleriei de turkmeni, care număra patru sute 
de mii de călăreţi, și a fost cucerit sudul 

Chinei, punându-se astfel capăt războaielor ce au divizat 
China preţ de o jumătate de secol, realizându-se un singur 
imperiu, mare și puternic. 

Trebuie să ne referim și la părerea că distrugerile suferite de 
nordul Chinei din cauza îndelungatelor invazii barbare au lăsat- 
o în urmă faţă de sud, care nu a avut de-a face cu invaziile. În 
fapt, lucrurile stau exact pe dos, căci dinastiile sudice, în care 
guvernarea era asumată exclusiv de chinezi - Song, Qi, Liang și 
Chen —au decăzut una după cealaltă, cufundându-se în beznă, 
în slăbiciune și neputinţă, epoca acestora fiind marcată de 
necontenite lupte interne. 

De atunci, a mai apărut o regulă în China străveche: oricât 
de grave ar fi fost distrugerile suferite din pricina războaielor, 
nordul Chinei, care s-a confruntat cu „transfuzii” și „altoiri” din 
partea nomazilor, ar fi putut aduce în ruină dinastiile sudice 
guvernate de chinezi. Până și ultimul stat din sud al acestora ar 
fi putut, fără excepţie, să fie distrus cu mare ușurință de statele 
din nord. Aplicabilitatea acestei reguli poate ajunge până la 
dinastia Qin. Qin a învins statul Chul, Wei a învins Shu, Jin, pe 
cei din Wu“%!, Sui, pe Liang și Chen”, Song, pe Shu de mai 
târziu, Tang de Sud și Wuyue“, Yuan, pe Song de Sud, până la 
Qing, care i-a nimicit pe cei din Ming de Sud, în revolta celor 
„Trei feude” precum și în cea a Taipingilort5. Această regulă 
dovedește că firea nomazilor este mai puternică decât cea a 
agricultorilor, caracterul unui popor fiind un element 
definitoriu, care așază o nație pe un loc oarecare în rândul 
tuturor națţiilor. Regatele din sudul Chinei, populate numai de 
chinezi și lipsite de spiritul aprig al împăraţilor Yan și Huang, 
nu au fost în stare nici măcar să se atingă de vigoarea 


40 Secolul al Ill-lea î.Hr. 

41 Secolul al Ill-lea d.Hr. 

42 Secolul al VI-lea. 

43 Secolul al X-lea. 

44 Secolul al XIII-lea. 

45 Secolele al XVII-lea și al XIX-lea. 


nomazilor, astfel că au rămas fără coloană vertebrală și, cu 
toate că aveau parte de o cultură și o economie avansate, nu au 
fost în stare să-și apere teritoriile și să dobândească 
independenţa. 

Chenzhen privi spre versantul pe care se afla vizuina lupului, 
își mai trase puţin sufletul și spuse: 

— Dinastia Sui nu a avut parte însă decât de o viaţă scurtă, 
dar principalele problemele apar atunci când proporţia de 
sânge de lup și de oaie se dezechilibrează, căci clanul 
conducător al dinastiei Sui avea un caracter puternic, de lup, 
care prevala asupra celui de oaie. Împăratul Yang, ultimul al 
dinastiei Sui, avea sânge amestecat, de chinez cu xianbei, după 
documente mama lui fiind împărăteasa Dugu, o femeie aprigă 
de neam xianbei, de care se temea până și împăratul Wen. A 
fost un neam care a avut, incluzând-o și pe ea, trei împărătese 
și o împărăteasă-mamă. Sora ei mai mare era soţia împăratului 
Zhou Ming din Zhou de Nord, iar fiica ei cea mare a fost soţia 
împăratului Zhou Xuan, în vreme ce verișoara ei avea să fie 
mama împăratului Gaozu, născut Liyuan, din Tang. 
Personalitatea neamului ei, xianbei, o făcea să fie extraordinar 
de puternică, de bravă și de fermă, având o mare influenţă 
asupra dinastiilor Zhou de Nord, Sui și Tang. Cât a fost ea la 
palat, împăratului nu i-au fost trimise concubine, căci ar fi fost 
în stare să o ucidă pe aceea asupra căreia împăratul Wen și-ar 
fi coborât privirile. Această împărăteasă din neamul xianbei, 
aprigă și plină de năvălnicia lupului, s-a bucurat de o mare 
autoritate în afacerile politice ale dinastiei. Ea și împăratul Wen 
erau numiţi „cei doi înţelepţi”. Mai târziu, împărăteasa Dugu 
avea să pună la cale un complot pentru a înmâna puterea celui 
mai mic fiu în locul celui mai mare: l-a detronat pe prinţul Yang 
Yong, înscăunându-l pe fiul mai mic, Yang Guang, pe care îl 
iubea mai mult. Mai târziu, ea avea să devină modelul pe care l- 
a urmat împărăteasa Wu Zetian. Așadar, împăratul Yang Guang 
din Sui a fost ca un „lup” ce a crescut cu „lapte de lupoaică”. El 
a moștenit genele unui caracter de lup, devenind un despot 
cum rar s-a mai pomenit în istoria Chinei, belicos și agresiv, 
crud și corupt, impunând taxe enorme, aducând poporul la sapă 
de lemn. Împăratul Yang din Sui a atacat de trei ori regatul 
străvechi Goguryeo din Coreea, ducând în luptă milioane de 
oșteni, și de tot atâtea ori a fost înfrânt, suferind pierderi 


dezastruoase, secătuind de vlagă întregul regat, ajungându-se 
astfel la nenumărate rebeliuni. În cel de-al treizeci și șaptelea 
an, istoria marii dinastii Sui și-a aflat sfârșitul, asemănându-se 
prin aceasta cu dinastia Qin. In 618, nobilul Li Yuan, de neam 
chinez, dar cu sânge amestecat, a fondat dinastia Tang. 
Dinastia Tang este un motiv de mare mândrie pentru chinezi, 
de fapt, tot o dinastie formată din sânge chinez amestecat cu 
sânge de xianbei, cristalizarea combinației sălbăticiei de lup a 
neamurilor din stepe cu spiritul civilizaţiei chineze aducând 
China pe culmi. Procedând întocmai ca suveranii Han, care au 
preluat de la dinastia Qin modele de guvernare, și dinastia 
Tang a preluat o serie de elemente politice de la dinastia Sui. 
Astfel, în dinastia Tang, clanul Li a continuat sistemul dinastiei 
Sui, și e vorba mai ales de puterea pe care au exercitat-o femei 
aprige, de neam xianbei. Privind din perspectiva personalităţii 
și a descendenţei, împărații din familia Li, precum și cei care 
au fondat dinastia Tang, erau toţi chinezi cu sânge amestecat 
cu cel de neam străin, iar prin descendență matriliniară aveau 
și puţin sânge de xianbei. Mama primului împărat al dinastiei 
Tang, Li Yuan, precum și împărăteasa și nora pe care acesta și 
le-a ales erau de neam xianbei. Bunica din partea tatălui a lui Li 
Shimin, al doilea împărat Tang, ca și mama și soţia lui, tot de 
neam xianbei era, iar străbunica din partea tatălui lui Li Zhi, al 
treilea împărat, precum și bunica și mama erau xianbei. Mama 
lui Li Yuan era verișoară cu vestita împărăteasă Dugu. Astfel, 
din continua încrucișare a diverselor generaţii, s-au asigurat 
continuitatea și influenţa caracterului de lup, ajungându-se ca 
proporţia de sânge chinez din clanul Li să scadă la numai un 
sfert, iar din punctul de vedere al caracterului să apară o 
combinaţie extrem de neobișnuită. Li Shimin, al doilea împărat 
Tang, este un caz deosebit: tenacitatea, curajul, brutalitatea lui 
îl situează deasupra tuturor celorlalţi împărați din istoria 
Chinei. Prințul Cheng Qian, care era tot descendent al casei 
imperiale Li, fiul lui Li Shimin, ajunse până acolo încât imita în 
detaliu practicile barbarilor nechinezi, adică se îmbrăca 
precum aceia, mânca hrană de-a lor, îi plăceau steagurile de 
război cu cap de lup ale turkmenilor și visa să se întoarcă în 
stepă. Mai apoi și-a pierdut poziția de moștenitor al tronului. 
Deci, chiar și acest exemplu extrem ne demonstrează cât de 
profundă a fost înrâurirea legăturilor de sânge cu neamurile 


din stepă din sânul clanului imperial. 

Dar să-ţi dau și câteva exemple menţionate în îndrumar 
folositor în guvernare: o dată, Li Shimin și Li Yuan s-au dus la 
bătălie, iar când trupele lui Li Yuan au fost respinse, Li Shimin 
a luat el însuși comanda oștii și s-a aruncat în luptă, năvălind 
din spatele liniilor inamice, în fruntea oștenilor săi, cu câte-o 
sabie în fiecare mână, spintecând el însuși zeci de dușmani, 
până ce săbiile s-au crăpat. Şi când ambele mâneci i s-au 
umplut de sângele vrăjmașilor, el le-a golit și a continuat să-i 
măcelărească până ce i-a înfrânt definitiv, schimbând astfel 
soarta dintru început a bătăliei. Altădată, când s-a dus să se 
bată cu Dou Jiandel, Li Shimin nu l-a avut de partea lui decât 
pe marele general Yuchi Jingde cu câţiva oșteni, care au 
încercat să-i atragă pe dușmani într-o ambuscadă, așa încât cei 
cinci sau șase mii de călăreţi ai lui Dou Jiande să se ia după ei 
ca să-i ucidă. Li Shimin, care se pricepea foarte bine la călărie, 
a ucis cu mâna lui un comandant al inamicilor și câţiva oșteni, 
fără pic de teamă. Yuchi a ucis și el câţiva, și astfel au reușit să- 
i sperie pe urmăritori atât de rău, încât n-au mai avut curaj să-i 
atace. Și mai sunt astfel de exemple, cum ar fi lovitura de palat 
de la poarta Xuanwu*’ când, în interesul marii dinastii Tang, Li 
Shimin a anticipat mișcările adversarilor și și-a omorât ambii 
frați care voiau să-l ucidă, adică Jiancheng și Yuanji. Li Shimin 
l-a ucis el însuși pe fratele mai mare, Jiancheng, fără să-i 
tremure mâna, înșfăcând, ca un lup brav și nemilos, titlul 
imperial. 

Li Shimin era tare aprig și iscusit în luptă. A dat dovadă de 
un curaj și de o înţelepciune extraordinare. Până și turkmenii 
din vremea lui, care aveau steaguri de luptă cu capete de lup, 
făcute din aur, îl priveau cu respect și se înclinau înaintea lui, 
cu hanul lor cu tot. Acest al doilea împărat era numit de 
neamurile din stepe „hanul cerului”, adică „hanul lui Tengri”. 
Mai apoi, ca să și-i apropie pe turkmeni, dinastii Tang s-au 
folosit de acest caracter puternic, de lup, al celor din clanul Li, 
dar și de dregătorii și marii generali vestiți și înţelepţi de neam 
dintre popoarele stepei, de care curtea imperială era plină. 
Printre aceştia era și Changsun Wuji, care, conform 
însemnărilor din „Biografia lui Changsun Wuji” din Vechea 


46 Conducător al ţăranilor răsculați care, la sfârșitul dinastiei Sui, 
și-a luat titlul de „Prinţ Xia“. 


carte despre Tang, a fost eminenţa cenușie fără scrupule care a 
pus la cale lovitura de palat de la poarta Xuanwu. Căci el l-a 
îndemnat întruna pe Li Shimin, întocmai ca un lup înfiorător, să 
ia inițiativa atacului, și el i-a mai luat pe Yuchi Jingde și pe alţi 
nobili și marchizi și au luptat alături de Li Shimin, omorându-i 
pe Jiancheng și Yuanji. Changsun Wuji a fost mâna dreaptă a lui 
Li Shimin, păstrându-și funcţia de prim-ministru vreme de 
treizeci de ani. Changsun Wuji era de neam xianbei, bunicul lui 
fiind din familia imperială xianbei a dinastiei Wei de Nord. Alţi 
membri ai familiei lui aveau mari dregătorii la curtea dinastiilor 
Wei de Nord și de Apus și Zhou de Nord, care au înscăunat 
împărați și au răsturnat duci, tatăl lui fiind general în garda 
imperială de la curtea dinastiei Sui. Changsun Wuji era și 
fratele mai mare al împărătesei Changsun, soţia lui Taizong - 
așadar, bunica, mama și soţia lui Taizong, ba chiar și prim- 
ministrul erau cu toţii de neam xianbei, deci, uită-te și tu cât de 
mare era proporţia de sânge de xianbei din marea dinastie 
Tang. 

1 626-649 - perioadă de pace, stabilitate și prosperitate. 

Ajungând să numere șaptezeci de mii de oameni, care au 
băgat spaima în acele ţinuturi și au avut un rol însemnat în 
cucerirea Chang'anului de către Li Yuan. În Noua carte despre 
Tang scrie: „Prinţesa (adică prințesa Pingyang - n.a.) a adunat 
oaste cu care a dat piept cu Qin la nord de râul Wei... fiind 
cunoscută ca armata femeilor.” „Trecătoarea fetelor” din 
Shanxi a căpătat renume tocmai datorită trupelor de fete pe 
care le-a comandat prinţesa Pingyang și care-și aveau tabăra în 
acel loc. Mama prinţesei Pingyang era soţia de neam xianbei a 
împăratului Li Yuan, din familia Dou. Era și sora bună a lui Li 
Shimin, având aceeași fire cu el și înfruntând, ca și el, multe 
greutăţi. Această „armată a fetelor” a avut o influenţă 
covârșitoare asupra femeilor de-a lungul istoriei Chinei, spiritul 
la care face trimitere această armată fiind cel al libertăţii și al 
deschiderii, spiritul ferm și tenace, de lup, al nomazilor din 
stepă. 

În plus, singura împărăteasă cu puteri depline din istoria 
Chinei, Wu Zetian, s-a născut tot în dinastia Tang, și anume în 
Shanxi, unde spiritul neamurilor nomade era foarte adânc 
înrădăcinat și unde exista portul „călăreţilor barbari”. Shanxi 
era, de altfel, unul dintre locurile din care proveneau cei din 


neamul xianbei, căci prima capitală a dinastiei Wei de Nord, a 
neamului xianbei, a fost stabilită chiar aici, la Pingeheng, în 
Shanxi. Tatăl lui Wu Zetian se alăturase lui Li Yuan în lupta 
împotriva celor din Sui și, ulterior, i-a fost conferit titlul de 
duce al statului Ying. Așadar, Wu Zetian poate fi privită ca o 
lupoaică tânără, fiică de general. Mai apoi, sub influenţa 
spiritului de nomad prezent în clanul imperial Li, Wu Zetian a 
devenit un exemplu proeminent de politician cu personalitate 
aprigă, de lup. Dacă vorbim despre firea ei, era curajoasă și 
puternică, extraordinar de inteligentă, îndrăzneață și hotărâtă, 
și nu ezita să-și exercite puterea cu o mână de fier, vărsând și 
sânge la nevoie. Politic vorbind, Wu Zetian i-a supus pe barbarii 
din nord, a întărit sistemul examenelor imperiale, a susținut 
meritocraţia, a promovat agricultura și sericicultura, a mărit 
populaţia. Ea a dus mai departe, preţ de jumătate de secol, era 
Zhenguani inițiată de cel de-al doilea împărat Tang. 

Măreţia dinastiei Tang venea din măreţia neamului, și mai 
ales din măreţia femeilor acestui neam. Cele trei femei care au 
contribuit la întemeierea dinastiei Tang nu s-au remarcat doar 
prin faptul că au născut generaţii de mari împărați. Primul 
„detașament de femei” și unica împărăteasă cu puteri depline 
din istoria Chinei - toate s-au născut în dinastia Tang. Păi 
tocmai noi, care am venit până aici, în stepe, să nu știm lucrul 
ăsta? Neamurile din stepă sunt primele care au respectat 
femeile, iar poziţia femeilor în societate era destul de înaltă, 
majoritatea lor fiind îndrăzneţe și neînfricate - nu puţine 
semănau cu Kasmai, care a avut curajul să se lupte cu lupii cu 
mâinile goale. Descendenţa din neamul xianbei a celor din 
dinastia Tang a determinat și realizările extraordinare ale 
femeilor. După cum se arată în „Biografia prinţesei Zhu” din 
Noua carte despre Tang, atunci când Li Yuan a condus ostile 
spre Taiyuan împotriva dinastiei Sui, Pingyang, fiica lui Li 
Yuan, primul împărat al dinastiei Tang, a ajuns ea însăși mai 
înainte în câmpia din vechiul Shaanxi și a adunat o armată de 
răsculați, cu care i-a înfrânt de nenumărate ori pe cei din Sui, 
oastea ei de voluntari 

Deodată, Chenzhen se opri și îl întrebă pe Yangke: 

— Te-ai uitat vreodată cu luare-aminte la portretul lui Wu 
Zetian sau nu? 

Puțin încurcat, Yangke dădu din cap și spuse: 


— Nu, ce anume ai mai descoperit? 

Chenzhen spuse: 

— Eu i-am văzut portretul - era foarte plinuţă, de parc-ar fi 
fost un simbol al fertilităţii. În grotele Longmen de la Luoyang 
se află statuia aceea vestită a lui Buddha Lushenal, care a fost 
sculptată din ordinul lui Wu Zetian. Acea statuie este de o 
frumuseţe neobișnuită, demnă și rezervată, dar măreaţă, cu 
fața plină și liniile gâtului și ale umerilor de o deosebită 
rotunjime. Din câte se spune, artiștii și sculptorii s-au folosit de 
portretul lui Wu Zetian pentru a o realiza. Toţi chinezii știu că, 
în ceea ce privește idealul de frumuseţe, în timpul dinastiei 
Tang acesta era reprezentat de femeile pline, majoritatea 
soțiilor și concubinelor alese de împărații din clanul Li al 
dinastiei Tang fiind grase. Taizong din Tang a ales-o pe Wu 
Zetian drept concubină, iar fiul lui, Li Zhi, s-a îndrăgostit de ea 
pentru ca, în final, s-o ia de soţie. Mai apoi, împăratul Tang Li 
Longji și-a ales-o și el pe Yang Yuhuan“ drept concubină 
principală, aceasta fiind tot o femeie plinuţă. Cele câteva 
generaţii de împărați ai dinastiei Tang au agreat femeile grase, 
ceea ce se opunea idealului de frumuseţe al monarhilor chinezi. 
Împăraţilor chinezi le plăceau femeile zvelte, cum era și vorba: 
„împăratului Chu îi plăceau femeile cu mijlocul subţire, de 
aceea la curtea lui toate femeile erau înfometate.” Concubina 
Zhao Leiyan“, de care s-a îndrăgostit împăratul Cheng din 
dinastia Han, era genul de femeie „atât de subţirică, încât 
puteai cu ușurință să o ţii în palmă”. Mai târziu a și devenit 
soţia împăratului Cheng. 

Cum de a fost posibil ca aceste două dinastii, Han și Tang, 
considerate în istoria Chinei două dinastii măreţe, să aibă 
idealuri de frumuseţe radical opuse - unele grase, altele slabe? 
Motivul poate fi tocmai acela că neamul celor care au întemeiat 
dinastia Tang este diferit de neamul chinezilor huaxia. Cei din 
Tang le considerau frumoase pe femeile grase, lucru ce reflectă 
proveniența de neam xianbei a împăraţilor din clanul Li. În 
trecut, n-am putut pricepe deloc de ce, dinastiile chineze aveau 
femeia subţire drept standard de frumuseţe, pentru ca deodată, 
în dinastia Tang, să apară standardul femeii grase. Abia după 
ce am văzut că împărații Tang aveau legături de sânge cu 


47 Buddha „al clarităţii pătrunzătoare". 
48 în limba chineză, feiyan înseamnă rândunică în zbor. 


neamul xianbei m-am mai dumirit. Apoi, făcând asocieri cu ceea 
ce am trăit noi în stepă, am înţeles deplin. La început, când de- 
abia ajunseserăm în stepă, am observat că mongolilor le 
plăceau femeile corpolente, ca spre exemplu fata aceea 
Jendjike, din brigada noastră, poreclită „mica lămpiţă”, care 
era grasă de-a binelea, chiar mai grasă decât Yang Guifeil. li 
dădeau târcoale o grămadă de stăvari, nemaiștiind ce să facă 
să-i intre în graţii. Marea majoritate a femeilor pe care păstorii 
din Elun le consideră frumoase sunt plinuţe. Or, neamul xianbei 
și neamul mongolilor sunt două neamuri de nomazi din stepă cu 
puternice afinități. Xianbeii au în mod clar drept repere tocmai 
totemul lupului și frumuseţile plinuţe, pe care le-au transmis și 
mongolilor. Adevărul este că păstorii s-au îndeletnicit din cele 
mai vechi timpuri până azi cu îngrășatul animalelor, iar la ei 
„frumos” înseamnă „oaie mare” - așa se explică și preferința 
pentru femeile plinute. 

Yangke dădu din cap, apoi spuse: 

— Așa e... dar te-ai cam îndepărtat de subiect. 

Chenzhen zise: 

— Ba nu m-am îndepărtat deloc. Idealul de frumuseţe din 
dinastia Tang arată izvorul forţei și măreției acesteia, pornind 
tocmai de la idealul de frumuseţe prezent în conștiința 
naţională. Chinezii au evitat întotdeauna să recunoască faptul 
că dinastia Tang avea spirit de nomad și legături de sânge cu 
neamurile din stepă, căci nu le convine să pună cea mai mare 
parte a realizărilor celei mai mari dinastii din istoria Chinei pe 
seama neamurilor din stepă. 

Dar să-mi continui expunerea. Li Shimin era deosebit de alți 
oameni prin aceea că acorda o mare importanţă culturii, 
adoptând politica lui Wei Zheng2 de „renunțare la sabie în 
favoarea  pensulei”. El a susţinut sistemul examenelor 
imperiale, a considerat importante 

1 Concubina favorită a împăratului Xuanzong din Tang. 

2 Dregător-model, admirat pentru înțelepciunea și 
integritatea sale (581-643). 

Sfaturile primite de la miniștri, a făcut eforturi de 
culturalizare a populaţiei, a îmbunătăţit guvernarea, a ușurat 
dările supușilor, a încurajat economia. El a fost iniţiatorul 
epocii de pace, stabilitate și prosperitate numite în istoriografia 
chineză „Zhenguan”, teritoriile de sub stăpânirea dinastiei 


Tang ajungând, în același timp, la o amploare nemaiîntâlnită 
până la acea dată. 

Dar ceea ce vreau neapărat să mentionez este că Li Shimin 
este primul împărat chinez care a aplicat politica „egalităţii 
între chinezi și barbari”. El spunea: „Dintotdeauna, eu i-am 
iubit la fel pe chinezi și pe cei din neamurile jianyi sau di; 
atunci și ele trebuie să ne trateze ca pe părinţii lor.” Iar faptul 
că Taizong din Tang a susţinut egalitatea între chinezi și 
barbari se baza tocmai pe amestecul de sânge chinez cu cel de 
neam străin, pe fundalul unui echilibru între sângele de lup și 
cel de oaie. Confucianismul tradițional dinainte și de după 
acest moment s-a străduit din răsputeri să promoveze 
„respectul pentru chinezi, dar disprețul pentru străini”, 
ignorând pur și simplu valoarea imensă a spiritului nomad și a 
caracterului oamenilor din stepe, precum și contribuţiile 
salvatoare la civilizaţia și cultura chinezilor, făcând din 
personalitatea lupului principalul obiectiv ce trebuia atacat 
vehement. Numai Li Shimin, care avea sânge de nomad, a putut 
să vadă în profunzime care sunt dezavantajele și avantajele 
caracterului chinezilor și al neamurilor din stepe, drept care a 
și aplicat cu sinceritate politica egalităţii între chinezi și străini. 
Motivul pentru care dinastia Tang a putut să ajungă pe culmile 
glorioase ale civilizaţiei chineze vechi este combinarea 
personalităţii aprige și deschizătoare de drumuri a neamurilor 
din stepă cu chintesența gândirii confucianiște a neamului 
agricultorilor. Singurul lucru pentru care trebuie să ne pară 
rău este faptul că pământurile chinezilor sunt mult prea vaste 
și încremenite, astfel că politica dusă de Li Shimin, a egalităţii 
între chinezi și nechinezi, care dovedea o gândire strălucită, a 
fost foarte repede călcată în picioare de chinezii agricultori, 
mult prea numeroși și înguști la minte, dar și de preceptele 
confucianiste ortodoxe. După aceea, sângele proaspăt care i-a 
tinut în viaţă pe chinezi tot de nomazii din stepe a fost adus, 
prin forţa armelor și-a bătăliilor. Însă având în vedere că 
maladia agricultorilor manifesta tendințe de  agravare, 
indiferent cât sânge proaspăt s-a adus, tot nu s-a mai putut 
ajunge la forța și la tăria de personalitate din vremea 
înfloritoare a dinastiilor Han și Tang. „Leul adormit din 
Răsărit” a intrat într-o hibernare prelungită imediat după 
dinastia Tang, iar întinsele ogoare ale chinezilor au fost pentru 


el un pat moale și cald, în vreme ce gândirea confucianistă i-a 
fost ca un cântec de leagăn și ca un somnifer, nemailăsându-l 
vreodată să se trezească. 

Incepând cu răscoalele conduse de An Lushan și Shi Simingl 
și până la perioada celor „Cinci dinastii și zece regate”1%9, 
adică într-un răstimp de două sute de ani, în care poporul 
chinez a dat dovadă necontenit de slăbiciunea specifică oii, 
China a fost în mod repetat cuprinsă de frământări. De atunci, 
neamul de agricultori chinezi a urmat o pantă descendentă. 
Deși a mai întâlnit în drumul său și câteva momente de vârf, se 
poate spune că acea coborâre nu era ireversibilă. Civilizaţia și 
supraviețuirea chinezilor au început să depindă tot mai mult de 
popoarele din stepe. 

Deși slăbiciunea neamului de agricultori chinezi era tot mai 
acută, rămășițele din sângele strămoșilor Yan Di și Huang Di, 
precum și transfuziile ce veneau necontenit dinspre nomazi, au 
reușit să mai dea chinezilor un strop de vlagă. Revoltele 
țărănești din istoria Chinei au fost mișcări de rezistență 
conduse de bărbaţi puternici, cu personalitate de lup. Însă 
aceste revolte nu erau decât un instrument pentru schimbarea 
unei dinastii, astfel încât, după ce izbândeau, nu puteau să 
adauge următoarei dinastii ceva nou. Marea revoltă ţărănească 
condusă de Huang Chao"! la sfârșitul dinastiei Tang a constituit 
o mișcare de renaștere naţională pentru chinezi, dar nu a avut 
succes. Dacă le studiezi cauzele, îţi dai seama că revoltele 
țărănești sunt un subprodus al agriculturii, pe care dinastiile de 
agricultori, cu slăbiciunea lor de caracter, le pot, eventual, 
restrânge, dar nu și împiedica - numai câteva sunt acelea care 
au putut fi evitate de la bun început. 

Revolta condusă de Huang Chao a atacat armatele imperiale 
cu o forţă irezistibilă, și, cu toate acestea, el nu a făcut decât să 
distrugă orbește, fără discernământ cetatea aceea măreaţă și 
puternică a Chang'anului. Revolta a fost însă reprimată de 
cavaleria cea necunoscută a turkmenilor shatuo din apus, de 
care guvernanţii Tang se foloseau la nevoie. Aceasta pentru că 
cei care primesc sânge nu pot fi niciodată mai puternici decât 
cei de la care primesc sânge. De la dinastiile Han și Tang 


49 756 și 763. 
50 902-979. 
51 875-884. 


încoace, de câte ori chinezii s-au luptat cu călăreţii nomazi, 
indiferent că era vorba de armata imperială sau de armate 
populare țărănești, au avut de suferit înfrângere după 
înfrângere, și numai rareori au izbândit. 

O dată cu perioada celor „Cinci dinastii și zece regate”, 
nordul Chinei a intrat din nou într-o perioadă tulbure, în care 
personalitatea lupului a fost mult mai puternică decât a oii. In 
nordul Chinei, din cele cinci dinastii - Liang, Tang, Jin, Han și 
Zhou -, Tang, Jin și Han târzii au fost guvernate de cei din 
neamul shatuo al turkmenilor din apus. Regatul Liao, cu care 
acestea coexistau, era un puternic stat al nomazilor, condus de 
descendenţii xianbeilor, kitanii. 

In 960, Zhao Kuangyin, ca un nerecunoscător, a uzurpat fără 
prea mare «fort tronul împăratului Zhou Shizong din statul 
Zhou târziu, pe care acesta îl fondase în Câmpia Centrală, și a 
pus bazele dinastiei Song de Nord. În perioada de început, 
Song de Nord s-a bucurat de transferul de sânge oferit încă din 
vremea celor cinci dinastii de neamurile nomade, așa că a mai 
avut în el puţină vitalitate. Însă primul împărat al dinastiei 
Song n-a mai dat dovadă de îndrăzneala împăraţilor Wu din 
Han sau Taizong din Tang, care fuseseră niște „lupi civilizaţi”. 
Ambele expediţii trimise în nord de împăratul din Song au fost 
decimate de kitanii din statul Liao. Cu toate acestea, el a reușit 
să instaureze ordinea în statele chinezilor din sud, lucru pe 
care l-a făcut cu mare ușurință. 

După dinastia Tang, centrul de greutate al economiei chineze 
s-a deplasat din nord către sud. În perioada celor cinci dinastii, 
la sfârșitul dinastiei Tang, economia din nord s-a confruntat cu 
un mare dezastru, astfel încât diferenţele dintre nord și sud s- 
au acutizat. 

Dar forța economică a statelor chineze din sud nu putea 
compensa slăbiciunea de caracter a poporului. Împărații de- 
acolo se moleșiseră de tot din cauza vieţii trăite în huzur, în lux, 
delectându-se cu peisajele minunate ale lacurilor din sudul 
fluviului Yangze. De aceea, pentru dinastii din nord, care 
primiseră vigoare de lup, a fost floare la ureche să-i învingă sau 
să-i subjuge pe cei din sud. Ultimul împărat din clanul Li, 
Wuyue, și alţi suverani au fost pe rând răsturnaţi și forțați să 
abdice. Şi nimic nu a mai rămas din acea vigoare 
nemaipomenită,  herculeană a chinezilor din Perioada 


Primăverii și Toamnei, a dinastiei Han sau Tang, când „trei mii 
de coifuri nimiceau statul Wu” și când „trei familii din Chu îi 
puteau dobori pe cei din Qin”. Traiul îndelungat în mediul 
agriculturii și gândirea confucianistă au reușit, până la urmă, 
să-i slăbească, prin educaţie, pe chinezii din sud, care nu 
avuseseră parte de transfuziile nomazilor din nord. 

Chenzhen își continuă expunerea: 

— Perioada dinastiei Song a reprezentat un moment de 
cotitură în transformarea personalităţii poporului chinez. În 
afară de acumulările de elemente nefaste din toată istoria, 
transformările pe care dinastia Song le-a adus în personalitatea 
chinezilor au două roluri esenţiale și deosebite. 

Mai întâi, în dinastia Song de Nord nu a mai fost cu putinţă 
recâștigarea teritoriilor din stepe, așa cum se întâmplase în 
vremea dinastiei Tang. „Măreaţa dinastie Song” în sus, 
„măreaţa dinastie Song” în jos - dar iată că nu a reușit să-și 
supună nici măcar jumătate din teritoriul pe care l-au stăpânit 
dinastiile Han sau Tang. In partea de nord avea nordul Chinei 
de azi și o bună bucată din regatul Liao al kitanilor, care se află 
în prelungirea Mongoliei. La apus, stăpânea peste vestul 
teritoriilor neamului dangxiang” din statul Xia de Apus și peste 
cel al etniei giang și al tibetanilor. In partea de sud-vest era 
statul Dali al etniei bai. Această situaţie a avut o serie de 
consecinţe grave. La început, de la împărații Yan și Huang până 
la dinastiile Han și Tang, chinezii s-au folosit mereu de pășunile 
din stepele nordice și nord-vestice, care aveau rolul de a-i căli. 
Așa se face că mari generali și împărați remarcabili din istoria 
Chinei s-au format în stepele nemărginite. O vorbă veche spune 
așa: „în vest se educă generali, în est se formează dregători” 
sau „Vitejii și strategii vin din ţinuturile friguroase, unde viaţa 
este aspră, dar deprind războiul.” Și în Istoria Song - Biografia 
lui Li Gang se spune: „Căpeteniile viteze care au condus 
răscoale veneau din nord-vest, și era de ajuns să pătrundă în 
centru pentru ca sud-estul să le și cadă la picioare.” în epocile 
Han și Tang, împărații capabili de viziuni largi și de acţiuni 
îndrăzneţe au ţinut să guverneze nord-vestul cu o mână de fier 
și să ţină bine în frâu stepele de-acolo, fără să le scape, tocmai 
pentru că știau că aceste stepe ascundeau rădăcina civilizaţiei 
chineze și că spiritul și personalitatea nomazilor erau cele care 


52 O ramură a etniei qiang. 


susțineau coloana vertebrală a Chinei. Baza economiei din 
teritoriile parte ogoare, parte pășuni ale dinastiilor Han și Tang 
a stat în echilibrul dintre proporţia de sânge de lup și cea de 
sânge de oaie. În schimb, faptul că dinastia Song, cea atât de 
slabă și de neputincioasă, nu a fost în stare să cucerească din 
nou pășunile din stepele nord-vestice, vitale, a influenţat în 
mod fatal transformările prin care chinezii aveau să treacă. 

În al doilea rând, este vorba despre școala neoconfucianistă, 
la mare preţ în timpul dinastiei Song. Deoarece în acea 
perioadă nu mai rămăseseră decât zonele agricole ale 
chinezilor puri, marele arbore confucianist a fost hrănit din ce 
în ce mai mult de chinezii agricultori, dezvoltându-se într-o 
manieră care mergea către extreme și ajungând până acolo 
încât neoconfucianismul să aducă într-o stare de profundă 
slăbiciune ideile transmise confucianismului inițial de către 
păstori, spiritul puternic și sănătos, înscris mereu într-o 
mișcare ascendentă. În schimb, a adus un spirit nou, care le-a 
răpit oamenilor bărbăţia și le-a inhibat vigoarea. Cea mai fatală 
idee a fost cea a îndemnului la „păstrarea noimei Cerului și 
renunțarea la dorinţele proprii”, cele trei principii călăuzitoare 
și cele cinci virtuţi neschimbătoare concentrându-se în noima 
Cerului, prin care se excludeau dorințele omenești. Această 
învăţătură a fost și cea mai ucigătoare pentru spiritul și 
dorinţele de lup, care au fost exterminate, topite, sufocate. Nu 
a fost nevoie decât de blocarea căii lupului, și imediat a fost 
deschis drumul oilor. Neoconfucianismul i-a adus pe chinezi în 
situaţia de a fi ascultători precum vitele și oile domestice, 
muncind din greu și îndurând oricâte ocări, ridicând 
productivitatea dinastiei Song guvernate de chinezi și ducând 
la producerea celor mai puternice arme de foc din istoria acelei 
vremi, și anume pușca primitivă, aruncătorul de flăcări, 
ghiulelele, tunul și așa mai departe. Însă toate acestea nu 
puteau compensa slăbiciunea și sângele de oaie care-i 
cuprindeau tot mai mult pe chinezi, transformându-se în 
principalul lor defect de caracter. 

După cum ne-o demonstrează istoria, un popor trebuie să 
aibă în vedere reîntinerirea, prosperitatea și dezvoltarea. 
Pentru aceasta, trebuie să-și mărească producţia, dar nu se 
poate concentra exclusiv asupra ei, căci dezvoltarea producției 
nu este decât baza revigorării naţiunii, bază care, la rândul ei, 


ar trebui să se situeze pe o alta. Cultivarea unui caracter 
puternic și progresist trebuie să meargă mână-n mână cu 
dezvoltarea producţiei - acestea sunt cele două aripi care ajută 
un popor să se înalțe. 

Din punctul de vedere al personalităţii, din cauza populaţiei 
care se compunea în dinastia Song numai și numai din 
agricultori chinezi, acel „lup civilizat” din vremea dinastiilor 
Han sau Tang a ajuns, în final, să se înmoaie și să devină slab 
ca o „oaie civilizată”. 

Cu toate acestea, dinastia Song de Nord s-a bucurat de o 
sută șaizeci de ani de stabilitate și de prosperitate. Aceasta nu 
s-a datorat însă puterii sale, ci mai degrabă faptului că înșiși 
vrăjmașii săi redutabili, kitanii din statul Liao, se confruntau cu 
mari transformări în planul personalităţii. Cu aproape douăzeci 
de ani înainte de întemeierea dinastiei Song, statul Liao 
stăpânea zonele agricole locuite de chinezi din cele șaisprezece 
prefecturi din Youyun, în nordul Chinei. După aceea, 
agricultura s-a dezvoltat foarte mult, prinzând a se extinde 
către zonele cu cernoziom din nord-est. După câteva decenii de 
cultivare a pământului, agricultura a devenit o activitate 
preponderentă în statul Liao, iar marea masă de păstori s-a 
transformat treptat în agricultori. Astfel, o ţară locuită iniţial în 
exclusivitate de păstori a ajuns un stat parțial agrar, parțial 
pastoral, dar în care activitatea preponderentă era agricultura. 
Astfel, agricultura a ajuns să înmoaie legile de fier ale acelui 
neam, având un rol extrem de important pentru statul Liao al 
kitanilor, căci și personalitatea lor, odinioară de lup, a început 
să slăbească. Pe timpul împărătesei-mamă Xiao, Liao și Song au 
semnat tratatul de alianţă de la Shanyuan, care era un tratat de 
pace umilitor. Song trebuia să-i plătească marelui stat Liao 
sume importante ca tribut, împăratul Zhenzong* din Song 
numind-o pe împărăteasa-mamă Xiao „mătușă”. Cu toate 
acestea, lunga perioadă de războaie se încheia, cele două state 
au trăit în „pace și prietenie”, dormind pe o ureche, bucurându- 
se de o prosperitate dată de o agricultură înfloritoare, dar 
însoţită de o continuă slăbire a caracterului. 

Dar în vreme ce oaia își dorește liniște, lupul n-are stare - 
această lege a împărțit lumea în două. Chiar în vremea în care 
agricultura statului Liao era cum nu se poate mai înfloritoare, 


53 Ultima din istoria dinastică a Chinei (1644-1911). 


în valea râurilor Songhua și Heilong răsărea deodată neamul 
nomad jiirchen. Pentru a scăpa de asuprirea cruntă a statului 
Liao, Wanyan Aguda, căpetenia jiirchenilor, i-a condus pe 
călăreţi ca pe o haită teribilă de lupi într-un atac violent asupra 
statului Liao, ocupând în scurt timp cea mai mare parte a 
teritoriului stăpânit de Liao și întemeind dinastia Jin. După 
douăzeci de ani, în vremea celui de-al doilea împărat Jin, statul 
Liao a și fost nimicit. Așadar, nici măcar marele stat Liao, 
alcătuit jumătate din lupi și jumătate din oi, nu a putut ţine 
piept călăreţilor puternici ca niște lupi ai dinastiei Jin, căci „oile 
civilizate” din Liao, care deja se moleșiseră de tot după atâta 
bunăstare, nici nu mai aveau vlagă să se opună. 

Căpetenia oilor civilizate, împăratul Song Huizong, 
dobândise o educaţie atât de înaltă, încât s-a remarcat ca mare 
artist, cu meșteșug în arta pictării florilor și păsărilor, pe care 
le realiza cu mai multă migală decât artiștii broderiei. 
Împăratul din Jin avea gândirea unui lup, așa că imediat și-a 
dat seama de personalitatea de oaie care domina dinastia Song. 
Imediat ce oastea din Jin a nimicit statul Liao, nu a mai stat 
mult pe gânduri, ci a îndreptat degrabă oastea către sud, așa 
încât, speriat, Huizong a abdicat imediat în favoarea fiului său 
Zhao Huan, sau Qinzong. Aceștia au fost doi dintre cei mai 
corupți și mai neputincioşi împărați din istoria Chinei. În anul 
următor, ostile Jin au atacat din nou dinastia Song, moment în 
care slaba armată Song s-a comportat ca oile când văd lupul, 
luând-o la fugă de îndată ce s-a văzut înfrântă. Atunci cetatea 
Kaifeng a rămas la dispoziţia atacatorilor, care au ocupat-o cu 
ușurință, capturându-i pe ambii împărați, Huizong și Qinzong. 
Visteria a fost jefuită, iar cele câteva mii de frumuseți ale 

1 Numit și Zhao Heng, a trăit între anii 968 și 1022. 

Curţii, răpite și duse în stepele din nord, urmând să slujească 
ori să devină concubine. Așadar, dinastia Song, care avea în 
acel moment cea mai numeroasă populaţie din lume, cea mai 
mare capacitate de producţie, cele mai avansate arme de foc și 
cea mai înțeleaptă Artă a războiului, scrisă de Sun Tzu, a fost 
biruită fără ca măcar să se bată, fiind distrusă în doi ani. 
Aparent, dinastiei Song de Nord nu-i lipsea absolut nimic, însă 
lucrul de care ducea lipsă era coloana vertebrală, adică o 
personalitate fermă și puternică. 

„Umilirea de la Jinkang” este cea mai rușinoasă pagină din 


istoria chinezilor, mai rușinoasă chiar decât „tratatul de umilire 
a naţiunii și renunțare la suveranitate” de la sfârșitul dinastiei 
Qingi. Măcar dinastia Qing manciuriană a avut curajul să 
înfrunte puterile străine vreme de câteva decenii și nu a 
abdicat în favoarea acestora. Dacă o naţiune nu-și face din 
întărirea caracterului o chestiune politică de bază, indiferent 
cât de dezvoltată este în plan economic sau cultural, câtă 
populaţie sau oștire are, în cele din urmă are parte de sfârșitul 
dinastiei Song de Nord, căreia i s-au șters până și urmele. 

Bine că măcar în vremea aceea creștinismul și islamul erau 
încă departe; altfel, dacă soldaţii dinastiei Jin ar fi făcut parte 
dintr-o armată cu un înalt nivel de cultură, s-ar fi schimbat și 
scrierea, și limba, și neamul, și credinţa chinezilor. Cei din vest 
fuseseră budiști la început, și după aceea nu au devenit 
musulmani, schimbându-se cu totul? Și aceasta are legătură cu 
neputinţa dinaștilor Song de a stăpâni teritoriile din vest. 

Ca urmare a dezvoltării agriculturii la chinezi, personalitatea 
acestora era de la o zi la alta mai fragilă, și o mare parte din 
teritoriul ţării era pierdut. Chiar și capitala chinezilor s-a retras 
din zonele mai apropiate de pășuni către cele în care nu erau 
decât ogoare, adică din nord-vest către sud-est - cu cât se 
retrăgea, cu atât era mai slabă, și cu cât era mai slabă, cu atât 
se retrăgea mai mult. Chang'anul din vremea dinastiilor Qin, 
Han, Sui și Tang s-a refugiat la Luoyangul lui Han de Răsărit și 
Jin de Apus, ajungând la Kaifengul dinastiei Song de Nord, 
pentru ca mai apoi să coboare la Nanjing, capitala Song de 
Sud, sau chiar la Hangzhou. Hangzhou era un loc de răsfăţ 
pentru chinezi, un loc faimos pentru petrecerile și dansurile 
decadente, dar iată că a ajuns să fie capitală în vremea 
dinastiei Song de Sud. Și dacă un popor nu are decât minte și 
braţe dezvoltate, dar nu și coloană vertebrală puternică, atunci 
se poate spune că acel popor nu este decât o moluscă 
nevertebrată. Slabă și neputincioasă cum era, dinastia Song de 
Sud n-a avut decât să predea ţara și neamul, tronul și sigiliul 
imperial în mâna dinaștilor mongoli, care erau puternici și 
neînfricaţi. Și situaţia aceasta, în care nordul era puternic, iar 
sudul, slab, nu s-a schimbat decât după ce, în istoria recentă, 
China a ajuns în mâinile lupilor civilizaţi din Occident, cu 
economia, știința și filosofia lor. 

Chenzhen scoase un oftat prelung, apoi continuă: 


— Dar eu cred în Tengri și, dacă mă gândesc mai bine, îmi 
dau seama că Tengri are dreptate, căci un neam atât de slab 
pur și simplu nu merită să ocupe un spaţiu atât de vast, 
făcându-l de rușine pe el, părintele ceresc care, cu un act de 
justiție implacabilă, ar fi trebuit să-i revoce acestui popor 
calitatea de membru al ţărilor lumii. Și dreptatea lui Tengri ar 
fi fost incontestabilă, iar ţăranii n-ar fi avut de ce să-i blesteme 
răutatea, pentru că și ei tot după dreptatea Cerului își trudesc 
ţarinile și își culeg recoltele și nici ei nu se îndură să lase 
spicele plăpânde și sărace să crească degeaba în pământul cel 
bun, ci le smulg fără milă, ca să facă loc spicelor puternice și 
de soi bun. lată că totuși Tengri nu l-a eliminat din rândul lumii, 
ci a lăsat ca acest popor să devină faimos pe tot pământul 
tocmai pentru mintea și braţele lui, fiind primul care a cultivat 
plante până atunci sălbatice sau orez, care a produs mătasea, 
ceaiul, porţelanul și lăcuitul, cele patru mari invenţii pe care le- 
a dat întregii lumi și alte tehnici avansate, precum și un volum 
vast de scrieri literare și filosofice. Pintre cele patru mari 
invenţii, ar fi: busola, care i-a ajutat pe occidentali să devină 
mari navigatori, să fie lupi de mare care știu în mijlocul 
oceanului încotro este apusul, să găsească noi continente și să 
pună mâna pe bunurile ce au stat la baza dezvoltării 
capitalismului; apoi mai sunt fabricarea hârtiei, praful de pușcă 
și arta tipăritului, care i-au ajutat pe apuseni să distrugă 
cetățile medievale, cu feudalismul lor ignorant. Așadar, neamul 
chinezilor a avut contribuţii majore la civilizaţia întregii lumi, 
iar cum cerul albastru are ochi să vadă, Tengri l-a trimis pe fiul 
său cel mare - neamul nomad al stepei - să-l înveţe pe fratele 
mai mic - neamul agricultorilor - care nu s-a ridicat la 
înălțimea așteptărilor, să-i doneze în continuare sânge și să-i 
întărească șira spinării, pentru ca din nou să se ridice și să-și 
adune puterile. 

Regula alternării perioadelor de slăbiciune cu cele de putere 
ale neamului de agricultori a jucat un rol major. După ce a 
nimicit statul Liao al kitanilor, dinastia Jin, care era extrem de 
puternică, a mers pe urmele acestuia. În timpul dinastiei Jin, 
agricultura s-a dezvoltat foarte mult, în perioada de 
prosperitate suprafaţa ogoarelor cultivate întrecând-o pe cea 
din vremea dinastiei Song de Nord. Și populaţia agricultorilor 
s-a mărit foarte mult, din cele trei milioane de familii de la 


începutul dinastiei Jin ajungându-se, pe la mijlocul perioadei, la 
șapte milioane șase sute de mii de familii, adică mai mult de 
patruzeci și cinci de milioane de oameni, lucru care a atras 
după sine diminuarea continuă a neamului de jiircheni. 

Soarele începuse să se îngălbenească. Stepa Elun se prefăcu 
într-un deșert de aur, iar valea în care lupii treceau odinioară în 
haite ca niște năluci fu acoperită de semiluna umbrei. 
Chenzhen se ridică privind din reflex spre versantul pe care se 
afla vizuina lupului, căci, atunci când era el păstor și venea pe 
aici, de îndată ce se îngălbenea soarele trebuia să fie mai atent 
să nu vină lupii. Impresia lăsată de lupi se dovedea mai 
profundă ca mușcătura de șarpe și, deși trecuseră douăzeci de 
ani, simţea și acum fiori pe șira spinării gândindu-se la haitele 
de lupi. Își întinse mâinile și picioarele să se dezmorţească și îi 
spuse lui Yangke: 

— N-ar trebui să ne întoarcem? Kasmai și ceilalţi ar putea să- 
și facă griji. 

Dar Yangke era pasionat de conversaţie, așa că dădu repede 
din mână și zise: 

— Nu-i nimic. Kasmai știe ce metehne avem, că dacă ne 
punem pe vorbit nu mai știm dacă e noapte sau zi. Când am 
plecat, i-am și spus că e posibil să nu ne întoarcem în seara 
asta, că poate mai mergem să vizităm pe careva. Parcă ai 
învăţat de la un maestru arta povestitului, căci, cum ai ajuns la 
un moment important, ai zis „va urma”. Știu eu, urmează să 
intre în scenă călăreţii mongoli. Urcă-te în mașină, o să cobor 
spătarul scaunului, și așa vei putea povesti stând pe spate, mai 
comod. Spune mai departe! 

Chenzhen urcă în mașină și, lăsându-se pe spate, spuse: 

— Nu m-aș fi gândit că am să ajung să ţin prelegeri chiar în 
locul în care s-a născut lupul. E mai ușor să intrăm în 
atmosferă, se pare că am căpătat energia ce vine dinspre 
vizuină. 

Apoi Chenzhen începu din nou să povestească: 

— ...când a răsărit neamul mongolilor, nu mai e nevoie să 
spun în ce stare de slăbiciune se aflau chinezii, încât la prima 
lovitură și cădeau, și, de altfel, acesta este cazul tuturor 
neamurilor de agricultori din lume, care erau mult prea slabi ca 
să mai riposteze. Nu mai mult de zece, cincisprezece mii de 
călăreţi mongoli au fost în stare să răvășească Europa, și există 


două cauze principale ale acestei situaţii. 

Prima cauză ţine de faptul că mongolii sunt neamul cu cea 
mai sinceră credinţă în totemul lupului, căci acest animal a fost 
ales drept totem, animal-strămoș, maestru în arta războiului, 
călăuză înţeleaptă, model de urmat și zeu protector al stepei și 
al oamenilor ei. 

Mongolii nu se mărginesc doar la a considera că strămoșii lor 
se trag din acel „lup albastru” - unii conducători de triburi din 
neamul dinastic sau chiar triburi întregi și-au luat nume de lup. 
Renumitul cronicar antic Rashid al-Din persanul, în prima carte 
a monumentalelor sale Cronici, spune că cel de-al șaselea han - 
Du -, al cincilea - Boșhor - și al patrulea - Tunbinai - au format 
un clan numit „tribul chinos”. Doi conducători ai acestui trib 
erau tocmai cei doi fii ai lui Tunbinai-Han, și anume Gentu 
Cinoa și Urquna Cinoa. Cuvântul „cinoa” înseamnă „lup”. 
Rashid scria că numele „Gentu Cinoa” înseamnă „lup”, în 
vreme ce „Urquna Cinoa” înseamnă „lupoaică”. Așadar, numele 
acestor două căpetenii înseamnă, respectiv, „lup” și „lupoaică”. 
Nu numai atât, dar întregul trib l-a numit „cinos”, căci în timp 
ce în limba mongolilor „cino” înseamnă „lup”, „cinos” înseamnă 
„haită de lupi”. Așadar, „tribul cinos” înseamnă „tribul lupilor”. 
Domnul Han Rulin, care este o autoritate în ceea ce privește 
istoria antică a mongolilor, spune că „cinos” este pluralul... 
pentru că lupii umblă în grupuri... 

Așadar, străbunicul lui Genghis-Han a purtat nume de lup. 
Rashid mai spune: „Chalah Lingkun, după ce fratele său Boșhor 
a murit, a luat-o la el pe soţia aceluia... și i s-au născut lui fii. 
Unul dintre aceștia a moștenit tronul tatălui său și a căpătat 
renume, spunându-i-se Surhiduh Cino. El și Tunbinai-Han 
locuiau în același loc. Fiul și succesorul său a fost Ambahai- 
Han.” Acest Ambahai era chiar unchiul lui Genghis-Han, cu alte 
cuvinte, străbunicul lui Genghis-Han era însuși Surhiduh Cino. 
Ce va fi însemnând „surhiduh” în limba mongolă nu e limpede, 
„cino” însă înseamnă „lup”. Așadar, străbunicul lui Genghis- 
Han purta nume de lup. 

Mulţi mongoli au numele acesta de „cino”, adică de „lup”. Să 
mai dăm un exemplu: în Cronicile lui Rashid se menţionează că 
fiul unui strămoș ce a trăit trei generaţii înainte de Genghis- 
Han (adică străbunicul lui), Hapu-Han, se numea Hadan, și 
acesta avea numele de familie „Alih Cino”, al cărui sens, în 


limba mongolă, nu e foarte clar, dar „cino” înseamnă „lup”. 

Este evident ce loc înalt ocupă lupul în mentalitatea 
mongolilor. La chinezi însă nu e nimeni care să-și numească fiul 
cu nume de lup. Cele arătate mai devreme pot demonstra că 
Genghis-Han, care a zguduit lumea din temelii, nu a crescut 
doar în stepele lupilor, ci și în mijlocul unor oameni 
asemănători „haitelor de lupi”. 

Așadar, neamul mongolilor a avut lupul drept strămoș, zeu, 
maestru, titlu de onoare, model, părinte și călăuză la cer, fiind 
seminţia cea mai neînfricată și mai puternică, mai înţeleaptă și 
mai nesupusă dintre toate neamurile pământului. Călăreţii 
mongoli au fost și ei cei mai neînfricaţi, mai isteţi și mai 
pricepuţi la război dintre toţi oștenii stepei pe care lupul i-a 
avut ucenici. 

Al doilea motiv pentru care călăreţii mongoli au fost în stare 
să răvășească întreaga lume a fost acela că lumea agrară veche 
de mii de ani a ajuns să se coacă, înmuind popoarele de 
agricultori de pe tot pământul, care s-au transformat din 
piersica tare în cea moale și zemoasă, ce se storcea între 
degete. Și atunci, călăreţii mongoli, care au adus cu ei spiritul 
totemului-lup, au întemeiat cel mai mare imperiu din istoria 
lumii, ajungând pe culmile puterii neamului de păstori nomazi 
din stepe. 

1 1279-1368. 

O deosebită atenţie necesită faptul că Imperiul Roman, care 
și el a stăpânit teritorii imense, dar, clasându-se pe locul al 
doilea, după Imperiul Mongol, a fost și el un închinător la 
spiritul lupului. Căci emblema cetăţii Romei, care simbolizează 
o lupoaică, reflectă și astăzi „spiritul nomad” al europenilor. 
Oare nu pot aceste două imperii întinse și puternice, care s-au 
închinat spiritului lupului, să dea seamă de înrâurirea și rolul 
măreț al spiritului lupului? 

Slăbiciunea statului Jin sau a dinastiei Song de Sud ori 
puterea călăreţilor mongoli n-a avut nicio legătură cu 
capacitatea de producţie, în schimb se află în directă legătură 
cu mijloacele de trai ale poporului de agricultori și cu felul în 
care acestea i-au înrâurit personalitatea. Un popor trebuie să 
se apere astfel încât să evite posibilitatea de a fi eliminat din 
lupta pentru existență. De aceea, trebuie să păstreze și să 
creeze acele modalităţi de producţie și acele mijloace de trai 


care să călească și să fortifice caracterul naţiunii. Într-un 
cuvânt, o nație trebuie să-și călească firea ca să devină tare, de 
neînfrânt, pentru ca abia apoi să-și ia soarta în mâini. 

Dinastia Yuanl, înfiinţată de mongoli, a contribuit enorm la 
schimburile culturale dintre Orient și Occident. Și China, cu 
neamul său de huazxia, s-a bucurat de contribuţii incontestabile. 
Mai întâi, mongolii au adus Chinei un teritoriu atât de vast cum 
nu avusese niciodată, întinderea sa depășind-o pe cea din Han 
sau Tang, lucru care demonstrează din nou întregii lumi 
amploarea spaţiului vital de care aveau nevoie chinezii. Apoi, 
pentru însăși conservarea teritorială a Chinei antice au fost o 
extraordinară mână de ajutor, altfel, niște spaţii în care nu s-ar 
mai fi exercitat guvernare chineză preţ de două sau trei sute de 
ani ar fi putut să sfârșească prin afirmarea independenţei, 
transformându-se în teritorii ale civilizaţiilor mai puternice. Tot 
astfel, China și-ar fi pierdut scutul protector, rămânând cu 
ogoarele sale întinse expuse forțelor din exterior. Mai târziu, în 
vremea dinastiei Ming, Turkmenistanul din vest, o ţară mare și 
puternică, i-a ameninţat pe chinezi cu cotropirea dacă nu se 
convertesc la islam, și puţin a lipsit ca Timurlenk să vină cu 
milioane de oșteni să atace China. Acest dezastru a fost evitat 
numai pentru că Timurlenk a murit. Dar dacă Timurlenk n-ar fi 
murit, iar partea de nord-vest nu s-ar fi aflat sub stăpânirea 
chinezilor, ci ar fi fost ocupată de musulmani, iar el ar fi venit 
dinspre Gansu și Ningxia cu milioane de oșteni să atace China, 
ar mai fi putut ea să-și păstreze teritoriile și civilizaţia? Astfel, 
dinastia Yuan a recuperat și chiar a extins teritoriile pe care le 
stăpâniseră cândva dinastiile Han sau Tang și s-a străduit din 
răsputeri să lărgească zona de protecţie din nord-vest, 
strămutând la mari depărtări hotarele altor civilizaţii puternice; 
prin aceasta a pus și baza pe care să se poată dezvolta și apăra 
pământul Chinei în timpul viitoarelor dinastii Ming și Qing. 
Acestea toate au fost foarte importante pentru dezvoltarea și 
supraviețuirea chinezilor. 

În al doilea rând, este vorba despre un nou transfer de sânge 
puternic și neînfricat. Acest lucru poate fi privit din patru 
puncte de vedere. Mai întâi, mongolii au pătruns în China 
aducând cu ei spiritul și datinile lor: atacurile-fulger, trasul cu 
arcul din șaua calului, vânătoarea prin împresurare, tăierea 
oilor și a vitelor, mâncatul și băutul pe rupte, femeile cu 


picioarele nelegate, arătarea lor în public și alte asemenea, cu 
care au șters complet cutumele chinezilor din Song de Nord și 
de Sud, care erau slăbiţi și fără vlagă, cu totul neputincioşi și 
incapabili să meargă înainte. 

Pe de altă parte, deși Kubilai și alte câteva căpetenii își 
asumaseră în profunzime influenţa confucianismului, 
personalitatea de nomad venit din stepă a majorităţii 
dregătorilor și luptătorilor nu s-a schimbat, ceea ce a constituit 
un afront la adresa superiorității și influenţei confucianismului 
și a eliberat în parte neamul huaxia de sub controlul 
neoconfucianismului din Song. 

În al treilea rând, o nație conducătoare le impune mereu 
propria personalitate, obiceiurile și datinile ei celor supuși. 
Personalitatea, datinile și obiceiurile naţiei conducătoare sunt 
preluate de cei guvernaţi. Această împărtășire cu dublu sens, 
de sus în jos și de jos în sus, sunt chiar „transfuzia” și 
„primirea” de care vorbeam. Altfel, amestecurile de sânge prin 
căsătorii interetnice se înmulţeau de la zi la zi, lucru care a dus 
la o întărire a spiritului și a personalităţii chinezilor. 

În al patrulea rând, faptul că dinastia Yuan a fost prima 
dinastie de nomazi care a stăpânit asupra întregii Chine și că o 
mână de oameni a ajuns să supună regatul cu cea mai mare 
populaţie de pe fața pământului și să-i stăpânească în întregime 
i-a mâhnit foarte mult pe chinezi, care erau prea mândri și 
dispreţuiau cele patru neamuri barbare. De aceea, neamul 
chinezilor s-a simţit rușinat din pricina propriei slăbiciuni de 
caracter și a înfrângerii suferite, motiv pentru care și-a 
îndemnat fiii și fiicele să înveţe de la mongoli spiritul de 
inițiativă al unei personalităţi puternice. 

De aceea, eu cred că transfuzia dinspre mongolii din dinastia 
Yuan către chinezi a fost făcută la timp și cu maximă eficienţă. 
Influenţa acestora, care a durat aproape un secol, a ajutat 
poporul chinez să-și vină din nou în fire, să prindă puteri. Către 
sfârșitul dinastiei Yuan, din străvechiul pământ al Chinei au 
început să răsară numeroase căpetenii de răsculați, puternici și 
neînfricaţi precum lupii, aceasta fiind consecința directă a 
revigorării în planul caracterului. 

Motivul retragerii mongolilor înfrânți de mai târziu este în 
legătură cu situaţia similară dinastiei Wei de Nord a neamului 
xianbei, cu dinastia Liao a kitanilor și cu Jin a jurchenilor. De 


îndată ce a pătruns neamul puternic și neînfricat al nomazilor 
în nesfârșitele ogoare ale chinezilor agricultori, cele mai întinse 
din lume, asumându-și esenţa învăţăturii confucianiste, era 
firesc ca spiritul lupului să-și piardă vigoarea după câteva 
generaţii. Cum ogoarele chinezilor erau cele mai întinse și mai 
adânc înrădăcinate, și puterea lor de a induce slăbiciunea era 
foarte mare. Dintre cele patru mari hanate întemeiate de 
mongoli în toată lumea, dinastia Yuan, care stăpânea China, a 
fost răsturnată cel mai repede. Chinezilor nu le-au trebuit decât 
șaptezeci, optzeci de ani ca să-i gonească pe mongoli înapoi în 
stepa lor. În anul 1368, Zhu Yuanzhang** a răsturnat dinastia 
Yuan, întemeind dinastia Ming. 

Primul împărat al dinastiei Ming, Zhu Yuanzhang, și fiul său 
Cheng Zu - sau Zhu Di - au fost suverani cu excelente 
capacităţi de conducători, care s-au folosit de puterea pe care 
le-a oferit-o transferul de sânge mongol, dând dovadă de un 
curaj și de o forță cum rar se pot vedea la chinezi: erau 
puternici, înţelepţi, cruzi și neînfricaţi, îndrăzneţi și nemiloși 
întocmai ca lupii. Zhu Yuanzhang s-a dovedit a fi în stare, ca cel 
de-al doilea împărat Taizong, al dinastiei Tang, să se afle în 
fruntea oștilor în timpul atacului împotriva inamicilor. După ce 
a cucerit Nanjingul, el nu a făcut cum urma să facă, în viitor, 
căpetenia ţăranilor răsculați Hong Xiuquan, adică să se 
complacă într-o viaţă de îndestulare și huzur. Nu s-a aruncat cu 
capul înainte într-o expediţie spre nord, ci numai după ce a 
câștigat susținerea armatelor și a marilor generali s-a avântat 
către nord, sfârșind prin capturarea Marii Capitale1. Mai apoi, 
după ce a pus stăpânire și pe Sichuan și Yunnan, a unificat 
întreaga ţară. El i-a executat pe generalii nesubordonaţi, pe 
dregătorii lacomi și pe miniștri fără să-i tremure mâna, luând, 
prin urmare, măsuri crude. 

Prinţul din Yan, Zhu Di, și-a călit caracterul în linia întâi a 
războaielor cu călăreţii mongoli, căpătând și el, ca și aceștia, o 
fire de lup. Când a fost să uzurpe tronul dinastic, a luptat cu 
hotărâre și cu îndârjire, instituind „exterminarea celor zece 
rude”. Prin despotismul lor crud, tatăl și fiul din clanul Zhu 


54 Numele său de împărat, Hongwu, poate fi tradus ca „mare om 
de arme". 

55 Măsura ce prevedea uciderea generaţiilor anterioare și 
ulterioare, de la străbunici la strănepoţi, care mai fusese practicată în 


trebuiau să elimine fără pic de milă opozanţii și criticii, însă 
totodată prin aceasta au făcut dovada unei personalităţi 
puternice, de lup. Așa se face că Zhu Yuanzhong și Zhu Di nu 
au ajuns precum împărații Ming de după ei, generaţiile 
următoare de dinaști nefiind ca niște lupi de stepă, ci cel mult 
ca niște rozătoare de stepă: niște chinezi tipici, încleștaţi în 
lupte interne la care se pricepeau de minune, în schimb, mereu 
înfrânți în cele externe, la care nu se pricepeau deloc. Erau 
chiar ca niște rozătoare, care, cu pușca la spinare, făceau pe 
grozavii în vizuină. 

Ca să-și recapete tronul și să se lupte cu mongolii pentru a-i 
trimite înapoi în stepe, Zhu Di a îndrăznit să strămute capitala 
din Nanjingul luxos și primitor la Pekin, care se afla în prima 
linie a frontului din războiul cu mongolii. Toată viaţa s-a aflat el 
însuși în fruntea oștilor, în toate cele cinci campanii, până ce a 
murit bolnav pe drumul către casă, la întoarcerea din bătălie. 
Un asemenea suveran care să fie în stare să renunţe la plăceri 
și să stea o viaţă întreagă călare pe cal, „murind în luptă”, nu s- 
a mai văzut niciodată între împărații dinastiilor chineze. 
Yongles$ merită cu prisosinţă să fie considerat un mare împărat 
chinez, puternic și cutezător, iar monumentala enciclopedie 
care-i poartă numele este o operă extraordinară, cu un conţinut 
extrem de bogat, care a avut curajul să cuprindă diverse puncte 
de vedere. 

Cele două dinastii, Ming și Song, cu dinastii lor, unii 
puternici, iar alţii slabi, constituie o bună pereche de exemple 
și contraexemple. Căci un astfel de caracter puternic, de lup, 
cu greu a putut crește, mai ales de la dinastiile Han și Tang 
încoace, pe pământul înţesat de culturi agricole al chinezilor. 
Importantul transfer de sânge mongol nu a făcut doar ca cei doi 
împărați Ming, tatăl și fiul, să capete un caracter neînfricat, ci 
a mai creat și un val de generali imbatabili, precum Yu Da, 
Chang Yuchun și alții, comandanţi de arme cum rar s-au mai 
văzut între chinezi de la Han și Tang. În perioada de înflorire a 
dinastiei Ming, teritoriile s-au extins spre nord-est până dincolo 
de Heilongjiang, în Manciuria și în insula Kuye2, dar și spre 


timpul dinastiei Qin. Viza eliminarea pretendenţilor la tron. Zhu Di 
extinde însă măsura, adăugându-i pe discipoli și pe cei din anturaj. 

56 Numele imperial al lui Zhu Di. 

1 Numele folosit de chinezi în epoca respectivă pentru insula Sahalin. 


vest, incluzând Tibetul, în afară de stepa mongolă, teritoriile 
recâștigate sunt acelea din timpul dinastiilor Han și Tang, care 
au fost scoase din starea de decădere de după cele două 
dinastii. Această perioadă de renaștere a chinezilor se 
datorează mai ales transfuziilor generoase de sânge mongol, 
mulțumită spiritului totemului lupului putând chinezii să-și 
revină din punctul de vedere al teritoriilor. 

Privind din perspectiva caracterului, cei cărora li se donează 
sânge vor fi mereu mai slabi decât donatorii. Dinastii Ming care 
le-au urmat primilor împărați nu au izbutit să-i supună pe 
mongolii dinastiei Yuan de Nord. Stepa puternică a fost pentru 
cavaleria mongolă ca un izvor de putere, căci, cum au ajuns 
înapoi în stepa lor, imediat și-au recăpătat forțele și s-au ridicat 
în forţă. Al doilea împărat al dinastiei Ming s-a luptat de cinci 
ori cu mongolii și, în afară de izbânda primei bătălii, în celelalte 
patru nu a obţinut cine știe ce rezultate, căci ostile dinastiei 
Ming pur și simplu nu au reușit să dea de urma foarte viclenei 
cavalerii mongole. In schimb, mongolii cauzau mari pagube 
armatelor Ming, înfrângând trupele generalului Yu Da, 
decimând armata de o sută de mii de oșteni a lui Qiufu, așa 
încât dinastia Ming a construit și a reparat Marele Zid preţ de 
două sute de ani. Cea mai tragică înfrângere suferită a fost la 
fortul Tumubaol, când trupele de cinci sute de mii de oșteni 
conduse în luptă de însuși împăratul Ying Zong au fost nimicite 
de cei doar cincizeci de mii de călăreţi ai mongolilor Wala din 
vest, împăratul căzând prizonier. Dacă n-ar fi fost amărâţii de 
oșteni care să-și dea viața pentru apărarea Pekinului, dinastia 
Yuan ar fi putut ajunge să recapete puterea. Mai apoi, vechea 
meteahnă legată de firea de oaie a poporului de plugari a ieșit 
din nou la suprafață, căci gândirea neoconfucianistă din 
vremea dinastiilor Ming și Song a adus iarăși poporul în 
situaţia de a se prăbuși dintr-o singură lovitură, dinastia Ming 
cea puternică ajungând să slăbească pe zi ce trecea, suferind 
pierderi importante de teritorii în zonele de stepă ale 
nomazilor, până ce a fost detronată de dinastia Qing 
manciuriană. Dacă mai trebuie adăugat ceva, este faptul că 
răscoala ţărănească condusă de Li Zicheng pe care istoricii 
contemporani au ridicat-o atât în slăvi, a fost la fel de slabă, 
căzând la prima lovitură, fiind nimicită de călăreţii nomazi 
manciurieni. Ei au călcat astfel pe urmele rebelilor conduși de 


Huang Chao la sfârșitul dinastiei Tang, care fuseseră înfrânți 
tot de oștile călare ale nomazilor. Chinezii pur și simplu nu au 
avut puterea de a susţine singuri marea Chină, așa că s-au 
văzut nevoiţi să predea frâiele ţării nomazilor puternici și fermi 
din nord, manciurienilor. 

Chenzhen mai frunzări foile imprimate, apoi reluă: 

— Dinastia Qing, instituită de descendenţii jurchenilor - 
manciurienii - este ultima monarhie dinastică a Chinei, o 
dinastie extraordinară și puternică. Și eu sunt în mod special 
interesat de această dinastie. Gândește-te - să ajungă 
manciurienii, cu o populaţie de numai câteva sute de mii de 
oameni, să instituie marea dinastie Qing, care 

1 în anul 1449. 


să domnească peste sute de milioane de chinezi. Ţara peste 
care au domnit aceștia era alcătuită din imensul teritoriu 
stăpânit, la vremea ei, de dinastia Yuan. Tot dinastia Qing a 
cunoscut cea mai lungă perioadă de înflorire numită „Domnia 
de la Kang la Qian'”, care a durat mai mult de o sută douăzeci 
de ani, fiind de două ori mai lungă decât celelalte perioade de 
prosperitate cu care se mândresc chinezii adunate la un loc: 
cea dintre „luminatele domnii ale împăraţilor Wen și Jin din 
Han”, precum și perioada „Zhenguan" din vremea dinastiei 
Tang2. În toată istoria dinastică, între toate generaţiile de 
suverani, dinastia Qing manciuriană a dat cei mai mulţi 
împărați capabili de mari realizări, foarte talentaţi în probleme 
de cultură, dar și de arme, domniile lor succedându-se perfect. 
Dacă în această perioadă dintre domniile împăraţilor Kang și 
Qian poporul nu ar fi avut de dat piept cu puternicele imperii 
ale Occidentului tocmai în era navigaţiei și a vaselor și ar fi 
apucat să se dezvolte până într-acolo încât să facă faţă 
puternicelor nave de război ale vesticilor, eu sunt convins că în 
perioada aceea, în care suveranii făceau tot ceea ce le stătea în 
putință pentru propășirea ţării, China s-ar fi putut transforma 
într-o împărăție cerească, iar reformele s-ar fi bucurat de 
succes. lar dacă cei care ar fi avut de înfruntat civilizaţia, 
orânduirea politică și industria apusene ar fi fost poporul 


57« mu lan »“, sensul cuvintelor mu lan, de origine mongolă sau 
manciuriană, fiind aproximativ „cântec din fluier" (pentru atragerea 
vânatului). 


nomad cu caracterul lui puternic, de lup, viaţa și caracterul 
poporului chinez, lupta cu lupii civilizaţi ai Occidentului ar fi 
fost cu totul altfel, iar soarta neamului care a rămas supus pe 
loc un timp îndelungat n-ar mai fi fost aceeași. Din păcate însă, 
după ce agricultura chinezilor și gândirea confucianistă au 
reușit să-i slăbească și pe manciurieni, marile puteri ale 
Occidentului și-au dezvoltat flota de război. Dar despre soarta 
nefastă a Chinei vom discuta mai târziu. 

Cum se face însă că un popor atât de mic precum cel al 
manciurienilor a fost în stare să creeze în perioada ei de 
prosperitate Kang-Qian minuni mai mari decât cele din vremea 
dinastiilor Han sau Tang? După părerea mea, în China antică 
numai manciurienii din rândul nobilimii au fost în stare să 
descifreze regularitatea cu care alternau perioadele de putere 
și de slăbiciune, de înflorire sau de recesiune a Chinei, să 
cunoască avantajele și dezavantajele civilizaţiei agrare, dar și 
pe ale celei nomade, și să fie în stare să pună cap la cap 
avantajele celei din urmă. Numai manciurienii au fost în stare 
să înțeleagă ce rol definitoriu poate să joace personalitatea 
unei naţii în trasarea destinului ei, dar mai ales să știe cât de 
important este să-și conserve personalitatea puternică, de lup, 
și asta preţ de aproape două secole. Ei și-au dat seama că nu 
trebuie decât să rămână neînfrânţi și perseverențţi, întocmai ca 
lupii, să-și păstreze spiritul întreprinzător și conștiincios, să 
înveţe și să-și asume cultura și civilizaţia chineze și chiar să-i 
depășească pe chinezi în această privinţă. 

Pentru a-şi conserva caracterul nomad, dinastia 
conducătoare manciuriană a învățat din insuccesele dinastiilor 
Wei de Nord a neamului xianbei și Liao a kitanilor, dar mai ales 
de la jiircheni, neamul din care proveneau ei înșiși, care 
întemeiase dinastia Jin, și de la mongolii din Yuan. Ei nu s-au 
sinizat complet, ci prin inventivitatea lor au creat o serie de 
lucruri noi, iar pentru a-și păstra caracterul naţional au aplicat 
cele șapte politici de nivel naţional. Prima - deprinderea stilului 
tradițional manciurian de atac, de călărie și de tragere cu 
arcul, care era învăţat din copilărie, la care trebuia să participe 
tot neamul și de la care nici măcar împăratul nu era exceptat. A 
doua - din vreme în vreme se organiza o vânătoare prin 
încercuire"? de mari proporții, condusă de împăratul însuși, la 


58 Este vorba despre perioada cuprinsă între domnia împăratului 


care trebuiau să participe oamenii din toate cele opt diviziuni, 
de la mic la mare, pentru a se antrena și a se lupta cu lupii, 
căpătând astfel vigoare și curaj. In pavilionul expozițional de la 
reședința de vară a împăratului Kangxi din Chengde, situat 
într-o zonă de munte, se spune undeva despre câteva sute de 
lupi de stepă uciși de împăratul însuși. A treia - păstrarea 
stilului de producție al neamurilor din nord-est, nord-vest și din 
stepe, și anume două tipuri de zone cu două tipuri de 
administrare, agricolă și pastorală, fiindu-le cu desăvârșire 
interzis agricultorilor să intre în stepă și să o distrugă 
încercând să cultive pământul. Prin conservarea pășunilor se 
păstrau rădăcina și izvorul firii acestora. Privind tot tabloul din 
perioada de înflorire a dinastiei Qing, acesta era un stat tipic în 
care se practicau totodată agricultura și păstoritul, o mare 
parte din teritoriul ţării fiind constituit din pășuni ale 
nomazilor, incluzând Manciuria, estul Siberiei, Mongolia 
Interioară și Exterioară, Ningxia, Gansu, Qinghai, Tibetul și 
Xinjiangul. O stepă atât de vastă și de puternică putea să dea 
Chinei multă forță și putere militară. A patra - căsătoriile între 
manciurieni și mongoli erau permise, nu însă și acelea între 
manciurieni și chinezi, aceasta pentru a păstra puritatea 
caracterului de lup și a evita uniformizarea și slăbirea la care 
ar fi dus pătrunderea caracterului ovin al agricultorilor. In 
trecutul istoric, între jiircheni și mongoli se stabiliseră legături 
de rudenie, în clanuri precum Yehe, Hada și alte familii 
amestecate cu mongoli. În dinastia Qing, ca să-i convingă pe 
puternicii călăreți mongoli să ajute la guvernarea atâtor 
milioane de chinezi, s-a mărit și mai mult numărul căsătoriilor 
dintre manciurieni și mongoli la toate nivelurile societăţii, dar 
mai ales la nivelul nobilimii și chiar al clanului dinastic. 
Renumita împărăteasă-mamă Xiao Zhuang** este o remarcabilă 
figură feminină de neam mongol. A cincea - accentuarea 
militarismului, încurajarea faptelor de arme, educarea în spirit 
războinic. Epoca de înflorire Kang-Qian a fost, de altfel, 
marcată de conflicte, cei care susțineau războiul din sânul clicii 
conducătoare deţinând supremaţia, nefiind dispuși să facă 
niciun compromis în acţiunile de recuperare a Taiwanului, de 
suprimare a răscoalelor din Mongolia, Xinjiang și din regiunile 


Kangxi și cea a lui Qianlong (1662-1795). 
59 Heilongjiang, Jilin și l.iaoning. 


de sud-vest, de rezistență împotriva pericolului invaziei Rusiei 
țariste și de represiune a mișcărilor armatei Nian și a 
taipingilor, în toate aceste acţiuni înregistrând importante 
succese. A șasea - realizarea unei alianţe a nomazilor alcătuite 
în principal din manciurieni, dar cuprinzând, ca susţinători, și 
mongoli, tibetani și alte etnii, întărind astfel spiritul nomad 
pentru ca împreună să guverneze foarte numerosul popor 
chinez. A șaptea - abolirea sistemului succesoral chinez, care 
era corupt și lipsit de competiţie, urmând ca împăratul să-l 
aleagă pentru 

1 Sau Bumbutai (1613-1688). 

Tron pe cel mai bun dintre prinți, care trebuia să-și dispute 
poziția de suveran în același fel în care se alegea căpetenia 
haitei de lupi, adică prin luptă, căci în competiţia acerbă cel 
mai slab și mai neputincios era eliminat, rămânând în picioare 
numai regele-lup, omul cu cele mai deosebite calităţi. 

Aceste măsuri au avut un rol crucial în conservarea tăriei de 
caracter a manciurienilor, precum și în menţinerea unei 
îndelungate perioade de ordine și stabilitate. Cu toate acestea, 
ogoarele agricultorilor chinezi erau mult prea întinse, iar 
spiritul de plugar mult prea adânc înrădăcinat, la acestea 
adăugându-se și preluarea și perpetuarea de către dinastii 
manciurieni a esenței gândirii confucianiste, prosperitatea 
economică și creșterea populaţiei de agricultori, care a ajuns, 
spre sfârșitul dinastiei, de șase sau șapte ori mai mare decât în 
vremea dinastiilor Han sau Tang, ceea ce a făcut ca spiritul de 
agricultor să devină covârșitor. La sfârșitul dinastiei, caracterul 
de lup al manciurienilor se diminuase, ajungându-se la cedarea 
de teritorii și plata unor despăgubiri și taxe, la umilirea naţiei și 
pierderea suveranităţii. Insă chiar și așa erau mult mai 
puternici decât chinezii din dinastia Song de Sud, și măcar nu 
s-a ajuns la predarea sigiliului imperial către marile puteri 
cotropitoare ori la capitularea întregului stat. 

Manciurienii nomazi, descendenți ai jiirchenilor, au 
contribuit enorm la dezvoltarea Chinei. lar principalele 
contribuţii sunt două. Mai întâi, au adus Chinei un teritoriu 
care nu mai fusese depășit în vastitate decât în timpul dinastiei 
Yuan: teritoriile statornicite din vremea dinastiilor Yuan și 
Ming, la care se adaugă cele din cei două sute de ani de 
guvernare fastă a dinastiei Qing; chiar dacă la sfârșitul acesteia 


din urmă China avea să piardă jumătate din teritoriul ei, măcar 
avea să-l păstreze pe cel dintre vechile graniţe ale dinastiilor 
Han și Tang, la care s-au adăugat cele trei provincii roditoare 
din estl, în lupta pentru supravieţuire pe care naţia a dat-o 
vreme de mii de ani, încleștarea dintre fratele mai mare, 
păstorul nomad, și fratele mai mic, agricultorul chinez, a sfârșit 
prin păstrarea de către China a teritoriilor pe care le avusese 
cu două mii de ani în urmă. Aceasta este marea realizare de 
peste milenii a poporului chinez, mult mai importantă decât 
realizările altor mari civilizaţii agrare ale lumii. Dintre acelea, 
multe nici nu s-au mai păstrat până în zilele noastre - ce să mai 
spunem despre vechile lor teritorii! Căci provinciile întinse pe 
care le-au stăpânit cândva mari imperii ca cel roman, arab sau 
otoman nu s-au mai păstrat și după aceea, cel puţin nu în 
întregime. 

Desigur, nu se poate compara cu teritoriul stăpânit de 
Imperiul Britanic, unde „soarele nu apunea niciodată”, ori cu 
marele Imperiu Tarist care s-a dezvoltat începând de la un 
minuscul ducat până ce a ajuns să se extindă peste Europa și 
Asia, cu micile state ale Europei de Vest care au cucerit 
Americile și Oceania. Rusia a răpit largi teritorii din mâinile 
dinaștilor manciurieni, aceasta fiind consecinţa slăbirii la care 
au dus civilizaţia agrară și gândirea confucianistă a chinezilor, 
însă dacă n-ar fi fost implicat caracterul puternic al 
manciurienilor, atunci nici măcar cele trei provincii roditoare, 
Xinjiangul sau Tibetul n-ar mai fi rămas între graniţele Chinei. 

În mod special trebuie subliniat faptul că teritoriul aflat în 
prezent sub guvernarea Chinei este cel creat de dinastia Elan a 
chinezilor, dezvoltat apoi de dinastia Tang, formată prin unirea 
neamului xianbei cu chinezii, extins de dinastia Yuan a 
mongolilor, recucerit, extins și stabilizat apoi de manciurienii 
din Qing. Motivul pentru care aceste patru mari dinastii - Elan, 
Tang, Yuan și Qing - au avut o contribuţie atât de mare la 
formarea Chinei stă tocmai în echilibrul dintre caracterul de 
lup și cel de oaie, mai ales în perioadele în care proporţia 
caracterului de lup era puţin mai mare decât celălalt. Privind 
din perspectiva etniilor care au alcătuit aceste patru dinastii 
măreţe, numai în dinastia Han se poate vorbi de un clan 
conducător pur chinezesc, în Tang fiind vorba de un amestec de 
chinezi cu cei de neam xianbei, iar în Yuan și Qing nefiind decât 


neamuri nomade. 

Cât despre poziția capitalelor pe care și le-au stabilit cele 
patru dinastii, din aceasta transpar influenţa și rolul 
caracterului și spiritului nomazilor din stepe. Capitala unui 
imperiu este centrul ei administrativ, economic și cultural, dar 
și centrul personalităţii sale. Dinastiile Han, Tang, Yuan și Ming 
și-au stabilit capitalele la granița dintre lumea agrară și cea a 
păstorilor nomazi, capitala din Han și Tang fiind 

Chang'anul, situat în apropiere de pășunile nord-vestice; 
capitala din Yuan și din Qing a fost Pekinul, aproape de stepele 
din nord. Aceasta demonstrează că toate capitalele dinastiilor 
puternice au fost așezate în apropierea teritoriilor puternice. 
Pekinul și Chang'anul din vremea dinastiilor Han și Tang se 
află în nordul cel atât de tulburat de mișcări sociale și de 
invazii, însă diferenţa dintre ele este aceea că Pekinul nu se 
află în mijlocul Câmpiei Centrale, în locul de unde a izvorât 
civilizaţia chineză, adică în valea Fluviului Galben, ci în 
apropiere de izvorul său și mai vechi - de stepe. Pekin a fost 
locul ales drept capitală de cele trei popoare nomade care au 
condus statele Jin, Liao, Yuan și Qing, în care s-a stabilit 
centrul politic, cultural și al caracterului național al Chinei. In 
epoca prosperă a Imperiului Mongol, care stăpânea peste 
teritorii din Asia și Europa, Pekinul era numit „capitala lumii”, 
singura din istoria de cinci mii de ani a Chinei. Pe de altă parte, 
Pekinul se află mai aproape de mare decât Chang'anul, astfel 
că stabilirea capitalei la Pekin a fost avantajoasă pentru 
moștenirea de către chinezi a spiritului nomad, pentru 
deschiderea și dezvoltarea navigaţiei, pentru dobândirea unui 
„nomadism maritim”. În cele din urmă, capitala Chinei a rămas 
la Pekin, lucru care se datorează tot neamurilor nomade din 
China, și e vorba mai ales de mongoli și de jiircheni. Stabilirea 
capitalei la Pekin arată și profunzimea  mentalităţii 
descendenților lui Yan Di și Huang Di, respectul față de spiritul 
nomad. 

Pe lângă aceasta, cele mai remarcabile femei politician din 
istoria Chinei au apărut tocmai în cele patru dinastii, precum 
Lii Hou% din Han de Apus, Wu Zetian din Tang sau 
împărăteasa-mamă Xiao Zhuang din Qing, o remarcabilă figură 
feminină. Fizic și mental vorbind, aceste trei extraordinare 


60 Secolul al Il-lea î.Hr. 


personaje istorice s-au remarcat prin faptul că nu și-au legat 
picioarele, cel puţin Xiao Zhuang a interzis femeilor 
manciuriene și chineze să practice această tradiţie. Legatul 
picioarelor femeilor chineze este unul dintre cele mai nefaste 
obiceiuri, fiind instituit după dinastiile Han și Tang, în perioada 
de înflorire a agriculturii și a gândirii confucianiste, în care 
caracterul chinezilor a cunoscut cea mai gravă slăbiciune, 
adică în dinastia Song. Umilirea și încătușarea spiritului liber și 
independent al celor guvernaţi este țelul gândirii confucianiste, 
care nu numai că i-a domesticit pe chinezi, transformându-i în 
adevărate oi, dar le-a mai și legat picioarele femeilor chineze, 
transformându-le, cu cruzime, în niște „oi șchioape”. De la 
dinastia Song încoace, cărturarii confucianiști și ţăranii plugari 
au creat o obsesie faţă de piciorul mic al femeii, numindu-l 
„lotus auriu de trei cunl", lucrând împreună la nenorocirea 
celei mai mari mase de femei din toată lumea. Aceasta este cea 
mai crudă și mai inumană pagină din istorie, lucru pentru care 
chinezii au de ce să se rușineze și să fie ridiculizaţi în faţa 
întregii lumi. 

Teritoriile vaste reprezintă baza existenţei și propășirii 
chinezilor, iar tărâmurile din nord-vest reprezintă cu atât mai 
mult izvorul și scutul civilizaţiei chineze. Privind pe de-a- 
ntregul, neamurile nomade au contribuit la teritoriul Chinei 
într-un mod mult mai important decât chinezii, contribuţia 
mongolilor sau a manciurienilor fiind deosebit de importantă. 
Ba chiar manciurienii sunt cei care au fixat în mod hotărâtor 
teritoriul Chinei. Mai apoi, când China a devenit Republică6!%, 
chinezii iarăși au pierdut teritorii întinse din zona Mongolei 
Exterioare. Pe 1 ianuarie 1946, guvernul naţionalist din 
Nanjing a acceptat oficial independența Mongoliei Exterioare. 

În al doilea rând, în afară de imensa contribuţie teritorială pe 


61 Unitate de măsură chineză echivalentă cu aproximativ 33,3 
mm, sau lățimea degetului mare de la mână, unitate folosită încă în 
acupunctura. 

62 1 octombrie 1949. 

63 Mongolia Exterioară este actualul stat Mongolia, a cărui 
independență a fost recunoscută de comunişti pentru a face trupele 
mongole — pornite alături de sovietici în ofensiva împotriva 
japonezilor — să părăsească Mongolia Interioară, teritoriu care și 
astăzi aparține Chinei. 


care a avut-o la formarea Chinei, dinastia Qing manciuriană a 
mai dat și din vlaga ei poporului chinez, pentru o vreme 
îndelungată. Înaintașii cărturarilor chinezi, Yan Di și Huang Di, 
veneau din neamuri nomade, deci, chinezii s-au născut din 
nomazi, în venele lor curgând cândva vigoare de lup fioros. 
Apoi, de-a lungul istoriei, fiecare transfer de sânge venit din 
partea nomazilor, mai ales cel venit de la mongoli, preţ de 
aproape un secol, sau cel dinspre manciurieni, timp de două 
secole și jumătate, a făcut astfel încât chinezii să aibă 
suficientă putere să-și menţină teritoriile, cultura și națiunea 
până în ziua de azi. Acum, chinezii au sânge și vigoare de lup 
chiar de la ei înșiși sau primit de la nomazi, la care se adaugă și 
civilizația avansată și metodele de producţie venite dinspre 
Apus, toate acestea reprezentând sursa pentru renașterea 
naţională. După sfârșitul dinastiei Qing, spiritul vehement 
antiimperialist și antifeudal ce a răsărit și a persistat vreme 
îndelungată în sânul naţiei chineze își are izvorul tot în 
reminiscenţele sângelui strămoșilor Yan Di și Huang Di, 
precum și în energia vitală primită necontenit de la nomazi. 

Prin dinastia Qing manciuriană s-a pus punct istoriei de cinci 
mii de ani a Chinei dinastice. Istoria guvernării Chinei de către 
neamurile care au alcătuit dinastiile, de la împărații nomazi 
Yan Di și Huang Di și până la Împărații nomazi din Qing, urmași 
ai jiirchenilor, nu a fost deloc întâmplătoare, ci arată 
circumstanțele speciale ale dezvoltării Chinei, precum și 
povestea celor două categorii de seminţii. Cursul secundar al 
istoriei neamului de agricultori a ajuns, prin efectul transferului 
neîncetat de sânge de la nomazi, înapoi în albia principală. 
Această  „ciclicitate” explică în mod profund un adevăr 
universal: civilizația unui popor este fluviul, pe când firea acelui 
popor este izvorul. Un popor fără vlagă, deși poate foarte bine 
să creeze monumente ale civilizației, ajunge deseori să nu-și 
mai poată ţine în viaţă propriul neam, moment din care nu se 
mai pune problema supravieţuirii și a persistenţei civilizaţiei. 
Neamurile antice de agricultori din întreaga lume și din China 
au pătruns în muzeele de istorie, însă vigoarea și curajul de lup 
ale popoarelor nomade și ale urmașilor lor își exercită în 
continuare forța vitală, fiind în stare să trimită la muzeu 
civilizaţie străveche după civilizaţie străveche și având forţa de 
a crea în același timp noi și noi civilizaţii. 


Neamul curajos și harnic al chinezilor își trage curajul mai 
ales din contribuţiile nomazilor la caracterul său, hărnicia 
venindu-i din partea agricultorilor. Unul fără celălalt nu este 
suficient, însă pentru majoritatea covârșitoare a agricultorilor, 
pentru nesfârșita istorie a chinezilor, indispensabil este curajul 
de a merge înainte, căci, dacă nu ai spirit întreprinzător și 
caracter curajos, atunci, oricât de harnic ai fi, tot nu poţi 
culege roade, ci ajungi sclavul celorlalţi. 

Până la urmă, în competiția mondială dintre civilizaţii, 
concurează, de fapt, caracterul naţional. Sistemele democratice 
ale ţărilor occidentale avansate, știința și tehnica - toate 
acestea au pornit de la baza constituită din caracterul naţional. 
Chinezii trebuie să-i întreacă pe occidentali, să trudească din 
greu pentru a-și schimba existenţa și caracterul. 

Eu consider că, folosindu-ne de acel pieptene pe care-l 
reprezintă totemul lupului, putem curăța istoria de spiritul 
confucianist de care se folosesc istoricii pentru a produce 
înadins confuzii în istoria Chinei. Dacă nucleul spiritului lupului 
și transferul de sânge dăruit chinezilor sunt pătrunse în 
profunzime, atunci se poate vedea cu claritate cum se face că 
numai China a putut supravieţui în ultimele câteva mii de ani și 
se mai poate afla care este secretul ce ar putea face China să 
se poată avânta, în viitor, spre înălțimi. 

Dar să înţelegi și să deprinzi spiritul totemului lupului este 
un lucru extrem de dificil, iar cheia problemei stă în a afla de ce 
anume se închină nomazii la totemul lupului. Majoritatea 
istoricilor știu foarte bine că mongolii venerează totemul 
lupului, însă le este foarte greu să înţeleagă de ce anume se 
întâmplă astfel. Spre exemplu, domnul Han Rulin, o autoritate 
în materie de istorie mongolă, spune: „După cum cred 
turkmenii, lupul este cel care a ajutat neamul să se înmulțească 
și să câștige supremaţia în faţa altor neamuri. Motivul nu poate 
fi cunoscut, dar hanii se mândreau foarte tare știind aceasta.” 
Faptul că „motivul nu poate fi cunoscut” are legătură cu 
părăsirea stepei de către chinezi cu prea mult timp în urmă, 
astfel încât limitele în cunoașterea totemului lupului cu greu 
mai pot fi depășite. Există câteva teme de studiu ce pur și 
simplu nu pot pătrunde în sălile de clasă. După cei zece ani în 
care noi doi am trăit în inima stepei primitive, fiind mânaţi de 
un interes și de o curiozitate sfâșietoare, aflaţi în imediata 


apropiere a lupilor sau intersectându-ne cărările cu ale lor ani 
de zile, de-abia putem spune că am depășit ideile preconcepute 
ale chinezilor. Acum, eu trebuie să transmit cât mai repede 
conaţionalilor mei cunoștințele acumulate de noi, compensând 
astfel gravele lacune din conștiința oamenilor și marile pierderi 
și lipsuri din caracterul naţional. 

Yangke oftă: 

— Dacă teoria ta stă în picioare, cele Douăzeci și patru de 
cronici dinasticel chineze trebuie rescrise. Confucianiștii care 
le-au scris au fost părtinitori în cel mai înalt grad, lăsând la o 
parte o faţetă a istoriei - asta e limpede. Eu sunt perfect de 
acord cu ideea rescrierii istoriei - indiferent cum, trebuie 
rescrisă. 

Chenzhen spuse: 

— Serios vorbind, adevăratele coordonate istorice ar trebui 
refăcute. Vechea cultură chineză este cultura agricultorilor și 
cea a istoricilor, care pun agricultura la baza tuturor lucrurilor 
și nu respectă decât învăţătura confucianistă, ștergând cu 
buretele  nomadismul,  dispreţuind „cele patru neamuri 
barbare”. Istoria Chinei nu trebuie să fie doar rescrisă, ci 
trebuie să fie reformată. Sunt perfect de acord cu una dintre 
afirmaţiile domnului Liang Qichao%%. În Noua istoriografie - 
Istoria veche a Chinei, el spune: „Dacă reformarea istoriei nu 
se petrece, atunci ţara noastră nu-și va putea satisface nevoile. 
Acesta este cel mai important lucru dintre toate, în toate 
timpurile.” Iar eu cred că dacă nu introducem lupul în istorie, 
dacă nu amintim în cronici de influența majoră a spiritului 
totemului lupului asupra istoriei Chinei, atunci această istorie 
va rămâne pentru totdeauna o baltă cu apă stătută, o reţetă cu 
diagnostic greșit prescrisă de felceri șarlatani pentru maladia 
chineză cea atât de profundă, ceea ce va agrava prin amânare 
vindecarea și remodelarea Chinei. În China zilelor noastre, 
propagarea mentalităţii de mic fermier și a istoriei consemnate 
de confucianiști despre orânduirea feudală prin telenovele este 
în plină dezvoltare, ceea ce îți umple inima de durere și de 
tristeţe. 


64 Colecţie de cronici care acoperă o perioadă ce începe cu anul 
3000 î.Hr. și se sfârșește în secolul al XVII-lea, în timpul dinastiei Ming. 
65 Conducător al mișcării intelectualilor din deceniul al doilea al 
secolului XX (1873-1929). 


Chenzhen privi soarele care apunea peste stepă. Nu-i era 
deloc foame și avea chef să povestească mai departe, fără 
odihnă. 

— Eu aș vrea să subliniez în mod special o problemă ce ţine 
de spiritul chinezilor. Toată lumea vorbește astăzi despre 
tenacitatea lor, dar în realitate izvorul și esența acestei 
trăsături sunt spiritul nomad al împăraţilor strămoși Yan Di și 
Huang Di, precum și spiritul stepei, iar miezul său este chiar 
spiritul totemului lupului. Chinezii au căpătat stabilitate abia 
după ce mii de ani la rând nomazii le-au transferat din vlaga 
lor. De fapt, spiritul chinezilor poate fi rezumat în două fraze, 
care sunt maxime din vremea de început a confucianismului: 
„Așa cum cele ale Cerului își văd necontenit de ale lor, tot 
astfel și Omul trebuie să caute neobosit să se întărească” și 
„Cine este de neclintit în fața ispitelor bogăției și puterii, 
netemător la gândul sărăciei, nu poate fi supus cu forţa.” 
Aceste  negaţii, „netemător”,  „neobosit”, „cu neputinţă” 
exprimă fără greș spiritul lupului și al totemului său, fiind în 
același timp, cea mai precisă descriere și cel mai înalt rezumat. 
Fiecare lup de stepă mongolă este dotat cu acest puternic spirit 
de luptător și de camarad, această trăsătură a devenit încă de 
acum zeci de mii de ani o emblemă a „caracterului național” al 
lupilor. Însă majoritatea chinezilor nici nu reușesc să se ridice 
până la înălţimea acestui spirit, fiind doar un model al 
înțelepţilor din vechime care prin acesta căpătau respectul și 
admiraţia oamenilor care își doreau să înveţe de la ei. De 
aceea, puternicul „spirit de luptător” este pe merit atribuit 
lupilor. Evocând acest spirit, înţelepţii confucianismului 
străvechi au educat numeroși fii și o seamă de eroi naţionali, 
însă acest spirit nu poate ajunge nicidecum o trăsătură de 
„caracter naţional!” a agricultorilor chinezi, căci, dacă ar fi fost 
astfel, istoria n-ar mai fi consemnat atâtea invazii ale nomazilor 
în Câmpia Centrală, și nici în timpul Războiului de Rezistență 
împotriva Japoniei n-ar mai fi apărut atâţia trădători și soldați- 
marionetă, se pare cei mai mulţi din câţi s-au pomenit în toată 
lumea asta. 

1 Acestea se refereau în special la femei. 

Poată da și ei dovadă - ce-i drept, cu intermitențe - de spirit 
de luptător, moștenindu-l și transformându-l în trăsătură de 
caracter proprie chinezilor. 


Așadar, dacă din caracterul chinezilor este eliminat spiritul 
totemului lupului, care este neobosit, incoruptibil, de neclintit, 
nesupus, atunci ce mai rămâne? Poate ar mai rămâne spiritul 
neoconfucianist din Song și Ming. Cine mai îndrăznește acum 
să arate spre „cele trei principii călăuzitoare”, „cele cinci 
virtuţi” și „cele trei acte de supunere” 1 ca spre niște indicatori 
ai spiritului naţional? De fapt, spiritul chinezilor este spiritul 
alcătuit de nomazi și de agricultori pe faţa pământului, însă 
inima lor este spiritul nomazilor și al totemului lupului. 

Noi, chinezii, ar trebui să recunoaștem și să statornicim 
contribuția imensă a nomazilor la acest neam, să le mulțumim 
și să învăţăm de la lupul de stepă și de la neamurile stepei. Și, 
mai ales, ar trebui să recompensăm cumva stepa, lupul de 
stepă și oamenii din stepă. 

Indignat, Yangke spuse: 

— Acum nici nu se mai pune problema recompenselor; este 
aproape imposibil să se pună capăt tâlhăririi stepei și ordinelor 
confuze în ceea ce o privește. 

Chenzhen spuse: 

— După părerea mea, cel mai abominabil lucru în gândirea 
confucianistă ortodoxă și în cultura istoricilor este eliminarea 
dintr-o trăsătură de condei a mâinii de ajutor salvatoare pe 
care neamul nomazilor a dat-o chinezilor și civilizației chineze. 
Punctul de vedere tradițional atât de vehiculat în China nu mai 
contenește să vorbească despre superioritatea civilizaţiei 
Chinei antice, a civilizaţiei agrare și despre vitalitatea 
extraordinară a ideilor confucianiste, despre felul în care 
celelalte trei mari civilizaţii agrare au apus, despre cum n-au 
știut ele să supravieţuiască și cum numai cea chineză a reușit 
să dăinuiască până în zilele noastre. Pe când, după cum o arată 
și faptele reale menţionate de cronici, motivul pentru care 
civilizaţia chineză a reușit să dăinuiască nu poate fi gândit fără 
transferul necontenit de sânge 

Nomazii din stepă cunosc lupul mult mai bine decât chinezii, 
ei situând acest spirit al totemului lupului pe cea mai înaltă 
poziţie, așadar, din punctul de vedere al propagării spiritului de 
luptător de către neamurile nomade i-au depășit cu mult pe 
chinezi. Și spun asta tocmai din pricină că transferul necontenit 
de sânge dinspre nomazii din stepă spre chinezii agricultori i-a 
făcut pe aceștia din urmă să puternic din partea nomazilor. A 


nega această contribuţie salvatoare venită din partea nomazilor 
este totuna cu a-ţi însuși merite necuvenite. Acest punct de 
vedere nu numai că slăbește criticile vehemente la adresa 
mentalităţii micilor agricultori și a ideilor ortodoxe ale 
confucianismului, de un conservatorism degradant, lăsându-l 
astfel să supravieţuiască, pentru a slăbi și a lega mai departe 
caracterul și spiritul poporului chinez, dar mai stă și la originea 
unui diagnostic eronat pentru grava maladie chinezească. 

De la întemeierea statului, planul general de guvernare a 
țării nu a reușit să găsească leacul potrivit. Nu s-au putut 
concentra forţele necesare pentru a extirpa rădăcina bolii 
acesteia atât de chinuitoare a agrarianismului, ba chiar s-a 
perseverat în direcţia sa: a fost predicat în continuare, a fost 
ridicat în rang, iar activiștii care lau susținut au fost 
promovați. In perioada Revoluției Culturale, până și 
intelectualii de la orașe au fost cu toţii mânaţi pe ogoare ca să 
se facă agricultori. Aceasta a făcut ca mentalitatea ţăranului 
plugar și autoritatea golită de conţinut a capului de familie să 
capete caractere îngroșate. Totodată, s-a ajuns în acest fel ca 
populaţia ţărănească să crească spectaculos, depășind cu mult 
orice record stabilit în toţi cei cinci mii de ani de istorie 
prealabilă. Chiar dacă cifra de producţie a agriculturii chineze 
este pe locul al doilea în ceea ce privește contribuţia la 
produsul intern brut, țărănimea ocupă, ca număr, un loc întâi 
necontestat: nouă sute de milioane de oameni cu vederi și 
caracter îngust, agrar au devenit emblema „existenţei 
naţionale”, ei fiind însăși națiunea. „Existenţa” mentalităţii și a 
caracterului agrar adânc înrădăcinat îi va influenţa pe termen 
lung pe guvernanti, pe intelectuali, pe industriași și 
comercianţi, pe muncitorii din orașe, infiltrându-se chiar și în 
structura noilor categorii. 

În ultima sută de ani, maladia chineză a recidivat deseori, 
reforma şi modernizarea înregistrând mari regrese, iar 
principala ei cauză profundă fiind tocmai neputinţa de a 
schimba din rădăcini agrarianismul acesta al chinezilor. Așa se 
face că ei nu au ajuns nici în ziua de azi la stadiul în care să fie 
în stare să-și ţină în mâini propria soartă. Reforma istoriei, 
reforma Chinei de azi, trebuie să pornească de la reforma 
agricultorilor prin spiritul totemului lupului, de la reformarea 
„blândeţii și generozităţii” predicate de confucianism, care duc 


poporul în rătăcire. 

Dar iată că, în douăzeci de ani de reformă greu de îndurat, 
economia de piaţă a înregistrat progrese remarcabile, forma de 
subzistență a naţiunii a început să se transforme, legea 
conform căreia mijloacele de trai ale unui popor determină 
caracterul acelui popor a început să aibă ca efect o tendinţă 
mai viguroasă și mai curajoasă. Caracterul chinezilor pare a se 
întoarce în mod spontan către spiritul totemului lupului: revista 
pentru copii Marele lup cenușiu se bucură de o mare căutare; 
cântecul Lupul din nord este pe buzele tuturor; tot mai mulţi 
întreprinzători au căpătat un caracter puternic, precum al 
lupului, care i-a făcut să se angreneze în „dansul cu lupii”; 
piaţa a fost invadată de tot mai multe produse ale căror mărci 
stau sub semnul lupului, iar restaurantele cu denumiri ce fac 
referire la lupi se bucură de un mare profit; au început să apară 
scriitori și artiști cu pseudonime referitoare la lup... Astfel, 
spiritul nomad însufleţit de spiritul totemului lupului reînvie în 
toată China. Poporul care toată viaţa lui a urât lupii și s-a temut 
de ei a început să venereze, din proprie iniţiativă, spiritul de 
lup, acesta fiind cel mai important rezultat al celor douăzeci de 
ani de reformă și terenul pe care se petrece reînvierea 
națională. 

Cum spiritul lupului este adversarul total al spiritului oii, 
care este de un conservatorism ucigător și aduce slăbiciune în 
toate, numai prin dezvoltarea spiritului totemului lup reforma 
se poate bucura de succes, fără a se mai lovi de lucruri care să 
o dea înapoi, căci așa n-ar mai fi nimic care să o facă să 
regreseze. Inarmaţi cu spiritul totemului lupului, tot mai mulţi 
„oameni noi” vor fi biruitori, învingând orice forţă 
conservatoare și retrogradă. Până la urmă, reforma chineză nu 
este o reformă, o transformare economică, politică sau a 
sistemului, ci este reforma, transformarea din temelii, în mod 
decisiv, a caracterului național. 

O dată cunoscută și asumată legea care a stat la baza 
evoluţiei civilizaţiei chineze și a civilizaţiilor lumii, se poate 
trece la stadiul explorării pas cu pas, se pot continua cu și mai 
multă conștiință de sine și râvnă reforma și deschiderea, cu un 
avânt asemeni celui al lupilor stepelor sau ai mărilor. Poporul 
chinez cu siguranţă are capacitatea de a reînvia și duce mai 
departe spiritul nomad al strămoșilor Yan Di și Huang Di, 


spiritul totemului lup al neamurilor din stepele Chinei, ba chiar 
poate să-l și dezvolte. În ceea ce privește caracterul naţional, 
„oaia civilizată” din trecut a evoluat devenind „lupul civilizat” 
de azi și „omul civilizat”, cu un eu cu adevărat emancipat, liber 
și democrat. Pentru aceasta, chinezii au eliminat din 
personalitatea lor oaia domesticită și au depășit stadiul 
semibarbar al lupului civilizat, transformându-se în Omul 
civilizat. Cele trei stadii amintite mai sus reprezintă etapele de 
dezvoltare istorică a Chinei și a stării naţiunii, ce au caracter 
de normă. Dacă poporul chinez și caracterul lui naţional n-ar fi 
trecut prin stadiul lupului civilizat, nu ar fi avut cum să acceadă 
la stadiul superior al omului civilizat, liber și democrat. În 
această lume au venit miliarde de oameni liberi și democrați, 
care iubesc pacea din tot sufletul lor, iar ei vor fi cei mai mari 
garanțţi ai libertăţii și păcii întregii lumi. 

Yangke spuse: 

— Ai sintetizat bine lucrurile - chiar se poate ca istoria 
Chinei să fi evoluat conform celor trei stadii amintite de tine. 
Această armă spirituală a neamului - totemul lupului - a stat 
mereu îngropată în stepă, iar acum, iată, a fost în sfârșit 
dezgropată, și din câte se vede nu a ruginit deloc, ci continuă 
să strălucească, fiind și neasemuit de ascuţită. În arsenalul 
spiritual și filosofic al lumii moderne, străvechiul totem al 
lupului continuă să strălucească cel mai tare, în vreme ce 
gândirea confucianistă, prin cele trei principii călăuzitoare și 
cele cinci virtuţi cardinale, a putrezit demult. 

Yangke mai spuse: 

— Acest expozeu al tău mi-a lămurit multe probleme de o 
importanţă capitală pe care nu le-am înţeles până acum, însă 
eu unul mai am câteva nelămuriri. În timpul dinastiilor Ming și 
Qing, în orașele Chinei apăruseră mugurii capitalismului. Cum 
se face, atunci, că în China nu a fost urmată calea 
capitalismului? 

Chenzhen spuse: 

— Motivul este legat de mijlocul de existenţă și caracterul 
neamului de agricultori. Ogoarele Chinei sunt mult prea vaste, 
mult prea adânc înrădăcinate, fiind pe primul loc în lume. 
Marele arbore al agricultorilor ce a crescut din acest ogor 
nesfârșit are rădăcini adânci și o mulţime de frunze, absorbind 
orice substanţă hrănitoare. Coroana sa este uriașă, umbrind 


orice vlăstar de dedesubt. Guvernanţii agricultori nu au știut 
decât să adune biruri, să dea sarcini, să șantajeze și să caute 
mita, ceea ce a dus la vestejirea mugurilor capitalismului, căci 
i-a lăsat fără sevă. Insă dacă popoarele vor să se opună celor 
care le sug sângele, trebuie să se ridice la luptă, cu dârzenia ce 
ar trebui să le caracterizeze personalitatea naţională. Dar când 
le lipsesc principalele condiţii obiective, e firesc să nu aibă sorți 
de izbândă. Sub imensul arbore al străvechii Chine agrare, 
capitalismul nu a avut cu ce să se hrănească, nu a avut lumină 
de la soare și nu s-a putut dezvolta mai mult decât la nivel de 
mlădiţe, rămânând la stadiul mugurilor. De aceea, evoluţia 
istorică a Chinei a fost o sumă de acţiuni nepotrivite, prin care 
s-a bătut pasul pe loc. Dacă n-ar fi fost nomazii, care să adape 
chinezii cu sângele lor, atunci nici măcar bătutul pasului pe loc 
nu ar mai fi fost posibil. Fără năvala dezlănţuită a „lupului 
civilizat” cu capitalismul lui, China nu va putea niciodată să 
spargă tiparul economiei agrare - acesta este un lucru ce o 
caracterizează. Civilizaţia închisă a Chinei este un biet curs 
inferior între civilizațiile lumii și, fără o pătură socială care să 
se avânte înainte curajos, nu va putea niciodată să se verse în 
matca principală a civilizaţiilor lumii. 

Yangke întrebă: 

— Mijloacele de trai ale poporului determină caracterul 
poporului - asta e ca și cum ai spune că firea poporului este 
determinată de principala sa ocupaţie. Această teză are 
caracter general? 

Chenzhen răspunse: 

— Bineînţeles că are caracter general. Spre exemplu, 
existența poporului japonez a fost teribilă. Chiar dacă și ei 
cultivă orezul pe câmpii inundate, Japonia este o ţară insulară, 
așadar japonezii au fost dintotdeauna oameni ai mării, 
ocupându-se cu navigația și cu pescuitul, umblând pe mări 
după pradă, făcând comerț pe mare, ocupându-se și cu 
pirateria, fiind wako®®. Așadar, caracterul lor este unul violent, 
de lupi de mare, care, cum acostează, fac turmele de oi și de 
maimuțe să se împrăștie. In trecut, acești wako au ajuns la 
Nanjing și la Suzhou, unde au ars pagoda Leifeng“. Ei au 


66 Bandiţi japonezi care acționau în mările Chinei și Coreei între 
secolele al XIII-lea și al XVI-lea. 
67 11 iunie - 21 septembrie 1898. Reforma promovată de împăratul 


dominat marea, distrugând flotele trimise de mongolii din 
dinastia Yuan să invadeze Japonia. Apoi, de cum au venit lupii 
de mare și mai aprigi ai Occidentului, japonezii și-au unit 
forțele și haitele. Oile au lăsat locul lupilor, a ieșit Asia și a 
intrat Europa: au aruncat cât colo învăţătura confucianistă 
chineză și s-au dus să deprindă cultura occidentală, să înveţe 
despre guvernul constituţional, drept, științe, educaţie și 
industrializare. Când lupii de mare se întâlnesc cu alţi lupi de 
mare, se bucură că se văd și chiar regretă că nu s-au cunoscut 
mai din timp. Unii sunt însetaţi de cunoaștere, dornici să 
înveţe, pe când ceilalţi le sunt învăţători, neobosind să-i educe 
pe studenţii străini. Învăţând de la occidentali, japonezii nu 
numai că nu au întâlnit un obstacol prea mare în caracterul lor, 
ci, dimpotrivă, instinctele lor de lupi au fost trezite, fiindu-le 
stârnit și un mare apetit pentru învăţare, motiv pentru care au 
și deprins totul atât de repede. În 1868, împăratul Meiji a 
început modernizarea Japoniei, pentru ca în treizeci și șase de 
ani această ţară să dispună de o industrie avansată, iar în 
Războiul Chino-Japonez să înfrângă dinastia Qing. Mai apoi, în 
războiul împotriva rușilor“, japonezii au ajuns să învingă 
inegalabilul, marele Imperiu Țarist al rasei albe. Dintr-un 
singur salt, au devenit unul dintre cele mai puternice imperii, 
intrând astfel în rând cu imperiile Europei, fiind, deci, prima 
națiune capabilă de minunea unui mare salt înainte. 
Actualmente, Japonia este a doua mare putere economică a 
lumii, iar China, la aproape un secol și jumătate de la 
Restauraţia Meiji, aparţinea până mai ieri Lumii a Treia. 
Taiwanul încă nu s-a unit cu China continentală, iar din punctul 
de vedere al produsului intern brut pe cap de locuitor și al 
investițiilor în educaţie China se află pe unul dintre ultimele 
locuri în lume, la fel ca și în privinţa profitului reinvestit. Știința 
și tehnica nu au adus niciun Nobel, gradul de extindere a 
deșertificării și rata de scădere a apelor freatice depășesc cu 
mult rata creșterii economice, în vreme ce populaţia, care și 


Guangxu și de adepţii săi a sfârșit printr-o lovitură de stat a 
conservatorilor sprijiniți de împărăteasa-mamă Cixi și Yuan Shikai. 

68 Incident petrecut în secolul al XVI-lea. Pagoda Leifeng a fost 
ridicată în anul 975 de suveranul regatului Wuyue, în cinstea nașterii 
fiului său. 

69 1904-1905. 


așa era excedentară, continuă să crească cu zeci de milioane la 
fiecare câţiva ani. Până și la fotbal, unde suntem atât de slabi, 
au trebuit să vină lupii japonezi, „tigrii extremi” să ne bată, 
pentru ca oile să-și arate adevărata faţă. 

Preţ de o mie și ceva de ani, chinezii au început cu gândirea 
lor de oaie confucianistă să-i înveţe pe lupii japonezi, dar asta e 
ca și cum i-ai duce de nas pe cei mai tineri. In cei o mie și mai 
bine de ani cât s-a ţinut Japonia de învăţătura confucianistă, n-a 
auzit nimeni de ea. Însă în cei nici treizeci de ani cât au primit 
învăţătură de la lupii occidentali, japonezii au ajuns pe culmi 
dintr-un singur salt. Pe când în China, cum au pătruns lucrurile 
occidentale, tot poporul s-a opus și le-a respins din răsputeri, 
ca niște oi care văd lupul. Nu conta dacă sunt bune sau rele - 
aproape tot poporul a fost împotrivă, de la vlădică la opincă, de 
parc-ar fi vrut să stingă focul cu foc. În consecinţă, s-au trezit 
cu o mare parte din ţară furată de sub nas, așa încât s-a redus 
la dimensiunile unei semicolonii. 

Și japonezii, ca și chinezii, sunt din aceeași rasă galbenă 
asiatică, ţin de aceeași cultură confucianistă și au primit 
budismul. Cu toate acestea, cum se face că reforma japoneză a 
avut succes grabnic, pe când cea chineză abia dacă a durat o 
sută de zile și a și fost înăbușită1? Dacă nu se vor întoarce la 
rădăcinile lor, chinezii nu vor putea niciodată să-și ia soarta în 
propriile mâini. 

Yangke tot dădea din cap. Apoi întrebă: 

— Cum de au slăbit apoi celelalte trei naţii de nomazi, adică 
arabii, turkmenii și mongolii? 

Chenzhen răspunse: 

— Arabii și turkmenii s-au stabilizat și s-au apucat de 
agricultură, în ce-i privește pe mongoli, deși încă practică 
nomadismul, epoca armelor de foc a dus la pierderea 
supremaţiei tehnicii lor de luptă, a călăritului și a trasului cu 
arcul. Pe de altă parte, cum populaţia lor e și foarte redusă, au 
rămas prinși între cele două mari puteri cu arme de foc, China 
și Rusia, încuiaţi pe stepa lor, ratând ocazia și neîntrunind 
condiţiile pentru a face următorul pas în evoluţie: ieșirea pe 
mare. În acest fel, nomadismul primitiv din stepe nu a evoluat 
spre nivelul mai înalt al nomadismul de pe mări, și atunci 
caracterul nomad a fost înfrânt. Așadar, caracterul unui popor 
determină în continuare soarta acelui popor. Indiferent dacă 


firea unui neam este sau nu puternică, acel popor tot trebuie să 
intre în competiţie cu celelalte popoare ale lumii. 

Navigaţia pe mările și oceanele lumii este o ocupaţie care 
necesită putere. Furtunile, valurile uriașe, rechinii sunt de 
departe mai violenţi și mai periculoși decât viscolul și haitele 
de lupi din stepă. Poporul care se călește în aceste experienţe 
dure va avea un caracter mai puternic, vederi mult mai largi, va 
străbate distanțe mai mari. La el absorbţia acelor realizări de 
vârf ale fiecărei civilizaţii superioare a lumii este mult mai 
amplă. El are mai devreme decât alte popoare ocazia decisivă 
de a exploata noi continente, de a înființa colonii și acumulări 
primitive. Nomazii din Occident au fost mai puternici dintru 
început și, cum au ieșit pe mare, a fost ca și cum lupii ar mai fi 
căpătat și aripi. De aceea, majoritatea popoarelor care sunt 
acum în frunte sunt dintre cele care au evoluat de la stadiul de 
popoare nomade din stepă la popoare nomade de pe mări, sau 
care dintotdeauna au fost niște nomazi ai mărilor. 

In plus, nu poate fi neglijat nici rolul pe care l-a jucat 
îngrădirea religioasă. Islamul s-a opus vehement invaziilor 
Occidentului și amestecurilor cu lumea apuseană, dar în același 
timp a respins și democraţia ori știința apuseană. Lamaismul a 
dus la slăbirea caracterului mongolilor, care era atât de 
puternic și de vijelios. În schimb, creștinismul a fost reformat 
de spiritul puternic al celor din vestul Europei, transformându- 
se în protestantismul care s-a opus autocrației și corupţiei 
Bisericii Romano-Catolice, adoptând capitalismul care nu aduce 
decât profit. 

Existenţa unui popor determină caracterul său - existenţa 
aspră a unui popor va forma un caracter puternic. Însă 
caracterul puternic al unui popor poate influenţa, la rândul lui, 
existenţa acestuia, găsindu-și singur, prin curaj și hotărâre, 
mijloace de existență mai dificile, dar și mai avansate, care să 
sporească tăria caracterului acelui popor. Cei puternici ajung 
împărați, cei și mai puternici, campioni. 

Așa a fost și cu ridicarea Rusiei cu câteva secole în urmă. 
Ţarul Petru cel Mare a făcut din această ţară preponderent 
agrară, mai înapoiată chiar decât China, cu un sistem iobăgesc 
una dintre cele mai mari puteri ale Europei. Și motivul stă în 
personalitatea lui puternică, de lup. Îndrăzneţ și hotărât, el a 
eliminat și a abolit influenţa nobililor stăpâni de șerbi, 


conservatori și retrograzi, pentru a se apuca cu curaj să înveţe 
de la occidentali și să se aventureze pe mări. Deghizat, el a 
plecat să iscodească lumea apuseană, a decretat tăierea 
bărbilor, a impus îmbrăcămintea după modelul celor din Vest, a 
purtat perucă, a construit flota și a instruit artileria, a topit 
clopotele de aramă ale bisericilor pentru a turna tunuri. Până și 
capitala Rusiei a mutat-o din zona agrară spre malul mării, 
construind Sankt Petersburgul, care stătea cu faţa spre marile 
puteri și spre mare. O personalitate atât de îndrăzneață și de 
vizionară pur și simplu m-a zguduit. Înainte de Revoluţia 
Culturală, am văzut de cinci, șase ori filme ca Petru cel Mare 
sau Amiralul Ushakov. După ce am ajuns în stepă, am căutat în 
lup sursa personalității împăratului Petru cel Mare. Poporul rus 
care a trăit în marea stepă rusească a fost la origine neam de 
stepă. Agricultura sa nu era prea dezvoltată și s-a mai aflat și 
sub stăpânirea hanilor Hoardei de Aur preţ de două secole. Dar 
dacă n-ar fi fost stepa și lupul de stepă, n-ar mai fi putut da un 
asemenea mare reformist în persoana lui Petru cel Mare. 

Acești doi vecini, Japonia și Rusia, care la început erau mult 
în urma noastră, s-au folosit de caracterul lor puternic de lup 
pentru a ajunge sus, peste China. 

Yangke spuse: 

— Într-adevăr, ești un om foarte preocupat de soarta ţării și a 
poporului. Ai făcut cercetări îndelungate și pe teren, alcătuind 
o teorie istorică atât de bine sistematizată. Dar care este, de 
fapt, scopul expunerii tale? Aș vrea să aud și concluziile. 

Chenzhen spuse: 

— Am făcut cercetări mai bine de treizeci de ani și 
principalul meu scop a fost acela de a afla care este cauza 
maladiei înapoierii 

Chinei, dar și să caut o cale de ieșire din criză. Deocamdată, 
am găsit cauza bolii vechi de cinci mii de ani, și putem astfel 
găsi leacul potrivit pentru o asemenea boală, pentru a ne lua 
soarta în propriile mâini. 

Mai întâi, trebuie să schimbăm, și încă degrabă, atmosfera 
de înfrângere și înapoiere a Chinei și existența agrară a 
poporului într-o existenţă competitivă economic și politic; să 
formăm un caracter cutezător, puternic, să scăpăm de 
autosuficienţă. Acest lucru va putea hotărî soarta poporului. 

În al doilea rând, în ceea ce privește caracterul naţional, 


acesta trebuie să o apuce cu hotărâre pe calea „lupului modern 
civilizat”. Pe lângă forță și vitalitate, lupul feroce și puternic 
mai poate da dovadă și de lăcomie febrilă, de dorința 
nesățioasă de a jefui și de a distruge. Miezul de lup din 
caracterul uman poate să se asemene unei reacţii nucleare de 
mare amploare, cu o mare putere distructivă, dar care lucrează 
în beneficiul omenirii dacă este bine controlată, pe când, dacă 
nu este bine controlată, poate distruge tot pământul. În lume 
nu sunt multe țări capabile să o producă și să o controleze așa 
cum trebuie. Cele care au ajuns la această capacitate se 
numără printre marile puteri ale lumii. Această cale este foarte 
dificilă, căci, chiar dacă e vorba de mari puteri, printr-o 
manevră greșită acestea se pot răsturna oricând, întocmai ca 
popoarele Germaniei, Italiei și Japoniei în cel de-al Doilea 
Război Mondial, care nu au știut să-și ţină sub control 
caracterul de lup, lucru ce a dus la explozia fascistă și la 
distrugeri imense pricinuite ţării noastre și altor ţări ale lumii. 
Și în cazul Revoluţiei Culturale din China au apărut mari 
probleme. Dat fiind faptul că în toată istoria Chinei, dar mai 
ales în cea recentă, caracterul plin de slăbiciune al chinezilor 
nu a avut suficientă „personalitate de lup”, ţara a fost 
transformată de marile puteri occidentale într-o semicolonie, 
având de îndurat mari umilinţe. Poporul chinez s-a umplut de 
mânie, și atunci acei oameni cu aspirații înalte care au vrut să 
ia de la occidentali spiritul cutezător de lup și care aduseseră 
spiritul de competiţie în plan industrial au început să combată 
„ideologia confucianistă oficială”, eliberând caracterul de lup 
care fusese reprimat atâta amar de vreme. Moștenirea sângelui 
nomad transmis de Yan Di și Huang Di și desele transferuri de 
sânge dinspre neamurile nomade ajungeau în sfârșit să aibă 
efect, iar caracterul chinezilor a început să se mai întremeze. 
După o luptă de o sută de ani, ei au izgonit puterile străine și 
au obținut independenţa, ieșind victorioși și în războiul din 
Coreea de Nord. Însă în perioada Revoluţiei Culturale, în 
politică era nevoie de eliberarea și agitarea artificială a 
spiritului de lup, pentru a fi combătute toate „forţele inamice”: 
președintele statului, comandantul suprem al armatei și 
generalii, elita cercurilor industriale și comerciale, intelectualii, 
autorităţile academice. „Gărzile roșii” cuprinse de fervoarea 
lupului au indus debandada în toată ţara: au bătut profesori, au 


criticat directori de școli, au ars cărți, au distrus relicve istorice 
și culturale, au confiscat averi, s-au dedat la crime și incendieri, 
au atacat ambasade, au încălcat orice lege omenească și divină, 
ajungând la cealaltă extremă și ducând China în pragul unei 
prăbușiri fără precedent. 

Intreaga istorie a omenirii și această perioadă din istoria 
Chinei arată cu prisosinţă cât de greu poate fi controlat spiritul 
de lup din caracterul omului, o dată ce este eliberat. Dacă 
poporul este reprimat ca în timpul regimurilor confucianiste și 
feudale, caracterul de lup este văduvit de vigoare și ţinut sub 
apăsare, iar consecințele sunt transformarea caracterului 
naţional într-un caracter de oaie, înapoierea și înfrângerea, fără 
putință de scăpare. Dacă, în schimb, spiritul de lup este 
eliberat și stârnit, ca în cazul mișcărilor fasciste, atunci e iadul 
pe pământ, și nici din asta nu este scăpare. Numai dacă se 
reușește eliberarea cu măsură a energiilor lupului și se adoptă 
adevărata democraţie și domnie a legii, care să poată ţine în 
frâu spiritul de lup, abandonându-se falsa ștampilă a 
democraţiei, China poate găsi o cale de ieșire din criză. 
Adevăratul regim democratic și o reală domnie a legii 
reprezintă singura soluţie pentru eliberarea, și, în același timp, 
controlarea reacției termonucleare a caracterului de lup din 
zilele noastre. Iar dacă vrem să edificăm democraţia, atunci 
trebuie să trecem la procesul de transformare din temelii a 
caracterului național, căci, dacă nu există această fundaţie 
solidă a caracterului naţional, chiar dacă se ridică marele 
edificiu al democraţiei, acesta nu va fi decât un turn înalt, care, 
dacă se prăbușește, distruge reputaţia poporului. Iar pe ruinele 
democraţiei se poate ridica un regim despotic și mai crunt. 
Dacă nu se va realiza o transformare fundamentală a 
caracterului naţional, atunci democraţia nu va fi decât o dorinţă 
extravagantă a câtorva visători. Reformarea spiritului agrar al 
poporului trebuie să treacă printr-o perioadă de tranziţie în 
care „să crească sub cerul liber”. Totuşi, această reformă a 
spiritului naţional nu poate să se prelungească prea mult, altfel, 
vechea maladie a slăbiciunii ar putea să facă să se 
răspândească pretutindeni virusul corupţiei, al ineficienţei, al 
exploziei demografice și al distrugerii mediului înconjurător, în 
acest fel irosindu-se, prin amânare, șansele de vindecare a 
maladiei. 


Yangke dădu din cap și zise: 

Asta cam așa e. Personalitatea popoarelor din Occident este 
mult prea puternică, și guvernele, foarte autoritare nu reușesc 
să le apese prea tare. Acolo ar fi și foarte greu să se instituie un 
guvern centralizat, ca în China. Chiar dacă s-ar institui un 
astfel de guvern, nu ar avea viaţă lungă. Așa că, în cele din 
urmă, aceștia au adoptat democraţia. În schimb, oilor din 
Orient le este cel mai teamă de libertate și de independenţă. De 
îndată ce nu mai are cine să stea cu ochii pe ele, vin lupii și le 
mănâncă. Slabe cum sunt, popoarele de agricultori ar trebui să 
aleagă mai degrabă despotismul. În astfel de neamuri se nasc 
dictaturile și guvernele absolutiste. Se pare că, dacă modul de 
trai al neamului chinez și caracterul național nu se schimbă, 
atunci autocraţia centralismului chinez nu se va mai sfârși 
niciodată. 

Chenzhen spuse: 

— Un popor care nu are în el vigoare de lup nu va putea 
niciodată să câștige democraţia. De altfel, nici n-ar ști ce să 
facă cu ea. De fapt, democraţia este modul popoarelor 
puternice de a se opune despoţilor, de a negocia cu ei. 

Apoi Chenzhen zise din nou: 

— „Munte și râu se mai schimbă, dar caracterul omului e 
greu de urnit.” Dacă modul de trai al poporului nu se poate 
reforma, atunci despre caracterul poporului nu putem spune 
doar că „e greu de urnit”, ci și că e „de neclintit”. In trecut, 
reforma naţională a fost o reformă a modului de trai. Însă acum 
circumstanţele reformei o fac ireversibilă. După cum se arată 
caracterul, de vreme ce „lupii” Yan și 

Huang, Qin și Han, Sui și Tang au fost reduși de agricultură 
la stadiul de „oi chineze”, după afirmarea și extinderea 
caracterului concurenţial al noului mod de trai al poporului, 
„oile civilizate”, care mereu au rămas în urmă, s-ar putea 
preschimba în „lupul modem și civilizat chinez”, brav și 
nemilos, adevărat urmaș al împăraţilor Yan și Huang, pentru ca 
apoi să evolueze până la stadiul cel mai înalt de „cetăţean al 
lumii civilizate”. Însă din moment ce ogoarele Chinei sunt cele 
mai vaste ogoare din lume, China are cea mai îndelungată 
istorie agrară, cel mai numeros popor de agricultori, 
mentalitatea agrară cel mai adânc înrădăcinată, iar spaţiul 
destinat urbanizării e mult prea strâmt, dacă vrem ca „oile 


chineze” să se transforme în „lupi civilizaţi”, e nevoie de o 
perioadă de triere îndelungată, dureroasă, ba chiar brutală. 
Cum să tratăm civilizat, să rânduim și să educăm o mulţime de 
oameni dezavantajaţi, să le preschimbăm caracterul slab. 
Acestea vor fi probleme sociale extrem de dificile. In plus, 
fortificarea regimului politic în viitor s-ar putea să nu fie 
posibilă tocmai din cauza acestei slăbiciuni de caracter. Or, 
pentru ca aceste probleme dificile să fie rezolvate, e nevoie de 
un spirit de lup hotărât, ferm și puternic. 

Astea sunt concluziile. A 

Stepa Elunului se cufundă în umbrele înserării. În depărtare, 
luminile de la așezările ciobanilor licăreau slab. Yangke dorea 
să mai pună întrebări, dar Chenzhen lovi puţin volanul și spuse: 

— Trebuie să ne întoarcem, altfel, Bătu o să se urce în 
mașină și-o să vină să ne caute. Dacă mai ai întrebări, putem 
discuta și în drum spre Pekin. Și eu mai am o mulțime de 
lucruri pe care vreau să le discut cu tine. 

Yangke spuse: 

— Totemul lupului și spiritul nomazilor chinezi reprezintă, 
într-adevăr, niște teme cruciale, care, o dată urnite, pun în 
mișcare tot angrenajul. Eu, unul, mai am multe întrebări. 

Cei doi coborâră din mașină, făcură cu mâna semn de bun- 
rămas muntelui pe a cărui pantă era vizuina lupului, dar 
rămaseră așa mult timp, neîndurându-se să plece. Privind spre 
muntele lupului, Chenzhen spuse încet: 

— Lup mic, acum trebuie să mă întorc la Pekin, dar o să mai 
vin să te văd. 

Yangke spuse: 

— Să știi că ar trebui să ridicăm un fel de monument în faţa 
vizuinii. Cel mai bine ar fi să punem un stâlp ca un totem al 
lupului. 

Chenzhen oftă: 

— Şi eu aș vrea să facem asta, însă nu îndrăznesc. Acum în 
stepă sunt tot mai mulţi imigranţi de prin zonele agricole. Dacă 
văd că am ridicat un monument în cinstea lupului, o să-l facă 
țăndări. Ca să nu mai spun că ar putea surpa și vizuina aceasta 
prețioasă, veche de o sută de ani. Mai bine să lăsăm vizuina 
ascunsă aici, în liniște. 

Chenzhen mai spuse: 

— Acum mai mult îmi doresc să înfig în inimile oamenilor din 


ţară stâlpi spirituali ai totemului lupului. Totemul lupului este 
unul dintre principalele totemuri primitive ale poporului chinez, 
înaintea lui fiind numai totemul dragonului. Însă, după părerea 
mea, lucrurile nu sunt atât de simple, căci, conform noilor 
descoperiri arheologice și studiilor mele, cele mai timpurii 
totemuri ale lupului și ale dragonului se pare că erau, de fapt, 
unul și același lucru, totemul dragonului diferenţiindu-se de cel 
al lupului abia mai târziu. 

Surprins, Yangke spuse repede: 

— Dar această descoperire trebuie să fie de o importanţă 
enormă pentru transformarea caracterului naţional al 
chinezilor! Nu, mai întâi îmi spui despre asta și abia apoi 
plecăm. 

Chenzhen spuse dintr-o răsuflare: 

— Imaginea dragonului a apărut abia acum cinci mii de ani. 
Dragonul de jad descoperit în 1971 la Sanxingtala, în Mongolia 
Interioară, este cunoscut ca primul dragon chinezesc, datând 
din perioada culturii neolitice Hongshan. În acea perioadă, 
strămoșii poporului chinez încă nu se apucaseră de agricultură, 
ci trăiau din vânătoare și din cules, erau păstori nomazi ori 
chiar trăiau în condiţii semiagrare și semipastorale. Totemul 
dragonului a fost totemul înaintașilor chinezilor, și abia apoi s-a 
transformat în totemul agricultorilor. Eu m-am uitat cu mare 
atenţie și am studiat dragonii de jad din satul Sanxingtala, din 
judeţul Wengniute. Însă ceea ce m-a uimit e faptul că acel 
dragon de jad primitiv nu este deloc dragonul pe care aveau să- 
l știe chinezii mai târziu, căci e vorba despre imaginea unui 
animal cu cap de lup și trup de dragon, neacoperit însă de solzi 
și fără gheare. Dar capul și ceafa sunt în mod clar de lup, 
făcute după modelul unui lup adevărat: cu faţa prelungă, botul 
alungit, nasul ascuţit și marginile gurii arcuite în sus. Dar mai 
ales ochii - aceia sunt ochi de lup adevărat, exact la fel ca ai 
puiului nostru, rotunzi și înclinați, cu colţurile alungite și 
înclinate. Această trăsătură atât de specială a lupului a fost 
redată cu foarte mare precizie de mijloacele artistice ale 
strămoșilor din neolitic. Pe lângă asta, a fost dăltuită și 
imaginea coamei de pe grumazul lupului, cu părul lăsat în faţă 
și zburlit, ceea ce-i dă un aer foarte demn și frumos. Una dintre 
trăsăturile care inspiră teamă ale lupilor de stepă este coama 
zburlită. Doar eu cunosc lupii atât de bine și îmi dau seama că, 


dacă nu l-ar fi observat îndelung, strămoșii noștri n-ar fi putut 
să realizeze cu atâta fidelitate o imagine artistică a lupului. 
Așadar, acest dragon de jad este, de fapt, un lup de jad. Sunt 
unii savanti care susțin că, de fapt, capul dragonului de jad ar fi 
de porc. Însă după părerea mea, dacă judecăm după firea 
nomazilor, porcul domestic sau mistrețul nu ar fi putut ajunge 
totemul la care să se închine cei din nord, întrucât nomazii din 
nord-vest și din nord nu s-ar fi închinat sub nicio formă unor 
animale domestice sau care puteau fi domesticite, în general. 
Numai cineva care nu cunoaște caracterul nomazilor din China 
ar putea ajunge să creadă că aceștia s-ar închina unor animale 
de pe lângă casa omului. În ceea ce privește imaginea, ochii de 
porc nu sunt înclinați, gura porcului este mai retrasă faţă de rât 
și nici capul nu este atât de alungit. Apoi să se transforme un 
porc, cu corpul lui scurt și îndesat și cu coada ca un băț, 
indiferent dacă e domestic sau sălbatic, într-un dragon subţire 
și alungit - asta e cam prea de tot. Pe când să se transforme 
lupul, cu trupul lui subţirel și coada lungă și stufoasă în 
imaginea unui dragon - asta e mult mai plauzibil. Gândește-te 
la imaginea pieilor de lup, cu cozile lor lungi, care erau 
atârnate deasupra iurtelor, în vârful parului și în bătaia 
vântului - nu ţi se pare că seamănă mult cu cea a dragonilor? Și 
am impresia că e foarte posibil ca dragonii zburători ai 
chinezilor să fi fost imaginaţi de strămoșii din stepe după 
viziunea spiritelor lupilor care se înalţă la cer, aceasta fiind o 
înfrumusețare și o sanctificare a lupului. În anul acela când l- 
am văzut pe lupul mic atârnat sus, în văzduh, m-am gândit nu 
doar că arăta ca un lup zburător, ci și că aducea cu un dragon 
zburător, care călărește norii și umblă prin ceţuri, însă atunci 
nu am mai insistat asupra acestui sentiment. 

Apoi, după ce m-am întors la Pekin și am văzut fotografia cu 
dragonul de jad, pe moment am fost foarte emoţionat, de parcă 
îl revedeam chiar pe lupul nostru. Faptul că în acele condiţii 
primitive s-a putut sculpta o imagine atât de frumoasă și de 
elegantă într-o bucată de jad demonstrează în ce fel cunoșteau 
și venerau strămoșii noștri lupul. lar locul din care a fost 
dezgropat „dragonul de jad” se află și în Mongolia Interioară, 
adică în locul de baștină al lupului de stepă, fiind acea zonă din 
China unde lupii erau cei mai mulţi și mai fioroși, în care urmau 
să se nască nenumărați nomazi, care aveau să venereze 


totemul lupului, dar și locul în care există atâtea legende 
despre „lupii zburători”. Acest lucru mă face să asociez în mod 
firesc totemul lupului cu cel al dragonului și să încep să studiez 
mai aprofundat legătura dintre cele două. 

După cercetările mele, există cel puţin șapte caracteristici 
care arată legătura dintre totemul lupului și cel al dragonului, 
și le voi prezenta în cele ce urmează: 

Prima - Şi totemul lupului, și cel al dragonului au apărut pe 
teritoriul de azi al Mongoliei Interioare sau în zone de stepă din 
apropiere. Acesta este tocmai locul de baștină al lupilor de 
stepă mongolă, în care puteau fi găsiţi cei mai mari, mai 
numeroși și mai feroce lupi din lume. Pe această întindere de 
stepă, omul și lupul s-au luptat unul cu altul și s-au ucis unul pe 
celălalt, s-au sprijinit reciproc pentru a putea supravieţui, au 
trăit în comuniune. De aceea și influența spiritului și a 
caracterului lupului față de om este foarte mare. Căci aici nu 
era ca la pol sau în taigaua rusească, unde între oameni și 
haitele de lupi sunt distanţe foarte mari, unde și unii, și alţii 
trăiesc din carnea animalelor sălbatice pe care le vânează, iar 
oamenii nu sunt influenţaţi prea mult de lupi. De aceea nici nu 
s-a pus în acele locuri problema de a se închina vreunui totem 
al lupului. 

A doua - Capul și ceafa lupului și ale dragonului-totem sunt 
identice, iar trupul lung și cilindric, de asemenea. Dragonul 
primitiv de jad de la Sanxingtala este, de fapt, un animal cu cap 
de lup și trup de dragon. Cu alte cuvinte, pentru oamenii din 
neolitic, capul și ceafa lupului din totem erau identice cu ale 
dragonului, ca, de altfel, și restul trupului, fără solzi. Aceasta 
arată că dragonul nu provenea dintr-un pește ori dintr-un 
șarpe. Atunci este foarte posibil ca totemul lupului să fi fost 
chiar totemul dragonului și viceversa, cele două nefiind încă 
diferenţiate. Oricum, vatra amândurora s-a aflat într-una și 
aceeași stepă. 

A treia - Și totemul lupului, și cel al dragonului sunt 
surprinse într-o poziţie arcuită, sugerând zborul. Din câte se 
spune, indiferent dacă e vorba de totemuri din stepă ori din 
China, toate erau ale unor animale ce puteau zbura. În stepă, 
lupul-totem se înalţă la cer, ducând sufletele oamenilor la 
Tengri, iar dragonul-totem al chinezilor din câmpie zboară tot 
prin văzduh, călărind norii și destrămând ceţurile, poruncind 


stihiilor. În schimb, multe alte totemuri din lume și din China 
nu reprezintă animale zburătoare. Spre exemplu, ursul, tigrul, 
bivolul, maimuța și alte totemuri populare. Totemurile 
neamurilor din stepă și ale chinezilor agricultori de pe 
nesfârșitul pământ al Chinei au această caracteristică a 
zborului, și nu este o coincidență, nu e deloc întâmplător. 
Așadar, și mai similară este poziţia ce sugerează zborul, atât în 
cazul totemului lupului, cât și în cel al dragonului, căci în stepă 
lupul care fuge se mișcă în sus și în jos, cu unduiri, ca și blana 
de lup înălţată deasupra iurtei, în bătaia vântului, cu trupul 
arcuit ca în zbor. Cât despre dragonul chinezilor, în diversele 
picturi murale și sculpturi din vechime este redat peste tot 
îndoit la mijloc, sugerând zborul prin unduire. Această postură 
de zbor este foarte asemănătoare cu mișcările lupului atunci 
când fuge, ca și cu ale pieii împăiate, bătute de vânt. Insă faţă 
de pește, șarpe sau crocodilul din apă, ori față de șarpele boa 
de pe uscat, descrie cu totul alte mișcări. Peștii, șerpii și 
crocodilii se deplasează cu unduiri ale corpului și cozii în plan 
orizontal, stânga și dreapta. Așadar, una este mișcarea prin 
unduiri în plan vertical, sus-jos, și alta prin unduiri în plan 
orizontal, stânga-dreapta. Aceste două tipuri diferite de mișcări 
și gesturi demonstrează clar superioritatea lupului faţă de 
pești, șerpi sau crocodili, dar și faptul că totemul dragonului nu 
a apărut prin transformarea acestor animale ovipare, în sine 
inferioare, ci din mamifere de uscat, din stepă, precum lupul. 
Mulţi chinezi cred că, de fapt, dragonul este un soi de pește din 
apă ori provine din șarpe, iar unii consideră că animalul din 
care a fost stilizat dragonul ar fi chiar crocodilul. Dar toate 
aceste păreri nu au în vedere diferenţele esenţiale dintre 
dragon și animalele amintite, și nici pe cele dintre mișcările 
unduitoare în plan vertical și orizontal. De aceea, adevăratele 
trăsături ale spiritului dragonului-totem sunt atât de acoperite, 
încât nici nu se mai poate face distincţie. A patra - cu toate că 
și lupul, și dragonul-totem pot zbura, niciunul nu poartă aripi. 
În imaginarul chinezilor există „tigri zburători”, „cai zburători” 
și alte astfel de imagini mitologice. Alte popoare au „șerpi cu 
pene” și așa mai departe, însă toate acele animale totemice 
care pot zbura sunt dotate cu aripi. În anii cincizeci, pe 
pachetele de ţigări Fei ma” era reprezentat un cal cu niște 


70 „Cal zburător" (în chineză). 


aripi uriașe. Cum se face, atunci, că dragonul-totem nu are 
aripi? Eu cred că aceasta e din pricină că totemul lupului nu 
are aripi, așadar, era firesc ca nici dragonul-totem, care 
provine din totemul lupului, să nu aibă aripi. lar motivul pentru 
care lupul-totem nu are aripi este acela că oamenii primitivi ai 
stepei considerau că lupul e ca un spirit, o nălucă, cu puteri 
nelimitate, deci nu mai avea nevoie de aripi ca să zboare. 

A cincea - Atât totemul lupului, cât și cel al dragonului au o 
strânsă legătură cu cea mai venerată divinitate a chinezilor - 
Cerul, în stepă, oamenii cred că lupii sunt trimiși de Tengri 
pentru a păzi și pentru a duce spiritele celor care se închină la 
totemul lupului până sus, la Tengri. În câmpie, chinezii cred că 
dragonul este însăși încarnarea Cerului, iar împăratul este 
numit „dragon adevărat, fiu al Cerului”, sfânt și intangibil. 
Dacă venerarea Cerului a fost adusă de strămoșii din stepă în 
câmpia chinezilor agricultori, atunci trebuie că tot ei au adus și 
totemul lupului. 

A șasea - Și totemul lupului, și cel al dragonului reprezintă 
imagini ale unor animale de pradă, crude și înfricoșătoare. 
Multe totemuri ale popoarelor lumii sunt reprezentate de 
animale de pradă, dar mai sunt printre ele și unele animale 
erbivore, blânde, cum ar fi vaca - pentru unii, ea este animal- 
totem. Atunci, cum au putut chinezii să-și facă totem tocmai din 
acest animal înfiorător? Aceasta este din pricină că strămoșii 
chinezilor erau, la acea vreme, vânători, culegători, păstori - nu 
deveniseră încă „blânzi și generoși”, iar marea majoritate erau 
nomazi care aveau drept totem lupul. Or, cum imaginea lupului 
este înfricoșătoare, atunci și dragonul-totem care provenea din 
cel al lupului nu putea fi decât extraordinar de fioros și de 
feroce. 

A șaptea - Şi lupul, și dragonul sunt caracterizați prin 
imposibilitatea de a fi îmblânziţi. Dintre toate totemurile alese 
de popoarele lumii, cele mai multe sunt reprezentări ale unor 
animale ce pot fi îmblânzite, ba chiar unele au fost alese dintre 
animalele domestice. Lupul este cel mai nesupus dintre toate 
animalele de pradă - niciodată nu ar putea fi domesticit. Pe 
când ursul, tigrul, leul, șoimul, elefantul, toate aceste animale 
pot fi îmblânzite - lupul de stepă mongol, nu. Din moment ce el 
nu poate fi îmblânzit, nici dragonul care provine din totemul 
lupului nu poate fi îmblânzit. Dragonul este moștenitorul 


caracterului de lup și cel în care acesta devine mai puternic. El 
nu numai că nu poate fi supus de om, ci chiar din contră - el va 
fi cel care va supune un popor imens. lar spiritul nesupus al 
lupului a fost absorbit de spiritul suveranului confucianist și 
divinizat. 

După aceste similarități între totemul lupului și cel al 
dragonului pot deduce că dragonul-totem al chinezilor s-ar fi 
desprins cândva din lupul-totem al stepei, întocmai după cum 
poporul chinez însuși, neamul huaxia, tot din neamurile stepei a 
coborât. Cum neamurile nomade ale stepei nu și-au părăsit 
nicicând vatra, nici totemul lupului nu și-a schimbat forma, iar 
aceste popoare s-au închinat mereu la el. În Antichitate însă, o 
parte dintre nomazi au plecat din stepă, intrând în ţinutul agrar 
al chinezilor din câmpie și aducând în mijlocul agricultorilor 
cultul lui Tengri și al totemului lupului. Căci în zorii istoriei atât 
păstorii, cât și agricultorii trăiau din mila Cerului - așa a ajuns 
să se păstreze între agricultorii chinezi cultul față de Cer adus 
de păstorii nomazi atunci când s-au strămutat în câmpie. Însă 
caracterul nomazilor a început să slăbească o dată ce au 
devenit agricultori, așa că încetul cu încetul au ajuns să se 
teamă de lup și să-l urască. Atunci, totemul lupului adus din 
stepe nu a mai fost potrivit cu spiritul și viața agricultorilor, 
astfel că, treptat, a fost transformat în noua imagine a unui 
totem-dragon, ce avea putinţa să are printre nori și să semene 
ploi. 

În Antichitatea îndepărtată, în stepele Asiei Orientale erau 
neamuri de nomazi care se închinau totemului lupului. Conform 
legendelor, totemul din vremea lui Fuxi”! reprezenta un animal 
cu cap de om și trup de șarpe, iar imaginea lui Fuxi cel divin 
însuși era o reprezentare cu cap de om și trup de șarpe. Mai 
târziu, după ce triburile s-au amestecat, strămoșii s-au axat pe 
totemul lupului și pe cel cu „cap de om și trup de șarpe”, 
absorbind și alte trăsături ale totemurilor nativilor din zonele 
agricole, adăugând solzii de pește, ghearele, coarnele de cerb 
și alte elemente. În procesul de formare a totemului 
dragonului, trăsăturile totemului-lup au jucat un rol foarte 
important, căci între imaginea „cu cap de om și trup de șarpe” 
și cea a dragonului fioros de mai târziu este o diferenţă foarte 
mare. Eu am văzut cândva o figurină din ceramică cu „cap de 


711 1045-771 î.Hr. 


om și trup de șarpe”, dezgropată la situl de la Yangshao. Acela 
poate fi dragon? Pur și simplu seamănă cu o șopârlă de casă 
sau cu vreun miriapod cu capul mai mare, cu un aer întunecat, 
fioros și viclean - nici vorbă de vreo valoare estetică ori de 
vreun sentiment divin. Pe când adăugarea capului de lup la 
trupul de șarpe e cu totul altceva. In principiu, „șarpele cu cap 
de lup” reușește să realizeze, măcar în stadiu incipient, o 
imagine artistică înfiorătoare, demnă de un dragon. Faptul că 
imaginea dragonului chinezilor de mai târziu este atât de 
teribilă, înfiorând sufletele oamenilor, vine tocmai din imaginea 
și firea înspăimântătoare a lupului. Dragonul „abstract” dă 
dovadă de expresivitate, or, în istoria poporului chinez, cel mai 
durabil și mai expresiv totem cu un aer feroce a fost cel al 
lupului. De aceea, se poate spune că, fără contribuţia imaginii, 
caracterului și spiritului lupului-totem, dragonul chinezilor ar fi 
fost un vierme. 

Chenzhen îi spuse lui Yangke să se urce în mașină. Se urcă și 
el și aprinse lumina dinăuntru, se uită la ceas, se mai uită și la 
fişe, apoi spuse: 

— Mai este o problemă care merită să fie cercetată: acele 
animale mitice îngrozitoare din legendele chinezești - 
misterioasele „taotie”. După părerea mea, este posibil ca aceste 
taotie să fi evoluat tot din lupi, pentru ca mai apoi să devină 
dragoni. În dicţionarul Cihai scrie așa: taotie sunt animale 
legendare lacome și rele. Multe dintre vasele antice de 
sacrificiu din bronz erau decorate cu capul acestor animale. 

În Analele Primăverii și Toamnei lui Lii, în capitolul 
„însemnări despre strămoși” scrie: „Desenele de pe vasele de 
jertfă din Zhou nu arătau decât capete, nu și trupuri.” în 
dicționarul Cihai, la cuvântul „tao” scrie: „ «Tao» înseamnă 
«lăcomie».” Iar în Istoria Han, în capitolul „însemnări despre 
rituri și muzică”, se spune: imaginile cu „feţele lacomilor” vin 
de la vorba veche, care înseamnă „lăcomie”. 

În cele amintite până acum sunt trei probleme care necesită 
explicaţii. 

Mai întâi, taotie sunt animale „malefice” - nu sunt pești, 
șerpi sau crocodili și nu aparţin speciei peștilor sau 
târâtoarelor. În Cihai mai sunt prezentate și câteva modele de 
taotie prezente pe vasele sacrificiale din Shang și Zhou. Nu 
trebuie decât să te uiţi puţin și imediat poţi să-ți dai seama cu 


cine seamănă acele animale malefice, căci aduc foarte mult cu 
niște feţe de lupi, cu ochi rotunzi, dar înclinați, nespus de 
înfiorători. 

În al doilea rând, despre taotie se spune că sunt foarte 
lacome. Această trăsătură indică în mod clar una dintre 
caracteristicile lupilor. „Nemaipomenita lăcomie” este unul 
dintre cele mai proeminente atribute ale lupilor din stepă. Noi, 
care am crescut un lup, cunoaștem prea bine această trăsătură 
și putem da nenumărate exemple care să ilustreze lăcomia 
lupului. În lumea asta nu există niciun animal care să fie mai 
lacom decât lupul. Cine nu crede, n-are decât să meargă să-i 
întrebe pe păstori care e cel mai lacom animal de pradă din 
lume, iar ei cu siguranţă vor răspunde: lupul. Toată lumea știe 
că lăcomia e legată de caracterul de lup. Dong Zhongshu scria 
că cei din dinastia Qin „au făcut un obicei din lăcomia ca de 
lup”. Atunci când descriu gesturile lacome, chinezii spun „a 
înghiți pe nemestecate ca un lup și ca un tigru” și, cee 
interesant, îl așază pe lup înaintea tigrului în ceea ce privește 
lăcomia. Când vor să descrie un suflet rapace, chinezii spun: 
„lup cu poftă sălbatică”, nu „tigru cu poftă sălbatică”. Taotie au 
aceste caracteristici ale lăcomiei și răutăţii, iar trăsăturile din 
desene îi aseamănă cu niște lupi. De aceea, acești taotie 
mitologici se poate să fie, de fapt, niște lupi, ori măcar niște 
imagini ale unor animale de pradă transformate din lupi. 

În al treilea rând, taotie au devenit tema principală a 
decoraţiunilor de pe vasele de sacrificiu din Shang și Zhou, 
ceea ce aduce în discuţie o serie de probleme. Vasele de 
sacrificiu cu trei picioare reprezentau cea mai de preţ comoară 
a neamului huaxia ce indica prestigiul unui stat în epoca 
bronzului. În dinastia Zhou”, în expresia „un cuvânt cât nouă 
vase”2, „vas” simbolizează poziţia supremă a suveranului și 
uneltele sale de divinaţie și sacrificiu, dar și vasele în care erau 
aduse jertfe Cerului și strămoșilor, așadar în conștiința 
strămoșilor aceste vase ocupau locul stâlpului totemic. Astfel, 
numai totemul neamului era vrednic să fie pus pe un asemenea 
loc și să fie gravat sau turnat pe aceste vase scumpe. Acest 
fenomen mai reflectă alte două probleme: e posibil ca, în timpul 
dinastiilor Shang și Zhou, neamul protochinez huaxia să se fi 
închinat în continuare la totemul lupului, sau măcar la totemul 


72 Cu sensul de „jurământ solemn". 


unui animal de pradă; apoi, venerarea totemului la care se 
închinau triburile strămoșilor Yan Di și Huang Di a fost dusă 
mai departe. Aceste lucruri demonstrează că, în ceea ce 
privește venerarea  totemului lupului, influența asupra 
chinezilor din timpul dinastiei Zhou a fost foarte profundă, 
deoarece neamul quanrong, din care proveneau cei din Zhou, 
fusese alcătuit, în mare parte, din nomazi care se închinau la 
totemul lupului. În al doilea rând, dragonul de atunci e posibil 
să nu se fi răspândit peste tot și să nu fi devenit încă totemul 
neamului chinezilor, altfel, imaginile de pe vasele ce simbolizau 
puterea absolută a suveranului ar fi avut dragonul ca motiv 
principal. În plus, la vremea aceea suveranul, fiul Cerului, încă 
nu ședea pe „tronul dragonului”, ci, după tradiţia transmisă de 
la Yan Di și Huang Di, stătea pe jos. 

Motivele cu care erau decorate vasele sacrificiale din Zhou 
erau, în principal, alcătuite din imagini de taotie și de nori, cu 
taotie în centru, iar în jur nori. În mod evident, animalele 
mitologice taotie erau astfel situate în cer, scoțându-și capetele 
dintre nori, aplecându-se să privească spre lumea oamenilor. 
Corpurile lor sunt ascunse după nori, așa că nu putem ști dacă 
aveau formă de șarpe sau de dragon. Dar dacă pe după 
capetele de taotie ar fi fost niște trupuri de dragon, tot n-ar fi 
prea diferite de imaginile standard ale dragonilor de mai târziu. 
De aceea, eu cred că, între stadiul totemului lupului și cel al 
totemului dragonului, ar putea să mai fie stadiul de tranziţie al 
totemului taotie. Taotie au și caracteristici de lup, dar și 
trăsăturile feroce ale dragonilor de mai târziu. 

Înainte nu puteam deloc să înţeleg de ce neamul protochinez 
huaxia din epoca bronzului se închina tocmai la niște animale 
atât de lacome, pe care le mai și ridica la rangul cel mai înalt. 
Mă întrebam: să fie oare din pricină că pe atunci oamenii erau 
foarte lacomi, și pentru asta au găsit cu cale să venereze 
animale sălbatice mai lacome? Dar lăcomia aceea de taotie nu 
avea în ea nimic divin, demn de venerat. Abia după aceea, când 
am descoperit că taotie s-ar putea să fi provenit din lupi, am 
înţeles imediat. Lăcomia este doar una dintre caracteristicile 
lupului, însă una reprezentativă pentru spiritul și 
personalitatea sa. Veneraţia pe care protochinezii din dinastiile 
Shang și Zhou o aveau față de animalele taotie este 
continuarea veneraţiei strămoșilor nomazi pentru totemul lup, 


căci, deși este lacom, motivul pentru care aceia au ales să-l 
venereze este caracterul lui feroce și cutezător, nesupus, care îl 
face să prefere să moară în luptă decât de vreo boală. Dar acest 
motiv nu poate fi înţeles decât după ce a fost înţeles în 
profunzime lupul însuși. De aceea, chinezilor agricultori și 
confucianiști de mai târziu, care au detestat lupul și s-au temut 
de el, le-a fost imposibil să priceapă acest lucru. De aceea, nici 
nu ai cum să împărtășești cuiva această convingere. Și, mai 
târziu, când ţăranii și confucianiștii au căpătat puteri depline, 
animalele acelea care mâncau cu lăcomie - taotie - trebuiau să 
fie înlăturate din poziţia înaltă pe care o deţineau în mitologia 
populară, așa că a fost izvodit dragonul, căruia i s-a acordat 
tronul imperial. 

De-a lungul istoriei, spiritul lupului a dominat nenumărate 
neamuri nomade, care, la rândul lor, au venerat cu abnegaţie 
totemul lupului. Atunci, cum se face că suveranii nomazi care 
au pătruns în Câmpia Centrală din China au ajuns să poarte cu 
mare plăcere roba dragonului, să șadă pe tronul dragonului? 
Poate din pricină că ei vedeau în totemul dragonului imaginea 
transformată, reflectarea totemului neamului lor, al lupului. 
Căci totemul dragonului trebuie să fi fost într-adevăr lupul 
zburător, totem al neamului de nomazi, cu forma și figura 
schimbată, dar cu același spirit. Însă, așa cum spiritul nomad a 
trecut prin transformări după ce poporul venit din stepe s-a 
apucat de agricultură, și spiritul totemului neamului din stepă 
trebuia să se schimbe, așadar lupul-totem păzitor al stepelor s- 
a transformat în dragonul-totem ce avea în grijă holdele, 
poruncind stihiilor. Deci, lupul s-a preschimbat în dragon. În 
plus, la totemul dragonului au mai fost adăugate nenumărate 
elemente ce ţin de mentalitatea agricultorilor, schimbând 
spiritul originar al acestuia, așa încât a ajuns de nerecunoscut. 
Totemul lupului, care era simbolul forţei și al cutezanţei 
spiritului poporului nomad, a trecut prin asemenea modificări, 
încât a ajuns să simbolizeze absolutismul dinastic, prestigiul și 
forța suveranului. Totemul dragonului a ajuns să fie un 
instrument cu care suveranii să înspăimânte și să asuprească 
poporul. Numai suveranul putea purta roba dragonului, nouă 
dragoni cu nouă gheare. Celelalte robe ale demnitarilor, cu 
șapte sau cinci dragoni cu tot atâtea gheare, nu se puteau numi 
robe ale dragonului, ci doar robe cu șerpi. Chinezii din istoria 


modernă aveau neapărat nevoie să înlăture mai întâi miezul 
totemului, pentru ca mai apoi să curețe urmele suveranilor 
despoţi. Abia după aceea se puteau întoarce la totemul 
strămoșilor săi, la spiritul lupului-totem. 

În miezul totemului-dragon chinezesc, care înspăimânta 
oamenii cu imaginea sa fioroasă, se aflau la început esenţa și 
spiritul lupului-totem, care a umplut cândva oamenii de 
venerație. Intre dragonul-totem și lupul-totem al chinezilor e 
posibil să existe legături de rudenie indestructibile, însă din 
punctul de vedere al esenței spirituale, dragonul chinezilor a 
trecut prin transformări prea mari: lupul cel liber s-a 
transformat în dragonul despotic, modelul pe care să-l urmeze 
un popor întreg s-a preschimbat în încarnarea dictatorului; 
totemul cu o vitalitate extraordinară a devenit dragonul lipsit 
de viaţă și gol pe dinăuntru care dansează pe la festivaluri, 
dragonul de mucava, tigrul de hârtie. 

Dar numai după ce va fi golit de spiritul despotic al 
suveranului feudal și retrograd și se va umple de spiritul liber 
și cutezător al totemului lupului va putea uriașul dragon chinez 
să se avânte spre înălţimi, să zboare prin întreaga lume, să 
zboare în cosmos, pentru a găsi spaţiul vital nemărginit în care 
să se dezvolte întreaga omenire. 

Cei doi mâncară tot ce mai rămăsese de la prânz, dar tot nu- 
și puteau stăpâni chiorăielile din stomac. Yangke spuse: 

— Zău că aș fi în stare să mănânc un castron întreg de 
tocană, întocmai ca un taotie! 

Chenzhen zise: 

— Kasmai are să se bucure văzând că mâncăm ca lupii. 

Yangke aprinse farurile, apoi conduse jeepul spre pășunile de 
lângă frontiera nord-vestică. După ce ocoliră un deal mai înalt, 
văzură în depărtare o lumină aprinzându-se și stingându-se 
exact ca un far. Kasmai trebuie să fi stat o bună bucată de 
vreme cu lanterna în mână. Privind în oglinda retrovizoare, 
Chenzhen vedea ca prin ceață muntele liniștit al lupilor, sub 
lumina lunii, neștiind când avea să se mai întoarcă... 

În primăvara anului 2002, Bătu și Kasmai îi telefonară din 
stepă și îi spuseră că în zona Su Mu Baolige din Elun optzeci la 
sută din pășune devenise deșert și că într-un an de zile toată 
comuna Su Mu avea să se transforme din zonă de pășunat 
stabil în fermă în care să fie crescute vitele și oile, cam ca 


grajdurile de pe la ţară din China, unde se cresc animalele 
domestice, așa că toată lumea va trebui să-și ridice câteva 
clădiri mari... 

Chenzhen rămase mut. 

După câteva zile, văzu pe fereastră un vălătuc mare de praf 
și nisip care se ridica năvalnic în văzduh, acoperind cerul și 
întunecând soarele. Tot Pekinul fu învăluit într-o perdea de praf 
mărunt și înecăcios, Orașul Imperial preschimbându-se într-o 
întindere de nisip galben. 

Chenzhen lăsă deoparte calculatorul și stătu în faţa ferestrei, 
privind plin de amărăciune spre nord. Haitele de lupi erau 
istorie, stepa devenise o amintire, civilizaţia nomadă își găsise 
sfârșitul. Până și ultima urmă lăsată de lupul stepei mongole pe 
stepa Mongoliei Interioare - vizuina aceea străveche, vatra 
puiului de lup - avea să fie îngropată sub nisipurile galbene. 


1 Legendar împărat înţelept, considerat inițiatorul Cărţii 
schimbărilor —Yi jing.